Jules Verne — Uimitoarea Aventura A Misiunii Barsac

JULES VERNE 


JULES VERNE 


UIMITOAREA AVENTURĂ A 
MISIUNII BARSAC 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. 

I Afacerea Central Bank... 4 

II O călătorie de studiu ...17 

III Lord Buxton Glenor ...28 

IV Un articol din „Expansiunea franceză”...43 
V Un al doilea articol al domnului Amedee Florence ...54 
VI Al treilea articol al domnului Amedie Florence ...63 
VII La Sikasso ...77 

VIII Morilire ...84 

IX Din ordin superior ...96 

X Noua escortă ...106 

XI Ce e de făcut? ...118 

XII Un mormânt, nişte, oseminte ...129 
PARTEA A DOUA. 

I Blackland ...145 

II în zbor cu toată viteza ...158 

III Un tiran ...107 

IVDe la 26 martie la 8 aprilie...179 

V Noua închisoare...189 

VI Marcel Camaret...195 

VII Uzina din Blackland...209 

VIIIUn apel în spaţiu...218 

IX Un dezastru...227 

XO idee a lui Amedee Florence...233 

XI Ce se afla în dosul uşii...245 

XII Harry Killer...252 

XIII Noaptea sângeroasă...256 


XIV Sfârşitul Blackland-ului...263 
XV Incheiere...270 


PARTEA ÎNTÂI. 

[. 

AFACEREA CENTRAL BANK. 

Fără îndoială că îndrăzneaţa spargere, care a ocupat atâta 
vreme presa sub numele de „Afacerea Central Bank” şi care 
a avut, timp de două săptămâni, cinstea de a apărea cu 
litere mari pe prima pagină a ziarelor, n-a fost încă uitată 
de toată lumea, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci. 

Într-adevăr, puţine crime au stârnit atâta curiozitatea 
publicului, căci puţine au reunit în acelaşi grad atracţia 
misterului şi amploarea nelegiuirii; puţine au fost crimele a 
căror săvârşire să fi cerut atâta îndrăzneală de necrezut şi 
atâta energie sălbatică. Relatarea ei incompletă, dar 
absolut exactă, se va citi poate cu interes. Dacă povestirea 
de faţă nu lămureşte absolut toate punctele rămase încă în 
umbră, ea va aduce măcar unele precizări noi şi va îndrepta 
sau va coordona informaţiile uneori contradictorii date de 
ziare la vremea lor. 

Furtul, precum se ştie, a avut ca scenă Agenţia DK a lui 
Central Bank, situată lângă Bursa Londrei, la colţul format 
de Threadnedle street şi Oid Broad street, condusă pe 
atunci de Lewis Robert Buxton, fiul lordului cu acelaşi 
nume. 

Agenţia aceasta constă, în principal, dintr-o încăpere 
vastă, împărţită în două părţi inegale printr-un lung contoar 
de stejar şi întinsă paralel pe cele două străzi care se 
întâlnesc în unghi drept. În încăpere se intră pe la 
încrucişarea celor două străzi, printr-o uşă cu geamuri, 
care taie colţul, şi în faţa căreia se află un fel de uşă dublă, 
la acelaşi nivel cu trotuarul. Intrând în ea, zăreşti casa, 
aşezată pe stânga, în dosul unui grilaj făcut din plasă cu 


ochiuri solide; printr-o uşă, zăbrelită şi ea, casa comunică 
cu biroul propriu zis, în care stau funcţionarii. Pe dreapta, 
contoarul de stejar e întrerupt la capăt de o uşiţă mobilă 
care permite, la nevoie, să se treacă din partea destinată 
publicului în partea rezervată funcţionarilor, sau viceversa. 
În fundul acestei din urmă părţi se află, mai întâi, lângă 
contoar, cabinetul şefului agenţiei care dă într-o odăiţă fără 
altă ieşire; apoi, de-a lungul peretelui perpendicular pe 
Threadneedle street, un culoar permite accesul în 
vestibulul comun întregului imobil căruia îi aparţine localul. 

Printr-o parte, vestibulul acesta trece prin faţa lojei 
portarului şi duce în Threadneedle street. Prin cealaltă 
parte, după ce a deservit scara cea mare, se termină cu o 
uşă dublă, cu geamuri, care ascunde privirilor dinafară 
intrarea pivniţelor şi scara de serviciu aflată în faţa uşei 
acesteia. 

Aşa arată locul unde s-au desfăşurat principalele peripeții 
ale dramei. 

În momentul când ea începe, adică exact la ora cinci fără 
douăzeci de minute, cei cinci funcţionari ai agenţiei se 
îndeletniceau cu treburile lor obişnuite. Doi dintre ei sunt 
adânciţi în scripte. Ceilalţi trei răspund la trei clienţi, cu 
coatele rezemate pe contoar. Cât despre casier, el face, sub 
protecţia grilajului, socoteala banilor care, în ziua aceasta 
de lichidare, ating impozanta sumă de şaptezeci şi două de 
mii şaptezeci şi nouă livre, doi şilingi şi patru pence, adică 
un milion opt sute şaisprezece mii trei sute nouăzeci şi trei 
de franci şi optzeci de centime. 

După cum s-a spus, orologiul agenţiei arată ora cinci fără 
douăzeci de minute. Peste douăzeci de minute, deci, agenţia 
se va închide; oblonul de fier va fi coborât; apoi, ceva mai 
târziu, funcţionarii se vor împrăştia, ziua lor de lucru fiind 
încheiată. Dinafară, prin geamurile vitrinei întunecată de 
amurgul acestei ultime zile de noiembrie, pătrund vuietul 
înăbuşit al trăsurilor şi zarva mulţimii. 


Exact în clipa aceasta se deschise uşa şi intră un bărbat. 
După ce aruncă o privire rapidă în birou, noul venit se 
întoarse pe jumătate şi făcu spre afară, fără doar şi poate 
spre cineva rămas pe trotuar, un gest cu mâna dreaptă, 
ridicând degetul mare, arătătorul şi mijlociul în aşa fel, 
încât să indice limpede numărul 3. Chiar dacă le-ar fi atras 
atenţia, funcţionarii tot n-ar fi putut vedea gestul acesta pe 
care îl ascundea uşa întredeschisă, iar dacă l-ar fi văzut, 
fireşte că nu s-ar fi gândit să facă vreo legătură între 
numărul persoanelor rezemate atunci de contoar şi cel al 
degetelor arătate ca un semnal. 

După ce dădu semnalul, dacă semnal era, bărbatul 
deschise larg uşa, apoi intră în birou, închise uşa şi merse 
să se aşeze la rând după unul din clienţii veniţi înainte, 
arătându-şi astfel intenţia de a aştepta până când clientul 
acela va termina şi va pleca, pentru a spune apoi ce 
doreşte. 

Unul din cei doi funcţionari liberi se ridică şi, îndreptându- 
se spre el, îl întrebă: 

— Doriţi ceva, domnule? 

— Mulţumesc, am să aştept - răspunse noul venit, 
însoţindu-şi răspunsul cu un gest destinat să arate că voia 
să aibă de-a face numai cu funcţionarul lângă care se 
oprise. 

Cel care avusese politeţea să-l întrebe se aşeză iar la loc, 
fără să mai insiste, şi-şi văzu de treburi, cu conştiinţa 
împăcată după intervenţia lui plină de zel şi, de fapt, 
mulţumit că primise un răspuns negativ. Noul venit aşteptă 
deci, fără ca nimeni să-i mai dea atenţie. 

Ciudăţenia înfăţişării lui ar fi îndreptăţit, totuşi, o 
examinare mai atentă. Noul venit era un vlăjgan înalt care, 
judecând după umerii lui spătoşi, trebuia să aibă o forţă 
puţin obişnuită. O minunată barbă blondă îi încadra faţa 
arsă de soare. lar situaţia socială nu i se putea ghici după 
îmbrăcăminte, căci un pardesiu lung, de mătase brută, îl 
acoperea până la călcâie. 


Când clientul în spatele căruia se aşezase îşi termină 
treburile, omul cu pardesiu îi luă locul şi-i vorbi, la rândul 
său, funcţionarului de la Central Bank despre operaţiile pe 
care dorea să le facă. În acest timp, clientul pe care îl 
înlocuise deschise uşa ce da afară şi ieşi din agenţie. 

Uşa aceasta se redeschise imediat, lăsând să intre un al 
doilea personaj, la fel de ciudat ca şi primul, a cărui copie 
părea oarecum că este. Aceeaşi statură, aceiaşi umeri laţi, 
aceeaşi barbă blondă în jurul unei feţe vizibil arsă de soare, 
acelaşi pardesiu din mătase brută pus peste hainele celui 
ce-l purta. 

Cu acest al doilea personaj, lucrurile se petrecură exact 
cum se petrecuseră cu copia sa. Ca şi el, noul venit aşteaptă 
răbdător în spatele unuia din cei doi clienţi rezemaţi încă de 
contoar, apoi, când îi veni rândul, începu să discute cu 
funcţionarul rămas liber, pe când clientul ieşea în stradă. 

Ca şi mai adineauri, uşa se redeschise imediat, un al 
treilea individ îşi făcu apariţia şi merse de se aşeză în 
spatele ultimului rămas dintre cei trei clienţi iniţiali. De 
statură mijlocie, lat în spete şi îndesat, cu faţa arămie şi 
întunecată de o barbă neagră, cu hainele acoperite de un 
lung pardesiu gri, noul venit avea totodată şi deosebiri şi 
asemănări cu cei doi care, înaintea lui, făcuseră aceeaşi 
manevră ca şi el. 

În sfârşit, când ultimul dintre cei trei clienţi aflaţi de la bun 
început în agenţie îşi termină treburile şi cedă locul, uşa se 
redeschise imediat şi făcu loc la doi bărbaţi care intrară 
amândoi odată. Noii veniţi, dintre care unul părea înzestrat 
cu o putere herculeană, erau îmbrăcaţi şi unul şi altul cu 
nişte lungi paltoane-sac, numite de obicei ulstere, şi pe care 
asprimea vremii nu le justifica încă; şi ei, ca şi ceilalţi trei, 
aveau feţele destul de bronzate, împodobite cu câte o barbă 
bogată. 

Cei doi îşi făcură intrarea într-un mod ciudat: cel mai înalt 
intră primul şi se opri imediat în aşa fel, încât să-şi acopere 
tovarăşul care, în acest timp, prefăcându-se că şi-a agăţat 


pardesiul, supunea broasca uşii la o misterioasă operaţie. 
De altfel, oprirea lui nu dură decât o secundă. Uşa fu 
repede închisă. Dar, în clipa aceea, dacă mai exista clanţa 
din interior, ceea ce făcea posibilă ieşirea, clanţa exterioară 
dispăruse. Dinafară, deci, nimeni nu mai putea să intre în 
birou. lar ca să bată în geam ca să i se deschidă nu s-ar fi 
gândit nimeni, căci un aviz lipit pe uşă, fără ştirea celor 
interesaţi, anunţa publicul că agenţia era irevocabil închisă 
pentru ziua aceea. 

Funcţionarii habar n-aveau că fuseseră astfel izolaţi de 
restul lumii. De altfel, chiar dacă ar fi ştiut, ei n-ar fi făcut 
decât să râdă, căci cum s-ar fi putut nelinişti în plin oraş, la 
ora cea mai activă a zilei, când ajungea până la ei ecoul 
vieţii intense din stradă de care nu-i despărţea decât o foaie 
subţire de sticlă? 

Ultimii doi funcţionari porniră amabili să-i întâmpine pe 
noii sosiți, căci constataseră că orologiul arăta aproape 
cinci. Vizita clienţilor acestora veniţi la vreme nepotrivită şi 
pe care, în mai puţin de cinci minute, aveau să aibă dreptul 
de a-i pofti afară, nu putea deci să dureze mult. Unul din 
clienţii întârziaţi acceptă serviciile oferite, pe când celălalt, 
cel înalt, le refuză şi ceru să vorbească cu directorul. 

— Mă duc să văd dacă e aici - îi răspunse funcţionarul şi 
dispăru prin uşa din fundul părţii biroului, interzisă 
publicului; dar se reîntoarse imediat. 

— Sunteţi bun să intraţi... propuse el, ridicând placa 
mobilă de la capătul contoarului. 

Omul cu ulster acceptă invitaţia şi pătrunse în cabinetul 
directorului, pe când funcţionarul, după ce închise uşa în 
urma sa, se întoarse la treburile lui. 

Ce s-a petrecut între şeful agenţiei şi vizitatorul său? 
Funcţionarii au declarat mai apoi că nu ştiau, că nici nu se 
întrebaseră măcar, şi spusele lor trebuiesc socotite exacte. 
Ancheta s-a redus ulterior doar la ipoteze în privinţa 
aceasta, şi nici în prezent nu se ştie nimic despre scena 
desfăşurată în dosul uşii închise. 


Un lucru e sigur însă: nu trecură nici două minute când 
uşa aceasta se redeschise şi omul cu ulster reapăru în prag. 

Într-un mod cu totul impersonal, şi fără să se adreseze 
special nici unuia dintre funcţionari, el spuse cu un ton 
perfect calm: 

— Vă rog... Domnul director vrea să-i spună ceva 
casierului. 

— Bine, domnule - îi răspunse funcţionarul rămas fără 
client şi, întorcându-se, strigă: Store! 

— Mr. Barclay? 

— 'Te cheamă şeful. 

— Imediat - răspunse casierul. 

Cu punctualitatea inerentă oamenilor de profesiunea lui, 
casierul luă servieta şi cei trei saci, conţinând, în bilete şi 
numerar, încasările zilei, şi le aruncă într-o casă de fier larg 
deschisă, a cărei uşă grea bufni surd închizându-se; apoi, 
după ce lăsă geamul ghişeului, ieşi din cabina zăbrelită, pe 
care o încuie cu grijă în urma lui, şi se îndreptă spre biroul 
şefului, în faţa căruia îl aştepta străinul. Acesta îi făcu loc şi 
intră imediat după el. 

Pătrunzând în birou, Store avu surpriza să constate că cel 
ce se pretindea că îl chemase nu se afla acolo şi că 
încăperea era goală. Dar nu avu timp să lămurească 
misterul acesta. Atacat pe la spate, cu gâtlejul prins în 
cleştele unor mâini de oţel, casierul încercă zadarnic să se 
zbată, să strige... Mâinile ucigaşe îşi accentuară 
strânsoarea până când, nemaiputând respira, Store se 
prăbuşi leşinat pe covor. 

Nici un zgomot nu trădase lupta aceasta sălbatică. În sala 
cea mare, funcţionarii îşi continuau liniştiţi lucrul, patru 
dintre ei formând tot atâtea grupuri cu clienţii de care erau 
despărțiți de contoar, iar al cincilea fiind absorbit în 
calculele legate de serviciul său. 

Omul cu ulster îşi îngădui răgazul de a-şi şterge fruntea pe 
care, ici-colo, se iviseră broboane de sudoare, apoi se 


aplecă peste victimă. În doi timpi şi trei mişcări, casierul fu 
legat şi i se vâri un căluş în gură. 

Când termină treaba aceasta, omul cu ulster deschise uşa 
şi aruncă o privire în sala cea mare. Satisfăcut de cele 
văzute, el tuşi uşor, vrând parcă să atragă atenţia celor 
patru clienţi ciudaţi care încă mai zăboveau acolo; apoi, 
când izbuti s-o facă, deschise larg, dintr-o smucitură, uşa 
care îl ascundea. 

Acesta fu semnalul - fără doar şi poate convenit dinainte - 
al unei scene literalmente fantastică. Pe când omul cu ulster 
străbătea dintr-un salt toată sala şi cădea ca un fulger peste 
calculatorul singuratic, sugrumându-l fără milă, ceilalţi 
patru funcţionari sufereau o soartă asemănătoare cu a 
colegului lor. 

Clientul cel mai apropiat de capătul contoarului se năpusti 
prin golul plăcii mobile aflată acolo şi-l dobori la pământ, 
apucându-l din spate, pe funcţionarul aflat în faţa lui. Doi 
dintre ceilalţi trei clienţi îşi întinseră braţele peste contoar 
şi le încolăciră pe după gâturile funcţionarilor respectivi, 
izbindu-i fără milă cu capetele de contoarul de stejar. 
Ultimul dintre ei, cel mai mărunt de statură, neputând să-şi 
înhaţe victima de care îl despărţea o distanţă prea mare 
sări pe deasupra contoarulni şi-şi apucă de gât adversarul 
cu o violenţă pe care elanul i-o înzecea. 

Nici un strigăt nu fusese scos. Drama nu durase nici măcar 
treizeci de secunde. 

Când cele patru victime îşi pierdură cunoştinţa, 
sugrumătorii continuară până la capăt scoaterea lor 
definitivă din luptă. Planul fusese minuţios studiat. Totul se 
desfăşură fără greş, fără urmă de şovăire. Din toate 
buzunarele ieşiră la iveală în aceeaşi secundă accesoriile 
necesare. Ca la un semn, chiar dacă victimele ar fi putut 
muri asfixiate, atacatorii le îndopară gurile cu vată, 
legându-le pe deasupra. Ca la un semn mâinile victimelor 
fură duse la spate şi legate, picioarele prinse strâns, 


corpurile înţepenite în multipla strânsoare a unei sârme 
subţiri de oţel. 

Toţi îşi terminară munca în aceeaşi clipă. Apoi, ca dintr-o 
singură mişcare, cei cinci atacatori se ridicară. 

— Oblonul! comandă cel ce vruse să-l vadă pe directorul 
agenţiei şi care părea să le fie şef. 

Trei dintre bandiți se grăbiră să pună în mişcare 
manivelele oblonului. Plăcile de tablă începură să coboare 
înăbuşind treptat zgomotul de afară. 

Operația era pe jumătate gata când soneria telefonului 
răsună brusc. 

— Stop! făcu şeful bandei. 

Cum oblonul îşi oprise coborârea, el se apropie de aparat, 
ridică receptorul şi începu convorbirea de mai jos, din care 
numai jumătate putea fi auzită de cei patru sugrumători 
ramaşi acum inactivi. 

— Alo! 

— Ascult. 

— Dumneata eşti, Buxton? 

— Da. 

— Ciudat! Nu-ţi recunoşteam glasul. 

— E un vâjâit pe fir. 

— Nu e de la noi. 

— E de aici... Nici eu nu vă recunosc glasul. 

— Mr. Lasone. 

— A, foarte bine! ... Foarte bine! ... Acum vă recunosc. 

— Spune, Buxton, trăsura a trecut? 

— Încă nu - răspunse banditul, după o uşoară ezitare. 

— Când vine, spune-i să se întoarcă la Agenţia S. Mi s-a 
telefonat chiar acum că s-a primit un vărsământ important 
după închidere şi după depunerea fondurilor. 

— E o sumă mare? 

— Destul de mare. Vreo douăzeci de mii de livre. 

— Drace! 

— Ai să-mi faci serviciul acesta? Pot conta pe dumneata? 

— Contaţi pe mine. 


— Bună seara, Buxton. 

— Bună seara. 

Străinul puse receptorul în furcă şi, timp de o clipă, 
rămase pe gânduri. Apoi se hotări brusc şi, chemându-şi 
complicii în jurul lui, le spuse cu glas şoptit: 

— Să dăm zor, băieţi! Şi începu să se dezbrace, grăbit. 
Haide! Daţi-mi ţoalele ăstuia! 

Cu degetul, îl arătă pe Store care zăcea tot leşinat. 

Cât ai clipi, Store fu despuiat de hainele pe care agresorul 
le îmbrăcă, deşi erau cam mici pentru talia lui. Găsind într- 
unul din buzunare cheia casieriei, el deschise cabina, apoi 
casa de bani, din care scoase sacii cu monede, servieta cu 
bancnote şi teancurile de titluri. 

Abia terminase, când se auzi o trăsură oprindu-se la 
marginea trotuarului. Câteva clipe mai târziu cineva bătu în 
geamurile uşii pe jumătate acoperită de oblon. 

— Atenţie! spuse repede şeful bandei de sugrumători, 
însoţindu-şi cuvintele cu gesturi expresive. Jos pardesiurile! 
Rămâneţi în haine, treceţi la locuri şi fiţi cu ochii în patru! 
Nu-l scăpaţi pe primul care o intra! ... Şi fără zgomot! ... 
După aia, încuiaţi uşa şi nu-mi deschideţi decât mie! ... 

Vorbind, el se apropiase de uşă ducând în braţe servieta şi 
câteva pachete cu titluri, pe când trei dintre complici se 
aşezau, la un semn al lui, în locul funcţionarilor împinşi cu 
picioarele sub contoar, iar al patrulea se posta lângă 
intrare. Şeful deschise uşa, cu mână sigură. Zarva străzii 
păru că sporeşte brusc. 

Într-adevăr, o trăsură de livrare se oprise în faţa agenţiei, 
în întuneric, i se vedeau lucind felinarele. Birjarul, rămas pe 
capră, vorbea cu un om care stătea în picioare la marginea 
trotuarului. Omul acesta, un încasator de la Central Bank, 
era cel ce bătuse în uşă cu câteva clipe mai înainte. 

Fără grabă, evitând trecătorii al căror torent se scurgea 
neîntrerupt, îndrăzneţul bandit străbătu trotuarul şi se 
apropie de trăsură. 

— Salut! spuse el. 


— Salut! răspunseră ceilalţi doi. 

Privindu-l pe cel ce le vorbise, birjarul păru mirat: 

— Ia te uită! ... Nu-i Store! făcu el. 

— Azi are zi liberă. Eu îi ţin locul - explică pseudocasierul. 
Apoi, adresându-se încasatorului aflat în picioare lângă el: 
Ei! ... Ne daio mână de ajutor, prietene? 

— La ce? 

— La sacii noştri. Azi s-au primit o grămadă de bani. Sunt 
grei. 

— Vezi că eu... spuse încasatorul, şovăind - eu n-am voie să 
părăsesc trăsura. 

— Ei! Pentru un minut! ... De altfel, te înlocuiesc eu. Unul 
din funcţionari o să te ajute până când las aici servieta şi 
titlurile. 

Încasatorul se depărtă fără să mai stăruie şi trecu pragul 
uşii care se închise în urma lui. 

— Acum să ne vedem de treburile noastre, prietene - îi 
spunea în acest timp birjarului înlocuitorul lui Store. 
Deschide trăsura. 

— Haide! se învoi birjarul. 

Lada trăsurii nu avea nici o deschidere în spate sau pe 
laturi, ci doar o uşiţă cu două canaturi de tablă, instalată în 
dosul caprei birjarului. În felul acesta, riscul furtului era 
redus la minimum. 

Ca să pătrunzi în trăsură, trebuia deci neapărat să 
răstorni capra, din care o jumătate fusese făcută să se mişte 
în acest scop. Dar, cum nu era vorba decât de vârât câteva 
pachete într-unul din sertarele de pe laturile trăsurii, 
birjarul socoti că n-are rost să mai facă munca aceasta şi se 
mulţumi doar să împingă canaturile uşiţei. 

— Dă servieta - spuse el. 

Înainte de a primi servieta cerută, birjarul, pe jumătate 
culcat peste capră, dispăru până la brâu în interiorul 
trăsurii, ţinându-şi echilibrul cu picioarele rămase afară. În 
poziţia aceasta, el nu-şi putu vedea aşa-zisul coleg urcându- 
se pe scăriţă, apoi de acolo pe capră, şi aşezându-se în aşa 


fel, încât să-l separe de hăţuri. Ca şi cum ar fi fost curios să 
vadă ce conţinea trăsura, falsul casier îşi vâri şi el, pe 
deasupra birjarului, partea de sus a corpului, iar braţul lui 
izbi deodată cu putere în întuneric. 

Dacă vreunul din numeroşii trecători care circulau ar fi 
avut ideea să privească mai de aproape, în momentul acela, 
ar fi văzut picioarele birjarului înţepenindu-se la fel de 
brusc pe cât de ciudat, apoi recăzând inerte pe scândura 
caprei, pe când partea de sus a corpului i se apleca, moale, 
de cealaltă parte. 

Cât ai clipi, atacatorul prinse atunci de brâu trupul 
neînsufleţit, şi-l împinse în mijlocul sacilor şi pachetelor 
depuse în trăsură. 

Seria aceasta de mişcări, executate cu o precizie şi o 
îndrăzneală uimitoare, nu ceruseră decât câteva clipe. 
Trecătorii continuau să circule paşnici, fără să bănuiască 
faptele anormale petrecute la câţiva paşi de ei, în plină 
mulţime. 

Atacatorul se aplecă şi mai mult spre lada trăsurii, în aşa 
fel încât să nu-l orbească luminile străzii, şi privi înăuntru. 
Pe podeaua trăsurii, în mijlocul unei băltoace de sânge care 
creştea văzând cu ochii, zăcea birjarul, cu un cuţit înfipt la 
baza craniului, în ghemotocul acela al măduvei care a 
primit felurite nume ca bulb, cerebel, nod vital. Victima nu 
mai mişca. Moartea îi fusese fulgerătoare. 

Temându-se ca nu cumva sângele să străbată prin podea şi 
să curgă afară, ucigaşul trecu peste capră, intră cu totul în 
trăsură şi dezbrăcă mortul de haina lui groasă, pe care o 
folosi ca să-i tamponeze cumplita rană. Apoi, după ce scoase 
cuțitul şi-l şterse cu grijă, aşa cum îşi şterse şi mâinile 
înroşite, închise uşile de tablă, sigur că sângele, dacă mai 
continua să curgă, avea să fie absorbit de haină ca de un 
burete. 

După ce luă măsura aceasta de prevedere, el cobori din 
trăsură, traversă trotuarul şi bătu într-un anumit fel la uşa 
agenţiei care se deschise imediat, apoi se reînchise. 


— Ce-aţi făcut cu omul? întrebă, el, intrând. 1 se arătă 
contoarul. 

— E lângă ceilalţi. Legat burduf. 

— Bun! ... Hainele lui! ... Repede! 

Pe când bandiții se grăbeau să i se supună, el se dezbrăcă 
de hainele casierului Store şi le îmbrăcă pe ale 
încasatorului. 

— Doi dintre voi rămân aici - porunci el, pe când înfăptuia 
transformarea aceasta. Ceilalţi vin cu mine, să mutăm, 
rabla”. 

Fără să mai aştepte răspuns, şeful sugrumătorilor deschise 
uşa, ieşi urmat de doi complici, se urcă pe capră şi se vâri 
apoi în interiorul trăsurii, pe care începu s-o jefuiască. 

El dădu pachetele, unul după altul, complicilor săi, care le 
transportară în agenţie. Uşa agenţiei, rămasă larg deschisă, 
descria un pătrat luminos pe trotuar. Trecătorii, ieşiţi din 
întunericul relativ al străzii ca să reintre imediat în el, 
traversau zona aceasta mai luminoasă, fără să-i dea atenţie. 
Nimic nu i-ar fi împiedicat să intre. Dar o asemenea idee 
nu-i venea nimănui, şi mulţimea se scurgea, indiferentă la o 
manevră care n-o privea şi pe care n-avea nici un motiv să o 
suspecteze. 

În cinci minute, trăsura fu golită. Apoi, în sala agenţiei, cu 
uşa încuiată, se începu trierea. Valorile, acţiunile sau 
obligaţiile fură puse deoparte; numerarul, de altă parte. 
Primele, aruncate fără milă, începură să acopere podeaua, 
Biletele de bancă fură împărţite în cinci părţi, şi fiecare luă 
câte una căptuşindu-şi pieptul cu ea. 

— Şi sacii? ... întrebă unul din bandiți. 

— Umpleţi-vă buzunarele - răspunse şeful. Ce rămâne, 
căraţi în trăsură. Am eu grijă de ei. 

Ceilalţi se şi porniră pe treabă. 

— O clipă! ... spuse şeful. Să punem totul la punct, 
dinainte. După ce plec, voi vă întoarceţi aici şi terminaţi de 
lăsat oblonul. Apoi - explică el, arătând culoarul din fundul 
încăperii - ieşiţi pe acolo. Ultimul care iese încuie de două 


ori şi aruncă cheia în canal. La capăt, e vestibulul; clădirea, 
o cunoaşteţi voi. 

Cu degetul, el arătă cabinetul directorului. 

— Nu-l uitaţi pe cetăţeanul de colo. Ştiţi ce ne-am înţeles... 

— Da, da - îi răspunseră ceilalţi. Fii fără grijă! Tocmai când 
dădea să plece, şeful se mai opri o dată. 

— Drace! ... Uitasem principalul... Trebuie să fie pe aici o 
listă a celorlalte agenţii. 

I se arătă, în interiorul vitrinei, un afiş galben, cu adresele 
agenţiilor. Şeful o parcurse cu privirea. 

— Pardesiurile - spuse el, când descoperi adresa Agenţiei 
S - aruncaţi-le într-un colţ. N-au decât să le găsească. 
Principalul e să nu fie văzute pe noi. Ne întâlnim la locul 
ştiut... Şi-acum, la drum! 

Surplusul de saci cu monede de aur şi argint fu 
transportat în trăsură. 

— Gata? întrebă unul din cei ce cărau. 

Şeful cugetă o clipă, apoi, deodată, îşi aminti ceva: 

— Drace, încă nu! Era să-mi uit ţoalele! ... 

Banditul care întrebase porni în goană, se reîntoarse 
imediat aducând hainele schimbate la început cu ale 
casierului Store şi le făcu vânt în lada trăsurii. 

— Acum e gata? întrebă el iar. 

— Da. Să nu zăboviţi! i se răspunse. 

Banditul dispăru în agenţie. Oblonul de fier fu complet 
coborât. 

În acest timp, birjarul improvizat apuca hăţurile şi trezea 
caii cu o lovitură de bici. Trăsura se clinti, urcă pe Old 
Broad street, coti în Throgmorton street, ţinu pe Lothburg 
street, apoi pe Greesham street, coti din nou pe Aldergate 
street şi se opri, în sfârşit, în faţa Agenţiei S, aflată la 
numărul 29 pe această din urmă stradă. 

Falsul birjar intră acolo cu îndrăzneală şi se îndreptă spre 
casă. 

— Se pare că aveţi să-mi daţi un plic - spuse el. Casierul 
ridică ochii spre cel ce-i vorbise. 


— Ia te uită! exclamă el. Nu-i Baudruc! 

— Nu, pe legea mea! recunoscu încasatorul, râzând 
prosteşte. 

— Nu înţeleg cum poate sediul sa trimită, aşa, nişte 
oameni pe care nu-i cunoşti! bombăni casierul, cu un aer 
nemulţumit. 

— Păi, fiindcă eu nu fac de obicei cartierul ăsta. La Agenţia 
B mi s-a spus să trec pe-aici, după un telefon primit de la 
sediu. Se pare că aţi avut un vărsământ important, după 
închidere. 

Falsul încasator găsise pe loc răspunsul acesta plauzibil, 
lista agenţiilor lui Central Bank fiindu-i încă proaspătă în 
minte. 

— Da... recunoscu casierul, bănuitor - totuşi nu-i bine că 
nu te cunosc. 

— Şi ce te supără asta? făcu celălalt, mirat. 

— Păi sunt atâţia hoţi! ... Dar, de fapt, există o cale ca să 
aranjăm lucrurile. Ai însărcinarea la dumneata, nu-i aşa? 

Dacă ceva l-ar fi putut tulbura pe bandit, apoi tocmai o 
asemenea întrebare ar fi avut darul s-o facă. Cum să-şi aibă 
„însărcinarea”? El nici nu înţelegea măcar ce vrea să 
însemne cuvântul acesta. Şi totuşi, nu se tulbură. Când rişti 
asemenea aventuri, trebuie să ai calităţi speciale şi, mai 
presus de orice, un sânge rece desăvârşit. Calitatea aceasta 
falsul încasator de la Central Bank o avea din plin. Dacă se 
emoţiona auzind întrebarea pusă pe neaşteptate, el nu lăsă 
să se vadă asta şi răspunse cu un ton cât se poate de firesc: 

— Ei, na, se înţelege! 

Judecase simplu că, din moment ce se socotea că o are, 
„însărcinarea” trebuia neapărat să fie ceva pe care slujbaşii 
de la Central Bank obişnuiau să o poarte totdeauna la ei. 
Scotocind prin haina groasă a încasatorului drept care se 
dădea, avea să găsească, fără doar şi poate, faimoasa 
„însărcinare”. 

— O să văd - adăugă el calm, aşezându-se pe o bancă şi 
începând să-şi golească buzunarele. 


De acolo, scoase nenumărate hârţoage, scrisori, note de 
serviciu, sau altele, toate foarte zdrenţuite şi mototolite, 
cum sunt cele pe care le porţi multă vreme la tine. 
Simulând stângăcia muncitorilor, când degetele lor 
puternice, mai îndemânatice la lucrări grele, sunt puse în 
situaţia de a umbla, cu acte, el despături hârtiile una după 
alta. 

A treia hârtie descoperi că e un document tipărit, cu 
rânduri albe completate de mână, potrivit căruia numitul 
Baudruc era însărcinat de Central Bank să facă încasări. 
Era ceea ce căuta, vădit lucru, şi totuşi, încurcătura 
rămăsese aceeaşi. Numele scris pe document constituia 
poate, într-adevăr, cel mai mare pericol, Baudruc fiindu-i 
binecunoscut casierului de la Agenţia S, care se mirase că 
nu venise acesta. 

Fără să-şi piardă sângele rece, îndrăzneţul bandit îşi ticlui 
pe loc mijlocul de salvare. Profitând de un moment de 
neatenţie a casierului, el rupse în două hârtia oficială, iar 
jumătatea de sus, cea care cuprindea numele acuzator, se 
amestecă, în mâna lui stângă, printre hârtiile cercetate, iar 
jumătatea de jos o păstră în mâna dreaptă. 

— Ghinion! ... făcu el cu tonul unui om supărat, imediat ce- 
şi sfârşi cu bine operaţia. Am însărcinarea, dar numai pe 
jumătate... 

— Pe jumătate? ... repetă casierul. 

— Da. Era veche şi se mototolise rău de tot ţinând-o în 
buzunar. S-o fi rupt în două, şi eu, ca un prost, am lăsat 
jumătate acasă. 

— Hm! ... făcu casierul, nemulţumit. 

Încasatorul păru jignit. 

— La urma urmei, ajunge - făcu el ridicându-se şi 
îndreptându-se spre uşă. Mi s-a spus să vin să iau gologanii; 
am venit. Nu vreţi să mi-i daţi? Ţineţi-i sănătos. Osă vă 
lămuriţi cu sediul. Mie, puţin îmi pasă. 

Nepăsarea arătată de el izbuti să convingă mai mult decât 
cele mai bune argumente, şi mai ales fraza amenințătoare, 


aruncată ca o săgeată, pe când dădea să plece. Să nu se 
ivească vreo încurcătură! lată veşnicul ţel al tuturor 
slujbaşilor de pe pământ. 

— Ia stai! exclamă casierul, chemându-l înapoi. Arată-mi 
însărcinarea dumitale 

— Uite-o! răspunse încasatorul, dându-i jumătatea hârtiei 
pe care nu se afla nici un nume. 

— Are semnătura şefului - constată casierul cu satisfacţie. 

Apoi se hotări, în sfârşit: 

— Iată banii - spuse el întinzând un pachet sigilat. Vrei să- 
mi semnezi chitanţa de primire? 

Încasatorul, scriind un nume oarecare pe chitanţa 
prezentată, plecă cu un aer nemulţumit. 

— Salut! ... făcu el cu glas morocâănos, ca omul supăratde 
bănuielile care fuseseră îndreptate împotriva lui. 

Imediat ce se văzu afară, falsul încasator grăbi paşii spre 
trăsură, se urcă pe capră şi dispăru în întuneric. 

Astfel fu săvârşit furtul acesta care făcu atâta vâlvă. 

După cum se ştie, el a fost descoperit în aceeaşi noapte, cu 
siguranţă mai curând decât îşi închipuiseră făptaşii. Agenda 
fiind bine încuiată, funcţionarii fiind legaţi fedeleş, birjarul 
fiind ucis, bandiții puteau pe bună dreptate să creadă că 
până a doua zi dimineaţa nimeni nu va observa nimic din 
cele petrecute. Abia atunci, omul de serviciu, venit pentru 
curăţenia zilnică, avea să dea neapărat alarma. Existau deci 
mari şanse ca întâmplarea să rămână secretă până la 
sosirea lui. 

În realitate, lucrurile se petrecură cu totul altfel. 

La ora cinci şi jumătate, mr. Lasone, controlorul agenţiilor, 
care telefonase spre ora cinci în legătură cu trecerea 
trăsurii de recoltare a banilor, neliniştit că n-o vedea sosind, 
telefona din nou la Agenţia D. Dar nu primi nici un răspuns, 
căci hoţii, care tocmai terminaseră împărţirea prăzii, 
scoseseră pur şi simplu receptorul din furcă, pentru a opri 
soneria a cărei insistenţă ar fi putut trezi atenţia vecinilor. 


Pentru moment controlorul nu mai stărui şi se mulţumi să 
dea vina pe funcţionarii de la telefoane. 

Totuşi, cum timpul trecea şi trăsura numai apărea, el mai 
făcu o încercare. Rămânând şi aceasta la fel de zadarnică, 
iar biroul telefoanelor afirmând că Agenţia DK nu răspunde, 
controlorul trimise un om de serviciu de la sediu să vadă de 
ce amuţise astfel. Omul de serviciu se întoarse înainte de 
şase şi jumătate. De la el se află că agenţia era închisă şi 
părea pustie. 

Foarte mirat că mr. Buxton îşi terminase atât de devreme 
operaţiile într-o zi de sfârşit de lună, când personalul e 
nevoit uneori să lucreze până la ora nouă, controlorul nu 
putu decât să aştepte cu nerăbdare din ce în ce mai mare 
trăsura cu bani. 

EI tot mai aştepta încă la şapte şi un sfert, când o veste 
gravă îi fu anunţată. Trăsura fusese găsită în dosul Flyde- 
Park-ului, pe o stradă puţin frecventată din Kensington, 
Flolland street, de câtre un funcţionar de la sediul central 
care, terminându-şi orele de muncă, se îndrepta spre casă. 
Acesta, intrigat de staționarea la o oră atât de târzie a unei 
trăsuri de la Central Bank în strada aceea relativ 
întunecoasă şi pustie, se urcase pe capră, împinsese uşiţele 
de tablă neîncuiate şi, la lumina unui chibrit, descoperise 
corpul birjarului. Atunci funcţionarul se întorsese în goană 
la sediul central ca să dea alarma. 

Imediat, telefonul zbârnâi în toate direcţiile. Înainte de 
opt, un grup de poliţişti înconjură trăsura părăsită, pe când 
mulţimea se înghesuia în faţa Agenţiei DK, unde un alt grup 
de poliţişti puseseră un lăcătuş special să deschidă uşile. 

Cititorul ştie ce aveau să găsească înăuntru. 

Ancheta începu imediat. Din fericire, niciunul din 
funcţionarii agenţiei nu era mort, deşi, la drept vorbind, nici 
nu mai aveau mult ca să fie. Aproape sufocaţi de căluşe, cu 
gura umplută de vată şi de cârpele vârâte cu violenţă, bieţii 
oameni zăceau leşinaţi când le sosi ajutor, şi fără doar şi 


poate că ar fi trecut pe lumea cealaltă dacă ar fi rămas aşa 
până dimineaţa. 

După o oră de îngrijiri, când îşi reveniră, funcţionarii nu 
fură în stare să dea decât nişte vagi informaţii. Cinci oameni 
cu bărbi, unii îmbrăcaţi în pardesiuri lungi, alţii în 
pardesiuri de călătorie numite în mod obişnuit ulstere, îi 
atacaseră şi-i doborâseră. Mai mult de atât nu ştiau. 

Sinceritatea lor nu putea fi pusă la îndoială. Într-adevăr, 
încă de la începutul anchetei fuseseră găsite cele cinci 
pardesiuri, puse la vedere, ca şi cum răufăcătorii ar fi ţinut 
cu tot dinadinsul să lase o urmă a trecerii lor. În plus, 
veşmintele acestea, examinate atent de cei mai fini copoi ai 
Scotland Yard-ului, nu dădură nici un fel de indicii despre 
cei care le lepădaseră. Croite din material obişnuit, ele nu 
purtau nici marca vreunui croitor, nici marca vreunui 
magazin, fapt care explica de ce fuseseră lăsate la locul 
crimei. 

Din toate acestea nu reieşea mare lucru, şi totuşi, 
magistratul anchetator trebui să renunţe să afle mai mult. 
Zadarnic îi suci şi-i răsuci el pe martori. Toţi o ţinură una şi 
bună, şi fu imposibil să se mai scoată ceva de la ei. 

Ultimul martor audiat fu portarul imobilului. Oblonul fiind 
coborât, răufăcătorii fuseseră nevoiţi să iasă prin vestibulul 
comun întregii case. Portarul trebuise deci să-i vadă. 

Acesta nu putu decât să-şi mărturisească ignoranţa. 
Apartamentele pe care le avea în grijă erau prea 
numeroase pentru a le putea supraveghea cu eficacitate 
reală. În ziua aceea, portarul nu observase nimic anormal. 
Dacă hoţii trecuseră prin faţa lui, aşa cum pe bună dreptate 
se presupunea, el îi luase drept funcţionari ai agenţiei. 

Înghesuit cu întrebările, poftit să-şi scotocească memoria 
el pomeni numele a patru locatari care trecuseră prin 
vestibul cam la ora crimei, sau la câtva timp după aceea. 
Verificarea, făcută imediat, stabili că aceşti patru locatari, 
de o cinste neîndoielnică, se întorseseră acasă pur şi simplu 
ca să cineze. 


Portarul pomeni apoi despre un om de la un depozit de 
cărbuni venit cu un sac voluminos, pe la ora şapte şi 
jumătate, puţin înainte de sosirea poliţiei; portarul îl 
remarcase numai pentru motivul că de obicei cărbunii nu 
erau aduşi la o asemenea oră. Omul cu cărbunii întrebase 
de un locatar de la etajul cinci, şi încă atât de stăruitor, 
încât portarul încuviinţase predarea cărbunilor şi-i arătase 
scara de serviciu. 

Omul cu cărbunii se urcase deci, dar se coborâse, după un 
sfert de oră, tot cu sacul la spinare. Întrebat de portar, el 
spusese că a greşit adresa. Şi, gâfâind pe când vorbea, ca 
unul ce urcase cinci etaje cu o povară grea în spinare, omul 
ieşise în stradă, apoi, punându-şi sacul într-un cărucior aflat 
la marginea trotuarului, plecase agale. 

— Ştii de la ce depozit era? întrebă magistratul- 
anchetator. 

Portarul răspunse că nu ştia. 

Lăsând punctul acesta pentru o verificare ulterioară, 
magistratul îl interogă pe locatarul de la etajul cinci. Şi i se 
confirmă că un om, care spunea că are de predat o 
comandă de cărbuni, sunase, într-adevăr, la uşa de serviciu, 
pe la şapte şi jumătate. Servitoarea îi deschisese şi-i 
spusese că se înşală, iar omul plecase fără să mai stăruie. 
Există, totuşi, o diferenţă între diversele depoziţii legate de 
acest incident, servitoarea de la etajul cinci susţinând, 
contrar spuselor portarului, că omul nu avea cu el nici un 
sac. 

— L-o fi lăsat jos, ca să urce - explică magistratul. Totuşi, 
se văzu că explicaţia nu era suficienta, cinci se descoperi, în 
coridorul comun al beciurilor, o cantitate de antracit, cam 
un sac, despre care portarul susţinea că nu se aflase acolo 
cu câteva ore mai înainte. Vădit lucru, misteriosul cărbunar 
golise în locul acela sacul pe care îl căra. Dar ce luase în 
schimb, căci portarul susţinea cu toată tăria că la plecare 
sacul nu părea nici mai gol, nici mai uşor decât la sosire? 


— Până una, alta, să nu ne mai ocupăm de asta - hotări 
magistratul, renunțând la rezolvarea unei probleme de 
nerezolvat. O să lămurim mâine totul. 

Pentru moment, avea de urmărit o pistă pe care o socotea 
mai serioasă, şi ţinea să nu se depărteze de ea. 

Într-adevăr, nu tot personalul agenţiei fusese regăsit. 
Personajul cel mai important - directorul - era lipsă la apel, 
Mr. Lewis Robert Buxton dispăruse. 

În privinţa aceasta, funcţionarii nu fură în stare să dea nici 
o lămurire. 'Iot ce ştiau era că, puţin înainte de ora cinci, un 
client, introdus la director, îl chemase după câteva minute 
pe Store, că Store se dusese în cabinetul directorului şi că 
nu mai ieşise de acolo. Câteva clipe după chemarea lui 
Store urmase atacul. Cât despre mr. Buxton, nimeni nu-l 
mai revăzuse. 

O concluzie se impunea de la sine. Dacă era neîndoielnic 
că agenţia fusese luată cu asalt de cinci bandiți, mai mult 
sau mai puţin deghizați sau machiaţi, la fel de neîndoielnic 
era şi faptul că bandiții avuseseră un complice la locul 
crimei şi că complicele nu fusese altul decât şeful agenţiei. 

De aceea, fără să se mai aştepte rezultatele unei anchete 
mai amănunțite, fu lansat imediat un mandat de aducere 
împotriva lui Lewis Robert Buxton, şeful Agenţiei DK a lui 
Central Bank, acuzat de furt şi complicitate la crimă. Şi iată 
de ce semnalmentele lui, binecunoscute, dacă ale 
complicilor erau necunoscute, fură trimise în toate 
direcţiile. 

Cum vinovatul nu putuse încă părăsi Anglia, urma să fie 
prins fie în trecere spre un oraş din interior, fie în vreun 
port de îmbarcare, succes rapid cu care poliţia s-ar fi putut 
mândri pe drept cuvânt. 

Cu perspectiva aceasta plăcută, magistratul şi detectivii se 
îndreptară spre locuinţele lor. 

Dar în aceeaşi noapte, la ora două, cinci bărbaţi, unii 
dintre ei complet raşi, ceilalţi cu câte o mustață groasă pe 
feţele arse de soare, coborau la Southampton din expresul 


de Londra, unu câte unu, aşa cum se şi urcaseră. După ce 
luară în primire mai multe bagaje şi mai ales un cufăr mare 
şi foarte greu, se duseră cu trăsura în port, unde, la chei, 
aştepta un steamer cam de două mii de tone, al cărui coş 
revărsa un val de fum des. 

La fluxul de la ora patru dimineaţa, adică în momentul 
când la Southampton totul dormea şi când crima din Old 
Broad street era încă necunoscută acolo, steamerul fu 
desprins de chei, ieşi din dană şi porni în larg. 

Nimeni nu încercă să-i oprească plecarea. Şi, într-adevăr, 
de ce ar fi fost suspectat vasul acesta cinstit, încărcat legal 
cu mărfuri de toate soiurile, e drept, dar onorabile, cu 
destinaţia Kotonou, port din Dahomey? 

Steamerul se depărta deci paşnic, cu mărfurile lui, cu cei 
cinci pasageri, cu bagajele lor şi cu cufărul cel mare, pe 
care unul dintre ei, cel mai înalt, îl adusese în cabina lui, pe 
când poliţia, întrerupându-şi ancheta, îşi căuta în somn o 
odihnă bine meritată. 

Ancheta fu reluată a doua zi şi în zilele următoare, dar, 
după cum toată lumea ştie, n-avea să ducă la nici un 
rezultat. Trecură zile după zile, cei cinci răufăcători 
rămaseră necunoscuţi, iar Lewis Robert Buxton rămase de 
negăsit. 

Nici o licărire nu veni să lumineze misterul de nepătruns. 
Nu se reuşi nici măcar să se afle la ce depozit lucra omul cu 
sacul de cărbuni, care atrăsese o clipă atenţia poliţiei. 
Nemaifiind nimic de făcut, afacerea fu clasată. 

Urmarea povestirii acesteia va da, pentru prima dată, 
soluţia enigmei, întreagă şi completă. Cititorul rămâne să 
spună dacă se putea închipui alta, mai neaşteptată şi mai 
ciudată. 

II. 

O CĂLĂTORIE DE STUDIU. 

Conakry, capitala Guineei franceze şi reşedinţa 
locotenentului-guvernator, e astăzi un oraş foarte plăcut, 
ale cărui străzi, inteligent trasate după planurile 


guvernatorului Ballay, se întretaie în unghi drept şi sunt, în 
genere, indicate printr-un simplu număr de ordine, după 
moda americană. Clădit pe Insula 'Tombo, Conakry e 
despărţit de continent, printr-un canal îngust, peste care 
trece un pod pe care circulă călăreţi, pietoni, vehicule şi 
trenul; capătul căii ferate se află lângă Niger, la Kouroussa. 
Conakry e localitatea cea mai salubră de pe litoral. De 
aceea reprezentanţii rasei albe sunt aici numeroşi, 
îndeosebi francezii şi englezii, aceştia din urmă grupaţi mai 
ales în cartierul mărginaş Newtown. 

Dar, pe vremea când se petreceau evenimentele povestite 
de noi, oraşul Conakry nu atinsese încă gradul acesta de 
prosperitate şi nu era decât un târg ceva mai mare. 

În ziua aceea de 27 noiembrie, oraşul se afla în 
sărbătoare. Răspunzând invitaţiei pe care guvernatorul, 
domnul Henry Valdonne, i-o făcuse prin afişe, populaţia se 
îndrepta spre mare, dispusă să facă o primire călduroasă, 
după cum era rugată, unor călători de seamă care aveau să 
debarce curând de pe Touat, un pachebot al Companiei 
Frayssinet. 

Personajele, care stârneau astfel atâta zarvă în Conakry, 
erau într-adevăr importante. Şapte la număr, ele formau 
înaltul personal al Comisiei extraparlamentare însărcinată 
de Administraţia centrală să efectueze o călătorie de studiu 
în regiunea Sudanului cunoscută sub numele de „Bucla 
Nigerului”. Cinstit vorbind, preşedintele Consiliului, domnul 
Grandchamp, şi domnul Chazelle, ministrul coloniilor, nu se 
hotărâseră chiar de bună voie să alcătuiască misiunea 
aceasta şi să decreteze călătoria de studiu, ci fuseseră 
oarecum siliţi de presiunea Camerei şi de necesitatea de a 
pune capăt unui duel oratoric care ameninţa să devină 
scandal. 

Cu câteva luni în urmă, în legătură cu o dezbatere relativă 
la regiunea africană pe care Misiunea extraparlamentară 
avea mandat s-o exploreze, Camera se împărţise în două 


fracțiuni, egale numeric, şi a căror luptă era condusă de doi 
lideri îndâriiţi. 

Unul din lideri se numea Barsac; celălalt Baudrieres. 

Primul, un bărbat grăsuliu, ba chiar cu un pic de burtică, 
purta în jurul feţei o barbă neagră şi stufoasă. Era un 
meridional din Provence, cu glas sonor şi înzestrat, dacă nu 
cu darul oratoriei, cel, puţin cu o oarecare uşurinţă de a se 
exprima. Altminteri, era un bărbat vesel şi simpatic. 

Celălalt, reprezenta un departament din nord, şi, dacă ni 
se îngăduie expresia aceasta îndrăzneață, îl reprezenta în 
lungime. Uscat la trup şi la faţă, cu o mustață subţire, pe 
oală, care îi accentua buzele subţiri, colţuros şi dogmatic - 
el făcea parte din rasa oamenilor trişti. Pe cât îşi deschidea 
sufletul pentru toţi colegul său, pe atât trăia el de închis în 
sine, dezvăluindu-i-se cât mai puţin posibil, cu inima 
zăvorâtă ca lada cu bani a unui avar. 

Deputaţi de multă vreme, amândoi se specializaseră în 
problemele coloniale, şi erau socotiți de toţi drept autorizaţi 
în materie. Totuşi, trebuie spus, era, într-adevăr uimitor că 
studiile lor îndelungate îi duseseră la concluzii atât de 
opuse. Lucru sigur e că rareori cădeau amândoi de acord. 
Când Barsac trata o problemă oarecare, se putea paria că 
Baudrieres va cere cuvântul ca să spună exact contrariul, în 
aşa fel, încât discursurile lor anulându-se reciproc, Camera 
se vedea nevoită să voteze în sensul indicat de minister: 

Dar, de data aceasta, Barsac şi Baudrieres nu voiseră să 
cedeze nici cât negru sub unghie, şi discuţia nu mai lua 
sfârşit. Ea începuse de la un proiect de lege depus de 
Barsac, proiect tinzând să creeze cinci locuri de deputaţi 
pentru Senegambia, Guineea de Sus şi partea Sudanului 
francez situată la vest de Niger, şi să acorde dreptul de a 
vota, şi chiar de a fi aleşi, oamenilor de culoare, fără 
deosebire de rasă. Imediat, aşa cum avea obiceiul, 
Baudrieres se ridicase cu putere împotriva tezei lui Barsac, 
şi cei doi adversari de neîmpăcat îşi aruncaseră în cap o 
încărcătură întreagă de argumente. 


Unul, citând în sprijinul părerii sale cuvintele a numeroşi 
militari şi civili, care străbătuseră meleagurile acestea sau 
făcuseră comerţ pe acolo, îi înfăţişă pe negri drept nişte 
fiinţe ajunse la o treaptă de civilizaţie foarte înaintată. El 
adăugă că desfiinţarea sclaviei nu înseamnă mare lucru, 
dacă nu le dai populațiilor cucerite aceleaşi drepturi ca şi 
cuceritorilor, şi rosti în legătură cu aceasta, într-o serie de 
peroraţii zgomotos aplaudate de Cameră, marile cuvinte: 
libertate, egalitate şi fraternitate. 

Celălalt afirmă, dimpotrivă, că negrii se bălăceau încă în 
cea mai ruşinoasă barbarie şi că nu putea fi vorba de a-i 
consulta, după cum un copil bolnav nu poate fi consultat 
asupra leacului cel mai indicat pentru boala lui. El mai 
adaugă că, în orice caz, momentul nu era potrivit pentru o 
experienţă atât de periculoasă, şi că mai degrabă ar fi fost 
necesară o întărire a trupelor de ocupaţie, căci unele 
semne îngrijorătoare îndreptăţeau temerile unor apropiate 
tulburări în aceste regiuni. Baudrieres invocă tot atât de 
multe păreri militare şi civile ca şi adversarul său, încheie 
preconizând o nouă intervenţie armată şi declară cu 
patriotică energie că patrimoniul cucerit de sângele francez 
era sacru şi că trebuia să rămână de neatins. Şi el fu 
aplaudat frenetic. 

Ministrul coloniilor se află în mare încurcătură. Nu ştia 
căruia dintre cei doi pasionaţi oratori să-i dea dreptate. 
Câte ceva era adevărat în amândouă tezele. Dacă era exact 
că populaţiile negre din bucla Nigerului şi Senegambia 
păreau că încep să se împace cu dominaţia franceză, că 
învăţământul făcuse progrese la triburile acestea odinioară 
atât de ignorante, şi că securitatea era pe cale de întărire, 
nu era mai puţin exact că actualmente situaţia tindea să se 
schimbe într-un sens nefavorabil. Fusese primită ştirea 
despre unele tulburări şi incursiuni de jaf; sate întregi, nu 
se ştia din ce motiv, fuseseră părăsite de locuitorii lor, şi, în 
sfârşit, trebuia ţinut seama, fără exagerare, totuşi, de 
zvonurile destul de misterioase şi de confuze care circulau 


prin junglă, în apropierea Nigerului, şi din care se putea 
înţelege în genere că o putere independentă era pe cale de 
a se forma într-un punct încă necunoscut al solului african. 

Cum ambii oratori mai sus pomeniţi puteau, la rigoare, să 
găsească argumente favorabile cauzei lor în discursul 
ministrului, şi unul şi altul triumfară în aceeaşi măsură, iar 
discuţiile continuară până în clipa când un deputat, 
pierzându-şi răbdarea, strigă în mijlocul zarvei: 

— Dacă nu ne putem înţelege, să mergem la faţa locului. 
Domnul Chazelle răspunse că ţinuturile acestea fuseseră 
atât de des explorate, încât nu se impunea necesitatea de a 
le mai descoperi încă o dată, dar că el era gata, totuşi, să se 

supună vederilor Camerei, dacă aceasta socotea că o 
călătorie de studiu ar avea utilitate şi că va fi fericit să se 
asocieze, în acest caz, la o asemenea acţiune, punând 
expediţia sub conducerea aceluia dintre membri pe care 
Camera va binevoi să-l numească. 

Propunerea a avut mult succes. Se votă pe loc, şi ministrul 
fu invitat să alcătuiască o misiune care să străbată ţinutul 
cuprins în bucla Nigerului şi să întocmească un raport pe 
baza căruia Camera să legifereze ulterior. 

Dar acordul se realiză mai greu când fu vorba de numirea 
deputatului şef al misiunii. De două ori Barsac şi Baudrieres 
obţinură un număr de voturi matematic egal. 

Trebuia, totuşi, să se ajungă la un rezultat. 

— Ce Dumnezeu! Să fie numiţi amândoi! exclamă unul din 
glumeţii care nu lipsesc niciodată dintr-o adunare franceză. 

Ideea fiind primită cu entuziasm de Camera care, fără 
îndoială, vedea în ea un mijloc de-a nu mai auzi timp de 
câteva luni vorbindu-se despre colonii, Barsac şi Baudrieres 
fură aleşi, urmând ca vârsta să decidă care din doi să aibă 
întâietate. După verificarea vârstei, privilegiul acesta îi 
reveni lui Barsac, născut cu trei zile înaintea adversarului 
său. Baudrieres trebui deci să se resemneze şi să nu-i fie 
decât adjunct, ceea ce îl mâhni de moarte. 


La această primă formaţie a misiunii, guvernul mai 
adăugase apoi câteva persoane, mai puţin decorative, e 
drept, dar poate mai calificate, aşa că la sosirea în Conakry 
misiunea cuprindea în total şapte membri, inclusiv Barsac şi 
Baudrieres, primii numiţi. 

Printre alţii, se remarca doctorul Châtonnay, un mare 
medic şi un medic înalt, căci era foarte savant şi îşi ridica la 
un metru optzeci faţa voioasă, încununată cu un păr creţ şi 
alb ca zăpada - deşi medicul n-avea încă cincizeci de ani - şi 
tăiată de o mustață stufoasă, de aceeaşi culoare. 

Doctorul Châtonnay, un om excelent, sensibil şi vesel, 
râdea din te miri ce, cu un zgomot ca cel făcut de ţâşnirea 
unor aburi. 

Se mai putea remarca apoi şi domnul Isidore 'Tassiti, 
membru corespondent al Societăţii de geografie, un om 
mărunţel, uscat şi tăios, geograf exclusiv şi pasionat. 

Ultimii membri ai misiunii, domnii Poncin, Quirieu şi 
Heyrieux, toţi trei funcţionari în diverse ministere, treceau 
neobservaţi. Neavând nimic deosebit, ei erau oameni ca toţi 
oamenii. 

În jurul acestui nucleu oficial gravita, cât se poate de 
neoficial, un alt optulea călător. Acesta, un bărbat blond cu 
înfăţişare energică şi hotărâtă, se numea Amed6e Florence, 
şi meseria lui consta din a informa cât putea mai bine 
marele cotidian „Expansiunea franceză” al cărui redactor 
activ şi descurcăreţ era. 

lată persoanele care debarcară în ziua aceea de 27 
noiembrie de pe pachebotul Touat al Companiei Frayssinet. 

Evenimentul trebuia neapărat să dea prilej la discursuri. E 
de ajuns ca oamenii să facă parte din personalul 
administrativ sau guvernamental pentru a nu se mai 
mulţumi, când se întâlnesc, cu o strângere de mână sau cu 
un bună ziua; în asemenea ocazii se socoteşte absolut 
necesar să se schimbe cuvinte istorice, pe când un public 
totdeauna amuzat, în ciuda obişnuinţei, de comicul special 
al acestei formalităţi, se strânge roată în jurul oratorilor. 


În virtutea acestui protocol, domnul Valdonne, escortat de 
principalii săi funcţionari pe care avu grijă să-i prezinte, ură 
solemn, chiar la locul debarcării, bun venit oaspeţilor de 
seamă care îi picau, dacă nu din cer, cel puţin din largul 
oceanului. De altfel, ca să fim drepţi cu el, trebuie spus că 
nu s-a lungit la vorbă şi că scurta lui cuvântare a obţinut un 
succes meritat. 

Luând apoi cuvântul, în calitate de şef al misiunii, Barsac îi 
răspunse după cum urmează: 

— Domnule guvernator, domnilor - rosti el cu accent de 
cunoscător - şi din Midil - după ce tuşi ca să-şi limpezească 
glasul - colegii mei şi eu suntem adânc mişcaţi de cuvintele 
auzite acum. Cordialitatea primirii pe care ne-aţi făcut-o e 
semn bun pentru noi, în momentul când începe în mod real 
o acţiune căreia n-am vrea să-i mai exagerăm greutăţile. 
Noi ştim că, sub generoasa administrare a metropolei, 
ţinuturile acestea, odinioară explorate în mijlocul atâtor 
pericole de îndrăzneţii pionieri ai patriei, cunosc în sfârşit 
pacea franceză, dacă binevoiţi a-mi îngădui această 
expresie pompoasă împrumutată de la strămoşii noştri 
romani. lată de ce, aici, în pragul acestui frumos oraş 
Conakry, înconjurați de nodurile dese ale compatrioţilor 
noştri, avem senzaţia că n-am părăsit Franţa, şi iată de ce, 
pătrunzând în interior, tot nu o vom părăsi, căci harnica 
populaţie a acestor ţinuturi e de acum formată din cetăţeni 
ai unei Frânte mărite şi prelungite. Fie ca prezenţa noastră 
în mijlocul ei să le dea dovada grijii veşnic treze a puterii 
publice! Fie ca ea să sporească şi mai mult, dacă e cu 
putinţă, dragostea faţă de patrie, devotamentul faţă de 
Republică. 

Guvernatorul Valdonne dădu, după cum se obişnuieşte, 
semnalul aplauzelor „spontane”, şi în vreme ce Barsac 
făcea un pas înapoi Baudrieres îl făcu imediat înainte. 

În urma unor interminabile şedinţe în cabinetul 
ministrului, se hotărâse că Baudrieres să fie, nu sub-şef, ci 
şef-adjunct al expediției. Deci - o, misterioasă putere a 


cuvintelor! - de aici rezulta, pare-se, că dacă Barsac ia 
cuvântul într-o ceremonie oficială, Baudrieres să-l ia 
imediat după el. Astfel fusese rezolvată spinoasa problemă 
a amorului propriu. 

— Domnule guvernator, domnilor - începu Baudrieres, 
întrerupând în felul acesta aplauzele care salutau sfârşitul 
discursului lui Barsac - mă asociez din plin la frumoasele 
cuvinte ale eminentului meu coleg şi prieten. Aşa cum atât 
de bine a spus el, fiecare dintre noi îşi dă exact seama de 
greutăţile şi de primejdiile pe care ni le pot oferi explorarea 
noastră. Greutățile acestea ne vom strădui pe cât vom 
putea să le învingem. Iar primejdiile nu ne vor putea 
tulbura, căci între ele şi noi se vor afla baionetele franceze. 
Fie-mi îngăduit, deci, să trimit, la primul pas făcut pe 
pământul Africii, un cordial salut escortei care va îndepărta 
de noi până şi posibilitatea vreunei primejdii. Şi, în privinţa 
aceasta, fiţi siguri, domnilor, salutând mica noastră escortă, 
salut armata, căci nu e ea oare prezentă până şi în 
persoana ultimului ostaş de pe stradă? Armatei îi trimit, 
cum spun, salutul meu. Armata deci, atât de scumpă tuturor 
inimilor franceze, e aceea care va participa la lucrările 
noastre, şi, datorită ei, vor spori, prin neînsemnata noastră 
acţiune, aşa cum au sporit de atâtea ori în urma 
glorioaselor ei fapte, prestigiul patriei şi măreţia Republicii! 

Din nou izbucniră aplauzele, la fel de dese şi de 
„spontane” ca şi mai adineauri; apoi oficialii porniră spre 
reşedinţă, unde principalii membri ai misiunii aveau să fie 
găzduiţi în cele trei zile destinate punerii la punct a 
ultimelor amănunte ale programului expediției. 

Programul acesta era vast. Regiunea care interesa 
proiectul de lege a lui Barsac depăşeşte un milion cinci sute 
de mii de kilometri pătraţi. E cam de trei ori cât suprafaţa 
Franţei. Dacă era imposibil să fie vizitate toate punctele 
acestei imense întinderi, cel puţin fusese trasat un itinerar 
destul de capricios, pentru ca impresiile căpătate până la 
urmă de exploratori să aibă oarecari şanse de a fi conforme 


realităţii. În fapt, itinerarul se întindea pe mai mult de două 
mii cinci sute de kilometri pentru unii membri ai misiunii, şi 
pe aproape trei mii cinci sute pentru ceilalţi. 

Într-adevăr, pe drum expediţia trebuia să se împartă în 
două, pentru a-şi putea extinde cât mai mult câmpul de 
cercetare. Plecând din Conakry, urma să se meargă mai 
întâi până la Kankan, prin Uossu, Timbo, centru important 
al Foutei-Djalon meridionale, şi Kurussa, localitate aşezată 
pe Niger, nu departe de izvor. 

De la Kankan, urmau să fie străbătute - prin Foraba, 
Forabakuru şi Tiola - Uasulu şi Kenedugu, până la Sikasso, 
capitala acestui din urmă ţinut. 

La Sikasso, la 1100 kilometri de mare, expediţia urma să 
se împartă în două. O parte, condusă de Baudrieres, avea 
să coboare spre sud, să se îndrepte spre ţinutul Kong şi să 
ajungă în capitala acestuia, prin Sitardugu, Niambuambo şi 
alte diverse aşezări mai mult sau mai puţin importante. De 
la Kong, avea să cerceteze prin Baule, ca să atingă, în 
sfârşit, la Grand-Bassam, Coasta de Fildeş. Cealaltă parte, 
cu Barsac, aveau să-şi continue, dimpotrivă, drumul spre 
est, să treacă prin Uaghadugu şi să întâlnească Nigerul la 
Saye; apoi mergând paralel cu fluviul, aveau să străbată 
Mossi şi, în sfârşit, prin Gurma şi Borgu, să iasă la Kotonu, 
punctul ei terminus, pe coasta Dahomeyului. 

Ţinând seama de ocolurile şi de întârzierile inevitabile, se 
socotea că întreaga călătorie avea să dureze cel puţin opt 
luni pentru prima parte a expediției, şi zece până la 
douăsprezece luni pentru a doua parte. Pornind împreună, 
la 1 decembrie, din Conakry, Baudrieres nu putea să ajungă 
la Grand-Bassam înainte de 1 august, iar Barsac nu putea 
să ajungă înainte de 1 octombrie la Kotonu. 

Era vorba deci de o lungă călătorie. Şi totuşi, domnul 
Isidore Tassin nu se putea lăuda că drumul acesta îi va 
îngădui să stabilească vreun important adevăr geografic 
necunoscut până la el. La drept vorbind, prezenţa unui 
membru corespondent al Societăţii de geografie nu prea îşi 


avea rostul, speranţa de a descoperi bucla Nigerului fiind la 
fel de puţin realizabilă ca şi aceea de a descoperi America. 
Dar domnul Tassin nu era lacom. Globul fiind străbătut în 
toate direcţiile, el socotea că trebuie să te mulţumeşti cu 
puţin. 

Şi ca un înţelept gândea el când îşi limita astfel ambițiile. 
Bucla Nigerului încetase de multă vreme să mai fie ţinutul 
inaccesibil şi misterios care fusese timp de atâţia ani. După 
doctorul german Barth, care o străbătu primul, în 1853 şi 
1854, o mulţime de cutezători o cuceriseră treptat. Astfel, 
în 1887, locotenentul de marină Caron şi autorul unei 
explorări măreţe în toate privinţele, căpitanul Binger; în 
1889, locotenentul de marină Jaime; în 1890, doctorul 
Crozat; în 1891, căpitanul Monteil, în 1893 şi 1894 muriră 
glorios locotenentul Aube şi colonelul Bonnier, şi avu loc 
cucerirea 'Tombouctoului de către locotenentul Boiteux, 
ajuns curând, din urmă, de maiorul Joffre. În acelaşi an 
1894 şi în 1895, urmară căpitanul Toutee şi locotenentul 
Targe; în 1896, locotenentul de marină Hourst şi atâţia alţii, 
ca să se ajungă la campania în decursul căreia, în 1898, 
colonelul Audeouud cuceri Kong şi dobori puterea lui 
Samory. De atunci, Sudanul apusean încetează de a mai 
merita epitetul de sălbatic; administraţia urmează cuceririi, 
posturile se înmulţesc, asigurând într-un mod din ce în ce 
mai temeinic dominaţia franceză. 

În momentul când misiunea extraparlamentară urma să 
pătrundă, la rândul ei, în ţinuturile acestea, pacificarea nu 
era încă deplină, dar securitatea sporise şi existau toate 
motivele să se spere că întreaga călătorie va putea fi 
îndeplinită, dacă nu fără incidente, măcar fără accidente, şi 
că totul se va reduce la o plimbare printre populaţiile 
paşnice pe care Barsac le socotea coapte pentru a gusta 
bucuriile politicii electorale. 

Plecarea era fixată pentru 1 decembrie. 

În ajunul plecării, 30 noiembrie, un dineu oficial avea să-i 
reunească pentru ultima oară pe membrii misiunii la masa 


guvernatorului. După dineul acesta urmau să fie rostite 
toasturile, aşa cum se obişnuieşte, cu acompaniamentul 
obligatoriu al imnului naţional, şi să fie făcute ultimele urări 
pentru reuşita expediției şi pentru gloria Republicii. 

În ziua aceea, Barsac, obosit de umblet prin Conakry sub 
un soare de foc, abia se întorsese în camera lui şi-şi făcea 
vânt, fericit, aşteptând ora când trebuia să-şi îmbrace 
costumul de gală, de care nici o temperatură n-ar putea 
scuti o persoană oficială în exerciţiul funcţiunii; tocmai 
atunci plantonul, un reangajat din armata colonială, „om cu 
multă experienţă”, veni să-l anunţe că două persoane 
cereau să fie primite. 

— Care sunt? întrebă Barsac. 

Plantonul făcu un gest care arăta că nu ştie. 

— Un tip, cu dama lui - spuse el simplu. 

— Colonişti? ... 

— După cum umblă, n-aş crede - răspunse plantonul. Tipul 
e înalt, cu bila goală... 

— Bilă? ... 

— Adică e chel. Poartă favoriţi blonzi şi are nişte ochi ca 
nişte mingi. 

Faci nişte imagini! ... Şi doamna? 

Dama?! 

Da. Cum e? ... Tânără?... 

Mda... 

Frumoasă? 

Da, şi înţolită foc! ... 

Barsac îşi răsuci instinctiv mustaţa şi spuse: 

— Pofteşte-i înăuntru. 

Dând ordinul acesta el aruncă, fără să-şi dea seama, o 
privire spre oglinda care îi reflecta silueta durdulie. Dacă 
nu i-ar fi fost gândurile la altceva, ar fi putut constata atunci 
că pendula arăta ora şase. Ţinând seama de diferenţa 
longitudinilor, era exact clipa în care se începea atacul 
Agenţiei DK a lui Central Bank, atac despre care s-a vorbit 
în primul capitol al povestirii de faţă. 


Vizitatorii, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, 
urmat de-o tânără între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, 
fură introduşi în camera în care Barsac gusta plăcerile 
odihnei, înainte de a merge să înfrunte osteneala unui 
dineu oficial. 

Bărbatul era, într-adevăr, foarte înalt. Două picioare 
interminabile suportau un trunchi relativ mic, terminat 
printr-un gât lung şi osos, piedestal pentru un cap modelat 
în înălţime. Dacă ochii nu-i erau ca nişte mingi, după cum 
afirmase plantonul abuzând de imagini exagerate, nu se 
putea totuşi contesta faptul că erau bulbucaţi, şi nici că 
nasul nu-i era gros, nici că buzele nu-i erau groase şi lipsite 
de mustăţi, căci un brici nemilos le răsese. Dimpotrivă, nişte 
favoriţi scurţi, după modelul clasic atribuit austriecilor, şi o 
cunună de păr buclat înconjurând baza unui craniu minunat 
de chel şi de lucios, permiteau să se afirme că plantonului îi 
lipsea precizia în alegerea calificativelor. Blond, spusese el. 
Cuvântul nu era exact. La drept vorbind, personajul era 
TOşcovan. 

Portretul acesta ne-ar scuti, la nevoie, să mai spunem că 
noul venit era urât, dacă nu s-ar cuveni să adăugăm 
urâţeniei acesteia epitetul de simpatic. Buzele lui groase 
exprimau, într-adevăr, sinceritatea, iar în ochi îi licărea 
bunătatea aceea şireată căreia părinţii noştri îi dăduseră 
încântătorul nume de „bonomie”. 

După el venea tânăra fată. Trebuie recunoscut că, numind- 
o frumoasă, de data aceasta plantonul nu exagerase de loc. 
Înaltă, subţire, cu talia elegantă, cu buze rumene şi cu dinţi 
minunaţi, cu nasul fin şi drept, cu ochii mari şi cu 
sprâncenele admirabil arcuite, cu un păr bogat de un negru 
ca de cerneală, cu toate trăsăturile de o regularitate 
impecabilă, tânăra era de o frumuseţe desăvârşită. 

După ce Barsac le oferi scaune vizitatorilor săi, bărbatul, 
după cum se cuvine, luă cuvântul: 

— Să ne iertaţi, domnule deputat, că am venit să vă 
deranjăm, şi, fiindcă nu putem face altfel, să ne scuzaţi că 


vă vom spune noi înşine cine suntem. Mă numesc, dar daţi- 
mi voie să adaug, după cum obişnuiesc: am regretul să mă 
numesc, căci numele meu e ridicol, Agenor de Saint-Berain, 
proprietar, celibatar şi cetăţean al oraşului Rennes. 

După ce-şi debită astfel starea civilă, Agenor de 
SaintBerain făcu o mică pauză, apoi, ajutându-se cu un 
gest, îşi prezentă însoţitoarea: 

Domnişoara Jane Mornas, mătuşa mea. 

Mătuşa dumitale? repetă Barsac. 

— Da. Domnişoara Mornas mi-e mătuşă pe cât poate 
cineva să fie mătuşa cuiva - afirmă Agenor de Saint-Berain, 
pe când un zâmbet voios lumina buzele tinerei fete. 

În clipa aceea, păru că se iveşte o rază de soare. Frumoasa 
ei faţă, al cărei singur cusur era poate expresia prea 
serioasă, părea iluminată. 

— Domnul de Saint-Berain - explică ea cu un uşor accent 
englezesc - ţine grozav la titlul său de nepot şi nu scapă nici 
un prilej să arate gradul nostru real de rudenie... 

— Asta mă întinereşte - o întrerupse nepotul. 

— Dar - continuă Jane Mornas - după ce produce efectul şi 
după ce dreptul său legal e bine stabilit, el acceptă să 
inverseze rolurile şi să redevină unchiul Agenor, ceea ce, 
printr-o înţelegere familială, a fost totdeauna, de când m- 
am născut. 

— Şi ceea ce se potriveşte mai bine cu vârsta mea - explică 
unchiul-nepot. Dar să trecem peste asta, şi, acum, când 
prezentările au fost făcute, îngăduiţi-mi, domnule deputat 
să ajung la motivul vizitei noastre. Domnişoara Mornas şi 
eu, suntem, aşa cum ne vedeţi, exploratori. Mătuşa mea 
nepoată e o călătoare foarte curajoasă, şi eu, ca un bun 
unchi-nepot, m-am lăsat târât de ea până pe meleagurile 
acestea depărtate. Intenţia noastră nu e să rămânem la 
Conakry, ci să ne aventurăm în interior, căutând emoţii şi 
privelişti noi. Ne-am terminat pregătirile şi eram gata de 
plecare când am aflat că o misiune avea să urmeze, sub 
conducerea dumneavoastră, o rută identică cu a noastră. I- 


am atras atunci atenţia domnişoarei Mornas că, oricât de 
liniştită ar fi ţara aceasta, mi se pare preferabil să ne alipim 
misiunii, dacă ea va binevoi să ne primească. Am venit deci 
să vă cerem învoirea de-a face drumul împreună cu 
dumneavoastră. 

— În principiu, nu văd ce-aş putea să am împotrivă - 
răspunse Barsac - dar, înţelegeţi, trebuie să-mi consult şi 
colegii. 

— E foarte firesc - aprobă Saint-Berain. 

Poate că ei se vor teme ca prezenţa unei femei să nu ne 
întârzie mersul şi să nu fie cam nepotrivită pentru 
executarea programului care ni s-a trasat - sugeră Barsac. 
În cazul acesta... 

Să n-aibă teamă - spuse unchiul Agenor. Domnişoara 
Mornas e un adevărat bărbat. Şi vă cere ea însăşi să n-o 
trataţi ca pe o colegă, ci ca pe un coleg. 

Sigur! aprobă Jane Mornas. Voi mai adăuga că nici din 
punct de vedere material nu vă vom stingheri cu nimic. 
Avem şi noi hamali. Nu ne lipseşte nimic, avem până şi doi 
negri bambara, doi foşti tiraliori senegalezi, pe care i-am 
angajat ca ghizi şi tălmaci. Vedeţi că ne puteţi primi fără 
teamă... 

În aceste condiţii, într-adevăr... recunoscu Barsac. În 
sfârşit, voi vorbi chiar astă-seară cu colegii mei, şi, dacă 
sunt de aceeaşi părere, s-a făcut. Unde aş putea să vă dau 
răspunsul definitiv? 

— Mâine, în momentul plecării, căci mâine, oricum, plecăm 
din Conakry. 

După ce se înţeleseră astfel, vizitatorii plecară. 

La dineul guvernatorului, Barsac transmise, într-adevăr, 
colegilor săi cererea care îi fusese făcută. Ia fu primită în 
mod favorabil. Singur Baudrieres socoti că trebuie să facă 
unele rezerve. Ce-i drept, nu refuză să accepte cererea 
frumoasei tovarăşe de drum, căreia Barsac îi luă apărarea 
cu o căldură poate mai mare decât ar fi fost strict necesar, 
dar, în sfârşit, manifestă oarecari ezitări. Întâmplarea i se 


părea suspectă. Era oare admisibil ca o tânără fată să se 
aventureze într-o asemenea călătorie? Nu, cu siguranţă, 
motivul nu era serios şi se putea bănui că el acoperea 
adevăratul scop. Acestea spuse, nu era îndreptăţit să se 
teamă că cererea ascundea vreo cursă? Ba cine ştie chiar, 
dacă nu exista vreo legătură între ea şi zvonurile 
misterioase pomenite cu atâta discreţie de ministru, la 
tribuna Camerei? 

Ceilalţi îl liniştiră pe Baudrieres, râzând. 

— Eu nu-l cunosc încă personal pe domnul de SaintBerain, 
şi nici pe domnişoara Mornas - declară domnul Valdonne - 
dar, de două săptămâni de când se află la Conakry, le-am 
remarcat prezenţa. 

— Cred şi eu! făcu Barsac, convins. 

— Da, tânăra fată e foarte frumoasă - aprobă domnul 
Valdonne. Au sosit amândoi, pe cât mi s-a spus, de la Saint- 
Louis din Senegal, cu nava care deserveşte coasta şi, oricât 
de ciudat ar părea, impresia mea e că fac o simplă călătorie 
de plăcere, aşa cum i-au şi spus domnului Barsac. În ceea 
ce mă priveşte, cred că nimic nu vă împiedică să le daţi 
satisfacţie. 

Părerea locotenentului-guvernator învinse fără altă 
împotrivire. 

Astfel, misiunea condusă de Barsac mai spori cu doi 
recruți şi se ridică la un total de zece membri, socotindu-l şi 
pe Amedee Florence, reporter al „Expansiunii franceze”, 
dar lăsând la o parte hamalii şi militarii. Şi astfel soarta îi fu 
prielnică, a doua zi dimineaţă, lui Pierre Marcenay, căpitan 
de infanterie colonială şi comandant al escortei, 
îngăduindu-i să i-o ia înainte lui Barsac în momentul când 
acesta se repezea, pe cât poate să se repeadă un om la 
patruzeci de ani, care mai are şi un pic de burtă, s-o ajute 
pe domnişoara Mornas să încalece. 

— Armis cedat insigne? - spuse, arătând cu degetul locul 
gol al eşarfei de deputat, Barsac, din al cărui studiu nu 
lipsea limba latină. 


Dar se vedea cât de colo că nu era mulţumit. 

III. 

LORD BUXTON GLENOR. 

În momentul când începe povestirea noastră, trecuseră 
mulţi ani de când lordul Buxton nu mai ieşea din casă, 
trecuseră mulţi ani de când poarta castelului Glenor, unde 
locuia el, în inima Angliei, lângă orăşelul Uttoxeter, nu se 
mai deschisese pentru nici un oaspete, iar ferestrele 
apartamentelor lui particulare rămăseseră cu îndărătnicie 
închise. Sihăstria lordului Buxton era totală, absolută, de 
când avusese loc drama care îi pătase onoarea familiei, îi 
murdărise numele, îi zdrobise viaţa. 

Cu mai bine de şaizeci de ani înaintea întâmplărilor pe 
care le-am povestit, lordul Buxton, proaspăt ieşit din Şcoala 
militară, intra în hora lumii prin poarta cea mare, căci 
moştenise de la strămoşii săi avere, onoare nepătată şi 
glorie. 

Istoria familiei Buxton se confundă, într-adevăr, cu însăşi 
istoria Angliei, pentru care a curs atât de des generosul 
sânge al membrilor ei. Într-o vreme când cuvântul patrie nu 
dobândise încă valoarea pe care o îndelungă viaţă naţională 
i-a dăruit-o, ideea de patrie era adânc întipărită în inima 
bărbaţilor din familia Buxton, care, venită o dată cu 
normanzii cuceritori, nu trăise decât pentru spadă, şi prin 
spadă pusă în slujba ţării. De-a lungul veacurilor, nici o 
slăbiciune nu-i micşorase strălucirea numelui, nici o pată 
nu-i mânjise blazonul. 

Edward Alan Buxton era vrednicul urmaş al acestui şir de 
viteji. Ca şi strămoşii săi, el nu-şi putea închipui că viaţa ar 
putea să aibă alt scop în afară de cultul onoarei, apărată cu 
sălbăticie, şi de dragostea pătimaşă faţă de patrie. Dacă 
atavismul, ereditatea, sau oricum s-ar numi fenomenul 
misterios care face ca fiii să le semene părinţilor, n-ar fi fost 
suficient să-i insufle aceste principii, i le-ar fi vârât în cap 
educaţia. Istoria Angliei, plină de gloria strămoşilor săi, i-ar 


fi stârnit neapărat dorinţa de a se purta cu egală vrednicie, 
dacă nu cu şi mai multă decât ei. 

La douăzeci şi doi de ani, el se însura cu o tânără 
aparţinând uneia din cele mai bune familii ale Angliei, iar la 
un an după căsătorie soţia îi născu o fată. Aceasta însemnă 
o decepţie pentru Edward Buxton, care aşteptă nerăbdător 
naşterea unui al doilea copil. 

Şi aşteptă timp de douăzeci de ani. Numai după acest lung 
interval, lady Buxton, a cărei sănătate fusese grav 
zdruncinată la prima naştere, îi dărui fiul atât de dorit, care 
primi numele de George, pe când, aproape în acelaşi timp, 
fiica ei, recent căsătorită cu un francez, domnul de Saint- 
Berain, aducea pe lume un băiat care primi numele de 
Agenor şi care, patruzeci de ani mai târziu, avea, după cum 
ştim, să i se prezinte deputatului Barsac. 

