Marco Buticchi — Vantul demonilor

MARCO BUTICChI 


„Pe frontul romanelor de aventură, Buticchi este «numărul 
unu» în Italia. Are ritmul captivant al lui Wilbur Smith și 
curiozitatea sfredelitoare a lui Umberto Eco.” Capital 


MARCO BUTICCHI s-a născut în 1957, la La Spezia, şi este 
licenţiat în Economie şi Comerţ. Primele două romane, ZI cuore del 
Profeta şi L'Ordine irreversibile, au fost publicate prin propriul său 
efort financiar, dar apoi a fost descoperit de Mario Spagnol, un editor 
în căutare de scriitori talentaţi. Din 1997, cărţile sale au început să 
apară în colecţia de bestselleruri I maestri dell'avventura a Editurii 
Longanesi. Primul titlu din serie, Le pietre della Luna, a fost vândut în 
peste 150 000 de exemplare, iar următoarele - Menorah (1998), 
Profezia (2000), L'anello dei Re (2002 - Inelul Regilor, Editura Nemira, 
2008), La nave d'oro (2003), Il vento dei demoni (2007 - Vântul 
demonilor) - s-au epuizat în numai câteva zile de la lansare. Povestirile 
sale se caracterizează prin întrepătrunderea unor epoci diferite, din 
Antichitate până în prezent, fiind adeseori comparat ca stil cu Wilbur 
Smith. 


PROLOG 


„De la voi aşteptăm o istorie care să nu fie doar 
o înşiruire cronologică de fapte politice şi 
militare şi, în mod excepţional, a unor 
evenimente extraordinare de altă natură, ci o 
reprezentare generală a stării umanităţii într-o 
anumită epocă, într-un anumit loc, bineînţeles 
mai restrâns în comparaţie cu cel în care se 
desfăşoară în mod obişnuit lucrările istoriei, în 
sensul cel mai uzual al vocabularului.“ 


ALESSANDRO MANZONI 


Epoca Fierului - Teritoriul populațiilor migos 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Bărbatul se năpusti spre intrarea în peşteră fără să 
privească în urmă. Se temea că nu mai avea suficient timp 
la dispoziţie: înainte să închidă ochii pentru totdeauna, 
trebuia să facă în aşa fel încât ucigaşii săi să nu poată 
dezvălui nimănui calea care ducea la Piatră. 

Ca rege şi mare sacerdot al tribului migos, era de datoria 
sa să lase un indiciu succesorului său, singurul care avea 
să cunoască locul exact al Templului Secret şi calea de 
parcurs pentru a ajunge la el. 

Urmăritorii se apropiau din ce în ce mai mult. Athor - 
acesta era numele fugarului - înţelesese că totul era 
pierdut. Dar nu-i era teamă de moarte. Se avântă hotărât 
prin labirintul de galerii care şerpuia prin pântecele 
muntelui. Zeul Hosh, stăpânul duhurilor, şi trecerea 
veacurilor încărcaseră locul cu o vegetaţie de gheaţă - 
stalactite imaculate, asemenea zăpezii care, afară, cădea 
neîncetat şi viscolit de câteva zile bune. 

Bărbatul traversă o sală uriaşă cu pereţi stâncoşi şi intră 
într-o altă galerie. Extenuat de oboseală şi de numeroasele 
răni pe care le purta pe trup, se opri să-şi tragă sufletul, 
apoi începu din nou să alerge, împiedicându-se din ce în ce 
mai des din cauza cărării întortocheate. Silindu-se să nu se 
prăbuşească, se sprijinea de pereţi cu mâinile însângerate. 

Deodată, în faţa ochilor i se păru că vede limpede 
imaginea surâzătoare a femeii sale: fantasma nu dură mai 
mult de o secundă, suficient însă ca să-i insufle curajul şi 
forţa de a-şi duce planul la bun sfârşit. 


Chiar el fusese cel care celebrase ritul prin care îşi unise 
pentru totdeauna destinul de cel al lui Dehal. 

Multe luni traversaseră cerul din ziua aceea şi familia lor 
se îmbogăţise între timp cu şase fii, sănătoşi, puternici şi 
inteligenţi. Urmându-şi cu supunere tatăl, băieţii învățau 
să savureze zi după zi plăcerea vânătorii, pătrunzând 
treptat şi tainele rânduielilor preoţeşti dedicate zeului 
Hosh. 

Dintre ei, Athor îşi alesese urmaşul, deprinzându-l cu 
ritualurile cultului, în spiritul tradiţiei. 

Acum, ajuns la un pas de sfârşit, trebuia cu orice preţ să- 
i dezvăluie celui ales dintre fiii săi calea spre templu. Nu 
voia să moară fără să-şi împlinească legământul, şi avea s- 
o facă ducându-i cu el în împărăţia duhurilor şi pe perfidul 
Karesh, cu ai săi războinici. 

Strigătele amenințătoare ale urmăritorilor săi îi ajunseră 
la urechi, amplificate de ecoul cavernei. _ 

Athor cunoştea ca nimeni altul acele poteci înguste. Îşi 
apăsă palma pe rana de la pântece, apoi pătrunse pe o 
galerie secundară care cobora abrupt, cea mai strâmtă 
dintre cele parcurse până atunci. Poteca era atât de 
îngustă, încât umerii săi laţi ştergeau pereţii, permițându-i 
astfel să-şi menţină echilibrul şi să înainteze cu 
repeziciune. Privirea sa reuşea să distingă chiar şi cea mai 
mică denivelare a terenului, chiar şi în întunericul cel mai 
dens. Părea că nu mai simţea nici un fel de durere. 

De data aceasta nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi 
ascundă urmele: scopul său nu era să fugă din calea 
ucigaşilor, ci să-i facă să cadă în capcană, fără să le mai 
lase nici o scăpare. 

Ajunse într-un antru amplu. Lumina bruscă aproape că îi 
răni vederea. Torţele aprinse luminau grota cu o 
intensitate atât de mare, încât aproape că îl orbi. 


În dreapta sa, căută firida bine ştiută din stâncă, aproape 
de nivelul solului. 

Se întinse pe burtă şi, târându-se, pătrunse în 
trecătoarea atât de îngustă, încât un ochi mai puţin atent 
n-ar fi reuşit s-o zărească. După ce parcurse culoarul pe 
coate şi genunchi, bărbatul ajunse în templul zeului Hosh. 

Locul era palid luminat de flacăra vetrei sacre care 
ardea tot timpul, el fiind singurul care o alimenta cu 
lemne. 

Sarcofagul în care fusese depusă Piatra Sfântă se afla pe 
latura din dreapta a templului, la baza unui altar de piatră 
brută, cioplit într-un bloc de stâncă. Piatra fusese depusă 
acolo cu multe secole înainte, într-o scobitură a rocii în 
care fuseseră turnate câteva straturi de metal topit, astfel 
încât se obținuse un soi de cupă adâncă de lungimea unui 
braţ întins şi la fel de lată. Deasupra adăpostului fusese 
aşezat un chepeng masiv din metal, cu incrustaţii în relief, 
din aur, reprezentând ciclul solar şi pe cel lunar. 
Ascunzătoarea Pietrei Sacre a zeului Hosh era închisă 
ermetic, datorită aderenţei perfecte a chepengului de fier 
la bordurile superioare. 

Era un obiect unic şi cu o valoare nepreţuită, atât pentru 
tribul migos al regelui Athor, cât şi pentru cei din neamul 
davaar, vrăjmaşii care aveau să-l ajungă din urmă în scurt 
timp. 

Până atunci, Athor respectase orbeşte legea străbună şi 
nu îndrăznise nici măcar să privească vreodată Piatra: o 
asemenea blasfemie ar fi abătut asupra neamului său 
mânia lui Hosh. lar mânia lui Hosh putea să aducă cea mai 
cumplită moarte cu putinţă. 

Legenda transmisă din generaţie în generaţie din negura 
vremurilor spunea că Piatra era decorată cu incrustaţii 
sinuoase, modelate de viteza uriaşă cu care zeul Hosh o 
aruncase, furios, făcând-o să traverseze bolta nesfârşită a 


Cerului şi să cadă pe Pământ, demonstrându-le astfel 
oamenilor puterile sale de neînchipuit. Oricine ar fi 
îndrăznit să privească Piatra ar fi murit în chinuri 
groaznice. 

Din fericire, relicva sfântă se afla din vremuri imemoriale 
în posesia paşnicului trib migos, căci altfel s-ar fi putut 
transforma într-o armă nimicitoare, capabilă să ucidă sute 
de oameni în câteva clipe. 

Se povestea că asemenea evenimente se întâmplaseră în 
vechime, acesta fiind şi motivul pentru care strămoşii lui 
Athor făcuseră sarcofagul din metal turnat, care ţinea în 
frâu puterile teribile ale Pietrei, ascunzând-o în Templul 
Secret din adâncurile neştiute ale peşterii. 

Prin trecătoarea îngustă care dădea spre sala templului, 
Athor auzi zgomot de voci: în curând, avea să se găsească 
faţă în faţă cu urmăritorii săi. 

Înşfăcă hotărât funia împletită, meşteşugită din fibre 
vegetale de femeile din sat. Acţionată din interiorul unei 
firide ferite vederii, situate la ieşirea din grotă, funia 
permitea - prin intermediul unui sistem sofisticat de 
pârghii - deschiderea şi închiderea sarcofagului. Straniul 
dispozitiv era folosit în timpul ritualurilor de sacrificii, la 
fiecare schimbare a fazei lunare, în aşa fel încât puterea 
lui Hosh şi a Pietrei să nu aibă efect decât asupra 
animalelor aduse jertfă, pentru a potoli foamea insaţiabilă 
a zeului. 

Athor deschise chepengul trăgând de funie, apoi o 
înfăşură în jurul băţului torţei, chiar sub feştila aprinsă. 
Orice urma să se întâmple, când totul s-ar fi sfârşit, flacăra 
avea să reteze funia, chepengul căzând înapoi peste 
sarcofag şi ascunzând din nou vederii Piatra. 

Incrustaţiile de aur ale sarcofagului reflectau pâlpâirile 
de foc din vatra sacră. Ţinându-şi respiraţia, bărbatul se 


ascunse în partea cea mai întunecată a sălii, aşteptând 
clipa în care vrăjmaşii săi aveau să cucerească templul. 

Ştia că era pe cale de a comite un sacrilegiu şi că gestul 
său avea să dezlănţuie mânia preaputernicului zeu, care îl 
va pedepsi cu moartea. 

Spera însă că furia divină avea să se abată şi asupra 
ucigaşilor săi, împiedicându-i astfel să dezvăluie locul 
grotei secrete care adăpostea templul şi Piatra Sfântă. 

Se ascunse în spatele altarului, cu degetele încleştate pe 
cuţit. 

Urmăritorii se iţiră unul câte unul prin gura strâmtă a 
intrării în sală, privind cu precauţie de jur-împrejur, cu 
armele pregătite. Orbiţi de lumina puternică, îşi mijiră 
ochii preţ de câteva secunde, clătinându-se pe picioare. 

Apoi începură să-l caute din priviri pe vrăjmaşul lor 
rănit. 

Sala avea o singură intrare, iar Athor nu mai avea cale 
de scăpare, decât - îşi spuseră războinicii - dacă duşmanul 
lor nu era cumva cu adevărat fiul zeilor. 

— Athor, găseşte curajul să mori ca un bărbat. Vârful 
suliţei mele ţi-a străpuns deja şoldul: oricum, nu mai ai 
mult de trăit. leşi din ascunzătoare şi vino să lupţi ca un 
războinic, rosti cu voce tunătoare unul dintre cei trei, 
apropiindu-se de altar şi de sarcofag. 

Karesh - acesta era numele căpeteniei războinicilor - 
îngenunche şi nu dădu atenţie chepengului ridicat cu 
ajutorul unui sistem de funii împletite. Mâna sa păgână 
pătrunse prin deschizătură şi mângâie îndelung suprafaţa 
lustruită a Pietrei. 

Era caldă şi nu atât de mare pe cât de aşteptase: doar cu 
ceva mai mult decât pumnul unui om. Atingerea relicvei 
sacre îi provocă o plăcere aproape senzuală. 


— Piatra aceasta este la fel de fină ca pielea femeii tale, 
Athor, se auzi din nou vocea bărbatului care continua să 
mângâie relicva. 

Chipul îi era însemnat de cicatrice şi brăzdat de un 
rânjet sinistru. 

Athor nu scoase nici un cuvânt din ascunzătoarea în care 
stătea nemişcat. 

Ca şi cum ar fi fost brusc posedaţi, ceilalţi doi davaar se 
năpustiră spre sarcofag, mâinile lor strecurându-se lacome 
prin deschizătură, în căutarea atingerii magice, despre 
care erau convinşi că le va aduce nemurirea. Athor era 
însă singurul care cunoştea adevărul: Hosh nu le dăruia 
decât moarte acelora care îndrăzneau să-i profaneze 
templul. 

Athor ştia că, odată ce atinseseră piatra, urmăritorii săi 
fuseseră condamnaţi, totul devenind doar o chestiune de 
timp. 

Sosise clipa pe care o aştepta căpetenia migos. Îşi adună 
puţinele forţe care îi rămăseseră: chiar dacă destinul 
tuturor celor patru bărbaţi aflaţi în templu fusese 
pecetluit, voia să moară ca un războinic curajos, cu arma 
în mână. 

Deşi se aşteptaseră la atac, cei trei urmăritori fură luaţi 
prin surprindere de silueta care se materializă brusc lângă 
ei. Athor împlântă până la plasele pumnalul în gâtul celui 
mai apropiat dintre ei, apoi se repezi spre jăraticul din 
vatră, împrăştiindu-l. Întunericul căzu brusc peste cei trei 
bărbaţi. 

Funia luă foc şi, o clipă mai târziu, Athor auzi cum 
chepengul se prăbuşi greoi, astupând din nou gura 
sarcofagului. Planul îi reuşise: nu mai exista riscul ca 
vreunuia dintre fiii săi, descoperind într-o zi Templul 
Secret, să-i cadă privirea asupra Pietrei Sfinte. 


Apoi se repezi din nou spre trecătoarea strâmtă de 
acces. Se târa cât mai repede cu putinţă, dar, cu toate 
acestea, sulița aruncată orbeşte de Karesh îl lovi din nou, 
de data aceasta în spinare. 

Când, în sfârşit, ajunse în sala principală a marii peşteri, 
era epuizat. 

Se ridică în picioare. 

Cu ultimele puteri, reuşi să se caţere pe structura de 
trunchiuri de lemn legate între ele cu liane, pe care o 
construise pentru a duce la bun sfârşit desenele de pe 
bolta peşterii. Ajuns în vârf, îşi înmuie degetele în sângele 
proaspăt al rănii şi însemnă pe peretele de stâncă mai 
multe simboluri, al căror înţeles avea să fie dezlegat de cel 
pe care îl desemnase succesorul său: Sar, cel mai destoinic 
dintre fiii săi, cel căruia îi dăruise numele propriului său 
tată. 

El era cel care avea să descopere calea ascunsă spre 
templu, devenind astfel căpetenia tribului şi marele preot 
al neamului migos. 

O expresie de mulţumire adâncă îi lumină chipul 
schimonosit de durere: primejdia îi ocolise poporul, iar 
urmăritorii săi fuseseră condamnaţi la moarte. 

Athor îşi dusese opera la bun sfârşit. Acum putea să 
pună capăt şi propriei vieţi. 


— După el! porunci Karesh. 

În întunericul din sala templului, cei doi reuşiră cu greu 
să găsească pasajul secret prin care dispăruse Athor. Se 
strecurară pe rând prin deschizătura îngustă şi porniră din 
nou în urmărirea fugarului, simțindu-se însă brusc 
epuizați. Nu apucară să-şi dea seama ce se întâmplase: 
muriră câteva clipe mai târziu, atinşi de blestemul zeului 
Hosh. 


Din ascunzătoarea sa, Athor auzi urletele şi horcăielile 
agonizante ale vrăjmaşilor săi, rămaşi prizonieri pentru 
totdeauna în galeria îngustă. Nu peste mult timp avea să-i 
vină şi lui rândul, chiar dacă lui Hosh îi trebuia ceva mai 
mult timp ca să captureze şi spiritul său: el nu atinsese 
Piatra, ci doar o privise, iar adierea ei răzbunătoare îi 
mângâiase faţa. 

Simţi că respiraţia îi ia foc, ca şi cum o vatră încinsă 
mocnea în străfundurile pieptului. 

În clipa următoare, i se păru că zăreşte o mulţime de 
fantasme de gheaţă care îi purtau spiritul spre depărtări 
neştiute. Mintea îi era încă trează, iar el înţelegea perfect 
ce se întâmpla cu el. 

În faţa ochilor i se învălmăşiră imagini din viaţa sa 
pământească şi, o clipă mai târziu, Athor, regele tribului 
migos, se stinse. 


America de Sud, 2007 


Era la un pas de moarte. 

Oswald Breil se simţi din nou răpus de senzaţia de frig 
care îi invada trupul. 

Cel care, odată, fusese unul dintre cei mai puternici 
bărbaţi ai lumii, zăcea pe pardoseală, într-o baltă de sânge. 
Braţele şi picioarele sale minuscule erau pline de răni şi 
vânătăi. Chipul tumefiat de lovituri se sprijinea direct pe 
cimentul dur şi rece. Dezbrăcat la piele, Oswald fusese 
aruncat în celula goală. Trupul său mic, chircit de durere, 
semăna cu cel al unui copil fără apărare căzut victimă 
celor mai crunte molestări. 

Îşi trecu limba peste cheagurile de sânge din locul 
măselelor smulse în timpul interogatoriului. 

Anii lungi de instrucţie din cadrul Mossadului îi 
întăriseră rezistenţa, făcându-l capabil să nu cedeze nici 


celor mai groaznice dintre torturi: Oswald nu le dezvăluise 
anchetatorilor aproape nimic din ce ştia. Le spusese 
călăilor săi numai ceea ce aceştia voiau să audă şi ceea ce 
el voia ca ei să afle. 

Se întrebă ce se întâmplase cu Sara. Probabil că o 
omorâseră sau tocmai se pregăteau s-o facă: spera din tot 
sufletul că fusese mai norocoasă decât el şi că nu fusese 
nevoită să suporte torturile acelui măcelar blestemat. 

— Nemernicule... bolborosi Oswald. 

Îşi dădu seama că nu mai avea nici măcar puterea de a-şi 
alimenta ura. Era pe moarte şi se pregăti să-şi întâmpine 
sfârşitul cu demnitate. 

Gândurile i se întoarseră înapoi în timp, oprindu-se când 
şi când asupra unor episoade din intensa şi aventuroasa lui 
viaţă şi întârziind asupra amănuntelor care generaseră 
ceea ce se dovedea a fi ultimul capitol din existenţa sa. 


Munchen, Bavaria, 1918 


Ropotul de copite se domoli, iar cei doi armăsari care 
trăgeau trăsura se opriră la comanda vizitiului chiar în faţa 
palatului. 

Din trăsură cobori un bărbat care se îndreptă cu paşi 
grăbiţi spre intrarea în clădire. Duse o mână la buzunar, 
trase de acolo o legătură de chei şi deschise uşa uriaşă a 
locuinţei sale din Zweigstrasse. 

Până atunci, reuniunile Societăţii se ţinuseră acolo, în 
saloanele încăpătoare ale casei sale, o construcţie 
arătoasă, situată la câţiva paşi de centrul oraşului. Numai 
că în ziua aceea, nici apartamentul său vast, şi nici chiar 
întreaga clădire din Zweigstrasse n-ar fi fost suficiente să-i 
găzduiască pe cei aproape patru sute de membri pe care 
putea conta organizaţia sa. 


Acesta fusese, de altfel, motivul pentru care hotărâseră 
cu toţii să-şi mute sediul la Vier Jahreszeiten Hotel: 
numărul celor care semnau adeziunea la Societate creştea 
constant, în mod exponențial. 

Ceremonia de inaugurare fusese fixată pentru data de 18 
august. Nu mai era timp de pierdut: trei luni aveau să 
treacă repede, foarte repede. 

În timp ce urca treptele ample ale scării care ducea la 
apartamentele de la etaj, bărbatul schiţă un zâmbet: el, fiul 
lui Ernst Glauer, un insignifiant mecanic de locomotivă, se 
afla pe punctul de a scrie o pagină importantă în istoria 
Germaniei şi, de ce nu, a întregii lumi. 

În clipele acelea, bărbatul, mai bine cunoscut sub 
numele de baronul von Sebottendorf, nu şi-ar fi putut 
închipui cât de mult şi sinistru adevăr conţineau 
previziunile sale. 

Rudolf von Sebottendorf se născuse în noiembrie 1875 în 
Saxonia. Arborele genealogic al familiei sale nu era unul 
semnificativ, fiind compus din muncitori oneşti, fără nici o 
urmă de sânge albastru în vene. Singurul lucru cu care s- 
ar fi putut lăuda erau îndepărtatele origini franţuzeşti, fapt 
sugerat şi de numele stirpei lor: Glauer. 

Tatăl, lucrător feroviar, murise când Rudolf abia 
împlinise optsprezece ani, dar - părinte prevăzător - se 
gândise din timp la viitorul băiatului său, lăsându-i 
moştenire suficienţi bani ca să-şi continue studiile la 
universitate. 

Cu toate acestea, tânărul Glauer abandonase facultatea 
de inginerie, optând pentru o viaţă mult mai aventuroasă 
şi, cu siguranţă, mai nesigură: fusese, pe rând, preceptor, 
marinar şi chiar căutător de aur în teritoriile din Australia 
Occidentală. 

Zorii secolului XX îl găsiră pe Glauer în Turcia, căzut 
pradă fascinaţiei pentru cutumele şi uzanţele islamului. 


Acolo - în vreme ce supraveghea lucrările de construcţie a 
unor zone rezidenţiale în jurul oraşului Bursa şi al 
muntelui Olimp - veni pentru prima dată în contact cu 
ştiinţele oculte, de care se îndrăgosti la prima vedere. 

Titlul de von Sebottendorf von der Rose îl obținuse în 
anul 1911, când Glauer, după ce primise cetăţenia turcă, 
susţinu că fusese adoptat de baronul Heinrich von 
Sebottendorf, aflat în exil. 


Baron sau simplu burghez, cert este că Rudolf von 
Sebottendorf luă parte, împreună cu ceilalţi membri 
fondatori, la ceremonia solemnă de inaugurare organizată 
în cele cinci saloane imense ale hotelului Vier Jahreszeiten, 
pline până la refuz. Urmară câteva seminarii despre 
ocultism, conferinţe pe tema arheoastronomiei în castelele 
germane şi învestituri în masă de noi adepţi. Noii înscrişi 
în rândurile Societăţii proveneau din toate păturile sociale, 
dar cu toţii aveau un ţel comun, care părea să-i ţină uniţi 
indisolubil: dorinţa de a oferi Germaniei, care tocmai ieşea 
învinsă dintr-un război dezastruos, un nou anotimp glorios. 
lar faptul că Societatea prinsese viaţă în sălile luxosului 
hotel din centrul Miunchenului - al cărui nume, Vier 
Jahreszeiten, însemna chiar „cele patru anotimpuri“ - era 
considerat ca un semn favorabil al destinului. 

Von Sebottendorf era perfect conştient de faptul că 
Societatea Thule avea să joace un rol important în noua 
conjunctură, în care Germania era răvăşită de lupte 
interne de o duritate fără precedent. Ceea ce nu 
conştientiza însă baronul era faptul că, dând viaţă 
Societăţii Thule, scosese la lumină şi Răul. 


PARTEA ÎNTÂI 


„Prin tot locul pe unde copitele lor treceau, 
purtând hoardele dezlănţuite ale Cavalerilor 
câmpiile din Languedoc se uscau şi, ca acestea, 
secau pe vecie toate izvoarele de bucurie.“ 


NICHOLAUS LENAU 


Montfort 


Simon de 


Denver, 2005 


Vestea morții  „Vânătorului de nazişti“, Simon 
Wiesenthal, destrămase liniştea cotidiană care domnea în 
casa Habar. 

Oswald Breil îi privea atent pe părinţii săi adoptivi, aşa 
cum n-o mai făcuse, poate, niciodată până atunci. Chipul 
tatălui său, Ezer, era profund marcat de tristul eveniment: 
doar zece ani de viaţă îl separau de Vânător, şi iată că 
Simon Wiesenthal tocmai trecuse în neființă cu câteva ore 
în urmă, la respectabila vârstă de nouăzeci şi şase de ani. 

Lilith Mame-loshen - Oswald o chema întotdeauna cu 
acel supranume care, în idiş, înseamnă „limbă maternă“ - 
părea să reziste mai bine trecerii anilor, dar Oswald ştia 
foarte bine că vitalitatea femeii era strâns legată de 
prezenţa lui Ezer. 

Pentru prima dată de când îi cunoştea, Oswald se gândi 
la clipa când, într-o zi, ei nu vor mai fi: aveau să-i lipsească 
nespus de mult. 

„Cu cât trec anii, cu atât mai mult suntem încredinţaţi de 
faptul că bătrânii noştri sunt nemuritori, pentru ca apoi să 
suferim atunci când ne dăm seama că lucrurile nu stau 
deloc aşa.“ 

Din imaginile transmise de televiziuni observă că, în 
acea zi de vineri de sfârşit de septembrie, rafale intense de 
vânt măturau cimitirul de la Herzliya. 

Ultima dorinţă a Vânătorului fusese să fie înmormântat 
acolo. 


Oswald se abţinu să comenteze faptul că delegaţia 
guvernului israelian la tristul eveniment era compusă 
dintr-un singur ministru, cu toate că Simon Wiesenthal îşi 
dedicase întreaga viaţă încercării de a face dreptate 
poporului său. 

— Uite că s-a dus şi Vânătorul, murmură Ezer, clătinând 
din cap. Acolo, în baraca din lagăr, dormeam la numai 
câţiva metri de el şi începuse să mă simpatizeze. Odată, 
germanii au vrut să-mi aplice o pedeapsă aspră pentru că 
nesocotisem un ordin, iar el, nici acum nu înţeleg cum a 
reuşit, i-a convins să mă lase în pace. Cu toţii îl consideram 
un far călăuzitor în negura deasă a infernului de acolo. Şi 
iată că din infern a reuşit să renască de nu mai puţin de 
treisprezece ori: acesta a fost numărul lagărelor de 
concentrare în care fusese internat înainte de a fi adus la 
Mauthausen, în baraca unde fuseserăm înghesuiți eu şi 
ceilalţi nefericiţi ai sorții. In scurt timp, Wiesenthal a 
devenit îndrumător, prieten şi căpetenie pentru toţi 
deţinuţii din lagăr. L-am auzit de multe ori rugându-se la 
Dumnezeu să-i dea puterea să reziste torturilor. 

Jura că, în cazul în care ar fi rămas în viaţă, nu avea să 
ierte niciodată cele întâmplate. Şi şi-a respectat 
jurământul până la moarte. 

Vorbind, Ezer îşi masa antebraţul stâng, de parcă 
sinistrul tatuaj pe care îl purta de peste şaizeci de ani ar fi 
început brusc să-i ardă pielea. 

Oswald încuviinţă din cap. Simon Wiesenthal fusese un 
tip dur, care nu îngăduise timpului să-i şteargă rănile: 
până la sfârşitul vieţii îi vânase neîncetat pe călăii nazişti. 

Fundaţia Wiesenthal era o organizaţie puternică, cu 
filiale în toată lumea, cu fonduri substanţiale şi de oameni 
foarte bine instruiți, care operau în cel mai mare secret. 
Braţul lung al organizaţiei putea ajunge în orice colţ al 
planetei: agenţii Mossad îşi dovediseră măiestria în 


capturarea naziştilor fugari, dar în spatele operaţiunilor 
lor se aflau, aproape întotdeauna, informaţiile furnizate de 
Fundaţia Simon Wiesenthal. 

La început, Wiesenthal insistase să participe întotdeauna 
personal la operaţiunile cele mai importante, ca şi cum ar 
fi vrut să verifice veridicitatea propriilor investigaţii. 
Alteori, acţionase pur şi simplu de unul singur, sau cel 
mult cu ajutorul câtorva persoane animate de aceeaşi 
dorinţă de dreptate. 

— Simon Wiesenthal a reuşit să predea tribunalului 
special israelian peste o mie de criminali de război nazişti. 
Astăzi, fundaţia care îi poartă numele are patru sute 
cincizeci de mii de acţionari, dispunând de resurse 
financiare practic nelimitate. Dar lucrurile nu au stat 
întotdeauna aşa, şi numai noi, prietenii săi apropiaţi, ştim 
câte bătălii solitare a purtat Vânătorul de nazişti, spuse 
Ezer, cu o voce plină de recunoştinţă, părând însă că 
vorbeşte doar pentru el. 

— Adio, Chalutz! Adio, Pionierule! murmură Oswald, 
plecându-şi fruntea. 

Chalutz era apelativul cu care Simon Wiesenthal i se 
adresa încă de pe vremea când Oswald era de-o şchioapă. 

Una dintre ultimele lor întâlniri, în care bătrânul 
Wiesenthal îl numise astfel, avusese loc în biroul lui Breil 
din sediul Mossadului, după numirea sa în funcţia de 
director al unuia dintre cele mai cunoscute şi eficiente 
servicii secrete din lume. Amintirea acelei zile reveni în 
mintea omuleţului: părea că se întâlniseră cu o zi în urmă, 
deşi, în realitate, evenimentul avusese loc într-unul din 
ultimii ani ai secolului trecut. La Tel Aviv era o zi toridă de 
vară. 

— Vreau să-ţi spun o poveste, Chalutz. O poveste diferită 
de cele pe care ţi le istoriseam după cinele pregătite de 
Lilith. Pe vremea aceea erai doar un copilandru - e 


adevărat, unul peste măsură de curios şi dornic să înveţe 
totul în cel mai scurt timp cu putinţă. Astăzi însă, eşti unul 
din oamenii cei mai importanţi ai Israelului şi ai lumii, 
numai că eu, bătrân, obosit, dar incomod, încă mai vreau 
ca tu să-mi dai ascultare. 

Cu aceste cuvinte îşi începuse povestea Wiesenthal. 

Oswald părea scufundat în canapeaua din încăperea de 
la ultimul etaj al sediului ha-Mossad le-Modiin ule-Tafkidim 
Meyuhadim - sau, mai pe scurt, Institutul, aşa cum mai era 
numit serviciul secret de către propriii angajaţi. Ori 
Mossad, aşa cum era cunoscut în toată lumea. 

Vânătorul se aşezase într-un fotoliu, chiar în faţa lui. 

In ciuda recunoaşterii internaţionale de care se bucura, 
Wiesenthal nu era agreat întotdeauna în cercurile 
guvernamentale israeliene: de multe ori se întâmplase ca 
bătălia sa extenuantă împotriva naziştilor fugari să pună în 
pericol echilibrul politic intern, reuşind chiar să arunce în 
aer importante jocuri politice internaţionale. Vânătorul era 
asemenea unui câine scăpat din lanţ, cu posibilităţi 
nelimitate de acţiune şi o tenacitate ieşită din comun, 
fundaţia sa  nedepinzând de nici o organizație 
guvernamentală, fapt cu care se mândrea. Cu siguranţă, 
calităţi incompatibile cu compromisurile specifice politicii. 

— De aceea sunt aici, ca să te ascult, unchiule Simon, îi 
răspunsese Oswald, ale cărui picioare se legănau la câţiva 
centimetri deasupra podelei, asemenea unui copil. 

Numai că povestea pe care Wiesenthal se pregătea să i-o 
spună nu ar fi fost potrivită pentru urechile unui copil. 

— Nu ştiu câţi or fi reuşit să se strecoare prin ochiurile 
năvodului meu, continuase bătrânul. Cu siguranţă că au 
scăpat şi mulţi peşti mari, cu toate că eu m-am aflat atât de 
aproape de ei, încât le-am putut simţi duhoarea. Acesta 
este şi motivul pentru care în mintea mea s-au format 
unele convingeri. 


— Şi care ar fi acestea? 

— Că Răul a prevăzut, de fapt, totul şi că, dând dovadă 
de o măiestrie cu adevărat demnă de cel mai malefic dintre 
demoni, a făcut în aşa fel încât unii dintre cei mai 
reprezentativi emisari ai săi să fie puşi din timp la adăpost, 
fiind scoşi din circulaţie cu mult înainte de o eventuală 
înfrângere. 

— Totuşi, nu văd motivul, Simon, comentase Oswald. Ce 
rost ar fi avut ca un nazist să se retragă la pensie chiar în 
perioada în care imnurile triumfătoare ale Reichului 
spărgeau  timpanele tuturor europenilor? Pare un 
nonsens... 

— Mda, aşa e, un nonsens. Dar tu găseşti întotdeauna un 
sens întâmplărilor din lumea asta? 

Oswald nu răspunsese, invitându-l însă din priviri pe 
bătrân să continue. 

— Procesul de la Nürnberg, continuase Wiesenthal, 
părea să se îndrepte spre acelaşi deznodământ ca oricare 
alt proces al criminalilor de război: ar fi urmat să fie 
pedepsiţi doar câţiva ţapi ispăşitori, restul fiind achitaţi, 
justificându-se că nu făcuseră altceva decât să execute 
ordinele superiorilor. Aşa cum face orice soldat destoinic. 
Judecând după termenii în care fuseseră formulate 
capetele de acuzare - eu însumi am participat, din partea 
OSS! la strângerea probelor împotriva reprezentanţilor 
înaltelor ierarhii naziste - se poate spune că nici una dintre 
puterile învingătoare nu părea să fie la curent cu ceea ce 
se întâmplase cu adevărat în lagărele de concentrare ale 
lui Hitler. Cu alte cuvinte, milioane de evrei dispăruseră în 


neant, fără urmă. Procesul a luat o altă turnură abia când 

1 Office of Strategic Services (OSS), serviciul secret american 
înfiinţat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a 
centraliza şi gestiona toate informaţiile culese de celelalte servicii 
secrete aliate. A fost precursorul CIA (n. tr.). 


în boxa martorilor a apărut un individ ce aducea mai mult 
a gangster - un ungur -, care îi ajutase pe mulţi evrei 
bogaţi să fugă din calea persecuțiilor. Cu siguranţă că 
individul, care se autointitula „baronul“ Wisliceny, nu era 
un filantrop, căci în schimbul serviciilor sale câştigase 
sume astronomice. În orice caz, depoziţia sa a fost exactă, 
punctuală, cu răspunsuri precise şi amănunte 
tulburătoare. După mărturia acelui om, lumea nu mai 
putea pretinde că nu a ştiut ce se întâmplase în lagărele de 
concentrare sau în cele de muncă silnică, unde milioane de 
oameni au fost exterminați de nazişti. 

Oswald îl ascultase cu atenţie: chiar dacă ştia foarte bine 
povestea, felul de a povesti al Vânătorului îl fermecase 
întotdeauna. 

— Carnetul numărul 889 895 de membru al Partidului 
Naţional Socialist german i-a fost atribuit lui Adolf 
Eichmann. Aceeaşi persoană pe care SS avea s-o 
înregistreze cu numărul matricol 45 326... 

— Număr pe care Eichmann îl avea tatuat pe braţ, îi 
ţinuse isonul Oswald. 

— Observ că Chalutz al meu nu uită. Bravo: nu trebuie să 
uităm niciodată. Acum însă, să depănăm înapoi firul 
istoriei. Adolf Eichmann s-a născut în Renania, la Solingen, 
în 1906. A rămas orfan de mamă la o vârstă fragedă, tatăl 
său fiind nevoit să crească de unul singur şase copii. 
Bărbatul şi-a dezvoltat o mică activitate privată în 
domeniul minier, încercând, fără succes, să-l implice în ea 
şi pe Adolf, fiul său cel mare. Acesta a preferat însă să-şi 
caute singur drumul în viaţă, angajându-se la Vacuum Oil. 
Acolo l-a întâlnit pe cel care avea să-i schimbe destinul: 
avocatul Kaltenbrunner, adept al Reichului, l-a sfătuit pe 
tânărul Adolf să se înscrie în partid, lucru pe care acesta l- 
a şi făcut, mai degrabă din interes decât din convingere. 
Spera că, făcându-i pe plac avocatului, avea să aibă acces 


la clienţi plini de bani. Pe 1 aprilie 1932, Eichmann a 
devenit membru al partidului nazist. Dar se părea că 
tânărul îşi făcuse prost socotelile, căci la scurt timp cei de 
la Vacuum Oil l-au concediat: conducerea firmei nu agrea 
prezenţa naziştilor în propria curte. 

Rămas şomer, Eichmann s-a hotărât să profite de 
oportunitatea pe care noul guvern o oferea propriilor 
susţinători: a devenit membru al poliţiei secrete, 
atotputernicul RSHA, biroul central pentru Siguranţă al 
Reichului. I s-a încredinţat responsabilitatea - deloc 
minoră - de a pune în ordine arhiva care cuprindea numele 
tuturor membrilor germani ai masoneriei. 

Wiesenthal se oprise din povestit preţ de câteva clipe. 
Începuse să obosească chiar şi atunci când vorbea mai 
mult timp. 

— Vrei să-ţi ofer un pahar de vin bun, kasher, unchiule 
Simon? îl întrebase Oswald, arătând spre o sticlă 
cufundată pe jumătate într-o găletuşă plină-ochi cu gheaţă. 

Wiesenthal consimţise cu un zâmbet. 

— E din ce în ce mai greu să găseşti vin şi alimente 
kasher pe piaţă. În ultima vreme, totul s-a occidentalizat, 
dragul meu Oswald. Ştii bine că din cauza a ceea ce am 
făcut întreaga mea viaţă, cu siguranţă că nu mă pot 
considera un credincios practicant, dar respectarea 
tradiţiei te ajută să trăieşti mai bine. Este şi motivul pentru 
care mă bucur să constat că nu ai încetat să mă numeşti 
„unchiule Simon“, ca atunci când erai de-o şchioapă. 

De altfel, între cei doi bărbaţi nu exista nici o legătură de 
rudenie, ceea ce îi unea fiind prietenia indisolubilă dintre 
Ezer Habar, tatăl adoptiv al lui Breil, şi Simon Wiesenthal 
- prietenie ale cărei rădăcini se regăseau în îndepărtaţii 
ani de prizonierat. 

— Mulţumesc, Oswald. E foarte bun, spusese Vânătorul, 
degustând cu o expresie mulţumită vinul limpede şi rece. 


Spre deosebire de alte popoare din Orient, evreii nu 
interziceau consumul vinului, cu menţiunea că băutura 
trebuia produsă în conformitate cu regulile rigide ale 
tradiţiei kasher. Aceasta însemna că prelucrarea  licorii 
trebuia încredinţată unui evreu practicant, folosindu-se 
doar instrumentele şi aditivii permişi de legea mozaică. Şi, 
nu în ultimul rând, era necesară aprobarea unui rabin. 

Wiesenthal îşi reluase povestirea. 

— Cunoştinţele dobândite de Eichmann pe durata 
stagiului la arhiva membrilor masoneriei s-au dovedit a fi 
deosebit de utile mai târziu, când a fost „promovat“ la 
activitatea de îndosariere a tuturor evreilor rezidenţi pe 
teritoriul german. Precizia obsesivă a lui „Electro“ - cum 
fusese supranumit de colegii săi - avea ca rezultat faptul 
că poliţia nazistă reuşea să efectueze la sigur fiecare 
descindere. Însă adevărata capodoperă a lui Eichmann a 
fost pusă în scenă imediat după Anschluss - ocuparea şi 
anexarea Austriei de către trupele germane ale lui Adolf 
Hitler: o sută şaizeci de mii de evrei au fost expulzați, nu 
înainte însă de a-şi plăti salvarea cedându-şi toate 
proprietăţile şi bunurile, prin intermediul omniprezentei 
Zentralstelle fur Judische Auswanderung - Oficiul Central 
pentru Emigrarea Ebraică -, condus de acelaşi Eichmann. 

Ca urmare a acelei strălucite operaţiuni de purificare 
etnică, cariera lui Eichmann s-a înscris rapid pe o 
traiectorie ascendentă. În decurs de numai câteva luni, a 
devenit colonel SS. Era anul 1941. În clipa în care 
Germania a decis să implementeze Soluţia finală?, în biroul 
lui Eichmann - situat în centrul Berlinului, într-o clădire cu 
zece încăperi şi tot atâţia colaboratori - şi-au arătat rodul 
toţi anii de experienţă în obscura şi meticuloasa muncă de 


2 „Soluţia finală a problemei evreieşti“ a fost expresia oficială folosită 
de Germania nazistă, pe de o parte pentru a cosmetiza în faţa 
Occidentului genocidul împotriva populaţiei evreieşti şi, pe de altă 
parte, pentru a oferi o justificare ideologică Holocaustului (n. tr.). 


arhivare. Colonelul SS a devenit regizorul din umbră al 
fiecărui caz de deportare în parte. Înfăţişarea sa comună şi 
deloc charismatică i-a permis să rămână întotdeauna în 
spatele scenei: nici unul dintre cei care îl cunoşteau cât de 
cât nu şi-ar fi putut închipui că în el se ascundea, de fapt, 
însăşi încarnarea Răului. 

În momentul prăbuşirii Reichului, Eichmann s-a 
adăpostit în locuinţa unui prieten - un avocat filonazist -, 
care însă s-a descotorosit repede de el, fără prea multe 
explicaţii: fostul colonel SS devenise o prezenţă incomodă 
şi periculoasă, de vreme ce Aliaţii erau hotărâți să 
captureze orice membru al înaltei ierarhii naziste găsit în 
viaţă. lar Eichmann fusese cel care pusese în practică 
Shoab*-ul. În luna mai a fost arestat, dar în cursul 
interogatoriului a furnizat date de identificare false, 
susţinând că era un simplu caporal al Wehrmachtului. Nici 
unuia dintre anchetatori nu i-a trecut prin cap să arunce o 
privire pe braţul prizonierului, acolo unde SS-iştii aveau 
tatuat numărul matricol. 

Şi uite-aşa, după o scurtă perioadă de captivitate, 
Eichmann a fost eliberat: Aliaţii nu erau interesaţi de 
caporalii de armată cu înfăţişare insignifiantă şi ştearsă. Ei 
aveau în vizor peşti mult mai graşi. Din momentul acela, 
lui Eichmann i s-a pierdut urma. lar rolul său malefic ar fi 
rămas încă multă vreme necunoscut dacă baronul 
Wisliceny nu s-ar fi hotărât să facă o serie de destăinuiri 
incredibile. 

— Acum, lasă-mă pe mine să continui, unchiule Simon, 
iar dacă greşesc, te rog să mă corectezi, îl întrerupsese 
Oswald. Nu se ştie cum, dar a apărut un certificat de 
deces, datat 1945, conform căruia Eichmann ar fi fost ucis 
în luptă la Praga, în luna aprilie a acelui an. Însă Aliaților 
nu le-a trebuit prea mult timp ca să-şi dea seama că 


3 Holocaust (în lb. ebr. în original) (n. tr.). 


certificatul era, de fapt, fals. În orice caz, cert este că de 
Eichmann nu se mai ştia nimic: nici măcar punerea sub 
urmărire strictă a rudelor sale nu i-a condus pe agenţi la 
ascunzătoarea călăului. În 1952 sunt însă scoase la lumină 
dovezi referitoare la şederea lui Eichmann în Italia, ţară pe 
care între timp o părăsise. Totuşi, unde ar fi putut să se 
ascundă? Tot în acel an, soţia şi copiii lui Eichmann nu s- 
au mai întors din locul unde îşi petrecuseră vacanţa. Oare 
unde dispăruseră? Ca de multe ori în astfel de împrejurări, 
întâmplarea a jucat un rol determinant: un bătrân evreu 
primeşte o ilustrată de la un prieten emigrat în Argentina. 
Acesta făcea referire la „porcul acela care îi deporta pe 
evrei: locuieşte chiar aici, lângă Buenos Aires“. lată că, în 
sfârşit, cercul se strângea. Totodată, tu ai descoperit că, în 
iunie 1952, Veronica Leibl, soţia călăului, se îmbarcase la 
Genova cu destinaţia Argentina... In 1959, l-ai identificat 
pe numitul Ricardo Kleber ca fiind cel care pusese în 
practică Soluţia finală, respectiv Adolf Eichmann. 

— Şi l-am capturat, îl completase bătrânul Vânător, cu 
ochii umezi din cauza emoţiei pe care încă i-o mai 
producea amintirea acelor zile. L-am capturat la ora 18.30, 
pe 11 mai 1960. Eichmann se întorcea acasă de la 
reprezentanța Mercedes pe care şi-o deschisese la Buenos 
Aires. Când a coborât din autobuz, l-am arestat, iar el nu a 
opus nici o rezistenţă. Câteva ore mai târziu, se afla deja la 
Tel Aviv. Prinderea sa a avut rolul de a le închide gura 
tuturor celor care îşi permiteau să insinueze că 
Holocaustul era, de fapt, o simplă fantezie a evreilor. 

— Exact, iar Eichmann, condamnat la moarte de un 
tribunal israelian, a fost executat în 1962. Totuşi, unchiule 
Simon, ce ai vrut să spui cu presupunerea de mai 
devreme? Cine dintre responsabilii genocidului ar mai 
putea fi încă în viaţă? 


Wiesenthal păruse să mediteze câteva secunde bune, 
apoi răspunsese: 

— Gândul mă duce la o altă piesă de importanţă 
fundamentală pentru strategiile Reichului în materie de 
siguranţă naţională şi discriminare a raselor... Este vorba 
despre acela care a teoretizat pentru prima dată Soluţia 
finală; din fericire însă, el nu a mai apucat să-şi pună în 
practică teoria, cu atrocitatea macabră pe care o gândise... 

— O altă piesă... o altă piesă... Nu cumva te referi la 
Reinhard Heydrich, şeful RSHA? întrebase Oswald, 
surprins. 

Vânătorul nu răspunsese, dar privirea sa îl cercetase 
atent pe omuleţul din faţa sa pe care îl considera cel mai 
capabil dintre discipolii săi. In ochii bărbatului se puteau 
citi hotărârea care îl mâna în căutarea dreptăţii, dar şi o 
afecţiune sinceră faţă de băieţandrul pe care îl cunoscuse 
cu mulţi ani în urmă, devenit acum şeful Mossadului. 

— Este cu neputinţă una ca asta, Simon. Heydrich a 
murit în anul 1942, căzând victimă unui atentat... 

— Un atentat cam rocambolesc, nu crezi, Oswald? 

— Rocambolesc sau nu, este un fapt consemnat de 
istorie. 

— Mda... Istoria... Cine poate şti cu siguranţă unde se 
află, de fapt, adevărul, în istoria asta despre care vorbeşti 
tu! comentase Wiesenthal, înmânându-i lui Breil o agendă 
cu coperte jerpelite de piele, de genul celor pe care 
băncile sau instituţiile care se respectă le fac cadou 
clienţilor sau furnizorilor cu ocazia Anului Nou. 

— Am intrat în posesia ei acum câteva zile, Oswald. Este 
vorba despre nişte note de călătorie făcute de un jurnalist 
italian care, prin anii şaptezeci, a plecat în Brazilia pentru 
a face un reportaj. Ajuns acolo, a avut ghinionul ca avionul 
de agrement pe care îl închiriase să se prăbuşească în 


pădurea amazoniană. În urmă cu aproape un an, în junglă 
au fost descoperite rămăşiţele avionului şi pilotului. 

Apoi, printr-o serie de circumstanţe norocoase, cel care a 
intrat în posesia acestui carnet de notițe l-a trimis 
fundaţiei al cărei nume îl port: se pare că respectivul a 
intuit perfect importanţa conţinutului agendei. Însemnările 
au fost scrise - cel puţin până la un anumit punct - în 
limba italiană. Tu înţelegi italiana, nu-i aşa, Oswald? Apoi, 
brusc, însemnările în italiană sunt înlocuite de un fel de 
scriere stenografică criptată. 

— Nu sunt convins că deprinderile mele într-ale limbii 
italiene sunt suficiente ca să traduc partea de început a 
notiţelor. Şi, pe de altă parte, nu mă pricep să descifrez 
scrierea stenografică, cu atât mai puţin pe cea criptată. În 
orice caz, nu-ţi face probleme, unchiule Simon: dispun de 
colaboratori destoinici... 

Gândurile omuleţului se îndreptaseră imediat spre Sara 
Terracini, prietenă de suflet şi camarad de nădejde în 
multe dintre riscantele sale aventuri. 

— Ştiu asta, Oswald. Tocmai de aceea te sfătuiesc să te 
pui pe treabă... dar fără nici o grabă... fără grabă... îi 
replicase Vânătorul, cu expresia obosită şi plină de 
înţelepciune a celui care este pe cale de a împlini un secol 
de viaţă. De altfel, sunt puţini cei care reuşesc să ajungă 
până la vârsta pe care o am eu acum. lar Heydrich s-a 
născut în anul 1904: dacă ar trăi, ar fi cu patru ani mai 
bătrân decât mine. E aproape imposibil să mai fie printre 
cei vii. Aşadar, nu există nici un motiv care să te oblige să 
acţionezi urgent. Totuşi, însemnările acestea îţi vor putea 
fi de folos în căutarea adevărului. Aceasta este, într-un fel, 
ultima mea dorință sau, dacă preferi,  îndatorirea 
apăsătoare pe care ţi-o lasă unchiul Simon. Caută să dai o 
semnificaţie informaţiilor cuprinse în aceste însemnări. Îmi 


vei putea continua astfel opera şi poate vei reuşi să scoţi la 
lumină adevăruri cutremurătoare. 

Din ziua aceea se mai întâlniseră doar de câteva ori, dar 
Oswald - după ce citise cu atenţie primele pagini din 
agenda pe care i-o dăduse Wiesenthal - nu încercase să 
descifreze însemnările criptate. 

— Într-un fel, ultima dorinţă... spuse pentru sine 
omuleţul, gândindu-se la întâlnirea din urmă cu opt ani. 

lată însă că, acum, Vânătorul plecase pentru totdeauna. 
lar Breil simţi brusc că pe umerii lui apăsa o nouă şi 
importantă responsabilitate. 


Denver, 2006 


Lui Oswald Breil, cel care ocupase odată una dintre cele 
mai înalte funcţii ale Statului Israel, hainele de şomer de 
lux nu-i veneau bine deloc. În decursul celor câteva luni 
scurse de la dispariţia lui Simon Wiesenthal, în mintea lui 
Oswald stăruia un singur gând: să-i îndeplinească 
mentorului său ultima dorinţă. 

— Şi pe unde va hălădui Oswald al meu de data aceasta? 
îl întrebă Lilith în ziua în care el o anunţă că urma să 
plece. Desigur, îmi poţi răspunde numai dacă destinaţia ta 
nu este cumva cine ştie ce secret de stat. 

— Nimic de felul ăsta, de data aceasta, Mame-loshen: 
merg la Roma, unde mă voi întâlni cu o veche prietenă, 
căreia vreau să-i cer un sfat. 

— Este vorba de Sara, nu-i aşa, Oswald? 

— Nu cred că cineva are nevoie de capacităţi 
paranormale, Mame, pentru a ajunge la această concluzie, 
comentă, uşor ironic, bărbatul. 

— Încă te mai doare, nu-i aşa? 

— E ca o rană veche, pe care din când în când o simţi ca 
pe o arsură. 


— Totuşi, nu te înţeleg, Oswald. Tu singur mi-ai povestit 
că, atunci când te credea mort, şi-a declarat printre 
lacrimi, din toată inima, iubirea ei pentru tine. 

— Tocmai, Mame, aici e problema: a făcut acea 
mărturisire prietenului fără suflare pe care îl strângea la 
piept, convinsă fiind că pentru el nu mai era nimic de 
făcut. 

— Sara a spus exact ce simţea, sunt încredinţată de asta. 
Tu ai fost cel căruia i-a fost frică de cuvintele acelea. 

— Frică? Mă întreb dacă iubirea ta de mamă nu te face 
să treci cu vederea felul în care arăt. Oare cum ar fi 
descris lumea o pereche ca a noastră? „Albă ca Zăpada şi 
cel de-al optulea pitic“? Sau, poate, „Frumoasa şi Bestia“? 

— Te rog, Oswald, un bărbat cu o inteligenţă ca a ta... 

— Mame, nu te mai preface că nu înţelegi. Tocmai 
pentru că am pretenţia că sunt o persoană inteligentă sunt 
convins că o relaţie între mine şi Sara ar fi imposibilă. A 
fost o idee foarte bună să ne luăm această vacanţă lungă şi 
să stăm departe unul de celălalt. Ştiu, totodată, că 
prietenia noastră, atât cât se va menţine între limitele pe 
care ni le-am impus până acum, ne va face de 
nedespărţit... 

— Totuşi, crezi într-adevăr că nu eşti altceva pentru ea 
decât un simplu prieten, Oswald? îl întrerupse Lilith. 

— Convingerile mele contează prea puţin în situaţia 
asta... 

— Atunci, dacă cele care contează sunt convingerile 
Sarei, dă-mi voie să te întreb altfel: crezi că ea vede în tine 
doar un prieten? 

— Mame-loshen, nu mă lua drept un behâyma, un individ 
obtuz. Hai să nu mai discutăm despre asta. Ar trebui însă 
să ştii că, deşi sunt un bărbat în miniatură, am reuşit să 
convieţuiesc cu apăsarea acestei diversităţi ale mele. Dar, 
între acest aşa-zis succes şi a o face pe cavalerul unei 


prințese frumoase este un abis pe care nu am nici cea mai 
mică intenţie de a-l explora: declaraţia de dragoste pe care 
mi-a făcut-o Sara am pus-o în sipetul cu lucruri uitate şi 
nici unul dintre noi doi nu a mai adus vorba despre asta. 
Şi, cu siguranţă, nu voi fi eu cel care o va face primul. 

— Bine, bine, dacă gândeşti în felul acesta, atunci... Ce 
vrei să-ţi pun în geamantan? schimbă vorba Lilith Habar. 

Înţelesese că de la „bărbăţelul“ ei nu mai putea scoate 
nimic în plus. 


Roma, 2006 


Avionul Airbus A319 al British Airways ateriză pe pista 
aeroportului Fiumicino cu câteva minute înainte de ora 
optsprezece. Zborul de la Denver durase mai bine de 
treisprezece ore, dar Oswald nu dormise decât câteva 
minute. 

Şoferul centrului de cercetări condus de Sara Terracini îl 
aştepta la terminalul pentru sosiri. Bărbatul fusese angajat 
cu mulţi ani în urmă, chiar la recomandarea lui Oswald. 
Sara îşi riscase de prea multe ori viaţa alături de el, aşa că, 
punându-i la dispoziţie un fost agent Mossad, Breil se 
simţea mai liniştit. 

— Bună ziua, domnule Breil. Bine aţi venit la Roma. 
Lăsaţi, mă ocup eu de bagaje. 

— Bun găsit, Gabriele. Totul în regulă? Aici pare să fie 
mereu vară. 

Urcară în automobilul Lancia de culoarea antracitului 
parcat în faţa ieşirii principale. Mulţi dintre cei prezenţi îl 
urmăriră lung cu privirea pe Oswald: unii îl recunoscuseră 
imediat, deoarece fotografia sa apăruse pe prima pagină a 
ziarelor din întreaga lume şi în deschiderea buletinelor de 
ştiri ale celor mai importante televiziuni. Alţii însă îl 


cercetau din simplă curiozitate, miraţi de ţinuta hotărâtă a 
acelui bărbat la scară redusă. 

Câteva zeci de minute mai târziu, automobilul se opri în 
faţa unei clădiri moderne, ascunsă într-o oază de verdeață 
din cartierul roman EUR. 

Pentru prima dată de când se cunoşteau, întâlnirea 
dintre Sara şi Oswald avu un aer protocolar: o stânjeneală 
stranie îi cuprinsese pe amândoi, împiedicându-i să se 
salute cu dezinvoltura şi veselia de altădată. 

— Ce mai faci, Oswald? îl întrebă Sara, aplecându-se ca 
să-l sărute pe obraz. 

— Bine, mulţumesc, răspunse el, întorcându-i sărutarea 
de bun venit pe obraz. Mama Lilith şi Ezer m-au rugat să 
te salut şi din partea lor. 

— Mulţumesc, Oswald, le transmit şi eu din inimă 
gândurile cele mai bune. 

Continuând să vorbească, Sara îşi conduse prietenul pe 
culoarele clădirii. 

— Suntem prinşi cu o translocare pe care numai exodul 
din Biblie o poate întrece. Centrul nostru se află în plină 
dezvoltare: am mai angajat opt cercetători şi am mărit 
sediul achiziţionând şi camerele de la etajul de dedesubt. 
Ni se încredinţează un număr atât de mare de lucrări, 
încât aproape că nu mai reuşim să le facem faţă. Ha, făcu 
deodată Sara, auzi cui m-am găsit să mă plâng: unui 
respectabil membru al consiliului de administraţie al 
instituţiei noastre! 

— Află că postul de vicepreşedinte al consiliului vostru 
de administraţie a rămas singura mea funcţie oficială: 
după cum ştii, toţi oamenii politici, odată ce renunţă la 
această calitate, îşi pierd cu repeziciune şi celelalte 
demnități. Eu nu am făcut excepţie. 

— Şi îţi lipseşte asta? 


— Încă nu ştiu cu certitudine... până acum nu am avut 
ocazia să mă plictisesc. 

— Sunt convinsă de asta. Doar te cunosc bine, Oswald... 

Câteva cuvinte alungară ca prin minune distanţa care se 
instalase între cei doi. 

— Da, aşa este, tu mă cunoşti bine... murmură Oswald. 

— Bineînţeles, te cunosc până într-acolo încât ştiu foarte 
bine că singurul aspect curtenitor al vizitei tale de astăzi 
este această mică paranteză plină de convenienţe. Am 
învăţat pe propria-mi piele că, atunci când mi-e dat să te 
întâlnesc, cel mai nevinovat lucru care se poate întâmpla 
este ca volumul meu de muncă să crească exponential. 
Hai, mărturiseşte, Oswald! Sau, dacă preferi, să te întreb 
altfel: ce vânt bun te aduce, Oswald? 

Breil nu-şi pierdu cumpătul. Scoase din geanta de piele 
neagră agenda pe care i-o dăduse Wiesenthal. 

— Trebuie să-ţi spun că nu este o urgenţă şi nu va fi 
vorba despre o lucrare prea complicată, dar sunt convins 
că aici se află ceva important, care trebuie descoperit. 
Agenda aceasta mi-a fost încredinţată cu câţiva ani în 
urmă de Vânător... 

— De acel Vânător? 

— Da, chiar de el, Simon Wiesenthal. Este vorba despre 
jurnalul unui ziarist italian care, cu foarte mulţi ani în 
urmă, a plecat în Brazilia ca să facă un reportaj, dar a 
murit în urma unui accident de avion. 

— Ei, aş zice că protagoniştii acestei întâmplări sunt cât 
se poate de respectabili, nu-i aşa? La ce trebuie să mă 
aştept, Oswald? 

— Wiesenthal, a cărui intuiţie s-a dovedit întotdeauna 
infailibilă, susţinea că în paginile acestui jurnal s-ar putea 
ascunde informaţii deosebit de importante. Dacă vei avea 
posibilitatea să descifrezi documentul, se pare că ai putea 
descoperi dovezi capabile să schimbe un întreg capitol al 


istoriei universale. Păcat însă că am intrat în posesia 
jurnalului abia acum, când protagoniştii întâmplărilor sunt 
de mult morţi. Vânătorul mi l-a încredinţat cerându-mi să 
aflu adevărul. Numai că pentru asta am nevoie de ajutorul 
tău. Ştiindu-ţi calităţile, nu cred că va fi o muncă prea 
dificilă, mai ales că, repet, nu e nici o grabă... nu maie nici 
o grabă. 

„Oswald Breil, întâmplările al căror protagonist eşti sunt 
întotdeauna chestiuni pe viaţă şi pe moarte...“ ar fi vrut să- 
i răspundă Sara, dar se mulţumi să ia agenda din mâinile 
bărbatului, examinând-o în fugă. 

Era o agendă obişnuită, purtând logoul săptămânalului 
Documento, făcută cadou redactorilor de către conducere 
în îndepărtatul an 1976. 

Pe prima pagină fuseseră trecute datele de stare civilă şi 
alte generalităţi despre proprietar. 

Sara citi cu atenţie până şi seriile documentelor de 
identitate şi ale cărţilor de credit. Apoi răsfoi agenda până 
la pagina la care redactarea lizibilă a jurnalului se 
întrerupea. 

„Fir-ai să fii, Oswald Breil...“ îşi spuse în gând Sara. 
„Mereu reuşeşti să obţii ceea ce vrei... Fiecare document, 
papirus sau jurnal pe care mi l-ai pus în mână avea un...un 
suflet.“ 

Ochii întunecaţi ai tinerei femei se ridicară de la paginile 
jurnalului şi îi fixară pe cei ai lui Oswald. 

— Cât timp? 

— Calm, Sara. Ocupă-te cu calm de agendă. Ai la 
dispoziţie tot timpul din lume. Voia destinului s-a împlinit 
deja şi, în acest moment, nici un fel de intervenţie din 
partea noastră nu va mai putea să mai schimbe ceva. 


2 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


— Noi suntem un neam paşnic, Karesh, îi spuse Sar, 
regele tribului migos, tinerei căpetenii a davaarilor. 
Suntem vânători iscusiţi şi crescători de animale, dar nu 
suntem la fel de pricepuţi în mânuirea armelor. 

— Tocmai de aceea am venit să-ţi ofer alianţa neamurilor 
noastre: noi suntem războinici neîntrecuţi şi am putea să-i 
apărăm pe membrii tribului tău de atacurile duşmanilor. 

— Despre ce atacuri vorbeşti? Ştii bine că cine ridică 
armele împotriva neamului migos comite un sacrilegiu: noi 
suntem păstrătorii Pietrei lui Hosh. Nimeni nu va îndrăzni 
să se lupte cu noi. 

— Devoţiunea mea pentru zeul nostru m-a adus până 
aici... 

Karesh era mai scund şi mult mai tânăr decât regele Sar. 
Avea chipul brăzdat de cicatrice, ca spinarea unui sclav 
asupra căruia se abătuse de mai multe ori vâna de bou a 
călăului. Devenise căpetenia tribului după ce îl ucisese în 
luptă pe predecesorul său. Din ziua aceea, în fruntea 
sângeroşilor săi războinici, se dedase expedițiilor de jaf, 
trecând prin foc şi sabie sate întregi. Acum, ucigaşul îi 
cerea regelui tribului migos să încheie o alianţă. 

— De ce vorbeşti despre devoțiune, Karesh? 

— Cine îmi poate spune că a fost voinţa divină a lui Hosh 
ca voi şi numai voi să păstraţi Piatra Sfântă, oferindu-vă 
totodată şi demnitatea de mari preoţi, pe care numai cei 
din tribul vostru o pot dobândi? 


— Ce vrei să spui cu asta, Karesh? se încruntă regele 
Sar, iar mâna îi alunecă din instinct spre pumnalul pe care 
îl purta întotdeauna la şold. Datul acesta se păstrează din 
noaptea vremurilor, de când părinţii părinţilor părinţilor 
noştri au găsit acest semn al puterii zeului nostru, 
devenind păzitorii lui. 

— Acestea sunt legile oamenilor, nu ale lui Hosh, spuse 
Karesh, ridicând vocea. 

Acolo, între pereţii colibei, cea mai impunătoare dintre 
cele peste o sută ale tribului migos, cuvintele lui Karesh 
sunară ameninţător. 


Tânăra Dehal şi Athor se născuseră sub aceeaşi fază a 
Lunii. Crescuseră împreună, nedespărţiţi, până în ziua în 
care Athor a fost iniţiat în tainele vânătorii. 

Într-o noapte, bărbaţii satului se duseră să-l ia din 
culcuş, purtând pe chip măşti înfricoşătoare, care 
reprezentau spiritele animalelor ucise la vânătoare. Il 
legară la ochi şi îl siliră să mărşăluiască orbeşte, cale 
lungă. În zori, îi dezlegară ochii şi îl lăsară singur în inima 
pădurii, făcându-se brusc nevăzuţi în desişul întunecos. 
Din clipa aceea, Athor încetă să mai fie tovarăşul de joacă 
al lui Dehal, pregătindu-se să devină bărbat. Iar în faţa 
lupului uriaş care îi dădea târcoale, hămesit, se găsi atunci 
chiar un bărbat. Athor îl nimeri cu săgeata, iar animalul, 
orbit de furie şi durere, se năpusti asupra lui. Tânărul 
reuşi însă să evite ghearele şi colții ucigaşi ai sălbăticiunii, 
prinzând-o şi strângând-o între braţele sale musculoase. Li 
împlântă pumnalul între coaste, în dreptul inimii, iar lupul 
muri pe loc, cu un ultim spasm. 

Athor aruncă trofeul de vânătoare pe umeri şi se 
întoarse în sat. Văzându-l sosind cu prada, câteva femei îşi 
abandonară îndeletnicirile şi alergară să-şi cheme bărbaţii. 


Un băieţandru care devenea bărbat era întotdeauna un 
eveniment demn de sărbătorit pentru migos. Cu atât mai 
mult cu cât băieţandrul care ucisese un lup atât de mare 
chiar în ziua iniţierii sale în tainele vânătorii era chiar fiul 
regelui, totodată şi mare preot al tribului. 

În ziua următoare, bătrânii satului îl duseră pe Athor în 
peştera sacră a zeului Hosh, pentru împlinirea ritualului de 
consacrare, în urma căruia avea să fie declarat mare 
vânător al tribului: urmau să arunce în el, pe întuneric, 
bulgări de argilă udă. In funcţie de numărul de lovituri 
care îşi atingeau ţinta, aveau să stabilească dacă tânărul 
bărbat se va bucura sau nu de un viitor strălucit în noua sa 
calitate. Aşa hotărâseră părinţii părinţilor lor încă din 
noaptea vremurilor, urmând voinţa zeului Hosh. 

În seara aceea, toată suflarea satului participă la 
sărbătoare, dănţuind în jurul focului în ritmul nebunesc al 
tobelor şi tamburelor. Deodată, Aker, prezicătorul tribului, 
se prăbuşi în praf, tremurând convulsiv, cu o spumă 
albicioasă în colţul buzelor. 

— Văd sânge şi mare grozăvie la orizont, strigă el, căzut 
în transă. Văd moarte şi năvăliri de jaf, văd foc... Ucigaşii 
se vor năpusti asupra satului, înarmaţi până-n dinţi... Fiul 
tău, Athor, va scăpa de foc, rege al meu. Văd focul... foc... 

În vreme ce prezicătorul îşi declama cu patimă profeția, 
privirea lui Athor se încrucişă cu cea a lui Dehal. Se uită la 
ea de parcă atunci era prima dată când o vedea: sânii 
fostei sale tovarăşe de joacă erau voluminoşi şi tari, iar 
şoldurile, rotunjite şi sinuoase. Minusculul triunghi din 
piele pe care fata îl purta de puţin timp sub talie nu 
izbutea să acopere în totalitate puful moale care îi răsărise 
sub pântece. Athor îşi dădu seama că, dacă el devenise 
bărbat, Dehal devenise, la rândul ei, femeie, o femeie 
foarte frumoasă, iar profeţiile prezicătorului nu avură 


puterea să-i domolească noul freamăt lăuntric pe care îl 
simţea ca o aţâţare. 


Câteva săptămâni mai târziu, întorcându-se de la o 
partidă de vânătoare, Athor străbătea agale pădurea, 
gândindu-se la el şi la Dehal: de ceva timp, între ei apăruse 
o stare de stânjeneală, o timiditate care părea să ascundă, 
de fapt, atracţia pe care cei doi tineri o simțeau unul faţă 
de celălalt. 

Tolba din piele de urs pe care tânărul o purta pe umăr 
era aproape goală: nu reuşise să prindă decât un iepure şi 
două potârnichi. 

Nu se întâmpla întotdeauna să se întoarcă cu tolba plină 
de la vânătoare. Mai avea câteva sute de paşi până să 
ajungă la palisadele ridicate în jurul satului, care îi 
protejau pe  băştinaşi mai degrabă de atacurile 
sălbăticiunilor decât de cele ale unor improbabili vrăjmaşi: 
tribul migos era neamul ales al zeului şi păzitorul Pietrei 
Sfinte şi al legii. Nimeni n-ar fi îndrăznit să comită 
sacrilegiul de a-l ataca. 
crestele luminoase de rocă albă, de parcă i-ar fi sfidat pe 
zei. 

Athor se opri, admirând cascada cristalină ce se 
prăbuşea în micul lac de la marginea pădurii - locul 
preferat al jocurilor copilăriei sale. 

Se aplecă, luă apă în palmele făcute căuş şi şi-o aruncă 
pe faţă, curăţindu-şi-o de sudoare şi tină. Când redeschise 
ochii, o văzu. 

Dehal se îmbăia într-o bulboană, ferită vederii de câteva 
stânci. 

Athor rămase fermecat, sorbind-o din ochi: nu reuşea cu 
nici un chip să-şi desprindă privirea de la trupul gol, cu 
pielea moale şi fină, al lui Dehal. Fata avea carnaţie 


măslinie, iar ochii înguşti, întunecaţi, erau fermecători. 
Sânii îi fremătară, împietrindu-se brusc când se ridică în 
picioare, ieşind din apă. Păşi mlădiindu-se către o stâncă 
plată de pe mal. Athor se feri să fie văzut, pitindu-se la 
adăpostul desişului de pe marginea apei. 

Degetele răsfirate ale lui Dehal învăluiră sânii, apoi 
coborâră lin spre pântece şi mai departe... Athor fu 
străbătut de un fior rece pe şira spinării în vreme ce, sub 
acoperământul simbolic din jurul şoldurilor, bărbăţia îi 
deveni brusc ca de piatră... 

Când, peste câteva clipe, chipul lui Dehal se destinse 
într-o expresie inundată de plăcere, Athor, excitat şi 
tulburat peste măsură, scăpă dintre mâini arbustul de care 
se agăţase, alunecă pe pietrele de pe mal şi ajunse în apa 
rece a lacului, cu arc, săgeți şi tolbă cu vânat, cu tot. 

Dehal sări speriată în picioare şi o rupse la fugă pe mal, 
îndreptându-se spre locul unde îşi abandonase pielea de 
animal care îi servea de îmbrăcăminte. 

Vocea prietenoasă a lui Athor o făcu să încetinească 
pasul. 

— Eu sunt, Dehal. Nu te speria, strigă tânărul când reuşi 
să scoată capul la suprafaţa apei. 

Un zâmbet apăru pe chipul fetei, în vreme ce căuta să se 
îmbrace în grabă. 

— De ce te acoperi, Dehal? Te-am văzut goală 
întotdeauna. Nu te ascunde, lasă-mă să văd cum eşti 
clădită... 

— Cred că nu sunt singura care trebuie să mă ascund, 
Athor, răspunse Dehal surâzând şi făcându-i semn cu 
privirea spre partea lui  subinghinală: în cădere, 
acoperământul de piele din jurul şoldurilor se trăsese într- 
o parte, dezgolindu-i glandul ridicat şi dur. 

Ruşinat, Athor se scufundă din nou în apă. 


— Dacă mă laşi să te privesc, îţi dau voie şi eu să te uiţi 
la mine, Dehal, spuse tânărul. 

Câteva minute mai târziu, stăteau faţă în faţă, într-un 
luminiş verde aflat la câţiva paşi de cascadă, iar mâinile lor 
fremătânde îşi explorau unul celuilalt, lacome, rotunjimile. 

— Mai încet! Mă doare! Oare nu ai putea să fii cu mine 
mai puţin brutal decât cu mistreţii pe care îţi place atât de 
mult să-i vânezi? 

Apoi, ceea ce părea a fi doar un joc îi captivă peste 
măsură. Athor se pomeni peste ea, iar ea i se oferi. Îl simţi 
apăsându-se dulce peste pântecele ei şi pătrunzând-o 
adânc. Simţi o durere stânjenitoare, ca şi cum se rupsese 
ceva înăuntru. Umezeala profunzimilor ei învălui glandul 
lui Athor, care începu să se mişte din ce în ce mai frenetic. 
Fata îi urmări mişcările cu propriul trup, gata să-i 
primească plăcerea. 

După un timp, se treziră epuizați şi răsuflând întretăiat. 
Mâinile fetei mângâiau spinarea lucind de sudoare a 
iubitului ei. Rămaseră îmbrăţişaţi îndelung, mulţumiţi şi 
fericiţi. 

Athor era tânăr şi puternic. Pletele castanii îi cădeau, 
bogate, pe umeri. Avea agilitatea unei feline, iar mişcările 
lui sinuoase aprinseseră fantezia lui Dehal: trupul puternic 
al lui Athor devenise de mult obiectul dorințelor sale 
nemărturisite. În plus, nu numai că era arătos, dar era şi 
foarte înţelept, iar ea ştia că, într-o zi, avea să-i urmeze 
tatălui său, devenind mare preot şi căpetenie a tribului. 

Dehal era fiica lui Aker, prezicătorul. Într-o vreme, 
înainte ca un mistreţ uriaş să-i facă fărâme piciorul drept, 
Aker fusese cel mai iscusit vânător al tribului migos. 

— Parcă o întreagă turmă de bivoli galopează în pieptul 
tău, spuse Athor, cu urechea lipită de sânul fetei. 


— Nu reuşesc să-mi potolesc bătăile inimii... Crezi oare 
că Hosh se va mânia pe noi pentru ceea ce am făcut, 
Athor? 

— Nădăjduiesc că nu, căci mânia zeului este 
necruțătoare. Oricum, voi cere sfatul tatălui meu... Sau îi 
voi cere... îi voi cere să binecuvânteze unirea noastră. 

Spunând acestea, tânărul Athor se ridică în picioare şi 
privi de jur-împrejur. Brusc, simţi că sângele îi îngheaţă în 
vene. 

Înaintau cu repeziciune, la adăpostul vegetației 
luxuriante. 

Aveau trupurile vopsite în alb, asemenea scheletelor pe 
care Athor le văzuse în valea care ţinea loc de cimitir. Erau 
înarmaţi până-n dinţi. Războinicii davaar se strecurau fără 
zgomot spre sat, cu intenţia clară de a-l ataca. 
Dezmeticindu-se, Athor îşi spuse că nu putea face altceva 
decât să încerce să alerge mai iute decât ei, ca să-şi 
alerteze tribul. 

— Repede, Dehal, ascunde-te acolo, o îndemnă şoptit, 
împingând-o în spatele unui trunchi de copac. 

În clipa următoare, Athor dispăruse deja în desişul 
pădurii. 


— ...aşa că, rege Sar al tribului migos, dacă legile sunt 
ale oamenilor şi nu ale zeului, nu văd de ce neamul meu nu 
poate împărţi acest privilegiu cu al tău, spune Karesh, cu o 
expresie din ce în ce mai amenințătoare. 

— Neamul tău? îndrăzneşti să numeşti o ceată de ucigaşi 
renegaţi neamul tău? întrebă Sar pe un ton dispreţuitor, 
deloc intimidat de atitudinea agresivă a celuilalt. Cele 
câteva femei care vă stau alături sunt cele pe care le-aţi 
răpit din satele pe care le-aţi şters de pe faţa pământului, 
după ce aţi ucis bărbaţii, bătrânii şi copiii. Tu nu eşti şi nu 
vei fi niciodată căpetenie de trib, ci doar un ucigaş şi un 


perfid temnicer al femeilor pe care le-ai văduvit de bărbaţii 
lor, aducându-le nefericirea. Tu nu meriţi să fii privit de 
Hosh. Pleacă, Haresh. O să mă prefac că nu am auzit 
blasfemiile tale. 

Străinii nu puteau intra în satul celor din neamul migos, 
şi până şi Karesh fusese nevoit să se supună regulii. Era 
motivul pentru care Sar subevaluă primejdia: întorcându- 
se să vadă ce anume provocase urletele care se auzeau 
afară, îi oferi lui Karesh ocazia să acţioneze. 


În clipa în care Athor o ascunsese pe Dehal în spatele 
copacului secular, observase un războinic davaar care 
trecuse pe lângă ei fără să-i vadă. Porni ca o umbră pe 
urmele lui, cu experienţa vânătorului obişnuit să 
urmărească sălbăticiunile fără ca acestea să-şi dea seama. 
Îl ajunse chiar în apropierea palisadei care ocrotea colibele 
satului. Războinicul davaar nu-l putea vedea, străduindu-se 
să cerceteze de după un arbust împrejurimile satului. 

Athor fixă o săgeată în arc, încordându-l şi ţintind 
răbdător. Mâinile îi erau sigure, gesturile hotărâte: 
săgeata ţâşni cu un şuierat scurt. Davaarul nu avu timp 
nici măcar să-şi întoarcă privirea. Căzu inert între arbuştii 
după care încercase să se ascundă de privirile străjerilor 
satului. 


În mâna lui Karesh străluci brusc un pumnal pe care un 
trădător din neamul migos îl ascunsese în coliba lui Sar. 
Între timp, urletele de afară se apropiau din ce în ce mai 
mult. 

Când Sar vru să-şi tragă pumnalul de la şold, era deja 
prea târziu: Karesh îl imobiliză prinzându-l de la spate, 
apoi îl împinse afară din colibă. 


— lar acum, supuşii tăi vor afla numele noului lor rege 
chiar din gura ta, şuieră Karesh, îmbrâncindu-şi brutal 
înainte rivalul, sub ameninţarea pumnalului. 


Vocea lui Athor ajunse la urechile străjerilor satului 
asemenea urletelor unei sălbăticiuni din pădure. La 
început, gardienii nu înţeleseră ce se petrecea, apoi, pe 
măsură ce tânărul se apropia în fugă, tipetele sale 
deveniră inteligibile, căpătând un sens înfiorător. 

— Suntem atacati, închideţi repede porţile! Davaarii se 
îndreaptă spre noi prin pădure. Sunt mulţi şi înarmaţi 
până-n dinţi. Vor să ne ia prin surprindere. Închideţi 
porţile, în numele lui Hosh! 

În vreme ce porţile greoaie ale singurei căi de acces se 
închideau cu un zgomot greoi, războinicii davaar se 
năpustiră urlând spre sat, răsăriţi parcă de nicăieri. 

Invârteau  ameninţător armele în aer, cu feţele 
schimonosite înfiorător. Cei din neamul migos, vânători 
paşnici, puţin deprinşi cu războiul, rămaseră stane de 
piatră. 

Athor reuşi să se strecoare dincolo de întărituri: pentru 
moment, scăpase de primejdie, însă trebuia să organizeze 
apărarea satului. 

Strigă la străjeri să înşface arcuri şi săgeți şi să urce în 
vârful palisadelor, apoi alergă să-şi anunţe tatăl. Când 
ajunse însă în faţa colibei lui Sar, se opri brusc, îngheţând. 

Sar stătea în picioare în mijlocul răspântiei. Lama 
cuţitului lui Karesh îi crestase pielea gâtului şi un fir de 
sânge se prelingea spre piept. 

Karesh avea pe chip o expresie de furie ucigaşă, rânjind 
triumfător: era încredinţat că urletele războinice care se 
auzeau însemnau că oamenii săi reuşiseră să pătrundă în 
cetate. 


Când realiză că cei care urlau nu erau războinicii săi, ci 
bărbaţii migos care, cu armele în mâini, alergau spre 
palisade ca să apere satul, Karesh înţelese că, cel puţin în 
parte, planul său dăduse greş. Cu toate acestea, nu se 
pierdu cu firea. Apăsă şi mai mult lama cuţitului pe gâtul 
regelui migos, şuierându-i la ureche: 

— Acum, le vei porunci oamenilor tăi să-mi lase cale 
liberă ca să ies de aici, altminteri îţi tai gâtul ca unui 
mistreţ. 

— Opreşte-te,  Karesh! strigă Athor, apropiindu-se. 
Aruncă pumnalul şi eliberează-mi tatăl. 

— Nu eşti în situaţia de a-mi porunci, Athor. Lasă-mă să 
trec, sau tatăl tău va muri. 

O zvâcnire de revoltă neputincioasă scutură trupul 
tânărului: ştia însă că nu se putea opune perfidului davaar. 

— Să nu facă nimeni nici o mişcare şi deschideţi porţile, 
porunci Athor bărbaţilor migos care alergaseră în apărarea 
regelui lor. 

Aceştia se dădură în lături, lăsându-i să treacă pe ostatic 
şi pe călăul său. 

Karesh ajunse în pragul porţii. Păru să evalueze din 
priviri situația: războinicii săi aveau să-i acopere 
retragerea. Privi fix în ochii lui Athor, apoi mâna în care 
ţinea cuțitul zvâcni scurt, într-un gest brusc şi mortal. 

Sar, regele drept al tribului migos, se prăbuşi în ţărână 
fără să scoată nici măcar un geamăt: Karesh îi retezase 
beregata. 

Ţinând cuțitul strâns în pumn, cu sângele regelui încă 
şiroind pe lamă, Karesh îşi îndemnă oamenii să atace 
cetatea. 

Davaarii se aruncară înainte cu chipurile desfigurate de 
ură, scoțând urlete înspăimântătoare de luptă. 

În clipa aceea însă, bărbaţii migos părură că se 
transformaseră brusc. Văzându-şi regele zăcând într-o 


baltă de sânge, paşnicii vânători se repeziră cu furie 
asupra vrăjmaşilor, însetaţi de răzbunare. Urmă o luptă 
crâncenă corp la corp şi tribul migos respinse atacul, 
lovind de moarte mulţi davaari. Unii dintre săteni fură luaţi 
însă prizonieri, fiind târâţi spre desişul pădurii care 
înconjura cetatea. 

Intre timp, porţile fură închise din nou şi următorul atac 
al invadatorilor fu respins. Athor fusese primul care se 
aruncase asupra duşmanilor, iar oamenii regelui îl 
urmaseră fără şovăială. Nu li se lăsase timp pentru o 
ceremonie de învestitură, însă în ochii lor tânărul luase 
deja locul pe care tatăl său îl ocupase până cu numai 
câteva secunde în urmă. 

Bărbaţii migos se postară de-a lungul pasarelei 
supraînălţate folosite de străji pentru patrulare şi care 
urma perimetrul delimitat de palisadă. De acolo abătură o 
ploaie de săgeți asupra duşmanilor, aruncând apoi cu furie 
în ei cu pietre pe care femeile, de jos, li le dădeau. 

În scurt timp, războinicii davaar bătură în retragere, 
dispărând în desişul întunecos al pădurii. 

Athor cobori de pe pasarelă, se îndreptă spre porţile 
cetăţii, în faţa cărora zăcea încă trupul neînsufleţit al lui 
Sar şi îngenunche lângă el. Din mulţime înaintă spre el 
Goreth, fratele său vitreg, fiul pe care Sar îl avusese cu 
prima soţie, moartă în ziua când adusese copilul pe lume. 
După legea tribului migos, numai bărbaţilor rămaşi văduvi 
li se îngăduia să-şi ia o a doua nevastă. 

Goreth era răvăşit de durere şi ură. 

— O să ne-o plătească, blestemaţii davaar, spuse el cu 
voce hotărâtă. Jur că îl voi răzbuna. Karesh nu îşi va găsi 
liniştea! 

Goreth şi Athor fuseseră dintotdeauna foarte apropiaţi: 
mama lui Athor îl crescuse pe întâiul născut al lui Sar ca 


pe propriii copii, patru la număr - un băiat şi trei fete, 
născuţi din mariajul cu regele migos. 

— Trebuie să-i urmărim! strigă Goreth, dând să se 
repeadă spre pădure. 

Athor îl prinse cu putere de braţ. 

— Opreşte-te! îi zise Athor. Asta aşteaptă davaarii. Să nu 
ne facem iluzii: ei sunt războinici încercaţi, în vreme ce noi 
nu suntem decât nişte simpli vânători. În câmp deschis, 
fără adăpostul oferit de palisadă, ne-ar zdrobi. 

— Oare te-a cuprins frica, frate al meu? 

— Nu mi-e frică, Goreth, dar pădurea e plină de capcane, 
iar davaarii ştiu mai bine decât noi unde să ne atragă în 
cursă. 

Pădurea... Athor se opri ca fulgerat: uciderea tatălui său 
şi luptele crunte cu invadatorii davaar îi alungaseră orice 
alt gând din minte. Dehal, dulcea lui Dehal, se afla încă 
acolo, în inima pădurii. 

Fără să scoată un cuvânt, se ridică brusc, îşi controlă 
pumnalul de la şold şi, cu pasul uşor al felinelor aflate în 
urmărirea vânatului, dispăru în întunericul pădurii. 


Dehal rămăsese vreme îndelungată în ascunzişul său, 
pierzând noţiunea timpului. Zeci şi zeci de bărbaţi vopsiți 
în culori de luptă trecuseră pe lângă locul în care se 
ghemuise, ascunzându-se de privirile lor. Apoi, peste 
pădurea maiestuoasă coborâse din nou liniştea. 

Cu toate acestea, ea nu se mişcă, rămânând în ascunziş 
însoţită de amintirea tulburătoare a trupului lui Athor, 
înlănţuit de al său. 

Într-un târziu, tânăra ieşi cu precauţie din desiş. Nu făcu 
decât câţiva paşi când, brusc, o mână ca de fier o înşfăcă 
de braţ. 

Dehal încercă în zadar să se elibereze din strânsoare. 

Karesh o privea cu un rânjet sinistru pe chip. 


— Şi uite-aşa: sacerdoţii noştri eroici au închis porţile 
cetăţii, lăsând-o pe dinafară pe cea mai frumoasă dintre 
oiţele turmei lor... 

Mâna războinicului, mânjită încă de sângele regelui Sar, 
apucă lacom sânul femeii, care încercă să-şi lovească 
vrăjmaşul cu piciorul: o tentativă de revoltă care avu însă 
darul de a-l excita şi mai mult pe bărbatul din faţa ei. 
Karesh o trânti la pământ, aruncându-se apoi asupra ei, cu 
răsuflarea greoaie, întretăiată. 

Unghiile femeii se înfipseră în spinarea războinicului, în 
timp ce picioarele i se zvârcoleau cu putere, încercând în 
zadar să scape de sub apăsarea genunchilor lui Karesh. 
Neînduplecat ca o stâncă, bărbatul îi desfăcu coapsele. 

— Nu, te implor... nuu! 

Urletul lui Dehal se pierdu în desişul pădurii. 


Athor alerga ca vântul, înlăturând din calea sa ramurile 
care îi biciuiau trupul. Urletul lui Dehal îl ajunse ca o 
lovitură de pumnal în inimă. Se îndreptă spre locul de 
unde auzise ţipătul. 

Dehal era întinsă pe o stâncă plată, iar Karesh îşi apăsa 
trupul peste ea. În ea. 

Athor simţi valul de ură năvălindu-i în trup asemenea 
unui torent vijelios aducător de moarte. Se repezi înainte, 
urlând ca o fiară. 

Căzu cu toată greutatea trupului său vânjos peste 
vrăjmaşul de moarte, izbindu-l şi aruncându-i departe de 
femeia pe care o siluise. Preţ de o clipă, Karesh rămase 
fără suflare, apoi, dezmeticindu-se îşi duse mâna la şold, 
dar, înainte de a apuca pumnalul, cuțitul lui Athor îi 
străpunse coapsa. 

Tânăra căpetenie migos se aruncă din nou peste Karesh, 
apucându-l de pletele înfoiate şi izbindu-l violent cu capul 


de o piatră. Apoi ridică spre cer braţul în care ţinea 
pumnalul. În secunda următoare, Karesh ar fi fost mort. 

Izbitura din ceafă căzu ca un trăsnet. Cu mâna încleştată 
pe mânerul pumnalului, Athor îşi îndreptă convulsiv 
spinarea, apoi se lăsă să cadă, fără cunoştinţă, peste trupul 
lui Karesh. 


Languedoc, 1213 


Cei doi înaintau pe drum, unul lângă celălalt. Bătrânul 
călărea un roib robust, băieţandrul păşea prin pulbere, 
ducând pe umăr tocul de piele în care îşi păstra viela. Nu 
părea să aibă mai mult de cincisprezece ani, însă avea 
pasul mândru, bărbătesc. Judecând după veşmintele lor, 
nu păreau să ducă tocmai o viaţă de huzur, însă faptul că 
aveau un cal şi un instrument muzical preţios dovedea că 
aparţineau unei pături sociale superioare. 

— Crezi că trebuia să vii cu mine până aici, bunicule 
Beaufort? întrebă tânărul, mărind pasul ca să nu rămână în 
urma călăreţului. 

— Bineînţeles, Aymon. Vreau să vorbesc personal cu 
maestrul şi ţin neapărat să fiu acolo atunci când el te va 
asculta cântând. Ştii, e foarte bătrân şi nu mai are mult de 
trăit, dar sunt încredinţat că talentul tău îl va fermeca. În 
schimb, tu vei avea mult de câştigat urmându-i 
învăţăturile. 

— Bine, dar eu nu vreau să rămân aici, la el, în oraşul 
acesta duşman... 

— Am discutat deja despre asta, Aymon. Maestrul Puyol 
este un prieten credincios care a îmbrăţişat religia 
noastră, iar faptul că locuieşte aici, în Carcassonne, ne 
este de folos pentru că el poate observa îndeaproape 
mişcările duşmanilor noştri. Cum bine ştii, eu sunt căutat 
de falangele papistaşe din Languedoc: nu este deloc 
prudent să-mi fii alături, căci viaţa ţi-ar fi în primejdie în 
fiecare clipă. Dar îţi promit că, odată terminat războiul 


acesta fără noimă, mă voi întoarce să te iau cu mine. Între 
timp însă, tu vei fi desluşit toate tainele vielei: am credinţa 
că maestrul Puyol este cea mai bună alegere pentru tine. 

— Arta muzicii o voi învăţa cu siguranţă, însă cine îmi va 
desluşi arta războiului, acum, că nu vom mai fi împreună? 

— M-am gândit şi la asta, Aymon: în scrisoarea sa, 
maestrul Puyol mi-a dezvăluit că o bună parte din timpul 
liber ţi-l vei petrece cu un maestru de arme. Mi-a scris că 
alesul lui este unul dintre cei mai buni instructori din 
cetate. Aminteşte-ţi însă că nimeni, în afară de Puyol, nu 
trebuie să-ţi afle identitatea: numai păstrând taina asupra 
numelui tău te vei afla la adăpost de represaliile oamenilor 
lui Simon de Montfort. 

Băieţandrul înălţă o privire îngrijorată către bunicul său. 

— Şi dacă, în vreme ce eu mă aflu aici, cineva te va 
recunoaşte? Ai putea fi condamnat la ardere pe rug, 
omorât... 

— Asta nu se va întâmpla, dragul meu... asta nu se va 
întâmpla... 

Discutând, ajunseseră la porţile cetăţii. Doi bărbaţi, 
purtând mantii cruciate, se întreţineau râzând nepăsători, 
sub turnul de nord al impunătoarelor ziduri de apărare ale 
oraşului Carcassonne; nu le dădură nici o importanţă celor 
doi trubaduri care trecură dincolo de ziduri. 

Beaufort, viconte de Val de Daigne, tăcea, cufundat în 
gânduri, aceleaşi care îl măcinau de când începuse 
cruciada împotriva catarilor, pentru că nu reuşea să 
înţeleagă de ce oştile cruciaților ucideau credincioşi 
creştini în numele credinţei, cu atât mai mult cu cât acest 
sacrilegiu nu se petrecea în îndepărtata Palestină, ci chiar 
acolo, în centrul Europei. 

Regiunea pe care locuitorii ei o numeau cu mândrie 
Occitania era situată în inima teritoriului francez, 
mărginită de lanţul masiv al Pirineilor, fiind dominată de 


seniori şi vasali supuşi regelui de Aragon şi, implicit, 
Bisericii de la Roma. Însă viaţa paşnică a locuitorilor 
Occitaniei fusese răscolită în mod fatidic în momentul în 
care papa poruncise ca asupra locurilor acelora să se 
abată sabia şi focul împotriva ereziei, reprezentate de 
discipolii diavolului care, se zicea, în nemaiauzitele lor 
ritualuri, sărutau sub coadă pisici şi alte jivine, înainte de a 
se lăsa pradă celor mai abjecte desfrâuri. Sub falsa 
înfăţişare de creştini tradiţionalişti până la 
fundamentalism, catarii, aşa cum îşi spuneau ei, erau, de 
fapt, vrăjmaşii cei mai crânceni ai Bisericii, şi deci ai lui 
Dumnezeu. 

Acestea erau acuzele aduse de papă catarilor, pentru a 
justifica războiul de pedepsire a ereticilor. În anul 1209 se 
petrecuse un incident care constituise pretextul noii 
cruciade: asasinarea lui Pierre de Castelnau, un călugăr 
cistercian care făcea parte din anturajul papei Inocenţiu al 
III-lea. 

Oraşul Beziers căzuse în mâinile papistaşilor în numai 
câteva ore. Majoritatea locuitorilor săi se refugiaseră în 
interiorul catedralei: acolo însă, cruciații i-au trecut fără 
milă prin tăişul sabiei, dând apoi foc bisericii, arzându-i de 
vii şi îngropându-i sub dărâmături pe cei care scăpaseră cu 
viaţă. 

Conform rapoartelor prezentate papei Inocenţiu al III- 
lea, numai la Beziers fuseseră masacrate peste douăzeci de 
mii de suflete, majoritatea oameni nevinovaţi, de vreme ce 
religia catară nu număra în oraş decât aproximativ două 
sute de adepţi. Cu toate acestea, aşa-zisa erezie pe care 
Biserica de la Roma hotărâse s-o stârpească cu orice preţ 
nu îi deranja deloc pe localnici: cu excepţia unor grupuri 
de fanatici, catarii convieţuiseră dintotdeauna paşnic cu 
concitadinii lor catolici. Acesta fusese şi motivul pentru 
care, în faţa ordinului de a-i preda pe eretici armatelor 


papistaşe cantonate pe malul râului Orb, întreaga suflare a 
cetăţii hotărâse să lupte până la ultimul om. 

În scurtă vreme, furia falangelor papale şi relatările 
despre cruzimile comise de ele răspândiseră panica în 
regiune: întreaga populaţie trăia terorizată de gândul de a 
vedea într-o zi apărând la orizont gonfaloanele cu 
însemnele cruciaților. Incursiunea ce ar fi trebuit să 
pedepsească câțiva eretici se transformase într-o 
represiune feroce a tuturor localnicilor, fără deosebire, 
pentru a le dovedi occitanilor cine era adevăratul stăpân şi 
a arăta întregii creştinătăţi care erau riscurile unei bune 
convieţuiri cu erezia. 

După Béziers, oştile papale se îndreptaseră spre 
Carcassonne, oraş care a capitulat - după confruntări mai 
puţin violente - în vara fierbinte a anului 1209. Locuitorii 
au fost alungaţi din casele lor, permiţându-li-se totuşi 
ulterior, unora dintre ei, să se întoarcă în oraş. 

La comanda falangelor cruciate se afla Simon de 
Montfort. Despre bravura, dar şi despre cruzimea cu care 
îi pedepsea pe oponenții Bisericii Catolice se dusese vestea 
pe tot continentul. 


Băieţandrul şi bunicul său păşeau agale pe ulițele 
înguste ale oraşului fortificat. Dacă s-ar fi întâmplat ca 
cineva să-l recunoască pe Beaufort, soarta le-ar fi fost 
pecetluită: singurul obstacol în înaintarea spre inima 
teritoriilor occitane a oamenilor lui Simon de Montfort 
fusese grupul de cavaleri comandat de vicontele de Val de 
Daigne, care îmbrăţişase doctrina catară. Războinicii 
vicontelui aveau obiceiul să atace prin surprindere 
banderiile cruciate care, dintr-un motiv sau altul, 
pierduseră contactul cu grosul trupelor: răsăreau brusc 
din hăţişul pădurilor, năpustindu-se asupra vrăjmaşilor 


asemenea unor păsări de pradă, semănând urgia morţii şi 
făcându-se apoi nevăzuţi la fel de brusc precum apăruseră. 

Incursiunile repetate ale cavalerilor vicontelui stârniseră 
mânia lui Montfort: era de neiertat faptul că mii de oşteni 
înarmaţi până-n dinţi nu reuşeau să nimicească o bandă de 
eretici  renegaţi. Comandantul cruciaților  poruncise 
instituirea unei recompense substanțiale pentru 
capturarea seniorului de Val de Daigne. Cu toate acestea, 
trecuseră mai bine de patru ani de când vicontele continua 
să-şi sfideze duşmanul. La toate acestea se gândea 
Beaufort în clipa în care nepotul său, parcă citindu-i 
gândurile, îl întrebă: 

— Este adevărat că cetatea Beziers a fost nimicită fără 
nici un temei, bunicule? 

Beaufort şi Aymon erau foarte legaţi unul de altul: cu 
mulţi ani în urmă, când părinţii băiatului fuseseră răpuşi 
de malarie, bunicul său îi devenise ca un tată. Iar 
bătrânului - unul dintre cei mai puternici şi respectaţi 
seniori ai Occitaniei - Aymon îi era mai drag decât lumina 
ochilor, fiind unicul descendent al stirpei sale, exceptând o 
ramură secundară a familiei, care stăpânea comitatul Foix. 
Acolo, la Foix, nădăjduia că aveau să se retragă atunci 
când războiul se va fi terminat. Deocamdată însă, Beaufort 
hotărâse că Aymon era mai în siguranţă dacă îl ducea, sub 
o identitate falsă, într-o localitate din spatele liniilor 
duşmane: mai devreme sau mai târziu, şi Foix, şi Toulouse 
aveau să încline steagul în faţa oştilor papale. j 

— Da, e adevărat, Aymon, răspunse bătrânul. În timpul 
asediului, un grup de bărbaţi ieşiţi de după zidurile cetăţii 
s-au îndreptat spre tabăra cruciată, aruncând cuvinte grele 
şi luându-i peste picior pe asediatori. Furioşi, aceştia i-au 
urmărit când se retrăgeau spre cetate, reuşind să înfrângă 
opoziţia străjerilor. În scurt timp, oştile papei s-au revărsat 
în oraş, ucigând pe oricine le ieşea în cale. Se spune chiar 


că, în toiul masacrului, abatele de Citeaux, Arnaud 
Amaury, care îi însoțea pe cruciați, i-ar fi răspuns unei 
căpetenii care îl întrebase cum să-i deosebească pe cei 
două sute de catari de restul locuitorilor, catolici: „Ucideţi- 
i pe toţi, îi va recunoaşte Cel de Sus!“ 

Cei doi înaintau pe ulițele cetăţii silindu-se să nu atragă 
nimănui atenţia. Şi, până în clipa aceea, reuşiseră. De 
altfel, ar fi fost dificil să existe cineva care să-l recunoască 
pe Beaufort de Daigne: rareori se întâmplase ca el şi 
oamenii săi să fi lăsat supraviețuitori în urma raidurilor 
lor. 

În realitate, uciderea unui om venea în contradicţie cu 
preceptul catar de a nu se mânji cu sângele aproapelui, 
dar Beaufort era încredinţat că Dumnezeu avea să-i ierte 
grava nesupunere: la urma urmei, ucidea doar ca să nu fie 
el ucis. Vicontele îşi aminti de zilele când, după moartea 
doamnei sale, se apropiase de religia catară. După mulţi 
ani de meditaţie - timp în care participase la reuniunile 
catarilor ca simplu observator - se hotărâse să primească 
Consolamentum-ul. Era singura taină bisericească 
recunoscută de religia catară, în urma căreia Beaufort 
fusese uns Perfect - sau Prietenul lui Dumnezeu, cum 
obişnuiau să se considere iniţiaţii cultului. 

Doctrina catară se baza pe regulile vieţii simple, la 
vremea aceea uitate de înaltele ierarhii catolice, dar în 
care, de fapt, îşi avea originile întreaga învăţătură 
creştină. Aproape la fiecare oră din zi, vicontele îşi repeta 
lui însuşi preceptele fundamentale ale doctrinei. 

Catarii credeau în existenţa a două noţiuni duale şi, 
totodată, opuse: Binele şi Răul. Primul principiu izvora de 
la Dumnezeu cel drept şi milostiv, cel de-al doilea din 
Satana, dumnezeul malefic. Cele două forţe, aflate într-o 
perpetuă confruntare, creaseră două lumi distincte: cea a 
spiritului, perfectă şi guvernată de Dumnezeu cel drept, şi 


cea materială, aflată în mâinile Satanei. Corpul omului nu 
era considerat altceva decât o formă provizorie de trecere, 
necesară până în clipa în care spiritul avea să fie eliberat 
şi condus din nou la Dumnezeu. 

lisus Hristos era considerat doar un înger coborât pe 
Pământ. Crucea nu era un simbol religios, iar ritualurile 
euharistice nu erau recunoscute de catari: singurul 
sacrament îngăduit era Consolamentum-ul. Perfectul era 
obligat să respecte preceptele până în cele mai mici 
amănunte. lar Beaufort le respecta cu sfinţenie, ţinând 
toate posturile - instrument de căinţă şi iertare a 
păcatelor. De asemenea, hrana sa era aproape în 
exclusivitate vegetariană, singurele excepţii fiind peştele şi 
crustaceele. 

Probabil că tocmai acel curs molcom, dar de neoprit al 
rigorii religioase regăsite îi îngrijorase atât de mult pe 
membrii înaltelor sfere ecleziastice catolice. Noua credinţă 
se răspândise ameninţător în întreaga Occitanie, trecând 
chiar şi Alpii, în extremul septentrional al teritoriilor 
italieneşti. 

Probabil că papa se înfuriase atât de rău tocmai din 
cauza uşurinţei cu care se propaga cuvântul lor, cu atât 
mai mult cu cât catarii reuşeau să se facă acceptaţi şi să 
convieţuiască paşnic cu populaţia catolică. Pentru Biserica 
de la Roma, toate acestea reprezentau nişte atentate la 
adresa ordinii sociale şi care trebuiau stârpite din faşă. Iar 
dovada cea mai bună în acest sens era masacrul de la 
Beziers. 


— Pleacă de aici, mizerabile! strigă deodată bunicul 
Beaufort, aplecându-se în şa şi trăgându-i nepotului o 
palmă sonoră peste ceafă. Ţi-am zis că eu sunt cel dintâi în 
drept să cer milostenie. 


Uluit şi ofensat în acelaşi timp, Aymon îşi ridică privirea 
spre bărbatul care călărea lângă ei. Expresia de pe chipul 
vicontelui de Daigne nu lăsa loc nici unei îndoieli, iar 
băieţandrul înţelese pe loc ce se întâmpla. Doi cruciați, cu 
mâna pe mânerul spadei, le ţineau calea. 

— Opreşte-te, străine! îi porunci lui Beaufort unul din ei, 
ridicând mâna. 

Bătrânul trase de hăţuri, iar roibul se opri, nechezând 
zgomotos. 

— Cu mine vorbeşti, oşteanule? 

— Da, chiar cu tine... răspunse cruciatul, apropiindu-se 
şi privind cu luare-aminte chipul călăreţului. Nu cumva ne- 
am mai întâlnit undeva, noi doi? 

— Nu cred. În orice caz, eu obişnuiesc să colind din oraş 
în oraş, în căutarea brumei de bani care să-mi permită să- 
mi duc traiul. 

— Şi din ce trăieşti tu, străinule? îl întrebă cel de-al 
doilea oştean, postându-se în faţa calului. 

— Ei, din ce aţi vrea să trăiască un biet bătrân ca mine... 
Fac şi eu ceea ce se nimereşte să pice. Şi, mai bine zis, nu 
eu îmi ofer serviciile, ci credinciosul meu cal: ştiţi, roibul 
meu este puternic şi neobosit, şi adesea se găsesc oameni 
care să aibă nevoie de forţa sa pentru a ara o palmă de 
pământ sau pentru a-şi muta mobilele dintr-un loc în altul. 

— Poate că aşa o fi, unchiaşule, dar mie mi se pare că te- 
am mai văzut undeva... îl întrerupse primul. 

Intre timp, omul se trăsese într-o parte, lăsându-i 
călăreţului cale liberă. 

— Abația de Lagrasse! strigă el deodată, când Beaufort 
deja se îndepărtase şi se pregătea să treacă şi de cel de-al 
doilea oştean. Pune mâna pe el! îi ordonă cel dintâi 
camaradului său. Acesta e căpetenia bandei de tâlhari care 
mi-a măcelărit tovarăşii de arme! 


Acolo, la abația de Lagrasse - Beaufort îşi amintea 
limpede -, el şi oamenii săi organizaseră o ambuscadă 
împotriva unui grup de cruciați. Era evident că bărbatul 
care îl recunoscuse scăpase din masacru. 

Celălalt oştean se postă în faţa calului, dar nu mai apucă 
să tragă spada de la şold: lovitura năprasnică a lui 
Beaufort îi străpunse gâtul făcând ca sângele să ţâşnească 
în toate direcţiile. 

Asigurându-se că nepotul său, Aymon, se depărtase, 
vicontele dădu pinteni bătrânului roib. 

— La arme! La arme! strigă din rărunchi cel de-al doilea 
cruciat. Închideţi porţile cetăţii. Nu-l lăsaţi pe blestematul 
acela să fugă! 

Uliţele înguste ale oraşului Carcassonne erau înţesate de 
lume: Beaufort alesese cu bună ştiinţă o zi de târg ca să 
intre în cetate, cu intenţia de a se strecura neobservat prin 
mulţime, dar acum marea de oameni îl împiedica să fugă. 
Târgoveţii, înspăimântați, se dădeau în lături călcându-se 
în picioare din calea roibului lansat în galop. 

Deodată, Beaufort zări porţile salvatoare dinspre sud: 
erau deschise. Strânse între coapse trupul armăsarului, 
care răspunse cu promptitudinea unui pursânge: mai 
lipseau câteva zeci de paşi şi ar fi scăpat din capcana 
mortală în care intrase. 

Cercetă cu privirea, în viteză, străjile: unii roteau 
scripeţii sarazinei, în vreme ce alţii, cu arcurile încordate, 
îl luau la ţintă. 

Sarazina greoaie de fier căzu de la înălţime, cu un huruit 
asurzitor. 

Vicontele de Daigne trase cu putere de hăţuri, încercând 
să-şi oprească armăsarul din galop. Acesta se opri brusc, 
dar din cu totul altă cauză: două săgeți îi traversară 
grumazul, făcându-l să se prăbuşească fără suflare în 
ţărână, aruncându-i din şa pe Beaufort. Vicontele nu avu 


timp să se ridice: străjerii îşi sprijiniră vârful spadelor pe 
pieptul său, imobilizându-l. Cu toate acestea, bătrânul îi 
fulgeră cu o privire mândră. 

Era pregătit să moară cu onoare. 

— Opriţi-vă! se auzi o voce poruncitoare din spatele lor. 
Lăsaţi-l să se ridice. 

Străjerii îl slăbiră pe străin din strânsoare. 

— Cine sunteţi, messere, de aţi stârnit atâta tulburare pe 
ulițele oraşului meu? întrebă noul-venit. 

Purta veşminte de luptă rafinate, potrivite unui şef 
militar. Nu era înalt, dar sub pieptarul împletit se ghicea o 
constituţie robustă, deprinsă cu asprimea luptelor. 

Cu toate că nu îl întâlnise niciodată personal, Beaufort 
îşi dădu seama pe loc cu cine avea de-a face: omul din faţa 
lui era Simon de Montfort. Dădu să-i răspundă, când o 
voce exaltată din spatele său i-o luă înainte. 

— Cer iertare, domnul meu, spuse cruciatul scăpat cu 
viaţă de la abația Lagrasse, cu inima gata să-i sară din 
piept din cauza alergăturii. Cer iertare, dar l-am 
recunoscut pe dată: este Beaufort. Omul acesta se afla în 
fruntea asasinilor care mi-au ucis tovarăşii de luptă. Iar 
acum câteva clipe a mai trimis unul în lumea celor drepţi, 
cu o singură lovitură de spadă. 

— Este adevărat ce spune supusul meu? întrebă Simon 
de Montfort întorcându-se spre bătrân. 

— Da, sunt vicontele Beaufort de Daigne, răspunse scurt 
catarul, ridicându-şi braţele în semn de predare. 

Nu-i mai rămăsese decât un singur lucru de făcut: să 
atragă asupra sa atenţia cruciaților, pentru ca nepotul său, 
Aymon, să reuşească să scape de primejdie. 

Băieţandrul îşi văzuse bunicul lovind de moarte un 
cruciat şi aruncându-se în goana calului spre poarta de sud 
a oraşului. Înţelese că, prin gestul său violent, bătrânul îi 
salvase, de fapt, viaţa. Inspăimântat, se îndreptă fără să 


mai privească înapoi spre centrul locuit al oraşului, acolo 
unde se afla casa maestrului Puyol. 


Bavaria, anii '20 


Aerul cald şi năclăit al serii aceleia de mijloc de 
septembrie era îmbâcsit de fumul care învăluise ca o 
negură densă felinarele berăriei Sterneckerbrau. 

Caporalul-major, veteran de război, nu suporta duhoarea 
aceea dezgustătoare de ţigări, trabucuri, pipe şi toate 
celelalte drăcovenii care subjugau omul viciului. 

Motivul pentru care subofiţerul german se găsea acolo 
era o revoltă sângeroasă care fusese reprimată cu câteva 
luni în urmă. Prezenţa sa la reuniunea de la 
Sterneckerbrau avea să-i schimbe cursul vieţii. Şi pe cel al 
istoriei. 

Totul începuse cu câteva zile mai devreme, când 
acceptase să dea curs unei invitaţii mai deosebite. 

— Vă mulţumim că aţi dat curs apelului nostru, 
caporale... îl întâmpinase baronul von Sebottendorff, 
liderul Societății. Datorită implicării şi curajului 
dumneavoastră şi ale celorlalţi arieni destoinici, ţara 
noastră a reuşit să stârpească hoardele bolşevice. 


În cursul lunii noiembrie 1918, un oarecare Eisner, un 
socialist de origine evreiască, condusese o revoluţie de 
inspiraţie bolşevică în Bavaria, reuşind să atragă de partea 
sa o mică armată de partizani, alcătuită mai cu seamă din 
anarhişti şi socialişti. Mişcarea avea drept obiectiv 
proclamarea republicii bavareze. Rebelii erau încredinţaţi 
că revoluţia avea să se propage ca o pată de ulei, ajungând 
în cele din urmă la Berlin şi silindu-l pe Kaiser să abdice. 


Numai că, în primele zile ale lunii mai, trupele 
contrarevoluţionare conduse de Liga de Luptă intraseră în 
München, sufocând revoluţia din faşă. În primele rânduri 
ale celor care contribuiseră la restauraţie se aflaseră 
membrii Societăţii Thule. 

Pentru contracararea „amenințării bolşevice“, în cadrul 
armatei germane se înființase o structură specială, un 
detaşament intitulat Liga de Luptă. În cadrul acesteia 
activa un tânăr, Rudolf Hess, capabil de orice pentru a 
ajunge la putere: pas cu pas, Hess urca treptele care aveau 
să-l ducă la conducerea organizaţiei. Asemenea lui însă, în 
acele zile de tensiuni şi nesiguranţă, se remarcaseră şi alţi 
iluştri necunoscuţi care făceau primii paşi spre o carieră 
fulgerătoare. 


La reuniunea restrânsă a comitetului director al 
Societăţii Thule, cel care dădu glas propunerii fu 
jurnalistul Alfred Rosenberg: 

— Eu spun că ar trebui să-l primim pe acest caporal în 
rândurile Societăţii noastre. 

— Avem mare nevoie de asemenea bărbaţi, îl aprobă 
Gottfried Feder, cunoscut pentru talentul său oratoric. 

— Un moment, interveni Dietrich Eckart, editor, poet şi 
dramaturg, cunoscut pentru viaţa sa boemă şi care 
exercita o importantă influenţă asupra comitetului 
director. Cred că ar fi mai bine dacă am juca această carte 
în interesul nostru. 

Se spunea că Eckart nu era legat doar de Thule, ci şi de 
multe alte facţiuni ezoterice, şi că era expert în magia 
neagră - un adevărat adept al Răului. 

— Nu vreau să mi-o ia în nume de rău cei care susţin 
învestitura oficială a caporalului, dar recenta insurecție 
bolşevică ar trebui să ne fi învăţat că nu vom putea spune 
niciodată că am îndepărtat pentru totdeauna ameninţarea 


evreilor şi a comuniştilor. Dacă nu mă înşel, acest subofițer 
ştie ceva în acest sens, nu-i aşa? Am fost informat că, cu 
numai câteva zile înainte de eliberarea Bavariei de către 
Liga de Luptă, revoluționarii au percheziţionat de câteva 
ori cazarma numărul 2 a regimentului de infanterie, adică 
regimentul său. Se pare că nemernicii îi căutau pe el şi pe 
nunțiul apostolic, Excelenţa Sa Pacelli. Mă înşel cumva? 

— Nu, spuse unul dintre participanţii la întrunire. În ziua 
de 27 aprilie, de altfel, omul nostru a reuşit să scape de 
urmăritorii săi într-un mod aproape rocambolesc. 

— Meritele sale militare şi talentul de investigator i-au 
determinat probabil să-l caute. Aceste abilităţi ar putea fi 
de folos cauzei noastre într-un mod mult mai eficient dacă 
subofiţerul nu ar fi identificat ca aparţinând unei societăţi 
faimoase pentru caracterul său antibolşevic şi naţionalist. 
De fapt, ca să ne înţelegem, nu spun altceva decât că ar fi 
mai bine dacă adeziunea lui la Thule ar rămâne... secretă. 
Asta dacă sunteţi cu toţii de acord, bineînţeles. 

Acum, la numai câteva zile de la acea reuniune a 
comitetului director al Societăţii Thule, caporalul se afla în 
berăria Sterneckerbrau, ascultând discursul lui Feder pe 
tema „Cum şi prin ce mijloace să eliminăm capitalismul?“. 
Publicul se dovedea peste măsură de interesat de subiect. 
După alte câteva intervenţii, îi veni rândul caporalului să ia 
cuvântul: discursul său fu întrerupt de câteva ori de 
manifestările aprobatoare ale celor prezenţi. 

În final, de orator se apropie secretarul mişcării 
naţionaliste care organizase întrunirea. Un anume Anton 
Drexler. 

— Cuvintele dumneavoastră au suscitat un interes 
deosebit în rândul camarazilor prezenţi în sală, îi spuse 
bărbatul, întinzându-i mâna. Dacă nu vă deranjează, v-aş 
ruga să aruncaţi o privire pe această broşură... apoi, dacă 
veţi fi atât de gentil să-mi dictaţi datele dumneavoastră de 


stare civilă, al nostru Deutsche Arbeiterpartei va fi onorat 
să vă supună atenţiei alte documentaţii... Herr...? 

— Hitler, caporal-major Adolf Hitler. 

— M-am informat mai bine despre acest Adolf Hitler, le 
spunea Dietrich Eckart celorlalţi membri ai comitetului 
director al Societăţii Thule. Este un om foarte valoros. 

Spunând acestea, editorul îşi deschise geanta de piele 
neagră şi scoase dosarul caporalului. 

— S-a născut la Braunau, în Austria, în 1889, într-o 
familie modestă: tatăl său era funcţionar vamal şi îşi 
imaginase pentru fiul său un viitor în acelaşi domeniu. Dar 
omul nostru se simţea mult mai atras de arte şi de 
arhitectură. Tatăl său a murit când Adolf avea optsprezece 
ani; a încercat fără succes să frecventeze Academia de 
Artă din Viena. În 1914, după primele scântei ale 
conflagrației mondiale, s-a înrolat voluntar în cadrul unui 
regiment bavarez, unde s-a distins prin spiritul de 
sacrificiu şi acte de eroism. A fost rănit de două ori, prima 
dată în bătălia de pe Somme şi a doua oară la Ypres, unde 
chiar a riscat să rămână orb din cauza bombelor cu gaz 
toxic. Datorită faptelor sale, a fost înaintat pe câmpul de 
luptă la gradul de caporal şi a primit două decoraţii de 
merit. În momentul semnării armistiţiului se afla în spitalul 
din Pasewalk şi, odată externat, a hotărât să rămână în 
rândurile armatei, fiind detaşat aici, la Munchen. A 
furnizat informații preţioase despre liderii mişcării 
bolşevice. Recent, a fost promovat la biroul de presă şi 
informaţii din cadrul departamentului politic al 
comandamentului militar. Anton Drexler mi-a spus că are 
şi darul oratoriei. Cred că este într-adevăr un personaj pe 
care trebuie să-l ţinem sub observaţie. 

— În realitate... atunci când l-am întâlnit mi s-a părut... 
cum să zic... un pic cam necioplit şi mototol, spuse 
Sebottendorff, cercetându-l pe Eckart prin lornion. 


— În locul dumneavoastră, nu mi-aş face griji în privinţa 
aceasta, spuse Eckart. Îmi voi asuma eu sarcina de a-l 
învăţa bunele maniere. 

În privirea lui strălucea o lumină stranie, de fanatism. 


Întins pe patul său de campanie, caporalul Adolf Hitler 
citea broşura pe care i-o dăduse Drexler în cursul întrunirii 
de la berărie. Se intitula Deşteptarea mea politică şi 
susţinea aceleaşi idei reacționare şi antisemite pe care le 
avea şi el. Era mulţumit să constate că erau numeroşi 
germanii care înţeleseseră faptul că în spatele mişcărilor 
populare şi muncitoreşti se aflau întotdeauna cuiburi de 
comunişti bolşevici. 

— Aveţi o scrisoare, domnule caporal, îl întrerupse un 
tânăr recrut din plăcuta sa lectură. A 

Hitler se ridică de pe pat şi deschise plicul. Inăuntru găsi 
legitimaţia numărul 555 de membru al DAP, Deutsche 
Arbeiterpartei, şi invitaţia de a participa la următoarea 
şedinţă de partid. Însă mulţumirea interioară pentru 
recunoaşterea meritelor sale fu umbrită de constatarea că 
fusese înscris în partid fără ca cineva să se fi obosit măcar 
să-i ceară părerea. 

Aşa că se hotărî să participe la adunarea de la locanta de 
la periferia Munchenului, mai degrabă ca să protesteze 
faţă de abuzul liderilor partidului decât din interes. 

Dar, amestecându-se printre ceilalţi participanţi la 
întrunire - nu mai mulţi de o sută -, dezbaterea îl absorbi 
până într-acolo încât entuziasmul său nu se risipi nici 
măcar în clipa în care află la ce sumă se ridicau donațiile 
pentru partid din seara aceea: şapte mărci şi jumătate. 

Privirea bărbatului din faţa sa îi atrase atenţia. Nu îl 
recunoscu imediat pe domnul acela elegant, aşezat într-un 
colţ retras, căruia toţi i se adresau cu un deosebit respect. 


La finalul întrunirii, un necunoscut se apropie de Hitler. 
Avea chipul desfigurat, lipsit de partea superioară a 
nasului: fără îndoială, urmările unei răni de război. 

— Permiteţi-mi să mă prezint, domnule caporal Hitler, 
spuse necunoscutul. Sunt căpitanul Röhm, Ernst Röhm. Mi 
se pare că aţi avut deja ocazia să-l întâlniți pe Dietrich 
Eckart, un membru marcant al partidului nostru. 

Hitler îşi aminti de seara de la berărie, iar privirea sa se 
încrucişă preţ de câteva secunde cu cea a bărbatului, care 
i se păru un adevărat magnet. Eckart, după ce îl cercetă 
îndelung, afişă o expresie mulţumită. În ceea ce-l privea, 
caporalul Hitler se simţi atras de ochii aceia pătrunzători 
şi simţi un fior de exaltare pe şira spinării. 

Dietrich Eckart avea o mustață înfoiată, neagră, care 
contrasta puternic cu capul său complet chel. Nimic din 
aspectul său fizic nu era remarcabil, dar în el exista ceva 
care îi dădea puterea de a capta atenţia mulţimii atunci 
când urca pe scenă în calitate de poet sau actor, deşi în 
activitatea sa succesul alternase cu eşecul. 

Avea faima de a fi un adept înfocat al ezoterismului, fiind 
creatorul unor secte pe care, de altfel, le şi prezida, în 
mare secret. Liderii Societăţii Thule îl tratau cu un respect 
deosebit şi cu un soi de teamă plină de reverență. 
Asemenea multora dintre contemporanii săi, fusese 
contaminat de pasiunea pentru ştiinţele oculte, care 
fuseseră importate în Europa de peste Ocean. Primele care 
anunţaseră întreaga lume că puteau intra în legătură cu 
lumea de dincolo fuseseră surorile Kate, Margaret şi Leah 
Fox, care trăiseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 

Valul acestui entuziasm pentru tărâmul spiritelor nu 
ocolise Germania, unde apăruseră multe secte care 
readuseseră în actualitate ritualuri străvechi, idolatrizând 
obiecte sacre cu puteri misterioase. 


Şeful uneia dintre aceste societăţi secrete era un anume 
Hermann Pohl. Ordinul Cavalerilor Teutoni şi al Sfântului 
Graal reactivase regulile celei mai ortodoxe dintre 
masonerii şi ale rosicrucienilor, legendarul ordin secret 
înfiinţat în secolul al XV-lea de către călugărul german 
Kristian Rosenkreutz, un iniţiat în artele magice. 

Ordinul Cavalerilor Teutoni şi al Sfântului Graal avusese, 
oricum, o existenţă scurtă: la trei ani de la înfiinţarea sa, 
fusese absorbit de nou-născuta Societate Thule, un rol 
important în această fuziune avându-l prietenia dintre 
fondatorii celor două organizaţii. 

Atât Pohl, cât şi personajul misterios care răspundea la 
numele de Wiligut deveniseră în scurt timp camarazi de 
nedespărţit ai lui Dietrich Eckart. În ultima vreme, cei trei 
discutau destul de mult despre caporalul cu înfăţişare 
comună şi purtări care puteau fi considerate oricum, 
numai senioriale nu. 

— Vă asigur că în scurt timp veţi fi nevoiţi să vă 
schimbaţi părerea, dragii mei prieteni. El va cânta şi va 
dansa, dar trebuie să ştiţi că cel care va compune muzica 
voi fi eu, susţinea Eckart. 

lar ochii îi deveneau două fante subţiri care aruncau 
fulgere strălucitoare. 


În salonul casei lui Eckart persista un miros de ceară 
prăfuită pe care doar piesele masive de mobilier antic îl 
pot răspândi în aer. 

Acolo, maestrul îşi instruia discipolul. 

— Dumneavoastră, domnule Hitler, îi spuse Eckart 
elevului său, care îl urmărea cu atenţie, trebuie să învăţaţi 
cum să suscitaţi în cei pe care îi aveţi în faţă acele senzaţii 
pe care ei le aşteaptă de la vorbitor. Trebuie să inculcaţi în 
cei ce vă ascultă propriile dumneavoastră sentimente sau 
să-i convingeţi că ele sunt chiar trăirile lor, inducând 


credinţa aceasta printr-un ton ferm, hotărât. Numai aşa 
veţi putea controla emoţiile pe care le generaţi 
auditoriului. Faptul că dumneavoastră împărtăşiţi sau nu 
părerile pe care le exprimati... ei, bine, asta este irelevant. 

— Dacă aş proceda astfel, obiectă elevul, ar însemna să 
mint foarte des. 

— Oricine intenţionează să candideze la o funcţie de şef 
- şef de orice - trebuie să fie capabil să mintă, în cazul în 
care asta îi foloseşte pentru atingerea propriului scop. 

Şi aşa începu Dietrich Eckart să-l pregătească pe Adolf 
Hitler să înfrunte istoria. 


Excelenţa Sa Eugenio Pacelli simţi o boare de vânt 
îngheţat, în vreme ce un tremurat nervos, imposibil de 
controlat, îl făcu să îngenuncheze în faţa altarului. 

Fusese încercat deseori de senzaţia aceea după ziua în 
care, cu câteva luni în urmă, revoluționarii bolşevici 
năvăliseră în cazarma numărul 2 a regimentului de 
infanterie din Munchen. Din fericire, un soldat îi arătase 
un pasaj secret prin care reuşise să fugă. În drumul său 
spre salvare, se lovise de un subofițer care, la fel ca şi el, 
încerca să scape de urmăritori. Hiller, sau Hitler, parcă 
aşa îl chema: la doi ani după ce fusese numit nunțiu papal 
al Bavariei, limba germană avea încă multe secrete pentru 
el, fiindu-i încă imposibil să desluşească anumite pronunţii. 

Privirea acelui caporal îl îngheţase pe monseniorul 
Pacelli: pupilele lui păreau înconjurate de o sinistră 
aureolă de un roşu intens. Fusese într-atât de impresionat 
de imaginea aceea, încât, mult timp mai târziu, îi ceruse 
lămuriri unui medic specialist. 

„Cred că este vorba despre efectele gazelor toxice 
folosite pe front, în război“, îşi dăduse omul cu părerea. 
„Cei care au avut norocul să supravieţuiască iperitei sunt 
condamnaţi să-i poarte toată viaţa semnele: prezenţa unei 


umbre roşii în albul ochilor sau chiar în iris este una dintre 
aceste urmări de neşters.“ 

Oare de ce se gândea tocmai acum la acel episod? se 
întrebă nunțiul apostolic. Destinul îl legase de un militar 
pe care, asemenea lui, revoluționarii bolşevici îl căutau în 
cazarmă, unde năvăliseră înarmaţi până-n dinţi. Tot 
destinul hotărâse să nu fie descoperiţi: altminteri, ar fi fost 
ucişi pe loc. 

Din ziua aceea, Excelenţa Sa Pacelli simţise de multe ori 
pe şira spinării frisonul acela prevestitor de moarte; de 
fiecare dată, rugăciunea era singura cale prin care îşi 
putea alunga teama aceea nedesluşită. Cu toate acestea, 
arhiepiscopul era convins că Dumnezeu îl părăsise. Şi 
probabil că nu greşea întru totul. Dacă Dumnezeu, 
Dumnezeu cel bun şi milostiv, i-ar fi împărtăşit temerile şi 
i-ar fi ascultat rugăciunile, tot ceea ce s-a întâmplat 
începând din ziua aceea nu ar mai fi avut loc niciodată. 


Teheran, 2006 


Parviz Fattah, ministrul iranian al Energiei, tocmai 
confirmase în faţa întregii naţiuni anunţul care, în ultimele 
zile, produsese un cutremur în întreaga lume politică. 

Mulțimea se ridică dintr-odată în picioare, ovaţionând: 
pe un ton plin de emfază, Parviz Fattah dăduse asigurări 
poporului că, peste maximum şase luni, avea să inaugureze 
lucrările pentru construcţia unei noi centrale nucleare 
alimentate cu uraniu îmbogăţit. 

Aplaudă până şi  ayatolahul Gholam  Pashelvi, 
preşedintele Organizaţiei pentru Dezvoltarea resurselor 
energetice alternative şi membru marcant în conducerea 
Partidului Revoluţiei Islamice. 

Gholam Pashelvi era un bărbat deloc mediocru, care 
îmbina inteligenţa ascuţită cu sângele rece specific 
oamenilor de acţiune. Mulţi iranieni l-ar fi dorit marja 'iya, 
liderul spiritual al şiiţilor. Dar aspiraţiile lui Pashelvi 
ţinteau altundeva, mult mai sus, fiind cunoscute doar 
cercului său de apropiaţi fideli. 

Pashelvi continuă să aplaude, în vreme ce privirea sa 
scormonitoare cerceta atent podiumul prezidenţial. 

Preşedintele Mahmud Tahrjani se apropie de pupitrul 
vorbitorului: importanţa discursului pe care urma să-l 
rostească era subliniată şi de prezenţa celor câteva zeci de 
microfoane aparţinând celor mai importante reţele de 
televiziune de pe mapamond, postate la mică distanţă de 
buzele sale. În spatele preşedintelui domnea imaginea 
impozantă a complexului moscheii imamului Reza, cu 


cupolele sale turcoaz şi giganticele portice sculptate în 
piatră albă. 

— Ţara mea, ţara noastră, îşi începu el discursul, nu se 
va pleca voinţei imperialiştilor, care intenţionează să ne 
facă să apărem în faţa celorlalte naţiuni drept un stat în 
curs de dezvoltare şi, în consecinţă, dependent de 
constrângerile şi obligaţiile impuse de ei - tocmai ei, care 
declară sus şi tare că nu au alt ţel decât păstrarea 
echilibrului politic în lume. Noi însă, în faţa atâtor dovezi 
de prepotenţă din partea imperialiştilor, vom şti să 
reacţionăm şi vom folosi pentru aceasta orice fel de arme... 

Gholam Pashelvi zâmbi cu o expresie îngăduitoare: părea 
să fie singurul care nu se lăsase dus de valul entuziasmului 
general. 

Trecuse ceva mai mult de o lună de la ziua de 21 martie, 
începutul anului iranian. 

Ochii negri ai lui Pashelvi îi fixară pe cei ai preşedintelui 
Republicii Islamice a Iranului. 

„Nu vei trăi ca să vezi începutul unui alt an...“, i se 
adresă Pashelvi în gând celuilalt, continuând să aplaude. 

Dacă cineva l-ar fi acuzat de joc la două capete, ar fi 
putut fi bănuit de superficialitate. 


Lă 


Washington, 2006 


La şedinţă participau doar cei care sunt numiţi, în 
jargon, „filtre“: în cazul eşecului unei operaţiuni secrete, 
implicarea acestora garanta acoperirea  adevăraţilor 
artizani ai planului, plasându-i în afara oricăror bănuieli pe 
cei care puneau la cale, de fapt, conspirația. Cei doi 
bărbaţi aşezaţi de-o parte şi de alta a mesei de şedinţe 
conduceau importante instituţii guvernamentale, fapt 
pentru care - din moment ce ei erau filtrele - se putea uşor 


intui cine se afla, de fapt, în spatele hotărârilor care aveau 
să fie adoptate în cursul întâlnirii. 

— Trebuie să-l oprim cu orice preţ, spuse Phil Damiano, 
directorul CIA. 

— Asta Înseamnă că putem folosi şi sistemele 
administraţiilor prezidenţiale din anii şaizeci, care erau 
pregătite în orice clipă să submineze regimurile politice 
incomode? întrebă cel din faţa lui. 

Era îmbrăcat civil, dar parcă avea uniforma cusută direct 
pe piele, într-atât de evidentă era, în gesturile sale, 
atitudinea sa de comandant militar. 

— Preşedintele nu a impus nici un fel de restricţie: 
ameninţarea trebuie anihilată cu orice preţ şi cu asta 
basta, replică Damiano. Ca să nu mai spun, domnule 
general, că rotiţele au început deja să se învârtă şi că am 
pus de multă vreme bazele unei acţiuni care să înlăture 
regimul aflat acum la putere în Iran, înlocuindu-l cu 
oameni devotați nouă... 

— Da, comandanții câtorva corpuri de armată au 
confirmat că se află de partea noastră. Putem conta pe 
douăzeci şi cinci, maximum treizeci la sută din totalul 
forţelor armate iraniene, dar am serioase dubii că vom 
reuşi vreodată să creştem acest procent. Dimpotrivă, cred 
că ar trebui să luăm în considerare riscul că oamenii din 
anturajul preşedintelui ar putea mirosi ceva, procedând la 
destituiri ale suspecţilor sau la rotații de cadre... După 
părerea mea, trebuie să existe cât mai puţine persoane 
care să ştie că în spatele loviturii suntem noi, în caz 
contrar... zise generalul Edward Corrige, şeful Oficiului 
pentru Afaceri Externe din cadrul Departamentului de 
Apărare al Statelor Unite. 

Cu toate că se afla în pragul pensiei pentru limită de 
vârstă, generalul îşi păstrase ţinuta unui bărbat viguros şi 
abil. 


— ...în caz contrar, marele nostru proiect s-ar duce de 
râpă... îl completă directorul CIA. 

Un vânt răcoros, primăvăratic, mătura monumentalele 
bulevarde ale Washingtonului, stârnind mici vijelii. La fel 
de vijelioase erau şi gândurile lui Phil Damiano, numit 
director al Central Intelligence Agency cu numai doi ani în 
urmă. 

— Această înlănţuire de paşi înainte şi înapoi riscă să 
creeze nemulțumiri în rândul opiniei publice. Iar voi ştiţi 
foarte bine cât de importantă este pentru el aprobarea 
populară. 

Înțelegerea era ca numele preşedintelui să nu fie rostit 
niciodată în cadrul acelui gen de şedinţe „paralele“. 

— Este adevărat, domnule Damiano, încuviinţă generalul 
Corrige. Pe de altă parte, trebuie spus că, în discursul său 
de la Naţiunile Unite, preşedintele iranian Tahrjani a 
încercat să convingă lumea întreagă că producţia lor de 
uraniu îmbogăţit va fi folosită numai în scopuri civile. 

— Dar tot pe de altă parte, vă pot spune, la rândul meu, 
că americanii - sau, mai bine zis, întregul Occident - nu 
mai au deloc intenţia de a eşua într-un alt război 
„preventiv“, replică Damiano. Din păcate, Irakul ne-a fost 
de învăţătură de minte... 

— Oricum, ce a fost a fost, i-o tăie scurt ofiţerul de rang 
înalt, căruia nu-i plăcea să i se reamintească mereu 
consecinţele acelui război fără sfârşit şi fără sens. Trebuie 
să acţionăm de urgenţă. Viclean cum este, Tahrjani şi-a 
reînnoit invitaţia la dialog. Păcat însă că, totodată, a 
subliniat preventiv faptul că nu are deloc intenţia de a opri 
producţia de uraniu. l-am învăţat tactica: în vreme ce 
întinde o mână Occidentului, cu cealaltă creează din nimic 
o putere nucleară chiar în inima uneia dintre cele mai 
instabile regiuni din Orientul Mijlociu. Nu putem avea 
încredere în el. Guvernul nostru nu se poate implica într-o 


nouă cruciadă, dar există oricum oportunitatea frontului 
irakian din vecinătate. De data aceasta va trebui să 
procedăm în aşa fel încât să profităm de stângăciile 
interne ale regimului iranian. Statele Unite vor adopta 
statutul de simpli observatori. li vom lovi indirect fără să 
părem însă implicaţi în vreun fel: în felul acesta vom izbuti 
să scăpăm de această ţară ticăloasă, cu un preşedinte la fel 
de ticălos. 

Ascultându-l, Damiano era convins că generalul Corrige 
nu intenţiona să se retragă din viaţa publică înainte de a-şi 
asuma meritele pentru o acţiune sclipitoare, încununată cu 
un succes răsunător. 

— E adevărat, spuse şi Phil Damiano. A sosit clipa să-l 
oprim. 


Teheran, 2006 


Gholam Pashelvi salută mulţimea cu mâna ridicată: mai 
erau câteva ore până la anunţarea sancţiunilor impuse de 
ONU ţării sale. Preşedintele iranian îl precedă pe Pashelvi 
spre tunelul care urma să-i ducă de la reşedinţa 
prezidenţială la Mercedesul blindat din curtea interioară. 

Tahrjani urcă primul. Ayatolahul Pashelvi îl urmă. O 
gardă de corp ocupase poziţie pe scaunul din faţă, lângă 
şofer. 

Maşina porni, urmată de câteva automobile de escortă: 
preşedintele republicii islamice avea mulţi duşmani, iar 
măsurile de precauţie nu erau niciodată prea multe atunci 
când era vorba despre integritatea sa corporală. 

Numai că în ziua aceea măsurile de securitate se 
dovediră total insuficiente: primejdia venea chiar de la 
unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. 


În clipa în care garda sa de corp se întoarse spre 
scaunele din spate, Tahrjani îşi dădu seama că omul 
aţintea un pistol spre el. 

— Ce faci, Dekel? îl întrebă preşedintele, nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor. 

Între timp, în cealaltă mână a lui Dekel apăru o mică 
seringă, asemenea celor pentru insulină. Bărbatul înfipse 
acul în coapsa preşedintelui, apoi apăsă pistonul până în 
capăt. După o secundă, ochii lui Tahrjani se împăienjeniră 
şi, cu toate că rămaseră deschişi, îşi pierdură orice urmă 
de vitalitate. 

— Eşti sigur că doza a fost suficientă, Dekel? întrebă 
Pashelvi cu obişnuita sa impasibilitate glacială. Nu trebuie 
să riscăm să-l ucidem: un martir poate dinamita chiar şi 
cea mai solidă alianţă. Un laş, în schimb, îşi pierde 
credibilitatea chiar şi în faţa celui mai credincios dintre 
adepţii săi. 

Mercedesul avându-i la bord pe ayatolah şi pe preşedinte 
se îndreptă spre periferia sudică a Teheranului unde, pe 
un mic aeroport, un avion Executive fusese tras pe pistă în 
aşteptarea suitei oficiale. Avionul acela însă nu avea să se 
desprindă niciodată de la sol: nu era altceva decât o mică 
piesă a scenariului diabolic pus la cale de mintea 
sclipitoare a lui Gholam Pashelvi. 


Washington, 2006 


Phil Damiano rămase cu gura căscată, ţinând în mână 
telecomanda televizorului cu plasmă care trona într-un colţ 
al cabinetului său. 

Brusc, imaginea de pe toate canalele reţelei iraniene de 
televiziune Irib se întunecară preţ de câteva secunde. 

Apoi apăru imaginea lui Gholam Pashelvi, care, cu chipul 
schimonosit de spaimă, aduse la cunoştinţa poporului 


iranian ceea ce se întâmplase cu numai câteva ore în urmă. 
Filmuleţul care începu să ruleze peste relatarea 
ayatolahului confirma spusele acestuia. 

— Preşedintele vostru... preşedintele nostru a trădat 
încrederea pe care mândrul popor iranian o investise în el. 
Ademenit de promisiunile occidentalilor, Tahrjani a părăsit 
ţara în urmă cu numai câteva ore, la bordul unui avion 
particular care a decolat spre o destinaţie necunoscută. 

Cu toate că fuseseră prinse de la depărtare, în cadrele 
filmului de pe ecran putea fi uşor recunoscut preşedintele 
iranian care, protejat de gărzile sale de corp, urca scara 
unui jet Executive. 

— Într-un moment atât de delicat ca acesta, continuă 
ayatolahul Pashelvi, statul nostru are nevoie de o 
conducere fermă. Cu voia lui Dumnezeu, mare şi milostiv, 
şi al Consiliului Gardienilor Revoluţiei Islamice, îmi voi 
asuma răspunderea conducerii ţării noastre şi jur solemn 
că voi sluji Iranul pe calea arătată nouă de Allah, pace şi 
binecuvântare numelui său. 

Pashelvi pronunţă ultimele cuvinte cu braţele larg 
deschise şi cu palmele îndreptate spre cer. 


De bucurie, generalul Corrige lovi puternic cu pumnul în 
masă. 

— Bingo! exclamă el, triumfător. De data aceasta am 
lovit drept la ţintă, fără să facem decât câteva mişcări, dar 
care s-au dovedit foarte inteligente. 

Damiano pufni. Ar fi vrut să-i spună că acele „câteva 
mişcări foarte inteligente“ îi costaseră deja câteva 
milioane de dolari pe neştiutorii contribuabili americani. 

Gholam Pashelvi se bucurase de susţinerea specială pe 
care numai serviciile secrete ale guvernului american erau 
capabile să o ofere. Şi tocmai din cauza acestei susţineri 
devenise acum şeful celui mai periculos stat-canalie de pe 


întregul eşichier politic al Orientului Mijlociu. Acum, totul 
depindea de mărinimia lui Pashelvi: oare cum intenţiona 
să-şi achite datoria faţă de sârguincioşii supuşi ai 
Unchiului Sam? 


Roma, 2006 


— „Voia destinului s-a împlinit deja şi, în acest moment, 
nici un fel de intervenţie din partea noastră nu va mai 
putea să mai schimbe ceva“, repetă cu voce tare Sara 
Terracini cele spuse de Oswald la despărţire, cu câteva zile 
în urmă. 

Plecase din nou, lăsându-i în schimb agenda care-i 
aparținuse lui Luca Raso, jurnalist la săptămânalul 
Documento, dispărut spre sfârşitul primăverii anului 1976, 
în timp ce survola pădurea amazoniană la bordul unui 
avion de agrement. 

Sara transcrisese câteva pagini din jurnal, iar acum se 
pregătea să i le trimită pe e-mail lui Oswald. Lucrarea 
fusese efectuată cu ajutorul programelor sofisticate cu 
care erau dotate computerele laboratorului şi nu îi luase 
prea mult timp. Metoda de criptare utilizată de jurnalist 
era simplă, dar eficace: având la bază scrierea stenografică 
standard, autorul aplicase câteva variabile care făceau 
lectura imposibilă cuiva care nu identifica mai întâi cheia 
de descifrare. Computerele Sarei avuseseră nevoie de 
numai câteva minute ca s-o găsească. 

În orice caz, se vedea nevoită să recunoască faptul că 
Oswald avusese din nou dreptate. Relatările din jurnal, 
spre deosebire de alte istorisiri decriptate pentru Breil, 
păreau să-şi fi încheiat deja ciclul de viaţă: aparţineau în 
totalitate trecutului. Şi, în plus, veridicitatea faptelor 
transcrise de Raso în agenda sa părea foarte greu de 


dovedit:  protagoniştii acelor întâmplări probabil că 
muriseră de ani buni. 

— Hai, la treabă, madam Terracini! Să dăm notiţelor 
acestora aspectul unei povestiri. Oswald spune că este 
primul pas spre „a înţelege“. Cu siguranţă că acest „a 
înţelege fără a fabula“ al domnului Breil va avea numai de 
profitat... Fir-ai să fii, Oswald Breil! Mă văd nevoită să 
adaug la lunga listă de lucrări pe care mi le-ai băgat pe gât 
încă una neretribuită. 

Vorbind cu sine însăşi, aşa cum proceda adesea când 
lucra de una singură, Sara îşi trecu mâna prin părul 
întunecat, aşteptă până când computerul îşi configură 
parametrii tehnici, apoi îşi muşcă buza, iar degetele 
începură să tasteze cu rapiditate. 


Din agenda lui Luca Raso, Rio de Janeiro, 4 mai 1976: 


Cele patru reactoare Pratt & Whitney ale aparatului Mac Donnell 
Douglas DC8 aparţinând companiei Varig Airlines continuau să scoată 
un şuierat puternic în clipa în care limuzina neagră a tras chiar lângă 
avionul nostru care abia aterizase din zborul transcontinental. 
Automobilul Cadillac 75 s-a aşezat paralel cu fuzelajul avionului. Primii 
pasageri coborâseră şi păşeau deja pe asfaltul încins al pistei. Am 
înţeles pe loc că şoferul îmi cunoştea perfect fizionomia. La Neumann 
Corporation nimic nu era lăsat la întâmplare şi probabil că în ziua 
precedentă omul primise câteva fotografii de-ale mele. Acesta trebuie 
să fi fost şi motivul pentru care m-a identificat fără dificultate printre 
călătorii care se îndreptau spre autobuz. 

— Domnul Luca Raso? m-a întrebat el, invitându-mă să-l urmez spre 
limuzină. 

Apoi mi-a deschis portiera din spate, cu un gest emfatic şi 
ceremonios. 

Era imposibil să nu recunoşti marca acelui imperiu economic 
cunoscut peste tot în lume: amazoana stilizată suflată în aur, simbolul 
celor de la Neumann Corporation, se lăfăia chiar pe mijlocul portierei 
negre a Cadillacului. Maşina s-a îndreptat spre o pistă secundară, 
unde am fost ajunşi din urmă de un lucrător al aeroportului care căra 
în spate geanta mea uriaşă de voiaj: oaspeţii celor de la Neumann 


Corporation nu trebuiau să-şi piardă vremea cu plictisitoarele practici 
de debarcare. Pe pistă ne aştepta un avion particular. După ce bagajul 
meu a fost încărcat, bimotorul Piper PA31 Navajo a început să ruleze 
pe pistă. 

— Puneţi-vă centura, domnule: ne pregătim de decolare, mi-a spus 
pilotul într-o engleză perfectă, arătându-mi canapeaua mică din 
spatele a două fotolii. Ne aşteaptă aproape opt ore de zbor, inclusiv o 
scurtă escală pentru realimentare. Aşezaţi-vă comod, domnule. 

Spunând acestea, bărbatul a împins manetele până în clipa în care 
cele două motoare Lycoming au atins turaţia maximă. Atunci a eliberat 
frânele şi a manevrat flapsurile, pentru a mări portanţa aparatului. 
Peste câteva secunde, străpungeam în viteză aerul devenit dens din 
cauza umidității acelei călduroase zile tropicale. 

L-am întrebat care urma să fie viteza medie de croazieră. 

— O sută nouăzeci de noduri, adică circa trei sute cincizeci de 
kilometri la oră, mi-a răspuns pilotul. 

— Asta înseamnă că avem de parcurs două mii opt sute de 
kilometri? 

— Cam aşa ceva, domnule. Iar în ultima oră şi jumătate a zborului 
nostru, odată intraţi în districtul Santarem, vom survola posesiunile 
domnului Neumann. Dacă doriţi, puteţi lua loc aici, în cabina de 
pilotaj, domnule... Vă puteţi bucura de o privelişte mult mai bună 
decât prin hublou. 

Pilotul era un tânăr puţin trecut de douăzeci de ani şi mi s-a părut 
cordial şi simpatic. Se numea Jacinto, dar toţi îi spuneau Jaco. Avea un 
zâmbet deschis şi plăcut. Ochii săi albaştri ieşeau în evidenţă din 
cauza pielii arse de soarele torid al Braziliei. 

M-am aşezat în dreapta lui şi, fixându-mi din nou centura, m-am 
lăsat purtat de farmecul peisajelor acelei ţări pe cât de frumoasă, pe 
atât de nemărginită şi necunoscută. 

Pe lângă faptul că era un foarte bun pilot, Jaco s-a dovedit a fi şi un 
bun tovarăş de drum, dar şi un ghid perfect. 

Am survolat minunate petice de pădure amazoniană, coborând 
deasupra satelor indios, scufundate într-o vegetaţie de nepătruns. Am 
urmat cursul unor râuri nămoloase, aproape orbiţi de splendoarea 
verdelui atotcuprinzător al junglei. 

— Uitaţi-vă acolo, jos, domnule Raso! mi-a spus la un moment dat 
Jaco, arătându-mi un luminiş uriaş la orizont. Aceea este capitala lui 
Neumann Corporation. 


Imediat ce distanţa mi-a permis să fac acest lucru, am dus la ochi 
aparatul meu Leica, de care nu mă despart niciodată, şi am început să 
fac fotografii. 

— Te rog, Jaco, i-am spus. Nu ai putea să mai faci un tur înainte de a 
ateriza? 

Sub noi îşi făcuse apariţia un mic, dar modern aeroport. Se vedeau, 
parcate într-o ordine meticuloasă, un avion similar celui cu care 
călătoream noi, un elicopter de agrement, un monomotor şi un 
bireactor Caravelle. 

Întreaga flotă avea în comun culoarea neagră a fuzelajului şi 
ornamentele aurii care, pe aripi şi pe coadă, luau forma amazoanei 
stilizate. 

La mică distanţă de aeroport se întindea un orăşel în adevăratul 
sens al cuvântului, compus din blocuri şi vile, străbătut de o reţea 
ordonată de străzi. 

— Acum, coborâm, mi-a spus Jaco. N-aş vrea ca superiorul meu să- 
mi reproşeze faptul că am survolat Neumann Corporation fără o 
autorizaţie prealabilă. 

În vreme ce prora Piperului se avânta aproape în picaj spre pista 
aeroportului, chipul lui Jaco căpătase o expresie ironică. 

— Observ, domnule Razo, că nu aţi acordat prea multă atenţie 
recomandărilor noastre din telegrama de acceptare a interviului, îl 
întâmpină o femeie blondă, înfofolită într-o uniformă kaki de tip 
militar, arătând spre aparatul Leica pe care italianul îl purta la gât. 

— Îmi cer scuze, domnişoară Agnes. Pur şi simplu m-am lăsat furat 
de entuziasm în faţa maiestuozităţii reşedinţei Neumann, i-am 
răspuns, după ce am citit ce scria pe plăcuţa de identificare de la 
piept. 

— Ag-nes, m-a corectat ea, pronunţându-şi numele în maniera 
teutonică. Mă numesc Ag-nes Weiczen şi sunt asistenta personală a 
domnului Neumann. Mie îmi va reveni sarcina de a vă face sejurul în 
colonia noastră cât mai plăcut cu putinţă. Intre timp însă, v-aş ruga să- 
mi predaţi aparatul de fotografiat; noi vom developa filmul în 
laboratoarele noastre şi vă vom restitui fotografiile. V-aş ruga totuşi ca 
începând din acest moment să respectaţi cu stricteţe instrucţiunile 
care v-au fost aduse la cunoştinţă. 


6 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Durerea din creştet era insuportabilă. Athor încercă să-şi 
ducă mâna la cap, dar îşi dădu seama că fusese legat de o 
bârnă groasă, înfiptă în pământ. Privind de jur-împrejur, 
constată că se afla într-o colibă mare, a cărei obscuritate 
era sfâşiată pe alocuri de fasciculele de lumină care 
treceau prin acoperişul de paie uscate. Treptat, reuşi să-şi 
adune gândurile. Îşi aminti cum fusese cuprins de furia 
oarbă care îl împinsese să-l ucidă pe Karesh. Îşi aminti de 
trupul cald şi moale al lui Dehal. Îşi aminti cruzimea din 
privirile lui Karesh, în clipa în care îşi împlânta cuțitul în 
gâtul tatălui său. 

Probabil că un davaar îl lovise pe la spate în clipa în care 
reuşise să-l imobilizeze pe şeful tribului de tâlhari. Athor 
era încredinţat că robia sa nu avea să fie de lungă durată: 
nici unul dintre cei capturați de davaar nu se mai întorsese 
vreodată în sat. În plus, auzise că oamenii aceia sălbatici 
se hrăneau cu inimile şi creierul vrăjmaşilor lor. Dacă 
acela era sfârşitul pe care soarta i-l rezervase, avea de 
gând să-şi dea viaţa cu onoare. La fel cum cu onoare 
murise şi tatăl său, Sar. Apoi se gândi cu amărăciune că nu 
avea să devină niciodată destoinicul şef de trib şi mare 
sacerdot, aşa cum îşi dorise. li veni în minte priveliştea 
care descătuşase în el furia aceea oarbă: Karesh, făcându- 
şi mendrele pe trupul lui Dehal şi femeia sa iubită scoțând 
urlete disperate. 

Oare ce se întâmplase cu Dehal? Spera din tot sufletul că 
reuşise să fugă, să scape de ferocitatea davaarilor. 


Uşa colibei se deschise brusc, lăsând razele soarelui să 
inunde încăperea. 

Mijindu-şi ochii, Athor zări o siluetă proţăpindu-se în 
lumina intensă care provenea de afară. 

— Va fi o mare plăcere pentru mine, rosti Karesh, să-ţi 
mănânc inima în care mai palpită ultimele picături de 
viaţă. Dar vei fi cel din urmă căruia îi voi lua viaţa, Athor: 
vreau ca mai întâi să vezi cu ochii tăi care-ţi va fi sfârşitul. 
Duceţi-l afară! le porunci apoi însoţitorilor săi. 


Dehal zăcea lângă coliba cea mai mare, rezervată 
căpeteniei tribului. Din fericire, Karesh nu mai încercase 
să abuzeze de ea, limitându-se să-i aducă la cunoştinţă 
cumplitele sale intenţii: odată duse la bun sfârşit jertfele, 
urma să devină femeia lui. Dehal se simţea pierdută. 
Prefera să moară decât să se împreuneze vreodată cu 
Karesh. 

Ceata de davaari era dispusă în cerc. Femeile - tratate 
precum sclavele, considerate totuşi mai importante decât 
armele de fier - stăteau în mijloc. La o distanţă de câţiva 
metri ardea un rug de lemne uscate. 

Ritualul sacrificiului urma să se desfăşoare într-un 
luminiş de formă concavă, delimitat de un şir de colibe. 
Satul propriu-zis, împrejmuit de palisade viguroase, fusese 
construit ceva mai departe. 

Pe latura opusă a luminişului se căsca o prăpastie pe 
fundul căreia curgea un râu. 

Cu mâinile legate, Athor păşi printre două rânduri de 
războinici davaar, care scoteau urlete furioase. 

Ajuns în faţa rugului, şeful tribului migos fu obligat să se 
aşeze lângă ceilalţi ostatici capturați în timpul asaltului. 

Suflând cu putere în fluierul său de os, Karesh dădu un 
semnal. Instrumentul emise un şuierat sfâşietor. In clipa 
următoare, toţi războinicii davaar îşi duseră la gură 


propriile fluiere. Un sunet acut şi pătrunzător se înălţă 
spre văzduh, asemenea ţipătului unui stol de vulturi care 
se aruncă asupra prăzii. Cei mai mulţi dintre ostatici, 
asurziţi, începură să-şi scuture capetele înnebuniţi: 
frânghiile îi împiedicau să-şi ducă mâinile la urechi. Nici 
unul dintre ei nu reuşea să înţeleagă ce li se pregătea. 

Karesh avea chipul acoperit de o mască lugubră din 
coajă de stejar, pictată într-o culoare întunecată ce 
contrasta cu albul care scotea în evidenţă deschizăturile 
pentru ochi şi gură. 

Se apropie de grupul de prizonieri. 

Cuţitul sacrificial îi apăru brusc în mână, în clipa în care 
un nou şuierat asurzitor se ridică spre cer. În schimb, ca 
din cer pică lama scânteietoare, retezând pe loc beregata 
primului bărbat migos care avu nenorocul să se găsească 
în calea sa. 

Pradă mâniei, Athor nu putu face altceva decât să asiste 
neputincios la martiriul oamenilor săi. 

— Aşteaptă, fiu al regelui migos... de fapt, rege al 
tribului migos, deoarece tocmai i-am luat zilele tatălui tău! 
Aşteaptă, nu a sosit încă vremea să-ţi întorci privirea: 
acesta nu e decât începutul, partea frumoasă abia de acum 
încolo vine. 

Trecându-şi cuțitul dintr-o mână în cealaltă, căpetenia 
davaarilor păşi din nou spre primul ostatic migos, care, în 
pragul agoniei, îl privea terorizat. 

Dintr-o singură mişcare, Karesh îi făcu nefericitului o 
tăietură adâncă, de la ombilic până la stern. Apoi, îşi 
introduse mâna printre marginile rănii, căutând inima. Îşi 
încleştă degete pe ea, simţindu-i palpitaţiile, apoi o trase 
afară dintr-o smucitură. Ostaticul migos fu cuprins de 
spasme violente, dar Karesh continuă imperturbabil 
ritualul, retezând arterele şi venele inimii. 


Apoi, îşi scoase masca, ridică spre cer macabrul trofeu, 
arătându-i oamenilor săi, şi muşcă lacom din inima 
prizonierului. 

Acela fu semnalul măcelului: alţi doi davaar luară în 
primire câte un migos, repetând înfiorătorul ritual la care 
tocmai asistaseră. Ceilalţi bărbaţi ai tribului scoteau 
înnebuniţi strigăte ascuţite şi începură să danseze, pradă 
unei  frenezii convulsive. Inimile condamnaților fură 
mărunţite pe loc şi toţi membrii tribului primiră câte o 
bucăţică. 

Intre timp, Dehal fusese dusă în mijlocul cercului şi silită 
să se aşeze între bărbatul pe care îl iubea, care aştepta să 
fie căsăpit, şi mişelul care o siluise. 

Privirea sa deznădăjduită se încrucişă pentru o clipă cu a 
lui Athor, apoi însă Karesh păşi spre ea, cu sângele 
prizonierului migos încă prelingându-i-se pe barbă şi pe 
braţe. 

— Mănâncă, femeie, spuse el, punându-i în faţă ceea ce 
mai rămăsese din inima nefericitului ostatic. Mănâncă şi 
astfel ţi se va îngădui privilegiul să devii una de-a noastră. 
Sau poate că preferi să te înfrupţi din inima regelui tău? 

Spunând acestea, Karesh îşi duse mâna la teaca de la 
şold, unde îşi pusese cuțitul. Numai că războinicul davaar 
subevaluase calităţile tinerei femei dinaintea sa: Dehal 
crescuse împreună cu Athor, iar acesta o învățase să se 
apere şi să facă faţă unei lupte corp la corp. La fel ca 
bărbaţii. 

Cu o zvâcnire fulgerătoare şi înainte ca davaarul să-şi 
dea seama ce se întâmplă, Dehal reuşi să-i scoată arma din 
teacă, punându-i tăişul lamei la gât. 

— Acum mă vei scoate de aici, Karesh, sau vei muri 
odată cu mine. 


Davaarii încetară brusc să mai danseze, privindu-şi 
înmărmuriţi căpetenia aflată la cheremul unei femei 
înarmate şi furioase. 

— Porunceşte-le oamenilor tăi să se îndepărteze până în 
dreptul colibelor şi spune-le că, dacă nu se vor supune, îţi 
voi lua zilele. 

Karesh făcu întocmai. Era încredinţat că tânăra femeie i- 
ar fi rezervat acelaşi sfârşit ca al ostaticului migos pe care 
tocmai îl căsăpise el. 

— Acum, eliberează-l! îi ceru ea apoi pe un ton aspru, 
arătând spre Athor şi apăsând lama cuţitului pe gâtul 
davaarului. 

Însă Karesh înfruntase duşmani mult mai de temut decât 
o tânără femeie migos, oricât de hotărâtă şi puternică ar fi 
fost ea. După o primă clipă de şovăială, se întoarse brusc 
din bust şi o lovi peste braţ, reuşind să scape de 
ameninţarea cuţitului. Apoi se repezi s-o apuce pe Dehal, 
în timp ce aceasta începu să se retragă, biciuind aerul cu 
lovituri de cuţit. 

În clipa în care îşi văzură căpetenia eliberându-se de 
strânsoarea vrăjmaşului, davaarii se repeziră în fugă spre 
mijlocul luminişului. 

Dehal înţelese că totul era pierdut şi că avea să fie ucisă 
cu cruzime. Nu-i rămânea altă scăpare decât fuga. Ţâşni în 
direcţia opusă celei dinspre care veneau războinicii 
davaar. Prăpastia îi bara orice cale de scăpare, dar nimic 
nu o mai putea opri: îşi luă avânt şi se aruncă în gol. 

Urmăritorii săi se opriră pe marginea povârnişului, 
privindu-se unii pe alţii întrebător: nimeni nu reuşise să 
supravieţuiască unei căderi de la o asemenea înălţime. 

— Este inutil să-i urmaţi exemplul. Rămâneţi pe loc, 
războinicii mei! spuse Karesh, vorbind cu voce tare, ca să 
fie sigur că Athor îi aude spusele. O vom lua în josul râului 


şi vom aştepta după cascade. Veţi vedea că în scurt timp 
apele ne vor aduce trupul femeii. 

Câţiva oameni plecară imediat: drumul până la cascade 
era lung şi anevoios. Dar, cum davaarii nu ştiau să înoate, 
orice traseu, oricât de accidentat ar fi fost, era preferabil 
unei băi în apele reci ale râului. 

— Iubita ta femeie a preferat moartea traiului pe care i l- 
aş fi oferit în mijlocul tribului meu... spuse Karesh, 
adresându-i-se lui Athor, care urmărise neputincios 
întreaga scenă. Cu atât mai rău. Mă văd nevoit să caut alte 
femei migos, mai puţin îndărătnice. În zori vom ataca din 
nou satul vostru. De aceea, m-am gândit să nu te dau 
morţii imediat, ci să o fac când mă voi întoarce triumfător. 
După moartea ta voi deveni unicul stăpân al tribului migos. 


Dehal îşi ţinu răsuflarea până în clipa în care simţi că 
plămânii îi erau pe cale să explodeze. Prăbuşirea i se 
păruse interminabilă. În timpul săriturii, îşi agitase braţele 
în aer ca să-şi menţină echilibrul şi văzuse apele râului 
apropiindu-se vertiginos. Impactul fusese violent, de parcă 
suprafaţa apei ar fi fost de piatră. Din fericire, reuşise să-şi 
ţină picioarele strânse şi încordate. 

Apoi, apele se închiseră spumegând deasupra capului, în 
vreme ce cu vârful degetelor atinse albia mâloasă. Se 
propti cu picioarele de o piatră de pe fundul râului şi îşi 
luă avânt spre suprafaţă, rămânând însă în imersie. Apa 
era tulbure şi întunecată, iar Dehal alese un traseu pieziş 
spre malul râului: trebuia să iasă la suprafaţă cât mai 
departe de locul unde se aflau Karesh şi tribul său de 
canibali ucigaşi. 

Înotă cu toată puterea, dar masa de apă care o acoperea 
părea fără sfârşit, iar ea simţea o nevoie disperată de aer. 
Îşi aminti cum ea şi Athor se întrecuseră de mii de ori în a 


atinge fundul râului: amândoi erau nişte înotători foarte 
buni. 

Deodată, mâinile atinseră suprafaţa netedă a unei pietre. 
Cu ultimele rezerve de aer din plămâni, făcu o sforţare şi 
se prinse de stâncă. leşi la suprafaţă, ferită de privirile 
oricui s-ar fi aflat pe malul opus. li zări pe războinicii 
davaar strânşi pe buza prăpastiei: scrutau apele râului, 
aşteptând să-i vadă trupul ieşind la suprafaţă. Insă stânca 
de care reuşise să se agaţe o ascundea vederii lor. 

