Marco Buticchi — Inelul regilor

„Un Mesia italian al romanului de suspans.” 


Corriere della Sera 


MARCO BUTICCHI s-a născut în 1957, la La 
Spezia, şi este licenţiat în Economie şi Comerţ. Primele 
două romane, [Il cuore del Profeta şi L'Ordine 
irreversibile, au fost publicate prin propriul efort 
financiar, dar apoi a fost descoperit de Mario Spagnol, un 
editor în căutare de scriitori talentaţi. Din 1997, cărţile 
sale apar în colecţia de bestselleruri I maestri 
dell'avventura a Editurii Longanesi. Primul titlu din serie, 
Le pietre della Luna, a fost vândut în peste 150.000 de 
exemplare, iar următoarele - Menorah (1998), Profezia 
(2000), L'anello dei Re (2002 - Inelul Regilor), La nave 
d'oro (2003), Il vento dei demoni (2007 - în pregătire la 
Editura Nemira) - s-au epuizat în numai câteva zile de la 
lansare. Povestirile sale se caracterizează prin 
întrepătrunderea unor epoci diferite, din Antichitate până 
în zilele noastre, fiind adeseori comparat ca stil cu Wilbur 
Smith. 


Pentru Albino 


1 Prezentul roman conține o serie de date greşite legate de 
istoria românilor, dar, fiind vorba despre o ficțiune, erorile 
de documentare ale autorului vor fi privite cu îngăduinţă 
(n. tr.). 


PROLOG 


„— Welcome to my house! Enter freely and of your 


own free will! 
He made no motion of stepping to meet me, but 


stood like a statue...” 


„— Bun venit în casa mea! Intrarea liberă şi francă! 
Nu a schiţat nici un gest cum că mi-ar veni în 
întâmpinare, ci a rămas imobil, ca o statuie...” 


Bram Stoker, Dracula 


NEW YORK, MARIIE 2002 


Metropola reacţionase după atentat la fel cum 
făcuse întotdeauna în situaţiile critice, asemenea unei 
fiinţe dotate cu o voinţă tenace, de neînduplecat. 

Chiar şi în clipele acelea, în timp ce survola oraşul 
la joasă altitudine, New Yorkul îi apăru ca o imensă 
creatură care se trezeşte cu greu dimineaţa, explodează 
într-un ritm frenetic de viaţă şi apoi adoarme la loc, în 
vreme ce ici-colo, asemenea unor răni dureroase, apar pe 
trupul său pete mustind de groază. 

În realitate, oraşul nu era altceva decât o 
aglomerare nesfârşită de blocuri şi de oameni ce se 
confrunta cu problemele din ce în ce mai acute ale 
suprapopulării şi terorismului. 

Observat de la înălţime, părea împărţit în 
nenumărate tronsoane, fără nici o legătură între ele: în 
timp ce la o intersecţie oarecare se consuma o dramă, la 
câteva străzi distanţă domnea un calm desăvârşit, iar 
viaţa curgea normal, printre vitrine intens luminate şi 
privirile grăbite ale trecătorilor. 


Gândurile acestea - şi multe altele - se învălmăşeau 
în mintea colonelului Baedeker în timp ce avionul său de 
vânătoare ducea la bun sfârşit o nouă şi amplă volută, 
îndreptându-se spre malul stâng al East River. 

Ofiţerul aruncă o privire rapidă spre panorama de 
dedesubt, doar atât cât să-şi dea seama că rachetele aer- 
aer lansate din aparatul său F15 îşi nimeriseră ţinta, 
anihilând pericolul care venea din înalturi. În clipa 
următoare, Baedeker renunţă la meditaţiile sale şi se 
concentră asupra termenilor reci pe care urma să-i 
folosească la întocmirea raportului de serviciu; la prima 
vedere, ar fi putut părea foarte puţin credibil: 
„Pătrunzând într-o zonă interzisă de zbor, un elicopter 
fără însemne de identificare a lansat o rachetă aer-sol în 
direcţia palatului Naţiunilor Unite. Odată confirmate 


intenţiile ostile evidente ale aparatului, subsemnatul, 
colonel Baedeker, din Escadrila 12 Vânătoare a USAF, 
am fost obligat să execut foc de anihilare a inamicului, 
doborând elicopterul. După constatările la faţa locului, 
atacul inamicului a provocat pagube umane şi materiale.” 

Flapsurile - coborâte pentru a mări portanţa 
avionului şi a-i menţine sustenanţa - îl scuturau, într-un 
tremur uşor, dar foarte intens. Baedeker se convinse că 
acolo, jos, forţele de ordine ţineau situaţia sub control: 
două elicoptere ale poliţiei survolau zona, în timp ce 
girofarurile ambulanţelor pâlpâiau de jur împrejurul 
Palatului de Sticlă. În clipa aceea, colonelul împinse 
manşa, îndepărtându-se de locul atentatului. 


Panica se instalase în momentul în care un 
elicopter de turism care zbura la joasă altitudine lansase 
o rachetă în direcţia intrării principale în palatul 
Naţiunilor Unite. 

Fuseseră lovite câteva maşini de serviciu care 
staţionau în faţa intrării principale, în aşteptarea 
pasagerilor. Erau mulţi răniţi, unii grav: trupurile le 
zăceau inerte pe caldarâm, arse şi însângerate, cu 
hainele sfâşiate. Majoritatea erau şoferi ai maşinilor de 
protocol. 

Delegații şi invitaţii care participaseră la adunarea 
generală a Naţiunilor Unite fuseseră ocoliţi de explozie. 
Cea mai mare parte a celor care apucaseră să iasă din 
clădire în momentul deflagraţiei mergeau pe propriile 
picioare. Însă unii dintre ei se îndreptau, pentru măsuri 
de prim ajutor, spre ambulanţele sosite de urgenţă la 
locul atentatului. 

Judecând după modul de acţiune, organele de 
anchetă traseră o primă concluzie: fusese vorba despre 
un act terorist izolat, fără o ţintă precisă. Un atac 
mişelesc, care, fără intervenţia promptă a unuia dintre 
avioanele de vânătoare ce survolau New Yorkul după 
atentatul asupra Turnurilor Gemene, s-ar fi putut solda 
cu un număr mult mai mare de victime. Baedeker era pe 


cale să devină un erou. 

Nimeni nu-şi închipuia însă că, peste doar câteva 
minute, o altă explozie avea să devasteze locul. Printre 
răniții care erau purtaţi spre ambulanţe se afla şi un 
bărbat aparent banal, mic de statură, dar a cărui 
personalitate marcantă îl adusese de nenumărate ori în 
postura de protagonist al unor întâmplări care salvaseră 
de la pieire întreaga omenire. 

Elicopterul inamic fusese doborât la numai câteva 
minute de la instituirea stării de alertă: intervenţia 
avionului de vânătoare îi împiedicase pe terorişti să 
lanseze o a doua salvă ucigătoare de rachete, care ar fi 
putut provoca pagube materiale şi mai mari, dar şi 
pierderi de vieţi omeneşti. 

Şi de această dată, reflexele prompte ale lui Oswald 
Breil fuseseră hotărâtoare: reuşise nu numai să-şi salveze 
propria viaţă, ci şi a multor altora. 


Dacă cineva ar fi observat cu atenţie scena, ar fi 
remarcat cu siguranţă mersul deloc natural al individului 
care venea dinspre 43" Street. Bineînţeles însă că, în 
haosul care domnea în acele momente în preajma 
palatului Naţiunilor Unite, cu greu s-ar fi putut găsi 
cineva care să acorde importanţă unor amănunte atât de 
nesemnificative, cum ar fi felul în care păşeau 
nenumăratele persoane care roiau de colo-colo în zonă. 
După ce, iniţial, se răspândiseră care-ncotro, cuprinşi de 
panică, mulţimea de curioşi se întorcea acum în grupuri 
mici spre locul atentatului, asemenea unui stol de ciori 
care se aşază din nou pe ramurile copacilor imediat ce 
ecoul împuşcăturii s-a stins. Bărbatul, care înainta cu 
paşi repezi, ar fi putut fi uşor confundat cu vreunul dintre 
numeroşii şefi, funcţionari sau simpli purtători de 
servietă care  roiesc în preajma oricărei clădiri 
administrative. Şi, la fel ca aceştia, se străduia să ocupe 
un loc în primul rând al spectacolului, de-a lungul benzii 
galbene cu care un poliţist zelos înconjurase peluza din 
faţa Palatului de Sticlă. 


Elicopterul - de fapt, rămăşiţele acestuia - ardea în 
mijlocul terenului delimitat de poliţie, la mică distanţă de 
Peace Bell, în vecinătatea a ceea ce mai rămăsese din 
catargele cu drapelele statelor membre ONU. 


Lovit în plin de proiectil, unul din microbuzele 
Mercedes utilizate pentru transportul delegaților şi 
invitaţilor răspundea cu pufăituri aburinde şi şuierături 
sinistre jeturilor de apă ce ţâşneau din furtunurile 
pompierilor. 

Ambulanţele se opriseră la numai câţiva metri 
distanţă şi aşteptau, cu uşile deschise, să preia răniții. 


Bărbatul cu mers deosebit se aplecă şi trecu pe sub 
cordonul galben care delimita scena atentatului. 

Săltând pe covorul de iarbă, un obiect ciudat 
arunca în jur reflexii strălucitoare, aurii. Se putea 
presupune că, în tumultul celor întâmplate, cineva îl 
pierduse. Bărbatul întinse cu precauţie mâna, ca şi cum 
ar fi vrut să mângâie iarba fragedă. Degetele sale lungi şi 
subţiri, cu nervuri vineţii, apucară cu delicateţe obiectul 
minuscul, lustruit de uzură şi de trecerea timpului. Îşi 
trecu degetul mare şi arătătorul peste marginile 
rotunjite, pipăind inciziile şi literele în relief. Apoi, inelul 
de aur se rostogoli în buzunarul hainei sale. 

După aceea, degetele sale urmară conturul colţuros 
şi mult mai bine cunoscut al unui al doilea obiect aflat în 
buzunar, atinseră în treacăt butonul de detonare şi 
controlară antena telecomenzii. 

Între timp, mulţimea strângea din nou rândurile în 
jurul locului atentatului, făcând presupuneri şi 
comentând aprins cele întâmplate. 

Primul car de televiziune ajunsese la faţa locului la 
numai câteva secunde după atac, iar operatorii puteau fi 
văzuţi mânuind deja camerele de luat vederi, căutând să 
surprindă cât mai multe detalii pentru „transmisiunea în 
direct de la locul atentatului”. 

Bărbatul cu degete subţiri îşi îndreptă umerii. 


„Dacă vor spectacol... atunci nu-mi rămâne decât să le 
fac pe plac”, îşi spuse, activând telecomanda din 
buzunarul hainei. 

Vuietele sincronizate ale microexploziilor nu se 
distinseră cu claritate, dar se uniră într-o unică şi 
asurzitoare detonație. Geamurile camerei care sărise în 
aer, la etajul al doisprezecelea al Palatului de Sticlă, se 
împrăştiară ca picăturile de ploaie, căzând pe peluza 
înconjurată cu bandă galbenă de poliţişti. 

Pentru a doua oară în numai câteva minute, panica 
îşi jucă din nou rolul de protagonist al scenariului: la fel 
ca pe platoul unui film de acţiune, sutele de persoane 
aflate acolo în calitate de figuranţi repetară aceleaşi 
gesturi de mai devreme. Marea de oameni ieşiţi din minţi 
începu a se deplasa haotic, răspândindu-se în fugă în 
toate direcţiile atunci când urmară alte şi alte explozii: 
agenţii de pază încercau în zadar să menţină o oarecare 
ordine. Bărbatul care tocmai  apăsase butonul 
telecomenzii se amestecă în mulţime şi se îndreptă spre 
43" Street. Se opri abia când ajunse în dreptul Ford 
Foundation Building, observând convoiul de maşini de 
prim ajutor care înainta cu viteză prin traficul îngreunat 
al oraşului, acompaniat de urletul străpungător al 
sirenelor. Păreau să se îndrepte spre Upper East Side şi 
nu spre Palatul de Sticlă, aşa cum ar fi fost logic: sub 
barba rară, chipul atentatorului se destinse într-o 
expresie plină de mulţumire. Maşinile care se deplasau în 
grabă spre o altă zonă a oraşului dovedeau că planul său 
reuşise pe deplin: însemna că, în aceeaşi clipă în care 
Palatul de Sticlă se zguduise sub explozii, sărise în aer şi 
reprezentanța diplomatică irakiană, de pe 79" Street. 


FRONTUL DIN ALPII DOLOMIŢI, 
IUNIE 1915 


Ofiţerul italian nu-şi pierdu cumpătul observând 


stropii negri de noroi de pe uniformă. Bocancii îi erau 
mânjiţi de mâzga răscolită de roţile afetului care urca 
anevoios poteca. 

Circa treizeci de infanterişti se chinuiau să 
înainteze, transportând un puternic tun de munte calibru 
75 mm, greu de două tone. Ploile abia căzute 
transformaseră cărarea într-o mlaştină care făcea urcuşul 
şi mai chinuitor. 

— N-o să dureze mult, spuse ca pentru sine ofiţerul, 
reţinându-şi o înjurătură atunci când piciorul i se afundă 
din nou în mocirlă până peste gleznă. Se spune că baletul 
ăsta va dura puţin. Eu nu cred, pentru că războiul nu 
cunoaşte cuvântul „puţin”, ci numai „prea mult”... la fel 
ca moartea. 

— Să vă ajut, domnule căpitan? îl întrebă îngrijorat 
un locotenent tânăr atunci când alunecă periculos de 
aproape de roţile afetului, încinse de patine de lemn care 
tineau loc de şenile. 

— Lăsaţi-o baltă, locotenente. Mai bine aţi încerca 
să vă grăbiţi. Convoiul trebuie să ajungă în tranşeele alor 
noştri înainte să se înnopteze. Dacă vremea rea ne va lua 
prin surprindere, va fi cum nu se poate mai grav: în munţi 
nu există anotimpuri, iar furtunile de vară nu sunt mai 
puţin periculoase decât vijeliile din timpul iernii. 

O vale largă se întindea sub picioarele lor, iar 
acoperişurile ascuţite ale câtorva case grupate în jurul 
unei clopotniţe albe păreau să sfideze cerul cristalin şi 
căldura acelei zile de vară. 

Cortina d'Ampezzo fusese ocupată în ultimele zile 
ale lunii mai fără ca trupele italiene să fi tras vreun foc 
de armă: austriecii se retrăseseră ca şi cum locaţia aceea 
nu ar fi avut nici o importanţă pentru ei. Aşa că, în ziua 
de 28 mai, opt infanterişti din Brigada Marche intraseră 
în satul aproape pustiu şi arboraseră un tricolor stingher 
în faţa primăriei. 

Nici unul dintre locuitorii din Cortina - habsburgii 
recrutaseră forţat toţi bărbaţii cu vârste cuprinse între 
şaisprezece şi cincizeci de ani - nu schiţase măcar un 


gest de împotrivire în faţa unui cap de pod atât de 
puternic, format din... opt militari! S-ar fi zis că limba 
aceea de pământ, considerată esenţială pentru orice 
încercare de înaintare în teritoriul inamic, nu ar fi 
suscitat, de fapt, nici un fel de interes strategic. 

Acesta era şi unul din motivele pentru care, printre 
ofiţerii care luptau pe frontul din Dolomiţi, se înstăpânise 
convingerea că, mai mult decât un război propriu-zis, 
aveau mai degrabă de-a face cu un schimb de curtoazii 
între trupele inamice, alimentat de dorinţa mai-marilor 
zilei, preocupaţi să redeseneze graniţele propriilor 
naţiuni. 

Generalul Cantore, superiorul direct al căpitanului 
Alberto Sciarra della Volta, îi destăinuise acestuia din 
urmă că preşedintele Consiliului Regal de Miniştri, 
Antonio Salandra, obişnuia să le spună colaboratorilor 
apropiaţi: „Războiul nu va apuca iarna viitoare. Din acest 
motiv consider că e aproape inutil să aprovizionăm 
trupele de pază din văile Alpilor.” 

„Mda... Mai-marii zilei... Jocurile lor de culise şi 
erorile pe care le fac”, îşi spuse della Volta, clătinând din 
cap. 

Vântul îngheţat de seară prevestea o noapte cât se 
poate de friguroasă. Dolomiţii se colorau încetul cu 
încetul sub reflexele roşietice ale apusului de vară. Mai 
sus, spre înălţimi, zăpezile veşnice străluceau sub razele 
soarelui care cădea spre asfinţit. Norii rari şi diafani 
păreau aprinşi, într-atât de tare străluceau contururile lor 
moi. Spectacolul oferit de natură era în măsură să facă 
uitată frica. 

Numai că realitatea era mult mai puţin poetică: 
războiul, Marele Război, pe care infanteriştii amorţiţi de 
frig şi prost echipați se pregăteau să-l înfrunte, se anunţa 
întunecat şi fără sfârşit, în ciuda nenumăratelor 
previziuni optimiste emise de miniştri şi generali. 


TABAROQA, 1347 


Durerea, boala şi moartea nu erau altceva decât 
ultima batjocură - supremă - la adresa celor care, 
terorizaţi de teama de a nu fi atinşi de epidemie, îşi 
repudiaseră sentimentele şi prieteniile. 

Zadarnic însă. Ciuma nu are nici ochi, nici inimă şi 
loveşte orbeşte, lăsând în urmă agonie şi dezolare. 

Aproape la fiecare răscruce a cetăţii ardeau ruguri 
pe care erau depuse fără întrerupere cadavre. Focul era 
alimentat neîncetat: era singura armă capabilă să învingă 
răul. Dacă ceva ar fi putut să-l învingă. 

Dincolo de ziduri, duşmanul aştepta răbdător: 
oastea creştinătăţii redusese la minimum asalturile 
asupra cetăţii sarazine asediate. Epidemia şi trecerea 
timpului aveau să vină curând de hac eroismului 
populaţiei din Tabarga, mult mai eficient decât o sută de 
oştiri înarmate până-n dinţi. 

Din acest motiv, cea mai mare parte a trupelor 
creştine abandonaseră câmpul de luptă. Nu avea nici un 
rost să mai fie ţinuţi acolo mii de oşteni, în vreme ce 
oraşul era devorat de ciumă. 

Mugqatil se arătă de la înălţimea crenelurilor: acolo 
unde odată se înghesuiau maşinile de război ale 
duşmanului, acum se distingeau spaţii largi cu iarbă 
îngălbenită, grămezi de gunoaie şi rămăşiţele vetrelor de 
foc ale fostelor bivuacuri. Ceva mai departe, în locul 
taberei care adăpostise mii şi mii de luptători înarmaţi, se 
mai zăreau câteva corturi, mai puţin de jumătate faţă de 
numărul celor ridicate la începutul asediului. 

Războinicul sarazin scutură din cap: îşi riscase 
viaţa pe mări şi în bătălii pe uscat de mii de ori, dar nu-şi 
închipuise niciodată că urma să moară ucis de ciumă. 

Acum, Tabarga devenise un rug uriaş. Duşmanii 
care aşteptau ca vulturii în afara zidurilor nu trebuiau 
decât să nu permită nimănui să părăsească cetatea: 
epidemia avea să definitiveze în locul lor opera de 


distrugere pe care o începuseră. 

Mugqatil îşi îndreptă privirea spre bărbaţii care 
apărau zidurile. La fiecare nou răsărit de soare, alţi 
câţiva dintre oamenii săi cei mai destoinici lipseau la 
apel: morbul necruţător nu ţinea cont de valoarea 
dovedită în luptă, ci lovea pe oricine, fără nici o 
discriminare. Chiar şi pe cei care nu se arătaseră 
descumpăniţi în faţa armelor ucigaşe ale duşmanilor. 

Muqatil se întoarse spre Celeste, rodul marii sale 
iubiri. Ochii profunzi, albaştri, ai copilei se oglindiră preţ 
de o clipă în cei ai tatălui său - aproape identici. Apoi, 
fata începu din nou să alerge de-a lungul potecilor 
înguste, urmată de doica sa, exasperată de privaţiunile 
pricinuite de asediu şi terorizată de epidemie. 

Totul începuse atunci când venețienii aruncaseră 
peste ziduri capul unui bărbat răpus de ciumă. Muqatil îşi 
amintea că, în momentul lansării, la mică distanţă de 
catapultă, îl zărise pe duşmanul său cel mai înverşunat 
clătinând din cap. Hito Humarawa era fidel codului de 
onoare al castei sale: un samurai nu ar fi folosit în veci un 
asemenea şiretlic josnic ca să cucerească o cetate. 
Războinicul japonez îi fusese adversar aproape de când 
se ştia, dar un adversar loial până la sacrificiul suprem, 
un rival pe care orice soldat şi-ar dori să-l înfrunte cu 
arma în mână, faţă în faţă. 


NEW YORK, MAI 2002 


Un vânt călduţ şi stăruitor, aducând cu sine 
parfumurile verii care se apropia, se insinua şerpuitor 
printre zgârie-nori, prinzând forţe noi. 

Ground Zero părea o imensă întindere în care ura 
semănase mesajele sale de moarte, schimbând cursul 
istoriei. Pe locul unde odată se înălța unul din Turnurile 
Gemene fusese montată o scenă decorată cu steaguri şi 
cocarde albe, roşii şi albastre. Ce alt loc ar fi fost mai 
potrivit pentru ceremonia de comemorare a victimelor 


terorismului? 

Generalul Grenshover se postase chiar în mijlocul 
scenei, flancat de primarul New Yorkului, care afişa un 
aer trist, potrivit circumstanțelor. În spatele lor, un întreg 
alai de autorităţi civile şi militare. 

Înaltul ofiţer rosti sacadat un nume la microfon: 

— Deidra Curring Blasey... mă corectez, zise 
imediat generalul. O invit pe colonelul de puşcaşi marini 
Deidra Blasey să se apropie. 

Deidra Curring Blasey se ridică de pe scaun. Părea 
să aibă în jur de cincizeci de ani; corpul său, uşor rotunjit 
în jurul taliei, era încă suplu şi agil: antrenamentele 
extenuante la care se supunea zilnic i-ar fi permis să mai 
acumuleze destule kilograme înainte de a-şi pierde 
eficacitatea. 

Femeia înaintă cu pas marţial, mergând de-a lungul 
liniilor perpendiculare, marcându-şi şi subliniindu-şi 
mişcările prin pocnetul răsunător al tocurilor. 

Ajungând în faţa generalului, luă poziţia de drepţi, 
îşi duse mâna dreaptă la întăritura beretei de ceremonie, 
aşteptă până când superiorul îi răspunse la salut, apoi 
rosti cu voce răsunătoare: 

— Colonel Deidra Blasey la ordinele 
dumneavoastră, domnule. 

Glasul generalului, amplificat de stația de 
sonorizare, se auzi grav şi imperios: 

— Colonelul Blasey este erou al Războiului din Golf. 
Datorită  destoiniciei şi iscusinţei sale în domeniul 
explozibililor, băieţii noştri n-au sărit în aer călcând pe 
minele inamicului. Dar Deidra Blasey este şi femeie... 
mamă... o mamă căreia o mână criminală i-a răpit unicul 
fiu... 

Chipul generalului Grenshover căpătă o expresie 
neaşteptată şi o umbră de emoție îi marcă trăsăturile, în 
timp ce prindea la pieptul colonelului Blasey o medalie 
valoroasă şi pronunţa cuvinte pline de patos, care nu 
aveau nici o legătură cu formalităţile ceremonialului. 

Deidra Blasey salută cu acelaşi aer marţial, se roti 


pe tocuri şi se îndepărtă. Între timp, vocea colonelului 
rostea sacadat numele următorului erou care avea să fie 
elogiat. 

Odată coborâtă de pe scenă, colonelul de puşcaşi 
marini strânse în palmă medalia aurită. Ochii i se 
umeziseră, dar, în spatele lacrimilor, privirea îi era plină 
de ură. 

Fiul său, Martell Curring, puşcaş marin, locotenent 
de intervenţie rapidă la ambasada americană de la Cairo, 
fusese sfârtecat de o bombă: mâna unui terorist islamist, 
care plasase într-un local frecventat de soldaţii americani 
o încărcătură explozivă de mare putere, ascunsă într-o 
geantă. 

Se întâmplase cu trei ani în urmă şi, de atunci, în 
fiecare an femeii i se prindea în piept încă o medalie. 
Nimeni însă nu i-l putea aduce înapoi pe Martell: plecase 
de acasă cu zâmbetul celor douăzeci şi patru de ani ai săi 
pe buze, iar ei i se restituise numai plăcuţa lui de 
identificare, contorsionată din cauza violenţei undei de 
Şoc. 


FRONTUL DIN ALPII DOLOMIŢI, 
IUNIE 1915 


Duminică, 23 mai 1915, Gualtiero Giuseppe, duce 
d'Avarna, ambasadorul Italiei la Viena, îi înmânase 
ministrului de Externe austriac, baronul Rajecz Stephan 
von Burian, declaraţia „în baza căreia Italia se considera 
în stare de război faţă de Austro-Ungaria începând cu ora 
zero a zilei următoare”. 

La asta se gândea căpitanul Alberto Sciarra della 
Volta în timp ce deschidea cu gesturi blazate un registru 
voluminos cu coperte negre şi file bordate cu roşu. 

Pe prima pagină era tipărit titlul: Jurnal istorico- 
militar. Deasupra acestuia fusese aplicată, cu tuş 
albastru, ştampila regimentului de infanterie alpină din 
care făcea parte căpitanul. In josul paginii, câteva 


atenţionări care invitau „...comandantul în exerciţiu al 
armatei, comandanții marilor corpuri şi brigăzi de 
infanterie şi cavalerie, regimentele şi unităţile inferioare 
detaşate pe lângă armata mobilizată să scrie de mână, cu 
peniţa, să verifice şi să contrasemneze zilnic: dislocarea 
unităţilor la prima oră a dimineţii, ordinele primite şi 
date, operațiunile militare executate, evenimentele 
principale care le însoțesc şi care decurg din acestea, 
efectivele care au luat parte la ele şi starea vremii în ziua 
respectivă, inclusiv datele schimbărilor atmosferice.” 

Astfel - concluzionau recomandările - jurnalul 
începea din ziua în care fusese emis ordinul de mobilizare 
generală şi urma să se încheie la data în care, odată 
războiul terminat, ultimul contingent înregimentat ar fi 
fost lăsat la vatră. 

„Odată războiul terminat... repetă pentru sine 
căpitanul Sciarra, plin de îndoieli. Asta dacă se va 
termina vreodată războiul ăsta. In orice caz, eu voi 
descrie aici, aşa cum ţara mi-o cere, fiecare eveniment, 
fiecare zgomot făcut de animalele ieşite la vânătoare sau 
de cele vânate, în aceste nopţi de vară petrecute în 
impozanţii munţi Dolomiti, fiecare frison provocat de cele 
douăzeci şi cinci de grade diferenţă între temperatura 
diurnă şi cea nocturnă, fiecare stea de pe cer, fiecare 
acţiune din acest război straniu, constând în perioade de 
calm extenuant şi insulte aruncate în direcţia inamicului, 
aflat la doar câţiva metri dincolo de tranşee. Să sperăm 
că lucrurile vor sta la fel şi de aici încolo!” 

Sunetul unei perechi de tocuri lovite unul de 
celălalt, atenuat de noroiului gros de pe cizme, întrerupse 
şirul gândurilor comandantului de companie. 

— La ordin, domnule căpitan! Locotenentul Cassali 
se postase la intrarea în cortul de campanie, afişând un 
aer nătâng şi încurcat. Lumina becului din cortul 
comandantului scotea şi mai mult în evidenţă silueta 
durdulie a subalternului, asemenea unei lămpi magice 
care subliniază rotunjimile şi defectele unui clovn burtos. 

— Vă cer iertare, domnule marchiz... dar... tocmai a 


telegrafiat generalul... există temerea că de la Col di 
Lana... austriecii... 

— Pe loc repaus, locotenente, pe loc repaus. Sau, şi 
mai bine, aşezaţi-vă pe scaunul acela şi relataţi-mi faptele 
cu ceva mai mult calm, spuse Alberto Sciarra, ridicându- 
şi ochii de pe prima pagină, încă imaculată, a jurnalului 
de operaţiuni. Şi vă reamintesc că suntem pe front. Uitaţi 
de titlurile nobiliare şi păstraţi în minte numai gradele de 
pe petliţele verzi de infanterie alpină. 

— Am înţeles, domnule marchiz-căpitan, spuse 
locotenentul Cassali, din ce în ce mai confuz. 

Bărbatul intră în cortul superiorului său şi se 
îndreptă spre mijlocul încăperii, ca să-şi încălzească 
mâinile deasupra sobei de campanie; era un gest dictat 
mai mult de stânjeneala care îl cuprinsese decât de o 
necesitate reală. 

Alberto Sciarra se ridică de la masa de scris. 
Deschise dulăpiorul din dreapta patului şi scoase o sticlă 
de grappa. Zâmbind, se gândea la ciudata întâmplare 
care îl adusese pe el, un nobil de origine siciliană, pe 
frontul din munţii Dolomiţi, într-un regiment de infanterie 
alpină. Ochii săi întunecaţi îi trădau caracterul domol, 
dulce, în vreme ce îl cerceta cu o privire părintească pe 
locotenentul Cassali, mai tânăr decât el cu numai câţiva 
ani. 

Turnă două păhărele de grappa şi se pregăti să 
asculte răbdător darea de seamă a subalternului său. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
IUNIE 2002 


În casă domnea o ordine desăvârşită: fiecare obiect 
părea aşezat după reguli stricte; nimic la întâmplare. 

Mâinile cu degete subţiri erau vârâte în mănuşi 
sterile de cauciuc. Pe display-ul computerului erau câteva 
rânduri dintr-un text încă neterminat. 

Revendicarea celor două atentate - unul la sediul 


ONU, iar celălalt la reşedinţa delegaţiei irakiene la 
Naţiunile Unite - conţinând descrieri amănunțite pe care 
numai autorul atentatului le putea cunoaşte fusese 
formulată într-un limbaj în care alternau tonuri exaltate 
şi cuvinte reci, convenţionale. 

Teroristul avertiza autorităţile că acţionase de unul 
singur şi că nu avea legături cu nici o organizaţie, tratând 
cu detaşare absolută - şi folosind jargonul ştiinţific al 
unui comunicat medical - moartea celor unsprezece 
funcţionari diplomatici. 

Mâna care plasase explozibilul în Palatul de Sticlă 
şi la reprezentanța irakiană se pregătea să încheie primul 
său mesaj. Pentru ca textul revendicării să fie complet, 
mai trebuia doar să găsească cuvintele care să le 
sugereze anchetatorilor următoarea ameninţare. Frâiele 
jocului se aflau în mâinile sale: o vânătoare în care prada 
era încercată de plăcerea perversă de a auzi lătratul 
haitelor de copoi aflate pe urmele sale. 


Aceeaşi carte a necredincioşilor indică locul în care 
mâna dreptăţii va lovi din nou: 

„El este Cel care vă ajută să umblaţi pe uscat şi pe 
mare. Când sunt ei în corăbii, mânate de vânturi 
prielnice, bucurându-se de ele, asupra lor se abate vânt 
năprasnic şi se năpustesc peste ei talazuri din toate 
părţile şi îşi închipuie că sunt ei cuprinşi, atunci Il 
cheamă ei [numai] pe Allah, cu credinţă în religia Lui: 
«De ne vei mântui de aceasta, vom fi noi printre aceia 
care Îţi aduc mulţumire!» 

Din pricina păcatelor lor, ei au fost înecaţi şi vor fi 
duşi să intre în Foc, şi nu au aflat pentru ei ajutoare...”2? 


Bărbatul se pregătea să apese tasta de printare. 


2 Cf. Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba 
română, ed. Islam, Bucureşti, 2004. S-a folosit aceeaşi 
sursă pentru traducerea tuturor pasajelor din Coran 
existente în acest roman (n. tr.). 


Apoi, urma să introducă scrisoarea într-un plic şi s-o 
expedieze către un anumit birou de la sediul central al 
FBI. Copii ale scrisorii aveau să fie remise câtorva dintre 
ziarele de mare tiraj, astfel încât lumea întreagă să afle şi 
să recunoască semnătura gestului pe care el îl comisese 
şi a celor pe care urma să le săvârşească. Deodată, 
teroristul rămase nemişcat: părea să-şi fi amintit ceva. 

Inelul Regilor strălucea înaintea ochilor săi, pe 
biroul ordonat, lipsit de obiecte inutile. Degetele subţiri 
se strânseră în jurul anticului obiect, mângâindu-i 
rotunjimile din aur masiv, apoi se opriră pe sigiliul care îi 
aparținuse Regelui Regilor. 

Mesajului său nu-i mai lipsea decât semnătura, iar 
Inelul Regilor părea să i-o ofere într-o manieră unică şi 
fără echivoc. Degetele bărbatului se întoarseră din nou 
pe tastatura computerului. „Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu va fi de acum încolo numele sub care mă veţi 
recunoaşte, iar acesta este sigiliul meu inconfundabil”, 
scrise atentatorul, pecetluindu-şi mesajul. Sigiliul lui 
Solomon, regele iudeilor, cel pe care Sfânta Scriptură îl 
descrie drept cel mai înţelept dintre înţelepţi şi cel mai 
drept dintre cei drepţi, urma să devină, din clipa aceea, 
marca înregistrată a terorii. 


La baza Camp Lejeune, în apropiere de 
Jacksonville, în Carolina de Nord, activau aproximativ o 
sută cincizeci de mii de persoane, funcţionari sau militari 
aflaţi în serviciul activ. ÎImprejurimile erau de o frumuseţe 
aparte: kilometri întregi de plajă curată, necontaminată - 
motiv pentru care, de altfel, zona fusese declarată 
rezervaţie marină protejată - se întindeau pe ţărmul 
Atlanticului. 

De-a lungul golfuleţelor cu nisip alb, sub soarele 
fierbinte, grupuri de tineri făceau plajă sau călăreau o 
placă de surf, gata să se ia la trântă cu valurile oceanului. 
Mulţi dintre ei erau raşi în cap şi aproape toţi afişau 
ostentativ tatuaje pline de imaginaţie pe trupurile lor 
armonioase, statuare. Nu erau greu de recunoscut: tinerii 


făceau parte din trupele de intervenţie rapidă ale 
puşcaşilor marini încartiruite la baza Camp Lejeune. 
Aparenta lor hârjoneală pe plajă făcea parte din 
programul zilnic de antrenament. 

Colonelul Deidra Curring Blasey aruncă o privire 
indiferentă  recrutelor care se sufocau continuând 
alergarea care dura de câteva ore bune. Apoi intră în 
hala 24, destinată corpului de artificieri. Un sergent 
major scund, corpolent, cu trăsături ferme, se postă drept 
în faţa sa. 

— La ordin, spuse sergentul cu voce răsunătoare. 

— Pe loc repaus, sergent, pe loc repaus... îi 
răspunse colonelul Blasey. 

— Dacă îmi este permis să-mi exprim părerea... 
reluă sergentul. 

Colonelul nu zise nimic, dar făcu un semn din cap, 
invitându-şi subalternul să continue. 

— „suntem în cărţi! Cred că în scurt timp va trebui 
să verificăm dacă avem în rucsacuri tot ce ne trebuie. 
Simt parfum de drum lung... 

Sergentul avea o expresie radioasă, ca a unui copil 
care se îmbujorează de bucurie în faţa jocului său 
preferat. Iar jocul preferat al sergentului Kingston era 
războiul. 

Deidra Blasey surâse, apoi se îndreptă spre biroul 
amenajat într-un colţ al halei 24. Bărbatul o urmă. 


La baza Camp Lejeune erau încartiruiţi cele câteva 
mii de militari supranumiţi „soldaţii cu valiza pregătită”. 
Era vorba despre un contingent ales pe sprânceană, 
alcătuit din puşcaşi marini şi SEALS, gata în orice 
moment să plece în mai puţin de două ore în orice colţ al 
lumii, toţi capabili să se descurce chiar şi trei luni - în 
condiţii de autonomie deplină - în teatrul de operaţiuni. 

Protocolul prevedea până în detaliu acţiunile care 
trebuiau întreprinse în cazul unei plecări inopinate: un 
birou de avocaţi avea să urmărească interesele legale ale 
fiecărui soldat în parte şi să se ocupe de toate obligaţiile 


cotidiene pe care militarii aflaţi în misiune nu aveau cum 
să le gestioneze. In plus, chiar soţia comandantului bazei 
era obligată să organizeze reuniuni periodice, în timpul 
cărora, la o ceaşcă de ceai fierbinte cu biscuiţi, urma să 
le ofere rudelor soldaţilor veşti despre aceştia. 

Deidra Blasey cunoştea pe de rost protocolul: 
pierduse de mult şirul misiunilor neanunţate, când se 
pomenea trezită brusc din somn şi îmbarcată împreună 
cu colegii săi din EOD (Explosive Ordinance Disposal), 
grupul de puşcaşi marini atent selecționați, experţi în 
explozibili, al căror comandant era, în cine ştie ce vehicul 
militar gata de plecare spre o destinaţie necunoscută, 
unde fie se afla în plină desfăşurare, fie abia se încheiase, 
fie tocmai stătea să înceapă un nou război. 


FRONTUL DIN ALPII DOLOMIŢI, 
OCTOMBRIE 1915 


Căpitanul italian clătină din cap. Trecuseră câteva 
luni din ziua de 24 mai 1915 şi toate previziunile 
optimiste privind durata şi dimensiunile reale ale 
războiului se topiseră asemenea zăpezii sub razele 
soarelui. Deja... Zăpada... Încă vreo câteva zile şi 
sporadicele ninsori autumnale aveau să se transforme în 
furtuni îngheţate fără sfârşit, care vor face şi mai grea 
viaţa miilor de bărbaţi înghesuiți în tranşee. 

Piccolo Lagazuoi era ca toate celelalte piscuri ale 
Dolomiţilor care urcau semeţe, cu roşul lor intens, spre 
cerul senin de deasupra Alpilor. Masivul Piccolo - 
înconjurat de vârfurile Sasso di Stria, Falzarego, Col dei 
Bos, Tofana di Rozes şi Grande Lagazuoi se înălța chiar 
deasupra pasului Falzarego, dominând întreaga vale 
traversată de şoseaua Allemagna, la treizeci de kilometri 
de Cortina şi la şaizeci de Belluno. 

Austriecii construiseră mai multe fortificaţii pe 
pantele muntelui Piccolo Lagazuoi: între cotele două mii 
o sută şi două mii şapte sute, austro-ungarii se postaseră 


în tuneluri şi tranşee de la adăpostul cărora ţineau cu 
uşurinţă în şah trupele italiene. 

— Să recapitulăm, locotenente  Cassali, spuse 
căpitanul Sciarra. Dumneavoastră, la comanda propriului 
pluton, veţi părăsi tabăra în seara zilei de 17. Odată cu 
voi vor pleca alte două unităţi de infanterie alpină, 
dislocate de la alte companii. Eu voi prelua comanda 
tuturor operaţiunilor. Cele trei unităţi vor urca pe 
potecile pasului Falzarego, căţărându-se pe versantul 
estic al muntelui Lagazuoi. Trebuie să-i scoatem pe 
austrieci din cuiburile lor şi să le ocupăm poziţiile. 

Locotenentul Cassali încuviinţă fără să scoată nici 
un cuvânt. Căpitanul se uită cu atenţie în ochii tânărului 
său subordonat: băiatul acela care provenea dintr-o 
familie burgheză din nordul Italiei se comporta ca un 
adevărat bărbat, chiar dacă nu părea să aibă mai mult de 
douăzeci de ani. 

Ochii albaştri ai locotenentului păreau să caute în 
cei ai comandantului său curajul de care avea nevoie 
pentru a ordona părăsirea tranşeelor şi lupta corp la corp 
cu austriecii. 

Privirea aceea i se păru lui Alberto Sciarra asemeni 
celei a unui căţeluş care aşteaptă mângâierea şi vorba 
dulce a stăpânului. Zâmbi, îşi puse mâna pe umărul 
tânărului ofiţer şi zise: 

— Aşa să ne ajute Dumnezeu, locotenente! 


Atacul la baionetă fu precedat de un baraj de foc 
constant al artileriei. 

Pe austriecii din primele linii parcă îi înghiţise 
pământul: nici urmă de ei. Grenadele aruncate de soldaţii 
plecaţi la atac păreau să nu deranjeze pe nimeni. 

— Nu vă faceţi iluzii, le strigă Sciarra oamenilor săi 
într-un moment de acalmie, inamicul s-a retras în adâncul 
tunelurilor şi se va repezi asupra noastră de cum va 
înceta focul artileriei. 

Ofiţerul nu se înşela: grosul trupelor austro-ungare 
se refugiase la adăpostul galeriilor săpate adânc, în inima 


muntelui. Ca protecție împotriva frigului, soldaţii 
munciseră din greu ca să îmbrace în lemn pereţii stâncoşi 
ai refugiilor strâmte, căptuşindu-i cu carton bituminos. 
Judecând din perspectiva chinurilor suferite în tranşee, 
adăposturile oferite de tunelurile săpate în stâncă erau 
adevărate pensiuni, fastuoase şi primitoare. 

Asemenea săpături aveau să devină arma 
hotărâtoare pentru soarta acelui război fără sfârşit. De 
altfel, galeriile subterane excavate cu trudă pe sub 
poziţiile inamice aveau să declanşeze ceea ce urma să fie 
numit „războiul de mină”, un război fără precedent în 
istorie. 


Locotenentul Cassali sări în picioare, strângând 
pistolul. Liniştea înălțimilor învăluia ca un giulgiu teatrul 
cât se poate de real al operaţiunilor. 

Infanteriştii săriră înainte şi ieşiră în câmp deschis, 
îmbrăţişându-şi carabinele cărora le  ataşaseră 
baionetele. Prin ceața diafană a acelei dimineţi de 18 
octombrie 1918, pregătirile de atac ale trupelor italiene 
aveau o tentă ireală. 

Comandanții de plutoane nu apucară bine să strige 
ordinul de atac, că strigătele de luptă ale soldaţilor se 
ridicară spre înălţimi, spulberând liniştea adâncă ce 
învăluise culmile munţilor. 

Cu pistolul în mână, căpitanul Alberto Sciarra se 
afla în mijlocul companiei sale. 

Trupele italiene înaintară doar câţiva paşi, când un 
infern de foc se dezlănţui împotriva lor, ridicând un zid 
de netrecut între ei şi austrieci. 

— Daţi-mi voie să vă felicit, căpitane Sciarra, spuse 
colonelul Cantini, de cum intră în spitalul de campanie. 

Căpitanul se ridică de la căpătâiul subordonatului 
său şi pentru numai câteva clipe îşi eliberă mâna din 
strânsoarea degetelor locotenentului Cassali. 

Vă mulţumesc, domnule colonel, răspunse Sciarra 
della Volta. Apoi, arătând spre răniții ce zăceau de jur 
împrejurul său, adăugă: Mai presus de orice, reuşita 


atacului le-o datorăm lor, acestor bărbaţi curajoşi şi 
tuturor celor care au căzut sub focul duşmanului. 

— Este adevărat, onoare celor căzuţi şi merituoşilor 
noştri infanterişti alpini, încuviinţă Cantini, pe un ton 
emfatic. 

Mulţi ofiţeri au fost răpuşi de gloanţele austriecilor. 
Un valoros camarad, având acelaşi grad ca şi mine, 
căpitanul Martini, a căzut aflându-se la comanda 
companiei sale, în timp ce apăra o poziţie strategică pe 
care oamenii săi tocmai o cuceriseră. 

Colonelul făcu un tur rapid al spitalului de 
campanie, amplasat într-o cavitate mai largă a unei 
galerii subterane. Se opri pentru câteva secunde 
dinaintea celor mai grav răniţi. Înaltul oficial îşi puse 
palma pe fruntea unui copilandru de optsprezece ani, 
fără braţe: bandajele din jurul umerilor erau pline de 
sânge. 

Alberto Sciarra îşi aminti cuvintele unui poet: 

Războiul e frumos...” 

Strânsoarea degetelor locotenentului Cassali îl 
readuse la realitate. 

— Am reuşit, domnule căpitan, nu-i aşa? îl întrebă 
Cassali, cu privirile înceţoşate, fixând un punct în gol. Să 
le spuneţi părinţilor mei că am reuşit. 

Apoi, tânărul locotenent închise ochii. Pentru 
totdeauna. 


TABAROQA, 1347 


În liniştea propriului cort, războinicul japonez se 
chinuia să adoarmă, măcinat de îndoieli şi remuşcări. 

Pentru el, războiul trebuia să se supună unui cod al 
onoarei. lar un focar de epidemie aruncat peste zidurile 
cetăţii asediate era o faptă care încălca inflexibilele 
reguli bushido, străvechiul cod de comportament al 
samurailor. 

Cât de mult timp trecuse de când Hito Humarawa 


fugise din ţara sa împins fiind de dezonoare! Din cauza 
asta, deşi lupta de ani buni alături de venețieni, odată 
întors în patria natală, nimeni nu ar fi fost dispus să-l 
ierte. 

Deşi oboseala de peste zi părea să-l fi învins, iar 
gândurile îi deveneau din ce în ce mai confuze, un 
zgomot iscat într-un colţ întunecat al cortului îl aduse la 
realitate. Înainte să poată înţelege ce se întâmplă, o voce 
fermă îl trezi de-a binelea. 

— Sunt eu, Humarawa. Vin cu gânduri bune, spuse 
vocea din întuneric. Înainte de a mă înfrunta, ascultă ce 
am de zis. Ai o datorie faţă de mine, şi aceasta nu poate fi 
încălcată în veci: este o datorie de onoare. 

— Te voi asculta, Muqatil, răspunse Humarawa, 
care recunoscuse imediat vocea. Te voi asculta, 
onorabilul meu duşman. 

Nu departe de ei, afară, străjile ignorante şi fără 
griji din cauza lipsei de activitate care urmase 
adevăratului asediu se învârteau de colo-colo printre 
focurile din tabără. Dar acolo, în cortul unuia dintre 
comandanții expediției venețienilor, doi bărbaţi îşi 
destăinuiau unul altuia sentimente profunde şi slăbiciuni 
omeneşti. Era o împrejurare nemaiîntâlnită, căci cei doi 
luptau unul împotriva celuilalt de treisprezece ani, fără 
întrerupere. Fiecare avea un singur ţel: să-l învingă pe 
celălalt. 

— Ştiu, spuse sarazinul, că ideea mişelească de a 
răspândi boala în cetate nu a fost a ta. Îţi cunosc valoarea 
şi sunt convins că nu ai recurge niciodată la asemenea 
viclenii odioase. 

Japonezul stătea acum în şezut pe patul său şi 
ridicase flacăra lămpii cu ulei. Gestul de dezaprobare al 
lui Humarawa îi confirmă sarazinului faptul că adversarul 
său era străin de ticăloşia aceea. 

Ochii lui Muqatil, de culoarea adâncului mării, 
scânteiară în lumina lămpii. Bărbatul continuă: 

— Cred că de acum nu mai are nici un rost să tac. 
Puţinii oşteni care ti-au fost lăsaţi sub comandă nu fac 


altceva decât să aştepte până când corbii vor cobori în 
cetate, la festin. Acela va fi pentru voi semnalul că şi 
ultimul locuitor a fost doborât de ciumă. Din fiecare sută 
de războinici ai mei, cel puţin şaptezeci au fost răpuşi de 
molimă. lar printre femei şi copii, pierderile sunt mult 
mai mari. Diletta, femeia pe care o iubesc, nu va apuca să 
vadă următorul răsărit. Dar te încredinţez, Humarawa, că 
eu nu voi muri vomitând sânge şi plin de buboaie, cu 
carnea înnegrită din cauza cangrenelor. Eu vreau să mor 
ca un războinic, şi de aceea mă adresez unui războinic, în 
numele loialității. 

— Spune mai departe, Muqatil, îl îndemnă 
japonezul, fără să-şi ia privirea de la adversarul său. 

— Cred că tu eşti una dintre primele persoane care 
au ţinut-o în braţe pe fiica mea: atunci, din ordinul 
părintelui soţiei mele, perfidul Campagnola, ai răpit-o din 
braţele mamei ei, Diletta. Acum însă, eu sunt cel care îţi 
cer s-o iei pe Celeste a mea; ia-o şi du-o în siguranţă, 
departe de spectrul morţii care pluteşte peste Tabarga. 
Tu nu ai cum să ştii, Humarawa, ce înseamnă o molimă 
între zidurile unei cetăţi aflate sub asediu. 


Primele raze ale soarelui mângâiară câmpul de 
luptă. Cu încetineala cerută de ritual, Humarawa începu 
să se îmbrace, ajutat de Wu, scutierul său. 

Sluga strânse pe rând legăturile de mătase care 
fixau armura de samurai pe trupul musculos al stăpânului 
său. 

Când porţile mari ale cetăţii se dădură în lături, 
soarele se înălţase deja pe cer. 

Mugqatil călărea un pursânge negru. Panaşul viu 
colorat al coifului său se unduia, răvăşit de vântul cald al 
deşertului. 

În urma războinicului sarazin venea un grup de 
oşteni înarmaţi, pregătiţi să moară în luptă dreaptă. Erau 
singurii locuitori ai cetăţii ce supravieţuiseră ciumei. 

Humarawa stătea în fruntea oamenilor săi dispuşi 
în formaţie de luptă. Îşi ridică sabia în dreptul măştii de 


război pe care o purta. Lama katanei se opri la înălţimea 
ochilor, în semn de salut către onorabilul său duşman. 

Mugqatil, cu chipul marcat de suferinţa bolii, 
răspunse la salut şi se pregăti pentru ceea ce, probabil, 
avea să fie ultima sa bătălie. 


BAZA AERIANĂ KONYA, 

DOUĂ SUTE DE KILOMETRI SUD DE 
ANKARA, 

IUNIE 2002 


Zgomotul motoarelor trireactorului Boeing al US 
Air Force încă îi vuia în urechi, suprapunându-se cu 
şuieratul vântului care bătea dinspre sud. 

Colonelul Blasey îşi săltă rucsacul pe umăr şi se 
îndreptă cu paşi fermi spre clădirea din dreapta pistei. 

Sergentul Kingston se gândi la un gest de 
cavalerism, vrând să se ofere să-i ducă el bagajul care 
atârna greu. O clipă mai târziu însă, subofiţerul cel 
trupeş scutură din cap: Deidra Curring Blasey era un 
ofiţer de puşcaşi marini cu acte în regulă, unul dintre cei 
mai bine pregătiţi aflaţi în serviciul activ. 

— Haideţi, băieţi, spuse ea, întorcându-se către cei 
şaizeci de bărbaţi - artificieri, tehnicieni şi genişti din 
subordinea sa. 

Nici unul dintre ei nu păru surprins văzând că cea 
care le împărțea ordinele era o femeie: comandantul lor 
îşi câştigase gradele pe câmpul de luptă. 

—  Beduinii deşertului au nevoie de intervenţia 
noastră ca să fie în siguranţă pe drumurile pe care le 
străbat, îi lămuri colonelul, potrivindu-şi rucsacul pe 
umeri. La treabă, dacă vrem să ne întoarcem repede 
acasă... şi atenţie pe unde păşiţi: zona e înţesată de mine 
antipersonal. 

Vântul aducea cu el un vârtej de amintiri: cu 
aproape zece ani în urmă, tocmai se întorsese acasă după 
operaţiunile din Golf, când blestematul de cancer îi 


răpise soţul, un onest agent de asigurări din Carolina de 
Nord. Nu mult după aceea, fusese secerată şi singura 
iubire care îi mai rămăsese: fiul său, Martell, murise 
sfârtecat de mâna asasină a unui terorist, într-un bar din 
Cairo. 


PARTEA ÎNTÂI 


„Ah, Dieu! Que la guerre est jolie avec ses chants 
ses longs loisirs.” 


„Oh, Doamne! Ce frumos e războiul, cu cânturile 
sale şi lungile-i trândăveli.” 


Guillaume Apollinaire, Caligrame 


1 


HORMUZ, AUGUST 2002 


Atunci când fusese lansat la apă, în 1973, Emerald 
Light, un VLCC (Via Long Cape Convoy), era o adevărată 
bijuterie dispunând de o tehnologie avansată, un 
petrolier pe care se puteau încărca aproape trei sute de 
tone de ţiţei - reducând astfel costurile astronomice de 
transport rezultate din necesitatea de a înconjura pe 
mare toată Africa. Războiul dintre Egipt şi Israel avusese 
drept primă consecinţă închiderea canalului de Suez. 

Odată cu trecerea anilor şi cu restabilirea unui 
echilibru relativ în Orientul Mijlociu, dar mai ales odată 
cu redeschiderea canalului, coloşii aceia de oţel fuseseră 
decăzuţi din drepturi, aflându-se pe punctul de a fi 
vânduți ca fier vechi. Apoi însă, ca prin minune, 
însemnele companiei americane Major Oil, căreia îi 
aparținuseră, fuseseră şterse, pe catarg arborându-se 
drapelul uneia sau alteia dintre ţările producătoare de 
petrol. Pentru aceste state, exportul unei cantităţi cât mai 
mari de ţiţei asigura o mare parte din veniturile 
bugetare. 

Carena petrolierului Emerald Light, iniţial verde- 
închis, era coşcovită în multe locuri - efectul trecerii 
anilor şi al ruginei. 

Vechiul logo al companiei Chevron Oil se mai putea 
zări pe coşul tancului petrolier, acoperit sumar cu un 
strat de vopsea galbenă. Atât la prova, cât şi la pupa, 
chiar sub numele navei trona transcrierea sa în grafie 
arabă, deşi pe catarg fusese arborat pavilionul liberian. 

Superpetrolierul urma să exporte cantităţi uriaşe 
de ţiţei, cele pe care guvernul de la Teheran reuşea să le 
vândă nesocotind restricţiile - nu foarte aspre - cotelor 
impuse de OPEC. Nimic ilegal, doar o nevinovată violare 
a acelui gentlemen agreement la care aderaseră toate 
statele producătoare de petrol. Şi, în acelaşi timp, un 


lucru pe care îl făcea fiecare dintre aceste state reunite 
în cartelul petrolului, de îndată ce economia naţională 
dădea semne de slăbiciune. 

Silueta impozantă a Emerald Light, maiestuoasa 
creatură de oţel de trei sute şaizeci şi opt de metri 
lungime, ancorată în largul insulei Abu Musa, aştepta 
formarea convoiului căruia urma să-i deschidă calea spre 
canal. Odată ajunsă din urmă de celelalte şase nave, 
Emerald Light avea să ridice ancora, îndreptându-se spre 
strâmtoarea care desparte golful Persic de marea 
Omanului. 

Contactul radio între uscat şi puntea de comandă se 
intensificase în ultimele minute, controlorii de trafic 
împărțind instrucţiunile necesare celor aflaţi la bord. 

— Emerald Light, Emerald Light, hârâi staţia radio. 
Aici controlul de trafic. Aveţi cale liberă pentru 
traversarea strâmtorii. Veţi naviga în fruntea unui grup 
de nave alcătuit din alte trei petroliere, un vas încărcat 
cu produse chimice şi două cargouri. Drum bun! 

Colosul se afla în dreptul insuliţei Jazire-ye Qeshm 
şi în scurt timp avea să străbată strâmtoarea Hormuz 
pentru a ieşi apoi în larg. În spatele Emerald Light 
înainta restul convoiului. 

La bordul navei-cisternă Danae, care putea să 
transporte cincizeci de mii de tone de produse petroliere 
rafinate, se prefigura o zi liniştită. Danae era prima navă 
care venea în urma lui Emerald Light. De îndată ce primi 
ordinul de ridicare a ancorei, ofiţerul secund îl chemă pe 
comandant pe punte. 

— Ne poziţionăm la un sfert de milă de pupa VLCC- 
ului, rosti comandantul, şi menţinem distanţa de 
siguranţă. Deşi, dacă uriaşul din faţa noastră ar fi în 
dificultate, câteva sute de metri nu ne-ar fi de prea mare 
ajutor. 

Secundul, un norvegian masiv şi rumen la faţă, făcu 
un gest superstiţios, de parcă ar fi vrut să alunge relele 
prevestiri ale comandantului, apoi i se adresă acestuia: 

— Să nu mai punem la socoteală, nu-i aşa, faptul că 


suntem noi înşine o bombă amorsată: gazele din tancuri 
fac o navă goală ca a noastră să fie la fel de periculoasă 
ca una încărcată-ochi. 

De fapt, Danae făcea naveta între rafinăriile de pe 
țărmul Mediteranei şi coastele Golfului, încărcând şi 
vânzând apoi benzină. Deşi aparent un paradox, ţările 
producătoare de petrol aveau nevoie de produse 
petroliere rafinate. 

Pe Emerald Light, unul dintre marinarii de cart se 
sui în grabă pe o bicicletă - mijlocul de locomoţie cel mai 
rapid pentru parcurgerea celor aproape patru sute de 
metri ai punţii. 

Prima explozie zgudui pupa navei chiar în 
apropierea axului gigantic al timonei. Câteva secunde 
mai târziu, cele douăzeci de încărcături plasate sub linia 
de plutire săriră în aer una după alta. 

Emerald Light scoase un geamăt surd, în vreme ce 
armura sa de metal se contorsiona sub căldura degajată. 
Într-o clipă, limbi uriaşe de foc invadară puntea, 
semănând moarte şi ruină. 

Pe puntea de comandă, ofiţerii şi piloţii abia avură 
timp să constate că, imediat după prima deflagraţie, 
superpetrolierul devenise imposibil de manevrat: cu 
siguranţă că încărcătura explozivă avariase în mod 
iremediabil cârma. Apoi, seria de detonaţii care urmase 
făcuse să se cutremure întreaga navă, rănind-o de 
moarte. 

Un tânăr angajat al Gărzii de Coastă a Emiratelor 
Arabe Unite fu cel dintâi care recepţionă foarte scurtul 
mesaj S.O.S. emis de un ofiţer nu tocmai bine identificat 
de pe Emerald. Pe urmă, o linişte apăsătoare, plină de 
prevestiri sumbre, luă locul efemerelor sunete emise de 
staţia radio. 

Colosul de oţel, rănit, încetini brusc, menţinându-şi 
însă direcţia. 

În momentul acela, vasul din spate, Danae, începu 
manevrele de oprire, dar să ţii brusc pe loc un gigant de 
cincizeci de mii de tone nu era un lucru uşor, care să 


poată fi făcut dintr-o mişcare. 

Împietriţi, comandantul şi secundul de pe Danae 
priveau, parcă fără să le vină să creadă, cum flancul lui 
Emerald Light trecea miraculos la câteva palme pe lângă 
tribordul propriului vas. O expresie de uşurare apăru pe 
chipurile celor doi ofiţeri când îşi dădură seama că doar 
câţiva centimetri înlăturaseră pericolul unei coliziuni 
fatale. 

În clipa aceea însă se declanşă infernul: coca de la 
babordul lui Emerald Light se deschise brusc, asemenea 
capacului unei banale cutii de conserve, vărsând în mare 
conţinutul cisternelor. 

Ţiţeiul se aprinse imediat, incendiul cuprinzând şi 
vasul Danae. Nimeni nu avu timp să realizeze ce se 
întâmpla: petrolierul, un imens rezervor de vapori 
inflamabili, sări în aer. 

Doar ultimele două nave ale convoiului reuşiră să 
ocolească valul uriaş de flăcări care se întinsese de-a 
lungul traseului: în câteva secunde, marea devenise o 
scenă apocaliptică, în care fumul şi focul mistuiau totul în 
jur. 

Sute de mii de tone de petrol ardeau în punctul cel 
mai îngust al strâmtorii, iar patru dintre navele 
convoiului fuseseră înghiţite de infernul stârnit, fără să fi 
avut nici cea mai mică şansă să-l evite; dimpotrivă, din 
cauza încărcăturii lor, alimentaseră şi favorizaseră 
propagarea incendiului. 

Nici unul dintre supraviețuitorii măcelului aflaţi la 
bordul navelor - şi care acum se îndepărtau în grabă - nu 
realiza proporţiile reale ale dezastrului. 

Nimeni nu se gândi, nici măcar o clipă, că petrolul 
şi produsele chimice deversate în mare aveau să ardă 
încă mult timp de atunci încolo, iar rămăşiţele navelor 
scufundate aveau să blocheze pe timp nelimitat traficul 
printr-una dintre cele mai uzitate rute de transport al 
petrolului. 

Nimeni nu avu nici timpul, nici posibilitatea de a 
evalua imediat consecinţele teribilului accident: nimeni, 


cu excepţia autorului acelui masacru mişelesc. 


2 


FRONTUL DIN ALPII DOLOMIŢI, 
31 DECEMBRIE 1915 


„Oare ce poate să-şi dorească în ajunul Anului Nou 
un bărbat aflat pe front?” Asta se întreba Alberto Sciarra 
della Volta în vreme ce parcurgea tranşeele din linia 
întâi, căutând să insufle linişte şi curaj propriilor soldaţi. 
Imediat după primul asalt venise şi avansarea la gradul 
de maior: de dragul adevărului, trebuie spus că aceea 
fusese o bătălie izolată în contextul unui conflict în care 
beligeranţii nu urmăreau altceva decât menţinerea 
poziţiilor, petrecându-şi în rest timpul în aşteptare, 
trăgând când şi când câte o rafală de mitralieră care 
mătura câmpul din faţa liniilor inamice. Un război 
extenuant, cu duşmanul aflat la numai câţiva paşi 
distanţă, gata în orice clipă să răspundă ironiilor şi 
insultelor pe care infanteriştii obişnuiau să i le adreseze 
din tranşee. 

Forma aceea ciudată de camaraderie între propriii 
soldaţi şi cei inamici era un comportament pe care ofiţerii 
nu puteau să-l tolereze, şi chiar şi maiorul Sciarra se 
văzuse nevoit să-l pedepsească pe unul dintre tinerii săi 
militari, care îşi permisese să-i ureze „Crăciun fericit!” 
unui infanterist austriac aflat nu departe de el. 

— Şi dacă, din întâmplare, mâine te pomeneşti 
atacat la baionetă de cel căruia i-ai făcut urările? se 
răstise maiorul, muştruluindu-l pe soldat. Ce-ai să-i mai 
spui atunci? Nu-mi scoate maţele, pentru că eu sunt cel 
care ţi-a urat „Crăciun fericit”? Băieți, suntem în război, 
adăugase el, întorcându-se spre oamenii săi. Nici unuia 
dintre voi, sub nici un motiv, nu îi este permis să 
fraternizeze cu duşmanul. 

Fusese una dintre puţinele ocazii în care 
comandantul de companie îşi pedepsise un subaltern. 
Trupa era alcătuită în majoritate din ţărani de pe văile 


munţilor, analfabeți, a căror ignoranță îi făcea mai 
potriviţi pentru mulsul vacilor sau pentru secerişul de 
toamnă decât pentru bătăliile în care ar fi fost nevoiţi să-l 
ucidă pe vreun ţăran austriac care, la rândul său, avea 
acasă vaci gestante şi recolte care aşteptau să fie strânse 
de pe câmp. 

Alberto Sciarra nu mai fusese acasă de la începutul 
războiului şi nu ştia când avea s-o facă. După uciderea 
locotenentului Cassali, cu două luni în urmă, nimeni de la 
comandament nu se sinchisise să-l înlocuiască, în ciuda 
solicitărilor insistente ale maiorului, care se văzuse 
obligat să încredinţeze comanda unuia dintre cele trei 
plutoane ale companiei sale unui subofițer. Nu se putea 
spune că, din punct de vedere strict militar, situaţia ar fi 
fost îngrijorătoare: un sergent cu experienţă se putea 
dovedi mai de nădejde decât orice ofiţeraş cu caş la gură. 
Insă ceea ce-i dădea cel mai mult de gândit maiorului era 
tonul mult prea confidenţial care se instaurase între 
subofiţeri şi trupă: la urma urmelor, gradatul era, prin 
definiţie, puntea de legătură între ofiţeri şi soldaţi. 


Trecuseră câteva ore după miezul nopţii, când 
italienii începuseră să tragă focuri de armă în aer, 
sărbătorind sosirea noului an, 1916, care se iţea 
deasupra unui scenariu ce nu părea deloc de bun augur. 
Austriecii, în mod straniu, nu răspunseseră la salvele de 
sărbătoare: probabil că mai-marii lor îşi pedepsiseră, şi 
ei, soldaţii pentru schimbul de urări de Crăciun. 

Deodată, trei sute de kilograme de explozibil pe 
care austriecii le plasaseră chiar deasupra cornişei pe 
care se găseau italienii bubuiră cu un zgomot asurzitor. 
Munţii părură să înăbuşe detunătura care risipi liniştea 
înălțimilor, şi un vuiet lugubru se auzi îndelung, 
întinzându-se din vale în vale, până când ajunse să se 
confunde cu propriul ecou. Urmă o ploaie de stânci şi 
pietre care se rostogoleau de-a lungul peretelui de munte 
dislocat. 

În primele raze de lumină ale acelei geroase 


dimineţi de an nou, soldaţii din tranşee îşi înălţară 
privirile spre un cer palid, cu chipurile împietrite de 
groaza de a nu putea face nimic în faţa dezastrului, 
sperând că, poate, Dumnezeu îşi va pune mâna 
providenţială între adăposturile lor şi alunecarea de teren 
provocată de deflagraţie. lar Dumnezeu se dovedise 
binevoitor: grota pe care austriecii - în intenţia lor de a 
distruge cele mai avansate poziţii italiene - o preferaseră 
pentru plasarea explozibilului se dovedise o alegere 
neinspirată. Peretele care ar fi trebuit să se prăvălească 
peste tranşeele infanteriştilor alpini italieni fusese deviat 
de câteva imense blocuri de piatră: unicul rezultat se 
dovedi a fi izolarea temporară a unor poziţii neînsemnate 
ca importanţă. 

Alberto Sciarra privea fără să-şi creadă ochilor 
avalanşa de stânci deviată de la cursul său firesc. Rămase 
nemişcat, fără să scoată un cuvânt, ca şi cum s-ar fi 
temut că până şi cea mai mică mişcare a sa ori a 
oamenilor lui ar fi putut declanşa o nouă prăbuşire: 
maiorul intuia că acea primă şi izolată explozie avea să 
fie începutul unui război ascuns şi subteran în sensul 
propriu al cuvântului, cele mai sângeroase bătălii de 
mină din cadrul întregului război. 

Colonelul Cantini vizită tranşeele din prima linie 
chiar în ziua următoare, pe 2 ianuarie 1916. Atunci când 
rămase singur cu maiorul în galeria care servea drept 
post de comandă, şeful batalionului de infanterie alpină 
îşi scoase casca şi se aşeză pe un scaun, în faţa unei căni 
cu cafea aburindă. 

— Ce spuneţi despre explozia de ieri-noapte, 
domnule maior? întrebă Cantini. 

Sorbind din cafea, ofiţerul superior păru cât se 
poate de mulţumit, dacă nu datorită gustului, cel puţin 
pentru căldura pe care o degaja cana de aluminiu. 

— Spun că acesta nu e decât începutul, domnule, 
răspunse Sciarra. Nu cred că austriecii au aruncat în aer 
o cantitate foarte mare de explozibil - trei sau patru sute 
de kilograme, cel mult. Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă 


încărcătura ar fi fost mai mare sau dacă acea barieră 
providenţială de stânci nu ar fi deviat cursul alunecării 
versantului? Cred, domnule, că ce s-a întâmplat ieri nu a 
fost decât o repetiţie generală şi că adevărata 
reprezentaţie nu se va lăsa mult aşteptată. 

— În concluzie? 

— În concluzie, domnule colonel, presupun că în 
lunile următoare vom asista la un singur mod de a purta 
acest război: nu va fi războiul la lumina zilei pentru care 
am fost instruiți, dar se prefigurează a fi unul cel puţin la 
fel de periculos şi de ucigător. 

— Chiar dacă acum mă declar de acord cu 
dumneavoastră, domnule maior, sper ca timpul să nu vă 
dea dreptate. Cunosc mult prea bine războiul de mină ca 
să nu-mi fie teamă de el. Cantini sorbi încă o gură de 
cafea, apoi continuă: De pe o zi pe alta urmează să fie 
repartizat la compania dumneavoastră un înlocuitor 
pentru bietul locotenent Cassali. E vorba despre un tânăr 
voluntar, un străin. Din ceea ce am avut posibilitatea să 
aflu, se pare că e un militar destoinic. 

— Un străin aţi spus, domnule? 

— Da, domnule maior, este un ofiţer român înrolat 
în rândurile brigăzii noastre. Şi el, ca şi dumneavoastră, 
cu origini aristocratice. 

— Nu neg, domnule, că aş fi preferat un compatriot. 
Dar înţeleg exigenţele războiului şi sunt gata să accept 
pe oricine, atâta vreme cât este vorba de cineva hotărât 
să-şi îndeplinească datoria de soldat. 

— Din câte am fost informat, sunt gata să garantez 
pentru el: locotenentul Mihnea Petru a participat deja la 
lupte alături de trupele noastre şi s-a comportat de 
fiecare dată cu onoare. Mi s-a relatat că, în ciuda vârstei 
sale foarte tinere, poate fi considerat un adevărat 
veteran. 

— Şi dumneavoastră spuneţi că a cerut să fie trimis 
aici? Nu cumva avem de-a face cu cineva care şi-a pierdut 
minţile, din moment ce a ales de bunăvoie să vină în 
acest infern? 


— Aveţi dreptate, domnule maior, dar oare care 
linie de front este plăcută pentru un soldat? 

— Mi-aş dori să fie un ofiţer înzestrat şi nu vreun 
tinerel cu tendinţe sinucigaşe. Sciarra schiţă un surâs, 
apoi continuă: Şi să nu avem nevoie de un interpret 
pentru ca soldaţii să priceapă ordinele superiorului lor. 

— Vorbeşte perfect italiana. Dar, domnule maior, 
apropo de limbi străine... De la comandamentul brigăzii 
mi se cere să confirm capacităţile dumneavoastră de 
poliglot. Au informaţii că v-aţi descurca mai mult decât 
onorabil cu engleza, franceza, germana, ca să nu mai 
spun de limba arabă. 

— Aşa este, domnule colonel. De câteva generaţii, 
familia mea se ocupă cu transporturile maritime şi, prin 
tradiţie, bărbaţii învaţă limbi străine de la o vârstă 
fragedă. De altfel, cred că am stat mai mult în străinătate 
decât în Genova mea natală: sunt în măsură să vorbesc 
fără accent germana, araba şi americana - nu engleza -, 
preciză Sciarra, şi ştiu să citesc şi să scriu corect în toate 
aceste limbi. Cu franceza nu mă descurc la fel de bine, 
dar, în orice caz, aş reuşi s-o scot la capăt într-o 
eventuală conversaţie. 

Comerţul pe mare fusese motivul pentru care 
familia marchizilor Sciarra della Volta abandonase 
Palermo, mutându-se la Genova, acolo unde străbunicul 
Alberto înființase o agenţie maritimă. Pe parcursul 
următoarelor două generaţii, compania devenise una 
dintre cele mai renumite şi active în domeniu. Marchizii 
Sciarra della Volta deveniseră o familie de vază în 
Genova, un oraş care în primii ani ai secolului XX asistase 
la renaşterea comerţului ce îi adusese atâta faimă în 
trecut. Străvechea republică maritimă, cuibărită între 
munţii maiestuoşi şi marea de azur, părea să fi revenit la 
fastul vremurilor de altădată: oraşul înflorea şi se 
dezvolta, auster, dar elegant, oferind locuitorilor săi un 
nivel de trai din ce în ce mai ridicat. 

Totul până în acea blestemată lună mai a anului 
1915. 


De atunci, totul fusese şters de răceala gheţurilor şi 
de ameninţarea morţii care plutea sumbru peste bărbaţii 
din linia întâi. 


TABAROQA, 1347 


Ochii înguşti ai lui Hito Humarawa scrutau din 
depărtare coastele stâncoase ale Ifrigiyei*, adresând un 
ultim salut ținutului pe care tocmai îl cucerise. Un nor 
dens de fum se înălța deasupra ruinelor cetăţii Tabarqga. 
Focul avea să distrugă focarele ciumei şi în scurt timp 
venețienii puteau pune stăpânire în siguranţă peste ceea 
ce mai rămăsese din oraş. 

Adierile blânde ale brizei de toamnă a coastelor 
africane lăsaseră locul unei vremi ceva mai aspre, dar 
războinicii venețieni plecaseră de prea multă vreme din 
ţinuturile natale: acesta fusese motivul pentru care 
Humarawa hotărâse să se îmbarce cu toţii spre Veneţia, 
chiar dacă acolo se apropia iarna. Sub zidurile cetăţii în 
ruină, el şi războinicii săi nu ar mai fi avut mare lucru de 
făcut. 

Mulţumirea pentru obţinerea victoriei nu reuşea să 
umple golul din inima samuraiului. Era straniu, dar 
bărbatul incapabil de iubire era încercat în clipele acelea 
de sentimente profunde şi contradictorii pentru cel mai 
puternic dintre duşmanii săi. Simţea că Mugqatil îi lipsea, 
la fel cum îi lipsea scopul vieţii, menirea pe care şi-o 
fixează în minte fiecare om. Se putea spune că 
Humarawa îşi atinsese țelul şi acum, că Mugqatil fusese, 
în sfârşit, înfrânt, viaţa i se părea războinicului japonez 
fără sens. 

Wu, uriaşul pirat de origine chineză, care-şi însoțea 
ca o umbră stăpânul, întrerupse gândurile care forfoteau 
în mintea samuraiului. 

— Împotriva cui vom mai lupta de acum încolo, 
domnul meu? Cine va mai fi în stare să respingă atacurile 


3 Ifriqiya este numele dat de cuceritorii arabi provinciei 
romane Africa. Coincide cu teritoriul actual al Tunisiei (n. 
tr.). 


noastre cu atâta agerime şi măiestrie? E ciudat, până ieri 
aş fi dat orice ca să-i trec prin sabie pe Muqatil şi pe 
oamenii lui. Astăzi însă, simt că o parte din existenţa mea 
nu mai are nici un sens. 

— Cum se simte copila? întrebă Humarawa, 
încercând să schimbe vorba. 

— Refuză în continuare să vorbească. Stă tăcută în 
cămăruţa pe care le-am pus-o la dispoziţie. În puţinele 
dăţi când a urcat pe punte nu a făcut decât să privească, 
mută, marea. 

Copila se uita fix în direcţia țărmului. Ochii de 
culoarea apelor adânci păreau că vor să imprime în 
memorie până şi ultimul detaliu al priveliştii ce rămânea, 
încetul cu încetul, tot mai departe, la pupa. Tabarga se 
pierdea de acum la orizont. 

Samuraiul se apropie de ea. De puţine ori în viaţă 
se aflase în situaţia de a se exprima altfel decât pe tonul 
răstit folosit pentru oştenii săi. Acum însă, războinicul 
neîmblânzit şi fără frică părea stânjenit că trebuie să i se 
adreseze unei fetiţe de numai zece ani. 

— Tu... tu vorbeşti limba creştinilor, Celeste? o 
întrebă, ezitând, Humarawa. 

În loc de răspuns, se confruntă cu o expresie mută, 
impenetrabilă. 

— Eu nu cunosc îndeajuns de bine limba ta, copilă, 
continuă japonezul, cântărind cu atenţie cele câteva 
cuvinte în arabă pe care le ştia. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul fetei, oprindu-se în 
colţul buzelor, dar în ochii de culoarea adâncului mării 
străluci preţ de o clipă o scânteie de mândrie şi de 
sfidare; în clipa următoare, Celeste o luă la fugă, 
îndepărtându-se pe puntea galerei. 

Humarawa nu mai rosti nici un cuvânt. Ştia că avea 
să fie credincios până la sfârşitul zilelor ultimei 
promisiuni pe care i-o făcuse celui mai destoinic dintre 
războinicii pe care îi cunoscuse. Oricare ar fi fost preţul. 

Celeste avea încă privirea înceţoşată de lacrimi 
când, apropiindu-se de samurai, i se adresă în limba 


venețienilor: 

— Mama mea a murit din cauza molimei pe care voi 
aţi răspândit-o în Tabarga. Tu mi-ai ucis tatăl şi ne-ai 
distrus cetatea. Te urăsc! 

Humarawa rămase nepăsător. Nu se simţea în stare 
să aibă resentimente faţă de o copilă: unele din lucrurile 
de care îl acuza erau cât se poate de adevărate, dar în 
clipa aceea, un vârtej de gânduri noi, necunoscute până 
atunci, se învolburau în mintea războinicului. „Dacă ar fi 
fost băiat, se surprinse gândind Humarawa, aş şti cum să- 
l] câştig de partea mea: l-aş învăţa arta războiului şi i-aş 
dezvălui unul câte unul toate secretele mele de luptător... 
dar cu o copilă... cu adevărat nu ştiu cum trebuie să mă 
comport. Dar voi avea timp să mă gândesc la asta. Nu e 
altceva decât o altă bătălie, una dintre multele pe care le- 
am purtat până acum. Şi, cu siguranţă, nu va fi aceasta 
cea mai grea dintre ele.” 

În adâncul inimii însă, Humarawa încerca să se 
convingă că era capabil să ducă la bun sfârşit o îndatorire 
atât de anevoioasă - să se ocupe de educaţia unei fetiţe 
rămase fără părinţi. 


AUGUST 2002 


Oraşul părea cufundat într-o masă fluidă, vâscoasă 
şi invizibilă, un soi de melasă fierbinte care încetinea 
totul, făcând dificilă chiar şi cea mai banală mişcare. 
Străzile erau aproape pustii, iar puţinii trecători care 
aveau curajul să înfrunte zăpuşeala se vedeau obligaţi să 
facă popasuri dese sub fiecare petic de umbră întâlnit în 
cale. 

Temperaturile de peste patruzeci de grade şi 
umiditatea de aproape sută la sută îngenuncheaseră New 
Yorkul. 

În Federal Plaza, la etajul treizeci şi şase al sediului 
Federal Bureau of Investigation, se aflau vreo zece 
bărbaţi care păreau imuni la epidemia „apatiei de 
căldură” care lovise metropola. Spre deosebire de 
celelalte şedinţe operative - convocate indiferent de 
starea vremii sau de locaţie -, directorul general le făcuse 
în ziua aceea colaboratorilor săi o singură concesie: pe 
durata întâlnirii puteau să-şi dea jos sacourile şi să-şi 
suflece mânecile cămăşilor. 

Directorul general al FBI era un bărbat foarte 
riguros: în caz contrar, cu siguranţă că n-ar fi ajuns să 
conducă cea mai eficientă poliţie federală din lume. 
Conrad Deuville - acesta era numele bărbatului care 
stătea în capul uriaşei mese ovale, de unde prezida 
reuniunea şefilor FBI - avea unele convingeri de 
nezdruncinat. Respectarea uzanțelor de către 
colaboratorii săi era una dintre acestea. 


— Rahat! exclamă furios Deuville, arătându-le 
celorlalţi prima pagină a ziarului. Blestemaţi să fie aceşti 
câţiva nemernici care se cred o castă de oameni aleşi de 
destin. Ziariştii ne mai lipseau acum, ca şi cum n-am avea 
destule pe cap. 


Primele pagini ale tuturor cotidienelor din lume 
erau dedicate groaznicei întâmplări din golful Persic şi 
gravelor consecinţe pe care actul terorist le avusese 
asupra pieţelor internaţionale. In primul rând, preţul 
petrolului crescuse vertiginos încă din primele minute de 
după naufragiu. În câteva ore ajunsese la valoarea 
inimaginabilă de şaptezeci şi doi de dolari barilul, iar 
linia ascendentă nu dădea semne să se oprească prea 
curând. Analiştii economici preconizaseră că preţul 
barilului de petrol nu avea să se stabilizeze mai jos de 
şaptezeci şi cinci-optzeci de dolari, valoare considerată 
de toţi experţii a fi limita de suportabilitate a oricărei 
economii. 

Atentatul din strâmtoarea Hormuz lovise în moalele 
capului Occidentul şi ţările producătoare de petrol. 


Elicopterul de transport al trupelor se înălţă în aer 
la ora cinci şi douăzeci şi două de minute dimineaţa. 
Deidra Blasey ştia foarte bine - la fel ca şi cei 
nouăsprezece puşcaşi marini din subordinea sa aflaţi la 
bordul aparatului - că pentru EOD nu existau misiuni de 
rutină. Curăţarea unui câmp minat sau neutralizarea unei 
capcane explozive presupunea un risc la fel de mare atât 
în situaţie de război, cât şi pe timp de pace. Iar un 
artificier din trupele puşcaşilor marini - Deidra nu înceta 
să le repete acest lucru - trebuia să fie mereu gata să 
riposteze prompt oricărui atac, indiferent de situaţie: fie 
că se paraşuta în spatele liniilor inamice dintr-un 
Hercules zburând la joasă altitudine, fie că se scufunda în 
adâncul mării ca să dezamorseze un zid de mine 
subacvatice care blocau accesul în cine ştie ce port. 

Soldaţii din subordinea colonelului Blasey - sau Mrs 
Fuse, aşa cum o porecliseră cei din personalul civil - 
erau consideraţi cei mai mari experţi din lume în privinţa 
explozibililor, a dezamorsării bombelor şi a curăţării 


A Madam Fitil sau doamna Capsă; fuse (în lb. engl. În 
original), „fitil”, „capsă” (n. tr.). 


terenurilor minate. Datorită lor, zone întinse de pe întreg 
mapamondul fuseseră redate circulaţiei în condiţii de 
maximă siguranţă, după terminarea cine ştie cărui 
război. Locurile în care era chemată să opereze unitatea 
specială a puşcaşilor marini - al cărei motto era „Nervi 
de oţel” - erau înţesate de mine. O încărcătură explozivă 
de numai câţiva dolari, dar de o potenţă perfidă şi 
devastatoare, putea transforma un întreg pluton de 
soldaţi într-unul de mutilaţi. „Un singur soldat rănit 
înseamnă mai mult decât o sută de morţi”, obişnuia să 
repete un bătrân strateg. 


Palele elicei ridicară nori învolburaţi de nisip, în 
timp ce elicopterul se aşeză cu uşurinţa unei insecte în 
luminiş, la câţiva paşi de fluviul Tigru, la graniţa cu 
Iraqul. Trupa de puşcaşi marini cobori în cea mai mare 
grabă. 

Sergentul Kingston nu se grăbi să ordone 
înaintarea: mai întâi, verifică în amănunţit echipamentul 
pe care oamenii săi tocmai îl descărcaseră. Apoi, se 
întoarse spre comandantul trupei. Dacă motoarele 
elicopterului n-ar fi vuit, împrejurimile sătucului Faysh 
Kabur ar fi răsunat din cauza vocii tunătoare a 
sergentului Kingston. 

Deidra Blasey schiţă din cap un gest de confirmare, 
iar plutonul de genişti se puse în mişcare. 

Intreaga fâşie de frontieră dintre Turcia şi Iraq era 
presărată cu mine de toate tipurile. Ofensiva trupelor 
americane părea de acum iminentă. Artificierii aveau 
misiunea să deschidă o breşă în câmpurile minate, 
permiţând astfel înaintarea comandourilor şi crearea de 
capete de pod ale armatelor occidentale pe teritoriul 
irakian. 


La New York, în sediul FBI din Federal Plaza, 
Deuville continua să vorbească, folosind expresiile 
colorate cu care toată lumea se obişnuise: 

— Rahat! Nimeni altcineva decât acelaşi, mereu 


acelaşi, Jordan Cruner, care face legătura între atentatul 
din golful Persic şi cele din luna martie de la palatul 
Naţiunilor Unite şi de la sediul reprezentanţei irakiene de 
aici, din New York. Şi nu se opreşte aici: ziaristul acesta 
atât de bine informat susţine că un serial bomber se 
distrează compromiţând interesele islamice în lume şi 
bătându-şi joc de federali plătiţi să protejeze cetăţenii. Mi 
se pare inutil să scot în evidenţă faptul că aceşti federali 
suntem chiar noi. Mă întreb totuşi cum de reuşeşte de 
fiecare dată Cruner să ajungă la aceleaşi concluzii pe 
care le tragem şi noi, aici. Mi se pare suficient că trebuie 
să dăm socoteală şefilor de guvern care ne suflă zi de zi 
în ceafă, mai ales că avem de-a face cu o criză fără 
precedent: câteva zeci de oameni ucişi şi un scelerat care 
se amuză plasând bombe în te miri ce colţ al lumii. Asta 
ne lipsea acum, un ziarist zelos! Rahat! 

Camera de luat vederi se focaliză câteva secunde 
pe scena din spatele lui Cruner. Vântul cald din golful 
Persic se juca prin părul jurnalistului, ciufulindu-l. 
Resturile convoiului ardeau deja de şase zile încheiate şi 
rugul părea cu neputinţă de domolit. 

Operatorul îi făcu semn cu degetul mare ridicat, iar 
Cruner îşi începu relatarea: 

— După cum puteţi vedea în imaginile din spatele 
nostru, cele cinci nave implicate în ceea ce s-a dovedit a 
fi un sângeros atentat, cu consecinţe catastrofale, 
continuă să ardă în punctul cel mai îngust al strâmtorii 
Hormuz. În urma unei prime inspecții aeriene efectuate 
de o comisie mixtă americano-arabă, se estimează că, 
după stingerea incendiului, vor fi necesare cel puţin 
patru luni până când canalul va fi degajat de epavele 
vaselor, devenind din nou navigabil. Dacă avem în vedere 
că prin strâmtoarea Hormuz tranzitează cea mai mare 
parte a întregului trafic mondial de ţiţei, ne putem 
imagina care vor fi consecinţele acestui dezastru. 
Intorcându-ne la misteriosul atentator, surse de 
încredere ne-au dezvăluit faptul că ar putea fi vorba de 
aceeaşi persoană care a plasat în urmă cu câteva luni 


două încărcături explozibile în oraşul New York. Aşa cum, 
fără îndoială, telespectatorii noştri îşi amintesc, biroul 
Iraqului de la Naţiunile Unite şi delegaţia aceluiaşi stat 
arab la New York au sărit concomitent în aer în luna 
martie, doisprezece funcţionari diplomatici pierzându-şi 
atunci viaţa. Pe lângă FBI, mai multe redacţii de ziare şi 
televiziuni printre care şi televiziunea noastră, KC News - 
au primit o revendicare a atentatului din partea unui aşa- 
numit „Justiţiar în numele lui Dumnezeu”. Mai ştim că un 
nou bilet a ajuns la direcţia generală a FBI în urmă cu 
câteva ore. Autenticitatea semnăturii este conferită de un 
antic sigiliu reprezentând o stea în şase colţuri: 
hexagrama regelui Solomon. Jordan Cruner, KC News, 
Ra's al Khaymah, Emiratele Arabe Unite. 


Oswald Breil îşi masă braţul drept: avea încă dureri 
în urma rănilor suferite în timpul atacului asupra 
palatului Naţiunilor Unite. Investigaţiile conform cărora 
se stabilise identitatea autorului primului dintre 
atentatele de la sediul ONU - un magnat japonez care 
întreținea strânse legături cu Yakuza, mafia niponă - 
demonstraseră că între atacul cu rachete al elicopterului 
şi celelalte două explozii - una la etajul al doisprezecelea 
al Palatului de Sticlă, cealaltă la sediul delegaţiei irakiene 
la Naţiunile Unite - nu exista nici o legătură. Anchetatorii 
declaraseră că fusese vorba despre o serie incredibilă de 
coincidenţe, cu totul imprevizibile. 

O coincidenţă... Oare a câta? Însă Breil ştia foarte 
bine că, în munca sa, nu era loc pentru nici un fel de 
coincidenţe. 

Subiectul asupra căruia atât mass-media, cât şi 
autorităţile evitaseră să se pronunţe era motivul care ar fi 
putut împinge un exponent de frunte al lumii interlope 
japoneze să urce la bordul unui elicopter şi să lanseze 
rachete în plin centrul Manhattanului: motivul acela 
purta un nume - Oswald Breil. 

Fostul premier israelian privea imaginile care 
surprindeau pârjolul mistuitor din strâmtoarea Hormuz; 


la un moment dat, pe fondul relatării de la faţa locului a 
reporterului Jordan Cruner, pe ecran apăru imaginea 
sigiliului atentatorului. Oswald deveni numai ochi şi 
urechi. 

Cunoştea cum nu se poate mai bine acea pecete: o 
văzuse reprodusă pe un inel antic pe care el însuşi i-l 
încredinţase unei vechi prietene, cu numai câteva 
secunde înainte ca elicopterul să deschidă focul. Imediat 
după atac, Inelul Regilor dispăruse. Oare şi asta să fi fost 
tot o coincidenţă? 

După atentat, Breil renunţase la toate funcţiile 
publice din Israel şi se refugiase în casa părinţilor săi 
adoptivi - un cuplu care îl înfiase după ce părinţii săi 
naturali muriseră într-un accident de maşină. Fostul 
premier, un bărbat mic de statură, susţinea că avea 
nevoie de o perioadă de reflecţie, în ciuda faptului - sau, 
poate, tocmai din această cauză - că asupra sa se făceau 
presiuni să revină în fruntea guvernului israelian. 

În numele adevărului, trebuie spus însă că lui 
Oswald, o persoană căreia rareori îi fusese teamă de 
ceva, îi era frică acum că liniştea de care se bucura în 
preajma lui Ezer şi Lilith Habar ar fi putut să-l 
contamineze. Cei doi soţi părăsiseră Tel Avivul cu mulţi 
ani în urmă, stabilindu-se la Denver, în Colorado, unde 
Ezer fusese directorul unei importante centrale nucleare 
- Rocky Flats Plant. Oswald îşi amintea foarte bine 
atmosfera desfătătoare care domnea în casa soţilor 
Habar încă de pe vremea când el nu era decât un puşti: 
alături de Lilith şi soţul ei, timpul părea să curgă mai 
lent, dându-i răgaz să mediteze, oferindu-i clipe de 
odihnă la care nici n-ar fi putut visa în timpul freneticei 
sale vieţi cotidiene de persoană publică. 


— Stai! 

Gestul zvâcnit al mâinii sergentului Kingston se 
dovedi la fel de elocvent ca şi tonul răstit al vocii. Tânărul 
puşcaş marin încremeni, cu piciorul drept ridicat în aer: 
părea o reuşită statuie în uniformă, reprezentată artistic 


în timp ce mărşăluia. 

Kingston se aplecă cu băgare de seamă spre o 
piatră nu mai mare de un lat de palmă, chiar în faţa 
soldatului. Degetele sergentului mângâiară cu precauţie 
piatra, degetul mare şi arătătorul îi apucară discret 
marginile, apoi bărbatul o aruncă cu putere, cât mai 
departe, ca şi cum ar fi vrut s-o facă să salte pe undele 
unei mări imaginare. 

În clipa în care atinse pământul, ceea ce păruse a fi 
o piatră explodă cu zgomot asurzitor. 

Când ecoul exploziei se stinse, vocea lui Kingston 
tună spre oamenii săi: 

— Mină de tipul SB33, de producţie italiană. 
Măsoară nouă centimetri în diametru şi trei centimetri şi 
jumătate înălţime. Cântăreşte o sută cincizeci de grame 
şi poate să provoace mutilări şi amputări ale membrelor. 
Ţineţi minte ce vă spun: cei care instalează astfel de mine 
n-au nici un interes ca victimele lor să fie îngropate la 
trei coţi sub pământ. Pe inamic îl interesează mai 
degrabă să lase în urma sa oameni şchiopi şi mutilaţi, 
care au apoi nevoie de îngrijiri medicale şi proteze 
costisitoare. Amintiţi-vă întotdeauna asta, băieţi, şi 
acordaţi atenţie maximă fiecărui locşor pe care vă 
sprijiniți oricare parte a corpului. E atât de nesigur 
pământul pe care călcăm, încât trebuie să ne mişcăm 
asemenea fluturilor şi să nu subevaluăm nici un detaliu. 


5 


FRONTUL DIN ALPII DOLOMIŢI, 
IUNIE 1916 


Maiorul Sciarra îl cercetă cu atenţie pe ofiţerul 
român. Locotenentul Mihnea Petru încremenise în poziţie 
de drepţi în faţa sa. Ceva mai departe, în lateral, soba de 
campanie emana un val plăcut de căldură. 

Postul de comandă al operaţiunilor companiei de 
infanterie alpină fusese instalat în singura cavitate mai 
largă a galeriei: o încăpere de câţiva metri pătraţi. Sub 
stratul de carton bituminos se intuia roca brută şi rece, 
dolomita. 

Mihnea Petru avea trăsături plăcute, iar ochii săi 
vivaci, căprui priveau iscoditor fiecare amănunt al 
înfăţişării bărbatului din faţa sa, cel care ar fi urmat să-i 
devină mult mai mult decât un simplu comandant. 

Chiar un fost infanterist alpin demobilizat, pe 
numele său Luigi Brioschi, fusese cel care demonstrase în 
faţa Marelui Stat-Major al Armatei că uniformele de 
culoare gri-verzui îi stânjenesc pe lunetişti în fixarea 
țintei. Pe parcursul mai multor şedinţe de tir, ţintele de 
culoare gri-verzui fuseseră lovite de mai puţine ori decât 
toate celelalte. Trupul atletic şi vânjos al locotenentului 
se putea ghici pe sub mantaua care proteja uniforma gri- 
verzuie cu care armata italiană o înlocuise de puţin timp 
pe cea albastră. 

O cocardă cu tricolorul românesc - unica pată de 
culoare pe uniforma ternă, monocromă - era prinsă 
deasupra buzunarului stâng de la piept, indicând originile 
ofițerului înrolat voluntar. 

— Se pare că şi poporul dumneavoastră se află pe 
punctul de a intra în război, spuse comandantul de 
companie. Dacă se va întâmpla astfel, nu cumva 
detaşarea dumneavoastră la compania mea va fi 
revocată? 


— Am solicitat în mod expres să nu fiu transferat în 
cazul în care ţara mea se va implica în acest conflict, 
domnule maior. Am ajuns în Italia pe când aveam numai 
câteva luni şi mă simt parte integrantă a acestei naţiuni. 
Nu consideraţi această afirmaţie ca o dovadă de defetism, 
domnule, dar nu cred că România ar fi capabilă să reziste 
mai mult de câteva luni unei eventuale ofensive austro- 
ungare. Şi asta din mai multe motive: poziţia sa 
geografică - este înconjurată numai de naţiuni inamice -, 
slaba înzestrare a armatei şi, nu în ultimul rând, firea 
paşnică a locuitorilor săi. 

Coerenţa şi tonul liniştit al acestui discurs făcură ca 
prima impresie a maiorului despre noul său subaltern să 
fie una cât se poate de bună. 

Îşi dori să fi găsit în tânărul locotenent român 
sprijinul de nădejde de care avea nevoie. 

— Cum vă descurcaţi cu minele, locotenente? 
întrebă maiorul. 

— Mă consider un cunoscător destul de bun al 
explozibililor, domnule. Ca să fiu sincer însă, nu ştiu prea 
multe despre galerii şi săpături, dar am fost mereu dispus 
să învăţ. 

— Bine, locotenente Petru, atunci consider necesar 
ca unul dintre subofiţerii noştri să vă însoţească în 
permanenţă, ca să vă iniţieze în secretele războiului de 
mină. Vă va folosi foarte mult. 


Trecuseră câteva luni de la prima lor întâlnire. 
Locotenentul Mihnea Petru se dovedea zi după zi a fi un 
ofiţer vrednic, atent şi un priceput luptător. Chiar şi 
atunci când, în august 1916, România intrase în război 
alături de Aliați, tânărul îşi respectase promisiunea de a 
nu cere transferul în armata ţării sale. Iar cuvintele pe 
care le rostise la prima întâlnire cu maiorul se dovediră 
profetice: la exact şase luni după declaraţia de război 
adresată Imperiului Austro-Ungar, România era invadată 
de armatele inamice. 

Galeriile de mină erau asemenea unui labirint ce se 


întindea sinuos prin străfundurile munţilor Dolomiţi. 

Penetrând în inima stâncilor, săpăturile urmăreau 
atingerea zonelor de sub poziţiile inamice. Odată ajunşi 
aici, cu toate dificultăţile de a identifica exact locaţia de 
la suprafaţă a duşmanului, săpătorii erau înlocuiţi de 
artificieri. Aceştia umpleau cavitatea subterană cu sute, 
uneori cu mii de kilograme de explozibil, aruncând în aer 
tot ceea ce se găsea deasupra galeriei, oameni şi 
armament deopotrivă. 

Operațiunile trebuiau executate cu deosebită 
prudenţă: în cazul în care inamicul descoperea că 
militarii italieni săpau un tunel, treceau imediat la 
contraatac: fie luau cu asalt galeria, fie săpau una nouă o 
„contragalerie” -, pentru a o descoperi şi mina pe cea a 
adversarilor. 

Astfel se putea spune că războiul de mină semăna 
cu o delicată partidă de şah. Dar miza nu era capturarea 
unui rege de lemn, ci viaţa miilor de soldaţi implicaţi - de 
acum, de foarte multe luni - într-un război încrâncenat şi 
epuizant. 


Alberto Sciarra della Volta îşi duse la ochi luneta în 
formă de periscop care îi permitea să vadă ce se întâmpla 
dincolo de sacii de nisip care protejau tranşeele din linia 
întâi. 

Un bun comandant trebuia să fie capabil să 
interpreteze corect orice zgomot suspect şi orice element 
care nu părea în consonanţă cu cadrul natural al 
arealului: o aglomerare de grohotiş care semăna cu o 
alunecare minoră de teren de-a lungul unei coaste ar fi 
putut însemna că în acel loc se evacuau fragmentele de 
rocă rezultate în urma săpării vreunui tunel. 

— la priviţi acolo, jos, locotenente Petru, spuse 
maiorul, dându-i luneta subalternului său. Observaţi 
surparea aceea de mici dimensiuni, care pare să se fi 
iscat din senin? Deasupra ei nu se găsesc roci instabile şi 
nici semne că s-ar fi prăvălit de curând bucăţi de stâncă. 

— Aveţi dreptate, comandante, răspunse ofiţerul 


român. De câteva zile cercetez zona aceea şi am senzaţia 
că stratul de pietriş creşte într-o manieră inexplicabilă. 

— Cred că ar trebui să aruncăm personal o privire, 
mai de aproape. 

Imensa cantitate de pământ şi piatră rezultată în 
urma săpăturilor era singurul indiciu capabil să dezvăluie 
activitatea frenetică din străfundurile muntelui: truda 
sutelor de bărbaţi ale căror arme erau târnăcopul şi 
ciocanele şi al căror inamic era stânca dură, dolomita. În 
spatele lor mişunau rânduri aproape neîntrerupte de 
„suflete ale purgatoriului”: aşa erau supranumiţi militarii 
care, dotați cu găleți, aveau misiunea să încarce 
fragmentele de rocă, scoţându-le din galerie, printr-una 
dintre numeroasele guri de evacuare improvizate de-a 
lungul versanților. O astfel de aglomerare de pietre îi 
dăduse de bănuit comandantului italian: în clipa 
următoare, el ordonă unui pluton să execute un raid de 
cercetare. 

Soldaţii micii unităţi de cercetare dăduseră ocol 
muntelui, înaintând asemenea unor feline în urmărirea 
prăzii şi apelaseră de cel puţin patru ori la frânghii şi 
pitoane de stâncă, pentru a trece peste povârnişurile 
abrupte. 

Parcurgeau o trecătoare deloc periculoasă la prima 
vedere: o strungă strâmtă şi puţin înclinată, un loc pe 
care soarele nu ajungea niciodată să-l scalde cu razele 
sale, din cauza celor două santinele masive de stâncă 
dolomită, care constituiau, de altfel, şi hotarele trecătorii. 
Gradul de dificultate redus îi determinase pe membrii 
unităţii să renunţe la a se asigura cu corzi. 

Deodată, bocancii de căţărător ai locotenentului 
Petru alunecară pe stratul gros de gheaţă care acoperea 
poteca. La început, ofiţerul român păru preocupat să 
schiţeze câţiva paşi dintr-un dans straniu, dar câteva 
secunde mai târziu se prăbuşi la pământ. 

Totul s-ar fi oprit aici, dacă Petru nu ar fi început să 
alunece la vale pe suprafaţa lucioasă a ghetii. Doar câţiva 
metri îl despărţeau pe locotenent de o prăpastie fără 


fund, iar viteza corpului se mărea cu fiecare centimetru. 
Bărbatul se zbătea neputincios, încercând să se oprească. 

Fără să stea pe gânduri, maiorul Sciarra, care 
mergea în fruntea plutonului, zvâcni fulgerător: se 
aruncă, la rândul său, la pământ, recuperând din avântul 
luat distanţa ce-l despărţea de Petru. Când ajunse lângă 
el, îl prinse vârtos cu o mână de gulerul vestonului, iar cu 
cealaltă ridică pioletul. Când îl izbi cu putere în gheaţă, 
pioletul scoase un sunet acut, ca de argint: din păcate, 
zgomotul acela însemna că vârful uneltei nu penetrase 
stratul de gheaţă şi prin urmare nu putea opri cele două 
trupuri din alunecarea spre abis. 

Soldaţii din pluton urmăreau împietriţi scena: cei 
doi ofiţeri, ţinându-se unul de celălalt, îşi continuau 
drumul inexorabil spre moarte. 

Pioletul comandantului abia dacă zgâria gheaţa, 
scoțând un scrâşnet iritant, asemenea cretei pe o tablă de 
ardezie. Doar câţiva metri, şi amândoi aveau să se 
prăbuşească în gol. 

Picioarele lui Petru spânzurau dincolo de buza 
prăpastiei adânci de câteva sute de metri. Braţul 
maiorului della Volta se ridică din nou şi pioletul izbi 
gheaţa cu forţa pe care ţi-o dă numai disperarea. Vârful 
uneltei străpunse stratul gros şi dur ca oţelul, înfigându- 
se câţiva centimetri în pătura imaculată. Braţul lui 
Sciarra se încordă amortizând reculul, iar trupurile celor 
doi bărbaţi părură să se contopească. Când, în cele din 
urmă, cursa lor spre neant se opri, trupul lui Petru 
pendula aproape în întregime peste marginea prăpastiei. 

Rămaseră aşa preţ de câteva secunde, neîndrăznind 
nici măcar să respire, de teamă că orice mişcare le-ar fi 
putut fi fatală. Apoi, mâinile puternice ale maiorului se 
încleştară pe mânerul pioletului şi începură să parcurgă, 
centimetru cu centimetru, drumul spre salvare. 

În ochii lui Petru nu se citea groaza. Se uita fără să- 
i vină să creadă la comandantul său: bărbatul acela nu 
ezitase să-şi rişte viaţa pentru a i-o salva pe a lui. 

Sciarra înţelese perfect semnificaţia acelei priviri: 


nu era nevoie de cuvinte pentru a înţelege câtă 
recunoştinţă izvora din ochii românului. 

Restul plutonului nu pierduse timpul: soldaţii se 
asiguraseră cu funii şi acum se îndreptau cu precauţie 
spre marginea prăpastiei. Mâinile unui infanterist alpin le 
apucară cu putere pe cele ale comandantului. 


Noaptea neagră, fără lună, se aşternuse brusc 
peste piscuri. Temperatura, suportabilă peste zi, scăzuse 
brusc cu câteva grade. 

Comandantul se adăpostise în spatele unei stânci 
masive. Locotenentul Petru şi mâna de soldaţi se 
ascunseseră şi ei în câte un cotlon în apropiere. 

Maiorul Sciarra era aproape convins că tunelul 
săpat de austrieci pleca din vecinătatea tranşeelor unde 
se afla comandamentul batalionului, întinzându-se până 
la platoul din inima munţilor care adăpostea alte trei 
companii de infanterie alpină. Peste cinci sute de soldaţi 
riscau să sfârşească sub o ploaie de stânci. 

Comandantul flutură scurt pistolul, dând semnalul 
de înaintare. În linişte deplină, Petru şi ceilalţi şase 
infanterişti ieşiră tiptil din ascunzători. Maiorul mergea 
în dreapta grupei care, la adăpostul întunericului, înaintă 
spre o zonă stâncoasă situată la jumătatea urcuşului spre 
piscul Piccolo Lagazuoi. 

Intrarea în galerie era camuflată cu o prelată pe 
care fusese pictat un perete stâncos. Singurele elemente 
care nu se încadrau în peisaj erau cei doi militari 
austrieci care stăteau de strajă. 

Unul din ei tropăi zgomotos, apoi îi spuse câteva 
cuvinte vulgare celuilalt - ceva despre o improbabilă 
prezenţă feminină. Deodată, mai multe umbre se mişcară 
cu iuţeală şi se năpustiră asupra celor doi. Două mâini 
vânjoase astupară gura santinelelor şi lamele a două 
baionete le străpunseră beregata. 

Maiorul şi locotenentul lăsară încet corpurile inerte 
la pământ, apoi le făcură semn celorlalţi să pătrundă în 
tunel. 


Prelata era prinsă în cuie de un cadru de lemn: un 
fel de poartă camuflată, prevăzută cu şarnieră şi lacăt. 

Interiorul galeriei era luminat de razele palide ale 
unor lămpi cu ulei dispuse la distanţe egale. 

— Trebuie să ne numărăm paşii, ca să vedem până 
unde au ajuns cu săpăturile şi să calculăm apoi cât mai 
au ca să ajungă în dreptul bazei noastre, spuse încet 
maiorul. Voi, adăugă el arătând spre doi infanterişti, 
rămâneţi să păziţi intrarea. Nu vreau să mor ca un 
şobolan într-o galerie austriacă... fiţi cu ochii-n patru! 

Cu armele în mâini, cei şase bărbaţi pătrunseră în 
tunel. 

Galeriile austriecilor erau mult mai strâmte decât 
cele construite de italieni: optzeci pe o sută optzeci de 
centimetri, faţă de o sută nouăzeci pe o sută nouăzeci. 
Dimensiunile tunelurilor şi faptul că alpinii înaintau cu 
săpăturile mult mai rapid decât inamicii alimentaseră 
orgoliul italienilor şi  generaseră un complex de 
superioritate care îi făcea să se creadă aproape 
invincibili. 

„Nouă sute douăzeci”, număra în gând locotenentul 
Petru, când, deodată, o voce necunoscută răsună în 
spatele său. 

— Depuneţi armele sau tragem, rosti vocea, într-o 
italiană cu o inconfundabilă inflexiune teutonă. 

Instinctiv, cei şase alpini se aruncară la pământ, 
îndreptându-şi armele spre neaşteptata ameninţare din 
umbră. 

Ofiţerul austriac se găsea la capătul unui traiect 
drept, slab luminat de câteva lămpi, la vreo cincizeci de 
metri distanţă. Italienii nu reuşeau să-şi dea seama câţi 
soldaţi îl însoțeau. 

— Foc! ordonă maiorul Sciarra. 

Dar austriecii ripostară imediat. O salvă de gloanţe 
se abătu asupra alpinilor prinşi ca într-un cleşte în locul 
cel mai îngust al galeriei. 

Doi dintre ei fură ciuruiţi de la prima rafală. Apoi, 
în măruntaiele muntelui se declanşă infernul. 


Câteva minute mai târziu, după ce se luptaseră ca 
leii încolţiţi, cei patru soldaţi rămaşi în viaţă deveniră 
neputincioşi:  percutoarele  puştilor scoaseră câteva 
clinchete metalice în gol, semn că rămăseseră fără 
muniţie. 

— Ne predăm, nu mai trageţi, se auzi vocea 
comandantului. 

— Aruncaţi armele şi înaintați cu mâinile ridicate! 
răspunse ofiţerul austriac. 

Ca nişte fantasme iţindu-se din ceaţă, maiorul şi 
oamenii săi se urniră în direcţia adversarilor, ţinându-şi 
mâinile deasupra capului. 

— la priviţi, locotenente Blasko, spuse un soldat 
austriac, adresându-i-se ofițerului său. Se pare că unul 
dintre cei loviți trăieşte. 

Locotenentul Petru zvâcni ca un arc, îl izbi pe 
soldat cu patul puştii şi dădu să fugă. În secunda 
următoare însă, se trezi înconjurat de alţi austrieci, care-l 
ţineau în bătaia puștii. 

Comandantul plutonului inamic se apropie de el şi îl 
cercetă cu dispreţ. 

— Ah, un şerb român, şuieră el în ungureşte la 
urechea prizonierului. 

Petru rămase neclintit. 

— Rahat de român, trădător, continuă locotenentul 
maghiar, scuipându-l în faţă. 

Petru dădu să riposteze, zbătându-se în strânsoarea 
celor doi soldaţi care îl blocaseră: în zadar. Luptându-se 
să se elibereze, cusăturile vestonului cedară, lăsând 
vederii câteva file împăturite ascunse în căptuşeală. 
Ofiţerul austriac se încruntă. 

— Bine, ia să vedem ce ascunzi tu aici, spuse 
băgând mâna în căptuşeala vestonului lui Petru şi 
scoțând hârtiile ascunse acolo. Hm, continuă el, nu e 
destulă lumină aici ca să văd ce ai dosit tu cu atâta 
migală. O să mă uit mai târziu, în tabără... 

— Blasko... Blasko... murmură Petru, ca şi cum ar fi 


vrut să-şi întipărească pe veci în minte numele acelui 
ofiţer. 

— Locotenent Béla Blasko, din Regimentul 43 
Infanterie imperială. Oricum, nu vei avea nici 
posibilitatea, nici timpul să spui asta altcuiva. 

Zicând acestea, Blasko dădu să-l lovească cu cizma. 
Petru făcu o mişcare bruscă, cu agilitatea unei 
sălbăticiuni: reuşi să prindă ca într-un cleşte piciorul 
ungurului, blocându-l între braţ şi corp. In clipa 
următoare, maiorul Sciarra se năpusti spre cei doi soldaţi 
care îl ţineau pe locotenentul său. 

Fără a slăbi din strânsoare piciorul locotenentului 
Blasko, Petru reuşi să câştige o poziţie favorabilă. Când 
fu sigur că nici unul dintre cei doi soldaţi nu se mai 
interpunea între el şi ieşirea din tunel, românul împinse 
violent în sus piciorul adversarului. Pe jumătate în aer, 
Blasko se strădui să-şi recapete echilibrul, dar în secunda 
următoare se prăbuşi greoi la pământ. Se izbi cu ceafa de 
stânca dură, dar impactul nu fu suficient de puternic ca 
să-şi piardă cunoştinţa. 

— Foc, idioţilor, urlă el spre oamenii săi, trageţi, 
nu-l lăsaţi pe român să scape. 

Dar Mihnea Petru se făcuse deja nevăzut după un 
cot al galeriei. 

— Pariez, domnul maior, că dumneavoastră aveţi 
multe să-i  povestiţi comandantului meu, spuse 
ameninţător Bela Blasko, câteva clipe mai târziu, lovind 
demonstrativ cu palma teancul de hârtii luate de la 
român. 

Drept răspuns, Sciarra rosti fraza care, din clipa 
aceea, devenea litania pe care avea să le-o recite 
gardienilor inamici pe toată durata prizonieratului: 

— Maior de infanterie alpină Alberto Sciarra della 
Volta, matricola numărul 23B8875574. Acestea sunt 
singurele informaţii pe care sunt autorizat să vi le dau. 


6 


MAREA MEDITERANĂ, 1348 


— Închipuie-ţi, Wu..., rosti Humarawa, întorcându- 
se spre scutierul său..., închipuie-ţi cât de lipsit de griji e 
poporul nostru care acum sărbătoreşte intrarea într-un 
nou an... închipuie-ţi luminile, focurile magice, veselia... 
Cât de diferit e totul aici, acum. Suntem singuri în marea 
asta străină, îndepărtată, unde nici măcar calendarul nu 
este la fel ca al nostru. 

— Ai nostalgia tărâmurilor tale, domnul meu? 

— Nu, Wu. Nu e nostalgie. Doar că mă gândesc la 
surprizele pe care viaţa e în măsură să ni le ofere. 
Samuraiul tăcu câteva clipe, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
pună ordine în gânduri, apoi continuă: Veneţia mi-a dat 
posibilitatea de a-mi lua revanşa după ce am fost nevoit 
să fug din ţara mea şi m-a primit ca pe un fiu. Şi ca un fiu 
al ei consider că m-am comportat şi eu: am dus multe 
bătălii în numele leului lui San Marco. 

Am cutreierat toate mările acestea, nimicindu-i pe 
pirați şi zădărnicindu-le ameninţarea. Am stat în fruntea 
trupelor de asediu şi a cetelor de războinici, crezând că 
acesta este rostul vieţii mele: să lupt şi să-mi înfrâng 
duşmanul. O fi, poate, din cauză că anii au trecut peste 
mine, dar acum simt că am obosit, Wu. 

Gura diformă a chinezului cel uriaş se destinse într- 
un zâmbet: o expresie înfiorătoare, din cauza cicatricii 
care îl desfigura. O căpătase în singura bătălie în care 
fusese nevoit să lupte. Lui Alessandro Crespi, un 
negustor venețian, îi datora înfăţişarea hidoasă de acum. 
Acelaşi negustor care, cu ani în urmă, îl convinsese pe 
stăpânul său să fugă din Ţara Soarelui-Răsare ca să 
înceapă o viaţă nouă în îndepărtata Venetie. 

— Nu-mi considera lipsite de respect cuvintele, 
domnul meu, zise Wu, pe un ton mieros care nu se 
potrivea deloc cu înfăţişarea lui monstruoasă, dar pricina 


oboselii tale nu se găseşte în faptul că te apropii de cele 
patruzeci de primăveri. Eu cred că, de fapt, simţi povara 
noilor tale îndatoriri... 

— Ce vrei să spui, Wu? 

Ochii negri, înguşti ai samuraiului deveniră 
scrutători, trădând însă o expresie amuzată, pe care 
rareori ar fi putut-o zări cineva pe chipul lui Humarawa. 

— Vreau să spun... în sfârşit, domnul meu... datoria 
de onoare faţă de marele tău duşman, se bâlbâi Wu, care 
semăna acum cu o oală încinsă plină cu ulei, gata să ia 
foc. Nu am deprins iscusinţa cuvintelor, izbucni deodată 
Wu, dar, cum să spun, copila aceea ţi-a schimbat 
căutătura, nobile Hito Humarawa. 

Ca la un semn, privirile celor doi măturară puntea 
galerei, oprindu-se în cele din urmă asupra unei siluete 
care, la pupa, părea să fixeze un punct invizibil în 
depărtare, dincolo de orizont. Din ziua în care ridicaseră 
ancora, Celeste era în cea mai mare parte a timpului 
pradă melancoliei. 

Hito se îndepărtă de Wu, păşind spre duneta 
corabiei de război. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, Celeste. Am să-ţi spun 
lucruri importante, rosti samuraiul cu un glas plin de 
dulceaţă. 

Fiica lui Muqatil renunţase la purtarea ei aspră, 
neiertătoare, din primele zile ale călătoriei pe mare. 
Încetul cu încetul, înţelesese că bărbatul acela era un 
războinic integru şi nu mişelul care răspândise ciuma în 
Tabarga. Desigur, nu avea cum să îndrăgească un om 
care, într-un fel sau altul, se făcea vinovat de moartea 
părinţilor ei, dar ura lui Celeste se transformase treptat 
într-un sentiment care avea mai multe în comun cu 
prietenia şi încrederea. Copila îşi ridică spre el ochii de 
culoarea mării şi, fără nici o urmă de teamă, îi înfruntă 
privirea. 

— În câteva zile vom fi la Veneţia. Părintele mamei 
tale Diletta, Angelo Campagnola, este unul din oamenii 
cei mai puternici din oraş. Face parte din Consiliul celor 


Zece - guvernul republicii, înţelegi? - şi influenţează 
toate hotărârile dogelui. I-am jurat lui Mugqatil că nu-l voi 
lăsa în veci pe bunicul tău să pună mâna pe tine, dar ca 
să-mi respect promisiunea am nevoie de ajutorul tău. 


Consiliul celor Zece fusese înfiinţat în anul 1310, 
pentru a-i pedepsi pe capii sângeroasei conjuraţii 
conduse de Bajamonte Tiepolo. De atunci, pe parcursul 
diferitelor evenimente, Consiliul devenise o prezenţă 
sinistră şi permanentă în viaţa fiecărui cetăţean al 
Veneţiei. Deseori, sub pretextul datoriei sale 
instituționale de a garanta siguranța republicii, Consiliul 
se pretase la cele mai groaznice nelegiuiri: cei decem 
sapientes dovedeau aceeaşi intransigenţă ca tribunalul 
ecleziastic al Inchiziției. Oraşul era împânzit cu buche în 
care cetăţenii de rând erau încurajați să depună 
denunţuri anonime. Nenumăratele delaţiuni erau apoi 
examinate de Consiliu, care avea puterea să hotărască 
dacă denunţului i se dădea curs sau dacă era clasat. 
Dintre cei Zece înţelepţi se alegea un /ettores, însărcinat 
să enunţe într-o adunare publică faptele comise de 
acuzat. Cu majoritate de voturi, Consiliul hotăra dacă 
acuzaţiile erau fondate sau nu: dacă fapta incriminată nu 
prezenta nici un interes, denunţul era ars la flacăra celor 
două lumânări care ardeau pe durata întrunirilor 
tribunalului. 

Angelo Campagnola făcea parte din Consiliu încă 
din prima zi în care dogele reactivase această instituţie, 
cu câţiva ani în urmă. 

De când, cu mult timp în urmă, unica sa fiică fugise 
cu cel mai temut dintre piraţii sarazini, nobilul venețian 
trăia cu teama că-şi va compromite reputaţia, pierzându- 
şi astfel puterea. Teama sa se dovedi însă nefondată: 
puţini cunoşteau adevărata poveste a fiicei sale, iar aceia 


? Buca, pl. buche, „gaură”, „cutie de scrisori” (n. tr.). 
e „Cititor”, „lector”, aici cu sensul de „acuzator public” (n. 
tr.). 


care ştiau ce se întâmplase îi juraseră fidelitate, 
strângând rândurile în jurul influentului nobil dezonorat 
de o fiică nedemnă, pe bună dreptate renegată. 


Nerăbdător, Campagnola se plimba în sus şi-n jos 
pe chei: o ştafetă îl anunţase de apropiata sosire a 
corabiei. 

Ultimele veşti primite dinspre  Tabarga îl 
anunţaseră că cetatea era aproape înfrântă, devastată de 
asediatori şi răpusă de ciumă. 

Angelo Campagnola nu reuşea să-şi ascundă 
nervozitatea, în vreme ce corabia făcea ultimele manevre 
de acostare. Îşi dorea mai mult decât orice ca Tabarqga să 
fi fost cucerită. Asta însemna că piratul care terorizase 
ani la rând mările Serenissimei Republici îşi găsise, până 
la urmă, sfârşitul. În plus, odată mort Mugatil, nobilul 
venețian ar fi putut şterge pe vecie pata care-i ştirbea 
onoarea: ruşinea de a fi părintele unei femei depravate. 

Campagnola nu s-a gândit nici o clipă la Diletta, 
despre a cărei soartă nu-i păsa câtuşi de puţin: fiica sa 
era doar o amintire stânjenitoare pe care, mânat de 
ambiţie, aproape că şi-o ştersese din minte. 

— Humarawa, strigă Campagnola, păşind cel dintâi 
pe pasarela de lemn fixată între chei şi puntea corabiei. 
Ce veşti îmi aduceţi, credinciosul meu războinic? întrebă 
nobilul venețian de îndată ce se găsi în faţa samuraiului. 

— Tabarqga a căzut. Oştile noastre au pus stăpânire 
pe cetate de aproape o lună, răspunse Hito Humarawa cu 
o voce plată, fără nici o urmă de entuziasm. 

— Ce s-a ales de aceea pe care n-o mai pot numi 
fiica mea şi de blestematul ei însoțitor? 

— Am aflat de la un prizonier că Diletta a fost 
atinsă de sămânţa molimei şi nu a supravieţuit. Mugqatil, 
în schimb... Humarawa ezită o clipă, apoi continuă: A 
murit cu sabia în mână. 

— Şi ce soartă a avut copila lor, fiica Diavolului? 

— Cred că a sfârşit asemenea mamei sale şi a celor 
mai mulţi locuitori ai cetăţii: ucisă de ciumă. 


— Meriţi toată prețuirea noastră, credinciosul meu 
Humarawa, spuse Campagnola, cu o mulţumire sinistră 
pe chip. Îi voi cere dogelui să instituie o zi de sărbătoare 
publică ca să ne bucurăm cu toţii de înfrângerea lui 
Muqatil. Iar pentru tine şi oamenii tăi, voi face în aşa fel 
încât toată lumea să vă laude vrednicia şi să primiţi 
darurile ce vi se cuvin. 

— Nu armele noastre i-au învins pe acei oameni, ci 
molima răspândită în cetate. Altminteri, cred că şi acum 
ne-am fi găsit în faţa zidurilor, asediind zadarnic cetatea. 

— N-are importanţă dacă izbânda ne-a fost adusă 
de arme sau de molimă: şi într-un caz, şi în celălalt, la 
mijloc e mâna lui Dumnezeu, care s-a milostivit să ne 
scape de ameninţarea duşmanului, zise Campagnola. Şi 
dacă trebuie să mulţumesc ciumei pentru că i-a stârpit pe 
Muqatil şi ai lui, află că voi fi pe vecie cum nu se poate 
mai recunoscător sămânţei acestei boli. 

— Am văzut oameni murind chinuiţi de dureri 
înfiorătoare. Am văzut taţi care şi-au aruncat fiii încă în 
viaţă în vâlvătaia focului, nădăjduind zadarnic că astfel 
vor fi ocoliţi de năpasta bolii. Să-mi fie cu iertare, 
Campagnola, dar nu socotesc omenesc să aduci 
mulţumire unei urgii care nimiceşte orbeşte bărbaţi, 
femei şi copii nevinovaţi. 

— Cu toţii ne aflăm în mâinile lui Dumnezeu... 
spuse veneţianul, desfăcându-şi braţele în semn de falsă 
resemnare. 


Uriaşul Wu rămăsese în aşteptare câţiva paşi mai în 
spate. Lângă el, un băieţandru cu păr negru, creţ şi cu 
ochi albaştri părea că vrea să se ascundă în spatele 
uriaşului chinez. 

Un fior îl străbătu pe nobilul venețian când observă 
culoarea acelor ochi. 

— Cine este acel... acel copil care îl însoţeşte pe 
scutierul tău, Humarawa? întrebă Campagnola. 

— A fost ideea lui Wu, signore, răspunse repede 
samuraiul. Zice că nu mai este în stare să-şi ducă la 


îndeplinire toate îndatoririle, că durerile vârstei şi 
apăsarea grăsimii îl ostenesc din ce în ce mai tare. Aşa că 
mi-a cerut să-l las să-şi ia un ajutor pe care să-l deprindă 
cu arta - deloc uşoară - de a-mi fi slujitor şi care să-i 
înlesnească muncile cele mai serbede. 

Privirea lui Campagnola deveni mai atentă, iar 
chipul, tras şi palid, i se contractă într-o grimasă plină de 
cruzime. Nu mai spuse nimic, dar privirea sa o cercetă cu 
atenţie pe Celeste. 


Pentru înfrângerea lui Mugqatil, cea mai temută 
ameninţare a mărilor, se instituiră nu una, ci trei zile de 
sărbătoare. Venețienii salutară uciderea duşmanului 
împodobind oraşul şi îmbrăcându-se ca pentru carnaval - 
de altfel, mai era puţin până la cel tradiţional. 

Alessandro Crespi zâmbi, urmărind de la una din 
ferestrele palatului său de pe riva degli Schiavoni şirul de 
ambarcaţiuni care înaintau pe Canal Grande. 

Aşa cum stătea, în picioare, pe puntea superioară a 
vasului-amiral, ovaţionat de mulţimea care se înghesuia 
pe cheiuri şi în puzderia de bărci ce invadaseră canalul, 
Hito Humarawa părea stânjenit. Lângă el, nelipsitul Wu 
şi, arătându-se triumfători mulţimii, însuşi dogele şi cei 
mai străluciți exponenţi ai nobilimii venețiene. 

Crespi închise fereastra şi se întoarse la masa lungă 
şi îngustă la care întârzia îndelung atunci când se ocupa 
de contabilitate. Nu era o întreprindere uşoară, de vreme 
ce era unul dintre cei mai bogaţi neguţători din Veneţia şi 
făcea afaceri în toate colţurile lumii. 

În ziua aceea, trebuia să controleze hârtiile 
încărcăturilor şi să facă o mulţime de socoteli. Un zâmbet 
se iţi din nou pe chipul neguţătorului: chiar lui Hito 
Humarawa îi datora înaltul rang social pe care îl avea. De 
n-ar fi fost comoara pe care o adusese din Japonia pe 
vremea când samuraiul - pe atunci staroste peste un 
întreg ţinut - căzuse în dizgrație, hotărând să fugă în 
lumea largă, probabil că el, Crespi, n-ar fi ajuns niciodată 
neguţătorul respectat de astăzi. 


Era adevărat că el - cu mintea sa scăpărătoare 
ştiuse să facă să rodească acea comoară, formată la 
început doar din aur şi pietre preţioase. Deveniseră 
amândoi bogaţi, dar pe Humarawa nu-l interesa câtuşi de 
puţin asta: ca să-şi găsească mulţumirea, se părea că 
samuraiului nu-i trebuia altceva decât să simtă mereu în 
palme lama rece şi înfiorătoare a propriei katana. 

Pierdut în amintiri, Crespi se îndreptă din nou spre 
fereastră; preţ de o clipă, privirea i se încrucişă cu cea a 
japonezului. 

Veneţianul nu era o persoană cu prea multe 
scrupule şi nu s-ar fi dat în lături de la nimic ca să-şi 
atingă scopurile, dar ochii înguşti, lipsiţi de orice 
expresie, ai samuraiului reuşiseră întotdeauna să-l 
descumpănească. De data aceasta însă, lui Crespi i se 
păru că în privirea lui Humarawa scânteia o lumină 
stranie, pe care n-o mai văzuse. 

„Cu adevărat, viaţa e plină de ciudăţenii”, îşi zise 
bărbatul. „Oare la ce s-o fi gândind acum Hito 
Humarawa? Sau ce ar gândi cei din clanul său dacă ar 
afla adevărul? Ei, bine, fostul daimyo” din provincia 
Matsue nu numai că nu şi-a luat zilele ca să scape de 
dezonoare, dar uite că a devenit eroul venețienilor!” 


Humarawa îşi întoarse privirea de la elegantul palat 
în care locuia, împreună cu Alessandro Crespi şi propriul 
scutier. Urletele de bucurie ale mulţimii îl copleşeau din 
ambele laturi ale corabiei ce înainta cu greu pe apele 
înţesate de bărci ale canalului. 

Lângă samurai, dogele şi Angelo Campagnola îşi 
fluturau braţele salutând gloata: părea că meritul 
victoriei le aparţinea în egală măsură. Pe chipul 
influentului membru al Consiliului celor Zece se 
aşternuse un surâs triumfător. 

„Izbânda...  izbânda...”, se gândi  Humarawa, 


£ Mare feudal al unei regiuni din Japonia, vasal direct al 
shogunului (n. tr.). 


cuprins de melancolia care te cuprinde atunci când 
reuşeşti, în sfârşit, să treci peste o mare încercare. 

Vocile mulţimii se auzeau înăbuşit. „Totuşi, pot 
spune cu adevărat că am trecut peste marea încercare?” 
se întrebă samuraiul. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, războinicule din 
Orient, îi strigă o femeie, ieşind din îmbulzeală. Am doi 
băieţi care cutreieră pe mări: mai devreme sau mai târziu 
ar fi fost nevoiţi să dea piept cu Mugqgatil. Îţi mulţumesc 
din toată inima mea de mamă. 

„Ce ştii tu, femeie, ar fi vrut să-i răspundă. Eu, în 
schimb, de la Mugqatil, cel mai aprig duşman al meu, am 
moştenit inima de tată...” 

Gândul samuraiului se întoarse la Celeste: ştia că 
pe viitor urma să dezlege misterele unui sentiment nou, 
necunoscut. Ştia numele simţământului aceluia, însă o 
maşină de război ca el se temea să rostească un cuvânt în 
aparenţă atât de simplu: dragoste. 


Celeste se trase de la fereastră. Humarawa o 
instalase într-o cămăruţă la etajul destinat servitorilor din 
casa lui Alessandro Crespi. 

Corabia de paradă pe care trona samuraiul trecuse 
de palat. Lângă el îl zărise pe cel despre care aflase că 
era părintele mamei ei. Avea o înfăţişare sinistră. 

Îi reveniră în minte ultimele ore pe care le 
petrecuse alături de cei dragi. 

Pe mama sa, soţia marelui Muqatil, persoana pe 
care o iubea cel mai mult pe lume, mereu gata să-i vină în 
ajutor, şi-o amintea cu chipul pământiu - culoarea morţii. 
Venele stăteau să-i plesnească sub pielea uscată ca 
hârtia. Ciuma se pregătea s-o răpească dintre cei vii. 
Implorând-o să nu se apropie de ea, îngerul ei păzitor îi 
dăduse un ultim sfat: „Să nu-ți pierzi curajul, copila mea, 
şi să păşeşti întotdeauna cu fruntea sus. Tatăl tău va 
veghea asupra ta până la sfârşitul zilelor sale.” După care 
doctorii o îndepărtaseră de patul de suferinţă al mamei. 

Apoi îşi aminti cuvintele lui Mugqatil anunţând-o că 


se vor despărţi şi că nu-i va mai vedea niciodată pe nici 
unul dintre ei. „Nu am încetat nici o clipă să te iubesc, 
fata mea”, îi spusese tatăl în noaptea de dinaintea 
plecării ei din Tabarga. „Acesta este motivul pentru care 
doresc, mai mult decât orice pe lume, ca tu să nu pieri 
odată cu noi. Cetatea va cădea, chiar dacă noi nu ne-am 
acoperit de dezonoare, ci am fost nimiciţi de această 
năpastă îngrozitoare. Mâine te voi încredința unui om de 
onoare, care va avea grijă de tine în continuare.” Celeste 
se ghemuise în braţele puternice ale părintelui său, 
încercând să-l înduplece. „Nu vreau asta, tată. Nu se 
poate să-i pierd pe vecie pe cei pe care îi iubesc mai mult 
decât orice pe lume. Prefer să mor şi eu aici, cu voi.” „Tu 
nici nu ştii bine ce înseamnă cuvântul «moarte», copila 
mea...” „Ba ştiu foarte bine. Iată, în numai câteva ore am 
fost îndepărtată de mama mea care trage să moară, iar 
tatăl meu mă leapădă în mâinile unui necunoscut.” „Tatăl 
tău nu vrea să te părăsească... n-ar putea să facă 
niciodată una ca asta. Sunt însă obligat s-o fac, pentru ca 
tu să scapi cu viaţă.” Celeste îl îmbrăţişase din nou, 
încercând încă o dată să-l facă să se răzgândească. „Aşa 
am hotărât”, rostise atunci Mugatil, pe un ton care nu 
admitea replică. 

Un plâns înfundat scutură trupul plăpând al fetei. 

I se părea că trecuseră veacuri de atunci, deşi în 
realitate abia dacă se scurseseră câteva luni. Când 
străbătuse întâia dată străduţele şi cheiurile pietruite ale 
Veneţiei, Celeste privise de jur împrejur cu neostoită 
curiozitate: tot ce auzise despre oraşul acela era cât se 
poate de adevărat. Se simţea atrasă de felul în care 
oamenii de acolo îşi duceau traiul, atât de diferit de tot ce 
cunoscuse până atunci. Faptul că fusese obligată să se 
deghizeze în băieţandru n-o deranja foarte mult. 
Humarawa hotărâse că era mai prudent să nu se arate în 
lume îmbrăcată în straie femeieşti, iar ea se supusese: 
prin vene îi curgea sângele marelui războinic care fusese 
tatăl ei, aşa că deprinderile militare pe care i le insuflase 
Wu fuseseră un mod plăcut de petrecere a timpului. 


Primele lecţii, sub privirile prea puţin îngăduitoare ale lui 
Humarawa, primite chiar pe corabie, înainte de a ajunge 
la Veneţia, îi ocupaseră timpul şi mintea de dimineaţă şi 
până la apusul soarelui. 


Angelo Campagnola îşi desprinse privirea de la vila 
situată pe strada ce se întindea de-a lungul Canalului 
Grande. Îl văzuse pe Alessandro Crespi şi i se mai păruse 
că zărise o figură de copil în spatele unei ferestre de la 
unul din caturile de sus, ale servitorilor. 

Brusc, îşi aminti de privirea pătrunzătoare a 
tinerelului despre care Humarawa spusese că era 
ajutorul scutierului său. „Un judecător se cuvine să facă 
cercetări asupra oricărei chestiuni ce nu i se pare a fi 
tocmai clară”, îşi zise vârstnicul membru al Consiliului 
celor Zece. 

Îşi propuse ca după încheierea festivităților să 
caute să afle mai multe despre identitatea acelui 
copilandru la vederea căruia îl cuprindea o atât de 
inexplicabilă tulburare. A doua zi avea să ceară să i se 
aducă toate informaţiile necesare. 

Deodată, se petrecu ceva de neînțeles pentru cei 
aflaţi pe corăbii: mulţimea îngrămădită pe cheiuri şi 
poduri păru să-şi fi ieşit dintr-odată din minţi şi oamenii 
începură să alerge care-ncotro, urlând ca din gură de 
şarpe, pradă unei nevăzute terori. 

Primele clădiri se prăbuşiră precum castelele din 
cărţi de joc, apoi se auzi un vuiet îngrozitor şi o uriaşă 
mână nevăzută păru să izbească pământul: cutremurul 
din 25 ianuarie produse pagube enorme şi îndolie 
aproape toate familiile din oraşul lagunelor&. 

Frica puse stăpânire pe Angelo Campagnola, dar 
groaza provocată de clădirile care se făceau rând pe rând 


4 Documentele vremii apreciază că în urma cutremurului 
din 25 ianuarie 1348 şi a epidemiei de ciumă neagră care 
a urmat ar fi murit trei sferturi dintre cei o sută de mii de 
locuitori ai Veneţiei (n. tr.). 


una cu pământul, ridicând nori groşi de pulbere, nu reuşi 
să-i alunge din minte neliniştea provocată de ochii de 
culoarea adâncului mării ai protejatului lui Humarawa. 


OCTOMBRIE 2002 


„Din pricina păcatelor lor, ei au fost înecaţi şi vor fi 
duşi să intre în Foc, şi nu au aflat pentru ei ajutoare...” 


Conrad Deuville lăsă să cadă cu zgomot pe masă 
fotografiile care înfăţişau înspăimântătorul rug care 
continua să ardă în zona golfului Persic, în strâmtoarea 
Hormuz. Din cauza consecințelor sale dramatice, 
incidentul era considerat cea mai mare catastrofă navală 
din timp de pace. 

— Îşi bate joc de noi! exclamă directorul FBI, 
privindu-şi fioros colaboratorii. lată ce voia să spună când 
a înşiruit frazele acelea delirante din primul lui mesaj. Iar 
acum ne pune din nou la încercare cu o altă enigmă 
teribilă. 

Staff-ul personal al directorului - compus din nouă 
persoane şi din şefii celor cinci departamente ale FBI - 
nu abandonase nici o secundă căutările. De la atentatele 
asupra oficiilor irakiene ia New York trecuseră deja şapte 
luni, dar era la mintea cocoşului pentru toată lumea că 
investigaţiile ajunseseră într-un punct mort: singurele 
lucruri palpabile erau câteva mesaje obscure de 
revendicare, un întreg etaj al clădirii Naţiunilor Unite 
aflat în renovare ca urmare a exploziei şi epavele a cinci 
nave scufundate în strâmtoarea Hormuz. 

Echipele de ajutor sosite din toate colţurile lumii 
făceau eforturi uriaşe ca să elibereze în cel mai scurt 
timp posibil tronsonul navigabil de munţii de fier rămaşi 
în urma dezastrului. Dar se scursese deja prea mult timp, 
iar anchetatorii bâjbâiau încă în beznă. 

— Preşedintele mă asaltează cu telefoane şi nu 
trece zi în care Congresul să nu fie nevoit să răspundă la 
interpelări despre stadiul investigaţiilor noastre şi despre 
rezervele energetice ale ţării, zise Deuville, cuprins de 


furie. Imediat după atentat, preţul țițeiului a explodat, 
stabilizându-se în jurul cifrei de optzeci de dolari barilul 
şi majoritatea economiilor ţărilor occidentale sunt deja 
îngenuncheate. Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, 
CIA - având în vedere că ultimul atac s-a petrecut în 
afara Statelor Unite - face presiuni la nivel înalt ca să ni 
se ia ancheta. În sfârşit, după cum stau lucrurile, mi-e 
teamă că peste scurt timp ne vom trezi cu toţii dirijând 
circulaţia în intersecțiile din Washington. 

Spunând acestea, Deuville arătă spre fereastră, 
dincolo de care, pe Pennsylvania Avenue, se zărea un 
intens du-te-vino de maşini. De acolo, de la ultimul etaj al 
Edgar Hoover Building - sediul central al FBI - era o 
panoramă superbă a întregii capitale. Coloanele de 
vehicule păreau să urmeze cursul unui râu în plină 
revărsare, iar luminile de poziţie roşii semănau cu ochii 
unor animale înghiţite de torent. 

— După ultima noastră reuniune de la New York, 
Justiţiarul - acum toată presa îl numeşte aşa - nu a mai 
dat nici un semn de viaţă, cu excepţia revendicării 
atentatului din strâmtoarea Hormuz. Acum câteva ore am 
primit personal - şi, spunând acestea, Deuville puse pe 
masă câteva fotocopii - un nou şi la fel de halucinant 
mesaj. Aşa cum puteţi observa din copiile pe care vi le-am 
pus la dispoziţie, acesta se încheie cu semnătura 
inconfundabilă a ticălosului: pecetea cu steaua în şase 
colţuri aplicată pe ceară. 

În cameră se lăsă liniştea, o linişte plină de 
frustrare: colaboratorii lui Deuville se gândeau cu toţii la 
acelaşi lucru. De luni de zile încercau cu disperare să 
găsească un fir care să-i ajute să-l demaşte pe terorist, 
dar până acum nu culeseseră decât praf în vânt. 

Andrew Chandler, şeful departamentului de 
contraspionaj, rupse primul tăcerea. 

— Şi de această dată, spuse el, Justiţiarul foloseşte 
versete din Coran şi, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul 
atentatului de la Hormuz, probabil că din frazele 
mesajului ar trebui să descoperim unde va avea loc 


următorul atentat. Apoi, Chandler citi cu voce tare fraza 
dactilografiată în mijlocul foii: „Şi noi ne-am arătat lui 
Moise şi fratelui său: «Pregătiţi case pentru neamul 
vostru în Egipt şi faceţi în casele voastre loc de rugăciune 
şi împliniţi Rugăciunea. Şi binevesteşte credincioşilor.» 
Doar Şeitan doreşte să semene între voi duşmănie şi ură, 
prin vin şi jocuri de noroc, şi să vă abată de la pomenirea 
lui Allah şi de la Rugăciune. Oare nu vă veţi opri?” 


Ochelarii cu rame subţiri lăsau să se întrezărească 
ochii alungiţi şi culoarea azurie a irişilor. Aerul studios al 
strălucitoarei Cassandra Ziegler, şefa oficiului Afaceri 
publice din cadrul staff-ului lui Conrad Deuville, 
contrasta cu silueta ei graţioasă. Cassandra deţinea un 
rol esenţial la vârful structurii federale: era braţul 
executiv al directorului. Şi nu puţine fuseseră ocaziile în 
care, cu ascuţimea minţii şi atracţia sa feminină, scosese 
întreaga conducere din situaţii jenante în faţa unor 
politicieni de marcă. 

Putea părea ciudat, dar frumuseţea ei rasată îi 
crease deseori probleme: nu erau mulţi cei care acceptau 
ideea că o femeie frumoasă poate fi şi inteligentă. Din 
acest motiv, Cassandra fusese nevoită să trudească din 
greu ca să-şi demonstreze adevăratul potenţial. Acum, 
când de abia împlinise patruzeci de ani, era încă o 
persoană fermecătoare şi reuşise, trecând prin noi şi noi 
probe de foc, să depăşească neîncrederea ce părea să 
renască de fiecare dată când un colaborator sau superior 
o privea în ochii săi strălucitori. 

—  Permite-mi să te contrazic, Andrew, rosti 
Cassandra, adresându-se lui Chandler. Eu nu cred că 
Justiţiarul vrea doar să sugereze anchetatorilor o pistă. 
Sunt convinsă, în schimb, că aceste mesaje sunt expresia 
narcisismului său. Un mod de a ne spune: „Mi-aţi văzut 
măiestria? Tot ce v-am avertizat că se va întâmpla s-a 
întâmplat cu adevărat.” 

— Narcisist sau nu, interveni directorul FBI, noi ne 
aflăm tot aici bâjbâind în întuneric, în vreme ce 


descreieratul ăla îşi plasează ucigătoarele încărcături 
explozive în cine ştie ce colţ de lume. Apropo, oamenii 
noştri tocmai au terminat de analizat sutele de ore de 
înregistrări video din aeroporturi, puncte de trecere ale 
frontierei şi gări de pe o rază de o sută de kilometri în 
jurul strâmtorii Hormuz. Ca să nu mai punem la socoteală 
şi imaginile surprinse de telecamerele interne şi 
exterioare de la palatul Naţiunilor Unite. Trebuie spus că 
Justiţiarul se pricepe de minune să înşele până şi cele mai 
sofisticate sisteme de supraveghere: în zilele de dinaintea 
atentatului nu s-a înregistrat nici cel mai mic eveniment 
şi n-a fost detectată nici o persoană care să dea în vreun 
fel de bănuit. 


Aerul fierbinte şi umed nu avea deloc darul de a 
stinge amărăciunea pe care Deidra Blasey o încerca în 
clipele acelea. Aeroportul internaţional din Cairo părea 
să oglindească fidel haosul ce domnea în oraşul pe care 
colonelul de artificieri de puşcaşi marini îl ura cel mai 
mult din lume. Metropola aceea blestemată îi răpise viaţa 
singurului ei fiu. Din fericire, mai erau doar câteva ore 
până la decolarea avionului militar care urma s-o ducă 
înapoi, la Fort Lejeune, împreună cu soldaţii din trupa de 
intervenţie şi câţiva jurnalişti care se documentaseră în 
zona teatrului de operaţiuni: nu se simţea în stare să mai 
reziste încă mult timp în locul acela. 

Sergentul Kingston vorbi ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile superiorului său: 

— Cu siguranţă că nu vă este deloc uşor, colonele, 
să reveniţi în locurile acestea. 

Deidra Blasey îşi reţinu cu greu un răspuns încărcat 
de ură, limitându-se să facă un semn vag din cap. 

Cairo Maadi Tower & Casino era un hotel foarte 
elegant aparţinând unei societăţi multinaționale cu 
capital arabo-francez. Dispunea de o sută şaptezeci de 
camere şi trei suites, în vreme ce cazinoul său era unul 
dintre cele mai frecventate din capitala Egiptului. De la 
fereastra fiecărei camere se putea admira o splendidă 


panoramă a Nilului, iar în depărtare se zăreau siluetele 
piramidelor. Complexul hotelier era situat la doisprezece 
kilometri de centrul oraşului, iar până la aeroportul 
internaţional se făceau patruzeci de minute cu maşina. 

Nu era încă ora la care sălile de joc să fie pline de 
jucători: în cazinou nu se aflau mai mult de o sută de 
clienţi şi cam tot atâţia membri ai personalului. 

La masa numărul 6 de ruletă americană, un arab în 
vârstă părea să piardă partida în faţa calculului 
probabilităților. Bila scoase câteva clinchete sărind peste 
numerele roții. În sală se lăsă brusc tăcerea: arabul 
pariase aproape o sută de mii de dolari la o singură 
mână. Sfera de fildeş păru că ezită, intră şi ieşi de câteva 
ori din locaşele numerelor, mai făcu o jumătate de rotaţie 
şi se cuibări în pătratul însemnat cu dublu zero. 

În clipa aceea se declanşă apocalipsă. 

Cel puţin cincisprezece încărcături de mare putere 
explodară aproape simultan. Impozanta structură a Cairo 
Maadi Tower & Casino păru să se răsucească în jurul 
propriului ax, apoi întreaga clădire se prăbuşi, învăluită 
într-un imens nor de praf şi fum. 

Avionul militar american care tocmai decolase 
survolă la joasă altitudine ceea ce mai rămăsese din 
Maadi Tower. 

— Priveşte acolo, jos, sergent Kingston, tresări 
Deidra Blasey arătând spre locul atentatului. Trebuie să 
se fi întâmplat ceva foarte grav. 

Cei din avion se înghesuiră la ferestre, iar 
operatorul televiziunii KC News înşfăcă telecamera şi 
reuşi să surprindă timp de câteva secunde imagini de la 
locul catastrofei. 

Jordan Cruner abia aţipise. Vocile alarmate ale 
colegilor săi de zbor aşezaţi în ultimele rânduri îl treziră. 

— Ce aveţi de strigaţi aşa? întrebă Cruner cu un 
aer iritat. 

Operatorul său îi spuse ce se întâmplase sub ei. 

— Se vedeau cel puţin zece maşini de intervenţie şi 
multe altele soseau din toate direcţiile. 


Fără să ceară permisiunea echipajului, Cruner îşi 
deschise telefonul celular şi formă numărul redacţiei KC 
News din Cairo: trebuia să afle cu orice preţ ce se 
petrecuse şi, oricare ar fi fost realitatea, KC News trebuia 
să ajungă prima la faţa locului. 

Câteva secunde mai târziu, Cruner se pregătea să 
înregistreze o relatare din carlinga avionului. 


Expresia de pe chipul directorului FBI era 
impenetrabilă. inea foaia în mâini de câteva minute, 
timp suficient ca să citească textul cel puţin de două ori. 
Într-un târziu, Deuville îşi aminti de prezenţa şefei 
oficiului pentru Afaceri publice şi îi citi cu voce tare, 
sacadat, concluzia comunicatului primit: 

„Comisia antiterorism, în numele Congresului 
Statelor Unite, a hotărât, în data de 15 octombrie 2002, 
ca investigaţiile asupra atacurilor teroriste revendicate 
de aşa-zisul «Justiţiar în numele lui Dumnezeu» să fie 
conduse pe viitor de agenţiile guvernamentale care au ca 
obiect de activitate supravegherea teritoriului din afara 
graniţelor ţării. De altfel, atentatele au fost comise cu 
preponderență în afara frontierelor Statelor Unite ale 
Americii. În consecinţă, prin prezenta, Biroul Federal 
este invitat să predea toate probele aflate în posesia sa, 
împreună cu rezultatele investigaţiilor desfăşurate până 
în prezent. De asemenea, Biroul Federal este avertizat să 
se supună hotărârii Congresului şi să abandoneze 
ancheta în curs, oferind informaţiile necesare agenţiei 
însărcinate să continue investigaţiile.” Ne-au scos din joc, 
Cassandra, spuse Deuville, adresându-i-se subalternei 
sale cu un aer mai degrabă melancolic decât furios. 


În acelaşi timp, la sediul Central Intelligence 
Agency din Langley, Virginia, George Glakas, stând la 
birou, îşi manifesta deschis mulţumirea citind acelaşi 
comunicat. 

— Şi uite-aşa, acum aţi rămas pe dinafară, dragii 
noştri veri federali, îşi spuse Glakas rânjind. De aici 


încolo, Justiţiarul în numele lui Dumnezeu” e afacerea 
noastră. Sau, mai bine zis, e o afacere care ţine exclusiv 
de competenţa mea. 

Glakas avea amintiri destul de confuze despre felul 
în care fusese invadată ţara sa de origine. Nu avea decât 
şase ani când Turcia ocupase aproape jumătate din insula 
Cipru. Actualul şef de subdepartament al CIA ţinea minte 
fuzelajul alb al avionului american care avea să-l ducă, 
împreună cu tatăl şi fratele său, în Statele Unite: mama 
fusese ucisă în ceea ce era numit un „tragic incident”, 
provocat de un blindat al trupelor turceşti debarcate în 
Cipru, în acel îndepărtat an 1974. 

Ajuns în America, Glakas îşi schimbase numele 
grecesc lorgos cu americănescul George şi se dedicase 
tipului de integrare rapidă pe care numai Statele Unite 
pot s-o garanteze celor ce încearcă să-şi reconstruiască 
viaţa. Afirmația că George „lorgos” Glakas reuşise în 
viaţă corespundea pe deplin adevărului. 

Braţul operativ al CIA era împărţit în trei 
departamente: Spionaj, Operaţiuni şi Ştiinţe şi tehnologii. 
În organigrama agenției guvernamentale, fiecare 
departament era, la rândul său, împărțit în mai multe 
sectoare. La numai treizeci şi patru de ani, George 
Glakas ocupa prestigioasa funcție de şef al sectorului 
antiterorism. 