Mai trecură cinci ani, şi lord Glenor avu un al doilea fiu, 
Lewis-Robert, pe care, după treizeci şi cinci de ani, destinul 
trebuia să-l amestece, într-un mod atât de supărător, în 
drama de la Central Bank, cu care a început povestirea de 
faţă. 

Marea fericire de-a avea un al doilea fiu, adică un al doilea 
continuator al numelui, fu însoţită de cele mai cumplite 
nenorociri. Naşterea fiului costă viaţa mamei, şi lordul 
Buxton o văzu pierind pentru totdeauna pe aceea care, 
timp de peste un sfert de veac, îi fusese soţie. 

Izbit, într-un mod atât de brutal, lord Buxton se clătină sub 
lovitură. Deprimat, descurajat, el renunţă la orice fel de 
ambiţie, şi, cu toate că mai era încă destul de tânăr, părăsi 
marina unde servea încă de la ieşirea din şcoală, şi unde se 
afla pe pragul de a dobândi cele mai înalte grade. 

Multă vreme după marea nenorocire, lord Buxton trăi 
închis în sine; apoi, trecerea vremii alinându-i imensa 
durere, el încercă, după nouă ani de viaţă însingurată, să-şi 
refacă traiul şi căminul distrus, însurându-se cu văduva 
unui tovarăş de arme, Marguerite Ferney, care îi aduse în 


căsnicie, drept singură avere, un fiu, William, pe atunci în 
vârstă de şaisprezece ani. 

Dar ursita hotărâse ca lord Glenor să îmbătrânească 
singur şi să ajungă singur la capătul vieţii. Câţiva ani mai 
târziu, i se născu un al patrulea copil, o fată care primi 
numele de Jane, iar el rămase văduv pentru a doua oară. 

Lord Glenor trecuse atunci de şaizeci de ani. La vârsta 
aceea nu se mai putea gândi să-şi refacă viaţa. Lovit atât de 
crud şi cu atâta îndârjire în ce avea mai drag pe lume, el se 
dedică numai îndatoririlor sale de tată. Dacă prima fiică, 
doamna de Saint-Berain, scăpase de multă vreme de sub 
supravegherea lui, în schimb îi mai rămâneau patru copii, 
dintre care cel mai vârstnic abia împlinise douăzeci de ani, 
copii lăsaţi de cele două soţii răposate, căci, în inima sa, 
lord Glenor nu-l despărţea pe William Ferney de cei doi 
băieţi şi de fată, născuţi din sângele lui. 

Dar soarta nu-şi încheiase loviturile, lord Glenor avea să 
mai cunoască dureri pe lângă care cele îndurate până 
atunci aveau să i se pară foarte uşoare. 

Primele necazuri pe care i le rezerva viitorul îi veniră 
tocmai de la William Ferney, fiul răposatei, pe care el îl 
iubea ca şi cum ar fi fost al lui. Viclean, duşmănos, prefăcut, 
tânărul nu răspunse la dragostea arătată şi rămase izolat în 
mijlocul familiei care îi deschidea atât de larg casa şi inima. 
El rămase nesimţitor la toate dovezile de dragoste arătate 
şi cu cât se interesau mai mult de el, cu atât se retrăgea 
mai sălbatic, cu cât i se arăta mai multă prietenie, cu atât 
părea să-i urască mai mult pe cei din preajma lui. 

Invidia, o invidie fără margini, o invidie furioasă, îi rodea 
inima lui William Ferney. Sentimentul acesta atât de 
respingător el îl simţise din prima zi când intrase cu maică- 
sa în castelul Glenor. Atunci i se ivise imediat în minte 
comparaţia între soarta care îi aştepta pe fiii lordului, şi a 
soartei care îl aştepta pe el, William Ferney. De atunci, se 
născuse în el o ură violentă împotriva lui George şi Lewis, 
moştenitorii lordului Buxton, care într-o bună zi aveau să fie 


bogaţi, pe când urmaşul dezmoştenit al Margueritei Ferney 
avea să rămână sărac. 

Ura îi spori şi mai mult când se născu Jane, sora lui după 
mamă, şi care avea să-şi aibă, într-o bună zi, partea ei din 
averea de la care el avea să fie exclus sau din care avea să 
primească din milă o părticică infimă. lar ura lui nu mai 
cunoscu margini când îi muri mama şi când dispăru astfel 
singura fiinţă care avusese norocul să găsească drumul 
spre inima aceasta înveninată. 

Nimic nu-l domoli, nici prietenia frăţească a celor doi fii ai 
lordului Buxton, nici părinteasca grijă a acestuia din urmă. 
Din zi în zi, invidiosul se retrase şi mai mult, îşi făcu şi mai 
mult o viaţă personală ale cărei taine erau date la iveală 
numai de scandalurile izbucnite unul după altul. Astfel, se 
află că William Ferney se legase cu tinerii cei mai stricaţi şi 
că îşi alesese prietenii de plăceri în partea cea mai puţin 
recomandabilă a populaţiei Londrei. 

Zvonuri despre purtările lui ajunseră la urechile lordului 
Buxton, care se osteni zadarnic să-i facă mustrări inutile. 
Curând, veniră poliţele, pe care la început lordul le achită, 
în amintirea răposatei soţii, dar cărora datoria îi impuse 
curând să le pună capăt. 

Redus astfel la raţii neînsemnate, William Ferney nu-şi 
schimbă de loc felul de trai. Lumea se întreba de unde şi-o fi 
procurând mijloacele necesare, când fu prezentată la 
castelul Glenor o poliţă pentru o sumă imensă, pe care 
figura semnătura lordului Buxton imitată cu dibăcie. 

Acesta plăti fără să spună un cuvânt, dar, neputând să 
trăiască alături de un falsificator, îl chemă pe vinovat şi-l 
alungă din casa lui, asigurându-i totodată un venit lunar 
destul de serios. 

William Ferney ascultă cu acelaşi aer batjocoritor şi 
mustrările şi sfaturile; apoi, fără să răspundă o vorbă, fără 
să se atingă măcar de prima rată a venitului său, părăsi 
castelul Glenor şi dispăru. 


Ce devenise el, lordul Buxton nu ştia în momentul când 
începe povestirea de faţă. De atunci nu mai auzise niciodată 
vorbindu-se despre William şi, încetul cu încetul, în decursul 
anilor, amintirea aceasta dureroasă i se mai şterse din 
minte. 

Din fericire, adevărații lui copii îi aduceau tot atâtea 
mulţumiri câte necazuri îi pricinuise copilul străin. Pe când 
acesta din urmă pleca fără întoarcere, fiul cel mare, 
George, continuând glorioasa tradiţie a familiei părăsea ca 
premiant şcoala din Ascott, şi se înrola în armată, dornic de 
aventuri coloniale. Spre marele regret al lordului Buxton, al 
doilea fiu, Lewis, vădea gusturi mai puţin războinice, dar în 
toate celelalte privinţe rămânea vrednic de dragostea lui. 
Lewis era un băiat grav, metodic, unul din caracterele 
acelea serioase pe care te poţi bizui. 

În decursul anilor de după plecarea lui William, pe când 
amintirea fugarului se ştergea treptat, viaţa celor doi tineri 
se desfăşura pe un drum drept şi logic. Lewis, vădind 
vocaţie pentru afaceri, intrase la Central Bank unde se 
bucura de o înaltă preţuire şi urca treptele ierarhice ale 
acestei colosale instituţii, căreia, după cum se credea, într-o 
bună zi avea să-i devină stăpân. În acest timp, George, 
trecând din colonie în colonie, devenea un fel de erou şi-şi 
cucerea galoanele cu vârful spadei. 

Lord Buxton credea deci că isprăvise cu necazurile şi, 
ajuns la bătrâneţe, nu mai vedea decât perspective fericite, 
când o nenorocire, mult mai groaznică decât cele îndurate 
până atunci, se abătu asupra lui. De data aceasta ea nu-i 
lovea numai inima, ci şi onoarea, onoarea nepătată a 
Glenorilor, al căror nume avea să fie terfelit pe veci de cea 
mai josnică trădare. 

Poate că, deşi s-a scurs multă vreme de atunci, cititorul îşi 
mai reaminteşte cumplita dramă al cărei trist erou a fost 
fiul cel mare al lordului Glenor. 

George Buxton, pus în disponibilitate din punct de vedere 
militar, se afla pe atunci în slujba unei mari companii de 


explorare. De doi ani, el străbătea, pentru compania 
aceasta, în fruntea trupelor pe jumătate plătite de ea, 
teritoriul tribului Aşanti, când veni pe neaşteptate vestea 
că, transformându-se în şef de bandă, el se răzvrătise pe 
faţă împotriva ţării sale. Pe atunci vestea căzu cu 
brutalitatea unui trăsnet, şi lumea cunoscu în acelaşi timp şi 
răzvrătirea şi pedepsirea ei necruțătoare. Se află şi de 
trădarea căpitanului Buxton şi a oamenilor săi transformați 
în aventurieri, şi de jafurile, nelegiuirile şi actele de cruzime 
de care se făcuseră vinovaţi, şi de reprimarea care urmase 
imediat crimei. 

Ziarele au povestit drama desfăşurată atunci. Ele i-au 
notat peripeţiile; au descris banda rebelilor urmărită fără 
răgaz şi fărâmiţându-se treptat în faţa soldaţilor trimişi 
împotriva ei; au povestit cum căpitanul Buxton, împins cu 
forţa împreună cu câţiva din oamenii săi pe teritoriul aliat 
atunci în zona de influenţă franceză, fusese, în sfârşit, ajuns 
din urmă în apropierea satului Kubo, la poalele munţilor 
Hombori, şi ucis de la prima salvă. Nu există cătun să nu fi 
aflat despre moartea comandantului trupelor engleze, 
doborât de friguri pe când se reîntorcea spre coastă, după 
ce-şi îndeplinise trista lui îndatorire; nu există cătun să nu fi 
aflat despre uciderea şefului răzvrătit şi a majorităţii 
complicilor săi, despre împrăştierea celorlalţi şi despre 
înăbuşirea în faşă a ticăloasei şi himericei lor încercări. 
Dacă pedepsirea costase scump, în schimb fusese totală şi 
rapidă. 

Ne amintim emoția care zgudui Anglia când se află despre 
această uimitoare aventură. Apoi emoția se potoli şi un văl 
de uitare se lăsă cu încetul peste cei morţi. 

Dar mai rămase cel puţin un loc în care amintirea stărui. 
Locul acesta fu castelul lordului Buxton. 

Lord Glenor, pe atunci în vârstă de aproape şaptezeci şi 
cinci de ani, primi lovitura aşa cum uneori arborii cei mari 
primesc trăsnetul; se întâmplă ca fluidul electric să-i 
lovească în creştet, să le roadă inima până la rădăcini, apoi 


să se piardă în pământ, nelăsând în urmă decât un colos de 
scoarță, mereu în picioare, a cărui devastare interioară nici 
n-ai bănui-o, dar care în realitate e gol şi va fi răsturnat de 
primul vânt mai puternic. 

Aşa se întâmplă şi cu bătrânul marinar. Lovit totodată şi în 
dragostea pasionată pentru fiul său şi în onoarea care îi era 
şi mai scumpă, el nu se clătină sub lovitură, şi abia dacă 
paloarea feţei îi trăda durerea. Fără să pună o întrebare, 
fără să rostească un cuvânt despre marea nenorocire 
întâmplată, el se închise într-o singurătate trufaşă şi în 
orgoliul tăcerii. 

Din ziua aceea nimeni nu-l mai văzu făcându-şi, după 
obicei, plimbarea zilnică. Din ziua aceea, lordul rămase 
închis, aproape nemişcat, mut şi singur, în casa lui închisă 
pentru toţi, până şi pentru cei mai dragi prieteni. 

Singur? Nu chiar de tot. Trei fiinţe mai vegheau cu 
schimbul în preajma lui, găsind în veneraţia pe care el le-o 
inspira curajul de a îndura viaţa aceasta înfricoşătoare 
lângă o statuie vie, lângă un spectru al cărui trup păstrase 
toată vigoarea omului matur, dar care se zidise, din propria 
lui voinţă, într-o veşnică tăcere. 

Mai întâi, al doilea fiu, Lewis Robert Buxton, nu uita să 
vină în fiecare săptămână la castelul Glenor, pentru a-şi 
petrece acolo ziua liberă lăsată de slujba lui de la Central 
Bank. 

Apoi mai era nepotul, Agenor de Saint-Berain, care 
încerca să înveselească, cu buna lui dispoziţie naturală, 
castelul acesta sumbru ca o mănăstire. 

Încă de pe timpul uluitoarei trădări a lui George Buxton, 
Agenor de Saint-Berain semăna punct cu punct cu schiţa 
puţin măgulitoare pe care am făcut-o înfăţişării lui fizice 
dar, sufleteşte, era un tânăr minunat, serviabil, îndatoritor, 
cu inima sensibilă şi de-o cinste de neabătut. 

Trei semne particulare îl deosebeau de restul oamenilor: 
era distrat într-o măsură de necrezut, avea o patimă 
nesăbuită - şi altminteri destul de nefericită - pentru 


pescuitul cu undiţa, şi, mai presus de toate, o ură sălbatică 
împotriva sexului slab. 

Posesor al unei frumoase averi moştenită de la părinţii săi, 
morţi amândoi, şi deci independent, el părăsise Franţa de 
cum aflase despre drama care îi lovea bunicul, şi se 
instalase într-o vilă vecină cu castelul Glenor, unde îşi 
petrecea, de altfel, cea mai mare parte a timpului. 

Vila se afla într-o grădină străbătută de un râu, în care 
Agenor îşi arunca undiţele cu o ardoare pe cât de vie, pe 
atât de inexplicabilă. Într-adevăr, de ce punea atâta pasiune 
în sportul acesta, când gândul îi era totdeauna la altceva şi 
când toţi peştii din lume puteau să „muşte” fără ca el să 
observe mişcarea plutei? Şi chiar dacă, de altfel, vreun pui 
de mreană, vreun 6blete sau vreun ghiborţ, mai 
încăpățânat decât era pescarul distrat, se prindea singur în 
cârlig, la ce i-ar fi folosit sensibilului Agenor care fără 
îndoială că s-ar fi grăbit să arunce peştişorul în apă, 
cerându-i poate chiar scuze? 

Agenor, după cum am spus, era un băiat bun. 

Şi ce holtei neînduplecat era! Oricui voia să-l asculte, el îşi 
mărturisea disprețul faţă de femei. Pe seama acestora 
Agenor punea toate defectele, toate viciile, „înşelătoare, 
perfide, mincinoase, nemaipomenit de risipitoare”, rostea el 
de obicei, fără să mai pomenim celelalte epitete 
insultătoare pe care le găsea totdeauna din belşug. 

Când era sfătuit să se însoare, Agenor exclama: 

— Eu să mă însor cu vreuna din necredincioasele şi 
uşuraticele astea? 

Dar dacă sfătuitorul stăruia, Agenor declara cu seriozitate: 
— N-am să cred în dragostea vreunei femei decât atunci 
când am s-o văd murind de deznădejde pe mormântul meu. 

Condiţia aceasta fiind irealizabilă, se putea paria că 
Agenor va rămâne pururi holtei. 

Şi totuşi, lipsa de simpatie, pe care o manifesta faţă de 
sexul frumos, suferea o excepţie. Privilegiata era Jane 
Buxton, ultima dintre copiii lordului Glenor, mătuşa lui 


Agenor, dar o mătuşă cu cincisprezece-douăzeci de ani mai 
mică decât el, o mătuşă pe care Agenor o cunoscuse pe 
când ea era de-o şchioapă şi căreia îi îndrumase primii paşi, 
iar când nefericitul lord se despărţise de lume, o luase sub 
protecţia lui. Agenor îi purta Janei o dragoste cu adevărat 
părintească, un sentiment profund, la care tânăra fată, de 
altfel, îi răspundea din plin. În principiu, el era mentorul, 
dar, în fapt, făcea tot ce voia discipolul său. Agenor şi Jane 
erau veşnic nedespărţiţi. leşeau împreună, străbăteau 
câmpiile pe jos sau călare, vâsleau, vânau, practicau toate 
sporturile, ceea ce îl îndreptăţea pe bătrânul nepot să 
spună despre tânăra lui mătuşă că era crescută ca un 
băiat:, O să vedeţi că până la urmă scot bărbat din ea. , 
bătrânului lord, înconjurându-i trista bătrâneţe cu o grijă 
aproape maternă. Jane şi-ar fi dat viaţa ca să-l vadă 
zâmbind. Ideea de a aduce un pic de fericire în inima 
chinuită a tatălui ei n-o părăsea nici o clipă. Acesta era 
unicul scop al gândurilor, al tuturor faptelor Janei. 

Când se petrecuse drama în care fratele ei îşi găsise 
moartea, Jane îşi văzuse tatăl plângându-şi mai mult numele 
terfelit, mai mult onoarea batjocorită, decât sfârşitul 
nenorocit al unui fiu lovit de o pedeapsă dreaptă. Ea, 
dimpotrivă, nu plânsese. 

Şi asta nu fiindcă n-ar fi mişcat-o moartea unui frate drag 
şi pata cu care o asemenea crimă murdărea onoarea 
familiei. Dar, o dată cu durerea şi mai tare decât durerea, 
inima ei cunoscuse revolta. Cum! Lewis şi tatăl ei credeau 
atât de lesne în vinovăția lui George! Fără control, fără 
anchetă personală, ei acceptau ca dovedite nişte acuzaţii 
venite din depărtatele colonii! Ce importanţă aveau 
rapoartele oficiale? Împotriva acestor rapoarte, împotriva 
evidenţei însăşi se ridica tot trecutul lui George. Un frate 
atât de drept, de bun, de curat, a cărui viaţă întreagă 
dovedea eroism şi bunăcredinţă, era imposibil să fi devenit 
trădător! Chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de bietul mort, 


ea, cel puţin, îi va cinsti memoria, iar încrederea în el nu-i 
va slăbi niciodată. 

Timpul nu făcu decât să întărească această primă impresie 
a Janei Buxton. Pe măsură ce zilele se scurgeau, 
convingerea despre nevinovăția fratelui îi devenea şi mai 
înflăcărată, deşi n-o putea sprijini pe nici o dovadă. Şi, în 
sfârşit, veni clipa - peste câţiva ani de la dramă - când Jane 
îndrăzni să rupă pentru prima oară tăcerea absolută pe 
care, printr-o înţelegere tacită, toţi cei de la castel o 
păstrau cu privire la tragedia de la Kubo. 

— Unchiule..., spuse ea în ziua aceea, adresându-i-se astfel 
lui Agenor de Saint-Beraân. 

Deşi în realitate Agenor îi era nepot, între ei exista 
convenţia ca în practică să răstoarne ordinea rudeniei, 
pentru a o face mai potrivită cu vârstele lor. lată de ce 
Agenor o numea de obicei pe Jane nepoată, pe când Jane îi 
dăruia titlul de unchi. Şi totdeauna era aşa... 

Cu o singură excepţie, totuşi. 

Dacă se întâmpla, cine ştie cum, ca „unchiul” să-i dea 
pseudonepoatei motive de plângere întemeiate, sau să 
încerce să se împotrivească voinţei, sau chiar vreunei toane 
de-ale ei, „nepoata” revendica imediat rangul la care avea 
dreptul şi-i amintea „nepotului” că era cazul să-i 
dovedească respectul datorat gradului de rudenie; Dându- 
şi seama, după semnul acesta, că lucrurile se încurcau, 
nepotul se grăbea să se supună pentru a-şi potoli 
venerabila „mătuşă”. Din dualitatea aceasta a denumirilor 
ieşeau uneori dialoguri destul de amuzante. 

— Unchiule... îl chemă, deci, Jane, în ziua aceea. 

Ce-i, nepoată? răspunse Agenor, absorbit până atunci de 
lectura unui in-quarto consacrat artei pescuitului cu undiţa. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc despre George. 

Mirat, Agenor lăsă cartea. 

— Despre George? repetă el puţin tulburat. Despre care 
George.? 

— Despre fratele meu George - preciza Jane, calmă. 


Agenor păli. 

— Dar ştii bine - se împotrivi el cu glas tremurător - Ştii 
bine că subiectul acesta e interzis, că numele acesta nu 
poate fi rostit aici. 

Jane înlătură obiecţia printr-o mişcare a capului. 

— N-are a face, unchiule - spuse ea liniştită. Vorbeşte-mi 
despre George. 

Şi ce vrei să-ţi spun despre el? 

— Tot. Întreaga poveste. Tot. 

Niciodată! 

Jane se încruntă. 

— Nepoate! ... făcu ea, amenințătoare. 

Şi nu avu nevoie de mai mult. 

— Bine... bine... îngăimă Agenor, începând să-i 
povestească trista întâmplare. 

Şi o povesti de la un capăt la altul, fără să omită nimic. 
Jane îl ascultă în tăcere, iar când el isprăvi, nu mai puse alte 
întrebări. Agenor crezu că terminase, în sfârşit, şi oftă 
uşurat. 

Se înşela însă, căci, după câteva zile, Jane începu iar: 

— Unchiule... îl strigă ea din nou. 

— Ce-i, draga mea? răspunse iar Agenor. 

— Şi dacă George era, totuşi, nevinovat? Agenor crezu că 
n-a auzit bine. 

— Nevinovat? ... repetă el. Vai, biata mea copilă, în 
privinţa aceasta nu există nici urmă de îndoială! Trădarea şi 
moartea nefericitului George sunt fapte istorice, dovedite 
din plin. 

— Care dovezi? întrebă Jane. 

Agenor îşi reîncepu povestirea. Cită articolele din ziare şi 
rapoartele oficiale împotriva cărora nimeni nu protestase. 
Invocă, în sfârşit, absenţa vinovatului, ceea ce era o 
puternică dovadă că moartea îi fusese reală. 

Moartea, da - spuse Jane - dar trădarea lui? 

— Una e consecinţa celeilalte - răspunse Agenor, uimit de 
atâta încăpățânare. 


Dar încăpăţânarea tinerei fete era şi mai mare decât 
bănuia el. Începând din ziua aceea, Jane reveni adeseori la 
durerosul subiect, hărţuindu-l pe Agenor cu întrebări 
mereu noi, din care nu era greu de văzut că ea îşi păstra 
neatinsă încrederea în nevinovăția lui George. 

În privinţa aceasta, totuşi, Agenor părea de neînduplecat. 
Drept răspuns la cele mai bune argumente, el se mulțumea 
să clatine melancolic din cap, ca unul care vrea să evite o 
discuţie inutilă; dar Jane simţea bine că părerea lui era de 
nezdruncinat. 

Şi lucrurile merseră aşa până în ziua când, pierzându-şi 
răbdarea, ea se hotări să devină autoritară. 

Unchiule... începu Jane în ziua aceea. 

Draga mea... îi răspunse ca de obicei Agenor. 

— M-am gândit mult, unchiule, şi părerea mea e că George 
e cu siguranţă nevinovat de crima groaznică pusă pe seama 
lui. 

— Totuşi, draga mea... începu Agenor. 

— Nu există nici un totuşi! i-o reteză Jane, cu hotărâre, 
George e nevinovat, unchiule. 

— Păi toate acestea... 

Jane îl privi dreaptă, cu nările fremătătoare. 

— Îţi spun, nepoate, că fratele meu George e nevinovat - 
rosti ea sec. 

Agenor se dădu bătut. 

— Este, mătuşă - recunoscu el, supus. 

De atunci, nevinovăția lui George fu un fapt dobândit şi 
Agenor de Saint-Berain nu-şi îngădui s-o mai conteste. În 
plus, afirmaţiile Janei nu se putea să nu aibă o oarecare 
influenţă asupra spiritului său. Dacă el nu era încă la fel de 
convins ca ea de nevinovăția căpitanului răzvrătit, 
convingerea despre realitatea crimei îi fusese măcar 
clătinată. 

În anii ce urmară, gândurile Janei continuară să evolueze 
în sensul acestei înflăcărate credinţe, mai mult sentimentală 
decât raţională. Faptul că îşi câştigase un partizan pentru 


cauza pe care o susţinea, însemna ceva, desigur, dar nu 
cine ştie ce. La ce bun să proclame nevinovăția fratelui ei, 
dacă nu era în stare s-o dovedească? Şi dovezile acestea, 
cum să le strângă? 

Tot gândindu-se la ele, Jane crezu că a găsit calea. 

Suntem de acord, nu-i aşa, că George n-a săvârşit crima 
de care este acuzat - îi spuse ea într-o bună zi lui Agenor. 

Da, draga mea - răspunse Agenor care, altminteri, nu prea 
mai era sigur de contrariu. 

George era prea inteligent ca să comită o asemenea 
prostie - continuă Jane - prea mândru ca să se înjosească 
astfel. Şi îşi iubea prea mult ţara ca s-o trădeze. 

— Evident. 

Am trăit unul lângă altul. Îi cunoşteam gândurile, aşa cum 
mi le cunosc pe ale mele. El n-avea alt cult în afară de al 
onoarei, altă dragoste în afară de cea pe care i-o purta tatii, 
altă ambiţie în afară de gloria patriei sale. Şi ai vrea ca lui 
să-i dea prin gând să-şi trădeze ţara, să se dezonoreze, 
săvârşind o faptă tâlhărească, să se acopere astfel de ruşine 
şi să păteze onoarea familiei? Spune, ai vrea, Agenor? 

Eu! ... Dar eu nu vreau nimic, mătuşă! protestă Agenor, 
care socoti că era prudent să folosească denumirea aceasta 
respectuoasă, înainte de a fi poftit s-o facă. 

Şi te uiţi la mine cu nişte ochi holbaţi de parcă acum m-ai 
vedea pentru prima oară! Doar ştii bine că un gând atât de 
ticălos nu putea încolţi în mintea lui! Dacă ştii, atunci 
spune! 

— Spun, mătuşă, spun. 

— Bine că spui! ... Cât despre cei care au născocit 
povestea asta de la un capăt la altul sunt nişte mizerabili... 

Nişte bandiți... 

„„„Care ar trebui să înfunde ocna! 

Sau să fie spânzurați! ... 

— Împreună cu ziariştii care au răspândit ştirile 
mincinoase, pricinuindu-ne deznădejdea şi ruşinea! 

Da, împreună cu toţi ziariştii... Să fie spânzurați! 


„Să fie împuşcaţi! ... 

Eşti convins, în sfârşit? 

Absolut convins. 

— De altfel, aş fi vrut să te văd că ai altă părere decât a 
mea, în privinţa asta! 

— Doamne fereşte! ... 

— Cu atât mai bine! Altminteri, mă cunoşti: te-aş fi alungat 
de lângă mine, şi nu te-aş mai fi revăzut niciodată! 

— Să mă ferească cerul! exclamă bietul Agenor, speriat de 
o ameninţare atât de cumplită. 

Jane făcu o pauză şi-şi privi cu coada ochiului victima. Şi 
fără îndoială că o socoti ajunsă unde voia, căci, punându-şi 
surdină peste violenţa mai mult calculată decât sinceră, 
continuă pe un ton ceva mai blând: 

— Nu ajunge doar ca dumneata şi eu să fim convinşi de 
nevinovăția lui George. Recunoaşte, dragă unchiule, că 
trebuie s-o şi dovedim. 

Când o auzi spunându-i „dragă unchiule”, faţa lui Agenor 
se lumină. Furtuna trecuse, în mod sigur. 

— Aşa e - făcu el oftând uşurat. 

— Altfel, degeaba o să strigăm în gura mare că George e 
nevinovat, căci n-o să ne creadă nimeni! 

— În privinţa asta, ai toată dreptatea, draga mea. 

— Când tata, chiar tata - tatăl lui! - ia drept adevăruri, de 
netăgăduit nişte zvonuri a căror origine nu se cunoaşte, 
când moare de ruşine şi de mâhnire sub ochii noştri, fără să 
fi controlat toate scornelile acestea ticăloase, când nu strigă 
auzind cum îi e acuzat fiul: „Minţiţi! George e incapabil de o 
asemenea crimă!”, cum am putea noi să-i convingem pe 
străini, fără să le aducem dovezi de netăgăduit despre 
nevinovăția fratelui meu? 

E limpede ca lumina zilei - aprobă Agenor, scărpinându-şi 
bărbia. Dar... dovezile acestea... unde să le găsim? 

Nu aici, fireşte... Jane făcu o pauză, apoi adăugă cu 
jumătate glas: în altă parte, poate... 

În altă parte? Unde, draga mea copilă? 


Acolo unde s-a petrecut, drama. La Kubo. 

La Kubo? ... 

— Da, la Kubo. Acolo s-ar găsi mai întâi mormântul lui 
George, fiindcă acolo a murit, după câte se povesteşte, şi 
dacă e mort cu adevărat, s-ar vedea în ce fel a murit. Apoi 
ar fi căutaţi şi găsiţi supraviețuitori ai dramei. Trupa 
comandată de George era numeroasă. E imposibil ca toţi 
oamenii lui să fi dispărut. Martorii aceştia ar fi interogaţi, şi 
prin ei s-ar afla adevărul. 

Faţa Janei se iluminase, pe măsură ce ea vorbea. Vocea îi 
fremăta, plină de un entuziasm stăpânit. 

— Ai dreptate, fetiţo! exclamă Agenor, căzând cu naivitate 
în cursă. 

Jane îşi reluă aerul şiret. 

— Ei bine - spuse ea - dacă am dreptate, trebuie mers 
acolo. 

Unde? întrebă Agenor uluit. 

Păi... la Kubo, unchiule! 

La Kubo! ... Şi pe cine naiba vrei tu să trimiţi la Kubo? 

Jane îi puse braţele pe după gât. 

— Pe dumneata, unchiule dragă - şopti ea cu glas dulce. 

— Pe mine! ... 

Agenor se desprinse. De data aceasta era mâniat serios. 

Eşti nebună? ... protestă el, făcându-se că se depărtează. 

Nu chiar atât de nebună pe cât crezi - răspunse Jane, 
punându-i-se în cale. De ce, mă rog, n-ai merge la Kubo? 
Nu-ţi plac călătoriile? 

Nu pot să le sufăr. Să iau un tren la ooră fixă e peste 
puterile mele. 

Nici pescuitul nu poţi să-l suferi, nu-i aşa? 

Pescuitul? ... Nu văd... 

Ce-ai spune de-un peşte fript, prins în Niger? Ar fi ceva 
deosebit, nu-i aşa? În Niger, unde porcuşorii sunt cât 
rechinii, unde obleţii seamănă cu tonii! Şi asta nu te-ar 
ispiti? 

Nu zic ba... Totuşi... 


Pescuind, ai face ancheta, i-ai interoga pe indigeni. 

În ce limbă? o întrerupse ironic Agenor. N-am auzit ca 
făpturile astea să vorbească englezeşte. 

De aceea ar fi mai bine să-i interoghezi în limba bambara - 
răspunse Jane cu nevinovăție. 

În bambara? ... Parcă eu ştiu bambara! 

De aceea ai s-o înveţi. 

La vârsta mea? 

Am învăţat-o eu, care îţi sunt mătuşă! 

Tu! ... Tu vorbeşti bambara? ... 

Sigur că da. Ia ascultă: „Dji lokho a be na”. 

Ce mai e şi păsăreasca asta? 

— Înseamnă: „Mi-e sete”. Şi: „I du, nono i mita”. 

Drept să-ţi spun... nono... mita... 

Asta înseamnă: „Intră, şi ai să bei lapte”. Şi: „Kuhho be na, 
kunu uarara ţâţe a man dumuni”. Nu încerca să ghiceşti. 
Traducerea: „Mie tare foame, n-am mâncat de ieri seară”. 

Şi va trebui să învăţ asta? 

Asta şi altceva încă, ba chiar va trebui să înveţi cât mai 
repede, căci ziua plecării e aproape. 

Cum ziua plecării? ... Păi, eu nu plec! ... Ce idee! ...Nu, nu 
mă văd de loc pălăvrăgind cu sălbaticii tăi! 

Jane păru că renunţă să-l mai convingă. 

Atunci, mă duc singură - spuse ea tristă. 

Singură! ... îngăimă Agenor năucit. Vrei deci să mergi... 

La Kubo? Sigur că da. 

La o mie cinci sute de kilometri de coastă? 

La o mie opt sute, unchiule. 

Să înfrunţi cele mai mari primejdii! ... Şi toate astea 
singură! 

N-am încotro, dacă nu vrei să vii cu mine - răspunse Jane 
cu un ton sec. 

Dar e o nebunie! E o aberaţie mintală! E deliriurn 
tremens! exclamă Agenor, care nu văzu altă scăpare decât 
să fugă trântind uşa. 


Dar a doua zi, când vru s-o vadă pe Jane, ea îi trimise 
vorbă că nu primeşte; şi la fel păţi şi în zilele următoare. 
Agenor n-avea tăria să înfrunte jocul acesta. În patru zile, el 
trebui să se dea bătut. 

În plus, de fiecare dată când tânăra lui mătuşă dorea ceva, 
el ajunsese treptat să fie de părerea ei. Călătoria aceasta, 
privită mai întâi ca un act nesăbuit, o socoti a doua zi 
posibilă, la urma urmei, a treia ca pe un lucru uşor de 
realizat, a patra zi ca pe ceva foarte uşor de făcut. 

lată de ce, după nici de patru ori douăzeci şi patru de ore, 
Agenor, pocăit, îşi recunoştea greşeala şi se declara gata de 
drum. 

Jane avu mărinimia să nu-i poarte ciudă. 

— Învață mai întâi limba din partea locului - îi spuse ea, 
sărutându-l pe amândoi obrajii. 

Din clipa aceea, Agenor nu mai fu văzut decât tocind 
conştiincios gramatica bambara. 

Totuşi, înainte de a porni la drum, Jane trebuia să capete 
consimţământul tatălui ei. Şi îl căpătă, mai uşor decât 
îndrăznise să spere. Abia îi împărtăşise, fără să intre în 
amănunte, intenţia de a face o călătorie, când lord Glenor îi 
dădu printr-un gest încuviințarea, ca să recadă apoi imediat 
în mohorâta lui tristeţe. O ascultase, măcar? Pe cât părea, 
nu-l mai interesa nimic din lumea aceasta. 

Lucrurile fiind deci, în regulă, Jane şi Agenor începură 
pregătirile pentru expediţie. Pe atunci nu ştiau de cât ajutor 
avea să le fie misiunea Barsac. Şi făcură, deci, totul, ca şi 
cum ar fi trebuit să întreprindă singuri, numai cu mijloacele 
lor, nebuneasca raită de trei până la patru mii de kilometri. 

De câţiva ani, Jane studiase cu grijă geografia 
meleagurilor pe care avea să le străbată. Lucrările lui 
Flatters, ale doctorului Barth, ale căpitanului Binger, ale 
colonelului Monteil o informaseră exact asupra ținutului şi 
oamenilor. Ea aflase astfel că, dacă încerca o explorare cu 
mâna înarmată, adică înconjurându-se de o trupă 
impozantă de trei sau patru sute de voluntari, pe care ar fi 


trebuit să-i înarmeze, să-i hrănească şi să-i plătească, ar 
ajunge mai întâi la cheltuieli uriaşe şi s-ar ciocni mai apoi de 
triburi războinice care s-ar opune prin forţă unei treceri 
cerută cu forţa. Şi s-ar vedea silită deci să lupte ca să-şi 
atingă ţinta, admițând că ar fi putut-o atinge. 

Căpitanul Binger spune că, dacă vor, indigenii pot 
împiedica oricând trecerea unei expediţii, fie atacând-o, fie 
pustiind totul în calea ei şi forţând-o astfel să dea înapoi din 
lipsă de hrană. 

Izbită de observaţia aceasta, Jane se hotărâse deci să 
încerce o expediţie paşnică. Puţine arme vizibile, câţiva 
oameni devotați şi siguri, şi cheia succesului, reprezentată 
aici nu numai prin bani, ci şi prin daruri pentru căpeteniile 
statelor şi pentru supuşii lor. 

După ce îşi comandară îmbrăcăminte de pânză pentru 
anotimpul uscat, şi de lână groasă pentru anotimpul ploios, 
Jane şi Agenor le aranjară în cuiere uşoare, al căror număr 
fu redus la strictul necesar. Apoi puseră să fie împachetate 
darurile destinate băştinaşilor: puşti proaste, scoase din uz, 
pânzeturi şi imprimate colorate viu şi pestriţ, fulare de 
mătase şi de bumbac, mărgele de sticlă, ace de cusut, ace 
cu gămălie, articole de mercerie, diverse mărunţişuri, 
şnururi, nasturi, creioane etc., într-un cuvânt toată marfa 
ieftină care se găseşte la bazar. 

Mai luau cu ei o mică farmacie, arme, lunete, busole, 
corturi de pânză, câteva cărţi şi dicţionare, hărţile cele mai 
recente, cratiţe şi tigăi pentru gătit, diverse ustensile de 
toaletă, ceai, provizii, într-un cuvânt, un întreg transport de 
lucruri absolut necesare, alese cu multă chibzuinţă pentru o 
şedere îndelungată în savană, departe de orice fel de 
centru de aprovizionare. 

În sfârşit, o cutie de metal, al cărei nichel strălucea în 
soare, adăpostea o selecţie de undiţe, de fire şi de cârlige, 
în cantitate suficientă ca să echipeze o jumătate duzină de 
pescari. Cutia aceasta era bagajul personal al lui Agenor. 


Mătuşa şi nepotul, sau unchiul şi nepoata, cum vreţi, se 
înţeleseseră să meargă la Liverpool, de unde urmau să se 
îmbarce pe un vas al companiei White Star Line, „The 
Ceres”, cu destinaţia coasta Africii. Primul lor gând fusese 
să pornească din Gambia engleză. Dar aflând, în timpul 
unei escale la Saint-Louis, că la Conakry era aşteptată o 
misiune franceză şi că misiunea trebuia să urmeze un 
itinerar identic cu al lor, hotărâră să facă drumul împreună 
cu compatrioţii lui Saint-Berain. 

Pe la sfârşitul lui septembrie, cei doi îşi expediară la 
Liverpool numeroasele lor bagaje şi, la 2 octombrie, 
prânziră pentru ultima oară în tete a tete, lord Buxton 
nepărăsindu-şi niciodată camera, în sufrageria mare a 
castelului Glenor. Acest ultim prânz se desfăşură în tăcere 
şi tristeţe. Oricât de măreaţă îi era sarcina pe care şi-o 
impuse, Jane Buxton nu se putea împiedica să nu-şi spună 
că poate n-o să mai revadă niciodată castelul, leagăn al 
copilăriei şi al tinereţii ei, şi că, atunci când va reveni, dacă 
va reveni vreodată, bătrânul lord poate că nu se va mai afla 
acolo ca să-i întindă braţele. 

Şi totuşi, mai ales pentru el încerca Jane aventura aceasta 
plină de primejdii şi de osteneli. Avea să facă toate 
eforturile doar ca să mai aducă un pic de bucurie în sufletul 
lui deznădăjduit, să reabiliteze numele familiei şi să şteargă 
pata care murdărise blazonul. 

Când sosi ora plecării, Jane îi ceru tatălui ei îngăduinţa de 
a-şi lua rămas bun de la el. Şi ea, ca şi Agenor, fură primiţi 
în camera bătrânului. Acesta se afla aşezat lângă o 
fereastră înaltă care dădea spre câmpie. Privirea lui fixă 
părea pierdută în zare, ca şi cum ar fi aşteptat să se ivească 
dintr-acolo cineva. Cine, oare? George, fiul său, George, 
trădătorul? 

Auzindu-şi fiica intrând, bătrânul întoarse încetişor capul 
şi ochii stinşi i se luminară. Dar nu se zări decât o licărire, 
căci pleoapele obosite i se închiseră; faţa lui rămase 
neclintită, ca de obicei. 


— Adio, tată! murmură Jane, stăpânindu-şi cu greu 
lacrimile. 

Lord Glenor nu răspunse. Săltându-se în fotoliu, el îi 
întinse fiicei sale mâna, apoi, strângând-o cu duioşie la 
piept, o sărută pe frunte. 

De teamă să nu izbucnească în plâns, Jane se smulse din 
îmbrăţişarea lui şi fugi din cameră. 

Bătrânul apucă atunci mâna tânărului de Saint-Berain, i-o 
strânse cu putere şi, ca pentru a-i cere ocrotirea, arătă cu 
un gest spre uşa prin care Jane tocmai dispăruse. 

— Bizuiţi-vă pe mine - îngăimă Agenor. 

Imediat, lord Buxton îşi reluă poziţia de mai înainte, şi 
privirea i se pierdu iar peste câmp, pe când Saint-Berain se 
retrăgea adânc emoţionat. 

O trăsură îi aştepta pe călători în curtea castelului, ca să-i 
ducă la gara din Uttoxeter, cam la două mile distanţă. 

— Unde mergem? întrebă, pe când se urca în trăsură, 
incorigibilul Agenor, care, tulburat încă de vizita abia 
terminată, nu mai ştia de ce părăseau Glenorul. 

Jane se mulţumi să ridice din umeri. Trăsura porni. 

Dar, de-abia făcuseră vreo cinci sute de metri, când 
domnul de Saint-Berain fu cuprins deodată de o agitaţie 
extraordinară. Nu mai putea vorbi, se sufoca. 

— Undiţele! ... Undiţele mele! ... izbucni el, în sfârşit, cu o 
voce sfâşietoare. 

Călătorii trebuiră deci să se întoarcă la castel, să caute 
faimoasele undiţi uitate de veşnic distratul Agenor, şi mai 
pierdură astfel un sfert de oră, întreg. Când ajunseră la 
gară, expresul sosise. Călătorii mai avură timp exact cât să 
se urce în el, ceea ce îl făcu pe Agenor să spună, nu fără 
oarecare trufie: 

— Este a doua oară în viaţa mea când nu pierd trenul. Jane 
nu se putu împiedica să zâmbească printre lacrimile pe 
care acum le lăsa să curgă în voie. 

Astfel începu, pentru cei doi exploratori, călătoria aceasta 
plină de surprize, pe care ei erau departe de a le bănui. Ar 


mai fi plecat oare Jane, dacă ar fi ştiut ce avea să se 
întâmple în lipsa ei? Şi-ar fi părăsit ea nefericitul tată dacă 
ar fi putut bănui ce lovitură avea să mai primească, pe când 
ea îşi risca viaţa ca să-l scape de deznădejde? 

Dar nimic n-o putea face pe Jane să prevadă tragedia care 
avea să se desfăşoare în birourile de la Central Bank, şi nici 
acuzaţiile infamante aduse fratelui ei, Lewis; convinsă că-şi 
serveşte tatăl, ea îl părăsea tocmai când ajutorul ei i-ar fi 
fost mai trebuitor ca oricând. 

Adusă de un servitor prea zelos, ştirea despre dispariţia 
lui Lewis Robert Buxton ajunse la lordul Glenor în 
dimineaţa care urmă după crima din Old Broad street, 
adică la 1 decembrie. Lovitura căzu ca o măciucă. Urmaşul 
neprihănit al unui lung şir de eroi, acest îndărijit slujitor al 
cultului onoarei, află într-o clipă că, din cei doi fii ai lui, unul 
era trădător, iar celălalt tâlhar. 

Nefericitul bătrân scoase un geamăt înăbuşit, îşi duse 
mâinile la gâtlej şi se prăbuşi pe parchet. 

Servitorii se îngrămădiră în jurul lui, îl ridicară, îi dădură 
îngrijiri, până când el deschise ochii. 

Privirea ochilor acestora avea să fie de acum înainte 
singurul semn că viaţa nu-i părăsise încă inima chinuită. 
Lord Buxton trăia, dar trupul lovit de paralizie îi era osândit 
la o veşnică nemişcare. Pesemne însă că atâta nu era de 
ajuns pentru cruzimea pe care o arată uneori soarta. În 
trupul fără mişcare, creierul rămăsese lucid. Insensibil, 
mut, neclintit, lord Buxton gândea! 

Dacă ţinem seama de diferenţa de longitudine, exact în 
clipa când tatăl ei se prăbuşea fără simţiri, Jane Buxton, 
ajutată de căpitanul Marcenay, punea piciorul în scară şi, 
străbătând podul care leagă Conakry de continent, îşi 
începea cu adevărat călătoria şi făcea primii paşi în beznele 
misterioasei Africi. 

IV. 

UN ARTICOL DIN, EXPANSIUNEA FRANCEZĂ” 


La 1 ianuarie, cititorii „Expansiunii franceze” avură 
prilejul, să savureze, ca dar de Anul nou, articolul următor, 
al cărui titlu era subliniat cu litere de-o şchioapă şi care era 
scris de pana uneori fantezistă - cine poate controla 
minciuna venită de departe? - a iscusitului său reporter, 
domnul Amedee Florence, căruia cititorul va binevoi să-i 
scuze stilul uneori familiar: 

Misiunea Barsac (Corespondenţă de la trimisul nostru 
special) 

Misiunea face pui. 

— Pornim. 

— Lovitura măgarului. 

— Un ospăț negru. 

— Ai văzut luna? 

— Prea multe rime. 

— O elegantă. - 

O nouă recrută. 

ÎN SAVANĂ, 1 decembrie. După cum spuneam în ultima 
mea corespondenţă, misiunea Barsac urma să pornească la 
drum astăzi, 1 decembrie, la şase dimineaţa. La ora aceea, 
eram toţi gata, atât noi cât şi doi voluntari veniţi să se 
adauge celor opt membri oficiali şi oficioşi, cunoscuţi 
cititorilor. Şi n-aveam de gând să ne plângem de lucrul 
acesta, căci unul din cei doi voluntari este o tânără, într- 
adevăr, încântătoare, o franţuzoaică crescută în Anglia, de 
unde a adus un uşor accent, cât se poate de plăcut. 
Domnişoara Jane Mornas, acesta îi e numele. Celălalt 
voluntar, unchiul ei, dacă nu cumva îi e nepot, căci n-am 
izbutit încă să le descurc legăturile de rudenie, se numeşte 
Agenor de Saint-Berain. E un original sută la sută, ale cărui 
momente de distracţie, ajunse legendare la Conakry, ne dau 
speranţa că nu ne vom plictisi. 

Domnişoara Mornas şi domnul de Saint-Berain călătoresc 
pentru propria lor plăcere. Dar aş dovedi o totală lipsă de 
galanterie dacă n-aş adăuga: şi pentru a noastră. Ei au adus 
doi servitori negri, foşti tiraliori senegalezi, care trebuiau să 


le servească drept călăuze, dacă nu drept tălmaci, căci cei 
doi globe-trotters ai noştri cunosc destul de bine bambara 
şi diversele dialecte ale ținuturilor pe care le vom străbate. 
Domnişoara Mornas, mai ales, are un felaleideate 
întâmpina cu un Ini-tie (bună ziua)! ... E ceva grozav! 

Domnul Barsac a reţinut şi repetă într-una cuvintele 
acestea care, rostite de el, nu mai au acelaşi farmec. 

Deci, azi-dimineaţă, 1 decembrie, ne aflam toţi, de la cinci 
şi jumătate, adunaţi în piaţa cea mare din Conakry, în faţa 
reşedinţei. 

Aşa cum am explicat mai înainte, domnul Barsac dorea să 
facă o expediţie atât de paşnică, încât să fie formată numai 
din civili. La fel de optimist ca la tribuna Camerei, el se 
gândea că n-are decât să se înfăţişeze diverselor triburi cu 
o ramură de măslin în mână, ca să facă astfel, de la Conakry 
la Kotonu, mergând paralel cu Nigerul, o simplă plimbare 
prielnică sănătăţii. La fel gândea şi domnişoara Mornas, 
care se temea ca o prea mare desfăşurare de forţe să nu-i 
sperie pe indigeni. 

Dar partea Barsac-Mornas s-a lovit de opoziţia părţii 
Baudrieres. Şeful-adjunct al misiunii - iată un om care nu 
prea zâmbeşte! - făcu o sumbră descriere a pericolelor pe 
care le vor întâmpina, vorbi despre demnitatea unei misiuni 
condusă de doi reprezentanţi ai poporului francez, de 
prestigiul pe care i l-ar da o escortă de soldaţi şi, lucru care 
ne-a mirat, guvernatorul, domnul Valdonne, îl susţinu. 

Fără să conteste că pătrunderea franceză n-ar fi pacificat 
într-o mare măsură teritoriul negru, guvernatorul repetă 
cele spuse înaintea lui, de la tribuna Camerei, de către 
domnul Chazelle, ministrul coloniilor. Domnul Valdonne ne 
reaminti că unele fapte destul de misterioase, sau măcar 
neexplicate încă, permiteau temerea că s-ar pregăti o 
răscoală. De vreo zece ani, şi mai ales în ultimul timp, în 
special în regiunea Nigerului, de la Say la Djenne, s-ar 
părea că sate întregi au fost părăsite brusc, iar locuitorii lor 
au dispărut, şi că alte sate au fost jefuite şi arse, nu se ştie 


de cine. Pe scurt, o serie de zvonuri tind să creeze impresia 
că s-ar pregăti ceva în umbră, fără ca nimeni să ştie ce. 

Cea mai elementară prudenţă obliga deci misiunea să se 
lase escortată de o trupă de soldaţi. Părerea aceasta 
învinse, spre marea satisfacţie a domnului Baudrieres, iar 
domnul Barsac trebui să accepte ideea că va fi ocrotit de 
căpitanul Marcenay şi de cele două sute de călăreţi ai săi. 

La şase, totul e gata. Convoiul se formează sub 
conducerea unui negru, care a făcut de mai multe ori 
călătoria de la Conakry la Sikasso, şi care trebuie să ne 
servească drept călăuză. Numele lui e Morilire. Călăuza 
aceasta e un vlăjgan, de treizeci de ani, fost dugukussadighi 
(ofiţer) al lui Samory. Morilire e îmbrăcat cu pantaloni de 
bumbac şi cu o veche tunică de infanterie colonială cu 
galoane ponosite şi murdare. Dacă e desculţ, în schimb 
poartă pe cap o cască de pânză, odinioară albă, împodobită 
cu un superb penaj tricolor. Însemnul funcţiei lui e o bâtă 
solidă, care îi va sluji să se facă mai bine înţeles de hamalii 
şi de conducătorii măgarilor. 

Imediat după el se aşază domnişoara Mornas, încadrată de 
domnul Barsac şi de căpitanul Marcenay. De! Cei doi par să 
nu fi rămas insensibili la frumuseţea tinerei fete. Pariem că 
în timpul călătoriei va avea loc între ei un duel al 
galanteriei. Cititorii pot fi siguri că-i vom ţine la curent cu 
peripeţiile acestui duel. 

După primul grup descris mai sus, urmează domnul 
Baudrieres, la distanţă de un cap de cal (am spus oare că 
toţi suntem călări?), dar privirea lui severă pare că-l 
dezaprobă pe colegul care arată în mod vădit cât de plăcută 
îi este frumoasa noastră tovarăşă de drum. Îl privesc cu 
coada ochiului pe şeful-adjunct. Ce slab e! Şi ce rece! Şi ce 
trist! ... Pe cinstea mea, nu prea ştie să zâmbească! 

La trei paşi în urma onorabilului deputat al 
departamentului Nord, vin domnii Heyreux, Poncin şi 
Quirieu, apoi doctorul Châtonnay şi geograful, domnul 
Tassin, care discută - de pe acum! etnografie. 


Convoiul propriu-zis va merge în urma lor. E compus din 
cincizeci de măgari conduşi de douăzeci şi cinci de oameni 
şi din cincizeci de hamali, dintre care zece sunt ai 
domnişoarei Mornas şi ai domnului de Saint-Berain. Pe 
flancuri, călăreţii căpitanului Marcenay. Cât despre sluga 
dumneavoastră, el are de gând să călărească de colo-colo, 
în lungul coloanei, şi să treacă de la unul la altul. 

Tchoumuki şi 'Tongane, cei doi servitori ai domnişoarei 
Mornas, formează ariergarda. 

Exact la şase, e dat semnalul de plecare. Coloana se 
urneşte. În momentul acela, drapelul tricolor e înălţat pe 
reşedinţă - scuzaţi! să dăm culoare locală: pe coliba 
guvernatorului, care, în mare ţinută, după cum se cuvine, 
ne adresează un ultim salut de la înălţimea balconului său. 
Trâmbiţele şi tobele secţiei de infanterie colonială detaşată 
la Conakry sună şi bat onorul. Noi ne ridicăm pălăriile. 
Clipa e niţeluş solemnă şi - n-aveţi decât să râdeţi - 
mărturisesc că-mi simt pleoapele umezite. 

De ce a trebuit ca solemnitatea aceasta să fie tulburată de 
un incident ridicol? 

Saint-Berain? Unde e Saint-Berain L-am uitat pe Saint- 
Berain! Toată lumea îl caută, îl strigă. Împrejurimile răsună 
de ecourile numelui său. Zadarnic însă! Saint-Berain nu 
răspunde. 

Începem să ne temem de vreo nenorocire. Totuşi, 
domnişoara Mornas nu pare îngrijorată şi ne liniştim şi noi. 
Nu, domnişoara Mornas nu e îngrijorată. Dar e furioasă, 

nu glumă! 

— În trei minute îl aduc pe domnul de Saint-Berain - 
spune ea cu dinţii strânşi, şi dă pinteni calului. 

Înainte de a porni, îşi face totuşi timp să se întoarcă spre 
mine şi să-mi spună: „Domnule Florence!” cu un mic aer de 
rugăminte pe care l-am înţeles perfect. De aceea dau şi eu 
pinteni calului şi pornesc după ea. 

După un galop de câteva clipe, ajungem la ţărmul mării, în 
partea dinspre larg - Conakry, ştiţi, fără doar şi poate, că e 


situat pe o insulă - şi acolo, ce văd? 

Domnul de Saint-Berain! Da, doamnelor şi domnilor, 
domnul de Saint-Berain viu şi natural, ca dumneavoastră şi 
ca mine! 

Ce-o fi făcând acolo? Ca să aflăm, ne oprim o clipă. 

Domnul de Saint-Berain s-a instalat comod pe nisipul 
țărmului, şi parcă nici n-ar bănui că face să aştepte o 
misiune oficială. El discută prieteneşte cu un negru care îi 
arată nişte cârlige de pescuit, pesemne de o formă 
necunoscută în Europa, şi îi dă nesfârşite explicaţii despre 
ele. Apoi se ridică amândoi şi se îndreaptă spre o barcă 
trasă pe jumătate la mal. Negrul se urcă în barcă... lartă- 
mă, Doamne! Oare nu se pregăteşte şi domnul de Saint- 
Berain să se îmbarce? 

Dar n-are timp s-o facă. 

— Nepoate! strigă deodată domnişoara Mornas, cu glas 
sever. (Fără îndoială, îi e nepot.) 

Cuvântul acesta e suficient. Domnul de Saint-Berain se 
întoarce şi îşi zăreşte mătuşa, fiindcă mătuşă îi este. Se 
pare că vederea ei îi împrospătează memoria, căci iată-l 
scoțând strigăte deznădăjduite, înălţând braţele spre cer, 
aruncându-i un pumn de gologani prietenului său negru şi 
luând, în schimb, un pumn de cârlige pe care le vâră de-a 
valma în buzunar, apoi alergând cât îl ţin picioarele spre 
noi. 

E atât de comic, încât izbucnim în râs. Domnişoara Mornas 
descoperă astfel două şiruri de dinţi orbitor de albi. Orbitor, 
menţin cuvântul. 

Întoarcem, şi domnul de Saint-Berain aleargă la trap pe 
lângă caii noştri. Dar domnişoarei Mornas i se face milă de 
bietul om şi, oprindu-şi calul la pas, îi spune cu duioşie: 

— Nu alerga aşa, unchiule! Ai să fii leoarcă de transpiraţie. 
(Deci, i-e unchi? Vai, m-apucă ameţeala!) 

Regăsim convoiul, suntem întâmpinați cu zâmbete ironice. 
Domnul de Saint-Berain nu se tulbură pentru atâta lucru. El 


pare doar mirat că găseşte în piaţă atâta mulţime de 
oameni. 

— Nu cumva am întârziat? întrebă el cu nevinovăție. 
Atunci întreaga coloană pufneşte în râs. Domnul de Saint- 
Berain râde şi el. Mie îmi place tipul... 

Dar încă n-am pornit la drum. 

În clipa când domnul de Saint-Berain se apleacă pentru a- 
şi controla, ca un bun călăreț ce este, chinga şeii, ghinionul 
face ca trusa cu undiţe, pe care o poartă în bandulieră, să 
lovească crupa unui măgar. Animalul e sensibil şi-i arde o 
copită nefericitului de Saint-Berain care se prăbuşeşte în 
praf. 

Câţiva se grăbesc să-i sară în ajutor. Dar originalul nostru 
s-a şi pus pe picioare. 

— Asta mult bun! ... Domn aibă noroc - îi spune Tongane. 
Dacă albină înţepat sau cal dat copită, drum lung, mult bun. 

Fără să-i răspundă, domnul de Saint-Berain, periat şi 
scuturat zdravăn, sare în şa, iar convoiul poate, în sfârşit, să 
se urnească din loc. 

Între timp, soarele a răsărit şi primele lui raze ne 
luminează vesele drumul. 

Cel pe care îl urmăm, după ce am trecut podul care leagă 
Conakry de continent, e destul de bun. E un drum adevărat, 
lat de cinci-şase metri, pe care o trăsură ar putea lesne să 
treacă. Drumul acesta îl vor ţine până la Timbo, adică 
aproape patru sute de kilometri. Deci, până la Timbo cel 
puţin, n-avem a ne teme de greutăţi materiale. 

Pe de altă parte, vremea e frumoasă, temperatura e 
plăcută - abia 17* la umbră - şi nu ne vor supăra cumplitele 
ploi tropicale al căror anotimp a trecut. 

Nu zău, totul e cât se poate de bine! 

Pe la zece, trecem peste un pod o apă despre care domnul 
Tassin ne spune că e un afluent al râului Manea, sau al 
râului Morebayah, dacă nu cumva e chiar unul din aceste 
două râuri. La ora actuală, ne aflăm încă într-o cumplită 
îndoială în privinţa aceasta. 


De altfel, trecerea râurilor e lucrul cel mai obişnuit în 
călătoriile prin această parte a Africii. Ca să zic aşa, nu 
există zi în care să n-ai de traversat unul sau mai multe 
râuri. Să fim deci înţeleşi: articolele mele, nefiind un curs 
de geografie, nu voi vorbi despre exerciţiile acestea, afară 
de cazul când, într-un fel sau altul, vor fi ieşite din comun. 

În împrejurimile Conakry-ului drumul urmează o linie 
aproape dreaptă, printr-un ţinut puţin accidentat, şi e 
mărginit de terenuri destul de bine cultivate. Lanuri de 
porumb sau de mei, şi câteva pâlcuri de arbori, tufe de 
bumbac, bananieri, papaya. Ici-colo, întâlneşti câteva 
cătune cu totul neînsemnate, cărora domnul Tassin le 
atribuie cu multă siguranţă nume pe care eu le socotesc 
pure fantezii. Dar pentru noi este exact ca şi cum ar fi 
autentice. 

Pe la zece, când zăpuşeala a crescut, căpitanul Marcenay a 
comandat repaus. Am făcut douăzeci de kilometri de la 
Conakry, ceea ce e foarte frumos. Vom lua masa şi ne vom 
odihni; apoi, după o nouă gustare, vom porni, pe la cinci 
după-amiază, iar pentru noapte vom poposi pe la nouă 
seara. 

Cum programul acesta va trebui să fie zilnic, n-am să mai 
revin asupra lui. De altfel, să fie bine înţeles că n-am de 
gând să-mi plictisesc cititorii cu detaliile mărunte ale 
drumului. Eu privesc lucrurile mai de sus, şi nu voi nota, în 
articolele mele, decât faptele importante pentru vreun 
motiv oarecare. 

Acestea spuse, să reluăm firul. 

Locul de popas a fost fericit ales de căpitanul Marcenay. 
Ne-am instalat la umbra unui crâng care ne va adăposti din 
plin împotriva arşiţei. Pe când soldaţii se împrăştie, noi - 
adică membrii misiunii, domnişoara Mornas, căpitanul, 
domnul de Saint-Berain şi sluga dumneavoastră - noi, deci, 
luăm loc într-un luminiş minunat. Îi ofer o perniţă tovarăşei 
noastre de călătorie, dar căpitanul Marcenay şi domnul 
Barsac mi-au luat-o înainte şi au adus fiecare câte un 


scăunel pliant. Încurcătură! Domnişoara Mornas nu mai ştie 
pe care să-l aleagă. Căpitanul şi şeful misiunii au şi început 
să se privească pieziş. Domnişoara Mornas îi împacă, 
aşezându-se jos, pe perniţa mea. Cei doi admiratori mă 
privesc chiorâş. 

Domnul Baudrieres se aşază deoparte, pe un mănunchi de 
iarbă, într-un grup format din cei pe care i-am numit 
„neutri”. Aceştia sunt delegaţii, mai mult sau mai puţin 
competenţi, ai diferitelor ministere, domnii Heyrieux, 
Quirieu şi Poncin. 

Ultimul, şi cel mai deosebit dintre ei, a luat într-una note, 
încă de la plecare. Ce fel de note nu prea ştiu. Dac-ar fi mai 
puţin „oficial”, aş îndrăzni să insinuez că întruchipează de 
minune tipul domnului Prud'homme3, dar măreţia sa îmi 
pune un bou pe limbă, cum ar fi spus baronul Flomer. Cu o 
asemenea frunte, sau eşti uimitor de inteligent, sau eşti 
uluitor de prost. Cale de mijloc nu există. În care din aceste 
două categorii trebuie situat domnul Poncin? Cu timpul voi 
afla. 

Doctorul Châtonnay şi domnul Tassin, pe care îi asemăn cu 
păsările acelea numite inseparabile, se duc să stea sub un 
smochin. Îşi întind pe jos hărţile geografice. Sper să nu facă 
din ele singura lor hrană! 

Morilire, care, hotărât lucru, e un flăcău descurcăreţ, face 
să fie adusă în mijlocul grupului nostru o masă, apoi o 
bancă, pe care eu mă instalez, păstrându-i un loc şi 
domnului de Saint-Berain. 

Domnul de Saint-Berain e lipsă la apel. De altfel, domnul 
de Saint-Berain e totdeauna lipsă la apel. 

Morilire pregăteşte un cuptor de campanie. Ajutat de 
Tchumuki şi de 'Tongane, el o să ne facă mâncarea, căci s-a 
hotărât să ne atingem cât mai puţin de conservele şi de 
proviziile aduse din Europa, rezervate pentru cazurile care, 
sperăm să fie rare, când ţinutul străbătut nu ne va oferi 
hrană proaspătă şi în cantităţi suficiente. 

Morilire a cumpărat carne la Conakry. Ne-o arată: 


— Eu facem tocana bună cu sade (miel), fragezi ca un 
copilaş - spune el. 

Fraged ca un copilaş? Comparaţia aceasta face să ne 
treacă un fior. O fi gustat oare Morilire carne de om? Îl 
întrebăm. El ne răspunde, ipocrit, că n-a mâncat niciodată, 
dar că a auzit vorbindu-se despre gustul ei minunat. Hm! ... 

Prima noastră masă nu aminteşte cu nimic mesele de la 
Cafe Anglais, dar e, totuşi, bună. Gândiţi-vă numai: 
ciosvârtă de miel la grătar, cu aluat de mei şi sos cu unt de 
karite, salată din măduvă de ronier4, plăcintă de porumb, 
smochine, banane şi nuci de cocos. Ca băutură, apa curată 
a unui izvor care curge la picioarele noastre, şi, pentru cei 
care au chef, vin de palmier. 

Aceste felurite mâncăruri au fost precedate de un aperitiv 
pe care bucătarul nostru şef nu-l prevăzuse. Dar să nu 
anticipăm, cum se spune în romanele bine construite. 

Pe când Morilire şi cele două ajutoare ale sale prepară 
masa anunţată, doctorul Châtonnay, care s-a apropiat de 
noi, ne dă, în privinţa meniului, explicaţii pe care le-aş numi 
tehnice. 

Despre miel - spune el - nu mai vorbesc; ştiţi şi 
dumneavoastră la fel de multe ca şi mine. Meiul, care îl va 
însoţi la masa noastră, e o cereală asemănătoare cu grâul. 
Amestecat cu unt de karite sau de ce, arborele care 
produce untul poartă amândouă aceste nume, meiul dă un 
sos bunicel, cu condiţia ca untul să fie bun. Untul este 
extras din fructul arborelui, un fel de nucă sau de castană. 
E obţinut printr-o serie de frecări şi de topiri, iar la urmă e 
purificat printr-o ultimă topire, adăugându-i-se câteva 
picături de apă rece, când dă în clocot. Atunci devine foarte 
gustos. 

Toate le ştiţi, doctore! îl admiră domnişoara Mornas. 

Nu le ştiu pe toate, domnişoară, dar am citit mult, şi mai 
ales admirabila lucrare a căpitanului Binger. Tot el o să-mi 
îngăduie să vă spun ce e salata de rondier. Rondierii sunt de 
două feluri: masculi şi femele. Masculii nu fac fructe, dar 


dau un lemn grozav de tare, care are avantajul de a nu 
putrezi în apă şi de a nu putea fi distrus de termite. 
Rondierul femelă dă fructe plăcute la gust. Frunza lui are 
felurite întrebuinţări: foloseşte la acoperit colibele, e bună 
de evantaie, de făcut rogojini, de făcut funii... Ba poate 
folosi chiar şi ca hârtie de scris. lată o plantă cu adevărat 
utilă! ... Cât despre salată, ea se face din măduva unui 
rondier tânăr, în floarea vârstei. L-am întrerupt: 

— Nu zău, doctore, spui un adevărat poem! Doctorul avu 
bunătatea să surâdă, şi continuă: 

— Sfârşitul spuselor mele va fi mai puţin poetic, fiindcă 
miezurile acestea sunt puse uneori în oţet, ca să se facă din 
ele... castraveciori! 

Aici ajunsese savantul cu explicaţiile sale ştiinţifice, când 
atenţia ne fu atrasă de nişte strigăte venite din pădure. Am 
recunoscut imediat glasul care le scotea. 

Fac prinsoare că dacă le-aş pune cititorilor simpla 
întrebare: „Al cui era glasul?”, ei mi-ar răspunde imediat, în 
cor: „Asta-i bună! Păi al domnului de Saint-Berain!” 

Şi cititorii nu s-ar înşela, căci chiar domnul de Saint-Berain 
în persoană era cel care cerea ajutor. 

M-am grăbit să alerg la chemarea lui, urmat de căpitanul 
Marcenay şi de domnul Barsac, şi l-am găsit într-o baltă, 
înfundat până la brâu în nămol. 

După ce l-am scos pe uscat, l-am întrebat: 

Cum de-ai căzut în baltă sau în marigol, ca s-o numesc ca 
prin partea locului? 

Am alunecat - îmi răspunse el stropindu-mă cu noroi. 
Pescuiam. 

Cu undiţa? 

Da' de unde! Cu mâna, dragul meu. 

Cu mâna? 

Domnul de Saint-Berain ne arătă casca lui colonială, 
învelită în haina de pânză. 

Stai! spuse el, fără să dea alt răspuns. Haina trebuie 
desfăcută cu grijă, altfel ele au să zboare. 


Care ele? 

— Broaştele. 

Pe când noi stăteam de vorbă, domnul de Saint-Berain 
pescuia broaşte. Ce maniac! 

— Bravo! îl felicită domnul Barsac. Broaştele sunt foarte 
gustoase... Dar ascultați cum orăcăie cele pe care le-aţi 
prins. Se vede cât de colo că nu vor să fie mâncate. 

— Dacă nu cumva strigă ca să ceară un rege! spusei eu. 
Gluma nu era prea bună, recunosc. Dar în junglă... Acestea 
spuse, ne-am reîntors la tabără. Saint-Berain îşi schimbă 
hainele şi Morilire fierse produsul pescuitului. Masa fiind 
pusă, am mâncat cu pofta unor oameni care, în loc de 
aperitiv, au înghiţit douăzeci de kilometri călare. 

Se înţelege de la sine că domnişoara Mornas prezida. Era, 
într-adevăr, delicioasă. (Cred că am mai spus-o, dar oricât 
aş repeta, tot nu e de ajuns.) Simplă, fără mofturi, ca un 
băieţandru încântător, ea ne-a făcut repede să ne simţim la 
largul nostru. 

— Unchiul... (Deci, hotărât lucru, i-e unchi! Ne-am înţeles, 
o dată pentru totdeauna!) Unchiul - spunea ea - m-a 
crescut ca pe un băiat şi a făcut din mine un bărbat. Vă rog 
să uitaţi că sunt femeie şi să mă priviţi ca pe un camarad. 

Aceasta n-o împiedică să-i adreseze căpitanului Marcenay 
unul din uşoarele zâmbete care arată limpede ca lumina 
zilei că la asemenea soi de băieţi cochetăria nu-şi pierde 
niciodată drepturile. 

Ne-am băut cafelele. După care, întinşi alene în ierburile 
înalte, la umbra palmierilor, ne-am lăsat în voia plăcerilor 
siestei. 

Plecarea, după cum am spus, era fixată pentru ora cinci, 
dar, când a trebuit să refacem convoiul, am dat de greu, 
dacă pot folosi expresia aceasta. 

Când a sosit momentul, Morilire le-a poruncit zadarnic 
oamenilor săi să se pregătească. Spre marea noastră 
mirare, ei au refuzat. Strigând toţi odată că nu văd luna, şi 
că nu vor porni la drum atâta vreme cât n-or vedea luna. 


Eram năuciţi, dar savantul domn Iassin ne-a făcut să 
înţelegem misterul. 

Ştiu ce se întâmplă - ne explică el. 'Toţi exploratorii au 
povestit asta în descrierile lor de călătorie. Când e lună 
nouă, şi astă-seară ea n-are decât două zile, negrii 
obişnuiesc să spună: „E semn rău. Nimeni n-a văzut încă 
luna. Drumul n-o să ne fie prielnic”. 

Ioo! Ioo! (Da! Da!) aprobară zgomotos conducătorii 
măgarilor şi hamalii adunaţi în jurul nostru, cărora Morilire 
le traduse cuvintele savantului geograf. Karo! Karo! (Luna! 
Luna!) 

Eram convinşi că, dacă, satelitul ar continua să refuze să 
se ivească, încăpăţânaţii aceştia vor continua să refuze să 
plece. Şi nu se înnoptase încă de tot, iar cerul era înnorat. 

Într-adevăr, harapii se încăpăţânară, şi poate că ne-am mai 
afla şi acum tot acolo, dacă, cu puţin înainte de ora şase, 
palidul corn al lunii nu s-ar fi ivit, în fine, între doi nori. 
Negrii scoaseră strigăte de bucurie. 

— Allah ma tula kende - spuneau ei, lovindu-şi frunţile cu 
mâna dreaptă. Karo kutaye. (Alah m-a ţinut sănătos. Văd 
luna nouă.) 

Coloana se urni imediat, fără nici o altă dificultate... 

Numai că pierduserăm două ore, şi etapa de seară a 
trebuit să fie scurtată tot cu atât. 

Pe la nouă, ne oprim în plină savană şi ridicăm corturile. 
Ţinutul nu e, totuşi, complet pustiu. La dreapta potecii e o 
colibă indigenă, altminteri părăsită, iar la stânga zărim alta, 
care pare locuită. 

Căpitanul Marcenay o cercetează pe cea dintâi, şi, 
socotind-o destul de bună de locuit, îi propune domnişoarei 
Mornas să se adăpostească acolo peste noapte. Ea acceptă 
şi dispare în hotelul acesta neaşteptat. 

Abia ne părăsise de vreo zece minute, când o auzirăm 
chemându-ne cu strigăte puternice. Am dat fuga şi am 
găsit-o în picioare, în faţa colibei, arătându-ne cu dezgust 
podeaua de lut. 


— Ce e asta? întrebă ea. 

„Asta” erau nenumărați viermi albi, care ieşeau din 
pământ şi se târau la suprafaţă în cantitate atât de mare, 
încât pământul părea acoperit de mici vălurele mişcătoare. 

— Închipuiţi-vă, domnilor, cum m-am speriat când am 
simţit pe faţă şi pe mâini atingerea lor rece! spuse 
domnişoara Mornas. Degeaba mă scutur, căci ei cad mereu 
de pe mine. Pfui! Dezgustătoare animale! 

Între timp, sosi domnul de Saint-Berain, care găsi uşor 
explicaţia situaţiei. 

— Ia te uită! exclamă el, grozav de vesel. Astea sunt râme! 

Şi erau, într-adevăr, râme, căci domnul de Saint-Berain se 
pricepea, nu glumă, în privinţa aceasta. 

Tocmai se aplecase să-şi facă o provizie serioasă, când 
Tongane îi spuse: 

— Tu nu nevoie ele. Este multe pe drum. Ele mult rele, 
crescut peste tot. Nu pot face crape. 

lată un lucru care ne făgăduieşte nopţi plăcute! Şi 
băştinaşii, cum se împacă ei oare cu legiunile acestea de 
viermi? Fără îndoială că am gândit cu glas tare. 

— Ei, mâncat, mosiu - spune Tongane. Asta bun! Neavând 
gusturile simple ale celor din partea locului, domnişoara 
Mornas porni cuminte să se instaleze într-unul din corturi, 
când Morilire veni să-i spună că o tânără negresă, sluga 
unui cultivator de aceeaşi culoare, plecat pentru moment, îi 
oferea ospitalitate într-o colibă foarte curată şi mobilată - 
lucru de necrezut - cu un adevărat culcuş europenesc. 

— Tu dai bani - adăugă călăuza. Asta bun! Domnişoara 
Mornas acceptă ospitalitatea oferită şi noi o conducem cu 
alai la noua ei locuinţă. Servitoarea despre care ni s-a 
vorbit ne aşteaptă. Stă în picioare lângă unul din arborii 
karite, pe care i-am mai descris. E o fetiţă nu prea înaltă, de 
vreo cincisprezece ani. Şi nu-i de loc urâtă. Cum n-are ca 
îmbrăcăminte decât o simplă frunză care, fireşte, nu-i 
cumpărată nici de la Louvre şi nici de la Bon-Marche (dar 


poate că e de la, Printemps”, insinuează fin Saint-Berain), 
ea seamănă cu o frumoasă statuie de marmură neagră. 

Pentru moment, statuia e foarte ocupată să culeagă ceva 
din frunzişul arborelui karite. 

— Adună omizi, pe care le va goli, le va usca şi, nu ţipaţi!, 
va face sosuri - ne spune doctorul Châtonnay, care, hotărât 
lucru, e foarte priceput în bucătăria neagră. Omizile 
acestea se numesc Cetombo. Sunt singurele omizi 
comestibile. Se pare că au un gust foarte plăcut. 

— Asta adevărat - confirmă Morilire. Asta bun! Zărindu- 
ne, tânăra neagră ne ieşi în întâmpinare. 

— Eu - îi spuse ea domnişoarei Mornas, într-o franceză, 
spre marea noastră mirare, aproape curată - eu crescut în 
şcoală franceză şi servit femeie albă, soţie ofiţer; eu întors 
în sat şi prizonieră în mare bătălie. Ştiu fac patul ca albii. Tu 
mulţumită. 

Pe când vorbea, ea o luase cu drăgălăşenie de mână pe 
domnişoara Mornas, ducând-o în colibă. 

Ne-am retras, fericiţi de confortul asigurat tovarăşei 
noastre de călătorie. Dar ceasul somnului nu sunase încă, 
nici pentru ea şi nici pentru noi. 

Într-adevăr, nu trecură nici treizeci de minute, când 
domnişoara Mornas ne chemă iar în ajutor. 

Am alergat din nou şi, la lumina torţelor, am descoperit un 
spectacol neaşteptat. 

Întinsă la pământ, lângă pragul colibei, zăcea mica 
negresă. Spatele îi era plin de dungi roşii. Nenorocita 
plângea de-ţi rupea inima. 

În faţa ei, acoperind-o cu trupul, domnişoara Mornas - e 
într-adevăr superbă domnişoara Mornas când e mânioasă - 
ţinea la respect un negru îngrozitor, care, la cinci paşi mai 
încolo, se strâmba groaznic şi mai ţinea încă în mână bâta 
plină de sânge. 

Am cerut explicaţii. 

Închipuiţi-vă - ne spuse domnişoara Mornas - tocmai mă 
instalasem în pat. Malik, mica negresă poartă numele 


acesta, drăguţ, nu-i aşa, şi care îmi aminteşte de Bretagne. 
Malik, deci, îmi făcea vânt şi tocmai era să aţipesc. Dar iată 
că bruta asta, care i-e stăpân, se întoarce acasă pe 
neaşteptate. Şi, dând cu ochii de mine, se înfurie, o târăşte 
afară pe biata copilă, şi începe s-o lovească fără milă, ca s-o 
înveţe să-i mai aducă albi în colibă. 

Frumoase moravuri! şopteşte printre buzele lui subţiri 
jovialul domn Baudrieres. 

Jovialul domn Baudrieres are dreptate. Dar greşeşte când, 
abuzând de situaţie, ia poză de orator şi aruncă 
următoarele cuvinte: 

— Aşadar, iată, domnilor, triburile barbare pe care v-ar 
plăcea să le transformați în paşnici alegători! 

Fără doar şi poate că se crede la tribună. Domnul Barsac 
tresare de parcă l-ar înţepa un tăun. Şi, îndreptându-şi 
spinarea, răspunde scurt: 

— Ca şi cum n-ar exista francezi care lovesc femeile! Nici 
domnul Barsac nu greşeşte. 

Va trebui să asistăm la un duel oratoric? Nu. Fiindcă 
domnul Baudrieres n-a răspuns. Domnul Barsac se întoarce 
spre negrul cu bâta. 

— Micuța te va părăsi - îi spune el. O vom lua cu noi. 

Dar negrul protestează. Negresa e sclava lui. A dat bani 
pe ea. O să ne pierdem oare vremea explicându-i că pe 
teritoriul francez sclavajul e abolit? Cu siguranţă că nu ne- 
ar înţelege. Legile nu schimbă moravurile de pe o zi pe alta. 

Domnul Barsac a găsit o soluţie mai potrivită. 

— Îţi cumpăr sclava - spune el. Cât? Bravo, domnule 
Barsac! lată o idee bună! 

Negrul vede un prilej să facă o afacere avantajoasă şi se 
înseninează. Cere un măgar, o puşcă şi cincizeci de franci. 

— Cincizeci de lovituri pe spinare! răspunde căpitanul. 
Asta ai merita. 

Tocmeala continuă. În sfârşit, pungaşul nostru ne cedează 
sclava pentru o puşcă veche, cu amnar, o bucată de pânză şi 
douăzeci şi cinci de franci. Foarte ieftin într-adevăr. 


În timpul discuţiilor, domnişoara Mornas a ridicat-o pe 
Malik şi i-a pansat rănile cu unt de karite. Când târgul s-a 
încheiat, ea a adus-o în tabăra noastră, a îmbrăcat-o cu un 
halat alb, apoi, punându-i câţiva bani în palmă, i-a spus: 

— Acum nu mai eşti sclavă. Îţi redau libertatea. 

Şi iată că Malik s-a pornit pe plâns! E singură pe lume şi 
nu vrea să se despartă de „albă aşa bună”. O va servi în 
calitate de cameristă şi-i va fi credincioasă până la moarte. 
Şi plânge, şi se roagă. 

— Păstreaz-o, fetiţa mea - intervine Saint-Berain. Cu 
siguranţă că o să-ţi fie de folos. Îţi va face nenumărate 
servicii de care o femeie, chiar când e bărbat, are 
totdeauna nevoie. 

Domnişoara Mornas se lăsă convinsă, cu atât mai 
bucuroasă cu cât dorea din toată inima lucrul acesta. 
Neştiind cum să-şi arate mulţumirea faţă de Saint-Berain 
care intervenise pentru ea, Malik îi sări de gât şi-l sărută pe 
amândoi obrajii. A doua zi, Saint-Berain mi-a mărturisit că 
nu i s-a întâmplat niciodată ceva mai neplăcut. 

Inutil să mai adaug că domnişoara Mornas n-a socotit 
necesar să mai guste a treia oară ospitalitatea indigenă şi 
că i s-a ridicat un cort în care nimic n-a mai venit să-i 
tulbure somnul. 

Aşa ne-am petrecut prima noastră zi. 

Fără îndoială, următoarele zile vor fi foarte asemănătoare. 
De aceea nu le voi mai povesti cu de-amănuntul şi, dacă nu 
voi da alte indicaţii, vor rămâne mereu subînţelese 
cuvintele Ab uno disce omnes; 

AMEDEE FLORENCE. 

V, 

UN AL. DOILEA ARTICOL AL DOMNULUI AMEDEE 
FLORENCE. 

Al doilea articol al domnului Amedee Florence a apărut în 
„Expansiunea franceză” din 18 ianuarie. Îl redăm mai jos, 
reprodus în extenso: 


MISIUNEA BARSAC (Corespondenţă de la trimisul nostru 
special.) 

Zilele trec, una după alta. 

— Oaspetele meu. - 

Balet! 

— Sunt indiscret. 

— Pescuitul miraculos al domnului de Saint-Berain. 

— Borouya. 

— Ca să-mi facă onoare. 

— Timbo! 

— Viaţa în roz în ţara neagră. 

— O fi având oare domnul Barsac dreptate? 

— Sunt tare nedumerit. 

DAUHERIKO, 16 decembrie. De la ultima mea 
corespondenţă scrisă în plină savană în seara plecării 
noastre, la lumina tremurătoare a unui felinar, călătoria a 
decurs cu bine, şi, deci, n-are istorie. 

La 2 decembrie, ridicăm tabăra la cinci dimineaţa, şi 
coloana noastră, sporită cu o persoană - să îndrăznesc să 
spun cu o jumătate de persoană, din moment ce o doime 
face cât două pătrimi5? - porneşte la drum. 

Povara de pe un măgar a fost luată, iar baloturile pe care 
le purta au fost împărţite pe spinările celorlalţi, pentru a i 
se da lui Malik animalul. Ca un copil ce este, mica negresă 
pare să-şi fi uitat necazurile trecute. Toată ziua râde. 
Fericită fire! 

De atunci ne urmăm mereu calea, care continuă să fie 
bună şi uşoară; dacă n-ar fi culoarea populaţiei din jurul 
nostru şi sărăcia priveliştei, ne-am putea închipui că n-am 
părăsit Franţa. 

Căci peisajul nu e frumos. Străbatem un ţinut neted, sau 
cel mult uşor accidentat, uneori cu mici înălţimi la orizont, 
spre nord; cât vezi cu ochii nu zăreşti decât vegetaţia 
aceasta pipernicită, amestecul de mărăciniş şi de graminee 
înalte de doi-trei metri, care poartă numele generic de 
savană Din loc în loc, câte un pâlc de copaci, plăpânzi din 


cauza incendiilor periodice care prăpădesc savanele în 
timpul sezonului uscat, şi uneori câmpuri cultivate, lugane, 
pe numele lor de baştină, după care urmează de obicei 
arbori destul de frumoşi. Atunci se ajunge în apropierea 
vreunui sat. 

Satele au nişte nume absurde: Fongumbi, Manfuru, Kafu, 
Uosu, şi aşa mai departe. N-ar putea şi ele să se numească 
Neuilly sau Levallois, ca toată lumea? 