Ar fi vrut să mai stea un timp în locul acela, ca să-şi 
tragă răsuilarea, însă curenţii puternici o traseră din nou 
spre mijlocul râului. „Mai bine aşa“, se gândi ea. „In felul 
acesta mă îndepărtez de primejdie.“ 

Văzu plutind în apropiere un trunchi gros de copac şi se 
prinse de el fără să stea pe gânduri: avea s-o poarte spre 
izbăvire fără ca ea să-şi epuizeze toate forţele. 

Vuietul ameninţător îi ajunse la urechi brusc, luând-o 
prin surprindere. 

În clipa următoare se prăbuşi din nou în gol, înconjurată 
de data aceasta de şuvoaie clocotitoare de apă şi stropi 
multicolori. In timpul căderii, pierdu contactul cu trunchiul 
de copac şi simţi cum apele o înghit din nou: se afla în voia 
curentului vijelios. 

Ştia că foarte curând forţele aveau s-o părăsească şi că i- 
ar fi fost practic imposibil să iasă din vâltoarea cascadei. 
Athor îi spusese de nenumărate ori că acela era pericolul 
cel mai mare pentru un înotător: nimeni nu se putea salva 
de unul singur din mijlocul acelor vârtejuri violente de apă. 
Curenţii erau atât de puternici, încât îi trăgeau la fund 
chiar şi pe bărbaţii cei mai vânjoşi, jucându-se după bunul 
plac cu trupurile lor, pentru a le restitui într-un târziu, 
neînsufleţite, uscatului. 

Dehal ştia bine ce o aşteaptă. Nu putea spera altceva 
decât ca moartea să o ia cât mai grabnic. 


„Athor, iubitul meu... Oare mai eşti în viaţă?... Oare ce s- 
ar fi întâmplat dacă zeul Hosh ne-ar fi dăruit destul timp ca 
să ne iubim, să avem o viaţă a noastră, să facem copii?...“ 

Apoi îşi pierdu cunoştinţa. În clipa aceea, crengile 
trunchiului de copac pe care tocmai îl abandonase i se 
prinseră de cingătoarea din piele de cerb şi, asemenea 
unei mâini gigantice, o traseră din adâncul tenebrelor. 

Când îşi reveni, era prinsă între crengi. Respirația i se 
transformă într-un strigăt eliberator. Îşi pipăi mâinile şi 
picioarele, încercând să vadă dacă avea ceva rupt. Simţi 
arsura câtorva răni, dar îşi dădu seama că nu erau prea 
grave. Şi, mai presus de orice, trăia. 


Cei doi davaar cercetară cu privirea trunchiul de copac 
care plutea în josul râului, împins de forţa undelor. Apoi, 
îşi îndreptară atenţia spre vârtejurile din amonte, care, 
înspumate, păreau să fiarbă. 

— Karesh are dreptate, rosti unul dintre ei. Nimeni nu 
poate supravieţui cascadelor. 

Dehal îşi dădu seama în ultima clipă de prezenţa celor 
doi vrăjmaşi. Ascunsă printre ramurile stufoase ale 
trunchiului de copac, se străduise să rămână sub apă cât 
mai mult timp. Răsuflă uşurată când observă că davaarii se 
duseseră s-o caute în bulboanele din preajma cascadei. 

Oboseala o copleşi dintr-odată şi tânăra femeie se lăsă în 
voia apelor, încetând să mai lupte. leşi din starea de 
moleşeală abia după câteva ore, dându-şi seama că 
ajunsese în preajma luminişului unde ea şi Athor se 
iubiseră, cu puţin înainte ca existenţa să le fie întoarsă pe 
dos de Karesh. 

Trebuia să se grăbească dacă voia să salveze viaţa 
bărbatului pe care îl iubea. 

Traversă în fugă pădurea, îndreptându-se spre sat. 
Palisada de lemn îi apăru în faţa ochilor asemenea unui 


miraj. Oamenii migos, înspăimântați încă din cauza 
atacului  davaarilor, lucrau cu râvnă la refacerea 
fortificaţiei. 

— Sunt convinsă că fratele tău este încă în viaţă, Goreth. 
Trebuie să ne grăbim, spuse Dehal când ajunse în faţa 
fratelui vitreg al bărbatului său. 

— Şi ce putem face noi, Dehal, îi răspunse acesta, 
privind cu luare-aminte la oamenii care lucrau la întărirea 
palisadei. Noi nu suntem la fel de pricepuţi într-ale 
războiului precum davaarii: un atac împotriva lor ar fi 
curată sinucidere... Decât să luptăm împotriva lor, ne-ar fi 
mult mai de folos să ni-i facem aliaţi. 

— Cum îţi închipui că unii care mănâncă inimile 
ostaticilor ar putea respecta un pact? Davaarilor nu le va fi 
pe plac nici un fel de înţelegere. Iar noi avem îndatorirea 
de a încerca să... Totuşi, Athor este fratele tău... 

— Athor, pe lângă faptul că este mai tânăr decât mine, 
îmi este frate doar după tată, nu şi după mamă. 

— Atunci, dă-mi mie vreo zece oameni: ştiu unde este 

satul davaarilor şi am văzut coliba în care Athor e ţinut 
ostatic. Aş putea pune la cale o evadare. 
_ — Nu. In clipa asta, fiecare om este preţios aici, în sat. 
Imi pare rău, însă Athor va trebui să se descurce fără 
ajutorul nostru. Nu-mi permit să risc viaţa bărbaţilor noştri 
pentru un singur om. 

— Un singur om? repetă Dehal, nevenindu-i să creadă ce 
auzea. Îţi amintesc, Goreth, că omul acela a devenit regele 
nostru atunci când tatăl vostru a murit. 

— Şi cine a rânduit asta, femeie? Eu am aceleaşi drepturi 
ca şi Athor să devin căpetenia tribului meu. Ba mai mult, 
sunt întâiul născut, aşadar sunt moştenitorul legitim al 
tatălui meu. În plus, Sar a murit înainte de a-i dezvălui lui 
Athor locul unde se află Templul Secret al lui Hosh şi 
Piatra Sfântă, aşa că nici n-ar putea îndeplini oficiul de 


mare sacerdot. Dehal, mai bine ai renunţa la vise şi ai veni 
să munceşti alături de noi la întărirea zidurilor de apărare. 
Pentru noi, cei rămaşi, viaţa merge mai departe. Şi, de 
vreme ce Athor nu se mai află printre noi, de acum încolo 
va trebui să-mi dai ascultare mie, noul rege al tribului 
migos. 

Dehal ar fi vrut să se arunce asupra lui, să-i sfâşie faţa şi 
să-i smulgă ochii din orbite, dar îşi dădea foarte bine 
seama că nu aceea era calea prin care l-ar fi putut salva pe 
Athor. 

Se îndepărtă, cu capul plecat şi sufletul plin de tristeţe şi 
nelinişte. 

— Am auzit totul, Dehal, îi spuse Aker, tatăl său, 
apropiindu-se de ea. Să ştii însă că nu mă miră deloc 
comportamentul lui Goreth. Este adevărat ce i-ai spus? 
Eşti încredinţată că Athor trăieşte? 

— Nu ştiu sigur, tată. Probabil că evadarea mea a agitat 
foarte tare spiritele în satul davaarilor. Nădăjduiesc totuşi 
că nu au mai continuat spectacolul cu jertfe umane. Pe de 
altă parte, i-am auzit spunând că vor să ne atace din nou 
satul. 

— Atunci trebuie să încercăm să-l eliberăm: Athor este 
singurul moştenitor demn de tatăl său. La ce te gândeai 
când i-ai propus lui Goreth o incursiune în satul 
duşmanilor? 

— Satul lor se află de-a lungul râului, pe o costişă. 
Urcuşul este dificil, dar nu imposibil... răspunse Dehal. 
Privirea ei, plină de afecţiune, se opri pe piciorul sfârtecat 
al tatălui său şi adăugă: ...pentru un războinic în putere. 

— Nu mă gândeam la mine, fata mea. Acum, eu nu sunt 
altceva decât un bărbat care interpretează voinţa zeului 
Hosh prin intermediul semnelor trimise de el. A trecut de 
mult vremea când eram cel mai iscusit vânător din tribul 
nostru, spuse Aker, arătând spre piciorul său drept. Apoi 


continuă: Athor avea mulţi prieteni devotați printre tinerii 
vânători de aici... lar doi dintre ei îi erau tovarăşi de 
nedespărţit. Acum, tu du-te să te odihneşti, dar spune-mi 
mai întâi la ce plan te-ai gândit ca să-l eliberăm pe regele 
nostru... Voi vedea ce e de făcut... 


— Linişte! porunci Karesh. De aici încolo trebuie să 
devenim invizibili. 

Davaarii se afundară ca nişte umbre în desişurile 
pădurii. Satul duşmanilor lor era aproape. 

— Aici îl vom aştepta pe omul nostru. lar când vom 
declanşa din nou atacul, oamenii migos nu vor scăpa la fel 
de uşor ca prima dată. 

Davaarii fremătau încleştându-şi mâinile pe mânerul 
armelor: ştiau că, odată cucerit satul tribului migos, aveau 
să pună stăpânire pe femeile lor. Cele mai frumoase din tot 
ţinutul. 


Dehal îi conduse pe cei doi destoinici vânători migos 
până la baza stâncii de pe care se aruncase în râu. De 
acolo, le arătă prin semne traseul pe care trebuiau să-l 
urmeze pentru a ajunge în satul duşmanilor lor de moarte: 
versantul era aproape perpendicular, dar vântul şi apa 
săpaseră în peretele de calcar scobituri care formau 
treptele unei scări foarte abrupte. Era singura posibilitate 
de a ajunge în vârful promontoriului. 

Când se săltară peste buza povârnişului, cei trei se 
opriră să-şi tragă sufletul. Dehal nu fusese nevoită să 
insiste ca să fie acceptată în expediţie: era singura care 
cunoştea amplasamentul satului davaarilor şi le putea fi de 
folos celor doi prieteni ai lui Athor. 

Curând, Mizda şi Fet îşi dăduseră seama că iscusinţa 
tinerei femei nu era deloc mai prejos decât a lor. 


Luminişul întins unde se desfăşurau ritualurile de 
sacrificiu era pustiu. Cei trei migos aşteptară până când 
luna intră în nori şi se îndreptară cu repeziciune spre sat: 
trebuiau să străbată o distanţă mare în câmp deschis 
înainte de a ajunge la şirul de colibe unde se afla şi aceea 
din care Dehal îl văzuse ieşind pe Athor, târât de călăii săi. 


— Eu zic să atacăm, stăpâne al meu, şopti unul dintre 
războinici căpeteniei davaarilor. Omul pe care îl aşteptăm 
nu mai vine, iar în curând se va lumina de ziuă. 

Mâna lui Karesh se încleştă pe beregata nefericitului 
care îndrăznise să-şi spună părerea. 

— Când o să am nevoie de sfatul tău, o să ţi-l cer, îi 
şuieră. 

Bărbatul se retrase, înspăimântat. 

În desişul pădurii se auzi zgomot de paşi. 

Bărbatul mergea repede, cercetând cu privirea de jur- 
împrejur. 

Karesh ieşi brusc din ascunzişul său, asemenea unei 
creaturi a tenebrelor. 

Îi astupă gura noului-venit cu palma, trăgându-i capul pe 
spate. Cu mâna cealaltă, căpetenia davaar îi puse cuțitul la 
gât. 

Liniştea care domnea în satul davaarilor era atât de 
profundă, încât stârnea fiori. 

Cei trei migos ajunseră lângă colibe fără să observe 
vreun semn că satul ar fi fost, totuşi, locuit. Se părea că o 
epidemie îi secerase toţi locuitorii; judecând după tăciunii 
încă aprinşi ai rugului din mijlocul zariştei, s-ar fi putut 
spune că moartea îi luase pe toţi prin surprindere. 

Deodată, se auzi un zgomot. 

Cei trei se adăpostiră sub acoperişul uneia dintre colibe. 

Brusc, uşa de lemn se dădu în lături şi un davaar 
corpolent trecu în grabă pe lângă ei, fără să-i observe. Se 


opri după câţiva paşi, îşi trase într-o parte acoperământul 
din jurul şoldurilor şi începu să urineze într-un tufiş. 

Nu avu timp nici măcar să-şi dea seama ce se întâmpla: 
lama de os a cuţitului lui Fet îi străbătu gâtlejul dintr-o 
parte în alta. 

Gâlgâitul sângelui fu singurul sunet care se auzi. 

Mizda intră în colibă. 

— Ai şi făcut? se auzi o voce dogită din spatele încăperii. 
Eu credeam că inima unui blestemat de migos îţi provoacă 
sete de luptă, nu pofta de a te pişa: toată noaptea n-ai 
făcut altceva decât asta... 

Când îl văzu, Mizda îşi dădu seama că în nici un caz 
davaarul nu se aştepta să dea piept cu un „blestemat de 
migos“ a cărui inimă se afla încă la locul ei. 

Mizda se repezi asupra lui cu pumnalul ridicat. 

Athor îşi recunoscu tovarăşul, în ciuda luminii palide din 
încăpere. Ar fi vrut să-i sară în ajutor, însă legăturile de la 
mâini îl reduceau la postura de spectator neputincios. 
Trupul îi era vizibil marcat de semnele torturilor la care 
fusese supus. 

Mizda se aruncă asupra adversarului său înainte ca 
acesta să apuce să pună mâna pe cuţit. 

Braţul vânjos al tânărului se abătu spre pieptul 
davaarului cu toată greutatea sa aducătoare de moarte. 
Bărbatul holbă ochii şi îşi duse mâinile la rană. Un jet de 
sânge îi ţâşni din gură, odată cu ultima sa suflare. 

— Davaarii ne atacă din nou satul... le spuse Athor celor 
doi prieteni ai săi din copilărie, în timp ce aceştia îl 
eliberau. 

— lată de ce nu am întâlnit ţipenie de om pe aici, zise 
Dehal, umezindu-i buzele regelui său. Toți războinicii 
davaar sunt ocupați cu invadarea satului nostru şi cu 
capturarea oamenilor din tribul migos. Trebuie să ne 
grăbim şi să sperăm că nu vom ajunge prea târziu. 


Mâinile lui Karesh slăbiră strânsoarea, apoi se 
destinseră în cel mai vechi semn de fraternitate. Il 
îmbrăţişă pe noul-venit ca pe un tovarăş drag. 

— Fie ca Hosh să te aibă în paza sa, rege al tribului 
migos! exclamă războinicul davaar. 

— Fie ca Hosh să te aibă în paza sa, Karesh, răspunse 
Goreth, perfidul frate vitreg al lui Athor. 

— Mi-a fost teamă că a intervenit ceva neprevăzut. 

— Nu, doar că am fost nevoit să-mi dau multă osteneală 
ca să-i înduplec pe bătrânii satului să înţeleagă că e mult 
mai bine pentru noi să acceptăm un pact cu marele popor 
al davaarilor decât să ne luptăm cu ei. 

— Şi care este judecata la care aţi ajuns, frate al meu? îl 
întrebă Karesh. 

— Că porţile satului meu sunt deschise pentru tine şi 
oamenii tăi, Karesh, rege al davaarilor. 

Un urlet victorios râşni din pieptul războinicilor davaar 
care, între timp, se strânseseră în jurul căpeteniei lor. 


Spre deosebire de cei care îl păziseră pe ostaticul migos, 
cei trei bărbaţi care făceau de strajă la singura poartă de 
acces în sat păreau să fie cu mai multă băgare de seamă. 

Athor reuşea cu greu să se ţină pe picioare: o 
confruntare directă le-ar fi fost fatală fugarilor. Singura 
cale de scăpare părea să fie cea aleasă de Dehal, dar li se 
păru mult prea periculos să sfideze soarta pentru a doua 
oară. Din nou, femeia se dovedi cea mai ingenioasă în a 
născoci planul cel mai potrivit. 

Doi dintre străjeri îşi mijiră ochii, scrutând increduli 
întunericul. Liniile sinuoase ale trupului tinerei li se părură 
a fi conturul unei vedenii. Dehal înainta spre ei cu pas 
hotărât, purtând doar acoperământul abia vizibil din jurul 
şoldurilor. Era ca o zeiţă coborâtă pe pământ. 


— Tu? exclamă unul dintre davaari, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. Nu se poate să fii tu, căci ai murit înecată 
în apele râului. 

— Da, aşa e, îi întări celălalt spusele, te-am văzut cu 
ochii mei când te-ai aruncat de pe stâncă. 

— Ei, bine, v-aţi înşelat, sunt aici, în faţa voastră, mai vie 
ca oricând şi dornică să vă satisfac toate dorinţele trupeşti, 
bravii mei războinici davaar. 

Spunând acestea, Dehal lăsă să-i lunece şi ultimul petic 
de veşmânt care îi acoperea mijlocul. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă îngrijorat cel de-al treilea 
străjer, apărând brusc lângă tovarăşii săi. 

— Alătură-te şi tu nouă, satul e oricum pustiu şi nu ne va 
pedepsi nimeni pentru că ne-am abandonat o vreme 
posturile, ca să ne bucurăm de aroma acestui fruct dulce 
din faţa noastră... Hai, vino şi tu... rostiră pe rând primii 
doi davaar, aţâţaţi peste măsură. 

Mâinile aspre ale primului străjer se apropiară lacome 
de sânii generoşi ai femeii, când, deodată, din întuneric 
țâşniră, rapizi şi cu precizie de fiare, Mizda şi Fet, care se 
aruncară asupra străjerilor. În aceeaşi clipă, în mâna lui 
Dehal apăru un cuţit. 

Tânăra acţionă cu sânge rece, reuşind să-l rănească la 
umăr pe bărbatul din faţa ei şi, când acesta încercă să 
reacționeze, se repezi asupra lui, cuprinzându-l din spate. 

— Voiai să mă îmbrăţişezi, nu-i aşa? lată-te mulţumit! 
spuse Dehal şi împlântă lama în gâtul vrăjmaşului său. 

Intre timp, Fet părea să întâmpine dificultăţi serioase: 
davaarul pe care îl atacase reuşise să-l doboare şi acum se 
afla deasupra lui. Athor îşi adună puţinele forţe care îi mai 
rămăseseră şi sări în apărarea prietenului său. Prea târziu 
însă: lama davaarului pătrunse adânc în pieptul lui Fet. 


— Repede, să fugim de aici, altfel ne vom pomeni 
înconjurați de toţi locuitorii satului! strigă Mizda, după ce 
îl răzbi pe ultimul străjer în lupta corp la corp. 

Îşi dădură seama că Fet nu răspundea chemării lor. 

Tânărul migos zăcea la pământ, fără viaţă. Athor rămase 
nemişcat în faţa trupului neînsufleţit al prietenului care se 
sacrificase pentru eliberarea lui. 

— Repede, vino cu noi! îl îndemnă Dehal, trecându-i 
braţul pe după umeri. Pentru el nu mai este nimic de făcut. 
Trebuie să fugim de aici până când nu e prea târziu. 


Când davaarii ajunseră în faţa palisadei care înconjura 
satul migos, primele raze de soare începeau să alunge 
umbrele nopţii. Porţile satului erau date în lături, iar la 
înălţimea întăriturilor nu se zărea ţipenie de om care ar fi 
putut opune rezistenţă. N 

— Bărbaţii mei migos, strigă Goreth. li aduc cu mine pe 
cei care, începând de astăzi, vor fi frații noştri; trataţi-i cu 
tot respectul ce li se cuvine. 

În timp ce vorbea, Goreth înainta cu paşi mărunți, 
circumspecţi, în direcţia porţilor larg deschise. 

— Aţi auzit ce am spus, oameni ai mei? Fie ca pacea să 
dăinuiască mereu între noi şi davaari. 

Acela era semnalul. Goreth ţâşni în fugă spre porţi, în 
vreme ce înălțimile palisadei se populară brusc cu bărbaţi 
migos înarmaţi. 

— Retragerea, repede! le strigă Karesh oamenilor săi. 
Un nor de săgeți decimă avangarda războinicilor davaar şi, 
înainte ca aceştia să se îndepărteze spre un loc sigur, alte 
două salve îi loviră în plin. În numai câteva secunde, mulţi 
dintre oamenii lui Karesh zăceau pe câmpul de luptă. 

Goreth reuşise să-şi găsească adăpost după zidul de 
întărire al satului, dirijând de acolo planul pe care doar o 
minte diabolică precum a sa îl putuse pune la cale. 


— Fii blestemat, Goreth! strigă Karesh cu toată furia pe 
care i-o dădea spectrul înfrângerii. Jur că te voi măcelări 
atât pe tine, cât şi pe fiecare migos care îmi va cădea în 
mână. Grăbiţi-vă, războinicii mei! spuse apoi, întorcându- 
se spre ai săi. Ridicaţi răniții de pe câmpul de luptă şi să 
ne întoarcem în sat. Trădătorul acela blestemat şi acoliţii 
săi vor avea parte de ceea ce merită. 


Languedoc, 1213 


— Acum, aşază-te colo şi trage-ţi sufletul, băiete, îi spuse 
maestrul Puyol tânărului Aymon. Mi-ai zis că prietenul 
nostru pe care îl aşteptam şi care urma să te conducă aici 
a fost capturat de oamenii lui Simon de Montfort. Am 
înţeles bine? 

Aymon răspunse cu o încuviinţare mută din cap. Se 
aşezase chiar în faţa maestrului, cu mâinile încleştate pe 
tocul de piele al vielei. 

— Trecerea anilor, continuă Puyol, şi experienţa m-au 
învăţat că nu trebuie să am încredere în nimeni. Dacă tu 
eşti într-adevăr persoana care susţii că eşti, ar trebui să te 
dovedeşti iscusit cu acest instrument. Vreau să te ascult 
cântând, băiete. 


— Se spune că împreună cu tine s-ar fi aflat şi un 
băieţandru, Beaufort, îl chestionă Simon de Montfort pe 
bătrân în timpul interogatoriului. 

— Era doar un cerşetor care cerea de pomană, răspunse 
nobilul, forţându-se ca spusele să-i fie cât mai 
convingătoare. 

— Eu cred cu totul altceva, dar despre asta avem tot 
timpul să vorbim, Beaufort de Daigne. Vom avea la 
dispoziţie o mulţime de zile şi nopţi pe care le vom petrece 
împreună. Şi nutresc nădejdea că îmi veţi spune adevărul 
din propria voinţă, ca să nu mă obligaţi să recurg la 
procedee dure. Va trebui să-mi spuneţi adevărul despre 
unele legende care circulă pe seama dumneavoastră. Şi, în 


mod special, mă interesează aceea care vă indică drept 
unicul păstrător al unei taine străvechi şi mortale: o armă 
neobişnuită capabilă să distrugă o întreagă oştire în numai 
câteva secunde. Şi mai vreau să ştiu totul despre credinţa 
voastră blasfemiatoare, despre rânduielile oribile cărora vă 
supuneţi voi, catarii. Este de datoria mea să nimicesc 
demonul care s-a cuibărit în toţi ereticii blestemaţi 
asemenea domniei voastre. 

— Nu am nimic de spus, cu excepţia faptului că mă rog 
bunului şi milostivului Dumnezeu să vă ierte păcatele, 
Simon. 

In sala de interogatoriu, lumina dată de cele câteva torţe 
prinse de zid cu braţe de fier ruginite de umiditate şi 
trecerea anilor pâlpâia roşiatică şi muribundă. 

În penumbră, Beaufort observă privirea plină de 
înţelesuri a lui Simon de Montfort, care îi poruncea pe 
muteşte gâdelui să înceapă să-l tortureze. Era privirea 
neîndurătoare a unui asasin dement. 

Viela pe care tânărul Aymon o mânuia cu dezinvoltură 
era un instrument cu coarde la care i-ar fi fost greu să 
cânte chiar şi unui virtuoz. Melodia era produsă de o roată 
de lemn acoperită din loc în loc de răşini, care acţiona prin 
frecare mai multe coarde de dimensiuni diferite. Una 
dintre acestea producea un soi de zumzăit care, în funcţie 
de mişcările roții şi de măiestria instrumentistului, se 
transforma în sunete ritmice. 

Aymon execută o cadență în terță, Puyol ascultându-l 
concentrat, fără să scoată nici un cuvânt. 

Tânărul cântă cu măiestrie vreme îndelungată, până 
când, odată terminată melodia, maestrul vorbi, convins de 
identitatea celui aflat în faţa sa. 

— Ceea ce mi-a scris bunicul tău despre tine corespunde 
întru totul adevărului: eşti un muzicant talentat, deşi mai 
ai multe de învăţat. 


— Vă mulţumesc, maestre Puyol, însă... vă rog... De 
îndată ce-l voi vedea pe bunicul meu în libertate, vă promit 
că voi fi un elev exemplar. Acum însă ajutaţi-mă: este de 
datoria mea să... 

Tânărul fremăta nerăbdător, însă bătrânul maestru nu 
părea să vrea să-i dea ascultare. 

— ...Este de datoria ta să te gândeşti la viitorul tău. Nu 
lua cuvintele mele ca pe un sfat cinic al unui om fără 
inimă: bunicul tău mi-a fost dintotdeauna ca un frate, şi 
asta nu doar pentru că ne leagă aceeaşi credinţă. Totuşi, 
trebuie să ştii că nimeni nu a reuşit să scape din tainiţele 
închisorii din Carcassonne. Şi cu siguranţă nu vei fi tocmai 
tu, un tinerel fără experienţă, cel care va întrerupe această 
funestă tradiţie. De altfel, sunt încredinţat că Beaufort este 
de aceeaşi părere. 

— Dar eu ştiu să mânuiesc bine armele, domnule, şi nu 
mi-e frică de cruciați, replică orgolios tânărul Aymon. 

— Ştiu bine şi acest lucru, îl întrerupse Puyol, zâmbind. 
Bunicul tău mi-a scris despre asta, ba chiar a făcut-o în cei 
mai elogioşi termeni. Trebuie să recunosc că, dacă 
mânuieşti spada la fel de bine cum stăpâneşti arta cântului 
la vielă, vei ajunge un războinic demn de tot respectul. 

— Ce folos? Un războinic neputincios şi vinovat că a adus 
nenorocirea asupra persoanei pe care o iubeşte mai mult 
decât pe oricine. 


— În faţa mea, Simon de Montfort, comandant al oştilor 
papale şi senior de Carcassonne, s-a înfăţişat Beaufort de 
Daigne, acuzat de erezie. Sub această acuzaţie, el va fi 
supus interogatoriului, în prezenţa unui notar, care va 
avea sarcina să transcrie pe hârtie toate cele ce vor fi 
spuse în această încăpere. În numele Domnului, să înceapă 
interogatoriul. 


Spunând acestea, bărbatul făcu o scurtă pauză, apoi se 
întoarse spre notar. 

Beaufort era mai mult decât un simbol pentru catari. 
Acesta era motivul pentru care Simon voia ca acel proces 
să fie unul solemn şi, mai ales, public. Căinţa vicontelui ar 
fi reprezentat un exemplu pentru toţi necredincioşii. lar 
Montfort era încredinţat că în cele din urmă avea să se 
ajungă la mărturisire şi căinţă: puţini erau cei care 
rezistaseră torturilor, iar acei puţini supraviețuitori 
ieşiseră din camera de interogatoriu mai mult morţi decât 
vii. 

— Vorbiţi, în numele lui Dumnezeu, unicul şi 
preamilostivul, şi sufletul vă va fi mântuit! rosti unul dintre 
sacerdoţii care se aflau în încăpere, agitând un crucifix 
prin faţa prizonierului. 

Toţi cei prezenți îşi făcură semnul crucii, iar 
interogatoriul continuă. 

Luând în considerare importanţa bărbatului pe care îl 
capturase, Simon hotărâse să conducă personal ancheta, 
refuzând s-o încredinţeze călugărilor dominicani, cei care 
erau de obicei însărcinaţi cu astfel de misiuni. 

— Care îţi este numele, prizonierule? 

— Numele meu este Beaufort, viconte de Val de Daigne, 
senior de... 

— Consider inutil să enumeraţi toate titlurile pe care le- 
aţi purtat: din clipa aceasta, nici unul dintre domeniile 
care v-au aparţinut nu mai este al vostru. 

Beaufort avea mâinile şi gâtlejul prinse în belciuge fixate 
în zid cu lanţuri grele de fier. 

Privirea mândră a vicontelui se fixă în ochii lui Simon. 
Beaufort se rugă în gând la Dumnezeu să-i dea puterea de 
a rezista supliciilor la care avea să fie supus. 


— Sunteţi un eretic, nu-i aşa, Beaufort? Sunteţi unul 
dintre cei ce practică ritul pe care blasfemiatorii îl numesc 
religia catară? 

— Numele meu este Beaufort, viconte de Val de Daigne, 
senior de Villefloure, Sevies, Taurine şi Rieux... 

Era singurul răspuns pe care îşi propusese să-l dea 
vrăjmaşilor săi. 

— Vă amintesc, Beaufort, că recunoaşterea ereziei şi 
jurământul solemn că vă veţi apropia din nou de Domnul 
nostru vă vor permite să rămâneţi în viaţă. 

— Numele meu este Beaufort, viconte de Val de Daigne, 
senior de Villefloure... 


Casa maestrului Puyol era frecventată de un mare număr 
de tineri învăţăcei, dornici să pătrundă tainele muzicii. 

Acesta era motivul pentru care sosirea lui Aymon trecuse 
aproape neobservată. Deşi se scurseseră câteva zile de la 
capturarea lui Beaufort, nu venise nimeni să pună întrebări 
în legătură cu băieţandrul nou-venit. Aymon încerca din 
răsputeri să-şi alunge neliniştea, lăsându-se fascinat de 
comportamentul blajin al maestrului, dar nu-şi pierduse 
speranţa că va putea să-şi elibereze bunicul din temniţă: 
trebuia doar să aştepte momentul potrivit. 

Pe de altă parte, Puyol nu încetase să încerce să obţină 
cât mai multe informaţii din tabăra cruciaților. 

Pentru transmiterea şi primirea de mesaje din exterior, 
Puyol apela la unii dintre tinerii săi muzicanți. Metoda 
inventată de el era pe cât de simplă, pe atât de greu de 
descoperit: era aproape imposibil ca războinicii cruciați să 
fie cunoscători într-ale muzicii, iar de acest avantaj se 
folosea Puyol pentru comunicările sale secrete cu cei 
dinafara zidurilor oraşului Carcassonne. 

Interogatoriul se desfăşura de mai multe zile în sala cu 
boltă apăsătoare din tainiţele de sub zidurile oraşului. 


Beaufort părea împuţinat şi era foarte slăbit, aproape 
muribund; cu toate acestea, continua să reziste cu 
dârzenie torturilor, nedezvăluind nici un cuvânt din ceea 
ce ar fi dorit călăii săi să afle. 

— Vă mai spun o singură dată, în numele Domnului, rosti 
călugărul dominican cu o mină severă. Vorbiţi şi sufletul vă 
va fi mântuit. 

— Numele meu este Beaufort... Cuvintele ieşiră într-o 
şoaptă abia auzită. 

— Trage! îi porunci călugărul gâdelui. 

Cu ajutorul unor curele groase de piele, Beaufort fusese 
legat de o roată mare, sprijinită pe un schelet de lemn care 
permitea învârtirea ei prin intermediul unei manivele de 
fier. Prizonierul era aşezat pe spate de-a lungul 
circumferinței de lemn, cu mâinile şi picioarele întinse la 
maximum. În timpul interogatoriului, pe măsură ce roata 
se învârtea, curelele de piele erau trase, exercitând o 
tensiune din ce în ce mai mare asupra membrelor legate 
ale deţinutului. La durerea atroce şi din ce în ce mai 
intensă se adăuga anoxia pricinuită de poziţia neobişnuită 
a cutiei toracice. 

Beaufort pierduse noţiunea timpului şi nu ar fi putut să 
spună câte zile trecuseră de când îndura supliciile călăilor 
săi. 

— Trage, am spus! porunci din nou călugărul. 

— Dar, îndrăzni să răspundă gâdele, dacă vom continua 
aşa, riscăm ca prizonierul să moară în timpul 
interogatoriului. 

— Ţi-am poruncit să tragi! Nu îţi îngădui să-mi 
nesocoteşti ordinele! 

— Facă-se voia ta, părinte Pelhisson, rosti cu supuşenie 
celălalt, întinzând şi mai mult curelele. 

Pentru un călău, moartea unui ostatic în timpul 
interogatoriului reprezenta o dovadă a nepriceperii în 


propria meserie: cel ce era condamnat la tortură trebuia să 
fie menţinut cu orice preţ în viaţă - ba chiar şi cu mintea 
limpede, dacă era cu putinţă. Altminteri, de vreme ce 
torturatul murea fără să fi mărturisit faptele de care era 
acuzat, serviciile sale nu mai erau de nici un folos. 

Spre asfinţit, Beaufort îşi pierdu cunoştinţa. În aceeaşi 
seară, întorcându-se la Carcassonne după câteva zile de 
absenţă, Montfort ceru să fie informat despre starea de 
sănătate a prizonierului. Aflând că nobilul catar trăgea să 
moară, Simon fu cuprins de o furie oarbă şi se grăbi să 
coboare în temniţele cetăţii. 


Prin cetate umbla vorba că mama tinerei Marie-Louise, 
eleva maestrului Puyol, se înrudea cu Raymond al VI-lea de 
Toulouse. Însă părinţii fetei făcuseră tot ce le stătuse în 
putinţă ca să infirme zvonul: asupra suveranului şi a 
rudelor sale apropiate planau serioase suspiciuni de 
erezie. 

Războaiele religioase reuşiseră în scurt timp să dividă 
cetăţi şi popoare: influenţa papală săpase o prăpastie 
adâncă între locuitorii ținuturilor Occitaniei. 

Marie-Louise frecventa şcoala de muzică de trei ori pe 
săptămână. Venea însoţită de o slujnică şi executa distrată 
exerciţiile cerute de maestru: îi plăcea la fel de puţin să 
asculte muzică, pe cât de puţină tragere de inimă avea ca 
să cânte la vreun instrument. Era mai tânără cu câteva 
luni decât Aymon, deşi - aşa cum, de altfel, se întâmplă 
aproape întotdeauna - părea o femeie în toată regula, în 
vreme ce băiatul avea încă trăsături infantile. 

Marie-Louise îl întâlnise pe Aymon chiar a doua zi după 
sosirea acestuia, dar catadicsise să-i adreseze primele 
cuvinte abia după ce îl auzise cântând una dintre melodiile 
sale. 


— Eşti un adevărat maestru, tânărul meu prieten, îi 
spusese ea de îndată ce se stinse ecoul ultimelor note 
argintii de vielă. 

— Incântarea pe care o manifestaţi îmi umple sufletul de 
bucurie, domniţă, îi răspunsese Aymon, plecându-şi uşor 
fruntea. 

Din ziua aceea, Aymon aştepta cu sufletul la gură să 
zărească din nou zulufii aurii ai Mariei-Louise apărând de 
sub pălărioarele sale de postav sau să se piardă fermecat 
în albastrul adânc al ochilor ei. Petrecea ore întregi 
privind-o, străduindu-se totuşi să nu neglijeze exerciţiile de 
compoziţie. Cât despre capacităţile muzicale - mai degrabă 
mediocre - ale fetişcanei, lui Aymon îi păsa prea puţin. 


Simon se aplecă asupra trupului inert al lui Beaufort. 
Nobilul catar fusese aruncat pe un pat de paie încropit 
direct pe pardoseala de piatră a celulei. După ce îşi 
pierduse cunoştinţa în timpul interogatoriului, bătrânul nu- 
şi mai revenise în simţiri. Montfort îşi dădu seama că 
muribundul, cuprins de delir, murmura ceva. Işi apropie 
urechea de buzele lui Beaufort. _ 

— Piatra se află la loc sigur, Aymon. Îngrijeşte-te de ea. 
Cu ajutorul ei vei putea învinge oşti întregi ale vrăjmaşilor. 
Să fii însă cu mare băgare de seamă, pentru că e foarte 
periculoasă. 

— Şi cum fac să ajung la Piatră? întrebă Simon, 
prefăcându-se a fi interlocutorul cu care muribundul 
credea că vorbeşte. 

— „harta... Uită-te pe hartă, Aymon. 

În clipa următoare, Beaufort de Daigne fu străbătut de 
un spasm şi îşi dădu ultima suflare. 


— Nu aşa, Aymon. [ine mâna aceea mai relaxată. 
Rigiditatea ta influenţează execuţia melodiei. Oricum, 


pentru azi am terminat. Poţi pune viela la loc... şi felicitări 
pentru progresele pe care le înregistrezi pe zi ce trece. 

Puyol, un profesor aspru de felul său, îl lăuda din nou. 
Aymon radia de bucurie şi pentru câteva momente izbuti 
să uite de durerea care îi chinuia sufletul. Încercând să 
pună instrumentul în teaca sa de piele, din deschizătura ei 
ieşi un pergament care alunecă pe podea. 

— Ce păstrezi tu acolo? îl întrebă Puyol, care, în ciuda 
vârstei înaintate, nu-şi pierduse simţul de observaţie, 
remarcând chiar şi cele mai mici amănunte din jurul său. 

— Nu ştiu,  murmură tânărul, privind confuz 
pergamentul. Par să fie câteva indicații despre un traseu 
care duce la... o piatră... Un fel de hartă descrisă în 
cuvinte, cu câteva sfaturi ce trebuie urmate pentru a evita 
pericolele... pericolele mortale. Nu înțeleg... 

— Dă-mi să văd, Aymon... 

Puyol luă pergamentul şi se apropie de o candelă, la 
lumina căreia distinse un sigiliu în josul paginii. Atât Puyol, 
cât şi Aymon îl recunoscură imediat: era sigiliul vicontelui 
de Val de Daigne. 


— Trimite-l pe părintele Pelhisson la mine, îi spuse 
Simon unuia dintre străjeri. 

Câteva minute mai târziu, călugărul dominican care 
condusese interogatoriul lui Beaufort fu introdus în 
apartamentele comandantului oştilor papale. 

— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, domnul meu, încercă să se 
justifice Guillaume Pelhisson de cum trecu pragul. Vreau 
însă să vă spun că prizonierul a cedat pur şi simplu, pe 
neaşteptate... 

— Călăul mi-a adus la cunoştinţă că lucrurile nu au 
decurs întocmai spuselor tale... În orice caz, nu pentru 
asta te-am chemat. In clipele de delir dinaintea morţii, 


Beaufort a vorbit despre o hartă pe care i-ar fi încredințat- 
o unui anume Aymon... 

— Aymon... Aymon... Numele acesta... Bineînţeles! 
exclamă  dominicanul, lovindu-şi zgomotos fruntea cu 
palma. Aymon este nepotul lui Beaufort. După moartea 
fiicei sale şi a ginerelui, se pare că vicontele l-a luat în 
grija sa pe singurul său nepot. 

— Şi cam ce vârstă ar putea avea acest Aymon, părinte 
Guillaume? E 

— Cred că în jur de cincisprezece ani, domnul meu. În 
clipa aceea, pe Simon îl străfulgeră o idee. 

— Mai mulţi martori au spus că Beaufort era însoţit de 
un băieţandru. Este adevărat însă că cei mai mulţi l-au luat 
drept un cerşetor care cere de pomană la colţuri de uliţă. 
Apoi, Simon chemă un străjer: Vreau să mi-l aduceţi aici pe 
cruciatul care l-a identificat pe Beaufort. 

Găsirea oşteanului a durat mai mult timp decât se 
aşteptase Montfort: omul patrula în afara zidurilor cetăţii, 
aşa că străjerii reuşiră să-l aducă în faţa comandantului 
cruciaților abia a doua zi dimineaţă. 

— Îţi mai aminteşti de băiatul care era cu Beaufort în 
momentul arestării? 

— Bineînţeles, domnul meu. Acela însă nu era altceva 
decât un cerşetor mizerabil, care nu avea nimic de-a face 
cu renegatul de Beaufort. Am văzut cu ochii mei cum 
catarul l-a alungat pe băiat cu gesturi violente. De altfel, l- 
a şi lovit în spinare, vrând să scape de insistența sa... 

— Nu eşti aici ca să tragi concluzii, omule! Repetă-mi ce 
ai văzut atunci şi atât. 

— Desigur, domnule. Beaufort mergea călare pe un asin. 
Băiatul era lângă el, iar catarul i-a aplicat o lovitură 
zgomotoasă chiar în taşca de piele pe care băiatul o purta 
pe umăr. Apoi i-a spus să ceară de pomană în altă parte. 

— O taşcă de piele, ai zis? 


— Da, domnule. De fapt, nu era chiar o taşcă... Semăna 
mai mult cu un toc de piele dintr-acelea în care se ţin 
unele instrumente muzicale... 

— Şi nu ţi s-a părut ciudat faptul că un băieţandru care 
are un instrument muzical cutreieră oraşul cerând de 
pomană? 

Cruciatului i se porunci în grabă să se retragă. Odată 
rămas singur cu Pelhisson, Simon vorbi din nou. 

— Trebuie să dăm de urma băieţandrului. 

_ — Puyol! Maestrul de muzică! exclamă dominicanul. 
Intotdeauna am nutrit îndoieli asupra devotamentului 
acelui om faţă de catolicism. Cred, domnul meu, că a sosit 
momentul să-mi verific suspiciunile. 


— Am trudit toată noaptea ca să compun melodia 
aceasta, Aymon, îi spuse Puyol tânărului său elev, 
arătându-i câteva pagini. 

Sub notele de pe portativ stăteau scrise cuvintele unui 
imn intitulat Maria Magdalena, în care se pomenea şi 
despre o piatră sfântă, făcătoare de minuni. 

— Dacă vei cutreiera ţinutul în lung şi-n lat ducând cu 
tine o hartă cu sigiliul vicontelui de Daigne, secretul tău nu 
va putea fi păstrat prea mult, continuă bătrânul maestru. 
Odată prelucrată şi transformată într-un imn pe portativ, 
doar tu şi persoanele alese de tine veţi cunoaşte locul unde 
Beaufort voia să ajungi. lar dacă se va întâmpla să 
descoperi piatra despre care a scris bunicul tău, mă rog ţie 
să urmezi toate indicaţiile lui. Am transcris totul folosind 
un cod secret, apoi am distrus mesajul original al lui 
Beaufort. Acum însă, vino aici, lângă mine, şi deschide 
bine urechile. Îţi mai aminteşti de main guidonienne?... 

Aymon se uită la maestru cu un aer mirat. Oare cum ar fi 
putut să uite aşa ceva? Toate exerciţiile muzicale se bazau 
pe acel simplu procedeu pedagogic în care era nevoie de 


folosirea tuturor celor cinci degete de la o mână pentru 
note şi acorduri. 

Ciudata lecţie dură mult timp, până când, într-un târziu, 
maestrul Puyol spuse: 

— Acum cunoşti taina poporului nostru. Păstreaz-o cu 
sfinţenie, tinere Aymon, şi poartă-te întotdeauna aşa cum 
vrea Dumnezeu să te porţi. Eşti cel mai iscusit elev pe care 
l-am avut vreodată, tinere viconte de Daigne. Acum însă, 
să mergem dincolo! Ne aşteaptă lecţia de dimineaţă. Şi 
cred că nu vrei s-o faci să aştepte pe domnişoara Marie- 
Louise... Nu-i aşa? 

Un zâmbet plin de afecţiune destinse trăsăturile aspre 
ale chipului maestrului Puyol. 

Însă acel scurt răgaz de bună dispoziţie nu dură decât o 
clipă: unul dintre servitorii maestrului dădu buzna în 
încăpere, fără să se sinchisească să mai bată la uşă. 

— Repede, domnul meu! spuse noul-venit, cuprins de 
panică. Trebuie să ne grăbim! Am aflat de la un slujitor de- 
al lui Simon că Beaufort a delirat înainte de a muri şi a 
vorbit despre o hartă secretă păstrată de un băieţandru. 
Cruciații se îndreaptă acum spre noi şi caută un tânăr 
muzicant pe nume Aymon. Trebuie să-l faceţi scăpat 
cumva, altfel gărzile lui Simon de Montfort vor pune mâna 
pe el. 

În momentul acela fură întrerupţi de zgomotul unor 
lovituri puternice în poartă. 

— Puyol, în numele legii, deschide! 

Câteva clipe mai târziu, Marcel, servitorul care tocmai 
îşi avertizase stăpânul despre iminenţa pericolului, descuia 
lacătele masivei porţi de acces. 

— Domnia voastră aici, domnule? spuse Puyol cu un aer 
surprins, schiţând o plecăciune în faţa lui Simon de 
Montfort. Umila mea casă nu este atât de respectabilă 


încât să-l poată primi cum se cuvine pe seniorul din 
Carcassonne... 

— Avem bănuiala, maestre Puyol, îl întrerupse brutal 
Simon, că între aceste ziduri şi-a găsit adăpost nepotul 
unui trădător. Ce-mi puteţi spune despre asta? 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, domnul meu. Pe de altă parte, 
aici e un continuu du-te-vino de elevi şi tineri muzicanti. 

— Aymon de Daigne. Numele acesta nu vă spune nimic? 

Întrebarea i-o pusese dominicanul. Puyol îl cunoştea 
bine: era sufletul negru al lui Simon de Montfort. Se 
numea Guillaume Pelhisson şi, în ciuda veşmântului 
monahal pe care îl purta, era un om viclean şi plin de 
cruzime. 

— Aymon... Lăsaţi-mă să mă gândesc... Probabil că am 
avut vreun elev, sau doi, cu numele de Aymon, cu ani în 
urmă... Nu cred însă că am întâlnit în ultimele luni pe 
cineva care să se numească aşa. Şi cu siguranţă că acum 
nu am nici un Aymon printre cei care îmi frecventează 
şcoala. 

— Asta rămâne de văzut, îl întrerupse din nou Simon. 
Apoi se întoarse spre oştenii din escortă, poruncindu-le: 
Răscoliţi casa! 

Oamenii lui Montfort se răspândiră, controlând camerele 
şi coridoarele casei. Puțin după aceea, reveniră în ampla 
sală de repetiţii a muzicianului. 

Unul dintre ei aducea cu el o fetişcană. Pelhisson se 
învârti în jurul tinerei cu zulufi aurii, ai cărei ochi albaştri 
ca marea îl priveau cu o expresie întrebătoare. 

— Şi vreţi să spuneţi că aceasta e singura elevă prezentă 
acum la şcoala domniei tale, Puyol? întrebă dominicanul 
arătând spre Marie-Louise. 

— Chiar aşa, eminenţă, răspunse maestrul. 

— lar dumneata, domniţă, ce ne poţi spune? Ai cunoscut 
vreodată un tânăr învățăcel al maestrului Puyol pe nume 


Aymon? Trebuie să fi ajuns aici în urmă cu vreo două 
săptămâni. 

În sală, liniştea deveni densă, aproape palpabilă: lui 
Puyol şi slujitorilor săi, oameni devotați trup şi suflet 
stăpânului lor, li se tăie respiraţia. Dacă fetişcana ar fi 
spus adevărul, pentru ei totul s-ar fi sfârşit. 

_ — Nu, eminenţă, răspunse Marie-Louise cu glas hotărât. 
Intotdeauna lucrez singură cu maestrul atunci când vin să 
iau lecţii. 

Simon şi dominicanul îşi reţinură cu greu o exclamaţie 
de furie. Se uitară din nou de jur-împrejur, apoi părăsiră 
casa, nu înainte de a-i adresa lui Puyol câteva recomandări 
pe un ton ameninţător. 

— Nădăjduiesc că ştiţi faptul că oricine îi oferă ajutor 
unui eretic sau chiar unui fugar oarecare riscă să fie 
condamnat la moarte, spuse Pelhisson, schiţând un salut 
de rămas-bun către Puyol. 

Când oamenii lui Simon se îndepărtară, Puyol se ridică 
din jilţul de lemn incrustat în care şezuse până atunci. 
Unul dintre slujitori trase deoparte covorul de la picioarele 
stăpânului său şi deschise o trapă din podea. 

Aymon ieşi din ascunzătoare. Pe chipul băieţandrului nu 
se vedea nici o urmă de teamă, ci suferinţa surdă pentru 
moartea bunicului său, pe care îl iubise atât de mult. 
Totuşi, în clipa în care ochii săi întâlniră privirea fetei, 
tristeţea i se transformă într-o expresie zâmbitoare, plină 
de recunoştinţă. 

— Am auzit totul. Nu voi uita niciodată ce ai făcut pentru 
mine, Marie-Louise. 


Germania, anii '20 


Heinrich Himmler se pregătea să-şi încheie studiile la 
Universitatea de Agronomie. De educaţia sa se ocupase 
până în cel mai mic detaliu tatăl său, preceptorul unui 
descendent al familiei Wittelsbach, dinastia principilor de 
Bavaria. 

Inclinaţiile sale politice naţionaliste şi antimarxiste îşi 
găsiră curând locul într-un partid nou, printre liderii căruia 
se afla şi un austriac, pe nume Adolf Hitler. În anul 1923, 
Himmler lucra la  Stickstoffland, o fabrică de 
îngrăşăminte. În acelaşi an se înscria în Partidul Naţional 
Socialist german, primind carnetul de membru cu numărul 
156. 

În Germania, erau mulţi cei care ar fi fost în stare să 
pună rămăşag că, speculând nemulţumirile populaţiei şi 
sărăcia lucie, o mişcare politică în măsură să dea dovadă 
de inflexibilitate şi hotărâre ar fi putut ajunge uşor în 
fruntea ţării. Iar pe naţional-socialiştii lui Adolf Hitler nu-i 
întrecea nimeni în rigiditate şi determinare. 


Rudolf Hess era un tânăr ofiţer care lucra acum în 
aeronautică, după ce fusese rănit în război în timpul unei 
misiuni a regimentului List. Atunci avusese ocazia să 
observe un tânăr caporal care, prin discursurile sale 
înflăcărate, reuşea pur şi simplu să-şi entuziasmeze 
soldaţii, determinându-i să iasă din tranşee şi să se 
năpustească asupra liniilor inamicului. Caporalul se numea 
Adolf Hitler, iar în vremurile ce aveau să vină, prietenia 


dintre cei doi foşti camarazi de arme se dovedi atât de 
profundă, încât Rudolf fu supranumit „Fraulein Hess“ 
datorită devotamentului necondiţionat faţă de Fuhrer. 

Hess avea să fie singurul personaj din anturajul lui Hitler 
căruia acesta i se adresa pe un ton confidenţial, în vreme 
ce tuturor celorlalţi li se adresa, fără excepţie, cu „voi“. 

Hess se născuse la Alexandria, în Egipt, unde şi locuise 
până la vârsta de doisprezece ani. Acolo desluşise şi 
devenise pasionat de cultele mistice care abundau în 
cultura egipteană. Nu este de mirare că, odată ajuns la 
maturitate, a devenit un fanatic al ezoterismului. 

Intrat în Luftwaffe în calitate de ofiţer-pilot, Hess 
avusese posibilitatea să-şi facă relaţii noi, importante, 
dintre care cea cu Hermann Goring - comandantul 
escadrilei din care făcuse parte şi legendarul Baron Roşu - 
avea să se dovedească de o importanţă capitală. 

În anul 1920, primi carnetul cu numărul 17 - Hitler îl 
deţinea pe cel cu numărul 7 - de membru al Partidului 
Naţional Socialist. 


Reinhard Heydrich se născuse în Saxonia, dovedindu-se 
din fragedă copilărie un elev-model şi un sportiv polivalent 
cu calităţi excepţionale. În anul 1921, la şaptesprezece ani, 
devenise fondatorul Asociaţiei tinerilor naţional-socialişti. 
După terminarea liceului se înscrisese la Academia de 
marină militară, fiind repartizat ulterior pe crucişătorul 
Berlin. Comandantul navei era pe atunci amiralul Wilhelm 
Canaris, viitorul şef al Abwehrului, temutul serviciu secret 
german. 

Şi Heydrich avea să devină un pion important în 
planurile lui Hitler, care, purtat pe aripi de determinarea 
sa proverbială, urca treaptă după treaptă în ierarhia 
partidului muncitorilor. Din responsabil cu propaganda 
deveni în scurt timp adevăratul lider al mişcării politice, 


hotărând să-i schimbe numele în Partidul Naţional 
Socialist al Muncitorilor Germani şi să-l susţină cu o miliţie 
înarmată. Ca simbol al partidului fu aleasă o svastică. 


Din nou acel fior de gheaţă de-a lungul şirei spinării. 
Nunţiul apostolic în Bavaria lăsă deasupra teancului de 
ziare exemplarul din V6lkischer-Beobachter. Ridicându-se 
din fotoliu, Eugenio Pacelli se adresă secretarului său 
particular: 

— Adevărul depinde de unghiul din care priveşti această 
ştire; la urma urmelor, Volkischer, care este organul 
Societăţii Thule şi vocea oficială a acoliţilor lui von 
Sebottendorff, ridică în slăvi comportamentul lui Adolf 
Hitler şi al naziştilor săi în timpul tentativei de lovitură de 
stat pe care aceştia au declanşat-o năvălind într-o berărie 
din Munchen şi proclamând începutul unei revoluţii 
naţionale. 

— Adevărul este, Excelenţă, răspunse secretarul, că în 
condiţiile în care se află Germania astăzi, oricine are 
tupeul să susţină că este capabil să îndrepte lucrurile 
găseşte un teren fertil în rândul opiniei publice. Economia 
ţării e la pământ, iar valoarea monedei germane se 
prăbuşeşte de la o oră la alta. 

— Nu sunt convins că violenţa şi abuzul de putere 
reprezintă cele mai bune metode de redresare a ţării. 
Bineînţeles însă că, în faţa unui colaps economic iminent, 
rigurozitatea este cea dintâi regulă pe care un guvern 
trebuie s-o pună în aplicare. Şi totuşi, mărturisesc că am 
multe nedumeriri şi mă simt încercat de un sentiment de 
profundă  nelinişte atunci când iau cunoştinţă cu 
programele acestei noi forţe politice. 

— Temniţele ţării vor avea grijă, Excelenţă, să mai 
răcorească puţin minţile prea înfierbântate ale liderilor 
Partidului Naţional Socialist: capii loviturii de stat eşuate 


au fost daţi pe mâna justiţiei şi vor avea la dispoziţie destul 
timp pentru a-şi mai domoli ardoarea. 

— Mie nu mi se par nişte persoane dispuse să cedeze. 
Vom mai auzi vorbindu-se de ei. 

Rămas singur, arhiepiscopul Pacelli se îndreptă spre 
micuța capelă din interiorul clădirii. Ingenunche şi îşi 
împreună mâinile, încercând să alunge neliniştea care îl 
devora cu ajutorul rugăciunii. 


Washington, 2006 


În mica sală de şedinţe, tensiunea era apăsătoare, 
aproape palpabilă. Directorul CIA, Phil Damiano, asculta 
fără să-i vină să creadă ce auzea: şi totuşi, tocmai pentru a 
nu se lăsa păcălit de vreo eroare de interpretare a 
traducerii din persană în engleză, Damiano ceruse ca 
discursul televizat al lui Gholam Pashelvi să fie tradus de 
cel mai bun translator al Agenţiei. 

— Preşedintele Republicii Islamice Iran, Mahmud 
Tahrjani, rămas nepedepsit pentru comportamentul său 
mişelesc, a hotărât în mod arbitrar că misiunea sa în 
fruntea ţării a luat sfârşit, depunându-şi demisia 
irevocabilă din funcţia pe care poporul islamic iranian i-a 
încredinţat-o. Spunând acestea, Pashelvi arătă spre 
camera de luat vederi o foaie de hârtie scrisă aparent de 
mâna fostului preşedinte. Apoi continuă, privind fix în 
obiectiv: Dată fiind situaţia delicată din prezent, presiunile 
puternice făcute asupra statului nostru de către ţările 
guvernate de Satana şi de adepţii săi, precum şi faptul că 
am fost sprijinit în hotărârea mea de întregul Consiliu al 
Gardienilor Revoluţiei, vă aduc la cunoştinţă că am preluat 
funcţia de preşedinte al Republicii Islamice Iran. Această 
însărcinare a mea va dura până în momentul în care 
situaţia de urgenţă în care se află ţara noastră va fi 
depăşită. 

Pashelvi făcu o pauză demnă de un actor experimentat, 
apoi continuă: 


— Intenţionez să continui linia politică pe care Tahrjani a 
adus-o la cunoştinţa opiniei publice înainte de a părăsi 
ţara. Statul nostru are dreptul şi obligaţia de a avea acces 
la orice sursă alternativă care poate contribui la 
menţinerea păcii, incluzând aici şi armele de intimidare a 
inamicului.  Acelor state care ne sunt inamice 
dintotdeauna, şi care intenţionează să ne subjuge prin 
demonstraţii de forţă, le spun încă de acum că Iranul va fi 
în măsură să reacționeze cu aceeaşi capacitate de 
intimidare de care dau dovadă inamicii noştri. Allah e 
mare. Facă-se voia lui Allah.“ 


Telefonul privat începu să sune înainte ca Pashelvi să-şi 
încheie discursul solemn de instalare în funcţie. 

Phil Damiano se ridică din fotoliu înainte de a răspunde. 
Era cât se poate de sigur de identitatea persoanei de la 
celălalt capăt al firului. 

— Domnule Damiano, sunt foarte îngrijorat. Nu mi-ar 
plăcea deloc să aflu că Statele Unite ale Americii au risipit 
atâţia bani şi resurse ca să alunge un dictator pentru a se 
vedea apoi nevoite să dea piept cu un altul. 

— Fiţi liniştit, domnule preşedinte: sunt încredinţat că a 
fost un discurs regizat. 

— Aşa o fi, numai că Pashelvi mi s-a părut foarte convins 
de ceea ce spune. Vă rog să mă ţineţi la curent cu 
desfăşurarea acestui caz, domnule Damiano. Nu cred că 
mai trebuie să vă amintesc cât de importantă este pentru 
noi situaţia de pe eşichierul politic iranian, într-un moment 
ca acesta. 

Phil Damiano puse receptorul în furcă, apoi se întoarse 
spre omul din spatele lui, care asistase la întreaga scenă. 

— După părerea mea, suntem în rahat până la gât, spuse 
directorul CIA, clătinând din cap. 


Teheran, 2006 


Din clipa în care Gholam Pashelvi preluase funcţia de 
preşedinte, la vârful instituţiilor strategice interveneau 
fără încetare schimbări: niciodată un nou dictator nu şi-ar 
putea duce la bun sfârşit planurile menţinând structura 
instituţională şi personalul conducătorului de dinaintea sa. 
Parviz Fattah, ministrul Energiei, a fost unul dintre primii 
oficiali înlăturați, odată cu întregul său staff. În locul său, 
la fel cum aveau să se petreacă lucrurile şi în celelalte 
ministere şi instituţii importante, fu numit un personaj 
apropiat ayatolahului. Iar în funcţia de director general în 
Ministerul Energiei, Pashelvi a ţinut să-l instaleze pe unul 
dintre cei mai intimi şi credincioşi colaboratori: Nard 
Sourush, omul care îl ajutase să pună la cale lovitura de 
stat. Cu toate că avea prea puţine cunoştinţe despre 
problemele energiei, Sourush urma să-l reprezinte pe 
Pashelvi în cel mai important sector al economiei. 
Însărcinarea dovedea că se bucura de încrederea noului 
preşedinte şi prevedea construirea pe teritoriul Iranului 
atât a unor noi centrale nucleare, cât şi a infrastructurii 
adiacente: un proiect amplu, care avea să ţină la respect 
guvernele multor ţări occidentale şi nu numai. 

— Ai grijă, Nard, îi ceru Pashelvi, vreau o dare de seamă 
cât mai amănunţită cu putinţă asupra potenţialului nostru 
nuclear. Surse, capacităţi de producţie, nivel tehnologic. 
Şi, mai ales, vreau să ştiu care este cea mai bună metodă 
prin care instalaţiile noastre de producţie pot fi 
transformate în instrumente de realizare a unei bombe 
nucleare. Şi care este puterea maximă a unei asemenea 
bombe create de noi. Poporul iranian trebuie să devină 
motorul revoluţiei islamice pe plan mondial. 

Nard schiţă un zâmbet care semăna mai mult cu un 
rânjet deloc liniştitor. Se despărţi de Pashelvi asigurându-l 


că în cel mult o săptămână avea să-i pună pe birou un 
raport amănunţit cu toate datele pe care le solicitase 
acesta. 

Noul preşedinte al Iranului se declară mulţumit: nimeni 
altcineva nu i-ar fi putut îndeplini dorinţele mai bine ca 
scutierul său credincios. 

Era adevărat că Nard Sourush nu era capabil nici măcar 
să facă diferenţa dintre un atom de material radioactiv şi 
un fir de nisip din deşert, dar era o adevărată maşinărie pe 
care nimeni n-o putea opri până când nu-şi ducea la 
îndeplinire misiunea ce i se încredința. 

Pashelvi privi de jur-împrejur cu o expresie mulţumită pe 
chip: luxul care domnea în biroul prezidenţial era întru 
totul pe gustul şi pe măsura ambițiilor sale. 

Se aşeză în fotoliul de la masa de lucru, apoi tastă parola 
căsuţei personale de e-mail, pe care o folosise pentru 
contactele sale secrete de dinaintea loviturii de stat. Nu se 
miră să vadă în lista de mesaje noi numele codificat al 
puternicului său finanţator. 


Washington, 2006 


După ce se gândi câteva clipe cum să formuleze cel mai 
bine în engleză răspunsul pe care îl avea în minte de 
câteva săptămâni, Pashelvi începu să tasteze: 


Sunt pur şi simplu dezolat, bunul meu prieten, pentru manifestările 
de dezaprobare ale preşedintelui dumneavoastră. Oricum, ţin să 
subliniez că, la rândul nostru, eu şi confrații mei - şi vorbesc aici 
despre un miliard şi jumătate de oameni - avem să-i facem suficiente 
reproşuri şefului suprem al ţării dumneavoastră. Ştiu bine că în clipa 
aceasta, când citiţi aceste rânduri, din gura dumneavoastră vor ieşi 
ocări mai mult decât colorate la adresa mea, dar mă văd obligat să vă 
comunic faptul că în planul pe care chiar dumneavoastră l-aţi pus la 
punct a intervenit o schimbare: între ţările noastre nu va putea exista 


niciodată o apropiere sau o alianţă, în ciuda eforturilor pe care le fac 
doi simpli pioni, ca noi doi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu, fie-i 
numele lăudat. Aşadar, mi se pare drept şi inevitabil ca fiecare din 
ţările noastre să-şi urmeze calea pe care i-a rezervat-o mersul istoriei. 
Totuşi, credeţi-mă pe cuvânt că vă sunt profund recunoscător pentru 
ajutorul consistent pe care l-aţi furnizat cauzei noastre. Dumnezeu e 
mare. Binecuvântat fie Dumnezeu. 


— Ticălosul ăsta de fecior de lele mai are şi tupeul să-şi 
bată joc de noi... spuse Phil Damiano după ce citi cu voce 
tare textul mesajului. lar ceea ce el numeşte „ajutor 
furnizat cauzei noastre“ înseamnă, nici mai mult, nici mai 
puţin, decât nouăzeci şi trei de milioane de dolari pe care 
Agenţia i-a cheltuit pentru organizarea loviturii de stat, 
fără a mai pune la socoteală faptul că oamenii noştri 
dislocaţi în Iran sunt pur şi simplu terminati, de vreme ce 
vor fi deconspiraţi în urma ultimelor evoluţii ale 
evenimentelor. 

— Într-adevăr... acum, toţi agenţii noştri din Iran care au 
contribuit la reuşita operaţiunii îşi riscă pielea... 
concluzionă cu un gest de neputinţă generalul Corrige. 

— Lucrurile stau mult mai rău decât vă închipuiţi 
dumneavoastră, domnule general. În urmă cu câteva ore a 
fost declanşată o amplă acţiune a poliţiei. Doisprezece 
dintre referenţii noştri pe lângă ambasada de la Teheran 
au fost deja arestaţi de agenţii serviciilor secrete iraniene. 
Asta înseamnă că toată reţeaua noastră din Orientul 
Mijlociu se află în mare pericol. 

— Dumneavoastră şi cu mine, domnule Damiano, suntem 
răspunzători pentru acest eşec. Este adevărat că Gholam 
Pashelvi nu ne-a dat nici un motiv ca să bănuim această 
schimbare la faţă, dar noi suntem cei care vom da 
socoteală pentru trădarea lui. Am căzut ca doi începători 
în capcana pe care ne-a întins-o. 


Cei doi bărbați aveau expresiile  fioroase, dar 
neputincioase ale unor câini feroce ţinuţi în lesă şi cu 
botniţă. 

— Aveţi dreptate, domnule general. Cred că nu ne 
rămâne altă soluţie decât să ne prezentăm demisiile şi să 
recunoaştem în faţa preşedintelui şi a staffului său eşecul 
acţiunii noastre. i 

— Nu, nu sunt de acord cu dumneavoastră. Inainte să 
depunem definitiv armele, trebuie să ne străduim să găsim 
o soluție, cu atât mai mult cu cât, probabil, evenimentele 
se vor precipita. Nu uitaţi totuşi că noi doi suntem singurii 
care cunoaştem întreaga situaţie. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi, domnule general? Cred că 
dumneavoastră sunteţi cel care uitaţi un amănunt 
important: chiar dacă aş alege soluţia cea mai radicală şi 
periculoasă - aceea de a ordona asasinarea lui Pashelvi -, 
nu cred că aş reuşi în clipa de faţă să găsesc un om de-al 
meu din lran în măsură să îndeplinească misiunea. 
Majoritatea agenţilor mei se află deja în închisorile de 
maximă securitate ale ayatolahului, în vreme ce ceilalţi le 
vor călca în curând pe urme: întreaga noastră reţea din 
Iran se află pe punctul de a fi anihilată. 

— Oricât de gravă ar fi situaţia, cred că este o dovadă de 
laşitate să abandonăm o navă care se scufundă. Eu zic să 
discutăm cu preşedintele şi cu secretarul de stat, cerându- 
le un nou vot de încredere pe perioada în care vom încerca 
să remediem situaţia pe care noi înşine am creat-o. Apoi, 
odată lucrurile puse la punct, ne vom depune demisiile. 

— Şi cum spuneţi dumneavoastră că ar trebui să 
reacţionăm? Lansând câteva rachete inteligente asupra 
locuinţei preşedintelui iranian? Punând în mâna unui 
contrarevoluţionar fanatic - asta în cazul în care vom găsi 
vreunul - o puşcă cu lunetă de înaltă precizie? Eu cred că, 
de fapt, facem echilibristică pe lama ascuţită a unui brici: e 


suficient un singur pas greşit pentru a declanşa un război 
religios care poate cuprinde întreaga lume. 

— De data aceasta, logica, fermitatea şi experienţa vor fi 
singurele arme cu care îl vom înfrunta pe oportunistul 
infam care este Gholam Pashelvi. 

— Vreţi să spuneţi că până acum nu am acţionat după o 
anumită logică şi în conformitate cu experienţa pe care o 
avem? întrebă directorul CIA. 

Se simţea asemenea unui elev nepregătit scos la tablă de 
profesor. 

— Ca să fiu sincer, nu. Ne-am comportat ca nişte yankei 
tipici. O sută de milioane de dolari, o reţea de spioni 
experţi şi un pion - sau mai bine zis un preşedinte de paie 
- bun de aşezat pe piedestalul ocupat înainte de un 
dictator de serviciu. Şi am făcut câteva grave erori de 
evaluare a situaţiei. Noi, cei de aici, ştim prea puţine 
despre obiceiurile poporului aceluia, despre puterea reală 
pe care o poate exercita în ţara sa un individ ca Pashelvi. 
Trebuie să ne corectăm mai întâi propria noastră 
ignoranță. 

— Şi cum veţi proceda ca să intraţi în posesia unor astfel 
de informaţii? 

— În nici un caz cu ajutorul spionilor. Poate că ne va fi 
de ajuns o singură persoană, de o statură, ca să zic aşa, 
„singulară“. Însă despre asta vom mai avea timp să vorbim 
după întâlnirea cu preşedintele. 


— Luaţi loc, domnilor, spuse preşedintele cu un aer grav, 
făcându-le semn lui Phil Damiano şi generalului Corrige să 
se aşeze pe cele două fotolii libere din faţa biroului său. 

În cel de-al treilea fotoliu stătea secretarul de stat. 

În Biroul Oval de la Casa Albă nu se mai afla nimeni în 
afara celor patru bărbaţi. 


Preşedintele ascultă darea de seamă asupra 
evenimentelor petrecute după ce serviciile secrete 
americane reuşiseră să-l instaleze în fruntea Iranului pe 
Gholam Pashelvi, apoi îşi expuse punctul de vedere. 

— Ceea ce mi-aţi relatat dumneavoastră confirmă în 
totalitate temerile pe care le-am avut încă de la prima 
apariţie televizată a „calului nostru câştigător“, explică el, 
indicându-l pe Pashelvi cu numele de cod al operaţiunii: 
Winning Horse. De asemenea, trebuie să mărturisesc 
faptul că nici încercarea dumneavoastră de a mi-l prezenta 
pe noul şef al Iranului drept un preşedinte-marionetă nu 
m-a convins, domnule Damiano. Totuşi, îmi dau foarte bine 
seama că, în noile condiţii, dumneavoastră şi generalul 
Corrige ne puteţi fi de un real folos în încercarea de a 
remedia situaţia. Domnilor, demisiile dumneavoastră sunt 
acceptate. Sunt însă convins că intenţionaţi să le dataţi... 
să spunem... de astăzi în trei sute şaizeci şi cinci de zile: 
aşadar, aveţi la dispoziţie un an ca să puneţi toate lucrurile 
la punct. 


— Un an... murmură Damiano, în vreme ce avionul de 
serviciu al CIA ateriza pe pista aeroportului internaţional 
din Denver. Totuşi, nu mi-aţi spus încă, domnule general 
Corrige, în ce constă ajutorul pe care am venit să-l căutăm 
aici, la Denver. 

— Cred că îl cunoaşteţi deja pe domnul Breil. Domnul 
Oswald Breil. 


Denver, 2006 


Oswald Breil învățase să nu-şi facă niciodată griji în 
privinţa termenelor la care Sara Terracini îi preda 
lucrările. Era convins că, la fel ca întotdeauna, Sara avea 
să-şi ducă misiunea la bun sfârşit într-o manieră 


impecabilă şi fără să se lase prea mult aşteptată. Ştia că 
vechea sa prietenă urma să-i dea din nou dovada încrederii 
pe care el o investise în ea. 

Era pe cale să termine de citit ultimele pagini primite de 
la Sara, care conţineau un nou fragment din traducerea 
jurnalului ziaristului italian Luca Raso. Îşi privi ceasul. 

„Ştabii ăştia americani sunt întotdeauna în întârziere...“, 
comentă el în gând. 

Câteva secunde mai târziu, Lilith Habar îi introducea în 
birou pe musafirii aşteptaţi de Oswald. 

După ce directorul CIA, Phil Damiano, şi generalul 
Corrige îşi luară rămas-bun, Oswald se uită din nou la 
ceas: conversaţia durase două ore şi douăzeci de minute şi, 
în tot acel interval de timp, trăise sentimentul că întreaga 
lume se afla, din nou, pe marginea prăpastiei, iar el, Breil, 
era din nou chemat să salveze pacea mondială. Breil îşi 
rezervase dreptul de a hotări în decursul următoarelor 
două-trei zile dacă avea sau nu să accepte misiunea pe 
care voiau să i-o încredinţeze cei doi musafiri de rang înalt: 
încă nu era în măsură să înţeleagă modalitatea prin care ar 
fi putut duce la bun sfârşit o asemenea operaţiune 
începută catastrofal. 

După plecarea celor doi, Oswald reluă lectura jurnalului 
lui Luca Raso. Sara îi trimitea câte trei sau patru pagini o 
dată: mai avea mult de lucru până la finalizarea 
transcrierii. Acum însă, Breil voia să se gândească la 
altceva, alungându-şi din minte veştile neliniştitoare pe 
care i le comunicaseră emisarii guvernului american. 

Încă nu-şi închipuia că între paginile jurnalului din faţa 
sa, scris cu treizeci de ani în urmă de ziaristul italian, erau 
strecurate informaţii la fel de grave. 

Şi nu-şi putea imagina nici faptul că, datorită unuia 
dintre ciudatele paralelisme ale istoriei, faptele povestite 


în paginile transcrise de Sara aveau să se întrepătrundă cu 
evenimentele din prezent. 


Din agenda lui Luca Raso, Rio de Janeiro, 4 mai 1976: 


Observ că aici, în mijlocul pădurii amazoniene, există un adevărat 
cult pentru punctualitate... am remarcat, parcurgând programul celor 
cinci zile în care aveam să fiu oaspetele cartierului general al lui 
Neumann. 

Până şi cel mai mic amănunt fusese riguros planificat. Cel care 
redactase orarul vizitei mele făcuse în aşa fel încât să fiu ocupat cu 
ceva în fiecare minut al şederii mele acolo: stabilise cu meticulozitate 
orele de masă, plecările şi sosirile, vizitele cu ghid pe care urma să le 
fac la spital, şi nu la laboratoarele de avangardă unde se fac cercetări 
referitoare la misterioase culturi intensive. În tot acest interval de 
timp urma să mă întâlnesc de mai multe ori cu Erick Neumann şi îmi 
spuneam că ar fi trebuit să mă consider norocos dacă simpatica mea 
însoţitoare nu redactase deja textul interviului. 

— Punctualitatea înseamnă respect pentru cei din jur, fiind un 
element indispensabil pentru orice persoană care vrea să aibă succes 
şi să obţină anumite gratificaţii. Nu credeţi, domnule Raso? Acum însă, 
dacă aveţi bunăvoința să urcați în maşină, aş fi încântată să vă 
însoțesc până la Residencia, mi-a spus Agnes, ai cărei ochi nu lăsau să 
transpară în exterior nici un sentiment. Apoi a adăugat: Nu vă faceţi 
probleme pentru bagaje: oamenii noştri le vor duce direct la vila unde 
veţi locui, iar câteva femmes de chambre vor avea grijă să vă aranjeze 
obiectele personale... Aş vrea să nu vă închipuiţi că toate acestea v-ar 
putea afecta în vreun fel intimitatea, domnule Raso. 

Mai întâi fotografiile, iar acum lenjeria, mi-am spus. Nu era deloc 
greu de înţeles faptul că în „Neumanntown“ - aşa cum fusese 
supranumită citadela din mijlocul junglei amazoniene - orice libertate 
personală era drastic redimensionată. Cu toate acestea, trebuia să 
recunosc faptul că eram primul ziarist din lume căruia Erick Neumann 
avea să îi acorde un interviu. 

— Acesta este satul rezidenţial, mi-a spus Agnes pe tonul indiferent, 
profesional, al unui ghid turistic. Aici locuiesc directorii noştri şi 
familiile lor, dar şi managerii care urmează să fie detaşaţi la cele peste 
o sută optzeci de fazendas care conduc instituţii agro-alimentare în 
întreaga Brazilie. După o scurtă pauză, Agnes a continuat, abordând 
un ton plin de mândrie profesională: Chiar dacă sectorul agricol 


constituie astăzi doar una dintre preocupările noastre comerciale, 
trebuie spus că a constituit punctul nostru de plecare, cel care a 
impulsionat dezvoltarea concernului nostru, Neumann Corporation. 

Jeepul în care ne aflam a urcat o colină şi, odată ajunşi în vârf, 
eleganta structura a Residencia mi s-a desfăşurat brusc în faţa ochilor, 
în toată splendoarea sa. 

Era o vilă colonială datând din secolul al XIX-lea, de dimensiuni 
neobişnuite, cu atât mai mult cu cât, înainte de crearea Neumanntown, 
construcţia aceea trebuie să fi fost asemenea unei catedrale în pustiul 
junglei amazoniene. 

Tencuiala Residencia era de un bleu-deschis, care contrasta cu albul 
nenumăratelor ferestre de pe faţadă. Tot albe erau şi impozantele 
coloane de marmură care marcau aleea din faţa intrării principale, 
unde ar fi putut fi parcate mai bine de zece autoturisme. 

Am observat că şi acolo totul fusese organizat până în cel mai mic 
detaliu. Toate plantele şi florile, pe care clima tropicală le face să 
devină viguroase şi luxuriante, erau dispuse în conformitate cu scheme 
cromatice precise. 

Porţile masive de fier care străjuiau aleea de acces spre vilă erau 
păzite de câţiva bărbaţi înarmaţi, în vreme ce alţii se vedeau patrulând 
cu regularitate în parcul locuinţei rezidenţiale. 

— În ultima vreme, casele izolate au fost atacate de bande 
aparţinând triburilor indios, astfel încât aici, în jungla amazoniană, 
este obligatoriu să fim foarte prudenţi, mi-a explicat Agnes, schiţând 
un gest de salut către santinele. 

În clipa aceea am avut un sentiment straniu: paza armată mi-a 
amintit de gardienii care păzesc zidul unei închisori. Şi m-am întrebat 
dacă era într-adevăr necesară o asemenea desfăşurare de forţe pentru 
a apăra Residencia de o mână de indios. 

Jeepul s-a oprit sub colonada impozantei vile chiar în clipa în care 
începeau să cadă primele picături de ploaie caldă, tropicală. Am privit 
cu atenţie faţada vilei şi mi-am dat seama că distanţa îmi jucase feste: 
ceea ce mi se păruseră a fi simple rame albe în jurul ferestrelor erau, 
în realitate, minunate basoreliefuri în stil baroc. Capiteluri şi 
incrustaţii care decorau faţada clădirii, fără însă a crea impresia unei 
arhitecturi prea încărcate. Acolo, totul era imens şi fastuos. 

— Urmaţi-mă în sala de ceai, domnule Raso, mi-a spus Agnes, luând- 
o înaintea mea pe culoarele din interiorul clădirii. Cred că personalul 
de aici v-a pregătit deja un cocktail de bun venit. 

Odată ajunşi în sala de ceai, m-am aşezat într-un fotoliu-balansoar şi 
am gustat, savurând fiecare înghiţitură răcoroasă, o băutură cu gheaţă 


pe bază de fructe tropicale. În timp ce aşteptam, am deschis din nou 
pliantul cu programul sejurului meu: m-am simţit uşurat să constat că 
în seara aceea aveam să am parte de o cină „informală“. 

Prima mea întâlnire „formală“ era fixată pentru a doua zi dimineaţă, 
la ora opt. Aşadar, la micul dejun urma să-l cunosc pe Erick Neumann. 


PARTEA A DOUA 


„E cu neputinţă să povesteşti lucrurile altfel 
decât s-au întâmplat.“ 


GIORGIO BOCCA 


Old Sarum 


10 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Cu fiecare pas, Athor îşi recăpăta vigoarea. Mizda şi 
Dehal îi dăduseră să mănânce din merindele din tolbele 
străjerilor davaar pe care îi uciseseră. Acum, Athor 
căpătase din nou înfăţişarea hotărâtă a căpeteniei de trib, 
grăbindu-se să se întoarcă în satul său aflat în mare 
primejdie. 

În timp ce străbăteau pădurea tânărul şef de trib se opri 
brusc şi le făcu semn însoţitorilor săi să se ascundă în 
desiş: patru războinici davaar se îndreptau spre ei. 

Brusc, Athor ţâşni chiar în faţa lor, în câmp deschis, şi, 
fără să-i pese de ciulinii care-i răneau tălpile, începu să 
alerge, atrăgându-le atenţia vrăjmaşilor. 

Unul dintre cei patru davaar ridică sulița, lansând-o cu 
toată forţa în direcţia fugarului; lovitura nu-şi atinse ţinta, 
iar tânărul se făcu nevăzut în adâncul pădurii. 

Făcând această mişcare, Athor urmărise un scop bine 
chibzuit: îi salvase pe Dehal şi Mizda, care puteau astfel 
să-şi continue drumul spre sat, în vreme ce el avea să-şi 
găsească adăpost într-una din numeroasele peşteri care se 
deschideau în peretele de piatră al muntelui. Incursiunea 
nu era rodul unei întâmplări: bătrânul său tată îl dusese de 
câteva ori în acea peşteră, îndemnându-l să ia aminte la 
fiecare firidă de acolo, la fiecare denivelare a terenului. 

Pe măsură ce se îndrepta spre măruntaiele muntelui, 
vocile davaarilor porniţi în urmărirea sa se auzeau din ce 
în ce mai slab, până când se stinseră cu totul. 


Ajunse într-o sală amplă, pe care o cunoştea foarte bine: 
în locul acela, rocile luaseră în timp forme bizare. 
Întunericul era de nepătruns, însă Athor ştia că pe peretele 
din faţa sa un strămoş scrijelise câteva scene de 
vânătoare: pe vremea când tatăl său îl lăsa singur în 
peşteră, petrecuse mult timp cercetând acele desene la 
lumina unei torţe, imaginându-şi tot felul de aventuri ieşite 
din comun. 

Un fascicul subţire de lumină părea că mângâie 
pardoseala peşterii, dând impresia că provine chiar din 
centrul pământului. Athor se aplecă şi văzu că lumina 
venea de la una dintre numeroasele galerii înguste care se 
deschideau în sala cea mare. Constată că cineva avusese 
grijă să mascheze trecerea cu un morman de pietre. 

Le înlătură una câte una, apoi înaintă târâş pe culoarul 
îngust. Pe măsură ce parcurgea metru cu metru pasajul 
subteran, lumina devenea din ce în ce mai puternică. 

Cavitatea în care fusese amenajat templul sfânt al lui 
Hosh îi apăru deodată în faţa ochilor. Privi de jur-împrejur, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor: jarul încins şi torţele 
arzând răspândeau lumină şi căldură. Îşi spuse că singura 
explicaţie pentru faptul că focul rămânea mereu aprins 
trebuia să fie existenţa vreunei guri de aerisire săpate în 
stâncă. In mijlocul încăperii se găsea sarcofagul care 
adăpostea Piatra Sfântă. Pe altarul din piatră calcaroasă 
care se înălța din pardoseală, Athor văzu obiectul care 
avea să consfinţească dreptul său de a deveni mare 
sacerdot al poporului migos: un disc forjat, confecţionat 
din acelaşi metal strălucitor care decora capacul 
sarcofagului. 

Se gândi că ar trebui să şi-l lege la gât cu nojiţele de 
piele, urmând ca, după ce avea să fie recunoscut de 
poporul său ca mare sacerdot şi căpetenie a tribului, să 
aducă din nou discul de aur în templul secret, în aşa fel 


încât, pe viitor, însemnul lui Hosh să poată fi moştenit de 
succesorul său. De altfel, acesta era motivul pentru care 
discul fusese lăsat acolo cu mulţi ani în urmă de înțeleptul 
Sar. Tatăl lui Athor nu avusese timp să-i dezvăluie fiului pe 
care îl alesese drept viitor rege calea prin care se ajungea 
la amuleta sacră, dar îi arătase peştera, şi astfel tânărul 
reuşise să găsească de unul singur templul. Fără îndoială 
că fusese voinţa zeului Hosh ca paşii să-i fie călăuziţi într- 
acolo. 

Înainte de a părăsi templul, Athor alimentă focurile 
sempiterne care ardeau în vetre, apoi făcu cale întoarsă 
prin galeria îngustă care ducea în sala mare a peşterii: ştia 
foarte bine că, dacă ar fi privit Piatra Sfântă sau dacă ar fi 
întârziat prea mult în preajma ei, zilele sale ar fi fost 
numărate. 


Dehal şi Mizda alergară cu sufletul la gură spre sat. 
Când trecură de palisadă şi observară că aceasta era 
păzită cu străşnicie de oameni migos, înţeleseră că tribul 
lor reuşise să salveze satul de atacul vrăjmaşilor. Părea să 
fie sfârşitul unui vis urât. 

Nu-şi închipuiau însă că, în scurtul răstimp cât ei 
lipsiseră din sat, Goreth se proclamase rege şi începuse 
deja să pună în aplicare perfidul său plan: acela de a-i 
transforma pe paşnicii migos într-un trib de războinici 
feroce. De jur-împrejur se vedeau bărbaţi înarmaţi, printre 
care se distingeau cei care vegheau la siguranţa noului 
suveran, cel care îi condusese la victoria împotriva 
davaarilor. Din cauza pierderilor suferite, duşmanii aveau 
acum nevoie de mult timp ca să-şi refacă forţele şi să 
treacă la contraofensivă. Fusese o victorie nesperată 
datorită căreia poporul migos îi arăta respect şi 
recunoştinţă noii căpetenii, cu toate că percepuse 
înclinațiile sale despotice. 


De vreme ce Goreth era, la rândul său, fiu al regelui Sar, 
oamenii migos acceptaseră faptul că tânărului i se cuvenea 
descendența regală, în absenţa altor moştenitori. 

În plus, uzurpatorul anunţase că în curând urma să 
recupereze şi discul sacru al marelui sacerdot, susţinând 
că, înainte de a muri, Sar îi arătase lui, şi nu lui Athor, 
locul în care se afla Templul Secret. 

Goreth era încredinţat că nimeni nu ar fi fost în măsură 
să îl contrazică sau să-i dea în vileag înşelătoria. 

— lată-i aşadar şi pe eroii noştri întorşi din tainica lor 
misiune. Cum aţi îndrăznit să-mi nesocotiţi poruncile? 
spuse Goreth în clipa în care Mizda şi Dehal ajunseră în 
faţa sa. Văd că fratele meu vitreg nu se află cu voi. Oare 
aţi pierdut pe drum un membru al expediției? 

— Nu, Goreth: Athor e în viaţă. Am reuşit să-l eliberăm. 
Numai că pe drumul de întoarcere, am dat peste un grup 
de războinici  davaar, iar el le-a distras atenţia, 
permiţându-ne nouă să... 

— Ajunge, femeie! o  întrerupse Goreth. Nu mă 
interesează explicaţiile tale! 

În jurul lor se strânseseră mai mulţi săteni. Căpetenia 
tribului se întoarse spre oamenii din garda sa şi le porunci: 

— Închideţi-i! 

— Goreth, aşteaptă! strigă ghicitorul Aker, tatăl lui 
Dehal, înaintând spre el. 

— Cum îndrăzneşti să te împotriveşti suveranului tău, 
Aker? Fiica ta a nesocotit poruncile mele şi va avea parte 
de pedeapsa pe care o merită, la fel ca şi tânărul Mizda. 
Cât despre fratele meu, Athor, dacă este adevărat că se 
află încă în viaţă, când se va întoarce va fi judecat de 
Sfatul celor Cinci bătrâni înţelepţi. 

Dehal tresări. 


— Şi care sunt crimele pentru care îl veţi acuza? întrebă 
ea. Athor nu a încălcat nici una dintre legile noastre, ci 
dimpotrivă, a încercat să-şi salveze poporul... 

Goreth o întrerupse din nou. 

— Asta o va hotărî Sfatul înţelepţilor. Fiecare lucru la 
timpul său, răspunse el, îndreptându-se spre coliba sa. 

— Cred că timpul despre care vorbeai a sosit deja, frate 
al meu, se auzi o voce. _ 

Athor înaintă spre mijlocul răspântiei. În ciuda faptului 
că era slăbit, rănit şi plin de praf din cap până-n picioare, 
avea o ţinută mândră. 

— Foarte bine! făcu Goreth, revenindu-şi repede după o 
clipă de buimăceală. Văd că ai hotărât să te predai de 
bunăvoie şi să te supui judecății după legea noastră. 
Aceasta însă nu scade cu nimic din gravitatea crimei cu 
care ţi-ai mânjit mâinile... 

Aproape toată suflarea satului se strânsese în locul viran 
din faţa colibei căpeteniei de trib. 

— Frate al meu, aş vrea să aflu care sunt faptele 
nelegiuite de care mă acuzi, rosti Athor, rupând liniştea 
care se lăsase peste mulţime. 

— Eşti un trădător: ai uneltit să-l ucizi pe tatăl nostru, 
ridică tonul Goreth, aţintind un deget acuzator spre cel din 
faţa sa. 

— Nu rosti asemenea erezii, Goreth! 

— Atunci, cum îţi explici faptul că vrăjmaşul nostru 
Karesh, căpetenia davaarilor, ţinea un cuţit în mână când l- 
a luat ostatic pe tatăl nostru? Gărzile noastre jură că, în 
clipa în care a intrat să vorbească cu regele Sar, Karesh nu 
era înarmat. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că tu, în înţelegere cu Karesh, ai ascuns 
pumnalul în coliba tatălui nostru, în aşa fel încât vrăjmaşul 
nostru să-l găsească şi... 


— Minţi, Goreth! Sau, mai bine zis, de vreme ce ai atât 
de bine cunoştinţă de lucruri pe care nimeni altcineva nu 
le putea şti, sunt înclinat să cred că poate chiar tu ai fost 
cel care a pus arma în mâna asasinului. 

— Şi atunci cum se face că eu m-am aflat printre primii 
care au urcat pe palisade, sărind în apărarea satului 
nostru, în vreme ce tu te-ai aventurat într-o urmărire fără 
sens, din care, de altfel, te-ai întors cu mâinile goale? Tu 
eşti trădătorul, Athor. Mâinile îţi sunt mânjite de sângele 
tatălui nostru şi al oamenilor migos ucişi de davaari. Nu 
meriţi decât moartea. 

Majoritatea celor prezenţi, convinşi de cuvintele lui 
Goreth, se întoarseră spre Athor cu expresii amenințătoare 
pe chip. 

În clipa aceea, tânărul îşi deschise pieptarul, scoțând la 
iveală discul de aur pe care îl purta la gât. 

— Atunci spune-mi tu, rosti Athor, cum se face că un 
trădător ca mine se află în posesia acestei amulete sfinte? 

Strălucirea orbitoare a discului de aur alungă ca prin 
farmec furia mulţimii. Chiar şi Goreth şovăi câteva clipe, 
dar îşi reveni cu repeziciune. 

— Ce vrei să ne demonstrezi cu asta, Athor? rânji el. 
Vrei, poate, să te venerăm ca mare sacerdot? Îmi închipui 
că ai intrat în posesia acestui obiect prin înşelăciune şi 
foarte curând ne vei dezvălui cum ai procedat. Războinicii 
mei, luaţi-l pe omul acesta şi închideţi-l! 

Vrăjiţi, bărbaţii migos dădură să se năpustească asupra 
lui Athor. 

— Opriţi-vă! le strigă acesta, ridicând discul de aur. Cel 
ce va încerca să se atingă de mine va comite cel mai mare 
sacrilegiu împotriva zeului Hosh. 

Inspăimântaţi, bărbaţii se opriră. Cuvintele tânărului 
erau cât se poate de pline de adevăr: a-l lovi pe marele 
preot însemna a-l lovi pe însuşi zeul Hosh. 


Athor profită imediat de momentul de ezitare al 
oamenilor lui Goreth. Ţinând discul asemenea unui scut, îşi 
croi drum spre poarta satului şi se făcu nevăzut în desişul 
pădurii înainte ca fratele său vitreg să pună din nou 
stăpânire pe situaţie. 

În ziua următoare, vânătorii care plecaseră în urmărirea 
fugarului se întoarseră resemnaţi în sat: Athor dispăruse 
fără urmă. 

Dehal, care numărase neliniştită orele în care oamenii lui 
Goreth îl căutaseră pe Athor, avu o mică izbucnire de 
satisfacţie: ştia că bărbatul ei era cel mai iscusit vânător al 
tribului şi nădăjduia din tot sufletul că reuşise să scape de 
urmăritorii pe care perfidul său frate vitreg îi trimisese 
după el. 

Dar expresia triumfătoare a tinerei femei nu-i scăpă lui 
Goreth. 

— Bravii mei migos, trădătorul va fi prins cât de curând. 
Până atunci însă, trebuie să-i pedepsim pe complicii săi... 
spuse el, îndreptându-şi privirea perfidă asupra lui Dehal şi 
a lui Mizda. Apoi continuă: Mizda, tu vei fi judecat de 
Sfatul bătrânilor şi, dacă vei fi găsit vinovat, vei fi 
condamnat la moarte. Cât despre tine, femeie, poruncesc 
să fii alungată din sat chiar acum. Călăi îţi vor fi animalele 
pădurii sau vreunul din războinicii davaar. 

Tatăl tinerei femei încercă în zadar să obţină îndurare 
pentru fiica sa. 

Câţiva bărbaţi o escortară pe Dehal în afara împrejmuirii 
satului, abandonând-o în pădure. 


Athor se îndepărtase în fugă de sat. Alergase ore la rând, 
încercând să ascundă orice urmă a trecerii sale. 

Strigătele furioase ale urmăritorilor săi rămăseseră 
treptat în spatele său, până când se stinseră de tot. Când, 


în cele din urmă ajunse la gura peşterii, se simţi în 
siguranţă. 

Odată aflat în prima cavitate mai largă a grotei, se lăsă, 
epuizat, să cadă pe pardoseala de piatră şi se gândi la 
Dehal, întrebându-se ce pedeapsă le va rezerva perfidul 
său frate vitreg femeii pe care o iubea şi lui Mizda, 
nepreţuitul lui prieten. 

Rămase aşezat timp îndelungat, ţinându-şi capul între 
mâini, până când, într-un târziu, oboseala îl dobori şi îl 
cuprinse somnul. 


Dehal nu se îndepărtase prea mult de sat, când Goreth 
chemă la el doi bărbaţi înarmaţi. 

— Urmăriţi-o, fără însă să fiţi descoperiţi, le porunci el. 
Poate ne va conduce la Athor. 

Tânăra femeie rătăci timp îndelungat, fără nici o ţintă: 
nu voia altceva decât să pună o distanţă cât mai mare între 
ea şi Goreth. Din când în când se oprea şi stătea să asculte 
zgomotele pădurii, temându-se să nu fie urmărită. În 
adâncul inimii spera că Athor se ascunsese în 
împrejurimile satului şi că avea să-l găsească. 


Umbrele lungi ale serii transformaseră pădurea într-un 
ţinut fantomatic, înspăimântător. 

Paşii lui Dehal, tot mai marcați de oboseală, deveneau 
din ce în ce mai nesiguri. Trecuseră câteva ore bune de 
când pierduse cărarea, orbecăind pe întuneric fără nici o 
ţintă. 


Athor aprinse o torţă şi în clipa următoare privirile îi fură 
din nou vrăjite, aţintite asupra desenelor schiţate pe bolta 
marii săli a peşterii. 

Cu ochii minţii îl revăzu pe Sar dezvăluindu-i 
semnificaţia acelor desene şi în clipa următoare fu cuprins 


de un sentiment acut de melancolie şi durere sufletească. 
Tatăl său murise, iar viitorul tânărului Athor părea mai 
întunecat ca noaptea cea mai adâncă. In clipa următoare 
însă se scutură, alungându-şi tristeţea: trebuia să găsească 
o modalitate de a-l discredita pe Goreth, dezvinovăţindu-se 
totodată de acuzaţiile de trădare. 

Mişcând torţa, i se păru că bizonii, căprioarele şi lupii de 
pe bolta de stâncă prindeau viaţă chiar sub ochii săi. Jocul 
acela vechi avu darul de a-i alunga gândurile negre care i 
se învălmăşeau în minte. 

Se hotări să construiască o scară pe care să se poată 
urca pentru a cerceta de aproape desenele. Se îndreptă 
spre ieşire, cu gândul de a căuta bârne şi crengi din care 
să confecţioneze un eşafodaj trainic: simţea că avea mare 
nevoie să-şi umple cu ceva timpul. 


Frica şi oboseala o copleşiseră pe Dehal. Mergând fără 
ţintă şi învârtindu-se în cerc, asemenea unui animal orbit 
de durere, femeia făcu un pas greşit şi, în clipa următoare, 
pământul păru să se deschidă sub ea. Se prăbuşi în gol ca 
un pietroi. În cădere, se izbi de povârnişul abrupt al 
muntelui, iar trupul i se rostogoli fără vlagă la vale, 
oprindu-se violent din cursă în clipa în care se izbi cu un 
zgomot surd de trunchiul unui copac. 

O durere sfâşietoare, asemenea celei produse de o spadă 
înroşită pe foc, îi tăie brusc respiraţia. Vârful unei crengi 
groase îi ieşea din carne, chiar sub coaste. Înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa, mai avu timp să îndrepte o rugăciune 
spre zeul Hosh, cerându-i să-i aibă în pază tatăl şi pe 
bărbatul pe care îl iubea. 


Când Athor ieşi din peştera în care se ascunsese, lumina 
difuză, roşiatică, a zorilor se răspândea timid printre 
ramurile copacilor. 


Scrută preocupat împrejurimile în căutarea unui trunchi 
suficient de solid care i-ar fi putut sluji drept piesă de 
susţinere a  eşafodajului pe care se hotărâse să-l 
construiască. Deodată, i se păru că aude un sunet prelung 
şi tânguitor, asemenea unei jelanii. 

Nu făcu decât câţiva paşi, când o văzu: Dehal era acolo, 
sprijinită de un copac secular. 

Chipul îi era pământiu, ochii îi ţinea închişi, iar lângă ea 
se vedea o baltă mare de sânge. 

Athor realiză îngrozit că femeia pe care o iubea şi care 
apăruse ca prin minune în faţa ochilor săi trăgea să moară: 
o creangă groasă îi străpunsese şoldul, ieşindu-i din carne 
în dreptul coastelor. Ingenunche lângă ea şi îi rosti numele 
în şoaptă. În clipa următoare, Dehal deschise ochii. 

— Athor, murmură ea cu voce stinsă, Athor, mirele meu 
iubit. 

Apoi, scoase un oftat de uşurare şi leşină din nou: Athor 
se vedea nevoit să recurgă la o soluţie pe care şi cei mai 
crânceni războinici ar fi suportat-o cu greu. 

Scoase cuțitul de vânătoare şi desprinse ramura de 
trunchiul copacului, apoi o culcă pe Dehal pe partea 
stângă. Ştia ce să facă atunci când trebuia să scoată 
săgeata din trupul vreunui tovarăş de vânătoare rănit. Cu 
toate că risca să-i provoace o hemoragie puternică lui 
Dehal, ştia că nu avea de ales: era singurul lucru care ar fi 
putut s-o salveze de la moarte. 

Athor îşi sprijini piciorul sub omoplatul drept al femeii, 
prinse creanga cu ambele mâini şi începu să tragă cu forţă, 
rotind-o încet în jurul propriei axe. Încetul cu încetul, 
lemnul ieşi din carne. Spre uşurarea lui, Dehal nu-şi 
recăpătase între timp cunoştinţa. 

Cei doi urmăritori pierduseră urma vânatului şi 
cutreierau fără ţintă prin pădure, înspăimântați la gândul 
că aveau să se confrunte cu furia lui Goreth. 


— Să ne întoarcem, spuse unul din ei. Soarele e deja sus 
pe cer, iar de femeie - nici urmă. 

— Aşteaptă, răspunse celălalt. Goreth ne va pedepsi 
crunt dacă ne întoarcem cu mâinile goale. Eu zic să 
căutăm un adăpost pentru la noapte, iar dacă mâine nu îi 
dăm de urmă femeii, facem cale întoarsă. 


Athor o lăsă singură pe Dehal doar atât cât să caute 
câteva buruieni tămăduitoare. Apoi prepară o infuzie din 
ciuperci de mesteacăn: era cel mai bun remediu pentru 
îngrijirea rănilor. În plus, avea să se roage neîncetat, 
pentru că ştia că numai zeul Hosh ar fi putut îngădui 
miracolul vindecării. 

O duse pe Dehal în peşteră şi se aşeză în genunchi lângă 
ea. Se rugă toată noaptea să-şi revină în simţiri. 

În zorii zilei următoare, femeia începu să respire horcăit: 
părea că trage să moară. 

„Mirele meu iubit.“ Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale 
lui Dehal, iar el, marele sacerdot al zeului Hosh, era 
singurul care putea celebra ritualul căsătoriei dintre un 
bărbat şi o femeie. 

Trebuia să se grăbească dacă voia să respecte ultima 
dorinţă a lui Dehal. Cu un gest plin de iubire, o ridică în 
braţe şi se îndreptă spre ieşirea din peşteră. 

Cei doi migos îl zăriră pe Athor, care se strecura printre 
copaci purtând pe braţe trupul lui Dehal, şi se ascunseră 
într-un desiş. 

— E moartă, iar el se duce s-o îngroape! şopti unul din 
ei. 

— Sau poate că o duce înaintea Pietrei Templului lui 
Hosh, în speranţa că zeul nostru va face o minune şi o va 
readuce la viaţă, îi răspunse celălalt. Să-l urmărim, dar să 
nu cumva să fim descoperiţi. Şi nu uita: Goreth ne va 
recompensa aşa cum se cuvine dacă, pe lângă faptul că îi 


vom aduce pe tavă leşurile trădătorului Athor şi al femeii 
sale, îi vom arăta şi unde se află Templul Sfânt. 


11 


Languedoc, 1213 


Marcel, unul dintre slujitorii lui Puyol, îl conduse pe 
Aymon de-a lungul unui pasaj secret care traversa 
subteranele palatului: era calea folosită de ştafetele catare 
atunci când trebuiau să părăsească pe ascuns locuinţa 
maestrului. 

Pasajul ducea până la reţeaua de conducte - suficient de 
largi pentru a lăsa să treacă un om târâş - ale unui 
apeduct dezafectat, care făcea legătura cu un străvechi 
izvor de apă din afara zidurilor cetăţii. Când ajunseră 
acolo, Aymon şi Marcel ieşiră la lumină. 

— Urmează-mă, îi spuse slujitorul. Puyol mi-a poruncit să 
te încredinţez nomazilor care şi-au făcut tabăra aici, în 
afara oraşului. Ei te vor duce la Foix, la verii tăi de acolo. 
Să fii mereu cu băgare de seamă şi, mai cu seamă, să nu-ţi 
dezvălui niciodată identitatea. 


Căruţa fusese trasă la mică distanţă de poarta dinspre 
miazăzi a cetăţii. Parapeţii de lemn de pe laturi erau 
ridicaţi, iar deasupra pereţilor fusese sprijinit un acoperiş 
din ţigle de lut ars, care dădea căruţei aspectul unui bordei 
pe roţi. Printr-un coş subţire din metal ieşea un firicel de 
fum. O mârţoagă bătrână, costelivă şi cu spinarea curbată, 
păştea câteva smocuri de iarbă. În apropierea căruţei 
ardea un foc molcom deasupra căruia, de o pirostrie 
improvizată din trei lemne încastrate între ele, atârna o 
oală de aramă înnegrită. În oală clocotea un lichid dens şi 


închis la culoare. Totul în jur părea încropit din te miri ce, 
mizeria fiind atotstăpânitoare. 

Aymon şi Bahram Gur se văzură atunci pentru prima 
dată. 

Bărbatul îmbrăcat în zdrenţe avea părul cenușiu şi lung. 
Părea bătrân, iar lui Aymon nu-i veni să-şi creadă urechilor 
când însoţitorul său îi spuse că Bahram Gur nu avea mai 
mult de cincizeci de ani. De îndată ce îl recunoscu pe 
slujitorul lui Puyol, faţa bărbatului se destinse într-un 
zâmbet larg, lăsând să i se vadă un rând neregulat de dinţi 
cariaţi. 

Puțin mai într-o parte stătea o femeie despre care Aymon 
îşi închipui că era nevasta lui Gur: deşi era neîngrijită şi de 
mult trecută, se vedea însă că odată fusese o adevărată 
frumuseţe. În mână ţinea o sticlă pe jumătate goală. 

Bahram Gur se ridică în picioare. 

— Cu ce v-aş putea fi de ajutor, scumpul meu prieten? 
întrebă el. 

Puyol îi mai încredinţase şi altă dată şătrarului misiuni 
delicate, pentru care fusese răsplătit regeşte. Mai presus 
de orice, transmisese documente şi mesaje importante 
care nu trebuiau cu nici un preţ să cadă în mâinile 
oamenilor lui Montfort. 

Discuţia dintre slujitorul lui Puyol şi Bahram fu lungă şi 
marcată de multe gesturi. În cele din urmă, nomadul îi 
ceru lui Aymon să se îmbrace în zdrenţe, la fel ca el, stinse 
apoi focul şi se pregătiră cu toţii de plecare. 

— Urcă în căruţă, băiete, spuse el nerăbdător. Trebuie să 
plecăm imediat. Povestea pe care mi-aţi spus-o nu mi se 
pare deloc convingătoare: nu ai deloc aerul că ai fi fiul 
unui vechi prieten de-al maestrului Puyol, care are unele 
probleme cu justiţia. Să ştii că eu nu trăiesc pe altă lume: 
am înţeles imediat că fuga ta are legătură cu vânzoleala 
care a cuprins oraşul în ultimele zile. Dar nu e treaba mea 


să pun întrebări: am fost plătit să te duc la Foix şi asta voi 
face. 

Bahram lovi mârţoaga cu biciul pe spinare, iar căruţa se 
puse în mişcare, scârţâind din toate încheieturile. 

— Scoate instrumentul acela, spuse Bahram arătând 
spre tocul de piele al vielei, şi arată-ne ce te-a învăţat 
maestrul. 

Aymon se supuse fără să crâcnească: pentru el era 
întotdeauna o plăcere să cânte. 

Când notele melodiei se stinseră, Bahram lăsă hăţurile 
din mână şi începu să aplaude atât de zgomotos, încât 
acoperi sforăiturile sonore ale nevestei, care, beată, 
adormise pe patul încropit în căruţă. 

— Bravo, Maxim! exclamă Bahram, adresându-i-se lui 
Aymon pe numele pe care i-l dăduse acesta. 

Numele meu este unul încărcat de istorie şi onoare, 
numele unui vechi şah persan, Bahram Gur, care căuta 
muzicanți şi saltimbanci pentru desfătarea supuşilor săi. 
Negăsindu-i, i-a cerut ajutor socrului său, Sankăl. Acesta a 
trimis în Persia câteva mii de strămoşi de-ai mei. Noi 
aparţinem neamului lurilor şi se spune că puţini sunt 
muzicanţii care reuşesc să întreacă talentul nostru 
înnăscut. Din Persia, câţiva dintre noi au luat calea 
pribegiei şi au devenit nomazi. Aici, în Europa, ni se spune 
atsigani. 

Bărbatul se întrerupse brusc, pălind: doi oşteni călare 
trecură în galop pe lângă căruţă, în vreme ce alţii se 
vedeau apropiindu-se de-a lungul drumului. 

— Repede, băiete, bagă-te aici, înăuntru, spuse Bahram 
ridicând o tăblie sub care se afla o ascunzătoare secretă, 
suficient de mare ca să adăpostească un om ghemuit. 
Rămâi acolo fără să scoţi nici un sunet. Sunt convins că ne 
vor opri şi vor percheziţiona căruţa. 


— Ia te uită cu ce prieteni vechi ne e dat să ne întâlnim! 
exclamă unul dintre cruciați, recunoscându-l pe Bahram. 
Muzicantul nostru vagabond! Ce cauţi prin părţile astea? 
Nu ziceai că vrei să mai rămâi în oraş câteva zile? Cum de 
ai luat-o din loc aşa, dintr-odată? 

— Afaceri neprofitabile, războinicule, răspunse Bahram. 
Se pare că locuitorii din Carcassonne au buzunarele 
cusute, aşa că nevasta mea şi cu mine n-am trăit decât din 
mila câtorva trecători. 

— Şi încotro ai apucat-o, cu nădejdea de mai bine? 

— Nu ştiu precis, aşa că mă voi lăsa dus de bătrâna mea 
mârţoagă, minţi ţiganul. 

Oraşul Foix se afla încă în mâinile rebelilor, aşa încât era 
mai bine să nu spună nimănui că se îndrepta spre ţinuturi 
vrăjmaşe. 

— Foarte bine. Până una-alta, oamenii mei vor arunca o 
privire în căruţă. 

— Faceţi precum vă este voia: vedeţi însă că duc numai 
marfă stricată. lar nevastă-mea este exemplul cel mai 
elocvent, răspunse Bahram, făcându-i pe cruciați să 
izbucnească în râs. 

Apoi, un alt hohot general se auzi în clipa în care nevasta 
ţiganului scoase un sforăit zgomotos atunci când unul 
dintre oşteni încercă s-o trezească. 

— Nu cumva aţi văzut un băieţandru care ducea cu el un 
toc de instrument muzical? întrebă căpetenia cetei 
cruciate. Numele lui este Aymon. 

— N-am întâlnit ţipenie de om de când am părăsit 
Carcassonne. Totuşi, dacă-mi este permisă îndrăzneala, 
cum se face că eroicii cruciați sunt pe urmele unui biet 
băieţandru? 

— Însuşi Simon de Montfort a poruncit ca băiatul să fie 
găsit cu orice preţ: se spune că ar fi nepotul lui Beaufort 
de Daigne şi că bunicul său, înainte de a fi prins, i-ar fi 


destăinuit un secret de mare însemnătate. De ţi se va 
întâmpla să-l întâlneşti, să faci în aşa fel şi să-l aduci în 
oraş, chiar şi în lanţuri, dacă trebuie. Nu-ţi va părea rău: 
pe capul lui s-a pus o recompensă grasă. 

Spunând acestea, căpetenia cetei cruciate îi făcu semn 
ţiganului să o ia din loc. 

— Aşa voi face cu siguranţă, domnule, dacă mi se va ivi o 
asemenea ocazie, răspunse Bahram. 

Apoi, îşi lovi din nou mârţoaga, iar căruţa trecu de postul 
de control. 


— Maxim, ziceai? spuse tiganul îndreptându-şi degetul 
acuzator spre băiat. Nici vorbă să te cheme Maxim, 
numele tău e Aymon şi eşti nepotul lui Beaufort, teroarea 
cruciaților. Iar dacă eşti căutat de oamenii lui Simon de 
Montfort, nu ştiu zău cum vom reuşi să scăpăm de ei şi să 
ajungem întregi la Foix. 

Aymon nu-i răspunse, urmărindu-l în tăcere pe bărbatul 
din faţa sa, care părea absorbit de propriile gânduri. 

— Foarte bine, continuă Bahram. De vreme ce am aflat 
cine eşti, consider că recompensa mea trebuie 
renegociată. Şi cel care se va achita de datorie vei fi chiar 
tu. Noi suntem muzicanti, iar tu, la rândul tău, pari să te 
descurci foarte bine la vielă. Aşa că vei da spectacole cu 
noi în pieţe şi pe străzi. Pentru cine întreabă, tu eşti 
nepotul nostru şi vei rămâne cu noi până în clipa în care eu 
voi hotări că am fost recompensat pe deplin. Şi să nu 
cumva să încerci să fugi, pentru că va fi mult mai rău 
pentru tine: vei sfârşi în mâinile cruciaților lui Montfort, 
dragul meu viconte de Daigne. 

În noaptea aceea, sub coviltirul strâmt şi urât mirositor, 
Aymon realiză un mare adevăr: rămăsese singur pe lume. 
Îşi ascunse faţa în căuşul palmelor şi se lăsă pradă unui 
plâns tăcut, deznădăjduit. 


— Veniţi, oameni buni, veniţi să vă bucuraţi de muzica 
tânărului meu nepot, Maxim! 

Bahram se spălase şi îmbrăcase un costum de catifea 
roşie. Până şi nevasta lui - pentru prima dată de când o 
întâlnise Aymon sobră şi îmbrăcată cu distincţie - împărțea 
zâmbete şăgalnice trecătorilor. 

— Domnul a vrut să ne binecuvânteze cu talentul 
nepotului nostru, iar noi vrem să împărţim acest dar cu 
voi. Veniţi să-i ascultați cântecele. Veniţi să vă delectaţi 
auzul cu cele mai frumoase note muzicale pe care aţi avut 
vreodată ocazia să le ascultați. Nu vă costă nimic: de vă va 
plăcea şi de veţi avea bunăvoința, veţi lăsa un mic obol, 
atât cât veţi crede de cuviinţă. 

Una dintre laturile căruţei fusese acoperită cu o pânză 
purpurie care ţinea loc de fundal de scenă. Aymon stătea 
pe un scaun, cu viela pregătită pe genunchi. La dreapta sa 
se afla Bahram, care urma să-l acompanieze la lăută - un 
străvechi instrument persan asemănător cobzei, ale cărui 
coarde erau ciupite cu o pană de acvilă. Ţiganul avea şi un 
nai, aşezat la îndemână, pe un taburet din apropierea sa. 
De partea cealaltă a micuţei scene improvizate stătea 
Sarya, nevasta lui Gur. Femeia avea o voce caldă şi 
melodioasă, cum nu se putea mai potrivită ca să 
acompanieze în contratimp melodiile lui Aymon. 


Piaţa principală din Limoux era plină-ochi de lume: 
extenuaţi de război, oamenii se înghesuiau să asiste la 
spectacol, dornici să uite, măcar pentru câteva ore, de 
frică şi privaţiuni. În apropiere, râul Aude curgea lin, 
placid. 

Cu excepţia unor scurte apariţii în faţa invitaţilor 
bunicului său, la castel, Aymon nu mai cântase niciodată în 
public. Se văzu nevoit să facă eforturi mari ca să-şi învingă 


emoţiile, dar în cele din urmă reuşi să lege câteva acorduri 
pe coardele vielei şi să intoneze prima melodie. 

În clipa în care notele vrăjite ale vielei se înălţară în aer, 
se petrecu ceva aproape magic: rumoarea din piaţă încetă 
brusc şi, în liniştea profundă coborâtă peste mulţime, se 
auziră doar instrumentul lui Aymon şi vocea cristalină a 
Saryei. 

Aymon alterna cântece religioase cu balade care 
povesteau despre iubiri între mândri cavaleri şi nobile 
domniţe. Publicul urmărea captivat spectacolul, iar în clipa 
în care, după mult timp, muzicanţii îşi încheiară 
reprezentaţia, un cor de voci entuziaste le cerură să 
continue să cânte. 


— Şaizeci de livre! exclamă entuziasmat Bahram. Tu, 
nevastă, şi cu mine, singuri, abia dacă reuşim să strângem 
cinci sau şase, atunci când ne merge bine. Băieţandrul 
acesta e o adevărată binecuvântare pentru noi. 

Spunând acestea, bărbatul trase canaturile singurei 
ferestre a bordeiului pe roţi şi se întinse mulţumit lângă 
femeie. 

În colţul opus, Aymon ajunsese la o concluzie. După 
câteva zile în care se frământase gândindu-se ce drum ar 
trebui să urmeze, recunoscuse că Bahram avea dreptate: 
cruciații căutau un băieţandru, iar dacă el i-ar fi părăsit pe 
tigani, ar fi căzut în scurt timp în mâinile oamenilor lui 
Montfort. „Pe urmă, încotro s-o apuc?“ se întrebă el. Nu 
avea la el decât mărunţişul pe care i-l dăduse Puyol, nu 
cunoştea regiunea şi, în plus, odată ajuns la Foix, nu era 
convins că rudele sale o să-l primească cu braţele 
deschise. „Pe de altă parte, îşi spuse el, cât va mai rezista 
Foix în faţa trupelor lui Simon de Montfort?“ 


Călătoria alături de doi vântură-lume, travestit în 
menestrel, părea să fie singura cale de a scăpa de suliţele 
catolicilor. 


Lângă căruţă, Aymon mânuia un baston de lemn ca peo 
spadă, executând mişcările de asalt şi apărare pe care le 
învățase de la bunicul său, Beaufort. 

Bahram îl observa în tăcere. Apoi, la finalul exerciţiului, 
lăsă să-i scape o exclamaţie admirativă. 

— Văd că eşti la fel de priceput în mânuirea spadei ca şi 
în cântul la vielă, Aymon, comentă el. 

— Bunicul a petrecut zile întregi cu mine, învăţându-mă 
secretele scrimei. Păcat că nu am o spadă adevărată: nu e 
acelaşi lucru când mânuieşti o bucată de lemn, dar nu am 
găsit altceva mai bun ca să mă pot antrena. 

— Vrei să spui că te antrenezi des, Aymon? 

— Bineînţeles. Zilnic. De fiecare dată când am 
posibilitatea. Trebuie însă să găsesc un echilibru între 
exerciţiile muzicale şi cele fizice. 

— Eşti un băiat de ispravă, tânărul meu prieten! Şi sunt 
încredinţat că într-o zi vei culege roadele dăruirii tale. 
Acum însă, vino înăuntru, vreau să-ţi arăt ceva. 

Bahram scotoci într-o altă ascunzătoare camuflată din 
căruţă şi scoase la iveală un obiect învelit cu zdrenţe. 

O clipă mai târziu, în faţa ochilor măriţi de uimire ai 
băieţandrului apăru o spadă superbă: nu foarte lungă, cu 
un smarald uriaş pe garda lucrată fin, cu intarsii de aur. 
Spada încovoiată, în formă de semilună, era uşoară şi lesne 
de mânuit. 

Bahram o ţinu în mâini câteva clipe, apoi i-o întinse lui 
Aymon, rămas mut de uimire. 

— E o akinakes, o spadă folosită de şiiţii din Persia. Dacă 
vrei, poţi s-o foloseşti pentru exerciţiile tale, băiete. 


— E foarte frumoasă. Şi ar sta foarte bine prinsă la 
şoldul unui cavaler sau al unui prinţ. Cine ţi-a dat-o? 

— E a mea dintotdeauna şi nu m-aş despărţi de ea pentru 
nimic în lume. Într-o zi îţi voi spune povestea mea, dar 
acum trebuie s-o luăm din loc: n-aş vrea ca prezenţa 
noastră să stârnească curiozitatea oştenilor din garnizoana 
cruciată. 

— Hei, voi doi, mai lăsaţi vorba! le strigă Sarya, 
învârtind lingura de lemn în ceaunul de pe foc. Veniţi să 
mâncaţi. O dată am cumpărat şi eu o găină în loc deo 
sticlă de vin şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu vreau să-mi pară 
rău. Hai, veniţi încoace şi puneţi-vă burţile la cale. Când ai 
stomacul plin, călătoria pare mai plăcută. 

Se părea că, odată intrat în viaţa celor doi nomazi, 
Aymon adusese cu el un val de bună dispoziţie: Bahram se 
bărbierea şi se îmbrăca îngrijit, în vreme ce Sarya nu se 
mai atinsese de băutură de câteva zile bune. Mai mult, 
până şi căruţa fusese curățată şi revopsită în alb, având 
acum un aspect mult mai dichisit. 

Străbăteau sat după sat, fără să se oprească însă pentru 
mai mult de o reprezentaţie: spectatorii nu erau 
întotdeauna la fel de generoşi ca publicul din Limoux, dar 
încasările erau mai mult decât îndestulătoare, astfel că cei 
trei îşi puteau permite din când în când câte un lux. 

Tânărului Aymon i se părea că zilele treceau în zbor şi că 
găsise, în sfârşit, familia pe care şi-o dorise dintotdeauna. 
Într-adevăr, bunicul Beaufort fusese foarte afectuos, dar 
după izbucnirea războiului cu papalitatea cei doi petreceau 
din ce în ce mai puţin timp împreună. 

De cele mai multe ori, băiatul rămânea singur cu 
slujnicele de la castel, frământându-se din cauza faptului 
că nu era suficient de mare ca să poată merge şi el la 
război. Apoi, în ziua aceea, la Carcassonne, totul se 
terminase. 


— Ce e cu tine Aymon? Chipul ţi s-a întunecat, spuse 
Bahram când se ridicară de la masă. 

— Mă gândeam la bunicul. Moartea lui mă apasă ca o 
piatră de moară. 

— Va trebui să te obişnuieşti cu gândurile acestea. Acum 
eşti abătut, dar nu trebuie niciodată să-ţi atribui o vină 
care nu-ţi aparţine. Beaufort de Daigne era un războinic şi 
ştia foarte bine la ce riscuri se expune îndrăznind să intre 
în Carcassonne. Însă era încredinţat că merita să înfrunte 
primejdia. Bahram tăcu, apoi, observând că băiatul 
continua să fie tulburat, adăugă: Bunicul tău ştia că luptă 
pentru o cauză pierdută: o mână de catari, oricât de bine 
instruiți şi de buni cunoscători ai locurilor ar fi fost ei, nu 
puteau ţine piept prea mult timp unei armate întregi. Şi a 
vrut să facă în aşa fel ca tu să-ţi trăieşti cât mai bine viaţa. 

— Ce vrei să spui cu asta? lţi repet: dacă nu s-ar fi 
hotărât să vină cu mine la maestrul Puyol, nimeni n-ar fi 
reuşit să pună mâna vreodată pe bunicul Beaufort. 

— Chiar crezi asta, tânărul meu prieten? O să-ţi spun o 
parte din povestea mea şi vei vedea că nimeni nu e perfect, 
nici chiar eroii. Azi-noapte, Sarya şi cu mine te-am auzit 
cum plângeai. Nu trebuie să mai fii atât de trist. Vreau să 
ştii că, de când eşti cu noi, viaţa noastră a căpătat, în 
sfârşit, un sens. Din păcate, n-am reuşit să avem un fiu 
căruia să-i transmitem experienţa şi învăţăturile noastre, 
iar suferinţa aceasta părea să ne ducă la pierzanie. Acum 
însă, ai văzut cum s-a schimbat nevasta mea? Şi chiar şi eu 
mi-am regăsit pofta de viaţă, dorinţa de a cânta şi de a 
cutreiera lumea. În sfârşit, tu ne-ai restituit demnitatea şi 
împăcarea cu noi înşine. Şi să nu crezi că demnitatea este 
o calitate pe care o întâlneşti mai degrabă la curţile regilor 
decât într-o căruţă de nomazi. Acum însă, gata cu vorbăria 
goală. Eşti pregătit să asculţi epopeea unui ţigan bătrân? 


Aymon  încuviinţă din cap şi se aşeză mai comod, 
ghemuindu-se pe capra căruţei, în vreme ce Bahram 
începu să-şi depene povestea. Mârţoaga ţiganilor mergea 
în ham agale, trăgând căruţa într-un ritm lent şi constant. 


12 


Germania, anii '30 


Karl Maria Wiligut nu era un simplu adept al 
ezoterismului. Austriac de origine, el se dedicase de foarte 
tânăr teoriei erministe a unei congregaţii oculte ce era 
convinsă că Biblia fusese scrisă în Germania de o divinitate 
numită Krist. Creştinii şi evreii erau consideraţi nişte 
uzurpatori care îşi însuşiseră abuziv paternitatea cărţii 
sfinte. 

Wiligut susţinea că descinde pe linie paternă din uniunea 
dintre o divinitate a aerului numită Asen cu Wanen, zeiţa 
apelor. 

Neputând să facă faţă fanatismului delirant al lui 
Wiligut, soţia sa reuşise să-l interneze într-un sanatoriu 
pentru bolnavi psihic, unde fusese ţinut între 1924 şi 1927. 
Odată declarat vindecat de forma gravă de megalomanie 
de care suferise, îşi reluase contactele cu nenumăraţii săi 
discipoli şi admiratori. După ce îşi luase pseudonimul 
Weisthor, jurase că avea să facă în aşa fel încât întreaga 
lume să recunoască adevărul teoriilor sale. 

În ceea ce-l privea, Heinrich Himmler reuşise să scape 
de arestările efectuate de poliţie după eşecul puciului de la 
Munchen. Nu doar că nu făcuse nici o zi de închisoare, 
dar, la sfârşitul anilor '20, devenise şeful SS. 

Pasiunea pentru cultul originar şi pentru ritualurile 
ezoterice pe care o avea dintotdeauna avea să devină 
adevărata rațiune a existenţei sale după întâlnirea cu Karl 
Maria Wiligut-Weisthor. 


În anul 1930, strălucitorul şi chipeşul ofiţer Reinhard 
Tristan Eugen Heydrich fusese obligat să renunţe la o 
promițătoare carieră în cadrul marinei militare. 

În luna decembrie a aceluiaşi an se căsătorise cu fiica de 
nouăsprezece ani a unui aristocrat scăpătat. În primele 
luni, tânărul cuplu trăise într-o sărăcie lucie. 

Apoi însă, în 1931, la sugestia unui prieten, Heydrich fu 
chemat să lucreze pentru Heinrich Himmler. Şeful SS avea 
nevoie de tineri devotați trup şi suflet cu ajutorul cărora 
urma să pună pe picioare o reţea eficientă de 
contraspionaj. 

— Spuneţi-mi, Herr Heydrich, de ce aţi renunţat la 
marina militară? îl întrebă Himmler, îngustându-şi ochii 
pentru a-l cerceta mai bine, din spatele ochelarilor rotunzi, 
pe tânărul aflat în faţa sa. 

— Este o chestiune strict personală, domnule 
comandant, şi, dacă nu vă deranjează, aş prefera să nu 
vorbesc despre ea. 

— Ar fi bine totuşi să ştiţi de la bun început, Herr 
Heydrich, că între mine şi oamenii mei nu trebuie să existe 
nici un fel de secrete. Şi nici chestiuni personale. 

— Când am întâlnit-o pe Linda von Olsen, soţia mea, am 
părăsit-o pe logodnica mea de atunci, care era fiica unui 
mare industriaş, prieten apropiat al amiralului Raeder, 
comandantul în exercitiu al Marinei. Pentru 
comportamentul meu am fost pedepsit cu concedierea. 

Dar Himmler avea propriile sale informaţii. 

— În schimb, domnule, mie mi s-a adus la cunoştinţă 
faptul că, în realitate, tânăra sedusă şi abandonată l-ar fi 
purtat în pântece pe moştenitorul dumneavoastră. 

— Observ că nu vi se poate ascunde nimic, domnule 
comandant, mormăi Heydrich, nereuşind să-şi ascundă 
stânjeneala. 


— Lăsând acum viaţa dumneavoastră amoroasă 
deoparte, Herr Heydrich, aflaţi că vă consider o persoană 
dotată cu aptitudini deosebite şi, dacă vă veţi alătura 
cauzei noastre, voi face în aşa fel încât să primiţi o funcţie 
pe măsură. 

Erau numeroase vocile care susțineau că trăsăturile 
somatice ale lui Himmler trădau faptul că suferea de 
sindromul Down. Heydrich îl privi cu atenţie: bărbatul 
acela care, în ciuda aspectului său, părea dotat cu o 
inteligenţă şi o viclenie diabolice, îi deschidea porţile spre 
viitor. 

În iulie 1931, Reinhard Heydrich se înrolă în SS. 

Şi pentru Rudolf Hess sosise vremea să fie răsplătit 
pentru loialitatea necondiționată pe care i-o arătase lui 
Adolf Hitler. 

Cu toate că reuşise să scape de arestările operate cu 
ocazia tentativei de lovitură de stat din 1923, Hess se 
predase ulterior de bunăvoie, pentru a-i putea fi alături lui 
Hitler în cele nouă luni de detenţie pe care acesta le 
petrecuse în închisoarea de la Landsberg. În toată acea 
perioadă, Hess îl ajutase pe Hitler să conceapă Mein 
Kampil, viitoarea biblie a ideologiei naziste. 

Chiar şi Rudolf Hess fusese fascinat de ştiinţele 
ezoterice, dar, spre deosebire de Himmler, păstrase o 
atitudine pragmatică şi concretă. 

În anul 1928, Hess contribuise prin toate mijloacele pe 
care le avea la dispoziţie la numirea în funcţia de secretar 
al Societăţii naţionale geografice a fiului unui prieten 
apropiat de-al său. Titularul acelui post avea posibilitatea 
să călătorească şi să efectueze studii în orice colţ al 
planetei. În cursul acestor călătorii, Albrecht Haushofer - 
acesta era numele cercetătorului - culegea informaţii 
secrete din toate domeniile pe care le trimitea direct 
mâinii drepte a lui Hitler. La rândul său, Rudolf Hess 


folosea acele informaţii pentru a-şi pune la punct planul la 
care se gândea de foarte multă vreme. 

În schimbul serviciilor sale, spionul obţinu favoarea de a 
se face „uitate“ originile evreieşti ale familiei Haushofer şi, 
mai târziu, primi în dar o prestigioasă catedră universitară. 


Roma, anii '30 


În anul 1925, nunțiul apostolic Eugenio Pacelli fusese 
transferat de la Munchen, la mult mai prestigioasa 
reprezentantă a Vaticanului de la Berlin, unde rămăsese 
vreme de patru ani. 

La întoarcerea sa la Roma, în 1929, papa Pius al XI-lea îl 
făcuse cardinal şi îl numise secretar de stat. 

Datorită experienţei dobândite, proaspătul înalt prelat 
acordă o mare atenţie situaţiei din Germania. 

— Evenimentele de acolo, obişnuia el să repete, se vor 
repercuta asupra întregii lumi. 


În cabinetul său, cardinalul citea unul dintre rapoartele 
care îi parveneau săptămânal de la Berlin. 

— Ce părere aveţi despre partidul nazist, părinte 
Roeller? îl întrebă Pacelli pe bărbatul din faţa sa, privindu-l 
pe deasupra ochelarilor săi fini. 

— Nu ştiu ce să vă răspund, Eminenţă... Nu aş vrea să 
mă hazardez în a-mi da cu părerea în chestiuni politice. Cu 
siguranţă însă că e nevoie de o mână de fier care să pună 
din nou pe picioare economia ţării mele, care se află de 
prea multă vreme în mâinile evreilor şi ale comuniştilor. 

— Sunteţi secretarul particular al succesorului meu, 
nunțiul apostolic la Berlin, îi replică Pacelli, şi mi se pare 
că este de datoria dumneavoastră să vă formaţi o opinie 
personală. De exemplu, ce spuneţi de ceea ce mi-a scris 
Eminenţa Sa, nunțiul apostolic, despre această stranie 


pasiune pentru ezoterism a multor persoane din anturajul 
lui Adolf Hitler? Îl cunoaşteţi pe vreunul dintre acei magi şi 
falşi profeţi care se pare că se află în spatele unor 
personaje ca Himmler şi Hess? Ştiţi cumva cine este acest 
Karl Maria Weisthor, părinte Roeller? 

— Nu, nu-l cunosc, Eminenţă. În plus, veşmântul nostru 
îmi impune chiar şi mie să nu mă declar de partea 
nimănui, decât a Domnului nostru lisus Hristos, marele şi 
milostivul, rosti preotul, îngenunchind în aşteptarea 
binecuvântării cardinalului. 

Eugenio Pacelli făcu semnul crucii, îngăduindu-i 
părintelui Roeller să se retragă. 

„Omul acesta nu-mi place deloc, are o privire vicleană“, 
îşi spuse cardinalul, privindu-l cum se îndepărtează. 


Wewelsburg, anii '30 


— Vă mulţumesc că aţi venit, Reichsführer Himmler, 
spuse Karl Maria Weisthor, executând ca la carte salutul 
nazist, cu braţul ridicat. Ceea ce am descoperit în cursul 
săpăturilor este de o importanţă cu totul şi cu totul 
singulară, domnule. Cred că ar fi mai bine să discutăm 
între patru ochi. 

— Nu am secrete faţă de camaradul Heydrich, răspunse 
Himmler, arătând spre bărbatul care îl însoțea în acea 
călătorie în Westfalia Nord-Occidentală. 

Impunătorul edificiu din spatele lor era o ruină, însă 
Himmler se îndrăgostise de castelul de la Wewelsburg din 
primul moment în care îl văzuse şi, convins că odată avea 
să devină proprietatea sa, ordonase efectuarea unor 
importante lucrări de restaurare. 

Construcţia data din secolul al X-lea, din epoca în care, 
ameninţaţi de huni, germanii construiseră o aşezare 
fortificată care să-i pună la adăpost de atacurile barbarilor. 


Legenda spunea că între zidurile sale se practicaseră 
încă din cele mai vechi timpuri ritualuri ezoterice, edificiul 
făcând parte dintr-o reţea de castele şi mănăstiri dedicate 
diverselor culturi păgâne. 

În cele din urmă, la jumătatea secolului al XIX-lea, 
abandonat şi transformat în ruine, castelul intrase în 
proprietatea regatului Prusiei. 

— Domnule, vreau să vă arăt ceva care cred că vă va 
interesa, spuse Weisthor, dându-i câteva foi de hârtie 
îngălbenite de vreme, pe care fuseseră scrise o serie de 
semne şi cuvinte. 

— Pare o partitură muzicală, constată Himmler, 
cercetând hârtiile. 

— Mai exact, este un fragment dintr-un cântec medieval. 
De fapt, o canso, cum le spuneau trubadurii din Occitania. 

— Trubaduri din Occitania? Aici, în Westfalia? întrebă 
celălalt, sceptic. 

— Nu este singura particularitate a acestei partituri, 
Excelenţă. Să fiu mai exact: dumneavoastră mi-aţi furnizat 
mâna de lucru necesară pentru efectuarea lucrărilor de 
restaurare a castelului, iar eu mi-am permis să efectuez 
unele cercetări în punctele care relevau un deosebit 
interes geomantic. Am descoperit astfel că întreaga 
structură a castelului de la Wewelsburg este un exemplu 
perfect despre cum poate fi pusă arhitectura în slujba 
magiei. Dovadă în acest sens stă chiar planul orizontal al 
construcţiei, de forma unei săgeți cu vârful îndreptat spre 
nord. Întâmplarea a făcut ca bărbatul care a descoperit 
această partitură să fie expert în muzică veche. Când am 
găsit-o într-o nişă zidită a castelului, omul nostru a 
încercat s-o interpreteze la chitară, însă şi-a dat seama 
imediat că ceva nu era în regulă cu această partitură: 
multe note nu se aflau pe poziţia pe care ar fi trebuit să fie, 
iar greşelile de compoziţie sunt pur şi simplu grosolane. 


Weisthor tăcu un moment, încercând să vadă ce impresie 
făceau spusele sale asupra interlocutorului său, apoi 
continuă: In cele din urmă, folosind un sistem pe care 
muzicienii medievali îl numeau main guidonienne - sau al 
celor cinci degete -, am scos la iveală câteva frânturi dintr- 
un mesaj. Un fel de cod secret. Tânărul nostru cercetător 
mi-a dat asigurări că este pe cale de a-l descifra în 
totalitate, dar eu prefer să vă înmânez dumneavoastră 
manuscrisul, pentru a-l pune la dispoziţia specialiştilor de 
la Berlin. 

Pentru Himmler, descoperirea unor relicve străvechi era 
o experienţă exaltantă: ochii îi străluceau de emotie. 

— Aţi spus, totuşi, că este vorba doar de un fragment, 
nu-i aşa, Herr Weisthor? interveni Heydrich. 

— Da, domnule. Noi credem că avem de-a face doar cu 
prima parte a melodiei, dar suntem în căutarea celei de-a 
doua jumătăţi a manuscrisului. Nădăjduim să se afle 
undeva, tot în interiorul acestor ziduri, numai că până 
acum cercetările noastre nu au dat nici un rezultat. 

— Continuaţi căutările, domnule Weisthor, şi ţineţi-mă la 
curent. Dacă o să consideraţi necesar acest lucru, vă mai 
pot trimite şi alţi oameni. Intre timp, voi da spre cercetare 
acest fragment, dar dumneavoastră trebuie să vă ocupați 
de descoperirea piesei care să elucideze enigma. 

Spunând acestea, Himmler îşi întoarse privirea spre 
ruinele care se înălţau pe fundalul roşu al asfinţitului: 
atracţia imposibil de controlat pe care o avusese faţă de 
castelul de la Wewelsburg căpătase brusc o explicaţie. 
Acum, mai mult ca niciodată, castelul trebuia să devină al 
lui. 


Berlin, anii '30 


În biroul de pe Prinz Albrechtstrasse numărul 9, la 
Berlin, telefonul de pe masa de lucru a lui Himmler începu 
să sune. 

— Heil Hitler, domnule comandant Himmler. Sunt 
colonelul Dieter, de la Technische Ausrüstung und 
Maschinen. 

— Heil Hitler, domnule colonel, răspunse Himmler pe 
obişnuitul său ton rece, distant. 

— Voiam să vă aduc la cunoştinţă noutăţile legate de 
acea compoziţie muzicală în provensala veche. 

— Continuaţi, domnule colonel. Aţi reuşit să descifraţi 
codul? 

— In mare parte da, Herr Reichsführer, dar mai sunt 
încă unele pasaje neclare. Totuşi, din ceea ce am reuşit să 
intuim, mesajul face referire la localizarea ascunzătorii 
unei pietre misterioase, venerată de unele triburi încă din 
cele mai vechi timpuri. Chiar şi o simplă fărâmă din roca 
respectivă ar avea puterea de a ucide pe oricine ar avea 
ghinionul să o atingă sau doar să o privească. 

— Şi unde ar putea fi ascunsă o asemenea armă? 

— Nu suntem încă în măsură să vă răspundem la 
întrebare, Excelenţă. Probabil că această informaţie se 
găseşte în celălalt fragment al partiturii, care, din păcate, 
nu se află în posesia noastră. 

— Ce credeţi, domnule colonel, despre toată povestea 
asta? Spuneţi-mi părerea dumneavoastră, pentru că mie mi 
se pare ceva de domeniul incredibilului. _ 

— Nu ştiu ce să vă răspund, domnule... În unele locuri 
apar destul de des cuvintele „pur“ şi „perfect“, ambele 
având legătură cu religia catară, o credinţă eretică 
răspândită în Franţa, în primele secole ale mileniului 
nostru. Există păreri conform cărora catarii ar fi fost 
deţinătorii unor secrete străvechi şi că adevăratul motiv 
pentru care papa ar fi organizat cruciada împotriva lor ar fi 


fost descoperirea locului în care fusese ascuns Sfântul 
Graal. 

Câteva ore mai târziu, pe scaunele din faţa mesei de 
lucru a lui Himmler se aşezară doi bărbaţi. 

Unul era Reinhard Heydrich, iar cel de-al doilea - o 
veche cunoştinţă a lui Himmler care îmbrăţişase de puţină 
vreme cauza Societăţii Thule. Hermann Pohl desfiinţase 
Ordinul Cavalerilor Teutoni şi ai Sfântului Graal, pe care 
chiar el îl crease, pentru a trece, cu tot cu adepţi, în 
rândurile Societăţii Thule. 

— Am apelat la dumneavoastră deoarece sunteţi 
considerat o autoritate absolută în materie. Spuneti-mi, cât 
adevăr ar putea conţine textul care a fost camuflat între 
notele acestui cântec medieval? îl întrebă Himmler pe 
Hermann Pohl. 

— Eu sunt un cercetător care are pretenţia unei oarecari 
experienţe, domnule, răspunse Pohl. Însă cunoştinţele 
mele decurg din analizarea unor documente reale, 
palpabile. Există totuşi şi relicve pe care nimeni nu le-a 
văzut vreodată, despre care nu avem nici o dovadă 
materială, acestea fiind înconjurate de aura misterioasă a 
legendelor. Dumneavoastră nu de mine aveţi nevoie, ci de 
o persoană care să ştie să lucreze cu repere şi descoperiri 
arheologice. Am un prieten foarte apropiat care locuieşte 
de câţiva ani în Franţa şi care cred că v-ar putea fi de 
folos. Zilele acestea se află aici, la Berlin, în căutare de 
fonduri care să-i permită continuarea săpăturilor începute 
în Languedoc şi a unei edituri care să-i publice un studiu 
despre Sfântul Graal. Numele său este Otto Rahn. 

— Ar fi interesant să avem o întâlnire cu acest domn 
Rahn. Mi-aş dori foarte mult să nu ne refuze o invitaţie la 
cină într-una din zilele următoare, interveni Heydrich, 
punând capăt discuţiei. 


Avea tonul celui ce ştie foarte bine că poate obţine 
oricând ceea ce îşi doreşte. 


Otto Rahn era un bărbat cu o înfăţişare aparent blajină: 
nu foarte înalt, zvelt, cu părul negru şi fruntea înaltă, 
dădea impresia că musculatura - sau, mai bine-zis, 
fasciculele de nervuri - îi era într-o continuă activitate. 

Acceptase invitaţia la unul dintre cele mai elegante 
localuri din Berlin, convins că avea să se întâlnească cu un 
potenţial editor pentru cartea sa Cruciada impotriva 
Graalului, aşa îl lăsase Pohl să înţeleagă când îl 
contactase. 

li recunoscu pe Himmler şi Heydrich chiar în clipa în 
care şeful de sală îl introduse în separeul special al 
restaurantului Horcher. 

— Luaţi loc, Herr Rahn, spuse Himmler, arătând spre 
scaunul liber dintre el şi Hermann Pohl. 

Cercetătorul se aşeză, uimit de neaşteptata întâlnire. Doi 
dintre bărbaţii cu care stătea la masă făceau parte dintre 
cele mai cunoscute personalităţi ale Germaniei. Otto Rahn 
nu era interesat de politică şi nici nu susţinuse în vreun fel 
doctrina nazistă, deşi admitea faptul că, în ultimii ani, 
situaţia economică a ţării sale părea să se fi schimbat în 
bine. lar meritul pentru această schimbare nu putea fi 
atribuit decât partidului lui Adolf Hitler. 

— V-am cerut să acceptaţi invitaţia noastră, domnule 
Rahn, spuse Heydrich după prezentările şi banalităţile de 
început, deoarece am aflat că aţi scris un studiu foarte 
interesant despre Sfântul Graal. 

În timp ce vorbea, Heydrich scoase din geantă un teanc 
de hârtii bătute la maşină. Rahn recunoscu imediat copia 
propriului manuscris pe care o trimisese mai multor 
edituri. 


— Observ că v-aţi documentat, Herr Heydrich, răspunse 
Otto Rahn, din ce în ce mai mirat. 

— Bineînţeles, întrucât este foarte important pentru noi 
să ştim cum lucrează oamenii cu care vrem să colaborăm. 
Atât eu, cât şi comandantul Himmler am citit studiul 
dumneavoastră şi l-am găsit a fi foarte valoros. Suntem 
convinşi că în curând veţi primi o ofertă mai mult decât 
mulţumitoare de publicare. 

Era evident că şefii nazişti rezolvaseră deja problema 
publicării. Lui Rahn îi fu limpede că cei doi aveau intenţia 
să-i ceară ceva în schimb. 

Cu obişnuita sa atitudine autoritară, Himmler puse 
punctul pe „i“: 

— Aş dori să aflu opinia dumneavoastră personală asupra 
Sfântului Graal, Herr Rahn. lar prin „opinie personală“ 
înţeleg o părere întru totul lipsită de figurile de stil literare 
sau retorice cu care scriitorii obişnuiesc să-şi 
condimenteze lucrările. 

— Aţi spus lucrurilor pe nume, domnule, răspunse Rahn. 
Dintotdeauna, Sfântul Graal a constituit un subiect 
preferat pentru opere literare, fie ele de mare succes sau 
pierdute în uitare. De la Parzival, de Wolfram von 
Eschenbach, trecând prin întreaga operă despre 
legendarul rege Arthur, până la scrierile contemporane, 
povestea Graalului a fost exploatată la maximum pentru a 
suscita interesul şi curiozitatea publicului. Nimic din tot ce 
s-a scris nu este însă credibil din punct de vedere ştiinţific, 
domnilor. După ani lungi de cercetare, am ajuns la 
concluzia că ceea ce este numit în mod comun Graal 
trebuie să fie, de fapt, un obiect precreştin a cărui origine 
se pierde în negura vremurilor şi care a devenit un simbol 
tocmai pentru că nu i se cunoaşte valoarea. Bineînţeles, 
domnilor, că aceste convingeri ale mele sunt vag reflectate 
în textul cărţii şi sunt încredinţat că nu trebuie să pun în 


discuţie discreţia domniilor voastre subliniind 
confidenţialitatea acestei discuţii. 

— Continuaţi, domnule Rahn, spuse Heydrich. 

— Graalul nu este un vas şi nici pocalul din care Iisus 
Hristos a băut vin înainte de a fi răstignit sau în care Iosif 
din Arimateea a strâns câteva picături din sângele 
Mântuitorului în timp ce acesta agoniza pe cruce. Nu este 
nici un smarald persan nepreţuit, cu puteri magice, 
transportat din nisipurile africane până la fortărețele 
catare. Da, Graalul este o piatră, dar nu are nici un fel de 
însuşiri magice. Sau, mai bine zis, puterile acestui obiect 
puteau fi considerate supranaturale în Antichitate. Astăzi 
însă, în epoca modernă, noi preferăm să dăm explicaţii 
raţionale anumitor fenomene. 

— Cum ar fi? 

— Din informaţiile culese de mine - şi, în general, a fost 
vorba de balade, legende, poveşti transmise din tată în fiu 
- s-ar zice că toate presupunerile se îndreaptă în aceeaşi 
direcţie: puterea pietrei este aceea de a ucide pe oricine 
are nenorocul să o privească. Ceea ce înseamnă că emite 
radiaţii letale. 

— Şi aveţi idee din ce fel de materie este compus? îl 
întrebă Himmler, fixându-l cu privirea. 

— Experimentele lui Rutherford sau cele mai recente ale 
lui Chadwick şi Feather, cercetările lui Fermi sau cele ale 
soţilor Curie sunt de notorietate publică, domnilor. Ştim, 
aşadar, că universul mineralelor mai are încă multe 
secrete pentru noi, la fel ca şi adâncul oceanelor; cu toate 
acestea radiațiile radioactive alfa sunt o realitate 
demonstrată. Nu ştim încă ce efecte poate avea asupra 
corpului uman o iradiere masivă cu particule radioactive. 
Nu suntem nici în măsură să explicăm cum se poate 
descoperi, în natură, concentraţia maximă a acelor 
minerale. Sunt convins însă că acolo, prin părţile 


comitatului Languedoc, printre piscuri inaccesibile şi 
ruinele castelelor care au servit drept refugii pentru catari, 
se află importante depozite naturale de material 
radioactiv. Vreme de doi ani am trecut prin sită întreaga 
regiune cu un instrument de precizie inventat de Geiger în 
urmă cu cincisprezece ani. Dar, până acum, rezultatele 
sunt dezamăgitoare. În ciuda acestui fapt, eu îmi menţin 
convingerile. 

— Suntem şi noi de acord cu dumneavoastră, Herr Rahn. 
Acesta este şi motivul pentru care vă cerem să lucraţi 
pentru noi. 

Cererea lui Himmler era, de fapt, un ordin. 


13 


Teheran, 2006 


— O cacealma? 

Gholam Pashelvi devenise pământiu la faţă. Vreme de 
câteva secunde, de furie îşi pierdu vocea. 

Apoi, ayatolahul îşi mângâie barba întunecată şi ţepoasă, 
îşi potrivi cu un gest mecanic ochelarii pe nas, după care 
explodă asemenea unei oale sub presiune. 

— Cum e posibil ca totul să fi fost doar o înşelătorie? 
Cum adică înşelătoria nu a fost altceva decât un mod de 
intimidare a Occidentului şi de influențare a pieţei 
petrolului? 

Nard Sourush stătea în faţa lui cu expresia unui tigru 
domesticit certat de dresor. 

— Ţineţi totuşi cont că această punere în scenă a adus 
un profit de câteva miliarde de dolari, care acum se află în 
trezoreria ţării. De fiecare dată când la nivel internaţional 
se vorbea despre o ameninţare nucleară, preţul barilului 
de petrol creştea cu câţiva dolari. Pentru Iran, a fost ca o 
mană cerească. Excelenţă, nu pot să-l condamn pe 
predecesorul dumneavoastră pentru o minciună care a 
adus în seifurile ţării câteva miliarde de dolari. Şi să nu 
uităm, de asemenea, că aceşti bani, pătaţi de sângele 
necredincioşilor, au servit la finanţarea fraţilor noştri... 

— Doar o cacealma! repetă Pashelvi, incapabil să iasă 
din starea de şoc. Puterea nucleară a Iranului nu e altceva 
decât o cacealma. 

— Exact, Excelenţă. Cu energia produsă de fabuloasele 
noastre centrale nucleare am putea, cel mult, să aprindem 


un chibrit, dar numai după ce îl vom fi frecat în prealabil 
de scăpărici, se înţelege... 

— Şi instalaţiile noastre de la Bushehr, Ahwaz şi 
Isfahan... mândria tehnologiei naţionale... un avertisment 
la adresa tuturor necredincioşilor... 

— Nu aş vrea ca vorbele mele să vi se pară 
ireverenţioase, Excelenţă. Însă, în calitatea mea de supus 
devotat dumneavoastră până la moarte, prefer să vă spun 
exact cum stau lucrurile: fabricile noastre cele mai 
moderne nu au nici măcar un gram de material fisionabil 
sau de alte componente radioactive. Nu sunt altceva decât 
nişte uriaşe platouri cinematografice în care figuranţii se 
învârt de colo-colo, dând impresia că muncesc pe brânci, 
construite doar pentru a-i deruta pe eventualii observatori. 
Chiar şi inspectorii internaţionali care au vizitat centralele 
noastre nucleare au fost înşelaţi cu ajutorul unor trucuri 
abile. 

Privirea lui Pashelvi deveni brusc atentă, iar în clipa 
următoare bărbatul se îndreptă de spate, ieşind din starea 
de năuceală care îl cuprinsese. 

— Stai puţin... spuse. Stai puţin... Poate că reuşim să 
întoarcem situaţia în favoarea noastră... 


Roma, 2006 


În picioare, în faţa pupitrului, Sara Terracini tocmai îşi 
încheia discursul. 

Marele salon al palatului de secolul al XVIII-lea din 
apropierea Romei devenise neîncăpător. 

— Aşadar, suntem în măsură să restituim lumii aceste 
extraordinare vestigii, spuse cercetătoarea, în timp ce pe 
ecranul din spatele său erau proiectate imaginile unor 
statui, fresce şi vase antice. Şi pentru asta trebuie să 
mulţumesc Fundaţiei van der Duick din Asunción, fără 


ajutorul căreia ne-ar fi fost cu neputinţă să ducem la bun 
sfârşit săpăturile. Pot spune că astăzi s-a deschis o nouă 
fereastră spre viaţa cotidiană a Romei antice, de vreme ce, 
în apropierea oraşelor devastate de erupția vulcanului 
Vezuviu în anul 79 d.Hr., am scos la iveală un nou Pompei. 
Şi, chiar dacă situl pe care l-am scos la suprafaţă nu este la 
fel de întins precum cel de la Pompei, descoperirea noastră 
nu poate fi considerată mai puţin importantă. 

Centrul condus de Sara Terracini tocmai încheiase cu 
succes prima fază a unor importante săpături în regiunea 
Campania, în cursul cărora fusese scos la lumină un antic 
centru termal roman. 

— Ştiu că este un paradox, dar în arheologie cele mai 
cumplite catastrofe naturale ne oferă posibilitatea 
descoperirii unor situri aproape intacte. La fel s-au 
petrecut lucrurile şi în cazul ultimei noastre reuşite, 
datorită căreia putem cunoaşte astăzi mai bine viaţa de zi 
cu zi a strămoşilor noştri. Materialul vulcanic care a 
îngropat la zeci de metri sub pământ o localitate întreagă a 
ferit-o de degradarea pricinuită de trecerea anilor. Acum 
însă îl invit la microfon pe preşedintele fundaţiei care a 
făcut posibilă această descoperire. Are cuvântul domnul 
van der Duick. 

Deman van der Duick era un bărbat a cărui vârstă era 
greu de precizat: putea avea şaizeci de ani, dar la fel de 
bine şi optzeci. Avea înfăţişarea unui om blajin şi amabil, 
cu nasul uşor acvilin şi părul alb ca zăpada. Limpezimea 
ochilor îi era scoasă în evidenţă de o pereche de ochelari 
cu ramă fină. Se mişca cu pas atletic şi cu mişcări 
impulsive, neobişnuite la un bărbat trecut de prima 
tinereţe. Provenea dintr-o familie de origine olandeză care 
emigrase în Paraguay încă de la primele semne ale 
instabilității politice din Europa, care aveau apoi să ducă la 
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Acolo, 


tânărul Deman începuse să se intereseze de extracția şi 
comercializarea aurului şi a pietrelor preţioase. In numai 
câţiva ani, devenise cel mai important negustor în domeniu 
din America de Sud şi unul dintre cei mai cunoscuţi din 
întreaga lume. Avea o intuiţie infailibilă: la începutul 
activităţii sale, reuşise de nu mai puţin de trei ori să dea 
lovitura, concesionând perimetre miniere despre care se 
credea că sunt secătuite, dar care în realitate adăposteau 
în adâncuri filoane aurifere aparent inepuizabile. Deman 
van der Duick vorbi într-o engleză impecabilă, uşor 
îndulcită de inflexiuni hispanice. După ce le adresă un 
salut curtenitor celor din sală, discursul său se axă pe 
calităţile celei pe care el o considera artizanul 
remarcabilei descoperiri arheologice: cercetătoarea Sara 
Terracini. 


Trecuse mult de miezul nopţii când Sara se întoarse 
acasă, la vila sa din centrul istoric al Romei. Avea senzaţia 
că pantofii de ocazie, cu tocuri foarte înalte, îi sfâşiau pur 
şi simplu picioarele. Şi-i scoase înainte de a trece pragul 
casei. 

Deschise computerul în timp ce se dezbrăca, lăsând să-i 
alunece pe podea rochia de mătase. Se privi în oglindă şi 
ceea ce văzu o mulţumi pe deplin: trecerea anilor nu-i 
slăbise deloc tonusul atletic al trupului. Doar cu chiloţi şi 
sutien, se aşeză în faţa monitorului: nu-i trebuiau mai mult 
de câteva secunde pentru a-şi verifica e-mailul. 

Un clinchet din difuzoare îi semnală faptul că şi prietenul 
său de departe se afla online. 

Mesajul care îi apăru pe ecran o făcu să zâmbească. 


— Deci? îi scrise Oswald Breil. 

— Eu zic s-o luăm de la început, domnule Breil... Bună seara, ce mai 
faci, draga mea prietenă Sara? Sper că ultimele tale zile de muncă 
extenuantă nu te-au adus într-o stare cataleptică... 


— Observ că munca extenuantă nu te împiedică să fii trează la 
asemenea ore târzii: acolo, la voi, ar trebui să fie... 

— Două fără un sfert noaptea, într-adevăr. Tocmai m-am întors de la 
o conferinţă la care au luat parte autorităţile, presa şi sponsorul meu... 
Ia te uită! De unde şi până unde trebuie să-ţi dau socoteală pentru 
programul meu?... 

— Nu-i nevoie: şi aici, în America, ziarele sunt pline de articole 
referitoare la atrăgătoarea arheoloagă italiană. Dacă aş vrea să aflu 
cum îţi petreci timpul, ar fi de-ajuns să citesc pagina de informaţii 
externe a oricărui cotidian. Sunt mândru de succesul tău, Sara. 

— Să ştii că nu am avut deloc o perioadă liniştită, Oswald. De aceea 
am şi rămas oarecum în urmă cu lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o. 
Pe de altă parte însă, chiar tu mi-ai spus că nu e ceva urgent... 

— Da, într-adevăr, nu e nici o grabă, numai că, ştii, să mă laşi aşa, 
cu răsuflarea tăiată... 

— Ca să-ţi taie cineva răsuflarea ţie, cred că respectivul ar trebui să 
stârnească un potop în toată regula, Oswald Breil. Oricum, pot să-ţi 
spun că totuşi am reuşit să decodific alte câteva pagini. Nu le-am 
prelucrat, dar, dacă vrei, ţi le pot trimite aşa. Şi îţi promit că zilele 
următoare mă voi ocupa mai mult de jurnal. 

— Mulţumesc, draga mea prietenă. Shalom, Sara. 


Câteva secunde mai târziu, Sara apăsa tasta „enter“, 
trimițând paginile decodificate ale jurnalului, apoi se lăsă 
zâmbind pe spătarul scaunului. 

Işi scoase chiloţii şi sutienul, traversă goală camera şi 
intră sub duş. Răcoarea jeturilor de apă pe pielea 
catifelată a Sarei avu darul să-i stăvilească inexplicabila 
senzaţie de excitare care o cuprinsese dintr-odată. 


Oswald şi-o închipui pe Sara în faţa computerului aşa 
cum o văzuse mereu: cu ochelarii pe nas, îmbrăcată cu 
obişnuita pijama de flanel pe care şi-o punea atunci când 
primele semne de iarnă se făceau simţite în Cetatea 
Eternă. 

— Noapte bună, Sara! murmură el, apoi începu să 
citească textul pe care prietena sa de peste Ocean tocmai 
i-l trimisese. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, 4 mai 
1976: 


Nu reuşesc să-mi explic motivul, dar azi-dimineaţă, la ora opt, când 
am păşit pe verandă şi l-am văzut pentru prima dată pe Erick 
Neumann, mi-am amintit de scena din romanul Dracula de Bram 
Stoker în care tânărul avocat Jonathan Harker este întâmpinat de 
contele transilvan. 

Neumann m-a primit cu răceala unei statui de gheaţă, şi tentativa 
mea de a-i îndulci atitudinea rigidă cu o strângere călduroasă de mână 
şi un surâs strălucitor a eşuat. 

Gazda mea îşi duce foarte bine cei şaptezeci de ani pe care îi are. 
Pielea obrajilor este întinsă şi fără riduri. Ochii de un albastru-cenuşiu 
sunt vioi şi atenţi. Are peste un metru optzeci înălţime, iar umerii îi 
sunt drepţi şi robuşti: pare un fost atlet care nu a abandonat niciodată 
antrenamentul fizic. Într-o engleză perfectă, m-a invitat să mă aşez la 
masa lui. 

— Sper că vi s-au comunicat micile reguli ale casei, care vă vor 
garanta un sejur cât se poate de plăcut aici, la Residencia. Sunt 
convins că Agnes, credincioasa mea colaboratoare, v-a spus că vă este 
cu desăvârşire interzis să faceţi fotografii fără o aprobare prealabilă. 
În plus, trebuie să vă spun că nu am deloc intenţia de a aborda în 
interviu alte subiecte pentru care nu mi-am dat acordul. Avocaţii mei 
vă vor da consimţământul pentru publicarea interviului abia după ce 
vor fi citit materialul în forma sa finală. 

Nu reuşesc încă să-mi explic această ostilitate faţă de obiectivul 
aparatului de fotografiat. Cu toate acestea, sunt mulţumit că 
Documento va fi primul ziar care va reuşi să publice interviul pe care 
celelalte ziare nu au reuşit să-l obţină. 

În dimineaţa aceea, Erick Neumann trebuia să finalizeze câteva 
probleme de afaceri, aşa că, imediat după ce şi-a terminat micul dejun 
frugal - fructe, sucuri şi produse de patiserie demne de cele mai 
luxoase hoteluri -, s-a retras, lăsându-mă în grija frumoasei Agnes, 
care mi-a propus să vizitez Residencia. Trebuie să recunosc că turul 
reşedinţei lui Neumann s-a dovedit a fi foarte interesant, iar ghidul, 
amabil şi bine pregătit. Ă 

Planul construcţiei este de forma literei U. În corpul central, care se 
înalţă pe trei etaje, se află încăperile de uz comun, cum ar fi uriaşul hol 
de la intrare sau veranda pentru micul dejun. 


La primul etaj se află şase dintre cele nouă apartamente în care este 
împărţită zona dormitoarelor. Alte două se află la al treilea - şi ultimul 
- etaj, ocupat în mare parte de Erick Neumann. 

Aripile laterale ale clădirii au o lungime de cel puţin şaizeci de 
metri. În cea din dreapta se află birourile lui Neumann, sala de 
şedinţe, secretariatul personal al preşedintelui companiei şi o uriaşă 
sală de aşteptare; în aripa din stânga sunt birourile întregului personal 
de conducere al unui imperiu economic care - sunt din ce în ce mai 
convins de acest lucru - poate concura cu succes cu cele mai puternice 
concerne multinaționale din lume. 


14 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


În limba tribului migos, muntele acela în formă de con, 

cu două piscuri semeţe, era numit pog. 
__O potecă abruptă şi accidentată ducea până în vârful lui. 
Intre cele două piscuri se înălța o structură de piatră, 
compusă din două blocuri verticale dispuse paralel 
deasupra cărora fusese sprijinit un al treilea, orizontal. În 
preajma solstițiului de vară, prin spaţiul dintre lespezi 
razele de soare păreau că se filtrează, proiectând pe 
suprafaţa unui al patrulea bloc de piatră - mai închis la 
culoare şi situat în spatele celorlalte trei - imaginea 
stilizată a unui fluture. Fenomenul devenea din ce în ce 
mai intens odată cu apropierea solstițiului de vară, pentru 
ca apoi să se estompeze treptat, cu fiecare nou asfintit. 

În jurul impozantei structuri de granit, se părea că 
natura ţinuse să construiască un amfiteatru. Era locul în 
care se celebrau ritualurile de căsătorie. 

Când imaginea luminoasă începea să prindă formă, 
miresele traversau pe rând spaţiul dintre dolmen şi cea de- 
a patra lespede, în aşa fel încât imaginea fluturelui să se 
reflecte pe veşmintele lor imaculate, la nivelul pântecelui. 
Apoi, marele sacerdot, aşezat într-un jilţ situat la o 
înălţime mai mare faţă de restul martorilor, pronunţa 
formula nupţială. Abia după acel moment sacru viitorii soţi 
- care până atunci asistaseră la ritual privindu-şi de 
departe miresele - se puteau ridica, să se apropie de ele şi 
să le ia de mână. 


Pentru tribul migos, uniunea dintre un bărbat şi o femeie 
era indisolubilă: căsătoria era sfântă, iar cel ce se făcea 
vinovat de adulter era pedepsit cu surghiunul. 