— Chiar dacă, se confesă Glakas din nou sie însuşi, 
ar fi timpul ca fiii aceia de căţea de musulmani să fie 
învăţaţi minte, să simtă şi ei efectul bombelor pe care le 
plasează te miri unde: aproape că nu trece zi fără ca o 
mulţime de oameni nevinovaţi să cadă victime mâinilor 
lor asasine. Şi mulţi dintre ei nu mai apucă să 
povestească niciodată ce au simţit când au văzut moartea 
cu ochii din cauza unui fanatic integrist islamic. 

Glakas împături scrisoarea primită de la comisie. 


8 


TONDER, PRUSIA, 
MAI 1917 


Trecuse aproape un an de când austriecii îl 
făcuseră prizonier în munţii Dolomiţi, dar maiorul Sciarra 
încă nu se obişnuise cu istovitoarele şi interminabilele 
zile în captivitate, cu toate că ofiţerii deportaţi - în 
special cei care le impuneau respect austro-ungarilor - 
primeau îndatoriri mai puţin dezagreabile decât soldaţii 
de rând. 

Împreună cu el se mai aflau cel puţin alţi cincizeci 
de prizonieri de război, în majoritate englezi şi francezi. 
Sciarra era cel mai înalt în grad şi, în conformitate cu 
asprele reguli de front, i se încredinţase comanda 
grupului de deportaţi, fapt care îl făcea răspunzător în 
faţa gardienilor pentru toate acţiunile acestora. 

Pentru că vorbea perfect germana, maiorul italian 
fusese însărcinat cu organizarea activităţilor de 
întreţinere şi curăţenie ale întregii baze militare: 
austriecii erau convinşi că, odată războiul terminat - 
război pe care cu siguranţă aveau să-l câştige -, nu ar fi 
avut nici o însemnătate faptul că unii prizonieri intraseră 
între timp în posesia unor secrete militare. 

În realitate, paza nu era strictă: grupul de 
prizonieri deportaţi la baza aviatică T” nder se bucura de 
o oarecare libertate de mişcare. 

Baza semăna cu un orăşel, fiind dotată cu o mică 
fabrică de producere a gazului, o centrală electrică, 
rezervoare de combustibil îngropate şi câteva clădiri noi, 
date în folosinţă la începutul războiului. Împrejmuite doar 
de un gard de sârmă ghimpată, cele două barăci pentru 
prizonieri se găseau în acelaşi perimetru în care erau 
încartiruiţi cei şase sute de militari ai unităţii. La mică 
distanţă de ele se înălța o hală, pe care austriecii o 
numeau Toska: era un hangar uriaş pentru avioanele de 


luptă. 

În fiecare dimineaţă, chiar şi duminicile, Alberto 
Sciarra della Volta şi plutonul de prizonieri erau scoşi din 
barăci şi escortaţi la hangar de şase soldaţi. Era prima 
etapă a rutinei zilnice. Urmau curăţenia în birourile 
personalului, în halele de întreţinere a avioanelor, în 
dormitoare, depozite şi pe platourile de instrucţie. 
Uneori, unii prizonieri erau duşi să facă ordine în 
locuinţele ofiţerilor. Pe toată durata muncii istovitoare pe 
sectoare - nici mai mult, nici mai puţin de paisprezece 
ore pe zi -, santinelele îi păzeau pe prizonieri cu armele 
aţintite asupra lor. 

Sciarra se aşeză pe pardoseală, sprijinindu-se de 
peretele hangarului. Işi scoase gamela Negedly de cositor 
şi gustă din zeama incoloră cu acelaşi entuziasm cu care 
cineva care vrea să se sinucidă se gândeşte să-şi refacă 
viaţa. 

Privirea ofițerului italian alunecă de-a lungul celor 
o sută nouăzeci de metri ai zepelinului L30. Se opri 
asupra fiecăruia dintre cele şase motoare Maybach de 
două sute patruzeci de cai-putere, capabile să propulseze 
dihania cu diametrul de douăzeci şi patru de metri, în 
formă de havană, cu o viteză maximă de o sută de 
kilometri pe oră. Cele nouăsprezece baloane aerostatice 
protejate de imensul fuzelaj conţineau peste cincizeci şi 
şase de mii de metri cubi de amestec pe bază de 
hidrogen: gaz inflamabil şi exploziv. Folosirea unei astfel 
de bombe amorsate îşi găsea justificarea în momentul în 
care dirijabilul se ridica în aer: un zbor dezinvolt, uşor de 
manevrat şi o autonomie remarcabilă. Balena de argint 
pe care maiorul Sciarra o privea cu luare-aminte avea 
toate calităţile ca să devină o nouă şi teribilă armă de 
război. 

Zborul inaugural avusese loc tot în luna mai, cu 
exact un an în urmă, şi, de atunci, L30 dusese la bun 
sfârşit nu mai puţin de treizeci de misiuni de 
recunoaştere şi efectuase douăsprezece atacuri aeriene. 

Numai că exista un secret pe care îl cunoşteau doar 


oamenii încartiruiţi la baza aeriană şi prizonierii de aici: 
zepelinul L30 avea un frate geamăn. 

Pentru a crea confuzie în tabăra inamicului, ambele 
aeronave aveau înscris pe partea ventrală şi pe coadă 
acelaşi indicativ - LZ62. Şiretlicul avusese efectul 
scontat: de vreme ce, în aparenţă, acelaşi dirijabil lansa 
două atacuri în locuri diferite şi la intervale scurte de 
timp, adversarii rămâneau muţi de uimire în faţa vitezei 
şi a capacităţilor de luptă ale aparatului. 

În plus, obiectivele dirijabilelor erau practic 
dezarmate în faţa atacurilor: zepelinele apăreau deasupra 
țintelor pe neaşteptate, zburând la altitudini care făceau 
inutilă orice ripostă a artileriei antiaeriene. Cala enormă 
a lui L30 putea să adăpostească în jur de cincizeci de 
bombe explozive şi incendiare de mare putere. Nici un 
avion nu ar fi fost capabil să transporte o asemenea 
încărcătură distructivă. 

Maiorul Sciarra se simţea complice al succesului 
acelei maşinării perfecte de război, deşi contribuţia sa 
personală se reducea la mânuirea unui măturoi şi 
îndrumarea unei echipe de gunoieri. 

Absorbit de gânduri, nu observă că un alt camarad 
de prizonierat se aşezase lângă el. 

Grenoire Padget era un căpitan belgian, capturat în 
1914, chiar în primele zile ale războiului, când trupele 
austro-ungare îi invadaseră ţara. Îşi făcu loc lângă italian, 
distrăgându-i atenţia de la dirijabil. Îl priviră amândoi cu 
atenţie pe unul dintre gardienii care, cu o înfăţişare 
marţială, ţinea carabina Mannlicher îndreptată spre 
grupul de prizonieri aflaţi în pauza de prânz, nu mai 
lungă de o jumătate de oră. 

— Dac-aş avea o puşcă, ţi-aş arăta eu ţie, scumpul 
meu zbir, rosti cu voce scăzută belgianul. Apoi, 
adresându-se celui de lângă el: Mi s-a spus că totul e 
pregătit pentru mâine-seară, domnule maior. 

— Ştiţi bine că eu nu mi-am dat acordul, căpitane, 
răspunse Sciarra în franceză. Dar fără îndoială că nici nu 
mă pot disocia de acest proiect. Consider că o tentativă 


de sabotaj care nu prevede şi un plan precis de evadare 
echivalează cu o sinucidere în masă. 

— Aveţi dreptate, maior Sciarra, numai că traiul 
nostru, al cărui singur scop este să ştergem rahatul după 
austrieci, nu poate fi numit în nici un caz viaţă. Prefer să 
încerc să distrug maşinăriile astea aducătoare de moarte 
în loc să continui să lustruiesc latrinele sau cizmele 
ofiţerilor. 

Deodată, gardianul îşi îndreptă arma spre cei doi şi, 
cu un aer ameninţător, le strigă, pronunţând cuvintele 
sacadat: 

— Vorbiţi în germană! Un singur cuvânt în altă 
limbă şi vă arunc în carceră pentru o lună. Poate că aşa, 
la întuneric, cu pâine şi apă, veţi învăţa să respectaţi 
regulile. 

Sciarra şi căpitanul  Grenoire Padget îşi 
întrerupseră conversaţia. Nu merita să-şi asume riscul: o 
pedeapsă aplicată oricăruia dintre prizonieri ar fi putut 
compromite întregul plan. 

— Unde e Grenoire? 

Vocea ofițerului italian se auzise ca un şuierat, abia 
perceptibil în bezna tăcută a nopţii, dar tonul era aspru şi 
tăios ca un brici. 

— Nu ştiu, domnule maior, îi răspunse un artilerist 
englez. Acum câteva clipe mergea în urma mea... 

Nu se puteau opri, nu acum. Fie că belgianul era de 
partea lor, fie că nu. 

Planul la care contribuise şi căpitanul Padget 
prevedea o incursiune în clădirea în care se afla instalaţia 
de producere a hidrogenului. Cu ajutorul câtorva 
încărcături explozive rudimentare, micul grup de 
prizonieri urma să arunce în aer uriaşii cilindri de oţel 
care conţineau gazul uşor inflamabil care umplea 
rezervoarele dirijabilului. Incendiul declanşat ar fi atras 
tot contingentul de soldaţi ai bazei, iar preocupările lor 
ar fi fost cu totul altele decât să pornească în urmărirea 
câtorva zeci de evadați. În concluzie, prizonierii şi-ar găsi 
libertatea, fugind cât mai departe posibil. 


Sciarra se declarase de la bun început sceptic în 
privinţa reuşitei unui asemenea plan. „Admiţând că vom 
reuşi să evadăm de la baza T” nder, întrebase el, şi că 
vom evita pichetele de control şi raziile patrulelor, cum 
ar putea oare treizeci de prizonieri îmbrăcaţi în deţinuţi 
să ajungă teferi în liniile Aliaților, când cel mai apropiat 
avanpost al lor se află la câteva sute de kilometri?” 

Cu toate îndoielile pe care şi le exprimase, îl 
atrăgea ideea distrugerii instalaţiei de hidrogen, căci 
sabotajul ar fi obligat dirijabilele să rămână la sol pentru 
multă vreme. 

Dacă la început manifestase dubii serioase în 
privinţa planului, până la urmă se supusese majorităţii: 
era clar ca lumina zilei că bărbaţii din subordinea sa nu 
mai suportau captivitatea, fiind hotărâți să facă orice, 
indiferent de pericol, pentru a reuşi să sară gardul de 
sârmă ghimpată care parcă îi sufoca. 


Colonelul Eberhard Meyer era cel mai decorat pilot 
de dirijabil din aviația germano-austriacă, motiv pentru 
care, de altfel, fusese numit comandantul bazei de la T” 
nder. Îl înlocuise pe colonelul de infanterie Carroll, un 
bărbat slab de înger şi lipsit de charismă, incapabil să se 
ridice la înălţimea uneia dintre structurile cele mai 
importante în cadrul strategiei militare a imperiului. 

Meyer, în schimb, era un ofiţer dintr-o bucată, fără 
scrupule când trebuia să-şi urmărească propriile 
interese. Colonelul făcu un semn din cap bărbatului care 
stătea în picioare drept în faţa lui, apoi ieşiră împreună 
din birou. 

În noaptea neagră care îi învăluia, celor doi li se 
alăturară în linişte siluetele a treizeci de puşcaşi. 


Bezna era singurul lor aliat: un complice fidel, care 
urma să acopere mişcările celor treizeci de evadați. 

Cu câteva zile în urmă, Pilou, un caporal simpatic 
din cavaleria franceză, găsise în hangar o foarfecă pentru 
sârmă, o ascunsese în căptuşeala pantalonilor, iar acum o 


scotea cu gesturile emfatice ale unui preot care închină 
ostia spre altar. 

— Taie! îi ordonă Sciarra. 

În secunda următoare, primul fir de sârmă 
ghimpată cedă sub lamele foarfecii; urmară altele, până 
când gaura din gard deveni suficient de largă cât să 
permită trecerea unui om. 

Fugarii plănuiseră ca, odată distruse rezervoarele 
de hidrogen, să încerce să avarieze şi cele trei zepeline 
care pluteau la o înălţime de câţiva metri, ancorate de un 
dispozitiv ca o ventuză de oţel care le cuprindea o bună 
suprafaţă din prore. Doi soldaţi înarmaţi - care în clipele 
acelea păreau mai interesaţi de sticla de tărie din faţă - şi 
un câine vagabond vegheau somnul uriaşelor creaturi 
argintii. 

Sciarra cercetă cu atenţie dispunerea celorlalte 
santinele: în dreptul gheretelor totul părea liniştit şi nu 
exista nici un semn că temnicerii lor ar fi bănuit ceva. 
Puternicele proiectoare cu acetilenă, asemenea celor 
folosite de artileria antiaeriană, erau stinse. 

De cum păşiră dincolo de împrejmuirea de sârmă 
ghimpată, fugarii simţiră parfum de libertate: cu toate că 
partea cea mai grea a planului lor abia urma, sunetul 
foarfecii care reteza sârma avu darul să-i facă să se simtă 
mai aproape de evadare. 

Sciarra ridică brusc braţul drept, făcându-le semn 
celorlalţi să se oprească: trebuiau să rămână o vreme 
ascunşi în spatele zidului hangarului care adăpostea cele 
şapte biplane Albatros D3. Acolo urmau să recapituleze 
pentru ultima dată planul de sabotare a instalaţiei de 
producere a gazului, aflată la numai câteva zeci de metri 
distanţă. 

Toţi prizonierii reuşiră să se regrupeze în spatele 
hangarului, când, deodată, un fascicul orbitor de lumină 
sparse întunericul, măturând fiecare palmă de teren. 

Vocea colonelului Mezer căzu ca un tunet, 
amplificată de megafonul de aramă pe care îl ţinea în 
dreptul gurii: 


— Maior Sciarra della Volta, ordonaţi-le oamenilor 
dumneavoastră să evite vărsarea inutilă de sânge. Sunteţi 
înconjurați. Predaţi-vă! 

Pilou, la fel ca toţi ceilalţi prizonieri, suferise un şoc 
fizic în momentul în care lumina strălucitoare îi lovise 
brusc privirea: simţea o durere acută în adâncul orbitelor 
şi, instinctiv, ridică mâna în care ţinea foarfecă de sârmă, 
protejându-şi ochii. 

Zgomotul primului foc de armă care sparse liniştea 
nopţii dură doar până în clipa în care şuieratul glonţului 
se stinse între sprâncenele caporalului francez. 

În secunda următoare, se declanşă infernul: 
austriecii, aşteptând în poziţie de luptă de câteva ore, se 
temură că Pilou ţinea în mână o puşcă şi executară foc 
deschis asupra prizonierilor  dezarmaţi. Asemenea 
rechinilor orbiţi şi excitaţi de mirosul sângelui, soldaţii 
apăsau pe trăgaci fără să mai ţintească. 

Ploaia de gloanţe lovi în plin grupul de prizonieri, 
aşchii incandescente săreau din drumul pietruit şi mulţi 
dintre fugari căzură de la primele rafale. 

— Nu trageţi, nu suntem înarmaţi! striga maiorul 
italian, rămas în picioare şi agitându-şi braţele. 

Dar vocea sa nu reuşi să acopere împuşcăturile. 
Salvele de gloanţe mai durară câteva secunde, apoi se 
stinseră. 

Nevenindu-i să creadă, Sciarra îşi pipăi umerii, apoi 
braţele şi picioarele: ca prin minune, scăpase neatins. Cu 
totul altă soartă avuseseră cei mai mulţi dintre însoțitorii 
săi: nouă dintre ei nu aveau să se mai ridice vreodată. 

Maiorul italian fu prins şi încătuşat, iar câţiva 
soldaţi se pregătiră să-l escorteze spre carceră. Un ordin 
scurt al colonelului Mezer îi făcu însă să se oprească în 
poziţie de drepţi. 

— Aşadar, iată că am greşit când v-am oferit 
încrederea noastră, maior Sciarra della Volta, rosti 
Meyer, potrivindu-şi în toc pistolul Mauser de 7,63 mm, 
cu ţeava încă fumegândă. Am crezut că loialitatea 
dumneavoastră de ofiţer era... 


— Colonele, îl întrerupse italianul, sunt ofiţer şi, în 
această calitate, am jurat fidelitate ţării mele. Este 
singurul jurământ căruia îi sunt credincios. 

— Foarte bine, numai că această lăudabilă credinţă 
a dumneavoastră vă va costa cam scump, domnule maior. 
Evadarea şi sabotajul sunt pedepsite cu moartea. 

În clipa următoare, Sciarra înţelese cum se făcea că 
Meyer vorbea despre sabotaj, deşi prizonierii fuseseră 
blocaţi înainte ca planul lor să fie dus la îndeplinire: în 
lumina strălucitoare a proiectorului, maiorul desluşi cu 
claritate silueta lui Padget, care încerca să se ascundă în 
spatele soldaţilor austrieci pe mâna cărora îşi dăduse 
camarazii. Belgianul îi trădase. 


VENEŢIA, 
FEBRUARIE 1348 


În dialect venețian, termenul giron este folosit 
pentru a indica braţul lung şi rotunjit al vâslei 
gondolierului. Donato Bioca îşi câştigase această poreclă 
încă din copilărie, când folosise o vâslă veche în loc de 
bâtă, rupând în bătaie câţiva băieţi de vârsta lui. Ieşirile 
sale violente nu dispăruseră odată cu înaintarea în 
vârstă, ci dimpotrivă: la adăpostul protecţiei pe care i-o 
dădea faptul că se afla în serviciul Consiliului celor Zece, 
devenise din ce în ce mai agresiv, un individ periculos 
care trebuia evitat. 

Giron se înclină adânc în faţa binefăcătorului său: 
datorită acelui om, el putea să-şi vadă mai departe de 
ticăloşiile sale, fără teama că va fi vreodată pedepsit. 

— Vreau să aflu totul despre copilandrul cu ochi 
albaştri pe care japonezul îl ţine pe lângă el, spuse 
bărbatul cu veşminte alese. 

— V-aţi făcut deja o oarecare idee despre el? 
întrebă Giron, sperând că cercetările îi vor fi înlesnite de 
vreo iscodire mai amănunţită a stăpânului său ori de 
existenţa vreunei probe compromiţătoare. 

— Nu, nimic, Giron. Doar o serie de împrejurări nu 
tocmai limpezi şi unele simţăminte ciudate, răspunse 
Campagnola. 

Pentru Donato Bioca, un bărbat vulgar, cu gândire 
primitivă, dorinţele lui Campagnola erau ordine ce 
trebuiau executate orbeşte. Câteva minute mai târziu, 
învăluit de ceața diafană, Giron se pierdu printre 
străduţele tainice ale oraşului. 


— Nu, nu aşa, Celeste! spuse cu un aer sever 
Humarawa, aminteşte-ţi că o lovitură parată e la fel de 
importantă ca un asalt: apărarea este cel mai bun atac. 


Spunând acestea, japonezul apucă garda katanei pe 
care fiica lui Mugqatil o strângea în mâini şi îi predă încă o 
scurtă lecţie de scrimă. 

— Să-mi fie cu iertare, domnul meu, rosti uriaşul 
Wu, care se ţinuse deoparte până atunci, dar cred că ar fi 
mai bine dacă micul nostru învățăcel ar avea un nume de 
băiat, de vreme ce am răspândit vorba în oraş că ar fi 
secundantul  scutierului. Dacă veţi continua să-l 
chemaţi... s-o chemaţi Celeste, nu vom face altceva decât 
să stârnim noi bănuieli, iar în scurt timp adevărul va ieşi 
la lumină. Cât despre urmări, pur şi simplu nu reuşesc să 
mi le închipui, dar atunci, pe corabie, căutătura lui 
Campagnola nu mi-a plăcut deloc. 

— Ai dreptate, Wu, zise japonezul, apoi făcu o 
închinăciune  caraghioasă în direcţia fetei. Aşadar, 
domnişoară, vă las dumneavoastră plăcerea de a alege. 
Cu ce nume aţi dori să vă cheme venețienii? 

Ascultându-l, chipul desfigurat al lui Wu se 
destinse: nu-şi văzuse niciodată stăpânul atât de 
binedispus ca acum, când Celeste intrase în viaţa lor. 

— Adil! exclamă fata fără să stea nici o clipă pe 
gânduri. În cetatea noastră, Tabarga, era un băiat pe 
care îl chema Adil. Îmi plăcea să mă joc cu el... Brusc,i 
se înnegură chipul, apoi murmură: Ciuma l-a răpit şi pe 
el, împreună cu cei dragi mie. 

— Capul sus, Adil! încercă Humarawa să-i alunge 
gândurile negre. Intră în gardă şi arată-i maestrului tău 
ce ai învăţat. 

Cu mina serioasă şi hotărâtă a celui ce nu vrea să 
se lase răpus de suferinţă, Celeste - mai bine zis, Adil îşi 
reluă poziţia de apărare. 

Humarawa păru să studieze preţ de o clipă părţile 
vulnerabile ale micului său adversar, apoi lama spadei 
sale şuieră fulgerător prin aer. Sunetul strident de metal 
îi stârni un zâmbet plin de mulţumire: eleva sa 
răspunsese asaltului cu o contră perfectă. 

Când lecţia de scrimă luă sfârşit, Humarawa şi Wu 
rămaseră singuri în vasta sală a armelor de la catul de jos 


al casei lui Alessandro Crespi. 

— Socotiţi că e bine, domnul meu? 

— Să fie bine ce, Wu? îi întoarse întrebarea Hito 
Humarawa. 

— Să deprindeţi o copilă cu meşteşugul armelor. 
Poate că ar fi mai bine să deprindă arta cântului sau a 
țesutului. 

— Avem deja un preceptor care o călăuzeşte pe 
Celeste în tainele aritmeticii şi scrisului. Vreau ca micuţei 
să i se dea cea mai aleasă instruire cu putinţă, dar dacă 
prezicerile mele se vor dovedi exacte, cred că şi ştiinţa 
armelor îi va fi cât se poate de trebuincioasă. În lumea în 
care va vieţui, ca să nu piară trebuie să ştie să se apere. 
Şi mai cred că însuşi părintele ei m-ar aproba şi ar spune 
că facem ceea ce se cuvine. 

— Straniu lucru destinul, domnul meu. Cine ar fi 
crezut că tocmai domnia ta vei fi cel care se va îngriji de 
singura fiică a marelui tău duşman? 

— Mugatil a fost pentru mine mai mult decât un 
duşman oarecare: a fost rostul vieţii mele. Ca să fiu 
cinstit, faţă de el nu m-a încercat niciodată ura, ci mai 
degrabă un profund respect. Nu cred că vom mai întâlni 
vreodată un bărbat atât de loial. 

— La fel cuget şi eu, domnul meu. La fel cum sunt 
încredinţat că, de când Muqatil nu mai e în lumea asta, o 
parte din viaţa domniei tale s-a dus cu el. E o 
binecuvântare că a apărut copila aceasta ca să vă 
umple... să ne umple zilele de soare. 

— Du-te de aici, Wu, şi nu mai spune erezii... 

Vocea lui Crespi, care tocmai intra în sala armelor, 
întrerupse conversaţia celor doi asiatici. 

— Astăzi, în piaţa San Marco, mi-a dat târcoale un 
oarecare Bioca, un individ cu care nu e bine să ai de-a 
face şi de care Consiliul celor Zece se foloseşte pentru 
însărcinările cele mai nelegiuite. 

— Nu cred că e nevoie să ne mai spui ce voia să 
afle... zise Humarawa. 

— Mda... omul ăsta, pe care toată lumea îl ştie sub 


numele de Giron, mi-a pus o grămadă de întrebări despre 
Wu, dar cea care îl interesa cu adevărat era Celeste. 

— Şi ai reuşit să nu mulţumeşti curiozitatea acelui 
om? îl cercetă Humarawa, cu o expresie care i-ar fi dat 
fiori oricui ar fi încercat să-i ţină piept. Apoi îl informă: 
Că tot veni vorba, Alessandro, trebuie să-ţi spun că de 
acum încolo pe copilă o vom chema cu toţii, indiferent de 
situaţie, cu numele de Adil. 

— Mi se pare o hotărâre înţeleaptă, Hito. De altfel, 
la întrebările atât de insistente ale lui Giron nu ştiam ce 
nume să-i dau tânărului învățăcel. Cu toate acestea, cred 
că am reuşit s-o scot la capăt destul de bine. 


O barcă încărcată cu lemne trecea chiar în clipele 
acelea pe riva degli Schiavoni. Vâslaşul încetini în clipa 
când ajunse în dreptul palatului lui Crespi. Lăsă jos 
vâslele, îşi şterse sudoarea cu o bucată murdară de 
postav şi scrută cu un interes suspect intrarea, la care se 
ajungea direct din apă, trecând printr-o uriaşă poartă de 
lemn. La ora aceea, poarta era larg deschisă. Donato 
Bioca nu avea nevoie să vadă mai mult: înţelesese că nu-i 
trebuiau chei ca să poată pătrunde în palat. Giron avea 
cunoştinţă de modalităţi mult mai directe - şi nu tocmai 
legale - când era vorba să intre în casa cuiva. În seara 
aceea avea să-şi testeze cunoştinţele. 


Palatul pe care Alessandro Crespi îl cumpărase în 
urmă cu câţiva ani era situat într-un loc izolat, cuprins 
între riva degli Schiavoni, ramo Pescaria, calle del Forno 
şi Canal Grande. Fațada cu decoraţiuni de bun-gust se 
deschidea spre principalul „corso” al oraşului lagunar. 
Casa aparținuse unui nobil cu patima jocurilor de noroc, 
care căzuse în dizgrație. Crespi, neguţător şiret şi 
intendent priceput al averii lui Humarawa, cumpănise 
mult oferta avansată nobilului jucător. In cele din urmă 
reuşise să pună mâna pe eleganta reşedinţă în schimbul 
unei sume mai mult decât convenabile. 

Celeste se bucura de o oarecare libertate: îi 


dăduseră o cămăruţă numai a ei, situată la al treilea etaj, 
penultimul al palatului. Prin fereastră pătrundeau razele 
palide ale soarelui de iarnă. 

Îşi aminti că auzise slugile vorbind despre faptul că 
în ultimii ani gerurile cuprinseseră ca într-un cleşte 
întreaga Europă: iernile deveniseră din ce în ce mai 
aspre, în vreme ce verile erau mai scurte şi ploioase. 

Gândurile copilei se îndreptară spre numeroşii 
oameni rămaşi fără case cu puţin timp în urmă, pe 25 
ianuarie. Din fericire, casa lui Crespi  rezistase 
cutremurului din ziua aceea. _ 

Celeste se retrăsese în odaia sa. li era ruşine să 
recunoască, dar viaţa la Veneţia nu-i displăcea: farmecul 
oraşului o incita, dându-i o stare de bună dispoziţie. 
Humarawa, Crespi şi chiar înfiorătorul Wu se purtau cât 
se poate de binevoitor cu ea, iar învăţăturile pe care le 
primea îi umpleau în mod plăcut zilele. 

Uneori însă, melancolia şi regretele o copleşeau. 

— Mamă şi tată al meu, murmură ea cu tristeţe, nu 
pot şti de unde mă priviţi acum, dar simt cum mâinile 
voastre atât de dragi mie mă călăuzesc şi mă ocrotesc. 

Copila se ridică, trecându-şi mâna prin părul negru 
şi creţ. Încă nu se obişnuise cu tunsoarea băieţească. Îşi 
privi imaginea care se reflecta pe fundul ligheanului de 
aramă în care abia turnase apă încălzită, apoi începu să 
se dezbrace. 

— Adil! exclamă, încercând să se obişnuiască cu 
noul său nume. Adil! repetă, în vreme ce privirea îi 
alunecă instinctiv în jos, sub pântece, unde se zăreau 
iţindu-se câţiva peri fini şi moi. 


Donato  Bioca izbutise să pătrundă, nu fără 
dificultate, până la catul al treilea al palatului. Lipit de 
zid, privea iscoditor prin uşa întredeschisă a odăii. 
Eforturile sale nu fuseseră în van: învăţăcelul era, în 
realitate, o fetişcană, iar Giron fremăta de plăcere 
închipuindu-şi recunoştinţa pe care i-o va arăta 
Campagnola. 


Aşadar, înaltul său protector nu greşise arătându-se 
bănuitor la adresa tânărului ucenic: dacă nu cumva văzul 
îi juca vreun renghi, ceea ce tocmai zărise nu era trupul 
unui băieţandru. 

Părăsindu-şi ascunzătoarea, Bioca îşi frecă mâinile: 
îi ajunsese şi lui la urechi povestea fiicei renegate şi a 
piratului sarazin care, pare-se, i-ar fi dăruit o fiică, fiica 
Diavolului. Trecuseră cam zece ani de atunci... Poate că 
tânărul ucenic... sau tânăra ucenică... 

O lovitură scurtă, mortală, îl lăsă pe vecie fără 
răspuns la acele întrebări. Pumnul înmănuşat în oţel al lui 
Wu îl izbi pe Donato Bioca în plină figură. Trăsnetul de 
fier se  abătu între osul pometelui şi maxilar, 
transformându-le în mii de aşchii. Capul îi zvâcni violent 
spre spate, căzându-i apoi, moale, nenatural, pe umăr. 

Intr-o clipă, lovitura fulgerătoare a lui Wu îl 
trimisese pe temutul Giron în lumea celor drepţi. 


Crespi se aplecă spre leşul ce zăcea în coridor. 
Apropiindu-i flacăra felinarului de chip, dădu verdictul. 

— El e, Giron, spuse fără urmă de ezitare, 
întorcându-se spre Humarawa. Bărbatul care m-a asaltat 
cu întrebări în piaţa San Marco. Trebuie să fim cu mare 
băgare de seamă: prezenţa lui aici, în casă, şi tocmai la 
uşa odăii lui... Adil este dovada cea mai limpede că 
bătrânul Campagnola bănuieşte ceva. 


10 


MARTIE 2003 


Deidra Blasey îşi întoarse privirile către marea de 
uniforme kaki. În mijlocul fâşiei de deşert uitate de 
Dumnezeul creştinilor, majoritatea puşcaşilor marini 
țineau capul plecat. Cu toţii, încă nişte copilandri: 
rugăciunile, dorinţele şi speranţele şi le încredinţau 
vântului nisipos din al Ratka, în Iraqul meridional. 

Când preotul militar îşi înălţă braţele spre cer şi 
binecuvântă trupa, colonelul Blasey îşi făcu semnul crucii 
cu un gest mecanic. Câteva secunde mai târziu, tinerii 
soldaţi aveau să sară în vehiculele lor militare, 
începându-şi marşul spre Bagdad. 

Se putea spune că principala misiune a plutonului 
Deidrei fusese dusă la bun sfârşit: şoselele intens 
circulate fuseseră curățate de mine. Căile de acces spre 
capitală erau sigure, atât timp cât armata irakiană în 
retragere nu lăsa în urmă alte focoase explozive. 

Din momentul acela, Deidra şi oamenii săi urmau să 
opereze în ariergardă, fiind însă mereu pregătiţi să 
intervină în prima linie. 

Priveliştea tinerilor soldaţi cu capetele plecate 
deschise din nou rana din inima femeii. Oare fiul său, 
Martell, îngenunchease şi-şi făcuse rugăciunea înainte ca 
bomba aceea blestemată să-l fi spulberat? 


— Suntem pe drumul cel bun, sir, îl auzi vorbind pe 
sergentul Kingston, ale cărui cuvinte avură darul să-i 
risipească duioşia maternă, readucând-o la realitate. Se 
pare că aviația noastră rade de pe faţa pământului toate 
obiectivele strategice ale inamicului. Bombele inteligente 
fac curăţenie înaintea noastră, zâmbi plin de mulţumire 
subofiţerul cel trupeş. 

— Eu nu încerc satisfacția dumitale în privinţa 
perfecţionării bombelor inteligente, sergent, spuse 


colonelul. Evoluţia lor e la fel de inumană ca şi cea a 
minelor: în vreme ce unii, plini de entuziasm, inventează 
materiale explozive noi şi tot mai sofisticate, alţii îşi pierd 
viaţa călcând pe detonatoarele ascunse te miri unde. 

Apoi, Deidra îşi întoarse privirile spre coloana de 
vehicule militare care, cu farurile aprinse, porniseră spre 
răsăritul de soare în deşert. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază pe copiii aceştia, 
rosti colonelul de puşcaşi marini, privind cu luare-aminte 
şirul lung de Hummeruri şi blindate grele desfăşurate în 
marşul spre Bagdad. 

Cassandra Ziegler intră în biroul directorului cu 
aerul cuiva care caută un complice pentru o lovitură de 
proporţii. 

— Din câte ştiu, nici un Congres nu ne poate acuza 
că îndreptăm investigaţiile pe o pistă falsă... rosti, plină 
de graţie, colaboratoarea lui Deuville. 

— Ce vrei să spui, Cassandra? 

— Că Justiţiarul în numele lui Dumnezeu continuă 
să ne expedieze nouă mesajele. Aşadar, nimic nu ne 
împiedică să le citim, înainte de a le trimite verilor noştri 
de la CIA... 

— Nu cred totuşi că un asemenea lucru ar fi în 
conformitate cu hotărârea Congresului... 

— Când ultima revendicare a fost expediată pe 
adresa CIA, oficiul nostru poştal intern o recepţionase 
deja de câteva ore bune, continuă femeia. Nu ne poate 
acuza nimeni de amestec sau obstrucţionare a unei 
anchete federale. 

— Ce scria în mesaj? 

Deşi raţionamentul subalternei sale nu-l liniştea 
deloc, lui Deuville începea să-i placă jocul. 


La jumătatea lunii martie, oraşul Arbil, din nordul 
Iraqului, trecuse sub controlul milițiilor kurde. Profitând 
de cele câteva zile de armistițiu impuse de prezenţa 
trupelor americane, majoritatea civililor irakieni se 
pregătiră să se refugieze. Ştiau cu toţii că, imediat ce 


americanii aveau să le cedeze aliaţilor administrarea 
completă a teritoriului, vor urma represalii şi reglări de 
conturi. Cum frontierele din nord fuseseră închise, 
aproape toată populaţia oraşului porni în marş spre 
singura direcţie ce li se părea logic de urmat: spre sud. 
Folosind orice mijloc de transport care se putea mişca, 
un şir nesfârşit de oameni disperaţi înaintau prin deşert, 
mânaţi de speranţa unei vieţi mai bune. 


— „..„.aceia care au crezut, s-au pribegit şi au trudit 
în lupta pe calea lui Allah, aceia să nădăjduiască în mila 
lui Allah”, citi Cassandra Ziegler. Asta scrie omul nostru. 
Ca întotdeauna, sunt citate din Coran, mai exact din a 
doua sura”, intitulată Al-Bagara, adică „Sura Vacii”, 
comentă subalterna lui Deuville. Înaintea acestui mesaj a 
sosit un altul cu revendicarea atentatului de la Cairo 
Maadi Tower & Casino. Amândouă poartă semnătura 
„Justiţiarul în numele lui Dumnezeu” şi sigiliul cu steaua 
în şase colţuri. Inutil să vă spun că nici pe foaia scrisă, 
nici pe plic sau pe ceara sigiliului nu s-a descoperit vreo 
urmă, amprentă, resturi de salivă sau alt material 
organic. Textul a fost printat la o imprimantă obişnuită, 
cu cerneală, fără nici o particularitate deosebită. Ceara 
pentru sigiliu este comună şi poate fi cumpărată de la 
orice supermarket. 

— În sfârşit, asta înseamnă că singurul element de 
care dispunem este, şi de data aceasta, mesajul 
teroristului cu trimitere la Coran, oftă Deuville. 

— Din păcate, da, este singura probă, şi ea fragilă. 
În plus, nu încape nici o îndoială că asasinul 
intenţionează să lovească din nou. 


Şirul nesfârşit de oameni plecaţi în pribegie înainta 
cu greutate: nu aveau nici o certitudine, nici măcar nu 
ştiau bine care le era destinaţia. Puţinii trecători întâlniți 


j Sura (în Ib. ar. surah), denumirea capitolelor din Coran. 
Fiecare sura este împărţită în versete (n. tr.). 


le dădeau ştiri contradictorii: unii că Bagdadul căzuse, 
alţii că americanii erau încă la porţile oraşului. Dar 
fugarilor le păsa prea puţin de ce se întâmpla în capitală: 
important era să lase cât mai mult în urmă ameninţarea 
kurzilor. Şi nici unul dintre ei n-ar fi putut observa 
fotocelula ascunsă pe marginea drumului care urmărea, 
pe porţiuni întinse, cursul Tigrului. 

Dispozitivul electronic fusese programat să numere 
trei sute de treceri pe dinaintea ochiului fără viaţă al 
fotocelulei. Şi nu greşi numărătoarea. 

În clipa în care senzorii identificară cel de-al trei 
sutelea impuls, şaptezeci de metri de şosea se opintiră şi 
umflară ca într-o filmare cu încetinitorul, se ondulară preţ 
de câteva secunde, apoi suflul exploziei aruncă totul la 
câţiva zeci de metri în aer. 

Când fragmentele de asfalt, bolovanii şi bucăţile de 
piatră căzură înapoi la pământ, loviră de moarte trupurile 
împrăştiate ale mulţimii. 

Atentatul ucise o sută douăzeci de oameni 
nevinovaţi. Sau, altfel spus, vinovaţi pentru că 
încercaseră să fugă din faţa represaliilor invadatorilor 
Iraqului. 


— Agent special, primeşte mulţumirile şi aprecierea 
mea pentru perspicacitatea de care ai dat dovadă. 

Cuvântul „ironic” era doar un eufemism dacă 
cineva ar fi vrut să definească tonul pe care şeful de 
subdepartament al CIA, Glakas, îl folosise adresându-se 
subordonatului său. Apoi, continuă, la fel de acid: 

— Toată Agenţia s-a oprit în loc, aşteptând raportul 
anchetei dumitale, care ar fi trebuit să ne lumineze şi să 
ne arate ce pistă să urmăm. Regret nespus că trebuie să 
vă aduc la cunoştinţă faptul că la concluziile pe care 
dumneavoastră ni le prezentaţi acum noi ajunsesem de 
câteva luni... Mai exact, de la data primului atentat din 
Orientul Mijlociu, la Hormuz. Dacă nu cumva chiar 
înainte. Screening-ul persoanelor care s-ar fi putut afla în 
zona atentatelor şi pe care mi-l cereţi acum a fost prima 


investigaţie pe care am cerut-o. Ca să fiu explicit: 
probabil că în acest moment, în regiune se găsesc circa 
două sute de mii de militari americani, ca să nu-i mai 
socotesc pe cei care fac „naveta” în interes de serviciu, 
diplomaţii şi oamenii de afaceri. Fiecare din aceştia e 
liber să umble după bunul plac în zonele în care au avut 
loc atentatele. Să-i cercetăm pe toţi? A! Am uitat... Sute 
de mii de suspecți dacă Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu e cetăţean american, altminteri... Altminteri 
numărul potențialilor terorişti ar ajunge la cifre 
astronomice... 


Deidra Blasey îşi îndesă pe cap boneta cu boruri 
largi a puşcaşilor marini şi se poziţionă în aşa fel încât 
rafalele puternice de vânt s-o lovească din lateral. Praful 
roşu se ridica învolburat în jurul său, strecurându-i-se 
sub haine, asemenea unor insecte minuscule, agasante. 

Jordan Cruner se apropie din spate, plasându-i sub 
bărbie un microfon ultrasensibil, cu o enormă sferă 
galbenă din material fonoabsorbant în vârf. Câţiva paşi 
mai încolo,  cameramanul  declanşă butonul de 
înregistrare. 

— Cât va dura acest război, colonele Blasey? Dacă 
n-ar fi fost luată prin surprindere, Deidra ar fi evitat 
elegant apropierea de individul acela care îşi băga nasul 
peste tot. 

— Nu cred că părerea mea ar reuşi să ofere un 
răspuns pe măsura aşteptărilor dumitale, Cruner. În rest, 
nu sunt autorizată să vă furnizez alt gen de păreri, cum 
ar fi cele oficiale ale unui colonel de puşcaşi marini. 

— Vreţi să spuneţi că... 

Cruner nu apucă să-şi ducă fraza până la capăt. 
Racheta sol-sol explodă la numai câţiva metri de ei. 
Pentru o fracțiune de secundă, înainte să fie lovită de 
suflu, Deidra avu timp să vadă camera de luat vederi 
zburând, urmată îndeaproape de capul operatorului, 
desprins de trunchi ca şi cum n-ar fi fost niciodată fixat 
acolo. 


Durerea pe care Deidra o simţea în picior nu i se 
părea atât de teribilă. Cu o ultimă licărire de luciditate, 
se întrebă cum oare era posibil să-şi piardă cunoştinţa 
din atâta lucru. 


11 


TONDER, PRUSIA, 
MAI 1917 


Alberto Sciarra della Volta îşi spuse că o Curte 
Marţială ar fi trebuit să-şi ţină şedinţele cu ceva mai mult 
respect pentru formalităţi. Cei trei ofiţeri austrieci pe 
care îi avea în faţă păreau însă cum nu se poate mai 
grăbiţi. Se aşezaseră la o banală masă de cantină, în sala 
de mese. 

Fără emfază, dar şi fără nici o ezitare în glas, 
colonelul Meyer - cel mai înalt în grad dintre membrii 
tribunalului improvizat - citi sentinţa de condamnare la 
moarte a ofițerului italian. 

Cu siguranţă, o soartă similară îi aştepta şi pe 
ceilalţi gradaţi dintre prizonierii care îi fuseseră alături în 
acea tentativă de evadare eşuată. Sciarra îi văzuse în 
cătuşe, duşi sub escortă într-o cameră alăturată. 

Cât timp se dădu citire verdictului, ofiţerul italian 
rămase impasibil. Schiţă o grimasă doar când i se aduse 
la cunoştinţă acuzaţia că pusese la cale planul de evadare 
şi sabotajul instalaţiei de producere a hidrogenului. 
Adevărul era altul: fusese atras în acea nefericită 
operaţiune care costase multe vieţi de căpitanul Padget. 
Trădătorul Padget. 


Uşa uneia dintre carcerele alăturate se deschisese 
fără nici un zgomot. 

Abia când auzi urletele de pe coridor, maiorul 
Sciarra îşi dădu seama că unul dintre prizonieri era dus 
spre locul execuţiei. Omul se zbătea şi încerca să scape 
din strânsoarea gardienilor. 

Il recunoscu imediat după accent pe sergentul 
major din Yorkshire: îi fusese alături în tentativa de 
evadare. 

Apoi, se lăsă tăcerea, până când o voce interveni: 


— Aţi auzit, domnule maior? întrebă un subofițer, 
britanic şi el, închis în celula de alături. L-au dus pe 
sergentul Govert în faţa plutonului de execuţie. După el, 
urmez eu. 

Tunetul unei salve de foc se lovi sinistru de pereţii 
carcerei. 

— Curaj, fu singurul cuvânt pe care Sciarra reuşi 
să-l pronunţe, înainte ca poarta mare, zăbrelită, să se 
deschidă încă o dată. 

Celălalt vorbi din nou, rostind cuvintele în grabă. 

— Numai dumneavoastră şi cu mine am văzut cine 
ne-a vândut. Pun rămăşag că acum e din nou acolo, în 
baracă, străduindu-se să câştige încrederea prizonierilor 
abia aduşi, pentru ca apoi, cu primul prilej, să-i trădeze şi 
pe ei. Bătu-l-ar Dumnezeu! Când soldaţii îi făcură semn 
să se ridice, subofiţerul spuse: Adio, domnule maior! 

— Adio, răspunse Sciarra şi, îngrozit, rămase în 
aşteptarea împuşcăturilor care aveau să-i curme viaţa 
camaradului său. 

După care avea să vină rândul lui. 


Aşteptarea morţii istoveşte mintea şi trupul unui 
condamnat mai mult decât orice altceva. Ofiţerul italian 
ceruse iertarea păcatelor unui Dumnezeu în care nu 
crezuse niciodată cu adevărat. Apoi, se aşezase, cu 
umerii sprijiniți de perete şi cu faţa spre uşa celulei: voia 
să-l privească în ochi pe bărbatul care venea să-l ducă în 
faţa plutonului. 

Dar nu veni nimeni. 

Întunericul se lăsase de mult când Sciarra încercă 
să-şi dea seama ce oră era. Îşi zise că se făcuse târziu şi 
că, probabil, execuţia sa fusese amânată pentru a doua 
zi: poate că, în semn de avertisment, austriecii îi vor 
aduce să asiste la moartea sa şi pe ceilalţi prizonieri. 

Auzea paşii greoi şi cadenţaţi ai santinelei din faţa 
uşii carcerelor. În noapte, timpul se scurgea parcă şi mai 
lent: îşi dădu seama că se făcuseră două schimburi de 
strajă. Socoti că trecuseră aproape opt ore când, 


deodată, paşii gardianului se opriră brusc şi italianul 
percepu un sunet scurt, înfundat. Apoi, din nou linişte. 

O cheie se roti în încuietoare, apoi cel care 
deschidea uşa păru să ezite pentru o clipă. Ofiţerul italian 
se lipi înspăimântat de zid: probabil că se înşelase, iar 
călăii săi hotărâseră să-l împuşte noaptea. O bănuială 
încolţi în mintea sa când, odată uşa celulei deschisă, 
observă că nou-venitul nu avea asupra sa nici un felinar: 
totul se întâmpla în bezna cea mai deplină. 

— Maior Sciarra, se auzi o voce pe care italianul o 
cunoştea bine, în ciuda tonului scăzut. 

— Eu sunt, răspunse el, nevenindu-i să creadă. 

— Doar nu credeati că îl voi lăsa să putrezească în 
închisoare pe omul căruia îi datorez viaţa. Am venit să vă 
iau de aici, comandante! 

— Petru? Locotenent Mihnea Petru, cum ai ajuns 
dumneata aici? 

— Am venit cu un vehicul de la centrul de comandă, 
îmbrăcat în uniforma unui căpitan-inspector austriac. 
Pentru că vorbesc perfect germana, s-au executat imediat 
când le-am cerut pentru verificare actele contabile ale 
bazei. Până acum, nimeni nu a avut suspiciuni asupra 
mea, dar cred că vor descoperi curând cadavrul 
adevăratului inspector, pe care l-am ascuns după o 
colină, la vreo doi kilometri de aici. Să ne grăbim, 
domnule maior, avem foarte puţin timp la dispoziţie. 

Colonelul Meyer făcu o grimasă de iritare şi puse 
receptorul în furcă. Işi scoase pistolul din toc şi ieşi din 
biroul în care stătea atunci când nu pilota un dirijabil 
L30. Câteva secunde mai târziu, sirenele de alarmă 
sparseră liniştea nopţii. 

— Au descoperit trupul inspectorului mai repede 
decât am crezut, spuse locotenentul Petru îngrijorat. 
Trebuie să găsim un loc unde să ne ascundem. Apoi o să 
ne gândim cum să ieşim din încurcătură. 


Trecuse o oră de când se declanşase alarma. 
Austriecii descoperiseră că prizonierul condamnat la 


moarte evadase, ajutat de falsul căpitan-inspector. Nici 
urmă însă de fugari, iar un pluton întreg scormonea 
centimetru cu centimetru zona unde erau ancorate 
dirijabilele. 

Pe un ton brutal, Meyer împărțea ordine în stânga 
şi-n dreapta. Era turbat de furie: pielea sa albă ca laptele 
căpătase irizaţii roşietice, iar prin mustaţa în formă de 
furculiţă, de care se îngrijea într-un mod obsedant, părea 
că trecuse un uragan. Ţeava pistolului Roth-Steyer de 8 
mm cu care se trezi brusc sub nas nu avu darul să-l 
calmeze. 

— lar acum, domnul colonel Meyer ne va scoate 
teferi de aici, nu-i aşa? 

Judecând după scânteia din ochii falsului inspector, 
Meyer îşi dădu seama că necunoscutul nu glumea deloc. 

Silueta unuia din dirijabilele gemene L30 se înălța, 
maiestuoasă, pe fundalul întunecat al scenei. Era ancorat 
cu un odgon, asemenea unei nave în port. Cea mai mare 
dintre cele patru gondole, în care se găsea şi puntea de 
comandă, plutea la mică distanţă de sol: zepelinul fusese 
pregătit pentru o nouă misiune de luptă. 

— Nu veţi reuşi în veci! scrâşni Meyer când realiză 
că, sub ameninţarea armelor, cei doi fugari îl împingeau 
spre dirijabil. 

— Dacă dumneavoastră, domnule colonel, nu aţi fi 
descoperit falsele mele referinţe de la centrul de 
comandă, acum eu şi domnul maior nu am fi aici, ci în 
automobilul de serviciu al domnului inspector al armatei 
austro-ungare. Din nefericire, planul meu s-a dus pe apa 
sâmbetei, aşa că mă văd obligat să recurg la o soluţie de 
moment, spuse Petru cu o expresie zeflemitoare. Apoi, 
apăsând ţeava pistolului în pântecele colonelului, adăugă: 
Spuneţi-ne ce trebuie să facem ca să ridicăm uriaşul 
acesta de la pământ. Şi faceţi-o chiar acum, colonele! 

Soldaţii păreau nişte animale în cuşcă: armele lor 
nu foloseau la nimic în faţa celor doi bărbaţi ce păreau 
capabili de orice, chiar şi să îi tragă un glonţ în ceafă 
comandantului lor, un erou al aviaţiei. 


Austriecii îşi aţintiseră puştile spre fugari, dar se 
supuseseră ordinului primit de la colonel de a nu 
deschide focul: în decursul timpului, zepelinele se 
dovediseră adevărate bombe incendiare-gigant, din cauza 
gazului uşor inflamabil pe care îl conţineau. Un singur foc 
de armă care şi-ar fi ratat ţinta ar fi produs o catastrofă 
inimaginabilă. 

Când cei trei urcară în gondolă, Petru îi ordonă lui 
Meyer să pornească motoarele. Câteva minute mai târziu, 
aeronava L30 se înălța, asemenea unei fantasme 
monstruoase a nopţilor nordice. 

Sciarra şi Petru priviră în jos, către soldaţii 
austrieci rămaşi înmărmuriţi, ca nişte statui cu armele 
aţintite spre cer. Abia când impunătoarea navă se găsi în 
afara tirului, cel care preluase comanda la sol ordonă 
deschiderea focului. 


12 


VENEŢIA, 
FEBRUARIE 1348 


În sala luminată de peste două mii de lumânări, 
petrecerea era în plină desfăşurare când Campagnola se 
apropie de Crespi. 

— Mi s-a zis că Giron vă era bun prieten, Crespi, i 
se adresă fără înconjur nobilul venețian, fără să-şi 
desprindă privirile din ochii neguţătorului. 

— Ce vi s-a spus nu corespunde câtuşi de puţin 
adevărului, signoria. Il cunoşteam pe Bioca la fel ca pe 
mulţi alţii din oraş. Dar între noi nu exista nici o legătură 
de prietenie. Oricum, m-a întristat să aflu că a avut un 
sfârşit atât de cumplit, răspunse Crespi fără să-şi plece 
ochii. 

— Mda, a fost găsit plutind într-un canal, cu gâtul 
rupt şi chipul desfigurat. Şi mie îmi pare rău pentru el. 

— Se poate spune că Donato Bioca nu era tocmai o 
persoană iubită. 

— Dacă toate persoanele puţin iubite ar trebui să 
sfârşească în felul acesta, ei, bine, Crespi, Veneţia nu ar 
avea suficiente canale şi cheiuri pentru leşurile lor. 

— Aşa este, signoria. Cu siguranţă că domniei 
voastre nu-i este uşor să îşi asume un rol ca acela căruia 
îi dedicați fiecare clipă a nobilei voastre vieţi. 

Ironia lui Crespi fusese atât de fină, încât, probabil, 
Campagnola nici n-o percepuse. 

— Aveţi toată gratitudinea mea pentru această 
recunoaştere. Dar să vorbim despre altceva. Spuneţi-mi 
ce zice Humarawa, acum, că ameninţarea lui Muqatil a 
dispărut pentru totdeauna? 

— Asemenea oricărui bărbat de arme, chiar şi Hito 
Humarawa a ajuns să-şi dorească tihna: a petrecut ani 
buni vânându-l pe mări pe acel pirat. Acum, cred că 
singura-i dorinţă este să se bucure de puţină linişte. 


— Linişte şi faimă. Toţi venețienii i-au desemnat pe 
prietenul vostru japonez şi pe uriaşul său scutier salvatori 
della patria. Eu, în schimb, cred că oamenii ca Humarawa 
nu pot sta multă vreme departe de câmpul de bătălie. Iar 
câteva din semnele ce mi s-au arătat par să-mi dea 
dreptate. 

Unui personaj uns cu toate alifiile cum era Crespi 
nu-i scăpă tonul insidios al celui din faţa sa. 

— Despre ce semne vorbiţi, signoria? 

— Oare ce temei ar avea Humarawa să ţină pe 
lângă el... un scutier necopt cum e acel copilandru, 
numit, mi se pare, Adil, dacă nu pentru faptul că va dori, 
mai devreme sau mai târziu, să se întoarcă sub arme? 

„În gardă, Crespi”, îşi zise neguţătorul. „Cu 
adevărat, lui Campagnola îi stă la inimă pricina asta. lar 
inima lui Campagnola e aridă ca albia unui lac secat de 
urgiile răului. Oare cum de i-a ajuns la urechi numele pe 
care Humarawa i l-a dat fiicei lui Mugatil cu numai 
câteva zile în urmă?” 

Crespi schimbă vorba, apoi arboră un zâmbet de 
circumstanţă şi, salutând ceremonios, se îndepărtă de 
nobilul său interlocutor. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, nu departe de locul 
unde se ţinuse petrecerea, asaltul lui Adil penetră garda 
adversarului, iar sabia se opri la un fir de păr de 
pântecele chinezului. 

— Foarte bine, Adil! exclamă Wu, nereuşind să-şi 
ascundă mulţumirea sub mina severă. Eşti, într-adevăr, 
un învățăcel de ispravă. 

Adil zâmbi, apoi îşi aduse din nou sabia wakizashi 
în poziţie de gardă. 

În clipa aceea, în sala armelor pătrunse Hito 
Humarawa, urmat de Alessandro Crespi. 

— De ajuns, Wu. Permite-i... tânărului Adil câteva 
clipe de odihnă înainte de sosirea preceptorului. Il 
aşteaptă lecţiile de lectură şi aritmetică. 

Zilele treceau cu repeziciune în palatul nobiliar de 


pe riva degli Schiavoni. Celeste îşi trăia viaţa din plin: 
chiar şi arta războiului era pentru ea un joc, însă îşi 
dădea toată silinţa să înveţe. Nu erau rare momentele în 
care se întreba ce ar fi spus tatăl său văzând-o cu o 
katana în mână, atacându-şi adversarul de sus în jos sau 
parând loviturile pe care Wu şi Humarawa se limitau încă 
să le mimeze. Fără îndoială că Mugatil ar fi fost mândru 
de ea, chiar dacă, probabil, visase un cu totul alt viitor 
pentru micuța lui Celeste. 

Totuşi, nimic nu-i putea vindeca melancolia ce o 
cuprindea de fiecare dată când se gândea la iubiții săi 
părinţi: deşi locuia la Veneţia de câteva luni, atenţia şi 
afecțiunea protectorilor săi nu izbuteau să-i alunge 
amintirea chipurilor luminoase al Dilettei şi al lui 
Mugqatil. 

Spectrul lor îi apărea adesea în vis. De cele mai 
multe ori nu erau decât apariţii fugare, dar în noaptea 
aceea se întâmplă altfel: între somn şi veghe, transpirată, 
fu încredinţată că acolo, lângă pat, se afla mama ei, care-i 
vorbi. 

„Să te fereşti de bunicul tău, copila mea. Chiar 
dacă prin venele tale curge sânge din sângele lui, stai 
departe de omul acela. Nu s-ar da în lături să-ţi ia zilele, 
ca să şteargă ruşinea trecutului.” 

Chipul mamei sale avea aceeaşi expresie pe care o 
avusese pe patul de moarte. În somn, fantoma Dilettei 
glăsui mai departe: 

„Pentru tine, viaţa a rânduit multe bucurii, dar 
scump preţ îţi va fi dat să plăteşti ca să ajungi la ele. 
Când totul ţi se va părea pierdut, Mugqgatil va veni din 
tenebre, călăuzindu-ţi paşii. Sămânţa molimei ce m-a dus 
departe de tine va zăbovi şi la Veneţia ca să-şi ia tributul 
de vieţi.” 

Cutremurată, Celeste se trezi brusc. Privi în 
direcţia de unde - ar fi putut să jure - mama sa abia îi 
vorbise. Nu văzu nimic altceva decât cortina grea, de 
nepătruns, a nopţii. 

Reuşi cu greu să adoarmă la loc: cuvintele nălucii îi 


străpunseseră inima. Într-un târziu, un somn adânc, fără 
vise, puse stăpânire pe ea. 

Soarele abia răsărise când o larmă de voci venind 
dinspre apele canalului o făcură să sară din pat. Celeste 
se apropie de fereastră. În frigul muşcător al dimineţii de 
martie, o mulţime de ambarcaţiuni se vânzoleau în sus şi- 
n jos pe Canal Grande. Peste măsură de tulburaţi, 
barcagiii se opreau să vorbească aprins între ei, 
gesticulând. 

O presimţire sumbră puse stăpânire pe Celeste: 
cuvintele pe care i le spusese în somn mama ei căpătau o 
semnificaţie. Una îngrozitoare. 


„Cât de stranie e viaţa”, murmură pentru sine 
Campagnola, încruntându-se. „Niciodată nu am avut vreo 
şovăire privind în ochi pe cineva, şi totuşi acum nu 
reuşesc să-mi alung din minte ochii tinerelului aceluia şi 
neliniştea pe care mi-o provoacă.” 

Moartea slugarnicului său cirac nu-l îndurerase 
peste măsură. Giron îl înştiinţase că în noaptea aceea 
avea intenţia să pătrundă în palatul lui Crespi, dar 
Campagnola n-ar fi putut să bage mâna în foc că Bioca 
ajunsese până acolo: mulţi erau cei care i-ar fi frânt 
bucuroşi gâtul zurbagiului. 

„Şi totuşi, îşi zise din nou bărbatul, ochii acelui fiu 
al lui Satana continuă să mă urmărească, asemenea unei 
vedenii înfiorătoare. De când copilul acela şi-a făcut 
apariţia în Veneţia, asupra noastră s-au abătut numai 
nenorociri.” 

În clipa aceea, un slujitor bătu la uşă, strecurându- 
se în cameră. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Campagnola cu un aer 
agasat, hotărât să-l facă pe celălalt să plătească scump 
îndrăzneala de a-i fi tulburat gândurile. 

— Să-mi fie cu iertare, signoria, zise omul, 
plecându-şi capul, fără însă a reuşi să-şi ascundă 
îngrijorarea. Noaptea trecută, un bărbat a murit în calle 
dei Pellai şi două femei - verişoare - au împărtăşit 


aceeaşi soartă la San Marco in Boccalama. 

— Ce fel de veşti sunt astea, slugă netrebnică? 
strigă Campagnola, în vreme ce imaginea ochilor lui Adil 
îi răsări din nou în minte. Mă abati de la treburile mele ca 
să-mi aduci la cunoştinţă buletinul deceselor? 

— Cer iertare, signoria. Însă toate aceste trei 
victimele prezintă aceleaşi semne. 

— Şi care sunt aceste blestemate semne? 

O bănuială teribilă încolţi în mintea nobilului 
venețian. 

— Ciumă, signoria. Au murit de ciumă. Spunând 
acestea, slujitorul îşi făcu de două ori semnul crucii. 


13 


SEPTEMBRIE 2003 


Deidra Blasey trase adânc în piept aerul înmiresmat 
al verii care părea să nu se mai sfârşească. 

Sechelele fracturilor nu dispăruseră întru totul, cu 
toate că îngrijirile medicale şi nenumăratele şedinţe de 
fizioterapie dăduseră rezultate. 

Işi aminti cât de scurtă fusese trecerea de la starea 
de echilibru sufletesc la cea mai crâncenă durere: o 
senzaţie înfiorătoare pe care Deidra o mai trăise de 
câteva ori în viaţă. Ultima oară se întâmplase când 
racheta sol-sol explodase la numai câţiva paşi de locul în 
care corespondentul KC News încerca să-i ia un interviu. 

Intr-o fracțiune de secundă se pomenise la pământ, 
cu o durere cumplită în urechi, acoperită de bucăţi din 
trupul sfârtecat al cameramanului: pe faţă i se scurgea 
un lichid cald, dar nu mai cald decât temperatura 
corpului. La început, nu simţise nici o durere, cu toate că 
era convinsă că fusese rănită. Încercând să scape de 
apăsarea trupului inert al operatorului, întorsese capul: îl 
văzuse pe Cruner, corespondentul KC News, încercând să 
pună în pământ piciorul însângerat. Lipsit de susţinerea 
oaselor, părea un cilindru de cauciuc. I se păruse că omul 
avea probleme şi cu celălalt picior: nu era foarte sigură, 
dar avusese impresia că observase un material artificial, 
probabil o proteză. 

„Păstrează-ţi calmul, colonele Blasey, îşi spusese, 
făcându-şi singură curaj. Starea ta nu pare totuşi 
disperată. Trage adânc aer în piept şi caută să te 
eliberezi de greutatea asta care te imobilizează.” 

Deidra constatase că nu-şi mai putea mişca braţul 
stâng şi că lichidul care îi năclăia faţa şi hainele era 
sânge, provenind de la trupul decapitat de explozie al 
cameramanului. 

Cu forţa unui singur braţ, reuşise să înlăture 


greutatea care nu-i permitea să respire. Vocile oamenilor 
din echipele de intervenţie se auzeau stins, ca prin vis. 
Confuză, Deidra îşi dădu totuşi seama că rana de la 
piciorul stâng era foarte gravă: un fragment de tibie se 
itise prin combinezonul de luptă sfâşiat, asemenea 
vârfului catargului unui velier scufundat în ape puţin 
adânci. 

Când primul om din echipa de intervenţie ajunsese 
în dreptul ei, Deidra Blasey îşi pierduse cunoştinţa. 


După şase luni, timp în care suferise trei intervenţii 
chirurgicale la picior şi două la braţul stâng, Deidra se 
putea mişca oarecum cu dezinvoltură printre aparatele 
de gimnastică din sala de recuperare. Peste puţină vreme 
avea să fie externată. 

Orele, minutele care o despărţeau de momentul 
acela i se păreau interminabile: Deidra le număra pe 
rând, aşteptând cu nerăbdare să se întoarcă, după o 
absenţă atât de îndelungată, la viaţa ei de zi cu zi. Ştia 
bine că New Yorkul avea s-o întâmpine cu indiferența 
obişnuită, dar simţea nevoia să-şi reia viaţa activă, ca 
depresia să n-o copleşească. În alte ocazii, cei din puşcaşi 
marini reuşiseră întotdeauna s-o scoată din tunel. Spera 
că va fi la fel şi de data aceasta: să vină „ai noştri”, 
împiedicând-o să se lase copleşită de o durere care ar fi 
înfrânt chiar şi inimile cele mai încrâncenate. 

O voce tunătoare, dar prietenoasă o întâmpină încă 
înainte de a fi apucat să coboare scările clinicii: 

— Bine aţi revenit printre noi, sir! 

Sergentul Kingston stătea în picioare lângă o 
maşină de serviciu pe ale cărei portiere era scris: 
CORPUL DE PUŞCAŞI MARINI, BAZA FORT LEJEUNE. 
Subofiţerul purta uniforma de ceremonii, cu chipiu alb şi 
veston albastru-electric, afişând un surâs strălucitor. 
Deidra nu observă că sergentul ţinea o mână la spate. 
Abia când se apropie de el, Kingston scoase la iveală 
buchetul uriaş de flori pe care îl ţinuse ascuns. 

Colonelul nu reuşi să se abţină să-şi îmbrăţişeze 


subalternul, făcându-l pe Kingston să se simtă stingherit. 

Odată urcați în maşină, subofiţerul îi spuse: 

— Încă o lună de convalescenţă şi apoi din nou la 
lucru, nu-i aşa, colonele? 

— M-am săturat până-n gât de atâta repaus forţat, 
sergent. Cred că voi începe să-mi fac de lucru pe la bază 
încă de săptămâna viitoare. Fără îndoială că voi lua 
lucrurile uşor-uşor de la început, dar crede-mă: chiar o 
lună de pereţi albi, carne de pui fiartă şi piureuri de 
legume m-ar trimite fără doar şi poate pe lumea cealaltă. 

— Adevărul este că aţi văzut-o foarte de aproape. 

— Ce anume? 

— Lumea cealaltă, răspunse Kingston cu un aer 
gânditor. O soartă mult mai rea a avut bietul operator de 
la KC News. În schimb, Cruner a fost externat în urmă cu 
o lună: fractura de la picior nu a fost chiar atât de gravă 
şi nu a mai avut alte răni. 

— Nici nu ştiu cărui sfânt trebuie să-i mulţumesc 
pentru că astăzi mai sunt în viaţă. 

Ochii colonelului  Blasey fură luminaţi de o 
strălucire stranie. 


Mâinile cu degete subţiri, vârâte în mănuşi de latex, 
mişcară o carte din biblioteca din dreapta garderobului. 
Chiar şi pe rafturile bibliotecii domnea o ordine 
desăvârşită. Volumul se deplasa ca şi cum ar fi fost 
acţionat de un dispozitiv cu arc, emise un sunet metalic 
abia perceptibil, iar peretele din spatele garderobului 
alunecă într-o parte scrâşnind. 

Camera secretă era ceva mai mică decât un garaj 
obişnuit. Chiar şi în încăperea aceea, toate obiectele erau 
aşezate într-o ordine care lăsa să transpară o 
meticulozitate exagerată. Întreg peretele din dreapta 
intrării era ocupat de rafturi metalice încărcate cu 
explozivi plastici, detonatoare, focoase şi dispozitive 
pirotehnice în număr suficient de mare ca să şteargă de 
pe faţa pământului câteva cartiere dintr-odată. Bărbatul 
se îndreptă spre biroul din colţul îndepărtat al încăperii. 


Dintr-un sertar scoase o casetă de fildeş şi o deschise. 
Inelul Regilor luci sinistru. Teroristul luă un baton de 
ceară, încălzind-o la flacăra brichetei: se pregătea să 
pună pecetea pe un nou mesaj al morţii. Picăturile 
incandescente se prelinseră leneş preţ de câteva 
secunde, apoi căzură pe hârtie, formând o bulă lichidă de 
culoarea sângelui. Sigiliul Regilor se imprimă pe pata 
roşie, consfinţind o altă promisiune macabră. 


Când deschise scrisoarea, trupul îi tremurase scurt, 
ca după un şoc electric. Cassandra Ziegler strângea încă 
plicul în pumn când intră valvârtej în biroul directorului 
Deuville. 

— A trecut ceva timp de când prietenul nostru nu 
ne-a mai dat nici un semn de viaţă, zise femeia, aşezându- 
se în fotoliul spre care arătase superiorul ei. 

— Din luna martie, mai exact, punctă Deuwville, 
pregătindu-se să asculte ultimul mesaj al teroristului. 

Cassandra îşi fixă ochelarii pe vârful nasului şi citi: 

— „Mărire Celui care l-a dus pe robul Său în timpul 
unei nopţi de la Sfânta Moschee la Moscheea cea mai 
îndepărtată, a cărei împrejmuire am binecuvântat-o, ca 
să-i arătăm din semnele noastre. El este cu adevărat Cel 
care aude totul şi Cel care vede totul.” Apoi, Cassandra 
Ziegler spuse titlul capitolului din care fusese extras 
versetul: Este vorba despre a şaptesprezecea sura, 
numită AJ Isrâ, sau „a călătoriei peste noapte”. 

— Ai idee ce vrea descreieratul să spună cu asta? 

— Nici vorbă, în afară de aluzia la călătorie, dar şi 
aceasta este mult prea vagă. Justiţiarul ne-a arătat de ce 
e capabil: poate lovi în orice colţ al planetei şi în orice 
moment. Practic, este imposibil de prevăzut unde şi când. 
Cu toate acestea, înainte de a redirecţiona către 
concurenţă poşta pe care Justiţiarul continuă să o 
expedieze pe adresa noastră, am trimis originalul 
experţilor de la departamentul ştiinţific. Sper ca măcar 
de data aceasta să ne poată da o mână de ajutor. 

— Ţi-a atras atenţia vreun indiciu anume, 


Cassandra? 

— Nu, nici unul. Sau, mai bine zis, multe... prea 
multe indicii: cel puţin treizeci de mii de militari 
americani par a fi compatibili, adică ar fi avut 
posibilitatea să ajungă cu uşurinţă la locaţiile unde s-au 
produs atentatele revendicate de Justiţiar. Fără să mai 
iau în calcul cele câteva mii de civili aflaţi în aceeaşi 
situaţie. 

Dacă îi adăugăm şi pe non-americani, numărul 
potenţialilor Justiţiari în numele lui Dumnezeu creşte 
exponențial. Restrângând la maximum cercul suspecţilor 
- presupunând, de exemplu, că este vorba de un militar 
sau, în orice caz, de o persoană expertă în explozibili -, 
numărul suspecţilor ajunge la peste douăsprezece mii, 
răspândiţi pe toată suprafaţa pământului, aparţinând 
aproape tuturor raselor. Toate efectivele noastre ar fi 
insuficiente ca să-i ţinem pe toţi sub control. 

— Da, dar asta e valabil şi pentru verişorii noştri de 
la CIA însărcinaţi cu anchetarea cazului. Chiar mi-ar 
plăcea să aflu dacă Agenţia a ajuns într-un stadiu mai 
avansat cu investigaţiile decât am făcut-o noi. 


Glakas zâmbi observând ştampila de protocol de pe 
scrisoare: o probă de maximă importanţă în desfăşurarea 
anchetei avusese nevoie de nu mai puţin de douăzeci şi 
şapte de ore ca să ajungă de la FBI pe biroul său din 
Langley, Virginia. Şeful subdepartamentului antiterorism 
al CIA avea o certitudine: în cele douăzeci şi şapte de ore, 
departamentul ştiinţific al federalilor cercetase în 
amănunţime scrisoarea. 

Glakas putea să pună prinsoare pe orice că verişorii 
federali nu descoperiseră nici un indiciu: Justiţiarul era 
suficient de scrupulos şi atent. Era imposibil să facă o 
greşeală atât de banală şi să lase material organic sau 
altfel de urme pe vreuna dintre scrisorile sale aseptice. 

Işi spuse că, din moment ce teroristul nu părea 
deloc dispus să se lase descoperit, n-ar fi fost rău să-i 
arunce o momeală... fără grabă, totuşi. Mai întâi însă, 


Glakas îşi propuse să savureze din primul rând 
spectacolul pirotehnic pe care Justiţiarul avea să-l 
organizeze curând. 


Oswald Breil stătea pe scaun, cu picioarele 
pendulându-i la câţiva centimetri de pardoseală. Era 
relaxat şi gusta pe îndelete plăcerea acelor zile petrecute 
în casa vârstnicilor săi părinţi adoptivi. 

— Nici nu-ţi imaginezi, Oswald, cum mi se umple 
inima de bucurie pentru că eşti aici, cu noi. Mi te-am 
imaginat în toţi aceşti ani înfigându-ţi rădăcinile în 
Hotzeplotz, în schimb, iată-te aici... exact ca atunci când 
erai un copilandru. Cât de fericită sunt! 

Doamna Habar folosise un termen care în idiş 
desemna o cale de mijloc între „la capătul lumii” şi 
„Dumnezeu ştie unde”. 

— Mamă Lilith, nu-i aşa că nu mă vei dojeni pentru 
că nu mi-am spus Mairev, rugăciunile de seară? răspunse 
cu o întrebare Oswald. 

— Cu siguranţă că nu, Oswald. Dumnezeu te-a 
hărăzit cu saichel, o mare inteligenţă, pe care tu ai pus-o 
în slujba oamenilor, până într-acolo încât ai ajuns în 
fruntea Statului Israel. Suntem mândri de tine, Oswald, 
spuse Lilith, cu vocea tremurându-i de emoție. 

— Iar eu îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru 
că mi-a dat doi părinţi ca voi, Mame-loshen, îi întoarse 
complimentul bărbatul, prinzându-i mâinile într-ale sale. 

li spunea aşa dintotdeauna, încă de pe vremea 
când, copil fiind, părinţii săi adoptivi îl învăţaseră să 
vorbească idiş, o limbă pe care acum o simţea maternă în 
adevăratul sens al cuvântului. 


Cassandra Ziegler cercetă scrisoarea pe care 
Justiţiarul o trimisese pe adresa FBI. Apoi îşi înălţă ochii 
spre cer, ca şi cum cineva de acolo i-ar fi putut trimite 
dezlegarea enigmei. Şi poate că tocmai din ceruri îi veni 
o străfulgerare. Privirea i se fixă asupra unui punct 
nedefinit din tavan, apoi Cassandra se întoarse spre 


superiorul său. 

— Cred... cred... şovăi ea, că avem nevoie de cel 
mai bun expert în problemele Orientului Mijlociu, cineva 
care să cunoască mentalitatea celor care sunt 
dintotdeauna în război cu arabii. Încearcă să înţelegi ce 
spun, Conrad, nu mă refer la genul acela de criminalişti- 
psihanalişti peste care dai la tot pasul, ci la cineva care e 
mai mult decât atât... 

— Da, desigur, o ironiză Deuville. Cineva care, 
eventual, să fie înzestrat cu înțelepciune şi 
perspicacitate, să fie capabil să investigheze dincolo de 
aparenţe, un analist fin şi, ca să încheiem, să se descurce 
la perfectie în orice domeniu... 

— Exact, directore. Chiar aşa! 

— Şi unde vrei, mă rog, să ţi-l găsesc pe Superman? 
La Smallville? 

— Am informaţii că în clipa asta se află la Denver, 
în Colorado, oaspete în casa părinţilor săi adoptivi. 
Probabil că singura calitate care îi lipseşte este un fizic 
ca al lui Clark Kent, dar, în rest, cred că omul nostru are 
toate atributele pentru a lupta de la egal la egal cu 
Justiţiarul. Ştii la cine mă refer, nu-i aşa, Conrad? 


În autocar se aflau patruzeci şi nouă de turişti, în 
majoritate femei cu chipurile acoperite de chador şi copii. 
Un altul, identic, cu numai treizeci şi nouă de pasageri, îl 
urma îndeaproape. 

Fusese o zi intensă şi foarte plăcută: excursia la 
cascada Niagara organizată de Centrul islamic canadian 
se dovedise un succes. 

Cele două vehicule virară la stânga pe Winston 
Churchill Boulevard şi se încadrară pe South Sheridan 
Way. Doar câţiva metri le mai despărţeau de finalul 
călătoriei, sediul Centrului din oraşul Mississauga, în 
Ontario. 

De acolo plecaseră de dimineaţă odată cu primele 
raze ale soarelui, într-o zi de sărbătoare a comunităţii 
musulmane. „Oricum, în autocar, vom recupera câteva 


ore de somn”, îşi spuseseră mulţi dintre ei, uşor 
nemulţumiţi de ora matinală a plecării. 

Grandiosul spectacol al cascadei, incursiunea cu 
şalupa de cauciuc până în apropierea căderii de apă, 
prânzul la iarbă verde şi turul prin magazinele de 
suvenire făcuseră din drumeţia aceea o amintire de 
neuitat. 

Excursioniştii erau peste măsură de binedispuşi 
când urcaseră în autocare, pentru drumul de întoarcere. 

Pe drum, excitarea pasagerilor se accentuă, fiind 
gata de a declanşa o oarecare agitaţie. De aceea, 
zgomotul frânelor de mână ale autocarelor li se păru 
şoferilor o binecuvântare, asta însemnând că excursia 
ajunsese la final chiar acolo, la numărul 2200 de pe 
Sheridan Way. 

Dar fu un suspin de uşurare care dură numai câteva 
secunde. 

Pe tastatura unui celular, mâinile cu degete subţiri 
formară ultima cifră a unui număr de telefon şi, în 
aceeaşi clipă, Justiţiarul îşi ridică privirea, urmărind ca 
hipnotizat ploaia de foc care izbucni din interiorul celor 
două autocare. 

Se părea că mâna unui gigant nevăzut le luase pe 
sus, lăsându-le apoi să cadă greoi la pământ, în vreme ce 
caroseriile sfârtecate se înnegreau văzând cu ochii sub 
vâlvătăile de foc. 

Şaptezeci şi două de persoane vor fi avut în minte 
imaginea cascadei Niagara ca ultimă amintire a 
existenţei lor terestre. Cei douăzeci de supraviețuitori 
aveau să poarte pentru totdeauna stigmatul de neşters cu 
care mâna mişelească a Justiţiarului hotărâse să-i 
însemne. 


La fel ca aproape fiecare familie israeliană, şi cea a 
soţilor Habar plătise tribut terorismului: fiica surorii lui 
Ezer fusese făcută fărâme de explozia unui autobuz, 
provocată de un atentator sinucigaş. 

Lilith se străduia să-şi stăpânească lacrimile în timp 


ce, la televizor, Jordan Cruner de la KC News explica 
felul în care se produsese atentatul chiar în faţa 
carcaselor fumegânde ale celor două autocare. 

„Cu aceste două autobuze, spunea Cruner privind 
în obiectivul camerei de luat vederi, călătoreau circa 
nouăzeci de persoane, în majoritate femei şi copii. 
Nouăzeci de inocenți care se întorceau după o zi plină, 
lipsită de griji. Este imposibil să facem bilanţul exact al 
acestei noi tragedii, dar şi de data aceasta se pare că 
masacrul poartă semnătura celui care se autointitulează 
Justiţiarul în numele lui Dumnezeu. După ultimele 
informaţii primite din surse confidenţiale, se pare că 
anchetatorii înclină spre ipoteza unei organizaţii 
teroriste: pare din ce în ce mai improbabil ca un 
atentator solitar, aşa cum se autodefineşte Justiţiarul, să 
poată lovi cu o precizie atât de mare, în diferite colţuri 
ale lumii. Dau legătura studiourilor din New York, Jordan 
Cruner, KC News, Mississauga, Canada.” 

Ezer Habar întinse un braţ şi, cu un gest afectuos, îi 
prinse mâna soţiei sale. Cei doi soţi şi Oswald rămaseră 
împietriţi în faţa televizorului, urmărind relatările 
referitoare la noul atentat. 

— Simbolul acela... sigiliul Regilor! exclamă Lilith, 
când pe ecran apăru reproducerea inelului cu care 
atentatorul îşi autentifica revendicările. Despre sigiliul 
acela mi-a vorbit tatăl tău, Oswald, ultima dată când l-am 
văzut. Imi amintesc perfect, luam masa de seară, în casa 
noastră din Tel Aviv. Câteva zile mai târziu, părinţii tăi au 
murit într-un accident de maşină, la Bucureşti. Şi de 
atunci, tu eşti pentru noi ca şi un fiu. 

— Zici că tatăl meu ţi-a vorbit despre sigiliu? 
Despre acel sigiliu? Eşti sigură, Mame-loshen? 

— Cât se poate de sigură. De cum am văzut steaua 
în şase colţuri a regelui Solomon, cu acele caractere 
ciudate de jur împrejur, am avut o străfulgerare. Sigiliul 
pe care tocmai l-au arătat la televizor seamănă cu cel din 
fotografia pe care tatăl tău mi-a arătat-o chiar în seara 
aceea. Eram la masă şi îmi amintesc că am discutat 


despre asta după ce tatăl tău ne povestise o legendă 
despre Solomon şi Asmodeu, căpetenia demonilor, care 
îşi disputau acel inel. Apoi ne-a arătat fotografia unui inel 
antic de aur. Pe montura acestuia era reprodus sigiliul 
regelui Solomon, înconjurat de acele semne de neînțeles. 

După numai câteva minute de la explozie, 
Cassandra Ziegler fu înştiinţată prin telefon despre noul 
atentat din Canada. Un al doilea telefon, tot de la sediul 
central, o informă că i se pusese la dispoziţie un avion al 
FBI, în cazul în care intenţiona să ajungă la locul 
masacrului. 

De cum urcă în bireactorul Cessna, Cassandra îi 
comunică pilotului schimbarea destinaţiei: aeroportul din 
Denver, şi nu cel internaţional din Toronto. 

Pilotul nu schiţă nici un gest de surprindere: era 
obişnuit să schimbe din mers planul de zbor. Ştabii de la 
FBI aveau pretenţia să fie însoţiţi peste tot, după bunul 
lor plac. 

Cassandra se afundă într-unul dintre fotoliile de 
lângă fereastră, în timp ce un steward îi aduse un pahar 
cu băutură: cu excepţia personalului de bord, era singură 
în avion. 

Roţile se desprinseră de sol, iar în clipa aceea 
femeia simţi o undă de optimism ciudat, asemenea celui 
care însoţeşte rudele unui bolnav incurabil într-o 
călătorie plină de speranţe. 

Exact asta însemna pentru ea întâlnirea cu Oswald 
Breil: consultarea unei somităţi, singurul om de pe faţa 
pământului capabil să învingă răul. În cazul acesta, oricât 
de paradoxal ar fi părut apropierea, răul avea un nume: 
Justiţiarul în numele lui Dumnezeu. 

George Glakas intuise o încuviinţare voalată în 
cuvintele superiorului său, atunci când îi prezentase noul 
plan operativ împotriva amenințării teroriste. 

— Atât timp cât dementul acela continuă să pună 
bombe în afara graniţelor Statelor Unite, noi, americanii, 
nu suntem ameninţaţi, aşa că Preşedinţia sau Congresul 
nu vor face presiuni asupra noastră, i se confesase cu 


numai o oră în urmă directorul adjunct al CIA. După 
primul atentat de la palatul Naţiunilor Unite, politicienii 
noştri au insinuat că se produsese un nou 11 septembrie 
chiar sub nasul nostru. Apoi, Justiţiarul şi-a concentrat 
atenţia asupra Orientului Mijlociu, şi politicienii au tăcut. 
Cu excepţia unor note informative pe care ni le-au cerut 
guvernele unor ţări arabe aflate în raporturi prieteneşti 
cu executivul nostru - cereri cărora, evident, le-am 
răspuns într-o manieră cât se poate de evazivă -, se pare 
că exhibiţiile Justiţiarului în numele lui Dumnezeu nu 
suscită un interes prea mare. 

Directorul adjunct al Agenţiei aruncase apoi una 
din obişnuitele sale fraze ce se doreau pline de 
înţelepciune, inventate cu scopul de a-şi lăsa 
interlocutorii muţi de admiraţie. Omul numărul doi al CIA 
părea convins că maximele sale şi-ar fi putut afla locul în 
replicile celor mai faimoşi actori dintr-un colossal 
hollywoodian. 

— Nu există nimic moral într-un război; de altfel, 
suntem în război cu morala islamică de mulţi ani. 

Apoi îşi permisese o scurtă pauză, ca să accentueze 
efectul adâncii sale cugetări, după care continuase: 
Deosebirea esenţială dintre atentatele Justiţiarului şi 
terorismul islamic este că bombele lui nu lovesc cetăţenii 
americani, precum cele ale musulmanilor integrişti, chiar 
dacă foloseşte acelaşi gen de armament ca şi ei. Trebuie 
să recunoaştem că metodele Justiţiarului sunt mai... 
curate. In ultimul timp,  teroriştii sinucigaşi îşi 
„îimbogăţesc” încărcăturile explozive cu şuruburi şi cuie 
trecute printr-o soluţie de otravă pentru şoareci - o 
substanţă cu un efect puternic anticoagulant şi foarte 
scumpă. In felul acesta, orice rană, chiar şi una 
superficială, se transformă într-un traumatism 
hemoragie. Se mai spune chiar că organizațiile 
fundamentaliste îi primesc cu braţele deschise pe 
bolnavii infectați cu HIV care au tendințe sinucigaşe: 
explozia bombei unui asemenea terorist kamikaze 
transformă fiecare părticică din trupul său într-o armă 


virală. Chiar şi cea mai neînsemnată zgârietură e 
suficientă pentru contractarea virusului care provoacă 
SIDA. 

Odată discursul încheiat, directorul adjunct 
considerase necesar să tragă o concluzie şi să imprime o 
amprentă personală - chiar dacă teoretică - directivelor 
sale. 

— Un elicopter vă aşteaptă ca să vă ducă la locul 
atentatului, spusese. Dă-mi satisfacția asta, George: 
găseşte-l pe fiul acela de căţea. 

Elicopterul se pregătea să aterizeze: George Glakas 
îşi alungă amintirea discuţiei avute cu superiorul său. 

Şeful de subdepartament al CIA nu se încurcă în 
formalităţi atunci când contactă prin radio departamentul 
antiterorist canadian. 

— Peste zece minute voi survola locul în care s-a 
produs atentatul, spus el sec. Găsiţi-mi o soluţie de 
aterizare în apropiere. Dacă e prea departe de locul 
incidentului, trimiteţi-mi o maşină. Trebuie să ajung acolo 
cât mai repede cu putinţă. 

— Cine dracu' mai e şi Glakas ăsta? strigă în telefon 
inspectorul canadian superiorului său la auzul ordinului. 

În clipele acelea, era ultimul lucru care îl interesa: 
bărbatul se concentra să nu prejudicieze probele de la 
locul dezastrului şi să nu calce în bălțile de sânge din 
jurul carcaselor contorsionate ale autocarelor. 

— OK, am înţeles... răspunse el, auzind explicaţiile. 
Bunele raporturi cu CIA şi ajutorul pe care ni-l pot oferi... 
am înţeles, domnule... Aranjez să aterizeze pe un teren 
de sport din apropiere şi trimit o maşină să-l ia. Cu o 
condiţie însă: nu cumva yankeul acela să vină aici şi s-o 
facă pe inspectorul din serialele TV. Suntem şi aşa în 
rahat până-n gât. Dac-aţi vedea ce grozăvie e aici, 
domnule!... 

George Glakas nu avea deloc intenţia să se joace 
de-a detectivul infailibil. li contactase pe cei din 
Mississauga pentru că aşa i se ordonase. Pe de altă parte, 
era curios să vadă cum aveau să reacționeze musulmanii 


„occidentalizaţi” în faţa unui atentat al căror victime, de 
data aceasta, fuseseră aleşi să fie. 

lar el urma să se afle acolo, în primul rând, să 
contemple scena. O scenă compusă din urlete sfâşietoare, 
oameni care alergau spre locul catastrofei aşa cum erau 
îmbrăcaţi în clipele acelea - în pijamale sau în haine de 
lucru -, ca să descopere că tocmai şi-au pierdut soţia, fiu 
sau o rudă apropiată. 

Glakas le arătă legitimaţia agenţilor canadieni care 
blocau accesul spre locul atentatului. Când ajunse la 
câţiva paşi de autocarele în flăcări, îi sună telefonul. 
Convorbirea fu scurtă. 

— Am aruncat momeala, şuieră vocea unuia dintre 
cei mai buni informatori ai săi. 

Însemna că pe piaţa neagră tocmai circula 
informaţia că o cantitate mare de explozibil fusese pusă 
în vânzare, în urma furtului unui camion militar rusesc. 


— Cine era la uşă, Mame-loshen? o întrebă Oswald 
pe Lilith Habar. 

Bătrâna avea o expresie resemnată care părea să 
spună: „Mă aşteptam la asta.” 

— O agentă federală întreabă de tine, Oswald, îi 
răspunse Lilith. 

Bărbatul se ridică din fotoliu. Nu putea şti cauza, 
însă avu imediat senzaţia premonitorie că vizita aceea 
neaşteptată avea să-l smulgă din leneveala dulce căreia i 
se abandonase de o bună bucată de timp. 

Cassandra Ziegler stătea în picioare în mijlocul 
livingului şi încerca să-şi ascundă stinghereala privind 
tablourile de pe pereţi. Purta o pereche de pantaloni 
negri şi un pulover la baza gâtului, de aceeaşi culoare. 
Îmbrăcămintea simplă nu reuşea însă să-i ascundă graţia 
feminină. 

Femeia se duse în întâmpinarea lui Oswald de cum 
îl văzu apărând în prag. Îi întinse mâna aplecându-se, 
ferindu-se astfel să-l pună pe bărbatul mai scund decât ea 
într-o situaţie stânjenitoare. Oswald simţi strângerea 


degetelor ei lungi şi delicate. Era o strângere 
prietenească şi sinceră. 

— Numele meu este Cassandra Ziegler, spuse ea 
afişând un surâs încântător. In prezent, activez ca 
responsabil al oficiului pentru Afaceri publice al 
directorului FBI,  Deuville. Cred că experiența 
dumneavoastră, domnule Breil, ne-ar fi de mare ajutor în 
încercarea noastră de a anihila o gravă ameninţare. 

Oswald arătă spre un fotoliu, făcându-i semn să se 
aşeze. O ascultă răbdător şi cu multă atenţie, fără să-i 
scape nici un cuvânt, întrerupând-o când şi când numai 
pentru a cere precizări suplimentare. Apoi făcu un semn 
brusc cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge starea de 
abulie în care se cufundase. 

— Foarte ciudat! În numai două ore, sigiliul regelui 
Solomon a intrat din nou intempestiv în viaţa mea. Tare 
mi-e teamă că inelul acela străvechi are puterea de a 
abate peste noi numai nenorocire, spuse el clătinând din 
cap, cu un aer de prefăcută resemnare. Dacă ar fi vrut, 
Oscar Breil s-ar fi descurcat cu măiestrie în orice situaţie. 
lar Cassandra Ziegler ştia bine că nu trebuia să se lase 
păcălită de capriciile aproape infantile ale bărbatului din 
faţa sa: mărunţelul pe care îl privea acum în ochi era 
considerat unul dintre cei mai temuţi oameni ai lumii. 

— Când aţi apărut dumneavoastră, tocmai mă 
gândeam că această inactivitate forţată mi-ar putea da 
ocazia să aprofundez unele vechi probleme... hm... de 
familie, legate chiar de Inelul Regilor. Şi iată, ca un făcut, 
dumneavoastră veniţi să-mi cereţi ajutorul în a face 
lumină asupra unor atentate care poartă ca semnătură 
acelaşi sigiliu. Cred că pur şi simplu nu am nici o 
posibilitate să scap de calea pe care mi-a hărăzit-o 
destinul. 

Spunând aceasta, Breil îşi desfăcu braţele în semn 
de resemnare. Apoi, brusc, îşi abandonă expresia placidă, 
luându-şi o mină severă şi iscoditoare. Ochii negri i se 
îngustară într-o căutătură îngheţată. 

— Accept, Cassandra, reluă el. Singurul lucru pe 


care îl cer la schimb este ajutorul vostru în privinţa 
dezlegării misterului „de familie” care învăluie acel 
sigiliu. Vom avea suficient timp să discutăm despre asta, 
dar deocamdată vă pot spune că Lilith Habar stăpâna 
casei şi cea care mi-a ţinut loc de mamă - susţine că tatăl 
meu, cu doar câteva zile înainte de a muri într-un 
accident de maşină la Bucureşti, îi vorbise chiar despre 
acel inel al regelui Solomon. Se afla în misiune în 
România, trimis de Mossad. Pe atunci, eu aveam 
doisprezece ani. 


PARIEA A DOUA 


„Anul acesta ciumat se prăvale peste sămânţa 
omenirii, şi ameninţă cu sumbra pierzanie, şi aerul gros 
face loc morţii. Necruţătoarele parce!” se zoresc să 
curme firele vieților de pământean: pe toate, dacă li s-ar 
da puterea, pe toate dintr-o lovitură.” 


Francesco Petrarca 


2 Parce, zeițele destinului la romani, corespunzând moirelor 


din mitologia greacă; ursitoare (n. tr.). 


14 


PODIŞUL SINAI, 
5 IUNIE 1967 


Asher Breil avea treizeci şi opt de ani şi comanda o 
escadrilă compusă din patru avioane de vânătoare- 
interceptare Dassault-Breguet Mirage III. La ora şapte şi 
patruzeci şi cinci de minute dimineaţa îi ajunse ordinul de 
decolare: Mordecai (Motti) Hod, comandantul Forţelor 
Aeriene Israeliene (IAF), tocmai anunţase declanşarea 
Operațiunii Moked. În secundele următoare, toate 
avioanele de atac disponibile decolară de pe toate 
aeroporturile militare din ţară şi de pe pistele camuflate 
în locaţiile deşertice de la graniţe. 

Ordinul spunea că trebuiau să se îndrepte spre 
vest. Instrucţiuni ulterioare aveau să le parvină pe 
parcursul executării misiunii. Şi instrucţiunile sosiră 
după numai câteva minute de la decolare: trebuia atacat 
orice dispozitiv, avion sau vehicul militar egiptean, sirian, 
irakian sau iordanian. Fiecărui comandant de patrulă 
aeriană i se comunică în limbaj codificat obiectivul 
unităţii pe care o avea în subordine. 

Asher nici nu se gândi să ceară vreo explicaţie: 
tensiunea atinsese cote maxime şi dura de prea mult 
timp, manifestându-se sub forma ciocnirilor armate 
zilnice de la frontiere şi culminând cu doborârea, pe data 
de 7 aprilie, a şase avioane MIG siriene de către IAF. 

Fără să clipească, le comunică oamenilor săi 
ordinul de atac: cunoştea foarte bine senzaţia pe care o 
încerca un soldat înaintea unei bătălii iminente. Înainte 
de a se înrola în aviaţie, actualul căpitan Breil făcuse 
parte din Haganah, trupele paramilitare ilegaliste ale 
evreilor, premergătoare constituirii Statului Israel: nu 
avea să uite niciodată idealurile şi entuziasmul din 
tinereţe. 

Nu se lăsă copleşit de amintiri: căpitanul Asher 


Breil împinse propulsorul avionului Mirage la viteza 
maximă. 

Trecuseră douăzeci de ani de când, pe 14 mai 1948, 
Ben Gurion proclamase înfiinţarea Statului Israel. 

După ce îşi făcuse datoria în apărarea naţiunii nou- 
născute, Asher Breil socotise că venise vremea să 
renunţe la uniforma militară şi să trăiască în pace în noua 
sa ţară. 

Numai că acel vis nu avea să devină niciodată 
realitate. 

Astfel, în 1951, odată cu cererea de a se înrola în 
aviaţie, se oferise să facă parte din rândurile proaspăt 
înfiinţatului serviciu secret - Mossad. Nu avusese nevoie 
de prea mult timp ca să-şi dea seama că pacea în Israel 
era o utopie. 

Cele două cariere se desfăşuraseră în paralel. Nu 
exista nici o contradicţie între ele, dimpotrivă: căpitanul 
devenise un iscusit pilot de vânătoare, gata în orice 
moment să apere graniţele ţării, şi, pe de altă parte, i se 
încredinţau adesea misiuni de recunoaştere cu rază lungă 
de acţiune în numele Mossadului. 

În timpul acestui gen aparte de operaţiuni, aparatul 
Mirage III al căpitanului de escadrilă Breil era echipat cu 
cinci fotocamere montate în vârf şi două chaff dispenser- 
uri - lansatoare de particule de aluminiu care induceau în 
eroare senzorii rachetelor inamice. Echipamentul de zbor 
era completat cu trei rezervoare auxiliare de combustibil, 
cu o capacitate totală de trei mii de litri, care puteau 
dubla autonomia de zbor a avionului, estimată la circa o 
mie două sute de kilometri. 

Mirage III era o maşină de război perfectă, capabilă 
să atingă o viteză de aproape două ori mai mare decât 
viteza sunetului. Datorită aripilor de dimensiuni relativ 
reduse (opt metri şi douăzeci de centimetri în anvergură 
şi cincisprezece metri lungime), aparatul de construcţie 
franceză era foarte uşor manevrabil. Guvernul francez 
hotărâse să-l pedepsească pe Nasser, primul-ministru 
egiptean, pentru măsurile nepopulare pe care le adoptase 


şi care generaseră dispute feroce în Orientul Mijlociu; din 
acest motiv, aviația israeliană fusese echipată cu 
avioanele pe care mulţi le considerau cele mai 
performante în momentul respectiv. 

Mirage putea atinge cu uşurinţă cota operativă de 
zece mii de metri, putând ajunge la altitudinea maximă 
de şaptesprezece mii de metri. La înălţimea aceea, 
căpitanul Breil îşi desfăşurase misiunile de recunoaştere, 
fotografiind dispozitivele de apărare inamice, câmpurile 
de antrenament sau mişcările de trupe: erau imagini 
considerate de cea mai mare importanţă pentru serviciile 
de securitate. 

Acum însă, butoanele din vârful manşei nu 
comandau obiectivul aparatelor de fotografiat, ci un tun 
de 30 mm şi două rachete Matra R550 Magic. 

Prima misiune de război a patrulei lui Breil consta 
în sprijinul aerian al câtorva divizii de blindate care se 
pregăteau să cucerească oraşul egiptean El Arish. 


Escadrila survolă şoseaua de coastă care se 
întindea de-a lungul țărmului Mediteranei. Odată depăşit 
oraşul Rafat, la poalele podişului, cele patru Mirage se 
poziţionară în direcţia mării. Zburau în formaţie, la o 
înălţime de optzeci de metri, cu o viteză de şapte sute 
patruzeci de kilometri pe oră. La câţiva kilometri de oraş, 
avioanele virară şi degajară, deschizându-se asemenea 
petalelor unui trandafir, apoi luară prin surprindere 
numeroasele dispozitive antiaeriene inamice, care se 
aşteptau la un atac dinspre mare. 

Coborâră în picaj dinspre sud, ieşind brusc de după 
muntele dominat de o fortăreață străveche. 

Asher Breil îşi permise să contemple câteva 
secunde priveliştea ce semăna cu o machetă de joc ce 
defila pe sub burta avionului său. De altfel, de acolo, din 
carlingă, diversele faze ale bătăliei terestre la care asista 
păreau reproducerea unui sofisticat war game: tancuri 
israeliene miniaturale trăgeau cu tunurile lor abia vizibile 
în minimodele de infanterie blindată egiptene, care se 


străduiau în zadar să reziste. 

Avioanele israeliene  executară două treceri 
deasupra teatrului de operaţiuni terestre, după care 
fiecare pilot transmise comandantului de escadrilă ţinta 
aleasă. 

Odată ce Breil îşi dădu acceptul, avioanele se 
aruncară spre pradă cu hotărârea acvilei în stare de orice 
ca să-şi hrănească puii. 

Israelienii erau convinşi că planul funcţiona perfect, 
când umbrele sinistre a patru avioane Sukhoi 7 se 
repeziră asupra escadrilei lui Breil. Intenţia era clară: 
anihilarea sprijinului aerian a trupelor de asalt sub 
drapelul cu Steaua lui David, care începuseră deja să 
ocupe, stradă cu stradă, oraşul El Arish. 

Sukhoi 7 îşi avea originea într-un prototip cu aripi 
în formă de săgeată care iniţial nu se ridicase la înălţimea 
aşteptărilor. Mai târziu însă, odată cu dezvoltarea unor 
motoare din ce în ce mai puternice, devenise o maşinărie 
precisă şi de încredere. În plus, aparatului îi fuseseră 
adăugate accesorii de ultimă generaţie, intrând în 
dotarea aviaţiei militare a peste douăzeci de ţări 
filosovietice. 

Era o aeronavă performantă, capabilă să atingă o 
mie şapte sute de kilometri pe oră în executare de atac şi 
să transporte mai mult decât dublul numărului de bombe 
pe care le putea acroşa Mirage. 


Avioanele de vânătoare egiptene se lansară în atac 
asupra israelienilor. 

— Atenţie, Shahak 12, atenţie! E în spatele tău, 
degajează! Urcă-l încă puţin în cotă, până vă ajung eu din 
urmă să ţi-l fac... 

Breil nu termină fraza: Mirage Shahak 12 se 
transformă într-o minge de foc. 

Breil trase brusc de manşă, forţa gravitaţională 
aproape strivindu-l de spătarul scaunului. Avionul se 
cabră, urcând vertical în cotă, apoi păru să intre în 
blocaj. Cu o fracțiune de secundă înainte de pierderea 


portanţei pe aripi, căpitanul împinse maneta de gaze la 
maximum, ridicând în acelaşi timp flapsurile. Aparatul 
Mirage reacţionă instantaneu, asemenea unui mânz sub 
şfichiuirea cravaşei: scoțând o dâră groasă de fum, 
propulsorul Atar îşi făcu datoria, reechilibrându-l. 

În clipa când se produse şi stabilizarea 
aerodinamică, Breil se găsea deja în coada inamicului de 
pe Sukhoi. 

Tunul de 30 mm îşi făcu simțită prezenţa, duduind 
cu sunetul aseptic al oricărei arme ce-şi interpretează 
propriul cântec al morţii: un sunet percutant ritmat, 
repetitiv şi distrugător, pe care nici măcar bubuitura ce 
urmă incendierii avionului egiptean nu reuşi să-l acopere. 

În numai câteva minute, trei din cele patru aparate 
Sukhoi fură doborâte. Al patrulea se îndepărtă în grabă, 
pierzându-se printre nori. Înainte de a lua altitudine, 
Breil trecu pe deasupra oraşului şi îi zări cu claritate pe 
soldaţii israelieni ridicându-şi armele sau fluturându-şi 
braţele, în semn de mulţumire. 

Balansând aripile avionului în semn de salut, 
căpitanului Breil îi veni brusc în minte - fără să-şi poată 
explica de ce, zâmbetul unicului său fiu, Oswald. „Cine 
ştie, îşi spuse Asher, poate fac asta chiar pentru el.” 
Oswald abia împlinise zece ani şi fusese atins de o 
anomalie genetică rară, care îi afecta creşterea. Asher şi 
soţia sa, Aliah, suferiseră mult la aflarea veştii, apoi se 
resemnaseră, consolându-se cu faptul că Oswald părea să 
compenseze toate defectele sale fizice printr-o inteligenţă 
sclipitoare. 

„Nu-mi doresc altceva decât să-ţi dăruiesc o lume 
mai bună, Oswald”, se gândi căpitanul Breil, în timp ce îşi 
direcţiona avionul spre bază. 


Conflictul pe care istoria avea să-l numească apoi 
„Războiul de Şase Zile” se sfârşi pe data de 10 iunie, la 
ora şase şi jumătate a unei fierbinţi după-amiezi 
levantine. 

Bilanţul sângeros - sute de morţi - consemnă şi 


cedarea unor vaste teritorii de către ţările arabe. 
Străduindu-se să mai şteargă ruşinea dezastrului, ţările 
învinse  încercară să  minimalizeze ocuparea noilor 
teritorii de către soldaţii aflaţi sub drapelul cu Steaua lui 
David: „Israelienii au risipit vieţi omeneşti şi resurse 
materiale pentru a cuceri câţiva kilometri de deşert”, 
obişnuia să se spună pe vremea aceea. 

Numai istoria ar fi putut dovedi inexactitatea 
acestei afirmaţii. 


Căpitanul Asher Breil fu decorat pe data de 22 
iunie, împreună cu alţi ofiţeri israelieni ferm convinşi că 
nu cuceriseră doar câţiva kilometri de deşert, ci şi 
dreptul la demnitatea pe care Shoa - ultima în ordine 
cronologică - o negase până atunci poporului evreu. 


15 


PRUSIA, 
MAI 1917 


Văzută de sus, structura enormă a dublului hangar 
părea o navă pătrăţoasă plutind pe o mare calmă, fără 
valuri. 

Uriaşa structură în care erau garate dirijabilele - 
supranumită, cu drăgălăşenie, Toska de către personalul 
bazei - măsura două sute treizeci de metri lungime, 
şaizeci şi şapte lăţime şi treizeci şi şapte înălţime, putând 
adăposti două aeronave L30; una dintre acestea însă 
tocmai căzuse în mâinile inamicului: maiorul Sciarra şi 
locotenentul Petru decolaseră spre libertate. 

Printre militarii bazei circula superstiţia că lui 
Toska îi fusese hărăzit un destin funest. Din data de 17 
ianuarie 1916, când fusese inaugurat, acolo se 
petrecuseră o serie de incidente grave care nu puteau fi 
trecute cu vederea: dirijabilele înmatriculate cu numerele 
L18, L22, L24 şi L17 fuseseră distruse în totalitate de trei 
incendii izbucnite în interiorul hangarelor sau în imediata 
lor apropiere. 

Acum, evadarea celor doi ofiţeri la bordul unui L.30 
părea să confirme teoria fatalistă a teutonilor. 

Panoul de comandă era amplasat la prova, în prima 
dintre cele patru gondole cu care era dotat gigantul 
zburător. Încăperea era amenajată asemenea punţii de 
comandă a unui vapor, predominând lemnul nobil şi 
instrumentele de navigaţie avangardiste. Cele două 
timone - una pentru direcţie, iar cealaltă de altitudine - 
constau din două roţi imense, de asemenea din lemn 
nobil, care ar fi putut foarte bine să fie montate pe un 
transatlantic. 

Eberhard Meyer pilota aparatul afişând o mină 
întunecată, dar purtarea sa lăsa să se înţeleagă cât de 
mult îi ura pe cei doi ofiţeri inamici care îl siliseră să 


ridice dirijabilul de la locul de ancorare. Petru ştia asta 
foarte bine, motiv pentru care nu-l slăbea nici o clipă de 
sub ameninţarea pistolului. 

— Cum vă imaginaţi că pot să o scot la capăt de 
unul singur? spuse Meyer, cu ochii scăpărând de mânie. 
E nevoie de cincisprezece oameni pentru ca un asemenea 
aeromobil să funcţioneze perfect. Ca să nu mai punem la 
socoteală faptul că în scurt timp avioanele de la bază vor 
porni în urmărirea noastră, încercând să ne doboare. 

— Nu avem nici cea mai mică intenţie să facem 
dihania să funcţioneze „perfect”, domnule colonel. 

Suntem mulţumiţi dacă ne veţi duce spre liniile 
aliate. În schimb, comandante Meyer, ca să fim siguri că 
Albatros-urile nu ne ajung din urmă, am o propunere: ce- 
ar fi să mai uşurăm puţin monstrul ăsta zburător? rosti 
Sciarra, trăgând cu putere de o manetă cu manşon roşu 
din dreapta panoului de comandă. 

În timpul detenţiei, ofiţerul italian urmărise cu 
multă atenţie manevrele dirijabilelor, şi nu de puţine ori 
fusese chiar el cel care încărcase bombele în locaşurile 
speciale de sub gondole. Maiorul îşi întipărise în minte 
până şi cele mai mici detalii, cu gândul că i-ar fi putut fi 
de folos, în cazul în care ar fi scăpat vreodată din 
prizonierat. Mecanismul de lansare a bombelor părea, de 
altfel, să nu aibă nici un secret pentru el: îl analizase de 
fiecare dată când prizonierii erau obligaţi să-l încarce. Îşi 
aminti că, apoi, un tehnician german proba deschiderea 
trapei de cel puţin zece ori. 

Făcându-şi mereu de lucru în preajma zeppelinelor, 
memorase manevrele pe care le efectuau piloţii şi 
echipele de tehnicieni. Orice informaţie i se părea utilă, 
deoarece spera ca odată şi odată să poată anihila acea 
maşinărie aparent invincibilă a inamicului. 

O primă salvă de cinci bombe fu lansată asupra 
bazei. Cinci explozii aproape simultane sparseră tăcerea 
nopţii.  Flăcările  deflagraţiilor  luminară câmpul, 
indicându-le fugarilor locul unde trebuiau să lanseze 
următoarea încărcătură. 


— Viraţi zece grade la dreapta şi menţineţi viteza, 
spuse Petru pe un ton aspru, apăsând ţeava pistolului în 
tâmpla ofițerului german. 

Sciarra acţionă din nou mecanismul de lansare. Cei 
trei bărbaţi îşi dădură seama că cel puţin două dintre 
bombe loviseră în plin, căzând drept în faţa hangarului 
pentru avioane, împiedicându-le astfel să iasă. 

— Acum nu ne mai rămâne decât să sperăm că nici 
unul dintre avioanele Albatros nu va reuşi să treacă de 
porţile hangarului şi să plece în urmărirea noastră, spuse 
Petru, aruncând o privire spre vâltoarea de foc ce se 
înălța sub ei. 

Clipa de neatenţie a gardianului său îi fu suficientă 
lui Meyer: cu o lovitură de braţ se eliberă de ameninţarea 
pistolului, izbindu-l apoi pe Petru în plină figură. 

Sciarra înşfăcă Mauser-ul şi îl aţinti spre Meyer. 

— Stai, colonele, sau trag! strigă italianul. Într- 
adevăr, Meyer se opri, dar numai pentru o secundă: îşi 
cunoştea la perfecţie nava. Cu o mişcare rapidă, se răsuci 
spre uşa din dreapta a gondolei. 

— Nu mai contaţi pe ajutorul meu! strigă, 
deschizând uşa. 

În clipa următoare, colonelul Meyer se aruncă în 
gol. 


Sciarra şi Petru se uitau unul la celălalt, stupefiaţi 
de gestul colonelului german, când o rafală de mitralieră 
îi readuse la realitate, întrerupând torsul monoton al 
motoarelor: un avion Albatros îi urmărea, trăgând asupra 
zepelinului. 

Cele şapte biplane din dotarea bazei erau capabile 
să atingă o viteză mai mare de o sută cincizeci de 
kilometri pe oră, având autonomie de zbor de aproximativ 
două ore. În plus, erau mult mai uşor manevrabile şi 
incomparabil mai uşoare decât un dirijabil. 

Nu încăpea nici o îndoială că avionul i-ar fi putut 
dobori cu uşurinţă. Cu toate acestea, se părea că pilotul 
trăgea intenţionat pe alături: rafala de gloanţe trasoare 


ale unicului lor urmăritor se pierdea în întunericul din 
faţa lor. 

— Vrea să ne facă să ne predăm, spuse Petru, 
repezindu-se spre mitraliera pivotantă de la pupa 
gondolei de comandă. Cred că ar fi cazul să-i fac să 
înţeleagă că n-am deloc intenţia să aterizez... asta şi 
pentru că, la drept vorbind, nici n-aş şti cum s-o fac. 

În timp ce Sciarra se străduia să priceapă cum se 
poate menţine direcţia unui dirijabil, mitraliera de la 
pupa scuipă cinci gloanţe în direcţia urmăritorului, apoi, 
brusc, se blocă. Îl auzi pe Petru suduind furios. 

— Ce se întâmplă, locotenente? 

— Blestemăţia asta nu mai vrea să tragă. Albatros- 
ul, în schimb, pare să ţintească din ce în ce mai aproape 
de noi. Dacă un singur glonţ nimereşte un rezervor de 
hidrogen, s-a zis cu noi. Petru şovăi, căutând să-şi 
recapete sângele rece, apoi zise: Trebuie să ajung la 
următoarea gondolă şi să dobor urmăritorul cu mitraliera 
de acolo, dacă nu vrem să sfârşim ca doi sturzi fripţi în 
zbor. 

— Să ajungi la următoarea gondolă? se cruci 
Sciarra, care, în timpul nenumăratelor antrenamente la 
sol pe care le urmărise, nu văzuse pe nimeni făcând aşa 
ceva. Şi cum crezi că se poate face una ca asta? 

— Pe acolo, răspunse Petru, arătând spre scara de 
aluminiu ce urca din gondolă spre corpul de pânză 
argintie al dirijabilului. Cred că acolo, sus, există căi de 
trecere care duc la nacelele centrale, şi am observat că 
amândouă sunt dotate cu mitraliere. 

— Să sperăm că plimbarea asta a noastră prin 
pântecele balenei va da şi roade: mi-e teamă că pilotul de 
vânătoare neamt nu va avea răbdare la nesfârşit cu noi. 

— Dacă îmi permiteţi, domnule maior, cred că e mai 
bine ca dumneavoastră să puneţi în practică cunoştinţele 
de pilotaj pe care le aveţi. De acrobaţiile aeriene o să mă 
ocup eu. 

Spunând acestea, Petru se avântă în sus pe scară şi 
deschise trapa din acoperişul punţii de comandă. 


Orbecăind, dădu peste o balustradă, apoi realiză că 
ajunsese pe o pasarelă care traversa corpul dirijabilului. 
Deasupra fuseseră amplasate nouăsprezece recipiente 
uriaşe îmbrăcate în oţel care conţineau hidrogen: o 
singură scânteie ar fi declanşat infernul. 

Petru parcurse pasarela bâjbâind, căutând un reper 
după care să se poată orienta în spaţiul imens, cufundat 
în beznă. Tirul din ce în ce mai intens al avionului de 
vânătoare se auzea până la el, în ciuda vetrelei groase 
care îmbrăca scheletul aeronavei şi a zgomotului ritmic, 
sacadat, al propulsoarelor. Trebuia să se grăbească. 

Câteva minute mai târziu, o rafală de mitralieră 
provenind de la nacela din dreapta îi dădu de înţeles lui 
Sciarra că locotenentul român îşi atinsese obiectivul. Din 
clipa aceea însă, riposta Albatros-ului nu se mai rezumă 
doar la focul de intimidare: o rafală mătură puntea de 
comandă, făcând geamurile ţăndări şi cauzând un început 
de incendiu în voluminoasa aparatură radio. 

Probabil că, după următoarea volută, precizia 
tirului pilotului german avea să se îmbunătăţească, iar 
zepelinul avea să se transforme într-o uriaşă minge de 
foc. 

În întunericul brusc îmblânzit de razele lunii, 
Sciarra se uită lung după biplanul care făcea un viraj 
larg, pregătindu-se pentru un nou asalt. 

Neputincios în faţa fatalităţii, ofiţerul italian îşi 
încleştă mâinile pe timonă. 

Avionul se stabiliză pe direcţie şi se năpusti drept 
spre dirijabil. 

„Ciudat destin pentru un infanterist alpin, să moară 
zburând”, găsi timp să-şi spună Sciarra, în timp ce cele 
două mitraliere ale biplanului începură să scuipe foc. 

Deodată, avionul păru că se împiedicase de un 
obstacol şi şovăi în aer, apoi gloanţele trasoare trimise de 
mitraliera lui Petru îi incendiară fuzelajul. În clipa 
următoare, biplanul explodă, spărgând întunericul nopţii. 

Următoarele zece minute, Alberto Sciarra şi le 
petrecu încercând din răsputeri să păstreze controlul 


dirijabilului,  străduinţele sale nefiind întotdeauna 
încununate de succes: aparatul fie îşi înclina prora spre 
pământ, fie şi-o ridica spre cer, cabrându-se brusc, spre 
îngrijorarea fugarilor. Din fericire, colosul zburător se 
arăta docil, asemenea unui elefant îmblânzit care e 
dispus să ierte orice greşeală a dresorului. 

Petru traversă din nou pasarela din corpul 
dirijabilului, întorcându-se în cabina de pilotaj. 

— Crezusem că nu vreţi să vă mai daţi dus din 
postul dumneavoastră de tragere, locotenente, îl 
întâmpină zâmbitor maiorul. Felicitări pentru precizia 
tintei! 

— Sturzii fripți nu mi-au plăcut niciodată, domnule 
maior. Trebuie însă să recunosc că am avut şi noroc, 
răspunse românul, cu o sclipire veselă în priviri. Expresia 
amuzată nu-i dispăru de pe chip nici măcar atunci când, 
cercetând instrumentele de bord în speranța zadarnică 
de a pricepe cum funcționau, întrebă: Şi acum ce facem? 

— Simplu, răspunse Sciarra, luăm altitudine şi ne 
îndreptăm spre vest-sud-vest: mai devreme sau mai 
târziu, o să ajungem deasupra liniilor aliate. 

Spunând acestea, maiorul învârti una din timone, 
căutând să alinieze vârful gigantului cu acul busolei. 

Zepelinul se scutură, nesigur, preţ de câteva 
secunde, apoi se supuse comenzii pilotului. 

— Presupunând că veţi da dovadă şi pe mai departe 
de reale calităţi de pilot, daţi-mi voie să vă informez că 
totuşi mai există o problemă: există două aliniamente 
care în clipa asta ar face pe dracu-n patru să ne vadă 
prăbuşindu-ne. Unul e cel inamic, căruia tocmai i-am 
suflat de sub nas invincibila lor armă, iar celălalt este cel 
al Aliaților, care ard de nerăbdare să doboare un dirijabil 
nemtesc, după ce au suferit atât de mult din cauza lor. 
Asta ca să nu mai amintesc de faptul că habar n-am cum 
o să facem ca să aterizăm în siguranţă. 

— Fiecare lucru la timpul său, locotenente. 
Deocamdată, să admirăm în tihnă priveliştea. 

Câteva raze timide luminau palid limba de pământ 


care lega peninsula Westerland de continent, în vreme ce 
dirijabilul survola vastele golfuri presărate cu insulițe de 
la vest de Danemarca. Orăşelul Homum rămase în urmă: 
era ultimul petic de uscat înainte ca zepelinul L30 să se 
piardă pe cerul mării Nordului. 

Traseul stabilit de fugari avea ca destinaţie finală 
coastele Marii Britanii. Luaseră însă în calcul şi 
posibilitatea de a ateriza pe pământ francez: fără îndoială 
că vântul puternic dinspre nord avea să-i devieze de la 
rută. 


— E mai uşor decât mi-aş fi închipuit, spuse Petru, 
schimbându-şi superiorul la timonă. E de ajuns să mentii 
prora aliniată la două sute patruzeci de grade şi 
mastodontul face singur restul. 

Lăsaseră în urmă coastele Danemarcei de aproape 
două ore când maiorul, care se uita neliniştit spre pupa 
din ce în ce mai des, strigă, acoperind zgomotul vântului 
care sufla prin geamurile sparte ale cabinei: 

— Uite-le acolo: două avioane ne urmăresc. În 
curând ne vor ajunge din urmă. Măreşte viteza la 
maximum, locotenente! 

Siluetele a două biplane Albatros se iţiseră la 
orizont, apropiindu-se ameninţător, ca păsările răpitoare 
în căutarea prăzii. 

— Zburăm cu nouăzeci de kilometri pe oră, 
domnule maior, şi, pe vântoasa asta, cred că pot atinge 
maximum nouăzeci şi cinci. Blestematele acelea de 
avioane par însă mult mai rapide decât noi. Cred că e 
cazul să mă pregătesc de o nouă plimbare prin burta 
dirijabilului. 

— Aşteptaţi,  locotenente, răspunse Sciarra, 
consultând ceasul de deasupra pupitrului de navigaţie. 
De data asta nu cred că ţinta dumneavoastră măiastră şi 
norocoasă ne mai poate salva. Sper numai să nu fi 
calculat greşit ruta pe care am parcurs-o până acum. 
Dumnezeu să ne aibă în pază! 

Cele două biplane Albatros începură să tragă, deşi 


dirijabilul se afla încă prea departe pentru ca gloanţele 
lor să-şi atingă ţinta. Continuară să risipească muniţia 
până când, ajungând la circa o mie cinci sute de metri de 
pupa colosului, făcură brusc cale întoarsă. 

Peste câteva clipe, siluetele negre ale biplanelor 
dispărură în direcţia din care veniseră. 

Sciarra se destinse, îşi dezlipi privirea de la ceasul 
de bord şi se lăsă să cadă în fotoliul de piele al 
colonelului Meyer. 

— De unde aţi ştiut, domnule maior? 

— Nu am ştiut, dar speram să se întâmple aşa. Îmi 
amintisem că am citit undeva că avioanele Albatros 
dispun de mai puţin de două ore de autonomie de zbor şi 
că pot atinge o viteză maximă de o sută şaizeci şi patru 
de kilometri pe oră. Am făcut un calcul rapid şi, luând în 
considerare distanţa parcursă de noi, am dedus că 
urmăritorii noştri ar fi trebuit să fi depăşit de mult limita 
de siguranţă pentru zborul de întoarcere. Cred totuşi că 
nici un pilot neamţ, oricât de mult spirit eroic ar avea, n- 
ar fi dispus să facă baie în marea Nordului. Chiar dacă 
tocmai am avut parte de o demonstraţie cutremurătoare 
a spiritului de sacrificiu al unui ofiţer german. Glorie 
destoinicului colonel Meyer! 


Trecuseră deja zece ore de când zburau - fără nici 
un incident - când Petru, îngustându-şi ochii, cercetă 
concentrat un punct din depărtare. 

— Pământ! Pământ! strigă. Priviţi acolo, domnule 
maior... pare... pare estuarul unui râu. 

Sciarra studie din nou harta topografică. 

— Trebuie să fie Tamisa, concluzionă el. Am deviat 
cu numai vreo zece grade de la ruta stabilită şi asta pe o 
distanţă mai mare de şapte sute de kilometri, cu vânt 
puternic din lateral. Ei, bine, pot spune că acesta este cu 
adevărat un succes. 

— Londra, pregăteşte-te! Sosim! 

Văzute din acel unghi, aerostatele de baraj 
antiaerian apăreau ca un labirint tridimensional 


impenetrabil. Sciarra înălţă dirijabilul cu încă trei sute de 
metri, calculând din ochi marja necesară depăşirii 
barajului. În clipa următoare însă, artileria antiaeriană 
engleză deschise focul, trăgând cu înverşunare. Se aflau 
deasupra insulei Canvey, la vărsarea fluviului Tamisa. 

Primul atac asupra Londrei avusese loc pe 31 mai 
1915 şi fusese efectuat de un zeppelin cu indicativul 
LZ38. Apoi, urmaseră altele, iar englezii ajunseseră să 
creadă că nimic nu putea anihila forţa distructivă a 
dirijabilelor. 

Cu străzile lor luminate, oraşele britanice 
constituiau ţinte facile pentru o aeronavă capabilă să 
rămână timp îndelungat în aer. Londonezii trăiau o 
adevărată psihoză a zeppelinelor. 

Acesta era, de altfel, şi motivul pentru care Sciarra 
şi Petru, pe parcursul îndelungatului lor zbor, îşi luaseră 
măsuri de precauție. Într-un recipient cilindric 
descoperiseră un val imens de pânză groasă, 
neprelucrată, lungă de peste douăzeci de metri: era 
prelata cu care personalul de întreţinere acoperea 
gondola de comandă atunci când L30 staţiona la sol. 

Folosind un bidon de ulei pentru motor şi o pensulă, 
scriseseră pe prelata deschisă la culoare câteva cuvinte 
cu litere foarte mari, sperând că mesajul lor avea să fie 
vizibil din amplasamentele armatei britanice. 

Treptat, pe măsură ce dirijabilul înainta în amonte, 
pe Tamisa, barajul de artilerie - constituit cu 
preponderență din proiectile de tip Schrapnel - era tot 
mai intens. Când vântul îşi schimbă direcţia, bătând din 
faţă, aeronava deveni din ce în ce mai greu de manevrat, 
iar situaţia fugarilor părea să se înrăutăţească. Sciarra se 
străduia să se menţină la mare altitudine, dar rafalele 
puternice scuturau colosul din toate încheieturile, 
făcându-l să semene cu o galeră prinsă de furtună în 
largul mării. 

— Acum! strigă deodată Sciarra, şi cei doi aruncară 
capetele prelatei peste bord. 

Trasă în jos de câteva greutăţi, pânza groasă se 


desfăşură, răvăşită de vânt, şi în cele din urmă rămase 
întinsă, afişând mesajul celor doi fugari. NU TRAGEŢI, 
ZEPELINUL E ÎN MÂINILE ALIAȚILOR, scria în engleză 
pe ambele feţe ale uriaşului lor stindard al libertăţii. 

— Să sperăm că vreunul dintre artileriştii de 
dedesubt se uită încoace cu binoclul, spuse ofiţerul 
italian, arătând spre zona de nord a orăşelului 
Gravesend, unde se vedea amplasamentul unei baterii 
antiaeriene. 

Bubuiturile de tun deveniră mai rare, până când 
încetară cu totul. 

— Se pare că englezii au reuşit să citească mesajul, 
zise cu însufleţire Petru. 

Maiorul italian manevră timona ascensională, iar 
prora se direcţionă spre sol. 

— Acum e acum! oftă maiorul. Trebuie să încercăm 
să aterizăm întregi, fără să avariem zepelinul: este o 
sursă nepreţuită de informaţii pentru Aliați. Aşa să ne 
ajute Dumnezeul... 

Nu apucă însă să termine fraza, când se auziră 
bubuituri de explozii: oraşul de dedesubt era bombardat. 

Cei doi bărbaţi se uitară cruciţi unul la celălalt. Nu 
le trebui prea mult timp să înţeleagă că exploziile erau 
provocate de mănunchiuri de bombe lansate chiar din 
aeronava lor. 

i — Colonelul Meyer! strigară amândoi într-un glas. 
In realitate, ofiţerul german mimase saltul în gol. 

Deschizând uşa gondolei, sărise pe tuburile de oțel 
care protejau planşeul inferior al cabinei de eventualele 
lovituri din timpul aterizării. 

Rănit la umăr, Meyer reuşise să se caţere până la 
locaşul bombelor, intrând acolo prin trapa rămasă 
deschisă după ce fugarii bombardaseră pista de decolare 
a bazei din T” nder. 

lşi petrecuse tot restul zborului ghemuit în 
încăperea aceea strâmtă, aşteptând clipa când avea să le- 
o plătească lui Sciarra şi complicelui său. 

Şi clipa, în sfârşit, sosise. În cală se mai aflau încă 


aproximativ treizeci de bombe - atât cu detonație, cât şi 
incendiare. 

Din ascunzătoarea sa îngheţată, situată chiar sub 
podeaua cabinei de pilotaj, reuşise să audă toate 
conversațiile fugarilor. Nu-i scăpaseră nici manifestările 
lor de bucurie din momentul în care antiaeriana 
englezilor încetase focul. 

Când îşi dăduse seama că motoarele ralentaseră şi 
aeronava începuse manevrele de aterizare, Meyer intrase 
în acţiune: maşina sa zburătoare nu trebuia să cadă în 
mâinile duşmanilor. 

Deschisese din nou trapa calei de sub podeaua 
gondolei de comandă şi lansase un mănunchi de patru 
bombe incendiare, urmărindu-le mulţumit efectul la sol: 
exploziile determinaseră reluarea ostilităţilor. O ploaie de 
proiectile antiaeriene luminară cerul. De data aceasta, 
zepelinul se afla în bătaia tunurilor englezeşti. 


— Trebuie să-l oprim! strigă Sciarra della Volta. 

— Lăsaţi-mă să mă ocup eu de el, domnule maior. 
Cred că e mai bine să rămâneţi la comandă şi să faceţi tot 
ce puteţi ca să evitaţi proiectilele englezilor. 

Spunând acestea, ofiţerul român deschise trapa 
spre care arătase Sciarra, calea de acces spre partea 
inferioară a gondolei şi spre cala bombelor. 


16 


VENEŢIA, 1348 


Ciuma se răspândise fulgerător în sărăcime şi 
printre vagabonzii rămaşi fără acoperiş după cutremurul 
din 25 ianuarie: mizeria, agravată de seism, favoriza 
extinderea molimei. 

La sfârşitul lunii martie, Marele Consiliu al 
republicii Veneţia însărcinase trei savi"! să pună la punct 
un plan de urgenţă: în câteva zile, epidemia umpluse 
cimitirele şi nu mai exista nici un loc de îngropăciune 
pentru morţi. 

După patru zile de deliberări, cei trei savi întocmiră 
un plan de măsuri riguroase şi inflexibile. 

Printre altele, rudelor bolnavilor săraci sau 
neputincioşi li se permitea să-i însoţească pe aceştia în 
insulele San Marco, Sant'Erasmo şi San Leonardo 
Fossamala, destinate lazaretelor şi noilor cimitire. Toată 
lumea ştia că o astfel de călătorie avea un singur sens: 
numai dus. 

Şi acesta nu era decât începutul. 


Capela era situată la acelaşi cat cu dormitorul 
stăpânului casei. 

Angelo Campagnola îngenunche în faţa statuetei 
Fecioarei Maria şi îşi făcu semnul crucii. Spera ca 
rugăciunea să-l uşureze de povara spaimei oarbe ce-l 
chinuia de zile bune şi pe care nu fusese chip s-o 
îmblânzească. 

Poate că cei pe care îi lua cu ea moartea erau, de 
fapt, nişte norocoşi, se gândea nobilul venețian: nu mai 


pa Savio (în dialect venețian) sau saggio (Ib. it.), „înțelept”. 
Collegio dei Savi era un consiliu permanent al dogelui, 
compus din treizeci şi cinci de membri cu atribuții 
administrative. Mai târziu, a asumat, practic, atribuțiile 
unui consiliu de miniştri modern (n. tr.). 


erau nevoiţi să se lupte cu frica sau cu nesiguranța zilei 
de mâine. 

Tortura aşteptării era atât de intensă, încât îi putea 
dobori chiar şi pe cei mai încercaţi oameni: a aştepta 
neputincios ca sămânţa bolii să pună stăpânire pe 
propriul trup, devorându-l apoi în suferinţe atroce şi în 
cea mai dezolantă singurătate, ar fi putut face pe oricine 
să-şi piardă minţile. 

— Fecioară sfântă, rosti Campagnola într-un susur 
care semăna mai degrabă cu şuieratul unui şarpe, tu ştii 
cât de devotat îţi sunt. La picioarele tale cad, cerându-ţi 
să nu mă laşi pradă strânsorii demonului ce seceră 
poporul oraşului meu. 

Deşi se înstăpânise credinţa că femeile, şi în special 
gravidele, erau cele mai lipsite de apărare în faţa bolii, în 
realitate, ciuma lovea fără discernământ, fără să ţină 
seama de vârsta sau starea de sănătate a victimelor sale. 

In spiritul adevărului, trebuie spus că, uneori, câte 
unul reuşea să supravieţuiască febrei, septicemiei şi 
buboaielor, dar numărul acestora era neglijabil. Aşa 
puţini cum erau însă, păreau să fi devenit imuni la o altă 
contagiune, aşa că majoritatea acestor graţiaţi de soartă 
intrau în rândul simbriaşilor - niciodată destui - care 
transportau leşurile spre locurile de îngropăciune sau din 
ce în ce mai des de la o vreme - spre rugurile care 
ardeau continuu. 

Zi după zi, Campagnola urmărea înaintarea lentă a 
masivelor corăbii printre clădirile oraşului: mai multe 
vase de comerţ fuseseră rechiziţionate, plutind de pe un 
canal pe altul, din casă în casă, culegând leşurile şi pe 
muribunzi, încercând să îndepărteze suflul pestifer de cei 
încă neinfestaţi. 

—  Rogu-te, Preasfântă Fecioară, fereşte-mă de 
sămânţa răului! 

Chiar şi aşa, îngenuncheat între lumânări, în faţa 
celor sfinte, Campagnola părea mai curând un emisar al 
Satanei conspirând împotriva Fecioarei Maria decât un 
credincios cuprins de pacea rugăciunii. 


Nobilul venețian îşi înălţă faţa spre statueta sfântă. 
Chipul Madonei era destins într-un zâmbet, ochii ei 
albaştri priveau într-un punct spre infinit, iar cei ai 
bărbatului de la picioarele sale scânteiau de fulgere pline 
de cruzime. 

— Am înţeles ce-mi ceri, măicuţa noastră. Vrei ca 
eu să-l opresc pe fiul Satanei. Ştiu bine, acela e fiul 
demonului şi seamănă moartea în oraş. Ştiu că asta vrei 
să-mi spui: atâta vreme cât vlăstarul diavolului va primi 
găzduire aici, în oraşul acesta nu se va aşterne pacea. Şi 
îmi porunceşti ca eu să-l nimicesc pentru ca, în schimb, 
tu să împlineşti minunea de a stinge molima, nu-i aşa? 


Ceaţa se ridica alene de pe suprafaţa imobilă a 
apei, asemenea sufletului care părăseşte trupul unui om 
ce şi-a încheiat socotelile cu viaţa. 

lar în clipele acelea, la Veneţia, multe suflete îşi 
începeau călătoria, întorcându-se să stea de-a dreapta 
îngerilor: ciuma nu îngăduia zăbavă. 

În numai câteva luni, moartea înjumătăţise 
populaţia oraşului. 

Doisprezece bărbaţi se alăturară echipajului de pe 
vasul asemenea multora dintre cele ce culegeau morţii 
din case: purtau mantii negre şi aveau chipurile ascunse 
sub borurile largi ale pălăriilor lor mari. Fiecare dintre ei 
îşi încinsese la mijloc o spadă grea. 

Alessandro Crespi închise fereastra care dădea spre 
Canal Grande. Cercetă mulţumit canaturile de sticlă cu 
care înlocuise recent obloanele de lemn. Era proprietarul 
uneia dintre puţinele case din Veneţia ce se bucura de 
această noutate de lux: ferestrele de sticlă păstrau mai 
bine căldura camerelor şi, mai presus de orice, permiteau 
pătrunderea luminii în interior, căci altminteri, în lunga 
iarnă venețiană, încăperile ar fi fost cufundate în 
întuneric multe luni pe an. 

În palat domnea liniştea. Neguţătorul era singurul 
care la ora aceea încă nu dormea: întârziase făcând 
socoteala cheltuielilor unui transport de marfă venit din 


Orient. 

Privirile îi alunecară pe fereastră, la vasul care 
acostase nu departe, lângă riva degli Schiavoni. Ştia bine 
rostul acelor ambarcaţiuni: ciuma îi înspăimânta pe toţi, 
chiar şi pe un neguţător insensibil şi obişnuit cu riscul, 
aşa cum era el. 

Prin transparenţa încă imperfectă a geamului 
neşlefuit şi prea gros, Crespi se uită lung la bărbaţii care 
săriră peste parapet, înaintând de-a lungul străzii: cu 
siguranţă că nu erau cărăuşi de leşuri, şi nici de călugări 
umblând din casă în casă, în căutarea bolnavilor. Păreau 
mai degrabă să facă parte dintr-o legiune de gardă... Ba 
chiar aveau săbii în mâini şi se îndreptau... se 
îndreptau... 

— Ambuscadă! Deşteptarea, toată lumea! Suntem 
atacați! urlă din rărunchi Crespi, în vreme ce bufnituri 
surde anunțau că bărbaţii înarmaţi spărgeau uşa de la 
intrare. 


Humarawa se arătă în grabă cel dintâi. Crespi îl 
cercetă cu coada ochiului: în cămaşa sa de noapte lungă, 
şi nu în armura de samurai, japonezul era aidoma unei 
fantasme. Spada sa şuieră despicând aerul, iar poziţia de 
gardă, hotărâtă, îi insuflă neguţătorului un sentiment de 
siguranţă atât de puternic, încât se simţi pregătit pe loc 
să înfrunte asaltul necunoscuţilor. 

Treptele din lemn masiv erau suficient de largi ca 
să le permită atacatorilor să atace intrarea în palat câte 
patru sau cinci în acelaşi timp: Humarawa se gândi că 
totuşi s-ar fi putut dovedi prea mulţi pentru ei doi. 
Deodată, un gâfâit straniu îl anunţă că Wu li se alăturase: 
respiraţia îi devenise şuierătoare de când căpătase 
înfiorătoarea cicatrice din mijlocul feţei. 

Japonezul hotări că nu le rămânea altceva de făcut 
decât să respingă atacul: pentru el şi Wu era un duel pe 
viaţă şi pe moarte ca atâtea altele. In schimb, pentru 
Crespi lucrurile stăteau altfel: nu era un luptător rasat şi, 
chiar dacă se dovedea ager în mânuirea spadei şi arcului, 


nu se dădea în vânt după lupta corp la corp. Sângele rece 
era cea mai bună armă a neguţătorului venețian: învățase 
că, păstrându-şi calmul chiar şi în faţa celor mai temuţi 
adversari, putea depăşi orice situaţie dificilă. Iar 
întâmplarea de acum dădea toate semnele că avea să fie 
cu adevărat dificilă. 

Adil - de acum, Celeste se obişnuise cu noul său 
nume - sărise din pat la auzul strigătelor de alarmă ale 
lui Crespi. Îşi trase hainele pe ea şi alergă în jos pe scări. 
Văzând priveliştea, încremeni de spaimă: pe treptele de 
la intrarea în palat se dădea o bătălie pe viaţă şi pe 
moarte. 

Cu dreapta, Humarawa învârtea katana, iar în 
mâna stângă ţinea sinistra wakizashi, spada uşoară. 
Dominându-şi duşmanii de pe ultima treaptă, chiar şi 
Crespi părea să se descurce: sabia sa uşoară şi iute se 
arăta mai eficace decât spadele grele ale necunoscuţilor. 

În schimb, uriaşul Wu mânuia cu uşurinţă, capeo 
bâtă, o grindă de lemn desprinsă dintr-o piesă grea de 
mobilier. Expresia sa monstruoasă şi masivitatea trupului 
puteau, ele singure, să pună pe fugă duşmanii. 

Primul asalt fu respins fără prea mult efort: trei 
luptători abili, aşa cum erau Crespi, Wu şi mai ales 
Humarawa, hotărâți să apere intrarea în palat, erau la fel 
de greu de învins ca o fortăreață de nestrăpuns. 

Răniţi, doi dintre misterioşii atacatori făcură cale- 
ntoarsă, în vreme ce tovarăşii lor de luptă se văzură 
nevoiţi să dea înapoi. 

— Stati pe loc! le ordonă Humarawa oamenilor săi. 
Nu trebuie să pierdem avantajul poziţiei. Îi aşteptăm aici, 
la înălţime. 

Câteva clipe mai târziu, porni al doilea asalt. 

Bărbatul care părea şeful bandei se repezi cu spada 
întinsă spre Humarawa, dar japonezul fandă într-o parte, 
iar lovitura îşi rată ţinta. Victimă a propriului avânt, omul 
căzu pe trepte, la picioarele samuraiului. Nu avu timp să 
se ridice: simţi tăişul rece al spadei wakizashi sprijinindu- 
i-se pe gât. 


— Acum vreau să aflu din ce parohie eşti, şuieră 
Humarawa, apăsându-i lama pe gâtlej. 

— Opreşte-te... rosti celălalt, cu voce tremurată, în 
numele legii. Acţionăm în slujba Consiliului celor Zece. 

— Dacă eminenta sa, Consiliul, trimite noaptea o 
ceată de bărbaţi în ţinute de briganzi să hăituiască 
cetăţenii Veneţiei, atunci am dreptul şi eu să le iau gâtul 
indivizilor care năvălesc înarmaţi în casa mea. 

Dar, înainte ca Humarawa să-i dea adversarului 
lovitura de graţie, atacatorii se avântară într-un al treilea 
asalt. Evitând o lovitură, Crespi îl izbi în umăr pe japonez. 

Bărbatul prăvălit pe trepte îl izbi cu piciorul sub 
pântece pe Humarawa, reuşind apoi să scape de sub 
ameninţarea spadei. Ţâşni în picioare şi dintr-un salt fu 
din nou între ai săi, care reuşiseră să câştige câteva 
trepte, profitând de absenţa japonezului. Unul dintre 
agresori se aruncă înainte, cu spada întinsă, ţintindu-l pe 
japonez, dezechilibrat de propriul său om. Cu iuţeala unei 
feline, Humarawa îşi reluă poziţia de apărare, dar avu o 
senzaţie stranie: nu era tocmai o durere, ci mai degrabă o 
amorţire sâcâitoare. Spada duşmanului îi străpunsese 
şoldul. 

Asemenea unui tigru rănit, Humarawa scoase un 
urlet înfricoşător şi îşi trase lama din carne. O furie 
sălbatică puse stăpânire pe el. 

De spaimă, Adil nu reuşea să ţină ochii deschişi. 
Samuraiul se transformase într-o maşinărie de război 
înzestrată cu patru arme ucigătoare: braţele şi picioarele 
sale izbeau cu precizie mortală. 

Trei dintre asediatori căzură aproape în acelaşi 
timp sub loviturile fiarei, alţi doi zăceau întinşi pe trepte, 
hăcuiţi de Crespi şi Wu. Descumpăniţi, restul agresorilor 
se retraseră la baza treptelor, învăluiţi de întuneric. 

Abia atunci, trupul lui Humarawa alunecă, moale, la 
pământ. 

— Ia băiatul şi du-te, Wu, îi zise japonezul fidelului 
său scutier. 

—  Ridică-te, domnul meu. Se întorc, răspunse 


piratul cu vocea şovăindu-i mai mult de teamă decât din 
cauza efortului pe care îl depusese. 

— Nu mă pot ridica. Cred că-mi voi pierde simţirile. 
Îţi poruncesc să mă laşi aici şi să-l duci departe de 
primejdie pe Adil. 

Ochii lui Wu întâlniră privirea lui Celeste. Uriaşul o 
înşfăcă sub braţul său stâng, schimbă o privire mută, cu 
subînţeles, cu Crespi, apoi micul grup se strecură în 
grabă, la adăpostul întunericului, spre un pasaj secret al 
străvechiului palat. 

Pentru prima şi singura dată în viaţă, Wu nu se 
supusese poruncii stăpânului său: fugind de primejdie, 
uriaşul îl ducea sub braţ pe Adil şi pe umeri trupul inert 
al lui Humarawa. 


17 


MARTIE 2004 


Deidra Blasey îşi masă, agasată, piciorul. Era totuşi 
mulţumită de progresele pe care le făcuse, dar îi 
rămăseseră sechele după fracturile provocate de explozia 
din urmă cu aproape un an, şi mai avea încă dureri. În 
cele din urmă fusese nevoită să suporte şase intervenţii 
chirurgicale, dar acum perioada de convalescenţă se 
încheiase. Se simţea în deplinătatea forţelor, dar ştia bine 
că semnele lăsate de schije nu se vor şterge niciodată. 

Colonelul de puşcaşi marini intră în hala numărul 
24, şchiopătând uşor. Nu apucă să pătrundă în biroul său 
amenajat într-un colţ al sălii: sergentul Kingston îi apăru 
brusc în faţă. 

— Generalul Grenshover vrea să vă vadă, sir. 

După o jumătate de oră de aşteptare în anticameră, 
Deidrei  Blasey i se permise să intre în biroul 
comandantului bazei de la Fort Lejeune. 

— Pe loc repaus, colonele... pe loc repaus. 

Era expresia obişnuită prin care generalul încerca 
să-şi facă interlocutorii să se simtă în largul lor. 

— V-am convocat, continuă generalul, ca să vă spun 
că America nu-i uită pe cei asemenea dumneavoastră, 
colonele, persoane care au plătit un preţ mare, mai mare 
decât mulţi alţii, pentru a-şi sluji națiunea. Văd totuşi că 
piciorul e din ce în ce mai bine, colonele. 

— Multumesc lui Dumnezeu, sir, se pare că 
urmările nu sunt ireparabile... răspunse Deidra, în vreme 
ce un al şaselea simţ îi spunea să fie cu băgare de seamă. 

— Desigur, desigur, colonele Blasey, cu toate că, 
din câte îmi amintesc, medicii au certificat un grad de 
invaliditate de... de... 

Generalul răsfoi dosarul pe care îl avea în faţă. 

— Nu vă mai obosiţi să căutaţi, sir. Invaliditate de 
nouăsprezece la sută, aşa scrie în acte. 


— Ştiţi cu siguranţă, colonele, că nu va mai fi 
posibil să vă alocăm serviciilor operative... de fapt, dacă 
n-ar fi vorba de dumneavoastră, ar fi foarte dificil pentru 
cineva cu o asemenea stare de sănătate să mai fie 
menţinut în forţele operative permanente... 

Generalul Grenshover făcu o pauză, trăgând aer în 
piept: ştia foarte bine că anunţul pe care urma să i-l facă 
unuia dintre cei mai destoinici subalterni ai săi echivala 
cu o retrogradare cât se poate de umilitoare. 

— Colonele Blasey, începu el, corpul de puşcaşi 
marini este mândru să vă propună postul de inspector 
internaţional pentru detectarea şi dezamorsarea minelor 
din zonele de război. 

— Mă iertaţi, sir, dar la prima vedere pare una 
dintre titulaturile acelea pompoase create, de fapt, ca să 
scoată din circuit vreo băbătie, care... ce ştiu eu... 
leneveşte la un birou răsfoind reviste şi aşteptând să se 
termine programul de lucru. Mă cunoaşteţi destul de bine 
ca să ştiţi că nu fac parte dintr-o asemenea categorie de 
militari. 

— Nici vorbă de muncă de birou, Blasey. Trebuie să 
ştiţi că cel puţin opt milioane de mine sunt încă 
răspândite în toate colţurile planetei. Experienţa 
dumneavoastră prețioasă le va fi de mare ajutor tinerilor 
noştri soldaţi care se vor afla mereu în situaţii de mare 
pericol, în încercarea lor de a curăța un câmp minat, de 
cine ştie unde. În plus, departe de mine gândul de a vă 
îngropa în spatele unui birou. Veţi străbate lumea în lung 
şi-n lat, veţi merge oriunde existenţa unei zone cu risc de 
mine va justifica prezența noastră... adică a 
dumneavoastră... 


Câteva minute mai târziu, Deidra Blasey reintra în 
hangarul numărul 24. Avea un aer abătut. 

Kingston nu-i dădu răgazul să spună nici măcar un 
cuvânt. 

— S-a întâmplat ceea ce mă aşteptam eu, sir? 

— Nu ştiu la ce anume vă aşteptaţi, sergent. Ştiu 


însă că de luna viitoare eu nu voi mai fi comandantul 
dumneavoastră. 

__— Prin bază circulă acest zvon de câteva zile bune, 
sir. În orice caz, permiteţi-mi să vă corectez. 

— Mă întreb, Kingston, cum se face că acest gen de 
informaţii răsuflă întotdeauna înainte de a deveni 
publice. Şi, în altă ordine de idei, ce vrei să corectezi la 
mine, sergent? 

— Nu mi-aş permite nicicând să aduc vreo 
corectură celui mai bun comandat pe care l-am avut 
vreodată, sir, rosti masivul subofițer, cu o expresie 
copilărească pe chip. li înmână colonelului o hârtie, 
spunând: Sir, vreau să vă informez că mi-am prezentat 
cererea de a vă seconda în noua dumneavoastră funcţie... 
Cu condiţia, desigur, ca dumneavoastră să nu vă fi 
plictisit deja de prezenţa mea. 


Cassandra Ziegler purta o fustă neagră, suficient de 
strâmtă ca să-i scoată în evidenţă formele fără să fie 
bănuită de intenţii provocatoare. 

Când intrară împreună în sala de protocol de lângă 
biroul său, Conrad Deuville o privi cu interes nedisimulat: 
era mândru să aibă în staff-ul său personal o asemenea 
femeie. Şi nu numai pentru că era frumoasă. 

— Care e situaţia contactelor tale levantine, 
Cassandra? o întrebă directorul FBI, după ce aşteptase s- 
o vadă aşezându-se într-un fotoliu. 

— Dacă întrebarea se referă la Breil, află că se 
ocupă în continuare cu vizionarea materialelor furnizate 
de noi. A 

— Furnizate de tine. lţi amintesc că ideea de a 
colabora cu un consultant într-un caz care, oficial, nu 
este de competenţa noastră, a fost numai a ta. 

— Nu cumva te laşi prea mult purtat de valurile 
politicii, şefule? În orice caz, ştii că nu m-am ferit 
niciodată să-mi asum responsabilitatea faptelor mele: cu 
atât mai puţin aş face-o acum, când un individ sărit de pe 
fix umblă liber prin lumea largă, punând bombe şi 


masacrând oameni. 

— Cred că tocmai acesta este şi motivul pentru care 
ne-a fost luat cazul Justiţiarului: acţiunile sale cu caracter 
internaţional, în afară, desigur, de presiunile unei 
anumite părţi a structurilor politice. De când n-a mai dat 
nici un semn de viaţă atentatorul ăsta al tău? 

— De la ultima ispravă cu aruncarea în aer a 
autocarelor, în Canada. Din septembrie. 

— Înseamnă că ar trebui să ne aşteptăm cât de 
curând la un alt carnaj, dacă nu cumva omul nostru şi-o fi 
îngăduit o perioadă de post mai lungă. 


Mâinile cu degete subţiri rânduiau cu băgare de 
seamă materialele pe unul dintre rafturile din camera 
secretă. Vârâte în mănuşile de latex, începură apoi să 
conecteze cu dexteritate  detonatoarele la miezul 
explozibililor. Mai târziu, fiecare încărcătură explozibilă 
amorsată avea să fie conectată, la rândul său, la un 
cronometru şi camuflată într-un obiect cât mai banal. 
Justiţiarul îşi propusese să le confecţioneze în aşa fel 
încât să pară casete electrice de dimensiuni medii, 
folosite în mod obişnuit la instalaţiile electrice de pe 
şantiere. 

Apoi, Justiţiarul se ridică: îi rămăsese timp suficient 
ca să pună la punct obişnuitul indiciu destinat 
urmăritorilor săi. Se opri preţ de câteva clipe sub lampa 
antibacteriană cu raze ultraviolete din coridorul dinspre 
anticameră. Işi scoase mănuşile şi combinezonul steril pe 
care le purta ca să nu lase nici o urmă. În scurtă vreme 
avea să se vorbească din nou de Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu, dar pentru ca totul să meargă bine, trebuia să 
acţioneze cu maximă prudenţă. Timpul lung ce se 
scursese de la ultima pedeapsă aplicată de el nu-l 
determinase să lase garda jos. Se aşeză în faţa 
computerului din camera secretă, deschise Coranul la o 
pagină însemnată, apoi tastă câteva cuvinte. Degetele 
subţiri se strânseră încă o dată în jurul Inelului Regilor, 
ca şi cum antica relicvă i-ar fi insuflat forţa de care avea 


nevoie pentru a împlini un nou masacru al inocenților. 