Din toate numele satelor, unul ne-a amuzat. Aşezarea 
aceasta importantă, aşezată la graniţa engleză a Sierrei 
Leone, şi pe care noi am lăsat-o, prin urmare, foarte 
departe spre dreapta, se numeşte Tassin. Eminentul nostru 
geograf, pesemne că s-a simţit tare mândru descoperindu-şi 
un omonim la o sută treizeci şi şase de kilometri de 
Conakry. 

Cât despre băştinaşi, ei ne privesc trecând, cu simpatie, şi 
par într-adevăr inofensivi. Nu cred că ar avea inteligenţa 
unui Victor Hugo sau a unui Pasteur, dar cum inteligenţa nu 
constituie, după cum a dovedit experienţa de ani şi ani, o 
condiţie pentru a fi alegător, s-ar putea prea bine ca 
domnul Barsac să aibă dreptate. 

Inutil să mai spun că şeful misiunii intră în cele mai 
nenorocite sate şi pălăvrăgeşte cu localnicii. 

În urma lui, domnul Baudrieres nu uită să-şi facă 
contraancheta. 

Domnul Barsac şi domnul Baudrieres trag, pe cât se poate 
bănui, concluzii diametral opuse din cele auzite şi văzute de 
ei, aşa încât se întorc totdeauna amândoi la fel de încântați. 
Astfel, toată lumea e mulţumită. Perfect! 

Altminteri, trecem sau mergem de-a lungul unor râuri: 
Forecariah, Mellacoree, Scaric, Kaba, Diegunko etc. Şi 
trecem dintr-o vale într-alta aproape pe neobservate. Toate 
acestea nu prea sunt interesante. 

Degeaba mi-am consultat notele; nu văd în ele nimic 
vrednic de-a fi încredinţat istoriei contemporane, până la 6 
decembrie, data când domnul de Saint-Berain, care e pe 


cale de a deveni prietenul meu Saint-Berain, a socotit că 
trebuie să facă o ispravă spre bucuria mea, şi, sper, şi spre 
plăcerea dumneavoastră. 

În seara aceea poposiserăm lângă un sat, ceva mai 
însemnat decât cele pomenite mai sus, numit Ualia. La 
momentul potrivit am intrat în cortul meu, cu scopul firesc 
de a găsi acolo somnul. Înăuntru, dau de Saint-Berain, 
îmbrăcat numai în cămaşă şi izmene. Hainele îi zac 
aruncate mai peste tot. Aşternutul e gata. La prima vedere, 
pare sigur că Saint-Berain intenţionează să se culce la 
mine. Mă opresc în pragul cortului, şi-mi privesc oaspetele 
neaşteptat în exerciţiul funcţiunii. 

Saint-Berain nu pare mirat că mă vede. De altfel, Saint- 
Berain nu e niciodată mirat. E foarte ocupat, se agită, 
scotoceşte pretutindeni, până şi în lada mea pe care a 
deschis-o şi al cărei conţinut l-a împrăştiat pe jos. Dar nu 
descoperă ce doreşte şi asta îl scoate din sărite. Se întoarce 
spre mine şi fără să pară de loc mirat că mă vede, îmi 
declară cu tonul cel mai convins: 

Nu pot să sufăr oamenii distraţi! Sunt groaznici! Aprob, 
fără să mă clintesc. 

Groaznici! ... Dar ce ţi s-a întâmplat, Saint-Berain? 

— Închipuie-ţi că nu-mi găsesc pijamaua... îmi răspunde el. 
Fac prinsoare că dobitocul de Ichumuki a uitat-o la ultimul 
popas. Frumos, nu? 

Îi sugerez: 

Dacă n-o fi cumva în lada dumitale. 

În... 

— Fiindcă lada asta e a mea, dragă prietene; ba chiar şi 
cortul acesta ospitalier, şi patul neprihănit, sunt tot ale 
mele. 

Saint-Berain rostogoleşte nişte ochi rătăciţi. Deodată, îşi 
dă seama că a greşit, îşi adună în grabă hainele împrăştiate 
şi o şterge, ca şi cum s-ar fi ţinut după elo haită de canibali. 
Eu cad pe pat şi mă prăpădesc de râs. 

Ce fiinţă plăcută! 


A doua zi, 7 decembrie, tocmai ne aşezaserăm la masă, 
după etapa de dimineaţă, când vedem nişte negri care 
păreau că ne pândesc. Căpitanul Marcenay le porunci 
oamenilor lui să-i alunge. Ei fugiră, dar se iviră iar, curând. 

„Îi alungi pe uşă şi intră pe fereastră” - crede necesar să 
spună cu acest prilej doctorul Châtonnay care are mania de 
a cita şi când trebuie şi când nu trebuie, dar mai ales când 
nu trebuie, versuri care n-au, în genere, nici o legătură cu 
subiectul. Dar fiecare om îşi are păsărica lui. 

Morilire, trimis în recunoaştere, aduce ştirea că negrii 
aceia, în număr de zece, erau nişte negustori şi vrăjitori, 
care n-aveau nici un gând duşmănos. Unii dintre ei voiau 
doar să ne vândă produsele lor, alţii să ne distreze. 

— Strângeţi tacâmurile de argint - recomandă domnul 
Barsac, râzând - şi chemaţi-i în sufragerie. 

Negrii fură aduşi; erau care mai de care mai urât şi mai 
prăpădit. Printre ei se aflau câţiva nunu, meşteşugari 
cunoscători a treizeci şi şase de meserii, olari, giuvaergii, 
împletitori de coşuri şi meşteri în lucratul obiectelor de 
lemn sau de fier; erau şi câţiva diula sau marraba, care 
vând arme, pânzeturi şi mai ales nuci de kola (ne-am şi 
aprovizionat din belşug cu ele). Sunt cunoscute 
proprietăţile stimulante ale acestui fruct pe care doctorul 
Châtonnay îl numeşte un „aliment de economie”. Am fost 
tare fericiţi când am căpătat o mulţime de nuci de kola, în 
schimbul câtorva pumni de sare. În ţinuturile pe care le 
străbatem, sarea e rară şi, ca să zic aşa, de nepreţuit. 
Valoarea ei va creşte din ce în ce, cu cât ne vom depărta de 
coastă. De aceea ducem cu noi o cantitate însemnată de 
sare. 

I-am chemat apoi pe vrăjitori, şi le-am poruncit să cânte 
cele mai frumoase cântece, în cinstea graţioasei noastre 
tovarăşe de călătorie. 

Trubadurii aceştia ai lumii negre erau doi la număr. Primul 
îşi ţinea în mână chitara. Şi ce chitară! Închipuiţi-vă o tiugă 
străbătută de trei lamele de bambus prevăzute fiecare cu 


câte o coardă făcută din maţe. Instrumentului acestuia i se 
spune dianne. Al doilea vrăjitor, un bătrân cu ochii atinşi de 
oftalmie, cum se întâmplă adeseori pe aici, era înarmat cu 
un fel de flaut numit în bambara fabresoro. O simplă bucată 
de trestie având la fiecare capăt câte o mică tiugă. 

Concertul începu. Al doilea vrăjitor, care era îmbrăcat 
doar cu o bila, un fel de cordon lat de trei degete, petrecut 
printre picioare, începu să danseze, pe când colegul său, 
acoperit mai decent cu unul din halatele acelea lungi, dar 
de o murdărie respingătoare, numite doroke, se aşeza pe 
jos, îşi ciupea chitara şi scotea nişte strigăte guturale care 
aveau pretenţia, cel puţin aşa bănuiesc, să fie un cânt 
adresat Soarelui, Lunii, stelelor şi domnişoarei Mornas. 

Zvârcolirile unuia, urletele celuilalt, sunetele ciudate pe 
care cei doi virtuoşi le scoteau din instrumentele lor avură 
darul să-i stârnească pe conducătorii măgarilor noştri. Ei îşi 
lăsară meiul, orezul şi porumbul, şi organizară un balet cu 
totul obişnuit. 

Îndemnaţi de exemplul lor, apucăm şi noi tingirile şi 
căldările şi începem să batem în ele cu lingurile şi cu 
furculiţele. Domnul de Saint-Berain sparge o farfurie, îşi 
face din ea castaniete şi începe un fel de fandango 
dezmăţat, avându-l ca partener pe subsemnatul; domnul 
Barsac - să spun oare? - domnul Barsac însuşi, pierzându-şi 
orice reţinere, îşi aranjează un turban dintr-un şervet şi, pe 
când domnul Baudrieres, onorabilul deputat al 
departamentului Nord, îşi acoperă faţa, onorabilul deputat 
din Midi execută un dans de-o fantezie ultrameridională. 

Dar orice glumă, precât de bună, are un sfârşit. După cinci 
minute de tărăboi, a trebuit să ne oprim, istoviţi. 
Domnişoarei Mornas îi curgeau lacrimile de atâta râs. 

În seara aceleiaşi zile a fost comisă de către subsemnatul, 
Amedee Florence, greşeala mărturisită la începutul acestui 
articol. La drept vorbind, e însă o greşeală obişnuită, 
indiscreţia fiind păcatul firesc al reporterilor. 


În seara aceea, deci, întâmplarea mi-a instalat cortul lângă 
cel al domnişoarei Mornas. Tocmai mă pregăteam să mă 
culc, când am auzit vorbindu-se în cortul vecinei mele. Şi, în 
loc să-mi astup urechile, am ascultat. Acesta mi-a fost 
păcatul. 

Domnişoara Mornas vorbea cu servitorul ei, Tongane, el îi 
răspundea într-o englezească extrem de fantezistă, pe care, 
ca să nu-i plictisesc pe cititori, o voi traduce corect. Discuţia 
dura de mai mult timp, fără doar şi poate. Domnişoara 
Mornas îl întreba pe Tongane despre viaţa lui de până la 
sosirea noastră. În clipa când am început să trag cu 
urechea, ea spunea: 

— Cum se face oare că un aşanti, ca tine... 

Ia te uită! Tangane nu e un bambara. Asta n-aş fi bănuit! 

— ... a devenit tiralior sengalez? Mi-ai mai spus tu, când 
te-am angajat, dar am uitat. 

Iluzie sau nu, am impresia că domnişoara Mornas nu e 
sinceră. Tongane răspunde: 

— Păi, după afacerea Buxton... 

Buxton? Numele acesta îmi spune ceva. Dar ce? ... lot 
ascultând, îmi răscolesc amintirile. 

— Eram angajat în expediţia lui - continuă Tongane - când 
englezii au venit şi au tras în noi. 

— Şi de ce au tras? întreabă domnişoara Mornas. 

— Pentru că domnul căpitan Buxton se răzvrătise, pentru 
că jefuia şi ucidea tot. 

E adevărat asta? 

Foarte adevărat: Satele erau arse. Bieţii negri, femeile şi 
copilaşii erau ucişi... 

Şi cel care poruncea atrocitățile acestea era căpitanul 
Buxton? întreabă domnişoara Mornas, a cărei voce mi se 
pare că tremură. 

Nu - răspunde Tongane. Pe el nu-l vedeai niciodată. El nu 
mai ieşea din cort, după sosirea unui alt alb. Albul acela ne 
dădea ordine, în numele căpitanului. 

Celălalt alb se afla cu voi de multă vreme? 


De foarte multă vreme. De cinci sau şase luni, poate şi mai 
mult. 

Unde l-aţi întâlnit? 

În savană. 

Şi căpitanul Buxton îl primise lesne? 

Nu se despărţeau niciodată, până în ziua când căpitanul n- 
a mai ieşit din cortul său. 

Nu-i aşa că din ziua aceea au început cruzimile? Tongane 
şovăie. 

Nu ştiu - mărturiseşte el. 

— Dar cum îl chema pe alb, îţi aduci aminte? întreabă 
domnişoara Mornas. 

În clipa aceea, un zgomot venit de afară acoperă glasul lui 
Tongane. Nu ştiu ce răspunde. Dar, la urma urmei, mi-e 
totuna. Oricum, povestea aceasta nu mai e de actualitate şi 
prin urmare nu mă interesează prea mult. 

Domnişoara Mornas întreabă iar: 

— După ce au tras englezii în voi, tu ce-ai făcut? 

— V-am spus la Dakar, unde m-aţi angajat - răspunde 
Tongane. Eu şi mulţi alţii ne-am temut şi am fugit în savană. 
Eu m-am reîntors apoi, dar nu se mai afla nimeni la locul 
unde se dăduse lupta. Nu mai erau acolo decât morţii. l-am 
îngropat pe câţiva dintre ei, pe cei care îmi erau prieteni, şi 
am îngropat şi căpetenia, pe căpitanul Buxton... 

În clipa aceasta aud un geamăt înăbuşit. 

— Apoi - continuă Tongane - am rătăcit din sat în sat şi am 
ajuns la Niger. Am mers în sus pe o pirogă furată şi am 
ajuns, în sfârşit, la Tombouctou, tocmai când intrau 
francezii acolo. Îmi trebuiseră aproape cinci ani pentru 
călătoria asta. La 'Tombouctou, m-am angajat ca tiralior, iar 
când am fost eliberat m-am dus în Senegal, unde m-aţi 
întâlnit. 

După o clipă de tăcere, domnişoara Mornas întreabă: 

Atunci, căpitanul Buxton era mort? 

Da, stăpână. / 

Şi tu l-ai îngropat? 


Da, stăpână. 

Deci, ştii unde i se află mormântul? 

Tongane râde. 

Sigur. L-aş găsi cu ochii închişi. 

Încă o clipă tăcere, apoi aud: 

Noapte bună, Tongane. 

— Noapte bună, stăpână - răspunde negrul ieşind din cort 
şi depărtându-se. 

Domnişoara Mornas o să se culce acum, şi eu fac acelaşi 
lucru, fără să mai zăbovesc. Dar cum sting felinarul, îmi 
revine memoria. 

„Buxton! ... Cum naiba să nu ştiu! ... Unde îmi era capul? 
Ce reportaj admirabil am ratat atunci!” 

În epoca aceea, de mult trecută, lucram la „Diderot” şi - 
rog să mi se ierte amintirile acestea personale - îi 
propusesem directorului să mă duc să-i iau un interviu 
căpitanului răsculat chiar la locul crimelor sale. Luni de zile, 
directorul s-a codit, din cauza cheltuielilor. Ce vreţi? Doar 
n-are toată lumea simţul actualităţii! Când s-a hotărât, în 
sfârşit, era prea târziu. În momentul îmbarcării, la 
Bordeaux, am aflat că Buxton murise. 

Acum, toate acestea sunt poveşti vechi şi o să mă întrebaţi 
poate de ce v-am redat convorbirea surprinsă între 
Tongane şi stăpâna lui... Zău, nici eu nu prea ştiu! 

La 8 decembrie, găsesc iar în carnet numele lui Saint- 
Berain. Saint-Berain e inepuizabil. De data aceasta e vorba 
de o nimica toată, dar pe noi ne-a amuzat grozav. Fie să vă 
însenineze şi dumneavoastră frunţile o clipă! 

Mărşăluiam de două ceasuri în prima etapă de dimineaţă, 
când iată că Saint-Berain scoate deodată nişte strigăte 
nearticulate şi se bâţâie pe cal cât se poate mai caraghios. 
Noi ne şi pornim pe râs, înainte de-a şti despre ce e vorba. 
Dar Saint-Berain nu râde. Cu greu, el descăleca şi-şi duce 
mâna la partea aceea a corpului pe care, de obicei, se 
aşază, şi începe să se zvârcolească într-un mod iexplicabil. 

Alergăm la el. Îl întrebăm ce-a păţit? 


— Cârligele! ... murmură Saint-Berain cu glas ca din 
mormânt. 

Cârligele? ... Nu înţelegem nimic. Abia mai târziu, când 
răul a trecut, ne-a fost explicat sensul acestui cuvânt. 

Poate n-aţi uitat că, în momentul plecării din Conakry, 
Saint-Berain, chemat la ordine de mătuşă-sa - sau de 
nepoată-sa - se grăbise să vină, vârând cu pumnii în 
buzunare cârligele de pescuit, pe care tocmai le 
cumpărase. Fireşte că uitase de ele. Iar cârligele se 
răzbunaseră acum pentru nepăsarea aceasta. În urma unei 
mişcări greşite, ele se interpuseră între şa şi călăreț, iar trei 
se înfipseseră zdravăn în pielea proprietarului lor. 

Ca să-l scăpăm pe Saint-Bernain de ele, trebuie să 
intervină doctorul Châtonnay. Trei tăieturi de bisturiu, pe 
care doctorul ţine să le însoţească cu comentarii, sunt 
suficiente. Iar râsul doctorului e o plăcere. 

S-ar zice că „ai muşcat momeala”! spune el mai întâi, 
convins, pe când examinează câmpul de operaţie. 

Auu! strigă drept răspuns Saint-Berain, căruia tocmai i s-a 
scos primul cârlig, Aşa pescuit mai zic şi eu! proclamă 
doctorul, la al doilea cârlig. 

— Auu! ţipă din nou Saint-Berain. 

În sfârşit, la al treilea cârlig, excelentul doctor îl felicită: 

— Astăzi te poţi lăuda că ai prins peştele cel mare. 

— Auuu! geme pentru ultima oară Saint-Berain. Operația 
s-a terminat. Mai trebuie doar pansat rănitul, care se urcă 
apoi pe cal unde va lua, timp de două zile, poziţiile cele mai 
caraghioase. 

La 12 decembrie, ajungem la Boronya. Boronya ar fi un sat 
ca toate satele, dacă n-ar avea avantajul să aibă o căpetenie 
deosebit de amabilă. Căpetenia aceasta, tânără de tot, căci 
n-are mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani, 
gesticulează într-una şi împarte lovituri de bici curtenilor 
care se apropie prea mult de noi. El se năpusteşte în 
întâmpinarea noastră cu o mână pe inimă, şi ne face o mie 
de declaraţii de prietenie, cărora noi le răspundem 


oferindu-i sare, pulbere şi două brice. La vederea comorii 
acesteia, căpetenia ţopăie de bucurie. 

Drept mulţumire, el porunceşte să ni se construiască, în 
afara satului, nişte colibe de paie în care să putem dormi. 
Când îmi iau coliba în primire, îi văd pe nunu foarte ocupați 
cu netezitul şi bătătoritul solului, pe care îl acoperă cu 
balegă uscată, de vacă. Îi întreb la ce foloseşte luxul acestui 
covor; ei îmi răspund că îl fac pentru a împiedica viermii 
albi să iasă din pământ. Le sunt recunoscător pentru 
atenţie şi-i răsplătesc cu un pumn de cauri6. Ei sunt atât de 
încântați, încât se grăbesc să scuipe pe pereţi şi să-şi 
întindă scuipaţii cu palma. Saint-Berain, cu care voi împărţi 
coliba - şi care, din întâmplare, e de faţă - îmi spune că 
toate acestea se fac pentru a mă onora. Mulţumesc frumos. 

La 13 decembrie, dimineaţa, ajungem la Timbo fără nici un 
incident. Aşezarea aceasta, cea mai importantă din câte am 
străbătut până aici, e împrejmuită de un tata, adică de un 
zid de pământ, a cărui grosime variază de la un ţinut la 
altul, şi în dosul căruia e ridicată o schelă de lemn folosită 
drept drum de pază. 

Tata-ul din 'Timbo cuprinde în realitate trei sate, despărțite 
unul de altul prin mari spaţii cultivate sau împădurite, în 
care animalele domestice hoinăresc libere. În fiecare din 
aceste sate există o mică piaţă zilnică, dar în cel mai întins 
dintre ele are loc un mare târg săptămânal. 

O colibă din patru e neocupată. Ea e plină de murdării, de 
felurite gunoaie, ca şi ulițele de altfel. Se vede cât de colo 
că pe aici nu există măturători. lar sărăcia e la fel de mare 
ca şi murdăria. Am văzut copii, cei mai mulţi dintre ei slabi 
ca nişte schelete, căutându-şi hrana în gunoaie. Cât despre 
femei, ele sunt de-o urâţenie respingătoare. 

Altminteri, lucrul acesta nu le împiedică să fie cochete. Şi, 
cum era zi de târg, cele mai bogate din partea locului se 
puseseră „la patru ace”. În ţinută de „gală”, ele poartă un 
fel de şorţ albastru cu dungi albe, partea de sus a corpului 
fiindu-le acoperită cu o bucată de pânză albă, sau de 


stambă înflorată, în culori ţipătoare urechile le sunt pline de 
verigi grele, din metal, prinse cu lănţişoare de argint, 
încrucişate pe deasupra capului; gâturile, încheietura 
braţelor şi gleznele şi le împodobesc cu brățări şi coliere 
din coral sau din mărgele. 

Aproape toate poartă nişte coafuri în formă de cască. 
Unele au tâmplele rase şi o creastă de păr împodobită cu 
mărgele de sticlă pusă pe creştet. Altele sunt complet rase. 
Cele mai elegante îşi fac un cap ca de clovn: smoc de păr 
ascuţit şi două largi bucle laterale. Se pare că, după felul 
cum îşi aranjează coafura, se poate recunoaşte din ce 
triburi fac parte: peuli, mande, bambara etc. Dar eu nu 
prea mă pricep, şi scurtez detaliile acestea entografice 
asupra cărora domnul Tassin, la întoarcere, va stărui din 
belşug într-o carte care va fi cel puţin foarte serios 
documentată. 

Bărbaţii sunt îmbrăcaţi cu nădragi, cămăşi albe sau şorţuri 
specifice lor. Ţestele şi le împodobesc cu cele mai diverse 
soiuri de pălării, de la fesuri cu ciucuri lungi până la pălării 
de paie, trecând prin tichia gătită cu tinichele sau cu petice 
de stofă colorată. Ca să te salute, ei îşi lovesc coapsa cu 
palma cinci minute la rând, repetând cuvântul dagare, care 
pesemne, ca şi ini-tie, înseamnă „bună ziua” sau ini suku- 
mă, care înseamnă negreşit „bună ziua”. 

Ne-am dus la târgul cel mare, unde am găsit reunită 
întreaga aristocrație din Timbo. Vânzătorii se instalează 
acolo de la opt dimineaţa, în două şiruri de colibe de paie, 
sau doar sub nişte rogojini sprijinite pe patru pari; dar 
lumea bună nu vine decât pe la unsprezece. 

În târg se vând cam de toate: mei, orez, unt şi karite cu 50 
de centime kilogramul, sare cu 77 de franci şi 50 de 
centime bara de 25 de kilograme, boi, capre, oi, pui cu 3,30 
franci bucata, ceea ce nu-i de loc ieftin, puşti cu cremene, 
nuci de kola, tutun, koyos sau fâşii pentru făcut şorţuri, 
niomi, plăcinte din făina de mei sau porumb, felurite 
ţesături, stambe, pălării, turbane, ace de cusut, ace cu 


gămălie, pulbere, amnare pentru puşti etc, etC. Şi, în 
sfârşit, puse bine la vedere, nişte piei uscate, bucățele de 
carne putredă, cu un miros sui generis, pentru rafinaţi. 

După cum v-am spus, limbo e primul centru ceva mai 
important pe care l-am întâlnit. De aceea am rămas acolo 
două zile, 13 şi 14 decembrie. Şi nu pentru că noi am fi 
prea obosiţi, ci pentru că animalele şi hamalii purtători de 
poveri vădesc o istovire cu totul îndreptăţită. 

În aceste patruzeci şi opt de ore am făcut, şi unii şi alţii, 
numeroase plimbări în interiorul tata-ului Am notat mai sus 
esenţialul observaţiilor mele. Nu aşteptaţi de la mine 
descrieri mai ample pe care, de altfel, le puteţi găsi uşor în 
cărţile de specialitate. Rolul meu e să fiu cronicarul misiunii 
Barsac, şi rolul acesta îmi place. Clio mă inspiră, dar n-am 
de loc suflet de geograf. Acestea fie spuse o dată pentru 
totdeauna. 

A doua zi după sosire, deci în 14, am fost îngrijoraţi în 
privinţa călăuzei noastre pe care am căutat-o zadarnic 
toată ziua. Morilire dispăruse. 

Liniştiţi-vă. La 15 decembrie, în momentul plecării, 
Morilire s-a aflat la postul său; până să ne trezim noi din 
somn, el le şi împărţise conducătorilor de măgari un număr 
de lovituri de ciomag, suficient ca să nu se mai îndoiască de 
realitatea prezenţei lui. Întrebat de domnul Barsac, 
Morilire susţine morţiş că n-a părăsit tabăra toată ziua din 
ajun... Cum, de fapt, nici noi nu suntem siguri că a plecat şi 
cum, de altfel, lucrul acesta n-are prea mare importanţă, 
căci, la urma urmei, Morilire are şi el dreptul să-şi facă o 
dată de cap, nimeni nu mai insistă, şi incidentul e închis. 

Am părăsit deci Timbo la 15 decembrie, la ora obişnuită, şi 
călătoria a continuat întreaga zi fără nici o greutate 
specială şi după orarul obişnuit. E locul să notez, totuşi, că 
acum copitele cailor noştri nu mai calcă pe drumul care ne- 
a adus până aici. Dincolo de Timbo, drumul se transformă 
treptat într-o simplă potecă. Începând deci de la Timbo, 
devenim cu adevărat exploratori. 


Altă schimbare: terenul e acum accidentat. Unde te uiţi, 
numai urcuşuri şi coborâşuri. La ieşirea din 'Timbo, a trebuit 
să urcăm mai întâi o colină destul de înaltă pe care a trebuit 
apoi s-o coborâm. După colină urmează o câmpie, apoi un 
nou urcuş până la satul Daouheriko, la marginea căruia 
trebuie să ne oprim pentm popasul de noapte. 

Oamenii şi animalele fiind bine odihniţi, mergem mai 
repede decât de obicei, şi e înainte de şase seara când 
ajungem la locul de popas. 

Acolo, ne aşteaptă cele mai prietenoase manifestări. 
Căpetenia ne iese în întâmpinare oferindu-ne daruri. 
Domnul Barsac îi mulţumeşte. Strigăte de bun venit îi 
răspund. 

— Nici la Aix, când trec pe promenada Sextius, nu sunt 
aclamat mai călduros - spune domnul Barsac cu satisfacţie. 
Eram sigur de asta. E de ajuns doar să le vorbeşti! 

S-ar părea că domnul Barsac are dreptate, în ciuda 
faptului că domnul Baudrieres clatină din cap cu un aer 
sceptic. 

Între timp, căpetenia satului îşi continuă amabilităţile. Se 
oferă să ne găzduiască în cele mai frumoase colibe din sat şi 
o roagă pe domnişoara Mornas să accepte ospitalitatea 
propriei lui case. 

Primirea aceasta călduroasă ne merge la inimă, şi tot 
restul călătoriei ne apare în culori roze, când Malik, 
apropiindu-se domnişoara Mornas, îi şopteşte repede: 

— Tu nu merge, stăpână. Dacă merge, mori! Domnişoara 
Mornas o priveşte uimită pe mica negresă. 

Se înţelege de la sine că eu am auzit totul, aşa cum i se 
cuvine unui reporter care se respectă. Dar căpitanul 
Marcenay a auzit şi el, deşi nu aceasta i-e meseria. Mai 
întâi, el a părut mirat. Apoi, după o clipă de gândire, s-a 
hotărât. 

Căpitanul a scăpat în doi timpi şi trei mişcări de 
inoportunitatea căpeteniei şi a dat ordin să se instaleze 


tabăra. L-am ascultat şi am ajuns la concluzia că vom fi bine 
păziţi. 

Precauţiile acestea mă pun pe gânduri. Crede oare 
căpitanul, care cunoaşte bine Africa, în pericolul semnalat 
de Malik? 

Atunci? ...1 

Atunci, înainte de-a adormi, îmi pun întrebarea: „Cine are 
dreptate? Domnul Barsac sau domnul Baudrieres?” Poate 
că mâine am să ştiu. Până atunci, sunt tare nedumerit. 

AMEDEE FLORENCE. 

VI. 

AL TREILEA ARTICOL AL DOMNULUI AMEDEE 
FLORENCE 

„Expansiunea franceză” a publicat în ziua de 5 februarie al 
treilea articol al trimisului său special pe lângă misiunea 
Barsac. Pentru motive pe care le vom cunoaşte în curând, 
acesta a fost ultimul pe care ziarul l-a primit vreodată de la 
iscusitul său reporter. Ca urmare, cititorii „Expansiunii 
franceze” trebuiră să aştepte luni întregi până la 
dezlegarea enigmei ridicată de domnul Amedee Florence în 
ultimele rânduri ale articolului său, enigmă a cărei soluţie 
completă o va da povestirea de faţă. 

MISIUNEA BARSAC (Corespondenţă de la trimisul nostru 
special.) 

De ce se temea Malik. 

— Dung-hono. 

— Să fim prieteni, Cinna. 

— Cuele tapee. 

— Botezul jupânului Măgar. 

— Răbdare! Kankan. 

— Un vrăjitor. 

— Să judecăm. 

— Zgomote în noapte. 

KANKAN, 24 decembrie. Am sosit aici ieri dimineaţă şi 
plecăm mai departe mâine dimineaţă, în ziua de Crăciun. 


Crăciun! ... Gândul mă duce spre patria de care suntem 
atât de departe. (Şase sute cincizeci de kilometri de la 
Conakry, după infailibilul domn Tassin.) Mă gândesc, cu o 
voluptate pe care n-o credeam posibilă, la câmpiile 
acoperite de nea şi, pentru prima oară după atâţia ani, simt 
o puternică dorinţă de a-mi pune ghetele la vatră, ceea ce 
ar dovedi măcar că am o vatră. 

Dar să nu ne înduioşăm şi să reluăm, de unde le-am lăsat, 
cronicile acestea ale misiunii Barsac. 

În articolul precedent vă povesteam deci că în momentul 
când căpetenia şi locuitorii din Dauheriko ne pofteau să le 
primim ospitalitatea, Malik îi spusese în limbajul ei 
domnişoarei Mornas: 

— Nu vă duceţi! E primejdie de moarte! 

Auzind fraza aceasta, căpitanul hotărâse să poposim afară 
din sat, chiar pe locul unde ne opriserăm. După ce stătu de 
vorbă cu Malik, căpitanul Marcenay dădu ordinele cerute 
de situaţie şi-i pofti pe indigeni să se depărteze. Ei ne 
asigurară că au cele mai bune intenţii în privinţa noastră, 
dar căpitanul nu se lăsă influenţat şi-i invită ferm să se 
reîntoarcă la casele lor şi să nu se apropie cu mai mult de 
cinci sute de metri de tabăra noastră. Se va vedea curând 
că precauţiile acestea nu erau inutile. 

Domnul Baudrieres, prieten credincios al prudenţei, 
aprobă din plin hotărârea luată, deşi nu-i cunoştea 
motivele. Domnul Barsac, care se şi vedea purtat în triumf 
pe sub arcadele de frunze împodobite cu panglici tricolore, 
nu-şi putu ascunde ciuda. 

De îndată ce indigenii se retraseră, el se apropie de 
căpitanul Marcenay, care se afla la doi paşi de mine, ceea ce 
îmi îngădui să nu pierd nimic din toată scena aceasta, şi-l 
întrebă scurt, cu un glas prin care răzbătea o manie surdă: 

— Cine comandă aici, căpitane? 

Dumneavoastră, domnule deputat - spuse ofiţerul, rece, 
dar politicos. 


În acest caz, de ce aţi ordonat, fără să-mi cereţi părerea, 
instalarea taberei, în loc să tragem la localnici, şi i-aţi 
alungat pe negrii aceştia de treabă, plini de cele mai bune 
intenţii faţă de noi? 

Căpitanul făcu o scurtă pauză, cum se spune la teatru, şi 
răspunse calm: 

— Domnule deputat, dacă în calitatea dumneavoastră de 
şef al misiunii alegeţi itinerarul şi reglaţi marşul după cum 
doriţi, am şi eu, la rândul meu, o datorie de îndeplinit: 
aceea de a vă apăra. Sigur că ar fi trebuit să vă previn şi să 
vă aduc la cunoştinţă motivele purtării mele, dar am vrut 
mai întâi să fac ce era urgent. Vă rog, deci, să mă scuzaţi 
dacă am neglijat această... 

Până aici, foarte bine. Căpitanul Marcenay s-a scuzat de 
greşeala comisă, şi domnul Barsac se poate socoti 
satisfăcut. Din nefericire - şi s-ar putea ca să fie vinovată 
vreo rivalitate de un alt ordin - căpitanul e nervos, deşi se 
stăpâneşte, şi lasă să-i scape un cuvânt nepotrivit, care 
aprinde pulberea. 

— Dacă am neglijat această formalitate - încheie el. 

— Formalitate! ... repetă domnul Barsac, roşu de mânie. 
Domnul Barsac e din sudul Franţei, şi despre oamenii din 
sudul Franţei se spune că au argint viu în vine. Simt că au 
să înceapă neroziile. 

Domnul Barsac continuă, tremurând de mânie: 

Şi, măcar acum, veţi binevoi să-mi aduceţi la cunoştinţă 
motivele care pesemne că sunt foarte puternice dacă v-au 
tulburat până într-atât! 

Ce spuneam? lată că lucrurile încep sa se încurce. E 
rândul căpitanului să se simtă jignit. Şi iată-l răspunzând pe 
un ton sec: 

Aflasem că se urzea un complot împotriva noastră. 

— Un complot! ... exclamă ironic domnul Barsac. Printre 
negrii aceştia de treabă! ... La treizeci şi cinci de kilometri 
de Timbo! ... Nu zău! ... Şi cine v-a dezvăluit... complotul? 


Trebuie să vedeţi cum rosteşte domnul Barsac cuvântul 
„Complot”! Îşi umflă obrajii, îşi învârteşte ochii în cap. 
Doamne! Cât e de marsiliez, în clipa aceasta! 

Malik - răspunde scurt căpitanul. 

Domnul Barsac începe să râdă. Şi ce râs! 

— Malik! ... Sclava asta mică, pentru care am plătit 
douăzeci şi cinci de gologani! ... 

Domnul Barsac exagerează. Mai întâi, Malik nu e sclavă, 
dat fiind că pe teritoriul francez nu există sclavi. Un deputat 
ar trebui să ştie asta. Şi apoi, Malik e o femeie foarte 
scumpă. A costat douăzeci şi cinci de franci bătuţi pe 
muchie, plus o puşcă veche şi o bucată de pânză. 

Totuşi, domnul Barsac continuă: 

— ... douăzeci şi cinci de gologani! ... Într-adevăr, aveţi pe 
cine să ascultați şi înţeleg că v-a fost teamă... 

Căpitanul a simţit lovitura. La cuvântul „teamă”, faţa i s-a 
schimonosit. Se stăpâneşte, dar se simte că fierbe pe 
dinăuntru. 

— Daţi-mi voie să nu vă împărtăşesc temerile - continuă 
între timp domnul Barsac, care se înfierbântă din ce în ce. 
Eu ţin să fiu erou. Am să mă duc deci în sat, să dorm acolo, 
şi să cuceresc singur vizuina aceasta... 

Iată-ne ajunşi la momentul adevăratelor nerozii. Îl 
prevăzusem. 

Eu nu v-aş sfătui - răspunde căpitanul, nevrând să se lase 
nici el mai prejos. Nu ştiu dacă Malik s-a înşelat sau nu, dar, 
fiindcă există posibilitatea să nu se fi înşelat, am luat 
măsurile dictate de prudenţă. Eu răspund de securitatea 
dumneavoastră, după cum vă spuneam. În privinţa aceasta, 
instrucţiunile sunt clare şi am să le respect, la nevoie chiar 
fără voia dumneavoastră. 

Fără voia mea! ... 

Dacă ţineţi să încălcaţi ordinele comandantului militar şi 
dacă ieşiţi din tabără, voi avea regretul să vă rețin în cortul 
dumneavoastră, sub pază. Şi acum, sluga dumneavoastră, 


domnule deputat. Trebuie să veghez la instalarea taberei şi 
nu mai am timp de discuţie. Am onoarea să vă salut! 

Acestea spuse, căpitanul îşi duse mâna la chipiu, execută o 
întoarcere la dreapta, cât se poate de reglementară, şi se 
depărta, lăsându-l pe deputatul din Midi la un pas de 
apoplexie. 

De altfel, ca să fiu cinstit, nici eu nu prea mă simt în apele 
mele. 

Mânia domnului Barsac e cu atât mai mare cu cât toate 
acestea se petrec de faţă cu domnişoara Mornas. Şi e gata- 
gata să se avânte pe urmele căpitanului cu scopul vădit de-a 
căuta o ceartă care ar putea avea un deznodământ tragic, 
când amabila noastră tovarăşă de călătorie intervine: 

— Rămâneţi aici, domnule Barsac - spune ea. Căpitanul a 
greşit, e drept, că nu v-a prevenit; dar s-a scuzat şi, la 
rândul dumneavoastră, l-aţi jignit. De altfel, protejându-vă 
fără să ţineţi la asta, el îşi face datoria, deşi înfruntă, riscul 
de a-şi atrage mânia dumneavoastră şi de a-şi periclita 
avansarea. Dacă sunteţi cât de cât generos, ar trebui să-i 
mulţumiţi. 

Asta e prea de tot! 

Recăpătaţi-vă calmul, vă rog, şi ascultaţi-mă! Tocmai am 
vorbit cu Malik. Ea e aceea care a dat alarma şi l-a informat 
pe domnul Marcenay despre complotul pregătit împotriva 
noastră. Aţi auzit vorbindu-se despre dung-kono? 

Domnul Barsac clatină din cap în semn că nu. l-a trecut 
furia, dar tot mai e bosumflat. 

— Ştiu eu ce e dung-kono - se amestecă doctorul 
Châtonnay, care s-a apropiat de noi. E o otravă ucigătoare, 
al cărei specific e că nu-şi ucide victimele decât după vreo 
opt zile. Ştiţi cum se prepară? Într-un fel destul de curios. 

Domnul Barsac pare că nu-l aude. Vulcanul stins mai 
fumegă încă. 

Domnişoara Mornas răspunde pentru el: 

Nu, doctore. 


Am să încerc să vă explic - spune doctorul Châtonnay, 
şovăind puţin - deşi e cam nu ştiu cum... În sfârşit! Să vă 
explic! ... Aflaţi că, pentru a prepara dung-kono, se ia o 
tulpină de meişor (în limba negrilor sarrio) şi se introduce 
în intestinul unui cadavru. După douăzeci de zile, tulpina e 
scoasă de acolo, pusă la uscat şi pisată mărunt. Praful astfel 
obţinut e turnat în lapte, în vreun sos, în vin, sau în orice 
altă băutură şi, cum n-are nici un gust, e înghiţit pe 
neobservate. Opt zile mai târziu, cel ce a înghiţit-o se umflă. 
Abdomenul, mai ales, i se balonează într-un mod de 
necrezut. lar după douăzeci şi patru de ore moare, şi nimic, 
nici o contraotravă, nici un medicament nu-l poate smulge 
din ghearele destinului acestuia funest, care, de nu-i demn 
de Atreu, e vrednic dc Thyest! 

Bun! încă un vers! Văd bine că rimează, sigur, dar cu ce? 

lată acum complotul urzit de locuitorii satului - spuse la 
rândul ei domnişoara „Mornas. Sosind aici, Malik l-a auzit 
pe căpetenia din Daouheriko vorbind cu alte căpetenii, din 
vecinătate. Dolo Sarron, aşa se numeşte regişorul ăsta, 
trebuia să ne facă o primire prietenească, să ne întâmpine 
cât mai cordial, să ne invite pe unii la casa lui, pe alţii în 
casele unor complici, şi acolo să ne ofere nişte mâncăruri 
sau băuturi locale, pe care nu le-am fi putut refuza. În acest 
timp, li s-ar fi dat de băut soldaţilor. Mâine am fi plecat fără 
să observăm nimic şi, peste câteva zile, am fi început să 
simţim primele efecte ale otrăvii. Bineînţeles, toţi negrii din 
împrejurimi ar fi pândit momentul acesta, şi odată convoiul 
nostru dezorganizat, ne-ar fi jefuit bagajele, ne-ar fi luat ca 
sclavi conducătorii de măgari şi hamali, ne-ar fi furat caii şi 
măgarii. Malik a surprins complotul, l-a înştiinţat pe 
căpitanul Marcenay, iar restul îl ştiţi şi dumneavoastră. 

Vă închipuiţi cât ne-a tulburat povestirea aceasta. Domnul 
Barsac e consternat. 

De! Când vă spuneam eu! face domnul Bauderieres, cu un 
aer triumfător. lată triburile dumneavoastră civilizate! 
Nişte ticăloşi nemaipomeniţi! 


Nu pot să-mi mai revin în fire - geme domnul Barsac. Sunt 
doborât, literalmente doborât! Şi Dolo Sarron, ăsta, cu 
aerul lui de om cumsecade! Hei! Ce-o să mai râdem! ... 
Mâine, pun să se dea foc satului, iar pe ticălosul de Dolo 
Sarron! ... 

Nici să nu vă gândiţi, domnule Barsac! exclamă 
domnişoara Mornas. Nu uitaţi că mai avem de străbătut 
sute şi sute de kilometri. Prudenţa... 

Domnul Baudrieres întrerupe. El întreabă: 

— E oare necesar să ne încăpăţânăm să facem călătoria 
până la capăt? A fost pusă întrebarea: „Sunt sau nu 
triburile din bucla Nigerului îndeajuns de civilizate ca să li 
se poată acorda drepturi politice?” Răspunsul cred că îl 
cunoaştem. Experienţa acestor câteva zile, şi mai ales cea 
de astă-seară, trebuie sa ne ajungă. 

Astfel atacat, domnul Barsac îşi revine. Îşi îndreaptă 
spinarea. Va vorbi. Vorbeşte... Domnişoara Mornas însă i-o 
ia înainte: 

— Domnul Baudrieres se mulţumeşte cu puţin - spune ea. 
Tace ca englezul care pretindea că toate franţuzoaicele 
sunt roşcate, fiindcă întâlnise el una roşcată în clipa când a 
debarcat la Calais; domnul Baudrieres judecă un popor 
întreg după câţiva tâlhari. Ca şi cum în Europa nu s-ar 
săvârşi crime! ... 

Domnul Barsac aprobă cu convingere. Dar îl mănâncă 
limba. Şi ia cuvântul: 

— Foarte adevărat! exclamă el. Dar chestiunea, domnilor, 
mai are un aspect. Ar fi oare admisibil ca nişte 
reprezentanţi ai Republicii, ajunşi abia în pragul unei mari 
acţiuni, să se lase... 

Vorbeşte bine, domnul Barsac. 

— „„„să se lase descurajaţi de la primii paşi, ca nişte copii 
fricoşi? Nu, domnilor! Cei care au cinstea să poarte 
drapelul Franţei trebuie să aibă un bun simţ hotărât şi un 
curaj neclintit. Aşa vor putea să judece cum se cuvine 
gravitatea primejdiilor care îi poate aştepta şi, după 


recunoaşterea exactă a acestor primejdii, vor putea să le 
facă faţă fără să pălească. Dar pionierii aceştia ai 
civilizaţiei... 

Cerule! Un adevărat discurs! ... Şi mai ţine încă! 

— „pionierii aceştia ai civilizaţiei trebuie, mai presus de 
orice, să ia bine seama şi să nu se pripească, făcând o 
judecată generală asupra unui întreg ţinut, pe baza unui 
singur fapt, a cărui realitate mai e şi îndoielnică. După cum 
foarte bine spunea oratorul dinaintea mea... 

Oratorul dinaintea lui e domnişoara Mornas, în persoană. 
Ea zâmbeşte şi, ca să taie valul acesta de oratorie, se 
grăbeşte să aplaude cât poate mai tare. Urmându-i 
exemplul, aplaudăm toţi, în afară de domnul Baudrieres, 
fireşte. 

Lucrurile sunt lămurite şi călătoria continuă - spune 
domnişoara Mornas, în mijlocul zarvei. Repet deci că 
prudenţa ne ordonă să evităm orice vărsare de sânge care 
ar putea aduce represalii. Dacă suntem înţelepţi, 
principalul nostru scop trebuie să fie înaintarea paşnică. Cel 
puţin aceasta e părerea domnului Marcenay. 

A, dacă e părerea domnului Marcenay! ... aprobă domnul 
Barsac în doi peri. 

Nu vă luaţi aerul acesta ironic, domnule Barsac - îi 
răspunse domnişoara Mornas. Mai bine v-aţi duce la 
căpitanul pe care l-aţi frecat destul adineauri şi i-aţi întinde 
mâna. La urma urmei, poate că-i datorăm viaţa. 

Domnul Barsac se aprinde uşor, dar e om de treabă şi cât 
se poate de bun. De aceea el şovăi exact cât trebuie ca 
sacrificiul lui să capete preţ, apoi se îndreptă spre căpitanul 
Marcenay care tocmai termina de organizat paza taberei. 

— Căpitane, vreau să-ţi spun ceva - începu el. 

La ordinele dumneavoastră, domnule deputat - răspunse 
ofiţerul, luând poziţia de drepţi. 

Căpitane - continuă domnul Barsac - mai adineauri am 
greşit şi unul şi altul, dar eu mai mult decât dumneata. Te 


rog deci, să mă scuzi. Vrei să-mi faci onoarea de a-mi da 
mâna? 

Vă asigur că toate acestea au fost spuse cu multă 
demnitate şi fără nimic umilitor. Domnul Marcenay se simţi 
mişcat. 

— Vai, domnule deputat, e prea mult! spuse el. Eu şi 
uitasem! ... 

Apoi îşi strânseră mâinile şi cred că, până una alta, sunt 
cei mai buni prieteni din lume. 

Când incidentul Barsac-Marcenay se încheie spre 
satisfacția generală, fiecare dintre noi se retrase în 
adăpostul lui. Mă pregăteam deci să mă culc, când am 
observat că, după obicei, domnul de Saint-Berain lipsea. 
leşise oare din tabără, în ciuda consemnului? 

Fără să-mi anunţ tovarăşii de călătorie, m-am dus să-l caut. 
Şi am avut norocul să dau imediat peste Tongane, servitorul 
lui, care mi-a spus: 

— Tu vrei vezi mossie Agenor? Tu vine încet... Noi vedem 
el pe ascuns. El foarte caraghios! 

Tongane m-a condus pe malul unui pârâu, dincolo de linia 
santinelelor, şi, ascunşi după un baobab, l-am văzut într- 
adevăr pe Saint-Berain. El părea foarte ocupat şi ţinea între 
degete un animal pe care nu-l puteam desluşi clar. 

— Acolo ntori - îmi spuse Tongane. Un ntori e o broască. 

Saint-Berain deschise larg gura broaştei şi-i vâră în trup o 
vergea de oţel ascuţită la ambele capete. De mijlocul 
vergelei era legată o sfoară subţire şi tare, pe care elo 
ţinea de celălalt capăt. 

Lucrul cel mai ciudat e că în tot timpul operaţiei acesteia 
Saint-Berain nu încetă o clipă să ofteze de-ţi frângea inima. 
Părea că suferă cumplit, şi nu mai înţelegeam nimic. Mai 
apoi, am înţeles despre ce era vorba. Saint-Berain suferea, 
cu adevărat, dar numai fiindcă o supunea pe biata ntori la 
un tratament atât de barbar. Pe când se lăsa în voia patimei 
pentru pescuit, sensibilitatea lui protesta. 


După ce puse broasca în ierburile de pe mal, Saint-Berain 
se ghemui după un copac, cu o bâtă în mână, şi aşteptă. Noi 
făcurăm la fel. 

Dar n-am avut mult de aşteptat. După câteva clipe se iviun 
animal ciudat, un soi de şopârlă uriaşă. 

— Tu vede - îmi şopti Iongane - asta frumoasă gueule- 
tapee. 

Gueule-tapee? A doua zi, doctorul nui-a spus că aşa e 
numită o varietate de iguan. 

Gueule-tapee, deci, înghiţi broasca, apoi vru să se 
reîntoarcă în apă. Simţindu-se reţinută de sfoară, ea se 
zbătu şi vârfurile de oţel îi pătrunseră în carne. Era prinsă. 
Saint-Berain o trase, lângă el şi ridică bâta. 

Dar ce se întâmplă? Bâta recade fără putere pe când 
SaintBerain scoate un adevărat geamăt... O dată, de două 
ori, de trei ori, bâta se ridică amenințătoare; o, dată, de 
două ori, de trei ori, o vedem căzând inofensivă, 
acompaniată de-un geamăt jalnic, Tongane îşi pierde 
răbdarea. Se năpusteşte din ascunziş şi cu o lovitură 
zdravănă pune capăt nehotărârii stăpânului său şi zilelor 
animalului, care niciodată nu-şi meritase numele mai bine 
ca acum. 

Saint-Berain mai oftează o dată, în semn de satisfacţie de 
data aceasta. Tongane a şi luat iguanul. 

— Mâine - spune el - noi mâncat gueule-tapee. Eu pun foc. 
Va fi mult bun. 

Şi a fost, într-adevăr, „mult bun”. 

La 16 decembrie, am pornit mai departe, de cu zori. Mai 
întâi am ocolit satul, unde se zăreau puţini locuitori la ora 
aceea matinală. Ticălosul de Dolo Sarron ne privi trecând, şi 
mi s-a părut că-l văd schiţând un gest de ameninţare la 
adresa, noastră. 

După un kilometru de mers, am străbătut o pădure 
formată din arbori karite, ntaba şi bana, după câte ne-a 
spus doctorul Châtonnay. 


— Arborele ntaba - ne-a explicat el - e un ficus de mari 
dimensiuni. Frunzele lui, late de douăzeci şi cinci până la 
treizeci de centimetri, sunt folosite pentru adăpostit 
taberele. Fructele lui, care se coc în iunie, conţin trei sau 
patru boabe ca de fasole, scăldate într-o zeamă foarte 
dulce. Băştinaşii le mănâncă cu mare plăcere. Noi, 
europenii, preferăm: fructul de saba, care seamănă cu 
cireaşa noastră. 

Cât despre bana, al cărui fruct, după cum vedeţi, seamănă 
cu gogoşile de brad, e un palmier. Crengile îi sunt folosite la 
făcut acoperişurile 

1 Joc de cuvinte: gueule-tapee - bot pocnit, (N. R.). 

Colibelor şi la împletit coşuri pentru transport, cum sunt 
cele de care avem şi noi câteva modele în convoiul nostru. 
Din frunze se fac pălării, rogojini şi saci pentru mărfuri. În 
sfârşit, crengile uscate şi crestate dau nişte torţe excelente. 
De altfel, cu asemenea torţe ne luminăm şi noi. 

Puţin înainte de ora nouă, poteca ne-a fost tăiată de un râu 
în care mişunau, ca de obicei, hipopotamii şi caimanii. A 
trebuit să-l trecem prin vad. M-am gândit atunci că era 
pentru prima oară când ne aflam într-o asemenea situaţie. 
Până la râul acesta, fie că găsiserăm poduri, fie că apele 
erau atât de scăzute, încât caii noştri abia dacă îşi muiaseră 
copitele în ele. De data aceasta era altfel: aveam în faţă un 
adevărat râu. 

Din fericire, apele erau mai puţin mari decât ne-am temut. 
Caii abia dacă s-au udat până la piept, şi am trecut fără 
mare greutate. 

Dar cu măgarii a fost altceva. Când dobitoacele acestea, 
altminteri foarte încărcate de poveri, ajunseră în mijlocul 
râului, se opriră toate, de parcă s-ar fi înţeles între ele. 
Degeaba se căzniră conducătorii să le urnească din loc. 
Măgarii se dovediră la fel de insensibili la strigătele de 
îndemn ca şi la loviturile de ciomag. 

Aha, eu ştie! făcu unul dintre conducătorii măgarilor. Ei 
vrut botez. 


Da, da! răspunseră colegii lui. Ei aşteptat botez. 

Şi atunci, aplecându-se, fiecare dintre ei luă apă în palmă 
şi o turnă pe capul măgarului pe care îl avea în grijă. Şi, pe 
când făceau asta, bolboroseau nişte cuvinte de neînțeles. 

— Ceea ce vedeţi - ne explică domnul Iassin - e un obicei 
străvechi prin partea locului. La primul vad care trebuie 
trecut, botezarea măgarilor e lege. O să vedeţi că acum, 
când riturile sunt îndeplinite, măgarii au să pocnească fără 
mare greutate. 

Şi, într-adevăr, n-au mai zăbovit mult. 

Temperatura era de treizeci de grade la umbră. Măgarii, 
cărora pesemne că le plăcuse răcoarea apei, gândiseră, 
fără îndoială, că o baie va fi şi mai plăcută. După două sau 
trei serii de fornăieli vesele, se trântiră voioşi în râu şi se 
tăvăliră cu atâta plăcere, încât poverile, prost legate, 
începură să se ducă pe apă. 

Fireşte, poverile au trebuit pescuite. Conducătorii 
măgarilor făcură lucrul acesta cu încetineala care le e 
proprie, în aşa fel încât, dacă n-ar fi fost soldaţii căpitanului 
Marcenay, ne-am fi pierdut jumătate din proviziile, darurile 
şi mărfurile de schimb, ceea ce ar fi însemnat o mare 
nenorocire pentru noi. 

Cum domnul Barsac îşi manifesta nerăbdarea şi supărarea 
prin cuvinte tari, adresându-le epitete provensale dar 
injurioase cărăuşilor flegmatici, Morilire se apropie de el: 

Mani tigui (comandante) - îi spuse el încetişor - tu nu 
strigat. 

Cum să nu mă înfurii! Dobitocii ăştia au să-mi înece 
mărfuri de o sută de mii de franci! ... 

Nu bine - continuă călăuza. Tu, multă răbdare. Dacă 
poveri cade, ceartă oameni, nu strigi. Ei vorbeşte mult, dar 
nu răi. După, e foarte bun. 

Cele povestite de mine aici, oricât de exacte ar fi, poate că 
nu vă amuză. Dacă e aşa, n-am ce face. Când m-am 
îmbarcat ca să urmez misiunea Barsac, mă aşteptam la un 
reportaj pasionant, şi mă gândeam să vă trimit articole 


pline de aventuri nemaipomenite. Umbre misterioase de 
păduri virgine, lupte împotriva naturii, lupte cu fiarele şi cu 
nenumărate oşti de negri, iată ce visam. Dar trebuie să 
revin la realitate. Pădurile noastre sunt savane, şi nu ne 
lovim de nici o piedică naturală. Cât despre animale, n-am 
văzut decât hipopotami şi caimani, foarte numeroşi, e drept, 
la care se cuvine să mai adaug turmele de antilope şi, ici- 
colo, câţiva elefanţi. În privinţa negrilor însetaţi de măcel, 
n-am întâlnit decât prieteni, dacă îl las la o parte pe tâlharul 
de Dolo Sarron. Călătoria noastră e foarte monotonă. 

Părăsind Daouherikoul de tristă memorie, am urcat mai 
întâi o coastă, apoi am coborât pe Bagareya, în valea 
Tinkisso. Observ în momentul acesta, din lipsă de ceva mai 
palpitant, că Tchoumouki a părăsit ariergarda şi merge 
lângă Morilire. Să se fi certat oare cu Tongane? Ichoumouki 
şi Morilire discută împreună şi par cei mai buni prieteni din 
lume. Cu atât mai bine! 

Nici longane n-ai zice că-şi regretă prea mult camaradul. 
În coada convoiului, el stă de vorbă cu micuța Malik, şi 
convorbirea lor pare foarte însufleţită. O idilă? ... 

De la Bagareya începe iar savana, care se usucă din ce în 
ce, pe măsură ce ne depărtăm de sezonul ploilor; şi iată din 
nou câmpia, pe care n-o vom mai părăsi, ca să zic aşa, până 
la Kankan, unde am ajuns ieri, 23 decembrie, şi de unde îmi 
datez acest articol. 

În ziua de 22, la Kouroussa, am trecut peste Djoliba, 
despre care domnul Tassin afirmă că ar fi Nigerul; dar la 
Kankan dăm de un alt râu, la fel de important, care se 
îndreaptă spre cel dintâi, întâlnindu-l, pare-se, la optzeci de 
kilometri spre nord. De ce n-ar fi râul acesta, căruia i se 
spune Milo, adevăratul şi autenticul Niger? Cu o expresie 
destul de dispreţuitoare domnul Tassin îmi spune că nu e, 
fără să-mi explice de ce. De altfel, puţin îmi pasă... 

Şi incidentele? mă veţi întreba. Cum! În aceste nouă zile 
nu vi s-a întâmplat nimic? 

Nimic, sau aproape nimic! 


Degeaba mi-am cercetat cu lupa carnetul de note, căci n- 
am găsit în el decât două fapte vrednice, la nevoie, să fie 
povestite. Prima e cu totul neînsemnată. Cât despre 
cealaltă... Despre cealaltă nu prea ştiu ce trebuie să cred. 

lată, mai întâi, scurta relatare a celei dintâi. 

La trei zile după ce părăsiserăm Daouheriko, mărşăluiam 
uşor printre lugan-uri destul de bine cultivate, ceea ce 
arăta că ne apropiam de un sat, când indigenii, ieşindu-ne 
în cale, dădură deodată semne vădite de teamă şi o rupseră 
la fugă. 

— Marfa! Marfa! strigau ei, fugind cât îi ţineau picioarele. 

Marfa în limba bambara înseamnă puşcă. Iar noi 
înţelegeam cu atât mai puţin sensul strigătelor acestora cu 
cât, pentru a nu-i speria pe negri, căpitanul Marcenay 
hotărâse ca oamenii lui să-şi ascundă puştile în nişte teci de 
piele roşcată, care nu aminteau cu nimic forma armelor. 
Deci, nu exista nici o puşcă la vedere. De unde se trăgea 
spaima negrilor întâlniți în cale? 

Îi întrebam zadarnic, când auzirăm un huruit metalic, 
urmat de un strigăt de indignare scos de domnul de Saint- 
Berain. 

— Pungaşii! zbieră el furios. Anmcă cu pietre în cutia mea 
cu undiţe! Mi-au burduşit-o de tot! Staţi! Staţi că vă arăteu, 
ticăloşilor! ... 

Abia am izbutit să-l împiedicăm să-i urmărească pe 
agresori, ba încă a trebuit să intervină şi domnişoara 
Mornas. Negrii, văzând frumoasa lui cutie nichelată, care 
strălucea la soare, o luaseră drept toc de armă. De aici, 
spaima lor. 

Ca să evite repetarea unor asemenea greşeli, care s-ar fi 
putut sfârşi rău, domnul Barsac îl rugă pe domnul Saiut- 
Berain să-şi pună preastrălucitorul material printre bagaje, 
pe spinarea unui măgar. Dar îndărătnicul pescar fu cu 
neputinţă de convins; el declară că, pentru nimic în lume, n- 
o să se despartă de undiţele lui. N-am izbutit să-l 


convingem decât să-şi învelească teaca nichelată într-o fâşie 
de pânză, în aşa fel încât să-i acopere luciul. 

E cineva prietenul meu Saint-Berain! 

Celălalt fapt s-a petrecut la Karikan, unde am ajuns în 
dimineaţa zilei de 23, cu douăsprezece ore mai târziu decât 
prevăzuserăm, din pricina unei noi dispariţii a lui Morilire. 
În ziua de 22, tocmai când porneam în a doua etapă a zilei, 
ia-l pe Morilire de unde nu-i! A fost căutat zadarnic, peste 
tot, şi a trebuit să ne resemnăm aşteptându-l. 

Altminteri, a doua zi, la prima oră, călăuza noastră era la 
post, şi se ocupa de plecare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. De data aceasta, lipsa nu mai putea fi negată. De 
aceea Morilire nu-şi pierdu vremea cu negări inutile, ci ne 
explică scurt că trebuise să se întoarcă la locul de popas din 
ziua trecută, unde uitase hărţile căpitanului Marcenay. 

Acesta din urmă îl certă zdravăn şi incidentul fu încheiat. 

Eu nici nu l-aş fi pomenit dacă Saint-Berain, cu fantezia lui 
obişnuită, n-ar fi încercat să-i dea proporţii, denaturându-l. 

Având o insomnie în noaptea aceea, el se pare că asistase 
la reîntoarcerea călăuzei. De aceea se duse să-i spună în 
mare taină căpitanului Marcenay că Morilire se reîntorcea, 
nu dinspre apus, de unde veneam noi, ci dinspre răsărit, 
adică dinspre Kankan, spre care ne îndreptam; că, deci, nu 
putea să se fi dus după vreun obiect uitat, şi că, prin 
urmare, minţise. 

Venită din cu totul altă sursă, o asemenea informaţie ar fi 
meritat poate să fie luată în seamă, dar cum o dădea Saint- 
Berain! ... Saint-Berain e atât de distrat, încât poate că 
încurcă lucrurile... 

Să revenim însă la ale noastre. Vă spuneam deci că al 
doilea fapt s-a petrecut la Kankan. Pe când hoinăream pe 
acolo, domnişoara Mornas, domnul Barsac, Saint-Berain şi 
eu, conduşi de Tchoumouki şi de Morilire... 

Dar văd că am uitat să dau unele lămuriri şi cred că ar fi 
mai bine să iau lucrurile mai de la capăt. 


Aflaţi deci că, de câteva zile încoace, Morilire ne-a bătut 
capul mereu, pe rând, la fiecare, lăudându-ne talentele unui 
soi de vrăjitor, mai precis ale unui kenielala (care prezice 
viitorul) domiciliat la Kankan. După el, acest kenielala ar 
avea o a doua vedere uimitoare şi, de nenumărate ori, 
Morilire ne-a îndemnat să ne convingem personal de lucrul 
acesta. Inutil să adaug că, fără să ne vorbim între noi, l-am 
refuzat toţi. Doar n-am venit în inima Africii ca să ne 
pierdem vremea cu nişte somnambuli mai mult sau mai 
puţin extralucizi. 

Dar, pe când ne plimbam prin Kankan conduşi de ei, iată 
că Morilire şi Ichoumouki se opresc la doi paşi de-o colibă, 
care nu se deosebea cu nimic de celelalte. Printr-o 
întâmplare, căreia bănuiesc că şi ei i-au dat o mână de 
ajutor, ne-am pomenit în faţa locuinţei faimosului kenielala, 
atât de lăudat de cei doi. Şi, din nou, ei ne-au sfătuit să-l 
vizităm. Noi am refuzat şi de data aceasta. Dar ei nu s-au 
lăsat şi au reînceput netulburaţi să-l laude pe venerabilul 
vrăjitor. 

De ce or fi ţinând Morilire sau camaradul său Tchoumouki 
să mergem la kenielala al lor? Or fi moravurile locale atât 
de civilizate încât cei doi flăcăi să se aleagă cu ceva din 
câştigul fenomenului lor? Să aibă ei sarcina de a-i atrage 
clienţi, aşa cum atrag gondolierii Veneţiei clienţi pentru 
fabricanţii de sticlărie şi de dantele? Asta i-ar da dreptate 
domnului Barsac! 

Cei doi cumetri nu se lasă bătuţi. Şi stăruie, stăruie atâta, 
încât cedăm, mai mult ca să fim lăsaţi în pace. La urma 
urmei, le putem face plăcerea asta, iar dacă au să câştige 
câţiva gologani, cu atât mai bine pentru ei. 

Intrăm într-o colibă înfiorător de murdară, şi în care 
lumina abia pătrunde. Kenielala stă în picioare, în mijlocul 
colibei. După ce şi-a lovit timp de cinci minute coapsele, 
spunându-ne ini-tili, adică „amiază bună” - căci, într-adevăr, 
e amiază - el se ghemuieşte pe rogojină şi ne invită să-l 
imităm. 


Vrăjitorul începe prin a face în faţa lui o grămăjoară de 
nisip foarte fin, pe care îl împrăştie în evantai, dintr-o 
lovitură dată cu o măturică. Apoi ne cere o duzină de nuci 
de kola, jumătate roşii, jumătate albe, pe care le trece cu 
însufleţire pe deasupra nisipului, mormăind cuvinte 
neînţelese; pe urmă aranjează fructele pe nisip formând 
diverse figuri, cercuri, pătrate, romburi, dreptunghiuri, 
triunghiuri etc, şi face deasupra lor nişte semne ciudate, de 
parc-ar vrea să le binecuvânteze. În sfârşit, le adună cu 
mare grijă şi întinde mâna murdară în care noi punem 
preţul consultaţiei. 

Acum, n-avem decât să-l întrebăm. E inspirat. Va vorbi. Îi 
punem pe rând câteva întrebări, pe care el le ascultă în 
tacere. Ne anunţă că ne va da toate răspunsurile odată. 
Când isprăvim de vorbit, începe să vorbească el, cu mare 
volubilitate, foarte viu, ca un om sigur pe ce spune. 
Prezicerile vrăjitorului nostru nu sunt de loc vesele! Dacă 
am crede în ele - ceea ce, din fericire, nu se întâmplă - am 
ieşi, plini de griji şi de nelinişti din sălaşul lui. 

Vrăjitorul începe cu mine, cu mine care l-am întrebat ce va 
fi cu ce am eu mai scump pe lume, adică cu articolele pe 
care vi le trimit. 

— Curând, nimeni n-o să mai aibă veşti de la tine - îmi 
spuse el într-o păsărească pe care v-o traduc cât pot mai 
clar. 

Ce noroc am şi eu! Oricum însă, vrăjitorul a spus: curând. 
Pot fi deci liniştit în ceea ce priveşte scrisoarea de faţă. 

Kenielala trece la Saint-Berain. 

— Vei căpăta o rană care te va împiedica să te aşezi - îi 
spuse el. 

Îmi vin în minte cârligele de pescuit. Bătrânul farsor 
întârzie. Se încurcă în trecutul căruia, fără doar şi poate, 
Morilire şi Ichoumouki n-au uitat să-i lumineze beznele. 

Acum e rândul domnişoarei Mornas. 

— Ai să fii lovită la inimă - rosteşte kenielala. 


Ia te uită! Nu-i prost de loc! Observaţi că n-a precizat dacă 
rana o să fie fizică sau morală. Eu înclin către a doua 
ipoteză, şi tare le bănuiesc că nu şi-au ţinut gura pe cele 
două călăuze ale noastre. Domnişoara Mornas cu siguranţă 
că a interpretat profeția ca şi mine, căci s-a roşit. Fac 
prinsoare că se gândeşte la căpitanul Marcenay. 

Dar vrăjitorul a tăcut, apoi l-a privit pe domnul Barsac cu 
nişte ochi ameninţători. E clar că am ajuns la prezicerea 
cea mai importantă. Vrăjitorul vorbeşte: 

— Dincolo de Sikasso, văd albi. Pentru voi toţi, asta 
înseamnă sclavia sau moartea. 

Are haz, bătrânul! 

Albi? ... repetă domnişoara Mornas. Vrei să spui: negri. 

Am spus: albi - afirmă solemn kenielala, care face pe 
inspiratul într-un mod cât se poate de caraghios.” Nu 
treceţi de Sikasso. Dacă treceţi, sclavia sau moartea. 

Bineînţeles, i-am luat în glumă sfatul. Pe cine o să convingă 
ghicitorul ăsta că poate exista pe teritoriul francez o ceată 
de albi destul de numeroasă ca să pună în primejdie o 
coloană atât de mare ca a noastră? Seara, la cină, ne-am 
distrat pe seama poveştii lui, şi a râs până şi prudentul 
domn Bauderieres, după care am uitat-o. 

Eu mi-am amintit-o din nou, seara, pe când mă culcam. M- 
am gândit la ea foarte serios, şi până la urmă am ajuns la 
concluzia că... pe care... în sfârşit, judecaţi singuri. 

Să dăm mai întâi datele problemei. 

Există două fapte şi jumătate. 

Jumătatea e constituită de lipsa lui Morilire la Timbo, şi 
după ultimul popas, înainte de Kankan. 

Cele două fapte, sunt otrăvirea cu dung-kono şi sinistra 
prezicere a vrăjitorului negru. 

Acestea zise, să judecăm. 

Primul Fapt. E oare de crezut cu vreo căpetenie a vreunui 
sat neînsemnat să-şi fi făcut planul nesăbuit de-a ataca o 
misiune păzită de două sute de soldaţi, şi asta într-o regiune 
a Senegambiei, de multă vreme ocupată de trupele noastre, 


la treizeci şi cinci de kilometri de Timbo, unde se află 
garnizoana unui puternic post francez? Nu, nu e de crezut. 
Dimpotrivă, e inadmisibil, absolut inadmisibil. 

Al doilea fapt. E oare de crezut ca un bătrân negru, stupid 
şi ignorant, să aibă puterea de a ghici viitorul? Nu, e 
absolut sigur că nu are puterea aceasta. 

Incidentul cu dung-kono însă e şi el real, sau cel puţin, 
fiind vădit pentru mine că un asemenea plan n-a putut fi 
niciodată conceput, lucrurile au fost aranjate în aşa fel, 
încât să ne facă să credem în realitatea lui. 

De asemenea, e sigur că kenielala, care, neajutat de alţii, 
ar fi vorbit razna şi ne-ar fi spus cu totul altceva, n-a spus, 
de fapt, altceva, ci s-a încăpățânat să ne prezică sclavia sau 
moartea, dincolo de Sikasso. 

Concluzia se impune de la sine: au vrut să ne sperie. 

Cine? De ce? mă veţi întreba. 

Cine? Habar n-am. 

De ce? Ca sa ne facă să renunţăm la călătoria noastră. 
Stingherim pe cineva, şi acest cineva nu vrea să trecem de 
Sikasso. 

Cât despre jumătatea de fapt Morilire, ea sau nu înseamnă 
nimic, sau, dacă Saint-Berain n-a fost atât de distrat pe cât 
e de obicei, Morilire e complice cu cei ce încearcă să ne 
oprească înaintarea. Stăruinţa lui de a ne conduce la 
kenielala îl face foarte suspect, şi trebuie crezut că a fost 
cel puţin plătit în acest scop. Iară un punct care va trebui 
lămurit. 

Acestea sunt concluziile mele. Viitorul îmi va spune dacă 
ele sunt sau nu întemeiate. Care va trăi, va vedea. 

AMEDEE FLORENCE. 

ÎN SAVANĂ, LA O ZI DE MERS DE KANKAN, 26 
decembrie. Adaug post-scriptumul acesta la scrisoarea mea 
de alaltăieri, pe care Tchoumouki mă asigură că va face să 
vă parvină. 

Azi-noapte ni s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Vă 
semnalez faptul, fără a încerca măcar să-l explic. 


Am plecat din Kankan ieri dimineaţă, 25 decembrie, şi, 
după două etape serioase, în total vreo treizeci de kilometri, 
ne-am instalat tabăra, seara, în plin câmp. Ţinutul e foarte 
puţin populat. Ultimul sat prin care am trecut, Diangana, e 
la vreo douăzeci de kilometri în urmă, şi cincizeci de 
kilometri ne despart de viitorul sat Sikoro. 

La ora obişnuită, întreaga tabără dormea. 

Deodată, în plină noapte, am fost treziţi de un zgomot 
ciudat, căruia nimeni nu i-a putut da o explicaţie admisibilă. 
Era un fel de huruit colosal, un zgomot ca al unei maşini cu 
aburi, sau, mai exact, ca al unor insecte, dar al unor insecte 
gigantice, de mărimea unor elefanţi. După informaţiile date 
de santinele, zgomotul acesta neobişnuit a început dinspre 
apus. Foarte slab mai întâi, el a sporit în intensitate, încetul 
cu încetul. În clipa când ieşim din corturi, zgomotul a ajuns 
la apogeu. Cel mai ciudat e că vine de sus, din văzduh, din 
cer. Cauza care îl produce se află exact deasupra noastră. 
Dar care să fie ea? 

Degeaba deschidem ochii mari. Nu se vede nimic. Nori 
groşi acoperă luna şi bezna e adâncă. 

Pe când ne căznim zadarnic să străpungem întunericul, 
huruitul se depărtează spre est, scade, piere... Dar, înainte 
de-a se fi stins cu totul, auzim un al doilea zgomot, venind 
dinspre vest. Ca şi cel de mai înainte, huruitul acesta creşte, 
ajunge la maximum, scade şi încetează, depărtându-se spre 
est. 

Tabăra pare încremenită de groază. Toţi negrii şi-au lipit 
feţele de pământ. Cât despre europeni, ei s-au grupat în 
jurul căpitanului Marcenay. Împreună cu ei, îi zăresc pe 
Tchoumouki şi pe Tongane, care, trăind printre albi, au 
căpătat ceva din tăria lor sufletească. Pe Morilire, 
dimpotrivă, nu izbutesc să-l descopăr. Fără doar şi poate că 
stă întins cu faţa la pământ, undeva, printre cei de-o 
culoare cu el. 

De cinci ori la rând, înspăimântătorul huruit se naşte, 
creşte şi se stinge. Apoi noaptea îşi recapătă liniştea 


obişnuită şi se sfârşeşte paşnic. 

Dimineaţa, refacerea convoiului e o întreagă problemă. 
Negrii se tem şi refuză cu încăpățânare să pornească la 
drum. Căpitanul Marcenay izbuteşte totuşi să-i convingă, 
arătându-le soarele care răsare pe un cer fără nori. Cu 
siguranţă că în clipa aceasta în văzduh nu se petrece nimic 
nefiresc. 

În sfârşit, pornim, cu trei ore întârziere. 

Fenomenul din noaptea trecută formează, bineînţeles, 
subiectul tuturor discuţiilor; dar nimeni nu poate reuşi să-l 
explice. Totuşi, încet-încet, începe să se mai vorbească şi 
despre alte lucruri, când, cam la doi kilometri de tabăra pe 
care am părăsit-o, căpitanul Marcenay, aflat în fruntea 
convoiului, constată că solul e brăzdat de nişte dâre făcute 
parcă de roţi. Dârele au o lungime de vreo cincizeci de 
metri şi sunt orientate de la vest spre est. Adânci cam de 
zece centimetri spre vest, ele se şterg pe nesimţite spre est. 
Şi sunt zece la număr. 

Să aibă oare ele vreo legătură cu fenomenul de azi- 
noapte? Mai întâi, m-aş simţi ispitit să răspund nu. 

Şi totuşi, există direcţia aceasta comună, de la vest spre 
est; există numerele asemănătoare: cinci grupe de dâre, 
cinci huruituri succesive... 

Atunci? ... 

Atunci, nu mai ştiu... 

AMEDEE FLORENCE. 

VII. 

LA SIKASSO. 

La 12 ianuarie misiunea Barsac ajunse la Sikasso. 
Străbătuse deci în mai puţin de şase săptămâni, adică în 
medie cu douăzeci şi cinci de kilometri pe zi, cei o mie o 
sută de kilometri care despart de coastă această veche 
capitală din Kenedugu, devenită mai apoi ultima fortăreață 
a lui Samory. 

Expansiunea franceză încetă, după cum s-a spus, să 
primească articolele lui Amedee Florence, după cel de-al 


treilea, trimis de ziarist a treia zi de la plecarea din Kankan; 
începând din ziua aceea nu s-ar mai fi ştiut nimic despre 
mersul misiunii, dacă n-ar fi existat carnetul în care 
iscusitul reporter îşi nota zilnic observaţiile. Autorul 
povestirii de faţă are sub ochi carnetul acesta şi, la nevoie, 
nu va uita să facă largi împrumuturi din el. 

De la Kankan la Sikasso, călătoria pare să fi fost monotonă 
şi fără nimic interesant, în afara câtorva glume legate de 
veşnica distracţie a lui Saint-Berain şi a relatării amănunțite 
a micilor întâmplări zilnice, despre care i s-au dat cititorului 
destule exemple ca să mai fie nevoie să pomenim şi altele; 
Amedee Florence se mărgineşte să descrie drumul, şes 
până la Tiola, foarte accidentat începând de la târguşorul 
acesta, şi să constate pe scurt că Tchoumouki, continuând 
să fugă de tovărăşia camaradului său Tongane, părea că se 
împrietenise tot mai mult cu Morilire, călăuza din fruntea 
convoiului. În privinţa aceasta, ziaristul nu face comentarii 
şi, într-adevăr, nu e cazul, relaţiile dintre cei trei negri 
nefiind atât de importante, încât problema lor să-i fi reţinut 
atenţia. 

Din tăcerea lui Amedee Florence, trebuie conchis că nu s-a 
petrecut nimic mai deosebit. Prin urmare, după cum se 
putea aştepta, niciuna din prezicerile lui kenielala nu 
căpătase nici cel mai slab început de împlinire: Amedee 
Florence continua să-şi redacteze articolele şi să le predea 
lui 'Tchoumouki, care garanta mereu că vor sosi cu bine în 
Europa, iar dacă, pentru un motiv sau altul, făgăduiala 
aceasta nu era ţinută, reporterul n-avea de unde să ştie; 
Saint-Berain putea să-şi încalece mai departe calul, iar 
inima Janei Mornas - căci vom păstra pseudonimul acesta 
ales de ea - nu primise nici o rană, sau, cel puţin, nici o rană 
vizibilă. Cât despre rana morală, din câteva cuvinte scrise 
de Amedee Florence ar părea să rezulte că, dimpotrivă, el 
socotea a treia precizare ca fiind mai aproape de împlinire 
decât celelalte, cu condiţia să fie luată în sensul ei figurat. 
Într-adevăr, ziaristul consacră două rânduri, altminteri 


aprobative şi pline de simpatie, prieteniei din ce în ce mai 
strânse dintre Jane Mornas şi căpitanul Marcenay, şi 
plăcerii sporite pe care cei doi tineri păreau s-o găsească în 
ea. 

În ceea ce priveşte a patra prezicere, cea mai serioasă şi 
mai sinistră, nimic, absolut nimic nu arată că vreun fapt 
oarecare ar fi venit s-o confirme. Misiunea nu era nici 
nimicită, nici ajunsă în sclavie; ea înainta paşnic sub paza 
celor doua sute de ostaşi ai căpitanului Marcenay; 
animalele erau sănătoase, iar bagajele, în stare bună, nu 
fuseseră udate la trecerea râurilor decât atât cât trebuie 
neapărat să fie udate când sunt transportate de negri. 

Oricât de îndreptăţit ar fi apărut în momentul formulării 
lui, raţionamentul lui Amedee Florence de la sfârşitul 
articolului scris la Kankan nu mai fusese confirmat de 
evenimentele ulterioare. Nimeni nu mai riscase vreun 
atentat real sau simulat împotriva convoiului, şi nu mai 
fusese întâlnit nici un alt kenielala care să rostească din nou 
profeţii amenințătoare. Dacă, deci, Amedee Florence 
văzuse bine şi dacă exista undeva vreo fiinţă care să fi 
alcătuit planul absurd de a înspăimânta misiunea într-atâta, 
încât s-o hotărască să se întoarcă din drum, totul făcea să 
se creadă că se renunţase la planul acesta. 

De altfel, când sosi la Sikasso nici Amedee Florence nu mai 
era prea sigur de cele gândite. Faptele care îi motivaseră 
raţionamentul: încercarea mai mult sau mai puţin reală de 
otrăvire cu dung-kono şi sumbrele preziceri ale vrăjitorului 
negru, învechindu-se, îşi mai pierduseră din valoare. Deşi 
nu se aflau decât la Sikasso, iar primejdia anunţată trebuia 
să înceapă abia dincolo de această fostă capitală, ziaristul 
se liniştise din zi în zi, căci i se părea absurd să admită că 
nişte negri inofensivi, cum erau cei întâlniți din când în 
când în cale, ar risca să atace o trupă de soldaţi atât de 
numeroasă. O astfel de aventură ar fi fost cu putinţă doar 
dacă ar mai fi existat vreun om de felul lui Samory, care să 


facă triburile acestea copilăroase să se transforme în 
războinici. 

Şi totuşi, Amedee Florence se liniştea poate cam prea 
mult, bazându-se numai pe oamenii căpitanului Marcenay, 
căci tocmai la Sikasso forţa aceasta armată avea să fie 
redusă la jumătate. 

Cititorul sper să nu fi uitat că, la Sikasso, misiunea Barsac 
urma să se împartă în două. Pe când o primă parte, condusă 
de Barsac, în persoană, avea să înainteze până la Niger, 
trecând prin Uagadugu, capitala ținutului Mossi, şi să 
revină la ocean prin Borgu şi Dahomey, a doua parte, sub 
conducerea lui Baudrieres, urma să coboare imediat spre 
sud şi să meargă aproape în linie dreaptă spre Grand- 
Bassam. Bineînţeles, fiecare din cele două părţi ale misiunii 
avea dreptul la protecţie egală, escorta fiind deci redusă la 
o sută de oameni de o parte şi de alta. 

În momentul când expediţia, încă întreagă, sosea la 
Sikasso, nu trecuse prea multă vreme de când fortăreaţa 
aceasta a lui Samory, luată cu asalt în primele luni ale 
anului 1898 de colonelul Audeoud, aparţinea Franţei. În 
împrejurimi, ţinutul se resimțea încă de pe urma 
neîncetatelor jafuri la care o supusese sinistrul neguţător 
de sclavi, împodobit de noi înşine, nu se ştie de ce, cu 
numele pompos de Almany. Pretutindeni, nu întâlneai decât 
sate pârjolite sau prădate, şi mizeria era cumplită. 

Cât despre oraşul însuşi - dacă e îngăduit să i se spună 
astfel unei aşezări negre - el rămăsese aproape în starea în 
care îl găsise colonelul Audeoud. Sikasso era, şi de altfel 
mai este încă, o simplă îngrămădire de sate distincte, 
despărțite prin ogoare cultivate şi unite prin incinta 
obişnuită aglomerărilor din ţinut, un tata care, aici, măsura 
şase metri înălţime şi opt metri grosime la bază. 

În interiorul acestui tata, administraţia franceză făcuse ce 
era mai necesar şi, până la sosirea misiunii, în afara celor 
mai urgente lucrări de curăţire, nu fuseseră înălțate decât 
clădirile pentru adăpostirea trupelor din garnizoană. 


În epoca aceea, garnizoana cuprindea trei companii, una 
de infanterie colonială şi două de tiraliori senegalezi, 
acestea din urmă încadrate de ofiţeri şi subofiţeri francezi. 
Vă închipuiţi câtă bucurie le făcu sosirea misiunii Barsac 
tinerilor acestora de atâta vreme despărțiți de semenii lor. 
Bucuria ajunse la culme datorită prezenţei căpitanului 
Marcenay, aflat în fruntea escortei; căpitanul îi regăsi în 
postul acesta depărtat pe mulţi dintre cei mai buni 
camarazi ai săi. lar bucuria ajunse la delir când se află că o 
femeie albă făcea parte din expediţie. 

Vizitatorilor acestora de frunte li se organiză o primire 
solemnă, din care nu lipsi nimic, nici drapelele fâlfâind în 
vânt, nici sunetele de trâmbiţe, nici bătăile de tobe, nici 
arcurile de triumf din verdeață, nici uralele negrilor aşezaţi 
frumos în rânduri şi nici chiar discursul lui Barsac. 

Seara, ofiţerii oferiră un punş minunat, la care domni tot 
timpul cea mai curată veselie. Jane Mornas prezida 
petrecerea. E lesne de închipuit ce succes avu. Toţi căutau 
să fie cât mai aproape de ea. Tinerii aceştia înflăcăraţi s-ar 
fi luptat cu bucurie pentru ochii frumoşi ai fetei albe, venită 
să aducă o rază de soare în surghiunul lor. 

Dar Jane Mornas nu se lăsă ameţită de succes. Printre 
toate omagiile, cele pe care căpitanul Marcenay i le aduse şi 
el cu dărnicie găsiră cel mai uşor calea spre inima ei. 

Ba se vădi chiar, fără să-şi dea seama, preferința aceasta, 
cu atâta nevinovăție, încât toţi cei de faţă o observară 
curând. Şi imediat camarazii lui Marcenay, ca nişte 
adevăraţi francezi ce erau, avură delicateţa să-şi potolească 
pe nesimţite entuziasmul şi să-i adreseze rând pe rând 
fericitului căpitan felicitări discrete, pe când acesta căuta în 
zadar să-i convingă că nu le merită. 