Numai bărbaţilor văduvi li se îngăduia o a doua 
căsătorie. 


Athor urca sprinten poteca ce ducea către pog. Părea că 
nici nu simţea greutatea trupului pe care îl purta pe umeri. 
Se oprea totuşi din loc în loc ca să verifice dacă Dehal mai 
respira. Nu era convins că femeia pe care o iubea avea să 
mai trăiască mult: trebuia să se grăbească. 

Când ajunse la altar, soarele începuse deja să se 
coloreze în roşul intens de dinaintea asfinţitului. Cu 
mişcări delicate şi pline de iubire, o sprijini pe Dehal în 
locul pe unde le văzuse trecând de atâtea şi atâtea ori pe 
tinerele mirese ale tribului. 

Razele soarelui pătrunseră printre lespezile dolmenului, 
iar pe pântecele lui Dehal începu să prindă formă, din ce în 
ce mai clar, conturul fluturelui. 

Era momentul în care marele sacerdot trebuia să 
pronunţe formula de consfinţire a uniunii. Ochii lui Athor 
era umflaţi de lacrimi, dar, cu toate acestea, vocea i se 
auzi fermă. 

— Dehal, fiica lui Aker, te însoțesc cu Athor, fiul lui Sar. 
Începând de astăzi, prin acest legământ ce nu va putea fi 
niciodată desfăcut, sunteţi uniţi până la sfârşitul zilelor 
voastre. Fie ca însoţirea voastră să fie luminată de surâsul 
a cât mai mulţi fii şi de bunăvoința zeului Hosh. 

Apoi, în timp ce vocea i se frângea într-un hohot de 
plâns, Athor adăugă: 

— Iubirea mea, de va fi să te stingi, jur că nici o altă 
femeie nu îţi va lua locul. 

Acele cuvinte şoptite la urechea lui Dehal înfăptuiră 
minunea. 


Dehal îşi mişcă imperceptibil capul şi încercă să 
vorbească. 

Athor îi mângâie fruntea şiroind de sudoare. Apoi îi 
susură la ureche să nu se neliniştească, pentru că totul 
avea să se termine cu bine. El însă nu era nici pe departe 
liniştit: trebuiau să se întoarcă la peşteră şi, chiar dacă ar 
fi încercat să meargă fără nici un popas, avea să ajungă 
acolo după miezul nopţii. 

O săltă din nou pe Dehal pe umeri, dar nu apucă să facă 
nici măcar un pas, când auzi în spatele său o voce 
amenințătoare: 

— Stai! 

Cei doi oameni ai lui Goreth îi blocaseră calea, cu 
suliţele aţintite spre el. 

Mâna lui Athor atinse instinctiv centura: pumnalul se 
afla la locul său. 

— Sunteţi migos, lăsaţi armele jos! Eu sunt frate de-al 
vostru. 

— Ba nu, tu eşti un trădător, Athor, şi dacă nu te dai 
prins, te vom omori. 

Trupul lui Dehal fu scuturat de un frison, iar Athor se 
aplecă s-o lase din nou pe iarbă. 

— Ţi-am poruncit să nu te mişti! repetă pe un ton aspru 
unul din migos, înaintând spre el. 

Celălalt rămase cu câţiva paşi în spate, în poziţie de atac. 
Cei doi cunoşteau bine curajul fiului lui Sar. 

Athor se mişcă cu rapiditatea unei fiare, năpustindu-se 
drept spre lancea adversarului. Palmele sale se încleştară 
pe vârful suliţei. Fără să-i pese de rana provocată de piatra 
ascuţită, trase sulița din mâna celuilalt, o apucă cu o 
mişcare iute de mâner şi lovi fără să ezite. 

Bărbatul, cu ochii holbaţi, avu o tresărire bruscă în clipa 
în care sulița îi străpunse pieptul. 


Totul se petrecuse în câteva secunde. Cel de-al doilea 
migos, cel care ar fi trebuit să acopere spatele tovarăşului 
său, rămase înmărmurit, îngrozit de rapiditatea cu care 
acţionase fiul lui Sar. Frica îl făcu să arunce sulița aproape 
la întâmplare, fapt pentru care lui Athor îi fu uşor să evite 
lovitura. Omul făcu câţiva paşi înapoi, apoi ridică braţele în 
semn că se predă. N 

— Opreşte-te, frate al meu. În numele lui Hosh, nu mă 
omorî! urlă bărbatul. 

Athor şovăi câteva clipe, suficiente însă pentru ca mâna 
celuilalt să coboare brusc la centură şi să apuce pumnalul. 
De data aceasta, omul lui Goreth ţinti cu precizie, iar lama 
se înfipse în umărul drept al lui Athor. 

Se părea însă că nimic nu-l putea opri pe fiul lui Sar. 
Tânărul îşi încleştă mâna pe mânerul pumnalului, îl trase 
din rană şi dintr-un salt se aruncă asupra adversarului său: 
cu o singură lovitură sigură, îi reteză beregata. 

Apoi, cu inima strânsă şi fără să-i pese de răni, îşi săltă 
mireasa pe umeri şi începu lungul coborâş spre peşteră. 

Noaptea se lăsase de mult când ajunse la adăpost. 

Inainte de a se întinde lângă Dehal, îşi spălă propriile 
răni şi pe cele ale femeii, ungându-le apoi cu un amestec 
de ierburi vindecătoare. Când îşi trecu degetele prin părul 
soţiei sale, pe buzele lui Athor înflori un zâmbet încărcat 
de iubire. 

Athor se aşeză în genunchi lângă ea şi îi puse pe frunte o 
cataplasmă din muşchi umed şi frunze înmuiate în apă de 
izvor. 

După care, istovit, adormi. 


— Unde mă aflu? murmură Dehal. 

De când se întorseseră de la pog, soarele apusese şi 
răsărise de două ori, fără ca tânăra femeie să-şi fi 
recăpătat vreo clipă cunoştinţa. 


Athor îi luă mâna într-a sa. 

— Acum eşti în siguranţă. Sunt lângă tine, spuse el, 
nevenindu-i să creadă că, în sfârşit, coşmarul se terminase. 

— Athor?... Oare am fost adusă înaintea zeului Hosh? 
Atunci înseamnă că moartea e dulce, de vreme ce visele ţi 
se împlinesc. 

Peştera luminată slab de cele câteva torţe oferea o 
privelişte magică. Stalactitele albe care coborau din tavan 
păreau uriaşe cascade imaculate de gheaţă, părând, în 
flăcările pâlpâitoare, că se mişcă. Chiar şi desenele de pe 
bolta înaltă a sălii păreau să danseze în reflexiile focurilor. 

— Nu, Dehal. Trăieşti şi eşti în siguranţă împreună cu 
mine într-o peşteră. 

— Aş vrea câteva picături de apă, Athor. Te rog. Bărbatul 
îi umezi buzele. Femeia pe care o iubea avea să trăiască, 
acum era sigur. 


Perfidul Goreth numărase zilele scurse de la fuga lui 
Athor: trecuseră mai mult de patruzeci, dar nimeni nu 
dăduse de urma fratelui său vitreg şi a femeii sale. 

În schimb, fuseseră găsite leşurile celor doi migos trimişi 
în urmărirea lui Dehal. „Asta nu înseamnă nimic, îşi 
spunea Goreth. În desişurile pădurii s-ar fi putut întâmpla 
să dea piept cu orice vrăjmaş. Începând cu războinicii 
davaar.“ 

Acum nu-i mai lipsea decât un singur lucru pentru ca 
învestitura lui ca rege al tribului migos să fie recunoscută 
de toţi supuşii săi: discul lui Hosh. 

Până când nu avea să intre în posesia relicvei sfinte, 
Goreth nu putea avea linişte. 

Sfatul celor Cinci bătrâni îi ceruse deja socoteală pentru 
această omisiune: nu se întâmplase niciodată ca un rege să 
nu se afle în posesia discului lui Hosh, fără de care nimeni 


nu-şi putea asuma menirea de mare sacerdot al tribului 
migos. 

Bătrânii îl convocaseră pe Goreth în faţa sfatului, iar 
acesta îi asigurase că în scurt timp avea să le dovedească 
legitimitatea rangului pe care şi-l asumase. 

Regele uzurpator ştia însă foarte bine că singurul care 
cunoştea poziţia exactă a Templului Secret, locul în care 
era păstrat şi discul lui Hosh, era Athor. 

După angajamentul lui Goreth, cel care luă cuvântul fu 
Aker, tatăl lui Dehal şi membru în Sfatul celor Cinci 
bătrâni. 

— lată, Goreth, că au trecut mai mult de patruzeci de 
asfinţituri de când tatăl tău, regele Sar, a fost ucis, iar tu 
te-ai proclamat rege al neamului migos. Noi însă aşteptăm 
în continuare ca tu să ne prezinţi dovada... 

— Te îndoieşti, oare, de cuvântul meu, Aker? 

— Nu, dar vreau ca legea să fie respectată. 

— Şi cine trebuie să se îngrijească de respectarea legii, 
dacă nu regele? Cu siguranţă că nu tu, un ghicitor! 

— Nu, nu eu, Goreth, însă dinainte ca strămoşii 
strămoşilor noştri să fi venit pe lume cel care vrea să fie 
căpetenia neamului nostru trebuie să demonstreze că ştie 
unde se află Templul Secret... 

— lar eu sunt acela care cunoaşte locul tainic al 
templului lui Hosh: am fost acolo de mai multe ori de când 
părintele meu a murit. Am alimentat focurile veşnice, căci 
altfel mânia lui Hosh s-ar fi abătut asupra satului nostru, 
minţi Goreth, apoi adăugă: Athor, trădătorul, a reuşit să 
pună mâna pe discul sacru. Vă cer să-mi îngăduiţi timpul 
necesar pentru recuperarea talismanului sacru. 

— Ai avut la dispoziţie mult mai mult timp decât îţi era 
necesar, Goreth. 

— Şi ce ar trebui să fac? Să făuresc eu însumi un disc din 
metal lucitor numai ca să-ţi mulţumesc ţie râvna cu care ţii 


să respecţi tradiţia? Spune-mi tu, înţeleptule Aker, ce altă 
dezlegare vezi? 

— Singura dezlegare este următoarea: locul ce i se 
cuvine regelui şi marelui sacerdot al tribului migos să fie 
ocupat de acela care are acest drept. 

— Vrei să spui că nu sunt eu regele vostru? întrebă 
Goreth, cu chipul schimonosit de furie. 

— Vreau să spun ceea ce am spus: să fie aclamat ca rege 
acela care va putea demonstra că el este regele. 

— Te corectez, Aker: va fi rege acela care va reuşi să mă 
detroneze. Până atunci, eu sunt căpetenia acestui trib, 
aşadar şi a ta, ghicitorule. Voi porunci să fii exclus din 
Sfatul bătrânilor şi vă avertizez că oricine va mai îndrăzni 
să se îndoiască de mine va fi pedepsit cu moartea. 


— Aduceţi-l aici pe Mizda, porunci regele străjerilor. 
Tânărul care îl eliberase pe Athor din robia davaarilor fu 
scos din coliba în care era ţinut închis. 

Zilele lungi de carceră lăsase semne evidente pe trupul 
robust al tânărului. 


În piaţa din mijlocul satului se adunase toată suflarea 
aşezării. La dreapta, rânduiţi într-un loc mai ridicat faţă de 
restul mulţimii, stăteau membrii Sfatului celor Cinci 
bătrâni. Aker avea să facă parte pentru ultima oară din 
juriul care urma să dea sentinţa. Ghicitorul înţelese că 
avea să fie singura voce disonantă în judecata lui Mizda: 
deşi recunoscuseră că o făceau cu inima îndoită, ceilalţi 
membri ai Sfatului trecuseră de partea noului rege. 

Goreth stătea în picioare în mijlocul pieţei. 

— Omul acesta se face vinovat de cea mai gravă vină: 
trădarea neamului său, prin nesocotirea poruncilor regelui 
său, spuse el, adresându-se Sfatului celor Cinci bătrâni. 
Cer să fie condamnat la moarte. 


— Ce ai de spus în apărarea ta, Mizda? întrebă unul 
dintre judecători. 

— Nu sunt vinovat. Eu am vrut să-i salvez viaţa lui Athor, 
fiul lui Sar şi regele nostru după lege. 

— Cunoşteai porunca regelui? întrebă din nou bătrânul. 

— Da, recunoscu Mizda, în vreme ce un murmur general 
se înălţă din rândul mulţimii din piaţă. 

— Sfatul celor Cinci bătrâni a hotărât: Mizda, eşti 
condamnat la moarte, rosti sentinţa unul dintre judecători. 
După ce aşteptă ca rumoarea mulţimii să se domolească, 
bătrânul continuă: Am luat în considerare şi cererea lui 
Aker, singurul dintre noi care s-a opus sentinţei: în prima 
noapte cu lună plină, condamnatul va fi condus de marele 
sacerdot la Templul Secret şi lăsat în bătaia Pietrei Sacre, 
până când zeul Hosh se va îndestula cu duhul său. Aceasta 
este voia legii noastre. 

Chipul lui Goreth deveni fioros: ochii săi părea să trimită 
fulgere în direcţia lui Aker, ghicitorul. 

— Aşa voi face, spuse Goreth, întorcându-se spre 
mulţime. Luna plină va răsări în curând, iar atunci îl voi 
duce pe Mizda la templu. Işi va ispăşi pedeapsa în faţa 
marelui zeu Hosh. 


— Ce spuneţi? Cum adică, Aker a fugit? Goreth nu ştia 
dacă să se înfurie sau să se declare mulţumit de veste. 

— Chiar aşa, rege al meu. Azi-noapte, Aker a profitat de 
o clipă de neatentie a străjilor noastre şi a părăsit satul, 
pierzându-şi urma. 

— Atunci, străjerii să fie închişi şi să plătească pentru 
neglijenţă. Observ că Sfatul bătrânilor va avea mult de 
lucru atât timp cât eu voi fi regele vostru. 


Aker înainta şchiopătând prin pădure. 


Ştia că era aproape cu neputinţă să dea de urma lui 
Athor sau a iubitei sale fiice Dehal, dar aceea era singura 
lui scăpare: pentru el nu mai era loc printre oamenii din 
neamul său. 

Cu câteva nopţi în urmă avusese un vis premonitoriu: o 
văzuse pe Dehal pe culmea unui munte. Chipul fiicei sale 
avea culoarea de ceară a morţii şi părea să plutească în 
aer. Totuşi, Dehal nu părea tristă; dimpotrivă, îşi aminti 
bătrânul, cuvintele pe care le rostise în vis erau liniştitoare 
şi pline de bucurie. 

O zărise îndepărtându-se, iar când se trezise, Aker nu 
fusese încercat de acel sentiment tulburător care însoțea 
de obicei prevestirile nefaste. 

Fuga din sat nu era întâmplătoare: bătrânul cunoştea 
bine priveliştea pe fundalul căreia se derulase visul. 


— Încet, Dehal. Sănătatea ta este încă fragilă şi nu 
trebuie să faci mişcări bruşte: rana ar putea să se 
redeschidă, spuse Athor, în vreme ce tânăra femeie plonjă 
în apa limpede a râului. 

— Sunt mai puternică decât îţi închipui, Athor, îi 
răspunse ea, aruncându-i o privire maliţioasă. 

Se aflau într-un luminiş care semăna cu locul în care 
trupurile lor se împreunaseră pentru prima şi singura dată. 
Trecuse parcă o eternitate de atunci. 

Femeia ieşi din apă. Pe sânii săi tari ca piatra picăturile 
de apă străluceau ca nişte perle. 

Aţâţat, Athor o privea zâmbind. 

— Ce ai găsit de râs, bărbate? îl întrebă ea, schiţând o 
grimasă de nemulţumire. 

— Semeni cu un vânător rănit de mistreţ, îi răspunse el, 
arătând spre cicatricea de la şoldul femeii. 

— Te impresionează rana mea, războinicule? replică ea 
pe un ton melodios. 


Athor se apropie de ea, se aplecă şi îşi plimbă buzele pe 
marginile - de acum întărite - ale rănii. Apoi, gura lui se 
ridică lent spre sâni, în vreme ce respiraţia femeii se 
accelera. Mângâindu-i pielea, mâinile puternice ale lui 
Athor coborâră de-a lungul pântecelui, încă scufundat pe 
jumătate în apa râului. 

O ridică spre el ca pe un fulg, iar picioarele lui Dehal se 
prinseră strâns în jurul şoldurilor lui. Gemând de plăcere, 
Athor pătrunse adânc în trupul femeii, care se lăsă purtată 
de valul dorinţei. 

Bărbatul o conduse cu el spre culmile extazului. 

Rămaseră încleştaţi în pasiunea iubirii lor până când, 
într-un târziu, respiraţia le redeveni regulată. 

Se jucară asemenea copiilor în apa râului, stârnind nori 
de stropi scânteietori. În cele din urmă se întinseră unul 
lângă altul pe mal, satisfăcuţi şi istoviţi. 

Dintr-odată, chipul lui Athor se umbri. 

— Ştiu la ce te gândeşti, bărbate, spuse ea, citindu-i în 
priviri. Şi mai ştiu că timpul este cel mai bun leac în toate. 

— Timpul şi răzbunarea, o corectă el. 

— Poate că timpul, doar el, va putea să-ţi şteargă din 
minte nedreptăţile care ţi s-au făcut. 

— Vorbeşti cu prea multă uşurinţă, femeie. Nu voi putea 
uita niciodată că un ucigaş mi-a atacat poporul şi mi-a 
omorât tatăl, că un uzurpator ocupă locul ce mi se cuvine 
prin legea neamului nostru şi prin sacra voinţă a lui Hosh. 

— Să nu stricăm frumuseţea acestor clipe, Athor. Eu 
sunt fericită că nu am ajuns în regatul umbrelor şi că mă 
aflu aici, lângă tine. Aş vrea... aş vrea foarte mult să-ţi 
dăruiesc fii. Şi mi-ar plăcea să-i creştem aşa cum părinţii 
noştri ne-au crescut pe noi. Te iubesc, Athor. Te iubesc şi 
vreau să-ţi devin soaţă. 


— Trebuie să-ţi mărturisesc un secret, Dehal. Atunci, în 
zilele acelea când am crezut că vei muri, te-am săltat pe 
umeri şi te-am dus la pog. 

— Oare nu cumva ne-ai?... 

Dehal îl privea neîncrezătoare, încercând să nu se lase 
copleşită de emoție. 

— Ba da, eu, marele sacerdot al zeului Hosh, rosti pe un 
ton grav Athor, scoțând la iveală discul de aur, am celebrat 
unirea noastră. 

— Ai îndrăznit să profiţi de starea mea... Spunând 
acestea, Dehal se ridică în picioare şi se îndreptă spre râu. 
Athor încercă s-o prindă din urmă, însă ea plonjă din nou 
în apă. 

— Mă vei duce din nou la pog, Athor, spuse tânăra 
femeie. Vreau să fiu în deplinătatea simţurilor în clipa în 
care îmi încredinţez viaţa în mâinile unui bărbat. 


Aker căută singura potecă ce ducea spre vârful muntelui 
sfânt, acelaşi care îi apăruse în visul premonitor. 

Era încredinţat că acolo, în apropierea monumentului de 
la pog, avea să-şi îmbrăţişeze din nou fiica. 

Soarele nu asfinţise de mult timp când, brusc, auzi 
zgomot de voci. 


— Acum încearcă să nu mai spui nimic, încercă Athor să 
domolească entuziasmul femeii. 

— Soaţa ta, Athor. Sunt soaţa ta. Soaţa bărbatului la 
care am visat dintotdeauna. 

Buzele sale se lipiră de gura lui Athor. 

Dar nici fierbinţeala unui sărut al femeii iubite nu putu 
să-i distragă atenţia războinicului migos. Brusc, Athor o 
dădu deoparte pe Dehal şi puse mâna pe pumnal. 


— Cine eşti? Arată-te la faţă! strigă bărbatul în direcţia 
unei ameninţări din întuneric pe care numai el putea s-o 
perceapă. 

— Pune-ţi arma înapoi în teacă, rege al neamului migos. 
Nu e nimeni cu mine, iar voi sunteţi ceea ce am mai scump 
pe lume, răspunse o voce prietenoasă. 

Cu un zâmbet fericit pe chipul brăzdat adânc de riduri, 
Aker ieşi dintr-un tufiş. 


15 


Languedoc, 1213 


Numele poporului meu, îi spunea Bahram băieţandrului 
care asculta cu luare-aminte, provine din cel al unei secte 
religioase care s-a răspândit acum câteva secole în Frigia, 
o regiune din Anatolia. Athingani, care înseamnă 
„intangibilii“. Aşa erau numiţi sacerdoţii acestei secte. Dar 
să ne întoarcem acum la muzicanţii pe care prinţul al cărui 
nume îl port i-a cerut suveranului Indiei pentru a înveseli 
viaţa supuşilor săi. După moartea lui Bahram Gur, atsiganii 
s-au împrăştiat în lumea largă. Majoritatea au ajuns în 
Grecia, o ţară îmbietoare şi mângâiată de soare, unde, 
spre deosebire de restul Europei - afectată de războaie, 
răscoale şi mizerie -, se putea trăi în linişte şi pace. 
Familia mea s-a stabilit în insula Skyros şi acolo am 
crescut eu, învățând de la tatăl meu meşteşugul muzicii şi 
al baterii fierului. Când am cunoscut-o pe Sarya, nevasta 
mea, mi-am pierdut pur şi simplu capul după ea, într-atât 
era de frumoasă. Şi am avut norocul ca ea să aibă pentru 
mine aceleaşi sentimente. Numai că insula noastră era 
guvernată de o puternică familie venețiană, Ghisi. Iar una 
dintre odraslele acelei familii nobile făcuse o pasiune 
pentru viitoarea mea mireasă. Intr-o seară, ieşind pe trei 
cărări dintr-o tavernă, m-a provocat la duel. Dacă vrei să 
făureşti o armă bună, trebuie înainte de toate să ştii s-o 
mânuieşti: aşa m-a învăţat tata. Pe venețian l-am dovedit 
fără nici un pic de efort. I-am provocat doar o rană uşoară, 
dar soarta a vrut ca, trăgându-se înapoi pentru a se feri de 
loviturile sabiei mele, tânărul să se prăbuşească într-o 


viroagă, murind pe loc. M-am văzut obligat să părăsesc 
Grecia şi am fugit, împreună cu femeia mea, pe continent. 

— Spune mai departe, Bahram, povestea ta este mai 
captivantă decât un basm, spuse Aymon, impresionat de 
istorisirea plină de dueluri, evadări şi aventuri a 
nomadului. 

— Aşa voi face, tânărul meu prieten. Deşi, trebuie să-ţi 
mărturisesc, de un timp memoria a cam început să-mi 
joace feste... 


— După multe peripeții, am ajuns în Ungaria. Sarya şi cu 
mine eram istoviţi şi, în plus, ne temeam că rudele 
tânărului ucis trimiseseră iscoade pe urmele noastre. Mai 
aflasem şi că fusese pusă o recompensă substanţială pe 
capul meu. 

Am reuşit să găsim găzduire pe domeniul unui nobil din 
Kaposvár, în provincia Somogy. Seniorul se înrudea cu 
regele Andrei al II-lea, descendent al marelui Ladislau I. In 
perioada aceea, venețienii şi maghiarii erau la cuțite, 
motiv pentru care m-am putut baza pe sprijinul 
localnicilor: nimeni n-ar fi avut vreun interes să mă dea pe 
mâna familiei Ghisi. 

Mi-am reluat singurele îndeletniciri pe care ştiam să le 
practic cu meşteşugie: să cânt şi să făuresc spade. Şi să nu 
crezi că este o deosebire prea mare între compunerea unei 
melodii şi baterea unei spade. 

Într-una din zile a venit la mine comandantul străjilor de 
la castel, cerându-mi să bat o spadă pentru senior. 

Eram în al nouălea cer, mândru că fusesem ales tocmai 
eu pentru o misiune atât de importantă: am lucrat spada 
aceea ca şi cum de perfecțiunea ei ar fi depins însăşi viaţa 
mea. Şi, oarecum, chiar aşa a şi fost. 

Am fost plătit regeşte, e adevărat, dar mie nu-mi ajungea 
asta: aş fi vrut să fiu răsplătit şi altfel decât în bani pentru 


măiestria mea. Pe măsură ce zilele treceau, mi-am pierdut 
nădejdea de a mai fi convocat vreodată la castel de 
stăpânul domeniului. Totuşi, într-o dimineaţă, m-am 
pomenit la făurişte cu un bărbat înveşmântat în straie 
alese, de om avut. 

„Tu eşti Czigny, fierarul?“ m-a întrebat el. Czigny este 
numele pe care maghiarii l-au dat neamului meu. „Da, 
domnule, la dispoziţia voastră!“ i-am răspuns, gândindu- 
mă că un client atât de elegant avea să-mi încredinţeze, 
fără îndoială, o comandă răsplătită mai mult decât 
mulţumitor. „Spada aceasta, spuse omul, scoțând la iveală 
o armă de sub mantie, nu este bine echilibrată.“ Abia în 
clipa aceea, când am văzut spada, mi-am dat seama cine 
era bărbatul din faţa mea. 

„Lăsaţi-mă să mă uit la ea, domnul meu. Se prea poate 
ca tehnicile de luptă ale persanilor - care s-au transmis în 
familia noastră din tată în fiu - să fie diferite de cele ale 
războinicilor voştri. Îmi îngăduiţi s-o mânuiesc?“ 

Geza - acesta era numele nobilului, care aparţinea unei 
ramuri a dinastiei Arpazilor - făcu un gest de încuviinţare, 
iar eu am luat poziţia de gardă. 

Voiam să-i demonstrez că spada făurită de mine era 
aproape perfectă şi că fusese echilibrată exemplar - de 
vreme ce eu o verificasem şi răsverificasem de nenumărate 
ori. 

I-am exemplificat printr-o serie de mişcări de asalt şi 
defensive. Lama şuiera despicând aerul. În cele din urmă, 
am pus-o din nou în mâna lui Geza, care în tot acel timp 
mă privise mut de uimire. 

„Cine te-a învăţat arta scrimei atât de bine?“ m-a 
întrebat el. „Tatăl meu, domnule. Şi tot el m-a învăţat că 
trebuie să ştii să foloseşti fiecare armă făurită de mâinile 
tale“, i-am răspuns eu. „Luna viitoare, în piaţa armelor de 
la castel se va desfăşura un turnir important. Eşti invitat să 


participi şi tu“, mi-a zis atunci Geza, înainte de a-şi lua 
rămas-bun. 

La mai puţin de o lună după întâlnirea aceea, mă aflam 
în şaua unui armăsar echipat cu o armură robustă. La 
rândul meu, purtam o armură strălucitoare pe care o 
făurisem cu mâinile mele, suficient de uşoară ca să-mi 
permită libertatea de mişcare. Era un turnir à plaisance: 
competitorii foloseau spade fără tăiş şi lănci inofensive, cu 
o coroniţă metalică în locul vârfului ascuţit. Acest lucru nu 
se întâmpla însă şi la turnirurile â outrance, unde se 
foloseau săbii de război şi lănci ascuţite. 

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am reuşit să-mi dobor toţi 
adversarii, ajungând până la înfruntarea finală. 

Piaţa era înţesată de lume. Flamuri multicolore fluturau 
în vânt. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri: înainte de 
semnalul de începere a luptei, mi-am întors privirea spre 
Sarya şi i-am zâmbit. Apoi, mi-am lăsat viziera coifului şi 
mi-am aţintit privirea către adversarul meu. 

Călărea un armăsar alb, nărăvaş, şi purta o armură 
scânteietoare. Garda spadei şi mânerul lăncii sale erau 
îmbrăcate în aur. Ştiam că aveam în faţă un erou legendar. 
Se spunea despre el că venea dintr-o cetate din apropierea 
munţilor Pădurea Neagră şi că nu fusese niciodată înfrânt 
în bătălie. 

A dat brusc pinteni calului şi s-a îndreptat în galop spre 
mine, ţinându-şi strâns lancea între piept şi braţul drept. 

Am şovăit preţ de o clipă, iar ezitarea m-a costat scump: 
cu o mişcare fulgerătoare, am fost aruncat din şa, căzând 
greoi în colbul arenei. Lancea mă izbise în piept, iar 
durerea surdă îmi tăiase respiraţia. M-am ridicat cu greu şi 
am tras spada din teacă. Celălalt, încă în şa, s-a năpustit 
cu calul spre mine. Am reuşit să mă feresc din calea lui şi 
m-am prins cu toată puterea de coapsa lui, 
dezechilibrându-l şi trăgându-l la pământ. În clipa aceea 


mi-am dat seama că lama spadei sale fusese ascuţită 
recent: cu o lovitură bine ţintită, mi-ar fi putut reteza uşor 
braţul, în ciuda armurii pe care o purtam. 

Am reuşit să evit un prim asalt, apoi pe cel de-al doilea, 
pregătindu-mi între timp lovitura decisivă. Rotindu-mi 
spada deasupra capului, am lăsat-o să cadă exact în vârful 
coifului adversarului meu. 

Părea un uriaş de fier orbit de durere. A făcut doi paşi 
spre mine, clătinându-se cu braţele larg deschise, iar 
spada i-a căzut din mână. Apoi s-a lăsat în genunchi şi, în 
cele din urmă, s-a prăbuşit cu viziera în ţărână. 

Oamenii seniorului i-au scos coiful şi au anunţat că rana, 
deşi gravă, nu era mortală. 

Atunci, ochii mei i-au căutat în mulţime pe cei ai lui 
Sarya, care îmi zâmbea fericită, apoi m-am îndreptat spre 
tribuna de unde Geza asistase la duel. Când seniorul mi-a 
vorbit, ridicându-se în picioare, peste mulţimea din piaţă a 
coborât o linişte profundă. „Te declar câştigătorul 
turnirului, Czigny. Vei avea parte de premiul ce ţi se 
cuvine, dar până atunci, vreau ca spada aceasta să-ţi 
aparţină. Ai dovedit că nu poate fi decât a ta.“ Spunând 
acestea, mi-a întins spada pe care o făurisem pentru el. 

Din ziua aceea, am început să călătoresc prin Europa, 
participând la toate turnirurile importante. Şi foarte 
curând am devenit subiect de atracţie pentru toate 
întrecerile de acest gen. 

Bahram zâmbi, apoi spuse: 

— Aceasta e istoria spadei cu care îţi exersezi 
îndemânarea în fiecare zi. Vreau să ştii că sunt mândru s-o 
văd în mâinile tale. Acum însă, ajunge cu flecăreala! 

Uite, ne pregătim să intrăm în cetate şi... să ne apucăm 
de treabă. 


Cei trei ajunseseră în vârful colinei pe care se înălța 
oraşul Aurillac. 

— Starețul mănăstirii benedictine de aici este un mare 
erudit pasionat de muzică, spuse Bahram. Ai să vezi că în 
schimbul câtorva reprezentații vom primi casă şi masă atât 
cât vom dori. Socotesc că ar fi bine să mai treacă un timp 
până când ne vom relua spectacolele prin pieţe. Simon de 
Montfort are urechi peste tot. Bătrânul oftă, apoi continuă: 
Aymon... de mult timp vreau să-ţi pun o întrebare: ce ştii 
despre o piatră cu uriaşe puteri magice, tăinuită de 
neamul catarilor? 

— De ce mă întrebi una ca asta? 

— Omul lui Montfort vorbea despre o taină pe care ţi-ar 
fi încredinţat-o bunicul tău. Iar ieri, în timp ce exersai 
mişcările cu spada, ţi-am luat viela cu gând să cânt o 
melodie. Din tocul instrumentului au căzut câteva foi de 
hârtie pe care erau trecute notele şi versurile unui cânt 
dedicat Mariei Magdalena. Am recunoscut scrisul lui Puyol 
şi am încercat să execut melodia, dar mi-am dat imediat 
seama că partitura era plină de greşeli pe care un maestru 
ca el nu le-ar fi putut comite. Ştii că Puyol mi-a încredinţat 
de multe ori misiuni în care trebuia să scot asemenea 
partituri în afara teritoriilor controlate de cruciați pentru a 
le înmâna unor adepţi ai catarismului. Încetul cu încetul, 
încercând să execut melodiile transcrise pe acele 
portative, am reuşit să descifrez sistemul folosit de Puyol, 
dar niciodată nu m-am gândit să-l trădez. Bahram observă 
îngrijorarea din ochii băieţandrului şi continuă: Fii liniştit, 
Aymon, nu sunt o iscoadă de-a cruciaților, iar dacă ar fi să 
aleg între oamenii lui Simon de Montfort şi catari, i-aş 
alege pe cei din urmă. De aceea ţi-am şi spus că, deşi am 
descoperit sistemul de criptare folosit de Puyol, nu l-am 
trădat niciodată. 


Aymon rămase mult timp tăcut, dar când, în sfârşit, se 
hotări să vorbească, o făcu pe un ton hotărât. 

— Îţi voi spune tot ce ştiu despre piatra magică, Bahram. 
Sunt convins că pot avea încredere în tine. 

Când ajunseră la porţile mănăstirii benedictine, Bahram 
era deja informat asupra existenţei unei arme mai 
puternice decât zece oşti la un loc, dar care, totuşi, nu 
putea fi mişcată din locul în care fusese depozitată încă din 
negura vremurilor. 

— Trebuie să împiedicăm cu orice preţ aflarea secretului 
ascuns între notele şi cuvintele cântecului lui Puyol. Şi, 
mai presus de orice, trebuie să ţinem departe această 
taină de Simon de Montfort şi oamenii săi. 

— Am putea ascunde manuscrisul undeva, dar... unde? 

— Nu trebuie neapărat să-l ascundem, Aymon. Hai să 
împărţim paginile: tu vei ţine partea care conţine 
descrierea căii de acces la piatră, în aşa fel încât nici 
măcar eu să nu pot ajunge acolo fără tine. În felul acesta, 
în cazul în care unul din noi va fi prins şi se va găsi cineva 
suficient de abil încât să descifreze mesajul, acela tot nu va 
reuşi să ajungă la piatră, de vreme ce s-ar afla doar în 
posesia unor informaţii trunchiate. 

Câteva secunde mai târziu, porţile mănăstirii se 
deschiseră larg, lăsând căruţa lui Bahram să intre. 


— Ce înseamnă asta? Cum adică „un băiat cu calităţi 
muzicale ieşite din comun a fost văzut cântând la vielă în 
pieţele din mai multe oraşe“? întrebă Simon de Montfort, 
spumegând de furie. Şi vreţi să spuneţi că nici unul dintre 
oştenii mei nu s-a gândit că ar trebui să pună mâna pe el? 
Sunteţi nişte neisprăviţi! Căpitane, ia cu tine şase oameni 
şi plecaţi pe urmele acelor nomazi. Vreau să ştiu cine e 
băieţandrul acela. Şi vreau să fie adus aici, în faţa mea. 


16 


Languedoc, anii '30 


În 1933, anul în care Adolf Hitler şi Partidul Naţional 
Socialist ajunseră la putere în Germania, era publicată şi 
cartea lui Rahn, Cruciada împotriva Graalului. 

În aceeaşi perioadă, Rahn se hotări să se lanseze în 
afaceri. 

Prin mijlocirea unor prieteni influenţi, găsise bani pentru 
închirierea şi renovarea hotelului Marroniers din Ussat-les- 
Bains, în sudul Franţei. 

Numai că cercetările pe pământ francez ale „germanului 
care pune întruna întrebări despre catari“ stârniseră 
suspiciunea localnicilor: în martie 1932, cotidianul La 
Depeche du Midi din Toulouse se întreba care ar fi putut fi 
motivațiile ce împingeau un cetăţean străin să cerceteze 
cu atâta încrâncenare puţinele vestigii rămase despre 
erezia catară şi despre represiunea feroce la care fuseseră 
supuşi adepţii acelui cult, represiune care culminase cu 
cruciada condusă de Simon de Montfort. 

Maurice Sarraut, patronul ziarului, hotărâse să-l pună 
sub observaţie pe tânărul german cu aer de boem. 

Oare cum era cu putinţă, se întreba el, ca un arheolog 
oarecare ca Rahn să dispună de atât de multe fonduri şi 
mijloace, încât să fie în măsură să-şi ducă la bun sfârşit 
cercetările sale utopice? 

Hotelul Marroniers era o construcţie de piatră cenuşie, 
situată vizavi de gara staţiunii termale Ariège. 

Din spatele clădirii pornea o potecă abruptă care urca 
de-a lungul Pirineilor, care străjuiau staţiunea cu versanţii 


lor de rocă albă. Regiunea era înţesată de galerii 
subterane şi peşteri, unele dintre acestea atât de vaste, 
încât ar fi putut adăposti cu uşurinţă întreaga catedrală 
Notre-Dame. Cavernele acelea, în care omul îşi găsise 
adăpost încă din Neolitic, deveniseră apoi refugiu pentru 
briganzi, eremiţi sau fugari, dar mai ales pentru adepţii 
persecutați ai religiei catare. Se spunea că ereticii care 
supravieţuiseră căderii ultimului bastion al catarilor - pog- 
ul de la Montsegur - îşi găsiseră refugiu în grotele din 
regiune. Legenda, veche de câteva secole, ajunsese şi la 
urechile lui Otto Rahn. 


— Plantele acelea ar trebui puse acolo, lângă recepţie, le 
sugeră Otto Rahn oamenilor din personalul hotelului, care 
făceau ultimele retuşuri înaintea inaugurării noului Hotel 
des Marroniers. 

Rahn cercetă cu o mină mulţumită clădirea, în care 
investise rodul multor ani de muncă: pereţii fuseseră 
zugrăviți, uşile şi ferestrele erau proaspăt vopsite, fusese 
cumpărat mobilier nou şi hotelul, nu foarte luxos, dar cu 
un aspect primitor, era acum pregătit să găzduiască o 
parte din turiştii care vizitau cunoscuta staţiune termală 
franceză, în căutare de linişte şi tratamente curative. 

În plus, Rahn era încredinţat că pe viitor turiştii aveau să 
vină într-un număr şi mai mare, odată ce avea să dezvăluie 
lumii întregi secretul catarilor. 

Verifică din nou ca totul să fie în ordine pentru 
deschiderea oficială a hotelului şi se declară mulţumit de 
bufetul abundent şi de uniformele personalului. Apoi se 
postă în uşa localului, cu un zâmbet de satisfacţie întipărit 
pe chip. Era pur şi simplu radios: după ani şi ani de muncă 
se simţea, în sfârşit, un bărbat realizat. Era proprietarul 
unei afaceri ale cărei roade nu aveau să întârzie să se 
arate, prima sa carte era în curs de apariţie şi nimic nu 


părea să stea în calea cercetărilor sale. Foarte curând, era 
convins de acest lucru, avea să descopere misteriosul 
obiect pe care îl căuta de foarte mulţi ani şi avea să se 
bucure de gratitudinea partidului nazist. Un viitor strălucit 
se deschidea în faţa unui arheolog oarecare, cum fusese 
până mai ieri Otto Rahn; iar zânele bune ale acelui basm 
pe care îl trăia se numeau Reinhard Heydrich şi Heinrich 
Himmler. 


Pe toată durata anului 1932, Himmler şi grupările 
paramilitare din subordinea sa avuseseră mult de lucru: 
trupele SA şi SS semănaseră teroarea în întreaga 
Germanie, în timp ce propaganda nazistă alimenta cu 
obstinaţie ideea că, fără mâna de fier a lui Hitler, ţara 
urma să cadă pradă haosului. La alegerile din acel an, 
Partidul Naţional Socialist reuşise să obţină aproape 
treizeci şi şapte la sută din voturi. Totuşi, erau încă multe 
oraşele în care ideologia nazistă se confrunta cu o opoziţie 
atât de puternică, încât mulţimi curajoase organizau uriaşe 
demonstraţii împotriva lui Hitler, fără să se lase intimidate 
de represiunile sângeroase ale naziştilor. 

— Hindenburg va trebui să se decidă cât de curând. 
Altfel, ne paşte războiul civil, îi spuse Wiligut 
comandantului său în exerciţiu. 

Karl Maria Wiligut-Weisthor avea un chip rotund, cu 
fruntea înaltă şi lată, marcată de riduri adânci. Îşi lăsase o 
mustață îngustă, ca a lui Hitler, iar ochii îi erau negri, reci 
şi pătrunzători. La prima vedere nu părea un personaj 
periculos, ci mai degrabă un bunic blajin care abia 
aşteaptă să-şi dea jos uniforma SS ca să se ducă acasă şi 
să se joace cu nepoţeii. La o privire mai atentă însă, 
Wiligut era capabil să stârnească teama oricărui 
interlocutor. Erau mulţi cei care nutreau convingerea că 


ofiţerul SS, prieten apropiat al comandantului Himmler, 
era, de fapt, chiar încarnarea diavolului. 

Himmler îl privi cu un aer mulţumit. 

Expertul său în ezoterism avea dreptate: preşedintele 
german Paul von Hindenburg ar fi trebuit să renunţe cât 
mai repede la rezervele pe care le avea faţă de aspiraţia 
legitimă a lui Hitler de a deveni cancelar, cu toate că 
obținuse o victorie zdrobitoare în faţa liderului nazist la 
alegerile prezidenţiale din luna iulie. 

Atunci, Hindenburg câştigase cu peste cincizeci şi trei de 
procente, faţă de cele treizeci şi şapte ale lui Hitler. Dar 
dacă forţa politică în Reichstag era minoritară, „forţa 
reală“, alcătuită din escadroane ale morţii, intimidări şi 
teroare, începea să obţină primele rezultate. Iar Himmler 
era considerat artizanul lor. 

— Cum mai merg lucrurile cu „misiunea pirineică“”? 
întrebă Himmler, schimbând brusc vorba. 

— Proaspătul nostru patron de hotel îşi dă toată silinţa. 
Şi spune că se află foarte aproape de a dezlega marea 
enigmă. Noi îi urăm ca lucrurile să stea întocmai. Cât 
despre hotel, cred că odată descoperit misterul Pietrei, ne- 
ar putea fi de folos şi pentru alte activităţi. Ussat-les-Bains 
este o staţiune termală suficient de frecventată de turişti 
pentru ca un agent secret să treacă neobservat. În orice 
caz, deocamdată cercetările lui Otto Rahn au prioritate, 
chiar dacă persoana sa pare să suscite cam multă 
curiozitate în regiune. 

— Ce vrei să spui cu asta, Weisthor? 

— Rahn este considerat un personaj aparte, excentric. 
Cu siguranţă, nu se poate spune despre el că este discret. 
Activitatea sa nu a trecut neobservată, iar în ultimul timp 
Ussat-les-Bains pare să fi devenit o placă turnantă pentru 
agenţii secreţi de toate naţionalităţile. 


De altfel, în vara anului 1932, afluxul de turişti la Hôtel 
des Marroniers întrecuse toate aşteptările. 

Seara, când dinspre Pirinei cobora briza răcoroasă, Rahn 
se întreținea cu oaspeţii săi pe terasa hotelului, 
povestindu-le despre catari, care îşi apăraseră neînfricaţi 
credinţa în faţa oştilor de cruciați aflaţi în slujba papei de 
la Roma. 

— În Languedoc, catarismul era foarte răspândit: 
aproape o jumătate din populaţia acestei regiuni se 
convertise la această religie. Acesta a fost, de altfel, 
motivul oficial pentru care a fost pornită cruciada 
împotriva ereticilor. Totuşi, după părerea mea, raţiunile 
care l-au împins pe papa Inocenţiu al III-lea să declanşeze 
un adevărat război în inima Europei au fost cu totul altele. 

— Şi care să fi fost acestea, domnule Rahn? îl întrebă 
într-o zi de început de august o turistă spaniolă care se 
arăta mereu foarte dornică să converseze cu el. 

— Catarii au fost, de fapt, expresia unei nemulțumiri 
care mocnea în multe comunităţi creştine, încă de pe 
vremea Conciliului de la Niceea, din anul 325, care a 
recunoscut doar cele patru Evanghelii pe care le 
cunoaştem cu toţii astăzi, catalogându-le pe toate celelalte 
drept „scrieri apocrife“. Catarii susțineau că poveţele 
despre sărăcie, egalitate şi fraternitate se diminuaseră 
încetul cu încetul, până când dispăruseră cu desăvârşire în 
cadrul Bisericii Catolice, care se dovedea din ce în ce mai 
avidă de noi şi noi bogății. 

— Totuşi, ce ameninţare ar fi putut să reprezinte pentru 
Biserica de la Roma o mână de oameni care propovăduiau 
o viaţă austeră? întrebă un alt musafir. 

— Se spune că adepţii catarismului ar fi fost păstrătorii 
unor secrete de o importanţă covârşitoare... După părerea 
dumneavoastră, cât adevăr conţine această legendă, 


domnule Rahn? interveni turista spaniolă. Şi cum de au 
intrat tocmai ei în posesia acestor taine? 

Chestiunea ereziei catare provocă o dezbatere aprinsă 
printre oaspeţii hotelului. 

Rahn continuă: 

— Am convingerea că toată lumea face o mare confuzie 
atunci când se aduce în discuţie acest subiect. Există voci 
care susţin că tainele ar fi fost încredințate catarilor de 
cavalerii templieri, odată cu mai multe obiecte de o 
valoare inestimabilă. Însă templierii, înainte de a cădea în 
dizgrație, în anul 1307, reprezentau braţul armat al 
catolicismului integrist. De ce să fi încredinţat tainele lui 
Hristos unor eretici? Şi dacă, dimpotrivă, catarii au fost cei 
care deţineau aceste secrete încă din zorii creştinismului, 
de ce nu le-au dezvăluit întregii omeniri? Dacă eu aş avea 
dovezi asupra naturii umane a lui lisus Hristos, le-aş aduce 
la cunoştinţa lumii întregi atunci când împotriva poporului 
meu s-ar ridica o întreagă oaste cruciată. 

— Şi, în cele din urmă, la ce concluzie aţi ajuns, domnule 
Rahn? 

— Că apariţia unui număr prea mare de legende a 
contribuit la denaturarea realităţii. Eu cred că secretul 
păzit de Perfecţii catari nu este altceva decât un simplu 
obiect - numiţi-l Graal, relicvă, sau oricum altcumva - 
căruia i-au fost atribuite puteri supranaturale. La fel cum 
s-a întâmplat cu totemurile pieilor roşii sau cu amuletele 
pe care toate popoarele, mai mult sau mai puţin 
superstiţioase, le transformă în obiecte de cult. 

Rahn îşi dădu seama că risca să spună mai multe decât 
era cazul şi încercă să deturneze discuţia spre o 
argumentatie mai plină de generalităţi. 

— A compara un secret datorită căruia au fost masacrați 
mii de oameni cu o labă de iepure sau cu un corn de tap 


aurit mi se pare puţin cam hazardat, domnule Rahn, insistă 
spaniola. 

În clipa aceea, proprietarul hotelului se scuză faţă de 
clienţii săi invocând treburi urgente de rezolvat şi se 
îndepărtă în grabă. 


Carla Jeogeres Núñez se născuse la Barcelona în 1912: 
aşadar, în seara în care se întreținea într-un mod atât de 
plăcut cu Otto Rahn pe terasa hotelului Marroniers abia 
împlinise douăzeci de ani. Dar, cu toate acestea, lucra deja 
ca agent al serviciilor secrete franceze. 

— Nimic, încă? o întrebă şeful ei. 

— Fraze spuse pe jumătate, tăceri bruşte, retractări, 
răspunse Carla. Oricum, dimineaţă de dimineaţă, fără 
excepţie, Otto Rahn îşi pune haine uşoare şi bocanci de 
alpinism şi porneşte în drumeţii lungi prin valea Ussat. 
Este evident că pasiunea sa mistuitoare are prea puţin de- 
a face cu gestionarea unui hotel dintr-o staţiune balneară. 

Observaţia Carlei Jeogeres Núñez părea să fie exactă. De 
altfel, a fost suficientă acea perioadă estivală a anului 1932 
pentru ca resursele financiare ale proprietarului de hotel 
Rahn să se ducă pe apa sâmbetei. Cu toate că hotelul 
găzduise sute de turişti în acea vară, incapacitatea 
managerială şi lipsa de experienţă a germanului au 
determinat tribunalul de la Foix să declare pe data de 6 
octombrie 1932 falimentul hotelului Marroniers. 

De data aceasta, Otto Rahn a făcut apel în zadar la 
binefăcătorii săi: oamenii din anturajul lui Hitler aveau cu 
totul alte probleme la care trebuiau să se gândească. 


Telefonul de pe masa de lucru a lui Himmler sună. 
Comandantul trupelor SS ridică receptorul, ascultă 
câteva clipe spusele interlocutorului, apoi chipul i se 


destinse într-un zâmbet triumfător: Adolf Hitler devenise 
cancelarul Reichului. 
Era 30 ianuarie 1933. 


Roma, anii '30 


— Auziţi, Sanctitate, ce scrie în ziar, îi spuse secretarul 
de stat Eugenio Pacelli papei Pius al XI-lea, apoi începu să 
citească articolul: „Ieri, 27 februarie 1933, la ora 21.14, s- 
a declanşat alarma la comandamentul pompierilor din 
Berlin: Reichstagul, sediul Parlamentului german, luase 
foc. Când cancelarul Adolf Hitler şi generalul Göring au 
ajuns valvârtej în piaţă, nu au putut face altceva decât să 
privească neputincioşi la rugul declanşat de un terorist 
filobolşevic, pe nume Marinus van der Lubbe...“ 

— Dumneavoastră, care cunoaşteţi bine germanii şi 
mentalitatea lor, ce părere aveţi despre toate acestea, 
cardinale? îl întrebă papa pe colaboratorul său cel mai 
apropiat. 

— Mi se pare prea devreme ca să fac supoziţii, 
Sanctitate. Cred totuşi că în scurt timp naziştii vor cere 
legi speciale referitoare la respectarea ordinii publice. 

Cardinalul Pacelli nu se înşela: începând din luna martie 
şi până în toamna acelui an, Parlamentul german a emis o 
serie de legi restrictive care îi confereau puteri sporite lui 
Adolf Hitler. 

În luna iulie, Pacelli însuşi se văzu nevoit să se aşeze la 
masa negocierilor cu reprezentanţii guvernului nazist, în 
vederea semnării unui concordat între Germania şi Sfântul 
Scaun. Întâlnirea dintre Adolf Hitler şi secretarul de stat al 
Vaticanului, Eugenio Pacelli, a fost caracterizată de un 
formalism rigid. 

Inalta faţă bisericească a avut însă posibilitatea să 
observe pe îndelete ochii interlocutorului său. Culoarea 


roşu-intensă din jurul pupilelor lui Hitler a fost suficientă 
ca să-i genereze din nou acel obscur şi inexplicabil 
sentiment de disconfort pe care cardinalul îl cunoştea atât 
bine. 


17 


Iran, 2007 


Înaintau tăcuţi în noapte, asemenea umbrelor, cu armele 
uşoare la piept, cu explozibilul de mare putere prins la 
centură şi chipurile vopsite în negru. Comandoul era 
format din cincisprezece oameni foarte bine antrenați. 
Fiecare din ei îşi cunoştea misiunea până la cel din urmă 
detaliu şi ştia exact cum urma să acţioneze odată ce paza 
avea să fie neutralizată. 

Cele două santinele patrulau de-a lungul zidului de 
protecţie care înconjura centrala nucleară de la Bushehr. 

— Vrei şi tu una? Sunt americane, marfă de cea mai 
bună calitate. Mi le-a dat un prieten traficant, zise unul din 
cei doi militari iranieni camaradului său, scoțând din 
buzunar un pachet de Lucky Strike fără filtru. 

Avea să fie ultima lor ţigară. 

Două săgeți le străpunseră aproape simultan gâturile. 
Fuseseră trase dintr-o arbaletă din fibră de carbon şi 
aveau vârfurile îmbibate cu un venin cu efect paralizant. 

Aceeaşi soartă a fost împărtăşită şi de celelalte opt 
santinele dispuse de-a lungul zidului de protecţie. Nici 
unul dintre soldaţi nu avusese timp să declanşeze alarma: 
căzuseră la pământ seceraţi de săgeți sau cu beregata 
sfârtecată. 

Membrii comandoului se împrăştiară în incinta centralei 
nucleare. 

Odată ajuns la propria destinaţie prevăzută în planul de 
atac, fiecare dintre ei plasă explozibilul, potrivindu-i 
ceasul. Apoi, cu o precizie de cronometru, la nouăsprezece 


minute după neutralizarea santinelelor, sabotorii se 
adunară în punctul prestabilit. Comandoul nu suferise nici 
o pierdere în misiune. 

Garda urma să se schimbe peste trei ore şi jumătate, 
timp mai mult decât suficient pentru a ajunge la 
elicopterele care îi aşteptau la o distanţă situată la limita 
de siguranţă. 

Membrii comandoului urcară doi câte doi în micile 
vehicule cu propulsie electrică şi se îndepărtară ghidaţi de 
faruri invizibile cu raze infraroşii. 

În clipa în care cele trei elicoptere, negre şi anonime, 
decolară, trecuse o oră şi jumătate de când comandoul 
părăsise centrala nucleară: misiunea fusese îndeplinită. 

Centrala de la Bushehr rămăsese la mai mult de zece 
kilometri în urma lor, când o lumină orbitoare sfâşie 
întunericul nopţii. Unul dintre punctele de referinţă ale 
revoluţiei nucleare iraniene fusese transformat într-un 
imens morman de moloz. 

Nard Sourush, braţul operativ al lui Pashelvi, avea 
experienţa anilor în care activase în Quds, unităţile 
speciale ale armatei Republicii Islamice Iran, pentru care 
executase numeroase misiuni. De aceea, îi fu uşor să-şi dea 
seama că centralele nucleare de la Bushehr, Ahwaz şi 
Isfahan fuseseră făcute una cu pământul în urma unor 
acţiuni executate ca la carte. 

Preşedintele  Pashelvi îşi pregătise cu minuţiozitate 
discursul televizat. Era încă dimineaţă atunci când toate 
canalele TV iraniene transmiseră în direct cuvântarea 
şefului statului. 

— Fraţi iranieni, fraţi întru islam, rosti preşedintele pe 
un ton solemn şi grav. În această noapte, o mână asasină a 
executat un atentat asupra uzinelor noastre de producere 
a uraniului îmbogăţit de la Bushehr, Ahwaz şi Isfahan. Au 
fost curmate tragic vieţile a optzeci şi cinci de persoane 


care lucrau acolo pentru progresul ţării noastre şi al 
întregii lumi islamice. Alte douăzeci şi şase de persoane se 
zbat între viaţă şi moarte. Acolo, unde oamenii noştri 
lucrau pentru un viitor paşnic şi independent al ţării 
noastre, teroriştii au provocat moarte şi distrugere. 
Instalaţiile noastre nucleare de înaltă tehnicitate au fost 
distruse. Dar nu ne vom pleca frunţile în faţa unui 
asemenea act mişelesc. Deocamdată este prematur să 
îndreptăm un deget acuzator spre vinovaţi: deşi noi toţi 
ştim cine sunt aceştia, prudenţa îmi impune să nu-i 
nominalizez acum. Jur însă solemn - şi sunt încredinţat că 
întregul popor iranian se va ralia acestei promisiuni - că 
oricare ar fi națiunea sionistă şi necredincioasă care a 
îndreptat împotriva noastră mâna asasină, a antrenat 
terorişti pentru a lovi în democraţia noastră sau se află în 
spatele acestui act mişelesc, aceasta va plăti scump. Glorie 
fraţilor noştri care au căzut la datorie pentru credinţa în 
Allah. Pace şi binecuvântare numelui său. 

Fură proclamate trei zile de doliu naţional, iar buletinele 
de ştiri ale televiziunilor din întreaga lume transmiseră 
imagini cutremurătoare de la locul atentatelor. De obicei 
foarte rezervată, agenţia de presă iraniană ILNA difuza de 
această dată continuu materialele filmate. 


Imaginile cutremurătoare cu centralele nucleare de la 
Bushehr, Ahwaz şi Isfahan transformate în mormane 
fumegânde de moloz îl făcură pe Oswald Breil să scuture 
întristat din cap. 

— Ce s-a întâmplat, Oswald? îl întrebă Lilith Habar din 
bucătărie. 

— Au aruncat în aer cele două centrale nucleare iraniene 
şi o instalaţie de îmbogăţire a uraniului, Mame-loshen. 

În vocea bărbatului care nu cu mulţi ani în urmă fusese 
la cârma Mossadului şi a Statului Israel nu era nici o 


umbră de satisfacţie. Breil ştia mai bine decât oricine că 
orice acţiune de o asemenea natură provoacă întotdeauna 
o ripostă mult mai dură. 

Toate bănuielile pentru comiterea actului de sabotaj se 
îndreptau spre serviciile secrete israeliene şi americane, 
iar iranienii lăsau să se înţeleagă că intenționau să se 
răzbune. 

Noul preşedinte Pashelvi adoptase faţă de Israel şi de 
întregul Occident o poziţie de izolare totală, iar starea de 
tensiune părea să fi ajuns la cote maxime. 

Lilith Habar îşi şterse câteva lacrimi cu batista pe care 
şi-o ţinea legată la încheietură. Izbucnea întotdeauna în 
plâns în faţa scenelor atroce care prezentau trupuri 
sfârtecate sau carbonizate, iar operatorii TV iranieni 
păreau cuprinşi de o plăcere sadică, întârziind cu 
obiectivul camerei pe cele mai înfricoşătoare aspecte ale 
dezastrului. 

— Ilartă-mă, Oswald. Sunt în vârstă şi, în plus, nu pot uita 
ce i s-a întâmplat lui Lauriel, iar aceste imagini îmi readuc 
în memorie atentatul în care ea şi-a pierdut viaţa. 

Lauriel fusese singura fiică a surorii sale. Nu avea decât 
douăzeci de ani în ziua în care urcase în autobuzul care 
trebuia s-a ducă la Universitatea Bar-Ilan din Tel Aviv. Pe 
la jumătatea drumului, vecinul de scaun al fetei a explodat 
pur şi simplu, activând încărcătura pe care o purta legată 
la centură. Explozibilul de mare putere fusese „îmbogățit“ 
cu o cantitate mare de cuie, nituri şi şuruburi de oţel, care 
amplificaseră consecinţele carnajului. 

Câteva zile mai târziu, surorii lui Lilith îi fusese dată o 
mică sacoşă sigilată: era tot ce mai rămăsese din frumoasa 
fată de douăzeci de ani şi din pofta ei de viaţă. 

Lilith nu-şi iertase niciodată faptul că nu insistase 
suficient de mult atunci când familia trebuise să hotărască 
ce universitate să urmeze Lauriel. Işi reproşa faptul că nu 


fusese mai convingătoare atunci când propusese familiei s- 
o găzduiască pe tânără la casa ei din Denver, pentru a 
putea frecventa cursurile DU University. Era convinsă că, 
dacă lucrurile ar fi stat astfel, Lauriel ar fi fost acum în 
viaţă. 

Oswald îi mângâie tandru părul alb strâns în coc, la 
ceafă. 

Apoi îşi aminti de întâlnirea pe care o avusese cu câteva 
zile în urmă cu emisarii secreţi ai guvernului american. 
Era mulţumit că le declinase oferta. Era convins că, dacă 
ar fi acceptat-o, acum ar fi fost complice la măcelul ale 
cărui efecte i se derulau în faţa ochilor, pe micul ecran. De 
data aceasta, era de aceeaşi părere cu odiosul ayatolah 
Pashelvi: oricare va fi fost mâna care executase atentatul, 
cei care puseseră la cale acţiunea nu puteau fi decât 
israelienii sau americanii. 

Ţârâitul telefonului îi întrerupse şirul gândurilor. 

— E pentru tine, Oswald, îi spuse Lilith. 

— Sunt Phil Damiano, domnule Breil. Vă rog să vă 
conectaţi la internet şi să luaţi legătura cu mine prin 
intermediul programului de criptografie electronică pe 
care vi l-am trimis. 

Câteva minute mai târziu, Oswald discuta în reţea cu 
şeful CIA. 


— Nu noi am comis atentatul, domnule Breil, credeţi-mă pe cuvânt. 
Şi trebuie să vă mai spun că mi s-au dat asigurări similare şi din partea 
guvernului ţării dumneavoastră. Nimeni nu ar avea interesul să mintă 
atunci când este vorba despre un fapt de o asemenea gravitate. 

— Dati-mi voie să mă îndoiesc: pe vremea când militam „prin părţile 
acelea“, am gestionat minciuni referitoare la fapte cel puţin la fel de 
grave. 

— Vă repet, domnule Breil. Ce israelian ar avea interesul să pună în 
pericol relaţiile cu Statele Unite? Ca avantaje ar avea guvernul ţării 
dumneavoastră susţinând în faţa principalilor lor aliaţi o asemenea 
minciună? Vă daţi seama că în clipa aceasta ne aflăm în pragul celui 


de-al treilea război mondial? Noi nu avem nici un amestec. Sunt mai 
mult decât convins de acest lucru şi, pentru prima oară în viaţă, mă 
simt în măsură să garantez şi asupra neamestecului Mossadului. 

— Din câte mi-am putut da seama, blitz-ul a fost executat impecabil. 
Este evident că e mâna unor profesionişti foarte bine antrenați şi nu a 
unor începători. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, după părerea 
mea, a fost nevoie de cel puţin cincizeci-şaizeci de persoane pentru a 
duce la bun sfârşit operaţiunea: trei plutoane care au acţionat într-o 
sincronizare perfectă, lovind obiective aflate la mare distanţă unul de 
celălalt. Îmi închipui că cele trei centrale nucleare s-au aflat mereu 
sub supravegherea sateliților americani, nu-i aşa, domnule Damiano? 

— Zi şi noapte, clipă de clipă. Din păcate, în noaptea atentatului, 
întregul teritoriu iranian a fost acoperit de o pătură deasă de nori; 
aşadar, avem puţine imagini standard, însă avem toate înregistrările 
efectuate cu ajutorul mijloacelor de înaltă rezoluţie pe care le 
cunoaşteţi şi dumneavoastră. 

— Oare m-aţi putea invita la Washington, la o vizionare privată? Să 
zicem... mâine? 

— Mâine dimineaţă, un avion de-al nostru va veni să vă ia de la 
Denver, domnule Breil. 


Oswald Breil intrase în joc. Lilith cunoştea bine expresia 
întipărită în clipele acelea pe chipul fiului ei adoptiv. 

— Ce anume te îngrijorează, Oswald? 

— Ţi-aş putea răspunde asemenea eroilor de benzi 
desenate, Mame-loshen: „Lumea are nevoie de mine, nu 
mă aştepta la cină“! răspunse el zâmbind. 

— Tare îţi mai place să glumeşti... 

— Nu, Mame. Din păcate, nu glumesc. De data asta, e 
ceva serios. Al naibii de serios. 

Apoi, blestemându-şi propria incapacitate de a sta 
departe de încurcături, Breil începu să-şi frământe mintea, 
formulând ipoteze şi căutând soluţii. 

Într-un târziu, ajungând într-un impas, îşi propuse să se 
relaxeze şi să se gândească la altceva: îşi îndreptă atenţia 
spre ultimele pagini de jurnal pe care i le trimisese Sara. 


Ar trebui să-ţi cer să-mi plăteşti ore suplimentare, dragul meu. Am 
trecut de la limba mea maternă la stenografie criptografiată. De la 
acest punct încolo, autorul pare să manifeste dorinţa de a-şi face 
jurnalul şi mai puţin descifrabil... Este din ce în ce mai dificil! Shalom. 
Sara. 


Oswald nu-şi imagina că se pregătea să se afunde într- 
una dintre paginile cel mai negre ale istoriei. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, mai 1976: 


Neumann nu s-a lăsat aşteptat: cu doar un minut întârziere, am fost 
introdus în cabinetul său privat. Perdelele grele filtrau lumina, creând 
în cameră un plăcut ambient umbros. Ochii de gheaţă ai lui Neumann 
reflectau lumina emanată de veioza de pe biroul din lemn de nuc. 

Magnatul ţinea în mâini o vioară foarte prețioasă. Fără să lase jos 
arcuşul, mi-a făcut semn din cap să mă aşez pe un scaun, apoi a 
continuat să cânte cu măiestrie la vioară. 

— E un Stradivarius. Vă pasionează muzica, domnule Raso? Cântaţi 
la vreun instrument? 

— Nu, domnule Neumann: în afara câtorva lecţii de chitară în 
copilărie, nu am avut nici un fel de contact cu muzica. 

— Mare păcat: e foarte reconfortant să-ţi alungi tensiunea şi stresul 
cu ajutorul coardelor unui instrument. 

Apoi, Neumann a pus vioara într-o vitrină, în care se mai aflau alte 
patru instrumente de valoare inestimabilă. 

— Vă deranjează dacă stenografiez ceea ce îmi veţi spune, domnule 
Neumann? l-am întrebat înainte de a-mi deschide preţioasa mea 
agendă. 

— În nici un caz. De altfel, ar trebui să fiţi dotat cu memoria lui Pico 
della Mirandola pentru a vă putea aminti tot ce am de gând să vă 
povestesc, mi-a răspuns el. 

Redau mai jos transcrierea interviului: Numele meu este Erick 
Neumann şi m-am născut la Berlin în anul 1906. Am fost unicul fiu şi 
singurul moştenitor al unei familii care gestiona de câteva generaţii o 
înfloritoare activitate comercială cu ţesături şi stofe în Badenstrasse. 
De n-ar fi fost războiul, probabil că astăzi m-aş afla acolo, măsurând şi 
tăind valuri de material textil de cea mai bună calitate. 

Afacerile noastre nu au avut deloc de suferit după terminarea 
Primului Război Mondial şi nici în urma prăbuşirii bursei de pe Wall 


Street, în 1929: se părea că tatăl meu fusese dotat cu darul de a 
prevedea evenimentele, astfel încât fabrica Neumann nu numai că a 
rămas pe linia de plutire, dar s-a şi extins. Din anul 1930 şi până la 
intrarea în vigoare a legilor rasiale, cei concediaţi erau înlocuiţi 
imediat şi, mai mult, numărul salariaţilor a crescut. În scurt timp, tata 
a reuşit să cumpere întreaga clădire în care, până atunci, închiriase 
doar parterul. În trei din cele patru niveluri ale construcţiei au fost 
amplasate raioanele magazinului, în vreme ce la ultimul etaj au fost 
amenajate apartamentele familiei. Nimeni nu-şi putea imagina că totul 
avea să se sfârşească tragic. 

Îmi amintesc foarte bine seara aceea de noiembrie a anului 1938: ne 
adunaserăm cu toţii în casa unor prieteni. Eram foarte îngrijoraţi, iar 
ştirea care s-a difuzat în seara aceea la radio a avut darul de a ne 
amplifica teama. La Paris, un tânăr evreu îl asasinase pe secretarul 
general al ambasadei germane, von Rath. Pentru noi, evreii, acela a 
fost începutul sfârşitului. Ceea ce s-a petrecut începând din ziua aceea 
constituie una dintre cele mai negre pagini ale istoriei. 

În mai 1940, am fost deportat cu întreaga mea familie într-un lagăr 
de concentrare situat la graniţa cu Silezia de Nord, în apropiere de 
Auschwitz. Am ajuns acolo după o călătorie de câteva zile în condiţii 
degradante, înghesuiți ca nişte animale în vagoane pestilenţiale 
destinate de obicei transportului de vite. Atunci când murea câte unul, 
noi, ceilalţi, îl târam până într-un colţ al vagonului şi îl lăsam acolo. 

Câţiva ani mai târziu, întreaga comunitate evreiască din insula 
Corfu, una dintre cele mai vechi din întregul bazin mediteranean, a 
ajuns în lagăr după douăzeci şi şase de zile de mers cu trenul. În clipa 
în care nemţii le-au ordonat să coboare din tren, nimeni nu s-a mişcat: 
toţi prizonierii muriseră sau agonizau. Au fost transportaţi direct într-o 
groapă comună. De fapt, cred că oamenii aceia care n-au mai apucat 
să coboare din tren au fost cei mai norocoşi: cel puţin au fost scutiţi de 
ororile lagărelor de concentrare. 

Când am ajuns, pe mama au împins-o în şirul din stânga, împreună 
cu bătrânii şi copiii: ni s-a spus că urmau să fie transferați într-o altă 
locaţie. A fost ultima dată când am văzut-o. 

La vremea aceea, Auschwitz era încă un mic centru de primire a 
deportaților evrei, însă localizarea sa geografică, zona puţin 
frecventată şi situată în apropierea unui important nod feroviar au 
făcut ca localitatea să devină unul din locurile ideale pentru aplicarea 
Soluției finale, fiind ales de responsabilii programului T-4 - mult mai 
cunoscuţi sub numele de „departamentul eutanasie“. Prizonierii înşişi 
au fost cei care şi-au edificat şi pus la punct propriul mormânt uriaş, 


construind camerele morţii şi cuptoarele crematoriilor. Atunci, de 
altfel, şi-au dat seama şi călăii noştri de inepuizabila mână de lucru 
gratuită pe care o aveau la dispoziţie. Atât timp cât puteai munci, viaţa 
îţi era cruţată, altminteri sfârşeai în camerele de gazare: puteau 
îndesa înăuntru până la două mii de persoane o dată. Şi, în locul 
monoxidului de carbon emis de motoare uzate care era folosit în 
lagărele de la Treblinka şi Buchenwald, noi, cei de la Auschwitz, 
muream inhalând Zyklon B, una dintre invențiile caritabile ale 
„tehnicienilor morţii blânde“. Amestecul ucigaş era format din cristale 
albastre de acid prusic, aşchii de lemn şi un reactiv care transforma 
totul într-un gaz toxic. 

În interiorul lagărului şi în imediata sa apropiere, industria grea 
nazistă a pus pe picioare câteva dintre cele mai importante 
stabilimente ale sale. 

Prizonierii trăiau în teroare. Printre cei care erau conduşi la „duşul 
izbăvitor“ se numărau şi cei însemnați. Pe toată durata zilei, călăii îi 
marcau pe faţă cu un semn imposibil de şters pe cei care se făceau 
vinovaţi de grave gesturi de nesupunere. Apoi, la apelul de seară, cei 
însemnați erau separați de restul prizonierilor. Prin gesturile de 
nesupunere nu se înțelegeau eventuale încercări de evadare, atentate 
asupra soldaţilor germani sau acte de rebeliune. Ca să te pomeneşti 
însemnat era de ajuns, de exemplu, să-ţi ridici capul ca să-ţi ştergi 
transpiraţia de pe frunte în timpul interminabilelor ore de muncă 
istovitoare. Cel mai important gest de prietenie şi de solidaritate între 
noi, evreii, era să-i tragi scaunul de sub picioare colegului de celulă 
care, pierzându-şi orice speranţă, alegea să se spânzure. 

Am văzut oameni ca Höss, care exulta asistându-şi gărzile ucrainene 
cum masacrează cu lovituri de picior un tânăr ofiţer polonez, sau ca 
Mengele, care trecea în revistă prizonierii, în căutarea unor subiecţi 
potriviţi pentru îngrozitoarele sale experimente. 

Am văzut uşile camerelor de gazare deschizându-se după douăzeci şi 
cinci de minute de acid prusic şi am fost obligat să scot de acolo 
trupurile neînsufleţite, pline de vomă şi urină, unite într-o ultimă 
îmbrăţişare. 

Pe tatăl meu l-am cruțat de jumătatea aceea de oră de agonie, 
trăgându-i scaunul de sub picioare într-o noapte caldă din vara lui 
1942. 

Probabil că datorită forţei mele fizice şi rezistenţei la efort am reuşit 
să evit „duşul de dimineaţă“. 

În ultimii ani de război, camerele de gazare şi-au accelerat ritmul de 
lucru, fapt care a creat probleme cu debarasarea cadavrelor. Chiar şi 


minţile demente ale paznicilor noştri - SS Totenkopf şi gărzile 
ucrainene - o luau razna în faţa priveliştilor de groază de acolo. 

Astfel, s-a luat hotărârea ca aceste îndatoriri macabre să fie 
rezervate tot prizonierilor, cei aleşi pentru asemenea munci fiind 
numiţi Kommandos. Aceştia aveau sarcina să se ocupe de tot ceea ce 
ţinea de cadavre, să colecteze orice obiect de valoare, inclusiv dinţii de 
aur, apoi să curețe camerele morţii. Rolul de Sonderkommando putea 
aduce câteva privilegii de moment, dar însemna totodată o cale sigură 
spre moarte în decursul a trei sau patru luni. Aceasta era regula 
aplicată de nazişti pentru a evita să lase în viaţă orice martor incomod. 
Ceea ce se întâmpla între zidurile acelor pavilioane funeste nu trebuia 
să ajungă la urechile nimănui. 

În ziua în care soldaţii aliaţi au intrat în lagăr, tocmai fusesem numit 
Sonderkommando, aşa că eliberarea a îndepărtat de mine inevitabilul 
spectru al morţii. 

Cântăream patruzeci şi trei de kilograme, eram în pragul colapsului 
şi am jurat că aveam să părăsesc pentru totdeauna Germania. 

Înainte de a muri, tatăl meu mi-a dezvăluit locul în care se afla cheia 
cu ajutorul căreia puteam deschide o cutie din depozitul de valori al 
unei bănci din Berna. Am găsit acolo toată agoniseala familiei mele 
adunată de-a lungul generaţiilor. 

Am reuşit să recuperez cheia şi am plecat în Elveţia. Ceea ce am 
descoperit s-a dovedit a fi un adevărat tezaur în pietre preţioase de 
toate formele, dimensiunile şi lucrăturile posibile. 

La vremea aceea, Brazilia era o ţară puţin cunoscută, dar foarte 
întinsă, care oferea mari oportunităţi de afaceri celor dotați cu spirit 
de iniţiativă. Am hotărât să mă stabilesc aici şi să încep o nouă viaţă, 
bazându-mă pe uriaşa moştenire lăsată de ai mei. Astfel, am creat 
Neumann Corporation. Însă meritul nu-mi aparţine doar mie sau, altfel 
spus, meritul meu cel mai mare a fost acela de a fi ştiut să mă înconjor 
de persoane eficiente şi loiale, majoritatea evrei şi, la fel ca şi mine, 
profund marcate de cele suferite în perioada nazistă. 

Şi datorită lor, grupul industrial care-mi poartă numele se află astăzi 
în topul economiei mondiale. 

Epuizat, Neumann a tăcut. Vreme de câteva minute, nici unul dintre 
noi nu a mai spus nimic. Eu nu izbuteam să-mi dezlipesc ochii de la 
cifrele tatuate pe antebraţul gazdei mele. În timp ce povestea, mi le 
arătase ca să-mi facă dovada martiriului său. A fost singurul moment 
în care mi s-a părut că a lăsat deoparte răceala sa obişnuită. 

Odată întors în cameră, am făcut un duş, apoi m-am îndreptat spre 
noptieră, cu gândul de a-mi lua de acolo agenda ca să recitesc ce 


scrisesem. Am constatat însă că nu era în aceeaşi poziţie în care o 
lăsasem. Mi-e teamă că, în timp ce mă aflam sub duş, cineva a citit şi, 
probabil, a fotografiat paginile pe care îmi luasem notițe. Aşa că am 
luat hotărârea să nu mă mai despart niciodată, nici măcar în somn, de 
preţiosul meu caiet. În plus, voi folosi un limbaj criptat, alcătuit din 
semne stenografice modificate, în aşa fel încât nimeni să nu poată 
descifra ceea ce am scris. Chiar în clipa în care mă întrebam dacă nu 
cumva temerile mele erau excesive - şi că, probabil, caietul fusese 
mutat de menajeră în timp ce făcea ordine prin cameră, am făcut o 
mişcare greşită, lovind soneria electrică de pe noptieră. Învelişul s-a 
spart şi în interiorul soneriei am descoperit un microfon minuscul. În 
seara aceasta am înţeles că, atât timp cât voi rămâne aici, reţeaua 
perfectă a lui Neumann îmi va urmări fiecare gest, cuvânt şi mişcare. 


PARTEA A TREIA 


„Oriunde Dumnezeu înalţă o biserică diavolul 
ridică întotdeauna o capelă şi dacă ai să arunci o 
privire, vei vedea că la cea de-a doua se strâng 
mai mulţi credincioşi.“ 


DANIEL DEFOE 


Castelul Wevwelsburg 


18 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


— Spui că Goreth îl va duce pe Mizda la Templu şi-l va 
supune supliciului Pietrei Sfinte? îl întrebă Athor pe tatăl 
lui Dehal. 

Cei trei se întorseseră la peşteră, iar Aker le povestise cu 
lux de amănunte întâmplările petrecute în sat în ultimele 
zile. 

Felul în care erau duse la îndeplinire condamnările la 
moarte dăinuia în ritualurile tribului migos încă din negura 
vremurilor. Atunci când condamnarea nu  întrunea 
unanimitatea celor cinci membri ai Sfatului bătrânilor, 
celui aflat în dezacord cu verdictul i se îngăduia să aleagă 
modul de execuţie. De cele mai multe ori, disidenţii apelau 
la judecata zeului Hosh, cerând ca vinovatul să fie supus 
supliciului Pietrei Sfinte. Erau singurele ocazii, cu excepţia 
sacrificiilor ritualice periodice, în care era ridicat capacul 
greu de metal care proteja Piatra Sfântă. 

Marele sacerdot punea în practică sentinţa judecătorilor 
printr-un ritual foarte simplu: condamnatul era condus la 
templu în timpul unei nopţi cu lună plină şi era legat de 
altar, cu mâinile şi picioarele întinse. Apoi, preotul părăsea 
încăperea, nu înainte de a alimenta focurile eterne şi de a 
se asigura de buna funcţionare a mecanismului de 
manevrare de la distanţă. Odată ajuns la capătul galeriei 
de acces în templu, trăgea de funia care avea să ridice 
capacul sarcofagului ce adăpostea Piatra. 

După execuţie, sacerdotul trebuia să aştepte dimineaţa 
zilei următoare pentru a reînchide sarcofagul. Curenţii de 


aer provocaţi de galeriile săpate în stâncă aveau rolul de a 
împrospăta ambientul, în aşa fel încât vântul morţii să nu 
zăbovească prea mult timp în sala templului. Cu toate 
acestea, marelui sacerdot i se îngăduia să recupereze 
trupul neînsufleţit al condamnatului abia după trei zile: 
atunci, aşeza cadavrul pe un pat de crengi şi îl târa până la 
un puț foarte adânc din sala mare a peşterii, lăsându-l să 
cadă înăuntru. Nimeni din tribul migos nu auzise de vreun 
condamnat care să fi scăpat de puterea ucigătoare a 
Pietrei. 


Goreth înainta cu pas hotărât şi mândru. Când satul 
oamenilor migos dispăru din câmpul său vizual, îşi 
abandonă ţinuta ţanţoşă. În faţa lui mergea Mizda, 
înaintând cu greu din cauza legăturilor de la mâini şi din 
jurul gleznelor. 

De parcă legăturile nu ar fi fost de ajuns, regele îl ţinea 
pe condamnat sub ameninţarea vârfului ascuţit al suliţei. 
Nu-i urmărea nimeni: marele sacerdot era singurul care 
trebuia să cunoască locul Templului Sfânt. 

— Încotro mă duci, rege al neamului migos? Am 
sentimentul că nu cunoşti drumul spre templu, rosti Mizda 
pe un ton sarcastic. 

— Ţine-ţi gura şi continuă să mergi! 

După un timp, Goreth se opri, privi de jur-împrejur şi, 
asigurându-se că nu-i urmărise nimeni, se pregăti să ducă 
la îndeplinire execuţia. 

— Pregăteşte-te să mori, Mizda, spuse, apucându-şi 
pumnalul de la brâu. 

— Am ajuns oare la Templul lui Hosh? întrebă tânărul, 
privindu-şi în ochi călăul. 

— Nu, dar tu nu vei putea spune asta nimănui. Goreth îl 
apucă pe Mizda de păr şi-i trase capul înspre înapoi, 
lăsându-i gâtul la vedere. 


În clipa în care se pregăti să lovească, simţi o mână 
apucându-l strâns de încheietură. 

— Lasă-mă pe mine să-ţi duc treaba la bun sfârşit, 
Goreth. Avem multe lucruri de pus la punct. 

Rânjetul înfiorător al lui Karesh, căpetenia davaarilor, îi 
trăda satisfacția. Prinsese doi iepuri dintr-o lovitură: atât 
pe omul care îl eliberase pe Athor, cât şi pe cel a cărui 
trădare provocase moartea unui mare număr de războinici 
davaar. 

Însă davaarii şi prizonierii lor nu erau singuri: scena era 
urmărită şi de alte două umbre tainice, care se luaseră 
după Goreth şi Mizda chiar din clipa în care aceştia 
intraseră în pădure. 

Athor şi Dehal se ţinuseră la distanţă, aşteptând 
momentul cel mai potrivit ca să-l atace pe uzurpator şi să- 
şi elibereze prietenul. Când îi zăriseră însă pe davaari, se 
ascunseră de privirile lor urcându-se într-un copac, de 
unde asistau acum la noua turnură a evenimentelor. 

Noaptea se lăsa treptat peste pădure şi, din 
ascunzătoarea lor, Athor şi Dehal îl auziră pe Karesh 
poruncindu-le oamenilor săi să pregătească tabăra. A doua 
zi urmau să-i ducă pe prizonieri în sat, unde aveau să-i 
ucidă, mâncându-le apoi inimile. 

— Cum îl vom elibera pe Mizda? murmură Dehal. 

Athor o privi îngrijorat: încă nu ştia cum, dar trebuia cu 
orice preţ ca ei doi, un bărbat şi o femeie, să-i biruiască pe 
vrăjmaşii davaar. 


Micul luminiş în care războinicii davaar se opriseră peste 
noapte era înconjurat de copaci uriaşi, cu trunchiurile 
înalte şi drepte. Iarba era deasă şi uscată. Cei şase davaari 
îi legaseră pe ostatici unul de celălalt, prăvălindu-i lângă 
focul pe care îl aprinseseră ca să ţină la distanţă 
sălbăticiunile. Liniştea fierbinte a nopţii era tulburată de 


un vânt puternic. Un singur davaar rămase de strajă, în 
vreme ce ceilalţi se întinseră să doarmă în iarba înaltă, cu 
armele lângă ei. 

Athor îi privi îndelung, încercând să pună la cale un plan 
de atac. Într-un târziu, chipul păru să i se lumineze. Scoase 
din tolbă un arc minuscul, ceva mai mare de o palmă, de 
coarda căruia sprijini o creangă uscată. Apoi începu să-l 
mişte cu repeziciune înainte şi înapoi, până în clipa în care 
zări primele urme de fum. 

— Trebuie să punem totul la punct până la răsăritul 
soarelui, înainte ca vreunul dintre ei să se trezească: ajută- 
mă să caut lemne uscate şi paie, îi spuse el în şoaptă lui 
Dehal. 

Davaarul rămas de strajă îşi înălţă capul şi adulmecă 
aerul. Când observă focul care înainta cu repeziciune spre 
tabără, alimentat de paie şi lemn uscat, era prea târziu ca 
să mai dea alarma. 

Inteţite de vânt, flăcările sfâşiară întunericul nopţii. 

Karesh se trezi primul. Năpădit de fum, nu reuşea să-şi 
ţină ochii deschişi şi, asemenea unei fiare orbite de furie, 
căută o breşă în zidul de flăcări. 

Dehal urmase întocmai sfaturile lui Athor şi pusese focul 
în bătaia vântului. În schimb, el, ascuns de iarba înaltă, se 
strecurase până în apropierea taberei, incendiind tufişurile 
pe lângă care trecea, lăsându-şi însă un culoar liber pentru 
retragere. Strigătele lui Karesh şi ale oamenilor săi îi 
ajunseră limpede la urechi, acoperind trosnetul văpăilor. 

Cuprinşi de panică, davaarii uitaseră cu totul de cei doi 
ostatici. 

Mizda era înecat de un acces puternic de tuse. 

— Stranie soartă, murmură tânărul migos, privind fără 
teamă la flăcările care înaintau spre el. Voi muri legat de 
călăul meu. 


În schimb, Goreth era îngrozit. După ce încercase în 
zadar să se elibereze din legături, acum striga după ajutor 
şi îl invoca pe zeul Hosh, implorându-l să-i salveze viaţa. 

Bărbatul care se întrupă lângă ei din negura de fum li se 
păru o vedenie de foc. 

— Sunt eu, Mizda. Am venit să te salvez, îi spuse Athor 
prietenului său, în timp ce-i tăia legăturile de la încheieturi 
şi de la glezne. Apoi îi strigă: Repede, pe acolo! 

Mizda ţâşni în direcţia indicată de salvatorul său. 

Athor se pregăti să-l urmeze, când, deodată, privirea sa o 
întâlni pe cea a fratelui său vitreg. Cu o voce rugătoare, 
Goreth vorbi cel dintâi. 

— Te implor, eliberează-mă şi pe mine, frate al meu. Nu 
lăsa focul să mistuiască sânge din sângele tău. 

Între timp, davaarii îşi dădură seama că singura cale de 
scăpare era să străpungă peretele de foc în direcţia din 
care bătea vântul. 

În vreme ce Athor se aplecă să-i taie legăturile lui 
Goreth, vocile vrăjmaşilor se auziră din ce în ce mai 
aproape. 

Ochii lui Karesh căutau cu disperare o breşă în perdeaua 
de fum şi foc. Deodată, privirea i se încrucişă cu cea a lui 
Athor. 

Nu avu timp decât să-i recunoască silueta: în clipa 
următoare, tânărul se făcu nevăzut, urmat îndeaproape de 
Goreth. 


Când cei patru ajunseră la peşteră, Aker îi întâmpină cu 
un suspin de uşurare, urmat de manifestări nestăpânite de 
bucurie. Lunga aşteptare îl făcuse să cadă pradă celor mai 
negre presimţiri. 

Goreth fu din nou legat şi aşezat în colţul cel mai 
îndepărtat al grotei, în vreme ce Athor, Dehal şi Mizda se 
îndestulară cu bucatele pregătite de Aker în aşteptarea lor. 


Când, doborâţi de oboseală, ceilalţi aţipiră, Athor se 
îndreptă spre galeria secretă care ducea la sala templului. 
Nu destăinuise nimănui, nici chiar lui Dehal, locul de unde 
începea pasajul secret. 

Ajuns în locul sacru al tribului migos, realimentă vetrele 
focurilor eterne, apoi îngenunche în faţa altarului şi începu 
să se roage. 

Pe piatra albă a altarului, discul de aur strălucea în 
reflexiile văpăilor de foc. 

— Îţi mulţumesc, mare zeu Hosh, pentru că mi-ai dat 
puterea s-o salvez pe femeia pe care o iubesc şi să-mi apăr 
poporul. Acum mă rog ţie să-mi dăruieşti forţa şi 
înţelepciunea de care am nevoie pentru a fi un rege bun, 
destoinic. 

Planul lui Athor prevedea ca a doua zi să se întoarcă în 
sat, unde Goreth avea să fie supus judecății Sfatului celor 
Cinci bătrâni. 

Se întoarse spre sala mare a peşterii, strecurându-se 
prin galeria secretă. Jarul din vatră, Dehal, Aker şi Mizda 
care dormeau: acestea fură ultimele imagini pe care le 
văzu. În clipa următoare, avu sentimentul că întregul 
munte i se prăbuşeşte în cap. 

Când îşi veni în simţiri, îşi dădu seama că Goreth se 
făcuse nevăzut. Pradă unui presentiment negru, se 
întoarse la templu: discul de aur, simbolul care consfințea 
alegerea regelui şi marelui sacerdot al tribului migos, 
dispăruse şi el. 


Cu braţele ridicate, Goreth le arăta supuşilor săi amuleta 
sfântă. Razele soarelui se oglindeau în luciul de aur al 
discului, producând reflexii scânteietoare. 

— Vreau să văd cine va mai îndrăzni să susţină că nu eu 
sunt adevăratul vostru rege. Lui Athor nu i se cuvine decât 
moartea, îşi înălţă el vocea în mijlocul mulţimii de migos. 


Apoi porunci: zece războinici vor veni acum cu mine: 
trebuie să-i capturăm cât mai repede pe cei patru fugari. 


— Trebuie să părăsim imediat peştera, strigă Athor. 
Goreth a reuşit să evadeze şi a luat cu el şi discul de aur. 
In scurt timp se va întoarce aici cu întăriri. 

Dehal îl cercetă cu atenţie. Nu se temea de ce avea să 
urmeze: avea încredere deplină în bărbatul său. 

— Lângă tine nu mi-e frică de nimeni şi de nimic, spuse 
tânăra, strângând puţinele lucruri răspândite în sala mare 
a peşterii. Sunt încredinţată că totul se va termina cu bine. 

La rândul lor, Mizda şi Aker fură gata de plecare în 
câteva clipe. 

Athor chibzui că, probabil, zeul Hosh îi punea la 
încercare, lăsând spiritele rele să se abată încă o dată 
asupra lor. 

Dehal ridică fără efort pe umăr sacul greu din piele de 
urs. Se simţea purtată de o forţă nouă, necunoscută până 
atunci. Îşi mângâie pântecele. Instinctul său de femeie îi 
dezvăluise o taină de care nimeni altcineva nu ar fi putut 
avea cunoştinţă. 

Cei patru fugari se făcură nevăzuţi în desişul pădurii. 

Nu ştiau unde aveau să se oprească, nici care le era 
destinaţia, dar trebuiau să se îndepărteze cât mai mult de 
duşmani. Athor jură că acela nu era sfârşitul: avea să lupte 
până la ultima suflare ca să-şi recapete drepturile ce i se 
cuveneau, înfrângându-şi o dată pentru totdeauna fratele 
vitreg. 


19 


Languedoc, 1213 


Călugării mănăstirii din Aurillac fuseseră cuceriţi de cele 
auzite. Aymon şi instrumentul său magic aveau puterea să 
farmece pe oricine, iar de data aceasta nu fu nevoie ca 
Sarya să se învârtă printre spectatori întinzându-le punga 
pentru mărunţiş. 

Nomazii ajunseseră la o înţelegere simplă cu stareţul: un 
concert după rugăciunea de dimineaţă şi un altul înaintea 
celei de seară. La schimb, nomazii primeau hrană după 
pofta inimii şi provizii de drum în clipa când aveau să se 
hotărască să plece. 

— Un strop din vinul acesta bun, prietene? E vin din viile 
noastre: uşor şi răcoritor. 

Starețul era de origine italiană, dar trăia dintotdeauna în 
Occitania. Era un bărbat vesel şi bonom, şi îi primise pe 
nomazi cu multă afecţiune. Nutrea o adevărată venerație 
faţă de băieţandrul care cânta îngereşte la vielă. 

— Ne veţi delecta auzul cu câteva melodii şi diseară, nu-i 
aşa? îi întrebă stareţul. 

În cele zece zile petrecute la mănăstire, între el şi 
nomazi se legase o prietenie strânsă. Călugărul se ferise să 
le pună întrebări incomode, însă înţelesese că ţiganii şi 
băieţandrul fugeau de ceva sau de cineva. 

Şi hotărâse să le ofere protecţie. 

Cei trei terminară de cântat şi se retraseră la adăpostul 
căruţei cu coviltir. 


— Am putea rămâne mult timp aici. Călugării sunt foarte 
amabili şi primitori, propuse Aymon, obosit de nesfârşitele 
peregrinări de până atunci. 

— Nu cred că e o idee prea bună: sunt încredinţat că 
Simon de Montfort şi iscoadele cruciate încă ne mai caută. 
Şi eu mă simt cum nu se poate mai bine la Aurillac, iar 
călugării benedictini ne răsfaţă cu bucate gustoase şi din 
abundență. Însă am hotărât că mâine seară vom cânta 
ultima dată pentru ei şi poimâine dimineaţă vom pleca de 
aici. 

Procedară întocmai: îşi delectară gazdele cu un ultim 
spectacol, apoi încărcară până la refuz căruţa cu provizii 
din cămările călugărilor şi se pregătiră să petreacă ultima 
noapte între zidurile mănăstirii: urmau să plece în zori. 

În puterea nopţii însă, fură treziţi brusc de bătăile 
puternice din poarta mănăstirii. 

— Deschide, frate Quentin! se auzi o voce poruncitoare. 
Vin în numele comandantului oştilor cruciate, Simon de 
Montfort. Ştim că ascundeţi la mănăstire vrăjmaşi ai 
creştinilor. Deschideţi, în numele lui Dumnezeu şi al legii. 

Bahram, femeia şi băieţandrul săriră din căruţă şi se 
refugiară în interiorul mănăstirii. 

Dădură nas în nas cu părintele Quentin care, cu un 
felinar în mână, pornise în căutarea lor, ca să le ceară 
explicaţii. 

— Ce se întâmplă, bunul meu prieten? 

— Oştenii lui Montfort se află de o vreme pe urmele 
băiatului acestuia. Este descendentul unei nobile familii 
occitane, iar cruciații îl bănuiesc că ar fi în posesia unor 
informaţii referitoare la un tezaur misterios. Sunt conduşi 
de lăcomie, şi nu de spiritul dreptăţii lui Dumnezeu. 
Înainte să le deschideţi, vreau să vă înmânez nişte hârtii pe 
care vă rog să le păstraţi cu sfinţenie. Imi juraţi? Mă pot 
încrede în Sfinţia Voastră încă o dată? 


Între timp, cruciații năvăliseră în curte şi înconjuraseră 
căruţa. 

— Vino afară, Bahram! Şi tu, şi tânărul care te însoţeşte, 
strigă comandantul trupei. 

După câteva secunde de tăcere, uşa din spate a căruţei 
se deschise scârţâind şi Bahram cobori agale, luminându-şi 
chipul somnoros cu un felinar. 

— Ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu? Ah, 
dumneavoastră sunteţi, domnule sergent? Ce vânt bun?... 

— Ştim totul despre tine şi mucosul pe care tu şi 
nevastă-ta îl prezentaţi peste tot ca fiind nepotul vostru. 

Oşteanul nu părea să aibă nici o intenţie de a se lăsa 
păcălit. 

— Dar despre ce tot vorbiţi acolo, domnule? Nu înţeleg... 

— Las-o baltă, Bahram, şi spune-mi, mai bine, unde e 
băiatul, rosti celălalt, apropiindu-se de ţigan cu spada 
întinsă. 

— Urcaţi în căruţă, messere, şi încredinţaţi-vă cu ochii 
dumneavoastră că spun adevărul. 

Bahram făcu un pas într-o parte, arătând spre uşa 
căruţei în pragul căreia răsărise şi chipul înspăimântat al 
Saryei. 

— Foarte bine, rosti căpetenia soldaţilor. De vreme ce şi 
nevastă-ta e aici, o să vedem dacă spectacolul ce va urma 
îi va fi pe plac. 

Spunând acestea, sergentul îl înşfăcă de la spate pe 
Bahram şi îi propti tăişul spadei de grumaz. 

— Acum, femeie, ori îmi spui unde e băieţandrul, ori vei 
vedea ţeasta iubitului tău bărbat rostogolindu-se în ţărână. 

Spunând acestea, oşteanul apăsă şi mai mult lama pe 
beregata ţiganului. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, messere, spuse Sarya. 
Femeia nu-şi trădă spaima, deşi era convinsă că celălalt n- 


ar fi ezitat să-i taie capul lui Bahram dacă nu căpăta 
răspuns la întrebare. 

— N-aveţi decât să-l scurtaţi de cap, domnule sergent, că 
m-am săturat de butucul acela găunos. Să sperăm că 
măcar o să fie bun măcar ca lemn de foc. 

Oşteanul îşi încordă muşchii, pregătindu-se să ducă la 
bun sfârşit execuţia: ţiganii aveau să se convingă cu cine 
aveau de-a face. Apăsă şi mai mult tăişul spadei pe gâtul 
ţiganului. O lovitură scurtă, şi ţeasta lui Bahram avea să se 
prăvălească în ţărână. 


Deodată, blândul muzicant nomad se transformă într-o 
sălbăticiune fioroasă. 

Îl lovi fulgerător cu cotul pe sergentul cruciat, apoi se 
aplecă brusc şi scoase la iveală un pumnal de sub cămaşa 
de noapte. 

Apoi îl izbi pe celălalt în pântece şi, când cruciatul se 
aplecă în faţă de durere, se răsuci brusc şi îi reteză gâtul 
cu o lovitură fulgerătoare. 

Apucă spada adversarului său şi se pregăti să-i înfrunte 
pe ceilalţi cruciați. 

Oştenii rămăseseră înmărmuriţi. Totul se petrecuse cu o 
asemenea iuţeală, încât nu avuseseră timp să schiţeze nici 
o mişcare. 

Nici unul dintre ei nu observă arcul încordat din mâinile 
Saryei. 

Doi dintre cruciați se prăbuşiră la pământ, străpunşi de 
săgeți, înainte de a-şi da seama de unde venea 
ameninţarea. Un al treilea fu izbit de spada pe care 
Bahram o mânuia cu o neaşteptată măiestrie. 

Dezmeticindu-se, ceilalţi trei bărbaţi se repeziră spre 
ţigan, care execută o eschivă spre dreapta, împlântând 
apoi lama în pieptul primului dintre ei. Dezechilibrat de 
forţa propriei lovituri, Bahram căzu la pământ. Ultimii doi 


oşteni rămaşi în viaţă săriră asupra lui, agitându-şi 
ameninţător spadele în aer. Bahram se simţi pierdut. 

Brusc, din întuneric ţâşni silueta zveltă a lui Aymon. 
Trupul său încă firav contrasta cu ţinuta dârză de războinic 
şi cu lama strălucitoare a sabiei akinakes cu gardă aurită 
pe care o ţinea în mână. 

Un elan scurt şi Aymon păru că pluteşte în aer. 

Lama ascuţită a sabiei se abătu asupra ţestei unuia 
dintre cei doi, ucigându-l pe loc. 

Celălalt privi dezorientat de jur-împrejur, căutând o cale 
de retragere. Însă nu apucă să-şi ducă gândul la bun 
sfârşit: ridicându-se dintr-un salt de la pământ, Bahram îl 
străpunse cu o lovitură mortală. 

— Îţi datorez viaţa, băiete, spuse Bahram, gâfâind încă 
din cauza efortului. Apoi continuă: Repede, trebuie să 
fugim de aici imediat, înainte ca un întreg contingent de 
cruciați să vină după noi. 


La baza stâncii care străjuia localitatea Leucate era 
mare animaţie. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să 
zăbovească cu privirea asupra celor doi băieţandri din 
căruţă: atenţia tuturor era concentrată spre apele golfului, 
unde era ancorată o corabie de război franceză. 

Cuirasele multicolore fixate pe parapeţii galerei aveau 
rolul de a proteja echipajul şi vâslaşii, conferind 
ambarcaţiunii un aspect ameninţător. 

Filip al II-lea se hotărâse să invadeze Anglia. Era evident 
faptul că galera aceea, chemată tocmai din apele Ţării 
Sfinte, avea să facă parte din flota care - regele Franţei 
era încredinţat de acest lucru - urma să-i înfrângă o dată 
pentru totdeauna pe rivalii englezi. 

La bordul corabiei se aflau aproximativ două sute de 
oameni - vâslaşi, oşteni şi ofiţeri. Marinarii fuseseră 
obligaţi să ancoreze de urgenţă, din cauza unui accident 


căruia îi căzuseră victime cei doi cambuzieri de pe navă: în 
timpul unei furtuni violente, cei doi responsabili cu 
proviziile de hrană fuseseră înghiţiţi de valuri, înecându- 
se. 

După ce le-au recuperat cadavrele, comandantul galerei 
hotărâse să ancoreze în primul golf, atât ca să-i 
înmormânteze pe cei doi nefericiţi, cât şi ca să le găsească 
înlocuitori. 


Ofiţerul păşea agale spre limba de pământ pe care 
acostase şalupa. 

Câţiva marinari cărau baldachine pe care fuseseră fixate 
butoaie cu apă: din cauza capacităţii reduse de depozitare 
a galerei, aprovizionarea cu alimente şi apă trebuia făcută 
săptămânal. 

— Iertaţi-mi îndrăzneala, domnule... spuse bărbatul, 
apropiindu-se neobservat de comandantul care 
supraveghea operaţiunile de încărcare. 

— Te ascult, om bun, răspunse celălalt. 

— Am aflat că aţi suferit o gravă pierdere şi că cei doi 
cambuzieri ai voştri au pierit în valuri. 

— Da, chiar aşa stau lucrurile. Odihnească-se în pace, 
spuse comandantul, înălţându-şi privirea spre cer. 

— Oare aţi reuşit să le găsiţi înlocuitori? întrebă din nou 
bărbatul. 

— Nu încă. Nu e deloc uşor să găseşti pe cineva capabil 
să pregătească rațiile pentru două sute de marinari. 

— Intâmplarea face că eu sunt bucătar şi am lucrat 
multă vreme pentru trupele lui Simon de Montfort 
încartiruite la Carcassonne. lar astăzi sunt în căutare de 
lucru, împreună cu ai mei: fratele meu şi cu mine am putea 
fi cambuzieri pe galeră, în vreme ce fiului meu i-aţi putea 
da o slujbă de ajutor de bucătar sau de mus. 


Ofiţerul îl privi cu luare-aminte pe bărbatul din faţa sa: 
avea un fizic robust şi privirea inteligentă. Cei doi 
însoțitori ai lui stăteau mai în spate. Cel mai mic avea, la 
rândul său, un aer dezgheţat şi o privire atentă. Celălalt, 
cu o piele fină şi albă, avea trăsături efeminate. 

— Ce să spun, gândi cu voce tare comandantul, nu e 
scris nicăieri că bucătarii şi muşii trebuie să aibă înfăţişare 
de războinici. Apoi, cu un aer mulţumit, adăugă: Ei, bine, 
Dumnezeu a vrut ca drumurile noastre să se întâlnească. 
Sunteţi bine-veniţi la bord. 

A doua zi, corabia ridică ancora. 

Fie din cauza dăruirii cu care Bahram, Aymon şi Sarya - 
travestită în bărbat după fuga de la mănăstire - au pregătit 
rațiile marinarilor, fie datorită calităţii bucatelor preparate 
din proviziile proaspete încărcate la Leucate, cert este că, 
într-o bună zi, comandantul şi câţiva membri ai echipajului 
au ţinut să-i felicite personal pe noii cambuzieri şi pe 
ajutorul lor. 

— Dacă vom mânca şi de aici încolo la fel de bine, spuse 
comandantul, vom reuşi să stârpim scorbutul care ne 
chinuie de câteva luni bune. 

Pe 28 mai 1213, galera urcă în amonte pe estuarul râului 
Zwyn, în apropiere de oraşul Damme, în Flandra. 

Acolo, într-o zonă liniştită şi ferită de priviri indiscrete, 
ancoraseră câteva sute de corăbii de război franceze, 
aşteptând sosirea ultimelor nave, pentru ca apoi întreaga 
flotă să pornească spre coastele Angliei. În cazul în care ar 
fi atacat prin surprindere, trupele lui Filip al II-lea aveau 
toate şansele să-i învingă pe englezi chiar pe teritoriul lor. 
Dar, la fel ca în viaţă, ultimul cuvânt într-un război îl are 
întâmplarea. 


Al treilea conte de Old Sarum, prinţul William de 
Longespee, urcă pe puntea vasului-amiral. Părăsise 


coastele Angliei în ziua de 28 mai, în fruntea unei flote 
uriaşe, compusă din cinci sute de corăbii. La bordul navei- 
amiral, avea sub comandă câteva sute de cavaleri. 

Păcatul cel mai mare al regelui Franţei era naivitatea: cu 
toate precauţiile pe care şi le luase, vestea că se pregătea 
să invadeze Anglia trecuse de mult Canalul Mânecii. 

Astfel încât nu francezii erau cei care aveau să atace 
prin surprindere. 


— Cambuzierule, îi zise lui Bahram un ofiţer, 
comandantul a îngăduit tuturor oştenilor două zile libere: 
dacă vreţi, puteţi merge şi voi cu ceilalţi să vă distraţi în 
oraş, la Gand. Peste câteva zile vom ridica ancora, 
îndreptându-ne spre destinaţia noastră finală, aşa că 
atunci va trebui să vă luaţi adio de la orice desfătări. Eu 
zic să profitaţi acum, cât mai aveţi timp. 

— Vă mulţumesc pentru sfat, domnule, dar preferăm să 
rămânem la bord şi să ne odihnim. Fără îndoială că restul 
oştenilor au alte preocupări decât cele ale unui bărbat 
văduv, care trebuie să se îngrijească de fiul şi de fratele 
său mai tânăr. 

Flota englezilor pătrunse pe gura estuarului la primele 
ore ale dimineţii. O pâclă diafană plutea pe suprafaţa apei. 
Corăbiile ancorate păreau nişte năluci: pe puntea fiecăreia 
dintre ele, doar câte un străjer, pe jumătate adormit. 


Aymon exersa o melodie la vielă. În minuscula bucătărie 
de la pupa, care le slujea şi de cabină, Bahram şi Sarya 
moţăiau strânşi unul într-altul. 

Alarma fu declanşată de una dintre ambarcaţiunile din 
apropierea galerei. 

Când cei trei ajunseră pe punte, aceasta fusese deja 
ocupată de oştenii englezi. 


De jur-împrejur, infernul: mai mult de cincizeci de nave 
franceze erau în flăcări. 

Cei câţiva marinari şi oşteni rămaşi la bordul galerei se 
predară fără să opună nici o rezistenţă. Cei trei cambuzieri 
nu făcură excepţie. 

În zilele următoare, flota condusă de William de 
Longespee reuşi să scufunde peste două sute de nave 
inamice, captură de două ori pe atâtea şi arse din temelii 
oraşul Damme. 

Când, în cele din urmă, trupele franceze, aflând ce se 
petrecea la Damme, se întoarseră de la Gand, englezii 
ridicaseră deja ancora, întorcându-se nevătămaţi în ţara 
lor, după ce distruseseră şi ultimele corăbii scăpate de 
pârjol. 


20 


Languedoc, anii '30 


Mandement, preşedintele sindicatului operatorilor de 
turism din Tarascon şi speolog amator, avea o statură 
masivă, total opusă siluetei-standard - firavă şi zveltă - a 
celor ce se aventurează să cerceteze adâncurile 
pământului. Nu se putea spune despre el că era un om 
flecar, ci, dimpotrivă, avea faima unei persoane foarte 
rezervate. Ar fi preferat să nu fie nevoit să le povestească 
nimic bărbatului din faţa sa - pe care de abia îl cunoştea - 
şi femeii cu accent spaniol care îl însoțea, cu atât mai mult 
cu cât ceea ce avea de spus ar fi putut aduce oprobriul 
public atât asupra lui, cât şi asupra sindicatului şi a 
întregii regiuni. Însă cei doi îi băgaseră sub nas 
legitimaţiile Sûreté‘ şi îi explicaseră că era vorba de înalte 
raţiuni de stat. În faţa unei cauze de o asemenea 
importanţă - salvarea patriei - până şi proverbiala rezervă 
a lui Mandement cedă. 

Răsucindu-şi mustăţile stufoase, începu să povestească 
întâmplarea al cărei protagonist fusese cu câteva luni în 
urmă. 


Mandement cunoştea peşterile din zonă din copilărie, 
când acestea reprezentau refugiul şi locul preferat al 
jocurilor sale. Şi pe măsură ce crescuse, acestea 
continuaseră să-l fascineze: cavernele din regiune ar fi 
putut deveni o adevărată atracţie turistică. 


t Serviciile secrete civile franceze; Siguranţa Statului (n. tr.). 


Şi asta fără toate scornelile germanului aceluia: după 
părerea lui, nici vorbă ca în grotele din regiune să se 
găsească relicve sau misterioase obiecte străvechi. Dacă, 
totuşi, vreodată vor fi fost ascunse acolo comori, fără 
îndoială că de-a lungul veacurilor cineva le descoperise şi 
şi le însuşise, nu-i aşa? Rămăseseră însă magnificele 
sculpturi create de curgerea apei de-a lungul mileniilor, 
eroziunea contribuind la formarea unor situri de un 
remarcabil interes speologic, cu incredibile forme şi figuri 
tridimensionale. Naiba să-l ia pe Otto Rahn, cu teoriile lui 
cu tot! În plus, majoritatea concitadinilor săi erau convinşi 
că germanul nu era altceva decât un spion, fapt care, cu 
siguranţă, nu îmbunătăţise părerea pe care francezul din 
Tarascon şi-o formase despre Rahn. 

Mandement  introdusese în povestire şi propriile 
comentarii. 

Într-o zi, mergând de-a lungul unei galerii, ajunsese în 
sala mare a unei peşteri. Pardoseala era acoperită de un 
strat gros de praf calcaros, care îi atenua zgomotul paşilor. 

Germanul îi apăruse brusc în faţă. Otto Rahn stătea cu 
spatele la el şi nu-şi dăduse seama că Mandement îl 
observa cu atenţie. 

— Ce faceţi acolo, domnule Rahn? se auzise vocea 
tunătoare a francezului, amplificată de ecoul pereţilor 
impunători ai peşterii. 

Scena care i se dezvăluise la lumina torţelor din cavernă 
era limpede pentru Mandement. Rahn avea mâinile 
murdare de vopsea neagră, în vreme ce în apropierea lui 
se aflau un recipient cu un praf închis la culoare şi un 
bidon cu apă. În mâna dreaptă, neamţul ţinea un obiect 
ciudat: un sulac sau, poate, un penson. 

Rahn făcea desene pe pereţii grotei. Fără îndoială că, 
odată terminate, avea să anunţe descoperirea senzaţională 


a unor picturi rupestre străvechi, care datau din perioada 
ereziei catare. 

— Văd că v-aţi dedicat artei, domnule Rahn, exclamase 
Mandement. Mă bucur să constat asta. Spuneţi-mi, însă: 
din ce epocă veţi spune că datează această pictură? Din 
perioada catarilor sau v-aţi gândit la alte civilizaţii unice? 
Ce-aţi zice de oamenii preistorici? Sau de misterioşii 
locuitori ai Atlantidei, care au ajuns în Occitania odată cu 
Sfântul Graal şi cu oasele Domnului nostru lisus Hristos? 
Sunteţi un şarlatan, domnule Otto Rahn! 

Germanul îl privise înmărmurit. Se holba la bărbatul din 
faţa lui, nereuşind să scoată nici un cuvânt. 

Probabil că tocmai tăcerea aceea enervantă a neamţului 
îl determinase pe Mandement să-i dea un pumn în nas 
impostorului. 

— L-aţi cunoscut pe un oarecare Wolff, domnule 
Mandement? întrebă femeia când francezul termină ce 
avea de spus. 

— Nu, doamnă, deşi am auzit vorbindu-se de el. Se pare 
că a locuit vara trecută la hotelul germanului. Se spune că 
era ras în cap, ca naziştii, şi că era mereu binedispus. 
Zicea că e american, dar se pare că vorbea la fel de bine 
engleza pe cât de bine ştiu eu să vorbesc în greaca veche. 
Am mai aflat şi că a efectuat mai multe expediţii în 
peşterile din împrejurimi împreună cu Rahn. Asta e tot. 


Carla Jeogeres Núñez era de mult timp pe urmele aşa- 
zisului Karl Wolff, fiind convinsă că apropierea acestuia de 
Otto Rahn nu era întâmplătoare. 

Carla începuse să se ocupe de cazul Wolff cu un an în 
urmă, când acesta îi atrăsese atenţia în calitatea sa de 
oaspete obişnuit al unui hotel din Barcelona despre care se 
bănuia că devenise centrul operativ al spionajului german. 


Carla avea părul castaniu-închis şi ochii înguşti şi negri 
ai femeilor andaluze. De la mama sa, franţuzoaică, 
moştenise un trup sinuos şi senzual. Privind-o, nimeni n-ar 
fi crezut că, de fapt, era agent secret: avea înfăţişarea unei 
tinere de familie bună aflată în căutarea unui făt-frumos 
alături de care să rămână până la adânci bătrâneţi. 

Femeia avea sentimentul neplăcut că ajunsese cu 
investigaţiile într-un punct mort. 

Totuşi, dacă ar fi avut posibilitatea să se afle într-un 
anumit birou din Prinz Albrechtstrasse, la Berlin, ar fi avut 
în sfârşit posibilitatea să afle adevărata identitate a 
numitului Karl Wolff. 


Berlin, anii '30 


Karl Maria Wiligut-Weisthor se aşeză pe fotoliul din faţa 
lui Himmler. 

— „Misiunea pirineică“ se cam duce pe apa sâmbetei, 
comandante, zise Willigut, înainte ca celălalt să apuce să-l 
întrebe ceva. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Weisthor? 

— Astă-vară am fost la Ussat, unde am petrecut câteva 
zile încântătoare în compania lui Rahn. Încântătoare însă 
numai din punct de vedere turistic, nu şi din perspectiva 
lucrurilor care ne interesează pe noi. 

— Continuaţi, vă rog. 

— Am impresia că omul nostru bâjbâie prin ceaţă. Nu a 
făcut altceva decât să-mi repete - ca şi altă dată, de altfel - 
că se află la un pas de dezlegarea misterului. Pe mine însă 
m-a obligat să fac o mulţime de paşi, însoţindu-l prin tot 
felul de peşteri pline de mucegai, umede şi alunecoase, 
fără să ajungem însă la nici un rezultat. În plus, mi-a mai 
relatat şi o întâmplare ciudată cu un localnic care l-ar fi 
luat la pumni, crezând că făcea desene rupestre false, în 


vreme ce el - cel puţin aşa m-a asigurat - nu încerca decât 
să decripteze un mesaj pe care îl descoperise într-una din 
acele picturi străvechi. 

— Şi ce anume spune că i-ar fi revelat acel mesaj? 

— Zicea că încă nu a reuşit să-l descifreze, dar că ar fi 
vorba despre semne făcute cu mult timp înainte de venirea 
lui Hristos pe Pământ. 

— Înainte de Hristos? Păi, catarii au trăit în jurul anului 
1200... 

— De aceea şi spun că, de fapt, Rahn nu face altceva 
decât să bâjbâie prin ceaţă. Ca să nu mai vorbim despre 
faptul că acest gen de expediţii prin caverne a suscitat 
interesul „concurenţei“. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Weisthor? 

— Vreau să spun că indiscreţia lui Rahn i-au determinat 
pe cei de la Sûreté să declanşeze o serie de investigaţii şi 
că toţi cei suspectaţi de activităţi de spionaj au fost 
expulzați din regiune. Şi sunt convins că, sub pretextul 
datoriilor acumulate în timpul dezastruoasei sale aventuri 
ca om de afaceri, i se va pune în vedere şi lui Rahn să 
părăsească zona. Asta înseamnă că îşi va continua 
cercetările aici, la Berlin. Cât despre materialele pe care la 
are de studiat, cred că a strâns o grămadă - pe cheltuiala 
noastră, desigur. 


Paris, anii '30 


Otto Rahn era îngrijorat: publicarea cărţii sale despre 
Sfântul Graal nu îi adusese beneficiul financiar la care 
sperase. Puţinii bani pe care îi primea când şi când de la 
editorul său abia dacă îi ajungeau să-şi plătească chiria la 
pensiunea pariziană la care trăsese după ce părăsise 
staţiunea Ussat. Acolo primi înştiinţarea de expulzare de 
pe teritoriul francez. 


— Ce naiba i-a apucat pe poliţişti? spuse Carla Jeogeres 
Núñez, clătinând din cap. Ce sens are să expulzeze pe 
cineva care face obiectul unei anchete în curs de 
desfăşurare? 

— Probabil că n-au ştiu că ne interesează şi pe noi cazul 
Rahn... îi răspunse fără convingere şeful său. 

— Crezi că nu le-a ajuns şi lor la urechi faptul că Rahn 
este, de fapt, spion? Până şi pereţii grotelor din Sabarthes 
vorbesc despre comportamentul ciudat al germanului. Şi 
cu toate astea, iată că cea mai bună soluţie pe care a găsit- 
o Poliţia a fost să se descotorosească de Rahn printr-un 
simplu ordin de expulzare. Ar fi putut, cel puţin, să ne 
întrebe pe noi, cei de la Contraspionaj, dacă suntem de 
acord sau nu. 


Germania, 1934 


Crainicul radio anunţă victoria chinuită a Italiei în faţa 
Cehoslovaciei în finala Campionatului Mondial de fotbal, 
disputată la Roma pe 10 iunie 1934. 

Reinhard Heydrich se ridică de la masa sa de lucru şi se 
îndreptă cu pas atletic spre sala de şedinţe. Îşi dădu seama 
- înainte de a-l vedea - că Hitler ajunsese deja acolo, 
deoarece în aer nu se simţea nici urmă de fum de ţigară: 
după expunerea la gaz toxic din timpul războiului, fumul îi 
provoca crize grave de astm bronşic cancelarului. 

La masă se aflau cei mai apropiaţi colaboratori ai lui 
Hitler. Subiectul discuţiei era unul de maximă importanţă 
pentru Partidul Naţional Socialist şi chiar pentru 
Germania. 

— Comportamentul său pune în pericol supraviețuirea 
rasei ariene, spuse Himmler, răsfoind concentrat un dosar 
voluminos. 


— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă Hitler, care nu reuşea 
încă să accepte ideea că trebuia să lichideze un camarad 
care-i fusese alături de la bun început, încă de pe vremea 
Societăţii Thule. 

— Apucăturile homosexuale ale acestei persoane sunt 
cunoscute tuturor, Excelenţă, interveni Heydrich. Ca să nu 
mai vorbim despre faptul că propunerea sa de a subordona 
armata trupelor Sturmabteilung pe care le comandă a 
suscitat critici aspre din partea unora dintre noi. De altfel, 
felul în care acţionează trupele SA ne stupefiază de cele 
mai multe ori. 

— Se mai spune că, bazându-se pe trupele sale de asalt, 
ar pune la cale un puci, sau cel puţin intenţionează să 
destabilizeze guvernul condus de Excelenţa Voastră, 
adăugă Goring. 

— E un socialist filobolşevic. Dacă ne vom descotorosi de 
el, nu vom avea decât de câştigat, comentă Goebbels. 

Cu acel argument, rezistenţa cancelarului Adolf Hitler fu 
înfrântă: Ernst Röhm căzuse definitiv în dizgrație. 

În ziua aceea de iunie, 1934, o briză înviorătoare de vară 
mângâia aleile oraşului. 

„Până la sfârşitul lunii, «cazul» Ernst Röhm va fi închis o 
dată pentru totdeauna“, îşi spuse Heydrich, părăsind 
mulţumit sala de şedinţe. 


Pe 29 iunie, Röhm convocă un fel de adunare generală a 
comandanților trupelor SA. 

Bineînţeles că nu omise să-l invite la ceremonii şi pe 
Adolf Hitler. În calitate de secretar al partidului, 
cancelarul se prezentă cu mare întârziere la întâlnirea de 
la hotelul Hanselbauer din Wiesse, în apropiere de Berlin. 

Şi mai surprinzător se dovedi faptul că Hitler nu veni 
însoţit de colaboratorii săi obişnuiţi, ci de un număr 
apreciabil de membri ai trupelor SS, care procedară la 


arestarea lui Röhm. În zilele care urmară, toţi ceilalţi 
exponenţi de frunte ai SA împărtăşiră aceeaşi soartă. Ceva 
mai târziu, cei mai mulţi dintre ei fură executaţi. 

Röhm, căruia Hitler, în mărinimia sa, îi oferi varianta 
sinuciderii, refuză alternativa „onorabilă“ a ieşirii din 
scenă. De execuţia sa se ocupă Theodor Eicke, membru al 
Societăţii Thule, pe vremuri unul dintre cei mai apropiaţi 
colaboratori ai aceluiaşi Rohm. 

Dar, în noaptea aceea care avea să intre în istorie ca 
„Noaptea cuţitelor lungi“ şi cea mai strânsă prietenie îşi 
pierduse importanţa. 

Pe 3 iulie, Parlamentul Reichului legaliza retroactiv 
asasinatele ca acte publice de autoapărare a statului. 


Roma, 1934 


Eugenio Pacelli clătină îngrijorat din cap, citind textul 
discursului din 13 iulie prin care Hitler legitima epurările 
din „Noaptea cuţitelor lungi“: şaizeci şi una de persoane 
fuseseră executate. 

Secretarul de stat pontifical reciti textul din faţa sa: 
„Dacă cineva vrea să mă întrebe de ce trădătorii aceia nu 
au fost aduşi în faţa unui tribunal, îi pot răspunde 
următoarele: am fost făcut răspunzător pentru soarta 
poporului german şi în consecinţă am devenit judecătorul 
suprem - Oberster Gerichtsherr - al poporului german.“ 

— Omul ăsta e nebun, spuse Pacelli cu voce joasă. Ori e 
nebun, ori e însăşi personificarea Răului. 

Apoi, cardinalul compuse personal o nouă scrisoare 
oficială de protest, în care stigmatiza comportamentul 
înalţilor funcţionari nazişti, care încălca nu numai 
concordatul recent încheiat, dar şi cele mai elementare 
principii ale democraţiei. 


La fel ca şi celelalte şaizeci de misive cu un conţinut 
asemănător pe care le trimisese pe durata mandatului său, 
şi scrisoarea aceea avea să rămână fără răspuns. 

Pacelli era încredinţat că „Noaptea cuţitelor lungi“ 
consfințea posibilitatea de a-i supune la persecuții pe 
evrei, homosexuali, persoane cu dizabilităţi, nomazi sau 
alte categorii sociale, politice sau etnice - într-un cuvânt, 
pe oricine era catalogat de minţile scelerate ale naziştilor 
ca fiind diferit. 


Către sfârşitul lunii iulie, trupele SS deveniră cu titlu 
definitiv un corp de sine stătător, ieşind de sub tutela SA, 
care, treptat, aveau să fie marginalizate în cadrul 
structurilor partidului nazist. 


21 


Washington, 2007 


— Daţi înapoi câteva cadre, îi spuse Oswald Breil 
tehnicianului de la CIA. 

Pe ecran, fotografiile din satelit ale centralei iraniene 
surprinse cu câteva momente înaintea atacului se 
succedau cu rapiditate. Apoi, Breil se întoarse spre 
directorul Agenţiei: 

— Au aşteptat până când plafonul de nori a acoperit 
centrala şi probabil că ştiau şi timpii de survolare a zonei 
de către sateliţii-spion. Este cât se poate de evident că 
avem de-a face cu oameni foarte bine pregătiţi. Încă puţin 
înapoi, vă rog... aşa. Opriţi-vă la acest cadru. Acum, măriţi- 
l. 

Phil Damiano văzuse fotografiile de cel puţin zece ori 
până atunci şi nu reuşea cu nici un chip să înțeleagă ce 
anume Îl determinase pe Breil să se oprească atât de mult 
asupra uneia dintre ele. 

— Priviţi aici, domnule Damiano, continuă Oswald, 
arătând spre câteva siluete din apropierea zidului care 
înconjura centrala nucleară de la Bushehr. Acestea sunt, 
probabil, santinelele. 

Oswald numără zece soldaţi care asigurau paza 
obiectivului în noaptea atacului. 

Damiano privea cu atenție, dar încă nu înțelegea ce voia 
să demonstreze omuleţul din faţa sa. 

— Aveţi cumva la dispoziţie şi o scanare efectuată cu un 
satelit de tip COBE? întrebă Breil. 


În timp ce tehnicianul opera pe tastele computerului 
căutând fişierul cerut de Oswald, acesta îi aduse la 
cunoştinţă directorului CIA suspiciunile sale. 

— Zece santinele sunt total insuficiente pentru a garanta 
securitatea unei instalaţii atât de importante precum cea 
de la Bushehr. Cu toate că aproape aţi reuşit să mă 
convingeţi de faptul că guvernele occidentale nu sunt 
implicate în acest atentat, capacitatea nucleară iraniană a 
fost şi va rămâne mereu o ţintă pentru posibile sabotaje 
puse la cale de israelieni sau de americani. Aşadar... Oare 
cum e posibil ca vulpoiul acela de Pashelvi să lase bijuteria 
coroanei ţării sale pe seama câtorva soldaţi? 

— lată şi scanarea făcută de satelitul COBE, domnule 
Breil, spuse tehnicianul, arătând spre ecran. 

— Arătaţi-mi o fotografie cu o centrală nucleară 
americană, vă rog. Cu oarecare dintre ele... 

— Vedeţi aici, domnule Damiano, continuă Breil, satelitul 
Cosmic Background Explorer efectuează un tip de scanare 
care ne permite să măsurăm spectrul de radiaţii infraroşii, 
precum şi cea mai mică variaţie de căldură. Cu ajutorul 
acestor date, putem localiza cu o foarte mică marjă de 
eroare existenţa unor surse de radioactivitate în orice colţ 
al planetei. Priviţi imaginea centralei nucleare americane, 
domnule Damiano. Şi acum, comparaţi-o cu cea de la 
Bushehr. După câteva clipe de tăcere adâncă, Oswald 
continuă: Cred că pericolul de iradiere este mai mare în 
sufrageria casei mele decât în jurul centralei nucleare de 
la Bushehr. lată de ce erau atât de puţine santinele acolo: 
pentru că nu era nimic de păzit. 


Televiziunea Al Jazeera îşi întrerupse programul pentru a 
transmite în direct comunicatul preşedintelui iranian. 

— În urma indiciilor descoperite la locul atentatului, 
spunea Pashelvi, ştim astăzi care este mâna ce i-a înarmat 


pe asasini. Vrăjmaşii religiei şi ai civilizaţiei noastre şi-au 
lăsat semnătura inconfundabilă la locul faptei. 

Spunând acestea, Pashelvi ridică în faţa obiectivului o 
mitralieră ceva mai mare decât un pistol de mare calibru, 
dotată cu amortizor. 

— Aceasta este o armă Uzi, de fabricaţie israeliană, iar 
acesta - continuă preşedintele, arătând spre camera de 
luat vederi un fragment de oţel ars şi contorsionat - este 
ceea ce a mai rămas dintr-un detonator produs de Israeli 
Military Industries, fabrica de armament aflată în 
proprietatea guvernului sionist. lată dovezile care ne 
conduc spre adevăr. lar în clipa în care adevărul va ieşi în 
totalitate la lumină, necredincioşii vor cunoaşte gustul 
amar al răzbunării noastre. Abia acum îl înţeleg pe 
Tahrjani, predecesorul meu în această funcţie care implică 
atâtea responsabilităţi, care spunea că unele ţări vor să 
interzică altora dreptul la existenţă. Să ştie aceste ţări că, 
atât timp cât pe Pământ va trăi şi un singur credincios 
musulman, Iranul nu se va pleca în faţa amenințărilor lor 
mişeleşti. Allah este cu noi. Pace şi binecuvântare numelui 
său. 


Roma, 2007 


Sara tocmai îi trimisese lui Oswald câteva noi pagini 
decriptate din jurnalul ziaristului italian şi acum îşi 
permitea câteva clipe de relaxare în fotoliul din biroul ale 
cărui ferestre dădeau spre imensul parc din cartierul 
roman EUR. 

În laborator, temperatura trebuia să fie constantă, la fel 
ca şi umiditatea, intensitatea zgomotului şi luminozitatea. 
Orice schimbare bruscă a ambientului putea afecta - chiar 
şi iremediabil - preţioasele artefacte ce urmau să fie 
catalogate, analizate, studiate sau restaurate. 


Meticulozitatea cercetărilor sale era unul dintre motivele 
pentru care echipa italiencei era printre cele mai bine 
cotate din lume. 

Uneori, Sara se întreba cum de era posibil ca ea, o 
femeie stăpână pe sine însăşi şi deloc influenţabilă, să 
muşte atât de uşor din momelile pe care, de-a lungul 
anilor, i le întinsese mereu Oswald Breil. Din experienţă, 
ştia foarte bine că a lucra pentru Breil însemna, inevitabil, 
necazuri. Şi, de fiecare dată când se trezise pe un pat de 
spital sau cu ţeava unui pistol îndreptată asupra ei, îşi 
jurase că era ultima oară când mai avea de-a face cu el. 
Apoi, întorcându-se la munca ei de zi cu zi, realiza faptul 
că bâzâitul instalaţiilor de aer condiţionat - scrupulos 
calibrate pentru a furniza umiditate şi temperatură 
constante -, precum şi ambientul izolat al laboratorului îi 
provocau o senzaţie de linişte excesivă. In astfel de 
momente se vedea obligată să recunoască că Oswald era 
un fel de montaigne russe în care tentaţia de a se urca era 
mai mare decât frica. De n-ar fi fost dozele de adrenalină 
pe care omuleţul acela avea grijă să i le injecteze periodic, 
severele reguli de viaţă impuse de munca ei de cercetare 
ar fi rupt-o cu totul de lume. 

Ceea ce frumoasa cercetătoare refuza însă să 
recunoască era că sentimentul de nostalgie pe care îl 
resimțea de fiecare dată când se gândea la prietenul ei 
israelian nu avea de-a face doar cu dorinţa ei de aventură. 
Mai era şi altceva la mijloc, dar nu voia nici în ruptul 
capului să admită evidenţa. Cuvântul „iubire“ îi provoca 
mai multă teamă decât voia să recunoască. 

Ţârâitul telefonul o readuse la realitate. 

— Sunt Deman van der Duick. Bună ziua, doamnă 
Terracini, auzi ea vocea tinerească a  sponsorului 
paraguayan de origine olandeză. 


— Domnule van der Duick, ce plăcere să vă aud! În 
exclamaţia Sarei nu era nici o urmă de adulaţie, deşi era 
conştientă de faptul că finanţarea asigurată de miliardarul 
sud-american permisese lumii întregi să afle lucruri până 
atunci necunoscute despre viaţa cotidiană din Roma 
antică. 

— Sunt în trecere prin Roma, pentru o întâlnire de 
afaceri. Îmi cer iertare că nu v-am anunţat din timp, dar, în 
cazul în care nu sunteţi prea ocupată şi dacă, evident, vă 
face plăcere, aţi fi de acord să ascultați câteva poveşti 
spuse de un bătrân filantrop ca mine, pasionat de istorie? 
Aş vrea să vă invit să luăm prânzul împreună. Ce ziceţi? 

Sara acceptă cu entuziasm invitaţia. 


Washington, 2007 


Oswald Breil ceru să vadă din nou imaginile surprinse de 
satelitul COBE şi prelucrate de calculatorul de la CIA. 

— Dacă ar fi să le dăm crezare iranienilor, la aceste 
centrale nucleare se găsesc cel puţin trei mii de centrifuge 
de ultimă generație care produc continuu uraniu 
îmbogăţit. Priviţi însă aici, domnule Damiano, spuse 
Oswald, arătând spre petele de diferite culori de pe ecran. 
Acestea sunt imaginile instalaţiei de la Isfahan, imediat 
după atac. Pare la fel de „curată“ ca pădurea amazoniană, 
cu excepţia acestor zone, foarte restrânse, în care se 
constată o minimă contaminare radioactivă. Acum, 
permiteţi-mi să mai fac o ultimă verificare, domnule 
Damiano. Spuneti-mi, vă rog, aveţi posibilitatea să 
modificaţi traiectoria satelitului COBE? 

— De asta se ocupă NASA, dar cred că e suficient să dau 
un telefon. 


O oră mai târziu, imaginile transmise din spaţiu erau 
vizionate în direct de la sediul central al CIA din Langley, 
Virginia. 

— Aceasta este zona minieră iraniană de la Saghand. 
După ce ruşii au întrerupt furnizarea de uraniu către Iran, 
propaganda de la Teheran a anunţat descoperirea unor 
bogate zăcăminte de material radioactiv în această zonă. 
După părerea mea, am putea foarte bine să repetăm şi noi 
cuvintele pe care Pashelvi le-a pronunţat în discursul său 
ameninţător transmis de reţelele de televiziune din toată 
lumea: cred că ştiu cine a pus la cale acest măcel, dar 
poate că e prematur să dau nume. 

Phil Damiano era înmărmurit. Începea să aibă şi el 
aceeaşi convingere ca Oswald Breil. Omuleţul din faţa lui 
continuă: 

— Privind cu atenţie imaginea de pe ecran, putem trage 
două concluzii: fie materialul radioactiv este atât de bine 
camuflat sub pământ încât nu lasă nici o urmă, fie toată 
această poveste cu puterea nucleară a Iranului nu e 
altceva decât o farsă de proporţii. 


Roma, 2007 


— Nu, nu e o poveste, Sara, îi spuse vârstnicul mecena 
sud-american frumoasei sale însoţitoare. Aflaţi pe terasa 
panoramică a restaurantului hotelului Hassler din Trinită 
dei Monti, Sara şi van der Duick se desfătau cu mâncăruri 
alese şi cu priveliştea inegalabilă asupra Cetăţii Eterne. 

De la laborator, Sara se dusese acasă, îşi aruncase blugii 
şi tricoul pe un scaun şi se îmbrăcase cu o rochie elegantă, 
închisă la culoare, care îi scotea în evidenţă silueta zveltă. 
De când se întâlniseră, van der Duick o copleşea pe tânăra 
sa însoţitoare cu atenţii şi galanterii venite parcă din alte 
vremuri. 


— După cum spuneam, Sara, împotriva catarilor s-a 
declanşat o cruciadă. Dacă au reuşit să reziste atât de mult 
timp asediului armatelor catolice, asta s-a datorat faptului 
că s-au baricadat în fortărețele lor inexpugnabile, 
ascunzându-se apoi, cu comorile lor cu tot, în 
nenumăratele peşteri din acea regiune inaccesibilă. Se 
spune că într-una din aceste caverne cruciații au zidit de 
vii un număr mare de eretici. 

— Cunosc bine aceste poveşti, domnule van der Duick. Şi 
mai ştiu şi că misterele istoriei sunt capabile să suscite în 
unii oameni curiozitate, aspirații şi vise. De ce însă nimeni 
nu s-a străduit să dezlege misterele Occitaniei? 

— Aici îmi permit să te contrazic, Sara, spuse van der 
Duick, cu obişnuita sa expresie bonomă şi amabilă. Au fost 
mulţi cei care au efectuat săpături - nesistematizate, e 
adevărat - şi cercetări în localităţile în care s-a răspândit 
erezia catară. _ 

— Aţi recunoscut chiar dumneavoastră: nişte amatori. În 
cel mai bun caz, visători. Ştiţi câte asemenea persoane 
întâlnesc zilnic? 

— In anii '30, Otto Rahn s-a dedicat cu o oarecare 
metodică studiului asupra ereziei catare, cercetând vreme 
îndelungată acele locuri şi ajungând, cred, la un pas de o 
descoperire unică. 

— Otto Rahn, un visător între visători, care s-a trezit la 
un moment dat cu o svastică pe braţ şi cu un post pe 
măsură în ierarhia SS-ului... 

— ...şi care a murit în circumstanţe misterioase chiar 
când era pe cale să soluţioneze enigma. Am nevoie de 
dumneata, Sara, ca să dau de firul acestei poveşti obscure. 

— Nu ştiu ce să zic, domnule van der Duick. Îngăduiţi-mi 
puţin timp de gândire înainte de a vă da un răspuns. Aş 
vrea să fac unele cercetări, ca să-mi dau seama dacă este 
sau nu cazul să mă implic în acest caz... 


Van der Duick aruncă o privire spre ceasul scump de la 
mână. 

— Dacă doriți, prima  prospecţie o putem face 
împreună... cam peste vreo două ore, să zicem... 

Sara îl privi cu un aer perplex şi amuzat. 

Perplexitatea ei lăsă însă locul unei mirări pline de 
admiraţie în clipa în care, după un scurt zbor cu 
elicopterul care aştepta într-un loc special amenajat din 
Villa Borghese, la mică distanţă de hotel, urcă în avionul 
Boeing 737-600 lung de treizeci de metri, proprietatea lui 
van der Duick, decolând apoi de pe una din pistele 
aeroportului Ciampino. 

După două ore şi treizeci şi cinci de minute de la 
conversaţia de pe terasa hotelului Hassler, magnatul sud- 
american îi acordă Sarei privilegiul de a păşi prima în 
peştera Lombrives, aflată în apropiere de Ussat-les-Bains, 
în regiunea Languedoc. 

— Peştera Lombrives, de origine carstică, s-a format 
datorită cursului subteran al râului Ariege, spuse van der 
Duick. Probabil că este cea mai cunoscută şi vizitată 
cavernă din regiune, făcând parte dintr-un complex carstic 
care se întinde pe o lungime de circa patruzeci de 
kilometri sub pământ - şi vorbim acum numai despre ceea 
ce s-a reuşit să se exploreze până în prezent -, pe o 
înălţime de nu mai puţin de şapte niveluri. Peşterile din 
regiune au fost constant locuite încă din Neolitic. 

Sara privea din jur-împrejur, fascinată. În clipa aceea, îi 
era limpede că avea să accepte provocarea lui van Duick. 


Denver, 2007 


— Tu eşti, Oswald? se auzi din sufragerie vocea lui Lilith 
Habar. 


— Da, eu sunt, Mame-loshen. Dar de ce nu te-ai culcat 
încă? Nu cumva m-ai aşteptat? 

— Ba da. Eram neliniştită, Oswald, şi nu înţeleg de ce... 

— Nu ţi se pare totuşi că exagerezi puţin, Mame? Am 
împlinit optsprezece ani cu mult timp în urmă, iar de 
atunci pot spune că am avut o viaţă destul de agitată, nu-i 
aşa? Nu crezi oare că riscam mult mai mult pe vremea 
când eram şeful Mossadului sau prim-ministru al Israelului 
decât acum, când sunt un cetăţean obişnuit, anonim chiar 
şi atunci când călătoresc cu un avion guvernamental 
american? Hai, du-te la culcare, Mame, spuse Oswald, 
îmbrăţişând-o. E deja ora două noaptea şi tu eşti obosită. 
Din cauza asta eşti neliniştită. i 

În camera sa, Oswald nu reuşea să adoarmă. În cele din 
urmă, extenuat, se recunoscu învins şi se ridică din pat, 
aşezându-se la birou. Începu să citească din nou ultimele 
pagini din însemnările lui Luca Raso descifrate de Sara. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, mai 1976: 


Azi-dimineaţă am luat micul dejun singur, astfel încât am avut 
posibilitatea să arunc o privire în jur. Ştiam că Residencia e plină de 
comori, dar colecţia de vase liberty este pur şi simplu inestimabilă. 

Mi-am dat seama că eu nu mi-aş putea permite nici măcar un ciob 
din vasele semnate de Emile Galle de pe etajera din bibliotecă. 

Entuziasmat, am vrut să-l iau în mână pe unul dintre ele - un 
exemplar în patru culori realizat de un maestru sticlar din Nancy. Aş fi 
vrut să ating fiecare detaliu al acelei rarităţi de muzeu. Numai că vasul 
părea fixat de etajeră. Am încercat să-l iau pe cel de lângă el şi acesta 
nu a opus nici un fel de rezistenţă. Nu înţelegeam însă de ce primul 
vas era blocat pe etajeră, aşa că am încercat să-l ridic răsucindu-l uşor 
în jurul propriei axe. Am rămas înmărmurit când, în clipa următoare, 
în mijlocul peretelui acoperit cu rafturi cu cărţi s-a deschis silențios o 
uşă secretă. 

I-am trecut pragul şi m-am trezit într-o cameră care se afla chiar în 
dreptul şemineului din salon. De acolo, printr-o oglindă falsă de 


dimensiuni mari, se puteau admira întregul salon şi biroul lui 
Neumann. 

Eram uluit, dar mi-am dat seama că dacă omniprezenta Agnes m-ar 
fi găsit acolo, nu mi-ar fi fost deloc bine. Ştiam că mă aştepta ca să-mi 
predea o „lecţie“ despre impresionantul imperiu Neumann. Din 
fericire, nu m-a descoperit nimeni. 

Pe durata disertaţiei sale punctuale, susţinută în faţa unei table de 
scris luminoase pe care desena o mulţime de grafice şi organigrame, 
am înţeles că suprafaţa proprietăţilor concernului era mult mai mare 
decât îmi imaginasem eu. 

Aici se produc zahăr, alcool industrial, petrol şi derivați ai acestuia; 
în plus, societatea deţine bănci, coloşi în domeniul construcţiilor şi 
exploatări miniere cotate la bursele din lumea întreagă. Ca să nu mai 
vorbim de un laborator propriu de cercetări şi producţie de aparatură 
aerospațială, două fabrici de armament în Coreea şi una de 
medicamente la Berna. 

Apoi, mai este şi fundaţia. 

Fundaţia administrează o serie de instituţii filantropice, cireaşa de 
pe tort fiind o reţea de spitale mici, dar foarte eficiente. 

Lecţia dura de mai bine de o oră, când, brusc, gândurile mele s-au 
îndreptat în altă direcţie. Ca să fiu sincer, Agnes e o femeie splendidă, 
cu un fizic foarte senzual pe care uniforma nu reuşeşte să-l camufleze. 

— Acum vă este limpede, domnule Raso, care este mecanismul 
operaţiunilor de edging prin intermediul cărora corporaţia Neumann 
realizează acoperiri financiare prin intermediul tranzacţiilor bursiere 
la termen? m-a întrebat ea, în vreme ce eu mă gândeam la cu totul 
altceva. 

— Desigur... desigur, am răspuns eu, dând aprobator din cap. 

Nu cred că frumoasa şi rigida Agnes ar fi acceptat să-mi satisfacă 
dorinţele pe care mi le stârnise. 

— Foarte bine, a concluzionat, privindu-şi ceasul. Suntem în grafic. 
Peste puţin timp, domnul Neumann vi se va alătura pe aeroportul 
nostru privat, de unde veţi pleca într-o scurtă călătorie. Veţi survola 
câteva dintre fazendas-urile corporației Neumann. Veţi înnopta la 
proprietatea unei distinse familii braziliene, proprietate care, de altfel, 
urmează să fie cumpărată de grupul nostru. Vă doresc călătorie 
plăcută, domnule Raso. Ne vedem mâine, spre prânz. 


Elicopterul a decolat evident la ora stabilită, adică la zece şi 
jumătate. 


În cabina încăpătoare şi comodă pentru pasageri, Neumann părea în 
mediul său. În schimb, eu am avut serios de suferit: nu iubesc deloc 
elicopterele şi nu-mi place să zbor atunci când pilotează altcineva. Dar 
nu aveam de ales: atât timp cât mă aflu aici trebuie să mă supun 
pretențiilor gazdei mele. Bineînţeles că mi-ar plăcea foarte mult să fiu 
eu cel care-i pilotează avioanele! 

— Ei, ce ziceţi? m-a întrebat Neumann, arătând spre cabina de bord. 
Este cel mai nou produs al casei Agusta, modelul A109. Viteza de 
croazieră este de trei sute de kilometri pe oră şi poate ateriza în 
interiorul unui cerc cu raza de cinci metri chiar şi pe un vânt de peste 
treizeci şi cinci de noduri. Are o autonomie de aproximativ o mie de 
kilometri, la bord putând urca doi piloţi şi cinci pasageri. M-am ocupat 
personal de dotările opţionale ale acestui exemplar construit special 
pentru corporaţia Neumann, deşi trebuie să recunosc că, atunci când 
vreţi, voi, italienii, sunteţi proiectanți şi constructori excelenti. 

Încetul cu încetul, m-am relaxat. Nu urcasem niciodată la bordul 
unui elicopter atât de confortabil. 

— Dacă doriţi să faceţi fotografii, domnule Raso, ei, bine, din 
momentul acesta vă puteţi desfăşura în voie, mi-a spus Neumann, 
arătând spre un luminiş larg înconjurat de verdele intens al junglei. 

În ziua aceea, gazda mea părea deosebit de binevoitoare cu mine. 

Deodată, elicopterul a coborât brusc. Am închis ochii şi, când i-am 
redeschis, am observat că survolam albia unui râu molcom. Vegetaţia 
densă părea să se închidă la câţiva metri deasupra elicei elicopterului. 
Zburam printr-un fel de tunel format de copacii de pe marginea râului. 

Pilotul nu trăda nici un pic de nesiguranţă, menţinând aparatul pe 
mijlocul cursului de apă. 

Apoi, dintr-odată, râul, copacii şi tot restul lăsară loc cerului 
deschis. Sub noi, apa curgea de data aceasta rapid, iar râul s-a deschis 
într-un semicerc larg, delimitat de un uriaş platou. Dincolo de 
marginile abrupte ale acelei terase naturale, apa râului cădea într-o 
prăpastie adâncă de cel puţin şaizeci de metri, formând la baza 
stâncilor un lac învăluit în aburi şi stropi multicolori. Elicopterul a 
planat deasupra acelui spectacol fantastic al naturii. 

Apoi ne-am reluat călătoria, iar Neumann a început să-mi explice 
cum funcţionează o mare fazenda braziliană. 

— Fiecare fazenda reprezintă un adevărat microcosmos. De obicei, 
ea cuprinde un teritoriu de o întindere inimaginabilă în Europa. De 
aceea, o fazenda este dotată obligatoriu cu o pistă pentru avioane şi 
elicoptere. Numărul celor care lucrează acolo nu e niciodată mai mic 
de trei sute, iar în sezonul recoltelor, al însămânţărilor şi al marcării 


turmelor de animale se poate ajunge şi la şase sute de angajaţi. În 
afara muncitorilor, într-o fazenda este încartiruit şi un mic contingent 
de gardă, care asigură siguranţa acestora, protejându-i de agresiunile 
triburilor ostile de indios. Grupul de fazendas aflate în proprietatea 
noastră oferă o slujbă sigură unui număr de aproximativ o sută 
cincizeci de mii de agricultori şi ţărani din regiune. 

În acest moment încercăm să modernizăm operaţiunile de 
încărcare/descărcare şi ambalare, raţionalizând totodată şi transportul 
de mărfuri. Fiecare fazenda dispune de acces la linia feroviară a 
grupului nostru, situată la o distanţă maximă de o sută şaizeci de 
kilometri. Închipuiţi-vă că volumul de mărfuri transportate de noi anul 
trecut a fost cu puţin inferior celui care tranzitează printr-un modern 
port din Europa. 

— Observ, domnule Neumann, că faceţi foarte des referire la 
bătrânul continent. Vă este dor de Europa? 

— Vă voi răspunde, domnule Raso, cu toate că această întrebare nu 
face parte dintre cele acceptate pentru acest interviu. Europa nu mi-a 
oferit altceva decât doliu, nedreptăţi şi trădări. Oare cum mi-ar putea 
fi dor de bătrânul continent? În schimb, această ţară mi-a oferit o viaţă 
nouă. 

Apoi, mi s-a părut că ochii de culoarea gheții ai lui Neumann au 
devenit visători. 


Casa seniorială, numită Posada de Oro, aflată în proprietatea 
familiei Oliveiro, părea copia la scară redusă a Residencia lui 
Neumann. 

Familia Oliveiro aparţinea unei foarte înstărite dinastii de 
latifundiari brazilieni. Verile secetoase din ultimii ani distruseseră 
păşunile şi recoltele, afectând în mod dezastruos finanţele 
proprietarilor de la Posada de Oro. Acesta era, de altfel, motivul 
pentru care Neumann era convins că latifundiarii nu aveau cum să-i 
refuze oferta avantajoasă de cumpărare. 

Martin Oliveiro, soţia şi fiica sa, Alexandra, mi-au făcut impresia 
unor persoane distinse. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca noi, 
musafirii lor, să ne simţim în largul nostru, dar cu toate acestea, nu mi- 
a scăpat sentimentul de melancolie care părea să plutească peste tot 
în aer. 

După cină, Martin Oliveiro şi Erick Neumann s-au retras într-o altă 
cameră, fără îndoială ca să discute detaliile tranzacţiei. 

Rămas singur cu cele două femei, m-am lăsat atras într-o 
conversaţie agreabilă despre istoricul regiunii: zona fusese destinaţia 


căutătorilor de aur ai secolului trecut. De altfel, din acea perioadă îşi 
trăgea numele şi proprietatea familiei Oliveiro. 

Mi s-a spus că, la vremea aceea, pe locul casei se găsea o posada, un 
modest han care îi găzduia pe exploratori, cei mai mulţi dintre ei 
oameni deznădăjduiţi porniţi la drum în speranţa unei lovituri 
norocoase care să le schimbe soarta. 

Când Martin s-a întors în cameră, am observat că era încruntat. Mi- 
am spus că, probabil, condiţiile impuse de Neumann nu-l mulţumeau. 

Alexandra şi-a privit tatăl fix în ochi, iar eu am sesizat în expresia 
feţei sale o urmă de nelinişte şi, poate, un sentiment de disperare 
neputincioasă. 

Alexandra este o fată frumoasă, cu pielea arsă de soare, înaltă şi 
zveltă. A studiat în străinătate şi este licenţiată în ştiinţe economice. În 
cursul serii mi-am dat seama de mai multe ori, stânjenit, că nu 
reuşeam să-mi desprind privirea de la ea... 

Putin mai târziu, Neumann s-a retras cerându-şi scuze gazdelor sale, 
motivând că a doua zi dimineaţă trebuia să se întoarcă la prima oră la 
Residencia. A mai spus şi că Alexandra urma să-l însoţească, pentru a- 
şi începe perioada de stagiu în cadrul direcţiei grupului industrial. 

În schimb, eu urma să mă întorc la Residencia abia după ce un avion 
avea să mă ducă să vizitez oraşul Manaus. 


Soarele abia răsărise când avionul Piper Navajo negru, cu o 
amazoană pictată pe coadă, a aterizat pe pista de pământ bătătorit 
amenajată nu departe de Posada de Oro. 

Avionul m-a obligat să mă grăbesc şi, câteva minute mai târziu, am 
coborât în sala de mese. 

Martin Oliveiro şi soţia stăteau la o masă, atât de absorbiți de 
conversaţie, încât nici nu mi-au remarcat prezenţa. Aşa că, fără să 
vreau, am auzit un fragment din conversaţia lor. 

— Ştiam de la bun început că aşa va fi, doar făcea parte din 
înţelegere, a spus femeia. 

— Ai dreptate, numai că acum mi se pare imposibil să mă lipsesc de 
ea, a răspuns el. 

— Educaţia pe care ai primit-o nu-ţi permite să faci una ca asta. 
Acum e prea târziu: nu putem nici să ne răzgândim, nici să nu 
respectăm înţelegerea. 

În clipa aceea, soţii Oliveiro m-au observat şi, stânjeniţi, au schimbat 
vorba. 

Eu m-am aşezat la masă, am băut o cafea neagră şi am mâncat cu 
poftă delicioasele fructe tropicale care mi-au fost aduse. 


Apoi mi-am luat rămas-bun de la ei şi m-am îndreptat spre pista de 
decolare unde mă aştepta Piper-ul Navajo. 

Mă obişnuisem cu această modalitate de deplasare: în Brazilia, 
oamenii folosesc avionul la fel cum folosesc italienii automobilul. 

Am urcat la bord. La manşă se afla de data aceasta Agnes. 

Călătoria spre Manaus a fost plăcută, Agnes dovedindu-se un pilot 
foarte experimentat. 

Pe toată durata vizitei, ghidul meu a fost amabil şi plin de 
solicitudine. Aş spune chiar prietenoasă. 

Am cutreierat pe străzile oraşului colonial ca doi turişti oarecare şi 
am băut chopes de bere la gheaţă, în timp ce Agnes îmi descria fastul 
trecutului din Manaus, care îşi lăsase urmele în arhitectura în stil 
baroc târziu a clădirilor. 

Apoi am decolat din nou, îndreptându-ne spre reşedinţa lui 
Neumann. 

Am survolat iarăşi pădurea amazoniană. De fapt, nu reuşeam să 
înţeleg dacă eram atras de spectacolul naturii sau mai degrabă de 
picioarele lungi ale lui Agnes, pe care fusta ei scurtă i le descoperise 
aproape de tot. 

— Nu vreţi să-mi daţi o mână de ajutor la aterizare, domnule Raso? 
m-a întrebat Agnes, arătând spre instrumentele de zbor. 

Am acceptat pe loc şi m-am prefăcut foarte atent la instrucţiunile pe 
care mi le dădea: cu mâna dreaptă trebuia să ţin manşa, în timp ce cu 
stânga trebuia să acţionez manetele. 

Şi-a pus mâna peste a mea, iar atingerea aceea a avut puterea să mă 
excite nebuneşte. 

„La naiba cu lecţia de pilotaj!“, mi-am spus, luându-mi mâna de pe 
manşă şi mângâind coapsele fine ale lui Agnes. Ea şi-a desfăcut puţin 
picioarele, fără însă ca atenţia să-i fie distrasă de la manevrele de 
aterizare. Procedura era ca de manual. l-am tras chiloţii într-o parte, 
iar ea s-a apropiat de mine, pe marginea scaunului. 

Degetele mele au început să se mişte cu rapiditate, până când Agnes 
şi-a încordat brusc spatele. 

Buzele nu i-au lăsat să-i scape nici măcar un geamăt. 

Numai un oftat uşor. 

În aceeaşi clipă, avionul a fost scuturat de un tremur nu foarte 
puternic, iar roţile s-au aşezat cuminţi pe pistă. 


22 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


După ce părăsiseră peştera, Athor, Dehal, Mizda şi Aker 
hotărâseră să se statornicească o vreme la adăpostul unei 
stânci situate nu departe de râu, spre nord, la distanţă 
foarte mare de satul tribului migos. În locul acela îşi 
construiră câteva colibe. 

Intr-una dintre colibele acelea, într-o noapte neagră, fără 
lună, copilul hotări că sosise vremea să vină pe lume. 

Ore la rând, Dehal suferi în tăcere. Apoi, când înţelese că 
se apropia momentul naşterii, îşi trezi bărbatul. 

Nu-l mai văzuse niciodată atât de agitat, nici măcar 
atunci când trebuia să dea piept cu vrăjmaşii. 

Athor păşea nervos de colo-colo, neştiind ce ar fi trebuit 
să facă. 

— Du-te şi trezeşte-i pe tata şi pe Mizda. O să avem 
nevoie şi de ei. 

Când cei trei bărbaţi o înconjurară, Dehal se lăsă pe 
vine, desfăcându-şi larg picioarele. Mizda şi Aker o ţinură 
de subsuori, în vreme ce, în faţa ei, Athor îi ştergea 
sudoarea de pe frunte. 

Femeia avea chipul încordat de durere şi efort, dar 
buzele sale nu lăsară să-i scape nici măcar un vaiet. Apoi, 
într-un târziu, fătul ieşi la lumină, tras de mâinile puternice 
ale lui Athor. Bărbatul îşi strânse fiul la piept şi în clipa 
aceea avu sentimentul că viaţa sa începea a doua oară. 

Ochii războinicului se umplură de lacrimi, în vreme ce 
Sar - hotărâseră să-i dea numele bunicului său - scotea 
primul scâncet. 


În acest timp, în satul tribului migos se schimbaseră 
multe lucruri. Atotputernicia şi aroganţa lui Goreth nu 
cunoşteau limite. 

Tribul migos era format din oameni paşnici, fără 
înclinații războinice, care suportau cu pasivitate 
vicisitudinile, plecându-se în faţa ordinelor tiranului şi 
supunându-se oricărei cereri a lui. 

Intr-una din zile, însă, se petrecu un fapt greu de 
acceptat chiar şi pentru obedienţii migos. 

Fata era încă o copilă, însă Goreth începuse s-o măsoare 
lung, cu priviri hulpave. Seara, o duse la coliba sa şi, 
rămas singur cu ea, încercă s-o posede. Copila se apără cu 
furie, iar unghiile sale se înfipseră în faţa sălbaticului rege. 
Orbit de durere şi de furie, Goreth o lovi cu o asemenea 
forţă, încât o ucise pe loc. 

De data aceasta, regele întrecuse orice limită: răvăşită 
de durere, mama fetişcanei puse mâna pe cuțitul de 
vânătoare al bărbatului său şi se îndreptă spre coliba lui 
Goreth, căutând răzbunare. Străjile o opriră în clipa în 
care se pregătea să-l înjunghie pe ucigaş. Acuzată că 
atentase la viaţa şefului de trib, femeia fu supusă judecății 
Sfatului celor Cinci. 

Intreaga comunitate ştia adevărul, iar Sfatul nu reuşi să 
ajungă la un acord. Doi dintre cei cinci membri au 
declarat-o nevinovată pe femeie. Conform tradiţiei, în 
asemenea situaţii, acuzata urma să fie deferită judecății 
Pietrei Sfinte. 


— Am avut un vis, Athor, îi spuse într-o zi Aker ginerelui 
său, privindu-l pe micul Sar, care îşi făcea de lucru cu 
câteva bucăţi de lemn. Am visat că te întorceai triumfător 
în sat, aclamat de poporul nostru, iar eu urmăream cu o 
oarecare detaşare scena, de undeva, de la distanţă. 


Ploaia deasă dura de câteva zile bune şi nici unul dintre 
ei nu îndrăznea să iasă din colibă. Prin acoperişul de paie 
curgeau şuvoaie de apă, udând totul de jur-împrejur. 

Torentul fu anunţat de o zbatere surdă a pământului, 
care devenea din ce în ce mai intensă pe măsură ce valul 
înainta. 

Înspăimântaţi, ţâşniră cu toţii afară din colibă, văzând 
cum nămolul înghiţea tot ce întâlnea în cale. O clipă mai 
târziu îşi dădură seama, îngroziţi, că micuțul Sar 
dispăruse. 

Orbiţi de deznădejde, cei patru porniră în căutarea 
copilului. 

Primul care îl zări - cu numai o clipă înainte ca valul să-l 
acopere - fu Mizda. Se aruncă după el, apucându-l de o 
mână, fără să-şi dea însă seama că, încercând să reziste 
furiei valului, braţul său se răsucise într-un mod deloc 
natural. 

Când îl restitui pe băieţel părinţilor care radiau de 
fericire, chipul lui Mizda se schimonosi de durere: umărul i 
se dislocase, braţul atârnându-i inert pe lângă corp. Între 
timp, torentul acoperea totul. Cei cinci abia avură timp să 
se refugieze pe un loc mai înalt. De sus, de pe stâncă, 
Athor şi ai lui priviră neputincioşi spectacolul de sub ei: 
colibele şi câmpul cultivat din preajma lor dispărură cu 
desăvârşire. 

Într-un târziu, ploaia se opri, iar mareea vâscoasă începu 
să se retragă. 

— Nu mai putem rămâne aici, spuse Athor, privind ceea 
ce mai rămăsese din mica lor aşezare improvizată. A sosit 
vremea să ne întoarcem în sat. 

— De ce? Ca să fim judecaţi şi condamnaţi la moarte de 
fratele tău vitreg? întrebă Dehal. 

— Nu. Ca să ni se facă dreptate şi să alungăm 
uzurpatorul. 


Athor ştia că era ceva aproape imposibil, iar Aker păru 
să-i citească gândurile. 

— Cum am putea reuşi una ca asta? interveni bătrânul, 
arătând spre piciorul său beteag şi spre braţul lui Mizda, 
pe care bătrânul încerca să-l oblojească. Nu suntem decât 
trei bărbaţi, dintre care doi invalizi, o femeie şi un copil. 
De cealaltă parte, Goreth îi are la dispoziţie pe aproape 
toţi membrii tribului migos, pe care i-a redus la stadiul de 
sclavi şi care veghează la siguranţa lui. 

— Ştiu că, mai devreme sau mai târziu, va exista un 
moment în care nu va fi nimeni în preajma lui să-l apere. E 
suficient să trecem în nopţile cu lună plină pe la templul lui 
Hosh. Presimt că nu va trece mult timp şi marele sacerdot 
va veni acolo, aducând vreo victimă de-a lui ca să-şi 
ispăşească pedeapsa în faţa Pietrei Sfinte. 

— Vreau să vin şi eu cu tine, Athor, spuse atunci Mizda. 

— Nu. Întâi de toate, ai grijă să te înzdrăveneşti, 
prietenul meu drag. Imi vei fi de mai mult folos dacă vei 
sta aici, să-i veghezi pe Dehal şi pe copil, cu atât mai mult 
cu cât acum, că locuinţele noastre au fost făcute una cu 
pământul, trebuie să ne adăpostim în pădure. Nu-ţi face 
griji, mie nu mi-e frică de Goreth. Dacă voi ajunge să dau 
piept cu el, ştiu că-l voi birui. 

— Nouă, însă, ne este frică pentru tine, interveni Dehal, 
învăluindu-l cu o privire plină de iubire şi nelinişte. Atât 
eu, cât şi fiul tău şi fratele lui, pe care îl port în pântece. 

Athor nici nu avu timp să se bucure de vestea pe care i-o 
aducea femeia lui, căci se văzu nevoit să ia calea muntelui. 


Pe cer, luna plină se înălţase, deşi ultimele sclipiri ale 
asfinţitului nu se stinseseră încă. Cu mâinile legate la 
spate, femeia înainta cu dificultate de-a lungul galeriei 
principale a peşterii. În urma sa, cu vârful suliţei aţintit 


asupra spatelui ei, marele sacerdot o conducea la locul 
sacrificiului suprem. 

— Te blestem cu fiecare pas pe care îl fac, Goreth, spuse 
peste umăr ostatica. 

— Păstrează-ţi suflul pentru mers, femeie, şi ţine-ţi gura, 
îi răspunse el. 

Ajunseră în prima sală a cavernei, cea cu pereţii pictaţi. 
Goreth se opri să-şi tragă sufletul într-o zonă luminată de 
torţe. 