Oswald Breil se afundase într-un fotoliu din biroul 
lui Deuville. 

— Sper ca dumneavoastră, domnule Breil, să fi 
înţeles cât mai bine sensul acestei... hm... colaborări cu 
noi, spuse directorul FBI, oarecum stânjenit. De obicei, 
apelăm la ajutoare din exterior numai în situaţii de 
absolută necesitate. Şi, luând în considerare felul în care 
se desfăşoară lucrurile, cred că acum ne aflăm exact într- 
o astfel de situaţie. Colegii noştri de la CIA par să-l fi 
subevaluat pe acest terorist care se autointitulează 
Justiţiarul. După câte am aflat din unele informaţii cu 
caracter privat, se pare că cei de acolo au preferat să 
adopte o politică gen „lasă-mă să te las”. Noi credem însă 
că Justiţiarul reprezintă o gravă ameninţare la adresa 
tuturor. Dacă este să ne referim numai la economie, cel 
mai bun exemplu este creşterea bruscă a preţului 
petrolului după atentatul din strâmtoarea Hormuz. Din 
punct de vedere politic, sunt convins că în curând vor 
exista voci care vor cere o dare de seamă clară, iar în 
clipa aceea, anumite personaje importante din zona 
guvernamentală vor începe să exercite presiunile de 
rigoare. 

— Cunosc foarte bine, domnule Deuville, rivalitatea 
internă dintre aceste servicii federale care - fie-mi 
îngăduită observaţia - ar trebui să fie în slujba aceluiaşi 
stat federal care le finanţează, nu-i aşa? Îmi imaginez 
cam ce se petrece între cele două agenţii. Totuşi, ce vreţi 
să spuneţi cu „anumite personaje importante”, domnule 
Deuville? 

— Deocamdată nu vreau să spun nimic în mod 
special, domnule Breil. Dumneavoastră cunoaşteţi mai 
bine decât mine fragilitatea echilibrului din Orientul 
Mijlociu şi cât de importantă pentru pacea lumii este 
fidelitatea faţă de Statele Unite a unuia sau altuia dintre 
aliaţii noştri de acolo. Gândiţi-vă doar la ce s-ar întâmpla 
dacă, din cauza Justiţiarului sau, mai bine spus, a lipsei 


de interes pe care o manifestă CIA faţă de acest terorist 
ar fi compromise legăturile - şi aşa destul de precare - 
dintre ţările musulmane moderate şi Occident. Îmi vin 
acum în minte Arabia Saudită, Kuweit şi, mă rog, 
numeroasele state islamice prooccidentale. 

Oswald încuviinţă din cap, fără să scoată nici un 
cuvânt: nu avea cum să nu împărtăşească opiniile 
directorului FBI. Atentatele Justiţiarului ar fi putut avea 
un impact nimicitor asupra relaţiilor diplomatice cu multe 
ţări musulmane, relaţii deja fragile prin însăşi natura lor. 

— Cred că nu mai trebuie să-ţi amintesc despre 
confidenţialitatea absolută a colaborării noastre, Oswald, 
adăugă Cassandra, care până atunci asistase la discuţia 
celor doi bărbaţi fără să spună nimic. 

Oswald încuviinţă din nou zâmbind. Apoi, bărbatul 
cel mărunţel începu să vorbească. 

— Cred că este de datoria mea să vă pun în gardă 
asupra adevăratului meu potenţial, zise el, privindu-şi în 
ochi, pe rând, interlocutorii. Consider că mi-am încheiat 
cariera de persoană publică în momentul în care mi-am 
prezentat demisia din funcţia de prim-ministru al 
Israelului. In prezent, nu mai fac parte din casta celor 
„care contează”. Probabil că aţi înţeles ce vreau să spun, 
nu-i aşa? 

Era rândul celor doi şefi ai FBI să încuviinţeze în 
tăcere. Oswald continuă. 

— Desigur, mi-au rămas câteva legături de 
prietenie pe care le-am cultivat în anii de activitate în 
Mossad, dar cred că domniile voastre ştiu mai bine decât 
mine cât de puţin poate o persoană din exterior să 
influenţeze deciziile unui serviciu secret sau să aibă 
acces la dosarele clasificate drept „secrete”. În sfârşit, mi 
se pare corect să vă informez că, în această afacere, 
singurul pe care pot conta sunt eu însumi. 

— Nici o problemă, domnule Breil, spuse Deuville, 
zâmbind. Alegerea doamnei Ziegler - îmbrăţişată pe loc 
şi de mine - de a vă contacta în această chestiune s-a 
datorat capacităţilor şi celebrului simţ intuitiv ale 


dumneavoastră. Avem nevoie de ajutorul lui Oswald Breil 
pentru că opinia unuia dintre cei mai renumiţi cercetători 
ai lumii ne poate conduce la capturarea Justiţiarului în 
numele lui Dumnezeu: cariera dumneavoastră politică nu 
ne interesează. Mai luaţi, de asemenea, în considerare 
faptul că nu va trebui să vă faceţi nici un fel de probleme 
din punct de vedere material sau logistic: vă stăm la 
dispoziţie pentru orice fel de solicitare. Va fi de ajuns să 
ne aduceţi la cunoştinţă de ce anume aveţi nevoie. In 
plus, şi... hm... deranjul dumneavoastră va fi compensat 
pe măsură. Spuneţi-ne dumneavoastră cifra, domnule 
Breil. 

— Nu am cine ştie ce pretenţii de ordin material, 
răspunse Oswald, dar cred că instituţia dumneavoastră şi 
conexiunile de care dispuneţi, corelate cu legăturile de 
prietenie pe care încă le mai am în Israel, îmi vor fi de 
folos ca să dau de capătul unei chestiuni care se întoarce 
mult în timp... Aş fi mai mult decât mulţumit dacă, odată 
cu prinderea Justiţiarului, voi rezolva această enigmă ce 
priveşte istoria familiei mele şi care mi-a marcat 
existenţa. De altfel, cred că multe din cele întâmplate în 
familia mea sunt legate într-un anume fel de Justiţiar. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Breil? întrebă 
Cassandra Ziegler. 

Inainte de a-l convoca la acel „interviu”, cei doi 
federali învăţaseră pe de rost biografia ex-premierului 
israelian: ştiau bine că familia lui Breil dispăruse în urma 
unui misterios accident de maşină, pe vremea 
adolescenţei lui Oswald. 

— Sigiliul acela, spuse Breil, arătând o fotografie a 
peceţii în ceară pe care Justiţiarul o folosea pentru a 
revendica paternitatea masacrelor sale, sigiliul acela 
face, într-un fel, parte din viaţa mea şi, de fiecare dată 
când a ieşit la lumină, a adus cu el numai nenorociri. Intr- 
o zi, când vom avea mai mult timp la dispoziţie, vă voi 
spune întreaga poveste. Deocamdată însă, mai întâi de 
toate, trebuie să facem în aşa fel încât să smulgem cât 
mai repede Inelul Regilor din mâinile unui asasin. 


Douăzeci şi patru de ore mai târziu, un avion 
particular ateriza la Bucureşti, pe aeroportul 
internaţional Otopeni. Doi oameni de afaceri americani 
coborâră scara vorbind cu însufleţire şi gesticulând, 
mulţumiţi probabil de tratamentul exclusivist primit din 
partea echipajului de bord. Nimeni nu îl luă în seamă pe 
bărbatul care, ajutat de doi hamali, scotea un cufăr din 
cala avionului. 

Oamenii încărcară cufărul într-un furgon, de unde, 
ca într-un număr de circ, câteva minute mai târziu se 
materializă Oswald Breil. 

Îi trebuiră doar câteva secunde ca să treacă pe 
scaunul de lângă şofer. Recăpătându-şi suflul, fostul 
premier israelian zâmbi, apoi spuse: 

— Cred că nu mai am vârsta necesară pentru un 
anumit gen de scenarii, căpitane. 

Bernstein era o adevărată somitate în materie de 
cipuri şi circuite de siliciu: într-o vreme condusese 
secţiunea 8200 a Mossadului, unde erau păstrate cu 
străşnicie informaţiile unuia dintre cele mai temute 
servicii secrete din lume. 

— Trebuia cu orice preţ să fiţi închis în cufărul 
acela, maior Breil? 

Era o altă caracteristică a lui Bernstein: nu încetase 
niciodată să asocieze numele de familie al lui Oswald cu 
gradul pe care acesta îl avea în Mossad, înainte ca 
fulgerătoarea lui carieră să-l proiecteze spre treptele cele 
mai înalte al ierarhiei israeliene. 

— Prudenţa nu este niciodată suficientă, căpitane, 
atunci când te pregăteşti să răscoleşti printre secretele 
Securităţii. 


18 
LONDRA, 1917 


Atingerea mâinilor infirmierei îi provocă maiorului 
Sciarra un tremur intens, din cap până-n picioare. Nu era 
un fior de plăcere, cu toate că, în lungile luni de tranşee, 
visa în fiecare noapte mângâierea unei femei atrăgătoare. 
Acolo, în spitalul militar, tânăra voluntară britanică 
strângea cu forţă marginile rănii de la braţ a italianului, 
apropiindu-le între ele pentru ca medicul-ofiţer să le 
poată sutura: era încredinţat că numai unei minuni se 
datora faptul că scăpase cu numai câteva suturi din 
aventura evadării cu dirijabilul. Iar tovarăşul său de drum 
avusese şi mai puţin de suferit: locotenentul Petru nu se 
alesese decât cu câteva zgârieturi pe frunte şi la picioare. 

Sciarra zâmbi abia când medicul făcu ultima 
împunsătură şi tăie firul de aţă medicinală. Apoi îşi şterse 
fruntea îmbrobonită de sudoare şi spuse: 

— Mulţumesc, doctore... şi vă mulţumesc şi 
dumneavoastră, domnişoară. Mâinile dumneavoastră 
delicate mi-au făcut mult mai suportabilă durerea... 

— Dar vorbiţi atât de bine englezeşte... domnule 
maior?! 

În vocea tinerei se distinse aceeaşi mirare pe care o 
manifestase şi la auzul declaraţiilor făcute de Sciarra 
autorităţilor engleze: bărbatul din faţa ei şi tânărul 
român erau ofiţeri ai armatei regale a Italiei şi evadaseră 
dintr-o bază pentru dirijabile din T” nder. 

Mai devreme, în vreme ce răspundea întrebărilor a 
doi agenți ai serviciilor secrete, Sciarra însuşi 
recunoscuse în sinea lui că depoziția sa părea foarte 
puţin credibilă. Nu se miră aşadar, sesizând tonul 
infirmierei, că şi în mintea tinerei persistau anumite 
dubii. Îi zâmbi din nou prietenos şi rosti: 

— Aflaţi că, atunci când nu sunt luat prizonier de 
austrieci şi deportat într-o tabără de muncă forţată, 


exercit o activitate economică internaţională... 

Sciarra hotări să profite de faptul că medicul cel 
vârstnic părăsise încăperea ca să o studieze mai 
îndeaproape pe tânăra englezoaică. 

O cercetase - abordând un aer distrat - pe toată 
durata intervenţiei chirurgicale. Nu se putea spune că 
era prea înaltă, iar pe sub cămaşa impecabilă i se puteau 
ghici şoldurile rotunde, ispititoare. Părul castaniu, cu 
irizaţii roşietice, încadra un zâmbet plăcut, senin. Sânii 
generoşi se înghesuiau într-o bustieră care semăna mai 
degrabă a cămaşă de forţă decât a obiect de 
îmbrăcăminte care degajă feminitate. Bărbatul îşi spuse 
că, foarte probabil, tânăra avea cu puţin peste douăzeci 
de ani. 

— Şi unde anume exercitaţi această profesiune, 
domnule maior? întrebă ea, adăugând: Kimber, mă 
numesc Kimber Hadwin şi sunt locotenent în cadrul 
Crucii Roşii britanice. 

— La Genova, în nordul Italiei, locotenente Hadwin: 
este oraşul unde locuiesc şi îmi desfăşor activitatea 
atunci când însărcinările militare mi-o permit. 

— Ştiu bine unde se găseşte Genova, domnule. 
Tatăl meu a fost marinar toată viaţa, înainte ca nava lui 
să se scufunde, ca un pietroi, lovită de un blestemat de U- 
Boot german. Chiar am fost acolo de câteva ori: eram 
mică şi, împreună cu mama, l-am însoţit pe tatăl meu în 
câteva călătorii. Vaporul al cărui comandant era dispunea 
de un apartament confortabil în care stăteam cu toţii: era 
ca şi cum ne-am fi aflat acasă, aici, la Londra. Pot spune 
că am amintiri foarte clare din oraşul dumneavoastră... 
Lanterna!?, portul Mediceo, i carruggi!s... 

— Cât se poate de corect, locotenente Hadwin, 
exceptând portul Mediceo: acela se află la Livorno şi, 


12 Torre della Lanterna, farul din portul Genova, simbol al 
oraşului (n. tr.). 

13 Carruggio (în dialect genovez), străduță îngustă, de obicei 
în pantă, specifică oraşelor din Liguria, Italia (n. tr.). 


iertată să-mi fie  circumspecţia, dar cred că 
dumneavoastră ştiţi acest lucru foarte bine. Vă înţeleg 
neîncrederea, dar vă asigur că fiecare din lucrurile pe 
care le-am declarat acum câteva minute celor doi domni 
corespunde adevărului. Aş putea, oare, să vă smulg o 
promisiune? 

Kimber încuviinţă, încreţindu-şi cu un gest simpatic 
nasul, iar Sciarra continuă: 

— Luând în considerare faptul că v-am parat 
lovitura sub centură, îmi promiteţi că veţi continua 
verificarea identităţii mele la cină, într-un restaurant, de 
îndată ce va lua sfârşit spitalizarea mea „forţată”? 

Sciarra făcea aluzie la cei doi bărbaţi în uniformă 
postați în faţa uşii unde fuseseră duşi el şi locotenentul 
Petru. Fără îndoială că cei doi aveau să-i oblige cât se 
putea de respectuos să rămână oaspeţii salonului de 
spital, în aşteptarea momentului când datele lor de 
identificare aveau să fie confirmate de autorităţile 
italiene. 

În săptămâna următoare, Kimber îl vizită de câteva 
ori pe ofiţer, până când, într-un târziu, ambasada Italiei 
la Londra clarifică situaţia celor doi. De asemenea, fu 
anunţată sosirea în capitala Imperiului Britanic a 
superiorului direct al maiorului Sciarra şi al 
locotenentului Petru: se dusese vestea despre isprăvile 
lor şi erau consideraţi doi eroi ai forţelor aliate. 

În ziua aceea, santinelele fură îndepărtate de la uşa 
salonului ocupat de cei doi ofiţeri, iar seara, Kimber 
Hadwin avu posibilitatea să se găsească faţă în faţă cu 
maiorul la o masă, într-un mic şi cochet restaurant de pe 
malul drept al Tamisei. 

— Stati să vă spun ce a urmat, Kimber... 

Tânăra infirmieră era îmbrăcată cu o eleganţă 
discretă, ce îi scotea în evidenţă formele apetisante 
ascunse până atunci de uniforma de spital albă, austeră. 
Părul îi unduia, asemenea valurilor mării în asfintit, 
emanând reflexe sângerii. Ochii străvezii se oglindeau 
îndelung în cei ai bărbatului din faţa sa. li făcea plăcere 


detaşarea cu care el îşi depăna povestea: părea un 
comentator profesionist, obiectiv, şi nu folosea expresii 
autoelogioase. 

Kimber termină de mâncat, îşi sprijini coatele pe 
masă şi se pregăti să asculte mai departe. 


— Colonelul Meyer s-a luptat ca o fiară acolo, în 
spaţiul îngust din cala bombelor, dar în cele din urmă, 
rănit, s-a văzut nevoit să se recunoască învins de român. 
Dar în timp ce Petru îl împingea spre cabina de comandă, 
Meyer a zvâcnit şi s-a smuls din  strânsoarea 
adversarului. Apoi s-a aruncat din nou în gol, de data 
aceasta însă cu adevărat. 

Petru tocmai revenise sus, pe platformă, când eu 
am început să urlu: „Pierdem din altitudine! Ne-au lovit! 
Unul din cele nouăsprezece baloane cu hidrogen a luat 
foc. Când flăcările vor ajunge şi la celelalte baloane, vom 
exploda ca un imens rezervor de gaz. Ne-a rămas o 
singură scăpare: să ajungem cât mai repede la sol...” Şi, 
spunând aceasta, am învârtit cu toată puterea timona de 
ascensiune, iar prora aeronavei s-a înclinat brusc, direct 
spre pământ. Ne aflam la câteva sute de metri de sol, 
când limbile de foc începură să mistuie totul în jurul 
nostru, întinzându-se cu repeziciune în  vâlvătăi 
incandescente. Pe măsură ce vedeam câmpul arid de 
dedesubt apropiindu-se de noi, viteza cu care cădea 
dirijabilul - transformat acum într-o uriaşă minge de foc - 
devenea ameţitoare. 

Gondola s-a izbit de pământ la mică distanţă de o 
baterie a antiaerienei. Flăcările au cuprins-o pe dată, 
propagându-se de jur împrejur, însoţite de un zgomot 
sinistru, ca şuieratul unei reptile-gigant. 

Petru şi cu mine am ţâşnit afară şi am rupt-o la 
fugă, încercând să ne îndepărtăm cât mai mult de 
rămăşiţele arzânde ale dirijabilului. 

Deodată, în spatele nostru, uriaşa minge de foc a 
explodat, într-un tunet înspăimântător, infernal. Cu toate 
că ajunseserăm departe, unda de şoc ne-a aruncat cât 


colo, la pământ. Abia atunci ne-am dat seama că eram 
răniţi, dar, din fericire, nu părea să fie ceva grav. 
Ridicându-ne privirile, ne-am trezit cu ţevile unor puşti 
aţintite spre noi: aliaţii noştri englezi credeau că făceam 
parte din echipajul unui zeppelin inamic. 


Kimber stătea nemişcată, fără să scoată nici un 
cuvânt, ascultând ca hipnotizată povestirea italianului. 

Mai târziu, când ieşiră în căldura plăcută, discretă 
a serii de primăvară târzie englezească, Kimber acceptă 
bucuroasă braţul întins al lui Sciarra, prinzându-se strâns 
de el. 

Acesta rămase singurul contact fizic între ei, cu 
excepţia celor două sărutări duioase pe obraz, la 
despărţire, pe care le schimbară atunci când Sciarra o 
lăsă în faţa casei. Ştiau amândoi că doar printr-o minune 
ar mai fi putut să se revadă: în ziua următoare, colonelul 
Cantini urma să ajungă la Londra, iar Sciarra şi Petru 
aveau să-l însoţească înapoi, în Italia. 


Colonelul Cantini răspunse regulamentar la salutul 
medicului-ofiţer britanic, apoi îi strânse mâna. Doctorul 
se ocupase de toate formalităţile de „eliberare” a celor 
doi ofiţeri, iar operaţiunea se desfăşurase în cel mai 
discret mod posibil, pentru a se evita orice incident 
diplomatic nedorit: deşi declaraseră că erau înrolați în 
corpul de infanterie alpină al armatei regale italiene, cei 
doi, scăpaţi teferi ca prin minune dintr-un zeppelin 
prăbuşit în flăcări, fuseseră totuşi ţinuţi sub pază într-un 
spital militar din Londra. 

Peste numai patru zile de la sosirea lui Cantini, 
maiorul Sciarra şi locotenentul Petru aveau să se bucure 
din nou de libertate. 

Totuşi, perioada de repaus forţat petrecută la 
Londra le prinse cât se poate de bine celor doi. Românul 
se simţea epuizat după tensiunea trăită în timpul 
aventurii. La aceasta se adăuga, în cazul italianului, 
uzura fizică şi morală pricinuită de lunga perioadă de 


prizonierat. 

— Locotenente Petru, vi s-a acordat o perioadă de 
concediu de trei săptămâni, zise colonelul Cantini. Apoi 
se întoarse spre Sciara, continuând: Şi, având în vedere 
că națiunea are nevoie de destoinicia domniilor voastre 
cât mai curând posibil, mi-e teamă că nici 
dumneavoastră, domnule maior, nu vă putem îngădui un 
concediu mai lung. Credeţi că va fi suficient pentru o 
recuperare totală? 

— Sunt convins că da, domnule. 

— Foarte bine, domnule maior, ştiam că pot conta 
pe dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât, iată, 
americanii au hotărât să intre în război ca să spulberăm 
definitiv duşmanul, concluzionă colonelul. Apoi îl întrebă: 
Aş putea şti unde intenţionaţi să vă petreceţi perioada de 
reacomodare, domnule maior? 

— Nu ştiu nici eu cu exactitate, domnule. Însă un 
lucru ştiu sigur, şi anume că va trebui să-i dedic 
locotenentului Petru timpul pe care el mi l-a dedicat mie. 
Dacă nu mă înşel, el şi-a petrecut prima săptămână din 
concediu scoţându-mă dintr-o mare încurcătură. lar eu 
mă simt dator faţă de subalternul meu. Mi-a spus că ar 
vrea să meargă în România, să-şi vadă familia, şi m-a 
rugat să-l însoțesc. Cred că e de datoria mea s-o fac... 

— Mă prefac că nu v-am auzit, domnule maior. Ştiţi 
foarte bine că România a fost invadată de trupele 
inamicului de mai bine de şase luni. O misiune în liniile 
duşmanului trebuie autorizată şi coordonată de Statul- 
Major... 

— Dacă-mi permiteţi, domnule... Din câte am 
înţeles, nu este vorba despre o misiune de război, ci de o 
vizită de familie, încercă să explice Sciarra. Apoi, 
înțelegând că superiorul său nu intenţiona câtuşi de puţin 
să-l creadă, încercă să îndulcească pilula: Fiind doi, 
prezenţa noastră nu ar trebui să trezească suspiciuni. 

— Mda... desigur... Vă rog să adresaţi salutările 
mele cordiale rudelor locotenentului Petru, domnule 
maior, spuse Cantini cu ironie. În orice caz, dacă vreţi cu 


tot dinadinsul să treceţi graniţa, va trebui să vă grăbiţi: 
veţi fi puşi în contact cu un curier diplomatic care pleacă 
periodic spre Rusia. Cred că este cea mai bună soluţie ca 
să evitaţi liniile inamice. 


Kimber alerga gâfâind prin ploaia măruntă şi 
pătrunzătoare. Ajunse la adăpostul imensei copertine a 
gării Victoria, dar nu se opri din fugă: nu din cauza ploii 
se grăbea. 

Când, în sfârşit, ajunse pe peron, apucă să mai 
zărească cum se îndepărtau luminile roşii ale ultimului 
vagon. Fumul locomotivei se pierdea, subţiindu-se, la 
orizont. 

— Cine ştie dacă te voi mai revedea vreodată. 
Dumnezeu să te aibă în pază, Alberto, murmură Kimber, 
strângând spasmodic poşeta în mâini. 

Ochii îi erau învăluiţi în tristeţe şi două lacrimi mari 
îi apărură în colţul genelor. 

Sciarra rămăsese la fereastră, măturând cu privirea 
peronul care rămânea tot mai în urmă, până când aburii 
locomotivei învăluiră şi vagonul său. 

— Aşteptaţi pe cineva, domnule? îl întrebă tânărul 
curier diplomatic ce avea să-i însoţească până la 
destinaţie. 

— Nu, pe nimeni, vreau doar să admir priveliştea 
gării în vreme ce trenul se îndepărtează. 

În clipa aceea i se păru că o văzuse, acolo, la 
capătul peronului. Nu era foarte sigur, şi nici n-avea săi 
se confirme vreodată că aşa fusese, decât dacă ar mai 
întâlnit-o cine ştie când pe Kimber... S-o mai întâlnească 
cândva... Numai Dumnezeu ar fi putut şti una ca asta... 


Sciarra şi Petru reuşiră să traverseze cu bine liniile 
inamice: la câteva mile marine de Constanţa, în largul 
mării Negre, fuseseră transbordaţi de pe un vas de 
patrulă rusesc pe o ambarcaţiune de pescuit românească. 
Când ajunseseră la țărm, erau îmbrăcaţi ca nişte ţigani 
rudari. 


— Cred totuşi că a sosit momentul să-mi dezvălui 
scopul călătoriei noastre, locotenente Petru, nu-i aşa? 
spuse Sciarra, slăbind frâiele măgarului care trăgea 
căruţa cu coviltir în care se aflau. 

Nişte cunoscuţi ai locotenentului le procuraseră 
hainele şi acel mijloc de locomoţie care ar fi trebuit să-i 
scoată din Constanţa fără să dea de bănuit. Nu lipseau 
nici zorzoanele viu colorate cu care ţiganii obişnuiau să-şi 
decoreze căruțele. 

Sciarra observase că misterioşii prieteni ai lui Petru 
îl tratau pe acesta cu mare respect. Constatarea îi 
stârnise curiozitatea, mai ales că era vorba de oameni cu 
putere şi poziţii sociale înalte, care unelteau împotriva 
invadatorilor germani şi austro-ungari. În numai câteva 
ore făcuseră rost de toate lucrurile cerute de 
locotenentul român: căruţă, haine şi bani. Petru le 
promisese că îşi va achita datoria prin intermediul 
familiei, dar ceilalţi se arătaseră ofensaţi: din câte 
reuşise să priceapă Sciarra din discuţiile lor, purtate într- 
o limbă surprinzător de asemănătoare cu italiana, 
prietenii locotenentului se simțeau răsplătiți de faptul că 
le putuseră fi de ajutor. 

Drumul spre destinaţia finală însă era încă lung şi 
plin de primejdii. După câteva clipe de gândire, Petru se 
hotări să vorbească: 

— Dumneavoastră aţi auzit vreodată vorbindu-se de 
Vlad al III-lea Dracula, domnitorul Valahiei? 

— Cine n-a auzit vorbindu-se de el? se miră Sciarra. 
lată, sunt aproape douăzeci de ani de când romanul 
irlandezului Bram Stoker se tot reeditează. Mărturisesc 
că şi eu l-am citit cu sufletul la gură... 

— Nu, domnule, nu vorbesc despre acel Dracula. 
Sau, mai bine spus, vampirul zugrăvit de pana lui Stoker 
a fost inspirat de un personaj real, de mare importanţă 
pentru istoria ţării mele: domnitorul Vlad, care, după 
moarte, a primit sinistrul supranume de Ţepeş, ca urmare 
a metodei sale favorite de a-şi pedepsi duşmanii - trasul 
în ţeapă. Vi-l mai amintiţi pe ofiţerul ungur care ne-a 


capturat în Alpii Dolomiţi? 

— Desigur, locotenente. Continuaţi, vă urmăresc cu 
atenţie. 

— Atunci, cu siguranţă ţineţi minte şi faptul că au 
rămas la el nişte hârtii pe care le ţineam ascunse în 
căptuşeala uniformei. Erau nişte scrieri vechi în care este 
istorisită povestea unui obiect mult mai vechi, antic chiar, 
un inel care, după toate probabilitățile, i-a aparţinut celui 
mai înţelept dintre regii biblici. În afara acelor 
documente, mai păstram în căptuşeală un caiet cu 
însemnări, în care era descrisă ascunzătoarea în care se 
află acum inelul. Legenda spune că giuvaierul îi oferă 
puteri imense proprietarului său. Este de datoria mea să 
readuc în familie acel obiect sacru pentru noi, de o 
valoare imensă şi care a fost al nostru din generaţie în 
generaţie. Eu eram - cel puţin până la nefericita întâlnire 
cu ofiţerul ungur - singurul care cunoştea ascunzătoarea. 
Sper să ajung la ea înaintea lui Bela Blasko, cu toate că, 
dacă mă gândesc mai bine, nu cred că ungurul să fi fost 
în stare să descifreze hârtiile pe care mi le-a confiscat. 

— Am sentimentul că istoria asta este foarte 
apropiată sufletului dumneavoastră, locotenente Petru. 

— Pentru mine, a intra în posesia Inelului Regilor 
este sinonim cu recuperarea propriilor rădăcini de familie 
şi a onoarei: familia mea se trage din Vlad Dracula Ţepeş 
şi, de-a lungul veacurilor, străbunii mei au păstrat Inelul 
Regilor din tată în fiu. 


19 


OCTOMBRIE 1967 


Accidentul care îl lăsase pe Ashel Breil fără avionul 
său Mirage fusese o întâmplare nefericită: în timpul unui 
zbor de recunoaştere de rutină, propulsorul cu 
postcombustie Atar al avionului se „gripase” - aşa 
stabilise, ulterior, comisia de anchetă - pe neaşteptate, 
din cauza unei defecţiuni banale la duzele de injecție. 
Comandantului de escadrilă nu-i rămăsese altceva de 
făcut decât să acţioneze sistemul de catapultare: la 
impactul cu solul însă, îşi fracturase umărul şi un 
antebraţ. Apoi, fusese nevoit să apeleze la tactica de 
supravieţuire până când, după două zile şi două nopţi 
petrecute într-o zonă accidentată şi nelocuită din 
Palestina, fusese găsit de un comando israelian de 
recuperare. Pentru un soldat la sol, fracturile suferite de 
Breil n-ar fi constituit nici o problemă, dar pentru un pilot 
militar ca el, consecinţele accidentului fuseseră suficient 
de grave încât să nu mai fie lăsat să zboare. Episodul 
survenise la numai treizeci de zile după avansarea sa la 
gradul de maior şi la patruzeci de la sfârşitul războiului 
cu arabii. 

Pus să aleagă între un birou administrativ şi 
înrolarea ca agent activ al Mossadului, Ashel Breil nu 
stătuse nici o clipă pe gânduri. 

Tocmai i se încredinţase prima misiune şi, acum, de 
la fereastra unui avion hârbuit al companiei aeriene de 
stat a României, observa curios panorama unui Bucureşti 
ploios; între timp, motoarele în stea Gnome-Rh6One ale 
vechiului Tupolev Ant-l14 - construite cu mai mult de 
treizeci de ani în urmă - ţineau ritmul asemenea 
contrabasului din orchestra lui Glenn Miller. 

Asher Breil se gândi preţ de o secundă la avionul 
său Mirage, comparându-l cu piesa de anticariat în care 
se afla acum, împreună cu restul delegaţiei diplomatice. 


„După cum se ştie, cu puţin timp în urmă, Orientul 
Mijlociu a fost teatrul unui război între ţări arabe şi 
Israel, război care a pus în pericol pacea în lume... Dorim 
să reamintim ţărilor arabe prietene că nu înţelegem şi nu 
suntem de acord cu poziţia acelora care se pronunţă în 
favoarea desființării Statului Israel.” 

Cu aceste cuvinte, în vara anului 1967, Nicolae 
Ceauşescu lua deschis o poziţie contrară atitudinii 
tuturor celorlalte ţări din blocul comunist: Uniunea 
Sovietică şi ţările sale satelit, favorabile politicii arabe şi 
adversare istorice a celei israeliene, condamnaseră 
deschis ofensiva Tel Avivului şi Războiul de Şase Zile. 
Urmaseră momente de intensă tensiune internaţională, 
iar pacturile de non-beligeranţă între marile puteri ale 
lumii fuseseră pe punctul de a sări în aer. 

Sprijinul, fie el şi indirect, al liderului român nu-i 
putea lăsa insensibili pe rasaţii oameni de stat israelieni: 
conform vechii zicale „bate fierul cât e cald”, guvernul 
israelian încropise în doi timpi şi trei mişcări o misiune 
economică. Delegaţia avea acelaşi caracter neoficial ca şi 
luările de poziţie ale României în problemele Orientului 
Mijlociu, fiind formată din experţi financiari şi bancheri 
proveniţi din toate colţurile lumii occidentale. Toţi 
membrii delegaţiei aveau însă în comun originea 
evreiască: printre ei se afla şi Asher Breil, la prima sa 
misiune în afara carlingii unui avion de vânătoare. 

Cei treizeci şi şase de pasageri săltau în scaune în 
timp ce Tupolevul încetinea, după aterizare. Experții 
economici israelieni - unii dintre ei veniţi împreună cu 
soțiile - binecuvântară steaua norocoasă care veghease 
ca străvechiul avion să nu fi ales tocmai ziua aceea ca să- 
şi dea obştescul sfârşit. 


Asher îşi spuse că băutura incoloră care le fusese 
servită membrilor delegației într-una din sălile 
aeroportului avusese scopul de a-i face pe supraviețuitori 
să-şi revină. Reprezentantul guvernului român ridică 


paharul şi, într-o engleză stâlcită, spuse: 

— Să bem în sănătatea conducătorului nostru, 
Nicolae Ceauşescu. Preşedintele! va fi bucuros să 
primească delegaţia dumneavoastră în această seară, la 
cină, la palatul guvernului Republicii Socialiste România. 

Unui observator atent ca Breil nu-i putea scăpa 
tonul cu care fusese subliniat cuvântul „socialistă”. 
Termenul respectiv constituise, de altfel, primul act de 
nesupunere a politicienilor români faţă de Uniunea 
Sovietică. În anul 1965, termenul „socialistă” îl înlocuise 
pe cel de „populară” - mult mai drag conducătorilor de la 
Kremlin - în titulatura oficială a ţării. 

În schimb, ultima acţiune de independenţă a 
liderului român era aceea în virtutea căreia Asher 
ajunsese la Bucureşti: sprijinirea acţiunilor Israelului 
împotriva ţărilor arabe suscita o serie de întrebări la 
care, adesea, nu avea răspuns nici unul dintre analiştii 
complexelor mecanisme ale echilibrului internaţional. 


Cina de lucru se desfăşura într-unul din saloanele 
reşedinţei liderului de la Bucureşti. Ashel Breil fusese 
prezentat ca făcând parte din conducerea unei bănci 
elveţiene - locţiitorul, de origine evreiască, al directorului 
operativ al unuia dintre cele mai onorabile institute de 
credit ale Confederației Helvetice. Cum Ceauşescu 
urmărea să aibă acces la nelimitatele fonduri ale băncilor 
elveţiene, funcţia inventată pentru Breil îi garantă 
acestuia un loc la masa de onoare. La dreapta agentului 
Mossad stătea Elena, din 1945 soţia liderului român şi - 
cel puţin aşa cum spuneau foarte mulţi - adevăratul 
motor al politicii ţării, cea care avea ultimul cuvânt în 
deciziile importante ale conducerii de la Bucureşti. 

Breil găsi răgaz s-o cerceteze cu atenţie, fără să fie 
observat: chipul veşnic încruntat, aspru lăsa să se 


ni În realitate, Nicolae Ceauşescu a devenit preşedinte al 
Republicii Socialiste România în anul 1974. Până atunci, 
această funcţie nu exista (n. tr.). 


intuiască un caracter dur, de neînduplecat, în timp ce, 
dimpotrivă, aerul ei neaoş şi deloc emfatic ar fi putut da 
impresia unei femei active, inteligente şi de caracter. 

Ochii întunecaţi ai Elenei Ceauşescu priviră fix în 
cei ai lui Asher Breil: fostul pilot întâmpină cu un zâmbet 
prietenesc scrutătura de gheaţă, bănuitoare, a femeii. 

Un bărbat traversă sala venind spre masa de 
onoare şi se aplecă la urechea „conducătorului”. Cu lama 
unui cuţit, Ceauşescu lovi de câteva ori, zgomotos, 
paharul de cristal din faţa sa. Invitaţii tăcură brusc. 

— Tocmai am fost informat, spuse el ridicându-se, 
că Ernesto Che Guevara a fost ucis în timpul unui schimb 
de focuri cu regulares bolivieni. Ernesto Guevara a 
simbolizat dorinţa unui întreg continent de a se elibera 
de jugul colonizatorilor imperialişti. Odihnească-se în 
pace, cel care va rămâne eroul oricărei revoluţii. Vă rog, 
domnilor, să păstrăm un minut de reculegere. 

În vreme ce se ridica, la fel ca toţi ceilalţi, Ashel 
Breil îşi dădu seama că tocmai în acea perioadă se scria 
un nou capitol al istoriei secolului XX şi avu sentimentul 
că frântura aceea de istorie avea să adie şi peste zidurile 
între care se găsea acum. Înclină capul şi, în liniştea care 
se lăsă, se regăsi gândindu-se la propriul fiu, micul 
Oswald. Fără îndoială, era mic din toate punctele de 
vedere, dar Asher ar fi dorit să-l vadă trăind într-o lume 
măreaţă, o lume mai bună, nu atât de haotică şi mai puţin 
periculoasă. Ar fi vrut ca Oswald să trăiască senin şi în 
pace, iar el, care se voia un tată bun, avea datoria să facă 
tot ce-i stătea în putinţă pentru ca toate visele acestea să 
nu rămână simple utopii. 

Acesta era primul motiv pentru care se afla acum în 
România. 

Al doilea motiv era unul ceva mai personal: un 
bărbat ca el trebuia să se afle mereu în primele rânduri şi 
avea nevoie de noi şi noi provocări. 

Şi mai exista şi un al treilea motiv, poate cel mai 
important, care îşi avea originea într-o întâlnire avută, la 
câteva zile după accidentul de avion, cu un bătrân ofiţer 


italian, un veteran al Primului Război Mondial. După 
discuţia cu vârstnicul ofiţer, perspectiva unei misiuni la 
Bucureşti devenise mult mai interesantă. 

Nimeni nu putea pune la îndoială loialitatea şi 
curajul lui Asher Breil: atât în calitate de pilot, cât şi de 
agent Mossad, se dedicase trup şi suflet cauzei 
supraviețuirea tinerei sale ţări. „Supremele raţiuni de 
stat” erau mai presus de orice îndoieli sau ezitări ale 
propriei conştiinţe. Interesele Statului Israel aveau 
întotdeauna prioritate: de aceea, îşi impusese să nu se 
lase niciodată copleşit de sentimentul de vinovăţie pentru 
faptul că semănase atâta moarte în jur, pe vremea când 
obişnuia să lanseze, nici el nu mai ştia de câte ori, bombe 
din aripile avionului său de vânătoare. 

La toate acestea se gândi agentul Mossad în timpul 
minutului de reculegere tinut în memoria 
revoluționarului sud-american. 

„Lumea asta nu e altceva decât un uriaş azil de 
nebuni”, îşi spuse, cu o undă de îngrijorare, Asher Breil. 
În clipa următoare, scutură din cap alungându-şi 
gândurile şi îi surâse cu bunăvoință „conducătorului”. 


Nicolae Ceauşescu se născuse în Oltenia, în anul 
1918, într-o familie de ţărani. Capacităţile sale politice se 
manifestaseră încă din adolescenţă, îndreptându-l spre 
activităţi revoluţionare împotriva ordinii de stat. În 1936, 
fusese condamnat pentru prima dată, primind doi ani de 
închisoare. Odată eliberat, Ceauşescu făcea parte din 
conducerea partidului comunist, aflat atunci în 
ilegalitate. În 1940 fusese din nou condamnat la 
închisoare, evadând patru ani mai târziu. Ales deputat în 
1948, din anii cincizeci îndeplinise diferite funcţii politice 
şi guvernamentale. În iulie 1965, la câteva luni după 
moartea bruscă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderului 
României de până atunci, Nicolae Ceauşescu devenise 
secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist 
Român. Chiar în acel an 1967, devenea preşedinte, o 
funcţie despre care se spunea că o exercitase de facto 


chiar din momentul în care murise Gheorghiu-Dej”. 

Cam aceasta citise Breil din biografia singurului 
lider comunist pe care, în acea perioadă, Occidentul îl 
privea cu simpatie: Nicolae Ceauşescu nu părea un 
politician dispus să treacă de partea celor care nu-i 
susțineau interesele, atitudine care-i îngrijorase pe 
conducătorii comunişti de la Moscova. Liderul român 
dăduse tuturor de înţeles că nu se temea să conteste 
deschis hotărârile luate de URSS în numele întregului 
bloc comunist. Aşa se petrecuseră lucrurile atunci când 
luase poziţie în cazul Războiului de Şase Zile. 

Dar Asher Breil avea şi altfel de informaţii despre 
politicianul român. Din cronicile neoficiale pe care le 
consultase, se profilase imaginea unui bărbat care nutrea 
o admiraţie necondiționată faţă de un personaj istoric 
foarte controversat: Ceauşescu îl numea „erou al Ţării 
Româneşti” sau chiar „erou al lumii occidentale şi al 
creştinătăţii”. 

Personajul se numea Vlad al III-lea, Ţepeş, 
domnitorul Valahiei. 


1 Vezi nota anterioară. În 1967, dar în luna decembrie 
(acţiunea din fragmentul de faţă se desfăşoară în luna 
octombrie), Nicolae Ceauşescu a fost ales în funcţia de 
preşedinte al Consiliului de Stat, „organ suprem al puterii 
de stat, subordonat Marii Adunări Naţionale” (cf. 
Constituţia RSR, 1965) (n. tr.). 


20 


MAREA ADRIATICĂ, 1348 


Wu înmuie ştergarul în ulcica cu apă dulce şi apoi îl 
stoarse. Cu duioşia unei mame grijulii, uriaşul şterse 
broboanele de sudoare de pe fruntea stăpânului său. 

Mica ambarcaţiune cu care fugiseră din Veneţia 
plutea în largul mării de câteva ore bune. Un vânt 
favorabil din pupa îi împingea spre coastele Dalmației. 

Chipul lui Humarawa era galben precum ceara, iar 
ochii păreau să cadă din nou într-un somn greu, 
inconştient. 

— Mi-ai  nesocotit porunca, Wu, murmură 
samuraiul. 

— Când te vei pune pe picioare, mă vei pedepsi 
după cum îţi va fi voia, domnul meu. 

— Trimite-o aici pe copilă, şopti din nou Humarawa. 
Când Adil ajunse lângă el, samuraiul păru să-şi mai 
revină. Gemând de durere, se ridică în capul oaselor şi 
spuse: 

— Te-am moştenit aşa cum se moşteneşte o datorie 
împovărătoare, tinere Adil. Pe urmă, pe măsură ce timpul 
a trecut, am înțeles că ai ajuns să faci parte din viața 
mea. Ştiu că eşti puternic şi plin de curaj, la fel cum sunt 
încredinţat că alături de Crespi şi Wu nu-ți va lipsi nimic 
niciodată. Păzeşte-ţi calea. 

Adil nu reuşi să rostească nici un cuvânt. Dându-şi 
seama că Wu stătea în spatele său, se întoarse spre el şi 
încercă să-l cuprindă cu braţele. Işi puse capul pe 
pântecele uriaşului şi începu să plângă. 

— De ce oare trebuie să-i văd murind pe toţi cei 
care m-au iubit?... repeta, cu lacrimile şiroindu-i pe 
obraji. 

De ei se apropiase şi Crespi, care privea în tăcere 
agonia bărbatului cu care împărţise o mare parte din 
viaţa sa. 


— Prieteni ai mei... prieteni... mai apucă să 
murmure samuraiul, înainte să-şi piardă cunoştinţa. 


— Cum adică au reuşit să fugă? strigă, ca scos din 
minţi, Campagnola. Trei bărbaţi şi un copilandru v-au 
ucis oamenii şi apoi au dispărut în neant? Eraţi 
doisprezece contra trei, aţi avut posibilitatea să-i atacați 
prin surprindere, iar acum veniţi să-mi spuneţi că i-aţi 
lăsat să scape? Veţi fi judecat şi condamnat pentru 
această trădare. 

— Domnul meu... bărbaţii aceia luptau ca fiarele 
încolţite, îndrăzni să se justifice căpetenia atacatorilor. 

Deodată, s-au făcut cu toţii nevăzuţi, iar noi am 
scotocit timp de două ore palatul, până să găsim galeria 
secretă. Unul din oamenii mei e convins că i-a provocat o 
rană grea japonezului, iar dârele de sânge de pe scări 
stau mărturie pentru asta. Un martor jură că ar fi văzut 
doi bărbaţi cărând un rănit pe o barcă şi zice că i-ar fi 
auzit spunând ceva despre coastele Dalmației. Îngăduie- 
mi să-mi iau oamenii şi să pornesc pe urmele lor. lar când 
mă voi întoarce, voi considera de datoria mea să mă 
supun judecății domniei voastre, signore Campagnola. 


În barca fugarilor domnea o tristeţe apăsătoare: 
nici unul nu simţea nevoia de a spune ceva. Strânşi în 
jurul trupului lui Humarawa, toţi se gândeau cât de mult 
îi datorau războinicului care acum trăgea să moară. 

Alessandro Crespi se îndreptă spre proră. Rămase 
un timp acolo, gânditor, jucându-se cu inelul de pe deget 
- un inel de aur de care nu se despărţise niciodată din 
ziua în care, cu mulţi ani în urmă, Humarawa i-l dăruise. 
Un neguţător îi desluşise textul scris în greaca veche pe 
papirusul din sipetul incrustat. Acelaşi sipet în care se 
găsea şi inelul. Scria acolo că giuvaierul aparținuse unui 
împărat roman. Dar neguţătorul îi spusese lui Crespi că 
inelul părea să fie mult mai vechi: era încredinţat că şi în 
Sfânta Scriptură se vorbea despre el. Omul îi mărturisise 
că era convins că obiectul aparținuse unuia dintre 


conducătorii poporului ales, de vreme ce pe montura sa 
era incrustată steaua în şase colţuri a evreilor, fiind 
supranumit Inelul Regilor. 

Crespi se străduia să reînvie amintirile trecutului: 
cu mulţi ani în urmă, prietenia sa cu Humarawa căzut pe 
neaşteptate în dizgraţia stăpânirii - îi obligase pe 
amândoi să fugă din Japonia, reuşind însă să ducă cu ei o 
mare parte din averea samuraiului. Comoara le 
permisese să se stabilească la Veneţia şi să se 
îmbogăţească în scurt timp. După acea experienţă, Crespi 
nu mai pleca nicăieri fără inel, cea mai importantă piesă 
a averii sale. Aşa se întâmplase şi acum: respingând un 
ultim atac al misterioşilor duşmani, înşfăcase sipetul, 
apoi îi urmase pe ceilalţi prin pasajul secret. leşiseră apoi 
la lumină, într-un loc tainic: o barcă stătea în aşteptare, 
pregătită din timp de plecare, în caz de primejdie. 


Mânuind un cuţit, Wu ascuţea capătul unei bucăţi 
de lemn. Părea că lucrarea îl preocupa peste măsură, dar 
în realitate încerca să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să 
nu-şi întoarcă privirile către Humarawa: ochii chinezului 
erau umflaţi de lacrimi. În faţa agoniei stăpânului său se 
dovedea neputincios. 

Numai Adil nu se sfia să-şi arate durerea şi plângea 
în tăcere, fără să se poată opri. Il măcinau două 
sentimente contrarii, dar strâns înrudite: furia şi 
suferinţa. 

Când zăriră în depărtare uscatul, nici unul dintre ei 
nu fu cuprins de entuziasmul cu care marinarii, de obicei, 
după zile  nesfârşite pe mare, salută priveliştea 
tărâmurilor locuite de oameni. 

Navigând paralel cu ţărmul, schimbară direcţia 
spre sud, cu intenţia de a ajunge în principatele sârbeşti. 

De cum trecură de Spalato!6, traseră la mal pe o 
plajă situată la sud de cetate: mai important decât orice 
era să facă rost de leacuri pentru Humarawa. Crespi îşi 


1$ Azi, oraşul Split din Croația (n. tr.). 


făcuse un plan: fie că samuraiul avea sau nu să 
supravieţuiască, trebuiau să ajungă în Orient, unde 
bogăţia şi faima sa de neguţător le-ar asigura imunitatea. 

Îi lăsă pe Wu şi Adil să-l vegheze pe japonez şi intră 
singur în cetate. Cu aur şi pietre preţioase, cumpără un 
car prăpădit şi un măgar care se dovedi a fi cam nărăvaş. 
Îl aşezară în car pe Humarawa şi porniră la drum spre 
Raguza!”: portul cetăţii era escală obligatorie pentru 
corăbiile ce se îndreptau spre Constantinopol, oraş care, 
la rândul său, era punctul de sosire al caravanelor venite 
din Orient. Cum între cetatea dalmată şi republica 
venețiană existau raporturi comerciale înfloritoare, 
Crespi era încredințat că la Raguza aveau să afle, mai 
devreme sau mai târziu, veşti despre urmăritorii lor. Dar 
Crespo şi Wu ştiau foarte bine că trebuiau să fie cu mare 
băgare de seamă: umblând de colo-colo, împreună cu un 
copilandru şi un japonez rănit, puteau fi, la rândul lor, 
uşor de recunoscut. 

Dar legăturile dintre principatele sârbeşti şi 
Veneţia se răriseră drastic în ultima vreme, din cauza 
ciumei care Îi decima pe cetățenii republicii: teama de 
molimă îl ţinea la distanță chiar şi pe cel mai avid 
neguţător, ca şi pe cel mai credincios dintre aliaţi. 

Ciuma... În vâltoarea întâmplărilor prin care 
trecuseră într-un timp atât de scurt, fugarii uitaseră de 
primejdia înfiorătoare de care scăpaseră. Totuşi... oare 
reuşiseră cu adevărat să înşele ameninţarea Răului? 


În apropiere, la Raguza, cu toţii o numeau 
„vrăjitoarea” şi, în rarele momente când intra în cetate, 
nu puţini erau cei care se fereau din calea ei atunci când 
o zăreau trecând pe uliţe. 

Aproape nimeni nu cunoştea taina vieţii sale: un 
bărbat care, cu minţile pierdute de prea mult vin şi viaţă 
în desfrâu, o hăcuise într-o noapte, ucigându-i apoi fiul. 
Ca prin minune, femeia scăpase cu viaţă, dar hotărâse să 


x Azi, oraşul Dubrovnik din Croația (n. tr.). 


se îndepărteze de oameni, împietrită de imensa durere ce 
i se cuibărise în suflet. 

Trecuseră şapte ani de când vrăjitoarea îşi 
construise coliba pe vârful de stâncă de pe ţărmul mării, 
înspre apus. Trăia în singurătate, culegând buruieni de 
leac pe care le vindea unui vraci care trecea pe acolo la 
două sau la trei luni. 

Auzind zgomotul roţilor de car, femeia îşi înălţă 
privirea. 

— Ai apă şi nişte ştergare curate, femeie? o întrebă 
veneţianul de pe capra carului. 

Lângă el, femeia văzu un oriental uriaş, care ţinea 
pe genunchi un copilandru cam la vreo zece ani. Işi spuse 
că aceeaşi vârstă ar fi avut-o şi propriul ei băiat, dacă 
sminteala bărbatului ei nu i-ar fi frânt viaţa. 

— Apă este în fântână. Luaţi-vă câtă vă trebuie. Dar 
ştergare nu am. 

— Te implor, femeie! Avem cu noi un om care este 
grav rănit. 

Şi Crespi făcu semn cu mâna în spate, spre car. 
Vrăjitoarea se ridică pe vârfuri şi văzu un bărbat lungit 
pe scânduri. 

— Omul acesta are moartea pictată pe chip, spuse 
ea. Nu-i vor servi prea mult ştergarele curate. Opriţi-vă şi 
lăsaţi-l să se odihnească - sau, poate, să moară în pace, 
nu hurducat de carul vostru. 

— Nu ne putem îngădui să ne oprim, femeie. Şi, ca 
să spun drept, am cerut apă şi ştergare, nu poveţe. 

— Faceţi cum voiţi. Gândeam că poate aţi fi vrut să- 
i aduceţi un dram de uşurare prietenului vostru. Eu v-am 
spus unde găsiţi apă. Restul nu-i treaba mea, mai zise 
femeia şi, întorcându-le spatele, se îndreptă spre colibă. 

— Fără doar şi poate că sunt pe urmele noastre, 
rosti Crespi, întorcându-se spre Wu. Şi sunt convins că 
ciuma nu-i va opri din drum. 

— Eu chibzuiam la vorbele femeii: trebuie să 
recunosc că-i dau dreptate, răspunse chinezul. Nu cred 
că se cuvine să-i adâncim şi mai mult suferinţa domnului 


meu. Trebuie să aflăm un loc sigur unde să-l lăsăm. 

— E primul suflet de om pe care îl întâlnim pe 
drumul ăsta. Nu înţeleg de ce ar trebui să ne încredem în 
ea, rosti Crespi, după ce se gândi un timp. 

— Dacă urmăritorii noştri ne vor ajunge, pentru noi 
asta va însemna sfârşitul. Şi fără doar şi poate că ne vor 
ajunge, de vreme ce noi abia ne târâm, ca să nu-i 
provocăm lui Humarawa şi mai multă suferinţă. Nici eu 
nu ştiu dacă putem să ne încredem în ea, dar sunt 
convins că, aşa cum călătorim acum, vom fi repede 
recunoscuţi şi vom cădea uşor pradă duşmanilor, insistă 
Wu. 

În clipa aceea, femeia ieşi din colibă, ţinând în 
mâini o cârpă cu o substanţă vâscoasă, verzuie şi 
fumegândă. 

— Ziceam să-i ungeţi măcar rănile cu amestecul 
ăsta de ierburi: o să-i aline durerile, zise vrăjitoarea, cu 
acelaşi ton aspru. 

— Să fie oare cu putinţă ca tu, femeie, să cunoşti 
ştiinţa plantelor de leac? întrebă Wu, cercetând cu 
interes  cicatricea întinsă de pe gâtul femeii, 
asemănătoare cu a lui. 

— Este fiertură din scoarță de salcie şi alte plante 
care alină durerea. Dacă alegeţi să mergeţi mai departe, 
vă pot da cât de multă vreţi: să nu uitaţi însă să-i ungeţi 
rănile tot la patru ore. 

— Nu suntem atât de convinşi că vrem să ne reluăm 
drumul purtându-l cu noi pe prietenul nostru, femeie. Te- 
ai învoi, oare, să-l ţii sub îngrijire? o întrebă Crespi. 

— Bărbatul acela mai are câteva ore de trăit, 
răspunse ea. Nu vreau să ştiu nimic despre asta. 

— Nu te lăsăm singură. Atât cât vom putea îi vom 
sta alături şi îţi vom ajuta cu tot ce este de trebuinţă. 
Pentru îngrijirile pe care i le vei da, am pentru tine un 
săculeţ cu bani de aur. 

— Cu siguranţă că nu aurul mi-ar fi de folos ca să 
mă eliberez de dureroasa mea viaţă, messere. Dacă vă 
ajut, o fac doar ca să încerc să-l tămăduiesc pe bărbatul 


acesta. Hai, daţi-mi o mână de ajutor să-l dau jos din car 
şi să-l întind pe un pat. 


21 


APRILIE 2004 


Tom Farrader purta uniforma de serviciu, cu 
gradele de subofițer de puşcaşi marini puse în evidenţă. 
Era responsabilul - şi se făcuseră mulţi ani de când 
deţinea această funcţie - arsenalului bazei Camp 
Lejeune. Prin mâinile sale treceau toate cererile de 
alocare de arme, muniții şi explozibili ale tuturor 
militarilor bazei - atât cele pentru simple aplicaţii, cât şi 
cele destinate aprovizionării trupelor trimise în diferite 
teatre de război ale lumii. 

În seara aceea, Farrader întârziase la birou, 
intenţionând să facă ordine în registrele de gestiune. Nu 
avusese încotro: o altă amânare nu mai era posibilă, de 
vreme ce se aflau în plină desfăşurare o serie de 
inspecții, iar lui i-ar mai fi trebuit câteva zile bune de 
lucru peste program ca să pună totul la punct. Din motive 
de securitate, biroul se găsea la distanţă mare de 
depozitul de muniţie, într-o clădire în care erau păstrate 
jeepuri şi alte vehicule vechi. 

Farrader îşi înălţă ochii spre tavan: contabilitatea 
nu era punctul său forte, cu atât mai mult cu cât era 
obişnuit să rotunjească foarte mult cifrele. În anumite 
cercuri nu era un secret faptul că subofiţerul de la 
depozit vindea unele dintre materialele cu grad mare de 
periculozitate pe care i le încredinţase armata. Mineri 
clandestini sau  pescari-braconieri erau dispuşi să 
plătească sume exorbitante pentru explozibilul furnizat 
de Farrader. 

„Ar face asta oricum”, obişnuia el să-şi justifice 
înfloritorul comerţ la negru practicat. Cu toate acestea, 
activităţile pe care le alimenta nu erau considerate la fel 
de periculoase ca explozibilii furnizaţi de el: o excavaţie 
clandestină sau o partidă de pescuit cu dinamită nu erau 
nici pe departe comparabile cu masacrul pe care l-ar fi 


putut provoca un terorist folosind numai câteva grame de 
ciclotrimetilentrinitramină, mai cunoscută sub denumirea 
de T4. 

— Tu? rosti Farrader cu o voce din care răzbătea 
îngrijorarea, ridicând ochii spre silueta care apăruse 
lângă el de nicăieri. 

— Da, dragul meu prieten. Chiar eu. Şi pun 
rămăşag că ştii şi motivul care m-a împins să-ţi fac 
această vizită. 

— Nu se poate... nu acum. Sunt inspectori peste 
tot: de altfel, după cum vezi, am rămas să aduc la zi 
registrele. Zilele acestea, îmi este pur şi simplu imposibil 
să scot material explozibil din depozit. 

— Oare banii mei îţi plac mai puţin decât cei ai 
minerilor sau braconierilor? Am informaţii sigure că, în 
ceea ce-i priveşte, comerţul tău continuă netulburat. Fără 
îndoială că nu inspecţiile acestea te împiedică. Atunci, ce 
anume? 

— Ca să-ţi spun adevărul-adevărat, ai dreptate, nu- 
mi plac deloc banii tăi şi nici nu mai vreau să te am de 
client pe viitor. Am o vagă idee despre cum ai făcut să 
explodeze marfa cumpărată de la mine. Nu sunt prost şi, 
în plus, citesc şi eu ziarele. Cine crezi că mai dă crezare 
născocelilor tale cu „prietenii influenţi care fac o serie de 
prospecţiuni secrete în Antarctica, pentru a descoperi noi 
zăcăminte petroliere”? Dar prefer să nu mă gândesc... În 
orice caz, nu mă mai ţin nervii să continui cu toată 
tărăşenia asta. 

— Nu mă interesează nici cât negru sub unghie 
accesul tău subit de corectitudine, partenere. Îţi amintesc 
însă că suntem legaţi... tu şi cu mine. Degetele subţiri 
începură să se mişte cu nervozitate, apoi necunoscutul 
continuă: Cred că e spre binele tău să-mi furnizezi 
încărcătura. Va fi ultima. 

— Îmi pare rău, dar, începând de astăzi, prăvălia e 
închisă pentru tine. Încearcă în altă parte... Apropo, se 
pare că Gavrilovici, un traficant de origine ucraineană 
care are o casă de amanet la New York, ar fi scos pe piaţă 


o cantitate uriaşă de explozibil rusesc de mare putere. 

— Cum de ţi-a ajuns tocmai ţie la urechi una ca 
asta? 

— Gavrilovici a împrăştiat vestea în toate cele patru 
zări, şi nu de azi, de ieri... Se comportă de parcă ar avea 
o căruţă de fructe care stau să se strice, şi nu o marfă 
într-atât de fierbinte, încât, dacă l-ar descoperi federalii, 
l-ar trimite pentru vreo zece ani la răcoare, pe cheltuiala 
statului. După cum vezi, piaţa geme de marfă. Nu ai 
altceva de făcut decât să găseşti alte soluţii: cu mine ai 
terminat-o. 

— Nu cred că e în interesul tău să te comporti în 
felul acesta. 

Degetele subţiri zvâcniră brusc. 


În clipa în care Deidra Blasey intră în noul său 
birou, sergentul Kingston sări în picioare şi luă poziţie de 
drepţi. 

— Aţi auzit de Farrader, sir? o întrebă subofiţerul, 
nerăbdător să-i comunice vestea. 

— Farrader... Farrader... a, desigur, responsabilul 
depozitului de arme şi muniții. Nu, nu ştiu nimic, ce-i cu 
el? 

— S-a împuşcat astă-noapte, în garajul cel vechi de 
lângă biroul său. Se pare că a lăsat şi un bilet de adio. 

— Îmi pare rău pentru el, chiar dacă, să fiu sinceră, 
Farrader ăsta nu mi-a plăcut niciodată. Din câte ştiu, 
comportamentul său nu era tocmai un exemplu de 
rigoare şi onestitate: întotdeauna m-am întrebat cum de 
nu a fost îndepărtat din funcţie, din moment ce acolo, la 
bază, nu puţini erau cei care ştiau de afacerile sale 
necurate. Oricum, odihnească-se în pace! Acum însă, să 
schimbăm subiectul: ai pregătit totul pentru călătoria 
noastră, sergent? 

— Da, sir. Un avion de linie ne va duce în Dubai, de 
unde vom merge mai întâi în Emirate, apoi în Arabia 
Saudită. Tocmai mi-a fost comunicat programul: cursurile 
de tehnici noi de dezafectare a câmpurilor minate pe care 


le vom susţine pentru trupele noastre dislocate în ţările 
arabe aliate ar trebui să dureze circa două luni. 


Pe alergătorii gâfâind, ce scot scântei şi pornesc la 
atac dimineaţa, stârnind colbul, şi pătrund cu el în 
mijlocul mulţimii! Omul este nemulţumitor faţă de 
Domnul său! Şi el este martor pentru aceasta. Şi iubirea 
lui pentru bogăţie este puternică! Oare el nu ştie că 
atunci când se va risipi ceea ce este în morminte şi se va 
dezvălui ceea ce este în piepturi, atunci Domnul lor, în 
Ziua aceea, va fi bineştiutor al lor? 


Degetele subţiri se ridicară de pe tastatură, în 
vreme ce imprimanta începu să emită sunete ascuţite, 
semn că executa comanda computerului la care era 
conectată. 

Mâinile, ca întotdeauna vârâte în mănuşi de latex, 
luară foaia scrisă din imprimantă şi o puseră pe masă. 
Batonul de ceară se topea la căldura flăcării lumânării, 
lăsând să cadă câteva picături roşii pe pagină. Apoi, 
sigiliul Inelului Regilor fu imprimat încă o dată pe ceara 
lichefiată, martor unic al planului pervers, care era cât se 
poate de limpede în mintea teroristului. 


— Al-'Âdiyât sau „a alergătorilor”. Aşa se numeşte 
această sura... îi spuse Cassandra Ziegler la telefon lui 
Oswald Breil, care se găsea prin cine ştie ce colţ pierdut 
al bătrânei Europe. 

Agentul FBI citea din notițele pe care şi le făcuse 
din timp: nu voia să rişte să uite vreun amănunt 
important. 

— Este cea de a o suta sura a Coranului. Este 
compusă din numai unsprezece versete şi îşi trage 
numele chiar de la primul dintre ele, o întrerupse Breil şi, 
auzind exclamaţia de mirare a Cassandrei, îi răspunse 
prompt: Când vrei să fii competitiv, trebuie să ştii totul 
despre concurenţă. 

— Am ajuns într-un punct mort; am efectuat toate 


investigaţiile posibile, dar trebuie să mă recunosc 
învinsă: ca întotdeauna, cuvintele din Coran folosite de 
Justiţiar nu ne trimit în nici o direcţie. Dimpotrivă, am 
sentimentul că adevăratul scop al acestor mesaje este 
acela de a ne abate de la adevărata pistă şi a ne face să 
ne pierdem timpul. 

— Permiteţi-mi să nu fiu întru totul de acord cu 
dumneavoastră, interveni din nou Oswald. Planul din 
mintea atentatorului este cât se poate de clar: ne-a 
demonstrat acest lucru în fiecare dintre ocaziile 
precedente. Dificultatea noastră constă în altceva: cum să 
facem ca să ajungem la locul atentatului înaintea lui. Şi 
tocmai acest lucru nu şi-l doreşte Justiţiarul: ca cineva să 
reuşească să zădărnicească reprezentaţia sa macabră. 

—  Reprezentaţie în care numărul victimelor 
inocente creşte exponențial,  comentă Cassandra 
adăugând: Se pare că Justiţiarul este cu atât mai 
mulţumit, cu cât numărul morţilor şi al răniților de pe 
urma atentatelor sale este mai mare. Ceea ce mă 
înspăimântă cel mai mult este faptul că, în cei doi ani de 
acţiuni operative, nemernicul nu a lăsat în urmă dovezi 
palpabile, nimic care să ne facă să ne orientăm 
investigaţiile pe o pistă clară... 

— ...în vreme ce opinia publică - la cea occidentală 
mă refer - pare întru totul indiferentă, concluzionă Breil. 
În fond, atitudinea aceasta poate însemna că Occidentul 
încuviinţează „legea talionului” aplicată de Justiţiar: 
faptul că se orientează cu obstinaţie numai asupra 
obiectivelor musulmane ar putea fi dovada că se 
imaginează pe el însuşi în rolul unui adevărat făcător de 
dreptate. 


George Glakas înjură în gura mare: la urma 
urmelor, pereţii biroului său de la cartierul general al CIA 
erau antifonaţi atât de bine, încât îi asigurau intimitatea. 

— Lumea pare pregătită în orice secundă să 
producă pe bandă rulantă puii ăştia de căţea kamikaze! 
exclamă el, privind imaginile şocante ale urmărilor unui 


atentat sinucigaş produs în nordul Iraqului, împotriva 
unui convoi american. Blestemaţi să fie toţi islamiştii 
ăştia fanatici şi căţelele care i-au adus pe lume! 

Scrisoarea cu ştampila „Urgenţă maximă” de pe 
biroul său trecuse pe planul doi: la ce bun să se piardă 
timp şi efective încercând să se dea de urma celui care, 
de fapt, le-o plătea celor din Orientul Mijlociu cu aceeaşi 
monedă. 

Se uită distrat peste versetele coranice care ar fi 
putut indica locaţia următorului atentat. În adâncul 
inimii, Glakas spera ca şi următoarea acţiune teroristă a 
Justiţiarului să se soldeze cu un carnaj în rândurile 
adepților lui Allah. Apoi, cu aerul iritat al celui care este 
obligat să se supună unui ordin cu care nu este de acord, 
ridică receptorul telefonului. 

— Ca de obicei, nici un indiciu, nu-i aşa? îl întrebă 
pe responsabilul departamentului Ştiinţific. Apoi 
continuă: Cu siguranţă că prietenii noştri de la FBI vor fi 
analizat scrisoarea Justiţiarului milimetru cu milimetru, 
înainte s-o trimită aici. Nu înţeleg de ce nu ne trimit şi 
rezultatele analizelor lor... în felul ăsta, n-am mai pierde 
timpul refăcându-le. 

Terminând conversaţia, hotări că subiectul fusese 
închis şi începu să lucreze din nou la documentele şi 
portretele-robot care făceau referire la teroriştii din 
Orientul Mijlociu care constituiau un pericol serios la 
adresa Occidentului. Să-l ia naiba pe Justiţiar, cu tot cu 
atentatele lui, cu sigiliul şi Coranul lui. 

George Glakas avea lucruri mult mai importante la 
care trebuia să lucreze acum. 


22 


SIGHIŞOARA, ROMÂNIA, 
MAI 1917 


Ceaţa se întindea peste vale, învăluind-o într-o 
mantie moale: ascunse vederii, apele râului Târnava 
curgeau molcom. Încă nu se luminase bine de ziuă, dar în 
scurtă vreme, soarele primăvăratic avea să înmoaie 
bruma dimineţii, lăsând vederii verdele intens al 
dealurilor româneşti. 

Clinchetele argintii ale  clopoţeilor prinşi de 
coviltirul căruţei îi însoţiseră tot drumul pe cei doi falşi 
tigani rudari. 

— Sighişoara a fost dintotdeauna un important nod 
comercial între Occident şi Constantinopol. În plus, era 
un popas obligatoriu pentru comerțul spre Polonia, țările 
baltice şi oraşele ligii hanseatice, povestea Petru în timp 
ce străbăteau, agale, periferiile oraşului. Vreme de câţiva 
ani, din 1431, aici a trăit Vlad Dracul, tatăl lui Vlad 
Ţepeş, şi tot aici s-a născut el, Dracula. În acelaşi an 
1431, Vlad-tatăl - îl voi numi aşa ca să-l deosebesc de 
Vlad Dracula, trăgătorul în ţeapă - a primit învestitura de 
cavaler al Ordinului Dragonului... 

— Şi ce era acest Ordin al Dragonului? N-am auzit 
de existenţa unui ordin cavaleresc numit astfel, zise 
Sciarra. 

— Ordinul Dragonului a fost instituit sub forma unei 
congregaţii secrete de regele Ungariei, Sigismund de 
Luxemburg - viitorul împăratul romano-german -, şi de a 
doua sa soţie, Barbara, explică Petru. Asemenea tuturor 
celorlalte ordine  cavalereşti medievale, Ordinul 
Dragonului s-a constituit pentru a proteja Biserica 
Catolică de erezii şi de ameninţarea islamului. În vremea 
represiunii reformei husite, cavalerii Dragonului au jucat 
un rol esenţial: la un moment dat, au încercat chiar să 
organizeze o cruciadă împotriva turcilor - care puseseră 


deja stăpânire pe o bună parte din teritoriile balcanice, 
dar planul lor nu a fost niciodată dus la bun sfârşit. Mulţi 
cârmuitori din vremea aceea - Vladislav Jagello al 
Poloniei sau Alfonso al V-lea de Aragon, „cel Generos” - 
făceau parte din Ordinul Dragonului. 

Unii caută semnificaţia numelui Dracul în cuvântul 
drac cu înţelesul de „dragon” în limba noastră. Dar la fel 
de bine se poate ca numele să aibă cealaltă semnificaţie 
din limba română a cuvântului drac, şi anume „diavol” 
sau „demon”. 

— Adică şi tatăl, şi fiul aveau acelaşi nume? 

— Oarecum. Dacă luăm în considerare că 
terminația „a” are semnificaţia patronimică de „fiul lui”, 
atunci Dracula ar însemna, cu aproximaţie, „fiul lui 
Dracul”... Acum însă, trebuie să încetăm să mai vorbim 
italieneşte: intrăm în oraş. Dacă se descoperă că suntem 
ofiţeri ai armatei italiene, nu m-aş mira ca, în loc să fim 
întâmpinați ca eliberatori, să se găsească unii care să ne 
denunțe austro-ungarilor. 


Bela Blasko se străduise să urmeze întocmai 
instrucţiunile din caietul confiscat de la ofiţerul român 
Mihnea Petru. Probabil însă că îi scăpaseră unele 
amănunte, de vreme ce nu reuşea cu nici un chip să 
găsească preţiosul obiect pe care îl căuta cu înfrigurare. 
Şi totuşi, inelul trebuia să fie acolo, sub nasul lui. Oricum, 
mai avea timp suficient la dispoziţie să-l caute chiar mult 
timp, de vreme ce România fusese ocupată de trupele 
austro-ungare. 

Când i se ivise ocazia, ceruse transferul la 
Sighişoara: voia cu orice preţ să intre în posesia Inelului 
Regilor şi a restului comorii care, judecând după 
însemnările din caiet, trebuia să se găsească acolo, chiar 
între zidurile casei în care se afla acum. 

Ofiţerul ungur se aşeză pe un scaun şi începu să 
răsfoiască din nou caietul cu însemnări şi actele vechi 
confiscate de la locotenentul român. Se strădui din nou să 
desluşească legenda, care spunea că cel care ar fi purtat 


inelul ar fi fost înzestrat cu puteri imense. După ce fusese 
în posesia unui împărat roman, inelul ajunsese într-un 
târziu, în urma unei serii de întâmplări dramatice, pe 
degetul celui mai temut dintre voievozii români: Vlad 
Dracula-Ţepeş. Notiţele din caietul ofițerului român 
conţineau traducerea unui papirus străvechi, în care se 
susţinea că împăratul roman Nero Claudius Drusus nu se 
despărţea niciodată de acel giuvaier. 

Zgomotul de roţi care se auzi pe drum îi atrase 
atenţia lui Blasko: ieşi la fereastră şi-i cercetă îndelung 
pe cei doi ţigani care se opriseră lângă poarta casei. 

Când înălţară privirile, Blasko se retrase brusc, 
albindu-se la faţă. Apoi îi zări îndreptându-se spre una 
dintre porţile laterale. 

li recunoscuse şi un fior îl străbătu din cap până-n 
picioare. Instinctiv, îşi pipăi micuțul Steyr de 6,35 mm pe 
care îl purta întotdeauna la cizmă. Cele trei sute cincizeci 
de grame ale pistolului îl făcură să se simtă în siguranţă: 
îşi dădu seama că, poate, ar fi putut întoarce situaţia în 
favoarea sa. Trase piedica armei şi se ascunse în spatele 
unuia din dulapurile de lemn masiv care mobilau sala. 
Peste puţin timp, Inelul Regilor avea să fie al său. Pentru 
totdeauna. 


Casa în care venise pe lume Dracula, în 1431, era 
întunecată şi mohorâtă; la faţadă se deschideau două 
rânduri de ferestre. Acoperişul din ţiglă - roşie iniţial - 
căpătase odată cu trecerea vremii aceeaşi tonalitate 
posomorâtă ca şi a zidurilor. 

Deşi înainta cu circumspecţie, paşii locotenentului i 
se păreau lui Sciarra foarte siguri: Petru intră pe o poartă 
secundară din dreapta clădirii şi era evident că românul 
ştia foarte bine încotro să meargă. 

Maiorul nu apucă să admire vastul atrium în care 
tocmai intrase: zgomotul unor paşi târşâiţi îi făcu pe cei 
doi să se retragă la adăpostul unei abside. Un bătrân cu 
pălărie neagră şi ducând o legătură mare de chei trecu 
prin faţa ascunzătorii lor. Nu-i observă. 


— Bietul Toma, rosti locotenentul Petru cu voce 
scăzută, au trecut şi peste el anii. Parcă mai ieri bunul 
Toma mă sălta pe genunchi. 

Observând expresia întrebătoare a lui Sciarra, 
Mihnea îi explică: 

— Această casă aparţine de multe generaţii familiei 
mele. Toma este custodele ei încă de pe vremea când m- 
am născut eu. Acum, urmaţi-mă, domnule maior. Trebuie 
să acţionăm rapid. Nu vreau să afle nimeni, nici măcar 
Toma, de prezenţa noastră aici. 

În obscuritatea aproape completă a casei, Sciarra şi 
Petru urcară o scară cu trepte largi, până ajunseră 
dinaintea unei uşi de la catul al doilea. Petru o deschise 
cu băgare de seamă, dar nu reuşi să-i înăbuşe scârţâitul 
sinistru, ca o tânguială îndepărtată. 

Strângând pistolul în mână, Blasko încercă să se 
lipească şi mai mult de perete, în ascunzişul său dintr-un 
colţ al sălii, în spatele unui dulap vechi, cu incrustaţii. 

— Principele pofteşte la sarmale, spuse Petru, 
citând din memorie o frază din caietul confiscat de 
ofiţerul ungur. 

Pe peretele din faţa lor, o frescă înfăţişa patru 
persoane şezând în jurul unei mese. Trecerea anilor şi 
umiditatea lăsaseră urme vizibile. Petru se apropie de 
pictură, concentrându-şi privirea asupra unuia dintre 
personaje. Era figura unui bărbat robust, cu mustăţi 
proeminente şi ochii migdalaţi care fixa un punct în 
depărtare. Pictorul nu-l înfăţişase purtând haine de om 
de vază şi nici un detaliu nu făcea să pară mai distins 
decât ceilalţi doi bărbaţi şi femeia din scenă. 

— Ceea ce vedeţi este singurul portret care s-a 
păstrat al lui Vlad Dracul-tatăl, voievodul Valahiei. „Ochii 
principelui poftesc la sarmale”, aşa scria în caiet. 
Sarmalele sunt o mâncare tradiţională românească: o 
umplutură de carne învelită în foi de viță-de-vie. 

Petru se întoarse, privind lung în direcţia în care 
părea că se uita şi omul cu mustăţi. Ochii i se opriră 
asupra dulapului din lemn masiv, cu incrustaţii. 


Înmărmurit, Blasko asculta cum paşii se apropiau 
de ascunzătoarea sa. Petru se opri să cerceteze cu 
atenţie incrustaţiile de pe piesa masivă de mobilier: 
probabil că fuseseră lucrate de un meşteşugar, cu multe 
sute de ani în urmă. 

— Piesa aceasta a fost executată la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea, în aceeaşi epocă în care a trăit 
principele Alexandru: el a fost cel care a hotărât că inelul 
trebuia păstrat într-un loc sigur. Lui i-a aparţinut, de 
altfel, şi cărţulia în care este descrisă calea ce trebuie 
urmată pentru găsirea ascunzătorii. Imi amintesc că 
privirea personajului frescei mă înfiora pe vremea când 
eram copil, spuse Mihnea. Apoi exclamă: O frunză de 
viță-de-vie, uitaţi-o aici, domnule maior! 

Şi arătă spre o mică figură de fildeş incrustată pe 
latura din stânga a dulapului. 

O apăsare uşoară fu suficientă pentru ca un 
mecanism ascuns să se declanşeze, lăsând vederii un 
sertar secret. 

Fermecat de perfecțiunea acelui mecanism, Sciarra 
îşi concentră apoi privirea asupra obiectului învelit în 
mătase din sertarul cel tainic. Fu ultima imagine pe care 
o văzu: simţi o durere atroce în moalele capului. Apoi, 
întuneric. 


23 


OCTOMBRIE 1967 


Era o vilă obişnuită, ca atâtea altele care se aliniau 
ordonat în cartierele rezidenţiale ale Tel Avivului. 

Asher Breil privi mulţumit de jur împrejur, îşi 
abandonă geanta pe pardoseala holului de la intrare şi se 
avântă în sus, pe scări. 

Călătoria de întoarcere de la Bucureşti fusese peste 
măsură de lungă şi obositoare: de dragul acoperirii pe 
care agentul Mossad şi-o asumase vizitând Bucureştiul, 
fusese obligat apoi să facă o escală de câteva zile la 
Geneva. Nu puteai spune niciodată că dai dovadă de prea 
multă precauţie, atunci când aveai de-a face cu serviciile 
secrete ale lui Ceauşescu. 

— Nu e nimeni în casa asta? întrebă Asher cu voce 
răsunătoare. 

Un țipăt de bucurie se auzi de la etaj. 

— Tată! exclamă copilul, coborând scările în fugă. 

Observând fericirea cu care Oswald îi alerga în 
întâmpinare, chipul lui Asher se lumină de bucuria 
revederii. 

Din fericire, semnele - deja evidente - ale formei 
rare de nanism de care suferea copilul nu erau într-atât 
de grave încât mişcările sale să fi devenit dizgraţioase: cu 
toate acestea, corpul i se oprise practic din creştere încă 
de când copilul avea opt ani. 

— Hu-ha, tată, astăzi este yom tovesh pentru mine! 
strigă Oswald, încercând să-şi cuprindă părintele cu 
braţele. 

— Văd că ofensiva idiş lansată de Lilith Habar a 
reuşit să găsească o breşă în casa noastră, observă 
Asher, strângându-şi fiul cu afecţiune la piept. Şi, oricum, 
„bună ziua” se spune yom tov, nu yom tovesh. 

— Dacă vrei, putem vorbi în altă limbă. Eu sunt 
pregătit, răspunse Oswald. 


Apoi începu să emită o serie de sunete, de neînțeles 
pentru nimeni, mai puţin pentru membrii familiei Breil. 
Inventaseră un fel de sistem cifrat de conversaţie între ei: 
era un joc ce îi făcea să se simtă mai uniţi. Tatăl îi 
spusese lui Oswald că alfabetul respectiv era, de fapt, o 
versiune simplificată a unei metode folosite de italieni în 
mesajele secrete din timpul Primului Război Mondial. 

— Oare îmi este permis şi mie să-l salut pe eroul 
nostru întors de la război? se auzi vocea lui Aliah Breil. 

Femeia veni să se alăture îmbrăţişării tatălui şi 
fiului, apoi începu la rândul său să vorbească în limbajul 
pe care toţi îl numeau - parafrazând numele celebrului 
alfabet pentru nevăzători - „alfabetul Breil”. 

Aliah avea părul creţ şi negru ca pana corbului, 
chipul rotund, pielea cu tentă măslinie şi, asemenea lui 
Asher, un trup suplu, dezinvolt. Ochii săi negri priviră 
adânc în cei ai soţului său, care, odată rămaşi singuri, 
căpătase o mină serioasă. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, Aliah. 

Femeia se ghemui pe canapea, sprijinindu-şi capul 
în poala soţului său. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnule 
maior, rosti ea, pe un ton glumeţ. 

— Mi-e teamă că va trebui să mă transfer pentru un 
timp în România, Aliah. 

— Ce înseamnă „pentru un timp”? Zile, săptămâni, 
luni? 

— Există o mare probabilitate să fie vorba despre 
doi ani. Mi s-a propus funcţia de referent la institutul din 
Bucureşti. 

Intre soţii Breil nu existaseră niciodată secrete: 
când împrejurările i-o cereau, Aliah ştia să fie femeia cea 
mai discretă din lume. Dar, în aceeaşi măsură, ştia să fie 
înţeleaptă şi echilibrată. Nu de puţine ori se întâmplase 
ca sfaturile sale să se dovedească decisive în luarea unor 
hotărâri importante. Iar în clipa aceea, Asher făcea exact 
acest lucru: supunea dezbaterii în familie o chestiune de 
o importanţă vitală pentru toţi membrii ei. 


— Vrei să spui că tu vei fi şeful serviciilor noastre 
secrete în România? Dar aceasta este o funcţie foarte 
importantă, care îţi face onoare, rosti Aliah, cu o expresie 
încântată. 

— Stăpâneşte-ţi accesul de automulţumire, femeie, 
o dojeni Asher, în glumă. Voi fi şeful unei reţele care nu 
există: desigur, voi avea câţiva colaboratori şi, poate, 
nişte agenţi, dar în realitate trebuie construit totul de la 
zero. 

— Mă bucur că şefii tăi ţi-au ascultat cererea. Tu ai 
ales Bucureştiul, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. Nu ştiu de ce, dar de când am avut 
accidentul de avion în deşertul palestinian, am 
sentimentul că o forţă misterioasă mă împinge într-acolo, 
spre ţara guvernată de acest Ceauşescu... 

— Dar la noi te-ai gândit, Asher? 

— Bineînţeles. Tu vei putea să mă urmezi oricând 
vei dori, la fel ca orice soţie de diplomat, funcţionar de 
bancă străină sau misiune internaţională. În schimb, 
Oswald va trebui să încheie mai întâi anul şcolar. Apoi, 
vom hotări dacă ne mutăm acolo definitiv sau dacă e mai 
bine să facem naveta. Eu, unul, aş prefera ultima 
alternativă, gândindu-mă în primul rând la educaţia 
copilului nostru. 

— Am înţeles, domnule maior, răspunse Aliah cu un 
zâmbet jucăuş, apoi îi atinse uşor buzele cu un sărut 
provocator. Acum însă, încetează să te mai gândeşti la 
intrigile Mossadului... au trecut atâtea zile de când nu ne- 
am văzut şi... 

Femeia pronunţă următoarele cuvinte în limbajul 
cifrat al familiei, dar nu apucă să-şi ducă fraza până la 
capăt: braţele vânjoase ale lui Asher o cuprinseră brusc, 
iar buzele lor se uniră într-un sărut dulce, senzual. 

Făcură dragoste cu pasiunea unor tineri iubiţi. 
Apoi, rămaseră încă o vreme întinşi, îmbrăţişaţi. 

— Te iubesc, Asher. Cu tine alături, merg până la 
capătul lumii. 

— Mda... la capătul lumii... rosti el cu voce scăzută. 


Mintea bărbatului alerga în urmă, la începuturile acelei 
poveşti în care tocmai intrase... 


24 


VENEŢIA, 1348 


În sala care găzduia Consiliul celor Zece tocmai se 
terminase o reuniune foarte importantă. De altfel, de 
când ciuma începuse să decimeze populaţia republicii, 
toate reuniunile organelor de cârmuire erau de o 
importanţă vitală pentru Veneţia. În mod straniu însă, 
Campagnola părea distrat şi absent, la fel cum fusese şi 
la ultimele întâlniri: nu mai avea obişnuitele lui porniri 
bătăioase, îndârjite, nu mai dispunea de forţa lui 
obişnuită - pe care cei mai mulţi o numeau perfidie. 

Erau unii care se hazardau să afirme că interesul 
său era îndreptat în altă direcţie, într-un loc îndepărtat 
din Orient, despre care circulau de mult legende - de pe 
vremea când singura lui fiică fugise cu cel mai temut 
dintre pirați, Muqatil. 

Dar nu era nimic adevărat în presupunerile 
venețienilor. Angelo Campagnola nu avea interese 
speciale dincolo de hotarele republicii, dar era mai 
hotărât ca niciodată să descopere taina ce se ascundea în 
spatele apariţiei acelui misterios copilandru din suita lui 
Hito Humarawa. De când tânărul acela cu ochi albaştri 
venise la Veneţia, parcă adusese cu el toate furiile 
infernului. 

— Ce veşti îmi aduci? întrebă Campagnola, 
fulgerându-l cu privirea pe comandantul mercenarilor săi. 
Omul îl aşteptase la ieşirea din sala Consiliului. 

— După cum v-am spus, avem un martor care 
susţine că, în noaptea incursiunii noastre, a văzut un 
bărbat mătăhălos care, împreună cu încă cineva, purta un 
rănit spre o ambarcaţiune acostată la mică distanţă de 
palatul lui Crespi. Omul ne-a confirmat că împreună cu ei 
se afla şi un copil. Am căutat informaţii pe coastele din 
apropiere, până la cele din Dalmația: barca fugarilor era 
mică şi nu le-ar fi permis un drum lung pe mare. Am 


trimis oameni să cerceteze țărmurile în lung şi-n lat şi, în 
cele din urmă, am aflat că un neguţător venețian bogat ar 
fi cumpărat cu aur mult un car şi un măgar din cetatea 
Spalato, îndreptându-se apoi spre Raguza. Vă cer 
permisiunea de a pleca într-acolo împreună cu zece 
oameni de-ai mei: de data asta n-o să mai scape, 
excelenţă. 

— Şi ce aştepţi? Du-te, pleacă odată! Şi adu-mi-l pe 
copilandrul acela... viu... sau, mai bine, adu-mi numai 
ochii lui de demon. 

Un sentiment rău-prevestitor puse stăpânire pe 
femeie, iar privirea i se întoarse de la bărbatul rănit, care 
zăcea inconştient pe pat. Părea că percepea apropierea 
primejdiei, asemenea prăzii care, în întinderea 
nemărginită a savanei, adulmecă mirosul morţii. 

— Repede, veniţi cu mine! 

Tonul vrăjitoarei nu admitea replică. Cei doi bărbaţi 
şi copilandrul o urmară. leşind din colibă, femeia arătă 
spre gura unei grote aflate în apropiere. 

Departe, în jos, pe țărm, se vedea un grup de 
călăreţi care se îndreptau spre ei. 


— Ce facem cu prietenul nostru rănit? o întrebă 
Alessandro Crespi. 

— Îl voi ţine ascuns în casă, nu vă faceţi griji. Veniţi 
după mine! 

Şi lui Crespi, şi lui Wu le trecură prin minte acelaşi 
gând: era posibil ca femeia să-i trădeze, dar nu aveau de 
ales. Era neîndoielnic că oamenii de pe țărm îi căutau pe 
ei şi trebuiau să fugă din colibă cu orice preţ. Trebuiau să 
se ascundă, iar singura persoană din lume în măsură să-i 
ajute în clipele acelea era o vrăjitoare. 


Căpetenia grupului de călăreţi îşi duse dezgustat 
mâneca hainei la nas. 

— Ce e cu duhoarea asta, femeie? o întrebă 
bărbatul, îngreţoşat. 

— Despre ce duhoare vorbeşti, messere? Eu nu simt 


nimic, răspunse vrăjitoarea. 

Până la venirea necunoscuţilor, aruncase o fiertură 
din rădăcini şi ierburi cu miros pestilenţial prin toate 
ungherele cocioabei. 

— Ai văzut trecând prin părţile astea trei bărbaţi 
dintre care unul rănit - şi un copil, o întrebă bărbatul, cu 
acelaşi aer ameninţător, acoperindu-şi în continuare 
nasul cu mâneca. 

— De multă vreme nu mai văd pe nimeni, domnule. 
Oamenii fug din calea mea... 

Cuvintele îi fură întrerupte de un hohot de râs 
batjocoritor. 

— Fără tăgadă că, dacă mirosul ţi-e atât de greu 
încercat, nu-ţi va fi deloc uşor să găseşti pe cineva care 
să se însoţească cu tine. 

— Nimeni nu a zis că tânjesc după însoţirea cuiva, 
messere, răspunse vrăjitoarea, tresărind într-un gest de 
orgoliu. 

— Să te socoteşti norocoasă, femeie, că nu mă 
învrednicesc să te lovesc. În alte împrejurări, un răspuns 
într-atât de lipsit de cuviinţă te-ar fi costat foarte scump. 

— Pe mine norocul m-a părăsit de multă vreme: tot 
ce mi-a fost mai drag mi-a fost luat, domnule. 

Dar nu înduioşarea, şi nici compasiunea au fost cele 
care l-au făcut pe emisarul lui Campagnola să-şi ducă 
mâna la săculeţul prins la centură. Scoase trei monede şi 
le aruncă la picioarele femeii. 

— Sunt bune ca să-ţi împrospătezi memoria, în caz 
că întâmplarea îi va aduce pe oamenii căutaţi de noi prin 
locurile acestea... şi poate n-ar fi rău să îţi împrospătezi 
şi cocioaba. Pare să aibă mare nevoie. 

— Şi de ce îi căutaţi pe bărbaţii aceia? 

— Nu sunt lucruri care te privesc pe tine. Dar dacă 
tot ai întrebat, află că nu noi, ci legile Veneţiei sunt cele 
care cer capetele acelor trădători. 

— Înţeleg, messere. Dar poate că domnia voastră şi 
însoțitorii de afară veţi fi voind să vă ospătez cu ceva. 
Dau îndată fiertura de pe foc... 


— Îți mulţumesc, femeie, răspunse căpetenia 
mercenarilor, fără să-şi elibereze nasul din strânsoare. 
Cred însă că o cârciumă ne-ar prinde mult mai bine. 

— Şi unde o să vă găsesc, în caz că aflu ceva veşti? 

— O noapte vom rămâne la Raguza, pe urmă facem 
cale-ntoarsă la Spalato: acolo şi-au lăsat barca fugarii, 
când au venit aici pe mare. 


Wu, Crespi şi Adil munciră din greu ca să curețe 
coliba şi să alunge mirosul pestilenţial al ierburilor 
vrăjitoarei. Dar efortul meritase: miasmele fierturii îi 
ţinuseră departe pe urmăritori de ungherul în care zăcea, 
ascuns, rănitul. 

Humarawa rămăsese întins în pat, fără cunoştinţă, 
în obscuritatea singurei încăperi a cocioabei. Ca măsură 
de precauţie, femeia îl acoperise cu zdrenţe şi cârpe, în 
caz că i-ar fi dat vreunuia prin minte să arunce o privire 
înăuntru. Din fericire însă, bărbaţii plecaseră fără să 
cerceteze cocioaba. 

Războinicul japonez nu dădea semne că s-ar putea 
trezi din leşin, febra făcându-l să delireze şi să fie 
scuturat de frisoane. 

Când termină de spălat pereţii, grinzile şi podeaua, 
Wu se duse să se aşeze lângă femeie. Adoptă cea mai 
degajată atitudine de care era capabil şi îi zâmbi, fără să 
ţină seama de vechea sa cicatrice, care părea să-i 
unească colţul buzelor cu lobul urechii. 

— Care vă este numele, doamnă? 

Vrăjitoarea îl privi bănuitoare: oare nu cumva 
matahala aceea îşi bătea joc de ea? I se părea că 
trecuseră veacuri de când nimeni nu i se mai adresase 
spunându-i „doamnă”. 

Dar ştia că se putea încrede în propriul instinct: o 
privire ţintită drept în ochii migdalaţi ai bărbatului care 
nu clipiseră nici măcar în faţa morţii - îi fu de ajuns ca să 
înţeleagă că acesta nu se ţinea de glume. 

— Rhoda, răspunse ea, binevoind să-i acorde unul 
din rarele ei surâsuri. Mă cheamă Rhoda, repetă, 


încercând timid, cu o mână, să alunge patina întunecată a 
pielii, odinioară albă ca laptele. 

Wu arătă spre propria cicatrice. 

— Când l-am întâlnit prima dată pe Alessandro 
Crespi, cu mulţi ani în urmă, el a ţinut să-mi lase această 
amintire: el e singurul om care m-a învins vreodată în 
luptă. 

Neîncrezătoare, Rhoda îl cercetă lung pe 
neguţătorul venețian: părea un domnişor în ţinută de bal, 
oare cum fusese posibil s-o dea gata pe namila din faţa 
ei? 

— Dar ţie cine ţi-a făcut rana aceea? continuă Wu, 
arătând de data aceasta spre cicatricea femeii. 

— E o poveste lungă. Nu vreau să vorbesc despre 
asta, răspunse ea şi, preţ de o clipă, privirea i se opri 
asupra lui Adil. Apoi continuă: Nu avem timp de pierdut. 
Trebuie să staţi o vreme ascunşi: cei care vă urmăresc 
vor rămâne o singură zi la Raguza, apoi se vor întoarce la 
Spalato, şi n-am de unde să ştiu dacă nu le dă prin minte 
să treacă din nou prin părţile astea... ca să-şi mai dreagă 
simţul mirosului. 

Era prima dată când Rhoda râdea; prima dată după 
mulţi, mulţi ani. 

Wu se uită la ea cu luare-aminte: căzuse pradă unei 
tulburări stranii, una pe care nici o ceată de urmăritori n- 
ar fi fost în stare să i-o provoace. 

Cei doi bărbaţi şi Adil se întoarseră în grotă. Rhoda 
îi vizita de două ori pe zi, aducându-le de-ale gurii şi veşti 
despre starea lui Humarawa. Trecând sub tăcere 
povestea originii lui Adil, Wu îi povesti o mare parte din 
viaţa lor, nesfiindu-se să se fălească atunci când descria 
aventurile la care luase parte alături de stăpânul său şi 
de Crespi. 

Patru zile după sosirea lor, Rhoda luă drumul 
Raguzei, unde află că, între timp, cei unsprezece 
venețieni plecaseră înapoi, spre Spalato. Femeia hotărî 
că oaspeţii săi, pe care acum îi considera prieteni, puteau 
să-şi părăsească ascunzătoarea şi să-şi găsească adăpost 


în oraş: din cauza obiceiurilor bărbatului său, Rhoda 
cunoştea cel puţin o jumătate de duzină de locante în 
care, dacă plăteai bine, deveneai de negăsit pentru 
oricine. 

Înainte de plecare, Wu se apropie de patul în care 
zăcea Humarawa şi îl privi lung: în toţi anii în care se 
aflase în serviciul lui nu se întâmplase niciodată să se 
despartă de el. 

Uriaşul îşi apropie buzele de urechea războinicului 
şi şopti câteva cuvinte de rămas-bun, deşi se temea că, în 
clipele acelea, stăpânul său nu-l putea auzi. 

— Rogu-te, Rhoda... ai şi pe mai departe grijă de el. 

— Nu-ţi fie teamă, Wu, domnul tău se află pe mâini 
bune. Şi mi se pare chiar că începe să se mai întremeze. 
Humarawa e un bărbat puternic, nu poate fi răpus cu 
una, cu două. Asemenea unei buruieni pe care o smulgi 
cu greu din pământ. 


Alessandro Crespi prezentă primele semne de 
contagiune la două zile după ce fugarii îşi găsiseră 
refugiu într-un han sordid din zona portului din Raguza. 

Ridicându-se de la masă, veneţianul se prăbuşi la 
podea după câţiva paşi. Hangiul, ajutat de o slujnică, se 
repezi să-i dea ajutor, apoi îi strigară pe Wu şi Adil, care 
tocmai urcaseră în odăile lor. 

Când îl săltară de la podea, buboiul violaceu ieşi 
brusc la iveală de sub o şuviţă de păr, în dreptul tâmplei 
stângi. 

Hangiul se retrase înspăimântat, iar Wu îşi încărcă 
tovarăşul bolnav pe un umăr, ca pe un sac. 

— Repede, Adil, urmează-mă! rosti chinezul. 

Părăsiră în grabă hanul şi se îndreptară spre port. 


25 
APRILIE 2004 


Circuitul era situat în regiunea meridională a ţării, 
la Sakhir, întinzându-se de-a lungul țărmului, în locul 
numit încă din Antichitate Coasta Piraților. Locuitorii 
zonei erau peste măsură de mândri să găzduiască, pentru 
prima dată într-o ţară arabă, o etapă a Campionatului 
Mondial de Formula 1. 

Autodromul din Bahrain fusese proiectat de cel mai 
bun designer de circuite auto din lume, Hermann Tilke, 
fiind construit în timp record şi fără un plafon de 
cheltuieli. 

Complexul cuprindea cinci circuite diferite, cel mai 
dificil fiind cel pe care urma să se desfăşoare cursa. 
Recordul de viteză la antrenamentele contra cronometru 
fusese înregistrat de germanul Michael Schumacher: un 
minut, treizeci de secunde şi două sute cincizeci şi două 
de miimi de secundă pe cei aproape cinci kilometri şi 
jumătate ai unui tur de pistă. 

Atmosfera de sărbătoare se simţea pretutindeni, 
chiar dacă măsurile stricte de securitate semnalau şi 
acolo existenţa veşnicei stări de alertă care se resimțea 
în toată lumea arabă: Bahrainul era un stat cu unul dintre 
cele mai mari venituri pe cap de locuitor din lume - 
aproape cincisprezece mii de dolari pe an -, un rezervor 
de aur negru sub cerul liber, ai cărui locuitori se 
străduiseră dintotdeauna să împace rigorile islamului cu 
plăcerile Occidentului. Bahrainul era considerat un stat 
islamic moderat. O moderație deloc pasivă însă, relaţiile 
cu civilizaţia vestică fiind uşor de calculat: statul arab 
acordase sprijin logistic coaliţiei militare care atacase 
„țara blestemată”; moneda de schimb o constituiseră 
exporturile de petrol şi investiţiile de capital autohton în 
Occident - amănunte care cuantificau importanţa 
minusculului emirat, locuit de numai şase sute cincizeci 


de suflete musulmane, în menţinerea echilibrului politic 
la nivel mondial. 

Semafoarele de la linia de start se stinseră la 
unison. Într-un vuiet asurzitor, monoposturile ţâşniră pe 
pista  scăldată în soarele dogoritor al deşertului, 
asemenea unor jucării multicolore pe o panglică 
şerpuitoare de mătase neagră. In faţa privirilor 
hipnotizate ale celor cincizeci de mii de spectatori, bolizii 
aproape că zburau, atingând viteze de circa trei sute de 
kilometri pe oră. 

Oswald Breil se apropie de fereastra camerei pe 
care căpitanul Bernstein i-o rezervase la Marriott Grand 
Hotel din Bucureşti. Breil reuşise să pătrundă în hotel pe 
o uşă secundară, în vreme ce pentru rezervarea camerei 
fusese folosit un nume fictiv. 

Pentru fostul premier israelian, era foarte 
important să treacă neobservat, lucru deloc uşor însă: 
ziarele şi televiziunile din lumea întreagă spuseseră, de 
nenumărate ori, vrute şi nevrute despre el. În plus, 
oriunde s-ar fi aflat, fizicul său aparte îl făcea uşor de 
recunoscut. 

Căpitanul Bernstein îi oferise un bacşiş mai mult 
decât generos unui tânăr angajat, iar acesta lăsase 
bucuros fără pază căruciorul pentru lenjerii: Oswald se 
ascunsese acolo, ca să poată ajunge nevăzut în cameră. 
Odată ajuns acolo, Oswald ieşise din ascunzătoare, iar 
Bernstein scosese căruciorul afară, pe palier. 

— Înţeleg că dumneavoastră sunteţi obişnuit să 
folosiţi intrări neconvenţionale, maior Breil. Eu însă, am 
fost nevoit să pretind că aveam nevoie de cărucior pentru 
o întâlnire galantă clandestină... S-a dus naibii reputaţia 
mea... 
Oswald  zâmbi, apoi urmări câteva secunde 
imaginile transmise la televizor. 

— Omul nostru de contact ar trebui să fie aici cam 
peste două ore, reluă Bernstein. Să sperăm că tânărul 
acela - complicele meu în comiterea adulterului adică - 
îmi va mai ceda o dată mijlocul lui de locomoţie, atunci 


când va trebui să plecăm de aici... 

— Nu cred că veţi avea probleme, căpitane: 
bărbatul acela a fost deja răsplătit de dumneavoastră, iar 
acum, în calitate de complice, cum spuneaţi, va considera 
că este de datoria lui să vă ajute din nou, îi explică 
Oswald, apoi se întoarse la fereastră şi începu să 
cerceteze cu luare-aminte impozanta clădire a Casei 
Poporului. După un timp, spuse: Mare noroc pe noi că 
vremurile s-au schimbat. Până acum câţiva ani, ne-ar fi 
fost cu neputinţă să ocolim controalele Securităţii lui 
Ceauşescu şi să ajungem aşa, în doi timpi şi trei mişcări, 
în această cameră de hotel. 

— Foarte adevărat, domnule Breil... răspunse 
absent Bernstein, a cărui atenţie fusese între timp 
captată de transmisiunea în direct a Marelui Premiu de 
Formula 1 al Bahrainului. Maşinile Ferrari par de-a 
dreptul invincibile, bombăni el apoi. 

— O secundă... deveni brusc atent Breil, atras de un 
anumit amănunt zărit într-un cadru. 

In clipa aceea, un comentator britanic spunea: „Pe 
porţiunea de traseu din dreptul oazei, Button pare să 
forţeze la maximum pentru a câştiga câteva poziţii: de cel 
puţin două ori până acum, pilotul englez a riscat să iasă 
de pe circuit, trecând uşor dincolo de limita pistei şi 
ridicând în aer nori uriaşi de nisip. Acum, în dreptul 
tribunelor, unde pista coboară uşor, roţile monoposturilor 
muşcă furios din asfalt, lăsând în urmă dâre de scântei 
incandescente...” 

Oswald îşi desprinse privirea de la ecranul 
televizorului: îngrijorarea de pe chipul său era evidentă. 

— Sper să reuşească să ajungă la timp, zise, 
formând în grabă un număr de telefon. 

Vocea Cassandrei Ziegler exprima surprinderea: 

— Cât e ceasul acolo, la dumneavoastră, Oswald? 

— Nu avem timp de convenienţe, Cassandra, îi 
răspunse Breil pe un ton grav. 


Bolizii erau pe cale de a încheia cel de-al 


doisprezecelea tur, când telefonul de pe masa ofițerului 
de poliţie a emiratului începu să sune strident. Cu un aer 
agasat, bărbatul abandonă locul de unde urmărea 
absorbit cursa şi răspunse. 

In clipa aceea, maşinile din fruntea plutonului 
intrau în curba în ac de păr dominată de opt tribune trei 
fixe şi cinci provizorii - pline până la refuz de spectatori. 

Zgomotul microexploziilor fu acoperit de vuietul 
motoarelor, dar, după o secundă, două dintre tribune 
părură cuprinse de un frison, săltară în aer, surpându-se 
ca şi cum ar fi fost tăiate de la rădăcină. Dintre cei o mie 
cinci sute de spectatori aflaţi în acel sector, puţini erau 
cei care aveau să supravieţuiască. Anchetatorii elucidară 
în scurt timp cauzele accidentului: grinzile portante 
fuseseră pur şi simplu retezate de precizia deflagraţiilor. 

Asemenea  telespectatorilor din lumea întreagă 
dornici să vadă transmisiunea în direct a Marelui Premiu 
de Formula 1 al Bahrainului, Breil nu putuse face altceva 
decât să urmărească înmărmurit scena, la fel de 
neputincios ca şi ei. 

— „...pe alergătorii gâfâind, ce scot scântei şi 
pornesc la atac dimineaţa, stârnind colbul, şi pătrund cu 
el în mijlocul mul...” Oare cum de nu m-am gândit la 
asta? repeta întruna, cu voce scăzută, Oswald Breil, în 
vreme ce Bernstein îl privea fără să înţeleagă nimic. 

Din nou, mâna Justiţiarului în numele Domnului 
lovise fără cruţare în bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi, 
deopotrivă. Din nou, asasinul îşi bătuse joc de ei. Din nou, 
ajunseseră prea târziu ca să mai poată salva câteva sute 
de vieţi omeneşti. 


Adrik Gavrilovici se născuse în Statele Unite, din 
părinţi ucraineni, cu cincizeci şi doi de ani în urmă. 
Cazierul său penal putea fi foarte bine comparat cu o 
hârtie de împachetat alimente în care fusese păstrată o 
felie de pizza cu sos de roşii: un cazier plin de pete, dar 
acesta era un aspect care nu părea să-l preocupe nici cât 
negru sub unghie pe Gavrilovici. 


„Rusul”, aşa cum era numit în anumite cercuri, îşi 
vedea mai departe de afacerile lui murdare, sfidând toate 
legile şi orice consideraţiuni morale. Aşa-zisa „casă de 
amanet” pe care o gestiona nu era altceva decât un 
ghişeu clandestin de cumpărare a obiectelor furate şi 
cămătărie, deschis douăsprezece ore pe zi. Achiziţionarea 
lucrurilor pe care le furau toxico-dependenţii aflaţi în 
abstinenţă putea fi considerată cea mai onestă dintre 
îndeletnicirile lui Gavrilovici: pentru el, orice acţiune 
care-i aducea bani era, automat, o activitate legală. Nu la 
fel gândeau şi federalii, care de un timp îi stăteau în 
coastă, făcând din ce în ce mai des descinderi cu arma în 
mână şi percheziţii în prăvălioara sa din 2nd Avenue, la 
doi paşi de muzeul ucrainean. 

Propunerea pe care i-o făcuse un ştab din CIA i se 
păruse de la bun început atrăgătoare: să împrăştie zvonul 
că avea de vânzare o cantitate mare de explozibil. În 
schimb, i se promiseseră rărirea drastică a controalelor 
la magazin şi arhivarea „automată” a petelor din cazier. 

„Cine poate fi sigur, îşi spusese Gavrilovici, că 
ştabul acela din CIA - Glakas, mi se pare că-l cheamă o 
să-şi ţină vreodată promisiunea? La urma urmelor, mă voi 
gândi la asta în cazul în care contribuţia mea va fi 
hotărâtoare pentru bunul mers al anchetei. Deocamdată, 
nu risc nimic şi din toată povestea asta ies, oricum, în 
câştig.” 


Glakas aproape că uitase de ceea ce-i ceruse lui 
Gavrilovici. 

Auzind soneria telefonului privat, speră că vreunul 
dintre oamenii săi avea să-i dea o veste bună în dosarul 
unui cuib de integrişti fideli Jihadului. Ridică receptorul, 
apoi, vreme de câteva secunde, încercă să-şi amintească 
de unde îl cunoştea pe cel care îi vorbea de la celălalt 
capăt al firului. 

— M-a sunat un cumpărător, domnule, îi spuse 
Gavrilovici cu o voce în care se simţea o satisfacţie 
intensă. 


— Ei, şi? Nu mi se pare că trebuie să te exciţi într-o 
asemenea manieră pentru atâta lucru: în Statele Unite 
găseşti întotdeauna pe cineva dispus să cumpere o 
încărcătură clandestină de explozibil de mare putere, 
răspunse Glakas, străduindu-se să-i taie entuziasmul 
celuilalt. 

— Acesta nu e la fel cu ceilalţi doi care mi-au cerut 
detalii altă dată, domnule. În cazul acelora, m-am gândit 
că nici măcar nu era cazul să vă deranjez. Cel de acum e 
diferit, vorbea cu voce contrafăcută. Era ferm şi rece, la 
obiect. Sunt sigur că e omul nostru. 

— Foarte bine, Gavrilovici, dacă într-adevăr aşa 
stau lucrurile, să sperăm că te va contacta din nou. Ştii 
ce ai de făcut. 

La câteva zeci de metri distanţă de casa de amanet 
a lui Gavrilovici, un bărbat desprinse două cleme de la 
tabloul-spliter al liniilor telefonice. Purta uniforma 
personalului de întreținere. Degetele sale subţiri 
ezitaseră puţin, înainte de a identifica apelul 
ucraineanului: odată identificat, se conectase la linia de 
telefon a acestuia. Ascultând convorbirea, în mintea 
bărbatului în uniformă deveni limpede că i se întindea o 
cursă. Mâinile cu degete subţiri erau vârâte în mănuşile 
din dotarea personalului de întreţinere. 

Justiţiarul închise uşa tabloului de derivații 
telefonice, notându-şi cu luare-aminte numărul format de 
Gavrilovici; cifrele apăreau pe display-ul telefonului de 
serviciu cu ajutorul căruia interceptase convorbirea. 


26 


MAI 1917 


Când deschise ochii, Sciarra simţi o durere 
sfredelitoare iradiindu-i din locul în care fusese lovit: 
credea că îi va exploda capul. Scena pe care o zări, în 
vreme ce îşi pipăia rana însângerată din creştetul 
capului, îl făcu să-şi recapete brusc luciditatea. 

Lângă piesa masivă de mobilier din secolul al XVIII- 
lea stătea îngenuncheat un bătrân care se străduia să-i 
acorde primele îngrijiri unui bărbat căzut lat pe duşumea. 

Sciarra îl recunoscu pe bătrânul custode pe care el 
şi locotenentul Petru îl evitaseră, ascunzându-se într-o 
firidă întunecoasă de la intrare. 

Apoi, recunoscându-l pe Petru, căzut la podea, 
rănit, îşi aminti motivul pentru care pătrunseseră pe 
ascuns în casa unde se născuse Vlad Ţepeş. Căută cu 
privirea sertarul secret al dulapului şi nu se miră 
constatând că fusese golit. Se ridică şi se duse lângă 
bătrân, încercând amândoi să-l readucă în simţiri pe 
rănit. 

Mihnea Petru avea o rană deasupra sprâncenei 
stângi care părea să fi fost provocată de o armă de foc şi 
care sângera abundent. Preţ de o clipă, Sciarra se temu 
că îl pierduse pentru totdeauna. O părere pe care i-o 
întăreau şi vaietele bătrânului servitor. 

— Domnul meu... domnul meu... vă rog, treziţi-vă! 
Vă rog, domnişorule Mihnea... vă rog... repeta încontinuu 
Toma. 

Brusc, trupul locotenentului se scutură într-un 
spasm şi, peste o secundă, bărbatul păru să-şi fi venit în 
fire; îşi duse mâna la rană, încercă să-şi şteargă sângele 
care i se scursese în ochi şi în cele din urmă spuse, cu 
voce neaşteptat de sigură: 

— M-a împuşcat de la câţiva centimetri. Nici nu ştiu 
cum de e cu putinţă să fiu încă în viaţă. 


— Aţi avut noroc cu carul, locotenente, îi spuse 
maiorul, cercetându-i rana. Glonţul - lăsând la o parte 
faptul că a fost de calibru mic - v-a atins tangential şi nu 
a reuşit să penetreze cutia craniană. Cel mult v-a 
fracturat osul frontal. Dar măcar aţi văzut cine a fost? 

— Blasko, răspunse Petru fără să ezite. Era Bela 
Blasko. A luat scrinul în care se găseau bijuteriile de 
familie şi Inelul Regilor. 

— Dacă a fost într-adevăr Blasko, atunci casa va fi 
cât de curând atacată de unguri: fără îndoială că Blasko 
şi-a anunţat oamenii că suntem aici. Trebuie să plecăm 
cât mai repede de aici şi să fugim. 

Ca şi cum prin acele cuvinte le-ar fi invocat venirea, 
soldaţii unguri se şi făcură auziţi în piaţa din faţa casei, 
tropăind grăbiţi şi vociferând. Sciarra şi Petru duseră 
instinctiv, în aceeaşi clipă, mâinile la pistoalele de la 
centură. 

Bătrânul Toma păru să-şi aducă aminte de ceva şi le 
spuse: 

— Repede, domnişorule Mihnea, veniţi după mine! 
Vă arăt eu cum să ieşiţi de aici. 

Cei trei se îndreptară în fugă spre acareturile unde 
pe vremuri locuiau servitorii, în timp ce plutonul de 
soldaţi se năpustea în casa mare. 

Ajunşi la bucătării, Toma îi puse lui Sciarra un 
felinar în mână, apoi deschise o uşă şi cobori o scară ce 
ducea spre nişte galerii subterane. 

Rana lui Petru nu mai sângera, sau cel puţin aşa se 
părea după ştergarul curat cu care locotenentul îşi 
bandajase în fugă capul. 

— Repede, pe aici, spuse Toma deschizând o trapă 
din pardoseală, aflată între două butoaie uriaşe de stejar. 
Urmaţi canalul de scurgere care trece pe acolo, pe 
dedesubt, şi vă va duce în afara oraşului. Nu aveţi foarte 
mult de mers: canalul se varsă în Târnava. De acolo 
mergeţi pe râu în jos, iar după vreo doi kilometri veţi da 
de o gospodărie mai înstărită. Pe proprietar îl cheamă 
Mihail şi e vărul meu. Dacă ungurii nu i-au confiscat încă 


toţi caii, o să fie bucuros să vă vândă doi dintre ei. 
Dumnezeu să vă aibă în pază, domnişorule Mihnea. 

Zicând acestea, bătrânul Toma îşi făcu semnul 
crucii şi îşi plecă fruntea, aşteptând binecuvântarea 
stăpânului său. Mihnea îi puse o mână pe umăr, dar 
emoţiile îi înecară glasul şi nu reuşi să spună nimic. 

Se vedea nevoit încă o dată să-şi părăsească 
pământurile natale. Numai că nu era timp pentru un 
„adio”: Blasko le sufla în ceafă şi, în plus, războiul şi 
Italia aveau nevoie de ofiţerii lor. 

— Repede, trebuie să plecăm de aici! îi întrerupse 
Sciarra. 

Când cei doi fugari dispărură în subterane, Toma se 
grăbi să ajungă din nou în apartamentele casei boiereşti. 
Pe scări, Bela Blasko îi ieşi înainte. Spumega de furie. 

— Unde sunt? îl întrebă, cu o privire sinistră. 

— Nu am ştiinţă despre ce vorbiţi, domnule. Eu 
dormeam în odaia mea, m-a trezit toată zavera asta din 
casa boierească şi am venit să văd ce se întâmplă. 

Era prea târziu când îşi dădu seama că hainele şi 
mâinile îi erau încă murdare de sângele domnişorului 
Mihnea. Era un amănunt care însă nu putea scăpa privirii 
iscoditoare a ofițerului ungur. Blasko trase pistolul din 
toc şi împunse tâmpla bătrânului cu ţeava. 

— Şi acolo, în odăile tale, te distrezi înjunghiind 
porci? Asta vrei să-mi spui acum, hodorogule? Acum îmi 
vei spune unde i-ai ascuns, pentru că nu cred că au avut 
timp să părăsească această casă. Şi ai să-mi mai 
lămureşti un lucru: cum de au scăpat cu zile, unul după 
ce a primit un glonţ în cap, iar celălalt după ce l-am izbit 
cu bâta în molale capului atât de tare, încât nici un taur 
n-ar mai fi trăit după o asemenea lovitură? 

— Vă spun din nou, domnule, nu am ştiinţă despre 
ce anume vorbiţi... eu dormeam... 

Toma nu apucă să termine ce avea de spus: 
pocnetul sec al pistolului izbi sinistru pereţii. Lovit în plin 
de glonţ, capul lui Toma tresări violent, apoi trupul i se 
scurse lent la podea, ca şi cum oasele i s-ar fi topit brusc. 


— Se pare că românii ăştia sunt în stare să rămână 
în viaţă şi după ce primesc un glonţ în scăfârlie, murmură 
pentru sine Blasko, apoi mai trase două focuri în corpul 
fără viaţă al credinciosului servitor. 


Colonelul Cantini luă medalia de pe pernuţa 
decorativă şi i-o înmână şefului de Stat-Major. Generalul 
Luigi Cadorna păşi solemn spre maiorul Sciarra şi 
locotenentul Petru, sub privirile întregii companii de 
infanterişti alpini, rămasă în poziţie de drepţi. 

— Pentru merite deosebite pe câmpul de luptă şi 
pentru curajul pe care I-aţi dovedit smulgând un dirijabil 
din mâinile duşmanului şi distrugându-l, sunt onorat să 
vă confer, dumneavoastră, maior Sciarra della Volta, şi 
dumneavoastră, locotenent Petru, cel mai înalt ordin 
militar al Armatei italiene. Curând vi se va comunica şi 
avansarea în grad. 

Generalul Cadorna îşi încheie discursul cu urarea 
ca genul acela de comportament eroic al ofiţerilor să 
devină un exemplu de urmat pentru toţi. 

Iar sie însuşi îşi ură, în gând, ca entuziasmul pentru 
strălucita operaţiune executată de Sciarra şi Petru să 
facă uitată nemulţumirea crescândă pe care politicienii şi 
opinia publică o manifestau la adresa sa. Se ajunsese 
până într-acolo încât unii membri ai guvernului îşi 
exprimau deschis îndoielile cu privire la capacitatea 
şefului Statului-Major de a scoate Italia din dezastru. 


Pentru săparea galeriei - care se întindea pe o 
lungime de o mie o sută de metri, în pantă - se 
cheltuiseră cinci luni de muncă istovitoare. Noapte şi zi, 
sute de oameni excavaseră fără răgaz, încercând să nu 
stârnească bănuielile trupelor austro-ungare: ca să nu se 
creeze acumulări de roci şi grohotiş pe versantul 
muntelui Lagazuoi, materialul dislocat fusese depozitat în 
uriaşe caverne subterane. In ultimele zile, soldaţii 
descărcaseră sute de metri cubi de rocă în camera de 
detonare: mormanele de piatră spartă erau numite 


„material de conglomerare”, sporind presiunea asupra 
pereţilor şi, implicit, forţa celor peste treizeci de mii de 
kilograme de explozibil amorsat din abataj. 

Sciarra aprinse cele două cabluri de detonare cu 
combustie rapidă şi se retrase în grabă: flacăra urma să 
ajungă la explozibilul din cavernă în circa douăsprezece 
minute. 

Soldaţii îşi îndesară căştile pe cap. Vuietul exploziei 
din subteran ajunse până la ei ca o jelanie surdă din 
inima muntelui. Apoi, pământul se cutremură şi creasta 
muntelui sări în aer cu forţa unui vulcan în erupție: o 
vâlvătaie incandescentă, înaltă de sute de metri, răbufni 
spre cer. 

Când ecourile exploziei se stinseră, iar stâncile şi 
spărturile de rocă se opriră din cădere, compania 
comandată de maiorul Sciarra puse stăpânire pe ceea ce 
mai rămăsese din pozițiile austriece. Inamicul 
descoperise în ultima clipă planul italienilor şi 
abandonase tranşeele peste noapte, la timp ca să nu-şi 
găsească sfârşitul îngropaţi sub stânci. 


— Astăzi, 21 iunie 1917, declamă a doua zi 
colonelul Cantini, în faţa întregului batalion, am onoarea 
să confer gradele de locotenent-colonel domnului Alberto 
Sciarra della Volta. De asemenea, doresc să comunic 
întregii unităţi că maiorul... hm... colonelul Sciarra a fost 
propus pentru un alt înalt ordin militar, ca urmare a 
acţiunii de ieri ce a dus la respingerea inamicului din 
zona masivului Lagazuoi. În acelaşi timp - şi vă spun 
aceasta cu un mare regret personal - vă anunţ că 
domnului colonel Sciarra i se va încredința o nouă şi 
importantă misiune. Dumnezeu să te aibă în pază, băiete! 

Cantini nu luă poziţia de drepţi, ci răspunse cu o 
îmbrăţişare bărbătească salutului militar al proaspătului 
locotenent-colonel Sciarra. 

Când scurta ceremonie luă sfârşit, Sciarra şi Petru 
rămaseră un timp faţă în faţă, privindu-se în ochi. 
Italianul schiţă un zâmbet, arătând spre tresele de pe 


umăr: bucuria pentru succesul ultimei lor misiuni era 
umbrită de tristeţea iminentei lor despărţiri. 

— Atunci, rămas-bun, căpitane... spuse Sciarra, 
strângându-i mâna românului. 

— Cu bine şi dumneavoastră, domnule colonel... şi 
vă mulţumesc... pentru tot. 

— Eu sunt cel care trebuie să vă aducă mulţumiri. 
Cu siguranţă că acolo, în Egipt, nu voi avea parte de un 
ofiţer cu calităţile dumneavoastră... şi nici dirijabile pe 
care să le pilotez... 

— Aşa este, însă măcar acolo nu veţi fi nevoit să vă 
luptaţi cu frigul Dolomiţilor, domnule colonel. 

— Nu ştiu ce să spun. Mi-e teamă că arşiţa 
deşertului e mai chinuitoare decât furtunile noastre de 
zăpadă: împotriva căldurii nu te poţi apăra. În orice caz, 
vă voi informa cum stau lucrurile în privinţa asta: de cum 
voi ajunge acolo, vă voi scrie o misivă, cifrată cu metoda 
Sacco. 

Metoda Sacco era un sistem criptografic inventat 
de un căpitan italian pe care Sciarra îl avusese coleg în 
timpul perioadei de instrucţie. Doar câteva luni mai 
târziu, Armata italiană avea să renunţe la vechile metode 
de cifrare a mesajelor şi să adopte sistemul căpitanului 
Sacco pentru toate comunicările cu caracter secret. Însă 
Sciarra îl folosea deja de multă vreme în corespondenţa 
cu subalternii săi. Şi el, şi Petru utilizau noua scriere atât 
pentru notițele personale, cât şi în mesajele secrete 
dintre ei. 

Petru zâmbi, şi o undă de amărăciune i se întrezări 
pe chip. 

— Mi se pare ridicol ca doi bărbaţi ca noi, care au 
împărţit primejdia morţii, să ajungă să vorbească cifrat 
despre vreme, fără să-şi permită să-şi adreseze unul 
celuilalt câteva cuvinte adevărate. O să-mi fie dor de 
dumneavoastră, domnule colonel. 

Sciarra nu se miră să vadă ochii românului înotând 
în lacrimi: şi el, la rândul său, simţea un nod în gât, atât 
de apăsător, încât îl împiedică să mai rostească vreun 


cuvânt. 

Cei doi ofiţeri se îmbrăţişară bărbăteşte: sperau că 
nu avea să fie ultimul lor salut. Totuşi, erau bărbaţi făcuţi 
ca să lupte pe front. 


27 


CORTINA D'AMPEZZO, 
SEPTEMBRIE 1967 


Mintea bărbatului alerga în urmă, la începuturile 
acelei poveşti în care tocmai intrase... Asher Breil îşi 
aminti de ziua răcoroasă, de sfârşit de septembrie. 

— Cum aţi făcut de aţi ajuns la mine, domnule 
Breil? îl întrebase, într-o engleză impecabilă, vârstnicul 
gentilom italian. 

— Ca să vă spun adevărul, generale, trebuie să vă 
mărturisesc că nu mi-a fost deloc greu să descifrez 
documentele pe care le-am găsit: de mult timp conversez 
- în joacă - cu fiul meu folosind un sistem de cifrare 
asemănător celui utilizat de dumneavoastră în 
documente. Un sistem cu grilă, dacă nu greşesc. 

— Cu grilă nedefinită, aceasta este definiția exactă. 
Dar să revenim la ale noastre, domnule Breil. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Descoperirea pe care am făcut-o a fost pur şi 
simplu întâmplătoare, domnule. Avionul Mirage pe care îl 
pilotam, în calitatea mea de ofiţer al forţelor aeriene 
israeliene, a avut o defecţiune banală la motor şi s-a 
prăbuşit în împrejurimile înălţimii El Arish, la sud-est de 
oraşul Gaza. În aşteptarea ajutoarelor, mi-am petrecut 
două zile şi două nopţi într-un vechi buncăr construit de 
italieni în cursul Primului Război Mondial. Intrarea - 
complet acoperită de nisip şi invizibilă cu ochiul liber - a 
fost dezgropată parţial la impactul avionului cu solul: în 
felul acesta mi-a fost dat să găsesc adăpostul respectiv. 
Odată intrat, am dat peste registrul militar întocmit de 
dumneavoastră şi peste câteva scrisori care vă fuseseră 
trimise de un anume Mihnea Petru. Fără îndoială că în 
refugiul acela nu mai intrase nimeni de pe vremea 
Marelui Război: se vedeau încă semnele unei bătălii 
violente care se desfăşurase acolo. De altfel, singurii 


tovarăşi pe care i-am avut pe durata sejurului meu forţat 
în buncăr au fost scheletele unor foşti soldaţi în veşminte 
arabe; se pare că aceia au avut mai puţin noroc decât 
dumneavoastră, domnule general. 

— Colina-buncăr numărul 164, murmură italianul, 
căzut pradă unui vârtej de amintiri. 

— Observ că aveţi o foarte bună memorie, generale 
Sciarra della Volta. 

— Mda... o foarte bună memorie, domnule Breil... o 
foarte bună memorie. 

— Am venit până aici ca să vă rog să-mi povestiţi ce 
s-a întâmplat înainte şi după atacul asupra colinei-buncăr 
numărul 164. Dumneavoastră, domnule general, aţi putea 
fi singura persoană din lume care cunoaşte destinul unui 
obiect de mare importanţă pentru poporul meu: Inelul 
Regilor. 

— E o poveste lungă, colonele Breil... 

— Am tot timpul la dispoziţie, domnule general, am 
tot timpul... 

Soarele dădea să se ascundă în spatele crestelor. 
Generalul Sciarra della Volta spusese adevărul atunci 
când afirmase că avea o memorie foarte bună, în ciuda 
faptului că se apropia de optzeci de ani. Imaginile din 
trecut i se desfăşurau prin faţa ochilor cu limpezime, 
asemenea cadrelor unui film, şi bărbatul ştia că tot acel 
trecut putea încă să-i provoace multă suferinţă. Trase 
adânc în piept aerul tare, de munte, al înserării. 
Dominând maiestuos depresiunea Cortina, amfiteatrul 
munţilor  Dolomiţi căpăta, treptat, nuanţe sângerii. 
Bătrânul erou al Marelui Război începu să povestească. 

Cu o precizie aproape maniacală, generalul începu 
să reconstruiască până în cele mai mici detalii faptele ale 
cărui protagonist fusese. 

Când, trei zile mai târziu, Sciarra spuse: „Aşa au 
stat lucrurile, domnule Breil”, Asher umpluse treizeci de 
pagini cu notițe, folosind limbajul pe care numai el şi alte 
câteva persoane îl cunoşteau. 


PARIEA A TREIA 


„La ce bun memoriile? Din noi moare partea cea 
mai bună şi nu există memorie care s-o aducă înapoi la 
viaţă.” 


Francesco De Sanctis, Tinereţea 


28 


RAGUZA, 1348 


Strigătele de spaimă şi furie ale muşteriilor din han 
nu-l înspăimântară pe Wu. Fără să stea pe gânduri, 
săltase trupul inert al lui Crespi pe umeri şi acum alerga 
spre port, fără să privească înapoi. Adil îl urma. 

Ajunşi pe chei, săriră într-o barcă pescărească trasă 
la mal; lăsându-l jos pe Crespi, Wu îi spuse pe un ton 
poruncitor lui Adil să dezlege parâma, apoi desfăşură în 
vânt singura velă a bărcii. După câteva minute, ieşeau 
deja din rada portului, împinşi de o briză uşoară, 
constantă. Erau din nou fugari. 

De data aceasta însă, era mult mai greu să scape de 
urmăritor: spectrul ciumei era mult mai periculos decât 
mercenarii lui Campagnola. 

— Crezi... crezi că e ciumă, Wu? întrebă Adil, 
arătând spre chipul palid, plin de broboane de sudoare al 
lui Crespi. 

— Din nefericire, da, Adil, răspunse piratul chinez, 
manevrând gânditor timona. Acolo, pe uscat, n-am fi avut 
cale de scăpare. Cel mai bine este să ajungem departe, în 
larg, şi să ne rugăm să nu ne lovească molima şi pe noi. 
Oricum, un lucru este sigur: nimeni nu va porni în 
urmărirea noastră. 

— Asta aşa e... răspunse Adil, pe care întâmplările 
din ultima vreme îl învăţaseră să gândească şi să se 
comporte ca un om matur. Molima... aproape că 
uitasem... Totuşi, îmi amintesc că în trecut ne-am aflat 
adesea alături de oameni care, mai târziu, s-au 
îmbolnăvit. Să însemne oare asta că sămânţa ciumei nu 
se prinde de noi? 

Odată ajunşi în larg, Wu se pregăti să arunce 
plasele de pescuit în mare. In noile condiţii, puteau 
măcar să pescuiască în linişte: nimeni din cetatea 
Raguzei n-ar fi pornit în căutarea unei bărci cu ciumaţi. 


În ceea ce-l privea pe Crespi, prietenii săi erau hotărâți 
să-i dea cele mai atente îngrijiri - lucru de care, de teama 
contagiunii, de obicei bolnavii nu aveau parte, fiind lăsaţi 
să moară în singurătate. 

— Adil, vino şi ajută-mă, spuse Wu, arătând spre 
vâsle, în vreme ce plasele erau lăsate să se scufunde uşor 
la pupa. Vâsleşte încet, în aşa fel încât barca să 
împlinească o jumătate de cerc. Sper să prindem 
suficient peşte cât să putem supravieţui. Şi mai 
nădăjduiesc ca tu să ai dreptate când spui că suntem 
imuni la sămânţa ciumei. 

— Am auzit de unii care ar fi reuşit să scape cu 
viaţă după ce s-au îmbolnăvit, Wu. 

— Roagă-te la Dumnezeul tău, Adil, şi trage nădejde 
că ne va veni în ajutor. În clipele acestea navigăm cu 
adevărat în ape neprielnice, cu mult mai primejdioase 
decât toate furtunile mării. Uriaşul cercetă chipul livid al 
lui Crespi şi continuă: Cei care mi-au fost alături în atâtea 
şi atâtea întâmplări din viaţă par hotărâți, amândoi, să ne 
părăsească. De la Rhoda n-am mai avut nici o veste: cine 
ştie dacă domnul meu, Humarawa, o mai fi în viaţă?... 


— Încetişor, încet... nu te grăbi... 

Cu o mână, Rhoda sprijinea capul războinicului 
japonez, în vreme ce bărbatul încerca să-şi apropie 
buzele de marginea ulcelei cu apă. 

Femeia îl privi cu un aer mulţumit. 

— O să trăieşti, Humarawa. Acum sunt încredinţată 
de asta. O să trăieşti. 


Trecuse o săptămână de când fugiseră în pripă de 
la han: şapte zile petrecute în larg, pescuind. Doar de 
două ori trăseseră la ţărmul unor insule pustii, ca să facă 
rost de apă de băut; în rest, se ţinuseră mereu departe de 
tărâmurile locuite. 

Pradă gândurilor, Adil se uită lung la chinezul cel 
uriaş: cuprins de oboseală, bărbatului i se închideau 
ochii, iar capul îi cădea în piept. Din precauţie, Wu nu 


dorise cu nici un chip să-l lase pe Adil să se îngrijească de 
bolnav: nu avea voie nici să-i dea de băut, nici să-i ducă la 
gură puţina hrană pe care Crespi reuşea s-o înghită în 
rarele sale momente de luciditate. 

Deodată, neguţătorul scoase un geamăt stins. Adil 
se apropie de el, iar Crespi deschise ochii. 

— Eu o să mor, copila mea, murmură el, adresându- 
i-se celei pe care toată lumea o cunoştea sub numele de 
Adil. Nu te apropia. Rămâi cât mai departe posibil şi, 
dacă chiar va fi nevoie s-o faci, acoperă-ţi gura şi nasul cu 
un ştergar. 

Adil nu răspunse: Crespi vorbea cu dificultate, aşa 
că aşteptă să continue. 

— Aţi luat cu voi sipetul? întrebă veneţianul. 

— Desigur. Doar i-ai poruncit lui Wu să nu se 
despartă niciodată de el. Acolo, înăuntru, e tot viitorul 
nostru, aşa i-ai spus. 

— Viitorul... uite ce s-a ales de viitorul meu... Un 
acces violent de tuse îl întrerupse; apoi, revenindu-şi, 
continuă: Vreau să-ţi încredinţez ceva, Adil. Du-te la sipet 
şi deschide-l. Cheia e prinsă de lanţul de la gâtul meu. 

După ce îşi acoperi nasul şi gura cu o cârpă udă, 
Adil desprinse cheia de pe lanţul de aur de la gâtul 
neguţătorului. Reuşi cu greu să-şi reprime un strigăt, 
observându-i pielea aproape neagră, plină de răni. 

Deschise sipetul. O adevărată comoară i se înfăţişă 
privirii: pietre preţioase mari, de toate formele şi culorile, 
giuvaieruri minunat lucrate şi mici lingouri de aur care ar 
fi putut fi păstrate într-un săculeţ, la centură. 

— Vezi tu, Adil... acesta a fost singurul bagaj pe 
care l-am purtat cu mine peste tot. A fost comoara mea, 
iar acum este viitorul vostru. Uită-te sub perniţa de 
mătase de pe fundul sipetului. 

Mâinile copilului ridicară pernuţa brodată: găsi 
acolo două obiecte. Unul, mai cu seamă, îi atrase atenţia: 
un inel vechi de aur. Era mai puţin strălucitor decât 
restul bijuteriilor din sipet, dar părea înzestrat cu o forţă 
de atracţie stranie, hipnotizându-i parcă pe cei care-l 


priveau. 

Adil cercetă îndelung montura inelului: două 
triunghiuri care se intersectau, formând o stea în şase 
colţuri. Formând un cerc, puteau fi zărite - şterse de 
trecerea vremii - câteva litere misterioase, dintr-un 
alfabet necunoscut. 

— Acela este Inelul Regilor, rosti Crespi cu vocea 
din ce în ce mai stinsă, un obiect despre care legendele 
spun că ar fi aparţinut regelui Solomon, fiind înzestrat cu 
puteri miraculoase. De te vei dovedi vrednică, îţi va dărui 
putere şi înţelepciune. i-l dau ţie, căci sunt încredinţat 
că te vei folosi de el aşa cum se cuvine. După o pauză, 
neguţătorul continuă: În teaca de piele am păstrat 
papirusul străvechi în care stă scris că Inelul Regilor a 
aparţinut unui împărat roman. M-a încredinţat de asta un 
grec care mi-a tălmăcit scriitura. Acum însă, doresc ca tu 
să afli istoria recentă a acestui inel, iar pentru asta mă 
rog la bunul Dumnezeu să-mi lase timpul şi puterea să 
duc povestea la bun sfârşit. 


Căpetenia mercenarilor lui Campagnola intră în 
sala de audienţe. Aşteptă răbdător până când stăpânul 
său binevoi să-şi înalțe privirea spre el, îngăduindu-i să 
vorbească, şi spuse: 

— Le-am dat de urmă, excelenţă. Sau, mai bine zis, 
ştim cu aproximaţie unde se află. 

— Spune mai departe, îi ceru nobilul venețian pe un 
ton aspru, fulgerându-l cu o privire feroce. 

— Am aflat că un chinez mătăhălos, însoţit de un 
copil, ar fi fugit dintr-o tavernă din zona portului cetăţii 
Raguza, cărând cu ei un bărbat care părea să aibă 
semnele ciumei. 

— Continuă. 

— Au furat o barcă de pescuit şi au ieşit pe mare. 
Apoi, n-au mai fost văzuţi în nici un port, numai că barca 
furată este prea mică şi nu le permite să navigheze în 
larg, departe de coastă. 

— Câte zile au trecut de când aţi aflat toate astea? 


— Cred că zece, domnul meu. Dar iscoadele noastre 
sunt numai ochi şi urechi. 

— Pregătiţi corabia şi să fiţi gata de plecare mâine, 
în zori. De data aceasta voi conduce chiar eu căutările, 
iar fiul Diavolului nu va mai avea scăpare. 

— Tu ştii bine că tatăl tău, Muqatil, şi Hito 
Humarawa au fost toată viaţa duşmani. Dar s-au luptat 
întotdeauna respectând un cod al onoarei, care îi 
deosebeşte pe războinicii adevăraţi de oştenii de rând. 
Mai ştiu că unul nu şi-ar fi găsit rostul fără existenţa 
celuilalt, fapt pentru care n-au fost niciodată în măsură să 
împlinească un gest definitiv, cu toate că s-au aflat de 
multe ori în situaţia de a se lovi de moarte. Se întâmpla 
ca, în faţa loviturii decisive, care l-ar fi trimis pe celălalt 
în lumea celor drepţi, învingătorul să ezite până într-atât, 
încât până la urmă renunţa: s-a instituit astfel un fel de 
lege cavalerească nescrisă, care îi obliga pe cei doi 
adversari să-şi conceadă unul celuilalt graţierea, în 
funcţie de împrejurări. Iţi cer să mă crezi când îţi spun 
că, atunci când căpeteniile venețienilor au hotărât să 
cucerească Tabarga împrăştiind sămânţa ciumei în 
cetate, Humarawa s-a împotrivit cu toată forţa: nu era 
nici o urmă de onoare în gestul ticălos de a nimici prin 
molimă populaţia unui întreg oraş. Dar vocea lui a fost 
singura care s-a opus celorlalte căpetenii venețiene. A 
urmat ceea ce ştii: asediatorii au catapultat peste ziduri 
capul unui bărbat mort de ciumă, iar sămânţa bolii a 
răzbit acolo unde armele dăduseră greş: peste puţină 
vreme, Tabarqa avea să capituleze. Nu a căzut în urma 
unei lupte bărbăteşti, demne de tatăl tău şi de 
Humarawa: un duşman perfid şi invizibil a îngenuncheat 
acea cetate pe care, altminteri, venețienii n-ar fi putut-o 
cuceri niciodată. Într-una din nenumăratele bătălii în 
care s-au aflat faţă în faţă, Humarawa a reuşit să 
scufunde corabia cu care Muqatil ducea departe de 
cetate tezaurul poporului său. Tatăl tău a fost luat 
prizonier. 

Ochii albaştri ai lui Adil înotau în lacrimi. Crespi 


respira din ce în ce mai greu, iar vocea îi devenise doar o 
şoaptă. 

— Odată cu prada pe care au recuperat-o de pe 
corabia scufundată, se forţă Crespi să-şi continue 
povestea, oamenii lui Humarawa au scos la suprafaţă şi o 
amforă în care se aflau Inelul Regilor şi celelalte obiecte 
descrise în papirusul antic. Se prea poate ca amfora să fi 
făcut parte din încărcătura unei corăbii care, din 
întâmplare, se scufundase cu mulţi ani în urmă în acelaşi 
loc. Vrednicul tău tată a reuşit, în cele din urmă, să 
scape, însă comorile poporului său au luat calea caselor 
lui Campagnola, tatăl sărmanei tale mame şi totodată cel 
mai aprig duşman al lui Mugqatil. Însă Inelul Regilor a 
rămas la mine, iar eu l-am păstrat pentru tine. Dacă 
legenda giuvaierului este adevărată, Inelul Regilor îţi va 
da puterea să-l învingi pe omul care ne-a persecutat pe 
noi toţi şi care ţi-a distrus familia. Campagnola n-a şovăit 
când a poruncit să se împrăştie sămânţa ciumei în 
cetatea unde trăia propria sa fiică. Nădăjduiesc că ţie, la 
rândul tău, nu-ţi va tremura mâna atunci când va veni 
vremea să împlineşti răzbunarea. De aceea am hotărât că 
e drept să-ţi încredinţez Inelul Regilor. Dumnezeu să-ţi 
însoţească paşii! 

Mai spune-mi, mai povesteşte-mi despre tatăl 
meu, Alessandro, se rugă Adil. Am puţine amintiri despre 
el. E adevărat că a fost un războinic viteaz, neînfrânt? 
Mai povesteşte-mi despre duelurile lui cu Humarawa. 
Eşti sigur că a murit acolo, la Tabarqa? 

Mâna uriaşă a lui Wu se aşeză, grea, pe umărul 
copilandrului, care tresări speriat. 

— De acum, Alessandro nu te mai poate auzi, 
copile, spuse chinezul, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, 
arătând spre trupul neînsufleţit al lui Crespi. 


Te  întremezi,  Humarawa, zise Rhoda, 
Ea pe E a l cu o privire plină de mândrie pe războinicul 
japonez, în timp ce acesta se străduia, nesigur, să facă 
primii paşi după îndelungata sa suferinţă. Cu numai 


câteva zile în urmă, n-aş fi pus rămăşag nici măcar pe un 
bănuţ că ai să trăieşti. 

— Nu nădăjduiesc altceva decât să nu li se fi 
întâmplat nimic rău prietenilor mei. Eşti încredinţată că e 
adevărat ce ai aflat acolo, în oraş? o întrebă samuraiul, 
sprijinindu-se într-un lemn. 

— Cum nu se poate mai încredinţată, Humarawa. 
Se vorbeşte că au fugit pe mare şi că neguţătorul, Crespi, 
s-ar fi îmbolnăvit de ciumă. Teama că boala se va 
răspândi în cetate i-a cuprins pe toţi: de aceea m-am ferit 
să par iscoditoare. N-am vrut să stârnesc bănuieli punând 
prea multe întrebări. 

— Bine ai făcut, femeie. Nici nu ştiu ce mulţumire 
să-ţi aduc pentru cât ai făcut pentru mine. De cum mă voi 
pune pe picioare, voi porni în căutarea tovarăşilor mei. N- 
aş putea să trăiesc ştiindu-i singuri şi în primejdie. Mai 
ales când vine vorba despre micul Adil. 

— Se vede că ţi-e tare drag copilul acela. Dar şi el 
pare să fie foarte legat de tine. 

În ochii japonezului sclipi o lumină ciudată: în 
privire i se citea un amestec de mândrie şi nelinişte. 


— Găsiţi-i! le spuse Campagnola oamenilor săi în 
clipa în care corabia amară în portul Raguza. 

Cetatea căzuse pradă deznădejdii şi panicii. Ciuma 
acoperise tot oraşul ca un giulgiu funebru, iar sămânţa se 
răspândea cu repeziciune până dincolo de fruntarii. 

Campagnola şi ai săi nu se temeau: erau obişnuiţi 
să umble pe cheiurile şi străduţele Veneţiei care emanau 
miasma fetidă a morţii. Numai focul putea înăbuşi 
mirosul trupurilor în descompunere: cimitirele gemeau 
de cadavre, iar insulele unde erau deportaţi bolnavii erau 
înţesate de muribunzi. 

Bărbaţii din grupul condus de nobilul venețian nu 
se temeau de ciumă. Sau cel puţin aşa gândea 
Campagnola în vreme ce, cu hotărârea unui câine care 
scormoneşte pământul în căutarea unui os, sărea în şaua 
calului cu un singur gând în minte: să-l captureze pe 


copilul cu ochii albaştri ca marea, fiul Diavolului. Viu sau 
mort. 


29 


APRILIE 2004 


O bătaie uşoară se auzi în uşa camerei lui Oswald 
Breil de la Marriott Grand Hotel din Bucureşti. Trecuseră 
doar câteva minute de la producerea atentatului de pe 
circuitul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului. 
Bernstein se duse să deschidă. Părea mirat. 

Femeia din faţa sa trebuie să fi fost cândva de o 
frumuseţe răpitoare. Anii - fără doar şi poate că trecuse 
de şaptezeci şi cinci - lăsaseră o dantelă fină de riduri pe 
pielea odată proaspătă şi catifelată. 

— Îmi cer iertare, dar mă aflu chiar în faţa 
colonelului Borş? 

— Da, domnule. Îmi închipui că dumneavoastră 
trebuie să fiţi căpitanul Bernstein. 

De câtva timp, căpitanul Bernstein şi colonelul Borş 
întreţineau o corespondenţă asiduă, în limbaj criptat. 

— Încântat de cunoştinţă, colonele. Ca să spun 
drept, nu mă aşteptam să fiţi atât de... atât de... feminină. 
Bernstein tăcu brusc, părând să repete în minte ceea ce 
tocmai spusese. Apoi încercă să repare gafa: Mă 
pregătisem pentru o întâlnire cu un încrâncenat ex- 
colonel de Securitate, şi în nici un caz cu o doamnă de o 
rară frumuseţe ca dumneavoastră. Imi cer iertare, 
colonele. 

— Sunteţi foarte galant, căpitane Bernstein, dar 
ştim amândoi că ceea ce, poate, odată a fost frumuseţea 
mea a dispărut pe măsura trecerii anilor. Sper să am 
oportunitatea să pot aprecia într-un alt context această 
latură a caracterului dumneavoastră. Acum însă, dacă nu 
mă înşel, îmi spuneaţi că vă grăbiţi foarte tare... 

— Din păcate, aşa este, colonele. Aţi adus 
materialele pe care vi le-am cerut? 

— Desigur, căpitane. Dumneavoastră, în schimb, 
aveţi ceea ce mi se cuvine? 


— Cum să nu? Vă rog, spuse Bernstein, punând pe 
masă o valijoară de piele neagră. Echivalentul în franci 
elveţieni a şaptezeci şi cinci de mii de dolari americani, în 
bancnote mici. Dacă doriţi să verificaţi... 

— Nu cred că e nevoie. lată aici toate documentele 
luate de Securitate din automobilul lui Asher Breil, după 
accidentul în care el şi soţia sa au murit. Femeia făcu o 
scurtă pauză, apoi continuă: La ordinul expres al lui 
Ceauşescu, textele cifrate din caietele de notițe găsite în 
maşină nu au fost cercetate. Sunt convinsă însă că, prin 
mijloacele pe care serviciile dumneavoastră le au la 
dispoziţie, nu vă va fi deloc greu să descifraţi conţinutul 
caietelor. Jurnalul militar redactat de un ofiţer italian în 
timpul Primului Război Mondial este scris în clar, în 
limba maternă a ofițerului. 

— Vă mulţumesc, colonele. 

— Eu sunt cea care vă mulţumeşte, căpitane. În 
cazul în care doriţi să mai apelaţi la serviciile mele, ştiţi 
unde mă găsiţi. 

— Sper să vă pot întâlni din nou, colonele, dacă nu 
pentru altceva, măcar ca să vă demonstrez latura mai 
puţin evidentă a caracterului meu... 

Când femeia părăsi camera, Oswald îşi făcu imediat 
apariţia, ieşind din cotlonul unde se ascunsese. 

— Nu-ţi cunoşteam latura aceasta, căpitane 
Bernstein. Intotdeauna am crezut că aţi putea adresa 
complimente cel mult unui cip de siliciu şi, eventual, să 
sărutaţi pasional o tastatură wireless. 

— Aţi auzit tot ce am discutat, maior Breil? îl 
întrebă Bernstein, înmânându-i mărunţelului cele două 
caiete şi jurnalul. 

— Absolut totul, căpitane, răspunse Oswald, 
deschizând unul din caiete şi parcurgând cu înfrigurare 
primele pagini. Scrisul tatei... murmură el, cu voce 
tremurată. Limbajul nostru secret... 

Oswald începu apoi să decripteze primele rânduri 
ale notiţelor: 


Cortina d'Ampezzo, 
septembrie 1967 


Bătrânul general se exprimă într-o engleză 
impecabilă şi mă întreabă cum am ajuns la el... 


Bernstein rămase să-l observe cu atenţie pe Breil 
reconstruind, nu fără emoție, ceea ce făcuse şi scrisese 
tatăl său înainte de a muri. 

Deodată, telefonul celular al lui Oswald sună. Deşi 
îi despărţeau câteva mii de kilometri, omuleţul simţi 
îngrijorarea din vocea Cassandrei Ziegler. 

— Oswald, aici lucrurile au luat o întorsătură 
nefericită pentru toată lumea. Şeful nostru suprem, adică 
preşedintele, pare o fiară dezlănţuită şi îi bombardează 
personal cu telefoane pe toţi directorii agenţiilor 
federale. Mai lipseşte să ia la rând agenţiile publicitare şi 
pe cele de asigurări. Se pare că prinderea Justiţiarului în 
numele lui Dumnezeu a devenit prioritatea numărul unu. 
Mă întreb ce fel de presiuni au fost capabile să facă ţările 
arabe moderate de a ajuns să reacționeze astfel. În 
sfârşit... Directorul meu a fixat o întâlnire cu 
dumneavoastră pentru mâine-seară. Avionul care v-a dus 
la Bucureşti vă va aştepta pe aeroport peste cinci ore. 
Credeţi că veţi reuşi să ajungeţi la timp? 

— Desigur, voi ajunge la timp. 