Marcenay se uita pe de lături, nega, jura că nu înţelege 
nimic din ce voiau să-i spună. Dar, de fapt, înţelegea foarte 
bine şi plutea în al nouălea cer de fericire. Toate visele îi 
erau deci îngăduite, din moment ce sentimentele Janei 


Mornas erau atât de evidente, încât numai el nu le 
cunoştea. 

Astfel, dragostea pe care Jane Mornas şi Marceuay o 
nutreau unul pentru altul se dezvălui şi pentru ei înşişi. 

A doua zi, se începură discuţiile despre modul cum să fie 
împărţită misiunea şi, imediat, se iviră dificultăţi 
neprevăzute. 

În privinţa europenilor, totul era simplu. În jurul lui 
Baudrieres se grupară domnii Heyrieux şi Quirieu, potrivit 
instrucţiunilor primite, şi domnul Tassin, potrivit 
preferințelor personale. Cu Barsac se reuniră dl. Poncin şi 
doctorul Châtonnay. Amedee Florence se alipi acestui grup, 
al cărui itinerar de lungă durată făgăduia să dea material 
pentru articole mai ample. 

Cât despre căpitanul Marcenay, el avea ordin să-i dea lui 
Baudrieres o escortă de o sută de oameni, sub comanda 
unui locotenent detaşat de garnizoana din Sikasso, iar el, 
personal, împreună cu ceilalţi o sută de oameni, să 
însoţească grupul Barsac. Hotărât să se supună cu stricteţe 
ordinelor, lucru lesne de înţeles, căpitanul era totuşi 
tulburat şi se întreba cu nelinişte la care grup se vor alipi 
Jane Mornas şi Saint-Berain. 


Şi cât de uşurat oftă auzind-o pe tânăra fată răspunzând 
că îl va însoţi pe Barsac, când i se puse întrebarea aceasta! 
Dar ce oftat, dezamăgit de data aceasta, urmă după primul, 
când Jane adăugă că ea şi Saint-Berain aveau să rămână 
doar câteva zile împreună cu onorabilul deputat de Midi, şi 
că intenţia lor era să-l părăsească după câteva etape, ca să- 
şi continue explorarea personală mai spre nord. 

Toţi ofiţerii se ridicară împotriva unui plan atât de 
imprudent; toţi o dezaprobară pe Jane. Cum, singură, fără 
escortă, voia să se aventureze în nişte ţinuturi aproape total 
necunoscute şi în care armele franceze nu pătrunseseră 
încă niciodată? I se arătă că o asemenea călătorie era de 
nerealizat, că Jane îşi risca viaţa şi că, în orice caz, 
căpeteniile satelor n-o vor lăsa să treacă. 

Zadarnic însă, căci Jane Mornas rămase de neclintit şi 
nimeni, nici chiar căpitanul Marcenay, nu avu nici cea mai 
mică influenţă asupra ei. 

— Vă pierdeţi vremea degeaba - spuse ea râzând. Cel mult 
o să izbutiţi să-mi înspăimântați unchiul care roteşte, colo, 
nişte ochi speriaţi... 

— Eu! protestă Agenor, simțindu-se atacat. 

— Da, dumneata - insistă Jane Mornas. Se vede cât de colo 
că mori de frică. Te-ai lăsat oare influenţat de toate 
prezicerile acestea sinistre? 

— Eu! ... repetă bietul Saint-Bcrain. 

De ce te-ai teme? întrebă Jane Mornas cu un aer superb. O 
să fiu cu dumneata, nepoate. 

Dar nu mă tem! se apără Saint-Berain, furios că era ţinta 
tuturor privirilor. 

Jane Mornas se întoarse spre cei ce o contraziceau. 

Cât despre mine - spuse ea - am plecat din Europa cu 
gândul să străbat Hombori şi să ating Nigerul la vârful 
buclei sale, la Gao. Voi străbate deci Hombori şi voi atinge 
Nigerul la Gao. 

Şi tuaregii aouelimideni care, în ţinutul acela, ocupă 
ambele maluri ale Nigerului? 


— Puțin îmi pasă de tuaregi - răspunse Jane Mornas - şi 
am să trec în pofida lor! 

— Dar de ce Gao şi nu un alt punct? Din moment ce faceţi 
o călătorie de plăcere, ce motiv atât de puternic vă 
îndeamnă să mergeţi acolo şi nu în altă parte? 

— Un capriciu - răspunse Jane Mornas. 

Cuvântul acesta, pe care, de altfel, toţi ofiţerii îl găsiră plin 
de o mândră hotărâre şi, după părerea lor, pe deplin 
franțuzesc, stârni numeroase aplauze. 

— E, într-adevăr, un motiv puternic - spuse maiorul 
Vergeze. Capriciul unei femei frumoase e ultima raţio, şi nu 
noi o să-l contestăm. 

După împărţirea personalului conducător al misiunii, atât 
al celui oficial cât şi al celui neoficial, mai rămânea să se 
facă repartiţia judicioasă a personalului inferior, ceea ce nu 
părea de loc greu. 

Mai întâi, cei zece măgari, cei cinci cărăuşi şi cei zece 
hamali ai Janei Mornas şi ai lui Saint-Berain aveau să 
urmeze în mod firesc soarta celor care îi angajaseră. 
Ceilalţi hamali şi cărăuşi, cât şi restul animalelor de povară, 
urmau să fie împărţiţi în două grupuri inegale, cel mai 
numeros trebuind să treacă alături de partea misiunii care 
avea de făcut drumul cel mai lung, adică alături de Barsac, 
căruia urma să-i fie lăsată, de asemenea, ca ajutor, călăuza 
Morilire. Asupra acestor puncte se căzu uşor de acord. 

Dar când fu vorba de punerea în practică a hotărârilor 
luate începură dificultăţile. 

La primele cuvinte care i se spuseră în acest sens, Morilire 
refuză categoric şi nici un argument nu-l putu abate de la 
refuzul său. După el, fusese angajat doar până la Sikasso, şi 
nimic pe lume n-avea să-l facă să meargă şi mai departe. 
Zadarnic insistară ceilalţi. Zadarnic folosiră toate 
mijloacele, chiar şi intimidarea; nu se putu obţine de la 
Morilire decât acceptarea de a însoţi misiunea Baudrieres. 
Să-l convingă să meargă spre est, cu Barsac, se dovedi cu 
neputinţă. 


După rezolvarea problemei acesteia, începură dificultăţile 
asemănătoare cu hamalii şi cărăuşii. În afara celor angajaţi 
direct de Jane Mornas şi de Saint-Berain, ei refuzară până 
la unu să meargă dincolo de Sikasso. Rugăminţile, 
promisiunile şi amenințările se dovediră inutile. Refuzul lor 
părea de neclintit şi membrii misiunii se văzură nevoiţi să 
renunţe la a-i convinge. 

Misiunea fu deci silită să caute o nouă călăuză şi alţi 
oameni de povară. Majoritatea acestora din urmă fu 
adunată lesne, dar trebuiră să se scurgă mai multe zile 
până să poată fi găsit un indigen care să inspire destulă 
încredere. În sfârşit, omul căutat fu descoperit. Era un 
negru de treizeci şi cinci - patruzeci de ani, numit Bala 
Konere, originar din Niele, sat din Follona, situat pe 
itinerarul lui Baudrieres, dar care mai făcuse câteva 
călătorii până la Mossi. Bala Konere fu angajat. 

Şi, imediat, bruscă transformare a lui Morilire. Acesta, 
care asistase cu nepăsare, ba chiar cu oarecare ironie, pe 
cât părea, la căutările fără rezultat ale şefilor săi, îşi 
schimbă deodată atitudinea când încercările lor fură 
încununate de succes. El veni la Barsac, îi ceru umil iertare 
pentru încăpăţânarea de până atunci atribuită fricii şi se 
oferi să conducă misiunea până la Uagadugu şi până la 
Dahomey, aşa cum se aranjase de la bun început. Şi, 
totodată, orice urmă de împotrivire începu să dispară de la 
foştii hamali şi cărăuşi; aceştia se declarară gata să-şi 
urmeze mantoba (călăuza) oriunde va dori să-i conducă, cu 
singura condiţie ca mantoba să fie Morilire. 

Subita lor unanimitate arăta vădit că numitul Morilire 
trebuia socotit ca singurul vinovat pentru greva 
neaşteptată, şi conducătorii misiunii se gândiră o clipă să-i 
refuze ofertele tardive. Totuşi, era atât de important să-şi 
asigure ajutorul unor oameni încercaţi şi a unei călăuze 
născută în ţinutul care trebuia străbătut, încât până la urmă 
acceptară să închidă ochii. 


Se hotări deci ca Bala Konere să-i fie dat lui Baudrieres, 
împreună cu o mică parte din vechiul personal, la care se 
adăugară câţiva noi hamali. Barsac urma să-l păstreze pe 
Morilire, împreună cu cea mai mare parte a vechilor hamali 
şi cărăuşi. 

Toate aceste ezitări, toate aceste schimbări răpiră mult 
timp. Intraţi împreună în Sikasso la 12 ianuarie, Barsac şi 
Baudrieres porniră de acolo, despărțiți, abia la 21 ianuarie. 

În dimineaţa aceea, de cu zori, companiile fură din nou 
adunate şi se aliniară sub comanda ofiţerilor respectivi, în 
ţinută de paradă; din nou drapelele fluturară în vânt, 
trâmbiţele sunară iar şi mai întâi misiunea Barsac, apoi 
misiunea Baudrieres, defilară printre rândurile de soldaţi. 
Apoi trupa, pornită în urma lor, îi însoţi până la incintă. 

Când convoiul ajunse afară din tata, începură cuvintele de 
rămas bun. Ofițerii din garnizoană le urară şi unora şi 
altora drum bun, şi, nu fără emoție, Barsac şi Baudrieres îşi 
strânseră mâna. În sfârşit, pe când trupa se reîntorcea la 
cazarmă, cele două convoaie se puseră în mişcare şi porniră 
la drum, fiecare în direcţia stabilită. Baudrieres, cei ce-l 
însoțeau şi cei o sută de soldaţi ai escortei se depărtară 
spre sud. Barsac, domnul Poncin, doctorul Châtonnay, 
Amedee Florence, Jane Mornas şi Saint-Berain, încadraţi şi 
ei de o sută de călăreţi conduşi de căpitanul Marcenay, 
cotiră spre stânga şi dispărură în direcţia est. 

Dar aceste două coloane aproape identice aveau să aibă o 
soartă foarte diferită. Dacă prima n-avea să întâlnească în 
cale nici o primejdie adevărată, ba chiar nici o piedică mai 
serioasă, nu la fel avea să se întâmple cu cea de-a doua. Pe 
când Baudrieres, îndeplinindu-şi paşnic misiunea, avea să-şi 
adune fără multă greutate datele raportului pe care se 
angajase să-l supună Camerei, şi să ajungă în cele din urmă 
la Grand-Bassam aproape la data prevăzută, lui Barsac şi 
prietenilor săi le era scris să fie amestecați în aventura cea 
mai cumplită, cea mai extraordinară din câte se pot 
imagina. Aşa hotărâse soarta. 


lată de ce, trecând peste întâmplările mărunte care au 
marcat drumul paşnic al lui Baudrieres, povestirea de faţă 
va fi legată de acum înainte numai de grupul misiunii care 
se depărtează spre est, şi care, condusă de călăuza 
Morilire, se afundă tot mai mult în adâncul ținutului negru. 

VIII. 

MORILIRE (Carnetul cu note al lui Amedeee Florence.) 

22 ianuarie. Au trecut două zile de când am părăsit 
Sikasso, şi am de pe acum impresia că ceva e în neregulă. 
Repet, nu e decât o impresie, dar mi se pare că starea de 
spirit a oamenilor noştri e mai puţin bună, că, de pildă 
cărăuşii pun şi mai puţin elan, dacă e posibil, la îndemnat 
măgarii, că hamalii obosesc mai repede şi cer repausuri mai 
dese. Poate că toate acestea există numai în imaginaţia mea 
şi poate că, fără să vreau, sunt influenţat de prezicerile lui 
kenielala din Kankan. S-ar putea prea bine ca prezicerile 
lui, pe care aproape că le uitasem, să fi recăpătat o 
oarecare valoare de când am depăşit Sikasso şi de când 
escorta, a fost redusă la jumătate. 

Să-mi fie oare frică? De loc! Sau, mai degrabă, mă tem 
doar ca imbecilul de kenielala să nu fi spus doar o lecţie 
învățată pe de rost, şi să nu fi avut de loc darul de a prezice. 
De fapt, ce-mi doresc? Aventuri, aventuri şi iar aventuri, pe 
care le voi transforma în articole, aşa cum îmi cere meseria. 
Şi tocmai aventurile adevărate nu vor să se ivească odată. 

23 ianuarie. Mă gândesc mereu că înaintăm ca un convoi 
de melci. E adevărat că natura terenului nu îngăduie un 
marş rapid. Peste tot sunt numai urcuşuri şi coborâşuri. 
Orice s-ar zice, reaua voinţă a negrilor mi se pare 
neîndoielnică. 

24 ianuarie. Nu spuneam eu? Abia astă-seară ajungem la 
Kafele. Ne-au trebuit patru zile ca să facem cincizeci de 
kilometri. Doisprezece kilometri pe zi, nu-i rău, ca record. 

31 ianuarie. Ei bine, recordul a fost bătut! Ne-au trebuit 
şase zile pentru alţi cincizeci de kilometri - total: o sută de 
kilometri în zece zile! - şi iată-ne într-un fel de mică 


localitate balneară, numită Kokoro. Vă rog să credeţi că nu 
mi-aş închiria aici o vilă ca să-mi petrec vara la malul mării. 
Ce văgăună! 

După ce acum trei zile am lăsat în urmă un sat numit 
Ngana - unde naiba pot să găsească asemenea nume? - am 
mai urcat o ultimă coastă destul de abruptă, apoi am 
coborât definitiv valea pe care o străbatem pentru moment. 
Înălţimi spre vest, spre nord şi spre sud. În faţa noastră, 
spre est, câmpia. 

Ca o culme a nenorocirii, vom fi reţinuţi câtva timp la 
Kokoro. Nu fiindcă am fi prizonieri. Dimpotrivă, căpetenia 
satului, un anume Pintie-Ba, ne e prieten cât se poate de 
bun. Dar... 

Dar mă gândesc că e o axiomă literară să începi cu ce e 
mai plicticos. Am să trec deci, în grabă, cu titlul de rezumat, 
câteva note etnografice, înainte de a-mi continua 
povestirea. 

De la Kokoro începe ţinutul negrilor Bobo. Dacă numele 
are un oarecare haz, cei care îl poartă nu au de loc. Sunt 
nişte sălbatici. 

Schiţă fugitivă a acestor sălbatici! 

Bărbaţii, în genere, destul de bine făcuţi, umblă absolut 
goi. Bătrânii poartă între picioare o fâşie de pânză numită 
bila. Bătrânele înlocuiesc bila cu un mănunchi de frunze 
pus la spate: aşa e mai cochet. Câţiva tineri, care dau tonul 
modei, au adoptat bila, împodobind-o, la spate, cu o coadă 
de stambă terminată cu un mic pămătuf. Asta e culmea 
eleganţei! Adăugaţi la veşmântul lor simplu un colier din 
trei şiraguri de scoici cauri, nişte jartiere, o frunză de 
palmier în jurul gleznelor, nişte cercei de fier şi o săgeată 
din corn sau din trestie vârâtă în nas şi veţi avea modelul 
elegantului de la Bobo. 

Cât despre femei, ele sunt hidoase cu busturile lor prea 
lungi, cu picioarele lor prea scurte, cu pântecul lor 
proeminent, ţuguiat la buric, cu buza lor de jos străpunsă 


de-o aşchie din corn de vită sau de-un sul de frunze gros cât 
o lumânare. Să le vedeţi numai! 

Ca arme: sulițe şi câteva flinte cu amnar. În plus, unii mai 
au un mic bici de care sunt agăţate tot soiul de amulete. 

Voinicii aceştia nu sunt de loc mofturoşi la mâncare. Îi vezi 
mâncând fără pic de silă adevărate stârvuri în putrefacție. 
Pfui! lar mentalitatea lor corespunde acestor obiceiuri. 
Judecaţi după modul cum am intrat în relaţii cu ei. 

Digresiunea aceasta ingenioasă îmi permite să reiau direct 
firul povestirii. 

Scena se petrece la Kokoro, ieri, 30 ianuarie. E noapte. În 
momentul când sosim în apropierea satului, ne izbim de o 
mulţime de negri care urlă - la lumina torţelor numărăm 
vreo opt sute - şi care nu par de loc însufleţiţi de intenţii 
prea paşnice. E prima dată când ne bucurăm de o 
asemenea primire. De aceea ne oprim, oarecum surprinşi. 

Surprinşi, dar nu foarte neliniştiţi. Degeaba îşi agită aceşti 
flăcăi armele: e limpede că o salvă de puşti ar mătura toată 
adunarea. Căpitanul Marcenay dă un ordin. Ostaşii lui iau 
armele în mâini şi descheie învelitorile, fără ca, totuşi, să le 
scoată. Căpitanul şovăie, într-adevăr. Să tragi în aproapele 
tău e totdeauna ceva grav, chiar când aproapele e un bobo. 
Până aici, pulberea a rămas mută, şi tare am dori să nu-i 
dăm glas. 

Aşa stau lucrurile, când calul lui Saint-Berain, speriat de 
zbierete, zvâcneşte brusc cu toate picioarele odată. Saint- 
Berain, pierzându-şi echilibrul, execută un adevărat salt de 
maestru şi cade în plin peste gloata negrilor. 

Aceştia scot urlete cumplite şi se năpustesc spre 
nefericitul nostru prieten, când... 

„„„Când domnişoara Mornas se avântă la galop printre 
negri. Imediat, atenţia lor se abate de la Saint-Berain spre 
ea. Curajoasa călăreaţă e încercuită. Douăzeci de sulițe 
sunt îndreptate spre ea. 

— Manto! le strigă domnişoara Mornas atacatorilor. Nte a 
be suba! (Lăcere! Sunt vrăjitoare!) 


Vorbind, ea scoate de la oblâncul şeii o lampă electrică de 
buzunar, aflată din fericire acolo, şi-o stinge şi o aprinde 
rând pe rând, ca să arate că stăpâneşte focul şi fulgerele. 

La vederea luminii, zbieretele se potolesc, iar în jurul ei se 
formează un cerc respectuos, în mijlocul căruia înaintează 
sus-numitul Pintie-Ba. O să ţină neapărat un discurs. Asta e 
boala tuturor conducătorilor din lume. Dar domnişoara 
Mornas îi porunceşte să tacă. Ea vrea mai întâi să alerge în 
ajutorul lui Saint-Berain, care, de când a căzut, nu s-a mai 
mişcat, şi deci trebuie că e rănit. 

Controlul făcut de doctorul Châtonnay, care pătrunde în 
cerc cu aceeaşi linişte cu care ar intra la un pacient, 
dovedeşte că Saint-Berain e rănit. E chiar plin de sânge. 
Din nenorocire, a căzut atât de prost, încât un silex ascuţit 
i-a făcut o tăietură largă, ceva mai jos de şale. 

În clipa aceea îmi spun că s-a adeverit una din prezicerile 
lui kenielala. E foarte posibil. Asta mă face să sper că se vor 
împlini şi celelalte, dar mă trece un fior când mă gândesc la 
soarta articolelor mele. 

Între timp, doctorul Châtonnay a spălat rana. Apoi îşi ia 
trusa şi coase tăietura, pe când negrii îl privesc cu adâncă 
uimire. 

În timp ce are loc operaţia, domnişoara Mornas, care a 
rămas călare, îi îngăduie lui Pintie-Ba să vorbească. Acesta 
se apropie şi o întreabă în bambara, sau în vreo păsărească 
asemănătoare, de ce tubab (tubab-ul e Saint-Berain) i-a 
atacat cu o puşcă. Domnişoara Mornas neagă faptul. 
Căpetenia nu se lasă şi arată cutia ciudată pe care Saint- 
Berain o poartă în bandulieră. 1 se explică adevărul. 
Zadarnic însă. Ca să fie convins, trebuie dată la o parte 
învelitoarea, trebuie deschisă cutia care luceşte la lumina 
torţelor şi trebuiesc arătate undiţele din interiorul ei. 

La vederea lor, ochii lui Pintie-Ba scânteiază de poftă. 
Mâinile i se întind spre obiectul strălucitor. Ca un copil 
răsfăţat, el îl cere, îl vrea, îl pretinde. Saint-Berain refuză 
cu indignare. 


Domnişoara Mornas, care ar vrea să consolideze pacea 
abia încheiată, insistă zadarnic. Până la urmă, se şi supără. 

— Nepoate! ... spune ea severă, aprinzând şi stingând din 
nou lampa electrică îndreptată spre pescarul recalcitrant. 

Saint-Berain cedează imediat şi-i dă cutia cu undiţe lui 
Pintie-Ba, care îşi pune succesul pe seama puterii magice a 
lămpii electrice şi a influenţei vrăjitoarei. 

Când neghiobul îşi ia în stăpânire comoara, începe un 
adevărat delir. Pintie-Ba ţopăie un dans îndrăcit, apoi, la un 
semn al lui, toate armele dispar, şi căpetenia înaintează în 
mijlocul nostru. 

Pintie-Ba ne ţine un discurs prin care ne invită, după câte 
s-ar părea, să circulăm cât vrem prin sat şi porunceşte, 
pentru a doua zi, un tam-tam în cinstea noastră. 

Dată fiind atitudinea paşnică a negrilor bobo, căpitanul 
Marcenay nu vede de ce n-am accepta invitaţia. A doua zi, 
deci, adică astăzi, imediat după-amiază, le facem o vizită 
noilor noştri prieteni, pe când escorta şi slujitorii negri 
rămân dincolo de tata. 

Ah, dragii mei, ce coclauri! Gusturile nu se discută, dar eu 
prefer Champs-Elysee-ul. 

Ne îndreptăm direct spre, palatul” dugutighi-ulul. Palatul 
e o îngrămădire de colibe situate în mijlocul satului, lângă 
mormanul central de gunoaie, ceea ce n-o prea 
înmiresmează. Pe dinafară, colibele acestea de lut sunt 
spoite cu cenuşă. Dar să le vedeţi interiorul! Curtea nu-i 
decât o mocirlă care serveşte drept ţarc pentru oi şi pentru 
boi. De jur împrejurul ei se află încăperile locuinţei, care 
seamănă mai degrabă a beciuri, căci trebuie să cobori ca să 
intri în ele. Nu vă sfătuiesc să încercaţi. Înăuntru te înăbuşă 
un miros groaznic şi trebuie să te lupţi cu caprele, cu 
găinile şi cu alte orătănii care se plimbă libere pe-acolo. 

După descrierea „palatului” nu-i greu de ghicit ce trebuie 
să fie locuinţele cetăţenilor de rând; adevărate văgăuni, în 
ele mişună şobolani, şopârle, urechelnițe şi gândaci printre 
toate soiurile de gunoaie, care exală o duhoare de nesuferit. 


Minunat loc de şedere! 

Recepţia „oficială” a avut loc în „palat”. Ea a însemnat, de 
fapt, dăruirea unor cadouri lui Pintie-Ba, cadouri altminteri 
fără valoare, de la petice de pânză până la lacăte fără chei, 
de la pistoale vechi, cu amnar, până la aţă şi ace. 

Cu totul uluit de darurile acestea măreţe, dugutighi-ul 
dădu semnalul tam-tamului. 

Mai întâi, muzicanţii străbătură satul, cântând, care din 
bodoto, un soi de trâmbiţă făcută din corn de antilopă, care 
din buron, alt soi de trâmbiţă, făcută din colţi de elefant, 
care din tabala, adică din tobă. Doi bărbaţi purtau tabala, în 
care un al treilea bătea cât putea cu un fel de măciucă 
numită tabaia kalama. În legătură cu aceasta, căpitanul 
Binger remarcă pe bună dreptate că denumirea de kalama 
pare să vină de la calamus, şi că, deci, tabaia kalama 
înseamnă în traducere exactă: pană de scris pe tobă. 

La sunetele acestor felurite instrumente, boboşii se adună 
în piaţă şi serbarea începe. 

Un fel de paiaţă sudaneză, mokho missi ku, îşi face 
intrarea şi dansează cu numeroase strâmbături şi răsuciri 
ale membrelor. Paiaţa aceasta e îmbrăcată într-un soi de 
tricou roşu şi poartă pe cap o bonetă împodobită cu cozi de 
vaci, de pe care cade o țesătură care îi acoperă faţa. Prins 
de umăr, dansatorul poartă un sac plin cu fierărarie 
zornăitoare şi fiecare din mişcările lui face să-i sune 
clopoţeii şi zurgălăii de la încheieturile mâinilor şi de la 
glezne. Cu nişte cozi lungi, de vaci, el gâdilă plăcut feţele 
spectatorilor. 

Când dansatorul îşi termină numărul care pare că-i amuză 
grozav pe Pintie-Ba şi pe supuşii săi, aceştia din urmă, la un 
semn al căpeteniei, scot nişte răgete ca de fiară, ceea ce 
înseamnă, cred, aplauze unanime. 

Când se face iar linişte, Pintie-Ba cere să i se aducă o 
umbrelă împodobită cu scoici cauri şi cu amulete, nu fiindcă 
ar avea nevoie de ea, ci doar fiindcă un dugutighi n-ar fi 


nimeni dacă n-ar avea, larg deschisă deasupra capului, 
umbrela, însemn, al puterii. 

Imediat, dansurile reîncep. Bărbaţi, femei, copii se aşază 
în cerc, vrăjitorii bat în tabale, şi două dansatoare vin în 
goană din capetele opuse ale pieţei. După trei piruete 
rapide, ele se avântă una spre alta, nu faţă în faţă, ci, 
dimpotrivă, întorcându-şi spatele; ajunse în contact, ele se 
ciocnesc reciproc, cât pot mai tare. 

După cele două „dansatoare” urmează altele două şi, în 
sfârşit, scoțând strigăte sălbatice, toţi cei de faţă încep un 
soi de cadril dezmăţat, pe lângă care orice hărmălaie 
europenească ar părea foarte ştearsă şi foarte modestă. 

Dansul se încheie cu o procesiune. Boboşii defilează prin 
faţa lui Pintie-Ba, cântând în cor, acompaniaţi de bătăile 
asurzitoare ale tabalelor, trâmbiţelor şi fluierelor de trestie, 
ale căror sunete stridente sfâşie timpanele. 

În sfârşit, e ora cinei, şi iată că începe o scenă de măcel, o 
orgie de sânge. 

În piaţă sunt aduse o duzină de oi ucise în colibe. 
Băştinaşii întind funii de la un copac la altul şi delimitează 
astfel un spaţiu pătrat, în mijlocul căruia femeile 
îngrămădesc lemne uscate. Apoi, înarmaţi cu cuțite, negrii 
spintecă oile şi le taie în fâşii pe care femeile le atârnă de 
funii, pe când e aprins rugul. Când socoteşte că friptura e 
gata, Pintie-Ba face un semn, şi toţi negrii se năpustesc pe 
hălcile de carne, le apucă cu amândouă mâinile şi le sfâşie 
cu dinţii. Nimic nu-i dezgustă. Spectacolul e oribil. 

— Sunt canibali! exclamă domnişoara Mornas, palidă de 
tot. 

— Vai, da, scumpa mea copilă! răspunde doctorul 
Châttonnay. Dar mâncatul e singura plăcere a fiinţelor 
acestora nefericite, fiindcă au veşnic o aceeaşi suferinţă: 
foamea. 

Scârbiţi, ne-am întors curând la corturile noastre, în timp 
ce, pentru negri, serbarea se prelungi până foarte târziu. 


Ea ţinu chiar toată noaptea, după cum ne-au dovedit 
strigătele care ajungeau până la noi. 

2 februarie. Ne aflam tot la Kokoro unde ne reţine rana lui 
Saint-Berain. Unchiul-nepot (aşa îl numesc, definitiv) nu 
poate să încalece. 

3 februarie, tot la Kokoro. Veselă situaţie! 

4 februarie, ora 6 dimineaţa. În sfârşit, plecăm! Aceeaşi zi, 
seara. Falsă plecare. Suntem tot la Kokoro. Azi-dimineaţă, 
de cu zori, am avut de îndurat, totuşi, manifestările de bun 
rămas ale boboşilor. (Ne mulţumim şi noi cu ce prieteni 
găsim). Tot satul era în picioare, cu dugutighi-ul în frunte, şi 
a fost un adevărat pomelnic de urări: „N'yalla (Dumnezeu) 
să vă readucă sănătoşi!” „Să vă dea un drum bun!” „Săvă 
dea un cal bun!” La auzul urării acesteia, Saint-Berain a 
cărui rană încă nu s-a vindecat de tot face o strâmbătură. 

Ne smulgem din mijlocul manifestărilor şi coloana se 
urneşte. 

Ea se urneşte, dar nu înaintează. E mai rău ca înainte de a 
ajunge la Kokoro. Reaua voinţă sare în ochi. În fiecare clipă, 
câte un hamal se opreşte, şi trebuie aşteptat; povara 
vreunui măgar cade şi trebuie pusă la loc. Până la zece, ora 
popasului, n-am făcut nici şase kilometri. 

Admir răbdarea căpitanului Marcenay. Nu l-am văzut o 
dată ieşind din calmul cel mai perfect. Nimic nu-l 
descumpăneşte, nimic nu-l oboseşte. Căpitanul luptă cu 
energie rece şi calm contra relei voințe vădite. 

Dar, în clipa când trebuie să pornim pentru etapa de 
seară, se schimbă cântecul. Morilire spune că s-a înşelat. 
Sunt consultate cele două călăuze ale domnişoarei Mornas. 
Tchoumouki spune ca Morilire. Tongane, dimpotrivă, afirmă 
că ne aflăm pe drumul cel bun. lată-ne bine informaţi. Pe 
care să-l crezi? 

După multe şovăiri, adoptăm părerea majorităţii şi facem 
cale întoarsă. Atunci, e o minune să vezi cât de repede 
mergem. Negrii nu mai sunt osteniţi, poverile măgarilor şi- 
au strâns singure legăturile. Într-o oră, parcurgem distanţa 


VW 


care, în sens invers, ne-a cerut patru ore, şi, înainte de a se 
însera, ne ocupăm iar tabăra de azi-dimineaţă, lângă 
Kokoro 

6 februarie. leri, 5 februarie, am pornit fără prea multe 
încurcături, şi, lucru de mirare, chiar pe drumul la care 
renunţaserăm în ajun. Într-adevăr, la deşteptare Morilire 
ne-a declarat că, gândindu-se bine, şi-a dat seama că nu ieri 
seara se înşelase, ci ieri dimineaţa. Ichoumouki îl susţine 
din nou. Tare mă simt înclinat să cred că amândoi harapii 
ăştia s-au înţeles între ei ca să-şi râdă de noi! 

Ieri, nimic deosebit, în afară de reaua-voinţă cu care 
începem să ne obişnuim; astăzi însă, două incidente grave. 

În timpul etapei de dimineaţă, un măgar se prăbuşeşte pe 
neaşteptate. 

Vrem să-l ridicăm. E mort. Bineînţeles, moartea lui poate fi 
naturală. Mărturisesc, totuşi, că eu mă gândesc la dung- 
kono sau la vreo altă ticăloşie de prin partea locului. 

Nimeni nu spune nimic. Povara măgarului răposat e 
încărcată pe spinarea semenilor săi şi ne reluăm mersul. 

La plecarea de după-amiază, al doilea incident. Se 
constată lipsa unui hamal. Ce s-a făcut? Mister. Căpitanul 
Marcenay îşi muşcă mustaţa, văd bine că e îngrijorat. Dacă 
ne părăsesc negrii, stăm bine. Nimic mai molipsitor decât 
microbul dezertării. Observ însă că, din momentul acesta, 
supravegherea a devenit mai severă. Suntem siliţi să 
defilăm ca la paradă, iar călăreţii din escortă nu mai 
îngăduie nici un fel de fantezie individuală. Pe mine, 
disciplina aceasta riguroasă mă stinghereşte, dar o aprob, 
totuşi. 

Seara, la sosire, altă surpriză. Observăm că mai mulţi 
negri sunt beţi. Cine le-a dat să bea? 

Căpitanul organizează paza taberei cât se poate mai 
meticulos, apoi se duce la domnul Barsac, unde mă aflam şi 
eu, şi-i vorbeşte despre situaţia care se agravează de la 
Sikasso încoace. Doctorul Châtonnay, domnul Poncin, 
domnişoara Mornas, apoi Saint-Berain, vin şi ei, unul după 


altul, astfel că, de fapt, ţinem un adevărat consiliu de 
război. 

Căpitanul expune în câteva cuvinte faptele, de care îl face 
răspunzător pe Morilire. Propune să supunem călăuza 
necredincioasă la un interogatoriu şi, la nevoie, să folosim 
apoi forţa. Fiecare negru va fi însoţit individual de câte un 
soldat care îl va sili să meargă, fie şi sub ameninţarea cu 
moartea. 

Domnul Barsac nu e de părerea aceasta şi nici Saint- 
Berain. A-l interoga pe Morilire, înseamnă a-i trezi 
bănuielile, a-i arăta că e demascat. lar noi nu avem nici o 
dovadă împotriva lui, nu suntem nici măcar în stare să ne 
imaginăm în ce scop ne-ar trăda. Morilire ar nega pur şi 
simplu, iar noi n-am avea ce să-i răspundem. Cât despre 
negri, prin ce mijloace am putea să-i constrângem? Ce le 
putem face dacă se culcă la pământ, dacă se opun doar prin 
refuzul de a se mai mişca? Să-i împuşcăm, ar fi cel mai 
prost mijloc de a ne asigura serviciile lor. 

S-a hotărât să păstrăm tăcere, să fim din ce în ce mai 
fermi, înarmându-ne totodată cu o răbdare de neînvins, şi, 
mai presus de orice, să-l supraveghem cu grijă pe Morilire. 

Toate bune, dar mă bate un gând. De ce ne încăpăţânăm 
să continuăm călătoria? Scopul misiunii e să cunoască exact 
mentalitatea negrilor din bucla Nigerului şi gradul lor de 
civilizaţie. Ei bine, le cunoaştem mentalitatea. Să zicem că 
triburile aşezate între ţărmul oceanului şi Kankan, la nevoie 
chiar până la Tiola sau chiar până la Sikasso, ar fi destul de 
cioplite ca să capete unele drepturi politice, deşi părerea 
mea e cu totul alta. Dar dincolo de coastă? Îmi închipui că 
nu pe sălbaticii care ne înconjoară, pe boboşii aceştia 
aproape la fel de animale pe cât sunt de oameni, e vorba să- 
i transformăm în alegători. Şi atunci, la ce bun să ne 
încăpăţânăm? Nu e vădit că, cu cât înaintezi mai mult spre 
est, adică cu cât te depărtezi de ocean, cu atât băştinaşii au 
avut mai puţin contact cu europenii, şi că, deci, pojghiţa lor 
de civilizaţie (?) e din ce în ce mai subţire? 


Adevărurile acestea mi se par că sar în ochi, şi mă mir că 
tovarăşii mei de călătorie nu le văd şi ei la fel de clar. 

Da! Poate că le văd, dar poate că au motivele lor ca să 
închidă ochii. Ia să le judecăm puţin. 

Primo: căpitanul Marcenay. Pentru el nu se pune 
problema. Căpitanul n-are ce discuta; el se supune. În plus, 
nu cred că i-ar trece prin gând, chiar în lipsa unui ordin, să 
dea înapoi atâta vreme cât domnişoara Mornas ar merge 
înainte. Simpatia pe care o simt unul pentru altul a înaintat 
mai repede decât noi, de la Sikasso încoace. Ne aflăm în 
faţa unei pasiuni oficiale, mărturisită de o parte şi de alta, şi 
care trebuie, în mod logic, să se încheie prititr-o căsătorie. 
Lucrul acesta e atât de vădit, încât până şi domnul Barsac, 
el însuşi, a renunţat la aerele lui de cuceritor, ca să 
redevină numai omul excelent care e în realitate. Deci, să 
trecem mai departe. 

Secundo: Domnul Poncin. Domnul Poncin e şi elun 
subaltern şi, la rândul său, se supune ordinelor. Ce-o fi 
gândind în sinea lui? Cine poate să ştie? Domnul Poncin ia 
note de dimineaţa până seara, dar e atât de tăcut, încât l-ar 
întrece în privinţa aceasta până şi pe Hermes. Mi-aş pune 
capul că de la plecare n-a scos nici zece cuvinte. Părerea 
mea personală e că lui puţin îi pasă de toate. Deci, să 
trecem şi peste domnul Poncin. 

Terţio: Saint-Berain. O, cu el se schimbă povestea. Saint- 
Berain nu vede decât prin ochii mătuşii-nepoate; el nu 
există decât prin ea. De altfel, Saint-Berain e atât de distrat, 
încât poate că nici nu ştie că se află în Africa. Deci, să 
trecem şi peste numărul trei. 

Quarto: Domnişoara MornasS. Îi cunoaştem motivul 
călătoriei. Ni l-a spus ea: un capriciu. Motivul acesta ar fi 
suficient, chiar dacă delicateţea nu ne-ar interzice să 
căutăm dacă în realitate nu mai există un altul. 

Quinto: Eu. Acest număr cinci e singurul a cărui conduită e 
perfect logică. De ce exist eu? Ca să scriu articole. Deci, cu 
cât vor exista greutăţi mai felurite, cu atăt voi scrie mai 


multe articole şi cu atât voi fi mai mulţumit. Prin urmare, e 
simplu de înţeles că nu mă gândesc să dau înapoi. De aceea 
nu mă gândesc la asta. 

Rămâne domnul BarsacC. El nu-i obligat să se supună 
nimănui, nu e îndrăgostit de nimeni, pesemne că şi-a dat 
seama că suntem în Africa, e prea serios ca să se lase mânat 
de un capriciu, şi nu trebuie să scrie articole. Atunci? ... 

Problema aceasta mă frământă într-atât, încât pornesc 
hotărât să-l întreb chiar pe el. 

Domnul Barsac mă priveşte, clatină din cap de sus în jos şi 
îmi răspunde printr-un gest care nu înseamnă nimic. 
Altceva nu pot scoate de la el. Se vede că e obişnuit cu 
interviurile. 

7 februarie. S-au petrecut lucruri noi şi noaptea a fost 
foarte agitată. Urmarea: n-am pornit la ora obişnuită, iar 
astăzi nu vom face decât o singură etapă, aceea de seară. 

Dar să redăm faptele în ordine cronologică. Şi vom vedea, 
sunt sigur, că distracţia poate fi uneori folositoare. 

Ieri, se hotărâse să nu i se spună nimic lui Morilire şi să ne 
mărginim la a-l supraveghea cât se poate mai atent. În 
acest scop, şi ca să-l avem pe individ sub ochi fără a le 
împărtăşi oamenilor din escortă temerile noastre, ne-am 
înţeles să veghem rând pe rând. Cum suntem şase, 
socotind-o şi pe domnişoara Mornas, care ţine să fie privită 
ca un bărbat, treaba într-adevăr nu e prea grea. 

Potrivit programului, noaptea a fost împărţită de la nouă la 
cinci, în şase părţi cât mai egale, apoi am tras la sorţi 
părţile acestea. Au ieşit din urnă în ordinea următoare: 
domnişoara Mornas, domnul Barsac, căpitanul Marcenay, 
eu, Saint-Berain şi domnul Poncin. Aşa a vrut soarta. 

La ora unu, îmi vine rândul şi-l înlocuiesc pe Marcenay. 
Acesta îmi spune că totul e în regulă şi mi-l arată, de 
altminteri, pe Morilire, care doarme nu departe de noi, 
înfăşurat în dorokeul lui. Luna, care astăzi e plină, ne ajută 
să desluşim faţa neagră a ticălosului şi-i scoate în evidenţă 
albeaţa veşmântului. 


Nimic anormal cât stau de gardă, şi abia pe la unu şi 
jumătate mi se pare că aud huruitul care ne-a intrigat atâta 
în prima noastră seară după ce am plecat din Kankan. 
Zgomotul pare să vină dinspre est, dar de data aceasta e 
atât de depărtat, atât de slab, atât de insesizabil, încât în 
clipa de faţă nu prea sunt sigur dacă l-am auzit cu adevărat. 

La două şi un sfert, mă schimbă Saint-Berain şi merg la 
culcare. Dar nu pot dormi. Nu sunt obişnuit, fără îndoială, şi 
somnul întrerupt nu mai vrea să revină. După o jumătate de 
oră de luptă, renunţ şi mă scol cu gândul să-mi petrec 
noaptea în aer liber. 

În momentul acela aud din nou - atât de slab, încât cred că 
e o a doua iluzie - acelaşi huruit care mi-a atras atenţia mai 
adineauri. De data aceasta trebuie să mă lămuresc. Mă 
reped afară şi ciulesc urechile în întuneric... 

Nimic, sau, cel puţin, nu mare lucru! Un suflu care 
descreşte şi piere, în gradaţii abia simţite, spre est. N-am 
încotro şi trebuie să rămân cu nesiguranța în suflet. 

Mă hotărăsc să mă duc la Saint-Berain, care îşi face rândul 
de gardă. 

Surpriză! (De fapt, e oare o surpriză?) Saint-Berain nu e la 
post. Pariez că incorigibilul distrat a uitat de post şi se 
ocupă de cu totul altceva. De n-ar fi profitat Morilire ca s-o 
şteargă! Mă duc să văd. Nu, Morilire n-a şters-o. E tot acolo 
şi doarme adânc, lungit pe pământ. Îi zăresc faţa neagră şi 
doroke-ul alb, viu luminate de lună. 

Liniştit din partea aceasta, pornesc în căutarea lui 
SaintBerain cu gând să-l cert zdravăn. Cam ştiu pe unde să- 
| caut, căci am observat un râu nu departe de tabăra 
noastră. Mă duc drept acolo şi, după cum prevăzusem, 
zăresc o umbră în mijlocul apei. Cum de-a ajuns pătimaşul 
pescar atât de departe de mal? Are deci harul de-a păşi 
peste ape? 

După cum mi-a explicat azi-dimineaţă, Saint-Berain îşi 
înjghebase pur şi simplu, din trei capete de lemne, o plută 
atât de mare cât să-l ţină; apoi, cu ajutorul unei prăjini, s-a 


depărtat la câţiva metri de mal; acolo, a „ancorat” folosind 
drept ancoră un bolovan legat de plută cu o funie din fibre 
de palmier. Fabricarea întregului material nu-i ceruse decât 
jumătate de oră de lucru. Ce-a făcut e foarte ingenios. 

Dar, până una, alta, nu asta mă preocupă. Mă apropii de 
mal, şi strig cu glas înăbuşit: 

Saint-Berain! 

Prezent! îmi răspunde umbra din apă. 

Întreb: 

— Ce faci acolo, Saint-Berain? 

Aud un râs uşor, apoi umbra îmi răspunde: 

— Braconaj, dragul meu. 

Mi se pare că visez. Braconaj? ... în Sudan? ... Nu ştiam că 
pescuitul e reglementat şi aici. Şi repet: 

— Cum braconaj? Ce tot mă aiureşti? 

— Păi sigur - îmi răspunde Saint-Berain - pescuitul, 
noaptea, cu prostovolul, e absolut interzis. 

Gândul acesta, îl amuza grozav. Râde, bestia! 

— Şi Morilire? spun eu exasperat. 

În beznă, se aude o înjurătură cumplită, pe care peniţa 
refuză s-o redea, apoi umbra se pune în mişcare şi Saint- 
Berain, ca un hoţ, ud până la genunchi, sare pe mal. Acum 
pare înnebunit. Cam târziu. 

— Morilire! repetă el cu glas sugrumat. 

— Da, Morilire - îi spun eu. Cui l-ai lăsat, nenorocitule? 

Aici, o nouă înjurătură, şi Saint-Berain începe să alerge în 
direcţia postului pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească. 

Din fericire, Morilire doarme într-una. Aş putea spune 
chiar că n-a făcut nici o mişcare de când l-am schimbat pe 
căpitanul Marcenay. Asta constată şi Saint-Berain. 

— M-ai speriat grozav! oftează el. 

În clipa aceea auzim un zgomot destul de puternic venind 
dinspre râul pe care abia l-am părăsit. Ai putea jura că se 
îneacă un om. 

Saint-Berain şi cu mine alergăm într-acolo şi zărim, 
dincolo de pluta improvizată, ceva negru care se zbate. 


— E un negru - spune Saint-Berain. 

Apoi se urcă pe plută, îl liberează pe negru şi-l aduce la 
mal. 

— Harapul s-a încurcat în prostovolul uitat de mine 
(fireşte, dragă Saint-Berain!). Dar ce naiba făcea acolo 
negrul ăsta? 

Ne aplecăm spre nefericitul care altminteri respiră destul 
de tare ca să nu fim îngrijoraţi de soarta lui, şi acelaşi 
strigăt ne scapă de pe buze: 

— Morilire! ... 

E, într-adevăr, Morilire, Morilire complet gol, ud din 
creştet până-n tălpi, pe jumătate sufocat de înec. E clar că a 
părăsit tabăra, că a trecut râul înot, că şi-a permis o mică 
plimbare pe câmp şi că, la întoarcere, s-a încurcat în plasa 
uitată providenţial de Saint-Berain. Fără nepreţuitul nostru 
distrat, fuga trădătorului ne-ar fi rămas poate totdeauna 
necunoscută. 

Dar, deocamdată, mă gândesc: Şi celălalt Morilire, cel care 
doarme atât de bine în bătaia lunii? 

Alerg la cel care doarme cu atâta îndârjire, îl zgâlţăi... 
Aha! ... Ar fi trebuit să bănuiesc: burnusul e gol şi-mi 
rămâne în mână. lar faţa neagră, nu-i decât o bucată de 
lemn, purtând pe ea casca şi penele folosite de fostul 
tiralior ca să-şi împodobească farmecele naturale. 

De data asta, tâlharul e prins asupra faptului. Va fi nevoit 
să se explice. 

Mă întorc lângă Saint-Berain şi lângă prizonierul său. 
Acesta din urmă pare că-şi revine cu greu în simţiri. 

Spun: pare, căci deodată, sare cu viclenie în picioare şi se 
năpusteşte spre râu, cu intenţia vădită de a face o nouă 
baie. 

Morilire a uitat că mai e şi Saint-Berain aici. Mâna 
acestuia prinde încheietura fugarului, care se căzneşte 
zadarnic să scape. 

Sincer vorbind, îl socotesc pe Saint-Berain mai puţin 
seducător decât Apolo din Belvedere, dar e puternic ca 


Hercules. Trebuie că strânge ca un cleşte, judecând după 
zvârcolirile şi strâmbăturile negrului. În mai puţin de un 
minut, Morilir€ e învins, cade în genunchi şi cere iertare. În 
acelaşi timp, din mâna lui inertă scapă ceva. 

Mă aplec şi ridic obiectul. Din nefericire, nu ne purtăm 
destul de neîncrezători faţă de negru. Cu un efort disperat, 
Morilire se desprinde, se aruncă spre mine şi ia, cu mâna 
rămasă liberă, sus-zisul obiect, care dispare în gura lui. 

A treia înjurătură e a lui Saint-Berain. Eu mă reped la 
gâtul prizonierului, pe când Saint-Berain îi înşfacă şi 
celălalt braţ. 

Sugrumat, Morilire trebuie să dea afară ce-a vârât în gură. 
Dar, din nefericire, nu ne restituie decât jumătate din 
obiectul suspect pe care, cu dinţii lui de oţel, l-a tăiat în 
două. O parte se află acum în adâncurile stomacului său. 

Îmi privesc prada. E un petic de hârtie, pe care e scris 
ceva. 

— 'Ţine-l bine pe ticălosul ăsta - îi spun eu lui Saint-Berain. 
Saint-Berain mă linişteşte cu o vorbă, şi dau fuga să-l caut 
pe căpitanul Marcenay. Prima grijă a acestuia e să-l depună 
pe Morilire, legat cum se cuvine, într-un cort, în jurul căruia 
instalează patru santinele cu cel mai aspru consemn. După 
care, ne ducem toţi trei la căpitan. Marcenay arde de 

nerăbdare să afle ce e scris pe peticul de hârtie. 

La lumina unei lanterne, constatăm că e vorba de litere 
arabe. Căpitanului, bun cunoscător, nu i-ar fi de loc greu să 
le citească, dacă literele ar fi mai bine trasate şi dacă hârtia 
ar fi rămas întreagă. Dar scrisul e cât se poate de imperfect 
şi, după cum am spus, nu avem decât o parte din text. În 
starea actuală textul nu-i decât un rebus pe care lumina 
insuficientă a lanternei nu ne îngăduie să-l descifrăm. 
Trebuie să aşteptăm lumina zilei. 

Dar, când se luminează, ne gândim că strădania noastră va 
fi probabil inutilă. Fără doar şi poate că Morilire, 
nemaiputând spera să ne înşele, va încerca măcar să ne 
facă mai îngăduitori faţă de el, şi că, deci, îşi va mărturisi 


vina şi ne va da singur traducerea completă a 
documentului. 

Ne îndreptăm spre cortul care serveşte drept închisoare, 
pătrundem în el... 

Uluiţi, ne oprim în prag: funiile zac pe jos. Cortul e gol. 

IX. 

DIN ORDIN SUPERIOR (Carnetul de note al lui Amedee 
Florence) 

Aceeaşi zi. Adineauri a trebuit să mă întrerup; căpitanul 
Marcenay m-a chemat să-mi arate traducerea peticului de 
hârtie scăpat de pofta de înghiţire a lui Morilire. Reiau 
povestirea cronologică a evenimentelor. 

Deci, găsim cortul gol. Nici urmă de Morilire. Doar 
legăturile lui pe jos. Furios, căpitanul Marcenay cere 
explicaţii soldaţilor de pază. Dar bieţii oameni sunt la fel de 
miraţi ca şi el. Ei afirmă că nu şi-au părăsit postul şi că n-au 
auzit nici un zgomot suspect. E de neînțeles. 

Reintrăm în cort şi abia atunci observăm în vârful lui o 
spărtură destul de largă ca să lase să treacă un om prin ea; 
deasupra spărturii se găseşte o creangă groasă de bombax. 
Acum, totul se explică. Morilire, prost legat, a scăpat prin 
cine ştie ce mijloace de legăturile lui şi, căţărându-se pe 
parul din centrul cortului, şi-a recăpătat libertatea pe calea 
aerului. 

Să alergăm după el? La ce bun? Fugarul are aproape o 
oră avans, şi, de altfel, cum să găseşti un om printre 
ierburile înalte ale savanei? Ar trebui să avem câini. 

De acord în privinţa aceasta, ne resemnăm să luăm 
lucrurile aşa cum sunt. Căpitanul ordonă să fie desfăcut 
cortul care l-a păzit atât de prost pe Morilire, îi trimite de- 
acolo pe cei patru tiraliori, poruncindu-le, sub ameninţarea 
celor mai aspre pedepse, să nu sufle o vorbă despre cele 
văzute, şi dispare în cortul său, unde se va ocupa de 
documentul misterios. Eu mă înham la redactarea notelor. 
În acest timp, Saint-Berain îi va pune pe ceilalţi la curent cu 
evenimentele, dacă nu cumva o să uite. 


Peste un ceas, căpitanul Marcenay trimite după mine, aşa 
cum am spus. Îl găsesc în cortul domnului Barsac, unde 
sunt adunaţi toţi europenii. Feţele lor vădesc o mirare cât 
se poate de firească. Într-adevăr, ce să însemne trădarea lui 
Morilire? O fi lucrând el pentru o terță persoană al cărei 
amestec, în ceea ce mă priveşte, l-am bănuit de multă 
vreme? Peste câteva minute poate că o să ştim. 

— Scrierea arabă - ne explică Mareenay merge de la 
dreapta spre stânga, dar e de ajuns s-o citeşti prin 
transparenţa hârtiei pusă pe dos ca s-o readuci în direcţia 
obişnuită nouă. Astfel se obţin aceste cuvinte. 

Căpitalul ne întinde o hârtie, tăiată exact după cea pe care 
am pus mâna şi, deci, cu marginile rupte neregulat; pe 
hârtie, citesc următoarele cuvinte, pe care le transcriu în 
litere latine: 

Manşa a man gnigni tubabul Memu nimbe mando kafa 
batake manaeta sofa A okata. Batu ia ka folo. Mansa a be. 

Dacă ar trebui să descifrez eu încâlceala asta de cuvinte! 


Hârtia trece din mână în mână. Domnişoara Mornas şi 
Saint-Berain par că înţeleg ceva. Admir vastitatea 
cunoştinţelor pe care le au. Cât despre domnii Barsac şi 
Poncin, ei par să ştie cât ştiu şi eu. 

— Ultimele cuvinte din primul şi al doilea rând nu sunt 
întregi - ne explică Marcenay. Unul trebuie să fie 
tubabulengo care înseamnă „europeni”, mai exact 
„europeni roşii”, iar celălalt kafama, care înseamnă „încă”. 
lată acum traducerea documentului astfel completat: 
„Stăpânul (sau regele) nu vrea ca europenii... Pentru că ei 
mai înaintează încă... scrisoare va aduce soldaţi... El va 
comanda. Supune-te... tu ai început. Stăpânul (regele) 
este...” 

Ne strâmbăm. Nu suntem cu nimic mai lămuriţi. 

Între timp căpitanul Marcenay îşi continuă explicaţiile? 

— Primul fragment al frazelor se înţelege lesne. Există 
undeva un stăpân sau un rege care nu vrea ca noi să facem 


cutare sau cutare lucru. Care lucru anume? Al doilea 
fragment ni-l spune. Nu vrea ca noi să înaintăm în ţinutul 
negru. Din cine ştie ce motiv, noi pesemne că îl stingherim. 
Acest al doilea fragment începe fără îndoială enunţarea 
unui plan pe care nu-l vom cunoaşte. Cele două rânduri 
următoare sunt mai puţin limpezi. „O scrisoare care va 
aduce soldaţi”, nu prea spune mare lucru; al patrulea rând 
nu e decât un ordin adresat lui Morilire, şi nu ştim cine este 
„el”, care vacomanda. Cât despre ultimele cuvinte, n-au nici 
un sens, pentru noi cel puţin. 

Ne privim dezamăgiţi. Ne-am lămurit buştean! Domnul 
Barsac ia cuvântul şi rezumă situaţia: 

— Din cele observate de noi până acum, ţinând seama şi 
de cele întâmplate astăzi, se poate conchide: Primo, că 
Morilire ne trăda în favoarea unei persoane care, pentru 
motive necunoscute, încearcă să ne oprească înaintarea. 
Secundo, că necunoscutul acesta dispune de-o anumită 
putere, din moment ce a izbutit să ne dea, la Conakry, 
ghidul ales de el. lerţio, că puterea lui nu e, totuşi, prea 
mare, din moment ce n-a găsit, până aici, decât: mijloace 
copilăreşti ca să-şi atingă scopul. 

Intervin: 

— Să avem iertare! Misteriosul necunoscut a făcut, în 
acelaşi sens, şi încercări de un cu totul alt aspect. 

Şi le comunic onorabililor ascultători părerile mele despre 
otrăvirea cu dung-kono şi despre prezicerile lui kenielala. 
Sunt lăudat pentru perspicacitatea mea. 

— Ingenioasele deducţii ale domnului Florence - adaugă 
domnul Barsac - nu fac, la urma urmei, decât să le confirme 
pe ale mele. Stărui deci în a crede că adversarul nostru, 
oricine ar fi el, nu prea e de temut, căci altfel ar fi 
întrebuințat împotriva noastră mijloace mai sigure şi mai 
eficace. 

Domnul Barsac are dreptate. Prin gura lui vorbeşte 
înţelepciunea, Sofia, marea Solie a grecilor. Şi el continuă: 


— Părerea mea e că, privind lucrurile cu toată 
seriozitatea, nu e bine să le exagerăm. Ceea ce înseamnă: 
să fim prudenţi, dar să nu ne lăsăm impresionați. 

Toţi cei de faţă aprobă şi asta nu mă miră, căci cunosc 
ţelurile secrete ale fiecăruia dintre noi. Mă miră însă, de 
pildă, încăpăţânarea domnului Barsac. De ce nu foloseşte el 
prilejul ca să întrerupă o călătorie a cărei inutilitate e în 
afară de orice discuţie? 

Oricum ar fi, avem neapărată nevoie să ne găsim alte 
călăuze. Domnişoara Mornas ni le propune pe ale ei, care 
cunosc, sau cel puţin trebuie să cunoască ţinutul, din 
moment ce au fost angajate tocmai pentru asta. Ca să 
rezolvăm problema, Tchoumouki şi Tongane sunt aduşi în 
faţa noastră. 

Atitudinea lui Ichoumouki nu-mi place. Ne răspunde că ne 
putem bizui pe el, dar pare stânjenit, încurcat, şi în timp ce 
vorbeşte, nu izbutesc să-i prind privirea care îi fuge de colo- 
colo. Pentru mine, individul miroase a minciună. Îl socotesc 
de acelaşi soi cu Morilire. 

Tongane, dimpotrivă, e foarte sincer. El spune că cunoaşte 
perfect locurile şi că ne va conduce oriunde am vrea să 
mergem. Ne mai asigură că va şti să-i pună la punct pe 
hamali şi pe cărăuşi. Flăcăul acesta îmi face impresie bună. 
Glasul i-e cinstit, privirea dreaptă. 

Iau hotărârea ca, de-acum înainte, să am încredere în 
Tongane şi să fiu bănuitor faţă de Tchoumoubki. 

Cele două noi călăuze se duc să stea de vorbă cu negrii. 
După versiunea oficială, ei le aduc la cunoştinţă că Morilire 
a fost înghiţit de un caimân şi că, de-acum încolo, ei vor 
comanda în locul lui. Nimeni nu suflă un cuvânt. După 
siestă, vom porni mai departe. 

9 februarie: Morilire nu mai e cu noi, dar lucrurile nu s-au 
schimbat de fel. Cu Tchoumouki şi Tongane nu înaintăm de 
loc mai repede decât cu înaintaşul lor. 

Între cele două călăuze au loc necontenite certuri în 
legătură cu direcţia care trebuie luată. Nu sunt niciodată 


de acord şi discuţiile lor aprinse nu se mai termină. Eu sunt 
sistematic de părerea lui Tongane, deşi el e cel care face 
mai multă gură, şi experienţa arată că nu mă înşel. Într- 
adevăr, dacă, din întâmplare, majoritatea e de părerea lui 
Tchoumouki, informaţiile culese în primul sat întâlnit arată 
totdeauna că ne-am înşelat. Şi atunci trebuie să tăiem, 
uneori prin terenuri aproape de nestrăbătut, ca să regăsim 
drumul cel bun de la care ne-am abătut. 

Alteori, discuţia dintre cei doi negri se prelungeşte atâta, 
încât vin ceasurile de arşiţă şi trebuie să ne oprim unde ne 
aflăm. 

În asemenea condiţii, nu se înaintează prea repede. De 
aceea în două zile şi jumătate am făcut abia vreo treizeci de 
kilometri. Slab de tot. 

Înaintăm mereu de-a lungul văii în care am intrat la 
Kokoro. Acum e mult mai largă şi nu avem înălţimi decât 
spre dreapta, deci spre sud. 

În general, drumul nu e de loc greu de făcut şi dacă n-ar fi 
veşnicele treceri peste râuri, rareori peste poduri de lemn 
pe trei sferturi rupte sau, cel mai adesea, prin vaduri care 
nu prea sunt vaduri şi în care mişună caimanii, n-am avea 
de luptat cu nici o piedică materială. 

11 februarie. Azi-dimineaţă, devreme, am intrat în mijlocul 
unor ogoare, ceea ce arată că ne aflam în apropierea unui 
sat. Ogoarele ar fi destul de bine întreţinute dacă multe din 
ele n-ar fi devastate de termite, care sunt teribil de 
distrugătoare. 

Insectele acestea îşi clădesc cuiburi semănând a ciuperci, 
uneori de înălţimea unui om, şi le părăsesc la începutul 
iernii, sub formă de furnici înaripate. Atunci satele sunt 
bântuite de ele. Dar omul nu pierde nici un prilej de-a se 
distra un pic. Apariţia furnicilor înaripate dă semnalul unei 
serbări şi orgii nemaipomenite. Pretutindeni sunt aprinse 
focuri în care furnicile vin să-şi ardă aripile. Femeile şi copiii 
le adună şi le prăjesc în unt de ce. Şi, cum nu e de ajuns 


numai să mănânci, trebuie şi băutură. De aceea, când se 
înnoptează, tot satul e beat. 

Pe la ora opt, zărim satul bănuit după ogoare. Se numeşte 
Bama. În momentul când ne apropiem de el, întâlnim o 
procesiune de du, pornită să străbată luganele ca să alunge 
duhurile rele şi să ceară ploaie. Aceşti du sunt nişte indivizi 
îmbrăcaţi cu nişte halate peste care şi-au cusut fire de 
cânepă şi fibre de palmier. Au capetele complet acoperite 
cu nişte scufe din cânepă, având două găuri pentru ochi şi o 
creastă făcută din lemn roşu sau din ciocul unei păsări de 
pradă. 

Toţi merg dansând, urmaţi de gură-cască şi de copiii pe 
care nu se sfiesc să-i lovească cu ciomegele lor „sfinţite”. 
Când trec pe dinaintea vreunei colibe, sunt îndopaţi cu dolo 
(bere de mei) şi cu vin de palmier. Se înţelege că după ooră 
de plimbare sunt beţi turtă. 

O jumătate de oră mai târziu, sosim la Bama. Cu un aer 
ipocrit Ichoumouki îi explică atunci căpitanului Marcenay 
că negrii sunt prea osteniţi, că nu mai vor să facă încă o 
etapă şi că vor rămâne la Bama toată ziua. Căpitanul pare 
indiferent şi, în ciuda semnelor făcute de Tongane în spatele 
camaradului său, ia un aer mirat şi răspunde că cererea e 
inutilă, deoarece hotărâse mai dinainte să se facă un lung 
popas în ziua aceea. Ichoumouki se retrage buimăcit, pe 
când Tongane îşi înalţă braţele spre cer şi-i exprimă lui 
Malik indignarea sa. 

Noi profităm de popasul neprevăzut ca să vizităm satul. Şi 
bine facem, căci e cu totul altfel decât cele văzute până aici. 

Ca să intrăm în el, suntem puşi mai întâi să urcăm pe 
acoperişul unei colibe, apoi suntem conduşi astfel, din 
acoperiş în acoperiş, până la coliba dugutighi-ului. 

Dugutighi-ul acesta e un negru bătrân, cu mustăţi mari, şi 
care aduce a fost subofițer de tiraliori. El trage dintr-o pipă 
lungă de aramă, căreia un negrişor groaznic îi întreţine 
focul. Căpetenia ne primeşte cu mare cordialitate şi ne 
oferă dolo. Ca să nu rămânem mai prejos cu politeţea, îi 


facem şi noi câteva daruri mărunte, care îl umplu de 
bucurie; apoi, după îndeplinirea ritualurilor acestora, 
pornim la plimbare. 

În piaţă, un bărbier ambulant lucrează în aer liber. Lângă 
el, nişte puşti, pedichiurişti şi manichiurişti, taie, cu ajutorul 
unor foarfeci vechi, unghiile de la mâini şi de la picioare. 
Preţul serviciului lor e de patru scoici cauri, dar sunt 
obligaţi să le înapoieze clienţilor şi unghiile tăiate, pe care 
aceştia se grăbesc să le îngroape cu pioşenie în nişte gropi 
mici. Degeaba mă interesez, folosindu-mă de Saint-Berain, 
care aproape că se face înţeles: e imposibil să aflu motivele 
acestui ciudat obicei. 

Ceva mai încolo, un „doctor” tratează un bolnav, după 
prescripţiile medicinii negre. Asistăm de departe la 
„consultaţie”. 

Bolnavul e un biet prăpădit, cu ochii înfundaţi în orbite, 
zgâlţâit de febră. Medicul îl pune să se întindă pe jos în 
mijlocul unui cerc de curioşi, apoi, după ce-şi albeşte faţa cu 
leşie de cenuşă, căci aici albul e „fetiş”, pune lângă elo 
mică statuetă de lemn sculptată grosolan, imagine a 
vreunui zeu binevoitor. Apoi execută în jurul pacientului un 
dans dezmăţat, scoțând strigăte sălbatice. În sfârşit, cere să 
i se arate partea bolnavă, o masează încetişor şi, deodată, 
cu un urlet de bucurie, se preface că scoate de acolo un 
fragment de os, pe care îl avea mai dinainte ascuns în 
palmă. Bolnavul se ridică imediat şi pleacă, declarându-se 
vindecat, ca o nouă dovadă a adevărului zicalei că e de 
ajuns să crezi ca să te lecuieşti. 

Să nu fi avut oare bolnavul nostru destulă credinţă? Aşa ar 
fi să credem, căci ameliorarea declarată de el s-a dovedit a 
fi de scurtă durată. În aceeaşi seară, tabăra noastră îl 
primea în vizită. Aflând de la vreunul din negrii noştri că un 
medic tubab se află printre noi, bolnavul venea să implore 
ajutorul vrăjitorului alb, căci vrăjitorul negru nu izbutise să- 
l facă bine. 


După o examinare sumară, doctorul Châtonnay îi dădu pur 
şi simplu o doză de chinină. „Clientul” îi răspunse prin 
nenumărate barka (mulţumesc) dar, depărtându-se, clătina 
sceptic din cap ca unul convins că nu se poate pune nici o 
bază pe un leac a cărui eficacitate n-a fost întărită prin 
descântece şi vrăji. 

12 februarie. Azi e „tot unu” ca ieri, cum spun oamenii din 
escorta noastră. Ba e mai rău chiar. N-o să facem decât o 
singură etapă, iar mâine vom rămâne pe loc. 

Azi-dimineaţă, plecarea s-a desfăşurat în ordine. 

În momentul când coloana pornea, l-am văzut venind în 
fugă spre noi pe bolnavul de ieri seară. Se simţea atât de 
bine, încât voia să-i mai mulţumească încă o dată 
salvatorului său. Doctorul îi dărui câteva doze de chinină, 
cu modul de întrebuințare. 

Totul merge bine până la locul de popas. Mersul e viu. Nici 
o încurcătură, nici o plângere printre negrii noştri. E prea 
frumos. 

Într-adevăr, la ora popasului, pe când ne instalăm, 
Tchoumouki se apropie de căpitanul Marcenay şi-i ţine un 
discurs asemănător cu cel din ajun. Căpitanul răspunde că 
Tchoumouki are deplină dreptate, că nu vom porni mai 
departe nici astă-seară şi nici mâine, dar că apoi, după un 
popas atât de mare, nu ne vom mai opri seara până nu 
străbatem minimum douăzeci de kilometri. 

Căpitanul a rostit cuvintele acestea cu glas tare, în aşa fel, 
încât să le audă toată lumea. Negrii ştiu deci că de-acum 
înainte vor fi inaugurate mijloacele tari. Dar tonul hotărât al 
căpitanului pesemne că i-a impresionat. Niciunul nu suflă o 
vorbă şi se supun schimbând priviri pe furiş. 

Aceeaşi zi, ora unsprezece seara. Povestea asta începe să 
mă enerveze. 

Astă-seară, puţin înainte de ora şase, prin urmare în plină 
zi, auzim deodată acelaşi zgomot, huruit sau băzâit, care 
ne-a lovit auzul prima oară, lângă Kankan, şi apoi mi-a izbit 
numai mie timpanul în seara incidentului cu Morilire. 


Şi astăzi zgomotul acesta ciudat vine dinspre est. E foarte 
slab, dar suficient de tare, totuşi, ca nici o greşeală să nu fie 
cu putinţă. De aceea, nu sunt singurul care îl aud. Întreaga 
tabără ridică ochii spre cer şi negrii dau de pe acum semne 
de spaimă. 

E lumină, după cum am spus, şi totuşi nu zărim nimic. În 
orice parte ai privi, cerul e pustiu. E adevărat că o colină 
destul de înaltă limitează vederea tocmai spre est. Mă 
grăbesc spre colina aceea. 

În timp ce urc cât pot mai repede, zgomotul ciudat creşte 
din ce în ce, apoi se stinge brusc şi, când ajung pe creastă, 
nimic nu mai tulbură tăcerea. 

Dar acum, dacă nu mai aud, în schimb pot să văd. În faţa 
mea e câmpia, cât vezi cu ochii, imensa pădure de graminee 
uriaşe care formează savana. Întinderea aceasta e pustie. 
Zadarnic casc ochii, zadarnic cercetez zarea. Nu văd nimic. 

Rămân de pază acolo până se întunecă. Încet-încet, bezna 
adâncă acoperă câmpia, căci luna va intra în ultimul ei 
pătrar şi deci răsare târziu. E inutil să mă mai încăpăţânez. 
Aşadar, cobor. 

Dar când ajung abia la jumătatea pantei, zgomotul 
reîncepe. Să-ţi vină nebunie, pe cuvântul meu! Reîncepe la 
fel cum a încetat, adică brusc, apoi scade încetul cu încetul, 
ca şi cum s-ar depărta spre est. Peste câteva minute e din 
nou tăcere. 

Termin coborârea, gânditor, şi intru în cortul meu, unde 
scriu pe scurt aceste câteva note. 

13 februarie. Astăzi, zi de odihnă. Fiecare îşi vede de 
treburile lui. 

Domnul Barsac se plimbă în lung şi în lat. Pare îngrijorat. 

Domnul Poncin ia, pe un carnet de format mare, note 
legate cu siguranţă de meseria lui. judecând după mişcările 
creionului, s-ar zice că face nişte calcule. Ce calcule? Tare |- 
aş întreba, dar o să-mi răspundă oare? Între noi fie vorba, 
mă tem să nu fie mut. 


Saint-Berain... Aha, unde e Saint-Berain? ... Bănuiesc că 
necăjeşte peştişorii, cine ştie pe unde. 

Căpitanul Marcenay stă de vorbă cu domnişoara Mornas. 
Să nu-i tulburăm. 

La celalalt capăt al taberei, Tongane îi ţine de urât lui 
Malik. S-ar părea că vremea nu li se pare nici lor prea 
lungă. 

Slujitorii negri dorm, ici-colo, iar soldaţii, cu excepţia 
santinelelor, fac acelaşi lucru. 

Eu îmi petrec o bună parte din zi terminându-mi articolul, 
cu ajutorul notelor din zilele precedente. 

După ce termin şi semnez, îl chem pe Tchoumouki, 
însărcinat cu serviciul poştal. 'Ichoumouki nu răspunde. Rog 
un tiralior să plece în căutarea lui. Peste o jumătate de ceas, 
tiraliorul se întoarce şi-mi spune că nu l-a putut găsi. Îl caut 
şi eu, dar fără rezultat. Tchoumouki a devenit invizibil şi 
trebuie să renunţ la expedierea articolului. 

14 februarie. Azi-dimineaţă, mare surpriză. 

Pe la opt, căci ne-am pierdut o parte a dimineţii căutându-l 
pe Ichoumouki, ne pregăteam să pornim, fiindcă nu mai 
aveam încotro, când, dinspre apus, deci dinspre Bama, de 
unde am plecat acum două zile, vedem apărând în 
depărtare o trupă numeroasă. 

Căpitanul Marcenay a văzut-o înaintea mea şi a dat 
ordinele cuvenite. Cât ai clipi, escorta noastră a luat poziţie 
de luptă. 

Precauţiile acestea sunt însă inutile. Curând recunoaştem 
uniformele franceze, sau măcar ceea ce le ţine locul pe aici, 
iar când trupa necunoscută e mai aproape, constatăm că se 
compune din douăzeci de soldaţi negri, toţi călare, şi 
înarmaţi cu puşti reglementare, şi din trei europeni, călări 
şi ei, doi subofiţeri şi un locotenent care poartă uniforma 
infanteriei coloniale. 

Unul din sergenţii noştri e trimis în întâmpinarea noilor 
veniţi care, şi ei, trimit înainte un sergent de-al lor. Cei doi 


soli schimbă câteva cuvinte, apoi trupa, care s-a oprit în 
timpul convorbirii acesteia, îşi reia marşul spre noi. 

Noii-veniţi pătrund în tabăra noastră cu armele în 
bandulieră. Locotenentul care îi comandă se apropie de 
căpitanul Marcenay. La urechile noastre ajunge următorul 
dialog: 

Căpitanul Marcenay? 

Eu sunt, locotenent...? 

— Locotenent Lacour, din regimentul 72 de infanterie 
colonială, comandând actualmente un detaşament călare de 
voluntari sudanezi. Sosesc din Bamako, domnule căpitan, şi 
de la Sikasso, unde am sosit cu câteva zile după ce aţi 
plecat, sunt pe urmele dumneavoastră. 

Cu ce scop? 

— Plicul acesta vă va spune, domnule căpitan. 

Căpitanul Marcenay ia scrisoarea care i-e întinsă. Pe când 
o citeşte, constat că faţa lui exprimă tot atâta uimire câtă 
dezamăgire. 

— Bine, locotenente - spune el. Dă-mi voie să-i pun la 
curent pe domnul Barsac şi pe însoțitorii săi. Apoi, sunt al 
dumitale. 

Locotenentul se înclină. Căpitanul dă un ordin oamenilor 
săi şi se apropie de grupul nostru. 

— Am să vă dau o veste uimitoare, domnule deputat - îi 
spune el lui Barsac. Trebuie să vă părăsesc. 

Să ne părăseşti? 

Exclamaţia aceasta, mărturisesc că domnişoara Mornas a 
scos-o. O privesc. E palidă de tot şi-şi muşcă buzele. Dacă n- 
aş şti cât e de energică, aş jura că o să plângă. 

Noi, suntem toţi mai ales buimăciţi, în afară de domnul 
Barsac, la care mânia predomină. 

— Ce vrei să spui, căpitane? întreabă el. 

Vreau să spun, domnule deputat, că am primit ordin 
formal să mă prezint la lombouctou. 

E de neînchipuit! exclamă domnul Barsac care pare foarte 
jignit. 


Dar e aşa cum vă spun - răspunse căpitanul. Vă rog să 
citiţi. 

Şi-i întinde domnului Barsac scrisoarea adusă de 
locotenent. Şeful misiunii o citeşte dând nenumărate semne 
de indignare, după care ne-o arată şi ne ia ca martori ai 
lipsei de atenţie cu care e tratat. 

Fac în aşa fel, încât să capăt ultimul scrisoarea, ca să scot 
repede o copie de pe ea. lată scrisoarea: 

REPUBLICA FRANCEZĂ. 

GUVERNĂMÂNTUL GENERAL AL SENEGALULUI. 

CERCUL DIN BAMAKO. 

COLONELUL. 

Ordin către căpitanul Pierre Marcenay şi către 
detaşamentul său de a merge în marş forţat la Segu-Sikoro, 
şi de acolo, pe calea Nigerului la 'Tombouctou, unde se va 
pune la dispoziţia colonelului comandant al pieţei. Caii 
detaşamentului căpitanului Marcenay vor fi lăsaţi în 
subzistență la Segu-Sikoro. 

Locotenentul Lacour, din regimentul 72 de infanterie 
colonială, comandant al unui detaşament călare de 
douăzeci voluntari senegalezi, îi va duce prezentul ordin 
căpitanului Marcenay, la Sikasso, şi se va pune la dispoziţia 
domnului deputat Barsac, şeful misiunii extraparlamentare 
a buclei Nigerului (prima secţiune) pe care îl va escorta 
până la punctul său de sosire. 

Colonel comandant al Cercului din Bamako. 

SAINTI-AUBAN. 

Pe când eu copiez de zor scrisoarea, domnul Barsac 
continuă să-şi arate supărarea. 

E nemaipomenit! spune el. Să ni se dea o escortă de 
douăzeci de oameni! Şi asta tocmai în momentul când ne 
lovim de cele mai mari piedici! ... Ah! dar n-osămă las! .... 
Când mă întorc la Paris, o să vedem dacă aprobă Camera ca 
unul din membrii ei să fie tratat cu atâta nepăsare. 

Până atunci, trebuie să ne supunem - spuse căpitanul 
Marcenay, care nici măcar nu încercă să-şi ascundă 


tristeţea. 

Domnul Barsac îl ia deoparte pe căpitan, dar eu am o 
ureche de reporter şi aud foarte bine. 

— Totuşi, căpitane, dacă ordinul nu e autentic! ... 
sugerează domnul Barsac pe şoptite. 

Căpitanul face un gest de mirare. 

— Nu e autentic... repetă el. Nici să nu vă gândiţi, 
domnule deputat. Din nenorocire, nu există nici o îndoială. 
Scrisoarea e prevăzută cu toate peceţile oficiale. De altfel, l- 
am avut comandant pe colonelul Saint-Auban şi-i cunosc 
perfect semnătura. 

Proasta dispoziţie scuză multe. Găsesc totuşi că domnul 
Barsac merge prea departe. Din fericire, locotenentul 
Lacour nu l-a auzit. Cuvintele deputatului nu prea l-ar 
măguli. 

Domnul Barsac nu mai are ce să răspundă şi tace. 

— Îmi daţi voie, domnule deputat, să vi-l prezint pe 
locotenentul Lacour şi apoi să-mi iau rămas bun de la 
dumneavoastră? spuse căpitanul. 

Domnul Barsac acceptă, iar prezentările sunt făcute. 

Nu cunoaşteţi, domnule locotenent, cauzele care au 
motivat ordinul adus de dumnevoastră? întrebă apoi 
domnul Barsac. 

Sigur că da, domnule deputat - răspunde locotenentul. 
Tuaregii auelimideni sunt în fierbere şi ne ameninţă liniile. 
De aici, necesitatea de-a întări garnizoana din Tombouctou. 
Colonelul a mobilizat de aceea ce avea la îndemână. 

Şi noi? ... obiectă şeful misiunii. E oare prudent să ne 
reducă escorta la douăzeci de oameni? 

Locotenentul Lacour zâmbi. 

N-o să se întâmple nimic rău - asigură el. Ţinutul acesta e 
absolut liniştit. 

Nu se spunea oare, totuşi, că împrejurimile Nigerului ar fi 
teatrul unor evenimente din cele mai îngrijorătoare? 
obiectă domnul Barsac. Însuşi ministrul coloniilor a expus la 


tribuna Camerei faptele acestea, confirmate apoi de 
prezidentul din Conakry. 

Pe vremuri, aşa era - răspunde locotenentul Lacour, 
mereu zâmbitor, dar acum s-au schimbat lucrurile. Toate 
acestea s-au dus de mult. 

Totuşi, am putut constata noi înşine... stăruie domnul 
Barsac, şi-l pune la curent pe Lacour cu aventurile noastre 
personale. 

Acesta nu pare de loc tulburat de ele. 

— Vedeţi bine - spune el - că necunoscutul care s-ar părea 
că vă preocupă mai mult decât trebuie, e, de fapt, un 
personaj lipsit de importanţă. Cum adică? După câte 
spuneţi, el are pretenţia să vă împiedice înaintarea, şi n-a 
găsit nimic altceva pentru a vă opri? Toate astea nu sunt 
serioase, domnule deputat. 

Fiindcă acestea sunt şi propriile lui concluzii, domnul 
Barsac nu mai găseşte nimic de răspuns. 

Căpitanul Marcenay se apropie. 

— Daţi-mi voie, domnule deputat, să-mi iau rămas bun de 
la dumneavoastră - spune el. 

— Cum! Atât de repede! exclamă domnul Barsac. 

Trebuie - răspunde căpitanul. Ordinele sunt precise. Am 
datoria să ajung la Segu-Sikoro şi la Tombouctou, fără nici o 
clipă de întindere. 

Faceţi cum credeţi, căpitane - aprobă întinzându-i mâna 
domnul Barsac, căruia emoția i-a potolit mânia - şi fiţi sigur 
că duceţi cu dumneavoastră toate urările noastre de bine. 
Niciunul dintre noi nu va uita aceste câteva zile petrecute 
împreună sunt sigur şi mă fac interpretul tuturor, 
exprimându-vă recunoştinţa noastră pentru ocrotirea 
atentă şi pentru devotamentul dumneavoastră neclintit. 

Mulţumesc, domnule deputat - spune căpitanul, mişcat 
sincer şi el. 

Apoi îşi ia rămas bun de la fiecare dintre noi, pe rând, 
încheind, se înţelege de la sine, cu domnişoara Mornas. Vă 
închipuiţi că nu-i scap din ochi. 


Dar curiozitatea nu mi-a fost răsplătită. Totul se petrece 
cât se poate de simplu. 

— La revedere, domnişoară - spune căpitanul. 

— La revedere, căpitane - răspunde domnişoara Mornas. 
Nimic mai mult. Totuşi, pentru noi care ştim despre ce e 
vorba, aceste câteva biete cuvinte au o valoare care nu li se 
acordă de obicei. Înţelegem toţi că ele cuprind o făgăduială 

dublă şi hotărâtă. 

Aşa gândeşte şi căpitanul, căci faţa i s-a înseninat. Elia 
mâna pe care i-o întinde domnişoara Mornas, o sărută 
respectuos, apoi, despărţindu-se de ea, sare pe cal şi trece 
în fruntea detaşamentului care, între timp, s-a încolonat. 

Un ultim salut adresat nouă, apoi căpitanul ridică sabia. 
Cei o sută de oameni pornesc la galop. Noi îi urmărim cu 
privirea, destul de tulburaţi. Peste câteva minute, nu-i mai 
vedem. 

Iată-ne singuri, cu locotenentul Lacour, cu cei doi 
subofiţeri şi cu cei douăzeci de oameni ai săi, a căror 
existenţă acum o oră nici n-o bănuiam măcar. lotul s-a 
petrecut atât de repede, încât suntem buimăciţi. Acum, e 
vorba să ne recăpătăm calmul. 

Eu mi-l regăsesc destul de repede pe al meu şi-i privesc pe 
noii noştri păzitori, gândindu-mă să fac cunoştinţă cu ei. 
Atunci se întâmplă ceva foarte curios. La prima privire pe 
care le-o arunc, mă trece un fior - deloc plăcut, pe cinstea 
mea! - căci am deodată impresia clară că seamănă toţi cu 
nişte oameni pe care nu mi-ar place să-i întâlnesc în 
pădure. 

X. 

NOUA ESCORTĂ (Carnetul de note al lui Ameâdee 
Florence) 

Aceeaşi zi, seara. Nu, nu mi-ar place de loc să mă găsesc 
cu ei într-o pădure, şi totuşi acolo sunt, sau mai degrabă 
sunt cu ei în plină savană, ceea ce e infinit mai rău. De 
aceea, în ochii mei, situaţia e plină de farmec. Cred că nu 
există nimic mai „palpitant” decât să ai conştiinţa că te 


paşte o primejdie, una adevărată, fără să cunoşti primejdia 
aceasta, să-ţi frămânţi mintea ca să ghiceşti ce ţi se 
ascunde, să ai ochiul şi urechea la pândă ca să parezi 
lovitura presimţită, fără să ştii de unde o să vină. În 
asemenea ore trăieşti într-un fel cu adevărat intens, şi 
senzațiile acestea întrec cu mult plăcerile unei cafele luată 
pe terasa Napolitanului. 

Nu zău! lată că mă ambalez, ca de obicei. Nu-mi joacă 
oare imaginaţia o festă, arătându-mi nişte bandiți, când am 
de-a face, fără îndoială, cu nişte tiraliori foarte obişnuiţi şi 
foarte oarecari? Cum rămâne cu scrisoarea, cu scrisoarea 
autentică a colonelului Saint-Auban? 