— Demonul să coboare asupra ta, rege crud ce eşti. Şi fie 
ca moartea să ţi se tragă de la ura ce ţi-o port. 

Goreth se apropie de ea. 

Mâna regelui izbi cu violenţă obrazul femeii. Ea nu 
scoase nici un vaiet, dar continuă să vorbească, deşi 
sângele începuse să-i curgă din abundență pe la colţul 
buzelor. 

— Asta e tot ce poţi să faci, rege al neamului migos? Află 
că, după ce mi-ai ucis fiica, viaţa mea nu mai are nici un 
sens. Hai, omoară-mă! Dar în timpul acesta, voi înălța ruga 
mea către zeul Hosh, cerându-i să facă dreptate. 

În clipa aceea, o voce tunătoare se auzi din întunericul 
grotei. 

— Femeia rosteşte adevărul, Goreth. De ce loveşti pe 
cineva fără apărare şi nu-ţi măsori forţele cu unul 
asemenea ţie? 

Surprins, tiranul îşi îndreptă sulița spre direcţia de unde 
venea vocea. 

Dar Athor cunoştea secretele peşterii şi ştia că 
reverberaţia zgomotelor din pereţi putea înşela auzul 
oricui. 

— Unde eşti, Athor? strigă Goreth, care recunoscuse pe 
loc vocea fratelui său vitreg. Vino la lumină: nu mi-e teamă 
de tine. Ştii bine că te învingeam întotdeauna în luptă 
dreaptă, pe vremea când eram copii. 


— Acum însă nu mai suntem copii, Goreth. Iar ţie ţi-a 
sosit ceasul să mori. 

Vocea părea să vină de undeva, de la înălţime. 

Goreth se răsuci brusc pe călcâie, aruncând sulița în 
direcţia ei. Nu făcu însă altceva decât să se lase descoperit 
în faţa atacului impetuos al lui Athor. 

Se prăbuşiră încleştaţi la pământ, luptându-se ca două 
fiare. 

Deodată, mâna în care Goreth ţinea pumnalul se ridică 
brusc, pregătindu-se să lovească decisiv, dar braţul 
celuilalt îl blocă. 

Cu o lovitură aplicată în rinichi, Athor reuşi să scape din 
strânsoare şi îl izbi pe celălalt în piept cu picioarele atât de 
puternic, încât Goreth fu aruncat cu spatele în peretele de 
stâncă. Apoi Athor luă sulița de pe jos, ţinti spre pieptul 
fratelui său vitreg şi o aruncă cu putere spre el. Perfidul 
Goreth se prăvăli la pământ, horcăind. 

Gâfâind din cauza efortului, Athor se întoarse spre 
femeie şi, aplecându-se spre ea, îi tăie legăturile de la 
mâini şi picioare. 

— Gata, s-a terminat. A trecut, îi spuse. 

— Viaţa mea s-a sfârşit, Athor. Mai întâi, Goreth mi-a 
ucis bărbatul, apoi mi-a răpit singura bucurie care îmi mai 
rămăsese. 

In clipa aceea, Goreth se repezi cu furie asupra 
tânărului. Rana provocată de suliță fusese mai puţin gravă 
decât păruse la prima vedere. 

Din nou, braţul înarmat cu un pumnal al tiranului se 
înălţă, pregătit să lovească mortal. 

Dar femeia se dovedi mai rapidă decât Goreth: cu forţa 
pe care ţi-o dă disperarea, ridică un pietroi deasupra 
capului. 

— Mori, blestematule, urlă ea, în vreme ce pietroiul cu 
margini ascuţite lovi ţeasta lui Goreth, zdrobind-o. 


Rămaseră mult timp unul lângă celălalt, fără să spună 
nimic, încercând să-şi pună gândurile în ordine. Primul 
care vorbi fu Athor: 

— Eu zic să mă însoţeşti la locul din pădure unde i-am 
lăsat pe ai mei, apoi mă voi întoarce la templu, voi lua 
discul de aur al marelui sacerdot şi ne vom îndrepta 
împreună spre sat. 


Un sentiment rău-prevestitor puse stăpânire pe Athor pe 
măsură ce se apropia de luminişul în care îşi lăsase femeia, 
copilul şi pe ceilalţi doi tovarăşi. 

Se părea că Mizda şi Aker se luptaseră ca două fiare 
înainte de a fi biruiţi. Amândoi zăceau inerţi la pământ. 

Nici urmă însă de Dehal şi Sar. 

Athor îngenunche lângă trupul ghicitorului, care încă 
mai respira. 

— Eu sunt, Aker, spuse, ridicându-i capul. Linişteşte-te 
acum. O să-ţi îngrijesc eu rănile. 

— E inutil, Athor. O să mor, răspunse bătrânul în şoaptă. 
Karesh şi oamenii lui ne-au atacat prin surprindere. Mizda 
şi cu mine nu le-am putut ţine piept. Pe Sar şi Dehal i-au 
luat cu ei. Du-te după ei şi eliberează-i, rege al neamului 
migos! 

Apoi, Aker îşi lăsă capul într-o parte şi închise ochii 
pentru totdeauna. 


23 


Anglia, 1213 


Galera pe care se îmbarcaseră Bahram, Sarya şi Aymon 
fusese capturată de englezii lui William de Longespée în 
cursul bătăliei de pe estuarul râului Zwyn, iar comanda 
navei Îi fusese încredințată unui cirac zelos al celui ce-ai 
treilea conte de Old Sarum. Numele acestuia era Ackerley 
Colter, dar toţi îi spuneau Piratul. 

Cei trei auziseră de la oamenii din echipaj că hainul 
Colter făcuse parte dintr-o bandă de asasini care teroriza 
coastele scoțiene şi că, odată făcut prizonier, îşi trădase 
tovarăşii dezvăluind locul în care se ascundeau, 
câştigându-şi astfel nu numai libertatea, ci şi favorurile 
comandantului flotei engleze. 

— Cambuzierule! strigă  Piratul, luând o ultimă 
înghiţitură de bere din halba din faţa sa. Cambuzierule, 
repetă el. Echipajului meu îi este foame. Ia demonstrează- 
ne tu că bucătarii francezi sunt mai buni decât ai noştri. 
lar dacă nu vei reuşi să mă convingi, o să am un motiv 
suficient de bun ca să-ţi retez căpăţâna. 

— Domnule, probabil că nu ştiţi, aşa că trebuie să vă 
spun eu: proviziile noastre s-au epuizat de mult, iar 
şoarecii şi viermii au pus stăpânire pe ce a mai rămas, 
răspunse Bahram, pe un ton respectuos. Echipajul nostru a 
coborât la Damme ca să facă aprovizionarea, dar, după 
cum bine ştiţi, domnule, nici unul dintre ei nu s-a mai 
întors. 

— Tacă-ţi meliţa şi pune-ţi calfele la treabă. Vreau să-mi 
fie servit un prânz ca la carte, altfel vei avea aceeaşi soartă 


ca a superiorilor tăi, care au sfârşit în apele mării, cu 
beregata tăiată. 

Într-adevăr, ofiţerii francezi luaţi ostatici după abordaj 
fuseseră masacrați fără prea multe complimente. Cei 
câţiva supraviețuitori fuseseră luaţi ostatici şi puşi în 
lanţuri la vâsle, cu ghiulele de fier la picioare. După ce le 
spusese englezilor că el nu era altceva decât un biet 
bucătar, Bahram reuşise să evite o soartă asemănătoare 
pentru el, Sarya şi băiat. 

Acum însă, Colter Piratul îl punea la o grea încercare, iar 
Bahram se vedea nevoit să-şi pună în valoare calităţile de 
bucătar neavând la dispoziţie decât carne putrezită şi 
bucate alterate. Cu toate acestea, izbuti să încropească un 
prânz decent pentru ofiţerul englez şi suita sa. 

Soarta neprielnică hotărâse însă ca una dintre păstăile 
de fasole din supă să fi fost aleasă ca locuinţă de nişte 
larve de muscă. La prima înghiţitură de supă, Piratul se 
trezi cu gura plină de musculiţe. 

Blestemă dezgustat, scuipând gros şi zgomotos, apoi 
porunci să fie adus bucătarul în faţa sa. Bahram schiţă o 
plecăciune umilă. 

— Ţi-am promis că vei avea aceeaşi soartă ca şi 
superiorii tăi, cambuzierule, dacă nu-mi vei da să mănânc 
pe gustul meu. lar tu mi-ai dat să mănânc viermi?... urlă 
Piratul, trăgându-şi sabia din teacă. 

— Aşteptaţi, domnule, interveni o voce subţire. 

— Cine a vorbit? întrebă Colter, privind de jur-împrejur. 
Aţintindu-şi privirea cruntă şi înceţoşată din pricina berii 
asupra femeii travestite în ajutor de bucătar, strigă: Ah, tu 
erai? Nu cumva vrei să sfârşeşti şi tu ca el? 

— Domnule, lucrurile nu stau aşa cum credeți 
dumneavoastră. În realitate, noi suntem persecutați de 
francezi şi ne aflam pe vas pentru că fugim de ei. 


— Atât de persecutați, încât îi slujeaţi, nu-i aşa? Nu 
vreau să mai aud nici un cuvânt. lar tu, cambuzierule, 
pregăteşte-te să devii hrană la peşti. 

— Nu credeţi nici dacă vă arăt asta? Spunând acestea, 
Sarya îşi trase peste cap bluza de lână şi desfăcu nodul 
eşarfei de bumbac care îi încorseta pieptul, arătându-le 
tuturor sânii săi mari. 

— Am fost nevoită să mă travestesc în bărbat pentru a 
nu fi descoperită şi arestată de francezi. 

Colter privea înmărmurit, ca la o arătare, nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor. Trecuseră şase luni de când mâinile lui 
grosolane nu mai atinseseră sânul unei femei - şi acela 
fusese sânul unei târfe dintr-un bordel din Southampton. 

Piratul se apropie de Sarya, iar mâinile sale începură să 
se plimbe pe pielea fină a femeii. Ochii englezului 
străluceau de lăcomie. 

Deodată, degetele lui Bahram i se înfipseră în orbite. 

Ţiganul nu rezistase să fie martorul indiferent al unei 
asemenea umilinţe: acţionase din instinct, fără să se 
gândească la consecinţele gestului său. 

Oamenii lui Colter săriră asupra cambuzierului înnebunit 
de furie şi reuşiră cu mare greutate să-l imobilizeze. 

Piratul se ridică de pe punte, cu un ochi sângerându-i 
abundent, şi se îndreptă spre Bahram hotărât să-şi facă 
dreptate cu o lovitură de sabie. 

— Opriţi-vă! se auzi vocea poruncitoare a lui William 
Longespée. Ce se întâmplă aici? 

Comandantul flotei engleze tocmai urcase la bord, ca să 
inspecteze personal prada de război. Colter îi povesti 
păţania. 

— Fie că sunteţi prieteni de-ai francezilor, fie că le 
sunteţi duşmani, nimeni nu vă va putea scuti de un sejur 
purificator în temniţele contelui Old Sarum. 


— Iertaţi-l măcar pe băiatul nostru, Excelenţă, imploră 
Sarya. El nu are nici o vină. 

— Şi ce bine i-aş face dacă l-aş ierta, Doamne iartă-mă? 
L-aş lăsa să îngroaşe numărul nenorociţilor fără mamă şi 
tată care suferă de foame şi frig, întreţinându-se numai din 
furtişaguri şi cerşetorie? Totuşi, voi dovedi clemenţă. Nu 
vă voi lăsa să putreziţi în temniţă alături de infractori de 
drept comun, ci voi cere să vi se aplice un tratament 
preferenţial: băiatul va putea sta cu voi într-o aripă a 
închisorii. 


Când debarcară la Southampton, prizonierilor li se 
confiscară toate bunurile, chiar şi puţinele lor veşminte. 

Bahram, Sarya şi Aymon cerură să le fie lăsată măcar 
viela, dar Piratul se dovedi de neclintit. 

— Intervenţia prințului William ţi-a salvat viaţa, 
cambuzierule, spuse el. Te sfătuiesc însă să nu întinzi 
coarda: află că eu nu sunt la fel de mărinimos ca el şi că 
abia aştept clipa când te voi putea trece prin tăişul sabiei 
mele. Stai la locul tău, ca nu cumva să ţi se întâmple vreun 
accident urât pe drumul către Old Sarum, unde veţi fi 
întemnițați. 

— Nu mai insista, Bahram, las-o baltă, îi şopti la ureche 
Aymon. Deocamdată nu ne interesează altceva decât să 
coborâm o dată pentru totdeauna de pe corabia aceasta şi 
să punem o distanţă cât mai mare între noi şi Pirat. Într-o 
zi, îmi voi construi singur o vielă nouă, mai frumoasă decât 
cea pe care am avut-o. 

— Ca să fiu sincer, eu mă gândeam de fapt la hartă, îi 
răspunse Bahram. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta: ştiu pe de rost atât 
textul, cât şi detaliile hărţii. 

Văzându-l pe Aymon atât de liniştit şi sigur pe el, tiganul 
nu mai spuse nimic. 


Castelul Old Sarum se înălța pe platforma stâncoasă a 
unor versanţi abrupți din comitatul Wiltshire, în sudul 
Angliei. 

Atât romanii, cât şi normanzii fuseseră impresionați de 
avantajele pe care le oferea un asemenea loc imposibil de 
cucerit, deoarece castelul era ridicat pe temelia unor 
fortificaţii construite cu multe secole în urmă. 

Era înconjurat de două ziduri de apărare concentrice, 
între ele fiind plasate locuinţele supuşilor contelui. 
Intreaga fortificaţie era impunătoare, cu un donjon care se 
înălța cu treizeci de metri deasupra zidului cu creneluri şi 
cu nu mai puţin de opt turnuri de apărare. 


Anglia, 1216 


De câteva zile, pe Bahram îl chinuiau accese puternice 
de tuse. William de Longespee îşi respectase promisiunea: 
Bahram, Sarya şi Aymon nu fuseseră despărțiți şi, în loc să 
fie aruncaţi în beciurile secrete al castelului Old Sarum, 
fuseseră închişi într-o celulă pentru prizonierii care îşi 
aşteptau judecata sau pentru cei care comiseseră fapte 
mai puţin grave. 

Trecuseră mai mult de doi ani din ziua în care 
debarcaseră pe pământ englez. 

Şeful temnicerilor se ataşase de cei trei francezi educați 
şi demni, astfel încât îi scotea adesea din celulă, cerându- 
le să-i cânte sau să pregătească masa pentru el şi oamenii 
săi. 

— Am vorbit despre voi cu Excelenţa Sa, contele, le 
spuse el într-o zi. La castel se pregăteşte un mare banchet 
cu ocazia nunţii fiului lui cel mare. Au nevoie de bucătari şi 
de muzicanți şi am reuşit să-l conving pe conte să vă ia în 
serviciul său. Va trebui să cântaţi, dar şi să ajutaţi la 


bucătărie. Aceasta este marea voastră ocazie! N-o irosiţi şi 
poate că apoi veţi fi liberi. 

— Nu vă fie teamă, comandante, îi răspunse Bahram. Nu 
vă vom dezamăgi. Cât priveşte muzica, însă, nu ştiu ce să 
spun... Toate instrumentele ne-au fost confiscate când am 
ajuns în Anglia. Cine ştie pe unde or fi fiind acum? 

— Am vorbit cu contele şi despre asta, iar el mi-a spus că 
se va îngriji să vă facă rost de tot ce aveţi nevoie: 
episcopul comitatului este pasionat de muzică şi are la 
castel o colecţie impresionantă de instrumente. 


Căldura şi mirosurile emanate de bucătăriile castelului 
se dovediră mai greu de suportat decât aerul fetid al 
strâmtei lor celule: toate slugile alergau de colo-colo, 
strigând la calfe şi servitori sau alunecând pe podelele pe 
care căzuse grăsime şi uleiuri din belşug. Flăcările 
cuptoarelor încingeau aerul, iar aburii fierbinţi ai 
cazanelor cu mâncare îl făceau irespirabil. Deşi părea 
desprins din infern, din locurile acelea ieşeau la lumină, ca 
prin minune, bucate alese pentru banchetul aflat în plină 
desfăşurare. 

În sălile castelului sosiseră mai mult de trei sute de 
invitaţi. Printre aceştia se aflau personaje dintre cele mai 
influente ale înaltei nobilimi engleze. 

— Hei, voi trei! le strigă maestrul de ceremonii. Duceţi- 
vă să vă schimbaţi. În curând veţi fi chemaţi pe scenă. 

După patru zile în care munciseră pe brânci, Bahram, 
Sarya şi Aymon erau frânţi de oboseală. Dar primiră 
ordinul maestrului de ceremonii ca pe o binecuvântare: 
trecuseră ani de când nu mai apăruseră în faţa unui public, 
iar gândul că aveau să cânte din nou îi umplea de bucurie. 

Contele poruncise să li se confecţioneze două viele noi şi 
un tambur şi le procurase veşminte elegante care probabil 
că aparținuseră pajilor de la curte. 


Cu toate că se simţea ridicol îmbrăcat astfel, Aymon urcă 
pe scenă. 

Făcuseră repetiţii ore în şir, până când se convinseseră 
că armonia care îi unise de la bun început nu se pierduse. 

Degetele lui Aymon atinseră cu delicateţe coardele şi 
tastiera instrumentului. Apoi, Bahram îl acompanie, iar 
vocea suavă a Saryei se înălţă în sala amplă a castelului. 
Brusc, murmurele se stinseră, iar musafirii se întoarseră 
ca vrăjiţi spre ei. 

În clipa aceea, o văzu. Mai întâi crezu că visează, apoi îşi 
concentră intens privirea în direcţia ei şi se încredinţă că 
nu se înşelase: oaspetele de onoare al banchetului, 
proaspăta mireasă a lui Dolbert, fiul contelui, era Marie- 
Louise, tânăra elevă a maestrului Puyol, fata cu bucle 
blonde şi ochii ca marea. Aceeaşi care, cu ani în urmă, îi 
salvase viaţa. Aceeaşi care de atunci, noapte de noapte, îi 
apărea în vise. 

— Visează mai departe, Aymon, îi şuieră deodată la 
ureche Bahram. 

Tânărul îşi scutură capul şi reîncepu să atingă clapele cu 
graţie de faun. 

Ultimele note ale melodiei fură însoţite de aplauze lungi 
şi strigătele entuziaste ale publicului. 

— Scuzaţi-mi îndrăzneala, domnule, îi spuse Marie- 
Louise logodnicului său, ridicându-se de la masă, aş vrea 
să îi felicit personal pe aceşti muzicanți: după cum ştiţi, 
muzica este cea mai mare pasiune a mea. Vreţi să mă 
însoţiţi? 

Spunând acestea, Marie-Louise îi întinse mâna. 

Deşi împlinise doar şaptesprezece ani, Aymon îşi 
pierduse trăsăturile copilăreşti, devenind un bărbat tânăr, 
cu umeri laţi şi puternici. Părul negru şi cârlionţat îi 
încadra chipul cu o expresie gingaşă, dar totodată severă. 


Părea mai degrabă un tânăr cavaler decât un umil 
menestrel. 

Şi  Marie-Louise se schimbase. Devenise cea mai 
frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată Aymon. 

Când fură faţă în faţă, ochii băiatului se fixară în cei ai 
lui Marie-Louise. 

— Aţi cântat minunat, messere. Pot afla care este numele 
dumneavoastră? îl întrebă ea. 

— Maxim, minţi tânărul. lar cei de colo, care m-au 
acompaniat, sunt părinţii mei. 

Fata nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut. 

— Şi sunteţi găzduiţi aici, la castel, Maxim? 

— Ca să fiu sincer, domnişoară... 

— Bineînţeles că locuiesc aici, sunt muzicanţii noştri de 
curte, interveni în discuţie contele, care ţinuse să-şi 
însoţească viitoarea noră. 

— Aş fi fericită dacă v-aş mai putea asculta şi altă dată. 
Muzica voastră e dulce şi tulburătoare. Mi-a mers drept la 
inimă. 


24 


Berlin, anii '30 


— Priviţi aici, domnule Rahn, spuse ofiţerul SS, 
arătându-i cele câteva insigne pe care le realizase 
inspirându-se din miturile teutonice. 

— Aveţi dreptate, Herr Weisthor, încuviinţă Otto Rahn, 
aceste simboluri al SS-ului nu sunt, nici mai mult, nici mai 
puţin, decât nişte rune antice. 

Alfabetul runic, numit şi futhark, fusese utilizat de 
străvechile popoare germanice. Cercetând documente care 
datau din acea epocă îndepărtată, Weisthor şi un oarecare 
Lanz elaboraseră ariosofismul, o doctrină teozofică care 
atribuia originea tuturor religiilor moderne învățăturilor 
unui profet născut pe pământ german, numit - nu foarte 
original - Krist. 

De aici porneau apoi toate teoriile care îi prezentau pe 
arieni ca fiind unicii supraviețuitori ai unui tărâm legendar 
ideal numit Thule, un continent pierdut, asemenea 
Atlantidei. 

— După cum probabil vă închipuiţi, nu v-am solicitat 
această întâlnire doar pentru a vă arăta aceste insigne SS, 
domnule Rahn. Aş vrea să vă supun atenţiei o propunere 
personală, despre care însă am discutat şi cu domnul 
Himmler, comandantul trupelor SS. Cu câtva timp în urmă, 
am constituit în cadrul SS-ului un departament de 
cercetare pe care l-am numit Ahnenerbe şi care se va 
ocupa de studii asupra originii poporului german. Cu 
Ahnenerbe colaborează cei mai renumiţi docenţi ai noştri, 
oameni de ştiinţă eminenţi, cercetători iluştri. Mi-ar face 


plăcere dacă aţi accepta şi dumneavoastră să faceţi parte 
din acest departament, domnule Rahn. 

Ca întotdeauna, prin buzunarele lui Rahn sufla vântul, 
aşa că ocazia pe care i-o oferea Weisthor îi deschidea calea 
spre perspective nesperate. 

Câteva zile mai târziu, Otto Rahn se înrola în SS-ul lui 
Himmler şi în scurt timp, ca urmare a unei serii de 
promovări pentru merite deosebite, devenea subofițer. 


Londra, anii '30 


Peter Wilson fusese numit de puţin timp directorul 
celebrei case londoneze de licitaţii Sotheby's. Era anul 
1936, an care avea să însemne începutul unei cariere 
strălucite. Despre Wilson nu se putea spune că era un 
bărbat banal: nu numai că reuşea să stabilească imediat 
valoarea oricărui obiect scos la licitaţie, dar învățase să-i 
recunoască printre clienţii săi pe aceia dispuşi să intre cu 
orice preţ în posesia unuia sau altuia dintre artefactele sau 
operele de artă scoase la vânzare. 

Wilson realiză pe loc cât de valoros era obiectul pe care 
îl ţinea în mâini. 

Căpitanul de fregată Rowell Kater era unul dintre cei 
mai apropiaţi colaboratori ai amiralului Maiestăţii Sale, 
Hugh Sinclair. Se spunea despre el că avea două mari 
pasiuni: serviciile secrete - în cadrul cărora, de altfel, se şi 
înrolase - şi instrumentele muzicale vechi. 

Telefonul primit de la Peter Wilson avu darul să-l 
binedispună pe căpitanul de fregată Rowell Kater. 

— ...0 dată, de două ori, de trei ori. Ciocănelul emise un 
sunet sec, consfinţind încheierea uneia din licitaţiile din 
acea zi. 

— Vielă, sau symphonia, din epoca medievală. 
Proveniență probabilă: sudul Franţei. Adjudecată pentru o 


mie şase sute de lire sterline, plus taxa de licitaţie, de 
căpitanul de fregată Kater. 

Imediat ce ajunse acasă, Kater despachetă instrumentul 
şi începu să-l mângâie emoţionat. Timpul îşi lăsase 
semnele sale de neşters, dar asta nu păru să-l intereseze 
pe ofiţer. Avea să-i facă mare plăcere să lucreze la 
restaurarea vielei. 

Lemnul nu fusese atacat de cari, umiditate sau mucegai, 
iar cutia de rezonanţă era în stare bună. Era adevărat, îi 
lipseau câteva cuie de acordaj din fildeş, coardele şi 
prăguşurile din lemn. Dar odată ieşită din mâinile sale 
pricepute - Kater era convins de acest lucru - viela avea să 
trăiască o a doua viaţă. 

Ciocăni uşor în discul metalic pe care trubadurii din 
vechime îl ungeau cu răşină înainte de a-l roti în aşa fel 
încât acesta să treacă peste coarde. Pe neaşteptate însă, 
discul cedă. 

— Mai bine aşa, îşi spuse Kater. Oricum, mai devreme 
sau mai târziu ar fi trebuit să restaurez şi piesa aceasta. 

Scoase discul cu totul şi în clipa aceea îşi dădu seama că 
în interiorul cutiei de rezonanţă se afla un compartiment 
secret. Nu mică îi fu mirarea când zări în ascunzătoare 
câteva foi de hârtie îngălbenite de vreme. Tremurând de 
emoție, Kater trase din cutie antica partitură. 

Astfel, jumătate din melodia compusă de maestrul Puyol 
fu scoasă la lumină după mai bine de şase sute de ani. 


Berlin, anii '30 


Sediul central al poliţiei secrete a Reichului se mutase 
de puţin timp la numărul 102 de pe Wilhelmstrasse. Aşa 
hotărâse noul şef al serviciului, Reinhard Heydrich, a cărui 
candidatură la conducerea Gestapoului fusese puternic 
sprijinită de Himmler. 


Primul obiectiv al noului comandant era transformarea 
Gestapoului într-un instrument exact şi eficient şi, mai 
ales, într-o instituţie indispensabilă pentru instaurarea 
nazismului în întreaga Germanie. Heydrich jurase să nu 
trădeze niciodată încrederea pe care i-o acordaseră 
Heinrich Himmler şi Adolf Hitler. 


Londra, anii '30 


George al V-lea, regele Angliei, murise la începutul 
anului 1936. l-a urmat pe tron Edward al VIII-lea, un 
monarh pe cât de detestat de nobilime, pe atât de iubit de 
oamenii din popor, care îl numeau cu dragoste „Ted“. 

Noul suveran nu făcuse niciodată un secret din simpatia 
pe care o nutrea pentru politica lui Adolf Hitler, la care se 
adăuga o puternică aversiune faţă de comunismul sovietic. 

Însă domnia lui Edward al VIII-lea a fost de scurtă 
durată: în luna decembrie a aceluiaşi an, el abdică în 
favoarea fratelui său pentru a se căsători cu doamna Wallis 
Simpson. 

În realitate, numele de familie al soţiei fostului rege era 
Warfield, dar presa o numise întotdeauna Simpson, după 
primul ei soţ, pentru a sublinia că femeia, în afara faptului 
că nu avea nici o picătură de sânge nobil în vene, mai era 
şi divorțată. 

Fostul suveran, devenit ducele de Windsor, văzându-se 
eliberat de constrângerile politice din ţara sa, făcu imediat 
o vizită în Germania, întâlnindu-se cu Adolf Hitler. Mai 
târziu, vizitele sale s-au repetat cu regularitate. 

Totuşi, în ciuda exilului său voluntar şi a simpatiei faţă 
de nazism, Edward continua să fie foarte iubit de englezi, 
până într-acolo încât, de fiecare dată când revenea dintr-o 
călătorie în străinătate, mulţimea îl întâmpina strigându-i: 
Ted, we want you back! 


Astfel de manifestări aveau darul de a-i stârni neliniştea 
noului rege George al VI-lea - care îl invidiase 
dintotdeauna pe fratele său mai mare -, dar şi a serviciilor 
secrete occidentale. La accentuarea acestei stări generale 
de îngrijorare contribuia şi faptul că ducele de Kent, 
fratele mai mic al celor doi - un personaj foarte 
controversat - aproba ideile ducelui de Windsor. 


Albrecht Haushofer aştepta răbdător în salonul elegant. 
Lumina era difuză şi un fum dens plutea prin aer, făcându-l 
aproape irespirabil. Prinţul George, duce de Kent, o 
copleşea cu atenţii - nu tocmai regale - pe o tânără 
doamnă plină de cocaină şi alcool. Întâlnirea fusese 
aranjată chiar de Haushofer, convins că în felul acela avea 
să-şi îndeplinească misiunea încredinţată de Rudolf Hess: 
stabilirea unui contact privilegiat cu un membru de seamă 
al familiei regale britanice. Hess cunoştea foarte bine 
slăbiciunile tânărului duce şi spera că, satisfăcându-i 
acestuia dorinţele desfrânate, îl va putea avea oricând la 
cheremul său. 


Roma, anii '30 


— Sunteţi convins de oportunitatea acestui discurs, 
Sanctitate? îl întrebă fără ocolişuri secretarul de stat al 
Vaticanului pe papa Pius al XI-lea. 

— Aveţi cumva îndoieli, Excelenţă? 

— Nu ştiu dacă este cel mai potrivit moment, Sanctitate, 
având în vederea ceea ce se petrece acum în lume. In 
Germania, de exemplu, naziştii... 

— Naziştii... mereu naziştii!... replică Suveranul Pontif, 
nemulţumit. Numai despre asta aud vorbindu-se! Chiar şi 
discursurile dumneavoastră, Eminenţă, par să se învârtă 
mereu în jurul acestui subiect: Hitler şi guvernul său. 


Înţeleg, continuă papa, pe un ton mai împăciuitor, că 
dumneavoastră cunoaşteţi ca nimeni altcineva ambientul 
în care, iată, nazismul prinde rădăcini - de fapt, mai bine 
zis, ambientul pe care nazismul pune rapid stăpânire -, dar 
eu rămân la părerea că ocuparea Rhenaniei în luna martie 
de către trupele Reichului nu a fost altceva decât o 
demonstraţie de forţă. Una nici măcar foarte reuşită, de 
altfel. Odată ce resursele pentru parade militare se vor fi 
terminat, Germania va descoperi că are cu totul altceva de 
făcut decât să declanşeze un nou război. lar fasciştii 
italieni, cu atât mai puţin. Sunt încredinţat că Mussolini 
ştie bine că una e să obţii nişte victorii militare pe frontul 
din Africa şi cu totul altceva este să te războieşti cu puteri 
precum Franţa, Anglia sau Rusia. Acesta este şi motivul 
pentru care am luat hotărârea să sprijin necondiţionat 
campania Ducelui din Africa. 

— Îngăduiţi-mi să vă sugerez să daţi dovadă de prudenţă, 
Sanctitate. 

A doua zi, pe 12 mai 1936, papa Pius al XI-lea definea 
public cuceririle coloniale ale Italiei fasciste drept 
„preludiul adevăratei păci europene şi mondiale“. 

In dimineaţa acelei zile de marţi, nori negri şi groşi se 
adunaseră pe cerul Romei. Cardinalul Pacelli îi privi 
îndelung, pradă unor negre presimţiri. În adâncul 
sufletului îşi dorea ca el să greşească, iar Sfântul Părinte 
să aibă dreptate, dar era încredinţat că alţi nori, mult mai 
întunecaţi şi mai ameninţători, aveau să pună stăpânire în 
curând pe cerul Europei. 


25 


Languedoc, 2007 


Sara simţea nevoia unei mici vacanțe şi binecuvântă în 
gând apele curative binefăcătoare de la Ussat-les-Bains, 
care, după cum scria în pliantul publicitar al staţiunii, 
aveau proprietăți sedative,  remineralizante şi de 
echilibrare a metabolismului. Se întinse pe pat, lăsând o 
maseuză profesionistă să se ocupe de împrospătarea 
tonusului său muscular. Închise ochii şi gândurile îi 
zburară altundeva, la oameni care trăiseră în vremuri 
străvechi, la eroi catari călăuziţi de credinţa lor neclintită, 
absolută, în luptele împotriva cruciaților papei. I se păru 
că vedea stânci imposibil de cucerit, asedii lungi şi 
sângeroase, mii de nevinovaţi masacrați în numele lui 
Dumnezeu. I se păru că-l vedea pe Otto Rahn încălţându-şi 
bocancii grei de piele şi pierzându-se apoi în întunericul 
cavernelor, în căutarea marelui secret al catarilor. „Mda, 
grotele“, îşi spuse Sara. Un labirint infinit de galerii şi 
abside, de pasaje înguste care adăpostiseră secole de-a 
rândul o taină despre a cărei existenţă ea, Sara, se cam 
îndoia. 

Din ziua în care ajunsese în acea regiune, numită pe 
vremuri Occitania, Sara făcuse expediţii zilnice prin 
împrejurimi. În fiecare dimineaţă, în zori, speologul pus la 
dispoziţia sa de van der Duick venea s-o ia de la hotel, 
luând apoi împreună calea peşterilor din apropiere. Citise 
şi recitise cărţile scrise de Rahn în anii '30. Era convinsă 
că orice amănunt, oricât de mic şi irelevant ar fi părut la 
prima vedere, s-ar fi putut dovedi folositor. Până în clipa 


aceea însă, toate indiciile pe care le identificase o 
aduseseră în acelaşi punct mort. 

În plus, nu-şi putea explica de ce ambele studii 
principale ale cercetătorului german - Cruciada împotriva 
Graalului şi Curtea lui Lucifer - păreau scrise de două 
persoane diferite. După starea iniţială de uimire, Sara 
atribuise acea impresie faptului că volumele apăruseră la 
mare distanţă în timp unul de celălalt. De altfel, cea de-a 
doua carte fusese publicată postum, de apariţia primei sale 
ediţii îngrijindu-se însuşi Heinrich Himmler. 

Dincolo de diferenţele stilistice, cele două volume 
împleteau informaţii istorice, legende străvechi şi păreri 
personale ale autorului care, pe alocuri, le transformau în 
scrieri puţin credibile. 

Din operele lui Rahn răzbăteau admiraţia sinceră pentru 
catari şi respectul faţă de ideile şi eroismul lor, eroism 
care, în cele din urmă, dusese la exterminarea sectei. 


Pog-ul de la Montségur, un castel fortificat construit în 
inima muntelui şi ultimul bastion în care catarii 
încercaseră să le ţină piept cruciaților, era protagonistul 
multor pagini ale operei lui Rahn. 


Denver, 2007 


Situaţia din Orientul Mijlociu se agrava de la zi la zi. 
Cum era de aşteptat, atentatele asupra centralelor 
nucleare iraniene fuseseră pretextul pentru intensificarea 
operaţiunilor militare din zonă, fapt care întărea temerile 
privind izbucnirea unui nou război. 

— Nouă nu ne este frică, spunea Pashelvi cu voce 
tunătoare în faţa camerelor de luat vederi. Vom declanşa 
un război ucigător şi implacabil împotriva asasinilor care 
au însângerat islamul. Necredincioşii trăiesc în teroare. 


Curând vor învăţa ca dimineaţa, când pleacă la serviciu, 
să-şi ia rămas-bun de la familie ca şi cum ar face-o pentru 
ultima dată. În fiecare credincios al lui Allah se poate 
ascunde un justiţiar care să-şi răzbune fraţii, mamele, 
surorile şi fiii. Acelor justiţiari Allah le-a rezervat un loc în 
Rai. Allah e mare! Facă-se voia Lui! 

După acea provocare mediatică, în ţările 
„necredincioase“, atentatele s-au succedat fără oprire. De 
data aceasta, nu mai era vorba despre acţiuni teribiliste, ci 
despre un şir susţinut de represalii organizate cu 
minuţiozitate. 

Intreaga Europă părea paralizată. 

Nici în Statele Unite lucrurile nu stăteau mai bine: din 
ziua atacului împotriva centralelor iraniene se 
înregistraseră peste şaptezeci de atentate, alte două fiind 
dejucate in extremis. 

Cu toate acestea, Pashelvi nu părea mulţumit. 

— Să nu credeţi că totul se va termina aici, ameninţă el 
într-un alt discurs transmis de reţelele de televiziune din 
lumea întreagă. Deocamdată, ne limităm să vă facem să 
simţiţi pe pielea voastră teroarea în care trăieşte zi de zi 
poporul nostru. Curând însă va veni momentul reglării 
definitive a conturilor. 


— Trăim în teroare, domnule maior. Nu trece zi în care aici, în 
Israel, să nu se înregistreze cel puţin un atentat. 


Aşa îşi începu mesajul către Oswald căpitanul Bernstein, 
şeful secţiei 8200, de documentare şi arhivă, a Mossadului. 

Cei doi se cunoşteau de pe vremea când deveniseră 
colegi în cadrul serviciilor secrete israeliene. De atunci, 
Bernstein i se adresase întotdeauna cu apelativul 
„domnule maior“. Chiar şi atunci când Oswald devenise 
şeful Mossadului şi, mai târziu, al guvernului. 

Bernstein continuă să tasteze: 


— Se pare că teroriştii s-au mobilizat simultan în toate colţurile 
planetei. Astăzi a fost rândul Indoneziei. O sală de aşteptare a 
aeroportului Nabhumi din Bangkok şi templul Taman Ayun din Bali au 
fost aruncate în aer. Ambele erau pline de turişti, bilanţul atentatelor 
ridicându-se la câteva sute de morţi. Au răspândit teroarea în întreaga 
lume, domnule maior. 


Conectat şi el la reţea, Breil îi răspunse de îndată: 
— Domnule căpitan, spune-mi, te rog, dacă în Iran am operat noi. 


Mesajele lor erau transmise printr-o reţea criptată, 
imposibil de descifrat. Apoi, Oswald adăugă: 


— Scuze, domnule căpitan Bernstein. Voiam să spun: aţi operat voi? 

— Ştim amândoi foarte bine că eu am fost întotdeauna unul dintre 
colaboratorii dumneavoastră cei mai loiali, domnule maior. Şi voi 
continua să fiu, chiar dacă nu mai deţineţi nici o funcţie politică în ţara 
noastră. Şi mai ştiu, totodată, că interesele mele coincid cu ale 
dumneavoastră şi că ultimul nostru ţel îl reprezintă pacea Israelului şi 
a întregului Occident: acesta este unul din motivele pentru care uşa 
mea vă va fi întotdeauna deschisă. Nu uitaţi însă că am jurat credinţă 
instituţiei în cadrul căreia operez pentru asigurarea securităţii Statului 
Israel. Dacă Mossadul s-ar fi aflat în spatele atacurilor asupra 
centralelor iraniene, nu aş dezvălui nimănui acest lucru. Nici chiar sub 
tortură. Nici chiar dumneavoastră, domnule maior. 


Cu aspectul său de casier de bancă, Bernstein îşi plimba 
degetele pe tastele computerului cu o viteză inimaginabilă. 
Din spatele ochelarilor cu ramă de aur, privirile îi 
scăpărau. Scrise mai departe: 


— Aşadar, ştiţi ce anume nu aş putea face niciodată. Ceea ce însă 
pot face este să vă dezvălui faptul că nu am cunoştinţă ca vreuna 
dintre agenţiile apropiate guvernului nostru să aibă vreun amestec cu 
evenimentele din Iran. Sunt convins că noi nu am avut nici o legătură 
cu asta. 

— Prevăd momente dificile, Bernstein. 


— Dar, domnule maior, am avut noi oare parte vreodată de clipe 
uşoare? În orice caz, indiferent care va fi cursul evenimentelor, să nu 
uitaţi că puteţi conta oricând pe mine. 


Un clinchet electronic îl atenţionă pe Oswald că şi Sara 
Terracini se conectase la reţea. Işi luă rămas-bun de la 
Bernstein şi începu să dialogheze cu prietena sa italiancă. 


Languedoc, 2007 


Relaxată după masaj, Sara se întoarse în camera sa de 
hotel. 

Deodată, se simţi copleşită de singurătate, simțind o 
dorinţă de nestăpânit de a vorbi cu cineva drag. 

Gândul i se îndreptă spre omuleţul aflat la mii de 
kilometri distanţă, dincolo de Ocean. 

Deschise laptopul şi aşteptă până când acesta completă 
toate procedurile de funcţionare, apoi deschise fişierul pe 
care îl intitulase „Agenda lui Luca Raso“, la care nu 
încetase să lucreze nici măcar în timpul minivacanţei de la 
Ussat-les-Bains. 


Citi din nou paginile pe care urma să i le trimită lui Breil. 
Apoi îşi privi ceasul şi calculă în gând ce oră era la Denver. 
„la să vedem dacă eşti prin zonă, Oswald Breil“, îşi spuse, 
conectându-se la reţea. 


— Shalom, Sara. 

— Chiar la tine mă gândeam. Să ştii că, uneori, cu telepatia nu e de 
glumit... 

— Sper să fi fost vorba de gânduri bune. 

— E greu să se gândească cineva la tine cu afecţiune, 
exploatatorule!??? 

— Dacă toţi exploatatorii ar fi fost ca mine, lumea n-ar fi cunoscut 
niciodată sclavagismul: sunt câteva luni de când îmi dai cu pipeta 
fragmente din aventurile braziliene ale lui Luca Raso. 


— Nu am încetat nici o clipă să trudesc pentru tine, chiar cu preţul 
orelor mele de program de la laborator. Iată, chiar şi acum, când mă 
aflu în Franţa pentru o serie de cercetări, primul lucru la care m-am 
gândit când am revenit în camera mea de hotel a fost să-ţi trimit alte 
câteva pagini din jurnal. 

— Îţi mulţumesc, Sara. Dar, de unde până unde Franţa? 

— Unul dintre finanţatorii centrului nostru a subvenţionat o 
investigaţie asupra cercetărilor efectuate în anii '30 de un anume Otto 
Rahn în regiunea care mai este numită aici şi pays cathares. 

— Mi se pare că-mi amintesc ceva... despre o regină care a deschis 
un munte, aruncând înăuntru Sfântul Graal, nu-i aşa? 

— Cum reuşeşti oare să păstrezi în memorie atâtea cipuri? Odată şi- 
odată ţi se va scurtcircuita creierul, Oswald, zău aşa! Legenda aceea 
se referă la o regină catară, pe numele ei Esclarmonda di Foix, şi 
despre ea se vorbeşte şi într-una din cărţile lui Otto Rahn. 

— Dar, afacerea cealaltă, cea referitoare la Raso, cum merge? 

— Cu încetinitorul, dar fii liniştit, sunt constantă şi inexorabilă. 
Acum îţi trimit ultimele pagini pe care am reuşit să le transcriu, apoi 
mă bag în pat: mâine dimineaţă mă aşteaptă o nouă expediţie prin aşa- 
zisul „lapte de stâncă“ - aşa numesc localnicii noroiul din peşteri - şi 
printre stalagmite care taie mai rău ca lama unui cuţit. Shalom, 
Oswald. 

— Shalom, Sara. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, mai 1976: 


Probabil că astăzi Neumann a fost afectat de un acces de 
amabilitate. 

— O să vă destăinui una dintre cele mai mari slăbiciuni ale mele, mi- 
a spus el, în timp ce limuzina se îndrepta spre un hangar de ciment 
aflat în vecinătatea aerodromului. 

Uriaşa poartă glisantă activată electronic s-a deschis, iar eu am 
rămas fără cuvinte: dimensiunile hangarului erau într-adevăr... 
ciclopice. În partea din faţă a uriaşei hale, câţiva mecanici se ocupau 
de mentenanţa unui Piper Navajo negru, identic cu cel cu care 
călătorisem şi eu, iar ceva mai încolo se afla elicopterul Agusta, cu 
portierele carlingii deschise. Aruncând o privire rapidă în interior, am 
zărit cartuşiera unei mitraliere de calibru mare, asemănătoare celor 
folosite de avioanele militare. Pe botul elicopterului se puteau vedea 
două capace circulare, confecţionate din acelaşi material din care 


fusese construită carlinga: sunt sigur că acele capace ascund, de fapt, 
ţevile unor mitraliere. 

Unul dintre mecanici a observat privirea mea curioasă şi a închis 
brusc portiera. 

— Urmaţi-mă, domnule Raso, jucăriile mele preferate se află acolo, 
în spatele hangarului, mi-a spus Neumann, care mi s-a părut, la rândul 
său, grăbit să-mi abată cât mai repede atenţia de la acele lucruri atât 
de ciudate. 

În spatele hangarului, perfect aliniate, cu botul spre centrul halei, se 
aflau cel puţin zece dintre cele mai celebre aparate de zbor din 
întreaga istorie a aviaţiei militare mondiale. 

— Acesta, mi-a spus Neumann, sprijinindu-şi mâna de botul fusiform 
al unui bireactor vopsit în culorile de camuflaj ale Luftwaffe, este una 
dintre armele secrete cu care Hitler a crezut că poate întoarce soarta 
războiului. Este un Messerschmitt Me 262, primul avion cu reacţie 
construit în cel de-al Doilea Război Mondial. 

Am ţinut neapărat să-mi uimesc gazda, astfel încât m-am străduit să 
demonstrez că sunt expert în domeniu: la urma urmelor, nu numai pe 
Neumann îl pasionau avioanele de luptă. 

— Me 262 a trecut prin botezul aerului în anul 1942, dar, din cauza 
exploziei compresorului unuia din cele două reactoare BMW, a fost 
obligat să aterizeze forţat. Câteva luni mai târziu a intrat în serviciu, 
echipat de data aceasta cu motoare cu reacţie Junkers. Pilotul de 
încercare, Adolf Galland, a declarat după efectuarea primului zbor că a 
avut senzaţia că avionul era purtat în zbor de îngeri. Numai că, deşi 
era capabil să atingă o viteză de aproape nouă sute de kilometri pe oră 
- valoare inimaginabilă pentru avioanele cu propulsie tradiţională -, 
Me 262 a suscitat rapid nemulţumirea piloților, nevoiţi să descopere 
pe propria piele lipsa de fiabilitate a aparatului, manevrabilitatea lui 
scăzută la viteze mici şi faptul că motoarele aveau o durată scurtă de 
funcţionare. Hitler, prost sfătuit de consilierii săi, a ordonat folosirea 
avionului ca bombardier uşor. Astfel, în afara faptului că germanii nu 
au putut pune în valoare caracteristicile avionului, acesta nu şi-a putut 
folosi calităţile care ar fi făcut din el o maşinărie de război imbatabilă. 

Neumann m-a ascultat înmărmurit, plăcut impresionat de 
cunoştinţele mele. 

— Bunicul meu şi, apoi, tatăl meu au fost piloţi pe avioane de luptă 
în cele două războaie mondiale. lar eu am obţinut brevetul de zbor 
încă de la vârsta de şaisprezece ani, l-am lămurit eu. 

— Şi eu, care credeam că aveţi aversiune faţă de orice vehicul care 
se desprinde de la sol! spuse el. Agnes a noastră mi-a povestit că v-a 


învăţat câteva noţiuni elementare de zbor la întoarcerea voastră de la 
Manaus... 

— Este cât se poate de adevărat, domnule Neumann: nu mă simt în 
apele mele într-un avion atunci când nu îl pilotez eu, dar abilitatea 
domnişoarei Agnes m-a liniştit. Şi, apoi, nu mi s-a părut politicos să 
dezamăgesc o femeie atât de frumoasă care a vrut să-mi fie pentru un 
timp profesoară... 

— ...Plin de surprize, musafirul nostru italian! exclamă Neumann, iar 
privirea lui sfredelitoare m-a înfiorat. 

Noaptea trecută a fost mai caldă şi mai umedă ca de obicei. Căutând 
o modalitate de a mă răcori, la un moment dat am ieşit pe verandă. 
Afară însă, aerul amazonian era şi mai sufocant decât înăuntru, iar mii 
de insecte zburau peste tot în jur. Tocmai mă hotărâsem să mă întorc 
în camera mea, când un zgomot de paşi pe coridor mi-a aţâţat 
curiozitatea. 

M-am îndreptat spre uşa dinspre coridor, atent să nu mă dau de gol, 
şi am zărit o siluetă care înainta cu prudenţă. Cu toată bezna absolută 
care stăpânea de jur-împrejur, am recunoscut-o imediat: era Alexandra 
Oliveiro. 

Nu-mi părea deloc rău că nici tânăra braziliană nu reuşea să 
doarmă: mă gândeam că am fi putut sta de vorbă până când oboseala 
avea totuşi să ne doboare. Numai că lucrurile nu au stat deloc aşa. Şi 
trebuie să spun că femeile de prin partea locului au capacitatea de a 
mă pune pe jar. 

În loc să coboare scara cea mare care ducea spre încăperile de uz 
comun, Alexandra a urcat la etaj. Numai că la etaj se găseau doar 
apartamentele lui Neumann şi camerele de oaspeţi destinate celor mai 
apropiaţi colaboratori ai săi. Oare de ce o fi urcat Alexandra acolo, în 
puterea nopţii? 


26 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Athor intră în sat, înconjurat de mulţimea care 
sărbătorea întoarcerea regelui de drept. Ţinea discul de 
aur deasupra capului, în aşa fel încât toată lumea să-l 
poată vedea. 

Tiranul murise şi regele, adevăratul rege, se întorsese să 
cârmuiască neamul sacerdoţilor lui Hosh. 

Athor privi spre colina unde tribul migos îşi îngropa 
morţii, situată la mică distanţă de zidul care împrejmuia 
satul: acolo avea să-i înmormânteze pe tatăl lui Dehal şi pe 
Mizda, cu toate onorurile rezervate eroilor. Acum înţelegea 
semnificaţia visului ghicitorului: de la înălţimea colinei 
morţilor satul se vedea ca-n palmă. Aker nu se înşelase: 
vedea scena de la depărtare, din înalturi. 

— Necazurile nu s-au terminat aici, oameni migos, le 
strigă Athor supuşilor săi, deschizându-şi larg braţele şi 
făcându-le semn să-l asculte. Karesh mi-a răpit soţia şi fiul. 
Dar dacă în locul lor s-ar fi aflat oricare altă femeie din sat 
şi copilul ei, v-aş fi cerut acelaşi lucru pe care vi-l cer şi 
acum. Legea spune că fiecare dintre noi trebuie să facă tot 
ce-i stă în putinţă pentru a-i salva pe acei fraţi ai noştri 
care se află în primejdie. Pe de altă parte, sunt încredinţat 
că tribul davaar ne va ataca în curând. Trebuie să fim 
pregătiţi să-i respingem. Dacă vom reuşi să anticipăm 
mişcările vrăjmaşilor noştri, îi vom putea birui. În sfârşit, 
mai vreau să ştiţi că oricare dintre voi care va alege să nu 
ni se alăture, este liber s-o facă. 


— Suntem cu tine! strigară atunci la unison oamenii 
migos. 


Dehal îl tinu toată noaptea în braţe pe micul Sar, 
mângâindu-l şi şoptindu-i cuvinte dulci de fiecare dată 
când copilul se trezea brusc, speriat. 

Femeia şi fiul ei stăteau întinşi pe un strat subţire de 
paie care ţinea loc de pat în coliba unde davaarii îşi ţineau 
prizonierii. Dehal nu avusese timp nici măcar să verse o 
lacrimă pentru moartea tatălui său şi a credinciosului 
Mizda: singura sa grijă fusese să le salveze vieţile fiului ei 
şi a fătului pe care îl purta în pântece. Acum, întinsă pe 
paie în bezna din colibă, se întreba cum putea să scape de 
acolo. Somnul o dobori înainte de a pune la punct un plan 
de evadare. 

În vis îi apăru tatăl ei, Aker, care o privea zâmbind şi 
spunându-i să se apropie de el. Apoi, îi puse mâinile pe 
creştet şi rosti câteva cuvinte pe care tânăra femeie nu 
avea să le uite niciodată. 

„Îţi las moştenire singura mea avuţie, fiica mea: darul 
prorociei. Şi aminteşte-ţi că aştepţi un copil. Aminteşte-ţi 
asta!“ 

Apoi, Aker dispăru într-un nor luminos. 

Când se trezi, Dehal îşi dădu brusc seama că prezicerea 
lui Aker ar fi putut-o salva de la moartea în chinuri pe care 
fără îndoială că i-o pregăteau vrăjmaşii: davaarii, aflaţi 
mereu în căutare de femei care să perpetueze josnica lor 
stirpe, nutreau un fel de venerație pentru femeile 
însărcinate. Acestea nu trebuiau să sufere nici un fel de 
agresiune, fiind, dimpotrivă, atent îngrijite şi aducându-li- 
se tot felul de daruri. Tatăl său reuşise încă o dată, chiar şi 
de acolo, din regatul lui Hosh, s-o ocrotească. 


Brusc, uşa colibei se deschise, iar în lumina orbitoare 
care pătrunse brusc în încăpere Dehal reuşi cu greu să-l 
recunoască în prag pe crudul Karesh. 

— Bine ai revenit alături de noi, Dehal. Şi bun venit şi 
nobilului tău fiu. Ia te uită ce repede trece timpul, nu-i 
aşa? Prima dată când te-am întâmpinat aici aproape că 
erai fecioară... iar acum iată-te mama unui băiat. Cu toate 
acestea, află că pentru mine ai rămas cea mai frumoasă 
femeie pe care am cunoscut-o. 

Spunând acestea, bărbatul se aşeză lângă ea, pe paie, şi 
începu să-i mângâie obrazul cu dosul palmei. 

— Şi mai port un copil în pântece, Karesh, îi replică ea. 
Ştiu ce spune legea voastră: femeile gravide sunt sacre 
pentru neamul vostru. Stai departe de mine, altfel le voi 
dezvălui tuturor sacrilegiul pe care vrei să-l comiţi. 

— N-o să te asculte nimeni, femeie. Pentru davaari, 
cuvântul regelui lor are mult mai multă greutate decât al 
tău. Oricum, află că nu am deloc intenţia să încalc legea. 

Ochii lui Karesh scânteiară sinistru. În clipa următoare, 
înşfăcă copilul cu un gest brusc, smulgându-i din braţele 
mamei sale. 

— Legea noastră mai spune şi că, mâncând inima 
vrăjmaşilor - indiferent de vârsta acestora -, războinicii 
noştri îşi întăresc forţele. 

— Opreşte-te, Karesh. Nu te atinge de băiatul meu: voi 
face ce vrei tu. 


— Nu aşa, oameni buni. Nu sunteţi la vânătoare de cerbi, 
spuse Athor, parând o lovitură de suliță. Inchipuiţi-vă că 
aveţi în faţă un davaar înarmat cu o secure şi cu un 
pumnal bine ascuţite, pregătit să vă despice în două... 

Antrenamentul de luptă fu întrerupt de sosirea unei 
iscoade care făcuse o incursiune în apropierea aşezării 
davaarilor. 


Bărbatul părea stânjenit, dar în cele din urmă îşi luă 
inima în dinţi şi spuse, adresându-i-se regelui migos: 

— Femeia ta... Dehal... a devenit regina davaarilor. Am 
văzut-o cu ochii mei: acum două zile l-a luat de bărbat pe 
Karesh. 

— Imposibil! Ştiu bine că Dehal ar prefera mai degrabă 
să moară decât să se culce în patul acelui ucigaş. 

— Îmi pare rău, rege al meu. Sunt încredinţat că nu m-a 
înşelat privirea. 

— Şi copilul? Pe fiul meu, Sar, l-ai văzut? 

— O bună parte din ceremonie, Karesh a ţinut în braţe 
un băieţel, dar micuțul a plâns şi s-a zbătut încontinuu. 

— Trebuie să acţionăm cât mai repede, nu mai avem 
timp de pierdut, spuse atunci Athor. 

Brusc, înţelesese motivul care o împinsese pe femeia lui 
la un asemenea gest. 


— Oare ce viitor te aşteaptă, micul meu Sar? îi murmură 
Dehal fiului său, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

Primele zile fuseseră îngrozitoare: Karesh o poseda cu o 
lăcomie brutală. Iar ea ştia ce i s-ar fi întâmplat dacă nu i- 
ar fi satisfăcut toate dorinţele temnicerului ei. 

Dacă n-ar fi fost la mijloc viaţa fiului său, ar fi încercat să 
pună în aplicare planul de evadare. 

Aşezarea davaarilor era înconjurată de un lan des de 
trestie: în fiecare zi, Dehal smulgea câţiva snopi pe care îi 
ducea pe ascuns în colibă, unde începu să confecţioneze pe 
ascuns o împletitură din mai multe straturi. La momentul 
potrivit, avea să umple spaţiul gol dintre straturi cu paie 
uscate. 


— lată cum vom proceda... le spuse Athor oamenilor săi 
cei mai destoinici care îl însoțeau în expediţia împotriva 
davaarilor. 


O ceaţă albă ca laptele înghiţi ceata înarmată a 
oamenilor migos. 

In fruntea lor mergea regele Athor: o primă rază de 
soare se reflectă în lama securii care le indica drumul 
celor aflaţi la coada şirului. Dacă aveau să se întoarcă 
victorioşi din acea expediţie, oamenii migos aveau să scape 
pentru totdeauna de cei mai crânceni duşmani ai lor. 


Împletitura de trestie luă încetul cu încetul forma unui 
mic coş plutitor. Dehal îl aşeză înăuntru pe micul Sar, 
asigurându-l cu legături de sfoară, apoi strânse coşul la 
piept. Era o chestiune de câteva secunde. Privi de jur- 
împrejur, îşi luă un avânt scurt şi se aruncă în gol, fără să 
ia în seamă strigătele unuia dintre străjeri. 


— Cum se poate una ca asta? Cum adică a evadat 
aruncându-se în râu? Ce a făcut cu copilul? 

Pe măsură ce înţelegea ce se petrecuse, Karesh părea 
să-şi iasă din minţi. 

— Nu am avut timp să intervin, rege al meu, răspunse 
străjerul. Şi-a pus copilul într-un coş de nuiele şi s-a 
aruncat în prăpastie cu el cu tot. 

— De data aceasta nu trebuie să ne mai scape! tună 
Karesh. 


Dehal trăi din nou emoţiile saltului în neant. Strânse cu 
putere coşul la piept şi aşteptă impactul cu apa, care fu 
devastator - exact aşa cum şi-l amintea de prima dată. Se 
rugă în gând zeului Hosh să salveze măcar viaţa fiului ei. 
Şocul fu violent şi femeia simţi că osul piciorului drept se 
făcu fărâme. Durerea ascuţită îi tăie respiraţia, dar izbuti 
să rămână conştientă şi să împingă coşul de trestie spre 
mal, bucuroasă să audă ţipetele deznădăjduite ale micului 
Sar. Se încredinţă că fiul ei era în viaţă, apoi vederea i se 


înceţoşă: între coapse simţi căldura moale a sângelui. În 
clipa aceea, Dehal ştiu că pierduse copilul pe care îl purta 
în pântece. 


Când îşi veni în simţiri, primul lucru pe care îl văzu 
deschizând ochii fu chipul încruntat al lui Karesh. 

— Hm... De data asta nu ţi-a ieşit aşa cum ai fi vrut, 
iubita mea mireasă, spuse el rânjind. Apoi, arătând spre 
pata de sânge de pe rochia ei, adăugă: In plus, se pare că 
nici nu mai eşti grea cu al doilea copil. De aceea, nu văd de 
ce ar trebui să am şi de aici încolo grijă de fiul tău, Sar. A 
sosit vremea ca inima lui să hrănească puterea davaarilor. 

— Nu, te implor, Karesh. Lasă-l în viaţă. Nu e decât un 
copil. 

— Mâine, războinicii mei se vor înfrupta din inima lui. 

Mişcarea bruscă a lui Dehal îi luă pe toţi prin 
surprindere: reuşi să se ridice şi, sprijinindu-se într-un 
singur picior, înşfăcă împletitura de trestie şi o aruncă din 
nou în apă. Terorizaţi dintotdeauna de apele repezi, 
davaarii nu îndrăzniră să se arunce în râu ca să-l culeagă. 
Neputincioşi, rămaseră înmărmuriţi pe mal, privind cum 
curenţii purtau lin la vale leagănul plutitor. 

— Aici trebuie să ne împrospătăm proviziile de apă, 
hotări Athor. De aici încolo nu vom mai putea face nici un 
popas, altfel riscăm să fim văzuţi de străjile davaarilor. 

Regele tribului migos se apropie cel dintâi de albia râului 
ca să-şi umple plosca făcută din băşică de capră. 

— Ce se vede acolo? întrebă el deodată, arătând spre un 
coş din nuiele şi uscături care plutea în apropierea 
malului. Faceţi linişte! Tăcere! strigă el. 

Un plâns deznădăjduit de copil acoperi foşnetul intens al 
pădurii şi curgerea zgomotoasă a râului. 

Regele migos plonjă în apă şi din câteva lovituri de braţ 
ajunse lângă ciudatul obiect plutitor. 


Bucuria fără margini pe care o simţi recunoscându-şi fiul 
dură doar câteva clipe: dacă mama sa îl abandonase, 
însemna că se petrecuse o nenorocire îngrozitoare. 


Dehal îşi imobilizase piciorul drept cu o creangă de 
copac legată strâns de pulpă cu fâşii rupte din hainele sale, 
aşa cum îi văzuse procedând pe vânătorii migos. 

Cu toate acestea, durerea era insuportabilă şi, în plus, 
pierduse mult sânge: se simţea slăbită, singură şi 
deznădăjduită. 

În clipa aceea, Karesh intră în colibă. Femeia zăcea pe 
patul improvizat de paie, pe jumătate goală, şi îşi dădu 
seama că nu-i putea opune rezistenţă. Mâna bărbatului se 
strecură printre coapsele ei, iar degetul îi pătrunse adânc 
în vagin. O clipă mai târziu se urcă peste Dehal, 
insinuându-şi membrul erect între buzele ei. Învingându-şi 
dezgustul, femeia îşi mişcă capul înainte şi înapoi, urmând 
mişcările bărbatului. Brusc însă, maxilarul se închise 
violent, iar dinţii se înfipseră adânc în carnea umedă. 
Davaarul scoase un urlet înspăimântător de durere, 
acoperit însă în aceeaşi clipă de alte sute de strigăte 
izbucnite brusc de afară: asemenea fiarelor înfometate, 
războinicii tribului migos năvăliseră în sat, măcelărindu-i 
pe toţi cei ce le ieşeau în cale. 


27 


Anglia, 1216 


Banchetul de nuntă fusese fastuos. Contele dăduse frâu 
liber tuturor extravaganțelor: într-o zi, căsătoria aceea 
avea să devină un foarte folositor instrument de presiune 
politică. 

Nu avea prea mare importanţă că în Franţa, o ţară sleită 
de cruciada sângeroasă împotriva catarilor, familia miresei 
era acum considerată un duşman al regelui catolic. Mai 
devreme sau mai târziu, războaiele religioase aveau să se 
sfârşească, obişnuia să spună contele. 

lar când războiul dintre englezi şi francezi avea să se 
încheie, alianţa dintre familia lui Dolbert şi cea a lui Marie- 
Louise putea să-l pună pe conte în situaţia de mediator 
între cele două ţări. Cât despre faptul că Dolbert, fiul său, 
părea cu totul indiferent la farmecele miresei sale 
franceze, aceasta nu îl neliniştea prea mult pe conte. Era 
convins că, odată cu trecerea timpului, exuberanta nurorii 
sale avea să-l cucerească definitiv pe Dolbert. 

Deocamdată însă, Dolbert cerceta cu un aer plictisit 
stindardele multicolore care  împodobeau  crenelurile 
castelului, zâmbindu-i din când în când frumoasei Marie- 
Louise, cu acelaşi entuziasm rezervat unuia dintre caii din 
manejul castelului. 

Tânăra mireasă se prefăcea că nu ia în seamă răceala cu 
care o trata proaspătul ei soţ. Ştiau amândoi că mariajul 
lor nu era decât rezultatul înţelegerii dintre familiile lor, 
dar Marie-Louise spera totuşi că într-o zi va reuşi să-l 
iubească şi să. se facă iubită de soţul ei legitim. Asta, 


bineînţeles, dacă avea să reuşească să-l uite pe tânărul 
acela pe care îl întâlnise pe vremuri în casa maestrului 
Puyol. 

Revăzându-l pe Aymon la curtea contelui, Marie-Louise 
fusese cuprinsă de o emoție puternică. Îl recunoscuse 
imediat, înainte chiar ca degetele lui să atingă tastele 
instrumentului la care cânta cu o măiestrie neîntrecută. 

— Iertată să-mi fie îndrăzneala, seniori şi preaonorabile 
doamne, spusese Aymon la un moment dat, la mijlocul 
recitalului, ridicându-se pentru a atrage atenţia mesenilor. 
Mi-am permis să compun în cinstea viitoarei mirese un 
cântec în limba oamenilor din Occitania mea natală, şi aş 
vrea să i-l dedic în minutele următoare. 

Cuvintele melodiei plutiră în aer, moi precum frunzele 
ruginii purtate de adierea vântului de toamnă. 


Bun venit, doamna mea, doamna mea cu ochi de stele, 
Adevărată doamnă a viselor şi gândurilor mele. 

Bun venit, izvor de viaţă, dragoste şi amintire, 

Bun venit, regina bucuriei, bun venit, fericire. 


Era un motet pe trei voci, o compoziţie în care tonurile 
acute ale lui Aymon şi Sarya se suprapuneau cu vocea 
baritonală a lui Bahram, toate acompaniate suav de 
acordurile instrumentelor. 

Cântând, Aymon nu reuşea să-şi desprindă privirea de la 
Marie-Louise. Deşi pradă unei emoţii profunde, tânăra 
femeie reuşi să nu-şi trădeze sentimentele. Ascultă 
cântecul zâmbind rezervat, cu eleganța distantă impusă de 
rolul de viitoare contesă. 

Cântecul se încheie în aplauzele mesenilor, care nu 
înţeleseseră nici măcar un cuvânt din versuri. Apoi, cei trei 
îşi continuară recitalul cu piese de muzică religioasă şi 
balade vesele. 


Atmosfera era sărbătorească, iar repertoriul 
menestrelilor părea inepuizabil. Atunci se abătu din senin 
nenorocirea. 

Brusc, Bahram fu cuprins de un acces puternic de tuse, 
îşi duse mâna la piept şi, în cele din urmă, se prelinse la 
pământ, peste lăută. Aymon şi Sarya se opriră din cântat, îl 
ridicară pe după umeri şi îl duseră după perdeaua din 
spatele scenei. Bahram era palid şi slăbit. Făcu un semn 
din cap, cerându-le celor doi să se apropie. Cu voce stinsă, 
îi spuse Saryei: 

— O să mor, ştiu asta. Te iubesc, scumpa mea tovarăşă, 
dragostea vieţii mele. Ai grijă de Aymon. 

Apoi, prinse mâna femeii, ducând-o spre buzele sale 
galbene precum ceara, într-o ultimă şi gingaşă sărutare. 

— Iar tu, Aymon, băiatul meu, să ai grijă de femeia 
aceasta, căreia i-ai luminat viaţa, împlinind visul său de 
mamă. lar dacă Dumnezeu există cu adevărat, nădăjduiesc 
să mă primească şi pe mine la El. 

În clipa următoare, Bahram, tiganul care-i învinsese în 
duel pe cei mai străluciți campioni de turniruri, muzicantul 
capabil să cânte ore în şir fără să obosească, bărbatul care 
îl iubise pe Aymon ca pe fiul său, se stinse privindu-le cu 
drag pe singurele două persoane importante din viaţa lui. 


— Ah, şi când mă gândesc ce noapte plină de pasiune vă 
aşteaptă, doamna mea, spuse domnişoara de onoare, 
trecând pieptenul prin şuviţele aurii ale lui Marie-Louise. 

Tânăra mireasă zâmbi, apoi o lăsă pe cealaltă să-i ungă 
trupul cu uleiuri parfumate. 

Se întinse pe pat, rămânând în aşteptarea vizitei din 
noaptea nunții a  proaspătului mire. Işi cunoştea 
îndatoririle de soţie şi intenţiona să şi le respecte. 

Dolbert însă nu-şi făcu apariţia în noaptea aceea, nici în 
cea de-a doua, şi nici în cele care au urmat. Trecu un an 


din ziua nunţii, iar mariajul încă nu fusese consfințit 
trupeşte. Mulțumită în sinea ei de această turnură a 
lucrurilor, tânăra soţie se comporta exemplar în public, 
părând să nu sufere în nici un fel din cauza dezinteresului 
făţiş al bărbatului ei. 

— Aţi cerut să vin în faţa dumneavoastră, domnule? 
întrebă Aymon, punând genunchiul drept în podea şi 
plecându-şi capul în faţa contelui de Old Sarum. 

— Da, Maxim, răspunse nobilul, făcându-i semn să se 
ridice. Locuieşti de ceva timp pe domeniul castelului meu 
şi trebuie să recunosc că harul tău într-ale muzicii a 
înveselit deseori viaţa de la curte. Spune-mi, ţi-l mai 
aminteşti pe Ackerley Colter, Piratul, nu-i aşa? 

— Oare cum aş putea să-l uit? În ziua în care a capturat 
galera la bordul căreia ne aflam eu şi familia mea, m-a 
făcut să trec prin cele mai teribile momente din viaţa mea. 

— Când aţi debarcat în Anglia, continuă contele, toate 
bunurile voastre au fost confiscate, iar instrumentele 
muzicale au fost mai târziu vândute unui negustor din 
Londra. În schimb, Piratul a ţinut asta pentru el. 

Spunând acestea, contele ridică o perdea, iar sabia 
akinakes făurită de Bahram scânteie magic în lumina 
tremurată a torţelor din sala tronului. 

— Ia-o, e a ta. Colter mi-a arătat-o odată, istorisindu-mi 
povestea ei. Aşa că am hotărât s-o răscumpăr şi s-o 
înapoiez proprietarului ei de drept, mai spuse nobilul, 
dându-i sabia. 

Când părăsi sala tronului, Aymon era atât de extaziat, 
încât nici nu-l observă pe Dolbert. Când trecu pe lângă el, 
aproape că-l izbi cu umărul. 

— Ce faci aici, menestrelule, cum îndrăzneşti să-mi aţii 
calea? se răsti la el fiul contelui, pe un ton arogant. 

— Domnule, nu mi-aş permite niciodată una ca asta. Sunt 
fericit, atâta tot. Uitaţi-vă la sabia aceasta: odată, demult, 


am primit-o în dar, apoi mi-a fost confiscată, iar tatăl 
domniei voastre a reuşit s-o găsească, înapoindu-mi-o. 

Dolbert aruncă o privire dispreţuitoare obiectului din 
mâna lui Aymon, apoi se întoarse spre locotenentul său. 

— Tatăl meu a îmbătrânit şi se ramoleşte pe zi ce trece, 
spuse. Altădată n-ar fi făcut în ruptul capului asemenea 
daruri servitorilor săi, cu atât mai puţin unui fost 
condamnat la galere. 


În curtea mică din spatele căsuţei în care locuia 
împreună cu Sarya, Aymon exersa mişcări de asalt şi 
apărare cu spada. Era gol până la brâu şi, sub pielea care 
lucea de transpiraţie, musculatura se încorda în funcţie de 
mişcările agile pe care le executa. 

Din ziua nunţii, cu mai bine de un an în urmă, tânărul nu 
avusese ocazia să vorbească prea multe cu Marie-Louise. 
De câteva ori, privirile li se întâlniseră, dar întotdeauna 
atunci când mai erau de faţă domnişoare de onoare sau 
alte persoane, iar Aymon nu găsise prilejul să-i spună tot 
ce avea pe suflet. Acum, însă, era hotărât: cu prima ocazie, 
avea s-o întrebe pe Marie-Louise dacă într-adevăr nu-l 
recunoscuse. Şi avea să-i mărturisească şi că o iubea încă 
de pe vremea când luau împreună lecţii de muzică în casa 
maestrului Puyol. 

Gândurile acestea i se învălmăşeau în minte în clipa în 
care finaliza un asalt asupra sperietorii de ciori din 
grădină, care-i ţinea loc de partener de antrenament. 

— Touché! auzi o voce suavă în spatele său. Aymon 
împietri, cu inima bătându-i nebuneşte, şi asta nu doar din 
pricina efortului. 

Dincolo de gardul scund care delimita mica proprietate 
dăruită lui şi văduvei lui Bahram de contele de Old Sarum 
se afla Marie-Louise. 

Din spatele ei îl privea şi domnişoara de onoare. 


— Observ că nu sunteţi numai un muzician rafinat, 
messere, continuă Marie-Louise, zâmbindu-i. 

— lertaţi-mi goliciunea, madame. Sunt onorat de 
prezenţa dumneavoastră aici, îi răspunse Aymon, 
trăgându-şi în grabă pe el o cămaşă de lână. 

— Am ieşit să fac o vizită familiei unui meşteşugar care 
tocmai a fost binecuvântată cu naşterea unui copil. V-am 
observat de departe şi trebuie să recunosc că îndemânarea 
dumneavoastră în mânuirea spadei mi-a atras atenţia. 

— Sunteţi prea amabilă, doamna mea. Nu fac altceva 
decât să mă antrenez, ca să nu-mi pierd obişnuinţa. 

Marie-Louise zâmbi, iar lui Aymon i se păru că zăreşte în 
privirea ei o sclipire pasională. 

— O zi bună, messere, îl salută ea. 

— O zi bună şi dumneavoastră, doamnă, îi răspunse 
Aymon, îngenunchind, dar privind-o fix în ochi pe tânăra 
femeie. 

Sarya se apropie de el. Era o femeie rezervată, care 
unora li se putea părea dură şi insensibilă, dar de-a lungul 
anilor Aymon reuşise s-o cunoască şi să-i aprecieze 
calităţile ascunse. 

— Eşti îndrăgostit de ea, nu-i aşa? îl întrebă ea, cu o 
mină serioasă. 

El o privi surprins. Nu-i venea să creadă că sentimentele 
sale atât de bine tăinuite erau, în realitate, atât de 
evidente pentru altcineva. 

— Da, Sarya, încuviinţă el. O iubesc din ziua în care am 
văzut-o pentru prima oară. Eram încă un copilandru pe 
atunci. 


— E tare chipeş, nu-i aşa? întrebă domnişoara de onoare, 
ajutându-şi stăpâna să se pregătească de noapte. 
— Despre cine vorbeşti, Reanna? 


— Despre menestrelul Maxim. Tânărul care dă viaţă 
fanteziilor fetişcanelor de pe domeniu. Se pare că toate 
sunt îndrăgostite de el, numai că el nu împărtăşeşte 
iubirea nici uneia. Însă când apăreţi dumneavoastră, parcă 
devine un alt om. De fiecare dată când vă întâlneşte, 
privirea i se luminează şi se îmbujorează în obraji. 

— Lasă bârfele astea, Reanna, şi du-te la culcare. S-a 
făcut târziu. 

În noaptea aceea, Marie-Louise se strădui în zadar să 
adoarmă: trupul musculos al lui Aymon, ochii lui 
scânteietori şi buzele senzuale o tulburaseră peste măsură. 
Îşi imagină cum ar fi fost dacă în clipa aceea tânărul care îi 
cucerise inima ar fi fost acolo, lângă ea... 

Era încredinţată că dragostea sa pentru Aymon era pură 
şi castă şi, în acelaşi timp, simţi nevoia să se roage pentru 
sufletul lui, să-i ceară lui Dumnezeu să-l aibă în pază pe 
bărbatul pe care-l iubea, să-l ţină departe de primejdii şi 
de soarta potrivnică. Se ridică din pat şi ieşi din cameră, 
aventurându-se pe coridoarele labirintice ale castelului, 
spre capelă. 

Aerul rece de toamnă se insinua în vastele încăperi ale 
clădirii, în care focul nu era făcut decât ziua. De teama 
frigului, Marie-Louise se hotări să traverseze sala tronului: 
pe acolo drumul era, într-adevăr, mai lung, dar focul din 
şemineuri ardea fără întrerupere. 

Deschise brusc uşa: avu nevoie de câteva secunde lungi 
până să-şi dea seama ce se petrecea acolo, chiar sub 
privirile sale. 

Îngenuncheat pe tron, Dolbert, soţul ei, stătea cu 
picioarele desfăcute şi cu trupul aplecat în faţă. In spatele 
lui se afla Pell, locotenentul, de care nu se despărţea 
niciodată, care îşi mişca ritmic şoldurile. 


Marie-Louise nu reuşi să-şi reţină o exclamaţie de 
dezgust, apoi se întoarse şi porni în fugă spre 
apartamentul său. 


Cu părul său lung, lăsat pe umeri, Pell avea un chip 
colţuros şi aspru, pe măsura faimei sale de oştean 
neînfricat şi dur. Era ceva mai scund decât stăpânul său, 
dar fizicul său îndesat, robust părea făcut pentru luptă. De 
câţiva ani fusese angajat de conte ca maestru de arme şi 
garda personală a fiului său cel mare. 

— Ne-a văzut, l-a naiba cu ea! spuse el, îmbrăcându-se în 
grabă. 

— Şi ce ne facem acum? Dacă se va afla, va ieşi un 
adevărat scandal. Trebuie s-o împiedicăm cu orice preţ să 
vorbească cuiva despre asta, zise Dolbert, înspăimântat. 
După câteva secunde de gândire, adăugă: S-o ucidem, Pell! 

— Grozavă idee, n-am ce spune! Ca să fii acuzat apoi de 
uxoricid! 

— Eu sunt viitorul conte de Old Sarum, vreau să văd şi 
eu cine ar îndrăzni să... 

— Taci şi lasă-mă să mă gândesc! După câteva secunde, 
Pell continuă: 

— De câtva timp, domnişoara de onoare a soţiei tale, 
Reanna, îmi povesteşte cum îşi petrece timpul Marie- 
Louise, informându-mă despre absolut toate mişcările ei. 
Am aflat astfel că, după câte se pare, între ea şi acel 
Maxim, menestrelul, s-ar fi înfiripat ceva... Lasă-mă pe 
mine să mă ocup de toată istoria asta şi ai să fii mulţumit: 
nu doar că vei deveni contele de Old Sarum, dar vei 
rămâne şi burlac, liber ca pasărea cerului... 


28 


Berlin, anii '30 


Oficial, Ahnenerbe a fost înfiinţată în prima zi a anului 
1935, dar majoritatea adepților săi, printre care şi însuşi 
Himmler, lucrau la proiect de cel puţin cinci ani. 

Ahnenerbe, care se numea Societatea pentru studiul 
istoriei antice a spiritului germanic - dar căreia, curând, 
toată lumea avea să-i spună „Ereditatea ancestrală“ - 
ajunse în scurt timp să numere nu mai puţin de patruzeci 
şi trei de departamente, o sută optzeci şi şapte de 
cercetători şi circa nouăzeci de tehnicieni. Fiecare 
departament se ocupa de teorii provenite din domenii mai 
mult sau mai puţin misterioase, dar legate într-un fel sau 
altul de fenomene ezoterice. Studiile vizau domenii precum 
antropologia, muzica tradiţională, arheologia, ocultismul, 
magia şi plantele medicinale. 


Sergentului SS Otto Rahn i se alocară un birou şi un 
asistent personal. Fusese repartizat la departamentul 
pentru studiul eredității ancestrale, dar el ceruse - şi i se 
dăduse voie - să-şi continue cercetările referitoare la 
misterele catarilor. În ciuda nenumăratelor eşecuri de 
până atunci, continua să creadă că se afla foarte aproape 
de o descoperire care i-ar fi adus celebritatea. 

Rahn se bucura de faima de a fi un cercetător scrupulos 
şi atent. Lucra alături de Friedrich Hielscher, şeful 
departamentului de ştiinţe oculte al Ahnenerbe, care avea 
proiecte foarte  ambiţioase, a căror finalitate era 
demonstrarea existenței tărâmului Thule: conform 


legendei, după dispariţia insulei hiperboreene, provocată 
de o catastrofă naturală, locuitorii care supravieţuiseră - 
arienii - migraseră spre cele mai îndepărtate colţuri ale 
pământului, până în Tibet şi chiar până în deşertul Gobi. 
Misiunea cercetătorilor de la Ahnenerbe era aceea de a 
găsi descendenţi pe linie directă ai legendarilor arieni. 

Acesta era motivul pentru care Hielscher susţinuse cu 
ardoare organizarea unor expediţii în Tibet conduse de 
exploratorul profesionist Ernst Schäfer. 

Opiniile lui Otto Rahn cântăreau foarte mult, fiecare 
document care avea vreo legătură cu misterele antice 
ajungând mai devreme sau mai târziu pe biroul său: 
printre acestea se aflau şi cele referitoare la marile 
reprimări ale ereziilor creştine. 

În interminabilele sale cercetări şi nenumăratele ipoteze 
asupra originii Graalului, Rahn avea un fervent susţinător: 
Himmler era foarte interesat de evoluţia studiilor sale şi îl 
convoca deseori pentru informări la biroul de pe Prinz 
Albrechtstrasse numărul 9. 

În dimineaţa aceea, când primi din nou ordin să se 
prezinte în biroul Reichsfuhrerului, Otto se temu că aveau 
să-l treacă din nou toate transpiraţiile până avea să-şi 
mulţumească superiorul. 


Himmler era peste măsură de nervos, temându-se că 
fusese atras într-o capcană. 

Legile rasiale ale arianismului, precum şi cele - încă şi 
mai aspre - de admitere în rândurile SS-ului - pretindeau 
ca arborele genealogic al fiecărui candidat să fie alcătuit 
începând din anul 1750 şi ca nici unul dintre strămoşii 
acestuia să nu fi fost pătat de un mariaj „impur“. 

Probabil că unul dintre inamicii lui Himmler sădise în 
mintea Fuhrerului ideea că, de fapt, nici şeful SS-ului nu-şi 
putea demonstra în totalitate apartenenţa la rasa ariană: 


genealogia sa se pierdea pe undeva, prin văile abrupte ale 
unui canton de limbă franceză din Elveţia. 

— Înţelegeţi, domnule Weisthor? spuse Himmler, furios. 
Tocmai eu, cel mai arian dintre arieni, să fiu obligat să 
aduc dovezi referitoare la originea înaintaşilor mei. Am 
cerut să vorbesc cu cele mai înalte autorităţi elveţiene şi 
veţi vedea că în scurt timp voi rezolva această problemă. 
Chiar dacă voi fi nevoit să obţin certificate false din partea 
consiliului cantonal. 

— Aşteptaţi, domnule Reichsführer. Nu cred că trebuie 
să mutaţi munţii din loc ca să falsificaţi certificate de stare 
civilă. Nu este în interesul dumneavoastră să vă expuneţi 
cu asemenea operaţiuni nu tocmai... legale. Trebuie să daţi 
dovadă de precauţie. 

— Atunci, ce mă sfătuiţi să fac? 

— Din câte ştiu, Otto Rahn are un prieten de 
naţionalitate elveţiană, a cărui familie se bucură de o mare 
influenţă în cadrul confederației. Eu zic să-l chemaţi aici. 
Sunt sigur că se va face luntre şi punte ca să vă 
mulţumească. 

Prietenul lui Rahn se numea Raymond Perrier, iar tatăl 
său, avocat la Geneva, reuşi să rezolve situaţia într-un timp 
foarte scurt. 

Numai că Himmler, obţinând dovada impecabilei sale 
ascendenţe ariene, se văzu în situaţia neplăcută de a-i fi 
dator subalternului său. 


Adolf Hitler admiră îndelung ţinuta rafinată şi elegantă a 
lui Heydrich. Îi plăcea foarte mult bărbatul acela, deoarece 
părea să încarneze esenţa spiritului arian, fiind totodată 
dotat cu un nemăsurat cinism. 

Era unul dintre cei mai aprigi susţinători ai alungării din 
Germania a raselor inferioare. Bineînţeles, după ce 


reprezentanţii acestora aveau să fie deposedaţi de întreaga 
lor avere. 


— Ştiţi de ce au pierit cei mai mulţi dintre marii 
conducători ai trecutului? întrebă Fuhrerul, privindu-l pe 
Heydrich drept în ochi. 

— Nu, domnule, răspunse şeful Gestapoului. 

— Pentru că nici unul dintre ei nu s-a gândit să-şi 
pregătească o cale de salvare. Nimeni nu poate spera să 
rămână la nesfârşit pe creasta valului. Marii generali ştiu 
că la fel de importantă ca planul unui atac este pregătirea 
unei strategii de fugă sau, dacă preferaţi, de retragere. 
Dacă Napoleon ar fi avut un plan prin care să fi putut 
scăpa din prizonierat, istoria ar fi fost cu totul alta. Dacă 
Iuliu Cezar ar fi avut pregătite strategii alternative prin 
care să stopeze scăderea continuă a popularității sale, cu 
siguranţă că n-ar mai fi fost înjunghiat de Brutus. Dar vom 
mai avea ocazia să aprofundăm acest subiect, Herr 
Heydrich. Apoi, Fuhrerul se întoarse spre Hess, singurul 
colaborator al său căruia i se adresa pe numele mic: 
Spune-mi, Rudolf, în ce stadiu suntem cu tratativele? 

— Contactele mele secrete cu unii membri ai familiei 
regale britanice dau rezultate excelente. Cred că vom reuşi 
în cele din urmă să ne unim forţele ca să înfruntăm 
împreună hoardele bolşevice. 

— Foarte bine, răspunse Hitler. 

Se părea că totul mergea conform planului. 


Londra, anii '30 
Căpitanul de fregată Rowell Kater nu era deloc mulţumit 


de misiunea încredinţată de serviciile secrete britanice: să 
urmărească zi şi noapte pe unul dintre membrii familiei 


regale era o operaţiune care îl făcea să simtă că îşi trăda 
ţara. 

Cu toate acestea, Kater executa ordinele cu acuratețe şi 
scrupulozitate. 

Ducele de Kent ieşise neînsoţit, la volanul automobilului 
pe care de obicei îl folosea majordomul său. Ofiţerul 
serviciilor secrete îl recunoscu cu greu pe omul cu obrazul 
ascuns de o eşarfă şi cu pălăria trasă pe ochi. 

„Una dintre obişnuitele sale extravaganţe“, îşi spuse 
Kater, luând urma celui de-al treilea fiu al regelui George 
al V-lea. „lată de ce i se încredinţează operaţiuni de filaj 
unui ofiţer de marină ca mine: pentru că pocinoagele mai- 
marilor zilei trebuie descoperite numai de către persoane 
de încredere. Acum va trebui să stabilesc din nou o 
întâlnire clandestină şi să-mi petrec toată ziua de mâine 
căutând cuvintele potrivite pentru întocmirea unui raport 
de serviciu. 

După ce rătăci o vreme pe străzile înţesate de 
automobile ale Londrei, maşina ducelui de Kent intră pe 
poarta palatului care adăpostea filiala londoneză a 
Societăţii naţionale geografice. Kater ştia foarte bine 
faptul că aceasta nu era altceva decât paravanul în spatele 
căruia activa tot mai intens reţeaua de spionaj a Germaniei 
naziste. Societatea era condusă de un anume Albrecht 
Haushofer, despre care se spunea că era un apropiat al lui 
Hitler. 

Agentul britanic îşi notă ceva în agenda de buzunar, apoi 
cobori din maşină şi începu să se plimbe, prefăcându-se că 
cercetează vitrinele magazinelor. 

O limuzină neagră încetini, intrând apoi în curtea 
aceluiaşi palat. Zărind chipul pasagerului de pe bancheta 
din spate, Kater tresări. Bărbatul care cobori din maşină 
era Rudolf Hess, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler. 


După ce îşi redactă cu conştiinciozitate raportul de 
serviciu, Kater se văzu, în sfârşit, liber să se dedice 
activităţii care de câteva zile îl entuziasma mai mult decât 
orice altceva: descifrarea străvechii partituri descoperite 
în viela cumpărată la licitaţie. Încercase să urmărească 
melodia, dar descoperise că în secvenţa de note existau 
unele dezacorduri inexplicabile. Era convins că se afla pe 
urmele unui fascinant mister antic. Mai târziu se dedică 
restaurării instrumentului. În curând avea să arate ca nou, 
îşi spuse el mulţumit. Dacă ar fi ştiut despre firul de sânge 
care lega istoria vielei de protagoniştii raportului care încă 
se mai afla pe masa din faţa sa, Kater ar fi fost, cu 
siguranţă, îngrijorat. 


Roma, anii '30 


Întâlnirea secretarului de stat al Vaticanului cu 
preşedintele Statelor Unite ale Americii nu se concretiză 
cu rezultatele scontate: Roosevelt preferase să nu adopte 
nici o poziţie faţă de politica nazistă. Asemenea tuturor 
celorlalţi conducători ai marilor puteri, spera să rămână un 
simplu spectator, fiind convins că aşa-numitul caz Hitler 
avea să rămână un fenomen izolat care îi privea numai pe 
germani sau, cel mult, pe cei din nordul Europei. America 
se afla la mii de kilometri distanţă de neliniştile Bătrânului 
Continent, având de rezolvat propriile sale probleme: 
Marea Recesiune lăsa în urma sa victime şi nemulțumiri, 
mizerie şi revolte sociale. 

Drept urmare, cardinalul Pacelli se întoarse din călătoria 
sa la Washington fără să fi găsit susţinerea şi implicarea 
pe care contase. 

Se simţea singur, fără nici un sprijin, dar ştia că era de 
datoria sa să lupte până la capăt împotriva Răului, chiar 


dacă avea din ce în ce mai mult certitudinea că un război 
de durată avea să devină curând inevitabil. 

Anul 1936 se apropia de sfârşit. Pacelli nădăjduia ca anul 
care urma să aducă cu el ceva mai multă înţelepciune 
pentru mai-marii zilei. 


Berlin, anii '30 


Cercetările lui Otto Rahn ajunseseră într-un punct mort. 
Din clipa în care descoperise desenele rupestre preistorice 
nu făcuse altceva decât să se piardă într-o infinitate de 
ipoteze. Privi cu atenţie una dintre fotografiile pe care le 
făcuse înainte de a deteriora desenul, pentru a nu atrage şi 
curiozitatea altora. Identificase obiectul pe care îl căuta 
într-o figură ciudată, spiralată. Iar ceea ce la început i se 
păruse a fi un grup de războinici sau de vânători se 
dovedise a fi în cele din urmă doar o adunătură de 
cadavre. Însă nu reuşise încă să-şi explice semnificaţia 
acelei reptile stranii, un fel de şopârlă uriaşă. 

Otto Rahn privi gânditor pe fereastra biroului său situat 
la etajul al patrulea al sediului Ahnenerbe, de pe 
Pucklerstrasse numărul 16: indicatoarele stradale păreau 
pe punctul de a ceda sub forţa vântului. Şi, ca printr-un 
miracol, în secunda următoare totul îi deveni limpede. 

— Cum de nu m-am gândit la asta până acum? exclamă 
el deodată. Sunt indicaţii care te îndrumă spre ţintă. Nu e 
altceva decât un indicator de direcţie! 

— Ce tot spuneţi acolo, domnule sergent Rahn? îl întrebă 
mirat unul dintre colegii săi de birou. 

— Nimic, nimic. Vorbeam singur, îi răspunse Rahn, 
scoțând dintr-un  fişet două albume fotografice 
voluminoase. 

— Dar dumneavoastră nu ieşiţi niciodată în oraş, 
domnule sergent? De ce staţi mereu închis aici? Vă găsesc 


la birou dis-de-dimineaţă, iar seara, când plec spre casă, vă 
las tot aici, studiind toate fotografiile acelea ale 
dumneavoastră cu peşteri şi castele construite pe stânci 
inaccesibile. Înţeleg că nu aveţi pe nimeni aici, la Berlin... 
Totuşi, dacă doriţi... Ştiţi, soţia mea, o ariană pură, este o 
bucătăreasă foarte bună. De ce nu veniţi să luaţi cina cu 
noi într-una din seri? 

— Ah, cina! Fir-ar să fie! Uitasem de ea! exclamă Rahn, 
lovindu-se cu palma peste frunte. 

O jumătate de oră mai târziu, cobora dintr-un taxi în faţa 
restaurantului Horcher. 

Aşa-zisa cină la care Himmler îl invitase şi pe el era, de 
fapt, o petrecere în cinstea confirmării originilor ariene 
pure ale Reichsfihrerului. În jurul mesei uriaşe, elegant 
împodobite, luară loc Himmler, Heydrich, elveţianul 
Perrier şi Rahn. 

Era ceva neobişnuit ca un subofițer să ia masa cu 
comandantul SS-ului şi cu şeful Gestapoului, dar 
importanţa lui Rahn în cadrul ierarhiei naziste era mult 
mai mare decât cea corespunzătoare gradului său. 

— În ce stadiu se află cercetările dumneavoastră? îl 
întrebă la un moment dat Himmler. 

Rahn se aşteptase la această întrebare, astfel încât îşi 
pregătise un răspuns vag, dar incitant. 

— Sunt asemenea unui alpinist care a reuşit să 
escaladeze cel mai dificil versant al muntelui. Sunt mai 
aproape de oricând de dezlegarea misterului, domnule 
Reichsführer. Le voi cere superiorilor să-mi aprobe un mic 
concediu: în acest stadiu al cercetărilor se impune o nouă 
expediţie în peşterile de la Ussat-les-Bains. 


Trenul staţionă mai bine de o oră la Wissembourg. Mai 
întâi urcaseră poliţiştii de frontieră germani, apoi, după 
câteva zeci de metri, fusese rândul francezilor. Vameşii 


verificară cu minuţiozitate documentele călătorilor. În cele 
din urmă, trenul porni din nou la drum, iar Rahn, care 
călătorea cu un paşaport fals pe numele Otto Raush, se 
bucură din nou de priveliştile Franţei, singura ţară în care 
i-ar fi plăcut să trăiască. 

Germanul privea îngândurat peisajul prin fereastra 
aburită şi nu realiză imediat că uşa compartimentului se 
deschisese. În prag stătea o femeie. 

— Sunt libere locurile acestea? întrebă ea cu un puternic 
accent septentrional. 

Avea înfăţişarea liniştitoare a unei persoane în care poţi 
avea încredere: probabil că era funcţionară sau 
învăţătoare, îşi zise Rahn. În părul ei castaniu se zăreau 
primele şuviţe grizonante, iar ochelarii cu lentile groase îi 
ascundeau privirea. 

Otto Rahn îi făcu semn să ia loc. 

Agentul Sûreté Carla Jeogeres Núñez era mulţumită de 
travestiul său. În plus, ştia că Rahn nu reţinea fizionomiile 
persoanelor întâlnite întâmplător. 

Se aşeză calmă pe bancheta din faţa lui, deschise o carte 
şi se prefăcu că citeşte. În realitate, cerceta trăsăturile 
neamţului, încercând să ghicească ce se ascundea dincolo 
de privirea lui concentrată. 

Trenul înainta cu viteză, învăluit într-un nor dens de 
abur. 


29 


Languedoc, 2007 


— Am aflat că Otto Rahn a fost surprins odată în timp ce 
încerca să deterioreze desenele rupestre şi că a încasat 
câţiva pumni în nas, îi spuse Sara Terracini călăuzei sale. 
Mâine aş vrea să vizitez, dacă se poate, peştera în care se 
găsesc acele picturi. 

Când se întinse în patul din camera sa de hotel din 
staţiunea Ussat-les-Bains, Sara se simţi sleită de puteri: 
oboseala datorată celor cinci zile de căţărări şi plimbări pe 
cărări de munte începea să se facă simțită, iar ideea că în 
curând avea să se întoarcă la Roma i se părea ca un miraj. 
Numai că, odată ajunsă acasă, trebuia să-l informeze pe 
vârstnicul ei finanţator, miliardarul paraguayan, de eşecul 
misiunii din sudul Franţei. 

Dacă Breil ar fi fost cu ea, lucrurile ar fi stat cu totul 
altfel. Era convinsă că el ar fi fost capabil să dezlege 
imediat secretele lui Otto Rahn. 

„Oare pe unde o fi acum Oswald? se întrebă ea. Probabil 
că se lasă răsfăţat de bătrâna Mame-loshen Habar şi de 
deliciile ei culinare.“ 

A doua zi dimineaţă, Sara se prezentă la întâlnirea 
cotidiană cu călăuza sa ducând cu sine o mică valiză 
neagră. 

— Ce aveţi acolo? o întrebă bărbatul, nereuşind să-şi 
ascundă curiozitatea. 

— Un aparat în măsură să determine fluorescenţa cu 
ajutorul razelor X. Se foloseşte în special în atelierele de 
restaurare pentru a verifica dacă sub o pictură nu se 


ascund cumva alte încercări ale artistului sau, de ce nu, 
alte picturi. De fapt, aparatul măsoară lungimea de undă 
emisă de materialele pe care le iradiază electromagnetic. 
În cazul nostru, dacă Otto Rahn a falsificat desenele 
rupestre folosind culori şi materiale diferite de cele 
utilizate de autorul preistoric, cu acest aparat aş putea 
reuşi să descifrez graffitiul original. 


Denver, 2007 
— Prezent, domnule maior! 


În numai câteva ore, căpitanul Bernstein reuşise să 
identifice instrumentul prin care se putea deschide o breşă 
în zidul care ascundea realitatea atât de îngrijorătoare 
pentru Oswald şi pentru întreaga planetă. 


— Îmi puteţi acorda câteva minute? 

— Tot timpul pe care îl doriţi dumneavoastră, domnule Bernstein. La 
urma urmelor, nu sunt decât un biet pensionar, nu-i aşa? 

— Eu cred că în curând va trebui să vă luaţi adio de la viaţa liniştită 
de pensionar. 

— Şi eu am acelaşi sentiment. Aşadar, ce aţi descoperit, domnule 
Bernstein? 

— Majles-e Shura-Ye, Eslami, Parlamentul islamic iranian, două sute 
nouăzeci de membri, cu un mandat de patru ani. Îndatoririle sale 
constau în promulgarea legilor, ratificarea tratatelor internaţionale şi 
aprobarea bugetului anual al ţării. Numai că, atât candidaţii la 
mandatele de parlamentari, cât şi legile emise de acest organism sunt 
trecute prin sită şi analizate de Consiliul Gardienilor Revoluţiei, ai 
cărui doisprezece membri sunt subordonați direct ai preşedintelui 
Gholam  Pashelvi. Pentru viitoarea legislatură vor fi admişi în 
Parlament doar candidaţii agreaţi de şeful statului, în cazul în care 
acesta va rămâne în funcţie până atunci. Numai că în legislatura 
actuală, Parlamentul este compus, cum era şi normal, din mulţi 
susţinători ai fostului preşedinte Tahrjani. Aruncaţi, vă rog, o privire 


asupra materialului filmat pe care vi l-am trimis: este o înregistrare 
efectuată de televiziunea cu circuit închis a Parlamentului iranian. 


Oswald deschise attachement-ul trimis de Bernstein şi 
privi cu luare-aminte imaginile de pe ecran. Observă un 
bărbat vârstnic care rostea un discurs cu un aer înţelept, 
conştient însă de faptul că vorbele sale erau mai ascuţite 
decât tăişul unei săbii: 


Domnule preşedinte Pashelvi, domnilor colegi. Am toată stima 
pentru eforturile pe care le faceţi ca să transformați revoluțiile într-un 
fapt banal pentru opinia publică iraniană. Numai că eu nu agreez 
aceste eforturi ale dumneavoastră. Parlamentul ţării noastre este 
singura instituţie care poate garanta respectarea legii. Acum însă, ştim 
cu toţii că Parlamentul riscă să fie controlat de o mână de oameni. 


Vorbind,  oratorul nu-şi dezlipea privirile de la 
preşedintele Pashelvi, care părea indiferent la acuzaţiile 
care i se aduceau. Bătrânul parlamentar continuă să 
vorbească, cu o undă de sarcasm în voce: 


Dacă memoria nu mă înşală, aveam un preşedinte ales prin sufragiu 
universal, al cărui mandat ar fi trebuit să dureze patru ani. Oare unde 
a dispărut? Singurul care, din clipa aşa-zisei „fugi trădătoare“, a avut 
contact cu el sunteţi dumneavoastră, domnule preşedinte Pashelvi. 
Nici una dintre ţările care l-ar fi „ademenit“ nu a confirmat sosirea pe 
teritoriul său a fostului şef de stat iranian, şi nici măcar că ar fi 
dispusă să-i acorde azil politic. În concluzie, mă adresez 
dumneavoastră cu întrebarea: ce informaţii ne puteţi da despre 
predecesorul dumneavoastră? Nimeni nu mai ştie nimic de el de 
câteva luni. 


În aulă se auzi un murmur general: metodele represive 
ale lui Pashelvi erau bine cunoscute. Însă preşedintele, 
ignorând provocarea, se limită să întrebe de la prezidiu 
dacă mai voia cineva să ia cuvântul, apoi declară şedinţa 
închisă. 


— Numele vorbitorului este Bijan Tabor şi este unul dintre cei 
rămaşi fideli curentului care vedea în Tahrjani adevăratul lider al 
poporului iranian. La două zile după această intervenţie în plen a 
parlamentarului, televiziunea de stat iraniană a difuzat un interviu cu 
preşedintele fugar, care îşi cerea iertare faţă de întregul său popor. 
Oficial, interviul ar fi fost realizat într-o locaţie secretă din Occident, 
dar în realitate pare înregistrat într-un platou cinematografic care 
reproduce o vilă de la Hollywood. Vocea fostului preşedinte pare 
resemnată şi obosită. Materialul filmat durează un minut şi jumătate. 
Vi-l trimit, ca să-l puteţi viziona în linişte. 


Oswald căzu pe gânduri. Apoi tastă: 


— Unde e ascuns Tahrjani? 
— Mă ocup imediat de asta, domnule maior. Sper să dau de un fir al 
enigmei în orele următoare. 


Teheran, 2007 


Bijan Tabor ieşi din casa sa din Teheran şi parcurse cei 
câţiva metri ai străzii Fatemi care îl despărţeau de intrarea 
în parcul Laleh. Aproape că ajunsese, când zgomotul din 
spatele său îl făcu să-şi întoarcă privirea. 

Automobilul urcase în viteză pe trotuar şi se îndrepta 
spre el. Bărbatul întinse mâinile, într-un gest instinctiv, 
dar inutil, de apărare. Maşina îl izbi în plin, aruncându-l 
câţiva metri în aer, ca pe un manechin. Apoi părăsi scena 
în scrâşnet de roţi. În urma sa, Bijan Tabor rămase 
prăbuşit pe asfalt, cu craniul sfărâmat. 


Languedoc, 2007 


Entuziasmul Sarei Terracini nu dură decât câteva ore. 
Tânăra cercetătoare exultase în clipa în care reuşise să 


diferenţieze trăsăturile desenului rupestru original de cele 
ale graffitiului schiţat peste el de Otto Rahn. 

Apoi, cercetase timp îndelungat ceea ce descoperise: o 
spirală şi câteva figuri aparent antropomorfe trasate cu 
linii drepte, total diferite de tradiţionalele reprezentări de 
oameni datând din epocile preistorice. Desenul nu părea 
să-i spună nimic. 

Ţârâitul telefonului o aduse la realitate. 

— În ce stadiu se află cercetările, doamnă Terracini? se 
auzi vocea lui van der Duick. 

— Astăzi credeam că am făcut, în sfârşit, o descoperire 
interesantă, dar acum am sentimentul că am ajuns din nou 
într-un punct mort. Îmi pare rău, domnule van der Duick: 
chiar nu ştiu cum aş putea ajunge la o concluzie. Poate că 
ar fi cazul să încredinţaţi altcuiva această investigaţie. 

— Nu vă lăsaţi înfrântă de primele eşecuri, doamnă 
Terracini! Nimeni în lumea asta nu e mai competent ca 
dumneavoastră în acest domeniu. Eu cred că, din moment 
ce Otto Rahn a ţinut cu orice preţ să deterioreze acele 
desene rupestre, trebuie să fi avut motive întemeiate. Nu 
sunteţi dumneavoastră genul de persoană care să se 
declare învinsă atunci când mai are doar un pas ca să 
găsească soluţia problemei, nu-i aşa? 

— Dar dacă această problemă nu are, de fapt, nici o 
soluţie, domnule van der Duick? Dacă Rahn nu a fost 
altceva decât un banal impostor ce a falsificat câteva 
desene rupestre numai pentru a da credibilitate unei 
legende, transformând astfel zona - şi, implicit, propriul 
hotel - într-un loc de pelerinaj pentru mii de turişti? 

Sara puse receptorul în furcă şi deschise televizorul. Ar 
fi vrut să vadă o emisiune care s-o distreze, dar fu din nou 
dezamăgită. Ascultă îngrijorată informaţiile care soseau 
din Israel: luptele de la graniţa cu Libanul se 
intensificaseră. Nimeni nu folosea cuvântul „război“ pentru 


a caracteriza acele confruntări, dar acest lucru se datora 
faptului că Hezbollahul, inamicii israelienilor, era o 
entitate neinstituţionalizată, fantomatică. Sara ştia însă că 
acolo se desfăşura de fapt un război în toată regula, 
finanţat de Iranul lui Gholam Pashelvi. 

După relatarea din Orientul Mijlociu, telejurnalul abordă 
un subiect cu totul diferit. Sara se întrebă care ar fi putut 
fi logica după care buletinele de ştiri alternau reportaje de 
o cruzime inimaginabilă cu subiecte superflue şi aproape 
banale. În numai câteva secunde, telejurnalul trecuse de la 
veştile asupra potenţialului focar al celui de-al treilea 
război mondial la un reportaj despre habitatul dragonului 
de Komodo, un varan lung de aproape trei metri, 
asemănător unei şopârle uriaşe de culoare brună. Camera 
de luat vederi era postată la înălţimea unui copac, 
focalizând animalul în plan vertical. Sara tresări şi observă 
cu atenţie silueta varanului... 

„Cum ar putea un om preistoric care îşi desenează 
propriii semeni din câteva linii drepte să reprezinte grafic 
o reptilă?“ se întrebă Sara. Răspunsul îi veni instinctiv în 
minte: „Printr-o linie orizontală întretăiată de două linii 
verticale paralele!“ Era chiar simbolul care apărea în 
desenul rupestru original şi pe care Otto Rahn încercase 
să-l şteargă pentru totdeauna. Un dragon... Oare cum de 
nu se gândise la asta până acum? Ridică receptorul şi 
formă numărul de telefon al lui van der Duick. 


Grotte des Chevaliers era un obiectiv turistic de mai 
mică importanţă comparativ cu mult mai cunoscutele 
peşteri Lombrives, Bouan sau Betleem, compuse din mai 
multe săli legate între ele prin galerii accesibile, lungi de 
sute de metri. Acestea, de altfel, erau vizitate de foarte 
mulţi turişti. În schimb, La Grotte des Chevaliers dispunea 
de un traseu scurt, cu sens unic: nu traversa munţii dintr-o 


parte în cealaltă, ci, odată ajunşi la lacul subteran cu apă 
rece şi cristalină, vizitatorii se vedeau nevoiţi să facă 
stânga-mprejur şi să urmeze acelaşi drum de întoarcere. 
Cea mai mare atracţie a locului o reprezenta grupul 
statuar natural modelat de-a lungul erelor geologice de 
agenţii atmosferici, aflat chiar în faţa intrării în peşteră. 
Localnicii  numiseră uriaşa sculptură în piatră - 
reprezentând o reptilă fioroasă în poziţie de atac - 
Tarasque. Reptila păzea intrarea în peşteră asemenea unui 
dragon pe care vraja vreunui mag malefic îl transformase 
într-un sfinx imobil de piatră. 

— Tarasque e un animal fantastic despre care legenda 
spune că ar fi trăit în anticul râu Rodano, îi spuse călăuza 
Sarei Terracini. Adesea, dragonul cel flămând ieşea din 
ascunzătoarea lui şi făcea prăpăd prin satele din 
Languedoc, luându-şi tributul în vieţi omeneşti. Se credea 
că era însuşi fiul Răului, iar oamenii de prin partea locului 
îşi făceau semnul crucii de fiecare dată când îi pomeneau 
numele. Se spune că Sfânta Marta a eliberat de sub 
teroare satele de pe valea râului Rodano, transformând 
monstrul într-o creatură docilă şi inofensivă. 


Washington, 2007 


Phil Damiano termină de citit ultimul raport al Agenţiei 
asupra situaţiei din Orientul Mijlociu. Îşi petrecuse 
întreaga viaţă imaginând şi punând în practică scenarii de 
război, uneori contribuind el însuşi la crearea premiselor 
pentru declanşarea unor conflicte în diferite colţuri ale 
lumii: erau practici obişnuite pentru orice agent CIA. 

Acum însă era evident că situaţia din Orientul Mijlociu 
nu mai putea fi ţinută sub control. 

— Priviţi aici, domnule general, spuse Damiano, arătând 
spre ecranul computerului şi făcându-i semn operatorului 


să mărească imaginea. În ultimele săptămâni s-au 
înregistrat mişcări considerabile de trupe iraniene la 
graniţa cu Irakul. Şi, între timp, sirienii au întărit paza la 
frontiera Libanului cu Israelul. Cu toate acestea, două 
divizii blindate al armatei Stelei lui David au penetrat 
teritoriul libanez pe o distanţă de aproape patruzeci de 
kilometri. Ştiţi ce înseamnă asta? Că este suficientă o 
singură scânteie ca să se declanşeze războiul. 

Generalul Edward Corrige îl asculta pe directorul CIA 
fără să scoată nici un cuvânt, dar expresia de pe chipul său 
arăta o îngrijorare profundă. 

Când, în cele din urmă, vorbi, tensiunea i se resimţi 
limpede în voce. 

— În toţi aceşti ani de calm relativ, când preţul petrolului 
a bătut record după record, Iranul a avut timp şi mijloace 
suficiente pentru a-şi reîntregi forţele armate, serios 
şifonate după războiul cu Irakul din anii '80. Astăzi, trupele 
aflate sub drapelul Leului Persiei pot conta pe nu mai puţin 
de şapte sute şaizeci şi opt de mii de soldaţi. Luaţi însă în 
considerare faptul că în Iran trăiesc aproape nouăsprezece 
milioane de bărbaţi cu vârsta cuprinsă între optsprezece şi 
cincizeci de ani. Acestora li se adaugă în fiecare an 
aproape nouă sute de mii de tineri care trec pragul 
majoratului. Conform datelor oficiale, cheltuielile militare 
ale Iranului se cifrează la între opt şi zece miliarde de 
dolari pe an, ţara dispunând de armament modern şi 
eficace. Pe de altă parte, după retragerea trupelor noastre 
din Irak, în zonă nu au mai rămas decât câteva contingente 
americane cu armament performant, care asigură 
securitatea regiunii, dar care nu sunt capabile să facă faţă 
unui atac concentrat al armatei iraniene. 

— Ce vreţi, de fapt, să spuneţi, domnule general? 

— Bazându-mă pe propria experienţă şi pe ultimele 
informaţii din Orientul Mijlociu, mă tem că, dacă iranienii 


vor trece graniţa, vor spulbera trupele noastre staționate 
în Irak în numai câteva ore. Asta ar însemna că, după ce 
vor fi înfrânt pe teritoriul irakian cea mai puternică 
naţiune din lume, soldaţii lui Gholam Pashelvi vor avea 
cale liberă spre Israel. Fără îndoială că israelienii nu vor 
sta cu mâinile în sân şi vor contraataca folosind toate 
armele pe care le au la dispoziţie. Inclusiv pe cele atomice. 
Un scenariu de-a dreptul apocaliptic. 

— Ar fi şi mai îngrijorător dacă şi Iranul ar dispune de 
arme nucleare. 

— Aşa este. Trebuie să sperăm ca măcar acest pericol să 
fi fost îndepărtat. 


Denver, 2007 


— Nu cred deloc că acest pericol a fost îndepărtat, îi scria Breil 
căpitanului Bernstein într-una din discuţiile lor cotidiene. Spun asta, 
deşi sunt convins că toată povestea cu atentatele de la centralele 
nucleare nu a fost altceva decât o uriaşă cacealma şi că în Iran nu se 
produce nici un fel de armă atomică. Însă sunt mii de posibilităţi prin 
care o ţară îşi poate dota armata cu asemenea tip de armament. Noi 
doi ştim foarte bine că în unele arsenale scoase din uz se poate găsi de 
cumpărat orice. E suficient să ai bani... Nu-i aşa? 

— Sigur că da, domnule maior, şi mai ştiu şi la care supermarketuri 
vă referiţi. Dar mai ştiu însă ceva: dacă ruşii ar fi vrut să aprovizioneze 
Iranul cu bombe atomice, nu ar fi sistat exporturile de material 
radioactiv neîmbogăţit. Cel puţin oficial, aşa stau lucrurile. Iar alţi 
potenţiali furnizori de tehnologie nucleară nu prea se mai întrevăd la 
orizont: Coreea de Nord încearcă să facă uitat eşecul experimentului 
cu bomba de o mie de megatone, în vreme ce China trage mult mai 
multe foloase imediate din faptul că a invadat întreaga lume cu 
mărfurile sale decât dacă i-ar pune pe tavă lui Pashelvi o armă de 
distrugere în masă. 

— Aceleaşi consideraţii le-am făcut şi eu, domnule Bernstein, dar cu 
toate acestea nu am reuşit să-mi reprim temerile; simt că îmi scapă 
ceva... Apropo, spuneţi-mi: cum merg investigaţiile despre soarta 
preşedintelui Tahrjani? 


— Suntem pe drumul cel bun, domnule maior... Pe drumul cel bun... 


Oswald se deconectă de la reţea, spunându-şi că 
Bernstein rămăsese singurul dintre foştii săi colaboratori 
pe care se putea baza oricând. 

Singurul? Dacă cineva i-ar fi dezvăluit Sarei gândul care 
tocmai îi trecuse prin minte, fără îndoială că ea s-ar fi 
supărat foarte tare. Oswald zâmbi, apoi reluă lectura 
jurnalului din care prietena sa de peste Ocean îi trimitea 
cu o regularitate de metronom fragmentele decriptate. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, mai 1976: 


În sfârşit, mă îndrept spre casă! Mă aflu într-un avion de linie pe 
jumătate gol care mă duce spre aeroportul din Rio de Janeiro. De acolo 
mă voi urca într-o cursă spre Italia. Plouă cu găleata, dar zborul se 
desfăşoară în condiţii bune, aşa că profit de ocazie ca să-mi completez 
jurnalul. 

Când, ieri-noapte, am văzut că frumoasa Alexandra Oliveiro urca în 
apartamentele proprietarului concernului, m-am gândit că făcea şi ea 
parte din înţelegerea încheiată de tatăl său şi Neumann. 

Cred că-mi scapă ceva în privinţa relaţiilor dintre aceste persoane şi 
trebuie să recunosc că nu-mi pare rău deloc că am plecat de acolo. 
Singurul lucru pe care îl regret este acela că nu am mai reuşit să 
petrec câteva minute singur cu Agnes: după întoarcerea de la Manaus, 
nici unul din noi nu a mai pomenit ceva despre cele întâmplate în 
timpul aterizării, iar discuţiile noastre nu au depăşit cadrul formal. 

Ultimele două zile au fost mai degrabă agitate şi, din cauza vremii 
nefavorabile, am fost nevoit să-mi amân plecarea. Nu ştiu încă dacă a 
fost bine sau nu, dar această întârziere mi-a oferit ocazia să cunosc un 
personaj foarte interesant. 


Moshe Swazinski este de mulţi ani mâna dreaptă a lui Neumann. Cu 
mult mai tânăr decât magnatul, abia împlinise zece ani când a ajuns în 
Brazilia: familia sa de evrei polonezi reuşise să-l scoată clandestin din 
Varşovia, cu puţin timp înainte ca naziştii să ia cu asalt ghetoul şi să-i 
deporteze pe toţi locuitorii săi la Buchenwald. 

De atunci, Neumann s-a ocupat îndeaproape de Moshe, crescându-l 
ca pe propriul său fiu. 


Agnes mi-a relatat pe scurt povestea numărului doi de la Neumann 
Corporation ieri-dimineaţă, în timp ce mă conducea la aeroport. Ploaia 
de peste noapte se transformase într-o furtună tropicală în toată 
regula. 

— Păcat că nu-l veţi întâlni pe domnul Swazinski decât pentru 
câteva minute la aeroport. Veţi pleca cu acelaşi avion cu care soseşte 
el. 

Aparatul Piper Navajo a aterizat cu dificultate printre rafalele de 
ploaie şi vânt. 

— Să ştii că am fost norocos, Agnes, a spus Swazinski după 
prezentările de rigoare. Am dansat de la Rio până aici fără să fiu 
nevoit să plătesc intrarea la discotecă. Abia aştept să mă duci acasă. 
Bineînţeles, după ce se va îmbarca domnul Raso. 

Moshe Swazinski este un bărbat foarte elegant. Imposibil să nu-i 
observi hainele croite la cele mai bune case de modă italieneşti. Este 
înalt, cu un fizic atletic, umeri laţi şi un gât viguros. Are un chip 
colţuros, o privire rece şi scrutătoare. 

Numai că pentru mine nu sosise încă clipa plecării. 

— Prognozele meteo nu sunt deloc îmbucurătoare. Cred că riscăm 
foarte mult dacă decolăm din nou, i-a spus Jaco lui Agnes. 

Ea s-a întors spre mine: 

— Domnule Raso, după cum cred că aţi înţeles deja, trebuie să vă 
amânaţi plecarea. Îmi pare rău pentru această schimbare de program, 
dar va trebui să mai petreceţi o noapte la Residencia. 

Peste câteva clipe, bagajele noastre au fost puse în portbagajul 
Range Roverului şi am făcut cu toţii cale întoarsă. 

Odată ajuns în cameră, mi-am scos hainele ude şi am deschis geanta 
de voiaj Gucci, ca să scot altele curate. In clipa aceea mi-am dat seama 
că nu era geanta mea: la aeroport observasem că Swazinski avea una 
identică cu a mea. Probabil că personalul de la Residencia le 
încurcase. 

Ocazia care mi se ivise era mult prea ispititoare, aşa că nu m-am 
putut abţine să nu-i umblu prin lucruri. Am văzut un portmoneu de 
piele peste grămada de haine. L-am deschis. Câteva cărţi de credit, o 
mie de dolari americani în bancnote mari, permisul de conducere şi un 
paşaport brazilian pe numele lui Moshe. Stânjenit de gestul meu, mă 
pregăteam să pun totul la loc, când am observat o fotografie cu 
marginile îngălbenite de vreme. Era un instantaneu cu un ofiţer în 
uniformă. Pe verso, o dedicație: „Cu dragoste, tata.“ Nu mai 
înţelegeam nimic: dacă acela era tatăl lui Moshe Swazinski, atunci de 
ce purta uniforma SS-ului, cu uriaşa svastică pe braţ? Oare Moshe 


Swazinski nu era un evreu care scăpase de mizeria şi umilinţele din 
ghetoul din Varşovia cu puţin timp înainte ca naziştii să-i ridice şi să-i 
trimită în lagărele de exterminare întreaga familie? 

Sub portmoneu se afla un dosar galben care conţinea câteva file. Pe 
copertă, cineva scrisese cu pixul cuvântul „Amazoana“. Am lăsat 
stânjeneala deoparte şi m-am pregătit să studiez conţinutul dosarului, 
când, deodată, cineva a ciocănit la uşă. Am pus totul la loc şi i-am dat 
menajerei geanta lui Moshe, în timp ce aceasta mi-o înapoia, cerându- 
şi scuze, pe a mea. 


Seara s-a lăsat fără ca furtuna să dea vreun semn că ar vrea să se 
oprească. 

Cina, la care Neumann nu a participat, a fost scurtă şi liniştită. 
Eram patru la masă: Agnes, Alexandra Oliveiro, Moshe Swazinski şi cu 
mine. N-aş putea spune că discuţiile între comeseni au fost... 
entuziasmante. Fiecare dintre noi părea adâncit în propriile gânduri. 
De altfel, imediat după cină, ne-am retras în camerele noastre. 

Am aşteptat vreo două ore înainte de a ieşi din nou din cameră. 
Descoperirea pe care o făcusem scotocind printre lucrurile lui 
Swazinski îmi aţâţase curiozitatea. 

Am coborât fără să fac nici un zgomot şi m-am îndreptat spre 
bibliotecă. Habar n-aveam ce anume căutam, aşa că priveam 
dezorientat de jur-împrejur. Deodată, un zgomot înfundat m-a făcut să 
tresar. Am avut timp doar să rotesc vasul liberty şi să mă strecor în 
camera secretă. De acolo, prin ecranul mascat am văzut-o, spre marea 
mea surprindere, pe Alexandra Oliveiro înaintând cu paşi de felină şi 
începând să scotocească în sertarele biroului lui Neumann. 

Camera secretă are şi o acustică excelentă: câteva voci mi-au ajuns 
la urechi înainte ca Alexandra să le poată auzi. 

În clipa aceea am ieşit din ascunzătoare. Nu-mi imaginam ce soartă 
ar fi aşteptat-o dacă Neumann ar fi surprins-o cotrobăind prin lucrurile 
sale. 

— Repede, Alexandra, vino, i-am spus, trăgând-o după mine. 
Ascunde-te aici! 

— Nimic nu e ceea ce pare, domnule Raso, mi-a şoptit ea, în timp ce 
eu închideam uşa camerei secrete. 

O clipă mai târziu, Neumann şi Moshe Swazinski intrară în cabinetul 
de lucru al magnatului. 

— Era şi dosarul acolo? l-a întrebat Neumann pe celălalt. 

— Da, Erick, a răspuns Swazinski. 

— Crezi că l-a văzut? 


— Nu ştiu, dar orice este posibil... 

— Bine, atunci va trebui să ne ocupăm de asta... a mai spus 
Neumann, iar privirea lui de obicei rece mi s-a părut mai sinistră ca 
niciodată. 

După plecarea celor doi, Alexandra şi cu mine am mai aşteptat încă 
o jumătate de oră înainte de a ne întoarce în camerele noastre. 


— Îmi pare rău, domnule Raso, că vă trezesc atât de brusc, mi-a 
spus Agnes la telefon, în vreme ce eu remarcasem că soarele încă nu 
răsărise. Pilotul tocmai mi-a comunicat că Piperul nostru a suferit o 
avarie gravă în timpul furtunii de ieri. Singura soluţie este să vă duc 
eu până la aeroportul din Santarem: de acolo pleacă zilnic o cursă spre 
Rio. Dacă plecăm în următoarea jumătate de oră, cred că vom ajunge 
la timp ca să vă îmbarcaţi. 

În mod straniu, pe toată durata călătoriei pe drumurile accidentate 
care traversează Amazonia, Agnes a rămas tăcută, iar eu am profitat 
de asta ca să trag un pui de somn: în ultimele două nopţi nu reuşisem 
aproape deloc să dorm. Sunt conştient că spusele lui Neumann din 
cabinetul său de lucru se refereau la mine. Ştiu că mă aflu într-o 
situaţie delicată, dar, având în vedere faptul că am părăsit Residencia, 
poate că Neumann şi oamenii lui se vor mulţumi că nu voi mai avea 
posibilitatea să-mi bag nasul în afacerile lor. 

Fără îndoială că avionul DC3 Dakota cu care călătoresc a cunoscut 
şi vremuri în care se descurca mai bine ca acum. Comandantul şi 
secundul său par mai degrabă doi surferi pregătiţi să se ia la trântă cu 
valurile: amândoi foarte tineri, cu un fizic viguros, îmbrăcaţi cu 
pantaloni scurţi şi cămăşi albe. 

La bord se află un ţăran cu o expresie înspăimântată întipărită pe 
faţă, care îşi ţine valiza strâns pe genunchi; în spatele lui, o tânără 
graţioasă şi cu un aer timid; şi, în sfârşit, un cuplu în vârstă care mi-au 
spus că se duc la Rio pentru nişte tratamente medicale. 

Restul locurilor sunt libere. 

În sfârşit, încep să mă relaxez. Bătrânul Dakota zboară sigur pe el la 
o altitudine de croazieră de şapte mii de metri, cu o viteză de o sută 
şaptezeci de noduri. 

Încă nu ştiu cum să interpretez unele lucruri descoperite pe durata 
sejurului meu la Residencia: microfoane ascunse, camere secrete, 
schimbări neaşteptate de program, personaje ambigui. 

Dar odată ajuns în Italia, voi reciti acest jurnal şi poate că voi da de 
firul unui caz interesant. 


Dar... Ce naiba!... Ce-i asta? O explozie! Cred că în cală! Măştile de 
oxigen au sărit afară din locaşurile lor... Văd flăcări... Avionul se 
prăbuşeşte! 


30 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Când războinicii migos luară cu asalt satul vrăjmaşilor cu 
furia unui stol de lăcuste înfometate, davaarii, luaţi prin 
surprindere, nu avură timp nici măcar să-şi dea seama ce 
se întâmplă. 

În ciuda durerii atroce provocate de muşcătura lui 
Dehal, Karesh se alătură oamenilor săi, încercând să le 
ţină piept invadatorilor. 

Athor îl zări de departe şi începu să înainteze spre el, 
spulberând dintr-o lovitură pe oricine îndrăznea să-i stea în 
cale. 

Cu o expresie cinică întipărită pe chip, Karesh îşi 
întoarse privirea de la Athor spre coliba în care era ţinută 
ostatică Dehal. Regele migos înţelese. Se repezi spre 
colibă. Dehal zăcea pe jos, legată. De jur-împrejurul ei, 
sânge, iar piciorul rupt era susţinut de o creangă de copac. 
Totuşi, era vie şi conştientă. 

— Blestematule! urlă Athor şi ieşi în fugă din colibă, 
strângând securea în mâini. Unde eşti, blestematule? 

Dar Karesh se făcuse nevăzut în desişul pădurii, urmat 
de câţiva bărbaţi care reuşiseră să scape de furia 
oamenilor migos. 


Trecură câteva zile, timp în care războinicii migos 
scotociră în lung şi în lat zona. Nici urmă însă de Karesh şi 
de oamenii săi. Athor îi adună pe toţi ai săi în jurul lui. 


— S-a făcut dreptate, le spuse el. Chiar dacă nu am 
reuşit să punem mâna pe Karesh, am scăpat de 
ameninţarea davaarilor. Nădăjduiesc că pentru totdeauna. 

Privirea încărcată de iubire a regelui o întâlni pe cea a 
femeii sale, care se apropia sprijinindu-se în două toiege: 
convalescenţa avea să fie lungă. Mai târziu, aşezându-se 
pe o bancă de lemn, Dehal îşi aminti de visul în care 
răposatul său tată îi spusese că-i lăsase moştenire toată 
averea sa şi se întrebă dacă nu cumva Aker se referise la 
piciorul său beteag. Se întunecă brusc la faţă: oare nu 
cumva avea să rămână schiloadă pe viaţă? 

Simţi mâna bărbatului ei sprijinindu-i-se pe umăr. 

— Ce e cu tine, de ce ai privirea aceasta tristă? o întrebă 
el. 

— Nu e nimic, doar gândurile care îmi rătăcesc prin 
minte. 

Pregătind o cataplasmă din ierburi pentru rănile femeii 
sale, Athor arătă spre Sar, care părea să crească pe zi ce 
trece. 

— Nu mai trebuie să-ţi faci nici un fel de griji. Priveşte 
cât de fericit este fiul nostru. Cât despre restul, vei vedea 
că, odată cu trecerea timpului, vei putea merge şi alerga la 
fel ca înainte. Eşti o femeie puternică, Dehal, ştiu bine 
asta. 


Nici o cataplasmă însă nu-l putea ajuta pe Karesh: rana 
se infectase, iar durerea devenise insuportabilă. 

Urmele muşcăturii lui Dehal deveniseră purpurii, iar 
febra îl chinuia de câteva zile. Ştia că nu avea decât o 
singură scăpare, dacă nu voia să moară. 

Mâinile îi tremurau, broboane mari de sudoare îi scăldau 
fruntea, dar îşi făcu curaj şi luă de pe jar piatra încinsă şi o 
apăsă pe membrul său rănit. 

Sălbaticul rege al davaarilor leşină de durere. 


Dehal îşi încleştă dinţii ca să nu urle. 

Athor îi făcuse câteva mici incizii în zona fracturii, în 
care pusese o pastă din ierburi tămăduitoare. Apoi, 
folosind un vârf de suliță înroşit în foc, îi cauteriză rănile, 
arzând totodată şi ierburile. Străvechiul leac avea să lase 
pentru totdeauna urme pe pielea femeii: în zona arsurilor 
aveau să-i apară cicatrice închise la culoare, dar era 
singurul remediu care putea aduce vindecarea. 


Urmând cursul râului, Karesh şi oamenii săi ajunseră în 
cele din urmă la mare. 

Majoritatea davaarilor care izbutiseră să scape împreună 
cu el de furia oamenilor migos purtau încă semnele 
bătăliei. 

— Să facem popas, Karesh! Sunt istovit şi am pierdut 
mult sânge, îi strigă unul dintre oamenii săi când ajunseră 
pe țărm. 

Karesh puse pe umăr propulsorul suliţei - un mecanism 
din os de ren care avea rolul de a imprima mai multă forţă 
aruncării. Suliţa şuieră prin aer, înfigându-se în pieptul 
bărbatului care vorbise. 

— În felul ăsta nu vei mai fi obosit, spuse Karesh, cu o 
expresie feroce pe chip. Apoi, întorcându-se spre ceilalţi, 
întrebă cu aer ameninţător: Mai are de gând cineva să 
poruncească ceva regelui său? 

In ciuda durerii, cruzimea lui nu cunoştea limite. 

Inaintau de-a lungul unei cărări înguste de nisip când, 
brusc, de după o stâncă, le apărură în faţa ochilor două 
pirogi care pluteau la mică distanţă de țărm. Cei opt 
bărbaţi din bărci pescuiau şi nu observară apariţia 
davaarilor. 

Karesh le porunci oamenilor săi să se ascundă şi să fie 
gata să acţioneze. 


Apoi se apropie de marginea țărmului strigând şi 
făcându-le pescarilor semne disperate. Convinşi că omul 
avea nevoie de ajutor, pescarii vâsliră spre el. 

Însă odată ajunşi pe uscat, cei opt bărbaţi neînarmaţi se 
treziră înconjurați de fioroşii războinici davaar. 

Câteva clipe mai târziu, şapte cadavre pluteau într-o 
baltă de sânge la malul mării. Unul dintre pescari fu lăsat 
în viaţă: Karesh voia să afle unde se afla satul lor şi cât de 
bine era apărat. 

Apoi, învingându-şi cu greu teama de apă, davaarii se 
urcară în bărci şi se îndreptară spre satul pescarilor. 

Dehal alerga fericită pe câmp, jucându-se cu Sar şi 
ţinând în braţe o mogâldeaţă înfăşată: cu câteva luni în 
urmă născuse o fetiţă. 

Îngrozitoarele zile în care fusese sclava lui Karesh 
rămăseseră mult în urmă. De atunci petrecuse zile fericite, 
lipsite de griji, încununate de naşterea celui de-al doilea 
copil - un semn al bunăvoinţei zeilor. 


În ziua împlinirii solstițiului de vară, locuitorii tuturor 
aşezărilor prietene se reuneau la pog-ul de pe coasta 
muntelui, aducând omagiu zeului Hosh. Serbările durau 
mai multe zile, culminând cu ritualul căsătoriilor. 

Cel care avea să le oficieze era Athor, în calitatea sa de 
mare sacerdot. 

La serbările desfăşurate cu un an în urmă, regele 
observase că întreaga populaţie a unui sat de pescari, unul 
dintre cele mai îndepărtate de pog, nu participase la 
ceremonii. 

Era un lucru neobişnuit ca supuşii zeului Hosh să 
lipsească de la o asemenea sărbătoare religioasă. 

Când nici în anul următor pescarii nu-şi făcură apariţia, 
Athor ceru lămuriri locuitorilor din satul cel mai apropiat 
de mare. 


— Nu ştim nimic despre ei, rege al neamului migos, îi 
răspunseră aceştia. Să nu li se fi întâmplat vreo 
nenorocire... 


31 


Anglia, 1218 


Aymon sări brusc în picioare şi preţ de o clipă crezu că 
visează. Vârful spadei care îi atingea gâtul era însă real şi 
mai înspăimântător decât orice coşmar. 

— Nu te mişca, asasinule! îi şuieră Pell, locotenentul lui 
Dolbert. 

— Ce spuneţi acolo, domnule? îngăimă tânărul. Vă 
înşelaţi, nu sunt decât un biet muzicant. N-am făcut rău 
nici unei muşte. 

— Da, un muzicant care ţine ascunsă o spadă ca aceasta, 
murdară încă de sângele victimei tale. Te acuz de uciderea 
contelui de Old Sarum, Maxim. 

— V-am mai spus, domnule, că vă înşelaţi, murmură 
Aymon, încercând să se ridice din pat. Lăncile celor patru 
oşteni care îl însoțeau pe Pell îl împiedicară, proptindu-i-se 
în piept, aşa că tânărul continuă: Spuneţi-mi, de ce să-l fi 
ucis pe binefăcătorul meu, pe omul care mi-a redat 
libertatea? 

— Foarte simplu: pentru că te-a surprins în timp ce te 
desfătai trupeşte cu Marie-Louise, soţia fiului său. L-ai ucis 
cu sânge rece. 

Spunând acestea, Pell îi arătă spada akinakes, a cărei 
lamă era mânjită cu sânge. 

Urzeala ticluită de crudul Dolbert şi tovarăşul său de 
aceeaşi teapă se strângea mortal în jurul victimei lor. 

Aymon se hotărî într-o fracțiune de secundă: dacă ar fi 
fost aruncat în temniţă, orice şansă de a se apăra pe sine 


însuşi şi pe Marie-Louise - care părea să se afle în aceeaşi 
situaţie ca şi el - ar fi fost pierdută. 

— Lăsaţi-mi răgaz să mă îmbrac şi vă voi urma, domnule. 

Oamenii lui Pell slăbiră strânsoarea: la urma urmelor, 
tinerelul acela nu putea reprezenta o primejdie pentru 
cinci bărbaţi înarmaţi. 

Aymon se mişcă cu iuţeala unei feline. Sări în picioare şi 
îl lovi fulgerător pe locotenent cu pumnul în bărbie. În 
vreme ce acesta se prăbuşea leşinat la podea, degetele 
mâinii sale drepte se şi încleştară pe mânerul spadei 
akinakes pe care Pell o ţinea în mână. Revenindu-şi din 
uluială, cei doi bărbaţi care îl flancau pe Aymon îşi 
repeziră lăncile spre el în acelaşi timp, dar tânărul se 
aplecă brusc, iar cei doi se răniră reciproc. 

Apoi încrucişă spada cu cel de-al treilea oştean, pe care 
îl răpuse la cea de-a doua fandare. 

Ultimul rămas privi îngrozit de jur-împrejur, căutând o 
cale de scăpare: căpetenia lui zăcea fără cunoştinţă la 
podea, iar ceilalţi trei camarazi ai săi erau şi ei grav răniţi. 
Văzând îndemânarea cu care Aymon mânuia spada, nu 
stătu pe gânduri şi dispăru pe uşă, luând-o la fugă. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Sarya, cu vocea 
somnoroasă. 

Se trezise din cauza zarvei din casă, dar nu izbutea să 
înţeleagă ce se petrecuse în camera lui Aymon. 

— Îmbracă-te repede, Sarya. Trebuie să fugim de aici: 
dacă vei rămâne, te vor arunca în temniţă, acuzându-te că 
mi-ai fost complice. 


Într-un han obscur din Bristol, la vărsarea râului Avon, 
un bărbat îi povestea tovarăşului său de pahar: 

— Contele de Old Sarum a fost spintecat cu sabia de 
amantul nurorii sale. Se spune că cei doi ar fi intenţionat 
să scape şi de Dolbert, odată ce acesta i-ar fi luat locul 


tatălui său. Peste câteva zile o vor scurta de cap pe femeie. 
Însă muzicantul curţii a dispărut fără urmă. Totuşi, nu ştiu 
ce să spun: băiatul acela, Maxim, nu părea să fie un 
ucigaş. L-am cunoscut, acolo, la castel, şi nu mi s-a părut 
că ar fi în stare să facă vreun rău cuiva. 

Aymon îşi plecă privirea, prefăcându-se preocupat de 
pulpa fierbinte de pui din faţa sa. Nu voia să-i scape nici un 
cuvânt din spusele muşteriului de la masa de lângă el, dar 
trebuia să fie atent totodată ca omul să nu-l recunoască. Ar 
fi vrut să poată să-şi strige în gura mare nevinovăția, dar, 
când cei doi tovarăşi de pahar schimbară vorba, preferă să 
se ridice fără nici un cuvânt şi să se îndrepte spre camera 
pe care o închiriase împreună cu Sarya în ziua când 
ajunseseră în oraş. 

Nu băgă însă de seamă privirea cercetătoare pe care i-o 
aruncă unul din cei doi bărbaţi. 


— Ce trebuie să fac? se întreba întruna Aymon, 
plimbându-se de colo-colo prin cameră. Marie-Louise va fi 
decapitată duminică. Mai sunt doar trei zile până atunci. 
Sunt deznădăjduit, Sarya. Dar vreau să ştii că, deşi o 
iubesc pe Marie-Louise de când am văzut-o pentru prima 
dată, între mine şi ea nu s-a întâmplat niciodată nimic. Tu 
mă cunoşti, doar... Ştii că nu aş fi în stare să-i fac rău 
omului care mi-a redat libertatea şi mi-a făcut atâtea 
daruri. 

— Nu e nevoie să-mi spui toate aceste lucruri, Aymon. 
Acum trebuie să facem tot ce putem ca s-o eliberăm pe 
femeia pe care o iubeşti. Eu aş avea un plan... 


Tim Hulser era comandantul temniţelor contelui de mai 
bine de cincisprezece ani. Era un bărbat cinstit şi demn. 
Asemenea celor mai mulţi dintre slujbaşii contelui, locuia 


într-una din căsuţele construite în imediata apropiere a 
zidului de apărare al castelului. 

Ca de obicei, în ziua aceea se întoarse acasă mult după 
lăsarea întunericului, se aşeză la masă şi, înainte de a lua 
prima lingură din fiertura din farfurie, rosti în şoaptă 
rugăciunea pentru soţia sa Margerth, plecată dintre cei vii 
de peste trei ani. Singurul lor fiu se îmbarcase pe o corabie 
de război şi bătrânul nu mai primise nici o veste de la el de 
câteva luni. Aşa că doar amintirile îl mai ţineau. 

Tim Hulser îşi desfăcu centura de piele de la brâu şi 
scoase veriga de fier de care erau prinse cheile carcerelor, 
aruncând-o pe masă. Apoi, în timp ce mânca, începu să 
cugete la cele întâmplate în ultima vreme la castel. 
Uciderea contelui îi surprinsese pe toţi. Şi când se gândea 
că tocmai el îi recomandase contelui pe Bahram şi ai lui. 
Nu-i venea să creadă. Ar fi putut jura că tânărul Maxim nu 
era în stare să omoare nici măcar o muscă. Şi totuşi... 
Dacă i-ar fi căzut în mâini ticălosul acela... 

Cu mintea plină de gânduri de răzbunare, Tim se întinse 
în pat şi adormi imediat. 


Aymon aşteptă să se întunece înainte de a ieşi din 
ascunzătoarea sa din butoiul dintr-o căruţă trasă în curtea 
mare a castelului. Drumul dintre Bristol şi Old Sarum îl 
făcuse pe jos, mergând cincisprezece ore fără întrerupere, 
străduindu-se să nu fie văzut de nimeni. De fiecare dată 
când auzea tropot de cai sau voci, se ascundea în tufele de 
pe marginea drumului. 

Profitând de un moment de neatenţie al străjerilor, 
reuşise să treacă de poarta primului zid de apărare al 
castelului. 

Ştia unde locuia Tim Hulser. 


Forţă un oblon şi intră în casă. Camera strâmtă era slab 
luminată de flacăra palidă a unei lămpi cu ulei. În patul din 
colţ, Tim dormea profund, sforăind. 

Aymon zări legătura de chei de pe masă. Exact ceea ce 
căuta: cu ele avea să deschidă uşile temniţei. Întinse mâna 
după ele. 

— Stai pe loc, lepădătură! urlă Tim, apucând fulgerător 
sabia de lângă pat. Apoi, recunoscându-l pe Aymon, 
exclamă: Tu? Trădător şi ucigaş ce eşti! Ei, bine, acum te 
voi arunca din nou în temniţă, iar mâine vei avea parte de 
sfârşitul pe care îl meriţi alături de frumoasa ta! 

— Aşteaptă, Tim. Mai bine ascultă-mă. Eu nu am nici un 
amestec în tot ceea ce s-a întâmplat la castel. 

— Cum îţi închipui că te-aş putea crede? 

— Aşa cum ai crezut, pe bună dreptate, şi că cei trei 
trubaduri întemnițați odinioară erau, de fapt, nevinovaţi... 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Tim, lăsând sabia în jos. 
Mâna lui Aymon se strânse pe mânerul spadei akinakes. 
Lovitura fu fulgerătoare: garda aurită a sabiei îl izbi pe 
Tim în creştet. 

— Iartă-mă, bătrânul meu prieten, murmură Aymon, în 
vreme ce celălalt se prăbuşea fără cunoştinţă pe podea, 
dar nu vreau să te amestec într-o treabă urâtă, iar asta 
este singura soluţie: nimeni nu te va putea acuza că m-ai 
ajutat. 

După ce îl legă pe comandantul temniţei de un scaun şi îi 
puse căluş la gură, Aymon ieşi în noapte. Legătura de chei 
era la loc sigur, în traista de piele. 

Temniţa avea două căi de acces: una din ele comunica 
direct cu subteranele castelului. În schimb, cealaltă pornea 
chiar din curtea interioară, dincolo de cel de-al doilea zid 
de apărare. 

Aymon ştia că una din cheile din legătura sustrasă de la 
Tim era de la portiţa încastrată în poarta mare a zidului: 


comandantul temniţei o folosea atunci când făcea inspecții 
inopinate în tainiţele castelului. 

Nici un străjer nu păzea poarta, în dreptul căreia era 
însă coborât un grilaj masiv de fier în caz de război. 

Aymon înaintă pe furiş, lipindu-se de zid. Din cauza 
întunericului, în dreptul porţii găsi cu greu cheia potrivită. 
Deschizând-o în cele din urmă, se găsi în dreptul ieslei în 
care oamenii de la castel îşi ţineau caii. Unul din armăsari 
necheză, iritat de prezenţa neaşteptată a străinului. Aymon 
îl mângâie uşor pe bot, calmându-l. 

Apoi descuie uşa temniţei. 

Scara abruptă de piatră era luminată de torţele fixate cu 
drugi de fier în zid. Părea să ducă direct în infern. Aymon 
strânse mânerul sabiei şi începu să coboare treptele. 

Din câte îşi amintea, drumul ar fi trebuit să fie barat de o 
altă uşă, care dădea spre camera temnicerilor. Dincolo de 
ea se aflau celulele condamnaților, într-una dintre ele 
petrecându-şi odată şi el câţiva ani din viaţă. 

Uşa se deschise cu un scârţâit sinistru. Aymon se rugă în 
gând să nu fi trezit vreun temnicer. 

În încăpere domnea o beznă profundă. 

Se apropie de gardieni: erau trei sau patru şi sforăiau 
zgomotos. lÎIncuie cu cheia ambele uşi ale camerei, 
transformându-i pe temniceri în prizonieri. 

Apoi se avântă fără nici o urmă de ezitare pe treptele 
celei de-a doua scări, şi mai abruptă decât prima. Prin 
pereţii plini de mucegai răzbăteau broboane de apă. Pe 
măsură ce înainta, aerul devenea din ce în ce mai greu de 
respirat. Aymon mergea cu precauţie, cu sabia scoasă, 
pregătit să lovească la cea mai mică mişcare suspectă. Îşi 
amintea că, noaptea, tainiţele închisorii erau păzite de un 
singur gardian. 


Marie-Louise fusese închisă chiar în noaptea în care 
Aymon fugise. Fusese aruncată într-o celulă din 
subteranele castelului fără să i se dea nici o explicaţie. 

Apoi, într-o zi, soţul ei cobori totuşi în locul acela 
lugubru ca să-i aducă la cunoştinţă acuzaţiile. 

— Sunteţi vinovată, îi spusese Dolbert pe un ton detaşat 
şi sarcastic, de a fi urzit o conjurație împreună cu amantul 
vostru, un biet muzicant de curte. În clipa în care tatăl 
meu, contele, v-a surprins împreună, l-aţi convins pe acel 
asasin să-i ia viaţa. 

— Sunt simple infamii, Dolbert, ştiţi bine. Muzicantul nu 
este amantul meu, nu am păcătuit trupeşte cu el şi nu am 
complotat niciodată împotriva contelui, căci nutream o 
mare afecţiune pentru el. Acelaşi lucru este valabil şi 
pentru cel pe care îl acuzaţi de crimă: tânărul muzicant îi 
era devotat contelui, căruia îi datora libertatea. 

— Vezi?! Nici măcar acum, în faţa morţii, nu te sfieşti să- 
ţi aperi prietenul. Foarte bine. Oricum, am venit să-ţi spun 
că ai fost condamnată la pedeapsa capitală. Sentința va fi 
executată duminică dimineaţă. 

— Eşti o creatură odioasă, Dolbert! Maxim şi cu mine 
suntem victimele nevinovate ale urzelii pe care ai pus-o la 
cale împreună cu Pell. Nu tatăl tău m-a surprins cu ceva pe 
mine, ci eu am fost cea care v-a surprins, pe tine şi pe 
nedespărţitul tău prieten, dedându-vă desfrâului şi 
păcatului contra naturii. Fii blestemat, Dolbert! Fiţi 
blestemaţi amândoi, tu şi scutierul tău! 

Dolbert ridică mâna, vrând s-o lovească. Apoi se întoarse 
brusc şi ieşi din celulă. 


După vizita aceea, Marie-Louise pierdu noțiunea 
timpului. 

Când auzi cheia învârtindu-se în broască, îşi spuse că îi 
sosise ceasul. Prin faţa ochilor îi trecură chipurile 


părinţilor şi imagini din copilăria trăită în îndepărtata 
Franţă. Apoi revăzu chipul singurului bărbat pe care îl 
iubise: Aymon, omul care avea darul de a vrăji pe toată 
lumea cu muzica lui, dar care ştia să lupte ca un adevărat 
cavaler. 

Deschizând ochii, simţi că sângele îi îngheaţă în vene de 
spaimă: mâna aspră a temnicerului îi mângâia obrajii 
scăldaţi în lacrimi. 

— Am auzit totul, domniţă, atunci când vorbeai cu... 
hm... soţul tău. 

Spunând acestea, temnicerul îşi lăsă mâna să alunece 
spre pieptul femeii. 

— Şi dacă ai auzit totul, de ce nu îl denunţi pe Dolbert? 

— Crezi că m-ar crede cineva? Cuvântul unui temnicer 
împotriva seniorului nostru... 

Mâna bărbatului se strânse pe sânul ei pietros. 

— Cum îndrăzneşti să mă atingi? Piei din faţa mea! 
strigă Marie-Louise, retrăgându-se într-un colţ. 

— O să plec, dar mai întâi o să te fac să cunoşti plăcerea. 
Să vezi şi tu cum e să te posede un bărbat adevărat. 

Spunând acestea, temnicerul se apropie de Marie-Louise 
şi îşi lăsă pantalonii în vine. Simţindu-i răsuflarea fetidă şi 
caldă, femeia întoarse capul îngrozită, spunându-şi că n-ar 
fi folosit la nimic să riposteze. Omul începu s-o sărute. 

„Onoarea, îşi spuse tânăra femeie. Trebuie să mor cu 
onoare.“ Şi îl izbi pe temnicer cu piciorul sub pântece. 

— Vasăzică te laşi greu, puicuţă! Mai bine aşa. O 
prospătură ca tine nu se câştigă cu una, cu două, nu-i aşa? 
N-ai decât să strigi cât vrei, celelalte celule sunt goale, iar 
camarazii mei vor veni abia peste câteva ore să mă 
schimbe. 

Marie-Louise îşi înfipse unghiile în obrajii lui, îl lovi cu 
genunchii şi încercă să-l muşte, dar nimic nu părea să-l 


poată opri pe temnicerul din ce în ce mai excitat de 
zbaterile ei. 

— Acum, gata! strigă el deodată, punându-i mâna în gât. 

O strânse până când vederea i se înceţoşă. „Voi muri“, îşi 
spuse, simțind că se sufocă. Şi se lăsă în voia sorții. 

În clipa aceea însă, strânsoarea slăbi şi trase instinctiv 
aer în piept. Deschise ochii şi chipul lui Aymon îi apăru în 
faţă, asemenea unei viziuni. 

Apoi îşi dădu seama că trupul temnicerului zăcea fără 
viaţă pe pardoseală. 

— Vino, Marie-Louise. Să fugim de aici! 


Contele Dolbert părea ieşit din minţi: se învârtea ca un 
leu în cuşcă prin sala tronului. Dintr-un colţ, Pell îl 
urmărea cu privirea. 

— Cum să fi fugit? repeta proaspătul conte. Cum de au 
reuşit să treacă de două ziduri de apărare fără să-i vadă 
nimeni? 

— De primul au trecut folosindu-se de cheile lui Tim. Pe 
cel de-al doilea zid am găsit o scară de frânghie coborâtă 
până la pământ. Probabil că muzicantul şi-a pregătit fuga 
de cu seară. 

— Şi oamenii pe care i-am trimis după ei? Cu ce veşti s- 
au întors? 

— Nimic care să ne ajute: cei doi parcă au dispărut de pe 
faţa pământului. 


La câţiva kilometri depărtare de castel, negustorul de 
vinuri mergea la pas pe lângă carul său tras de boi. 

Încărcase butoaiele şi părăsise castelul în zori, când 
nimeni nu se trezise încă. 

Omul privi cu un aer tâmp la cei doi tineri care ieşiră 
brusc din butoaie. 


— Nu e în interesul tău să spui că ne-ai văzut vreodată, îl 
avertiză Aymon. Dacă domnul conte va afla ce serviciu ne- 
ai făcut, te-ar scurta de cap fără nici o ezitare. 

În clipa următoare, tinerii dispărură în pădure, 
asemenea unor fauni. 


32 


Roma, sfârşitul anilor '30 


Secretarul de stat al Vaticanului se simțea neputincios în 
faţa forţelor Răului. Anul 1937 se apropia de sfârşit, iar 
perspectivele Europei deveneau din ce în ce mai sumbre. 

În adâncul inimii însă, înaltul prelat continua să spere că 
furia nazistă mai putea fi încă oprită şi că Germania avea 
să înlăture în cele din urmă dictatura. 

Când vestea deschiderii lagărului de muncă forţată şi de 
prizonieri de la Buchenwald se răspândi, majoritatea nu-i 
acordară nici o importanţă, dar monseniorul Pacelli 
înţelese că se spulberase şi ultima speranţă. 


Berlin, sfârşitul anilor '30 


— Mussolini face treabă bună, Rudolf, îi spuse Hitler 
favoritului său. A adoptat cea mai bună politică faţă de 
englezi: pe de-o parte semnează acorduri cu ei, pe de alta 
le dă instrucţiuni şi chiar îi condiţionează atunci când este 
vorba de metodele folosite împotriva bolşevismului. 

— Aveţi dreptate, mein Führer. Totuşi... lată, la 
începutul anului, Ducele a semnat un acord de colaborare 
cu Imperiul Britanic, iar cinci luni mai târziu i-a expulzat 
din Italia pe toţi corespondenţii ziarelor englezeşti, 
retrăgându-i şi el, la rândul său, pe jurnaliştii italieni din 
Insulă. 

— Ai să vezi că în curând îi va primi din nou pe ziarişti. 
Deocamdată, trebuie să-i facem pe englezi să priceapă cu 


cine e mai bine să se alieze: dacă vor fi de partea Axei, vor 
fi siguri de victorie, în vreme ce alături de bolşevici toate 
speranţele lor se vor nărui. Ideea unui război de anvergură 
prinde din ce în ce mai mult contur, iar în cazul în care 
această idee se concretizează, alianţa dintre ţările Axei şi 
Marea Britanie ne-ar garanta victoria. 

— În Anglia, mai spuse Hess, nu sunt deloc puţini cei 
care se declară consternaţi de declaraţiile filobolşevice ale 
unora dintre membrii guvernului. De altfel, s-au înmulţit 
manifestaţiile de simpatie la adresa noastră: aproape că nu 
trece zi fără prezenţa pe străzile oraşelor englezeşti a unor 
cortegii întregi care să vă scandeze numele, mein Fuhrer. 
În plus, o bună parte a nobilimii de acolo este de partea 
noastră. 


Pe 28 mai 1937, Arthur Neville Chamberlain fu 
desemnat prim-ministru al Imperiului Britanic, iar Hitler 
îşi convocă de urgenţă colaboratorii cei mai apropiaţi 
pentru a analiza situaţia. 

— Din câte ştiu, noul prim-ministru englez nu este nici o 
persoană impulsivă, nici un om de acţiune. Nu pot spune 
că Chamberlain este un laş, însă atunci când, în cele din 
urmă, se va hotărî să apuce pâinea şi cuțitul, va constata 
că cineva i le-a luat deja din faţă. Domnilor, nu mai putem 
aştepta: a sosit vremea să stârpim pentru totdeauna 
ameninţarea evreiască şi bolşevică din Europa şi din 
întreaga lume. 

După şedinţă, Hitler se aşeză comod într-un fotoliu şi se 
abandonă acordurilor muzicale pe care le iubea cel mai 
mult şi care aveau întotdeauna darul de a-l relaxa. 

Operele lui Wagner îl transportau în lumea fermecată a 
lui Parsifal, în căutarea Sfântului Graal. 


Londra, sfârşitul anilor '30 


Căpitanul Rowell Kater încercă din nou, fără succes, să 
execute notele însemnate pe vechea partitură descoperită 
în cutia de rezonanţă a vielei, apoi cercetă cu luare-aminte 
ciudatele anomalii muzicale pe care le descoperise. Nu avu 
nevoie de mult timp ca să facă legătura între erorile atât 
de evidente şi mesajul cifrat, însă, în ciuda experienţei 
sale, nu reuşi să rezolve enigma. 

Government Code and Cypher School - GC & CS - se 
înființase în anul 1919, prin fuziunea departamentului 
Marinei britanice numit „Camera 40“ cu corespondentul 
său din cadrul Armatei - MI-8. Cei douăzeci şi cinci de 
ofiţeri experţi în decriptare proveniţi de la cele două 
instituţii puseseră pe picioare cel mai puternic serviciu de 
contrainformaţii specializat în cercetarea şi decodificarea 
sistemelor de comunicare cifrată. De la GC & CS ieşeau cei 
mai buni agenţi secreţi din lume. 

Însă şcoala de decriptare mai avea şi o altă misiune: 
asistarea guvernului Maiestăţii Sale şi a celor aliate în 
redactarea alfabetelor şi sistemelor proprii de comunicare 
cifrată. 

Când amiralul Sinclair îi propuse lui Rowell Kater să facă 
parte din GC & CS, căpitanul de fregată nu stătu nici o 
clipă pe gânduri: deşi departamentul era unul de mici 
dimensiuni, munca de acolo avea să-i permită o mare 
libertate de acţiune şi, mai cu seamă, avea să-l scape de 
obositoarele misiuni de filaj al mai-marilor Angliei. 


Berlin, sfârşitul anilor '30 


Vara aduse cu ea o boare de entuziasm. Abia întors la 
Berlin dintr-o nouă călătorie în regiunea Languedoc, Rahn 
radia de fericire: de data aceasta chiar avea să rezolve 
marea enigmă. 


Himmler îl chemă de îndată la el. 

— Care e stadiul cercetărilor, domnule Rahn? 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, Herr Reichsführer, însă 
de data aceasta prefer să nu mă hazardez. Nu vreau s-o fac 
pe profetul şi nici nu vreau să înşel încrederea pe care aţi 
investit-o în mine. Dacă îmi veţi îngădui, înainte de a-mi 
face publică descoperirea, aş vrea să vă mai cer răgaz 
pentru efectuarea unor ultime verificări. 

— Domnule Rahn, ştiţi foarte bine că vă bucuraţi 
necondiţionat de respectul şi încrederea mea. Dacă teoriile 
dumneavoastră se vor dovedi fundamentate, ele vor fi 
hotărâtoare pentru ascensiunea Reichului. Iar dacă Piatra 
catarilor se va dovedi a fi - aşa cum presupuneţi - un 
obiect radioactiv, odată intraţi în posesia ei vom pune la 
dispoziţia oamenilor noştri de ştiinţă un instrument 
excepţional. Sunt sigur că ştiţi că tizul dumneavoastră, 
Otto Hahn, împreună cu Fritz Strassmann şi Leo Szilard, 
efectuează unele experimente de mare importanţă. 
Cercetătorii noştri de la Universitatea din Berlin sunt 
convinşi că, prin bombardarea nucleului de uraniu cu 
neutroni lenți - particule descoperite de italianul Enrico 
Fermi -, se poate elibera o energie uriaşă. Ei susţin că, 
odată declanşată reacţia nucleară şi folosit combustibilul 
potrivit, această energie va putea fi folosită atât în scopuri 
militare, cât şi industriale. Pe de altă parte, sunt convins 
că, în viitorul apropiat, chiar aceste arme radioactive vor 
influenţa echilibrul forţelor la nivel mondial. 

— Aveţi dreptate, domnule. Numai că, momentan, eu nu 
am la dispoziţie decât unele ipoteze, chiar dacă ele derivă 
din frânturile unui mesaj preistoric. 

__— Vă înţeleg şi vă apreciez precauţia, domnule Rahn. 
Însă ceva mă face să cred că ipotezele dumneavoastră au 
ajuns în punctul nevralgic al problemei. Coincidenţele sunt 
prea multe: o cruciadă împotriva unui grup restrâns de 


eretici şi crearea celui mai înspăimântător şi inflexibil 
tribunal din întreaga istorie a societăţii civile - şi mă refer 
aici la Inchiziția catolică - nu pot fi rodul unei întâmplări. 
Să mai adăugăm la acestea şi fraza care apare în acel 
straniu mesaj muzical: „O piatră care spulberă de una 
singură o oaste întreagă,“ Ca să nu mai vorbim despre 
regina Esclarmonda, care, înainte de a capitula în faţa 
cruciaților, a aruncat Sfântul Graal în măruntaiele 
aceloraşi munţi unde se desfăşoară acum cercetările 
dumneavoastră... Ştim foarte bine amândoi că toate 
legendele, chiar şi cele mai fanteziste, au la bază un 
sâmbure de adevăr. 

— Un adevăr pe care îmi doresc să-l scot la lumină cât 
mai curând, Herr Reichsführer. 

— Încă ceva, domnule Rahn, mai spuse Himmler înainte 
de a încheia discuţia. Am citit cu mult interes ultima 
dumneavoastră carte - Curtea lui Lucifer - şi am dat deja 
dispoziţie să fie publicată. N-aş vrea să mi-o luaţi nici 
dumneavoastră în nume de rău, dar mi-am permis să 
intervin asupra unor fragmente, în aşa fel încât să 
accentueze aspectele care concordă cu filozofia nazistă. Vă 
voi trimite şpaltul şi când ne veţi da acceptul vom trimite 
cartea în tipar. 

Rahn se dedică revizuirii cărţii cu devotament şi atenţie. 
Vestea publicării îl umplea de mândrie. N-aveau decât să 
taie şi să răstaie, îşi spuse. Pentru el, important era ca 
volumul Curtea lui Lucifer să intre la tipar. 

Într-o seară, la scurt timp după întâlnirea cu Himmler, 
Rahn părăsi sediul Ahnenerbe, se îndreptă spre gara din 
Berlin şi urcă într-un tren. Ajunse la München a doua zi 
dimineaţă. 

Luă un taxi până în Gravelotte Strasse, în cartierul 
Haidhausen. 


Urcă scările unei clădiri vechi şi dărăpănate. Ajuns la 
etajul al treilea, verifică din nou adresa pe care o căuta şi 
sună la o uşă. 

Aşteptă un minut, apoi sună din nou. Nu-i răspunse 
nimeni. 

În schimb, se deschise uşa celuilalt apartament de pe 
palier. În prag se ivi o femeie în vârstă, cu o înfăţişare 
vrednică de milă. 

— ÎI căutaţi pe domnul inginer? îl întrebă ea. 

— Da. Îl caut pentru o chestiune de serviciu, doamnă. 
Îmi puteţi spune când se întoarce? 

— Da' de unde atâtea chestiuni de serviciu! Dragă 
domnule, în ultima vreme, inginerul nu vorbea decât 
despre politică. Cred că toate cercetările lui de hidraulică 
n-au făcut altceva decât să-l bage la apă. Şi dacă vreţi să 
aflaţi când se întoarce, ar trebui să-i întrebaţi pe cei care 
au venit să-l ridice: erau de la Gestapo. Din ziua aceea nu 
l-am mai văzut. Umblă vorba că, de fapt, era un 
revoluţionar, o căpetenie a rezistenţei comuniste. În orice 
caz, eu zic să-mi lăsaţi numele şi adresa dumneavoastră. În 
caz că se întoarce... 

— Nu, lăsaţi, nu era ceva urgent, îi replică Rahn. 

— Spuneţi-mi măcar cum vă numiţi, în felul acesta aş 
putea... insistă femeia, ieşind pe palier. 

Otto nu-i răspunse şi cobori în fugă scara. 

Faptul că Filcher fusese arestat de oamenii lui Heydrich 
nu avea deloc darul să-l liniştească: dacă era într-adevăr 
un lider al revoluţionarilor comunişti, era greu de crezut 
că omul pe care îl căuta ar fi acceptat de bunăvoie să-i 
ofere unui SS-ist informaţiile secrete pe care le deţinea. 
Doar dacă... 