Cinci ore mai târziu, cufărul era încărcat din nou în 
cala pentru bagaje a avionului particular. Cei doi falşi 
oameni de afaceri americani tocmai se aşezaseră, când 
Oswald ieşi din nou din ascunzătoare. 

— Vă cer scuze, domnilor, dar va fi necesar să 
facem o mică schimbare de rută. Trebuie să înmânez 
unele documente de maximă importanţă unei persoane 
care mă aşteaptă pe aeroportul Ciampino din Roma. 
Devierea de la traseu ne va întârzia doar cu câteva ore 
sosirea la New York. 

— Am primit ordin să ne punem la dispoziţia 
dumneavoastră, domnule Breil, răspunse unul din cei doi 


agenţi FBI deghizați în oameni de afaceri de pe Wall 
Street. 


Câteva ore mai târziu, avionul ateriza aeroportul 
Ciampino. 

Autocistemna cu combustibil se apropie, iar un 
muncitor în salopetă începu să potrivească tuburile de 
alimentare la rezervorul avionului. Un al doilea urcă 
treptele aparatului Executive. Odată ajuns înăuntru, îşi 
scoase şapca, lăsând să i se reverse pe spate o coamă 
bogată de păr ondulat, întunecat ca adâncul nopţii. Pe 
buzele Sarei Terracini apăru un surâs dezarmant, la fel şi 
frumuseţea ei, evidentă chiar dacă era ascunsă sub 
salopeta de muncitor. 

— Domnilor,  scuzaţi-mă pentru  improvizaţia 
aceasta, le spuse Breil celor doi însoțitori sideraţi, dar 
experienţa m-a învăţat să nu fac niciodată economie în 
privinţa măsurilor de precauţie. Sunt încântat să vă 
prezint o veche prietenă de-a mea... numai că, acum, aş 
dori să ne scuzaţi pentru câteva minute... 

Cei doi agenţi coborâră din avion fără să facă nici 
un comentariu, în vreme ce Oswald şi Sara se aşezară la 
masa de lucru. 

Sara Terracini era cel mai renumit expert din lume 
în cercetarea şi decriptarea de documente, scrieri în 
oricare din limbile antice sau moderne. Cercetătoarea 
deţinea funcţia de director al unui laborator de 
avangardă, care se ocupa cu examinarea şi descifrarea 
vestigiilor documentare care erau aduse la lumină în 
situri arheologice din toate colţurile lumii. Studiile Sarei 
Terracini şi ale echipei sale se concentrau îndeosebi 
asupra artei antice, dar Oswald, care îi solicitase de 
multe ori ajutorul în decursul aventurilor sale din trecut, 
ştia că femeia era la fel de competentă şi în studiul 
documentelor secrete care aveau mai puţin de-a face cu 
arta. 

Câteva minute mai târziu, Sara se afla din nou pe 
scara avionului, de data aceasta coborând cu pas hotărât 


şi având părul strâns sub şapca îndesată pe cap. 

Din spatele ferestrei, Breil rămase s-o urmărească 
până o văzu aşezându-se pe locul de lângă şoferul 
autocisternei. Maşina se îndepărtă, iar Oswald se 
cufundă în lectura Jurnalului militar pe care un ofiţer 
italian îl ţinuse la zi, completându-l cu meticulozitate, 
pagină cu pagină, pe toată durata Primului Război 
Mondial. Nici măcar mintea sa atotcuprinzătoare şi 
intuitivă nu reuşea să stabilească o legătură logică între 
propriul său tată, agent Mossad sub acoperire de 
referent în România, şi memoriile militare ale lui Alberto 
Sciarra della Volta, căpitan - apoi maior, apoi colonel - al 
Armatei Regale Italiene. 


Odată intrată în laboratorul din cartierul roman 
EUR, Sara se aşeză imediat la birou, deschise caietul şi, 
urmând indicaţiile primite de la Oswald, se apucă de 
lucru. 

„Hai, la treabă, madam Terracini, îşi spuse, şi 
recunoaşte că începuse să-ţi cam fie dor de Oswald Breil 
şi de încurcăturile în care intri din cauza lui.” 

Câteva minute mai târziu, Sara era deja cufundată 
în dezlegarea misterelor unei alte lumi: o lume care, 
probabil, nu era atât de îndepărtată în timp precum cele 
pe care le studia de obicei, dar nu mai puţin fascinantă. 

„Cu toate lucrările pe care le am pe cap, iată că 
totuşi m-am lăsat prinsă în capcană încă o dată”, 
murmură pentru sine Sara, muşcându-şi nerăbdătoare 
buza. 

Hotări că trebuia neapărat să scaneze caietele cu 
un aparat de ultimă generaţie. 


Oswald avea întipărit pe chip un zâmbet răutăcios. 
Împinse spătarul fotoliului şi îşi căută o poziţie comodă, 
dar, înainte de a adormi, gândul său se îndreptă spre 
Sara. Breil îşi privi ceasul: era sigur că la ora aceea, 
fermecătoarea cercetătoare italiană era încă la lucru: 
muncea pentru el. 


„Noapte bună, Sara”, îi spuse în gând, înainte de a 
adormi. 


La mii de kilometri distanţă, pleoapele Sarei 
deveneau din ce în ce mai grele. Înainte de a se ghemui 
pe canapeaua aflată într-un colţ al biroului, femeia îi 
trimise în gând un salut bărbatului mărunţel. 

„Pun prinsoare că în clipa aceasta chipul tău de 
satrap e tot numai zâmbet... Noapte bună, Oswald Breil”, 
zise ca pentru sine, înainte ca oboseala s-o dovedească şi 
somnul să pună stăpânire pe ea. 


Secretarul pentru Securitatea Naţională îl sunase 
în prealabil pe directorul CIA, avertizându-l că avea să 
primească un telefon chiar de la preşedinte: cu toate 
acestea, omul rămase fără cuvinte în faţa gravelor 
acuzaţii pe care i le aducea şeful statului. Nu prea ştia ce 
să-i răspundă, aşa că preferă să asculte cu atenţie 
monologul la sfârşitul căruia cel mai important om din 
lume îi comunică faptul că Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu trebuia să se afle în fruntea listei celor mai 
căutaţi terorişti. Pe aceeaşi poziţie cu Bin Laden. 

În vreme ce forma numărul de telefon al lui Glakas, 
directorul CIA încerca să-şi imagineze ce îl determinase 
pe preşedinte să hotărască să-l pună pe Justiţiar în 
fruntea listei celor mai mari inamici ai Statelor Unite. 

Glakas nu rămase prea mult timp tăcut în faţa crizei 
de isterie a şefului său. Il lăsă totuşi să-şi descarce nervii, 
apoi trecu la contraatac: 

— Da, domnule, îmi dau perfect seama cât de mult 
influenţează unele ţări arabe politica şi economia Statelor 
Unite, la fel cum îmi dau seama că Justiţiarul în numele 
lui Dumnezeu reprezintă o ameninţare la adresa 
echilibrului politic la nivel mondial. Sunt întru totul de 
acord cu observaţia că îi avem şi noi pe conştiinţă pe cei 
nouă sute de morţi din Bahrain. Dar acuzaţiile pe care mi 
le aduceţi, mai mult sau mai puţin voalate, sunt total 
nefondate. Ne dăm toată silinţa să-l identificăm pe 


Justiţiar, la fel cum am făcut întotdeauna cu orice alt 
terorist. Apropo de asta, domnule, vreau să vă informez 
că i-am întins o capcană şi sper că vom reuşi să-l găsim 
de data aceasta. Desigur, domnule... să nu aveţi nici o 
îndoială în privinţa aceasta... vă voi ţine la curent. 

Glakas puse receptorul în furcă, apoi căută cu 
înfrigurare în agendă numărul lui Gavrilovici. Peste 
câteva secunde, auzi vocea aspră a ucraineanului, hârşită 
de vodcă: 

— Nu, domnule, nu am nici o noutate. Nu a mai 
sunat de atunci... şi, iată, au trecut deja cinci zile... 

Glakas auzi în receptor clinchet de clopoței, semn 
că cineva tocmai intrase în prăvălia lui Gavrilovici. 
Ucraineanul îi spuse grăbit: 

— Vă voi ţine la curent, domnule... vă contactez 
imediat ce omul nostru îmi dă un semn de viaţă. Nu vă 
faceţi griji... Acum însă, am clienţi aici... pe curând, 
domnule. 

Gavrilovici închise telefonul, apoi îşi confecţionă un 
zâmbet linguşitor şi i se adresă pe un ton mieros 
clientului din faţa sa: 

— Iată-mă. La dispoziţia dumneavoastră... Cu ce vă 
pot fi de folos? 

Mâinile cu degete subţiri puseră pe tejghea un sac 
de mână din pânză plastifiată, din care scoase un vas 
vechi chinezesc, înalt de circa cincizeci de centimetri şi 
cu un diametru de treizeci. 

— Acesta este un vas Ming original. Este evaluat la 
cel puţin şase mii de dolari, rosti clientul. 

— Doriţi să-l vindeţi sau să-l amanetaţi? îl întrebă 
ucraineanul, fără să încerce să-şi ascundă privirile 
lacome. 

— Vreau să-l vând. Şi aş mai vrea să cumpăr şi unul 
din telefoanele acelea second-hand din vitrină. Pe al meu 
l-am pierdut. 

Prin deschizătura grilajului protector de oţel care îl 
despărţea de zona încăperii destinată clienților, 
Gavrilovici trase vasul Ming spre el şi începu să-l 


examineze cu atenţie. Gratiile nu constituiau deloc o 
măsură inutilă de precauţie: îl salvaseră de multe ori de 
furia unor clienţi violenţi. 

— Vă pot oferi trei sute de dolari şi un Motorola 
ultimul model, cu zece dolari incluşi. Nici un dolar mai 
mult. 

— De acord, răspunse celălalt, fără să clipească. 
Ucraineanului îi scăpă o înjurătură printre dinţi, 
blestemându-şi graba de care dăduse dovadă: probabil că 
tipul ar fi acceptat şi o sumă mai mică, îşi zise. Era însă 
prea târziu pentru remuşcări: afacerea era încheiată. 

Bărbatul luă cele şase bancnote de cincizeci de 
dolari şi celularul folosit pe care i-l oferise Gavrilovici. 

— Reveniţi oricând doriţi dumneavoastră. Vă stau la 
dispoziţie cu cea mai mare plăcere, îi zise ucraineanul, cu 
un aer peste măsură de satisfăcut. 

„Lumea sărăceşte din ce în ce mai mult şi mulţi se 
văd obligaţi să vândă ce au mai de preţ, pe nimica toată”, 
îşi spuse Gavrilovici, după ce clientul plecă. Işi frecă 
mâinile: lipsa lichidităţilor era o garanţie că afacerile sale 
aveau să prospere, mai ales că federalii încetaseră cu 
descinderile inopinate şi nu mai păreau interesaţi de 
activităţile lui. 

— Înseamnă că oamenii sunt, într-adevăr, dispuşi să 
facă orice pentru un blid de mâncare, de vreme ce, iată, 
se găseşte unul care vinde pe trei sute de dolari un obiect 
care valorează şase mii, îşi zise, de data aceasta, cu voce 
tare, Gavrilovici. 

Ridică vasul Ming în dreptul ochilor şi îi cercetă, 
admirativ, lucrătura. Apoi, trase de sub tejghea un teanc 
de reviste şi cărţi, alegând un catalog de anticariat. 
Începu să-l răsfoiască înfrigurat: îl interesa cotaţia de 
piaţă a unei asemenea piese. _ 

Îi atrase atenţia o vază aproape identică cu a sa. În 
catalog scria că obiectul aparţinea perioadei Shezhong- 
Zhu Yijun, împărat care domnise între 1572 şi 1620. Erau 
menţionate şi câteva evaluări ale experţilor, nici una sub 
zece mii de dolari. 


Bucuros că încheiase o afacere atât de bună, 
Gavrilovici hotări să expună vasul la loc de cinste, în 
vitrina destinată obiectelor de valoare. Vitrina era 
singurul loc din magazin pe care îl cercetau clienţii mai 
de soi, printre care se numărau şi câţiva colecționari, ba 
chiar şi negustori de antichităţi bine cunoscuţi în New 
York. Erau oameni dintr-o bucată, pe măsura lui: nu-şi 
făceau scrupule când era vorba de afaceri. 

Gavrilovici reuşi cu greu să-şi treacă încheietura 
mâinii prin gâtul vasului; obiectul pe care îl atinse cu 
vârful degetelor i se păru familiar. Nu reuşi să-şi dea 
seama imediat despre ce anume era vorba, dar intuiţia îi 
spune că obiectul acela n-avea ce căuta acolo, pe fundul 
vasului. 

Când, în cele din urmă, recunoscu contururile unui 
telefon mobil, îşi aminti de spusele clientului său. „Ce tip 
distrat!” îşi zise. „Uite unde îşi lăsase telefonul... Cu atât 
mai rău pentru el.” Încercă să-l tragă afară, dar aparatul 
era prins cu bandă adezivă de fundul vasului. Îl 
străfulgeră un gând sinistru. 

Când Gavrilovici realiză pericolul, era prea târziu. 


Degetele subţiri se strânseră în jurul telefonului 
Motorola - furat, probabil, de un toxicoman şi vândut 
apoi lui Gavrilovici pentru câţiva dolari, echivalentul unei 
doze de praf. Casa de amanet a ucraineanului încă nu 
dispăruse din aria vizuală a misteriosului client. 

Justiţiarul formă un număr pe tastatura celularului 
şi, în secunda în care auzi în receptor semnalul de apel, 
prăvălia ucraineanului sări în aer: o explozie asurzitoare, 
urmată de o vâlvătaie uriaşă de foc care răbufni până în 
stradă. 

Imperturbabil, Justiţiarul se îndepărtă şi dădu 
colţul străzii. Formă alt număr de telefon, apoi apropie un 
dispozitiv minuscul de microfonul celularului şi vorbi. 

— Glakas? 

Funcţionarul CIA auzi în receptor o voce voalată, 
artificială, modificată probabil de un mecanism 


electronic. 

— Da, răspunse el, întrebându-se cum de era posibil 
ca un necunoscut să fi făcut rost de numărul telefonului 
său privat. 

— Nu te obosi să încerci să  interceptezi 
convorbirea. Ar fi inutil. Peste puţin timp vei primi 
informaţia că trupul amicului tău, Gavrilovici, a fost 
„filtrat” prin grilajul care îl desparte de clienţii prăvăliei 
sale. 

— Ce vrei să zici? 

— Exact ceea ce am zis, Glakas. Nu-mi vine să cred 
că ai ales un individ de teapa ăluia pentru treburile tale 
murdare. Oare chiar atât de prost mă crezi, încât să mă 
las păcălit de o capcană atât de jalnică? 

— Cine eşti? Cine e la telefon? 

— Ştii bine cine sunt. Adio, Glakas! 

— Nu, aşteaptă! Noi doi trebuie să vorbim. Aş putea 
să-ţi fiu de ajutor... 

Clic. 

Tonul intermitent din receptor îi anunţa sfârşitul 
convorbirii, iar funcţionarul CIA fu cuprins brusc de un 
sentiment de neputinţă frustrantă, cu totul neobişnuit 
pentru un bărbat aspru ca el. 

Justiţiarul lăsă telefonul pe bordura trotuarului, 
apoi îl împinse cu vârful pantofului în gura de canal: 
acolo nu l-ar fi putut găsi nimeni; sau, chiar dacă s-ar fi 
întâmplat una ca asta, timpul petrecut în magma de 
dejecţii a New Yorkului avea să-l facă inutilizabil. 


30 


IULIE 1917 


Piroscaful Cr7rg DI TRIPOLI fusese adaptat şi alocat 
pentru transportul de trupe spre coastele Africii încă de 
la începutul războiului. Era o navă de dimensiuni medii, 
cu o capacitate de nici trei mii de tone, dar foarte 
rezistentă pe mare. 

Pe punte, Sciarra della Volta trăgea cu nesaţ aer în 
piept: se simţea de parcă ar fi stat închis luni de zile într- 
o cameră neaerisită. Era o diferenţă enormă între aerul 
rarefiat al munţilor Dolomiţi şi briza ce purta miresmele 
Africii până acolo, în mijlocul Mediteranei. 

— Ei, în viaţă, omul se obişnuieşte cu toate, 
murmură pentru sine colonelul italian, sprijinindu-se de 
balustrada acoperită de o crustă de sare. Chiar şi cu 
nenorocirile războiului... 

Războiul... Ar fi vrut să afle ce aveau de spus acum 
cei care, la început, prevestiseră cu aroganță că războiul 
avea să se termine până în Crăciunul lui 1914, totul 
reducându-se la câteva manevre militare de mică 
anvergură şi unele - puţine la număr - confruntări 
nesemnificative. Războiul fără importanţă se 
transformase într-un imens măcel, un masacru în masă 
care nu ţinea cont de absolut nici un principiu etic: 
nimeni nu fusese cruțat, iar morţii se numărau cu zecile 
de mii nu numai în rândul soldaţilor, ci şi în cel al 
civililor. Nu mai exista nici o urmă de respect pentru 
viaţa oamenilor, iar cea mai bună dovadă în acest sens 
erau atacurile cu gaze toxice de luptă şi lansatoare de 
flăcări. 

Dacă ar fi dat glas gândurilor acelora în faţa şefului 
Statului-Major, colonelul Sciarra nu s-ar fi aflat în clipa 
aceea pe puntea piroscafului, în drum spre Africa, ci, mai 
mult ca sigur, şi-ar fi aşteptat procesul pentru înaltă 
trădare în celula întunecoasă şi rece a unei carcere. În 


concluzie, prezentându-se la ordin în biroul generalului 
Cadorna, Sciarra preferase să adopte un comportament 
rigid, marţial, acceptând cu un aer aparent mulţumit 
noua misiune ce i se încredința. 

— Am avut posibilitatea..., începuse Cadorna să 
vorbească, în vreme ce Alberto Sciarra rămăsese în 
poziţie de drepţi în biroul din clădirea Ministerului de 
Război de la Roma, unde avusese loc discuţia, ...dar 
aşezaţi-vă comod, colonele... am avut posibilitatea, 
spuneam, să urmăresc de ceva vreme activitatea domniei 
voastre: colonelul Cantini m-a informat constant asupra 
fiecărei acţiuni notabile pe care aţi întreprins-o. În timp, 
mi s-a întărit convingerea că dumneavoastră, colonele 
Sciarra, sunteţi cea mai potrivită persoană pentru 
ducerea la bun sfârşit a unei misiuni de maximă 
importanţă. 

Şeful Statului-Major se ridică şi începu să străbată 
biroul, cu paşi lenți şi studiaţi. Apoi, continuă: 

— Pe data de 10 aprilie, marchizul Imperiali, 
ambasadorul italian la Londra, ne-a transmis oficial o 
cerere din partea aliaţilor noştri britanici: un contingent 
militar italian, dotat cu cai şi piese de artilerie, sprijinit 
de o forţă aeriană de cel puţin o duzină de avioane de 
vânătoare, ar fi trebuit să se alăture armatei britanice din 
Sinai, aflată sub comanda generalului Archibald Murray. 
În consecinţă, apreciind valoarea deosebită a trupelor 
noastre, Aliaţii ne-au cerut să le trimitem cel puţin un 
batalion în Palestina, care - şi acum citez din nou 
cuvintele englezilor - era indispensabil pentru ofensiva 
finală asupra fortăreţelor austro-turco-germane de la 
Gaza şi Bersheeba. Dumneavoastră, colonele Sciarra, 
înţelegeţi cât se poate de bine că dificultăţile pe care le 
avem la frontierele noastre nordice nu ne-ar permite să 
dislocăm trupe de pe frontul munţilor Dolomiţi sau de pe 
râul Isonzo. Dacă am face una ca asta, am crea breşe 
care ar uşura o eventuală ofensivă a inamicului. In 
acelaşi timp, nu vă ascund faptul că nici nu-mi puteam 
permite să dezamăgesc aşteptările aliaţilor noştri: 


teritoriile Orientului. 

Apropiat reprezintă un interesant cap de pod 
colonial pentru o ţară ca a noastră, cu atât mai mult cu 
cât se prefigurează o serioasă reîmpărţire teritorială la 
sfârşitul războiului. În consecinţă, am hotărât alcătuirea 
unui batalion mixt: pe 6 mai s-au îmbarcat la Napoli o 
sută de carabinieri, sub comanda a şase ofiţeri. La Tripoli 
li s-a adăugat un contingent de trei sute patruzeci şi şase 
de  bersalieri,  comandaţi de maiorul Francesco 
d'Agostino. Batalionul astfel format a ajuns la Port Said 
pe 20 mai. Câteva zile mai târziu, generalul Murray a 
trecut în revistă trupele noastre, adresând apoi, prin 
intermediul diverselor canale diplomatice, mulţumirile 
sale personale guvernului nostru. La jumătatea lui iunie, 
forţele dislocate de noi au fost amplasate pe poziţiile din 
jurul oraşului Rafa, având ca obiectiv apărarea unei 
importante căi ferate împotriva puşcaşilor turci şi a 
sabotorilor beduini. Se pare însă că, trimițând acolo 
aceşti militari ai noştri, n-am făcut altceva decât să le 
stârnim apetitul aliaţilor: aproape simultan cu această 
desfăşurare de forţe, guvernul de la Londra a solicitat o 
implicare şi mai activă a italienilor pe fronturile din Sinai 
şi Palestina. Cererea oficială vorbeşte de şase-şapte mii 
de oameni, iar eu nu ştiu încotro s-o apuc ca să înjghebez 
un contingent atât de mare... doar dacă... doar dacă nu 
se găseşte cineva care, profitând de animozităţile interne 
şi instabilitatea ce-i caracterizează pe arabi, să reuşească 
să pună pe picioare o forţă militară alcătuită 
preponderent din băştinaşi, care să se opună amenințării 
comune austro-turco-germane. Am aflat că şi englezii se 
mişcă în direcţia aceasta şi, tocmai de aceea, acţiunile 
noastre vor fi strâns legate de ale lor. Acum câteva zile, 
Murray a fost înlocuit de generalul Edmund Allenby. L- 
am cunoscut personal pe general şi sunt convins că vă 
veţi descurca de minune sub comanda lui, colonele 
Sciarra. Aveţi întrebări? 

— Nu, domnule. 

— Bine, atunci succes,  colonele. Vasul 


dumneavoastră ar trebui să plece din portul Napoli în 
câteva zile... 

Cele „câteva zile” trecură în zbor: sejurul la Roma i 
se păru mult prea scurt colonelului. De acolo, din 
capitală, războiul părea o furtună îndepărtată, care se 
face simțită prin câteva tunete stinse, dar despre care nu 
se ştie niciodată dacă va ocoli sau nu oraşul. 

Femei frumoase, îmbrăcate elegant, la promenadă 
prin grădinile capitoline, protejându-se de soare cu 
umbreluţe brodate; copii jucându-se în parcuri, sub ochii 
vigilenţi ai mamelor; bătrâni strângându-se ciopor în 
jurul unui ziar, comentând ştirile de război: la Roma, 
viaţa decurgea cât se poate de normal. Un singur aspect 
disonant îi atrase atenţia colonelului: nu observă nici un 
bărbat care să nu fi purtat uniformă. Majoritatea 
mergeau sprijinindu-se în cârje; ceilalţi, tineri şi în 
putere, erau pe front, ducând mai departe cel mai crud 
dintre războaiele lumii. 

Sciarra privi, fermecat parcă, cerul azuriu. Se rugă 
pentru vremurile ce aveau să vină şi din nou, pentru a 
mia oară, îl cuprinse nostalgia vieţii sale civile, dorul de 
slujba sa, de vapoarele pline cu mărfuri, şi nu cu soldaţi 
care părăsesc Genova, în drum spre front. 

Oare cine putea şti ce îl aştepta acolo, în Africa? 
Desigur, lăsase în urmă gerurile Alpilor, frigul chinuitor 
din tranşee, dar mai lăsase în urmă şi atmosfera plină de 
fum de ţigări bune de la cazinoul din Cortina sau 
prostituatele frumoase, sumar îmbrăcate. Chipul lui 
Sciarra se lumină într-un zâmbet: amintirea scurtelor 
escapade de la Cortina îi risipi melancolia pentru 
vremurile trecute. 

Dacă avea să supravieţuiască, ar fi vrut să se 
întoarcă acolo, în staţiunea numită Perla Dolomiţilor, şi s- 
o savureze pe îndelete: Cortina reprezentase singurul 
intermezzo de bună dispoziţie în toţi anii aceia, 
interminabili, de război. 


31 


CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— De unde doriți să încep, domnule Breil? îl 
întrebase Sciarra della Volta. 

— De la început, domnule, de la început. 

— Ei, bine, acela a fost un război pe care nimeni nu 
l-a vrut, dar pe care toată lumea l-a căutat: asasinarea, la 
Sarajevo, în iunie 1914, a arhiducelui Franz-Ferdinand, 
moştenitorul tronului Austro-Ungariei, nu a fost decât un 
pretext pentru declanşarea unui masacru fără precedent 
în istorie. În cei patru ani de război, între 1914 şi 1918, 
au participat la lupte douăzeci şi opt de națiuni, împărţite 
în două alianţe inamice. Vechea tactică a asaltului la 
baionetă a fost perfecționată prin apariţia noilor arme de 
foc, cu o putere ucigătoare şi din ce în ce mai sofisticate. 
Rezultatul a fost un conflict unic în felul său, un război 
alcătuit din înaintări de trupe pe distanţe de numai câţiva 
metri, perioade nesfârşite de aşteptare în tranşee infecte 
şi folosirea tuturor descoperirilor de ultimă oră pe care 
tehnologia - capabilă de minuni atunci când interesele 
militare o cer - le putea oferi. Şi morţi, mai presus de 
orice, mulţi morţi. Ţara mea a lăsat pe câmpurile de luptă 
şase sute cincizeci de mii de soldaţi, Franţa aproape de 
două ori mai mulţi, iar Imperiul Britanic un milion. Nu a 
existat familie care să nu-şi fi plâns o rudă pierdută pe 
front, iar în cursul Marelui Război a fost experimentat şi 
genocidul - împotriva civililor armeni, fără apărare, care 
locuiau în partea nord-orientală a Turciei. Dar Primul 
Război Mondial a fost şi unul al numărului efectivelor şi 
al poziţiilor strategice: numărul de soldaţi aliniaţi de 
părţile beligerante era variabila în funcţie de care se 
înclina balanţa victoriei. Cu o singură înfrângere, cea de 
la Caporetto, Italia şi-a văzut graniţele împinse cu o sută 
cincizeci de kilometri spre interior, în vreme ce efectivul 
total al armatei s-a redus atunci, brusc, cu şase sute 


cincizeci de mii de oameni: cincizeci de mii de morţi şi 
răniţi, trei sute de mii luaţi prizonieri şi cam tot atâţia 
dezertori. 

Eu totuşi mă aflu azi aici, domnule Breil, 
povestindu-vă toate acestea, şi îi mulţumesc bunului 
Dumnezeu pentru că mi-a ajutat să trec peste toate 
primejdiile pe care le-am întâlnit în cale. Şi îi mai sunt 
recunoscător pentru că mi-a îngăduit o viaţă lungă şi 
senină alături de buna mea soţie... Apropo, colonele Breil, 
nu doriţi o cafea bună, italienească? Kimber, draga mea, 
eşti amabilă să ne aduci câte o ceaşcă de cafea? 

Asher Breil îşi spuse că femeia nu părea să fie mult 
mai tânără decât Sciarra della Volta. Avea un chip rotund 
şi plăcut, care o făcea simpatică şi degaja o linişte 
blândă. Probabil că în tinereţe fusese o femeie destul de 
atrăgătoare: nu o frumuseţe răpitoare, ci o tânără 
englezoaică graţioasă, cu pielea albă, punctată cu pistrui, 
dacă era să judece după culoarea arămie a părului. 
Acum, Kimberly Sciarra era o elegantă doamnă trecută 
de prima tinereţe, ale cărei cuvinte spuse în italiană nu-şi 
pierduseră încă inflexiunea englezească. 

— Da, totul a început când am întâlnit-o pe Kimber. 
Nu prima dată, atunci când mi-a bandajat rănile într-un 
spital din Londra, ci în ziua când am revăzut-o... 


32 


RAGUZA, 1348 


— Ar fi trebuit să ne dăm seama ce ne aşteaptă: 
ceața adâncă şi apele calme nu erau decât liniştea 
dinaintea furtunii, prevestirea  nenorocirilor ce ne 
aşteptau, zise unul dintre mercenari către cel care 
călărea alături de el. 

— Aşa e, ne-au trebuit mai mult de zece zile ca să 
ajungem într-o altă cetate bântuită de ciumă. De parcă nu 
ne-ar fi fost de ajuns Veneţia... răspunse celălalt. 

Campagnola se năpusti spre ei ca un uliu. 

— Despre ce vorbeaţi? şuieră el printre dinţi. 

Apoi trase spada scurtă pe care o purta întotdeauna 
la centură. În ciuda vârstei, era încă un foarte bun 
spadasin, capabil să impună teamă şi respect oricărui 
adversar. 

Vârful spadei împunse obrazul nefericitului care 
vorbise cel din urmă. 

— Fii cu băgare de seamă, îi zise, cu o expresie 
diabolică pe chip. Din clipa în care v-am scos din 
temniţele unde agonizaţi, am câştigat asupra fiecăruia 
dintre voi dreptul de viaţă şi de moarte. N-aş vrea să mă 
folosesc de el chiar acum. Dacă însă credeţi cu adevărat 
în prevestiri, încercaţi să vă aduceţi aminte că, de când 
nenorocitul acela de copilandru a coborât de pe corabie 
în cetatea noastră, Veneţia parcă a fost lovită de 
blestemul Diavolului. Campagnola îşi retrase spada şi, 
întorcându-se spre căpetenia oamenilor săi, îi spuse: Să 
ne grăbim, Tommaso. Am bătut cetatea în lung şi-n lat, 
dar aici nu-i nici urmă de Adil. Poate că e mai bine să ne 
îndepărtăm de miasmele acestea de putreziciune, cu atât 
mai mult cu cât, probabil, cei pe care îi căutăm au fugit 
pe mare. Ne întoarcem la corabie şi ridicăm ancora. 


— Câţi erau? o întrebă Humarawa pe Rhoda, după 


ce o ascultase povestindu-i despre vizita mercenarilor 
venețieni în cetatea Raguzei. 

Aflând răspunsul, stătu o clipă pe gânduri, apoi 
vorbi din nou: 

— Se vor întoarce. Aşa cum îl cunosc eu pe 
Campagnola, nu va renunţa cu una, cu două. Trebuie să 
ne dăm silinţa să-i primim cum se cuvine. 

— De ce acest Campagnola este atât de pornit 
împotriva voastră? se interesă femeia. Wu mi-a povestit 
că sunt ani buni de când v-aţi pus serviciile în slujba lui şi 
a republicii Veneţia. Cum de i-aţi devenit, dintr-odată, 
duşmani? 

— Cred că din pricina lui Adil. Cred că bătrânul 
Campagnola vede în el o mare primejdie sau o urgie. 

— Un copilandru? Cum se poate ca unul dintre cei 
mai temuti bărbaţi ai Veneţiei să vâneze un biet copil? 

— E o poveste lungă asta, femeie. Într-o zi ţi-o voi 
istorisi; acum însă, trebuie să ne pregătim pentru vizitele 
neplăcute de care vom avea parte. Nu înainte însă ca eu 
să prind din nou puteri. 

Humarawa îşi petrecuse ultimele zile muncindu-şi 
trupul cu frânghii şi greutăţi; Rhoda îi stătea în preajmă, 
căutând să-i fie de ajutor, şi executa fără să crâcnească 
ordinele japonezului. Părea fermecată de exerciţiile 
samuraiului care, cu sabia în mână, neînzdrăvenit încă pe 
de-a-ntregul, se mulțumea doar să mimeze dueluri şi 
scene de luptă. 


Înveliseră trupul lui Crespi într-o plasă veche de 
pescuit, de care legaseră câteva pietre grele, apoi îl 
dăduseră ofrandă mării. 

— Ce aşteptăm? întrebă, după câteva zile, Adil. De 
ce nu ne întoarcem la Humarawa? Vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat cu el. 

— Întâi de toate, Adil, îi răspunse Wu, întâi de 
toate, nu uita că am stat alături de un om bolnav de 
ciumă. E mai nimerit să aşteptăm încă o vreme înainte de 
a ne întoarce pe uscat şi, apoi, cu nici un chip nu ar 


trebui să ne apropiem de o persoană slăbită de o rană 
grea, cum e Humarawa. Asta în cazul în care stăpânul 
meu mai trăieşte. Dar îţi făgăduiesc că atunci când 
vremea asta blestemată, fără nici o adiere de vânt, ne va 
permite să ieşim din ceața adâncă ce ne ţine pe loc de 
câteva zile, ne vom îndrepta spre ţărmul unde îşi are casa 
Rhoda. 


Corăbiile tip cocca fuseseră dintotdeauna destinate 
comerţului local: ridicând ancora de la Veneţia, aceste 
ambarcaţiuni robuste, lungi de zece până la optsprezece 
metri, transportau mărfuri de tot felul în perimetrul mării 
Adriatice. 

De la răspândirea epidemiei de ciumă însă, multe 
dintre aceste corăbii fuseseră rechiziţionate şi folosite 
pentru transportul cadavrelor şi al bolnavilor spre 
insulele morţii, iar comerţul înregistrase un regres 
considerabil. 

Cocca înainta cu o viteză constantă, mulţumitoare. 
Marinarii improvizaţi avuseseră noroc: ceața se risipise, 
împinsă de un vânt rece, dinspre nord, care umfla vela 
latină. 

Nu departe, la tribord, ţărmul putea fi măturat cu 
privirea. 

Campagnola ordonase ca vasul să amareze pe orice 
petic de uscat întâlnit în cale, inclusiv pe insuliţele 
nelocuite. Când, în drumul lui, se mai găsea câte unul să-i 
spună că nu făcea altceva decât să caute acul în carul cu 
fân, nobilul venețian îi răspundea cu asprime: „Avem la 
dispoziţie tot timpul din lume: barca lor nu poate trece 
neobservată. Mai devreme sau mai târziu, vor fi nevoiţi să 
tragă la țărm pe undeva.” 

— Ce e cu cocioaba aceea de acolo? întrebă 
Campagnola, arătând spre o casă mică, dărăpănată, 
căţărată între câteva stânci care dominau ţărmul. 

Un fir subţire de fum se înălța în depărtare, părând 
că ieşea direct din acoperiş. 

— Vă sfătuiesc să rămâneţi departe de locul acela, 


signoria, răspunse 'Tommaso. De altfel, noi am trecut deja 
pe acolo. E casa unei tămăduitoare şi dinăuntru se 
împrăştie miasme spurcate, care ne-au rămas în haine 
multe zile la rând. 

— Vasăzică aţi controlat coliba. Bine, mi se pare că 
pe ţărmul ăsta pustiu nu se mai află alte case. 

— Ca să fiu sincer, n-am aprofundat căutarea... 
Duhoarea care emana din casă era atât de pătrunzătoare, 
încât ne-a împiedicat să intrăm... 

Tommaso se întrerupse brusc: îşi dăduse seama că, 
din nerozie sau din prea multă uşurătate, fusese o 
căutare sumară şi, poate, se lăsase dus de nas. Dar 
Campagnola nu avea nici unul dintre aceste defecte. 
Ochii i se îngustară brusc şi începu să împartă, tăios, 
ordine: 

— Îndreptaţi corabia spre stânca aceea care se 
înalţă din mare. De sus, din colibă nu ne vor putea vedea 
nava. Dacă sunt înăuntru, nu trebuie să observe sosirea 
noastră. Când vom fi feriţi de privirile lor, vom merge cu 
barca până la țărm, iar de acolo, pe jos. Ne vom mişca cu 
multă precauţie: doar luându-i prin surprindere vom reuşi 
să copleşim doi luptători redutabili ca Humarawa şi 
chinezul Wu. 


Ca în fiecare zi, Rhoda plecase în căutarea 
ierburilor de leac pentru fierturile ei misterioase. 

Aerul era încă dens din cauza ceţii care, multe zile 
la rând, strecurase umezeală în pământ, în toate 
ungherele casei, chiar şi în oase. Se îndreptă de spate, 
strângând în mână secera. Câţiva paşi mai încolo coşul 
plin-ochi cu ierburi, rădăcini şi poame. 

Deşi nu o zărea, ştia că nu se depărtase de colibă: 
un colţ de stâncă o ascundea vederii. De când îl primise 
în gazdă pe bărbatul acela, simţea că viaţa i se 
schimbase, hotărât spus, în bine. Se regăsea din ce în ce 
mai des cu mintea eliberată de gândurile cumplite care îi 
însoţiseră viaţa pas cu pas, an după an. 

„Doamnă!” îşi spuse ea. „Doamna mea!” repetă 


apoi, gândindu-se la Wu, cel care îi vorbise adresându-i- 
se cu apelative demne de o regină. 

Un val de nelinişte îi înceţoşă ochii, la gândul 
destinului nefericit pe care, probabil, chinezul era nevoit 
să-l înfrunte. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, privind corabia, o 
corabie lătăreaţă, asemenea tuturor vaselor costiere de 
mărfuri care navigau în sus şi în jos, între Raguza şi 
Spalato. De data aceasta însă, pe măsură ce corabia se 
apropia, simţi cum o teamă nelămurită punea stăpânire 
pe ea. Îi cercetă cu luare-aminte pe bărbaţii care făceau 
cu schimbul la manevrele de pe punte: corabia îşi încetini 
plutirea şi, în cele din urmă, oamenii aruncară ancora. 
Ascunsă de ierburi şi arbuşti, Rhoda continuă să 
iscodească mişcările misteriosului echipaj. Temerile i se 
confirmară în clipa când văzu ceata urcând într-o barcă şi 
îndreptându-se spre țărm: în frunte stătea bărbatul care, 
în urmă cu o lună, o întrebase despre japonez şi prietenii 
săi; lângă el, un om vârstnic şi elegant, ce părea a fi 
căpetenia. În mijlocul bărcii, oamenii urcaseră şi un cal: 
Rhoda îşi spuse că, fără îndoială, era bidiviul bărbatului 
în vârstă, care purta veşminte bogate, de nobil. 

Femeia ţâşni în fugă spre colibă; alunecând pe 
brazdele de noroi, agăţându-se în ciulini, se ridica dintr-o 
zvâcnitură şi alerga mai departe. Trebuia să se ajungă cu 
orice preţ, trebuia să-l ferească pe Humarawa de 
primejdie. 


Omul de pe corabie părea mulţumit: alesese să 
rămână de pază pe punte, în loc să-şi urmeze stăpânul, 
mereu furios, în expediţia de pe uscat. 

Bărbatul pierdea vremea punând în ordine 
parâmele şi scripeţii, şi aruncând din când în când câte o 
găleată de apă sărată pe punte. 

Nu-l văzu pe uriaş decât atunci când acesta îi apăru 
în faţă. 

După ani şi ani petrecuţi pe mare, luând cu asalt 
corăbii indiferent de vreme, câte ceva tot trebuia să fi 


învăţat. Wu trăsese barca pescărească pe o plajă izolată. 
li ceruse lui Adil s-o camufleze cu crengi şi frunze, apoi 
se lăsase să alunece în apa mării, cu agilitatea unui uriaş 
mamifer marin. 

Inotase fără zgomot, ţinându-şi doar ochii şi nasul 
la suprafaţă, până la coca corăbiei, apoi, cu spada în 
mână, se căţărase peste parapet şi se târâse pe punte 
asemenea unui şarpe în urmărirea vânatului. 

— Cine eşti? urlă omul lui Campagnola. 

Il privea de parcă s-ar fi găsit în faţa unei fantasme 
a infernului: apariţia bruscă a chinezului îl îngrozise de-a 
dreptul. 

— Ştii bine cine sunt, de vreme ce umbli de mult 
timp pe urmele mele, răspunse Wu, trecându-şi lama 
spadei peste degetul mare. In clipa următoare, lama 
spadei mele va gusta sânge din gâtul tău... 

— Nu, te conjur... îţi voi spune tot ce vrei... nu face 
asta... 

— Şi ce informaţii atât de importante deţii, încât 
crezi că ţi-ar putea salva viaţa dacă mi le-ai dezvălui? 

— Vă caută... Campagnola vă caută. E un om 
puternic şi diabolic. Nu se va da bătut până când nu vă va 
captura. 

— Nu-mi spui nimic nou. Mai degrabă spune-mi 
unde sunt tovarăşii tăi. 

— Au coborât pe țărm: Campagnola e împreună cu 
ei şi vrea să controleze el însuşi coliba unei tămăduitoare 
mefitice; e acolo, dincolo de stânca aceea. 

Wu abia avu timp să priceapă semnificaţia 
cuvintelor omului din faţa sa, când o senzaţie de confuzie 
puse pe neaşteptate stăpânire pe el. Apucă să-şi mai 
spună că omul din faţa lui nu ar fi putut manevra corabia 
atât de brusc încât lui, Wu, să-i fugă puntea de sub 
picioare... 


Adil îşi dădu toată silinţa să ascundă barca. Apoi se 
îndreptă spre golful în care se vedea ancorată corabia 
urmăritorilor. Fără să se lase văzut, urmărise cu sufletul 


la gură aventura lui Wu, răsuflând uşurat când îl zări pe 
veneţianul de pe vas ridicând mâinile, în semn de 
capitulare. Din ascunziş, Adil putea vedea aproape tot ce 
se întâmpla pe punte. Cu o singură excepţie: partea 
dinspre pupa, spre capătul vergii ce susţinea vela latină, 
aflată încă în vânt. Un al doilea bărbat ţâşni chiar dinspre 
locul acela, iţindu-se drept în spatele lui Wu. 

Adil nu apucă să strige: mânuind o măciucă, omul 
se repezi spre chinez. Pocnetul sec al izbiturii ţintite la 
baza testei ajunse limpede până la locul în care se 
ascunsese copilandrul. 


— Repede, nu avem timp de pierdut, îi spuse 
Humarawa femeii. Ţine minte tot ce te-am învăţat şi să- 
mi urmezi întocmai poruncile. Peste câteva minute vor 
intra peste noi, dar ne vom vinde scump pielea. 

Casa Rhodei avea o singură încăpere, circulară, de 
cincisprezece paşi lăţime. În mijloc - vatra, în care focul 
ardea zi şi noapte. Deşi din paie, acoperişul fusese înălţat 
pe grinzi solide, din lemn. O deschizătură îngustă în 
acoperiş ţinea loc de horn. 

Încăperea avea o singură fereastră, în peretele 
dinspre mare; pe celelalte laturi, casa părea îmbrăţişată 
de stânci. Ascuns vederii, Humarawa observa mişcările 
venețienilor: să fi fost nouă oameni, poate zece; se 
apropiau încet, cu multă băgare de seamă. 

Atacatorii se răsfiraseră în evantai şi înaintau spre 
casa vrăjitoarei dându-şi silinţa să fie cât mai feriţi 
vederii: aceasta fusese porunca lui Campagnola. „In 
cocioaba aceea am putea da peste doi dintre cei mai 
iscusiţi şi fioroşi războinici pe care mi-a fost dat să-i 
întâlnesc în viaţă”, îi pusese în gardă bătrânul nobil. 

Păşind cu precauţie, Tommaso ocoli coliba, apoi le 
dădu oamenilor săi semnalul de atac. Trei dintre ei 
dărâmară uşa şi năvăliră înăuntru. 

Camera era pustie şi cufundată în linişte. 

Doar limbile molcome ale focului din vatră 
scânteiau în mijlocul odăii. Deasupra flăcării, o oală 


încăpătoare părea că începe să dea în clocot. 

Celor trei mercenari, scena li se păru domestică şi 
liniştitoare. Dar numai pentru o clipă. 

Desprinsă din întuneric, legătura grea de bârne 
şuieră sinistru prin aer, abătându-se cu violenţa unui 
berbec asupra bărbaţilor din mijlocul odăii. 

Vârfurile de oţel montate la capătul trunchiurilor se 
înfipseră adânc în trupurile lor, căsăpindu-i pe loc. 
Legătura de bârne continuă să se legene în aer, ţinându- 
şi strâns prada sângerând de moarte: trupurile 
nefericiţilor se lăsară târâte înainte şi înapoi, până când 
crunta capcană se opri din pendularea sa malefică. Apoi, 
se aşternu din nou liniştea. 

— Ce se întâmplă acolo, înăuntru? strigă de afară 
Tommaso, neliniştit de bufniturile surde care se auziseră. 
Răspundeţi! 

Campagnola îi făcu semn altuia dintre mercenarii 
săi - un ucigaş înrăit, pe care doar protecţia înaltului 
membru al Consiliului celor Zece îl ţinea în libertate - să 
intre după ceilalţi, în colibă. Omul nu stătu pe gânduri şi 
se repezi spre uşă, dar lui Campagnola i se păru că, în 
avântul său, mercenarul se împiedică şi dă să cadă: 
piciorul drept lovise o funie întinsă la nivelul solului. 
Mecanismul, pe cât de simplu, pe atât de mortal, eliberă 
un trunchi de lemn care susţinea coarda întinsă a arcului. 
Campagnola zări yumi-ul în clipa în care săgeata plecase 
deja. Yumi este un arc lung de doi metri, folosit de 
samurai; este o armă precisă şi aşa se dovedi a fi şi în 
clipa aceea, cu toate că nu era mânuit de Humarawa. 
Japonezul fixase săgeata în arc în aşa fel încât să 
ţintească spre nefericitul care se împiedica de funia 
întinsă. 

Săgeata îi străbătu coşul pieptului, îi zdrenţui 
plămânii şi îi ieşi prin spate, între omoplaţi. Bărbatul 
dădu ochii peste cap: probabil că nici nu realizase că 
fusese lovit de moarte. 

— Staţi pe loc, nu mai faceţi nici o mişcare, urlă 
Tommaso către oamenii săi. Blestemaţii aceia au pus 


capcane peste tot. 

— Vino afară, Humarawa! se auzi, poruncitoare, 
vocea lui Campagnola. Nu pe tine te vreau. 
Încredinţează-mi copilul, iar voi, ceilalţi, vă puteţi 
întoarce la Veneţia, să trăiţi în pace. 

Drept răspuns, un văl de tăcere. 

— 'Ţi-am spus că poţi veni afară. Ştiu că eşti acolo, 
înăuntru: numai tu puteai născoci toate aceste capcane. 
Îţi mai spun o dată: nu pe tine te vreau, şi nici pe ceilalţi. 
Doar copilul. Suntem mai mulţi decât voi şi, din câte am 
aflat, nici tu, nici neguţătorul nu sunteţi tocmai în puteri. 
Predă-te şi te voi lăsa în viaţă. 

Dinăuntru, nici un semn. Atunci, Campagnola făcu 
un gest spre alţi doi mercenari, care intrară în colibă, pe 
urmele primilor trei. 

Cei doi asasini înaintau lent, cu băgare de seamă. 
Întunericul dinăuntru era îndulcit, când şi când, de 
scânteierea focului din vatră. 

Scândurile vechi şi prost îmbinate ale duşumelei 
scârţâiau sinistru la fiecare pas. Bărbaţii priveau unul la 
celălalt, încercând să-şi insufle reciproc curaj. În 
întunericul odăii, nici unul din ei văzu mâna Rhodei 
retezând funia întinsă la maximum. Unul dintre picioarele 
pirostriei pe care fierbea oala ţâşni ca un arc. Vasul 
încins zbură prin aer, împrăştiind fiertura fierbinte de 
apă, ulei şi ierburi iritante. 

Bărbaţii, loviți în plin de revărsarea incandescentă 
şi otrăvitoare, îşi duseră, urlând, mâinile la faţă şi ieşiră 
în fugă din casa vrăjitoarei. Dacă aveau să scape cu viaţă, 
nu vor mai vedea niciodată lumina zilei. 

Din colibă se auzi o bufnitură surdă, atenuată. 

Humarawa se lăsase să cadă din ascunzătoarea din 
acoperiş şi acum stătea în picioare, în poziţie de luptă, în 
mijlocul încăperii. 

Purta armura cu lamele de oţel lăcuit şi panglici de 
mătase. Pe chip, masca de război a samurailor, din lemn 
de dud, reproducând o divinitate înfricoşătoare. 

— Aici sunt, Campagnola. Vino aici, să pui mâna pe 


mine. 


Când Wu îşi veni în fire, era legat fedeleş, întins pe 
puntea corabiei. Cei doi bărbaţi care-l capturaseră 
discutau aprins, neînţelegându-se asupra modalităţii în 
care urmau să scape de el. 

— li tăiem beregata pe loc, rosti un mercenar, apoi 
îl aşteptăm pe Campagnola şi ne vom bucura de 
gratitudinea seniorului nostru: la urma urmei, l-am 
scăpat de unul dintre duşmanii pe care îi urmărea. Ba 
chiar am merita o recompensă bună. 

— Aşa o fi, răspunse celălalt, dar mai întâi să ne 
distrăm puţin pe seama acestui animal uriaş. 

— Nu, îi facem felul chiar acum, nu mai încape 
vorbă. Demonii ca el au şapte vieţi, ca pisicile, insistă 
primul. 

— Ce crezi că poate să mai facă? Nu-l vezi? E legat 
fedeleş de vergă. 

Cel dintâi, care părea mai temător, se lăsă în cele 
din urmă convins şi se apucară împreună de treabă. 
Trecură funia legată de gleznele lui Wu prin palancul 
straiului - mecanismul cu scripeti cu care se înalţă vela -, 
apoi ridicară, nu fără efort, uriaşa bestie, trecând-o peste 
parapetul corabiei, lăsând-o să atârne deasupra apei. 

În ochii lui Wu se citea o ură fioroasă. Deşi legat, cu 
capul în jos, îşi ameninţă călăii: 

— Rugaţi-vă la Dumnezeul vostru, dacă îl aveţi, să 
vă ajute să-mi faceţi felul cât mai repede. Altminteri, va 
veni ziua în care vă voi lua vieţile în cele mai crunte 
suferinţe. 

— Cruţă-ţi bojocii, chinezule, îi strigă batjocoritor 
unul din bărbaţii de pe punte. O să ai mare nevoie de ei. 

Slăbiră straiul, coborând trupul chinezului până la 
suprafaţa apei, apoi îl cufundară brusc. 

Clipele care urmară i se părură interminabile 
chinezului. Într-un târziu, mercenarii îl traseră din nou la 
suprafaţă. 

Wu scoase un urlet, sufocat de un acces de tuse, 


apoi căută să înghită cât mai mult aer: supliciul se 
repetă. Pe punte, cei doi venețieni rânjeau, numărând 
secundele de când îl cufundaseră din nou în apă. Cel care 
inventase acel joc perfid ajunsese cu numărătoarea la 
cincizeci, când, brusc, dădu ochii peste cap. Expresia 
întipărită pe chipul său exprima mai degrabă mirare, 
decât durere. Un firişor de sânge i se scurgea pe la colţul 
buzelor, în vreme ce trupul îi alunecă moale pe punte. 

Al doilea călău se învârti, încercând să înţeleagă din 
ce direcţie sosise, pe neaşteptate, moartea. Mâinile îi 
erau încleştate încă pe funia de care fusese atârnat Wu. 

Verga zvâcni scurt, apoi descrise fulgerător un arc 
de cerc nimicitor, oprindu-şi cursa, cu o bufnitură surdă, 
în pântecele omului lui Campagnola. Se auzi un sunet 
sinistru, ca acela făcut de o băşică plină cu aer care se 
dezumflă brusc, apoi trupul bărbatului zbură inert peste 
parapet şi se cufundă în mare. 

Dintr-un colţ al punţii, Adil urmări scena ţinând 
strâns în pumn hangerul cu care retezase parâma ce 
ţinuse legată verga. Celălalt pumnal era înfipt în pieptul 
mercenarului care zăcea mort pe punte. Expresia de 
făloşenie de pe chipul copilandrului se stinse brusc: 
trebuia să se grăbească, dacă voia să-l mai salveze pe 
Wu. 


Teama le paralizase mişcările. Schimbul de lovituri 
dură numai câteva clipe, apoi mercenarul se prăbuşi, 
secerat de lama care se abătuse asupra sa atât de rapid, 
încât nici nu apucase s-o vadă. 

Campagnola şi ceilalţi doi mercenari rămaşi în viaţă 
nu stătură cu mâinile în sân: din spate, nobilul venețian 
reuşi să-l izbească pe Humarawa în cap cu garda spadei. 

Japonezul şovăi o secundă, timp suficient însă 
pentru Tommaso ca să-l izbească din nou. 

Humarawa căzu la podea, fără cunoştinţă. 

În clipa aceea, un urlet sălbatic umplu încăperea. 
Din întuneric, mânuind o spadă, Rhoda se aruncă spre ei. 
Primele două lovituri tăiară aerul, în gol, iar cei trei 


spadasini încercaţi o dezarmară foarte uşor. 

Când Humarawa îşi reveni, era legat, cu mâinile la 
spate, de unul din stâlpii de susţinere ai acoperişului. 

— Bine ai revenit printre noi, te aşteptam, 
invincibilule samurai, se auzi vocea hârâită a lui 
Campagnola. 

Pe Humarawa îl trecu un fior de ură. Campagnola 
continuă sarcastic: 

— lată, te aştepta şi preţioasa ta ţiitoare. Cât de 
mult ai decăzut, Humarawa... Femeile cele mai arătoase 
ale Veneţiei îşi pierduseră capul după războinicul de 
peste mări şi ţări, iar acum... acum îţi duci zilele alături 
de o vrăjitoare... Unde sunt ceilalţi? Spune-mi, şi îţi voi 
cruța viaţa, iar femeii tale nu i se va întâmpla nici un rău. 

Zicând acestea, Campagnola arătă spre Rhoda, 
întinsă pe o masă, cu mâinile şi picioarele răşchirate, 
legate în cele patru colţuri. 

— Nu ştiu unde se află însoțitorii mei, iar aceea nu 
este femeia mea. 

La un semn al lui Campagnola, mâna aspră a lui 
Tommaso smulse zdrenţele care acopereau bustul 
Rhodei. Apoi, mercenarul prinse în podul palmei sânul 
alb şi rotund al femeii. 

— Ai face bine să-mi spui ce vreau să ştiu, 
Humarawa, spuse nobilul ameninţător. A trecut mult timp 
de când bărbaţii aceştia nu au mai atins trup de femeie... 
În plus, închipuie-ţi ce bucuroşi ar benchetui cu ea 
ceilalţi doi, de afară, pe care i-aţi orbit cu perfidele 
voastre capcane. 

— Ţi-am spus: nu ştiu unde sunt ceilalţi. Femeii dă-i 
drumul, ea n-are nici o vină. 

— Observ că-ţi pasă de onoarea acestei principese, 
samuraiule. Dă-i înainte, Tommaso. 

În clipa următoare, şi restul hainelor Rhodei 
zburară în colţul îndepărtat al încăperii. Femeia 
rămăsese complet goală, iar mâinile lui Tommaso 
coborau, hulpave, sub pântece. 

Rhoda păru că-şi drege vocea, apoi îl scuipă în faţă 


pe omul ce se pregătea, rânjind, s-o siluiască. 

— Da, exclamă Tommaso, lăsându-şi pantalonii să 
cadă, întotdeauna mi-a făcut plăcere să călăresc iepe 
îndărătnice. 


Wu se gândi că, la urma urmelor, să mori nu era un 
lucru atât de îngrozitor: important era să privească 
moartea în ochi. „Adio, micuţule Adil!” îşi mai spuse el, 
simțind că avea să-şi piardă cunoştinţa. Şi-ar fi dorit să 
ştie dacă măcar tânărul lui prieten reuşise să se salveze. 


În clipa următoare, simţi o atingere uşoară, străină. 
O mână mică se prinse de gulerul cămăşii sale şi încercă 
să-l tragă spre suprafaţa apei. Wu se scutură şi deschise 
ochii. Într-o ultimă sclipire de luciditate, i se păru că vede 
trăsăturile lui Adil. Instinctiv, smuci din picioare, 
simţindu-şi-le eliberate din strânsoare. Câteva secunde 
mai târziu, ieşind din apă, chinezul trăgea cu disperare 
aer în plămâni, emițând un şuierat lung, întrerupt de 
accese de tuse. 


Probabil că, înaintea Rhodei, Tommaso tratase 
multe femei în felul acela: nu arăta nici o urmă de 
şovăială, ci, dimpotrivă, părea foarte excitat. 

Al doilea mercenar, întărâtat, îşi făcea de lucru 
ţinând de şoldurile femeii. 

— Aşadar, vorbeşti sau nu? întrebă pentru ultima 
oară Campagnola. 

Japonezul nu-i răspunse. O făcu, în schimb, Rhoda: 

— Vei muri, Campagnola. Şi, murind, nu-ţi vei plăti 
decât o mică parte din păcate. Fii blestemat! 

Nobilul venețian făcu un semn din cap şi Tommaso 
îşi arcui trunchiul, pregătindu-se să se destindă înăuntrul 
femeii. 

Zgomotele ce se auziră în clipa următoare apăsând 
greu duşumeaua semănau cu tropăitul unui rinocer 
pornit la atac. Wu chiar asta părea: un pachiderm scos 
din minţi, năpustindu-se asupra lui Tommaso cu gând să-i 


frângă şira spinării. Ciracul lui Campagnola dădu să 
apuce spada, dar izbitura ucigătoare a lui Wu nu-i mai 
lăsă timp să-şi împlinească gestul. Wu, cu apa sărată încă 
şiroindu-i din păr şi din haine, se întoarse spre celălalt 
mercenar, dar acesta lansase deja asaltul, cu spada 
întinsă. Chinezul nici nu băgă de seamă rana pe care 
adversarul i-o provocă la un braţ. li prinse lama spadei 
din zbor şi îl trase brusc spre el. Pumnul său uriaş lovi 
ţeasta veneţianului cu forţa unui baros, îi sfărâmă faţa şi 
craniul, ucigându-l pe loc. 


— Repede, Wu, ia-o pe urmele lui Campagnola. Nu-l 
lăsa să fugă, îi strigă Humarawa chinezului. 

Era însă prea târziu: Campagnola sărise în şa şi se 
vedea în depărtare, galopând într-un nor de praf spre 
cetatea Spalato. 

Pe atunci, cetatea trecea, pe rând, din stăpânirea 
ungurilor în cea a Veneţiei; când Campagnola se hotări s- 
o ia pe drumul spre Spalato, venețienii stăpâneau cetatea 
de aproape douăzeci de ani. Odată ajuns, nobilul s-ar fi 
putut prevala de funcţia sa, solicitând ajutoare sau 
îmbarcându-se pentru Veneţia, acolo unde ar fi putut 
pregăti aşa cum se cuvenea o nouă campanie. 

„Un lucru e sigur”, îşi promise Campagnola în 
vreme ce, cu ochii injectaţi de furia înfrângerii, îşi purta 
calul în galop pe drumul către Spalato. „Humarawa şi 
ceilalţi nu vor avea o viaţă uşoară.” 


33 
MAI 2004 


Toate operaţiunile întreprinse de serviciile federale 
americane păreau să urmeze cu sfinţenie un anumit 
protocol. Era adevărat că regulamentele fuseseră create 
ca să uşureze activitatea agenţilor, dar Breil nu putea să 
nu-şi aducă aminte cât de diferit era modul de operare al 
serviciilor secrete israeliene. Toate strategiile, atât cele 
ale Mossadului, cât şi cele ale Shin Beth, erau rodul 
câtorva minţi strălucite: numai intuiţia acestora, mai 
presus de orice, fusese în măsură să rezolve cazuri 
extrem de complicate şi periculoase - nu numai pentru 
Statul Israel. Acolo, în Levant, era cu neputinţă să se 
urmeze scheme şi planuri prestabilite, cu atât mai mult 
cu cât ţara se afla în stare de alertă permanentă: de cele 
mai multe ori, improvizaţia era singura armă în măsură 
să salveze vieţi. 

Directorul FBI, Conrad Deuville, stătea în picioare 
într-un capăt al sălii, cu spatele la tabla de scris. În faţa 
sa, înghesuiți în scaune cu pupitre rabatabile, se aflau 
Cassandra, Oswald Breil şi patru agenţi. Erau singurele 
persoane care, în clipa aceea, cunoşteau faptul că FBl-ul 
nu abandonase ancheta în dosarul Justiţiarului în numele 
lui Dumnezeu şi a atentatelor sale. 

În ultimele zile, în discuţiile avute cu preşedintele 
Statelor Unite, acesta autorizase în mod neoficial 
executarea de investigaţii paralele: investigaţii pe care, 
de altfel, Cassandra Ziegler şi şeful său nu le 
abandonaseră niciodată. 

Timp de cincizeci de minute, cei din sală priviră 
diapozitivele şi materialele filmate referitoare la actele 
teroriste ale Justiţiarului. Directorul FBI vorbi cam tot 
atât. Apoi, fu rândul Cassandrei Ziegler. 

Fără îndoială că Oswald avea cel puţin aceeaşi 
experienţă ca a celor din faţa sa, care-i ţineau un 


adevărat instructaj. Dar omuleţul nu părea deloc deranjat 
de situaţie: dimpotrivă, arăta un interes cât se poate de 
sincer. „Orice persoană se poate dovedi utilă, orice 
informaţie poate salva vieţi, orice destăinuire a cuiva 
trebuie reţinută şi scoasă pe tapet la momentul oportun”: 
acest motto pe care şi-l însuşise încă de pe vremea când 
fusese recrutat în serviciile secrete îşi  dovedise 
valabilitatea în multe situaţii. Oswald asculta cu atenţie 
intervenţiile celor de la tablă şi se străduia să memoreze 
imaginile care s-ar fi putut dovedi folositoare la finalul 
investigaţiilor. 

— Unii dintre agenţii noştri nu au avut încă ocazia 
să vă întâlnească, domnule Oswald Breil, aşa că îmi 
permit să vă prezint acum, îi spuse Cassandra. Apoi, 
întorcându-se către agenţii FBI din sală - trei bărbaţi şi o 
femeie - continuă: Sunt sigură însă că realizările 
domnului Breil vă sunt cunoscute. li sunt recunoscătoare 
domniei sale că a acceptat să ne ofere ajutorul în această 
anchetă. Oswald, ai cuvântul. 

Breil se ridică şi înaintă spre capătul sălii, ferindu- 
se să se posteze în faţa tablei. 

— Am vizionat cu multă atenţie imaginile şi am 
ascultat cu  luare-aminte intervențiile celor din 
conducerea FBI. Nu neg faptul că perspectiva unei soluţii 
imediate în acest caz pare foarte îndepărtată. Cu alte 
cuvinte, pot spune că nu facem altceva decât să bâjbâim 
în întuneric. Din câte am văzut, Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu este un expert, atent până la obsesie la 
amănunte, capabil să arunce în aer tribunele pline ale 
unui autodrom sau un convoi de vapoare cu aceeaşi 
nonşalanţă cu care un fumător îşi aprinde o ţigară. Mai 
trebuie amintit şi faptul că FBl-ul are şi un handicap: 
caracterul neoficial al anchetei, care limitează, şi nu într- 
o mică măsură, mijloacele la care am avea acces în cazul 
unor investigaţii obişnuite. Totuşi, nu trebuie să vedem 
doar latura negativă a acestui aspect: să nu uităm că 
Justiţiarul obişnuieşte să-şi trimită mesajele unui singur 
destinatar - Cassandra Ziegler. In plus, o echipă mică, 


dar formată din profesionişti, se poate dovedi adesea 
mult mai eficientă decât structuri instituționale 
mastodontice, compuse din tot felul de birocraţi în ţinute 
de agenţi speciali. 

Pentru o clipă, în sală se lăsă liniştea. 

Oswald privi fiecare interlocutor în parte, apoi 
continuă: 

— Poziţia mea în cadrul acestei operaţiuni este cea 
a unui oaspete, iar un oaspete nu poate face altceva 
decât să dea unele sfaturi stăpânului casei; nu are voie 
să-şi impună niciodată propria voinţă. Eu cred, aşadar, că 
ar trebui să acţionăm liber, fără  constrângerea 
regulamentelor, fără să neglijăm absolut nici o ipoteză 
chiar dacă ea poate părea, la început, fantezistă. Spun 
aceasta gândindu-mă la faptul că, în timp, amploarea 
atentatelor - prin prisma numărului victimelor şi a 
consecinţelor directe - creşte exponențial. Să sperăm că 
această idee fixă a Justiţiarului îl va face să comită o 
greşeală. 


Sara 'Terracini privi pe fereastra biroului: Roma se 
trezea, pregătindu-se pentru o dimineaţă caldă, 
primăvăratică. Roma se trezea, dar ea, Sara, nici măcar 
nu apucase să doarmă. Îşi petrecuse noaptea studiind 
documentele primite de la Breil. 

„Of, Breil... cine ştie în ce aventură încurcată te-ai 
implicat de data asta?!...” exclamă Sara, cu o umbră de 
nostalgie în glas. 

Îşi privi ceasul, apoi calculă rapid în minte ce oră 
era pe Coasta de Est şi începu să scrie un e-mail. 


— Am învăţat, continuă Breil, adresându-se celor 
doi membri ai conducerii FBI şi agenţilor, am învăţat că, 
adesea, atunci când noi, anchetatorii, avem impresia că 
ne aflăm în faţa unei probleme fără soluţii, istoria ne vine 
în ajutor. Exemplele din istorie... încercaţi să vă gândiţi. 
Oare a mai existat, de-a lungul timpului, vreun episod 
analog cu acesta, al Justiţiarului? Nu încercaţi să vă 


gândiţi la un terorist musulman care a masacrat oameni 
nevinovaţi... gândiţi-vă la un expert în explozibili care s-a 
dovedit imposibil de depistat... 

Toţi cei din sală continuară să tacă, aşteptând ca 
tot Breil să dea răspunsul. 

— Cariera lui de bomber a durat circa optsprezece 
ani, timp în care nimeni n-a reuşit să-i dea de urmă... le 
sugeră Oswald. 

— Bomber... bomber...  murmură Cassandra, 
frământându-şi mintea. Deodată exclamă: Unabomber! 

— Exact, Cassandra. Ted Kaczynski, cunoscut sub 
numele de Unabomber, a terorizat America timp de 
aproape două decenii, începând din data de 25 mai 
1978... 

— Îmi amintesc bine povestea asta, interveni cel 
mai în vârstă dintre agenți. Numele acela, Unabomber, 
deriva de la acronimul cuvintelor University Airlines 
Bomber. Universitățile şi companiile aeriene de linie 
păreau să fie preferatele teroristului... Dacă nu mă înşel, 
obişnuia să-şi semneze ticăloşiile... g 

— Corect, agent Few, reluă Breil. Intr-un loc 
oarecare din interiorul pachetelor explozive pe care le 
plasa inciza inițialele F.C.; acesta este un alt punct în 
comun cu Justiţiarul, care foloseşte sigiliul Regelui 
Regilor. Vom identifica mai târziu celelalte similitudini 
între cei doi. Deocamdată, să ne concentrăm pe 
diferențele dintre ei. Sau, măcar, asupra celor mai 
evidente: de exemplu, Justiţiarul pare să fie mult mai 
precis şi mai familiarizat cu mânuirea explozibililor. 
Adesea, Unabomber folosea mecanisme explozive 
artizanale care uneori nu explodau în întregime şi asta se 
întâmpla numai din cauza unor mici erori făcute de 
terorist. Odată, de exemplu, a umplut cu prea multă 
benzină un rezervor amorsat, în aşa fel încât n-a mai 
rămas suficient aer pentru combustie. Omul nostru are 
posibilitatea să se deplaseze aparent în orice colţ al lumii. 
Unabomber a lovit numai în America, iar la început doar 
în zona oraşului Chicago. 


— Îmi amintesc faptul că Unabomber recurgea, ca 
şi omul nostru, la lungi perioade de tăcere... 

— Exact, Few. In iunie 1980, Percy Wood, pe atunci 
preşedintele United Airlines, a primit un colet conţinând 
o carte - Ice Brothers era titlul acesteia care i-a explodat 
în mâini, în timp ce îl deschidea. Wood a supravieţuit 
atentatului, dar a fost grav rănit. După acel eveniment, 
Unabomber a făcut o pauză de şaisprezece luni. Actele lui 
criminale aveau ca numitor comun semnătura F.C. şi, mai 
târziu, un alt element distinctiv: prezenţa lemnului - sau 
a cuvântului „lemn” - în alegerea materialelor folosite 
sau a subiecţilor care urmau să fie loviți. In cazul 
atentatului asupra domnului Peter Wood, elementul 
„lemn” era prezent de nu mai puţin de patru ori: pachetul 
exploziv era adresat domnului  Wood!$, conţinea 
fragmente de lemn care au funcţionat ca nişte şrapnele, 
cartea din pachet fusese publicată de Arbor House, 
editură care, la rândul său, are drept logo un arbore. În 
acea perioadă, cele trei agenţii federale care se ocupau 
de acest caz - poliţia poştelor, ATF (Agency of Alcohol, 
Tobacco and Firearms) şi FBI, ca să nu mai luăm în calcul 
nenumăraţii colaboratori privaţi şi departamentele de 
securitate ale companiilor aeriene - aveau în faţă o listă 
de şaptezeci de mii de suspecți. La fel ca şi în cazul 
nostru: acelaşi număr de persoane întrunesc acum 
condiţiile de a fi potenţialii autori ai atentatelor semnate 
Justiţiarul în numele lui Dumnezeu. Acum însă, să ne 
îndreptăm puţin atenţia spre un alt subiect, spuse 
deodată Breil, cu un surâs straniu întipărit pe chip. 

De departe, ar fi putut fi luat drept un elev scos la 
tablă. Cei aflaţi în sală îl urmăreau într-o linişte 
desăvârşită. Oswald continuă: 

— Apropo de consultanţi privaţi... în timpul 
investigaţiilor asupra atentatului de la Oklahoma City, 
ştiţi la cine au apelat anchetatorii pentru rezolvarea 
cazului? 


15 Wood (lb. engl), „lemn” (n. tr.). 


— La Ted Kaczynski! exclamă Cassandra Ziegler, 
intuind care era finalitatea discursului lui Breil. 

— Exact, Cassandra, şi se pare chiar că informaţiile 
pe care Unabomber le-a oferit serviciilor secrete s-au 
dovedit extrem de utile pentru capturarea autorului 
masacrului de la Oklahoma, Timothy McVeigh.!* 

— Să aflăm în care dintre închisorile ţării zace 
Kaczynski şi să discutăm cu el, spuse Cassandra. Doriţi 
să vorbiţi personal cu el sau preferaţi ca mai întâi să-l 
intervieveze unul dintre noi, domnule Breil? 

— Cred că cel mai bine ar fi - şi când spun asta, am 
în vedere confidenţialitatea anchetei noastre - ca domnul 
Kaczynski să primească mai întâi vizita mea. Vreau să 
văd dacă are intenţia să ne destăinuie ce sentimente te 
încearcă atunci când te afli de cealaltă parte a baricadei. 
În cazul în care încercarea mea dă greş, voi putea spune 
că a fost vorba de o iniţiativă personală, fără ca FBl-ul să 
fie implicat. Mi se pare că prin părţile astea se judecă 
destul de aspru amestecul în treburile altor servicii 
federale. Aş mai avea de adăugat ceva, mai spuse Breil, 
înainte ca şedinţa să ia sfârşit. De vreme ce vom lucra 
împreună, vă rog să renunţaţi la formalismele inutile: 
cred că numindu-mă pur şi simplu Oswald ar fi o 
atitudine mai directă şi mai puţin stânjenitoare pentru 
toată lumea. Aşadar, să renunţăm la acest „domnule 
Breil”, de acord? 

leşind din sală, participanţii la şedinţă erau 
convinşi că Oswald Breil era persoana cea mai potrivită 
pentru a-i declara război temutului terorist. 


x 


13 Atentatul asupra unei clădiri federale din Oklahoma City, 
din 19 aprilie 1995, s-a soldat cu o sută şaizeci şi opt de 
morţi şi peste opt sute de răniţi. In realitate, autorul 
atentatului - Timothy McVeigh - a fost arestat în aceeaşi 
zi. Ted Kaczynski, alias Unabomber, a fost arestat pe 3 
aprilie 1996, un an mai târziu (n. tr.). 


_ Cum preferi să citeşti romanul propriei tale familii? 
În foileton sau tot dintr-odată? 


Acesta era textul e-mailului trimis la prima oră a 
dimineţii de Sara Terracini. 

Soarele se înălţase de mult pe cer deasupra Romei, 
când un semnal sonor o atenţionă că primise răspuns. 

Ca întotdeauna când era vorba despre omuleţul 
acela, femeia simţi că o năpădesc emoţiile, asemenea 
unei adolescente. Nu o deranja sentimentul în sine, dar 
nu putea să înţeleagă de ce nu reuşea niciodată să-şi 
controleze emoţiile atunci când Oswald Breil apărea în 
viaţa sa. 

„Sara Terracini, femeie tobă de carte şi expertă în 
arheologie, nu se poate abţine să nu dea fericită din 
codiţă atunci când îl simte în preajmă pe Breil”, îşi zise 
Sara, scuturând nemulțumită din cap. 

Apoi deschise e-mailul şi citi răspunsul lui Oswald. 


În ce stadiu ai ajuns? Nu am fost niciodată atât de 
nerăbdător ca acum: de altfel, este şi normal, e vorba de 
familia mea. Trimite-mi orice fragment pe care reuşeşti 
să-l descifrezi. La tine acum ar trebui să fie ora prânzului. 
Sună-mă dacă ai timp. Mulţumesc. 


„Foarte bine, Oswald, foarte bine... O să te sun în 
pauza de prânz: în felul acesta nu vei putea să mă 
muştruluieşti că pierd minute preţioase din timpul de 
lucru. Şi nu cred c-o să te trezesc din somn când te voi 
suna, pentru că te ştiu bine: tu nu dormi niciodată... Am 
înţeles, şefu', să trăiţi...” făcu Sara, mimând un salut 
milităresc. Apoi, scuturând din cap, murmură: „Dacă n-ai 
fi tu, Breil... dacă n-ai fi tu... m-aş simţi într-adevăr 
singură...” 

Privirea îi deveni melancolică, iar în minte i se 
înfiripă, adumbrit, chipul lui Henry Vittard. Povestea ei 
de dragoste cu celebrul oceanograf durase numai câteva 


luni: o perioadă intensă, plină de iubire pasională. Apoi, 
dintr-odată, totul se terminase. Treptat, se îndepărtaseră 
unul de celălalt, fără ca vreunul să facă ceva pentru a 
salva relaţia: părea că între ei nu rămăsese decât 
indiferenţă. Sara ştia însă că nu aşa stăteau lucrurile şi 
că Henry avea pe veci un loc aparte în inima ei, la fel cum 
şi ea, la rândul său, rămăsese pentru el mult mai mult 
decât o paranteză sentimentală oarecare. 

Pierdută în amintiri, îşi mişca degetele absentă, dar 
cu rapiditate, pe tastatura computerului. 

— Da, da, criptat, la naiba! zise deodată. 

Sara păru să se dezmeticească, alungându-şi 
gândurile melancolice, apoi se dedică unei conversații cu 
computerul din faţa sa: o fereastră de dialog de pe ecran 
o întreba dacă intenţiona să cripteze mesajul. 

— Breil mi-a cerut să-i trimit codificate până şi 
memoriile anticilor romani sau ale pictorilor din secolul 
al XVIII-lea, continuă Sara să i se adreseze computerului. 
Imaginează-ţi că vrea asta cu atât mai mult cu cât este 
vorba de o poveste care îi priveşte pe propriii săi părinţi. 
În orice caz, acum am înţeles de la cine s-a molipsit de 
viciul alfabetelor secrete: de la tatăl său, Asher. Sângele 
apă nu se face! Atunci, Oswald, eu zic să începi lectura 
cu partea asta... 

Degetele Sarei dădură comanda de ataşare a unui 
fişier la e-mailul pentru Oswald. Nici măcar ea nu 
cunoştea finalul acelei poveşti pe care o scria în clar 
pentru el. „A scrie în clar” însemna a transcrie într-un 
limbaj literar cât mai inteligibil textul ascuns de literele 
unui alfabet antic sau de un cod secret. Oswald îi cerea 
întotdeauna ca transcrierea să fie cât mai cursivă cu 
putinţă, lipsită de erori de interpretare, fantezii personale 
ale traducătorului sau teorii utopice. Conform logicii lui 
Breil, textul redactat de ea trebuia să-l ajute să 
„înţeleagă”. 

Pentru aceasta însă, era nevoită să facă un efort 
suplimentar: să transforme notițele disparate din caietele 
lui Asher Breil într-o povestire unitară, încercând să fie 


cât mai obiectivă. 

— Mai bine de atât, ce ţi-ai putea dori?... murmură 
Sara, apăsând tasta „send”. 

Din clipa aceea, Sara  Terracini devenea 
povestitorul unei cronici la fel de pasionante ca un roman 
de aventuri. 


34 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— Vă deranjează dacă îmi iau notițe, domnule 
general? întrebă Asher Breil, scoțând pe masă un pix şi 
un caiet. 

— Nici vorbă... Cu atât mai mult cu cât cred că 
unele din întâmplările pe care vi le voi povesti sunt atât 
de încâlcite, încât mi-ar prinde bine dacă, la sfârşit, veţi 
reuşi să faceţi puţină ordine şi în memoria mea, de acum 
destul de obosită. 

— Nu spuneti asta. Mi-aş dori să ajung şi eu la 
vârsta dumneavoastră şi să am luciditatea pe care o 
dovediţi, replică celălalt. 

Afirmația lui Asher Breil nu era una de 
complezenţă: Sciarra della Volta era un adevărat senior, 
vârstnic, distins. Pielea uscată de trecerea anilor şi 
încreţită ca valurile agitate ale mării nu putea ascunde 
privirea vivace, inteligentă a bătrânului. Se îmbrăca 
sobru şi elegant, preferând ţinuta sportivă, care îi 
conferea o alură mai tinerească. Gesturile îi erau amabile 
şi cordiale, comportamentul său dându-i posibilitatea 
oricărui interlocutor să se simtă în largul lui. Sciarra 
della Volta făcea parte din contingentul 1888... 

— Mulţumesc, Kimber, spuse Sciarra când soţia sa 
le puse în faţă tava cu ceştile de cafea. 

Vârstnicul general învălui cu privirea chipul femeii, 
cu aceeaşi intensitate a unei mângâieri afectuoase. 

Asher se întrebă cât de puternică trebuie să fi fost 
legătura dintre cei doi soţi, de vreme ce până şi el, un 
străin, o percepea atât de limpede. 

— Aşa cum vă spuneam, totul a început în ziua în 
care am întâlnit-o pentru a doua oară pe femeia care avea 
să-mi devină soţie... Deşi, în realitate, începutul- 
începutului datează din momentul în care locotenentul 


Mihnea Petru a fost repartizat la compania mea de 
infanterie alpină de pe frontul din Alpii Dolomiţi. Numai 
că lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată odată cu 
sosirea mea la Port Said, în iulie 1917... 


Îmbrăcat în uniforma de vară de colonel al Armatei 
Regale Italiene, lui Sciarra i se întâmpla din ce în ce mai 
des să confunde broboanele de sudoare care i se 
prelingeau pe gât cu atingerea sâcâitoare a 
nenumăratelor insecte care roiau în jur. 

Rămase privind îndelung spre piroscaful Citte di 
Tripoli, care lua din nou drumul mărilor. Îl încerca un 
sentiment de gratitudine pentru faptul că vasul îl adusese 
cu bine la destinaţie, cu toate că simţea că trecerea 
bruscă de la vânturile reci ale Dolomiţilor la deşertul de 
foc al Africii semăna cu o coborâre în adâncurile 
infernului după o plimbare lungă pe la Polul Nord. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. 
Arătaţi-mi de unde să vă iau bagajele. 

Pielea tânărului din faţă nu avea o culoare care să 
stârnească invidia numeroşilor indigeni care îşi făceau 
veacul în zona portului. Singurul amănunt care îl 
deosebea de ei era uniforma de infanterist italian. 

La câţiva metri în spatele soldatului care tocmai i 
se adresase într-o limbă mai apropiată de dialectul 
sicilian decât de italiană, Sciarra observă un automobil 
decapotabil, de culoare verde-cazon. Îşi spuse că măgarii 
îndărătnici ai carelor militare cu care se obişnuise pe 
front aveau să devină o palidă amintire şi că primirea pe 
care i-o rezerva Egiptul nu-i displăcea deloc. Nu mai 
urcase într-un automobil de dinainte de război, iar Fordul 
T Touring din faţa sa i se păru aidoma unui miraj. 

— Nu, domnule, nu acela este mijlocul nostru de 
transport, ci acesta... spuse tânărul, arătând spre o 
căruţă militară la care erau înhămaţi doi cai topiţi de 
căldură. Scuzaţi-mă, domnule, am uitat să mă prezint... 
fruntaş Rocco Cadrici, ordonanța dumneavoastră pe 
tărâm egiptean. 


Sciarra zâmbi şi lăsă să-i scape o expresie colorată, 
în dialect sicilian, una din puţinele fraze pe care le 
cunoştea în limba bunicilor săi. 

— Aceea este maşina englezilor. Se spune că un 
ofiţer foarte bogat încartiruit la Port Said le-ar fi dăruit-o 
colegilor săi atunci când a fost lăsat la vatră pe motiv de 
invaliditate: o grenadă turcească i-a amputat picioarele. 

În vreme ce-l ajuta pe celălalt să încarce bagajele în 
căruţă, lui Sciarra îi atrase atenţia femeia care tocmai se 
urca în automobilul Ford: îmbrăcată elegant, dar fără să 
epateze. De la distanţă, i se părea a fi deosebit de 
graţioasă, dar nu reuşi să-i zărească chipul. 

Automobilul demară zgomotos şi se îndepărtă, în 
vreme ce colonelul italian rămase privind lung în urmă: 
nu reuşea să-şi explice ciudatul sentiment de familiaritate 
care îl încercase zărind-o pe femeia aceea. Se întoarse 
spre propriul vehicul militar şi observă că pe locul 
căruţaşului stătea un tânăr în uniformă de sergent. 

Dacă mai devreme se ruşinase de expresia 
deşucheată care îi scăpase, în clipa următoare constată 
că sergentul, îndemnându-şi caii, siluia limba italiană fără 
nici o remuşcare. 

— Egiptul, domnule, e un tărâm fermecat... îi zise 
Rocco pe un ton confidenţial. Aici se găseşte tot ceea ce- 
şi poate dori cineva: istorie, cultură, intrigi... iar 
puicuţele... domnule... puicuţele... şi Rocco făcu un gest 
semnificativ, ducându-şi la buze vârfurile unite ale 
degetelor. Apoi continuă: vedeţi, domnule, în curând veţi 
avea şi dumneavoastră posibilitatea să iubiţi locurile 
acestea. Şalupa pentru Cairo va pleca peste câteva ore, 
domnule, trebuie să ne grăbim dacă nu vrem să facem 
drumul pe jos. 


Trecuseră trei zile de când Sciarra poposise la 
Cairo, după o călătorie odihnitoare pe apele liniştite ale 
Marelui Fluviu. Nilul se împodobea în nuanțele cele mai 
fermecătoare pe care le putea născoci natura: roşul- 
sângeriu al apusului, contrastele dintre vegetaţia 


luxuriantă de pe maluri şi deşertul care se zărea în 
depărtare, caravanele multicolore de nomazi pe cămile, 
care urmau cursul apei. 

Invitaţia pe care o primise pentru petrecerea din 
seara aceea era oficială şi foarte protocolară. Rocco intră 
în cameră cu uniforma de ceremonii a colonelului 
proaspăt călcată şi pusă pe un portmantou. 

— Sunt convins, domnule colonel, că diseară veţi 
face o figură dintre cele mai reuşite în faţa englezilor. 

— Mulţumesc, Rocco. 

Privindu-şi cu luare-aminte ordonanța, Sciarra se 
întreba cum de era posibil ca un tânăr atât de puternic şi 
masculin ca Rocco să se irosească prestând munci 
femeieşti:  călcatul uniformelor, spălatul rufelor şi 
curăţenia în apartamentul superiorului. Pentru o clipă, îi 
reveniră în memorie strigătele de luptă ale oamenilor săi, 
când săreau din tranşee, pornind la asalt. 

I se păru că încă mai simţea fiorii reci de pe şira 
spinării care îl străbăteau atunci, în galerii, la auzul 
strigătului „Gaze!”, transmis de ostaşii săi din om în om. 
Parcă avea şi acum în faţa ochilor grimasele de durere 
întipărite pe chipul soldaţilor răniţi sau expresia de 
teroare ce rămânea pentru totdeauna în ochii morţilor. 
Apoi, privirea îi fu atrasă din nou de zâmbetul nonşalant 
al ordonanţei, care îşi dădea silinţa să găsească cel mai 
bun loc pentru ca uniforma să nu se şifoneze. 

„Are dreptate”, îşi spuse colonelul. „Rocco e mai 
şiret decât cei care îşi încleştează mâinile pe puşti şi 
strigă când pornesc la atac, făcându-şi curaj. El s-a făcut 
ordonanţă, aşa că nimeni nu-l poate acuza de laşitate, dar 
nici nu riscă să se trezească cu un glonţ în frunte. 
Reversul medaliei este că trebuie să se mulţumească cu 
îndeletniciri mai puţin eroice, cum ar fi să slugărească un 
ofiţer. Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine, nu-l pot acuza 
pentru alegerea pe care a făcut-o.” 


Sala de recepții era înţesată de lume: se afla acolo 
toată crema ofiţerilor încartiruiţi la Cairo. 


— Colonele Sciarra, permiteţi-mi să vi-l prezint pe 
comandantul forţelor noastre din Orientul Apropiat, îi 
spuse colonelul Wilson, reprezentantul Marii Britanii în 
Egipt. Apoi, întorcându-se spre celălalt ofiţer, Wilson 
rosti: Domnule general Allenby, vi-l prezint pe colonelul 
Sciarra della Volta, din Armata Regală Italiană. 

Sciarra luă poziţia de drepţi, dar generalul îi întinse 
mâna, cu un gest binevoitor. 

— Sper, colonele, că înţelegeţi engleza, deoarece 
eu ştiu doar câteva cuvinte în italiană. 

Odată lămurit că interlocutorul său vorbea perfect 
englezeşte, Edmund Allenby continuă: 

— Vă aşteptam, colonele, permiteţi-mi să vă urez 
bun venit. Cred că ar fi totuşi oportun să-mi acordaţi 
privilegiul unei vizite... să spunem, mâine după-amiază... 
vă las, nu-i aşa, puţin timp ca să vă acomodaţi. 

În clipa aceea, generalul se întoarse, dar nu din 
lipsă de respect faţă de subordonatul său italian, ci din 
curtoazia sa neîntrecută: o doamnă elegantă se îndrepta 
direct spre ei. 

Femeia primi cu un surâs distrat complimentele 
generalului, apoi se postă în faţa colonelului. 

— Alberto... Alberto... ce fericire... eşti bine? Lasă- 
mă să te privesc... 

— Kimber... Oh, Kimberly, salvatoarea mea de pe 
vremea când mă jucam de-a aviatorul... 

Rămaseră privindu-se năuciţi în ochi, apoi femeia îl 
cuprinse într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi de 
bucuria sinceră a revederii. 

— Hm... coloneii ăştia... interveni Allenby. Observ 
că salutul între gradele de acelaşi rang presupune o 
etichetă aparte între ofiţerii italieni şi cei ai Coroanei 
britanice. Acum îmi este limpede că aţi făcut deja 
cunoştinţă cu colonelul Kimberly Hadwin de la Crucea 
Roşie şi mai înţeleg, totodată, că aveţi o mulţime de 
lucruri să vă povestiţi. Cu siguranţă, colonele Sciarra, că 
veţi fi unul dintre cei mai invidiaţi invitaţi la această 
serată... Pe mâine. O seară bună şi dumneavoastră, 


colonele Hadwin. 

Generalul englez intuise bine: erau prea multe 
lucruri pe care trebuiau să şi le spună şi ardeau de 
nerăbdare s-o facă. Nu peste mult timp, Alberto avea să 
plece într-o nouă misiune plină de primejdii. Gândul 
acesta păru s-o îngrijoreze brusc pe Kimberly. 

Vântul părea să mângâie frunzele palmierilor, 
aducând cu el o adiere proaspătă în grădina luxosului 
palat al reprezentantului Maiestăţii Sale a Marii Britanii 
la Cairo. Cei doi colonei stăteau faţă în faţă într-un colţ 
retras al parcului. Nu urmau să se dueleze, dar ochii lor 
scânteiau asemenea lamelor a o sută de spade. 

Sciarra se aplecă spre ea. Kimberly nu schiţă nici 
un gest ca să-l oprească. Buzele i se încordară uşor, apoi 
se lăsară moi, sub apăsarea gurii lui. Un sărut în care 
percepură amândoi pasiunea - odată reprimată, acum de 
nestăvilit - care îi stăpânea. 

— Am aşteptat clipa asta zile şi zile la rând. Nici nu 
ştii cât de mult am regretat... începu să vorbească 
Alberto, îmbrăţişând-o cu putere. 

Ea îi puse un deget pe buze, silindu-l, cu blândeţe, 
să tacă. 

— Nu există cuvinte care să poată spune cât de dor 
mi-a fost de tine, îi şopti ea. Nu a fost zi în care să nu mă 
gândesc la tine. 

În seara aceea se hotărâră că nu mai era cazul să 
piardă o nouă ocazie: ar fi fost de preferat să evite alte 
remuşcări. 


35 
MAREA ADRIATICĂ, 1348 


— Trebuie să fii mândru de el, Humarawa, spuse 
chinezul, arătând spre Adil. Dacă n-ar fi fost micul nostru 
prieten, aş fi ajuns mâncare pentru peşti. 

— Ai dreptate. lar eu vă datorez viaţa atât ţie, cât şi 
noii noastre însoţitoare: fără îngrijirile Rhodei, acum nu 
am mai sta de vorbă, rosti Humarawa. 

Rhoda era de nerecunoscut: spălată şi fără să mai 
fie îmbrăcată în zdrenţe, nu mai avea nimic în comun cu 
cea pe care toţi o numeau „vrăjitoarea”. 

— Pace sufletului lui Crespi, adăugă Humarawa 
privind spre orizont, peste marea netulburată de valuri. 
Am înfruntat umăr la umăr uneltiri şi duşmani, şi mi-a 
fost un prieten loial şi curajos. Il voi păstra mereu în 
amintire. 

— Da, pace sufletului lui Crespi, repetă Wu. Apoi 
adăugă, ca să alunge vălul de tristeţe care se lăsase peste 
toţi: Asta da barcă, domnul meu, nu coaja aceea de nucă 
cu care am fugit din Veneţia. 

Cocca, odată a lui Campagnola, înainta fără 
şovăială spre miazăzi: fugarii erau hotărâți să îl lase cât 
se putea de mult în urmă pe venețian. li cunoşteau prea 
bine nemernicia şi înverşunarea: duşmanul lor de moarte 
n-avea să slăbească strânsoarea. 


Cu un aer obosit şi distrat, dogele înclina ritmic din 
cap, în semn de încuviinţare, în timp ce Campagnola 
părea să nu mai termine să-şi pretindă dreptul. 

— La vremea când a fost cu trebuinţă, am înzestrat 
o flotă întreagă, trimiţând-o de-a lungul şi de-a latul 
mărilor ca să-l înfrângă pe piratul Mugqatil şi să 
mântuiască Mediterana de tirania lui. Acum, în schimb, 
vin la tine să-ţi cer, doge al Veneţiei, să mă ajuţi să 
spulber noua primejdie care planează deasupra cetăţii 


noastre. Cei doi orientali, o vreme în solda noastră, a 
venețienilor, pentru care şi-au adus obolul la nimicirea lui 
Mugqatil, acum s-au semeţit contra tocmelilor republicii 
noastre şi se înfăţişează ca o mare ameninţare: se cuvine 
să trecem pe dată la fapte. Sunt aici ca să-ţi cer să 
înzestrezi cu oameni şi arme un galion, ca să pornesc pe 
urmele duşmanului. Molima mi-a secat cuferele şi nu pot 
înfrunta de unul singur o astfel de incursiune. 

— Îmi dau bine seama că grăieşti adevărul, nobile 
Campagnola. Dar la fel de adevărat este că a scăpa 
Veneţia de Muqatil era pentru tine o pricină ce te privea 
nemijlocit. Oare nu propria ta fiică i-a dat piratului un 
moştenitor? 

— Aşa este, signoria, şi tocmai despre moştenitori 
vreau să vorbesc acum. Despre fii: fiii Diavolului. Cred că 
orientalii duc cu ei un copilandru cu ochi malefici, un 
ţânc arab cu numele Adil: de când acesta a ajuns la 
Veneţia, Cerul însuşi pare să se fi înverşunat asupra 
oamenilor de aici. Când nici nu terminaserăm să ne 
îngropăm morţii de după cutremur, ne-a copleşit sămânţa 
ciumei. 

Cu toate că era un om de litere şi de o vastă 
cultură, Andrea Dandolo, al cincizeci şi patrulea doge al 
Veneţiei, era superstiţios şi se temea de forţele obscure 
ale Răului. 

— Nu pot să cred că sipetele tale au secat mai mult 
decât ale noastre, ale tuturor celorlalţi venețieni: 
sămânţa molimei ne-a doborât pe toţi, astfel încât ce-ţi 
pot oferi e o corabie înzestrată de luptă şi o mână de 
oameni pe care să-i porţi în urmărirea acelor doi orientali 
şi a celui despre care zici că este fiul Diavolului. 

Spunând acestea, dogele făcu un semn cu mâna, 
dând de înţeles că audiența se sfârşise. 

Răspândirea ciumei dăduse o lovitură de moarte 
comerţului: corăbiile străine  ocoleau laguna, iar 
mărfurile transportate de marinarii venețieni nu erau 
bine-venite în porturile de peste mări. 

Trecură câteva zile până când vasul fu pregătit de 


plecare, cu un echipaj format din oameni disperaţi, 
nerăbdători să plece cât mai departe de ravagiile bolii. 

„Sunt obligat să mă mulţumesc cu adunătura asta 
de neisprăviţi, dar cu toate astea, fugarii nu mai au 
scăpare, se îmbărbătă singur Campagnola, în clipa când 
caraca - un vas lătăreţ, cu proră înaltă, departe de 
supleţea şi forţa unui galion - lăsă în urmă laguna 
Veneţiei, avântându-se în larg. Oriîncotro vor apuca, o să 
le urmăresc cu urechile şi ochii orice mişcare. Nu voi 
avea pace până când nu-mi voi atinge țelul. Uşor nu îmi 
va fi, judecând după şleahta cu care m-am procopsit pe 
punte.” 

Caracele erau corăbii cu două catarge - unul mare, 
cu velă pătrată, şi trinchetul cu velă latină. Se pretau 
navigaţiei pe mare deschisă, fiind recunoscute pentru 
rezistenţa şi încărcăturile importante pe care le putea 
transporta. Dar nu erau iuți şi nici nu erau echipate 
pentru bătălii navale. 

În picioare, pe castelul pupei, Campagnola îşi privi 
echipajul. Cu totul, treizeci de oameni, simpli mateloţi, 
obişnuiţi să încarce mărfurile cu forţa umerilor şi a 
spinării, dar neîndemânatici în luptă. lar nobilul venețian 
cunoştea foarte bine iscusinţa în mânuirea armelor a 
duşmanilor săi: Humarawa şi Wu tocmai îi masacraseră 
zece dintre cei mai buni luptători. 


— Dacă lui Campagnola îi stăruie în minte dorinţa 
de a porni pe urmele noastre, nu ne putem încrede peste 
măsură în avansul pe care îl avem: cocca noastră e 
înceată, iar doi bărbaţi, o femeie şi un copil nu formează 
tocmai un echipaj desăvârşit pentru a o stăpâni aşa cum 
se cuvine, le spuse Humarawa celorlalţi. Dacă venețienii 
au pornit din nou în căutarea noastră, ar trebui să 
ajungem pe un tărâm sigur înainte să ne trezim cu ei în 
coastă. Numai că, mă întreb, ce tărâm poate fi sigur când 
ai de-a face cu un puternic nobil venețian dornic de 
răzbunare? 

— Ungaria! exclamă Rhoda, aducându-şi parcă, 


brusc, aminte de ceva. Apoi continuă: Trecătorii care mai 
aveau, uneori, curajul să se oprească la cocioaba mea, a 
vrăjitoarei, mi-aduceau adesea veşti şi îmi făceau 
confidenţe. Unul dintre ei mi-a spus că regele Ungariei, 
Ludovic I, e duşmanul de moarte al republicii Veneţia. Nu 
s-au făcut încă doi ani de când revolta cetăţii Zara?’ a fost 
înecată în sânge: se spune că ungurii i-au stârnit pe 
locuitorii cetăţii împotriva venețienilor. Eu spun că paşii 
lui Campagnola nu vor îndrăzni să calce în acele ţinuturi. 

— Cuminte grăieşti, Rhoda: să navigăm pe mare 
spre Constantinopol ar fi prea lesne de întrezărit. 
Nemaipunând la socoteală faptul că, în aşteptarea unui 
convoi de corăbii către Orient, ne va fi dat să aşteptăm 
multe zile, dacă nu cumva chiar luni. Constantinopolul e 
mare, dar patru oameni ca noi cu siguranţă n-ar trece 
neobservaţi. Dacă merg pe urmele noastre, odată ajunşi 
la Constantinopol, ne vor găsi în doar câteva ore. Aşa că 
eu zic că va trebui să-i abatem pe un drum greşit, 
făcându-i să creadă că ne îndreptăm spre Constantinopol. 
Ne vom îngriji să lăsăm urme false în porturile din 
Peloponez, apoi, odată ajunşi la Tesalonic, vom lăsa cocca 
în port şi o pornim, pe uscat, către Ungaria. 


— Dacă aş fi în locul lor... dacă aş fi în locul lor... n- 
aş pune piciorul în nici una dintre cetăţile vasale 
Veneţiei, murmură Campagnola, urmărindu-şi cu voce 
tare gândurile. Humarawa ştie bine că am iscoade peste 
tot şi el nu face paşi nechibzuiţi. E la mintea cocoşului că 
Humarawa şi servitorul lui ar trebui să caute drumul 
către Orient, făcând popasul care se cuvine la 
Constantinopol: oricine îşi dă seama că, în părţile acelea, 
doi războinici cu ochi migdalaţi însoţiţi de un copilandru 
ar fi imediat remarcaţi. Hm, cu toate acestea, trebuie să 
fiu cu mare băgare de seamă: am presimţirea că nu vor 
urma drumul care pare prea lesne de întrevăzut. 


29 Astăzi, oraşul Zadar, în Croația (n. tr.). 


Taverna din insula Zante duhnea a bere şi a fum 
acru, de vatră. Wu se aşeză pe una din băncile lungi din 
cârciumă şi-i ceru hangiului să-i aducă bere. În ultimele 
zile observase că, în ciuda aspectului său deloc paşnic, 
reuşea să câştige simpatia oamenilor din porturile în care 
debarcase. 

Pe vremea aceea, Zante era proprietatea familiei 
Tocco, foarte apropiată Veneţiei. Erau voci care spuneau 
că se duceau tratative pentru ca insula să fie cedată, 
definitiv, republicii. 

— Încotro mergeţi? îl întrebă cu o mină prietenoasă 
un marinar aşezat lângă el. 

— La Constantinopol, iar de acolo ne continuăm 
călătoria spre Orient, răspunse Wu fără ezitare. 

În zorii zilei următoare, cocca ieşea din rada 
portului Zante. 


— Luaţi banii aceştia şi beţi în sănătatea mea! le 
spuse Campagnola oamenilor din banda sa. Şi amintiţi-vă 
că marinarii sunt purtători de vorbe aflate în drumurile 
lor, iar cârciumile frecventate de oamenii mării sunt 
locuri care colcăie de veşti. 

Câteva ore mai târziu, Campagnola punea 
recompensa în palma matelotului care tocmai aflase o 
indiscreţie. 

— Aşadar... spui că omul tău a plecat acum două 
zile din Zante şi că o cocca venețiană părăsise portul în 
zorii zilei de dinainte, repetă nobilul spusele omului său. 
Asta înseamnă că au numai trei zile avans faţă de noi. 
Hm... Atunci, de cum trecem de Peloponez, vom 
abandona ruta spre Constantinopol şi ne vom îndrepta 
spre uscat. Pare-se că au adoptat tactica vulpilor: îşi 
marchează teritoriul cât mai departe de vizuină, ca să-şi 
deruteze duşmanii. 

La orizont se zărea o insulă: silueta sa conică 
dezvăluia faptul că era un vulcan al cărui versant cobora 
spre o câmpie netedă şi nisipoasă. Într-acolo era fixată şi 
privirea melancolică a lui Humarawa. 


— Vezi tu, Adil, cât de stranie e viaţa: pe insula 
aceea am luptat împotriva lui Mugqgatil, tatăl tău, şi a 
armatei sale; astăzi, în schimb, fug - împreună cu tine, 
fiica lui Mugqatil - din faţa omului care la vremea aceea 
îmi era stăpân şi care m-a trimis să-ţi nimicesc tatăl şi 
poporul. 

Ochii albaştri ai lui Adil priviră spre orizont. 

— Ştiu povestea, mi-a spus-o mama. Mai ştiu şi că, 
de n-ar fi fost să-i ducă lui Muqatil vestea atacului tău 
iminent, n-ar fi făcut cale-ntoarsă şi, poate, dragostea lor 
nu ar fi înflorit nicicând... 

— Acum însă, de ajuns cu purtările acestea de... 
hm... domnişoară... rosti Humarawa zâmbind. Apucă 
spada, să te deprinzi cu ea. 

— Lăsaţi spadele, îi întrerupse Rhoda, apărând 
între ei cu un oloi încins. A fost o caznă să ţin pe foc oala 
aceasta, de teamă ca legănatul bărcii să nu împrăştie 
jarul, stârnind vreun pârjol pe punte. Aşa că, din respect, 
lăsaţi duelul: la masă acum, cu toţii! 

Urmau încă ruta spre Constantinopol: ultima escală 
avea să fie portul Chios, apoi, în speranţa de a-l fi indus 
în eroare pe Campagnola, urmau să schimbe direcţia, 
spre Tesalonic. Humarawa ştia că ocolul avea să-i facă să 
piardă două zile din avansul pe care îl aveau în faţa 
urmăritorilor, dar riscul trebuia asumat, dacă voiau să se 
salveze. 


Bărbatul înainta agale, părând să măsoare cu pasul 
ţărmul pietros al insulei. Trupul vânjos, de războinic, 
purta semnele unei lungi suferinţe, nu foarte îndepărtate 
în timp. Se opri în loc, scrutând orizontul: căuta să 
ghicească ce fel de corabie se zărea la orizont. Nu-i 
trebui mult timp să înţeleagă: era o cocca venețiană. Păşi 
mai departe. Deasupra, departe, spre ceruri, se înălța 
craterul vulcanului adormit de secole. Vremea îi ştersese 
de pe trup urmele bătăliilor, dar în ochii străinului, 
albaştri ca adâncul mării, amintirile se derulau cu 
repeziciune. Șoimul din văzduh îi fusese supus, iar ţipătul 


lui de prietenie încă îi răsuna în urechi. Oare făcuse bine 
atunci când îşi încredinţase singura comoară a vieţii în 
mâinile celui mai înverşunat duşman? Îl încerca teama că 
greşise cum nu se putea mai rău, iar cale de răscumpărat 
rătăcirea era greu de găsit. O singură ieşire i se ivise în 
minte: să părăsească insula, pornind în căutarea 
nepreţuitei sale fiice. Fusese pirat, ştia ca nimeni altul 
cum să ajungă pe puntea corăbiilor, punând stăpânire pe 
veşminte, bani şi alte lucruri ce i-ar fi permis să se 
întoarcă, fără să fie recunoscut, printre oamenii cetăților. 
De unul singur însă, fără îndoială că n-ar fi reuşit să 
cucerească un galion sau o altă corabie de luptă. Destinul 
însă, iată, se dovedi a fi de partea lui: echipajul unei 
cocca era format din cinci sau şase oameni, şi nu era o 
regulă ca toţi să fie iscusiţi în mânuirea spadei. Se simţea 
capabil să-i înfrângă, folosindu-şi şiretenia şi sărindu-le 
brusc în spate. Nu stătu pe gânduri: încredinţat că barca 
sa - un badan - era mult mai iute, o împinse în valuri şi 
porni în urmărirea corabiei din depărtare: cocca 
venețiană trebuia să fie a lui. 

Noaptea se aşternu cu repeziciune, aducând cu ea 
un vânt puternic, aducător de primejdii. Valurile mari îi 
ascunseră vederii prada: se vedea nevoit să-şi amâne 
victoria, căci nu era o noapte potrivită pentru abordaj. În 
zori, scrută întinsul mării spre toate cele patru zări: nici 
urmă de cocca. Trecu o altă noapte până să i se ivească 
din nou în faţa ochilor: în depărtare, se înălţau umbrele 
munţilor de pe insula Chios, iar cocea se îndrepta spre 
port. Piratul îşi orientă badan-ul pe direcţia vântului, 
tăind valurile cu repeziciune: o asemenea ocazie nu 
trebuia cu nici un chip scăpată. 

Avea să rămână ascuns în port şi să reia urmărirea 
a doua zi, în zori. 


Wu îşi desprinse privirea de la vela care se zărea 
departe, în spatele lor. Probabil că era o ambarcaţiune 
mică, de cabotaj, ce transporta mărfuri între insulele 
mării Egee. Părea că se îndreaptă, la rândul său, spre 


Chios, acolo unde el, Wu, avea să debarce pentru a-şi 
juca din nou rolul. Din fericire, avea să fie ultima 
reprezentaţie: de la Tesalonic urmau să lase în urmă 
marea şi să-şi continue călătoria pe uscat. Semnele 
înşelătoare lăsate în urmă erau singura modalitate prin 
care şi-ar fi putut şterge urmele: Campagnola era un 
vânător înnăscut. 


Soarele abia mijea când bărbatul zări cocca 
venețiană ieşind din rada portului Chios, îndreptându-se, 
destul de lent, spre Dardanele şi Constantinopol. Hotări 
că era mai bine să aştepte din nou noaptea: la adăpostul 
întunericului, atacul său avea să fie nimicitor. 

Spre amurg însă, se petrecu ceva neaşteptat: cocca 
îşi schimbă brusc direcţia, întorcându-se şi îndreptându- 
se spre miazănoapte. 


— Să sperăm că, dacă se află încă pe urmele 
noastre, Campagnola va muşca momeala. Ne mai lipsesc 
doar câteva zile până vom ancora în portul Tesalonicului. 
Dacă soarta ne va fi prielnică, într-o săptămână am putea 
ajunge pe meleaguri  ungureşti, feriti de mânia 
vrăjmaşului, zise către ceilalţi Humarawa, mânuind 
timona. 


Badan-ul nu făcu nici o manevră, menţinând 
direcţia către Constantinopol. Bărbatul hotărâse că va 
întoarce spre miazănoapte după lăsarea întunericului: ca 
să pice în capcană, prada trebuia să rămână complet 
neştiutoare. 

Nu trebui să aştepte mult: noaptea căzu grea, 
aducând pe cer o felie de lună, insuficientă însă ca să 
lumineze tot întinsul mării agitate de un vânt aspru, 
insistent. 

Bărbatul ridică velele în vânt şi badan-ul îşi începu 
cursa vijelioasă spre prada pândită de departe zile la 
rând. 

Nu trecu mult timp şi zări felinarul de la pupa 


corabiei din faţă. Matrozii de pe cocca nu păreau să 
bănuiască ce primejdie-i păştea. 

La timonă stătea Rhoda: învățase foarte repede să 
recunoască mişcările corabiei şi răspunsurile la forţa 
vântului. Noaptea nu avea altceva de făcut decât să 
urmărească o stea, verificând din când în când ca aceasta 
să nu-şi schimbe poziţia pe bolta cerească. 

Bărbaţii de pe cocca nu prea vruseseră ca femeia să 
facă de cart cot la cot cu ei, dar Rhoda avusese ultimul 
cuvânt: în cele din urmă, orientalii cedaseră şi împărţiră 
în mod egal timpul petrecut la cârmă. 

Wu nu se îndurase decât târziu să plece de lângă 
ea: se părea că înflorise un sentiment nou între ei, mult 
mai profund decât o simplă prietenie. 


Sigur pe el, piratul înainta iute în noapte, cu mâna 
dreaptă încleştată pe scota badan-ului: naviga deja în 
siajul corabiei care, nu peste multă vreme, avea să fie a 
lui. Se pregăti de abordaj. Planul era simplu: avea să 
arunce un cârlig peste parapetul ambarcaţiunii, apoi se 
va căţăra pe punte, sperând că întunericul îl va ajuta să 
nu fie văzut. 

Umbra uriaşă aproape că împinse într-o parte 
badan-ul. Apoi trecu mai departe: nimeni de pe puntea 
corabiei apărute brusc, de nicăieri, nu observase că ar fi 
trecut pe lângă ei o mică ambarcaţiune arabă. 

Trecând peste momentul de spaimă, piratul îşi 
plasă badan-ul în siajul corabiei care ţâşnise din întuneric 
în urmărirea nefericiţilor de pe cocca. 


Angelo Campagnola încremenise la prora, ţintuind 
cu privirea felinarul ce se legăna la pupa vasului din faţa 
sa: părea o stană de piatră, cu picioarele înfipte în 
scândurile punţii. Scrutând bezna, ochii săi scăpărau 
precum ai unei acvile care se pregăteşte să-şi înşface 
prada. 


Wu îi spusese să ţină velele mereu umflate, în 


bătaia vântului. Rhoda căpătase deprinderi de cârmaci 
încercat: aplicând lovituri uşoare timonei, urma direcţia 
vântului, iar vela prindea în îmbrăţişare orice rafală. 
Întinşi pe punte, bărbaţii şi copilandrul dormeau. Când 
Rhoda slobozi urletul de groază, era prea târziu: umbra 
amenințătoare a unei corăbii uriaşe păru să se înalțe 
brusc din mare chiar lângă cocca. Oamenii lui 
Campagnola săriră pe punte înainte ca cele două corăbii 
să se atingă. Treziţi brusc, cei doi orientali dădură să 
apuce armele, dar spadele atacatorilor le apăsau deja 
gâtlejurile. Nici o împotrivire nu-şi mai avea rostul. 

Din întuneric, se auzi vocea amenințătoare şi plină 
de batjocură a lui Campagnola. 

— Nici nu ştiu ce ar fi mai bine: să vă duc plocon la 
Veneţia şi să fiţi condamnaţi la moarte cu toate onorurile, 
spuse nobilul venețian, în vreme ce lumina torţelor 
aprinse de matrozii săi îl făcea să pară şi mai înfricoşător. 
Sau... continuă el, sau aş putea să vă descăpăţânez pe 
loc, aici, în mijlocul mării... Totuşi, socotesc că pentru 
onoarea mea ar fi mai bine dacă veţi fi spânzurați în piaţa 
San Marco, în faţa dogelui... Mă voi gândi la asta, căci 
oamenii cetăţii nu privesc cu ochi buni condamnarea la 
moarte a unui adolescent... 

Spunând acestea, privirea i se întoarse către Adil. 

— De tine mă voi ocupa în mod special, fiu al 
Diavolului. Drum lung ne desparte de Veneţia... iar pe 
mare pot interveni multe întâmplări nefericite. 


Bărbatul urmărise abordajul. Tresărise brusc când, 
la lumina torţelor, i se păruse că zărise pe punte câteva 
chipuri familiare. 

— Cinci dintre voi vor rămâne aici, pe cocca, şi o 
vor duce înapoi, la Veneţia, auzi bărbatul, cu limpezime, 
vocea lui Campagnola. Nobilul le porunci din nou 
oamenilor săi: Transbordaţi ostaticii în caracă, iar dacă 
vreunul dintre ei îndrăzneşte să se opună, sfârtecaţi-l pe 
loc. 

Aşadar, pe caracă aveau să fie cu cinci oameni mai 


puţin, se gândi bărbatul. Cu toate acestea, era cu 
neputinţă să încerce să salveze de unul singur doi 
bărbaţi, o femeie şi un copilandru. Viaţa plină de 
încercări îl învățase însă că între ceea ce este posibil şi 
lucrurile dincolo de orice închipuire nu există uneori nici 
o diferenţă. 

Caraca în care călătoreau Campagnola şi ostaticii 
săi tăia valurile şi negura nopţii. Nu departe, ascuns în 
tenebre, înainta vitejeşte în siajul lor badan-ul piratului. 


36 


IUNIE 2004 


Theodore Kaczynski se născuse la Chicago în 1942. 

Treizeci şi şase de ani mai târziu, în 1978, 
Unabomber comitea primul atentat. Victima: un profesor 
universitar - Buckley Crist, pe numele său - de la 
Northwestern University din Evaston, Illinois. Acea primă 
acţiune a sa - un pachet returnat expeditorului conţinând 
explozibil de putere redusă, dar pe care „expeditorul” nu- 
l trimisese niciodată - se soldase cu rănirea uşoară a unui 
poliţist din campusul universitar. Crist, ţinta atentatului, 
suspectând ceva, nu se atinsese de pachet, chemând 
serviciul de securitate. Polițistul, Terry Marker, chiar îşi 
permisese să glumească pe seama îngrijorării lui Crist, 
spunându-i acestuia că, probabil, unul dintre studenţii săi 
îi trimisese o bombă. Pachetul explodase în timp ce Terry 
îl deschidea. 

Episodul reprezentase începutul unui serii teroriste 
ce crescuse treptat în intensitate, de-a lungul a 
optsprezece ani. În tot acest timp, Kaczynski, un bărbat 
în aparenţă şters, semănase groază şi moarte pe tot 
cuprinsul Statelor Unite. 


— Observ că v-aţi dedicat lecturii, profesore 
Kaczynski! spuse Breil, observând cele câteva cărţi pe 
care Unabomber le ducea sub braţ. 

Lui Kaczynski i se spunea „profesorul”, în amintirea 
vremurilor când acesta predase la Berkeley University. 

— Ce altceva să fac, domnule Breil? Aici, înăuntru, 
ori citeşti, ori mori, răspunse bărbatul, arătându-i 
vizitatorului scaunul aflat de partea cealaltă a mesei. 

Îi făcu semn, politicos, să ia loc, dar lui Oswald i se 
păru că în ochii lui Unabomber apăruse o sclipire de 
nelinişte. 

Ted Kaczynski purta uniforma portocalie de deţinut. 


Se bărbierise de curând, poate chiar în semn de respect 
faţă de omul cu care discuta acum, în vorbitorul închisorii 
de maximă securitate Supermax, din Colorado. 

Avea obraji scofâlciţi, iar părul cenuşiu era atât de 
ciufulit, încât amintea de efectele pirotehnice ale unui foc 
de artificii. Gesturile îi erau curtenitoare, dar o umbră de 
demenţă se putea ghici în expresia din ochii săi negri, 
afectaţi uşor de strabism. 

— Am citit mult despre dumneavoastră, domnule 
Breil, şi mă simt pur şi simplu onorat că o persoană atât 
de importantă ca dumneavoastră s-a deranjat să vină 
pentru mine până aici, în locul acesta uitat de Dumnezeu. 
O ţigară? 

— Nu, mulţumesc, profesore Kaczynski. Nu fumez. 
Să ştiţi că şi eu am citit mult despre dumneavoastră 
înainte de a veni aici... „Revoluţia industrială şi 
consecinţele sale s-au dovedit dezastruoase pentru rasa 
umană...”, zise Oswald, citând din memorie un fragment 
dintr-un document cunoscut sub numele Manifestul lui 
Unabomber. 

Textul manifestului fusese făcut public într-un 
moment în care forţele de ordine orbecăiau în întuneric, 
nereuşind să găsească nici o pistă care să-i ducă la 
descoperirea teroristului devenit ameninţarea numărul 
unu a Americii. Manifestul fusese publicat integral de mai 
multe cotidiene, fapt care fusese considerat o nouă 
sfidare a autorităţilor. 

— Profesore, nu sunt aici pentru un concurs de 
memorizare şi nici pentru un duel al înţelepţilor, ci 
pentru că aveţi unele cunoştinţe despre care sunt convins 
că m-ar putea ajuta la rezolvarea cazului de care mă ocup 
în prezent. 

— Justiţiarul în numele lui Dumnezeu? îl întrerupse 
Kaczynski. 

Breil încuviinţă din cap, iar deţinutul continuă: 

— Totuşi, nu înţeleg ce legătură există între un fost 
prim-ministru al Israelului şi un terorist care îi 
masacrează pe musulmani. La urma urmelor, vă face 


jocul. 

— Nu, nu sunt de acord, îl contrazise Oswald. 
Victimele alese de terorist sunt cetăţeni obişnuiţi, 
inocenți. În plus, acţiunile celui care îşi spune Justiţiarul 
riscă să arunce în aer echilibrul politic la nivel mondial, 
echilibru de altfel destul de precar, după cum probabil 
ştiţi. Trebuie oprit cât mai repede, asta e clar, iar 
dumneavoastră îmi puteţi da o mână de ajutor, domnule 
Kaczynski. 

— În clipa asta nu cred că vă pot fi de nici un folos, 
domnule Breil. Şi asta nu pentru că îmi place să mă las 
rugat: data trecută, de exemplu, când mi s-a propus să 
colaborez cu autorităţile, am simţit cum timpul începuse 
din nou să curgă, să aibă un sens. Dumneavoastră nu vă 
imaginaţi cât de important este aici, înăuntru, să ai 
mintea ocupată. Numai că atentatorul din Oklahoma City 
era un începător în comparaţie cu Justiţiarul. Ca să fiu 
sincer, m-am interesat de modul său de operare încă de 
la primul atentat, dar nu m-am putut baza pe altceva 
decât pe cele câteva informaţii pe care le poate avea un 
deţinut în celula lui de doi pe doi metri. Este greu, 
domnule Breil... foarte greu să poată fi dibuit... este şiret, 
migălos, aproape infailibil. Cred că e cu câteva clase mai 
sus decât mine în privinţa modului de operare: al meu 
era, să recunoaştem, destul de rudimentar. lar dacă eu, 
cu toate acestea, am reuşit să-i ţin în şah pe federali timp 
de optsprezece ani... Mai trebuie să ţinem cont şi de 
faptul că Justiţiarul pare să nu cunoască frontiere: 
bântuie prin lumea întreagă, fără ca cineva să reuşească 
să găsească o logică în felul în care îşi alege obiectivele. 

— Observ că aţi urmărit cu mare atenţie cazul, 
profesore Kaczynski. 

— Să-i spunem deformaţie... profesională. 

În clipa următoare, privirea lui Unabomber păru că 
se pierde în gol, absentă, ca şi când omul s-ar fi lăsat 
pradă amintirilor, evocând timpurile eroice ale trecutului. 

— „Aş vrea să cheltuiesc un cuvânt...”, continuă 
Kaczynski, citând un gânditor din secolul al XIX-lea 


despre care se spunea că ar fi fost cel după care s-ar fi 
inspirat Unabomber în redactarea manifestului său. 

— p... în beneficiul naturii”, se grăbi Breil să 
termine fraza citată din opera lui Henry David Thoreau?!. 
Trebuie să vă spun că, de data aceasta, salvarea naturii 
se află într-adevăr în mâinile noastre. Nu ştiu în ce 
măsură vă interesează acest lucru pe dumneavoastră, 
domnule Kaczynski, dar pe mine, unul, mă preocupă 
foarte mult. Justiţiarul constituie o ameninţare prin 
repercusiunile acţiunilor sale asupra raporturilor dintre 
Occident şi Orient, creştini şi musulmani şi aşa mai 
departe. Contez pe ajutorul dumneavoastră. 

— Văd că nu lăsaţi nimic la voia întâmplării, 
domnule Breil. Cunoaşteţi pe de rost până şi citate din 
autorul meu preferat. Vă voi da un semn de viaţă în clipa 
când voi considera că am ceva important de spus. 


Degetele subţiri se mişcau cu repeziciune pe 
tastatura computerului. Apoi, cu mâna stângă acţionă 
joystick-ul cu abilitatea unui expert în jocuri pe 
calculator: de data aceasta însă, nu era vorba despre un 
joc. 

Odată convins că deţinea controlul absolut asupra 
sistemului de pilotaj, Justiţiarul reveni în programul de 
editare de texte şi termină de compus prevestirea sa 
halucinantă. 


Sura a patra 

Insă ei au socotit Adevărul drept minciună, când a 
venit la ei. Şi ei sunt într-o stare încurcată. 

Oare nu se uită ei spre cerul de deasupra lor cum l- 


Sa Henry David Thoreau (1817-1862), scriitor şi eseist 
american, cu contribuții în naturalism şi filozofie, 
considerat de unii drept precursor al anarhismului. 
Manifestul lui Unabomber conţinea unele idei preluate din 
opera lui Thoreau, care, printre altele, condamna 
progresul pentru efectele sale colaterale şi îndemna la 
„nesupunere civică” (n. tr.). 


am înălţat Noi şi l-am înfrumusețat şi cum nu are el nici 
un fel de crăpături? 

Noi dăm moarte şi dăm viaţă şi la Noi va fi 
întoarcerea. 

În ziua când se va crăpa pământul, lăsându-i pe ei 
să iasă grăbiţi. Aceasta este o adunare uşoară pentru 
Noi. 

Noi ştim bine ce spun ei. Tu nu eşti pus siluitor 
peste ei. Şi îndeamnă-l prin Coran pe acela care nu se 
teme de ameninţarea Mea! 


Apoi, în josul textului, bărbatul aplică încă o dată 
sigiliul Inelului Regilor, autentificându-şi identitatea 
inexorabilă, aducătoare de moarte. 


Cassandra Ziegler tocmai vorbise la telefon cu 
Breil, după ce îi trimisese textul ultimului mesaj al 
Justiţiarului. Versetele proveneau din două părţi distincte 
ale unui capitol ce purta numele Qâf. Insă acesta 
reprezenta sura a cincizecea, nu a patra, aşa cum scria în 
mesajul Justiţiarului. De fapt, al patrulea capitol din 
Coran se numea A/-Nisâ' („Femeile”), iar textul său nu 
avea nici o legătură cu cel trimis de terorist. Cassandra şi 
Oswald zăboviseră îndelung asupra acestui amănunt, 
făcând tot felul de presupuneri despre noua ţintă a 
Justiţiarului. Nu descoperiseră însă nici un element care 
să le poată fi de folos. Oswald era însă convins că 
numărul greşit al surei din mesaj nu se datora în nici un 
caz unei scăpări a asasinului. 


Cassandrei nu-i ieşea din minte mesajul delirant al 
Justiţiarului: nu reuşea să se gândească la nimic altceva. 

Tresări brusc când vocea ofițerului din US Air 
Force o aduse la realitate, în sala de protocol a 
aeroportului Dulles din Washington, unde se afla de 
câteva minute bune. 

— Predator este un sistem integrat, nu pur şi 
simplu un avion. 


Ofiţerul de aviaţie arătă spre un ecran luminos pe 
care apăreau fotografii şi specificaţii tehnice ale celei mai 
recente bijuterii a tehnologiei telecomandate. Predator, o 
sofisticată maşinărie zburătoare fără pilot, era deja 
utilizată de multe corpuri operative ale armatei 
americane. Se dovedise de o importanţă vitală pentru 
unele misiuni ale CIA, cu deosebire în Afganistan şi Iraq. 
De altfel, Agenţia era de câţiva ani în posesia a zece 
modele Predator, iar în mediile politice se făceau presiuni 
intense pentru ca aparatele să poată fi folosite şi de FBI. 

— Predator, continuă ofiţerul, are o lungime de 
paisprezece metri şi şaizeci de centimetri, având o 
greutate netă de patru sute treizeci de kilograme, 
ajungând la peste o tonă cu încărcătură. Fiecare model 
dispune de două camere de luat vederi obişnuite, una 
trimițând semnal în timp real pilotului de la sol. La bord 
este instalat şi un sistem cu raze infraroşii, pentru filmări 
nocturne, iar un radar de înaltă definiţie completează 
dotarea standard a aparatului. Atinge o cotă de şapte mii 
cinci sute de metri şi o viteză maximă de două sute 
cincizeci de kilometri pe oră. Are o rază operativă de 
şapte sute de kilometri. Poate fi transportat pe calea 
aerului în orice punct de pe planetă şi decolează de pe 
piste cu o lungime de numai câteva zeci de metri. Este 
propulsat de un motor cu patru cilindri, din aliaj uşor, 
care iniţial a fost folosit pentru skijeturi. In general, 
fiecare escadrilă este compusă din patru avioane, o staţie 
mobilă de control şi o antenă parabolică satelitară. 
Componenta umană a escadrilei este formată din 
cincizeci de persoane, dar, odată în aer, Predator poate fi 
telecomandat de orice puşti expert în simulări de zbor: 
singurele faze ale unei operaţiuni care cer o oarecare 
practică sunt decolarea şi aterizarea. lar acum, dacă 
aveţi bunăvoința să mă urmaţi pe pistă, voi fi încântat să 
vă fac o demonstraţie practică. 


Se părea că „mulțimile care făceau greva tăcerii” în 
faţa Casei Albe deveniseră un element comun al 


peisajului urban: asociaţii cetăţeneşti dintre cele mai 
diferite considerau că era de datoria lor să nu lase să 
treacă nici măcar o zi fără să expună nemulţumirile în 
faţa reşedinţei prezidenţiale. 

În ziua aceea era rândul unui grup de protestatari 
despre care se putea spune orice, în afară de faptul că ar 
fi manifestat în linişte: femeile musulmane strânse în faţa 
Casei Albe scoteau triluri acute şi iritante, care probabil 
că se auzeau dincolo de ferestrele blindate ale Biroului 
Oval, putând ajunge la urechile preşedintelui, în cazul în 
care, evident, acesta s-ar fi aflat acolo. 

Motivul protestului era acelaşi care îl împinsese pe 
preşedinte să exercite presiuni asupra agenţiilor de 
siguranţă naţională: acţiunile teroriste ale Justiţiarului 
creaseră serioase probleme administraţiei americane la 
nivel internaţional. Acum, era rândul celor cinci sute de 
reprezentante ale comunităţii femeilor musulmane din 
Statele Unite. 

Răbdarea preşedintelui ajunsese la limită: o 
campanie negativă de asemenea proporţii era cât se 
poate de nepotrivită, cu atât mai mult că alegerile băteau 
la uşă. 

Agenţii de ordine stăteau deoparte, privindu-le pe 
demonstrante cu un aer mai mult patern decât sever. 
Într-un colţ, doi poliţişti călare discutau între ei, pe un 
ton relaxat. În ciuda hărmălaiei, se părea că protestul 
avea o tentă pacifistă. Tragedia se produse brusc, 
asemenea unui trăsnet căzut din senin. 


— Iată avionul nostru, spuse ofiţerul din Escadrila 
15 a US Air Force. 

Prototipul părea o pasăre de aluminiu cu cap gros 
şi aripi subţiri. 

— lar aceasta este unitatea mobilă de control, 
continuă bărbatul, arătând spre un vehicul din apropiere. 
Am ales pentru simulare acest model, înarmat cu două 
rachete Hellfire cu comandă laser. Avionul este 
programat să ajungă într-o zonă dinainte stabilită - un 


poligon de tir al armatei situat la douăzeci de kilometri 
de aici - şi să distrugă o construcţie provizorie care, în 
exerciţiul nostru, va fi o casă pe care a pus stăpânire un 
comando terorist. Ne vom delecta urmărind acest 
spectacol pe unul din ecranele de aici... Haideţi să 
începem. 

Spunând acestea, ofiţerul îi făcu semn unui 
subaltern, care dispăru pe portiera din spate a Hummer- 
ului din apropierea avionului. 

„Pilotul de la sol” - titulatura folosită de ofiţer se 
aşeză într-un scaun ergonomic, în faţa a două monitoare 
mari, situate deasupra altor două, de dimensiuni mai 
mici. Manevră joystick-ul, apoi execută câteva comenzi 
pe tastiera din faţa sa. Ca prin minune, motorul 
Predatorului tuşi scurt şi, o secundă mai târziu, elicea 
începu să se învârtă. Avionul înaintă încet, cu mici 
tresăriri pricinuite de greutatea sa redusă, apoi se 
îndreptă spre pista de mici dimensiuni şi, în cele din 
urmă, îşi începu demonstraţia. 

— Poate să decoleze şi să aterizeze în parcarea 
unui supermarket sau pe un segment drept de pe oricare 
şosea statală, se auzi din nou vocea ofițerului, în timp ce 
aparatul Predator rula pe pistă. 

Ochii bărbatului trădau o mândrie asemănătoare cu 
cea a unui tată care asistă la ceremonia de absolvire a 
fiului său. 

— GCS-ul - Ground Control Station - dispune, după 
cum vedeţi, de două posturi de control. Asta înseamnă că 
din acest loc se pot controla simultan două avioane 
implicate în două misiuni diferite. Şi nu numai atât: 
graţie unui sistem de control prin satelit, putem să 
teleghidăm de aici un Predator aflat în misiune tocmai în 
cealaltă parte a lumii. 

Deuville, directorul FBI, se pregăti să treacă la 
întrebări, dar ofiţerul i-o luă înainte. 

— Cunoscând codul operativ al modelului trimis în 
misiune, pot fi transmise impulsuri folosind o conexiune 
satelitară pe care, în jargon, o numim Ku-Band. În sfârşit, 


asta înseamnă că operatorul nostru ar putea, prin 
intermediul antenei aceleia - şi ofiţerul arătă spre o 
uriaşă antenă parabolică dispusă pe cupola vehiculului -, 
să trimită un avion pe cerul Bosniei sau Bagdadului stând 
comod în scaunul din Hummerul său, pe un aeroport 
oarecare din Washington. 

În clipa aceea, avionul Predator îşi luă zborul. 


Trecuse o săptămână de când trimisese ultima 
scrisoare de revendicare. De atunci îşi petrecuse timpul 
exersând atacuri pe simulator. 

Degetele subţiri se strânseră, zvâcnind, pe joystick. 
Justiţiarul privea concentrat în monitor. Imaginile prinse 
de o cameră de luat vederi de înaltă definiţie îi 
desfăşurau în faţa ochilor priveliştea cartierelor din 
Washington. Folosind o hartă, Justiţiarul controlă 
coordonatele unei intersecţii. Sosise clipa... 

— Şi zi aşa, din când în când îţi mai aminteşti totuşi 
de balebatish Mame-loshen a ta, îl dojeni blând Lilith 
Habar pe Oswald. După vizita acelei domniţe frumoase 
de la FBI, te-ai făcut nevăzut şi n-ai mai dat nici un semn 
de viaţă. 

Bătrâna se referea la prima întâlnire dintre Oswald 
şi Cassandra Ziegler, care avusese loc chiar acolo unde 
se găseau acum, în livingul casei din Denver, Colorado. 

— Ai dreptate, Lilith, recunoscu Oswald, ridicându- 
se pe vârfuri ca să-şi sărute mama adoptivă pe obraz. Se 
pare că eu nu sunt la fel de balebatish, adică bine educat, 
ca dumneata. Totuşi, iată că, imediat ce am ajuns prin 
părţile astea, nu m-am putut abţine să nu vin să te vizitez. 

Bărbatul evită cu bună ştiinţă să-i dezvăluie 
adevăratul scop al călătoriei sale în Colorado: o vizită 
într-o închisoare de maximă securitate, unde încercase 
să-l convingă pe unul dintre cei mai periculoşi serial 
bomber din toate timpurile să treacă de „cealaltă parte a 
baricadei”, şi asta înainte ca Justiţiarul să zădărnicească 
toate planurile anchetatorilor. 

Telefonul pe care îl primise de la Cassandra cu 


câteva zile în urmă căzuse ca un trăsnet din senin: 
Oswald sperase că duşmanul le va mai oferi puţin răgaz. 
Nu se întâmplase aşa, şi iată că acum trecuseră 
deja şase zile de când FBl-ul intrase în posesia mesajului: 
în general, acesta era intervalul dintre expedierea 
mesajului de avertisment şi comiterea atentatului. 


Însă ei au socotit Adevărul drept minciună, când a 
venit la ei. Şi ei sunt într-o stare încurcată. 

Oare nu se uită ei spre cerul de deasupra lor cum l- 
am înălţat Noi şi l-am înfrumusețat şi cum nu are el nici 
un fel de crăpături? 

Noi dăm moarte şi dăm viaţă şi la Noi va fi 
întoarcerea, 

În ziua când se va crăpa pământul, lăsându-i pe ei 
să iasă grăbiţi. Aceasta este o adunare uşoară pentru 
Noi. 

Noi ştim bine ce spun ei. Tu nu eşti pus siluitor 
peste ei. Şi îndeamnă-l prin Coran pe acela care nu se 
teme de ameninţarea Mea! 


Versetele îi răsunau în minte fără încetare, 
învălmăşindu-se în capul - disproporționat de mare, 
totuşi, al lui Breil, asemenea unui careu nerezolvabil de 
cuvinte încrucişate. Soluţia se găsea, fără îndoială, în 
textul trimis prin poştă, dar scopul final al Justiţiarului se 
dovedea imposibil de intuit. Singura certitudine era că, în 
jocul malefic pe care îl plăsmuise, teroristul apela la 
scenarii din ce în ce mai spectaculoase şi ucigătoare. 

Soneria telefonului îl aduse la realitate. 

Oswald spera să fie Cassandra, care să-i ofere 
dezlegarea enigmei. O enigmă care, probabil, i se va 
părea posterităţii elementară, aşa cum se întâmplă de 
obicei. S-ar fi dovedit însă a fi prea târziu, iar pentru 
Breil ar fi fost o slabă consolare să-şi tragă singur o 
palmă peste frunte şi să exclame: „Fir-ar să fie, nu m-am 
gândit la una ca asta!” 

Pe display-ul celularului apăruse însă numele 


căpitanului Bernstein. 

— Aţi avut timp să vă verificaţi poşta electronică, 
domnule maior? îl întrebă Bernstein. 

— Nu, căpitane, abia am ajuns acasă de câteva 
minute. O fac imediat. 

— Bine, atunci sper că am acţionat conform 
dorințelor dumneavoastră. Dacă lucrurile stau într-adevăr 
aşa, vă rog să-mi comunicaţi instrucţiunile care se impun. 

Oswald închise telefonul, apoi deschise computerul 
portabil şi se conectă la reţeaua de internet. 

Odată mesajul decriptat, începu să citească direct 
de pe monitor: 


Tocmai am fost contactat de ex-graţioasa şi ex- 
colonelul de Securitate Borş, care mi-a spus că a mai fost 
găsită şi o agendă redactată de tatăl dumneavoastră. Nu 
am avut timp să vă anunţ despre astea şi să vă aştept 
ordinele: colonelul Borş se afla în misiune la Tel Aviv şi 
era nevoită să se întoarcă de urgenţă la Bucureşti. Mi-am 
permis să-i cer să-mi aducă agenda la birou. O am aici, în 
faţa mea. Pare să fi fost scrisă în acelaşi alfabet cifrat ca 
şi însemnările din cele două caiete. Aştept instrucţiunile. 


Oswald citi pe nerăsuflate mesajul căpitanului, apoi 
răspunse fără ezitare: 


Mulţumesc,  căpitane.  Mi-aţi anticipat perfect 
dorinţele. Dacă nu vă deranjează prea mult, acum ar 
trebui să faceţi în aşa fel încât agenda să ajungă urgent 
în posesia Sarei Terracini, la Roma. Vă mai rog să-mi 
spuneţi ce sumă aţi fost nevoit să scoateţi din buzunar 
pentru achiziţionarea acestui preţios obiect. Shalom şi 
mulţumesc. 


X 


Murmurul motorului de patru cilindri, în doi timpi, 


al avionului Predator asigura zgomotul de fond al 
dezordinii create în urma demonstraţiei de protest a 
femeilor musulmane: acestea începuseră să mărşăluiască 
în cerc, la numai câţiva paşi de intrarea în Casa Albă. 


Ofiţerul US Air Force ţâşni afară pe portiera din 
spate a Hummerului: era atât de alb la faţă, încât părea 
că tocmai îşi scosese capul dintr-o găleată cu var. 

Deuville şi Cassandra înţeleseră imediat că ceva nu 
era tocmai în regulă cu demonstraţia avionului Predator. 
Îl întrebară ce se întâmplase. 

— L-am pierdut! exclamă bărbatul, prinzându-şi 
capul între mâini. Am pierdut deasupra Washingtonului 
un avion înarmat cu două rachete amorsate... 


— Cum dracu' să mai poţi lucra în condiţiile astea?! 
Nu era greu de ghicit o notă de isterie în vocea lui Jordan 
Cruner, corespondentul special al KC News. 

— Ai obţinut sau nu confirmarea interviului cu 
preşedintele? o întrebă răstit pe secretara de producţie, 
fulgerând-o cu privirea. Am fixat întâlnirea asta cu mai 
bine de o lună în urmă... 

Femeia îşi strânse umerii, încuviinţând din cap cu 
un aer spăşit. 

— Cum adică preşedintele e în întârziere, trebuie să 
se mai întâlnească cu câteva persoane, trebuie să mai 
aşteptăm câteva ore? continuă să se lamenteze Cruner. 
Apoi, arătând spre demonstranți: Să aştept aici, în haosul 
ăsta? Şi unde mai pui că am ajuns la întâlnire cu două ore 
mai devreme! Ştiţi ceva? Nu mă mai deranjaţi până când 
nu soseşte preşedintele şi spune că e dispus să ne 
primească... 

Spunând acestea, Cruner se îndreptă furios spre 
carul de reportaj de unde efectua transmisii de pe teren 
ale celei mai cunoscute reţele de televiziune din lume. 
Urcă în maşină şi trânti portiera. 


Zgomotul persistent al motorului deveni din ce în 


ce mai agasant. Agenţii de ordine se văzură nevoiţi să-şi 
ridice privirile, scrutând albastrul cerului. Silueta 
avionului Predator i-ar fi putut face să creadă că era 
vorba despre o jucărie  telecomandată de un 
aeromodelist. Când, într-un târziu, unul dintre ei îşi dădu 
seama de pericol, era prea târziu: avionul fără pilot lansă 
cele două rachete Hellfire spre mulţime. Mâna asasină a 
Justiţiarului în numele lui Dumnezeu lovea chiar în 
femeile care  protestau împotriva  dezinteresului 
autorităţilor faţă de crimele temutului seria/ bomber. 


— Te ascult, Cassandra, rosti Oswald în receptor. 
Chipul îi căpătă brusc o mină gravă, ascultând vocea 
femeii de la celălalt capăt al firului, fără să scoată nici un 
cuvânt. 

— S-a întâmplat ceva, Oswald? îl întrebă Lilith 
Habar, care îi cunoştea bine expresia aceea încruntată. 

— Un avion de luptă telecomandat a scăpat de sub 
controlul armatei, o anunţă el. Cel care l-a interceptat a 
lansat două rachete asupra femeilor musulmane care 
manifestau în faţa Casei Albe. Ele protestau împotriva 
atentatelor Justiţiarului în numele lui Dumnezeu şi înclin 
să cred că tocmai el, Justiţiarul, a pus la cale şi acest 
atac. Se pare că a fost un adevărat masacru. Deschide 
televizorul, Mame-loshen, probabil că se transmit deja 
imagini de la locul atentatului. 

Oswald se prăbuşi într-un fotoliu, în vreme ce în 
minte îi reveniră cuvintele din mesajul Justiţiarului: 
referirea la sura a patra - An-Nisă', „Femeile” -, confuzia 
creată de ele în faţa Casei Albe, „starea încurcată”, 
„cerul de deasupra lor „, „o adunare uşoară pentru...” 
moarte. 

Lilith Habar se aşeză pe canapeaua de lângă 
fotoliul lui Oswald. Priviră  înmărmuriţi imaginile 
transmise în direct de la locul atentatului. Reporterul KC 
News relata că, în momentul atacului, se afla împreună 
cu toată echipa sa la Casa Albă pentru un interviu cu 
preşedintele şi că asistase la întreaga scenă. Conform 


primelor estimări, în atentat îşi pierduseră viaţa peste 
două sute de femei musulmane participante la 
demonstraţie şi câţiva poliţişti din forţele de ordine. 
Nimeni nu putea deocamdată să estimeze numărul 
răniților. 


37 


ROMA, 2004 


„De parcă nu mi-ar fi fost de ajuns însemnările; asta 
îmi mai lipsea acum pe cap: agenda tatălui său! Cred că 
până la urmă o să-l reclam pe Oswald pentru că îşi 
exploatează prietenii.” 

Însă cuvintele pe care Sara Terracini şi le murmura 
aveau mai degrabă un ton afectuos decât unul plin de 
resentimente. Trecu prin programul de criptare textul pe 
care tocmai îl terminase de redactat, apoi îl expedie prin 
e-mail. În ziua aceea, cineva îi dăduse plicul care 
conţinea agenda lui Asher Breil. Promise în gând că avea 
să se ocupe de noul material a doua zi dimineaţă. 

Îşi privi ceasul şi îşi dădu seama că, de fapt, era 
aproape dimineaţă: în scurt timp aveau să-şi facă apariţia 
primele raze ale soarelui. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Trenul regimentar înainta cu greu, cu toate că 
drumul spre Suez era cu desăvârşire plat. Două vagoane 
hârbuite, înţesate cu militari britanici, fuseseră plasate 
între patru platforme deschise şi un al cincilea vagon, de 
marfă, închis. În trei din cele patru platforme fuseseră 
încărcate arme şi muniţie de război. În cea de-a patra, 
situată în coada convoiului, îşi găsise loc o baterie de 
tunuri de calibru greu. Două cuiburi de mitralieră şi zece 
soldaţi de gardă asigurau securitatea  preţioasei 
încărcături de război. 

În vagonul de marfă închis, primul de după trolley- 
vagonetul-container încărcat cu cărbune şi apă ataşat 
locomotivelor cu aburi -, fuseseră înghesuite animale de 
povară: zece cămile, un măgar şi doi cai. 

Datorită locaţiilor pe care le unea, linia ferată care 


străbătea deşertul avea o importanţă strategică 
excepţională pentru frontul din Orient al Aliaților. Astfel, 
după porţiunea comună de drum dintre Cairo şi Ismailia, 
calea ferată se bifurca: o linie se îndrepta spre mare, 
urmând linia coastei până în apropiere de Gaza, în vreme 
ce a doua mergea spre sud, până la Suez. 

Pe acest din urmă traseu înainta agale, scoțând nori 
groşi de abur, locomotiva englezească GWR1441 care, 
acoperită de cruste de nisip uscat, părea să-şi fi pierdut 
pentru totdeauna culoarea sa originală - verde. 

Când şi când, o briză uşoară răbufnea prin 
ferestrele deschise: era singura alinare a călătorilor din 
vagoane în arşiţa de iulie a acelui an 1917. Convoiul 
străbătea linia de pe ţărmul Marelui şi Micului Lac Amar, 
lăsând în urmă - abia zărindu-se departe, pe malul opus - 
sătucul Shallufa. 

Sciarra îşi aminti de întâlnirea cu Allenby pe care o 
avusese cu o zi în urmă: îl găsise pe comandantul în 
exerciţiu al trupelor aliate din Orient şezând la un birou 
masiv, legănându-se într-un fotoliu care, judecând după 
trupul corpolent al generalului, dădea semne că avea să 
cedeze în curând. Allenby îi vorbise fără să-l privească 
decât rareori în ochi, trădând o nesiguranţă care nu-l 
caracteriza. 

— Cred că misiunea dumneavoastră nu va fi deloc 
uşoară, domnule colonel. In orice caz, faptul că vorbiţi 
câteva dialecte arabe vă va fi, fără îndoială, de mare 
folos. Mai trebuie spus, de asemenea, că ceea ce plănuiţi 
dumneavoastră să faceţi - respectiv să încercaţi să 
instigaţi la revoltă împotriva turcilor triburile arabe care 
încă mai sunt neutre - este o iniţiativă care a fost deja 
pusă în practică în ultimii doi ani de un ofiţer de-al 
nostru. Rezultatele acţiunii sale încep să se vadă abia 
acum. Credeţi-mă, între mine şi colonelul Thomas 
Edward Lawrence nu se poate spune că există relaţii de 
prietenie - şi cred că acest sentiment este reciproc. 
Trebuie totuşi să admit că opera celui pe care oamenii de 
aici îl numesc El Lawrence a dat rezultate excelente. 


Acum câteva zile, de exemplu, trupele sale - o mână de 
beduini, de fapt - au reuşit să ducă la bun sfârşit o 
misiune deloc uşoară: cucerirea oraşului Aqaba. Din câte 
am aflat, se pare că acum colonelul este în drum spre 
Suez. Cred că un schimb de opinii cu domnia sa v-ar fi de 
mare ajutor. Lawrence a fost, la rândul lui, anunţat de 
sosirea dumneavoastră. 

— Vreti să spuneţi că este vorba despre acel colonel 
Lawrence? întrebase neîncrezător Sciarra. 

— Altul nu cunosc, venise sec răspunsul. 

În vreme ce trenul îşi continua, gâfâind, drumul 
spre Suez, imaginea generalului lăsă locul în mintea lui 
Sciarra celei, mult mai agreabile, a lui Kimber. Fremătă 
excitat la amintirea trupului ei senzual şi cald, a 
promisiunilor pe care şi le făcuseră, sub cearşafurile 
diafane ale primei lor nopţi de dragoste. 

Privirea lui Sciarra se pierdea departe, în adâncul 
deşertului care însoțea linia ferată până către destinaţie. 
Întinderea nesfârşită de dune reuşea să-i transmită 
aceeaşi senzaţie de pace amestecată cu angoasă ce îl 
învăluie pe matelot în largul mării. La urma urmelor, îşi 
spuse Sciarra, tot despre o mare era vorba, doar că era 
solidă, de nisip. O mare de dune aflate parcă mereu în 
mişcare, unduind, ascunzând sau, dimpotrivă, scoțând la 
iveală - după propria voinţă - secretele celor care se 
încumetaseră să trăiască printre nisipuri. 

Tainele veacurilor... Inelul Regilor. 

Acompaniat de sunetul metalic şi ritmic al roţilor de 
tren pe şine şi de flecăreala soldaţilor care umpleau 
vagonul, Sciarra se hotări să-i scrie o primă scrisoare 
locotenentului Petru. Aşa cum îi promisese la despărţire, 
folosi limbajul criptat: dacă ar fi fost interceptate, 
scrisorile lor n-ar fi putut fi înţelese. 

După primele rânduri însă, Sciarra se opri, 
pierzându-se în depănarea amintirilor despre aventurile 
lor comune. 

Nisipul deşertului părea să se întrepătrundă cu 
albastrul palid al cerului, într-un efect de miraj despre 


care citise doar în cărţi. Deodată, de după dune ţâşni o 
hoardă de cămile încălecate de beduini. Strigătele lor de 
luptă acopereau zgomotul roţilor de tren: beduinii luară 
cu asalt convoiul, trăgând orbeşte, salvă după salvă. 

Colonelul Sciarra abia avu timp să-şi dea seama că, 
de data aceea, nu avea de-a face cu un efect de miraj: 
întinderea de veşminte albe - thob - unduia furioasă, 
asemenea valurilor mării în furtună. Siluetele călăreţilor 
se mişcau în ritmul alergării sinuoase a cămilelor lansate 
în galop. Abia când primele gloanţe trecură prin pereţii 
vagonului, italianul ieşi din starea de visare, aproape 
hipnotică, trezindu-se la realitate. 

— Repede, puneţi-vă la adăpost şi încărcaţi armele! 
le strigă Sciarra, cel mai înalt în grad, soldaţilor din 
convoi. 

Bărbaţii se supuseră fără să crâcnească ordinului, 
cu toate că acel ofiţer care purta o uniformă care chiar 
dacă aparţinea unei armate aliate - nu era a lor. 

Primul militar împuşcat mortal fu un tânăr care 
încerca, în picioare, să-şi dezlege arma de rucsac. 

La câteva secunde după declanşarea atacului, 
mitralierele şi  puştile englezilor răspundeau cu 
înverşunare focului inamic. 

Cămilele înaintau în galop, dar călăreţii nu le lăsau 
să alerge în linie dreaptă: cu lovituri scurte, le îndemnau 
să facă, ritmic, mici salturi în lateral. Alergarea în zigzag 
a atacatorilor îi făcea ţinte nesigure pentru trăgătorii din 
trenul aflat în mers. Beduinii trăgeau cu o singură mână: 
cu patul puştii strâns între obraz şi umărul ridicat, 
ocheau şi apăsau pe trăgaci, în timp ce cu mâna cealaltă 
ţineau hăţurile. Nu aveau arme moderne; majoritatea 
arabilor mânuiau flinte, exagerat de lungi şi cu un sistem 
de încărcare învechit, pe la vârful ţevii. Cu toate acestea, 
proiectilele lor - şi baionetele, în lupta corp la corp - nu 
erau mai puţin nimicitoare decât cele ale englezilor. 