Cum vreţi. Scrisoarea colonelului Saint-Auban mă 
deranjează, recunosc, dar nimic nu poate înlătura senzaţia 
pricinuită de noua escortă şi de comandantul ei. 

Mai întâi, ofiţerul, subofiţerii şi soldaţii sunt ei oare 
„militari”? În privinţa negrilor, nu se poate şti. Negrii 
seamănă toţi între ei. În privinţa ofițerului te simţi ispitit să 
răspunzi da. Dimpotrivă, răspunzi nu, fără să şovăi, când e 
vorba de cei doi sergenţi. Au ăştia mutre de tiraliori? S-o 
creadă alţii. Nu-i nevoie să fii frenologist, fizionomist, sau 
mai ştiu eu ce savant cu „ist” în coadă, ca să citeşti pe 
mutrele lor neliniştea fiarei hăituite, gustul pentru plăceri 
grosolane, impulsivitate fără control, violenţa şi cruzimea. 
Încântător portret. 

Mai întâi m-a izbit doar un amănunt, dar un amănunt care 
mi-a deschis robinetul ideilor. Nu-i ciudat, într-adevăr, că 
oamenii aceştia, împreună cu subofiţerii, sunt plini de praf, 
aşa cum li se cuvine unora care aleargă de două săptămâni 
după noi, pe când şeful lor e proaspăt de parcă ar fi scos 
din cutie? Căci ofiţerul e proaspăt, ba chiar într-o măsură 
de necrezut. Cămaşă albă, încălţăminte lustruită, mustață 
unsă, un flăcău cât se poate de chipeş. Şi uniforma lui? Ai 
zice că locotenentul Lacour se pregăteşte să primească o 
defilare. E în mare ţinută din cap până în călcâie. Nu-i 
lipseşte nimic, nici un nasture, nici o aţă; până şi pantalonii 


lui au o dungă de parcă acum ar veni de la croitor! În 
savană n-ai des ocazia să admiri asemenea eleganţă. 
Uniforma lui strigă, cui vrea s-o audă, că n-a mai fost 
îmbrăcată, că e nouă-nouţă, iar cel ce o poartă, am impresia 
că a depăşit limitele verosimilului în dorinţa lui de a părea 
„ofiţer”. 

Oare locotenentul Lacour nu ne-a urmărit şi el, de este 
atât de fercheş, pe când subalternii lui sunt atât de prăfuiţi? 

Cei doi sergenţi, dimpotrivă, sunt cât se poate de murdari, 
iar dacă n-au eleganța exagerată a ofițerului lor, păcătuiesc, 
după părerea mea, prin excesul opus. Uniformele lor (?) par 
scoase de la vechituri. Sunt nişte zdrenţe. Au pantalonii 
mult prea scurţi, peticiţi din belşug, şi nici un număr, nici un 
semn nu arată din ce unitate fac parte. Cu greu aş crede că 
nişte ostaşi francezi, fie ei angajaţi şi pe termen scurt, ar 
putea fi întreţinuţi atât de prost. Altă observaţie greu de 
exprimat: mi se pare că stăpânii acestor uniforme vechi nu 
prea sunt obişnuiţi să le poarte. Fără să pot explica prea 
bine de ce, mi se pare că ei nu prea se mişcă în voie în 
uniformele lor. 

lată lista completă a observaţiilor mele. Se va socoti poate 
că nu sunt prea importante şi că nu fac bine lăsându-mă 
influenţat de nişte amănunte neînsemnate, care pot fi 
explicate cât se poate de simplu. Nu zic ba, căci şi eu mă 
simt ispitit să gândesc aşa. Căutând să-mi precizez motivele 
neîncrederii, ca să le trec în carnet, sunt primul care le 
socotesc tare neîntemeiate. Dar neîncrederea îmi vine şi din 
instinct, şi lucrul acesta nu-l pot reda prin cuvinte. 

Oricum ar fi, n-am nimic de adăugat la cele de mai sus. În 
privinţa disciplinei, mai ales, nimic de zis. Ba chiar, după 
părerea mea, e mai degrabă prea strictă. Santinelele sunt 
la posturi şi se schimbă cu regularitate. Ţinuta generală e 
perfectă, prea perfectă poate. 

Escorta se împarte clar în trei grupuri care n-au nici un fel 
de legături cu restul convoiului. Primul grup îi cuprinde pe 
cei douăzeci de tiraliori sudanezi. În afară de orele când fac 


de gardă, ei stau tot timpul împreună şi, lucru de necrezut 
când e vorba de negri, abia dacă vorbesc. Îşi fac bucătăria 
în tăcere sau dorm. Nu-i auzi de loc. Se supun orbeşte 
subofiţerilor, cărora par că le ştiu de frică. De fapt, s-ar 
părea că aceşti douăzeci de negri sunt foarte trişti şi că se 
tem. 

Al doilea grup îi reuneşte pe subofiţeri. Aceştia vorbesc, 
dar numai între ei şi totdeauna în şoaptă. Cu toată urechea 
mea de reporter, n-am izbutit până acum să prind din zbor 
decât puţine cuvinte, fără importanţă. 

Al treilea şi ultimul grup e format numai din locotenentul 
Lacour. Locotenentul Lacour e un om mărunţel, şi-mi face 
impresia că e foarte aspru. Are ochii de-un albastru deschis, 
ochi de oţel, cum se spune, care nu prea vădesc o 
bunăvoință totală. Nu-i vorbăreţ, şi mai e şi sălbatic. Toată 
după-amiaza nu l-am văzut decât de două ori, ieşind din 
cort, şi atunci ca să-şi inspecteze oamenii. Operația aceasta 
e mereu, la fel. Când îşi zăresc şeful, tiraliorii se ridică şi se 
aşază în front. Locotenentul, ţeapăn ca un par, trece pe 
dinaintea lor, pe când privirea lui ca de gheaţă îi cercetează 
din creştet până în tălpi; apoi ofiţerul dispare în cort, fără 
să adreseze nimănui nici un cuvânt. Vorbind cât se poate de 
optimist, îndrăznesc să spun că ofiţerul acesta elegant nu 
ne va fi de loc un tovarăş de drum vesel. 

Pe domnişoara Mornas n-am zărit-o de loc astăzi. 

Tchoumouki nu s-a arătat nici el, din care cauză îmi am 
încă articolul în buzunar. 

15 februarie. Azi-dimineaţă, la deşteptare, constat că nu s- 
a făcut nici o pregătire de plecare. Mă informez la Tongane, 
care îmi spune că nu ne vom urni din loc toată ziua. După 
repausul de ieri, popasul acesta mi se pare ciudat. 

Întâmplarea face să-mi iasă în cale locotenentul Lacour, 
mereu ţeapăn şi de-o eleganţă impecabilă. Mă îndrept spre 
el şi-l întreb de motivul popasului acestuia suplimentar. 

— Ordinul domnului Barsac - îmi răspunde el scurt. 


Trei cuvinte, după care face un salut milităresc şi o 
întoarcere la stânga-mprejur. Locotenentul Lacour nu e 
ceea ce se numeşte un om cu darul vorbirii. 

De ce ne-o fi făcând şeful misiunii să batem pasul pe loc? O 
fi renunţat să mai continue călătoria, cu escorta aceasta 
redusă la o cincime? Sunt intrigat şi, totodată, neliniştit, 
căci o asemenea hotărâre ar pune capăt unui reportaj pe 
care îl presimt că începe să devină senzaţional. 

Şi iată că pe la zece îl zăresc pe domnul Barsac. Se plimbă 
cu paşi mari, cu mâinile la spate, cu ochii în pământ, şi nu 
prea pare bine dispus. Poate că momentul nu e prea potrivit 
ca să-l întreb ce planuri are. Dar gândul acesta nu mă 
opreşte, şi risc interviul. 

Domnul Barsac nu se supără. Se opreşte şi mă priveşte un 
timp în tăcere. În sfârşit, îmi spune: 

— Acum câteva zile, domnule Florence, mi-ai mai pus 
aceeaşi întrebare. Şi nu ţi-am răspuns. Am să-ţi răspund 
astăzi că nici eu nu ştiu ce să-ţi răspund. 

— Deci, n-aţi luat încă nici o hotărâre, domnule deputat? 

— Niciuna. Mă gândesc, pipăi, cântăresc argumente pro şi 
contra... 

Din nou tăcere, apoi, deodată: 

— Dar, la urma urmei - exclamă domnul Barsac - de cen- 
am examina amândoi, împreună, problema? Eşti un flăcău 
practic şi plin de bun simţ. (Mulţumesc, domnule Barsac.) Ai 
să-mi spui părerea dumitale. 

Mă înclin. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule deputat. 

— Să vedem mai întâi, continuă domnul Barsac, dacă ne 
mai putem continua călătoria fără imprudenţe, cu alte 
cuvinte dacă mai e posibilă. 

Sugerez: 

— Poate că ar fi mai bine să vedem mai întâi dacă e utilă. 

— Ba de loc - răspunde domnul Barsac. Utilitatea ei e 
neîndoielnică. 

Eu rămân mirat. Domnul Barsac continuă: 


Deci, e posibilă călătoria? Iată problema. Ieri încă, ea nici 
nu se punea măcar, căci, până aici, nu ni s-a întâmplat pe 
drum nici un incident cu adevărat serios. Eşti de aceeaşi 
părere, nu-i aşa? 

Cu totul. 

Primul incident de gravitate reală e schimbarea 
neaşteptată a escortei şi reducerea ei la douăzeci de 
oameni. Douăzeci de soldaţi sunt oare, într-adevăr, capabili 
să ne asigure securitatea în mijlocul populaţiei negre? Iată 
ce mă întreb. 

Pusă astfel - spun eu - întrebarea nu poate avea decât un 
răspuns afirmativ. Mi se pare sigur că douăzeci de oameni 
sunt pe deplin suficienţi, dacă întâlnim ca adversari numai 
negrii. Alţi exploratori au făcut călătorii mult mai lungi 
decât a noastră, cu o escortă mai mică, sau chiar fără 
escortă. Dar... 

Ştiu ce-ai să spui - mă întrerupse domnul Barsac. O să-mi 
vorbeşti despre misteriosul necunoscut care nu pare deloc 
mulţumit că ne vede pe aici. În privinţa aceasta, eu nu mi- 
am ascuns sentimentul, şi toată lumea m-a aprobat. De 
atunci, n-a mai survenit nimic. Deci, inutil să mai revenim la 
asta, după câte cred eu. 

Îi răspund: 

Vă rog să mă scuzaţi, domnule deputat, dar eu cred că, 
dimpotrivă, au survenit lucruri noi. 

Nu, zău! face domnul Barsac, mirat. Atunci or fi nişte 
lucruri noi care mi-au fost ascunse. Explică-te. 

Strâns astfel cu uşa, mă simt foarte încurcat. Observațiile 
mele, care mi se păreau atât de importante, şi urmările lor, 
pe care le socoteam bine gândite când le examinam una 
după alta în sinea mea, mi se par acum, când trebuie să le 
exprim cu glas tare, şi mai neînsemnate, şi mai arbitrare 
decât în momentul când trebuia să le precizez în scris. 
Totuşi, fiindcă m-an vârât prosteşte în treburile acestea - 
după cum de altfel aveam şi datoria să o fac - trebuie să 
spun ce am de spus. 


Mă execut. Îi comunic domnului Barsac observaţiile mele 
asupra escortei şi a ofițerului care o comandă şi, ca o 
concluzie, formulez timid ipoteza că, dacă oamenii aceştia 
nu sunt ostaşi adevăraţi, s-ar putea prea bine să fie în solda 
duşmanului necunoscut pe care n-am vrut să-l luăm în 
tragic până acum. 

Auzind enormităţile acestea, domnul Barsac se porneşte 
pe râs. 

— E un adevărat roman! exclamă el. Dumneata, domnule 
Florence, mi se pare că ai o imaginaţie strălucită. Şi îţi va fi 
de mare folos dacă te vei apuca vreodată să scrii piese de 
teatru, dar, în viaţa reală, te sfătuiesc să nu te încrezi în ea. 

— Totuşi... spun eu, înţepat. 

— Nu există nici un totuşi. Există doar faptele. Ordinul 
scris, mai întâi... 

— Ordinul poate fi fals. 

— Nu - răspunde domnul Barsac - nu poate fi fals, din 
moment ce căpitanul Marcenay l-a socotit veritabil şi s-a 
supus fără şovâire. 

— Ordinul poate că a fost furat... 

— lar faci romane! ... Cum ar fi putut escorta noastră 
actuală să se substituie adevăratei escorte? În cazul acesta, 
ar fi trebuit ţinută, gata pregătită, o trupă destul de 
numeroasă pentru ca, mai întâi, să-i nimicească pe 
adevărații soldaţi, până la ultimul, până la ultimul, auzi? Şi, 
în al doilea rând, pentru a nu contrazice ordinul furat, ar fi 
trebuit să-i înlocuiască cu un fals detaşament absolut 
identic, şi asta cu multă vreme înainte, într-un moment 
când nimeni nu putea şti care va fi formaţia noii escorte, şi 
nici dacă escorta aceasta va fi vreodată trimisă de colonelul 
Saint-Auban. Cum niciunul din oamenii locotenentului 
Lacour nu e rănit, falsa trupă ar fi trebuit să fie foarte 
numeroasă, căci nu-ţi închipui, cred, că soldaţii veritabili s- 
ar fi lăsat măcelăriți fără să se apere. Şi ai vrea ca prezenţa 
unei bande atât de importante să nu fi fost remarcată? Ai 
vrea ca zgomotul unei asemenea lupte să nu fi ajuns până la 


noi, când în savană veştile sunt transmise din sat în sat cu 
viteza telegrafului? Iată de ce imposibilităţi te loveşti când 
laşi frâu liber imaginaţiei! 

Domnul Barsac are dreptate. Ordinul n-a fost furat. Apoi, 
continuă: 

— Cât despre impresia pe care ţi-au făcut-o oamenii şi 
comandanții lor pe ce se bizuie ea? Prin ce se deosebesc 
soldaţii pe care îi zăreşti de-aici de toţi soldaţii negri? 

Mă uit, fiindcă sunt poftit s-o fac, şi sunt nevoit să recunosc 
că domnul Barsac are din nou dreptate. Unde îmi erau 
minţile, ieri seara? M-am autosugestionat. Negrii aceştia 
sunt la fel cu toţi negrii. 

Domnul Barsac e conştient de avantajul căpătat asupra 
mea. Acum continuă cu şi mai multă siguranţă. (Şi doar nu 
siguranţa îi lipseşte!) 

— Să trecem la subofiţeri. Ce găseşti că au deosebit? Sunt 
foarte murdari, e adevărat; dar de loc mai murdari decât 
unii sergenţi de-ai căpitanului Marcenay. În campanie, nu 
poţi fi prea pretenţios faţă de uniforme. 

Domnul Barsac vorbeşte minunat, iar eu îi strecor, timid, 
căci sunt, într-adevăr zdruncinat: 

— "Totuşi, locotenentul Lacour... 

— Oh! el e de-o corectitudine extraordinară - exclamă 
domnul Barsac, zâmbind. Sigur, e un om foarte îngrijit şi 
care ţine grozav la eleganța lui. Dar asta nu e un păcat. 

Nu, fireşte că nu e un păcat. Fac un ultim efort, şi insinuez: 

Cu toate acestea, o uniformă nouă-nouţă, e ciudat! 

Fiindcă cealaltă se află în lada locotenentului - explică 
domnul Barsac, care găseşte răspuns la toate. Cum era plin 
de praf, locotenentul Lacour a vrut să se îmbrace în mare 
ţinută înainte de a se prezenta în faţa mea. 

Domnul Barsac pare că găseşte foarte firească 
preocuparea aceasta. La urma urmei, poate că nu-mi dau 
eu seama exact de importanţa şefului misiunii. 

— De altfel, am discutat îndelung cu locotenentul Lacour, 
ieri după-amiază... (Pesemne în timp ce eu îmi scriam 


notele.) 

— Şi e un om încântător, deşi gusturile lui înclină spre o 
eleganţă exagerată, recunosc. Politicos, bine crescut, atent, 
respectuos chiar... Aici, domnul Barsac se umflă în pene. 
Respectuos chiar, am găsit în el o cunoştinţă foarte plăcută 
şi un subordonat foarte suplu. 

Îl întreb: 

În ceea ce-l priveşte, locotenentul Lacour, nu vede nici un 
neajuns dacă ne-am continua călătoria în aceste condiţii? 

Niciunul. 

— Şi totuşi, dumneavoastră şovăiţi, domnule deputat. 

— Nu mai şovâi - declară domnul Barsac, care s-a convins 
singur, vorbind. Mâine vom porni. 

Întreb: 

— Fără ca să examinăm măcar utilitatea călătoriei, după 
ce i-am stabilit posibilitatea? 

Ironia discretă a întrebării mele trece neobservată. 

— La ce bun? răspunde domnul Barsac. Călătoria aceasta 
nu e numai utilă, ci şi necesară. 

Repet, fără să înţeleg: 

— Necesară? ... 

Foarte bine dispus acum, domnul Barsac mă ia prieteneşte 
de braţ şi, pe-un ton de confidenţă, îmi explică: 

— Între noi fie vorba, dragul meu, recunosc că, încă de 
câtăva vreme, negrii pe care îi întâlnim mi se par departe 
de-a fi destul de ciopliţi ca să putem face alegători din ei. 
lar dacă o să insişti, am să-ţi mai spun şi că n-avem nici o 
şansă să fim mai fericiţi, câtă vreme vom sta cu spatele spre 
coastă. Dar, ce-ţi spun dumitale, n-aş spune la tribuna 
Camerei. lar dacă terminăm călătoria, lucrurile se vor 
petrece în felul următor: Baudrieres şi eu vom depune câte 
un raport ale căror concluzii vor fi diametral opuse. 
Rapoartele vor fi trimise unei comisii. Acolo, fie că ne vom 
face concesii mutuale, şi că se va acorda dreptul de vot 
câtorva negrii de pe ţărmul oceanului, fie că nu ne vom face 
nici o concesie şi afacerea va fi înmormântată. După o 


săptămână va fi uitată, şi nimeni nu va mai şti dacă faptele 
mi-au dat sau nu dreptate. În ambele cazuri, nimic nu se va 
opune ca într-o bună zi eu sau Baudrieres, după cum va 
bate vântul, să căpătăm portofoliul coloniilor. Dimpotrivă, a 
mă întoarce fără să-mi duc până la capăt misiunea 
înseamnă a declara singur că m-am înşelat, duşmanii mei 
vor striga cât îi va ţine gura că nu sunt decât un nătărău 
bătrân şi m-aş duce definitiv de râpă. 

Domnul Barsac face o scurtă pauză, apoi încheie cu 
această cugetare profundă: 

— Nu uita niciodată, domnule Florence, adevărul pe care 
ţi-l spun acum: un om politic poate să se înşele. Asta n-are 
nici o importanţă. Dar dacă îşi recunoaşte greşeala, e 
pierdut. 

Savurez maxima şi plec mulţumit. Într-adevăr, sunt foarte 
mulţumit, căci acum cunosc motivele fiecăruia. 

Părăsindu-l pe domnul Barsac, descopăr pe neaşteptate 
carnetul domnului Poncin, uitat de acesta, din întâmplare, 
pe un scaun pliant. Instinctele mele de ziarist o iau înaintea 
educaţiei mele şi deschid cu bună-ştiinţă carnetul. De prea 
multă vreme îmi stârneşte curiozitatea. E prea mult de 
când mă tot întreb ce-o fi scriind în el de dimineaţă până 
seara, tăcutul nostru tovarăş de drum. În sfârşit, acum am 
să aflu. 

Vai! curiozitatea mi-e pedepsită. Nu zăresc decât o 
încâlceală de cifre şi de litere, aruncate de-a valma şi cu 
totul de neînțeles. Nu sunt decât nişte „p.j.0,009”, nişte 
„p.K.c.135,08”, nişte „M.76,18” şi aşa mai departe. 

Un mister în plus! De ce scrierea aceasta secretă? Să aibă 
oare domnul Poncin ceva de ascuns? Să trădeze oare şi el? 
Iar ideea mea fixă! Va trebui să mă îngrijesc. Ce idee să-l 

suspectezi pe omul acesta de treabă! Îi fac prea multă 
cinste, căci, pot să spun asta carnetului în care scriu numai 
pentru mine, domnul Poncin nu mi se pare prea deştept. 

Dar ori eşti ziarist, ori nu eşti. Copiez, pentru orice 
eventualitate, câteva exemple din hieroglifele acestea, alese 


printre cele ce revin aproape zilnic. Şi obţin: 

5D. Vt.7. H. 3306. M. 472,28. F. 1895. P V. 1895:7 = 270, 
71.K. C. 122. Pk.c.3306: 122-27,09. P '[.27,09 X 54,600 = 
1.479.114. 

L6. F. Vt. 81. H.12085. M. 149,19. F.6654. Pv.6654:81= 
82.15. K. C. 140. P K.c. 12085: 1401 = 8,62. Pt.8,62X 
54.000 = 470.652. 

Pun carnetul la loc şi o şterg cu prada mea. Poate că o să- 
mi fie de vreun folos. Nu se ştie niciodată. 

După masă, plimbare. Îl iau ca însoțitor pe Tongane, care 
ia calul lui Tchoumouki, mai bun decât al lui. Mergem pe 
câmp, la trap. După cinci minute, Tongane, pe care îl 
mănâncă limba, îmi spune ex abrupto: 

— E bine Tchoumouki plecat. Ichoumouki, negru ticălos. 
El trădat. 

lată încă una! Cum! Tchoumouki ne trăda şi el? Înţeleg că 
e momentul să mă documentez. Fac pe miratul. 

— Adică vrei să zici Morilire? 

— Nu bun Morilire - rosteşte energic Tongane. Dar 
Tchoumouki la fel ca Morilire. El spus negri: „nu bine 
mergeţi”. Dat mult dolo tubab (rachiu), mult ban, mult aur. 

Aur, în mâinile lui Morilire şi ale lui Tchoumouki! E de 
necrezut! 

— Vrei să spui că le dădea negrilor scoici-cauri, ca să fie 
bine văzut de ei? 

Nu cauri - insistă Iongane. Mult aur. Şi adaugă amănuntul 
acesta care mă dă gata: 

Mult aur english. 

Aşadar, longane, tu cunoşti aurul englezesc? 

Ioo - îmi răspunde negrul. Eu, aşanti. Eu cunoaşte 
livsterline. 

Înţeleg că Tongane, prin cuvântul acesta ciudat, numeşte 
în felul lui lirele sterline. Denumirea e nostimă. Pentru a o 
reda, am folosit ortografia fonetică, dar în gura lui Tongane 
ea sună mult mai bine. Şi totuşi, nu prea îmi arde de râs în 
clipa asta. Aur - şi încă aur englezesc! - în mâinile lui 


Tchoumouki şi ale lui Morilire! ... Sunt năucit. Bineînţeles că 
nu las să se vadă asta şi par că nu dau nici o importanţă 
informaţiei. 

Eşti un flăcău de treabă, Tongane - îi spun eu - şi, fiindcă 
cunoşti atât de bine livsterlinele, ia şi piesa asta de aur cu 
stema Republicii franceze. 

Bun Republica! strigă 'Tongane în culmea bucuriei, 
aruncând în aer piesa pe care i-o ofer, prinzând-o din zbor 
şi vârând-o într-unul din coburii de la şa. 

Dar pe faţa lui se zugrăveşte imediat mirarea, căci din 
golul unde şi-a vârât mâna scoate un sul gros de hârtie, 
obiect într-adevăr puţin obişnuit la negri. Eu scot un strigăt 
şi-i smulg lui 'Tongane sulul pe care l-am recunoscut cât se 
poate de bine. 

Articolele mele! Sunt articolele mele! Articolele mele atât 
de remarcabile, rămase în coburii ticălosului de 
Tchoumouki! 

Le verific. Vai! sunt toate, începând cu al cincilea, inclusiv. 
Cât de sever trebuie că mă judecă cei de la „Expansiunea 
franceză”! Sunt dezonorat, mi-am pierdut pentru totdeauna 
reputaţia! 

Pe când depăn aceste triste gânduri, continuăm să ne 
depărtăm în trapul mărunt al cailor. Trebuie că ne aflam 
cam la şase kilometri de tabără, când mă opresc deodată. 
Am descoperit ceva ciudat. 

Aproape de marginea drumului se află un spaţiu lat de 
şase, şapte metri şi lung de vreo cincizeci de metri, trasat în 
mijlocul savanei. În spaţiul acesta, ierburile înalte sunt 
culcate la pământ, unele sunt chiar retezate parcă de o 
coasă uriaşă. Şi - iată ce mi-a atras mai ales atenţia - pe 
partea astfel curățată se disting clar două dâre paralele, 
asemănătoare celor pe care le-am văzut lângă Kankan, 
adică adânci de opt până la zece centimetri la unul din 
capete şi dispărând pe nesimţite la celălalt capăt. De data 
aceasta, capătul adâncit e spre est. 


Fără voia mea fac o apropiere între perechea aceasta de 
dâre şi zbârnâitul auzit ieri seară. Şi la Kankan auziserăm 
zbârnâitul ciudat, înainte de a constata pe sol urmele 
inexplicabile. 

Ce legătură e între aceste două fenomene - zbârnâitul 
plus dârele misterioase - şi kenielala din Kankan? Eu nu 
văd niciuna. Şi totuşi, o legătură trebuie să existe căci, pe 
când privesc enigmaticele dâre, subconştientul meu evocă 
de la sine mutra păcătoasă a vrăjitorului negru. Şi iată 
relevându-mi-se adevărul: din patru preziceri ale 
şarlatanului, a treia, după primele două, s-a împlinit acum. 

Atunci, singur cu însoţitorul meu negru în imensitatea 
aceasta pustie, un fior - al doilea, socotindu-l şi pe cel de 
ieri - mă străbate din creştet până în tălpi, şi, timp de o 
clipă, gândindu-mă la misterul care mă împresoară, simt că 
îmi e teamă. 

Grozav de plăcut, mai ales în asemenea condiţii. Din 
nefericire, nu durează mult, căci nu prea sunt făcut pentru 
frică. La mine, punctul slab e curiozitatea. De aceea, pe 
când ne întoarcem, mi se perindă la nesfârşit prin minte 
iritantele probleme care mi se pun şi mă încăpăţânez să le 
caut soluţia. Exerciţiul acesta mă absoarbe într-atâta, încât 
nu mai văd nimic în jurul meu. 

Când ajung la tabără, tresar. longane, fără nici un fel de 
introducere, îmi spune deodată: 

Tulatighi (locotenent) nu bun. Cap urât maimuţă. 

Îi răspund, fără să mă gândesc, ceea ce e o scuză: 

Mie îmi spui! ... 

17 februarie. Astăzi etapă tare, iar ieri şi mai tare. 
Cincizeci de kilometri în două zile. 'Tchoumouki n-a mai 
apărut - canalia! Lucrul acesta se observă. Conduşi numai 
de Tongane, cărăuşii şi hamalii noştri fac minuni şi merg cu 
toată râvna de care sunt capabili. 

În aceste două zile, temerile mi s-au mai şters, 
mărturisesc. Escorta şi-a făcut corect meseria, care, de 
altfel, nu e grea. Cei douăzeci de oameni înşiraţi pe două 


rânduri, încadrează convoiul aşa cum îl încadrau şi oamenii 
căpitanului Marcenay. Observ doar că ei nu schimbă cu 
slujitorii noştri negri glumele obişnuite la negri, şi pe care 
fosta escortă le risipea din belşug. De fapt, asta face cinste 
disciplinei lor. 

Cei doi subofiţeri rămân de obicei în ariergardă, când nu 
parcurg linia tiraliorilor. Şi nu vorbesc cu nimeni, în afară 
de soldaţii cărora le adresează, din când în când, ordine 
scurte, executate imediat. Trebuie recunoscut că, dacă 
escorta noastră nu e prea numeroasă, în schimb e bine 
ţinută în mână. 

Locotenentul Lacour merge în fruntea convoiului, aproape 
în acelaşi loc pe care îl ocupa căpitanul Marcenay, lângă 
domnul Barsac. Observ că domnişoara Mornas s-a dat 
înapoi cu câteva rânduri. E cu Saint-Berain, în urma 
doctorului Châtonnay şi a domnului Poncin. Domnişoara 
Mornas nu prea pare să preţuiască societatea 
locotenentului. 

Totuşi, nimic de spus pe seama acestuia. Dacă vorbeşte 
puţin, în schimb îşi face meseria. E sigur că atitudinea lui 
energică nu-i străină de rezultatele foarte satisfăcătoare ale 
acestor două zile de marş. Nu, nimic de spus. Şi totuşi... 

Dar pesemne că am eu o idee fixă. Misterul pe care îl simt 
în jurul nostru, faptele ciudate pe care le-am constatat mi- 
or fi tulburat mintea şi mă simt îndemnat, ba încă prea 
mult, să văd pretutindeni trădarea. 

Oricum ar fi, iată ce face să nu fiu pe deplin mulţumit. 

Azi-dimineaţă, pe la orele nouă, tocmai când străbăteam 
un cătun cu câteva vetre, complet pustiu, auzim nişte 
gemete ieşind dintr-o colibă. La ordinul domnului Barsac, 
convoiul se opreşte şi doctorul Châtonnay, însoţit de 
locotenentul Lacour şi de doi soldaţi, intră în coliba de unde 
veneau gemetele. Bineînţeles că presa, adică eu, intră o 
dată cu ei. 

În încăperea în care intrăm, o tristă privelişte ne izbeşte 
ochii. Sunt aici doi morţi şi un rănit. Groaznic e că cele două 


cadavre, un bărbat şi o femeie, sunt oribil mutilate. Cine i-a 
ucis şi i-a rănit pe bieţii oameni? Cine s-a făcut vinovat de 
mutilările acestea fioroase? 

Doctorul Châtonnay se ocupă mai întâi de rănitul pe care, 
fiindcă în colibă e prea întuneric, ostaşii îl scot afară, la 
ordinul lui. Rănitul e un negru destul de bătrân. E lovit la 
umăr, şi rana i-e cumplită. Oasele claviculei îi sunt dezgolite 
de carne. Mă întreb ce armă a putut face un asemenea 
prăpăd. 

Doctorul spală rana şi scoate din ea numeroase bucățele 
de plumb. Apoi reuneşte carnea, coase şi pansează atent 
rana, cu ajutorul fâsei pe care i-o întinde locotenentul 
Lacour, Cât timp durează operaţia, pacientul se vaită jalnic, 
într-una. Când pansamentul e gata, rănitul pare că suferă 
mai puţin. 

Dar doctorul e îngrijorat. lată-l intrând din nou în colibă, 
examinând cele două cadavre. Când iese, e şi mai îngrijorat. 
Şi se apropie de rănit, punându-i întrebări, cu ajutorul lui 
Tongane. 

Din povestirile bietului negru reiese că acum şase zile, 
deci în ziua de 11, adică cu trei zile înainte de schimbarea 
escortei noastre, cătunul a fost atacat de-o trupă de negri 
comandaţi de doi albi. Locuitorii au fugit atunci în savană, 
cu excepţia bărbatului şi femeii ale căror cadavre le-am 
văzut şi care n-au avut timp să se pună la adăpost. Rănitul 
era cu ceilalţi. Din nenorocire, pe când fugea, un glonte l-a 
lovit în umăr. Bietul negru a mai avut, totuşi, puterea să se 
ascundă în savană, şi a scăpat astfel de atacatori. Când 
aceştia s-au depărtat, localnicii l-au readus în sat, dar au 
rupt-o la fugă toţi când au văzut o altă trupă, venind tocmai 
din direcţia în care se depărtase cealaltă. 

Aceasta e povestirea, care fireşte că ne tulbură. Într- 
adevăr, nu-i plăcut să afli că o bandă de tâlhari bântuie 
ţinutul. E chiar un adevărat noroc că n-am avut de-a face cu 
ei, pentru că, după spusele rănitului, se îndreptau spre noi. 


Între timp, bietul om îşi manifestă într-un fel înduioşător 
recunoştinţa faţă de doctorul Châtonnay; dar deodată tace, 
iar ochii lui exprimă groaza şi privesc ţintă ceva sau pe 
cineva aflat în spatele nostru. Ne întoarcem şi ne pomenim 
faţă în faţă cu unul din cei doi subofiţeri ai escortei. Vederea 
omului acestuia l-a înspăimântat pe rănit. 

De altfel, subofiţerul nu pare de loc emoţionat. Dar se 
emoţionează, totuşi, când ochii ca de gheaţă ai 
locotenentului Lacour îi aruncă o privire cumplită în care se 
citeşte în egală măsură şi mustrare, şi ameninţare. Eu prind 
din treacăt privirea aceasta, pe care nu mi-o pot explica. 
Sergentul îşi duce atunci mâna la frunte, vrând să ne dea să 
înţelegem că rănitul aiurează, şi pleacă la oamenii lui. 

Ne reîntoarcem spre rănit. Dar vraja e ruptă. El ne 
priveşte cu groază şi nu mai putem scoate un cuvânt de la 
el. Îl ducem deci înapoi, în colibă, şi pornim iar la drum, 
altminteri destul de liniştiţi în privinţa rănitului, căci 
doctorul Châtonnay afirmă că se va vindeca. 

Nu ştiu ce gândesc ceilalţi. Eu, tot mergând, frământ în 
minte noua problemă pusă inteligenţei mele: De ce a 
manifestat atâta groază bătrânul negru? De ce, în vreme ce 
nu-i dădea nici o atenţie locotenentului Lacour, groaza i s-a 
ivit, fără urmă de îndoială, la vederea unuia din sergenţii 
noştri? 

Nici problemei acesteia nu-i găsesc soluţia. Toate enigmele 
de nedezlegat, pe care ni le pune hazardul, devin, până la 
urmă, supărătoare. 

În seara asta, destul de târziu, ne-am întins corturile lângă 
un alt cătun numit Kadu. Suntem foarte trişti că am ajuns 
aici, căci la Kadu domnişoara Mornas şi Saint-Berain au să 
ne părăsească. Pe când noi vom continua să mergem direct 
spre Uagadugu şi Niger, ei vor urca spre nord, având ca 
obiectiv Gao şi acelaşi Niger. 

Inutil să spun că noi am făcut tot posibilul spre a-i 
convinge să renunţe la planul lor nesăbuit. După cum se 
putea bănui, eforturile noastre au fost zadarnice. Prevăd că 


viitoarea jumătate a căpitanului Marcenay nu va renunţa de 
loc uşor la ale ei. Când domnişoara Mornas îşi pune ceva în 
gând, nici dracul n-ar fi în stare s-o abată din drum. 

În disperare de cauză, i s-a cerut ajutor locotenentului 
Lacour, care a fost rugat să-i arate şi el domnişoarei Mornas 
ce nebunie e pe cale să comită. Sunt convins că ar fi vorbit 
degeaba, dar el nu şi-a dat osteneala aceasta. Locotenentul 
Lacour n-a rostit nici un cuvânt. A făcut un gest evaziv şi a 
zâmbit, cu un zâmbet care mie mi s-a părut ciudat, n-aş 
putea spune exact de ce. 

Deci am poposit lângă Kadu. În clipa când dau să mă 
retrag în cortul meu, doctorul Châtonnay mă opreşte şi-mi 
spune: 

— Aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă un lucru, domnule 
Florence: gloanţele care i-au lovit pe negrii, de azi- 
dimineaţă erau gloanţe explozive. 

Apoi pleacă, fără să aştepte răspunsul meu. 

Bun! încă un mister! Gloanţe explozive acum! Cine poate 
folosi asemenea arme? Ba chiar, cum de pot exista pe aici 
asemenea arme? 

Două întrebări în plus, de adăugat la colecţia mea care se 
îmbogăţeşte tot mai mult. Iar colecţia mea de răspunsuri, 
dimpotrivă, nu sporeşte de loc! 

18 februarie. Ultima noutate a zilei, fără comentarii. 
Escorta noastră a plecat. Spun: a plecat. 

Insist, pentru că e de necrezut, şi repet: escorta a plecat. 
La deşteptare, acum trei sau patru ore, n-am mai găsit-o cu 
noi. S-a evaporat, s-a volatilizat în timpul nopţii şi, o dată cu 
ea, au dispărut toţi hamalii şi cărăuşii noştri, fără excepţie. 

S-a înţeles? Locotenentul Lacour, cei doi sergenţi şi cei 
douăzeci de oameni ai lui, nu s-au dus să facă o plimbare de 
dimineaţă ca să se reîntoarcă la prânz. Au plecat, au ple-cat 
de-fi-ni-tiv. 

Iată-ne singuri în savană, cu caii, cu armele noastre 
personale, cu treizeci şi şase de măgari, cu hrană pentru 
cinci zile, şi cu Tongane. 


Ah! îmi doream aventuri! ... 

XI. 

CE E DE FĂCUT? 

Când membrii misiunii Barsac, sosiți din ajun la Kadu, 
constatară la deşteptare, în ziua de 18 februarie, dispariţia 
escortei şi a întregului personal negru, rămaseră uluiţi. 
Această dublă dezertare, şi mai ales cea a escortei, era atât 
de extraordinară, încât ei ar fi refuzat mult timp s-o creadă 
definitivă, dacă n-ar fi avut imediat dovada că soldaţii şi 
slujitorii plecaseră fără speranţă de întoarcere. 

Cel ce dădu alarma fu Amedee Florence, ieşit primul din 
cort. Toţi, inclusiv Malik, care îşi petrecuse noaptea în 
cortul Janei Mornas, se adunară într-o clipă. Şi cum se 
întâmplă de obicei, discuţia fu destul de confuză la început. 
Membrii expediției schimbau mai mult exclamaţii decât idei. 
Înainte de a începe să pună la cale viitorul, începeau prin a 
se mira de prezent. 

Pe când discutau astfel, un geamăt se auzi dintr-un desiş 
vecin, şi le dădu de veste că nu erau singuri, cum îşi 
închipuiau ei. Saint-Berain, Amedee Florence şi doctorul 
Châtonnay dădură fuga spre locul de unde părea că vine 
geamătul şi-l descoperiră pe Iongane, legat burduf, cu un 
căluş în gură şi, în plus, cu o lungă rană în partea stângă a 
corpului, ceva mai jos de coaste. 

Când 'Tongane fu eliberat de funii, readus în simţiri şi 
pansat, ceilalţi începură să-i pună întrebări. Iar el, pe 
jumătate în jargonul obişnuit, pe jumătate în bambara, 
ajutat în acest caz de Jane Mornas, povesti ce ştia despre 
întâmplările din timpul nopţii. 

Dezertarea se înfăptuise între orele unu şi două noaptea. 
În momentul acela, Tongane, trezit de zgomotele ciudate pe 
care europenii nu le auziseră din corturile lor, avu surpriza 
să-i vadă pe cei douăzeci de tiraliori călări ajunşi la o 
oarecare distanţă de tabără, pe când hamalii şi cărăuşii 
negri, conduşi de locotenentul Lacour şi de cei doi sergenţi, 
se agitau şi păreau că fac o treabă pe care întunericul nu-i 


îngăduia s-o desluşească exact. Intrigat şi, altminteri, de loc 
bănuitor, 'Tongane se ridicase şi, dorind să-şi dea seama de 
ce se petrecea, se îndreptase spre hamali şi cărăuşi. Dar nu 
apucase să ajungă până la ei. La jumătatea drumului, doi 
oameni se năpustiră asupra lui, iar unul din ei îl înşfăcase 
de gât, fără să-i lase timp să scoată un strigăt. Cât ai clipi, 
Tongane fu doborât şi legat şi i se vâri un căluş în gură. 
Înainte de a cădea, el izbutise totuşi să vadă că negrii, 
hamali şi cărăuşi, tocmai îşi luau în spinare numeroase 
baloturi alese din grămada bagajelor. 'Tongane era deci 
redus la neputinţă, iar atacatorii lui se şi depărtaseră, când 
se apropie de ei un altreilea personaj. Noul-venit, care nu 
era altul decât locotenentul Lacour, întrebă scurt: 

— S-a făcut? 

— Da - răspunse un atacator în care Tongane îl recunoscu 
atunci pe unul din sergenţi. 

Urmă o clipă de tăcere. Iongane simţi cum cineva se 
aplecă peste el. Două mâini i se plimbară pe corp, îl pipăiră. 

— Sunteţi nebuni, pe cuvântul meu! continuă locotenentul. 
Plecaţi lăsând în urma voastră un flăcău care poate că a 
văzut prea multe. Robert, te rog să-ţi vâri baioneta în 
gunoiul ăsta. 

Ordinul fusese imediat executat, dar Iongane, reuşind din 
fericire să se zvârcolească, arma, în loc să-l lovească în plin 
piept, alunecase de-a lungul coastelor, făcându-i doar o 
tăietură mai mult impresionantă decât gravă. Din pricina 
întunericului, locotenentul şi cei doi acoliţi ai săi se 
înşelaseră, cu atât mai mult cu cât isteţul ghid avu 
precauţia să scoată un geamăt de parcă şi-ar fi dat sufletul, 
şi să-şi oprească apoi respiraţia. Sângele care umpluse 
baioneta completase eroarea ucigaşilor. 

S-a făcut? repetă vocea locotenentului Lacour, după ce 
lovitura fusese dată. 

Şi încă cum! răspunse omul care lovise şi căruia şeful său 
îi spusese Robert. 


Cei trei plecaseră apoi, şi longane nu mai auzise nimic. De 
altfel, sufocat de căluş şi slăbit din cauza pierderii de sânge, 
Tongane îşi pierduse curând cunoştinţa. Aceasta era tot ce 
ştia. 

Dar atâta era de ajuns ca să arate că era vorba nu de o 
lipsă momentană a escortei, ci de o părăsire definitivă, 
premeditată şi pregătită de multă vreme. 

Odată stabilite toate acestea, membrii expediției se priviră 
uluiţi şi consternaţi. Primul cuvânt care rupse tăcerea ieşi 
din gura lui Amedee Florence, cuvânt pentru care cerem 
încă o dată îngăduinţa cititorului: 

— Afurisită treabă! exclamă reporterul, exprimând de fapt 
gândul tuturor, într-o formă mai familiară. 

Cuvintele lui aducând o destindere, se începu luarea 
măsurilor cerute de situaţie. Mai întâi, trebuia făcut 
bilanţul. După verificare, se dovedi că membrii expediției 
mai aveau încă şapte puşti, dintre care şase de vânătoare, şi 
vreo zece revolvere, toate aceste arme prevăzute din 
belşug cu muniții; mai aveau de asemenea şapte cai, 
treizeci şi şase de măgari, cam o sută cincizeci kilograme de 
mărfuri diferite şi hrană pentru patru zile. Mijloacele de 
apărare şi de transport nu le lipseau deci. Cât despre 
hrană, nu era cazul să se îngrijoreze, căci puteau să şi-o 
procure lesne din sate, aşa cum făcuseră şi până aici. În 
plus, cei şase europeni, având fiecare câte o puşcă 
excelentă, aveau tot dreptul să se bizuie pe rezultatele 
vânătoarei. După facerea inventarului se ajunse, deci, la 
concluzia că, oricare ar fi hotărârea luată până la urmă, din 
punct de vedere material nu vor avea de întâmpinat nici un 
obstacol de netrecut. 

În orice caz, era mai bine să se debaraseze de măgarii 
care, în lipsa unor cărăuşi experimentați, ar fi însemnat un 
neajuns destul de serios. După aceea urma să stabilească 
un plan. Dacă se hotăra continuarea călătoriei pentru un 
timp oarecare, urmau să fie căutaţi şi angajaţi cinci sau 
şase hamali; aceştia aveau să poarte mărfurile care, pe 


măsura nevoilor, să fie schimbate prin sate pentru 
merindele necesare exploratorilor. Dacă se hotăra 
întreruperea călătoriei, mărfurile trebuiau lichidate pe loc, 
la orice preţ, ceea ce ar fi făcut ca hamalii să devină inutili 
şi ar fi îngăduit deci un mers mai rapid. 

Jane Mornas şi Saint-Berain, singurii în stare să se facă 
înţeleşi de localnici, luară imediat legătura cu negrii din 
Kadu. Ei se bucurară în sat de o primire cât se poate de 
bună. Câştigând, datorită unor cadouri mărunte, simpatia 
dugutighi-ului, acesta îi ajută cât putu. Datorită lui, măgarii 
fură vânduți, atât la Kadu, cât şi în satele din împrejurimi, în 
medie cu zece mii de cauri (cam treizeci de franci) bucata, 
adică, în total, cu trei sute cincizeci de mii de cauri. Numai 
cu banii aceştia, existenţa membrilor misiunii şi plata a cinci 
hamali ar fi putut fi asigurată pe aproape douăzeci de zile. 

Pe de altă parte, dugutighi-ul se declară gata să le facă 
rost de cinci hamali sau, la nevoie, chiar de mai mulţi. 

Negocierile acestea ţinură câteva zile şi nu se încheiară 
decât în seara zilei de 22 februarie. Dar timpul nu însemna 
că fusese irosit, căci Tongane n-ar fi putut să pornească mai 
devreme la drum; în ziua de 22 februarie însă, rana, de loc 
adâncă, era pe cale de cicatrizare şi nimic nu se mai opunea 
plecării. 

În dimineaţa de 23, deci, şase scaune pliante fură aşezate 
în cerc. În mijlocul cercului se aflau întinse hărţile. 

Tongane şi Malik formau publicul! Discuţia începu, 
prezidată de Barsac. 

— Şedinţa e deschisă - spuse deputatul, din obişnuinţă, ca 
unul ce era deprins cu protocolul Camerei. Cere cineva 
cuvântul? 

Ceilalţi zâmbiră discret. Fin ironist, Arnedee Florence 
răspunse fără să clipească: 

— Vom vorbi după dumneavoastră, domnule preşedinte. 

— Cum vreţi - se învoi Barsac, de loc surprins de titlul 
acordat. Mai întâi să stabilim situaţia, iată-ne părăsiţi de 


escorta noastră, dar cu destule arme şi obiecte de schimb, 
în plin Sudan, la mare distanţă de țărm... 

La auzul acestor cuvinte, domnul Poncin îşi scoase din 
buzunar carnetul său uriaş, îşi puse ochelarii pe nas şi, el 
care nu vorbea niciodată, spuse: 

Exact la o mie patru sute opt kilometri, cinci sute optzeci şi 
trei de metri şi şaptesprezece centimetri, inclusiv 
ocolişurile, pornind de la parul central al cortului meu. 

O asemenea precizie e inutilă, domnule Poncin - observă 
Barsac. E suficient să spunem că ne aflăm cam la o mie 
patru sute kilometri de Conakry. După cum ştiţi, intenţia 
noastră era să mergem mult mai departe, dar noua situaţie 
poate că cere o soluţie nouă. După părerea mea, trebuie să 
ne luăm ca obiectiv, dacă nu cât mai repede de atins, măcar 
cât mai sigur cu putinţă, o aşezare cu un post francez. Acolo 
vom socoti şi vom examina în toată liniştea ce se cuvine să 
facem. 

Aprobarea fu unanimă. 

— Cercetarea hărţii - continuă Barsac - arată că trebuie 
să ne silim să atingem Nigerul într-un punct oarecare al 
cursului său. N-ar fi oare posibil să mergem până la Saye, 
prin Uagadugu şi Nadiango? De la luarea Tombouctoului, 
posturile franceze au înaintat mereu în josul apei. 
Mărturisesc că nu ştiu dacă au ajuns de pe acum la Saye, 
dar lucrul acesta e posibil, aş zice chiar probabil. În cazul 
când vom reuşi să ne procurăm ulterior o altă escortă, 
soluţia aceasta ar avea avantajul de a respecta programul 
care ne-a fost trasat. 

— Dar ea, domnule preşedinte - strigă cu însufleţire 
domnul Poncin, notând cu înfrigurare cifre în carnet - ar 
avea neajunsul să ne impună un drum de opt sute de 
kilometri. lar paşii noştri, i-am măsurat, sunt de şaptezeci şi 
doi de centimetri, în medie. Opt sute de kilometri fac un 
milion o sută unsprezece mii o sută unsprezece paşi şi un 
fragment de pas. Să lăsăm la o parte fragmentele. Pe oră, 
facem în medie cinci mii o sută patruzeci şi trei de paşi şi un 


fragment. Să lăsăm la o parte fragmentul. Dar mai există 
opririle care se ridică, pe oră, am verificat, în medie la 
optsprezece minute, patru secunde. Rămân două mii cinci 
sute douăzeci de secunde, adică trei mii şase sute paşi şi o 
zecime. Drumul acesta de opt sute de kilometri va cere deci 
un milion o sută unsprezece mii o sută unsprezece paşi, 
împărţit la trei mii şase sute şi o zecime, adică trei sute opt 
ore şi douăzeci şi două de mii opt sute doi pe treizeci şi şase 
de mii de ore. Aceasta reprezintă în total un milion o sută 
unsprezece mii şase sute optzeci de secunde şi ceva. Să 
lăsăm la o parte acest ceva. Dar noi mergem efectiv, în 
medie, cinci ore patruzeci şi cinci de minute şi 
douăsprezece secunde pe zi, ţinând seama de opriri, adică 
douăzeci de mii şapte sute douăsprezece secunde. Ca să 
străbatem cei opt sute de kilometri vor trebui deci un milion 
o sută unsprezece mii şase sute optzeci de secunde împărţit 
la douăzeci de mii şapte sute doisprezece, ceea ce ne dă 
cincizeci şi trei de zile şi treisprezece milioane nouă sute 
optzeci de mii şapte sute douăsprezecimi de zi. Ca să 
apreciaţi valoarea acestei ultime fracţii, trebuie s-o 
reduceţi, la rândul ei, în ore, minute şi secunde. Avem 
atunci... 

Oh! oh!! oh!!! exclamă în crescendo Amedee Florence, 
gata să cadă pradă unui atac de nervi, nu puteţi spune 
simplu că ne-ar trebui cincizeci şi trei de zile, mergând cu 
cincisprezece kilometri pe zi, şi numai patruzeci, dacă 
facem câte douăzeci de kilometri zilnic? Unde vreţi să 
ajungeţi cu calculele acestea înfricoşătoare? 

La faptul că ar fi mai bine să atingem Nigerul prin Djenne 
- răspunse cu un aer înţepat domnul Poncin, vârându-şi în 
buzunar impunătorul său carnet. Am reduce astfel la 
jumătate distanţa, care ar rămâne doar de patru sute de 
kilometri. 

Ar fi şi mai bine - obiectă Amedee Florence, trasând cu 
degetul pe hartă itinerarul pe care îl recomanda - să 
atingem Nigerul la Segu-Sikoro, trecând prin Bârnă, 


Uattara, Djitamana etc. Drumul ar fi cam de cinci sute de 
kilometri, dar, în afară de faptul că am urma acelaşi itinerar 
ca şi căpitanul Marcenay, am recâştiga suta de kilometri 
suplimentară, fiindcă n-am avea de urcat fluviul de la 
Djenne la Segu. În plus, localitatea aceasta din urmă e 
relativ importantă, şi am găsi acolo sigur ajutoare. 

Foarte bine gândit - aprobă doctorul Châtonnay. Totuşi 
există o cale care cred că e şi mai bună. Aceea dea ne 
întoarce pur şi simplu pe unde am venit, dacă nu până la 
ocean, cel puţin până la Sikasso, de care ne aflăm doar la 
două sute de kilometri, şi unde ne vom regăsi compatrioţii 
care ne-au primit atât de prieteneşte. Acolo vom hotări 
dacă e bine să mergem spre Bamako sau dacă, aşa cum 
crede domnul Amedee Florence, şi cum de altfel socotesc şi 
eu, e preferabil să urcăm la Segu-Sikoro. 

Doctorul are dreptate - aprobă Florence. Iată calea cea 
mai înţeleaptă. 

Cum fiecare îşi exprimase părerea, urmă o pauză în 
discuţie. 

S-ar putea, domnule Florence, ca doctorul şi dumneata să 
aveţi dreptate - începu după o clipă de gândire Barsac, 
vrând să le dea celorlalţi o idee măgulitoare despre 
eroismul său. Vă rog să ţineţi seama, totuşi, că 
reîntoarcerea la Sikasso înseamnă părăsirea, cel puţin 
pentru moment, a misiunii pe care am primit-o. lar eu, 
domnilor, ca om al datoriei, înainte de orice... 

Vă înţelegem scrupulele, domnule Barsac - îl întrerupse 
Florence, simțind că se apropie discursul - dar există cazuri 
când datoria înseamnă prudenţă. 

Rămâne să vedem precis dacă ne aflăm într-unul din 
cazurile acestea - răspunse Barsac. Escorta noastră a 
dezertat, ce-i drept, dar caut degeaba pericolele care ne 
ameninţă. De fapt, singurele întâmpinate până aici provin 
de la un adversar ipotetic şi probabil, admit, dar nu sigur, 
pentru că existenţa lui ne e dovedită doar prin loviturile pe 
care ni le dă. Să apreciem deci loviturile acestea în sine şi 


ele ni se vor părea mult atenuate. Ce altceva ni s-a făcut, la 
urma urmei, decât să ni se creeze încurcături? După 
domnul Florence s-ar fi încercat, mai întâi, să ne sperie tot 
duşmanul nostru necunoscut, admit, e cel care, mai târziu, 
ne-a creat dificultăţi cu personalul, la Sikasso şi după 
Sikasso, şi a aranjat, în sfârşit, să ne înlocuiască garda 
adevărată cu una falsă, printr-un procedeu pe care nu-l 
cunosc. Dar gândiţi-vă că procedând astfel a dat dovadă de 
foarte multă moderație. În loc să se mulţumească să 
dezerteze, falsa escortă ar fi putut foarte bine să ne 
măcelărească pe toţi! Şi n-a făcut-o; ba, mai mult chiar, a 
avut politeţea de-a ne lăsa hrană, arme, muniții, animale şi- 
o oarecare cantitate de mărfuri. Procedeele acestea nu sunt 
dintre cele mai crude. 

Mai e şi Tongane - obiecta moale doctorul Châtonnay. 

Tongane e negru - răspunse Barsac - şi pentru mulţi 
oameni viaţa unui negru nu contează. 

Domnul Barsac are dreptate - interveni Florence. Da, 
procedeele folosite împotriva noastră poartă pecetea unei 
adevărate moderaţii, şi e sigur că până aici nu s-a căutat să 
ni se ia viaţa. Spun până aici, pentru că s-ar putea prea bine 
ca adversarul nostru necunoscut să folosească un sistem de 
atac mai eficace, dacă stăruim să mergem într-o direcţie 
care lui îi displace. În cazul acesta, rana lui Tongane e 
suficientă ca să ne arate că cei pe care îi stânjenim nu stau 
pe gânduri când e vorba să lovească. 

— Foarte adevărat - aprobă doctorul Châtonnay. 
Aprobarea doctorului Châtonnay fu urmată de o tăcere de 
câteva minute, pe care Barsac le folosi ca să mediteze 
adânc. Sigur, erau exacte deducţiile lui Florence, şi se 
înţelege că onorabilul deputat al Midiului n-avea să-şi pună 
în joc preţioasa existenţă doar pentru a evita criticile care îl 
aşteptau la Paris dacă făcea cale întoarsă, înainte de a-şi 
îndeplini pe de-a-ntregul misiunea. De altfel, nu putea să 
răspundă criticilor? 


— După o matură chibzuinţă - spuse el, grăbindu-se să 
încerce asupra auditorilor de acum efectul argumentelor pe 
care avea să le folosească mai târziu în faţa colegilor de la 
Cameră - sunt de acord cu propunerea domnului Amedee 
Florence, mai ales sub forma pe care i-a dat-o onorabilul 
coleg, doctorul Châtonnay. Voi vota deci pentru 
reîntoarcerea la Sikasso, având drept obiectiv final Segu- 
Sikoro. Deci, domnilor, dacă... 

Aici, simțind apropierea discursului, Amedee Florence 
încetă să-l mai asculte pe orator şi începu să se gândească 
la altele. 

— Deci, domnilor, dacă s-ar simţi cineva ispitit să-mi 
reproşeze că am întrerupt călătoria fără să fie absolut 
necesar, i-aş răspunde că responsabilitatea acestei 
întreruperi îi revine guvernului, a cărui datorie era să 
asigure misiunii noastre o protecţie eficace. În consecinţă, 
el ar fi trebuit deci, dacă nevoi superioare îl sileau, să 
schimbe formaţia escortei noastre, fie să ia toate măsurile 
utile pentru ca o ceată de aventurieri să nu se poată 
substitui adevăratului detaşament destinat nouă, fie, dacă o 
asemenea substituire n-a avut loc, să aleagă cu destul tact 
comandantul căruia îi încredința paza noastră, în aşa fel 
încât acesta să nu poată fi accesibil unor solicitări a căror 
origine nu nouă ne este dat să o căutăm. Ancheta, care mi 
se pare că se impune, domnilor, ancheta ne va spune... 

— Iertaţi-mă, domnule preşedinte - îl întrerupse Amedee 
Florence - dacă aţi binevoi să-mi permiteţi... 

Reporterul sugerase de la bun început calea cea mai 
înţeleaptă, pe care simţul lui practic o descoperise imediat. 
Dar propunerea făcută încetă să-l mai intereseze de îndată 
ce-şi dăduse seama că va fi adoptată. Câteva minute mai 
târziu, n-ar fi fost nevoie să-l îndemni prea mult ca să-şi 
exprime regretul că vedea încheindu-se călătoria tocmai în 
momentul când făgăduia să devină interesantă. 

Aici ajunsese cu gândurile lui când privirea i se îndreptă, 
fără voie, spre Jane Mornas şi spre Saint-Berain. Şi atunci îl 


întrerupse pe Barsac, şovăind cu atât mai puţin cu cât nu-l 
asculta, după cum s-a arătat. 

— Dacă binevoiţi să-mi permiteţi, domnule preşedinte - 
spuse el - aş atrage atenţia că noi luăm o hotărâre fără să fi 
cerut părerea domnişoarei Mornas şi domnului de Saint- 
Berain, care, ca şi noi, îmi închipui, trebuie să aibă un 
cuvânt în privinţa aceasta. 

Observaţia era întemeiată. De când începuse discuţia, Jane 
Mornas şi Saint-Berain ascultaseră tăcuţi, fără să participe 
în nici un fel la ea. 

Domnul Florence are dreptate - recunoscu Barsac, 
adresându-se Janei Mornas. V-aş ruga, deci, domnişoară, să 
ne faceţi cunoscută părerea dumneavoastră. 

Vă mulţumesc că aţi binevoit să mă întrebaţi, domnule 
Barsac - răspunse liniştită Jane Mornas - dar noi trebuie să 
rămânem în afara discuţiei acesteia care nu ne priveşte. 

Care nu vă priveşte? ... De ce, domnişoară? Mi se pare că 
ne aflăm toţi pe aceeaşi corabie... 

Ba de loc - răspunse Jane Mornas. Dacă, datorită 
împrejurărilor, dumneavoastră renunţaţi la țelul pe care vi 
l-aţi propus, al nostru nu s-a schimbat. Noi n-am vrea să ne 
despărţim de dumneavoastră în momentul când întâmpinați 
cele mai mari greutăţi, dar am avut dintotdeauna intenţia 
să ne continuăm călătoria după itinerarul pe care ni l-am 
trasat. 

Ţineţi deci cu tot dinadinsul să mergeţi până la Gao? 

Mai mult ca oricând. 

Singuri? Fără escortă? 

Nu ne-am gândit niciodată că vom ajunge altfel acolo. 

Fără hamali? 

Vom angaja alţii. Dacă nu va fi posibil, ne vom lipsi de ei. 

În ciuda ostilităţii, a cărei origine n-o cunoaştem, dar a 
cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială? 

În ciuda ostilităţii acesteia care, de altfel, mi se pare 
îndreptăţită mai degrabă împotriva dumneavoastră decât 
împotriva noastră. 


Cum s-ar putea şti, din moment ce avem acelaşi drum? În 
orice caz, mi-e tare teamă că pe dumneavoastră vă va ataca 
adversarul nostru necunoscut, dacă veţi continua să 
mergeţi singuri în direcţia Nigerului. 

Dacă e aşa, îl vom înfrunta pe adversarul necunoscut. 

— Dar asta e nebunie curată! izbucni Barsac. Chiar dacă 
va trebui să folosim forţa şi tot n-o să vă lăsăm, domnişoară, 
să comiteţi o asemenea imprudenţă, ca să vă satisfaceţi 
ceea ce singură numiţi un capriciu. 

Jane Mornas şovăi o clipă, apoi răspunse tristă: 

— Din nenorocire, nu-i vorba de-un capriciu, cum v-am 
spus până acum. 

— Dar despre ce e vorba? întrebă Barsac, mirat. Jane 
Mornas şovăi din nou. Apoi, după o clipă de tăcere rosti 
grav: 

— De o datorie. 

Barsac, doctorul Châtonnay, Amedee Florence o priviră pe 
Jane Mornas, ultimul dintre ei cu interes, ceilalţi cu mirare. 
Barsac şi doctorul Châtonnay se întrebau ce înţelegea 
tânăra domnişoară prin cuvintele rostite şi ce datorie putea 
fi atât de imperioasă, încât s-o îndemne să meargă până la 
punctul extrem al buclei Nigerului? Amedee Florence, care, 
din temperament, se gândise totdeauna că tovarăşii lui 
aveau motive personale ca să întreprindă călătoria, simţea 
doar o mare satisfacţie la gândul că va afla unul din 
motivele ascunse până atunci pentru el. 

Jane Mornas vorbi iar; 

lertaţi-mă, domnilor, eu v-am înşelat... 

Ne-aţi înşelat? ... repetă Barsac, tot mai mirat. 

— Da, v-am înşelat. Dacă domnul de Saint-Berain v-a spus 
adevăratul său nume şi dacă e adevărat că el e francez ca şi 
dumneavoastră, eu m-am prezentat sub un nume fals şi sub 
o naţionalitate de împrumut. Sunt englezoaică şi mă 
numesc Jane Buxton. Sunt fiica lordului Buxton, sora 
căpitanului George Buxton, iar rămăşiţele nefericitului meu 
frate se odihnesc lângă Kubo. Acolo trebuie deci să ajung, 


căci numai acolo voi putea duce cu adevărat la îndeplinire 
ceea ce mi-am propus. 

Şi Jane Buxton - căci de acum înainte îi vom reda 
adevăratul ei nume - povesti drama de la Kubo, acuzaţia 
infamantă împotriva fratelui ei, moartea acestuia, ruşinea şi 
disperarea lordului Glenor. Ea arătă țelul sfânt pe care şi-l 
propusese: să-şi reabiliteze fratele, să spele pata de pe 
onoarea numelui său, şi să-i redea pacea sufletească 
bătrânului a cărui viaţă se stingea în mohorâta singurătate 
a castelului Uttoxeter. 

O vie emoție îi cuprinse pe cei ce o ascultau. Toţi simțeau 
nespusă admiraţie pentru fata care, din motive atât de 
nobile, îndrăznise şi avea încă să mai înfrunte atâta 
oboseală şi atâtea primejdii. 

Miss Buxton - spuse Amedee Florence cu oarecare 
asprime în glas, după ce Jane tăcu - îmi permit să vă fac un 
Teproş. 

Un reproş? ... Mie? ... se miră Jane, care se aştepta ca 
povestirea ei să aibă un cu totul alt efect. 

Da, un reproş, şi încă unul serios de tot. Aveţi o părere 
ciudată - şi puţin măgulitoare - miss Buxton, despre 
francezi în general şi despre Amedee Florence, în special... 

Nu vă înţeleg, domnule Florence - îngăimă Jane Buxton, 
tulburată. 

Păi cum! exclamă reporterul indignat. V-aţi închipuit 
cumva că Amedee Florence o să vă lase să faceţi fără el 
mica plimbare la Kubo? 

Oh! domnule Florence... făcu emoţionată Jane, care 
începea să înţeleagă. 

Asta-i bună! ... continuă Florence, simulând mai departe o 
vie indignare. Şi e de-un egoism! ... 

— Nu văd... încercă să vorbească Jane, zâmbind uşor. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, vă rog - o întrerupse Florence 
autoritar. Aţi uitat, deci, că sunt ziarist, că sunt, mai ales, 
reporter şi că posed însuşirea de-a avea un director? Şi ştiţi 
ce mi-ar zice directorul meu dacă ar afla că am ratat un 


reportaj senzaţional în legătură cu afacerea Buxton? Ei 
bine, mi-ar zice: „Dragă Florence, eşti un nătărău!” 

Şi m-ar da afară, în doi timpi şi trei mişcări. lar eu ţin la 
postul meu... Voi merge deci cu dumneavoastră. 

— Oh! domnule Florence! repetă Jane, adânc mişcată. 
Reporterul o privi drept în faţă. 

— Merg cu dumneavoastră, miss Buxton - spuse el 
hotărât. Şi nu vă pierdeţi vremea susţinând contrariul, căci 
asta cred că o ştiu eu mai bine decât dumneavoastră... 

Jane îi întinse mâna inimosului şi curajosului tânăr. 

Primesc, domnule Florence - spuse ea, pe când două 
lacrimi mari îi picau din ochi. 

Şi pe mine, miss Buxton, nu mă primiţi? se auzi pe 
neaşteptate vocea groasă a doctorului Châtonnay. 

— Pe dumneata, doctore? ... 

Fără îndoială, pe mine. O asemenea expediţie nu se poate 
lipsi de un medic. Fiindcă, după cât se pare, o să fiţi făcuţi 
bucățele, va trebui să fiu de faţă ca să vă cos la loc. 

Oh! doctore! ... repetă Jane simțind că-i vine să plângă de- 
a binelea. 

Dar emoția avea să-i sporească când îl auzi pe Barsac 
strigând cu o voce în care bubuia mânia: 

— Şi eu? ... Va să zică eu nu contez, dacă nimeni nu se 
gândeşte măcar să-mi ceară părerea! 

Barsac era, într-adevăr, furios. Şi el se gândise, din capul 
locului, să meargă cu miss Buxton. Ar fi dat astfel o dublă 
lovitură, din moment ce itinerarul tinerei fete era aproape 
leit cu al lui, iar imprudenţa îi era justificată printr-un scop 
a cărei nobleţe o preţuia. În plus, era posibil oare ca patru 
bărbaţi, patru francezi, s-o părăsească fără să le pese în 
plină savană pe tânăra aceasta şi s-o lase să-şi continue 
singură primejdioasa aventură? Florence şi doctorul 
Châtonnay îi stricaseră deci un efect, cura se zice în teatru, 
şi lucrul acesta e totdeauna neplăcut. 

Eu nu vorbesc pentru domnul Florence - continuă el, 
accentuându-şi în aparenţă şi mai mult supărarea veritabilă 


- domnul Florence e liber. Dar dumneata, doctore, 
presupun că faci parte din misiunea mea. Ai de gând să 
dezertezi şi dumneata, în aşa fel încât şeful să-ţi fie părăsit 
de ultimul dintre ostaşii lui? 

Vă asigur, domnule Barsac - bâigui doctorul, care nu se 
gândisc la aspectul acesta al problemei. 

— Dacă n-ai intenţia asta, domnule, nu cumva te-ai gândit 
că am să merg şi eu la Kubo? Nu cumva dumitale îţi revine 
rolul de a hotăriitinerarul? Sau, mai ales, nu cumva crezi să 
ţi se cade ca luând o astfel de iniţiativă să-mi dai o lecţie? 

Vă rog să credeţi, domnule Barsac - încercă să vorbească 
bietul doctor. 

Nu, doctore, nu, nu permit! răspunse Barsac, al cărui ton 
se ridicase treptat. Şi află că eu, conducătorul responsabil 
al Misiunii Nigerului, nu-ţi aprob planurile. Ba, dimpotrivă, 
ţinând seama că singurul ghid care ne-a mai rămas a fost 
angajat de miss Buxton şi că e numai la dispoziţia ei, ţinând 
seama de faptul că noi nu ne putem face înţeleşi de indigeni 
fără ajutorul lui miss Buxton şi al domnului de Saint-Berain, 
singurii dintre noi care ştiu să vorbească limba bambara, 
vreau, înţeleg, ordon... 

Barsac, a cărui voce atinsese o sonoritate impresionantă, 
făcu o pauză savantă, apoi, pe un ton mai simplu, încheie: 

„„„să mergem toţi la Niger, trecând prin Kubo. 

Cum, domnule Barsac? ... bâigui Jane, care se temea că n- 
a auzit bine. 

— Uite-aşa, miss Buxton - încheie Barsac discuţia. Va 
trebui să vă împăcaţi cu gândul că ne veţi suporta până la 
capăt. 

— Oh! domnule Barsac... murmură încă o dată Jane 
Buxton, pornindu-se de-a binelea pe plâns. 

Dar nu numai ea avea ochii umeziţi. Emoţia era generală. 
Bărbaţii se căzneau, totuşi, să şi-o ascundă, iar la ei ea se 
manifesta printr-un fel de enervare şi printr-un val de 
cuvinte inutile. Replicele li se încrucişau: 


E o călătorie cât se poate de simplă - spunea Florence, 
fiindcă avem hrană. 

Pentru cinci zile - spunea doctorul Châtonnay cu un ton de 
parcă ar fi spus pentru şase luni. 

Numai pentru patru - rectifică Barsac - dar o să ne 
cumpărăm alta. 

De altfel, mai e vânatul - sugeră doctorul. 

Şi pescuitul - adăugă Saint-Berain. 

Şi fructele, pe care le cunosc destul de bine - afirmă 
doctorul. 

Eu ştie legume: patate, igname - se amestecă şi Iongane. 

Eu face unt de ce - supralicita Malik. 

Hip! Hip! Hip! Uraaa! strigă Amedee Florence. E o 
desfătare, e pământul făgăduinţei, e raiul pe pământ. 

Vom porni mâine - hotări în sfârşit Barsac. Să ne pregătim, 
fără să pierdem o clipă. 

Demn de remarcat e faptul că domnul Poncin nu 
deschisese gura. Dimpotrivă, imediat ce se hotărâse ca 
toată lumea să meargă la Kubo, domnul Poncin îşi scosese 
carnetul pe care începuse să-l umple cu calcule nesfârşite. 

— "Toate bune - spuse el drept răspuns la ultimele cuvinte 
ale lui Barsac. Asta nu înseamnă însă că drumul la Kubo, în 
comparaţie cu cel la Segu-Sikoro, n-ar fi cu patru sute de 
kilometri mai lung. Paşii noştri fiind, după cum se ştie, de 
şaptezeci şi doi de centimetri, asta face cinci sute cincizeci 
şi cinci de mii cinci sute cincizeci şi cinci de paşi plus un 
fragment de pas. Să lăsăm la o parte fragmentul. Noi facem 
pe oră, după cum am spus, trei mii şase sute de paşi şi o 
zecime, şi mergem zilnic cinci ore patruzeci şi cinci de 
minute optsprezece secunde. Deci... 

Dar nimeni nu-l mai asculta pe domnul Poncin; Barsac, 
doctorul Châtonnay, Amedee Florence, Jane Buxton şi Saint- 
Berain se şi ocupau de pregătirile pentru plecarea de-a 
doua zi, pe când domnul Poncin vorbea în pustiu. 

XII. 

UN MORMÂNT, NIŞTE OSEMINTE. 


Însoţiţi de şase hamali aduşi de dugutighi-ul din Kadu, 
rămăşiţele misiunii Barsac părăsiră satul în dimineaţa de 24 
februarie. Oricât de tulburătoare fuseseră ultimele 
evenimente care o dezorganizaseră, plecarea misiunii fu 
veselă. Dacă îl lăsăm la o parte pe domnul Poncin, ale cărui 
sentimente intime rămâneau de nepătruns, toţi ceilalţi erau 
însufleţiţi de perspectiva săvârşirii unui act generos, ba 
chiar eroic într-o măsură, şi se felicitau reciproc pentru 
hotărârea luată. De altfel, nimic nu era încă pierdut. Cei 
şase europeni, ca şi Tongane, care o luase pe Malik lângă el, 
îşi mai aveau caii şi nu duceau lipsă nici de arme, nici de 
alimente, nici de mărfuri de schimb. Pe de altă parte, ţinutul 
părea liniştit şi se putea spera, pe drept cuvânt, ca 
adversarul necunoscut, de care se ciocniseră fără voie până 
atunci, să-şi înceteze persecuțiile, căci misiunea nu mai era 
capabilă să amenințe pe nimeni. În principiu, nimic nu se 
opunea, deci, ca ea să ajungă la Kubo fără să aibă de trecut 
prin încercări serioase. Şi de asemenea, nimic nu se 
opunea, fără îndoială, ca ea să ajungă repede acolo, acum 
când nu mai exista zăbava pricinuită de-o întreagă 
herghelie de măgari, printre care se găsesc totdeauna 
câţiva îndărătnici. De altfel, pentru ca mersul să fie cât mai 
rapid, membrii expediției îşi impuseseră sacrificii grele. La 
dugutighi-ul din Kadu fusese lăsată, drept plată pentru 
serviciile aduse, o parte din mărfuri, iar cele păstrate 
trebuiau să permită cu uşurinţă sosirea la Gao. Un sacrificiu 
şi mai dureros îl constituise renunţarea la corturile din care 
numai unul fusese păstrat spre folosinţa exclusivă a Janei 
Buxton, deşi aceasta se împotrivise cu tărie. Cât despre 
bărbaţi, ei fie că aveau să se adăpostească prin sate, fie că 
aveau să doarmă sub cerul liber. În anotimpul secetos şi 
pentru o călătorie atât de scurtă, aceasta nu putea să 
însemne un neajuns prea mare. De fapt, nu era vorba decât 
de un drum de vreo cinci sute de kilometri, adică de 
cincisprezece sau douăzeci de zile de mers. După toate 


probabilitățile, aveau deci să se afle la Kubo între zece şi 
cincisprezece martie. 

Începutul călătoriei păru că nu contrazice auspiciile 
acestea favorabile. Hamalii, plini de prospeţime şi de elan, 
nu slăbeau de loc pasul şi, pentru a străbate cei o sută 
patruzeci de kilometri care desparte Kadu de Sanabo, unde 
ajunseră în ziua de 28, trebuiră doar cinci zile. În decursul 
acestei prime părţi a călătoriei, nu se petrecu nici un 
incident. 

Aşa cum prevăzuseră, membrii misiunii găsiră, în general, 
adăpost pentru noapte în colibele indigenilor, într-adevăr 
foarte murdare, dar, oricum, satisfăcătoare; nopţile 
petrecute sub cerul liber, când nu se afla nici un sat în 
apropierea celui de-al doilea popas al zilei, se scurseseră 
liniştite. Călătorii, bine primiţi pretindeau, izbutiră să se 
aprovizioneze uşor cu merinde, iar în dimineaţa zilei de 1 
martie plecară din Sanabo fără să se fi atins de rezervele 
lor de hrană. 

Până aici nu aveau deci nici un motiv să regrete hotărârea 
luată. 

Prea mi se pare totul frumos! îi spuse Amedee Florence 
prietenului său Saint-Berain, pe când străbăteau alături a 
doua etapă a zilei de 2 martie. Subsemnatul, ca un profund 
cugetător ce sunt, ar trebui chiar să fiu îngrijorat şi să 
calculez cu câte fracțiuni s-a înclinat în favoarea noastră 
obişnuitul raport dintre bine şi rău. Totuşi îmi place mai 
mult să cred că destinul poate din când în când să-l ia drept 
model pe domnul Poncin şi să lase la o parte fracţiunile, aşa 
cum le lasă şi el. 

lată răsplata unei fapte bune, dragul meu - răspunse 
Saint-Berain. N-aţi vrut să ne părăsiţi şi cerul vă 
răsplăteşte. 

După cum se desfăşoară lucrurile, meritul nostru n-o să fie 
prea mare - spuse, întorcându-se în şa, doctorul Châtonnay, 
care călărea înaintea celor doi prieteni. 

Cine ştie? făcu Saint-Berain. Încă n-am ajuns la ţintă. 


E ca şi cum am fi ajuns - spuse Amedee Florence. De data 
asta soarta ne e prielnică. Asemenea lucruri se simt, ce 
naiba! Eu susţin că vom ajunge la Kubo netulburaţi, fără 
cea mai mică aventură, lucru altminteri de loc îmbucurător 
pentru un ziarist, căruia directorul... Hooo!!! se întrerupse 
el deodată, adresându-se calului care se poticnise greoi. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Barsac. 

Calul meu - explică Florence. Nu ştiu ce are. De azi- 
dimineaţă se poticneşte într-una. Va trebui să examinez... 

Dar nu apucă să-şi termine gândul. Calul, care se oprise 
brusc, tremura şi se clătina pe picioare. Reporterul abia avu 
timp să descalece. De cum rămase fără călăreț, bietul cal îşi 
îndoi genunchii şi se lungi la pământ. 

Toţi se grăbiră să-i dea ajutor bietului animal care gâfâia şi 
sufla greu. Îi desfăcură chinga, îi udară botul cu apa unui 
pârâiaş din apropiere. Zadarnic însă. Un ceas mai târziu, 
calul era mort. 

Ar fi trebuit să bat în lemn mai adineauri - spuse jalnic 
Amedee Florence transformat în pieton. Doar se ştie că nu-i 
bine să te lauzi că-ţi merge prea bine. Asta aduce neapărat 
ghinion. 

Nu cumva eşti superstiţios, domnule Florence? întrebă 
Jane Buxton, zâmbind. 

Nu prea, domnişoară. Sunt numai necâjit, foarte necâjit, 
zău aşa! 

Reporterului i se dădu calul lui Tongane. Jane Buxton o luă 
pe Malik lângă ea, în şa, şi călătorii porniră iar la drum, 
după un popas de două ore, lăsând în urma lor stârvul 
calului şi harnaşamentul pe care nu se puteau gândi să-l 
care cu ei. Etapa fu mai scurtă deci cu două ore. 

La căderea nopţii, călătorii se opriră la poalele unui pâlc 
de arbori, aşezat de natură în semicerc, chiar pe marginea 
drumului. Situat pe vârful unei mici înălţimi, punctul acesta, 
cu vedere deschisă în toate direcţiile, ceea ce punea la 
adăpost de-o surpriză oricând posibilă, era fericit ales 
pentru a petrece noaptea acolo. De altfel, avantajele lui 


atrăseseră şi alţi călători, care trecuseră ceva mai înainte, 
şi care, după cum se văzu îndată, poposiseră tot acolo. 
Judecând după urmele lăsate, călătorii de mai înainte 
fuseseră destul de numeroşi, după cum lăsau să se vadă 
numeroasele urme de copite lăsate de caii lor. Cine fuseseră 
oamenii aceia? Negri sau albi? A doua ipoteză, cea mai 
probabilă - căci negrii, în general, nu folosesc cai - deveni 
certitudine când Amedee Florence descoperi şi le arătă 
tovarăşilor săi un obiect uitat de cei ce poposiseră acolo. 
Obiectul, oricât de neînsemnat ar fi fost, căci era vorba de- 
un simplu nasture, constituia totuşi un produs al civilizaţiei 
puţin folosit de negri şi arăta neîndoielnic culoarea foştilor 
lui posesori. 

Altminteri starea ierbii călcată în picioare, şi care începuse 
să se ridice, dovedea că trecerea grupului precedent 
avusese loc cel puţin cu zece zile în urmă. Cum grupul nu 
fusese întâlnit în cale, se poate conchide că mergea şi el în 
direcţia nord-est, şi că, prin urmare, n-aveau să-l 
întâlnească niciodată. 

Ziua de 3 martie nu aduse nimic deosebit; dar, în ziua de 
4, exploratorii trebuiră să deplângă moartea încă unuia din 
caii lor. Spre seară, calul lui Barsac muri exact cum murise 
cel al lui Amedee Florence. Lucrul acesta începea să pară 
ciudat. 

Doctorul Châtonnay, care examinase animalul mort, folosi 
primul prilej să-i spună confidenţial lui Amedee Florence: 

Am aşteptat să fiu singur cu dumneata, domnule Florence, 
ca să-ţi spun ceva destul de grav. 

Ce anume? întrebă Florence, mirat. 

Cei doi cai au murit otrăviţi. 

Nu se poate! exclamă reporterul. Cine să-i otrăvească? 
Negrii angajaţi la Kadu? ... Ei n-au nici un interes să ne facă 
greutăţi, ba dimpotrivă. 

Nu acuz pe nimeni - stărui doctorul - dar menţin cele 
spuse. După prima moarte, aveam bănuieli. După a doua, 


sunt sigur. Semnele sunt neîndoielnice. Nici chiar un 
necunoscător nu s-ar înşela în privinţa lor. 

Atunci, ce părere ai, doctore? 

Despre ce? 

Despre ce trebuie să facem. 

Nici eu nu ştiu mai mult decât dumneata. Datoria mea e să 
te previn, şi, dacă m-am achitat de ea în felul acesta 
confidenţial, e ca să-i pui dumneata la curent pe ceilalţi, 
fără ştirea domnişoarei Buxton, pe care cred că n-ar avea 
rost s-o speriem. 

De acord, doctore - aprobă Florence. Dar spune-mi, e 
absolut necesar să credem că e vorba de rea-voinţă în 
aceste două accidente? Nu ar putea fi ele explicate şi altfel? 
N-or fi păscut caii noştri, o dată cu iarba bună, şi cine ştie 
ce iarbă otrăvitoare? 

Nu e numai posibil - spuse doctorul - e chiar sigur. 
Rămâne să aflăm doar dacă întâmplarea e aceea care le-a 
amestecat iarba otrăvitoare în nutreţ sau dacă nu cumva 
întâmplarea poartă nume de om. În privinţa aceasta, nu ştiu 
nici eu mai mult decât dumneata. 

Exploratorii se înţeleseră să supravegheze mai atenţi ca 
oricând cei cinci cai pe care îi mai aveau, ca să fie evitată 
repetarea unei asemenea nenorociri. Când câte unul dintre 
europeni, când Tongane urmau să rămână mereu lângă cai 
în timpul popasurilor, în aşa fel, încât nimeni sa nu se poată 
apropia de ei fără să fie văzut. Fie din pricina acestor 
măsuri, fie pur şi simplu pentru că cele două morţi fuseseră 
accidentale, în următoarele două zile caii nu mai păţiră 
nimic, iar călătorii se liniştiră treptat. 

De altfel, pierderea celor doi cai era singurul incident 
supărător întâmplat până atunci. 

Ţinutul era foarte şes, se putea călători fără mare 
osteneală atât de repede cât îngăduia pasul hamalilor, iar 
aprovizionarea continua să se facă destul de uşor în satele 
întâlnite, ceea ce permitea să se păstreze neatins avansul 
iniţial de hrană pentru patru zile. 


Totuşi, cum după-amiaza zilei de 5 şi toată ziua de 6 se 
scurseră fără să se zărească măcar un sat, călătorii se 
văzură nevoiţi să se atingă de rezerva aceasta. Dar nimeni 
nu se arăta îngrijorat. Tongane afirma că o aşezare ceva 
mai mărişoară se află prin apropiere şi că acolo 
aprovizionarea nu va fi o problemă. 

Într-adevăr, în seara zilei de 5 martie exploratorii ajunseră 
în târguşorul numit Yaho, dar previziunile lui 'Tongane nu se 
împliniră. De cum se apropiară de tata, zbierete şi chiar 
câteva împuşcături de puşti cu cremene răsunară de pe 
înălţimea palisadei, unde se îngrămădea o mare mulţime de 
negri. De la plecarea din Conakry, era prima oară când 
călătorilor noştri li se făcea o asemenea primire, dacă lăsăm 
la o parte manifestările băştinaşilor din Kokoro. Ba chiar şi 
la Kokoro fusese posibil să li se transforme pornirile 
războinice în sentimente mai prieteneşti, pe câtă vreme la 
Yaho nici nu se putu încerca măcar să se ajungă la un 
asemenea rezultat. 