Dachau, sfârşitul anilor '30 


Theodor Eicke, Gruppenfuhrer SS, inspector general al 
lagărelor de concentrare şi comandant în exerciţiu al 
lagărului de la Dachau, îl întâmpină pe Otto Rahn cu un 
aer marţial. Nu-şi trădă nici o secundă neîncrederea faţă 
de cele câteva rânduri scrise pe hârtia pe care i-o 
înmânase bărbatul din faţa sa. 

Pe ordinul de serviciu, semnat de însuşi Reichsfuihrerul 
Himmler, scria că subofiţerul Otto Rahn trebuia să se 
prezinte pe data de 1 septembrie 1937 la lagărul de muncă 
de la Dachau pentru a-şi ispăşi pedeapsa pentru o faptă pe 
care un membru al trupelor SS nu avea voie s-o comită sub 
nici un motiv: aceea de a se îmbăta şi a purta discuţii cu 
persoane  neavenite pe teme militare. Din fericire, 
subofiţerul recunoscuse în faţa superiorilor vina de a fi 
avut o conduită necorespunzătoare, angajându-se să nu 
mai bea alcool în următorii doi ani şi acceptând să fie 
detaşat temporar la lagărul de concentrare de la Dachau. 

Atât Rahn, cât şi Eicke ştiau la fel de bine că nici un 
cuvânt din acel ordin nu era adevărat: în realitate, Rahn 
sosise la Dachau cu o misiune secretă. 


— Luaţi loc, domnule Rahn, spuse Eicke. Prizonierul care 
vă interesează este un bărbat dur: l-am supus de mai multe 
ori tratamentelor noastre „speciale“, dar nu am reuşit să-l 
facem să ne dezvăluie nici un fel de informaţie... 

— Totuşi, cred că ar fi o modalitate, Herr Gruppenführer. 

Apoi, Rahn îi dezvălui planul la care se gândise. Când 
termină, Eicke făcu un gest de surprindere, apoi spuse: 

— Dacă dumneavoastră credeţi că merită să vă asumaţi 
asemenea riscuri, domnule Rahn, atunci... 

Construcţia care la Dachau era cunoscută sub numele de 
„buncăr“ avea un singur nivel, fiind lungă de optzeci de 
metri şi lată de zece. Pe toată lungimea sa era străbătută 
de un coridor, pe laturile căruia erau dispuse mai multe 


celule. La jumătatea coridorului se aflau cele patru camere 
speciale pentru interogatoriu. Acestea fuseseră antifonate, 
astfel încât urletele prizonierilor torturați de Gestapo să nu 
răzbată în exterior. Dar nu rafinatele metode de tortură ale 
poliţiei secrete constituiau supliciul cel mai de temut 
pentru deţinuţii închişi în buncăr. 

Aşa-numitele Stehzellen erau nişte paralelipipede de 
ciment goale pe dinăuntru, prevăzute cu o uşă mică. Baza 
era un pătrat cu latura de şaptezeci de centimetri, iar 
pereţii aveau circa doi metri înălţime. Odată închis acolo, 
deţinutul era nevoit să rămână în picioare zile la rând, 
posibilităţile de a-şi schimba poziţia fiind foarte reduse. 
Stătea în picioare pur şi simplu, fără lumină, fără apă sau 
hrană. De obicei, cei care se dovedeau suficient de 
rezistenți ca să nu moară în urma acestui supliciu 
înnebuneau. 

Când Otto Rahn intră în buncăr escortat de doi gardieni 
din trupele SS, inginerul Filcher era închis de două zile 
într-o Stehzelle. 

Cercetătorul era îmbrăcat în uniforma de deţinut cu 
dungi albastre şi bleumarin, avea o barbă lungă şi păşea 
cu multă greutate, târându-şi picioarele. Urmele torturilor 
îndurate erau evidente. 

Gardienii care îl însoţiseră deschiseră uşa celulei 
Stehzelle de lângă cea a lui Filcher şi îl îmbrânciră 
înăuntru pe Rahn. 

O oră mai târziu, Otto se întoarse în direcţia de unde se 
auzea respiraţia grea a lui Filcher şi spuse: 

— Numele meu e Raush. Sunt acuzat de conspirație 
împotriva Partidului Naţional Socialist. Tu de ce ai fost 
adus aici? 

— Nu-ţi risipi aerul, camarade. O să ai mare nevoie de el, 
veni răspunsul sec al celuilalt. 


În aceeaşi seară, Rahn şi Filcher au fost scoşi din 
Stehzellen şi duşi în baraca numărul 15, pe care deţinuţii o 
supranumeau „baraca plutonului de pedeapsă“: acolo erau 
închişi cei cărora torţionarii nazişti le acordau o „atenţie 
specială“. 

— Şi totuşi, sunt sigur că nu te-am văzut niciodată prin 
Berlin, domnule Raush, spuse Bock, şeful barăcii, privindu- 
l suspicios pe Rahn. 

Intr-un colţ, Filcher urmărea atent scena, fără să 
rostească nici un cuvânt. 

— Ţi-am mai spus, Bock. N-am făcut altceva decât să 
beau într-o seară ceva mai mult decât trebuie şi să fac 
câteva aluzii filosovietice: suficient ca să ajung aici, la 
Dachau. Apoi mi-am înrăutățit singur situaţia: când au 
început să mă lovească cu sacii plini de nisip, am văzut 
negru în faţa ochilor şi l-am pocnit în faţă pe unul dintre 
gardieni. Sunt nişte fii de căţea şi, crede-mă pe cuvânt că, 
în ciuda chinurilor la care am fost supus, nu regret nimic 
din ce am făcut şi nici nu-mi voi schimba comportamentul 
faţă de nazişti. 

— Nu-mi placi deloc, Raush. Du-te în pat şi caută să te 
odihneşti. Aici, la „fabrică“, ziua de lucru e lungă şi 
istovitoare. 

În fiecare dimineaţă, deţinuţii erau scoşi din barăci în 
grupuri de câte douăzeci, aliniaţi pe patru rânduri, având 
în frunte un şef de pluton care îi conducea în pas de marş 
până la fabrică. Acolo erau obligaţi să muncească în ture 
epuizante la construirea pieselor de armament care 
contribuiau la întărirea forţei militare a Reichului. 
Germania nazistă se pregătea de război. 

In stânga lui Filcher, Rahn mărşăluia fără să scoată nici 
un cuvânt. Trecură prin faţa porţilor metalice deasupra 
cărora trona sloganul care, într-un viitor nu prea 
îndepărtat, avea să dea o nuanţă de ironie macabră 


tragediei consumate în lagărele de concentrare naziste: 
ARBEIT MACHT FREI - „Munca te face liber.“ 

În realitate, mulţi dintre cei două sute şase mii de 
prizonieri aduşi la Dachau nu aveau să mai fie vreodată 
liberi. 

Timp de o săptămână, Rahn şi Filcher lucrară cot la cot. 
Între ei nu aveau loc decât schimburi sporadice de cuvinte, 
orice tentativă a lui Rahn de a încropi o discuţie fiind 
întâmpinată cu reticenţă de celălalt. 

Într-una din zile, un gardian îi oferi lui Rahn prilejul unei 
noi încercări. 

Trecând pe lângă strungul lui Filcher, subofiţerul SS îi 
spuse rânjind: 

— Foarte bine, inginerule. Păcat că prietenii tăi bolşevici 
nu te pot vedea: sunt sigur că te-ar renega. 

— De ce ţi-a spus „inginerule“? îl întrebă Rahn după ce 
gardianul se îndepărtă. 

— Pentru că sunt inginer, îi răspunse Filcher cu răceală. 

— În ce specializare? 

— Hidraulică. 

— Nazişti blestemaţi! exclamă Rahn. Vor duce Germania 
de râpă! În loc să stimuleze capacităţile poporului nostru, 
îi pun pe ingineri la strung, ca pe nişte muncitori oarecare. 
Nici nu vreau să-mi închipui ce realizări ai putea avea, 
dacă ai fi liber! 

— E puţin probabil ca eu să mai ies vreodată de aici, 
prietene. Şi oricum, chiar dacă ar fi să se întâmple una ca 
asta, nu cred că aş mai sta multă vreme pe pământ 
german. Aş pleca de aici pentru totdeauna. 

— Hei, voi doi! le strigă unul dintre gardieni. Faceţi 
linişte şi continuaţi să munciti. 


— Şi zi-i aşa, inginerule, îi spuse Rahn a doua zi, ca şi 
cum abia atunci ar fi întrerupt discuţia, dacă ar fi să 
părăseşti Germania, încotro ai lua-o? 

— Prima mea lucrare de diplomă a avut ca temă 
fenomenele carstice din Franţa. Şi tot acolo mi-am luat şi 
prima slujbă. 

— En France? Et ou, en France?” îl întrebă Rahn într-o 
franceză perfectă. 

— A Toulouse, à l'universite?. 

— Le monde est vraiment petit. Ma tante, elle vit à 
Ornolac. Je connais très bien la Languedoc!” 

— Terminaţi cu flecăreala, voi doi, altfel vă despart! 
spuse subofiţerul SS Totenkopf, împungându-l ameninţător 
pe Rahn în mijlocul frunţii cu bastonul de cauciuc. 

Mai târziu, în baracă, Filcher fu cel care se apropie de 
patul de campanie al lui Rahn. 

— Te deranjez, Raush? îl întrebă. 

— Absolut deloc. De fapt, aşteaptă puţin: uite ce am 
reuşit să cumpăr de la unul din gardienii noştri, spuse 
celălalt, scoțând de sub saltea o sticlă de vin de pe valea 
Rinului. L-am cumpărat cu ultimele mele mărci. La urma 
urmelor, banii nu-mi folosesc la nimic aici, înăuntru. Mai 
bine să bem sticla asta împreună şi să ne depănăm 
impresiile despre frumoasa Franţă. Vive la France! 

O jumătate de oră mai târziu, când Filcher păru să-şi fi 
dat drumul la gură, Rahn canaliză discuţia spre subiectul 
care îl interesa atât de mult. 

— Mi-ai vorbit astăzi despre lucrarea ta de diplomă şi 
despre cercetările pe care le-ai efectuat la universitatea 
din Toulouse. Mai exact, ce fel de studii ai făcut? 

— Ai auzit de catari, Raush? 


5 „În Franţa? Unde, în Franţa?“ (în 1b. fr. în original) (n. tr.). 

€ „La Toulouse, la Universitate“ (în lb. fr. în original) (n. tr.). 

7 „Ce mică e lumea! Mătuşa mea locuieşte la Ornolac. Cunosc foarte 
bine regiunea Languedoc.“ (în lb. fr. în original) (n. tr.). 


— Cum să nu fi auzit de ei? Oricine trece prin Languedoc 
află străvechile legende ale catarilor... 

— Legende? Ei, bine, povestea asta care ascunde una 
dintre paginile cele mai negre ale istoriei Bisericii Catolice 
este mai mult decât o legendă. Bărbaţi şi femei au fost 
masacrați laolaltă în cursul unei cruciade al cărei epilog - 
aşa cum am reuşit să descopăr - a fost tragic în cel mai 
adevărat sens al cuvântului. 

— Hei, voi doi, linişte! Stingerea! le strigă şeful de 
baracă Bock, în vreme ce luminile se stinseră, cufundând 
totul în beznă. 


33 


Languedoc, 2007 


Transportarea echipamentului subacvatic până pe malul 
lacului subteran din Grotte des Chevaliers se dovedise o 
muncă istovitoare. 

Pregătită de imersiune, Sara se aşeză câteva clipe să 
mediteze pe o stalagmită cu o formă bizară, asemănătoare 
unei ciuperci uriaşe. Se uită lung la pârâiaşul care 
alimenta lacul: chiar firicelul acela de apă o condusese la 
soluţia căutărilor sale. 

„Din moment ce apa intră până aici, pe undeva trebuie 
să şi iasă“, îşi repetă ea în gând. Apoi îşi puse ochelarii de 
scafandru, îşi introduse detentorul în gură şi se lăsă să 
alunece în apa aproape îngheţată a lacului. 

Bazinul subteran măsura douăzeci de metri în lungime şi 
zece în lăţime. Avea o formă eliptică, iar în mijloc era 
adânc de aproximativ patru metri. 

Fasciculul proiectorului cu halogen revela treptat 
sculpturile de o frumuseţe ieşită din comun modelate de-a 
lungul secolelor: stalactite şi stalagmite subacvatice, care 
formau o aglomerare densă, ca o pădure de gheaţă. 

Sara trase concluzia că, de vreme ce în apele sale se 
găseau astfel de formaţiuni calcaroase, originea lacului 
trebuie să fi fost relativ recentă. Pe fund se sedimentase 
un strat de nămol brun, rigid, ce părea să aibă aceeaşi 
structură vâscoasă ca materialul carstic pe care arheologii 
îl numeau „lapte de rocă“. 

Scormoni cu mâna înmănuşată prin nămolul de pe fundul 
lacului, stârnind un nor maroniu de jur-împrejurul ei. Când 


particulele solide se disipară, priveliştea care i se înfăţişă 
în faţa ochilor o făcu pe Sara să tresară: ceea ce vedea nu 
era în nici un caz opera naturii. Un zid de asemenea 
dimensiuni, construit din blocuri pătrate de piatră tăiate 
perfect, nu putea fi decât rodul mâinii omului. 


Denver, 2007 


— Tehnologia va face până la urmă din noi nişte creaturi leneşe şi 
sedentare, fu prima frază scrisă de Bernstein când intră din nou în 
legătură online cu Oswald Breil. Vom ajunge nişte cârtiţe cu vederea 
slabă din cauza monitoarelor computerelor şi cu degetele răşchirate 
din cauza tastaturii... nişte creaturi capabile însă să controleze 
întreaga lume. 

— Tonul dumneavoastră pare caustic, domnule căpitan Bernstein, 
dar asta înseamnă că aţi reuşit să descoperiţi ceva interesant. 

— Aşa este, domnule maior. Cu toate că nici măcar nu m-am mişcat 
din biroul acesta, am reuşit să pătrund în sistemul unui circuit închis 
de camere de luat vederi, în cel al unei centrale de telefonie mobilă 
iraniene şi în multe alte locuri interesante. Reţeaua de telefonie, 
împărţită în mai multe celule teritoriale, ne dă posibilitatea să 
identificăm cu uşurinţă urmele lăsate de un celular pe teritoriul de 
unde transmite din când în când date. 

— Bineînţeles. În jargonul tehnic, urmele pe care utilizatorii 
aparatelor de înaltă tehnologie le lasă în diferite reţele se numesc 
„dâră electronică“. Vreţi să spuneţi cumva că aţi mers pe urmele lui 
Pashelvi ca să ajungeţi la locul unde se ascunde fostul preşedinte 
Tahrjani? 

— Ar fi inutil să-l urmărim pe Pashelvi. Peştii cei mari se 
aventurează rareori în ape necunoscute. Cel mai bine e să-i urmăreşti 
pe cei mici. 


Bernstein ataşă un fişier şi îl expedie pe adresa de email 
a lui Oswald Breil. 

Nard Sourush avea într-adevăr o înfăţişare înfiorătoare: 
o barbă neagră îi încadra chipul aspru şi colţuros, 
măsliniu, cu urme de vărsat de vânt. Oswald îl văzuse de 


fiecare dată în spatele lui Pashelvi, în cursul discursurilor 
televizate ale acestuia şi al reportajelor transmise de 
canalele de ştiri internaţionale. 

Odată cu fişierul, Bernstein trimise şi o scurtă notă 
biografică a omului de încredere al lui Pashelvi. 


— Am reuşit să pătrund în sistemul reţelei IranTelecom, compania 
iraniană de telefonie: odată ce ai reuşit să decriptezi un asemenea 
sistem, celelalte sunt floare la ureche. A fost de-ajuns să urmăresc 
„dâra“ lăsată de telefonul lui Sourush. Şi am aflat astfel că omul 
despre care se spune că este mâna dreaptă a lui Pashelvi face cu 
regularitate vizite într-un cartier periferic al Teheranului, vizite care 
durează cel puţin o jumătate de oră. 


Bernstein îi trimise şi un fişier care conţinea o hartă 
detaliată a cartierului Bagher Abad, situat la periferia 
sudică a capitalei iraniene. 


— După cum puteţi vedea, cu excepţia unei moschei şi a câtorva 
căscioare mizere, acolo se află o construcţie imensă, întinsă pe câteva 
hectare. O veţi vedea mai bine în fotografiile făcute din satelit. 
Totodată, veţi putea citi şi raportul unuia dintre agenţii noştri la 
Teheran, care ne-a adus la cunoştinţă că edificiul respectiv a fost un 
depozit militar de mare importanţă strategică pe vremea războiului 
împotriva Irakului. 

— Oare acesta să fie „platoul cinematografic“ unde a fost realizat 
interviul cu Tahrjani? _ 

— Se prea poate... Insă deocamdată nu avem nici o certitudine în 
acest sens. 


Languedoc, 2007 


— Singura certitudine pe care o avem, domnule van der 
Duick - îi spunea la telefon Sara miliardarului paraguayan, 
îmbrăcată încă în costumul de scafandru -, este că acolo, 
pe fundul lacului, oameni care au trăit cu mult timp în 
urmă au ridicat un zid de piatră. 


— Aţi reuşit să identificaţi perioada din care datează? o 
întrebă van der Duick. 

— Aproximativ. Însă m-a entuziasmat atât de mult 
această descoperire neaşteptată, încât am ieşit imediat la 
suprafaţă ca să vă comunic vestea cea mare. După cum au 
fost tăiate blocurile de piatră, probabil că zidul a fost 
construit în Evul Mediu târziu. Oricum, trebuie să fac o 
nouă scufundare şi să înlătur un strat de nămol ca să vă 
pot da un răspuns definitiv. Apoi va trebui să descoperim 
ce se află de partea cealaltă a zidului. 

— Fiecare lucru la vremea sa, draga mea Sara. Spuneți- 
mi care este părerea dumneavoastră despre descoperirea 
pe care tocmai aţi făcut-o. 

— Grotte des Chevaliers ar putea continua şi după acest 
dig improvizat, care probabil că a fost ridicat pentru a 
stoca apa. 

— Foarte bine. Atunci, spor la treabă, Sara. Dacă 
reuşesc să rezolv repede afacerile care mă ţin aici, poate 
că mâine voi încerca să ajung în Europa. Abia aştept să 
ating cu mâinile mele vestigiile pe care le veţi scoate la 
suprafaţă. 

— De acord, dar deocamdată nu vă lăsaţi cuprins de 
entuziasm: tot ceea ce v-am spus se bazează doar pe 
supoziţii şi deducţii. 

Cinci minute mai târziu, Sara se afla din nou pe malul 
micului lac subteran, cu ochelarii de scafandru pe ochi şi 
cu butelia de oxigen în spate. 

Se aruncă în apă şi cobori repede la fund. De data 
aceasta, era dotată şi cu un miniaspirator subacvatic. 
Acţionă butonul de pornire şi reuşi să îndepărteze o parte 
din nămolul depozitat pe pietre: acum, o mare porţiune din 
zid era vizibilă. 


Entuziasmată, nu-şi dădu seama că lucrurile nu se 
desfăşurau în totalitate aşa cum ar fi trebuit: câteva clipe 
mai târziu, îşi pierdu brusc cunoştinţa. 


Teheran, 2007 


Gholam Pashelvi îi făcu semn oaspetelui său să se aşeze 
în fotoliul din faţa sa. 

Nu îi era încă limpede ce anume avea de gând să-i 
propună bărbatul, dar un al şaselea simţ îi spunea că n-ar 
fi rău să-l asculte. 

Musafirul vorbea perfect persana, afişând o ţinută sigură 
şi dezinvoltă. 

— Izotopi de uraniu îmbogăţit. Iar asta, în cel mai rău 
caz, Excelenţă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Cum adică „în cel mai rău 
caz“? 

— Exact cum aţi auzit: clientul meu, care vrea să rămână 
anonim, habar n-are care este valoarea reală a 
materialului nuclear aflat în posesia sa. Presupun că este 
vorba despre un material de mare putere, şi cred că ne 
putem aştepta chiar la cantităţi apreciabile de plutoniu. 
Aflat foarte aproape de masa critică. 

Pashelvi ştia bine că sintagma „masă critică“ se referea 
la limita dincolo de care se declanşa reacţia de fisiune 
nucleară, dar ştia la fel de bine că povestea era cusută cu 
aţă albă. 

— Plutoniul nu există în natură, ci se formează în urma 
îmbogăţirii materialului radioactiv, spuse el cu un aer 
sceptic. 

— Permiteţi-mi să vă corectez, Excelenţă: în stare de 
mineral, plutoniul nu se găseşte în zăcăminte semnificative 
pe Pământ, dar fiecare fenomen exploziv care survine în 
spaţiu - de la Big Bang la supernove - generează o 


cantitate de plutoniu atât de mare, încât poate spulbera 
jumătate de Univers în numai câteva secunde. 

Interlocutorul lui Pashelvi era un bărbat scund, cu păr 
negru. Avea pielea foarte închisă la culoare şi conduita 
vulgară a unui negustor de covoare din suk-urile arabe. 
Veşmintele occidentale reuşeau să-i camufleze originile 
medio-orientale. 

— Dacă nu v-aş cunoaşte personal ca pe unul dintre cei 
mai de încredere vânzători de armament din ţară, aş zice 
că vă bateţi joc de mine şi aş da ordin să fiţi aruncat într-o 
închisoare. 

— Nu mi-aş permite una ca asta, Excelenţă. Pot garanta 
pentru seriozitatea clientului meu. În plus, pentru asta stă 
mărturie şi prudenţa de care dă dovadă: a ţinut să 
precizeze că, deocamdată, discuţiile trebuie purtate în 
domeniul probabilităților. Oferta propriu-zisă se va 
concretiza în momentul în care clientul meu îşi va face o 
idee precisă referitoare la materialul pe care îl are de 
vânzare. 

— Şi cât ar urma să mă coste transportul? 

— Una peste alta, preţul va fi mai mult decât onest: un 
transport consistent de petrol la schimb şi o promisiune 
solemnă pe care sunt convins că nu i-o veţi refuza: aceea 
ca bombele fabricate din materialul radioactiv pe care vi-l 
va furniza el să fie folosite numai împotriva Imperiului 
Răului. 

— Voi face mai mult decât atât, bunul meu prieten: 
transmiteţi-i misteriosului dumneavoastră client că, în 
cazul în care tranzacţia noastră va fi dusă la bun sfârşit, 
vom folosi bombele ca să radem Israelul de pe faţa 
Pământului. 


Denver, 2007 


— Îmi pare rău că vă deranjez la o oră atât de târzie, 
domnule Breil. Numele meu este Deman van der Duick şi 
sunt finanţatorul unor cercetări pe care doamna Terracini 
le efectua în peşterile de la Ornolac-Ussat-les-Bains, din 
regiunea Languedoc. 

Tonul îngrijorat al bărbatului de la telefon nu era de bun 
augur. 

— S-a întâmplat ceva cu Sara, domnule van der Duick? 
întrebă Oswald, brusc alarmat. 

— Doamna Terracini a fost internată în comă la spitalul 
din Toulouse. Şi-a pierdut cunoştinţa în timp ce efectua o 
scufundare într-un lac subteran. Din fericire, printre 
turiştii care vizitau în clipa aceea Grotte des Chevaliers se 
aflau doi medici. Ghidul care o însoțea pe doamna 
Terracini mi-a povestit că cei doi urmăreau scufundarea 
acesteia şi şi-au dat seama imediat că ceva nu era în 
regulă, intervenind de urgenţă. Am găsit numărul 
dumneavoastră de telefon încercuit cu roşu în agenda ei şi 
m-am gândit că ar fi bine să vă anunţ personal de cele 
întâmplate. 

O jumătate de oră mai târziu, Oswald urca într-un taxi, 
îndreptându-se spre Denver International Airport. 

Toulouse se afla la cincisprezece ore de zbor distanţă de 
Denver. Deşi cu inima strânsă de îngrijorare, odată urcat 
în avion, Oswald începu să citească paginile din jurnalul lui 
Luca Raso pe care Sara apucase să i le trimită cu o seară 
înainte. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, mai 1976: 


Impactul cu solul a fost devastator. Amintirile mele sunt foarte 
confuze, dar înclin să cred că avionul DC3 s-a prăbuşit în flăcări după 
o agonie în ceruri care a durat câteva minute. 

Oricum, pot spune că mi-am dat seama ce se întâmplă şi că mi-am 
păstrat luciditatea până în momentul impactului. 


În mod curios, în timp ce pierdeam rapid din altitudine, în loc să fiu 
cuprins de panică m-am surprins gândindu-mă la bravura piloților care 
reuşiseră, în ciuda dezastrului general, să ţină aparatul într-un relativ 
echilibru. 

Am văzut coroanele copacilor apropiindu-se din ce în ce mai mult şi 
am perceput scrâşnetul metalic al fuzelajului sfârtecat de crengile 
uriaşe. Apoi, am simţit o lovitură puternică în creştetul capului şi 
probabil că am leşinat. 


Când mi-am revenit, am constatat că eram încă legat cu centura de 
scaun şi că mă aflam la cel puţin şase metri deasupra solului. Probabil 
că ramurile groase ale copacilor au atenuat impactul, iar protecţia 
oferită de spătarul rezistent al scaunului a făcut să nu fiu sfâşiat în 
cădere. 

Am privit de jur-împrejur. 

Scena era dezolantă: se părea că fuzelajul, cu forma sa 
aerodinamică, violase pădurea. Dârele sale incandescente trasaseră 
două linii înnegrite prin vegetaţia densă, asemenea marginilor unei 
răni uriaşe. Fuzelajul se deschisese ca o cutie de conserve, împrăştiind 
de jur-împrejur resturi de tot felul. 

Cât despre mine, aveam o tăietură profundă la frunte, iar capul şi 
hainele îmi erau năclăite de sânge închegat; totuşi, eram în viaţă şi nu 
păream să fi suferit răni grave. Preţioasa mea agendă se afla la loc 
sigur, în buzunar. Nu am avut nevoie de prea mult timp ca să-mi dau 
seama că eram singurul care scăpase cu viaţă din accident. Nici un 
geamăt, nici o chemare care să-mi fi semnalat prezenţa vreunui alt 
supravieţuitor. 


Mi-a fost mai greu decât anticipasem să cobor din copac. Mi-am dat 
seama că bătrânul DC3 nu era dotat cu sisteme moderne de 
semnalizare automată în caz de urgenţă: era posibil ca echipele de 
salvare să aibă nevoie de zile întregi până când aveau să mă găsească. 

Trebuia să mă descurc de unul singur... Dar cum? 

Am încercat să-mi pun gândurile în ordine, dar teama mă paralizase 
pe de-a-ntregul: eram singur într-o junglă întinsă cât toată Europa, 
neînarmat şi fără nici un instrument care să-mi permită să determin 
zona în care mă aflam. 

Nu făcusem decât câţiva paşi, când un clipocit cristalin mi-a atras 
atenţia. 

La numai cincizeci de metri de locul accidentului curgea o apă. Era 
un râu mic, comparativ cu uriaşul Amazon şi cu afluenții săi principali. 


Cursul râului a devenit cărarea mea: l-am urmat în speranţa că, mai 
devreme sau mai târziu, aveam să ajung într-o aşezare omenească. 

Înaintam cu greu prin vegetaţia deasă şi n-am observat că pe 
creanga de care mă sprijinisem cu mâna se afla un păianjen uriaş. 

Nu am simţit durerea muşcăturii: era ca şi cum, odată cu veninul, 
gângania îmi injectase şi un anestezic. După numai câteva secunde 
însă, mâna stângă a început să mi se umfle. Mi-am desfăcut cureaua şi 
cu ajutorul cuiului de la cataramă am tăiat pielea în zona muşcăturii. 
Mintea mi s-a înceţoşat, dar cu ultima scânteie de luciditate am 
început să sug sângele otrăvit. 

Când am deschis ochii, chipul bărbatului indio care mi-a apărut în 
faţă mi s-a părut a fi un miraj. Am simţit câteva braţe care mă ridicau 
de la pământ, apoi am leşinat din nou. 


Rio de Janeiro, 1976 


Am petrecut zece zile într-o colibă a tribului indios, pendulând între 
viaţă şi moarte. Faptul că încă mai trăiesc li-l datorez acelor oameni. 
Se aflau la vânătoare în pădure când au văzut avionul prăbuşindu-se. 
Dacă ei nu s-ar fi aflat acolo, astăzi cu siguranţă aş fi fost mort. In 
clipele acestea, camera de la Copacabana Palace mi se pare un colţişor 
de rai. 

Ţârâitul telefonului m-a făcut să tresar. 

— Luca, în toate zilele acestea mi-am făcut mari griji pentru tine, mi 
s-a adresat în engleză o voce cu melodioase inflexiuni latine. Am 
telefonat întruna la consulatul italian de aici, de la Rio. Nici nu-ţi 
imaginezi cât de bucuroasă sunt că eşti teafăr. 

— Şi eu, Alexandra, crede-mă pe cuvânt... i-am răspuns. 

Eram fericit s-o aud. 

— Cred că ar fi cazul să ne vedem. Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, 
Luca. 

Alexandra Oliveiro se afla deja în holul hotelului. Câteva minute mai 
târziu, a bătut la uşa camerei mele. Primul lucru pe care mi l-a spus a 
fost că discuţia noastră trebuia să rămână departe de urechi 
indiscrete. 

Nu-mi aminteam ca Alexandra să fi fost chiar atât de frumoasă! 

— Voi trece imediat la subiect, domnule Raso, mi-a spus tânăra 
braziliancă, aşezându-se pe fotoliul din faţa mea. Sunt convinsă că 
accidentul de avion în care aţi fost implicat nu a fost rodul întâmplării. 

— Ce vă face să credeţi asta? am întrebat-o eu, uluit. 


— Faptul că de douăsprezece luni fac investigaţii în cazul Neumann. 
Sunt agent al Mossadului. 

— Agent al Mossadului? Eram din ce în ce mai uimit. 

— Da. Strămoşii mei portughezi proveneau dintr-o veche familie 
evreiască şi au fost obligaţi să părăsească Portugalia. Mai întâi s-au 
refugiat la Anvers, apoi la Amsterdam. Asta se întâmpla pe la 
jumătatea secolului al XVI-lea. Unul dintre înaintaşii mei a emigrat în 
America de Sud. Dar familia mea nu a abandonat niciodată 
sentimentul de apartenenţă la rasa noastră strămoşească. Eu am fost 
crescută şi antrenată să devin spion şi în cele din urmă am fost 
racolată de unul dintre cele mai performante servicii secrete din lume. 
Acum vă voi relata câteva lucruri care, într-un fel sau altul, vă 
interesează în mod direct. Vreau însă să ştiţi de la bun început că v-aţi 
pune într-un mare pericol dacă veţi dezvălui spusele mele şi altcuiva. 
Iar eu nu cred că aş fi în măsură să vă protejez. 

— Dacă înţeleg bine, vreţi să spuneţi că, dacă într-o zi cadavrul meu 
va fi găsit pe plaja din Ipanema, dumneavoastră nu veţi fi putut face 
nimic ca să mă salvaţi. Aşa este? 

— Da, într-un fel sau altul chiar aşa stau lucrurile, domnule Raso. 
Din clipa aceasta noi doi suntem indisolubil legaţi, iar dumneavoastră 
veţi fi singurul care va avea cunoştinţă despre evoluţia investigaţiilor 
mele: am certitudinea că subiecţii aflaţi în vizorul meu au prieteni 
puternici peste tot. O simplă scăpare despre ancheta pe care o 
efectuez m-ar putea costa viaţa. 

Ajunsă într-o situaţie economică foarte precară, familia mea s-a 
văzut nevoită să dea piept cu imperiul construit în Brazilia de Erick 
Neumann. Acesta i-a făcut tatălui meu o ofertă imposibil de refuzat, 
completată cu ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Nu neg 
faptul că în spatele primelor mele investigaţii au stat resentimentele 
faţă de cel care, în realitate, ne deposeda de toate bunurile noastre. 
Însă în scurt timp am lăsat deoparte chestiunile de ordin personal: 
biografia şi activitatea lui Neumann meritau o atenţie specială. Şi 
totodată obiectivă. Prezenţa dumitale, domnule Luca, m-a obligat să-mi 
stopez cercetările şi îţi spun asta cu toate că ştiu că îţi datorez viaţa. 
Dacă n-ai fi fost dumneata, în seara aceea Neumann m-ar fi surprins 
scotocindu-i prin acte... 

Cuvintele Alexandrei mi se păreau replici din scenariul unui film de 
aventuri, dar am înţeles că tot ce îmi povestea era cumplit de 
adevărat. Am căzut de acord să ne tutuim. La urma urmelor, între noi 
era o „legătură indisolubilă“. 

Alexandra a scos din geantă un dosar voluminos. 


— Acum, urmăreşte-mă cu atenţie, Luca: te voi purta într-o călătorie 
până la rădăcinile Răului... Isaac Neumann, un foarte bogat negustor 
de ţesături şi tatăl lui Erick al nostru, a fost închis la Auschwitz în anul 
1940. Iar din lagărul de concentrare de acolo nu a mai ieşit niciodată. 
Mult mai controversat este însă destinul familiei sale - sau, mai bine 
zis, al unora dintre membrii acesteia. În ceea ce îl priveşte pe Erick, s- 
ar părea că, bucurându-se de protecţia unor înalţi reprezentanţi ai 
ierarhiei naziste, s-a înrolat sub un nume fals în Wehrmacht şi că s-a 
comportat cu onoare pe frontul rusesc înainte de a fi declarat dispărut 
în luptă. 

— Dar... există dovezi în acest sens? 

— Nu le-aş spune dovezi, ci mai degrabă o serie de supoziţii 
corelate, în măsură să schiţeze situaţia în ansamblul ei. 

Spunând acestea, Alexandra mi-a arătat două fotografii alb-negru: 
una cu un copilandru de vreo doisprezece ani, iar cealaltă cu un 
adolescent abia trecut de paisprezece ani. 

— Acesta este Erick Neumann. Te rog să te abţii de la comentarii. 
Ştiu foarte bine că fotografia unui copil nu este de prea mare folos 
atunci când vrei să afli identitatea unui bărbat trecut de şaptezeci de 
ani. Trebuie însă remarcate diferenţele somatice dintre Neumann al 
nostru şi copilandrul din fotografii. 

Apoi, Alexandra mi-a arătat copia unui afiş de epocă. I-am spus că 
amazoana stilizată de pe acel afiş era şi efigia celor de la Neumann 
Corporation. 

— Nu, Luca, nu e doar asta. Aceasta este o walkirie, fecioare 
războinice din agitata mitologie scandinavă care hotărau soarta 
bătăliilor şi care au devenit şi emblema multor batalioane ale celui de- 
Al Treilea Reich. „Operaţiunea Walkiria“ a fost şi numele de cod al 
unei tentative de asasinat a lui Adolf Hitler, puse la cale spre sfârşitul 
războiului. În orice caz, ai dreptate: este o figură foarte asemănătoare 
cu amazoana lui Neumann, dar care era la loc de cinste şi în 
simbolistica nazistă, ca şi în cea germană în general. Trebuie să ţinem 
cont de această coincidenţă. 

— O clipă... „Amazoana“ era şi numele scris pe dosarul din geanta 
de voiaj a lui Swazinski. Am observat asta când ne-au fost schimbate 
din greşeală gentile, la întoarcerea de la aeroport. 

— Ai reuşit să citeşti ce scria în dosar? m-a întrebat Alexandra. 

l-am observat dezamăgirea din priviri când i-am spus că nu 
avusesem timp să citesc nici măcar un rând. 


— Să mergem mai departe. Mi-aş dori ca încrederea pe care ţi-o arăt 
destăinuindu-ţi propriile secrete să fie răsplătită cu o sinceritate pe 
măsură din partea ta. 

Nu am vrut să mă gândesc la semnificaţia acelor cuvinte şi i-am 
făcut semn să continue. 

— Apropo de Swazinski, a spus, arătându-mi o altă fotografie. Aici 
au fost surprinşi doi bărbaţi: unul mai tânăr, celălalt mai în vârstă, 
care stă cu spatele. 

Bărbatul aflat cu faţa spre obiectivul aparatului de fotografiat era 
Moshe Swazinski, mâna dreaptă a lui Erick Neumann. 

— Instantaneul a fost surprins la Verbania, în Italia, în anul 1951. 
Bărbatul care discută cu tânărul Swazinski se numea Walther 
Frederick Schellenberg şi a fost mai întâi şeful Gestapoului, apoi, din 
1942, al RSHA. Secretele deţinute de Schellenberg s-au dus cu el în 
mormânt: a murit la Torino, la un an după cei s-au făcut pe ascuns 
aceste fotografii. 

Pe măsură ce vorbea, Alexandra îmi arăta şi alte fotografii cu fostul 
ofiţer nazist. Dar mie îmi fusese suficientă prima dintre ele ca să-l 
recunosc pe Schellenberg: era acelaşi bărbat a cărui poză îngălbenită 
de vreme o păstra Swazinski în portmoneul din geanta de voiaj. 

— Să luăm act, aşadar, şi de această ciudăţenie: un evreu care 
discută amical cu unul dintre călăii săi, păstrându-i fotografia printre 
amintirile cele mai dragi. Pe de altă parte, din datele aflate în posesia 
noastră rezultă că nu a existat nici o familie cu numele Swazinski 
deportată în lagărul de la Buchenwald. Este adevărat şi că, adesea, 
listele deportaților au fost incomplete, dar toate coincidenţele acestea 
ridică mari semne de întrebare. 

Apoi, Alexandra a scos din dosar o altă fotografie. 

— Acesta este un Kapo din lagărul de la Mauthausen. Fotografia 
înfăţişa un bărbat în uniformă de deţinut care târa după el un cadavru 
descărnat, folosindu-se de o cange mare de fier. 

— Incă de la bun început, din 1933, naziştii s-au gândit să-i 
înregimenteze pe cei mai violenţi deţinuţi de drept comun care se 
găseau în număr mare în fetidele puşcării germane. Aceşti deținuți- 
gardieni au devenit protagoniştii celor mai îngrozitoare atrocități din 
lagărele de concentrare. Le era îngăduită o mare libertate de mişcare 
şi beneficiau de numeroase privilegii. 

— Acesta, a continuat noua mea prietenă arătându-mi o altă 
fotografie, este acelaşi bărbat, aşa cum arăta optsprezece ani mai 
târziu, când a fost descoperit de vânătorul de nazişti Simon 
Wiesenthal. 


Aveai nevoie de multă imaginaţie şi trebuia să fii un bun fizionomist 
ca să-ţi dai seama că cele două fotografii înfăţişau unul şi acelaşi 
personaj. Ochii fioroşi din prima fotografie deveniseră migdalaţi în cea 
de-a doua, nasul avea cu totul alt profil şi chiar şi ovalul feţei părea 
modificat. 

— Chirurgia plastică poate face minuni. Dacă fostul călău de la 
Mauthausen nu s-ar fi dat singur de gol în cursul unei conversații cu 
un agent infiltrat de-al nostru, probabil că nici chiar un om cu 
experienţa lui Wiesenthal nu ar fi izbutit să-l identifice. Domnul acesta 
devenise un respectabil şi onest negustor de vite în Chile, dând uitării 
trecutul. Nu uita un lucru, Luca: posibilităţile economice ale naziştilor 
erau aproape nelimitate, de vreme ce toţi evreii deportaţi erau 
deposedaţi de propriile bunuri. Şi, în multe cazuri, aceste bunuri erau 
într-adevăr semnificative. Toţi s-au înfruptat din ele cu ambele mâini 
şi, chiar dacă felia cea mai mare le era destinată celor din înalta 
ierarhie şi cauzei lor aberante, firimiturile rămase pentru membrii 
trupelor SS Totenkopf, Kapo şi gărzile ucrainene le-ar fi garantat 
acestora o viaţă lipsită de griji odată războiul încheiat. Au fost milioane 
de evrei deportaţi: şi un singur dinte de aur prelevat de la fiecare ar fi 
însemnat o cantitate care ar fi putut rivaliza cu rezerva federală a 
americanilor aflată la Fort Knox. Deportații erau oameni deznădăjduiţi, 
dispuşi să facă orice, nu ca să-şi câştige libertatea, dar măcar să aibă 
parte de o masă caldă şi o pătură. 

Ştiu că ţi-am dat o serie de informaţii aparent fără nici o legătură 
între ele şi că toate dovezile de care dispun nu sunt altceva decât... 
simple indicii, dar crede-mă pe cuvânt, Luca: toate duc în aceeaşi 
direcţie. La mijloc nu e vorba de o răzbunare personală sau de o 
revanşă, ci pur şi simplu vreau să se facă dreptate. Unul dintre cele 
mai sumbre capitole ale istoriei mai prezintă şi astăzi multe aspecte 
obscure, iar eu sunt convinsă că încă nu s-a terminat totul. Sunt foarte 
mulţi cei care au rămas nepedepsiţi. Misiunea pe care mi-am asumat-o 
este foarte dificilă şi cere devotament, dar poate contribui la aflarea 
adevărului. Mă simt obligată să fac asta pentru milioanele de bărbaţi, 
femei şi copii care cer de dincolo de viaţă să li se facă dreptate. 

incetul cu încetul începeam să înţeleg. 

— Vrei să spui că în spatele imperiului lui Neumann se află un grup 
de criminali nazişti scăpaţi de judecata Aliaților? am întrebat-o. 

— Da, Luca, dar asta nu e tot. Sunt convinsă că acum, după treizeci 
de ani de letargie, Răul e pe cale să iasă din nou la lumină. N-o să 
reuşească nimeni să-mi scoată din cap ideea că accidentul avionului a 
fost unul premeditat, pus la cale pentru a elimina o persoană 


incomodă, care ştie prea multe. Nu-mi este însă limpede ce mare 
secret ai reuşit tu să afli pe durata sejurului la Residencia. Eşti sigur 
că nu ai să-mi spui nimic despre „dosarul Amazoana“? 

— ţi repet, Alexandra: nu am reuşit să citesc nici măcar un rând din 
dosarul acela. 


PARTEA A PATRA 


„Într-o grotă îi este sălaşul 

abia mângâiat de-o adiere de vânt, 

acolo era un veşmânt cu care l-am îmbrăcat 
ca să-l conduc nu departe, 

într-o temniţă săpată în piatră.“ 


WOLFRAM VON ESCHENBACH 


La Tarasque 


34 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


— Mulţumesc, zeule Hosh, pentru că ne-ai scăpat de 
ameninţarea davaarilor, rosti regele Athor, îngenuncheat 
în faţa altarului din Templul Sacru. Cu capul plecat, îşi 
continuă rugăciunea: Mulţumesc, zeule Hosh, pentru 
pacea care domneşte acum peste poporul meu. Mulţumesc 
pentru că mi-ai dat-o pe Dehal, cu zâmbetul ei senin, şi 
pentru că mi-ai dat copii sănătoşi şi puternici. 

Apoi făcu cale întoarsă prin galeria secretă spre sala 
mare a peşterii, decorată cu desene. Il strigă pe fiul cel 
mare, Sar. Băiatul îi alergă în întâmpinare. Cu greu l-ar fi 
putut recunoaşte cineva în el pe copilul de-o şchioapă care 
cu ani în urmă, în aceeaşi peşteră, făcea primii săi paşi. 
Sar avea picioare lungi şi musculoase şi braţe vânjoase. 
Athor era convins că fiul său avea să devină un vânător 
iscusit. De altfel, nu peste multă vreme avea să-i fie 
dedicată ceremonia de iniţiere în vânătoare. 

Ce repede trece timpul, constată Athor. 

Uriaşa sală subterană care îi adăpostise pe el şi pe Dehal 
pe vremea când erau nişte bieţi fugari îl primea acum pe 
cel mai mare dintre cei cinci copii ai lor, iar cel de-al 
şaselea se pregătea şi el să vină pe lume. Dehal dusese 
sarcinile celor trei băieţi şi două fete cu voioşie şi 
entuziasm, fără să se confrunte cu problemele de care se 
plângeau alte femei. La fel stăteau lucrurile şi cu cel de-al 
şaselea copil: sarcina nu-i afectase cu nimic lui Dehal 
robusteţea fizică şi nici spiritul său puternic. 


Athor hotărâse deja că Sar avea să-i urmeze la tron, 
motiv pentru care îl ducea deseori la peşteră, aşa cum 
procedase şi tatăl său cu el: băiatul trebuia să înveţe să se 
comporte cu înţelepciune în locul în care se afla Templul 
lui Hosh. 

În mod straniu, în dimineaţa aceea, în timp ce se 
pregătea să-şi ducă din nou fiul la peşteră, Dehal încercase 
să-l facă să se răzgândească: nu ştiuse să-i spună de ce, 
însă invocase unele presimţiri sumbre. 


Karesh îşi examină îndelung oribila cicatrice: deşi 
trecuseră mulţi ani, căpetenia davaarilor nu reuşea să se 
împace cu durerea pe care i-o provoca unui bărbat lipsa 
virilităţii. 

Privi apoi spre tânăra pe care o luase în coliba lui de 
câteva zile: era încă o copilă, iar plăcerea pe care o simţea 
posedând-o era fără margini. În plus, fata nu schiţase nici 
măcar un gest de dezgust la vederea organului său mutilat. 

Karesh îşi aminti de ziua în care Dehal - blestemul zeului 
Hosh să cadă asupra ei! - îl adusese în starea aceea. 
Aceeaşi zi în care bărbatul blestematei vrăjitoare Dehal 
decimase tribul davaarilor, obligându-l pe el, regele 
Karesh, să scape cu fuga, însoţit de numai câţiva 
supraviețuitori. 

Ajunseseră pe ţărmul mării, păcăliseră câțiva pescari şi îi 
uciseseră. Lăsaseră în viaţă unul singur, care, sub 
ameninţarea suliţelor, îi condusese pe davaari până în 
apropierea propriului sat. Când omul îşi îndeplini misiunea 
pentru care fusese cruțat, Karesh se lepădase de el, 
înfigându-i cu mâna lui cuțitul între coaste. 

Paza aşezării era asigurată de câţiva bătrâni fără vlagă şi 
de un tânăr pescar rănit în luptă. 

Davaarii atacaseră în plină zi. 


Tânărul rănit, bătrânii şi copiii fuseseră măcelăriți, iar 
femeile închise într-o colibă. Erau opt de vârstă matură şi 
trei copile. Acestea din urmă fuseseră tributul cuvenit 
căpeteniei, păstrate pentru momentele când acesta avea 
poftă să se distreze cu prizonierele. 

Din ziua aceea, luna răsărise şi scăpătase de multe ori, 
anotimpurile se succedaseră unul după altul. Davaarii se 
stabiliseră în satul pescarilor, schimbând şi obiceiul 
locului: pescuitul fusese înlocuit cu vânătoarea, artă în 
care oamenii lui Karesh se considerau de neîntrecut. 

Odată cu trecerea anilor, femeile se supuseseră încetul 
cu încetul atotputerniciei arogante a uzurpatorilor. 

Fetişcana care îi fusese alături lui Karesh în ultimele zile 
se apropie agale de el. Era goală, iar pielea ei mătăsoasă 
atinse ca o mângâiere spinarea brăzdată de cicatrice a 
războinicului. 

Karesh se întoarse brusc spre ea, chiar în clipa în care 
fata, cu degetele strânse pe mânerul unui pumnal, ridica 
braţul ca să-l lovească. 

— Mi-ai ucis tatăl şi i-ai mâncat inima. Mori, ucigaşule! 

Karesh o prinse de încheieturi, strângând-o ca într-un 
cleşte, din ce în ce mai puternic, până când fata se văzu 
obligată să dea drumul cuţitului din mână. 

— Ai dreptate, femeie: ţi-am ucis tatăl şi m-am hrănit cu 
puterea lui. Chiar dacă un pescar are prea puţin curaj pe 
care să-l poată transmite regelui davaarilor. Să vedem, în 
schimb, ce-mi poţi oferi tu. 

Şi, spunând acestea, Karesh culese pumnalul de jos şi-l 
împlântă senin în gâtul tinerei. Apoi îi sfâşie pieptul şi îi 
scoase inima care încă mai palpita. 


Dehal scoase un țipăt şi se ridică brusc în capul oaselor: 
în somn, viziunea lamei de cuţit care pătrundea în carne 


fusese atât de limpede, încât i se părea că simte încă 
durerea rănii. 

— Alt vis de-al tău, Dehal? o întrebă Athor. 

— Da. L-am văzut pe Karesh înjunghiindu-mă. Mi-e 
teamă, Athor. O mare primejdie pluteşte asupra noastră, 
simt asta. 

Athor îşi îmbrăţişă femeia, încercând s-o liniştească. 
Apoi spuse: A 

— Ai dreptate. In toţi anii aceştia de linişte şi pace, 
spectrul lui Karesh nu mi-a dat pace niciodată. Am ştiut 
întotdeauna că nu mă voi bucura cu adevărat de viaţă 
împreună cu poporul meu decât în clipa în care voi încheia 
conturile cu el. 

Apoi tăcu o vreme, chibzuind, şi, în cele din urmă, vorbi 
din nou. De data aceasta rosti doar câteva fraze, hotărâte. 

— De câţiva ani buni un întreg sat de pescari lipseşte de 
la ceremonia solstițiului de vară. În fiecare an am sperat în 
zadar să-i văd venind din nou sus, la pog. Acum însă nu mă 
mai pot preface că nu s-a întâmplat nimic: a venit vremea 
să plec, Dehal, iar dacă bănuielile mele se adeveresc, voi 
încheia războiul cu Karesh. O dată pentru totdeauna. 


35 


Anglia, 1218 


— Ne caută peste tot, spuse Marie-Louise, 
înspăimântată. Nu ştiu cum o să reuşim să ne pierdem 
urma, dar sunt încredinţată de un lucru: alături de tine, 
moartea nu poate fi decât dulce. 

— Nădăjduiesc, îi răspunse Aymon, muşcând lacom din 
pâinea pe care tânăra femeie tocmai o cumpărase, 
nădăjduiesc ca Dolbert să creadă că avem intenţia să 
ajungem în sudul Angliei pentru a ne întoarce în Franţa... 
Să nu-şi închipuie că, de fapt, noi o vom apuca pe drumul 
spre nord. Pe de altă parte, nu o putem lăsa în voia sorții 
pe Sarya. Şi ea a fost acuzată că ar fi complicea noastră şi 
riscă pedeapsa cu moartea. 


Portul fluvial al oraşului Bristol era epicentrul traficului 
comercial cu Irlanda. 

Hanul în care Aymon locuia împreună cu Sarya se găsea 
la câţiva paşi de chei. Aymon îi spuse lui Marie-Louise să 
rămână ascunsă între zidurile unei vechi case părăsite: 
prudenţa nu era niciodată suficientă atunci când doi fugari 
acuzaţi de uciderea unui senior hoinăreau prin comitat. 

— Juraţi-mi că vă veţi întoarce, spuse Marie-Louise cu 
voce frântă de emoție, ţinându-l de mână. 

— Vă jur pe onoarea mea, domniţă. Haideţi, capul sus, 
nu spuneţi prostii, mă voi întoarce în câteva ore, o luă 
peste picior Aymon, mimând că îngenunchează în faţa ei. 


Feţele lor se apropiaseră până când îşi simţiră răsuflarea 
unul altuia. Rămaseră preţ de o clipă privindu-se în ochi, 
apoi buzele lor se uniră într-un prim şi pasional sărut. 

— Dacă procedaţi aşa, puteţi să fiţi încredinţată că nu vă 
voi părăsi niciodată. 

— Te iubesc, Aymon. Te iubesc dintotdeauna. 

— Şi eu te iubesc, din prima clipă în care te-am văzut. 
Acum însă, lasă-mă să plec ca s-o salvez pe femeia care mi- 
a ţinut loc de mamă în toţi aceşti ani. Apoi ne vom întoarce 
cu toţii în Franţa. 


O ploaie fină şi insistentă transformase ulițele în tarini 
noroioase, înecate de apă. Aymon păşea cu capul acoperit 
şi privirea în pământ. Când îi zări pe cei doi oşteni care 
făceau de strajă la uşa hanului, avu un presentiment 
sumbru. 

Temerile sale fură confirmate câteva minute mai târziu, 
când Pell ieşi din han trăgând-o după el pe Sarya legată cu 
brățări de fier de un lanţ. Femeia avea faţa însângerată şi 
şchiopăta. Aymon simţi cum îl cuprinde furia. 

Ceva mai încolo îl zări pe bărbatul pe care îl auzise 
vorbind în han despre uciderea contelui de Old Sarum. Cu 
un aer mulţumit, îşi număra monedele de aur pe care le 
ţinea în palmă: preţul denunţării lui şi a Saryei. 

— Mişcă-te, târâtură! strigă Pell, trăgând de lanţ. Aymon 
îşi dădu seama că opt bărbaţi înarmaţi până-n dinţi erau 
prea mulţi pentru un singur om. Grupul se puse în marş. 
Tânărul se întoarse la iubita lui Marie-Louise şi după un 
timp îi ajunseră din urmă pe oamenii lui Pell, urmărindu-i 
de la distanţă. 


— Aşteaptă-mă aici, şopti Aymon la urechea fetei, 
arătându-i câteva tufişuri dese. Apoi dispăru ca o umbră în 
beznă. 


Oamenii lui Pell îşi făcuseră tabăra la numai câţiva metri 
în faţa lor. Aymon îl zări pe oşteanul lăsat de strajă şi îl 
surprinse atacându-l din spate, izbindu-l în ceafă cu garda 
sabiei sale akinakes. 

Deodată, o văzu pe Sarya: zăcea întinsă pe-o parte, cu 
ochii larg deschişi. Se aplecă asupra ei, îi rosti în şoaptă 
numele şi o scutură uşor. În zadar. O întoarse pe spate şi 
înţelese: femeia preferase să moară înfigându-şi un ţăruş 
în inimă decât să fie supusă umilinţelor şi violenţelor 
oamenilor lui Dolbert. 

— Veţi plăti scump pentru asta! murmură printre dinţi 
tânărul, reprimându-şi cu greu un urlet de furie şi 
blestemându-se pentru că-şi abandonase mama adoptivă. 

Pell se îndreptă spre liziera pădurii, căutând un loc 
ascuns. 

Se pregătea să-şi lase pantalonii în vine când din spatele 
unui tufiş auzi o voce şoptită. 

— Tu eşti, Aymon? 

— Da! îi răspunse tot în şoaptă perfidul Pell. Marie- 
Louise ieşi din desiş. 

— Oşteni, la arme! strigă în clipa următoare Pell, 
imobilizând-o. Am prins-o pe asasină. Am nevoie de voi 
aici. Şi fiţi cu ochii-n patru: celălalt trebuie să fie... 

Lovitura pe care o primi în ceafă îl amuţi pe loc, făcându- 
l] să se prăbuşească fără cunoştinţă la pământ. 

Oamenii săi însă fuseseră alarmaţi şi alergau acum cu 
armele scoase spre lizieră. 

Ţinând-o de mână pe Marie-Louise, Aymon se repezi spre 
calul lui Pell. Dintr-o lovitură, se debarasă de straja care îi 
ieşise în faţă, îşi ajută logodnica să sară în şa, îşi făcu loc 
în spatele ei şi se îndepărtară în galop. 


Corabia acostase la un chei secundar al portului de pe 
râul Avon. Ieşirea în larg se anunţase pentru următoarea 


oră şi toţi membrii echipajului erau ocupati cu încărcarea 
ultimilor saci de marfă. Profitând de confuzia de pe chei şi 
de pe punte, Aymon şi Marie-Louise urcară la bord sărind 
peste parapet. Zăriră o trapă deschisă şi se aruncară în 
întunericul calei de mărfuri. Aterizară în siguranţă pe 
câţiva saci de grâu. 

Aymon nu-şi putea da seama cât timp dormise între sacii 
de grâne din cală. Se trezi sub atingerea moale a mâinilor 
calde care îi mângâiau pieptul. 

Cu ochii închişi, bărbatul primi lacom sărutul femeii. 
Abia atunci deschise ochii: lângă el, Marie-Louise era 
goală. 

Indrăzneala ei îl tulbură şi îl excită în acelaşi timp. 

— Aici? o întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

— De ce nu? Ar putea fi singura noastră ocazie, răspunse 
ea, sărutându-l din nou. 

Aymon simţi crescându-i năvalnic dorinţa, în vreme ce 
Marie-Louise îl conducea în josul pântecelui umed şi cald. 

Spinarea tânărului se arcui brusc, iar femeia îşi deschise 
şi mai mult picioarele, primindu-l în ea. 

Se iubiră o noapte întreagă, ca şi cum ar fi vrut să 
recupereze tot timpul pierdut până atunci. Într-un târziu, 
istoviţi şi fericiţi, adormiră. 

Imbrăţişaţi, încă dormeau în clipa când marinarii îi 
descoperiră şi dădură alarma. 


— Cum de aţi avut îndrăzneala să vă îmbarcaţi 
clandestin pe corabia mea? tună vocea comandantului, 
privindu-i sinistru pe sub sprâncenele  încruntate 
ameninţător. Ştiţi că pedeapsa pentru clandestini este 
moartea? 

— Ştiu bine ce spune legea, comandante Colter, 
răspunse Aymon înfruntând privirea celuilalt. 


— Tu... tu mă cunoşti? Ia să te văd mai de-aproape... Da, 
chipul tău îmi este familiar... spuse Colter cercetându-i 
trăsăturile. 

— Sunt fiul cambuzierului căruia William de Longespee i- 
a salvat viaţa după bătălia navală de la Damme. Vă mai 
amintiţi de mine? 

— Bineînţeles! exclamă Colter, studiind garda sabiei 
akinakes pe care oamenii săi i-o confiscaseră lui Aymon. 
Îmi amintesc bine şi de arma aceasta. Chiar eu i-am 
vândut-o contelui de Old Sarum. La fel de bine îmi mai 
amintesc şi că tatăl tău m-a făcut să înghit un pumn de 
viermi! mai adăugă piratul, stârnind hohotele de râs ale 
marinarilor. Apoi continuă, pe un ton ameninţător: În orice 
caz, cambuzier sau nu, acum nu eşti decât un pasager 
clandestin, iar pedeapsa pentru tine este moartea. _ 

— Aşteaptă, comandante Colter! spuse Aymon. [i 
mărturisesc că ne aflăm în posesia unor informaţii care s- 
ar putea dovedi foarte folositoare şi care te vor pune într-o 
lumină favorabilă în faţa mai-marilor tăi. 

— Şi care ar fi acestea, dacă nu ţi-e cu supărare? întrebă 
Colter, ironic. 

— Aş prefera să-ţi vorbesc între patru ochi despre asta, îi 
răspunse Aymon. 

Schiţând sarcastic o plecăciune, Colter arătă spre uşa 
cabinei sale. 

— Cred, spuse Piratul cu un aer gânditor, după ce îi 
ascultă povestea, că trebuie să vorbeşti cu prinţul William 
în persoană. Eşti norocos şi de data aceasta, cambuzierule: 
prinţul se află într-o vizită în Irlanda, dar se va întoarce în 
Anglia peste câteva zile chiar cu această corabie. 

Oraşul Port Lâirge era situat în sud-estul Irlandei. 
Aparţinea regatului Angliei din Anul Domnului 1171, când 
Henric al II-lea debarcase pe insulă, proclamând Port 
Láirge şi Dublin oraşe ale Coroanei. 


William de Longespee urcă pe punte la primele ore ale 
dimineţii. La puţin timp după plecarea spre Anglia, Aymon 
şi Marie-Louise fură primiţi în audienţă. 

— Ceea ce mi-aţi povestit este foarte grav. Numai că, din 
păcate, nu există dovezi care să vă susţină acuzaţiile... 
spuse prinţul William. 

— Ne-am gândit şi la acest aspect, domnul meu, şi, dacă 
aveţi răbdare să mă mai ascultați... îi spuse Aymon celui 
de-al treilea conte de Old Sarum, fiul nelegitim al regelui 
Henric al II-lea. 


— Ce ar putea să vrea de la noi fiul din flori al regelui? îl 
întrebă Pell pe Dolbert. 

— De unde vrei să ştiu? Din când în când, William de 
Longespee îşi anunţă vizita la Old Sarum. De obicei, vine 
să golească vistieria sau să ceară bărbaţi vânjoşi pentru 
flota sa. De data asta însă nu vom ceda: comitatul nostru 
şi-a plătit deja dările, concluzionă Dolbert. 


Old Sarum era în sărbătoare. Platoul din faţa castelului 
era plin de tarabe, ca într-o zi de târg. Muzicanţi şi 
saltimbanci îşi etalau îndemânarea până şi în cel mai 
retras ungher. Cu stindarde şi gonfaloane expuse la loc de 
cinste, cu toţii aşteptau sosirea Marelui Amiral, care 
apărase cu onoare graniţele regatului. 

William de Longespee purta mantie albă peste armură. 
Călărea în fruntea unui pâlc de şaizeci de oşteni. Avea 
capul descoperit şi îi saluta cu braţul ridicat pe locuitorii 
strânşi pe marginea uliţelor în întâmpinarea sa. 


Pell dădu să se ridice din pat. Dolbert îl îmbrăţişă 
încercând să-l reţină, însă amantul său îl îndepărtă cu un 
gest repezit. 


— Trebuie să mă întorc în camera mea: vrei să ne 
descopere? Unde mai pui că nu sunt nici măcar cavaler, 
spuse Pell, trăgându-şi pantalonii. Ce-or să spună dacă vor 
afla că te iubeşti cu un ofiţer oarecare? 

Din cuvintele bărbatului răzbătea sarcasmul. 

— Mâine îi voi cere prinţului să te numească cavaler. 
Acum însă mai stai puţin cu mine, te rog. 

Pell cedă insistențelor amantului şi se băgă din nou în 
pat lângă el. 

Ajunseseră aproape de apogeul plăcerii când, deodată, 
un zgomot rupse violent vraja. 

— Ia te uită ce atmosferă de familie avem aici! exclamă o 
voce bărbătească în spatele lor. N 

Aymon intrase în camera contelui de Old Sarum. In 
mâini ţinea o arbaletă încordată, în vreme ce sabia 
akinakes îi atârna la şold. 

— Tu?! exclamă Pell, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Privirea sa căută în grabă sabia pe care o lăsase la 
picioarele patului când se dezbrăcase. 

— Da, eu, te miră? spuse Aymon. Eu zic că e mai bine să 
rămâneţi pe loc şi să nu scoateţi nici un cuvânt: arbaleta 
aceasta e nerăbdătoare să dea drumul săgeţii. 

În timp ce vorbea, Aymon se dădu într-o parte, făcându-i 
loc lui Marie-Louise să intre în cameră. 

— Secretul tău va ajunge la urechile tuturor, Dolbert, 
spuse ea sarcastică. Ştiu că ai fi fost în stare de orice ca să 
nu-ţi afle nimeni pasiunile perverse şi patima desfrâului. 
Acum însă nu te mai poţi ascunde. 

Pell se repezi să-şi culeagă de jos sabia, dar Aymon se 
dovedi mai rapid decât el: săgeata porni cu un zgomot sec. 

Pell se încovoie brusc şi căzu la podea, cu răsuflarea 
tăiată. Sângele începu să curgă şiroaie din rana adâncă din 
pântece. 


— lar acum, între noi doi, Dolbert, spuse Aymon, 
întorcându-se spre contele care, ghemuit într-un colţ al 
patului, tremura ca varga. Tu şi cu Pell l-aţi ucis pe tatăl 
tău şi ne-aţi învinovăţit pe mine şi pe Marie-Louise de 
crimă. Recunoşti? 

Dolbert îl privea îngrozit, fără să scoată nici un cuvânt. 

— Mărturiseşte, Dolbert, altfel îţi retez căpăţâna. Sabia 
akinakes şuieră prin aer trecând la câteva degete de 
beregata nobilului. 

În clipa aceea, Dolbert izbucni într-un plâns isteric şi, 
printre lacrimi, începu să vorbească. 

— EI! El a fost! strigă arătând spre trupul prăbuşit la 
podea al amantului său. Pell a fost cel care a pus la cale 
totul şi m-a obligat să vă acuz pe voi doi, sugerând că aţi fi 
fost amanți. El mi-a ucis tatăl, deşi eu m-am opus din toate 
puterile. 

— Blestematule! Cum îndrăzneşti să spui una ca asta? 
bâigui Pell, ridicându-şi cu greu capul. Chiar tu ai 
împlântat cuțitul în gâtul tatălui tău, bestie, pentru ca apoi 
să sărbătoreşti învestitura în calitate de conte. Da, eu ți- 
am sugerat planul, dar tu l-ai pus în aplicare cu mult 
entuziasm. 

Apoi, locotenentul lui Dolbert îşi lăsă capul pe spate şi-şi 
dădu ultima suflare. 

— Am auzit suficient, rosti vocea imperioasă a lui 
William de Longespee, care ascultase totul din spatele uşii 
deschise. Apoi, le porunci oamenilor săi: Gărzi, arestaţi-l 
pe contele de Old Sarum. 


— Coşmarul nostru s-a sfârşit... vom începe o viaţă nouă, 
îi spuse Marie-Louise bărbatului pe care îl iubea. 

Prora corabiei străpungea cu fermitate întinderea 
albastră şi calmă a mării. Coastele Franţei se zăreau din ce 
în ce mai aproape. 


— Nu ştiu dacă s-a sfârşit cu adevărat, Marie-Louise. În 
ţinuturile noastre se mai duce şi acum un război absurd 
între creştinii Bisericii Romei şi cei care nu gândesc la fel 
ca ei, fie că aceştia sunt catari sau nu, răspunse Aymon, 
trecându-şi braţul pe după umerii ei. 

— Aha, catarii. Tu le-ai îmbrăţişat religia, nu-i aşa? 

— Viaţa nu mi-a lăsat timp să mă gândesc la religie. Dar 
bunicul meu, Beaufort de Daigne, făcea parte din rândul 
catarilor şi a luptat pentru crezul său până la moarte. În el 
mi-am pus toată nădejdea, încrederea şi afecțiunea. Poate 
că acesta a fost şi motivul pentru care am devenit 
păstrătorul unui mare secret al catarilor. 

— Despre ce secret e vorba, Aymon? 

— Nu ştiu cu certitudine, poate că nu e decât o legendă, 
însă bunicul mi-a lăsat o hartă cu ajutorul căreia se poate 
ajunge în locul unde se spune că este ascunsă o armă atât 
de puternică, încât poate ucide pe loc o oaste întreagă. 

— Mi se pare a fi una dintre istorisirile acelea care, 
transmise din gură în gură, ajung să devină nişte 
fantasmagorii. Şi cum se face că nimeni nu s-a folosit încă 
de o armă cu asemenea puteri? 

— Bunicul meu Beaufort îmi spunea că este cu neputinţă 
să fie mutată din ascunzătoare fără ca aceia care încearcă 
s-o facă să nu fie loviți de o forţă mortală. Nu există 
apărare împotriva ei. 


Languedoc, 1218 


În semn de recunoştinţă pentru demascarea complotului 
de la Old Sarum, William de Longespee îi dăruise lui 
Aymon o grămadă consistentă de monede de aur. Cu 
acestea, tânărul îşi cumpărase o mică moşie în apropiere 
de Villefloure, pe pământurile care aparținuseră odată 
familiei sale, înainte de a fi fost confiscate de cruciați. 


Acolo, Marie-Louise şi Aymon începură o nouă viaţă, 
uniţi în dragostea lor nemărginită. 

O dată la două zile, se duceau în piaţa din Villefloure, 
unde toată lumea îi întâmpina cu bucurie: legumele şi 
fructele de pe pământul lor deveniră în scurtă vreme 
printre cele mai apreciate din oraş şi din întreaga regiune 
Val di Daigne. Însă, cu excepţia acestor întâlniri periodice 
cu comunitatea din Villefloure, cei doi duceau o viaţă 
retrasă: nici Aymon, nici Marie-Louise nu mergeau 
vreodată la slujba de duminică şi nu participau la târgurile 
şi serbările populare. Duceau o existenţă solitară pe mica 
lor moşie, bucurându-se de pasiunea lor comună: adesea, 
seara, Aymon îşi încânta femeia iubită cu muzica lui 
măiastră. Îşi cumpărase o vielă la care compunea melodii 
noi, pline de pasiune. 

Singurul lucru din trecutul său pe care Marie-Louise tinu 
să-l păstreze fu actul de căsătorie care o legase de contele 
Dolbert de Old Sarum. 

— În felul acesta, spunea ea zâmbind, le voi putea spune 
fiilor noştri că se trag din neamul unei contese. 


Languedoc, 1241 


Trecură anii. Copiii pe care Marie-Louise şi Aymon şi-i 
doriseră cu ardoare nu veniră pe lume, dar nu-şi 
deplânseră soarta: aşa le fusese hărăzit. 

Viaţa lor decurse liniştită şi senină până în ziua în care 
parohul din Villefloure se stinse din viaţă. Bătrânul părinte 
Pierre se dovedise un preot bun şi înţelept. Aymon era 
convins că acesta bănuise care era adevărata sa identitate, 
chiar dacă trecuse mult timp de când familia sa nu mai 
deţinea senioria ținutului. 


De fiecare dată când se întâlniseră, părintele Pierre îl 
salutase cu căldură şi nu-i pusese niciodată întrebări 
incomode. 

În ceea ce-i privea, Marie-Louise şi Aymon nu simţiseră 
nevoia să se dedice nici unui crez religios: trăiau în pace şi 
simplitate, nepăcătuind nici după regulile Bisericii Catolice 
sau ale religiei catare, fiind încredinţaţi că Dumnezeu avea 
să-i primească la El atunci când avea să le vină ceasul să 
părăsească această lume. 

Părintele Pierre se stinse discret, în linişte, într-o noapte 
de vară. 

Păstoritul sufletelor din tumultuoasa regiune Languedoc 
părea să fie foarte importantă pentru mai-marii clerului 
catolic: parohia Villefloure fu încredinţată unui nou preot 
la numai câteva zile de la moartea părintelui Pierre. 


Noul paroh sosi la mica moşie spre prânz într-o 
cabrioletă. O zări pe Marie-Louise făcând căpiţe de fân. 

Părintele Fabron îşi arăta toţi cei cincizeci de ani ai săi, 
fiind exact contrariul energicului şi bonomului său 
predecesor: înalt şi uscat, îşi frământa tot timpul mâinile 
cu o nervozitate inexplicabilă. Era mereu încruntat, iar 
ochii înguşti îi dădeau un aer bănuitor şi plin de difidenţă. 
Părul era cenuşiu şi drept, tăiat rotund în jurul capului, cu 
tonsură în creştet. 

— Bună ziua, Marie-Louise. Domnul fie cu tine, zise 
preotul, binecuvântând-o cu semnul crucii. 

Dând ascultare unui impuls niciodată reprimat, Marie- 
Louise se închină. Apoi se întrebă cum se făcea că preotul 
îi ştia numele. 

— Sunt părintele Fabron, noul paroh din Villefloure, 
spuse prelatul. Fac un tur prin regiune, ca să-i cunosc pe 
toţi credincioşii parohiei noastre. Soţul tău este acasă, 
Marie-Louise? 


— Nu, Aymon e la câmp. Să ştiţi că moartea părintelui 
Pierre ne-a îndurerat foarte mult. Odihnească-se în pace! 

— Odihnească-se în pace, repetă Fabron, făcându-şi din 
nou semnul crucii. 

Intre timp, femeia apucă din nou viguros coada furcii, 
continuând să adune fânul. Parohul o privi un timp 
scrutător. 

— Părinte, dacă doriţi, puteţi aştepta în casă, i se adresă 
la un moment dat Marie-Louise. Aymon, bărbatul meu, 
trebuie să sosească dintr-un minut în altul. 

— Spune-mi, Marie-Louise, de curiozitate: unde v-aţi 
cununat? În registrele bisericii nu am găsit nicăieri numele 
voastre, de parcă nici unul din voi nu a primit vreuna 
dintre tainele noastre bisericeşti, inclusiv contractul 
nuptial. 

— La Béziers... ştiţi, noi nu suntem de prin părțile 
acestea... spuse Marie-Louise, nădăjduind că stânjeneala 
care o cuprinsese brusc nu fusese observată. Ne-am 
căsătorit la Béziers, amândoi ne-am născut acolo, părinte. 

— Foarte bine, copila mea. Prin locurile acestea trebuie 
să fim mereu cu băgare de seamă, să nu avem de-a face cu 
adepţii diavolului: erezia catară s-a întins aproape peste 
tot. Şi trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă că şi voi 
aparţineţi acelei secte de fii ai Satanei... 

— Nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa asta, părinte, 
se auzi o voce hotărâtă în spatele său. Nu suntem decât 
nişte lucrători paşnici ai pământului care trăim cu frica lui 
Dumnezeu şi în respectul legii. 

Marie-Louise scoase un suspin de uşurare: întrebările 
preotului şi privirea lui sfredelitoare îi dăduseră fiori reci. 

— Tu eşti Aymon, presupun, spuse părintele Fabron 
ridicându-şi privirea spre noul-venit. 

— Ca să fim mai exacti, părinte, sunt Aymon, cetăţean 
liber, proprietarul acestui petic de pământ care, cu voia lui 


Dumnezeu şi prin truda noastră, ne oferă preţioasele sale 
roade. 

— Aşa e, am auzit vorbindu-se în sat de calitatea 
deosebită a produselor tale, Aymon... Aymon... un nume 
nobil prin părţile astea. Nu-i aşa că Aymon se numea şi 
nepotul ultimului senior de Val de Daigne, cel căruia 
oştenii sfântului nostru papă i-au confiscat toate bunurile? 
Îmi amintesc că acest Aymon, pe vremea aceea doar un 
băieţandru, a reuşit să scape de oamenii lui Simon de 
Montfort. Trebuie să fi fost o pradă prețioasă, de vreme ce 
pe capul lui s-a pus o recompensă substanţială. Cred că 
astăzi ar trebui să aibă vârsta ta, Aymon. 

— N-am auzit povestea aceasta, părinte. Noi suntem 
oameni simpli... 

— Aşa e... Oameni simpli... repetă părintele Fabron, 
fixând preţ de o clipă cu privirea viela pe care Aymon o 
aşezase într-un colţ, pe prispa casei. 


Marie-Louise şi Aymon discutară îndelung despre strania 
vizită a parohului. Apoi, zilele trecură, iar strania 
curiozitate a părintelui Fabron fu dată uitării. 


Conform obişnuinţei, într-una din zile, Marie-Louise îl 
însoţi pe Aymon în oraş, ca să vândă fructe şi legume 
recoltate de pe pământul lor. 

Aymon se întreţinu o vreme cu un bătrân meşteşugar. La 
un moment dat, începură să vorbească despre noul paroh 
din Villefloure. 

— Spre deosebire de blândul părinte Pierre, acest 
Fabron are înfăţişare de copoi şi curiozitate de inchizitor, 
spuse Aymon, ştiind că interlocutorul său era o persoană 
apropiată religiei catare. 

— Mda, inchizitorii... răspunse meşteşugarul, clătinând 
din cap. Tratatul de la Paris de acum câţiva ani le-a dat 


mână liberă. Acum au voie să pună în practică, în numele 
lui Dumnezeu, orice samavolnicie asupra oricărui cetăţean 
al Franţei. 

În anul 1229 fusese semnat un acord care, sub pretextul 
menţinerii ordinii şi a suprimării ereziilor, le permitea 
oamenilor papei de la Roma şi ai regelui Franţei să 
administreze aşa-zisa justiţie religioasă. lar în acele 
vremuri, justiţia religioasă avea un singur nume, capabil 
să-l îngrozească chiar şi pe cel mai fidel credincios: 
Tribunalul Inchiziției. 

Aymon îşi dădu seama că mersese prea departe într-o 
discuţie care ar fi putut deveni destul de periculoasă. Nu 
era deloc prudent pentru el să se expună făcând anumite 
afirmaţii, şi cu atât mai puţin într-un loc public. 

— Trebuie totuşi remarcat, spuse el pe un ton conciliant, 
că uneori tot răul e spre bine: de exemplu, această 
cruciadă nedeclarată a Bisericii împotriva catarilor 
devenise la un moment dat un război prin care nobilii din 
nord au încercat să pună stăpânire pe regiunile 
meridionale. Acum, cel puţin, regiunea noastră nu mai este 
zguduită de un război fără sens. Eu cred că, odată cu 
restituirea de către fiul lui Simon de Montfort a bunurilor 
confiscate de tatăl său de la nobilimea locală şi odată cu 
pacea instituită între senioriile din sudul Franţei şi 
Biserica Catolică, se anunţă şi pentru noi vremuri mai 
liniştite. 

— Eşti foarte încrezător, Aymon: uiţi că acordurile acelea 
au consfințit trecerea nobilelor pământuri ale Occitaniei în 
mâinile inchizitorilor. Inchizitori care găsesc în preoţi de 
teapa părintelui Fabron cei mai credincioşi aliaţi. lată, se 
spune că Fabron ar fi venit de la Beziers cu un alai întreg 
de oşteni după el ca să aresteze câţiva eretici periculoşi 
care cică încă s-ar mai ascunde în regiunea noastră. 

— De la Beziers, zici? 


Aymon simţi că-i îngheaţă sângele. 

Marie-Louise intră în casă şi puse pe masă coşul mare 
plin cu de-ale gurii. 

Părintele Fabron îi apăru brusc în faţă, materializat 
parcă din neant, ca o fantasmă. Agita cu frenezie o foaie 
făcută sul, fluturându-i-o lui Marie-Louise prin faţa ochilor. 

— lată dovada apartenenţei voastre la secta adepților 
Satanei! strigă el, roşu la faţă, desfăşurând în faţa ochilor 
femeii actul de căsătorie dintre ea şi contele din Old 
Sarum. Aici scrie că aţi fost soţia unui nobil englez. Iată 
motivul pentru care căsătoria ta cu Aymon nu este 
menţionată nici în arhivele bisericii mele, nici în cele de la 
Béziers. Şi sunt încredinţat că voi aparţineţi sectei 
catarilor şi că practicaţi vrăjitoria şi ritualuri prin care să 
vă atrageţi favorurile Satanei. 

— Ce tot vorbeşti acolo, părinte? Şi cum de ţi-ai permis 
să pătrunzi pe ascuns pe proprietatea mea? Afară! leşi 
afară! strigă Marie-Louise revenindu-şi din starea de 
surprindere. 

De unul singur, pirpiriul Fabron nu ar fi constituit un 
adversar pe măsura lui Marie-Louise, o femeie robustă şi 
puternică. 

În clipa aceea însă, patru oşteni înarmaţi cu halebarde se 
iţiră din obscuritatea camerei: până atunci stătuseră 
ascunşi chiar acolo, între zidurile casei. 

— Eşti arestată, Marie-Louise. Şi îl vom aresta şi pe 
bărbatul cu care trăieşti în păcat. Cred că Aymon al tău 
are multe să ne spună despre misterioasele lui origini... 

Săgeata emise un sunet sec, urmat imediat de bufnitura 
provocată de trupul unuia dintre oşteni care se prăbuşise 
fără viaţă la pământ. 

Când Aymon vorbi, arbaleta era din nou încordată şi o 
altă săgeată era pregătită să scoată din luptă un al doilea 
halebardier: 


— Există o hibă, părinte, în planul tău atât de bine pus la 
punct: soţia mea şi cu mine nu avem nici o intenţie să vă 
urmăm. 

Cea de-a doua săgeată şuieră scurt şi se înfipse în 
coapsa altui oştean. 

— Aş fi putut să-i ucid pe toţi cei patru oameni din 
escortă, Fabron, dar n-am făcut-o. Luaţi-vă răniții şi plecaţi 
de aici. Vom face şi noi la fel. Şi vă pot încredința că nu ne 
veţi mai vedea niciodată. 

— Piei, Satană! striga întruna preotul, cuprins parcă de 
un acces de demenţă, continuând să-şi agite furibund 
crucifixul şi înaintând spre colţul camerei în care se aflau 
Aymon şi Marie-Louise. 

Ceilalţi priveau scena încremeniţi. 

— Stai pe loc, părinte! îl avertiză Aymon, scoţându-şi 
sabia akinakes. Nu faci altceva decât să ne condamni din 
nou la surghiun şi clandestinitate. Fii mulţumit cu această 
promisiune a mea. Altminteri... altminteri nu vă va fi deloc 
bine nici unuia dintre voi. 

Nu şi-ar fi închipuit niciodată că preotul putea fi capabil 
de atacuri surprinzătoare. Dar se înşelase: cu o mişcare 
fulgerătoare, Fabron o înşfăcă pe Marie-Louise, ţinând-o 
strâns în faţa sa ca pe un scut, ameninţând-o cu crucifixul 
de argint pe care îl ţinea ca pe un pumnal. 

— Nu face nici o mişcare, Aymon! Altminteri femeia cu 
care trăieşti va muri străpunsă de semnul Domnului. lar 
voi, nătărăilor, de ce staţi şi vă uitaţi? Veniţi şi ajutaţi-mă, 
le spuse preotul celor doi halebardieri rămaşi în picioare. 

Aymon nu mai stătu nici o clipă pe gânduri. 

Cu o singură mişcare a mâinii şi privindu-l în ochi pe 
Fabron apucă sabia de vârf, apoi braţul său făcu o mişcare 
circulară şi lama se auzi şuierând, rotindu-se o singură 
dată prin aer. 


În secunda următoare, lama se înfipse până la jumătate 
în ţeasta păstorului de suflete, drept între ochi. 

Fabron rămase imobil preţ de o clipă, cu ochii holbaţi şi 
cu sabia akinakes ţintuită în frunte, după care o slăbi din 
strânsoare pe Marie-Louise şi se prăbuşi la pământ. 

Aymon se dovedi mai rapid decât oştenii din escorta 
preotului: trase sabia din capul lui Fabron şi se pregăti să-i 
înfrunte. 

Unul din ei se avântă într-un asalt cu halebarda, dar 
lama sabiei akinakes pară lovitura chiar sub tăiş, pe coada 
de lemn. Apoi şuieră din nou sinistru prin aer, retezând 
beregata atacatorului. 

Îngrozit, ultimul halebardier rămas ieşi pe uşă şi o rupse 
la fugă, încredințat că ţăranul acela era însăşi 
personificarea Diavolului. 

Aymon şi Marie-Louise strânseră câteva lucruri mai de 
preţ şi se urcară în grabă în căruţă. 

Trebuiau să se grăbească: în scurt timp, oşteanul care 
fugise avea să dea alarma şi să se întoarcă cu întăriri. 

În dorinţa de a se îndepărta cât mai repede de casă, 
Aymon biciui cu furie catârul, silindu-l să alerge până la 
extenuare. 

— Mergem la Foix, îi spuse el femeii de lângă el. 
Domeniul se află încă în stăpânirea rudelor mele care, din 
câte ştiu, nu s-au plecat niciodată în faţa lui Simon de 
Montfort şi a oamenilor lui. 

Peste noapte poposiră la un han sărăcăcios de pe malul 
râului Hers. În apropiere era tras pe uscat un bac: în 
schimbul câtorva monede, plutaşul avea să-i treacă peste 
râu a doua zi. 

Se îmbarcară în zori. Plutaşul manevra cu siguranţă o 
vâslă lungă şi groasă, opunând-o curentului râului. Din 
când în când îşi ridica privirea, fixându-i curios pe cei doi 
pasageri. 


Platforma de lemn înainta pe direcţia trasată de o funie 
întinsă între cele două maluri. Exista şi o a doua funie, 
mobilă, legată de un dispozitiv rotitor de pe mal, la care 
trăgea un măgar numai piele şi os. 

Când ajunseră la jumătatea drumului, plutaşul le vorbi: 

— Sunt încredinţat că voi sunteţi, deşi au trecut mulţi ani 
de atunci. Tu eşti Aymon, iar tu Marie-Louise, doi dintre 
elevii stăpânului meu de odinioară, maestrul Puyol, 
odihnească-se în pace. Nu vă amintiţi de mine? Eu sunt 
Marcel, servitorul lui Puyol. Aymon, eu sunt cel care te-a 
dus la Bahram şi nevasta lui în ziua când ai fost obligat să 
fugi din Carcassonne. 

— Ba cum să nu, Marcel, bineînţeles că îmi amintesc, îi 
răspunse Aymon zâmbind. Mi-ai salvat viaţa atunci. 

Plutaşul roşi plin de mândrie. 

— N-am făcut decât să urmez porunca unui stăpân 
înţelept şi bun, aşa cum a fost Puyol. Câţiva ani mai târziu 
a fost luat şi aruncat în temniţă de oamenii lui Simon de 
Montfort. Nu l-au judecat niciodată, dar a murit în carceră. 
Sunt foarte fericit să vă văd din nou şi să ştiu că nu aţi 
căzut în mâinile Inchiziției. 

În clipa aceea, un cor de strigăte se ridică de pe malul pe 
care tocmai îl părăsiseră. 

Un pâlc numeros de oşteni încerca să atragă atenţia 
plutaşului. 

— Pe voi vă caută? îi întrebă Marcel pe cei doi de lângă 
el. 

— Ei, bine, da, răspunse Aymon. Asta ne e soarta... să 
fim la voia celor puternici... 

— Nu vreau să ştiu nimic mai mult, Aymon. V-am 
cunoscut bine pe amândoi şi nu am nici o îndoială asupra 
onestităţii voastre. Las' pe mine... 

Marcel se duse la pupa, îşi duse mâinile pâlnie la ureche 
şi strigă în direcţia oştenilor: 


— Nu aud ce spuneţi! Termin cursa şi mă întorc imediat 
să vă iau. 

Apoi, ignorând protestele şi amenințările celor de pe 
mal, se întoarse către ajutorul său de pe partea cealaltă a 
râului, strigându-i să îndemne asinul să tragă mai cu spor. 

Câteva minute mai târziu, Aymon şi Marie-Louise 
debarcară cu tot cu căruţă pe malul opus. 

— Hei, fir-ar să fie, vin acum! strigă Marcel, mişcând 
cârma în aşa fel încât să îndepărteze din nou podul plutitor 
de mal. 

Apoi, cu un gest rapid, strecură rama lungă pe sub 
scripetele fixat pe punte şi scoase funia de pe cursor. 
Depărtându-se de direcţia trasată, bacul începu să 
plutească în derivă, dus de curent, în ciuda gesturilor 
teatrale de deznădejde ale lui Marcel. 

Scăpată de sub control, pluta fu dusă de apele râului 
Hers, oprindu-se într-un târziu la câteva sute de metri în 
aval de locul în care o aşteptau cei care îi urmăreau pe 
Aymon şi Marie-Louise. 

Oştenii îl ajunseră din urmă şi urcară imediat pe punte, 
în vreme ce Marcel se scuza umil pentru nefericita 
întâmplare, încercând să-l îmbuneze pe conducătorul 
grupului. 

— Vă cer iertare, domnia voastră, dar funia a ieşit din 
locaşul ei, provocând dezastrul. Însă dacă oamenii domniei 
voastre îmi vor da o mână de ajutor, în două sau trei ore 
vom reuşi să reparăm drăcia asta şi să ajungem pe malul 
celălalt. 

Când, în cele din urmă, oştenii izbutiră să traverseze 
râul, Aymon şi Marie-Louise se aflau deja în siguranţă, la 
porţile oraşului Foix. 

O soartă crudă îl aştepta însă pe Marcel: acuzat că a 
ajutat să fugă un eretic, fu arestat pe loc şi deferit 
Tribunalului Inchiziției. 


36 


Germania, sfârşitul anilor '30 


Pe măsură ce treceau zilele, Otto Rahn, sub acoperirea 
aşa-zisului prizonier Otto Raush, îi câştiga tot mai mult 
încrederea lui Kurt Filcher, inginerul specializat în 
hidraulică arestat de Gestapo sub acuzaţia de orientări 
filobolşevice. 

Într-o dimineaţă, după ce supraveghetorul se îndepărtă 
de locul unde el şi Filcher lucrau cot la cot, Rahn îi spuse 
colegului său de celulă: 

— La noapte, Kurt. O s-o facem la noapte. Maşina de 
gunoi va staţiona câteva minute în spatele popotei. 
Containerul camionului ar trebui să fie prevăzut cu fund 
dublu, iar noi ne vom ascunde acolo. Odată ajunşi la 
groapa de gunoi, vom găsi un mijloc de transport care ne 
va duce în Franţa. 

— Să sperăm că va merge totul ceas. Totuşi, nu-mi dau 
seama cum de ai reuşit să organizezi totul atât de bine, 
Otto. 

— Ţi-am mai spus-o: familia mea ştie să se descurce, iar 
un subofițer de aici, din lagăr, s-a dovedit foarte sensibil 
la... hm... spiritul nostru întreprinzător. Acum însă hai să 
recapitulăm planul. 


Soldatul se apropie de camion şi răscoli cu baioneta 
printre gunoaie, răzuind cu vârful acesteia fundul de metal 
al containerului. 


— Nimic de semnalat, domnule Oberscharfuhrer, raportă 
el. Apoi adăugă, dezgustat: Cu excepţia acestei duhori care 
va rămâne pe arma mea vreme de o săptămână. 

După ce îi transportă pe evadaţii ascunşi în cala fetidă 
cale de câţiva kilometri, camionul se opri. 

Când coborâră, cei doi nu avură timp nici măcar să-şi 
dezmorţească picioarele: un bărbat în vârstă, cu gesturi 
bruşte şi  neprietenoase, le întinse câteva haine 
sărăcăcioase, dar curate, bani în diverse valute şi 
documente false. 

Apoi, omul îi împinse grăbit spre un al doilea camion. 
Rahn şi Filcher se ascunseră sub fundul fals al 
containerului, într-un spaţiu atât de îngust, încât abia le 
permitea să stea întinşi, fără să poată face nici o mişcare. 

Bărbatul umplu camionul cu câteva coşuri cu legume şi 
verdeţuri, apoi porni la drum. 

După alte zece ore de drum, cei doi evadați văzură din 
nou lumina zilei. Ajunseseră la periferia vestică a 
Zurichului. 


Languedoc, sfârşitul anilor '30 


Trei zile mai târziu, doi eleganţi excursionişti înaintau 
sprijinindu-se în bastoane de-a lungul văii Ariège. 

— „aici e toată cheia misterului, Raush, spunea Filcher. 
Unde să fi dispărut cu toţii? Se spune că în tipul asediului 
castelului Montsegur sute de catari s-au refugiat în aceste 
peşteri. 

— Exact, iar la Montségur mai erau baricadate alte circa 
trei sute de oameni, adăugă Otto Rahn. 

— Nici un document al vremii nu relatează ce s-a 
întâmplat, de fapt, cu toţi oamenii aceia. Probabil că nici 
unul nu a mai ieşit viu de acolo, spuse Filcher, arătând 
spre două scobituri carstice din care ţâşnea apă. Nu cred 


că e prea greu să închizi căile de ieşire din astfel de 
peşteri: e suficient să blochezi cursurile subterane de apă, 
inundând astfel grotele. 

Rahn mimă indiferenta, dar, în realitate, îşi dădu seama 
că Filcher dezlegase în câteva cuvinte misterul care îl 
chinuise toată viaţa. 

— Rahn! Otto Rahn! se auzi în clipa aceea de la înălţime 
o voce tinerească şi puternică de bărbat. 

Pe vârful unei stânci se profila silueta masivă a lui 
Mandement. 

— Nu mă  recunoaşteţi, domnule Rahn? Sunt 
Mandément. Cel care în urmă cu câţiva ani v-a pus la 
podea cu un croşeu de dreapta... Voiam să vă spun că nu 
am nici un fel de resentimente pentru... 

— Vă înşelaţi, domnule. Este adevărat că mă cheamă 
Otto, însă numele meu de familie este Raush şi, cu toate că 
distanţa la care vă aflaţi nu mă face să fiu foarte sigur, nu 
cred că am plăcerea să vă cunosc. 

— Atunci scuzaţi-mă, probabil că într-adevăr m-am 
înşelat. Ştiţi dumneavoastră, de la o vârstă se mai întâmplă 
şi aşa ceva... Memoria începe să-ţi joace feste... 

— Nu face nimic, domnule. O zi bună, i-o tăie scurt Otto 
Rahn, îndreptându-se spre intrarea în Grotte des 
Chevaliers, în vreme ce Mandement se întoarse şi îşi 
continuă drumul. 

Când ajunseră înăuntru, Filcher îl întrebă brusc: 

— De ce omul acela te-a strigat Rahn? 

— M-a confundat cu altcineva, se mai întâmplă. 

— Şi totuşi acel Mandement părea foarte sigur pe el. Şi 
se părea că-l cunoaşte foarte bine pe acest Otto Rahn. Un 
simplu caz de omonimie? insistă Filcher, de data aceasta 
cu un aer ameninţător. Cred că a sosit vremea să dăm 
cărţile pe masă, Otto Raush - sau Rahn, cum preferi. Cine 
eşti tu, de fapt? Mai întâi mă implici într-o evadare 


rocambolescă, organizată până la cel mai mic amănunt, 
apoi un francez te strigă pe un alt nume decât cel pe care 
îl cunosc eu... 

Filcher îşi încleştă pumnii: Otto avea un fizic fragil şi nu 
i-ar fi fost deloc greu să-l facă una cu pământul. 

Brusc, ca într-un număr de iluzionism, în mâna lui Rahn 
apăru un pistol. Glonţul îl lovi în mijlocul frunţii, Filcher 
căzând la pământ fără viaţă. 

„Mai bine aşa, îşi spuse Otto. Oricum, dragul meu 
Filcher, nu-mi mai erai de nici un folos.“ 

Din cauza grabei cu care mersese, Mandement gâfâia 
când ajunse la singurul telefon public din Ornolac. Răsfoi 
câteva file din agenda de buzunar şi formă un număr. 

Câteva minute mai târziu, Marcel Sarraut, şeful 
serviciilor de securitate franceze din regiune şi editorul 
cotidianului La Depeche du Midi din 'Toulouse, puse jos 
receptorul încântat: Otto Rahn se întorsese în valea 
Ariège. 

La rândul său, bărbatul formă un alt număr de telefon şi 
îşi avertiză cel mai bun agent, Carla Jeogeres Núñez, să fie 
gata de acţiune: lupul singuratic venise din nou să-şi caute 
prada prin peşterile din Ornolac. 


Berlin, sfârşitul anilor '30 


Reinhard Heydrich era un bărbat viclean şi iscoditor. 

— Acest... acest cercetător, îi mărturisi el unui apropiat, 
acest Otto Hahn e o minte înfierbântată şi nimic mai mult. 
Nu şi-a ascuns niciodată aversiunea faţă de spiritul nazist, 
iar anul trecut, în iulie, a ajutat-o pe colaboratoarea sa Lise 
Meitner, o evreică, să emigreze clandestin în Elveţia. Însă 
în domeniul său este un adevărat geniu: de exemplu, peste 
câteva zile va efectua un experiment pe care el l-a definit 
„fracţionarea  radiu-bariu-mezotoriu“. Sunt convins că 


cercetările lui Hahn vor fi în măsură să deschidă noi 
orizonturi pentru ştiinţă. 

Pe 17 decembrie 1939, în urma reuşitei acestui 
experiment, Hahn avea să aducă la cunoştinţa întregii lumi 
faptul că produsese o „explozie“ a nucleului de uraniu, 
fracţionându-l în nuclei atomici de greutate medie. 

Bineînţeles că înalţilor exponenţi ai partidului nazist nu 
le puteau scăpa numeroasele aplicaţii pe care le putea 
avea această inepuizabilă sursă de energie. Visul lui Hitler 
de a cuceri lumea se putea împlini. 

În zilele acelea, în Berlinul Fiihrerului începea era 
atomică. 


Languedoc, sfârşitul anilor '30 


Otto Rahn ieşi din Grotte des Chevaliers cu o expresie 
radioasă pe chip: trecuseră alte câteva luni de cercetări 
extenuante, îngreunate şi de faptul că nu avusese curaj să 
se cazeze în împrejurimi. Datoriile acumulate pe vremea 
activităţii sale falimentare de proprietar de hotel încă îl 
mai urmăreau, aşa că îşi închiriase o cameră la o pensiune 
din centrul oraşului Toulouse, făcând zilnic naveta spre 
valea Ariege cu un autobuz vechi, care scotea vălătuci 
denşi de fum negru pe serpentinele abrupte ale munţilor. 

Acum, întorcându-se la Toulouse, Otto Rahn stătea pe 
unul din scaunele din spatele autobuzului, cu un zâmbet 
mulţumit întipărit pe faţă. Pradă euforiei, nu-i acordă nici o 
atenţie femeii cu chipul acoperit de un voal negru care 
stătea în primele rânduri. În schimb, Carla Jeogeres Núñez 
nu-l scăpase nici o clipă din ochi, nici chiar atunci când 
Rahn se oprise la telegraful public din Toulouse şi 
expediase un mesaj la o adresă din Berlin. 

Arătându-i funcţionarului  legitimaţia de agent al 
serviciilor secrete franceze, Carla obținuse o copie a 


telegramei. Nu înţelesese pe de-a-ntregul textul scris în 
limba germană, însă aflase o oră şi un loc de întâlnire: 16 
martie 1939, la Soll, la poalele muntelui Wilden Kaiser. 


Roma, sfârşitul anilor '30 


„Părintele principilor şi al regilor, cârmuitorul Lumii pe 
Pământ, vicarul Mântuitorului nostru, către care se 
îndreaptă lauda şi slava noastră, acum şi-n vecii vecilor.“ 

Rostind formula ritualică, întâiul cardinal-diacon înălţă 
tiara împodobită cu trei coroane şi o aşeză pe fruntea lui 
Eugenio Pacelli. 

Noul papă, Pius al XII-lea, se arătă la fereastra palatului 
apostolic din piaţa San Pietro şi pronunţă primul său 
discurs în calitate de reprezentant al lui Hristos pe 
Pământ. În rugăciunea lui către Cel de Sus ceru un singur 
lucru: să dăinuiască pacea în lume. 

— Pace! repetă Sfântul Părinte, desfăcându-şi braţele. 

Probabil că în ziua aceea de 2 martie 1939, Domnul se 
gândea la alte lucruri. Ceea ce avea să se întâmple după 
acea zi nu avea nici cea mai mică legătură cu ideea de 
pace. 


Berlin, sfârşitul anilor '30 


Cu o expresie prietenoasă pe chip, părintele Roeller îi 
întinse mâna lui Reinhard Heydrich, care se ridică să-i vină 
în întâmpinare, răspunzându-i călduros strângerii de mână 
şi zâmbindu-i cordial. 

— Ce mai spun noii dumneavoastră superiori de la Roma, 
părinte? îl întrebă Heydrich. 

— Eugenio Pacelli, noul papă - Pius al XII-lea - este un 
fin cunoscător al naţiunii noastre, Herr Heydrich, răspunse 


preotul, încercând să nu facă afirmaţii hazardate. Sunt 
încredinţat că va trata orice problemă cu precauţia 
necesară. 

— lertaţi-mă că îmi permit să fac o observaţie, 
monseniore Roeller, replică şeful Gestapoului, care ştia ca 
nimeni altul să se transforme într-o fracțiune de secundă 
dintr-un gentleman rafinat într-un adversar mai veninos 
decât o viperă. Mi s-a spus că nu aveţi o relaţie prea bună 
cu papa Pacelli. 

— Ca să fiu sincer, Herr Heydrich, recunosc că nu ne 
întâlnim foarte des. Dar asta nu înseamnă nimic: între 
mine şi papa Pacelli nu a existat niciodată vreo dispută 
importantă. Şi, în orice caz, trebuie să admit faptul că Pius 
al XII-lea este o persoană foarte inteligentă... 

Heydrich îi făcu semn să continue. 

— ...şi din acest motiv cred că ştie foarte bine cât de 
important este rolul meu în acest moment: eu sunt puntea 
de legătură între Sfântul Scaun şi cel de-al Treilea Reich. 
Nu cred că şi-ar putea permite să nu-mi asculte sfaturile. 

— Apreciez logica dumneavoastră, monseniore Roeller. 
Acum însă cred că e timpul să trecem în biroul Excelenței 
Sale, Fuihrerul: nu se cuvine să întârziem. E nerăbdător să 
vă întâlnească şi aşteaptă acest moment chiar din clipa în 
care aţi plecat la Roma, pentru audiența cerută papei: nu e 
un secret faptul că Adolf Hitler nu-l prea are la inimă pe 
Eugenio Pacelli, şi asta încă de pe vremea nunţiaturii 
acestuia aici, în Germania. 


Tirol, sfârşitul anilor '30 


Wilden Kaiser se înălța maiestuos deasupra văilor 
Tirolului cu toată măreţia celor două mii cinci sute de 
metri ai săi. De jur-împrejurul orăşelului Söll tronau culmi 
încărcate de un strat gros de zăpadă. 


Otto Rahn trase adânc în piept aerul tare al munţilor. 

Începuse să ningă din nou, dar fulgii deşi de zăpadă nu 
puteau să-l împiedice să-şi facă lunga plimbare cotidiană. 

Ajunsese la Söll cu două zile înainte de data fixată pentru 
întâlnirea cu Himmler şi avea de gând să se bucure deo 
scurtă vacanţă. 

Ceea ce intenţiona să-i comunice Reichsfuihrerului era 
rezultatul unei vieţi de studiu, cercetări, privaţiuni, 
angoase şi primejdii de tot felul. Dar până la urmă reuşise: 
din punctul său de vedere, secretul catarilor fusese 
dezlegat. Mai avea de pus la punct câteva detalii, dar 
acestea erau mai cu seamă de ordin practic. 

De acum încolo, trebuiau realizate lucrări de anvergură 
în interiorul peşterilor, lucrări care cu greu ar fi putut 
trece neobservate. Acest gen de probleme trebuiau 
rezolvate de Himmler, a cărui putere nu avea limite. 

Bocancii de munte se afundau în zăpada proaspătă, iar 
Rahn se văzu nevoit să-şi pună paletele pentru a putea 
merge mai departe. Se simţea împlinit şi împăcat, şi se 
bucura de priveliştea de vis din jurul său. 


Carla Jeogeres Núñez îl urmărise pas cu pas pe Otto 
Rahn, fără să-l scape din ochi nici o secundă. Când 
ninsoarea deveni prea deasă, iar vizibilitatea se reduse 
îngrijorător, agenta contraspionajului francez se văzu 
nevoită să grăbească pasul pentru ca zăpada să nu acopere 
urmele prăzii sale. 

Deodată, Rahn auzi cu claritate în spatele său zgomotul 
unei crengi frânte. Cu mâna dreaptă se asigură că 
revolverul era la locul său, la centură. Atingerea patului de 
lemn al armei avu darul să-l liniştească. 

Se ghemui la adăpostul trunchiului gros al unui brad şi 
rămase în aşteptare: oare îl urmărea cineva sau fusese 
vorba de o sălbăticiune? 


Carla Jeogeres Núñez îl zări şi se ascunse la rândul său, 
punând la cale un plan. 

Rahn ieşi din ascunzătoare încet, cu prudenţă. 
Convingerea că nu era ameninţat de nici un pericol 
începea să-şi facă loc în mintea lui, când, deodată, o 
lovitură puternică în ceafă îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. 

Carla nu pierduse timpul: se apropiase pe furiş de 
german şi îl lovise cu patul pistolului în cap. Se aplecă spre 
el şi îi deschise gura. Îi ridică limba, ţinând-o cu două 
degete, apoi îi introduse acul unei seringi în zona 
sublinguală. 


Londra, sfârşitul anilor '30 


Kater ştia că atunci când amiralul Sinclair îl convoca în 
biroul său de comandant în funcţiune al MI6 urma să i se 
încredinţeze o misiune aproape imposibil de dus la 
îndeplinire. Însă în ziua aceea îl aştepta o surpriză 
autentică. De cum se aşeză pe scaun, amiralul îi arătă o 
serie de fotografii ale unei vile din secolul al XIX-lea, în 
arhitectura căreia se amestecau în efecte incredibile 
stilurile victorian, Tudor şi baroc olandez. 

— Se numeşte Bletchley Park şi şi-a luat numele de la 
orăşelul Bletchley, îi spuse amiralul Sinclair. Nu 
intenţionez să vă povestesc acum amănunte ale istoriei 
sale care debutează undeva, la începutul secolului al XVIII- 
lea. Vă voi spune doar că proprietatea a fost vândută de un 
nobil scăpătat unui antreprenor care intenţiona s-o dărâme 
din temelii. Aşa că m-am gândit că ar fi bine s-o cumpăr. 

— Excelentă alegere, domnule. Sunt convins că vă veţi 
simţi foarte bine la Bletchley Park alături de familia 
dumneavoastră, îi răspunse Kater, din ce în ce mai uimit 
de confidenţele pe care superiorul său - un bărbat, de 
altfel, foarte rezervat - i le făcea. 


— Dacă vreţi să spuneţi că voi, cei cu care lucrez, aţi 
devenit familia mea, atunci pot să vă dau dreptate, 
domnule Kater. De fapt, am hotărât să mut la Bletchley 
Park întregul centru de decriptare Station X, pe care îl veţi 
conduce începând de astăzi. 

Kater în privi înmărmurit. 

— Sunt... sunt onorat, domnule. Nu nădăjduiesc altceva 
decât să nu înşel aşteptările dumneavoastră şi ale întregii 
naţiuni. Adevărul este că navigăm în ape din ce în ce mai 
tulburi şi mai periculoase. 

— Aşa este, domnule Kater. Şi lucrurile vor sta din ce în 
ce mai rău atât timp cât Marea Britanie nu se hotărăşte de 
partea cui va merge pe viitor. Dacă vom continua să ne 
aliem o dată cu Stalin, altă dată cu Hitler - aşa cum am 
procedat până acum -, nu vom face altceva decât să 
alimentăm starea generală de confuzie şi dezordinea din 
ţară. In ceea ce mă priveşte, ştiţi foarte bine că nu îi 
simpatizez deloc pe nazişti. Apropo... Am informaţii că 
ducele de Kent şi-a reluat legăturile... hm... mai puţin 
ortodoxe... 

— Despre ce fel de legături vorbiţi, domnule? Nu aş vrea 
să par lipsit de respect, însă urmărindu-l de-a lungul 
timpului pe fratele mai mic al Maiestăţii Sale, am avut 
ocazia să constat că dumnealui are „legături“ de toate 
tipurile... 

— Se pare că ducele se află în contact aproape 
permanent cu Rudolf Hess, mâna dreaptă a lui Hitler. N-ar 
fi rău dacă l-aţi mai ţine o vreme sub observaţie. 

Kater înţelese că, de fapt, ordinul acela însemna o nouă 
serie de urmăriri şi pânde. Pe de altă parte însă era 
conştient şi de faptul că, încredinţându-i-se o misiune 
deosebit de delicată, superiorul său îi arăta o încredere 
totală. 


Aşa cum obişnuia de multă vreme, în seara aceea Kater 
desenă un portativ pe o coală de hârtie şi transcrise notele 
şi cuvintele vechiului cântec medieval, pe care ajunsese să- 
l cunoască pe de rost. Se opri asupra disonanţelor, apoi 
clătină din cap: cu toate cunoştinţele sale în domeniul 
limbajelor cifrate, nu reuşea să dezlege enigma despre 
care era convins că se afla în spatele manuscrisului. Avea 
nevoie de ajutor. 


Părintelui Daniel Mc Aiden i-ar fi fost foarte dificil să-şi 
ascundă originile irlandeze: părul roşu ca focul, pielea 
lăptoasă plină de pistrui şi un nume cu un iz atât de 
puternic, încât te ducea imediat cu gândul la parfumul 
florilor de primăvară din St Stephen's Green, parcul din 
centrul Dublinului. Inainte de a deveni dirijorul unuia 
dintre cele mai faimoase coruri din lume - London Orator 
Choir, de la biserica Brompton Oratory, părintele Mc Aiden 
îşi petrecuse o mare parte din viaţă la Vatican, unde se 
numărase printre cei mai apropiaţi colaboratori ai 
secretarului de stat din vremea aceea, monseniorul Pacelli. 

Era considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai mari 
experţi în muzică sacră şi medievală. De căpitanul de 
fregată Rowell Kater îl lega pasiunea comună pentru 
instrumente antice, între cei doi înfiripându-se odată cu 
trecerea anilor o prietenie statornică şi sinceră. 

— la să vedem ce ne-a adus aici prietenul nostru 
marinar... spuse Mc Aiden, deschizând cu precauţie tocul 
care proteja partitura. 

— Încet... Umblaţi încet cu ea, părinte Daniel... îl rugă 
Kater. 

— O partitură veche... murmură Mc Aiden, studiind 
pergamentul, ... să zicem din secolul al XII-lea... Franţa, 
provenind, probabil, din regiunea Languedoc. Cred că e 


vorba de partea a doua a unui cântec. O ai şi pe prima, 
domnule căpitan? N 

— Din nefericire nu, părinte. Insă altceva face această 
partitură să fie una specială: unele note falsează. Am 
impresia că au fost plasate greşit pe portativ. Poate pentru 
a da formă unui mesaj cifrat. Un mesaj al cărui secret însă 
nu reuşesc să-l dezleg. Şi trebuie să recunosc că începe să 
devină o adevărată obsesie. 

— Mi se pare foarte ciudat ca tocmai dumneata, domnule 
căpitan, să nu reuşeşti să dezlegi un cod secret. Trebuie să 
ştii că mascarea gândurilor tainice şi a mesajelor secrete 
în cântece era o practică frecventă în Evul Mediu. Imi poţi 
lăsa manuscrisul câteva zile, Rowell? 

— Bineînţeles. Numai că, părinte, te rog mult să ai grijă 
de el: e o relicvă foarte prețioasă. 

— Nu-ţi face griji, căpitane. Ştii bine că aici se află în 
mâini sigure. 


Tirol, sfârşitul anilor '30 


Puternicul sedativ pe bază de fenobarbital începu să-şi 
facă efectul chiar în momentul în care Rahn dădu semne 
că-şi revine în simţiri. 

Cu privirea înceţoşată, germanul încercă în zadar să-şi 
elibereze mâinile pe care femeia din faţa sa i le legase 
strâns la spate. Apoi îşi concentră privirea asupra 
trăsăturilor ei, care i se păreau familiare. 

— Eu pe dumneata te-am mai văzut! spuse Rahn, cu 
limba împleticită, înainte ca simţurile şi capacităţile 
cognitive să-i fie din nou paralizate de doza mare de 
barbiturice. In tren... La Marroniers... Mă urmăreşti de 
câţiva ani... 


Apoi veni rândul Carlei: întrebările sale erau din ce în ce 
mai presante, pe măsură ce bărbatul aluneca într-o stare 
de inconştienţă ciudată, cu mintea paralizată, dar trează. 


Primele adieri călduţe de primăvară mângâiară stratul 
dens de zăpadă, făcându-l să-şi piardă consistenţa. 

Doi băieţandri se jucau de-a v-aţi ascunselea printre 
copacii din jurul luminişului. Se îndreptau spre casă, unde 
tatăl lor le ceruse să ajungă înainte de asfintit. 

Deodată, atenţia le fu atrasă de o siluetă sprijinită de 
trunchiul unui copac, aşezată cu spatele la ei. Părea să nu-i 
fi auzit cum se hârjoneau. 

Se  apropiară şi  dădură ocol copacului: chipul 
necunoscutului le dezvălui grimasa îngrozitoare a morţii. 

Gerul iernii împiedicase descompunerea ţesuturilor. Otto 
Rahn zăcea mort, cu capul căzut în piept, sprijinit de 
acelaşi copac după care se ascunsese în urmă cu câteva 
săptămâni. 

Fraţii Maier îl recunoscură imediat: era neamţul acela 
extravagant pe care, cu ceva timp în urmă, îl văzuseră 
avântându-se prin ninsoare pe cărările pustii ale muntelui. 
Îl urmase la câteva minute o femeie, cu un comportament 
la fel de ciudat, pe care o auziseră vorbind franţuzeşte. 

A doua zi după descoperirea cadavrului, rutina paşnică a 
orăşelului fu răscolită de sosirea intempestivă a unor 
bărbaţi în uniformă care începură să interogheze pe 
oricine le ieşea în cale, cerând informaţii despre turistul 
german şi femeia necunoscută. 

În apropierea cadavrului fură descoperite două flacoane 
goale de medicamente. Nimeni nu s-a sinchisit să le 
analizeze şi, în cele din urmă, misterioasa moarte a lui 
Otto Rahn fu clasată ca un caz banal de sinucidere. In 
înaltele sfere ale celui de-al Treilea Reich, nimeni nu avea 
de gând să acorde prea multă importanţă cazului. 


Odată cu dispariţia lui Otto Rahn se închise o fereastră 
care ar fi putut revela o străveche taină a istoriei. În zilele 
acelea însă, istoria era marcată de evenimente mult mai 
presante. Soarta unui grup de eretici medievali era ultimul 
lucru care ar fi interesat pe cineva atunci, în primăvara 
anului 1939. 


Polonia, sfârşitul anilor '30 


În anul 1935, când generalul Pilsudski murise, Polonia, 
ţara pe care o condusese cu o mână de fier vreme de 
aproape un deceniu, era considerată un stat bine înarmat, 
capabil să facă faţă oricărei agresiuni. De altfel, cu 
excepţia a două curente minoritare - unul filobolşevic, 
celălalt filonazist -, polonezii erau în majoritate nişte 
spirite independente, gata să apere cu orice preţ fiecare 
palmă din pământul patriei. 

Pe data de 23 august 1939, ministrul de Externe al 
Germaniei, von Ribbentrop, şi cel al Uniunii Sovietice, 
Molotov, semnară un pact de neagresiune între cele două 
puteri. O săptămână mai târziu, trupele Reichului au masat 
mişcări de trupe la graniţa cu Polonia. 

Pe 1 septembrie, soldaţii germani invadară Polonia, 
deschizând aşa-numitul „coridor Danzig“. 


După invadarea Poloniei, Adolf Hitler îşi termină 
discursul din Reichstag cu următoarele cuvinte: „Şi mi-ar 
face plăcere să închei cu aceeaşi declaraţie pe care am 
făcut-o odată, atunci când am declanşat lupta pentru 
putere. Am spus atunci: «Dacă voinţa noastră va fi mai 
puternică decât greutăţile şi suferinţele ce vor urma, 
atunci puterea Germaniei ne va aduce izbânda.“ 

Incepuse cel de-al Doilea Război Mondial. 


37 


Languedoc, 2007 


— Sunteţi rudă, domnule Breil? întrebă cu timiditate 
medicul, privindu-l stânjenit. 

Bărbatului nu-i venea să creadă că se afla chiar în faţa 
celui care odată avusese în mâini soarta Israelului şi, 
poate, a întregii lumi. 

Oswald ar fi vrut să-i spună că era mai mult decât o 
rudă, că Sara era femeia vieţii sale. În schimb, se mulţumi 
să clatine din cap şi să răspundă într-o franceză impecabilă 
că domnişoara Terracini îi era o prietenă veche şi foarte 
apropiată. 

— Domnişoara Terracini a suferit o gravă anoxie, iar 
acum este în comă, continuă responsabilul secţiei de 
urgenţe şi terapie intensivă a Spitalelor Reunite din 
Toulouse. Mă văd nevoit să vă mărturisesc, domnule Breil, 
că starea ei este disperată şi că, în cazul în care se va trezi 
din comă, nu putem stabili în ce măsură lipsa de oxigen a 
afectat celulele cerebrale şi întregul organism. Totuşi, 
pacienta are o constituţie puternică, iar experienţa m-a 
învăţat să nu-mi pierd niciodată speranţa. In plus, 
intervenţia de prim ajutor a celor doi colegi de-ai mei aflaţi 
întâmplător la locul accidentului a fost providenţială. Dacă 
n-ar fi fost ei, nu cred că domnişoara Terracini ar fi 
supravieţuit. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Am încredere deplină 
în dumneavoastră şi în echipa pe care o conduceţi. 

Cu ochii în lacrimi, Oswald se aşeză pe banca cenuşie de 
plastic dur şi aluminiu din sala de aşteptare a secţiei de 


terapie intensivă. Se gândea cât de ciudată era viaţa: o 
implicase pe Sara în zeci de aventuri periculoase, iar acum 
ea se zbătea între viaţă şi moarte din cauza unui accident 
survenit în timpul uneia dintre banalele ei cercetări 
arheologice. 

Trecuseră multe ore de când personajul singular care 
era Oswald, fostul prim-ministru al Israelului, stătea acolo, 
în sala de aşteptare, alături de oameni obişnuiţi şi anonimi, 
legaţi cu toţii de suferinţa pentru cei dragi care se luptau 
cu moartea. 

— Să vă aduc o cafea, domnule Breil? 

Femeia i se adresase în franceză, cu o voce amabilă şi 
melodioasă, uşor tremurată. 

Oswald îşi înălţă privirea şi zări chipul zâmbitor al unei 
femei vârstnice, foarte distinsă. 

— Nu vă faceţi probleme, domnule Breil. Am trecut de 
nouăzeci de ani, dar sunt încă în măsură să vă dau o cafea 
fără să-mi tremure mâna, continuă femeia pe un ton hâtru. 
Nu vă pot însă garanta calitatea cafelei oferite de 
meandrele diabolice ale automatului de colo. Să vă aduc 
un pahar? 

Oswald îi surâse recunoscător: chiar simţea nevoia unei 
cafele fierbinţi şi a unui interlocutor care să-l distragă de 
la gândurile sale funeste. 

Bătrâna se întoarse peste puţin timp ţinând în mână un 
pahar de plastic şi se aşeză pe banca din faţa lui Breil, 
aşteptându-l să ia o gură de cafea înainte de a reîncepe să 
vorbească. 

Oswald observă că trei degete de la mâna dreaptă a 
femeii din faţa sa fuseseră retezate. Erau semnele unei 
vechi suferinţe, care îl determinară să o privească mai 
atent pe bătrână. Aceasta păru să-şi fi dat seama şi, fără 
nici un preambul, îl întrebă: 

— S-a întâmplat la Grotte des Chevaliers, nu-i aşa? 


— Cum aţi spus, doamnă? se miră Oswald auzind o 
întrebare atât de directă. 

— V-am întrebat dacă accidentul prietenei 
dumneavoastră s-a produs la Grotte des Chevaliers. 

— Da, am impresia că am auzit pe cineva rostind acest 
nume... des Chevaliers... Dar dumneavoastră de unde...? 

— Aveţi un pic de răbdare, domnule Breil. La vârsta mea, 
consum multă energie chiar şi atunci când trebuie să 
rostesc câteva cuvinte, răspunse bătrâna, ducându-şi 
degetul la buze. După o scurtă pauză, continuă: Mai întâi 
de toate, daţi-mi voie să mă prezint: numele meu este 
Carla Bock. Inainte de a mă căsători cu antreprenorul 
Bock - odihnească-se în pace! - mă numeam Carla 
Jeogeres Núñez. O mare parte din viaţă mi-am petrecut-o 
activând în cadrul serviciilor secrete franceze. Îmi dau 
seama că pot părea inoportună, însă, vedeţi 
dumneavoastră, de mai bine de o jumătate de veac mă 
roade o îndoială legată de peştera aceea - Grotte des 
Chevaliers. Am aflat de la buletinul de ştiri al radioului 
local despre accidentul renumitei cercetătoare italiene. 
Imediat, l-am rugat pe nepotul meu să mă aducă aici. lar 
când v-am văzut, domnule Breil, am avut confirmarea că 
bănuielile mele ar putea fi fondate. 


Washington, 2007 


— Asta e o nebunie! Totuşi, îmi place... exclamă Phil 
Damiano. 

Jocurile hazardului şi intrigile constituiseră dintotdeauna 
hrana lui spirituală. 

— Desigur, planul meu este foarte riscant, cu atât mai 
mult cu cât întreaga noastră reţea de agenţi infiltraţi în 
Iran a fost deconspirată de contraspionajul lui Pashelvi, îşi 
continuă ideea generalul Corrige. Dar la fel de adevărat 


este şi faptul că fără riscuri este practic imposibil să ieşim 
din această situaţie care ameninţă întreaga omenire. Sunt 
convins că trebuie să luăm serios în considerare planul 
propus de domnul Breil. 

— Bineînţeles, domnule general. De acord cu 
dumneavoastră! Vom discuta însă detaliile chiar cu domnul 
Breil, imediat ce acesta se va întoarce din Europa. 

A fost nevoit să plece de urgenţă ca să fie alături de o 
bună prietenă care a suferit un accident grav. 


Languedoc, 2007 


Oswald Breil se aşeză din nou pe banca de plastic dur şi 
rece din sala de aşteptare. După plecarea Carlei Jeogeres 
Núñez, se plimbase înainte şi înapoi pe coridor, încercând 
să-şi pună gândurile în ordine. 

Apoi, când un infirmier îi aduse un halat şi o mască de 
pânză sterile, intră în salonul de reanimare. Rămase 
nemişcat în faţa trupului inert al Sarei, încredinţat că viaţa 
scumpei sale prietene atârna de un fir de aţă. 

Aşa îl găsi Deman van der Duick: aşezat pe un scaun, cu 
capul prins între mâini şi cu privirea pierdută în gol. 

— Aş fi preferat să vă cunosc în cu totul alte împrejurări, 
domnule Breil, îi spuse magnatul sud-american, 
întinzându-i mâna. Apoi continuă: O nenorocire 
îngrozitoare. Am venit de la Asunción de cum am auzit ce 
s-a întâmplat. Cum se simte Sara? Dar medicii? Ce zic 
medicii? Dacă ar fi transportabilă, aş putea să-i cer 
transferul la cel mai bun centru de reanimare. Am luat 
deja legătura... 

— Sara e în comă profundă. Starea ei este disperată. 
Totuşi, acesta este un spital foarte bun şi dispune deo 
echipă de înalt nivel. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nici 
cei mai renumiţi medici nu ar putea face mai mult; doar 


Dumnezeu o mai poate salva pe Sara. Mai bine spuneţi-mi: 
cunoaşteţi amănunte despre felul în care s-a produs 
accidentul? 

— Nu, domnule Breil, ghidul care o însoțea pe Sara mi-a 
spus că poliţia a sigilat poarta de acces în peşteră şi a 
instituit pază asupra obiectivului: domnişoara Terracini 
este o cercetătoare faimoasă, iar autorităţile franceze ţin 
cu orice preţ să facă lumină asupra acestui caz. 

— Ştiu că aţi fost ultima persoană cu care a discutat 
Sara înainte de scufundarea fatală, domnule van der 
Duick. A spus, poate, ceva ciudat?... Aţi perceput un ton 
neobişnuit în vocea ei?... 

— N-aş zice, domnule Breil, totul părea în regulă... Peste 
o oră, van der Duick îşi luă rămas-bun de la Oswald. 
Acesta, în schimb nu reuşea să se desprindă de acolo. 
Spera că, rămânând acolo, ar fi putut s-o ajute cumva pe 
Sara, veghindu-i somnul. Ţărâitul telefonului îl întrerupse 
din gânduri. 

— Sunt Toni Marradesi, domnule Breil. Aţi aflat?... Toni 
Marradesi era de mulţi ani colaboratorul cel mai de 
încredere al Sarei Terracini, care îi admira competenţa şi 
devotamentul. 

— Da, domnule Marradesi. Sunt chiar aici, la spitalul din 
Toulouse. 

— Chiar acum am ajuns şi eu în oraş, domnule Breil. În 
câteva minute sunt acolo. 

Toni şi Oswald discutară îndelung. Într-un târziu, 
italianul spuse, cu un aer trist: 

— Şi când mă gândesc ce plină de entuziasm era când m- 
a sunat ca să mă întrebe ce părere am despre zidul pe care 
îl descoperise... 

— Un zid? 

— Da, domnule Brei: cu câteva ore înaintea 
accidentului, Sara mi-a telefonat, vorbindu-mi despre un 


zid de pe fundul micului lac din peşteră. Am căzut de acord 
că este probabil vorba despre o construcţie datând din 
Evul Mediu. Înainte de a încheia convorbirea, m-a asigurat 
că-mi va trimite imaginile pe care intenţiona să le 
surprindă cu aparatul de fotografiat. 

— Un zid subacvatic... spuse Breil cu un aer gânditor. N- 
am auzit-o niciodată vorbind despre asta. Acum, că sunteţi 
dumneavoastră aici, aş vrea să mă întâlnesc cu un vechi 
prieten: sunt convins că o las pe Sara pe mâini bune. Ştiţi, 
n-aş vrea să rămână singură... în cazul în care se va trezi. 


Prefectura departamentului Ariège avea sediul la Foix. 
Yves Tamberly abia împlinise şaizeci şi doi de ani de viaţă 
şi trei ani de când fusese instalat ca prefect la sediul din 
rue de la Prefecture. 

Avea un curriculum încărcat de onoruri şi medalii de 
merit, cele mai multe dintre acestea obţinute în misiuni în 
afara graniţelor ţării, în slujba serviciilor secrete franceze. 
Se căsătorise târziu şi, după naşterea copiilor, hotărâse că 
venise momentul să se oprească şi să-şi canalizeze viaţa pe 
un drum mai liniştit. Avea o constituţie masivă, nasul turtit 
- consecinţa unor accidente suferite de-a lungul carierei de 
agent - şi o privire fermă şi dârză. Nu erau puţini cei care 
îi spuneau - gâdilându-i orgoliul - că semăna cu actorul 
Lino Ventura. 

Când Tamberly ridică receptorul, o centralistă tânără îi 
spuse: 

— Aveţi un apel, domnule prefect. Persoana care vă 
caută spune că este un vechi prieten de-al dumneavoastră. 
Numele lui este... Oswald Breil. 

— Oswald?! exclamă Tamberly, nevenindu-i să creadă 
când auzi vocea interlocutorului său. Chiar tu eşti? Ce vânt 
bun te...? 


— Nu e deloc un vânt bun, scumpul meu Yves: am ajuns 
aici, prin părţile tale, din cauza unui grav accident pe care 
l-a suferit o persoană foarte dragă mie. 

— Vorbeşti cumva despre arheologa italiană care explora 
peşterile din Ornolac? 

— Da, Yves, chiar despre ea vorbesc. 

— Îmi pare rău... În orice caz, să ştii că am dat dispoziţie 
ca peştera să fie închisă şi ca singura cale de acces să fie 
păzită. M-am ocupat personal de investigaţii, întrucât 
domnişoara 'Terracini este un om de ştiinţă de mare 
notorietate internaţională. Spune-mi ce pot să fac pentru 
tine, Oswald. 

— Pregăteşte-te de o excursie. Anulează-ţi întâlnirile de 
astăzi şi vino să-ţi petreci restul zilei împreună cu un 
prieten vechi. Trec să te iau peste o jumătate de oră. 


Tarasque, dragonul sculptat în rocă, străjuia intrarea în 
Grotte des Chevaliers. 

Cei doi bărbaţi trebuie să li se fi părut agenţilor de pază 
plasați în faţa singurei căi de acces în peşteră o pereche 
foarte ciudată: prefectul era însoţit de un personaj care ar 
fi putut fi foarte bine un elf abia ieşit din pădurea de pe 
platoul Ariège. 

— Rupeţi sigiliile de pe poartă şi deschideţi, le ordonă 
Tamberly. 

Peştera era luminată de mai multe proiectoare cu 
halogen, care scoteau în evidenţă minunatele formaţiuni 
ale rocilor calcaroase. 

Oswald se plimbă o vreme în tăcere pe malul lacului 
subteran, observând obiectele de îmbrăcăminte şi 
echipamentele subacvatice: nimic nu fusese mişcat din loc 
după incident. „Sara este expertă în scufundări şi nu ar fi 
riscat niciodată să efectueze o imersiune în condiţii 
nesigure“, îşi spuse Breil. 


Partea superioară a costumului de neopren fusese tăiată 
de medicii care îi dăduseră primul ajutor, iar acum zăcea 
abandonată într-un colţ, ca pielea unui şarpe jupuit. 
Oswald o culese de jos, apoi deschise robinetul tubului de 
oxigen,  verificând presiunea gazului. lInspectă şi 
aspiratorul acvatic, abandonat şi el pe mal. Apoi se opri ca 
fulgerat. Regulatorul de presiune dispăruse. De ce nu era 
legat la tubul de oxigen? 

— Cum se numesc cei doi medici care i-au dat Sarei 
primele îngrijiri? îl întrebă Oswald pe Tamberly. 

— Stai puţin, am aici numele şi numerele lor de telefon, 
răspunse prefectul, care adusese cu el şi procesele-verbale 
întocmite de agenţii care veniseră la locul accidentului. 

— Bună ziua, sunt Yves Tamberly, prefectul din Ariège, 
rosti francezul la telefonul său mobil după ce ieşiră din 
peşteră. Vorbesc cu doctorul Masins? Vă deranjează dacă 
vă rog să răspundeţi la câteva întrebări pe care vrea să vi 
le adreseze unul dintre anchetatorii noştri? 

Apoi, Tamberly îi dădu telefonul lui Oswald. 

— Domnule doctor, spuse acesta, vă amintiţi dacă cineva 
a demontat regulatorul de presiune de la tubul de oxigen 
al domnişoarei 'Terracini? 

— A, da... Acum îmi amintesc... Bărbatul care o însoțea a 
rămas pe mal şi, în vreme ce noi încercam s-o readucem în 
simţiri, a început să umble la tubul de oxigen. Ţin minte că 
m-a uimit foarte mult atitudinea lui, apoi i-am cerut să ne 
dea o mână de ajutor şi nu m-am mai gândit la acest 
episod. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Şi încă o dată 
mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru domnişoara 
Terracini, spuse Oswald, încheind convorbirea. Apoi se 
întoarse spre prefect: Acum trebuie să-l interogăm pe ghid. 


— Le-am cerut deja oamenilor mei să-l găsească. Numele 
lui este Nardonne şi locuieşte în apropiere: în câteva 
minute ajungem acasă la el. 

— Chiar crezi că o să-l mai găsim? întrebă Breil, 
neîncrezător: avea o presimţire. 

Temerile sale se dovediră nefondate: agenţii de poliţie îl 
informară că Nardonne suferise în urmă cu câteva zile un 
accident de circulaţie, în urma căruia se alesese cu o 
fractură la picior. De atunci zăcea imobilizat la pat. 

— Acum nu mai avem ce face aici, în peşteră, spuse 
Oswald. Ceea ce mi se pare evident este faptul că 
incidentul în care a fost implicată Sara pare din ce în ce 
mai puţin a fi rodul întâmplării. Ce părere ai, Tamberly? 

În clipa aceea îi sună telefonul mobil. Vocea lui Toni 
Marradesi era atât de tulburată, încât pentru o clipă 
Oswald se temu de ce era mai rău. 


Toni Marradesi le ceruse medicilor permisiunea să 
rămână un timp cu Sara. 

Procedura de intrare în sala de reanimare prevedea ca 
mai întâi să se treacă printr-o cameră de „decontaminare“, 
luminată cu lămpi speciale igienizante; apoi vizitatorul îşi 
punea salopetă, mănuşi, bonetă, mască şi încălţăminte 
sterilă. Marradesi rămase de veghe câteva minute bune la 
căpătâiul Sarei, nereuşind să-şi reţină lacrimile. 

Apoi ieşise şi, cum sala de aşteptare era plină de rudele 
altor pacienţi, începuse să se plimbe de colo-colo pe 
coridoare, încercând să-şi stăpânească emoţiile. 

Deodată, atenţia îi fu atrasă de comportamentul ciudat al 
unui infirmier. Chipul bărbatului era acoperit pe jumătate 
de o mască sterilă. Deschisese uşa de sticlă a camerei de 
decontaminare şi, fără să se atingă de echipamentul 
sterilizat pus la dispoziţia vizitatorilor, se îndreptase spre 
salonul de reanimare. 


— Hei, ce faci? strigă la el Toni, atrăgând atenţia 
celorlalţi vizitatori. Trebuie să urmezi procedurile înainte 
de a intra acolo! 

Drept răspuns, infirmierul făcu rapid cale-ntoarsă, apoi o 
rupse la fugă spre o ieşire laterală. 

Deodată, un bărbat şi o femeie despre care Marradesi 
crezuse că sunt rudele vreunui pacient se ridicară brusc de 
pe o bancă din sala de aşteptare şi îi blocară calea 
fugarului. 

— Stai pe loc! Suntem agenţi Sûreté! 

În clipa următoare, în mâna bărbatului apăru un pistol, 
pe care îl îndreptă spre cei doi. Femeia se aruncă la podea, 
dar însoţitorul ei fu împuşcat în umăr. Totul se petrecuse 
în câteva secunde. Femeia scoase din toc propriul pistol şi 
trase. Falsul infirmier se prăbuşi la pământ, ucis pe loc. 


Când Oswald îşi încheie convorbirea cu Toni Marradesi, 
observă că prefectul îl privea întrebător. 

— Ai pus doi oameni de pază la spital, Yves? îl întrebă 
Breil. 

— Bineînţeles. Cum am aflat că eşti amestecat şi tu în 
treaba asta, mi-am zis că un exces de prudenţă nu strică 
niciodată. De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Agenţii tăi şi bravul Toni Marradesi tocmai au dejucat 
o tentativă de a o face pe Sara să tacă pentru totdeauna. 
Se pare că unul din oamenii tăi a fost rănit la umăr, dar nu 
e ceva grav. Trebuie neapărat să aflu, şi asta cât mai 
repede, ce descoperire atât de importantă a făcut Sara, 
astfel încât să fie condamnată la moarte de nişte 
necunoscuţi. Cred că mâine, dis-de-dimineaţă, voi face o 
scufundare în lacul de la Grotte des Chevaliers. Acum însă 
trebuie să mă întorc la spital: Marradesi părea foarte 
tulburat. 


Teheran, 2007 


— Patru superpetroliere VLCC pline cu ţiţei livrate într- 
un port din Occident, cu toate costurile şi taxele achitate? 
Dumneata ştii ce înseamnă asta? izbucni furios Gholam 
Pashelvi, cu ochii ieşindu-i din orbite. Fiecare Very Large 
Crude Carrier transportă în medie trei sute de mii de tone 
de petrol: aşadar, „trocul“ pe care clientul dumitale mi-l 
propune se cifrează în jurul sumei de un miliard de dolari! 
E nebun? 

— Fiecare gest de nebunie are preţul său, Excelenţă, 
spuse Fadah, negustorul de arme iordanian. lar acesta 
este preţul cerut de clientul meu pentru a vă furniza marfa 
pe care o căutaţi dumneavoastră. Totul, bineînţeles, după 
ce se va certifica faptul că marfa respectivă este suficientă 
atât cantitativ, cât şi calitativ pentru construirea unei arme 
nucleare. 

— Nu pot accepta o asemenea propunere; de fapt, un 
asemenea şantaj. In cazul nostru nu e decât o chestiune de 
timp: odată ce vom repune în funcţiune centralele nucleare 
distruse de terorişti, vom... 

— Permiteţi-mi să vă întrerup, Excelenţă. Slujesc cu 
onoare interesele ţării dumneavoastră de mult prea mult 
timp ca să nu ştiu care este potenţialul real al acelor 
centrale: un potenţial nuclear situat în vecinătatea lui zero 
absolut. Îngăduiţi-mi, de asemenea, să precizez că aici nu 
avem de-a face cu nici un fel de şantaj: nu mi-aş permite 
niciodată una ca asta. Clientul meu vă face o simplă ofertă, 
care, în plus, se va materializa abia în momentul în care el 
va fi sigur că are marfa care vă trebuie. Şi închei făcând 
observaţia că în acest moment clientul meu pare să fie 
singura persoană din lume care acceptă să vă întindă o 
mână de ajutor. 


— Bine. Trebuie să vă recunosc calităţile persuasive. 
După ce vom fi livrat şi ultimul galon de ţiţei, clientul 
dumneavoastră va trebui să aducă marfa la bordul 
petrolierului. Evident, cu condiţia ca aceasta să fie marfa 
de care avem noi nevoie, spuse Pashelvi cu un aer sever. 

— Vă înţeleg temerile, Excelenţă, îi spuse Fadah, 
devenind brusc mai binevoitor, dar clientul meu nu are nici 
cea mai mică intenţie de a vă trage pe sfoară. Dovadă stă 
tocmai prudenţa pe care o manifestă în cadrul acestor 
tratative: chiar el a propus ca acordul să fie încheiat abia 
în momentul în care se va afla în posesia armei şi îi va 
verifica potenţialul real. Credeţi-mă că nu banii îl 
interesează în primul rând, ci finalitatea pe care v-o doriţi 
şi dumneavoastră: dispariţia Israelului şi a poporului evreu 
de pe faţa Pământului. 


Languedoc, 2007 


— Am reuşit să-l identificăm pe falsul infirmier după 
amprentele digitale, îi spuse Tamberly lui Breil în maşina 
care îi ducea la spitalul din Toulouse. Se numea Paul 
Herder, o veche cunoştinţă de-a noastră: un individ 
periculos, care avea legături cu mişcările neonaziste 
europene. 

— Crezi că e una şi aceeaşi persoană cu ghidul care a 
însoţit-o în expediţie pe Sara? 

— In ceea ce mă priveşte, e mai mult decât o 
presupunere, Oswald. Tocmai am primit răspunsul de la 
criminaliştii poliţiei asupra amprentelor digitale prelevate 
la Grotte des Chevaliers. Unele dintre acestea îi aparţin lui 
Herder: el era bărbatul care o însoțea pe Sara şi aproape 
cu certitudine el a fost cel care a umblat la regulatorul de 
presiune al tubului de oxigen. Numai intervenţia promptă 
a turiştilor-medici i-a dejucat planul. 


— Aşa cum aici, la spital, numai atenţia lui Toni 
Marradesi şi prezenţa de spirit a agenţilor tăi au 
împiedicat cea de a doua tentativă de crimă. Acum însă 
vreau să-i cer lămuriri lui van der Duick despre identitatea 
ghidului, deşi am vaga impresie că ştiu ce-mi va spune. 

Van der Duick răspunse imediat. Zgomotul de fond al 
reactoarelor avionului Boeing 737-600 îngreuna 
conversaţia, dar Breil nu avea timp de pierdut: trebuia cu 
orice preţ să obţină informaţiile de care avea nevoie. 

— Colaboratorii mei au contactat ghidul respectiv prin 
intermediul unei agenţii turistice locale, dacă nu cumva i- 
au luat pur şi simplu numărul din cartea de telefon, 
răspunse van der Duick. Spuneţi-mi totuşi: greşesc eu sau 
dumneavoastră credeţi că ceea ce i s-a întâmplat Sarei nu 
a fost un simplu accident? 

— Presupunere corectă, domnule van der Duick. 

Câteva minute mai târziu, rămas singur în sala de 
aşteptare, Oswald îşi deschise laptopul şi se conectă la 
internet, sperând ca fidelul său interlocutor să fie şi el 
online. 

Bernstein îi dădu o nouă dovadă de promptitudine. 


— Ce veşti îmi daţi despre starea de sănătate a domnişoarei Sara, 
domnule maior? tastă Bernstein din biroul său de la Tel Aviv. 

— Starea sa este în continuare extrem de gravă, dragul meu 
Bernstein. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să sperăm în 
continuare. 

— Aş vrea să vă pot fi şi eu într-un fel de folos. Vreţi să vin şi eu la 
Toulouse? Am de recuperat atât de multe zile de concediu, încât, dacă 
aş cere să-mi fie plătite, aş falimenta Mossadul... 

— Îţi mulţumesc, domnule căpitan, dar prietena noastră se află pe 
mâini bune aici: medicii fac tot ce le stă în putinţă ca s-o salveze. In 
plus, îmi sunteţi mult mai folositor acolo unde vă aflaţi acum: în 
camera butoanelor. 

— Atunci, spuneţi-mi despre ce este vorba. Sunt în totalitate la 
dispoziţia dumneavoastră. 


Bernstein îşi cunoştea foarte bine interlocutorul şi ştia că 
acesta avea să-i ceară să spargă cine ştie ce reţele 
informatice securizate sau să descopere vreun indiciu 
inobservabil prin intermediul infinitelor canale cibernetice. 

În câteva cuvinte, dar fără să omită nici un amănunt 
important, Oswald îl puse la curent cu întâmplările din 
ultimele ore, după care concluzionă: 


— ...aşa stând lucrurile, cred că e cazul să aflăm mai multe despre 
prietenul nostru filantrop, miliardarul paraguayan Deman van der 
Duick. N-ai vrea să faci nişte cercetări asupra persoanei lui, domnule 
căpitan? 


Bernstein îl uimi din nou cu operativitatea de care dădea 
dovadă: 


— Mi-am permis să anticipez, domnule maior, şi am efectuat unele 
investigaţii - superficiale, într-adevăr - asupra magnatului paraguayan. 
În aparenţă, are o biografie fără pată, iar cariera sa nu este deloc 
umbrită de activităţi obscure. În orice caz, voi căuta să obţin date noi 
despre el şi vă voi ţine la curent. Shalom, domnule maior, şi o 
îmbrăţişare călduroasă Sarei... 


— ...0 îmbrăţişare călduroasă Sarei..., murmură Oswald 
cu inima strânsă. 

Apoi deschise ultimul fişier primit de la ea. 

Noaptea avea să fie lungă, dar nu s-ar fi mişcat pentru 
nimic în lume din sala de aşteptare a spitalului. 

Începu să citească ultimele pagini pe care Sara i le 
trimisese chiar înaintea teribilului său accident şi se lăsă 
captivat de povestirea jurnalistului italian: misterul iradia 
din rândurile scrise de Luca Raso cu peste treizeci de ani 
în urmă asemenea undelor provocate de căderea unei 
pietre în apa unui lac. Pentru o clipă, Oswald fu cuprins de 
o certitudine oarecum iraţională: undele acelea erau 


aceleaşi care o aduseseră pe Sara în pragul morţii. Unde 
diabolice. 


Din agenda lui Luca Raso, Rio de Janeiro, 1976: 


Am privit cu mare atenţie fiecare din fotografiile din dosar. Dar în 
nici una din fizionomiile liderilor nazişti fugiţi din calea justiţiei nu am 
regăsit vreo asemănare cu vigurosul Erick Neumann. Între timp, 
Alexandra Oliveiro continua să vorbească. 

— Zilele trecute am primit o confirmare a suspiciunilor mele. 
Residencia a fost cumpărată în anul 1941 de o societate anonimă 
germană, ce pare să fi fost foarte activă în domeniul plasării de capital 
german în străinătate. În plus, am mai aflat că această societate 
colabora foarte strâns cu DEST, departamentul care se ocupa în secret 
de finanţarea SS-ului şi Gestapoului. 


Nu-mi dădeam seama cum am fi putut da de o pistă viabilă: fără 
îndoială că persoanele pe care Alexandra încerca să le identifice 
suferiseră operaţii estetice care le modificaseră radical fizionomiile. 

Când i-am spus acest lucru, mi s-a părut foarte optimistă şi mi-a 
răspuns: 

— Nici cel mai performant bisturiu nu poate să modifice 
comportamente, felul în care o persoană tratează problemele vieţii de 
zi cu zi şi nici nu poate schimba unele pasiuni. Pe de altă parte, nu 
reuşesc să-mi dau seama cum s-a putut întâmpla ca un pictor ratat, un 
crescător de găini, un negustor de vinuri, câţiva ezoterişti şi magi 
obscuri să devină stăpânii întregii lumi. După ce au lăsat în urma lor o 
uriaşă pată de sânge. Acum însă este de datoria noastră să le scoatem 
la iveală trecutul şi să-i trimitem în faţa justiţiei. N-o să-ţi vină să crezi, 
însă uneori e suficient un amănunt nesemnificativ ca să-i identifici pe 
aceşti indivizi... Un gest, un tic nervos, un hobby nevinovat... 


— Vioara! am exclamat eu, fulgerat de o idee. Vreunul dintre cei 
aflaţi pe lista ta era pasionat de vioară? 

Alexandra m-a privit cu un aer stupefiat. 

— Un violonist, ai spus? A, da, bineînţeles. Numai că face parte 
dintre cei despre care se crede că ar fi murit deja. 

Spunând acestea, Alexandra a deschis un al doilea album cu 
fotografii. 


Bărbatul în uniformă din poza pe care mi-a indicat-o Alexandra avea 
cămaşa descheiată la gât. Stătea alături de o tânără foarte frumoasă şi 
păreau să ia micul dejun pe o terasă. 

Pata de la baza gâtului se vedea limpede. 

Era dovada pe care o căutam! 

Iată de ce Neumann purta întotdeauna eşarfe de mătase înnodate la 
gât. lată de ce în seara aceea, în bibliotecă, în clipa în care m-a 
observat privindu-i distrat negul mare de la gât, s-a grăbit să-şi 
aranjeze eşarfa. 

El este, sunt sigur de asta. Intervenţiile chirurgicale şi trecerea 
anilor nu au fost suficiente ca să mascheze realitatea: nazistul în 
uniformă surprins de fotograf într-un moment de relaxare şi Erick 
Neumann erau una şi aceeaşi persoană. 


38 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Athor hotărî să nu ia cu el prea mulţi bărbaţi ca să nu-şi 
lase satul fără apărare. La urma urmelor, nu voia decât să 
afle ce se întâmplase cu Karesh şi cu davaarii care îl 
însoţiseră în pribegie. 

În cazul în care avea să descopere că satul de pescari 
căzuse în mâinile oamenilor lui Karesh, urma să facă cale 
întoarsă şi abia apoi să organizeze adevărata expediţie 
prin care să-l distrugă o dată pentru totdeauna pe aprigul 
său duşman. 

În dimineaţa aceea, Dehal părea cuprinsă de melancolie: 
vedea din nou cum bărbatul său se pregătea să dea piept 
cu primejdii necunoscute. 

— Eşti într-adevăr hotărât să pleci, Athor? îl întrebă, 
sperând să-l facă să se răzgândească. 

— Trebuie s-o fac, Dehal. Trebuie să fac tot ce-mi stă în 
puteri ca să lichidez pe vecie ameninţarea pe care Karesh 
o reprezintă pentru neamul nostru. Apoi, presupunerea 
mea că satul de la malul mării a fost cucerit de Karesh şi ai 
lui s-ar putea dovedi nefondată: se prea poate ca pescarii 
să nu mai fi venit la celebrarea solstițiului din alte cauze. 
Poate că au murit din pricina unei dizgraţii divine sau au 
fost obligaţi să-şi mute aşezarea în alte teritorii. Ori poate 
că au murit în urma vreunuia din numeroasele cutremure 
care zguduie regiunea aceasta. Nu te teme, mă voi 
întoarce curând, îi spuse Athor, cu un zâmbet liniştitor. 

— Am văzut în vis tot ceea ce tu încerci acum să-mi spui, 
bărbate al meu. Şi ştiu bine că nu pot face nimic ca să te 


răzgândeşti. ine, ia acest obiect. L-am confecţionat cu 
mâinile mele şi nădăjduiesc să te ferească de toate 
primejdiile. 

Trecuseră mulţi ani de când Athor şi Dehal trăiau într-o 
tihnită şi continuă fericire. lar în ultima vreme se 
bucuraseră de căldura pe care numai o familie numeroasă 
o poate oferi. 

Athor luă perla de marmură pe care i-o întindea femeia 
sa: era o sferă perfectă, imaculată, groasă cât degetul lui 
arătător. O gaură trasată drept în centru o traversa dintr-o 
parte într-alta: prin aceasta, Dehal trecuse un şnur de 
piele. Femeia înnodă şnurul la gâtul bărbatului său. 

Apoi, braţele lui Dehal cuprinseră umerii războinicului. 
Athor îşi lipi buzele de obrazul ei scăldat în lacrimi. 

Părăsi satul imediat ce primele raze de soare se iţiră 
dinspre orizont, în vreme ce o negură străvezie se înălța 
peste pădure. Asemenea spiritelor de dincolo, Athor şi cei 
cinci bărbaţi care îl însoțeau păreau că pluteau printre 
nori. Intr-un târziu, dispărură în pădure. 


Drumul către satul pescarilor era lung şi anevoios. Athor 
nu se aventurase niciodată atât de departe, dar cunoştea 
traseul din spusele tatălui său, care odată, pe vremuri, i-l 
descrisese. In cea de-a şasea zi de mers, cei şase migos 
hotărâră să poposească într-una din peşterile care se 
deschideau în inima muntelui, nu departe de mare. 

Era noapte şi dormeau cu toţii, cu excepţia celui rămas 
de strajă. Bărbatul perpelea pe jar pulpa mistreţului vânat 
în ajun când, deodată, pământul începu să vibreze şi să se 
unduiască. Athor sări în picioare, urlând din rărunchi ca 
să-şi trezească tovarăşii. O clipă mai târziu însă, întreaga 
boltă a peşterii se nărui, şi o mulţime de blocuri de piatră 
se prăbuşiră cu un bubuit asurzitor, sinistru, peste micul 
grup de războinici. La adăpostul unei firide minuscule, 


Athor privi neputincios cum oamenii săi erau îngropaţi sub 
stânci. Când vuietul se domoli, lăsă în urmă doar beznă şi 
dezolare. 


Dehal moştenise darul clarviziunii de la tatăl ei, 
ghicitorul Aker. Erau mulţi cei ce apelau la ea ca să afle ce 
viitor le rezervase zeul Hosh, iar ea avea răspunsuri 
înțelepte pentru toţi. În ultimul timp, visele sale 
premonitorii deveniseră din ce în ce mai frecvente şi de 
cele mai multe ori acestea oglindeau fidel evenimente 
viitoare. 

Sări brusc din pat şi simţi pământul mişcându-i-se sub 
picioare. Cutremurele erau fenomene frecvente şi cu toţii 
se obişnuiseră cu ele, dar în noaptea aceea teama pusese 
stăpânire pe ea. Percepu limpede primejdia teribilă care 
ameninţa viaţa bărbatului său. Il trezi pe Sar şi îi spuse 
doar atât: 

— Ai grijă de fraţii tăi. 

Apoi părăsi satul. Primele raze de soare se iţeau dinspre 
orizont. 


Mâinile lui Athor bâjbâiră prin întuneric până când 
dibuiră torţa pe care războinicii migos o folosiseră ca să 
lumineze peştera. O apropie de jarul din vatră, iar flacăra 
răbufni brusc dezvăluind privirii o scenă terifiantă. 

O imensă movilă de roci şi blocuri de piatră se ridica pe 
locul în care patru dintre oamenii migos aleseseră să-şi 
petreacă ultima noapte: nici unul dintre tovarăşii săi nu 
avusese timp să se pună la adăpost. Singurul care ar fi 
putut să se mai afle în viaţă era bărbatul care rămăsese de 
strajă: vatra pe care acesta frigea mistrețul era intactă. De 
tovarăşul său însă, nici urmă. Se gândi că, probabil, omul 
reuşise să iasă din peşteră înainte ca bolta acesteia să se 
prăbuşească. Toţi ceilalţi fuseseră îngropaţi sub masa de 


piatră. O altă grămadă uriaşă de roci bloca singura cale de 
ieşire din peşteră. Athor se strădui în zadar să mute din loc 
câteva pietre de mari dimensiuni. Ar fi avut nevoie de 
proptele şi sisteme de pârghii ca să poată deplasa blocurile 
de piatră, dar nu avea nimic din toate acestea. 

Putea conta doar pe firavele sale arme: un pumnal de 
cremene, o toporişcă şi un arc; şi pe forţa propriilor braţe. 

Athor săpă fără încetare, dar în cele din urmă se văzu 
nevoit să se recunoască învins: o stâncă uriaşă bloca 
ieşirea. 


Trecuseră multe zile de când Dehal mergea întruna 
atrasă de o forţă misterioasă care părea să-i îndrepte paşii 
către un punct precis. Simţea că bărbatul său era în mare 
primejdie. 


Athor nu-şi putea da seama cât timp trecuse de când 
rămăsese închis în peşteră, fără putinţă de ieşire. Carnea 
mistreţului vânat în ziua dinaintea cutremurului îl ţinuse în 
viaţă, însă acum nu mai rămăseseră din el decât câteva 
oase descărnate. In bezna deasă, Athor se aşeză pe 
pardoseala peşterii şi aşteptă răbdător să moară. Nu avea 
nici o îndoială că Hosh nu avea să întârzie să-l ia la el. 

Aflase că, atunci când cineva e pe cale să moară de 
foame, este cuprins de un somn dulce, trecând de la viaţă 
la moarte fără nici un fel de durere. 


— Te implor, Hosh! spuse Dehal, ridicându-şi ochii spre 
cer. Lasă-mă să-l mai văd o dată pe omul meu, dă-mi 
bucuria să-l îmbrăţişez din nou pe tatăl copiilor mei. Am 
văzut în vis că se află în mare primejdie şi că are nevoie de 
mine. Ştiu însă că trăieşte. 

De când plecase din sat, femeia căuta întruna semne ale 
trecerii celor şase migos, chiar dacă ştia că eforturile ei 


erau zadarnice: bărbaţii din tribul ei se mişcau prin 
desişuri cu multă abilitate, fără să lase urme. 

Deodată, dând roată trunchiului uriaş al unui copac 
bătrân, zări trupul lipsit de viaţă al unui bărbat. Era unul 
dintre războinicii care porniseră la drum alături de Athor. 

Zăcea cu faţa în jos, sfâşiat de sălbăticiuni. 

Dehal observă însă că, înainte de a muri, tânărul trasase 
câteva semne în ţărână: o săgeată cu vârful îndreptat spre 
un anumit punct din peretele muntelui din faţa sa. Ar fi 
putut fi intrarea într-o peşteră, dacă în locul acela nu s-ar 
fi aflat o grămadă uriaşă de blocuri de piatră, de toate 
formele şi dimensiunile. 

Dehal simţi cum i se amplifica starea de nelinişte: se afla 
în locul pe care îl văzuse în vis. Inţelese că toate pietrele 
acelea se desprinseseră din bolta peşterii, probabil ca 
urmare a unui cutremur. Totul îi deveni limpede. 

Cu ajutorul toporiştii pe care o purta la brâu, Dehal tăie 
câteva trunchiuri dintr-un lemn uşor şi rezistent cu care 
intenţiona să deplaseze blocurile mari de stâncă. Apoi se 
puse pe treabă. Ştia că bărbatul său era blocat în interiorul 
peşterii şi că trăia. lar ea trebuia să-l salveze. 


Gândul lui Athor zbură către Sar, fiul său cel mare. 
Nădăjduia că reuşise să-l înveţe destule lucruri pentru ca 
acesta să devină un rege destoinic. Mai spera că Sar era în 
măsură să descopere Templul Secret: legea tribului migos 
interzicea marelui sacerdot să-i arate în mod explicit 
moştenitorului drumul spre templu. lar Athor respectase 
întocmai legea: îşi dusese de multe ori fiul la marea 
peşteră, fără însă să-i dezvăluie locul în care se afla 
îngusta trecătoare spre sala altarului. Regii tribului migos 
învățau însă din fragedă tinereţe despre puterea 
distructivă a Pietrei lui Hosh şi cum să evite expunerea la 
efectul ei mortal. 


Athor îşi reproşa faptul că nu-i lăsase suficiente indicii 
fiului său Sar pentru ca acesta să descopere templul: 
timpul trecuse prea repede, iar el nu se gândise niciodată 
la moarte care, iată, avea să vină brusc, pe neaşteptate. 

Un zgomot venind dinspre locul unde odată se aflase 
ieşirea din peşteră îl făcu să tresară. Îşi încordă auzul. 
Sunetul se repetă. Nu părea să fie o iluzie: cineva, afară, 
muta din loc blocurile de piatră. 


Dehal săpase fără încetare şi reuşise să creeze o breşă 
spre peşteră. Nu ştia câte blocuri de piatră mai 
obstrucţionau trecerea, dar instinctul îi spunea să nu se 
oprească, ci să sape în continuare. Deodată, dădu de o 
stâncă uriaşă care îi bloca inexorabil înaintarea. Istovită, 
căzu pradă deznădejdii şi îngenunche, prinzându-şi capul 
în mâini. Ochii i se umplură de lacrimi: n-ar fi izbutit 
niciodată să înlăture acel obstacol. 

— De ce? De ce, zeule Hosh, de ce toată această trudă? 
strigă Dehal, printre hohote de plâns. 

Vocea femeii ajunse la urechile lui Athor ca într-un vis 
frumos. 

— Dehal! strigă el. Sunt eu, femeie, bărbatul tău! Sunt 
aici! Cum ai reuşit să mă găseşti? 

— Athor! Athor, dragostea mea, unde eşti? 

— Sunt aici, despărţit de tine doar de această stâncă 
uriaşă. Câţi războinici ai adus cu tine? 

— Am venit singură. Dar te voi scoate de acolo. 
Linişteşte-te: mă voi întoarce în sat şi-i voi aduce aici pe 
toţi oamenii migos... 

Speranţa se stinse în vocea regelui. 

— Ştii şi tu la fel de bine ca mine că ar fi inutil: până te 
duci în sat şi te întorci de acolo, luna va răsări şi va apune 
de foarte multe ori. Dar eu nu voi putea supravieţui atât de 
mult timp, pentru că stânca aceasta nu lasă nici cea mai 


mică deschizătură prin care să-mi poţi trece hrană şi apă. 
Mai bine te-ai întoarce în sat, Dehal, să veghezi asupra 
fiului nostru. Să faci în aşa fel încât să fie un rege bun. 

— Nu, nu plec nicăieri, Athor. O să stau aici cu tine. Până 
la sfârşit. 

Dehal se postă în dreptul locului de unde se auzea vocea 
iubirii vieţii sale, implorându-l pe Hosh să facă o minune. 

Şi încă o dată, zeul hotări să-i dea ascultare. 

Pământul începu din nou să se cutremure, fiind zguduit 
de scuturături puternice şi neîntrerupte. O crăpătură 
verticală se deschise în stânca de la intrarea în peşteră. 
Apoi, după o zguduitură mai puternică decât toate 
celelalte, stânca se făcu fărâme. Înconjurat de un nor de 
praf, Athor îşi făcu apariţia prin deschizătura strâmtă 
creată de noul cutremur. Regele migos şi femeia lui căzură 
unul în braţele celuilalt. Plânseră amândoi îndelung, apoi 
Dehal îi murmură la ureche: 

— Am văzut totul în vis, Athor. Şi am văzut şi ce va urma. 
Încă nu s-a terminat, dragostea mea. Încă nu s-a terminat. 


39 


Languedoc, 1241 


Castelul din Foix fusese construit în jurul anului 1000, 
fiind apoi, treptat, restructurat. Se înălța pe o stâncă ce 
domina oraşul din apropiere, de care era legat printr-un 
drumeag strâmt şi foarte sinuos, care urca formând câteva 
serpentine abrupte până în dreptul podului mobil. 

— Ni se spusese că ai murit, scumpul meu văr, spuse 
Esclarmonda, sora contelui de Foix, Raymond-Roger, 
recunoscându-l pe Aymon şi îmbrăţişându-l cu afecţiune. 

— Ei, bine, după cum vezi, s-au înşelat. Recunosc însă că 
am avut multe de tras ca să pot supravieţui, răspunse 
Aymon, zâmbind. 

— Observ că nu ţi-ai pierdut obişnuinţa de a glumi cu 
toată lumea, aşa cum făceai când nu erai decât un 
băieţandru. 

O bucurie sinceră se putea citi în privirea ei blândă. 
Esclarmonda era o femeie energică şi demnă. 

Primise Consolamentum-ul, sacramentul religiei catare, 
în anul 1204, la puţin timp după ce rămăsese văduvă după 
Jourdain de l'Isle. Însuşi Guilhalbert de Castres, figură 
emblematică a catarilor din Languedoc, fusese cel care, 
ţinându-i pe creştet Evanghelia Sfântului loan, rostise 
Tatăl Nostru împreună cu tânăra - pe atunci - contesă de 
Foix. 

De atunci, Esclarmonda purtase veşmântul negru al unei 
„bune creştine“, respectând cu sfinţenie preceptele religiei 
catare, la fel ca majoritatea locuitorilor regiunii, supuşi ai 
senioriei sale sau nu. 


Esclarmonda îşi privi vărul cu afecţiune: plânsese mult 
atunci când i se spusese că acesta ar fi murit, iar faptul că 
acum îl regăsise - bărbat arătos şi puternic - îi umplea 
inima de fericire. 

— Casa mea e şi casa ta, dragul meu văr, îi spuse. A ta şi 
a femeii care te însoţeşte. Pentru moment, aici vă veţi afla 
în siguranţă, deşi nutresc temerea că oştenii Inchiziției ar 
putea încerca să ia cu asalt castelul dintr-un moment într- 
altul. 

— Îţi mulţumesc, scumpă verişoară. Fără ajutorul tău am 
fi fost pierduţi, pentru că şi posesiunile familiei lui Marie- 
Louise au fost confiscate de oamenii lui Simon de 
Montfort, iar părinţii ei au fost acuzaţi de erezie şi aruncaţi 
în temniţă. De ani buni nu se mai ştie nimic despre ei, în 
vreme ce eu sunt căutat peste tot, fiind acuzat că aş fi un 
necredincios catar şi un asasin periculos. Din păcate, este 
adevărat că am ucis, dar am făcut-o ca să-mi salvez viaţa - 
pe a mea şi a femeii pe care o iubesc. 