Deodată, roţile convoiului se blocară cu un scrâşnet 
violent, iar oamenii din vagoane se dezechilibrară sau 
căzură. Din suporturile lor suspendate, bagaje şi efecte 


se prăbuşiră cu zgomot peste ei. 

— Probabil că au blocat linia, îi spuse Sciarra 
ordonanţei sale. Arabii sunt de cel puţin patru ori mai 
numeroşi ca noi. Nu ştiu dacă le putem face faţă. 

Experienţa în războiul din deşert îi accentuase însă 
lui Rocco amestecul de şiretenie şi bun-simţ tipic 
ţăranilor din sudul Italiei. 

— Domnule, îi răspunse Rocco, cu o strălucire rece, 
hotărâtă, în ochi, să ştiţi că sunt un călăreț priceput. 
Dacă aş reuşi să ajung până la vagonul animalelor care, 
pare-mi-se, se află chiar în capul trenului - aş putea 
încerca să scap de aici şi să chem ajutoare. 

— Te simţi într-adevăr capabil să faci una ca asta, 
soldat? 

— Desigur, domnule colonel. Ştiu bine că risc să fiu 
ucis pe loc de beduini, dar prefer să mor aşa - în şaua 
unui cal în vreme ce încerc să scap de aici -, decât închis 
în vagonul ăsta. 

Cei doi începură să înainteze târâş, îndreptându-se 
către pasarela care ducea la vagoanele din faţă. 

Sciarra privi cu teamă spre coada trenului, 
convingându-se că inamicul îşi concentra atacul acolo: 
mitralierele care apărau proviziile trupelor rezistau cu 
îndârjire. Ferindu-se să fie văzuţi, Sciarra şi Rocco săriră 
din vagon în vagon până ajunseră la cel al animalelor. 

Ordonanţa tinti lacătul şi trase un foc în plin, 
distrugându-l. Săriră fulgerător în vagon, tocmai la timp 
ca să evite glonţul tras de un beduin, care le observase 
manevra. 

Animalele fremătau, împingându-se unele în altele, 
speriate de larma bătăliei. Rocco alese un cal şarg, 
arăbesc, îl dezlegă şi îl încălecă fără şa. Apoi, când 
Sciarra trase uşa rulantă a vagonului, se împinse cu 
călcâiele în burta armăsarului, care sări în gol, luând-o la 
galop printre dune. 

Beduinul, rămas în aşteptare, îndreptă flinta spre 
fugar, ochindu-i calm spinarea. Sciarra îi căzu în spate 
chiar în clipa în care arabul apăsă pe trăgaci. 


Din încleştare, cei doi se prăbuşiră în nisip. Sciarra 
zări la timp lucirea lamei care îi ţintea gâtul: se arcui 
brusc spre spate, cu forţa dată de groaza morţii, dându-şi 
vrăjmaşul peste cap şi scăpând din strânsoare. Beduinul 
se rostogoli, pregătindu-se să sară în picioare. Când o 
făcu, era însă prea târziu: Sciarra îl izbi greu cu un 
pietroi ascuţit, zdrobindu-i ţeasta. 

„Să dea Dumnezeu să nu-l fi nimerit pe Rocco, se 
gândi italianul. Şi eu, care credeam că face pe el de frică. 
lată că, de fapt, e un soldat curajos, cu spirit de 
iniţiativă.” Apoi luă din nisip pistolul care îi căzuse în 
timpul încleştării cu beduinul. Cei câţiva soldaţi britanici 
care urmăriseră totul de la fereastra vagonului îi făceau 
semne disperate să sară înapoi în tren: beduinii se 
pregăteau pentru un nou asalt. 

Odată ajuns din nou în vagon, Sciarra organiză 
defensiva în faţa atacului care părea fatal pentru oamenii 
săi. 


Reuşiseră să respingă patru asalturi, dar fiecare 
atac al beduinilor subţia tot mai mult efectivele 
britanicilor. 

„Trebuie să deblocăm calea ferată, îşi spuse 
Sciarra. E singura soluţie ca să ne salvăm pielea.” 

În timpul incursiunii spre vagonul cu animale 
dinspre locomotivă, i se confirmase bănuiala: convoiul 
frânase brusc şi se oprise din cauza unei stânci aruncate 
pe şine. Colonelul le expuse pe scurt celorlalţi planul său: 
trebuiau să care două din lăzile cu explozibil încărcate la 
Cairo până la obstacolul din piatră. Dacă, apoi, reuşeau 
să le amorseze, stânca ar fi fost spulberată, iar ei ar fi 
putut pleca mai departe, pierzându-şi urmăritorii pe 
drum. 

Urmat de patru soldaţi britanici, Sciarra se 
îndreptă către coada convoiului. Străbătu unul din 
vagoanele pentru pasageri, dar încremeni pe scările celui 
de-al doilea: în faţa ochilor săi se desfăşura o bătălie 
cruntă. Cele două mitraliere scuipau gloanţe şi foc fără 


contenire, dar asta nu părea să-i îngrijoreze prea mult pe 
atacatori. 

Italianul sări în platforma deschisă, ghemuindu-se 
printre lăzile cu muniţie. Se părea însă că beduinii se 
fereau să tragă spre vagonul cu material explozibil: 
Sciarra îşi zise că, probabil, arabii cunoşteau cu 
exactitate unde era plasată muniţia şi încercau să nu 
arunce în aer eventuala pradă de război. 

Reteză cu baioneta odgonul care asigura 
încărcătura, citi inscripţiile de pe câteva lăzi, apoi alese 
două dintre ele. Ridicându-le una câte una, le trecu celor 
patru soldaţi care-l însoţiseră, care le transportară, prin 
tren, până la pasarela care ducea spre vagonul 
animalelor. 

Colonelul le făcu semn soldaţilor să se strecoare 
sub tren şi să înainteze târâş peste traverse. Cei patru 
executară ordinul în linişte. Când ieşiră de sub 
locomotivă, săriră în picioare în câmp deschis şi alergară 
până la stânca de pe şine, adăpostindu-se după ea. Nu 
aveau timp să scoată dinamita din lăzi: Sciarra le ordonă 
să le lase acolo. Luă cu el trei calupuri de dinamită şi se 
întoarseră cu toţii la locomotivă. 

Brusc, situaţia la coada trenului se precipită: 
beduinii se lansară într-un nou asalt. Mitralierele tăcură, 
iar salvele trase de carabinele englezilor din vagoane 
erau sporadice şi lipsite de eficacitate. 

Italianul aprinse fitilul dinamitei pe care o avea în 
mână. Aşteptă până când scânteile se transformară în 
flacără, apoi lansă calupurile în direcţia lăzilor. 

Explozia provocă o undă de şoc atât de puternică, 
încât locomotiva masivă, grea, se scutură ca un copac în 
bătaia vântului. Colonelul italian şi cei patru englezi 
aşteptară să se risipească fumul. Când putură să vadă din 
nou ceva, surpriza lor fu totală şi neplăcută: şapte arabi 
se postaseră în faţa lor, ţinându-i în bătaia flintelor. 

Se ridicară ţinând mâinile deasupra capului. 
Deodată, o perdea de focuri de puşcă izbucni de la 
înălţimea dunelor care dominau scena bătăliei. Cinci 


dintre cei şapte beduini se prăbuşiră fără să schiţeze nici 
un gest. Ceilalţi doi o rupseră la fugă. 

Călărind armăsarul şarg, Rocco venea în galop spre 
ei. Alături de el călărea un tânăr ofiţer de bersalieri. 

În aceeaşi clipă, şaizeci de „oameni-găină”%? - aşa 
cum fuseseră botezați de către englezi cei trei sute 
patruzeci de  bersalieri dislocaţi în Palestina - se 
năpustiră asupra beduinilor, asemenea şoimilor asupra 
prăzii. Un singur asalt de cavalerie fu suficient pentru ca 
hoarda de nomazi să se retragă în galop spre adâncurile 
deşertului, de unde veniseră. Pe câmpul de luptă 
căzuseră douăzeci de soldaţi englezi şi peste cincizeci de 
beduini. 

Asudat, Rocco se opri în faţa superiorului său. 

— Domnule colonel, sper să nu fi ajuns prea târziu. 

— Mulțumită dumitale, Rocco, am scăpat de o grea 
ameninţare, răspunse Sciarra. Închipuiţi-vă ce dezastru 
ar fi fost pentru Aliați dacă inamicul ar fi reuşit să pună 
mâna pe încărcătura noastră de arme şi explozivi. 
Bineînţeles, mulţumită şi oamenilor dumneavoastră, 
domnule... maior, continuă el, întorcându-se spre ofiţerul 
de bersalieri venit în ajutorul lor. Dacă aţi fi sosit numai 
cu câteva secunde mai târziu, beduinii aceia ne-ar fi 
ciuruit, fără îndoială. 

— Maior Francesco d'Agostino, la ordinele 
dumneavoastră, domnule, salută celălalt. Sunt destul de 
frecvente atacurile de genul acesta de-a lungul căii ferate 
şi, în general, ele sunt opera triburilor de pirați ai 
deşertului, fideli turcilor. Dacă aţi fi făcut greşeala să vă 
predaţi, acum n-aţi mai fi fost nici unul în viaţă: ei nu fac 
prizonieri. S-a întâmplat deja de câteva ori. Din 
nefericire, nu întotdeauna am reuşit să intervenim la 
timp, ca acum. Dacă am avea darul ubicuităţii, poate ar fi 
mai uşor; dar nu-l avem, iar tronsonul de cale ferată pe 
care trebuie să-l supraveghem pare fără margini. In orice 


za Uniforma bersalierilor se distingea prin penajul bogat al 
pălăriilor, beretelor sau căştilor de luptă (n. tr.). 


caz, vă pot spune că sunt de două ori fericit: pentru că 
am salvat convoiul şi pentru că am întâlnit un conaţional. 
Dacă ne dăm puţin silinţa să eliberăm calea ferată de 
rămăşiţele stâncii care a blocat-o, nutresc convingerea, 
domnule colonel, că în această seară vă veţi odihni într- 
un hotel din Suez. 

Câteva minute mai târziu, locomotiva reîncepu să 
traverseze, pufăind, deşertul. 


Orăşelul Suez ocupa un triunghi de pământ dispus 
între ţărmul nord-oriental al mării Roşii şi gura sudică a 
canalului cu acelaşi nume, construit de francezi cu o 
jumătate de veac în urmă şi inaugurat pe 17 noiembrie 
1869. Doar unsprezece mii din cele patru sute de mii de 
acţiuni ale Companiei universale a canalului de Suez erau 
„universale”: celelalte erau împărţite între Franţa - 
acţionar majoritar - şi Egipt. Aflat în pragul colapsului 
financiar, Egiptul cedase acţiunile sale Marii Britanii în 
1876, deschizând astfel englezilor poarta spre 
îndeplinirea visului lor dintotdeauna: un drum comercial 
direct spre Indii. 

În anii următori, acea fâşie de deşert scăldată de 
apele a două mări devenise nodul nevralgic pentru 
dezvoltarea economică a multor naţiuni. In Persia se 
efectuaseră primele foraje petroliere la scară industrială. 
In faţa tehnologiilor noi care se dezvoltau vertiginos, 
fiecare mare putere intuia că petrolul avea să capete o 
importanţă din ce în ce mai mare, iar regiunile deşertice 
ale Arabiei păreau să fie un rezervor nelimitat de materie 
primă. 

Aşadar, deschiderea unui front în Orientul Apropiat 
avusese un singur scop: cucerirea acelui orăşel cu doar 
câteva case şi, în consecinţă, controlul asupra şerpuirii 
de apă ce ducea până la Mediterana. Oricare ar fi fost 
declaraţiile la nivel politic, statelor occidentale le păsa 
prea puţin de dreptul la independenţă revendicat de 
arabi şi palestinieni. Interesele lor erau mult mai 
materiale. Motivaţiile oficiale ale declanşării războiului 


fuseseră însă cu totul altele,  exagerându-se 
propagandistic importanţa idealurilor de suveranitate ale 
statelor arabe. Politicienii ştiau, cu siguranţă, că opinia 
publică ar fi fost reticentă la aflarea adevărului: frontul 
fusese deschis pentru că petrolul avea să schimbe cursul 
istoriei, economiei şi dezvoltării lumii şi, în plus, canalul 
de Suez reprezenta calea cea mai scurtă spre Orient şi 
spre posesiunile de peste mări ale Occidentului. 

Orăşelul Suez nu se deosebea prea mult de 
celelalte aşezări pe care Sciarra le văzuse în regiune. 

Clădirile albe, construite din materiale coralifere, 
cu trei până la cinci niveluri. Ferestrele fără geamuri, cu 
grilaje şi tăblii de lemn cu incrustaţii manuale de o fineţe 
extraordinară. Străzile înguste: pe cele mai multe nu era 
loc nici măcar să treacă o căruţă. 

Sciarra privea de jur împrejur cu circumspecţie: 
avea senzaţia că din spatele fiecărei ferestre ochi 
misterioşi îi spionau toate mişcările. Pe străduţe, 
zgomotul paşilor era amortizat de stratul de nisip presat, 
atotstăpânitor. 

Hotelul nu i se păru cine ştie ce, dar cu certitudine 
nu avea să se plângă direcţiunii: nu-i trebuia nimic 
altceva decât o baie fierbinte şi un pat, la fel cum un 
sugar are nevoie doar de laptele mamei. 

În holul hotelului, pe o canapea, Sciarra remarcă un 
bărbat slab, ciolănos. Era îmbrăcat în veşminte arăbeşti, 
cu o arătoasă abaya, mantia lungă de lână albă, brodată 
cu fir de aur; pe cap purta tradiționalul acoperământ 
format dintr-un triunghi de stofă înfăşurat de mai multe 
ori în jurul capului, prins cu un cordon închis la culoare. 
Deşi arsă de soare şi de vânturile deşertului, pielea 
bărbatului era deschisă la culoare, totuşi deloc neobişnuit 
în părţile acelea. 

Când Sciarra se apropie de el, necunoscutul îi 
zâmbi, adresându-i-se într-o italiană cu dialect de Alep: o 
variaţiune a idiomului sirian, alterat în timp de miile de 
dialecte vorbite de călătorii caravanelor care, încă de pe 
vremea Babilonului, aleseseră acel oraş ca punct de 


răscruce al comerţului lor. 

— Observ că onorabilul colonel italian a făcut 
cunoştinţă cu deşertul, spuse bărbatul, arătând spre 
uniforma plină de nisip a lui Sciarra. 

În vocea lui nu se simţea ironie, ci mai degrabă un 
soi de admiraţie şi un sentiment de fraternitate care-i 
animă numai pe cei care navighează pe oceane - fie ele 
de apă sau de nisip. 

— Da, deşertul şi locuitorii săi, domnule, răspunse 
italianul. 

— Eu am ajuns aici după o experienţă similară, 
colonele, continuă necunoscutul, trecând brusc la o 
engleză fără cusur. După zile lungi de lupte crâncene, am 
călărit pe o cămilă peste cincizeci de ore fără 
întrerupere, ca să ajung din oraşul Aqaba până aici. În 
agenda mea stătea scris că urma să am o întâlnire cu 
dumneavoastră aici, la Suez. Dar, înainte de orice, aş 
vrea să vă dau posibilitatea să vă odihniţi după drum. Ce 
spuneţi dacă ne-am vedea la cină, peste vreo două ore, 
colonele Sciarra? 

— Sunteţi colonelul Lawrence, domnule? 

— În carne şi oase, prietene... de fapt, mai mult 
oase decât carne, având în vedere că tocmai m-am 
cântărit şi am cu puţin peste patruzeci de kilograme. 

— Sunt onorat să vă cunosc, colonele. Faptele 
dumneavoastră de arme au devenit legendare în toată 
Europa: vi se spune Lawrence al Arabiei. 

— Mi se pare că, dintre noi doi, singurul care se 
bucură de celebritate sunteţi dumneavoastră, colonele 
Sciarra. Faima pe care o cunoaşteţi v-a luat-o înainte, iar 
oamenii mei spun că v-aţi comportat eroic în cursul 
asaltului beduinilor asupra trenului. Acum însă, haideţi să 
lăsăm convenienţele deoparte: spuneţi-mi Thomas, asta, 
desigur, dacă mie îmi veţi permite să vă spun Alberto. 

Zicând acestea, ofiţerul englez îi întinse italianului 
mâna sa lungă şi osoasă. 

În camera sa de hotel, Sciarra îl găsi pe Rocco, 
care-i punea în dulap cele câteva efecte personale din 


sacul de călătorie. 

— Vreţi să spuneţi... vreţi să spuneţi, domnule... că 
arabul acela... beduinul acela era Lawrence al Arabiei? 

La semnul afirmativ al lui Sciarra, sicilianul arătă o 
satisfacţie deosebită. 

— V-am pregătit o baie caldă, domnule colonel, cu 
mirodenii şi arome tonifiante. Aici, pe pat, vă las 
uniforma curată. Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, aş 
vrea să mă odihnesc câteva ore, dacă se poate, domnule, 
mai spuse Rocco, pregătindu-se să iasă din cameră, în 
vreme ce Sciarra începuse să se dezbrace. 

— Consideră-te degrevat de sarcini până mâine- 
dimineaţă, soldat. Până atunci, bucură-te de libertate. 

Trupul extenuat al ofițerului se desfătă pe îndelete 
în baia fierbinte şi reconfortantă. În apă, muşchii i de 
relaxară, părând s-o absoarbă ca un burete, s-o bea pe 
nerăsuflate, recăpătându-şi vigoarea. Scufundat până la 
gât în cada de aramă, privirea lui Sciarra fu atrasă de 
grilajul de lemn cenuşiu al ferestrei. Avu din nou 
sentimentul că era spionat de mii de perechi de ochi 
misterioşi. Dar dacă ochii săi ar fi cercetat împrejurimile, 
ar fi observat că Rocco nu se dusese în camera sa, aşa 
cum îi spusese: ordonanța coborâse în hol, iar acum se 
îndepărta cu pas grăbit de hotel. 


38 


MAREA EGEE, 1348 


— lar acum, tânărul nostru prieten Adil ne va arăta 
ce ascunde cu atâta grijă în cufăraşul acela, încât nu s-a 
despărţit de el nici când tăişul spadei i-a atins gâtlejul. 

Spunând acestea, mâinile lacome ale lui 
Campagnola se repeziră asupra sipetului încredinţat 
copilului de Crespi, înainte de a muri. Adil nu putu să se 
împotrivească. 

— O, dar aici e închisă o comoară demnă de un 
sultan din Orient, exclamă Campagnola, extaziat la 
vederea pietrelor preţioase şi  giuvaierurilor. Apoi, 
observând că  sipetul avea fund dublu, căută în 
compartimentul ascuns şi dădu peste Inelul Regilor. Zise: 
Nu pare la fel de preţios ca briliantele şi rubinele, dar 
valoarea trebuie să-i fie însemnată, de vreme ce a fost 
ascuns în sipet laolaltă cu atâtea nestemate strălucitoare. 
Bag de seamă că-mi vine ca turnat pe deget. 

Spunând acestea, Campagnola îşi puse pe arătător 
inelul antic de aur cu sigiliul regelui Solomon. 

— Cât despre tine, Adil, fiul Diavolului, cred că 
ochii tăi de demon nu vor mai apuca să vadă un alt 
răsărit de soare, se hotări brusc Campagnola. 

Apoi le ordonă oamenilor săi să-l lege pe copilandru 
şi să-l arunce în cală. 


„Pregătesc un ştreang”, murmură piratul de pe 
badan. 

În lumina palidă a felinarului de pe caracă, omul 
văzu doi matrozi trecând o funie groasă printr-un belciug 
al catargului şi mimând macabru scenele unei execuţii 
prin spânzurătoare. 

Întunericul avea să se risipească peste nici un ceas, 
după care matrozilor de pe caracă nu le-ar fi fost greu să 
observe mica ambarcaţiune care, ascunsă de tenebre, 


plutise până atunci pe urmele lor. Venise vremea să 
treacă la atac. 


Campagnola nu voia prea mulţi martori la execuţie: 
fiu al lui Satana sau nu, vestea că spânzurase un 
copilandru nu i-ar fi făcut cinste. Ducându-l însă viu la 
Veneţia, judecătorii ar fi putut hotărî să fie lăsat în viaţă: 
acolo, Campagnola nu avea drept de viaţă şi de moarte. 

Pe punte se aflau numai oamenii de strajă şi 
timonierul; un altul coborâse în cală, după condamnat. 

Restul matrozilor dormeau sub punte, profitând de 
faptul că ambarcaţiunea nu transporta marfă. 

Adil urcă scările spre punte împins de sabia 
matrozului. Păşea cu capul plecat: deşi era doar un copil, 
cunoştea bine gustul - un amestec de incredulitate şi 
teamă - pe care ţi-l lasă în gură apropierea morţii. 

— Tu, fiu al Diavolului, îi şuieră la ureche 
Campagnola, în curând vei avea ceea ce meriti. 

Ochii veneţianului scânteiau, oglindind o mulţumire 
malefică. 

„Sunt fiica fiicei tale, ar fi vrut să-i strige în faţă 
Adil. Sunt fiica celei pe care ai condamnat-o la moarte, a 
cărei singură vină a fost că iubea un om demn şi vrednic, 
aşa cum a fost Muqatil.” 

Dar se stăpâni. 

Unul dintre bărbaţi dădu să-i treacă ştreangul în 
jurul gâtului. 

„Trebuie să mor cu onoare”, se hotări copilandrul. 

Îşi înălţă cu mândrie capul, punându-şi viaţa în 
mâinile călăilor. Apoi închise ochii, aşteptând durerea 
scurtă care avea să-i anunţe pacea veşnică. 


Cârmaciul urma cu sfinţenie ordinul dat de 
Campagnola. „Uită-te în altă parte, îi spusese căpetenia 
venețiană, şi nu-ţi vei da seama de nimic.” 

Iar el chiar aşa făcea: se uita în altă parte şi nici nu- 
şi dădu seama când lama pumnalului îi reteză beregata. 

Piratul abandonă trupul matrozului lângă timonă. 


Apoi, cu agilitatea unei feline, alunecă precum o umbră 
spre punte, lipindu-se cu băgare de seamă de parapet. 


— Trageţi! porunci Campagnola. 

Cei trei matrozi vânjoşi îşi încleştară mâinile 
butucănoase pe funie, se înfipseră bine în podea şi 
dădură să execute smucitura mortală. 

Adil urmărise toate pregătirile, de parcă nu el ar fi 
fost cel pe nedrept justiţiat. Nu voia să le dea călăilor săi 
satisfacția de a-l vedea înspăimântat de moarte. Ochii săi 
albaştri ca marea îi fixară pe cei ai lui Campagnola şi 
rămaseră aşa până când smucitura ştreangului i-i închise. 

— Vin la voi, mamă şi tu, tată al meu, mai apucă să 
rostească, cu vocea sufocată. 


Spada se abătu ca un trăsnet asupra braţelor 
încordate pe funie ale unuia dintre matrozi. Omul scoase 
un urlet de moarte. Apucă să-şi mai vadă braţele ciuntite, 
din care răbufneau valuri de sânge. În clipa următoare 
însă, atacatorul îl spintecă. 

Fu rândul celui de-al doilea călău: piratul se năpusti 
drept spre el, trecându-l prin sabie ca pe un sac de paie. 

Cel de-al treilea, îngrozit de fantasma care se 
năpustise asupra lor din infern, se aruncă în mare, unde 
mai avea o şansă de scăpare. 

În clipa următoare, tăişul sabiei poposi pe obrazul 
lui Campagnola, rămas singurul în viaţă de pe punte. 

— Tu?! şuieră Campagnola, nevenindu-i să creadă. 
Asta nu e cu putinţă! Eşti o nălucă trimisă de Satana ca 
să-i scapi copilul. 

Misteriosul pirat zvâcni scurt, lovindu-l în tâmplă 
pe Campagnola cu garda sabiei. 

Apoi se repezi să-l elibereze pe Adil din ştreang, îl 
scutură până copilul îşi veni în simţiri şi se îndreptă spre 
bocaportul prin care ostaticii dispăruseră în cală. 

Acolo domnea bezna, dar bărbatul reuşi, pe 
nesimţite, să îi elibereze pe cei doi orientali şi pe femeie. 
Tuspatru se întoarseră pe punte. Adil, rezemat de un 


parapet, tuşea convulsiv, încercând să-şi recapete 
suflarea. 

— Sipetul... inelul, reuşi să murmure copilandrul 
arătând spre caseta lui Crespi căzută lângă trupul lui 
Campagnola şi spre inelul de pe degetul acestuia. 

Piratul înşfăcă sipetul, apoi se sili să scoată inelul 
de pe arătătorul vrăjmaşului său. Din hambarul de sub 
punte se auzeau zgomote din ce în ce mai intense: restul 
echipajului se deşteptase. Trebuia să se grăbească. 

— Un deget în schimbul vieţii tale blestemate, 
şuieră omul la urechea lui Campagnola, încă inert. 
Nădăjduiesc că-ţi vei aminti vreodată că te-am grațiat: nu 
sunt atât de nemernic încât să iau viaţa unui om 
inconştient. 

Lama sabiei căzu sec,  retezând degetul 
veneţianului. 

— Repede, luaţi copilul şi săriţi în badan-ul legat la 
tribord. E o barcă mică, dar mult mai iute decât caraca 
aceasta. În câteva ore ne vor pierde urma. 


Când Wu reteză dintr-o lovitură parâma care lega 
badan-ul de tribordul corabiei venețiene, vântul se opri 
brusc. Tenebrele nopţii lăsau încet locul primelor raze de 
soare. Începură cu toţii să tragă din greu la vâsle, 
încercând să se îndepărteze cât mai repede de corabia 
vrăjmaşă. Un lucru era sigur: când îşi va reveni, 
Campagnola avea să dea alarma şi să pornească în 
urmărirea lor. 


Adil privea lung la bărbatul misterios care îl salvase 
de ştreang. În ochii lui albaştri văzu o scânteiere stranie. 

— Am murit, spuse Adil, şi iată, în sfârşit, că te-am 
întâlnit, tată al meu. 

Pentru prima dată după multe luni, Mugatil schiţă 
un zâmbet. 

— Nu, copila mea. Eşti cât se poate de teafără. V- 
am recunoscut, pe tine şi pe bărbaţii cărora li te 
încredinţasem, atunci când Campagnola a luat cu asalt 


cocca voastră. Am înţeles că erai tu, în ciuda 
întunericului şi a veşmintelor băieţeşti pe care le porţi. 
Insă ca să vă salvez, am fost nevoit să aştept un moment 
prielnic. 

Urletele de pe caracă ajunseră până la ei. Wu 
trăgea din greu la vâsle, mărind văzând cu ochii distanţa 
dintre badan şi venețieni. Caraca putea înainta numai cu 
ajutorul forţei vântului, lucru care însemna un avantaj în 
plus pentru fugari. 

De departe, Campagnola şi oamenii săi păreau 
asemenea unor câini turbaţi închişi în cuşcă. Strigau şi 
aruncau, neputincioşi, blesteme în direcţia badan-ului 
care se îndepărta. 

— Nu-mi voi găsi pacea până când nu veţi sfârşi cu 
toţii sub ţărână, creaturi ale Satanei! urlă veneţianul, cu 
chipul schimonosit de ură. Apoi, întorcându-se spre unul 
din oamenii săi, porunci: Dă-mi o arbaletă. 

Asemenea altor nobili venețieni, Campagnola 
obişnuia să se delecteze mânuind arbaleta, participând 
adesea la întreceri de tras la țintă, foarte populare în 
vremea aceea în oraşul lagunar. 

Cu ciotul arătătorului înfăşurat într-o bucată de 
stofă, Campagnola îndreptă arma spre badan-ul care se 
îndepărta şi ochi cu calm. Cu degetele tefere, apăsă uşor 
cuiul de siguranţă. 

Săgeata porni cu un zvâcnet violent, însoţită de 
blestemul veneţianului: 

— Mori, fiu al Diavolului! 


Mugqatil radia de fericire: îşi regăsise fiica, unica lui 
menire. Se ridică să-şi îmbrăţişeze copila. În clipa 
următoare, un şuierat sinistru sfâşie liniştea dimineţii, 
urmat de un zgomot înfundat, scurt. 

Săgeata pătrunse, tăcută şi implacabilă, drept între 
omoplaţii războinicului sarazin. Mugqatil tresări. Mai 
apucă să înţeleagă că, dacă destinul nu ar fi hotărât să 
folosească trupul său drept scut, săgeata ar fi lovit-o pe 
Celeste drept în frunte. Zâmbetul nu pieri de pe chipul lui 


Mugqatil nici măcar în clipa când alunecă, inert, pe fundul 
bărcii. 

O rafală lungă de vânt sosi odată cu soarele ce 
răsărea din mare. Velele badan-ului se umflară brusc, 
ducându-i departe de primejdie. 

— Dă-te la o parte, Adil, sau cum te-oi fi chemând... 
rosti Rhoda, aplecându-se asupra rănitului. Adu-mi apă 
de mare şi caută colo, sub pologul acela, sunt câteva 
ştergare curate. Mă tem însă că nu putem face prea mult. 

Mugqatil părea să-şi revină în simţiri. 

— Îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, copila 
mea, murmură el. Mi-ar fi plăcut să mă pot bucura de 
făptura ta îngerească. 

— Nu, tată, nu, te implor, nu spune asta! Nu acum, 
când tocmai ne-am regăsit... 

— Soarta a vrut să ne întâlnim pentru a ne lua 
rămas-bun. Nu mă gândeam că te voi mai revedea 
vreodată atunci când, lovit de sămânţa ciumei, m-am 
refugiat pe insula ce a văzut născându-se iubirea-mi 
pentru mama ta. Dar molima, până la urmă, m-a cruțat, la 
fel cum şi katana lui Hito mă cruţase în ziua când, în loc 
să ne măcelărească pe noi, supraviețuitorii din Tabarga, 
ne-a făcut scăpaţi. Odată tămăduit, am părăsit insula pe 
urma unei cocca venețiene, crezând că transporta o 
pradă groasă. De unde să ştiu că acolo, pe corabia aceea, 
se afla singura comoară a vieţii mele! Muqatil se opri, 
căutând să-şi tragă suflarea, apoi întoarse privirea spre 
samurai şi spuse: S-o ai în pază, Humarawa. lubeşte-o ca 
pe propria ta fiică, duşmanul meu cel mai loial. 

Nimeni nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt. 
Chipul lui Muqatil se făcu pământiu. Apucă să mai 
murmure: 

— Adio, copila mea! 

De data aceasta, ochii de culoarea adâncului mării 
ai lui Mugqatil, piratul care nu cunoscuse lacrimile şi frica, 
se închiseră pentru totdeauna. 


PARIEA A PATRA 


„Toţi oamenii visează, dar fiecare în felul său.” 


Thomas Edward Lawrence 


39 


IUNIE 2004 


„FIUL MEU...” 

Sara  Terracini tresări citind primele cuvinte 
decriptate din agenda pe care funcţionarul ambasadei 
israeliene la Roma ţinuse morţiş să i-o înmâneze 
personal. Se părea că diplomatul avusese dreptate să 
insiste: conţinutul jurnalului era de o importanţă 
deosebită. Sara îşi dădu seama că era vorba despre o 
lungă scrisoare a unui tată către fiul său. Fiul se numea 
Oswald Breil. Epistola era scrisă sub forma unui jurnal, în 
acel limbaj familiar pe care începuse să-l cunoască la 
perfectie. 

„Eşti singura persoană care reuşeşte să-mi strice 
echilibrul, Oswald... fir-ar să fie!” îşi spuse Sara, înainte 
de a se cufunda în muncă: descoperirea şi transcrierea 
vieţii unui agent Mossad aflat în misiune în România lui 
Ceauşescu. 

Trase adânc aer în piept, apoi oftă lung, căutând să- 
şi alunge din minte orice gânduri şi simţăminte care i-ar 
fi putut afecta obiectivitatea. Sau, şi mai rău, cum spunea 
Oswald, s-o facă să bată câmpii. Începu să decripteze 
primele cuvinte, încredinţată că, în scurt timp, avea să 
pătrundă tainele unei noi şi palpitante aventuri. 


Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


Fiul meu, am hotărât să scriu în acest caiet 
întâmplările cele mai importante al căror protagonist am 
fost şi sper că, într-un fel sau altul, memoriile mele să 
ajungă până la tine. Adesea, datorită vreunui acces 
delirant de omnipotenţă, unii oameni cred că sunt 
martorii unor evenimente unice în istorie, de o 
importanţă crucială pentru supraviețuirea civilizaţiei 
noastre. Un astfel de om m-am dovedit a fi şi eu. E posibil 


ca viitorul să mă contrazică, dar acum sunt încredinţat că 
mi-am adus şi eu contribuţia la unele evenimente 
fundamentale pentru înţelegerea istoriei recente, a 
ultimelor decenii; de asemenea, am convingerea că asist 
la acţiuni ale unor personaje fără de care lumea nu ar fi 
ajuns la stadiul în care se află acum. Aprecierea rămâne 
la latitudinea ta. 

Pe 17 august, în vara aceea ploioasă a anului 1968, 
Ceauşescu a revenit la Bucureşti, după vizita efectuată la 
Praga. Atât în timpul vizitei în Cehoslovacia, cât şi la 
întoarcerea în România, „conducătorul” şi-a manifestat 
public solidaritatea faţă de „Primăvara de la Praga”. 

Tancurile sovietice au invadat ţara guvernată de 
Alexander Dubcek pe 20 august. Trupe aparţinând 
tuturor statelor din Pactul de la Varşovia, cu excepţia 
armatei române, au ocupat Cehoslovacia, dislocând un 
număr imens de soldaţi şi blindate. 

Îmi amintesc că, la două zile după invazie, 
„conducătorul” mi-a cerut să ne întâlnim. 

Mă transferasem la Bucureşti cu aproape un an în 
urmă. În cursul primelor luni, reuşisem să câştig într-o 
oarecare măsură încrederea liderului român: Institutul - 
aşa cum era numit Mossadul de propriii funcţionari - 
deschisese în România o oficină sub acoperirea filialei 
unei bănci elveţiene, al cărei reprezentant eram eu. În 
scurt timp, devenisem bancherul de încredere al lui 
Ceauşescu. Ţin să subliniez expresia „într-o oarecare 
măsură”: am fost întotdeauna convins că secretarul 
general ştia perfect cu ce mă ocupam în realitate. Se 
pare însă că, în vreme ce faptul că activam în Mossad nu 
părea să-l preocupe prea mult, „acoperirea” mea de 
bancher îi era deosebit de folositoare: prin intermediul 
filialei băncii pe care o reprezentam, intrau în România 
sume importante în valută, în vreme ce, în sens invers, se 
burduşeau conturile din Elveţia ale unor persoane foarte 
apropiate de Ceauşescu şi soţia sa, Elena. Cu aceasta din 
urmă, raporturile mele au fost întotdeauna dificile, dar 
nici n-ar fi putut fi altcumva, judecând după caracterul 


rece şi sever al femeii aceleia. 

Această utilitate reciprocă a generat un fel de 
complicitate între mine şi liderul român, relaţia dintre noi 
alunecând spre ceva ce totuşi ar fi prea mult s-o numesc 
„prietenie”. Aş putea-o numi, mai degrabă, „confidenţă 
apropiată”: oricum, un raport care îl făcea să îşi deschidă 
uneori sufletul în faţa mea, aşa cum se întâmpla cu foarte 
puţini dintre colaboratorii săi. 

Într-o zi, mi-a arătat un fascicul străvechi, citindu- 
mi câteva din rândurile scrise la mână, într-un alfabet 
arhaic. După conţinutul textului, am recunoscut imediat 
cărţulia: îmi vorbise despre ea un general italian, Sciarra 
della Volta, pe care îl întâlnisem cu un an în urmă, din cu 
totul alte motive, la Cortina d'Ampezzo. În fasciculul cu 
pricina, un principe valah din secolul al XVIII-lea 
descrisese locul în care ascunsese un simbol sfânt pentru 
poporul nostru. A fost prima ocazie în care Ceauşescu mi- 
a vorbit despre Inelul Regilor. 


x 


— Nimic de făcut, Oswald, spuse Cassandra Ziegler 
scuturând din cap, se pare că este cu neputinţă să 
ajungem la computerul care a trimis impulsurile 
satelitare, preluând controlul Predatorului. Justiţiarul a 
pătruns în rețeaua telematică militară printr-un portal 
oarecare, camuflând identitatea computerului prin 
transmiterea semnalului prin milioane de servere 
răspândite în toată lumea. Odată intrat în reţea, a obţinut 
accesul la camera butoanelor - locul de unde se activează 
satelitul de control, prin intermediul unei linii Ku-Band -, 
care este protejată printr-o simplă parolă. De aici, nu a 
avut altceva de făcut decât să introducă o a doua parolă, 
cea a avionului care survola Washingtonul, şi a preluat 
controlul aparatului. Ofiţerul care ne-a prezentat 
performanţele Predatorului ne-a şi spus, de altfel, că 
avionul putea fi pilotat de orice pasionat de simulări 


aeriene, cu excepţia fazelor de decolare şi aterizare, care 
cer un antrenament special. Acest aspect însă nu îl 
interesa câtuşi de puţin pe Justiţiar: avionul telecomandat 
a fost doborât de avioanele de vânătoare la un minut de 
la atentat, iar de decolare s-a ocupat ofiţerul care făcea 
demonstraţia pentru FBI. 

— Aşa este, confirmă Deuville, imediat după atentat 
s-a declanşat alarma şi au intrat în acţiune sistemele de 
apărare antiaeriană ale Casei Albe, iar aparatul a fost 
distrus. Mai trebuie adăugat faptul că Predator efectua o 
misiune guvernamentală şi, în consecință, avea 
autorizaţie de zbor, motiv pentru care sistemul cu 
impulsuri Transponder - cel care recunoaşte avioanele în 
zbor ca fiind inamice sau nu - l-a identificat, cum era şi 
normal, ca nepericulos. Ca atare, nici unul dintre 
sistemele de securitate nu a primit consemn de alertă. Ca 
să nu mai spunem că o eventuală declanşare a alarmei - 
indiferent de nivelul său - nu ar fi fost de mare folos: 
totul s-a petrecut în câteva zeci de secunde, timp total 
insuficient pentru a anihila o ameninţare. Îmi amintesc, 
de altfel, că în urmă cu câţiva ani, un individ excentric a 
reuşit să aterizeze cu avionul său de agrement Piper pe 
peluza din faţa Casei Albe, eludând toate sistemele de 
apărare antiaeriană. 

— După atentat, reluă Cassandra, computerele 
noastre au efectuat un nou screening asupra militarilor 
americani - şi vreau să subliniez faptul că eşantionul 
nostru se limitează numai la militarii americani - care 
îndeplinesc cele două condiţii pentru a fi consideraţi 
suspecti: să fi fost în situaţia de a putea ajunge în locurile 
atentatelor de până acum ale Justiţiarului şi, respectiv, se 
aflau pe teritoriul Statelor Unite în momentul producerii 
atacului asupra femeilor musulmane care demonstrau în 
faţa Casei Albe. Te-aş ruga, Oswald, să reţii acest detaliu 
cu precauţia necesară, deoarece nu numai că este o 
ecuaţie cu prea multe necunoscute, ci şi pentru că, 
practic, este imposibil de verificat alibiul fiecărui suspect, 
dacă face parte din sistemul operativ sau nu, ori dacă se 


afla sau nu în misiune la momentul producerii 
atentatelor. În orice caz, numărul suspecţilor s-a restrâns 
acum până la aproape o mie şase sute de persoane; dar în 
continuare este mult prea mare, pentru că nu avem 
suficienţi oameni ca să investigăm în amănunţime fiecare 
caz în parte. 

— Aş putea avea şi eu o copie a listei cu aceşti 
suspecți, Cassandra? 

Femeia încuviinţă, apoi în biroul directorului FBI 
Deuville se lăsă o linişte apăsătoare: în încăperea aceea 
se aflau trei dintre cei mai valoroşi investigatori din 
întreaga Americă, dar în clipele acelea, cu toţii păreau 
neputincioşi în faţa Justiţiarului în numele lui Dumnezeu. 


Glakas privi încruntat display-ul celularului: cineva 
îl suna de pe un număr ascuns. Răspunse încercând să 
nu-şi trădeze emoţiile: intuise cine ar fi putut fi la telefon. 

Auzi în receptor o voce metalică, evident 
contrafăcută. 

— Bună ziua, Glakas, rosti vocea. Spuneai că îmi 
poţi fi de ajutor. În ce sens? 

— Predă-te, Justiţiarule, şi îţi promit că... 

— Încetează cu rahaturile astea! Vreau să aflu la ce 
te refereai când ai rostit cuvintele acelea. 

— Îţi promit că judecătorii... 

— Ti-am spus să încetezi! Un ştab din serviciile 
secrete n-o să ajute niciodată pe unul ca mine, care este 
o ameninţare socială. Vrei să-ţi spun eu cum m-ai putea 
ajuta? Am nevoie de explozibil. Cam douăzeci de 
kilograme de explozibil de mare putere. Şi îţi promit că 
voi răsplăti, la rândul meu, serviciul. Să fiu mai explicit: 
îţi aminteşti ţara în care te-ai născut, nu-i aşa? [ţi 
aminteşti că ai fost nevoit să fugi de pe insula aceea pe 
nepusă masă? Eu pot să te răzbun pentru ceea ce v-au 
făcut, mamei şi întregii tale familii. Iti las timp de 
gândire, Glakas. Te voi contacta curând. 


40 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Vântul se înteţi brusc, stârnind vârtejuri de praf şi 
gunoaie în piaţa din faţa hotelului Posta şi de-a lungul 
străzii principale din Cortina - corso Italia. 

Aşa cum stătea, aşezat în faţa lui Sciarra della 
Volta, pe terasa exterioară a vilei, Asher Breil putea 
părea un ziarist venit să-i ia un interviu unuia din 
nenumăraţii magnați care aleseseră perla Dolomiţilor ca 
reşedinţă de vacanţă. Agentul Mossad îl asculta cu 
atenţie pe bătrânul general, luându-şi în acelaşi timp 
notițe. 

— Unde am rămas? îl întrebă Sciarra, căutând să-şi 
pună gândurile în ordine. 

— La colonelul Lawrence... îi aminti Asher, pe care 
povestirea îl cucerise deja. 

— Mda, colonelul Lawrence... murmură bătrânul, 
apoi cită o frază a lui Lawrence al Arabiei, care devenise 
celebră: „Toţi oamenii visează, dar fiecare în felul său.” 


Fuseseră cuvintele prin care, la cina din seara 
sosirii lui Sciarra la Suez, colonelul englez comentase 
misiunea pentru care italianul fusese trimis în Orientul 
Apropiat. 

Ceilalţi clienţi ai localului înecat în fum de 
narghilea îl cercetau curioşi pe occidentalul absorbit de 
discuţia cu un bărbat care părea a fi beduin. Unii îl 
recunoscuseră pe Lawrence şi-şi aruncau priviri pline de 
înţeles, comentând apoi între ei, cu voce scăzută. 

— Dacă n-ar fi fost vorba de un vis, astăzi nu m-aş fi 
aflat aici, continuă ofiţerul britanic, care se născuse cu 
aproape treizeci de ani în urmă la Tremadoc, în Ţara 
Galilor. Visul meu este să pun umărul la crearea unei 
naţiuni unite. O naţiune care să treacă peste rivalităţile 


dintre numeroasele triburi ale mândrului popor al 
Arabiei. Vedeţi dumneavoastră, Alberto, veţi avea 
posibilitatea să-mi daţi dreptate, luptând alături de aceşti 
războinici destoinici. 

Spunând acestea, Lawrence arătă spre trei indivizi 
cu chipuri deloc prietenoase, aşezaţi la o masă retrasă. 

— Nu vă lăsaţi înşelat de aparente: fiecare dintre 
oamenii aceia şi-ar da fără să clipească viaţa pentru 
mine. Mă urmează peste tot, apărându-mă de orice 
primejdie. Pe de altă parte, ştiu bine că printre 
compatrioţii mei, aceiaşi care îmi acordă onoruri, medalii 
şi avansări în grad, am reputaţia unui personaj incomod. 
Adevărul este că propaganda occidentală a mistificat 
adevărul. Pentru arabi, acest război este motivat de 
aspiraţiile lor legitime de independenţă. Cu totul diferite 
sunt, în schimb, motivațiile occidentalilor, dar pentru 
împlinirea lor au nevoie de trupele indigene care ascultă 
de ordinele mele şi ale prinţului Faisal”: de aceea mă 
acoperă de onoruri. Cu toate acestea, mi-e teamă că, 
odată jocurile făcute, destinul naţiunii arabe nu va mai 
interesa pe nimeni şi, probabil, chiar şi eu voi fi dat la o 
parte... 

Sunt nespus de fericit, Alberto, să aflu că misiunea 
dumneavoastră în aceste teritorii are aceeaşi finalitate ca 
şi marele meu vis. Am petrecut mult timp încercând să 
conving triburile din aceste regiuni că singura lor 
speranţă pentru obţinerea independenţei stă în alianţa cu 
ţările din Tripla Antantă şi nu cu armatele germano- 
turceşti. Însă ultimele mele misiuni de luptă au afectat 
activitatea mea diplomatică de găsire de noi prozeliţi, iar 
într-un război ca acesta este mereu nevoie de trupe noi, 
proaspete. Sunt încredinţat de faptul că mai există 
numeroase triburi care nu vor încă să se implice sau nu 


Ei Faisal bin Al Hussein Bin Ali El-Hashemi (1883-1933); 
după război, avea să fie, pentru scurt timp, regele Siriei 
(1920); detronat de francezi, a devenit primul rege al 
lraqului (1921-1933), ţară aflată în sfera de influenţă a 
Marii Britanii (n. tr.). 


sunt hotărâte de care parte să o facă, fără să mai pun la 
socoteală puternicele califate din regiune, care preferă o 
neutralitate precară, dictată de ignoranţa monarhilor lor 
lipsiţi de viziune politică. De exemplu, multe din 
populaţiile Siriei Orientale ne-ar putea sprijini cauza, dar, 
încercând să-i conving de asta pe comandanții noştri, am 
avut sentimentul că vorbele mele se pierdeau în kamsin, 
vântul deşertului. Aşadar, mă bucur cu atât mai mult că 
cineva ca dumneavoastră îmi aprobă ideile. Dacă veţi fi 
de acord, v-aş sugera să petreceţi un timp alături de noi: 
arabii au o mentalitate care merită cunoscută şi apreciată 
la adevărata ei valoare. Ştiu că aţi locuit câţiva ani cu 
familia la Port Said şi că aţi învăţat la perfecţie limba, dar 
viaţa de soldat printre soldaţi arabi este cu totul altceva. 
Ca să nu mai spun că un ofiţer cu experienţa 
dumneavoastră ne-ar fi de foarte mare ajutor. 

— Sunt onorat de propunerea dumneavoastră, 
colonele Lawrence. Este exact ceea ce intenţionam şi eu 
să vă rog. În acest moment, dispun de o autonomie 
operativă nelimitată, fiind liber să acţionez exact aşa cum 
consider eu de cuviinţă: nu trebuie să răspund în faţa nici 
unui superior pentru iniţiativele mele din cadrul acestei 
misiuni. Aşadar, voi accepta cu mare plăcere să fac parte 
din trupele dumneavoastră. 


După ce degustară o porţie delicioasă de ful 
mudammas, o supă de bobi foarte picantă, condimentată 
cu ceapă, usturoi şi ou, părăsiră localul. Căzură de acord 
să-şi continue discuţia plimbându-se pe străzile înguste 
ale oraşului Suez. 

De pe chei se vedea un convoi de ambarcaţiuni ce 
urma cursul canalului: nave de pasageri şi şlepuri 
încărcate cu mărfuri, escortate de nave militare. Thomas 
Lawrence şi Alberto Sciarra se opriră, privindu-le lung. 

— Cu asta mă ocupam înainte de război, Thomas, 
spuse italianul, arătând spre convoi. Optimizarea 
încărcăturilor, contracte de navlosire, armarea navelor, 
aprovizionarea echipajelor cu tot ce era necesar şi toate 


celelalte îndatoriri ale unui agent maritim. 

— Eu, în schimb, când am văzut pentru prima dată 
deşertul, şi m-am îndrăgostit de el, fusesem trimis aici 
graţie cunoştinţelor din domeniul arheologiei. 

Deodată, se opriră, cuprinşi de nelinişte: un ropot 
înfundat, ca un galop pe nisip, se apropia ameninţător de 
ei. Privind peste umăr, zăriră pe aleea îngustă trei 
bărbaţi care se năpustiră în goana cămilelor asupra lor. 
Sciarra abia avu timp să vadă că unul dintre atacatori 
îndrepta spre ei ţeava unui revolver uriaş. 

— La pământ! strigă el, şi amândoi se aruncară pe 
caldarâm chiar în clipa în care necunoscutul apăsă pe 
trăgaci. 

Atacatorii purtau kefiyah, care le acoperea chipul, 
făcându-i imposibil de recunoscut. 

Începură să tragă cu înverşunare, iar Sciarra îl 
trase pe Lawrence la adăpostul unui car cu lemne şi se 
pregătiră să riposteze. 

Lawrence scoase pistolul, ţinti cu sânge rece şi 
trase un singur foc. Unul dintre agresori scoase un 
strigăt înăbuşit, apoi se prăbuşi la pământ. 

În clipa aceea, din întuneric apărură pe neaşteptate 
alte trei siluete: Sciarra recunoscu gărzile de corp ale lui 
El Lawrence. Doi dintre ei se repeziră spre unul dintre 
călăreţi. Plasându-se de-o parte şi de alta a cămilei, cei 
doi făcură un salt brusc în aer, rotindu-şi bustul pentru a 
imprima o forţă ucigătoare iataganelor din mâna lor. 
Călărețul fu doborât. 

Singurul supravieţuitor îşi struni brusc cămila şi 
fugi în direcţia de unde venise. Gărzile de corp ale lui 
Lawrence veniră să se asigure că cei doi ofiţeri erau 
teferi, apoi se pierdură şi ei în noapte. 

— Mulţumesc, Alberto. lată, vă cunosc de numai 
câteva ore şi deja vă sunt dator: mi-aţi salvat viaţa. 

— Ba eu sunt cel care trebuie să vă mulţumească, 
Thomas: suntem vii şi nevătămaţi datorită țintei 
dumneavoastră precise şi a oamenilor care vă păzesc. 


Patru zile mai târziu, colonelul Sciarra ajunse la 
Aqaba: rămase acolo în aşteptarea lui Lawrence, care 
fusese chemat la Cairo pentru o întrunire cu superiorii 
săi. 

Odată ajuns la Aqaba, ofiţerul englez îl căută de 
îndată pe italian. 

— M-am întâlnit la Cairo cu comandanții în 
exerciţiu ai corpului de armată din Orient, îi spuse el. 

Cu toţii au în comun o atitudine stranie faţă de 
mine: par să nu înţeleagă cu exactitate cât din spusele 
mele reprezintă adevărul şi, dimpotrivă, în ce măsură m- 
aş putea dovedi, de fapt, un şarlatan. În orice caz, 
generalul Allenby m-a asigurat de sprijinul său. Vom trăi 
şi vom vedea. E 

Privirea colonelului alunecă spre golf. In larg, se 
vedea vasul-amiral britanic Furyalus. 

— Avem mare noroc că Amiralitatea a hotărât să 
trimită aici cuirasatul acela, spuse. 

Sciarra îl privi întrebător. Lawrence continuă: 

— Arabii apreciază navele de război în funcţie de 
numărul de coşuri: Furyalus are patru. În consecinţă, 
populaţiile din aceste regiuni îl consideră invincibil. 
Reprezintă, dacă vreţi, o demonstraţie de forţă şi este o 
dovadă evidentă a superiorității zdrobitoare pe care am 
avut-o în bătălia de la Aqaba. 

— Dar un război ca acesta nu este câştigat numai 
prin bătăliile de amploare: oamenii deşertului cunosc 
tactici mult mai subtile, chiar dacă mai puţin 
spectaculoase. Atacul asupra trenului de acum câteva zile 
a făcut să-mi încolţească în minte o idee... zise gânditor 
Sciarra. 

— Spuneţi mai departe, colonele, să vedem dacă nu 
cumva gândurile dumneavoastră sunt şi de data aceasta 
în concordanţă cu ale mele. 

— Dacă piraţii deşertului s-ar fi gândit să distrugă 
calea ferată, am fi avut nevoie de zile nesfârşite, dacă nu 
chiar luni, pentru a repune în funcţiune singura legătură 
pe uscat între Ismailia şi Suez. Probabil că, într-o 


asemenea situaţie, ar fi fost afectat şi canalul care 
străbate deşertul paralel cu calea ferată. Mă gândesc că, 
dacă am trimite un pluton de artificieri să distrugă o 
porţiune de cale ferată din sectorul turcesc sau un convoi 
care traversează deşertul, am înregistra un succes de 
proporţii. Conform acestor strategii noi pe care sunt 
nevoit să le învăţ, cred că un metru de cale ferată 
valorează mult mai mult decât o mie de cămile. 

— Sunt din ce în ce mai încântat să vă am alături, 
colonele. De mult mă gândesc la o acţiune de genul 
acesta şi cred că am găsit şi zona unde trebuie să lovim. 

Continuară încă multă vreme să facă schimb de 
opinii: unui bărbat inteligent şi intuitiv ca Lawrence nu-i 
putea fi indiferentă experienţa căpătată de ofiţerul italian 
pe parcursul istovitorului război de mină din Alpii 
Dolomiţi. 

Când se despărţiră, apusul de soare inunda cu 
reflexii roşietice întinderea imobilă a apelor golfului 
Aqaba. Peste puţin timp, tenebrele aveau să înmoaie 
arşiţa: peste zi, termometrul ajungea uneori să indice 
chiar şi cincizeci de grade Celsius. 

— Pe curând, colonele Sciarra, îşi luă rămas-bun 
Lawrence. Nu uitaţi că ne aşteaptă la cină comandantul 
de pe Humbert, iar dumneavoastră ştiţi foarte bine cât de 
mult ţin marinarii la punctualitate şi etichetă. 

Iltalianul se întoarse în camera de hotel. Ca de 
obicei, ordonanța avusese grijă să-i lase pe pat uniforma 
de schimb pentru seară. Sciarra observă că lipsea un 
nasture de la veston şi îşi aminti că era aceeaşi uniformă 
pe care o purta în ziua în care fusese atacat trenul. leşi 
pe coridor şi bătu la uşa camerei lui Rocco. In cele din 
urmă, după încercări repetate, ordonanța îi deschise, 
nereuşind să-şi ascundă stânjeneala. 

— Nu-ţi face griji, soldat, cu siguranţă nu sunt 
genul de persoană care se scandalizează dacă vede un 
bărbat în chiloti, îi spuse colonelul. 

Simţi un miros acru, respingător, provenind din 
camera ordonanţei, dar nu făcu caz de asta, punându-l pe 


seama damfurilor pestilenţiale care veneau din stradă. 

Câteva minute mai târziu, Rocco îi aduse uniforma 
înapoi. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule colonel, nu 
observasem că lipseşte un nasture. 

— Foarte rău, Rocco. Mulţumesc, lasă uniforma 
acolo, pe pat. 

— Ce mai spune eroul Arabiei, domnule? 

— Nimic nou. Pare-se că fiecare părere de-a mea 
corespunde cu a lui şi viceversa, răspunse Sciarra din 
faţa lavaboului, unde se pregătea să se bărbierească. 

— Cu siguranţă că trebuie să fie pasionant să lupti 
umăr la umăr cu un erou, domnule. Vă rog să-mi 
promiteţi că îmi veţi permite să vă însoțesc în prima 
misiune care vi se va încredința. 

— Este aproape sigur că mă veţi însoţi, soldat. 

— Aş fi mândru s-o fac, domnule. O misiune în 
Deşert alături de dumneavoastră şi de colonelul 
Lawrence. Ce obiectiv vom avea? 

— Nu s-a hotărât încă nimic şi este prematur să 
discutăm despre asta, i-o tăie scurt Sciarra, obişnuit să 
nu-şi scoată niciodată aşii din mânecă. 

În plus, discreţia era o calitate de nepreţuit pe 
tărâmurile acelea unde după fiecare dună de nisip se 
putea ascunde un trădător. 


Căpitanul  Snagge era comandantul vedetei 
Humbert. Era un marinar în floarea vârstei şi pus mereu 
pe glume, care avea obiceiul să vadă întotdeauna latura 
pozitivă şi comică a oricărui eveniment. Iniţial, vasul său 
ar fi trebuit să patruleze în apele de coastă braziliene, 
înţesate de pirați. În schimb, necesităţile războiului îi 
ceruseră să se îndrepte spre golful Aqaba, care, după ce 
fusese cucerit, devenise, printre altele, un loc de 
destindere pentru numeroşii ofiţeri englezi aflaţi în oraş. 

Cina reuşită fuse condimentată şi cu câteva 
schimburi cordiale de replici şi anecdote între cei trei 
ofiţeri. În şalupa care îi ducea din nou la țărm, Lawrence 


îi spuse italianului: 

— Zilele următoare vom începe să-i învăţăm pe 
arabi să mânuiască explozibili şi detonatoare. Am cerut 
să fie detaşaţi aici doi instructori. Ar trebui să sosească 
cât mai curând de la Cairo. intre timp, cred că 
dumneavoastră şi cu mine ar trebui să punem la punct 
amănuntele planului nostru: într-o lună va trebui să fim 
gata de acţiune. 


41 


PÉCS, UNGARIA, 1357 


De pe înălţimea pe care se găseau cei doi bărbaţi se 
vedea cotul Dunării. Fluviul curgea lent, la fel de lent 
precum trecuseră şi anii. Dar, în cele din urmă, timpul 
reuşise să atenueze suferinţa care odinioară sufocase 
inima tânărului musulman. 

În luminiş, Adil exersa mişcări de luptă, ţinând 
strâns katana. Humarawa îl observa cu atenţie, 
corectându-i uneori câte o poziţie de atac sau defensivă: 
tânărul devenise un adevărat războinic, căpătând ţinuta 
şi deprinderile unui adevărat samurai. 

Japonezul nu avea de ce să se plângă: nu ar fi putut 
avea vreodată un discipol mai valoros ca Adil. Lui 
Humarawa - dar şi celorlalţi care cunoşteau povestea -i 
se întâmpla din ce în ce mai des să uite că sub veşmintele 
de războinic se ascundea, de fapt, un trup de femeie. 

Identitatea fiicei lui Muqatil fusese ţinută ascunsă 
tuturor: Campagnola trăia încă şi se părea că informatorii 
săi, în ciuda trecerii timpului, erau la fel de ispitiţi de 
recompensele fabuloase promise în schimbul veştilor 
despre fiul Diavolului şi cei doi orientali care îl însoțeau. 
Din fericire, din cauza relaţiei încordate cu regele 
Ludovic I al Ungariei şi Poloniei, venețienii nu îndrăzneau 
să treacă de hotarele regatului. 

În schimb, dacă în Adil găsise un emul atent şi 
meticulos, samuraiul nu putea spune acelaşi lucru despre 
gemenii lui Wu şi ai Rhodei: cei doi băieţi zglobii, care 
semănau ca două picături de apă, nu se puteau concentra 
pentru a se dedica disciplinei dure care ar fi trebuit să-i 
transforme în războinici. 

Humarawa se vedea nevoit adesea să i se plângă lui 
Wu, care nu ezita să le tragă câte o mamă de bătaie. 
Pedepsele rămâneau însă fără rezultat: gemenii se 
dovedeau pur şi simplu incapabili să înveţe artele 


marţiale. Erau doi ştrengari simpatici, şireţi şi ascuţiţi la 
minte, acoperindu-şi unul altuia năzbâtiile şi, nu în cele 
din urmă, doi copii fermecători, cu trăsături europene, 
dar cu ochi migdalaţi. Po-Sin şi Dewei ştiau să se facă 
iubiţi de toată familia aceea ciudată, formată dintr-un 
tânăr, o femeie şi doi orientali, care trăiau cu toţii ca 
nişte eremiţi, izolaţi într-o casă mare de ţară, pe dealurile 
din Mecsek, la mică distanţă de străvechiul oraş Pecs - 
căruia venețienii îi spuneau Cinquechiese. 

Adil, în schimb, se  comportase întotdeauna 
exemplar, iar acum venise vremea să culeagă roadele 
eforturilor sale: discipolul lui Humarawa executa cu 
iscusinţă paşii unui dans care s-ar fi transformat într-un 
balet mortal pentru oricine ar fi îndrăznit să-l înfrunte. 

— Cred că a venit vremea învestiturii, Adil, spuse 
Humarawa într-o zi, la sfârşitul unei noi demonstraţii de 
măiestrie, în vreme ce chipul tânărului radia de fericire. 

Ajunseră acasă, unde îi aştepta Wu şi Rhoda. Totul 
fusese pregătit după voinţa lui Humarawa, care ţinuse 
morţiş ca străvechiul ceremonial să fie respectat 
întocmai. Samuraiul zâmbi mulţumit: nici o urmă de 
melancolie pe chipul însemnat de riduri, din ce în ce mai 
numeroase odată cu trecerea anilor. 

Humarawa, un războinic de temut, se dovedise şi 
un maestru desăvârşit. Ca să-l formeze pe Adil, îi 
impusese un program auster şi riguros. Odată încheiată o 
etapă, Humarawa devenea cel mai sever examinator al 
discipolului său, la fel cum ar fi făcut-o maeştrii şcolilor 
de samurai sau puternicii daymio din ţara lui de peste 
mări. 

Adil trecuse în mod strălucit probele de literatură, 
caligrafie, aritmetică, maniere şi etichetă. Dar pasiunea 
lui erau artele marţiale, exerciţiile cu spada şi tirul cu 
arcul. 

Aşa cum, odată, i se întâmplase şi lui Humarawa, în 
timpul ceremoniei de învestitură, îi fu dăruită armura cu 
lamele lăcuite şi panglici de mătase. Adil o recunoscu pe 
dată: era chiar armura maestrului, la fel cum tot lui 


Humarawa îi aparținuse şi daisho, baldachinul din lemn 
incrustat în care se păstrau cele două spade de samurai. 

Adil o apucă mai întâi pe cea mai lungă, katana, 
încingându-şi-o la brâu. Apoi, degetele strânseră mânerul 
spadei scurte, wakizashi, pe care şi-o prinse la centură, 
într-o parte. Apoi îşi plecă - în semn de salut şi venerație 
pentru maestru - capul. 

Pe un ton grav, în consonanţă cu momentul, 
Humarawa spuse: 

— Ajunşi aici, un samurai ar trebui să jure supunere 
shogunului şi soarelui-răsare al Japoniei. Acest lucru nu 
este posibil, dar, cunoscându-ţi noblețea sufletului, îţi cer 
să faci jurământ idealurilor tale. 

— Jur să vă fiu devotat pe viaţă, prieteni ai mei. Jur 
că voi fi întotdeauna pregătit să-mi dau viaţa pentru voi. 
Jur că nu voi avea pace până când nu va fi împlinită 
răzbunarea: răzbunarea pe care o cer sufletele tatălui şi 
mamei mele faţă de cel care le-a luat viaţa. 

— Înverşunarea ta este de înţeles, tinere Adil: când 
aveam vârsta ta, eram la fel de înflăcărat, deşi ţelurile 
care îmi cereau să-mi pun în valoare tăişul spadei nu erau 
atât de nobile ca ale tale. Numai că vreau să-ţi amintesc 
un lucru: se împlinesc nouă ani de când trăim în pace în 
această vale, bucurându-ne de roadele pământului şi 
marelui fluviu. Aşadar, eu zic să meditezi îndelung înainte 
de a lăsa mirosul sângelui să-ţi inunde iarăşi sufletul. 

În clipa aceea, Dewei, unul din gemenii lui Wu, 
năvăli în încăpere. Părea îngrozit. 

— Omul acela... bâigui copilul. Omul acela... mi-a 
răpit fratele. L-a legat şi l-a luat cu el. Vă implor, salvaţi-l 
pe Po-Sin!. 

— Linişteşte-te, Dewei! îi zise Rhoda, îngenunchind 
în faţa lui şi încercând să înţeleagă ce se întâmplase. 

— Omul acela l-a răpit pe Po-Sin, mamă! 

— Ce s-a întâmplat? Unde? Vorbeşte, fiule! îi ceru 
Wu, înşfăcând o ghioagă uriaşă şi pregătindu-se să se 
repeadă afară. 

— În pădure, aici, aproape. Ne jucam acolo când, 


deodată, un bărbat a apărut de nicăieri şi l-a luat, le 
povesti Dewei printre sughiţuri. Apoi a sărit în şaua unui 
cal pe care i-l ţineau alţi doi tovarăşi. A rostit un nume, 
Campagnola parcă: spunea că acela îmi va hrăni fratele 
până când fiul Diavolului se va da prins, iar dacă asta nu 
se va întâmpla, nu-i va mai da de mâncare şi fratele meu 
va muri de foame. Ce a vrut să spună, mamă? Cine este 
acest Campagnola? Mi-e frică, mai spuse copilul, 
izbucnind în lacrimi. 

Cu armele în mâini, bărbaţii se repeziră să încalece 
şi să pornească în urmărirea răpitorilor. Zadarnic însă: 
dispăruseră fără urmă, luându-i cu ei şi pe Po-Sin. 

Bătrânul se aplecă spre copil şi îl privi cu atenţie. 
Chipul zbârcit şi expresia rapace a ochilor îl făceau să 
semene cu un vultur. 

— Acum vom vedea cât de important eşti tu pentru 
ei, micuţule cu ochi ca migdala. 

Po-Sin zvâcni pe neaşteptate, iar degetele i se 
înfipseră în nările bărbatului din faţa sa. 

Campagnola se trase înapoi, ţipând de durere, dar 
copilul nu-l scăpă din strânsoare. Cu un dos de palmă în 
plină figură, bărbatul reuşi să se elibereze, aruncând 
ţâncul cât colo. 

— Băgaţi-l în temniţă! le porunci Campagnola 
oamenilor săi,  ştergându-şi cu o năframă nasul 
însângerat. Şi două zile să nu-i daţi de mâncare. 

În priviri i se citea perfidia: palatul în care îşi avea 
sediul Consiliul celor Zece era considerat cel mai sigur 
din întreaga Veneţie. Odată făcut prizonier, nimeni nu 
putea fugi de acolo. Dacă cei doi orientali şi fiul 
Diavolului aveau să încerce să-l scape pe băiat, 
Campagnola era sigur că aceştia n-ar fi putut intra în 
palat fără să fie trecuţi prin sabie de gărzile înarmate 
până-n dinţi. 

Bătrânul îşi privi încruntat ciotul degetului retezat, 
apoi şuieră printre dinţi, cu ură: 

— Te aştept, fiu al Satanei... 


Maiestuoasa catedrală construită de regele Ştefan 
cu aproape trei secole în urmă se înălța chiar în piaţa din 
centrul oraşului Pecs. Se anunțau vremuri de pace: 
episcopul cetăţii, Pannonius, se pregătea pentru o 
călătorie de împăciuire la Veneţia. Nu era vorba de o 
întrevedere oficială, dar toţi ştiau că înaltul prelat al 
cetăţii avea să transmită propunerea de încetare a 
ostilităţilor a regelui Ludovic I al Ungariei. 

Tânărul călugăr benedictin se înfăţişă în poarta 
catedralei la ceasul rugăciunilor de seară. Un ţârcovnic 
în vârstă îi ieşi în întâmpinare, întrebându-l ce voia. 

— Trebuie să vorbesc cu Eminenţa Sa, episcopul, 
răspunse călugărul. 

— Din câte înţeleg, nu eşti aşteptat. Atunci ar 
trebui să ai răbdare: marţea e ziua în care Eminenţa Sa 
acordă audienţe. Dar să nu întârzii după acea zi, căci 
Eminenţa Sa plănuieşte o călătorie lungă. 

— Tocmai despre această călătorie aş vrea să 
vorbesc cu Eminenţa Sa, Pannonius: aş vrea să-l însoțesc 
în acest pelerinaj. 

— De ce nu ai spus aşa de la început, bunule frate? 
Episcopul caută tineri puternici care să împartă cu el 
primejdiile şi dificultăţile călătoriei. Te voi duce la el 
după rugăciunile de seară. 

— Domnul fie cu tine! exclamă tânărul. 

Ochii săi albaştri ca adâncul mării sclipiră în lumina 
tremurată a lumânărilor. 


O săptămână mai târziu, caravana se aşternu la 
drum. Ajunşi la primul obstacol - o porţiune lungă de 
drum înfundat -, bărbaţii se văzură obligaţi să desjuge 
animalele de povară şi să-şi continue drumul pe jos, până 
când acesta deveni din nou practicabil. Adil înţelese abia 
atunci ce vrusese să spună ţârcovnicul când îi vorbise 
despre dorinţa episcopului de a fi însoţit de supuşi tineri 
şi robuşti: comod aşezat în lectică, înaltul prelat era 
purtat pe umeri de fiecare dată când dificultăţile 
pelerinajului o impuneau. 


Ţipătul ascuţit al unei cucuvele sparse liniştea 
nopţii. Până la Veneţia mai era puţină cale de străbătut. 
Adil se ridică din culcuş, se depărtă de tabără şi răspunse 
chemării: era semnalul că Humarawa şi Wu vegheau 
asupra lui. De la plecare, cei doi orientali nu-i scăpaseră 
din ochi pe pelerini. 

— De data asta nu vei mai avea scăpare, 
Campagnola, murmură Adil, cu ochii scăpărând de ură. 


Episcopul cetăţii Pecs fu primit fără protocol, 
condiţiile unei vizite cu caracter mai degrabă privat: se 
părea că noul doge, Giovanni Dolfin, se temea să se arate 
prea deschis în faţa vrăjmaşului dintotdeauna, Ungaria; 
totodată însă, nu ar fi vrut să se menţină pe o poziţie de 
duşmănie ostentativă. În august 1356, după tumultuoase 
frământări, isprăvile sale de arme se dovediseră a fi 
argumentul hotărâtor în alegerea sa ca doge, alegere 
care se făcuse însă cu mică majoritate. Apoi se produsese 
dezastrul: ungurii băteau la porţile cetăţii, nobilii de 
Carrara ai Padovei îşi extindeau domeniile de-a lungul 
Padului, iar Austria se pregătea să mărşăluiască spre 
Trieste. Dacă lucrurile aveau să continue în aceeaşi 
direcţie, dogele Veneţiei, deposedat de pompoasele sale 
demnități, n-ar fi rămas decât cu caraghiosul titlu de Dux 
Venetiarum et coetera, „principele  Veneţiilor... 
etcetera...” 


Se părea, în schimb, că membrii Consiliului celor 
Zece îÎnțeleseseră aşa cum se cuvenea importanţa 
misiunii lui Pannonius. Sfatul înţelepţilor republicii, care 
ar fi putut chiar prelua frâiele puterii în cazul în care 
dogele şi camarila sa s-ar fi dovedit neputincioşi în faţa 
primejdiei, demonstra din nou că era adeptul politicii cu 
bătaie lungă. 

Episcopul străbătea un coridor lung de la ultimul 
cat al palatului ducal: era coridorul care ducea spre sala 
Consiliului, sala celor Trei Căpetenii şi sala Busolei, locul 


unde erau depuse denunţurile anonime ce urmau să fie 
examinate de membrii Consiliului. 

Campagnola îi ieşi prelatului în întâmpinare. Făcu o 
plecăciune ce părea plină de consideraţie şi atinse uşor 
cu buzele inelul episcopal. 

— În numele Consiliului celor Zece, al cărui decan 
de vârstă am onoarea de a fi, spuse Campagnola, am 
plăcerea, Eminenţa Voastră, de a vă invita să-mi fiți 
oaspete într-una din zilele pe care le veţi petrece în 
oraşul nostru. Apoi, aplecându-se către interlocutorul 
său, continuă cu glas scăzut: înţeleg că întâlnirea cu 
dogele v-a lăsat un gust amar, dar ascultaţi-mă pe mine: 
acolo unde nu răzbeşte un om de unul singur, am 
credinţa că mai mulţi pot s-o facă. 

Auzind vocea bătrânului consilier, Adil se crispase 
brusc, iar trupul îi fu străbătut de un fior. Apoi se apropie 
de cei doi, încercând să desluşească vorbele lor şoptite. 
Gluga sutanei benedictine îi acoperea chipul şi nu se 
temea că ar putea fi recunoscut. 

Spusele lui Campagnola corespundeau adevărului: 
Consiliul celor Zece era condus de doge, fiind alcătuit din 
zece membri aleşi şi alţi şase numiţi de acesta. 
Indatoririle instituţionale ar fi trebuit să se reducă la 
garantarea ordinii publice la Veneţia: în realitate însă, 
profitând de acest mandat, Consiliul se putea implica în 
toate hotărârile importante care priveau politica 
republicii. 

Episcopul îi răspunse interlocutorului său cu 
aceleaşi fraze pline de convenienţe şi curtoazie: faima şi 
puterea de care se bucura Campagnola ajunseseră până 
la urechile sale. 

— Dacă şi domnia voastră vă învoiţi, rămâne atunci 
pentru ziua de sâmbătă, nobile Campagnola, îl auzi Adil 
spunând pe episcop. 

— Negreşit. Mă voi pregăti aşa cum se cuvine, 
pentru ca Eminenţa Voastră să fie primită pe măsura 
demnităţii pe care o are. 

Cei doi se despărţiră, iar episcopul cobori scările 


largi ale palatului, spre ieşire. Adil se apropie de el. 

— Îmi permiteţi să vă vorbesc, eminenţă? 

— Ia te uită! exclamă Pannonius. Taciturnul meu 
însoțitor s-a hotărât, în sfârşit, să deschidă gura. Ştii că, 
la un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva eşti 
mut? Hai, spune! 

— Nu vă încredeţi în el, Eminenţă. 

— Cu siguranţă că aşa voi face, însă spune-mi ce ar 
putea să i se întâmple unui trimis al Bisericii. Ce interes 
ar avea cineva să-i facă vreun rău unui sol al păcii? 

— Campagnola e un om hain, Eminenţă. Căutaţi să 
nu rămâneţi singur în preajma lui. Desigur, veţi fi obligat 
să renunţaţi la gărzile Eminenţei Voastre la intrarea în 
palat... dar nimeni nu vă poate opri să fiţi însoţit de cei 
mai fideli călugări. Lăsaţi-mă să vă fiu alături. V-aş putea 
fi de mare ajutor. 

— Cine eşti tu, de fapt, cel ce zici că te numeşti 
fratele Giovanni? Şi cum se face că îl cunoşti atât de bine 
pe acest nobil venețian? 

— A trecut prin viaţa mea într-o perioadă pe care 
vreau s-o uit, Eminenţă. 

— Cum vrei, frate Giovanni, se lăsă înduplecat 
episcopul. Te voi lua cu mine, împreună cu alţi doi 
monahi; vei avea ocazia să te convingi singur de bunele 
intenţii ale lui Campagnola şi ale Consiliului. 

Campagnola şedea în capul mesei din marele salon 
de oaspeţi al palatului său. Pe celelalte scaune stăteau 
alţi cinci dintre cei mai influenţi membri ai Consiliului. 

— Aceasta este ultima noastră ocazie, rosti 
bătrânul. Nu ne vom mai putea crea o oportunitate atât 
de favorabilă: atunci, la palatul Broglio, am reuşit să 
cumpărăm voturile a doi bamabott? şi l-am ales pe 


Zi Nobili scăpătaţi care, în calitate de membri ai Marelui 
Consiliu al republicii, îşi vindeau voturile în schimbul unor 
sume mari de bani. Legenda spune că asemenea 
„tranzacţii” erau de notorietate publică, întrucât 
barnabotti îşi aşteptau răbdători clienții în fața aşa- 
numitului palat Broglio (care nu se ştie dacă a existat în 


Dolfin doge al Veneţiei. Acum însă, el nu mai respectă 
înțelegerile şi ezită să atace duşmanul nostru 
dintotdeauna, Ungaria. Şovăiala lui ne va duce la 
dezastru şi republica noastră va fi nevoită să capituleze. 
Eu susţin cu tărie că atitudinea Veneţiei trebuie să fie 
una cât se poate de hotărâtă şi directă: să atacăm imediat 
şi să luăm vrăjmaşul prin surprindere. Tentativele 
diplomatice ale dogelui nu fac altceva decât să-i 
întărească pe rivalii noştri, dându-le curaj: am de gând să 
pun la cale o acţiune căreia nici măcar fricosul de Dolfin 
nu i se poate opune... Aşadar, ascultați ce am plănuit... 


realitate) (n. tr.). 


42 


AUGUST 2004 
Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


...da, Inelul Regilor... Talismanul pe care numai un 
om drept îl poate deţine, giuvaierul care aduce nenorociri 
posesorului său. Nici nu ştii, fiul meu, cât de mulţi 
oameni cred, în mod eronat, că acţiunile lor sunt 
îndreptăţite. 

Nu neg faptul că felul în care îşi conducea ţara 
Nicolae Ceauşescu era în măsură să lase perplex pe 
oricine: era un politician capabil şi atent la detalii, ştia să 
alterneze actele de nesupunere faţă de sovietici cu dovezi 
de obedienţă demne de cel mai umil servitor. 

Adesea mă chema fără vreun motiv special, pur şi 
simplu ca să stăm la taclale. Avea o mare consideraţie 
faţă de opiniile mele. Intr-una dintre aceste întâlniri 
neprotocolare mi-a vorbit despre Inelul Regilor. 

— Observ că subiectul vă interesează într-un mod 
aparte, mi-a zis „conducătorul”. Spuneţi-mi sincer, ce 
anume ştiţi despre acest talisman străvechi? 

— In realitate, nu ştiu mare lucru, am minţit eu. Am 
auzit spunându-se că acestui inel îi sunt atribuite puteri 
deosebite. Numai că genul acesta de legende nu prea îmi 
suscită interesul. 

— Nici nu ştiţi cât de mult greşiţi, domnule Breil, 
mi-a replicat Ceauşescu, în vreme ce degetele sale 
strângeau inelul, pe care tocmai îl scosese dintr-un seif 
din perete. Acest obiect a fost transmis de la o generaţie 
la alta, veac după veac, şi a lăsat un semn de neşters în 
destinul fiecăruia dintre cei care l-au purtat. Ar fi o 
nenorocire să cadă în mâinile cui nu trebuie: puterile 
inelului ar putea aduce mari necazuri posesorului său sau 
l-ar putea transforma într-un răufăcător de temut, pentru 
a-l face apoi să plătească înmiit pentru faptele sale. 


— Credeţi cu adevărat în această legendă? l-am 
întrebat, privindu-l drept în ochi. 

— E mai mult decât o legendă, Asher: destinul 
oamenilor care l-au purtat stă mărturie în acest sens. De 
la Solomon încoace, oricine l-a avut pe deget a avut o 
viaţă ieşită din comun. lată aici un papirus, continuă 
Ceauşescu, despăturind un document scris în greceşte, 
un papirus în care scrie că inelul i-a aparţinut la un 
moment dat lui Nero. Împăratul care i-a avut preceptori 
pe Seneca, Heremon din Alexandria şi Afranius Burrus şi 
care a domnit peste cel mai întins imperiu din toate 
timpurile. Viaţa lui s-a sfârşit tragic, dar şi-a trăit-o cu 
intensitate. 

— Şi credeţi că soarta lui Nero a fost influenţată de 
acest străvechi talisman? Nu s-ar putea, oare, să fi fost 
vorba pur şi simplu despre o înlănţuire de cauze şi efecte, 
aşa cum se întâmplă în viaţa oricui? 

— Nu aşa stau lucrurile, bunul meu prieten. Nu 
aşa... Într-o zi vă voi povesti despre un vechi ordin 
cavaleresc la care au aderat mulţi dintre eroii neamului 
meu. Inelul Regilor a fost transmis din tată în fiu, odată 
cu calitatea de membru al ordinului... 

— Ordinul Dragonului? l-am întrebat. 

— Nu mă miră să constat că ştiţi mult mai multe 
decât vreţi să recunoaşteţi, domnule Breil. Da, la Ordinul 
Dragonului mă refeream. 


x 


Ultimul atentat al Justiţiarului în numele lui 
Dumnezeu avusese urmări grave în toată lumea. Liderii 
ţărilor occidentale erau acuzaţi că manifestau o 
indiferenţă totală faţă de descreieratul care se deplasa 
dintr-o parte în alta a planetei, masacrând după bunul 
plac musulmani nevinovaţi. Se spune că violenţa naşte 
violenţă: vendetele - atentatele împotriva cetăţenilor 
occidentali - revendicate de extremişti islamici se 


înmulţiseră. Din cauza acţiunilor Justiţiarului, protestele 
pacifiste fuseseră înlocuite treptat de o escaladare fără 
precedent a violenţelor, materializate îndeosebi prin 
acţiuni teroriste asupra obiectivelor civile. 

Toate guvernele se aflau sub o presiune imensă, 
începând cu administraţia Statelor Unite - ţara care 
peste doar câteva luni avea să se confrunte şi cu o dură 
campanie electorală - şi terminând cu ultimul agent de 
circulaţie care, cu teama în suflet, dirija traficul într-o 
intersecţie dintr-un oraş occidental. 


— Ti-am lăsat o lună de gândire, Glakas. La ce 
concluzie ai ajuns? 

Înaltul funcţionar CIA nu spusese nimănui despre 
telefonul primit de la Justiţiar. Îşi zisese că secretul acela 
avea să-i fie folositor cândva. 

— M-am gândit, Justiţiarule, răspunse Glakas cu 
voce hotărâtă. Cred că ar fi oportună o întâlnire. 

— Nici un contact, Glakas. Trebuie să-mi spui doar 
dacă ai făcut sau nu rost de explozibil. 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

— Da sau nu, Glakas? se înfurie vocea metalică. 

— Da! izbucni celălalt. 

— Foloseşte adresa de e-mail şi parola pe care ţi le 
voi trimite. Apoi te voi contacta şi îţi voi comunica locul, 
ziua şi modalitatea în care îmi vei preda materialul. Să nu 
faci vreo glumă proastă. Şi vei vedea cât de dulce e 
gustul răzbunării. 

Oswald citise cu atenţie mesajele primite de la 
Sara: povestea pe care cercetătoarea romană o 
reconstituia pas cu pas îl tulburase. 

Breil salvă în computer cele două capitole care se 
adăugau istoriei familiei sale, apoi îşi concentră atenţia 
asupra listei cu numele posibililor suspecți pe care i-o 
furnizase Cassandra Ziegler. Potenţialii terorişti aveau 
câteva lucruri în comun: erau militari, erau experţi în 
mânuirea explozibililor şi ar fi avut posibilitatea să ajungă 
cu uşurinţă în locurile unde se produseseră atentatele. 


Oswald mai obținuse şi o parolă care îi permitea să 
verifice în arhiva electronică a forţelor armate situaţia 
militară a fiecărui suspect, precum şi principalele sale 
note caracteriale. 

Nu era o misiune uşoară să treacă prin sită aproape 
două mii de persoane, dar în clipa aceea era singura pistă 
pe care o putea urma. 


George Glakas avea un avantaj faţă de toţi ceilalţi 
care îl vânau pe Justiţiar: ştia că următoarea ţintă a 
teroristului avea să fie insula Cipru. 

Între timp, celelalte departamente ale CIA se 
puseseră serios pe lucru în încercarea de identificare a 
Justiţiarului: folosind aceleaşi metode ca şi FBl-ul, 
ajunseseră la aceleaşi rezultate. În lume existau 
aproximativ două mii de militari americani care ar fi 
putut să se deplaseze şi să acţioneze în acelaşi fel ca mult 
căutatul serial bomber. 

Glakas primise şi el prin e-mail rezultatul 
screening-ului. Computerul său deţinea un program care 
îi permitea să introducă mai multe filtre de căutare, 
pentru a restrânge numărul suspecţilor. 

În acest fel, ar fi putut selecta doar suspecţii de 
origine evreiască, sau numai pe cei blonzi, ori pe cei de 
culoare şi aşa mai departe. Dintre diferitele butoane de 
filtrare care apăreau pe monitor, Glakas alese unul situat 
în partea din stânga, jos. Se numea „Destinația actuală”. 
Tastă cuvântul „Cipru”, apoi apăsă tasta „enter”. 

— Bingo! exclamă Glakas, trecând în revistă cu 
înfrigurare notele caracteristice ale rezultatului căutării. 
Închisorile patriei noastre mai pot aştepta câteva zile 
înainte de a-şi deschide porţile în întâmpinarea 
Justiţiarului. Deocamdată, mai avem o mică problemă de 
rezolvat: o datorie mai veche pe care musulmanii o au de 
plătit familiei mele. 


Degetele subţiri extraseră materialul din geanta 
militară.  Explozibilul T4 era gri-deschis şi avea 


consistenţa plastilinei. 

În camera sa secretă, temutul serial bomber 
începu, cu obişnuita sa măiestrie, să pregătească 
dispozitivele explozive. 

Câteva ore mai târziu, Justiţiarul se aşeză în faţa 
computerului şi începu să scrie. 

Colonelul de puşcaşi marini Deidra Blasey îşi masa 
piciorul: oricine altcineva în locul ei s-ar fi bucurat în 
linişte de pensia frumuşică ce i s-ar fi cuvenit. Trăgând 
linie şi adunând - diferite indemnizaţii pentru merite de 
război, decoraţii şi altele - ar fi câştigat mai mulţi bani 
dacă ar fi rămas acasă, în fotoliu, decât călătorind pe 
toate rutele aeriene posibile şi imposibile, în cele mai 
îndepărtate colţuri ale globului. 


— Colonele... mă scuzaţi, nu cumva vă odihneaţi? 
Când se afla la bordul unui avion, Kingston avea 
întotdeauna tonul  mitraliorului din coada unui 
bombardier care, odată terminată muniţia, îl anunţă pe 
pilot că tocmai se îndreaptă spre ei o escadrilă de 
avioane de vânătoare inamice. Diferenţa era că Kingston 
o spunea cu o oarecare curtoazie. 

— Nu, sergent, mă gândeam doar. Mă gândeam la 
misiunea care ne aşteaptă. 

— Să nu-mi spuneţi că aveţi trac; tracul care îi 
încearcă pe actori - chiar şi pe cei mai buni - atunci când 
trebuie să urce pe scenă. Vă reamintesc că scenariul pe 
care trebuie să-l interpretaţi la Nicosia este acelaşi pe 
care l-am mai jucat şi în... Kingston se opri ca să 
deschidă o agendă Moleskine; făcu rapid câteva calcule, 
apoi continuă: ...în nouăzeci şi două de baze militare 
răspândite pe toată suprafaţa Pământului... 

— Lasă toate statisticile astea, sergent. Mai bine 
prinde-ţi centura: se pare că tigaia asta cu care zburăm 
începe să danseze ca o barcă pe valurile mării în furtună. 
Recunosc vânturile Ciprului. 


43 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Luna septembrie nu reuşi să domolească arşiţa, 
temperaturile continuând să depăşească toate aşteptările 
colonelului Sciarra. 

Cei doi sergenţi instructori trimişi de la Cairo se 
aflau în tabără de mai bine de o lună şi, depăşind într-un 
fel sau altul barierele lingvistice, reuşiseră să le 
împărtăşească din cunoştinţele lor cavalerilor deşertului. 
Nici unul din cei doi militari nu ştia nici măcar un cuvânt 
în arabă. Unul era australian - un anzac, cum erau 
supranumiţi soldaţii australieni şi neozeelandezi -, iar 
celălalt îşi avea obârşiile în noroioasele sate englezeşti. 

În ciuda dificultăţilor de limbă, reuşiseră totuşi să 
se facă înţeleşi, cu toate că preferau să se folosească mai 
degrabă de gesturi decât de un interpret. 

Corespondenţa dintre Sciarra şi Petru ajunsese la o 
frecvenţă rezonabilă: nu trecea săptămână fără ca 
italianul să nu primească o misivă de la fostul său 
subaltern. La rândul lui, îi răspundea românului cu 
aceeaşi ritmicitate. 

Sciarra tocmai termina de citit ultima scrisoare 
primită de pe ţărmul opus al Mediteranei, care era 
însoţită de un desen al Inelului Regilor despre care 
Mihnea îi scria că îl găsise într-un document foarte vechi. 
Deodată, colonelul simţi o prezenţă străină în spatele său. 

Lawrence cerceta desenul peste umărul lui. 

— Inelul Regilor! exclamă englezul. 

— Ştiaţi de existenţa acestui obiect, Thomas? 

— Nu uitaţi că sunt arheolog şi că am fost doar 
împrumutat acestui război, Alberto. 

— Cunoaşteţi şi legenda ţesută în jurul lui? 

— Ceva, ceva mi se pare că îmi amintesc. Cum dea 
ajuns la dumneavoastră reproducerea aceea? 


— E o poveste lungă, Thomas. Un locotenent care a 
luptat alături de mine pe frontul din munţii Dolomiţi este 
descendentul unei familii care, în ultimele secole, s-a 
aflat în posesia inelului. Obiectul i-a fost furat pur şi 
simplu de un ofiţer ungur care, ca să pună stăpânire pe 
el, era cât pe ce să ne pună pielea pe băț. Nu cred că 
fostul meu subaltern, destoinicul Mihnea Petru, va avea 
pace până când nu va recupera acest talisman care 
aparţine familiei sale. 

Fură întrerupţi de unul dintre cei trei arabi fideli 
care îl urmăreau pas cu pas pe Lawrence. Il chema 
Salem, şi era cel mai negru dintre toţi. Bărbatul îl trase 
deoparte pe colonelul britanic şi începură să vorbească 
cu înfrigurare. După un timp, Thomas se întoarse spre 
Sciarra. 

— Aveţi chef să facem o incursiune rapidă în cuibul 
unei iscoade de-a turcilor? 

— Sunt gata să vă urmez oriunde, răspunse Sciarra, 
pipăindu-şi, din instinct, tocul armei. 


Sub ameninţarea armelor îndreptate spre el, 
bărbatul tremura ca varga. În aer plutea un miros greu, 
acru şi respingător: Sciarra avu senzaţia că nu era prima 
dată când îl simţea. 

— Sunt nevinovat, domnule! striga arabul, uitându- 
se rugător la Thomas. 

Porumbeii stăteau înghesuiți pe o grindă de sub 
acoperiş, gata să-şi ia zborul. 

Lawrence arătă spre păsările dresate. 

— Sunt sigur că tu eşti cel care furnizează de 
câteva luni informaţii turcilor: am interceptat odată unul 
dintre porumbeii tăi călători. Purta un bilet cu date 
militare secrete. 

Pus în faţa evidenţei, arabul nu avu replică: nu 
opuse rezistenţă atunci când Lawrence le ordonă 
oamenilor săi să-l arunce într-o carceră. 

— În ţara asta nu numai că sunt urechi peste tot, ci 
şi guri care vorbesc prea mult, oftă englezul. Mă deprimă 


inactivitatea aceasta, Alberto. Sunt convins că, după 
atâta instrucţie, oamenii noştri au devenit artificieri 
experţi, aşa că ar fi total ineficient să-i transformăm în 
personal neoperativ. Cred că a sosit vremea să trecem la 
acţiune. 


— Dacă este adevărat ce spuneau anticii, că 7 e un 
număr norocos, atunci n-ar trebui să ne îndoim de reuşita 
misiunii noastre: astăzi este 7 septembrie 1917, spuse 
Lawrence, schimonosindu-şi faţa şi mişcându-şi limba ca 
un adevărat meharist - soldatul care călărea pe cămilă. 

Animalul răspunse prompt comenzii stăpânului, 
ridicându-se. 

— Vom face popas la tabăra Guweira: Mastuf, 
căpetenia tribului Howeitat, ne aşteaptă acolo. Să sperăm 
că vom reuşi să ne mărim efectivele. 

De ceva timp, în tabăra Guweira se instituise un 
ritual ciudat, cu care mentalitatea complexă a arabilor 
reuşise totuşi să se obişnuiască. Aproape în fiecare 
dimineaţă, odată cu primele raze ale soarelui, pocnetele 
agasante ale motorului în şase cilindri Mercedes de şase 
sute de cai-putere anunţa apariţia pe cer a unei uriaşe 
păsări de metal şi pânză. Monoplanul german Taube avea 
silueta unui prădător, cu partea posterioară în forma 
cozii de rândunică, lipsită de timonă verticală. Aripile 
deveneau mai ample spre extremităţi, asemenea celor ale 
unei acvile. 

Avionul era vechi şi obosit, probabil unul dintre 
primele intrate în serviciul armatei, în 1914. Copilotul se 
mişca cu multă greutate în locaşul său foarte strâmt, în 
vreme ce avionul survola tabăra rebelilor: era obligat să 
arunce bombele cu mâna, apreciind din ochi ţinta. 

Pe membrii tribului Howeitat nu păreau să-i tulbure 
prea mult acele incursiuni matinale regulate: arabii erau 
obişnuiţi să se trezească înainte de răsăritul soarelui, aşa 
că bombardamentul aerian nu-i prindea niciodată 
nepregătiţi. De îndată ce percepeau în depărtare 
zgomotul motorului, se puneau la adăpostul peretelui 


stâncos de la marginea taberei. 

Acolo aşteptau răbdători ca inamicul să-şi epuizeze 
stocul de trei sau patru grenade, ştiind că acestea n- 
aveau să provoace stricăciuni majore, apoi se întorceau la 
treburile lor. 

În timpul călătoriei, Sciarra avu ocazia să observe 
calităţile de călăreț ale ordonanţei sale: în ciuda 
originilor sale rurale, Rocco avea o ţinută elegantă în şa, 
chiar şi pe spinarea unei cămile. Părea un aristocrat care 
executa un număr de dresaj. 

Traversarea deşertului pe cămilă nu era o 
întreprindere uşoară. Chiar şi cei mai buni călăreţi se 
străduiau s-o scoată la capăt. Arşiţei şi setei chinuitoare li 
se adăugau eforturile călăreţului de a-şi menţine 
echilibrul în consonanţă cu pasul unduitor al animalului. 

Sub soarele arzător, Rocco stătea în şa cu uşurinţa 
unui acrobat de circ şi rezistenţa unui cazac din stepele 
ruseşti. Nu la fel de bine se descurcau cei doi sergenţi 
artificieri, care păreau să călărească pentru prima dată o 
cămilă. 

Escadronul ajunse în tabăra Guweira, unde militarii 
îşi permiseră un scurt popas, mai mult decât necesar. Îşi 
împrospătară forţele, apoi caravana luă din nou drumul 
deşertului. 

Petrecură noaptea în valea Rumm; acolo, în cortul 
de campanie, Lawrence îi prezentă lui Sciarra planul la 
care se gândise. 

După cină, italianul ieşi să facă o plimbare în afara 
taberei, atras de farmecul misterios al locurilor. Peste 
deşert se lăsase întunericul, iar razele lunii pline scăldau 
într-o lumină moale stâncile sculptate de vânt. Părea că o 
mână uriaşă cioplise munţi de piatră roşiatică, modelând, 
după bunul plac, rotunjimi sau margini colţuroase, 
săpând cratere sau galerii adânci: în faţa ochilor lui 
Sciarra se desfăşura un decor feeric. 

Privi de jur împrejur, extaziat de priveliştea 
mângâiată de razele lunii: două colţuri verticale de 
stâncă se înălţau asemenea unor turnuri despărțite de un 


defileu lat de numai câţiva metri. Apoi, valea se lărgea, 
pentru ca apoi să se îngusteze, imprevizibil, din nou: de 
la o suprafaţă lată cam de cincizeci de metri se ajungea 
brusc la o trecătoare prin care abia dacă ar fi putut 
încăpea o cămilă. 

Între pereţii abrupți ai trecătorii, italianul zări 
silueta unui bărbat. Îşi mişca braţele amplu, ca şi cum ar 
fi făcut exerciţii de înviorare. Îl recunoscu imediat. 

— Rocco, tu eşti, nu-i aşa? 

— Da, domnule, îi răspunse o voce din întuneric. 

— Nu ţi se pare totuşi că e cam târziu pentru 
exerciţii de gimnastică, soldat? 

— Cavalcada de astăzi mi-a pus muşchii la grea 
încercare, domnule. Încercam să-i mai destind puţin, 
răspunse  sicilianul, străduindu-se să nu-şi trădeze 
stânjeneala. 

Lucru care nu-i scăpă superiorului său. 


Planul prevedea un prim atac asupra staţiei 
feroviare de la Mudowwara. Lawrence şi oamenii săi se 
poziţionaseră pe o înălţime care domina clădirile păzite 
de o garnizoană turcească. 

Cercetând locaţia, colonelul britanic hotări pe loc 
să schimbe planul: efectivele turceşti păreau mult mai 
numeroase decât prevăzuse el. Lawrence putea conta pe 
mult mai puţini decât inamicul şi ajunse la concluzia că 
nu merita să compromită efectul-surpriză al unei acţiuni 
de sabotaj, angajându-se într-o bătălie al cărei rezultat 
părea a fi incert. Astfel stabiliră să ocolească Mudowwara 
şi să-şi continue drumul de-a lungul căii ferate până când 
aveau să găsească poziţia ideală pentru atacul asupra 
unui convoi feroviar. 

Zaal, Howeimil şi Salem, cele trei gărzi de corp 
care nu se despărţeau niciodată de colonelul britanic, se 
bucurau de mare trecere în rândul celorlalţi arabi: 
ascultau indicaţiile sergenţilor artificieri, transmiţându-le 
apoi trupei. 

Într-un târziu, se opriră: descoperiseră un teren 


care prezenta caracteristicile perfecte pentru atac. Un 
pod de lemn traversa un ued, calea ferată făcând apoi 
brusc o curbă strânsă. Un impozant lanţ de stânci domina 
întregul peisaj. 


Încărcăturile explozive fură amplasate la baza 
pilaştrilor podului şi pe porţiunea de cale ferată dinaintea 
acestuia. 

Cei doi ofițeri  supravegheară pregătirea 
materialului exploziv, apoi se alăturară, cu lopeţile în 
mâini, soldaților care săpau găurile unde urma să fie 
amplasat acesta. 

După ce dădură jos de pe spinarea cămilelor piesele 
celor trei obuziere, oamenii lui Lawrence le asamblară, 
apoi se postară la înălţime, între stânci. 

Se puseră cu toţii pe aşteptat. Trecură câteva ore 
bune până când, deodată, o santinelă semnală apropierea 
unui tren. 

Arabii, şi în special beduinii, fură cuprinşi de un 
entuziasm funest: întărâtaţi de iminenţa luptei, fremătau 
agitaţi, nerăbdători să pornească atacul. Rămaseră însă 
pe loc, puşi la respect de calmul imperturbabil al celor 
doi ofiţeri, care aşteptau răbdători apropierea trenului. 

Convoiul era compus din zece vagoane, destinate 
iniţial transportului de mărfuri. Acum însă, erau pline de 
soldaţi turci. De-o parte şi de alta a vagoanelor se iţeau 
ţevile puştilor. Deasupra vagoanelor fuseseră stivuiţi saci 
cu nisip, care adăposteau alţi trăgători. Două locomotive 
Berliner Maschinenbau, modificate pentru ecartamentul 
liniilor turceşti - mai îngust decât al căilor ferate 
europene -, precedau convoiul. 

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, căile ferate 
deveniseră o necesitate şi în teritoriile Imperiului Otoman 
- nu doar pentru transportul mărfurilor, cât mai ales 
pentru a facilita pelerinajele miilor de credincioşi 
musulmani spre Mecca şi Medina. Odată cu trecerea 
anilor, reţeaua de căi ferate se întinsese şi, numai în 
regiunea unde se aflau acum Lawrence şi oamenii săi, 


măsura peste trei mii de kilometri. 

Lawrence păru puţin îngrijorat observând că trenul 
inamic dispunea de tracţiune dublă: nu luase în calcul o 
asemenea eventualitate. Se consultă rapid cu Sciarra şi 
hotărâră că trebuiau să declanşeze explozia în momentul 
trecerii celei de-a doua locomotive. 

Trenul înainta învăluit în abur şi fum; arabii de pe 
coline erau bine camuflaţi, iar turcii nu puteau vedea 
altceva decât stâncile gigantice care dominau peisajul. 
Doar zgomotul ritmic, metalic al roţilor se făcea auzit în 
locurile acelea cufundate într-o pace absolută. 

Deodată, vuietul tunător al exploziilor declanşă 
haosul. 

Încărcătura explozivă irumpse în dreptul roţilor din 
spate ale celei de-a doua locomotive. Mastodontul şi 
trolley-ul din urma sa se contorsionară brusc, apoi săltară 
în aer, pentru a se rostogoli în cele din urmă în defileu. 
Din podul de lemn nu mai rămăseseră decât două cioturi 
de pilastru, de o parte şi de alta a trecătorii. Prima 
locomotivă deraie, continuându-şi cursa spre moarte: 
sfârşi prin a cădea, la rândul său, în prăpastie. 

Restul convoiului se răsuci sinistru, asemenea unui 
şarpe rănit, iar vagoanele se încinseră într-un balet 
sinuos, care avea ca unică temă moartea. Un amalgam 
macabru de scrâşnete de fiare, explozii şi urlete de 
groază acompania scena. 

Liniştea se lăsă brusc, ireală parcă după răbufnirea 
asurzitoare de mai devreme: era semnalul atacului 
decisiv al arabilor. Obuzierele plasate între stânci 
scuipară foc şi oţel, în vreme ce turcii scăpaţi cu viaţă 
fugeau care-ncotro, căutând adăpost. 

În sfârşit, focurile de puşcă desăvârşiră prăpădul, 
semănând moartea acolo unde obuzele dăduseră greş. 
Turcilor nu le rămase altceva de făcut decât să înalțe un 
ştergar alb în vârful baionetei, în semn de capitulare. 

Deodată, arabii ţâşniră din ascunzişurile lor, 
revărsându-se cu urlete înfiorătoare asupra trenului din 
care rămăseseră doar resturi. 


De jur împrejur zăceau împrăştiate arme, lăzi cu 
muniţie, obiecte personale şi mărfuri de tot felul. 

Arabii se puseră pe cules: înşfăcau orice le suscita 
interesul, încărcându-şi prada în spinarea cămilelor. 

— Opriţi-vă! le strigă Lawrence. Turcii din 
garnizoana de la Mudowwara au auzit cu siguranţă 
zgomotul exploziilor şi probabil că se îndreaptă deja în 
marş în direcţia noastră. Nu le va trebui mult ca să ne 
ajungă din urmă. 

La început, cuvintele sale părură că se pierd în 
vânt, acoperite de urletele frenetice ale jefuitorilor de 
cadavre; apoi, treptat, se restabili ordinea şi arabii 
reintrară în dispozitiv. 

— Ce facem cu prizonierii, El Lawrence? întrebă 
Zaal. Printre cei aflaţi în tren erau şi un număr mare de 
femei: aproape sigur, soţii ale militarilor turci, cărora li 
se  permisese să-şi vadă bărbaţii  încartiruiţi la 
Mudowwara. 

— Lăsaţi-i aici, răspunse englezul. Peste puţin timp 
vor sosi ai lor şi vor avea grijă de ei. Noi am avut 
pierderi? 

— Doar trei răniţi uşor, domnule. Salem însă a 
dispărut. L-am căutat eu însumi, dar fără nici un rezultat. 

Salem era cel mai puternic dintre cele trei gărzi de 
corp ale lui Lawrence. Avea pielea mai închisă la culoare 
decât ceilalţi, fapt care indica originile sale centrafricane. 
Se lupta ca un leu şi nimic nu părea în stare să-i stea în 
cale. 

Lawrence mai zăbovi un timp pe câmpul de luptă: 
însoţit de Sciarra şi de alţi câţiva, încercă să dea de urma 
lui Salem. Fără însă nici un rezultat. Pierderea omului 
său de încredere îi amări englezului gustul victoriei. 

Două zile mai târziu, escadronul lui Lawrence 
câştigase un avans liniştitor faţă de trupele turceşti 
pornite în urmărirea lor. Deodată însă, o caravană 
compusă din numai câteva cămile îşi făcu apariţia în 
spatele lor. Necunoscuţii se apropiau în galop. 

Cei din faţă intrară în alertă. Când urmăritorii 


ajunseră la o distanţă suficientă cât să poată fi auziti, 
Zaal îşi duse mâinile pâlnie la gură şi le strigă: 

— Prieteni sau duşmani? 

— Dacă himerele nisipurilor lucitoare nu ţi-au ars 
încă ochii, ar trebui să mă recunoşti, Zaal, strigă 
căpetenia celor din spate. Sunt Maulud, vărul tău. Am 
călărit zi şi noapte ca să vă ajung din urmă. 

Apoi, arabul arătă spre trupul inert aruncat pe 
spatele uneia dintre cămile. Lawrence şi oamenii săi îl 
recunoscură pe Salem. 

Nou-veniţii povestiră că bărbatul fusese rănit în 
spate, după care rătăcise de unul singur prin deşert, 
până când l-au lăsat puterile. Caravana lui Maulud, vărul 
lui Zaal, care mărşăluia cu intenţia de a se alătura 
trupelor colonelului Lawrence, dăduse peste el din 
întâmplare. Beduinii îi acordaseră îngrijirile necesare, 
luându-i apoi cu ei. 


În ziua următoare, la Aqaba, oamenii ieşiră pe 
străzi ca să întâmpine trupele victorioase. 

Sciarra se îndreptă spre hotel: era frânt de 
oboseală şi nu-şi dorea altceva decât o baie caldă şi 
aşternuturi curate. Nu putea să intuiască ce surpriză îl 
aştepta. 

— Alberto, rosti o voce suavă pe care o recunoscu 
imediat. 

ltalianul se întoarse şi, în mijlocul grădinii 
interioare a hotelului, văzu chipul drag ce-i animase 
visele în lungile nopţi din deşert. N 

— Kimber! exclamă el. Cum ai ajuns până aici? În 
clipa următoare se ţineau strâns în braţe. 

— Credeai că aş fi putut abandona un ofiţer aliat în 
mrejele deşertului? spuse Kimber, cu o strălucire 
glumeaţă în priviri. Şi dacă ai fi fost rănit, cum te-ai fi 
descurcat fără infirmiera ta favorită? Iți amintesc că încă 
beneficiez de unele drepturi pentru faptul că te-am 
supravegheat şi ţi-am acordat îngrijiri medicale după 
aterizarea forţată din Anglia. Apoi, Kimber se întoarse 


către Rocco, rămas în aşteptarea ordinelor colonelului, cu 
aerul unuia care stă să cadă de oboseală: Dacă îmi 
permiti... soldat... aş vrea să vorbesc cu domnul colonel 
între patru ochi... 

Ordonanţa făcu stânga-mprejur, mulţumit că poate, 
în sfârşit, să se retragă în intimitatea propriei camere. 

Kimberly privi cu precauţie în jur şi, coborând 
vocea, zise cu o mină devenită brusc serioasă: 

— Alberto, cred că ar trebui să afli unele lucruri 
despre mine. 

Câteva clipe mai târziu, se aflau în camera 
colonelului Sciarra. 

— A sosit clipa să afli adevărul, continuă femeia. Nu 
sunt infirmieră. Sau, mai bine zis, rolul de infirmieră este 
doar o acoperire. Lucrez pentru serviciile secrete ale ţării 
mele chiar de la începutul războiului. Şi, în această 
calitate, am venit să te avertizez că aveţi un spion în 
rândurile voastre. 

Sciarra îi făcu semn să continue. 

— Am interceptat un mesaj purtat de un porumbel 
călător... 

— Scuză-mă că te întrerup, interveni italianul, dar l- 
am arestat deja pe cel care l-a trimis. Am participat şi eu 
la operaţiune... 

— Nu, Alberto. Eu îţi vorbesc despre alt mesaj, 
trimis în perioada când vă aflaţi în drum spre 
Mudowwara. Câteva cuvinte în limba germană, care 
indicau locul, scopul şi ora acţiunii voastre. Dacă nu am fi 
reuşit să împuşcăm porumbelul, probabil că acum nu te- 
ai mai fi aflat aici. 

Colonelului îi trecură prin faţa ochilor, unul câte 
unul, chipurile tuturor membrilor escadronului care 
participaseră la misiune: fără nici un indiciu, era 
imposibil să-şi dea seama cine ar fi putut fi trădătorul. 

— Un singur lucru aş dori să aflu... spuse el brusc, 
întrerupându-şi şirul gândurilor. Şi eu am fost subiectul 
uneia dintre misiunile tale? 

— Cum adică? se prefăcu a nu înţelege Kimber. 


— Ceea ce s-a întâmplat între noi trebuia să 
stabilească cât de fidel eram cauzei Aliaților? o întrebă 
Sciarra, privind-o în ochi. 

Apropiindu-se de el, Kimber nu-şi plecă privirea, ba 
chiar îl fixă mai îndeaproape. li mângâie faţa arsă de 
soarele deşertului, apoi spuse: 

— Când ai sosit în Anglia cu dirijabilul acela, am 
fost trimisă să te supraveghez şi să obţin informaţii... 
apoi... apoi... 

— Apoi, ce s-a întâmplat? 

— Eu... te iubesc, Alberto. 

Buzele lor se atinseră suav, parafând un pact care 
avea să treacă dincolo de raţiunile reci ale războiului. 
Parfumul... parfumul la care visase atât de mult Alberto 
se afla chiar acolo, în braţele lui. 

Sciarra se minuna de puterea simțului olfactiv de a 
reînvia senzaţii şi trăiri pierdute în timp. Brusc, totul îi 
deveni clar: îşi aminti de mirosul greu, acru şi 
respingător pe care îl percepuse de două ori de la sosirea 
lui în Africa. Atunci, nu reuşise să facă legătura, dar 
acum... sigur că da, era miasma excrementelor de 
porumbel şi a cuiburilor lor murdare... lată unde mai 
simţise acel miros! 


Salem fusese adus în acelaşi hotel în care locuia 
Sciarra. Îşi recăpăta forţele foarte repede, pentru că 
glonţul nu îi atinsese nici un organ vital. Zgomotele 
înfundate de pe coridor îi atraseră atenţia; ascultă 
încordat, apoi se ridică din pat. 


Alberto Sciarra della Volta sparse cu piciorul uşa 
camerei şi năvăli înăuntru strângând pistolul. Kimberly 
intră după el, înarmată cu un mic Dillinger de calibru 
6,35 mm. Bărbatul era aşezat la masa de scris: după 
toate probabilitățile, pregătea un nou mesaj pentru 
inamic. 

— Ridică-te, Rocco! spuse Sciarra cu voce aspră. 

— Ce se întâmplă, domnule colonel? întrebă 


ordonanța, prefăcându-se uluit. 

— Arată-mi ce scrii acolo, Rocco. 

— O scrisoare către familia mea, domnule colonel. 

— În germană? se miră Kimber, arătând spre hârtia 
pe care Rocco se străduia s-o ascundă. Unde sunt 
porumbeii? 

— Porumbei? Despre ce porumbei vorbiţi? 

— Acum câteva zile, când am intrat în camera asta, 
am simţit duhoarea lor sălbatică. 

Din baie, se auzi vocea lui Kimber: 

— l-am găsit, Alberto. E o pereche aici. 

Rocco zvâcni fulgerător într-acolo. Kimber, care 
ținea în mână colivia porumbeilor, fu luată prin 
surprindere, iar lui Rocco nu-i fu greu s-o dezarmeze. 
Când Sciarra îşi făcu, la rândul său, apariţia în uşa 
camerei de baie, văzu că ordonanța o apucase de gât pe 
Kimber, ţinându-i pistolul Dillinger la tâmplă. 

— Acum, colonele, fiţi suficient de inteligent şi 
lăsaţi jos pistolul, altfel îi zbor creierii prietenei 
dumneavoastră. 

Sciarra se supuse. Celălalt luă şi pistolul 
colonelului, apoi, ținându-l în bătaia armei, se îndreptă 
spre ieşire, trăgând-o după el pe Kimber. 

— Sunt locotenentul Klaus Rossler, spuse atunci 
bărbatul. Bunicii mei din partea mamei erau sicilieni. Din 
nefericire, nu mi-am cunoscut tatăl: eram încă în scutece 
când a murit. Acasă se vorbea dialectul sicilian, o limbă 
pe care am urât-o dintotdeauna. Imi iubesc națiunea şi 
sunt onorat că mă aflu în serviciul ţării în care m-am 
născut. 

Privirea agentului german era rece şi hotărâtă. 
Sciarra se gândi că omul era cu siguranţă capabil să 
ucidă pe oricine, numai să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. 

— Ceea ce se întâmplă acum e doar deznodământul 
pe care l-am amânat acum câteva seri: acolo, în valea 
Rumm, crezusem că m-aţi văzut în timp ce lansam 
porumbelul mesager, dar dumneavoastră aţi crezut că 
făceam gimnastică la miezul nopţii. Aveam un cuţit la 


spate şi eram pregătit să vă tai beregata. Numai că ştiu 
foarte bine un lucru: nu am nici un interes să vă ucid, 
deocamdată. Am nevoie de dumneavoastră ca să pot ieşi 
din încurcătura asta. În schimb, femeia nu ar face decât 
să mă încurce, de vreme ce nu cred că e capabilă să 
traverseze deşertul călare pe o cămilă. Aşa că, cu durere 
în suflet, doamnă... 

Spunând acestea, Klaus Rossler lipi ţeava pistolului 
Dillinger de tâmpla lui Kimber. 

De pe coridor, Salem înţelese imediat ce se 
întâmpla în camera a cărei uşă fusese dărâmată. 

Se aruncă spre bărbatul înarmat, cu capul înainte, 
asemenea unui taur înfuriat. 

Rossler apăsă pe trăgaci chiar în momentul în care 
izbitura din spate a arabului îl dezechilibră: parcă i-ar fi 
căzut cerul în spate. Instinctiv, germanul îi dădu drumul 
din strânsoare lui Kimber, îndreptând pistolul, în cădere, 
spre noul inamic. 

Aruncat la podea de propria-i impetuozitate, Salem 
se angajă în luptă corp la corp cu omul înarmat. Lama 
hangerului îi străluci o secundă în aer, abătându-se apoi 
spre pieptul trădătorului. In aceeaşi clipă, Dillingerul 
scuipă zgomotos cel de-al doilea glonţ. 

Sciarra se repezi spre cei doi, dar intervenţia lui se 
dovedi inutilă: şi germanul, şi Salem muriseră pe loc. 

— Am avut noroc că pistolul era de calibru mic, 
spuse Kimber, apăsându-şi batista pe rana superficială de 
la cap. Nu cred totuşi că am un craniu într-atât de 
rezistent încât să fi făcut faţă unui glonţ mai mare. Apoi 
înţelese că pentru salvatorul lor nu mai era nimic de 
făcut şi zise, oftând: li datorăm viaţa acestui arab care s-a 
sacrificat pentru noi. 

— Salem era un bărbat de nădejde, spuse Sciarra, 
trecându-şi braţul după umerii ei, un om al deşertului. Iar 
deşertul te învaţă să nu-ţi fie frică de nimic. 


44 


VENEŢIA, 1357 


„„„iar un Muqatil nu cunoaşte frica...” Vorbele pe 
care i le repeta, pe vremuri, tatăl său, îi răsunau în 
urechi, în vreme ce Adil, cu gluga sutanei benedictine 
trasă peste ochi, trecea pe lângă corpul de gardă al 
palatului venețian. Dincolo de zidurile casei senioriale 
situate chiar în centrul oraşului îşi avea sediul Consiliul 
celor Zece. În Veneţia acelor ani se întâmpla adesea ca 
victimele denunţurilor anonime să fie ridicate cu forţa din 
casele lor, chiar dacă nu exista nici o dovadă de vinovăţie 
împotriva lor: odată trecut pragul acelui palat, despre 
existenţa lor nu se mai afla nimic. 


La masa uriaşă din sala cu tavan casetat stăteau 
episcopul de Pecs, Campagnola şi alţi doi membri ai 
Consiliului, fideli acestuia. 

Cei trei monahi pe care prelatul îi dorise alături de 
el se postaseră într-un colţ al sălii. Din când în când, unul 
dintre ei se ridica să ia din bucatele pe care seniorii, în 
bunăvoința lor, le puseseră pe masă, la discreţia 
invitaţilor. 

Apropiindu-se într-un rând de masă, Adil înţelese 
brusc capcana: Campagnola deschise montura inelului 
său cu sigiliu şi vărsă un praf alb în cupa cu vin a 
episcopului de Pecs. 

Simulând o mişcare stângace, Adil se împiedică, 
scăpând bucatele în poala veşmântului alb al episcopului. 
In clipele de confuzie care urmară, tânărul deghizat în 
călugăr schimbă iute cupa prelatului cu cea a vecinului 
de masă. 

Campagnola înălţă cupa, propunând un toast, apoi 
o duse la gură, asigurându-se cu coada ochiului că toţi 
cei de la masă procedează la fel. 

Deodată, unul din consilieri scoase un strigăt 


gutural, apoi o dâră de bale spumoase îi ţâşni din colţul 
gurii. Capul îi căzu cu zgomot pe masă şi, în clipa 
următoare, omul îşi dădu duhul, otrăvit în locul lui 
Pannonius. 

Campagnola intui pe loc ce se întâmplase şi se sili 
să salveze situaţia. 

— E felul lui obişnuit de a se face de râs, Eminenţă. 
Vinul are întotdeauna acest efect asupra lui. 

— Se poate să fie şi efectul vinului, dar eu cred că 
omul acesta a murit otrăvit, interveni Adil. 

Dintre faldurile sutanei, în mâna falsului călugăr se 
ivi ca prin miracol o katana. 

Ceilalţi doi monahi împietriră văzând strălucirea 
amenințătoare din ochii celui pe care până atunci îl 
crezuseră un confrate timid şi taciturn. 

— Paharul în care ai vărsat otrava îi era destinat 
episcopului, Campagnola, continuă Adil. Soarta a vrut 
însă ca eu să iau seama la lucrătura ta ticăloasă. 

Al doilea consilier duse iute mâna la spadă. Nu 
apucă însă s-o tragă din teacă: o lovitură de katana venită 
parcă din înaltul cerului îi crăpă ţeasta în două. 

— Tu?! exclamă Campagnola, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. Tu, fiu al Satanei, ai îndrăznit să 
profanezi şi pacea acestui palat? Cum îţi închipui că te 
voi mai lăsa să fugi şi de data aceasta din Veneţia? 

— Vei fi chiar tu cel care mă va scoate din palat, de 
nu vrei să ai soarta complicilor tăi, replică Adil, în vreme 
ce lama ascuţită ca briciul a katanei poposi la beregata 
veneţianului. Apoi, îi porunci: Cheamă o strajă şi spune-i 
să-l aducă aici pe fiul lui Wu. 

— Asta n-o voi face, răspunse Campagnola. 

Apoi continuă s-o repete, dar pe măsură ce 
presiunea katanei pe gâtul său creştea, aroganţa îi 
dispărea, lăsând locul groazei. 

—  Gărzi! strigă el, câteva clipe mai târziu, 
arătându-se la o fereastră dinspre curtea interioară a 
palatului. Aduceţi aici ostaticul. 

Se gândise că, la urma urmelor, viaţa unui bastard 


corcit nu valora cât cea a unui nobil venețian. 

Străjilor din curte nu li se păru neobişnuită porunca 
lui Campagnola şi nu avură nici cea mai mică bănuială că 
stăpânul lor le dăduse acel ordin sub ameninţarea spadei. 

Când unul dintre oşteni bătu la uşă, Campagnola îi 
porunci să lase copilul să intre singur în sală. În ochii 
migdalaţi ai lui Po-Sin se citea groaza; în secunda 
următoare însă, îl recunoscu pe Adil sub straiele de 
călugăr şi, strigându-l pe nume, se ascunse în spatele lui. 

— Acum, ne vei scoate de aici, repetă Adil... 

— Tu eşti fiul Diavolului. Eşti purtătorul morţii şi al 
nenorocirilor îngrozitoare, îi răspunse veneţianul, cu 
ochii strălucindu-i parcă într-un acces de nebunie. 

— Dacă eu sunt fiul Diavolului, atunci tu îi eşti tată, 
îi murmură tânărul la ureche, ca să nu fie auzit de 
ceilalţi. Oare chiar nu îţi dai seama că prin venele mele 
curge sânge din sângele tău? 

— Aţi auzit limba şarpelui lui Satana? se întoarse 
Campagnola către episcop şi ceilalţi doi călugări. 
Diavolul acesta a mărturisit că este rodul păcatului 
propriei mele fiice! Diavol mincinos şi impostor! Mi-a ucis 
consilierul şi acum vrea să cadă vina asupra mea. Piei, 
Satană! 

— Taci! şuieră Adil. 

Apoi îl lovi cu garda katanei în ceafă: străjile nu 
trebuiau  alarmate. Campagnola leşină, iar Adil se 
întoarse spre ceilalţi. 

— Trebuie să ieşim de aici cât mai repede, le spuse. 

Călugării se uitau la el năuciţi, în vreme ce 
episcopul îşi scoase crucifixul de la gât şi, cu gesturi 
ample, îl îndreptă înspre Adil şuierând: 

— Piei, Satana... 

— Oare chiar nu înţelegeţi că tocmai v-am salvat 
viața, Pannonius? Otrava aceea fusese pregătită pentru 
Eminenţa Voastră, încercă tânărul să-l aducă la realitate 
pe prelat. 

În clipa aceea, simţi o mişcare suspectă în spatele 
său. Cu o iuţeală greu de imaginat pentru un bătrân, care 


zăcuse inconştient până cu câteva clipe înainte, 
Campagnola înşfăcase dintr-un salt pumnalul unuia 
dintre cei căzuţi şi se repezise, pe la spate, spre Adil. 

— Mori de mâna mea, aşa cum a murit şi a ta 
mamă! urlă bătrânul, cu expresia unui tigru turbat. 

Katana făcu o volută amplă, spintecând aerul cu un 

şuierat aducător de moarte. În clipa impactului, Adil 
strânse în pumn mânerul spadei, imprimând loviturii 
forţă şi precizie. 
_ Ca fulgerat, Campagnola se opri brusc din mişcare. 
Infăţişarea de fiară lăsă locul unei grimase de durere. 
Trupul îi căzu inert pe pardoseală, aproape tăiat în două, 
sângele curgând în valuri. 

— Acum, voi veţi face ce vă poruncesc eu, fără să 
suflaţi o vorbă, le spuse Adil prelatului şi celor doi 
călugări. 

Îşi ascunse din nou spada sub sutană, acoperindu-l 
cu veşmântul larg şi pe copil. 

— Acum ne vom juca, Po-Sin. Tu nu trebuie să faci 
altceva decât să mergi lângă mine, sub rasa de călugăr, 
astfel încât să nu te vadă nimeni îi spuse Adil, apoi se 
întoarse spre ceilalţi: Cât despre voi, la primul pas greşit, 
vă voi face să gustaţi fierul care întăreşte mâna unui 
necredincios ca mine. 

Tuspatru ieşiră pe coridor, prefăcându-se că le 
adresează cuvinte de curtoazie şi rămas-bun consilierilor 
rămaşi în sală. Străjile îi salutară cu deferentă, în vreme 
ce Pannonius le binecuvânta făcând semnul crucii. 

Mai erau câţiva paşi şi ar fi reuşit să iasă din palat. 
Ultimul obstacol îl constituia corpul de gardă. În vreme 
ce treceau printre străjeri, Po-Sin, sub rasa lui Adil, se 
împiedică de o piatră ieşită din caldarâm. 

Inainte ca străjile să-şi revină din stupoare, Adil îl 
înşfăcă sub un braţ pe fiul lui Wu, apărut ca prin minune 
de sub faldurile veşmântului monahal, şi o luă la fugă pe 
străzile aglomerate. 

Era o zi de târg. Platformele de lemn ale podului 
mobil Rialto erau lăsate, semn ca nici o ambarcaţiune cu 


catarg nu avea voie să tranziteze Canal Grande, 
perturbând activităţile comerciale. 

Alergând prin mulţimea care se înghesuia în faţa 
tarabelor, Adil reuşise să se îndepărteze de urmăritorii 
săi. Ştia însă că, odată ieşiţi din zona comercială, străjile 
l-ar fi ajuns cu uşurinţă din urmă, mai ales că îi era din ce 
în ce mai greu să-l ţină pe Po-Sin. 

— Repede, Adil, pe aici, auzi el deodată o voce 
dinspre Canal Grande. 

Cum nu zări pe nimeni, se apropie de apă şi privi în 
jos: văzu o chiatta cu doi oameni pe punte. Silueta masivă 
a matelotului de la prora nu putea fi confundată - era Wu. 

Ascuns de taraba unui negustor de vechituri, Adil îl 
înşfăcă pe Po-Sin şi, după ce calculă rapid traiectoria, îl 
aruncă fără ezitare spre barcă. Copilul se roti prin aer ca 
o păpuşă de cârpe, până când braţele vânjoase ale tatălui 
său îl prinseră din zbor. 

Veni apoi rândul lui Adil, care îşi luă vânt şi ateriză 
pe duneta de la pupa. Humarawa îl întâmpină cu un 
zâmbet larg. 

— Doar nu-ți închipuiai că te-am abandonat, îi 
spuse, trăgându-şi şi mai mult pălăria peste ochi. 

Wu îi ascunse pe fugari în spatele câtorva coşuri 
enorme cu fructe şi verdeață. Apoi, barca se îndepărtă 
spre mijlocul canalului, de unde cei doi orientali urmăriră 
amuzaţi cum gărzile Consiliului rătăceau furioase prin 
mulţime, în căutarea lui Adil şi Po-Sin. Se părea că nici 
un trecător nu văzuse un călugăr benedictin cu un copil 
în braţe. De altfel, îşi spuseră cei doi, chiar dacă cineva i- 
ar fi văzut nu i-ar fi dat de gol, judecând după ura pe care 
cetăţenii venețieni o nutreau pentru Consiliul celor Zece 
şi gărzile sale. Se părea că delatorii profesionişti 
rămăseseră singurii care apelau bucuroşi la serviciile 
instituţiei care ar fi trebuit să asigure protecţia 
cetăţenilor. Acesta era rezultatul politicii de teroare 
impuse, ani la rând, de Campagnola şi acoliţii săi. 


Adil cunoştea ca nimeni altul parfumul pribegiei. 


Cât despre Humarawa şi Wu, pentru ei era un lucru 
normal să-şi abandoneze în grabă casa, veşminte şi 
obiecte personale: se părea că o viaţă liniştită, împăcată 
era un vis irealizabil pentru cei trei prieteni şi cei dragi 
lor. 


Rhoda nu avu nici măcar timp să-şi îmbrăţişeze 
copilul întors cu bine acasă: părăsiră locuinţa în care 
trăiseră în pace câţiva ani şi o porniră la drum, într-o 
căruţă trasă de cai. Preferau pribegia în locul temniţei: 
aceasta ar fi fost răsplata pe care ar fi primit-o Adil din 
partea episcopului pentru că-i salvase viaţa. 

Se îndreptară spre sud, urmând drumurile spre 
marea Neagră. Aşa hotărâse Humarawa: japonezul 
credea că urmele aveau să li se piardă dacă se îmbarcau 
pe una dintre numeroasele corăbii care o traversau. 

Trecuseră multe zile de când plecaseră în bejenie: 
parcurseseră drumuri pustii, străjuite de munţi 
neprietenoşi şi codri deşi, întunecoşi. Proviziile erau pe 
terminate. 

— Mi-e foame, mamă, se smiorcăi Dewei, căţărat pe 
capra căruţei. 

— Şi mie, se auzi, ca un ecou, vocea fratelui său 
geamăn. 

— Linişte! le-o tăie scurt Rhoda. Foamea îi măcina 
pe toți. 

Adil trase de hăţuri, oprindu-şi calul. 

— Voi mergeţi mai departe. Eu o să-mi încerc 
norocul la vânătoare în pădurea aceasta. Sper să vă ajung 
curând din urmă şi să port cu mine o pradă 
îndestulătoare. 


Căpriorul amuşina printre arbuşti, într-un desiş. 
Instinctul îi dicta să stea tot timpul în alertă: la cel mai 
neînsemnat foşnet, ciulea urechile şi se arcuia, gata să 
fugă. În clipa aceea însă, splendidul exemplar de cerb 
părea liniştit şi, plecându-şi coarnele brune, se dedică 
hranei îmbelşugate. 


Adil alese o săgeată, apoi întinse la maximum 
coarda arcului său yumi. Din ascunzişul pe care şi-l 
alesese, urmărise răbdător prada. Anii de ucenicie sub 
îndrumarea unor maeştri severi aşa cum fuseseră 
Humarawa şi Wu făcuseră din el un arcaş desăvârşit. 
Degetele sale subţiri lăsară săgeata să ţâşnească în cursa 
sa implacabilă, însoţită de un şuierat aspru, şfichiuitor. 

Cerbul zvâcni în lături, iar săgeata nu i se înfipse în 
inimă, ci îl răni la un picior. Animalul mai făcu câţiva paşi 
nesiguri, apoi se prăbuşi. 

Adil întinse din nou arcul: era inutil şi crud să-l lase 
să sufere. 

În clipa aceea se întâmplă un lucru inexplicabil: o 
altă săgeată irumpse din sens opus, străpungând cerbul 
la baza gâtului. 

Precaut, Adil ieşi tiptil din ascunziş, pregătit să se 
apere. 

Misteriosul vânător îi apăru brusc în faţă. În clipa 
următoare, din desişul din spatele său se iţiră alţi trei 
oameni călare. 

— Ştii că vânătoarea pe aceste pământuri fără 
permisiunea seniorului este o vină grea şi că poţi fi 
pedepsit chiar cu moartea? întrebă nou-venitul. 

— Iertare, domnule, răspunse Adil, cu privirile în 
pământ, n-am ştiut că acest codru vă aparţine şi, odată cu 
el, şi sălbăticiunile aflate pe aici în căutare de hrană. Din 
nou, vă cer iertare: foamea şi grija pentru familia mea m- 
au împins să vânez în ţinuturile acestea. 

— Numele meu este Vladislav şi sunt descendentul 
lui Nicolae, voievodul Valahiei. 

— Eu mă numesc Adil. 

În clipa aceea, Celeste înălţă ochii săi albaştri şi fu 
lovită de o furtună de simţăminte: tânărul din faţa ei era 
atât de arătos, încât crezu că i se taie suflarea. 
Feminitatea îndelung ascunsă înflori brusc, producându-i 
senzaţii necunoscute până atunci. Trase adânc aer în 
piept, propunându-şi să nu se dea de gol şi să-şi păstreze 
un comportament potrivit unui tânăr războinic. 


— Dacă este să spun adevărul, Adil, fără ajutorul 
tău nu aş fi reuşit să capturez această frumuseţe de 
sălbăticiune. Ne va ajunge amândurora, aşa că vom 
împărţi prada în mod egal. Spunând acestea, tânărul se 
întoarse spre însoțitorii săi, poruncindu-le: Hăcuiţi cerbul 
şi daţi-i jumătate tânărului Adil. Fie ca familia ta să se 
îndestuleze, nobile vânător! 

Din nou, ochii albaştri ca adâncul mării se pierdură 
în cei ai lui Vladislav. 


În timpul acesta, căruţa, cu Wu şi Rhoda mânuind 
pe rând hăţurile, înainta urmând cursul sinuos al unui râu 
vijelios. Humarawa venea în urma lor, călare. Cu toţii 
nădăjduiau ca partida de vânătoare a lui Adil să se fi 
încheiat cu succes. 

În susul râului, o femeie de viţă nobilă veghea paşii 
unei copile cu cosiţe blonde, care păşea şovăielnic spre 
un limpeziş de apă, la scăldat. O clipă de neatenţie, şi 
picioruşele copilei lunecară pe pietrele umede din râu. În 
secunda următoare, trupul fetiţei fu luat de apă. Cele trei 
femei de pe mal păreau neputincioase; la fel şi cei şase 
străjeri care escortau micul grup. 

Strigătele de ajutor îl scoaseră din amorţeală pe 
Wu. Se ridică în picioare pe capra căruţei şi privi spre 
râu, apoi sări din mers şi ţâşni spre mal. Observase 
cosiţele blonde luptând împotriva curentului: trebuia să 
se grăbească, înainte ca trupul copilei să fie luat de ape şi 
mai tumultuoase decât acelea. 

Infruntând furia dezlănţuită a torentului, chinezul 
intră în apă. IÎnainta agăţându-se de pietre, încercând să- 
şi păstreze echilibrul şi poziţia, cucerită cu greu, din care 
ar fi putut prinde copila. Mâinile lui puternice înşfăcară 
fără efort trupul firav al fetei, în vreme ce dinspre mal se 
auziră strigăte de bucurie. 

Câteva clipe mai târziu, Wu, şiroind de apă, îi preda 
mamei fiica înspăimântată, dar teafără. 

— Dumnezeu fie lăudat, străine! spuse femeia, 
cuprinsă de emoție. Dumnezeu fie lăudat pentru că ţi-a 


îndrumat paşii în ţinutul acesta. Dacă nu te-ar fi purtat 
prin părţile astea, fără îndoială că mi-aş fi pierdut copila 
pentru totdeauna. Cere-mi ce vrei, străine, şi vei fi 
mulţumit pe măsură. 

Cu o simplitate dezarmantă, Wu îi răspunse: 

— Mulţumire multă ne veţi aduce, doamna mea, cu 
ceva de-ale gurii. Sunt două zile de când însoțitorii mei şi 
cu mine n-am mai mâncat. De v-ar fi cu putinţă să ne 
alungaţi foamea cu un codru de pâine şi o bucată de 
brânză de capră... sau orice altceva vă este la 
îndemână... 

— Pâine şi brânză? se miră femeia, nevenindu-i să- 
şi creadă urechilor şi amuzată în acelaşi timp. Vor fi 
rânduite trei zile de sărbătoare şi ospeţe la castel în 
onoarea voastră. Soţul meu, voievodul Nicolae, te va 
recompensa după măsură pentru că i-ai salvat de la 
moarte fiica, al doilea vlăstar regesc al stirpei. 


Rezidenţa voievodului Nicolae era o delniţă întinsă, 
înconjurată de un zid de apărare, unde domnul valahilor 
poposea, ca şi atunci, în timpul călătoriilor prin ţară. 

O jumătate de cerb se perpelea pe jăratic, în vreme 
ce la alte vetre de foc se pregăteau cărnuri şi alte bucate 
alese. Curtea înconjurată de ziduri mustea de lume: 
voievodul dorise să-şi împartă bucuria cu toţi supuşii din 
ţinut. 

Cei doi orientali îşi făcură intrarea urmaţi de o 
femeie, care ţinea de mână doi ţânci ce semănau ca două 
picături de apă. li însoțea un fecior cu trăsături fine şi 
ochi de un albastru tulburător. Oaspeţii de onoare, în 
cinstea cărora se organizase ospăţul, îşi îmbrăcaseră 
veşmintele cele mai bune; profitaseră de apele 
tumultuoase ale râului ca să-şi împrospăteze forţele şi să 
se spele de praful şi sudoarea drumului istovitor. Unul 
din cei doi orientali etala veşminte migălos brodate, în 
vreme ce al doilea, un uriaş, domina cu un cap întreaga 
adunare. Tânărul cu ochi albaştri, pe care doamna ţării 
nu-l văzuse la râu, purta pe umeri un burduf voluminos. 


— Aceştia sunt vitejii care ne-au salvat fiica din 
ghearele morţii, doamne al meu, rosti femeia către 
voievod, arătând spre străinii care înaintau spre ei. 

— Mulţumire vă aduc vouă, drumeţilor veniţi din 
depărtări. Doamna mea mi-a istorisit despre curajul 
aceluia dintre voi care a scos din apele învolburate trupul 
fiicei noastre. Şi mi-a mai spus că v-ar fi oferit orice 
răsplată aţi fi cerut, dar că dorinţa voastră a fost într-atât 
de modestă, încât vă onorează. Să înceapă petrecerea! 

Adil se apropie de focuri: era o vatră imensă, unde 
se frigeau cărnurile. 

Vladislav supraveghea prepararea cerbului la 
proţap: era prada sa de vânătoare şi ţinea cu tot 
dinadinsul să nu se facă de ruşine în faţa oaspeţilor de 
seamă şi a supuşilor. 

— Ţi-am adus şi cealaltă jumătate, Vladislav, se auzi 
o voce în spatele său. 

— Tu? se miră tânărul prinţ, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. Ce faci tu aici? 

— Oamenii de colo, spuse Adil arătând spre oaspeţii 
de onoare ai banchetului, sunt familia mea, tot ce am mai 
scump pe lume de când părinţii mei au murit. Ca să le 
potolesc lor foamea, m-am aventurat la vânătoare în 
pădurile voastre. 

— Sunt fericit să te revăd, Adil, spuse Vladislav. 

— Şi eu. 

Privirile li se întâlniră din nou. Ospăţul se întinse 
până târziu, în noapte, cu bucate alese şi vin curgând în 
valuri. 

Odată terminată cina şi înainte de a începe dansul, 
printre meseni îşi făcu apariţia un bufon menestrel cu 
trăsături feminine. Printre hohote vulgare de râs, mesenii 
nu se sfiiră să-şi bată joc de orientarea lui sexuală. 

Adil şi Vladislav priveau scena îngânduraţi, unul 
lângă celălalt. 

— Pentru mâine am rânduit o partidă de vânătoare 
de mistreți, le dezvălui voievodul lui Humarawa şi Wu. 
Mi-ar fi pe plac să cunosc deprinderile de vânătoare ale 


oamenilor Orientului. Mi-aţi face o onoare dacă v-aţi 
alătura alaiului nostru, împreună cu feciorul acela despre 
care prinţul, fiul nostru, mi-a spus că ar fi un vânător 
îndemânatic. 


A doua zi, lătratul copoilor fremătând în zgardă 
precedă cu câteva ore apariţia primelor raze de soare. 
Slujitorii deschideau drumul spre liziera pădurii, 
luminând calea cu feştile şi felinare. 

Vânătorii se făcură nevăzuţi în desiş în căutarea 
prăzii, în vreme ce, din punctul cel mai înalt al pădurii, 
vreo treizeci de gonaci aşteptau răsăritul pentru a 
împinge sălbăticiunile în bătaia arcurilor bărbaţilor de 
viţă aleasă şi a oaspeţilor lor de pe meleaguri 
îndepărtate. Se hotărâse că vânătoarea va dura până a 
doua zi, spre amurg. 

Bărbaţii se grupaseră pe perechi: mistreţii nu erau 
animale de disprețuit şi era înţelept să ai pe cineva 
alături la vreme de primejdie, cu toate că fiecare vânător 
purta un arc, o spadă scurtă şi un jungher. 

Adil şi Vladislav înaintau umăr la umăr. Bătură cale 
lungă, atenţi la orice mişcare de jur împrejur, dar când se 
lăsă întunericul, încă nu reuşiseră să vâneze nimic. Nu 
fusese o zi cu noroc. 

— Vladislav, mi se pare că hăitaşii au rămas mult în 
urma noastră, zise Adil. Nu mi se pare înţelept să ne 
îndepărtam de hotar. 

— Nu-ţi face griji, răspunse celălalt. Dimineaţă, pe 
lumină, vom regăsi cărarea peste câmpuri. Din nefericire, 
nu am săgetat nici o sălbăticiune în drumul nostru, şi nu 
avem ce frige pe foc. Mai am însă provizii în desagă. 

Apoi, Vladislav scoase o ploscă cu vin, sorbi câteva 
guri, apoi i-o trecu lui Adil. 

Pregătiră la foc o fiertură de verdeţuri şi stătură la 
taclale, râzând de propria nepricepere în ale vânătorii. 

Focul  pâlpâia  molcom, scoțând în evidenţă 
trăsăturile fine ale lui Adil, în vreme ce albastrul ochilor 
săi scânteia misterios în bătaia roşiatică a flăcărilor. 


— Mi se întâmplă lucruri stranii de când te-am 
cunoscut, Adil, murmură îngândurat prinţul. Ar fi mai 
bine să dormim acum: mâine ne aşteaptă un alt marş 
istovitor. Noapte bună. 

— Noapte bună şi ţie. 

Vladislav se întinse lângă foc. Nu departe de el, îşi 
găsi culcuş şi Adil. 

În noaptea neagră, împăcată a pădurii, străjuiţi de 
cerul limpede, trupurile lor se apropiară pe nesimţite, 
mai-mai să se atingă. Mâna lui Vladislav se lăsă mai întâi 
pe umărul lui Adil, apoi îi mângâie părul. În clipa aceea, 
celălalt se întoarse, şi buzele lor se întâlniră, moi, 
împreunându-se într-un sărut lung, pătimaş. 

— Ce se întâmplă cu noi, ce facem? strigă prinţul, 
trăgându-se înapoi, surprins şi stânjenit. Îndepărtează-te. 
Te rog! 

Adil se trase, la rândul lui, într-o parte şi dădu să-i 
vorbească: 

— Aşteaptă, Vladislav, nu e ceea ce crezi tu... 
Deodată, desişul din spatele său păru scuturat de o rafală 
puternică de vânt. O clipă mai târziu, o umbră greoaie se 
avântă spre ei: era un urs. 

Nu era uriaş, dar nici prea mic: în orice caz, părea 
furios şi însetat de sânge. Urşii bruni din Carpaţi nu se 
sfiau să atace aşezările omeneşti, ucigând, deopotrivă, 
oameni şi animale. 

Vladislav îşi duse din instinct mâna la centură. 
Trase spada cea scurtă şi se pregăti de luptă. 

Adil însă fu lovit în spate. Laba uriaşă a ursului 
bătu în gol aerul, la o palmă de ceafa tânărului, care găsi 
totuşi forţa să se răsucească şi să-şi repeadă lovitura de 
pumnal, în aceeaşi clipă în care fiara se pregătea să 
lovească din nou. 

Animalul se opri descumpănit, iar Vladislav profită 
de situaţie ca să-i sară în spinare: dacă nu ar fi făcut-o, 
tovarăşul său ar fi fost sfâşiat. Implântă de câteva ori 
jungherul în spatele colosului, dar nu reuşi să-l lovească 
de moarte: dimpotrivă, ursul rănit parcă turbase de furie. 


Se răsuci spre Vladislav, înălțându-se pe labele din spate 
şi, agitându-şi ameninţător labele cu gheare înfiorătoare, 
groase şi ascuţite ca pumnalele, se aruncă asupra 
prinţului. Cu jungherul strâns în pumn, Adil ţâşni din 
spate, aplicând din săritură o lovitură de jos în sus, chiar 
între omoplaţii bestiei. Fiara păru să şovăie, permițându-i 
lui Vladislav să-i repeadă lovitura chiar în mijlocul 
pieptului: jungherul se înfipse până la plăsele. În clipa 
următoare, ursul se prăbuşi greoi, rupând liniştea tainică 
a pădurii cu urletul său prelung, de moarte. 

Răsuflând greu, Adil găsi forţa să-i surâdă 
însoţitorului său, dar acesta, măcinat încă de remuşcări 
pentru sărutarea aceea împotriva naturii, nu îndrăznea 
să-şi ridice ochii. Flăcările micului foc de tabără încă 
pâlpâiau: Vladislav aruncă o privire ferită spre Adil, 
încercând să vadă dacă nu era rănit. 

Ghearele groase ale dihaniei sfâşiaseră pieptarul şi 
cămaşa lui Adil: privirea lui Vladislav se opri, uluită, 
asupra sânului rotund şi pietros, care se întrezărea sub 
veşmintele zdrenţuite. 

— Dar tu... tu eşti... 

Privirea prinţului avea expresia uimită şi plină de 
fericire a unui copil pus în faţa magiei împlinite a unui 
scamator. 

— Asta încercam să-ţi spun, Vladislav, înainte să mă 
întrerupă dihania de colo. Şi mai voiam să-ţi mărturisesc 
că şi cu mine se petrec lucruri stranii din clipa în care te- 
am întâlnit... 

Celeste nu apucă să termine ce avea de spus: 
buzele lui Vladislav se lipiră strâns de ale sale. 

Trupurile lor înlănţuite lângă foc - singurul martor 
al iubirii lor - se rostogoliră, frământându-se, prin 
culcuşurile de frunze şi crengi, în noaptea înstelată. 

Celeste se strângea pentru prima dată la pieptul 
unui bărbat, descoperindu-i făptura, palmă cu palmă. 
Invăţă să desluşească, împreună cu el, pâlpâirea tainică a 
trupurilor lor. 

Instinctul şi dorinţa îi fură meşteri dibaci. Când îl 


simţi apăsându-se asupra pântecelui ei, i se deschise 
primitoare. 

Gura ei căută buzele dulci ale prinţului, ca să-şi 
înăbuşe strigătul scurt, de durere. Dar nu dură decât o 
clipită. Buzele lor rămaseră împreunate într-un lung, 
interminabil sărut, care, de data aceasta, le înăbuşi 
strigătele de plăcere. 

Vigoarea tinereţii lor îi tinu înlănţuiţi întreaga 
noapte, căutându-se şi dăruindu-se fără saţ unul celuilalt. 
Dimineaţa îi găsi încă îmbrăţişaţi. 

— De ce umbli travestită în bărbat, Celeste? 

Fata îi povesti pe scurt despre Campagnola şi 
persecuțiile la care fuseseră supuşi ea şi oamenii dragi 
din viaţa ei. 

— De acum încolo, nu vei mai avea de ce să te temi: 
lângă mine, nici o primejdie nu te va mai putea atinge. 
Asta dacă vei binevoi să rămâi alături de mine... eu aş 
dori mai mult decât orice pe lume să fie aşa... eu... eu... 
cred că m-am îndrăgostit de tine. 


Legară labele ursului de o prăjină groasă, apoi 
cărară, cu greu, dihania, la palatul voievodului Valahiei. 
Nu destăinuiră nimănui secretul zăvorât în sufletele lor: 
se cuvenea ca, mai întâi, Vladislav să se mărturisească 
mamei sale, iar Celeste să-i ceară permisiunea lui 
Humarawa să înceapă să trăiască asemenea unei femei. 

Într-una din seri, în sala oaspeţilor din castel, 
Vladislav îi ceru voievodului, tatăl său, permisiunea să 
vorbească. 

Voievodul şi boierii, aşezaţi comod la masă, lângă 
foc, abandonară poveştile vânătoreşti pe care şi le 
istoriseau şi făcură linişte. 

— Am hotărât să mă însor, părinte al meu, rosti 
prinţul. 

— Ai vârsta potrivită, Vladislav, răspunse voievodul. 
Fiica domnului Moldovei mi se pare a fi o partidă bună. 
Altminteri, fi-voi nevoit să caut spre celelalte fruntarii ale 
noastre o soaţă pe măsura ta, fiul meu. 


— De nu vă este cu bănat, tată, aş spune că mi-am 
ales deja mireasa. 

— Nădăjduiesc să fie de viţă nobilă. 

Doamna ţării îl lovi pe voievod pe sub masă, cu 
piciorul: era un mod de a-i reaminti că ea însăşi, deşi 
provenea dintr-o familie bogată de neguţători, nu avea 
origini princiare. 

— Şi asupra cui s-a oprit alegerea ta, Vladislav? 
întrebă voievodul, de data aceasta cu blândeţe. 

— Mi-aş dori să mă însor cu... Adil... părinte al meu. 

— Adil?! Adil?! 

Pe măsură ce cuvintele acelea prindeau înţeles în 
mintea voievodului, vocea lui devenea tot mai 
tremurândă. Oaspeţii înlemniseră. 

— Doar nu vrei să-mi vorbeşti despre acel Adil, 
tovarăşul tău de vânătoare, nu-i aşa? 

— Ba chiar pe el l-am ales... lasă-mă să-ţi desluşesc 
taina, tată... 

Uimirea bărbatului fu înlocuită de furie. 

— Asta nu se poate... nu, fiul meu să fie... să fie... 
un sodomi... 

Dar nu-şi termină fraza. 

Rochia de gală palid-azurie dăruită lui Celeste de 
mama lui Vladislav avusese nevoie de câteva modificări. 
Rhoda îşi petrecuse câteva ore bune desfăcând şi 
refăcând cusături, dar acum rochia venea ca turnată pe 
trupul mlădios al fetei. 

Corsajul brodat cu fir de aur şi împodobit cu 
nestemate îi cobora de la umeri până aproape de talie, 
fiind suficient de strâmt ca să lase să se intuiască 
rotunjimea densă a sânului. Mânecile rochiei, strâmte şi 
ele, coborau până la încheieturi. Pieptarul, în prețioasă 
stofă de Franţa brodată, se termina cu o trenă scurtă. 
Acoperământul capului era o împletitură de aceeaşi 
culoare ca rochia, formată din două falduri înfoiate, care 
se împreunau deasupra frunţii. La închizătură trona 
cadoul de logodnă al lui Humarawa: un safir mare cât un 
ou de prepeliţă, albastru ca ochii fiicei sale adoptive. 


Celeste strălucea de frumuseţe. Când apăru în 
prag, liniştea din sală deveni densă, aproape palpabilă. 
Înainta cu paşi siguri, cu toate că era întâia dată când 
încălţa pantofi de femeie. 

Voievodul Nicolae rămase cu gura căscată; apoi, 
furia care i se citise pe chip lăsă loc unui zâmbet de 
uşurare. 