Degeaba căută, în fel şi chip, Barsac să intre în relaţii cu 
localnicii; mijloacele folosite dădură greş unul după altul. 
Zadarnic fu ridicat un steag alb în vârful unui băţ. Emblema 
aceasta simbolică, al cărei sens paşnic e înţeles pe toată 
suprafaţa pământului, stârni o furtună de urlete, însoţită de 
o ploaie de gloanţe, care l-ar fi ucis pe purtătorul steagului, 
dacă el n-ar fi avut prudenţa să nu se apropie mai mult 
decât trebuia. 'Tongane, apoi rând pe rând doi dintre 
hamali, oameni înrudiţi, sau aproape înrudiţi cu locuitorii 
din Yaho, fură trimişi ca parlamentari, dar fără succes. 
Localnicii refuzau să-i asculte şi le răspundeau cu diferite 
proiectile pe care numai stângăcia trăgătorilor le făceau 
inofensive. Era vădit că populaţia din Yaho ţinea, din cine 
ştie ce motive, să n-aibă nici un fel de legătură cu străinii şi 
că nu voia nici măcar să le afle intenţiile. Exploratorii 
trebuiră deci să renunţe. De altfel, negrii aceştia 
neospitalieri se mărginiră să stea de pază în jurul tata-ului, 


înăuntrul căruia se opuneau cu străşnicie să-i lase pe 
străini, şi nu trecură la nici un act de ostilitate mai directă. 

Oricare ar fi fost motivele unei asemenea atitudini, 
călătorii nu izbutiră să se aprovizioneze după cum sperau şi 
trebuiră să plece a doua zi, 7 martie, cu hrană numai 
pentru două zile. Altminteri, situaţia nu era încă 
îngrijorătoare. De la Kadu fuseseră străbătuţi peste trei 
sute de kilometri, adică mai mult de jumătate din parcursul 
total, şi existau toate şansele ca viitoarele aşezări să aibă o 
atitudine mai prietenească decât cea de la Yaho. 

Cum drumul nu trecu prin nici un sat, problema nu fu 
rezolvată nici în ziua de 7 martie, zi altminteri prielnică în 
ceea ce priveşte kilometrii parcurşi, dar în cursul căreia se 
ivi o nouă nenorocire. Un altreilea cal muri, aidoma cu cei 
doi morţi înaintea lui. 

Să reuşească oare cineva să ne otrăvească animalele, în 
ciuda supravegherii noastre? îl întrebă Florence pe 
doctorul Châtonnay. 

E puţin probabil - răspunse doctorul. Otrăvirea trebuie să 
fi avut loc înaintea plecării noastre din Kadu. Poate chiar în 
ziua când ne-a evadat escorta. Dacă ne vedem caii murind 
pe rând şi nu toţi o dată, aceasta se datoreşte rezistenţei lor 
individuale şi, fără îndoială, diferenţei dozelor înghiţite. 

Până una alta - spuse Amedee Florence - iată-ne trei 
pietoni şi patru călăreţi. Nu prea-i nostim! 

Plecarea din 8 martie nu fu lipsită de griji. Oriiîncotro şi-ar 
fi îndreptat privirile, viitorul începea să se arate întunecat. 
Călătorii nu-şi puteau ascunde gândul că puterea adversă, 
de care se credeau scăpaţi pentru totdeauna, avusese 
prevederea de-a le otrăvi caii înainte de a dispare, ceea ce 
implica o stăruinţă a urei, pe cât de înfricoşătoare, pe atât 
de inexplicabilă; şi se aşteptau din moment în moment să 
vadă prăbuşindu-se şi cele patru animale rămase încă în 
viaţă. Pe de altă parte, nu mai aveau hrană decât pentru o 
zi, şi urmau să îndure foamea, dacă până la căderea nopţii 
nu întâlneau vreun sat. 


Dar nu avură mult de aşteptat. Nici nu trecuse prima oră 
de marş când se iviră în zare colibele unui sat. 

Călătorii se opriră câteva clipe, încercând să prevadă 
primirea care îi aştepta. În vasta câmpie din faţa lor nu 
desluşiră nimic în stare să-i lămurească. Pe cât se putea 
ghici de la distanţa aceea, satul părea mort şi întinderea 
pustie. Nu se vedeau decât înaltul covor al ierburilor 
savanei şi şleaul drumului pe care, din loc în loc, se zăreau 
nişte pete negre, a căror natură era imposibil de ghicit. 

După un scurt popas, Barsac şi însoțitorii săi porniră iar 
spre sat. Dar abia dacă făcuseră un kilometru când o 
miasmă îngrozitoare le izbi nările. După câţiva paşi, se 
aflară lângă una din petele negre zărite din depărtare şi se 
traseră fără voie înapoi. Pata neagră era cadavrul pe 
jumătate putrezit al unui negru. Până în sat, drumul era 
astfel marcat. Călătorii putură să numere zece asemenea 
indicatoare funebre. 

— Priveşte cât e de mică gaura făcută de proiectilul care l- 
a lovit pe omul acesta - îi spuse lui Amedee Florence 
doctorul Chatonnay pe când examina unul dintre cadavre - 
şi, dimpotrivă, uită-te cât e de mare orificiul de ieşire, când 
proiectilele au străpuns corpul dintr-o parte într-alta. Unele 
au întâlnit în cale oase, şi poţi constata ce prăpăd au făcut 
atunci. Oamenii aceştia au fost ucişi cu gloanţe explozive. 

lar! exclamă Amedee Florence. 

Iar. 

— Ca bătrânul negru pe care l-am îngrijit în micul cătun, 
pe vremea primei noastre etape cu noua escortă? 

— Ca atunci - răspunse doctorul Chatonnay. 

Amedee Florence şi doctorul se apropiară tăcuţi de 
tovarăşii lor. Erau gânditori şi se întrebau ce trebuie să 
creadă despre repetarea inexplicabilă a unui fapt atât de 
nefiresc. 

În sat, spectacolul era şi mai înfiorător. După numeroase 
semne se vedea că acolo avusese loc o luptă înverşunată. În 
afară de asta, după bătălie, învingătorii incendiaseră satul 


şi majoritatea colibelor erau distruse de foc. În cele care 
scăpaseră, fură găsite alte cadavre. 

Moartea acestor nefericiţi a avut loc cel puţin acum zece 
zile - spuse doctorul Châtonnay şi, ca şi a celorlalţi, a fost 
pricinuită de gloanţe explozive. 

Dar cine pot fi ticăloşii în stare de-un asemenea măcel? 
exclamă Saint-Berain. 

Poate că sunt cei ale căror urme le-am observat acum 
câteva zile - sugeră Amedee Florence. Atunci socoteam că 
au un avans de vreo zece zile. Asta coincide cu termenul 
fixat de doctor. 

— Ei sunt, fără îndoială - spuse Barsac, indignat. 

După cum tot ei sunt şi cei cărora le datorăm frumoasa 
primire de la Yaho, unde or fi vrut să facă ce-au făcut aici, 
adăugă Amedee Florence. Cum Yaho e împrejmuit de un 
tata, ei n-or fi putut să pătrundă, dar asta explică de ce 
negrii înfricoşaţi s-au apărat de atunci cât au putut. 

Într-adevăr, e destul de logic ce spui - aprobă doctorul 
Châtonnay. 

Dar cine pot fi ticăloşii aceştia? întrebă Jane Buxton. Şi 
prezenţa lor nu poate însemna oare un pericol pentru noi? 
Cine sunt, nu ştiu - răspunse Amedee Florence - dar, în 
ceea ce ne priveşte, nu mi se par de temut. Totul arată că 
au asupra noastră un avans de zece, douăsprezece zile, şi, 
cum sunt călări, probabil că n-o să-i ajungem niciodată din 

urmă. 

Călătorii străbătură întregul sat incendiat, fără să 
întâlnească nici o fiinţă vie. Locuitorii care scăpaseră de 
gloanţe fugiseră, iar satul era complet pustiu. Şi era, de 
asemenea, prădat de la un capăt la altul. Tot ce nu înghiţise 
focul fusese împrăştiat în vânt. Aceeaşi privelişte în 
împrejurimi prin luganele pustiite, devastate. Dorinţa de a 
distruge era vădită. 

Bântuiţi de gândurile acestea triste, călătorii lăsară în 
urmă nefericitul sat. Seara, poposiră în plină câmpie. Nu 
mai aveau hrană decât pentru o singură masă. Hrana 


aceasta fu împărţită în două. Jumătate o mâncară pe loc, 
jumătate o păstrară pentru a doua zi dimineaţă. 

În cursul zilei de 9 martie, călătorii întâlniră două sate. De 
primul, apărat de-un tata şi a cărui primire fu întru totul 
asemănătoare cu cea de la Yaho, nu se putură apropia. Al 
doilea sat, neapărat de nici un fel de zid, era, ca şi cel din 
ziua precedentă, distrus, prădat, ars şi cu totul lipsit de 
locuitori. 

— Într-adevăr, s-ar zice că cineva îşi bate capul să 
pustiiască totul în faţa noastră - observă Barsac. 

Observaţia era justă. Dacă cineva ar fi vrut să-i înfometeze 
pe călători, n-ar fi procedat altfel. 

— Aş! făcu Amedee Florence, cu voită nepăsare. Vom 
străbate în ciuda lor pustiul acesta. De aici până la Kubo, 
abia dacă mai sunt o sută cincizeci de kilometri. La urma 
urmei, nu-i cine ştie ce distanţă de netrecut. Fiindcă 
măcelarii şi băcanii sunt în grevă, o să ne procurăm 
fripturile vânând. 

Cu excepţia domnului Poncin, cu totul incapabil să 
mânuiască o puşcă, toţi ceilalţi urmară imediat sfatul acesta 
excelent. Din nefericire, ierburile înalte împiedicau prea 
des vederea, iar ţinutul nu prea avea vânat. Cât ţinu ziua, 
abia fură împuşcate o dropie, două bibilici şi două 
potârnichi. Ca hrană pentru paisprezece persoane, era 
minimum absolut necesar. 

La popasul de seară, Amedee Florence şi doctorul 
Châtonnay constatară pentru a doua oară că locul ales 
primise mai înainte vizita altor călători. Ierburile păreau 
chiar mai recent călcate, ca şi cum avansul acestora s-ar fi 
micşorat. 

Pe când ei discutau faptul acesta, Tongane, însărcinat în 
momentul acela cu supravegherea cailor, îşi chemă deodată 
stăpânii. Doi cai se prăbuşiseră la pământ, aşa cum se 
prăbuşiseră şi primii trei. Ca şi ceilalţi, ei agonizară fără să 
fie posibil să li se dea nici un fel de ajutor şi muriră după o 
oră de chinuri. 


Mai rămâneau doi cai, dar nici ei n-aveau să mai fie 
păstraţi multă vreme, căci pieriră, la rândul lor, în ziua de 
10 martie. 

Morţile acestea succesive să-i fi îngrozit oare pe hamalii 
angajaţi la Kadu? Sau, ceea ce ar părea mai simplu, faptul 
că în ziua de 10 vânătoarea dăduse rezultate extrem de 
slabe, îi făcuse să se teamă că vor pieri de foame? Oricum, 
în noaptea de 10 spre 11, negrii dispărură, iar când se 
lumină de ziuă, cei şase europeni, Iongane şi Malik se 
treziră fără hamali, fără cai şi fără provizii. 

Şi trecură atunci printr-un moment de descurajare, firesc 
şi, de altfel, explicabil prin starea de slăbiciune pe care 
începeau să o resimtă. Dintre toţi, cea mai copleşită părea 
Jane Buxton, care se mustra că îşi târâse tovarăşii în 
călătoria aceasta jalnică, şi se simţea răspunzătoare de 
nenorocirile lor. Ea se învinovăţea şi le cerea iertare. 

Amedee Florence îşi dădu seama că trebuia luptat 
împotriva descurajării generale. 

Câte vorbe fără rost! strigă el, adresându-i-se Janei 
Buxton, cu afectuoasă brutalitate. Cred că n-am murit încă. 
Ce-i dacă astăzi n-a fost bună vânătoarea? O să fie mâine, 
şi-atâta tot. 

Să nu uităm că, lăsându-ne amanet, negrii noştri ne-au 
scutit totodată şi de grija celor şase stomacuri ale lor - 
adăugă doctorul Châtonnay, venindu-i în ajutor 
reporterului. 

Totul e în avantajul nostru - conchise Florence. Dacă n-ar 
fi plecat singuri, v-aş fi propus eu să-i trimitem la scumpele 
lor familii. În condiţiile acestea, cred că nu ni se putea 
întâmpla nimic mai bun. 

Îţi mulţumesc, domnule Florence, vă mulţumesc, domnilor 
- spunea în acest timp Jane Buxton, adânc mişcată. Vă rog 
să credeţi că n-am să uit niciodată bunătatea şi 
devotamentul dumneavoastră. 

Fără sentimentalisme - o întrerupse Florence. Nimic nu-i 
mai dăunător decât ele, înainte de masă. Dacă sunteţi de 


acord, s-o ştergem, să ne pornim pe vânat şi să ne îndopăm 
până n-om mai putea. Sentimentele ni le vom exprima la 
desert, dacă vom mai avea chef. 

Cum plecarea hamalilor făcea imposibil transportul 
bagajelor, călătorii noştri trebuiră să lase în drum ultimul 
cort şi ce le mai rămăsese din mărfurile de schimb. Jane 
Buxton avea să doarmă şi ea, de acum înainte, sub cerul 
liber, dacă nu izbuteau să găsească adăpost în vreun sat 
părăsit. Cât despre pierderea mărfurilor de schimb, 
călătorii nu se arătară prea necâjiţi La ce le-ar fi putut folosi 
ele, când ţinutul era pustiu şi orice schimb imposibil? Iar 
dacă soarta avea să li se schimbe, n-aveau oare destui bani 
pentru cele necesare? 

Marşul fu reluat în aceste triste condiţii. În cursul zilei de 
12 martie, drumul trecu printr-un sat în care fură din nou 
descoperite numeroase cadavre de negri. Doctorul le atrase 
tovarăşilor săi atenţia asupra faptului că moartea 
nefericiţilor acestora era mai recentă şi că părea să fi avut 
loc cel mult cu două zile în urmă. Trebuia oare înţeles că 
banda ucigaşilor se afla acum mai aproape, şi că trebuiau 
să se aştepte la o ciocnire cu ea de la ozila alta? 

În ciuda perspectivei acesteia puţin liniştitoare, călătorii 
continuară să urce spre nord. De altfel, ce-ar fi putut face? 
Să revină spre sud, pe drumul jalonat de sate ostile sau 
distruse ar fi fost imposibil. Mai bine să ajungă cu orice preţ 
la Niger, căci numai acolo ar fi putut găsi ajutoare. 

În faţa lor, călătorii istoviţi nu întâlneau decât pustiul. Nici 
un sat care să nu fie ostil, când un tata îl apărase de 
distrugere, sau care să nu fie jefuit, ars, devastat, în caz 
contrar. Călătorii se aflau în imposibilitate de a-şi procura 
hrană de undeva, şi nu rezistau decât graţie unor 
întâmplări favorabile: igname, patate sau alte rădăcini 
dezgropate în vreun lugan prădat, vreun glonte norocos, 
sau, uneori, câte un biet peşte prins de Saint-Berain la 
popasurile din timpul zilei. 


Alimentul acesta din urmă lipsea, la drept vorbind, cel mai 
adesea. În afară de faptul că vitregia soartei nu micşora cu 
nimic veşnica distracţie şi nici sensibilitatea excesivă a 
fantezistului nepot al Janei Buxton, călătorii mai străbăteau 
şi un ţinut în care apele erau rare. De aceea se şi văzură 
nevoiţi de multe ori să sufere de sete, căci fântânile 
descoperite pe alocuri erau mereu înfundate. Puterea 
răuvoitoare, care se căznea să-i nimicească, nu uitase 
NIMIC. 

Totuşi, energia nu le fusese ştirbită. Arşi de-un soare 
nemilos, târându-se din greu, când vânatul lipsea, 
stabilindu-şi etapele în funcţie de slăbiciunea lor crescândă, 
ei înaintau curajoşi spre nord, zi cu zi, pas cu pas, în ciuda 
oboselei, a setei, a foamei. 

Cei doi negri făceau faţă încercărilor acestora cu o 
minunată nepăsare. Deprinşi cu lipsurile, obişnuiţi să ducă 
o viaţă de mizerie, poate îndurau mai uşor decât stăpânii 
lor mizeria actuală. Dar amândoi dădeau dovada unui 
devotament dintre cele mai emoţionante. 

— Eu, nu tare foame - îi spunea 'Tongane lui Malik, ca s-o 
convingă să accepte vreo rădăcină comestibilă descoperită 
de el. 

Malik primea darul numai ca să-l ofere Janei Buxton, care, 
de altfel, se grăbea să-l adauge la rezerva colectivă a 
viitoarei mese pentru toți. 

Astfel, fiecare îşi făcea datoria, acţionând după cum îi era 
firea. 

Barsac înclina mai degrabă spre mânie. Nu prea vorbea, 
iar dacă uneori îi scăpa vreun cuvânt de pe buze, cuvântul 
acesta se adresa în general guvernului francez a cărei 
incapacitate îl vârâse pe el, pe Barsac, într-o asemenea 
încurcătură. Se şi vedea la tribuna Camerei. Şi, până una 
alta, îşi pregătea fulgerele pe care avea să le arunce, la 
reîntoarcere, ca Jupiter, de la înălţimea acestui Olimp 
parlamentar. 


Doctorul Châtonnay vorbea şi el puţin, dar, deşi tare 
stângaci la vânătoare, se dovedea extrem de util. El căuta 
fructele comestibile pe care le descoperea destul de des, şi, 
având grijă înainte de orice să păstreze măcar aparenţa 
voioşiei, nu uita niciodată să râdă, cu veşnicul lui râs care 
suna ca un abur scăpat dintr-o ţeavă, la cel mai neînsemnat 
cuvânt rostit de Amedee Florence. 

— Păcat, doctore, că n-ai decât eşapamentul - îi spunea 
acesta din urmă. Nu cumva ai şi motorul la dumneata? Ne- 
ar trebui grozav! 

Iar excelentul doctor râdea iar, din principiu. 

Domnul Poncin vorbea şi mai puţin, căci nu deschidea de 
loc gura. El nu vâna, nu pescuia şi, de altfel, nici nu se văita. 
Domnul Poncin nu făcea decât să-şi noteze din când în când 
cifrele în misteriosul său carnet, lucru de care Amedee 
Florence era mereu foarte intrigat. 

Saint-Berain se comporta ca de obicei, nici mai vesel, nici 
mai trist decât în momentul plecării. Poate că nu ştia în ce 
situaţie se află, şi era atât de distrat, încât uita că i-e foame. 

Judecând după aparenţe, s-ar fi părut că Jane Buxton 
suporta cu mai puţină filosofie încercările la care o supunea 
soarta; şi totuşi, ele erau străine de tristeţea tot mai 
adâncă, vădită pe chipul ei. Cum nu-şi închipuise niciodată 
că va fi scutită de eforturi în decursul călătoriei, obstacolele 
întâlnite în cale n-o impresionau prea tare. Slăbită de 
lipsurile şi de suferinţele îndurate, măcar energia îi 
rămăsese intactă, iar gândurile nu i se abăteau de la țelul 
fixat. Dar, pe măsură ce se apropia de el, tulburarea, 
neliniştea îi sporeau, fără să li se poată împotrivi. Ce 
răspuns avea să-i dea mormântul de la Kubo? Ce-avea să-i 
spună ancheta pe care o va întreprinde apoi, luând drept 
centru al cercetărilor locurile unde îi murise fratele? Avea 
măcar să afle ceva, şi să nu se întoarcă acasă cu mâinile 
goale? Întrebările acestea îi apăsau sufletul, din zi în zi mai 
imperioase şi mai copleşitoare. 


Amedee Florence observase tristeţea Janei Buxton şi o 
combătea din toate puterile. De fapt, el era sufletul acestei 
mici lumi, şi cele mai cumplite încercări nu-i atingeau cu 
nimic nestinsa voioşie. Ascultându-l, ei ar fi trebuit să 
mulţumească Cerului pentru părinteasca lui bunăvoință, 
nici un fel de viaţă nefiind atât de potrivit cu o igienă 
înţeleasă cum trebuie. Orice i se întâmpla, el găsea un prilej 
să se felicite, îi era sete? Nimic mai bun pentru începutul lui 
de dilatare stomacală. Îi era foame? Nimic mai bun pentru a 
combate artritismul care îl pândea. Erau frânţi de 
oboseală? Aveau să doarmă mai cu poftă, după părerea lui. 
Şi-l lua ca martor pe doctorul Châtonnay, care aproba, 
admirând curajul şi energia bravului tânăr. 

Meritul lui Amedee Florence era cu atât mai mare cu cât, 
de fapt, pe el îl încerca, în afara grijilor comune tuturor, o 
grijă suplimentară, pe care ceilalţi nici n-o bănuiau măcar. 
Totul începuse de la 12 martie, adică din ziua când, pentru 
prima dată, străbătuseră un sat a cărui distrugere părea că 
avusese loc în ajun. Din ziua aceea, Amedee Florence 
căpătase convingerea intimă că erau supravegheați, 
urmăriţi, pândiţi. Câţiva spioni pândeau în savană, era sigur 
de asta, urmărind pas cu pas misiunea dezorganizată, 
asistând la agonia ei, gata, fără doar şi poate, să anihileze 
efortul acestor naufragiaţi ai pământului, în clipa când ei ar 
fi găsit, în sfârşit, salvarea. Cu ochii şi urechile veşnic la 
pândă, el avusese numeroase dovezi în sprijinul bănuielilor 
sale: ziua, noi urme de popas recent, împuşcături abia 
perceptibile, tropote de cai depărtate; noaptea, şuşoteli, 
foşnete şi, uneori, când bezna era deplină, strecurarea 
vreunei umbre nesigure. Despre observaţiile, despre 
gândurile, despre temerile sale, Florence nu suflase o vorbă 
tovarăşilor săi, ca să nu le sporească neliniştea, şi-i ceruse 
să tacă lui Tongane, ale cărui observaţii se potriveau cu ale 
lui. Se mulţumeau amândoi să fie cu ochii în patru, până 
când reporterul va socoti necesar să-şi încunoştiinţeze 
prietenii. 


Călătoria, complicată cu atâtea dificultăţi, nu putu, fireşte, 
să fie dusă la capăt în termenul prevăzut. Ultimul popas 
înainte de sosirea la Kubo avu loc în seara de 23 martie. 
Şapte, opt kilometri îi mai despărţeau de Kubo pe călătorii 
istoviţi, dar, după spusele lui Iongane, la mai puţin de două 
mii de metri aveau să găsească mormântul în care se 
odihneau rămăşiţele căpitanului George Buxton. A doua zi, 
de cu zori, vor porni spre el. Părăsind drumul trasat, aveau 
să meargă mai întâi până la locul unde soldaţii răsculați 
fuseseră nimiciţi, urmând să se îndrepte apoi spre sat. Dacă 
satul se afla într-o stare mai bună decât celelalte, urmau să 
se aprovizioneze cu alimente şi să poposească acolo mai 
multe zile, în timpul cărora Jane Buxton să-şi poată 
continua ancheta. În caz contrar, aveau să se îndrepte, 
tăind pieziş drumul, spre Gao, sau să pornească spre 
Tombouctou sau spre Djenne, cu speranţa că vor întâlni 
spre nord sau spre vest ţinuturi mai puţin devastate. 

În momentul acesta socoti Amedee Florence că ar fi de 
datoria lui să-şi pună prietenii la curent cu faptele care îl 
preocupau. Pe când se odihneau, iar Malik gătea la un foc 
de ierburi puţinele alimente procurate, Florence le 
împărtăşi celorlalţi observaţiile lui nocturne şi diurne, din 
care se vădea că nu puteau face un pas fără să fie cunoscut 
de nişte duşmani invizibili, dar veşnic prezenţi. 

Aş merge mai departe - adăugă el - şi aş îndrăzni să 
pretind că adversarii noştri ne sunt vechi cunoscuţi, 
aproape vechi camarazi. Aş susţine morţiş, până la proba 
contrarie, că ei sunt douăzeci de negri şi trei albi şi că unul 
dintre ei seamănă leit cu elegantul nostru prieten, aşa-zisul 
locotenent Lacour, atât de prețuit de onorabila societate 
aici prezentă. 

Pe ce se bazează ipoteza aceasta, domnule Florence îl 
întrebă Barsac. 

Mai întâi, pe faptul că pretinsa noastră escortă a putut 
lesne să ne afle intenţiile şi să ne-o ia înainte pe drumul 
stabilit, ca să facă, împotriva noastră, frumoasa treabă pe 


care aţi putut-o admira; de altfel, ar fi greu de admis 
prezenţa unei alte trupe care, neavând habar de existenţa 
noastră, s-ar deda la asemenea distracţii, într-un scop 
inexplicabil în acest caz. Apoi mai e ceva. Şi locuitorii 
satelor nimicite şi bătrânul negru pe care doctorul l-a 
cârpăcit înainte de Kadu au fost loviți în acelaşi fel. Deci, 
ucigaşii se şi aflau prin preajma noastră, înainte de sosirea 
celei de-a doua escorte aşa cum sunt şi după plecarea ei. 

Poate că aveţi dreptate, domnule Florence - recunoscu 
Barsac - dar, la urma urmei, nu ne spuneţi cine ştie ce 
noutăţi. Niciunul dintre noi nu s-a îndoit nici o clipă că 
pustiirea ținutului acestuia era îndreptată împotriva 
noastră. lar faptul că pustiirea aceasta e opera 
locotenentului Lacour sau a altcuiva, sau că bandiții se află 
în jurul nostru, în loc să meargă înaintea noastră, după cum 
bănuiam, nu ne schimbă cu nimic situaţia. 

Eu nu sunt de aceeaşi părere - răspunse Amedee 
Florence. De aceea m-am şi hotărât să vorbesc în seara 
asta, după ce am tăcut multă vreme, ca să nu vă sporesc 
inutil temerile. Dar, în ciuda tuturor greutăților, iată-ne 
ajunşi la ţintă. 

Mâine, sau vom fi la Kubo, deci la adăpost, sau ne vom fi 
schimbat direcţia şi adversarul poate că va înceta să ne 
persecute. Vă spun drept că aş ţine grozav să înşel o dată 
supravegherea la care suntem supuşi, în aşa fel, încât 
nimeni să nu ştie ce am venit să facem aici. 

Pentru care motiv? întrebă Barsac. 

Nu prea ştiu - mărturisi Florence. E o idee care mi-a venit 
aşa... Dar mi se pare preferabil, în interesul lui miss Buxton, 
ca scopul călătoriei noastre să nu fie cunoscut până când ea 
nu-şi termină ancheta. 

Sunt de acord cu domnul Florence - aprobă Jane Buxton. 
Cine ştie dacă adversarii noştri nu sunt pe punctul de-a 
începe lupta mai pe faţă? Mâine poate că ne vor ataca şi mă 
vor sili să mă înec la mal. N-aş vrea, totuşi, să fi făcut atâta 
drum fără să-mi ating scopul. De aceea, cred că domnul 


Florence are dreptate când vrea să scape de spionii care ne 
înconjoară. Din nenorocire, nu văd cum. 

Mie, dimpotrivă, mi se pare foarte uşor - explică Amedee 
Florence. Incontestabil că, până aici cel puţin, duşmanii 
noştri n-au riscat nici o tentativă directă. Se mulţumesc să 
ne contracareze marşul şi să ne spioneze, rezervându-şi, 
dacă ideea lui miss Buxton este exactă, prilejul de-a 
interveni mai cu eficacitate în ziua când încăpăţânarea 
noastră le va fi întrecut răbdarea. Probabil, deci, că 
supravegherea lor slăbeşte când sunt siguri că am făcut 
popas definitiv pentru noapte. Regularitatea obiceiurilor 
noastre pesemne că îi linişteşte, şi sunt siguri că ne vor 
regăsi dimineaţa acolo unde ne-au lăsat seara. Nu există 
nici un motiv ca astăzi să fim păziţi mai cu străşnicie decât 
în celelalte zile, cel puţin dacă nu s-au hotărât să ne atace 
imediat. Şi chiar în acest caz, ar fi mai bine ca oricând să 
încercăm s-o ştergem neobservaţi. Dar, dacă nu-i aşa, e 
foarte simplu că plecăm imediat, profitând de întuneric. O 
să pornim unul câte unul, făcând cât mai puţin zgomot, toţi 
în aceeaşi direcţie, după ce ne alegem un loc de întâlnire. În 
definitiv, nu e cine ştie ce armată uriaşă pe urmele noastre, 
şi-ar însemna să avem un ghinion nemaipomenit dacă am 
nimeri exact peste cuceritorul locotenent Lacour. 

Planul acesta, aprobat călduros de Jane Buxton, fu adoptat 
de toţi. Călătorii se înţeleseră să meargă unul după altul 
spre est, până la un pâlc mare de arbori aflat cam la un 
kilometru distanţă, pe care îl zăriseră la căderea nopţii. 
Arborii erau acum invizibili, dar se ştia în ce direcţie se 
aflau şi se putea ajunge cu siguranţă la ei, luându-se drept 
ghid steaua ivită la orizont, deasupra norilor groşi care 
sporeau şi mai mult bezna. Tongane avea să pornească 
primul, apoi Jane Buxton, apoi Malik. Ceilalţi europeni 
urmau să vină unul după altul, iar Amedee Florence urma 
să încheie marşul. 

Plecarea se efectuă fără incidente. Două ore mai târziu, 
cei şase europeni şi cei doi negri se aflau la marginea 


pâlcului de copaci şi se grăbeau să-l străbată în aşa fel, 
încât ecranul acesta invizibil să fie plasat între ei şi 
urmăritori. Apoi înaintară mai în voie. Apropierea țintei le 
dădea puteri chiar şi celor mai slăbiţi dintre ei. Niciunul nu- 
şi mai simţea oboseala. 

O jumătate de oră mai târziu, în care timp mărşăluiră 
rapid, longane se opri. După părerea lui, trebuiau să se afle 
chiar pe locul unde soldaţii răzvrătiți ai lui George Buxton 
fuseseră exterminați; dar, în bezna aceea adâncă, negrul nu 
putea arăta locul exact care o interesa pe Jane Buxton. 
Trebuiau aşteptate zorile. 

Călătorii luară deci câteva ore de odihnă. Numai Jane 
Buxton, nesigură de ce-o aştepta la ivirea zorilor, nu putu să 
doarmă. O sumedenie de întrebări, mai chinuitoare ca 
oricând, îi veneau în minte. Era oare, într-adevăr, mort 
nefericitul ei frate şi avea ca să descopere vreo dovadă a 
morţii lui, pe care să n-o fi distrus trecerea vremii? Şi dacă 
o asemenea dovadă exista, avea ea să confirme crima, să 
arate nevinovăția sau să o lase în aceeaşi incertitudine? Şi 
mâine în ce sens îşi va începe ea ancheta hotărâtă? Ultimii 
martori ai dramei nu erau oare risipiţi, dispăruţi, poate 
morţi, sau va fi cu putinţă să regăsească vreo câţiva dintre 
ei? lar dacă izbutea să facă asta, care va fi adevărul ieşit din 
gura lor? 

Cu puţin înainte de ora şase, toţi erau în picioare. Şi, pe 
când se iveau zorile, aşteptară, cuprinşi de o puternică 
emoție, cu ochii ţintă la Iongane, care cerceta 
împrejurimile şi căuta puncte de reper. 

— Acolo - spuse, în sfârşit, negrul, arătând un copac aflat 
la vreo trei sau patru sute de metri, care se înălța 
singuratic în câmpie. 

În câteva clipe se aflau toţi la poalele copacului. Cum 
Tongane continua să se arate foarte sigur pe spusele lui, 
începură să sape în punctul arătat de el, deşi nimic nu 
dovedea că acolo ar fi existat vreodată un mormânt. 


Cuţitele scotociră febril pământul aruncat cu mâinile pe 
marginea gropii care se adâncea rapid. 

— Atenţie! exclamă deodată reporterul... lată nişte 
oseminte... 

Miss Buxton, foarte emoţionată, trebui să se sprijine de 
braţul doctorului. 

— Cu multă precauţie, groapa fu curăţită până la fund. Şi 
se ivi un corp, sau mai degrabă un schelet, păstrat cât se 
poate de bine. În jurul fostelor lui braţe mai dăinuiau încă 
nişte petice de stofă şi broderii de fir, însemne ale gradului. 
Printre oasele toracelui se descoperi şi un portofel, aproape 
distrus de scurgerea vremii. Portofelul fu deschis. În el se 
afla un singur document: o scrisoare adresată lui George 
Buxton, de sora sa. 

Lacrimile izbucniră din ochii Janei. Ea duse la buze fila 
îngălbenită, care i se fărâmă între degete. Apoi, pe jumătate 
leşinată, se apropie de groapă. 

Doctore, te rog - îi spuse ea cu glas tremurător lui 
Châtonnay - vrei să ai bunătatea de-a examina rămăşiţele 
bietului meu frate? 

La porunca dumneavoastră, miss Buxton - răspunse 
doctorul, atât de tulburat, încât uită şi foamea care îi 
chinuia măruntaiele. 

Doctorul Châtonnay cobori în groapă şi execută cu grijă şi 
cu metoda unui medic legist examinarea cerută. Când 
isprăvi, faţa îi era gravă şi exprima o puternică emoţie,. 

Eu, Laurent Châtonnay, doctor în medicină de la 
Universitatea din Paris - rosti el cu oarecare solemnitate în 
glas, în mijlocul unei adânci tăceri - certific următoarele: 
întâi, osemintele supuse examinării, şi despre care miss 
Jane Buxton declară că aparţin fratelui ei, George Buxton, 
nu au nicio urmă de rană pricinuită de vreo armă de foc; al 
doilea, omul căruia îi aparţineau aceste oseminte a fost 
asasinat; al treilea, moartea i-a fost provocată de o lovitură 
de pumnal, dată de sus în jos, lovitură care a străpuns 
omoplatul stâng şi a atins unul din lobii superiori ai inimii; 


al patrulea, iată arma crimei, scoasă de mine din teaca 
osoasă în care a rămas împlântată. 

Asasinat! ... murmură Jane, năucită. 

Asasinat, susţin lucrul acesta - repetă doctorul Châtonnay. 

— Şi pe la spate! ... 

— Da, pe la spate. 

George ar fi deci nevinovat! exclamă Jane Buxton, 
izbucnind în lacrimi. 

Nevinovăţia fratelui dumneavoastră e o problemă care îmi 
depăşeşte competenţa, miss Buxton - răspunse cu blândeţe 
doctorul Châtonnay - şi n-aş putea s-o afirm la fel de sigur 
ca pe faptele materiale constatate de mine; dar trebuie să 
vă spun că ea mi se pare foarte probabilă. Din examinarea 
făcută, reiese, într-adevăr, că fratele dumneavoastră n-a 
căzut cu arma în mână, aşa cum s-a crezut până acum, ci că 
a fost ucis pe la spate, înainte, în timpul sau după salva de 
focuri pe care istoria a înregistrat-o. În ce moment, exact, şi 
de cine a fost lovit? Asta nu ştiu. Tot ce pot să spune că 
lovitura n-a fost dată de un militar, căci arma care v-a ucis 
fratele e un pumnal şi nu o armă militară. 

— Mulţumesc, doctore - spuse Jane, care îşi revenea 
încetul cu încetul. Aşa cum sunt, primele rezultate ale 
călătoriei mele au darul să-mi redea încrederea... încă un 
cuvânt, doctore. Ai vrea să atestezi prin scris cele văzute 
astăzi, iar domnii aflaţi de faţă vor să aibă bunătatea de a-ţi 
servi ca martori? 

Toţi se grăbiră să se pună la dispoziţia Janei Buxton. Pe o 
foaie de hârtie, pe care domnul Poncin consimţi să o 
desprindă din carnetul său, Amedee Florence redacta 
faptele constatate în decursul dimineţii, iar procesul acesta 
verbal, semnat de doctorul Châtonnay şi apoi de toate 
persoanele prezente, îi fu înmânat Janei Buxton împreună 
cu arma găsită în mormântul fratelui ei. 

Când atinse arma, tânăra se înfiora. Era un pumnal căruia 
un strat gros de rugină, amestecată poate cu sânge, îi 
acoperea lama solidă, cu patru muchii brăzdate de şanţuri 


adânci. Mânerul ei de abanos, pe jumătate mâncat de 
umezeala pământului, mai purta încă urma unei inscripţii 
dispărute. 

Priviţi, domnilor - spuse Jane arătând literele aproape 
invizibile - arma purta odinioară numele ucigaşului. 

Păcat că s-a şters, oftă Amedee Florence - examinând a 
rândul lui arma. Dar ia staţi... Se mai poate încă citi câte 
ceva... uni şiun |, mi se pare. 

— Cam puţin - făcu Barsac. 

— Poate că va fi suficient ca să-l demaşte pe ucigaş - spuse 
Jane gravă. 

La ordinul ei, Tongane aruncă peste rămăşiţele lui George 
Buxton pământul scos din groapă, care fu apoi bătătorit şi 
netezit cu grijă. Când totul se termină, călătorii, lăsând 
mormântul tragic în singurătatea lui, se îndreptară spre 
Kubo. 

Dar, după trei sau patru kilometri, trebuiră să se oprească. 
Jane Buxton nu mai avea puteri. Picioarele n-o mai ţineau şi 
ea trebui să se întindă pe pământ. 

Emoţia - explică doctorul Châtonnay. 

Şi foamea - adăugă pe bună dreptate Amedee Florence. 
Hai, prietene Saint-Berain! N-o să lăsăm nepoata să-ţi 
moară de inaniţie, chiar dacă ţi-e mătuşă, de s-ar amesteca 
şi diavolul! La vânătoare. Şi vezi să nu mă iei drept vânat de 
soi! 

Din nenorocire, vânatul era rar şi cea mai mare parte a 
zilei trecu înainte ca vânătorii să aibă vreun animal 
oarecare în bătaia puştii. Abia spre seară soarta le fu 
prielnică. Şi atunci, lista vânatului deveni mai bogată decât 
oricând: două dropii şi o potârniche picară una după alta, 
lovite de plumbii lor. Pentru prima oară după atâta vreme, 
călătorii avură din ce să-şi facă o masă îmbelşugată. În 
schimb, se văzură nevoiţi să nu ajungă la Kubo în seara 
aceea şi se hotărâră să petreacă o ultimă noapte sub cerul 
liber. 


Sfârşiţi de oboseală şi, altminteri, convinşi că-şi păcăliseră 
adversarii, călătorii neglijară în seara aceea paza impusă de 
obicei. De aceea nimeni nu observă fenomenele ciudate 
care se petrecură în timpul nopţii. Spre vest, nişte lumini 
slabe licăriră de mai multe ori pe câmpie. Alte lumini, de 
data aceasta puternice, le răspunseră dinspre est, la mare 
înălţime, deşi într-acolo nu se afla nici un munte în ţinutul 
acesta deosebit de neted. Încetul cu încetul, licăririle slabe 
dinspre vest şi luminile puternice dinspre est se apropiară 
unele de altele, primele încet, celelalte foarte repede. Şi 
toate se reuniră, îndreptându-se spre punctul ocupat de 
călătorii adormiţi. 

Deodată, aceştia fură treziţi brusc de ciudatul huruit pe 
care îl mai auziseră după plecarea din Kankan dar huruitul 
era acum mai apropiat şi mult mai puternic. Călătorii abia 
apucară să deschidă ochii, când nişte lumini fulgerătoare, 
emanate de vreo zece focare extrem de puternice, ca ale 
unor proiectoare electrice, ţâşniră dintr-o dată spre est, la 
mai puţin de o sută de metri de ei. Buimăciţi şi orbiţi, 
călătorii noştri mai căutau încă să înţeleagă ce fel de lumini 
erau acelea, când o ceată de necunoscuţi, ieşind din 
beznele de la nord şi de la sud, intră în conul luminat şi se 
năpusti asupra lor, trântindu-i, cât ai clipi, la pământ. În 
întuneric, o voce întrebă în franţuzeşte: 

— Gata, băieţi? Apoi, după o clipă de linişte: Primul care 
mişcă primeşte un glonte în ţeastă... La drum! 

Sfârşitul primei părţi. 

PARTEA A DOUA. 

I. 

BLACKLAND. 

Aproape de întâlnirea celui de-al doilea grad de 
longitudine vest cu al şaisprezecelea grad de latitudine 
nord, adică ceva mai jos de punctul cel mai nordic atins de 
Niger, oraşul Gao-Gao se înalţă pe malul stâng al fluviului 
care, în această parte a cursului său, marchează limita sud- 
vestică a Saharei. Dincolo începe Marele Deşert, care se 


continuă, spre nord, până în Maroc, Alger şi Tripolitania, 
spre est, până în Egipt şi Nubia, spre sud, până la 
posesiunile europene din Africa centrală, iar spre vest, până 
la ocean. Oazele cele mai apropiate de Gao-Gao, Adrar, la 
nord, Air, la est, se află şi ele separate de oraş, prima prin 
patru sute, a doua prin nouă sute de kilometri de nisip. Pe 
hărţile geografice cele mai exacte şi mai recente, întinderea 
aceasta imensă, de trei sute şaizeci de mii de kilometri 
pătraţi, e înfăţişată doar printr-un spaţiu complet alb. Pe 
vremea când misiunea condusă de deputatul Barsac trecea 
prin încercările redate în prima parte a povestirii de faţă, 
nimeni n-o străbătuse încă, nimeni nu pătrunsese în ea. 
Întinderea era complet necunoscută. 

Pe atunci, printre locuitorii de pe malurile Nigerului 
circulau tot felul de poveşti ciudate cu privire la ţinutul 
acesta neexplorat. Indigenii povesteau că, uneori, se 
vedeau trecând cu mare viteză spre câmpiile sterpe, sau 
venind dintr-acolo nişte uriaşe păsări negre, cu ochi de foc. 
Alteori, după câte se povesteau, era vorba de o hoardă de 
diavoli roşii, de nişte uriaşi călări pe cai aprigi din ale căror 
nări ţâşneau flăcări, şi care ieşeau deodată din ţinutul 
misterios. Călăreţii aceştia fantastici străbăteau satele în 
galop, ucigând, masacrându-i pe cei întâlniți în cale, apoi 
plecau iar în deşert, ducând în şa bărbaţi, femei, copii, care 
nu se mai reîntorceau niciodată. 

Cine erau răufăcătorii care distrugeau astfel satele, 
prădau colibele, îşi însuşeau biata agoniseală a sărmanilor 
negri şi dispăreau lăsând în urma lor ruina, deznădejdea şi 
moartea? Nimeni nu ştie. Nimeni nu căâutase măcar să ştie. 
Căci, într-adevăr, cine ar fi îndrăznit să cerceteze urma 
unor duşmani pe care imaginaţia populară îi înzestra cu 
puteri supranaturale şi despre care mulţi presupuneau că 
ar fi înseşi divinităţile feroce ale pustiului? 

lată zvonurile care circulau de atunci de-a lungul 
Nigerului, de la Aribinda la Curma, până la peste o sută 
cincizeci de kilometri pe partea dreaptă a fluviului. 


Dacă cineva, mai curajos decât negrii aceştia fricoşi, s-ar fi 
aventurat în deşert, şi dacă îndrăzneţul acesta ar fi atins, cu 
preţul unui marş de două sute şaizeci de kilometri, punctul 
situat la un grad patruzeci de minute longitudine est şi la 
cincisprezece grade cincizeci de minute latitudine nord, ar 
fi fost răsplătit pentru curajul său, căci ar fi văzut ceea ce 
nu mai fusese niciodată văzut, nici de geografi, nici de 
exploratori, nici de caravane: ar fi văzut un oraş. 

Da, un oraş, un adevărat oraş, netrecut pe nici o hartă şi 
căruia nimeni nu-i bănuia existenţa, deşi întreaga lui 
populaţie, exceptându-i pe copii, se ridica la şase mii opt 
sute opt de locuitori! 

Dacă presupusul călător l-ar fi întrebat atunci pe vreunul 
din localnici cum se numea oraşul, şi dacă localnicul ar fi 
consimţit să-l informeze poate că i-ar fi spus în engleză:, 
Blackland is the name of the city”, dar s-ar fi putut la fel de 
bine să-i răspundă în italiană: „Questa citta e Terra Nera”; 
în bambara: „Ni duguba ntoko a Banku Fing”; în 
portugheză: „Hista cidade e Terranegra”; în spaniolă: „Esta 
ciudad es Tierranegra”, sau în oricare altă limbă, toate 
răspunsurile vrând să însemne: „Numele acestui oraş e 
Ţara-Neagră”. 

Şi n-ar fi fost imposibil ca răspunsul să-i fie dat în latină: 
Ista urbs Terra Nigra est. În acest caz, cel ce-ar fi întrebat 
ar fi avut a face cu Josias Eberly, un fost profesor care, 
negăsind la Blackland o slujbă potrivită cu erudiţia sa, 
deschisese acolo o prăvălie şi se transformase în spiţer şi 
negustor de produse pentru vopsit, după cum arăta şi 
firma: Josias Eberly, Druggisl, Products for dye. 

Toate limbile erau vorbite în acest nou Turn al lui Babel, a 
cărei populaţie, în momentul când misiunea Barsac eşua 
lângă Kubo, număra, în afară de cinci mii şapte sute 
şaptezeci şi opt de negri şi negrese, o mie treizeci de albi, 
veniţi din toate ţările lumii, dar a căror imensă majoritate 
aveau ca trăsătură comună faptul că scăpaseră de prin 
ocne şi puşcării, aventurieri capabili de orice în afară de 


bine, declasaţi, gata la cele mai rele ticăloşii. Totodată, aşa 
cum reprezentanţii populaţiei engleze predominau în 
mulţimea aceasta eteroclită, limba engleză avea şi ea 
întâietate asupra celorlalte limbi. În engleză erau redactate 
şi proclamaţiile Şefului, şi actele de stare civilă, atât cât 
exista acolo o stare civilă, şi ziarul oficial din localitate: The 
Blackland's Thunder (Tunetul din Blackland). 

Foate ciudat ziarul acesta, după cum se va putea judeca 
din fragmentele de mai jos, extrase din câteva numere: 
„leri, John Andrew l-a spânzurat pe negrul Koromoko 
fiindcă negrul uitase să-i aducă pipa după al doilea dejun”. 

„Mâine seară, la orele şase, plecarea spre Kurkusu şi Bidi 
a zece planoare, cu zece Merry Fellows7 sub comanda 
colonelului Hiram Herbert, jefuire completă a acestor două 
sate, pe care noi nu le-am mai vizitat de trei ani. 
Întoarcerea în aceeaşi noapte”. 

„Am aflat că o misiune franceză, condusă de un deputat 
numit Barsac, urmează să plece curând din Konakry. 
Misiunea se pare că ar avea intenţia să atingă Nigerul, 
trecând prin Sikasso şi Uagadugu. Măsurile noastre de 
precauţie au fost luate. Douăzeci de oameni din Garda 
Neagră şi doi Merry Fellows vor porni imediat la drum. 
Căpitanul Edward Rufus îi va întâlni la momentul potrivit. 
Edward Rufus care este, după cum se ştie, dezertor din 
Infanteria Colonială, va juca, sub numele de Lacour, rolul 
unui locotenent francez, şi va profita de perfecta 
cunoaştere a vieţii militare a acestei naţiuni, pentru al opri, 
într-un fel sau altul, pe numitul Barsac, care, putem fi 
siguri, nu va ajunge niciodată până la Niger”. 

„leri, pe Garden's Bridge, în urma unei discuţii, consilierul 
Ehle Willis s-a văzut nevoit să-i vâre câţiva plumbi în ţeastă 
Merry Fellow-ului) Constantin Bernard. Acesta a căzut în 
Red River, unde, tras de greutatea anormală a capului său 
proaspăt plumbuit, s-a înecat. S-a deschis imediat un 
concurs în vederea înlocuirii răposatului. A câştigat Gilman 
Ely, cu şaptesprezece condamnări pronunţate de 


tribunalele franceze, engleze şi germane, cu un total de 
douăzeci şi nouă de ani de puşcărie şi treizeci şi cinci de ani 
de ocnă. Gilman Ely trece deci din Civil Body la Merry 
Fellows, îi transmitem cu acest prilej cele mai bune urări”. 

După cum fără îndoială s-a observat, Josias Eberly, John 
Andrew, Hiram Herbert, Edward Rufus, Ehle Willis, 
Constantin Bernard, Gilman Ely nu erau indicaţi decât prin 
asocierea a două prenume. Practica aceasta era generală în 
Blackland, unde fiecare nou-venit, supus unui al doilea 
botez, îşi pierdea numele de familie pe care nimeni, în afară 
de Şef, nu i-l cunoştea. Dacă lăsăm la o parte un mic număr 
de oameni despre care vom vorbi curând, Şeful era singurul 
locuitor de rasă albă care purta un nume normal, dar şi 
numele lui părea să fie mai mult o poreclă cumplită şi 
sinistră. Lui i se spunea Harry Killer, adică, în sens literar, 
Harry Asasinul, Harry Ucigaşul. 

Cu vreo zece ani înaintea răpirii rămăşiţelor misiunii 
Barsac, cu care s-a încheiat prima parte a povestirii de faţă, 
Harry Killer, venind, nu se ştie de unde, cu câţiva indivizi de 
teapa lui, sosise în acest punct al deşertului în care avea să 
fie clădit oraşul Blackland, îşi înfipsese cortul şi spusese: 
„Aici va fi oraşul”. Şi Blackland se ivise din nisip, ca prin 
farmec. 

Blackland era o aşezare cu totul neobişnuită. Clădit pe un 
teren perfect plat, pe malul drept al râului Tafasasset, râu 
totdeauna secat până în ziua când voinţa lui Harry Killer îl 
umpluse cu apă curgătoare, oraşul avea forma unei 
jumătăţi de cerc trasată cu exactitate, şi măsura exact o mie 
două sute de metri de la nord-est la sud-vest, adică, paralel 
cu râul şi tot atât de exact, şase sute de metri de la nord- 
vest la sud-est. Suprafaţa sa, care atingea deci cam 
cincizeci şi şase de hectare, era împărţită în trei secţiuni 
foarte inegale, limitate de ziduri de netrecut, făcute din 
pământ bătătorit, semicirculare şi concentrice, înalte de 
zece metri şi de o grosime aproape egală la bază. 


Pe marginea imediată a râului, al cărui nume iniţial fusese 
schimbat de Harry Killer în cel de Red River, Râul Roşu, 
prima secţiune fusese trasată cu o rază de două sute 
cincizeci de metri. Un bulevard lat de o sută de metri, luat 
din cele două capete ale celei de-a doua secţiuni şi urmând 
malul râului până la întâlnirea cu a treia secţiune, îi sporea 
suprafaţa al cărei total atingea aproape şaptesprezece 
hectare. 

În prima secţiune locuia aristocrația Blackland-ului, cei 
numiţi prin antifrază Merry Fellows. Cu excepţia câtorva 
dintre ei, chemaţi să ocupe posturi înalte, acoliţii lui Harry 
Killer, în momentul când el hotărâse întemeierea unui oraş 
aici, formaseră embrionul corpului de Merry Fellows. În 
jurul primului nucleu veniseră curând să se grupeze o 
sumedenie de bandiți, scăpaţi din închisori şi din ocne, pe 
care Killer îi atrăsese făgăduindu-le satisfacerea nelimitată 
a josnicelor lor instincte. În scurtă vreme, „Flăcăii Veseli” 
atinseseră astfel numărul de cinci sute şaizeci şi şase, 
număr care nu trebuia depăşit sub nici un motiv. 

Funcţiunile corpului Merry Fellows erau multiple. 
Organizat milităreşte, căci cuprindea un colonel, cinci 
căpitani, zece locotenenţi şi cincizeci de sergenţi, 
comandând respectiv cinci sute, o sută, cincizeci şi zece 
oameni, Merry Fellows constituia în primul rând armata 
Blacklandului şi se ocupau cu războiul. Un război de altfel 
fără mare merit, un război de jaf, care consta doar în a 
prăda sărmanele sate şi a-i măcelări pe locuitorii care nu 
erau luaţi ca sclavi. Corpul Merry Fellows făcea, printre 
altele, şi poliţia oraşului şi conducerea cu lovituri de 
matrac, când nu intrau în funcţie revolverele, sclavii 
împovăraţi cu toate muncile, fără excepţie, şi mai ales cu 
muncile agricole. Dar, mai presus de orice, ei formau garda 
Şefului şi-i executau orbeşte ordinele. 

A treia secţiune, cea mai depărtată de centru, cuprindea 
doar un spaţiu semicircular, lung de o mie şase sute de 
metri, larg de cincizeci, ale cărui capete se terminau 


totodată şi în prima secţiune şi în Red River şi care urmărea 
conturul oraşului, între zidurile dinafară şi cele ce limitau a 
doua secţiune, unde erau ţinuţi ca într-un ţarc sclavii. 

În această a treia secţiune locuiau, sub denumirea de Civil 
Body, albii care nu putuseră intra în prima. Aşteptând să se 
ivească vreun loc liber acolo, şi asta nu dura mult căci 
datorită moravurilor brutale din Blackland morţile erau 
foarte frecvente, ei făceau în Civil Body un stagiu care 
putea fi socotit, deci, ca un purgatoriu al cărui paradis ar fi 
fost corpul de Merry Fellows. Ca să trăiască până atunci, 
căci numai Merry Fellows erau întreţinuţi de Şef din 
produsul afacerilor comune, cei din Civil Body făceau 
comerţ. Secţiunea lor era deci cartierul comercial al 
oraşului, şi acolo Merry Fellows găsea pe bani o infinitate 
de produse, până la cele mai luxoase, cumpărate de 
negustor de la Şeful suprem, care şi le procura fie prin jaf - 
când era vorba de obiecte de provenienţă europeană, fie 
prin mijloace cunoscute numai de el şi de anturajul său 
imediat. 

În momentul când Blacklandul a fost pomenit pentru 
prima dată în povestirea noastră, secţiunea a treia număra 
două sute optzeci şi şase de locuitori, dintre care patruzeci 
şi cinci femei albe, care preţuiau tot atâta cât şi 
concetăţenii lor masculi de aceeaşi culoare. 

Între prima şi a treia secţiune, cea de-a doua, a cărei 
suprafaţă depăşea treizeci şi unu de hectare şi jumătate, 
ocupa tot restul oraşului. Acesta era cartierul sclavilor, al 
căror număr se ridica atunci la cinci mii şapte sute 
şaptezeci şi opt, dintre care patru mii o sută nouăzeci şi 
şase bărbaţi şi o mie cinci sute optzeci şi două femei. Acolo 
îşi aveau toţi locuinţa, cu foarte rare excepţii. Acolo se aflau 
colibele lor. Acolo se scurgea trista lor viaţă. 

În fiecare dimineaţă, cele patru porţi scobite în zidul 
acestui infern se deschideau, şi, sub conducerea celor din 
Merry Fellows, înarmaţi cu matrace şi revolvere, negrii 
neocupaţi cu muncile din oraş erau duşi, pe brigăzi, la 


muncile agricole. Seara, jalnica turmă se reîntorcea în 
acelaşi fel, iar porţile grele se închideau până a doua zi. 
Nici o ieşire în afară. De-o parte, Merry Fellows, de alta 
Civil Body. De ambele părţi, nişte fiinţe la fel de sângeroase 
şi de crude. 

Mulţi dintre nefericiţii aceştia mureau, fie din pricina 
lipsurilor îndurate, fie sub loviturile paznicilor prea adesea 
preschimbaţi în ucigaşi. Aceasta însă nu însemna mare 
nenorocire. O expediţie de jaf umplea repede golurile şi îi 
înlocuiau cu alţi martiri pe cei pe care moartea îi eliberase. 

Dar cartierele acestea de pe malul drept, descrise acum 
pe scurt, nu constituiau întregul oraş Blackland. Pe malul 
stâng al Red River-ului unde solul, ridicându-se brusc, 
forma o movilă de vreo cincisprezece metri înălţime, zidul 
incintei se continua, într-adevăr, şi delimita un dreptunghi, 
lung de o mie două sute de metri în lungul râului, şi lat de 
trei sute în celălalt sens. Acest al doilea oraş, ceva mai mic 
decât primul, căci suprafaţa lui atingea treizeci şi şase de 
hectare, se împărțea şi el în două părţi egale, despărțite 
printr-un zid înalt transversal. 

Într-una din aceste jumătăţi, situată pe panta de nord-est 
a movilei, fusese amenajată Fortress's Garden, Grădina 
publică; la capătul nordic, grădina comunica direct, printr- 
un pod, Garden's Bridge, cu secţiunile corpurilor Merry 
Fellows şi Civil Body. Cealaltă jumătate, plasată în mijlocul 
movilei, conţinea organele vitale ale cetăţii. 

În colţul nordic, lipită de Grădina publică, se afla o vastă 
construcţie dreptunghiulară, împrejmuită cu ziduri 
fortificate, a cărei faţadă dinspre nord-est cădea direct în 
Red River de la o înălţime de treizeci de metri; Palatul, aşa 
era numită îndeobşte clădirea aceasta, servea drept 
locuinţă pentru Harry Killer şi pentru nouă dintre acoliţii 
săi de la bun început, promovați la rangul de Consilieri. 
Ciudaţi consilieri, complicii aceştia cei mai obişnuiţi ai 
crimelor Şefului! Ciudaţi consilieri, a căror principală 
sarcină era să asigure executarea imediată a ordinelor unui 


stăpân inaccesibil şi aproape totdeauna invizibil, şi a 
sentinţelor lui fără drept de apel. 

Un al doilea pod, barat pe timpul nopţii cu un grilaj solid, 
Castle's Bridge lega sediul Guvernământului de malul 
drept. 

La Palat erau anexate două cazărmi, una pentru cei 
doisprezece sclavi îndeplinind funcţiile de servitori şi 
pentru cei cincizeci de negri, aleşi printre cei ale căror 
instincte naturale fuseseră recunoscute drept cele mai 
fioroase şi care constituiau Garda Neagră; cealaltă cazarmă 
adăpostea patruzeci de albi aleşi după aceleaşi criterii şi 
cărora le era încredinţată conducerea a patruzeci de maşini 
zburătoare, numite la Blackland, planoare”. 

Planoarele acestea, admirabilă invenţie a unui creier 
genial, erau capabile, graţie unor procedee asupra cărora 
vom da curând unele lămuriri, să parcurgă fără escală de 
aprovizionare până la cinci mii de kilometri, cu o viteză 
medie de patru sute kilometri pe oră. Darul de a se afla în 
mai multe locuri odată, pe care păreau că-l au piraţii din 
Blackland, se datora acestor planoare; ele îi ajutau sa 
dispară imediat după săvârşirea crimei. Puterea despotică a 
lui Harry Killer se baza în primul rând pe ele. 

Căci, într-adevăr, el guverna prin teroare imperiul 
necunoscut căruia Blackland-ul îi era capitală, şi prin 
teroare îşi stabilise şi-şi menținea autoritatea. Totuşi, 
despotul nu uitase să prevadă răscoala supuşilor săi albi şi 
negri. Prudent, el îşi plasase în aşa fel palatul încât să 
domine şi să ţină permanent sub ameninţarea tunurilor 
oraşul, grădina, cazărmile. Orice revoltă ar fi fost deci 
semnalul unui masacru, fără ca răsculații să aibă măcar 
timp să recurgă la fugă. În afară de faptul că deşertul forma 
el însuşi o barieră de netrecut, se va vedea curând că, o 
dată intrat în cuibul acesta de tâlhari, trebuia să renunţi la 
orice speranţă de a mai ieşi din el. 

În rest, Blackland era un oraş perfect curat, bine 
întreţinut şi prevăzut cu toate comodităţile posibile. Toate 


locuinţele celor din Merry Fellows şi din Civil Body aveau 
telefon. Nu exista stradă, nu exista casă, şi nici măcar colibă 
din cartierul sclavilor, care să nu se bucure de apă curentă 
şi de lumină electrică. 

În împrejurimile cetăţii fundată cu zece ani în urmă în plin 
deşert miracolul era şi mai mare. Oceanul de nisip se mai 
întindea încă de jur împrejur, dar începea acum la câţiva 
kilometri de incintă. În imediata apropiere a oraşului, pe o 
întindere atât de mare încât marginea i se pierdea la 
orizont, deşertul făcuse loc unor ogoare cultivate după 
metodele cele mai perfecte, şi pe care creşteau, cu un 
succes sporit din an în an, toate vegetalele Africii şi ale 
Europei. 

Aşa era, în ansamblu, opera lui Harry Killer, operă care ar 
fi fost admirabilă dacă n-ar fi avut crima drept bază şi scop. 
Dar cum o realizase el oare? Cum transformase în ogoare 
rodnice câmpiile acestea sterpe şi uscate? Apa este 
elementul absolut necesar oricărei vieţi animale sau 
vegetale. Pentru ca omul şi animalele să trăiască, pentru ca 
pământul să producă, e nevoie de apă. Cum înzestrase 
Harry Killer cu apă ţinutul acesta în care, odinioară, se 
scurgeau ani întregi fără să cadă un strop de ploaie? Avea 
el oare vreo putere magică de înfăptuise singur aceste 
miracole? 

Nu, Harry Killer nu avea nici o putere supranaturală şi, 
lăsat la propriile lui forţe, cu siguranţă că ar fi fost incapabil 
să înfăptuiască asemenea minuni. Dar Harry Killer nu era 
singur. Palatul în care locuia împreună cu cei pe care îi 
numea cu neruşinare Consilierii săi, cazărmile Gărzii Negre 
şi hangarele planoarelor nu ocupau laolaltă decât o infimă 
parte a ultimei secţiuni din Blackland. În mijlocul vastului 
spaţiu rămas liber, existau alte construcţii, mai degrabă un 
alt oraş, inclus în primul şi ale cărui felurite clădiri, curţi şi 
grădini interioare acopereau numai ele nouă hectare. În 
faţa Palatului, se înălța Uzina. 


Uzina era o cetate autonomă, independentă, pe care Şeful 
o scălda în bani, pe care o respecta şi de care, fără să-şi 
mărturisească, se şi temea puţin. Dacă el concepuse oraşul, 
Uzina îl crease, Uzina îl dotase cu toate perfecţionările 
moderne, şi, printre altele, cu invențiile extraordinare pe 
care Europa lui trebuia să le cunoască decât cu mulţi ani 
după Blackland. 

Uzina avea un suflet şi un trup. Sufletul îi era directorul ei, 
iar trupul cei vreo sută de lucrători din diferite ţări, dar mai 
ales din Franţa şi Anglia, unde fuseseră aleşi dintre cei mai 
buni în meseriile respective, şi de unde fuseseră aduşi pe 
bani grei. Fiecare dintre ei avea o leafă de ministru, în 
schimbul căreia trebuia să îndure legea de neclintit a 
Blacklandului. 

Aproape toate meseriile îşi aveau reprezentanţi printre 
aceşti lucrători, dar ajustorii-mecanici formau, totuşi, 
majoritatea. Câte unii dintre ei erau însuraţi, şi, la epoca 
aceea a istoriei Blacklandului, Uzina cuprindea douăzeci şi 
şapte de femei, plus câţiva copii. 

Muncitorii aceştia cinstiţi, care contrastau atât de ciudat 
cu ceilalţi locuitori ai oraşului, locuiau toţi în Uzină, de unde 
le era strict interzis să iasă vreodată. Şi chiar dacă ar fi 
vrut, tot n-ar fi putut s-o facă, datorită unei severe 
supravegheri exercitată zi şi noapte de Garda Neagră şi de 
Merry Fellows. De altfel, fuseseră preveniţi de la angajare, 
şi niciunul dintre ei nu se simţea ispitit să încalce legea 
adusă la cunoştinţă atunci. În schimbul lefurilor foarte mari 
pe care le primeau, ei trebuiau să se Considere ca izolaţi de 
lume, cât timp rămâneau la Blackland. Lucrătorii, nu numai 
că nu puteau părăsi Uzina, dar nu puteau nici să scrie 
nimănui, şi nici să primească scrisori dinafară. Acestea erau 
condiţiile puse în momentul angajării. Fireşte, asprimea 
condiţiilor îi făcea pe mulţi să dea înapoi. Dar, din când în 
când, câte unii se lăsau tentaţi de mărimea salariului oferit. 
Ce-ai de pierdut, la urma urmei, când eşti sărac, şi când 
trebuie să lupţi pentru pâine? Pentru şansa de-a te îmbogăţi 


merită să rişti neplăcerea de-a porni în necunoscut şi, la 
urma urmei, îşi spuneau ei, în aventura aceasta îţi riscai cel 
mult viaţa. 

Imediat după încheierea contractului, începea executarea 
lui. Angajatul se îmbarca pe un vas care îi era indicat şi care 
îl ducea pe una din insulele Bissagos, arhipelag situat lângă 
coasta Guineei Portugheze, unde era debarcat. Acolo 
trebuia să accepte să fie legat la ochi, şi unul din planoare, 
pentru care fusese amenajat un adăpost special într-un loc 
pustiu de pe țărmurile arhipelagului, îl ducea în mai puţin 
de şase ore la Blackland, aflat la o distanţă de două mii 
două sute de kilometri în linie dreaptă. Planorul cobora pe 
Esplanada care despărţea Palatul de Uzină, şi lucrătorul, 
acum dezlegat la ochi, intra în Uzină, ca să nu mai iasă 
decât în ziua când dorea să-şi rezilieze contractul şi să se 
întoarcă în ţara lui. 

În privinţa aceasta contractul rezerva, într-adevăr, 
libertatea lucrătorului angajat. Dacă era prizonier cât timp 
se afla la Blackland, în schimb nimeni nu-l oprea, oricând ar 
fi vrut, să părăsească pentru totdeauna oraşul. Într-un 
asemenea caz, de pe aceeaşi Esplanadă unde îl depusese 
planorul, un alt planor îl transporta spre insulele Bissagos, 
unde găsea un steamer gata să-l readucă în Europa. Aşa cel 
puţin li se spunea lucrătorilor dornici să plece. Dar ceea ce 
tovarăşii lor rămaşi la uzină nu ştiau era faptul că oamenii 
plecaţi astfel nu ajungeau niciodată la destinaţie, că oasele 
lor albeau în vreun punct al deşertului şi că salariile pe care 
le duceau cu ei fuseseră totdeauna luate înapoi de cel ce le 
distribuise. Astfel, casa de bani a acestuia nu sărăcea de 
loc; astfel era păstrat secretul existenţei Blackland-ului; 
astfel, imperiul lui Harry Killer rămânea necunoscut. 

De altfel, plecările acestea erau rare. Aflaţi în 
imposibilitate de a cunoaşte, de a bănui măcar, ce fel de 
viaţă duceau locuitorii unui oraş asupra căruia le lipseau 
cele mai elementare date, lucrătorii nu cereau decât în mod 
excepţional să-şi părăsească orăşelul lor particular. Acolo 


trăiau între ei, având nouă sclavi negri de ambele sexe, 
prizonieri ca şi ei, şi care le ajutau femeilor la treburile 
casnice; la urma urmei muncitorii erau fericiţi, mai fericiţi, 
în orice caz, decât fuseseră în ţările de baştină, şi se 
dăruiau cu totul muncii care îi pasiona într-atâta încât o 
prelungeau uneori până noaptea, foarte târziu. 

Peste ei, muncitorii nu aveau decât un şef, directorul lor, 
un francez, numit Marcel Camaret, pe care îl priveau 
aproape ca pe un Dumnezeu. 

Marcel Camaret era singurul locţiitor al Uzinei care putea 
să iasă liber de acolo şi să rătăcească în voie, fie pe străzile 
Blackland-ului, fie prin împrejurimi. Deşi folosea din plin 
libertatea aceasta şi îşi plimba pretutindeni reveriile, nu 
trebuie să credem că era mai bine informat decât 
personalul aflat sub ordinele sale în ceea ce priveşte 
moravurile neobişnuite ale oraşului, căruia nu-i cunoştea 
nici măcar numele. 

Într-o bună zi, când un lucrător îl întrebase cum se 
numeşte oraşul, Camaret se gândise o clipă, cu bună 
credinţă, apoi, spre marea mirare a subordonatului său, 
răspunsese şovăielnic: 

Pe legea mea... nu prea ştiu... 

Până atunci nu-i trecuse niciodată prin minte să întrebe un 
asemenea amănunt. Şi, de altfel, nu-i mai trecu nici după 
ce-i fusese pusă întrebarea. 

Ciudată fiinţă acest Marcel Camaret. 

Părea om de vreo patruzeci de ani. De statură mijlocie, cu 
umerii înguşti, cu pieptul plat, cu părul fin şi rar, de-un 
blond spălăcit, Camaret avea o înfăţişare firavă şi plăpândă. 
Gesturile îi erau măsurate, avea un calm de neclintit, şi 
vorbea cu o timiditate de copil, cu o voce slabă şi blândă, 
care nu se ridica niciodată la tonul mâniei şi nici măcar al 
nerăbdării, în orice împrejurare s-ar fi aflat el. Camaret îşi 
ţinea totdeauna capul prea greu plecat pe umărul stâng, iar 
faţa lui de-o paloare mată, cu trăsături fine şi bolnăvicioase, 


nu avea decât un lucru frumos: doi admirabili ochi albaştri, 
plini de cer şi de vise. 

Un observator atent ar fi descoperit şi altceva în ochii lui 
minunaţi. Câteodată, o lucire vagă şi tulbure trecea prin ei, 
şi, uneori, expresia lor avea, o clipă, ceva rătăcit... Cine ar fi 
observat lucirea aceasta ar fi susţinut fără îndoială că 
Marcel Camaret e nebun şi poate că, la urma urmei, 
spusele nu i-ar fi fost prea depărtate de adevăr. De fapt, nu- 
i oare destul de mică distanţa care îl separă pe omul 
superior de nebun? Undeva, geniul nu atinge oare nebunia? 

În ciuda timidităţii, a slăbiciunii fizice şi a blândeţii sale, 
Marcel Camaret era înzestrat cu o energie fără margini. 
Cele mai mari nenorociri, cele mai amenințătoare primejdii, 
lipsurile cele mai cumplite nu-l tulburau de loc, pentru 
simplul motiv că le ignora. Ochii lui albaştri şi limpezi nu 
priveau decât spre înlăuntru şi nu vedeau nimic din ce se 
întâmpla în afară. Camaret trăia dincolo de timp, într-o 
lume feerică, populată cu himere. Şi gândea. Gândea 
puternic. Nu făcea, veşnic, decât să gândească. Marcel 
Camaret nu era decât o maşină de gândit, o maşină 
uimitoare, inofensivă - şi teribilă. 

Fiind atât de distrat încât l-ar fi întrecut până şi pe Saint- 
Berain, sau mai degrabă fiind atât de „străin” faţă de tot ce 
formează viaţa materială, Camaret căzuse de câteva ori în 
Red River, convins că păşeşte pe-un pod. Servitorul său, 
căruia o faţă ca de maimuţă îi atrăsese porecla de Joko, nu 
izbutea să-l facă să mănânce la ore regulate. Marcel 
Camaret mânca dacă îi era foame, şi dormea dacă îi era 
somn, fie că asta se întâmpla la amiază sau la miezul nopţii. 

Cu zece ani în urmă, o serie de împrejurări pe care le vom 
povesti curând îl scoseseră în calea lui Harry Killer. În 
epoca aceea, una din himerele lui Camaret era o maşină 
uluitoare, în stare, după inventatorul ei, să producă ploaie. 
Şi cum acesta nu se sfia să-şi povestească visele oricui voia 
să-l asculte, Harry Killer aflase despre invenţia lui, cu totul 
teoretică încă, o dată cu ceilalţi auditori ai visătorului. Dar, 


pe când ceilalţi nu făceau decât să râdă de asemenea 
nebunii, Harry Killer le luase în serios într-atâta încât îşi 
bazase pe ele planul pe care mai apoi îl şi realizase. 

Dacă Harry Killer era un bandit, cel puţin era un bandit de 
mare clasă şi avusese meritul de a înţelege ce foloase putea 
să tragă de pe urma geniului necunoscut de nimeni. 
Întâmplarea i-l dăduse în mână pe Camaret, şi Killer îl 
făcuse pe savant să-şi întrevadă realizarea viselor, îl 
atrăsese până în punctul acela din deşert unde se înălța 
acum Blackland-ul, şi spusese: „Aici să cadă ploaia 
făgăduită”. Şi ploaia, supusă, începuse să cadă. 

De atunci, Camaret trăia într-o febră necontenită. Îşi 
materializase, pe rând, toate himerele. După maşina de 
plouat, creierul lui produsese o sută de alte invenţii de care 
beneficiase Harry Killer, fără ca autorul lor să se 
sinchisească vreodată de scopul pentru care erau folosite. 

Fireşte, un inventator nu poate fi tras la răspundere 
pentru un rău căruia, totuşi, el i-a fost cauza indirectă. 
Nimănui n-o să-i treacă prin minte să-l acuze, de pildă, pe 
inventatorul revolverului pentru toate crimele săvârşite cu 
ajutorul armei acesteia care, fără el, n-ar fi existat. Dar, 
oricum, creatorul acestei unelte a morţii ştia că o asemenea 
armă putea şi trebuia să ucidă, şi e vădit că în acest scop a 
şi creat-o. 

Cu Marcel Camaret, lucrurile se petreceau altfel. Dacă ar 
fi avut vreodată fantezia să studieze vreun tun cu bătaie 
mai lungă şi cu proiectil mai greu decât toate cele realizate 
până atunci, el ar fi calculat cu plăcere forma piesei, 
greutatea şi profilul obuzului şi încărcătura de pulbere, fără 
să vadă în studiul lor altceva decât o curiozitate balistică. Şi 
s-ar fi mirat grozav dacă cineva i-ar fi spus că odrasla lui ar 
putea, la nevoie, să dea dovadă de brutalitate. 

Harry Killer dorise ploaia, şi Camaret făcuse să plouă; 
Harry Killer dorise unelte agricole, şi Camaret crease 
pluguri, semănătoare, prăşitoare, secerătoare şi 
treierătoare mecanice perfecţionate, care arau, semănau, 


prăşeau, secerau şi treierau fără motor autonom; Harry 
Killer dorise maşini zburătoare şi Camaret îi dăduse 
planoarele capabile să străbată cinci mii de kilometri cu 
viteză de bolid. 

Cât despre întrebuinţarea dată de Harry Killer feluritelor 
invenţii realizate de el, lui Marcel Camaret nici nu-i trăsnise 
prin minte să se întrebe. Fire cu totul abstractă, el văzuse 
numai problemele în sine, fără să se preocupe nici de 
aplicarea lor practică, nici de sursa mijloacelor materiale 
puse la dispoziţie ca să le rezolve. La fel cum asistase, fără 
să-şi dea seama, la naşterea Blackland-ului şi la 
transformarea progresivă a deşertului într-o câmpie fertilă, 
tot aşa Camaret nu avusese niciodată nici cea mai mică 
dorinţă să afle prin ce mijloace îi procurase Harry Killer 
primele unelte şi primele maşini cu care Uzina le fabricase 
mai apoi pe celelalte. 

În primul rând, Marcel Camaret ceruse, ca pe-un lucru 
foarte simplu, să se construiască o uzină, şi, curând, sute de 
negri o construiseră. Îi ceruse apoi cutare şi cutare maşină- 
unealtă, dinamuri şi un motor cu aburi, iar dacă nu imediat, 
cel puţin după câteva luni maşinile-unelte, dinamurile şi 
motoarele sosiseră ca prin minune în deşert. În sfârşit, 
Camaret ceruse lucrători, şi, unul după altul, lucrătorii 
veniseră, până la numărul fixat de el. Cum se înfăptuiseră 
minunile acestea uimitoare? Marcel Camaret habar n- 
avea...El ceruse, şi fusese servit. Nimic nu i se părea mai 
simplu... 

De asemenea, Camaret nu se gândise niciodată să 
evalueze importanţa capitalurilor înghiţite de realizarea 
viselor lui şi nu-şi pusese niciodată întrebarea atât de 
firească: „De unde vin banii?” 

Principalele trăsături ale Blackland-ului şi ale locuitorilor 
săi fiind astfel schiţate, putem recapitula acum, în câteva 
cuvinte, caracteristicile lor esenţiale: 

Pe malul stâng al Red River-uluiPalatul, cu Harry Killer, cu 
cei nouă acoliţi ai săi şi cu cei doisprezece servitori negri. În 


apropiere - cei cincizeci de oameni din Garda Neagră şi cei 
patruzeci de conducători ai planoarelor, în cazărmile 
respective. 

Pe acelaşi mal, în faţa Palatului - celălalt capăt al oraşului. 
Uzina, directorul ei Marcel Camaret „umblând viu într-un 
vis înstelat”, servitorul Joko, ceilalţi nouă servitori negri şi 
cei o sută de lucrători, dintre care douăzeci şi şapte 
căsătoriţi, toţi prizonieri în cetăţuia aceasta autonomă şi 
fără nici o comunicaţie cu restul Blackland-ului. 

Pe malul drept, cei din corpul Merry Fellows, în număr de 
cinci sute şaizeci şi şase, cu ofiţeri cu tot, nişte bandiți 
trecuţi prin ciur şi prin dârmon, cei două sute patruzeci şi 
unu de albi şi cele patruzeci şi cinci de femei albe de acelaşi 
soi, care formau Civil Body, şi, în sfârşit, vastul cartier 
central al negrilor, unde trăiau, trudeau şi sufereau 
surplusul de sclavi, adică cinci mii şapte sute şase negri de 
ambele sexe. 

lată locurile unde se vor desfăşura evenimentele pe care a 
doua parte a cărţii de faţă îşi propune să le povestească. 

În momentul când ea începe, totul se petrecea ca de obicei 
la Blackland. Personalul Uzinei muncea, câţiva Merry 
Fellows îi supravegheau pe negrii folosiţi la muncile 
agricole cerute de apropierea anotimpului ploios, pe când 
ceilalţi se dedau, ca în fiecare zi, celor mai grosolane 
plăceri, iar cei din Civil Body se ocupau cam vag cu un 
comerţ cât se poate de restrâns şi de neorganizat. 

Cam pe la unsprezece dimineaţa, Harry Killer se afla 
singur în apartamentul său personal. Cugeta adânc şi 
gândurile, judecând după expresia feţei lui, pesemne că nu- 
i erau prea vesele. 

Soneria telefonului răsună. 

— Ascult, spuse Harry Killer luând receptorul. 

— Vest, şaptesprezece grade sud, la orizont zece planoare, 
anunţă vocea de la telefon. 

— Vin sus, răspunse Harry Killer punând receptorul în 
furcă. 


Peste câteva minute, el se afla în partea de sus a Palatului, 
deasupra căreia se înălța un turn înalt de vreo zece metri. 
Harry Killer se urcă în turn. Pe platformă se afla omul din 
corpul de Merry Fellows care îl anunţase: 

— Acolo, făcu acesta arătând un punct în spaţiu. 

Cu ajutorul unei lunete, Harry Killer privi în direcţia 
arătată. 

— Ei sunt, spuse el după o clipă de cercetare. 

Apoi, după ce scotoci din nou orizontul spre vest, îşi lăsă 
jos luneta şi porunci: 

— Cheamă Consilierii, Roderik. Eu cobor. 

Pe când Roderik executa ordinul primit şi telefona 
membrilor Consiliului, Harry Killer cobori repede până la 
Esplanada amenajată între Uzină şi Palat. Rând pe rând, cei 
nouă Consilieri veniră la el, şi, cu ochii spre cer, aşteptară. 

Aşteptarea lor nu dură mult. Planoarele semnalate se 
apropiau din ce în ce. Câteva minute mai târziu, ele 
aterizară lin pe Esplanadă. 

Ochii lui Harry Killer sticleau de plăcere. Dacă în patru 
dintre planoare nu se aflau decât conducătorii respectivi, 
celelalte şase transportau fiecare câte doi pasageri 
suplimentari: un om din Garda Neagră şi un prizonier legat 
burduf, căruia o pânză pusă ca un sac îi acoperea bustul. 

Cei şase prizonieri fură eliberaţi din legăturile şi din sacii 
lor. Când ochii li se obişnuiră iar cu lumina, ei priviră uluiţi 
în preajmă. Se aflau pe o vastă piaţă, împrejmuită din toate 
părţile cu ziduri de netrecut. La câţiva paşi, ciudatele 
aparate care îi transportaseră prin aer. În faţa lor, clădirea 
imensă a Palatului, cu turnul ei şi cei treizeci de negri din 
Garda Neagră masaţi în grup compact. Ceva mai aproape, 
un alt grup format din zece bărbaţi, cu mutre de bandiți. În 
spatele lor, la peste o sută de metri, un zid lung de două 
sute cincizeci de metri, fără poartă şi fără fereastră, 
deasupra căruia apărea un coş de uzină foarte înalt şi un 
stâlp metalic, subţire, şi mai înalt încă, a cărui întrebuințare 
le era necunoscută. Unde se aflau? Ce fortăreață era 


aceasta, netrecută pe niciuna din hărţile Africii, pe care le 
studiaseră toţi cu atâta atenţie şi răbdare? 

Pe când ei îşi puneau aceste întrebări, Harry Killer făcu un 
semn şi, pe umărul fiecărui prizonier, se abătu câte o mână 
brutală. Cu sau fără voie, prizonierii trebuiră să meargă 
spre Palatul a cărui poartă se deschise în faţa lor şi se 
închise după ei. 

Jane Buxton, Saint-Berain, Barsac, Amedee Florence, 
doctorul Châtonnay şi domnul Poncin se aflau definitiv în 
puterea lui Harry Killer, stăpân absolut al Blackland-ului, 
capitală necunoscută a unui imperiu necunoscut. 

II. 

ÎN ZBOR CU TOATĂ VITEZA (Carnetul de note al lui 
Amedee Florence) 

25 martie. 

— Iată aproape douăzeci şi patru de ore de când ne aflăm 
la... De fapt, unde ne aflăm? Dacă mi s-ar spune că sunt în 
lună, tot nu m-aş mira, dat fiind modul de locomoţie ale 
cărui farmece abia le-am gustat. Adevărul e că habar n-am. 
Oricum, pot, fără teama de a mă înşela, să spun după cum 
urmează: lată aproape douăzeci şi patru de ore de când 
suntem prizonieri, şi abia azi-dimineaţă, după o noapte 
altminteri excelentă, mă simt în putere să adaug aceste 
note în carnetul meu, care începe să conţină lucruri tari, 
îndrăznesc s-o spun. 

În ciuda unei lecţii de voltijă ecvestră, pe care a trebuit s-o 
luăm vrând nevrând, sănătatea generală ne-ar fi 
satisfăcătoare şi am fi aproape toţi în formă, dacă Saint- 
Berain n-ar fi țintuit la pat de-o cumplită criză de lumbago, 
mai straşnic decât l-ar ţintui cel mai straşnic lanţ de oţel. 
Bietul om, ţeapăn ca un par, e incapabil să facă cea mai 
mică mişcare, şi trebuie să-i dăm să mănânce în gură, ca 
unui copil. Dar în toate astea nu-i nimic de mirare. 
Dimpotrivă, de mirare e că ne mai putem încă mişca, după 
micul galop de ieri dimineaţă. 