Roma, 1241 


Ugolino di Conti di Segni era numele de mirean al papei 
Grigore al IX-lea, cel de-al o sută şaizeci şi nouălea 
suveran instalat pe tronul pontifical al Sfântului Petru. 
Inrudirea sa - pe care unii o numeau „filială“ - cu 
predecesorul său, papa Inocenţiu al III-lea, influenţase în 
mod decisiv numirea sa în fruntea Bisericii Catolice. Cu 
înaintaşul său împărtăşea aceeaşi aversiune profundă faţă 
de erezii. Era motivul pentru care papa Grigore al IX-lea 
intenţiona să reacționeze grabnic şi cu metode radicale 
pentru stârpirea Răului, o dată pentru totdeauna. 

Suveranul pontif stătea în jilţul aşezat pe un postament 
care îi permitea să-i privească de la înălţime pe toţi cei 
prezenţi. Cu o expresie gânditoare pe chip, îşi mângâia 


barba bogată: catarii continuau să opună o rezistenţă 
dârză legiunilor Sfântului Scaun, iar entuziasmul oştenilor 
papalității şi ai regelui Franţei părea să scadă continuu. 

— Catarii primesc sprijin de peste tot: în fiecare sat 
există oameni dispuşi să le ofere adăpost şi hrană şi să le 
oblojească rănile, îi spunea papei noul arhiepiscop de 
Toulouse, un prelat care se distinsese în lupta împotriva 
ereticilor. În plus, dispun de fortărețe imposibil de cucerit, 
cum ar fi pog-ul din Montsegur, un castel ridicat de 
albigenzi în vârful unui munte inaccesibil. Ei, bine, 
Sanctitate, eu cred că ar trebui să punem mâna pe toate 
refugiile catarilor, cucerindu-le unul câte unul, începând 
cu cele pe care ereticii le consideră a fi de necucerit. 

— Şi cine stăpâneşte acest castel din Montsegur? întrebă 
papa. 

— Se spune că în fruntea rebelilor s-ar afla o femeie, 
stăpâna castelului, o fiică a Diavolului, Eminenţă. Numele 
său este Esclarmonda de Foix, sora contelui Raymond- 
Roger. 

— Şi care ar fi motivul pentru care nu am recurs până 
acum la o acţiune militară, ca s-o nimicim pe această 
adeptă a Diavolului? 

— Sanctitate, forța noastră militară în regiunea 
Languedoc s-a bazat în toţi aceşti ani pe destoinicia şi 
valoarea unui singur om: Simon de Montfort. Atât timp cât 
el a fost comandantul oştilor noastre, acestea au ignorat 
oboseala şi privaţiunile, repurtând succes după succes. 
Insă după moartea lui Simon, survenită în anul 1218, când 
a fost lovit de una din pietrele aruncate de pe zidurile 
aflate sub asediu ale cetăţii Toulouse, lucrurile s-au 
schimbat radical. Increderea pe care predecesorul 
Eminenţei Voastre, papa Onorius, i-a arătat-o fiului lui 
Simon, Amaury de Montfort, s-a dovedit prea mare. 
Amaury nu posedă nici măcar un dram din harul tatălui 


său. Iar acum, trupele noastre sunt total dezorganizate. În 
plus, comitatul Foix este o zonă foarte bine protejată, iar 
un atac direct ar putea genera mişcări populare. Să-mi fie 
iertată îndrăzneala, Eminenţă, dar tind să cred că aici, la 
Roma, veştile proaste ajung într-o formă atenuată, în 
vreme ce situaţia din Languedoc este într-adevăr una 
critică. Credincioşii întru Hristos vă cer o ultimă favoare, 
Sanctitate: o intervenţie armată care să distrugă o dată 
pentru totdeauna imperiul Diavolului. Experienţa mă 
determină să vă sugerez singura cale prin care semnul 
Domnului nostru lisus Hristos poate fi reinstaurat peste 
acel tărâm devenit patria ereziei: trebuie să cucerim toate 
redutele pe care catarii le consideră inexpugnabile. 

— Şi cum credeţi că am putea obţine victoria? Chiar 
Domnia Voastră aţi spus că trupele noastre sunt într-o 
stare jalnică, îi aminti papa arhiepiscopului de Toulouse. 

— Eu sunt doar un slujitor al Domnului, nu o căpetenie 
de oaste, însă dacă vom acţiona cu inteligenţă, infiltrându- 
ne oamenii în satele şi oraşele din regiune, vom reuşi să-i 
izolăm pe eretici şi să alimentăm nemulţumirea locuitorilor 
din Languedoc faţă de catari. Doar cu ajutorul acelei părţi 
din populaţie încă necontaminate de erezie vom reuşi să 
insuflăm din nou entuziasm armatelor noastre. 


Faptul că-i adăpostise pe Aymon, Bahram şi Sarya pe 
vremea când aceştia erau căutaţi de milițiile lui Simon de 
Montfort  influenţase cariera ecleziastică a fratelui 
Quentin, stareţul mănăstirii din Aurillac. 

Arhiepiscopul de Toulouse dispuse îndepărtarea lui, 
trimiţându-l în îndepărtata Germanie. Hotărârea îi fu 
adusă la cunoştinţă după trecerea multor ani de la fuga lui 
Aymon şi a prietenilor săi de la mănăstire, când fratele 
Quentin era încredinţat că înaltele feţe bisericeşti de la 
Roma uitaseră de el şi de prieteniile sale suspecte. 


Visul său fusese să rămână pentru totdeauna la Aurillac 
sau cel puţin să fie trimis în Italia, ţara lui natală. In 
schimb, arhiepiscopul hotărâse că mănăstirea aceea 
pierdută în mijlocul Westfaliei, în teritoriile stăpânite de 
conții von Amsberg, avea să devină casa lui pentru tot 
restul zilelor. Asta dacă bunul Dumnezeu avea să-i dea 
forţa să ajungă până acolo. 

Până şi numele locului părea plin de ostilitate: 
Wewelsburg. 

Călugărul benedictin privi cu luare-aminte partitura, 
înainte de a o pune în cufărul cu lucruri personale. 

„Cine ştie ce s-o fi ales de Bahram! îşi spuse. Cine ştie 
dacă o mai fi în viaţă vreunul dintre cei trei! Sau dacă 
partitura aceasta este într-adevăr atât de importantă, dacă 
voi mai reuşi vreodată să dau de ei ori dacă vreunul dintre 
ei va ajunge în Germania ca să i-o pot restitui.“ 

Mănăstirea se afla în mijlocul unei regiuni deluroase, pe 
malul unui mic râu, Alme, care şerpuia de-a lungul 
pădurilor dese şi al terenurilor cultivate ale localnicilor. 
Peste întreaga zonă domina fortăreaţa seniorilor locali, cu 
o formă curioasă ce amintea de vârful unei săgeți. 

Însă Dumnezeu nu i-a îngăduit fratelui Quentin nici 
măcar timpul necesar acomodării cu noua dioceză. Abia 
ajuns la destinaţie după o călătorie plină de dificultăţi care 
durase mai bine de o lună, bătrânul stareţ se îmbolnăvi 
grav. Când înţelese că zilele îi erau de-acum numărate, se 
hotări să ascundă manuscrisul pe care Bahram i-l lăsase 
spre păstrare într-o nişă tainică din zidul castelului. Cu 
puţin înainte de a închide ochii pentru totdeauna, 
călugărului îi apăru în faţa ochilor chipul surâzător al lui 
Aymon, care cânta la vielă. In toţi anii care trecuseră de 
când îl văzuse ultima dată, bătrânul nutrise convingerea că 
partitura aceea ascundea între rândurile sale o mare taină. 


— Dumnezeu să te binecuvânteze, Aymon, oriunde te vei 
fi aflând acum. 

Piosul călugăr benedictin nu putea şti că exact în acele 
clipe Aymon se refugiase la Foix, pregătindu-se să dea o 
ultimă şi decisivă bătălie a vieţii sale. 

Quentin se întinse pe patul din chilia sa şi aşteptă cu 
seninătate ca Domnul să-l cheme la el. 


Departe de Westfalia, un alt slujitor credincios al 
prietenilor aflaţi la nevoie, un bărbat din popor animat de 
sentimentul dreptăţii, îşi pierduse libertatea pentru că 
dăduse o mână de ajutor unor fugari. Fusese aruncat într-o 
temniţă izolată, în aşteptarea procesului Inchiziției. 

Guillaume Arnaud şi Etienne de Saint-Thibery intrară cu 
pas solemn în sala de interogatoriu. Cel dintâi era călugăr 
dominican, iar al doilea un franciscan din Gasconia. 

Bietul Marcel purta încă puţinele haine - acum uzate şi 
îmbibate de umezeala zilelor lungi de carceră - pe care le 
avea pe el în ziua arestării, atunci când îi ajutase pe 
Aymon şi Marie-Louise să scape de urmăritori. Fusese 
încătuşat cu verigi grele de fier, însă avea privirea dârză şi 
plină de mândrie. 

— Încotro se îndreptau Aymon şi femeia lui? îl întrebă 
franciscanul. 

— Nu ştiu, părinte reverend. Eu nu sunt decât un simplu 
barcagiu şi nu înţelesesem că oştenii aceia îi urmăreau pe 
cei doi. Apoi, în graba de a ajunge la mal, am pierdut 
controlul plutei şi acesta a fost dusă la vale de curent. 

— Minţi! Ştiai foarte bine pe cine ai îmbarcat pe bac, iar 
pentru asta Dumnezeu îşi va vărsa mânia asupra ta! spuse 
Guillaume, răsfoind hârtiile de pe masa din faţa lui. 

— Nu e adevărat, părinte reverend: nu-i mai văzusem 
niciodată până atunci pe cei doi. 

— Eşti gata să juri? insistă inchizitorul. 


— Jur în faţa lui Dumnezeu. 

— Blasfemie şi sperjur! strigă dominicanul. Apoi, agitând 
nervos hârtiile, continuă: Crezi că ai de-a face cu diletanţi? 
Ştim totul despre tine şi ereticii aceia. In tinereţe, Marie- 
Louise a fost eleva maestrului Puyol la şcoala de muzică a 
acestuia din Carcassonne. Acelaşi loc în care tu, Marcel, ai 
slujit mulţi ani la rând. Şi mai ştim şi că Puyol a fost bănuit 
că l-a adăpostit pe Aymon de Val de Daigne, înainte ca 
acesta să dispară fără urmă. Acum mai îndrăzneşti să juri 
în faţa lui Dumnezeu că nu-i cunoşteai pe cei doi? 

— Jur. 

— Schingiuiţi-l! îi porunci Guillaume gâdelui, apoi cei doi 
călugări părăsiră sala de interogatoriu. 

După şase zile şi şase nopţi de tortură, Marcel cedă. 
Istovit, mărturisi tot ceea ce voiau să afle inchizitorii, 
inclusiv faptul că Aymon ducea cu el un secret de mare 
importanţă, codificat între rândurile unei partituri 
compuse de maestrul Puyol. 

Ajuns din nou în celulă, barcagiul îşi sfâşie cu 
meticulozitate straiele, apoi le răsuci şi le înnodă până 
când obţinu o funie suficient de lungă, pe care o trecu pe 
după suportul de fier pentru torţe încastrat în perete. A 
doua zi dimineaţă îl găsiră atârnând ca un sac plin cu 
pietre, cu picioarele pendulând în aer. 


40 


Germania, anii '40 


Castelul Wewelsburg avea o formă unică, de săgeată cu 
vârful îndreptat spre nord, motiv pentru care unii dintre 
apropiații lui Hitler - Himmler, cu deosebire - erau 
convinşi că în acel punct se găsea centrul lumii, centrul 
lumii ariene. Reichsfihrerul SS îl închiriase de la primăria 
orăşelului din Westfalia Nord-Occidentală pentru suma 
simbolică de o marcă pe an. 

Himmler se gândea deja la un proiect grandios care 
prevedea reconstrucția şi restaurarea  impozantului 
edificiu. Mai întâi de toate, ceruse înființarea unui lagăr de 
concentrare în apropierea castelului, pentru a putea 
beneficia de mână de lucru gratuită. Sub supravegherea 
arhitectului personal al lui Himmler, peste patru mii de 
muncitori aveau să ia parte la reconstrucția castelului 
Wewelsburg, urmând întocmai directivele 
Reichsführerului. 

Trecuse mult de miezul nopţii când câţiva membri SS 
Totenkopf dădură buzna în baraca numărul 15 din lagărul 
de concentrare de la Dachau. 

Bock, şeful barăcii, nu adormise încă. Nu înţelegea 
motivul pentru care gândul său se îndrepta la o evadare 
din lagăr care avusese loc cu câţiva ani în urmă, când 
antipaticul Raush şi inginerul Filcher reuşiseră să înşele 
vigilenţa gardienilor. 

Abelard Bock era un comunist convins şi nu şi-ar fi 
renegat crezul pentru nimic în lume. Participase la toate 
mişcările insurecţionale care înfierbântaseră Germania în 


perioada premergătoare venirii naziştilor lui Hitler la 
putere. Pentru o vreme, continuase să lucreze ca maistru 
în construcţii, sperând să scape de arestare. Dar naziştii 
erau necruţători cu duşmanii. lar Bock se văzuse nevoit să 
renunţe la tot: atât la libertate, cât şi la marea sa pasiune 
pentru zbor. Se întreba adesea dacă avea să-i fie vreodată 
de folos brevetul de pilot pe care îl obținuse cu multe 
sacrificii chiar în ajunul arestării sale. 

Zarva stârnită în noaptea aceea de gardieni nu îl luă prin 
surprindere. Se întâmpla deseori ca trupele SS Totenkopf 
să inspecteze baraca în puterea nopţii. Rămase însă 
stupefiat în clipa în care comandantul plutonului arătă cu 
degetul spre el şi îi spuse: 

— Vino cu noi, Abelard Bock! 

Ajuns în biroul comandantului lagărului, i se aduse la 
cunoştinţă că avea să fie transferat de urgenţă. Apoi, 
împreună cu alţi zece deţinuţi, fu urcat în remorca unui 
camion. Ajunseră la destinaţie istoviţi, după douăzeci de 
ore de călătorie. Bock admiră impozanta construcţie care 
domina priveliştea din jurul lagărului de concentrare NZ 
Niederlagen: un castel în curs de reconstrucţie cu o formă 
unică, de triunghi isoscel cu vârful îndreptat către nord, 
asemenea vârfului unei săgeți. Curând, maistrul 
constructor Bock avea să afle că edificiul era unul dintre 
vestigiile considerate a avea o importanță crucială de către 
Reichsführerul SS Heinrich Himmler: castelul 
Wewelsburg. 


În mai 1940, trupele germane străpunseră linia de 
fortificaţii Maginot şi năvăliră pe teritoriul Franţei, după 
ce cuceriseră mai întâi Danemarca, Norvegia şi Ţările de 
Jos. Graţie strategiei de luptă pe care germanii o 
supranumiseră Blitzkrieg - „războiul-fulger“ -, trupele 


celui de-al Treilea Reich defilară victorioase pe Champs 
Elysées. 


Anglia, anii '40 


„Nimic nu mai poate sta în calea înaintării armatelor 
cotropitoare ale lui Hitler“, îşi spuse Carla Jeogeres 
Núñez, privind de la pupa unui vas de pescuit cum 
dispăreau în zare coastele Franței ocupate. 

Se îmbarcase în zori, iar până la lăsarea serii avea să 
ajungă în apele teritoriale britanice. Pentru a doua zi avea 
stabilită o întâlnire cu funcționari ai serviciilor secrete: 
intenția ei era să se pună la dispoziţia trupelor aliate, 
pentru organizarea Rezistenței pe teritoriul francez. 

Fu întâmpinată cu răceală şi cu o difidență nedisimulată 
de un funcţionar în uniforma armatei Maiestăţii Sale, care 
notă cu ostentaţie fiecare vorbă rostită de agenta Sûreté. 

Cuvintele pronunţate de generalul de Gaulle la BBC în 
apelul său către națiunea franceză din 18 iunie 1940 
deveniseră şi crezul Carlei: fiecare francez avea obligaţia 
de a respinge prin orice mijloace opresiunea germană, 
punându-şi toată priceperea şi experienţa în serviciul 
Aliaților şi al adversarilor nazismului. 

Pe măsură ce ofiţerul britanic îi nota cu conştiinciozitate 
spusele, Carla nu omise din povestirea sa nici descrierea 
felului în care, cu un an în urmă, arheologul Otto Rahn 
murise sub ochii ei. Ameţit de narcotice, ofiţerul SS 
pomenise ceva despre o armă mortală, invincibilă, a cărei 
ascunzătoare era menţionată în a doua jumătate a unei 
partituri muzicale străvechi, actualmente pierdută. In 
schimb, prima jumătate a partiturii se afla în mâinile 
colaboratorilor apropiaţi ai lui Adolf Hitler. Dar, cu toate 
că avusese la dispoziţie numai jumătate din mesajul 
codificat, Rahn reuşise să descopere locul în care se afla 


arma letală. Excursia din Alpii austrieci a arheologului 
avusese drept scop o întâlnire cu Reichsfuihrerul Heinrich 
Himmler, căruia urma să-i destăinuie amănuntele legate 
de descoperirea făcută. 

— Şi unde ziceţi că ar trebui să se afle această „armă 
totală“, domnişoară Núñez, o întrebă ofiţerul britanic, 
ironic. 

— Din păcate, nu am putut duce interogatoriul la bun 
sfârşit. Otto Rahn a murit fără să mai apuce să-mi 
dezvăluie nimic altceva decât ceea ce tocmai aţi notat în 
procesul-verbal, domnule, răspunse Carla. 

Câteva zile mai târziu, acelaşi vas de pescuit care o 
adusese în Anglia o luă la bord dintr-o şalupă aflată în 
largul portului Dover, ducând-o din nou spre coastele 
franceze. 

Din momentul acela, fostul agent Sûreté urma să 
acţioneze în rândurile organizaţiei clandestine intitulate 
Forţele Franceze Libere, care lupta prin toate mijloacele 
pentru eliberarea ţării de sub ocupaţia nazistă. 


În castelul de la Bletchley Park - unul dintre sediile 
serviciilor secrete ale Maiestăţii Sale - căpitanul de 
fregată Kater îşi petrecea zilele răsfoind sute de dosare şi 
procese-verbale de interogatoriu. În majoritatea cazurilor, 
avea de-a face cu semnalări fără nici o susţinere, destinate 
să fie date uitării în cine ştie ce colţişor prăfuit din 
coridoarele lungi şi înţesate cu rafturi până în tavan ale 
arhivelor. 

Deodată, în timp ce parcurgea distrat un alt proces- 
verbal, Kater tresări: un agent francez - cu identitate 
camuflată sub un nume de cod - declara că se afla în 
posesia unor informaţii legate de o partitură datând din 
Evul Mediu care ascundea un mesaj cifrat. Sau, altfel spus, 
procesul-verbal făcea referire la o compoziţie neterminată, 


a cărei primă parte se afla în posesia naziştilor. Înţelese că 
jumătatea de partitură găsită de el în viela cumpărată la 
licitaţie ar fi putut conţine completarea straniului mesaj 
antic. 

În clipa următoare, adresă mental câteva cuvinte 
ireverenţioase la adresa ducelui de Kent şi anturajului său, 
blestemând totodată obligaţiile de serviciu care nu-i 
îngăduiau să ia imediat legătura cu părintele Mc Aiden. Se 
resemnă, spunându-şi că avea să aştepte până a doua zi, 
când, împreună cu preotul irlandez, avea să încerce să 
descopere cheia acelei enigme. O enigmă care părea să 
devină pe zi ce trecea din ce în ce mai tulburătoare. 

Ca să câştige timp, Kater luă cu el foaia cu depoziţia 
Carlei Jeogeres Núñez - care în raport era indicată cu 
numele „agentul Eiffel“ - şi părăsi castelul de la Bletchley 
Park. 

Un vânt călduţ de primăvară împrospăta aerul. 

Kater urcă la volanul unuia dintre anonimele automobile 
pe care le folosea pentru misiunile sale de filaj şi se 
îndreptă spre Londra. 

Ducele de Kent intră într-o vilă de unde se răzbăteau 
zgomotele unei petreceri aflate în toi. Căpitanul de fregată 
Kater era convins că subiectul nu avea să iasă de acolo în 
următoarele ore. 

Scoase din buzunar hârtia cu depoziţia agentului Eiffel şi 
începu să transcrie câteva pasaje din străvechiul cântec 
medieval, pe care le ştia pe de rost. 

— Domnul căpitan Kater? rosti un bărbat, apărând brusc 
în dreptul ferestrei deschise a portierei. 

În clipa următoare, un al doilea individ urcă lângă el în 
maşină. Simţi ţeava unui pistol împungându-l în coaste. 

— Nu faceţi gesturi necugetate şi urmaţi-mi întocmai 
instrucţiunile, domnule căpitan, îi zise noul-venit. 

Celălalt agent Gestapo se aşeză pe bancheta din spate. 


Între timp, în casa în care intrase fratele mai mic al 
regelui Angliei, petrecerea părea să lase locul desfrâului. 
În realitate, în spatele sălii de dans, într-un cabinet mobilat 
într-un stil sobru, ducele de Kent şi alţi câţiva 
reprezentanţi ai nobilimii engleze filonaziste ţineau o 
întrunire decisivă. De rezultatul acelei şedinţe aveau să 
depindă soarta războiului, destinul Angliei şi al întregii 
Europe. 


Părintele Mc Aiden era îngrijorat: cunoştinţele sale în 
arta muzicii medievale îl aduseseră la un pas de 
soluţionarea enigmei. Atunci îl cuprinsese, brusc, frica. În 
mesajul codificat se vorbea despre o armă capabilă să 
distrugă armate întregi fără să folosească pentru asta nici 
tăişul săbiilor, nici focul tunurilor. O armă la fel de 
puternică şi de letală ca vântul aducător de moarte al 
ciumei. 

Părintele Mc Aiden încercase de câteva ori să ia legătura 
cu căpitanul Kater, ca să-i aducă la cunoştinţă cele 
descoperite, dar de câteva zile la telefonul de acasă al 
ofițerului nu răspundea nimeni. Spre seară, Mc Aiden îşi 
luă inima-n dinţi şi se hotări să se ducă personal la casa 
prietenului său. Cunoştea bine adresa: Kater îl invitase de 
câteva ori ca să-i arate colecţia şi se delectaseră împreună 
executând cântece medievale la instrumentele pe care 
ofiţerul le restaura cu pasiune. Temerile preotului irlandez 
se atenuară pentru o clipă când uşa de la intrare se 
întredeschise, dar nu fu decât o iluzie: bărbatul care îi 
făcea semn să intre nu era Kater, ci un agent al serviciilor 
secrete britanice. După ce îi verifică identitatea, bărbatul 
începu să-l bombardeze cu întrebări. 

— Cu ce ocazie aţi venit, părinte, acasă la căpitanul 
Kater? îl chestionă agentul, cercetându-i din nou actele. 


— O fac adesea, domnule. Kater şi cu mine suntem 
prieteni şi ne leagă o pasiune comună: muzica şi 
instrumentele vechi. 

— Când l-aţi văzut sau când aţi vorbit la telefon ultima 
oară cu el? 

— Acum câteva zile. Vă rog să-mi scuzaţi curiozitatea, 
dar nu înţeleg ce se întâmplă. Am venit în vizită la un 
prieten şi nu la un interogatoriu, nu-i aşa? Ba chiar aş 
putea spune că acest comportament al dumneavoastră mă 
îngrijorează foarte tare. Trebuie să înţeleg că s-a întâmplat 
ceva grav cu bunul meu prieten Rowell Kater? 

— Îmi cer iertare, părinte. Sunt colonelul Danton de la 
MI6. Căpitanul Kater a dispărut acum cinci zile. Este un 
comportament greu de înţeles pentru o persoană calculată, 
aşa cum este ofiţerul nostru. Căutăm prin toate mijloacele 
să-i dăm de urmă, însă pare de negăsit. 

Părintele Mc Aiden tresări: poate că exista o legătură 
între misterioasa dispariţie şi vechiul mesaj cifrat. 

— Vă simţiţi rău, părinte? îl întrebă Danton, observând 
că preotul pălise. 

— Nu, nu, doar că îmi pare rău şi mă îngrijorează foarte 
tare cele auzite. Domnule colonel, dacă nu doriţi să mă mai 
întrebaţi şi altceva, aş vrea să mă întorc acasă. Sper că mă 
veţi anunţa în clipa în care îi veţi da de urmă căpitanului 
Kater, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Mă tem însă că va trebui să ne întâlnim 
din nou într-una din aceste zile. Dacă nu vă deranjează, vă 
rog să-mi daţi datele dumneavoastră complete. lar eu vă 
las, în schimb, cartea mea de vizită, pentru cazul în care vă 
veţi aminti amănunte care consideraţi că ne pot fi de folos. 

Ajuns acasă, părintele Mc Aiden nu mai stătu nici o clipă 
pe gânduri: mai întâi compuse o scrisoare lungă, o închise 
într-un plic cu antet diplomatic şi scrise adresa cu o mână 
tremurândă. Cunoştea o singură persoană capabilă să 


gestioneze consecinţele aflării unui asemenea secret, 
secret din cauza căruia bunul său prieten Kater dispăruse 
fără urmă. Pe destinatarul scrisorii îl cunoştea de pe 
vremea în care acesta ocupa funcţia de secretar de stat al 
Vaticanului. De circa doi ani, omul acela devenise liderul 
absolut al Bisericii Catolice. 


Roma, anii '40 


Papa Eugenio Pacelli acorda o mare atenție 
corespondenţei: era convins că, prin intermediului 
epistolelor cu caracter personal sosite din diocezele din 
lumea întreagă, îşi putea face o imagine asupra stării de 
spirit a naţiunilor. 

În ziua aceea, pe masa de lucru a Suveranului Pontif nu 
se aflau decât două plicuri sigilate cu plumb şi ceară. 
Înainte de a le deschide, papa Pius al XII-lea avu preţ de o 
clipă sentimentul că între cele două scrisori exista o 
legătură indisolubilă. 

Prima epistolă venea din Germania, de la monseniorul 
Roeller. 


Sanctitate, sper să fiţi încredinţat de sinceritatea mea atunci când 
vă spun că eu sunt cel dintâi care mă simt rănit de rândurile ce 
urmează să vi le scriu. Însă suntem presaţi de necesitatea remedierii 
unei situaţii care devine pe zi ce trece tot mai dramatică. Iar în mâinile 
noastre se află viaţa unui număr uriaş de oameni. 

Zilele trecute am fost convocat la o întrunire cu Statul Major al 
Germaniei naziste, la care a participat însuşi Fiihrerul. Motivul 
convocării a fost denunţarea oficială a numeroaselor scrisori pe care 
Sanctitatea Voastră le-a trimis în ultima vreme autorităţilor germane 
vizavi de „presupusele“ acte de maltratare la care au fost supuşi 
indivizi de rasă evreiască şi de alte rase considerate inferioare. Ei, 
bine, vă pot spune că am fost sfătuit „călduros“ şi fără ocolişuri să 
menţinem pe viitor o poziţie mai „degajată“ asupra acestui subiect: 
naziştii nu vor mai accepta nici un fel de amestec al Bisericii Catolice 


în afacerile interne ale celui de-al Treilea Reich. Ca să nu mai 
pomenesc de faptul că Rudolf Hess mi-a dat de înţeles, nici mai mult, 
nici mai puţin, că nu l-ar deranja deloc dacă ar afla că şi creştinii se 
vor „bucura“ de tratamentul aplicat evreilor. Aşadar, Sanctitate, 
pentru binele tuturor celor care cred în lisus Hristos, vă conjur să 
ţineţi cont în acţiunile dumneavoastră viitoare de această ameninţare 
explicită. Cu atât mai mult cu cât, în lumina recentelor evoluţii de pe 
front, sunt convins că obţinerea victoriei totale de către trupele 
germane este o chestiune de câteva luni. 
Mă rog pentru Sanctitatea Voastră. 
Părintele Roeller 


Cutremurat de acele cuvinte, papa se grăbi să deschidă 
şi cel de-al doilea plic: senzaţia de mai devreme nu se 
confirma. Nu vedea ce legătură ar fi putut exista între cele 
două epistole. Cea dintâi conţinea un şantaj de dimensiuni 
mondiale, căruia ştia că, în cele din urmă, avea să i se 
supună, căci altminteri milioane de creştini s-ar fi aflat în 
pericol de moarte: salvarea lor depindea de poziţia pe care 
Sfântul Scaun avea să o adopte faţă de chestiunea 
evreiască. 

În cea de-a doua scrisoare, un vechi şi respectat prieten, 
un preot irlandez emigrat de multă vreme la Londra, îl 
ruga să ia în păstrare un fragment dintr-o partitură veche 
ale cărei note şi text păreau să conţină un mesaj secret. 

După spusele părintelui Mc Aiden, mesajul dezvăluia 
locul în care fusese ascunsă o armă invincibilă şi cu puteri 
devastatoare. Împreună cu prima parte a manuscrisului, 
fragmentul trimis de părintele Mc Aiden ar fi permis 
descoperirea ascunzătorii care adăpostea teribila armă. 

Scrisoarea preotului irlandez continua cu povestea 
misterioasei dispariţii a căpitanului de fregată Kater. 

Cu tot respectul pe care îl avea pentru bătrânul preot Mc 
Aiden, papa nu dădu mare importanţă scrisorii acestuia: 
lumea era plină de legende despre arme secrete, despre 
misterioşi leviatani gata oricând să-şi apere creatorii, 


despre calea spre fântâna vieţii veşnice şi altele asemenea. 
Totuşi, Sfântul părinte era îngrijorat. Îl chemă pe 
secretarul său personal şi îi ceru să pună cele două plicuri 
alături de documentele de maximă importanţă. 


Germania, anii '40 


În aşteptarea Fiihrerului, cei patru bărbaţi - Bormann, 
Himmler, Hess şi Heydrich - discutau un subiect foarte 
delicat. 

— „Gestul de bunăvoință“, aşa cum îl numesc eu, pe care 
Fuhrerul l-a făcut faţă de englezi la Dunkerque îşi arată 
eficacitatea abia astăzi, la un an distanţă de acele 
evenimente, le spuse Himmler camarazilor săi. 

— Şi când mă gândesc că atunci n-am ştiut să-mi explic 
motivul unei asemenea dovezi de clemenţă din partea 
Fuhrerului, recunoscu Bormann, secretarul personal al lui 
Hess. Trupele britanice se retrăgeau într-o debandadă 
totală din golful Dunkerque, fiind o pradă uşoară pentru 
armatele noastre. Şi totuşi, numai intervenţia personală a 
lui Hitler a făcut ca diviziile noastre de tancuri să nu-i facă 
una cu pământul pentru totdeauna, permițându-le chiar să 
ajungă pe navele care i-au dus înapoi, în ţara lor. Ei, bine, 
trebuie să admit că Fuhrerul a luat o decizie cu bătaie 
lungă. 

— Exact, observă Hess. Acum, când vom declanşa 
Operaţiunea Barbarossa, trupele noastre vor mărşălui spre 
Rusia, iar englezii se vor vedea nevoiţi să ne întoarcă 
favoarea pe care le-am făcut-o la Dunkerque. 

— Nu reuşesc să împărtăşesc entuziasmul domniilor 
voastre, interveni Heydrich. Nu ştiu să existe gesturi de 
recunoştinţă pe care inamicii să şi le îngăduie unii faţă de 
alţii pe durata unui război de o asemenea anvergură. 
Conflagraţiile alterează orice fel de raporturi umane şi 


sociale, iar conceptele de loialitate, prietenie sau 
gratitudine devin noţiuni abstracte, fără nici un fel de 
valoare. Ne aşteaptă clipe grele, camarazi, chiar dacă 
astăzi Reichul este capabil să spulbere fără cruţare chiar şi 
cea mai dârză rezistenţă. 

— Din fericire, sentimentul apartenenţei la rasa ariană 
este mai puternic decât orice altă motivaţie. Nici unul 
dintre noi nu şi-ar putea trăda vreodată camarazii şi nici 
nu i-ar lăsa să se descurce singuri în faţa primejdiei, nu-i 
aşa? rosti deodată Hess, privindu-şi în ochi, pe rând, 
interlocutorii. 

— Aşa este, încuviinţă Himmler. Vom proceda asemenea 
cavalerilor din vechime sau, mai bine, asemenea 
amazoanelor care se legau pe vecie unele de altele printr- 
un jurământ sacru. 

În ziua aceea, cei patru bărbaţi fideli crezului nazismului 
îşi legară destinele prin promisiunea solemnă de a se ajuta 
reciproc, oricând şi în orice situaţie. Era un fel de 
asigurare de asistenţă reciprocă permanentă, pe care o 
numiră „jurământul amazoanelor“. 

Adolf Hitler intră în sala de şedinţe cu o expresie 
mulţumită pe chip. Deşi încă la început, războiul se 
îndrepta spre o victorie zdrobitoare a Germaniei naziste. În 
sfârşit, umilinţa înfrângerii din Primul Război Mondial era 
răzbunată şi putea fi dată uitării. 

Cei patru bărbaţi se ridicară în picioare în acelaşi timp şi 
salutară cu braţul drept întins. 

Fuhrerul le răspunse cordial, invitându-i apoi să se aşeze 
în jurul mesei pe care era desfăşurată o hartă mare a 
Europei. 

— Data fixată pentru declanşarea Operațiunii Barbarossa 
este 22 iunie. Până atunci trebuie să reuşim cu orice preţ 
să atragem Marea Britanie de partea noastră. Ce poţi să- 
mi spui despre contactele tale cu englezii, Rudolf? 


— Tocmai voiam să vă vorbesc despre asta, mein Führer. 
Oamenii noştri de la Londra au reuşit să-l scape pe ducele 
de Kent şi pe susţinătorii noştri de acolo de un personaj 
incomod care era de mult timp pe urmele lor. Agentul, un 
oarecare Kater, ofiţer al Marinei Regale britanice luat cu 
împrumut de serviciile secrete al Coroanei, tocmai 
mâzgălea nişte fraze ciudate pe această hârtie. V-o prezint: 
am intrat în posesia ei acum câteva ore. 

Şi Rudolf Hess îi întinse Fuhrerului o foaie de hârtie 
împăturită cu grijă. 

Era aceeaşi hârtie pe care un funcţionar britanic notase 
cele aflate de la agentul francez Eiffel de la Otto Rahn 
înainte ca acesta să moară. 

— Îmi aduc foarte bine aminte că ne-am străduit din 
răsputeri să aflăm locul exact al acelei ascunzători pe care 
Rahn era convins că o găsise, spuse Hitler. 

— Aveţi dreptate, mein Führer, încuviinţă Hess. Mare 
păcat că Rahn a murit. Sunt convins că dacă le vom sugera 
englezilor că avem acces la o armă invincibilă, acest fapt i- 
ar putea determina pe cei încă nehotărâţi să accepte o 
alianţă cu cel de-al Treilea Reich. Iar în clipa în care vom 
reuşi să punem cap la cap fragmentul de partitură aflat în 
posesia noastră - cel găsit între zidurile castelului 
Wewelsburg - cu cel care, după toate probabilitățile, se 
află în mâinile britanicilor, atunci vom putea localiza 
ascunzătoarea. 

— Admiţând, desigur, că această armă există, Rudolf, 
observă Fuhrerul. 

— Sunt convins, Excelenţă, interveni atunci Himmler, că 
cercetările lui Otto Rahn s-au desfăşurat după canoanele 
celui mai riguros pragmatism, astfel încât eu, personal, 
nutresc convingerea că în peşterile din Ornolac se ascunde 
un mister antic. Şi, având în vedere faptul că am urmărit 
îndeaproape şi chiar de la început activitatea lui Rahn, pot 


afirma că acest mister nu implică nişte amulete cu puteri 
ezoterice, ci ceva mult mai... important. lar dacă într- 
adevăr acest mister se va dovedi a fi o armă de distrugere 
în masă, vom putea să anunţăm anticipat victoria trupelor 
noastre. 

— Foarte bine, domnilor, spuse Hitler, sprijinindu-şi 
palmele pe harta de pe masă. Spuneţi-mi atunci cum 
intenţionaţi să procedaţi. 

— Eu, unul, cred că cercetările lui Rahn nu ar trebui 
abandonate tocmai acum, când avem deplină libertate de 
mişcare pe teritoriul francez, spuse Heydrich. 

— Sunt pe deplin de acord cu camaradul Heydrich, 
interveni Himmler. Căutările lui Rahn îşi vor arăta cât de 
curând roadele. În plus, ştim că a murit de mâna unui 
spion inamic. Cred că mai întâi ar trebui să-l identificăm pe 
acest aşa-zis agent Eiffel şi să aflăm amănunte despre 
ultimele clipe de viaţă ale lui Otto Rahn, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun... 

Fuhrerul se întoarse spre Hess: 

— Tu, Rudolf, ce părere ai? 

— În ceea ce mă priveşte, mein Führer, cred că a sosit 
vremea să am o întâlnire faţă în faţă cu nobilii englezi 
disidenţi. 

— Şi cum crezi că vei putea să-i aduci pe toţi aici, în 
Germania? 

— N-am zis că intenţionez una ca asta, mein Führer: am 
dus la bun sfârşit nenumărate misiuni secrete în cursul 
cărora am pătruns incognito pe teritoriul britanic. Credeţi- 
mă, e mult mai uşor decât credeţi. Apoi, în cazul în care va 
surveni ceva neprevăzut, ştiu că Amazoanele vor fi mereu 
gata să vină să mă salveze, concluzionă Hess privindu-şi cu 
subînţeles camarazii. Întrunirea luă sfârşit, iar Hitler îi 
ceru lui Heydrich să mai rămână în sală câteva minute. 
După ce Himmler şi Hess ieşiră, Fuhrerul spuse: 


— Vă mai amintiţi, Herr Heydrich, de discuţia noastră 
despre marii conducători din trecut şi despre incapacitatea 
lor de a-şi pregăti din timp o cale de scăpare pentru 
eventualitatea în care lucrurile ar lua o turnură 
nefavorabilă? Vorbeam atunci despre un fel de pasaj secret 
care să le permită să scape indiferent de soarta 
războiului... 

— Îmi amintesc perfect, Excelenţă, răspunse Heydrich. 
Şi îmi mai amintesc şi că vorbele dumneavoastră m-au 
mirat foarte mult, producând în mine un soi de iluminare. 

— Pentru punerea în practică a unui asemenea proiect 
m-am gândit la dumneavoastră, Herr Heydrich. Sunt 
convins că sunteţi persoana cea mai potrivită. Desigur, în 
cazul în care balanţa victoriei va înclina - aşa cum se pare 
că stau lucrurile acum - în favoarea noastră, planul nostru 
nu-şi va avea rostul. În schimb, în cazul nefericit în care 
sorții se vor întoarce împotriva noastră va trebui ca, după 
retragere, să facem în aşa fel încât să putem reconstitui 
partidul. Pentru aceasta trebuie să punem la punct o reţea 
atotcuprinzătoare şi foarte eficientă, care să-i ia sub aripa 
sa protectoare pe refugiaţi şi pe cei daţi în urmărire, care 
să catalizeze în jurul său consensul şi respectul ţărilor 
prietene, să corupă funcţionari şi oameni politici şi să pună 
bazele revenirii noastre în forţă. Spuneţi-mi, Herr 
Heydrich: aţi fi gata să rupeţi orice legătură cu anturajul 
dumneavoastră, să dispăreţi din vizorul întregii lumi, să nu 
mai ştie nimeni nimic despre dumneavoastră, cu excepţia 
unui cerc restrâns de camarazi? lar dacă, în cazul nedorit 
în care Reichul ar avea parte de ce e mai rău, aţi fi gata să 
deveniți portdrapelul renaşterii noastre? Gândiţi-vă cu 
calm la ce v-am spus, Herr Heydrich. Deşi eu sper că-mi 
veţi accepta propunerea. 

Reinhard Heydrich ştia bine că nici o propunere a 
Fuhrerului nu putea fi refuzată. Pe de altă parte, spusele 


lui Hitler îl entuziasmaseră brusc: el, Heydrich, se 
dovedise a fi cel mai bun organizator de structuri secrete 
în cadrul celui de-al Treilea Reich. Chiar şi Fuhrerul 
remarcase asta. lar prin propunerea pe care i-o făcuse, 
Hitler îi recunoştea această calitate. 

— Pentru a pune pe picioare o asemenea structură avem 
nevoie de resurse financiare nelimitate, Excelenţă, observă 
el. 

— Acesta este un aspect irelevant, Herr Heydrich. 

După cucerirea ţărilor din vestul Europei, rezervele de 
aur şi patrimoniile artistice ale acestora luau calea 
depozitelor Reichsbank din Berlin. Şi, pe deasupra, mai 
erau şi averile - unele pur şi simplu fabuloase - confiscate 
de la evrei. Bogăţii incalculabile despre a căror destinaţie 
aveau cunoştinţă doar câţiva oameni din cadrul DEST, o 
societate cu activitate aparent legală în spatele căreia se 
ascundea finanţatorul Gestapoului şi al serviciilor secrete. 


41 


Languedoc, 2007 


Oswald Breil îl înlocuise de câteva minute pe Toni 
Marradesi. In sala de aşteptare a secției de reanimare a 
spitalului din Toulouse se instituise un fel de permanență 
la căpătâiul Sarei Terracini. Înainte de a se duce să 
doarmă câteva ore, Toni Îi spusese că medicii nu 
constataseră nici un fel de îmbunătățire a stării de 
sănătate a Sarei. In plus, pe măsura trecerii timpului, 
creştea riscul ca daunele provocate de anoxie să devină 
ireversibile. Asta, desigur, în eventualitatea în care Sara 
avea să supraviețuiască. 

Oswald se aşeză pe bancă, deschise laptopul şi accesă 
cutia de poştă electronică. 

Mesajul lui Bernstein era lapidar. „Contactaţi-mă cât de 
repede puteți.“ 


— Iată-mă, Bernstein. Ce se întâmplă? 

— Am noutăţi despre subiectul care vă interesează. Mai întâi însă, 
cum se simte Sara? A 

— Starea ei e staţionară. Insă eu continui să sper într-o 
îmbunătăţire. Spuneţi-mi noutăţile. 

— Noutăţile îl privesc pe van der Duick, în biografia căruia am 
descoperit unele nepotriviri suspecte. Familia sa a emigrat în 
Paraguay în anul 1935, când Deman avea vârsta de cinci ani. Van der 
Duick descind dintr-o veche familie de nobili olandezi. În privinţa 
părăsirii Olandei, nimic neobişnuit: au plecat fie din cauza greutăților 
financiare, fie a problemelor cu justiţia. Sau, şi mai plauzibil, au 
părăsit Europa la fel ca mulţi alţii care au simţit apropierea inevitabilă 
a războiului cu mult timp înainte ca acesta să devină o certitudine. La 
prima vedere, aşadar, totul în regulă. Numai că, dând dovadă de exces 


de zel, am scotocit prin arhivele sucursalei din Asunción a Băncii 
Centrale a Paraguayului. Şi iată ce am descoperit... 


Pe monitorul lui Oswald apăru harta depozitelor 
subterane ale băncii. 


— După cum observați, domnule maior, acesta este planul spaţiilor 
de depozitare a valorilor închiriate clienţilor băncii. Unul dintre 
buncărele cele mai mari ca dimensiuni, care măsoară câteva zeci de 
metri pătraţi, i-a fost concesionat lui Deman van der Duick. 

— Nimic neobişnuit, domnule căpitan, dacă avem în vedere faptul că 
van der Duick este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, tastă 
Breil, înțelegând totuşi că surprizele abia de atunci încolo aveau să 
apară. 

— Observaţie justă, domnule maior. Păcat însă că această hartă a 
subteranelor băncii din Asunci6n datează din anul 1945. Cum e posibil 
ca la vârsta de numai cincisprezece ani van der Duick să aibă o avere 
atât de mare încât să umple o întreagă cameră blindată a băncii? Din 
câte ştim, tatăl său era şlefuitor de pietre preţioase: o muncă bine 
plătită, nimic de zis, dar nu într-atât de bine încât să-i permită să 
acumuleze sute de obiecte de valoare în depozitele unei bănci. 

— Un amănunt într-adevăr curios, domnule Bernstein... 

— Să ne întoarcem acum la averea lui van der Duick căutătorul de 
aur: am cercetat cu atenţie concesiunile miniere cumpărate pe te miri 
ce de van der Duick. Deşi toate aceste mine au fost achiziţionate 
aproape pe nimic deoarece zăcămintele păreau a fi epuizate, ele s-au 
dovedit ulterior filoane inepuizabile de aur pur. Şi totuşi, toate 
prospecţiunile geologice au ajuns la aceeaşi concluzie în cazul fiecărei 
concesiuni miniere în parte: înainte ca van der Duick să le cumpere, 
ele fuseseră exploatate la maximum, din subteranele lor fiind extras 
până şi ultimul gram de aur. Dar, după ce le-a cumpărat, van der 
Duick a reuşit să scoată din subteran sute de tone de aur. Este oare cu 
putinţă ca filoane de o asemenea anvergură să fi scăpat - toate, fără 
excepţie - geologilor? Şi încă ceva: toate aceste noi zăcăminte de aur 
par să fi fost descoperite la suprafaţă, deoarece în bilanţurile contabile 
depuse de societatea minieră patronată de van der Duick nu apar 
cheltuieli legate de achiziţionarea sau închirierea de utilaje de excavat, 
de înlăturat pământul şi aşa mai departe. Aurul apărea brusc, gata 
împachetat, turnat în lingouri. Ghiciţi unde, domnule maior? 

— Nu cumva în camera de depozitare a valorilor închiriată de van 
der Duick încă din adolescenţă la Banca Centrală din Asunción? 


— Ba da. Chiar acolo! 


Uşa sălii de reanimare se deschise brusc şi pentru o 
clipă Oswald se gândi la ce era mai rău. Însă medicul îi 
spuse zâmbind: 

— Veşti bune, domnule Breil. Veniţi cu mine, domnişoara 
Terracini s-a trezit din comă. Nici nu a deschis bine ochii şi 
a întrebat de dumneavoastră. Am deconectat-o de la 
plămânul artificial, iar acum respiră singură. 

Oswald îmbrăcă în grabă costumul steril, intră în salon şi 
se aşeză pe marginea patului Sarei. Mâna ei, plină de 
vânătăi de la acele perfuziilor, stătea inertă pe cearşaful 
imaculat. 

Oswald îi prinse degetele şi i le strânse uşor, cu 
afecţiune. Deşi slabă, reacţia de răspuns îl umplu de 
bucurie. 

— Nici măcar nu pot da vina pe tine, Oswald: de data 
asta chiar nu ai nici un amestec, spuse Sara cu voce stinsă. 

— Nu am încă nici un amestec, Sara, răspunse zâmbind 
omuleţul. 

Apoi întoarse capul pentru ca Sara să nu-i vadă ochii 
înlăcrimaţi şi îi mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea pe 
care o făcuse. 


Denver, 2007 


Din ziua în care Oswald îi povestise despre accidentul 
Sarei Terracini, Mame-loshen Lilith Habar nu mai reuşea 
să doarmă bine noaptea. Ştia cât de importantă era tânăra 
italiancă pentru fiul ei adoptiv şi, cu intuiţia specifică 
mamelor,  înţelesese de mult timp că Oswald era 
îndrăgostit. Însă starea de agitaţie a doamnei Habar 
creştea continuu, după fiecare apel telefonic din partea 
unor înalţi funcţionari guvernamentali americani, care 


voiau să ştie când se va întoarce Oswald din Europa. 
„Judecând după tonul deznădăjduit al acelui Phil Damiano, 
s-ar zice că însuşi Diavolul se află pe urmele sale“, îşi 
spuse femeia. 

— Cine era la telefon? o întrebă Ezer, fără să-şi ridice 
ochii din ziar. 

— Individul acela cu nume italienesc: sună zilnic ca să 
întrebe cum se mai simte Sara, dar în realitate pare să îl 
intereseze mai degrabă dacă ştiu când se întoarce Oswald. 
Cred că e un funcţionar guvernamental sau aşa ceva... Ştii, 
unul dintre aceia cu care are de-a face mereu Oswald al 
nostru... Un federal, probabil. Îl cheamă Damiano. 

— Phil Damiano? se miră Ezer, ridicându-şi în sfârşit 
privirea din paginile jurnalului. 

— Exact, Habar. Phil Damiano. 

— Fir-ar să fie, femeie! Păi, ăsta e chiar şeful CIA. Iar tu 
îl descrii ca pe un poliţist de cartier. 

— N-am rostit niciodată cuvântul „poliţist“, Habar. Am 
spus „federal“. Şi este un federal, nu-i aşa? lar dacă e într- 
adevăr directorul CIA, aşa cum spui tu, crezi oare că i-ar fi 
atât de greu să ia legătura cu un fost prim-ministru 
israelian, oriunde s-o fi aflând acesta? 


Languedoc, 2007 


În acelaşi moment, un jet Grumann al guvernului 
american ateriza pe pista aeroportului din Toulouse. La 
bord nu se aflau decât doi pasageri: Phil Damiano, 
directorul CIA, şi generalul Edward Corrige. 

— Vă rog să luăm loc aici, în biroul meu, le spuse 
Oswald, arătând spre banca de plastic dur şi aluminiu din 
faţa lui. Din păcate, nu l-am putut chema pe cel ce mă 
înlocuieşte în sala de aşteptare a spitalului şi nu vreau s-o 


las pe Sara singură nici măcar un minut. Lucrurile ar fi 
stat altfel dacă v-aţi fi anunţat din timp vizita. 

— Nu e nici o problemă, domnule Breil, spuse Damiano. 
Spuneţi-mi cum se simte domnişoara 'Terracini. 

— Starea ei de sănătate se îmbunătăţeşte de la oră la 
oră, iar medicii sunt optimişti: se pare că scoarţa cerebrală 
nu a fost afectată. Un adevărat miracol, mulţumesc lui 
Dumnezeu. 

— Mă bucur să aud asta. Acum însă, domnule Breil, aş 
vrea să vă pun la curent cu ultimele informaţii referitoare 
la tiranul de la Teheran. 


Teheran, 2007 


— Răbdarea mea are limite, Fadah, îi spuse Pashelvi pe 
un ton răstit negustorului de arme. Am impresia că acest 
fantomatic client al tău îşi bate joc de mine. 

— Ar fi împotriva oricărui interes al meu, Excelenţă, să 
las pe cineva să facă asta. Vreau să vă asigur din nou de 
seriozitatea partenerului nostru de afaceri. Trebuie doar să 
mai aveţi un pic de răbdare şi veţi vedea că se va ajunge 
foarte curând la o înţelegere. Şi sunt încredinţat că va fi o 
înţelegere favorabilă dumneavoastră. 

— Am avut încredere în tine şi de aceea am abandonat 
celelalte canale de negocieri, minţi Pashelvi, care ştia 
foarte bine că, în noul context politic, nimeni n-ar fi livrat 
Iranului nici măcar un gram de material radioactiv. Apoi 
adăugă: Îţi mai acord încă cincisprezece zile ca să puneţi 
la punct o ofertă în care să fie specificate caracteristicile 
materialului şi modalitatea de efectuare a schimbului de 
mărfuri, având în vedere că preţul - de-a dreptul 
exorbitant, îţi reamintesc - aţi avut grijă să-l stabiliţi deja. 
După expirarea acestui termen te voi face responsabil 


personal de faptul că m-ai făcut să-mi pierd inutil timpul şi 
voi avea grijă să ţi-o plătesc cu vârf şi îndesat. 

— Ne-am înţeles, Excelenţă. Luaţi totuşi în consideraţie 
faptul că un milion-două de tone de ţiţei în plus sau în 
minus nu vor afecta economia ţării dumneavoastră. În 
schimb, o armă nucleară nu numai că vă va permite să-i 
distrugeţi pe necredincioşi dintr-o singură lovitură, dar va 
face din Iran cea mai importantă forţă militară din Orientul 
Mijlociu. Iar eu ştiu că ţara dumneavoastră aspiră de mult 
la acest statut, Excelenţă. 


Languedoc, 2007 


Imediat după plecarea celor doi înalţi funcţionari 
americani, Oswald Breil îl sună pe Yves Tamberly. 

— Sunt foarte fericit să aflu asta, Oswald, zise prefectul 
departamentului Ariege. Nu te-am văzut niciodată atât de 
tulburat ca zilele trecute: cred că ţii foarte mult la Sara. 
Spune-mi dacă ai noutăţi legate de investigaţiile tale. Ai 
mai descoperit ceva? 

— Nu, nimic deocamdată. Mă gândeam însă ca mâine 
dimineaţă să fac o scufundare în micul lac subteran de la 
Grotte des Chevaliers. Vreau să văd încotro duce acea 
galerie blocată de zid. 

— Mi se pare o idee foarte bună. Este şi motivul pentru 
care am dispus efectuarea unei inspecții a obiectivului de 
către doi scafandri ai Jandarmeriei, care va avea loc chiar 
mâine dimineaţă. N-ar trebui să fie probleme în cazul în 
care vrei să-i însoţeşti: e de-ajuns să le spun să aducă un 
echipament şi pentru tine. 

— Mulţumesc, Yves. Atunci, ne vedem mâine dimineaţă 
la Grotte des Chevaliers. 

Silueta medicului de gardă se iţi din nou în uşa sălii de 
aşteptare. 


— Domnule Breil, domnişoara Terracini a cerut cu 
insistenţă să vă vadă. Vă rog însă să ţineţi cont de faptul că 
e foarte slăbită şi că nu trebuie cu nici un chip să 
obosească. Vă îngădui să intraţi la ea doar câteva minute. 

— L-am rugat mai devreme pe Toni să-mi aducă laptopul, 
îi spuse un minut mai târziu Sara lui Oswald, arătând spre 
măsuţa de la capul patului. O să găseşti acolo ultima parte 
a jurnalului lui Luca Raso. Te sfătuiesc s-o citeşti, Oswald, 
pentru că este, într-adevăr, tulburătoare. 

— Aşa o să fac, Sara. Peste câteva minute, medicul o să 
mă dea afară de aici şi o să-mi umplu timpul citindu-ţi 
„traducerea“. 

— Aşteaptă puţin. Mai trebuie să-ţi spun ceva, vorbi din 
nou Sara, cu greutate, dar perfect lucidă. Trebuie să 
descoperi ce se află dincolo de zidul subacvatic din lacul 
peşterii. Sunt convinsă că acolo se ascunde un mister 
străvechi. 

— Voi face asta în cel mai scurt timp cu putinţă: mâine 
dimineaţă am întâlnire cu doi scafandri ai Jandarmeriei. 
Nu te mai gândi la asta. Vreau să te odihneşti şi să-ţi 
recapeţi cât mai repede forţele. Apoi vom avea destul timp 
să vorbim despre cercetările tale şi despre inexplicabilul 
tău accident. 

— Ce vrei să spui, Oswald? 

— Că în jurul descoperirii tale pare să se învârtă un 
întreg univers guvernat de forţele Răului. Iar confirmarea 
acestei bănuieli am avut-o chiar aici, în spital... Nu deţin 
încă toate piesele, dar în curând cred că voi reuşi să 
completez puzzle-ul. 

— Domnule Breil, îmi cer scuze... se auzi vocea 
medicului care se ivise în prag, făcându-i semn că trebuia 
să-şi încheie vizita. 

Din ziua în care asasinul plătit încercase să intre în sala 
de reanimare ca s-o ucidă pe Sara, Oswald şi Toni 


Marradesi căzuseră de acord s-o supravegheze zi şi noapte 
pe prietena lor, în ciuda măsurilor sporite de securitate 
luate de spital şi a faptului că un agent de poliţie patrula în 
permanenţă pe culoar. 

În aşteptarea lui Marradesi, Oswald deschise fişierul 
intitulat Luca Raso din calculatorul Sarei şi începu să 
citească: 


Din agenda lui Luca Raso, Brazilia, 1976: 


— Pe lista celor declaraţi decedați trebuie să căutăm, Luca, mi-a 
repetat Alexandra Oliveiro. Apoi a deschis un alt dosar şi, punându-mi- 
l în faţă, a continuat: Acest domn era un excelent violonist, dar a murit 
la Praga, în urma unui atentat. 

Am privit cu atenţiile toate fotografiile respectivului personaj: multe 
dintre ele îl surprindeau pe înaltul oficial nazist alături de Himmler; în 
altele, stătea pe bancheta din spate a Mercedesului decapotabil al lui 
Hitler, în cursul unei parade militare; iar în altele purta echipamentul 
naţionalei germane de scrimă. 

Era imposibil să-ţi dai seama dacă ofiţerul din fotografiile datând din 
anii '40 era, de fapt, şi Erick Neumann. Dar eram convins că aceasta 
era realitatea: semnul acela de la baza gâtului era o dovadă 
indubitabilă. 

Reinhard Heydrich şi Erick Neumann erau una şi aceeaşi persoană. 

Alexandra mi-a dat dreptate. 

— Da, e adevărat: trăsăturile unui chip pot fi modificate, dar 
constituţia trupului şi ţinuta nu. Şi, iată, şi ovalul feţei, şi culoarea 
ochilor, şi desenul podoabei capilare sunt identice, a adăugat ea. 

— Păcat că mi-am pierdut aparatul de fotografiat în urma 
accidentului de avion: acum nu avem decât fotografii „oficiale“ ale 
scumpului nostru domn Neumann. Şi îmi închipui că toate aceste 
fotografii au fost retuşate şi modificate cu mare artă ca să nu prezinte 
nici cea mai mică asemănare cu trăsăturile fostei mâini drepte a lui 
Himmler. Nimic nu pare să fi fost lăsat la voia întâmplării. Insă 
hemangioamele sunt, în general, inoperabile: probabil că nici pentru 
pata roşie de pe gâtul lui Heydrich nu s-a putut face nimic. 

Apoi, Alexandra a început să povestească, parcurgându-şi notițele. 

— Istoria personală a lui Heydrich nu este foarte bine cunoscută, 
fiind eclipsată de cea a altor figuri sinistre ale celui de-al Doilea Război 


Mondial. Oficial, Heydrich a murit, dar luând în calcul ceea ce tocmai 
am descoperit, am putea spune că în realitate el a ieşit din scenă în 
anul 1942, când se afla pe culmile succesului, fiind unul dintre 
colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Hitler. Totul apare acum ca un 
plan perfect pus la cale cu mult timp înainte de Heydrich însuşi şi de 
alte persoane din conducerea celui de-al Treilea Reich. Încă din anul 
1932, el prelua conducerea organizaţiei care avea să devină aparatul 
de siguranţă al celui mai puternic stat din lume, un serviciu secret 
temut nu doar în Germania, ci în întreaga lume. Atunci, în 1932, a luat 
naştere Abteilung - numit mai târziu Sicherheitsdienst sau, mai pe 
scurt, SD - cu sediul la München, pe Turkenstrasse, nr. 25. Odată 
ajuns la putere, Hitler s-a dovedit foarte generos cu cei mai loiali 
colaboratori ai săi. Astfel, în 1933, Heydrich a devenit Brigadenfuhrer, 
iar sediul SD - transformat în serviciu operativ - s-a mutat într-o 
clădire mult mai spațioasă, pe măsura noului său rol. Puterea 
nelimitată a noii instituţii era concentrată în mâinile unui singur om: 
Reinhard Heydrich, astfel încât, odată înfiinţată poliţia secretă a 
statului, favoritul lui Himmler a fost numit la şefia acesteia - temutul 
Gestapo. Apoi, pe 27 septembrie 1939, odată cu intrarea în subordinea 
sa şi a poliţiei criminale Kripo, Heydrich a înfiinţat aşa-numitul 
Reichssicherheitshauptamt - Oficiul Central pentru Securitatea 
Reichului, organismul de tristă faimă cunoscut sub numele de RSHA. 

Alexandra nu înceta să mă uimească. Cu toate că era foarte tânără, 
ştia ca nimeni altul istoria nazismului şi a atrocităților sale. 

— Trebuie să-ţi cunoşti la perfecţie duşmanul, dacă vrei să lupţi 
împotriva lui, mi-a răspuns ea când i-am spus asta. Apoi a continuat: 
Există încă o mulţime de necunoscute care se întind ca nişte tentacule 
veninoase de la evenimentele din acei ani până în zilele noastre. Dacă 
vrem ca fiii noştri şi urmaşii lor să nu fie, la rândul lor, contaminati de 
forţele Răului, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să scoatem 
la lumină toate secretele nazismului, decretându-i obştescul sfârşit. 
Dar să ne întoarcem la omul nostru şi la biografia lui. Membrii RSHA 
şi-au transferat sediul la Berlin, pe Wilhelmstrasse nr. 102. Şeful lor, 
Heydrich, un bărbat arătos, viclean, rapid în decizii, cu un fizic atletic 
şi viguros, era protejat întotdeauna de o puternică gardă de corp. Se 
spune că cel puţin patruzeci de persoane aveau misiunea să vegheze 
asupra integrităţii sale fizice şi că Heydrich circula prin Berlin numai 
la bordul unor maşini blindate, flancate de gărzi de corp cu armele 
încărcate la vedere. Reţine acest amănunt, Luca: ne va folosi când vom 
încerca să înţelegem unele evenimente ulterioare, de data aceasta din 
viaţa  aşa-numitului Erick Neumann. În perioada premergătoare 


izbucnirii războiului, RSHA-ul lui Heydrich s-a dezvoltat foarte mult, 
căpătând puteri practic nelimitate. Aceluiaşi departament al siguranţei 
statului i-au fost alocate şi activităţile poliţieneşti care aveau ca scop 
persecutarea populaţiei evreieşti - aflate până atunci în sarcina 
Ministerului de Interne. Agenţii RSHA se infiltraseră peste tot, şi nu 
mă refer doar la Europa, ci şi la cele două Americi. 

Cu puţin timp înaintea declanşării Operațiunii Barbarossa, Heydrich 
a primit ordinul să rezolve prin orice mijloace problema evreilor: 
politica dusă până atunci, sub directivele aceluiaşi Heydrich, nu mai 
era suficientă pentru cel de-al Treilea Reich. Exterminarea evreilor - 
pusă în practică după ce aceştia erau deposedaţi de toate averile - a 
fost iniţiată sub pretextul că Europa, aflată în stare de război, nu mai 
era capabilă să „absoarbă“ fluxurile interminabile de refugiaţi. În 
realitate, nazismul avea o singură doctrină în acest sens: rasa 
evreiască trebuia distrusă cu orice preţ. Şi au început cu asasinarea în 
masă a evreilor sovietici. 

Însuşi Heydrich a fost cel care, în ianuarie 1942, la întrunirea 
înalţilor oficiali ai Germaniei naziste de la Wannsee, le-a cerut 
acestora soluţionarea radicală a chestiunii evreieşti. Cu un an înainte, 
în 1941, Reinhard Heydrich şi-a adăugat la salba de funcţii şi pe aceea 
de viceguvernator al Protectoratului Boemiei şi Moraviei. Cum 
superiorul său direct era un funcţionar-marionetă, Heydrich a devenit 
în scurt timp un fel de vicerege, înzestrat cu puteri nelimitate asupra 
unor teritorii întinse care corespund cu actuala Cehoslovacie. 
Protectoratul Boemiei şi Moraviei constituia un punct de importanţă 
strategică fundamentală pentru tendinţele expansioniste germane: 
uriaşul potenţial industrial şi agricol al regiunii avea o importantă 
contribuţie la aprovizionarea maşinii de război naziste. 

Pentru Heydrich a fost o joacă de copii să înăbuşe din faşă orice 
tendinţă de rebeliune din zonă. Şi-a stabilit cartierul general chiar în 
străvechiul castel Praga, în vreme ce pentru locuit şi-a ales un alt 
castel situat la câţiva kilometri de sudul oraşului. 

Heydrich-guvernatorul Boemiei şi Moraviei devine în scurt timp un 
personaj total diferit de Heydrich-berlinezul. Nu mai avea nici un fel 
de escortă şi nu mai circula cu automobile blindate: pentru deplasările 
pe străzile oraşului şi de la reşedinţa sa până la castelul Praga, care 
domina întreaga capitală, Heydrich folosea un automobil Mercedes 
decapotabil, pe care de multe ori îl conducea chiar el. Astfel, celor doi 
atentatori, care mergeau pe bicicletă, le-a fost uşor să arunce o 
grenadă antitanc în Mercedesul lui Heydrich atunci când acesta a 
trecut în viteză pe lângă ei. Atentatul a fost revendicat de serviciile 


secrete britanice, care au dat asigurări că operaţiunea - cu nume de 
cod Anthropoid - fusese planificată cu câţiva ani în urmă. Cu toate 
acestea, evenimentele nu au fost niciodată lămurite în totalitate. 

În orice caz, trebuie spus că Heydrich a fost dus la spitalul din 
Praga. Era grav rănit, într-adevăr, dar nu într-atât încât să fie în 
pericol de moarte. Era 27 mai 1942. Hitler s-a arătat foarte preocupat 
de starea de sănătate a protejatului său şi a ordonat trimiterea unei 
echipe medicale de la Berlin. Insă pe 4 iunie, starea lui Heydrich s-a 
agravat brusc şi peste numai câteva ore unul dintre principalii 
exponenţi ai nazismului s-a stins din viaţă. 

I s-au organizat funeralii de stat, cu o mare de oameni şi de svastici, 
la care conducătorii nazişti au fost văzuţi jurând răzbunare. 

Şi chiar aşa au stat lucrurile: răzbunarea a fost cumplită. Satul 
Lidice, din apropiere de Kladno, număra ceva mai mult de trei sute 
cincizeci de suflete, dintre care mulţi erau copii sau adolescenţi. 
Zvonul că atentatorii erau originari din Lidice s-a răspândit ca gândul. 
Într-o bună zi, toate căile de acces spre sat au fost blocate şi puse sub 
paza militarilor din trupele speciale germane. Toţi bărbaţii şi femeile 
din sat au fost atunci exterminați: unii executaţi pe loc, alţii câteva zile 
mai târziu, în vreme ce alţi câţiva au murit în lagărele de concentrare. 
Cât despre copiii din Lidice, acestora li s-a pierdut urma. Unele voci 
susţin că ar fi fost trimişi în lagărul de la Łödž, unde cei mai 
„Norocoşi“, care corespundeau criteriilor ariene, au fost apoi 
încredinţaţi unor familii germane care urmau să se ocupe de corecta 
lor educaţie, în spirit nazist. Buldozerele şi dinamita au transformat 
satul Lidice într-o grămadă imensă de moloz. Dar iată că noi, astăzi, 
ştim că tot acest scenariu îngrozitor a reprezentat doar o acoperire 
pentru ieşirea din scenă a lui Heydrich. Pentru simplul motiv că 
trebuiau să ducă la îndeplinire un plan nebunesc, înalții ierarhi nazişti 
au fost capabili să ordone uciderea a câtorva sute de oameni 
nevinovaţi. Am, iată, motive întemeiate să cred că episodul morţii sale 
a fost doar un fragment dintr-un plan sinistru „pus la cale“ de câteva 
minţi guvernate de forţele Răului. 

Când Alexandra a tăcut, mult timp am fost incapabil să spun ceva: 
eram pur şi simplu înmărmurit. Apoi am întrebat-o dacă nu trebuia să-i 
informăm pe şefii Mossadului despre descoperirea noastră. 

— În stadiul în care ne aflăm cred că e prematur şi foarte periculos 
să suflăm vreo vorbă chiar şi celui mai de încredere prieten al nostru. 
Neumann se bucură de sprijin peste tot şi poate ajunge la oricine, 
chiar şi la cei mai influenţi membri ai guvernului israelian, care îl 


consideră unul de-ai lor. Dar tu, Luca, ce vei face în continuare? m-a 
întrebat, în sfârşit, Alexandra. 

l-am spus ce intenţionam să fac. Aveam să procedez ca şi când 
accidentul de avion nu ar fi avut niciodată loc. Voi trimite la redacţia 
ziarului Documento un articol detaliat despre Neumann şi imperiul său 
economico-financiar. Apoi voi aştepta să văd ce se întâmplă. Heydrich- 
Neumann bănuieşte că eu sunt la curent cu amănuntele legate de 
operaţiunea Amazoanele: mai devreme sau mai târziu va ieşi din nou la 
lumină ca să-şi verifice propriile supoziţii. 

— E un joc periculos, Luca, mi-a zis ea. 

— Tocmai de aceea am chef să intru în joc, i-am răspuns. Un 
criminal de război scăpat Dumnezeu ştie cum de judecată şi de 
pedeapsa cu moartea a încercat să mă ucidă făcând să se prăbuşească 
un avion Dakota cu pasageri nevinovaţi şi membri ai echipajului cu tot. 
O încoronare a carierei sale de asasin, n-am ce zice! Dar, în aşteptarea 
zilei când Neumann va da din nou un semn de viaţă, intenţionez să mă 
bucur de acest oraş minunat, folosindu-mă de pretextul perioadei de 
recuperare obligatorii după o muşcătură veninoasă a unui păianjen 
amazonian. lar dacă domnişoara Alexandra Oliveiro este de acord să- 
mi fie ghid prin Rio de Janeiro, i-aş fi cu adevărat recunoscător, am 
concluzionat eu. 

— De acord, dar numai pentru următoarele două zile: am plecat de 
la Residencia invocând o întâlnire importantă pe care o aveam aici, la 
Rio. Nefiind convinsă că m-au crezut, le-am mai spus că, din moment 
ce tu te afli aici, voi profita de ocazie ca să văd cum te simţi după 
accident. Numai că sunt nevoită să mă întorc cât mai repede şi să-mi 
continui perioada de stagiu la Neumann Corporation: o modalitate 
excelentă pentru strângerea de informaţii şi dovezi noi. 

Alexandra s-a ţinut de cuvânt şi mi-a fost ghid vreme de două zile 
neîntrerupte,  târându-mă prin vârtejul nebunesc al vieţii şi 
divertismentului din Rio de Janeiro. Lăsând deoparte poveştile 
înfiorătoare cu nazişti şi criminali de război, ne-am bucurat ca un 
cuplu oarecare de turişti de fiecare clipă petrecută printre minunăţiile 
Braziliei. Apoi, ca în orice vis frumos, m-am trezit brusc în clipa în care 
prietena mea s-a întors la Residencia. 


— Ţi-am citit articolul, Luca, am auzit în receptor vocea senzuală a 
lui Agnes, la numai câteva ore după plecarea Alexandrei. Avocaţii 
noştri ne-au trimis textul înainte ca acesta să apară în ziar, a continuat 
ea, apoi a oftat: În sfârşit, am reuşit să dau de tine! Voiam să ştiu cum 


te simţi şi să-ţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai 
dedicat în articol. 

Nu m-am putut abţine să nu fiu sarcastic: 

— Cum aşa, acea concentrare de frumuseţe şi eficienţă reprezentată 
de atotputernica secretară personală a unuia dintre cei mai puternici 
oameni din lume are dificultăţi în a da de urma unui personaj modest 
ca mine? Dacă mi-ai fi spus din timp că mă vei căuta, te-aş fi ţinut 
zilnic la curent cu întâmplările prin care am trecut, inclusiv cu cele din 
jungla amazoniană, unde am fost salvat de la moarte şi îngrijit de un 
providenţial trib de indios. 

— Nu ţi-ai pierdut ironia. Fac prinsoare că proverbiala ta bună 
dispoziţie nu te-a părăsit nici chiar în momentul nefericitului accident 
pe care l-ai suferit. 

— Din păcate, am fost nevoit să mă recunosc învins: nici nu-ţi 
imaginezi cât de lipsiţi de simţul umorului sunt păianjenii amazonieni. 

— Acum însă te simţi mai bine, nu-i aşa? 

— Ca să fiu sincer, nu sunt întru totul pus pe picioare... De aceea am 
şi hotărât să-mi amân plecarea spre Italia. 

— Înainte... înainte să pleci, aş vrea să te văd. M-am gândit mult la 
tine în tot acest timp. Mâine voi veni la Rio cu afaceri... Dacă îţi face 
plăcere, aş vrea să ne întâlnim. 

Restaurantul Oro Verde este situat pe avenida Atlantica, strada care 
mărgineşte celebra plajă Copacabana, la câţiva paşi de hotelul meu. 

Agnes renunţase la ţinuta militară şi se îmbrăcase cu o elegantă 
fustă albastră de in şi cu o cămaşă albă, purtată cu dezinvoltură, fără 
sutien pe dedesubt. Albul imaculat al cămăşii scotea în evidenţă pielea 
bronzată şi ochii albaştri ai femeii care avea oricum puterea să mă 
arunce într-o stare de confuzie, tulburându-mi simţurile. 

Sorbeam alene din paharul cu vin chilian aromat cu mirodenii 
biciuite de vânturile aspre ale Anzilor, când am simţit pe sub masă 
genunchiul lui Agnes strecurându-se între picioarele mele. Câteva 
minute mai târziu, se prefăcu că se apleacă să-şi recupereze şervetul 
scăpat pe jos şi i-am simţit palma mângâindu-mi interiorul coapselor şi 
apucându-mi delicat penisul. 

Nu mult după aceea intram amândoi în ascensorul de la Copacabana 
Palace, pradă unei stări de excitație aproape scăpate de sub control. 
Agnes a îngenuncheat în faţa mea, mi-a desfăcut cu dexteritate 
nasturii de la pantaloni, apoi s-a năpustit cu lăcomie asupra membrului 
meu întărit. Când uşa ascensorului s-a deschis din nou, abia dacă 
reuşiserăm să improvizăm o ţinută cât de cât decentă. Ne-am repezit 


spre camera mea şi, pe scurta distanţă dintre uşă şi pat, ne şi 
dezbrăcaserăm. Am făcut dragoste câteva ore la rând. 

Într-un târziu, epuizați, ne-am abandonat unul în braţele celuilalt. 

Apoi, Agnes s-a ridicat şi mi-a turnat un pahar de şampanie. Am 
ciocnit şi apoi... nu-mi mai amintesc nimic. Probabil că am adormit. 
Când m-am deşteptat, am avut însă o surpriză neplăcută. 

Geanta mea de voiaj zăcea la picioarele patului, iar hainele pe care 
le purtasem la cina cu Agnes stăteau împăturite ordonat pe un scaun. 
Deasupra lor se afla preţioasa mea agendă. Un singur amănunt nu mi 
se părea a fi tocmai în regulă: nu mă mai aflam în camera mea de la 
Copacabana Palace, ci în cea pe care o ocupasem în cursul sejurului 
meu la Residencia. Am încercat să mă ridic, dar am simţit că ceva mă 
reţinea: încheieturile îmi erau prinse în cătuşe de marginile de fier ale 
patului. 


PARTEA A CINCEA 


„Cine nu pedepseşte Răul devine sluga lui.“ 


LEONARDO DA VINCI 


Reinhard Heydrich 


42 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


— A trecut mult timp de când mergem fără oprire. Eşti 
prea slăbit ca să mai continui, spuse Dehal când ajunseră 
într-un luminiş. Eu zic să înnoptăm aici. Şi în vreme ce tu 
te odihneşti, eu o să caut prin împrejurimi ceva de-ale 
gurii. 

— Bine, dar să fii cu băgare de seamă: pădurea e plină 
de capcane, încuviinţă Athor, istovit. 

Femeia îi adresă un zâmbet liniştitor, deşi era stăpânită 
de teamă. Ştia că primejdia era aproape: îi apăruse în vis. 


Karesh se lipi de trunchiul unui copac, iar patru dintre 
oamenii săi îl urmară ca nişte umbre. Trecuseră câteva zile 
de când mărşăluiau pe urmele ciurdei de sălbăticiuni. Un 
cerb uriaş, cu coarne ramificate, se hrănea netulburat cu 
frunzele unui arbust. Brusc, îşi ridică urechile, adulmecă 
aerul şi o luă la fugă speriat, dispărând în desiş. 

Spumegând de furie, Karesh se întoarse spre oamenii 
săi, pregătit să-l pedepsească crâncen pe acela care 
îndrăznise să se mişte, alungând prada pe care o urmăreau 
de atâta timp. Un foşnet de frunze îl făcu însă să rămână 
ascuns. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor: silueta care îi apăru în 
faţa ochilor părea să-i fi fost trimisă de însuşi zeul Hosh. În 
sfârşit, avea posibilitatea să-şi împlinească răzbunarea. O 
recunoscu pe dată: n-ar fi putut s-o uite în veci pe aceea 
care îl mutilase pe viaţă. Le făcu semn alor săi să rămână 
nemişcaţi: de data aceasta nu mai avea de gând să 


acţioneze impulsiv. Înainte de a ieşi în câmp deschis, voia 
să fie sigur că Dehal era singură. 


Într-o baltă de la marginea pădurii, Dehal zări o rață 
sălbatică bând netulburată apă. Penele sale maronii o 
făceau aproape invizibilă. 

Tatăl său şi, mai târziu, Athor o învăţaseră să folosească 
arcul şi o luaseră deseori cu ei la vânătoare. În scurt timp, 
învățase să ţintească fără greş. Acum însă, mâna îi tremura 
şi Dehal se temea că avea să rateze ţinta. 

Săgeata porni cu un şuierat scurt. Rața păru să-şi dea 
seama ce se întâmpla şi îşi desfăcu brusc aripile. Vârful 
săgeţii îi străpunse pieptul chiar în clipa în care încerca să- 
şi ia zborul. 

Dehal o culese de jos şi o privi mulţumită: lui Athor îi va 
fi suficient ca să se întremeze. 

Focul dădea semne că se va stinge, iar Athor mai aruncă 
câteva bucăţi de lemn în jar. 

Oasele lipsite de carne ale raţei sfârşiră în foc. 

— Dacă n-ai fi fost tu, acum mi-aş dormi somnul de veci 
în mormântul meu de piatră. Îţi mulţumesc, Dehal, spuse 
bărbatul, trăgând-o la pieptul său. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, ştii bine asta. Viaţa mea 
nu ar avea nici un sens fără tine, îi răspunse Dehal, 
coborându-şi privirile peste care trecuse o umbră. 

— Şi acum ce te tulbură, femeie? Vreau să ştiu la ce te 
gândeşti. 

— La nimic, Athor... doar că am avut un vis... 

— Ce ai visat? 

— Am văzut în vis tot ceea ce s-a întâmplat: cum erai 
prizonier în peşteră, salvarea... Chiar şi partida mea 
norocoasă de vânătoare a fost, în vis, o experienţă reală. 

— Şi? Ce altceva ai mai visat? 


— Nu s-a terminat... din păcate. Te-am văzut murind, 
dragul meu bărbat. Te-am văzut murind încercând să ne 
salvezi poporul de vrăjmaşi. In vis, aceştia te urmăreau 
într-o peşteră, iar tu reuşeai să-i învingi, însă cu preţul 
propriei tale vieţi. 

— Recunosc, premoniţiile tale s-au adeverit întocmai, la 
fel ca în multe alte dăţi, dar nu trebuie să-ţi mai faci griji 
acum, ai să vezi... N 

Athor se întrerupse brusc şi îşi încordă auzul. li făcu 
semn lui Dehal să rămână nemişcată, apoi se ridică şi, cu 
mişcări de felină, se făcu nevăzut după un pâlc de copaci. 

Câteva minute mai târziu, regele migos se întoarse lângă 
foc. 

— Sunt cinci la număr. Toţi războinici davaar, dar n-am 
văzut dacă era şi Karesh cu ei. Tu însă încearcă să te 
îndepărtezi cât mai repede de locul acesta. 

— Nu vreau să te părăsesc, Athor. 

— Dacă n-o vei face, riscăm ca fiii noştri să rămână 
singuri pe vecie, femeie. Ştii bine că au mare nevoie de 
tine. Cei cinci davaar sunt dispuşi în semicerc. Flancul din 
faţa ta nu l-au acoperit, aşa că o vei lua pe acolo. Eu voi 
începe să fac tărăboi ca să le distrag atenţia. În vremea 
asta tu ia-o la fugă pe cărarea care merge în direcţie opusă 
drumului care ne-a adus până aici. Nu după mult timp vei 
ajunge la mare şi de acolo, urmând linia coastei, vei găsi 
gura de vărsare a râului. În timpul acesta, eu îi voi atrage 
pe davaari spre peştera noastră. M-am gândit la un plan 
prin care să scăpăm de ei pentru totdeauna. 

Athor nu-i dădu posibilitatea să se opună, împingând-o 
spre marginea luminişului şi aşteptă până o văzu 
dispărând în întunericul pădurii. Apoi luă două crengi 
uscate şi începu să bată cu putere în trunchiul sec al unui 
copac, modulându-şi în acelaşi timp vocea într-un cântec 
care acompania ceremoniile religioase ale tribului său. 


Dehal începu să alerge gândindu-se la copii şi la bărbatul 
său care se pregătea să dea piept cu eternul său vrăjmaş. 

Când consideră că se îndepărtase suficient de mult, se 
opri să-şi tragă sufletul: se simţea în siguranţă, însă o 
copleşeau remuşcările pentru că îl lăsase pe Athor în 
seama sorții. 


Karesh ascultă, din ce în ce mai dezorientat, imnurile 
cântate de regele migos. Apoi, vocea păru să se 
îndepărteze treptat, iar în cele din urmă se lăsă liniştea. 

Davaarii aşteptară până când luna se ascunse după 
dealuri. Apoi hotărâră că sosise momentul să atace. 


Athor ştia că vrăjmaşii săi de moarte erau acolo, la mică 
distanţă de el, pregătiţi să atace. 

Privi lung spre luna care se ascundea treptat în spatele 
dealurilor. Se ghemui în ascunzătoarea pe care şi-o 
încropise mai devreme şi rămase în aşteptare. 


Dehal începu din nou să alerge, impunându-şi să nu se 
oprească. Şiroaie de lacrimi îi scăldau obrajii: văzuse deja 
în vis tot ceea ce se petrecea acum în realitate, însă refuza 
să admită că orice speranţă era pierdută. Înţelegea că era 
cu neputinţă să-i avertizeze la timp pe oamenii migos din 
sat să-şi salveze regele. Amănuntele visului său 
premonitoriu îi reveneau în faţa ochilor, tragice şi reale. 


Karesh fu cuprins de o bănuială atroce: un războinic 
iscusit ca Athor nu ar fi recurs niciodată la tot acel 
spectacol zgomotos în timp ce mergea de unul singur prin 
pădure, nici chiar dacă i-ar fi cerut zeul Hosh însuşi să 
cânte în onoarea lui. Asta dacă nu cumva voia, cu tot 
tărăboiul pe care îl făcea, să distragă atenţia vrăjmaşilor... 
Probabil că o făcuse scăpată pe femeie, şi-a spus Karesh. 


Le porunci oamenilor săi să atace, în vreme ce el se 
îndreptă spre singura latură a luminişului care rămăsese 
nesupravegheată. Urmele lăsate de fuga lui Dehal erau 
evidente chiar şi în obscuritatea nopţii. 

Căpetenia davaarilor blestemă, hulind numele lui Hosh, 
şi începu să alerge în direcţia în care dispăruse Dehal, 
luându-se după crengile rupte şi iarba călcată de femeie. 

Primul davaar ajunse în apropierea focului mocnit şi se 
pregăti să lovească în cea mai mare dintre cele două 
umbre întinse pe jos, lângă vatră. Se încordă, înălţându-şi 
sulița deasupra capului. 

Suliţa lovi ţinta în plin, iar blana de animal sub care 
davaarul era convins că dormea Athor tresări violent. Cu 
pumnalul în mână, bărbatul se repezi spre culcuşul de 
lângă foc. Avu timp doar să-şi dea seama că blana 
acoperea, de fapt, o movilă de frunze. Apărând brusc din 
beznă, asemenea unui spirit al nopţii, Athor se năpusti 
spre el. Îl prinse de cap cu braţele şi cu o mişcare bruscă, 
îi frânse gâtul. Davaarul se prăbuşi la pământ, fără să 
scoată nici măcar un geamăt. 

— Unde eşti, Karesh? strigă regele migos. Pe tine te 
vreau, nu pe sclavii tăi. leşi din ascunzătoare şi 
îndrăzneşte să te lupţi cu mine ca între bărbaţi. 

— Eşti singur, Athor, nu-i aşa? se auzi o voce din 
întuneric. Ai încercat s-o faci scăpată pe femeia ta, dar 
regele meu nu s-a lăsat păcălit de imnurile tale îndreptate 
spre luna de pe cer. Ai să vezi că de data aceasta frumoasa 
Dehal nu va mai scăpa de furia lui Karesh. 


O negură diafană se ridica din apele mării odată cu 
apariţia primelor raze de soare. Dehal era istovită. Nu 
departe de locul în care se afla, zări câteva bărci 
pescăreşti trase pe plajă: păreau abandonate de multă 


vreme. Încetini pasul. Apoi, încercată de o presimţire, se 
întoarse brusc şi îl văzu. 

Karesh venea spre ea, alergând pe nisip. Semăna cu un 
bizon orbit de furie: avea s-o ajungă în scurt timp din 
urmă. 

Se propti în partea din spate a bărcii şi începu s-o 
împingă centimetru cu centimetru spre marginea plajei. 
Apoi aşteptă un val mai mare şi împinse din nou, până 
când carena învinse ultima rezistenţă a uscatului, iar barca 
începu să plutească. Cu un ultim efort, Dehal sări în 
pirogă. 


Karesh se repezi în valuri, în direcţia femeii care vâslea 
cu deznădejde spre libertate. Când apa îi trecu de piept, 
regele davaarilor se văzu nevoit să se oprească. 

— Femeie blestemată! strigă el neputincios, rămânând 
să privească cum Dehal se îndepărta. 

Apele mării fuseseră dintotdeauna pentru el un duşman 
invincibil. 

Athor îi sări în spate ca o sălbăticiune însetată de sânge. 

Karesh nu se gândise nici o clipă că Athor ar fi putut 
scăpa de oamenii săi şi să-l urmărească. Atacul-surpriză îl 
paraliză. 


Dehal vâsli cu disperare fără să se uite nici o clipă 
înapoi. Abia când crezu că se îndepărtase suficient de mult 
de plajă, se întoarse să privească spre uscat. Se miră să 
vadă că plaja era pustie: nici urmă de Karesh sau de alt 
războinic davaar. 


Cu toată slăbiciunea sa trupească, Athor izbuti să-i 
plaseze o lovitură puternică în ceafă lui Karesh. Acesta se 
clătină, apoi se întoarse şi îl privi nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 


— Tu? Cum de ai reuşit să scapi de oamenii mei? 
Oricum, nu contează, pentru că acum vei muri de mâna 
mea. Şi apoi va veni şi rândul femeii tale: mai devreme sau 
mai târziu, apele o vor aduce la țărm. g 

Se luptară îndelung pe nisipul ud al plajei. Intr-un târziu, 
Athor îi zări cu coada ochiului pe ceilalți davaari, care 
alergau în ajutorul regelui lor. Ințelese că nu s-ar fi putut 
apăra de unul singur împotriva a patru bărbati, cu atât mai 
mult cu cât simțea că puterile începeau să-l lase. 

Se desprinse din strânsoarea lui Karesh, alergă spre 
pădure şi dispăru în desişul ei. În clipa următoare însă auzi 
un şuierat sinistru, apoi o suliță îl izbi în şold, 
dezechilibrându-l. Arma aruncată de Karesh îi provocase o 
rană uşoară, dar Athor ştia că, pierzând sânge, forțele 
aveau să-l părăsească mai repede: trebuia să se grăbească. 

Strigătele davaarilor se auzeau din ce în ce mai limpede 
şi mai aproape: ceata de vrăjmaşi se afla din nou pe 
urmele sale. Se rugă zeului Hosh să-i dea puterea să-şi 
ducă la bun sfârşit planul şi, apăsându-şi rana din şold cu 
degetele, se afundă şi mai mult în pădure. 


Valurile crescură odată cu lăsarea serii, iar vântul începu 
să sufle din ce în ce mai puternic dinspre coastă, 
împingând piroga tot mai mult spre larg. 

Dehal se luptă cu dârzenie împotriva forţelor naturii, 
încercând să echilibreze piroga cu lovituri de pagaie. Apoi, 
vântul îşi schimbă direcţia şi începu să sufle dinspre larg. 
Valurile se înmulţiră, devenind din ce în ce mai înalte. 

Trecuseră câteva ore bune de când femeia se lupta cu 
natura dezlănţuită. În cele din urmă, un val uriaş se abătu 
cu furie asupra micii ambarcaţiuni. 

Dehal fu aruncată în valurile îngheţate. 

Gândul său se întoarse la Athor şi la copiii lor. Nu avea 
să-i mai vadă niciodată. 


În visele sale nu fusese niciodată loc pentru premoniţii 
privind propria sa viaţă şi era mai bine că lucrurile 
stătuseră aşa: ar fi fost îngrozitor să ştie dinainte ce 
moarte oribilă o aştepta. 


Athor trecu în fugă pe lângă silueta uriaşă a reptilei de 
piatră care străjuia intrarea în peşteră. Câţiva paşi şi un 
ultim efort, şi urmăritorii săi aveau să aibă parte de soarta 
pe care o meritau. În plus, putea să-şi încheie socotelile cu 
Karesh. O dată pentru totdeauna. Îl binecuvântă pe Hosh 
pentru că îi îngăduise să ajungă încă în puteri la Templul 
Secret, apoi pătrunse în peşteră fără să privească nici o 
secundă înapoi. 


43 


Languedoc, primăvara anului 1242 


— Vă caută peste tot, îi spuse Esclarmonda de Foix 
vărului său. Se pare că pentru inchizitori - de fapt, pentru 
Guillaume Arnaud şi Etienne de Saint-Thibery - capturarea 
voastră a devenit o chestiune de viaţă şi moarte. Se spune 
că au aflat de legenda care spune că poporul nostru este 
păzitorul unei arme teribile, ascunse aici încă din negura 
vremurilor. Pe de altă parte, se pare că unul dintre 
slujitorii unui confrate de-al nostru ar fi mărturisit sub 
tortură că tu, Aymon, ai şti unde este ascunsă această 
armă capabilă să extermine armate întregi. Cred că nu e 
deloc prudent să mai rămâi aici, la Foix: oraşul colcăie de 
nemernici care, pentru un favor sau altul, sunt gata să dea 
pe oricine pe mâna inchizitorilor. 

— Şi unde să plecăm, Esclarmonda? Marie-Louise şi cu 
mine am ajuns asemenea animalelor hăituite. 

— Ştiu asta, dragul meu văr. De aceea cred că cel mai 
bun refugiu pentru voi este pog-ul din Montsegur. 

Observând privirea  întrebătoare a lui Aymon, 
Esclarmonda continuă: Termenul de pog pare să fi ajuns la 
noi din vremurile în care strămoşii noştri deţineau taina pe 
care o cunoşti şi tu acum. Se spune că acolo, în vârful 
muntelui, se află un străvechi loc de cult unde, cu mult 
timp înainte de apariţia creştinismului, se celebrau 
ritualuri de căsătorie. Imi amintesc cum odată, pe când 
eram încă o copilă, l-am însoţit pe tatăl meu până sus, pe 
creasta pog-ului, acolo unde el hotărâse să restructureze şi 
să mărească mica fortificaţie deja existentă acolo. Am 


asistat atunci la un fenomen pe care nu l-am putut uita 
niciodată. Era în perioada solstițiului de vară, iar razele 
soarelui aflat spre asfinţit, trecând prin crăpăturile 
stâncilor, au desenat silueta unui fluture auriu. Conform 
legendei, acela ar fi semnul prin care divinitatea 
binecuvântează căsătoriile. Toate acestea nu mai există 
astăzi: pe locul micului templu se află acum o fortăreață 
inexpugnabilă, ultimul nostru refugiu în faţa furiei oştilor 
papale. 


Fortăreaţa se înălța maiestuoasă şi austeră în faţa lor. 
Parcurseseră şase din cele opt leghe care despărţeau 
Montsegur de oraşul Foix. 

Esclarmonda le dăruise lui Aymon şi lui Marie-Louise doi 
splendizi armăsari provensali. Cei doi fugari slăbiră frâiele 
şi lăsară caii să înainteze la pas. 

— Castelul acela, spuse Aymon arătând spre 
impunătoarea fortăreață învăluită în norii primelor ore ale 
dimineții, va deveni simbolul luptei noastre împotriva 
oştilor papale cotropitoare. Esclarmonda mi-a spus că 
acolo, în cuibul acela unde pot ajunge doar acvilele, 
convieţuiesc în pace cavaleri care au triumfat în lupte şi 
credincioşi catari, având cu toții în comun dorința de a 
scăpa de judecata sumară a inchizitorilor. 

— Mi-e frică, Aymon, îi răspunse Marie-Louise. 
Inchizitorii par din ce în ce mai însetaţi de sânge şi sunt 
capabili să pună la cale procese nedrepte chiar şi 
împotriva persoanelor de rang înalt. Au înțeles că, lovind 
în căpetenii, reduc poporul la tăcere: de la Toulouse până 
la Carcassonne, judecătorii Bisericii au lăsat în urma lor o 
dâră groasă de sânge, teroare şi dezolare. Am auzit că au 
ajuns până într-acolo încât dezgroapă cadavrele ereticilor, 
aruncându-le în flăcările „purificatoare“. Şi confiscă toate 
bunurile nu numai ale celor care doar sunt bănuiţi de 


erezie, ci şi pe ale celor al căror singur păcat este că sunt 
rude cu un necredincios. Oamenii aceia siniştri ne caută 
peste tot, Aymon. Şi, mai devreme sau mai târziu, ne vor 
găsi! 

— Nu mai vorbi aşa. Ai să vezi că în clipa în care vom 
ajunge acolo sus, la Montsegur, nu ne va mai fi teamă de 
nimic. Ia priveşte puţin într-acolo: un prim zid de incintă 
ocroteşte satul, în centrul căruia se află un al doilea zid 
care înconjoară donjonul. Muntele este foarte înalt şi 
fortificația nu poate fi asediată decât înconjurând toată 
baza pog-ului, fapt care ar face necesară desfăşurarea unui 
număr uriaş de soldaţi cu armament pe măsură, în vreme 
ce pentru apărarea sa sunt suficienţi o mână de oameni. La 
prima vedere, pot spune că un oştean înarmat până în dinţi 
ar avea nevoie de mai bine de o oră pentru urcuşul final 
spre vârf. Timp în care ar fi în permanenţă expus 
catapultelor şi săgeţilor celor de pe ziduri. După cum vezi, 
nu e deloc uşor să cucerească cineva cetatea Montségur. 
De acolo ne vom organiza apărarea şi, dacă va fi necesar, 
nu voi ezita să folosesc pentru asta arma ascunsă în 
adâncuri de străbunii noştri. Asta dacă ea există cu 
adevărat, iar noi vom reuşi s-o găsim. 

— Voi doi, staţi pe loc! 

O duzină de oşteni ai regelui Franţei, înarmaţi până-n 
dinţi, îşi făcură brusc apariţia ieşind din desişul de pe 
marginea drumului. 

— Fugi! îi strigă Aymon lui Marie-Louise, dând, la rândul 
său, pinteni calului. 

Armăsarul se cabră, lovindu-l cu copitele din faţă pe unul 
dintre oştenii care se năpustiseră spre Aymon. Bărbatul 
reuşi să-şi păstreze echilibrul şi, înfigând în ţărână capătul 
de lemn al halebardei, se strecură sub trupul ridicat pe 
picioarele din spate al animalului. Când, în cele din urmă, 
calul dădu să atingă din nou pământul cu picioarele din 


faţă, tăişul halebardei îi străpunse pieptul, sfâşiindu-i 
inima. Ca prin minune, Aymon scăpă teafăr din căzătură, 
ferindu-se să ajungă sub trupul inert al uriaşului animal. 
Mai avu timp doar să vadă că Marie-Louise reuşise să 
scape de urmăritori, apoi gărzile regelui îl imobilizară. 


— Tu eşti Aymon di Daigne? tună inchizitorul Guillaume 
Arnaud, a cărui voce reverberă în marea sală a castelului 
din Avignonet, în care temutul tribunal ecleziastic alesese 
să-şi stabilească sediul. 

— Da, eu sunt, răspunse Aymon, cu o ţinută demnă şi 
plină de mândrie, în ciuda celor câteva zile petrecute 
numai cu pâine şi apă într-o celulă îngustă care nu-i 
permisese să facă nici o mişcare. 

— Înainte de începerea judecății, acuzatul se poate folosi 
de dreptul pledoariei de apărare, adăugă Etienne de Saint- 
Thibery. 

— Curioase sunt întâmplările vieţii, părinţi reverenzi, 
începu Aymon, privindu-i în ochi pe  inchizitori. 
Predecesorii voştri au reuşit să înfrângă dârzenia bunicului 
meu, iar acum, la distanţă de câteva zeci de ani, voi mă 
condamnaţi la acelaşi sfârşit ca al lui. Din păcate, tăria 
proverbială a lui Beaumont de Daigne a cedat în 
momentele de inconştienţă care preced moartea, bunicul 
meu dezvăluindu-i ucigaşului său, Simon de Montfort, 
unele informaţii tainice. Din cauza acelei mărturisiri făcute 
în stare de inconştienţă mă aflu eu, astăzi, aici. Să ştiţi însă 
că vă înşelaţi: eu nu am ucis pe nimeni decât aflându-mă în 
legitimă apărare. Sunt o persoană aşezată şi demnă. Am 
avut o viaţă bazată pe cinste şi dreptate. Dar nu recunosc 
autoritatea acestui tribunal. Voi nu aveţi dreptul de 
jurisprudenţă pe teritoriile contelui de Toulouse. Doar 
contele Raymond mă poate judeca pentru aşa-zisele 
fărădelegi de care mă acuzaţi. Şi să mai ştiţi că de la mine 


nu veţi reuşi să obţineţi nici o informaţie, în ciuda cruzimii 
gâdelui vostru. 

— În numele lui Dumnezeu! rosti călugărul dominican cu 
emfază, în vreme ce lumina roşie a focului din vatră şi 
tavanul înalt şi boltit confereau uriaşei săli aspectul unui 
colţ de infern. În numele lui Dumnezeu, vorbeşte, Aymon! 
Este adevărat că te afli în posesia tainei celei mai de preţ a 
catarilor? 

Întrebarea inchizitorului fu întâmpinată cu o tăcere 
profundă. 

— Este adevărat faptul că undeva, într-un loc ştiut numai 
de tine, se află o armă înfiorătoare, a cărei putere este 
guvernată de înseşi forţele Răului? 

Din nou, tăcere. 

— Te avertizez că dacă vei continua să adopţi această 
atitudine, ne vom vedea nevoiţi să te obligăm să 
mărturiseşti folosindu-ne de orice mijloace. 

Linişte. 

— Foarte bine, Aymon. Tu ai vrut-o. 

Călăul şi cele două ajutoare ale sale îi scoaseră lui 
Aymon verigile de fier de la încheieturi, apoi îi duseră 
mâinile la spate, legându-i-le cu o funie. La rândul ei, 
aceasta era legată de o alta care atârna de la înălţimea 
unui scripete fixat în tavan. 

La un gest al lui Etienne de Saint-Thibery, funia fu trasă 
în sus cu putere, iar Aymon se trezi ridicat la câţiva metri 
în aer. 

Strânse din dinţi: durerea în articulaţii era atroce, iar 
poziţia deloc naturală a trunchiului îl împiedica să respire. 
Cu toate acestea, de pe buzele sale nu ieşi nici măcar un 
geamăt. 

— E în interesul tău să mărturiseşti, Aymon. Altminteri, 
supliciul poate continua la nesfârşit. Şi, după cum bine ştii, 
există metode mult mai dureroase decât aceasta, spuse 


Arnaud, arătând spre instrumentele de tortură aflate într- 
un colţ al sălii. 


Marie-Louise se uită lung spre orizont: priveliştea care 
se deschidea de la fereastra fortăreței catarilor era una de 
neuitat. Toate nuanțele de roşu ale asfinţitului erau scoase 
în evidenţă de limpezimea aerului de vară. Insă ochii plini 
de lacrimi ai femeii nu stăruiră prea mult asupra peisajului 
pitoresc. 

Avea nevoie ca de aer de bărbatul pe care îl iubea: ştia 
că nu putea trăi fără el. Multe poveşti şi zvonuri circulau 
printre locuitorii din Montsegur: unii spuneau că Aymon 
era închis într-o fortăreață din Toulouse în aşteptarea 
interogatoriului Inchiziției; alţii auziseră că ar fi fost pus în 
lanţuri şi trimis la Roma; iar un alt zvon spunea că 
agoniza, după ce fusese schingiuit zi şi noapte de călăi. 

— Dacă mi-ar fi dat să te revăd, Aymon, jur că nu te voi 
mai părăsi niciodată, nici măcar pentru o secundă, 
murmură femeia pentru sine. 

Treptat, globul de foc al soarelui dispăru după coama 
munţilor de la orizont. 

Amplificat de zidurile înalte, un zgomot de voci ajunse 
până la ea, smulgând-o din reverie: o iscoadă se întorsese 
la castel şi ceruse să vorbească cu ea. 

Noul-venit urcă în bastionul crenelat în care locuia 
Marie-Louise şi făcu o reverență în faţa ei. Purta o armură 
uşoară peste o tunică de zale. Mantia largă prinsă de 
umeri lăsa la iveală spada uriaşă de la şold. Părea să fi 
călătorit mult, fără să-şi îngăduie nici un popas. 

— Aymon este încarcerat la Avignonet. Au trecut deja 
trei zile de când inchizitorii îl interoghează fără încetare, 
însă de pe buzele sale nu a ieşit nici un cuvânt. Arnaud şi 
Saint-Thibery par să-şi fi ieşit din minţi de furie. Metodele 
de tortură sunt dintre cele mai crude, dar cu toate acestea 


Aymon nu a vorbit, doamna mea. Din nefericire, nu ştiu cât 
va mai putea rezista. 


— Te întreb pentru ultima oară! strigă Arnaud. Unde se 
ascunde taina catarilor? 

Aymon continuă să tacă. Chipul său plăcut vederii 
devenise o mască însângerată, dar nu-şi pierduse nici o 
clipă cunoştinţa. Restul stătea în abilitatea de care trebuia 
să dea dovadă gâdele: condamnatul nu trebuia să leşine 
sau, şi mai rău, să moară în timpul torturii. In felul acesta 
îşi putea da mai bine seama de ceea ce i se întâmpla şi 
dacă avea sau nu rost să continue să tacă sau, dimpotrivă, 
să cedeze şi să mărturisească. 

— Continuaţi! porunci inchizitorul. 

Ţinând o oală în mâini, călăul se îndreptă spre Aymon, 
întins complet dezbrăcat pe o scândură lată. Oala era 
acoperită cu o pânză de sac. O întoarse brusc cu gura în 
jos, lăsând-o să cadă pe pântecele prizonierului. Apoi trase 
uşor de pânza de sac, în aşa fel încât marginile oalei să 
rămână în permanenţă în contact cu pielea. 

Aymon percepu greutatea celor doi şobolani uriaşi 
apăsându-i pe stomac şi simţi cu limpezime cum ghearele 
lor îi sfâşiau carnea, în căutarea unei căi de evadare. 

Călăul apropie o torţă de fundul oalei. Înspăimântaţi de 
aerul din ce în ce mai fierbinte de sub oală, rozătoarele 
începură să chiţăie acut şi să sape cu disperare în singurul 
loc în care o puteau face: în pântecele lui Aymon. 

— Trebuie să mă opresc, Excelenţă, zise grijuliu călăul, 
câteva minute mai târziu. Riscăm ca şobolanii să ajungă la 
organele interne ale condamnatului şi să-l ucidă. 

— Bine, suspendă acţiunea, îi răspunse Etienne de Saint- 
Thibery. Ai sarcina să-l readuci în simţiri. Vom relua 
interogatoriul mâine dimineaţă. Sunt încredinţat că Aymon 
este pe cale să cedeze. 


Cu excepţia pledoariei de la început, din gura lui Aymon 
nu ieşise nici un cuvânt. 

Deodată, vocea profundă a condamnatului se înălţă între 
pereţii boltiţi ai sălii de tortură. Deşi vorbea greu din 
cauza chinurilor la care fusese supus, ceea ce spuse avu 
darul să-i tulbure pe cei doi inchizitori. 

— Vă blestem, îngeri ai Răului. Veţi cădea, asemenea lui 
Lucifer şi a demonilor lui, în chinuri cumplite. 


Peste şaizeci de bărbaţi stăteau ascunşi în desişul 
pădurii, la mică distanţă de zidurile oraşului Avignonet. 

Părăsiseră Montsegur cu o zi în urmă, pe 27 mai 1242. 
La plecare, ceata catarilor nu depăşea treizeci de oameni, 
dar pe măsură ce înaintau spre Avignonet, li se alăturaseră 
şi alţi rebeli. Erau oameni obişnuiţi, majoritatea ţărani sau 
meşteşugari, cei mai mulţi dintre ei fără o anumită 
afinitate religioasă. Pe toţi îi unea însă disperarea la care 
ajunseseră din cauza umilinţelor la care erau supuşi 
locuitorii Occitaniei de către inchizitorii papali şi oştenii 
regelui Franţei. Nu setea de război în numele religiei îi 
împingea spre Avignonet, ci revolta împotriva nedreptăţii 
şi a aroganţei stăpânitorilor. 

Alţi circa treizeci de susţinători îi aşteptau la porţile 
oraşului. 

Spre seară, un localnic pe nume Golairan începu s-o facă 
pe curierul între cetate şi rebelii ascunşi în pădure. 

Când, în cele din urmă, omul îi informă că aproape toţi 
locuitorii oraşului se duseseră la culcare, oamenii din 
Montségur se căţărară pe ziduri, împrăştiindu-se apoi în 
tăcere pe uliţe. La trecerea lor, mai mulţi localnici li se 
alăturară, înarmaţi cu ce le picase în mână. 

Grupul ajunse la poarta castelului, pe care le-o deschise 
un complice din interior. Pentru inchizitori, prelați şi 
celelalte notabilităţi care îi însoțeau fusese amenajat un 


imens dormitor comun, în sala mare a donjonului. 
Atacatorii sparseră uşa cu lovituri de secure şi se 
năpustiră asupra celor unsprezece ocupanţi ai sălii, care 
nu avură nici măcar timpul necesar să-şi dea seama ce se 
întâmpla. 

Arnaud, Saint-Thibery şi întreaga lor escortă compusă 
dintr-un franciscan, doi dominicani, un arhidiacon, notarul 
care întocmise procesele-verbale ale interogatoriului, un 
călugăr novice, doi uşieri şi stareţul din Avignonet muriră 
trecuţi prin spadele oamenilor din Montsegur. 

Apoi, asediatorii descoperiră registrele în care notarul 
transcrisese cuvânt cu cuvânt desfăşurarea 
interogatoriilor. Asigurându-se că printre acestea se 
găseau şi cele referitoare la Aymon de Daigne, le aruncară 
în foc, transformându-le în cenuşă. 

Câţiva dintre oamenii din Montsegur pătrunseră în sala 
de tortură, slab luminată de flacăra timidă a unor torţe. 
Într-un colţ se distingeau instrumentele de supliciu. Călăul 
stătea aplecat peste trupul schilodit al unui condamnat, 
încercând să şteargă sângele închegat cu o cârpă umedă. 

Rebelii îl prinseră, îl dezbrăcară şi îl închiseră în 
sarcofagul plin de cuie pe care călăul îl folosise de 
nenumărate ori la schingiuirea condamnaților şi îl 
aruncară de viu în puţul-hazna al castelului. 

Urletele lui se stinseră în hăul întunecat. 

— În rahat şi gunoaie să mori, blestematule, şi poate că, 
odată ajuns în infern, nu vei mai schingiui suflete 
nevinovate! strigă în urma lui unul dintre răsculați. 

Sălile castelului păreau să se fi transformat într-o 
măcelărie: peste tot puteau fi zărite trupuri sfârtecate şi 
bălți de sânge. 

În cele din urmă, oamenii din Montségur plecară la fel 
de tainic precum sosiseră, retrăgându-se spre inaccesibilul 
lor refugiu. Nu lipsea nimeni la apel, ci dimpotrivă: imediat 


ce Aymon avea să se întremeze după supliciile suferite, 
urmau să aibă alături un valoros tovarăş de arme. Şi, în 
plus, aveau să afle şi ei taina teribilă pe care el o păstrase 
cu sfinţenie. 


44 


Germania, anii '40 


Zerstorer - „distrugătorul“. Aşa era supranumit avionul 
de vânătoare Messerschmitt Bf 110. Era un aparat cu două 
locuri, în cockpitul căruia pilotul şi mitraliorul stăteau unul 
în faţa celuilalt - în tandem, cum se obişnuia să se spună. 
Avea o formă aerodinamică, uşor rotunjită, fiind agil şi 
foarte uşor de manevrat, în ciuda faptului că era un 
bimotor. Cele două elice mari şi lăcaşele motoarelor 
postate pe aripile trapezoidale erau perfect aliniate cu cele 
două timone verticale ale ampenajului în formă de T. Era 
echipat cu două propulsoare Daimler Benz 601 care îi 
permiteau atingerea remarcabilei viteze de cinci sute 
cincizeci de kilometri pe oră, dispunând de o autonomie de 
zbor de circa o mie de kilometri. Modelul Me 110 în jurul 
căruia forfoteau câţiva mecanici ai Luftwaffe avea montate 
sub aripi două uriaşe rezervoare suplimentare în formă de 
torpilă. 

Combustibilul adiţional conţinut de acestea permitea o 
autonomie de zbor a aparatului de peste patru mii de 
kilometri, o distanţă mult mai mare decât cea necesară 
unei misiuni de luptă obişnuite. 

Rudolf Hess urcă la bordul aparatului spre seară. 
Încercă manşa şi manetele, apoi, după ce schiţă un salut 
către personalul tehnic, îndreptă avionul spre pista de 
decolare. 

Protejatul lui Adolf Hitler era încredinţat că ziua aceea 
de sâmbătă, 10 mai 1941, avea să marcheze un nou curs al 
istoriei. 


Cerul de deasupra oraşului bavarez Augsburg păru să 
salute şi el decolarea avionului Me 110, la ora 17.45 
Middle European Time (MET). Pilotul, singur în carlingă, 
cunoştea la perfecţie maşinăria zburătoare: bunul său 
prieten Willy Messerschmitt îl ţinuse în permanenţă la 
curent cu toate modificările efectuate în fabrica de la 
Augsburg, începând de la faza de proiectare şi până la 
intrarea în serviciu a modelului, în anul 1938. De 
asemenea, Hess participase la multe teste de zbor: nu era 
numai un aviator experimentat, ci şi un foarte iscusit pilot 
de încercare. 


Obersalzberg, anii '40 


Adolf Hitler îi convocase pentru după-amiaza aceea atât 
pe Heydrich, cât şi pe Himmler. Secretariatul Fuhrerului le 
trimisese recomandarea de a îmbrăca pentru întâlnire 
uniforma de paradă, împodobită cu medalii şi decoraţii. Cei 
doi lideri ai uriaşului aparat polițienesc al Reichului 
ajunseră la tunelul care ducea spre ascensor. Galeria se 
afunda pe o distanţă de mai bine de o sută douăzeci de 
metri în inima muntelui care domina priveliştea micuţei 
localităţi Obersalzberg. 

Acel tunel reprezenta singura cale de acces spre „Cuibul 
Acvilei“, aşa cum numise ambasadorul francez François 
Poncet neverosimila construcţie după vizita făcută acolo. 
Zona era supravegheată zi şi noapte de şaizeci de membri 
ai  Leibstandarte-SS, garda personală a lui Hitler. 
Majoritatea erau postați în preajma uriaşei porţi de bronz 
care închidea gura tunelului de acces. Vizitatorii erau 
lăsaţi să treacă după verificări minuţioase. 

Himmler şi Heydrich intrară în spaţiosul ascensor şi se 
aşezară pe banca acoperită cu o luxoasă căptuşeală verde 
de piele. Heydrich îşi aranjă grijuliu medaliile, 


examinându-se în oglinzile încadrate de rame perfect 
şlefuite de alamă care îmbrăcau pereţii ascensorului. 

— Deloc rău pentru un cadou de ziua cuiva, nu-i aşa? 
remarcă şeful Gestapoului. 

Kehlsteinhaus era cadoul făcut Fuhrerului de Martin 
Bormann, cu ocazia împlinirii vârstei de cincizeci de ani. 

Credinciosul secretar personal al lui Hitler nu ţinuse însă 
cont de pasiunea pentru arhitectură pe care o nutrea 
Hitler, care avea obiceiul să se amestece în executarea 
proiectelor,  bombardându-şi continuu arhitecții cu 
observaţii şi cereri de modificare a construcţiilor. Bormann 
făcuse totul după capul său, reuşind să realizeze pe vârful 
Kehlstein, la o mie opt sute treizeci şi patru de metri 
înălţime, un complex arhitectonic unic, luxos şi confortabil 
în acelaşi timp. Circula, de altfel, zvonul că tocmai 
excluderea sa de la faza de proiectare era unul din 
motivele pentru care Führerul nu fusese foarte încântat de 
Cuibul Acvilei, încă din ziua în care îi fusese făcut cadou, 
în anul 1938. Hitler nu ascunsese niciodată faptul că 
prefera reşedinţa de vacanţă de la micul castel Berghof, 
din apropierea satului Berchtesgaden. 

— O să vedeţi că am fost convocați pentru a discuta 
întâlnirea pe care Fuhrerul a avut-o acum câteva zile cu 
Rudolf Hess, continuă Heydrich. Am aflat că s-au închis 
amândoi în birou vreme de aproape patru ore şi au avut un 
schimb de opinii foarte aprins. Când, în cele din urmă, au 
ieşit de acolo, Fuhrerul l-ar fi acuzat pe omul său de 
încredere că ar fi „îndărătnic, dar foarte convingător“. 

— Poate că aveţi dreptate, Herr Heydrich, dar atunci de 
ce ni s-a spus că ar fi bine să purtăm aceste uniforme? 

Ascensorul îşi încheie cursa vertiginoasă de o sută 
treizeci şi nouă de metri prin galeria verticală din inima 
muntelui. 


Himmler şi Heydrich fură întâmpinați de un ofiţer din 
garda personală a Fuhrerului. Se aflau în interiorul unui 
edificiu masiv şi lat, cu o curte interioară pavată şi 
decorată cu coloane impozante în stil roman. 

În living îi învălui o căldură plăcută: deşi se aflau la 
mijlocul lunii mai, adierea blândă a primăverii încă nu 
sosise până la cei aproape două mii de metri altitudine ai 
reşedinţei Kehlsteinhaus. În uriaşul şemineu de marmură 
pe care Mussolini i-l dăruise Fuihrerului ardeau câţiva 
butuci mari. 

Hitler se ridică de pe canapea, răspunzând salutului cu 
braţul ridicat al celor doi; în spatele său, o amplă fereastră 
semicirculară se deschidea spre o privelişte de vis, 
comparabilă cu o fotografie făcută din cabina unui avion. 

— Urmaţi-mă, domnilor, le spuse Hitler pe tonul amabil, 
dar hotărât pe care îl folosea atunci când ştia că-şi luase 
prin surprindere interlocutorii. 

Camera în care intrară era împărţită la mijloc de o 
cortină grea, de culoare bleumarin. În mijloc se găsea un 
fotoliu, pe care Hitler se aşeză, cerându-le celor doi să 
rămână în picioare: unul în stânga şi celălalt la dreapta sa. 
Apoi păru că-l nemulţumeşte ceva şi se ridică arătându-le 
care era poziţia exactă în care ar fi trebuit să stea, de 
parcă s-ar fi pregătit să pozeze împreună pentru un 
pictorial. De altfel, Himmler şi Heydrich erau convinşi că 
acesta era motivul convocării lor. 

Cortina se deschise, iar înalții ofiţeri ai lui Hitler se 
întrebară, din ce în ce mai confuzi, ce anume putea fi atât 
de deosebit în imaginea lor reflectată în oglinda uriaşă din 
faţa lor. Heydrich observă cel dintâi câteva amănunte care 
îl făcură să-şi dea seama că nu era vorba despre o imagine 
reflectată: cele trei persoane la care se uitau erau copiile 
lor fidele. 


— Observ că experimentul meu a fost pe deplin reuşit, 
spuse Fuhrerul, cu o expresie mulţumită întipărită pe chip. 
Şi totuşi nu ar trebui să fiţi chiar atât de miraţi. Mulţi 
oameni de stat din trecut s-au folosit de sosii pentru ocazii 
dintre cele mai diferite. De exemplu, se spune că în locul 
împăratului Nero a fost ucisă una din nenumăratele sale 
sosii, în vreme ce acesta era în drum spre Palestina. Cei 
trei actori din faţa noastră ne seamănă incredibil de mult, 
dar nu numai atât: au studiat ani la rândul felul nostru de a 
fi, comportamentul, ţinuta şi îndatoririle pe care le avem. 
Reuşesc, nici mai mult, nici mai puţin, să ne imite la 
perfecţie vocea, caligrafia şi semnăturile. Nu mai trebuie 
să vă spun că sunt oameni credincioşi până la moarte 
cauzei noastre, iar discreţia lor nu poate fi pusă la îndoială. 
Şi mai ştiu că nu e necesar să vă atenţionez că trebuie să 
fiţi, la rândul dumneavoastră, cât se poate de discreţi în 
privinţa lor: dacă va răsufla vreodată ceva, toţi anii aceştia 
de muncă asiduă se vor duce pe apa sâmbetei. Aşadar, 
domnilor, puteţi să vă prezentaţi dumneavoastră înşivă... 
fără însă să treceţi de jumătatea camerei: în cazul în care 
vă apropiaţi prea mult unul de celălalt, mi-ar fi foarte greu 
să disting copia de original. 

— Vă cer iertare, mein Führer, spuse Heydrich 
cercetându-şi cu o expresie incredulă propria sosie, dar 
medicii legişti reuşesc astăzi să identifice fără putinţă de 
tăgadă persoanele după coroana dentară, după oasele 
afectate de fracturi, după anumite caracteristici ale formei 
craniului şi aşa mai departe. Cred că o simplă 
confruntare... să-i spunem ştiinţifică - în viaţă sau după 
moarte - cu  sosiile noastre, ar dezvălui imediat 
înşelăciunea. 

— Observaţie justă, Herr Heydrich. Dar dreptatea este 
de partea dumneavoastră numai în cazul în care 
caracteristicile personajului real nu devin cele ale sosiei 


sale... Să mă explic: toate fişele medicale ale acestor 
domni au fost înlocuite cu ale dumneavoastră. Se va 
întâmpla, aşadar, Herr Heydrich, că tiparul coroanei 
dentare a dumneavoastră, aflată în posesia medicului 
personal, va fi schimbat cu cel al sosiei din faţa noastră. La 
fel vor sta lucrurile şi cu radiografiile, analizele de sânge şi 
toate celelalte. 

O jumătate de oră mai târziu, când părăsiră camera, 
Hitler le făcu semn celor doi oameni de încredere ai săi să 
ia loc în livingul cu fereastră semicirculară. 

— Acum aş vrea să discut cu dumneavoastră un alt 
subiect ultrasecret, de a cărui finalizare depinde însăşi 
durata războiului. Pe data de 3 iunie am avut o convorbire 
lungă cu Herr Hess... 


Scoţia, anii '40 


Pista aeroportului privat al reşedinţei marchizului de 
Clydesdale, viitor al paisprezecelea duce de Hamilton, se 
găsea în vestul comitatului Dungavel, în apropierea unor 
foste dependinţe care pe vremuri erau folosite ca adăpost 
pentru câinii de vânătoare. Noaptea era adâncă, fără lună. 

Chiar acolo, în apropierea fostului adăpost pentru 
animale, stătea în aşteptare un comitet de întâmpinare, 
format din stăpânul domeniului şi câteva personaje de 
rang înalt. O perdea de negură diafană coborâse peste 
câmpuri în seara aceea de 10 mai 1941. Ducele de 
Hamilton îşi scoase orologiul de aur de la buzunarul vestei: 
mai erau câteva minute până la ora unsprezece. Privi 
întrebător spre bărbatul din stânga lui. 

Ducele de Kent, fratele mai mic al regelui Marii Britanii, 
făcu un gest de încuviinţare. În clipa următoare, 
proiectoarele care delimitau pista se aprinseră brusc, 


desenând o linie dreaptă strălucitoare în bezna din 
împrejurimi. 

Se scurseră alte câteva minute. Bărbaţii rămaseră în 
tăcere, încordându-şi auzul în speranţa că vor percepe 
murmurul motoarelor. Pe chipuri li se putea citi neliniştea 
provocată de aşteptare. 

După o altă jumătate de oră, ducele de Kent i se adresă 
cu un aer dezamăgit gazdei sale: 

— Mă tem că toată povestea asta cu arma totală nu a 
fost decât o capcană şi că vreunul dintre măscăricii aceia 
de nazişti şi-a bătut de fapt joc de noi. Probabil că şi 
acţiunea aceasta cu trimiterea germanului aici nu a fost 
decât o invenţie. 

— Nu cred că lucrurile stau chiar aşa, alteţă. De un lucru 
sunt sigur: avionul a decolat azi după-amiază, exact la ora 
stabilită. Am primit o comunicare radio cifrată de la 
Haushofer. Mi-e teamă ca nu cumva să-l fi interceptat 
Spitfire-urile noastre. 

— Oricum ar fi, e timpul să stingem luminile de pe pistă. 
N-aş vrea ca din cauza lor să ne trezim că bombardierele 
germane ne fac vreo surpriză şi rad jumătate din Scoţia de 
pe faţa pământului. 


Hess zburase la câţiva metri deasupra apelor mării, 
căutând să evite sistemele de interceptare ale englezilor. 

Calculele sale fuseseră aproape exacte: pe insulă, nimeni 
nu observase zborul solitar al avionului de vânătoare 
inamic; nimeni, cu excepţia unui observator izolat de pe 
coastă, care dădu imediat alarma. 

O escadrilă de interceptoare ale RAF decolă de urgenţă, 
pornind în urmărirea Messerschmitt-ului, însă iscusitul 
pilot german reuşi să-şi facă pierdută urma intrând în 
plafonul dens de nori. 


Hess zărise avioanele de vânătoare britanice în oglinzi şi 
se îndreptase fără ezitare spre bariera de nori. Orice pilot, 
chiar şi unul mai puţin experimentat, ştia că odată intrat 
într-o acumulare noroasă de asemenea dimensiuni avea să 
scape de urmăritori. 

Nici unul dintre englezi nu îndrăzni să-i ia urma 
temerarului pilot Luftwaffe. 

Hess se luptă cu turbulenţele atmosferice, încercând să 
urmeze curenţii de aer foarte puternici care biciuiau 
plafonul de nori. Un supliciu care părea să nu se mai 
termine niciodată, iar în câteva rânduri pilotul se temu că 
aparatul său Me 110 avea să se dezintegreze în aer. Când 
în cele din urmă ieşi dintre nori, nu-i veni să creadă că era 
teafăr şi se părea că şi avionul era în perfectă stare de 
funcţionare. Împinse de manşă cu intenţia de a reveni la 
zborul la cotă joasă, însă când încercă să repună avionul în 
poziţie orizontală, observă că timonele verticale nu mai 
răspundeau la comenzi: din cauza turbulenţelor, suferiseră 
avarii iremediabile, iar Messerschmitt-ul se îndrepta în 
picaj ameţitor spre pământ, asemenea unui proiectil uriaş. 

Deschise cupola carlingii, apoi îşi desfăcu centura de 
siguranţă, însă presiunea aerului continua să-l ţină fixat în 
scaunul de pilotaj. 

Încercând să-şi păstreze calmul, Hess îşi aminti brusc de 
istorisirea unui camarad care se aflase într-o situaţie 
similară: ca să sară din avion, acesta se văzuse nevoit să 
efectueze un tonou, pilotând cu capul în jos şi lăsându-se 
apoi să alunece afară din habitaclu. 

Procedă întocmai: întoarse Messerschmitt-ul cu o sută 
optzeci de grade în jurul axei sale longitudinale, apoi se 
împinse cu putere în mâini şi picioare. 

Contactul cu aerul rece al nopţii îl destinse. Reuşise. 

Se lăsă să cadă în gol, însă îşi calculă greşit mişcările şi 
fu lovit în cădere de coada avionului, fracturându-şi şoldul. 


În ciuda durerii atroce, Hess îşi păstră luciditatea şi 
acţionă dispozitivul de deschidere al paraşutei. 


Obersalzberg, anii '40 


— În aceste clipe, camaradul Rudolf Hess survolează 
cerul Angliei la bordul unui avion Me 110, le spuse Hitler 
celor doi interlocutori ai săi, care îl priveau surprinşi. Apoi 
continuă: Da, aţi înţeles bine, domnilor. Hess este convins 
că dezlegarea enigmei - respectiv a doua jumătate a acelei 
partituri medievale de care avem nevoie pentru a ajunge la 
ascunzătoarea îndelung căutată de Otto Rahn - se află 
acolo, în Marea Britanic După cum vă amintiţi, asupra unui 
agent englez s-au găsit recent câteva notițe care făceau 
referire la textul din jumătatea de partitură încă 
nedescoperită. Intâmplarea poate părea cu atât mai 
neverosimilă, cu cât aceste adnotări au fost făcute chiar de 
mâna agentului pe spatele unei note informative interne a 
MI6. Respectivul proces-verbal era, de fapt, transcrierea 
raportului unui agent al serviciilor secrete franceze asupra 
ultimelor cuvinte smulse unui ofiţer SS înainte ca acesta să 
moară din cauza unei doze letale de barbiturice. Sub 
efectul drogului, ofiţerul nostru a dezvăluit importanţa 
crucială a partiturii medievale de care vorbeam adineauri, 
furnizând totodată şi alte detalii asupra unei aşa-numite 
arme totale. Acest camarad al nostru asasinat de un 
oarecare „agent Eiffel“ în Alpii austrieci era Otto Rahn. 
Herr Himmler, Herr Heydrich, aveţi întrebări? 

La gestul negativ al celor doi, Hitler continuă: 

— După cum bine ştiţi şi dumneavoastră, în Marea 
Britanie există o mişcare susţinută de oameni aparţinând 
tuturor păturilor sociale şi cu orientări politice diferite, 
care se opune politicii oficiale a guvernului de la Londra. 
Fac parte din acest curent nobili, oameni din marea 


burghezie, militari, francmasoni şi chiar membri ai 
serviciilor secrete... Nu aş fi sincer dacă aş defini această 
mişcare - profund contrară acestui război şi gata să intre 
în acţiune - ca fiind filonazistă. Inainte de orice, adepţii săi 
sunt mai degrabă antibolşevici, ei susţinând că, din 
moment ce Marea Britanie este obligată să intre în război, 
ar trebui s-o facă alături de un aliat natural, care este cel 
de-al Treilea Reich şi nu Stalin şi comuniştii lui. Omul 
nostru de legătură, Haushofer, care s-a stabilit de o vreme 
în Anglia, a desfăşurat o activitate foarte eficientă, 
întreţinând legăturile cu exponenţii de frunte ai acestui 
curent, adunându-i laolaltă pe toţi disidenţii şi organizând 
o ierarhie bine structurată a mişcării. Altminteri, aceasta 
ar fi rămas la stadiul unei simple şi sterile acţiuni de 
protest. Ceea ce probabil nu ştiţi dumneavoastră este 
faptul că liderul disidenţilor este o personalitate de rang 
foarte înalt: Alteța Sa Regală, prinţul George Edward 
Alexander Edmund Windsor, duce de Kent, fiul regelui 
George al V-lea, fratele fostului suveran Edward al VIII-lea 
şi al actualului rege al Angliei, George al VI-lea. Îmi dau 
perfect seama că vi se pare ciudat faptul că nu v-am vorbit 
niciodată atât de detaliat despre această acţiune a noastră 
şi mai ales despre planul pus la punct de Hess. Insă cu 
siguranţă veţi înţelege că, date fiind circumstanţele, chiar 
şi un singur cuvânt scăpat în exterior ar fi putut duce la 
compromiterea întregii operaţiuni. 

Himmler şi Heydrich ascultaseră în linişte, cu o expresie 
de uimire sinceră pe chip: era bine cunoscut faptul că în 
Marea Britanie activau facţiuni care se opuneau politicii 
guvernului şi că existau contacte între reprezentanţi ai 
conducerii celui de-al Treilea Reich şi disidenţii de peste 
canalul Mânecii, însă nimeni nu şi-ar fi putut închipui că se 
constituise deja o structură bine organizată care acum era 
pregătită să intre în acţiune. 


— Hess, continuă Hitler, este convins că această misiune 
a sa va fi un succes. El susţine că scânteia care va 
declanşa revolta, apropiindu-i şi mai mult de noi pe 
englezii care se opun alianţei cu bolşevicii este un secret 
antic pe care îl vom împărtăşi cu această organizaţie 
disidentă. Este vorba despre un secret care conduce la o 
armă misterioasă, capabilă să radă Moscova de pe faţa 
pământului în câteva secunde. lar dacă misiunea lui Hess 
va da greş, poziţia oficială a Reichului va fi aceea de a 
arunca toată responsabilitatea pe umerii lui. Vom declara 
că a fost vorba de o iniţiativă strict personală şi că Hess, 
lovit brusc de un puseu delirant de omnipotenţă, a plecat 
spre Marea Britanie, ignorând ordinele superiorilor. El 
este la curent cu toate acestea şi m-a autorizat să acţionez 
ca atare prin intermediul unei scrisori olografe pe care mi- 
a înmânat-o soţia sa. De asemenea, mi-a dat asigurări că 
nu va dezvălui acest secret nici chiar sub tortură, iar în 
cazul în care va fi capturat va susţine că este nebun. Mai 
târziu, dacă va fi cazul, ne vom gândi la o strategie ca să-l 
scoatem din mâinile englezilor. În orice caz, trebuie să 
recunosc că Rudolf Hess s-a comportat ca un erou. 

— Într-adevăr, rosti Himmler, misiunea camaradului 
Hess este pur şi simplu eroică. Glorie curajului său! Heil 
Hitler! 

— Heil Hitler, repetă Heydrich, adăugând apoi pe un ton 
scăzut: Nici un camarad nu va lăsa o Amazoană în voia 
sorții. 

— Ce aţi spus, Herr Heydrich? îl întrebă Hitler. 

— A, nimic, mein Führer. E formula unui vechi 
jurământ... 


Scoția, anii '40 


Cu mâinile încleştate pe coada furcii, bărbatul dădu 
deoparte pânza paraşutei. Ofiţerul german zăcea pe 
pământul reavăn, întors pe-o parte. Părea grav rănit, dar 
era conştient. 

— Nu face nici o mişcare! Cine eşti? întrebă pe un ton 
aspru  scoţianul, îndreptând coarnele furcii ca pe o 
baionetă spre bărbatul în uniformă. 

Hess îşi strecură mâna spre tocul pistolului. 

— Hei, prietenul meu David McLean ţi-a zis să nu faci 
nici o mişcare! exclamă o a doua voce. 

Germanul privi de jur-împrejur: luminişul în care 
aterizase era înţesat de oameni care îl fixau cu priviri 
suspicioase. 

Hess ridică o mână, în vreme ce cu cealaltă trase încet 
pistolul Luger din toc şi, ţinându-l cu două degete, îl 
aruncă la picioarele ţăranului din faţa lui. 

— Numele meu e Alfred Horn, căpitanul Alfred Horn din 
cadrul Luftwaffe şi sunt purtătorul unui mesaj important, 
spuse el, într-o engleză nesigură. Pentru binele comun al 
naţiunilor noastre, trebuie să vorbesc imediat cu ducele de 
Hamilton. Vă rog, domnilor, ceea ce vreau să-i comunic 
ducelui este de o importanţă capitală. li puteţi spune că 
mesajul pe care vreau să i-l transmit vine din partea 
domnului Haushofer. Duceţi-mă, vă rog, la el, sau cel puţin 
anunţaţi-l că sunt aici. Va înţelege despre ce e vorba. 

— Cred că ar fi mult mai bine să te ducem la spital, 
neamţule, nu la domnul duce, observă McLean, vorbind cu 
un pronunţat accent scoţian. Piciorul tău se umflă din ce în 
ce mai tare şi nu mi se pare deloc a fi tocmai în regulă. Vei 
avea timp să transmiţi poliţiei câte mesaje vrei tu. Acum 
însă, o să te duc la mine acasă şi o să aşteptăm acolo 
autorităţile. 


Telefonul sună în clipa în care ducele de Hamilton şi 
ducele de Kent, gustau în sala de vânătoare, dintr-o sticlă 
de scotch vechi, sperând că preţioasa băutură avea să-i 
facă să uite de marea dezamăgire pe care tocmai o 
suferiseră. 

— Nu-mi vine să cred că şi-au bătut joc de noi, spunea 
fratele regelui Angliei. Planificaserăm totul până la cel mai 
mic amănunt... De ce, oare, această schimbare de 
atitudine? 

— Aveţi dreptate, îi răspunse ducele de Hamilton, 
îndreptându-se spre telefonul din holul de la intrare. Prin 
intermediul cunoştinţelor mele din RAF, am reuşit să 
asigur o cantitate suficientă de carburant, pregătită de-a 
lungul rutei pe care trebuia s-o parcurgă mesagerul 
nostru. Totul era pus la punct, iar Hess s-ar fi putut 
întoarce în Germania în deplină siguranţă. 

Ducele de Hamilton vorbi câteva minute bune la telefon, 
apoi se întoarse în living, cu chipul galben precum ceara. 

— L-au capturat: Hess s-a catapultat şi a aterizat pe un 
câmp de lângă satul Paisley. Are un şold fracturat. L-au 
dus acasă la unul din ţăranii care au văzut avionul 
prăbuşindu-se. Apoi a fost dat pe mâna a doi poliţişti - 
Peterson şi Gibson. Se pare că cei doi n-au crezut o iotă 
din povestea pe care le-a spus-o aşa-zisul căpitan Horn şi 
au lăsat pe seama comandamentului local de poliţie orice 
decizie legată de prizonier. Un pilot inamic care sare cu 
paraşuta nu e un lucru prea des întâlnit prin părţile astea. 
Se pare că acest Horn ar fi cerut în repetate rânduri ca eu 
să fiu informat de sosirea sa. În cele din urmă, a fost dus la 
cartierul general. 


— Sunaţi-l pe ducele de Hamilton şi spuneţi-i că eu, 
căpitanul Horn, sunt aici. El va înţelege despre ce e vorba, 
continua să repete Hess, strâmbându-se de durere. 


Drept răspuns, pilotul german a fost transferat cu un 
transportor blindat la Glasgow. Acolo a fost interogat din 
nou, în prezenţa consulului polonez care asigura 
traducerea în germană. 

Cu totul inexplicabil, Hess îşi schimbă brusc versiunea: 

— Sunt aici în slujba umanităţii, a salvării ei. Mă numesc 
Rudolf Hess şi sunt aşteptat de personalităţi de rang înalt 
ale guvernului Marii Britanii. 

Mai târziu, anchetatorii îl internară într-un spital pentru 
tratarea fracturii de la şold, dar şi de acolo continuă, cu o 
obstinaţie delirantă, să ceară o întâlnire cu ducele. 


— În cazul acesta, găsiţi o modalitate ca să vă întâlniți cu 
el, dragul meu prieten, zise ducele de Kent, rotind uşor 
paharul de scotch. Nu asta ne doream? Trebuie să faceţi în 
aşa fel încât să aflaţi secretul deţinut de domnul Hess, 
secret care poate pune capăt războiului. Asta şi pentru că, 
mai presus de orice, trebuie să găsim o soluţie ca să 
întoarcem în favoarea noastră urmările acestui accident: 
nu uitaţi că, aşa cum se pune problema în momentul 
acesta, riscăm cu toţii pedeapsa cu moartea pentru înaltă 
trădare. 

După o primă întâlnire între patru ochi cu Hess, care 
dură câteva minute bune, ducele de Hamilton ceru să i se 
pregătească de urgenţă avionul personal Hurricane şi 
decolă în grabă, îndreptându-se spre Londra. 


Londra, anii '40 


Îl găsi pe Winston Churchill la un banchet, împreună cu 
vreo treizeci de invitaţi, şi îi ceru o întrevedere între patru 
ochi, invocând fapte de o importanţă capitală pentru 
siguranţa naţională. Mulţumit că găsise o scuză foarte 
potrivită ca să se retragă într-un separeu şi să savureze în 


linişte un trabuc, Churchill ascultă cu atenţie destăinuirea 
ducelui. 

— Vorbiţi despre acel Hess? Rudolf Hess, mâna dreaptă 
a lui Adolf Hitler? întrebă el, holbându-se la bărbatul din 
faţa sa. 

— Intocmai, domnule prim-ministru, este vorba chiar 
despre acel Rudolf Hess. 

— Optiunile sunt doar două: fie aţi exagerat cu băutura 
la această petrecere, fie aţi început să aveţi vedenii, 
domnule duce. Dacă cel care s-a paraşutat pe teritoriul 
nostru este într-adevăr Rudolf Hess, atunci eu sunt, nici 
mai mult, nici mai puţin, decât amiralul Nelson în 
persoană. 

— Ei, bine, în cazul acesta cred că a sosit vremea să vă 
dezvăluiţi adevărata identitate, domnule. 

Nobilul scoţian avu nevoie de mult timp ca să-l convingă 
pe primul-ministru că lucrurile stăteau aşa cum spunea el, 
dar în cele din urmă izbuti. Nu-i mai rămânea decât să facă 
în aşa fel încât el şi organizaţia clandestină din care făcea 
parte să iasă basma curată din toată povestea aceea. 

Sosirea lui Hess în Marea Britanie urma să devină o ştire 
de interes public. 

— Şi cum se face că Hess a întrebat tocmai de 
dumneavoastră? îl chestionă Churchill,  arcuindu-şi 
bănuitor sprâncenele. 

— În cursul întâlnirii pe care am avut-o ieri cu el, mi-a 
spus că a apreciat foarte mult un articol de-al meu apărut 
în Times, în octombrie 1939. in rândurile acelea 
stigmatizam comportamentul faţă de Germania al ţărilor 
învingătoare în Marele Război şi îmi exprimam speranţa 
unei renaşteri a naţiunii germane, cu care, la urma 
urmelor, avem multe afinități. Hess mi-a spus că această 
declaraţie publică a mea l-a determinat să mă considere 


principalul om de legătură pentru misiunea de pace pe 
care a întreprins-o. : 

— Pace... pace... Hm! In vreme ce acest domn Hess al 
dumneavoastră ateriza aducând firmanul lui de pace, 
bombardierele germane lăsau să cadă asupra Angliei zeci 
de tone din încărcătura lor mortală. Avioanele noastre de 
vânătoare au doborât nu mai puţin de treizeci şi trei de 
bombardiere, şi asta chiar în timp ce aşa-zisul emisar 
nazist se declara purtătorul unui mesaj de pace. Oare chiar 
credeţi că naziştii sunt capabili să trăiască în pace, 
domnule? spuse Churchill, cu o notă de sarcasm în voce. 
Apoi ridică privirea spre viitorul duce şi îl întrebă brusc: V- 
aţi mai întâlnit vreodată cu Rudolf Hess până acum? 

Hamilton se întâlnise cu Hess de mai multe ori, atât în 
Anglia, cât şi în Germania, întotdeauna în prezenţa 
prietenului lor comun Haushofer, dar era convins că nu era 
în interesul său să recunoască asemenea aspecte din 
cariera sa. În consecinţă, se limită să răspundă: 

— Da, Hess mi-a fost prezentat la recepţia prilejuită de 
deschiderea Jocurilor Olimpice de la Berlin, în 1936. 


În noiembrie 1939, amiralul Hugh Sinclair încetase din 
viaţă, lăsând vacant postul de director al MIG, direcţia a 
şasea a serviciilor secrete britanice. În locul său a fost 
numit sir Steward Graham Menzies. Gurile rele spuneau că 
acesta ar fi fost fiul nelegitim al regelui Edward al VII-lea. 

În afara numelui, pe care Churchill îl considera imposibil 
de pronunţat, noul şef al MI6 prezenta şi un alt 
inconvenient în ochii primului-ministru: politica sa era 
aceea de a pune la cale revolte populare în ţările inamice, 
alimentând şi întreţinând prin toate mijloacele orice focar 
de rezistenţă antinazistă. 

Lui Churchill îi plăceau mai mult bubuitul grenadelor şi 
potenţialul distructiv al bombelor lansate din avion. In 


consecinţă, premierul era foarte încântat de faptul că el 
avea să-l anunţe pe şeful serviciilor secrete de sosirea lui 
Hess în Marea Britanie, şi nu invers: dintr-un anumit punct 
de vedere, reuşise să-i fure meseria. 

Menzies primi vestea aparent impasibil, însă mintea sa 
începu imediat să lucreze febril, elaborând supoziţii şi 
semnificaţii ale neaşteptatei întâmplări. Pentru el era 
limpede că totul făcea parte dintr-un proiect amplu. Îşi 
aminti că odată, cu mult timp în urmă, îi ajunsese la urechi 
informaţia că Hess mai făcuse vizite neoficiale în Anglia, 
unde se întâlnise cu anumiţi oameni deloc străini de 
politică. Ordonă să i se aducă mai multe dosare din arhivă 
şi începu să parcurgă toate rapoartele unui agent pe care 
îl apreciase pe vremuri pentru  meticulozitatea sa 
deosebită, dar care, foarte probabil, fusese eliminat de 
spionii inamicului din cauza investigaţiilor sale fără cusur. 

Cuvintele cu care căpitanul de fregată Kater îşi 
descrisese propria activitate de pândă şi filaje fuseseră 
profetice: Hess, adesea însoţit de emisarul său Haushofer, 
le făcuse frecvent vizite unor reprezentanţi ai înaltei 
aristocrații britanice. Recenta sa sosire în Marea Britanie 
nu putea fi altceva decât epilogul unui plan care mirosea a 
trădare şi colaborare cu inamicul. Numai că, pentru a 
formula asemenea acuzaţii, şeful MI6 trebuia să găsească 
dovezi inatacabile. 

Oamenii săi se dovedeau infailibili atunci când primeau 
ordinul să culeagă informaţii despre inamicii Marii 
Britanii. În schimb, nu s-ar fi dovedit la fel de demni de 
încredere în cazul în care li s-ar fi cerut să trădeze sau 
doar să facă investigaţii asupra membrilor aristocrației 
propriei ţări ori, şi mai rău, a familiei regale. Menzies 
presupunea că acesta era motivul pentru care 
predecesorul său, amiralul Sinclair, preferase să pună pe 


urmele ducelui de Kent un ofiţer experimentat, aşa cum 
fusese căpitanul Kater. 

Adevărul era că în cadrul British Secret Intelligence 
Service activau şi agenţi suspectaţi că ar avea simpatii 
revoluţionare filonaziste sau, în orice caz, foarte apropiaţi 
de poziţiile exprimate de ducele de Kent. 

Sir Steward Menzies hotări că investigaţiile trebuiau 
efectuate în cel mai mare secret: ce se ascundea în spatele 
sosirii lui Rudolf Hess în Marea Britanie era o întrebare cu 
un răspuns mult mai greu de găsit decât „rutina cotidiană“ 
a unei ţări aflate în război. 


Scoţia, anii '40 


Motto-ul care trona pe frontispiciul castelului Buchanan 
- CLARIOR HINC HONOS - contrasta cu aspectul auster şi 
tern al impunătoarei clădiri transformate în spital militar. 
Aici erau trataţi, în general, pacienţii de rang înalt. 

Salonul lui Rudolf Hess era supravegheat de Robert 
Shaw, un tânăr ofiţer al MI6. Santinela îl recunoscu 
imediat pe ştabul din serviciile secrete care îl însoțea pe 
ducele de Hamilton. Cu toate acestea, locotenentul le ceru 
nou-veniţilor consemnul, lăsându-i să intre în camera 
ocupată de omul numărul doi al celui de-al Treilea Reich 
abia după ce le verifică permisele de trecere. 

— Bună ziua, Herr Hess, zise ducele de Hamilton când 
ajunse lângă patul pacientului. L-am adus cu mine şi pe 
colonelul Danton de la MI6. El a condus ancheta în cazul 
dispariţiei agentului Kater. Puteţi discuta cu el fără nici o 
grijă: colonelul e de-ai noştri. 

Il puteţi întreba ce m-aţi întrebat şi pe mine zilele 
trecute. 

Hess nu stătu pe gânduri şi intră direct în subiect. 


— Spuneti-mi, domnule colonel, zise el, aţi găsit cumva 
în locuinţa lui Kater un fragment dintr-o partitură 
medievală sau copia unei balade dedicate Mariei 
Magdalena? 

— Nu ţin minte să fi găsit aşa ceva, dar am adus 
procesul-verbal al percheziţiei din locuinţa lui. O clipă... Ia 
te uită, într-adevăr erau acolo câteva partituri vechi, vreo 
zece la număr, pe care le-am enumerat aici, spuse 
colonelul Danton, parcurgând cu privirea o listă. Dar nici 
unul dintre cântece nu era dedicat Mariei Magdalena şi 
cred că toate partiturile găsite erau complete. Pe de altă 
parte, trebuie să vă spun că toate au fost examinate de 
experţi, iar aceştia au confirmat ceea ce tocmai v-am spus. 
Investigaţiile mele au fost foarte amănunțite: am cerut 
chiar să se verifice dacă nu cumva în casa aceea existau 
ascunzători secrete în ziduri sau în podele. În concluzie, 
este exclus ca documentul pe care îl căutaţi să se fi aflat 
acolo. 

— Kater avea rude sau prieteni de încredere, cărora să le 
fi dat documentul în custodie? insistă Hess. 

— Nu, domnule, răspunse prompt colonelul Danton. 
Kater era pasionat doar de munca sa şi de muzică... dar... 
aşteptaţi puţin... Preotul acela... părintele Mc Aiden... da, 
aşa se numea. A venit acasă la Kater chiar în timpul 
percheziţiei. Părea foarte tulburat. Mi-a spus că era bun 
prieten cu cel dispărut, împărtăşind aceeaşi pasiune 
pentru muzica veche. Oare cum de nu m-am gândit mai 
devreme la asta? 

— li puteţi da de urmă? întrebă ducele Hamilton. 

— Bineînţeles, îmi amintesc că mi-am notat datele lui, 
răspunse colonelul englez. 

Locotenentul Robert Shaw îşi făcea de lucru cu o oglindă 
de campanie, folosită pentru bărbierit, pe care o plasase 
deasupra uşii: reuşi astfel să observe amănuntele scenei 


care se desfăşura în salonul lui Hess. La sfârşit, auzi şi 
ultimele fraze pronunţate de ofiţerul superior al serviciilor 
secrete britanice. 

Drept urmare, locotenentul Shaw  procedă în 
conformitate cu ordinul pe care îl primise: redactă un 
raport detaliat, fără să omită cele câteva cuvinte ale 
discuţiei pe care reuşise să le surprindă. Câteva ore mai 
târziu, raportul tânărului ofiţer ajunse pe masa primului- 
ministru. 


Londra, anii '40 


— Se pare că în mărul nostru avem un vierme gras, 
comentă Churchill, apoi dispuse transferul lui Hess într-un 
loc mai puţin frecventat. 

Cei prezenţi în biroul primului-ministru ar fi fost gata să 
jure că viermele despre care vorbise Churchill era de fapt 
o aluzie la ducele de Kent şi la legăturile lui dubioase. 

Peste câteva zile, omul numărul doi al celui de-al Treilea 
Reich fu transferat în Turnul Londrei. 

Totuşi, un binevoitor avu grijă să transmită la Berlin o 
notă informativă cifrată în atenţia lui Albrecht Haushofer, 
în care era prezentată în amănunt discuţia purtată de 
Danton, ducele de Hamilton şi Hess în salonul spitalului 
militar Buchanan. 


„Afacerea Hess“ luă amploare în scurt timp, inflamând 
imaginaţia întregii lumi: toate ziarele de pe mapamond 
comentau evenimentul sub titluri cu litere de-o şchioapă. 
În cele din urmă, şi postul oficial de radio al Germaniei a 
difuzat un comunicat, la care însuşi Hitler ţinuse să-şi 
aducă contribuţia. 

„Deşi Fuhrerul, spunea comunicatul, i-a interzis să 
piloteze fără însoțitor din cauza unei maladii grave şi 


progresive care poate conduce la o infirmitate fizică şi 
mentală, membrul de partid Rudolf Hess a nesocotit 
ordinul. Procurându-şi un avion de ocazie, el s-a încumetat 
să zboare spre pământ inamic. Din scrisoarea adresată de 
Hess Fuhrerului ies limpede în evidenţă gravele semne de 
dezechilibru mintal de care suferă...“ 

Se părea că ecoul acelui straniu episod nu avea să se 
stingă prea curând, întrucât în joc se aflau prea multe 
puteri şi interese politice. 

Serviciile secrete de pe toate cele cinci continente se 
mobilizară pentru a afla cât mai multe informaţii despre 
ultimul zbor al lui Rudolf Hess. Dintre toate, cele mai 
îngrijorate de turnura pe care o puteau lua evenimentele 
erau serviciile de spionaj sovietice: unele indiscreţii 
scăpate din înaltele cercuri politice insinuau că, în 
realitate, în spatele acestei incredibile întâmplări se 
ascundea o schimbare de poziţie a englezilor faţă de cel 
de-al Treilea Reich. Iar în eventualitatea unei păci separate 
între Marea Britanie şi nazişti, cel mai mult ar fi avut de 
suferit Iosif Vissarionovici Stalin şi Uniunea Sovietică. 

Drept urmare, în afara căilor subterane utilizate în mod 
obişnuit, liderul de la Kremlin hotări să folosească şi 
canalele diplomatice tradiţionale. 

În clipa în care centralista din Downing Street numărul 
10 îl anunţă că ambasadorul Uniunii Sovietice îl căuta la 
telefon, primul impuls al lui Churchill fu să amâne 
convorbirea; apoi, într-o fracțiune de secundă, se răzgândi 
şi acceptă să vorbească. Într-un timp la fel de scurt născoci 
o scuză plauzibilă care avea să intre în istorie. 

— Tovarăşul Stalin a aflat vestea şi doreşte să vă 
înştiinţeze de profunda sa îngrijorare pentru cele 
întâmplate, domnule prim-ministru. 

— Ca întotdeauna, toată povestea a fost exagerată de 
presă, domnule ambasador, răspunse Churchill. Apoi 


continuă pe un ton enigmatic: Iar acest fapt, din păcate, a 
avut drept consecinţă deconspirarea întregului aparat al 
serviciilor noastre secrete. 

— Vreţi să spuneţi, Excelenţă, că a existat un plan în 
spatele sosirii în Anglia a lui Rudolf Hess? 

— Cei mai  destoinici oameni ai noştri, improviză 
Churchill, lucrau de câţiva ani buni la acest plan. 
Deocamdată însă nu pot să spun mai multe, nici chiar unui 
aliat de încredere cum este Uniunea Sovietică: aş risca să 
pun în primejdie viaţa tuturor agenţilor noştri care încă nu 
au apucat să se întoarcă în ţară. Din păcate, unicul rezultat 
al operaţiunii a fost capturarea lui Rudolf Hess, însă 
proiectul nostru era mult mai amplu. V-aş ruga să-l liniştiţi 
pe prietenul nostru Stalin, asigurându-l totodată de 
loialitatea şi onoarea naţiunii noastre. Vă voi furniza 
detaliile întregii operaţiuni imediat ce voi putea să fac 
acest lucru. 

Churchill trânti furios receptorul în furcă, apoi şuieră 
printre dinţi: 

— La naiba cu odraslele astea cu sânge albastru! În loc 
să se joace cu tot felul de strategii subversive de două 
parale, mai bine s-ar limita să participe la meciuri de polo 
şi partide de vânătoare de vulpi... Cel puţin ar cruța 
sănătatea tuturor: pe a lor, pe a mea şi pe cea a întregului 
popor englez! 

Câteva zile mai târziu, Stalin difuză un comunicat în care 
îşi expunea opinia oficială asupra „afacerii Hess“: liderul 
sovietic confirma versiunea lui Churchill, care vorbea 
despre un uimitor complot al serviciilor secrete britanice 
care dusese la capturarea lui Hess. Nimeni n-ar fi băgat 
mâna în foc că Stalin credea cu adevărat acea versiune, 
dar toată lumea era de acord că nu ar fi fost deloc prudent 
ca ruşii să-şi irite aliaţii în acele momente în care o sută 
şaptezeci de divizii germane erau masate la graniţele 


Uniunii Sovietice, acolo unde le aşteptau o sută cincizeci 
de divizii ale Armatei Roşii. 


Obersalzberg, anii '40 


Trecuseră câteva luni de la acel mai 1941, perioadă în 
care evenimentele se precipitaseră. Printre altele, în 
decembrie se petrecu o întâmplare care avea să schimbe 
în mod decisiv situaţia de pe front. 

Hitler prefera în continuare refugiul său din Alpii 
bavarezi oricărei alte reşedinţe. Berghof, vila cu două etaje 
de lângă Berchtesgaden, în regiunea Obersalzberg, la mică 
distanţă de Cuibul Acvilei, era locul în care Fuhrerul 
obişnuia să se întâlnească cu cei mai apropiaţi colaboratori 
ai săi. Când aceştia erau obligaţi la sejururi mai lungi, erau 
găzduiţi în cele paisprezece camere de la ultimul etaj. 

De data aceasta, pe lângă Himmler şi Heydrich era 
prezent şi Martin Bormann. 

Hitler arătă spre cele cinci fotolii din piele dispuse în 
semicerc în faţa uriaşului cămin faianţat din salon. 
Fuhrerul se aşeză cel din urmă: mai întâi roti manivela 
gramofonului şi puse pe platan un disc cu o operă de 
Wagner, al cărui bust de bronz realizat de Breker trona pe 
o măsuţă de cristal. Notele grave din Tannhäuser risipiră 
liniştea grea care se lăsase în încăpere. 

De la fereastra uriaşă, ca o vitrină, se deschidea 
priveliştea asupra întregii văi acoperite de zăpadă. Iarna 
neaşteptat de aspră îngreunase operaţiunile de război şi 
mişcările de trupe de pe front. 

În cele din urmă, Hitler abordă primul subiect de pe 
ordinea de zi a întrunirii: evreii. 

Heydrich urma să fie actorul principal la conferinţa 
programată pentru jumătatea lunii ianuarie la Wannsee, 
care avea ca scop găsirea unei rezolvări a problemei 


evreieşti: până în acel moment, evreii, deposedaţi de toate 
bunurile, fuseseră expulzați de pe teritoriul celui de-al 
Treilea Reich. Acum însă trebuiau luate în consideraţie 
dificultăţile obiective cu care se confruntau ţările europene 
implicate în război, incapabile să mai facă faţă fluxurilor 
nesfârşite de imigranţi. 

Heydrich interveni şi îşi expuse punctul de vedere ca şi 
cum nu ar fi fost vorba despre fiinţe umane, ci despre nişte 
mărfuri aflate în tranzit pe teritoriul german. Apoi rămase 
în aşteptarea instrucţiunilor  Fuhrerului. Hotărârea 
acestuia avea să devină şi poziţia oficială a guvernului la 
conferinţa de la Wannsee. 

Dintre rezolvările propuse fu aleasă Endlösung der 
Judenfrage, „Soluţia finală a problemei evreieşti“. 

Astfel, printr-o decizie care presupunea exterminarea 
unui întreg popor, fu rezolvat primul punct de pe ordinea 
de zi a întrunirii de la vila Berghof. Toţi cei prezenţi 
aprobară fără rezerve hotărârea. 

Hitler aduse apoi în discuţie cel de-al doilea subiect, pe 
care în clipa aceea îl considera mult mai important decât 
chestiunea evreiască. 

— Japonezii vor ataca mâine, anunţă el sec. 

Toţi cei prezenţi ştiau ce avea să se întâmple mai 
departe: americanii urmau să primească o lecţie dureroasă 
pentru politica lor neintervenţionistă, văzându-se obligaţi 
să intre în război. Avea să fie un eveniment care putea 
schimba echilibrul militar al momentului, o nouă 
necunoscută în privinţa victoriei finale. O necunoscută 
care, cu siguranţă, nu avea să acţioneze în favoarea 
Germaniei. 

Nici unul dintre cei prezenţi nu ar fi recunoscut cu voce 
tare, însă toţi, în frunte cu Hitler, vedeau norii negri de 
furtună care se iviseră la orizont chiar în momentul în care 
Reichul se pregătea pentru victoria finală. Intrarea 


Americii în război dădea peste cap toate pronosticurile. 
Erau imperios necesare acţiuni care să încline din nou 
balanţa în favoarea axei Roma-Berlin-Tokyo. În mintea 
liderilor nazişti încolţi din nou un plan la care se renunţase 
în ultimele luni. 

— Cred că este oportun, spuse Himmler, să luăm din nou 
în consideraţie proiectul cu bătaie pe termen lung gândit 
de camaradul Hess: oferindu-le englezilor posibilitatea 
construirii în acelaşi timp cu noi a unei arme de distrugere 
în masă, Germania ar putea să încheie o pace separată cu 
Marea Britanie. 

— În ceea ce mă priveşte, domnule Reichsführer 
Himmler, proiectul despre care vorbiţi nu a fost niciodată 
abandonat, interveni Bormann. Ca atare, vă informez că 
am menţinut raporturile amicale stabilite de predecesorul 
meu, Rudolf Hess, cu ducele de Kent şi susţinătorii săi. 
Acolo, pe teritoriul inamic, serviciile secrete se scaldă 
acum în ape mult mai liniştite: Fuhrerul a răspândit cu 
abilitate zvonul referitor la nebunia camaradului Hess, în 
timp ce englezii au lăsat să se înţeleagă că arestarea 
omului nostru a fost rodul unei operaţiuni puse la cale de 
serviciile lor secrete. Cele două versiuni au redus în cele 
din urmă interesul morbid creat în jurul acestui caz. În 
acelaşi timp, e bine de ştiut că vigilenţa serviciilor de 
spionaj ale britanicilor a mai scăzut în ultima vreme. 
Consider, aşadar, că este momentul să activăm din nou 
piesele-cheie ale planului nostru. 


Anglia, anii '40 


Când colonelul Danton îl interogă din nou pe preotul 
irlandez, acesta îi spuse candid că trimisese manuscrisul 
Suveranului Pontif, la Vatican: deoarece era vorba despre 
o partitură de muzică religioasă, părintele Mc Aiden 


considerase că Sfântul Scaun era locul cel mai potrivit în 
care putea fi păstrată. Ameninţările cu acuzaţia de înaltă 
trădare  proferate de colonelul Danton se dovediră 
zadarnice: logica părintelui Mc Aiden părea total desprinsă 
nu doar de orice maşinaţiuni, ci chiar şi de realitate. 

Colonelul de la MI6 întocmi în consecinţă un raport 
oficial - în care declara închise cercetările în cazul Kater - 
şi un altul, mult mai detaliat, pe care i-l trimise ducelui de 
Kent. 

Câteva ore mai târziu, aceeaşi notă informativă ajungea 
pe masa lui Bormann, care luase locul „smintitului“ Hess 
în ierarhiile naziste. 


Germania, anii '40 


Spre deosebire de ceilalţi apropiaţi ai lui Hitler, Martin 
Bormann era un bărbat discret şi solitar. Avusese o 
copilărie nefericită: rămas de foarte mic orfan de tată şi 
constrâns de sărăcia în care trăia familia sa, preferase 
câmpurile de instrucţie în locul educaţiei şcolare, 
înrolându-se ca artilerist în cursul Primului Război 
Mondial. 

În 1927, la numai douăzeci şi şapte de ani, se înscrisese 
în NSDAP, construindu-şi o carieră fulgerătoare care îl 
adusese în postura de secretar personal al lui Hess, funcţie 
deţinută între 1933 şi 1941. 

Bormann era pasionat de muzică şi de şah. Avea un 
caracter împăciuitor şi meditativ. Cu toate acestea, nu era 
mai puţin feroce decât camarazii săi în problemele care 
necesitau acţiune promptă şi pumn de fier. Toate aceste 
calităţi îl făcură să crească în ochii Fuhrerului până într- 
acolo încât acesta îi oferi funcţia de secretar personal după 
ce „smintitul“ Hess fu lovit de damnatio memoriae. 


Bormann se situase mereu pe poziţii profund 
anticlericale: în opinia lui, preoţii nu numai că nu puteau 
face parte din structurile de conducere ale partidului, dar 
ar fi trebuit să li se interzică orice formă de adeziune la 
ideologia nazistă. Singura excepţie pe care o accepta fără 
rezerve era un sacerdot foarte ataşat de ideile naziste, 
care preluase rolul de mediator între Führer şi Sfântul 
Scaun. Numele său era Roeller, iar Bormann îl cunoscuse 
prin intermediul predecesorului său, Hess. 

În clipa în care află că fragmentul lipsă al partiturii 
medievale ajunsese printre documentele păstrate la 
Vatican, secretarul personal al Fuhrerului îşi aminti 
imediat de monseniorul Roeller. 


45 


Languedoc, 2007 


Cei doi scufundători ai Jandarmeriei îl ajutară pe Oswald 
Breil să-şi fixeze tubul de oxigen pe spate. Pe malul micului 
lac subteran era animaţie mare: oamenii lui Tamberly 
căutară cu minuţiozitate indicii noi sub fasciculele 
proiectoarelor subacvatice. Apa cristalină reflecta pe bolta 
peşterii lumina lămpilor cu halogen. 

După ce stratul de sedimente acumulate în decursul 
secolelor fu îndepărtat în întregime, în faţa ochilor le 
apăru gura unei galerii, astupată cu blocuri uriaşe de 
piatră. 