Preţ de o clipă, privirile lui Humarawa şi Wu se 
întâlniră, apoi amândoi îşi întoarseră brusc capetele: doi 
războinici renumiţi ca ei nu se puteau lăsa biruiţi de fiorii 
emoţiei care îi încerca. 


45 


AUGUST 2004 
Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


Fără doar şi poate că spusele „conducătorului” 
Nicolae Ceauşescu erau adevărate: ştiam mai multe 
decât şi-ar fi putut el închipui. lar dacă într-o zi ar fi 
reuşit să afle cum şi de ce ajunsesem până la el, probabil 
că mi-ar fi rezervat acelaşi sfârşit despre care se şoptea 
pe la colţuri că îl rezerva opozanților regimului. În 
realitate, „conducătorul” avea nevoie în perioada aceea 
de sprijin din toate părţile: țelul său ambițios părea să 
vizeze desprinderea de sub tutela nu doar economică - a 
Uniunii Sovietice. Nu intenţiona să-şi facă alţi duşmani: 
ostilitatea liderilor de la Kremlin, care nu vedeau cu ochi 
buni aspiraţiile lui de independenţă, îi era mai mult decât 
suficientă. Cu totul alta era atitudinea soţiei sale, Elena, 
pe care mulţi o considerau adevărata eminenţă cenuşie a 
politicii româneşti, dar şi braţul înarmat al lui Nicolae. 
Chiar din primul moment în care am întâlnit-o, am fost 
încercat de o antipatie de-a dreptul epidermică faţă de 
ea; fără îndoială însă că sentimentele Primei Doamne faţă 
de mine erau aceleaşi. 

Elena Ceauşescu (pe numele său de fată, Petrescu) 
era cu un an mai tânără decât soţul său. Abandonase 
şcoala foarte tânără: pentru familia sa săracă, o slujbă 
era mult mai importantă decât învăţătura. Il cunoscuse 
pe Nicolae în 1939, cu care s-a căsătorit şase ani mai 
târziu. 

Soţul său arăta o adevărată venerație faţă de ea, 
acordându-i titluri şi numind-o în funcţii dintre cele mai 
prestigioase. Ajuns la putere, Ceauşescu avea s-o plaseze 
în vârful ierarhiei politice. În public, Elena Ceauşescu 
interpreta cu abilitate rolul de coprotagonist, stând 
mereu un pas în spatele „conducătorului”, aparent timidă 


şi foarte elegantă în taioarele sale luxoase marca Chanel. 
Se spunea că nu era deloc străină de metodele folosite de 
poliţia secretă română, rău-famata Securitate. Şi vorbesc 
aici despre metode care nu erau cu nimic mai prejos 
decât cele ale GPU-ului lui Stalin sau ale Gestapo-ului lui 
Hitler. 

Vorbind despre puterea discreţionară a poliţiei 
secrete, în anturajul lui Ceauşescu se repeta întruna că 
Securitatea era cea mai puternică forţă a „României prin 
propriile forţe”! Acesta fusese un slogan al lui Gheorghe 
Gheorghiu-Dej, predecesorul lui Ceauşescu, creat la 
vremea respectivă de Ceauşescu însuşi pentru a sublinia, 
într-o manieră cât mai nevinovată, scopul final al 
administraţiei de la Bucureşti: independenţa faţă de 
Moscova. 

„Într-un fel sau altul trebuie să luptăm împotriva 
slugilor bolşevicilor care ocupă Basarabia!” susțineau 
partizanii cei mai convinşi ai metodelor Securităţii. „Nu 
poţi astupa gura unor reacţionari ca Pauker uzând de 
bunele maniere.” 

Ana Pauker fusese una din principalele exponente 
politice ale României, o paladină filosovietică, gata să 
trimită în faţa plutonului de execuţie pe oricine, inclusiv 
pe soţul său, suspectat de activităţi antisovietice. 

Moştenirea pe care Gheorghiu-Dej i-o lăsase 
fostului cizmar Nicolae Ceauşescu consta în faptul că 
eliminase din conducerea statului orice exponent al 
curentului filosovietic, din care făcuse parte şi Pauker. 
Eliberat de pericolul opoziţiei interne, lui Ceauşescu i-a 
fost mai uşor decât s-ar fi aşteptat să menţină o poziţie 
critică şi, pe cât posibil, neutră faţă de Moscova. 

Activitatea de acoperire pe care o desfăşuram în 
România mă punea într-o poziţie avantajoasă faţă de 


? În realitate, soţul Anei Pauker a fost arestat şi executat în 
Uniunea Sovietică în 1938, în vreme ce aceasta se afla în 
închisoare în România, ca ilegalistă; în plus, Ana Pauker a 
murit în 1960, neavând nimic de-a face cu regimul lui 
Nicolae Ceauşescu (n. tr.). 


orice alt cetăţean străin detaşat la Bucureşti: în afara 
privilegiilor de care mă bucuram graţie confidenţei care 
se instalase între mine şi Ceauşescu, eu eram singurul 
care avea cunoştinţă despre mişcările de fonduri 
„paralele”. Nu-mi făceam iluzii că toate conturile 
liderului român şi ale consoartei sale se alimentau prin 
oficiul condus de mine, dar eram convins că o mare parte 
din „depozitele lor familiale” era păstrată în custodie, sub 
cifru, de banca elveţiană pe care eu o reprezentam la 
Bucureşti. lar afacerile familiei Ceauşescu de care mă 
ocupam se cifrau la sume astronomice. Adesea, 
„conducătorul” mă invita să particip la sângeroasele sale 
partide de vânătoare din rezervaţia Dealul Negru. 

Scenariul era întotdeauna acelaşi: ajungeam în 
zonă cu elicopterul, după care eram conduşi la cabana 
prezidenţială. Dimineaţa începea cu deplasarea la locul 
de pândă, iar acolo urma măcelul. Situaţia stătea în felul 
următor: pe cele aproape patru sute de fonduri de 
vânătoare din România unde vieţuiau urşii bruni, 
îngrijitori specializaţi se ocupau constant cu furnizarea 
de hrană suplimentară animalelor. „Punctele de refacere” 
pentru urşi erau compuse dintr-o troacă şi un pătul unde 
erau puse hălci de carne şi alte bunătăţi. Ceauşescu se 
posta într-un foişor supraînălţat, dotat cu două camere, 
baie, bucătărie şi frigider. Aşezat în fotoliu, trăgea asupra 
sălbăticiunilor, ajungând uneori să ucidă chiar şi 
douăzeci de urşi pe zi. 

Eu stăteam şi priveam: acel gen de tir la ţintă 
îndreptat împotriva unor animale fără apărare nu era un 
sport pe gustul meu. Singurul motiv care mă făcea să 
stau câte o zi întreagă într-o cămăruţă camuflată în 
mijlocul pădurii era faptul că în asemenea momente 
„conducătorul” părea mult mai dispus la confidenţe. 
Fiecare discuţie cu el, recompusă apoi asemenea unui 
puzzle, reprezenta pentru mine singura cale pentru 
atingerea ţelului meu: sigiliul Regelui Regilor, simbolul 
poporului nostru. 

— Aş vrea să vă mai spun câteva vorbe despre un 


personaj foarte important din istoria neamului meu, mi-a 
zis el într-o zi, în vreme ce, aşteptând apariţia vânatului, 
discutam vrute şi nevrute la o ceaşcă de ceai indian - o 
raritate în România acelor vremuri -, însoţită de dulciuri 
fine, servite pe tăvi de argint. Este un personaj proscris 
de Occident din cauza operei unui scriitor prea fantezist. 
Mă refer la Vlad Dracula, un erou pe care intenţionez să-l 
reabilitez în ochii întregii lumi. Ceea ce se ştie despre 
Dracula - mai bine zis, ceea ce ştie restul lumii despre el 
- corespunde figurii de vampir create de Bram Stoker. 
Nimic altceva decât protagonistul coşmarurilor a mii de 
cititori. În alte cazuri, în schimb, domnitorul Vlad - cel 
real - este considerat un asasin necruţător, fapt pentru 
care ar fi intrat în istorie cu supranumele de Ţepeş - cel 
care trage în ţeapă. În realitate, Dracula a fost un 
suveran drept şi integru. Nu neg faptul că a fost inflexibil 
şi sever, dar cum ar fi putut fi altcumva, când islamul 
pândea ameninţător la fruntariile ţării? El a fost cel care 
i-a împiedicat pe musulmani să invadeze Europa, 
punându-le stavile de netrecut. Lumea occidentală îi 
datorează şi lui Vlad Ţepeş integritatea graniţelor şi 
supraviețuirea civilizaţiei creştine. Să nu cumva să 
credeţi că ce vă spun eu acum nu e altceva decât o 
reinterpretare a istoriei făcută de un om de stat orbit de 
sentimente patriotice. Nu, dar trebuie să ştiţi că Dracula 
a fost o piesă importantă pe tabla de şah a politicii 
europene din vremea aceea... 

— Şi Dracula făcea parte din acea organizaţie 
dispărută, Ordinul Dragonului, nu-i aşa? 

— Ordinul Dragonului nu a fost niciodată desfiinţat, 
domnule Breil. Are şi astăzi destui adepţi, care lucrează 
pentru ca lumea să nu încapă pe mâinile cui nu trebuie... 


xX 


„Şi ai făcut morţii să revină la viaţă, cu 
îngăduinţa mea...” repetă gânditoare Cassandra Ziegler, 


privindu-l pe Oswald Breil. 

Erau cuvintele care încheiau ultima scrisoare 
trimisă de Justiţiarul în numele lui Dumnezeu. 

— Ce secret se ascunde în spatele acestor cuvinte? 

— Să judecăm cu calm, zise Oswald, apăsându-şi 
tâmplele. Apoi, deschizând un exemplar din Coran, 
continuă: Fraza aceasta face parte dintr-un verset care 
spune aşa: „Şi când Allah va zice: «Isus, fiu al Mariei, 
adu-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra mamei 
tale, când eu te-am întărit cu Duhul Sfânt, să vorbeşti 
oamenilor din leagăn şi când vei fi bărbat în toată firea! 
Eu te-am învăţat scrierea, înţelepciunea, Tora şi 
Evanghelia. lar când ai plăsmuit din lut chipul unei 
păsări, cu voia Mea, şi ai suflat asupra lui, s-a făcut 
pasăre, cu voia Mea. Şi i-ai tămăduit, cu îngăduinţa Mea, 
pe cel orb şi pe cel lepros! Şi ai făcut morţii să vină la 
viaţă, cu îngăduinţa Mea. Şi i-am respins pe fiii lui Israel 
de la tine, când tu le-ai adus semnele învederate. Iar 
aceia dintre ei care nu au crezut au zis: Aceasta nu este 
decât vrăjitorie limpede!», 

— Este vorba despre cea de-a cincea sura a 
Coranului, „a mesei întinse sau servite”. Este unul din 
numeroasele fragmente din Coran care face referire la 
viaţa lui lisus Hristos. Bineînţeles că mortul înviat este 
Lazăr, pe care Hristos l-ar fi adus la viaţă cu 
încuviințarea lui Allah preamilostivul. 

Cassandra citi din nou copia mesajului. Ca 
întotdeauna, originalul fusese expediat celor de la CIA, 
titularul de drept al anchetei. Scrisoarea se încheia 
astfel: 


Când veţi ajunge acolo unde mortul a trăit, pentru 
ca apoi să moară, veţi primi noi informaţii. 

„Şi ai făcut morţii să revină la viaţă, cu îngăduinţa 
mea...” 


Nelipsitul sigiliu confirma proveniența scrisorii. 
— Lazăr... Lazăr... repetă concentrat Oswald, ca şi 


cum subiectul minunii lui Hristos l-ar fi putut ilumina. 
Justiţiarul vrea să ne trimită într-un anumit loc, un loc 
care are legătură cu Lazăr, pe vremea când acesta era în 
viaţă... 

Degetele lui Oswald se mişcară cu iuţeală pe 
tastatura computerului, apăsă câteva comenzi şi, în scurt 
timp, pe monitor apăru o pagină web, cu un text şi câteva 
fotografii. 

Oswald citi cu voce tare: 

— „Sfântul Lazăr este patronul oraşului Larnaka, 
anticul Kition: moaştele sale odihnesc într-o biserică din 
oraşul nou. Readus la viaţă de lisus în Bethania şi 
persecutat apoi de iudei, s-a refugiat în Cipru, unde a 
devenit episcop. Când a murit, după treizeci de ani, 
sarcofagul său a fost depus în cripta bisericii Agios 
Lazaros, care poartă epigraful: «Prietenul lui Hristos».” 

— lată unde doreşte Justiţiarul să ne îndreptăm 
atenţia: spre insula Cipru. 

— Cipru? spuse Cassandra, privindu-l întrebător. 


Glakas se întorsese doar de două ori pe meleagurile 
natale. In ambele situaţii, motivul fusese acelaşi: un 
deces în familie. Fapt care, cu certitudine, nu îl putea 
face să îşi aducă aminte cu plăcere despre acele vizite. 
Acum însă, când nu mai exista nici o rudă care să-l lege 
în vreun fel de insula mediteraneeană, nimic nu l-ar fi 
putut convinge pe Glakas să mai pună vreodată piciorul 
acolo. Simpla rostire a cuvântului „Cipru” îi provoca o 
stare de melancolie intensă, urmată apoi de o furie feroce 
împotriva turcilor, care cauzaseră moartea mamei sale, 
distrugându-i tinereţea şi alungându-i bucuria de a trăi. 
Din cauza musulmanilor turci fuseseră nevoiţi George şi 
ceilalţi membri ai familiei sale să fugă intempestiv din 
ţară, în numai câteva ore, lăsând acolo tot ce aveau mai 
de preţ. De mii de ori se gândise la răzbunare şi 
promisese că o va pune în practică imediat ce va avea 
ocazia. Pentru aceasta însă, ar fi avut nevoie de suportul 
unei însărcinări oficiale, pe care ar fi putut-o obţine 


numai în cazul în care ar fi ajuns în vârful ierarhiei CIA. 
Aşa că fusese nevoit să aştepte şi să-şi amâne la nesfârşit 
vendeta. Acum însă, iată că Justiţiarul îi oferea ocazia 
mult aşteptată, luându-i de pe umeri o povară deloc 
uşoară. Odată răzbunarea împlinită, avea să încheie 
conturile cu temutul serial bomber: era convins că 
reuşise să-l identifice. 


Vântul Mediteranei şfichiuia suprafaţa vălurită a 
apei, ridicând stropi bine-veniţi în arşiţa soarelui de vară. 
Parfumul mării se înlănţuia magic cu cel de mirodenii 
tainice. 

Oswald şi Cassandra coborâră din avion şi săriră în 
automobilul care îi aştepta pe pista aeroportului. 

La volan se afla Carl Firenall, un agent federal 
detaşat în funcţia de şef al trupelor speciale de pază şi 
protocol pe lângă Ambasada Statelor Unite în Cipru. Era 
un american tipic, dezinvolt, cam la cincizeci de ani. 
Bărbatul renunţase la veleităţile carieristice ale tinereţii, 
pierzându-le, pe rând, odată cu fiecare nou transfer din 
parcursul său de poliţist detaşat pe lângă ambasadele 
americane din lumea întreagă. Nu fusese niciodată 
căsătorit, cu toate că în fiecare nouă etapă a carierei sale 
avea grijă să facă rost de câte o „soţie de moment”, cum 
îşi numea el noile cuceriri. Cu un aer cinic, Carl obişnuia 
să-şi compare slujba cu cea a unui şef de serviciu de pază 
dintr-un hotel de lux: câte un beţiv de pus la punct seara, 
vreo figură dubioasă de ţinut sub observaţie, o 
prostituată oarecare de trimis la plimbare şi, din când în 
când, un seif devalizat din camera unuia dintre clienţi. 

— Fir-ar să fie, doamnă Ziegler, exclamă Firenall, 
cuprins de o admiraţie sinceră. Chiar dacă aţi fi venit 
singură aici, aş fi ştiut că se pune la cale o lovitură de zile 
mari; dar să veniţi însoţită nici mai mult, nici mai puţin 
decât de acest domn... 

Volkswagenul Passat demară brusc, lipidu-i pe 
pasageri de banchetă. 

— Sunt onorat să vă cunosc, domnule Oswald Breil. 


Cu adevărat onorat, continuă agentul american 
întorcându-se spre bancheta din spate şi întinzând mâna 
nou-veniţilor. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi avea 
onoarea să dau mâna cu dumneavoastră. 

Oswald îi strânse mâna americanului, rostind 
câteva cuvinte protocolare: genul acela de manifestări de 
respect îl făcea întotdeauna să se simtă stânjenit. 

— Domnule, doamnă, ghidul dumneavoastră pe 
insula în care s-a născut zeiţa frumuseţii vă stă la 
dispoziţie, continuă Carl, schiţând o plecăciune. Trebuie 
doar să-mi spuneţi cum vă pot fi de folos... 

— Mai întâi de toate, vreau să vă reamintesc de 
caracterul strict confidenţial al vizitei noastre, agent 
Firenall... 

— Voi fi mut ca mormântul, doamnă Ziegler... 

— Cred că despre isprăvile acelui serial bomber 
care se  autointitulează  Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu s-a auzit şi aici, în această oază de culori 
mediteraneene, nu-i aşa? 

— Desigur, zona turcească a insulei a aderat la 
demonstraţia de protest organizată acum câteva zile în 
toată lumea musulmană. 

— Avem motive să credem că următoarea ţintă a 
teroristului va fi chiar Ciprul. 

— Acesta e un lucru grav, comentă Carl. O urgenţă, 
aş zice... Şi un motiv în plus ca să mă consideraţi în 
totalitate la dispoziţia dumneavoastră. 

— De acord, interveni Breil, numai că Justiţiarul nu 
ne lasă prea mult timp la dispoziţie ca să-l putem opri. 

Mai întâi de toate, aş vrea să vizitez biserica Agios 
Lazaros, unde se află moaştele Sfântului Lazăr. 

— Am înţeles. De îndată ce ajungem la Larnaka, 
vom merge direct acolo, răspunse Firenall, încadrându-se 
pe şoseaua care ducea spre oraş. 

Cassandra şi Oswald avură nevoie de câteva minute 
bune până să se obişnuiască cu circulaţia maşinilor pe 
banda stângă a şoselei - o ultimă uzanţă care amintea că 
Cipru fusese odată dominion britanic. 


Între timp, Oswald profită de călătorie ca să se 
îmbrace în ţinuta de travesti care ar fi trebuit să-l facă să 
treacă neobservat: tricou cu imprimeu Harry Potter, o 
pereche de pantaloni roşii plin de buzunare şi petice, iar 
pe cap o şapcă de baseball. 

— Deşi mă apropii de cincizeci de ani, zise Oswald, 
privindu-se în oglinda retrovizoare, tot un copil am 
rămas... 

Ceilalţi doi izbucniră în râs, amuzaţi de capacitatea 
lui Oswald de a glumi pe seama propriului aspect fizic. 

Ajunşi în faţa bisericii, Cassandra şi cel care părea 
un flăcăiandru oarecare se aşezară răbdători la coadă, în 
urma unui grup de turişti italieni; după o vreme, ajunseră 
în faţa raclei în care erau păstrate moaştele Sfântului 
Lazăr. 

„Când veţi ajunge acolo unde mortul a trăit, 
pentru ca apoi să moară, veţi primi noi informaţii”, 
murmură Breil, când rămaseră singuri în criptă. Să 
sperăm că am interpretat corect indicaţiile Justiţiarului. 

Ceva mai încolo, ghidul spunea în italiană: 

— ...de unde derivă şi numele oraşului: de altfel, 
Larnaka înseamnă „oraşul în care se află mormântul lui 
Lazăr.” 

— Doamnă... vă rog, doamnă... 

Cassandra privi în jos. Un copilandru care vorbea 
engleza stâlcit, cu tipica inflexiune grecească, o trăgea de 
mânecă. 

— Mi s-a zis să vă dau plicul acesta, doamnă, 
continuă copilul. 

Cassandra îl privea uluită. 

Oswald îşi reveni primul din stupoare. 

— Cine ţi l-a dat? îl chestionă el pe băiat. 

— Omul acela, răspunse puştiul, arătând spre 
băncile din spate ale naosului. Acolo era. Mi-a dat zece 
dolari americani. 

Oswald şi Cassandra se întoarseră spre locul spre 
care arătase copilul: nu văzură nimic suspect. În clipa 
următoare, se repeziră spre ieşire, făcându-şi loc cu greu 


prin grupurile de turişti. 

— Nu am observat nici un suspect, cu tot acest du- 
te-vino de oameni... le mărturisi, desfăcându-şi braţele a 
neputinţă, Carl Firenall, care rămăsese să-i aştepte în 
maşină. 

Cu mâinile tremurânde, Cassandra deschise plicul. 
Nu mai era timp pentru obişnuitele precauţii referitoare 
la contaminarea probelor: se aflau la mii de kilometri de 
sediul CIA, şi era convinsă, oricum, că Justiţiarul operase 
în maniera lui total aseptică, fără să lase nici o urmă. 


Trimite-l mâine împreună cu noi, să se bucure şi să 
se joace, iar noi îl vom păzi pe el. 

Doi dintre ei, temători şi binecuvântaţi cu har de 
Allah, au zis: „Intraţi pe poartă; când veţi fi înăuntru, veţi 
cunoaşte Victoria.” 

Cei care tăgăduiesc sunt asemenea turmei care nu 
înţelege nimic din strigătele ciobanului, însă el nu aude 
decât un țipăt şi o chemare: surzi, muţi, orbi. Ei nu pricep 
nimic! 


Cassandra citi mesajul cu voce tare. Oswald repetă 
versetele, apoi spuse: 

— Dacă memoria nu mă înşală, sunt trei fragmente 
disparate. Dar nu cred că trebuie să căutăm semnificaţia 
mesajului în titlul surelor din care provin. Tăcu pentru un 
timp, părând că meditează, apoi se întoarse spre Firenall: 
Ce se întâmplă mâine aici, în Cipru, Carl? Vreun 
eveniment deosebit, vreo sărbătoare, vreo comemorare? 

— În Cipru, nimic... mâine este o zi normală... 30 
august... Un moment! În zona turcească, pe 30 august se 
sărbătoreşte ziua Victoriei! 

— „...când veţi fi înăuntru, veţi cunoaşte Victoria”... 
Asta e! exclamă Cassandra Ziegler. 

Ofiţerul turc avea o expresie obtuză întipărită pe 
chipul său măsliniu. Se uita în continuare lung la Carl 
Firenall şi formulă aceeaşi întrebare pe care o mai 
pusese de câteva ori până atunci: 


— N-ai vrea să repeţi, americanule? 

— Ascultă-mă cu atenţie, locotenente, îi replică 
Firenall, părând că-şi pierde răbdarea. Probabil că 
dumneata ai văzut prea multe filme despre Războiul 
Rece. Îţi amintesc că până şi Zidul Berlinului a fost 
dărâmat, aşa că omenirii îi pasă prea puţin de bietele 
voastre palisade din Nicosia - sau Leukosa, cum vă place 
vouă să numiţi oraşul. Şi îţi mai amintesc că dumneata nu 
eşti Hruşciov, în timpul crizei rachetelor din Cuba, ci un 
aliat loial al americanilor. În clipa aceasta, un funcţionar 
al ambasadei americane stă în faţa dumitale şi-ţi spune 
că în Passatul de colo se află două persoane foarte 
importante, care încearcă să dejoace o teribilă 
ameninţare care planează nu doar asupra acestui oraş, ci 
a lumii întregi. În concluzie, sau ridici dracului odată 
bariera asta, sau mâine fac un asemenea tărăboi acolo 
unde trebuie, încât afurisitul vostru de zid va fi pus la 
pământ în doi timpi şi trei mişcări de o escadrilă de F16. 
Acum ai înţeles ce spun, locotenente? 

La început, turcul păruse că vrea să protesteze 
împotriva tonului folosit de bărbatul din faţa sa, apoi se 
răzgândi şi puse mâna pe telefon. Vorbi monosilabic cu 
un personaj care probabil avea o funcţie mai importantă 
decât a lui - un obscur ofiţer însărcinat cu paza graniţei 
din capătul străzii Lidras, între partea grecească a insulei 
Cipru şi cea de nord, turcească. 

Câteva minute mai târziu, Passatul intra în zona 
turcească a Nicosiei. 

— Reunificarea Ciprului, programată pentru luna 
mai, a dat greş, preciză Firenall, arătând spre linia de 
demarcaţie numită „Attila”, păzită de câţiva militari ai 
Naţiunilor Unite purtând clasica beretă bleu. Dar tot 
spectrul politic este de acord cu faptul că unificarea 
Ciprului va fi o miză importantă în cadrul tratativelor 
duse de Turcia pentru aderarea la Uniunea Europeană. 
Din păcate, nu e un deziderat chiar atât de uşor de 
realizat. În ultimii ani, populaţia autohtonă s-a redus 
considerabil, zona de nord a insulei fiind colonizată masiv 


cu turci aduşi din Anatolia. Acest lucru a provocat 
intensificarea fricţiunilor - niciodată stinse definitiv între 
cele două naţiuni obligate să coabiteze pe aceeaşi insulă. 

Cassandra asculta cu atenţie spusele lui Firenall. 
Cunoştea doar în linii mari istoria recentă a Ciprului. 
Oswald îi veni în ajutor: 

— In iulie 1974, trupele turceşti au invadat Ciprul, 
sub pretextul unor revendicări istorice. Nu mai puţin de 
două sute de mii de greco-ciprioţi s-au văzut obligaţi să-şi 
abandoneze casele, în vreme ce numai vreo douăzeci de 
mii au ales să rămână, ştiind că aveau în faţă o 
convieţuire plină de dificultăţi. 

— Dificultăţi care există şi astăzi, îl completă 
Firenall. S-au înmulţit manifestările de revoltă gen 
intifada, cu aruncări de pietre dincolo de zid, zid de care 
nimeni nu are voie să se apropie sau să-l fotografieze. A 
rămas singurul zid cu semnificaţie politică din Europa. 

— În orice caz, am trecut de primul obstacol. Acum 
nu trebuie decât să descoperim locul ales de Justiţiar 
pentru lovitura sa asasină. 

Cassandra nu apucă să-şi termine fraza: două 
limuzine negre flancară Passatul, silindu-l în cele din 
urmă să tragă pe marginea şoselei. 

Din cel de-al doilea automobil cobori un bărbat 
care, după înfăţişare, nu putea fi altceva decât un 
membru al serviciilor secrete. Cu un aer superior, îi făcu 
semn lui Carl să coboare. Oswald şi Cassandra rămaseră 
în maşină, mulţumindu-i în gând lui Firenall pentru 
obişnuinţa sa de a da la maximum instalaţia de aer 
condiţionat. 

Bărbatul cu alură de James Bond schimbă câteva 
cuvinte pe un ton scăzut cu Carl, apoi se apropie de 
geamul din spate al Passatului, făcându-i semn lui Oswald 
să coboare. Văzându-i chipul, turcul făcu un pas în spate, 
uluit. 

— Vă cer scuze, domnule, îi zise, dumneavoastră nu 
sunteţi cumva Oswald Breil, fostul premier al Israelului? 

— Ba da, eu sunt. 


— Sunt onorat să vă cunosc şi îmi dau seama că 
trebuie să fie vorba de ceva foarte important, din moment 
ce o persoană de calibrul dumneavoastră se află aici, în 
insula noastră. Numele meu este Ishan Sukru, generalul 
Ishan Sukru, şeful serviciilor de securitate turco-cipriote. 
Am primit ordin să vă conduc la hotelul la care tocmai vi 
s-au rezervat trei camere. Intre timp, va fi de datoria 
noastră să demarăm procedurile pentru... 

— Sunt onorat în aceeaşi măsură, generale Ishan 
Sukru... îl întrerupse Oswald. Dacă circumstanţele ar fi 
fost altele, probabil că ar fi zâmbit sarcastic, întrebându-l 
pe bărbatul din faţa lui care era numărul efectivelor pe 
care le comanda, dar nu i se păru momentul potrivit 
pentru asemenea ironii, cu atât mai mult cu cât misiunea 
lor trebuia să rămână secretă, aşa încât zise: Aş vrea însă 
să subliniez importanţa şi faptul că această vizită, nu 
tocmai oficială, pe care o facem în ţara dumneavoastră, 
nu trebuie făcută publică... 

— Inteleg, domnule Breil, replică generalul, 
imperturbabil. Mă voi ocupa personal să vă obţin viza de 
intrare în cel mai scurt timp posibil. Între timp, vă 
sugerez să vă bucuraţi de serviciile de excepţie ale 
luxosului hotel la care veţi fi cazaţi. 

— Generale, probabil că nu aţi înţeles bine: ne 
aflăm aici ca să preîntâmpinăm o gravă ameninţare. 

— Iar eu mă aflu aici ca să mă asigur că legile ţării 
mele sunt respectate. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, v-aş 
ruga să-mi predaţi paşaportul dumneavoastră şi al 
doamnei care vă însoţeşte. Vă asigur că vă vor fi 
înapoiate în cel mai scurt timp posibil, cu viza de intrare 
pe ele. 

— Generale, interveni Cassandra, care nu spusese 
nimic până atunci, numele meu este Cassandra Ziegler şi 
sunt unul dintre directorii executivi ai FBI. Nu ne 
permitem să rămânem blocaţi într-un hotel până obţineţi 
dumneavoastră toate informaţiile şi să ne acordaţi, 
eventual peste câteva zile, viza de intrare. Fiecare minut 
este important şi, dacă nu mă înşel, mâine se 


sărbătoreşte Ziua Victoriei în partea musulmană a 
Ciprului. Avem motive întemeiate să credem că tocmai 
ziua de mâine a fost aleasă de un terorist internaţional 
pentru unul din îngrozitoarele sale atentate. Acum ştiţi 
totul, generale Sukru, aşa că nu va mai trebui să pierdeţi 
timpul căutând informaţii. Vă cer să colaboraţi cu noi, 
asta e tot. 

Nu trebuia să fii foarte inteligent ca să înţelegi 
semnificaţia cuvintelor: atunci când un director din FBI 
formula o asemenea cerere, în spatele ei se ascundea o 
ameninţare ambalată în termeni diplomatici. 

— Şi cine ar fi personajul acesta care constituie un 
adevărat pericol planetar? întrebă totuşi generalul, cu 
atitudinea supusă a unui funcţionar de provincie. 

— Se intitulează  Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu, şi sunt convinsă că aţi auzit vorbindu-se de el. 
Nu-i aşa, generale? 

— Permiteţi-mi să vă conduc totuşi la hotel, apoi voi 
rezolva toate formalităţile în maximum două ore. Am şi 
eu anumite ordine de executat, iar vizita unor persoane 
atât de importante ca domniile voastre nu va fi văzută cu 
ochi buni dacă nu se cunosc motivele reale. Lăsaţi-mi, 
aşadar, timp să expun situaţia celor din guvern, apoi mă 
voi pune la dispoziţia dumneavoastră, pentru anihilarea 
acestei ameninţări. 

Tonul generalului turco-cipriot era totuşi precaut. 

— Foarte bine, generale. Dar nu uitaţi că trebuie să 
rezolvaţi totul cât mai repede posibil: fiecare minut 
contează. 


Serviciile jalnice ale aşa-zisului hotel de lux 
aminteau de o locandă din cartierele rău-famate, în 
vreme ce arhitectura părea demnă de un Grand Hotel de 
pe Coasta de Azur. Edificiul se înălța de-a lungul unei alei 
străjuite de copaci, lăsând să se vadă semnele unei 
degradări constante. 

Odată ajuns în cameră, Oswald se repezi sub duş. 
Apoi, îmbrăcat cu hainele pestriţe de adolescent, ieşi la 


fereastră, cercetând strada. Maşini multe, care, 
claxonând, îşi făceau loc asemenea lamei unui buldozer 
care împinge în lături pietrele din cale. Panourile 
publicitare umbrite de teii de pe marginea străzii... 
panourile... 

Oswald citi cu greu cuvintele turceşti de pe 
panouri, dar nu trebuia să ştie limba turcă pentru a-şi da 
seama că se făcea publicitate unui meci de fotbal care 
avea să se desfăşoare peste mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore, de ziua Victoriei. Işi privi ceasul: trecuse o 
oră de când Sukru îi adusese la hotel. Îşi îndesă şapca de 
baseball pe cap şi se strecură pe uşă: nu avea timp de 
pierdut. 


Cassandra Ziegler se aşeză pe pat. leşind de sub 
duş, îşi trăsese pe ea halatul de baie şi acum îşi usca 
părul. În clipa ceea, sună telefonul. Răspunse cu o voce 
amicală, convinsă că era Oswald. La auzul vocii artificiale 
de la celălalt capăt al firului, se cutremură. 

— O femeie frumoasă ca dumneata ar trebui să-şi 
găsească un cavaler mai acătării decât omuleţul acela 
care te însoţeşte, doamnă Ziegler. 

— Cine e la telefon? întrebă şovăitoare Cassandra, 
în timp ce bănuiala iniţială începea să se transforme în 
certitudine. 

— Cel pe care dumneata şi Breil îl căutaţi, frumoasă 
doamnă. Sau poate că, de fapt, eu vă caut pe voi, cine 
ştie? Asta rămâne de văzut. „Trimite-l mâine împreună cu 
noi, să se bucure şi să se joace, iar noi îl vom păzi pe el.” 
Imi doresc din toată inima să vă revăd cât mai curând, 
doamnă Ziegler. Sunt convins că abia aşteptaţi să primiţi 
veşti de la mine. Vă salut călduros, pe dumneata şi pe 
bărbatul dumitale în miniatură. 


46 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Micul lac de munte era înconjurat de brazi 
străvechi, care îndulceau cu parfumul lor aerul tare al 
Dolomiţilor. La o masă, pe terasa restaurantului de pe 
lacul Sci, la mică distanţă de Cortina, Sciarra della Volta 
povestea de-a fir a păr episoadele propriei vieţi, 
demonstrând calităţi narative demne de un romancier. 


Colonelul Thomas Edward Lawrence le ordonase 
oştenilor săi cu cămile ca, în semn de recunoştinţă, să se 
alinieze pentru onor. Sciarra trecu în revistă trupele, 
formate din bărbaţi însemnați de soarele deşertului, apoi 
se opri în faţa colonelului britanic. Lawrence stătea în 
şaua cămilei sale, o creatură specială ca şi stăpânul său: 
un animal credincios şi peste măsură de rezistent la 
efort. Italianul îl privi lung: era convins că nu avea să uite 
niciodată perioada petrecută alături de un erou ca 
Thomas Edward Lawrence. 

Acoperământul imaculat pentru cap încadra chipul 
tras, slăbit al englezului. Mantia lungă de lână cobora 
până peste coapsa cămilei. 

Italianul scoase sabia din teacă şi o ţinu în dreptul 
chipului, în semn de salut. Lawrence răspunse cu acelaşi 
gest, apoi spuse cu voce fermă: 

— A fost o onoare, Alberto, să lupt alături de 
dumneavoastră. Sper să ne mai întâlnim. 

— Şi eu nădăjduiesc la fel, Thomas. lar cel care 
trebuie să mulţumească sunt eu, pentru că m-aţi învăţat 
atâtea lucruri noi: acum, datorită dumneavoastră, 
războiul din ţinuturile acestea aspre nu mai reprezintă o 
taină pentru mine şi iată-mă în măsură să abordez 
următoarea misiune în deplină cunoştinţă de cauză, deşi 
ştiu foarte bine că nu este deloc uşor să conving triburile 


de arabi să se revolte împotriva turcilor. 

— Amintiţi-vă un lucru, Alberto: aici, în deşert, nu 
avem de-a face cu un război propriu-zis. Am încercat să le 
explic asta strategilor noştri, dar, pentru ei, alte 
modalităţi de luptă decât bătălia în câmp deschis sunt de 
neimaginat. Eu îl numesc război de gherilă: să loveşti şi 
să dispari fără urmă. Sunt încredinţat că acesta este 
modul de operare cel mai potrivit acestor teritorii. Acum 
însă, să ne despărţim: un rămas-bun prea îndelungat nu e 
o treabă de soldaţi. 

Sciarra se îndepărtă, urmat de un grup de vreo 
zece arabi: erau oamenii de bază în jurul cărora avea să 
construiască un contingent similar celui al colonelului 
Lawrence. 


Trecuseră două luni de la acel salut de rămas-bun. 
Sciarra nu pierduse nici un minut. Reuşise să recruteze 
aproape o mie de noi soldaţi, care fuseseră campaţi la 
Deir el Balah, la sediul comandamentului corpului 
oriental al trupelor aliate. In schimb, colonelul italian se 
afla la câţiva kilometri distanţă, spre nord-est, în imediata 
apropiere a oraşului Gaza. 

Culmea lui Samson se înălța circa două sute de 
metri pe ţărmul Mediteranei. Două vedete britanice 
supravegheau coastele, plutind lent, în afara razei de 
acţiune a artileriei turceşti. 

Colina-buncăr 164 se afla chiar pe linia frontului: 
de acolo erau lansate în valuri atacuri asupra 
garnizoanelor turceşti încartiruite în oraşul Gaza. Poziţia 
fusese cucerită după luptele din aprilie 1917, şi de atunci 
rămăsese sub ocupaţia Brigăzii 166 britanice. 

Colonelul Sciarra ar fi vrut să poată intra în oraş şi 
să organizeze o rebeliune internă, cu ajutorul unor şefi de 
trib loiali cauzei Aliaților. Acţiunea fusese pregătită până 
la ultimul detaliu: travestit în arab, colonelul urma să fie 
introdus în oraş de un om de-al său, vărul şeicului din 
Gaza. Noaptea era liniştită, fără lună. Sciarra închise 
caietul în care obişnuia să-şi scrie propriile gânduri. 


Închise şi jurnalul militar în care, urmând directivele 
Statului-Major, însemnase toate acţiunile care meritau să 
fie evidenţiate. 

leşi în întunericul împăcat al nopţii. Trase adânc în 
piept aerul curat şi rece. In clipa aceea, Sciarra fu 
martorul sfârşitului lumii. 

Turcii lansară un baraj susţinut de artilerie de 
calibru mare asupra colinei fortificate. Un obuz explodă 
la mică distanţă de Sciarra, care fu aruncat la câţiva 
metri distanţă. Poate că îşi pierduse şi cunoştinţa, dar 
numai pentru scurtă vreme. Când îşi reveni şi urechile 
încetară să-l mai doară, încercă să-şi ducă mâna la faţa 
rănită: din braţul stâng nu rămăsese decât o masă 
informă de oase şi carne sângerânde. Se trase într-un colţ 
ferit şi încercă să îşi îngrijească într-un fel rana: pierdea 
mult sânge. Desprinse cureaua de piele de la tocul 
revolverului şi o folosi ca garou. Apoi, în faţa ochilor se 
făcu din nou întuneric şi se prăbuşi inconştient. 


— Ce aţi spune dacă ne-am întoarce pe jos la 
Cortina, domnule Breil? întrebă Sciarra, sprijinindu-şi cu 
un gest ferm bastonul în scândurile estacadei de pe 
ţărmul lacului. 

— Cu cea mai mare plăcere, generale. Asta în cazul 
în care o astfel de plimbare nu vă cere prea mult efort. 

— Poate că aş fi în dificultate, dacă ar trebui să 
ajung înot, spuse bătrânul italian. Arătând spre ciotul de 
mână protejat de o mănuşă neagră, dar la vârsta mea, o 
plimbare e bine-venită dacă vrei să te menţii în formă. Şi, 
în timp ce mergem, voi continua să vă povestesc despre 
viaţa mea, asta dacă nu cumva aţi obosit să mă ascultați, 
domnule Breil. 

— Asta ar fi cu neputinţă, generale. 


— Războiul s-a terminat! N 

Strigătul de bucurie se transmise din om în om. În 
numai câteva minute, toată zona portuară a Genovei 
semăna cu o imensă navă pe care se dezlănţuise 


petrecerea: lumea striga, sărea în sus, dansa de bucurie, 
printre stive de mărfuri şi containere pregătite pentru 
încărcare. Brusc, toată lumea se opri din lucru, dând frâu 
liber manifestărilor de fericire nestăpânită de după 
primele momente de scepticism. 

Din nefericire, la sărbătoare erau mulţi absenţi 
motivaţi: italienii pierduseră şase sute cincizeci de mii de 
militari, francezii un milion trei sute de mii, imperiul 
britanic un milion, România peste trei sute de mii. 
Aproape trei milioane de soldaţi din rândurile Triplei 
Alianțe căzuseră, la rândul lor, pe front, iar civilii morţi în 
bombardamente depăşeau cifra de şapte milioane. 

Spectrul acestor pierderi masive avea să 
influenţeze, într-un fel sau altul, istoria secolului XX. Dar, 
în loc să servească tuturor drept avertisment, punând în 
gardă lumea asupra nenorocirilor războiului, ele aveau să 
devină curând pretext pentru revendicări şi aspre 
vendete. 

În hala antrepozitului de bumbac se auzi o voce în 
difuzoarele de amplificare: 

— Sunteţi cu toţii învoiţi de la operaţiunile de 
încărcare-descărcare. Astăzi, luni, 4 noiembrie 1918, 
războiul s-a sfârşit. Dumnezeu să aibă în pază Italia 
învingătoare! 

Cel care vorbise era bărbatul pe care hamalii îl 
supranumiseră „Mână de lemn”. Un strigăt de bucurie 
izbucni din piepturile celor din hală. 

Şi Alberto Sciarra della Volta, „Mână de lemn” 
pentru unii şi „Generalul” pentru toată lumea, îşi îngădui 
o pauză de lucru. Chiar şi pentru cei aflaţi departe de 
front, războiul echivala cu un volum imens de muncă, dar 
fără nici o garanţie de câştig: orice se putea întâmpla, cu 
atât mai mult cu cât era practic imposibil ca încărcăturile 
pe mare să fie asigurate. U-Boot-urile germane stăteau la 
pândă în Mediterana asemenea haitelor de lupi hămesiţi. 
Un singur vas scufundat putea însemna pentru unii 
falimentul. Din fericire, renumita agenţie maritimă 
Sciarra della Volta nu înregistrase pierderi importante. 


Alberto era în culmea fericirii. Un piroscaf sub 
pavilion britanic, acostat la chei, emise un şuierat lung. 
Răspunzând semnalului, în scurt timp, toate navele din 
port începură să sune din sirene. Sciarra rămase pe chei, 
admirând spectacolul şi savurând gustul păcii şi al 
libertăţii redobândite. 

Generalul Sciarra della Volta fusese lăsat la vatră 
din cauza rănilor suferite şi a amputării unui braţ. De la 
revenirea acasă, se dedicase trup şi suflet muncii la 
agenţia maritimă a familiei: rămăsese singurul mod în 
care mai putea fi de folos ţării. 

Piroscaful britanic, pregătit să ridice ancora, emise 
un al doilea şuierat lung. Alberto nu mai stătu pe 
gânduri: îl cunoştea bine pe comandantul vasului, căci 
operaţiunile de încărcare fuseseră executate de agenţia 
lui. Sări în fugă pe pasarela de îmbarcare, hotărât şi fără 
să privească înapoi: pentru prima dată în ultimul an, 
angajaţii săi erau nevoiţi să se descurce singuri. Peste 
cinci zile, el avea să ajungă la Londra. 


Trenul-spital sosi sub amplele arcade ale gării 
Victoria în puterea nopţii. In faţa gării aşteptau o 
mulţime de ambulante şi căruţe ale Crucii Roşii. 

Operațiunile de transbordare a răniților începură 
imediat, urmărite de militari şi de privirile pline de 
compasiune ale puţinilor civili prezenţi. Unul dintre 
aceştia, deşi avea braţul stâng amputat, se oferi să ajute, 
împingând tărgile mobile spre ieşire. 


Kimberly cobori din vagon: pentru cei din Crucea 
Roşie, sfârşitul războiului echivala cu înrăutățirea 
condiţiilor - deja dificile - de lucru. Răniţii aveau să fie 
repatriați, spitalele de campanie dezafectate, trebuiau 
îngropaţi morţii şi consolate familiile acestora. La puţin 
timp după ce Alberto fusese lăsat la vatră, Kimberly 
fusese transferată pe frontul din Europa: rolul de 
infirmieră era o acoperire pentru activitatea sa de agent 
de contraspionaj, însă nu îi permitea să neglijeze 


îngrijirea răniților. Odată ostilitățile încheiate, Kimberly 
solicitase să rămână pe front, făcându-se utilă acolo unde 
i se cerea ajutorul. În fiecare săptămână îi trimitea o 
scrisoare singurului bărbat căruia i s-ar fi dăruit, 
primind, în schimb, periodic, răspunsul său. Nu încetase 
însă să se întrebe cât timp avea să mai dureze iubirea lor. 
Distanţa care îi despărţea ar fi putut să le îndepărteze şi 
inimile, chiar până într-acolo încât şi cel mai sincer 
sentiment ar fi putut fi compromis. Se gândise că ar fi 
fost mai bine să nu-şi facă iluzii asupra viitorului relaţiei 
sale cu un ofiţer italian: avea să se termine totul repede. 
Foarte repede. Ea avea să sufere, dar, la urma urmelor, 
era o femeie de caracter... 

— Colonele, vă rog... 

Păşea frântă de oboseală pe peronul gării, când o 
voce din spatele său o făcu să tresară şi să întoarcă 
privirea: 

— Colonele, sunt un infanterist alpin care a aterizat 
cu un dirijabil furat într-un oraş aflat în plin război. Am 
fost expediat în arşiţa deşertului, traversându-l pe 
spinarea unei cămile. Dar în tot acest timp n-am încetat 
nici o clipă să vă iubesc. Vreţi să fiţi soţia mea, colonele 
Kimberly Hadwin? 

Întorcându-se spre cel care vorbea, ochii femeii se 
umpluseră de lacrimile bucuriei. Nu reuşea să vadă 
nimic, doar umbra aburilor locomotivei care se punea în 
mişcare, dar braţele i se deschiseră larg, gata să-l 
primească pe bărbatul care se îndrepta spre ea din ceaţă. 
Sciarra apăru surâzând, iar în clipa următoare cei doi se 
îmbrăţişară cu pasiune. 


Kimber şi Alberto nu reuşiră niciodată să se 
resemneze cu gândul că nu vor putea avea copii. Făcură 
nenumărate încercări, consultară specialişti, dar nu 
reuşiră să rezolve problema. 

Genova o primise pe soţia englezoaică a potentului 
agent maritim cu obişnuita indiferenţă aparentă - 
mascând, în realitate, curiozitatea şi invidia - cu care 


oraşele de provincie îi întâmpină pe străini. Pentru 
Kimber însă, fuseseră suficiente câteva luni de căsnicie 
ca să îşi dea seama că nu şi-ar fi putut închipui viaţa 
altfel decât sub soarele Mediteranei şi, mai ales, avându-l 
alături pe Alberto. Traversaseră momente dificile, dar 
reuşiseră să treacă peste orice obstacol cu entuziasmul 
cu care înfruntaseră necazurile războiului. Nici chiar 
dureroasa realitate de a nu avea copii nu reuşi să 
zdruncine armonia acelui cuplu pe care toţi îl considerau 
perfect. 

Slujba lui Alberto era acaparatoare, solicitându-i 
prezenţa aproape în permanenţă; se străduia să câştige 
cât mai mult timp pentru ei doi şi îi dedica lui Kimberly 
fiecare minut liber. 

„Vapoarele nu ştiu să citească acele ceasurilor”, 
obişnuia să-i repete Alberto, de fiecare dată când - fie 
noapte, fie zi - era obligat să alerge în port, chemat de 
propriii angajaţi. 

La un an de la căsătorie, Kimber îşi exprimase 
dorinţa de a lucra cot la cot cu el în agenţie: nu era deloc 
încântată de ideea de a-şi petrece zilele confecţionând 
pachete cu alimente pentru acţiuni caritabile sau 
lâncezind în faţa unei ceşti cu ceai şi a unei farfurii cu 
prăjituri la cafeneaua Mangini. 

Alberto îi acceptase cererea, cu promisiunea că 
avea să renunţe la agenţie în clipa în care avea să 
rămână însărcinată. Copiii însă se lăsară aşteptaţi şi, 
treptat, Kimber deveni o piesă de neînlocuit în afacerea 
familiei, care se extindea văzând cu ochii. 

Se părea că războiul rămăsese o amintire pierdută 
în negura vremurilor; vorbeau foarte rar despre asta. 

In schimb, Sciarra nu pierduse obiceiul de a 
coresponda cu Mihnea; după câte îi scria acesta, românul 
se afla în continuare în căutarea Inelului Regilor. Pe de 
altă parte însă, relaţia epistolară cu Lawrence se limita la 
felicitările de sărbători, telegrame şi scrisori de felicitări 
cu ocazia noilor onoruri cu care era gratulat colonelul 
englez. Eroul din Arabia atinsese poziţii înalte în ierarhia 


politică: în aparenţă venerat de toată lumea, părea lansat 
spre o carieră strălucitoare. Unui ochi de expert însă, nu- 
i putea scăpa faptul că elogiile şi funcţiile politice nu erau 
altceva decât arma prin care politicienii ştiau să îi exileze 
pe eroii deveniți incomozi din cauza inteligenţei şi 
ambiţiei: le ofereau meniri găunoase, folosindu-se orice 
pas greşit al lor pentru a-i discredita, trimiţându-i din nou 
în obscuritatea anonimatului. 


Dragă Thomas, 

Am aflat din presă despre întâlnirile dumneavoastră 
cu Winston Churchill pentru a discuta despre situaţia din 
Orientul Apropiat. Cunoscându-vă interesul pentru acea 
regiune frământată de tulburări politice, sunt convins că 
veţi şti să-l direcţionaţi pe ministrul ţării dumneavoastră 
spre alegerea cea mai înţeleaptă, astfel încât vrednicele 
popoare ale Arabiei să se bucure, în sfârşit, de pace şi 
autonomie. Am aflat, de asemenea, şi despre dificilele 
negocieri pe care le purtaţi cu regele Hussein. Chiar şi 
presa italiană a făcut largi referiri la conţinutul tratatului 
de la Hijaz, lăudând eforturile dumneavoastră care au 
condus la un final fericit. Sunt mândru şi onorat să mă 
număr printre cei care se bucură de prietenia 
dumneavoastră. Vă rog să primiţi cele mai sincere şi 
fraterne urări pentru un Crăciun de neuitat şi un prosper 
an 1922. 

Cu sinceră afecţiune, 
Alberto 


Această scrisoare fu trimisă în decembrie 1921. 
Aproape în aceeaşi clipă în care Sciarra expedia plicul, 
piroscaful Re Vittorio acosta în portul Genova. 

La fel ca şi vaporul geamăn Regina Elena, fusese 
construit în anul 1908, având o capacitate de opt mii de 
tone. Cele două coşuri negre cu o bandă albă - negrul şi 
albul fiind culorile Marinei italiene - erau dispuse între 
două catarge înalte de lemn, pe care erau amplasate 
antenele radio şi proiectoarele de lumină. 


În timpul războiului, vasul fusese alocat pentru 
transportul de trupe şi avusese mai mult noroc decât 
Regina Elena, scufundat de torpilele unui U-Boot german, 
în 1918. 

Reechipat şi adaptat pentru transportul 
transatlantic de pasageri, Re Vittorio putea găzdui o sută 
de pasageri la clasa întâi, peste două sute la clasa a doua 
şi o mie două sute la a treia. 

Acum, după ce făcuse escală la Trieste şi Napoli, se 
oprise la Genova, înainte de a lua calea Atlanticului, cu 
cap-compas New Orleans. 

Aşa cum făcea adesea, Sciarra urcă la bord, 
petrecând o jumătate de oră în plăcuta companie a 
comandantului, un simpatic ligurian cu mustăţi stufoase 
şi pleoştite, ca ale unei morse. 

— O rugăminte, generale Sciarra, îi spuse 
comandantul când se pregăteau să-şi ia rămas-bun. În 
afara proviziilor şi a tot ceea ce v-am trecut pe listă, şeful 
sălii maşinilor insistă să fie aprovizionat cu un lubrifiant 
special, esenţial pentru buna funcţionare a afurisitelor de 
motoare cu abur. Sunt sigur că numai firma Sciarra della 
Volta poate fi în măsură să satisfacă cererile bizare ale 
ofițerului meu. El spune că, fără vaselina asta sau ce-o fi, 
Re Vittorio riscă să rămână în mijlocul Atlanticului, cu 
ambele motoare blocate. 

— Nu vă faceţi griji, comandante. Cu permisiunea 
dumneavoastră, voi cobori chiar eu în sala maşinilor să 
vorbesc cu subalternul dumneavoastră ca să aflu despre 
ce lubrifiant este vorba. 

Sciarra cobori cu pas săltat în burta vaporului, fără 
să bage în seamă luxoasele punți superioare. 

Sala maşinilor unui transatlantic seamănă cu 
viziunea comună asupra unui cerc al infernului lui Dante. 
Cuptoarele gigantice de fontă îşi deschid fălcile, gata să 
înghită cu lăcomie tonele de cărbuni aruncate din lopeţile 
bărbaţilor pe jumătate goi, mânjiţi cu un strat gros de 
pulbere neagră. De jur împrejur, totul - zgomotul 
asurzitor, răbufnirile aburului sau uriaşele biele de oţel - 


pare să dovedească faptul că există un perpetuum 
mobile. Acest teritoriu de sine stătător, o lume 
necunoscută celor ce fac plimbări lungi pe punte, 
bucurându-se de razele soarelui, un univers ce nu-şi 
poate permite nici o secundă de răgaz, chiar în mijlocul 
celei mai sălbatice furtuni: fără forţa de propulsie a 
elicelor, chiar şi cel mai impunător transatlantic ar fi 
învins de valurile oceanului. 

Sciarra se opri câteva clipe să-i observe pe oamenii 
preocupaţi de boilere şi manometre, apoi îl zări pe şeful 
sălii maşinilor. 

Se îndrepta spre el când, deodată, trecând pe lângă 
un maşinist, memoria îi fu răscolită de o sclipire 
fulgerătoare: nu-l zărise decât o fracțiune de secundă, iar 
stratul de funingine de pe chip îl făcea de nerecunoscut, 
însă Sciarra era sigur că-l mai văzuse undeva pe bărbatul 
acela. 

Tulburat de întâlnire, îl întrebă pe ofiţer care era 
numele misteriosului maşinist. 

— Cine, cel de colo? Îl cheamă Olt, Arisztid Olt. E 
ungur şi, dacă e să fiu sincer cu dumneavoastră, domnule 
Sciarra, nu sunt deloc mulţumit de el. Din fericire, e unul 
care nu vorbeşte mult, i-a mărturisit unui subofițer că e 
actor şi că, probabil, se va opri în America în căutarea 
norocului... Numai că, judecând după dezinteresul pe 
care îl manifestă când e vorba de muncă, mi-e teamă că 
nu trebuie să-şi facă mari speranţe cu norocul acela... 

— Olt, Arisztid Olt... repetă Alberto Sciarra pentru 
el însuşi. 


În cartierul Carignano, doi copii încinseseră cel mai 
frumos joc pentru cei mici, dar, în acelaşi timp, cel mai 
urât pentru cei mari. Sciarra trecu pe lângă cei doi ţânci 
războinici înarmaţi cu puşti de lemn. Pe nesimţite, 
gândurile generalului se întoarseră la război şi la 
nenumăratele conturi neîncheiate pe care acesta le 
lăsase. Deodată, Sciarra îşi aminti: iată unde îl mai 
văzuse pe bărbatul acela! 


Ultima dată îl întâlnise, cu câţiva ani în urmă, într- 
un castel din România, iar cel care acum susţinea că se 
numeşte Olt încercase să-l ucidă pe locotenentul Mihnea 
Petru. Pe atunci însă, se numea Blasko, locotenentul Bela 
Blasko, din armata austro-ungară. 

Ajuns în faţa casei, Alberto Sciarra se răzgândi. Se 
întoarse din drum, coborând scara valvârtej. Ajuns în 
port, văzu piroscaful pierzându-se în zare. Şi, odată cu el, 
şi Bela Blasko. 


47 


VALAHIA, 1386 


— Aceasta mi-e povestea, Mircea, fiul meu... Chipul 
palid şi descărnat al femeii era însemnat de trecerea 
anilor şi de umbra bolii. Însă ochii ei de culoarea 
adâncului mării străluceau încă, ageri şi plini de viață. 

— Făgăduieşte-mi că o vei istorisi mai departe, 
celor ce vor veni după tine, întregind-o cu întâmplările de 
vitejie din viaţa ta, despre care am credinţa că va fi 
luminoasă şi plină de înfăptuiri măreţe. Şi să faci în aşa 
fel încât să fie pilduire celor ce îţi vor urma. Să nu laşi să 
se piardă în negura uitării sămânţa stirpei noastre, iar 
puterea talismanului nepreţuit pe care ţi-l las azi zălog să 
dăinuiască peste ani. Faptele tale să fie fără strâmbătate, 
pe măsura gândului tău drept. Cinsteşte-ţi prietenii, nu 
dispreţui iubirea şi apără-ţi norodul cu preţul vieţii tale. 
Dumnezeu să te aibă în pază, Mircea, voievod al 
Valahiei?. 


Celeste cunoştea ca nimeni altcineva caracterul lui 
Mircea, primul său născut: era un prinţ destoinic şi era 
încredinţată că numele său avea să rămână incrustat în 
istoria poporului lor. Valahia devenise patria lui Celeste, 
singurul loc de unde nu fusese silită să fugă, ţinutul în 
care, abandonându-şi travestiul bărbătesc, devenise 
femeie, soţie şi mamă fericită. 

Amintirile vieţii sale pline şi intense îi trecură cu 
repeziciune şi limpezime prin faţa ochilor: băieţii ei 
jucându-se pe pajiştea întinsă din faţa castelului lui 
Vladislav, primele lor lecţii de călărie, teama ei de mamă 
de a nu-i vedea căzând din şa, trudniciile şi mulţumirea 


23 În realitate, Mircea cel Bătrân, personajul despre care se 
insinuează că ar fi vorba în acest fragment, a fost fiul 
voievodului Radu |, fratele şi adevăratul succesor la tron al 
lui Vladislav (n. tr.). 


de a-i vedea crescând zdraveni şi sănătoşi. Acum părea 
că totul se întâmplase într-o clipită. Apoi, când Celeste se 
pregătea de o îndelungată bătrâneţe liniştită lângă 
bărbatul pe care nu încetase niciodată să-l iubească, 
veniseră pe lume primii nepoți, fiii lui Mircea. 

Stătuse în preajma lor clipă de clipă, nescăpându-i 
din ochi când începuseră, nesiguri, să facă primii paşi, 
sau întinzându-se în pat lângă ei, ca să le istorisească 
minunatele aventuri a doi bărbaţi care se duşmăniseră o 
viaţă întreagă, duelându-se pe mări şi pe uscat. 

Erau poveşti eroice pe care, înaintea nepoților, le 
depănase şi propriilor ei copii. Dar nu erau legende: 
aflaseră cu toţii povestea vieţii sale, pecetluită de vitejia 
pe care aveau s-o moştenească toţi urmaşii lui Celeste. 

Intre Mircea şi mama sa exista o legătură care 
transcendea obişnuitele relaţii dintre mame şi fii. 

Pe vremea când era copil, Celeste se dovedise o 
mamă afectuoasă, refugiul sigur în faţa furiilor tatălui, o 
îndrumătoare în viaţă; gingăşia ei însă ştiuse să se 
transforme într-o adevărată asprime atunci când îl 
învățase deprinderile de război. Celeste îl crescuse la 
şcoala nobililor războinici, insuflându-i arta măiastră a 
samurailor şi tehnicile lor de luptă ucigătoare; acum, 
Mircea mânuia cu iscusinţă şi precizie atât armele 
tradiţionale, cât şi katana, spada nobililor războinici din 
Ţara Soarelui-Răsare. 

Dar Mircea nu avea cum să-şi închipuie cât se 
chinuise propria sa mamă să se arate aspră şi 
neîndurătoare: ochii fiului ei, Mircea - aceiaşi ochi ca ai 
propriului ei tată, Mugqatil -, îi înmuiau inima atunci când 
o priveau rugător, şi ar fi putut obţine tot ce-ar fi dorit de 
la ea. 

Un zâmbet senin şi plin de mulţumire apăru pe 
chipul lui Celeste, zărindu-i pe ceilalţi membri ai familiei 
intrând în odaia umbroasă: o bună parte din fiinţa ei avea 
să dăinuiască în continuare pe pământ. 

— Cu toate astea, îmi pare rău că se termină, 
murmură ea, zâmbindu-i bărbatului său, care, stându-i la 


căpătâi, o ţinea de mână. 

— Ce să se termine, Celeste? întrebă el. 

— Viaţa, dragul meu. Viaţa minunată pe care am 
petrecut-o lângă tine. 

— Nu vorbi astfel. Vreau să te gândeşti numai la 
însănătoşirea ta. 

— Nu am nici timp, nici forţă ca să mă tămăduiesc, 
Vladislav. Dacă există cu adevărat o lume dincolo de 
moarte, voi veni la voi, mamă şi tată al meu, Humarawa, 
Wu şi Rhoda... 

Şi voievodul era însemnat de trecerea anilor: părul 
alb ca neaua, riduri profunde săpate pe chipul obosit, 
învăluit de o expresie plină de iubire şi compasiune. 

— Nu vreau să te aud vorbind în felul acesta, spuse 
el. Pe urmă, eu ce să fac fără tine? La anul vom sărbători 
treizeci de ani de la nuntă... Îţi mai aminteşti când i-am 
spus tatălui meu că vreau să mă însor cu... un bărbat? 

Celeste încuviinţă din cap, cu ochii închişi şi buzele 
încleştate. Părea că lunga suferinţă îi secase toate 
forţele. Toți cei patru copii ai săi stăteau acolo, în 
picioare, în jurul patului. Mezina, care abia împlinise 
şaisprezece ani, plângea întruna. 

— Nu plângeţi, copiii mei, nu plângeţi. E rândul 
vostru să luaţi viaţa în piept. Nădăjduiesc numai că am 
reuşit să vă ajut să înţelegeţi cum s-o faceţi mai bine. Nu 
plângeţi. 

Un oftat prelung răbufni din pieptul lui Celeste. 

— ...un Mugatil nu plânge niciodată... 

— Nu, mamă, nu, te rog... imploră Mircea, cu vocea 
transformată într-o şoaptă. 

Nu se putea resemna la gândul că îşi pierduse farul 
călăuzitor. 

Nimic nu-l putea consola, nici măcar gândul că 
peste numai câteva zile avea să devină voievodul 
Valahiei. Mircea strânse între degete Inelul Regilor, în 
vreme ce o lacrimă i se prelingea, adânc, pe obraz. 

— Nu, mamă, şopti el, ştiu că nu mă comport ca un 
Muqatil, ca un războinic ce nu cunoaşte frica. Acum nu 


izbutesc s-o fac. Dar te încredinţez că toate dorinţele îţi 
vor fi respectate întocmai, mamă a mea. 


48 


AUGUST 2004 
Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


„Conducătorul” şedea în fotoliu, în faţa vizetei 
pentru puşcă din foişorul camuflat unde aşteptam să 
apară vânatul. În ciuda evidenţelor, Ceauşescu continua 
să susţină că masacrul animalelor fără apărare se chema, 
de fapt, „vânătoare de urşi”. 

— ...Da, domnule Breil, Ordinul Dragonului nu a 
dispărut, a reluat el discuţia. Vlad al II-lea, tatăl lui 
Dracula, a urcat pe tron la mult timp după ce, în 1418, 
propriul său tată, voievodul Mircea, şi-a încheiat domnia 
de treizeci şi doi de ani. Era un adevărat record pentru 
vremurile acelea tulburi, când un bărbat apuca să 
rămână la conducerea ţării maximum trei sau patru ani. 
Mircea cel Bătrân, urcat pe tron în 1386, s-a arătat a fi 
un suveran inteligent, drept şi iubit de popor, un iscusit 
războinic. 

Pe toată durata domniei sale a fost nevoit să ţină 
piept singur expansiunii otomane: Biserica Catolică era 
preocupată să înece în sânge ereziile apărute în Europa 
Occidentală. În 1431, Vlad, tatăl lui Dracula, a fost 
învestit cavaler al Ordinului Dragonului de către 
Sigismund, regele Ungariei, viitorul împărat al Sfântului 
Imperiu Roman. Ordinul, de tip militar, avea ca scop 
oficial nimicirea vrăjmaşilor Bisericii Catolice, oriunde s- 
ar fi aflat aceştia. Însă scopurile reale erau multe altele, 
la fel ca şi legăturile secrete de fraternitate care îi uneau 
pe membrii ordinului. 

— Ştiu că blazonul ordinului era un dragon înaripat, 
iar în arta populară românească o asemenea creatură era 
personificarea unui demon, am spus. 

— Exact. Probabil că tocmai din cauza acestei 
analogii Dracula şi tatăl său au trecut în istorie ca fiind 


nişte demoni. 

— Sau, poate, pentru ferocitatea lor. 

— Nu trebuie să ne grăbim niciodată să judecăm pe 
cineva după aparente, domnule Breil. Oamenii trebuie 
evaluaţi în funcţie de circumstanţe: teoretic, cine trage 
într-un om fără apărare este, fără îndoială, un criminal, 
dar dacă cel care trage face parte dintr-un pluton de 
execuţie, el devine o persoană care acţionează conform 
legii. Vedeţi, aşadar, că percepţia asupra realităţii se 
schimbă în funcţie de unghiul din care priveşti lucrurile. 
Nu este recomandabil să judecăm întâmplările din 
vechime din perspectiva omului din secolul XX, ci trebuie 
să încercăm să ne adaptăm judecăţile la epoca 
respectivă, la realităţile şi cutumele în care s-au produs 
evenimentele sau au trăit persoanele pe care dorim să le 
analizăm. 


xX 


Cei care treceau prin sectorul turcesc al Nicosiei 
numită de locuitorii săi şi Leukosa - nu ar fi fost deloc 
uimiţi să vadă un adolescent slăbuţ în faţa unui panou 
publicitar care făcea reclamă unei partide de fotbal - 
punctul culminant al festivităților din 30 august, ziua 
victoriei turcilor ciprioţi asupra grecilor. Băieţandrul 
purta o şapcă de baseball şi haine extravagante. Oswald 
citi cu atenţie numele instituţiei care organiza 
evenimentul: Kuzey Kibris Turk Cumhuriyeti, respectiv 
Liga turco-cipriotă de fotbal. Oswald îşi spuse că acolo, în 
Cipru, se întâlnea o situaţie unică: o populaţie de şapte 
sute de mii de locuitori, care trăia pe un teritoriu de 
numai nouă mii de kilometri pătrați, avea câte două 
federații pentru fiecare sport în parte. Exista federația de 
scrimă greco-cipriotă, dar şi federaţia de scrimă turco- 
cipriotă, la fel şi la caiac-canoe, atletism, tir cu talere sau 
echitație. Ca să nu mai vorbim de fotbal: două 
campionate, două federaţii. Oswald îşi întipări în minte 


numele stadionului unde avea să se desfăşoare derbiul 
dintre Cetinkaya şi Gönyeli, cele două echipe aflate în 
fruntea clasamentului: 20 Temmuz Stadium din Kyrenia. 
Făcu stânga-mprejur şi se întoarse la hotel. 


Cassandra era peste măsură de tulburată din cauza 
telefonului primit: pusese jos receptorul, apoi îl ridicase 
din nou, încercând să-l contacteze pe Oswald. Nu 
răspundea nici pe telefonul din cameră, nici pe celular. 
leşise din cameră, cu gând să coboare în holul hotelului 
în care fuseseră escortaţi cu fermitate politicoasă de 
oamenii serviciilor secrete locale. Spera să-l găsească 
acolo pe Breil. 

In schimb, îl văzu ţâşnind pe uşile ascensorului. 

— Cred că am înţeles unde se va produce atentatul, 
îi spuse Oswald, abia trăgându-şi sufletul, în vreme ce 
Cassandra, respirând la fel de greu, încerca să-l pună la 
curent cu discuţia telefonică avută cu temutul serial 
bomber. 

— Ne urmăreşte, Oswald, spuse femeia, după ce 
intrară amândoi în cameră. 

— Nu mă miră deloc. Toţi criminalii în serie au o 
satisfacţie aparte urmărind cum anchetatorii se dau de 
ceasul morţii ca să le prindă urma. Nu văd de ce 
Justiţiarul ar face excepţie, refuzându-şi un asemenea 
spectacol. Apoi, citi din nou - nu mai ştia nici el a câta 
oară - scrisoarea teroristului, pe care, de altfel, o ştia pe 
de rost: „Şi ai făcut morţii să vină la viaţă, cu îngăduinţa 
Mea...” Acesta era primul indiciu. 

După părerea mea, şi-a îndeplinit menirea: trebuia 
să ne facă să ajungem până aici. Acum, indicaţiile care 
trebuie să ne ducă pe pista corectă sunt cele trei pe care 
le-am primit aici, în Cipru, la mormântul Sfântului Lazăr: 


Trimite-l mâine împreună cu noi, să se bucure şi să 
se joace, iar noi îl vom păzi pe el. 

Doi dintre ei, temători şi binecuvântaţi cu har de 
Allah, au zis: „Intraţi pe poartă; când veţi fi înăuntru, veţi 


cunoaşte Victoria.” 

Cei care tăgăduiesc sunt asemenea turmei care nu 
înţelege nimic din strigătele ciobanului, însă ei nu aud 
decât un țipăt şi o chemare: surzi, muţi, orbi. Ei nu pricep 
nimic! 


Am aflat, aşadar, continuă Oswald, că numai în 
partea turcească a Ciprului se va sărbători mâine Ziua 
Victoriei. Şi, după cum spune versetul din Coran, unii 
trebuie să se distreze şi să se joace tocmai în această zi. 
Am descoperit că primele două echipe din fruntea 
campionatului se vor întâlni mâine pe stadionul 20 
Temmuz. Cred că a sosit vremea să ne luăm zborul din 
cuibuşorul acesta, fie că generalul Ihsan Sukru este de 
acord sau nu. 

Îl chemară pe Firenall şi, câteva minute mai târziu, 
ieşeau cu toţii în fugă din hotel. Peste oraş se lăsau 
primele umbre ale serii. Oswald se instală lângă şofer şi 
îşi privi îngrijorat ceasul: timpul se scurgea cu 
repeziciune, mai aveau doar câteva ore la dispoziţie ca să 
dejoace atentatul. 


Orăşelul de coastă Kyrenia se afla la numai treizeci 
de kilometri de capitala Ciprului, Nicosia. O limbă de 
pământ care închide un mic port natural, circular. Când 
Firenall parcă maşina în faţa stadionului, situat în vestul 
oraşului, noaptea era deja stăpâna locului. 

— Acum trebuie să găsim pe cineva care să se arate 
dispus să ne deschidă porţile şi să aprindă instalaţia de 
nocturnă, spuse Breil, arătând spre lacătul mare de pe 
poarta principală a stadionului. 

Câteva minute mai târziu, un paznic toropit de 
somn apărea din ghereta lui zdrăngănind în mâna 
dreaptă o legătură de chei, în vreme ce în stânga 
strângea bancnota de o sută de dolari pe care Firenall i-o 
fluturase pe la nas. 

Abia în clipa în care se aprinseră reflectoarele 
dispuse în cele patru colţuri ale complexului sportiv, cei 


trei îşi dădură seama de dimensiunile reale ale 
stadionului. Să detecteze o bombă în spaţiul acela imens 
era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân. 

— De unde începem? întrebă Carl Firenall, 
încercând să-şi ascundă descurajarea care îl cuprinsese. 

Primele raze de soare îi găsiră ridicând unul câte 
unul scaunele din tribune, după ce inspectaseră 
vestiarele, toaletele pentru public şi încăperile-anexă de 
sub tribune. 

Cassandra era pe punctul să se dea bătută: nu era 
nici urmă de vreo bombă. 

— În conformitate cu legea emigrației, se auzi 
reverberând din înaltul tribunei oficiale vocea generalului 
Ihsan Sukru, sunteţi pasibili de pedeapsă pentru 
următoarele infracţiuni... 

— Nu ne interesează nici cât negru sub unghie de 
infracțiunile despre care vorbiţi, generale, îl întrerupse 
Oswald, oprindu-se pentru scurt timp din căutări. 
Dimpotrivă, aş zice că avem nevoie de colaborarea 
dumneavoastră: fiecare om pe care ni-l puteţi pune la 
dispoziţie ne poate ajuta să descoperim mai repede 
bomba amplasată de Justiţiar pe acest stadion. Chemaţi 
întăriri şi vă rog s-o faceţi cât mai repede. 

— Din moment ce sunteţi atât de sigur pe spusele 
dumneavoastră înseamnă că aveţi şi dovezi, nu-i aşa? 
întrebă generalul cu un aer sfidător. Care ar fi acestea, 
domnule Breil? 

— Simple deducţii, generale. 

— Şi credeţi, oare, că simplele deducţii ale unui 
israelian pot duce la schimbarea întregului program la 
care sunt aşteptate zeci de mii de persoane, inclusiv 
preşedintele nostru? Vă reamintesc faptul că peste câteva 
ore, pe acest teren se va disputa un meci de fotbal 
aşteptat de luni de zile şi nimeni nu-l poate anula. Pe de 
altă parte, nu e nevoie să chem întăriri: cei trei oameni 
pe care îi am cu mine sunt mai mult decât suficienţi 
pentru misiunea pe care o am de îndeplinit. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnule 


general, nu aş mai insista pe acest aspect, cu suporterii 
privaţi de spectacolul mult aşteptat: toţi cei care vor intra 
pe stadion riscă să sară în aer, îşi întări spusele Oswald. 

— Aceasta se poate întâmpla pe oricare stadion din 
lume, în orice moment: pericolul atentatelor pândeşte la 
fiecare colţ. Numai că, fără nici o dovadă concretă, nu am 
nici cea mai mică intenţie să trimit o întreagă unitate din 
subordinea mea ca să piardă vremea pe aici sau, cu atât 
mai puţin, să cer anularea meciului de fotbal al anului. 
Oswald Breil, Cassandra Ziegler şi Carl Firenall, vă 
declar în arest sub acuzaţia de imigrație clandestină pe 
teritoriul turco-cipriot. Vă cer să mă urmaţi şi vă 
avertizez că de data aceasta nu veţi mai fi găzduiţi într-o 
cameră comodă de hotel. 

Cei trei oameni ai lui Sukru se postară în spatele 
celor reţinuţi. Apoi, fără un cuvânt, grupul se îndreptă 
spre parcarea din faţa stadionului. 

Soarele era deja sus pe cer, anunțând o nouă zi 
fierbinte, cu cer senin. 

Sukru le ceru lui Oswald şi Cassandrei să urce în 
maşina serviciilor secrete, în vreme ce unul dintre 
oamenii săi se postă pe locul de lângă şoferul Passatului, 
ţinându-l sub supraveghere pe Firenall. 

Americanul dădu să învârtă cheia în contact, când 
constată că instalaţia de aer condiţionat era închisă. 

— Ciudat, murmură el, rotind cheia. 

Fu ultimul său cuvânt: din maşina lui Sukru, 
Oswald şi Cassandra urmăriră înmărmuriţi cum Passatul 
dispare înghiţit de o trâmbă imensă de foc, pentru ca în 
secunda următoare să sară în aer sub violenţa exploziei, 
împrăştiindu-se în mii de bucăţi, pe o rază de câteva zeci 
de metri. 

Oswald se dezmetici cel dintâi: cobori şi se îndreptă 
în fugă spre ceea ce mai rămăsese din Passat. Îşi dădu 
seama imediat că pentru Carl şi agentul lui Sukru nu mai 
era nimic de făcut. 

Intristat, Oswald nu mai găsea puterea să 
vorbească. In cele din urmă, privirea sa trecu de la 


trupurile sfârtecate ale celor doi bărbaţi la chipul 
generalului. 

— Acesta este un indiciu mulţumitor pentru 
dumneata, Sukru? 

Ofiţerul îl privi cu superioritate. 

— Nu, domnule Breil. Nu e mulţumitor, răspunse el. 
Mă întreb ce motiv ar putea avea un terorist care de 
câţiva ani ţine în şah o lume întreagă să avertizeze doi 
morţi asupra unui viitor atentat. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, generale? 

— Exact ce am spus: Justiţiarul nu are nici un 
interes să arunce o maşină în aer chiar în locul unde, în 
aceeaşi zi, intenţionează să comită o acţiune teroristă de 
amploare. 

— Bomba a fost plasată în autoturism ca să ne 
ucidă pe noi, generale, interveni Cassandra, privindu-l 
preocupată pe Oswald, care părea să-şi fi pierdut 
răbdarea. 

— Observ că aţi ajuns la aceeaşi concluzie ca şi 
mine, doamnă Ziegler, răspunse Sukru, cu o inflexiune de 
aroganță în voce, asemenea unui investigator infailibil. 
Dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră evreu aţi ales 
ţara mea ca să încingeţi jocul care vă place cel mai mult: 
cel de-a spionii. Sunt convins că diseară, după ce vă voi fi 
urcat într-un avion spre continent, nu voi mai auzi nici un 
cuvânt despre bombe şi terorişti. 

În clipa aceea, Breil făcu o mişcare bruscă, de 
felină. Il lovi sub centură pe bărbatul de lângă el şi ţâşni 
spre stadion, dispărând pe pista de atletism. 

— Repede, puneţi mâna pe el! strigă Sukru. 
Bărbatul lovit de Oswald rămăsese însă la pământ, chircit 
de durere, în vreme ce celălalt rămas în viaţă o ţinea pe 
Cassandra. 

Femeia îl încurajă în gând pe Breil, minunându-se 
de iuţeala cu care îşi mişca picioarele lui minuscule. În 
cele din urmă, căutările oamenilor generalului şi ale 
agenţilor pe care acesta îi chemă de urgenţă în ajutor se 
dovediră zadarnice. 


Zece băieţandri, îmbrăcaţi în treninguri albastre şi 
şepci cu cozoroc larg se aşezară de-a lungul tuşelor 
terenului de joc: aveau sarcina de a le înapoia jucătorilor 
mingile ieşite în aut. În haosul declanşat pe stadion odată 
cu fluierul de început al partidei, nimeni nu îi acordă 
atenţie celui de-al unsprezecelea băiat de mingi, care se 
strecură spre una din laturile terenului. Vreme de câteva 
ore, Oswald stătuse ascuns în spaţiul îngust dintre cabina 
duşurilor şi zidul portant al tribunelor. Apoi, făcuse rost 
de un trening albastru şi de o şapcă şi pătrunsese pe 
stadion. 

Tribunele erau înţesate de susţinători ai celor două 
echipe. 

Mintea lui Oswald lucra frenetic în vreme ce el, cu 
o expresie amuzată pe chip, privea la jucătorii care se 
străduiau să bage mingea într-una din cele două porţi. 

Brusc, omuleţul se încordă asemenea unei feline la 
pândă. Văzu cuvintele din mesajul Justiţiarului atât de 
limpezi în faţa ochilor, încât părea că stăteau scrise chiar 
pe uriaşa tabelă de marcaj: „Intraţi pe poartă; când veţi fi 
înăuntru, veţi cunoaşte Victoria.” 

In clipa aceea, mingea se rostogoli la picioarele 
sale. O ridică, apoi scutură cu hotărâre din cap, refuzând 
să i-o restituie jucătorului care se apropiase de el, 
cerându-i-o. 

Publicul începu să fluiere nerăbdător, potolindu-se 
însă în clipa în care un băiat de mingi din apropiere 
aruncă un alt balon în teren. In agitația creată în jurul 
său, Oswald crestase pe neobservate mingea. Apoi, îşi 
strecură mâna între camera de aer şi cusăturile 
interioare. Extrase de acolo un senzor minuscul, 
alimentat cu o baterie de litiu. 


Sukru luase loc în tribuna de onoare, alături de 
preşedinte. Cu un binoclu, cerceta tribunele de jur 
împrejur, sperând să zărească mutra lui Breil. Piticania 
aceea afurisită nu avea cum să fi părăsit stadionul: 


oamenii lui l-ar fi prins imediat. Fără nici o îndoială că 
era încă acolo, pe stadion. Dar unde? Băiatul de mingi 
care refuzase să înapoieze balonul îi atrase şi lui atenţia. 
În secunda următoare, cobori scările în fugă şi ieşi la 
marginea terenului de joc. 

— Domnule Breil, vă ares... începu Sukru. 

— Generale, vă rog să încetaţi chiar în clipa aceasta 
cu prostiile pe care mi le tot debitaţi şi să mă ascultați, i- 
o tăie Oswald. Indiferent că sunt evreu sau ce mai vreţi 
dumneavoastră. Ştiţi ce reprezintă acest obiect pe care 
tocmai l-am scos din interiorul mingii? 

Sukru scutură din cap. Breil continuă: 

— Este un senzor. Cu siguranţă că vom mai 
descoperi câte unul în stâlpii celor două porţi de joc: 
ideea era ca detonarea încărcăturii explozive să se facă în 
momentul în care mingea intra în poartă. 

Deodată, se auzi un vuiet asurzitor: atacantul celor 
de la Cetinkaya înscrisese un gol. 

— La tanc, generale. Dacă nu înlocuiam mingea 
între timp, acum ne-am fi apucat să numărăm morţii de 
pe stadion. Acum v-aţi convins? 

Sukru cercetă atent senzorul din mâna lui Oswald: 
perspicacitatea sa de investigator profesionist păru serios 
zdruncinată. 

Când uralele suporterilor se stinseră, iar jocul fu 
reluat, crainicul stadionului anunţă în megafoane: 

— Domnul Oswald Breil... domnul Oswald Breil este 
rugat să se prezinte de urgenţă la telefon. 

Imperturbabil, Oswald cobori în tunelul care ducea 
spre vestiare şi ridică receptorul unui telefon de pe un 
coridor. 

— Este un apel de maximă urgenţă, îi spuse 
operatoarea, după ce se prezentă. Este o rudă de-a 
dumneavoastră, domnule Breil. 

Peste câteva secunde, Oswald auzi la celălalt capăt 
al firului o voce artificială, cu timbru metalic. 

— Şi când te gândeşti, domnule Breil, că a trebuit 
să mă dau drept o rudă de-a dumneavoastră ca să vă pot 


da de urmă! zise vocea. 

— Ce doriţi? 

— Nu e recomandabil să vă încălziţi aşa: suntem în 
plină lună august, iar căldura vă poate juca feste urâte. 
Cât despre mine, eu savurez o pasionantă partidă de 
fotbal la televizor. Problema este că în momentul golului 
reacţia susținătorilor a fost cam anostă: mă aşteptam să 
sară pur şi simplu în aer. Nu sunteţi de aceeaşi părere, 
domnule Breil? 

— Repet întrebarea. Ce doriţi de la mine? 

— Iar eu vă voi răspunde: încărcăturile explozive 
sunt în continuare amorsate şi pot arunca în aer întreg 
stadionul în orice clipă. Date fiind mărinimia mea de 
astăzi şi rezultatele dumneavoastră merituoase de până 
acum, am hotărât să vă acord încă o şansă: voi apăsa pe 
declanşator peste exact trei ore. Dacă până atunci nu veţi 
fi reuşit să găsiţi şi să dezamorsaţi bombele, tot 
complexul sportiv va exploda. Dar ascultaţi-mă bine: în 
nici un caz să nu evacuaţi tribunele. Inventaţi ce scuză 
vreţi dumneavoastră, dar nici un spectator nu va pleca de 
acolo. Altfel, deflagraţia se va produce anticipat! Haideţi, 
la treabă, domnule Breil! Timpul se scurge. 

Oswald împărţise receptorul cu Sukru, care auzise 
întreaga convorbire. Generalului i se risipiseră brusc 
toate îndoielile: israelianul avusese dreptate, şi câteva 
zeci de mii de ciprioţi se aflau la cheremul unui individ 
nebun. Omul părea paralizat de frică. 

— În clipa de faţă sunt cel puţin zece mii de oameni 
în tribune, îngăimă el. Cum să-i scoatem pe toţi de acolo, 
fără să-şi dea seama descreieratul acela? 

— Singura soluţie este să dezamorsăm bombele. 

— Aveţi vreo idee, domnule Breil? 

— Nu, nici una. Singurul lucru pe care îl am acum 
clar în minte este că ne trebuie un expert în explozibili: 
un artificier care să fie capabil să dezamorseze bombele 
pe măsură ce le descoperim. Între timp, să facem în aşa 
fel încât nimeni să nu bănuiască nimic. 

— De acord. Meciul trebuie să continue. Cât 


priveşte artificierul de care vorbeaţi, mi se pare că 
soldaţii  contingentului Națiunilor Unite din Cipru 
urmează chiar în aceste zile un curs despre 
dezamorsarea minelor. Se pare că seminarul este ţinut de 
un ofiţer de puşcaşi marini, o adevărată autoritate în 
materie de explozibili şi câmpuri minate. 


Deidra Blasey se cazase într-o vilă discretă de la 
baza militară a Căştilor Albastre ale Naţiunilor Unite. 
Stătea comod într-un şezlog pe peluza interioară a vilei, 
bucurându-se de razele soarelui şi de ziua de pauză pe 
care o primise. Ziua aceea de luni, 30 august 2004, era 
prima zi de concediu după ani îndelungaţi, dacă nu punea 
la socoteală lunga perioadă de convalescenţă de după 
atentat. Ciclul de seminarii despre câmpurile minate şi 
capcanele explozive era în avans faţă de programa 
iniţială. Îşi spuse că poate avea să se întoarcă acasă mai 
devreme decât anticipase. Nu trecuseră decât câteva 
minute de când se aşezase comod în şezlong, când un 
elicopter militar ateriză ca din senin la mică distanţă de 
ea. 

În cadrul portierei îşi făcu apariţia sergentul 
Kingston, care îi făcea semne hotărâte să urce la bord. În 
atâţia ani petrecuţi în corpul special al puşcaşilor marini 
se obişnuise cu orice situaţie de urgenţă, aşa că nu schiţă 
nici un semn de mirare. Deidra culese cu iuţeală cele 
câteva obiecte împrăştiate în jurul şezlongului şi geanta 
în care ţinea un tricou împăturit. Se îndreptă spre 
elicopter, încercând să se ferească de vârtejul provocat 
de elice. Când urcă la bord, purta doar o pereche de 
bermude, sutienul şi şlapii de plajă. 

Se aşeză pe scaunul de lângă pilot, iar Kingston o 
puse la curent, în câteva cuvinte, cu întreaga situaţie. 


PARTEA A CINCEA 


„De-aş fi fost paşă eu, aţi fi fost de mult traşi în 
țeapă.” 


W.A. Mozart, Răpirea din serai 


49 


DECEMBRIE 1921 


Blasko se plimba pe punte, trăgând puternic în 
piept aerul sărat al mării: era o ocazie rară pentru un 
muncitor din sala maşinilor să vadă lumina soarelui. În 
dimineaţa aceea, cerul era acoperit de o pătură deasă de 
nori, iar câteva picături de ploaie anunțau deja un potop. 

— Ne paşte furtuna, marinarule? îl întrebă în 
engleză un pasager, care părea să fi renunţat s-o mai 
fotografieze pe femeia care îl însoțea. 

Blasko nu studiase niciodată limbile străine, dar 
avea darul de a prinde din zbor cuvinte şi expresii: în 
afară de maghiară, mai ştia să vorbească, la nivel 
mulţumitor, germana. După război, jucase un timp pe 
scenele teatrelor din Berlin: era capabil să memoreze 
întreg scenariul, recitându-şi apoi rolul fără nici o 
inflexiune dialectală. 

— Vremea nu promite nimic bun, admise Blasko, 
într-o engleză aproximativă. 

— Accentul dumneavoastră mă face să cred... Cred 
că provenim amândoi din aceleaşi ţinuturi, zise celălalt în 
maghiară. 

— Da, aşa este, sunt ungur. Acum însă, v-aş ruga să 
mă scuzaţi, pauza mea s-a terminat şi trebuie să mă 
întorc în sala maşinilor. Călătorie plăcută, domnule. 

Blasko cobori în cabina pe care o împărțea cu alţi 
trei marinari: colegii săi de cameră erau în tură de lucru, 
aşa că era singur. Încuie uşa, deschise un dulăpior şi 
scoase raniţa. Sipetul antic se afla la locul său, pe fundul 
sacului, ascuns sub haine. Cu un clinchet metalic, 
încuietoarea se deblocă. Blasko deschise capacul şi 
pietrele preţioase din sipet emiseră reflexii strălucitoare 
pe pereţii cabinei. Ridică fundul dublu al casetei şi luă în 
mână Inelul Regilor. Făcuse un jurământ: să nu se atingă 
niciodată de comoara aceea fabuloasă: avea s-o lase 


urmaşilor săi, dacă îi va fi dat să aibă unii. Aflase că 
Mihnea Petru trăia şi se temea că încă îl mai căuta. Era 
un motiv suficient de întemeiat să nu se lase tentat să 
scoată la lumină tezaurul. Şi nici pe el: avea să stea la 
întuneric cât mai mult posibil, căci dacă ar fi dus o viaţă 
de huzur sau ar fi încercat să vândă din preţioasele 
giuvaieruri, risca să fie descoperit. Era mândru de el 
însuşi, pentru că rezistase ispitei chiar şi în perioadele de 
sărăcie cruntă: pentru un actor debutant care joacă pe 
scenele teatrelor dintr-o ţară care tocmai a pierdut 
războiul, viaţa nu putea fi deloc uşoară. Blasko era însă 
încredinţat că, în realitate, era un actor talentat: 
interpretase multe roluri, atât de teatru, cât şi de cinema, 
în studiourile recent construite la periferia Berlinului. Cu 
toate acestea, înţelesese că în Europa nu putea face 
carieră. 

În America însă, industria cinematografică era 
întrecută numai de cea a automobilelor, iar acolo avea 
mult mai multe şanse să i se deschidă calea succesului. 

Blasko strânse între degete inelul de aur, convins 
că anticul talisman îi va insufla forţă şi energie. 

Citise de nenumărate ori povestea scrisă în cărţulia 
sustrasă ofițerului inamic, în timpul războiului: erau 
trecute acolo, cu precizie şi până la cel mai mic amănunt, 
isprăvile tuturor celor cărora le aparținuse inelul - cu 
toţii, membri ai unei nobile familii româneşti -, făcându-se 
adesea referire la puterile misterioase ale acelui obiect 
magic. 

Inainte de a pune din nou inelul în locul său tainic, 
Blasko mai privi o dată sigiliul, apoi urmări cu degetele 
conturul stelei în şase colţuri de pe montură. 

Apoi zâmbi mulţumit, gândindu-se că acolo, în 
cufăraşul acela, erau atât de multe nestemate încât i-ar fi 
putut asigura un trai îndestulător atât lui, cât şi urmaşilor 
săi. Păcat numai că, pentru moment, se afla într-o cabină 
ce semăna cu un coşciug în măruntaiele unui 
transatlantic care se îndrepta spre America, cu mâinile 
murdare de cărbuni. Oricare ar fi fost realitatea, Blasko 


nu intenţiona să se lase descurajat: autocontrolul, voinţa 
de fier şi talentul de a se descurca în orice situaţie erau o 
bază solidă de la care putea începe să-şi făurească, la 
treizeci şi nouă de ani, drumul spre celebritate. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— Vreţi să ne aventurăm pe poteca aceea abruptă 
sau preferaţi un traseu mai domol, domnule Breil? 
întrebă Sciarra, arătând spre o cărare ce cobora spre 
Cortina. 

— Cum vă este dumneavoastră mai la îndemână, 
generale, răspunse Asher, din ce în ce mai uimit de 
rezistenţa de care dădea dovadă vârstnicul său tovarăş 
de drumeţie. 

— Nu trebuie să vă miraţi că, în ciuda celor optzeci 
de ani ai mei, mă simt încă în stare să iau pieptiş traseele 
montane. La urma urmelor, sunt un infanterist alpin... 
chiar dacă unul ceva cam ruginit. Nu uitaţi asta. În orice 
caz, mă gândesc s-o apucăm pe drumul cel mai accesibil: 
în felul acesta, vom avea posibilitatea să ne continuăm 
conversaţia. Nu v-am plictisit, nu-i aşa? 

După un timp, Sciarra îşi continuă povestirea, iar 
Breil se strădui să reţină cât mai multe amănunte, pentru 
a le nota în caietul său de cum avea să ajungă acasă. 

— Multe din lucrurile pe care vi le voi povesti în 
continuare provin din corespondenţa schimbată în 
decursul anilor cu Mihnea Petru... 


Mihnea Petru lăsă scrisoarea pe pupitru. De când 
se terminase războiul, îşi dedicase timpul încercării de a 
da de urma ofițerului ungur, iar acum, prietenul său 
Sciarra îi scria că Blasko tocmai plecase din Genova, cu 
cap-compas America. 

Recuperarea acelui inel devenise practic o obsesie. 
Reugşise să reconstituie viaţa lui Blasko după terminarea 


războiului, până când, brusc, fostul ofiţer din Regimentul 
43 de infanterie ungar parcă se volatilizase. Şi, odată cu 
el, pierduse şi urma sipetului pe care Blasko îl furase din 
castelul de la Sighişoara, sipet care ascundea o adevărată 
comoară. „Paspartu pentru viaţă” aşa era numit cufăraşul 
acela în familia sa, încă din negura vremurilor. Se temea 
însă că ungurul risipise toată acea bogăţie în cele patru 
vânturi. Nu ştia nimic precis despre Blasko: probabil că 
vrăjmaşul său se mişcase cu multă precauţie, din moment 
ce evitase pânza de păianjen ţesută de Petru în jurul lui. 
Sciarra îi spusese că omul lor se numea acum Arisztid 
Olt, dar italianul nu putea face altceva pentru el decât să 
aştepte întoarcerea transatlanticului în portul Genova şi, 
dacă Blasko mai făcea încă parte din echipaj, să-l 
imobilizeze la bord. 

Din nefericire, previziunile optimiste ale lui Sciarra 
se dovediră nefondate: contactându-l prin radio pe 
comandantul transatlanticului, Alberto află că maşinistul 
ungur părăsise vaporul imediat ce acesta acostase la 
New Orleans. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
IANUARIE 1922 


În sala maşinilor, tangajul devenise insuportabil: 
muncitorii erau obligaţi să apeleze la toate talentele lor 
de echilibrişti. 

— Furtuna asta blestemată chiar are de gând să ne 
trimită pe fundul mării, îi spuse lui Blasko colegul său de 
schimb la cuptor, un austriac. 

Ungurul îi răspunse cu o încuviinţare mută din cap, 
privind îngrijorat instrumentul care indica gradul de 
înclinare a chilei: vaporul părea să fi depăşit cota de 
siguranţă. Chiar şi şeful sălii maşinilor rămăsese 
înmărmurit observând că bila roşie de lemn din tubul 
transparent al inclinometrului atinsese punctul-limită de 
stabilitate. Câțiva milimetri în plus însemnau că 


piroscaful avea să se lase pe o parte sau chiar să se 
răstoarne. 

De jur împrejur, toate obiectele care nu fuseseră 
asigurate erau aruncate dintr-o parte în alta în pereţii de 
oţel ai chilei. 

„Ce perfidă e viaţa, îşi spuse Blasko. Voi muri închis 
în sicriul ăsta de oţel, având în raniţă un sipet plin de 
nestemate nepreţuite. Aş fi putut duce o viaţă de nabab, 
dar iată-mă aici, ducându-mă în adâncul oceanului, după 
o viaţă de rob într-un infern de cărbune şi foc.” 

Câţiva marinari căzură în genunchi şi începură să 
se roage. Într-un târziu, vremea păru să se îndrepte. Izbit 
violent din toate părţile, vaporul se zbătuse neputincios 
prin valurile sălbatice, dar acum părea că se redresează. 
Cu toate acestea, aflară că încă nu putea fi controlat. 

Zgomotul surd, sinistru, al izbiturii reverberă 
limpede în sala maşinilor. Piroscaful se cutremură, apoi 
se înfipse între stânci cu un urlet prelung, metalic, 
agonizant. 

Câteva secunde mai târziu, vocea comandantului 
hârâi în interfonul de comandă, ordonând starea de 
prealarmă pentru întregul personal de bord: protocolul 
prevedea că în sala maşinilor aveau să rămână numai 
cinci persoane, iar Blasko nu făcea parte dintre ele. 
Restul echipajului era obligat să ocupe poziţiile care le 
fuseseră desemnate în prealabil pentru situaţiile de 
urgenţă şi să se implice în eventualele operaţiuni de 
abandonare a navei. 

Poziţia de lansare numărul şase - atribuită lui 
Blasko pentru situaţiile de avarie - se găsea la mijlocul 
punţii numărul şase, cea mai înaltă punte a navei. 

Fiecare pasager şi membru al echipajului era 
obligat să ajungă la punctul de adunare indicat în 
instrucţiunile de îmbarcare. 

Blasko se trezi faţă în faţă cu conaţionalul său şi cu 
soţia acestuia. Îmbrăcaţi în veşminte scumpe de mătase, 
cei doi tremurau ca varga în frigul pătrunzător al nopţii. 

— Dacă vom fi nevoiţi să abandonăm vaporul, vă 


rog să faceţi în aşa fel încât eu şi soţia mea să urcăm 
printre primii în bărcile de salvare. Vă voi recompensa, îi 
şuieră ungurul în ureche. 

Blasko nu catadicsi să-i răspundă şi, enervat, îl 
îmbrânci pe bărbat cât colo. Trebuia să încerce să 
menţină calmul în rândurile călătorilor: ştia foarte bine 
că, odată declanşată, panica era principala cauză a 
numărului mare de victime care se înregistrau în caz de 
naufragiu. 

Din fericire, ordinul de evacuare a navei nu se făcu 
auzit: comandantul şi ofiţerii săi de bord inspectaseră 
nava palmă cu palmă şi hotărâseră că nu exista pericolul 
imediat al unei scufundări. Vaporul nu atinsese decât 
tangenţial stâncile, iar chila nu suferise avarii majore. 

Croaziera spre America putea continua. 


Cu o zi înaintea sosirii la New Orleans, 
comandantul trimise după Blasko. 

— Aţi fost convocat aici, domnule ajutor de maşinist 
Olt, deoarece un pasager, un conaţional de-al 
dumneavoastră, a depus o reclamaţie în care vă acuză de 
rele tratamente aplicate lui şi soţiei sale în timpul 
operaţiunilor de urgenţă de zilele trecute, îi spuse 
comandantul. Apoi, arătând spre şeful sălii maşinilor, 
aflat în dreapta sa, continuă: Din fericire, superiorul 
dumitale aici de faţă are numai cuvinte de laudă despre 
dumneata. În consecinţă, am hotărât să nu vă predau 
autorităţilor italiene la întoarcerea noastră din voiaj. 
Oricum, din câte am înţeles, nu vă veţi întoarce în Europa 
tot cu vaporul nostru, ci veţi debarca de cum vom ajunge 
la New Orleans. Aşa este? 

Blasko încuviinţă, dar nu răspunse acuzațiilor. Ar fi 
fost inutil să încerce să se dezvinovăţească, cu atât mai 
mult cu cât a doua zi avea să părăsească vaporul şi 
echipajul său pentru totdeauna. 


Cobori încrezător pe țărm, ştiind că autorităţile 
americane nu se arătau prea exigente în privinţa 


formalităţilor când era vorba despre membrii echipajelor 
vaselor de croazieră. Odată trecut de vamă, se 
îndepărtase cu iuţeală de port, ducând în spate cele 
câteva efecte personale şi comoara lui de nepreţuit. În 
graba cu care păşea spre lumea nouă care îl aştepta, nu 
uitase totuşi să se gândească la un pseudonim potrivit, 
care urma să-i deschidă larg uşa succesului 
cinematografic. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Mihnea Petru se aşezase comod pe canapeaua din 
salonul luxoasei case a soţilor Sciarra. Vila se afla în 
cartierul Carignano, o zonă elegantă a oraşului, situată în 
apropiere de izvorul torentului Bisagno. 

Nobilul român răspunsese imediat scrisorii fostului 
său superior din vremea războiului şi hotărâse să ia 
drumul Americii după ce avea să-şi pună la punct 
afacerile. Avusese însă nevoie de mult timp pentru asta, 
iar acum, când se afla în casa soţilor Sciarra, trecuseră 
deja nouă luni de când Blasko trecuse prin portul 
genovez. 

Între timp, Sciarra căutase să afle noi informaţii 
despre fostul ajutor de maşinist de pe Re Vittorio, dar 
nici unul din membrii echipajului nu mai ştia nimic 
despre Arisztid Olt, ungurul, după ce acesta debarcase la 
New Orleans. 

În aşteptarea îmbarcării sale la Genova, Mihnea şi 
tovarăşul său de arme petrecură câteva zile împreună: 
primise găzduire în casa lui Alberto şi Kimberly, 
adunându-se cu toţii seara în grădină, unde sporovăiau şi 
depănau amintiri. Acum însă, sosise clipa despărțirii. 

— Nu sunt sigur că individul acela era Blasko, îi 
zise Sciarra. N-aş vrea ca, odată ajuns în America, să 
descoperi că e vorba de cineva care seamănă într-o 
oarecare măsură cu el şi să mă afuriseşti pentru că te-am 


făcut să baţi degeaba o cale atât de lungă. 

— De foarte mult timp vreau să vizitez America, 
Alberto. În cel mai rău caz, s-ar putea spune că indicaţiile 
tale m-au făcut să mă hotărăsc, în sfârşit, să fac o 
călătorie pe care mi-am planificat-o demult. 

Mihnea Petru îl privea dezamăgit pe funcţionarul 
de la biroul de imigrări. 

— Nu, domnule. De pe vaporul acela nu a debarcat 
nici un ungur cu acest nume, Olt. Şi nici cineva cu 
numele Blasko. Nu rezultă aşa ceva din evidenţele 
noastre, spuse vameşul, răsfoind un registru completat 
caligrafic. Singurii unguri care au debarcat pe teritoriul 
american în ziua aceea sunt soţii Bălaj, care locuiesc la 
New Orleans. Ca să fiu mai exact, numai bărbatul e 
ungur, soţia sa e româncă. 

Petru îşi notă adresa familiei Bălaj, îi mulţumi 
funcţionarului pentru amabilitate şi se îndepărtă. 

Câteva ore mai târziu, pe o stradă din New Orleans, 
verifica adresa pe care şi-o notase. 

Magazinul alimentar se afla la parterul unei clădiri 
în stil victorian de pe St Charles Avenue, în cartierul 
francez. Teofil Bălaj îl întâmpină pe Petru cu detaşarea 
arogantă pe care o afişau de obicei ungurii când aveau 
de-a face cu vecinii lor români. 

Dar, în clipa în care Mihnea îi dezvălui motivul 
vizitei sale, chipul lui Bălaj se lumină. 

— Desigur că-mi amintesc de acel conaţional al 
meu, necioplit şi needucat, spuse el. Ba chiar l-am 
reclamat comandantului vasului pentru că m-a tratat cu 
brutalitate în cursul unei situaţii de urgenţă intervenite în 
timpul voiajului. Îţi aminteşti de el, draga mea? 

Întrebarea îi fusese adresată soţiei, o doamnă cu 
pretenţii de divă în devenire, cu părul vopsit violent în 
blond şi aere de americancă perenă; părea să fi uitat de 
Zanka, sătucul de lângă lacul Balaton, în Ungaria, unde 
văzuse lumina zilei soţul său, ca şi de cartierul sărac al 
Bucureştiului, unde locuise până cu câtva timp în urmă. 

— Desigur, Teofil, răspunse ea. De altfel, acum 


câteva seri, am revăzut fotografiile făcute atunci şi am 
observat că într-una dintre ele, în fundal, apare şi figura 
lui lugubră. 

— Aş putea vedea acea fotografie? 

Câteva minute mai târziu, Petru ieşea din 
magazinul soţilor Bălaj cu o nouă certitudine, pusă la loc 
sigur, în buzunar, între două file de hârtie velină: 
fotografia pe care tocmai o cumpărase cu bani grei de la 
negustorul ungur era dovada incontestabilă că se afla pe 
pista cea bună. 


50 


VALAHIA, 1431 


Vlad al II-lea îngenunche în faţa regelui Ungariei. 

Sigismund înălţă maiestuos spada, cu o gardă de 
aur reprezentând un dragon. În tainica încăpere a 
castelului din Nürnberg, lumina era atât de palidă, încât 
chipurile celor treizeci de cavaleri prezenţi la ceremonie 
nu se puteau distinge. De jur împrejurul castelului, 
furtuna de zăpadă luase în stăpânire totul: februarie, 
aflat abia la început, se anunţa o lună lungă şi geroasă. 

— Eşti gata, Vlad al Valahiei, să lupţi împotriva 
necredincioşilor, pentru triumful creştinismului? rosti 
solemn Sigismund. 

— Sunt gata, maiestate, răspunse prinţul, plecând 
capul în semn de respect. Apoi, vocea lui Vlad se înălţă 
ferm: Jur să slujesc creştinătatea chiar cu preţul vieţii. 
Jur că mă voi râvni cu toate puterile să-i alung pe 
necredincioşi în infernul de unde au venit, pentru ca 
Dumnezeu, unicul şi preamilostivul, să triumfe. Jur să fiu 
loial legăturii indestructibile care-i uneşte pe cavalerii 
Dragonului. 

Lama spadei se aşeză mai întâi pe umărul lui drept, 
apoi pe cel stâng. 

— Te ung cavaler, Vlad al Valahiei. Domnul să fie cu 
tine. 

Spunând acestea, Sigismund îi oferi prinţului un 
inel masiv, cu un dragon înaripat incrustat pe montură. 

Vlad îl puse pe degetul său mijlociu, lângă 
giuvaierul pe care îl purta pe arătător: un inel de aur, 
roşiatic, incizat cu o stea în şase colţuri. 

După scurt timp, ceremonia luă sfârşit. 

Mai târziu, aşezaţi la masa plină de bucate alese, 
Sigismund întrebă, arătând spre Inelul Regilor de la 
mâna cavalerului: 

— Ce reprezintă acel simbol, Vlad? 


— Este pecetea regelui Solomon, maiestate. Un 
giuvaier care, în familia mea, este transmis din tată în fiu. 

— Pare foarte vechi. Oricum, mi se pare că vei avea 
cui să-l laşi moştenire, de vreme ce mi s-a spus că soaţa 
domniei tale stă să nască. 

— Bag de seamă că viaţa supuşilor maiestăţii 
voastre nu vă este indiferentă. Aşa este, adevăr grăiţi, nu 
peste multă vreme va veni pe lume al doilea meu fiu. 

Din tonul mândru al prinţului se putea înţelege că 
îşi pusese mari speranţe în cel care avea să vină în 
curând pe lume: primul născut, Mircea, era înzestrat să 
devină un aprig războinic, dar părea nesimţitor la arguţia 
treburilor diplomaticeşti. Copilului avea să-i dea numele 
său, Vlad, şi hotărâse să-i acorde o educaţie riguroasă şi 
atotcuprinzătoare, chiar dacă sceptrul puterii avea să-i 
revină, de drept, lui Mircea. Fratele mai mic avea să 
devină neîntrecut în arta diplomaţiei, căci Inelul Regilor 
cu greu l-ar fi putut purta pe deget. 


Întorcându-se la Sighişoara, Vlad fu întâmpinat cu 
bucurie de supuşii săi credincioşi. 

Motivul oficial era numirea lui Vlad ca voievod al 
Valahiei. Calitatea de cavaler al Ordinului Dragonului 
prevedea şi un pact de fidelitate între prinţ şi Sigismund 
de Luxemburg, pe care acesta din urmă îl susţinuse 
dintotdeauna pentru tronul Valahiei. 

Vlad invită la petrecerea de la castel pe 
reprezentanţii tuturor celor paisprezece bresle care 
contribuiseră la construirea cetăţii Sighişoarei: fiecare 
turn şi bastion purta numele unei bresle. 

Sighişoara era un centru comercial foarte activ şi o 
cale de legătură între ţările occidentale şi 
Constantinopol, precum şi între regiunile baltice şi restul 
Europei. Cea mai mare parte a bogaţilor săi locuitori era 
formată din neguţători germani, care se stabiliseră aici în 
decursul timpului, atraşi de perspectivele comerţului 
înfloritor de aici. 

În acel an, doamna Chiajna, soaţa prinţului Vlad, 


aduse pe lume cel de-al doilea băiat. 

Desemnarea lui Vlad ca voievod al Valahiei provocă 
nemulțumiri profunde şi revolte: Alexandru Aldea, fratele 
său vitreg, îndepărtat de tronul la care aspira de mult, în 
calitate de regent, jură răzbunare. 

Nobila şi numeroasa familie a Basarabilor ţinu 
parte, pe rând, când unuia, când celuilalt dintre 
pretendenți, generând o luptă sângeroasă pentru putere. 

Trecură cinci ani până când cel numit Dracul nume 
care, în limba românilor putea însemna fie dragon, fie 
diavol - îşi învinse definitiv fratele vitreg. 

În primii săi cinci ani de viaţă, fiul voievodului, 
prinţişorul Vlad, fu educat şi deprins cu cele lumești fără 
să poată părăsi domeniile de la Sighişoara. Dar istoria lui 
Vlad al III-lea Dracula nu avea să se scrie între zidurile 
cetăţii de la hotarele Ţării Făgăraşului. Copilandru fiind 
încă, Dracula  demonstră  înzestrări de neînfricat 
condotier: avea să devină un crâncen apărător al 
creştinătăţii, pavăză de fier împotriva păgânilor. 

Cu aceştia din urmă însă, Vlad al Il-lea avea să 
încheie o alianţă stranie, încălcând jurământul de 
credinţă faţă de Ordinul Dragonului: un pact de neînțeles 
îl lega pe voievodul Valahiei de sultanul turcilor, Murad. 

Cu sprijinul turcilor, voievodul valah întreprindea 
deseori incursiuni de represalii împotriva negustorilor 
saşi din Transilvania. Dar îngăduinţa arătată prizonierilor 
le dădu turcilor de bănuit: nimeni n-ar fi trebuit cruțat. 


Vlad Dracul traversă podul peste Dunăre. Pe malul 
celălalt se vedea un pâlc de oşteni despre care crezu că 
erau o solie de bună întâmpinare. Sultanul Murad îi 
trimisese vorbă că trebuie să-l întâlnească, invitaţi fiind şi 
câţiva din membrii familiei voievodului. 

Vlad Dracula abia împlinise opt ani; fratele său cel 
mic, Radu, avea doar câteva luni. Amândoi fuseseră 
purtaţi de Dracul în vizita de curtoazie la sultan. Dracula 
călărea mândru, la câţiva paşi în spatele voievodului. 


Când micul grup păşi pe malul bulgăresc al Dunării, 
turcii îi înconjurară, aţintind asupra lor spadele şi 
suliţele. 

— Ce se întâmplă? întrebă nedumerit voievodul. 

—  Urmăm porunca măritului nostru sultan, 
răspunse căpetenia cetei. Şi te prevenim să nu opui 
rezistenţă, Vlad al Valahiei. 

— Aţi pus la cale o uneltire ticăloasă... Fiţi 
blestemaţi! strigă voievodul dând pinteni calului. 

Ţâşni înapoi spre Dunăre, târându-l după el pe 
ienicerul care încerca să-l dezarmeze. 

— Rămâi pe loc, voievodule, dacă ţii la viaţa fiilor 
tăi, îi strigă căpetenia turcească, arătând spre tânărul 
Dracula şi spre carul în care se găsea Radu, înconjurați 
de turci. 


Vlad se închină la picioarele sultanului. 

— Te-am sprijinit în toate expedițiile oştilor tale. De 
ce mi-ai rezervat o asemenea primire, Murad? întrebă 
voievodul. 

Atunci când era stăpân pe situaţie, sultanul afişa 
manierele insinuante ale oamenilor din Orient. 

— Nu-ţi fie teamă, credinciosul meu Vlad, rosti el. 
Nu îţi port duşmănie... aveam însă nevoie să mă 
încredinţez de... de devotamentul tău. 

— Ce vrea să însemne asta? Şi pentru ce o cursă ca 
aceasta? 

— Iscoadele mele mi-au dat de veste că la Sebeş ai 
cruțat vrăjmaşul de tăişul sabiei... 

— Nu mi s-a părut bărbăteşte să-i trec prin sabie: 
erau secătuiţi, iar cetatea fusese deja prădată. 

— Ştii bine că nu acesta ne este obiceiul: un 
vrăjmaş rămas în viaţă va fi gata întotdeauna să ridice 
din nou sabia împotriva noastră. Mi s-a mai spus că ai dat 
poruncă să nu se ia nici măcar oameni în robie. 

— Mai rămăseseră în viaţă doar câţiva bătrâni şi 
răniţi: majoritatea locuitorilor cetăţii Sebeş, chiar şi 
femei şi copii, au pierit în bătălie. 


— Veştile care mi-au ajuns la urechi nu sunt 
întocmai cum spui tu, bunul meu Vlad. Am mai aflat şi că 
tu faci parte dintr-un ordin al cavalerilor care au juruit 
să-i înfrângă pe copiii profetului oriunde aceştia se vor fi 
aflând. Aşa este? 

— Nu, Murad. E o născocire aceasta, încercă să 
mintă Vlad, prins la strâmtoare. 

— Oricum, am judecat aşa: de vreme ce eşti slujitor 
credincios al cauzei noastre, vei fi fericit ca fiii tăi cei 
mici să fie educați în spiritul devoţiunii pentru Coran şi 
profet. 

— Ce vrei să spui cu asta, Murad? 

— Vreau să spun că tânărul tău fiu Vlad Dracula şi 
mezinul Radu mă vor însoţi la Stanbul... şi astfel voi fi 
încredinţat că pactul nostru va fi întotdeauna respectat. 


Dracula şi Radu avură parte de un regim cu nimic 
diferit de al unui ostatic: copiii erau liberi să se mişte 
după bunul plac în palatul lui Murad de la Gelibolu, pe 
Dardanele, dar nu-l puteau părăsi fără învoirea sultanului 
şi numai sub paza străjilor înarmate. 

Dracula era un copilandru ce devenea pe zi ce 
trecea mai puternic şi mai iscusit în mânuirea armelor. 
Din cauza naturii sale mândre şi introvertite, era un 
ucenic greu de îmblânzit: adesea, preceptorii şi 
instructorii de arme se dovedeau neputincioşi, din cauza 
dificultăţilor de a stabili un dialog cu el. 

Prinţul valah nu putea uita că lumea aurită din jurul 
său nu era altceva decât o temniţă ascunsă de luxul 
orbitor. 

În schimb, Radu se dovedi mai puţin intransigent 
decât fratele său: din fragedă adolescenţă, manifestările 
sale se dovediră mai puţin înclinate spre bărbăţie, fapt 
care îi aduse favorurile necondiționate ale sultanului. Se 
spunea că Murad nu era deloc insensibil la atenţiile 
persoanelor de acelaşi sex, cu atât mai mult dacă era 
vorba de băieţi de vârstă fragedă. 

În cele din urmă, Dracula se trezise că trebuia să 


lupte de unul singur împotriva unei lumi pe care o 
dispreţuia: era un motiv suficient ca să se dezvolte în el 
spiritul de revoltă, violenţa şi cruzimea. 

Intr-una din zile, un preceptor îi ceru socoteală 
pentru faptul că omorâse o pasăre străpungând-o cu o 
țepuşă până când vârful acesteia ieşi pe ciocul bietei 
vietăţi. Dracula îi răspunse că se plictisise de compania 
păsării şi o pedepsise în acelaşi fel în care Murad îi 
pedepsea pe cei căzuţi în dizgrație. 

Explicaţia nu era întru totul departe de adevăr: 
aceea era lumea din jurul lui Vlad Dracula, lumea în care 
creştea. 

Zi după zi, an după an, tânărul se cătrănea la suflet, 
învățând că viaţa unui om oarecare nu avea nici o 
importanţă în faţa idealului de supravieţuire a unei naţii 
sau a unei întregi civilizaţii. Învăţă să nu aibă încredere 
în nimeni şi savură plăcerea răzbunării crunte. 


51 


AUGUST 2004 


Elicopterul Naţiunilor Unite ateriză în cercul de la 
centrul terenului la zece minute de la terminarea 
partidei. In megafoane, anunţurile erau repetate fără 
încetare, invitând publicul să nu-şi părăsească locurile, 
din motive de securitate. Cu excepţia unora care 
protestaseră fluierând şi huiduind vehement, cea mai 
mare parte a spectatorilor rămăseseră în tribune. 

Intr-un stadion, veştile se răspândesc din gură în 
gură într-o manieră imposibil de controlat. Iminenţa unui 
atentat fu mai întâi murmurată de câteva persoane, apoi 
se răspândise în toată tribuna. Nu se înregistrară scene 
de panică, însă o tensiune aproape palpabilă domnea 
peste tot, iar în aşteptarea deznodământului, peste 
stadion se lăsase o linişte încordată. 

Din elicopter cobori o femeie, în vreme ce elicea 
încă se rotea. Era îmbrăcată asemenea uneia din 
nenumăratele turiste care se înghesuiau la magazinele de 
suvenire de pe insulă. O urma un militar corpolent, 
echipat în uniforma unui subofiter american de puşcaşi 
marini. 


— Colonele Blasey, spuse Cassandra întinzându-i 
mâna, numele meu este Cassandra Ziegler şi fac parte 
din conducerea FBI. Cred că domnul Oswald Breil vă 
poate ilustra cel mai bine situaţia dramatică în care ne 
aflăm. 

Oswald nu se pierdu în fraze de convenienţă, ci 
vorbi pe un ton ferm, fără echivoc. 

— In ce a constat inspecția pe care aţi efectuat-o, 
domnule Breil? întrebă colonelul Blasey. 

— Practic, în ultimele douăzeci de ore am controlat 
fiecare colţişor al complexului sportiv. 

— Există tuneluri subterane, guri de aerisire, 


canale de scurgere sau alte instalaţii de acest fel? întrebă 
Diedre. 

— Există un tunel de acces, dar l-am examinat deja 
centimetru cu centimetru. 

Oswald îşi privi ceasul: potrivise Rolexul Mariner să 
cronometreze timpul rămas până la ora fixată de Justiţiar 
pentru detonarea explozibilului. 

Meciul începuse la ora patru după-amiaza şi se 
terminase la şase fără zece. 

Justiţiarul sunase la ora patru şi un sfert, spunând 
că explozia avea să se producă trei ore mai târziu. 

Mai aveau la dispoziţie o oră şi zece minute pentru 
a găsi bombele şi a le şi dezactiva. 

Publicul începuse să freamăte din nou. Din 
megafoane se făcu auzit, prompt, apelul la calm. 

— Generale Sukru, nu ştiu cum o să faceţi asta, dar 
trebuie să convingeţi echipele să iasă din nou pe teren, se 
întoarse Breil spre şeful serviciilor secrete turco-cipriote. 

Oswald ajunsese la concluzia că, pentru a-i calma 
pe suporteri, echipele trebuiau să joace o nouă partidă. 
La peluze se încinseseră spiritele, iar câţiva ultras 
încercau să escaladeze gardurile dintre tribune şi terenul 
de joc. 

Pentru înăbuşirea revoltei, fu necesară intervenţia 
forţelor de ordine. Peste câteva minute, megafoanele se 
auziră din nou, îndemnând la calm şi anunțând că 
echipele aveau să revină pe teren, pentru a disputa un 
nou meci, de data aceasta amical. 

Breil privea de jur împrejur, concentrat, gândindu- 
se obsesiv la cuvintele  versetului din mesajul 
Justiţiarului: „Cei care tăgăduiesc sunt asemenea turmei 
care nu înţelege nimic din strigătele ciobanului, însă ei 
nu aud decât un țipăt şi o chemare: surzi, muţi, orbi. Ei 
nu pricep nimic!” 

Privirea îi fu atrasă de unul dintre cei patru piloni 
aflaţi în colţurile stadionului, în vârful cărora tronau 
reflectoarele instalaţiei de nocturnă. Cam la o treime din 
înălţime, erau fixate megafoanele staţiei de amplificare. 


— Cred că ştiu! exclamă Oswald, făcându-le 
celorlalţi semn să-l urmeze. 


Avură nevoie de mai mult timp decât anticipase 
Oswald ca să se strecoare cu toţii pe scara îngustă care 
ducea spre vârful pilonului. 

Cele patru boxe de sunet, dispuse două câte două, 
erau plasate în mijlocul unei mici platforme, care 
permitea accesul personalului de întreţinere. 

Ajutat de Kingston şi de oamenii lui Sukru, Oswald 
înlătură materialul fonoabsorbant care proteja 
difuzoarele boxelor. 

În cea de-a doua, descoperiră bomba. 

Un timer din care plecau mai multe cabluri de 
diferite culori, legate la încărcătura explozivă propriu- 
zisă. Unul din woofer-e fusese înlocuit cu o miscelă de 
cuie, şuruburi şi nituri: în momentul exploziei, şrapnelele 
ar fi cauzat răni îngrozitoare spectatorilor din apropierea 
pilonilor. 

— Credeţi că veţi reuşi, colonele? o întrebă Oswald 
pe Deidra Blasey. 

— Nu mi se pare un dispozitiv foarte sofisticat: 
trebuie neutralizat sistemul de detonare, răspunse ea, 
cercetând firele. Singura problemă e timpul. Cât mai 
avem la dispoziţie, domnule Breil? 

— O oră şi patru minute, răspunse Oswald. 

— Dacă teroristul a montat, aşa cum bănuiesc eu, 
câte o încărcătură explozivă în fiecare pilon înseamnă că 
avem mai puţin de cincisprezece minute pentru 
dezactivarea fiecăreia dintre ele. Domnule Breil, trimiteţi 
oamenii să înlăture materialul fonoabsorbant al incintelor 
acustice: în felul acesta vom economisi câteva minute 
preţioase. 

Degetele Deidrei mânuiau cu dexteritate cleştii 
speciali, dar broboanele de sudoare de pe fruntea femeii 
nu erau, în nici un caz, cauzate de căldură. 

Cele două echipe de fotbal ieşiră din nou pe teren. 
Publicul se calmă ca prin minune: după cele câteva 


incidente rezolvate de forţele de ordine, spectatorii 
păreau din nou absorbiți de meci. Nimeni nu dădea 
atenţie persoanelor cu mine preocupate care îşi făceau 
de lucru în preajma instalaţiei de sonorizare. 

Deidra prinse firul roşu al dispozitivului între 
lamele tăioase ale cleştelui. Ridică ochii rugător spre cer, 
apoi îl reteză scurt. 

Un suspin de uşurare ieşi din pieptul femeii. Apoi, 
îşi privi ceasul. Prima şi cea mai dificilă operaţiune de 
dezamorsare durase douăzeci şi şase de minute, timp în 
care dezactivase şi capcana electronică întinsă de 
Justiţiar: oricine ar fi încercat să dezamorseze bombele 
fără să fi întrerupt mai întâi circuitul ar fi aruncat totul în 
aer. 

Trebuiau să se grăbească, să se grăbească foarte 
tare, dacă voiau să evite un nou masacru, se gândi Breil, 
în timp ce iuţea pasul alături de Deidra şi Kingston, 
îndreptându-se spre al doilea pilon. 

În laboratorul său de la Roma, Sara Terracini nu 
reuşea să se dezlipească de la masa de lucru, pe care se 
aflau cele două documente trimise de Oswald. L.ucra pe 
rând, atât la decriptarea caietului de însemnări al lui 
Oswald Breil, cât şi la agenda personală a tatălui lui 
Oswald, fără să poată să se oprească. 

Sara îşi întrerupsese orice altă activitate de 
cercetare, dedicându-se trup şi suflet întâmplărilor 
reconstruite cu grijă de Asher, înainte de a cădea victimă 
unui accident de maşină. Din ziua în care Oswald îi 
încredinţase noua misiune, nu dormise aproape deloc: 
aşa se întâmpla de fiecare dată când lucra pentru el. 

La început, îşi justificase înverşunarea de care 
dădea dovadă prin faptul că ar fi vrut să scape cât mai 
repede de sarcină, dar în cele din urmă fusese nevoită să 
admită că nu acesta era motivul real: de fapt, povestea 
inelului regelui Solomon o captivase în totalitate. 

„Hai, Sara! Mai departe, mai departe”, îşi spuse. 


Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


Ştiam mult mai mult decât presupuneau unii. În 
privinţa aceasta, Nicolae Ceauşescu avea dreptate. Deşi 
ştiam care era natura tranzacţiilor sale, nu aş fi putut 
niciodată dovedi cu documente că toate acele conturi din 
Elveţia aparţineau familiei „conducătorului”: operaţiunile 
erau efectuate întotdeauna de intermediari şi persoane 
sub acoperire a căror tăcere fusese cumpărată pe bani 
grei şi care ar fi fost sacrificate în cazul în care vreun 
curios şi-ar fi băgat nasul în afacerea aceasta. Ceauşescu 
era foarte viclean: ştia bine că devenise o figură centrală 
în menţinerea echilibrului politic la nivel mondial. Atât 
timp cât mă dovedeam binevoitor cu el şi guvernul său, s- 
ar fi arătat şi el la fel de binevoitor faţă de mine şi 
guvernul ţării mele. Eram încredinţat că acoperirea mea 
îi folosea de minune pentru afacerile sale private. Nu ştiu 
însă până la ce punct şi-a dat seama cât de folositor îmi 
era el mie, dincolo de sprijinul public acordat Israelului. 

În toate aceste circumstanţe, Elena Ceauşeascu 
părea întotdeauna dornică să rupă echilibrul raportului 
cointeresat dintre mine şi „conducător”. Eram convins că 
Prima Doamnă îşi dădea silinţa să mă îndepărteze de 
soţul ei. 

Dacă într-o zi vei citi acest jurnal, pe care sper, fiul 
meu, să ţi-l încredinţez când vei împlini vârsta 
majoratului, vreau să ştii că aceste convingeri nu mi s-au 
înfiripat în minte acum, când scriu aceste rânduri şi când 
raporturile mele cu familia Ceauşescu trec prin momente 
dificile. Dintotdeauna am fost sigur că Elena Ceauşescu 
este cauza principală a situaţiei neplăcute în care, iată, 
sunt în aceste zile. 

Au trecut doar câteva luni de când mama ta s-a 
mutat cu mine, aici, la Bucureşti. Blestemată să fie ziua 
în care am insistat s-o facă: ar fi fost mult mai bine ca ea 
să fi rămas în Israel... 


Cu numai câteva secunde înaintea expirării 
timpului acordat de Justiţiar, Deidra Blasey reteză ultimul 


cablu al dispozitivului exploziv. Sudoarea îi şiroia pe 
obraji asemenea unui râu de lacrimi. Un strigăt de 
bucurie izbucni din piepturile celor prezenţi, dar fu 
acoperit de urletele de protest ale spectatorilor: arbitrul 
refuzase să acorde un fault. 

— Trebuie să mă  răcoresc, zise  Deidra, 
îndreptându-se spre toalete. 

— Să sperăm că nu mai sunt şi alte bombe. Dar asta 
o vom afla curând, spuse Breil, apoi începu să numere 
sacadat: Douăzeci... cincisprezece... zece... cinci... 
patru... trei... doi... unu... 

— Domnul Breil este rugat să se prezinte de 
urgenţă la telefon, se auzi vocea scrâşnită din 
megafoane. 

— Ei bine, ar trebui să sărbătoriţi prima victorie pe 
care aţi obținut-o împotriva mea, rosti vocea metalică, 
contrafăcută, din receptor. 

— Eşti un asasin nemilos, Justiţiarule! Îţi imaginezi 
ce s-ar fi întâmplat dacă cele câteva kilograme de T4 ar fi 
explodat, împroşcând încărcătura aceea de schije de fier? 

— Sunt zece kilograme de explozibil şi aproape un 
chintal de şuruburi, cuie şi nituri de oţel. Vă asigur că am 
depus ceva efort ca să car toată greutatea aceea pe 
stâlpii instalaţiei de nocturnă. Păcat. M-aţi făcut să ratez 
un spectacol pe cinste. Cu toate astea, aflaţi că o 
asemenea competiţie între noi are puterea de a mă excita 
la maximum. Rămâne pe data viitoare, Breil. 


Există multe anecdote care au ca ţintă defăimarea 
CIA. Una dintre acestea spune că Agenţia află ultima 
despre evenimentele de interes naţional. 

Nu se întâmplase însă aşa în cazul evenimentelor 
de pe stadionul din Ciprul de Nord. 

Imediat după ultima convorbire cu Justiţiarul, 
Glakas îşi avertizase oamenii încartiruiţi pe insula din 
Mediterana. Bineînţeles că nu suflase o vorbă despre 
identitatea „informatorului” şi despre gradul de implicare 
al acestuia în toată istoria. Avertizarea agenţilor din 


Cipru avea un scop precis: odată atentatul înfăptuit, avea 
să le demonstreze superiorilor că el, Glakas, se afla pe 
urmele teroriştilor, dar că, din nefericire, ajunsese prea 
târziu, 

În clipa în care i se semnalase prezenţa Cassandrei 
Ziegler şi a lui Oswald Breil în Cipru, le trimisese întăriri 
celor din Cipru: doi dintre oamenii săi de încredere din 
departament. 

Unul dintre aceştia nu o scăpase din ochi pe Ziegler 
şi îi relatase în direct, prin telefon, desfăşurarea acţiunii 
de dezamorsare a bombelor de pe 20 Temmuz Stadium 
din Kyrenia. 

La un minut după ce, la mii de kilometri distanţă, 
Oswald Breil termina convorbirea cu Justiţiarul, telefonul 
privat al lui Glakas începu să sune. 

— Sunt convins că nu ai pierdut spectacolul, 
Glakas, spuse vocea metalică. 

— Oamenii mei m-au ţinut la curent. De data 
aceasta ai dat greş, Justiţiarule. 

— Nu, doar am pierdut o bătălie: o înfrângere pe 
care o prevăzusem, ca să pot câştiga, în schimb, războiul. 
Iar tu ştii foarte bine despre ce război vorbesc, nu-i aşa? 

Vocea căpătase un ton aproape isteric, şi nu din 
cauza vreunor distorsiuni ale dispozitivului electronic de 
alterare:  Justiţiarul părea să-şi fi pierdut calmul 
proverbial. 

— Nu ştiu despre ce război vorbeşti. 

— Vei vedea, Glakas, vei vedea. Le va fi şi lor teamă 
să meargă pe stradă, le va fi frică să-şi trimită copiii la 
şcoală, vor fi înspăimântați de ziua de mâine. Vor fi 
îngroziţi şi ei, la fel cum am fost şi noi, Glakas. 

După ce Justiţiarul termină convorbirea, Glakas 
căpătă un aer gânditor. Victoria în războiul despre care 
vorbise teroristul era şi în propriul său interes. Dar avea 
s-o ducă la bun sfârşit de unul singur, fără temutul serial 
bomber, care devenise o prezenţă din ce în ce mai 
incomodă şi periculoasă. 

Sosise momentul să-l anihileze pe Justiţiarul în 


numele lui Dumnezeu. 


52 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— Îmi amintesc şi acum limpede scrisoarea prin 
care Mihnea mă înştiinţa despre hotărârea de a se stabili 
pentru o perioadă în America, după ce făcuse în zadar 
naveta între Europa şi Lumea Nouă, în încercarea de a da 
de urma Inelului Regilor. Ceva îmi spunea că va sta mult 
timp departe de ţară. Inchipuiţi-vă că Mihnea şi cu mine 
am luptat umăr la umăr pe culmile de colo, spuse 
bătrânul general Sciarra, arătând de jur împrejur, spre 
munţii care înconjurau Cortina. 

Apoi începu să redea conţinutul scrisorii fostului 
său camarad. 

— Dragă Alberto, nimic altceva nu mă mai leagă de 
ţara mea decât datoria de a respecta un jurământ, la fel 
cum au făcut-o, înaintea mea, străbunii mei: să am grijă 
de Inelul Regilor, să-l păstrez cu sfinţenie, chiar cu preţul 
vieţii. Din păcate, nu mi-am respectat jurământul. Acum 
însă, unicul meu ţel este să recuperez străvechiul 
talisman al voievozilor Valahiei. Sunt încredinţat că 
locotenentul Blasko - sau cum naiba l-o fi chemând acum 
- nu a părăsit încă Statele Unite. Trebuie să-i găsesc 
ascunzătoarea. Te îmbrăţişez cu căldură. New York, 
1925. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1921-1925 


În nici un caz nu se putea spune că Bela Blasko se 
ascundea: dimpotrivă, ardea de nerăbdare să apară în 
lumina reflectoarelor. Işi schimbase din nou numele, de 
data aceasta printr-un simplu concurs de împrejurări. 

— Blasto? îl întrebase ofiţerul de la biroul de 


imigrări. 

— Blasko! repetase el, a zecea oară. 

— Şi cum se scrie Bela Blasko? 

Nu era un nume atât de greu de înţeles, însă la 
vremea aceea, America nu dorea ca forţa de lucru 
reprezentată de imigranţi să rămână ancorată în propriile 
origini naţionale: numele era una dintre acele rădăcini pe 
care un imigrant trebuia să le reteze pentru a putea 
deveni un adevărat american. 

Cei care se pregăteau să calce pe pământ american 
trebuiau să aibă o constituţie robustă, să nu aibă 
malformații sau să fie mutilaţi. Ungurul Blasko îndeplinea 
aceste criterii. Funcţionarului statal puţin îi păsa, dacă 
nu cumva chiar deloc, care era numele real al unui 
imigrant oarecare dintre milioanele de străini fără 
paşaport care erau primiţi pe pământ american. 

— Cum se scrie Blasko? întrebase din nou ofiţerul 
de la biroul de imigrări. 

— Scrieţi Lugosi, Bela Lugosi, spusese ungurul, 
desenând literele cu degetul pe masa prăfuită a ofițerului 
de serviciu. 

Era tributul pe care îl aducea oraşului Lugoj, din 
România, unde se născuse, în octombrie 1882. 


Trecuseră câţiva ani de atunci. Bela îşi amintea şi 
acum de ziua în care, sufocat într-un tramvai înţesat de 
oameni, traversase periferia Los Angelesului şi intrase 
pentru prima dată în Hollywood, pe care şi-l imaginase 
întotdeauna ca pe o scenografie de poveste. 

Los Angelesul, dar în special Hollywoodul, evoluase 
cu repeziciune, nemaiavând nimic în comun cu preria şi 
văile largi locuite odată de nativii cahuenga şi cherokee. 
Odată ce cinematografia, una dintre cele mai bogate 
industrii americane, îşi stabilise sediul acolo, populaţia se 
înmulţise exponențial. Era locul ideal în care un actor 
european mediocru şi-ar fi putut împlini visele. 

În fiecare dimineaţă, Bela Blasko-Lugosi parcurgea 
Wilcox Avenue - numit aşa în amintirea primilor locuitori 


albi din regiune -, îndreptându-se spre Hollywood Hotel. 

În nesfârşitele sale peregrinări în căutarea unui 
scenariu în care să-şi găsească şi el locul, trecea prin faţa 
vilelor luxoase ale celebrităților marelui ecran. Invăţase 
pe de rost numele starurilor şi  magnaţilor 
cinematografiei care locuiau acolo, protejaţi de ziduri 
înalte, de netrecut: Mary Pickford, Cecil DeMille, Louis 
Meyer, Jackie Coogan, Rudolf Valentino, Dolores del Rio, 
Wallace Reid. 

— Mai devreme sau mai târziu, voi locui şi eu într-o 
asemenea vilă, îşi repeta mereu Bela Lugosi, aşezându-se 
la coadă la Central Casting Office. 

Casting Office putea fi comparat cu un uriaş bazar, 
de unde producătorii, costumierii sau regizorii îşi puteau 
alege figuranţii sau actorii pentru roluri secundare, 
animale dresate sau muzicieni, foşti protagonişti intraţi 
într-un con de umbră sau tinere talente. În sfârşit, fiecare 
persoană, animal sau obiect bun de pus în lumina 
reflectoarelor era rânduit în nesfârşita arhivă a Central 
Casting Office. 

Abia ajuns la Hollywood, şi Lugosi se înscrisese pe 
listele de aşteptare. După puţin timp, i se oferise o primă 
apariţie, minoră, într-un film finanţat de forţele armate 
americane. Urmaseră apoi câteva filme, în care făcuse 
mai mult figuraţie, dar care îi dăduseră posibilitatea să 
ducă un trai decent. 

Cu urcuşuri şi coborâşuri, Bela Lugosi reuşi să se 
descurce onorabil timp de patru ani, până în ziua în carei 
s-a oferit o oportunitate ce avea să-i schimbe radical 
viaţa. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— Bună seara, principe, îi zise concierge-ul 
hotelului Plaza din New York, înclinându-şi capul în semn 
de respect. 


Mihnea Petru luă cheia cu mâna scuturată de un 
tremurat uşor, pe care încercase să şi-l ascundă. 

Camera pe care o primise era aceeaşi pe care o 
ocupa de câţiva ani de când venea aici. Singurele 
perioade în care nu se număra printre oaspeţii luxosului 
hotel corespundeau călătoriilor, din ce în ce mai rare, în 
Europa. De acum, Mihnea devenise una dintre figurile 
legendare de la Plaza - făurită din micile indiscreţii 
şoptite pe la colţuri de membrii personalului hotelului. 
Unele voci susțineau că Petru se afla în căutarea 
tezaurului familiei sale, care îi fusese furat; altele 
spuneau că părăsise bătrânul continent ca să uite o iubire 
neîmpărtăşită. Însă singura realitate asupra căreia toţi 
căzuseră de acord era că, de câţiva ani, principele se 
apucase de băut. 

Stilul său de viaţă însă nu părea să aibă nici un 
efect negativ asupra finanţelor sale: rentele însemnate de 
care dispunea acopereau cu prisosinţă cheltuielile 
traiului la New York. 

Mihnea urcă în apartamentul numărul 799, de la al 
optulea etaj al palatului cu o arhitectură inspirată din cea 
a castelelor franţuzeşti. 

Priveliştea asupra New Yorkului era extraordinară. 
Dedesubt, în intersecţia Fifth Avenue cu 59: Street, 
traficul de pietoni, maşini şi mijloace de transport în 
comun curgea fără încetare. Poate că, îşi spuse, poate că 
printre toți oamenii aceia preocupaţi, în continuă 
mişcare, păşea şi cel care devenise obsesia sa... obsesia 
sa. 

Mihnea băgă mâna sub pat şi trase afară o sticlă 
care conţinea o băutură gălbuie. 

Încă din anul 1919 intrase în vigoare cel de-al 
optsprezecelea amendament la Constituţia Statelor 
Unite, care interzicea distribuirea, fabricarea, vânzarea şi 
transportul băuturilor cu o concentraţie alcoolică mai 
mare de 0,5%. 

Mihnea binecuvântă în gând ospătarul italian de la 
Plaza şi prietenia acestuia cu contrabandiştii de whisky. 


Trase o duşcă, simţind-o alunecându-i pe gât şi 
provocându-i o arsură plăcută. Încă o înghiţitură, apoi 
încă una şi, în cele din urmă, mintea i se înceţoşă: 
contururile obsesiei sale deveniră mai puţin pronunţate, 
rănile mai puţin dureroase. 

Petru începuse să bea în urmă cu doi ani: îşi 
căutase refugiul în alcool, încercând să atenueze 
sentimentul de frustrare pentru tentativa sa nereuşită de 
a da de urma lui Blasko şi a Inelului Regilor. 

Privi din nou lung, pe fereastră, spre Central Park. 
Agăţându-se de o ultimă sclipire de luciditate, se aşeză la 
masa de scris: bunul său prieten, Alberto Sciarra nu 
trebuia să afle niciodată despre slăbiciunea lui. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1927 


Departe de New York, dar tot pe tărâm american, 
bărbatul căutat de Mihnea Petru se pregătea să 
împlinească un ritual căruia nu i se mai dedicase de mult. 


În camera lui Béla Blasko de la Hollywood Hotel, se 
găsea un seif zidit în perete, chiar în faţa patului. 
Înăuntru se găsea sipetul antic. Lugosi era obosit: tocmai 
terminase de jucat un lung şi plictisitor rol secundar într- 
un film cu costume de epocă. Luă Inelul Regilor din sipet, 
şi-l puse pe arătător, iar în minte îi reveniră visele de 
glorie care, iată, la aproape şase ani de la sosirea la Los 
Angeles, păreau să fi rămas la stadiul de simple iluzii. 

Deodată, se auzi sunând telefonul, cu un zgomot 
care reverberă de pereţii cu aspect modest, dar plăcut, ai 
hotelului. 

Câteva clipe mai târziu, portarul bătea la uşa 
camerei sale. 

— Domnule Lugosi, spuse omul de după uşa care 
refuza să i se deschidă, au sunat de la Central Casting 
Office, şi întreabă dacă mâine-dimineaţă la prima oră 


puteţi fi acolo. Spun că vor să vă propună un rol 
important. 

Dimineaţă, Lugosi se trezi cu noaptea-n cap şi se 
duse la întâlnire. 

Îl cuprinse o teamă profundă aflând că el, unul care 
încă nu vorbea la perfecţie engleza, nu avea să joace, ca 
până atunci, într-un film mut, ci pe scena unui teatru, 
într-un rol care cuprindea multe monologuri, fără 
posibilitatea de a repeta replicile greşite. 

Lugosi acceptă pe loc: era primul rol important 
care i se oferea, iar personajul pe care urma să-l 
interpreteze îl aţâţa. 

Avea să joace rolul lui Dracula în adaptarea teatrală 
a lui Deane după romanul omonim al lui Bram Stoker. 


53 


EGRIGOZ, ASIA MICĂ, 
1447 


Sultanul Murad ceru să fie aduşi în sala tronului 
Vlad Dracula şi fratele său, Radu. Cei doi băieţi aveau 
şaisprezece şi respectiv nouă ani. 

— Trebuie să fiţi puternici, le spuse sultanul, după 
ce îi invită să se aşeze pe două perne brodate. Din 
nenorocire, am o veste proastă pentru voi. Tatăl vostru, 
Vlad Dracul, a murit, victimă a unei conjuraţii. Aceeaşi 
soartă a avut-o şi Mircea, fratele vostru. 

Fiind dat din faşă în custodia sultanului, 
necunoscându-şi, practic, părinţii, Radu primi vestea cu 
destulă indiferenţă. În schimb, Vlad simţi cum cerul se 
prăbuşeşte peste el: visul care îl ţinuse în viaţă până 
atunci - acela de a-şi vedea tatăl eliberându-l din 
prizonierat - se spulbera pentru totdeauna. Speranţa 
care, în ultimii aproape zece ani, îi animase fiecare gând 
naufragia într-o mare furtunoasă şi plină de incertitudini. 
Ce avea să se aleagă de ei? Oare turcii aveau să îi 
omoare? 

Nu părea să existe altă scăpare decât evadarea. 


Murad le vorbise copiilor înlănţuit de braţele 
nenumăratelor sale cadâne. 

Omul care îi permisese să ţină sub control 
populaţiile din răsăritul Europei dispăruse: Vlad al II-lea 
Dracul fusese un aliat credincios şi contribuise la 
realizarea unei mari părţi a planurilor sultanului în estul 
bătrânului continent. Numai că apropierea voievodului 
valah faţă de turci generase ură şi dorinţă de răzbunare: 
totul se materializase în conjuraţia care pusese capăt 
vieţii lui Vlad Dracul, în vechea mănăstire din mlaştinile 
de la Bălteni. 

Foştii aliaţi creştini nu se lăsaseră impresionați de 


motivațiile aduse de voievod în apărarea sa: cei doi fii 
ţinuţi ostatici de sultan nu constituiseră un argument 
suficient de puternic ca să-i salveze viaţa. In zadar 
fuseseră spusele lui Vlad adresate călăilor săi, cum că 
pedeapsa pentru nesupunerea faţă de sultan ar fi fost 
decapitarea lui Vlad Dracula şi Radu. Ordinul prin care 
creştinătatea se descotorosea de voievodul Valahiei 
venea din sfere înalte. Principele Ungariei, lancu de 
Hunedoara, îi încurajase pe boierii de la Târgovişte să 
pună la cale cursa în care căzuseră voievodul şi fiul său 
cel mare, priceputul oştean Mircea. 

În felul acesta, principatul rebel al Valahiei urma să 
revină sub protectoratul Ungariei. 

Murad nu era de felul său un bărbat impulsiv: 
prefera să cunoască, să înţeleagă şi să evalueze mai întâi 
toate posibilităţile unei riposte, în aşa fel încât să fie 
sigur că va ţine situaţia sub control. Când îi chemă pe 
unul din comandanții săi în sala tronului, examinase cu 
atenţie opţiunile pe care le avea. 

— Eliberaţi-l pe Dracula, îi spuse sultanul pe un ton 
care nu admitea replică. Înlesniţi-i intrarea în 
Transilvania şi daţi-i tot ajutorul de care are nevoie 
pentru a-l detrona pe voievodul-marionetă al Dăneştilor 
pe care lancu de Hunedoara l-a pus pe tronul Valahiei. 


În vreme ce proaspătul voievod Vladislav se lupta 
cu hoardele turceşti la sud de Dunăre, primi solie că 
flăcăiandrul Dracula se instalase pe tronul de la 
Târgovişte, în urma unei acţiuni fulgerătoare, sprijinit de 
un important număr de oşteni turci. 

Şederea lui Dracula pe tronul Valahiei dură însă 
numai două luni: revenind cu forţe proaspete, Vladislav îl 
alungă pe Vlad, care se văzu nevoit să ia calea pribegiei 
spre nordul Moldovei, refugiindu-se în casa unui văr de-al 
său. 

Pentru a reveni la domnie, Vladislav fusese obligat 
să-şi întoarcă armele împotriva propriilor aliaţi: sluga 
credincioasă a lui Iancu de Hunedoara se răzvrătise 


împotriva acestuia, uneltind împotriva ungurilor, cu 
sprijinul declarat al turcilor. 

Vladislav nu era un mare strateg - multe dintre 
campaniile sale se soldaseră cu înfrângeri umilitoare -, 
dar era capabil de alianţe şi trădări neaşteptate, dacă 
acestea îi serveau interesele. 


Vlad şi vărul său, Ştefan, tocmai terminaseră 
lecţiile de lectură şi scriere cu călugării. Peste Suceava, 
capitala Moldovei, coborâse o pătură densă de zăpadă. 

— Sunt singur împotriva tuturor, vere al meu, spuse 
Dracula, privindu-l pe Ştefan cu ochii săi pătrunzători. 

— Nu spune asta, Vlad. Casa noastră este şi casa ta. 
Tatăl meu, Bogdan, te iubeşte ca pe un fiu. 

— Ştiu prea bine aceasta. Este motivul pentru care 
sunt abătut, căci nu mă comport asemenea unui fiu, sau 
unui frate, faţă de tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Trupurile lipsite de viaţă al tatălui meu şi al 
fratelui Mircea cer răzbunare. În schimb, eu duc un trai 
liniştit între zidurile sigure ale palatului vostru. 

Din păcate, chiar în timpul acestui dialog, o ceată 
de oşteni înarmaţi până în dinţi năvăli în curtea palatului. 
În fruntea lor se afla Petru Aron, aprigul duşman al 
voievodului Moldovei. 

Tatăl lui Ştefan, voievodul Bogdan, a fost măcelărit 
cu bestialitate. Dracula reuşi să fugă, regăsindu-se din 
nou singur, în voia destinului. 

De data aceasta însă, destinul se dovedi generos cu 
el: Iancu de Hunedoara, înfuriat de trădarea voievodului 
Vladislav al Valahiei, se hotări să-şi pună speranţele în 
Vlad Dracula. El va fi cel care îi va îndrepta paşii 
tânărului vlăstar regesc. 


54 


AUGUST 2004 


Sara Terracini îşi muşcă buzele. Se descoperea pe 
sine însăşi din ce în ce mai absorbită de descoperirile 
cercetărilor ei. Trebuia să se grăbească: prietenul său, 
Oswald, tocmai îi trimisese un e-mail şi părea nerăbdător 
să afle întreaga poveste. Se încruntă: nimeni altcineva nu 
şi-ar fi permis să o preseze în felul acela. Dar la fel de 
adevărat era şi faptul că nimeni altcineva nu era în 
măsură s-o târască cu atâta entuziasm în aventuri ca ale 
lui. 


Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


...da, mama ta. Vreau să-mi dai crezare, Oswald: nu 
am avut niciodată ochi pentru o altă femeie. Aliah a fost 
şi este şi acum pentru mine cea mai frumoasă şi cea mai 
bună femeie. Şi totuşi, atunci când mi-a apărut în faţă 
femeia aceea, îţi mărturisesc că frumuseţea ei a fost în 
măsură să-mi zdruncine din temelii toate convingerile. 

— Sunt foarte încântată de cunoştinţă, domnule 
Breil, mi-a spus, reţinându-mi mâna, cu un gest 
prietenesc şi senzual în acelaşi timp. 

Vorbea engleza la perfecţie, de fapt americana cu 
accent din sud. 