În ceea ce mă priveşte, toată ziua de ieri am fost frânt, 
zdrobit, nu m-am simţit în stare să leg două idei. Astăzi, mă 
simt mai bine, deşi nu încă în toate puterile. Să încercăm, 
totuşi, să ne regăsim minţile, cum zice un coleg care, 
judecând după acest plural, s-ar părea că are multe, 
norocosul de el, şi să recapitulăm evenimentele 
extraordinare cărora eu şi tovarăşii mei le-am fost jalnicii 
eroi. 

Deci, alaltăieri, ne culcaserăm, frânţi de oboseală, şi 
dormeam zdravăn, când, cu puţin înainte de revărsatul 
zorilor, ne trezeşte un zgomot infernal. E acelaşi huruit 
care m-a mai intrigat de trei ori. Astăzi însă e mult mai 
intens. Şi deschidem ochii doar ca să-i închidem imediat, 
căci suntem orbiţi de nişte lumini fulgerătoare care par 
proiectate asupra noastră de la oarecare înălţime. 

Nu ne-am revenit încă de pe urma vacarmului acestuia şi a 
luminilor la fel de inexplicabile, când un grup de oameni 
tabără peste noi pe neaşteptate. Suntem îmbrânciţi, trântiţi 
la pământ, legaţi, amuţiţi şi orbiţi cu ajutorul unui fel de sac 
în care suntem vârâţi până la brâu. Toate acestea, în mai 
puţin timp decât ar trebui, ca să fie scrise. Orice s-ar spune, 
treaba e bine făcută. 

În doi timpi şi trei mişcări, sunt legat ca un caltaboş. La 
glezne, la genunchi, la încheieturile mâinilor care mi-au fost 
încrucişate cu grijă la spate, legăturile îmi pătrund în carne. 
E tare plăcut! 

Tocmai când încep să apreciez senzaţia aceasta agreabilă, 
aud o voce şi recunosc imediat încântătorul organ vocal al 
locotenentului Lacour, rostind aspru cuvintele: 

— Gata, băieţi? 

Apoi, aproape imediat, fără să le mai lase numiţilor băieţi - 
nişte băieţi fermecători, fără doar şi poate - răgazul de a 
răspunde, aceeaşi voce adăugă, pe un ton şi mai aspru: 

— Primul care mişcă, are un glonte în ţeastă... La drum cu 
voi! 


Nu-i nevoie să fii licenţiat în litere ca să înţelegi că a doua 
frază ni se adresa nouă. Are nişte expresii, fostul 
comandant al escortei noastre! Să mişcăm... îi e uşor să 
vorbească. Nu, eu n-am să mişc, fiindcă nu pot. Dar ascult. 

Cineva tocmai îi răspunde fercheşului locotenent: 

— Wir konnen nicht hier heruntersteigen. Es sind zu viel 
Băâume. 

Deşi nu înţeleg o iotă din jargonul acesta, pariez imediat 
cu mine însumi că aud vorbindu-se în germană. Domnul 
Barsac, mare cunoscător al limbii acesteia bolovănoase, mi- 
a spus mai apoi că am câştigat pariul şi că fraza însemna: 
„Nu putem cobori pe-aici, sunt prea mulţi copaci”. Tot ce se 
poate. 

În orice caz, pentru moment, n-am înţeles nimic. Dar m-a 
mirat îndeosebi faptul că fraza nemţească este strigată de 
departe, aş zice chiar „de sus”, în mijlocul zarvei care 
continua să bântuie. Abia fusese terminată, când o a treia 
voce adaugă în acelaşi fel, adică urlând: 

— It's necessary to take away your prisoners until the end 
of the trees. 


Bun! englezeşte acum. Priceput în limba lui Shakespeare, 
traduc pe loc: „Trebuie să vă aduceţi prizonierii până la 
capătul copacilor”, pe când presupusul locotenent Lacour 
întrebă: 

— În ce direcţie? 

— Towards Kourkoussou (spre Kourkoussou), strigă fiul 
perfidului Albion. 

— La ce distanţă? întrebă din nou locotenentul. 

— Circa venti chilometri, vociferează un al patrulea glas. 

Unui latinist de talia mea nu-i e de loc greu să-şi dea 
seama că aceste trei cuvinte sunt în italieneşte şi că 
înseamnă: „Cam douăzeci de kilometri”. Mă aflu oare în 
ţara poligloţilor? În Turnul, sau, măcar, în jungla lui Babel? 

Oricum ar fi, locotenentul Lacour a răspuns: „Bine, am să 
plec când s-o lumina”, şi nimeni nu s-a mai ocupat de mine. 
Am rămas locului, întins pe spate, legat, fără vedere abia 
respirând în cagula8 prea puţin comodă cu care m-au gătit. 

La răspunsul locotenentului, huruitul şi-a dublat mai întâi 
intensitatea, ca să scadă şi să se stingă apoi treptat. În 
câteva minute a devenit imperceptibil. 

Care poate fi cauza zgomotului acestuia ciudat? Căluşul 
împiedicându-mi, bineînţeles, orice comunicare cu restul 
lumii, îmi pun mie însumi întrebarea şi, fireşte, nu-mi 
răspund la ea. 

Timpul se scurge. Trece o oră, poate mai mult; apoi doi 
oameni mă înhaţă, unul de picioare, altul de umeri, mă 
ridică, mă leagănă o clipă şi mă azvârle ca pe un sac de 
tărâţe de-a curmezişul unei şei al cărei oblânc îmi chinuie 
spatele, pe-un cal care porneşte într-un galop furios. 

Nici în visele mele cele mai fantastice nu mă gândisem, 
niciodată, că într-o zi voi juca rolul lui Mazepa? în centrul 
Africii, şi vă rog să credeţi că gloria acestui cazac nu m-a 
împiedicat niciodată să dorm. 

Mă întrebam dacă voi izbuti să scap, ca el, şi dacă îmi era 
scris să devin hatman al tribului Bambara, când o voce ca 


de om beat, ieşită dintr-un gătlej care pesemne că se clătea 
cu petrol, îmi spuse pe un ton înfiorător: 

— Take care, old bloody toad! If you budge, thiss revolver 
shall hinder you to begin again. 

Traducere: „la seama, bătrân broscoi sângeros! Dacă 
mişti, revolverul ăsta o să te împiedice să reîncepi.” 

lată că de două ori mi se face aceeaşi recomandare, de 
fiecare dată, altminteri, cu o politeţă la fel de aleasă. Lux, 
nu alta! 

În jurul meu e ropot de galop furios, şi aud uneori vaiete 
înăbugşite: sunt prietenii mei, fără îndoială, care trebuie că 
se simt la fel de rău ca şi mine. Căci, într-adevăr, mă simt 
foarte rău. Mă înăbuş şi sunt grozav de congestionat. Cred 
că o să-mi crape capul, bietul meu cap care atârnă jalnic pe 
flancul drept al calului, pe când picioarele bat măsura pe 
flancul stâng, la fiecare tropot. 

Cam după o oră de goană nebună, cavalcada se opreşte 
brusc. Sunt dat jos de pe cal, sau mai degrabă sunt aruncat 
jos ca o legătură de boarfe. Trec câteva clipe, apoi aud, 
destul de vag, căci sunt pe trei sferturi mort, nişte strigăte 
care se încrucişează: 

— She is dead! (E moartă). 

— No. Ella e solamente svenita. (Nu. E numai leşinată.) 

— Dezlegaţi-o şi dezlegaţi-l şi pe medic, comandă în 
franţuzeşte vocea pe care o atribui locotenentului Lacour. 

Femininul acesta... Nu cumva miss Buxton e în pericol? 

Simt că sunt eliberat de sacul şi de căluşul care mă 
împiedicau să văd şi să respir. Nu cumva îşi închipuiau călăii 
că sub aceste puţin recomandabile articole de toaletă au să- 
| găsească pe bravul doctor Châtonnay? Da, pentru asta se 
ocupă de modesta mea persoană, căci, imediat ce-şi dau 
seama de greşeală, şeful, care e chiar locotenentul Lacour, 
după cum bănuiam, spune: 

— Nu-i ăsta. Treceţi la altul. 

Îl privesc, şi-mi îngădui în sinea mea cele mai violente 
injurii. Când mă gândesc că am putut lua un astfel de om 


drept ofiţer francez! ... Sigur, am dreptul să spun, spre 
onoarea mea, că am bănuit imediat înşelăciunea, dar numai 
am bănuit-o şi n-am fost în stare, sub deghizarea lui de 
împrumut, să-l demasc pe banditul care a izbutit, cum se 
zice, să ne ducă, ceea ce mă face să turbez, nu alta. Ah, 
canalia... Dacă l-aş avea în mână! .... 

În momentul acesta un om se apropie de el şi-i vorbeşte. 
Acum îi aud numele adevărat: căpitan Edward Rufus. Fie şi 
căpitan. Dacă ar fi general, tot atâtea parale ar face. 

În timp ce i se vorbeşte, căpitanul Rufus nu mai e atent la 
mine. Profit de neatenţia lui ca să respir din plin. Era şi 
timpul. Încă puţin şi muream asfixiat. Lucrul acesta trebuie 
că se vede şi pesemne că sunt vânăt, căci căpitanul, 
aruncând o privire spre mine, a dat un ordin pe care nu l- 
am auzit. Imediat, sunt scotocit pretutindeni. Mi se iau 
armele, banii, dar mi se lasă carnetul. Brutele, nu-şi dau 
seama de valoarea unui articol semnat Amedee Florence. 
Doamne! cu ce tâlhari neghiobi am a face! 

Măgarii aceştia îmi dezleagă totuşi mâinile şi picioarele, şi 
mă pot mişca. Profit imediat, ca să cercetez împrejurimile. 

Ceea ce îmi atrage în primul rând privirile sunt zece... ce? 
„.„ Zece... maşini, zece... hm! ... lucruri... sisteme... zece 
obiecte, în fine, să mă ia dracu dacă ştiu la ce folosesc şi 
dacă am mai văzut până acum ceva asemănător... 
închipuiţi-vă o platformă destul de mare, pusă pe două 
patine late şi curbate la unul din capete. De pe platformă se 
ridică un pilon făcut din țesătură metalică, înalt de patru 
până la cinci metri, care poartă la mijloc o elice mare, cu 
două aripi, şi în vârf două... (la te uită! Iar începe. Imposibil 
să găsesc cuvintele potrivite!) două... braţe, două... plane... 
nu, iată că am găsit cuvântul, căci obiectul despre care 
vorbesc seamănă grozav cu un bâtlan uriaş stând într-un 
picior, două aripi, astea sunt, două aripi din metal 
strălucitor, cu o lungime totală de circa şase metri. 
Cercetându-le bine, văd zece maşini asemeni celei descrise 


mai sus, aşezate în linie una lângă alta. La ce or putea 
servi? 

Când m-am săturat de priveliştea aceasta de neînțeles, 
observ că în jurul meu e destul de multă lume. 

Mai întâi, e fostul locotenent Lacour, recent înaintat la 
gradul de căpitan Rufus, cei doi foşti sergenţi din cea de-a 
doua escortă a noastră, al căror grad adevărat nu-l cunosc, 
cei douăzeci de tiraliori negri, dintre care pe cei mai mulţi îi 
recunosc perfect, şi, în sfârşit, zece albi, pe care nu i-am 
mai văzut niciodată, cu mutre mai degrabă bune pentru 
spânzurătoare. Dacă e lume multă, în schimb nu mi se pare 
că ar fi din cea mai aleasă. 

În mijlocul oamenilor acestora se află prietenii mei. Îi 
număr din ochi. Sunt toţi. Miss Buxton e întinsă la pământ. 
E lividă. Doctorul Châtonnay şi Malik, care plângeau lacrimi 
amare, îi dau îngrijiri. Lângă ea, îl zăresc pe Saint-Berain, 
stând jos, recăpătându-şi cu greu respiraţia. E într-o stare 
jalnică. 'Ţeasta lui cheală a devenit cărămizie şi ochii lui 
mari par gata să-i iasă din orbite. Bietul Saint-Berain! 

Domnul Barsac şi domnul Poncin par că se ţin mai bine. 
Stau amândoi în picioare şi-şi mişcă articulațiile. De ce n-aş 
face şi eu ca ei? 

Dar nu-l văd nicăieri pe Tongane. Unde o fi? L-or fi ucis în 
atacul pe care l-am suferit? E foarte probabil, şi poate că de 
asta plânge Malik atât de tare. Gândul acesta mă mâhneşte 
adânc. Şi-i dărui o duioasă amintire bravului şi 
credinciosului Tongane. 

Mă ridic şi mă îndrept spre miss Buxton, fără ca nimeni să- 
mi spună nimic. Dar picioarele îmi sunt ţepene şi abia mă 
mişc. Căpitanul Rufus mi-o ia înainte. 

— Cum se simte domnişoara Mornas? îl întreabă el pe 
doctorul Châtonnay. 

De fapt, e-adevărat, fostul locotenent Lacour n-o cunoaşte 
pe prietena noastră decât sub numele ei de împrumut. 

— Mai bine, spune doctorul. Iat-o că deschide ochii. 

— Putem pleca? întreabă aşa-zisul căpitan. 


— Până într-o oră nu se poate, spune doctorul, cu un ton 
hotărât. lar dacă nu ţineţi să ne ucideţi pe toţi, vă sfătuiesc 
să folosiţi mijloace mai puţin barbare decât cele de până 
acum. 

Căpitanul Rufus nu-i răspunde şi se depărtează. Eu mă 
apropii la rândul meu, şi constat că miss Buxton îşi revine, 
într-adevăr. Curând, ea se poate ridica şi doctorul 
Châtonnay, care era îngenuncheat lângă ea, se ridică şi el. 
În acelaşi moment domnul Barsac şi domnul Poncin vin 
lângă noi. Suntem toţi. 

— lertaţi-mă, prieteni! ne spune deodată miss Buxton, pe 
când lacrimi mari îi izvorau din ochi. Eu v-am târât în 
aventura aceasta groaznică. Fără mine v-aţi fi aflat acum în 
siguranţă... 

Se înţelege că noi protestăm, dar miss Buxton continuă să 
se învinovăţească şi să ne ceară iertare. Eu, care nu sunt 
prea sentimental din fire, socot că asemenea vorbe sunt 
inutile, şi cred nimerit să abat discuţia pe un alt făgaş. 

Fiindcă miss Buxton nu e cunoscută decât sub numele de 
Mornas, sugerez că ar fi mai bine să i se păstreze 
pseudonimul. Într-adevăr, n-ar fi oare posibil ca printre 
ticăloşii care ne înconjoară să se afle şi câţiva dintre foştii 
subordonați ai fratelui ei? În acest caz, la ce bun să rişte o 
primejdie în plus, oricare ar fi ea? Propunerea mea e 
primită în unanimitate. Se hotărăşte ca miss Buxton să 
redevină domnişoara Mornas, ca înainte. 

Era şi timpul să ajungem la concluzia aceasta, căci discuţia 
ne e întreruptă brusc. La un ordin scurt al căpitanului 
Rufus, suntem înhăţaţi cu brutalitate. Trei oameni se ocupă 
special de modesta mea persoană. Sunt iar legat şi sacul 
blestemat mă desparte din nou de lumea exterioară. Înainte 
de a deveni cu totul orb, constat că prietenii mei, printre 
care şi miss Buxton - pardon! domnişoara Mornas - suferă 
acelaşi tratament. Apoi, ca şi prima oară, sunt luat pe sus... 
O să înceapă oare din nou mica partidă de călărie a la 
Mazeppa? 


Nu. Sunt depus, cu burta în jos, pe-o suprafaţă tare dar 
plană, care nu seamănă a spinare de cal. Se scurg câteva 
minute, şi aud ceva ca o puternică bătaie de aripi, pe când 
suprafaţa care mă poartă începe să oscileze uşor, în toate 
sensurile. Asta durează o clipă, apoi, deodată, începe, 
asurzitor, faimosul huruit, dar de cinci, de zece, de-o sută 
de ori mai tare, şi iată că vântul mă loveşte cu o violenţă 
neobişnuită, care creşte din secundă în secundă. În acelaşi 
timp, încerc o senzaţie... cum să spun? ... o senzaţie ca de 
ascensor, da, mai exact ca de montagnes russes, când 
vagonetul urcă şi coboară colinele artificiale, când ţi se taie 
respiraţia, când inima ţi se strânge, de spaimă... Da, simt 
ceva în genul acesta. 

Senzaţia persistă poate cinci minute, apoi organismul meu 
îşi regăseşte încet-încet echilibrul obişnuit. Şi atunci, nu 
mint, cu capul vârât în sacul blestemat, lipsit de aer şi de 
lumină, legănat de huruitul care acum a devenit uniform, 
cred că alunec pe panta somnului. 

O surpriză mă trezeşte brusc. Una din mâini mi s-a mişcat. 
Da, legăturile prost făcute mi s-au dezlegat şi, într-un efort 
inconştient, mâinile mi s-au putut depărta una de alta. 

Mai întâi, mă silesc să nu mişc; după vocile pe care le aud 
urlând lângă mine, în zgomotul asurzitor, s-ar părea că nu 
sunt singur, ci cu încă două persoane, care vorbesc. Una 
vorbeşte englezeşte, cu un glas răguşit, aşa cum poate să 
scoată un gătlej ars de alcool. Cealaltă răspunde în aceeaşi 
limbă, dar cu o gramatică foarte fantezistă şi amestecată cu 
numeroase cuvinte de neînțeles pentru mine, cuvinte care 
cred că fac parte din limba bambara, ale cărei sunete, le-am 
auzit adesea de patru luni încoace, de când mă aflu în ţara 
aceasta veselă. Unul din cei doi e un englez adevărat, 
celălalt e un negru. Înţeleg din ce în ce mai puţin. De altfel, 
asta n-are nici o importanţă. Indiferent dacă gardienii mei 
sunt albi sau negri, nici cea mai mică mişcare a sacului nu 
trebuie să arate că mi-am recucerit parţial libertatea. 


Încet, prudent, trag legăturile care îmi alunecă treptat 
peste încheieturi. Încet, prudent, izbutesc să-mi readuc de- 
a lungul trupului mâinile în sfârşit eliberate. 

S-a făcut. Acum e vorba să văd. 

Mijlocul de-a vedea îl am. În buzunar mi-a rămas un cuţit... 
nu, un briceag care a scăpat de hoţii mei, într-atât e de mic, 
un briceguş minuscul, imposibil de transformat în armă de 
apărare, dar suficient ca să deschidă o fereastră mică în 
sacul care mă orbeşte şi mă sufocă. Rămâne să apuc 
briceagul fără să atrag atenţia. 

Şi izbutesc, după un sfert de ceas de eforturi stăruitoare, 
Astfel înarmată, mâna mea dreaptă urcă până la înălţimea 
feţei şi străpunge sacul... 

Doamne! ... Ce-am văzut! ... Abia dacă mi-am putut opri la 
timp strigătul de uimire. Ochii mei, îndreptaţi spre pământ, 
îl zăresc la o distanţă enormă - la peste cinci sute de metri, 
pe cât cred. Înţeleg adevărul. Mă aflu pe o maşină 
zburătoare, care mă poartă prin aer cu viteza unui expres, 
ba poate şi mai repede. 

Abia deschişi, ochii mi s-au închis imediat. Un fior m-a 
străbătut din creştet până în tălpi. Datorită surprizei, mi-a 
fost frică, mărturisesc. 

Când inima îşi recapătă ritmul ei normal, privesc mai calm. 
Sub ochii mei, pământul continuă să fugă vertiginos. Cu ce 
viteză om fi zburând? O sută, două sute de kilometri pe oră? 
... Mai mult? ... Oricum, sub mine e solul deşertului, nisip 
amestecat cu pietre şi presărat cu tufe de palmieri pitici, 
destul de numeroase. Triste meleaguri. 

Şi totuşi, eu mi le închipuiam şi mai triste. Palmierii aceştia 
pitici sunt de un verde intens, şi, printre pietre, iarba creşte 
din belşug. Nu cumva, contrar legendei, o fi plouând uneori 
în deşert? 

Uneori, când se află la o altitudine mai mică decât a mea, 
zăresc nişte aparate asemănătoare cu cel ce mă poartă. 
Auzul îmi spune că la o înălţime şi mai mare sunt altele. E o 
întreagă escadrilă de păsări mecanice, plutind prin spaţiu. 


Oricât de gravă mi-ar fi situaţia personală, sunt 
entuziasmat. La urma urmei, spectacolul e admirabil şi 
duşmanii noştri, oricine ar fi ei, nu sunt oameni de rând, din 
moment ce au realizat cu atâta măiestrie antica legendă a 
lui Icar. 

Câmpul meu vizual nu e prea mare, căci, după cum 
reuşesc să constat datorită unei uşoare mişcări rămasă 
neobservată de gardienii mei, privirea îmi trece printre 
lamele unei platforme metalice, care o opreşte din toate 
părţile. Totuşi, din cauza înălţimii la care mă aflu, izbutesc 
să cuprind o oarecare întindere. 

Şi iată că ţinutul se schimbă. Cam după o oră de zbor, iată 
că zăresc deodată palmieri, livezi, câteva grădini. E o oază, 
dar o oază de proporţii restrânse, căci diametrul ei atinge 
maximum o sută cincizeci de metri. Oaza dispare, imediat 
ce s-a ivit. Dar de cum am lăsat-o în urmă, în faţa noastră, la 
orizont, se iveşte încă una, apoi o a treia, pe deasupra 
cărora trecem în trombă. 

Fiecare din oazele acestea n-au pe ele decât o căsuţă. Un 
om iese din ea, atras de zgomotul aparatului nostru aerian. 
În afară de el, nu mai zăresc altul. Oare oazele acestea n-or 
avea decât un singur locuitor? 

Dar mi se pune o nouă problemă, şi mai de nedezlegat 
încă. De la prima oază, maşina noastră zburătoare domină 
un şir de stâlpi atât de regulat plantați încât mi-i închipui 
legaţi între ei printr-un fir metalic. Mi se pare că visez! 
Telegraf - dacă nu chiar telefon - în plin deşert? 

După ce am trecut de-a treia oază, o a patra, mult mai 
importantă, se iveşte în faţa noastră. Zăresc arbori, nu 
numai palmieri, ci de felurite esențe, care par a fi karite, 
bombax, baobabi, salcâmi. Văd şi câmpuri cultivate, 
minunat cultivate chiar, pe care lucrează numeroşi negri. 
Apoi, la orizont, se înalţă nişte ziduri către care zburăm 
grăbiţi. 

Spre cetatea aceasta necunoscută ne îndreptăm, căci iată 
că pasărea noastră feerică începe să coboare. Curând, ne 


aflăm deasupra ei. E un oraş de mărime mijlocie, dar cât de 
neobişnuit! Îi disting clar străzile semicirculare şi 
concentrice, trasate după un plan riguros. Partea centrală e 
aproape pustie şi nu văd în ea, la ora aceasta a zilei, decât 
câţiva negri care se ascund în colibele lor imediat ce aud 
huruitul maşinilor zburătoare. La periferie, dimpotrivă, nu 
lipsesc locuitorii. Sunt albi, ne privesc, şi - Doamne iartă- 
mă! - parcă ne arată pumnul. Mă întreb zadarnic ce le-am 
făcut. 

Maşina care mă poartă coboară şi mai mult. Trecem pe 
deasupra unui râu îngust; apoi, imediat, am impresia că 
începem să cădem ca o piatră. În realitate, descriem o 
spirală care îmi dă senzaţii de greață. Mi se strânge 
stomacul. Oare am să? ... 

Nu. Huruitul elicei s-a oprit şi maşina noastră a atins 
pământul. Ea alunecă pe sol câţiva metri, cu o viteză din ce 
în ce mai mică, se opreşte. 

O mână îmi trage sacul de pe cap şi-l ia. Abia apuc să-mi 
înfăşor legăturile în jurul mâinilor, pe care le reaşez în 
poziţia de la început. 

După ce mi se ia sacul, îmi simt eliberate membrele. Dar 
cel care mă dezleagă observă frauda. 

— Who is the damned dog's son that has made this knot? 
(„Cine-i fiul de câine blestemat care a făcut nodul ăsta?”) 
întreabă un, glas beţiv. 

Îşi poate închipui oricine că nici nu mă gândesc să-i 
răspund. 

După mâini, îmi sunt dezlegate picioarele. Le mişc, cu 
oarecare plăcere. 

— Get up! (drepţi!) comandă cu autoritate cineva pe care 
nu-l văd. 

Nici nu vreau altceva, dar nu mi-e de loc uşor să mă 
supun. Membrele refuză să mă asculte, de când circulaţia 
sângelui mi-a fost oprită în ele. După câteva încercări 
nereuşite, izbutesc totuşi să mă ridic şi să arunc o primă 
privire în preajmă. 


Priveliştea nu-i de loc veselă. În faţa mea se află un zid 
înalt, fără cea mai mică deschizătură, iar în direcţia opusă 
văd absolut acelaşi lucru. La stânga, idem. Perspectiva nu-i 
variată, asta e sigur! Totuşi deasupra celui de-al treilea zid, 
care domneşte la stânga mea, zăresc un fel de turn şi un 
coş înalt. Să fie oare o uzină? S-ar putea, căci totul mi se 
pare posibil, în afară de putinţa de a înţelege rostul 
pilonului interminabil care se înalţă, se înalţă, poate la o 
sută de metri deasupra turnului. 

La dreapta, priveliştea e diferită, fără să fie mai plăcută. 
Număr două clădiri vaste şi, în faţa lor, o construcţie uriaşă, 
un fel de fortăreață cu întărituri şi metereze. 

Tovarăşii mei de captivitate sunt toţi aici, în afară de 
Tongane, din nefericire, şi în afară de Malik, care totuşi se 
afla printre noi la etapa de azi-dimineaţă. Ce au făcut cu ei? 

Fiindcă nu s-au putut bucura, ca mine, de o fereastră 
deschisă spre câmp, prietenii mei par foarte stânjeniţi la 
lumina zilei. Pesemne că nu văd mare lucru, căci clipesc 
mereu şi îşi freacă ochii cu putere. 

Şi îşi freacă mereu ochii, până când o mână se pune pe 
umărul fiecăruia dintre noi. Suntem duşi, împinşi, năuci, 
fără să mai ştim pe ce lume suntem. 

Ce vor cu noi, la urma urmei, şi unde naiba am putea să 
fim? 

Vai! Peste un minut ne aflam la închisoare. 

III. 

UN TIRAN (Carnetul de note al lui Amedee Florence) 

26 martie. 

— Iată-mă deci la închisoare. După ce am jucat rolul lui 
Mazepa, îl voi juca pe al lui Silvio Pellico. 

După cum am notat pe fiţuicile acestea, am fost încarceraţi 
alaltăieri, puţin înainte de amiază. În ceea ce mă priveşte, 
m-au înşfăcat trei harapi care m-au silit, fără pic de 
blândeţe, să urc o scară, apoi să străbat un coridor 
întunecos, până într-o galerie lungă, în care dau celulele 
noastre. La ambele capete ale galeriei acesteia uşor de 


supravegheat sunt puse sentinele. N-aş prea crede că am 
putea evada pe acolo. 

Sunt vârât într-o încăpere luminată printr-un geam dublat 
cu zăbrele de fier şi aflat la patru metri deasupra capului. 
Uşa e închisă cu un zăvor triplu. Rămân singur, cu 
gândurile mele care nu sunt de loc roze. 

Celula e mare şi bine aerisită. În ea se află o masă cu cele 
necesare pentru scris, un scaun, un pat care pare curat, şi 
câteva obiecte de toaletă. În tavan e fixat un bec electric, în 
definitiv, „aşternutul umed” al temniţei e destul de 
confortabil, şi aş socoti odaia aceasta de student destul de 
satisfăcătoare, dacă aş fi liber. 

Mă aşez, aprind o ţigară şi aştept - ce? evenimentele, 
cugetând totodată la plăcerile călătoriilor. 

Peste două ore sunt smuls din meditaţiile mele de 
zgomotul uşii care se deschide. Zăvoarele scrâşnesc, 
broasca scârţâie, uşa se întredeschide şi-l zăresc... Fac 
prinsoare că nu ghiciţi. Îl zăresc pe Tchoumouki, cel 
dispărut din ziua când, pentru a treia oară, am auzit 
misteriosul huruit a cărui cauză acum o ştiu. Şi e destul de 
obraznic! Mai îndrăzneşte să-mi apară în faţă, după ce s-a 
purtat aşa cu articolele mele! 

Tchoumouki se aşteaptă, de altfel, la o întâlnire nu prea 
călduroasă. Înainte de a intra în celula mea, aruncă o 
privire înăuntru şi cercetează terenul prudent. Bine face. 

— Ah! iată-te, triplă puşlama! spun eu, repezindu-mă spre 
el cu intenţia să-i dau lecţia meritată. 

Dar mă lovesc de uşa pe care hoţomanul a închis-o cât ai 
clipi. La urma urmei, cu atât mai bine. Chiar dacă mi-ar fi 
oferit plăcerea de-ai lungi urechile, n-aş fi făcut decât să-mi 
complic şi mai mult situaţia, care şi aşa nu prea e plăcută. 

Mi-o fi ghicit 'Tchoumouki gândurile paşnice? S-ar putea 
crede asta, căci uşa se deschide un pic, pentru a doua oară, 
şi face loc ciufului său creţ, de pungaş. O, acum n-are decât 
să intre. Mi-am reluat locul... şi calmul. Deci, repet, dar fără 
nici o ameninţare în glas. 


— Ah, iată-te, triplă puşlama! Ce cauţi aici? 

— Eu este servitor, răspunde Ichoumouki, privind pe furiş. 
Şi deschide larg uşa. 

În culoar, mai sunt doi negri, care aduc de-ale gurii. 
Tchoumouki pune mâncarea pe masă. La vederea ei, mi se 
umple gura de apă şi-mi dau seama că mor de foame. Asta 
nu-i de mirare; sunt nemâncat şi trebuie să fie cel puţin ora 
două după-amiază. 

Lăsând încolo toate grijile, onorez masa, servită 
respectuos de Tchoumouki, căruia îi pun întrebări şi care nu 
se lasă de loc rugat să-mi răspundă la ele. După spusele lui, 
sunt oaspete - cu totul involuntar - al unui puternic rege, 
Majestatea Sa Harry Killer (mârşav nume, fie vorba între 
noi) şi am fost adus într-un oraş extraordinar, unde „e mult 
case mari” şi „mult lucru tubab”, adică oraşul e plin cu 
invenţii europene. Nu mi-e greu să-l cred, după experienţa 
uimitoarelor maşini zburătoare, de care sunt încă buimăcit. 

Îmi continui ancheta. Nu cumva sus-numitul rege l-a trimis 
pe el, pe Tchoumouki, în calea domnişoarei Mornas, cu 
intenţia ca ea să-l ia ca ghid, aşa cum iei, vrând-nevrând, 
cartea de joc „obligatorie” din mâna unui scamator? 
Tchoumouki îmi spune că nu, şi că el s-a angajat fără nici un 
gând ascuns. Ba chiar susţine că angajarea lui mai e încă 
valabilă, şi că se consideră în serviciul domnişoarei Mornas 
şi a lui Saint-Berain tot timpul cât aceştia vor rămâne în 
Africa. Îşi bate cumva joc de mine? Îl privesc. Nu. Vorbeşte 
serios, ceea ce, de altfel, e mult mai comic. 

El pretinde că a fost îndemnat de Morilire şi că acesta era 
într-adevăr în solda monarhului ai cărui prizonieri suntem. 
Morilire nu numai că l-a acoperit cu aur, dar i-ar fi şi 
descris, se pare, în cele mai ditirambice cuvinte, puterea şi 
măriminia lui Harry Killer pe care, altminteri, Tchoumouki 
nu l-a văzut niciodată, şi i-ar fi promis o viaţă bogată şi 
uşoară. lată motivele pentru care Ichoumouki ar fi trecut la 
inamic. 


Când îl întreb dacă ştie ce a devenit fostul său camarad 
Tongane, figura lui josnică ia o expresie feroce, şi, trecându- 
şi palma peste gătlej, Ichoumouki face: 

— Hârşt! 

Presupunerile mele erau, deci, exacte. Bietul Ilongane e 
într-adevăr mort. 

— Tchoumouki îşi cotinuă mărturisirile. Huruitul auzit în 
ziua dispariţiei lui era făcut de o maşină zburătoare care îl 
aducea pe locotenentul Lacour, sau mai degrabă pe 
căpitanul Eclwards Rufus, ai cărui oameni veniseră pe jos în 
întâmpinarea noastră, sub comanda celor doi subofiţeri, 
jefuind, ca să se distreze, satele întâlnite în cale. Patinele 
maşinii zburătoare săpaseră în savană, la aterizaj, urmele 
observate a doua zi, pe când mă plimbam cu Tongane. Aşa 
se explică aspectul zdrenţăros al soldaţilor şi eleganța 
impecabilă o ofițerului, aşa se explică groaza negrului rănit 
de un glonte explozibil când îl recunoscuse pe unul dintre 
jefuitorii satului său, şi nepăsarea lui faţă de falsul 
locotenent, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Cât despre 
Tchoumouki, el a fost adus de aceeaşi maşină la locul ei de 
baştină, adică aici... 

Tchoumouki rosteşte un nume pe care îl stâlceşte cumplit. 
După multă caznă, pricep, în sfârşit, că are intenţia să 
spună „Blackland”, cuvânt englez, compus, care, în 
traducere literală, înseamnă Ţara Neagră. Numele mi se 
pare admisibil. Ne-am afla, deci, în Blackland, oraş minunat, 
după spusele lui Ichoumouki, deşi cu totul necunoscut de 
cei mai pricepuţi geografi. 

Pe când negrul îmi dă informaţiile acestea, eu meditez. 
Dacă a trădat din interes, de ce nu l-ar îndemna interesul 
să-şi trădeze şi noii stăpâni? Şi-i fac imediat propuneri în 
acest sens, vorbindu-i despre o mare sumă de bani, 
suficientă să-şi petreacă întrega viaţă într-o plăcută 
trândăvie. Puşlamaua pare că găseşte propunerea cât se 
poate de firească, dar clatină din cap ca unul care nu vede 
cum ar putea câştiga lozul cel mare. 


— Nu poate plecat, spuse el. Aici, mult soldat, mult „lucru 
tubab”, mult zid mare. 

Şi adaugă că în jurul oraşului se întinde pustiul, peste care 
ne-ar fi imposibil să trecem. Aşa e, pe cât mi-am putut da 
seama în timpul traversării aeriene. Suntem oare 
condamnaţi să rămânem aici până la sfârşitul zilelor 
noastre? 

După ce termin masa, Tchoumouki se retrage, iar eu îmi 
petrec restul zilei în singurătate. 

Seara, el îmi serveşte cina (gătită în general destul de 
bine), apoi, când ceasul meu arată nouă ore şi câteva 
minute, becul electric se stinge brusc. Mă culc, dibuindu-mi 
aşternutul. 

După o noapte excelentă, aşa cum am mai spus, mă scol, în 
ziua de 25 martie, şi redactez notele cu data aceasta, în 
care sunt povestite peripeţiile răpirii şi călătoriei noastre 
aeriene. Ziua se scurge liniştită. Nu văd pe nimeni, în afară 
de 'Tchoumouki care îmi serveşte regulat masa. Seara, 
învăţat de experienţă, mă culc mai devreme. Am de ce să 
mă felicit. La aceeaşi oră ca şi în ajun, lumina electrică se 
stinge. Vădit lucru, aşa e regula aici. 

A doua noapte excelentă, şi iată-mă din nou, în dimineaţa 
aceasta, 26 martie, proaspăt şi voios, dar vai! tot prizonier. 
E o situaţie absurdă căci, în definitiv, ce vor cu noi? Când 
am să pot vedea măcar un om care să poată fi întrebat? 

Aceeaşi zi, seara. 

— Dorinţele rni-au fost împlinite. L-am văzut pe 
Majestatea Sa Harry Killer şi situaţia noastră a suferit 
schimbări importante după întrevederea aceasta, în urma 
căreia sunt încă emoţionat şi tremur tot. 

Să fi fost cam trei după-masă, când uşa s-a deschis. De 
data aceasta în dosul ei nu se mai afla Ichoumouki, ci o altă 
veche cunoştinţă de-a noastră, Morilire, ca să-i spun pe 
nume. Morilire e însoţit de vreo douăzeci de negri pe care 
s-ar părea că îi comandă. În mijlocul lor îmi zăresc prietenii, 
cu miss Buxton-Mornas printre ei, dar fără Saint-Berain, 


care încă nu se poate mişca, după câte îmi spune tânăra lui 
mătuşă. Mă alătur lor, gândind că ne-a sosit ceasul de pe 
urmă şi că vom fi aduşi la locul de execuţie. 

Dar nu se întâmplă aşa. Suntem conduşi printr-o serie de 
coridoare, şi ajungem, în sfârşit, într-o vastă încăpere, în 
care noi intrăm pe când escorta rămâne în prag. 

Încăperea e mobilată numai cu un jilţ din fibre de palmier 
şi cu o masă pe care se află un pahar şi o sticlă golită pe 
jumătate şi emanând un miros de alcool. Jilţul se afla în 
dosul mesei, iar pe el stă un bărbat. Ochii ni se îndreaptă 
spre bărbatul acesta. Şi merită s-o facă. 

Majestatea Sa Harry Killer trebuie că are vreo patruzeci, 
patruzeci şi cinci de ani, deşi, după anumite semne, ar 
părea mai în vârstă. Pe cât ne putem da seama, e înalt, şi 
umerii lui puternici, palmele lui mari, braţele groase şi 
muşchiuloase arată o forţă puţin obişnuită, ca să nu zic 
herculeană. 

Dar mai ales capul lui îmi reţine atenţia. Faţa îi e 
spânatecă, trăsăturile ei arată un caracter complex, dur şi 
josnic totodată. Un păr neîngrijit şi cărunt i-o încununează, 
ca o adevărată coamă care pare certată de-o veşnicie cu 
pieptănul. Fruntea lui pleşuvă îi e înaltă şi arată inteligenţă, 
dar fălcile puternice, bărbia grea şi pătrată dovedesc 
înclinarea spre patimi grosolane şi violente. Obrajii foarte 
bronzaţi, cu pomeţii ieşiţi în afară, sunt pe alocuri scobiţi, 
apoi atârnă moi, şi sunt presăraţi cu o sumedenie de coşuri 
care parcă sângerează de roşii ce sunt. Gura îi e cărnoasă, 
buza de jos îi atârnă puţin, descoperindu-i nişte dinţi tari şi 
sănătoşi, dar galbeni şi neîngrijiţi. Ochii, adânc înfundaţi în 
orbitele acoperite de sprâncene stufoase, au o strălucire 
neobişnuită, ba chiar, uneori, imposibil de privit. 

Personajul, nici vorbă, nu-i de loc un om obişnuit. Cu 
siguranţă că are toate poftele, toate viciile, toate 
îndrăznelile. Hidos, e drept, dar demn de temut. 

Majestatea Sa e îmbrăcat într-un fel de costum de 
vânătoare, din pânză gri, cu pantaloni scurţi, jambiere şi 


tunică, toate murdare şi pline de pete. Pe masă, şi-a pus 
pălăria largă, de fetru; lângă pălărie i se odihneşte mâna 
dreaptă prinsă de-un tremur neîntrerupt. 

Cu coada ochiului, doctorul Châtonnay îmi arată mâna 
aceasta tremurătoare. Înţeleg ce vrea să-mi spună: avem în 
faţă un alcoolic, dacă nu chiar un beţiv înrăit. 

Individul ne priveşte multă vreme în tăcere. Ochii îi trec de 
la unul la altul şi ne cercetează pe rând. Aşteptăm răbdători 
să-i vină chef să ne vorbească. 

— Sunteţi şase, după cât mi s-a spus - rosteşte el în sfârşit, 
vorbind franţuzeşte, cu un puternic accent englezesc şi cu o 
voce gravă dar răguşită. Nu văd aici decât cinci. De ce? 

— Unul din noi e bolnav de pe urma suferințelor pe care l- 
au silit să le îndure oamenii dumneavoastră - răspunde 
domnul Barsac. 

O nouă clipă de tăcere, apoi interlocutorul nostru îşi umflă 
pieptul şi întreabă brusc: 

— Ce căutaţi la mine? 

Întrebarea e atât de neaşteptată încât ne vine să râdem, 
cu toată gravitatea situaţiei. Nu zău! Parcă ar fi vina 
noastră că ne aflăm la el! 

Majestatea Sa continuă, cu o expresie amenințătoare: 

— Cu siguranţă că aţi venit să spionaţi! 

— Vă rog, domnule... - începu domnul Barsac. 

Dar celălalt îl întrerupe. Prins de-o furie subită, loveşte cu 
pumnul în masă şi spune cu glas tunător: 

— Mi se spune Stăpân. 

Şi-atunci, domnul Barsac devine superb. Orator oricând şi 
oriunde, el îşi îndreptă spinarea, îşi pune mâna stângă pe 
inimă, şi, măturând spaţiul cu un gest larg al mâinii drepte, 
declară măreț: 

— Din anul o mie şapte sute optzeci şi nouă, francezii nu 
mai au stăpân, domnule! 

Sunt de acord că oriunde altundeva, cuvintele cam 
„pompiereşti” ale domnului Barsac ar stârni râsul; dar în 
situaţia noastră, în faţa fiarei acesteia, cuvintele lui au 


multă nobleţe, vă jur. Ele înseamnă că noi nu vom accepta 
niciodată să ne umilim înaintea acestui aventurier alcoolic. 
Îl aprobăm toţi pe domnul Barsac, până şi domnul Poncin 
care exclamă, în culmea entuziasmului: 

— A-i lua omului independenţa, înseamnă a-i răpi 
libertatea! 

Bietul domn Poncin! Totuşi, intenţia lui e bună. 

La auzul frazei acesteia absolut indiscutabilă, Harry Killer 
ridică din umeri, apoi reîncepe să ne examineze pe rând, ca 
şi cum nu ne-ar mai fi văzut până acum. Ochii lui trec de la 
unul la altul, cu o repeziciune extraordinară. Şi se opresc în 
sfârşit la domnul Barsac, străpungându-l cu privirea lor cea 
mai cumplită. Domnul Barsac nu se clinteşte. Felicitările 
mele. Copilul acesta al Midi-ului nu e înzestrat numai cu 
limbuţie. Are şi curaj, şi demnitate. Şeful misiunii creşte cu 
paşi de gigant în stima mea. 

Harry Killer izbuteşte să se stăpânească, ceea ce trebuie 
că nu i se întâmplă prea des, şi întreabă brusc, cu un calm 
la fel de neaşteptat ca şi mânia lui de mai adineauri. 

— Englezeşte vorbiţi? 

— Da - răspunde domnul Barsac. 

— Şi ceilalţi? 

— Şi ei. 

— Bine - aprobă Harry Killer, care cu acelaşi glas de 
beţivan repetă în englezeşte: 

— Ce căutaţi la mine? Răspunsul e uşor de dat. 

— Noi trebuie să vă punem întrebarea aceasta spuse 
domnul Barsac - şi să vă mai întrebăm cu ce drept ne 
reţineţi aici cu forţa? 

— Cu dreptul pe care mi-liau - i-o reteză Harry Killer, 
revenit dintr-un salt la culmea violenţei. Cât voi trăi, nimeni 
n-o să se apropie de imperiul meu. 

Imperiul lui? Nu înţeleg. 

Harry Killer s-a ridicat în picioare. Adresându-i-se mai ales 
domnului Barsac, a cărui atitudine continuă să fie foarte 


curajoasă, el vorbeşte furios, lovind în masă cu pumnul său 
enorm: 

— Da, da, ştiu că compatrioţii voştri se află la 'Tombouctou 
şi că înaintează neîncetat în josul Nigerului. Dar să se 
oprească odată, că de nu! ... Şiiată că acum îndrăznesc să 
trimită spioni pe uscat, până la fluviul... Am să-i fac praf pe 
spionii voştri, aşa cum fac praf paharul ăsta... 

Şi, legându-şi gestul de cuvânt, Harry Killer sparge într- 
adevăr paharul, care se împrăştie pe jos în mii de fărâme. 

— Un pahar! zbiară el apoi, întorcându-se spre uşă. Prins 
de-o furie de necrezut, literalmente turbat, căci un fir de 
spumă i s-a ivit la colţurile gurii crispate, îţi face rău să-l 
priveşti în momentul acesta. Falca de jos scoasă în afară îi 
dă un aer de bestie, faţa i-a devenit cărămizie, ochii îi sunt 
injectaţi de sânge. 

Un om din Garda Neagră se grăbeşte să-i îndeplinească 
porunca. Fără să se uite la el, turbatul, rezemându-se de 
masa pe care mâinile lui o frământă într-una, se apleacă din 
nou spre netulburatul domn Barsac, şi-i strigă, ochi în ochi: 

— Nu v-am prevenit oare? ... Povestea cu dung-kono, 
inventată la porunca mea, v-a dat un prim avertisment. Eu 
vi l-am pus în cale pe ghicitor, deci e vina voastră că 
prezicerile i s-au împlinit. Eu v-am făcut rost de călăuză, de 
sclavul meu Morilire, care, la Sikasso, a încercat pentru 
ultima oară să vă oprească. Dar totul a fost zadarnic. 
Degeaba v-am luat escorta, degeaba v-am înfometat, voi v- 
aţi încăpățânat să mergeţi spre Niger... Ei bine, aţi ajuns la 
Niger, ba chiar l-aţi trecut, şi ştiţi tot ce voiaţi să ştiţi... Şi 
ce-aţi făcut cu asta? ... Cum o să faceţi ca să le povestiţi tot 
ce-aţi văzut celor ce vă plătesc? 

Pradă unei agitaţii nestăpânite, Harry Killer se plimbă 
acum cu paşi mari. Pentru mine nu mai încape îndoială: e 
nebun. Deodată, se opreşte, cu mintea fulgerată de o idee 
subită. 

— De fapt - îl întreabă el cu un glas surprinzător pe 
domnul Barsac - adevărata voastră ţintă nu era Saye? 


— Ba da, răspunde domnul Barsac. 

— În acest caz, de ce aţi luat cu totul altă direcţie? Ce 
căutaţi la Kubo? 

Harry Killer îşi însoţeşte ultimele cuvinte cu o privire 
străpungătoare, pe când noi ne uităm unul la altul, 
stânjeniţi. Întrebarea ne încurcă, într-adevăr, căci ne-am 
înţeles să nu rostim numele domnişoarei Buxton. Din 
fericire, domnul Barsac găseşte un răspuns potrivit: 

— Părăsiţi de escortă, ne îndreptam spre 'Tombouctou - 
spune el. 

— De ce nu spre Sikasso? Era mult mai aproape. 

— Am socotit că ar fi mai bine să mergem la Tombouctou. 

— Hm! face Harry Killer, cu un aer nehotărât. Apoi, după o 
clipă, continuă: Deci nu aveaţi intenţia să mergeţi spre est, 
până la Niger? 

— Nu - afirmă domnul Barsac. 

— Dacă aş fi putut ghici asta - ne spune Harry Killer - n-aţi 
fi fost astăzi aici. 

Frumoasă farsă! ... Ca şi cum s-ar fi ostenit să ne întrebe! 


Profit de noua tăcere care urmează după afirmaţia 
absurdă a lui Harry Killer, ca să iau cuvântul la rândul meu. 
Eu, unul, sunt un om cât se poate de logic. Tot ce nu-i logic 
mă supără; îmi face impresia unui dulap în care lucrurile 
sunt puse de-a valma. Iar în toată povestea aceasta există 
ceva care mă sâcâie. Intervin deci, şi spun extrem de 
politicos: 

— Scuzaţi-mă, stimate domn, dar aş fi curios să ştiu de ce 
v-aţi dat osteneala să ne aduceţi aici, în loc să ne ucideţi pur 
şi simplu. Căpitanului dumneavoastră Edward Rufus şi 
oamenilor săi le-ar fi fost uşor să o facă, fiindcă noi nu 
bănuiam nimic, şi ar fi fost cea mai bună cale să vă 
descotorosiţi de noi. 

Harry Killer şi-a încruntat sprâncenele şi mă priveşte cu 
dispreţ. Cine e pigmeul care cutează să-i vorbească? Totuşi, 
binevoieşte să-mi răspundă: 


— Ca să evit ancheta autorităţilor franceze, pe care 
uciderea unei misiuni ar fi provocat-o neapărat. 

În parte, sunt satisfăcut. Dar nu de tot. Şi spun: 

— Mi se pare că şi dispariţia noastră va avea acelaşi 
rezultat. 

— Fireşte - recunoaşte Harry Killer, care, pentru moment, 
dă dovadă de multă logică. De aceea aş fi preferat să vă văd 
renunțând la călătoria asta. Numai încăpăţânarea voastră 
m-a silit să vă aduc aici. 

Adversarul îmi întinde o mână de ajutor. Trebuie să mă 
grăbesc s-o apuc. 

— Totul se mai poate aranja - spun eu. Acum, când ştiţi că 
n-avem de loc intenţia să mergem până la Niger, n-aveţi 
decât să ne duceţi înapoi de unde ne-aţi luat, şi cu asta, 
basta... 

— Ca să mergeţi apoi să povestiţi peste tot ce aţi aflat? Ca 
să daţi la iveală existenţa acestui oraş, necunoscut de 
nimeni pe lume? mă întrerupe violent Harry Killer. Nu, 
acum e prea târziu. Cine intră în Blackland, nu mai iese 
niciodată din el. 

N-are decât să zbiere cât o vrea. Încep să mă obişnuiesc 
cu furiile lui. Deci nu mă tulbur de loc, şi stărui: 

— Atunci, ancheta va avea loc? 

— Probabil - răspunde Harry Killer, al cărui ac barometric 
a şi revenit la frumos-fix; dar poziţia mea va fi mai bună. 
Dacă voi fi descoperit, şi dacă va trebui în sfârşit să lupt, voi 
avea măcar ceva care mi-ar lipsi dacă aţi fi morţi. 

— Ce anume? 

— Ostateci. 

E tare suveranul acesta atotputernic. Are perfectă 
dreptate. Dar şi eu am avut dreptate să-i iau interviul, căci 
din răspunsurile lui reiese că n-are de gând să ne trimită pe 
lumea cealaltă. Şi asta e totdeauna plăcut de aflat. 

Harry Killer şi-a reluat locul, în dosul mesei, pe jilţ. E un 
individ care te zăpăceşte. lată-l acum, perfect calm şi 
stăpân pe sine. 


— Să precizăm situaţia, spune el cu un ton glacial, care 
pentru noi e o noutate. Vă aflaţi la Blackland, şi niciunul 
dintre voi n-o să mai iasă de aici. Cât despre traiul vostru, o 
să fie după cum vi-l veţi face voi înşivă. Eu n-am de dat 
socoteală nimănui. Pot să vă ţin mai departe la închisoare, 
sau să vă ucid, dacă am chef, după cum pot să vă las 
libertatea de care mă bucur eu însumi în limitele imperiului 
meu. 

Iar „imperiu”! Să mori de râs, nu alta! .... 

— Asta depinde de voi - continuă Harry Killer, adresându- 
se mai ales domnului Barsac, pe care fără îndoială că îl 
socoteşte şeful nostru. Pentru mine, o să fiţi sau ostateci 
sau... 

Harry Killer face o pauză. Domnul Barsac îl priveşte cu o 
uimire pe care i-o înţeleg. Ce am mai putea fi? 

— Sau colaboratori - încheie Harry Killer, rece. 

A spune că propunerea lui Harry Killer ne miră, ar fi prea 
puţin. Suntem cu adevărat „încremeniţi”. Totuşi, el 
continuă, cu aceeaşi răceală: 

— Să nu vă închipuiţi că mă înşel în privinţa înaintării 
progresive a trupelor franceze. Dacă, până una alta, 
existenţa mea e încă ignorată, într-o bună zi va fi neapărat 
cunoscută, în ziua aceea, va trebui sau să mă bat, sau să 
negociez. Să nu credeţi că mă tem de luptă. Sunt în stare să 
mă apăr. Dar războiul nu e unica soluţie posibilă. 
Colonizarea buclei Nigerului va fi suficientă ca să dea, ani 
de-a rândul, destulă bătaie de cap Franţei. Ce interes ar 
avea ea să încerce riscul unei înfrângeri doar ca să 
înainteze, în ciuda voinţei mele, spre est, peste un ocean de 
nisip pe care eu sunt pe cale de a-l transforma în câmpii 
fertile? Nişte negocieri bine conduse s-ar, putea deci 
încheia printr-o alianţă... 

Tare încrezut mai e tipul! Respiră orgoliu prin toţi porii! 
Nu zău, cine şi-ar putea închipui Republica Franceză 
aliindu-se cu un asemenea despoţel bubos? 


— Cu dumneavoastră! exclamă uimit domnul Barsac, 
exprimând gândul tuturor. 

Atât e de-ajuns ca să dezlănţuie furtuna. De fapt, calmul 
dura cam de mult. Începuse să devină monoton. 

— Poate că nu mă găsiţi demn de un asemenea lucru! 
zbiară Harry Killer, cu ochii scăpărând de furie, lovind din 
nou masa care n-are nici o vină. Sau trageţi cumva nădejde 
să-mi scăpaţi? ... Încă nu-mi cunoaşteţi puterea... Apoi se 
ridică, şi încheie cu un glas în care bubuie mânia: O s-o 
cunoaşteţi curând! 

La chemarea lui, câţiva oameni din Gărzile Negre au 
intrat. Suntem înhăţaţi, împinşi. Urcăm scări nesfârşite, 
apoi suntem siliţi să străbatem în pas alergător o terasă 
vastă, după care vin alte scări. leşim în sfârşit pe platforma 
unui turn, unde Harry Killer ne ajunge curând din urmă. 

Omul acesta e schimbător ca valurile mării. Cu el nu există 
jumătăţi de măsură. Trece brusc de la o furie nebună la un 
calm glacial, şi invers. Pentru moment, n-a mai păstrat nici 
urmă din ultima lui furie. 

— Vă aflaţi la patruzeci de metri înălţime, ne spune el cu 
tonul unui ghid care explică o privelişte. Orizontul e, deci, 
cam la douăzeci şi trei de kilometri de aici. Puteţi constata, 
totuşi, că, oricât de departe vi s-ar duce privirea, pustiul 
care ne înconjoară a făcut loc unei câmpii fertile. Imperiul 
pe care îl conduc ar avea, deci, minimum peste o mie şase 
sute de kilometri pătraţi. În realitate, are trei mii. Aceasta e 
opera înfăptuită în zece ani. 

Harry Killer se întrerupe o clipă. Când s-a bucurat 
îndeajuns în orgoliul său, la urma urmelor îndreptăţit de 
data aceasta, continuă: 

— Dacă cineva ar încerca să pătrundă sau să iasă din 
întinderea aceasta de trei mii de kilometri pătraţi, aş fi 
imediat anunţat printr-un triplu şir de posturi instalate în 
plin pustiu şi legate prin telefon de palatul meu... 

lată deci explicaţia oazelor şi a stâlpilor telegrafici pe care 
i-am văzut alaltăieri dimineaţa. Dar să-l ascultăm pe Harry 


Killer, care, arătându-ne un foişor de sticlă, asemănător cu 
al unui far, deşi cu mult mai mare, înălţat în mijlocul 
platformei, continuă pe acelaşi ton: 

— Chiar de n-ar fi aşa, şi tot n-ar putea nimeni să treacă, 
fără voia mea, peste zona de protecţie, lată de-un kilometru 
şi situată la cinci kilometri de zidurile Blacklandului, pe 
care razele unor puternice proiectoare o străbat în timpul 
nopţii. Datorită dispoziţiei sale optice, instrumentul acesta, 
care a primit numele de cycloscop, redă pe verticală fâşia 
circulară de teren ale cărei puncte, mărite enorm, paznicul, 
aflat în centrul aparatului, le are continuu sub ochi, din 
toate părţile. Intraţi în cycloscop, vă dau voie, şi priviţi cu 
ochii voştri. 

Curiozitatea fiindu-ne puternic stârnită, profităm de 
îngăduinţa lui Harry Killer şi pătrundem în foişor printr-o 
uşă formată dintr-o lentilă uriaşă prinsă în balamale. De 
cum ne aflăm închişi înăuntru, lumea exterioară îşi schimbă 
înfăţişarea în ochii noştri. Oriincotro ne-am îndrepta 
privirile, zărim la început numai un zid vertical, împărţit 
printr-o reţea de dungi negre în nenumărate pătrăţele 
distincte. Zidul acesta, a cărui bază e despărțită de noi 
printr-o prăpastie de bezne, şi al cărui creştet ni se pare că 
ajunge până la o înălţime uluitoare, pare făcut dintr-un fel 
de lumină lăptoasă. Totuşi, constatăm imediat că zidul nu 
are o culoare uniformă şi că, dimpotrivă, culoarea lui e 
rezultanta unei infinităţi de pete în tonalități diferite şi cu 
forme destul de nesigure. O clipă de atenţie ne arată că 
petele acestea sunt, unele - arbori, altele - ogoare sau 
drumuri, altele - oameni care lucrează pământul, totul 
mărit îndeajuns ca să poată fi uşor recunoscut. 

— Îi vedeţi pe negrii de colo? ne spune Harry Killer 
arătându-ne două pete separate printr-un mare interval. Să 
presupunem că le dă prin gând să fugă. N-ar dura prea 
mult. 

Vorbind astfel, a ridicat un transmiţător telefonic. 


— Cercul o sută unsprezece. Raza o mie cinci sute 
douăzeci şi opt, spune el. Apoi, luând un alt transmiţător, 
adaugă: Cercul patrusprezece. Raza şase mii patru sute 
doi. În sfârşit, întorcându-se spre noi, ne sfătuieşte: Uitaţi- 
vă bine. 

După câteva clipe de aşteptare, în timpul cărora nu se 
petrece nimic deosebit, una din pete e acoperită pe 
neaşteptate de-un nor de fum. Când fumul s-a împrăștiat, 
pata a dispărut. 

— Ce s-a întâmplat cu omul care lucra acolo? întreabă 
domnişoara Mornas, gâtuită de emoție. 

— E mort - răspunde rece Harry Killer. 

— Mort! ... exclamăm noi. L-aţi ucis fără nici un motiv pe 
nefericitul acela! ... 

— Liniştiţi-vă, nu-i decât un negru - ne explică Harry Killer 
cu o simplitate desăvârşită. Marfă lipsită de valoare. Când 
nu mai e, tot se găseşte din belşug. Ăsta a fost nimicit de o 
torpilă aeriană. Un fel de rachetă, care bate la douăzeci şi 
cinci de kilometri, şi a cărei rapiditate şi precizie aţi putut s- 
o apreciaţi. 

Pe când îi ascultăm explicaţiile, pe cât ne îngăduie 
tulburarea pricinuită de-o cruzime atât de mârşavă, ceva a 
intrat în câmpul nostru vizual, s-a ridicat repede de-a lungul 
zidului lăptos, iar a doua pată a dispărut şi ea. 

— Şi omul acesta? întreabă domnişoara Mornas, abia 
respirând. E mort şi el? 

— Nu, răspunde Harry Killer, ăsta e viu. O să-l vedeţi într-o 
clipă. 

Harry Killer iese, înconjurat de garda care ne împinge 
afară. lată-ne din nou pe platforma turnului. Privim în jurul 
nostru şi, la oarecare distanţă, vedem gonind cu viteza unui 
meteor un aparat asemănător cu cele ce ne-au transportat 
aici. Şi desluşim un obiect care se balansează atârnat sub 
partea lui dinspre sol. 

— lată planorul, spune Harry Killer, care ne face să aflăm 
astfel numele maşinii zburătoare. În mai puţin de un minut 


veţi şti dacă e posibil să intri sau să ieşi de-aici fără voia 
mea. 

Într-adevăr, planorul se apropie rapid. Creşte, văzând cu 
ochii. Şi, deodată, ne înfiorăm: obiectul care se balansează 
sub el e un negru, pe care un fel de cleşte gigantic îl ţine de 
mijlocul trupului. 

Planorul se apropie şi mai mult... Trece pe deasupra 
turnului... Grozăvie! Cleştele s-a deschis, şi nefericitul 
negru s-a strivit căzând la picioarele noastre. Din capul 
făcut ţăndări, creierul i-a ţâşnit în toate părţile. 

Suntem stropiţi de sânge. 

Un strigăt de indignare se înalţă din piepturile noastre. 
Dar domnişoara Mornas nu se mulţumeşte numai să strige, 
ci şi acţionează. Cu ochii scânteietori, palidă, cu buzele 
vinete, ea îşi îmbrânceşte paznicii surprinşi şi se năpusteşte 
spre Harry Killer. 

— Laşule! ... Ucigaş ticălos! ... îi strigă ea în obraz, 
încercând să strângă cu mânuţele ei mici gâtul banditului. 

Acesta se desface uşor din strânsoare, iar noi tremurăm 
pentru soarta curajoasei noastre prietene. Vai! N-am putea 
s-o ajutăm cu nimic! Paznicii ne-au şi înşfăcat şi acum 
suntem pe jumătate trântiţi la pământ. 

Din fericire, se pare că tiranul nu are, pentru moment cel 
puţin, intenţia s-o pedepsească pe curajoasa noastră 
prietenă, trasă acum înapoi de doi dintre oamenii lui. Dacă 
pe gură i s-a ivit o strâmbătură feroce, în schimb ceva ca o 
expresie de plăcere i-a trecut prin ochii aţintiţi asupra 
tinerei fete care încă mai tremură toată. 

— Ia te uită! face el cu un ton destul de binevoitor, are 
temperament, cârlana. Apoi, împingând cu piciorul 
rămăşiţele nefericitului negru, adăugă: De! ... Nu trebuie să 
te tulbure atâta lucru, micuţo. 

Harry Killer coboară, noi suntem împinşi după el şi readuşi 
în aceeaşi încăpere, bogat mobilată cu o masă şi un singur 
jilţ, pe care o voi numi de acum înainte, pentru acest motiv, 


sala Tronului. Harry Killer ia loc pe sus-numitul tron şi ne 
priveşte. 

Când spun că ne priveşte! ... într-adevăr, el nu-i dă atenţie 
decât domnişoarei Mornas. Îşi ţine aţintiţi asupra ei ochii 
înfricoşători, în care se aprinde încetul cu încetul o licărire 
de răutate. 

— Acum îmi cunoaşteţi puterea - spune el în sfârşit, şi v- 
am dovedit că ofertele mele nu sunt de lepădat. Le 
reînnoiesc, pentru ultima oară. Mi s-a spus că printre voi se 
află un deputat, un medic, un ziarist şi doi dobitoci... 

Când e vorba de domnul Poncin, mai treacă, meargă! Dar 
cu bietul Saint-Berain, ce nedreptate! 

— Deputatul va negocia, dacă va fi cazul, cu Franţa; 
pentru medic, voi construi un spital; ziaristul va intra la, 
Blackland's Thunder”, iar pe ceilalţi doi o să văd cum îi voi 
folosi. Rămâne mititica. Ea îmi place... O iau de nevastă. 

Vă închipuiţi că am picat din nori auzind concluzia aceasta 
neaşteptată. Dar când ai în faţă un nebun! ... 

— Nimic din toate acestea nu se vor realiza, spune cu 
fermitate domnul Barsac. Ticăloşiile la care am fost martori 
nu ne-au clintit hotărârea. Dimpotrivă, vom îndura silnicia, 
cât va trebui, dar niciodată, orice s-ar întâmpla, nu vom fi 
decât prizonierii sau victimele dumitale. Cât despre 
domnişoara Mornas... 

— Aha, Mornas o cheamă pe viitoarea mea soţie, îl 
întrerupse Harry Killer. 

— Mornas sau oricum altfel m-aş numi - strigă prietena 
noastră ajunsă în culmea mâniei - află că te consider o 
fiară, o făptură abjectă şi respingătoare, şi că socotesc 
propunerea pe care mi-ai făcut-o drept cea mai josnică 
insultă, cea mai ruşinoasă, cea mai... 

Domnişoara Mornas nu mai poate vorbi de indignare şi 
izbucneşte în hohote de plâns. Cât despre Harry Killer, el se 
mulţumeşte să râdă. Bate vântul îndurării, nici vorbă... 

— Bun, bun... face el. Nimic nu ne grăbeşte. Vă dau 
tuturor o lună de gândire. 


Dar barometrul a coborât deodată; ajuns la sfârşitul 
timpului frumos, Harry Killer se ridică şi, adresându-se 
paznicilor, le spune cu glas tunător: 

— Să fie duşi de-aici! 

Domnul Barsac se împotriveşte o clipă şi-i strigă lui Harry 
Killer: 

— Şi peste o lună ce-o să faci cu noi? 

Vântul s-a şi întors. Tiranul nu se mai ocupă de noi. Mâna 
lui tremurătoare duce spre gură o duşcă de alcool pe care 
tocmai a turnat-o în pahar. La întrebarea lui Barsac, el îşi ia 
paharul de pe buze, apoi, fără să arate pic de mânie, spune 
pe un ton nehotărât, ridicând ochii spre tavan: 

— Nu prea ştiu... Poate că o să pun să vă spânzure... 

IV. 

DE LA 26 MARIIE LA 8 APRILIE. 

După cum spunea Amedee Florence în notele sale, cei şase 
prizonieri ieşiră extrem de tulburaţi de la întrevederea cu 
Harry Killer. Moartea celor doi negri nefericiţi, şi mai ales 
înfricoşătorul sfârşit al celui de-al doilea dintre ei, îi 
emoţionase profund. Puteau deci să existe fiinţe atât de 
crude încât să pricinuiască asemenea suferinţe, fără motiv, 
din capriciu, numai ca să-şi dovedească puterea 
dezgustătoare? 

O surpriză, altminteri plăcută, îi aştepta la ieşirea de la 
întrevederea aceasta agitată. Fără doar şi poate, Harry 
Killer, care tocmai le acordase un răgaz de-o lună ca să se 
hotărască, vroia să încerce să-i câştige, purtându-se bine cu 
ei. Oricum, uşile celulelor respective nu mai erau zăvorâte 
ca până atunci şi, din clipa aceea, prizonierii putură să 
circule liber în galeria care deveni încăpere comună şi unde 
li se dădu voie să stea împreună cât vroiau. 

La unul din capetele galeriei acesteia începea o scară care 
dădea, la etajul imediat superior, pe acoperişul întăriturii 
colţului Palatului în care se aflau situate celulele lor. 
Plăcerea de-a se plimba pe platforma aceasta le fu de 
asemenea lăsată. Dacă, în orele când soarele dogorea, ei nu 


puteau profita de avantajul acesta, în schimb se bucurară 
din plin de plăcerea de a-şi petrece în aer liber serile, 
prelungite cât aveau chef, fără ca nimeni să le facă nici cea 
mai mică observaţie. 

În asemenea condiţii, viaţa nu le era, în definitiv, prea grea 
şi prizonierii se simțeau atât de fericiţi pe cât le îngăduia 
răpirea libertăţii şi neliniştea îndreptăţită cu care priveau 
viitorul. Ansamblul celulelor, al galeriei şi al terasei 
constituia un adevărat apartament separat, unde nimic nu 
amintea de închisoare, în afară de uşa încuiată la celălalt 
capăt al galeriei aflat în faţa scării al cărei acces le era 
permis. În dosul uşii acesteia se aflau paznicii. Vocile şi 
zăngănitul armelor le aminteau mereu prizonierilor că se 
aflau în faţa unui prag de netrecut. 

Serviciul le era asigurat de Ichoumouki, care dădea 
dovadă de mare zel. De altfel, prizonierii nu-l vedeau decât 
în timpul serviciului. În afara orelor destinate curăţeniei 
celulelor şi servitului meselor, el nu se afla niciodată acolo, 
şi prizonierii nu erau nevoiţi să îndure prezenţa puşlamalei 
căreia îi datorau nenorocirile lor prezente. 

În timpul zilei, ei îşi făceau vizite unii altora sau se plimbau 
prin galerie, iar la apusul soarelui se urcau pe platforma 
unde, uneori, Ichoumouki le servea cina. 

Bastionul, de formă pătrată, în care se aflau încarceraţi, 
ocupa colţul apusean al Palatului şi domina din două părţi 
marea terasă, de care îi despărţea şirul de curţi interioare, 
străbătute când fuseseră la turnul central să vadă 
cycloscopul. Dintre celelalte două faţade, una se înălța spre 
Esplanada instalată între Palat şi Uzină, şi era mărginită de 
un zid imens, spre Red River, iar cealaltă prelungea zidul 
acesta din urmă şi dădea direct în râu, de la o înălţime de 
vreo treizeci de metri. 

Orice evadare era socotită deci imposibilă. Fără să mai 
vorbim de greutatea de a scăpa de supravegherea a cărei 
eficacitate Harry Killer le-o demonstrase cu atâta cruzime, 
ar fi fost cu neputinţă să te gândeşti să ieşi măcar din Palat. 


Să treci din bastion pe terasa unde mişunau necontenit 
Consilierii, Merry Fellows, de serviciu şi negrii din grupul 
de servitori sau din Garda Neagră n-ar fi folosit la nimic, 
admițând chiar că turul acesta de forţă s-ar fi putut realiza. 

Şi nici n-ai fi câştigat mai mult, scăpând pe Esplanada 
împrejmuită din toate părţile de ziduri de netrecut. Doar 
Red River ar fi putut oferi o ieşire, dar prizonierii nu aveau 
nici luntre şi nici măcar vreun mijloc pentru a cobori cei 
treizeci de metri în verticală, care îi separau de râu. 

De la înălţimea platformei, ei puteau urmări cu privirea 
cursul râului care, la deal şi la vale, dispărea între două 
şiruri de copaci a căror mărime începea să devină 
respectabilă, deşi fuseseră plantați abia de zece ani. Cu 
excepţia Grădinii Publice, mascată de restul Palatului, 
oraşul Blackland li se desfăşura şi el în faţa ochilor. 
Prizonierii vedeau acolo cele trei sectoare despărțite de 
ziduri înalte, străzile semicirculare şi concentrice, 
cartierele de vest şi de est, cu populaţia lor albă destul de 
rară, şi centrul unde, în zori, mişuna o mare mulţime de 
negri, înainte de a se împrăştia pe câmpurile din preajmă. 

Privirile lor pătrundeau de asemenea, în parte, şi în Uzină, 
dar ceea ce zăreau acolo nu le dădea decât puţine lămuriri 
despre acest al doilea oraş cuprins în primul, cu care părea 
că n-are nici o legătură. La ce erau întrebuințate feluritele 
clădiri dominate de un coş din care nu ieşea niciodată fir de 
fum, şi de un turn identic cu al Palatului, dar deasupra 
căruia se înalţă cu peste o sută de metri pilonul inexplicabil 
remarcat de Amedee Florence în momentul sosirii? Ce 
însemnau vastele clădiri ridicate în partea dinspre Red 
River a incintei, şi dintre care multe erau acoperite cu un 
strat gros de pământ plantat cu gazon? Căror necesităţi 
răspundea cealaltă parte, cea mai înaltă, care cuprindea 
grădini de zarzavat şi livezi? Ce rost avea căptuşeala 
metalică de pe partea de sus a zidului înalt care forma 
incinta particulară a acestei îngrădituri? La ce folosea 
şanţul atât de lat şi de adânc, aflat la temelia zidului? Şi ce 


rost avea însuşi zidul, căci spre cele două părţi pe care nu 
le mărginea nici râul, nici Esplanada, mai exista un al doilea 
zid, după care începeau câmpurile? Ai fi zis că oamenii care 
construiseră acest orăşel separat ţinuseră să-l înzestreze cu 
mijloace de apărare suplimentare şi să-i facă, totodată, 
imposibilă orice comunicare directă cu exteriorul. Toate 
acestea erau inexplicabile. 

Întrebat în privinţa lor, Tchoumouki nu putuse decât să 
dea numele oraşului interior. Work-House, atât spusese el, 
cu un fel de teamă superstiţioasă, stâlcind teribil numele 
acesta, tălmăcit în povestirea noastră prin cuvântul uzină. 
De altfel, Tchoumouki, proaspăt recrutat de Harry Killer, 
pesemne că nu ştia mai mult, şi fără îndoială că nici el n-ar 
fi fost în stare să arate motivele sentimentului de teamă 
încercat când priveai într-acolo şi care părea să nu fie decât 
reflectarea sentimentului general al oraşului. O forţă era 
deci ascunsă după zidul fără ieşiri aflat în faţa Palatului. De 
ce natură era forţa aceasta? Va putea ea vreodată să fie 
cunoscută şi făcută favorabilă? 

Dacă libertatea tuturor sporise foarte mult, după cum s-a 
spus, Jane Buxton se bucura de mai multă libertate decât 
toţi ceilalţi. La ordinul lui Harry Killer, Tchoumouki îi 
adusese la cunoştinţă că ea putea să se ducă şi să vină, fără 
oprelişte şi fără a avea teamă de nimeni, atât în Palat cât şi 
pe suprafaţa Esplanadei. Îi era interezis doar să treacă 
dincolo de Red River, ceea ce de altfel nici n-ar fi putut face 
căci un post de Merry Fellows stătea permanent de gardă 
pe Castle's Bridge. 

Inutil să mai spunem că tânăra fată nu profitase de loc de 
permisiunea dată astfel. Orice urma să se întâmple, soarta 
ei avea să fie una cu a tovarăşilor de suferinţă. Ea rămânea 
deci, ca şi ei, prizonieră, spre marea uimire a lui 
Tchoumouki care, de partea lui, socotea mai mult decât 
minunate propunerile făcute fostei lui stăpâne. 

— Tu nu bine rămâi închisoare, îi spunea el. Când tu 
măritată Stăpân, este bine. Tu liberat albi. 


Dar Jane Buxton asculta cu indiferenţă pledoariile acestea 
în stil negru şi Ichoumouki îşi bătea gura de pomană. 

Când nu erau împreună în galerie sau pe platforma 
bastionului, prizonierii îşi ocupau vremea fiecare după 
gusturile lui particulare. 

Barsac avea slăbiciunea de a se mândri peste măsură cu 
atitudinea lui fermă în cursul întrevederii cu Harry Killer. 
Complimentele meritate aduse de ceilalţi îi măguleau 
orgoliul. Deputatul ar fi fost în stare să îndure orice supliciu 
fără să clipească, numai ca să dobândească altele. Cum la el 
toate sentimentele luau o formă oratorică, Barsac îşi lucra 
necontenit, din ziua aceea, discursul pe care ţinea să-l 
servească cu prima ocazie tiranului. Îşi şlefuia şi-şi 
răsşlefuia fraza răzbunătoare pe care avea s-o 
„improvizeze” şi să i-o arunce în faţa lui Harry Killer, dacă 
acesta mai îndrăznea să-şi repete propunerile înjositoare. 

Doctorul Châtonnay şi Saint-Berain, complet vindecat de 
lumbagoul său, amândoi cam neocupaţi, unul din lipsă de 
bolnavi, celălalt din pricina împrejurărilor care îl împiedicau 
să se dedea sportului său favorit, stăteau cel mai adesea pe 
lângă Jane Buxton şi făceau totul ca să o consoleze. 
Amintirea tatălui ei părăsit în singurătatea castelului Glenor 
o copleşea cu atât mai mult pe tânăra fată cu cât ea credea 
acum că ar avea cu ce să potolească deznădejdea fără leac 
a bătrânului. Va putea oare să-i aducă vreodată dovezile, 
încă incomplete, dar destul de tulburătoare, ale 
nevinovăţiei lui George Buxton? 

Amedee Florence îşi ocupa o bună parte din timp, 
redactându-şi notele zilnice. Nu trecea zi în care să nu-şi 
facă datoria aceasta profesională. Dacă va mai avea norocul 
să revadă vreodată Europa, aventurile misiunii Barsac vor fi 
cel puţin cunoscute în cele mai mici amănunte. 

Cât despre domnul Poncin, el nu spunea şi nu făcea nimic, 
ci doar îşi trecea din când în când, în voluminosul său 
carnet, vreuna din însemnările cabalistice care continuau 
să-l intrige încă foarte mult pe Amedee Florence. 


— Aş fi indiscret, domnule Poncin - îndrăzni el într-o bună 
zi să-i spună tăcutului său tovarăş - dacă v-aş întreba ce 
notaţi cu atâta grijă? 

Faţa domnului Poncin se lumină. Nu! Nu era de loc 
indiscret! Dimpotrivă, domnul Poncin se simţea grozav de 
măgulit că cineva dădea atenţie lucrărilor sale şi le aprecia 
interesul. 

— Pentru moment, fac probleme - spuse el cu un aer 
important. 

— Asta-i bună! făcu reporterul. 

— Da, domnule. Astfel, tocmai am rezolvat-o pe aceasta: „A 
are de două ori vârsta pe care B o avea când A avea vârsta 
pe care o are B. Când B avea vârsta actuală a lui A, suma 
vârstelor lor va face N ani. Care e vârsta lui A şi a lui B?” 
Reprezentând prin x vârsta lui A... 

— Dar toată combinaţia asta nu-i de loc o problemă, 
domnule Poncin! exclamă Amedee Florence. E o simplă 
pierdere de timp, obositoare! Şi te distrează exerciţiul ăsta? 

— Mai bine ai spune că e pasionant! Problema aceasta e 
de-o eleganţă cu totul deosebită. O rezolv încă din copilărie, 
fără să mă plictisesc de ea. 

— Din copilărie? ... repetă Amedee Florence, uluit. 

— Da, domnule! afirmă domnul Poncin, mândru. Astăzi am 
ajuns la cea de-a o mie o sută nouăzeci şi şaptea soluţie, 
care dă, pentru A, patru mii şapte sute opt zeci şi opt de 
ani, iar pentru B trei mii cinci sute nouăzeci şi unu de ani. 

— Nu prea sunt tineri - observă Amedee Florence, fără să 
se clintească. Dar celealte o mie o sută nouă zeci şi şase de 
soluţii... 

— Erau şi ele la fel de exacte. Cum toţi multiplii de 9 
satisfac ecuaţia, numărul soluţiilor exacte este infinit. 

Chiar dacă aş trăi zece mii de ani şi tot nu i-aş da de capăt. 
Căci, într-adevăr, dacă punem pentru vârsta lui A, x, iar 
pentru vârsta lui B, y... 

— Nu, nu, domnule Poncin! îl întrerupse Florence, 
înspăimântat. Mai bine propun altă problemă care, pentru 


dumneata, are măcar meritul noutăţii. 

— 'Te ascult cu plăcere - răspunse domnul Poncin, cu 
creionul în mână, gata să scrie. 

— Trei persoane - dictă Amedee Florence - înalte, una de 
un metru nouăzeci, a doua de un metru şaizeci şi opt, şi 
ultima de douăzeci şi şapte de centimetri, au parcurs trei 
sute treizeci şi doi de kilometri în douăzeci şi opt de zile. 
Câţi kilometri vor parcurge într-o secundă, opt persoane, 
dintre care două fără picioare, ştiind că vârsta lor medie 
este de patruzeci şi cinci de ani? 

— E o regulă de trei - spuse domnul Poncin - a cărui 
frunte grozav de încreţită arăta că gândeşte. 

— Studiaz-o cu mintea odihnită - se grăbi să-l sfătuiască 
Amedee Florence. Deci, tot timpul călătoriei noastre, numai 
calcule de felul acesta ai notat în carnet? 

— Da” de unde, domnule Florence! protestă Poncin, cu un 
aer important. Pentru mine, problemele nu sunt decât o 
distracţie, o destindere, un joc al minţii. De obicei, mă ocup 
de chestiuni mai înalte şi mai serioase, te rog să mă crezi. 

— Aş putea şti? ... 

— Eu sunt statistician - mărturisi domnul Poncin, cu falsă 
modestie. 

— Deci, acolo e numai statistică - spuse Florence arătând 
faimosul carnet. 

— Da, domnule - răspunse domnul Poncin, cu adevărat 
beat de entuziasm. Notele acestea sunt o mină de 
informaţii, inepuizabilă! Am descoperit lucruri uimitoare, 
domnule! 

Domnul Poncin deschisese caietul şi răsfoi repede paginile. 

— Iat-o pe aceasta, domnule! exclamă el arătând una din 
note, datată 16 februarie. În şaptezeci de zile, am văzut 
nouă turme de antilope, numărând în total trei mii nouă 
sute şapte capete (le-am numărat), ceea ce dă o medie de 
patru sute treizeci şi patru antilope şi unsprezece sutimi, de 
fiecare turmă. Într-un an, am fi întâlnit deci, matematic, 
patruzeci şi şase de turme şi nouăzeci şi trei sutimi de 


turmă, adică douăzeci de mii trei sute şaptezeci şi două de 
antilope şi şaptezeci şi opt de sutimi. De unde rezultă în 
mod matema-tic că cele cincizeci şi patru de mii şase sute 
de kilometri pătraţi, la care evaluez suprafaţa buclei 
Nigerului, conţin cinci sute cincizeci şi şase de mii o sută 
şaptezeci şi şase de antilope şi opt sute nouăzeci şi patru 
miimi de antilope. lată o informaţie destul de prețioasă 
pentru zoologie, nu-i aşa? 

— Într-adevăr... într-adevăr... - bâigui Amedee Florence, 
năucit. 

— Lucruri uimitoare, v-am spus! continuă între timp 
domnul Poncin, volubil. Ştiu, de pildă, că în bucla Nigerului 
există o medie de nouă miimi de caimani şi de douăzeci şi 
şapte zece miimi de hipopotami pe metru pătrat de râu! Că 
ea a produs, anul acesta, şase sute optzeci şi două de 
triliarde trei sute douăzeci şi unu de biliarde două sute 
treizeci şi trei de miliarde o sută şapte milioane patru sute 
optzeci şi cinci de mii plus unu boabe de mei! Că se nasc în 
ea zilnic, în medie, douăzeci şi opt miimi de copil în fie-care 
sat şi că aceste douazeci şi opt de miimi cuprind două sute 
şaptezeci şi şapte de miimi de fată şi o sută nouăzeci şi nouă 
şaptesprezece miimi de băiat! Că tatuajele negrilor din 
regiunea aceasta, puse cap la cap, ar forma o sută trei mii 
cinci sute douăzeci de optimi din ocolul pământului! Că... 

— Destul... destul! ... domnule Poncin - îl întrerupse 
Florence astupându-şi urechile. E minunat, într-adevăr, dar 
mărturisesc că e prea mult pentru mine. O ultimă întrebare. 
Toate hieroglifele pe care mi-am îngăduit să le copiez într-o 
bună zi ar avea, deci, sensuri asemănătoare cu cele arătate 
acum? 

— Exact - declară domnul Poncin. 5 D şi 16 F reprezintă 
data şi înseamnă pur şi simplu 5 decembrie şi 16 februarie. 
S. S. înseamnă sate străbătute. O. Oameni, M. Medie, F. 
Femei, P S. Pe sat, K. P kilometru pătrat etc, etc. Toate 
acestea sunt cât se poate de simple. Cel mai interesant 


lucru e concluzia, adică populaţia totală a buclei Nigerului. 
Vezi, la 5 decembrie, p.t., adică populaţia totală: 1.479.114. 

— Da, văd - spuse Florence - dar mai văd şi la data de 16 
februarie: Pt. 470.652. Care din aceste două cifre e cea 
bună? 

— Amândouă - afirmă domnul Poncin. Prima era adevărată 
la 5 decembrie, a doua la 16 februarie. 

— În acest interval a avut loc deci, fără să ştim, o molimă 
groaznică. 