Curând, scafandrii îşi dădură seama că folosind dalta şi 
ciocanul nu aveau să reuşească niciodată să facă o breşă în 
zid. 

Unul dintre ei ieşi la suprafaţă. Când se scufundă din 
nou, ţinea în mâini o unealtă legată la un tub de aer 
comprimat. Vibraţiile ciocanului pneumatic se propagară 
din adâncuri cu un zgomot surd, asemănător vuietului unui 
cutremur. 

Chiar şi cu acest instrument, penetrarea zidului se 
dovedi o operaţiune dificilă şi de lungă durată: blocurile 
imense fuseseră lipite unul de celălalt fără ajutorul 
mortarului, dar îmbinările erau perfecte, iar construcţia 
masivă, ermetică, de netrecut. 

Cei trei bărbaţi lucrară cu schimbul, deoarece sub apă 
nu era loc decât pentru două persoane în acelaşi timp. 

Nu trecuseră mai mult de zece minute de când Oswald 
se odihnea pe mal, când unul din scafandri ieşi la 


suprafaţă şi îi ceru să-l urmeze: reuşiseră să facă o breşă 
suficient de mare ca să permită trecerea unui om. 

Câteva minute mai târziu, Oswald conducea micul grup 
subacvatic dincolo de zid. Pătrunseră într-o galerie 
inundată care se întindea în plan orizontal, cu o serie de 
coturi şi curbe bruşte ce îi împiedicau pe cei trei să vadă la 
mai mult de doi-trei metri în faţa lor. 

După aproximativ treizeci de metri, galeria luă un curs 
ascendent şi în cele din urmă scafandrii scoaseră capetele 
la suprafaţă, într-o cavitate aerisită. 

După ce înotă câţiva metri, Oswald ieşi pe uscat: 
fasciculele lanternelor luminară bolta uriaşei săli, care 
părea că se află la peste douăzeci de metri deasupra 
capetelor lor, asemenea cupolei unei mari biserici, 
împodobită de o constelație de stalactite. 

Când îndreptă fasciculul lanternei spre pardoseala sălii, 
Oswald încremeni. 

Zăceau  aliniaţi, unul lângă celălalt. Microclimatul 
peşterii păstrase scheletele aproape intacte de-a lungul 
celor câteva secole care trecuseră de la moartea lor. 

Oswald se eliberă de echipamentul greoi de scafandru şi 
începu să inspecteze sala, înaintând cu paşi uşori, ca şi 
cum nu ar fi vrut să deranjeze somnul etern al locuitorilor 
grotei. 

Se aflau acolo peste o sută de cadavre, care zăceau la 
fiecare pas, de jur-împrejurul pereţilor. Multe dintre ele 
erau schelete de copii. Oasele degetelor se încrucişau cu 
cele ale scheletelor de alături, într-o ultimă şi veşnică 
strângere de mână fraternă. 

Breil se apropie de unul dintre schelete, aplecându-se să 
examineze spada prinsă de mijloc. Îşi dădu imediat seama 
de proveniența ei: era o armă medievală folosită de 
luptătorii nobili din antica Persie. Era un obiect foarte rar, 
lucrat cu măiestrie: garda era din aur incrustat, 


împodobită cu un smarald de mari dimensiuni. Spadele de 
genul acela, cu lama curbată, uşoare şi foarte uşor de 
manevrat se numeau akinakes. 

Oswald o luă în mână: lama aceea rece trebuie să fi fost 
protagonista multor întâmplări teribile, dar victoriile ei se 
dovediseră, în cele din urmă, inutile. 

— Să ne întoarcem, le spuse Oswald celorlalţi doi 
scafandri, care priveau uluiţi de jur-împrejur. Mâine va 
trebui să petrecem mult timp aici, în sala aceasta. 

Tamberly îi întâmpină îngrijorat şi curios în acelaşi timp. 

— Hai, spuneţi-mi, ce se află dincolo de zid? întrebă el. A 
trecut mai bine de o jumătate de oră de când nu am mai 
zărit nici o bulă de aer urcând la suprafaţă. Incepusem să 
mă gândesc la ce e mai rău. 

— Am descoperit o altă sală. Ceva mai înaltă decât 
aceasta. Apa nu a ajuns până acolo şi am găsit peste o sută 
de schelete. Fără îndoială că cineva a vrut să le bareze 
pentru totdeauna bieţilor oameni orice cale de ieşire şi a 
transformat caverna într-un uriaş mormânt. Dacă ai 
posibilitatea, Yves, te-aş ruga să-mi faci rost pentru mâine 
de alţi câţiva oameni, dar fă-o cu mare discreţie: încă nu e 
momentul să facem publică această descoperire. Vreau să 
aflu ce anume a provocat atunci, în Evul Mediu, acest 
teribil masacru. Şi în nici un caz nu vreau aici reporteri 
înarmaţi cu camere de luat vederi sau arheologi cu 
pensoane şi palete. 

— Desigur, Oswald. Nu-ţi face griji. Şi, în orice caz, voi 
lăsa doi-trei oameni de-ai mei aici la noapte, să păzească 
intrarea. 


Teheran, 2007 


— Mâine, Excelenţă, spuse Fadah, negustorul de arme. 
Vă mai solicit un răgaz până mâine. Clientul meu mi-a dat 
asigurări că mâine vom încheia tratativele. 

— Ca să fiu sincer, n-a fost vorba niciodată de tratative, 
remarcă iritat Gholam Pashelvi. Până acum, am fost legat 
de mâini şi de picioare în faţa ta şi a clientului pe care îl 
reprezinţi: voi aţi stabilit totul, începând cu preţul mărfii şi 
terminând cu modalitatea de livrare a acesteia; chiar şi 
calitatea petrolului pe care vi-l ofer la schimb aţi ales-o tot 
voi. Acum însă mă rog pentru tine să meargă totul ca pe 
roate, Fadah. 

Când traficantul de arme ieşi din încăpere, Pashelvi se 
întoarse spre credinciosul său om de încredere. 

— Continuă să-l ţii sub observaţie, Nard. Şobolanul ăsta 
vorbitor nu mi-a plăcut niciodată. Sper din toată inima să 
fie şi un sâmbure de adevăr în spatele acestei stranii 
afaceri cu material radioactiv. Şi oricum, când totul se va 
termina, ne vom ocupa de el într-o manieră definitivă: nu 
ne putem permite să lăsăm un martor în viaţă. Apropo de 
martori, ce mai face ex-preşedintele nostru ales în mod 
democratic? 

— Mai întâi, nu vă faceţi probleme în privinţa lui Fadah: 
îi urmărim orice mişcare. Nu voi întârzia să vă informez 
atunci când vor interveni evenimente demne de semnalat, 
răspunse Nard, cu o privire sinistră. Cât despre martori... 
nu credeţi totuşi că a venit vremea să scăpăm pentru 
totdeauna de preşedintele Tahrjani? 

— În nici un caz! exclamă Pashelvi. Trebuie să ne folosim 
de el ca de un jolly-joker de fiecare dată când încep să 
apară suspiciuni legate de dispariţia sa: apariţiile sale 
televizate şi declaraţiile transmise din zonele secrete în 
care se ascunde sunt principala noastră dovadă de 
legitimitate. Faptul că şi-a mărturisit trădarea ne fereşte 
de orice acuzaţie. 


Languedoc, 2007 


— la priveşte aici, Sara, spuse Oswald ţinând spada cu 
ambele mâini. 

— Dar asta este o akinakes! Unde ai găsit-o, Oswald? 

— Crezi că rezişti să asculţi o poveste incredibilă? Sara 
tăcu tot timpul cât Oswald îi spuse ce descoperise, 
sorbindu-i fiecare cuvânt. 

— Catarii! exclamă ea în cele din urmă. Legenda 
străveche care vorbeşte despre zecile de fugari zidiţi de vii 
într-o peşteră... Aşadar, e adevărat! 


Teheran, 2007 


La Teheran era ora nouă dimineaţa, cu două ore mai 
târziu decât fusul central-european, când telefonul de pe 
linia privată a preşedintelui iranian începu să sune. 

— Clientul meu m-a sunat acum câteva minute, se auzi 
vocea surescitată şi plină de mulţumire a lui Fadah. Totul e 
aranjat, Excelenţă. Cred că trebuie să ne întâlnim cât mai 
repede. 

— În biroul meu, peste două ore, replică sec Pashelvi, pe 
un ton care nu admitea replică. 


Languedoc, 2007 


Trecuse mult timp de când Oswald nu mai petrecuse o 
noapte liniştită într-o cameră de hotel. Acum, când 
îngrijorarea pentru soarta Sarei scăzuse în intensitate, 
bărbatul se lăsă în voia unui somn binefăcător care avea 
să-l pună pe picioare: îl aştepta o zi grea. 


Telefonul sună îndelung până când reuşi să alunge visele 
lui Oswald. 

Aruncă o privire la ceas: era ora şase şi douăzeci 
dimineaţa. 

— Oswald, trebuie să-ţi dau o veste proastă, spuse Yves 
Tamberly de la celălalt capăt al firului. 

Breil tresări şi se rugă în gând ca vestea proastă să nu 
fie în legătură cu Sara. 

— Acum douăzeci de minute, o echipă formată din cinci 
scafandri a ajuns la Grotte des Chevaliers ca să 
pregătească instalațiile şi echipamentele necesare 
scufundării. Au descoperit că cei trei oameni lăsaţi de pază 
acolo au fost ucişi cu focuri de pistol. Atacul s-a produs 
între orele trei - când cei trei au făcut schimbul de tură - şi 
şase dimineaţa. Se pare că e vorba de asasini profesionişti: 
oamenii mei au fost ucişi cu precizie, cu câte un singur foc 
de pistol. 

— Poţi să mai ţii câteva ore la distanţă presa şi 
televiziunea, Yves? 

— Nu-ţi pot promite, Oswald, dar o să încerc. Ce vrei să 
faci? 

— Să inspectez peştera, aşa cum mi-am propus încă de 
ieri. Deşi mă tem că acum este prea târziu. 

— Ai nevoie de ceva? Spune-mi şi o să încerc să fac ce-mi 
ceri. 

— Dacă e posibil, aş vrea să-mi laşi la dispoziţie echipa 
de scafandri cu tot cu echipamente. Şi aş mai vrea să duc 
un contor Geiger-Muller în sala mare pe care am 
descoperit-o ieri. 

Sara 'Terracini se trezi odată cu primele raze ale 
soarelui, aşa cum se întâmpla în fiecare zi de când îşi 
revenise din starea de inconştienţă. Probabil că dormise 
prea mult cât timp fusese în comă, îşi spuse. 


Întinse mâna spre noptieră şi luă de acolo laptopul. 
Deschise fişierul în care introdusese toate paginile scanate 
ale agendei lui Luca Raso, decriptându-le cu ajutorul 
programelor speciale de care dispunea laboratorul său de 
la Roma. 

Se cufundă în lectură şi în scurt timp fu cucerită de 
evenimentele tumultuoase relatate de jurnalist. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, 1976: 


Nu-mi trecuse încă durerea de cap, când am fost luat din cameră şi 
escortat de-a lungul unui coridor subteran de doi gardieni înarmaţi. 
De-a lungul pereţilor erau mai multe uşi protejate cu drugi grei de fier. 
Mi-am închipuit că era vorba despre depozitele de arme şi muniții ale 
micii armate aflate la dispoziţia lui Neumann. De-a lungul tavanului se 
întindeau reţele de conducte groase, întrerupte din loc în loc de valve. 
Ţevile se ramificau, urcând spre instalaţiile de încălzire şi apă de 
deasupra. 

Camera în care am fost dus era netencuită, lăsând vederii betonul 
armat din care erau construiți pereţii. Mi-au legat încheieturile şi 
gleznele cu cătuşe fixate de braţele şi picioarele unui jilţ de fier, fixat 
la rândul său în pardoseală cu buloane de oţel, chiar în mijlocul 
încăperii. O lampă de aluminiu care atârna din tavan îşi concentra 
fasciculul de lumină chiar pe chipul meu, împiedicându-mă să văd cu 
claritate ce se întâmpla în afara zonei luminate a camerei. 

O oră mai târziu, uşa s-a deschis. 

Un gardian a intrat împingând un cărucior asemănător celor folosite 
de chirurgi în blocul operator. L-a lăsat la un metru în stânga mea, 
apoi a ieşit. 

Instrumentele de fier erau dispuse ordonat pe un tifon. 

Mi-am dat seama imediat la ce foloseau toate acele ustensile. 

După mai multe ore de aşteptare iritantă, uşa se deschise din nou. 
Erick Neumann era însoţit de trei persoane, care s-au postat în afara 
conului de lumină proiectat de lampa de aluminiu. Nu reuşeam să le 
disting trăsăturile. 

— Bine aţi revenit, domnule Raso! mi-a spus Neumann, afişând un 
zâmbet sarcastic. De data aceasta însă, sejurul dumneavoastră aici nu 
va mai fi la fel de plăcut ca data trecută. Sunt convins că aveţi multe 


să ne povestiţi. De altfel, ne-am strâns cu toţii aici pentru că suntem 
nerăbdători să vă ascultăm. 

— Şi ce aveţi de câştigat din asta, domnule Heydrich? Sper că nu vă 
deranjează dacă mă adresez dumneavoastră cu numele real: mi-ar 
părea rău să ştiu că aţi uitat de el în toţi aceşti ani petrecuţi sub masca 
unui magnat brazilian de origine evreiască. 

Aveţi de achitat o datorie faţă de istorie, Herr Reinhard Heydrich! 

— Nu cred că vă aflaţi în situaţia să puneţi condiţii, domnule Raso. 
Oricum, n-aveţi decât să-mi spuneţi cum doriţi, atâta vreme cât ne veţi 
mărturisi ceea ce ne interesează. Mi-ar părea rău să le ordon 
oamenilor mei să vă facă să deveniți cooperant. Aşadar, ce ştiţi despre 
Operaţiunea Amazoanele? 

— De ce spuneţi că ar fi în interesul meu să vorbesc? Oricum sunt 
condamnat la moarte, nu-i aşa? 

— Ca să fiu sincer, nu vă pot oferi prea multe garanţii referitoare la 
viaţa dumneavoastră. Însă vă pot da asigurări că e mult mai bine dacă 
se va termina totul fără ca dumneavoastră să fi cunoscut tratamentul 
medical pe care vi l-a rezervat tânărul nostru Moshe Swazinski. Sau, 
dacă vreţi, îi puteţi spune Frederick Schellenberg, de vreme ce 
preferaţi să folosiţi numele noastre reale. Tatăl său, Walther Frederick 
Schellenberg, respectabilul meu succesor la conducerea RSHA, a ţinut 
să-i dea propriul nume. Să ştiţi că tânărul nostru Moshe a avut 
dintotdeauna o mare pasiune pentru medicină. Din păcate, 
circumstanţele l-au determinat să devină un simplu om de afaceri şi 
cred că abia aşteaptă să-şi exercite pe pielea dumneavoastră talentele 
reprimate. Aşadar, vă întreb pentru ultima oară, domnule Raso: ce ştiţi 
despre Operaţiunea Amazoanele? 

Swazinski s-a desprins de micul grup postat în penumbra încăperii şi 
a început să-şi facă de lucru cu instrumentele metalice de pe 
căruciorul din apropierea mea. 

— Am fotografiat dosarul pagină cu pagină, am spus eu atunci. Nu 
am avut timp să-l citesc pentru că schimbul de bagaje s-a făcut foarte 
repede. Am păstrat însă filmul şi, după accidentul de avion, i l-am 
încredinţat unui avocat din Rio de Janeiro. Dacă într-o săptămână nu 
mă voi duce să iau pelicula de la cabinetul lui, avocatul a primit 
instrucţiuni să developeze filmul şi să trimită fotografiile presei. Iată 
ce ştiu despre Operaţiunea Amazoanele. 

Heydrich-Neumann a făcut un gest nervos, apoi s-a îndepărtat şi a 
început să discute în germană cu cei trei însoțitori ai săi. După un 
timp, s-a întors din nou spre mine. 


— Sunt convins că blufaţi, domnule Raso. Cu toate acestea, nu vrem 
să ne asumăm nici un risc. Ne va fi uşor să vă verificăm spusele. 
Execuţia dumneavoastră este doar amânată numai până când vom face 
acest lucru. 

Apoi, Heydrich şi ceilalţi trei bărbaţi au părăsit încăperea. 


Nu-mi puteam da seama cât timp trecuse de la întreruperea 
interogatoriului, dar cred că stăteam de mai bine de o jumătate de zi 
pe jilţul acela de fier. Eram extenuat, mi-era sete şi aveam crampe 
musculare din cauza poziţiei în care eram obligat să stau. Zgomotul 
sec al zăvoarelor m-a făcut să tresar: mi-am închipuit că-mi 
descoperiseră minciuna şi că veniseră să mă ucidă. 

O siluetă firavă s-a apropiat de mine. 

Chipul Alexandrei Oliveiro mi-a apărut în faţa ochilor asemenea unei 
fantasme. Părea foarte încordată, dar mişcările îi erau rapide şi sigure. 

Cu o cheie mi-a desfăcut cătuşele. 

— Repede, vino după mine, mi-a spus. Nu ştiu cât timp avem la 
dispoziţie înainte de a se da alarma. 

— Mai întâi trebuie să-mi recuperez agenda din cameră, i-am 
replicat eu. 

Ştiam că îmi asum un risc imens, dar în agendă îmi notasem tot ceea 
ce descoperisem pe parcursul aventurii mele. 

— Ai înnebunit, Luca? Lasă agenda şi urmează-mă: trebuie să găsim 
imediat o ascunzătoare şi apoi să descoperim o modalitate de a pleca 
cât mai repede din zonă. 

leşind din celulă, l-am văzut pe gardian zăcând cu capul într-o baltă 
de sânge. 

Alexandra îl omorâse. 

Când am ajuns la mijlocul coridorului, i-am făcut semn să meargă 
mai departe: eu urma s-o ajung din urmă după ce-mi recuperam 
agenda. A 

— Aşteaptă-mă la hangar, i-am şoptit. Intr-o jumătate de oră voi fi şi 
eu acolo. 

Apoi am luat-o pe culoarul care ducea la vilă. 


Coridorul era pustiu. Am urcat scara care ducea către dependinţele 
vilei. Dar nici la Residencia nu se vedea picior de om. Am ajuns în 
cameră: agenda era acolo unde o văzusem ultima dată. 

În timp ce coboram scările, am auzit zgomot de voci dinspre biroul 
lui Neumann. 


Am intrat tiptil în bibliotecă, am rotit vasul liberty şi m-am strecurat 
în camera secretă. 

Heydrich şedea la masa de lucru discutând cu doi necunoscuţi care 
stăteau în picioare în faţa lui. 

— Atât timp cât a trăit, Fuhrerul nu ne-a permis să ducem la bun 
sfârşit Operaţiunea Amazoanele, spunea Heydrich. Aşa că nu am avut 
posibilitatea să-l eliberăm pe camaradul Hess din închisoarea de la 
Spandau. Dar, trebuie să recunosc că la vremea aceea ar fi fost o 
operaţiune... inoportună. 

— Acum însă, că iubitul nostru Führer a trecut în lumea celor drepţi, 
nu văd ce obstacol ne-ar mai sta în cale ca să ne îndeplinim vechiul 
nostru jurământ. Nimeni n-o să ne poată da vreodată de urmă, i-a 
răspuns unul din interlocutori. 

— Nu e chiar aşa, camarade. Un obstacol ar fi ziaristul italian, a 
remarcat Heydrich. Trebuie să aflăm cu orice preţ dacă a luat într- 
adevăr legătura cu avocatul despre care vorbea. 

— Eu, unul, a intervenit cel de-al treilea bărbat din încăpere, cred că 
toată povestea asta cu avocatul nu e decât o cacealma folosită de Raso 
ca să ne sperie şi să-şi salveze pielea. Eu l-aş ucide imediat, cu atât 
mai mult cu cât la Rio există trei sau patru sute de cabinete de 
avocatură. Practic, ne-ar fi imposibil să aflăm unde a predat filmul 
Raso în cele câteva ore în care l-am scăpat de sub observaţie. Eu zic să 
punem imediat în practică Operaţiunea Amazoanele, fără nici un fel de 
şovăială. Nu uitaţi că Rudolf Hess a luat locul Fiihrerului în inima 
tuturor neonaziştilor din Europa chiar din clipa în care a fost 
încarcerat la închisoarea din Spandau. De atunci, au loc periodic 
manifestații de elogiu la adresa lui şi proteste faţă de prelungirea 
perioadei sale de detenţie. Fără îndoială că după ce planul de evadare 
al lui Hess va reuşi, iar el se va afla din nou alături de noi, mişcarea 
noastră va ieşi din faza de latenţă în care se află acum, căpătând un 
nou suflu vital. Charisma lui Hess va cataliza în jurul nostru milioane şi 
milioane de simpatizanți neonazişti din întreaga lume. Este singura 
cale prin care ideologia noastră, ideologia Fuhrerului nostru, poate 
deveni eternă. 

— Sunt de acord, camarade. Totuşi, cred că trebuie să acţionăm cu 
maximă precauţie. Din punctul meu de vedere, este obligatoriu să 
aflăm dacă Raso a blufat sau nu. Dacă e adevărat ce spune, riscăm să 
ne compromitem toată munca din ultimii aproape patruzeci de ani. Nu 
ne mai desparte decât un pas de renaşterea celui de-al patrulea Reich, 
aşa că nu ne putem permite nici cea mai mică greşeală. Il vom face pe 
italian să vorbească: avem suficiente metode ca să-i dezlegăm limba. 


— Prefer să mai aştept înainte de a-l tortura pe Raso, a intervenit 
Heydrich în disputa celorlalţi doi bărbaţi. Avem nevoie de el teafăr, ca 
să mergem cu el la avocat ca să recuperăm filmul. Lăsaţi-mă să joc 
această ultimă carte şi, în cazul în care nu se va dovedi câştigătoare, 
mă voi supune voinţei voastre. Dar acum să revenim la ale noastre: 
problema cu ziaristul nu e decât un incident de parcurs pe care fără 
îndoială că îl vom depăşi cu bine. Dacă nu mă înşel, ne-am adunat aici 
ca să discutăm despre renaşterea idealurilor noastre, nu-i aşa? 

— Mda... renaştere... a murmurat cel din stânga lui Heydrich. M-am 
săturat până peste cap de identități false şi nume de evrei scăpaţi de 
efectele Soluției finale. Vreau ca oamenii să mă salute pe stradă cu 
respect. Vreau să scap o dată pentru totdeauna de această dedublare 
insuportabilă. Nici nu-mi vine să cred: eu, în toţi aceşti ani, în pielea 
unui evreu. Vreau să fiu strigat pe numele meu adevărat, de nazist 
fidel. M-am săturat de atâta „Shalom, domnule Isaac Hilsenrath“. 
Vreau să mi se spună: „Bună ziua, domnule Martin Bormann!“ 

Ceea ce vedeam şi auzeam mi se părea neverosimil. O întreagă lume 
paralelă, populată de demoni, supravieţuise vreme de câteva zeci de 
ani sub masca unor personaje inventate, iar acum se pregătea de 
revanşă. 

— Dacă identitatea a fost o piatră de moară pe umerii tăi, Bormann, 
ce să mai spunem de bietul Führer, care a fost obligat să poarte 
numele de Deumir Magruder până în ziua morţii. Ce ironie! Omul care 
a fost pe cale să schimbe soarta întregii lumi a trebuit să joace rolul 
unui obscur negustor de cereale ieşit la pensie până acum un an, când 
o banală bronşită l-a băgat în mormânt, a rostit cel de-al treilea bărbat, 
îndreptându-se spre oglinda falsă în spatele căreia mă aflam eu. 

Ochii înguşti şi chipul rotund nu erau foarte mult schimbate, în 
ciuda trecerii anilor şi a intervențiilor chirurgicale. Iar faptul că se afla 
în compania celorlalţi doi era dovada indubitabilă a realei sale 
identități. 

Himmler, arhitectul exterminării evreilor, s-a privit îndelung în 
oglindă. 

— Trebuie să-l eliberăm cu orice preţ pe camaradul Hess. Odată ce-l 
vom fi dus într-un loc sigur, ne vom uni cu toţii forţele pentru a 
recupera, în sfârşit, componentele armei nucleare ascunse în 
Languedoc. Iar în clipa în care vom intra în posesia ei, veţi vedea că ne 
vom putea recăpăta fără teamă propriile identități, revenind la 
conducerea destinelor acestei lumi. 


Trecerea anilor, care de obicei domoleşte duşmăniile şi dorinţa de 
răzbunare, adâncise şi mai mult ura care colcăia în sufletele acelor 
barbari născuţi sub semnul Răului. 


46 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Trecuseră multe zile de când părinţii săi părăsiseră 
satul, iar tânărul Sar era din ce în ce mai îngrijorat. Într- 
una din zile, îşi luă inima-n dinţi şi plecă în căutarea lor, 
urmând cursul râului spre mare. Străbătu cale lungă, 
lăsându-se condus de curgerea apei. 

Ajuns la țărm, se opri, măturând cu privirea marea 
întindere de apă, până la orizont. 

Din cerul plumburiu începură să cadă primii fulgi de 
zăpadă; marea învolburată căpătase o culoare întunecată, 
sumbră. Valurile se ridicau unul după altul, îndreptându-se 
furioase spre țărm. Băieţandrul rămase o vreme să admire 
spectacolul pe care i-l oferea natura dezlănţuită. Apoi 
atenţia îi fu atrasă de piroga aflată în derivă. Privi un timp 
ambarcaţiunea ridicându-se şi coborând pe crestele 
valurilor, întrebându-se ce soartă tristă le va fi rezervat 
zeul Hosh bieţilor pescari surprinşi în larg de furtună. 

Silueta unui om apăru brusc printre valuri şi dispăru 
apoi imediat sub apă: naufragiatul se lupta să-şi ţină capul 
la suprafaţă, ţinându-se cu disperare de epava pirogii. 

Fără să mai stea pe gânduri, Sar se aruncă în mare: tatăl 
şi mama sa îl învăţaseră să se lupte cu forţa apelor 
ducându-l să înoate în undele repezi ale fluviului din 
apropierea satului. 

Era un bun înotător, dar când ajunse în dreptul pirogii, 
se simţea sleit de puteri. Trase aer adânc în piept, apoi îl 
înşfăcă de păr pe nefericitul căzut în mijlocul furiei mării şi 


începu să înoate spre uscat, sperând că ajunsese la timp ca 
să-i salveze viaţa. 


La rândul său, şi Athor gâfâia, respirând greu. 

În galeria strâmtă şi întunecoasă care ducea în sala 
templului lui Hosh, tânguielile muribunde ale vrăjmaşilor 
săi se stinseră treptat. 

Karesh şi ceilalţi davaari îndrăzniseră să atingă Piatra 
Sfântă cu mâinile lor întinate, pângărind-o, iar moartea îi 
ajunsese din urmă în clipa în care plecaseră din nou în 
urmărirea lui, cu gând să-l ucidă. 

Regele migos îşi apăsă mâna însângerată pe rana de la 
şold, apoi îşi înălţă privirile spre bolta peşterii. Se rugă 
zeului Hosh ca desenele pe care le trasase cu propriul 
sânge pe peretele grotei să fie descoperite de Sar, 
indicându-i fiului său calea spre templu. 

Deşi îşi simţea sfârşitul aproape, Athor era optimist: fiul 
său cel mare era un tânăr inteligent şi curajos. De fiecare 
dată când îl privea, avea impresia că se vedea pe el însuşi 
pe vremea când, în pădure, o îmbrăţişase pentru prima 
dată pe Dehal... Da, Dehal, sensul întregii sale vieţi, esenţa 
iubirii. Era convins că reuşise să se salveze şi că, odată 
întoarsă acasă, avea să aibă grijă de familie. 

Zâmbi gândindu-se la Dehal, mama celor şase copii ai 
săi. Chipurile fiecăruia dintre ei îi apăru în faţa ochilor, iar 
Athor întinse duios mâna, ca şi cum ar fi vrut să-i mângâie 
unul câte unul. 

Era fericit că îşi dusese la bun sfârşit misiunea de tată, 
de rege şi mare sacerdot: plămădise o viaţă mai bună 
pentru poporul şi familia sa, care avea să dăinuiască pe 
vecie, acum, că fiul Răului, Karesh, era mort. 

Athor, regele migos, ştia că şi pentru el sosise clipa să-şi 
înceapă călătoria spre regatul lui Hosh. 


Sar atinse ţărmul şi târi pe plajă trupul firav al celui pe 
care îl credea a fi un pescar oarecare. Privindu-i chipul, 
simţi că i se taie respiraţia. Naufragiatul nu era un pescar, 
ci însăşi mama sa, care, scuturată de un acces de tuse, îşi 
revenise şi acum îl privea, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Intervenţia lui providenţială îi salvase viaţa. 

Dehal întinse braţele spre el şi îl strânse la piept, aşa 
cum făcea când era doar un copil. Rămaseră aşa câteva 
secunde lungi, uzi şi înfriguraţi, ghemuiţi pe nisip, în 
vreme ce ninsoarea devenea din ce în ce mai deasă. 

— Vino, mamă. Să căutăm un adăpost şi lemne uscate ca 
să facem focul. 

— Nu, nu avem timp, Sar. Nu avem timp. Trebuie să 
mergem grabnic la peşteră. Şi să nădăjduim că nu e prea 
târziu. 

Dehal nu uitase de premoniţia din vis, dar continua să 
spere c-o interpretase greşit, confundând moartea cu 
somnul adânc. Spera că pentru Athor mai exista încă o 
şansă de a rămâne în viaţă... 


47 


Fortăreaţa Montsegur, 1243 


Comunitatea din Montsegur era alcătuită atât din catari 
fervenţi, cât şi din nepracticanţi, dar şi din războinici de 
meserie - aşa-numiţii faidits -, cu toţii aflaţi în strânse 
relaţii de rudenie. Cele peste trei sute de persoane - 
bărbaţi, femei şi copii - trăiau în pace în acea fortăreață 
învăluită de nori. Fiecare dintre ei avea propria 
îndeletnicire bine determinată de plenul comunităţii, 
căreia i se dedica zilnic, cu entuziasm şi pasiune. În ultima 
vreme însă, peste comunitatea din Montsegur coborâse o 
resemnare sumbră: începuseră cu toţii să creadă că, mai 
devreme sau mai târziu, totul avea să se sfârşească. 

În decursul acelui an care trecuse de la masacrarea 
inchizitorilor la Avignonet, Aymon de Val de Daigne se 
întremase pe de-a-ntregul. Purta însă urmele de neşters 
ale acelei perioade, şi acestea nu erau doar semnele pe 
care torţionarii săi i le înfieraseră pe trup. 

— Ţine garda mai sus, Gaillard! îi strigă Aymon unuia 
dintre tinerii pe care îi instruia în arta scrimei. Spada din 
mâna ta nu e o paletă de muşte, ci o armă cu care trebuie 
să ucizi. lar tu, Raymond, uită-te mereu în ochii 
adversarului tău: aceştia îi trădează mişcările înainte ca el 
să apuce să le facă. 

— Nu crezi că eşti prea sever cu ei? auzi Aymon o voce 
familiară în spatele său. Nu sunt decât nişte băieţandri. 

Marie-Louise se apropie de el. 


— Pentru astăzi ajunge, tinerii mei elevi, anunţă Aymon. 
Mâine dimineaţă vom repeta mişcările învăţate astăzi... Şi 
va fi vai de voi dacă nu le veţi executa la perfecţie! 

Nu era mânie în tonul lui, ci rigiditatea necesară a 
instructorului. Severitatea din vocea lui nu reuşea însă să-i 
mascheze blândeţea şi afecțiunea pe care o avea pentru 
elevii săi. 

Nerăbdători, aceştia o luară la fugă spre casele lor, 
situate dincolo de primul dintre cele două ziduri groase de 
incintă. 

Aymon se întoarse spre Marie-Louise: 

— Băieţandrii aceştia, cum spui tu, trebuie să fie 
pregătiţi pentru viitor. Nu le va fi deloc uşor... asta, 
desigur, dacă va fi să fie un viitor pentru ei. 

— Trebuie să-i laşi să se bucure de tinereţe. Să poată 
ţine minte pentru totdeauna aceste zile unice, primele 
iubiri, primele emoţii, fiecare experienţă nouă, pe care le 
vor purta apoi în inimă toată viaţa. 

— Chiar crezi, Marie-Louise? 

— Bineînţeles: sunt convinsă că trebuie să se bucure şi ei 
de clipe fără griji şi... 

Femeia îşi căută cuvintele, nedorind să dea glas 
gândurilor sumbre care o încercau şi pe ea. 

— Nu asta intenţionam să spun. Chiar crezi că vor avea 
parte de o viaţă suficient de lungă? Ştii, am auzit că la 
Beziers s-a luat hotărârea să se înceapă asedierea 
fortăreței Montségur. Şi că au fost condamnaţi, în lipsă, 
majoritatea celor care au luat parte la expediţia pentru 
eliberarea mea. Primii pe listă sunt verii noştri Pierre şi 
Arnaud Roger de Mirepoix, împreună cu toţi nepoţii lor: ei 
sunt consideraţi responsabili pentru atacul de la Avignonet 
şi căpeteniile militare ale comunităţii noastre de „eretici 
smintiţi“. Se pare că a fost condamnat la moarte şi liderul 
spiritual al Perfecţilor, Bertrand Marty. Se spune că 


majordomul de Carcassonne a efectuat un tur prin aproape 
jumătate din senioriile Franţei, încercând să convingă 
nobilimea să-şi mobilizeze oştenii pentru asediul fortăreței 
noastre. Spre onoarea lor, se pare că cea mai mare parte a 
seniorilor locali au primit cu răceală solicitarea acestui 
Hugues d'Arcis. Totuşi, se pare că acesta a reuşit să adune 
un numeros contingent de cavalerie şi mai multe unităţi 
pedestre. lată de ce sunt convins că băieţandrii aceia 
trebuie să cunoască la perfecţie arta armelor ca să poată 
avea parte de o viaţă îndelungată. 

Spunând acestea, Aymon se întoarse în direcţia unui turn 
mai impozant decât celelalte, la înălţimea căruia câţiva 
oameni montau o catapultă. 

— Tare aş vrea să mă înşel, spuse bărbatul, dar mă tem 
că a sosit vremea să ne pregătim de asediu. 


Asediul începu în primăvara anului 1243. 

Credincioşii catari şi războinicii faidits observară de la 
înălţimea fortăreței cum oştile se masară mai întâi la 
marginea văii, pentru a-şi ocupa apoi poziţiile de luptă. 
Cronicarii vremii estimau că peste zece mii de oameni se 
înrolaseră pentru a participa la atacul asupra fortăreței 
Montsegur. 

În cetate domnea o linişte mormântală. Asediaţii priveau 
neputincioşi desfăşurarea oştilor de la înălţimea zidurilor 
de incintă şi a stâncilor, până atunci de necucerit. Un vânt 
aspru mătura platoul muntos. 

Marşul pedestrimii şi al cailor înălța un nor dens de praf. 
Armele lustruite străluceau reflectând razele soarelui, iar 
steagurile de luptă fluturau în vânt. Alene, asemenea unui 
şarpe care se încolăceşte în jurul unui copac, contingentele 
asediatorilor urcau spre fortăreață. 


În cetate, asediaţii începeau să resimtă, pe lângă 
senzaţia de totală neputinţă, şi claustrofobia pricinuită de 
împresurarea zidurilor groase. Din clipa în care oştile 
vrăjmaşe îşi ridicară corturile în vale, fiecare sămânță, bob 
de grâu sau păstaie comestibilă căpătă o valoare însutită 
pentru eremiţii catari, care înţeleseseră că deveniseră 
prizonieri între zidurile de la Montsegur. Se dădu ordinul 
de raţionalizare a hranei şi a apei. Membrii comunităţii 
care se ocupau cu aprovizionarea deveniră figuri egale ca 
importanţă cu conducătorii militari: Perfectul Pons de 
Moissac, morarul, şi Perfecta Guglielma Marty de 
Montferrier, brutăreasa, erau singura lor sursă de 
procurare a hranei. După declanşarea asediului, fiecare 
meşteşugar începu să producă doar obiecte strict necesare 
comunităţii. 

În regiune exista de mulţi ani o dispoziţie care interzicea 
comerţul localnicilor cu ereticii retraşi la Montsegur, iar 
oştenii regelui Franţei şi ai papei intenționau să-i oblige pe 
ţăranii din Languedoc s-o respecte cu orice preţ. Legea era 
în vigoare de peste zece ani, dar fusese întru totul 
ignorată: din Villeneuve, Lasset, Massabrac, Laroque şi 
multe alte sate erau transportate spre castel mărfuri de tot 
felul, inclusiv butoaie de vin nobil, care avea rolul de a 
învinge asprimea iernilor din vârful muntelui. Comerţul se 
desfăşurase aproape nestingherit până la instituirea 
asediului: în momentul acela, negustorii clandestini 
încetară să-şi mai rişte pielea urcând spre Montsegur. La 
fel cum dinspre donjonul care se înălța impunător pe vârful 
stâncii nu mai ieşea nici un produs dintre acelea care pe 
vremuri erau utilizate ca monedă de schimb. Tot mai multe 
erau vocile care spuneau că, în asemenea condiţii, ereticii 
nu aveau şanse să reziste mai mult de câteva săptămâni, 
din moment ce la Montsegur nu existau terenuri cultivabile 
şi nici izvoare sau aducţiuni de apă. 


Pierre Roger de Mirepoix ştia însă că lucrurile nu 
stăteau deloc aşa: magaziile şi cămările castelului erau 
bine aprovizionate cu de-ale gurii, pentru că membrii 
comunităţii de la Montsegur ştiau de mulţi ani că mai 
devreme sau mai târziu avea să sosească şi clipa acestui 
asediu. 

Ingrijorarea căpeteniei militare a enclavei era mai 
degrabă de natură defensivă şi tactică: lipseau armele 
balistice şi, mai ales, mai multe componente ale catapultei. 
Fără acea maşinărie masivă şi eficace de artilerie, 
apărarea avea să fie mult slăbită. 

— Aymon, îi spuse într-o zi Pierre Roger, vin la tine 
pentru că îţi cunosc destoinicia. Catapulta noastră este 
inutilizabilă: îi lipsesc braţe, articulaţii, corzi şi chiar 
locaşul în care se încarcă proiectilele. Sunt convins că tu 
vei reuşi să inventezi o modalitate de a depăşi liniile 
duşmanilor, să te duci la înaltul comite din Foix şi să faci 
rost de cele necesare. Dacă nu folosim catapulta, vrăjmaşii 
vor ajunge cu uşurinţă sub ziduri. 

— Voi încerca să fac ceva chiar mâine. M-am gândit deja 
cum aş putea părăsi Montsegur fără să fiu observat de 
duşmani, răspunse prompt Aymon. 

De câteva zile căuta să găsească o modalitate de a scăpa 
de împresurare, iar catapulta părea să fie ultima lor 
speranţă. 


— Mi-am jurat că nu te voi mai părăsi niciodată, spuse 
Marie-Louise. Şi nu te voi părăsi. 

— Nu e o misiune uşoară, Marie-Louise... E foarte 
riscant chiar şi pentru un bărbat... 

— Lasă-mă să vin cu tine, Aymon, te rog. Imaginează-ţi 
ce alternativă mă aşteaptă! 

— Alternativă? 


— Desigur: dacă tu pleci, eu rămân prizonieră într-o 
cetate asediată. Prefer să risc alături de tine, în cazul în 
care mai există vreo şansă de victorie în această bătălie 
inegală. lar dacă nu ne va fi dat să reuşim, vreau să fiu 
lângă tine când ne vom închina inimile lui Dumnezeu. 


Ceaţa nopţii se înălța din vale, învăluind stânca 
Montségur asemenea unui văl imaculat, de nepătruns. 

Aymon ştia că trebuia să se grăbească: le porunci 
oamenilor săi să coboare peste marginea zidului braţul 
asemănător unei furci uriaşe confecţionat de tâmplarii 
comunităţii. Apoi se aşeză în coşul prins în patru puncte de 
funii groase. Acestea se uneau apoi într-o coardă unică, 
suficient de lungă încât să permită coşului în care se 
aşezase Aymon să ajungă la poalele stâncii. Bărbatul privi 
înfiorat hăul care se căsca sub el, în timp ce coşul se 
legăna periculos. 

Aşteptă câteva secunde până când oscilaţiile se 
domoliră, apoi le făcu semn oamenilor să înceapă 
coborârea. Negura îl ferea de privirile vrăjmaşilor din 
tabără. Aymon calculase că, dacă ar fi fost totuşi zărit, ar fi 
avut suficient timp să coboare şi să se adăpostească 
înainte ca cei din tabără să ajungă la baza stâncii. 

Operaţiunea dură mai mult de o oră, dar în cele din urmă 
Aymon ajunse jos în siguranţă. 

Asediatorii  lăsaseră doar câteva gărzi pe latura 
castelului pe care o considerau inaccesibilă, cea care se 
ridica în continuarea peretelui vertical al stâncii, înalt de 
mai bine de o mie două sute de paşi. Pe acolo reuşi să iasă 
Aymon din împresurarea oştilor catolice. 

Apoi veni rândul lui Marie-Louise să coboare. Femeia se 
ghemui în coş, hotărâtă să nu privească în jos, şi rămase 
nemişcată până în clipa în care simţi mâna lui Aymon pe 
umăr. 


— Ai ajuns la destinaţie, Marie-Louise. Coboară repede 
sau mă văd nevoit să te trimit din nou sus, la castel. 
Trebuie s-o luăm repede din loc: nu îndrăznesc să cer mai 
multă îngăduinţă sorții. 

Când, în întunericul profund, traversară tabăra 
duşmană, o găsiră complet adormită. De altfel, „francezii“ 
- aşa îi numeau cei din Montsegur pe asediatori - de sub 
comanda majordomului din Carcassonne nu aveau nici un 
motiv să se teamă de incursiuni nocturne ale celor 
asediați. 

Aymon izbuti chiar să-şi procure o cabrioletă trasă de un 
asin, cu care a doua zi, spre seară, ajunse la Miglos. 
Alesese un traseu ocolit, ca să nu rişte să fie recunoscut. In 
orăşelul din valea Foix locuia o rudă de-a Perfectului 
Mirepoix, proprietarul unei prăvălii mari: omul urma să le 
facă rost de acele componente care puteau face catapulta 
să funcționeze. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, însă 
Aymon îşi ţinea sabia akinakes ascunsă sub mantia neagră 
care îi atârna pe umeri. 

Totul se desfăşură fără incidente. Pe drumul de 
întoarcere spre Montségur, Marie-Louise îl prinse de 
mână. 

— Uitasem cât de dulce e gustul libertăţii. Îţi mulţumesc, 
Aymon, pentru că mi-ai dat ocazia să-i simt parfumul 
pentru ultima dată. 

— De ce vorbeşti aşa, femeie? 

— Crezi oare că vom mai apuca vreodată să ne bucurăm 
de libertate? Chiar îţi imaginezi că există măcar o singură 
şansă să supravieţuim asediului? Montségur este o 
fortificaţie imposibil de cucerit cu sabia, dar timpul va 
acţiona împotriva noastră. Va veni şi clipa în care proviziile 
se vor termina... 

— Vom putea folosi oricând calea de scăpare inventată 
de noi. Dacă nu vom fi descoperiţi, bineînţeles... In plus, 


locuitorii din vecinătatea castelului Montsegur nu-i văd cu 
ochi buni pe soldaţii regelui, pe care îi consideră slugile 
unor străini uzurpatori. Sunt încredinţat că, în ciuda 
interdicţiilor şi a amenințărilor, vor continua să ne 
aprovizioneze pe ascuns cu hrană. Ai să vezi c-o s-o 
scoatem la capăt până la urmă: contele de Toulouse va 
veni până la urmă să ne elibereze. 

Aymon vorbea afişând un optimism forţat, dar în 
realitate ştia că femeia sa avea dreptate. 

Peste tabără se lăsase noaptea. Aymon lăsă cabrioleta şi 
asinul în locul de unde le luase: era mai bine să nu 
stârnească suspiciunile inamicilor printr-un furt inutil. 

Mai întâi încărcară coşul cu obiectele aduse de la 
Miglos, trimiţându-le sus, pe zidul cetăţii. Cursa dură mai 
mult decât prevăzuseră, iar orele treceau inexorabil. 
Dinspre răsărit, întunericul începea să pălească, iar un 
vânt insistent risipi ceața care ar fi trebuit să le acopere 
urcarea. 

Când coşul fu pregătit pentru o nouă cursă ascendentă, 
zorii se îngânau la orizont. 

— Trebuie să urcăm amândoi deodată, altfel riscăm să 
fim descoperiţi, hotări Aymon. 

— Crezi că funiile şi coşul vor rezista unei asemenea 
greutăţi? 

— Probabil că da, însă oricum riscăm mai puţin decât 
dacă vom urca pe lumină. 

Reuşiră cu greu să se ghemuiască amândoi în coşul 
strâmt şi fură traşi în sus metru cu metru. Pe măsură ce 
urcau, vântul devenea din ce în ce mai puternic. 

Ajunseră la jumătatea parcursului. Sub ei - hăul; în 
lateral - peretele perfect vertical. 

O rafală puternică de vânt balansă ameninţător coşul, 
împingându-l departe de perete, cu forţa unei uriaşe mâini 


nevăzute. Acesta păru să se oprească o secundă în aer, 
apoi se îndreptă cu viteză în direcţia stâncii. 

Aymon văzu cu groază versantul vertical apropiindu-se 
din ce în ce mai mult; o strânse la piept pe Marie-Louise şi 
închise ochii, aşteptând impactul. 


48 


Praga, anii '40 


Cei doi bărbaţi se postaseră de câteva ore în curba 
strânsă pe care bulevardul o făcea nu departe de podul 
peste Vltava. Apele râului care traversează Praga se 
umflaseră după iarna lungă şi primăvara ploioasă. Era 27 
mai 1942. 

Amândoi participaseră la un scurt curs de antrenament 
la Cheshire, în vestul Angliei, fiind apoi paraşutaţi în 
Cehoslovacia. Serviciile secrete britanice contau pe ei 
pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii. 

Insă planul lor părea să se fi dus pe apa sâmbetei. Omul 
pe care îl aşteptau era un maniac al punctualităţii: 
inexplicabil însă, în ziua aceea întârziase aproape o oră. 

Deodată, zgomotul puternic de motor al Mercedesului 
320 B cabriolet acoperi vuietul apelor Vltavei. Cei doi îşi 
ocupară poziţiile. 


Obergruppenfiuhrerul Reinhard Heydrich stătea în 
dreapta sergentului Klein, şoferul său, răsfoind un teanc 
de documente. De a doua zi era nevoit să se despartă 
pentru un timp de splendidul său automobil sport, pe care 
adesea îl conducea personal: asemenea tuturor maşinilor 
folosite de conducătorii nazişti, Mercedesul cabriolet urma 
să fie dotat cu blindaje şi armături de oţel. Era sistemul cel 
mai sigur pentru a reduce riscul în caz de atentat. 

La început, Heydrich se opusese acestei iniţiative, 
spunând că resursele financiare ale Reichului trebuiau 
îndreptate spre alte direcţii, mai importante: în Boemia şi 


Moravia rezistenţa armată devenise o problemă de 
domeniul trecutului. În cele din urmă, fusese nevoit să 
cedeze insistențelor venite de la centru. 


Unul din cei doi bărbaţi, Josef Gabčík, scoase de sub 
pătura de pe portbagajul bicicletei un pistol-mitralieră 
Sten. Cu arma în mână, ţâşni în mijlocul străzii şi deschise 
focul în direcţia Mercedesului. 


În primele secunde, nici Klein, nici Reinhard Heydrich nu 
înţeleseră ce se petrecea. Mercedesul continua să 
înainteze în direcţia teroristului, care continua să tragă 
spre ei la foc automat. 

Apoi, în apropierea curbei, automobilul frână brusc, iar 
nemţii  săriră din habitaclu, se  adăpostiră după 
voluminoasele apărători ale roţilor, deschizând la rândul 
lor focul. 

Când Sten-ul lui Josef Gabčík se blocă, intră în acţiune 
cel de-al doilea atentator, Jan Kubes, care armă bomba 
antitanc Type 73, aruncând-o în direcţia Mercedesului. 
Explozia atinse doar parţial automobilul, rănindu-l în 
schimb serios chiar pe Kubeš. 

Heydrich şi sergentul Klein continuară să tragă 
nebuneşte, dar atentatorii săriră pe biciclete şi se 
îndepărtară în viteză, aruncând în urma lor câteva 
fumigene. 

Abia după ce teroriştii se făcură nevăzuţi, emisarul 
Reichului în Cehoslovacia se prăbuşi pe caldarâm, fără 
cunoştinţă. 

Reinhard Heydrich fu transportat la spitalul Bulovka. 
Primele buletine medicale vorbeau despre răni grave, dar 
care nu-i puneau viaţa în pericol. 


Berlin, anii '40 


Când Himmler trecu pragul cabinetului Fuhrerului, 
chipul său era vizibil marcat: trăsăturile încordate lăsau să 
se întrevadă furia şi dorinţa de răzbunare pe care atentatul 
asupra lui Heydrich le suscitaseră în inima sa. Nici Martin 
Bormann nu părea mai relaxat: se învârtea de colo-colo 
prin încăpere. 

— Luaţi loc, domnule Reichsführer, i se adresă Hitler pe 
un ton inexplicabil de calm. Tocmai am primit ultimul 
buletin medical: foarte probabil că medicii îi vor scoate 
splina, dar Heydrich se va restabili destul de repede. 

— Am identificat un grup de terorişti antrenați în Marea 
Britanie, Excelenţă. Cred că în câteva ore vom fi în măsură 
să-i deferim justiţiei... 

Se opri brusc, la un semn explicit cu mâna al lui Hitler. 

— Avem suficient timp la dispoziţie ca să-i facem pe acei 
asasini fanatici să plătească pentru fapta lor, Herr 
Himmler, zise Fiihrerul. Însă motivul pentru care v-am 
convocat acum nu are legătură cu măsurile represive pe 
care le vom adopta în acest caz. În realitate, voiam să vă 
informez că putem profita de acest atentat şi să demarăm 
un vechi proiect pe care până astăzi i l-am împărtăşit doar 
Obergruppenfuhrerului Heydrich. 

În câteva cuvinte, Hitler le destăinui planul său lui 
Himmler şi Bormann. Apoi i se adresă celui dintâi: 

— Îmi amintesc că într-o zi aţi dat un apelativ ciudat unui 
jurământ făcut între dumneavoastră, Bormann, Heydrich şi 
bietul Rudolf Hess. Aş vrea să ştiţi că nu m-ar deranja dacă 
Operaţiunea Amazoanele ar fi inclusă în proiectul despre 
care tocmai v-am vorbit. 

— Mein Fuhrer, trebuie să recunosc că sunt de-a dreptul 
înmărmurit, răspunse Himmler. Întreaga lume a aflat 
despre atentat şi despre faptul că starea de sănătate a 
Obergruppenfuihrerului nu este gravă. Atunci, ce explicaţie 


am putea da pentru moartea sa? În plus... În plus, ar trebui 
să ne ocupăm şi de moartea - reală, de data aceasta - a 
sosiei şefului RSHA... 

— În ceea ce priveşte prima problemă ridicată de 
dumneavoastră, domnule Reichsführer, vom actualiza 
buletinul medical cu unele amănunte noi, cum ar fi, de 
exemplu, faptul că bomba era contaminată cu o otravă 
puternică pentru care nu există antidot. Cât despre restul, 
sosia nu va avea timp să afle ce soartă îl aşteaptă... 


A doua zi, Himmler ajungea la Praga, însoţit de trei 
medici de încredere. 

Peste numai douăzeci şi patru de ore, buletinul medical 
vorbea despre o înrăutăţire bruscă a stării de sănătate a 
Obergruppenfuihrerului, pricinuită de o misterioasă 
substanţă toxică descoperită în sângele rănitului. 

Comunicatul oficial din 4 iunie 1942 anunţă că 
Obergruppenfuhrerul Reinhard Heydrich, comandantul 
RSHA şi viceguvernatorul Boemiei şi Moraviei, încetase 
din viaţă. 

Inainte de a fi repatriat, trupul neînsufleţit fu expus la 
castelul Hradčany, pentru ca întreaga lume să afle că 
înaltul conducător nazist murise. 

Pe data de 9 iunie, trupul lui Heydrich fu transportat la 
Berlin, unde îi fură organizate somptuoase funeralii de 
stat. 

Vizibil emoţionat, Adolf Hitler îi adresă 
Obergruppenfuhrerului ultimul salut, rostind (9) 
tulburătoare oraţie funebră: 

„Am puţine cuvinte de dedicat marelui bărbat dispărut 
astăzi dintre noi. A fost unul dintre cei mai destoinici 
naţional-socialişti, unul dintre cei mai puternici apărători 
ai crezului nostru şi unul dintre cei mai curajoşi luptători 
împotriva duşmanului nostru. A căzut la datorie ca un 


erou, luptând pentru salvgardarea şi propăşirea Reichului, 
aşa cum trebuie să procedeze un conducător al partidului, 
un conducător al Reichului. Dragul meu camarad 
Heydrich, îţi confer cea mai înaltă distincţie pe care 
Germania o acordă eroilor săi: Ordinul German de clasa 
întâi.“ 

După funeralii urmară represalii sângeroase, în cursul 
cărora naziştii se dezlănţuiră fără cruţare împotriva 
populaţiei cehe şi a tuturor celor bănuiţi că ar fi avut 
legătură cu atentatorii. Justiţia Reichului se abătu cu o 
ferocitate nemaiîntâlnită asupra întregii regiuni. 

Odată cu ieşirea din scenă a lui Heydrich, succesorii săi 
se dedicară cu trup şi suflet aplicării directivelor trasate 
de fostul şef al RSHA în alocuţiunea sa din cadrul 
conferinţei de la Wannsee: vara anului 1942 consemnă 
debutul punerii în practică a Soluției finale a problemei 
evreieşti. Camerele de gazare şi crematoriile înghiţeau 
victimele nevinovate, măcinate întâi fizic de condiţiile 
dezumanizante din lagărele de concentrare. 


Londra, anii '40 


În ciuda faptului că urmase cele mai rapide canale 
diplomatice ale Vaticanului, scrisoarea părintelui Roeller 
ajunse la destinatar - părintele Mc Aiden, dirijorul London 
Orator Choir - la câteva săptămâni de la expedierea sa de 
la Berlin. 

Mc Aiden citi de câteva ori epistola în care, pe un ton 
foarte amabil, un preot german de care nu auzise niciodată 
îi cerea amănunte despre un document vechi de foarte 
mare importanţă. Din scrisoare reieşea faptul că părintele 
Roeller ştia că documentul fusese trimis la Vatican, dar, 
dorind să-l examineze, solicita lămuriri asupra 


departamentului la care ajunsese. În plus, Roeller îi cerea 
discreţie absolută asupra întregii afaceri. 

La început, Mc Aiden fu tentat să-i răspundă într-o 
manieră evazivă, dar apoi se răzgândi: i se părea suspect 
faptul că începuseră să se intereseze prea multe persoane 
de partitura antică. 

Deşi colonelul Danton nu-i făcuse o impresie prea bună, 
preotul irlandez căută cartea de vizită pe care ofiţerul MI6 
i-o dăduse, în ziua în care bunul său prieten Kater 
dispăruse fără urmă. 

Stabiliră să se întâlnească a doua zi într-o ceainărie 
londoneză. 

La câteva ore după întrevedere, colonelul serviciilor 
secrete britanice se afla în biroul ducelui de Kent, căruia îi 
ceruse o audienţă urgentă, invocând importante raţiuni de 
stat. 

— Care este părerea dumneavoastră personală, domnule 
colonel, vizavi de solicitarea acestui preot german? îl 
întrebă fratele regelui după ce îi ascultă expunerea. 

— Nu ştiu ce să cred, alteţă. Din informaţiile pe care am 
reuşit să le culeg rezultă că părintele Roeller este un 
apropiat al persoanelor din sferele înalte ale Reichului. Mă 
tem, domnule, că germanii vor să facă totul singuri, 
încercând să recupereze jumătatea de partitură care le 
lipseşte ca s-o folosească în interes propriu. În cazul în 
care vor reuşi să interpreteze corect documentul cifrat şi 
să descopere locul în care se ascunde arma aceea 
nimicitoare, drepturile noastre... să le numim... 
contractuale ar dispărea brusc. 

— Aveţi dreptate, domnule colonel. Cred că acest părinte 
Roeller ar trebui ţinut sub o observaţie atentă. 


Berlin, anii '40 


Himmler înţelesese că avea să resimtă mai mult decât 
oricine dispariţia lui Heydrich: tânărul şef al RSHA se 
dovedise un om plin de iniţiative strălucite, de care 
profitase şi el, apărând într-o lumină favorabilă în faţa 
Fuhrerului. 

Dornic să i se recunoască meritele şi însetat de glorie, 
Himmler se vedea acum nevoit să se descurce singur. 

La câteva minute după ce ofiţerii SS încartiruiţi la Paris 
îi aduseră la cunoştinţă noua descoperire, Himmler dădu 
buzna în biroul lui Hitler. 

— Mein Fuhrer, trebuie să vă dau o informaţie care cred 
că vă va face plăcere, spuse Himmler entuziasmat. 
Probabil că foarte curând vom fi în măsură să culegem 
roadele cercetărilor lui Otto Rahn. 

— Şi cum ar putea fi posibil una ca asta? se miră Hitler. 
Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că acel misterios 
document medieval se află la Vatican. 

— Lucrăm pe mai multe planuri, mein Führer. Pe de o 
parte, încercăm să recuperăm jumătatea lipsă a partiturii. 
Pe de altă parte însă, suntem pe cale să aflăm identitatea 
agentului secret francez care l-a asasinat pe Otto Rahn, 
aşa-zisul Eiffel, nominalizat în nota informativă internă a 
celor de la MI6. 

— Continuaţi, Herr Himmler. 

— Nu cu mult timp în urmă s-a hotărât lichidarea unui 
susţinător al Rezistenței franceze, un oarecare Sarraut, 
editorul cotidianului La Depeche du Midi din Toulouse. Cu 
aproape zece ani în urmă, în acest jurnal a apărut un 
articol care arunca suspiciuni grave asupra camaradului 
Rahn şi asupra cercetărilor şale. Pe vremea aceea - şi până 
în momentul în care noi am ocupat Franţa - Sarraut era 
şeful agenţilor secreţi francezi care operau sub jurisdicţia 
prefecturii din Toulouse. Acum câteva zile, oamenii noştri 
au intrat în posesia notelor justificative de cheltuieli pe 


care jurnalistul-editor le trimitea periodic la Paris. Unele 
dintre acestea fac referire la plata unor sejururi la hotelul 
Marroniers din Ussat-les-Bains, chiar în perioada în care 
acesta era gestionat de Otto Rahn. Confruntând registrele 
clienţilor - pe care între timp am reuşit să le recuperăm - 
cu datele din notele de plată, vom reuşi să-i identificăm pe 
agenţii lui Serraut. Printre aceştia ar trebui să se afle şi 
aşa-zisul Eiffel. 

— Aţi făcut o treabă excelentă, domnule Reichsfuhrer. 
Dacă Germania va dispune de o armă de distrugere în 
masă, victoria armatelor noastre ar fi o chestiune de 
câteva ore. Misiunea aceasta este de maximă importanţă 
pentru Reich, aşa încât vă rog să mă ţineţi la curent. 


Roma, anii '40 


Rugăminţile şi solicitările papei Pius al XII-lea nu 
folosiseră la nimic: se părea că întreaga lume era surdă la 
şuieratul instalaţiilor de gaz din lagărele de concentrare, 
care-i exterminau pe toţi cei ce nu erau consideraţi demni 
să trăiască în viitoarea lume ariană. 

În vara anului 1942, papa îl primi pe părintele Roeller cu 
multe speranţe: şi-ar fi dorit ca măcar un singur om din 
interiorul aparatului de război nazist să-l fi ascultat. Dar 
speranţa se dovedi imediat deşartă: naziştii nu aveau nici 
cea mai mică intenţie să suspende asasinatele în masă. 

Sfântul Părinte dedică audienței părintelui Roeller mai 
mult de o jumătate de oră, însă discuţia lor nu depăşi 
generalităţile şi problemele superficiale. Preotul german se 
eschivă prin orice mijloace să abordeze subiectele 
spinoase. 

La sfârşit, Roeller îngenunche şi sărută inelul cu sigiliul 
papal, apoi părăsi sala de audienţe. 


Trăgând uşa în urma sa, preotul nu se îndreptă spre 
ieşirea din apartamentele papale, păzită de doi membri ai 
gărzii elveţiene înarmaţi cu halebarde, ci se strecură fără 
să fie văzut în cabinetul de lucru al Suveranului Pontif. 

Câteva minute mai târziu, ieşi din birou cu un plic lung 
ascuns sub reverendă. 

Cu o expresie mulţumită pe chip, închise cu grijă uşa 
cabinetului, când, deodată, o voce din spatele său îl făcu să 
tresară. 

— Părinte Roeller, ce căutaţi în cabinetul privat al 
Sanctităţii Sale? îl întrebă secretarul personal al papei. 

— Vă rog să mă iertaţi, părinte reverend, minţi 
germanul, prefăcându-se stânjenit. Căutam o toaletă. 
Sunteţi amabil să-mi spuneţi unde aş putea-o găsi? 


Edificiul urma să poarte acelaşi nume cu cisterna care în 
Antichitate alimenta termele lui Dioclețian: Botte di 
Termini. Lucrările de construcţie a noii gări feroviare a 
Romei începuseră cu câţiva ani în urmă şi ar fi trebuit 
terminate în cursul anului 1942. Însă toate lucrările de 
interes public fuseseră oprite din cauza războiului, astfel 
încât la noua gară nu mai era mult de lucru. Între timp, 
călătorii continuau să folosească vechea gară, aflată în 
apropierea uriaşului şantier. 

Căldura sufocantă a zilei de vară romană îl făcea pe 
părintele Roeller să transpire abundent. Reuşi să se 
calmeze abia când se văzu în trenul de Innsbruck: peste 
câteva minute, când şuieratul locomotivei avea să anunţe 
plecarea, misiunea sa putea fi considerată ca şi îndeplinită. 
Roeller îşi privea întruna ceasul, cu înfrigurare. În cele din 
urmă, trenul se puse în mişcare. 

— Locurile acestea sunt libere? auzi deodată o voce 
amabilă, vorbind într-o italiană impecabilă. 


— Bineînţeles, luaţi loc, părinte, îi răspunse Roeller 
preotului care se ivise brusc în faţa lui. Il aşteptă să se 
aşeze, apoi îl întrebă: De care dioceză aparţineţi? 

Prelaţii discutară o vreme pe un ton detaşat şi, treptat, 
Roeller reuşi să se relaxeze. 

Când ajunseră însă în dreptul staţiei din Verona, 
necunoscutul îşi vâri mâna sub sutană şi scoase un pistol 
cu amortizor, îndreptându-l spre preotul german. 

— Numele meu este Danton, spuse el pe un ton devenit 
brusc rece şi ameninţător. Sunt colonel în cadrul 
serviciilor secrete britanice.  Liniştiţi-vă, părinte: 
deocamdată ne aflăm amândoi de aceeaşi parte a 
baricadei. Numai că, pentru a fi siguri că interesele 
noastre vor coincide până la sfârşit, trebuie ca acum să 
veniți cu mine în Elveţia. De acolo vom lua un avion spre 
Anglia. Mi-aş dori ca această mică schimbare de program 
să fie şi pe placul dumneavoastră. Acum, dacă sunteți 
amabil, v-aş ruga să vă îndreptaţi spre uşă. Eu vă voi urma 
îndeaproape... 


Scoţia, anii '40 


Oamenii ducelui de Kent se aflau, în sfârşit, în situaţia de 
a trata de la egal la egal cu reprezentanţii celui de-al 
Treilea Reich. 

Stabiliră ca însuşi ducele să le dea germanilor 
manuscrisul, în cursul unei întâlniri care urma să aibă loc 
în Suedia. Planul prevedea ca naziştii şi disidenţii britanici 
să-şi ofere unii altora la schimb jumătatea de document 
aflată în posesia lor. Mai târziu, invocând pericolul 
nuclear, ducele de Kent l-ar fi înlăturat de la putere pe 
Churchill şi, dacă interesele ar fi cerut-o, ar fi urmat să 
pună în discuţie şi legitimitatea coroanei britanice, aflată 
deocamdată în posesia fratelui său mai mare. 


Lovitura de stat ar fi avut sorţi de izbândă, cu atât mai 
mult cu cât Hitler promitea suspendarea operaţiunilor de 
război împotriva Marii Britanii. 

Părintelui Roeller îi fu rezervat un tratament specific 
persoanelor de rang înalt: după ce i-a fost confiscat 
manuscrisul, englezii îl expediară la un conac din 
apropiere de Loch More, în Scoţia. Aici, părintele Roeller 
constată că, în realitate, deşi tratat cu deferenţă, nu era 
decât un simplu prizonier. 


Hidroavionul Sunderland W4026 se ridică în aer de la 
Invergordon cu destinaţia Islanda. Era ora 13.10 a zilei de 
25 august 1942. Cele cincisprezece persoane aflate la bord 
erau încredințate că misiunea lor avea să pună capăt 
sângerosului război care dura de aproape trei ani. 

Printre cei care se îmbarcaseră în hidroavion se afla şi 
George, duce de Kent, care îi ordonă pilotului să amerizeze 
în apropiere de Loch More, unde avea să li se alăture încă 
un pasager. 

— Călugăriţele şi preoţii la bordul unui avion aduc numai 
nenorociri, îi spuse mitraliorul de coadă Andrew Jack unui 
camarad. 

Apoi, soldatul deschise uşa rabatabilă, ajutându-l pe 
părintele Roeller să urce. 

Abia în clipa aceea ducele de Kent îi înmână planul de 
zbor pilotului Frederick Goyen, un australian în vârstă de 
douăzeci şi şase de ani cu peste trei mii de ore de zbor pe 
hidroavioane. 

Destinația nu era Islanda, ci Suedia, ţara în care fratele 
regelui Angliei urma să se întâlnească cu Reichsfiuhrerul 
Heinrich Himmler pentru materializarea acordului pe care- 
l încheiaseră. 


Roma, anii '40 


În toiul nopţii, papa Pius al XII-lea tresări brusc şi se 
trezi, aşa cum i se întâmpla mereu în ultimii ani. Însă 
deşteptarea lui intempestivă nu se datora căldurii 
înăbuşitoare care, în noaptea aceea de 24 august 1942, 
părea să topească întreaga Romă. 

li apăruse în faţa ochilor scrisoarea părintelui irlandez 
Mc Aiden care însoțea o veche partitură muzicală, ce se 
părea că data din Evul Mediu. Partitura conţinea în 
aparenţă notele şi cuvintele unui cântec compus de un 
trubadur din Occitania şi dedicat Mariei Magdalena, însă 
părintele Mc Aiden era convins că în spatele acestora se 
ascundeau, de fapt, indicaţiile prin care se putea ajunge la 
o armă antică secretă, de o putere inimaginabilă. 

Papa îşi promise în gând să recitească scrisoarea a doua 
zi dimineaţa şi apoi să dea partitura spre examinare unui 
expert. 


Londra, anii '40 


Rădăcinile irlandeze ale părintelui Mc Aiden îl făceau să 
nu aibă încredere în nimeni. În plus, acel Danton nu îi 
plăcea deloc. La scurt timp după ce îşi făcuse datoria de 
supus britanic aducând la cunoştinţa instituțiilor 
competente interesul straniu pe care germanii îl arătau 
faţă de o partitură medievală, se gândi că ar fi bine să-şi 
facă şi datoria de slujitor al Bisericii. 

Aşa că trimise o nouă scrisoare papei, în care îl informa 
despre ciudata epistolă primită de la monseniorul Roeller 
şi care ajunse la Vatican prin intermediul canalelor 
diplomatice. 


Roma, anii '40 


Dimineaţă, înainte să ceară documentul primit cu câţiva 
ani în urmă de la părintele Mc Aiden, papa Pius al XII-lea 
dedică primele câteva minute corespondenţei private. 
Văzând plicul cu antetul London Orator Choir, tresări 
puternic. 

Papa citi cu înfrigurare scrisoarea preotului irlandez: 
Roeller fusese primit însă în audienţă cu câteva zile în 
urmă. Îl chemă imediat pe secretarul său personal şi îi 
ceru să-i aducă de urgenţă plicul de la Mc Aiden pe care i-l 
lăsase în custodie. După o jumătate de oră, preotul se 
prezentă din nou în faţa Sanctităţii Sale: răscolise tot 
cabinetul, dar nu izbutise să dea de urma dosarului care 
conţinea manuscrisul. 

— Eşti convins, părinte reverend, că nu a intrat nimeni 
acolo în afară de dumneata? g 

— Mai mult decât convins, Sanctitate... O clipă... Imi 
amintesc că zilele trecute, după ce a ieşit din audienţă de 
la Sanctitatea Voastră, părintele Roeller mi-a spus că a 
deschis din greşeală uşa cabinetului în timp ce căuta o 
toaletă. Numai că eu am avut senzaţia că, în realitate, 
tocmai ieşea de acolo. Mi s-a părut chiar inexplicabil de 
stânjenit. Apoi am intrat să controlez personal dacă totul 
era în ordine, dar toate lucrurile păreau la locul lor. Apoi, 
am uitat întâmplarea. 

— Trebuie să-l contactez de urgenţă pe primul-ministru 
britanic pe linia telefonică privată, spuse atunci Suveranul 
Pontif, vizibil preocupat. Lumea întreagă se află în faţa 
unui pericol mai îngrozitor chiar decât războiul acesta care 
durează de câţiva ani. 


Londra, anii '40 


„Importarea“ de către Marea Britanie a unui preot 
german se dovedise a nu fi o misiune uşoară nici chiar 
pentru un ofiţer al MI6. Cu atât mai mult cu cât Danton era 
de mai mult timp ţinut sub observaţie de serviciile de 
contraspionaj subordonate direct primului-ministru. 

Fiecare mişcare a părintelui Roeller de la sosirea lui în 
Marea Britanie îi fusese adusă la cunoştinţă lui Winston 
Churchill. 

Agenţii săi interceptară şi înregistrară apelul telefonic 
spre rezidenţa-închisoare în care se afla Roeller. Gardienii 
preotului german erau anunţaţi să-l pregătească pe acesta 
de plecare: a doua zi urma să se îmbarce de la Loch More 
pe un hidroavion şi dus într-un teritoriu neutru pentru a fi 
predat autorităţilor germane. 


Punând receptorul în furcă, Churchill medită câteva 
minute la cele spuse de Suveranul Pontif. Informaţia pe 
care acesta i-o dăduse era de o gravitate ieşită din comun. 

Aşa cum îi stătea însă în caracter, primul-ministru îşi 
alungă gândurile sumbre şi se pregăti de acţiune: în joc se 
aflau interese enorme, dar cel mai important lucru era 
supraviețuirea națiunii. Işi privi ceasul: nu era 
recomandabil să convoace o şedinţă de urgenţă a 
cabinetului, pentru că miniştrii săi ar fi dezbătut subiectul 
ore în şir înainte de a lua vreo hotărâre. In plus, o şedinţă 
de urgenţă ar fi stârnit bănuielile unui anumit membru al 
familiei regale. Trebuia să acţioneze rapid, înainte ca 
trădătorii să ofere pe tavă Imperiul Britanic inamicului. 
Sunderland-ul pe care ducele de Kent ceruse să-i fie pus la 
dispoziţie urma să decoleze a doua zi dimineaţă. Nu avea 
nici timpul, nici posibilitatea de a declanşa o acţiune în 
forţă împotriva a cel puţin o sută de persoane de rang 
înalt, majoritatea înrudiţi sau apropiaţi ai familiei regale. 
Nu era de neglijat nici faptul că cei mai mulţi dintre ei 


făceau parte din loji masonice foarte influente, cea mai 
importantă dintre acestea - Marea Lojă Unită a Angliei - 
fiind condusă din 1939 de Marele Maestru principele 
George, duce de Kent. 

Winston Churchill se înfurie brusc. La urma urmelor, de 
ce să fi făcut un prim-ministru tot tărăboiul acela, se 
întrebă el. Ca să intre în posesia partiturii unei balade 
medievale franceze? Să-şi pună în cap cea mai mare parte 
a aristocrației britanice pentru un manuscris? Risca să fie 
ridicol şi să-şi piardă toată credibilitatea, iar una ca asta 
nu ar fi acceptat niciodată. 

Pe de altă parte, odată cu intrarea Statelor Unite în 
război, speranţa victoriei finale se transforma din ce în ce 
mai mult în certitudine. Totul ar fi mers ca pe roate, dacă 
Hitler n-ar fi continuat să alimenteze zvonurile acelea 
teribile privind puterea de distrugere a armelor sale 
secrete. 

Totuşi, îşi spuse Churchill, dacă şleahta de cercetători, 
ezoterişti şi magi aflaţi în slujba palatinului Răului aveau 
să descifreze mesajele medievale codificate, atunci Hitler, 
aliat cu o adunătură de aristocrați, masoni, pierde-vară, 
homosexuali şi cocainomani, ar fi devenit stăpânul lumii, 
făcând ca toate sacrificiile eroice ale naţiunii engleze să 
devină zadarnice. 

— A sosit vremea să omorâm viermele care mănâncă 
mărul. La urma urmei, nu contează dacă pentru asta voi fi 
nevoit să sacrific tot fructul, murmură Churchill. 

Apoi ridică receptorul din furcă şi convocă o întrunire de 
urgenţă a celor mai de încredere ofiţeri de contraspionaj. 


Scoţia, anii '40 


Sunderland-ul se avântă printre norii imaculaţi. Colinele 
de dedesubt erau învăluite într-o negură subţire. Însă nu 


ceața îi îngrijora în clipele acelea pe comandantul Goyen şi 
pe membrii echipajului său. 

Hidroavionul plană deasupra apelor calme ale Loch 
More. De undeva, de pe coama unui deal din apropiere, un 
observator misterios urmărea operaţiunile de amarare. 
Intr-un târziu, aparatul îşi luă din nou zborul. 

— Confirm: corbul a plecat cu săgeata de argint. 
Confirm: corbul a urcat la bord, rosti bărbatul la aparatul 
de emisie-recepţie, abandonând pentru câteva secunde 
binoclul. 

Trecuseră câteva minute după ora două după-amiază, 
când o explozie puternică zgudui întregul ţinut, 
transformând hidroavionul Sunderland într-o uriaşă minge 
de foc. Cei mai mulţi pasageri şi membri ai echipajului 
muriră pe loc. Ceilalţi pieriră la impactul cu solul. La locul 
incidentului, în localitatea din nordul Scoției cunoscută 
sub numele „Stânca Acvilelor“, nu rămaseră decât câteva 
resturi fumegânde. 

La câteva ore după dezastru sosi la faţa locului o echipă 
specială a RAF, căreia nu-i rămase însă altceva de făcut 
decât să constate decesul tuturor ocupanților 
hidroavionului, recuperând ceea ce mai rămăsese din 
cadavrele acestora, devenite de nerecunoscut din cauza 
flăcărilor. Echipele de salvare aveau şi sarcina de a preleva 
probe privind atentatul, dar nimeni nu dădu dovadă de 
exces de zel: flăcările distruseseră orice urmă. 

Fură recuperate cincisprezece cadavre, acelaşi număr cu 
al persoanelor despre care se ştia că se îmbarcaseră la 
Londra. Cum nu exista nici un supravieţuitor, se anunţă 
oficial şi decesul ducelui de Kent. 

Rapid, toate urmele accidentului fură curățate. Localnicii 
din Dunbeath priveau înmărmuriţi de pe marginea şoselei 
du-te-vino-ul maşinilor şi camioanelor care făceau naveta 
spre Stânca Acvilelor. Întreaga zonă fusese izolată de 


poliţia militară, accesul fiind permis doar persoanelor 
autorizate. 

A doua zi dimineaţa, în jurul orei zece, Nell Sutherland, o 
fetişcană care locuia într-un orăşel din apropiere, veni 
acasă alergând şi îşi anunţă mama că pe câmpul din 
apropiere zăcea un bărbat rănit. Mitraliorul de coadă 
Andrew Jack supravieţuise ca prin minune exploziei. 
Confuz, rătăcise ore întregi pe câmpuri, după ce postul său 
de mitralieră, situat în lateralul cozii hidroavionului, fusese 
aruncat de suflul exploziei la mare distanţă de rugul 
aprins. 

Atunci se născură primele suspiciuni, iar ziarele 
începură să pună întrebări: din moment ce se 
descoperiseră cincisprezece cadavre, număr egal cu cel al 
pasagerilor care se îmbarcaseră la Londra, cine era al 
şaisprezecelea? 

Winston Churchill preferă să rămână în afara polemicii 
declanşate pe seama acelei operaţiuni misterioase şi a 
accidentului tragic care îi urmase. 

Apoi, odată cu trecerea timpului, opinia publică deveni 
mai preocupată de tragicele buletine de război. Iar într-un 
război, misterele sunt grabnic uitate, lăsând locul 
realităţii, o realitate care însemna supravieţuire în condiţii 
subumane de viaţă şi bombardamente devastatoare. 


49 


Languedoc, 2007 


Oswald se reculese câteva clipe în faţa trupurilor fără 
viaţă ale celor trei poliţişti francezi asasinați în timp ce 
făceau de gardă la Grotte des Chevaliers şi îşi jură în gând 
că moartea tinerilor nu avea să rămână nepedepsită. Era 
de datoria lui să le facă dreptate. 

Apoi, pentru a doua oară în douăzeci şi patru de ore, îşi 
puse echipamentul subacvatic: pompa de evacuare lucra la 
capacitate maximă încă din seara precedentă, reuşind să 
coboare cu circa douăzeci de centimetri nivelul apei din 
lac. Specialiştii îl informară că alte două pompe erau pe 
drum şi că în maximum două zile urmau să scoată apa şi 
din tunelul pe care îl descoperiseră. 

Oswald înotă din nou de-a lungul galeriei, încredinţat că 
temerile sale aveau să se dovedească întemeiate. Oricare 
ar fi fost obiectul ascuns în străfundurile peşterii, cei care 
îi uciseseră pe poliţişti - şi, aproape cu certitudine, 
încercaseră s-o omoare şi pe Sara - îl sustrăseseră deja. 

Luminată de puternicele proiectoare fotoelectrice aduse 
de scafandrii lui Tamberly, uriaşa peşteră cu plafon boltit 
avea acum o înfăţişare complet diferită. 

Oswald mătură pereţii cavernei cu fasciculul lanternei 
sale cu halogen, amintindu-şi cuvintele pe care i le spusese 
bătrâna din sala de aşteptare a spitalului din Toulouse. 

„Nu am mai spus asta nimănui, domnule Breil, i se 
destăinuise Carla Jeogeres Núñez, nici englezilor - care au 
tratat cu indiferenţă depoziţia pe care le-am dat-o din 
proprie iniţiativă -, nici naziştilor. Ultimele cuvinte ale lui 


Otto Rahn au fost: «Desenele seamănă cu o reţea de 
semnalizare stradală, iar dacă sunt interpretate în mod 
corect se poate ajunge la locul secret. Asta dacă nu cumva 
apa şi-a împlinit misiunea...» După care şi-a dat duhul.“ 

Apa îşi împlinise una din misiuni, îşi spuse Breil. Uriaşa 
sală legată printr-o singură galerie de Grotte des 
Chevaliers fusese total izolată de apă, acolo găsindu-şi 
locul de odihnă veşnică oamenii din Occitania medievală: 
se părea că peştera aceea era marcată de sinistra umbră a 
morţii, care dăinuise peste secole. 

Fasciculul lanternei lui Oswald lumină una din zonele 
întunecate ale plafonului boltit. Le ceru însoţitorilor să 
îndrepte proiectoarele fotoelectrice într-acolo. Deodată, 
încremeni: rămase cu bărbia sprijinită în pumn să 
privească gânditor desenele pe care o mână preistorică le 
schiţase cu câteva mii de ani în urmă. 

Acestea erau similare celor scoase la iveală de aparatele 
Sarei 'Terracini de sub picturile contrafăcute executate în 
anii '30 de Otto Rahn. 


Teheran, 2007 


— Plutoniu, repetă cu emfază Fadah, neguţătorul de 
arme, adresându-se preşedintelui iranian. Nu am încă nici 
o informaţie referitoare la puritatea materialului, dar cu 
siguranţă este vorba de cel puţin zece kilograme de 
plutoniu. Închipuiţi-vă, Excelenţă: cantitatea echivalează 
cu masa critică a unei bombe atomice capabile să producă 
o explozie de zece ori mai puternică decât bombele de la 
Hiroshima şi Nagasaki. Şi toată această capacitate 
distructivă este închisă într-o sferă de circa zece 
centimetri în diametru, fiind totuşi în măsură să şteargă de 
pe faţa pământului o bună parte a nemernicilor de sionişti 
şi a armatei lor asasine. 


— Într-adevăr, îl completă Pashelvi, bucurându-se că 
avea ocazia să facă dovada cunoştinţelor sale în materie, 
se mai numeşte şi bombă reflectatoare, întrucât se 
utilizează un material ecranat pe bază de tungsten care 
reflectă neutronii produşi de fisiunea nucleară. În practică, 
principiul de funcţionare este asemănător telescopului sau 
teleobiectivelor: imaginea reflectată de mai multe ori este 
percepută de ochi la dimensiuni mai mari. La bombele de 
acest tip este posibilă micşorarea masei critice, adică a 
cantităţii necesare pentru declanşarea unei explozii 
nucleare: aceasta scade de la şaisprezece la zece 
kilograme de plutoniu... După cum vezi, ştiu bine despre 
ce vorbim. Acum însă, să ne întoarcem la înţelegerea 
noastră, Fadah. Primul petrolier ar putea fi gata de 
plecare... cam peste două zile, să spunem, iar celelalte pe 
parcursul altor cinci zile. Dat fiind că nu ştim încă 
destinaţia pe care ne-o va comunica fantomaticul tău 
client, înclin să cred că peste circa trei săptămâni întreaga 
operaţiune ar trebui să fie încheiată. Dar ce garanţii îmi 
oferi? Pentru că nu am deloc intenţia să efectuez „plata“ 
fără certitudinea că marfa despre care mi-ai vorbit va intra 
în posesia mea. 

— V-am spus deja de câteva ori că ura clientului meu 
faţă de Statul Israel, care nu poate, şi nici nu trebuie să 
mai existe pe faţa pământului, este cea mai bună garanţie 
pe care... 

— Astea-s vorbe, Fadah. Nimic altceva decât vorbe. Cea 
mai bună garanţie eşti chiar tu. lată cum vom proceda: tu 
te vei afla la bordul ultimului petrolier, până în clipa în 
care acesta se va întoarce în Iran cu încărcătura de 
plutoniu. Iar însoţitorul tău în această călătorie de afaceri 
va fi credinciosul meu Nard Sourush: dacă el se va afla în 
preajma ta, mă voi simţi mult mai liniştit. 


Uriaşul şi taciturnul Nard, prezent întotdeauna lângă 
preşedinte, chiar şi în timpul întrevederilor celor mai 
tainice ale acestuia, îi aruncă lui Fadah o privire sinistră. 


Languedoc, 2007 


Până şi unui neiniţiat, aşa cum se considera Breil, îi era 
limpede că desenele rupestre fuseseră executate de două 
mâini diferite. Una, cu mai multă înclinaţie artistică, 
imortalizase în piatră scene de vânătoare şi siluetele 
animalelor care probabil că populau regiunea în erele 
străvechi. În schimb, cea de-a doua trasase pur şi simplu 
câteva figuri geometrice, similare celor pe care, după toate 
probabilitățile, Otto Rahn încercase să le camufleze sub 
propriile picturi în peştera Lombrives. 

In desenul pe care Breil îl examina acum, figura spiralată 
apărea de două ori. Semnele concentrice despre care Sara 
credea că reprezentau obiectul ascuns se găseau la 
extremele unei înşiruiri de puncte - treizeci şi şase la 
număr - şi a unei linii oblice. 

Breil rămase o vreme nemişcat, privind indicaţiile 
desenului, apoi făcu treizeci şi şase de paşi de la peretele 
cu desenul, urmând direcţia indicată de linia oblică. Nu 
observă imediat intrarea în galeria îngustă, însă atenţia îi 
fu atrasă de câteva roci care păreau aşezate de curând în 
dreptul unui punct din perete. Dându-le la o parte, 
descoperi tunelul. 

Işi spuse că, probabil, cei care îl precedaseră cu doar 
câteva ore în urmă, se grăbiseră să-şi ascundă urmele. 

— Vreţi să aduceţi aici contorul Geiger-Muller, domnule 
sergent? îi ceru Oswald unuia dintre scafandrii 
Jandarmeriei. 


Acul detectorului semnală o creştere semnificativă a 
nivelului radiaţiilor, radioactivitatea menţinându-se însă 
sub limita maximă admisă. 

Oswald se strecură sprinten în galerie. Se târi pe piatra 
şlefuită privind mereu ecranul detectorului. Pe măsură ce 
înainta, radiaţiile deveneau din ce în ce mai intense, 
menţinându-se însă la valori nepericuloase. 

În cele din urmă, lanterna sa cu halogen lumină caverna 
care în erele preistorice adăpostise templul zeului Hosh. 

În faţa privirilor lui Oswald se ivi un altar pe care stătea 
un disc antic de aur. Breil îşi spuse că, fără îndoială, 
obiectul fusese un ornament al vreunui şef de trib sau 
mare preot al neamului care deţinea înfiorătorul secret. Un 
al doilea disc, mai mare decât primul, părea aşezat direct 
pe pardoseala de piatră. Era confecţionat dintr-un metal 
dens şi închis la culoare, decorat cu basoreliefuri lucrate în 
aur. Apropiindu-se, Oswald realiză că discul părea să fie, în 
realitate, capacul unui cilindru confecţionat din acelaşi 
material, încastrat în pardoseală. 

Sergentul de la Jandarmerie care îl însoțea se apropie şi 
dădu să-l ridice, dar Oswald îl opri cu un gest brusc. 

— Nu-l atingeţi, domnule sergent! strigă Breil. Dacă 
înăuntru s-a aflat - sau încă se mai află - ceea ce cred eu, 
nu ne-ar mai rămâne decât câteva minute de trăit dacă 
ridicăm capacul acela. Cred că e mai bine să ieşim de aici 
şi să lăsăm echipa de experţi în decontaminări radioactive 
să intervină. Probabil că a ajuns deja. 

Câteva ore mai târziu, toate bănuielile lui Oswald se 
confirmară: pe de o parte, nivelul de radioactivitate în zona 
cilindrului încastrat era foarte ridicat, iar pe de alta, 
înăuntru nu se afla absolut nimic. 

— Cilindrul a fost construit dintr-un aliaj metalic pe bază 
de plumb, interiorul fiind căptuşit cu un strat de aur. 
Acesta este motivul stabilităţii sale radioactive, deşi 


înăuntru s-a aflat un material radioactiv vreme de milenii. 
Capacul cilindrului a fost realizat cu aceeaşi tehnică şi cu 
aceleaşi materiale, îi explică un ofiţer de artificieri din 
armata franceză. Grosimea pereţilor variază între douăzeci 
şi treizeci de centimetri, mărindu-se la cincizeci pe fundul 
cilindrului şi la patruzeci la capac. Pot spune aproape cu 
certitudine că cel care l-a confecţionat a turnat metalul 
direct în cavitatea rocii care, la fel ca toate formațiunile 
geologice din împrejurimi, conţine foarte mult plumb, 
astfel încât, ulterior, riscul de contaminare a mediului 
înconjurător a fost redus la minimum. Cert este că în acest 
sarcofag s-a păstrat din vremuri imemoriale un material 
radioactiv. Este încă prematur să vă dau un răspuns sigur, 
însă judecând după urmele galbene de oxidare şi după 
daunele provocate de-a lungul mileniilor de materialul 
nuclear pereţilor cilindrului, cred că e vorba de plutoniu... 

— Plutoniu?... Este un mineral aproape imposibil de găsit 
într-o cantitate atât de mare în natură... 

— Vă înţeleg mirarea, domnule Breil. Iar ceea ce spuneţi 
e corect: plutoniul nu există în cantităţi mari în stare 
naturală. Dar asta este valabil numai pentru ambientul 
terestru. Trebuie însă să ştiţi că Universul evoluează şi se 
transformă datorită reacţiilor nucleare declanşate chiar de 
plutoniu. O bilă cu un diametru de zece-doisprezece 
centimetri ar putea rade de pe faţa pământului oraşe 
precum New Yorkul, Chicago sau Cairo... sau, dimpotrivă, 
ar putea furniza energie vreme de câteva mii de ani unui 
continent. Sunt convins că obiectul cu proprietăţi 
radioactive sustras din peşteră este de origine cosmică: un 
meteorit nu mai mare decât o minge de tenis, căzut pe 
pământ acum câteva milioane de ani şi pus la „adăpost“ în 
această peşteră de oameni preistorici. 


— Oameni care probabil că au venerat acea piatră 
pentru proprietăţile şi uriaşa sa putere. Iată şi explicaţia 
templului subteran. 

— Într-adevăr, o putere uriaşă. Şi imposibil de controlat. 


Oswald intră în salonul Sarei, care între timp fusese 
transferată de la secţia de terapie intensivă. Prietena sa 
italiancă părea că doarme. Convins că ea nu-l putea vedea, 
se opri s-o privească lung, vrăjit de frumuseţea chipului ei. 
Apoi mâna lui uşoară se aşeză pe fruntea ei. I se păru că 
buzele Sarei se destinseră într-un zâmbet, deşi ea continua 
să doarmă. Se aşeză pe fotoliul de lângă pat şi îşi deschise 
laptopul. 

La Tel Aviv, căpitanul Bernstein îl aştepta online. 

Oswald îl puse pe scurt la curent cu descoperirile 
incredibile pe care le făcuse. Apoi aşteptă răbdător 
noutăţile pe care avea să i le aducă la cunoştinţă 
responsabilul secției de documentare şi arhivă a 
Mossadului. 


— Germanii erau neîntrecuţi în jefuirea teritoriilor ocupate. Şi nu 
numai a celor ocupate prin Blitzkrieg. Numai că, la un moment dat, 
toate bogăţiile vechilor civilizaţii europene din care se înfruptau 
naziştii nu au mai fost suficiente pentru acoperirea uriaşelor cheltuieli 
de război. Aşa că, Hitler a cerut ca şi Italia, o ţară aliată, să-şi 
depoziteze la Berlin rezervele de aur, apreciate la peste o sută 
douăzeci şi şapte de tone în lingouri. Aurul italian a fost dus la 
Fortezza, localitate care îşi trage numele de la o fortăreață 
habsburgică ridicată în apropiere de Bolzano. De aici, patruzeci şi 
patru de tone au luat drumul Elveţiei, pentru achitarea unei aşa-zise 
datorii de război. Până aici, nimic nou: oare cine nu a auzit de lăcomia 
tiranilor sau de paradisurile fiscale? Însă abia acum urmează lucrurile 
interesante, domnule maior, şi o să vă rog să îmi îngăduiţi o scurtă 
paranteză. În aprilie 1938 a fost înfiinţat aşa-numitul DEST, un 
departament al cărui reprezentant emblematic era 
Obergruppenfuhrerul SS Pohl. DEST era structurat ca o societate 
obişnuită de capital, cu o singură mică diferenţă: prin seifurile sale 


trecea un flux inepuizabil de bogății, provenite din exploatarea mâinii 
de lucru a prizonierilor din lagărele de muncă. In consecinţă, DEST a 
devenit divizia financiară a SS-ului. 

La zece zile după livrarea celor patruzeci şi patru de tone de aur 
italian, o societate elveţiană controlată de DEST a mandatat un 
transfer mare de capital de la banca la care fusese depozitat aurul 
către o bancă din Manaus, în Brazilia. Transportul s-a desfăşurat într-o 
discreţie absolută şi cu o operativitate învăluită în mister. Singurul 
amănunt care a ieşit la iveală este greutatea „coletului“ expediat: 
douăzeci de tone. Adică aproape jumătate din aurul italian ajuns cu 
câteva zile mai devreme în Elveţia. 

— Este foarte interesant ce-mi spuneţi, domnule căpitan, dar cum 
putem demonstra că aurul acela urma să-i finanţeze pe naziştii scăpaţi 
de justiţia Aliaților? Pentru că despre asta vorbim, nu-i aşa? 

— Până la urmă vom reuşi s-o demonstrăm, domnule maior, sunt 
convins de asta, la fel cum mai cred şi că noi doi am descoperit doar o 
picătură din oceanul operaţiunilor de deturnare de capital puse în 
practică de acoliţii lui Hitler: jumătate din pradă era plasată în diferite 
paradisuri fiscale, în timp ce cealaltă jumătate era transferată spre 
alte paradisuri, de data aceasta terestre, gata să-i adăpostească pe 
criminalii de război fugari. Mai îngăduiţi-mi însă un minut, domnule 
maior. Încă n-am terminat ce aveam de spus. 

— Nu? 

— Nu. La şapte zile după sosirea „coletului“ de douăzeci de tone la 
banca din Manaus, de acolo a plecat un altul, de data aceasta mai mic, 
de numai cinci tone. Ştiţi cu ce destinaţie? 

— Depozitul „prietenului“ nostru de la sediul din Asunción al Băncii 
Centrale a Paraguayului?! 

— Exact, domnule maior. 


Darea de seamă a lui Bernstein avu mai degrabă rolul să- 
l] dezorienteze pe Breil. Îşi luă rămas-bun de la credinciosul 
său prieten, sugerându-i să efectueze o cercetare mai 
aprofundată asupra operaţiunilor băncii din Manaus. 

— Nimic nu se petrece din întâmplare, murmură Oswald, 
întrerupând legătura cu Tel Avivul. 

— Ce ai spus? îl întrebă Sara. 

Se trezise de câteva minute, dar aşteptase ca Oswald să- 
şi termine convorbirea online pe laptop. Repausul forţat 


începea să-şi facă efectul, iar tânăra femeie îşi recăpăta 
treptat forţa şi vitalitatea. 

— N-am spus nimic, vorbeam cu mine însumi. 

— Eşti de mult aici? 

— De o jumătate de oră, probabil. Timp suficient ca să 
schimb câteva vorbe cu prietenul Bernstein din Israel. 

— Povesteşte-mi. Ce s-a întâmplat? 

— Am reuşit să descoperim o foarte veche ascunzătoare. 
Problema e că cineva a ajuns acolo înaintea noastră şi 
probabil că a sustras o cantitate apreciabilă de material 
radioactiv. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, nu a 
ezitat să ucidă trei poliţişti francezi. Sunt foarte îngrijorat 
şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, Bernstein a făcut, la 
rândul său, descoperiri incredibile despre binefăcătorul 
tău paraguayan. 

Oswald îi povesti Sarei totul, cu lux de amănunte. 

Tânăra femeie ascultă cu atenţie, apoi lacrimile începură 
să-i şiroiască pe obraji. 

— Ce s-a întâmplat? Plângi? 

— Fir-ar să fie, probabil că nu m-am refăcut încă, din 
moment ce sunt atât de slabă de înger. Nu-mi stă în fire... 
Dar m-am gândit la cei trei poliţişti care şi-au pierdut viaţa 
şi la pericolul pe care îl reprezintă pentru umanitate 
relicva aceea radioactivă. Pe urmă... Am citit ultimele 
pagini din agenda lui Luca Raso şi n-a fost deloc o lectură 
plăcută. Am adăugat şi câteva note de subsol cu informaţii 
despre cele povestite acolo, care sunt de fapt extrase din 
presa vremii. 


Din agenda lui Luca Raso, jungla amazoniană, 1976: 


Văzusem şi auzisem destul, aşa că m-am strecurat afară din camera 
secretă, am ajuns la scara de serviciu care ducea la coridorul subteran 
şi am luat-o la fugă. 


O jumătate de oră mai târziu am ajuns la micul aeroport privat. Pe 
drum, nici picior de om. 

Am intrat în hangar pe poarta principală, care era întredeschisă. Se 
aflau acolo şi elicopterul, şi avionul cu care călătorisem de câteva ori 
pe durata sejurului la Residencia. 

Alexandra a apărut brusc din penumbră şi ne-am îmbrăţişat cu 
disperarea unor naufragiaţi. 

— Oare cum o să reuşim să scăpăm din ghearele lui Heydrich? m-a 
întrebat ea înspăimântată. 

— Vom găsi o modalitate. Nici nu-ţi poţi închipui ce am aflat. 
Heydrich nu e singurul supravieţuitor de la vârful ierarhiei naziste. 
Mai sunt încă doi, a căror moarte a ridicat multe semne de întrebare la 
vremea respectivă: Himmler şi Bormann sunt şi ei în viaţă. l-am văzut 
cu ochii mei! Spuneau că şi Adolf Hitler a trăit multă vreme sub un 
nume fals şi că ar fi murit recent, din cauza unei boli banale. Cei trei 
îngeri ai Răului discutau despre cum să-l elibereze pe Rudolf Hess: 
aceasta este Operaţiunea Amazoanele! În sfârşit, am aflat! Acum însă 
trebuie să scăpăm de aici. l-am convins să-mi amâne execuţia, 
spunându-le că i-am dat unui avocat din Rio un film, însoţit de 
instrucţiuni precise... 

— E o poveste pe care ai inventat-o, Luca? m-a întrebat Alexandra, 
ducându-şi mâna dreaptă la spate. 

Dacă mai aveam nevoie de o confirmare a bănuielilor mele, acel gest 
a făcut lumină în mintea mea. 

— Sută la sută inventată, draga mea. Şi să vezi cum au muşcat cu 
toţii momeala! Voi, naziştii, ar trebui să fiţi mai atenţi la oamenii cu 
care intraţi în contact. Dacă asta căutai, află că tocmai ţi l-am 
subtilizat de la centură în timp ce te îmbrăţişam, i-am spus, îndreptând 
pistolul spre ea. 

— Ce tot spui acolo, Luca? 

— Exact ceea ce am spus. Ar trebui să daţi dovadă de mai multă 
precauţie, draga mea Alexandra. Lucrurile stau în felul următor: fac 
parte din serviciile secrete italiene, servicii care colaborează strâns cu 
Mossadul. Sunt ofiţer de carabinieri sub acoperire şi am ajuns la 
Neumann luând urma tezaurului Italiei, rezerva de aur luată în 
custodie de nazişti. Când eram la Rio, am cerut Mossadului să vadă 
dacă faci parte din organigrama lor, dar nu te-au găsit nici măcar pe 
lista femeilor de serviciu. Apoi am aşteptat: ai fi putut face parte din 
alte servicii secrete, caz în care aş fi preferat să nu-mi dezvălui 
identitatea. Insă pistolul, întrebarea ta de mai devreme şi mâna ta care 


căuta arma la centură mi-au confirmat de ce parte a baricadei te afli: 
eşti de-al lui Heydrich şi de-al clicii lui de criminali. 

Nici n-am terminat bine de vorbit, când un foc de pistol a reverberat 
asurzitor în hangar. 

Din instinct, mi-am băgat capul între umeri, în vreme ce ţeasta 
Alexandrei a părut izbită de o mână invizibilă. O gaură roşie i s-a 
deschis în frunte. 

— Ştiam că era o neisprăvită. Nu avea cum să fie altfel! 

Blonda Agnes mă ţinea în bătaia ţevii încă fumegânde a unui pistol 
automat. 

— Nu te speria, minunatul meu amant italian, şi aruncă pistolul la 
podea, mi-a ordonat ea. Apoi a început să vorbească la un mic 
radiotransmiţător: Puteţi veni să-l luaţi. Suntem în hangar. A ucis-o pe 
Alexandra, dar a recunoscut că povestea cu avocatul a fost o cacealma. 

Apoi, Agnes mi-a făcut semn să mă dau înapoi, până când am ajuns 
cu spatele la zid, în dreptul elicopterului. 

— Nu avea cum să reuşească, iar mama noastră a ştiut asta de la 
bun început. 

— Mama voastră? m-am mirat eu. 

Probabil că am privit-o cu un aer surprins: nu înţelegeam despre ce 
vorbea. 

— Da, Alexandra şi cu mine eram surori vitrege. Mama noastră e 
una dintre „fetele de la Lidice“. Ştii povestea? 

— Lidice, satul ras de pe faţa pământului de nazişti după atentatul 
asupra lui Heydrich... 

— Exact, Luca. Mama mea a fost unul dintre cei nouăzeci de copii 
care pur şi simplu au dispărut cu ocazia aceea. Cei cu caracteristici 
ariene au fost aduşi în Brazilia, la Neumanntown. S-a căsătorit tot cu 
unul dintre foştii copii de la Lidice, iar din uniunea aceea m-am născut 
eu. Apoi însă, tatăl meu a murit într-un accident banal, iar mama s-a 
recăsătorit cu Oliveiro. Surioara mea a căutat mereu să se facă 
remarcată, iar cu tine a vrut cu orice preţ să procedeze conform 
propriului ei plan. Dacă nu aş fi urmărit-o îndeaproape, ar fi provocat 
un adevărat dezastru. 

În vremea aceasta, două maşini de teren se apropiau în viteză de 
hangar. Ştiam că la bord se aflau Heydrich şi camarazii săi. Dacă ar fi 
pus mâna pe mine, nu mai aveam nici o scăpare. 

— Acum ia-o la fugă, mi-a spus Agnes. Cu un glonţ în ceafă te voi 
scuti de o moarte în chinuri. Heydrich şi ceilalţi adoră să 
experimenteze metode de tortură. 


— Cu alte cuvinte, ne facem un serviciu reciproc, nu-i aşa? am 
întrebat eu, sarcastic. Îmi arunci pe umeri responsabilitatea pentru 
moartea Alexandrei şi, în schimb, mă scuteşti de tortură... 

— Lasă vorba şi ia-o din loc! 

Zgomotul motoarelor celor două maşini se auzea din ce în ce mai 
aproape. 

— Grăbiţi-vă, Raso m-a atacat şi a fugit! a strigat Agnes în 
radiotransmiţător. 

Clipa aceea de neatenţie a fost suficientă pentru mine. Dintr-un salt 
m-am aruncat la pământ şi am înşfăcat pistolul. 

Glonţul i-a pătruns sub bărbie. A mai trăit doar câteva secunde, atât 
cât să mă vadă sărind în cabina elicopterului. 

Am găsit cu greu butonul de pornire a rotoarelor: pe cât sunt de 
priceput la pilotarea oricărui tip de avion, pe atât sunt de 
neîndemânatic atunci când vine vorba să fac un elicopter să decoleze. 
Am tras de manivela din stânga scaunului, apoi, pentru că nu se 
întâmpla nimic, am încercat-o şi pe cea de-a doua. Aparatul s-a 
cutremurat brusc, apoi s-a mişcat violent spre lateral. 

Cele două jeepuri au frânat în dreptul hangarului. Din primul a 
coborât Heydrich, însoţit de trei gărzi înarmate. Alte patru se aflau în 
cel de-al doilea jeep. Nici unul dintre ei nu se aştepta să găsească 
înăuntru o scenă ca aceea: Agnes şi Alexandra moarte şi un elicopter 
care, asemenea unei muşte înnebunite de spaimă, căuta o cale de 
scăpare. Cât despre mine, nu izbuteam deloc să ţin aparatul sub 
control. Am observat la bord un buton roşu dotat cu o piedică: am 
ridicat-o şi am apăsat butonul care acţiona cele două mitraliere 
calibrul 12 ascunse în fuzelaj. 

Rafala a avut aceeaşi traiectorie incertă ca şi botul elicopterului, 
toate gloanţele lovind în gol. Oamenii lui Heydrich au început să 
alerge spre mine, trăgând continuu. 

Deodată, elicopterul s-a înălţat cu repeziciune, fenestronul din 
coadă s-a frânt de perete, iar palele rotorului au lovit un obstacol, 
aplecând aparatul într-o parte. Palele s-au torsionat înainte de a zbura 
în toate părţile, asemenea unor bumeranguri ucigătoare. Rotorul 
continua să se învârtă cu viteză maximă când, pe neaşteptate, 
elicopterul a explodat. 

Nu-mi pot închipui cum am reuşit să ies din infernul acela de foc. 
Cert este însă că am ieşit şi, plin de funingine, am sărit în cabina 
avionului Piper Navajo. In sfârşit, puteam pilota un aparat ale cărui 
comenzi le cunoşteam! 


Gorilele înarmate au încercat să mă oprească, dar gloanţele lor nici 
măcar n-au atins fuzelajul avionului lansat spre pista de decolare şi, în 
câteva secunde, bimotorul s-a ridicat în aer, urcând spre cerul 
amazonian. 

Reuşisem să scap! Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să intru în 
contact radio cu autorităţile braziliene, anunţându-mi sosirea. Mi-am 
imaginat expresia de pe chipul lui Heydrich în timp ce mă privea cum 
dispar la orizont. 


Probabil că radioul a fost avariat pe timpul schimbului de focuri. Nu 
funcţiona, însă am comutat avionul pe pilot automat. Drumul până la 
Rio e lung, iar eu profit de ocazie ca să notez în agendă întâmplările 
din ultimele zile, din momentul în care am întâlnit-o pe Agnes la 
Copacabana. În cazul în care nu voi reuşi să supraviețuiesc, sper ca 
agenda mea să devină într-o zi mijlocul prin care să fie adusă la 
cunoştinţa întregii lumi această poveste îngrozitoare. Dar... Nuu... Se 
trage în mine! 

E Heydrich, tot el! Îl văd în cabina Messerschmitt-ului 262. Trebuie 
să încerc să scap de el, deşi cred că e imposibil. Nu trebuie să-l las să 
mă doboare. 


Nu cred că voi supravieţui şi următorului atac. Cel care va găsi 
acest jurnal să-l predea oricărei instituţii italiene sau lui Simon 
Wiesenthal, Vânătorul de nazişti. Am activat bomba cu ceas pe care o 
purtam cu mine în coperta acestei agende. Am conectat-o la conducta 
principală de gaz din subteranele Residenciei, după ce am avariat-o. 
Dacă acest lucru nu va fi suficient ca să-i ucidă pe îngerii Răului, mă 
rog Celui de Sus ca justiţiari precum Vânătorul de nazişti să răzbune 
sufletele nevinovate ale tuturor victimelor lor. Iată... Messerschmitt-ul 
se îndreaptă din nou spre mine. Peste câteva clipe va deschide din nou 
focul şi de data asta totul se va sfârşi. 


Prima pagină a ziarului O'Globo, 29 mai 1976: 


De la trimisul nostru în Amazonia: 

Un grav incident s-a petrecut în cursul după-amiezii de ieri la 
Residencia, oraşul creat în mijlocul junglei amazoniene de miliardarul 
de origine evreiască Erick Neumann, întreprinzător, magnat şi 
filantrop discret şi foarte rezervat, dar cu toate acestea celebru în 
lumea întreagă. Neumann aterizase la bordul unui avion de epocă, o 


piesă a fabuloasei sale colecţii, fiind întâmpinat de omul său de 
încredere, Moshe Swazinski, şi de câţiva musafiri - identificaţi ulterior 
ca fiind Isaac Hilsenrath şi Adam Drexel, înstăriți crescători de vite 
argentinieni - care aveau în comun cu Neumann originile evreieşti şi 
faptul că supravieţuiseră Holocaustului. O banală scăpare de gaz din 
subteranele Neumann Corporation a declanşat o serie de explozii 
cutremurătoare care au distrus în totalitate Residencia. 

În afara magnatului, a musafirilor şi a celor mai apropiaţi 
colaboratori ai săi, numărul victimelor se ridică la cincizeci şi trei, cea 
mai mare parte dintre acestea fiind persoane aflate în serviciul 
personal al lui Neumann. Primele investigaţii la faţa locului i-au făcut 
pe anchetatori să creadă că la mijloc a fost vorba de o teribilă 
fatalitate. 


Prima pagină a ziarului Valor Económico, Brasilia, 28 
ianuarie 1978: 


Au trecut aproape doi ani de la dispariţia tragică a magnatului Erick 
Neumann, proprietarul colosului multinațional cu acelaşi nume din 
Brazilia. Ieri, guvernul a hotărât cesionarea la licitaţie a diferitelor 
divizii ale grupului. Procedura a fost considerată absolut necesară 
deoarece, odată cu proprietarul, în urma accidentului au dispărut şi 
persoanele care se ocupau de managementul societăţii. 

Pe de altă parte, guvernul brazilian a subliniat necesitatea acestei 
soluţii pentru a nu periclita locurile de muncă ale miilor de salariaţi de 
la Neumann Corporation. Interesul pentru aceste licitaţii este foarte 
ridicat în întregul spectru financiar internaţional. Dintre posibilii 
cumpărători, cel mai bine plasate în cursă par a fi câteva 
multinaționale nord-americane, deşi reprezentanța paraguayană van 
der Duick pare mult mai hotărâtă să-şi adjudece victoria. 

În absenţa moştenitorilor, fondurile rezultate din vânzarea diviziilor 
corporației Neumann vor fi utilizate pentru finanţarea unor proiecte 
sociale. 


50 


Epoca Fierului, mileniul al II-lea î.Hr. 


Sar şi Dehal ajunseră la peştera păzită de o uriaşă 
reptilă de piatră, aceeaşi pe care Athor o pictase pe pereţii 
mai multor caverne din regiune, ca şi cum ar fi vrut să 
indice traseul pe care trebuia să-l urmeze succesorul său 
la conducerea tribului. 

Din moşi-strămoşi se povestea că însuşi zeul Hosh 
transformase dragonul într-o statuie de piatră ca să 
păzească tainele zăvorâte în adâncurile peşterii. 

Sar şi Dehal alergară cu respiraţia tăiată de-a lungul 
galeriei de acces până la sala cea mare. Torţele luminau 
slab scena sumbră care le apăru în faţa ochilor. 

— Athor! strigară amândoi în acelaşi timp. 

În loc de răspuns, le ajunse la urechi un geamăt slab de 
pe schela de lemn pe care regele migos o construise ca să 
decoreze cu desene bolta înaltă a sălii. Se căţărară lângă 
el. Athor zăcea întins pe spate, cu braţele atârnându-i 
dincolo de marginile platformei. 

— Voi?... Cu adevărat sunteţi voi? Sunt fericit că Hosh 
mi-a îngăduit să vă mai îmbrăţişez o dată înainte de a mă 
lua cu el în lumea spiritelor. 

— Nu vorbi aşa, bărbate al meu. Am trăit multe 
împreună. Ai să vezi că nu peste mult timp le vei putea 
povesti fiilor noştri prin câte am trecut amândoi. Acum 
însă trebuie să nu-ţi iroseşti puterile. 

— Dehal, lasă-mă să-mi folosesc puţinele forţele care mi- 
au mai rămas în folosul poporului nostru şi al lui Sar. Vino 
lângă mine, fiule. Legea zeului nostru mă obligă să nu-ți 


dezvălui locul în care se află Templul Secret. Aminteşte-ţi 
însă ce te-am învăţat despre importanţa semnelor pe care 
oamenii le lasă pe pereţii peşterilor. Ele sunt semnele 
istoriei noastre. Dacă le vei privi cu atenţie, ele vor şti să 
te conducă la destinaţie. Vă iubesc cu toată fiinţa mea. 
Atotputernicul Hosh să vă aibă în paza lui. Te iubesc, 
femeie. 

— Athor! Athor! strigă Dehal, strângând la piept trupul 
pe care îl îmbrăţişase de atâtea ori, devenit acum inert. 

Nu primi însă nici un răspuns: Athor, regele tribului 
migos, murise. 


Trecuseră câteva zile de la moartea regelui. Întreaga 
aşezare aducea omagiu noii căpetenii. Sar scoase la iveală 
discul de aur, simbolul puterii zeului Hosh. O rază de soare 
se reflectă de suprafaţa discului, aruncând licăriri 
orbitoare de jur-împrejur. 


Nimic nu putea umple golul din inima lui Dehal. 

Femeia nu dori să asiste la ceremonia de învestitură a 
fiului său ca rege şi mare sacerdot, preferând ca peste 
noapte să apuce calea către pog. Ajunse în vârf, la templul 
fluturelui, când soarele era la zenit. 

Amintirile erau dureroase. 

Revăzu cu ochii minţii scena căsătoriei binecuvântate de 
bunăvoința lui Hosh. Revăzu efigia fluturelui care pecetluia 
pe vecie iubirea lor. O iubire care avea să dăinuiască şi 
după moarte. 

Amintirile erau dureroase. 

Îşi spuse că, fără Athor, viaţa ei nu mai avea nici un sens. 
Privi hăul, apoi se apropie de buza prăpastiei: vechiul 
impuls care o îndemna să sfideze înălţimea puse din nou 
stăpânire pe ea. De data aceasta însă nu ar fi făcut saltul 
în gol ca să-şi salveze viaţa. 


O sclipire intensă din depărtare o făcu să tresară. Venea 
din direcţia satului, iar Dehal înţelese: fiul său, Sar, 
ridicase spre cer discul de aur al suveranului. 

Ca într-un vis premonitoriu, în clipa aceea totul începu 
să i se limpezească în minte. In faţa ochilor îi apărură 
viziuni din vremuri îndepărtate în viitor. Văzu oameni 
exterminați de propriii fraţi, războinici în marş spre 
aşezări  împresurate de ziduri înalte. Văzu femei 
îmbrăţişându-şi copiii ca să nu-i lase să vadă spectrul 
morţii. Văzu discul sacru al lui Hosh folosit ca un scut ce 
opreşte vântul îngheţat care le deschide calea demonilor 
nopţii. 

În clipa aceea, dorinţa de a sări în gol dispăru ca prin 
farmec, iar Dehal se îndepărtă de buza prăpastiei. 

Dintr-odată, înţelesese rostul atâtor vieţi sacrificate 
pentru păstrarea Pietrei Sacre a lui Hosh departe de ochii 
barbarilor însetaţi de sânge. Să renunţe ar fi însemnat să 
arunce în vânt fiecare clipă a existenţei sale de până 
atunci, fiecare bătălie dusă umăr la umăr cu Athor în 
slujba Binelui, fiecare zâmbet dăruit de copiii pe care îi 
adusese pe lume, fiecare clipă de iubire şi pasiune 
împărtăşită alături de bărbatul ei. 

Dehal se întoarse şi o luă agale pe cărarea ce ducea spre 
poalele pog-ului. 


51 


Pog-ul Montségur, 1243 


Aymon o strânse cu putere la piept pe Marie-Louise, 
încercând să se opună cu propria greutate balansului 
ameninţător. Insă una dintre cele patru funii care asigurau 
coşul se rupse din cauza frecării de un colţ ascuțit de 
piatră. Lipsit de susţinere, coşul se înclină violent pe o 
parte, aruncând-o pe Marie-Louise în gol. 

Cu un gest reflex, femeia reuşi să se prindă de margini 
cu vârfurile degetelor, dar greutatea corpului o trăgea 
inexorabil în jos. Era pe punctul de a se desprinde, când 
Aymon o apucă strâns de încheietură. 

Intre timp, oamenii de pe zidurile cetăţii începură să 
tragă de funii cu forţa pe care ţi-o dă disperarea. 

— Rezistă, Marie-Louise. Te ţin eu. Încă puţin şi vom fi în 
siguranţă, continua s-o încurajeze Aymon, nădăjduind din 
toată inima că nu aveau să-l părăsească forţele. 

Când fură traşi peste marginea zidului de incintă şi 
puseră din nou picioarele pe pământ, femeia izbucni într- 
un hohot de plâns eliberator. Reuşiseră încă o dată să 
scape de moarte. 


În castelul de pe vârful stâncii, viaţa comunităţii 
continua, alternând momente de optimism plin de speranţe 
cu cele de cruntă deznădejde. 

Jos, în vale, oştenii regelui Franţei se limitau să păzească 
drumurile de acces spre poalele stâncii. Primeau însă zilnic 
întăriri, iar clipa asaltului final părea din ce în ce mai 
aproape. 


Confruntările erau rare, dar preoţii catari se văzuseră 
nevoiţi de câteva ori să ofere consolamentum-ul tovarăşilor 
lor răniţi de moarte. Episcopul Bertrand Marty era 
păstorul sufletelor. Pierre Roger de Mirepoix se ocupa de 
instrucţia eroicilor faidits. Singura nădejde a asediaţilor 
rămăsese contele de Toulouse: cu toate că în perioada 
aceea se afla la Roma, pentru consfinţirea actului de 
supunere la ordinele Sfântului Scaun, ultimii catari rămaşi 
în viaţă nutreau credinţa că într-o zi contele avea să 
reuşească să-şi salveze supuşii de la moarte. 

Totul fusese raţionalizat: hrana, apa, vinul şi chiar 
armele. Cu toate acestea, nimeni nu s-ar fi putut plânge că 
suferise de foame, sete sau frig. Cu toate restricţiile 
impuse de starea de asediu, viaţa la Montségur continua. 

Până în ziua aceea de decembrie a anului 1243. 

— Femeile din cetate mi-au povestit că aici, chiar pe 
locul în care se înalţă donjonul, se afla pe vremuri un 
străvechi loc de cult, îi zise Marie-Louise lui Aymon, şi că 
în ziua solstițiului de vară soarele desena într-un anumit 
punct o umbră aparte pe peretele de stâncă. Se spune că 
aici era locul în care oamenii din vechime veneau să se 
căsătorească şi să-şi practice ritualurile de fertilitate. 
Păcat că locul acela nu mai există. Mi-ar fi plăcut ca 
soarele să binecuvânteze unirea noastră aici, la pog. Noi 
doi nu ne-am căsătorit încă... 

— Nu din vina mea, femeie, răspunse şăgalnic Aymon. 
Dacă nu mă înşală memoria, tu eşti cea care a fost 
căsătorită înainte de a fi împreună, nu eu. Pe urmă, viaţa 
nu ne-a oferit posibilitatea să remediem situaţia. De altfel, 
singura perioadă în care ne-am bucurat de o viaţă senină şi 
liniştită a fost cea în care am trăit sub un nume fals. Cum 
să ne fi dus la un preot necunoscut - şi, eventual, peste 
măsură de curios - şi să-i cerem să ne căsătorească? 


— Ai dreptate, Aymon. Noi doi nu avem nevoie de un 
preot ca să ne căsătorim. E suficient să ne jurăm unul 
altuia iubire veşnică. Ştiu că am făcut-o deja, dar aş vrea 
să reînnoim acel jurământ aici şi acum. Pentru ultima dată 
şi pentru totdeauna! 

Emoţionaţi şi fericiţi, cei doi îndrăgostiţi uitară pentru o 
vreme de viitorul incert care îi aştepta şi îşi făcură unul 
celuilalt jurămintele solemne ale căsătoriei. 

Aymon privi spre una dintre deschizăturile din zid: 
soarele nu pătrundea în interiorul donjonului decât o dată 
pe an, în ziua solstițiului de vară. Poate că oamenii care 
construiseră cetatea doriseră să întreţină acea dovadă 
antică de magie, îşi spuse Aymon. Atunci, în ziua 
solstițiului, razele soarelui pătrundeau printr-una din 
balestriere şi ieşeau pe cea din partea opusă. 

Ar fi vrut să se întoarcă cu Marie-Louise acolo peste 
câteva luni, în vară, şi să se lase amândoi învăluiţi de 
lumina blândă şi fermecată a razelor de soare. „Da, vara 
viitoare...“, îşi spuse Aymon, iar chipul i se înnegură. 
Privirile i se pierdură în depărtare, în direcţia bastionului 
numit Col de la Tour, care împresura partea estică a 
complexului Montsegur. Era un fort avansat, aflat la circa 
cinci sute de paşi de donjon, dar foarte important din 
punct de vedere strategic. Spre deosebire de alte căi de 
acces, întăritura avea o poziţie favorabilă unui atac, 
deoarece se afla pe un povârniş nu foarte abrupt care 
ducea direct sub ziduri. 

Aymon încremeni. Îşi încordă privirea, apoi începu să 
urle din rărunchi: 

— La arme! La arme! Suntem atacați! 

Era însă prea târziu. 

Peste noapte, oştenii din vale urcaseră pe ascuns 
povârnişul, iar spre dimineaţă atacaseră corpul de pază de 
la Col de la Tour, reuşind să cucerească poziţia. 


Prin acţiunea aceea, oamenii regelui reuşiseră să 
deschidă o breşă în interiorul fortificațiilor de la 
Montsegur, iar Pierre Roger de Mirepoix nu vedea cum 
oamenii săi ar fi putut să-i respingă dincolo de ziduri pe 
asediatori. 

În cele şaizeci de zile care urmară cuceririi bastionului 
Col de la Tour, catarii fură asaltaţi fără întrerupere şi de 
fiecare dată se părea că forţele inamicului erau din ce în ce 
mai mari. Apărarea dădea semne de slăbiciune, şi erau tot 
mai numeroşi catarii răniţi sau ucişi de săgețile 
arbaletelor. Catapultele aliniate pe ziduri lansau fără 
întrerupere proiectile de piatră, sacrificând casele situate 
între cele două ziduri concentrice de incintă, care aveau 
acum acoperişurile şi zidăria distruse. 

— Cred că orice speranţă s-a stins şi că a sosit momentul 
să negociem capitularea. Mai întâi însă trebuie să găsim o 
modalitate de a salva măcar femeile şi copiii. Nu am deloc 
încredere în clemenţa oamenilor aflaţi în slujba 
majordomului regelui, Hugues d'Arcis. Ba chiar mă tem că 
ne va rezerva fiecăruia dintre noi cele mai îngrozitoare 
suplicii, le spuse Pierre oamenilor săi în cursul unui 
consiliu de război. 

— Şi cum o să facem ca să ne salvăm pielea? întrebă 
unul dintre verii săi. Practic, e imposibil să părăsească 
cineva pog-ul fără să cadă drept în braţele duşmanului. 

— Aşteptaţi... Ar fi o posibilitate... interveni Aymon. 


Pe vârful zidului fu fixată o a doua funie, pe care primul 
bărbat care se încumeta să coboare trebuia s-o fixeze la 
baza stâncii. Astfel, coşul urma să coboare şi să urce 
culisând de-a lungul unui ghidaj. Şi coşul fusese modificat, 
fiind acum mai încăpător şi oferind mai multă siguranţă 
ocupanților. Aymon îşi asigură tovarăşii că era capabil să 
ducă până la poalele pog-ului circa o sută de persoane pe 


noapte. Fugarii urmau să se adăpostească apoi într-o 
peşteră pe care el o cunoştea foarte bine. Odată familiile 
reunite, de acolo urmau să plece, pe rând, în direcţii 
diferite. Dacă planul avea să funcţioneze, întreaga 
comunitate urma să părăsească Montsegur în decurs de o 
săptămână, iar oştenii vrăjmaşi s-ar fi găsit în situaţia de a 
lua cu asalt o cetate pustie. 


— Mai repede. Trebuie să se grăbească. Aproape că s-a 
luminat. Iar dacă ne vor descoperi, se va alege praful de 
tot planul nostru, îi spuse Aymon Mariei-Louise. 

Priviră amândoi cerul care se colora treptat într-o uşoară 
nuanţă roşiatică. Reuşeau chiar să zărească umbra coşului, 
în timp ce la înălţimea zidului se desfăşurau pregătirile 
pentru ultimul transport al nopţii. 


Hugues d'Arcis nu reuşise să doarmă toată noaptea. Ştia 
că apărarea cetăţii Montsegur avea să cedeze foarte 
curând. Cu toate acestea îl încerca un sentiment de 
nelinişte. Îşi ridică privirea spre stânca luminată slab de 
lumina abia îngânată a zorilor. 

Deodată, emisarul papei şi al regelui Franţei observă o 
mişcare în zona peretelui vertical al pog-ului. Înţelese 
imediat care era motivul neliniştii sale de peste noapte. 
Blestemaţii aceia de slujitori ai Diavolului fugeau chiar de 
sub nasul lui. 

Douăzeci şi cinci de bărbaţi înarmaţi escortau spre 
peşteră circa şaptezeci de femei şi copii. Planul lui Aymon 
prevedea adunarea întregii comunităţi într-o peşteră din 
valea Ariege, uşor de recunoscut după silueta unică a unei 
statui naturale - un dragon modelat în stâncă de 
intemperii - aflate chiar în faţa intrării. 

Cunoştea bine acel loc şi, alături de Marie-Louise, se 
puse în fruntea grupului de evadați. Ar fi putut spune chiar 


că bunicul său îl crescuse în acea peşteră, înainte de a fi 
obligat să fugă din calea papistaşilor. Odată îi explicase că 
în grota aceea era ferecată taina unei arme invincibile. O 
armă de o asemenea putere, încât era capabilă să ucidă pe 
oricine ar fi îndrăznit chiar şi s-o privească. Fusese închisă 
într-un înveliş protector de metal pe care nimeni n-ar fi 
trebuit să-l înlăture. Era unul din motivele pentru care 
Aymon alesese acea peşteră drept refugiu pentru oamenii 
din cetatea Montsegur: în cazul în care totuşi oamenii 
regelui Franţei aveau să-i descopere, el nu ar fi ezitat să 
folosească misterioasa armă invincibilă. 


Aymon institui două posturi de pază: unul la gura 
principală a peşterii, străjuită de statuia dragonului, iar cel 
de-al doilea la intrarea în galeria ce ducea către o sală 
uriaşă unde încăpeau toţi cei o sută de fugari. 

Afară, o nouă noapte se lăsase peste pădure. 

Torţele din sala mare a peşterii ardeau fără întrerupere, 
reflectându-şi lumina tremurată pe bolta împodobită cu 
desene preistorice. 

Scrâşnitul lamelor de oţel ale săbiilor se auzi ca un 
strigăt de alarmă. Bărbaţii săriră în picioare şi alergară de- 
a lungul galeriei spre ieşire. 

În clipa aceea, Aymon înţelese că bătălia era definitiv 
pierdută: vrăjmaşii pătrunseseră deja în număr mare în 
prima sală a peşterii. Erau mulţi şi bine înarmaţi, faţă de 
cei câţiva fugari de la Montsegur care li se puteau opune 
doar cu arme improvizate. 

Singura cale de salvare era să se refugieze cu toţii în 
caverna cu desene rupestre şi să-i aştepte pe atacatori la 
ieşirea din galeria de acces, prin care aceştia erau nevoiţi 
să pătrundă unul câte unul. Le porunci oamenilor săi să se 
retragă. 


Din când în când, Aymon trimitea câte o iscoadă ca să 
observe mişcările din galerie, însă în mod inexplicabil, 
duşmanii nu se hotărâseră să atace. 

În cele din urmă luă o decizie: în ziua următoare avea să 
pătrundă în templul antic şi să ia arma secretă. 

Peste noapte, nimeni nu reuşi să doarmă. Iar copiii, ca şi 
cum ar fi intuit situaţia disperată în care se aflau cu toţii, 
plânseră fără încetare. Aymon estimă că afară se făcuse 
ziuă când se hotărî să facă el însuşi o ultimă incursiune de- 
a lungul galeriei ce ducea spre ieşire. 

Ajuns la capătul tunelului, înţelese planul francezilor. Şi 
mai înţelese că arma lui secretă, cu o putere distructivă 
nemaiîntâlnită s-ar fi dovedit total inutilă: în numai câteva 
ore, vrăjmaşii înălţaseră în faţa intrării în galerie un zid 
solid care le tăia catarilor orice cale de scăpare. Erau zidiţi 
de vii. 


52 


Toulouse, anii '40 


La începutul anului 1943, Carla Jeogeres Núñez îţi găsi o 
slujbă nouă: rolul de profesoară de limba spaniolă avea să-i 
ofere o acoperire perfectă. 

Fostul agent secret francez avea suficientă experienţă ca 
să ştie să evite capcanele temutelor servicii de spionaj ale 
naziştilor. Delaţiunile erau la ordinea zilei, victime 
căzându-le zi de zi zeci de patrioţi francezi. Se vedea 
nevoită să recunoască faptul că SS-ul şi Gestapoul 
dovedeau o mare abilitate în a fructifica în interes propriu 
orice zvon, orice şoaptă rostită pe la colţuri, orice 
mărturisire tainică, orice antipatie sau duşmănie veche 
dintre oameni, reuşind astfel să domine prin teroare şi 
intimidare populaţiile din teritoriile ocupate. 

Adeseori îşi amintea de tragica dispariţie a editorului 
Sarraut, şeful ei direct în cadrul Sûreté. Din fericire, cu 
puţin timp înainte de a fi arestat de Gestapo, Sarraut 
reuşise să distrugă lista cu agenţii serviciului secret 
francez. În caz contrar, probabil că ar fi căzut şi ea în 
mâinile naziştilor, iar acum nu ar mai fi făcut parte din 
rândurile Rezistenței. 

Chiar la Sarraut se gândea în clipa în care doi bărbaţi 
purtând impermeabile şi pălării închise la culoare se 
postară în faţa ei. Pentru o clipă îşi spuse că tocmai îi 
întâlnise pe îngerii Răului. 

— Carla Jeogeres Núñez? o întrebă unul din ei cu un 
accentuat accent german. 


— Eu sunt... răspunse ea cu hotărâre în glas. N-ar fi vrut 
pentru nimic în lume să lase să-i transpară din voce spaima 
care o cuprinsese subit. 

— Gestapo. Veniţi cu noi, doamnă. Trebuie să ne 
răspundeţi la câteva întrebări. 

Spunând acestea, germanul care părea să fie mai mare 
în grad o prinse de braţ, strângând-o cu putere. 

Nici unul dintre trecătorii care observaseră scena 
desfăşurată în plină stradă nu s-ar fi aşteptat la o 
asemenea reacţie din partea femeii mignone şi aparent 
fragile. Carla se întoarse brusc, răsucindu-i braţul 
agentului german, apoi îl izbi violent cu cotul în plină 
figură pe cel de-al doilea. Se grăbi să scoată din poşetă 
micul pistol Walter de 6,35 mm pe care îl purta 
întotdeauna la ea. Nu apucă însă să-şi ducă gestul la bun 
sfârşit: primul agent scoase de sub impermeabil un baston 
de cauciuc şi o lovi cu putere în ceafă. 

Carla Jeogeres Núñez se prăbuşi fără cunoştinţă pe 
caldarâm. 


Wewelsburg, anii '40 


În fiecare dimineaţă, Abelard Bock parcurgea pe jos 
drumul dintre lagărul de muncă şi sinistrul castel 
Wewelsburg. Şi nici nu s-ar fi putut altfel: în calitatea sa de 
şef de echipă trebuia să mărşăluiască pe lângă plutonul de 
deţinuţi. În spatele lor, patru militari din SS Totenkopf cu 
armele aţintite spre ei descurajau orice tentativă de 
evadare a prizonierilor. Însă chiar şi fără prezenţa lor, fuga 
ar fi fost imposibilă, din moment ce se aflau în inima 
Westfaliei, îmbrăcaţi în uniforme vărgate de deţinuţi. 

Comunistul Abelard Bock purta cu mândrie triunghiul 
roşu cusut deasupra numărului matricol, în partea stângă 
a pieptului: era semnul distinctiv pentru deţinuţii politici. 


Ştia că în curând avea să explodeze, aşa cum explodase 
odată mânia proletară în mult-iubita Rusie. Între timp însă, 
continua să muncească pe brânci, dar nu pentru că ar fi 
fost colaboraţionist, ci pur şi simplu din instinct de 
supravieţuire. Singura legătură a prizonierilor cu lumea de 
afară era zgomotul de motor al avioanelor care aterizau şi 
decolau de pe pista aeroportului din Paderborn, aflat în 
apropiere. Cunoştea toate modelele, fără să fie nevoit nici 
măcar să-şi ridice privirile spre cer. Genul acela de 
distracţie îi molipsise pe toţi cei din baracă: de fiecare dată 
când auzeau murmurul motoarelor unui avion care se 
apropia, făceau pariuri, dar Abelard Bock câştiga 
întotdeauna. 

În scurt timp, nici un deţinut nu mai îndrăzni să-l 
înfrunte pe şeful de baracă pasionat de aeronautică. 

Bock lucra în turnul de nord al castelului, cel pe care 
Himmler, în convingerile sale smintite generate de teorii 
ezoterice îndoielnice, îl vedea coincizând cu „centrul 
Pământului“. SS-ul trimisese un ordin sec: echipele de 
muncitori trebuiau să încheie în cel mai scurt timp posibil 
reconstrucţia turnului de nord şi a sălii de cult atât de 
dragi Reichsfuhrerului. 

Sala era circulară. De jur-împrejur fuseseră înălțate 
coloane monumentale albe. Pardoseala era tot albă, din 
marmură, cu excepţia zonei centrale. Aici se afla un 
mozaic cu un diametru de circa patru metri confecţionat 
din plăcuţe de marmură policromă - negre, roşii şi albastre 
- cu incrustaţii dispuse în diverse forme geometrice. Din 
centru porneau douăsprezece raze negre, asemănătoare 
simbolurilor runice de pe brasardele SS. Un alt cerc 
închidea razele în interiorul său, fapt care făcea ca desenul 
să semene cu un soare negru. 

Era Schwarze Sonne, Soarele negru al SS-ului. 


— Cum te cheamă, deţinut? 

Vocea autoritară din spatele său îl făcu să se întoarcă 
brusc spre cel care vorbise. 

— Bock, domnule, răspunse continuând să lustruiască în 
genunchi pardoseala. 

Lovitura de bocanc îl izbi drept în rinichi. De durere, i se 
tăie respiraţia şi se prăvăli pe o parte. N 

— Comunist împuţit! strigă ofiţerul care îl lovise. [ţi 
vorbeşte Reichsfuihrerul în persoană, iar tu nu sari în 
poziţie de drepţi?! Pentru asta, voi... 

— O clipă, domnule căpitan, îl întrerupse Himmler. Am 
avut ocazia să apreciez capacitatea de muncă a acestui 
prizonier. Înainte să-l pedepsiţi, aş vrea să aud ce are de 
spus în apărarea lui. Spune-mi, Bock, cum îţi justifici 
comportamentul? 

— Am primit ordin să termin cât mai repede lucrul la 
acest obiectiv. Şi asta făceam. Dacă m-aş fi ridicat, aş fi 
pierdut timp preţios şi probabil că s-ar fi găsit cineva care 
să mă întrebe de ce m-am oprit din lucru. Şi de data 
aceasta, pe bună dreptate. 

Şi Bock se ridică în picioare. În cameră nu erau decât el, 
Reichsfuhrerul şi ofiţerul care-l lovise. 

„lată! îşi spuse. Ocazia e în faţa mea! Dacă tot e să 
explodez, măcar s-o fac cum trebuie: tot ce am de făcute 
să-l înşfac de gât pe fiul acesta de căţea şi să-l împiedic pe 
celălalt să intervină.“ 

Ştia că avea să fie ucis, dar nu i-ar fi părut rău dacă 
înainte să-şi încheie conturile cu viaţa l-ar fi trimis în 
infern pe principele călăilor morţii. 

Preţ de o clipă, Himmler păru să-şi dea seama de aerul 
ostil al muncitorului masiv din faţa sa, cu palme mari şi 
puternice. 

„Acum!“ îşi zise Bock. 


În clipa aceea însă, un amănunt neaşteptat îl făcu să 
încremenească. 

Sub braţ, alături de un plic cu documente, Himmler ţinea 
fotografia lui Otto Raush. 

Comunistul Bock avea o memorie remarcabilă, iar 
despre prizonierul acela cu care fusese coleg de baracă la 
Dachau îşi amintea totul, până în cele mai mici amănunte. 
După ce pusese la cale o evadare care reuşise în mod 
inexplicabil, îl bănuise pe Raush că ar fi fost spion nazist. 
Cu atât mai mult cu cât după reuşita evadării nimeni din 
baracă nu fusese pedepsit în vreun fel. Raush îl luase cu el 
şi pe un anume Filcher, un excelent inginer de hidraulică 
şi un socialist de nădejde. Iar acum, fotografia lui Otto 
Raush era în mâinile lui Himmler. 

Alţi doi militari SS îşi făcură apariţia în sală. Bock 
înţelese că pierduse o ocazie unică, dar obținuse în schimb 
confirmarea vechilor sale suspiciuni. 

— Aduceţi prizoniera aici... şi aduceţi şi un „căluţ“, li se 
adresă Himmler nou-veniţilor, în timp ce o sclipire 
diabolică îi lumină ochii. Apoi se întoarse spre deţinut: Iar 
tu, Bock, ce mai cauţi aici? Hai, mişcă, găseşte-ţi de lucru 
în altă parte! 


Carla Jeogeres Núñez fusese adusă la Wewelsburg cu o 
noapte în urmă, la bordul unui automobil închis la culoare, 
escortată de doi agenţi ai Gestapoului. 

Locul avea o tristă faimă, însă văzându-l i se păru mult 
mai sinistru decât îşi imaginase. Era conştientă de faptul 
că aceea fusese ultima călătorie din viaţa sa. 

Celulele pentru prizonieri rămăseseră neschimbate de pe 
vremea în care, în Evul Mediu, seniorii castelului îşi 
închideau acolo adversarii. 

Lui Himmler îi plăcea să repete că deţinuţii aduşi la 
castel făceau parte din „elita“ prizonierilor. 


Când pătrunse în uriaşa sală circulară a Soarelui negru, 
Carla simţi pentru prima dată în viaţă că-i vine să leşine. 
Himmler stătea în picioare, chiar în faţa ei. La câţiva paşi 
în spatele lui se afla un alt ofiţer SS. In centrul sălii, pe un 
mozaic circular multicolor, se găsea un obiect care semăna 
cu un instrument de schelărie. 


Bock cunoştea turnul până în cele mai mici unghere: ar fi 
putut spune fără să greşească prea mult că îl construise cu 
mâna lui, cărămidă cu cărămidă, an după an. 

li spuse supraveghetorului că trebuia să fixeze câteva 
grinzi la etaj şi fu lăsat să treacă: la castel, şefii de echipă 
se bucurau de o oarecare libertate. 

La etaj, sala de deasupra celei în care se găsea Himmler 
era încă în lucru. Cu toate acestea, se putea intui deja 
viitoarea structură, asemănătoare unui templu circular; 
zidurile groase erau întrerupte din loc în loc de câte o 
fereastră cu două canaturi, care lăsa să pătrundă o lumină 
piezişă, lipsită de culoare. Bock se îndreptă spre şemineul 
uriaş din spatele sălii. Se strecură în căminul de evacuare 
a fumului, de-a lungul căruia cobora o scară formată din 
bare de fier curbate şi încastrate în zid. Când ajunse din 
nou la primul nivel al turnului, îi fu suficient să mişte uşiţa 
de metal care închidea şemineul pentru a avea o imagine 
completă a scenei din sala Soarelui negru. 

Femeia fusese legată de „căluţ“. Era un instrument de 
tortură foarte simplu, asemănător unei banale tăblii de 
lemn, dotat însă cu un sistem pentru prinderea de 
pardoseală a picioarelor victimei. Prizonierul era legat de 
tăblie, în aşa fel încât trunchiul să facă un unghi de 
nouăzeci de grade cu picioarele. Apoi, torţionarul ridica 
treptat tăblia, în vreme ce picioarele rămâneau ancorate 
de pardoseală. Durerea era atroce şi de cele mai multe ori 


ligamentele sau capetele femurului cedau din cauza 
tracţiunii. 

— Repet întrebarea, doamnă Núñez. L-aţi cunoscut pe 
bărbatul acesta? întrebă Himmler pe un ton lugubru. 

— V-am mai spus că nu, domnule. Şi nu înţeleg ce caut 
aici. Nu sunt decât o simplă profesoară de spa... 

Celălalt ofiţer o lovi peste gură, cu o mişcare de jos în 
sus. 

— "Ţine-ţi gura, târâtură! strigă el. Ştim foarte bine cine 
eşti. O să-ţi spun pentru ultima oară ce vrem de la tine, 
după care vom trece la metode mai dure. Englezii ţi-au dat 
numele de cod Eiffel, iar tu ai fost ultima persoană care l-a 
văzut în viaţă pe Obersturmfiuhrerul SS Otto Rahn. Foarte 
curând vei plăti pentru crima ta. Acum însă trebuie să ne 
spui care au fost ultimele sale cuvinte. 

Carla se rugă în gând să dea dovadă de curaj în faţa 
chinurilor torturii şi a morţii. 

— Dacă ştiţi deja totul, de ce mai aveţi nevoie de mine? 
întrebă ea sfidător. 

Ofiţerul nu-i răspunse. Sub privirea atentă şi mulţumită a 
lui Himmler, luă un cleşte şi îl apropie de mâinile Carlei 
legate strâns în dreptul încheieturilor. Îi apucă unghia 
arătătorului şi i-o extrase cu o încetineală sadică. 

Femeia ar fi vrut să urle de durere, dar se abţinu şi 
scoase doar un geamăt surd, în vreme ce ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Ia te uită cât de rezervată eşti! exclamă batjocoritor 
ofiţerul SS. Dar ar fi trebuit să mă aştept la una ca asta de 
la agentul Eiffel. Să încercăm acum şi cu restul unghiilor, 
poate voi avea parte de mai multă mulţumire. 

Bock văzuse destul şi îşi zise că nu avea rost să mai 
rămână acolo, riscând să fie descoperit sau să le 
stârnească suspiciuni gardienilor. Se rugă în gând ca 


femeia să rămână în viaţă până la noapte: apoi avea s-o 
ducă de acolo. Cu orice preţ. 


Berlin, anii '40 


În ultimii ani, cercetările Germaniei naziste în domeniul 
energiei atomice avuseseră un singur nume: Werner 
Heisenberg. Începând din 1939, fizicianul german îşi 
intensificase studiile şi experimentele referitoare la 
fisiunea nucleară, al cărei descoperitor era chimistul Otto 
Hahn. 

Heisenberg făcuse paşi uriaşi în proiectarea aşa-numitei 
Wunderwaffe, arma totală, însă în cele din urmă avea să se 
împiedice într-o banală eroare de calcul privitoare la masa 
critică a izotopului de uraniu necesar pentru declanşarea 
unei reacţii de fisiune. 

Omul de ştiinţă german ajunsese la concluzia că pentru 
obţinerea masei critice era necesară o sferă de uraniu cu 
un diametru de cincizeci şi patru de centimetri. Or, unei 
asemenea dimensiuni îi corespundea o cantitate de 
treisprezece tone de material reactiv! O cantitate uriaşă, 
pe care nici chiar Germania nazistă nu ar fi fost capabilă s- 
o procure. Acesta era, de altfel, motivul pentru care 
proiectul armei totale fusese trecut în plan secund. Dar 
Hitler nu dăduse niciodată uitării visul pe care arheologul 
Otto Rahn fusese aproape să-l transforme în realitate: 
cantitatea imensă de material radioactiv ascunsă încă din 
negura vremurilor în regiunea Languedoc. 

— Trebuie să rezolvăm misterul, acum mai mult ca 
niciodată, spuse Fuhrerul cu un aer grav. Americanii 
lucrează de zor la proiectul „Manhattan“. Iar informatorii 
noştri cred că s-a ajuns într-un stadiu destul de avansat. 

— Pe lângă asta, mein Führer, interveni Bormann, care 
nutrise de la bun început suspiciuni legate de cercetările 


lui Heisenberg şi ale echipei sale, se pare că cercetătorii 
americanii au redimensionat în mod semnificativ cantitatea 
de material radioactiv necesară pentru construirea unei 
bombe. Spre deosebire de afirmaţiile oamenilor noştri de 
ştiinţă... 

— Este un motiv în plus ca să fim noi primii care 
construim Wunderwaffe. Oricare ar fi costurile. Între timp 
însă nu vom abandona proiectele referitoare la arme mai 
noi şi mai moderne, cum sunt rachetele cu rază lungă de 
acţiune sau avioanele cu reacţie. Vom învinge, camarazi! 
Nimeni nu poate opri propăşirea Reichului. Vom învinge, 
iar războiul va fi total. 

Sub impresia acestor cuvinte, Goebbels, ministrul 
Propagandei, rosti pe 18 februarie 1943 un discurs- 
avertisment la adresa inamicilor Germaniei şi a lumii 
întregi. Din momentul acela, Reichul le declara Aliaților 
„război total“. 


Wewelsburg, anii '40 


Toate degetele îi erau acoperite cu un strat negru şi gros 
de sânge închegat. O dureau, la fel cum o durea fiecare 
centimetru din trupul supus torturii de crudul ofiţer SS. În 
cele din urmă, Carla cedase şi dezvăluise unele amănunte 
referitoare la interogatoriul ei asupra lui Otto Rahn. Erau 
însă doar informaţii fără relevanţă, pe care se părea că le 
cunoşteau şi naziştii. 

O trimiseseră din nou în temniţă, iar unul dintre gardieni 
îi spusese râzând cu un cinism barbar că se putea 
considera norocoasă, din moment ce intrase în celulă pe 
propriile picioare. 

Carla se simţea golită de energie şi era conştientă că 
avea o singură posibilitate de a pune capăt supliciului: să 
le spună călăilor tot ce reuşise să smulgă de la Otto Rahn. 


Dar nu avea să le dea niciodată naziştilor o asemenea 
satisfacţie. 

Cu mişcări lente, dar sigure, îşi sfâşie puţinele haine de 
pe ea, confecţionă un laţ pe care îl legă la înălţime de una 
dintre gratii. Işi trecu laţul peste cap, fixându-şi-l la gât şi 
se rugă să nu sufere. 


Bock parcursese în minte traseul de câteva zeci de ori. 
Acum însă nu mai era vorba de ficţiune: odată ce tăiase 
gardul de sârmă ghimpată şi evadase din lagăr, urma să 
dea cu adevărat piept cu realitatea. 

Himmler ceruse construirea unui complicat labirint pe 
sub colina pe care se înălța castelul Wewelsburg. 
Labirintul era format din nenumărate coridoare şi pasaje 
secrete, dar Bock participase la realizarea întregului 
proiect astfel încât îl cunoştea ca pe propriile buzunare. 

Trase adânc în piept aerul răcoros al nopţii, apoi se 
avântă pe galeriile care aveau să-l ducă la celule temniţei. 
De acolo, nu avea altceva de făcut decât să improvizeze. 

Cele două santinele nu scoteau nici un sunet: probabil că 
oboseala şi somnul îi învinseră pe gardieni. Wewelsburg 
era considerat un loc imposibil de cucerit şi din care nu se 
putea evada, motiv pentru care gardienii considerau că 
prezenţa lor acolo era inutilă. 

Abelard Bock îi izbi de la spate pe cei doi militari 
asemenea unui tren în plină viteză. Năuciţi, aceştia se 
prăbuşiră la podea gemând de durere şi spaimă. 

Se aruncă asupra bărbatului mai masiv, îi cuprinse gâtul 
cu braţele şi i-l frânse cu o mişcare scurtă. Apoi se 
îndreptă spre celălalt gardian, mai pirpiriu, care încerca 
să-şi scoată pistolul din toc. Însă Abelard se dovedi mai 
rapid: îşi descărcă toată furia acumulată în anii de detenţie 
într-o singură lovitură de pumn. lIzbite cu o forţă 


incredibilă, oasele nasului se făcură fărâme, pătrunzând în 
zona frontală a creierului. Santinela muri pe loc. 

Gâfâind din cauza efortului, Bock desprinse legătura de 
chei de la centura unuia dintre ei, apoi intră în celula pe 
care o căuta. 


Vacarmul de pe culoar nu putea însemna decât un singur 
lucru: veniseră s-o ia din nou la interogatoriu. Carla îşi 
dădea însă bine seama că rezistenţa ei la durere se 
epuizase. 

Trebuia să se grăbească: pentru că nu trebuiau s-o 
găsească în viaţă. 

— Opriţi-vă! 

Două mâini puternice o prinseră de şolduri chiar în clipa 
în care se pregătea să-şi dea drumul în gol. Se trezi 
strânsă în braţele musculoase ale unui bărbat. In 
semiobscuritatea celulei îşi dădu cu greu seama că omul 
purta uniformă vărgată de prizonier. 

— Opriţi-vă! repetă el într-o franceză aproximativă. Sunt 
aici ca să vă ajut. 

— Mulţumesc, mulţumesc... mulţumesc, răspunse Carla 
în germană. 

Nu avea nici cea mai mică idee despre cine putea fi 
salvatorul ei, dar gândul că nu era singură îi insuflă curaj 
şi o speranţă nouă. 

La lumina torţelor de pe coridor îi putu vedea faţa: avea 
nasul turtit, ca al unui boxer profesionist, chipul rotund şi 
pomeţi înalţi. Umerii, foarte laţi şi uşor arcuiţi, dădeau 
senzaţia că susțineau capul fără ajutorul gâtului. Şi totuşi, 
în ciuda aspectului, necunoscutul avea gesturi timide şi 
amabile. 

— Oh, Doamne, în ce hal v-au adus blestemaţii! Dar totul 
o să fie în regulă, domnişoară, o să vedeţi. Dacă vom reuşi 
să scăpăm de aici, în câteva săptămâni o să vă întremaţi. 


Numele meu e Abelard Bock. Am evadat din lagărul de 
muncă din apropiere cu intenţia de a vă salva. Am asistat 
pe ascuns la o parte a interogatoriului pe care vi l-au luat. 

— Eu mă numesc Carla Jeogeres Núñez. Nici nu ştiu cum 
să vă mulţumesc, domnule Bock. 

— Îmi veţi mulţumi când vom fi în siguranţă. Acum însă, 
ajutaţi-mă să duc cadavrele gardienilor în celulă. Le vom 
lua uniformele, spuse bărbatul arătând spre leşurile celor 
două santinele. 


Berlin, anii '40 


De câteva luni, eşafodajul aparent indestructibil al 
Marelui Reich începuse să dea semne de slăbiciune. În 
rândul capilor regimului nazist se instalase o stare de 
confuzie şi teamă pe care nimeni nu ar fi putut-o anticipa 
cu puţin timp în urmă. Sentimentul acela de incertitudine 
se dovedi a fi una dintre cauzele ferocităţii cu care naziştii 
îi tratau pe adevărații, dar şi pe potenţialii inamici. Dincolo 
de persecuții însă, germanii realizau faptul că, pentru a 
câştiga un război ce devenea din ce în ce mai istovitor, era 
necesară dezvoltarea armamentului şi, mai presus de 
orice, exploatarea puterii nelimitate a energiei nucleare. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta, Herr Göring? întrebă 
Fuhrerul spumegând de furie. Cum e posibil să avem parte 
de aliaţi atât de puţin demni de încredere? Chiar credeţi 
că, în cazul debarcării Aliaților, italienii ne-ar trăda? Şi de 
ce nu au continuat tratativele separate cu forţele aliate? 

— Nu s-a dorit asta, mein Fuhrer. lar negocierile cu 
englezii, pe de altă parte, au încetat după moartea ducelui 
de Kent. 


— Şi ruşii? Ce-mi puteţi spune despre ruşi? La începutul 
anului păreau în pragul capitulării şi gata de negocieri. Ce 
s-a ales de proiectul acela? 

— Lucrăm încă la el, însă permanentele răsturnări de 
situaţie pe frontul de la Harkov produc schimbări de 
scenarii şi de perspective din oră în oră. 

— lar cu rebelii silenţioşi, Herr Bormann, ce se 
întâmplă? 

— Dacă vă referiţi la membrii mişcării Trandafirul Alb, 
mein Fuhrer, vă asigur că în următoarele ore vor fi cu toţii 
încarceraţi. Deşi sunt convins că majoritatea sunt studenţi 
care nu prezintă nici un pericol, pledez pentru o pedeapsă 
exemplară în cazul lor. 

În cele şase luni de activitate, grupul clandestin de 
rezistenţă  nonviolentă Trandafirul Alb  distribuise 
manifeste în care denunța crimele naziştilor şi politica lor 
dementă de război. 

— Vă împărtăşesc opinia: prindeţi-i şi ghilotinaţi-i pe toţi. 
Va fi un exemplu pentru oricine va îndrăzni să le calce pe 
urme. Acum însă, revenind la problema aliaţilor noştri pe 
care nu putem conta, cred că nu ne rămâne decât o 
singură soluţie. Americani sau nu, cheia de boltă în acest 
război va fi construirea armei totale. Trebuie să ne 
concentrăm toate eforturile în acest sens şi cu cât vor fi 
mai puţini cei care cunosc planul, cu atât va fi mai bine. 
Apropo, ce-mi puteţi spune despre secretul acela pe care 
Otto Rahn fusese pe punctul de a-l descoperi? 

— Am informaţii că exact în aceste clipe, la Wewelsburg, 
Reichsfuhrerul Himmler procedează la interogarea 
agentului Eiffel. 


Westfalia, anii '40 


Carla şi Bock îşi scoaseră pantalonii şi merseră cale de 
peste un kilometru prin albia râului Alme, cu apa trecându- 
le de genunchi. 

— În scurt timp, zise Bock, vor descoperi evadarea şi vor 
pune câinii pe urmele noastre: dacă mergem prin apă, ne 
vor pierde urma. E cel mai sigur sistem: animalele 
naziştilor sunt la fel de viclene şi feroce ca şi stăpânii lor 
blestemaţi. 

Într-un târziu, ieşiră din apă şi îmbrăcară din nou 
uniformele de gardieni SS, când, deodată, liniştea nopţii fu 
spartă de urletul sirenelor din lagăr. 

— Deocamdată mă caută pe mine, spuse fostul şef de 
baracă. Nu cred că au descoperit şi lipsa dumitale, Carla. 
Trebuie să ne grăbim şi să ajungem la aerodrom înainte ca 
SS-iştii să blocheze toate drumurile. In clipa în care vor 
pătrunde în celulă şi vor găsi cadavrele gardienilor, 
travestirea noastră va deveni total inutilă. Sper ca în 
momentul acela noi doi să fi împlinit deja planul pe care îl 
am în minte. 


În postul de gardă al aeroportului se afla o santinelă care 
probabil că blestemase de nenumărate ori sirenele din 
lagăr, care îl trezeau din somn. În ultima vreme devenise o 
obişnuinţă ca, periodic, câte un prizonier să rămână agăţat 
în gardul de sârmă ghimpată asemenea unui peşte în 
năvod. 

Din întuneric se materializă brusc silueta unui subofițer 
SS. La câţiva paşi în spatele său, santinela zări un alt 
militar. 

— Ceva de semnalat, soldat? îl chestionă subofiţerul cu 
voce autoritară. 

— Nu, nimic, domnule sergent. Vă rog însă să nu treceţi 
de limita aceea, altminteri voi fi nevoit să vă fac raport, 


răspunse santinela. Apoi fu rândul lui să întrebe: Ce s-a 
întâmplat în lagăr? 

— Vechea poveste: o tentativă de evadare terminată 
prost. Toți o apă şi-un pământ, deţinuţii ăştia. 

— Rămâneţi acolo, domnule sergent. Se aude telefonul 
sunând din  gheretă.  Răspund, apoi revin la 
dumneavoastră. 

Din poziţia în care se afla, Bock vedea chipul tânărului 
soldat, luminat de becul de control, reuşind să şi audă, în 
parte, ce vorbea. 

— Soldat Gotern, plutonul de gardă al aeroportului. 
Ordonaţi! 

În aceeaşi clipă, zări, fără să-i vină a crede, ţeava 
pistolului de serviciu al subofiţerului SS ţintindu-i fruntea 
de la numai câţiva centimetri distanţă. 

Bock îi făcu semn să continue convorbirea telefonică. 

— Voi fi numai ochi şi urechi, domnule. Un bărbat şi o 
femeie, aţi spus? Probabil că sunt îmbrăcaţi în uniforme 
de-ale noastre? Dacă îmi vor apărea în cătarea armei, nu-i 
voi lăsa să scape, domnule colonel. Heil Hitler! 

Soldatul Gotern îşi jucase rolul mai bine decât îndrăznise 
Bock să spere. 

— ...Şi cu asta mi-am semnat condamnarea la moarte, 
murmură tânărul, punând receptorul în furcă. 

— Nu încă, îi şopti Bock. 

Apoi îl izbi cu patul armei în ceafă. 

Se întoarse spre Carla, care îl privea întrebător. 

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse. Încerc să-i salvez viaţa. Doar 
dacă va putea demonstra că a fost atacat prin surprindere 
şi imobilizat se va putea justifica pentru că nu ne-a predat. 
Altminteri, camarazii lui l-ar condamna la spânzurătoare. 

Îl legară pe Gotern de scaun, cu o scândură legată strâns 
în dreptul umerilor, care îi ţinea spatele drept. Deşi fără 


cunoştinţă, părea că stătea aşezat, plin de vigilenţă. Apoi, 
cei doi fugari se îndreptară spre pistă. 

Carla îl observă cu mai multă atenţie: pe măsură ce se 
apropiau de avion, chipul lui Bock căpăta o expresie din ce 
în ce mai fermă şi plină de siguranţă, de parcă nu ar fi 
realizat în ce situaţie periculoasă se aflau. 

Heinkel-ul He.70G folosit de Himmler pentru diversele 
sale deplasări în interes de serviciu era garat în apropierea 
unei magazii, lângă un avion de recunoaştere. Avea o 
lungime de doisprezece metri şi o deschidere a aripilor de 
cincisprezece. În afara pilotului, avionul mai dispunea de 
patru locuri pentru pasageri, plasate într-un habitaclu 
situat mai jos decât cabina de pilotaj. Cu excepţia benzii 
roşii cu svastică de pe timona verticală a cozii, avionul lui 
Himmler nu avea alte semne speciale de recunoaştere. Pe 
carlinga argintie fuseseră pictate mai multe raze răsfrânte, 
circumscrise de un cerc alb. Din 1933, anul în care intrase 
în serviciu, avionul He.70 G colecţionase o salbă de 
recorduri de viteză. 

Puternicul motor BMW de şase sute treizeci de cai- 
putere propulsa maşinăria cu peste trei sute de kilometri 
pe oră, rezervoarele sale mari asigurându-i o autonomie de 
aproape o mie de kilometri. 

Pradă euforiei, Bock îi descria de câteva minute 
însoţitoarei sale meritele deosebite ale avionului, când 
femeia îl întrerupse cu un gest nervos. 

— Aţi fost cu adevărat exhaustiv, Herr Bock, observă ea. 
Cred însă că acum trebuie să vedem cum ne descotorosim 
de tot Statul Major al SS-ului aflat pe urmele noastre, în 
loc să ne pierdem vremea cu  disertaţii despre 
caracteristicile acestui excepţional mijloc de transport. 

— Întotdeauna sunteţi atât de sarcastică, domnişoară 
Núñez? Sau faceţi asta doar pentru mine? Să ştiţi însă că 
vă înşelaţi: nu făceam altceva decât... să recapitulez. 


Singura noastră şansă de a scăpa de aici este să fac 
avionul să pornească. 

— Desigur, domnule Bock. Dar cum vă închipuiţi că veţi 
putea face una ca asta? Il veţi obliga să-l piloteze pe 
tânărul aviator de uscat pe care l-aţi trimis în lumea 
viselor, legându-l ca pe un sac de cartofi? 

— Nu, domnişoară. Îl voi pilota eu. 

— Dumneata? 

Carla rămase fără cuvinte. Bărbatul acela necioplit, cu 
trăsături grosolane, o surprindea din nou. 

— Ai mai...? întrebă Carla, în vreme ce Bock o ajuta să 
urce în avion. 

— Ca să fiu sincer, nu am mai pilotat până acum un 
asemenea aparat, domnişoară, dar va trebui s-o fac cu 
orice preţ... Ia uitaţi-vă acolo... 

Carla privi în direcţia indicată de Bock: farurile unui 
convoi de maşini măturau turnantele şoselei care cobora 
de la castelul Wewelsburg. 

— Fără îndoială că vin la aeroport ca să afle de ce 
soldatul Gotern nu a mai dat nici un semn de viaţă. 

Şuieratul a două gloanţe care trecură la mică distanţă de 
ea o convinse pe Carla că nu aveau altă cale de scăpare. Îşi 
scoase din toc pistolul Luger şi se ghemui după uşa 
culisantă a avionului, în timp ce Bock încerca să pornească 
motoarele. 

Cea de-a doua santinelă a aeroportului îşi făcu apariţia 
pe neaşteptate, ţâşnind din întuneric. Ţinea puşca în mâini 
ca pe o mătură. Pe aeroporturile mici, fără importanţă 
strategică, nu era necesară prezenţa militarilor: doi-trei 
mecanici bine instruiți erau suficienţi pentru controlarea 
traficului aerian. 

În ciuda întunericului, Carla reuşi să identifice locul de 
unde trăgea soldatul german. Ținti, apoi trase două focuri. 
Santinela păru să se împiedice, făcu doi paşi împleticiţi în 


direcţia avionului ale cărui motoare porniseră, apoi se 
prăbuşi pe pistă, fără viaţă. Bock ducea acum avionul în 
capătul pistei de decolare. 

Două camioane pline de soldaţi intrară pe pistă 
spulberând bariera care oprea accesul mijloacelor de 
transport neautorizate. 

— Repede! Carla, trebuie să închizi trapa! strigă Bock. 

Dacă maşinile germanilor reuşeau să taie calea 
avionului, pentru ei totul s-ar fi terminat. 

Carla trăgea cu putere de mânerele trapei când, brusc, o 
scuturătură bruscă o dezechilibră: Bock accelerase la 
maximum. 