Am invitat-o să ia loc, ameţit de parfumul său. 

S-a aşezat picior peste picior - avea picioare lungi 
şi fine - şi m-a privit lung, cu ochii ei verzi ca marea. 

— Mi s-a spus că trebuie să apelez la 
dumneavoastră pentru efectuarea unei operațiuni 
bancare în străinătate. 

— Cu siguranţă că dumneavoastră cunoaşteţi foarte 
bine restricţiile în vigoare în această ţară: operaţiunile 
bancare cu străinătatea sunt permise numai anumitor 
ministere şi numai cu prezentarea unei documentaţii 


justifica... 

— Tocmai la documentaţiile justificative voiam să 
mă refer, m-a întrerupt ea, scoțând din geantă o foaie 
scrisă. Cred că recunoaşteţi această semnătură, nu-i aşa? 

Era un ordin de transfer al sumei de cinci sute de 
mii de dolari americani dintr-un cont care conducea la 
Nicolae Ceauşescu într-un altul, cifrat, necunoscut mie. 
Purta semnătura în clar a „conducătorului”: era prima 
dată când Ceauşescu se expunea personal în genul acela 
de operaţiuni. 

— Orice dorinţă de-a dumneavoastră este un ordin 
pentru mine, doamnă. 

— Într-adevăr? 

Felul în care mă privea cu ochii ei verzi mi-a 
zdruncinat toate certitudinile. 

După acea zi, am revăzut-o de mai multe ori şi nu 
pot nega că îmi pierdusem capul după ea. Ne întâlneam 
într-un apartament de la ultimul etaj al unui bloc din 
strada Dobrescu, în centrul Bucureştiului. Făceam 
dragoste, apoi fiecare se întorcea la treburile şi la viaţa 
sa. Te asigur însă că am făcut în aşa fel încât mamei tale 
să nu-i lipsească nimic. Nici măcar afecțiunea mea. 

Jenica Mantu - aşa o chema - îmi spusese că prin 
vene îi curgea sânge unguresc, dinspre partea tatălui, 
dar mama ei era româncă. Părinţii săi se mutaseră în 
Statele Unite, acolo unde, de altfel, crescuse şi ea. Ritmul 
febril de viaţă din America nu îi fusese însă niciodată pe 
plac, aşa că hotărâse să-şi îngăduie o lungă perioadă de 
reflecţie în ţara pe care o păstrase dintotdeauna în inimă: 
România. Nu am întrebat-o niciodată ce legătură avea cu 
familia Ceauşescu, suma uriaşă de bani pe care o 
transferasem în contul său la ordinul expres al 
„conducătorului” era suficient de elocventă. 

Ştiam bine că o femeie ca Jenica Mantu putea fi 
imaginea perfectă a unui agent secret. Şi mai ştiam că 
Securitatea îşi întindea peste tot tentaculele. 

Într-una din zile, după întâlnirea noastră obişnuită, 
ea s-a ridicat şi s-a dus la baie. În vreme ce se îmbrăca, 


atenţia mi-a fost atrasă de geanta ei, lăsată în cameră, pe 
un scaun. 

Nu pistolul automat pe care l-am descoperit acolo 
m-a alarmat, ci un obiect rar şi preţios: un ac de cravată 
pe care era reprezentat un dragon înaripat. Dovada 
apartenenţei la străvechiul Ordin al Dragonului părea 
nelalocul ei în geanta unei femei. 


xX 


— Am câştigat doar o bătălie, domnilor, le spuse 
Oswald însoţitorilor săi, în avionul Executive al FBI care 
îi ducea pe toţi înapoi, pe tărâm american. 

Deidra Blasey acceptase cu bucurie invitaţia de a se 
alătura lui Oswald şi Cassandrei, cu atât mai mult cu cât 
cursurile pe care le susţinuse la sediul forţei de pace a 
Naţiunilor Unite în Cipru luaseră sfârşit. 

Şi sergentul Kingston se alăturase grupului. 

În avion, Oswald îşi deschise laptopul şi activase 
conexiunea prin satelit. 

Văzu că Sara îi trimisese prin e-mail o altă pagină 
decriptată din jurnalul tatălui său, dar îşi spuse că o va 
citi mai târziu: călătoria spre Statele Unite avea să fie 
lungă. Mai întâi deschise e-mailul trimis de credinciosul 
căpitan Bernstein: ştia că şeful Secţiei 8200 eficientul 
departament tehnologic şi de arhivă al Mossadului - nu 
obişnuia să trimită mesaje pe internet decât dacă era 
absolut necesar, şi chiar şi atunci era foarte telegrafic. 

Breil aşteptă răbdător până când programele 
secrete şi inviolabile ale computerului descifrară mesajul. 
Il citi, apoi, nevenindu-i să creadă, îl mai citi o dată. 


Salutare, maior Breil. Cum merg lucrurile în 
afacerea dumneavoastră personală? Sper ca totul să fie în 
regulă. Să nu cumva să credeţi că problemele 
dumneavoastră private nu suscită interes. Până şi 
doamna colonel Borş mă sună ca să afle dacă sunt 


mulţumit de serviciile dumneaei. Probabil că nu a reuşit 
să afle motivul pentru care Mossadul se interesează - şi 
de-abia astăzi - de caietele acelea de notițe. Desigur, am 
omis să-i spun că sunt lucruri care vă interesează 
exclusiv pe dumneavoastră, dar sunt convins că povestea 
are prea puţine secrete pentru un fost ofiţer de 
Securitate. 

Ştiindu-vă în misiune în Cipru, am continuat să 
lucrez şi la lista de suspecți întocmită de FBI pe care mi- 
aţi trimis-o. Folosindu-mă de arhivele federalilor şi 
introducând în cheia de căutare a destinaţiilor viitoare 
ale suspecţilor cuvântul „Cipru”, numărul acestora se 
reduce drastic. Uitaţi-vă şi dumneavoastră cine se află în 
capul listei! Mi s-a părut de datoria mea să vă informez 
cât mai repede. Vă ataşez şi o fişă personală a subiectului 
în chestiune. Nu se poate spune că n-ar avea suficiente 
motive de răzbunare împotriva musulmanilor, nu-i aşa? 


Breil parcurse lista şi nu-i veni să-şi creadă ochilor: 
primul nume era Deidra Blasey, colonelul de artificieri de 
la puşcaşii marini, care contribuise la dejucarea 
atentatului din Cipru. Celorlalte câtorva nume din listă 
nu le dădu nici o atenţie. Începu să tasteze răspunsul la 
e-mailul lui Bernstein. 


Am luat notă de sugestiile dumneavoastră, 
căpitane. În momentul acesta mă aflu deasupra 
Atlanticului şi, la numai câteva scaune distanţă de mine, 
stă suspectul nostru numărul unu. Mi se pare încă prea 
devreme să tragem nişte concluzii, dar voi căsca bine 
ochii. 


— S-a întâmplat ceva, domnule Breil? auzi în clipa 
aceea o voce feminină în spatele său. Se pare că citirea 
corespondenţei electronice v-a produs o stare de 
nelinişte. 

— Aţi nimerit la ţintă, colonele Blasey. Direct la 
ţintă, repetă Oswald, pregătindu-se pentru încă o noapte 


albă: era hotărât să n-o scape din ochi nici o clipă pe cea 
spre care se îndreptau toate indiciile anchetei. 

Justiţiarul în numele lui Dumnezeu - admițând că în 
spatele destoinicului colonel de artificieri s-ar fi aflat 
odiosul asasin - nu s-ar fi dat înapoi, fără îndoială, să le 
facă o surpriză neplăcută celor de la bordul avionului. Un 
al şaselea simţ îl făcea însă pe Oswald să fie sceptic: cu 
greu ar fi putut admite implicarea colonelului Blasey, 
chiar dacă mintea perversă a Justiţiarului ar fi fost 
capabilă să pună la cale o autoexpunere în prim-plan - 
aşa cum se întâmplase în cazul dezamorsării bombelor de 
pe stadionul din Cipru. În plus, Oswald admitea că o 
traumă ca aceea de a-ţi vedea unicul fiu sfârtecat de 
bombe ar fi putut zdruncina chiar şi cea mai sănătoasă 
minte. 

Avionul zbura spre vest, urmând umbrele înserării. 
Oswald se prefăcu că aţipeşte. Pe toată durata călătoriei 
însă, nu avea să-l scape din ochi pe ofiţerul american: 
fiecare mişcare a Deidrei avea să fie atent analizată de 
mintea în stare de alertă a lui Oswald. 


Odată aterizat pe aeroportul La Guardia din New 
York, avionul Executive se îndreptă spre zona rezervată 
zborurilor private. De acolo, Deidra Blasey şi Kingston 
urmau să-şi continue drumul spre Carolina, cu un zbor de 
linie. 

Nu exista nici un motiv să declanşeze o intervenţie 
de urgenţă, se gândi Oswald: era suficient ca Deidra 
Blasey să fie atent supravegheată timp de câteva zile. În 
cazul nefericit în care ea şi Justiţiarul s-ar fi dovedit a fi 
una şi aceeaşi persoană, ar fi reuşit ca în tot acest timp 
să pună cap la cap dovezi de netăgăduit împotriva ei. 

Inainte de a cobori din avion, colonelul Blasey îi 
mulţumi  Cassandrei pentru invitaţia de a efectua 
împreună acel zbor intercontinental. 

— Eu sunt cea care trebuie să vă mulţumească, 
colonele: fără intervenţia dumneavoastră providenţială, la 
ora aceasta ne-am fi aflat încă în Cipru, numărând 


victimele atentatului. Am estimat că explozibilul de pe 
stadion ar fi putut ucide peste o mie de persoane. 

— Nu am fost altceva decât un simplu executant al 
ordinelor domnului Breil. A fost o adevărată plăcere să 
lucrez cu dumneavoastră, Oswald. 

Dar, în clipa în care Deidra puse piciorul pe pământ 
american, constată că nu era aşteptată de obişnuita 
paradă cu drapele pe care Statele Unite o rezerva 
propriilor eroi, ci de doi bărbaţi cu înfăţişare sumbră, 
care o flancară, prinzând-o cu brutalitate de braţe. 

— Sunt căpitanul Ted Russo, de la poliţia militară, 
colonele, spuse unul din cei doi, arătându-i Deidrei o 
legitimaţie şi o foaie dactilografiată. Acesta este un 
mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Aveţi 
dreptul să nu spuneţi nimic, iar orice veţi spune poate fi 
folosit împotriva dumneavoastră. Aveţi dreptul la un 
avocat. Veţi fi judecată de o curte militară, sub acuzaţia 
de ucidere în masă şi terorism internaţional. Aţi luat la 
cunoştinţă care vă sunt drepturile? 

— Glumiti, căpitane, nu-i aşa? Luaţi imediat mâinile 
de pe mine. Cu siguranţă că este vorba de o greşeală. 

Dar căpitanul Ted Russo nu glumea: scoase o 
pereche de cătuşe cromate, imobilizând mâinile celei 
despre care fusese informat că era Justiţiarul în numele 
lui Dumnezeu. 

Alţi câţiva agenţi apărură ca din pământ, 
înconjurându-l pe sergentul Kingston, pentru a preveni 
orice fel de reacţie a acestuia. 

Sub privirile lui Oswald şi ale Cassandrei, Deidra 
Blasey fu condusă cu rapiditate spre o maşină închisă la 
culoare. 

Un al treilea bărbat cobori din maşină şi se apropie 
de cei de pe scara avionului Executive. Breil şi Cassandra 
îl recunoscură imediat. 

— Touché! exclamă  Glakas cu un zâmbet 
zeflemitor. Sunt dezolat să constat că prietenii noştri de 
la FBI, pe lângă faptul că au obstrucţionat o anchetă 
federală, se distrează hoinărind în jurul lumii în compania 


celui mai periculos terorist internaţional. 
Comportamentul dumneavoastră, doamnă Ziegler, va fi 
evaluat cu mare atenţie de comisiile disciplinare... cu 
foarte mare atenţie. 

— Cred că de data aceasta nu se poate spune nici 
măcar că aţi pus mâna doar pe plevuşcă, Glakas, 
interveni Oswald, căutând să îndulcească tonul discuţiei: 
înainte de orice, voia s-o disculpe pe Cassandra de 
acuzaţiile grave pe care i le adusese funcţionarul CIA. 

— Dumneavoastră, domnule Breil, nu sunteţi nimic 
altceva decât simplu un oaspete într-un avion care 
aparţine unei instituţii federale, care efectuează voiaje în 
lumea largă pe cheltuiala contribuabililor americani. În 
faţa mea nu reprezentaţi nici o autoritate şi, chiar dacă 
ştiu că urarea mea contravine regulilor alimentare ale 
religiei dumneavoastră, vă doresc să vă hrăniţi cu 
plevuşcă, crabi sau homari, ce-o fi, pescuiţi în apele 
teritoriale ale ţării dumneavoastră, care este, vă 
reamintesc, Israelul... Ori poate că vă aflaţi aici pentru că 
nici măcar acolo, acasă, nu mai vrea nimeni să ştie de 
dumneavoastră? 

Când avionul decolă din nou, Cassandra Ziegler avu 
un presentiment clar: în câteva zile, cariera sa avea să se 
sfârşească. 


55 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1931 


Bela Lugosi se aşeză răbdător la coadă, cu toate că 
era convins că rolul vampirului Dracula i se cuvenea de 
drept, cel puţin pe criterii de vârstă şi de carieră: se 
împlineau patru ani de când era în turneu pe scenele 
teatrelor din America, jucând rolul Prințului Tenebrelor. 

Studiourile Universal, una dintre casele 
cinematografice de prim rang ale Americii, intenţiona să 
turneze o adaptare cinematografică a celebrului roman al 
lui Bram Stoker, alocând pentru aceasta remarcabila 
sumă de patru sute de mii de dolari. 

Lugosi îşi aşteptă calm rândul la audiție. Era 
costumat în clasica ţinută de vampir: frac negru, dichisit, 
papion alb de mătase, fard alb din abundență pe faţă şi 
ochi conturaţi cu negru. 

Proiectul fusese aproape de a fi abandonat, când 
producătorii aflaseră că văduva lui Bram Stoker ceruse 
două sute de mii de dolari cu titlu de drepturi de autor, 
însă Lugosi îi trimisese mai multe scrisori, lungi, în 
îndepărtata Anglie, convingând-o în cele din urmă să-şi 
reducă pretenţiile: în cele din urmă, acceptase o cincime 
din suma cerută iniţial. 

Întărit de succesul său diplomatic, actorul Lugosi se 
prezentă în faţa examinatorilor studiourilor Universal. 
Dar nici măcar nu fu nevoit să susţină proba: datorită 
faimei sale, deşi încă discrete, şi a calităţilor de 
întreprinzător care reduseseră drastic cheltuielile casei 
de filme, rolul îi fu încredinţat imediat. 

În decorul de basm al Hollywoodului 
cinematografului mut se năştea o nouă stea, care avea să 
devină un far călăuzitor pentru speranţele milioanelor de 
imigranţi ajunşi în ţara unde orice vis putea deveni 
realitate. 


Lugosi nu era singurul ungur care parcursese calea 
succesului în lumea marelui ecran: îl precedaseră nume 
ca Michael Curtiz, Benedek, Korda şi, nu în ultimul rând, 
William Fox, fondatorul casei de producţie cu acelaşi 
nume. Nici unul dintre ei nu dorise să-şi facă uitate 
originile panonice: dimpotrivă, se mândreau cu ele. 
Acelaşi lucru avea să facă şi fostul locotenent de 
infanterie din armata Ungariei. 

În culise se spunea că, iniţial, regizorul Tod 
Browning îi încredinţase rolul Dracula actorului Lon 
Chaney. Acesta, având dificultăţi în a se adapta 
cinematografului sonor, ezitase să accepte rolul, dar o 
făcuse într-un sfârşit, la insistenţele lui Browning, care îi 
era şi bun prieten. Numai că, odată repetițiile începute, 
viaţa lui Chaney fusese curmată brusc de un cancer 
galopant la gât. 

Astfel, alegerea renumitului regizor - provenit 
dintr-o obscură şi misterioasă carieră de clovn - se 
reorientase spre un actor mai puţin cunoscut, dar care 
interpretase deja un rol secundar într-unul din filmele 
sale: Bela Lugosi. 

Din ziua aceea, ascensiunea imigrantului ungur 
avea să fie fulminantă: numai în 1931, Bela Lugosi avea 
să interpreteze rolul principal în nu mai puţin de şapte 
filme. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Mihnea Petru păşea hotărât de-a lungul 51* Street, 
spre locul întâlnirii. Era tulburat şi înspăimântat că ar fi 
putut să nu obţină ceea ce, în clipa aceea, îşi dorea mai 
mult decât orice pe lume. Nimic în jurul său nu mai părea 
să-i suscite nici cel mai mic interes: până când nu avea să 
pună mâna pe prada la care visa, nu avea să-şi găsească 
liniştea. 

Tânărul său furnizor îi promisese că în după-amiaza 


aceea avea să-l aprovizioneze cu câteva preţioase sticle 
de alcool distilat clandestin. 

Mihnea strângea în braţe geanta din piele goală: în 
scurt timp, aceasta avea să fie plină cu sticlele care 
conţineau elixirul fericirii sale. 

În camera lui de la Plaza, ţinea ascunsă în dulap o 
ultimă sticlă, din care mai rămăseseră câteva degete de 
băutură. Se încurajă singur, spunându-şi că nu avea nici 
un motiv de teamă: Cesare - ospătarul italian de la Plaza 
care avea legături cu unii producători clandestini de 
alcool - nu-l dezamăgise niciodată pe generosul său 
client. 

Mihnea dădu colţul pe 9* Street, apoi bătu într-o 
uşă verde de lemn, care părea să aparţină unui magazin 
demult închis. 

li deschise chiar Cesare, care aruncă o privire 
circumspectă în lungul străzii: la ora aceea, cartierul era 
pustiu. 

—  Veniţi înăuntru, principe, îi spuse italianul, 
conducându-l apoi prin câteva camere prăfuite şi 
dezafectate de ani buni. 

Apoi, tânărul se opri în faţa unei uşi interioare şi 
bătu într-un ritm anume, care părea un cod de 
recunoaştere. 

li întâmpină un bărbat cu pielea închisă la culoare. 
Brusc, Mihnea se trezi într-o altă lume: lampadarele 
încărcate care coborau din tavanul înalt luminau un salon 
larg. Barul imens era din lemn masiv, fumuriu, pe care 
tronau plăci de marmură albă. Pe rafturi, în spatele 
barului, stăteau aliniate zeci de sticle, anonime doar 
pentru cei care nu cunoşteau plăcerea intensă a 
alcoolului care se scurge în vene. 

Barul clandestin era încă închis, dar avea să se 
deschidă în scurt timp: unul câte unul, clienţii urmau să 
sosească, trecând mai întâi prin magazinul dezafectat, 
umplând în cele din urmă salonul şi, pe scaune sau 
rezemaţi de bar, aveau să deguste până târziu în noapte 
nectarul interzis. 


Mihnea nu-i condamna - de altfel, ar fi fost ultimul 
în măsură să-i judece - pe tovarăşii săi de „suferinţă”. Cu 
toate acestea, nu poseda dezinvoltura cu care aceştia îşi 
etalau  apucăturile. Rigoarea propriei educaţii 
aristocratice îl făcea pe român să încerce să nu-şi expună 
în public slăbiciunile. Prefera să fie singur, degustând pe 
îndelete momentele în care îndoielile şi suferinţele 
existenţei sale dispăreau, făcând loc uitării. 

Faptul că Cesare i se adresa în limba italiană trezi 
în mintea lui Petru amintiri despre aristocraticul său 
prieten, Sciarra: trecuseră treisprezece ani de când 
războiul se sfârşise, iar lumea trecea printr-o altă traumă: 
o criză economică fără precedent. 

leşi din nou în stradă şi parcurse pe jos cele câteva 
cvartale dintre 53" Street şi Broadway. 

Observă afişul uriaş din faţa cinematografului 
aproape din întâmplare. Numele străbunului său fu 
singurul lucru care îi atrăsese atenţia. Cercetă mai atent 
afişul, în care ieşea în evidenţă portretul protagonistului. 
Scutură din cap, ca şi cum ar fi încercat să alunge 
halucinaţiile cărora le căzuse pradă. Totuşi nu, nu băuse 
încă nimic, cu excepţia paharului plin-ochi pe care i-l 
oferiseră italienii de la bar. Nu, nu avea nici o îndoială: 
actorul care interpreta rolul lui Dracula, deşi se numea 
Bela Lugosi, nu era altcineva decât Bela Blasko, ofiţerul 
ungur pe care îl căuta de peste un deceniu. 


— Fiţi atent, domnule Breil, spuse generalul 
Sciarra. Trenul spre Calalzo trece rar, dar trece. Aveţi 
grijă cum păşiţi de-a lungul căii ferate. 

— Nu vă faceţi probleme, generale. Singurul pericol 
care mă paşte este acela de a fi absorbit într-o asemenea 
măsură de cele povestite de dumneavoastră, încât să 
remarc sosirea trenului, răspunse Asher Breil zâmbind. 
Vreti să continuaţi, generale? Vă rog. 

— Unde rămăsesem? 

— La afişul filmului. 

— Mda... Coincidenţele astea... Un om îşi petrece 


întreaga viaţă cu teama că nu-şi va putea îndeplini 
datoria căreia i-a fost predestinat, pentru ca la sfârşit să- 
şi dea seama că persoana pe care o căuta era chiar sub 
ochii săi... de fapt, sub ochii tuturor. 


Strângându-şi geanta la piept, Mihnea se aşeză la 
coadă la casa de bilete a cinematografului: se părea că 
toată suflarea Americii fusese cuprinsă de frenezie, 
călcându-se în picioare ca să asiste la prestaţia 
faimosului vampir. 

Dar nu prim-planurile terifiante ale lui Bela Blasko, 
gesturile sale înfricoşătoare făcute cu mâini artificiale 
sau degetele lui arcuite ca nişte gheare îl făcură să 
tresară pe Mihnea Petru: nobilului român pur şi simplu 
nu-i venea să creadă că îl găsise în sfârşit pe cel mai 
mare duşman al său. Nu-i rămânea altceva de făcut decât 
să descopere modalitatea prin care putea recupera 
comoara familiei sale. 

Două ore mai târziu, Mihnea ieşi din cinematograf. 
Se amestecă în puhoiul de spectatori care părăseau sala. 
Când ajunse pe trotuar, se împiedică în mulţime, 
dezechilibrându-se. Scăpă geanta din mână, care se opri 
la picioarele unui sergent de stradă. Polițistul culese 
geanta şi i-o întinse cu un gest amabil, dar în clipa 
următoare, expresia sa politicoasă se transformă într-o 
căutătură indignată: îi ajunsese la nări mirosul de whisky. 

Câteva minute mai târziu, Mihnea Petru stătea 
spăşit pe o bancă din camera de interogatoriu a 
districtului de poliţie din Manhattan. 

— Vă repet, domnule Petru, se răsti detectivul, 
îndreptând asupra lui un deget ameninţător. Dacă ne 
spuneţi de unde aţi luat sticlele acelea, vă eliberăm fără 
să demarăm nici o procedură de acuzare împotriva 
dumneavoastră şi vă asigur că nimeni dinafara secţiei nu 
va afla despre acest episod. Înţelegeţi ce spun? 

— V-am mai zis că am găsit geanta în sala de 
cinematograf, minţi românul. 

— Doar nu credeţi că o să înghit asta! Vă întreb 


pentru ultima dată. De unde aveţi sticlele? 


— Mihnea mi-a scris din închisoare. Apoi a urmat o 
linişte îndelungată, a cărei semnificaţie am înţeles-o după 
mult timp. 

Sciarra tăcu pentru câteva secunde, apoi îşi 
continuă povestirea. 


Zece zile mai târziu, Mihnea Petru părăsea arestul 
districtului de poliţie: în afara depunerii unei cauţiuni 
considerabile, la eliberarea lui contribuiseră şi câţiva 
dintre cei mai bine cotaţi şi mai bine plătiţi avocaţi din 
New York. 

— Vă conduc la hotel, principe? Am maşina aici, în 
faţă, îl întrebă avocatul, în timp ce semna hârtiile de 
eliberare din arest. 

— Nu vă faceţi probleme, domnule avocat, voi lua 
un taxi, îi răspunse Mihnea cu o hotărâre care contrasta 
cu aspectul său fizic decăzut. 

— Imi permit totuşi să insist. Cred că aveţi 
neapărată nevoie de o baie bună şi de haine curate, 
excelenţă. 

— Nu mai insistaţi, domnule avocat, vă rog. Vă 
mulţumesc foarte mult pentru grija pe care mi-o purtaţi, 
dar acum am nevoie să rămân singur. Şi vă repet, voi lua 
un taxi până la Plaza. 

Procedă întocmai, numai că nu îi ceru 
taximetristului să-l ducă la intersecţia 59* Street cu Fifth 
Avenue, acolo unde se găsea hotelul, ci pe 9* Street, la o 
fostă drogherie, dezafectată de foarte mult timp. 


Trecuseră câteva ore de când Mihnea stătea într-un 
colţ al barului, sorbind pahar după pahar. Hainele 
ponosite, soioase, îl făceau să pară unul dintre 
nenumăraţii bărbaţi disperaţi care mişunau ca nişte 
fantome prin oraşul copleşit de efectele crizei economice. 

— Mai toarnă-mi unul şi jur că de data asta e chiar 
ultimul, spuse Mihnea, întinzând paharul barmanului. 


Era târziu, iar ospătarii se pregăteau să închidă 
localul clandestin. 

Bărbatul de la bar îi făcu pe plac, cu o grimasă de 
nemulţumire. 

Primele raze ale soarelui alungau deja umbrele 
grele ale nopţii atunci când Mihnea părăsi localul. Se 
clătina vizibil, reuşind cu greu să se ţină pe picioare. 

O apucă spre Central Park: îşi spuse că acolo ar fi 
putut găsi mai uşor un taxi. Ducându-şi mâna la 
buzunarul interior al hainei, constată că era gol: uitase 
portofelul pe bar, după ce plătise consumaţia. Asta e, îşi 
spuse, oricum cheltuise la bar aproape toţi banii care îi 
avusese la el, iar actele unui cetăţean din estul Europei 
nu interesau pe nimeni. 

Puţinii trecători de la acea oră traversau pe celălalt 
trotuar când îi observau mersul clătinat, iar de taxiuri, 
nici vorbă. 

Străbătu 57! Street cu atenţia pe care o poate 
acorda un beţiv unei străzi pustii, la prima oră a 
dimineţii. 

Camionul cu lapte se deplasa cu viteză: tânărul 
şofer întârziase livrările. Il observă prea târziu pe 
bărbatul care îi sărise în faţă. 

— Inelul! Trebuie să duc acasă inelul, fură ultimele 
cuvinte ale lui Mihnea Petru, înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa. 

Apoi închise ochii. Din ureche i se prelingea un 
firişor de sânge. 

— Avem de-a face cu un grav traumatism cranian, 
spuse, câteva zeci de minute mai târziu, medicul de la 
secţia de urgenţă a spitalului la care fusese transportat 
Petru. Viaţa acestui om este în mare pericol. Soră, aţi 
reuşit să-i anunţaţi familia? 

— Nu, doctore. Nu avea nici un act asupra lui. După 
hainele ponosite, cred că e un biet vagabond, unul dintre 
zecile de mii care mişună prin New York. La locul 
accidentului, nimeni din împrejurimi nu l-a recunoscut. 

— Asta nu înseamnă că nu vom încerca să-i salvăm 


viaţa. Mi-e teamă însă că va rămâne cu sechele 
neurologice, dacă va supravieţui. Pregătiţi sala de 
operaţii. 

— După ce am citit scrisoarea de la Mihnea, m-am 
dus să văd Dracula chiar în ziua în care a avut premiera 
în cinematografele italiene. Nu-mi aminteam cu 
exactitate trăsăturile lui Blasko, dar cu siguranţă că 
actorul care interpreta rolul vampirului îi semăna foarte 
mult. l-am împărtăşit impresiile mele lui Mihnea, 
exprimându-mi adânca îngrijorare pentru soarta sa: îmi 
mărturisise că ultima scrisoare mi-o trimisese din celula 
unei închisori. Nu mă liniştea prea mult faptul că, aşa 
cum îmi scrisese, fusese închis pentru o faptă minoră şi 
că în câteva zile avea să fie eliberat. Mai ales că nici nu 
specificase despre ce fel de faptă era vorba. Din 
nefericire, mă aştepta o surpriză neplăcută, spuse 
Alberto Sciarra, luând-o de-a lungul căii ferate care 
trecea la mică distanţă de primele case din Cortina 
d'Ampezzo. Apoi, întorcând capul spre Asher Breil, care îl 
urma îndeaproape, continuă: Când scrisoarea mi-a fost 
trimisă ramburs, însoţită de o scurtă notă semnată de 
directorul hotelului Plaza din New York, am avut un 
presentiment funest. La rândul său, directorul hotelului 
îşi manifesta îngrijorarea: trecuse o lună de când nu mai 
ştia nimic de Mihnea. Nu mai era timp de pierdut: trebuia 
să plec la New York şi mă rugam să nu fie prea târziu. 


Conte Biancamano era un vapor cu o capacitate de 
circa douăzeci şi cinci de mii de tone. Fusese construit în 
urmă cu şase ani în şantierul naval de la Beardmore, în 
Anglia, pentru compania italiană de navigaţie Lloyd 
Sabaudo. Pupa vasului era rotunjită şi înălţată mult 
deasupra liniei de plutire, acolo fiind amplasată o 
fastuoasă sală de dans, circulară. La bord domnea o 
eleganţă rafinată, iar serviciile erau impecabile: Conte 
Biancamano devenise vasul de croazieră preferat al 
aristocrației europene şi al magnaţilor americani, care îl 
apreciau atât de mult tocmai datorită felului exclusivist în 


care erau trataţi pasagerii. 

— Şi aşa, mă lăsaţi aici, să păzesc casa, marchize 
Sciarra della Volta? întrebă Kimberly, cu o expresie 
ironică în priviri. 

— Departe de mine gândul de a atribui un rol atât 
de irelevant sufragetei mele preferate, răspunse Alberto, 
făcându-şi vânt cu două bilete de clasa I. De mult timp 
voiam să merg în America, pentru afaceri. M-am gândit 
însă că am putea profita de ocazie ca să ne bucurăm de o 
scurtă vacanţă împreună, deşi mi-e teamă că nu vom avea 
parte de odihnă, în adevăratul sens al cuvântului. 
Dispariţia lui Mihnea mă preocupă foarte mult. 

— Sunt fericită că te-ai hotărât să mă iei cu tine. Cu 
atât mai mult cu cât te-ai gândit la asta fără să ţi-o fi 
cerut eu. Crezi oare că fostul ofiţer ungur, devenit între 
timp un faimos actor, are vreun amestec în dispariţia lui 
Petru? 

— Nu ştiu, dar fără îndoială că va fi una dintre 
pistele pe care le vom urma, dacă vrem să aflăm tot 
adevărul. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1931 


Bela Lugosi se îndepărtă de şantierul unde se 
construia viitoarea sa vilă, pe colinele din apropierea 
Hollywoodului. Se îmbrăca mereu în negru, iar hainele 
sale aminteau de costumul de scenă. În stradă îl aştepta o 
limuzină cu şofer. 

Odată urcat, secretarul său personal se grăbi să-i 
enumere întâlnirile şi evenimentele la care fusese invitat 
să participe în ziua aceea: luminile rampei îşi cereau 
preţul, iar fostul ofiţer ungur avea din ce în ce mai puţin 
timp pentru propria viaţă personală. 

— Mi s-ar părea un gest potrivit, domnule Lugosi, 
spuse secretarul, să participaţi la întâlnirile periodice ale 
numeroasei comunităţi ungureşti, atât la Hollywood, cât 


şi în oraşele pe care le vizitaţi pe parcursul turneului de 
promovare a filmului. Procedând astfel, vă veţi atrage 
simpatia conaţionalilor dumneavoastră şi, în plus, toţi 
imigranții de aici vor privi cu admiraţie un actor celebru 
care nu şi-a uitat originile. 

— Mi se pare o mare pierdere de timp, comentă 
actorul. 

— Nici vorbă de timp pierdut, domnule Lugosi. Vă 
amintesc faptul că un conaţional de-al dumneavoastră a 
dat numele studiourilor cinematografice Fox şi că 
şaptezeci şi cinci la sută din populaţia Americii este 
constituită din imigranţi la prima generaţie. Trebuie să 
promovăm pe toate căile noua dumneavoastră imagine: 
imaginea vampirului Dracula. 

În afara unor arhitecţi de primă mână, la 
construcţia vilei lui Lugosi participaseră şi cei mai 
renumiţi experţi în efecte speciale de la Hollywood: 
proiectul prevedea o scenografie de film horror. 

Pe o latură, casa se învecina cu o prăpastie adâncă, 
spre care dădeau câteva ferestre înalte şi înguste una din 
caracteristicile întregii case. Pereţii exteriori dispuneau 
de numai câte patru ferestre, foarte puţine, având în 
vedere dimensiunile uriaşe ale locuinţei. Odată finisaţi, 
pereţii casei urmau să fie acoperiţi cu iederă. În plus, în 
locul unui parc larg şi luminos, în grădina imensă din 
jurul vilei aveau să fie amplasate sculpturi de marmură 
albă, asemănătoare celor dintr-un macabru cimitir 
abandonat. Uşile de la intrare erau din abanos, iar 
ciocanul de bătut, din metal preţios, avea forma unui 
vampir cu aripile de liliac desfăcute. Nici un oaspete, 
oricare i-ar fi fost rangul, nu avea să fie întâmpinat de 
Dracula la intrarea dominată de opt coloane imense. De-a 
lungul anilor, despre acea vilă, ca şi despre viaţa privată 
a lui Bela Lugosi aveau să se ţeasă legende incredibile: 
era o modalitate de promovare la nesfârşit a personajului. 
Un personaj care, la premierele celor dintâi filme, era 
purtat pe umeri, într-un sicriu din lemn preţios, de o 
cohortă de servitori orientali surdomuţi. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


În timpul traversării oceanului, saloanele luxoase 
ale vaporului Conte Biancamano se bucurară rareori de 
prezența lui Alberto Sciarra della Volta şi a soției sale: 
nobilul italian prefera plimbările lungi pe punte în locul 
activităților mondene. Aşezat într-unul din fotoliile din 
lemn de tec de pe puntea de la clasa întâi, îi plăcea să 
simtă legănarea abia perceptibilă a undelor Atlanticului 
şi să admire întinderea nesfârşită a oceanului. 

Când debarcară la New York, soții Sciarra avură 
impresia că păşiseră pe o altă planetă: oraşul era 
strălucitor, haotic şi grandios. Chiar şi ghişeul de 
marmură albă al recepţiei hotelului Plaza avea 
dimensiuni incredibil de mari, comparativ cu standardele 
europene. În metropola americană, totul părea gigantic: 
parcurgând Fifth Avenue, trecură pe lângă un şantier 
mastodontic, situat la vreo douăzeci de blocuri de hotelul 
Plaza. 

— Acolo se va ridica cea mai înaltă clădire din 
lume: Empire State Building, le spuse taximetristul. Peste 
patru sute de metri de oțel, ciment şi sticlă. Va fi cea mai 
înaltă clădire din lume. 

Directorul hotelului Plaza, unde Alberto şi Kimber 
îşi rezervaseră camere, ridică din umeri. 

— Chiar nu avem nici cea mai vagă idee ce s-a 
întâmplat cu principele Petru, domnule Sciarra, spuse 
bărbatul. Se împlinesc în curând două luni de când a 
părăsit hotelul, fără să lase nici un mesaj. Şi vă pot spune 
că principele este o persoană... hm... aparte, dar extrem 
de corectă. 

— Ne permiteți să aruncăm o privire în 
apartamentul său? 

— Desigur, domnule Sciarra. Am păstrat totul în 
ordine, pentru că sperăm totuşi ca domnia sa să revină 


cât mai curând. Principele Petru este o persoană 
prevăzătoare care plăteşte chiria în avans pe un an. 
Direcţiunea hotelului a hotărât că apartamentul se va afla 
la dispoziţia exclusivă a principelui cel puţin până la 
sfârşitul acestui an. Dacă până atunci nu vom primi nici o 
veste de la prinţ, îi vom preda lucrurile rudelor sale celor 
mai apropiate, pe care, domnule Sciarra, v-aş ruga să ni 
le semnalaţi şi nouă, în caz că le cunoaşteţi. 

— Din câte ştiu, Mihnea nu are nici fraţi, nici 
surori, dar are, în schimb, un cârd întreg de verişori, care 
se ocupă de administrarea întinselor proprietăţi ale 
familiei din România. Vă voi anunţa cu siguranţă, 
domnule director, în situaţia nefericită în care nu voi 
reuşi să dau de urma prietenului meu. 

Ordinea care domnea în apartament le produse 
soţilor Sciarra un fior de nelinişte: avură impresia că 
cineva se străduise să oprească timpul în loc, păstrând 
intacte amintiri de demult. 

Peste tot se vedeau relicve străvechi, fotografii şi 
scrisori îngălbenite, desene reprezentând Inelul Regilor. 

Alberto deschise dulapul şi căută printre haine. 
Sticla era ascunsă în spatele unor pantaloni împăturiţi. 

Scoase dopul şi simţi imediat mirosul puternic de 
alcool. Era clar că sticla aceea nu avea ce căuta în 
dulapul cu haine. 

Brusc însă, totul îi deveni clar: ultima scrisoare 
trimisă de prietenul său fusese scrisă dintr-o celulă a 
districtului de poliţie din Manhattan. De acolo trebuia să 
înceapă căutările. 


— Nu, domnule. Mihnea Petru a ieşit pe uşa de 
acolo acum două luni şi de atunci nu ne-a mai făcut nici o 
vizită. O persoană cu adevărat nerecunoscătoare, aş 
spune, nu-i aşa? 

Din tonul agentului de poliţie transpărea sarcasmul, 
în timp ce răsfoia un registru scris de mână. 

Alberto ieşi din secţia de poliţie şi se opri, confuz, 
pe trotuarul din faţă. 


Simţea că Mihnea era în viaţă şi că avea, probabil, 
nevoie de el, dar nu ştia de unde altundeva şi-ar fi putut 
începe căutările. 

— Signore, auzi o voce adresându-i-se în italiană. 
Se întoarse şi se trezi în faţa unui tânăr cu privire 
îndrăzneață. Băiatul continuă: 

— Numele meu este Cesare şi lucrez la hotelul 
Plaza. Promiteţi-mi că nu veţi dezvălui conducerii 
hotelului nimic din ceea ce am să vă spun: dacă directorii 
mei ar afla măcar o părticică din toată tărăşenia asta, m- 
ar concedia în doi timpi şi trei mişcări. Am auzit că aţi 
venit la New York ca să-l căutaţi pe principele Petru. 

— Aşa este, Cesare. Ştii ceva despre el? Te rog, 
spune-mi totul! 

— Principele dăduse în patima beţiei. 

— Ah, am bănuit asta de mult timp şi am avut 
confirmarea căutând prin dulapul din apartamentul său. 

— Date fiind cunoştinţele pe care şi le făcuse prin 
intermediul meu, obişnuia să se adreseze... hm... 
membrilor familiei mele, pentru a se aproviziona cu 
băuturi alcoolice, care, după cum probabil ştiţi, sunt total 
interzise pe teritoriul Statelor Unite. 

— Spune mai departe, Cesare. 

— În ziua în care a fost eliberat din închisoare, cred 
că s-a dus direct la un bar clandestin aflat nu departe de 
hotel. A fost văzut ieşind de acolo la prima oră a zilei 
următoare... nu era tocmai în cea mai bună condiţie... în 
sfârşit, principele era beat-mort. 

— Ai vreo idee încotro s-ar fi putut îndrepta la ora 
aceea, odată ieşit din local? 

— A fost văzut apucând pe 9! Street, spre nord, 
către Central Park, răspunse Cesare. Apoi, scoțând 
portofelul pe care Petru îl uitase la local în seara cu 
pricina, i-l întinse lui Sciarra continuând: Nu avea nici un 
act de identitate asupra sa, întrucât şi-a uitat portofelul la 
bar. Am intrat în posesia lui doar de câteva zile, pentru 
că barmanul era convins că principele se va întoarce, mai 
devreme sau mai târziu. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1931 


Pe scenă, lângă Bela Lugosi, se mai aflau regizorul 
Browning şi câteva personaje importante ale casei de 
producţie. Sala de festivități a hotelului Plaza fusese 
luxos împodobită, iar cocardele cu tricolorul verde-alb- 
roşu al Ungariei se vedeau peste tot. 

Când Bela Lugosi îşi rosti discursul în limba 
maghiară, fu întrerupt în mod repetat de aplauze şi 
ovaţii. Cel mai înflăcărat din public se dovedi a fi un 
omuleţ şters, care venise acolo însoţit de o femeie cu 
părul  blond-platinat, care afişa un comportament 
discutabil de damă de vază. 

Dacă Bela Blasko i-ar fi dat mai multă atenţie 
înfierbântatului său admirator, ar fi realizat că, în 
realitate, erau vechi cunoştinţe: bărbatul era una şi 
aceeaşi persoană cu pasagerul de pe vaporul Re Vittorio 
care, cu ani în urmă, îl denunţase comandantului navei 
pentru comportament brutal. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


— Imediat ce ajungem la hotel, îi spuse Alberto lui 
Kimberly, vei începe să ceri informații la spitalele şi 
secțiile de poliţie din apropiere: o fi New Yorkul o 
metropolă uriaşă, dar acum, cel puţin, suntem în posesia 
unei date exacte şi a unei zone destul de bine delimitate. 
Ai să vezi că îi vom da de urmă. 

Când intrară în holul hotelului, Sciarra fu uimit să 
vadă mulţimea de cocarde în culorile tricolorului italian. 

— Este vorba de vreo sărbătoare de-a conaţionalilor 
mei? îl întrebă pe receptioner. 

— Nu domnule. Aceia sunt unguri. 

În clipa aceea, Béla Lugosi ieşi de pe unul dintre 


coridoarele care dădeau în holul de la intrare, urmat de 
un grup de admiratori. Era cu neputinţă să treacă 
neobservat: purta un frac negru, cămaşă şi cravată de un 
alb imaculat. Faţa îi era acoperită cu pudră albă, iar ochii 
conturaţi pronunţat cu negru-fum. 

Sciarra se apropie şi, întinzând spre el un deget 
acuzator, strigă: 

— Blasko! Bela Blasko! 

Lugosi nu se arătă deloc intimidat, dar Sciarra 
continuă: 

— Numele dumneavoastră este Béla Blasko şi aţi 
fost locotenent în armata ungară în timpul războiului, nu- 
i aşa? 

Lugosi îl cercetă cu o privire de gheață, parcă fără 
să-i vină să creadă. 

— Vă înşelaţi, dragă prietene. Eu sunt Béla Lugosi, 
celebrul actor. 

Incidentul nu scăpase privirilor atente ale lui Teofil 
Bàlaj şi ale soției sale, care se amestecaseră în suita care 
îl urma entuziastă pe actor. 

— În schimb, când l-am cunoscut noi, se numea Olt, 
dacă nu mă înşală memoria. Nu-i aşa, Teofil? zise cu voce 
răsunătoare doamna Bàlaj. Am impresia că domnul Béla 
„Dracula” Lugosi este o persoană mai originală decât ne 
închipuim noi şi cred că ar trebui ţinut sub observaţie. 
Nu crezi asta, Teofil? 

Brusc, expresia de gâsculiţă impertinentă de pe 
chipul femeii dispăru, lăsând loc unei priviri acuzatoare şi 
viclene. 


A doua zi, Kimberly se puse pe treabă de la prima 
oră a dimineţii. Spre prânz, căutările sale dădură 
rezultate. 

— La un spital de pe 11! Street, a fost internat un 
bărbat fără acte în stare gravă, ca urmare a unui accident 
de maşină. 

— Şi crezi că ar putea fi vorba despre Mihnea? o 
întrebă Alberto, tulburat încă de întâlnirea din ziua 


precedentă cu Bela Blasko. 

— Descrierea corespunde. 

— Şi e încă în viaţă? îndrăzni să mai întrebe 
Sciarra, cu vocea gâtuită de emoție. 

— Da, chiar dacă asta nu înseamnă că e un lucru 
tocmai bun: a fost supus unei delicate intervenţii 
chirurgicale, iar acum este internat într-un spital 
psihiatric. Se pare că traumatismul cranian i-a produs 
grave disfuncţii cerebrale şi pierderea totală a memoriei. 

— Afectarea este ireversibilă? 

— Cel cu care am vorbit la telefon a refuzat să se 
pronunţe. Dar, dacă este într-adevăr vorba despre 
Mihnea, mi-e teamă că prietenul tău vegetează ca şi cum 
i s-ar fi făcut o lobotomie. 


O vizită în sectorul sugestiv numit Madhouse, secţia 
de bolnavi psihic de la NY General Hospital, ar fi putut 
provoca un şoc chiar şi celei mai puternice şi echilibrate 
persoane. Bolnavii rătăceau fără noimă, asemenea unor 
stafii, gesticulând enigmatic şi sinistru, înfăşuraţi în 
cămăşoaiele albe, prea largi. Unii dădeau din mâini şi 
făceau semne stranii, alţii erau pătrunşi de conversațiile 
pe care le purtau cu ei înşişi, în vreme ce câţiva stăteau 
retraşi, sprijiniți de zid sau ascunşi pe după vreun colţ, 
reduşi la tăcere de propria sminteală. 

Conducându-l spre un cabinet, medicul pe care soţii 
Sciarra ţinuseră să-l întâlnească se străduia să le dea 
lămuriri despre cei internaţi acolo. 

— Sunt puţini cei care se pot mişca liber prin 
curtea institutului şi chiar prin unele secţii, spuse el. Este 
vorba despre cei care nu sunt consideraţi periculoşi 
pentru ei înşişi sau pentru cei din jur. Apoi, cercetând 
atent fişa medicală din mâna sa, continuă: Şi spuneţi că 
unul dintre aceşti pacienţi ai noştri ar putea fi prietenul 
dumneavoastră, domnule Sciarra? 

— Este foarte probabil, doctore. Nu trebuie decât 
să-l văd ca să-l recunosc. 

— În câteva momente va fi aici. Infirmierii au plecat 


deja să aducă încoace persoana care corespunde 
descrierii dumneavoastră. 

— Credeţi că leziunile suferite sunt ireversibile, 
doctore? 

— Creierul omului este cea mai de neînțeles 
maşinărie din Univers, domnule Sciarra. În ciuda 
nivelului avansat de cunoştinţe la care a ajuns medicina 
modernă, creierul şi modul său de a reacţiona la stimuli, 
traumatisme sau boli constituie încă obiectul unor teorii 
controversate. Judecând după cele trecute în fişă, 
pacientul ar putea rămâne pentru totdeauna în starea în 
care se află acum, fără a exclude însă posibilitatea - 
recunosc, destul de puţin probabilă ca el să se trezească 
brusc din letargia care seamănă mai mult cu o stare de 
hipnoză. 

Uşa cabinetului se deschise. 

Alberto sări în picioare, îndreptându-se spre 
bărbatul care stătea în prag, sprijinit de un infirmier. 

Işi strânse în braţe vechiul tovarăş de arme: pe 
craniul ras se vedea clar urma unei cicatrici care se 
întindea de la o tâmplă la cealaltă. Alte câteva semne 
pronunţate de pe trup dovedeau că impactul cu camionul 
de lapte fusese deosebit de violent. 

— Prietenul meu, dragul meu prieten... murmură, 
emoţionat, italianul, continuând să-şi  îmbrăţişeze 
camaradul. 

Nu primi nici un răspuns. 

Cele spuse de Kimberly în dimineaţa aceea îi 
răsunară din nou în urechi lui Sciarra, ca o premoniţie 
sumbră: Mihnea Petru nu trăia cu adevărat, ci vegeta 
într-o stare de profundă amortire. 


56 


VALAHIA, 1456 


Arşiţa nu dădea semne să se potolească nici măcar 
odată cu lăsarea serilor limpezi, luminate de pâlpâirea 
milioanelor de stele. Cercetând bolta  înstelată, 
astronomii notau în registrele lor apariţia unui corp 
ceresc neobişnuit: o cometă incredibil de luminoasă, cu 
două cozi uriaşe - una orientată spre răsărit, cealaltă 
spre apus - care ocupau o mare parte a liniei orizontului. 
In zilele acelea de iunie ale anului 1456, Vlad al III-lea 
Dracula urca pe tronul Valahiei. 

Apariţia unei comete produce oamenilor reacţii 
contrare: unii o percep ca o prevestire a unor nenorociri, 
în vreme ce alţii o salută ca aducătoare de vremuri mai 
bune. 

Noul voievod al Valahiei era încredinţat că apariţia 
cometei reprezenta modul în care cerurile îi 
binecuvântau înscăunarea. Drept dovadă, una dintre 
primele măsuri ale domniei sale a fost să poruncească 
baterea de monedă pe a cărui avers era reprezentată 
acvila valahă, în timp ce pe revers era inserată steaua cu 
două cozi care traversase cerul în ziua urcării sale pe 
tron. 

Câteva luni mai târziu, fataliştii aveau să asocieze 
apariţia astrului strălucitor cu moartea lui Iancu de 
Hunedoara, eveniment în urma căruia s-au declanşat 
aspre lupte de succesiune la coroana Ungariei între 
descendenţii acestuia şi Habsburgi. Ladislau, fiul cel 
mare al lui Iancu şi bun prieten al lui Dracula, avea să fie 
ucis în cursul acestor reglări de conturi care au 
însângerat Ungaria, iar porţile Occidentului aveau să 
devină şi mai vulnerabile în faţa invaziei turceşti. 


— Deschideţi coşciugul! 
Vocea lui Dracula se înălţă aspră şi mândră. 


Chipul voievodului Valahiei îşi pierduse trăsăturile 
tinereşti: la douăzeci şi cinci de ani, un domnitor trebuia 
să fie bărbat în toată puterea cuvântului. Scăpat de sub 
jugul sultanului, tânărul vlăstar al Drăculeştilor îşi găsise 
refugiul sub aripa lui lancu de Hunedoara, care îi 
completase educaţia şi îl instruise în meşteşugul armelor. 

Dracula avea pielea măslinie şi ochii uşor migdalaţi 
- semn al unei anumite influenţe orientale în arborele său 
genealogic. Ochii îi erau întunecaţi, dar cercetându-i cu 
atenţie - asta în cazul în care cineva ar fi fost capabil să-i 
susţină privirea -, se puteau observa reflexe albăstrii ca 
adâncul mării. Nu era foarte înalt, dar era robust şi 
puternic. Avea mustaţa lungă şi bine ceruită. Purta 
veşminte elegante, după modelul înaltei boierimi din 
Valahia şi a nobililor transilvani. Arareori îşi permitea un 
zâmbet. Înfăţişarea sa impenetrabilă întruchipa efigia 
fricii pentru oricine şi-ar fi permis să încalce legile ţării. 

— Deschideţi-l! repetă voievodul. 

Oamenii îşi făcură semnul crucii şi desfăcură sicriul 
- patru scânduri bătute în cuie. 

O imagine cutremurătoare li se înfăţişă privirilor: 
leşul lui Mircea, fratele lui Dracula, zăcea cu faţa în jos; 
nefericitul scrijelise cu unghiile lemnul coşciugului, 
încercând în timp ce agoniza să sape o gaură de scăpare. 
În orbite rămăseseră înfipte ţepuşele de fier cu care 
fusese orbit cu sălbăticie. Dracula avea mărturia clară a 
bănuielii care îl măcina de ani buni: fratele său fusese 
îngropat de viu, după torturi atroce. 

Dracula îngenunche lângă sicriu. 

— Dumnezeu să-ţi ţină sufletul în pace, frate al 
meu, şi să-mi întărească mâna aceasta, care te va 
răzbuna, rosti voievodul. 

Înţelesese totul: şi cum se petrecuseră faptele, şi 
cine erau asasinii lui Mircea şi ai tatălui său. 

Dracula atinse cu un gest pios lemnul sicriului, la 
nivelul craniului acoperit încă de bogata podoabă 
capilară a destoinicului Mircea. Apoi, privirea i se opri 
asupra obiectului pe care îl căuta. Străvechiul inel de aur 


de pe degetul arătător al scheletului arunca licăriri 
sinistre. Mâna lui Vlad se strânse în jurul rotunjimilor 
giuvaierului care simboliza puterea străbunilor. Il puse 
pe arătătorul mâinii sale drepte şi îl privi cu atenţie, 
savurând mirosul dulce al răzbunării. 


Târgoviştea era în sărbătoare: proaspătul voievod 
dorise cu tot dinadinsul ca la festivități să participe toţi 
fruntaşii ţării. Boierii primiseră cu bucurie invitaţia: atât 
pentru ei, cât şi pentru negustorime, bunele raporturi cu 
suveranul ţării echivalau cu întărirea propriilor privilegii. 
Nu lipseau nici reprezentanții Bisericii: însuşi 
mitropolitul şi un alai de episcopi din împrejurimi 
tinuseră să ia parte la banchetul organizat de voievod. Cu 
toții purtau straie scumpe, de sărbătoare. Boierii erau 
înveşmântaţi cu caftane multicolore, împodobite cu fir de 
aur şi broderii scumpe, în vreme ce jupânesele lor lăsau 
vederii, printre faldurile înfoiate ale rochiilor, giuvaieruri 
nepreţuite. Îşi etalau bogăţiile cu nonşalanţă, căutând să- 
şi scoată în evidenţă puterea nelimitată şi faptul că se 
numărau printre aleşii neamului: în caleşti somptuoase, 
marii boieri ajunseră cei dintâi în grădinile palatului 
domnesc, unde avea să se desfăşoare banchetul; apoi, 
treptat, veşmintele noilor invitaţi deveniră mai puţin 
preţioase, iar trăsurile mai puţin luxoase. 

Cu privirea rece şi distantă, Dracula asista la 
ultimele pregătiri ale banchetului, răspunzând la salutul 
invitaţilor cu înclinări imperceptibile ale capului sau cu 
mişcări scurte din mână. 

Era încă dimineaţă când începu ospăţul: carnea de 
miel friptă pe jar se potrivea de minune cu vinurile 
vârtoase alese chiar de voievod. La masă, Dracula părea 
şi mai sumbru ca de obicei: aproape că nu scoase o vorbă 
şi nu se întreţinu cu nici unul dintre oaspeţi; în schimb, 
se ridica din când în când ca să discute, ferit, cu 
comandantul gărzii sale. 

Când ospăţul se termină, copiii se îndreptară spre o 
latură a grădinii unde se organizaseră jocuri pentru ei, în 


vreme ce adulţii se abandonară dănţuirii şi voiei bune, 
acompaniaţi de cei mai vestiți lăutari din ţară. 

Dracula nu li se alătură. Rămase privind scrutător 
spre culmile Carpaţilor, peste care soarele se pregătea să 
asfinţească. 

Cu un gest tăios al mâinii, voievodul le indică 
oamenilor săi că sosise clipa răzbunării: o răzbunare pe 
care o pregătise până în cele mai mici amănunte. 

Oştenii lui Vlad răsăriră brusc din păduricea din 
apropiere şi năvăliră în grădina palatului, înconjurându-i 
pe invitaţi. Câţiva dintre aceştia, spre uluirea celor 
prezenţi, fură ucişi pe loc. Pe locul unde, cu câteva clipe 
mai înainte, oaspeţii dănţuiseră plini de veselie, oamenii 
din garda voievodului ridicară mai mulţi pari înalţi, cu 
vârful ascuţit. Fură aleşi din mulţime şi conduşi spre 
pâlcul de ţepe boierii cei mai bătrâni şi mai bogaţi din 
Târgovişte: ei erau cei care îl trădaseră pe tatăl său, Vlad 
Dracul, şi îl asasinaseră pe fratele său, Mircea. 

— Acesta este sfârşitul pe care vi l-am pregătit: nu 
doar că m-aţi privat de afecțiunea propriei mele familii şi 
aţi uneltit împotriva alor mei, dar i-aţi rezervat fratelui 
meu, nobilul Mircea, o moarte crudă. Acum veţi simţi pe 
propria piele ce înseamnă să mori în cazne cumplite, 
după ce aţi căzut pradă trădării. 

Vlad făcu un semn brusc cu braţul şi boierii fură 
înălţaţi în ţeapă. 

— Cât despre voi, continuă el, întorcându-se spre 
supuşii săi mai tineri care, laolaltă cu femeile şi copiii, 
fuseseră închişi într-un ţarc păzit de gărzile palatului, cât 
despre voi, vă consider vinovaţi de complicitate şi de 
lipsă de onoare, căci aţi rămas netulburaţi în faţa unor 
omoruri atât de silnice. Vă veţi ispăşi păcatele 
contribuind la construirea invincibilităţii mele: mă voi 
folosi de braţele şi umerii voştri ca să ridic o cetate de 
nebiruit. Să începem! 

Legaţi cu lanţuri, unul de altul, boierii şi feudalii 
din Târgovişte, îmbrăcaţi încă în veşmintele lor cele mai 
scumpe, se aşternură la drum, asemenea unui uriaş şarpe 


multicolor, lung de sute de metri. Îi însoțeau oamenii din 
garda personală a lui Dracula, oşteni pe cât de destoinici 
şi abili, pe atât de necruţători. 

Lungul marş către râul Argeş al cortegiului - 
format din persoane cuprinse de cea mai cruntă 
deznădejde, după ce, până cu câteva ore în urmă 
fuseseră vesele şi lipsite de griji - era abia la început. 
Mulţi dintre ei muriră pe drum, iar cei care, în cele din 
urmă, ajunseră la destinaţie trudiră ani şi ani la rând pe o 
culme inaccesibilă de munte ca să ridice castelul lui Vlad 
Dracula. Căţărându-se pe o potecă pieptişă săpată pe 
versanţii munţilor, ostaticii construiră, piatră cu piatră, 
un refugiu de necucerit: o fortăreață maiestuoasă şi 
austeră, care nu avea nimic în comun cu eleganța 
castelelor şi conacelor boiereşti. 

De pe stânca aceea, Vlad al II-lea Dracula, 
voievodul Valahiei, avea să pună la punct ce-a de-a doua 
parte a planului său: oprirea invadatorilor turci, a 
păgânilor care îl ţinuseră prizonier în copilărie şi 
adolescenţă. 


57 


SEPIEMBRIE 2004 


— Rahat! exclamă Deuville, aruncând pe masă 
comunicatul oficial prin care Cassandra Ziegler era 
suspendată din funcţie pe timp nedeterminat, până la 
concluziile definitive ale comisiei de anchetă. Glakas nu a 
pierdut vremea, Cassandra. Nici nu aterizaserăţi bine la 
New York când am primit înştiinţarea asta. Îmi închipui 
ce vom citi mâine în ziare: „Un înalt funcţionar al FBI 
voiajează în jurul lumii alături de Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu.” Vor avea subiect de scandal pentru câteva 
luni de acum încolo. 

Cassandra nu ştiu ce să răspundă: desfăcu braţele, 
în semn de neputinţă. 

Interveni, în schimb, Oswald: 

— În orice caz, eu sunt convins că Deidra Blasey şi 
Justiţiarul în numele lui Dumnezeu nu sunt una şi aceeaşi 
persoană. 

— Desigur, domnule Breil, aceasta ar fi soluţia 
ideală la toate problemele noastre, îi răspunse directorul 
FBI. Păcat însă că CIA a adunat probe care par 
indubitabile - cea mai importantă fiind aceea că Blasey s- 
a aflat de fiecare dată în apropierea locurilor unde s-au 
produs atentatele Justiţiarului. Aţi avut şi dumneavoastră 
ocazia să vedeţi că, aplicând acest criteriu în investigația 
noastră, numărul suspecţilor s-a redus drastic. 

— Aţi folosit termenul cuvenit, domnule Devwville: 
suspecți. De când însă un suspect trebuie să fie cu orice 
preţ vinovat? Până astăzi, am luat în considerare numai 
ipoteza că Justiţiarul este o persoană aparţinând forţelor 
militare americane. Dar dacă nu este vorba despre un 
militar? Sau nici măcar despre un cetăţean american? Vă 
daţi seama că ar trebui redimensionat cercul suspecţilor, 
nu-i aşa? În plus, ar fi cu neputinţă să urmăriţi mişcările 
tuturor suspecţilor. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Breil? 

— Că nu e cazul să ne turnăm cenuşă în cap, iar 
CIA nu are de ce să-şi frece mâinile de mulţumire. 

Secretara personală a lui Deuville bătu la uşă şi 
intră în birou. 

— Îmi cer scuze, spuse, dar a sosit această 
scrisoare pentru dumneavoastră, doamnă Ziegler. Mi s-a 
spus să v-o înmânez urgent. 

Cassandra  cercetă plicul pe care numele 
destinatarului era trecut cu caractere Times New Roman, 
prezente în orice program de editat texte pe calculator. 
Recunoscu expeditorul înainte de a deschide plicul. Un 
singur amănunt - deloc irelevant - făcea diferenţa între 
noua scrisoare a Justiţiarului şi cele de dinainte: 
suspectul numărul unu, colonelul Deidra Blasey, se afla în 
clipa aceea într-o închisoare federală de maximă 
securitate. 


„Cine ştie pe unde hoinăreşti tu, Oswald, în clipa 
asta, în vreme ce eu trudesc pentru tine”, murmură Sara 
Terracini, aşezată în faţa ecranului devenit mai mult 
decât familiar al computerului. 


Din jurnalul lui Asher Breil, Bucureşti, 1968: 


Abia acum, multe lucruri îmi apar în lumina lor 
reală. Nu pot spune cu exactitate dacă sentimentul pe 
care îl încerc este teamă: e o senzaţie diferită de cea care 
mă măcina atunci când mă aflam în misiune de luptă în 
cockpitul unui avion de vânătoare supersonic. Acolo, la 
manşă, eram arbitru şi stăpân pe propriul destin. Acum 
însă, nu ştiu nici de unde poate veni atacul, nici ce arme 
am la dispoziţie ca să mă apăr. 

Totul a început în ziua în care „conducătorul” m-a 
invitat la o nouă partidă de vânătoare. Ne-am îndreptat 
spre lacul Snagov, la numai douăzeci şi nouă de kilometri 
de Bucureşti. Ajunşi aici, ne-am aşezat la pândă. 
Aşteptam să apară stolurile de rațe şi alte păsări 


sălbatice care poposesc de obicei pe lacuri şi mlaştini. Ca 
de obicei, am acceptat o puşcă de vânătoare, deşi ştiam 
că n-aveam s-o folosesc: urma să aibă grijă Ceauşescu să 
umple tolbele. Nu exista nici o îndoială că distinsul 
„conducător” avea să se comporte la fel ca şi în cazul 
maiestuoşilor urşi bruni din Carpaţi. 

Spre deosebire de alte dăţi, când partidele de 
vânătoare constituiau pentru mine pretextul unor lungi 
discuţii cu Ceauşescu, de data aceasta am fost lăsat 
singur în cabană. Atât el, cât şi însoţitorul lui mi-au 
sugerat să nu părăsesc locaţia, dacă voiam să nu sfârşesc 
ciuruit de alice. 

Dar când i-am văzut sărind într-o şalupă şi 
îndepărtându-se, m-am hotărât să nu dau ascultare 
sfatului lor şi am părăsit foişorul de pândă. În apropiere, 
am zărit o barcă cu vâsle legată de un debarcader de 
lemn: am sărit în ea fără să mai stau pe gânduri. Ştiam că 
în mijlocul lacului, nu departe de locul în care mă aflam, 
era o insulă. M-am îndreptat într-acolo, vâslind fără 
zgomot, învăluit în ceața densă care se lăsase peste luciul 
apei. 

Odată ajuns, m-am strecurat, încercând să nu fiu 
văzut, spre mănăstirea Snagov, ridicată de Vlad Dracula 
Ţepeş: acolo, într-o capelă din apropiere, se spune că s-ar 
odihni osemintele marelui condotier valah. 

Am intrat în capelă şi m-am ascuns într-o firidă. Din 
ascunzătoarea mea puteam observa toate amănuntele 
ceremoniei aflate în plină desfăşurare. 

— Am jurat loialitate legăturii tainice şi 
indestructibile care-i uneşte pe cavalerii Dragonului şi 
am fost întotdeauna credincioasă acestui jurământ. 

Cu aceste cuvinte, femeia îngenuncheată îşi încheia 
discursul. 

— Cu autoritatea pe care o am în calitate de mare 
maestru al Ordinului, îţi aduc recunoştinţa noastră 
pentru faptele tale. Domnul să te aibă în paza sa, a rostit 
solemn Elena Ceauşescu, punând lama spadei mai întâi 
pe umărul drept, apoi pe cel stâng al femeii 


îngenuncheate în faţa sa. 

Când aceasta s-a ridicat, am reuşit să-i observ 
chipul: era femeia care mi se dăruise cu pasiune înfocată 
în mansarda din centrul Bucureştiului. Era Jenica Mantu. 

O mişcare bruscă a Elenei Ceauşescu mi-a atras 
atenţia: ţinea în mâini un sipet antic. Cu o atitudine 
solemnă, i l-a oferit „conducătorului”, care stătuse retras 
într-un colţ pe toată durata ceremoniei. Nicolae 
Ceauşescu a deschis sipetul şi ochii i-au scânteiat preţ de 
o secundă. Din ascunzătoare, nu am reuşit să văd ce se 
afla înăuntru, dar am observat limpede un inel pe care l-a 
extras de acolo. L-am recunoscut imediat: era Inelul 
Regilor. 

— Cu ani în urmă, părinţii tăi naturali, şi ei membri 
ai Ordinului, şi-au dat toată silinţa ca acest sipet să 
ajungă intact în mâinile mele. Pentru aceasta le vom fi 
recunoscători atât lor, cât şi ţie. Prin faptele voastre aţi 
adus servicii imense întregii noastre naţiuni, a rostit 
Ceauşescu, adresându-se Jenicăi Mantu. 

Apoi i-a făcut semn că poate părăsi capela. 

Rămas singur, numai cu soţia sa, „conducătorul” a 
vorbit din nou: 

— Acum, este de datoria mea să restitui tezaurul 
eroului căruia îi aparţine de drept. 

Spunând acestea, Ceauşescu a ascuns cufăraşul 
într-o nişă secretă, păstrând însă Inelul Regilor şi 
papirusul antic. 

Văzusem atât cât trebuia: venise vremea să fac cale 
întoarsă, dacă nu voiam să se afle de incursiunea mea. 

Am sărit din nou în barcă şi m-am îndreptat spre 
malul de unde plecasem. Ceaţa se îndesise. La un 
moment dat, am auzit în apropiere motorul şalupei lui 
Ceauşescu: mă depăşise şi avea să ajungă la foişor 
înaintea mea. 

Când am ajuns la debarcaderul de lemn, şalupa era 
deja acolo: fără îndoială că unui ochi atent şi interesat nu 
i-ar fi scăpat neobservată absenţa bărcii cu vâsle. 

Am alergat spre foişor cu sufletul la gură. Când am 


ajuns aproape de locul pe care mi se interzisese să-l 
părăsesc, m-am oprit şi, nu fără dificultate, m-am uşurat 
într-un frunziş. Când am ajuns la foişor, Ceauşescu mă 
aştepta. Ţinea încă în mână puşca automată. Lângă el, 
Elena şi maestrul de vânătoare. 

— V-am avertizat să nu părăsiţi locaţia, domnule 
Breil, mi-a spus Ceauşescu, arborând un aer sever. 

— Am avut necesităţi stringente, domnule, i-am 
răspuns. 

— Atât de stringente încât să fiţi nevoit să ieşiţi în 
larg? a intervenit Elena Ceauşescu. 

Privirea ei scrutătoare a avut darul, încă o dată, să 
mă înfioare. 

— Să ies în larg? am făcut eu, afişând o expresie 
mirată. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, doamnă. Nu aş 
vrea să par ireverenţios, dar adevărul este că simţeam 
că-mi plesneşte vezica şi am urinat în frunzişul de colo. 
Dacă vreţi, se poate verifica. 

— Asta vom şi face, a pus capăt discuţiei Elena, 
mijindu-şi ochii. 

Pe durata călătoriei de întoarcere, nici unul dintre 
noi nu a scos vreun cuvânt: în elicopterul care ne ducea 
înapoi la Bucureşti era o atmosferă glacială. 

Eu nu mă gândeam la altceva decât la ceea ce-mi 
fusese dat să văd: dintr-odată, îmi devenise limpede totul. 
Îţi voi da detalii cu altă ocazie, pentru că acum sunt 
presat de timp. 

Odată ajuns în apartamentul meu, am recitit cu 
luare-aminte notițele pe care le luasem în timpul 
conversaţiei cu generalul Sciarra della Volta. Am hotărât 
să nu renunţ niciodată la cele două caiete: oricare îmi va 
fi soarta, şi dacă notițele vor fi înregistrate ca făcând 
parte din efectele mele personale, probabilitatea ca ele 
să-ţi fie înmânate, Oswald, este mare. 

În clipa de faţă port o luptă împotriva unor forţe 
capabile să treacă peste orice piedici. Sper că o lecturare 
atentă a Torei, precum şi o atitudine pe măsura legii şi a 
îndatoririlor religioase de bun evreu mă vor ajuta să ies 


din situaţia dificilă în care mă aflu. 


Cutremurată de lectura părţii finale a jurnalului, 
Sara Terracini transcrise ultimele cuvinte ale tatălui lui 
Oswald. În ianuarie 1969, Asher Breil şi soţia sa, Aliah, 
au fost loviți şi ucişi pe loc de un camion, pe o stradă de 
la periferia Bucureştiului. Două noi victime ale neatenţiei 
la volan: aşa titraseră ziarele. Nicolae şi Elena Ceauşescu 
îşi  exprimaseră public regretul pentru pierderea 
valorosului om de afaceri şi a soţiei sale, prieteni dragi ai 
familiei „conducătorului”. 

Însă funcţionarii şi agenţii Mossadului nu crezură 
nici o clipă că moartea lui Asher şi Aliah Breil fusese 
accidentală. 


Cassandra Ziegler citi cu voce tare noua scrisoare a 
Justiţiarului, apoi ochii săi albaştri se fixară în cei ai lui 
Oswald. Cu toţii îşi puneau aceeaşi întrebare: „Ce e de 
făcut?”; şi mai ales: „Cum trebuie procedat?” 

— Ascultaţi-mă, domnule Deuville, spuse Oswald, 
după câteva clipe de gândire. Dacă va fi să pierdem 
oricum bătălia, măcar s-o facem cu onoare. 

— În ce sens, domnule Breil? 

— Nu cred că dumneavoastră, personal, veţi trece 
peste furtuna ce se va stârni zilele următoare în cadrul 
FBI fără ca poziţia să vi se clatine. În cazul în care nu mă 
înşel, trebuie să profităm de avansul de câteva ore pe 
care-l avem faţă de concurenţă ca să reabilităm reputaţia 
colonelului Deidra Blasey, dar şi ca să ne salvăm nobilele 
noastre şezuturi. 

— Spuneţi-mi la ce v-aţi gândit şi cum intenţionaţi 
să acţionăm, domnule Breil. 


58 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Conversaţia se dovedi cu adevărat plăcută, în timp 
ce coborau pe cărările ce traversau pădurile până în 
stațiunea de la poalele Alpilor Dolomiţi. 

Ajunşi la Cortina, se aşezară din nou la o masă de 
pe terasa hotelului Posta, iar generalul Sciarra se pregăti 
să-şi încheie povestirea care se întindea pe durata unei 
jumătăți de secol... 


— Apoi, un alt război trecu peste noi. Mutilarea 
suferită în prima conflagrație mondială m-a scutit de o 
nouă mobilizare pe front. Cu toate acestea, am fost foarte 
ocupat. Îmi amintesc ziua în care eu şi Kimberly l-am 
adus la noi pe Mihnea Petru. Faptul că Dumnezeu nu ne-a 
binecuvântat cu copii ne-a permis să-i dedicăm lui tot 
timpul nostru liber şi toată afecțiunea cuvenită unei 
persoane în situaţia lui: tânărul şi neînfricatul nobil 
român avea permanentă nevoie de îngrijire. Lucrurile se 
schimbaseră mult după noul conflict mondial, războiul 
dintre ţările blocului occidental şi cele de dincolo de 
Cortina de Fier amintindu-mi, oarecum, de războiul pe 
care, cu ani în urmă, îl purtasem în tranşeele din prima 
linie. Un război care însemna paşi mărunți, furt de 
informaţii şi spionaj. Şi asta pentru că era aproape 
imposibilă o luptă dreaptă, cu arma în mână, pentru că 
exista riscul distrugerii întregii planete. Erau necesare, 
mai întâi de toate, obţinerea consimţământului popular şi 
dezvoltarea economiilor naţionale. Şi aceasta era direcţia 
spre care îşi îndreptau atenţia puterile lumii. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1941 


Odată cu izbucnirea noului război mondial, Bela 
Lugosi nu rămase indiferent: toată lumea se aştepta ca 
un star hollywoodian să ia poziţie împotriva atrocităților 
comise de duşmanii naţiunii americane. lar un actor ca 
el, ajuns la Hollywood din îndepărtata Europă, avea un 
motiv în plus să se dovedească util Statelor Unite, ţara 
căreia îi datora totul. 

Anii de dinaintea războiului fuseseră plini de 
succese pentru fostul locotenent ungur. Intre timp, 
bogăţia sa fabuloasă devenise subiect de legendă, la fel - 
dacă nu cumva într-o măsură şi mai mare - ca şi 
spectacolele sale lugubre. 

Împins de un lăudabil sentiment patriotic şi de 
flerul impresarului său, Bela fusese unul din fondatorii 
Comitetului Unguresc Antifascist, organizând chiar un 
turneu în ţara sa natală, pentru strângerea de fonduri. 
Banii obţinuţi au fost destinaţi susţinerii luptei de 
rezistenţă în Europa şi ajutorării victimelor nazismului. 


Soții Bălaj îşi propuseseră să aducă pe lume un 
copil, dar nu atât din dorinţa nestăvilită de procreare, cât 
mai ales pentru a da un aspect de normalitate noii lor 
vieţi pe continentul american. Cei doi agenţi secreţi 
juraseră credinţă cauzei comuniste. Cu mult înainte de a 
fi ajuns în Statele Unite, punând pe picioare o mică 
afacere de acoperire, soţii Bălaj fuseseră racolaţi de 
serviciile secrete ale Rusiei comuniste. Odată cu 
creşterea numărului de ţări-satelit ale Uniunii Sovietice, 
familia Bălaj obținuse „binecuvântarea” KGB-ului pentru 
a oferi informaţii şi serviciilor altor ţări din blocul 
comunist. 

Serviciul rusesc de spionaj îşi rezerva dreptul de a 
păstra informaţiile pe care le considera importante. Nu 
mai trebuie precizat faptul că, dintre toate informaţiile pe 


care Bălaj le furniza URSS-ului, foarte puţine erau cele 
care mai ieşeau apoi din arhivele secrete de la Lubjanka, 
sediul KGB. 

Într-un asemenea context, Béla Blasko devenise un 
subiect cu statut de supraveghere specială, dar dosarul 
său nu se afla în posesia KGB-ului, ci a unei alte 
organizaţii. Arhiva alcătuită de soţii Bălaj avea peste 
douăzeci de mii de subiecţi, a căror activitate fusese 
disecată până în cele mai mici amănunte. Printre aceştia 
figurau personalităţi influente ale politicii şi economiei 
americane. 

Când se prezentă în faţa lui Bela Lugosi, sub 
pretextul unui autograf, Bryga Bălaj era însărcinată în 
şapte luni. Era în vara anului 1941. 

— Sunt atât de emoţionată să fiu lângă 
dumneavoastră, domnule Lugosi, spuse în maghiară 
doamna Bălaj. Aţi avea bunăvoința să-mi daţi un 
autograf? 

Teofil rămăsese deoparte: cu toate că era aproape 
imposibil ca Blasko să-l recunoască, considerase că nu 
strica să fie prudent. Văzându-i împreună, în mintea 
actorului s-ar fi putut deştepta amintiri îndepărtate în 
timp. 

— Sigur că da, doamnă, răspunse Lugosi. Apoi, 
arătând spre pântecele femeii, adăugă: Şi, dacă îmi 
permiteţi, voi dedica autograful acestui viitor vlăstar cu 
sânge unguresc. Ce nume va purta copilul acesta, care va 
veni pe lume aici, pe pământ american? _ 

— Vă mulţumesc, domnule Lugosi. În realitate, 
numai tatăl lui este ungur, eu nu. Numele? Dacă va fi 
băiat, îl voi boteza Toma, dar eu sunt încredinţată că va fi 
fetiţă şi atunci se va numi Jenica. 

— Atunci voi scrie aşa: „Pentru Jenica (sau Toma?), 
cu afecţiune, Bela Lugosi.” 

— Vă mulţumesc încă o dată, exclamă femeia, în 
vreme ce privirea i se opri asupra anticului inel de aur pe 
care Prinţul Tenebrelor îl purta pe arătător. 

Câteva luni mai târziu, o fundă roz agăţată la uşa 


magazinului din cartierul francez al New Orleansului 
aducea la cunoştinţa vecinilor şi clienţilor că Jenica Bălaj 
venise pe lume. 


Bela Lugosi nu acordase prea mare importanţă 
întâlnirii cu femeia însărcinată care i se adresase în 
ungureşte: o uită imediat. Se părea că marele actor se 
grăbea să ajungă în camera sa de hotel. Il aştepta o 
casetă de argint, care conţinea câteva cristale de 
morfină. De câtva timp, Bela apelase la consumul de 
opiacee: ajunsese la concluzia că acela era singurul mod 
în care putea scăpa uneori de tensiunea vieţii sale 
frenetice. 

În realitate însă, era un mod de a se minţi pe sine 
însuşi: nu reuşea să se resemneze cu ideea că, după un 
deceniu de triumfuri colosale, cariera sa intrase în declin. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Mihnea Petru se trezi la viață pe neaşteptate, într-o 
dimineață de octombrie a anului 1949: la radio era 
difuzată ştirea înființării Republicii Populare Chineze. 

Medici de renume aveau să considere ieşirea 
bruscă din starea de letargie a nobilului român drept un 
miracol inexplicabil. 

Ochii lui Petru, stinşi vreme de aproape douăzeci 
de ani, se însufleţiră deodată, readucându-l în lumea 
celor vii la fel de abrupt pe cât ieşise. 

Abia după alţi patru ani însă - timp în care Mihnea 
se dedică cu devotament extenuantelor exerciţii de 
recuperare fizică şi mentală - medicii putură să-l declare 
complet vindecat. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc şi dacă voi putea 
vreodată să mă revanşez pentru tot ce aţi făcut pentru 
mine, Alberto. Fără voi, aş fi rămas pentru totdeauna fără 
căldura unei familii şi probabil că afecțiunea cu care m- 


aţi înconjurat a fost cea care m-a readus la viaţă, le spuse 
românul soţilor Sciarra. Sunt convins că am fost o povară 
grea pentru tine şi Kimberly, iar acum cred că a sosit 
vremea să eliberez spaţiul pe care l-am ocupat abuziv în 
existenţa voastră. Vreau însă să vă asigur că gratitudinea 
pe care o simt pentru voi va fi eternă; 

— Ce vrei să spui cu asta, Mihnea? întrebă Sciarra, 
intuind însă răspunsul: era conştient că nu avea cum să-l 
împiedice pe prietenul său s-o apuce din nou pe drumul 
său. 

— Vreau să spun că în aceşti patru ani mi-am dorit 
să mă vindec cu orice preţ, având în minte o singură 
dorinţă: să-mi duc la bun sfârşit misiunea. Voi pleca în 
America cu primul vapor. 


STATELE UNITE ALE AMERICII, 
1950 


Micuța Jenica creştea sănătoasă, viguroasă şi 
devenea din ce în ce mai frumoasă: fizic, nu semăna cu 
nici unul dintre părinţi, dar moştenise de la amândoi un 
caracter rece şi hotărât. 

— Ia te uită aici: vechiul nostru raport despre 
actorul ungur pare să fi învolburat apele, îi spuse Teofil 
soţiei sale, arătându-i mesajul cifrat care tocmai îi fusese 
înmânat. Omul nostru de contact m-a atenţionat că 
dosarul lui Bela Lugosi-Olt-Blasko a fost examinat de un 
ştab din guvernul României, continuă Teofil. Se pare că 
un viceministru român s-a arătat foarte interesat de 
cariera omului nostru. Mi s-au cerut informaţii 
suplimentare despre inelul pe care l-ai observat pe 
degetul lui Lugosi. Este posibil să fie vorba despre un 
giuvaier antic la care oficialul român ţine foarte mult. 

— În realitate, dacă îmi aduc bine aminte, atunci nu 
am dat prea multă importanţă inelului. Şi nu am nici o 
idee despre cum am putea afla mai mult decât ştim deja. 
Ţi s-a spus şi cum se numeşte acest conaţional al meu 


care e atât de interesat de inel? întrebă Bryga Bălaj. 

— În prezent este ministru adjunct al Apărării, dar 
mi s-a sugerat că este un tânăr care va face carieră 
frumoasă în partid. Îl cheamă... Nicolae Ceauşescu. 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Când Mihnea Petru trecu pragul hotelului Plaza de 
pe Fifth Avenue, în primăvara anului 1954, avu 
sentimentul că timpul se oprise în loc cu douăzeci şi trei 
de ani înainte, când ieşise să-şi cumpere băutură de la 
distileria clandestină de pe 9 Street. De data aceasta 
însă era hotărât să meargă până la capăt în căutarea 
tezaurului familiei şi nimic nu mai avea să-l oprească din 
drum. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, dar cu o înfăţişare 
adolescentină, îi ieşi în întâmpinare. 

— Principe Petru, nici nu ştiţi cât de fericit sunt să 
vă revăd... 

— Cesare? întrebă Mihnea, pe măsură ce o nouă 
ferestruică spre amintirile trecute se deschidea în mintea 
sa. 

— Da, domnule, chiar eu sunt. Tânărul ospătar de 
altădată. Am făcut carieră, să ştiţi: acum sunt directorul 
adjunct al hotelului. Ştiţi, principe, nu am reuşit să-mi 
regăsesc liniştea după dispariţia dumneavoastră, mă 
simţeam răspunzător pentru cele întâmplate. 

— Eu sunt singurul vinovat pentru tot ce s-a 
întâmplat, Cesare. Nici dumneata, nici altcineva. 

— Vă mulţumesc, domnule, sunt fericit să vă urez 
„Bine aţi revenit!” Conducerea hotelului Plaza are 
onoarea de a vă pune la dispoziţie obişnuitul apartament 
de la etajul al optulea, principe. 


59 


VALAHIA, 1462 


Aşteptau în tăcere, ascunşi în vegetaţia deasă a 
pădurii, la mică distanţă de fluviu. Asemenea unei haite 
de lupi flămânzi, oamenii lui Dracula priveau cu atenţie 
operaţiunile de debarcare ale oştilor duşmane. Şi tot ca 
lupii ieşiră din ascunzişuri, dând pinteni cailor şi 
biciuindu-i sălbatic, orbiţi de dorinţa de a ucide care le 
umplea inimile, şi rotind ameninţător săbiile strălucitoare 
care reflectau razele timidului soare primăvăratic. 


Oştile turceşti traversau Dunărea folosindu-se de 
plute şi ambarcaţiuni uşoare. Înfruntarea era inevitabilă, 
iar Dracula ştia foarte bine acest lucru, dar spera că 
întăririle trimise de Matia Corvin, regele Ungariei, aveau 
să ajungă foarte curând. Mercenarii unguri erau în 
întârziere, iar între timp turcii îşi construiseră întăriri 
pentru tunurile lor ucigătoare care trimiteau fără 
întrerupere ghiulele asupra poziţiilor de luptă valahe. 

Nu era timp de pierdut. 

— Pregătiţi-vă să atacăm imediat ce pune piciorul 
pe pământ cel de-al doilea steag al păgânilor, le spuse 
Dracula oamenilor săi, arătând spre plutele ce erau gata 
să efectueze o nouă transbordare. 

Primul asalt al cavaleriei fu devastator: în vreme ce 
oştile sultanului Mahomed al Il-lea se învălmăşeau încă 
pe locurile de debarcare, căutând să se regrupeze, ceata 
călare a lui Dracula se abătu asupra invadatorilor cu o 
forţă nimicitoare. Inainte să fi avut timp să-şi dea seama 
ce se întâmpla, peste trei sute de turci căzură de la 
primul asalt. 

Trecu mult timp până când musulmanii îşi reveniră 
din stupoare, apoi se refugiară la adăpostul tunurilor pe 
care le transportaseră deja peste fluviu. Căpeteniile 
ordonară deschiderea focului, iar cavaleria valahă fu 


nevoită să se retragă. 

Bătaia de pe malul Dunării nu dură prea mult: 
Dracula ştia bine că, odată pierdut efectul surpriză, oştile 
sale erau vulnerabile în faţa cotropitorilor. Un ordin scurt 
al voievodului valah, şi ceata de călăreţi se făcu nevăzută 
la adăpostul pădurii. Dracula începu retragerea spre 
munţi. 


Tehnica de hărţuire a oştilor duşmane fusese 
folosită de Dracula în toate bătăliile sale importante: 
având în vedere inferioritatea numerică a trupelor sale, 
voievodul recursese la atacurile-surpriză, care aveau un 
efect psihologic devastator asupra turcilor. Călăreţii săi 
se repezeau dintr-odată, de nicăieri, lovind ca păsările de 
pradă. După ce răspândeau teroare şi moarte, oştenii 
valahi dispăreau la fel de brusc precum se iviseră, 
asemenea nălucilor din poveşti. 

Turcii înaintau  şovăielnic: printre ieniceri se 
răspândise legenda unei oşti duşmane invincibile, 
formate din fantasme nemuritoare şi feroce. 


Ţinându-şi în frâu armăsarul nărăvaş de un negru 
strălucitor, Dracula porunci: 

— Părăsiţi satul şi refugiaţi-vă în munţi. 

— Iertare, măria-ta, dar aici e toată averea noastră, 
îi răspunse boierul care stăpânea peste sat. Cei mai mulţi 
dintre noi preferăm să rezistăm, luptând până la unul, ca 
să ne salvăm casele şi familiile. 

— Dintr-acolo, răspunse voievodul, arătând spre 
drumul ce ducea spre Dunăre, vin încoace peste treizeci 
de mii de oşteni turci comandaţi de Mahomed însuşi. lar 
voi vă închipuiţi că le veţi ţine piept cu câţiva bărbaţi 
vlăguiţi şi nepricepuţi cu arma în mână sau cu zidurile 
voastre şubrede? Mai aveţi vreme câteva ceasuri. Adunați 
toţi sătenii, spuneţi-le să încarce în căruţe tot ce pot căra 
şi puneţi-vă la adăpost. Aceasta este porunca mea. Ştiţi 
bine în ce chinuri îi omoară turcii pe prizonieri, nu-i aşa? 

Odată ce oamenii locului părăsiră satul, Dracul 


dădu foc caselor şi otrăvi fântânile: la fel procedase în 
toate satele şi târgurile lăsate în urmă în cursul retragerii 
spre munţi. 

— Turcii să aibă parte doar de pământ pârjolit în 
drumul lor, rosti voievodul, în vreme ce scânteierile 
palelor de foc îi luminau ochii de gheaţă. 

Aşa se şi întâmplă: oştile cotropitorilor, din ce în ce 
mai demoralizate şi istovite, se văzură obligate la marşuri 
forţate lungi, în căutarea proviziilor de apă şi hrană, 
imposibil de găsit. Avangărzile turceşti plecate în 
căutarea prăzilor de război erau victimele cele mai 
uşoare ale războinicilor lui Dracula. 

Insă ce era mai rău nu venise încă: mintea perfidă a 
voievodului pusese la cale câteva surprize funeste, care 
aveau să zdrobească definitiv vrăjmaşul. 


Cortul sultanului se înălța chiar în mijlocul taberei. 
Era uşor de recunoscut de departe, datorită 
dimensiunilor şi somptuozităţii sale. Oastea turcească 
mărşăluise vreme de şapte zile încheiate, fără să 
găsească nici măcar o fântână neotrăvită sau provizii 
proaspete, iar acum, istoviţi, ienicerii se bucurau de 
câteva ore de odihnă. Arşiţa acelui an de graţie, 1462, 
era un alt duşman necruţător: o mulţime de turci 
muriseră de foame, de sete şi căldură. Cu toate acestea, 
tinta oştirii otomane era ca şi atinsă: de capitala 
Târgovişte îi despărţeau numai câteva zile de marş. 

În noaptea aceea, haita de lupi flămânzi lovi din nou 
pe neaşteptate. Dracula şi mica lui ceată de războinici se 
repeziră asupra taberei, înarmaţi până-n dinţi. inta 
voievodului era să ajungă la cortul sultanului şi să-l 
asasineze. 

Ca nişte furii, valahii îşi repeziră armăsarii printre 
rândurile de corturi, secerând din goană orice turc le 
apărea în cale. 

Mahomed era un strateg abil, dar atacul valahilor îl 
luă prin surprindere: văzu îngrozit cum vrăjmaşii se 
apropiau de mijlocul taberei. 


— Iute, puneţi mâna pe arme şi să ne apărăm, 
strigă sultanul şi, strângând iataganul în mână, se puse în 
fruntea gărzilor sale, năpustindu-se să înfrunte furia 
valahă. 

Răbufnirea sultanului avu darul să le dea un nou 
imbold turcilor: urmându-şi conducătorul, ienicerii 
reorganizară apărarea şi reuşiră să-i respingă pe 
atacatori de la numai câţiva paşi de cortul lui Mahomed. 
Dar plătiră un preţ mare pentru asta: peste o mie de 
oşteni îşi pierdură viaţa şi mulţi alţii fură răniţi. 

Dintre valahi, căzură pe câmpul de luptă circa o 
sută de călăreţi. 


— Dă-i drumul, vorbeşte: ce planuri are voievodul 
tău, Dracula? îl întrebă marele vizir Mahmud pe cavalerul 
valah luat ostatic de ieniceri. 

Bărbatul nu scoase nici un cuvânt, în vreme ce în 
jurul său se adunau, ca la spectacol, o puzderie de turci, 
curioşi să afle ce sfârşit avea să i se rezerve nefericitului 
prizonier. Deodată, cercul de curioşi se deschise şi 
ienicerii plecară smeriţi capetele, lăsându-l să treacă pe 
sultanul Mahomed însuşi. 

— Marele vizir ţi-a cerut să ne desluşeşti planurile 
lui Dracul, rosti el, adresându-se valahului. În schimb, îţi 
vom oferi viaţa. Înţelegi? 

Credinciosul războinic al lui Vlad continua să 
rămână tăcut. 

— Să vedem dacă nu cumva acest instrument va 
avea darul să-ţi dezlege limba, spuse vizirul, făcând semn 
să se apropie către doi haidamaci care purtau un 
ferăstrău uriaş. Le voi spune să te taie în două. 

Drept răspuns, cavalerul se întinse la pământ, 
invitându-l astfel pe vizir să dea poruncă să fie ucis chiar 
în clipa aceea. 

Nici un geamăt nu se auzi din gura bărbatului, în 
vreme ce era retezat, centimetru cu centimetru, de la 
înălţimea pieptului. 

Turcii care asistaseră la înfiorătoarea scenă 


rămaseră  înmărmuriţi de eroismul oşteanului care 
înfruntase atât de dârz cumplita moarte: atitudinea 
bărbatului întări convingerea năvălitorilor că luptau 
împotriva unei legendare armate de oameni invincibili. 

Atacul valahilor dăduse greş: sultanul era în viaţă, 
însă Dracula era încredinţat că vrăjmaşii primiseră o grea 
lovitură psihologică. 

Când sultanul Mahomed, îmbrăcat în somptuoasele 
veşminte regale, intră în Târgovişte, constată că lupta 
împotriva nimănui: capitala Valahiei era pustie, fântânile 
otrăvite, iar puţinele stocuri de hrană ale localnicilor 
pieriseră în flăcări. 

Odată intrat în cetate, Mahomed îşi roti privirea de 
jur împrejur şi strigă: 

— Unde te ascunzi, creatură a infernului? 

În liniştea adâncă ce domnea în interiorul zidurilor 
cetăţii, ecoul vocii sale reverberă îndelung. 

Câteva case ale Târgoviştei scăpaseră de furia 
pârjolului. Achingiii se repeziră înăuntru, atraşi de 
mirajul unei prăzi bogate, dar ieşiră după scurt timp, cu 
mâinile goale: toate relicvele sfinte şi lucrurile de preţ 
fuseseră purtate la loc sigur de localnicii plecaţi în 
pribegie. 

Spumegând de furie, sultanul se ridică în şa, 
tunând către supușii săi: 

— Reluaţi marşul! Trebuie să-l scoatem din cuib, nu 
poate fi departe. 


Trecătoarea se găsea la mică depărtare, spre nord, 
de Târgovişte: era locul ideal ales de războinicii lui 
Dracula pentru o ambuscadă. Mahomed intuia primejdia 
care îl aştepta în spatele versanților abrupți ai munţilor şi 
le porunci oştenilor să se mişte cu precauţie. Trimise 
iscoade, care însă se întoarseră în goană îndărăt, 
înnebuniţi de spaimă, biciuindu-şi până la sânge caii, în 
graba de a lăsa cât mai departe în urmă spectrul 
prinţului tenebrelor. 

Spectacolul care se înfăţişă privirilor otomanilor 


era macabru şi înfricoşător: trecătoarea strâmtă şi lungă 
de un kilometru prin care erau nevoiţi să treacă fusese 
transformată într-o pădure deasă de tepe, în care 
fuseseră traşi de vii bărbaţi, femei şi copii deopotrivă. 
Păsările de pradă le mutilaseră leşurile, aflate acum în 
descompunere. 

Unele stârvuri se aflau acolo de atât de multă 
vreme, încât în cutiile lor toracice descărnate îşi făcuseră 
cuiburi mierle şi alte zburătoare. 

Îngrozit, Mahomed îşi întoarse privirile. Cimitirul 
acela de peste douăzeci de mii de cadavre era un 
avertisment sinistru: aşa sfârşeau cei care îndrăzneau să- 
l trădeze pe Dracula. 

Mirosul era insuportabil. 

În mijlocul înfiorătoarei păduri, în ţepele cele mai 
înalte, zăceau prizonierii turci capturați în cursul 
campaniei militare a lui Mahomed. 

Câteva zile mai târziu, armatele năvălitorilor 
începură să se retragă. 


— Luminăţia ta, se spune că numărul celor traşi în 
ţeapă la porunca voievodului valah este mai mare de 
două sute de mii, rosti marele vizir către sultan. 

Oştile otomane se pregăteau să traverseze înapoi 
Dunărea, spre ţinuturile bulgăreşti. 

— Cuget că ar trebui să ne slujim de slăbiciunea 
cea mare a lui Dracula: sălbăticia faptelor sale ne-ar 
putea fi de folos, dacă vom şti s-o îndreptăm împotriva 
lui, răspunse Mahomed, cu un aer gânditor. 

— Te gândeşti oare să punem la cale o revoltă a 
ţării, luminăţia ta? 

— Pacea în interiorul propriilor fruntarii este o 
himeră pentru toate ţările din răsăritul Europei, vizirule. 
În plus, noi ştim mai bine chiar decât occidentalii ce 
înrâurire au învrăjbirile, răspândirea îndoielii şi a 
zvonurilor de trădare. Sunt încredinţat că discordia are o 
putere mult mai mare decât cea pe care au arătat-o oştile 
noastre înarmate până-n dinţi. Şi mai am credinţa că nu 


trebuie să căutăm prea departe: fitilul care va aprinde 
praful de puşcă se află de mult în mâinile noastre. 


Radu, fratele lui Dracula, împărţise anii de 
prizonierat cu Vlad, dar refuzase să-l urmeze pe acesta în 
aventura valahă: se adaptase cum nu se putea mai bine 
obiceiurilor turceşti. Cei doi sultani care se succedaseră 
la tron de la sosirea sa la înalta Poartă îi făcuseră toate 
poftele, acordându-i toate favorurile, inclusiv cele 
trupeşti la care - aşa se spunea - Radu cel Frumos nu era 
deloc nesimţitor. 

Profitând de ferocitatea pe care Dracula o arăta 
faţă de propriii supuşi, iscoade în slujba Înaltei Porţi se 
infiltrară în rândurile micii boierimi locale, din ce în ce 
mai numeroase, răspândind sămânţa revoltei şi 
propunându-l drept succesor al domnitorului pe fratele 
acestuia, Radu. Nu peste multă vreme, situaţia se 
întoarse împotriva lui Dracula. 


Rămăsese singur. Toate cererile de sprijin fuseseră 
ignorate: nici chiar supușii săi nu-l mai voiau. 

— Au trecut doar câţiva ani de când în toate 
bisericile creştinătăţii s-a rostit Te Deum-ul iar clopotele 
catedralelor de la Roma şi Paris au bătut de sărbătoare în 
onoarea mea, în semn de mulţumire solemnă pentru 
faptul că am respins hoardele păgâne. Astăzi, în schimb, 
propriul meu văr, Ştefan al Moldovei, s-a aliat cu Radu 
împotriva mea. Nu cred că mai e mult până când totul se 
va termina, soţia mea scumpă, rosti Vlad Dracula, 
ştergând duios o lacrimă de pe chipul femeii. 

Castelul de la Poienari, construit cu ani în urmă de 
boierii luaţi în robie, era înconjurat de trupele de asediu. 

Spre toamnă, oştile turceşti traversaseră din nou 
Dunărea, aducându-l cu ele pe Radu, ca să-l înscăuneze 
domn. 

Vlad era încredinţat că propria rezistenţă avea să 
se frângă curând. 

Fiul său abia împlinise doi ani şi tocmai începuse să 


facă primii paşi. Cu zâmbetul inocent pe chip, copilul îşi 
privi tatăl: un surâs lipsit de griji care însă nu reuşea să 
ascundă extraordinara asemănare cu Dracula. 

Privindu-şi odrasla, voievodul făcu un lucru de care 
nimeni nu l-ar fi crezut în stare: ochii săi de gheaţă fură 
străbătuţi de o licărire de iubire. Vlad al III-lea Dracula 
îşi scoase de la gât lanţul greu de aur. Desfăcu o verigă şi 
prinse de ea Inelul Regilor, apoi o închise la loc şi aşeză 
lanţul la gâtul copilului. 

Apoi se întoarse în sala mare a castelului, unde îl 
aşteptau căpeteniile sale credincioase, care ticluiseră un 
plan de fugă. Rămase acolo toată ziua, până în clipa în 
care una din slugi dădu buzna îngrozită în mijlocul 
adunării, aducându-i vestea cumplită: căzută pradă 
disperării, soţia voievodului îşi pusese capăt zilelor, 
aruncându-se din turnul castelului. 

Anul 1462 se apropia de sfârşit, şi iarna se anunţa 
aspră şi posomorâtă. 

Trebuia să scape cu orice preţ din împresurare, 
trebuia să salveze viaţa unicului său fiu. 


Potcoavele fuseseră prinse invers pe copitele cailor: 
oricine ar fi văzut acele urme pe zăpada proaspătă nu şi- 
ar fi închipuit că fuseseră lăsate de nişte fugari, ci de o 
ceată de oşteni care se strecuraseră spre castel, în 
ajutorul voievodului. 

Protejaţi de întuneric, Dracula şi doisprezece din 
oamenii săi credincioşi traversară un pasaj secret şi 
ieşiră la lumină departe de zidurile cetăţii. Odată scăpaţi 
de împresurarea vrăjmaşilor, se îndreptară în galop spre 
Braşov: în oraş îşi făcuse tabăra oastea regelui ungur, 
Matia. Vlad era încredinţat că acesta nu avea să refuze 
să-l ajute. 

Voievodul călărea ţinându-l dinainte în şa pe unicul 
său fiu. 

Tunurile castelului trimiseră o salvă în direcţia 
oştilor lui Radu. Era o mişcare ce făcea parte din planul 
lui Dracula pentru a abate atenţia asediatorilor. 


Înnebuniţi de furie, turcii răspunseră cu o ploaie de foc: 
ghiulele cădeau la întâmplare, unele dintre ele chiar în 
apropierea cetei de fugari. Înspăimântat, armăsarul 
voievodului se cabră, scuturându-se şi încercând să scape 
de povara din şa, apoi se lansă într-un galop nebunesc: 
nici măcar un călăreț experimentat ca Dracula nu reuşi 
să-l oprească. Într-un târziu, când totuşi Vlad izbuti să 
domolească animalul, făcu o descoperire teribilă: fiul său 
dispăruse. Legăturile cu care îl asigurase în şa se 
rupseseră, iar pruncul căzuse pe drum. 

Dracula făcu cale întoarsă, dar nu mai era nici 
urmă de copil. Într-un târziu, apropiindu-se din nou de 
castel, observă că asediatorii porniseră la atac, iar 
iscoadele lor căutau urmele unor eventuali fugari. Cu 
inima sfâşiată de durere, Vlad se opri din căutări: nu voia 
să fie prins de vrăjmaş. Îşi spuse că avea să se întoarcă 
însoţit de oştile regelui Matia şi atunci avea să-şi 
recupereze odrasla. 

Numai că primirea care i se rezervă voievodului la 
Braşov fu total diferită de cea la care se aştepta. 

— Trebuie să fac drumul îndărăt, maiestate, să-mi 
găsesc feciorul şi să-i alung pe păgâni din ţinuturile 
noastre creştine, îi spuse Dracula regelui Matia, când 
ajunse în faţa sa. 

— Oştile mele trebuie să rămână pe loc, ca să apere 
hotarele regatului. Pe câţi oameni de-ai tăi poţi conta, 
Vlad? 

— Nu mai mulţi de câteva sute, răspunse 
domnitorul valah. 

— Îţi pot oferi un contingent de mercenari slovaci, 
comandati de un anume Jisk de Brandys. Este un oştean 
destoinic şi credincios mie. 

— Orice ajutor e bine-venit, maiestate. Acum, mai 
întâi de toate, trebuie să aflu de soarta fiului meu. 

Ceata condusă de Dracula se opri pe marginea unei 
prăpăstii care  întrerupea drumul spre cetatea 
Poienarilor. 

Fără să apuce să-şi dea seama ce se întâmpla, 


oamenii voievodului fură împinşi în gol. 

Când Dracula observă că rămăsese singur pe 
stâncă, înconjurat de mercenarii regelui Matia, era prea 
târziu. 

— Am primit ordinul să te arestuiesc, Vlad Dracula, 
rosti pe un ton grav căpetenia mercenarilor, Jisk de 
Brandys. 

Dracula se repezi în mijlocul lor, şi cel puţin cinci 
bărbaţi căzură seceraţi de sabia voievodului. În zadar, 
căci restul adversarilor îl copleşiră. 

Bărbatul păşea cu capul tras între umeri, încercând 
să-şi încălzească mâinile îngheţate cu propria respiraţie. 

Bezna nopţii era luminată de salvele de tun care 
plouau peste castel. 

— Puțin îi pasă câmpului de luptele mai-marilor: 
grâul se seamănă iarna şi se recoltează vara, oricine ar fi 
uns domn, murmura pentru sine ţăranul, cu înţelepciunea 
omului simplu. 

Scâncetul de copil, ca o tânguire, îi ajunse cu 
claritate la urechi. 

Se opri şi ascultă cu atenţie. Apoi se îndreptă spre 
desişul din apropiere şi începu să scotocească printre 
crengi şi frunze. Plânsetul de copil se auzea limpede, din 
ce în ce mai aproape. Se opri din nou să asculte. 

Pruncul zăcea în iarbă, cu o rană mare în mijlocul 
frunţii: probabil că suferise o căzătură şi rămăsese fără 
simţuri, se gândi bărbatul. Era îmbrăcat în veşminte 
călduroase şi scumpe: probabil că hainele groase îi 
permiseseră să supravieţuiască nopţii geroase. 

Omul se aplecă şi cuprinse pruncul în braţe, apoi îl 
pipăi, controlând să nu aibă şi alte răni. 

Privirea îi fu atrasă de Inelul Regilor, prins de 
lanţul de aur de la gâtul copilului: nu erau mulţi copiii din 
ţara aceea care să poarte asemenea veşminte şi 
giuvaieruri scumpe. 

De dimineaţă se împrăştiase prin sat zvonul că 
domnul Ţepeş şi fiul său reuşiseră să scape din 
împresurarea turcului. Țăranul începea să înţeleagă cine 


ar fi putut fi copilul. Îşi făcu, larg, semnul crucii: fără 
doar şi poate că întâmplarea era un semn de la 
Dumnezeu, îşi zise. Dacă cineva ar fi cerut copilul înapoi, 
avea să i-l dea. 

— Altminteri, rosti privind în ochii copilului, ca şi 
cum acesta ar fi putut să-l înţeleagă, altminteri, eu am 
deja patru feciori: cu roadele pământului şi ale 
animalelor pe care le am, voi putea da de mâncare şi la al 
cincilea. Bine ai venit printre noi, atunci, Iosua. Da, aşa 
te voi chema: losua. 

Apoi, se îndreptă spre casă. 


60 


SEPTEMBRIE 2004 


Oswald citi cu voce tare ultima scrisoare primită. 

După ce Cassandra Ziegler fusese suspendată din 
funcţie, nu se mai întâlneau în birourile antifonate din 
clădirea FBI. Separeul unui restaurant sau o cameră 
anonimă de hotel era tot ce îşi puteau permite pentru 
schimbul profesionist de opinii şi punerea la punct a unui 
plan de bătaie. Chiar şi posibilităţile lor de acţiune 
fuseseră drastic limitate: Oswald şi Cassandra nu erau 
altceva decât doi cetăţeni obişnuiţi. 

Am hotărât ca vom sărbători ajunul primei zile de 
Ramadan şi ziua de 10 a lunii Dhul-Hijja?% 1425 în cel mai 
potrivit mod: pregătindu-ne pentru un viitor luminos. 

Ca întotdeauna, Cartea mi-a venit în ajutor, 
oferindu-mi spre alegere modul în care voi celebra 
sărbătorile. Pentru prima dintre ele, Cartea spune aşa: 

„Se afla în zarea cea mai înaltă.” 

„Acelora care nu cred nu le vor fi de folos nici 
averile lor şi nici copiii lor la Allah întru nimic. Aceştia 
vor fi vreascuri pentru Foc...” 


— De data aceasta, spuse Oswald, dacă Justiţiarul 
are într-adevăr de gând să lovească în ajunul primei zile 
de Ramadan şi în ziua de 10 a lunii Dhul-Hijja înseamnă 
că mai avem ceva timp la dispoziţie. Conform 
calendarului gregorian, datele indicate de omul nostru 
corespund zilelor de 15 octombrie 2004, respectiv 21 
ianuarie 2005. Totuşi, faptul că ne desparte mai mult de 
o lună până la data primului atentat nu trebuie să ne 
liniştească prea mult: acum am rămas singuri, doar tu şi 
cu mine, în căutarea adevărului. 

Spunând acestea, Oswald arătă spre patul camerei 


26 Cea de-a douăsprezecea lună a calendarului islamic (n. 
tr.). 


sale de hotel, îngropat pur şi simplu de ziare provenite 
din lumea întreagă. Pe prima pagină a tuturor 
cotidienelor, titlurile de deschidere scrise cu litere de-o 
şchioapă erau aceleaşi:  JUSTIŢIARUL A FOST 
CAPTURAT! Urmau subtitluri tulburătoare, de genul: 
„Periculosul terorist, o femeie, colonel de puşcaşi marini, 
călătorea cu un avion al FBl-ului, în compania unei înalte 
funcţionare federale şi a lui Oswald Breil, fost şef al 
Mossadului şi ex-premier al statului Israel. Umbra unui 
complot în spatele răzbunătorului antimusulman?” 

— Suntem în rahat până-n gât, Oswald, zise 
Cassandra, trecându-şi mâna prin păr. 

— Nici chiar aşa, Cassandra... Dacă asta te 
consolează, află că am trecut prin momente mult mai 
grele. În orice caz, tu cunoşti motto-ul meu: să nu te 
descurajezi niciodată! 

— Nu, nu sunt descurajată, sunt doar realistă. 

Oswald zâmbi, apoi îşi privi ceasul, calculă în minte 
diferenţele de fus orar, apoi formă un număr pe tastatura 
telefonului. 

— Doar nu crezi că un evreu rămâne vreodată 
singur, fără nimeni care să-l ajute, spuse din nou Breil, 
acoperind microfonul receptorului şi aşteptând ca, de la 
Tel Aviv, să-i răspundă cineva la telefon. 

— La ordinul dumneavoastră, maior Breil, răspunse 
vocea pătrunzătoare a căpitanului Bernstein de la celălalt 
capăt al firului. 

— Cât de departe de dumneavoastră se află un 
computer, căpitane? 

— Este unul aici, la o palmă de nasul meu. 

— Dacă nu vă este cu supărare, aş dori să avem o 
discuţie online. 

— Ştiţi foarte bine că îmi face întotdeauna o 
deosebită plăcere să conversez cu dumneavoastră. 

Câteva minute mai târziu, cei doi dialogau folosind 
o conexiune protejată de cele mai elaborate sisteme de 
criptografiere şi anti-hacker existente. 


— „asta e tot, căpitane. Textul pe care tocmai vi l- 
am trimis este întocmai cel pe care l-am primit de la 
Justiţiar. 

— Să înţeleg că dumneavoastră susţineţi, spre 
deosebire de CIA, dar şi de întreaga opinie publică 
mondială, că doamna colonel Blasey nu este 
răspunzătoare pentru atentate. Aşa este, domnule Breil? 

— Exact, căpitane, iar scrisoarea aceasta - trimisă 
în momentul în care ea se afla în zbor deasupra 
Atlanticului, alături de noi, ar putea fi proba care să-mi 
demonstreze teoria. 

— Cât timp îmi acordaţi, domnule maior? 

— Putin, foarte puţin, căpitane. Trebuie să rezolvăm 
enigmele înainte de expirarea termenului specificat de 
Justiţiar. 

— Desigur, voi face tot posibilul. Oricum, remarc 
faptul că vă este imposibil, domnule maior, să vă 
dezbăraţi de neplăcutul obicei de a apărea pe prima 
pagină a ziarelor. 

— Ce vreţi, căpitane? Noi, starurile, nu reuşim cu 
nici un chip să ne ţinem departe de luminile rampei. 
Lăsând gluma la o parte, mi-aş dori ca obtuzitatea unora 
să nu ducă la un nou spectacol „pirotehnic”. 


Apoi, după ce încheie conversaţia cu şeful Secţiei 
8200 a Mossadului, Oswald se întoarse spre Cassandra. 

— Acum, trebuie să ne dăm toată silinţa s-o 
scoatem din încurcătură pe Blasey. Ai fixat întâlnirea cu 
Glakas? 

— Am fost nevoită să fiu foarte insistentă. A refuzat 
cu înverşunare să mă primească până în clipa în care i- 
am spus că trebuie să-i înmânez ultima scrisoare pe care 
mi-a trimis-o Justiţiarul şi că, deoarece sunt suspendată 
din serviciu, mă consider liberă să divulg presei 
conţinutul acesteia. Abia atunci a reuşit să găsească o 
fereastră în agenda sa încărcată. 


Glakas îi întâmpină adoptând o atitudine fals 


amicală, în totală disonanţă cu cea pe care o abordase 
faţă de ei pe toată durata investigaţiilor. Poate că un pic 
de rivalitate între cele două mari servicii speciale 
federale era sănătoasă şi stimulantă, dar întorsătura pe 
care funcţionarul CIA o dăduse lucrurilor încă de la 
începutul investigaţiilor încălca orice reguli. 

— Îmi pare nespus de rău că ai intrat în beleaua 
asta, Cassandra, spuse el. Dar nu pot să nu-mi amintesc 
că te avertizasem în toate modurile posibile să te ţii 
departe de toată  tărăşenia asta. Cât despre 
dumneavoastră, domnule Breil, sunt onorat să vă primesc 
în audienţă, însă trebuie să reiterez caracterul cu totul 
informai al acestei vizite. Să ne întoarcem acum la 
treburile noastre: spuneaţi că a sosit o nouă scrisoare. 

— Da, desigur, o scrisoare care poartă sigiliul 
Justiţiarului şi care o scoate din cauză pe Deidra Blasey, 
răspunse Cassandra. 

— Pot să o văd? 

— Sigur că da, doar pentru asta am venit aici. 
Glakas îşi trase o pereche de mănuşi de latex, apoi 
extrase plicul din punga transparentă de plastic pe care 
scria FBI EVIDENCE. Glakas analiză timbrul. 

— După cum vezi, nu putea fi trimisă de Blasey. 

— Este foarte posibil s-o fi pus în cutia poştală un 
complice, un funcţionar inocent dintr-un centru logistic 
sau un concierge de la cine ştie ce hotel, care a primit 
instrucţiuni în acest sens. 

— Totuşi, care este strategia dumneavoastră, 
domnule Glakas? Trebuie oare să aşteptăm până vor mai 
sări în aer alte câteva sute de musulmani sau intenţionaţi 
să continuaţi în mod profesionist investigaţiile în acest 
caz asupra căruia aveţi exclusivitatea? întrebă Oswald, 
care părea că-şi pierduse răbdarea în faţa relei-credinţe 
sfidătoare pe care o dovedea înaltul funcţionar CIA. 

— Aşa cum v-am mai spus, domnule Breil, răspunse 
Glakas, care, odată obţinută scrisoarea, nu mai avea nici 
un interes să-şi piardă vremea cu incomozii săi musafiri, 
dumneavoastră sunteţi doar un vizitator al acestei ţări şi 


mi-aş dori să vă comportaţi ca atare. Dacă nu mă înşel, 
aţi fost premierul unei ţări care are drept unic scop 
vânătoarea arabilor, nu-i aşa? În orice caz, nu sunt 
autorizat să divulg în ce stadiu au ajuns investigaţiile 
noastre. lar acum, cred că întâlnirea noastră a luat 
sfârşit. O zi bună, domnule Breil. Şi mult succes în 
cariera ta viitoare, Cassandra, concluzionă brusc Glakas, 
fără să se ridice din fotoliul confortabil în care se 
legănase pe toată durata discuţiilor. 


— În privinţa lui Glakas, am făcut tot ce se putea. 
Acum nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne dea 
dreptate, spuse Cassandra când ieşiră din sediul CIA, un 
edificiu proiectat în anii cincizeci de celebra firmă New 
York Harrison & Abramowitz. 

— Eu nu pot să fiu atât de optimist ca tine, 
Cassandra, răspunse Breil. Poate că a fost numai o 
senzaţie neîntemeiată, dar am avut impresia că Glakas nu 
are deloc intenţia să redeschidă ancheta, considerând 
cazul încheiat. 

— Sper din toată inima să te înşeli. Pentru binele 
tuturor. Până la urmă, te-ai hotărât să pleci, Oswald? 

— Da, Cassandra. Sunt convins că o pauză de 
câteva zile, petrecute împreună cu părinţii mei adoptivi 
în Colorado, nu poate decât să-mi facă bine. Simt nevoia 
să mă detaşez un pic de toată istoria asta. Pe urmă, mai 
am de dus la bun sfârşit o afacere personală... 

— Este cumva vorba de povestea aceea despre care 
ai adus vorba odată, cea care are legătură cu sigiliul 
folosit de Justiţiar drept semnătură? Parcă îmi spuneai că 
au fost implicaţi oarecum şi părinţii tăi, nu-i aşa? 

— Exact, Cassandra. 

— Şi bineînţeles că nu am voie să-ţi cer mai multe 
amănunte, adevărat? 

— Îţi promit că îţi voi povesti totul. Şi îmi doresc s-o 
fac cât mai curând. 

— Aş vrea să-mi mai promiţi ceva, Oswald... Că nu 
vei da uitării afacerea noastră. 


— Oare cum m-aş putea preface că nu mă 
interesează o problemă care pune în primejdie viaţa a mii 
de oameni? 

— Nu vrei să te conduc la aeroport? 

— Nu, nu e nevoie. Îmi pare rău însă să te las să te 
întorci acasă singură. 

— Să ştii că îmi va fi într-adevăr teamă fără 
protecţia ta, Oswald. Iată, ne aflăm la mai bine de 
treisprezece kilometri distanţă de centrul 
Washingtonului. 

— Te conduc la maşină. Oricum, trebuie să-mi iau 
valiza din portbagaj. Apoi voi lua un taxi. 

Maşina Cassandrei staţiona în parcarea pentru 
vizitatori, nu departe de clădire. 

Apropiindu-se de automobil, femeia scoase cheile 
din geantă şi dădu să acţioneze telecomanda de închidere 
centralizată a portierelor. 

— Aşteaptă! strigă deodată Oswald. 

— Ce se întâmplă, Oswald? 

— Maşina ta este dotată cu instalaţie de închidere 
automată a geamurilor? Ştii tu, genul acela de sisteme de 
alarmă care închid automat geamurile portierelor, în 
cazul în care le uiţi deschise?... 

— Nu, singura drăcie electronică din dotare este 
sistemul de pornire a motorului de la distanţă. Mi s-a 
spus că maşina aceasta fusese destinată pieţei auto din 
Alaska, fapt pentru care i s-a adăugat acest opțional. Nu 
l-am folosit niciodată, dar se spune că este foarte bun 
atunci când temperaturile externe sunt foarte scăzute şi 
vrei să ai maşina gata încălzită atunci când te urci în ea. 
Dar de ce mă întrebi? 

— Nu ştiu exact, dar sunt convins că lăsasem 
geamul din dreapta puţin deschis, aşa cum fac de obicei 
atunci când cobor pentru scurt timp dintr-o maşină. 
Acum însă, uită-te şi tu: fereastra din dreapta e închisă. 
Ai la tine telecomanda de pornire de la distanţă? 

— Desigur. Nu e o telecomandă specială: apasă pe 
butonul acesta roşu. 


Din biroul lui Glakas, parcarea pentru vizitatori se 
vedea ca în palmă. Bărbatul se repezi spre fereastră la fel 
ca toţi colegii săi din clădire - în clipa imediat următoare 
violentei explozii. 


Oswald îşi ridică braţul cu care protejase capul 
Cassandrei, întinsă şi ea la pământ, lângă el, apoi sări în 
picioare şi se întoarse spre clădirea din spatele său. 

Prin fereastra ultimului birou de la etajul al 
patrulea, văzu limpede silueta lui George Glakas. 

Rămăşiţele maşinii Cassandrei Ziegler ardeau cu 
vâlvătăi de fum negru, înecăcios. Portierele fuseseră 
smulse de violenţa deflagraţiei: dinamica atentatului 
fusese similară cu cea a exploziei care curmase viaţa 
agentului FBI Firenall în Cipru. 

— Acum, cu siguranţă că există cineva care îmi va 
istorisi o poveste duioasă despre complici sau concierge 
de hoteluri care aruncă în aer maşini, în vreme ce 
Justiţiarul se găseşte într-o închisoare federală, rosti 
Breil, privind fix spre fereastra biroului de la etajul al 
patrulea. 


Versiunea oficială a CIA fu însă mult mai simplă: 
anchetatorii care îi interogară vreme de două ore 
încheiate insistau asupra faptului că persoanele publice 
asemenea Cassandrei şi a lui Oswald aveau foarte mulţi 
duşmani de moarte şi că, după toate probabilitățile, 
bomba nu fusese plasată în timp ce maşina staţiona în 
parcarea sediului CIA, ci înainte. În sprijinul teoriei lor, 
anchetatorii le puseră spre vizionare înregistrarea făcută 
de camera de supraveghere din parcare: imaginile 
fuseseră însă filmate de la o asemenea distanţă, încât se 
dovedeau irelevante. 

Oswald pierduse deja primul avion spre Colorado, 
dar nu avea deloc intenţia să-l piardă şi pe al doilea. 

— Cred că, în noile condiţii, nu e oportun să mai 
rămâi la Washington, Cassandra. 


— Mazel tov, Oswald! Mulţumesc lui Dumnezeu... 
nu ai păţit nimic. Tocmai am aflat ştirea de la televizor. Şi 
dumneavoastră, domnişoară, ce uşurare că sunteţi 
teafără! Dacă nu mă înşel, a dumneavoastră era maşina 
care a sărit în aer, nu-i aşa? 

Lilith Habar îi întâmpină pe Breil şi Cassandra cu 
aceeaşi ospitalitate proverbială şi peste măsură de 
bucuroasă de musafiri. 

— De când a ieşit la pensie, continuă Lilith, ursul de 
bărbatu-meu stă cât e ziua de lungă în faţa televizorului. 
De data aceasta însă, l-ai făcut să sară din fotoliu. Era 
atât de agitat, încât nici măcar nu era în stare să-mi 
explice ce se întâmplase. Acum însă, că sunteţi aici, m-am 
liniştit. Cassandrei i-am pregătit camera de oaspeţi; tu, în 
schimb, vei dormi pe canapea, Oswald. 

— Mulţumesc, Mame-loshen, şi te rog iartă-mă 
pentru deranj. 

— Da' de unde atâta deranj? Puţină companie e tot 
ce îmi doream, având în vedere că pasionalul meu soţ 
aproape că nici nu mă mai bagă în seamă. 

Extenuată după o zi îngrozitoare, care ar fi doborât 
pe oricine, Cassandra se scuză politicos şi se retrase în 
camera pregătită de Lilith. 

În schimb, Oswald îşi deschise laptopul şi activă 
conexiunea internet: căsuţa de e-mail conţinea câteva 
fişiere voluminoase trimise de Sara. 

Ţârâitul telefonului privat îl făcu pe Glakas să se 
îndepărteze de fereastră. 

— Observ că suferi înfrângere după înfrângere, 
spuse el, recunoscând vocea metalică de la celălalt capăt 
al firului. Nici nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu tine. 

— Pentru că suntem în aceeaşi barcă, dragul meu, 
răspunse celălalt. Iar ticăloşii aceia doi au depăşit 
măsura, de data aceasta. Îţi aminteşti cine mi-a procurat 
explozibilul pentru atentatul de la stadionul din Cipru? 
Află că ceea ce mi-a rămas voi folosi ca să pun la cale un 
superb spectacol într-una din zilele următoare. Eşti la fel 
de vinovat ca şi mine, dragul meu Glakas, cu o 


circumstanţă agravantă însă: în calitatea ta de funcţionar 
federal, ar trebui să scapi lumea de oameni ca mine, şi nu 
să le pui la dispoziţie încărcături explozive cu potenţial 
maxim. De altfel, aş vrea să-ţi comunic faptul că, pentru 
următoarea aprovizionare, va trebui să te întreci pe tine 
însuţi... dar nu, poate că e încă prea devreme să-ţi 
vorbesc despre asta. În schimb, vreau să-ţi mulţumesc 
pentru că ai îndreptat cursul anchetei spre bondoaca 
ofiţereasă de puşcaşi marini. Mă aşteptasem totuşi să 
ajungi ceva mai devreme la ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Că sunt mult mai inteligent decât crezi, Glakas. 
Deidra Blasey nu este altceva decât o vulpe-capcană de 
care m-am folosit ca să înşel mirosul copoilor. Te voi 
contacta curând. 

Oswald Breil citi ultimele cuvinte pe care tatăl său i 
le dedicase şi care, printr-o serie de împrejurări 
misterioase, ajunseseră la el după aproape patruzeci de 
ani. După toate probabilitățile, în acele pagini se găsea şi 
adevărul despre accidentul în care muriseră părinţii săi. 

Işi privi ceasul: în Italia abia răsărea soarele. Nu 
ştia dacă Sara Terracini se trezise: avea să-i trimită totuşi 
un e-mail, chiar dacă ştia că trebuia să aştepte câteva ore 
bune ca să primească răspuns. 


Îţi mulţumesc mult, prietenă dragă. Nu ştiu dacă îţi 
poţi imagina cât de folositoare mi-a fost strădania ta din 
aceste zile. Probabil că voi reuşi, în sfârşit, să fac lumină 
asupra unui incident care mi-a marcat întreaga viaţă. 
Oare ai auzit vreodată vorbindu-se despre ELS 
(Equidistant Letter Sequences)? 


Se pregăti să-şi închidă computerul: i-ar fi prins 
bine câteva ore de somn. Un clinchet electronic îl 
avertiză că cineva tocmai îi trimisese un mesaj pe e-mail. 


Equidistant Letter Sequences? 


Erau singurele cuvinte scrise de Sara, în speranţa 
că avea să-l mai prindă încă pe Oswald în reţea. 


— Tu nu dormi niciodată, doamnă Terracini? 

— Nu, de când destinul a hotărât să mi te scoată în 
cale, nu dorm, Breil. Tocmai am terminat una din „temele 
pentru acasă” pe care mi le-ai dat. Cu alte cuvinte, 
continui să lucrez la notițele luate de tatăl tău în timpul 
conversaţiei cu generalul italian. Acum însă, gata cu 
convenienţele: spune-mi de ce m-ai întrebat despre 
secvențele echidistante de litere? 

— Un rabin, pe numele său H.M.D. Weissmandel, a 
publicat pentru prima dată, în 1958, un studiu prin care a 
vrut să demonstreze că Tora conţine unele mesaje 
secrete. 

— Am auzit şi de asta. Şi mai ştiu şi că, recent, un 
oarecare Drosnin a scris o carte - Codul Bibliei în care 
susţine că în primele cinci cărţi ale Bibliei, respectiv 
Tora, au fost preanunţate anumite evenimente care au 
influenţat cursul istoriei omenirii, inclusiv asasinarea lui 
Rabin?” şi distrugerea Turnurilor Gemene din New York. 
Încep să înţeleg unde baţi, Oswald... 

— Locuiam încă la Tel Aviv, dar urma să mă mut şi 
eu la Bucureşti, împreună cu părinţii. Imi amintesc că 
una dintre ultimele discuţii purtate cu tatăl meu se 
referea tocmai la opera lui Weissmandel şi la ELS. Nu 
găsesc nici un motiv logic ca un părinte să facă aluzie la 
Tora în finalul unei scrisori justificative către fiul său, 
decât în cazul în care tatăl meu nu a avut cumva intenţia 
de a-mi transmite un mesaj secret. Ca să nu mai vorbim 


sii Yitzhak Rabin (1922-1995), om politic de marcă şi general 
israelian, prim-ministru al Statului Israel între 1974-1977 şi 
1992-1995. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, 
pentru contribuţia adusă la semnarea Acordurilor de la 
Oslo privind rezolvarea paşnică a conflictului arabo- 
israelian, Rabin a fost asasinat de un militant evreu 
ultraortodox, care a protestat în acest fel împotriva 
semnării acestor acorduri (n. tr.). 


că tocmai el a fost cel care mi-a lăsat moştenire şi a 
încurajat pasiunea mea pentru limbajele criptate şi 
alfabetele secrete. 

— Da, îţi cunosc bine acest defect. Dă-mi o cheie şi 
îţi promit că voi descoperi taina! 

— Mda, o cheie... În general, este vorba despre un 
număr sau o progresie de numere care, în desfăşurarea 
unui text, indică ce litere trebuie utilizate pentru a 
compune cuvântul sau mesajul secret. 

— Shalom, Oswald, şi... fir-aş a naibii, că mereu cad 
în capcanele întinse de tine. Mă apuc imediat de lucru şi, 
de fapt... fir-ai tu al naibii!... 


Fără să mai aştepte răspunsul lui Breil, Sara 
Terracini se deconectă de la reţea. 


Era ora şapte dimineaţa când Oswald ieşi la poarta 
vilei soţilor Habar, luând ziarul pe care poştaşul tocmai îl 
pusese în cutie. Se aşteptase la ştirea pe care o citi pe 
prima pagină: după arestarea Deidrei Blasey examinase 
cu atenţie ultima listă a suspecţilor, la care se ajunsese 
prin eliminarea celor care nu îndeplineau toate criteriile. 

Bătu la uşa camerei Cassandrei. Nici un răspuns. 
Intră tiptil, în vârful picioarelor. Femeia dormea adânc. 

Cearşafurile alunecaseră pe podea. În penumbra 
camerei, picioarele lungi şi zvelte ale Cassandrei păreau 
sculptate de un artist. 

— Hm... Cassandra... făcu Oswald, cuprins brusc de 
stânjeneală. Cassandra, trezeşte-te! 

— Cât e ceasul, Oswald? 

— E abia trecut de ora şapte. Te-aş mai fi lăsat să 
dormi, dar tocmai am citit ştirea asta. 

Spunând acestea, Oswald apropie ziarul de ochii 
albaştri, somnoroşi ai femeii. 

— A fost arestat complicele Justiţiarului în numele 
lui Dumnezeu?... se miră ea, citind titlul cu litere de-o 
şchioapă. Apoi continuă să parcurgă subtitlurile: „Este 
vorba despre sergentul Kingston, asistentul colonelului. 


Examenele de laborator au evidenţiat şi pe mâinile sale 
urme de explozibil T4. Subofiţerul a însoţit-o întotdeauna 
pe Blasey în misiunile acesteia.” Bineînţeles că erau urme 
de explozibil! exclamă apoi Cassandra. Bieţii de ei ar fi 
fost în stare să şi mănânce explozibilul T4, ca să înlăture 
pericolul deflagraţiei criminale de pe stadionul din Cipru. 

— Mi-e teamă că este vorba despre o nouă 
încercare a prietenului nostru, Glakas, de a plasa 
investigaţiile pe o pistă falsă. 

Câteva clipe mai târziu, Oswald ieşi să se plimbe, 
încântat de aerul răcoros de septembrie care cobora de 
pe înălțimile munţilor Stâncoşi. 

Făcuse doar câţiva paşi, când un bărbat se apropie 
brusc de el. În aceeaşi clipă, un operator TV se plasă cu o 
cameră de luat vederi în faţa lor. Reporterul îi puse 
microfonul în faţă lui Oswald şi îi făcu semn 
cameramanului să filmeze. 

— Bun găsit telespectatorilor din partea lui Jordan 
Cruner, KC News. Îl am lângă mine pe Oswald Breil. 
Pentru cei care nu îl cunosc, amintesc faptul că domnia 
sa a ocupat cele mai înalte funcţii în cadrul serviciilor 
secrete israeliene, că a fost membru al guvernului şi 
chiar prim-ministru al Statului Israel. De ceva timp îl 
regăsim în apropierea locurilor în care se petrec actele 
teroriste ale Justiţiarului în numele lui Dumnezeu. Ieri, 
domnul Breil a fost ţinta unui atentat, în timp ce se afla în 
compania doamnei Cassandra Ziegler, recent suspendată 
din funcţia de conducere deţinută în cadrul FBI. Din 
fericire, aţi reuşit amândoi să scăpaţi nevătămaţi din 
explozia autoturismului. Vă rog să comentaţi pentru 
telespectatorii noştri acest incident, domnule Breil. 

— Există o anchetă în desfăşurare, fapt care nu-mi 
dă autoritatea să fac nici un fel de declaraţie, răspunse 
Breil, continuând să meargă. 

Jordan Cruner făcea eforturi să ţină pasul cu el, 
călcând uşor şchiopătat. 

— Prezenţa dumneavoastră alături de oamenii... mă 
rog... de femeile din agenţiile federale are o semnificaţie 


specială? Investigaţii comune ale serviciilor secrete din 
ţara dumneavoastră şi cele americane? 

— Sunt un simplu cetăţean şi a trecut mult timp de 
când nu mai ocup nici o funcţie oficială, nici în Israel, nici 
altundeva. 

— Şi totuşi, cum explicaţi prezenţa dumneavoastră 
în Cipru alături de Cassandra Ziegler şi de femeia 
acuzată de a fi teroristul care se autointitulează 
Justiţiarul în numele lui Dumnezeu? 

Ajuns la chioşcul de ziare, Oswald îl ocoli elegant 
pe reporter, cumpără jurnalele care îl interesau, apoi se 
întoarse spre casă, în timp ce Jordan Cruner se opri la 
colţul străzii, continuându-şi relatarea despre stadiul 
investigaţiilor în cazul care captase atenţia întregii suflări 
a Americii: Justiţiarul în numele lui Dumnezeu şi 
complicele său, sergentul Kingston. 


61 


DIN ÎNSEMNĂRILE LUI ASHER BREIL, 
CORTINA D'AMPEZZO, 1967 


Localul de noapte de pe Sands Avenue, situat în 
centrul Las Vegasului, gemea de lume. Fumul albăstrui 
de ţigară era atât de dens, încât fasciculele reflectoarelor 
îl străbăteau cu greu, luminând difuz scena. 

Era cu totul altă imagine decât întinderile 
nesfârşite ale oceanului cu care se obişnuise, pe vremuri, 
actorul ce acum se pregătea să se producă în faţa 
publicului. Devenise celebru, dar spectatorii veneau să-l 
vadă cu acelaşi interes care îi mâna să se zgâiască la 
fiarele de la grădina zoologică: veneraţia din urmă cu 
câţiva ani lăsase locul curiozităţii şi unui vădit sentiment 
de compasiune. 

Cercul de lumină se lărgi, iar în sală se lăsă o linişte 
mormântală. Un crainic începu să vorbească, cu o voce 
gravă şi emfatică: 

— „Am ucis bărbaţi şi femei, bătrâne şi prunci, de 
la Obluciţa şi Novo Selo, unde Dunărea se varsă în mare, 
şi până la Rahova. Am trecut prin sabie 23 884 de turci şi 
bulgari, fără să-i pun la socoteală pe cei arşi de vii în 
casele cărora le-am pus foc sau pe cei ale căror ţeste au 
fost retezate de oştenii noştri...” Dintr-o scrisoare către 
Matia Corvin, regele Ungariei, datată 11 februarie 1462. 

Spunând acestea, crainicul ieşi de după cortină şi 
înaintă spre mijlocul scenei cu paşi lenți şi bine calculaţi. 
Apoi continuă: 

— Poate nu toată lumea ştie că această creatură 
infernală a existat în realitate: Vlad al III-lea Dracula, 
voievodul Valahiei, supranumit Ţepeş, Trăgătorul în 
ţeapă, a păşit cu adevărat pe pământ, înainte ca acesta 
să-l înghită, trimiţându-l în flăcările infernului. S-a născut 
la Sighişoara în 1431 şi a murit pe câmpul de luptă, lângă 
Bucureşti, în 1476. Trupul său, scurtat de cap, a fost 


îngropat la mănăstirea care se înalţă pe insula lacului 
Snagov. În 1931, odată identificat mormântul 
voievodului, un grup de arheologi au deschis cripta. 
Inăuntru se găsea scheletul unui animal. Legendele 
despre barbariile Trăgătorului în ţeapă au circulat secole 
de-a rândul printre populaţiile germanice şi slave. 

De fiecare dată când crainicul făcea o pauză, 
suspansul era întreținut de acorduri muzicale 
înfricoşătoare. 

— Se povesteşte că, odată, în vreme ce Dracula 
benchetuia în apropierea unui câmp înţesat de pari 
ascuţiţi în care fuseseră înfipţi nefericiţii condamnaţi de 
el la moarte, un oaspete de seamă a îndrăznit să-l întrebe 
dacă miasma cadavrelor nu-i scădea apetitul. Dracula 
porunci ca necuviinciosul musafir să fie ridicat în ţeapă 
cea mai înaltă, în aşa fel încât să savureze din plin 
mirosul fetid emanat de tovarăşii cu care împărțea 
aceeaşi soartă. 

Fasciculul luminos deveni roşu, în vreme ce 
atmosfera părea scăldată în sânge viu. 

— Altă dată, Dracula i-a strâns pe toţi cerşetorii din 
oraş într-o sală imensă, oferindu-le un ospăț nemaivăzut. 
La sfârşit, i-a întrebat dacă voiau să scape de sărăcie şi 
de nevoi. Un cor aprobator s-a înălţat din mijlocul 
mulţimii de nenorociţi ai sorții. Atunci, la un semn al lui 
Dracula, oştenii voievodului au încuiat uşile pe dinafară şi 
au dat foc stabilimentului. 

Mai mulţi lilieci, mânuiţi cu ajutorul unor fire 
invizibile, începură să se rotească ameninţător prin sală, 
pe deasupra spectatorilor, în vreme ce din difuzoare se 
auzeau ţipetele lor iritante. Crainicul continuă: 

— Mai sunt multe alte legende despre Prinţul 
Tenebrelor, însă eu aş vrea să mă opresc asupra 
misterului care învăluie moartea sa. După ce mormântul 
său a fost găsit gol, toată lumea s-a întrebat unde îşi 
găsise odihna de veci trupul lui Vlad. De asemenea, 
exista credinţa că odată cu el fusese îngropat şi fabulosul 
tezaur al familiei. La câţiva paşi de primul mormânt, fu 


deschisă o a doua criptă, în care se afla scheletul unui 
bărbat. 

După resturile de îmbrăcăminte găsite, s-a 
presupus că era vorba despre un fruntaş al ţării din 
aceeaşi epocă. Pe degete avea două inele. Examinându- 
le, istoricii au stabilit că unul din ele era similar celor 
purtate de membrii Ordinului Dragonului - un ordin 
cavaleresc căruia îi aparținuse însuşi Dracula; cel de-al 
doilea era un giuvaier scump, dar obişnuit. Totuşi, lipsea 
un al treilea inel, pe care Vlad îl purta întotdeauna. Un 
inel antic de aur, ale cărui origini se pierdeau în negura 
vremurilor... Faptul că acel inel nu se afla pe degetul 
cadavrului exhumat ducea la concluzia că acelea nu erau 
rămăşiţele lui Vlad al III-lea Dracula. Şi chiar aşa era, 
pentru că Dracula Vampirul este aici, cu noi... 

Sicriul se deschise cu un scârţâit sinistru, iar Bela 
Lugosi sări în picioare, îmbrăcat cu obişnuitul frac negru 
şi cămaşa imaculată, chipul pudrat pentru a sublinia 
paloarea cadaverică şi ochii conturaţi cu negru de fum. 
Un fascicul de lumină albă se aţinti asupra mâinii pe care 
strălucea Inelul Regilor. 

Incepuse Bela Lugosi Review. 

Mihnea Petru stătea retras într-un colţ al sălii, 
ascultând cu luare-aminte povestirea crainicului, în 
aşteptarea tensionată a momentului culminant: 
deschiderea sicriului. 

Punerea în scenă avea însă o notă nostalgică şi 
decadentă: cariera lui Bela Lugosi se  înscrisese, 
inexorabil, pe o pantă descendentă. Era anul 1953 şi, 
după al Doilea Război Mondial, actorul nu mai izbutise să 
obţină mai mult de un rol cinematografic pe an. Şi, în 
general, era vorba despre roluri secundare. Vremurile 
glorioase în care putea fi văzut în mai multe pelicule ce 
rulau simultan în sălile de cinematograf nu erau decât o 
amintire îndepărtată. 

Privirea lui Mihnea căzu pe pagina de ziar la care 
se uitau cu atenţie spectatorii de la masa alăturată: 
aceeaşi pe care el o purta mereu asupra lui. În fotografia 


publicitară, Bela Lugosi era surprins în clasica ipostază 
de vampir, cu degetele răşchirate îndreptate spre 
victimele neştiutoare. Inelul Regilor strălucea maiestuos 
pe arătătorul vampirului pregătit să atace. 

Românul tresări: bărbatul îi arăta soţiei sale inelul, 
încercuit cu roşu pe fotografie. 

Trecură câteva minute bune înainte ca Petru să-i 
recunoască: erau soţii Bălaj, cei care, în urmă cu treizeci 
de ani călătoriseră spre Statele Unite pe acelaşi vapor cu 
Bela Blasko. De la ei cumpărase Mihnea fotografia în 
care se întrezărea, în fundal, chipul celui care lucra în 
sala maşinilor, pe atunci, de pe piroscaful Re Vittorio. 

Cu greu l-ar fi putut recunoaşte cineva, iar această 
constatare îl linişti: având în vedere ce punea la cale, era 
de dorit ca nimeni să nu-l deconspire. 

Încercă să tragă cu urechea la ce-şi şopteau cei doi 
soţi; omul vorbea în limba maghiară: 

— Ceauşescu ne va fi mai mult decât recunoscător 
atunci când îi vom duce plocon Inelul Regilor, spuse 
Teofil. 

Fraza aceea dădu peste cap toate planurile lui 
Mihnea: se vedea nevoit să acţioneze imediat, chiar la 
sfârşitul reprezentaţiei. 


— Scrisorile primite de la Mihnea conţineau multe 
amănunte şi descrieri, îi spuse generalul Sciarra lui 
Asher Breil. Acesta este motivul pentru care pot acum să 
vă povestesc fapte pe care nu le-am trăit pe propria-mi 
piele. 

—  Istorisirea dumneavoastră este atât de 
captivantă, încât până şi eu am senzaţia că particip la 
acţiune. Continuati, generale, vă rog. 


Spectacolul se terminase de mai bine de o oră. 
Teatrul era pustiu. Vizitatorii Las Vegasului apreciau 
foarte mult spectacolele teatrale care se desfăşurau în 
săli adiacente marilor cazinouri, considerându-le un 
interludiu plăcut între două jocuri. Odată terminată 


piesa, gambler-ii se dedicau din nou jocurilor de noroc, 
aducătoare de averi sau de ruină. 

Mihnea păşi pe coridorul ce ducea spre cabinele 
actorilor. Nu era nimeni: nici admiratori emoţionaţi în 
aşteptare de autografe, nici curieri cu buchete uriaşe de 
flori, nici ziarişti. Se opri în faţa uşii cabinei lui Bela 
„Dracula” Lugosi. Strânse patul revolverului. Deschise 
uşa, ţinând pistolul în mână. 

Bela Blasko zăcea pe o canapea, cu faţa în sus. Din 
colţul gurii i se prelingea o dâră lichidă, albicioasă. 

Timp de câteva secunde, Mihnea crezu că omul era 
mort. În clipa următoare însă, răsuflă uşurat: Lugosi 
căzuse, de fapt, într-un somn profund. 

Observă caseta de argint de pe măsuţa de lângă 
canapea şi îşi dădu seama ce se întâmplase: Blasko îşi 
administrase o doză de morfină, care îl adusese într-o 
stare de cvasiinconştienţă. 

— Asta îmi va uşura misiunea, murmură Mihnea, 
încercând să tragă inelul de pe degetul arătător al lui 
Lugosi. 

La atingerea Inelului Regilor, românul fu cuprins de 
o emoție profundă. Prin faţa ochilor i se derulară cu 
repeziciune imagini iţite din negura vremurilor, ca într-un 
film. I se păru că revede încleştările cavalereşti dintre 
Mugqatil şi Hito  Humarawa, cetatea Veneţiei 
îngenuncheată de ciumă, chipul senin al străbunei sale, 
Celeste, şi pe cel încruntat al lui Campagnola. I se păru 
că asistă la festivitățile imperiale ale Cezarilor Romei. 
Câte legende tăinuia giuvaierul acela! Câte mâini se 
strânseseră în jurul rotunjimilor sale! Chiar şi cea a lui 


Dracula - adevăratul Dracula, nu uzurpatorul care, 
îndopat cu morfină, sforăia zgomotos pe canapeaua din 
faţa sa. 


Mihnea trase cu putere de inel, reuşind să-l scoată 
de pe degetul lui Lugosi; îl strecură în buzunar, apoi se 
întoarse şi părăsi în grabă încăperea. 

Parcursese câţiva metri pe coridor, când, din sens 
opus, auzi zgomot de paşi. li recunoscu de departe pe 


soţii Bălaj: se îndreptau şi ei spre cabina lui Lugosi, 
femeia ducând în braţe un buchet mare de flori. Românul 
intră valvârtej în prima cabină care îi ieşi în cale. Era 
convins că cei doi îl văzuseră, dar spera să nu fi fost 
recunoscut. 

Ajuns în camera sa de hotel, românul aşeză 
giuvaierul pe masa de scris şi rămase timp îndelungat în 
contemplare, nereuşind încă să creadă că Inelul Regilor 
era, în sfârşit, al lui. După o jumătate de oră, luă o coală 
de hârtie şi stiloul, şi începu să-i scrie singurului său 
prieten. 


— Scrisoarea, spuse generalul Sciarra, scoțând din 
buzunar o hârtie îngălbenită de vreme şi începând să 
citească din ea, se încheie cu aceste cuvinte: „Acum, că 
mi-am îndeplinit misiunea, cred că mă voi opri pentru o 
vreme în Statele Unite: trebuie să sărbătoresc aşa cum se 
cuvine împlinirea unui vis care se transformase într-o 
adevărată obsesie şi care m-a urmărit toată viaţa. Nu, nu- 
ţi fie teamă, Alberto: nici o picătură de alcool. Am lipsit 
prea multă vreme din lumea asta ca să-mi mai permit să 
risipesc măcar şi o singură secundă din anii ce mi-au mai 
rămas de trăit. Mi-e dor de tine şi de Kimber.” 


Alberto Sciarra primise scrisoarea la nouă zile de la 
data expedierii. O citise pe nerăsuflate, dar, în ciuda 
cuvintelor liniştitoare ale lui Mihnea, simţea încă o 
greutate pe suflet: avea senzaţia că încă nu se încheiase 
totul şi că pe bunul său prieten îl pândea o mare 
primejdie. 


Trecuse demult de miezul nopţii când sună 
telefonul din dormitorul soţilor Sciarra. Vremurile în care 
Alberto era trezit din somn pentru afacerile agenţiei sale 
erau o amintire îndepărtată, aşa că bărbatul avu o 
bănuială: trebuia să se fi întâmplat ceva foarte grav. 

— Un apel de la New York pentru dumneavoastră, 
domnule, spuse centralista. 


În clipa următoare, auzi în receptorul telefonului o 
voce masculină. 

— Sunt Cesare, directorul adjunct al hotelului Plaza 
din New York. Aş dori să vorbesc cu generalul Alberto 
Sciarra della Volta. 

— Eu sunt, Cesare. Ce s-a întâmplat? 

— O mare nenorocire, marchize Sciarra, spuse 
celălalt, cu vocea răvăşită de durere. 

— Ce s-a întâmplat? repetă generalul. 

— Acum câteva ore, principele... oh, Doamne, ce 
întâmplare îngrozitoare... s-a aruncat de la fereastra 
camerei sale. Un zbor de opt etaje. Nu s-a mai putut face 
nimic pentru el. 

Alberto rămase înmărmurit; avu senzaţia că inima 
încetase să-i mai bată. Găsi totuşi puterea să mai întrebe: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Poliţia tocmai a finalizat ancheta: sunt convinşi 
că este vorba despre o sinucidere. În camera principelui 
s-au găsit mai multe sticle de băutură, iar hainele sale 
erau îmbibate de alcool: acesta este motivul pentru care 
s-a tras concluzia că principele, beat, s-a aruncat de la 
etaj. 

Câteva clipe mai târziu, Alberto puse receptorul în 
furcă. 

Kimberly îşi trecu un braţ pe după umărul lui: 
înţelesese ce se întâmplase şi nu reuşea să-şi reţină 
lacrimile. 

— Plecăm la New York chiar mâine, spuse Alberto 
îngândurat. Îl vom aduce pe Mihnea în Europa şi, în plus, 
vreau să limpezesc o dată pentru totdeauna povestea 
asta, Kimber: sunt unele lucruri care îmi dau serios de 
gândit. 


Sciarra binecuvântă cele patru motoare Wright 
Cyclone ale avionului Lockheed Constellation al 
companiei irlandeze care îi ducea la New York: senzaţia 
dureroasă, angoasantă, din stomac nu i-ar fi permis să 
suporte câteva zile lungi de mers cu vaporul. 


Cesare veni să-i întâmpine la aeroport. De cum 
ajunseră la Plaza, Alberto se grăbi să urce în camera lui 
Mihnea: nici vorbă de ordinea exemplară pe care o găsise 
la vizita precedentă, cu mai bine de douăzeci de ani în 
urmă. 

— Poliţiştii au luat, cu titlu de probe, toate 
obiectele despre care au crezut de cuviinţă că vor duce la 
elucidarea cazului, spuse Cesare. 

— Ştiţi cumva dacă au confiscat şi un inel antic de 
aur? Un sigiliu în formă de stea cu şase colţuri. 

Când Kimberly şi Alberto ajunseră la secţia de 
poliţie din Manhattan, îşi dădură seama pe loc că 
industria cinematografică americană exagera enorm 
atunci când scotea în evidenţă eficienţa forţelor de ordine 
americane. În clădire domnea un haos incredibil, pe care 
te-ai fi putut aştepta să-l găseşti, eventual, la poliţia din 
Mombasa, imediat după o razie: situaţia părea scăpată de 
sub control. 

— Luaţi loc, domnule Sciarra. Vorbiţi engleza? 
Dumneavoastră sau soţia?... 

Sciarra îl recunoscu imediat pe detectiv: era acelaşi 
care, cu mulţi ani în urmă, îi informase că Mihnea fusese 
eliberat din arest chiar în dimineaţa accidentului. 

Îi răspunse poliţistului cu un semn afirmativ din 
cap, ferindu-se însă să-i spună că, de fapt, erau 
cunoştinţe vechi. 