Flancând avionul, cele două camioane accelerară la 
rândul lor, însoţindu-i îndeaproape circa o sută de metri. 
Unii dintre soldaţi traseră câteva focuri de armă, dar 
gloanţele nu-şi nimeriră ţinta. 

— Acum! strigă Bock, trăgând manşa spre el. 

Botul Heinkel-ului He.70 se ridică, răspunzând docil 
comenzilor. 

Camioanele frânară, aşezându-se transversal pe pistă, 
iar soldaţii săriră pe pistă şi începură să tragă cu 
înverşunare. În câteva secunde însă, avionul ieşi din raza 
de acţiune a proiectilelor, dispărând la orizont. 

Bock şi Carla Jeogeres Núñez erau liberi. 


53 


Denver, 2007 


Phil Damiano se dezlănţuise într-una dintre faimoasele 
sale crize de furie, făcându-i pe toţi funcţionarii aparatului 
de conducere al CIA cu ou şi cu oţet. 

— Chiar dacă rețeaua noastră din Iran a fost 
compromisă, le strigase el, avem o mulţime de alte 
mijloace prin care putem supraveghea mişcările acelui fiu 
de căţea care este Pashelvi: sateliți, interceptări telefonice, 
informări de la aliaţii noştri din zonă. Şi încă ceva: orice 
mişcări suspecte de pe teritoriul iranian trebuie - repet, 
trebuie - să-mi fie aduse personal la cunoştinţă. 

Acestea fuseseră ordinele trasate de şeful CIA, iar 
subalternii lui Damiano acţionaseră în consecinţă. Acum, 
Damiano şi Edward Corrige vizionau detaliile mărite ale 
fotografiilor din satelit. Instantaneele surprinseseră portul 
petrolier din insula Kharg, în golful Persic, unde câteva 
vase uriaşe efectuau manevrele premergătoare 
operaţiunilor de încărcare. 

— Aşadar, domnule general, să o luăm în ordine. Cele 
patru nave care staţionează de câteva zile bune în faţa 
terminalului din insula Kharg sunt VLCC-uri - Very Large 
Crude Carrier -, cele mai mari petroliere care acţionează 
în zona Golfului. Fiecare dintre ele poate încărca în jur de 
trei sute de mii de tone de ţiţei. Navele, construite în 
China, aparţin NITC (National Iranian Tankers Company), 
o societate de stat considerată sora mai mică a National 
Iranian Oil Company, adevărata putere economică a ţării. 
Şi pe bună dreptate, aş spune eu, de vreme ce veniturile 


Iranului provin aproape în exclusivitate din exporturile de 
petrol. Dintr-odată, după câteva săptămâni petrecute într-o 
stare neobişnuită de aşteptare, navele au tras în port şi au 
început operaţiunile de încărcare. Oamenii noştri au intrat 
în alertă şi s-au grăbit să verifice cine este destinatarul 
unei cantităţi atât de mari de ţiţei. Ei, bine, s-a descoperit 
că semnatarul acestui contract în valoare de câteva zeci de 
milioane nu este un operator tradiţional de pe piaţa 
petrolului, ci o societate anonimă recent constituită, cu 
sediul în insulele Cayman: una dintre nenumăratele cutii 
poştale fără proprietar prin intermediul cărora sunt 
deturnaţi bani proveniţi din tot felul de operaţiuni... să le 
spunem nu tocmai legale. 

— Cât ar putea valora ţiţeiul încărcat de cele patru 
VLCC-uri? 

— "Ţinând cont că pe fiecare navă vor fi încărcate circa 
trei sute de mii de tone de ţiţei şi făcând transformarea în 
barili, rezultă că fiecare petrolier ar trebui să aibă la bord 
marfă de peste o sută douăzeci de milioane de dolari. 
Aşadar, iranienii au încheiat cu nou-născuta Magic Stone 
Oil din insulele Cayman o afacere de aproape o jumătate 
de miliard de dolari americani. Totul, subliniez, fără ca 
anonimei societăţi să-i fie cerută vreo garanţie bancară. 


Languedoc, 2007 


Sara acceptase să-şi petreacă perioada de convalescenţă 
la casa familiei Habar din Denver cu o singură condiţie: 
înainte de plecare, Oswald trebuia s-o ducă să inspecteze 
descoperirile făcute la Grotte des Chevaliers. 

După ce poliţia efectuase investigaţiile referitoare la 
triplul asasinat şi părăsise zona, intraseră în scenă 
arheologii, care încercau să dezlege un mister vechi de 


aproape opt sute de ani şi o taină care, cu siguranţă, îşi 
avea rădăcinile în epocile preistorice. 

Lacul subteran şi galeria inundată fuseseră secate astfel 
încât Sara avea nevoie doar de o pereche de cizme de 
cauciuc pentru a pătrunde în caverna descoperită de 
Oswald. 

— Carla Jeogeres Núñez, bătrâna care m-a abordat pe 
culoarul spitalului, a fost pe vremuri agent al serviciilor 
secrete franceze şi a avut misiunea de a-l interoga pe Otto 
Rahn, îi spuse Oswald. Mi-a jurat că nu a destăinuit 
nimănui înaintea mea semnificaţia picturilor rupestre şi 
misterul pasajelor subterane care duc la templul secret, 
informaţii pe care i le-a furnizat Rahn cu puţin înainte de 
a-şi da ultima suflare. Sub efectul narcoticelor, el i-a 
mărturisit că, pentru a-şi verifica supoziţiile referitoare la 
cursurile subterane de apă, pusese la cale evadarea din 
lagărul de la Dachau a unui inginer expert în hidraulică. 
Lacul nu datează dintr-o epocă preistorică şi cu certitudine 
nu e natural. În consecinţă, inundarea galeriei care 
conducea la caverna cu desene rupestre a fost rodul unei 
minţi diabolice. Cei ce au ridicat bariera de blocuri de 
stâncă, zidindu-i de vii pe bieţii oameni refugiaţi în 
cavernă, au ordonat ca totul să fie acoperit de ape, blocând 
orice posibilitate de fugă şi ştergând orice urmă a 
masacrului. 

Străbătură galeria pe care zidul subacvatic o ţinuse 
ascunsă secole la rând şi ajunseră în sala mare a peşterii. 
Oswald îi arătă Sarei scheletele înşirate pe pardoseala de 
piatră. Femeia se opri gânditoare în faţa unuia dintre ele: 
era cel lângă care Oswald descoperise spada persană. 

Apoi se strecurară prin cel din urmă pasaj subteran şi 
pătrunseră în Templul Secret. 

— Nu cunoaştem cu exactitate, spuse Breil cu un aer 
preocupat, cantitatea de plutoniu ascunsă vreme de câteva 


mii de ani în cilindrul ecranat de plumb. Realitatea 
dureroasă este însă că acel meteorit ucigător se află acum 
în mâinile cuiva capabil să ucidă fără scrupule: să nu uităm 
că a atentat la viaţa ta şi că i-a asasinat pe cei trei poliţişti 
care păzeau intrarea în peşteră. Este dramatic, dar toate 
acestea nu înseamnă nimic în comparaţie cu dezastrul pe 
care l-ar putea provoca acea armă. 

Yves Tamberly îi ajunse din urmă. 

— Am aflat că vă pregătiţi de plecare, domnişoară 
Terracini, spuse el. Voiam să vă spun că tocmai am vorbit 
cu primul-ministru, care m-a rugat să vă dăruiesc asta. 

Spunând acestea, prefectul de Ariège îi întinse un pachet 
învelit într-un ambalaj de protecţie antişoc. Curioasă, Sara 
îl desfăcu imediat cu înfrigurare. La lumina puternică a 
proiectoarelor fotoelectrice, străvechiul disc al marilor 
preoţi ai zeului Hosh emise mii de licăriri aurii. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Terracini. Sunt convins că 
descoperirea dumneavoastră ne va permite să facem 
lumină asupra uneia dintre cele mai întunecate pagini ale 
istoriei noastre. Cât despre tine, Oswald, trebuie să-ţi 
mărturisesc că a fost entuziasmant să lucrez cu tine. Ştiu 
că nu avem timp de pierdut şi că pacea lumii se află acum 
în mâinile tale, dar sunt încredinţat că nici de data asta nu 
ne vei dezamăgi. Îţi mulţumesc, Oswald Breil. 

— Dacă mai continui pe tonul ăsta, o să mă emoţionez, 
Yves. Nu am înţeles bine dacă prin această manifestare 
exagerată de respect intenţionezi să te sustragi de la cele 
ce vor urma sau dacă ai vrut să ne reaminteşti că afacerea 
asta nu s-a terminat. Dar aşa este: nu s-a terminat încă. 

Reflexiile de aur ale discului lui Hosh pe care Sara îl 
ţinea în mâini se oglindiră în ochii negri ai lui Breil. 

— Mă bucur să constat că guvernul american ţi-a pus la 
dispoziţie un avion privat, spuse Sara aşezându-se 
confortabil într-un fotoliu din jetul Executive. 


— Se pare că încă mă bucur de simpatie în sferele 
înalte... M-am gândit că prietena mea convalescentă 
preferă o călătorie confortabilă, îi răspunse Oswald pe un 
ton evaziv. 

În realitate, Phil Damiano era atât de presat de situaţie, 
încât era în stare să accepte orice cerere a micuţului 
detectiv pentru ca acesta să fie cât mai curând la dispoziţia 
sa. 

După ce Sara adormi, Oswald îi privi o vreme trăsăturile 
perfecte. Apoi deschise laptopul, sperând că bunul său 
prieten Bernstein Îi trimisese noutăți în urma 
investigaţiilor sale. 

Pentru prima dată în ultimele luni, Bernstein nu era 
conectat la reţea, însă îi lăsase un mesaj. Citindu-l, Oswald 
rămase împietrit. 


Shalom, domnule maior. Vă ataşez un fişier conţinând câteva date 
interesante despre societatea asupra căreia mi-aţi cerut să efectuez 
investigaţii. Societatea Magic Stone (în paranteză fie spus, proprietarii 
nu par să aibă prea multă imaginaţie) a fost înfiinţată pe 28 mai 2007 
la Grand Cayman, de către cabinetul de avocatură Borador, acolo unde 
Magic Stone îşi are sediul alături de alte circa o mie de societăţi de 
comodat. Pentru înfiinţarea unor companii de acest gen, legislaţia 
insulelor Cayman cere prezenţa unui mandatar - de obicei un avocat - 
şi un capital de pornire derizoriu. O ciudată coincidenţă face ca 
avocatul Borador să fie mandatarul a cel puţin opt societăţi off-shore în 
spatele cărora se află van der Duick. O simplă întâmplare, s-ar putea 
spune. Şi nu neg faptul că eu însumi am crezut asta. Însă cineva - nu 
dau nume - m-a învăţat să nu cred niciodată în coincidenţe, aşa că am 
început să scotocesc online prin conturile curente ale avocatului 
Borador. Aşa am aflat că ordinul de plată pentru înfiinţarea Magic 
Stone a fost emis de o societate de comodat aparţinând lui van der 
Duick. 


— Din ce în ce mai plin de surprize magnatul nostru 
paraguayan, murmură pentru sine Oswald. Cred că e cazul 
să am cât mai curând o întâlnire tête-à-tête cu el. 


Închise computerul, apoi îşi întinse fotoliul, pregătindu- 
se s-o imite pe însoţitoarea sa în zborul spre Denver, care 
dormea adânc. 


Golful Persic, 2007 


VLCC-ul Zohereh, cel mai nou dintre cele patru 
petroliere care constituiau perlele flotei iraniene, avea o 
lungime de trei sute treizeci şi trei de metri şi o lăţime de 
cincizeci şi opt. Uriaşul său propulsor Sulzer de şapte 
cilindri era capabil să dezvolte o putere de douăzeci şi 
şapte de mii de cai-putere la un număr relativ redus de 
rotații pe minut. 

Membrii echipajului fuseseră înlocuiţi cu militari din 
trupele speciale ale preşedintelui Pashelvi: misiunea în 
care era implicat giganticul petrolier era strict secretă, 
fapt certificat de prezenţa la bord a înfricoşătorului Nard 
Sourush, mâna dreaptă a preşedintelui. 

Într-unul din compartimentele de marfă fusese amplasat 
un uriaş container paralelipipedic în care urma să fie 
instalată o echipă de cercetători, experţi în fabricarea 
armelor nucleare. Când nava avea să se întoarcă din voiaj, 
Pashelvi avea să devină stăpânul Orientului Mijlociu. 

Zohereh se desprinse de cheiul de marfă al portului de 
pe insula Kharg. Transporta trei sute de mii de tone de 
titei în beneficiul societăţii Magic Stone din Grand 
Cayman. Trecuseră câteva ore de când petrolierul naviga 
în direcţia strâmtorii Hormuz, când, deodată, comandantul 
puse prora în vânt şi reduse viteza motoarelor. Câteva 
clipe mai târziu, pe punte ateriză un elicopter din care 
coborâră doi bărbaţi însoţiţi de două gărzi înarmate. Unul 
dintre ei era Fadah, traficantul de arme iordanian, 
mediatorul şi garantul tranzacţiei cu ţiţei. Celălalt era dus 
cu forţa de unul din oamenii din escortă. Avea înfăţişarea 


unui funcţionar public sau bancar. Nimeni nu şi-ar fi putut 
închipui că acel personaj anonim era depozitarul unor 
secrete de mare importanţă şi reprezentantul unui stat în 
măsură să rupă echilibrul de forţe dintre lumea islamică şi 
cea occidentală. 


Spre Denver, 2007 


Oswald păstră activă legătura în reţea, aşteptând ca 
Bernstein să intre totuşi în contact cu el. Nu se întâmplase 
niciodată ca bunul său prieten să stea atât de mult timp 
departe de un computer conectat la internet. Li trimise un 
mesaj glumeţ, însă începea să fie îngrijorat: preţiosul său 
colaborator lipsea la apel de mai bine de douăzeci şi patru 
de ore. 

Uri Tzvi era şeful Mossadului de câţiva ani buni, dar cu 
toate acestea nu reuşise să-şi învingă nici până acum 
sentimentul de frustrare. Cel mai cumplit coşmar al său nu 
era faptul că erau din ce în ce mai mulţi cei care ar fi vrut 
să şteargă Israelul de pe faţa pământului, ci nenumăratele 
succese repurtate de predecesorul său. In fiecare colţ al 
instituţiei, în fiecare dosar şi chiar în comportamentul 
vreunui subaltern oarecare, lui Tzvi i se părea că vede 
umbra lui Oswald Breil. 

Era unul din motivele pentru care Tzvi nutrea un 
sentiment de rivalitate faţă de Breil, însoţit de o puternică 
antipatie. 

Se simţea foarte stânjenit de faptul că trebuia să poarte 
acea convorbire. 

Telefonul conectat la braţul fotoliului din avion sună. 

Răspunzând, Oswald rămase câteva secunde perplex. 
Oare cine putea să-l sune de la sediul Mossad din Tel Aviv? 
Apoi îşi spuse că, în mod cert, nu putea fi altcineva decât 
Bernstein, care avusese probleme cu computerul. Când 


centralista îl puse în legătură cu interlocutorul său din 
capitala Israelului, Oswald înţelese că problemele lui 
Bernstein erau de cu totul altă natură. 

— Sunt Uri Tzvi, auzi Oswald în receptor vocea şefului 
Mossadului. Dumneavoastră sunteţi, domnule Breil? 

— Da, eu sunt, Uri. Ce s-a întâmplat? întrebă la rândul 
său Oswald, conştient că succesorul său nu l-ar fi sunat 
niciodată pentru a face schimb de amabilităţi. 

— L-au răpit pe Bernstein. 

Cele câteva cuvinte ale lui Tzvi avură asupra lui Oswald 
efectul unui duş rece. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Aseară a plecat de la birou, a urcat în maşină, apoi 
pur şi simplu a dispărut de pe faţa pământului. Maşina i-a 
fost găsită azi-dimineaţă la circa cincizeci de kilometri de 
casă. În interiorul automobilului nu s-a găsit nimic care să 
ne ofere o pistă. 

— Suspectaţi pe cineva? 

— Nu, pe nimeni, domnule Breil. De aceea v-am şi sunat 
pe dumneavoastră, ştiu că aţi păstrat... o legătură strânsă 
cu Bernstein. 

Sara se trezi exact în clipa în care Oswald termina 
convorbirea cu şeful Mossadului. 

— Veşti proaste? îl întrebă ea observându-i expresia 
întunecată de pe chip. 

— L-au răpit pe Bernstein, spuse Oswald, formând un 
număr pe tastele celularului său. 

Trebuia să vorbească cu cel spre care se îndreptau toate 
bănuielile. 

Vocea lui van der Duick i se păru rece ca lama unui 
pumnal. 

— Ca să fiu sincer, începu acesta, mă aşteptam la acest 
telefon, domnule Breil. 


— Aşadar, sunteţi la curent şi cu motivul pentru care v- 
am sunat, nu-i aşa, domnule van der Duick? îl întrebă 
direct Oswald. 

— Nu, n-aş zice. Spuneţi, domnule Breil. Sunt numai 
urechi. 

— Se pare că în ultimul timp unele persoane de care eu 
sunt foarte apropiat au fost lovite de un fel de blestem. Nu 
credeţi? 

— Sunteţi convins de ce spuneţi? V-aş putea răspunde 
doar atât: trebuie să fim întotdeauna cu ochii în patru 
atunci când ne avântăm pe drumuri periculoase. Nu 
sunteţi de aceeaşi părere cu mine, domnule Breil? 

Acel dans printre fraze pline de echivoc sau adevăruri 
rostite pe jumătate nu avea să ducă la nimic bun, îşi spuse 
Oswald. Apoi zise: 

— Cred că noi doi ar trebui să avem o întâlnire şi să 
stabilim un acord care să pună capăt o dată pentru 
totdeauna acestei poveşti. 

— Bineînţeles, domnule Breil. Sunt la dispoziția 
dumneavoastră. Luaţi însă aminte că orice afirmaţie pe 
care o faceţi trebuie susţinută cu probe concrete. 
Cuvintele nu au greutate: sunt uşoare şi se risipesc în vânt. 

Elocvenţa cu care van der Duick lansa ca din întâmplare 
ameninţări voalate semăna izbitor de mult cu retorica unui 
şef mafiot. 

Călătoria se apropia de sfârşit, când telefonul prins de 
braţul fotoliului sună din nou. 

Lilith Habar avea o voce de nerecunoscut, întreruptă de 
hohote de plâns. 

— Oswald, eu sunt, spuse Mame-loshen. Au tras în noi. 
Au tras din stradă spre veranda noastră. Habar era acolo, 
citea ziarul. Ezer al meu nu a făcut rău nimănui. Şi mi l-au 
omorât. L-au împuşcat în cap cu o puşcă cu lunetă. 


Întoarce-te acasă, Oswald! Întoarce-te repede acasă! Te 
rog! 


EPILOG 


„Acesta nu este sfârşitul. Nu e nici măcar 
începutul sfârşitului. 
Dar este, poate, sfârşitul începutului.“ 


WINSTON CHURCHILL 


PLIVE P43IS2J 


upon mi Ă 
4 Pida, 


54 


Languedoc, 1170 


Oamenii migos şi înțeleptele lor căpetenii au pierit odată 
cu trecerea vremurilor, alte şi alte neamuri stabilindu-şi 
aşezările pe locurile acelea. 

Ultimul rege şi mare preot al zeului Hosh a trecut în 
lumea celor drepţi pe când încerca să fugă de vrăjmaşii săi 
printre gheţurile eterne. Purta încă la gât perla pe care 
Dehal o sculptase odată din marmură pentru Athor. Trupul 
mumificat al ultimului rege migos a fost descoperit în 1991 
de soţii Simon în timp ce efectuau o expediţie printre 
gheţurile din Similaun... Dar aceasta este o altă poveste. 

Aşa cum se întâmplă întotdeauna, numele şi legendele 
au supravieţuit protagoniştilor acelor întâmplări, ajungând 
până în epoca medievală când în ţinuturile Occitaniei 
începea să se afirme erezia catară. 

Toţi locuitorii din Languedoc cunoşteau, aşadar, istoria 
pog-ului şi a pietrei care ucide, însă nimeni nu ştia unde se 
afla misterioasa ascunzătoare. 

Era pe atunci un băieţandru căruia îi plăcea să se 
ascundă şi să se joace în peşterile din valea Ariege. 
Numele lui era Beaufort şi era fiul seniorului acelor 
ţinuturi. 

Intr-o zi, împreună cu un tovarăş de joacă, după ce 
străbătu o galerie foarte îngustă, ajunse în incinta 
străvechiului Templu Secret dedicat zeului Hosh. 

Beaufort încercă în zadar să-l convingă pe prietenul său 
să nu ridice capacul gros şi foarte greu al cilindrului de 
metal din mijlocul cavernei, dar acesta nu-l ascultă. 


Înfricoşat, Beaufort a făcut cale întoarsă prin galeria 
strâmtă, în timp ce tovarăşul său a rămas să verifice dacă 
legenda pietrei era adevărată. 

— După cum vezi, nu mi s-a întâmplat nimic, îi spuse el 
cu un aer de superioritate lui Beaufort, când îl ajunse din 
urmă. Legenda asta nu e decât o minciună sfruntată, bună 
numai să bage frica în oameni. 

Însă imediat după aceea, băieţandrului i s-a făcut rău şi 
după câteva minute muri. 

De atunci, Beaufort de Daigne mai intră în peşteră o 
singură dată, de unul singur, ca să pună la loc amuleta 
grea de aur în formă de disc pe care o găsise în timpul 
primei expediții. Apoi se îndepărtase, jurându-şi să 
păstreze acea teribilă taină, mărturisind-o numai urmaşilor 
săi pe linie directă. 

Răul cuibărit în adâncurile peşterii era mult prea mare, 
iar dacă piatra ar fi încăput pe mâinile unui răufăcător, 
puterea sa ar fi scăpat de sub control. 


595 


Languedoc, martie 1244 


Oamenii rămaşi în cetate aruncară capătul funiei peste 
zid şi aşteptară ca Aymon să-l fixeze la baza stâncii, pentru 
ca apoi să tragă de ea în semn că puteau reîncepe 
coborârea. Dar funia pendula în gol. Probabil că se 
întâmplase ceva grav, îşi spuseră îngroziţi cei de pe ziduri. 

Fu trimis în recunoaştere unul dintre faidits, care se 
întoarse spunând că în vale nu era urmă nici de Aymon sau 
de vreunul din membrii numerosului grup care coborâse 
muntele cu o noapte în urmă. 

Asediaţii se văzură nevoiţi să suspende operaţiunile de 
evacuare. În aceeaşi dimineaţă, oştenii regelui atacară în 
forţă cetatea. 


Pierre Roger de Mirepoix se sfătui îndelung cu episcopul 
catar Bertrand Marty, apoi ceru să discute cu Hugues 
d'Arcis, majordomul regelui. 

Era 2 martie 1244. 

Pierre şi cei care-l însoțeau trecură prin aliniamentul 
armatei  duşmane, păşind printre două rânduri de 
războinici ai regelui. 

Comandantul fortăreței de la Montségur înainta cu capul 
ridicat şi privirea mândră, primind de la adversari 
onorurile celui învins. Mâna de oameni aflaţi sub comanda 
sa ţinuse piept unei armate numeroase, care era bine 
antrenată şi călită în războaie. In ciuda inevitabilei 
înfrângeri, numele Montsegur avea să rămână în istorie ca 


un simbol al superiorității ideilor şi a crezului în faţa 
puterii armelor şi a tiraniei. 

— Vă cer un răgaz de cincisprezece zile înainte de a 
preda cetatea Montsegur şi pe locuitorii ei Bisericii şi 
regelui, spuse Pierre Roger, care renunţase la ideea de a-şi 
scoate supuşii din cetate pe calea imaginată de Aymon. 

— Vă vom acorda acest răgaz. După trecerea celei de-a 
cincisprezecea zile, luptătorii voştri vor preda armele: am 
o dispensă din partea papei şi a regelui care vă acordă o 
largă amnistie pentru faptele voastre, inclusiv pentru cele 
de la Avignonet. Veţi fi lăsaţi liberi în schimbul unei 
răscumpărări. Perfecţii şi Perfectele comunităţii, precum şi 
ceilalţi adepți ai religiei catare se vor preda 
reprezentanţilor Bisericii, care le vor cere să abjure de la 
credinţa lor; cei care vor refuza vor fi arşi pe rug. 

Emisarul regelui Franţei nu scoase nici un cuvânt despre 
fugarii care fuseseră zidiţi de vii în Grotte des Chevaliers 
din porunca lui. 

— Excelenţă!... încercă să-i răspundă Pierre Roger. 

— Nu vă aflaţi în situaţia de a putea impune condiţii, 
domnule, îl întrerupse pe un ton ferm majordomul regelui. 
Aşa se va face. Şi ar trebui să fiţi plin de gratitudine 
pentru faptul că vă voi cruța viaţa şi dumneavoastră, şi 
oamenilor pe care îi conduceţi. 

Pierre se întoarse în fortăreață şi le comunică supușilor 
săi rezultatul întâlnirii. Hotărâră ca în noaptea care urma 
să rişte totul pe o carte. 

Capătul funiei fu aruncat din nou în hău, cu toate că de 
data aceasta nu se mai afla nimeni care s-o fixeze de baza 
stâncii. Urmau s-o facă primii care puneau piciorul pe 
pământ. 

Cei câţiva faidits care se ocupau de operaţiune trecură 
coşul peste zid, iar trei luptători săriră înăuntru. La 
jumătatea drumului însă, o licărire lumină întunericul 


nopţii, transformându-se într-o flacără din ce în ce mai 
puternică. Oamenii majordomului impregnaseră capătul 
funiei cu ulei lampant şi îi dăduseră foc, flăcările urcând 
acum spre pog. 

Când ajunseră în dreptul coşului, aceasta se aprinse 
instantaneu, arzând ca un rug. Pentru cei trei fugari nu 
mai era nimic de făcut. Strigătele lor deznădăjduite se 
stinseră în noapte. 


— Mai bine să murim cu onoare decât de foame şi zidiţi 
de vii în peştera aceasta, spuse Aymon înşfăcând o bară de 
fier cu care spera să poată muta blocurile de piatră care 
obturau ieşirea. 

Planul său era ca, odată făcută o breşă în zid, să scoată 
din ascunzătoare Piatra şi să se năpustească cu ea în 
mijlocul armatei duşmane: dacă era capabilă într-adevăr să 
nimicească tot ce întâlnea în cale, aşa cum spunea 
legenda, atunci moartea lui şi a însoţitorilor săi nu ar fi 
fost în zadar. Aymon era încredinţat că era singura soluţie 
pentru a putea întoarce soarta unei bătălii pierdute. 


Majordomul regelui privea mulţumit stăvilarul construit 
de oamenii săi pe cursul unui pârâu carstic. 

— Coborâţi-l! ordonă el. 

Câteva clipe mai târziu, scânduri masive întărite cu 
drugi de fier erau lăsate de-a lungul albiei, blocând 
curgerea apelor. 

Din cauza locului strâmt, Aymon lucra singur în capătul 
zidit al galeriei, încercând să mute din loc sau să 
străpungă într-un fel blocurile grele de piatră, când, 
deodată, încremeni. 

Prin crăpături şi printre blocuri ţâşnea apă. 

Se întoarse grabnic în sala cea mare a peşterii, îi adună 
pe toţi şi le spuse ce se întâmplase. Cuvintele sale fură 


urmate de o linişte de mormânt. Era liniştea resemnării în 
faţa morţii. 

— Am păstrat asta, deşi am nădăjduit că nu voi avea 
niciodată nevoie de ea, îi spuse pe un ton scăzut lui Marie- 
Louise când fură singuri şi îi puse în palmă un săculeţ cu 
un praf brun, fără nici un miros, apoi continuă: Jurasem s-o 
folosesc în cazul în care oamenii noştri nu ar fi reuşit să 
mă elibereze în noaptea aceea de la Avignonet. Cred că e 
suficientă pentru toţi cei de aici. 

În cetate, odată cu spulberarea ultimei speranţe de 
salvare, cei mai mulţi dintre faidits hotărâră să adere la 
religia catară şi cerură să primească consolamentum-ul. 
Voiau să împărtăşească până la sfârşit soarta comunităţii 
pe care se străduiseră s-o apere până la ultimul luptător. 


Ca într-un ritual extrem şi purificator, recipientele cu 
otravă trecură din mână în mână. Deşi Aymon le lăsase 
libertatea de a alege, nici unul dintre ei nu refuză să bea. 

Adormiră înşiraţi unul lângă altul, uniţi şi în moarte de 
credinţă şi de demnitate. 


Pe 16 martie 1244, majordomul regelui, Hugues d'Arcis, 
puse stăpânire pe fortăreață. Perfecţii şi Perfectele catare 
fură despărțiți de restul membrilor comunităţii şi aduşi în 
faţa episcopului Pierre Amiel. 

— În numele lui Dumnezeu cel mare şi milostiv, scandă 
episcopul cu o voce tunătoare, vă cer să vă lepădaţi de 
religia voastră eretică şi să  îmbrăţişaţi crezul 
binecuvântatului nostru papă. Altminteri, toți ereticii vor fi 
supuşi pedepsei focului purificator. 

Drept răspuns, o linişte încrâncenată se lăsă între 
zidurile cetății Montségur. Nimeni nu se supuse voinței lui 
Amiel. 


Un şir lung de prizonieri catari o porni pe poteca îngustă 
care cobora la baza pog-ului Montségur. Într-un spaţiu larg 
din vale, oamenii majordomului înălţaseră un rug uriaş. 
Unul câte unul, două sute douăzeci şi patru de „buni 
creştini“ arseră în flăcările purificatoare ale Inchiziției. 

In numele unui singur Dumnezeu, mare, milostiv şi bun. 


56 


Europa, primăvara anului 1945 


Naziştii experimentară o singură dată puterea unui focos 
nuclear. S-a întâmplat în septembrie 1944, în insula 
Rugen, la mică distanţă de baza de lansare a teribilelor 
rachete V-1 şi V-2 de la Peenemünde. Reţeaua de spionaj a 
Aliaților aflase că în scurt timp germanii urmau să atace cu 
aceste rachete inclusiv continentul american. 

Cu un an înainte, în august 1943, baza din Marea Baltică 
fusese ţinta unuia dintre cele mai masive bombardamente 
din întregul război: şase sute de bombardiere aliate 
aproape că au ras de pe faţa pământului baza germană. Cu 
toate acestea, oamenii de ştiinţă încartiruiţi acolo, în 
frunte cu tânărul Wernher von Braun, şi-au continuat 
activitatea în buncărele subterane, de unde bombele 
zburătoare au continuat să se îndrepte spre teritoriul 
inamic prin intermediul unei complicate reţele de rampe 
de lansare. La Peenemünde încă se mai credea în victoria 
Germaniei. 

De altfel, şi liderii nazişti făceau tot ce le stătea în 
putinţă ca să ascundă faptul că Reichul era în pragul 
dezastrului şi afişau o siguranţă de sine ostentativă, care 
nu avea nici o legătură cu realitatea. 

„Vom rade de pe faţa pământului New Yorkul, Bostonul 
sau Philadelphia, anunţa ritos Himmler. În felul acesta vor 
cunoaşte şi americanii ororile războiului. Şi atunci vor 
înţelege ce simte cineva atunci când asistă la distrugerea 
propriei case.“ 


Pradă unei euforii delirante şi seduşi de propria 
propagandă, Hitler şi camarila sa păreau surzi la loviturile 
de tun ale inamicului, care se auzeau din ce în ce mai 
aproape de Berlin, proclamând o viitoare şi definitivă 
victorie a Reichului. 


Conform cronicilor vremii, Heinrich Luitpold Himmler se 
despărţi de Hitler pe 20 aprilie. După acea dată, 
Reichsfuhrerul SS fu protagonistul unei serii de iniţiative 
personale care îl determinară pe Hitler să-şi acuze 
protejatul de trădare. 


În dimineaţa aceea rece a zilei de 30 aprilie 1945, Adolf 
Hitler ieşi din refugiul său subteran situat în apropiere de 
Potsdamer Platz din Berlin. 

Obuzele artileriei ruseşti loveau fără încetare cartierele 
capitalei, făcându-le pe rând una cu pământul. 

Hitler privi timp de câteva secunde ruinele fumegânde 
din jurul său. Era inutil să-şi mai facă iluzii. Totul era 
pierdut. 

Apoi Fuhrerul se închise în biroul său împreună cu Eva 
Braun, cu care se căsătorise în urmă cu câteva ore. După 
ce înghiţiră capsulele Zyaukali cu cianură, îşi zburară 
creierii. Shaub, ordonanța lui Hitler, Bormann şi cei câţiva 
colaboratori fideli aflaţi în buncăr înveliră cadavrele în 
pături de campanie, le duseră într-o curte interioară, le 
stropiră cu benzină şi le dădură foc. Resturile carbonizate 
fură apoi îngropate. 

Singurii martori ai întâmplării fură Martin Bormann, 
şeful Gestapoului Muller, secretarul de stat Naumann, 
şoferul Kempka, fotograful Hoffmann şi medicul personal 
al lui Hitler, Stumpfegger. Apoi, micul grup încercă să se 
salveze, în timp ce ruşii ajunseseră la câţiva metri de 
buncăr. 


Conform rapoartelor, cei şase s-au adăpostit în spatele 
unei coloane de tancuri implicate într-o disperată, dar 
inutilă defensivă. Unul dintre blindate fu lovit de un 
proiectil şi explodă. Când Kempka îşi recăpătă cunoştinţa, 
realiză că era singurul supravieţuitor. 


Pe 22 mai 1945, Reichul îşi încetase deja existenţa. O 
coloană lungă de foşti ofiţeri şi soldaţi ai Wehrmachtului, 
dezarmaţi şi subnutriţi, mărşăluiau spre Bavaria. Soldatul 
britanic îşi ţinea carabina Garand pe umăr şi se întreba 
cum de fusese oare posibil ca masa aceea de relicve 
umane să fi fost la un pas să pună stăpânire pe întreaga 
lume. Din postul său de gardă din apropiere de 
Bremervörde, în nordul Germaniei, privea cu compătimire 
la mulţimea aceea de soldaţi înfrânți şi resemnaţi. 

Câteva uniforme mai curate îi atraseră atenţia. 

— Voi de colo! strigă. Documentele! 

Unul dintre prizonieri, un sergent-major, purta un bandaj 
la ochi care atrăgea vizibil atenţia. Declară că se numeşte 
Heinrich Hitzinger, acelaşi nume fiind trecut şi în 
documentele sale. Santinela se pregătea să-l lase să 
treacă, dar brusc, se răzgândi şi îi ridică bandajul: ochiul 
lui Hitzinger era perfect sănătos. 

Subofiţerul german şi însoțitorii săi fură transferați în 
lagărul de prizonieri 031, la Bramstedt. Hitzinger ceru să 
fie primit de comandant, căpitanul Sylvester, căruia îi 
mărturisi că, în realitate, numele său era Heinrich 
Himmler. 

A doua zi, aşa-zisul Himmler fu percheziţionat, asupra sa 
fiind găsite câteva capsule cu cianură. În timp ce medicul 
lagărului efectua şi cea de-a doua percheziţie, mai 
amănunţită, Himmler reuşi să spargă între dinţi una dintre 
acestea. Încercările de a-l reanima fură zadarnice: 
bărbatul muri în decurs de câteva secunde. 


Cadavrul lui Himmler fu îngropat într-o zonă secretă din 
pădurea Lüneburg. 


Execuţia liderilor nazişti condamnaţi la moarte în cadrul 
procesului de la Nürnberg începu la ora unu şi unsprezece 
minute, pe 16 octombrie 1946. Primul care a urcat pe 
eşafod a fost Ribbentrop, urmat de Keitel, Kaltenbrunner, 
Rosenberg, Frank, Frick, Streicher, Seiss-Ingquart, Saucker 
şi Jodl. 

Hermann Göring scăpă de mâna călăului înghițind şi el o 
capsulă de cianură pe care cineva i-o strecurase în celula 
de maximă securitate. 

Impresia generală fu însă că uşa cuştii rămăsese prea 
mult deschisă, iar în capcană nu căzuse decât vânatul de 
mică importanţă. În realitate, nici unul dintre protagoniştii 
celei mai demente perioade a istoriei nu figura măcar pe 
lista acuzaților. 


În ceea ce-l privea pe Rudolf Hess, după ce jucase rolul 
omului cu mintea rătăcită pe durata întregului proces, se 
ridică în picioare şi ceru să vorbească. Intervenţia sa fu 
lungă, iar la sfârşit spuse: 

— Am avut norocul să trăiesc mulţi ani alături de unul 
dintre cei mai destoinici bărbaţi pe care poporul german l- 
a dat de-a lungul istoriei sale milenare. Sunt fericit şi 
mândru că mi-am făcut datoria de german, nazist şi slujitor 
fidel al lui Hitler. Nu regret nimic. Dacă ar fi să mă întorc 
în timp, aş acţiona în acelaşi fel, chiar dacă aş şti că la 
sfârşit voi arde pe rug. Nu-mi pasă de ce-mi pot face 
oamenii. Eu voi apărea în faţa Atotputernicului. Lui trebuie 
să-i dau socoteală şi ştiu că El mă va absolvi de orice vină. 

Rudolf Hess fu condamnat la închisoare pe viaţă, 
pedeapsă pe care urma s-o execute la închisoarea de la 


Spandau. În primii douăzeci şi opt de ani de încarcerare, 
refuză să primească vizitele soţiei şi ale fiului său. 

Se părea - spun unii martori - că îl aştepta într-adevăr 
pe Mesia sau un miracol care să-l scutească de soarta ce-i 
fusese hărăzită. În rarele ocazii în care cineva îl vizita 
totuşi la vorbitorul închisorii, i se cerea să nu facă nici o 
referire la evenimente sau la situaţii desfăşurate între 
1933 şi 1945 sau la călătoria sa în Marea Britanie. 

Odată cu trecerea timpului, Rudolf Hess rămase singurul 
deţinut într-o închisoare de peste o mie de locuri. Fu găsit 
fără viaţă de către un om de serviciu în noaptea de 17 spre 
18 august 1987. 


În dramaticele zile ale lui aprilie 1945, submarinul U- 
boot cu indicativul U-234 plecă dintr-un port finlandez cu 
destinaţia Japonia. Era 16 aprilie 1945. 


Marinarul german privea îndelung camioanele din care 
erau descărcate butoaiele metalice cu inscripţii vizibile. 

„Oare când or să înveţe cei de la logistică să ne scrie 
măcar numele corect?“ îşi spuse. 

Pe containere era ştanţat U-235. Marinarul nu ştia nimic 
despre izotopul de uraniu U-235. Pentru el, ceea ce vedea 
era o simplă greşeală de ştanţare a indicativului 
submarinului. 

Johann Heinrich Fehler fusese numit la comanda unităţii 
în martie 1944. De atunci, submarinul său îndeplinise o 
gamă largă de misiuni, însă niciodată pe aceea pentru care 
fusese construit. 

Contraordinul pe care îl primi în clipa în care se 
îndepărtase de coastele Finlandei nu-l miră foarte mult. I 
se aduse la cunoştinţă că trebuia să rămână în aşteptare la 
o adâncime de siguranţă în largul portului Hamburg până 
la noi ordine. 


Călătoria fusese lungă şi obositoare. Micul avion 
trebuise să facă un ocol mare ca să nu fie interceptat de 
avioanele de vânătoare ale Aliaților, care luaseră în 
stăpânire cerul Germaniei. Turbulenţele de joasă altitudine 
îngreunaseră şi mai mult zborul dintre Berlin şi destinaţia 
finală. 

Pe data de 1 mai, avionul ateriză pe o proprietate privată 
din apropiere de Hamburg. Din el coborâră trei bărbaţi şi o 
femeie. Imediat, pilotul tură la maximum motoarele şi 
avionul decolă din nou. 

Pasagerii urcară în remorca unui camion militar, care îi 
duse pe plajă, într-un loc ferit vederii. Acolo erau aşteptaţi 
de o barcă de cauciuc, cu care ajunseră în dreptul 
submarinului. 


Comandantul Fehler tresări văzându-i pe pasagerii care 
coborâră pe puntea submarinului său: erau inconfundabili. 

Bărbaţii aveau bărbi lungi şi îşi ridicaseră gulerele de la 
mantalele de ofiţeri ai Wehrmachtului. Femeia, care nu 
purta una din acele rochii tiroleze care îi plăceau atât de 
mult, ci un taior maro simplu, părea sleită de puteri. 

— E o onoare să vă am la bordul submarinului U-234, 
mein Fuhrer, spuse Fehler, salutând cu braţul întins. 

— Pe loc repaus, domnule comandant, pe loc repaus, îi 
răspunse Hitler cu un aer absent. 

— Dumneavoastră şi echipajul pe care îl conduceţi aţi 
fost aleşi pentru a duce la îndeplinire o misiune strict 
secretă, domnule comandant, rosti unul din ceilalţi doi 
bărbaţi. Nu va trebui să vorbiţi cu nimeni despre această 
misiune, nici chiar cu cei mai apropiaţi membri ai familiei, 
nici dacă veţi fi torturat sau şi nici în schimbul libertăţii. 

Comandantului unităţii U-234 îi era bine cunoscut şi 
chipul celui care tocmai vorbise. 


— Sunt gata, Herr Bormann, răspunse el, sunt gata să vă 
acord dumneavoastră, Reichsfuhrerului Himmler, 
domnişoarei Eva Braun şi, mai ales, Excelenței Sale 
Fuhrerul toată asistenţa necesară şi să păstrez acest 
secret pentru totdeauna. Eu şi echipajul meu suntem la 
ordinele domniilor voastre. 

— Vă corectez: doamnei Eva Hitler, domnule comandant, 
preciză Bormann. 

Câteva ore mai târziu, submarinul se îndrepta spre 
coasta nord-americană. 

Obişnuiţi cu fastul celui de-al Treilea Reich, cei trei lideri 
nazişti pe care toată lumea îi credea morţi se mişcau cu 
gesturi bufe pe culoarele şi în cabinele înguste. 

Cei patru pasageri se adunară în sala hărților. Bormann 
a fost cel care a vorbit primul: 

— Am căzut de acord cu americanii asupra unui schimb: 
toată încărcătura submarinului U-boot 234 în schimbul 
libertăţii pasagerilor. Nimeni nu vă cunoaşte identitatea, 
mein Fuhrer, şi nici pe cea a Reichsfuhrerului Himmler. 
Inamicul ştie doar de mine şi a acceptat să mă lase să 
debarc fără nici un fel de oprelişte după ce voi preda 
uraniul şi cele mai performante arme ale noastre. 

— Americanii, interveni Hitler, vor să încheie definitiv 
războiul. Lor le trebuie uraniul, nu alţi prizonieri. Cu 
materialul pe care li-l oferim noi pe tavă vor putea construi 
nu o bombă, ci mult mai multe, pe care le vor arunca 
asupra japonezilor. Nu noi, ci ei vor face demonstraţia de 
forţă în faţa ruşilor, arătându-le că nu vor avea viaţă 
uşoară dacă vor emite prea multe pretenţii la încheierea 
acordurilor postbelice. Acorduri la care noi nu vom avea 
nici un cuvânt de spus, domnilor. E îngrozitor gândul că 
cel de-al Treilea Reich va fi împărţit precum carcasa unei 
vite la măcelărie. 

Fuhrerul era umbra bărbatului care fusese odată. 


— Vom renaşte, mein Fuhrer, spuse Himmler, care până 
atunci nu scosese nici un cuvânt. Avem mulţi bani, sprijin 
şi putere. Avem susţinători fideli în poziţii-cheie, care 
controlează economia şi guvernele multor ţări. Iar cât de 
curând vom fi în măsură să intrăm în posesia unei cantităţi 
de material radioactiv suficient de mare încât încărcătura 
de uraniu pe care o transportăm acum ne va face să 
zâmbim. Amazonul ne-a deschis porţile retragerii. 
Subliniez însă că va fi vorba despre o retragere strategică: 
în scurt timp vom fi pregătiţi să facem să renască cel de-al 
patrulea Reich. 


Casco Bay, 1945 


Submarinul U-234 se predă autorităţilor Statelor Unite 
pe 14 mai 1945 şi fu condus sub escortă până în Casco 
Bay, în Maine. Trecuseră două săptămâni de la plecarea 
din Hamburg. Totuşi, în momentul în care comandantul 
Fehler se preda forţelor aliate, submarinul se afla în apele 
teritoriale americane de câteva zile. 

Încărcătura submersibilului fu descărcată. În afara celor 
două avioane cu reacţie Me 262, demontate şi ambalate, şi 
a altor arme experimentale, americanii duseră pe țărm 
cinci sute şaizeci de kilograme de oxid de uraniu U-235, 
aflate în containere de plumb. 

Cea mai mare parte a materialului radioactiv era 
destinat construirii bombelor atomice care pe 6 şi 9 august 
aveau să explodeze la Hiroshima şi Nagasaki, consfinţind 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Convingerea intimă a învingătorilor era că Răul fusese 
înfrânt. 

Pentru totdeauna. 


57 


Denver, 2007 


Lilith Habar privea fix fotoliul gol în care soţul său 
obişnuia să se relaxeze. O pată mare maronie marca locul 
în care glonţul ieşise din capul lui Ezer. După ce vărsaseră 
în tăcere râuri de lacrimi, ochii femeii secaseră şi priveau 
acum în gol. 

Când intră Oswald, Mame-loshen îi ieşi în întâmpinare 
cu mişcări automate, de robot. 

— Ezer s-a dus, spuse ea cu voce stinsă. L-au luat acum 
câteva ore. Trebuie să-i facă autopsia, aşa mi-au zis. Ezer 
al meu s-a dus... 

Sara se apropie de ea şi, fără un cuvânt, o cuprinse pe 
după umeri şi se aşezară amândouă pe canapea. 

Un detectiv de la departamentul de poliţie din Denver îl 
aştepta pe Oswald de câteva ore, dar nu părea să-şi fi 
pierdut răbdarea. Merita să aştepte, deoarece nu avea 
ocazia în fiecare zi să discute cu faimosul Oswald Breil şi 
să conducă o anchetă care îl implica - fie şi numai 
sentimental - pe fostul prim-ministru al Israelului. 

— Glonţul a intrat pe aici, îi explică detectivul Sedale lui 
Oswald, arătând un punct în fereastra verandei în care în 
loc de geam se afla acum o bucată de carton. S-a tras din 
stradă, de la o distanţă destul de mică: maximum cincizeci 
de metri. După toate probabilitățile, asasinul se afla într-o 
maşină parcată în apropiere şi a folosit o carabină de mare 
precizie. Suspectaţi pe cineva, domnule Breil? Cine ar fi 
avut interesul să-l asasineze pe domnul Habar? 


— Ezer Habar a dus întotdeauna un trai paşnic. Şi sunt 
încredinţat că nu avea duşmani. Din clipa în care a ieşit la 
pensie, s-a dedicat studiului şi lecturii, petrecându-şi cea 
mai mare parte a timpului în fotoliul acela. În schimb, dacă 
este vorba despre o răzbunare colaterală împotriva mea - 
ipoteză care, din păcate, este cea mai plauzibilă -, atunci 
credeţi-mă că mi-ar fi foarte greu să aleg un suspect. Mă 
tem că sunt foarte numeroşi cei care îmi doresc răul. Acum 
însă vă rog să mă scuzaţi, domnule Sedale, dar aş dori să 
stau puţin cu mama. 

Câteva minute mai târziu, se auzi soneria. Vecina familiei 
Habar, care avusese grijă de Lilith după atentat, ieşi din 
bucătărie şi se duse să deschidă. Când se întoarse pe 
verandă era însoţită de un bărbat corpolent, îmbrăcat într- 
o salopetă deschisă la culoare. 

— A venit geamgiul, îi spuse ea lui Oswald. 

În mai puţin de zece minute, omul înlocui geamul prin 
care trecuse glonţul. 

— Vă las factura pe masa din hol, domnule Breil. Nu e 
nici o grabă cu banii: o să-mi plătiţi după ce se termină 
totul, îi spuse omul înainte de a se face nevăzut. 

Oswald îi mulţumi absent. 

Avea în sfârşit timp să se ocupe de Lilith. 

— Ai făcut foarte bine, Oswald, că ai cerut să fie reparat 
geamul imediat: Ezer nu suporta curentul, îi spuse ea, 
melancolică. 

— Nu am chemat eu geamgiul, Mame-loshen. 

— Ce ciudat... domnul acela amabil mi-a spus că a venit 
cât a putut de repede după telefonul primit de la tine... Nu 
înţeleg... 

Lilith nu terminase încă de vorbit, dar Oswald ajunsese 
deja în antreu, deschizând plicul în care ar fi trebuit să se 
afle factura. 


Iertaţi-mă, domnule Breil. După cum vedeţi, am posibilitatea să 
ajung peste tot. Regret foarte mult ceea ce i s-a întâmplat domnului 
Habar, dar trebuie să ştiţi că purtaţi şi dumneavoastră o parte din 
responsabilitate în toată afacerea aceasta: sentimentele au, asemenea 
tuturor celorlalte noţiuni, o scară a valorii. lar eu cunosc foarte bine 
scara valorilor dumneavoastră. Aşa că vă anunţ că, dacă nu veţi trata 
cu seriozitatea necesară avertismentul meu, mă voi vedea nevoit să 
ridic ştacheta. Sunt convins că aţi înţeles deja faptul că nu mi-a fost 
deloc greu să ajung la prietenul dumneavoastră de nedespărţit, 
Bernstein: în toate fotografiile surprinse cu ocazia decernării zecilor 
de distincţii şi decoraţii de salvator al lumii pe care le-aţi primit 
apăreţi în compania acestui funcţionar al Mossadului. Şi trebuie să vă 
spun că acest „mag“ al computerului a lăsat urme virtuale evidente 
atunci când a făcut cercetări asupra afacerilor mele. A fost suficient să 
merg pe firul lor ca să ajung la el. L-am predat pe scumpul 
dumneavoastră căpitan în mâinile unor prieteni care se vor ocupa aşa 
cum trebuie de integritatea lui fizică şi care nu vor ezita să-l ucidă în 
chinuri cumplite în cazul în care veţi mai face vreun gest necugetat. 
Fără îndoială că aţi înţeles cine sunt, aşa că voi evita să semnez acest 
bilet. Reţineţi însă că nişte simple bănuieli nu sunt deloc suficiente ca 
să puneţi mâna pe mine. 

Vă propun un armistițiu pe o perioadă de treizeci de zile. V-aş 
sugera să plecaţi în vacanţă undeva, departe, împreună cu domnişoara 
Terracini şi să n-o mai faceţi o vreme pe salvatorul lumii. În timpul 
absenței dumneavoastră, mă voi ocupa eu de tot. Cu bine, domnule 
Breil. 


Tocmai terminase de citit mesajul când la uşă sună 
însuşi Phil Damiano, directorul CIA. Oswald împături 
scrisoarea şi o puse în buzunar înainte de a-i ieşi în 
întâmpinare: nu voia să vorbească acum despre asta cu el. 
Viaţa lui Bernstein se afla în mâinile unui asasin 
necruţător. Trebuia să dea dovadă de multă precauţie. 

— Am venit imediat ce am aflat de tragedie, spuse 
Damiano. Nu găsesc destule cuvinte ca să vă spun câte de 
mult regret... 

— Mulţumesc, Phil. Mulţumesc că ai venit. Spune-mi însă 
în ce stadiu se află planul nostru. 


Directorul CIA nu întrezări în ochii lui Breil nici măcar o 
umbră de durere pentru pierderea suferită, ci doar o 
puternică dorinţă de răzbunare. Şi aproape că i se făcu 
frică. 

— Totul e pregătit, răspunse el. 


Teheran, 2007 


Universitatea din Teheran fusese dintotdeauna oglinda 
în care se reflectau cel mai fidel nemulţumirile populare. 

Primele mişcări de protest la adresa dictaturii lui 
Gholam Pashelvi izbucniră într-o dimineaţă liniştită de 
primăvară, continuând pe parcursul întregii zile. Forţele 
de ordine, deloc convinse că se află de partea justă a 
baricadei, reuşiră să înăbuşe revolta doar sub acoperirea 
nopţii, cu preţul a doi morţi şi numeroşi răniţi. 

— Alegeri! Ce alegeri! strigă Pashelvi în cursul şedinţei 
de urgenţă a cabinetului. Suntem pe cale să devenim cea 
mai mare putere din Orientul Mijlociu, iar doi-trei 
studenţaşi de duzină cer să-şi exercite „un drept al lor”? 
Nici să nu vă gândiţi! Ba, mai mult, după cele întâmplate 
astăzi intră în vigoare chiar din acest moment legea 
marţială. Armata va institui pichete de gardă în locurile 
publice, în special în apropierea campusurilor studenţeşti. 
In centrele urbane considerate de înalt risc va fi interzisă 
circulaţia pe timpul nopţii. Nu voi permite ca o mână de 
derbedei gălăgioşi să distrugă un proiect care va schimba 
cursul istoriei. 


Camioneta Toyota părea la fel de anonimă ca 
nenumăratele mijloace de transport încărcate cu materiale 
de construcţii sau muncitori. _ 

Pe locul din dreapta şoferului stătea Oswald Breil. În 
spate, deghizați în zidari grăbiţi să ajungă la locul de 


muncă, se aflau şase dintre cei mai bine antrenați membri 
ai trupelor speciale americane, recrutaţi special de CIA. 

— Crema cremelor! îl asigurase Damiano pe Breil în ziua 
când îi prezentase planul de acţiune. 


— În cele câteva zile pe care le avem la dispoziţie trebuie 
să ajungem să ne înţelegem perfect, ca şi cum am fi 
organele aceluiaşi corp. Numai aşa vom reuşi să ne ducem 
misiunea la bun sfârşit. Incepând din clipa asta, eu voi fi 
minut de minut alături de voi. 

Oswald făcuse trei zile de antrenament intens alături de 
membrii comandoului: fiecare dintre ei ştia la perfecţie ce 
avea de făcut. Erau bărbaţi obişnuiţi să nu lase absolut 
nimic la voia întâmplării. Judecau totul la rece şi cu 
luciditate extremă, indiferent de împrejurare. Baza pusă la 
dispoziţie de CIA fusese amenajată ca un platou 
cinematografic, reproducând întocmai obiectivul ce urma 
să fie atacat şi împrejurimile sale. Repetaseră de zeci de 
ori fiecare mişcare. Nu era o misiune uşoară, dar erau cu 
toţii încredinţaţi că aveau s-o ducă la bun sfârşit: obiectivul 
era păzit de un singur pluton de militari în termen. Dacă 
totul avea să se desfăşoare conform planului, urmau să-şi 
îndeplinească misiunea înainte ca cineva să-şi dea seama 
ce se întâmplă. 

Oswald şi însoțitorii săi fuseseră transportaţi la bordul 
unui Executive al CIA la Asgabat, în Turkmenistan. De 
acolo, un elicopter utilizat pentru prospectările petrolifere 
îi dusese pe cei opt bărbaţi la Gasan-Kuli, un sătuc de pe 
ţărmul mării Caspice, unde se îmbarcaseră pe o barcă cu 
motor folosită de obicei de contrabandiştii locali. În toiul 
nopţii debarcaseră pe coasta iraniană, în apropiere de 
Chatus. 

lar acum se aflau la doar câţiva kilometri de Teheran. 


Oceanul Indian, 2007 


Când se trezi, Bernstein realiză că se afla în cabina 
strâmtă a unui vapor. Era încredinţat că i se puneau 
sedative în mâncare, motiv pentru care hotări să refuze 
hrana, ca să-şi păstreze luciditatea. Trebuia să evite cu 
orice preţ să cadă din nou în acea stare de prostraţie din 
care reuşise cu greu să-şi revină. 

Amintirea ultimelor zile era foarte confuză, dar înţelese 
că se afla la bordul unui petrolier. 

Uşa cabinei nu avea clanţă. Probabil că temnicerii săi 
deschideau uşa din exterior cu ajutorul unui sistem 
electronic sau al unui cod special introdus prin intermediul 
unei tastaturi. 

Bernstein cercetă pereţii şi zâmbi mulţumit la vederea 
panoului electric al cabinei. 

Din cauza dimensiunilor uriaşe, navele VLCC nu intrau 
niciodată în danele din porturi, fiind obligate să efectueze 
operaţiunile de încărcare-descărcare a țițeiului în staţii de 
pompare plutitoare numite insule, aflate de obicei la 
câteva mile depărtare de coastă. 

Manevrele de amarare se încheiaseră, iar VLCC-ul 
iranian Zohereh staţiona paralel cu sistemul plutitor de 
pompe. Cele trei sute de mii de tone de ţiţei urmau să fie 
transportate printr-un oleoduct lung de câţiva kilometri 
până la uriaşele cisterne ale rafinăriei Vizag din Bombay, 
deţinută de Hindustan Petroleum Corporation (HPCL). 

Din cabina sa, Bernstein îşi dăduse seama că vasul 
încetineşte, apoi, prin intermediul vibraţiilor produse de 
motoarele uriaşului pachiderm de oţel, urmărise fazele 
operaţiunii de amarare. În cele din urmă înţelese că 
petrolierul se oprise şi că se făceau ultimele pregătiri 
pentru demararea operaţiunii de pompare a țițeiului. 


Bernstein se ridică din pat şi deschise capacul tabloului 
electric folosindu-se de lingura pe care gardienii săi i-o 
aduseseră împreună cu farfuria cu supă. Identifică cu 
uşurinţă cele două fire care duceau la tastatura amplasată 
în exteriorul cabinei. Le reteză, apoi le puse capetele în 
contact. Uşa se deschise cu un declic metalic sonor. leşi pe 
coridor. Nu-i mai rămânea decât să spere că paznicii săi nu 
erau prea vigilenţi. 


Voiajul început de pe insula Kharg durase zece zile. 
Ochii lui Nard Sourush scrutau largul mării de jur- 
împrejur. Era foarte încordat, dar nu din cauza 
operaţiunilor de descărcare, ci din pricina punctului apărut 
la orizont care creştea văzând cu ochii şi se apropie de 
petrolier. Când ambarcaţiunea se lipi de parapetul VLCC- 
ului, Nard îşi abandonă poziţia şi cobori scara interioară 
care ducea la uşa masivă de fier a carenei situate chiar 
deasupra liniei de plutire. 

Nard se aplecă uşor în afară, luând valiza metalică pe 
care o persoană de pe cealaltă navă i-o întindea. 

Apoi Nard făcu un gest de rămas-bun spre necunoscuţii 
din şalupă, care se îndepărtară în viteză. 


Teheran, 2007 


— Uită-te la semnătura din josul paginii, soldat, îi spunea 
Oswald Breil santinelei care păzea intrarea în depozitul de 
artilerie. Este un ordin semnat de ministrul Apărării. 
Suntem zidari turkmeni şi am fost chemaţi pentru o 
lucrare urgentă de canalizare. 

Militarul se lăsă convins şi apăsă pe un buton. Bariera de 
fier de la intrare se ridică, iar camioneta Toyota pătrunse 
în curtea uriaşă a depozitului, care semăna cu o piaţă de 
armament, cu o lăţime de o sută cincizeci de metri şi o 


lungime de două ori pe atât. Singura construcţie din 
împrejurimi era o clădire cu două etaje care părea 
părăsită. Intr-o parte a uriaşei curţi se aflau mai multe 
transportoare blindate şi piese de artilerie care păreau în 
perfectă stare de funcţionare. Ceva mai încolo, pe o mică 
pistă de aterizare, staţiona un elicopter. Brusc, o rază de 
soare se reflectă cu o strălucire scurtă într-un obiect 
metalic camuflat în spatele unei ferestre deschise. 

— Suntem aşteptaţi, murmură Breil. In clipa următoare 
scoase capul pe fereastră şi le strigă celor aflaţi în spatele 
camionetei: Suntem aşteptaţi! 

Şoferul apăsă cu toată puterea pedala de acceleraţie, iar 
primele focuri de armă le şuierară pe deasupra capetelor. 

Un glonţ traversă parbrizul, oprindu-se în fruntea 
şoferului. Bărbatul se prăbuşi cu capul pe volan, în vreme 
ce piciorul continua să apese acceleraţia la maximum. 

Oswald avu timp doar să apuce de volan şi să corecteze 
spre un pasaj lateral traiectoria maşinii care se îndrepta cu 
toată viteza spre zidul clădirii. 

Camioneta mai parcurse câteva zeci de metri înainte de 
a se opri, într-un nor de praf, într-o hală imensă din spatele 
construcţiei. 

— Aici, în spate, suntem teferi cu toţii. Cum stau 
lucrurile la dumneavoastră, domnule comandant Breil? 

— L-am pierdut pe şofer. Nu cred că prietenii noştri vor 
să pună mâna pe noi vii. Dar o să ne vindem scump pielea. 
Sunteţi pregătiţi? 

Faptul că oamenii săi îl numiseră „domnule comandant“ 
deşteptase în Oswald Breil amintirea vremurilor trecute. Şi 
odată cu ea, hotărârea de a nu se da niciodată bătut. 

Planul lor fusese descoperit, însă Breil mai avea câţiva 
aşi în mânecă. 

— De ce au încetat focul? se întrebă el apoi, îngrijorat de 
liniştea care se lăsase brusc. 


Fu suficient să privească de jur-împrejur pentru a afla 
răspunsul: se aflau într-o hală imensă care se dovedi a fi 
depozitul de muniţie. Un singur foc de armă greşit, şi toată 
baza ar fi sărit în aer. 

— Priviţi, domnule, zise unul dintre membrii 
comandoului, sărind din camionetă. Vedeţi rachetele 
acelea? Sunt rachete Arash de 122 de milimetri, mult mai 
bine cunoscute sub numele de Katiuşa. Iar la intrarea în 
depozit am văzut cel puţin trei camioane cu lansatoare de 
rachete Benz Al 911. Dacă doi oameni rămân aici să ne 
acopere, iar ceilalţi vin după mine, o să vedeţi că peste 
numai câteva minute vom asista la un spectacol pirotehnic 
de neuitat. 

Militarul nu terminase încă de vorbit când camarazii săi 
începură să scoată rachetele de pe stative, armându-le. Nu 
le mai rămânea altceva de făcut decât să le ducă până la 
ieşirea din hală, iar de acolo, târându-se pe sub vehiculele 
parcate, să le încarce în camioanele cu lansatoarele de 
rachete. 

Camionul militar Benz era dotat cu o turelă armată cu 
treizeci de ţevi lansatoare de rachete tip Katiuşa, fiind 
capabil să le trimită pe toate treizeci la ţintă în mai puţin 
de cincisprezece secunde. 

— În timp ce voi organizaţi petrecerea, eu mă duc să-l 
caut pe sărbătorit, spuse Breil. Dacă peste exact o 
jumătate de oră nu mă voi fi întors, vă autorizez să începeţi 
spectacolul fără mine. 

Oswald nu le lăsă oamenilor săi timp să-i răspundă, 
făcându-se nevăzut cu abilitate de felină printr-o uşă 
laterală. 

Depozitul de artilerie era uriaş, iar Oswald se văzu 
nevoit să se ghideze doar după instinct ca să-l găsească pe 
ostaticul pe care îl căuta: ştia doar că era vorba despre un 
ambient asemănător unui platou de televiziune, deoarece 


de acolo erau transmise misterioasele interviuri ale lui 
Tahrjani. Câteva antene parabolice îi furnizară primul 
indiciu, iar santinelele care păzeau una dintre uşi îi 
confirmară bănuielile. Se apropie cu precauţie, respiră 
adânc şi ţinti. Pistolul de mare precizie cu amortizor emise 
două răbufniri scurte, înăbuşite. Santinelele se prăbuşiră 
la pământ, fără să scoată nici măcar un geamăt. 

Breil pătrunse într-o cameră întunecată. Treptat, ochii i 
se obişnuiră cu obscuritatea. Preşedintele Tahrjani stătea 
întins pe un pat. Una din încheieturi îi era prinsă într-o 
pereche de cătuşe, fixate de un belciug din zid. 

Avea un aer confuz: cu siguranţă că fusese ţinut sub 
efectul drogurilor şi al sedativelor. 

În faţa incredibilei apariţii a fostului prim-ministru 
israelian, Tahrjani îşi închipui că avea halucinaţii din cauza 
narcoticelor. 

— Dumneata? Oswald Breil? Ce căutaţi aici? 

— Am venit să vă eliberez. O să vă explic totul mai 
târziu, după ce vă voi scoate de aici, domnule preşedinte. 
Deocamdată, acoperiţi-vă ochii: va trebui să trag câteva 
focuri de armă în belciugul de acolo, ca să vă eliberez 
mâna. 

Odată operaţiunea încheiată, Breil îl apucă pe ostatic de 
braţ, conducându-l spre depozitul unde se baricadaseră 
oamenii săi. Tahrjani continua să privească de jur-împrejur 
cu un aer năuc. 

Răpăitul armelor automate era asurzitor. Membrii 
comandoului deschiseseră un foc intens de acoperire. Atât 
timp cât rămâneau în depozitul de muniţie, nimeni nu 
îndrăznea să tragă vreun foc în direcţia lor. 

Un zgomot de paşi provenit de pe coridoare îl obligă pe 
Oswald să se adăpostească într-o debara, trăgându-şi 
însoţitorul după el. Preşedintele iranian dădea semne că 
devenea tot mai lucid pe măsura trecerii timpului: 


adrenalina datorată neaşteptatei aventuri prin care trecea 
diminua vizibil efectul hipnotic al narcoticelor. 

— Ce se întâmplă? se întreba cu voce tare unul din cei 
doi bărbaţi de pe coridor. Parcă e sfârşitul lumii! Mai întâi 
membrii trupelor speciale fidele lui Pashelvi care vin aici 
cu elicopterul, apoi focurile astea nebuneşti de armă. Cel 
puţin zece dintre oamenii noştri ţin în bătaia puştii un 
comando baricadat în depozitul de muniţie. 

— Cică suntem atacați de un misterios grup de terorişti 
care intenţionează să-l elibereze pe fostul preşedinte, 
răspunse celălalt. Trebuie să demontăm cât mai repede 
aparatura şi decorurile: Pashelvi nu poate risca să se afle 
că toate interviurile acelea ale lui Tahrjani erau 
înregistrate şi transmise de aici. 

Mintea lui Oswald procesa cu viteza luminii datele şi 
proaspetele informaţii aflate de la cei doi. Ţâşni în coridor 
cu pistolul în mână, îndreptându-l spre cei doi tehnicieni 
de televiziune. 

— De cât timp aveţi nevoie pentru a pregăti transmiterea 
unui comunicat televizat? îi întrebă omuleţul, spre mirarea 
lor. 

— De câteva minute, răspunse unul dintre «i, 
înspăimântat. 

Omul era în stare să facă orice ca să scape cu viaţă. lar 
bărbatul din faţa lui, deşi incredibil de mic de statură şi 
aparent foarte fragil, nu părea deloc să glumească. 

— Şi câte secunde poate vorbi preşedintele Tahrjani 
înainte ca emisia să fie întreruptă de la centru? mai 
întrebă Oswald. 

— Avem posibilitatea să ne suprapunem peste toate 
canalele de televiziune care transmit pe teritoriul naţional. 
Nu le va fi deloc uşor să ne bruieze transmisia şi s-o 
întrerupă. Aveţi la dispoziţie circa trei minute înainte ca să 
poată interveni cineva. 


— Atunci să mergem pe platou. Luaţi-o înainte, le ordonă 
Breil. 

Câteva minute mai târziu, programele difuzate de 
canalele naţionale iraniene se confruntară simultan cu 
nişte interferenţe neobişnuite, apoi, brusc, pe ecranele 
televizoarelor deschise la acea oră apăru imaginea clară a 
preşedintelui Tahrjani. 

— Mă adresez poporului Republicii Islamice Iran, 
poporului meu. În urma complotului pus la cale de 
trădătorul autoproclamat preşedinte, am fost închis într-o 
celulă şi drogat. Trebuie să ştiţi că nu m-am gândit 
niciodată să renunţ ca un laş la funcţia pe care mi-a 
încredinţat-o poporul. Acum vă chem să-mi fiţi din nou 
alături şi să vă mobilizați în masă ca să-l alungaţi pe 
dictatorul asasin şi să reinstauraţi republica. Mă adresez 
în primul rând comandanților forţelor armate şi revendic 
funcţia de preşedinte în faţa Iranului, a poporului meu şi a 
lui Allah, glorie şi binecuvântare numelui său. 

Un val de indignare cuprinse întregul Iran. 


— Trebuie să ne grăbim, domnule preşedinte. Înainte ca 
mesajul dumneavoastră să genereze o contrarevoluţie, pot 
trece câteva zile bune, spuse Oswald scoţându-l din platou 
pe Tahrjani. Noi trebuie însă să plecăm de aici chiar în 
clipa asta. 

Cei doi ajunseră în depozitul de muniţie. Soldaţii 
americani îi adresară un salut indiferent preşedintelui 
Tahrjani. În schimb, pe Breil îl întâmpinară cu mare 
entuziasm. 

— Ne pregăteam să aprindem lumânările în cinstea 
sărbătoritului fără dumneavoastră, i se adresă unul dintre 
membrii comandoului. Doi dintre noi am ţinut inamicul sub 
tir continuu până când ceilalţi au reuşit să încarce 
lansatorul de rachete. A fost suficient să mişcăm cu numai 


câteva grade turela ca să avem obiectivul în bătaie. Aveţi 
onoarea să aprindeţi focul, domnule comandant. 

Cele treizeci de Katiuşe plecară una după alta, asemenea 
unei banale rafale de mitralieră. Zidul clădirii principale fu 
distrus instantaneu de seria de explozii care urmă. În 
decurs de numai douăzeci de secunde, totul se terminase. 
In locul ferestrelor de la care iranienii îi ţineau sub tirul 
armelor se afla acum o gaură uriaşă, fumegândă, 
rămăşiţele militarilor aflaţi în slujba lui Pashelvi fiind 
îngropate sub imensul morman de moloz. 


— Repede, luaţi-o către elicopter! spuse Breil, arătând 
spre aparatul staționat la circa cincizeci de metri distanţă. 

Era convins că iranienii dăduseră alarma, astfel încât, nu 
peste multă vreme, întreaga armată iraniană avea să se 
afle pe urmele lor. 


Mercenarii din forţele speciale ale lui Pashelvi trimişi la 
baza unde era ţinut prizonier fostul preşedinte le 
ordonaseră militarilor în termen care păzeau depozitul de 
armament să fie pregătiţi să deschidă focul împotriva 
inamicului. Superiori numeric, iranienii ar fi trebuit să 
respingă cu uşurinţă incursiunea comandoului condus de 
Breil. 

Ulterior, Pashelvi urma să anunţe că ex-preşedintele 
trădător, în înţelegere cu americanii şi israelienii, 
organizase o tentativă de lovitură de stat, scopul urmărit 
fiind predarea Republicii Islamice Iran în mâinile 
necredincioşilor. 

Însă cei câțiva soldați slab instruiți care păzeau depozitul 
rămăseseră paralizaţi de frică în faţa focului dezlănțuit de 
comandoul american şi nu reacţionaseră în nici un fel. Iar 
acum asistau neputincioşi cum micul grup urca la bordul 
elicopterului Shavabiz. 


Militarului american care se aşeză pe scaunul pilotului 
aparatului nu-i fu greu să se acomodeze cu manetele. 
Cunoştea maşinăria la perfecţie şi în decurs de câteva 
secunde elicopterul se ridică de la sol în strigătele de 
triumf ale membrilor comandoului. 

Când se depărtară de baza iraniană, preşedintele 
Tahrjani îi întinse mâna lui Breil. 

— Mulţumesc, Oswald, îi spuse. Apoi se întoarse spre 
ceilalţi cu o expresie recunoscătoare pe chip: Vă 
mulţumesc tuturor, domnilor. 

— Ne veţi mulţumi când se va termina totul, domnule 
preşedinte: e încă devreme să sărbătorim, îi răspunse 
Breil, apoi se întoarse către pilot: Păstraţi direcţia spre 
marea Caspică. Vom zbura la altitudine mică de-a lungul 
coastei până în Turkmenistan. Şi să sperăm că aviația 
militară iraniană nu va da dovadă de exces de zel. 


Denver, 2007 


Sara 'Terracini nutrea o afecţiune sinceră şi profundă 
pentru Lilith Haber. Era foarte îngrijorată pentru soarta 
bătrânei. 

Lilith se închisese într-o tăcere rigidă şi îndărătnică, 
învăluindu-şi durerea în platoşa grea a abuliei: nimic nu 
avea puterea s-o scoată din apatie. 

Sara încerca în toate felurile să se facă utilă: Breil o 
rugase să aibă grijă de Lilith cel puţin până la întoarcerea 
sa. 

— Până la întoarcerea sa... murmură Sara pentru ea 
însăşi. Oh, cine ştie ce s-o fi întâmplat cu tine, Oswald... 


Marea Caspică, 2007 


Elicopterul aproape că atingea cu patinele suprafaţa 
apei. 

Cele două avioane F5 Tiger de anticariat ale aviaţiei 
iraniene îşi anunţară apariţia ca două puncte la orizont, 
urmate de o dâră de fum postcombustie. Câteva secunde 
mai târziu, ţâşneau prin stânga şi prin dreapta 
elicopterului. 

— Acum vor face o voltă largă, iar dacă nu aterizăm şi ne 
predăm, vor trage în noi. Fosilele alea două sunt totuşi 
capabile să ne doboare dintr-o singură rafală de mitralieră, 
spuse pilotul. 

— Cât mai avem până la graniţă? 

— Vreo cincizeci de kilometri. Prea mult ca să sperăm 
ceva. 

— Să încercăm, totuşi! replică Breil. Dacă ne predăm, 
bătălia e cu siguranţă pierdută... 

— Atunci, ce ne facem cu ceilalţi doi, domnule? 

Două elicoptere de luptă Cobra planau în faţa lor, tăindu- 
le orice posibilitate de înaintare. Nu mai era nici o 
scăpare. 

— În faţa unui comitet de întâmpinare atât de numeros, 
nu cred că ne rămâne altceva de făcut decât să le facem pe 
plac, rosti atunci Oswald, cu un sarcasm amar. 

Elicopterul Shavabiz 2061 ateriză pe plaja din apropiere. 
Cu ţeava tunului de pe unul din elicopterele Cobra 
ţinându-i în bătaie, cei şase americani, Breil şi preşedintele 
iranian Tahrjani ridicară mâinile în semn de capitulare. Cel 
de-al doilea aparat Cobra ateriză la rândul său, într-un 
vârtej de stropi de apă şi nisip. Din el cobori un ofiţer 
superior în uniformă. 

Ajungând în faţa fugarilor, luă poziţia de drepţi şi salută 
cu mâna la chipiu. 

Tahrjani îl privea uluit, în vreme ce ofiţerul spuse: 


— După discursul dumneavoastră televizat, domnule 
preşedinte, oamenii au ieşit pe străzi scandându-vă 
numele. Toate unităţile forţelor armate şi-au reînnoit 
jurământul de credinţă faţă de republică, de drapel şi de 
dumneavoastră. Sunteţi preşedintele nostru legitim. 
Pashelvi a dispărut fără urmă: nimeni nu ştie ce s-a 
întâmplat cu el. Sunt zvonuri cum că ar fi fugit după 
primele mişcări de nemulţumire, în vreme ce unele voci 
susţin că s-ar ascunde undeva, pe la periferia capitalei. Am 
venit să vă conduc înapoi la Teheran, domnule. Oraşul a 
fost eliberat de sub jugul opresiunii şi vă aşteaptă. 

Înainte de a se despărţi, Oswald obţinu din partea 
preşedintelui iranian promisiunea unei discreţii absolute 
asupra operaţiunii care dusese la eliberarea sa, cel puţin 
până la sfârşitul întregii afaceri. lar Breil era conştient că 
mai erau încă multe mutări de făcut. Partida nu se 
încheiase încă. 


Denver, 2007 


Sara 'Terracini nu-şi putea dezlipi privirea de la imaginile 
transmise prin intermediul mondoviziunii: în Iran, o 
lovitură de stat fusese dejucată fără vărsare de sânge. 

Preşedintele Tahrjani reuşise să revină la putere şi în 
cadrul unei scurte conferinţe de presă spuse că nu şi-ar fi 
putut niciodată imagina că va fi obligat vreodată să 
mulţumească celor pe care în trecut îi considerase 
duşmanii lui de moarte. 

Sara era convinsă că Oswald Breil era implicat în toată 
afacerea aceea. 


Oceanul Indian, 2007 


Bernstein observă de la înălţime manevra şalupei şi 
ciudatul schimb de proprietar al valizei. Apoi privi 
concentrat valurile mării de sub el. Vasul se afla la câţiva 
kilometri de uscat şi ar fi fost capabil să străbată distanţa 
înot. Trebuia doar să coboare până la uşa de fier situată în 
apropierea liniei de plutire şi să se arunce în apă. Tocmai 
se pregătea să coboare de pe punte, îndreptându-se spre 
scara interioară, când zgomotul de motor al unui elicopter 
îl făcu să se răzgândească. Din ascunzătoarea sa, căpitanul 
Mossadului reuşi să distingă feţele celor doi bărbaţi care 
coborâră din aparatul care aterizase pe punte. 

Il recunoscu imediat pe Gholam Pashelvi, deşi acesta îşi 
răsese barba şi nu mai purta pe cap obişnuitul său turban. 

Pe cel de-al doilea nu-l recunoscu imediat. După câteva 
secunde însă, adevărul i se revelă brusc, în toată realitatea 
sa dramatică. lar Bernstein se hotări pe loc să renunţe la 
evadare: trebuia să rămână cu orice preţ la bord şi să afle 
ce căuta omul pe care îl cunoştea atât de bine pe un 
petrolier iranian implicat aparent într-un trafic obscur cu 
ţiţei. 

Calculă cât timp mai avea la dispoziţie înainte de a i se 
aduce din nou masa: peste o oră trebuia să fie găsit în 
cabina-celulă. Apoi avea să iasă din nou şi să găsească o 
modalitate de a lua legătura cu Breil. 

Din fericire, paza de pe navă nu părea să fie prea severă. 
Se strecură de-a lungul coridoarelor, căutând drumul spre 
cabină. Deodată, vocile care se auzeau din sala de şedinţe 
de lângă cabinele ofiţerilor îl determinară să se oprească şi 
să asculte. 

In sală se aflau Pashelvi, nelipsitul său om de încredere 
Nard, traficantul de arme Fadah şi noul-venit. 

Acesta din urmă vorbea pe un ton autoritar: 

— A fost o mare greşeală să subestimaţi un personaj de 
anvergura lui Oswald Breil: cu numai zece oameni înarmaţi 


nu veţi reuşi niciodată să-l opriţi. Această dramatică 
schimbare de program ne dă mare bătaie de cap. Dar asta 
e! Acum este inutil să mai reproşăm ceva cuiva! 

— Faptul că nu mai sunt preşedintele Iranului nu 
schimbă cu nimic termenii acordului nostru, răspunse 
Pashelvi. În urma acestei operaţiuni vă veţi bucura oricum 
de compensaţia şi drepturile asupra cărora ne-am înţeles. 
Fiţi pe pace, nu voi rămâne în dizgrație prea mult timp: vă 
amintesc că plutoniul se află în mâinile noastre şi că în 
aceste momente şi pe această navă cei mai destoinici 
oameni de ştiinţă ai ţării mele construiesc o megabombă 
atomică. În curând, dezideratul nostru comun, dispariţia 
Statului Israel de pe faţa pământului, va deveni realitate. 
Şi apoi o să vedeţi că, după ce lumea islamică îmi va 
recunoaşte meritele, premiul pe care îl voi primi va fi mult 
mai consistent decât preşedinţia unui stat. 

Pashelvi vorbea cu aerul transpus al celui care simte că 
puterea îi scapă printre degete. Cum nimeni nu îl 
întrerupse, continuă: 

— Peste câteva zile vom ajunge în dreptul strâmtorii 
Hormuz. În clipa aceea, bomba trebuie să fie gata. Apoi se 
întoarse spre noul-venit: Dumneavoastră şi preţioasa 
noastră încărcătură veţi debarca în Dubai. Aveţi misiunea 
să duceţi bomba intactă în Israel. 

— Vă cer scuze că intervin, Excelenţă, îl întrerupse 
Fadah. Aceste amănunte depăşesc atribuţiile mele de 
mediator al afacerii. În plus, aş dori să subliniez faptul că 
un periculos agent al Mossadului este în aceste momente 
ostaticul dumneavoastră din cauza intervenţiei clientului 
meu. Investigaţiile efectuate de Bernstein puteau să 
ruineze întreaga afacere. În orice caz, vreau să vă spun că 
nu voi mări preţul asupra căruia am convenit, dar voi 
cobori şi eu în Dubai, având în vedere că eu m-am achitat 
de partea ce-mi revenea. 


— Nici nu ştii câtă dreptate ai, Fadah. Într-adevăr, ţi-ai 
făcut datoria. 

La un semn imperceptibil din cap al lui Pashelvi, în mâna 
lui Nard apăru un pistol. Focul, unic şi precis, îl trimise pe 
loc în lumea celor drepţi pe traficantul de arme. 

— Şi cu Bernstein ce facem, domnule? întrebă Nard 
Sourush, cu pistolul încă în mână. 

— Vom mai aştepta câteva zile înainte de a-l lichida: 
evreii sunt întotdeauna plini de resurse neaşteptate şi 
poate că ne va putea fi de folos. Atâta vreme cât e la 
bordul petrolierului, nu poate face nimic care să ne 
afecteze. 

Bernstein îşi continuă drumul pe coridoare, plin de 
precauţie: auzise suficient. Uşa din sala hărților era 
întredeschisă. Vederea unui computer îi provocă şefului 
şeful secţiei 8200 a Mossadului aceeaşi stare de extaz pe 
care ar fi resimţit-o la vederea unei oaze după parcurgerea 
câtorva zeci de kilometri prin deşert. Intră tiptil şi reuşi să 
tasteze câteva cuvinte pe care le trimise pe adresa de e- 
mail a Sarei 'Terracini. Apoi zgomotul de paşi de pe coridor 
îl obligă să-şi abandoneze poziţia. 


Denver, 2007 


Sara Terracini se ridică şi o ajută în tăcere pe Lilith să 
strângă masa. Deznădejdea demnă a femeii o molipsise, iar 
faptul că nu avea nici o veste de la Oswald nu făcea decât 
să-i crească starea de nelinişte. 

Se aşeză în faţa computerului şi tastă parola căsuţei de 
e-mail. 

Mesajul conţinea doar două cuvinte: Still alive - „Încă în 
viaţă“. Expeditor: căpitanul Bernstein. 


Oceanul Indian, 2007 


Bărbatul intră în sala hărților, se aşeză în faţa 
computerului şi tastă câteva cuvinte, după care expedie 
mesajul de e-mail. 

„Winning Horse este în extaz. Nu mai prezintă 
încredere“, scrisese personajul misterios care aterizase cu 
elicopterul pe puntea petrolierului. Odată ieşit din reţea, 
urcă pe puntea de comandă, unde îl aştepta Pashelvi. Cei 
doi avură o discuţie scurtă, apoi necunoscutul se 
îndepărtă, după ce solicită din nou confirmarea datei şi a 
orei de întâlnire în rada portului Dubai. 

Bernstein se întorsese în cabină şi încuiase uşa. Câteva 
minute mai târziu, vuietul motoarelor ambalate la 
maximum îi dădu de înţeles că petrolierul îşi reluase 
drumul. Apoi auzi şi zgomotul elicopterului care decola. 


Washington, 2007 


Phil Damiano zâmbea mulţumit. Lângă el, generalul 
Corrige participa şi el cu entuziasm la sărbătorirea 
evenimentului: incursiunea-bliiz a comandoului condus de 
Oswald Breil le salvase funcţiile. 

— Foarte bine, domnilor, intră în subiect Oswald. Am 
reuşit să redăm legitimitatea guvernului unei ţări islamice. 
Sunt convins că de aici încolo politica preşedintelui 
Tahrjani, şi a Iranului în general, va înregistra o schimbare 
radicală a poziţiei faţă de ţările noastre. Nu trebuie însă să 
uităm că o cantitate importantă de material radioactiv se 
află încă în mâinile unora dintre cei mai periculoşi 
criminali din lume. În plus, sunt încredinţat că tot ei sunt şi 
cei care l-au răpit pe căpitanul Bernstein. Sper din toată 
inima să mai fie în viaţă. 


Denver, 2007 


De cum trecu pragul casei Habar, Oswald fu întâmpinat 
cu bucurie de Sara, care alergă să-l îmbrăţişeze. 

Felul în care era primit îl făcu să uite preţ de câteva 
minute de starea de nesiguranţă care îl măcina. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, spuse Sara, mângâindu-i 
obrazul încordat şi obosit. 

— De data asta ai procedat bine făcându-ţi griji, 
răspunse Oswald aparent vesel. 

— Nu te ţine de glume, Oswald. N-am avut câteva zile 
veşti de la tine. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar am ajuns într-un loc unde 
nu era nici o cabină telefonică, remarcă şăgalnic Oswald, 
trecându-şi degetele prin părul ei. Ce face Mame-loshen? 

— Mă preocupă foarte mult starea ei: pare să se fi 
transformat într-o statuie de gheaţă. Înainte de toate însă, 
trebuie să-ţi spun altceva: am primit un mesaj de la 
Bernstein. Zice doar atât: Still alive. 

— Mereu tânăr, Bernstein al nostru! exclamă Oswald. 
Still alive... Sunt cuvintele pe care le foloseam pe vremea 
când lucram amândoi la Mossad ca să ne înştiinţăm unul 
pe celălalt că, deşi ne aflam în pericol, eram sănătoşi şi 
urma să facem tot ce depindea de noi ca să ne întoarcem 
teferi acasă. 

În clipa aceea, Lilith Habar intră în cameră, iar Breil şi 
Sara îşi îndreptară atenţia asupra ei, încercând s-o 
distragă de la amintirile dureroase şi să-i aline suferinţa. 


Paraguay, 2007 


Deman van der Duick citi mesajul cu nelinişte crescândă: 
înţelesese că Pashelvi nu mai era calul câştigător pe care 


trebuia pariat încă de când musulmanul acela smintit 
scăpase printre degete preşedinţia Iranului. Mesajul primit 
de la unul dintre cei mai de încredere oameni ai săi nu 
făcea decât să-i întărească convingerea. 


Denver, 2007 


Oswald se dusese devreme la culcare. Avea nevoie de 
odihnă ca să acumuleze energia necesară pentru a reuşi să 
parcurgă şi ultima parte a cursei sale împotriva Răului. 

O bătaie uşoară în uşă îl smulse din gândurile sale. Sara 
intră în dormitorul lui. În obscuritatea nopţii i se păru 
frumoasă ca o zeiţă antică. Din fericire, accidentul nu o 
afectase în nici un fel din punct de vedere fizic. 

— De fapt, ce se întâmplă, Oswald? Vrei să-mi 
povesteşti? întrebă ea, aşezându-se pe marginea patului. 

— Am intrat într-o mare încurcătură, iar în joc sunt 
implicate forțe periculoase, distrugătoare, răspunse 
Oswald, apoi îi spuse tot ce aflase despre potenţiali 
terorişti nucleari şi petroliere aflate în voiaje pe mările 
lumii, ducând încărcătura lor mortală. 

Într-un târziu concluzionă: 

— Când Mame-loshen o să se simtă ceva mai bine, ne 
vom lua câteva zile de vacanţă. Tu şi cu mine... De fapt, ce- 
ar fi să plecăm... chiar acum?! Ai fost vreodată în 
Paraguay? 

— Paraguay? Bârlogul lui van der Duick. Reuşeşti 
întotdeauna să mă surprinzi, Oswald Breil. Nu ti-au fost 
suficiente primejdiile prin care am trecut până acum? 

— Nu, Sara. Partida nu e încă jucată. Trebuie să-i oprim 
pe oamenii aceia. Pe urmă, să nu uităm că am un prieten în 
mâinile lor, că trebuie să răzbun moartea unui tată şi 
atentatul asupra... hm... celei mai dragi prietene a mea. 


A doua zi dimineaţa, Lilith se trezi devreme, iar Oswald, 
care era de mult în picioare, ceru să-i vorbească. 

— De pe vremea când eram un copilandru şi până astăzi, 
când sunt un bărbat matur, ai fost întotdeauna confidenta 
mea preferată. Sara şi cu mine vom pleca în Paraguay... 

Apoi, Oswald îi destăinui în câteva cuvinte bănuielile 
sale. 


Washington, 2007 


— Cum se poate una ca asta? comenta cu voce tare Phil 
Damiano. Ce vrea să însemne faptul că VLCC-ul Zohereh a 
fost văzut aproape în acelaşi timp în patru zone diferite de 
pe glob? Fie vasul acela şi echipajul lui au darul ubicuităţii, 
fie... fir-ar a naibii de treabă! Cele patru VLCC-uri iraniene 
sunt aproape identice: e suficient să li se schimbe numele 
la trei dintre ele ca să avem patru Zohereh în voiaj prin 
jurul lumii. De altfel, toate patru erau la un moment dat 
amarate în largul insulei Kharg. 


Oceanul Indian, 2007 


Bernstein efectuă aceeaşi manevră ca să descuie uşa 
cabinei. 

Se putea spune că devenise expert în materie de sisteme 
de închidere. 

Vasul naviga cu viteză maximă spre golful Persic. 

Căpitanul Mossadului binecuvântă sistemele electronice 
care permiteau ca un colos ca petrolierul pe care se afla să 
poată fi manevrat de o mână de oameni: noaptea cu greu 
puteai întâlni un suflet de om pe coridoarele navei 
Zohereh. 


Bernstein se strecură din nou în sala hărților: voia să 
trimită un nou mesaj, dar de data aceasta trebuia să-l 
codifice, în eventualitatea în care ar fi fost descoperit. Nu 
avea la dispoziţie codul său personal de criptare; aşa că 
trebuia să se bazeze doar pe fantezie. Şi, mai presus de 
orice, trebuia să se grăbească: ieşirea sa neanunţată ar fi 
putut fi descoperită în orice moment. 


Denver, 2007 


Înainte să-şi pună computerul în geanta de voiaj, Sara îşi 
verifică din obişnuinţă căsuţa de e-mail. Emoţionată, 
observă că Bernstein îi trimisese un nou mesaj. 

PUBORDETAGULFZOHERRATAUS era singurul cuvânt 
pe care Bernstein i-l trimisese din cine ştie ce colţ 
îndepărtat al lumii. Deşi se putea considera printre cei mai 
mari experţi din lume în decriptare, Sara nu reuşi să 
înţeleagă sensul mesajului. Era ca şi cum un copil ar fi 
apăsat la întâmplare tastele computerului. Fără nici o 
logică. 

Aşteptă până când Oswald îşi încheie convorbirea 
telefonică cu Phil Damiano, apoi intră în birou cu mesajul 
de la Bernstein copiat pe o bucată de hârtie. 

— Ce s-a întâmplat, Oswald? îl întrebă zărindu-i expresia 
încruntată de pe chip. 

— Am aflat de la Damiano că în aceste momente există 
patru nave identice, cu un nume identic afişat la prora, 
care navighează în patru locuri diferite de pe mapamond. 
Una dintre acestea ar putea fi implicată în trafic cu 
material radioactiv destinat distrugerii Israelului. 

— Şi care e numele acestei nave multiplicate? 

— Zohereh, este o VLCC construită recent în China, 
împreună cu alte trei surori gemene. 


— Un mic pas înainte, totuşi, spuse Sara, încercuind cu 
un creion cuvântul „Zoher“ din mesajul 
PUBORDETAGULFZOHERRATAUS primit de la Bernstein. 
Nu eşti tu cel care spune mereu că nu există coincidente? 

— Când l-ai primit? întrebă Oswald, brusc interesat când 
dădu cu ochii de mesaj. 

— Acum câteva minute. Şi pur şi simplu nu reuşesc să-i 
dau de cap. Mă gândeam să-i trimit mesajul lui Toni, în 
speranţa că programele de la laborator se vor descurca 
mai bine decât mine. 

— Nu cred că-i nevoie, Sara. Mesajul este scris în ceea 
ce se numeşte alfabetul Poppins, întrucât l-am inventat 
urmând exemplul celebrului personaj de film: era unul din 
sistemele folosite de agenţii Mossadului pentru schimbul 
de informaţii. E suficient să descompui cuvântul în silabe şi 
să-ţi pui puţin imaginaţia la lucru. Bineînţeles că nu este 
vorba de o metodă ştiinţifică... Uite, priveşte aici: Pu este 
simbolul plutoniului în tabelul elementelor chimice. „Pu 
bord“ ar putea însemna „plutoniu la bord“. „ETA“ este 
acronimul pentru Estimated Time of Arrival - orarul 
estimativ de sosire - în limbajul maritim comercial. 

— Aşadar: estimez să ajung în „Gulf“ - iar la acele 
latitudini nu poate fi vorba decât despre golful Persic - la 
bordul lui Zoher... 

— Exact, Sara. Să recapitulăm: plutoniul se află la bord. 
Ne aflăm în drum spre golful Persic cu Zoher... Nu înţeleg 
totuşi ce înseamnă partea finală a mesajului: „rataus“. 
Până una-alta, îl sun pe Damiano ca să-i aduc la cunoştinţă 
acest nou pas înainte pe care i-l datorăm lui Bernstein. 


Oceanul Indian, 2007 


Căpitanul Bernstein ieşi din sala hărților şi se îndreptă 
spre cabina în care îl închiseseră răpitorii. Străbătea un 


coridor cu vedere spre exterior când, deodată, le văzu 
iţindu-se din beznă: trei bărci de cauciuc cu motor, închise 
la culoare, alunecau rapid pe marea liniştită. Reducându-şi 
viteza, flancară petrolierul. Câţiva bărbaţi lansară mai 
multe ventuze magnetice care se ataşară de uşa de fier din 
lateralul carenei. Înarmat cu o rangă, unul dintre membrii 
comandoului reuşi să forţeze uşa, deschizând-o. Bernstein 
rămase ascuns, urmărind manevrele de abordaj: era 
evident că atacatorii, înarmaţi până-n dinţi, erau foarte 
bine antrenați. Căpitanul Mossadului înţelese că o ocazie 
ca aceea nu avea să se mai ivească niciodată; în plus, avea 
sentimentul că nu peste mult timp pe nava aceea avea să 
fie mult prea cald pentru el. 

Membrii comandoului săriră la bord şi se făcură nevăzuţi 
în pântecele VLCC-ului. 

Bernstein cobori pe una din scările secundare. Atacatorii 
nu lăsaseră santinele care să le asigure calea de retragere 
nici la uşa petrolierului, nici pe bărcile de cauciuc, legate 
cu parâme de navă. 

Îşi luă avânt şi sări într-una dintre bărci. Porni cele două 
motoare externe de două sute de cai-putere şi verifică cât 
combustibil avea la dispoziţie. Işi spuse că mercenarii 
proveneau, probabil, de pe o navă de sprijin care naviga la 
mică distanţă de petrolier: nu era suficientă benzină 
pentru a parcurge cele peste trei sute de kilometri până la 
țărm. Bernstein îşi spuse că se va gândi mai târziu la asta: 
acum trebuia să se îndepărteze cât mai repede de 
Zohereh. 

Slăbi parâmele care ţineau bărcile legate de petrolier şi 
văzu cum carena alunecă pe lângă el, îndepărtându-se în 
noapte. 


Asunci6n, 2007 


— Paraguay, spunea bărbatul de la volanul vechiului 
Dodge, gesticulând animat, înseamnă în limba guarani 
„apa care merge spre apă“. De altfel, e foarte ciudat faptul 
că o ţară cu un asemenea nume este unul din cele două 
state ale Americii de Sud care nu au deschidere la mare. 
Numele meu este Norberto Rodas şi sunt complet la 
dispoziţia dumneavoastră, domnule Breil. Domnul director 
Damiano m-a sunat, spunându-mi să fac tot ce-mi cereţi. 

Oswald zâmbi amuzat: colaboratorii externi ai serviciilor 
secrete, şi mai ales cei din ţările tropicale, îi tratau 
întotdeauna pe agenţii aflaţi în misiune ca pe nişte turişti. 

Sara stătea tăcută pe bancheta din spate, privind cu 
luare-aminte traficul haotic din Asunción. Oraşul, unul 
dintre cele mai vechi din America de Sud, îi amintea de 
Paris. De altfel, multe clădiri aveau o arhitectură 
asemănătoare celor din capitala Franţei, cel mai elocvent 
exemplu fiind Panteón de los Heroes, aproape identic cu 
Hôtel des Invalides. 

— Ca să nu atragem prea mult atenţia, continuă 
Norberto Rodas, am preferat să nu vă rezerv camere la 
hotel, ci am închiriat o casă în apropierea proprietății lui 
van der Duick. 

— Ce fel de om este? Vorbiţi-mi puţin despre el. 

— Ce să vă spun? Deman van der Duick este unul dintre 
personajele cele mai cunoscute ale acestei ţări. Fără doar 
şi poate că este cel mai bogat. În anturajele care îi sunt 
ostile - puţine la număr, ca să fiu sincer - se vorbeşte că în 
spatele său se află afaceri nu tocmai curate sau că ar fi 
legat de politicieni susținuți de cartelurile drogurilor din 
America de Sud. Până acum însă nu s-a verificat nici una 
dintre aceste ipoteze. In plus, van der Duick este 
considerat un mecenat. N-aş putea să număr fundaţiile 
filantropice care poartă numele său sau pe ale rudelor sale 
apropiate. In plus, toată lumea consideră demn de toată 


admiraţia faptul că este atât de ataşat de părinţii săi 
adoptivi. 

— O clipă. Cum adică „adoptivi“, Norberto? 

— Aşa cum aţi auzit, domnule Breil. Cred că adopţia s-a 
făcut înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când el 
avea cinci sau şase ani. A sosit în America de Sud din 
Germania. 

— Nu din Olanda? întrebă Oswald, mirat. 

— Nu, domnule. Din Germania, din câte ştiu. A rămas 
orfan, iar soţii van der Duick, lucrători oneşti de origine 
olandeză, au hotărât să-l adopte. Deman i-a răsplătit având 
o viaţă plină de remarcabile şi fulgerătoare succese. 

— Iată, aţi pus punctul pe „i“: primele lui succese vor 
constitui punctul de plecare al investigaţiei noastre. Ai 
vreun prieten la Banco Central, Norberto? 

— CIA are prieteni peste tot, domnule Breil. Problema 
este să aflăm dacă sunt într-adevăr prietenii noştri sau ai 
lui van der Duick. În Paraguay orice mişcare trebuie făcută 
cu multă precauţie. 

— Încă nu am cunoscut vreo ţară în care să nu fii nevoit 
să fii prudent... A 

— lată, am ajuns. In dreapta dumneavoastră se află vila 
van der Duick. 

Asemenea tuturor clădirilor din Asunción, şi casa 
magnatului releva influenţele arhitecturii pariziene. Vila 
era înconjurată de un zid înalt de incintă. O poartă 
impunătoare de fier forjat cu vârfuri aurite în formă de 
săgeată bara accesul spre aleea mărginită de copaci care 
ducea spre construcţia elegantă cu două etaje datând de la 
sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Spre faţadă se deschideau câte opt ferestre şi balcoane 
pe fiecare nivel. Forma construcţiei părea să fie 
paralelipipedică. Obiectivele camerelor de luat vederi cu 
circuit închis supravegheau întreaga proprietate. 


Complexul nu avea nimic în comun cu uriaşele 
proprietăţi ale latifundiarilor sud-americani sau, mai rău, 
cu cele ale traficanţilor de droguri, care afişau un lux 
ostentativ. Reşedinţa lui van der Duick era caracterizată 
de bun-gust şi o sobrietate elegantă. 

Telefonul lui Oswald sună, în timp ce automobilul condus 
de Rodas pătrundea pe poarta unei case situate la circa 
cincizeci de metri de cea a lui van der Duick. 

— Mulţumesc pentru primirea pe care mi-ai organizat-o, 
Phil, spuse Breil. 

— Era de datoria mea, domnule Breil, din moment ce 
acţionaţi pentru binele întregii lumi, nu-i aşa? îi răspunse 
directorul CIA. Apoi continuă: Am reuşit să dăm de 
Zohereh. A ajuns azi-dimineaţă în dreptul coastelor 
Omanului. E un vas-fantomă, Oswald: toţi cei aflaţi la bord 
erau morţi. 

— Şi... şi Bernstein? întrebă Breil, simțind un ghimpe în 
inimă. 

— Nu, Oswald. Nu era nici urmă de Bernstein, dar nici 
de omul de încredere al lui Pashelvi, Nard Sourush. Toţi 
ceilalţi însă au fost ucişi probabil de membrii unui 
comando de militari foarte bine antrenați. Pe urmă, în 
interiorul unui compartiment de marfă al vasului am 
descoperit un fel de container special transformat într-un 
laborator dotat după ultimele standarde pentru cercetări 
în domeniul nuclear. Experții noştri susţin că aparatura ar 
fi urmat să fie folosită la fabricarea unei bombe atomice de 
mare potenţial, bazată pe particule de plutoniu. In 
laborator au fost descoperite cadavrele a patru dintre cei 
mai importanţi oameni de ştiinţă iranieni în domeniul fizicii 
nucleare, precum şi cele ale unor experţi tehnici. Nava a 
fost comutată pe pilot automat şi programată să eşueze. În 
semn de dispreţ macabru, trupul ciuruit de gloanţe al lui 
Pashelvi a fost legat de timonă. 


Oceanul Indian, 2007 


Când Bernstein înţelese că se afla în siguranţă, reduse 
viteza bărcii şi observă de la distanţă petrolierul Zoherebh, 
navigând paralel cu el. 

Distinse în noapte licăririle focurilor de arme automate: 
probabil că misterioşii atacatori îi măcelăriseră pe toţi cei 
aflaţi în momentul acela pe Zohereh. Câteva minute mai 
târziu, un elicopter îşi făcu apariţia din senin, aterizând pe 
punte. Abia în clipa aceea, Bernstein hotări să se 
îndepărteze definitiv de navă. 

După calculele sale, parcursese peste o sută cincizeci de 
kilometri când, deodată, cele două motoare se opriră. 
Căpitanul Mossadului se pregăti pentru câteva ore lungi 
de aşteptare, petrecute într-o barcă în derivă. Calculele 
sale spuneau că ţărmul se afla la mai puţin de o sută de 
kilometri distanţă. 


Elicopterul ateriză lin pe puntea VLCC-ului Zohereh. 
După ce singurul său pasager cobori, şeful comandoului se 
îndreptă spre el. 

— Am făcut curăţenie, domnule. 

— Şi Bernstein? 

— Nici eu, nici oamenii mei nu am dat de urma agentului 
Mossad. Şi Nard Sourush a dispărut. 

— Mai bine, comentă nou-venitul. Probabil că smintitul 
acela de Pashelvi i-a ordonat gorilei sale să-l lichideze pe 
evreu. Cât despre Sourush, chiar dacă a reuşit să fugă, nu 
va putea face nimic de unul singur, din moment ce va fi 
căutat de poliţiile din toată lumea. In orice caz, ne-au 
scutit de neplăcerea de a-l ucide pe Bernstein. Hai, 
încărcaţi bomba în elicopter. Nu-mi permit să mai pierd 
vremea pe aici. 


Asunci6n, 2007 


Trecuseră trei zile de când Oswald Breil răscolea în 
arhiva de la sediul Banco Central din Asunción: nu reuşise 
să descopere nimic în plus faţă de informaţiile pe care i le 
comunicase Bernstein. „Bietul Bernstein!“ îşi spuse 
Oswald. Pe măsură ce trecea timpul, speranţele ca 
prietenul său să mai fie în viaţă erau tot mai mici. 

Sara era mereu cu el; ajutându-l la investigaţii. Prezenţa 
ei era suficientă ca să-i mai atenueze neliniştea. Cea mai 
mare parte a zilei şi-o petreceau amândoi între pereţii 
camerelor în care fusese colocată arhiva băncii. Seara 
rămâneau în casa închiriată, iar Oswald îi scria lui Mame- 
loshen: avea de îndeplinit o promisiune. Mame-loshen 
acceptase să-l ştie pe Oswald în preajma celui care îl 
omorâse pe Ezer al ei cu condiţia ca el s-o ţină zilnic la 
curent cu desfăşurarea evenimentelor. 

Oswald analiza  rectificările făcute pe unul din 
documentele din arhiva băncii. Deodată tresări: în capul 
listei din faţa sa scria errata corrige. 

— Sara, am descoperit! exclamă el, lovindu-se cu palma 
peste frunte. Am greşit când am despărţit în silabe ultima 
parte a mesajului lui Bernstein! Nu era „Zoher-rattaus“, ci 
„Zoh-errata-US“. Trebuie să discut imediat cu Phil 
Damiano. Mergem acasă! 

Ca întotdeauna, Norberto conducea vorbind şi 
gesticulând în acelaşi timp când, deodată, capul îi tresăltă 
spre spate şi amuţi brusc. Un glonţ îi pătrunsese în frunte, 
ucigându-l pe loc. 

Oswald nu avu timp nici măcar să-şi amintească unde-şi 
ţinea pistolul: două braţe puternice îl înşfăcară de umeri, 
trăgându-l afară din maşină. Cu coada ochiului observă că 
şi Sarei i se întâmpla acelaşi lucru. 


— Bună seara, domnule Breil. Sunt onorat să fiți 
oaspetele meu. Există multe lucruri despre care trebuie să 
discutăm, şi mi-aş dori ca dumneavoastră şi domnişoara 
Terracini să daţi dovadă de cât mai multă elocvenţă. 

Van der Duick stătea în picioare în mijlocul camerei, cu 
un pahar de coniac într-o mână şi cu un satâr în cealaltă. 

— De ce generalul Corrige? îl întrebă Oswald, încercând 
să-şi mişte încheieturile strâns legate, ca să permită 
sângelui să circule spre extremităţi. 

Drept răspuns, Van der Duick îi aplică o lovitură de satâr 
în coapsă. 

— Aici eu sunt cel care pune întrebările, domnule Breil, 
şuieră magnatul, cu o expresie feroce pe chip. 

— De ce Corrige? insistă Oswald. 

Van der Duick ridică din nou satârul, apoi se răzgândi şi 
lăsă braţul jos. 

— O să vă răspund numai dacă îmi veţi spune cum v-aţi 
dat seama. 

— De ce generalul Corrige, şeful oficiului pentru Afaceri 
Externe din cadrul Departamentului de Apărare al Statelor 
Unite? repetă Breil. 

Era o nouă probă de curaj din partea sa. Era conştient că 
van der Duick nu-i va lăsa în viaţă: aşa că alesese să moară 
onorabil şi, mai ales, satisfăcându-şi curiozitatea. 

— Oswald, pentru numele lui Dumnezeu, spune-i cum ai 
reuşit să-ţi dai seama, îl rugă Sara, legată şi ea de un 
scaun metalic. Spune-i că despărţind în silabe mesajul lui 
Bernstein au apărut cuvintele „errata“ şi „US“. Femeia se 
întoarse spre van der Duick: Aseară, în timp ce citea o 
errata corrige a unui document de la bancă, a avut o 
străfulgerare. 

— Observ, domnule Breil, că domnişoara Terracini este 
mult mai raţională decât dumneavoastră. 


Braţul lui van der Duick se mişcă cu repeziciunea unui 
şarpe care-şi atacă prada, iar satârul şuieră sinistru prin 
aer. Sfera din capul uneltei izbi violent braţul lui Breil. 

— În orice caz, nimeni nu va putea spune vreodată că nu 
mi-am achitat întotdeauna datoriile. Spuneti-mi, domnule 
Breil, aţi auzit vreodată de Lidice? 

— Localitatea rasă de pe faţa pământului de nazişti după 
moartea lui Heydrich? 

— Constat că sunteţi pasionat de istorie. Populaţia acelui 
sat a fost pedepsită pentru faptul că a susţinut atentatul 
asupra sosiei tatălui meu, oferindu-le adăpost asasinilor. 
Nouăzeci de copii din Lidice au fost duşi atunci în 
Germania şi supuşi unor tratamente de medicii 
Gestapoului. La douăzeci dintre ei le-a fost apoi asigurată 
o existenţă în spirit arian. Corrige ne datorează viaţa şi 
este gata oricând să ne facă... o favoare. 

— Tatăl dumitale? Ne datorează viaţa? Ce înseamnă 
aceşti noi? 

— Vedeţi, domnule Breil, că am avut dreptate? V-am 
îngăduit să-mi puneţi o întrebare, iar acum aţi început deja 
să mă obosiţi cu curiozitatea dumneavoastră. Ei, bine, vă 
mărturisesc că-mi face mare plăcere să vă lămuresc cum 
stau, de fapt, lucrurile. Da, tatăl meu. Să vedem dacă într- 
adevăr v-aţi făcut temele cum trebuie. Pentru ce carieră s- 
a pregătit în tinereţe Reinhard Heydrich? Şi ce anume l-a 
determinat s-o abandoneze? 

— Heydrich a fost ofiţer de marină, dar a fost exclus din 
Academie pentru că lăsase însărcinată o fată. Recent, am 
mai descoperit şi că, în realitate, a supravieţuit atentatului 
în urma căruia a fost declarat oficial decedat. 

— E remarcabil să constat că ştiţi mai multe decât ceea 
ce este universal acceptat, domnule Breil. Este o plăcere 
să discut cu dumneavoastră, zău aşa. Credeţi oare că o 
persoană cu principii sănătoase, aşa cum a fost Reinhard 


Heydrich, ar fi fost capabilă să-şi neglijeze obligaţiile 
părinteşti? Nu numai că m-am bucurat de aceeaşi atenţie 
ca fiii săi „oficiali“, dar, existenţa mea fiind secretă, am 
beneficiat de afecțiunea tatălui meu şi după ce a fost 
declarat mort: el a fost cel care a pus la cale plecarea mea 
în America de Sud şi înfierea mea de către familia van der 
Duick. Vieţile noastre au avut acelaşi destin tainic, lucru 
care ne-a apropiat şi mai mult. Datorită lui am reuşit să 
creez acest imperiu. 

— Mai bine zis datorită aurului pe care tatăl dumitale şi 
alţi criminali de război l-au confiscat din seifurile ţărilor 
cucerite de nazişti şi datorită averilor de care i-au 
deposedat pe cei trimişi în lagărele de concentrare. 
Sunteţi nebun, acesta-i adevărul! 

Satârul şuieră din nou prin aer, izbindu-l pe Oswald în 
plină figură. Sângele ţâşni în valuri din rana uriaşă de la 
buză. 

— Nu e deloc în interesul dumneavoastră să fiţi 
ireverenţios, domnule Breil. Cu o asemenea atitudine nu 
faceţi altceva decât să mă obligaţi să vă. fac să suferiţi din 
ce în ce mai mult. Şi, credeţi-mă, nu am nici cea mai mică 
satisfacţie atunci când trebuie să schingiuiesc o piticanie. 
Dar, întorcându-ne la discuţia de mai devreme, cred că 
sunteţi conştient de faptul că nu sunt singurul care 
manifestă simptomele acestei nebunii, aşa cum o numiţi 
dumneavoastră. Sunt mii, poate milioane de oameni care 
cred că cel de-al patrulea Reich se va naşte în curând. Eu 
nu sunt altceva decât un simplu executant, dar mă întreb: 
oare voi, duşmanii înverşunaţi ai nazismului, aţi crezut 
într-adevăr că un simulacru de proces precum cel de la 
Nürnberg a fost suficient ca să distrugeţi pentru totdeauna 
ideile şi proiectele celui de-al Treilea Reich? Oare chiar aţi 
crezut că, odată cu presupusa moarte a lui Hitler şi a 
credincioşilor săi colaboratori, noi am fost nimiciţi pe 


vecie? Chiar v-aţi închipuit că a fost suficient să vă faceţi 
că ştergeţi totul cu buretele ca să ne scoateţi din istorie? 

Pe măsură ce vorbea, gâtul lui van der Duick se umfla, 
iar ochii îi ieşeau tot mai mult din orbite. 

Chipul său luase înfăţişarea unui smintit căzut pradă 
unei crize de exaltare. 

— Eşti nebun, van der Duick. Ar trebui să fii internat 
într-un ospiciu şi băgat în cămaşă de forţă. 

O nouă lovitură de satâr se abătu greu asupra lui Breil. 

— Până aici! urlă van der Duick. O să-mi spui tot ce ştii, 
Breil. Ce ai aflat despre planurile noastre? 

Oswald refuză să mai scoată vreun cuvânt. 

— Bineînţeles, ar fi trebuit să mă aştept la asta, Breil. 
Dar fii fără grijă: ştiu foarte bine cum să procedez ca să te 
dai bătut. Voi fi necruţător, zi de zi, oră de oră, şi o voi 
obliga pe prietena dumitale, Sara, să asiste la suferinţele 
pe care ţi le voi provoca. Şi dacă tot nu vei renunţa la 
tăcere, când nu vei mai fi în stare nici măcar să clipeşti, 
voi inversa rolurile: tu vei deveni spectator, iar Sara va fi 
protagonista. 

Spunând acestea, van der Duick scoase la iveală dintr-o 
valijoară un set complet de instrumente stomatologice, 
apucă un cleşte şi se apropie de faţa lui Oswald. 


Denver, 2007 


Lilith Habar rămăsese trează toată noaptea în faţa 
computerului deschis, sperând să primească mesajul 
promis de Oswald şi să se liniştească. 

Când se lumină de ziuă era încă acolo, în faţa 
monitorului: orele treceau greu, iar veştile de la Oswald se 
lăsau aşteptate. 

Lilith ştia că nu ar fi putut suporta să-l piardă şi pe 
Oswald, mai ales că nu reuşise încă să treacă peste 


moartea lui Ezer. Oswald era tot ce mai avea pe lume. 
Când soarele se înălţă pe cer, planul la care Lilith se 
gândise în timpul nopţii deveni o hotărâre de nestrămutat. 


Asunci6n, 2007 


Ca de obicei, bucătăreasa lui van der Duick părăsi vila 
mult după lăsarea întunericului: stăpânul ei primea deseori 
vizite foarte importante, iar ea avea sarcina să-i încânte pe 
toţi cu bucatele sale alese. 

În seara aceea plecă totuşi ceva mai devreme decât de 
obicei. Avea nevoie de odihnă: a doua zi era programată 
vizita a doi membri importanţi ai guvernului şi a 
premierului paraguayan. _ 

Intră în casă şi dădu să aprindă lumina. In clipa aceea, o 
bâtă de baseball o izbi cu putere în picior, zdrobindu-i tibia 
înainte să apuce să apese pe întrerupător. 


Majordomul reşedinţei van der Duick stătea în picioare 
în mijlocul încăperii, cu aerul afectat al celui care anunţă 
un dezastru. Stăpânul său se învârtea de colo-colo cu paşi 
mari prin cameră. 

— Pur şi simplu nu reuşesc să înţeleg: cum adică Assunta 
a fost rănită în cursul unei spargeri? întrebă din nou van 
der Duick. 

— Chiar aşa stau lucrurile, domnule: aseară, întorcându- 
se acasă, a surprins un hoţ în locuinţa sa, iar acesta a 
atacat-o, rupându-i piciorul cu o lovitură de bâtă. 

— Şi ce facem cu musafirii de diseară? l-am invitat la 
cină pe primul-ministru şi pe alţi doi membri ai guvernului, 
cu soţii cu tot... 

— Sincer vorbind, nu văd altă soluţie decât să apelaţi la 
o firmă de catering, domnule. Asta dacă nu cumva veţi 
hotărî să amânaţi cina. 


— E imposibil să amân întâlnirea aceasta: am programat- 
o cu câteva luni în urmă şi am de discutat cu invitaţii din 
seara asta o serie de chestiuni de maximă importanţă. 
Probabil că o firmă de catering ar fi o soluţie de urgenţă, 
dar ştiu că oaspeţii mei vor fi dezamăgiţi. 

— Vă cer iertare, domnule, interveni una din gărzile de 
corp, care între timp bătuse la uşă şi intrase. Aşteaptă o 
doamnă la poartă. Zice că e bucătăreasă şi că a aflat de la 
o vecină de accidentul Assuntei. 

— Şi ce mai aştepţi? Las-o să intre! 


— Domnule van der Duick, spuse primul-ministru, 
bucătăreasa dumneavoastră s-a depăşit pe ea însăşi în 
seara asta. Rar mi-a fost dat să gust din asemenea 
bunătăţi. lar în ceea ce priveşte concesiunea aceea, fiţi 
fără grijă. Vă asigur că nu veţi întâmpina probleme... 

După plecarea musafirilor, van der Duick îl chemă la el 
pe majordom. 

— Trimite-o la mine pe bucătăreasa cea nouă, apoi poţi 
să te retragi. A fost o zi grea pentru toată lumea. 

Femeia intră în biroul magnatului şi, în semn de respect, 
îşi scoase boneta, ţinând-o în mână. Era mai în vârstă 
decât Assunta, iar van der Duick îşi spuse că probabil 
acesta era motivul pentru care gătea mai bine decât ea. 

— Complimente, doamnă. A fost o cină excelentă, zise el 
numărând câteva bancnote. De fapt, vreau să vă propun o 
angajare pe termen nedeterminat, doamnă... Cum vă 
numiţi? 

— Habar, şuieră Mame-loshen, vârându-i în gură ţeava 
unui vechi Colt 45. Numele meu este Habar, ca al soţului 
meu Ezer, pe care l-ai ucis fără milă şi fără nici un motiv. 
Unde e Oswald? 


Oswald auzi zgomot de paşi pe coridor. Peste câteva 
secunde, uşa avea să se deschidă şi totul se va sfârşi. Faţa 
îi era o mască de sânge închegat. Din când în când reuşea 
să deschidă ochii, dar nu mai mult de câteva secunde. Cu 
toate acestea, nu suferinţele fizice îl măcinau, ci 
îngrijorarea pentru soarta rezervată Sarei. 


Van der Duick deschise uşa celulei. Lilith îşi zări fiul 
adoptiv preţ de o clipă şi crezu că murise. Era plin de răni, 
aproape gol şi zăcea pe pardoseală, într-o baltă de sânge. 
Mame-loshen îi aruncă lui van der Duick o privire 
încărcată de ură, luminată de o determinare feroce. În 
clipele acelea, nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte în femeia 
aceea înverşunată pe casnica blajină care fusese o viaţă 
întreagă. 

— Fii blestemat, spuse Lilith. În numele bietului Ezer, în 
numele tuturor celor pe care îi ai pe conştiinţă, în numele 
lui Oswald şi al Sarei, te condamn la moarte. 

Mâna lui Lilith nu şovăi nici măcar o fracțiune de 
secundă. Două focuri seci de armă şi ţeasta lui van der 
Duick plesni ca un pepene răscopt. 

Oswald îşi deschise cu greu pleoapele tumefiate. Părea 
că nu reuşeşte să distingă silueta din mijlocul încăperii. Nu 
era nici urmă de mirare în ochii săi, ci numai expresia 
goală a unuia care a suferit cele mai groaznice chinuri. 
Alunecând într-o stare de semiconştienţă, murmură: 

— Mi-e frig, Mame-loshen. Mi-e tare frig. 


Când în cele din urmă Breil îşi reveni în simţiri, Sara era 
lângă el. Se aflau în cabinetul unui medic evreu, fiul unui 
vechi prieten al familiei Habar, acelaşi care îi oferise lui 
Lilith tot sprijinul atunci când aceasta hotărâse să vină în 
Paraguay. 


— Cât am dormit? întrebă Oswald, încercând să ignore 
durerea pe care o simţea în tot corpul. 

— Şapte ore. Dacă Lilith ar fi ajuns cu numai câteva 
minute mai târziu nu ar mai fi fost nimic de făcut. Doctorul 
Weissmann spune că te vei pune repede pe picioare, îi 
răspunse Sara zâmbind, iar zâmbetul acela păru să fie 
pentru Oswald cel mai bun medicament. 

— Lilith... Atunci înseamnă că nu am visat. Cine mai ştie 
ce s-a întâmplat? 

— Deocamdată nimeni. Am reuşit să plecăm de aici 
ascunşi în portbagajul maşinii falsei bucătărese. Lilith ne-a 
adus direct aici. Dar totul e o chestiune de ore, pentru că 
în curând cadavrul lui van der Duick, pe care l-am închis în 
celulă, va fi descoperit. 

— Doctorul are un computer în cabinet? Du-mă acolo, 
Sara. 

— Oswald, eşti prea slăbit ca să mergi. Aşteaptă. 
Doctorul îi aduse laptopul său. 


Breil tastă cu greutate câteva cuvinte. 


— Domnule Damiano, sunt Breil. Sunteţi online? Să nu spuneţi 
nimănui că vorbiţi cu mine în clipa aceasta. Nimănui! Sunteţi singur în 
birou? 


Cinci minute mai târziu sosi şi răspunsul. 


— Nu sunt singur, Oswald. E şi Corrige aici, în faţa mea, dar nu e 
atent la ce fac eu. 

— Corrige e un trădător. Vă voi explica totul pe îndelete. Să nu-l 
pierdeţi din ochi: el este cel care ne va duce la încărcătura de plutoniu. 

— Vrei să dispun arestarea lui? 

— În nici un caz! Presupunând că şi-au dus planul la bun sfârşit, 
probabil că au livrat deja materialul nuclear - sau, şi mai rău, bomba 
gata fabricată - unor complici sau vreunui grup terorist. Pe ei trebuie 
să-i neutralizăm, iar arestarea lui Corrige nu ne-ar folosi la nimic 
acum. 


Denver, 2007 


Amenințarea unei explozii nucleare şi dispariţia lui 
Bernstein îl urmăreau pe Oswald de parcă ar fi avut două 
piroane imposibil de extirpat înfipte în frunte. 

Casa Habar li se părea o oază de tihnă. Chiar şi Mame- 
loshen părea să-şi fi luat o piatră de pe inimă după ce-şi 
dusese planul de răzbunare la bun sfârşit. Dar Breil nu 
reuşea să-şi găsească liniştea. 


Trecuseră deja două zile de când se întorseseră acasă. 
Oswald ţinea periodic legătura cu Phil Damiano, după ce-i 
dezvăluise tot ceea ce descoperise despre înaltul ofiţer 
american. 

Fără să bănuiască nimic, Corrige era ţinut sub 
supraveghere douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. 

Când telefonul începu să sune, Oswald se ridică dintr-un 
salt şi nu reuşi să-şi reţină un geamăt de durere: loviturile 
de satâr îi provocaseră leziuni adânci. 

Vocea lui Uri Tzvi îi trăda starea de spirit. 

— L-am găsit! exclamă el în clipa în care Oswald puse 
receptorul la ureche. L-am găsit pe Bernstein: era într-o 
barcă cu motor rămasă fără benzină în mijlocul mării. 
Acum se află la terapie intensivă: e destul de şifonat şi 
deshidratat, dar o să scape cu bine. I s-au administrat 
sedative şi perfuzii. Medicii cred că peste o zi sau două 
vom putea să vorbim cu el. Înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa a cerut să vorbească urgent cu dumneavoastră. 

— Mulţumesc, Uri. Este cea mai bună veste pe care mi-o 
puteaţi da. Voi lua chiar în seara asta avionul spre Tel 
Aviv: vreau să vorbesc cu Bernstein cât se poate de 


repede. Nu ne mai lipsesc decât câteva piese ca să 
completăm puzzle-ul. 


Tel Aviv, 2007 


Şoferul care veni să-l ia din separeul sălii de aşteptare a 
aeroportului Ben Gurion din Tel Aviv era în serviciul 
Mossadului încă dinainte ca Oswald să fi fost racolat. 

— Bine aţi venit, domnule director! spuse bărbatul, 
repezindu-se să-i ia din mână geanta de voiaj. 

— Nimrod, ce bucurie să te revăd. Încetează însă cu 
acest „domnule director“. E ceva vreme de când nu mai 
dirijez nimic... 

— Ştiu asta, domnule Breil. Şi vă asigur că vă regret 
lipsa în fiecare zi. Pentru mine veţi rămâne cel mai bun 
director dintre toţi cei pe care i-am cunoscut. Şi credeţi-mă 
că în toţi aceşti ani am prins o mulţime de directori acolo, 
la Institut... 

— Aşa e, Nimrod. Câţi ani să fie? 

— Prefer să nu-i număr, răspunse şoferul. Apoi îi întinse 
un plic şi spuse: Şeful cel mare mi-a dat asta pentru 
dumneavoastră, domnule. Mi-a spus să vă transmit că e un 
mesaj urgent. 

Oswald deschise plicul şi scoase cartea de vizită a lui Uri 
Tzvi ataşată cu o agrafă de o foaie pe care fusese printat 
un e-mail. 

Pe spatele cărţii de vizită scria: „Domnule, Breil, 
«colegul» Phil Damiano m-a rugat să vă înmânez mesajul 
acesta de cum aterizaţi. Shalom. Bine aţi revenit în Israel.“ 

Mesajul directorului CIA nu era de bun augur. 


Am pierdut contactul. Prietenul nostru, generalul, a 
reuşit să-şi facă pierdută urma cu aproximativ 
douăsprezece ore în urmă. 


Oswald se încruntă, apoi împături foaia şi o puse în 
buzunar. 

Nu era surprins: de câteva zile prevestise că aceasta 
avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Acum 
însă, ceea ce avea Bernstein să-i spună devenise de 
importanţă vitală. 

— Mergem la centrul medical Sourasky, îi spuse 
şoferului. 


Oswald fu întâmpinat cu entuziasm chiar şi de medicii 
care îl tratau pe şeful secţiei 8200 a Mossadului. Cu toate 
acestea, îi fură îngăduite numai trei minute pentru vizită. 

Bernstein avea faţa tumefiată şi arsă de soare, dar 
bărbatul se strădui să zâmbească la vederea prietenului 
său. 

— Ce onoare, domnule maior! înseamnă că sunt într- 
adevăr grav bolnav, din moment ce mi se acordă atât de 
multă atenţie, remarcă Bernstein, pe un ton şăgalnic. Apoi 
adăugă: Spuneţi-mi, mai bine, aţi reuşit să descifraţi 
mesajul? 

— Bineînţeles, cum aş fi putut uita metodele folosite de 
tinerii agenţi Mossad de pe vremuri? Mi-a luat ceva timp, 
dar am reuşit în cele din urmă să-i dau de capăt. Din 
păcate, tocmai am fost informat că generalul Corrige a 
dispărut fără urmă. 

— Au construit o bombă. Au de gând să distrugă Israelul, 
trebuie opriţi, spuse Bernstein cu voce slabă. 

Apoi îi povesti tot ce văzuse şi auzise la bordul 
petrolierului. 

În cele câteva minute avute la dispoziţie, cei doi reuşiră 
să-şi spună totul. Apoi, cu o precizie matematică, medicii 
centrului medical Sourasky îl invitară pe un ton amabil pe 
Breil să părăsească salonul. 


Oswald urcă din nou în automobilul cu geamuri fumurii 
şi îi ceru şoferului să-l ducă la un hotel de pe strada 
Hayarkon, în centrul oraşului. Traficul era intens la ora 
aceea. 

Ajungând în dreptul ambasadei americane, la numărul 
71, Oswald tresări brusc: porţile acţionate electronic 
supravegheate de un corp de puşcaşi marini se 
deschideau. Din sensul opus al străzii, un automobil cu 
însemne diplomatice semnaliză dreapta şi intră pe poarta 
ambasadei. În clipa aceea, Oswald distinse cu claritate 
chipul generalului Corrige, aflat pe bancheta din spate a 
maşinii. 


— L-am găsit, Phil! îi spunea Oswald la telefon lui 
Damiano câteva minute mai târziu. Maşina în care se afla a 
intrat în curtea ambasadei americane din Tel Aviv. 

— Lasă-mi timp să ajung şi eu acolo, îi răspunse 
directorul CIA. 

— Mă tem că nu avem timp: am pierdut prea multe zile 
cu convalescenţa mea. Trebuie să acţionăm imediat, dacă 
vrem să îndepărtăm pericolul unei catastrofe nucleare. 

— Pot ordona în orice clipă ca ticălosul acela de Corrige 
să fie reţinut, fie cu binişorul, fie prin folosirea forţei. 

— Nu, pentru că în felul acesta ne-am trezi pur şi simplu 
cu spatele la zid, fără nici o posibilitate de reacţie: Corrige 
trebuie lăsat să creadă că poate opera nestingherit, ca şi 
cum nimeni nu i-ar cunoaşte intenţiile. E singura 
modalitate prin care putem afla care îi este ţinta şi, mai 
ales, să identificăm locul în care a fost ascunsă bomba. Eu 
zic aşa: cât timp dumneavoastră sunteţi pe drum spre 
Israel, pe mine să mă „recomandaţi“ ataşatului vostru pe 
lângă ambasadă, cu condiţia să fie o persoană de 
încredere. Pentru că nu trebuie să uităm că, din poziţia pe 


care o are, generalul Corrige a reuşit să-şi creeze o 
întreagă reţea de prieteni şi complici. 

— Nici unul dintre oamenii noştri nu ar putea accepta un 
plan nebunesc ca... 

— Exact. După părerea mea, tocmai datorită faptului că 
nimeni nu-i ştie planurile, Corrige va profita de puterea pe 
care i-o dă poziţia pe care o are... 

— De acord. Îl contactez chiar acum pe omul nostru din 
Israel şi îi spun să se pună imediat la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Douăzeci de minute mai târziu - Dan Hotel din Tel Aviv 
se afla la câteva clădiri distanţă de ambasada americană -, 
Woody Ryker stătea pe un fotoliu din apartamentul lui 
Breil de la ultimul etaj al hotelului. 

Bărbatul nu avea deloc aerul unui agent secret clasic: 
părea mai degrabă un cadet de pe vremuri al academiei 
West Point. Îşi ducea foarte bine cei cincizeci şi patru de 
ani abia împliniţi. 

Avea ţinută şi gesturi atente, educate. Woody i se părea 
lui Oswald un bărbat cu purtări aristocratice care mănâncă 
o portocală slujindu-se de furculiţă şi cuţit. De la un astfel 
de puşcaş marin nereuşit nu se putea aştepta la 
promptitudinea în decizii şi rapiditatea în acţiuni necesare 
în situaţia aceea dramatică. 

— Ce-mi puteţi spune, domnule Ryker, despre generalul 
Corrige, şeful oficiului pentru Afaceri Externe din cadrul 
Departamentului de Apărare al Statelor Unite? Din câte 
ştiu, ar fi trebuit să ajungă zilele acestea la Tel Aviv. 

— Nu ştiu prea multe despre el, domnule Breil: generalul 
a venit la ambasadă acum douăzeci şi patru de ore. I-a 
cerut Excelenței Sale, domnului ambasador, să fie cazat 
acolo pentru efectuarea unor investigaţii sub acoperire, 
strict secrete. A adus cu el un computer, susţinând că nu 


are încredere în aparatura ambasadei, care ar putea să nu 
ofere o securitate absolută a informaţiilor. 

— Şi-a adus computerul personal? 

— Da, din motive de securitate. Aşa mi-au spus ieri 
militarii care i-au descărcat bagajele. 

— Trebuie să mă introduceţi într-un fel sau altul în 
camera generalului, domnule Ryker. Şi asta chiar în clipa 
asta, fără să fiu văzut de nimeni. 


O oră şi patruzeci de minute mai târziu, militarii care 
păzeau poarta ambasadei fură anunţaţi de sosirea unui 
transport cu piese de mobilier pentru biroul lui Ryker. 
Puşcaşii marini de la intrarea în instituţie controlară actele 
de transport al mărfii, apoi dădură ordin să fie descărcat 
camionul. 

După ce hamalii ieşiră din birou, Ryker deschise uşa 
unuia din fişierele metalice pe care aceştia tocmai le 
urcaseră la etaj. Asemenea unui contorsionist, Oswald 
reuşi să se strecoare afară. 

— În sfârşit! exclamă el, dezmorţindu-şi gâtul şi 
articulațiile. Nu mai rezistam mult înăuntru. Aşadar, unde 
e camera lui Corrige? 

— Exact deasupra celei în care ne aflăm acum. E folosită 
ca depozit pentru documente, la fel ca tot etajul de sus, de 
altfel. Cred că e plină de fişiere şi dosare de toate felurile. 
Totuşi, Corrige nu s-a formalizat defel: a spus că pentru 
ceea ce trebuie el să facă, nu-l vor încurca două-trei 
dulapuri. 

— Unde se află acum generalul, domnule Ryker? 

— Are întâlnire cu Excelenţa Sa, ambasadorul. Chiar eu 
am fixat această întrevedere. 

— Ai procedat foarte bine, Woody. Arată-mi drumul şi hai 
să aruncăm o privire în bârlogul de unde Corrige crede că 
va declanşa sfârşitul lumii. 


Uşa în spatele căreia înaltul ofiţer al Departamentului de 
Apărare al Statelor Unite îşi stabilise cartierul general nu 
era blindată, dar era dotată cu o încuietoare dublă, masivă. 
Spre stupoarea lui Breil, Ryker, care se dovedea mereu 
plin de surprize, extrase din buzunar cu mişcări de 
prestidigitator un şperaclu. li fură de ajuns câteva mişcări 
de expert şi în mai puţin de treizeci de secunde uşa se 
deschise. 

Camera părea mai degrabă nelocuită. Peste tot zăceau 
dosarele, care probabil nu mai încăpuseră în fişierele şi pe 
rafturile deja ticsite. Un strat gros de praf pusese 
stăpânire pe fiecare colţişor al încăperii. 

Contrastând cu ambientul, un computer curat şi 
strălucitor trona într-o parte a încăperii. 

— Acela este computerul pe care Corrige l-a adus cu el? 

— Presupun că da, domnule Breil. 

— Pare un calculator obişnuit, doar că are o unitate 
centrală ceva mai voluminoasă decât un PC, folosit de 
obicei pentru servere. Să încercăm să descoperim ce 
ascunde Corrige. 

Oswald apăsă butonul de pornire al calculatorului. 
Zumzetul aparatului îi semnală faptul că programele de 
iniţiere a sistemului de operare intraseră în acţiune. 

— Nu uitaţi că trebuie să ne grăbim, domnule Breil. Nu 
ştiu cât va dura întrevederea generalului cu ambasadorul. 

Zumzetul încetă brusc, în timp ce pe monitor apăru o 
fereastră care cerea parola de acces. 

În clipa aceea, Oswald realiză cât de mult îi lipsea 
Bernstein: prietenul său ar fi fost capabil să treacă peste 
orice barieră electronică în numai câteva minute. Cu inima 
cât un purice, Oswald se pregăti să tasteze primul cuvânt 
care îi venea în minte: „Amazon“. Degetele sale se mişcară 
pe tastatură cu încetineala unui spărgător care încearcă să 
descopere cifrul unui seif. Deodată, monitorul clipi, dând la 


iveală pagina de început a celui mai cunoscut sistem de 
operare din lume. 

— Acum să vedem care sunt fişierele secrete ale lui 
Corrige... murmură Breil, parcurgând lista de programe a 
computerului. 

Însă memoria aparatului se dovedi goală. Nu conţinea 
decât obişnuitele software-uri de instalare oferite la pachet 
în momentul cumpărării oricărui computer. 

— Cum se poate una ca asta? se întrebă Breil cu voce 
tare. Computerul pare pur şi simplu virgin... Deodată, îl 
străfulgeră o idee şi se întoarse îngrijorat spre Ryker: 
Chemaţi-i imediat aici pe cei mai pricepuţi artificieri pe 
care îi aveţi, specialişti în dezamorsarea unui focos 
nuclear. Nu mai avem nici o clipă de pierdut! 

În secunda următoare, Oswald se repezi spre o cutie de 
scule pe care o zărise într-un colţ al camerei, luă o 
şurubelniţă şi începu să-şi facă de lucru la carcasa 
metalică a unităţii centrale a computerului. 

— Foarte bine gândit, domnule Breil.  Excelentă 
capacitatea dumneavoastră de deducție. Păcat însă că nu 
vă va fi de nici un folos: şi dumneavoastră, şi Ryker veţi fi 
deja morţi în clipa în care cea mai mare parte a acestui 
stat care n-are fi trebuit să existe niciodată va fi ştearsă de 
pe faţa pământului. 

Corrige intrase în cameră, iar în mâna dreaptă ţinea un 
pistol Smith & Wesson 38 cu amortizor. 

— Acest aşa-zis computer nu e altceva decât o banală 
carcasă, nu-i aşa, Corrige? îl întrebă Breil, fără să-i pese că 
se afla în raza de acţiune a pistolului. Unitatea centrală 
este de fapt ascunzătoarea bombei, nu-i aşa? 

— Exact. Inchipuiţi-vă, domnule Breil, că dintr-o sferă de 
plutoniu mare cât pumnul, oamenii de ştiinţă iranieni au 
reuşit să construiască o bombă cu o putere de distrugere 


de douăsprezece ori mai mare decât bomba de la 
Hiroshima. Ce vreţi: tehnica progresează... 

— Vă daţi totuşi seama că sute de mii de oameni 
nevinovaţi vor muri, generale Corrige? 

— Sute de mii de evrei poate vreţi să spuneţi. În orice 
caz, dacă rasa din care faceţi parte şi dumneavoastră va 
supravieţui consecinţelor ce vor decurge din gestul meu - 
şi mă refer aici la un conflict mondial fără precedent, cu 
teritorii întregi devastate de folosirea bombelor nucleare -, 
probabil că veţi găsi şi alte state gata să vă dăruiască 
ţinuturi sfinte, aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul celui de-al 
Doilea Război Mondial. 

— Ţinutul acesta ne aparţine, generale Corrige. Ştiţi 
foarte bine asta, la fel de bine cum ştiţi şi faptul că ceea ce 
vreţi să faceţi este o crimă împotriva umanităţii. 

— Ceea ce ştiu este că în sfârşit se va realiza un proiect 
pe care artizanii rasei ariene ar fi trebuit să-l pună în 
practică cu mulţi ani în urmă. Eu sunt cel care va duce la 
îndeplinire Operațiunea  Amazoanele. Am recuperat 
materialul nuclear pe care Otto Rahn l-a căutat cât a trăit 
şi îl voi folosi pentru a şterge Israelul de pe faţa 
pământului. Dacă Reichul ar fi avut posibilitatea să 
construiască atunci această bombă, fără îndoială că istoria 
ar fi avut astăzi un alt curs. Acum însă voi putea remedia 
această greşeală a istoriei. Din cenuşa războiului nuclear 
care se va declanşa după explozia acestei bombe se va 
naşte cel de-al Patrulea Reich. Dumneavoastră sunteţi 
acum singura piedică în calea realizării planului meu: 
acesta este de altfel şi motivul pentru care am căutat să vă 
tin sub control în toată această ultimă perioadă... Imi pare 
rău că... colegii mei nu au reuşit mai devreme să vă 
închidă gura pentru totdeauna... Îmi cer scuze, dar acum 
nu mai am timp să mă întreţin atât de colocvial cu 
dumneavoastră: trebuie să programez timerul, după care 


îmi vor fi necesare cel puţin două ore de zbor ca să mă aflu 
la o distanţă suficient de sigură de epicentrul exploziei. Vă 
urez ca dincolo, în lumea celor drepţi, să se găsească 
cineva suficient de amabil încât să vă satisfacă întreaga 
curiozitate de care daţi dovadă. Adio pentru totdeauna, 
Oswald Breil. 

De pe coridor se auzi vocea unui lucrător la arhivă, care 
împingea un cărucior încărcat cu dosare fredonând un 
cântec celebru al lui Elvis Presley din anii '60. Corrige 
ezită, iar atenţia îi fu distrasă preţ de o fracțiune de 
secundă. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu Ryker, care, cu o 
iuţeală surprinzătoare pentru un bărbat flegmatic ca el, se 
împinse cu toată forţa într-un stelaj plin cu documente. 

Întreaga structură metalică se clătină, cumpănind câteva 
clipe în aer. Corrige trase câteva focuri de pistol în direcţia 
adversarilor săi, apoi stelajul se prăbuşi peste el. 

Oswald reuşi să se ferească în ultima clipă din calea 
raftului de oţel care îl strivi sub greutatea sutelor de 
bibliorafturi înţesate cu documente. 

Corrige rămase nemişcat, cu ochii deschişi şi cu craniul 
zdrobit. 

Oswald se aplecă spre Ryker, care zăcea la podea câţiva 
metri mai încolo. Gloanţele trase de Corrige îşi nimeriseră 
tinta, dar rănile agentului CIA nu erau mortale. 

— Sunteţi rănit, domnule Breil? întrebă cu voce stinsă 
bărbatul. 

— Nu, Woody: sunt teafăr, iar asta o datorez numai 
curajului şi promptitudinii tale. 

— Ce e cu Corrige? 

— E îngropat sub o tonă de documente şi are craniul 
sfărâmat. Nu cred că mai trăieşte. 


— Sunt mândru că am avut ocazia să lucrez cu 
dumneavoastră, mai apucă să zică Ryker înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa. 


Golful Guineii, 2007 


Platforma fusese construită cu mulţi ani în urmă în golful 
Guineii, la mai mult de o sută cincizeci de kilometri 
depărtare de delta fluviului Niger, pentru valorificarea 
țițeiului submarin. Când zăcământul de petrol se epuizase, 
platforma petrolieră fusese abandonată. 

Acum, acel continuu du-te-vino de elicoptere şi 
ambarcaţiuni părea să fi readus la viaţă uriaşa structură 
de oţel. Judecând după numărul mijloacelor de transport şi 
desfăşurarea impresionantă de forţe militare şi de poliţie, 
se putea spune că la ceremonia de pe insula artificială din 
largul mării participau numeroşi oaspeţi de vază. 


Preşedintele francez luă cel dintâi cuvântul. 

Alocuţiunea sa fu presărată cu îndemnuri la fraternitate 
între popoare şi pace mondială care frizau demagogia. 

— Franţa, îşi încheie el discursul, se mândreşte să 
participe la acest proiect de pace, cu speranţa că va 
reprezenta parcursul cel mai potrivit pentru eradicarea 
sărăciei şi a foametei de pe continentul african. 

În discursul său, preşedintele iranian se dovedi mult mai 
incisiv şi mai puţin retoric. Nu manifestă nici o reţinere în 
a mulţumi unui evreu care îi salvase viaţa, dejucând 
totodată un atentat care ar fi putut declanşa un război 
devastator pentru întreaga rasă umană. 

— Meritul unor oameni ca Oswald Breil, concluzionă 
Tahrjani, este acela că reuşesc să atragă atenţia tuturor 
asupra celor mai groaznice aspecte ale realităţii în care 
trăim. Astfel de bărbaţi reuşesc să demonstreze prin fapte 


că fraternitatea între fiinţele umane nu este o utopie; ea 
chiar există, dacă i se oferă posibilitatea de a se exprima. 
Sunt fericit că îi datorez viaţa unui cetăţean israelian şi mă 
mândresc cu prietenia lui Oswald Breil. Doresc să declar 
aici, în mod oficial, că Republica Islamică Iran a hotărât să 
abandoneze orice proiect care vizează crearea de arme 
nucleare. De asemenea, începând de azi, politica ţării 
noastre se va orienta spre dezvoltarea unui raport de 
prietenie şi colaborare între Iran, Israel şi întregul 
Occident. Am adus cu noi un mesaj de pace care sunt 
convins că va fi acceptat şi împărtăşit de toată lumea. Am 
pierdut cu toţii prea mult timp şi prea multe energii pentru 
cultivarea urii şi a rivalităţii, dar mai putem să reparăm 
totul. Acesta este motivul pentru care Iranul a acceptat cu 
entuziasm să participe la acest proiect sub egida 
Naţiunilor Unite. 

Câteva minute mai târziu, Oswald urcă pe scena 
improvizată, luă o cărămidă şi o cimentă într-un colţ al 
uriaşei platforme marine. Apoi cobori microfonul la 
înălţimea sa şi îşi începu discursul: 

— Nu ştiu dacă această cărămidă reprezintă începutul 
unei noi viziuni asupra viitorului, al viitorului popoarelor, 
copiilor şi familiilor noastre. Să nu uităm totuşi că şi 
progresul, cunoaşterea şi dezvoltarea economică au 
înaintat cu paşi mici. Sunt însă convins că această 
cărămidă va însemna primul pas spre o colaborare paşnică 
între civilizaţii diferite. Nu-mi fac iluzii că Răul va fi 
definitiv înfrânt sau că vântul îngheţat ce-l însoţeşte va 
înceta să mai bată, însă ştiu un lucru: astăzi s-a închis una 
dintre parantezele cele mai dureroase ale trecutului 
nostru. Desigur, există altele care rămân încă deschise sau 
care încă nu s-au deschis. Noi însă vom fi aici şi vom face 
tot ce ne stă în putere ca să le facem inofensive. 


Când, în cele din urmă, cobori de pe scenă, Oswald fu 
salutat cu strângeri călduroase de mână şi îmbrăţişări de 
cei care, ca şi el, îşi riscaseră viaţa pentru a anihila teribila 
ameninţare care ar fi putut schimba pentru totdeauna 
cursul istoriei. 

Se aflau acolo căpitanul Bernstein, Phil Damiano, Yves 
Tamberly şi Woody Ryker, acesta din urmă încă în 
convalescenţă. Nu lipsea nici chiar Mame-loshen Lilith 
Habar, care îşi ştergea întruna ochii înroşiţi de lacrimi cu 
batista. Vârstnica femeie redevenise pensionara blajină de 
odinioară: despre perioada în care se transformase într-o 
răzbunătoare neîndurătoare spunea că fusese împinsă şi 
condusă de o forţă exterioară de neoprit. 

Când Oswald ajunse lângă Sara, aceasta îi şopti 
surâzând: 

— Îţi amintesc că mi-ai promis o vacanţă. Şi de data 
aceasta îţi cer să-ţi respecţi imediat promisiunea, Oswald 
Breil. În plus, eu sunt cea care va hotărî destinaţia. 


Centrala nucleară alimentată cu combustibilul prelevat 
din bomba dezamorsată urma să intre în funcţiune peste 
douăsprezece luni. La construcţia ei contribuiau toate 
statele implicate în ultima aventură al cărei protagonist 
fusese Oswald, de la Paraguay - care pusese la dispoziţie 
un procent important din averea lui van der Duick 
confiscată de stat - până la Iran şi Franţa, care hotărâse să 
nu invoce dreptul de proprietate asupra plutoniului 
descoperit în Grotte des Chevaliers. 

Centrala urma să asigure independenţa energetică 
multor regiuni sărace de pe continentul african. 


Montségur, 2007 


— Ţi-am promis într-adevăr o vacanţă, însă tu o 
transformi într-o adevărată tortură! exclamă Oswald 
gâfâind, în timp ce se avânta pieptiş pe ultima parte a 
potecii ce ducea la ruinele fortăreței Montségur. 

— Mai avem doar câteva zeci de metri, doar n-o să 
renunţi tocmai acum, salvator al lumii ce eşti! răspunse 
Sara pe un toc acid, ştergându-şi fruntea de transpiratie. 

Purta bocanci de munte, pantaloni scurţi kaki şi un 
tricou galben. Picioarele sale lungi şi bronzate înaintau cu 
agilitate şi dezinvoltură pe cărarea accidentată. Pe umeri, 
în rucsac, ducea discul sacru al zeului Hosh. În ciuda 
protestelor sale neîntrerupte, Oswald se descurca la fel de 
bine ca Sara. Părea că trăise dintotdeauna printre piscuri 
şi povârnişuri. 

Ajunseră la ruinele cetăţii catare însoţiţi de o briză 
plăcută de septembrie şi de mirosul ierbii arse de soare. 

Femeia trăi sentimentul că acolo, între zidurile 
maiestuoase, abrupte, şi turnurile părăginite mai dăinuia 
încă spectrul tragediei consumate cu aproape opt sute de 
ani în urmă. 

Sara îl duse pe Oswald spre unul din bastioanele care 
rezistase atât asediului oştenilor lui Hugues d'Arcis, cât şi 
capriciilor vremii. 

— Acesta era turnul central al fortăreței, spuse Sara. 
Arătă spre una dintre deschizăturile din zid, apoi scoase 
din rucsac discul de aur care aparținuse căpeteniilor unui 
trib preistoric şi apoi eroicilor susţinători ai ereziei catare, 
şi începu să se joace cu reflexiile razelor de soare. 

— Până aici penetrează razele soarelui în ziua solstițiului 
de vară, traversând tot turnul. Imaginează-ţi câte poveşti 
ne-ar putea spune fiecare dintre aceste pietre, dacă ar 
putea vorbi! 

— Aşa este. Poveşti despre asedii şi lupte corp la corp, 
catapulte şi strigătele războinicilor... 


— Toţi bărbaţii sunteţi la fel! Iar tu eşti cel mai elocvent 
exponent al categoriei, Oswald Breil. Nu vă gândiţi decât 
la războaie, arme şi lupte corp la corp. Dar sunt 
încredinţată că între aceste ziduri s-au scris şi multe pagini 
de poveşti de dragoste. Poate că perechile îşi jurau aici 
iubire veşnică, în vreme ce vedeau cu groază că vrăjmaşul 
se apropia ameninţător de cetate. Iar iubirea este singurul 
sentiment capabil să treacă dincolo de spectrul... 

— Morţii! rosti o voce amenințătoare din spatele lor. 

Nard Sourush apăruse de nicăieri. Era înarmat cu un 
pumnal uriaş şi înainta spre ei cu o privire dementă, 
însetată de sânge. 

— Sunt de câteva zile pe urmele voastre, iar acum a 
sosit, în sfârşit, clipa răzbunării. Îmi voi regla conturile cu 
voi amândoi, chiar dacă, din păcate, visul stăpânului meu, 
Pashelvi, nu se va putea împlini niciodată. Tu, evreu pitic 
ce eşti, vei muri primul. 

Namila se repezi spre Oswald, trântindu-l la pământ. 
Apoi îl prinse de păr, trăgându-i capul pe spate şi 
expunându-i gâtul loviturii de pumnal. Oswald încercă să 
reacționeze, însă priza iranianului era atât de precisă, 
încât îi bloca orice mişcare. 

— Vei muri înjunghiat, aşa cum merită să fie ucis orice 
necredincios. 

Sara nu se pierdu cu firea: îşi trecu discul dintr-o mână 
în cealaltă, părând că-l cântăreşte, îi pipăi marginea 
tăioasă şi apoi îl lansă cu putere în direcţia atacatorului, 
imprimându-i o mişcare circulară. Transformat într-o armă 
letală, discul şuieră sinistru în aer. 

Îl izbi pe Sourush chiar la baza gâtului. Namila avu o 
tresărire, se întoarse spre Sara cu ochii ieşiţi din orbite şi 
o expresie mirată pe chip. Îl slăbi din strânsoare pe Breil, 
ducându-şi mâinile la rană şi încercând în zadar să 


oprească sângele care curgea în valuri după ce discul 
sacru îi retezase jugulara. 

Încercă să se apropie de Sara, clătinându-se pe picioare. 
Ajungând în dreptul deschizăturii din zid se împiedică, 
pierzându-şi echilibrul. Cu ultimele puteri, încercă să se 
agaţe de marginile zidului, dar degetele îi alunecară, iar 
Sourush se prăbuşi în gol. Trupul i se zdrobi de pietrele 
din curtea de dedesubt. 

— Acum chiar că s-a terminat totul. Mulţumesc, Sara, 
îngăimă Oswald, trăgând cu greu aer în piept. 

Sara îl strânse de mână şi îl privi fix în ochi. Respira 
greu, iar în priviri i se citea încă spaima. 

Rămaseră o vreme aşa, ţinându-se de mână, pradă unei 
tulburări care avea din ce în ce mai puţin de-a face cu 
teama. Apoi, Sara zâmbi şi reluă discuţia pe care fuseseră 
nevoiţi s-o întrerupă, încercând să pară detaşată şi să nu-şi 
trădeze acea nouă emoție care o încerca. 

— Vorbeam de jurăminte de iubire... iubirea care este 
capabilă să treacă până şi dincolo de spectrul morţii. 

Oswald o prinse de mână şi o trase spre el. Apoi o sărută 
pătimaş pe buze. Sara închise ochii şi se lăsă în voia lui. 

— O iubire ca a noastră. O iubire capabilă să învingă 
chiar şi forţele Răului... 

Razele soarelui se reflectară în discul de aur al zeului 
Hosh abandonat pe pardoseală, lângă ei. Pe peretele opus 
reflexia razelor compunea un desen straniu, ca un fluture 
cu aripile desfăcute în zbor. 


Nota autorului 


Sunt adesea întrebat unde este graniţa dintre realitatea 
istorică şi fantezie în lucrările mele. De cele mai multe ori 
sunt tentat să răspund că istoria este întotdeauna scrisă de 
învingători şi, în consecință,  oglindeşte rareori 
desfăşurarea corectă a evenimentelor. 

În crearea întâmplărilor şi situaţiilor în cadrul cărora 
prind viaţă personajele plăsmuite de fantezia mea am 
încercat întotdeauna să fiu cât mai riguros în descrierea 
circumstanțelor istorice. Şi mi-a fost dat să mă lovesc de 
coincidenţe stranii. De altfel, istoria este de multe ori la fel 
de captivantă ca un roman de aventuri. 


Conform raportului medico-legal oficial, Rudolf Hess s-a 
sinucis în închisoarea de la Spandau pe 17 august 1987. La 
aceeaşi dată, cu şaizeci şi nouă de ani în urmă, era 
înfiinţată Societatea Thule, organizaţia secretă din care 
făcuse parte şi Hess şi care a stat la baza ideologiei 
naziste. Va trebui însă să aşteptăm anul 2017 pentru ca 
dosarele britanice referitoare la cazul Hess să fie făcute 
publice. 


Dosarul lui Otto Rahn arhivat cu rezoluţia „sinucidere“ a 
stabilit că arheologul german a murit pe 16 martie 1939. 
În aceeaşi zi, cu şase sute nouăzeci şi şase de ani înainte, 
cădea ultima fortăreață a catarilor, cea de pe pog-ul de la 
Montségur, locul în care Rahn şi-a petrecut cea mai mare 
parte a vieţii, încercând să descopere marele mister al 
sectei considerate eretice. 


După o examinare sumară, trupurile neînsufleţite ale lui 
Adolf Hitler, Martin Bormann şi Heinrich Himmler au fost 
îngropate în locuri secrete. 

Nimeni nu a reuşit şi nu va reuşi vreodată să efectueze 
un examen medico-legal amănunţit prin care să se certifice 
fără putinţă de tăgadă identitățile lor. 

lar convingerea mea fermă este că acolo, în preajma 
acelor morminte anonime, se poate simţi şi astăzi adierea 
unui vânt rece, blestemat. Vântul demonilor... 


Mulţumiri 


„Fetelor“ mele: Consuelo, Andrea şi Beatrice. Vremea 
trece, bibliografia mea se îmbogăţeşte şi totuşi voi reuşiţi 
încă să întâmpinați cu zâmbete, gesturi blânde şi mult 
calm toate ciudăţeniile şi capriciile unui autor prins de 
meandrele propriului roman. 

Mamei mele Maria Luisa care, pentru prima oară, nu-mi 
va citi cartea. 

Tuturor celor care s-au dovedit disponibili faţă de fiecare 
întrebare de-a mea, încercând să dea un sens nelămuririlor 
şi curiozităţii mele. 

Tuturor celor care au scris despre subiectele tratate în 
acest roman şi în mod special următorilor: 


AA.VV., Storia e Segreti del Nazismo (Istoria şi secretele 
nazismului), Finson Spa, 2002 (DVD) 

Enzo Angelucci, Paolo Matricardi, Guida pratica agli 
aeroplani di tutto il mondo (Ghidul aeroplanelor din 
întreaga lume), Mondadori, Milano, 1978 

Mario Baudino, ZI mito che uccide (Mitul ucigaș), 
Longanesi, Milano, 2004 

Ian Black, Benny Morris, Israel's Secret Wars 
(Războaiele secrete ale Israelului), Grove Press, New York, 
1991 

Luigi Bonanate, Terrorismo internazionale (Terorism 
internațional), Giunti, Florența, 2001 

Robert de Boron, Z libro del Graal. Giuseppe di 
Arimatea, Merlino, Perceval, (Cartea Graalului. Iosif din 
Arimateea, Merlin, Parsifal), Adelphi, Milano, 2005 


Mario del Pero, La CIA. Storia dei servizi segreti 
americani (CIA. Istoria serviciilor secrete americane), 
Giunti, Florenţa, 2001 

R. di Nunzio, U. Rapetto, Latlante delle spie (Atlasul 
spionilor), BUR, Milano, 2002 

G. Filoramo, M. Massenzio, M. Raveri, P. Scarpi, 
Manuale di storia delle religioni (Manual de istoria 
religiilor), Laterza, Roma-Bari, 1998 

Jean Flori, Cavalieri e cavalleria nel Medioevo (Cavaleri 
şi cavalerism în Evul Mediu), Einaudi, Torino, 1999 

Ernest Fornairon, La tragedia dei catari. La crociata 
contro gli albigesi 1207-1244 (Tragedia catarilor. 
Cruciada împotriva albigenzilor, 1207-1244) Sugar, 
Milano, 1969 

Antonnio Frescaroli, La Gestapo (Gestapoul), De Vecchi 
Editore, Milano, 1967 

Nicholas Goodrick-Clarke, Le radici occulte del nazismo 
(Rădăcinile oculte ale nazismului), Sugar-Co Edizioni, 
Milano, 1992 

Jean Guilaine, Guida alla Preistoria (Ghid prin 
Preistorie), Gremese Editore, Roma, 2004 

Robert Jackson, Submarines of the World (Submarinele 
lumii), Amber Books Ltd. for Grange Books, London, UK, 
2000 

Eric A. Johnson, Il terrore nazista (Teroarea nazistă), 
Mondadori, Milano, 2001 

Jean Markale, Santi o eretici? L'enigma dei catari (Sfinți 
sau eretici? Enigma catarilor), Sperling & Kupfer, Milano, 
2005 

François Massoulié, Z conflitti del Medio Oriente 
(Conflictele din Orientul Mijlociu), Giunti, Florenţa, 2003 

Otto Rahn, Crociata contro il Graal (Cruciadă împotriva 
Graalului), Soc. Editrice Barbarossa, Saluzzo, 1999 


Otto Rahn, La Corte di Lucifero (Curtea lui Lucifer), Soc. 
Editrice Barbarossa, Saluzzo, 1989 

Jean Richard, La grande storia delle crociate (Marea 
istorie a cruciadelor), Newton & Compton, Roma, 1999 

Michel Roquebert, I catari. Eresia, crociata, Inquisizione 
dall' XI al XIV secolo (Catarii. Erezia, cruciada, inchiziția 
secolelor XI-XIV), San Paolo, Cinisello Balsamo, 2003 

Christian Salès, Secrets & légendes du Pays Cathares 
(Secrete şi legende din țara catarilor), Racines Occitanes, 
2003 (DVD) 

Elena Spagnol, Enciclopedia delle citazioni (Enciclopedia 
citatelor), Garzanti, Milano, 2000 

Rudiger Sunner, Schwarze Sonne (Soarele negru), 
Absolut Medien, 1997 (DVD) 

Georges Tate, Le Crociate. Cronache dall'Oriente 
(Cruciadele. Cronici din Orient), Electa Gallimard, Torino, 
1994 

Wewelsburg, Westfälischen  Landesmedienzentrums, 
2006 (DVD) 

Francesco Zambon, ediție îngrijită de, La cena segreta. 
Trattati e rituali catari (Cina cea de Taină. Tratate şi 
ritualuri catare), Adelphi, Milano, 1997 

Mulţumiri şi infinitelor posibilităţi de informare pe care 
le oferă internetul; site-urile referitoare la subiectele 
tratate în acest roman sunt în măsură să satisfacă toate 
curiozităţile. 


Discul lui Hosh 


CONFORM RAPORTULUI... 

medico-legal oficial, Rudolf Hess s-a sinucis în închisoarea de la 
Spandau pe data de 17 august 1987. Exact în aceeaşi zi, cu şaizeci şi 
nouă de ani mai devreme, se înfiinţează Societatea Thule, societatea 
secretă din care făcuse parte şi Hess şi care a stat la baza ideologiei 
naziste. Dar trebuie să aşteptăm anul 2017 pentru ca dosarele 
britanice referitoare la cazul Hess să fie făcute publice. 


CONFORM DOSARULUI OTTO RAHN... 

arhivat cu verdictul «sinucidere», arheologul german a murit pe 16 
martie 1939. Exact în aceeaşi zi, dar cu şase sute nouăzeci şi şase de 
ani mai devreme, cădea ultima fortăreață a catarilor, cea de pe pog-ul 
de la Montségur, locul în care Rahn îşi petrecuse cea mai mare parte a 
vieţii, încercând să descopere marele mister al sectei medievale. 


TRUPURILE NEÎNSUFLEŢITE... 

ale lui Adolf Hitler, Martin Bormann şi Heinrich Himmler au fost, 
după o examinare sumară, îngropate în locuri absolut secrete. Nimeni 
nu a reuşit şi nu va reuşi vreodată să efectueze un examen medico- 
legal amănunţit prin care să se certifice fără putinţă de tăgadă 
identitățile lor.