— Este evident că prietenul dumneavoastră s-a 
sinucis, urmare a unei crize depresive. Aceasta este 
concluzia anchetei noastre. 

— Uneori, aparențele înşală, domnule detectiv, îi 
răspunse Alberto, afişând un aer sever. 

— Nu aş fi vrut să fac asta, dar mă obligaţi să 
procedez astfel, spuse polițistul, scoțând dintr-un sertar 
două sticle goale de băutură. Sunt vechi în meseria asta, 
dar niciodată nu mi-a plăcut să întinez memoria morţilor, 
oricine ar fi fost ei. lată, continuă bărbatul, deschizând 
un registru vechi, scris de mână, scrie aici negru pe alb: 
Mihnea Petru - trec peste numele părinţilor şi titlurile 


nobiliare -, născut la Sighişoara, în România, a fost 
arestat pentru consum de alcool în anul 1931. Iar aceste 
sticle goale găsite în camera sa de hotel atestă faptul că, 
odată cu trecerea anilor, nu scăpase de acest viciu. Sunt 
convins că prietenul dumneavoastră s-a aruncat de la 
etajul al optulea al hotelului Plaza pentru că era beat- 
turtă: până şi hainele îi erau îmbibate cu alcool. 

— Eu, în schimb, am sentimentul că nu vă aflaţi pe 
pista cea bună, replică Alberto. Cu numai câteva zile în 
urmă, Mihnea mă asigurase printr-o scrisoare că nu avea 
să mai cadă niciodată în patima beţiei. 

—  Obişnuitele promisiuni ale celor înrobiţi de 
viciu... 

— V-aş ruga să moderați tonul aprecierilor pe care 
le faceţi la adresa lui şi să fiţi mai puţin superficial, 
domnule detectiv. Nu ştiţi povestea lui Mihnea Petru şi 
nici nu aveţi cunoştinţă despre îngrozitoarea boală care l- 
a îndepărtat pentru totdeauna de alcool. 

— Nu, nu am avut această onoare, dar nu pot să fac 
abstracţie de ceea ce stă scris în acest registru: prietenul 
dumneavoastră era un alcoolic încă din anul 1931. 

— Aţi dat dispoziţie să i se facă autopsia? 

— Da, desigur, însă rezultatele nu au venit încă... 
oricum, mă îndoiesc că vor revela cine ştie ce surprize... 

— Îmi permiteţi să văd şi eu obiectele ridicate din 
camera principelui Petru? 

După o examinare rapidă a pungii transparente de 
plastic în care se găseau un ceas, agrafa de aur pentru 
bancnote şi câteva sute de dolari, Alberto se adresă din 
nou detectivului: 

— De aici lipseşte un obiect de mare valoare şi care 
era foarte important pentru prietenul meu. Un obiect 
care, cu siguranţă, a fost subtilizat din camera lui 
Mihnea: un inel antic de aur. 

— Nu era nici un inel de aur în cameră. Eu însumi 
am coordonat inspecția. 

— lar eu vă spun, domnule detectiv, că inelul s-a 
aflat acolo şi că ar putea fi motivul pentru care Mihnea 


Petru a căzut pe geam de la etajul al optulea. 

— Aveţi veleităţi de detectiv, domnule Sciarra? 

— Nu, domnule, nu vreau altceva decât să fac 
lumină într-un caz în care este implicat cel mai bun 
prieten al meu. Din nefericire, el nu va putea niciodată să 
ne relateze cum s-au desfăşurat în realitate faptele, dar 
autopsia ne va arăta cu siguranţă dacă vă aflaţi sau nu pe 
drumul cel bun. 


— Autopsia a demonstrat, fără nici o umbră de 
îndoială, că Mihnea Petru nu băuse nici o picătură de 
alcool înainte de a muri. În plus, examenul necroscopic 
evidenţiase la baza gâtului prezenţa unei tumefacţii care 
nu avea legătură cu căzătura, fiind provocată anterior. 
Cazul a fost redeschis, dar nu a fost nimeni acuzat de 
crimă, cu toate că eu le-am relatat anchetatorilor despre 
ultima scrisoare a lui Mihnea şi despre rolul ambiguu 
jucat în toată povestea aceasta de soţii Bălaj. 

— Şi ce s-a întâmplat până la urmă, domnule 
general? 

— Două luni mai târziu, după o perioadă lungă în 
care au fost supravegheați de serviciile secrete, soţii 
Bălaj au fost arestaţi sub acuzaţia de spionaj. Numai 
bărbatul a fost însă condamnat. Bryga a fost achitată: în 
luarea acestei hotărâri a fost determinant faptul că 
femeia trebuia să se îngrijească de fiica lor, care abia 
împlinise zece ani. În schimb, Teofil Bălaj a făcut 
cincisprezece ani de închisoare. Probabil că abia a fost 
eliberat. 

— Şi nu a asociat nimeni activitatea lor de spionaj 
cu moartea lui Petru? 

— Nu, nimeni nu s-a mai gândit la asta. La fel cum 
nu a mai dat nimeni niciodată de urma inelului, deşi eu 
am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l recuperez. lar 
în căutările mele am avut parte de un ajutor nesperat, 
venit chiar din partea lui Bela Lugosi. 

— In ce sens? 

—  Dracula-Blasko tuna şi fulgera împotriva 


autorităţilor federale, susţinând că preţiosul inel îi fusese 
sustras cu abilitate din cabina de machiaj a teatrului din 
Las Vegas şi promițând o recompensă grasă celui care 
avea să-i restituie preţioasa relicvă. Dar, câteva zile mai 
târziu, şi vila sa de la Hollywood a fost vizitată de hoţi, 
care nu au luat altceva decât o casetă de bijuterii plină de 
pietre preţioase. Blasko a susţinut mereu că era vorba 
despre un tezaur de familie. A uitat însă să menţioneze că 
familia respectivă nu era a sa. 

— Şi ce sfârşit a avut Blasko-Olt-Lugosi-Dracula? 

— A murit într-o clinică din Los Angeles pe 16 
august 1956. Ultimele sale cuvinte, înainte de a închide 
ochii pentru totdeauna, au fost: „Eu sunt contele Dracula, 
eu sunt regele vampirilor, eu sunt nemuritor.” Inchipuiţi- 
vă, domnule Breil, că legenda vampirului nu s-a oprit aici: 
se povesteşte că ultimul vizitator care şi-a adus omagiul 
la catafalcul actorului a văzut un liliac uriaş apărut ca din 
senin; zbura de colo-colo prin încăpere, după care, odată 
găsită uşa deschisă, a ieşit, zburând spre libertate. 

— Mi-aţi depănat o poveste captivantă, generale 
Sciarra. O poveste foarte frumoasă... Îmi pare rău de un 
singur lucru: că s-a terminat... spuse Asher Breil. Pot să 
vă întreb ce presupuneţi că s-a întâmplat până la urmă cu 
Inelul Regilor? 

— Având în vedere interesul pe care l-a suscitat 
unor personaje importante ale istoriei, e foarte probabil 
să fi sfârşit în mâinile acestui Nicolae Ceauşescu. Dacă 
vreţi să ştiţi opinia mea, vă voi spune un lucru: nu cred că 
povestea aceasta s-a sfârşit. Vor mai exista persoane care 
vor avea de-a face cu Inelul Regilor, nu credeţi, domnule 
Breil? întrebă bătrânul general, afişând o expresie 
amuzantă. Mai sunt multe mistere de rezolvat: comoara 
lui Dracula, sipetul plin de pietre preţioase, sigiliul 
regelui Solomon. Numai să fiţi cu mare băgare de seamă. 
Rezolvarea acestor enigme poate fi fatală: s-a dovedit 
acest lucru de prea multe ori până acum. 

— Vă asigur că îmi voi lua toate măsurile de 
precauţie, generale Sciarra. 


— Dumnezeu - Dumnezeul întregii omeniri - să vă 
binecuvânteze, Asher Breil. 

Un alt asfinţit învăluia în toate nuanțele rozalii 
stâncile Dolomiţilor. Asher Breil îl îmbrăţişă pe bărbatul 
care îl purtase de-a lungul unei fascinante aventuri. 
Conştientiza faptul că devenise purtătorul unei ştafete 
care traversase secolele şi continentele: devenise de 
datoria lui să recupereze Inelul Regilor. 


Sara 'Terracini ridică victorioasă degetele de pe 
tastatura computerului şi lăsă să-i scape o răsuflare 
adâncă de uşurare. Ultimele fraze ale însemnărilor lui 
Asher Breil o incitaseră peste măsură. 

Dădu comanda de criptare a fragmentului final al 
povestirii şi trimise fişierul de-a lungul reţelelor 
telematice mondiale, ştiind că, atunci când va primi 
mesajul, pe Oswald îl va lua cu tremurături, la fel cum se 
întâmplase şi cu ea, pe măsură ce completa verigile lipsă 
din lunga aventură ce se materializase sub ochii săi. 

Nu-şi terminase însă treaba: omuleţul aflat acum de 
partea cealaltă a Atlanticului îi dăduse o nouă sarcină. 

„Ai auzit vorbindu-se despre ELS?” o întrebase 
Oswald. 

După câteva ore de lucru asupra textului, i se păru 
că descoperise mult căutata „cheie”. 

In limbajele cifrate, noţiunea de „cheie” definea un 
cuvânt, un număr sau o formulă în baza căreia putea fi 
decriptat un text. 

— Doar n-o să te opreşti tocmai acum, Sara, 
murmură pentru sine tânăra cercetătoare, încercând să-şi 
învingă oboseala. Şi să sperăm că, măcar de data asta, 
intrarea în scenă a lui Oswald nu va declanşa obişnuita 
serie de necazuri pe care are prostul obicei de a le aduce 
după el, oriunde s-ar duce. 

Intuiţia îi spunea că speranţele sale aveau să se 
spulbere şi de această dată. Steaua lui Oswald Breil nu 
putea trece spre orizont fără să influenţeze - fie în bine, 
fie în rău - destinele mapamondului, în general, şi pe cel 


al Sarei Terracini, în particular. 


62 


VALAHIA, 1474 


Lungii ani de captivitate, singurătatea, izolarea de 
restul lumii produseseră schimbări radicale asupra 
prinţului Dracula. Fără să-şi fi pierdut nici curajul, nici 
mândria, Vlad al III-lea devenise un bărbat împăcat cu 
sine însuşi, iar în inima sa înmuguriseră sentimente noi, 
care nu aveau nimic în comun cu cruzimea şi setea de 
răzbunare cu care îşi terorizase vrăjmaşii. 

Gândul lui Dracula se întoarse la inelul de aur pe 
care îl agăţase de lanţul de la gâtul fiului său şi zâmbi 
amar: ca o ironie a sorții, temniţa în care îl aruncase 
regele Matia al Ungariei se afla pe Stânca lui Solomon, 
din Buda. 

Auzi o cheie răsucindu-se în uşa celulei. Intră un 
temnicer, care îi legă mâinile, în vreme ce un al doilea îl 
ţinea sub observaţie, înarmat cu o lance. 

— Ţi-o spun pentru ultima dată, Vlad: libertatea, 
Ţara Românească şi mâna nepoatei mele, rosti regele 
Matia, în schimbul renunţării la ortodoxism şi convertirii 
tale la catolicism. 

— Maiestate, au trecut zece ani lungi, în care m-am 
stins puţin câte puţin în temniţele măriei tale, fără să fi 
avut parte de judecată, acuzat pe nedrept de trădare. Nu 
am avut niciodată nici cel mai mic gând de trădare, şi nici 
nu m-am pretat la vreo înţelegere cu vrăjmaşul, cu atât 
mai puţin cu turcii. 

— Există scrisori semnate de mâna ta, care 
dovedesc contrariul. 

— Ştiţi la fel de bine ca şi mine că sunt făcături, 
sire. Eu v-am fost întotdeauna credincios. 

— Poate că aşa stau lucrurile, dar pentru a-ți 
redobândi bogăţia, puterea şi libertatea trebuie să-ţi 
renegi credinţa ortodoxă, insistă Matia. 

— Sunt gata să mă convertesc la catolicism, rege al 


meu, rosti Dracula, plecându-şi fruntea. 

Regele îşi tinu cuvântul. Convertirea lui Dracula 
valora mai mult decât o victorie pe câmpul de luptă: în 
strategiile şi jocurile de alianţe, cucerirea Valahiei în 
numele Bisericii Catolice îi asigura regelui Matia al 
Ungariei sprijinul necondiţionat al papei. 

De asemenea, eliberarea principelui Dracula avea 
să înăbuşe nemulţumirile răbufnite din toate părţile: 
ortodox sau nu, Dracula era recunoscut de numeroasele 
puteri ale vremii drept un destoinic apărător al hotarelor 
lumii creştine. 

Vlad şi a doua sa soţie, de descendență regală, se 
mutară într-o luxoasă locuinţă din Buda, în aşteptarea 
momentului propice pentru preluarea tronului Valahiei. 

— La ce vă gândiţi, domnul meu? îl întrebă într-o zi 
principesa, care se pregătea să dea naştere primului lor 
copil. 

— Îţi jur că îl voi iubi şi îl voi apăra pe fiul nostru cu 
preţul vieţii. 

— De ce îmi spui asta, domnul meu? 

— Am fost forţat să-mi părăsesc băiatul pe când 
fugeam din cetatea Poenarilor. 

— Ştiu. Şi îmi închipui câtă suferinţă ai adunat în 
inimă. Ai putea însă să-mi povesteşti cum s-a întâmplat, 
dacă vei crede că asta îţi va uşura povara. Uneori, 
vorbind despre o durere, oamenii se mai eliberează de 
sentimentul de vinovăţie. 

Dracula îi povesti pe scurt ce se întâmplase în timp 
ce fugea de sub asediul oştilor turceşti. 

— Nu mi se pare că ai motive să te simţi 
răspunzător pentru nimic din toate astea. Te-ai comportat 
ca un tată bun, care a încercat să-şi salveze fiul. Eşti 
încredinţat că el nu mai este în viaţă? 

— Nu sunt sigur, dar cum s-ar putea ca un prunc ce 
abia învățase primii paşi să supravieţuiască asprimii şi 
primejdiilor pădurii? spuse Vlad. Făcu o pauză, căzut pe 
gânduri, apoi continuă: Dacă îmi va fi dat să mă întorc pe 
meleagurile mele, tu şi copiii noştri nu veţi părăsi 


niciodată Buda. Sunt mult prea multe primejdiile pe care 
rudele mele le-ar pune la cale împotriva voastră. Nu 
vreau să vă expun mişeliilor de care sunt în stare 
vrăjmaşii mei. 

— Mă întreb ce vrăjmaşi ar putea avea un principe 
prin venele căruia curge sângele nobil al dinastiilor 
valahe şi care, după convertirea sa la catolicism, se 
bucură de sprijinul necondiţionat al regelui Ungariei. 

— Aş putea să-ţi enumăr mulţi, însă ti-i voi aminti 
doar pe cei care m-au declarat deschis duşmanul lor de 
moarte: boierii valahi, saşii, neamurile Basarabilor şi 
Dineştilor şi, nu cei din urmă, oştile aflate în slujba 
sultanului. Ţi se par suficienţi? 


— Iosua! strigă bărbatul, pe un ton aspru, în care 
cu greu s-ar fi citit dragostea şi sentimentul patern. 
Vacile din grajd urlă ca nişte lupi înfometați. Le-ai muls 
sau nu? 

— Nu, tată, dar tocmai mă pregăteam s-o fac, 
răspunse băieţandrul, abia trecut de paisprezece ani, 
arătând spre găleata de lemn din mână. 

Bărbatul privi lung în urma lui Iosua, cu afecţiune 
şi mândrie. Iosua era un băiat bine legat, dezgheţat, 
ascultător şi gata să sară în ajutor. Niciodată nu-i 
dezamăgise aşteptările. 

Când Iosua dispăru în grajd, omul dădu deoparte 
patul de paie pe care dormea, ridică o scândură din 
podea şi scoase lanţul de aur. Privi fermecat Inelul 
Regilor. Nu se îndoise niciodată de faptul că pruncul 
găsit în pădure era de viţă nobilă. Acum, când umbla 
vorba că domnul Vlad avea să se întoarcă negreşit pe 
tronul ţării, spiritul său de dreptate îl împingea să se 
prezinte în faţa voievodului, să-i înapoieze inelul şi, cu 
durere în suflet, şi fiul pe care îl crescuse cu atâta iubire. 


Matia Corvin, Dracula şi vărul acestuia din urmă, 
Ştefan al Moldovei, hotărâră să facă uitat trecutul 
presărat cu trădări şi vechi pizme, semnând un pact în 


vara anului 1475. Unindu-şi forţele, cei trei condotieri 
aveau să-şi ofere unul altuia sprijin în oşti în luptele cu 
năvălitorii musulmani. Înzestrările militare şi 
perseverenţa cu care Dracula şi aliaţii săi reuşiră să 
respingă asalturile neîncetate ale turcilor avură darul de 
a-i opri pe invadatorii păgâni pe malurile Dunării. 

Era vara anului 1476 atunci când mitropolitul 
Argeşului îl ungea pentru a treia oară pe Dracula domn al 
Ţării Româneşti. 


— De ce ai cerut să vii în faţa mea? îl întrebă 
Dracula pe ţăranul rămas cu fruntea plecată în semn de 
respect, alături de băieţandrul pe care îl adusese cu el. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun, măria ta, e un lucru 
tainic şi mi-ar prii dacă n-ar fi nimeni în jur să ne asculte. 

Dracula îşi stăpâni cu greu mânia în faţa unei 
asemenea necuviinţe, apoi îşi spuse că nu era nici o 
primejdie să-i facă pe plac bătrânului: omul avea o 
înfăţişare blândă şi părea mânat de intenţii bune. Hotări 
să-i facă pe plac ţăranului din faţa sa şi le făcu semn 
celorlalţi să iasă din sală. Rămaşi singuri, îi ceru omului 
să-şi spună bănatul. 

— Numele meu este Mihail, măria ta, iar acesta 
este fiul meu, Iosua. Semăn ţarinile încă de pe vremea 
domniei tatălui măriei tale. 

— Continuă, Mihail, îl încurajă voievodul. 

— Iosua nu este fiul meu natural, este un copil 
găsit. 

— Este o faptă creştinească să te îngrijeşti de copiii 
abandonaţi. Asta îţi face cinste, Mihail. 

— Când l-am găsit, era doar un prunc, pierdut în 
desişurile de lângă castelul măriei tale de la Poienari. 
Avea la gât lanţul acesta. 

Spunând acestea, ţăranul îi întinse domnitorului 
lanţul de aur purtat de copilul găsit în pădure. Agăţat de 
una din zale, Inelul Regilor se legăna în aer, atât de 
strălucitor, încât voievodul îşi opri uimit privirea asupra 
lui. 


— Fiul meu, fiul meu! exclamă Dracula, cu ochii 
înotând în lacrimi de fericire. 

Voievodul se ridică de pe tronul pe care şedea de 
obicei atunci când îşi primea supuşii în audienţe. Cobori 
în grabă cele trei trepte de dinaintea jilţului şi se repezi 
spre Iosua, prinzându-i într-o îmbrăţişare strânsă. 

Apoi dădu să-l îmbrăţişeze şi pe Mihail. Bărbatul 
plecă ruşinat capul, apoi îi înmână voievodului lanţul de 
aur şi Inelul Regilor. Era un bun creştin care aşteptase 
răbdător ca soarta să-şi întoarcă faţa către el şi fiul său 
adoptiv, iar acum simţea că îşi dusese la bun sfârşit 
misiunea încredinţată de Dumnezeu. 

Dracula rămase mult timp de vorbă cu cei doi, 
aflând de la Iosua că tatăl său adoptiv făcuse multe 
sacrificii ca să-l crească, şi nu îl deosebise niciodată de 
fiii săi naturali. 

— Ai făcut bine, Mihail, cerând să nu asculte nimeni 
altcineva povestea ta, zise Vlad. Trădătorii se află la tot 
pasul, iar eu trebuie să-mi păzesc mereu spatele. Nu vom 
destăinui nimănui această taină a noastră, până când 
Valahia nu va fi un tărâm sigur pentru mine şi familia 
mea dragă. Până atunci, mă voi dovedi generos cu tine 
pentru că l-ai salvat pe cel dintâi fiu al meu şi le voi 
asigura lui losua şi familiei lui adoptive un trai 
îmbelşugat. Nu peste multă vreme mă văd nevoit să 
pornesc într-o nouă bătălie. Când mă voi întoarce însă, 
voi cere ca băiatul să fie adus la palat: îi va cunoaşte 
atunci şi pe ceilalţi doi fii pe care îi am de la noua mea 
doamnă. Întorcându-se spre Iosua, Dracula continuă: 
Vom trăi cu toţii într-o casă numai a noastră şi vom fi o 
familie mare şi unită. Vei vedea, Iosua, peste puţină 
vreme, că toate acestea se vor adeveri. 


Vlad al II-lea al Valahiei nu se mai întoarse 
niciodată din acea bătălie. 

Victima unei uneltiri a unora din propriii oşteni, 
care se vânduseră turcilor, domnitorul se văzu înconjurat 
de vrăjmaşi. Cu toate că s-a luptat ca un leu încolţit, în 


cele din urmă voievodul a fost răpus, împreună cu 
oamenii rămaşi credincioşi lui până la moarte. 

Lui Ţepeş i s-a tăiat capul, care a fost trimis la 
Constantinopol, unde a fost înfipt într-o ţeapă înaltă în 
mijlocul cetăţii, pentru ca toată suflarea imperiului să afle 
că aprigul vrăjmaş era mort cu adevărat. Trupul i-a fost 
dus în taină la mănăstirea Snagov, fiind îngropat într-o 
criptă neştiută de nimeni. Inelul Regilor rămase în 
custodia soţiei lui Ţepeş, care, mai târziu, i-l dădu fiului 
său Mihnea, odată cu sipetul sarazin plin de pietre 
preţioase. „Permisul de liberă trecere pentru viitor”, aşa 
cum îl numeau membrii familiei. Şi aşa aveau să-l 
considere şi urmaşii stirpei: o comoară ce nu trebuia 
atinsă decât în situaţii de maximă necesitate. 


63 


13 OCTOMBRIE 2004 


— Aveai dreptate, Oswald: timpul a zburat cu 
repeziciune şi iată-ne bâjbâind pe întuneric şi acum, 
spuse Cassandra scuturând din cap. 

— Mai grav este faptul că, odată ce Deidra Blasey şi 
sergentul Kingston au fost aruncaţi în închisoare, toată 
lumea pare să fi uitat de Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu, răspunse Breil. Ne mai despart doar câteva 
ore de ziua anunţată a atentatului şi nu am reuşit să 
aflăm nimic nou. 

Computerul lui Oswald emise un semnal sonor: 
tocmai primise un e-mail. 

Nerăbdător, deschise fişierul. Era un mesaj de la 
căpitanul Bernstein. Ştia că se putea baza pe el. 


Cred că am dat de o urmă, domnule maior. Nu sunt 
foarte sigur, dar cred totuşi că mă aflu pe calea cea bună. 
Imi permit să vă reamintesc versetele din Coran 
menţionate de Justiţiar în ultima sa scrisoare. Primul - 
„Se afla în zarea cea mai înaltă” face parte din sura An- 
Najm, care înseamnă Steaua. Al doilea verset însă spune 
aşa: „Acelora care nu cred nu le vor fi de folos nici averile 
lor şi nici copiii lor la Allah întru nimic. Aceştia vor fi 
vreascuri pentru Foc...” şi este extras din sura Al'Imrân 
(Familia lui Imran). Titlurile acestor capitole ne-au 
îndreptat pe o pistă falsă: până şi eu mi-am pierdut o 
grămadă de vreme căutând stele, familii de astre, stele 
din zările cele mai înalte etcetera etcetera. Numai că 
soluţia era mult mai aproape decât credeam: ia să vedeţi 
ce am aflat... 


xX 


Uniformele elevilor de la Islamic East Horizon 


School din Passadena, California, erau şi sportive, şi 
elegante în acelaşi timp: fetele purtau kilt-uri scoțiene 
din tartan roşu, cu carouri mici gri-verzi. Fustele erau 
lungi până la jumătatea gambei. Ciorapii groşi, de 
culoare albă, nu lăsau să se întrezărească nici măcar un 
milimetru de piele. Tot albe erau şi bluzele cu guler înalt. 
Câteva eleve aveau chipul acoperit cu văl, în vreme ce 
altele erau cu capul descoperit. Băieţii purtau pantaloni 
din aceeaşi țesătură ca şi fustele fetelor. O cămaşă albă şi 
o cravată cu dungi oblice, model Regimental, le 
completau ţinuta. 

Islamic East Horizon School era una dintre cele mai 
bune şcoli musulmane din ţară. 


Pe toată durata călătoriei cu taxiul de la aeroport 
până la numărul 671 de pe North Orange Grove 
Boulevard, Cassandra şi Oswald păstrară tăcerea. Breil 
recapitula în minte informaţiile primite de la căpitanul 
Bernstein. Acesta îi scrisese: 


Am efectuat sondaje cu ajutorul motoarelor de 
căutare de orice limbă sau idiom, inclusiv cele ale ţărilor 
orientale de prevalenţă islamică, dar nu am obţinut nici 
un rezultat. „Zarea” şi „stelele” păreau să nu aibă nici un 
fel de conexiuni pământeşti semnificative cu copiii 
necredincioşilor şi mânia lui Allah. Deodată însă, am avut 
o străfulgerare: în prima parte a mesajului se poate citi 
despre pregătirile „pentru un viitor luminos”, eu crezând 
că era o referire la ajunul Ramadanului. Apoi însă, m-am 
întrebat ce anume pregăteşte - sau mai bine zis ne 
pregăteşte pe noi toţi - pentru viitor. Nu vă vine nimic în 
minte, domnule maior? Ei, bine, şcoala este aceea care ne 
pregăteşte pentru viitor. În Statele Unite există două 
şcoli islamice care poartă numele de East Horizon 
School. Am ales-o pe cea situată cel mai la est... „la zarea 
unde se naşte soarele”, respectiv Islamic East Horizon 
School din Passadena. 


Fațada principală a şcolii semăna cu cele ale vilelor 
nenumăratelor staruri de la Hollywood: cinci palmieri cu 
trunchiuri uriaşe separau aleea de acces spre şcoală de 
traficul de pe Orange Grove Boulevard. Lângă edificiul cu 
un singur nivel unde se aflau secretariatul, directoratul şi 
birourile erau terenurile sportive, cu iarba de un verde 
intens, rezultat al meticuloaselor îngrijiri de zi cu zi. 

Breil privi câţiva elevi: nu se deosebeau cu nimic de 
alţi copii, fie ei musulmani, evrei sau de o altă religie. 
Trăiau în pace şi aveau tot dreptul să o facă şi pe mai 
departe. 

— Numele meu este Oswald Breil, domnule 
director, iar dumneaei este domnişoara Cassandra 
Ziegler, din conducerea FBI. 

Decha Jamal, directorul şcolii de mai bine de şase 
ani, era un oriental, cel mai probabil thailandez. De 
statură medie, bărbatul avea ochii migdalaţi, cu priviri 
circumspecte. Părea să aibă puţin peste cincizeci de ani, 
iar când vorbi, vocea îi răsună calmă şi educată. 

— Ştiu foarte bine cine sunteţi, domnule Breil, zise 
el, şi o cunosc, bineînţeles, şi pe domnişoara Ziegler. 
Orice persoană care citeşte din când în când ziarele nu 
poate să nu fi auzit de domniile voastre. Ceea ce nu 
reuşesc însă să înţeleg este motivul pentru care vă aflaţi 
aici, în şcoala noastră. 

În clipa aceea, telefonul mobil al Cassandrei Ziegler 
începu să sune. 

— De data aceasta voi fi mult mai expeditiv decât 
am fost în Cipru. Dă-mi-l la telefon pe piticania aceea de 
prieten al tău, Cassandra. 

Fără să rostească nici un cuvânt, femeia îi dădu 
telefonul lui Breil. Observându-i paloarea, Oswald 
înţelese imediat cine era apelantul. 

— Aşa cum îi spuneam  adineauri colegei 
dumneavoastră, domnule Breil, rosti vocea metalică pe 
care Oswald o cunoştea atât de bine, de data aceasta veţi 
avea la dispoziţie un număr mai mic de indicii. Înainte de 
toate însă, trebuie să vă felicit pentru rezolvarea acestei 


noi enigme, chiar dacă, trebuie s-o recunoaşteţi, aţi dus-o 
la bun sfârşit abia pe ultima sută de metri. Acum, 
ascultaţi-mă bine, domnule Breil: dumneavoastră înşivă 
veţi fi acela care va împiedica orice comunicare a şcolii 
cu exteriorul, decuplând liniile telefonice. Ca să vă uşurez 
munca, vă informez că centrala şi toate celelalte 
telefoane fixe din şcoală dispun de o singură conexiune - 
comună - cu reţeaua, iar aceasta se află în tabloul 
electric general al şcolii: este suficient să dezactivaţi o 
siguranţă de la tabloul respectiv şi nici un telefon nu va 
mai putea comunica cu exteriorul. De asemenea, vă 
informez că, prin intermediul unui scaner, voi monitoriza 
toate convorbirile de pe telefoanele celulare: dacă vreuna 
dintre acestea va conţine fraze ambigui sau cuvinte 
neclare, voi pune capăt în cel mai urât mod cu putinţă 
acestui joc. Este de la sine înţeles că nimeni din şcoală nu 
va trebui să afle nimic - nici elevii, nici profesorii -, cu 
excepţia directorului Jamal, căruia cred că tocmai i-aţi 
expus teoria dumneavoastră despre noul atentat al 
Justiţiarului. Nu veţi alarma pe nimeni, sub nici un motiv. 
Nimeni nu va avea voie să părăsească şcoala. Aflaţi că, pe 
lângă explozibil, am implantat microfoane peste tot, atât 
în clădirea birourilor, cât şi în campus. Orice acţiune care 
nu va respecta una dintre aceste indicaţii se va solda cu 
declanşarea imediată a  detonatoarelor. Distracţie 
plăcută, domnule Breil! 

— Să vă explic motivul prezenţei noastre aici, 
domnule Jamal, se întoarse Oswald către directorul şcolii, 
odată încheiată convorbirea telefonică. Trebuie însă să- 
mi promiteţi că vă veţi păstra calmul şi că veţi face 
acelaşi lucru şi în privinţa elevilor dumneavoastră, 
indiferent de turnura pe care o vor lua evenimentele. 
Dumnezeu să ne aibă pe toţi în pază! 

După ce îi expuse directorului situaţia pe larg, 
Oswald îl întrebă: 

— Câte persoane locuiesc în campus? 

— În prezent, sunt circa o sută cincizeci de elevi, 
douăzeci şi cinci de profesori şi doisprezece oameni din 


personalul administrativ. Însă pentru mâine-dimineaţă 
sunt aşteptaţi mulţi elevi şi părinţi, pentru masa festivă 
anuală de ajun de Ramadan. 

— În cazul acesta trebuie să încercăm să găsim 
încărcăturile explozive înainte de sosirea lor, chiar dacă 
ştiu din experienţă că nu va fi o sarcină uşoară. 

Peste oraşul Passadena îşi întindeau mrejele 
primele umbre ale serii. Nimeni nu şi-ar fi putut închipui 
ce dramă se consuma între zidurile şcolii islamice. 
Anunţul secretariatului, făcut prin intermediul staţiei de 
amplificare şi prin care se aducea la cunoştinţa 
locatarilor dezactivarea temporară a liniilor telefonice din 
cauza unor probleme tehnice, nu provocă nici uimire, nici 
curiozitate. 

— Să ne apucăm de treabă, oameni buni: avem la 
dispoziţie numai câteva ore, spuse Oswald. 


Cele „numai câteva ore” trecuseră deja în clipa în 
care Oswald, Cassandra şi Jamal se întoarseră, frânţi de 
oboseală, în biroul directorului. 

Zorii îşi făcuseră parcă apariţia mult mai devreme, 
aşa cum se întâmplă întotdeauna când îţi doreşti ca o 
noapte să nu se termine niciodată. Iar cei trei, osteniţi de 
atâtea căutări, chiar şi-ar fi dorit ca noaptea aceea să se 
lungească la nesfârşit. 

— Am scotocit toate colţişoarele, fie zone comune, 
fie private, tot ceea ce părea o posibilă ascunzătoare şi 
tot ce am reuşit să descoperim sunt chestiile astea, zise 
Cassandra, aruncând pe masă o duzină de microfoane 
miniaturale, găsite în timpul inspecției. Apoi continuă: 
Sunt convinsă că nici măcar nu am descoperit toate 
microfoanele plantate: cu siguranţă mai sunt şi altele, iar 
Justiţiarul râde pe seama noastră în acest moment, 
asistând la eşecul şi frustrările noastre. 

Directorul Jamal se apropie de fereastra care dădea 
spre aleea de acces: însoţiţi de părinţi, primii elevi 
externi ai şcolii se îndreptau spre clădire. 

— Reabilitare ambientală... reabilitare ambientală... 


murmură directorul. 

Apoi se lovi cu palma peste frunte, dar nu mai rosti 
nici un cuvânt: Oswald îi făcu semn să tacă. Apoi, 
deschise aparatul de radio şi îi spuse directorului la 
ureche, pe un ton scăzut: 

— Ce voiaţi să ne spuneţi, domnule Decha? 

— Că elevii din anul terminal au construit un 
revelator magnetic similar celor utilizate pentru 
depistarea microfoanelor miniaturale şi altor obiecte de 
acest gen. 

— Bingo! exclamă Oswald. Vom face din nou turul 
şcolii, folosind instrumentul acela: poate că vom reuşi 
totuşi să detectăm unele unde magnetice provenind de la 
mecanismul de amorsare a bombelor. 

Pe parcursul următoarelor două ore, trioul parcurse 
din nou toate coridoarele, sub privirile mirate ale 
profesorilor şi elevilor. Celor care cutezau să întrebe ce 
se întâmpla, li se dădea, invariabil, acelaşi răspuns: doi 
tehnicieni ai societăţii de telefonie încercau să descopere, 
cu ajutorul unei aparaturi speciale, defecţiunea care 
provocase căderea liniilor telefonice cu exteriorul. 

Oswald şi Cassandra se întorceau spre cabinetul 
directorului. Bărbatul ţinea în mâini alte douăzeci de 
microfoane, descoperite pe parcursul noii inspecții a 
locației. Numai că, din păcate, acela era singurul rezultat 
pozitiv al operaţiunii: nu se înregistrase nici un semnal 
magnetic care să fi indicat unde fuseseră ascunse 
bombele. 

Deodată, Oswald o prinse strâns de braţ pe 
Cassandra, obligând-o să se oprească. Din biroul 
directorului se auzea o voce feminină exaltată. 

— Am dreptul să aflu ce se întâmplă, domnule 
director, spunea femeia. Nu sunt un simplu profesor, ci şi 
responsabil cu securitatea institutului nostru. Ori îmi 
spuneţi despre ce este vorba, ori eu... 

— Calmaţi-vă, doamnă profesoară Adnan. Aşa cum 
v-am mai spus, este vorba despre doi tehnicieni ai 
companiei de telefoane care caută să identifice 


defecţiunea din cauza căreia... 

— Încetaţi cu povestea aceasta, domnule director. 
Doar nu credeţi că nu i-a recunoscut nimeni până acum 
pe cei doi. În orice caz, eu i-am recunoscut imediat, chiar 
dacă s-au îmbrăcat în salopetele acelea ridicole de lucru - 
ca din întâmplare, acelaşi gen de salopete ca şi ale 
personalului nostru auxiliar. Chipurile lor se află pe 
prima pagină a tuturor ziarelor de pe mapamond. Este 
normal, nu-i aşa, să mă întreb: ce caută în şcoala noastră 
un ex-premier israelian şi o fostă funcţionară de rang 
înalt a FBl-ului. Ori îmi răspundeţi, ori mă văd nevoită să 
chem poliţia de pe celularul meu... 

Oswald şi Cassandra intrară în încăpere chiar în 
clipa aceea şi îi făcură femeii semn să tacă. Apoi, Oswald 
inspectă cu precauţie pereţii şi obiectele din cameră cu 
ajutorul  maşinăriei construite de elevii şcolii. 
Convingându-se că acolo nu fuseseră plantate 
microfoane, Oswald spuse: 

— Elevii dumneavoastră dau dovadă de multă 
măiestrie în domeniul electronicii. Numele meu este 
Oswald Breil, doamnă profesoară, dar înţeleg că nu mai 
este necesar să ne prezentăm. Cassandra Ziegler şi cu 
mine ne aflăm aici în calitate cu totul şi cu totul privată, 
în sensul că nici una dintre instituţiile oficiale cărora ne- 
am adresat nu ne-au dat ascultare atunci când le-am 
atenţionat de pericolul unei îngrozitoare ameninţări cu 
bombă. 

— Eu mă numesc Xaviera Adnan. Suntem în mâinile 
Justiţiarului, nu-i aşa, domnule Breil? întrebă femeia. 

Vălul deschis la culoare care îi acoperea părul şi 
fruntea îi scoase în evidenţă ochii măriţi de spaimă. 


În clipa aceea, sună telefonul lui Oswald. 

— Observ că sunteţi un jucător foarte perseverent 
şi foarte talentat, domnule Breil. 

— Iar eu observ că dumneata te distrezi torturându- 
mă. În rest, m-am convins deja că eşti de-a dreptul 
nebun. 


— Nu e în interesul dumneavoastră să recurgeţi la 
insulte, căci cel care vă vorbeşte acum ar putea insinua, 
la rândul său, că nu sunteţi altceva decât un pitic 
handicapat. În orice caz, nebun sau nu, aflaţi că mai sunt 
exact patru ore până la expirarea ultimatumului. 

— Patru ore, nu mai avem la dispoziţie decât patru 
ore, le repetă Breil celorlalţi după ce închise telefonul. 

Apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre profesoara 
Adnan, pregătindu-se să răspundă la întrebarea 
formulată de aceasta înainte ca telefonul să sune. 
Cassandra i-o luă înainte: 

— Este inutil să negăm, doamnă profesoară: se pare 
că Justiţiarul a plasat una sau mai multe bombe în 
interiorul East Horizon School. 

Apoi îi enumeră interdicțiile impuse de terorist, sub 
ameninţarea detonării imediate a bombelor. 

— Nu ştiu dacă o fi fost vorba de un al şaselea simţ 
sau de o previziune pe termen lung, însă vă pot spune că, 
în calitatea mea de responsabil cu securitatea 
institutului, am studiat posibilitatea găsirii unor căi 
alternative ale planului normal de evacuare în caz de 
pericol, le mărturisi Xaviera Adnan. În consecinţă, mi-am 
permis să pun la punct un plan de urgenţă care, iată, 
acum s-ar putea dovedi folositor. Aşteptaţi câteva clipe. 

Oswald îşi privi ceasul: era ora nouă dimineaţa, iar 
explozia era programată pentru ora unu. Admiţând că 
aveau totuşi să găsească bombele, Breil îşi spuse că, 
oricum, nu ar fi avut cine să le dezamorseze în timp util, 
de vreme ce un expert în explozibili cum era colonelul 
Blasey avusese nevoie de câteva ore bune pentru o 
acţiune similară, în Cipru. În concluzie, îşi continuă el 
raţionamentul, planul profesoarei Adnan s-ar fi putut 
dovedi singurul capabil să salveze vieţile celor şapte-opt 
sute de persoane - elevi, părinţi şi profesori - care în 
momentele acelea se adunaseră în aula magna a 
institutului, iar peste câteva minute aveau să se reverse 
spre mesele festive încărcate cu bunătăţi. 

Câteva minute mai târziu, profesoara Adnan se 


întoarse cu o schiţă detaliată a clădirilor institutului şi 
câteva hărţi stradale ale zonei. 

— Sistemul de canalizare principal trece exact pe 
sub locul unde se află aula magna, le dezvălui femeia, 
arătându-le schiţa-plan a şcolii. Se îndreaptă spre nord, 
către Bradford Street, şi sunt în măsură să vă spun că 
este pe de-a-ntregul practicabilă. Putem să-i urmăm 
cursul, scoţându-i pe toţi la o gură de canalizare din 
Bellefontaine sau Barclay, respectiv la prima ieşire ferită 
de ochii asasinului, care cu siguranţă ţine atent sub 
observaţie toate căile de acces spre şcoală. 

— Nu va fi deloc uşor să evacuăm câteva sute de 
persoane prin gurile de canalizare, doamnă profesoară, 
rosti Oswald. Apoi continuă: Cred însă că aceasta este 
singura modalitate prin care îi putem salva de la moarte. 
Haideţi, la treabă! 

De cum ajunseră în aula magna, Oswald verifică cu 
ajutorul magnetometrului dacă nu erau plasate şi alte 
microfoane în încăpere. Apoi intră într-o cameră 
alăturată, reactivă unul dintre microfoanele miniaturale, 
plasându-l în faţa unei boxe audio. Introduse în casetofon 
o înregistrare de muzică de cor a elevilor de la East 
Horizon, apoi murmură: 

— În felul acesta nu te vei simţi singur, 
Justiţiarule... întorcându-se în aula magna, îi spuse lui 
Decha Jamal: 

— Am curăţat terenul şi i-am întins o capcană 
nemernicului. Le puteţi vorbi elevilor, domnule director. 

— Doamnelor, domnilor, linişte, vă rog... atenţie la 
mine. Am spus linişte! 

În aulă se lăsă brusc o tăcere adâncă. 

— Vă rog să vă păstraţi calmul şi să urmaţi întocmai 
dispoziţiile pe care le veţi primi, continuă Jamal. Trebuie 
să evacuăm institutul. Femeile să aibă grijă de propriii 
copii, dar şi de elevii care nu au venit aici cu părinţii. 
Conformaţi-vă întru totul instrucţiunilor domnului Breil - 
bărbatul de colo, de lângă doamna profesoară Adnan - şi 
domnişoarei Ziegler - cea de lângă ei. Nu există nici un 


motiv, repet, nici un motiv să vă alarmaţi. Străduiţi-vă să 
fiţi calmi şi puneţi întocmai în practică planul de 
evacuare ce vă va fi explicat în continuare. 

Cu ajutorul unui bărbat din serviciul auxiliar, 
Oswald şi profesoara Adnan ridicaseră deja trapa 
voluminoasă a gurii de canalizare, camuflată sub catedră. 
O scară de fier aproape perpendiculară se vedea 
coborând spre măruntaiele întunecoase ale pământului. 

— Aşteptaţi să fac puţină lumină, spuse Xaviera, 
coborând în deschizătura din pardoseală. 

Câteva secunde mai târziu, câteva lanterne 
măturau cu fasciculele lor luminoase scara şi coridorul 
subteran. 

— Trimiteţi jos mai întâi doi-trei bărbaţi, care să-mi 
dea o mână de ajutor la coborârea copiilor. Şi mai 
trimiteţi pe cineva din personalul administrativ cu o făclie 
sau ceva similar: vreau să conduc un prim grup de elevi 
spre ieşirea din Bellefontaine Street, apoi mă întorc să-i 
iau pe următorii, se auzi vocea profesoarei Adnan, din 
adâncul puţului. 

— Femeile şi copiii în şir pe partea dreaptă, 
bărbaţii în stânga, ordonă Cassandra. Încercaţi să 
rămâneţi pe locurile dumneavoastră. Este absolut 
necesar ca totul să se desfăşoare în perfectă ordine. 

Din fericire, atât părinţii, cât şi elevii se dovedeau a 
fi foarte disciplinaţi. 

— Voi trei, spuse Breil, arătând spre un grup de 
părinţi care i se păreau mai destoinici, coborâţi în galerie 
şi ajutaţi-o pe profesoara Adnan la coborârea femeilor şi 
copiilor. 

Respectând ordinea în care se aşezaseră la mesele 
din aulă, cei prezenţi se ridicau pe rând, se îndreptau 
spre scara din pardoseală, coborau în galerie şi se făceau 
nevăzuţi pe drumul spre libertate. 

Odată coborâţi în puț, fugarilor li se indica drumul 
pe care îl aveau de parcurs. Oswald şi profesoara Adnan 
calculaseră că, direcţionând fluxurile spre trei ieşiri 
diferite - toate situate în apropierea intersecţiei din 


Bellefontaine, aveau să reducă simţitor timpul de 
finalizare a operaţiunii. 

Mai bine de jumătate din persoanele prezente la 
banchet se aflau deja în afară de orice pericol. 

Oswald îşi privi ceasul: era zece şi treizeci şi două 
de minute. Cele două ore şi jumătate care mai rămâneau 
până la declanşarea exploziei erau mai mult decât 
suficiente pentru a-i salva pe toţi. In clipa aceea telefonul 
său celular sună din nou. 

— A trecut cam mult timp de când nu mai am nici o 
veste de la dumneavoastră, domnule Breil, rosti vocea 
metalică. Şi ce e, mă rog, cu jelaniile astea musulmane pe 
care le aud? Mă plictisesc îngrozitor. Nu cumva aţi găsit 
vreo cale să-mi neutralizaţi microfoanele? Oricum, vreau 
să vă informez că monotonia acestor cântece islamice m- 
a făcut să mă răzgândesc: voi devansa termenul-limită, în 
sensul că punctul culminant al sărbătorii musulmane de 
azi va sosi cu două ore mai devreme, respectiv la ora 
unsprezece fix. Aşadar, mai aveţi la dispoziţie douăzeci şi 
cinci de minute, domnule Breil. 

Oswald auzi un declic, semn că celălalt încheiase 
convorbirea. 

— Mai repede, mai repede, trebuie să ne grăbim! 
strigă Oswald, căutând să accelereze cumva coborârea 
celor rămaşi în sala de festivități. 

La unsprezece fără un sfert, Breil aprecie că mai 
rămăseseră circa două sute de persoane în aula magna. 
Cu puţin noroc, operaţiunea de evacuare putea fi dusă la 
bun sfârşit. 

La unsprezece fără zece rămăseseră mai puţin de o 
sută de persoane. 

Cu cinci minute înainte de ora unsprezece, Oswald 
le ceru Cassandrei, profesoarei Adnan şi directorului să 
părăsească, la rândul lor, aula. El avea să coboare 
ultimul. Planul le reuşise. 

Cele două femei şi directorul aproape că 
dispăruseră din câmpul său vizual, când, deodată, un 
urlet sfâşietor, ca o tânguire de moarte ce urcă din 


adâncul infernului, veni dinspre galerie. Cassandra se 
luptă în zadar să-l oprească pe bărbatul care se zbătea să 
se întoarcă pe scări în aula magna. 

— Fiica mea, fiica mea Safiya nu a coborât odată cu 
mama şi fratele său. Soţia mea a crezut că e cu mine. 

Oswald îl recunoscu pe unul dintre bărbaţii pe care 
îi trimisese să călăuzească prin galerii grupurile de 
fugari. 

Omul ţinea de mână un copil înspăimântat. 

— Îndreptaţi-vă spre ieşire împreună cu băieţelul, îi 
răspunse Oswald. Mă ocup eu de fetiţă. 

Bărbatul nu-i dădu ascultare, continuând să urce 
treptele scării de fier. Oswald scoase pistolul şi îl aţinti 
spre fruntea celuilalt. 

— Am spus să vă puneţi băiatul la adăpost. Mă 
faceţi să pierd timp preţios. Nu voi părăsi clădirea până 
când nu o voi găsi pe Safiya. 

În faţa unei asemenea determinări din partea 
omuleţului din faţa sa, bărbatul se resemnă, coborând 
scara şi dispărând în măruntaiele pământului. 

Oswald îşi privi din nou ceasul: zece cincizeci şi 
opt. Deodată, i se păru că aude un plânset înfundat. 

Safiya stătea ghemuită sub o bancă din ultimele 
rânduri ale sălii. Tremura din toate încheieturile. 

Oswald o mângâie pe păr, o prinse de mână, apoi, 
nu fără dificultate, o săltă pe umăr. 


Gura de canalizare de la intersecţia străzilor 
Bellefontaine şi Barclay, precum şi alte două ieşiri din 
imediata apropiere păreau adevăraţi vulcani în eruptie: 
singura diferenţă era că, în locul lavei incandescente, din 
cratere ieşeau copii îmbrăcaţi în uniformele East Horizon 
Islamic School şi părinţii acestora. Traficul fusese 
paralizat, atât din cauza invaziei celor care păreau 
personaje din Călătorie spre centrul pământului, cât şi 
datorită curiozităţii stârnite de acel spectacol neobişnuit 
pentru locuitorii liniştitului orăşel californian. 

Părinţii păreau mult mai speriaţi de cele întâmplate 


decât erau elevii. Cassandra Ziegler îşi privi 
nerăbdătoare ceasul: mai erau câteva secunde până la 
ora unsprezece. Femeia se aplecă spre gaura din mijlocul 
străzii, sperând să zărească ţeasta mare a lui Breil 
apărând din întunericul adâncimilor. 

Deflagraţia făcu să se cutremure totul, de jur 
împrejur: pământul, casele, maşinile. Zeci de ferestre se 
făcură ţăndări. 

Instinctiv, oamenii întoarseră privirile în direcţia de 
unde venea zgomotul exploziei: un nor uriaş de fum, care 
se transforma treptat într-o ciupercă uriaşă, se ridica 
deasupra părţii de sud a oraşului, indicând faptul că 
întreg complexul de clădiri al East Horizon School fusese 
ras de pe faţa pământului: zece kilograme de exploziv de 
potenţial maxim distruseseră toate clădirile institutului. 
Ar fi fost cu neputinţă ca vreunul dintre cei aflaţi 
înăuntru să fi scăpat cu viaţă, dacă n-ar fi existat spiritul 
întreprinzător al celor patru: Oswald Breil, Cassandra 
Ziegler, Decha Jamal şi Xaviera Adnan. 

— Oswald! Oswald! strigă Cassandra, pradă unei 
spaime teribile, vârându-şi capul în deschizătura gurii de 
canal. 

Directorul Jamal se apropie de ea şi o cuprinse de 
după umeri. 

— Toti cei de aici îi datorează viaţa acestui evreu 
erou care se numeşte Oswald Breil, rosti el pe un ton 
grav. 

Cassandrei îi dădură lacrimile şi se pregătea să 
izbucnească într-un hohot de plâns, când, deodată, ţeasta 
lui Oswald se iţi din tenebrele galeriei: era murdar din 
cap până-n picioare de moloz, dar teafăr şi nevătămat - 
cel puţin la prima vedere. La fel părea să fie şi fetiţa pe 
care o ducea pe umeri, doar cu puţin mai mică de 
înălţime decât el. 

— Luaţi-mi gigantul acesta de pe umeri, gâfâi Breil, 
lăsându-l pe tatăl Safiyei să se ocupe de ea. 

Cassandra şi profesoara Adnan se năpustiră spre el, 
cuprinzându-i într-o îmbrăţişare strânsă, plină de 


afecţiune. 

— Dacă aceasta este primirea de care se bucură cei 
care vin din adâncurile pământului, jur că de mâine mă 
fac speolog, glumi Breil. 

În clipa aceea, toţi copiii în uniformă şi părinţii 
acestora se întoarseră ca la un semnal spre Oswald Breil, 
izbucnind într-un ropot de aplauze călduroase. 

— Copiii aceştia trăiau în pace şi au dreptul să 
trăiască astfel şi pe mai departe, repetă omuleţul, 
fluturând mâna în semn de salut spre noii săi prieteni, 
care continuau să-l aplaude. 

În clipa aceea, Oswald simţi o durere înfiorătoare în 
spate şi se prăbuşi la pământ: câteva clipe mai târziu îşi 
pierdu cunoştinţa. O schijă îl lovise în şold, rămânând 
înfiptă acolo. În încordarea de a se depărta cât mai 
repede de locul exploziei, Breil simţise o arsură în spate, 
dar nu-şi dăduse seama ce anume ar fi putut s-o 
provoace. 


În dimineaţa următoare, o fotografie - făcută 
întâmplător de un trecător, care, ulterior, avea să câştige 
o adevărată avere de pe urma ei - a fostului premier 
israelian purtând în spinare fetiţa musulmană pe care o 
salvase de la moarte era pe prima pagină a ziarelor din 
întreaga lume. 

Titlurile de-o şchioapă aveau tonuri total diferite 
faţă de ultima apariţie în public a lui Breil şi a 
Cassandrei: nu mai îndrăznea nimeni să facă insinuări 
asupra prezenţei celor doi la locul unui atentat al 
Justiţiarului în numele lui Dumnezeu. În schimb, cei doi 
deveniseră eroii luptei împotriva terorismului. Toate 
oficialităţile îşi exprimau speranţa că Breil avea să se 
însănătoşească cât mai repede. 


Incidentul de la Passadena avu consecinţe serioase 
şi asupra conducerilor celor două mari agenţii federale: 
Cassandra Ziegler îşi recăpătă imediat funcţiile din 
cadrul FBl-ului, în vreme de directorul CIA hotărî 


suspendarea pe timp nedeterminat a şefului 
subdepartamentului operativ  antiterorism, George 
Glakas. 

— La urma urmei, nu e un capăt de ţară, îşi spuse 
Glakas, părăsindu-şi biroul. Ceea ce aveam de făcut am 
făcut deja. Nici nu-şi imaginează cât de multă putere am 
avut în mâini. Acum nu trebuie să fac altceva decât să 
aştept împlinirea propriei mele răzbunări şi să sper că 
Justiţiarul nu mă va dezamăgi din nou. 


Odată externat, Oswald se îndreptă spre Denver, la 
casa soţilor Habar. În timpul convalescenţei nu se gândi 
la altceva decât la mintea perversă a Justiţiarului şi la 
locaţia pe care avea s-o aleagă pentru următoarea 
lovitură. Breil citea şi recitea întruna a doua parte a 
mesajului, cea care se referea la data prevăzută pentru al 
doilea masacru: a zecea zi a lunii Dhul-Hijja, altfel spus 
21 ianuarie a anului care avea să înceapă peste numai 
câteva zile. 


Pelerinajul are loc în lunile cunoscute. Aceluia care 
s-a decis să facă Pelerinajul în aceste luni îi sunt oprite în 
timpul Pelerinajului  împreunarea cu muierea, 
nesupunerea şi cearta. Şi binele pe care îl faceţi, Allah îl 
ştie. Luaţi cu voi provizie, dar cea mai bună provizie este 
evlavia! Şi să fiţi cu frică de Mine, voi cei care aveţi 
minte! 

„„„i-am revelat lui Moise, atunci când neamul său i-a 
cerut de băut: „Loveşte cu toiagul tău în stâncă!” Şi iată 
că au ţâşnit din ea douăsprezece izvoare, încât fiecare 
seminţie ştia locul său de băut. Şi le-am făcut umbră cu 
nourii şi am pogorât asupra lor mana şi prepeliţele: 
„Mâncaţi din bunătăţile pe care vi le-am dat ca hrană.” Şi 
nedreptatea lor nu Ne-a atins pe Noi, ci cu ei înşişi s-au 
nedreptăţit. 


— La masă! strigă Lilith, sperând că Oswald se va 
dezlipi de ecranul computerului. 


În clipa aceea sună telefonul. Bătrâna răspunse, 
apoi îl chemă din nou pe Oswald: 

— E pentru tine. Nu ştiu cine este, nu s-a 
recomandat. Un bărbat care a cerut să vorbească cu tine. 

— Eu sunt, domnule Breil, Ted Kaczynski. Vă mai 
amintiţi de mine? Mi-aţi lăsat numărul acesta de telefon 
în eventualitatea în care aş fi vrut să iau legătura cu 
dumneavoastră. 

Din cauza fumatului, vocea lui Unabomber părea 
mai aspră şi mai cavernoasă ca de obicei. 

— Desigur, profesore Kaczynski. Cum să nu-mi 
amintesc de dumneavoastră? 

— V-am urmărit toate isprăvile de până acum, prin 
intermediul ziarelor şi al televiziunii. Nu vă ascund faptul 
că sunt un mare fan al dumneavoastră. De-a dreptul 
grotesc, nu-i aşa? E ca şi cum un indian sioux ar fi de 
partea regimentului VII cavalerie. 

— Nu e chiar atât de absurd, totuşi. La urma 
urmelor, generalul Custer nu era un fitecine. 

— Aşa este, dar acum haideţi să lăsăm deoparte 
convenienţele şi să vă spun motivul pentru care v-am 
sunat. Cu siguranţă că au fost vizionate, cadru cu cadru, 
toate materialele filmate intrate în posesia anchetatorilor 
referitoare la scena atentatelor, atât înainte, cât şi în 
timpul sau după producerea acestora. Este o excelentă 
metodă de investigaţie. Eu însumi am recomandat-o 
poliţiştilor în cazul atentatorului din Oklahoma City. 
Incercaţi să priviţi cu atenţie toate filmările. Sunt convins 
că Justiţiarul a fost imortalizat în câteva cadre, la fel cum 
s-a întâmplat şi cu Timothy McVeigh, surprins de o 
cameră de supraveghere de la Murrah Building din 
Oklahoma în momentul în care ieşea dintr-o camionetă 
încărcată cu material explozibil. 

— Voi urma sfatul dumneavoastră, profesore, cu 
toate că am disecat până şi cele mai nesemnificative 
cadre aflate în posesia noastră. 

— Probabil însă că nu aţi făcut-o dumneavoastră 
personal, şi ar trebui să ştiţi că, uneori, o privire 


„virgină” poate valora mai mult decât câteva sute de 
perechi de ochi ale unor experţi. Sper că recuperarea 
dumneavoastră se află pe drumul cel bun, domnule Breil. 

— Nu mă plâng, profesore Kaczynski. 

— Aveţi încredere în forţele dumneavoastră, 
domnule Breil, şi veţi învinge. 

Odată terminată conversaţia, Oswald ridică din nou 
receptorul şi formă un număr de telefon. 

— Cum te mai simţi, Oswald? îl întrebă Cassandra. 

— E nevoie de mult mai mult decât o biată schijă ca 
să scape lumea de mine, Cassandra, răspunse el. Apoi 
continuă, pe un ton serios: Voiam să-ţi cer o favoare... 
Având în vedere că îmi pierd timpul într-o convalescenţă 
plictisitoare, mă întrebam dacă nu cumva ai putea să 
recuperezi şi să-mi trimiţi toate materialele filmate de 
camerele de supraveghere, de televiziuni sau de oricine 
altcineva la locurile atentatelor. Cred că, odată 
reinvestită în conducerea FBl-ului, nu este o problemă 
pentru tine să dai de urma acestor materiale. 

— Voi rezolva negreşit problema, Oswald, deşi nu 
cred că îţi vor fi de mare folos: au fost deja clasificate ca 
materiale nesemnificative pentru derularea anchetei. 

— De acord. Dar nu le vreau pentru că nu aş avea 
încredere în anchetatori, ci pentru că mi-ar plăcea să le 
văd şi eu. Prietenul nostru Unabomber susţine că ochii 
„virgini” văd mai bine decât alţii. 

Douăsprezece ore mai târziu, lui Oswald îi fură 
înmânate cinci DVD-uri, conţinând optsprezece ore de 
înregistrări video. Făcând apel la toate rezervele sale de 
răbdare, începu să vizioneze materialele. 

Descoperi imaginile surprinse de carele de reportaj 
ale televiziunilor care ajunseseră la palatul Naţiunilor 
Unite cu puţin timp înaintea producerii deflagraţiei. 
Atacul asupra sediului delegaţiei irakiene la ONU fusese 
primul atentat sângeros pus la cale de Justiţiarul în 
numele lui Dumnezeu. Fuseseră stocate pe DVD-uri şi 
înregistrările efectuate de camerele de supraveghere din 
împrejurimile Palatului de Sticlă, filmări ale web-cam- 


urilor amplasate de-a lungul strâmtorii Hormuz şi chipul 
lui Jordan Cruner care comenta urmările atentatului 
asupra vapoarelor, considerând uriaşul rug drept un 
dezastru fără precedent; mai erau acolo şi transmisiunile 
corespondentului KC News de la locul atentatului cu un 
avion Predator telecomandat asupra unei demonstraţii 
paşnice a femeilor musulmane în faţa Casei Albe, precum 
şi cadre înspăimântătoare cu prăbuşirea tribunelor 
arhipline de pe circuitul de Formula 1 al Bahrainului. 

— Hm, îşi spuse Oswald, acest Jordan Cruner e 
prezent peste tot. 

Oswald puse din nou în aparat discul cu imaginile 
primului atentat. Derulă înainte cadru cu cadru, 
deschizând într-o latură a ecranului o fereastră care 
ilustra diagrama sonorului. 

Determină cu exactitate momentul în care se 
produsese explozia de la etajul al doisprezecelea al 
Palatului de Sticlă. Apoi verifică următorul cadru: 
privirile tuturor martorilor se ridicaseră spre locul 
violentei  deflagraţii. Derulă câteva secunde înapoi: 
spectatorii priveau în direcţia rămăşiţelor elicopterului. 
Toţi, cu excepţia unuia, care îşi întorsese deja privirea 
spre locul unde, câteva clipe mai târziu, avea să se 
producă explozia. 

Breil memoră  veşmintele pe care le purta 
misteriosul personaj, deoarece figura îi era în penumbră. 

Trecu apoi în revistă filmările camerelor de 
supraveghere de pe 43' Street: în unele secvenţe se 
distingea acelaşi individ de mai devreme, care mergea cu 
paşi incerţi, uşor şchiopătaţi. Bineînţeles, cine să dea 
atenţie unui asemenea amănunt, de vreme ce la mică 
distanţă de acolo se părea că începuse apocalipsa, iar un 
al doilea dezastru era pe cale să se producă la câteva 
străzi distanţă. 

Oswald încadră chipul bărbatului. Acţionă comanda 
zoom până când zona înconjurătoare deveni aproape 
transparentă. Confruntă imaginea cu cele pe care le 
salvase mai devreme în computer. Nu mai exista nici un 


dubiu: acum ştia cu certitudine cine se ascundea în 
spatele teroristului care se autointitula Justiţiarul în 
numele lui Dumnezeu. 


La computerul din laboratorul său din Roma, Sara 
Terracini tastă primele cuvinte ale unei noi conversații cu 
Oswald Breil. 


— Ce faci, Oswald? 

— Acum te înţeleg mult mai bine, Sara. 

— Gentil ca întotdeauna. Mă refeream la sănătatea 
ta: cum stai cu sănătatea. Am fost foarte îngrijorată 
pentru tine. Când vei înceta totuşi să ne faci să stăm ca 
pe ace, Oswald? 

— Nu există decât o singură soluţie pentru asta, 
micuţo, iar eu îmi urez ca ea să fie aplicată cât mai târziu 
cu putinţă. În orice caz, totul e bine, chiar foarte bine. În 
scurt timp voi fi în măsură să-mi reiau viaţa mea normală. 

— Ca să ne înţelegem: viaţa ta „normală” 
presupune, de exemplu, să ieşi dintr-o gură de canal cu o 
copilă pe umeri, în vreme ce un întreg cartier stă să ţi se 
prăbuşească în cap? 

— Cam aşa ceva, cu o singură precizare: nu mi-a 
căzut în cap cartierul, ci doar m-am trezit cu o schijă de 
fier în şold. 

— Observ că eşti destul de binedispus, dar acum aş 
vrea să trecem la altceva. Voiam să-ţi cer o lămurire: nu 
există decât un singur Inel al Regilor, nu-i aşa? 

— Da, sigur că da, Sara, iar tu şi cu mine îl ştim 
foarte bine. Este acel inel care ţi-a căzut din mână atunci 
când, abia ieşiţi din palatul Naţiunilor Unite, un smintit a 
început să tragă în noi dintr-un elicopter. 

— Îmi amintesc chiar şi cel mai mic amănunt din 
întâmplarea aceea, Oswald. Dacă nu mă înşel, inelul 
acela a ajuns la mine sub forma unui cadou, provenit de 
undeva, din Extremul Orient. 

— Da, se pare că Nicolae Ceauşescu l-a oferit, la 
rândul său, în dar, ultimei delegaţii oficiale care i-a vizitat 


ţara înainte de înlăturarea lui de la putere: o delegaţie 
chineză. Ca din întâmplare, China era tocmai ţara în care 
dictatorul român ar fi intenţionat să se refugieze dacă ar 
fi reuşit să scape de furia propriilor supuşi. Şi probabil că 
aşa s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi împiedicat într-un şir 
neverosimil de erori. 

— Despre ce fel de erori vorbeşti, Oswald? 

— Când ne vom întâlni, îţi voi povesti câteva lucruri 
incredibile despre ultimele clipe de libertate ale 
„conducătorului” şi ale soţiei sale, Elena Ceauşescu. 
Acum însă spune-mi mai bine la ce stadiu eşti cu ELS? 

— Nu îţi ascund faptul că din cauza convalescenţei 
tale interesul meu s-a îndreptat spre cele câteva 
capodopere ale picturii care zăceau de luni bune 
abandonate în laboratorul meu. În orice caz, înainte de a 
te contacta, mi-am făcut temele cu conştiinciozitate: 
Snagov nu se află la douăzeci şi nouă de kilometri de 
Bucureşti, ci la patruzeci, aşa că m-am gândit că aceea ar 
putea fi cheia unei ELS. Am aplicat numerele 2 şi 9 pe 
textul scris de tatăl tău: plecând de la a doua literă a 
textului, am transcris una la fiecare nouă litere. Aşa am 
obţinut „a şasea oprire”. 

— Vrei să-mi faci o favoare, Sara? Mai am câteva 
mici afaceri de rezolvat aici, în America, apoi cred că mă 
voi îndrepta spre Orientul Mijlociu. Crezi că pe la 
sfârşitul lui ianuarie ţi-ai putea lua câteva zile libere? Îţi 
promit că vei trăi experienţe unice pe meleaguri 
româneşti. 

— După cum te cunosc, Breil, cred că aceste „mici 
afaceri” ale tale corespund unor adevărate cataclisme 
care vor zgudui întreaga planetă. 


Cu aceste cuvinte, Sara încheie comunicarea. 
Presimţirea sa nu era departe de realitate. 


Berbecul de oţel din braţele agenţilor din trupele 
speciale doborâră uşa la a doua lovitură. Bărbaţii echipați 
cu căşti, cagule, veste antiglonţ şi combinezoane cu 


înscrisul FBI năvăliră în casa lui Jordan Cruner. 

Nici urmă însă de reporterul special. 

Cu toate că nu era pe deplin refăcut, Oswald ţinuse 
cu tot dinadinsul să fie prezent la descinderea forţelor 
speciale. 

El şi Cassandra intrară imediat după ce bărbaţii cu 
cagule le dădură consemnul de cale liberă. 

Cassandra remarcă cu voce tare ordinea maniacală 
care domina întreaga casă: 

— La academie ne-au învăţat că ordinea obsesivă 
dintr-o locuinţă este unul din primele semne de detectare 
a unui criminal în serie. Aici e totul ca la carte. 

— Mda, totul e ca la carte, dar acest lucru a făcut 
ca mii de oameni nevinovaţi să-şi piardă viaţa. Şi sunt 
convins că mintea diabolică a lui Cruner-Justiţiarul pune 
la cale asasinarea altor adepţi ai profetului. 

— Am trecut prin sită toată viaţa şi cariera 
reporterului de televiziune şi am aflat că numele său real 
nu este Cruner, ci Kreutznaer, un nume evreiesc. A fost 
grav rănit în cursul atentatului de la ambasada 
americană de la Beirut, în aprilie 1983. Cruner îşi vizita 
mama, funcţionară în cadrul corpului diplomatic. În urma 
acelui atentat, femeia a murit, împreună cu alte şaizeci şi 
două de persoane, dintre care şaptesprezece erau 
cetăţeni americani. Pe atunci, Cruner avea douăzeci şi 
doi de ani, era membru al trupelor SEAL ale Marinei 
Militare şi se afla în Orientul Mijlociu în cadrul uneia 
dintre numeroasele misiuni speciale încredințate 
militarilor superprofesionişti. Camarazii îl porecliseră 
„Mâini de zână”, din cauza palmelor subţiri, cu degete de 
femeie, şi a capacităţii sale unice de a asambla materiale 
explozive, bombe cu efect întârziat sau mine. Cruner a 
avut şi el de suferit de pe urma atentatului de la Beirut, 
fiind grav rănit: după douăzeci de zile de suferinţe 
cumplite, medicii s-au văzut nevoiţi să-i amputeze 
piciorul drept, declarându-se în continuare rezervaţi în 
privinţa şanselor sale de supravieţuire. Totuşi, Jordan 
Kreutznaer a scăpat cu viaţă şi s-a refăcut, dar 


handicapul grav de care suferea l-a obligat să renunţe la 
cariera militară. În schimb, în urma acelui eveniment, în 
sufletul lui Cruner au prins rădăcini ura şi dorinţa de 
răzbunare, până într-acolo încât a devenit cel pe care azi 
îl cunoaştem sub numele de Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu. 

— Dacă aşa stau lucrurile, rosti Oswald, atunci se 
explică abilitatea sa deosebită în manevrarea 
explozibililor - cu toate că nu a activat prea multă vreme 
în cadrul trupelor speciale. După o perioadă de instrucţie 
şi practică în cadrul SEAL, cred că pentru el este o joacă 
de copii să mineze un vapor sau fundaţia unei clădiri. 
Experienţa în domeniul războiului tehnologic i-a permis 
să recurgă la interceptarea liniilor telefonice şi să se 
infiltreze pe frecvențele utilizate de Pentagon, preluând 
controlul asupra avionului Predator. Din carul de 
transmisie al KC News, Cruner avea posibilitatea să 
capteze o infinitate de semnale satelitare, distorsionându- 
le şi redirecţionându-le apoi după bunul său plac. Aşa s- 
au petrecut lucrurile în cazul atentatului din faţa Casei 
Albe, realizat cu ajutorul unui avion teleghidat Predator, 
aparţinând forţelor militare americane. În ceea ce mă 
priveşte, la o singură întrebare nu găsesc răspunsul: cine 
putea oare să-i furnizeze o cantitate atât de mare de 
material explozibil? 

— Nu-ţi spune nimic numele Tom Farrader, mort 
aparent prin sinucidere la baza militară de la Camp 
Lejeune? 

— Mi se pare că-mi amintesc ceva în privinţa 
aceasta. Continuă, spuse Breil. 

— Tom Farrader era responsabilul depozitului de 
muniții şi explozivi al uneia dintre cele mai mari baze 
militare din lume. Am dispus redeschiderea cazului, dar 
credem că Farrader şi Cruner se cunoşteau şi că cel 
dintâi i-a furnizat celuilalt, în mod clandestin, material 
explozibil. Cu siguranţă că nu ducea lipsă de bani ca să-şi 
poată sponsoriza activitatea paralelă: uită-te şi tu ce casă 
luxoasă are. Kreutznaer-Cruner este unul dintre cei mai 


populari reporteri americani de televiziune. În această 
calitate, îşi putea alege destinațiile după bunul plac, iar 
acestea coincideau întotdeauna cu cele ale Deidrey 
Blasey şi ale sergentului Kingston. Se gândise la toate, 
inclusiv la găsirea unor ţapi ispăşitori sau a unor piste 
false spre care să îndrepte investigaţiile anchetatorilor. 
Mă bucur foarte mult că cei doi ofiţeri de puşcaşi marini 
au fost eliberaţi din închisoare a doua zi după atentatul 
de la institutul islamic din Passadena. În orice caz, ne mai 
trebuie şi alte probe pentru a-l pune definitiv la zid. Iţi 
aminteşti, nu-i aşa, că Justiţiarul a anunţat următorul 
atentat pentru data de 21 ianuarie. 

Breil deschise dulapul încastrat în zid, apoi cercetă 
titlurile cărţilor din biblioteca de alături. Apucă unul din 
volumele de pe raftul superior şi îl trase cu un gest sigur. 

Cassandra şi restul agenţilor FBI  priviră 
înmărmuriţi cum culisează peretele din spatele dulapului, 
dând la iveală încăperea secretă în care Justiţiarul îşi 
confecţiona bombele şi îşi compunea avertismentele şi 
revendicările lui demente. 

Inelul Regilor se afla pe masa de scris, lângă 
computer. Ceva mai încolo, un exemplar din Coran, 
deschis la versetul o sută nouăzeci şi şapte al celei de-a 
doua sura. Oswald citi cu voce tare: 

— „Pelerinajul are loc în lunile cunoscute. Aceluia 
care s-a decis să facă Pelerinajul în aceste luni îi sunt 
oprite în timpul Pelerinajului împreunarea cu muierea, 
nesupunerea şi cearta. Şi binele pe care îl faceţi, Allah îl 
ştie. Luaţi cu voi provizie, dar cea mai bună provizie este 
evlavia! Şi să fiţi cu frică de Mine, voi cei care aveţi 
minte!” 

Apoi, deschise Cartea la cel de-al doilea semn şi 
continuă: 

— „...i-am revelat lui Moise, atunci când neamul său 
i-a cerut de băut: «Loveşte cu toiagul tău în stâncă!» 

Şi iată că au ţâşnit din ea douăsprezece izvoare, 
încât fiecare seminţie ştia locul său de băut. Şi le-am 
făcut umbră cu nourii şi am pogorât asupra lor mana şi 


prepeliţele: «Mâncaţi din bunătăţile pe care vi le-am dat 
ca hrană.» Şi nedreptatea lor nu Ne-a atins pe Noi, ci cu 
ei înşişi s-au nedreptăţit.” Apoi, observând un agent FBI 
care recolta probele de la locul faptei, Oswald exclamă: 
Vă rog, domnule agent, purtaţi-vă frumos cu inelul acela 
şi amintiţi-vă că, odată ce veţi termina cu prelevarea 
probelor, va trebui să mi-l restituiţi. Obiectul acela este 
bunul meu personal. Sau, mai bine spus, aparţine unei 
prietene dragi mie, care l-a primit cadou, iar eu trebuie 
să i-l înapoiez cu orice preţ. 

— Oswald Breil, omul celor o mie de mistere, se 
minună Cassandra. Îmi spui şi mie cum ai făcut? 

— Să fac ce anume? Să dăruiesc un inel antic unei 
prietene? Păi, în lumea asta, se găseşte în fiecare zi câte 
un nebun care cere unei femei să-i devină soţie. Dacă 
femeia are la fel de puţină minte ca şi el, acceptă. In 
scopul validării unei asemenea nebunii intervin, de 
obicei, inele - de diferite forme, compoziţie şi stiluri... 
Ceea ce e într-adevăr curios este faptul că nu am avut 
niciodată curajul să-i spun de ce i-am făcut un asemenea 
cadou... 

— Nu, nu la asta mă refeream, Oswald, îl întrerupse 
Cassandra. Te întrebam cum ai făcut de ai mers la sigur 
cu descoperirea mecanismului de deschidere a peretelui 
secret. Cred că noi, dacă ne-ar fi trecut prin minte că 
există o asemenea ascunzătoare, am fi descoperit-o în 
câteva săptămâni folosind examene planimetrice, radare 
şi alte tehnologii ultrasofisticate. 

— Păi, e simplu: Kreutznaer este adevăratul nume 
al lui Robinson Crusoe. Mi-am închipuit că Justiţiarul nu 
poate renunţa la o fărâmă de vanitate şi eram convins că 
nu greşesc alegând, dintre numeroasele volume din 
bibliotecă, tocmai cartea lui Daniel Defoe. Acesta s-a 
dovedit a fi tocmai mecanismul de deschidere a căii de 
acces spre camera secretă. Acum însă, hai să-i lăsăm pe 
cei de la departamentul Ştiinţific să adune probele. Noi 
mai avem de reglat nişte conturi cu cineva. Şinu eo 
treabă tocmai uşoară... 


EPILOG 


„Demonul Asmodeu răspunse: «Desfă-mi lanţurile, 
dă-mi inelul tău pe care e incrustat numele lui Dumnezeu, 
iar eu îţi voi dovedi puterile mele.» 

Atunci, Solomon îl scoase din lanţuri şi îi dădu 
inelul. Asmodeu îl înghiţi lacom, apoi îl zvârli pe Solomon 
cale de patru sute de parasange?5.” 


Basm ebraic 


28 Parasang (cf. DAR, 2002), (înv.) - veche unitate de 
măsură a lungimii, echivalentă cu patru mile pătrate sau 
cu 3 750 de paşi (n. tr.). 


ORAŞUL SFÂNT MECCA, 
19 IANUARIE 2005 


Plecând de la premisa că orice bun musulman 
trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă la Mecca, 
acestuia i se oferă doar două posibilităţi să-şi 
îndeplinească menirea: fie în timpul pelerinajului, Hajj, 
fie făcând o simplă vizită, Umra. 

Dacă vizitele pot fi efectuate în orice moment al 
anului, pelerinajul trebuie să se desfăşoare într-un arc 
precis de timp: între a opta şi a douăsprezecea zi a lunii 
Dhul-Hijja, a douăsprezecea lună a calendarului 
musulman. 

Ritualul unei Umra constă într-un drum făcut în 
stare de exaltare religioasă (Ihram) la Masgid Al Haram, 
templul din Mecca. Ajuns aici, credinciosul trebuie să 
împlinească rânduiala Tawaf, şapte tururi în sens 
antiorar în jurul Pietrei sfinte, Ka'ba. 

Apoi, pelerinul trebuie să efectueze şapte trasee în 
zona colinelor Safâ şi Marwa, alergând, dacă îi stă în 
putinţă, de-a lungul unui parcurs bine determinat. La 
capătul întregului ritual, credinciosul este ras în cap, fapt 
care coincide cu ieşirea sa din starea de exaltare. 

În schimb, pelerinajul implică, pe lângă rânduielile 
Umra, ceremonialuri mai complexe şi mai angajante, cu o 
durată mai mare de timp. Pelerinii merg dintr-un loc în 
altul: Mina, Arafat, Muzdalifa. În fiecare dintre aceste 
locuri îndeplinesc ritualuri prestabilite, cum ar fi 
sacrificarea unui berbec sau lapidarea simbolică a 
Satanei, prin aruncarea cu câte şapte pietre spre trei 
stâlpi de granit. 


Pregătindu-se să efectueze cel de-al şaptelea tur în 
jurul Ka'ba, Oswald Breil zâmbi. Purta barbă falsă, lungă, 
care îl făcea de nerecunoscut. Păşind agale, recapitulă în 
gând evenimentele care îl aduseseră pe el, un bărbat de 
religie mozaică, până în inima oraşului sfânt al 


musulmanilor. 

Nu avusese nevoie de multe eforturi de deducție 
pentru a descoperi că Mecca avea să fie următoarea ţintă 
a Justiţiarului în numele lui Dumnezeu. 

Odată ajuns în Orientul Mijlociu - însoţit de o 
echipă de televiziune de la KC News, cu scopul declarat 
de a efectua câteva transmisiuni de la locurile sacre ale 
islamului -, Jordan Cruner dispăruse fără urmă. 

Unui occidental nu îi era deloc uşor să treacă 
dincolo de cortina impenetrabilă impusă de forţele de 
ordine în jurul oraşului sfânt. Iar pentru un evreu, era de- 
a dreptul imposibil. Cu siguranţă că Breil nu se putea 
folosi de canalele oficiale pentru a-şi putea continua 
investigaţiile chiar la locul viitorului atentat. 

În vreme ce îşi frământa mintea, căutând să 
găsească totuşi o modalitate de a ajunge la Mecca fără 
ajutorul forţelor speciale saudite - care aveau trista faimă 
a unor trupe foarte slab pregătite -, soluţia i se ivi absolut 
din întâmplare. 

— Domnul Breil? auzi el o voce politicoasă, cu o 
uşoară inflexiune arabă. 

— Da, eu sunt. 

— Mi-am permis să solicit adresa dumneavoastră de 
aici celor mai înalte autorităţi americane, domnule Breil. 
Sper că nu vă deranjez. Numele meu este Qabil şi sunt 
secretarul personal al regelui Fahd al Arabiei Saudite. 
Excelenţa Sa mi-a dat misiunea de a vă contacta 
personal: doreşte să vorbească cu dumneavoastră, dacă 
nu vă este cu supărare. 

— Nu, nu mă supăr chiar deloc. Spuneţi-mi numai 
când, cum şi unde putem sta de vorbă, iar eu voi face 
totul să fiu disponibil. 

— Chiar şi acum, dacă pentru dumneavoastră nu 
sunt probleme: în acest caz, vi l-aş putea da pe loc la 
telefon pe Ocrotitorul locurilor sfinte, regele Fahd. 

Oswald ştia foarte bine că suveranul saudit prefera 
apelativul „Ocrotitor al locurilor sfinte Mecca şi Medina” 
în locul celui de „maiestate”: astfel, regele spera să se 


înconjure de un văl de sacralitate care să facă poporul 
islamului să dea uitării luxul orbitor în care trăia, 
prietenia cu Occidentul şi, nu în ultimul rând, desfrâul 
căruia i se dedaseră unii dintre membrii familiei regale. 

Vocea suveranului era mult schimbată faţă de 
timbrul tineresc şi răspicat cu care, la reuniunea ţărilor 
arabe din 1981, enumerase punctele planului de 
reconciliere cu Israelul. Planul se dovedise inacceptabil 
pentru toţi membrii Ligii Arabe, regele Fahd rămânând 
pentru multă vreme de atunci unul dintre puţinii lideri 
care încercaseră o apropiere a celor două tabere 
vrăjmaşe. 

Bătrân şi bolnav - trecuse de mult de optzeci de ani 
-, monarhul Arabiei Saudite locuia la reşedinţa sa de la 
Geneva. În realitate, abdicase de mult în favoarea fratelui 
său mai mic Abdallah, păstrându-şi însă titlul de rege. 

— Sunt onorat că vă pot vorbi, domnule Breil, rosti 
Fahd, cu vocea sa obosită. Şi sunt cu atât mai mulţumit 
cu cât ştiu că sunteţi o persoană care nutreşte acele 
idealuri de fraternitate şi egalitate care ar trebui să 
anime toate popoarele lumii. V-aţi pus în pericol viaţa 
pentru a le salva pe cele ale fraţilor noştri musulmani. 
Dumnezeu vă va binecuvânta pentru asta. 

— Vă mulţumesc, excelenţă. 

— Cunoaşteţi cu siguranţă faptul că familia mea 
numără câteva mii de membri. Unii spun că ar fi vorba 
despre nici mai mult, nici mai puţin de cinci mii. Eu însă, 
cu toate că sunt cel mai bătrân, n-am reuşit niciodată să-i 
identific pe toţi. In concluzie, mă limitez să-i frecventez 
pe cei mai apropiaţi dintre ei: mulţi locuiesc în Elveţia, 
alţii în Statele Unite. Micuța Safiya, copila pe care 
dumneavoastră aţi salvat-o în timpul atentatului de la 
şcoala islamică din Passadena, este una dintre cele mai 
dragi nepoţele ale mele. 

Oswald percepu la celălalt capăt al liniei telefonice 
emoția din vocea bătrânului monarh. 

— Cereţi-mi tot ce doriţi, domnule Breil, iar eu vă 
voi satisface orice pretenţie. Oricare ar fi suma cerută, nu 


va însemna nimic, în comparaţie cu viaţa micuţei Safiya. 

— Nu-mi datoraţi nimic, excelenţă. M-am comportat 
la fel cum ar fi făcut-o oricine altcineva într-o asemenea 
situaţie. 

Gândul lui Oswald se întoarse la impenetrabilul 
cordon de securitate care înconjura oraşul sfânt. 

— Ceva-ceva parcă totuşi aş îndrăzni să vă cer, 
maiestate... de fapt, Ocrotitorule al locurilor sfinte Mecca 
şi Medina... 


Oswald  îmbrăcase  veşmintele  ritualice ale 
pelerinilor: două piese de postav alb, fără cusături; una 
dintre acestea, izar, era prinsă în jurul taliei; ce-a de-a 
doua, rida, cădea pe umeri, asemenea unei mantii. 
Rânduiala îi obliga pe bărbaţi să aibă capul descoperit. 

Lângă Oswald păşea Cassandra Ziegler, de 
nerecunoscut: părul negru, prins sub voal, îi devenise 
negru ca pana corbului, iar pielea albă, lăptoasă, şi-o 
înnegrise artificial. 

În conformitate cu îngrădirile impuse de legea 
musulmană, femeile aveau totuşi o vestimentaţie mai 
permisivă decât cea a bărbaţilor. Spre deosebire de ei 
însă, erau obligate să-şi acopere capul. 

Fiecare pelerin în parte trebuia să se supună 
interdicţiei de a se pieptăna, bărbieri, parfuma, dedării la 
pofte carnale, certa sau merge la vânătoare. 

— Uită-te şi tu cum a trebuit să mă împopoţonez, se 
lamentă Oswald. Mi se pare că sunt o copie grotescă a 
unui faun din Fantezia lui Walt Disney. 

— Mie-mi spui, Oswald? se lamentă Cassandra. 
Închipuie-ţi că am fost nevoită să fac nu mai puţin de 
zece şedinţe de ultraviolete. Tocmai eu, care ţin atât de 
mult la pielea mea albă ca laptele. 

— Cu toate acestea, trebuie să-ţi mărturisesc faptul 
că bronzul te prinde foarte bine. Dacă n-aş fi intrat în 
pielea unui pelerin din toate punctele de vedere, cred că 
ți-aş face o propunere indecentă. 

— Chiar speram să te fi sedus, Oswald, glumi 


Cassandra. Păcat însă că principiul castităţii este la fel de 
valabil şi în cazul nostru, al femeilor. 

Puhoiul de credincioşi se scurgea agale, alimentat 
din mai multe căi ample de acces. Apoi, uriaşul şarpe de 
trupuri umane se contorsiona în jurul Masgid Al Haram, 
iar de acolo începea să efectueze volute din ce în ce mai 
strâmte, asemenea unei spirale gigantice. 

— Nu mă simt absolut deloc mai liniştită, Oswald, 
rosti Cassandra, verificând ca vălul să-i acopere integral 
capul, lăsându-i descoperit numai chipul, aşa cum 
recomandau preceptele coranice. 

— E foarte bine că nu eşti liniştită: în ciuda 
prieteniei noastre cu persoane de rang înalt care ne-a 
permis să ajungem până aici fără să ne întrebe nimeni de 
sănătate, în cazul în care vom fi implicaţi în cine ştie ce 
incident sau dacă vom fi recunoscuţi, va trebui să ne 
descurcăm cum vom putea, bazându-ne numai pe 
propriile noastre forţe. Nu sunt convins că, odată 
demascaţi, un evreu şi o americancă infiltraţi printre 
pelerinii din locul cel mai sfânt al islamului vor reuşi să 
scape de un linşaj în masă. 

— Singurul lucru care mă consolează cât de cât 
este faptul că în mijlocul acestei mulţimi este puţin 
probabil ca cineva să-şi îndrepte atenţia tocmai asupra 
noastră. 

Făcuseră şi cel de-al şaptelea tur în jurul templului 
de formă paralelipipedică, drapat cu valuri imense de 
catifea neagră, brodată cu fir auriu. Înăuntru era 
adăpostită Piatra Neagră, obiectul cel mai venerat al 
religiei islamice. Se spune despre Ka'ba, a cărei origine a 
rămas până în zilele noastre necunoscută, ar fi fost 
dăruită lui Avraam de arhanghelul Gavril: credinţa spune 
că piatra ar fi fost iniţial albă, dar că s-a înnegrit din 
cauza păcatelor omenirii. 

Oswald şi Cassandra se treziră împinşi înainte de 
valul de bărbaţi şi femei care se îndrepta spre interiorul 
mausoleului. Piatra, deteriorată în urma unui incendiu 
devastator produs la sfârşitul secolului al XVII-lea, era 


protejată de o vitrină sferică de argint. Oswald se plecă, 
atingând-o cu fruntea. „Un obiect este sfânt independent 
de valoarea divină pe care i-o atribuie unii sau alţii. Este 
sfânt pentru suflet, pentru bucuriile şi durerile tuturor 
celor care s-au oglindit în acel obiect, punându-și în el 
speranţe, dorinţe, fericire sau temeri”, obişnuia să repete 
Breil. 


Era un fapt cu totul neobişnuit ca o înaltă autoritate 
a Statului Israel să se oprească, într-o tăcere pioasă, 
înaintea unei relicve sfinte a islamului. În realitate însă, 
dogmele religioase constituiau pentru Oswald Breil un 
simplu pretext: convingerea sa era că, dacă oamenii şi-ar 
fi folosit judicios inteligenţa, raţiunea de a exista a 
fanatismului religios ar fi dispărut, nenumărate tragedii 
umane fiind astfel evitate. 

Odată încheiat momentul de venerație a pietrei 
Ka'ba, ritualul prevedea ca pelerinul să se îndrepte spre 
izvorul Zarnzam. 

Pe drumul spre izvor, Cassandra se crispă brusc. Se 
înălţă pe vârfuri, căutând cu privirea în mulţimea din faţa 
sa. 

— Ce s-a întâmplat, Cassandra? 

— Mi s-a părut... mi s-a părut... Nu, e imposibil. 
Probabil că e din cauza oboselii. Ba nu, e chiar el! 

La circa treizeci de metri în faţa lor, ţeasta lui 
George Glakas apărea şi dispărea în marea de oameni, 
asemenea capului unui naufragiat între valuri. 

— Vino, să încercăm să ajungem până la el, spuse 
Oswald, prinzând-o de mână şi încercând să-şi facă loc 
prin masa compactă de pelerini. 


Trecuse mult timp de când Glakas emisese ultimul 
său ordin, în calitate oficială, referitor la ancheta în cazul 
Justiţiarului în numele lui Dumnezeu: mandatul de arest 
pe numele sergentului Kingston precedase cu puţin 
propria sa suspendare din funcţia de şef de 
subdepartament al CIA. 


După acel moment, unicul scop în viaţă al greco- 
cipriotului naturalizat american devenise răzbunarea 
personală. Pentru a-şi duce însă la bun sfârşit reglarea de 
conturi cu musulmanii, Glakas trebuia să profite de braţul 
teribil al Justiţiarului. 

li dădea perfectă dreptate teroristului numărul unu 
al lumii: ei doi erau indisolubil legaţi, iar propria sa 
suspendare nu i se părea un sacrificiu prea mare pentru 
faptul că, deturnând investigaţiile pe o pistă falsă, reuşise 
să-i ofere Justiţiarului un avantaj remarcabil în faţa 
urmăritorilor săi. 

Odată ce şi-ar fi atins ţinta, lui Glakas puţin i-ar fi 
păsat dacă avea să fie căutat pentru complicitate la 
acţiuni teroriste: după o îndelungată carieră în cadrul 
CIA, cunoştea cel puţin douăzeci de locuri în care şi-ar fi 
putut duce traiul liniştit, fără să fie deranjat nici de mâna 
lungă a justiţiei, nici de propriile remuşcări. 

Acesta era motivul pentru care nu refuzase ultima 
cerere - incredibilă, de altfel - a Justiţiarului. 

— Noi doi avem un lucru în comun, Glakas. Un 
lucru care ne face insensibili la orice sentiment de milă 
faţă de fiii de căţele musulmane: mamele noastre au fost 
ucise în numele lui Allah. Acesta este motivul pentru care 
sunt convins că vei fi de partea mea până la capăt, îi 
spusese Justiţiarul într-una dintre ultimele lor convorbiri 
telefonice. Şi cred că acum suntem aproape de ţinta 
noastră finală. Acum însă, ascultă-mă bine şi ia aminte ce 
anume am nevoie de la tine. 

Până şi Glakas, un bărbat uns cu toate alifiile, 
tresărise la auzul cererii demenţiale a teroristului; apoi 
însă, cumpănind situaţia, îşi dăduse toată silinţa să-l 
ajute, cu toate că era convins de dificultatea misiunii care 
i se încredinţase. 

Pe Glakas nu-l tulburase prea mult suspendarea din 
funcţia deţinută în cadrul CIA. Odată scăpat de 
îndatoririle oficiale, fusese liber să acţioneze după bunul 
său plac. Chiar şi dacă asta însemnase să treacă dincolo 
de limitele legalităţii. Cu ajutorul său preţios, teribila 


acţiune ticluită de mintea diabolică a Justiţiarului avea să 
fie dusă la bun sfârşit. 


Zidul uman părea să aibă o consistenţă elastică şi, 
în acelaşi timp, impenetrabilă: Oswald şi Cassandra 
reuşiseră să parcurgă doar câţiva metri când, brusc, 
Glakas dispăru din raza lor vizuală. Pe vârfuri, femeia 
scrută prin mulţimea din jurul său, sperând zadarnic să-l 
revadă. 

Se pregătea să se lase pradă disperării de a-l fi 
pierdut când, deodată, îl revăzu: îmbrăcat şi el în 
veşminte de pelerin, Glakas se trăsese lângă o uşă mică 
de pe latura dreaptă a fântânii Zarnzam. 

— Repede, trebuie să-l ajungem din urmă cu orice 
preţ, spuse Cassandra, silindu-se din nou să facă o breşă 
în mulţime. 

— Hei, voi doi! exclamă o voce poruncitoare din 
spatele lor. Nu mai împingeţi! Nu ştiţi că e interzis? 

Bărbatul care strigase la ei era postat la înălţime, 
supraveghind mulţimea. Purta uniformă de poliţist saudit, 
ținând în mâini un pistol-mitralieră de fabricaţie 
americană. 

Riscul ca mulţimea să fie cuprinsă brusc de panică 
era foarte ridicat în zilele pelerinajului: un fapt banal, dar 
neprevăzut ar fi putut declanşa o teroare oarbă în rândul 
zecilor de mii de pelerini. Asemenea incidente, care 
uneori cauzaseră un număr mare de victime, se producea 
constant, an de an, în ciuda eforturilor forţelor de ordine 
de a creşte gradul de siguranţă la locurile sfinte. In plus, 
la fel cum se întâmplă şi în traficul din marile oraşe, 
odată intrat în Mecca, aveai impresia că ai sosit prea 
târziu: odată cu modernizarea şi lărgirea căilor de acces, 
afluxul de oameni spre oraşul sfânt crescuse într-o 
manieră exponențială. Lucrările de amenajare a 
drumurilor - proaspăt terminate - se  dovediseră 
insuficiente pentru neutralizarea pericolelor derivate din 
acele imense tumulturi. 

— Recăpătaţi-vă calmul şi continuaţi să vă deplasaţi 


fără să mai împingeţi! se răsti din nou la ei polițistul, 
făcând gesturi ample din mâini. 

Bărbatul îl fixă cu o privire curioasă pe Oswald 
Breil, ca şi cum omuleţul acela cu barbă i-ar fi amintit de 
cineva. 

Incidentul avu darul de a-l face scăpat din nou pe 
Glakas: fostul funcţionar CIA dispăruse din raza vizuală a 
israelianului şi a însoţitoarei sale. 

În schimb, polițistul nu îşi dezlipea privirea 
bănuitoare de la cuplul acela suspect. 

— Ashhadu an lâ ilâha illâ Allah. Ashhadu anna 
Muhammad Rasůl Allah, rosti Oswald, psalmodiind de 
câte două ori frazele, mângâindu-şi barba şi ridicându-şi 
apoi mâna dreaptă spre agentul de poliţie, în semn de 
scuză. 

— Ce i-ai spus? îl întrebă Cassandra când se 
îndepărtară. 

— l-am spus: „Mărturisesc că nu există alt 
Dumnezeu în afara lui Allah” şi „Mărturisesc că 
Mahomed este profetul lui Allah”. Într-un fel sau altul, 
trebuia să-i spulber suspiciunile. La urma urmelor, ar fi 
putut foarte bine să tragă concluzia că eu sunt un evreu, 
iar tu o americancă, doi necredincioşi în cetatea sfântă. 
N-am făcut altceva decât să recit două versuri din Adhan, 
rugăciunea muezinilor. De altfel, cred că e singura pe 
care o cunosc. 


Protectorii importanţi ai lui Oswald le puseseră la 
dispoziţie un apartament luxos într-unul dintre cele mai 
moderne palate amplasate înspre latura orientală a 
moscheii. Oswald ieşi pe terasa apartamentului de la 
etajul douăzeci, cu vedere chiar spre Ka'ba. 

— Unde te-ai ascuns, blestematule? murmură 
Oswald, conştient de faptul că Justiţiarul punea la cale 
unul dintre cele mai teribile atentate din istoria omenirii. 
Indiciile pe care le avem până acum ne îndreaptă spre 
următoarele concluzii: atentatul ar putea surveni mâine, 
21 ianuarie, după asfintit. Din moment ce, pentru arabi, 


data din calendar se schimbă la apusul soarelui, va trebui 
să anticipăm ultimatumul Justiţiarului cu câteva ore faţă 
de uzanţele occidentale. Atentatul se va produce aici, în 
oraşul sfânt al islamului, şi va avea legătură cu o piatră, 
lovită cu un băț... aici însă, intervine confuzia în mintea 
mea... 
Oswald sorbi din cocktailul nonalcoolic din pahar, 
în vreme ce jos, sub ei, pelerinii se revărsau fără oprire 
spre moschee. 

— Pe mine mă dezorientează altceva: după părerea 
ta, ce făcea Glakas acolo, în mijlocul puhoiului de 
pelerini? întrebă Cassandra. 

— Cred că intenţionează să-şi ducă la bun sfârşit o 
reglare de conturi personală. Şi mă tem că, pentru a-şi 
atinge obiectivul, s-a coalizat cu Justiţiarul nostru. 

În clipa aceea, telefonul celular al Cassandrei sună. 

Din expresia încruntată a femeii, Oswald înţelese că 
nu era vorba de veşti bune: blestemă în gând tehnologia 
atât de avansată, care dădea oricui posibilitatea de a găsi 
pe cineva chiar şi în gaură de şarpe. 

— Era Deuville, îl informă Cassandra. Aveai 
perfectă dreptate în privinţa motivului care l-a adus pe 
Glakas la Mecca. Se pare că Justiţiarul nu acţionează de 
unul singur, ci are un complice. Acum câteva zile, la 
Centrul de studii asupra armamentelor noi din cadrul CIA 
s-a comis un furt: mai exact, furtul a fost comis cu o zi 
înainte ca Glakas să fie îndepărtat din Agenţie. 
Cercetările au scos la iveală că făptaşul a acţionat de 
unul singur, neutralizând mai întâi sistemele de 
supraveghere. Cunoştea codul de acces al responsabilului 
centrului, fapt care i-a permis să treacă fără nici o 
problemă de uşile blindate. Nu a lăsat nici o amprentă, 
însă anchetatorii au reuşit să preleveze de la faţa locului 
un fir de păr suspect. Acum câteva minute au primit şi 
rezultatele testelor ADN. Firul de păr îi aparţine lui 
George Glakas, care nu avea de ce să se afle în 
laboratoarele CIA de studiu al armamentelor, de vreme 
ce Glakas nu avea nici o legătură cu centrul de cercetări. 


Hoţul a sustras un obiect pe care noi îl numim suitcase 
nuke. Ştii despre ce e vorba, Oswald? 

— O servietă nucleară? 

— Exact. Deuville mi-a spus că, la început, s-au 
gândit cu toţii la o acţiune regizată de un funcţionar CIA, 
care, disperat din cauza suspendării sale din funcţie, îşi 
închipuia că va fi reabilitat de superiorii săi în clipa când 
avea să înapoieze servieta nucleară, pretinzând că o va fi 
recuperat el însuşi de la infractor. Din păcate însă, 
realitatea e cu totul alta: Nu mai există nici o îndoială 
asupra legăturii dintre Glakas şi Cruner, iar consecinţele 
furtului unei bombe atomice sunt incalculabile. 

— Iată, aşadar, şi explicaţia prezenţei greco- 
cipriotului aici, la Mecca. Revenind însă la servietă, ştiu 
câte ceva despre obiectul acela, dar nu foarte multe. Am 
auzit vorbindu-se despre el pe vremea când făceam parte 
din Mossad. Acum însă, trebuie să aflu mai multe 
amănunte despre această valiză faimoasă. Ce-ai zice dacă 
aş apela din nou la enciclopedia mea personală. 

Câteva minute mai târziu, Oswald analiza fişierul 
referitor la suitcase nukes trimis prompt prin e-mail de 
căpitanul Bernstein. 

— Deuville ţi-a spus dacă bomba era amorsată? 

— A pomenit ceva despre un cod secret de armare 
şi, respectiv, de dezamorsare, dar a recunoscut că, odată 
cu valiza, a fost sustras şi un registru de coduri secrete. 

— Oricum, cred că ne va fi de folos să citim ce ne-a 
scris Bernstein, deşi nu cred că informaţiile vor fi foarte 
exacte, din moment ce această armă se afla încă în stadiu 
experimental. Ține. 

Cassandra cercetă înfrigurată foaia printată pe care 
i-o întinsese Oswald. Apoi citi cu voce tare, căutând să-şi 
imprime în memorie fiecare detaliu care i-ar fi putut fi de 
folos mai târziu. 


DE LA: 8200/CPT. BRST 
CATRE: MR. BRL 
DATA: 19 IAN. 2005 


SUBIECT: SUITCASE 


Vă trimit alături schema pe care mi-aţi cerut-o. 
Informaţiile pe care le avem despre acest subiect nu sunt 
relevante. Mecanismul de declanşare a exploziei este, 
probabil, următorul: proiectilul, alcătuit din uraniu 233 
sau plutoniu 239, activat de o explozie de potenţial 
maxim, trece în ţeava tunului nuclear, fiind lovit de un 
fascicul de neutroni. Materialul radioactiv atinge apoi 
ţinta, constituită dintr-un material similar, astfel încât, 
depăşindu-se masa critică, se declanşează explozia 
nucleară. Pentru izotopii 239 şi 233, masa critică este de 
10,5 kilograme, ceea ce înseamnă că o cantitate mai 
mare din acest material ar amorsa imediat reacţia 
nucleară. 

Aşadar, prima fază are loc în interiorul unui tub 
rezistent la presiuni foarte ridicate. Cea de-a doua - 
explozia propriu-zisă - are aceleaşi urmări asupra zonei 
înconjurătoare ca orice bombă atomică. Se presupune că 
un asemenea focos nuclear poate ajunge la o putere de 
10 megatone, de cinci sute de ori mai mare decât a 
bombei de la Hiroshima. Deflagraţia poate fi declanşată 
prin sisteme tradiţionale: cu cronometru, prin percuție 
etc. Dispozitivul poate fi camuflat în interiorul unei 
simple valize cu dimensiunile 60/40/20 cm, cu o greutate 
totală de cincisprezece kilograme. O sculă diabolică, în 
orice caz, cu care, sincer vorbind, nu mi-aş dori să am de- 
a face. 

La dispoziţia dumneavoastră, domnule maior, 
Cpt. Bernstein 


Cu un gest automat, Cassandra puse foaia pe masă: 
era de-a dreptul înspăimântată. 

— Încearcă să-ţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă s- 
ar repeta situaţia de la Passadena, murmură. 

— Cum adică? 

— Adică să reuşim să descoperim bomba, dar să nu 
avem timp s-o dezamorsăm. 


— Ai dreptate, Cassandra. Întreabă-l pe Deuwville 
dacă ni se poate pune la dispoziţie o echipă de artificieri 
specializaţi în acest tip de bombe; eventual să fie trimişi 
câţiva oameni de la cea mai apropiată bază militară din 
Arabia Saudită. Să li se ordone să fie în stare de alertă, 
gata de plecare în orice moment din zi şi din noapte. 

Frământat de gânduri înfricoşătoare, Oswald nu 
reuşi să adoarmă în noaptea aceea. Târziu, după miezul 
nopţii, simţi că cineva intrase pe furiş în cameră. Se 
ridică brusc. 

— Eu sunt, Oswald, se auzi vocea Cassandrei. Pot 
sta şi eu aici, să mai vorbim de una, de alta?... 

— Nici tu nu poţi dormi? o întrebă Oswald, invitând- 
o să se aşeze pe marginea patului. 

Dar, spre surprinderea lui, Cassandra se strecură 
sub aşternuturi. 

— Ştii, spuse ea, sprijinindu-se într-un cot, mă 
terorizează ideea că mâine s-ar putea să moară milioane 
de oameni, iar noi, deşi ştim asta foarte bine, nu putem 
să facem nimic ca să oprim masacrarea atâtor nevinovaţi. 

Un fior intens îl străbătu pe Oswald din cap până-n 
picioare, simțind pielea catifelată a Cassandrei, acoperită 
doar de mătasea diafană a cămăşii de noapte. 

— Şi senzaţia aceasta de a fi ajuns la un punct fără 
întoarcere te-a împins aici, sub pătura mea? Eşti de 
părere că orice barcă, chiar şi una micuță, e bună ca să 
părăseşti vaporul care se scufundă? 

Nu apucă să termine fraza: buzele Cassandrei 
Ziegler se lipiră de ale sale. 

Făcură dragoste cu ardoarea celor care simt că o 
fac pentru ultima oară. 

În dimineaţa următoare însă, totul părea să fi 
reintrat în limitele normalităţii: la urma urmei, relaţia 
dintre ei fusese caracterizată dintotdeauna de o prietenie 
profundă şi respect reciproc. Ştiau foarte bine amândoi 
că nu aveau să se îndrăgostească unul de celălalt şi, de 
altfel, nici nu-şi doreau să se întâmple una ca asta. 
Amândoi aveau să considere acel intermezzo nocturn ca o 


derulare a tensiunilor prin care trecuseră în ultimul timp. 
O derulare care îi ajutase să uite pentru câteva ore de 
teama care îi stăpânea, de fapt, pe amândoi. 


— Cafea? întrebă Cassandra, întinzându-i o ceaşcă. 
Nu ştiu ce ai făcut tu, dar eu nu am putut să închid un 
ochi toată noaptea. 

— Şi eu am dormit foarte puţin... lăsând deoparte 
bărcile de salvare. 

— Te-ai comportat ca o barcă de salvare 
extraordinară; iar fizicul tău, în ceea ce mă priveşte, nu-ți 
afectează farmecul. Nu trebuie să arăţi ca un grec 
musculos şi bronzat ca să susciţi interesul unei femei. 
Poate ţi se va părea ciudat, însă am simţit o atracţie fizică 
puternică faţă de tine încă din clipa în care te-am 
cunoscut, iar acum sunt foarte bucuroasă că am reuşit să- 
mi satisfac această curiozitate. 

— Hm... bine, Cassandra... mormăi Breil, îmbujorat, 
întrucât acela era unul dintre puţinele subiecte care îl 
stânjeneau. Acum însă, trebuie să ne satisfacem un alt 
gen de curiozitate: este cât se poate de probabil că mâine 
o bombă nucleară va rade de pe faţa pământului oraşul 
Mecca, unde se presupune că la această oră se află peste 
două milioane de pelerini. Înainte de orice trebuie să-i 
găsim pe Glakas şi pe Cruner. 

Dimineaţa trecu în zbor, ca şi cum nu ar fi durat 
decât câteva clipe, în vreme ce Oswald şi Cassandra 
rătăceau fără ţintă prin locurile sfinte ale musulmanilor; 
nu găsiră nici o urmă care să-i conducă la cei doi. 

Abia se aşezaseră la umbră, sub un portic, când 
telefonul celular al lui Oswald, ascuns sub izar, piesa de 
îmbrăcăminte înfăşurată în jurul taliei, sună. 

Breil privi circumspect în jur. Locul părea destul de 
izolat, aşa că îndrăzni să răspundă. Auzind vocea de la 
celălalt capăt al liniei, zâmbi. 

Bătrânul rege nu se pierdu în preambuluri. 

— O persoană cu semnalmentele indicate de 
dumneavoastră a fost cazată alaltăieri la hotelul Fatima. 


Sper că această informaţie vă va fi de folos, domnule 
Breil, spuse Fahd. 

Apoi, după o scurtă formulă de salut, închise 
telefonul. 

Oswald era mulţumit: fusese nevoit să insiste 
îndelung pentru a obţine permisiunea de a conduce 
ancheta de unul singur, împreună cu Cassandra. 
Explicaţia oficială pe care o oferise autorităţilor pentru 
cererea sa se referea la motive de siguranţă: o 
desfăşurare de agenți secreţi ar fi creat daune 
ireparabile, stârnind, probabil, şi mult temuta panică 
printre milioanele de pelerini care invadaseră oraşul. 

În realitate însă, Oswald nu avea încredere în 
nimeni altcineva decât în Cassandra. Singurul ajutor pe 
care îl acceptase - cel al saudiţilor - îmbrăca forma unui 
sprijin logistic din exterior. Îşi spuse că, probabil, acum 
culegea roadele prudenţei de care dăduse dovadă. 


Hotelul Fatima părea mai degrabă o construcţie 
anostă şi anonimă. Oswald şi Cassandra ţineau sub 
observaţie intrarea de mai bine de patruzeci de minute 
când, deodată, simţiră amândoi că eforturile le fuseseră 
răsplătite. 

Glakas ieşi în stradă, privi de jur împrejur cu un aer 
circumspect, apoi se îndreptă spre templul Ka'ba. 

— Nu are nici valiza, nici măcar o geantă obişnuită 
cu el, observă Breil. Probabil că i-a dat-o deja lui Cruner. 
Să-l urmărim. Şi, de data aceasta, să ne dăm silinţa să nu- 
l mai pierdem. 

De fiecare dată când Glakas se întorcea ca să se 
asigure că nu era urmărit, Oswald şi Cassandra se 
amestecau în mulţime. Ajuns în prejma fântânii Zarnzam, 
locul în care îi pierduseră urma cu o zi înainte, Glakas se 
opri. Privi din nou de jur împrejur, deschise o poartă 
strâmtă situată nu departe de izvorul sfânt şi dispăru 
după ea. 

— Apa... stânca lovită cu toiagul... cred că am 
dezlegat enigma, îi şopti Oswald la ureche Cassandrei. 


Aşteptară să treacă două-trei minute înainte de a se 
apropia, la rândul lor, de portiţă. 

Între timp, Oswald apelă un număr de pe telefonul 
său mobil: într-o rezidenţă princiară din Geneva, 
telefonul începu să sune. 


Oswald deschise prudent poarta. 

Descoperi o galerie naturală, săpată de-a lungul 
veacurilor în roca friabilă de fluxul de apă al fântânii 
Zarnzam. De câtva timp, apa era captată în tuburi groase 
de oţel, prinse de tavan. Galeria era luminată de felinare 
în formă de broască ţestoasă, aliniate pe latura stângă a 
parcursului, având o înălţime medie de doi metri şi fiind 
suficient de largă ca să permită trecerea a două persoane 
una pe lângă alta. 

Cu pistoalele în mână, Oswald şi Cassandra 
înaintau încet, cu precauţie, ferindu-se să facă vreun 
zgomot. 

Parcurseseră circa o sută de metri, când ajunseră la 
o bifurcaţie. Oswald se opri descumpănit. Vocile pe care 
le distinse înspre stânga îi indicară direcţia în care 
trebuiau să se îndrepte. 

Cruner şi Glakas se aflau într-o grotă naturală, 
amplă, lângă o firidă adânc săpată în stâncă. Amplificată 
de pereţii înalţi, vocea lui Cruner ajunse clar până la 
Oswald şi Cassandra. 

— Treaba e ca şi făcută. Acum, că am ascuns-o în 
locul acesta, nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne 
îndepărtăm cât mai repede cu putinţă: peste exact o oră 
şi treizeci de minute, proiectilul va exploda, dezvoltând 
puterea unei bombe nucleare de zece megatone. Suflului 
devastant al exploziei li se vor adăuga efectele provocate 
de ploaia radioactivă şi de contaminarea a tot ce este viu 
pe sute de kilometri de jur împrejur, spunea Cruner. 
Ceea ce este cu adevărat imposibil de calculat este 
magnitudinea cutremurului de pământ produs de 
explozie, de vreme ce am amplasat bomba chiar în 
interiorul unei falii seismice de suprafaţă. Consecințele ar 


putea fi mult mai grave decât ale bombei atomice: 
recentul cutremur din Orient şi tsunamiurile care l-au 
urmat ar trebui să-ţi dea o idee despre ce înseamnă 
mişcarea unei falii terestre. Avionul Piper pe care l-am 
închiriat, deghizându-mă într-un arab putred de bogat, ne 
aşteaptă pe pistă, nu departe de aici. Vom savura 
spectacolul de la înălţime, la o distanţă sigură. 

— Mâinile sus sau tragem! 

Glakas şi Cruner se întoarseră spre ei, nevenindu-le 
să-şi creadă ochilor. 

— V-am ordonat să ridicaţi mâinile şi vă sfătuiesc s- 
o faceţi imediat, dacă nu vreţi să execut în avans 
verdictul pe care îl va da instanţa de judecată în cazul 
vostru. Şi vă asigur că m-aş bucura în mod deosebit să-mi 
fac dreptate singur, aici şi acum. Înţelegeţi ce spun, nu-i 
aşa, Cruner „Justiţiarul”? 
N — Vom face aşa cum ne cereti, dragul nostru pitic. 
În definitiv, nu mai e nimic de făcut. Bomba a fost 
activată, iar peste puţin timp o bună parte din această 
regiune blestemată plină de necredincioşi va fi rasă de pe 
faţa pământului. Asta dacă nu cumva aţi devenit între 
timp expert în dezamorsarea de focoase nucleare sau 
dacă nu aţi adus cu dumneavoastră o rachetă 
interplanetară în care să plasați bomba. 

— Rămâne încă de văzut cum se va termina totul. 
Dă-te la o parte, Cruner. 

— Nu mişcă nimeni. Toată lumea mâinile sus, la 
vedere! se auzi o voce amenințătoare. 

Cuvintele fuseseră rostite într-o engleză cu puternic 
accent arab. 


Oswald şi Cassandra îl recunoscură consternaţi pe 
polițistul saudit care, cu o zi înainte, îi admonestase cu 
severitate în vreme ce-şi forţau trecerea prin mulţime, în 
încercarea de a-l ajunge din urmă pe Glakas. Omul părea 
peste măsură de nervos. Broboane mari de sudoare îi 
străluceau pe frunte. 

— Lăsaţi pistoalele jos, voi doi! 


—  Comiteţi o mare greşeală, domnule agent. 
Suntem aici pentru a zădărnici o conspirație... 

— Nici un cuvânt în plus! ripostă polițistul. Chipul 
dumitale mi s-a părut familiar de la bun început. Astăzi, 
văzându-vă din nou, am avut o străfulgerare şi v-am 
urmărit. Am zis să aruncaţi pistolul, Oswald Breil! 
Dumneata şi însoţitoarea dumitale va trebui să daţi 
explicaţii autorităţilor saudite despre prezenţa voastră în 
oraşul sfânt. 

Oswald şi Cassandra se supuseră ordinului. 

Arabul păru mai relaxat. Peste numai o secundă 
însă, trăsăturile sale destinse fură înlocuite brusc de o 
expresie descumpănită, mirată: un glonţ îi traversă 
craniul, desenându-i pe frunte un cerc roşu-sângeriu, 
perfect conturat. 

În mâna dreaptă, Cruner strângea un pistol 
automat şi, judecând după ţinta sa precisă, părea să ştie 
să-l folosească foarte bine. Cu o grimasă batjocoritoare 
pe faţă, corespondentul special al KC News se întoarse 
spre Glakas. 

— Acum nu-mi mai eşti de nici un folos, Glakas: în 
plus, am observat că eşti o putreziciune chiar şi aici, în 
propriul tău ambient. 

Apoi, apăsă pe trăgaci. Lovit în piept, Glakas se 
prăbuşi la pământ. 

— Şi acum, în sfârşit, continuă Cruner, voi avea 
plăcerea să scap lumea şi de voi doi. Dumitale îţi revine 
onoarea să fii cel dintâi, Breil. 

Justiţiarul în numele lui Dumnezeu tinti spre 
fruntea israelianului. 

Când detunătura reverberă asurzitor din pereţii 
grotei, Oswald se gândea la întâlnirea pe care i-o dăduse 
Sarei 'Terracini peste câteva zile. Nu şi-ar fi imaginat că 
tocmai acela avea să fie ultimul gând, gândul care să-l 
însoţească dincolo de viaţă. De fapt, constată el o clipă 
mai târziu, nici vorbă să fi murit. 

Cu ultimele forţe, Glakas reuşise să-şi scoată din 
teacă pistolul şi trăsese un ultim foc înainte de a muri. 


Nu reuşise însă să-şi nimerească ţinta în plin: Cruner 
avea braţul drept zdrobit. Sângele ţâşnea în valuri din 
venele retezate. 

Cassandra nu stătu pe gânduri - îi sări în spate 
Justiţiarului. Revenindu-şi foarte repede din stupoare, 
Oswald se repezi s-o ajute. Reuşiră să-l dezarmeze, 
imobilizându-l. 

Oswald îşi culese de jos propria armă, apoi se 
strecură în firida din peretele grotei. Când se înapoie, 
ţinea în mână o valiză nucleară. Apoi, arătând spre ieşire 
cu ţeava pistolului, îi făcu semn lui Cruner s-o ia înainte. 

— Trebuie să ne grăbim, Cassandra, spuse el, dacă 
nu vrem ca numele noastre să fie şterse din registrele de 
evidenţa populaţiei, iar Arabia Saudită să dispară din 
atlasele geografice. 

Ajunşi afară, Oswald cercetă cu privirea văzduhul: 
în umbra serii, văzu luminile elicopterului care se apropia 
dinspre sud. 

— Încearcă să-ţi opreşti hemoragia, Cruner, îl 
îndemnă el pe prizonier. În câteva secunde, elicopterul va 
fi aici şi vei primi îngrijiri medicale. Între timp, noi vom 
încerca să dezamorsăm bomba. 

— Ce importanţă mai are asta pentru mine? 
Misiunea mea se va împlini, iar voi trebuie să rămâneţi 
aici, pe pământ, cu mine, spuse Cruner, cu o expresie 
dementă întipărită pe chip. Apoi, întorcându-se spre 
mulţimea care se scurgea agale, la câţiva paşi de ei, 
începu să urle, ca scos din minţi: Ascultaţi aici, voi, 
hoituri de porci ce sunteţi! Eu sunt Justiţiarul în numele 
lui Dumnezeu şi am avut plăcerea să-i fac arşice pe 
părinţii, soțiile şi fiii voştri. 


Elicopterul, un CH47 Chinook de transport trupe, 
care se învârtea pe deasupra capetelor lor era vopsit în 
culorile forţelor armate saudite: fuzelaj alb şi partea 
ventrală galbenă. 


— M-am delectat văzându-le rămăşiţele sfârtecate 


împrăştiate pe o rază de sute de metri. Eu sunt Justiţiarul 
în numele lui Dumnezeu, continua să strige Cruner, cu 
privirea sălbatică, pierdută, în vreme ce cuvintele îi erau 
acoperite de zgomotul asurzitor al elicopterului. 

La început, pelerinii nu-i dădură nici o atenţie. 
Apoi, masa de oameni se opri în loc, întrerupându-şi 
rugăciunile. Fiecare credincios musulman ţinea cu 
sfinţenie la piept cele şapte pietre cu care avea să 
simuleze lapidarea Satanei: le culeseseră din timp, căci în 
preajma moscheii, pietrele erau mai rare şi mai preţioase 
decât diamantele. 

Prima piatră îl lovi pe Cruner chiar în clipa în care 
din elicopter erau coborâte cablurile de salvare. 

Oswald şi Cassandra îşi spuseră că era mai bine să- 
şi salveze propria piele: se asigurară în hamurile de 
salvare şi făcură semn să fie ridicaţi în elicopter. 

Breil privi în jos: peste Justiţiarul în numele lui 
Dumnezeu cădea o ploaie de pietre, aruncate cu furie de 
mulţimea dezlănţuită. 

Îl văzu pe Cruner prăbuşindu-se: proteza piciorului 
său drept se făcuse fărâme, iar chipul i se transformase 
într-o mască însângerată. Faptul că Justiţiarul căzuse la 
pământ, aproape inconştient, nu avu darul să-i calmeze 
pe pelerini. Pietrele continuară să cadă în valuri peste 
întruchiparea Satanei. Justiţiarul în numele lui Dumnezeu 
muri lapidat. 


— Bun venit la bord, domnule Breil, auzi Oswald o 
voce familiară. Dacă îmi permiteţi, mă voi ocupa eu de 
bagajul dumneavoastră. 

Deidra Blasey şi sergentul Kingston luară valiza 
nucleară din mâinile lui Breil. 

— Cât timp avem la dispoziţie? întrebă Deidra, 
pregătindu-se să înceapă operaţiunea de dezamorsare a 
bombei. 

— Cred că a mai rămas circa o oră şi cincisprezece 
minute, răspunse Oswald. Daţi-mi însă voie să mai adaug 
ceva, colonele: sunt cum nu se poate mai fericit să vă 


revăd. 

— O oră şi optsprezece minute, îl întrerupse 
Kingston, indicând display-ul detonatorului. 

— Comandante Breil, rosti atunci unul dintre 
membrii echipajului. 

Oswald se gândi că trecuse mult timp de când 
cineva i se adresase cu apelativul „comandante”. 

— Comandante Breil, repetă militarul saudit. Avem 
o comunicare radio pentru dumneavoastră. 

Oswald îşi puse căştile pe urechi, şi vocea regelui 
Fahd ajunse limpede până la el. 

— Am aflat ce aţi făcut pentru ţara mea, domnule 
Breil, îi zise bătrânul. Şi Credeţi-mă pe cuvânt, nu ştiu 
cum să vă mulţumesc. l-am anunţat deja pe membrii 
guvernului. Sunt încredinţat că isprava dumneavoastră 
poate constitui un excelent punct de plecare pentru 
instaurarea unui climat paşnic între ţările noastre. 

— Eu sunt cel care trebuie să vă adreseze 
mulţumiri, excelenţă, răspunse Breil. Dacă nu ar fi fost 
intervenţia dumneavoastră promptă, acum nu ne-am afla 
la bordul acestui elicopter al forţelor militare saudite. 
Sunt încredinţat că, dacă am fi fost nevoiţi să folosim un 
aparat american, survolarea oraşului Mecca ar fi creat 
panică printre pelerini şi am fi riscat să fim doborâţi de 
artileria antiaeriană arabă. În orice caz, operaţiunea nu s- 
a terminat încă şi cred că ştiţi şi dumneavoastră 
proverbul: „Nu spune «hop» până nu sari groapa.” 

— Ce spuneţi acolo? întrebă Fahd nelămurit. 

— Nimic, excelenţă, nimic. Este numai un vechi 
proverb. Voiam doar să spun că încă nu s-a terminat 
totul. Acum ne îndreptăm în cea mai mare viteză spre 
largul mării, pentru că încă avem la bord o bombă 
atomică amorsată. 

O oră şi cincisprezece minute mai târziu, Deidra 
Blasey făcea ultima cifră dintr-o combinaţie de şase 
numere pe tastatura sistemului de detonare. 

— Te implor, Martell, şopti femeia. 

Dintr-un colţ al cerurilor, fiul colonelului de puşcaşi 


marini păru să fi auzit rugăciunea mamei: cu o ultimă 
pulsaţie, display-ul se stinse. 


SNAGOV, ROMÂNIA, 
27 IANUARIE 2005 


Sara Terracini intră cea dintâi în capela din curtea 
mănăstirii Snagov. Se opri câteva momente în faţa criptei 
în care se bănuise că odihneau rămăşiţele pământeşti ale 
lui Dracula, dar în care nu se găsise altceva decât 
scheletul unui animal. 

Primul care vorbi fu însă Bernstein, care nu voise 
să piardă grandiosul final al aventurii. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnişoară 'Terracini, 
spre deosebire de ceea ce se crede în lumea occidentală, 
numele lui Dracula este asociat aici, în România, imaginii 
unui erou naţional, fiind un punct de referinţă pentru toţi 
conducătorii acestei ţări, de-a lungul veacurilor. 

— Un punct de referinţă de o asemenea 
însemnătate, interveni Oswald, încât i-a condiţionat lui 
Nicolae Ceauşescu întreaga existenţă, dar mai ales 
ultimele ore de viaţă. 

— În ce sens? întrebă Sara. 

— În timpul dictaturii sale, Nicolae Ceauşescu a pus 
în practică o adevărată campanie de glorificare a 
voievodului valah, care a culminat cu organizarea, în 
1976, a unei somptuoase aniversări a cinci sute de ani de 
la moartea acestuia. Cu acea ocazie a fost emis şi un 
timbru comemorativ, înfăţişând chipul lui Vlad Dracula 
Ţepeş. Adevăratul eveniment - sau, mai bine zis, seria de 
evenimente - de neînțeles a survenit aproape 
treisprezece ani mai târziu, în zilele dinaintea 
Crăciunului anului 1989. 

Oswald  păşi de-a lungul pereţilor capelei, 
continuând să vorbească. 

— Aşa cum ţi-am mai spus, Sara, ultima delegaţie 
oficială care a vizitat România lui Ceauşescu a fost una 


chineză. Simţind în ceafă răsuflarea revoluţionarilor, 
Ceauşescu s-a gândit că era mai bine să ofere Inelul 
Regilor în dar reprezentanţilor guvernului de la Beijing. 
„E cum nu se poate mai bine, s-o fi gândit el. În cazul în 
care voi fi nevoit să cer azil politic în Republica Populară 
Chineză, voi reintra în posesia inelului. În caz contrar, 
rămânând în continuare la conducerea României, puterea 
de care voi dispune având în vedere că vom fi singura 
ţară comunistă din zonă - îmi va permite să revendic 
oricând un obiect nesemnificativ pentru chinezi, cum este 
inelul.” Aşadar, Inelul Regilor a luat calea Orientului, 
până când s-a întors în mâinile noastre - de fapt, într-ale 
tale -, chiar în ziua atentatului de la sediul Naţiunilor 
Unite din New York. Jordan Cruner-Justiţiarul, care se 
afla la faţa locului pentru a asista la spectacolul pe care 
tocmai îl pusese în scenă, trebuie să fi găsit inelul din 
întâmplare: dacă îţi aminteşti, s-a rostogolit din maşină 
chiar în clipa când am fost atinşi de suflul exploziei. După 
cum vezi, destinul joacă uneori feste inexplicabile: nici un 
alt obiect n-ar fi fost mai potrivit ca Inelul Regilor pentru 
a servi drept sigiliu mesajelor delirante ale teroristului. 

Oswald făcu o scurtă pauză. Umbra sa, proiectată 
pe pereţii capelei, dădea impresia că omuleţul era, de 
fapt, un uriaş. Oswald era totuşi un gigant, dincolo de 
statura sa, se gândi Sara. 

— Să ne întoarcem la „conducător”, continuă Breil. 
Omul pe care presa occidentală l-a numit „satrapul 
ignorant” a fost executat prin împuşcare, împreună cu 
soţia sa, Elena, într-o locaţie secretă, pe 25 decembrie 
1989. Ulterior, s-a dovedit că locul execuţiei a fost o 
unitate militară din Târgovişte. Secvenţele filmate în 
ultimele ore de viaţă ale dictatorului au generat îndoieli 
serioase asupra veridicităţii execuţiei. Dar acest aspect 
nu are nici o relevanţă în contextul poveştii noastre. 

Vorbind, Oswald continua să meargă, cu pas lent, 
de-a lungul pereţilor capelei. 

— Şi acum ne vom întoarce la zilele care au 
precedat execuţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Pe 


data de 15 decembrie, un pastor evanghelic de origine 
maghiară, Laszlo Tokes, ajuns la punctul culminant al 
predicii rostite în biserica sa din Timişoara, spune cu 
voce tare ceea ce gândesc atât el, cât şi toţi românii 
despre regimul comunist din România. Nu era vorba 
despre o formă izolată de protest: în general, revoluțiile 
survin atunci când o picătură vine să umple paharul unor 
nemulțumiri care mocnesc de multă vreme. Oamenii se 
revarsă pe străzi; forţele Securităţii ripostează fără milă, 
dar mulţimea opune o rezistenţă dârză. Au loc proteste 
de stradă. Se numără şi primii morţi, pe care trupele 
Miliției române îi ridică şi îi trimit imediat, în secret, la 
un crematoriu. Urmează două zile de calm relativ, apoi 
protestele celor pe care Ceauşescu i-a numit „agenţi 
fascişti maghiari” cresc din nou în intensitate în 
Timişoara. Ţara se află în pragul războiului civil, război 
care se desfăşoară deschis pe străzile înguste ale 
oraşului. Miliția, dar mai ales Securitatea sunt autorizate 
să folosească gloanţe de război, în locul celor de cauciuc. 
În data de 21 decembrie, la Bucureşti, Ceauşescu 
convoacă o mare adunare populară, în timpul căreia 
înfierează acţiunile rebele de la Timişoara şi le cere 
românilor să strângă rândurile în faţa invadatorilor 
străini. Reacţia oamenilor nu este însă cea pe care o 
aştepta „conducătorul”: adunarea populară degenerează, 
mulţimea strigând slogane anticomuniste. Oamenii se 
arată gata să moară pentru Timişoara. Şi, într-adevăr, în 
cursul nopţii, mulţi au fost cei care şi-au dat viaţa pe 
străzile capitalei. A doua zi, Armata refuză să execute 
ordinul de deschidere a focului împotriva civililor 
neînarmaţi. Insurecția populară devine imediat un 
fenomen naţional, transformându-se într-o revoltă de 
masă împotriva membrilor Securităţii, singurii care 
rămăseseră fideli dictaturii. După o serie de ciocniri 
armate, se instituie Frontul Salvării Naţionale, un organ 
provizoriu de conducere, în fruntea căruia este ales Ion 
Iliescu. În data de 22 decembrie, soţii Ceauşescu 
părăsesc Bucureştiul la bordul unui elicopter decolat de 


pe sediul Comitetului Central al Partidului Comunist. 
Populaţia era convinsă că securea dreptăţii nu se va 
abate niciodată asupra lor, în ciuda ticăloşiilor de care se 
făceau vinovaţi: despre soţii Ceauşescu se ştia că 
acumulaseră averi incalculabile, sub forma unor conturi 
secrete în bănci elveţiene sau a unor depozite în 
paradisuri fiscale din lumea largă. Odată urcați în 
elicopter, toată lumea a crezut că vor părăsi România, 
bucurându-se apoi de averea lor imensă. Contrar însă 
oricăror previziuni, cei doi au fost arestaţi în aceeaşi zi. 
Au fost supuşi unui proces sumar, în cursul căruia 
„conducătorul” a refuzat în mod repetat să recunoască 
autoritatea tribunalului militar. După execuţie, Nicolae şi 
Elena Ceauşescu au fost înmormântați - conform 
versiunii oficiale - în două cripte anonime din cimitirul 
Ghencea. 

Lumânările din capelă pâlpâiau, luminând tremurat 
grinzile străvechi de lemn ale tavanului. Fără să scoată 
un cuvânt, Sara şi Bernstein îl ascultau cu luare-aminte 
pe omuleţul din faţa lor. 

— Un mare semn de întrebare planează asupra 
motivelor care l-au împins pe Ceauşescu la un 
comportament atât de lipsit de logică: de ce un om aflat 
pe fugă se aruncă în mijlocul primejdiei, în loc să se 
îndepărteze cât mai repede de ea? Elicopterul decolează 
de pe acoperişul Comitetului Central. Mulțimea creează 
presiune în jurul palatului şi în scurt timp va rupe 
cordoanele de protecţie formate din puţinii oameni 
rămaşi credincioşi preşedintelui. Ordinul pe care 
„conducătorul” i-l dă pilotului trebuie să i se fi părut 
acestuia de neînțeles; îi cere de câteva ori lui Ceauşescu 
să repete: dictatorul nu-i cere să se îndrepte spre una din 
ţările vecine prietene. „Ne îndreptăm spre Snagov”, i-a 
spus Ceauşescu pilotului. Ajuns aici, Ceauşescu este 
arestat de o patrulă a Frontului Salvării, care 
interceptează elicopterul în vreme ce acesta se pregătea 
să aterizeze pe malul lacului. Sunt mulţi cei care susţin 
că dictatorul a vrut cu orice preţ să ajungă aici, în locul 


acesta. 

La capelă erau în curs lucrări de renovare. Oswald 
apucă un ciocan dintr-o găleată cu unelte. 

Apoi parcurse primele cinci opriri ale via Crucis, 
indicându-le cu degetul pe fiecare în parte. Se opri la cea 
de-a şasea şi privi spre Sara. 

— Îţi mai aminteşti? o întrebă el. Equidistant Letter 
Sequences? Care era rezolvarea enigmei? A şasea oprire! 

Spunând acestea, Oswald lovi cu putere în zid, 
exact între literele V şi I care alcătuiau numărul 6 roman. 
Peretele răspunse cu o bufnitură surdă, dovadă că 
punctul lovit corespundea unei cavităţi în zidul capelei. 

Oswald lovi a doua oară şi peretele subţire de 
cărămidă cedă. 

— În această ascunzătoare secretă, continuă 
Oswald, cred că se află, pe lângă adevăratul mormânt al 
lui Vlad al IIl-lea Ţepeş, şi „permisul de liberă trecere 
pentru viitor” al voievodului Valahiei - legendara 
comoară a lui Dracula. Am anunţat deja autorităţile 
române. În mai puţin de o oră vor fi aici pentru a lua în 
primire tezaurul - de o valoare inestimabilă, după 
părerea mea. 

Breil se pregătea să lovească pentru a treia oară în 
perete, când o voce acută îl făcu să înmărmurească. 

— Ajunge, domnule Breil. Mi-aţi spus tot ce voiam 
să aflu, deşi povestea dumneavoastră conţine câteva 
inexactităţi. Cea mai evidentă este aceea că nu 
autorităţile române vor intra în posesia comorii, ci eu. 

Cei trei se întoarseră uimiţi spre locul de unde 
venea vocea. Bernstein îşi reveni cel dintâi din stupoare. 

— Borş! Colonele Borş! exclamă ofiţerul Mossad. 

— Da, căpitane, m-aţi recunoscut. Dar mă puteţi 
chema pe numele pe care mi l-au dat propriii mei părinţi: 
Jenica Bălaj. 

În capela mănăstirii Snagov se lăsă o linişte de 
mormânt. O linişte încărcată de teamă şi ură. 

— Spusele dumneavoastră corespund adevărului, 
domnule Breil, zise Jenica Bălaj. Nu cunoaşteţi însă şi 


reversul medaliei, iar eu sunt custodele acelor taine. Vi le 
voi povesti. Vi le voi povesti tuturor, dat fiind că nici unul 
dintre voi nu va mai apuca să le mai spună şi altcuiva. 
Părinților mei, spioni ai ţărilor din blocul comunist 
infiltraţi în Statele Unite, nu le-a fost deloc greu să 
identifice locuinţa din New York a lui Mihnea Petru. După 
ce au reuşit să pătrundă în camera sa de la etajul al 
optulea al hotelului Plaza, au reuşit să pună mâna pe 
Inelul Regilor. Apoi l-au lovit pe principe, făcându-l să-şi 
piardă simţurile, au vărsat pe el conţinutul a două sticle 
de alcool şi l-au aruncat pe fereastră. Mai târziu, au 
reuşit să pătrundă în vila unui star de la Hollywood, Bela 
Lugosi, sustrăgând o casetă antică plină de bijuterii. 
Viaţa e foarte ciudată uneori, prieteni: închipuiţi-vă că 
nimeni nu se atinsese de comoara din sipet; comoara 
trecuse din mână în mână de-a lungul secolelor, dar 
rămăsese intactă. Acelaşi lucru l-au făcut şi părinţii mei: 
nu s-au atins de nestematele din sipet. Asta şi datorită 
faptului că au fost arestaţi câteva zile mai târziu. După un 
timp, mama a fost achitată şi m-a crescut sădindu-mi în 
suflet dorinţa de răzbunare faţă de cei care m-au privat 
de prezenţa tatălui meu şi de comoară. Tocmai această 
dorinţă de răzbunare m-a împins, Oswald, să îl seduc pe 
tatăl tău - un amant destul de modest, ca să spun 
lucrurilor pe nume. Şi tot dorinţa de răzbunare m-a urcat 
la volanul acelui camion care a izbit autoturismul în care 
călătoreau părinţii tăi. Şi, în sfârşit, aceeaşi dorinţă de 
răzbunare m-a adus până aici, ca să recuperez ceea ce-mi 
aparţine. 

Oswald înţelese că Jenica Bălaj era hotărâtă să-şi 
atingă scopul, iar pentru aceasta nu s-ar fi dat înapoi de 
la un masacru. Muşchii omuleţului se  încordară 
instantaneu: trebuia s-o oprească cu orice preţ. 

Insă Jenica nu se lăsă luată prin surprindere şi 
îndreptă ţeava pistolului spre pieptul lui Breil, chiar în 
clipa în care acesta se aruncă asupra ei. 

— Tu eşti primul care nu-mi mai eşti de nici un 
folos, Oswald Breil. 


Zgomotul  împuşcăturii  sfâşie liniştea capelei, 
asemenea unui blestem urlat într-un loc sfânt. Haina lui 
Oswald păru să explodeze la nivelul pieptului. Omuleţul 
se opri brusc, în aer, forţa glonţului aruncându-i înapoi. 
Apoi, se prăbuşi la pământ. 

Sara privea fără să-i vină să creadă: întâmplarea la 
care era martoră i se părea ireală. 

În clipa următoare, orbită de furie, se repezi spre 
Jenica Bălaj. Dintr-odată, nu îi mai păsa dacă avea să 
moară sau nu. Nu îşi dorea altceva decât să-şi răzbune 
tovarăşul de nenumărate bătălii duse în numele dreptăţii, 
prietenul din clipele triste şi din cele fericite, omul care îi 
ridicase moralul în atâtea şi atâtea ocazii. În clipa în care 
ţâşni spre fostul colonel de Securitate, Sara înţelese că 
sentimentul care o lega de Oswald Breil era unul mult 
mai profund. Nici nu-şi dădu seama că proiectilul îi 
trecuse prin carne. 

De data aceasta, Jenica Bălaj fu luată prin 
surprindere: Sara Terracini se repezise spre ea cu 
agilitatea şi ferocitatea unei pantere. Vârstnica femeie 
trăsese primul foc fără să ţintească şi, în timp ce se 
pregătea să tragă din nou, Bernstein o lovi cu putere 
peste braţ. Pistolul căzu pe pardoseală. Cei doi se 
repeziră, în acelaşi timp, să-l apuce. 

Bernstein nu dispunea nici de alura, nici de tehnica 
de luptă a unui agent secret, ci aducea mai degrabă a 
funcţionar de bancă. Un agent cu experienţă, asemenea 
colonelului Borş - în ciuda faptului că era o femeie nu 
tocmai tânără -, ar fi putut să-l răpună cu uşurinţă. 

Pistolul percută pentru a treia oară, în vreme ce 
Bernstein şi femeia erau prinşi într-o îndârjită luptă corp 
la corp. Căpitanul israelian dădu ochii peste cap, apoi îşi 
duse mâna la pântece, aşteptând să simtă sângele 
revărsându-se din propriul trup. În realitate, cea care se 
crispă brusc fu Jenica Bàlaj. Din colţul buzelor i se 
prelingea un firicel de sânge. Trupul colonelului Borş- 
Bălaj-Mantu rămase flasc, fără viaţă, deasupra ofițerului 
Mossad. 


Sara Terracini se prinse strâns de braţ. Rana din 
apropierea umărului nu părea prea gravă: glonţul 
străbătuse bicepsul dintr-o parte în cealaltă. Se repezi 
spre Oswald, cuprinsă de disperare. 

Israelianul zăcea nemişcat. Gaura lăsată de glonţ 
era vizibilă, chiar în mijlocul pieptului. Pe chip avea 
paloarea morţii. Sara se aruncă asupra lui. 

Uită pe loc de rana de la braţ: ridică uşor capul lui 
Oswald de pe pardoseala rece, sprijinindu-l în poală. 
Izbucni în lacrimi şi, cu vocea întreruptă de sughiţuri, 
spuse: 

— Nu! Nu e drept! Încă nu ne-am spus tot ce aveam 
să ne spunem unul celuilalt. Te implor, Oswald, nu te 
duce... Ce-o să mă fac fără tine? Tu eşti viața mea, eşti 
tot ce am pe lume. Eşti singurul om în stare să mă facă să 
visez, să mă înfior, să trăiesc... eşti singurul om pe care îl 
iubesc... da, aşa e, te iubesc, omuleţ mic ce eşti! Nu mă 
poţi părăsi tocmai acum. Nu ai dreptul ăsta! 

Plânsetul ei deznădăjduit se înălţă spre arcadele 
capelei. 

Bernstein îşi şterse lacrimile care îi şiroiau pe 
obraji şi îşi trecu mâna, compătimitor, prin părul femeii. 

— Nu mai e nimic de făcut, Sara, murmură el. 
Trebuie să ne resemnăm: cel care a fost cea mai 
importantă parte a vieților noastre nu se va mai întoarce 
la noi niciodată. 

Deodată, ca o viziune, în faţa ochilor le apăru o 
casetă mică de argint, incrustată cu hexagrama de aur a 
regelui Solomon. Caseta se afla în mâna lui Oswald Breil, 
care le arăta gaura profundă provocată de glonţ chiar în 
mijlocul stelei în şase colţuri. 

— O pusesem în buzunarul interior al hainei ca să 
ţi-o dăruiesc ţie, Sara. Pusesem înăuntru Inelul Regilor. 
Giuvaierul acela îţi aparţine şi voiam să ţi-l restitui, spuse 
Oswald cu voce scăzută. Cred că Regele Regilor a vrut 
să-mi salveze viaţa: traiectoria glonţului a fost deviată de 
cutie. Simt o durere acută în piept şi respir greu: cred că 
am vreo două coaste rupte, dar nu cred că există vreun 


motiv să vă faceţi prea multe griji. 

Sara şi Bernstein îl priviră consternaţi. Oswald 
continuă: 

— Cât sunt în viaţă, toţi oamenii au un vis: acela de 
a asista la propriile funeralii. Judecând după mărturisirile 
pe care le-am auzit, cred că nu mi-ar părea rău dacă aş 
muri în fiecare zi. 

— Experienţe unice pe meleaguri româneşti, rosti 
Sara, repetând cele spuse de Oswald cu câtva timp în 
urmă. Fir-ai al naibii, Oswald Breil! Fir-ai al naibii! 

Şi îl strânse cu putere la piept... 


Mulţumiri 


Spre deosebire de voi, cititorul are un avantaj: 
poate renunţa în orice moment să mă citească, poate 
abandona acest roman într-un colţ uitat sau să lase praful 
să se aştearnă peste el, într-un raft din bibliotecă. Voi, în 
schimb, aveţi obligaţia „instituţională” să mă suportati, 
pe mine şi scrierile mele. „Fetelor” mele, Consuelo, 
Andrea şi Beatrice. 

Tuturor prietenilor care s-au ocupat de redactarea 
Inelului Regilor. În special lui Gianni Remonda, expert şi 
pasionat de evenimentele de front ale Primului Război 
Mondial, şi lui Giovanni Paolo Risso, capabil să devină 
expert în orice tip de informaţii pe care eu i le-am cerut 
în decursul celor douăzeci de ani de prietenie care ne 
leagă. Mii de mulţumiri şi tuturor pe care nu i-am citat 
aici, precum şi celor care, datorită activităţii pe care o 
desfăşoară, au preferat să nu fie citați. 

Şi, ca întotdeauna, mulţumiri celor care au scris 
înaintea mea despre subiectele cuprinse în acest roman: 


AA.VV., La Grande Guerra sul Piccolo Lagazuoi 
(Primul Război Mondial pe Piccolo Lagazuoi), Grafiche 
Antiga, Cornuda (Treviso), 1998. 

AA.VV., La vita quotidiana nei secoli (Viaţa 
cotidiană de-a lungul secolelor), selecţie din Reader's 
Digest, Milano, 1992. 

AA.VV., Le operazioni militari in Egitto e Palestina 
(Operațiunile militare din Egipt şi Palestina), Ufficio 
storico dello stato maggiore italiano, Roma, 1937. 

Enzo Angelucci, Paolo Matricardi, Guida agli 
aeroplani di tutto il mondo, vol. I: Dalle origini alla prima 
guerra mondiale (Ghidul aeroplanelor din întreaga lume, 
vol. I: De la origini până la Primul Război Mondial), 
Mondadori, Milano, 1978. 

Enzo Angelucci, Attilio Cucari, Le navi (Nave), 
Mondadori, Milano, 1975. 


Klaus Bergdolt, La peste nera e la fine del 
Medioevo (Ciuma neagră şi sfârşitul Evului Mediu), 
Piemme, Casale Monferrato, 1997. 

Antonio Berti, Guerra in Ampezzo e Cadore 
(Războiul în Ampezzo şi Cadore), Mursia, Milano, 1989. 

Yan Black, Benny Morris, Israeli's Secret Wars 
(Războaiele secrete ale Israelului), Grove Press, New 
York, 1991. 

Luigi Bonanate, Terrorismo internazionale 
(Terorism internațional), Giunti, Florența, 1994. 

Roberto Borri, L'Europa nell'antica cartografia 
(Europa în cartografia antică), Priuli e Verlucca editori, 
Pavone Canavese (Torino), 2001. 

Matthew E. Bunson, Dizionario Universale del 
Medioevo (Dicționar universal al Evului Mediu), Newton 
& Compton, Milano, 1995. 

Danilo Cabona, Maria Grazia Gallino, Giovanna 
Massardo, ediție îngrijită de, Genova 1886-1969. Il porto 
visto dai fotografi (Genova 1886-1969. Portul văzut de 
fotografi), Silvana Editoriale, Autoritę portuale del porto 
Genova, 1995. 

Giacomo E. Carretto, Claudio Lo Jacono, Alberto 
Ventura, Maometto in Europa. Arabi e turchi in 
Occidente (Mahomed în Europa. Arabii şi turcii în 
Occident), ediție îngrijită de Francesco Gabrieli, 
Mondadori, Milano, 1982. 

Mario Del Pero, La CIA. Storia dei servizi segreti 
americani (CIA. Istoria serviciilor secrete americane), 
Giunti, Florenţa, 2001. 

G. Filoramo, M. Massenzio, M. Raveri, P. Scarpi, 
Manuale di storia delle religioni (Manual de istorie a 
religiilor), Laterza, Roma-Bari, 1998. 

Edgardo Franzosini, Béla Lugosi, Adelphi, Milano, 
1998. 

Gunther Langes, La guerra fra rocce e ghiacci: la 
guerra mondiale 1914-1918 in alta montagna (Război 
între stânci şi ghețturi: războiul mondial 1914-1918 pe 
culmile munților), ediţia a III-a, Athesia, Bolzano, 1993. 


Thomas E. Lawrence, Rivolta nel deserto (Revoltă 
în deşert), Saggiatore, Milano, 2004. 

Marinela  Lorinczi, Nel dedalo del Drago (În 
labirintul dragonului), Bulzoni, Roma, 1992. 

François Massouili€, 7 conflitti nel Medio Oriente 
(Conflictele din Orientul Mijlociu), Giunti, Florenţa, 1993. 

Raymond T. McNally, Radu Florescu, Storia e 
mistero del conte Dracula (Istoria şi misterul contelui 
Dracula), Piemme, Casale Monferrato, 1996. 

Siro Offelli, Le armi e gli equipaggiamenti 
dell'esercito austroungarico dal 1914 al 1918 (Armele şi 
echipamentele militare ale armatei austro-ungare din 
1914 până în 1918), vol. I şi II, Gino Rossato Editore, 
Valdagno (VI), 2001. 

Sergio Paglieri, ediție îngrijită de, 1886-1996 - II 
Secolo XIX, Oltre un secolo in Liguria (1886-1996 - 
secolul al XIX-lea, peste un secol în Liguria), în: Un 
secolo di Liguria (Un secol în Liguria), Istituto Grafico S. 
Basile s.r.l., Genova, 1996. 

Santi Alessandro Panebianco, La Romania di 
Ceausescu. 1965-1989 (România lui Ceausescu. 1965- 
1989), Rubbettino, Soveria Mannelli (Catanzaro), 2000. 

Hamza Piccardo, ediție îngrijită de, II Corano 
(Coranul), Mondolibri, Milano, 2004. 

Paola Rapelli, Simboli del potere e grandi dinastie 
(Simboluri ale puterii şi ale marilor dinastii), Mondadori, 
Milano, 2004. 

Federico Romero, L'impero americano. Gli USA 
potenza mondiale (Imperiul american. Statele Unite, 
putere mondială), Giunti, Florenţa, 1996. 

Leo Rosten, Oy oy oy! Umorismo e sapienza nel 
mondo perduto dello yiddish (Oy oy oy! Umorism şi 
înțelepciune în lumea pierdută a idişului), Mondadori, 
Milano, 1968. 

Elena Spagnol, Enciclopedia delle citazioni 
(Enciclopedia citatelor), Garzanti, Milano, 2000. 

Robert Striffler, 1917. Guerra di mine delle 
Dolomiti (1917. Războiul de mină în Alpii Dolomiti) (în 


mai multe volume referitoare la diferite zone), Panorama, 
Trento, 1992. 

Stepen Turnbull, I guerrieri samurai (Războinicii 
samurai), Filli Melita, La Spezia, 1991. 

Luciano Viazzi, Col di Lana, monte di fuoco (Col di 
Lana, muntele de foc), Mursia, Milano, 1985. 

Israel Zwi Kanner, ediție îngrijită de, Fiabe 
Ebraiche (Basme evreieşti), Mondadori, Milano, 1991.