— Asta nu ştiu şi nu vreau să ştiu, declară superb domnul 
Poncin. Un statistician demn de acest nume îşi interzice să 
judece, domnule. El priveşte, observă, socoteşte mai ales, 
numără, aici e totul, şi din cercetarea lui, din observaţiile 
lui, din numărătorile lui, rezultatele decurg de la sine. N- 
are nici o importanţă dacă ele se schimbă. Aceasta e ma-te- 
ma-tic inevitabil, dacă factorii lor s-au schimbat. Un 
asemenea amănunt n-ar putea împiedica o adunare să fie 
adunare, o scădere să fie scădere, o înmulţire... 

— Să fie înmulţire, et caetera. 

— Et caetera - repetă fără să se gândească domnul 
Poncin. Statistica e o ştiinţă imuabilă, dar care evoluează 
necontenit, domnule. 

Curiozitatea fiindu-i satisfăcută mai mult decât spera, 
Amedee Florence se grăbi să încheie discuţia la maxima 
aceasta admirabilă. 

Când prizonierii se aflau împreună, subiectul discuţiilor 
erau mai serioase. După cum lesne se poate închipui, ei 
vorbeau, cel mai adesea, despre situaţia lor şi despre cel de 
care depindea ea, adică despre Harry Killer, care le făcuse 
o impresie cu neputinţă de şters. 

— Cine o fi individul acesta? întrebă într-o zi Barsac. 

— Un englez - răspunse Jane Buxton. Accentul lui nu lasă 
nici o urmă de îndoială. 

— Englez, fie - continuă Barsac, dar asta nu spune mare 
lucru. În orice caz, nu e un om obişnuit. Să creezi, în zece 
ani, oraşul acesta, să transformi deşertul aşa cum a făcut el, 


să aduci apa acolo unde era necunoscută de veacuri, o 
asemenea operă presupune un adevărat geniu, servit de 
cunoştinţe ştiinţifice imense. E de neconceput ca 
aventurierul nostru să posede daruri atât de minunate. 

— Şi e şi mai de neînțeles pentru mine, care îl socotesc pe 
Harry Killer nebun - spuse Amedee Florence. 

— Jumătate-nebun, măcar - rectifică doctorul Châtonnay - 
dar un jumătate-nebun alcoolic, ceea ce e cumplit. 

— Reunirea acestor două calităţi - spuse Amedee Florence 
- face din el un tip clasic de tiran, adică un impulsiv căruia 
soarta i-a dat puterea, şi care dispune de ea ca un copil 
răzgâiat. Incapabil să rabde cea mai uşoară împotrivire, el 
trece, dintr-un foc, de la furie la calm, şi invers, şi vădeşte 
un profund dispreţ pentru viaţa omenească, pentru a 
altora, bineînţeles. 

— Un asemenea tip nu e rar în Africa - explică doctorul 
Châtonnay. Deprinderea de a trăi necontenit laolaltă cu 
nişte oameni, pe care îi condamnă la bunul plac, îi 
transformă adesea în satrapi cruzi pe europenii care n-au 
un caracter ferm şi un suflet luminat ca să-i apere de 
căderea aceasta. Despotismul e o boală endemică în colonii. 
Harry Killer îl duce cam departe, atâta tot. 

— Eu, repet, îl socotesc nebun - conchise Amedee 
Florence. lar pe un nebun nu te poţi bizui. Sunt sigur că ne- 
a uitat, şi nimic nu garantează că, peste cinci minute, n-o să 
poruncească scurt să fim executaţi. 

Timp de o săptămână, presupunerile pesimiste ale lui 
Amedee Florence nu se împliniră şi până la 3 aprilie viaţa se 
desfăşură fără ca să se ivească nimic nou. În schimb, ziua 
aceea fu marcată de două evenimente de natură diferită. Pe 
la orele trei după-amiază, prizonierii avură plăcuta surpriză 
să o vadă sosind pe Malik. De cum o zări pe Jane Buxton, 
Malik se aruncă la picioarele ei şi sărută cu o înflăcărare 
emoţionantă mâinile bunei sale stăpâne, care era şi ea 
foarte mişcată. 


De la mica negresă prizonierii aflară că ea, în loc să fie 
transportată cu planoarele, venise împreună cu paisprezece 
oameni şi cu cei doi sergenţi din fosta escortă, parcurgând 
drumul în etape în decursul cărora se purtaseră cât se 
poate de rău cu ea. Jane Buxton şi ceilalţi se feriră s-o 
întrebe pe Malik despre Tongane, de la care, judecând după 
tristeţea tinerei negrese, ea nu avea, cu siguranţă, nici o 
veste. 

Două ore după sosirea lui Malik, se ivi un al doilea 
incident, de o cu totul altă natură. Să fi fost ora cinci, când 
Tchoumouki veni fuga în galerie. Dând semnele unei vii 
agitaţii, el le aduse la cunoştinţă prizonierilor că era trimis 
de Harry Killer, cu porunca de a o aduce la Stăpân pe 
domnişoara Mornas, pe care acesta se încăpăţâna s-o 
considere drept viitoarea lui soţie. 

Prizonierii, fără excepţie, răspunseră printr-un refuz 
categoric la comunicarea lui Ichoumouki şi acesta, cu toate 
stăruinţele lui, trebui să se retragă. De îndată ce negrul 
plecă, se discută cu însufleţire ciudata invitaţie a lui Harry 
Killer. 'Toţi erau de acord că tovarăşa lor nu trebuia, sub nici 
un motiv, să se despartă de ei! 

— Vă mulţumesc, dragi prieteni, pentru protecţia 
curajoasă cu care mă înconjurați - le spuse Jane Buxton; 
dar să nu credeţi că aş fi lipsită de apărare, chiar dacă m-aş 
afla singură în faţa brutei acesteia, care, la urma urmei, nu 
e invulnerabilă. Dacă pe voi v-au percheziţionat, pentru o 
femeie n-au socotit utilă o asemenea precauţie, şi mi-au 
lăsat arma aceasta. 

Vorbind astfel, Jane Buxton le arătă pumnalul găsit în 
mormântul fratelui ei, şi pe care de atunci îl purta la brâu. 

— Fiţi siguri că, la nevoie, voi şti să-l folosesc - încheie ea. 

Abia îşi pusese la loc pumnalul pe care îl ascundeau 
poalele bluzei, când Tchoumouki se reîntoarse complet 
înnebunit. Auzind răspunsul domnişoarei Mornas, Harry 
Killer fusese cuprins de o criză de nebunie furioasă şi-i 


poruncea acesteia să vină imediat la el. Dacă se încăpăţâna 
să refuze, cei şase prizonieri aveau să fie spânzurați pe loc. 

Ezitarea nu-şi mai avea rost şi Jane Buxton, în 
imposibilitate de a-i expune la o asemenea primejdie pe cei 
târâţi de ea în aventura aceasta, se hotări să cedeze, în 
ciuda protestelor violente ale prietenilor ei. Aceştia 
încercară zadarnic să-i împiedice cu forţa plecarea. La 
chemarea lui Tchoumouki, o duzină de negri năvăliră în 
galerie şi-i reduseră la neputinţă pe cei cinci prizonieri, 
până când Jane Buxton dispăru. 

Ea se întoarse abia pe la opt seara, după o absenţă de trei 
ore nesfârşite, în timpul cărora tovarăşii ei, şi mai ales 
bietul Saint-Berain, care plângea cu hohote, fură chinuiţi de 
cele mai cumplite nelinişti. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară ei într-un glas, când o 
zăriră. 

— Ce să se întâmple? Totul a trecut cu bine - răspunse 
tânăra fată, tremurând încă. 

— La urma urmei, ce vroia de la dumneata? 

— Nimic, sau mai degrabă vroia să mă vadă, atâta doar. 
Când am sosit, el începuse să bea, după cum se pare că 
obişnuieşte, şi era pe jumătate beat. M-a silit să mă aşez, şi 
a început să-mi facă complimente, în felul lui. Mi-a spus că îi 
plac, că i-ar place să aibă o nevastă ca mine, şi-a lăudat 
puterea şi bogăţiile, imense, după câte spune, şi de care mă 
voi bucura ca şi el când îi voi fi soţie. L-am ascultat liniştită, 
şi m-am mărginit să-i răspund că ne-a acordat pentru 
gândire o lună, din care abia a trecut o săptămână. Oricât vi 
s-ar părea de curios, el nu s-a înfuriat. Într-adevăr, cred că 
am oarecare influenţă asupra dementului acestuia. M-a 
asigurat că va lăsa să treacă o lună până să ia vreo 
hotărâre, dar cu condiţia să-mi petrec cu el toate după- 
amiezele. 

— Va trebui deci să te mai reîntorci acolo, fetiţa mea! 
exclamă Saint-Berain deznădăjduit. 


— E neapărat necesar - răspunse Jane Buxton - dar 
judecând după cele petrecute în prima zi, nu cred că mă 
paşte vreo primejdie. Înainte de şapte, era complet beat, şi 
rolul meu a constat doar din a-i umple pipa şi paharul, până 
când bruta a început să sforăie, lucru de care eu am 
profitat ca să vin la voi. 

Începând din ziua aceea, Jane Buxton trebui, într-adevăr, 
să se ducă să-l vadă zilnic, pe la orele trei, pe Harry Killer, 
lângă care rămânea până la opt. După câte povestea ea, 
pactul continua să fie îndeplinit în mod paşnic. Toate după- 
amiezele se petreceau la fel. Când sosea, Jane îl găsea pe 
despot cu Consilierii săi; Harry Killer le împărțea ordine 
care, altminteri, vădeau o inteligenţă neobişnuită. Nimic n- 
ar fi părut misterios în ordinele acestea legate de 
administrarea oraşului sau de lucrările agricole, dacă Harry 
Killer nu s-ar fi aplecat, din când în când, la urechea 
vreunui Consilier, ca să-i spună vreun secret a cărui natură 
Jane n-o cunoştea. 

Consiliul dura cu regularitate până la ora patru, apoi toţi 
ceilalţi se retrăgeau iar Jane Buxton rămânea cu Harry 
Killer. Dar acesta nu întârzia să o lase şi el singură. Într- 
adevăr, în fiecare zi, precis la ora patru şi jumătate, Harry 
Killer dispărea printr-o mică uşă a cărei cheie n-o lăsa din 
mâini. Unde se ducea? Jane n-avea nici cea mai mică idee. 

În primele trei zile, ea aşteptase reîntoarcerea lui Harry 
Killer, şi, la câteva clipe după plecarea lui, auzise vag nişte 
zgomote stranii, semănând a gemete depărtate, scoase de 
un om supus la tortură. Vaietele acestea durau cam un sfert 
de ceas, apoi încetau şi, după o lipsă de-o jumătate de ceas, 
Harry Killer, deschizând uşa prin care ieşise, revenea foarte 
bine dispus. După ce Jane îi umplea pipele şi-i turna în 
pahar, el se punea pe băut până se îmbăta de tot. 

Timp de trei zile, Jane Buxton aşteptase deci reîntoarcerea 
lui Harry Killer în odaia în care acesta o lăsa; curând însă, 
nemaiputând suporta să audă vaietele depărtate, semne 
vădite ale unei suferinţe pe care îi era cu neputinţă s-o 


aline, Jane luase obiceiul să circule, în jumătatea de oră de 
singurătate, prin Palatul al cărui personal, Consilieri, 
servitori negri şi Merry Fellows, începuseră să o cunoască, 
ba chiar îi arătau un oarecare respect. 

În fiecare seară, exista un moment în care beţia îl lăsa pe 
Harry Killer cu totul în mâinile ei. Atunci i-ar fi fost uşor să-l 
ucidă pe tiranul acesta alcoolic, lovindu-l cu pumnalul care 
constituia singura moştenire rămasă de la nefericitul ei 
frate. Şi totuşi, n-o făcuse. În afara silei fireşti pe care o 
resimțea la gândul că ar putea lovi un om lipsit de apărare, 
oricât de ticălos ar fi fost el, la ce i-ar fi folosit crima 
aceasta? Dacă murea Harry Killer, tot rămânea întreaga 
bandă de tâlhari pe care el îi numea Consilieri, tot 
rămâneau negrii cu mutre de fiară din Garda Neagră, şi 
toată gloata interlopă care forma populaţia Blacklandului. 
Situaţia prizonierilor ar fi fost, nu uşurată, ci, dimpotrivă, 
înrăutăţită prin moartea, poate, a singurului om din oraş 
care, în orele lui de luciditate, dovedise o inteligenţă reală 
şi fusese capabil să înţeleagă avantajele unei indulgenţe 
relative. Întrebaţi în privinţa aceasta, tovarăşii Janei Buxton 
căzuseră de acord cu ea. Nu, Harry Killer nu trebuia cu nici 
un preţ lovit. 

Dar un alt plan era mai bun poate. Fiindcă Jane se bucura 
de încrederea tiranului, ar fi fost oare imposibil să se profite 
de lucrul acesta ca ei să-l ia prizonier? În clipa aceea, 
ostatecii ar fi avut şi ei, la rândul lor, un ostatec, şi ar fi 
putut trata cu putere egală. 

Din nefericire, planul acesta se lovea de mari greutăţi. 
Cum să pună mâna pe Harry Killer, în ciuda personalului 
care circula prin Palat şi a oamenilor care făceau de gardă 
la uşa lor? Şi chiar dacă această primă piedică ar fi fost 
învinsă, nu se putea întâmpla oare ca populaţia Blackland- 
ului să fie, de fapt, fericită că scapă de el şi să nu vrea nici 
un fel de negocieri pentru eliberarea despotului? În sfârşit, 
chiar dacă această ultimă presupunere, nu s-ar fi realizat, şi 
dacă până la urmă s-ar fi ajuns la un tratat de pace, prin ce 


mijloace i s-ar fi putut asigura ducerea la îndeplinire? 
Atâtea probleme, a căror rezolvare era grozav de 
anevoioasă... 

În afara planului de răpire, Jane Buxton îşi făurea personal 
un altul, pe care nu-l mărturisise încă prietenilor ei. 
Curiozitatea şi mila îi erau stârnite din plin - una de 
absenţele regulate ale lui Harry Killer, cealaltă de vaietele 
depărtate pe care le auzea totdeauna la ora aceea a zilei. 
Seara, când Harry Killer, beat mort, nu mai ştia pe ce lume 
se află, ea se simţise, de câteva ori, ispitită să-i fure cheia de 
la uşa prin care el dispărea în fiecare după-amiază, şi să se 
ducă să vadă ce se află în dosul ei. Totuşi, până acum nu 
avusese destul curaj şi se împotrivise unei ispite a cărei 
satisfacere putea avea urmări grave. 

Cinci zile se scurseră astfel, şi sosi ziua de 8 aprilie. 

În ziua aceea, puţin după orele nouă seara, prizonierii, 
printre care şi Malik, adunaţi pe platforma bastionului, o 
ascultau pe Jane Buxton povestind peripeţiile unei zile 
desfăşurată, de altfel, ca şi cele precedente. La etajul de 
sub ei, Ichoumouki îşi făcea ultimele îndatoriri, înainte de a 
pleca până a doua zi. 

Nori grei, care, după cât se părea, aveau să se transforme 
curând în ploaie, făceau noaptea foarte întunecoasă, deşi 
luna nu se afla încă în ultimul pătrar. Pe platformă, unde nu 
ajungeau luminile de pe celălalt mal al lui Red River, era 
întuneric beznă. 

Deodată, ceva căzu pe dale şi făcu un zgomot sec, lovindu- 
le. Miraţi, prizonierii îşi întrerupseră imediat discuţia. De 
unde venea şi ce putea fi obiectul acela pe care ochii lor nici 
nu-l desluşeau măcar? 

Amedee Florence fu primul care îşi recapătă sângele rece. 
În câteva secunde, el descoperi misteriosul proiectil. Era o 
piatră destul de mare, legată cu o sfoară care, la celălalt 
capăt, trecând pe deasupra parapetului, trebuia să fie 
cufundat în Red River. 


Ce puteau să însemne toate acestea? Era vorba de o cursă 
întinsă cu cine ştie ce scop sau prizonierii aveau în 
Blackland un prieten necunoscut, care le trimitea astfel un 
mesaj? Ca să afle, n-aveau decât să tragă sfoara la al cărui 
capăt, în acest caz, trebuie să fie legat un bilet. Fără să mai 
stea pe gânduri, Amedee Florence începu să tragă sus 
sfoara, dar trebui să se lase ajutat de doctorul Châtonnay. 
Sfoara, prea subţire, îi aluneca printre degete, din cauza 
greutăţii pe care o suporta. Nu putea deci să fie vorba de 
un simplu bilet. 

Curând, cei doi avură în mâini capătul, de care era legată 
o funie mult mai groasă. Aşa cum făcuseră cu sfoara, ei 
traseră sus şi funia. După ce ridicară destul de uşor vreo 
treizeci sau treizeci şi cinci de metri, se ivi o rezistenţă, nu 
fixă, cum ar fi fost în cazul când de funie ar fi legat un 
obiect dur, ci elastică, făcută parcă de un om care ar fi tras 
de capătul de jos. Timp de câteva clipe, cei de pe platformă 
se simţiră foarte încurcaţi. Ce trebuiau să facă? 

— Să legăm funia, propuse Amedee Florence. O să ne dăm 
seama dacă asta vrea cel ce ne-o trimite. 

Si aşa făcură. 

Curând, funia se întinse. Fără doar şi poate, cineva se 
căţăra pe ea, cineva pe care prizonierii, aplecaţi peste 
parapet, se căzniră să-l zărească. Şi, într-adevăr, curând, 
desluşiră o formă omenească suind rapid de-a lungul 
zidului. 

Vizitatorul necunoscut îşi termină ascensiunea. O clipă mai 
târziu, el sărea peste parapet şi cădea în mijlocul 
prizonierilor uluiţi. 

— Tongane! ... exclamară ei, cu voci înăbuşite. 

V, 

NOUA ÎNCHISOARE. 

Tongane nu numai că nu murise, dar, aşa cum explică el 
mai târziu, nu fusese nici măcar rănit în urma atacului prin 
surprindere de la Kubo. Cum razele proiectorului nu-l 
atinseseră, el izbutise să se strecoare neobservat la 


adăpostul copacilor, iar atacatorii nu se mai ocupaseră de 
el. 

Făcând aceasta, Tongane nu se gândise nici o clipă să-şi 
părăsească stăpânii, cu atât mai puţin cu cât Malik se afla 
cu ei. Dimpotrivă, nu urmărea decât să le vină în ajutor, dar 
se gândise, pe bună dreptate, că ar putea mai uşor s-o facă 
păstrându-şi libertatea. 

Departe de-a se gândi la fugă, el se ţinuse după atacatori. 
Le găsise urma, apoi, îndurând nenumărate lipsuri în timpul 
traversării pustiului, îi urmărise pas cu pas pe cei ce-o 
aduceau pe Malik la Blackland, trăind doar din fărâmiturile 
culese de pe locurile unde ei poposiseră înaintea lui. Pe jos, 
Tongane mersese la fel de repede pe cât merseseră ei 
călări, şi străbătuse zilnic câte cincizeci de kilometri. 

Doar în imediata apropiere a Blacklandului credinciosul 
negru se distanţase dinadins de ei. De îndată ce pătrunsese 
într-un câmp cultivat, el se oprise şi aşteptase noaptea 
pentru a risca să pătrundă în teritoriul acesta necunoscut. 
Până dimineaţa, se ascunsese într-un tufiş stufos. 
Amestecându-se apoi în mulţimea de negri, lucrase 
pământul laolaltă cu ei, şi tot ca ei primise loviturile de bâtă 
pe care paznicii le împărțeau cu dărnicie. Seara, intrase în 
cartierul central, fără ca nimeni să-i dea vreo atenţie. 

Astfel se scurseseră câteva zile, în timpul cărora Tongane 
şterpelise dintr-o colibă părăsită funia. Înarmat cu prada 
lui, el izbutise, ţinându-se după câţiva oameni din Civil Body, 
să ajungă la râu, unde, timp de două zile care i se păruseră 
fără sfârşit, stătuse ascuns sub bolta unui canal, pândind 
momentul prielnic. 

În aceste două zile îi văzuse în fiecare seară pe prizonieri 
umblând de colo colo pe platforma bastionului, dar se 
căznise zadarnic să le atragă atenţia. Prilejul aşteptat se 
ivise abia a treia zi, 8 aprilie. Norii groşi făcuseră noaptea 
foarte întunecată, şi Tongane profitase de beznă ca să iasă 
din ascunzătoare şi să le arunce stăpânilor săi funia folosită, 
apoi ca să ajungă până la ei. 


Cum lesne se poate închipui, explicaţiile acestea n-au fost 
date decât mai târziu. Pentru moment, Tongane se mulţumi 
să sugereze că toţi ar putea fugi pe aceeaşi cale pe care o 
folosise el ca să vină. Jos, ar găsi o luntre de care el izbutise 
să facă rost, şi n-ar fi avut apoi decât să caboare pe Red 
River, la vale. Inutil de spus că planul lui fu adoptat fără 
discuţie. Cu patru oameni la vâsle şi cu ajutorul apei, s-ar fi 
putut face prea bine şase mile pe oră. Dacă, deci, plecau 
înainte de ora unsprezece, până în zori ar fi străbătut peste 
şaptezeci şi cinci de kilometri, adică ar fi depăşit demult nu 
numai zona de protecţie situată în bătaia cycloscopului, de 
a cărei supraveghere fără doar şi poate că ar fi reuşit să 
scape plutind la adăpostul malurilor, dar şi limita 
câmpurilor cultivate şi chiar ultimul dintre posturile aflate 
în plin pustiu. Apoi, ca să nu fie zăriţi de planoare, ar fi fost 
de-ajuns să se ascundă în timpul zilei în vreo scobitură a 
malului, şi să reia navigația pe timp de noapte, până când 
ar fi ajuns la Niger. Cum Red River-ul probabil că se vărsa 
în Niger cam pe la Bikini, sat în aval de Saye, deoarece 
curgea pe fosta albie a uedului Tafasasset, ar fi fost vorba 
deci de-o călătorie de patru sute cincizeci de kilometri în 
total, adică de patru sau cinci nopţi de navigaţie. 

Planul acesta, repede discutat, fu adoptat la fel de repede. 
Înainte de a trece la executarea lui prizonierii trebuiau, 
totuşi, să se debaraseze de Tchoumouki. Se întâmpla uneori 
ca negrul să rămână ore întregi, seara, în galerie sau pe 
platformă, şi lucrurile nu puteau fi lăsate la bunul său plac. 
Trebuia lucrat, şi încă rapid. 

Lăsând-o pe Jane Buxton, pe inutilul domn Poncin şi pe 
Tongane în partea de sus a bastionului, ceilalţi prizonieri 
porniră să coboare scara. După primele trepte, ei îl văzură 
pe 'Ichoumouki, la etajul de dedesubt, căutând să-şi 
termine, cu înţeleaptă încetineală, munca de fiecare zi. 
Negrul nu le dădu nici o atenţie celor patru bărbaţi de a 
căror prezenţă n-avea, de altfel, nici un motiv să se teamă. 


Aceştia putură deci să se apropie de el, fără să-i trezească 
bănuielile. 

Conform planului dinainte stabilit, Saint-Berain începu 
atacul. Mâinile lui puternice prinseră deodată gâtul 
negrului, care nu mai avu timp să strige. Ceilalţi trei 
apucară apoi braţele şi picioarele puşlamalei. Ichoumouki 
fu legat cu grijă; atacatorii îi vârâră un căluş în gură şi-l 
încuiară într-o carceră a cărei cheie fu aruncată în Red 
River. În felul acesta avea să fie întârziată, pe cât posibil, 
descoperirea evadării. 

Urcându-se din nou pe platformă, după terminarea acestei 
prime operaţii, cei patru europeni fură asaltaţi de o ploaie 
torențială. Aşa cum prevăzuseră, norii groşi se transformau 
în apă şi din cer cădeau adevărate cascade, mânate de 
rafale extrem de puternice. Hotărât lucru, norocul se 
dovedea a fi de partea fugarilor. Un ecran lichid împiedica 
vederea la douăzeci de metri şi abia dacă se zăreau, 
confuze şi vag, aprinse pe celălalt mal, luminile cartierului 
locuit de Merry Fellows. 

Coborârea începu îndată şi se efectua fără nici un incident. 
Unul după altul, cu Amedee Florence în frunte şi cu 
Tongane la urmă, fugarii îşi dădură drumul de-a lungul 
funiei al cărei capăt de jos era fixat de-o luntre destul de 
mare ca să încapă toţi în ea. Degeaba i se propuse Janei 
Buxton să fie legată. Tânăra refuză cu energie lucrul acesta 
şi ţinu să arate că îndemânarea ei sportivă nu era cu nimic 
mai prejos decât a celorlalţi. 

Înainte de a părăsi platforma, Tongane avu grijă să 
deslege funia de crenelul de care era fixată şi în jurul căruia 
o făcu doar să treacă, ţinând-o cu mâinile de o parte şi de 
alta. Apucând cele două părţi petrecute liber pe după 
crenel, el cobori lângă ceilalţi şi aduse jos toată funia 
trăgând-o de unul din capete. Astfel, nu mai rămânea nici o 
urmă a evadării. 

La zece şi ceva, priponul fu desprins de mal şi luntrea, 
împinsă de curent, porni pe întinsul apei. Fugarii stăteau 


pitiţi înlăuntrul ei, cu capetele la nivelul scândurii care 
căptuşea marginea de sus. Când avea să ajungă în afara 
oraşului, al cărui zid exterior se afla abia la o distanţă de 
şase sute de metri, intenționau să treacă la vâsle şi să 
mărească viteza. Până atunci, deşi ploaia torențială forma o 
perdea de nepătruns, era mai bine să nu se arate de loc. 

Astfel, se scurseră câteva minute; fugarii se şi socoteau 
ieşiţi din incintă, când luntrea se izbi de o stavilă şi rămase 
brusc înţepenită acolo. Pe pipăite, cei dinlăuntrul ei îşi 
dădură seama, deznădăjduiţi, că nimeriseră într-un grilaj 
de fier foarte înalt, întărit cu plăci de tablă în partea de sus, 
şi a cărui bază dispărea sub apă. Zadarnic încercară să 
scape de grilajul acesta, depărtând luntrea de el. Capetele 
grilajului erau prinse de zidul exterior care limita de o 
parte cartierele locuite de Civil Body şi de Merry Fellows, 
iar de cealaltă parte drumul de pază făcut în jurul incintei 
particulare a Uzinei. Bieţii fugari fură nevoiţi să recunoască 
de data aceasta că impasul era fără ieşire. 

Harry Killer avea dreptate. Măsurile lui de pază erau bine 
luate. Liber în timpul zilei, cursul lui Red River era barat 
noaptea. 

Trebui să treacă destul de mult timp până când fugarii, 
deznădăjduiţi, să-şi poată recăpăta curajul. Întristaţi de 
moarte, ei nu mai simțeau ploaia care cădea într-una şi se 
lăsau muiaţi până la oase fără să-şi dea seama. Să se 
întoarcă, să se prezinte învinşi la poarta Palatului şi să-şi 
vâre singuri mâinile în cătuşe? Lucrul acesta nu se puteau 
hotări să-l facă. Şi totuşi, ce puteau încerca? Să treacă 
peste panourile metalice, absolut netede, ar fi fost în orice 
caz imposibil. Şi cu atât mai mult nu se puteau gândi să 
treacă luntrea pe deasupra panourilor. lar fără luntre, fuga 
devenea irealizabilă. De asemenea, nu se puteau gândi nici 
să debarce pe vreunul din maluri, căci la stânga se afla 
Uzina, iar la dreapta cartierul locuit de Merry Fellows. În 
toate părţile, drumul le era închis. 


— Îmi închipui că n-o să ne culcăm aici - spuse în sfârşit 
Amedee Florence. 

— Unde ai vrea să mergem? întrebă Barsac, foarte 
încurcat. 

— Oriunde, în afară de locuinţa Majestății sale Harry Killer 
- răspunse reporterul. Pentru că tot n-avem de ales, de ce 
n-am încerca să închiriem un nou apartament în clădirea 
numită, pe cât se pare, Uzina? 

Într-adevăr, lucrul acesta merita să fie încercat. În 
microcosmosul acela, atât de deosebit de restul oraşului, 
poate că aveau să găsească ajutor. Cum în nici un caz nu se 
putea ca situaţia lor să devină mai rea, nu riscau nimic 
încercând. 

Luntrea fu deci împinsă spre ţărmul stâng şi trasă la mal 
în colţul incintei, deci în susul drumului de pază, lat de vreo 
cincizeci de metri, din jurul Uzinei. Perdeaua ploii era atât 
de opacă încât, la distanţa aceasta mică, de cincizeci de 
metri, nu se zărea nici măcar clădirea Uzinei. 

Deşi vuietul elementelor dezlănţuite acoperea pesemne 
toate celelalte zgomote, iar vârtejul picăturilor de ploaie 
împiedica vederea, fugarii porniră cu prudenţă pe drumul 
de pază pe care erau nevoiţi să-l traverseze. 

La jumătatea drumului, se opriră. 

Acolo începea să se zărească vag, la cel mult douăzeci de 
metri, colţul unde se uneau zidurile de vest şi de nord ale 
Uzinei, acesta din urmă venind dinspre dreapta, paralel cu 
incinta oraşului, iar celălalt prelungindu-se în susul apei, pe 
malul Red River-ului. Contrar fațadei Palatului, orientată în 
acelaşi fel, această ultimă parte a zidului nu dădea direct în 
apă, ci era despărțită de ea printr-un chei destul de larg. 

După ce terminară recunoaşterea terenului, fugarii nu se 
puteau hotări să pornească iar, căci zăriseră, chiar la colţul 
zidului Uzinei, un obiect cât se poate de neliniştitor: o 
gheretă, a cărei siluetă bine cunoscută se profila vag în 
ploaie. Cum orice gheretă implică şi o santinelă, aceasta din 


urmă, deşi nu se vedea, trebuia cel puţin presupus că 
intrase la adăpost. 

Totuşi, fugarii nu puteau rămâne veşnic locului, căci ar fi 
oferit astfel cea mai bună cale de-a fi surprinşi, în cazul 
când presupusa santinelă ar fi ieşit din adăpost sau când 
ploaia ar fi încetat pe neaşteptate. 

Făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze, Amedee Florence 
înainta câţiva metri pe drumul de pază, depărtându-se de 
Red River, apoi izbuti să-l traverseze şi se întoarse ţinând-o 
pe lângă zidul Uzinei. În felul acesta se putea trece pieziş 
pe lângă ghereta a cărei deschidere pesemne că dădea 
spre râu. 

Ajunşi la colţul zidului, fugarii se opriră din nou, ca să ţină 
sfat, apoi, după ce totul fu bine stabilit, Amedee Florence, 
Saint-Berain şi 'Tongane cotiră colţul, porniră spre chei şi 
alergară până la ghereta în care se năpustiră cu avânt. 

Un om, un Merry Fellow, se afla într-adevăr acolo. 
Surprins de atacul neaşteptat, pe care nimic nu-i îngăduia 
să-l bănuiască, el nu mai avu timp să-şi folosească armele, 
iar strigătul i se pierdu în furtună. Saint-Berain îl şi 
înhăţase de gât şi-l dobora la pământ, aşa cum îl doborâse 
pe Ichoumouki. Albul se prăbuşi, la fel cum se prăbuşise 
negrul. 

Tongane alergă atunci la luntre, de unde aduse funia cu 
care santinela fu legată cum se cuvine, apoi fără să mai 
aştepte, fugarii porniră de-a lungul râului în direcţia 
Palatului, mergând unul după altul, lipiţi de zidul Uzinei. 

Una din ciudăţeniile Uzinei era lipsa totală, până aici, a 
oricărei deschideri spre afară. Aşa cum fugarii putuseră 
constata de la înălţimea bastionului, Uzina nu avea nici o 
ieşire în partea dinspre Esplanadă. În partea opusă, atât cât 
privirile lor izbutiseră să vadă prin perdeaua deasă a ploii, 
tot nu existau ieşiri. La fel părea să fie şi la faţada dinspre 
nord, care dădea spre râu. 

Totuşi, dacă se făcuse un chei, cheiul trebuia să servească 
la ceva. Şi la ce ar fi putut servi dacă nu la descărcatul 


mărfurilor aduse de vase? Exista deci, neapărat, un mijloc 
oarecare de a le transporta în Uzină. 

Raționamentul acesta nu era greşit. După ce străbătură o 
sută cincizeci de metri, fugarii descoperiră, într-adevăr, o 
poartă dublă, care părea făcută din plăci de fier la fel de 
ţepene şi de groase ca şi plăcile armurilor. Dar cum să 
deschidă poarta care, în afară, nu avea nici un fel de 
broască? Cum să o mişte din loc? Ba chiar cum să atragă 
atenţia celor din cartierul Uzinei, fără să atragă totodată şi 
atenţia celorlalte santinele care, pe cât se părea, făceau de 
pază prin împrejurimi. 

Lângă poarta aceasta mare, la câţiva paşi mai jos, se afla 
încă una, construită identic, dar mult mai mică şi făcută 
dintr-o singură bucată. Poarta aceasta avea broască, dar în 
lipsa unei chei potrivite sau al vreunei alt obiect care s-o 
poată forţa, prezenţa broaştei nu schimba cu nimic situaţia. 

După îndelungi ezitări, fugarii erau pe cale de-a se hotări 
să lovească cu pumnii în poartă şi, la nevoie, cu picioarele, 
când o umbră, venind dinspre Esplanadă, se ivi din susul 
râului. Nedesluşită în mijlocul potopului de ploaie, umbra se 
îndrepta spre ei. Cum cheiul nu avea altă ieşire în afara 
drumului de pază care, după ce făcea ocolul uzinei, se 
întorcea spre Esplanada de unde venea omul pornit la 
plimbare nocturnă, exista şansa ca el să aibă drept ţintă 
una din cele două porţi dinspre chei. 

Fugarii, care nu mai aveau timp să se dea înapoi, se 
ascunseră cât putură mai bine în pervazul porţii mari, gata 
să se năpustească asupra necunoscutului, la momentul 
potrivit. 

Acesta însă înainta atât de nepăsător şi trecu prin faţa lor, 
aproape atingându-i, vădind într-o asemenea măsură că 
habar n-avea de prezenţa lor, încât ei renunţară la violenţa 
care nu părea de loc necesară. Încurajaţi de 
nemaipomenita orbire a necunoscutului, porniră la rând 
după el, pe măsură ce trecea de fiecare, în aşa fel încât 
atunci când necunoscutul se opri, după cum prevăzuseră, în 


faţa porţii mici, şi când vâri cheia în broască, avea în spate, 
aşezaţi în semicerc, opt spectatori atenţi, a căror existenţă 
nici n-o bănuia măcar. 

Poarta se deschise. Îmbrâncindu-l fără milă pe cel ce o 
descuiase, fugarii se năpustiră în urma lui, iar ultimul dintre 
ei o împinse, făcând-o să se închidă cu un zgomot. 

Şi se pomeniră apoi într-o beznă adâncă. Iar din beznă se 
înălţă un glas blând, ca să rostească, pe un ton oarecum 
mirat, nişte cuvinte uimitor de calme: 

— Nu zău! ... spunea glasul acela. Ce înseamnă asta? ... Ce 
vreţi cu mine? ... Ce s-a întâmplat? ... 

Deodată licări o lumină slabă, care păru strălucitoare în 
bezna aceea. Janei Buxton îi venise ideea să-şi aprindă 
lampa electrică de buzunar care îi mai adusese un serviciu 
important la Kukoro. În conul de lumină apărură în acelaşi 
timp 'Tongane şi, în faţa lui, un bărbat subţirel, cu părul de- 
un blond spălăcit, cu hainele leoarcă de apă şi care se 
rezemase de zid, gâfâind uşor. 

Zărindu-se unul pe altul, Iongane şi bărbatul cel blond 
scoaseră amândoi odată, dar într-un fel diferit, o exclamaţie 
asemănătoare. 

— Sergentul 'Tongane! spuse bărbatul cel subţirel, cu 
acelaşi glas blând şi pe acelaşi ton de mirare calmă. 

— Mosiu Camaret! exclamă negrul, rotindu-şi ochii 
speriaţi. 

Camaret! ... Jane Buxton tresări la auzul numelui acestuia 
pe care îl cunoştea bine, căci era al unuia dintre cei ce 
fuseseră împreună cu fratele ei. 

Între timp, Amedee Florence socoti nimerit să intervină. 
Fiindcă se aflau între cunoscuţi, prezentările puteau fi 
forţate. De aceea, făcând un pas şi, intrând în conul de 
lumină, reporterul spuse: 

— Domnule Camaret, prietenii mei şi cu mine am fi dornici 
să vă vorbim. 

— Nimic mai uşor - răspunse Camaret, fără să se 
clintească. 


Şi, apăsând pe un buton, făcu să strălucească becurile 
electrice din tavan. Fugarii văzură că se aflau într-o 
încăpere boltită, lipsită de orice fel de mobilă. Vreun 
vestibul, după câte părea. 

Marcel Camaret deschise o uşă, în dosul căreia se zărea 
capătul unei scări, şi, făcându-le loc să treacă, spuse cu o 
simplitate desăvârşită: 

— Vă rog, fiţi buni şi intraţi... 

VI. 

MARCEL CAMAREIT. 

Stupefiaţi de primirea aceasta, a cărei politeţă obişnuită 
devenea extraordinară într-o asemenea situaţie, cei şase 
europeni, urmaţi de cei doi negri, porniră pe scara luminată 
din plin de numeroase becuri electrice. După ce urcară 
vreo douăzeci de trepte, pătrunseră într-un al doilea 
vestibul, unde se opriră. Urcând ultimul, Marcel Camaret 
stăbătu vestibulul acesta, şi, deschizând o nouă uşă, se 
dădu la o parte, ca şi mai înainte, ca să le facă loc oaspeţilor 
săi neaşteptaţi. 

Aceştia intrară într-o încăpere imensă în care domnea o 
mare dezordine. O masă de desen ocupa una din laturi, iar 
o bibliotecă uriaşă le ocupa pe celelalte trei. Vreo zece 
scaune zăceau puse la întâmplare, toate pline de vrafuri de 
cărţi şi de hârtii. Marcel Camaret apucă unul din vrafurile 
acestea, îl puse liniştit pe jos şi luă în stăpânire scaunul 
rămas astfel liber. Încurajaţi de exemplul lui, oaspeţii îl 
imitară, şi curând, toată lumea se afla aşezată, în afară de 
Malik şi de Tongane, rămaşi respectuoşi în picioare. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă atunci Marcel Camaret, 
care părea într-adevăr că găseşte cât se poate de firească 
vizita aceasta neobişnuită. 

În cele câteva minute cât se instalaseră, fugarii avuseseră 
timp să examineze personajul căruia îi violau domiciliul cu 
atâta îndrăzneală, şi examinarea aceasta îi linişti curând. 
Necunoscutul salutat de 'Tongane cu numele de Camaret 
era într-adevăr un om ciudat, şi atât de distrat încât 


aproape că se izbise de ei pe chei fără să-i vadă aerul lui 
absent şi detaşat de tot ce se întâmpla, simplitatea şi calmul 
cu care primea nişte oameni care năvăliseră la el într-un 
mod atât de brutal, erau extraordinare. Toate acestea nu 
puteau fi contestate. Dar tocmai ciudăţenia unor asemenea 
lucruri, cu siguranţă anormale, nu contraziceau de loc 
cinstea, sau mai degrabă „nevinovăţia” vădită a omului 
acestuia, al cărui trup abia format semăna cu alunui 
adolescent. Nu, cel ce avea fruntea atât de largă şi privirea 
atât de limpede a unor ochi admirabili nu putea face parte 
din aceeaşi familie morală cu Harry Killer, deşi totul arăta 
că îi împărtăşea viaţa. 

— Domnule Camaret - răspunse Barsac, căpătând 
încredere - venim să vă cerem ocrotirea. 

— Ocrotirea? ... repeta Camaret cu un ton de uşoară 
surpriză. Doamne, împotriva cui? 

— Împotriva stăpânului, sau mai degrabă a despotului 
acestui oraş, împotriva lui Harry Killer. 

— Harry Killer! ... Un despot! ... repetă Camaret, care 
părea că nu înţelege. 

— Nu ştiaţi asta? întrebă Barsac, mirat şi el. 

— Pe cinstea mea că nu. 

— Totuşi, nu se poate să nu ştiţi că există un oraş în 
apropierea dumneavoastră - stărui Barsac oarecum scos 
din fire. 

— Sigur! recunoscu Marcel Camaret. 

— Şi nici că oraşul acesta se numeşte Blackland... 

— Ah! Se numeşte Blackland? ... făcu Camaret. Într- 
adevăr, nu-i un nume urât... Nu, nu-l cunoşteam, dar acum, 
când mi l-aţi spus, îl cunosc. De altfel, îmi e perfect egal... 

— Dacă nu cunoaşteţi numele oraşului, continuă Barsac, 
nu fără un pic de ironie în glas, ştiaţi măcar, presupun, că e 
locuit, ba chiar că are o populaţie destul de numeroasă. 

— Fireşte - răspunse Camaret, senin. 

— Oricărui oraş îi trebuie o administraţie, o conducere... 

— Aşa e... 


— La Blackland, întreaga conducere ţine de persoana lui 
Harry Killer, care nu e decât un bandit, un despot crud şi 
sângeros, o brută alcoolizată, ca să nu zic un nebun. 

Marcel Camaret îşi ridică spre Barsac privirea pe care o 
ţinuse până atunci coborâtă. Părea buimăcit, uluit mai ales. 
Şi avea într-adevăr aerul unui om picat din lună. 

— Oh! ... murmură el oarecum rătăcit. Folosiţi nişte 
expresii! ... 

— Insuficiente pentru faptele care le motivează, continuă 
Barsac, înfierbântându-se. Dar, mai întâi, daţi-mi voie să vă 
spun cine suntem. 

Camaret acceptă, cu un gest de indiferenţă politicoasă şi 
nu prea încurajatoare. Barsac începu deci prezentările. 
Lăsându-i lui Jane Buxton pseudonimul ales de ea, el îşi 
arătă pe rând prietenii şi se arătă şi pe sine, spunând, după 
fiecare nume, calitatea persoanei de faţă. 

— Şi, în sfârşit, încheie el, iată-l pe Tongane, asupra căruia 
nu mai e nevoie să insist căci, pe cât se pare, îl cunoaşteţi. 

— Da... da... - spuse domol Camaret, cu privirea din nou 
îndreptată spre podea. 

— Însărcinat de guvernul francez... Dar, de fapt, 
dumneavoastră trebuie să fiţi francez, domnule Camaret... 

— Da... da... - murmură din nou inginerul, fără pic de 
căldură în glas. 

— Însărcinat, după cum spuneam, de guvernul francez, să 
conduc în bucla Nigerului o misiune din care fac parte şi 
prietenii mei aflaţi aici de faţă - continuă Barsac - am avut 
de luptat fără încetare împotriva piedicilor pe care Harry 
Killer le-a îngrămădit după bunul lui plac în calea noastră. 

— Cu ce scop să fi făcut asta? obiectă Camaret, vădind un 
început de atenţie. 

— Cu scopul de a ne bara drumul Nigerului, căci Harry 
Killer vrea ca vizuina lui să rămână neştiută de nimeni, iată 
de ce a făcut totul ca să ne îndepărteze de ţinutul acesta, de 
teamă să nu auzim vorbindu-se despre Blackland, căruia 
nimeni, în Europa, nu-i bănuieşte măcar existenţa. 


— Ce spuneţi?! ... exclamă Camaret cu o însufleţire 
neobişnuită pentru el. E imposibil să nu se ştie nimic despre 
oraşul acesta în Europa, unde s-au întors nenumărați 
muncitori, după ce au petrecut aici un timp mai mult sau 
mai puţin îndelungat. 

— "Totuşi, aşa este, replică Barsac. 

— Afirmaţi că nimeni, repet, nimeni nu ne cunoaşte insistă 
Camaret, din ce în ce mai tulburat. 

— Absolut nimeni. 

— Şi că partea aceasta a pustiului e socotită şi acum ca 
fiind complet nelocuită? 

— Da, domnule, asta afirm. 

Camaret se ridicase şi străbătea încăperea în lung şi în lat, 
cuprins de o violentă emoție. 

— De neînchipuit! ... De neînchipuit! ... - murmura el. Dar 
agitația lui dură doar câteva clipe. Curând, regăsindu-şi 
calmul printr-un efort al voinţei, inginerul se aşeză iar pe 
scaun. 

— Continuaţi vă rog, domnule - spuse el, doar ceva mai 
palid decât de obicei. 

— N-am să vă plictisesc, cu povestirea tuturor necazurilor 
pe care le-am avut de îndurat - continuă Barsac, 
răspunzând invitaţiei lui Camaret. E de-ajuns să vă spun 
doar că după ce a izbutit să ne despartă de escorta noastră, 
Harry Killer, furios că ne vedea stăruind în direcţia interzisă 
de el, şi-a pus oamenii să ne răpească în plină noapte şi ne-a 
transportat aici, unde, de două săptămâni, ne ţine 
prizonieri, ameninţându-ne mereu cu spânzurătoarea. 

Un pic de sânge se urcase în obrajii lui Marcel Camaret, a 
cărei privire începea să capete o expresie amenințătoare. 

— Ceea ce îmi spuneţi e de neînchipuit! ... exclamă el, 
când Barsac termină de vorbit. Cum! ... Harry Killer să se fi 
purtat astfel! ... 

— Şi asta încă nu e totul, spuse Barsac, povestind odioasa 
purtare a cărei victimă fusese Jane Buxton şi măcelărirea 
celor doi negri, unul lovit de o torpilă aeriană, celălalt 


înhăţat de un planor şi trântit pe platforma turnului, unde 
fusese zdrobit în mod groaznic. 

Marcel Camaret se simţea adânc tulburat. Era pentru 
prima oară, poate, când părăsea domeniul abstracţiei pure 
ca să ia contact cu realitatea. Cinstea lui latentă avea 
enorm de suferit în urma întâlnirii acesteia. Cum! El care n- 
ar fi strivit o muscă, trăise, fără să-şi dea seama, vreme 
îndelungată, alături de-o fiinţă capabilă de asemenea 
grozăvii! 

— E groaznic! ... e cumplit! ... spunea el. 

Sila adâncă inspirată de povestirea lui Barsac era, vădit 
lucru, pe cât de sinceră pe atât de profundă. Cum să împaci 
sensibilitatea, puritatea morală, neîndoielnică, a lui 
Camaret, cu prezenţa lui într-un oraş pe care calitatea 
conducătorului îl făcea atât de suspect? 

— În sfârşit, domnule - observă Barsac, exprimând gândul 
tuturor - un om care comite cu sânge rece asemenea acte, 
nu e la prima lui încercare. Cu siguranţă că Harry Killer mai 
are şi alte crime pe conştiinţă. Aşadar, nu le cunoaşteţi? 

— Cum de îndrăzniţi să-mi puneţi o astfel de întrebare? 
protestă Camaret, revoltat. Nici vorbă că nu le cunosc, 
după cum nu le cunoşteam nici pe cele povestite de 
dumneavoastră şi nici pe cele, şi mai groaznice încă, pe 
care le bânuiesc acum. Nu am ieşit niciodată din uzina 
aceasta, care se bizuie în întregime pe mine, şi unde sunt 
ocupat să zămislesc nişte lucruri dintre care multe sunt, pot 
să spun, uimitoare; aşadar, n-am văzut şi n-am ştiut 
niciodată nimic. 

— Dacă v-am înţeles bine, spuse Barsac, ne-aţi răspuns 
indirect, cel puţin în parte, la o întrebare pe care noi ne-o 
punem de când ne aflăm aici. Ni se părea de necrezut ca 
oraşul şi câmpia din jurul lui să fie opera lui Harry Killer. 
Când te gândeşti că, acum zece ani, aici era o mare de 
nisip! În orice scop ar fi fost făcută, transformarea aceasta 
e uimitoare. lar Harry Killer, chiar dacă, în principiu, ar fi 
fost înzestrat cu o inteligenţă adevărată, de multă vreme 


inteligenţa aceasta i-ar fi fost înecată în alcool. lată de ce nu 
înţelegeam cum ar putea să fie degeneratul acesta autorul 
unor asemenea minuni. 

— EI! ... exclamă Marcel Camaret cuprins de o bruscă 
indignare. El! ... Nimicul ăsta, nulitatea asta! ... Cum puteţi 
crede aşa ceva? Opera e frumoasă, într-adevăr, dar pentru 
a o realiza trebuia altcineva decât un Harry Killer. 

— Cine e atunci autorul ei? întreabă Barsac. 

— Eu! ... rosti superb Marcel Camaret, cu faţa strălucind 
de mândrie. Eu am creat tot ce există aici. Eu sunt cel care 
a răspândit binefacerea pe pământul arid şi ars al 
deşertului. Eu l-am transformat în câmpie înverzită şi 
roditoare. Eu sunt cel care, din nimic, am făcut oraşul 
acesta, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea din haos! 

Barsac şi prietenii săi schimbară o privire neliniştită, În 
timp ce, fremătând de-un entuziasm bolnăvicios, îşi cânta 
imnul propriei sale glorii, Marcel Camaret înălța spre cer 
nişte ochi rătăciţi, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel cu care 
îndrăznea să se compare. Nu făcuseră oare decât să treacă 
de la un nebun, la alt nebun? 

— Fiindcă dumneavoastră sunteţi autorul celor văzute aici, 
spuse doctorul Châtonnay, după o clipă de tăcere, cum de- 
aţi putut să vă lăsaţi opera pe mâna lui Harry Killer, fără să 
vă îngrijoreze la ce ar putea s-o folosească el? 

— Când a lansat astrele în infinit, s-a îngrijorat Puterea 
Eternă de răul care se va isca apoi? spuse Camaret, 
mândru. 

— Ea mai pedepseşte uneori, murmură doctorul. 

— lar eu voi pedepsi ca şi ea, dacă va fi cazul, afirmă 
Camaret, ai cărui ochi căpătară din nou o lucire 
neliniştitoare. 

Fugarii erau demoralizaţi. Ce bază puteau pune pe omul 
acesta, genial poate, dar cu siguranţă dezechilibrat, 
capabil, în acelaşi timp, de-o orbire atât de totală şi de-un 
orgoliu nemărginit? 


— Aş fi indiscret, domnule Camaret, dacă v-aş întreba cum 
l-aţi cunoscut pe Harry Killer şi cum vi s-a putut naşte în 
minte planul de a clădi Blackland-ul? spuse Amedee 
Florence, dornic să abată discuţia spre lucruri mai 
concrete. 

— De loc, răspunse cu blândeţe Marcel Camaret, care îşi 
revenea treptat la calmul său obişnuit. Planul e al lui Harry 
Killer. Numai executarea e a mea. L-am cunoscut pe Harry 
Killer pe când făceam parte dintr-o expediţie organizată de 
o companie engleză comandată de un căpitan în 
disponibilitate, numit George Buxton... 

La auzul acestui nume, toate privirile se îndreptară spre 
Jane. Dar ea rămase neclintită. 

— Tongane făcea şi el parte din expediţie, în calitate de 
sergent, continuă între timp Camaret, şi de aceea l-am 
recunoscut adineauri, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci. În 
ceea ce mă priveşte, fusesem angajat ca inginer, cu 
misiunea să studiez orografia, hidrografia şi mai ales 
mineralogia ținuturilor străbătute. Plecaţi de la Acea, din 
colonia Aşanţilor, ne îndreptam de vreo două luni spre nord, 
când, într-o bună zi, Harry Killer sosi printre noi. Bine 
primit de şeful nostru, a fost încorporat în coloană şi nu ne- 
a mai părăsit de atunci. 

— N-ar fi mai exact spus că s-a substituit chiar, încetul cu 
încetul, căpitanului Buxton, pe care ceilalţi au încetat 
curând să-l mai vadă? întrebă Jane. 

— N-aş putea să vă spun... îi răspunse Camaret, şovăind 
oarecum, dar de loc mirat de întrebare. Foarte ocupat cu 
studiile mele, înţelegeţi că nu mai puteam observa 
asemenea amănunte; nici pe Harry Killer nu-l vedeam mai 
mult decât pe George Buxton. Oricum, revenind într-o zi 
dintr-o excursie personală de patruzeci şi opt de ore, n-am 
mai găsit coloana în tabăra unde o lăsasem. Nu se mai afla 
nimic acolo, nici oameni, nici material. Foarte supărat, după 
cum vă închipuiţi, mă întrebam tocmai în ce direcţie să 
pornesc, când Harry Killer s-a apropiat de mine. Killer mi-a 


spus că Buxton se reîntorsese la coastă, luând cu sine 
majoritatea oamenilor, şi că el era însărcinat să termine, cu 
cincisprezece oameni şi cu mine, itinerarul expediției. Mie 
îmi era egal dacă ne comanda Harry Killer sau căpitanul 
Buxton pe care, de altfel, n-aş mai fi ştiut unde să-l 
regăsesc. L-am urmat deci pe Harry Killer, fără greutate. 
Acesta auzise de câteva invenţii destul de interesante pe 
care le aveam pe atunci în minte. El m-a condus aici şi mi-a 
propus să le realizez. Am acceptat, iată origina raporturilor 
mele cu Harry Killer. 

— Îmi permiteţi, domnule Camaret, să vă completez 
informaţiile şi să vă aduc la cunoştinţă ceea ce se pare că 
nu ştiţi, spuse Jane Buxton cu voce gravă. Din ziua când 
Harry Killer a făcut parte din expediţia căpitanului Buxton, 
coloana comandată de acesta din urmă deveni o ceată de 
bandiți. Sate întregi fură incendiate de ea, mulţime de 
bărbaţi măcelăriți, femei spintecate, copii tăiaţi în bucăţi. 

— Imposibil! protestă Camaret. Eram acolo, ce naiba! şi n- 
am văzut nimic din toate acestea. 

— Aşa cum nu ne-aţi văzut mai adineauri nici pe noi, 
trecând prin faţa noastră; aşa cum timp de zece ani aţi 
ignorat faptele lui Harry Killer. Vai, evenimentele pe care vi 
le dezvălui nu pot fi contestate. Din nenorocire, sunt fapte 
istorice, cunoscute de toată lumea. 

— Şi eu să nu fi ştiut nimic! ... bâigui Marcel Camaret, 
zdrobit de mâhnire. 

— Oricum ar fi fost, continuă Jane Buxton, zvonuri despre 
grozăviile acestea ajunseră în Europa. Împotriva coloanei 
răzvrătite a lui George Buxton au fost trimise trupe care au 
nimicit-o. În ziua când dumneavoastră, revenind la tabără, 
n-aţi mai regăsit pe nimeni, George Buxton nu era plecat. 
Era mort. 

— Mort! ... repetă Camaret, uluit. 

— Da, dar nu lovit, după cum s-a crezut până acum, de 
gloanţele soldaţilor trimişi în urmărirea lui, George Buxton 
a murit asasinat. 


— Asasinat! ... 

— Adineauri aţi fost înşelat. Eu nu mă numesc Mornas, ci 
Jane Buxton, şi sunt sora fostului dumneavoastră 
comandant. lată de ce v-am recunoscut numele, când 
Tongane l-a rostit în faţa mea. Am venit în Africa numai ca 
să pot căuta dovezile nevinovăţiei nefericitului meu frate, 
acuzat de crime săvârşite cu siguranţă de un altul. 

— Asasinat! ... repeta Camaret, copleşit de povara 
descoperirilor acestora succesive. 

— Ucis pe la spate - preciza Jane, scoțând de sub bluză 
arma cu care fusese asasinat George Buxton. Însoţită de 
aceşti domni, am fost la mormântul fratelui meu, şi, de faţă 
cu ei, i-am deshumat osemintele. De acolo am adus 
pumnalul acesta care, străpungând omoplatul unde mai era 
încă fixat, lovise drept în inimă. Numele criminalului era 
odinioară gravat pe mâner. Din nefericire, cu trecerea 
anilor s-a şters. Două litere mai există totuşi: unişiunl. 
După cele spuse de dumneavoastră, nu cred că mă înşel 
afirmând că numele acesta trebuie citit: Harry Killer. 

Ascultând tragica povestire a Janei Buxton, Marcel 
Camaret părea din ce în ce mai agitat. Îşi încrucişa şi-şi 
despărţea febril degetele, îşi trecea înfrigurat palmele 
peste obrajii şiroind de sudoare. 

— E îngrozitor! ... Îngrozitor! ... Eu să fi făcut asta! ... Eu! 
„„. repeta el la nesfârşit, pe când o lucire tulbure i se 
aprindea iar în ochii măriţi de uimire şi groază. 

— Ne daţi adăpost? întrebă, drept concluzie, Barsac. 

— Cum să nu vă dau? ... răspunse Camaret cu o căldură 
neobişnuită la el. Mai e nevoie să mă întrebaţi? Mă puteţi 
crede complice la nişte crime nelegiuite, pe care, 
dimpotrivă fiţi siguri că le voi pedepsi? 

— Înainte de a vorbi despre pedeapsă, trebuie să ne 
gândim cum să ne apărăm, observă Amedee Florence, 
practic ca întotdeauna. Într-adevăr, n-ar trebui oare să ne 
temem că Harry Killer va căuta să ne ia înapoi? 

Marcel Camaret zâmbi. 


— Habar n-are că sunteţi aici, spuse el. Şi-apoi, chiar dacă 
ar şti... 

Un gest, arătând cât de puţin îi păsa de eventualitatea 
aceasta, îi încheie gândul. 

— Până una, alta, continuă el, odihniţi-vă liniştiţi. Sunteţi în 
siguranţă, credeţi-mă. 

Camaret apăsă pe butonul unei sonerii. Un servitor negru 
apăru imediat. 

— Joko. - spuse Camaret, cum ar fi spus lucrul cel mai 
firesc din lume, negrului care holba ochii, speriat - îi vei 
conduce pe domnii şi pe doamna în camerele lor. 

Apoi se ridică şi se îndreptă spre o uşă pe care o deschise. 

— Bună seara - spuse el politicos. 

Şi dispăru, lăsându-şi oaspeţii la fel de uimiţi ca şi pe 
negrul căruia îi dăduse greaua misiune de-a le găsi un pat. 

Paturi? Unde le-ar fi putut găsi nefericitul Joko? În Uzină 
nu era nici un pat liber, şi nu fusese prevăzut nimic pentru 
străinii cărora le-ar fi fost cu neputinţă să ajungă aici. Va fi 
oare Joko nevoit să meargă din uşă în uşă şi să trezească, la 
rând, toţi lucrătorii? 

Văzându-l cât e de încurcat, Barsac îl asigură că el şi 
prietenii săi se puteau lipsi foarte uşor de paturi. Ei ar fi 
putut rămâne unde se aflau, rugându-l pe Joko doar să 
adune toate fotoliile şi cuverturile pe care le va găsi libere. 

Oaspeţii s-ar fi putut aranja destul de bine, cu atât mai 
mult cu cât era târziu. 

Astfel îi găsiră zorile. La ora şase fix, Marcel Camaret 
deschise din nou uşa prin care ieşise în ajun. Şi nu păru de 
loc mirat când îşi văzu odaia de lucru transformată în 
dormitor comun. 

— Bună ziua, domnilor, le spuse el oaspeţilor, la fel de 
liniştit cum le spusese în ajun bună seara. 

— Bună ziua, domnule Camaret - îi răspunseră ei într-un 
glas. 

— Domnilor - vorbi Camaret - am meditat la ce mi-aţi 
povestit azi noapte. Situaţia aceasta nu mai poate dura. 


Trebuie să acţionăm imediat. 

Şi apăsă pe un buton. O sonerie extrem de puternică se 
auzi imediat, răsunând pretutindeni. 

— Fiţi buni şi urmaţi-mă, domnilor - le spuse Camaret 
oaspeţilor săi. 

După ce străbătu mai multe coridoare, micul lor grup 
ajunse într-un vast atelier plin cu numeroase maşini-unelte, 
inactive pentru moment. În jurul lor se adunară o mulţime 
de bărbaţi şi de femei. 

— E toată lumea aici? întreabă Camaret. Rigaud, fă, te 
TOg, apelul. 

După ce apelul permise să se constate că se afla de faţă 
întreg personalul Uzinei, Camaret luă cuvântul. El îi 
prezentă mai întâi pe străinii veniţi să-i ceară ocrotire. Apoi 
expuse cele aflate în noaptea precedentă. Atrocităţile 
săvârşite de trupa lui George Buxton, intrată pentru un 
motiv sau altul sub conducerea lui Harry Killer, asasinarea 
comandantului expediției, comisă, pe cât se părea, de Harry 
Killer, răpirea şi apoi încarcerarea misiunii Barsac, 
purtarea lui Killer faţă de Jane Buxton şi, în sfârşit, 
uciderea, pe atât de crudă pe cât de neîndreptăţită, a celor 
doi negri. Camaret nu uită nimic ce i-ar fi putut impresiona 
pe ascultătorii săi. Din toate aceste fapte reieşi că ei, toţi, se 
aflau, fără ştirea lor, în slujba unui adevărat bandit, şi că 
deci era cazul să se teamă că munca Uzinei va fi folosită 
pentru săvârşirea unor noi nelegiuiri. O asemenea situaţie 
nu mai putea să dureze şi în plus, cum onoarea nu-i 
îngăduia să-i redea lui Harry Killer prizonierii deţinuţi de 
acesta pe nedrept, era cazul, după el, să fie rupte orice 
relaţii cu Palatul şi să se ceară o repatriere generală. 

Ascultată în mijlocul unei tăceri profunde, povestirea lui 
Camaret produse mai întâi o uimire cu totul firească printre 
muncitorii aceştia cinstiţi. Când agitația se mai potoli, 
concluzia lui Camaret obţinu deplina lor aprobare. De altfel, 
căruia dintre muncitori i-ar fi trecut prin minte să fie de altă 
părere decât a directorului admirat şi respectat de toţi? 


Camaret îşi încheie emoţionanta expunere cu următoarele 
gânduri îndreptăţite: 

— Ceea ce m-a surprins mai mult printre lucrurile de 
necrezut aflate azi noapte - spuse el - este faptul că în 
Europa e ignorată existenţa acestui oraş, pe care Killer l-ar 
fi numit Blackland, pe cât se pare. Ştiu că oraşul a fost 
construit în afara oricărui drum de caravane, în inima unui 
deşert unde nu vine nimeni, niciodată, şi nu fără motiv. Dar 
nu e mai puţin sigur că mulţi dintre tovarăşii voştri, după ce 
au petrecut aici un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, 
au simţit dorul de ţară şi au vrut să se întoarcă acolo... Am 
făcut azi noapte socoteala. De când există oraşul şi până în 
prezent, au avut loc exact o sută treizeci şi şapte de plecări. 
Dacă ar fi sosit în Europa măcar unul din aceşti o sută 
treizeci şi şapte de muncitori, existenţa oraşului nu mai 
putea fi ignorată. Cum nimeni nu-l cunoaşte, înseamnă 
neapărat că niciunul din cei o sută treizeci şi şapte de 
muncitori plecaţi nu a ajuns la destinaţie. 

Nici un strigăt nu se auzi din mulţimea muncitorilor pe 
care raţionamentul acesta riguros o uluise. 

— Ca urmare a celor petrecute - încheie Camaret - reiese 
că niciunul dintre voi nu poate spera să-şi revadă ţara, atâta 
timp cât va dăinui puterea lui Harry Killer şi că nu trebuie 
să ne aşteptăm la nici un fel de milă, dacă vom cădea în 
mâinile lui. În interesul nostru şi al justiţiei, se cuvine deci 
să începem lupta. 

— Da! ... da! ... bizuiţi-vă pe noi! ... se auzi din toate 
părţile. 

Atât de mare le era încrederea în Camaret, încât 
muncitorii, mai întâi copleşiţi la vestea că se aflau despărțiți 
de restul lumii, îşi recăpătaseră curajul la gândul că el era 
cu ei. Toate braţele se întinseră spre el, în semn de 
neclintită fidelitate. 

— Reîncepeţi lucru, ca de obicei, şi bizuiţi-vă pe mine, 
prieteni - spuse Camaret, a cărui plecare fu salutată cu 
urale neobişnuit de puternice. 


De îndată ce părăsi atelierul de mecanică, inginerul stătu 
de vorbă câteva clipe cu contramaistrul pe care îl numise 
Rigaud. Apoi, pe când acesta executa ordinele primite, 
Camaret, urmat de protejaţii săi, se reîntoarse în camera de 
lucru. 

De abia se aşezase pe-un scaun, când zbârnâi soneria 
telefonului. Camaret ridică receptorul şi ceilalţi îl auziră 
răspunzând cu glas blând, prin „da”, „nu”, „bine!” „faceţi 
cum vreţi”, comunicării primite. În sfârşit, începu să râdă şi 
puse la loc aparatul, izolându-l prin manevrarea unui 
întrerupător intercalat în circuit. 

— Mi-a telefonat Harry Killer - spuse el cu vocea aceea 
ciudată căreia, de obicei, nici o emoție nu-i tulbura 
blândeţea. Ştie că vă aflaţi aici. 

— A şi aflat! exclamă Barsac. 

— Da. Se pare că a fost găsit un oarecare Ichoumouki. S- 
ar mai fi descoperit, de asemenea, o luntre părăsită pe apă 
şi, la colţul Uzinei, o santinelă legată burduf, ca şi 
Tchoumouki. leşirea din oraş pe timpul nopţii fiind 
imposibilă, după spusele lui Killer, banditul a dedus că vă 
aflaţi neapărat aici. Nu l-am contrazis. Atunci mi-a cerut să 
vă dau în mâinile lui. Am refuzat. El a insistat, şi eu am 
stăruit în refuzul meu. De aici, mare furie. Harry Killer m-a 
ameninţat că vine să vă ia cu forţa. Asta m-a făcut să râd, şi 
am întrerupt legătura. 

Protejaţii lui Camaret se ridicaseră toţi odată. 

— Inutil să vă mai spun că puteţi conta pe noi, afirmă 
Barsac, în numele tuturor. Dar ne-ar trebui nişte arme. 

— Arme? ... repetă Barsac zâmbind. Ce să faceţi cu ele? 
Nu cred să existe vreuna pe aici. Totuşi, nu vă neliniştiţi, 
domnilor. Dispunem de alte mijloace. 

— Mijloace capabile să lupte împotriva tunurilor Palatului? 

— Împotriva lor şi a multor altora. Dacă mi-ar da prin 
minte să distrug tot oraşul, aş putea s-o fac cât ai clipi. Dar 
nu cred să fim împinşi până acolo. Tunurile Palatului vor 
rămâne mute, fiţi siguri. În afară de faptul că Harry Killer 


îmi cunoaşte puterea şi că Uzina e în mare parte construită 
în aşa fel încât să reziste tunurilor, banditul o să se ferească 
s-o distrugă, dat fiind că toată puterea lui e bazată pe ea. 
Mai degrabă va încerca să pătrundă aici cu forţa. Atâta 
doar că nu va reuşi. 

Ca un răspuns la spusele lui Camaret, se auziră bubuituri 
surde, venite de la etajul de jos. 

— Ce vă spuneam? făcu inginerul, zâmbind blând. Iată că 
atacă poarta. Dar tâlhăriţa e solidă, vă garantez eu. 

— Dacă, totuşi, îndreaptă un tun spre ea? întreabă Saint- 
Berain, pe care calmul lui Camaret nu-l liniştea decât pe 
jumătate. 

— Chiar în cazul acesta, n-o să fie prea uşor s-o forţeze, 
răspunse inginerul. Dar, ca să aducă pe chei un tun de-al 
Palatului, e nevoie de timp, şi deocamdată n-avem a face 
decât cu un berbece mânuit de braţe omeneşti. Cu el, de-ar 
lovi şi un veac întreg, tot nu vor ajunge la nimic. De altfel, 
dacă doriţi să veniţi cu mine, aţi putea asista la peripeţiile 
acestui asediu. Cred că spectacolul v-ar interesa. 

Întregul grup se reîntoarse la atelierul de mecanică pe 
care îl străbătu fără să se oprească acolo. Acum, maşinile 
mergeau, dar muncitorii nu se ocupau de lucru cu râvna lor 
obişnuită. Adunați în grupuri, ei discutau noutăţile aflate. În 
atelier domnea o oarecare dezordine, pe care actualele 
evenimente o făceau lesne de înţeles şi în privinţa căreia 
Camaret închise ochii. 

După ce străbătu atelierul, inginerul şi protejaţii săi 
urcară o scară în spirală şi ajunseră pe platforma unui turn 
care nu se deosebea de cel al Palatului decât prin faptul că 
avea deasupra lui inexplicabilul pilon metalic al cărui vârf 
se ridica în aer la peste o sută de metri. Ca şi turnul 
Palatului, turnul de aici era înarmat cu un cycloscop instalat 
între proptelele pilonului. Aici îşi invită Camaret oaspeţii. 

— Acest cycloscop, le explică el, nu e orientat la cinci 
kilometri, cum e cel pe care l-am construit pentru Harry 
Killer. Datorită unei serii de oglinzi oblice, aşezate în partea 


de sus a zidului Uzinei, el ne permite să supraveghem ce se 
întâmplă în imediata noastră apropiere. De aici vedeţi faţa 
exterioară a zidului incintei noastre, până la baza sa. 

Esplanada, cheiul şi drumul de pază apăreau, într-adevăr, 
în cycloscop; imaginile, mai mici decât cele date de aparatul 
Palatului, erau, în schimb, mult mai clare. În lentile, se 
zăreau un mare număr de oameni, dintre care mulţi cărau 
nişte scări; toţi alergau pe întreaga latură a Uzinei, pe când 
vreo treizeci dintre ei continuau să se istovească zadarnic 
încercând să spargă poarta. 

— După cum prevedeam - spuse Camaret - au să dea 
asaltul. Acum o să devină interesant. 

Asaltul începu, într-adevăr. Pe zid şi fuseseră ridicate un 
număr de scări, pe care se urcau o mulţime de Merry 
Fellows. Ajunşi sus, câţiva dintre ei puseră mâinile, 
încrezători. Şi, imediat, priveliştea se schimbă. De cum 
atingeau creasta zidului, oamenii aceia păreau cuprinşi de 
convulsii ciudate. Suspendaţi acolo, ca şi cum mâinile li s-ar 
fi lipit de zid, ei dansau un dans îndrăcit, ca al marionetelor 
care ţopăie când tragi de sfori. 

— Mari proşti mai sunt! explică inginerul. Creasta zidului e 
pur şi simplu acoperită cu un metal a cărui compoziţie am 
realizat-o eu. Conductibilitatea electrică a metalului meu e 
de o sută de ori mai mare decât a aramei. Prin învelişul 
acesta fac să treacă un curent alternativ de voltaj potrivit şi 
vedeţi rezultatele. 

Pe când Camaret dădea explicaţiile atacatorii rămaşi pe 
treptele mai de jos îi apucaseră de picioare pe cei aflaţi 
deasupra lor şi ale căror mişcări dezordonate nu le puteau 
înţelege. Curând însă, aceşti imprudenţi executară acelaşi 
contorsiuni, spre uluirea camarazilor care nu-i imitaseră. 

— De ce nu-şi dau drumul jos, pur şi simplu, dobitocii 
ăştia? exclamă Saint-Berain. 

— Nu pot, bieţii oameni, spuse Marcel Camaret. Au să 
rămână fixaţi pe zid, cât o să am eu chef... Dar pot şi mai 
mult încă... 


Inginerul manevră o manetă. Imediat, scările fură date 
peste cap, împinse parcă de o nună invizibilă. Cei agăţaţi de 
ele căzură de-a valma, nelăsând pe zid decât ciorchinii 
omeneşti prinşi acolo, care continuau să se zbată cu 
desperare. 

— Nu garantez că n-au s-o păţească, spuse cu blândeţe 
Camaret. Cât despre cele întâmplate sub ochii 
dumneavoastră, aţi fi dornici să le cunoaşteţi cauza? 

Cum toţi răspunseră afirmativ, inginerul continuă: 

— E foarte simplu. După mine, toate forţele, oricare ar fi 
ele, nu sunt decât vibrații electrice, de o natură sau de alta. 
De obicei, savanții sunt de acord să atribuie lumina unei 
serii de vibrații cuprinsă între un anumit minimum şi-un 
anumit maximum de frecvenţă, iar fenomenele electrice 
unei alte serii de vibrații, separată de prima printr-un 
interval care se presupune că aparţine altor vibrații, a căror 
natură e necunoscută. Fără să mă pronunţ hotărât, înclin să 
cred că acestea din urmă au oarecare legătură cu căldura. 
Oricum ar fi, eu ştiu să le provoc, să le mânui şi să le fac să 
producă efecte destul de curioase, după cum v-am dovedit 
acum. 

Pe când Camaret dădea aceste scurte lămuriri, ciorchinii 
omeneşti îşi continuau dansul dezmăţat. 

— Micul joc a durat destul, spuse Marcel Camaret, 
manevrând o altă manetă. 

Imediat, marionetele omeneşti se desprinseră de zid şi, de 
la o înălţime de zece metri, căzură la baza lui, unde 
rămaseră neîinsufleţite. După o clipă de ezitare, lesne de 
înţeles, camarazii lor se hotărâră să vină să-i ia şi să-i ducă 
de acolo. 

— Sfârşitul primului act - anunţă Camaret cu vocea lui 
obişnuită. Cred că nu se termină în avantajul lui Harry 
Killer care, de pe acum, are vreo treizeci de oameni scoşi 
din luptă. Ce-ar fi să ne ocupăm acum de imbecilii care se 
încăpăţânează prosteşte împotriva porţii? 

Marcel Camaret luă transmiţătorul unui telefon. 


— Eşti gata, Rigaud? întrebă el. 

— Da, domnule - răspunse un glas care se auzi din toate 
părţile cycloscopului. 

— Dă-i drumul! comandă Camaret. 

Ca şi cum s-ar fi supus de la sine ordinului acestuia, un 
instrument ciudat ieşi îndată şi se depărtă de baza turnului. 
Era un soi de cilindru vertical, al cărui capăt îndreptat spre 
pământ se lărgea formând un con. La celălalt capăt, patru 
elice, dintre care una orizontală şi trei verticale, se 
învârteau cu o viteză vertiginoasă. Ciudatul aparat se înălţă 
în aer, depărtându-se totodată în direcţia zidului 
împrejmuitor. Când atinse, ba chiar depăşi cu câţiva metri 
zidul, zborul deveni orizontal şi aparatul începu să se ţină 
exact pe marginea Uzinei. 

Dar după primul aparat şi pornise un al doilea, apoi un al 
treilea, şi altele. Oaspeţii lui Camaret numărară douăzeci, 
care, la intervale regulate, ţâşneau din turn, ca păsările 
dintr-un cuib, şi făceau rând pe rând aceeaşi manevră. 

— Astea sunt „viespile” mele - spuse Marcel Camaret, 
accentuând un pic pronumele posesiv. Am să vă explic mai 
târziu cum sunt dirijate. Deocamdată, să ne mulţumim 
privindu-le cum lucrează. 

Apoi luă din nou transmiţătorul telefonic. 

— Un avertisment, Rigaud - spuse el. Apoi se adresă iar 
noilor săi prieteni. 

— De ce să ucid nişte bieţi oameni care, la urma urmei, nu 
mi-au făcut nimic? Un avertisment o să fie de-ajuns, dacă 
vor să înţeleagă. 

De la eşecul primei lor încercări, atacatorii care 
încercaseră să escaladeze incinta stăteau inactivi. Ducându- 
şi camarazii scoşi din luptă, dintre care unii fuseseră fără 
îndoială ucişi sau cel puţin grav răniţi, ei goliseră drumul de 
pază şi stăteau îngrămădiţi pe Esplanadă, la o mare 
distanţă de Uzina al cărei zid îl priveau buimăciţi. 

Dimpotrivă, cei care atacau poarta nu-şi întrerupseseră 
lucru. Se încăpăţânaseră să izbească în poarta aceasta, 


căreia de altfel nu prea părea să-i pese, cu un bulumac 
greu, purtat de vreo patruzeci de braţe viguroase. În 
plimbarea lor prin jurul incintei, viespile (aşa le botezase 
Marcel Camaret) treceau una după alta pe deasupra 
acestui grup, care nu le dădea nici o atenţie. 

Deodată, o detunătură porni de la una din ele şi o grindină 
de gloanţe acoperi solul, pe un spaţiu circular cu raza de 
vreo cincizeci de metri. 

Auzind zgomotul, cei ce manevrau berbecele ridicară 
capul. Dar nici nu apucară să-şi dea bine seama despre ce 
era vorba, când o a doua detunătură porni de la un al doilea 
aparat, sosit la rândul lui în apropiere. Detunătura fu 
urmată, ca şi prima, de-o ploaie de gloanţe. 

De data aceasta, câmpul ucigător se apropiase de ei. 
Câţiva oameni fură chiar atinşi de proiectile. Ceilalţi nu mai 
aşteptară. Lăsând baltă berbecele, ei îi culeseră pe răniţi şi 
fugiră cât îi ţineau picioarele. 

Spectatorii scenei acesteia nu puteau să-şi creadă ochilor. 
Fiecare viespe, după ce se descărca, se întorcea supusă la 
alveola ei de la poalele turnului, apoi, un minut mai târziu, 
după ce primea o nouă încărcătură, îşi reîncepea zborul ca 
să-şi reia locul în rând. 

— Nu cred că mai e nevoie să ne ocupăm de oamenii 
aceştia, spuse Marcel Camaret. Dacă doriţi cumva să vizitaţi 
Uzina... 

VII. 

UZINA DIN BLACKLAND. 

Cum oaspeţii se grăbiră să accepte, Camaret spuse: 

— Înainte de a cobori din turnul acesta, unde ne vom 
reîntoarce de altfel la terminarea vizitei noastre, observați 
mai întâi aşezarea generală a Uzinei. În ansamblu, ea 
acoperă, după cum vedeţi, o suprafaţă dreptunghiulară 
măsurând, în lărgime, două sute cincizeci de metri, iar 
paralel cu râul trei sute şaizeci de metri. Suprafaţa ei totală 
este deci exact de nouă hectare; partea apuseană, care 


reprezintă trei cincimi din dreptunghiul acesta, e destinată 
pentru grădini. 

— De ce pentru grădini? îl întrerupse Amedee Florence. 

— Ele ne asigură o parte din hrană, iar restul ne vine 
dinafară. Numai cealaltă parte, lată de o sută de metri şi 
deservită de chei, adică partea pe care ne aflăm, constituie 
Uzina propriu-zisă. În mijloc, pe o lungime de două sute 
cincizeci de metri, atelierele şi locuinţa mea sunt grupate la 
picioarele acestui turn, care ocupă centrul. La fiecare 
capăt, unde prin urmare ar fi rămas liber un spaţiu de 
cincizeci şi cinci de metri, au fost clădite, perpendicular pe 
râu, două rânduri de locuinţe muncitoreşti, separate printr- 
o stradă largă. Cum fiecare rând are şapte case, şi fiecare 
casă are patru etaje, socotind şi parterul, dispunem, în 
total, de o sută douăsprezece locuinţe. 

— Care e numărul personalului dumneavoastră? întrebă 
Barsac. 

— Exact o sută de oameni, dar unii sunt însuraţi şi câţiva 
au şi copii. După cum puteţi constata, atelierele nu au decât 
un singur etaj şi sunt acoperite cu un strat gros de pământ 
gazonat. Obuzele n-ar putea deci să le facă aproape nimic. 
Acum, când cunoaşteţi Uzina în linii mari, putem cobori, 
dacă doriţi, pentru a o vizita mai îndeaproape. 

Înainte de a răspunde invitaţiei acesteia, auditorii lui 
Camaret aruncară o ultimă privire în jurul lor. Situaţia nu 
se schimbase. Viespile îşi continuau plimbarea circulară şi 
atacatorii învăţaţi de experienţă se fereau să intre în zona 
periculoasă. Liniştiţi de această ultimă constatare, oaspeţii 
lui Camaret părăsiră platforma, urmându-l pe inginer. 

Călăuziţi de el, ei vizitară mai întâi etajul turnului numit de 
Camaret „stupul”, şi de unde cele douăzeci de viespi îşi 
luaseră zborul dintr-un număr egal de alveole, între care se 
afla rezerva de proiectile. Apoi străbătură o serie de 
ateliere: ajustaj, tâmplărie, forjă, turnătorie etc, şi ieşiră în 
grădini, spre partea cea mai apropiată de Palat. 


Acolo, zidul înalt din jurul Uzinei acoperea vederea 
Palatului. Dar când se depărtară cu vreo cincizeci de metri 
de zid, turnul lui Harry Killer începu să se ivească deasupra 
crestei. Imediat, în vârful turnului răsună o explozie urmată 
de şuieratul caracteristic al unui glonte care trecu pe 
deasupra grupului de oaspeţi ai inginerului. 

— Imbecilul! ... spuse liniştit Camaret, care se mulţumi să 
ridice braţele, fără să se oprească din mers. 

La semnalul acesta, se auzi un şuierat puternic. Oaspeţii 
lui Camaret se întoarseră instinctiv spre Uzină. Dar el le 
arătă Palatul. Cycloscopul care încununa turnul dispăruse. 

— Asta o să-l înveţe minte - spuse Camaret. Am şi eu 
torpile aeriene, ba chiar mai multe decât el, căci eu le 
fabric. Cât despre cycloscop, am să fac altul şi atâta tot. 

— Dar, domnule - observă Amedee Florence, dacă aveţi 
proiectilele pe care le numiţi torpile aeriene, de ce nu le-am 
folosi împotriva lui Harry Killer? 

O clipă, Marcel Camaret îl privi fix pe cel ce-i punea 
întrebarea aceasta şi, încă o dată, o expresie de rătăcire îi 
trecu prin ochi. 

— Eu... - rosti el în cele din urmă, cu glas înăbuşit. Eu, să- 
mi atac opera! ... 

Fără să mai stăruie, Amedee Florence schimbă o privire cu 
prietenii săi. Hotărât lucru, omul acesta, uimitor în multe 
privinţe, avea o scrânteală, şi scrânteala lui se numea 
orgoliu. 

Porniră iar, tăcuţi. Palatul înţelesese lecţia. Nici un alt atac 
nu mai fu încercat împotriva lui Camaret şi a oaspeţilor săi, 
pe când ei continuau să se depărteze prin grădina pe care o 
părăsiră ieşind prin partea opusă celei pe unde intraseră. 

— Ajungem la partea interesantă, spuse Camaret, 
deschizând o poartă. Aici e vechea maşinărie, motorul şi 
generatorul cu aburi, pe care noi le încălzeam cu lemne, din 
lipsa altui combustibil. Era o poveste întreagă, căci lemnul 
venea de departe şi noi îl consumam în mare cantitate. Din 
fericire, asta n-a durat mult. De îndată ce râula avut apă, 


după primele ploi provocate de mine, staţia hidroelectrică, 
pe care o instalasem între timp la vreo doisprezece 
kilometri în josul oraşului, a început să funcţioneze. De 
atunci, nu mai folosim materialul acesta arhaic şi nici un fir 
de fum nu mai iese pe coşul devenit inutil. Ne mulţumim să 
transformăm, după nevoi, energia trimisă de staţia 
generatoare. 

Conduşi de Camaret, oaspeţii trecură în altă sală. 

— Aici şi în sălile următoare - spuse el - pline toate, ca şi 
aceasta, de dinamuri receptoare, de alternatoare, de 
transformatori şi bobine, uneori destul de impozante, e 
patria fulgerului. Aici primim şi transformăm curentul 
primar trimis de staţie. 

— Cum?! exclamă Amedee Florence. A fost posibilă 
transportarea tuturor maşinilor acestora, aici?! 

— Numai a câtorva din ele - răspunse Camaret. Cele mai 
multe le-am fabricat noi înşine. 

— Dar tot v-a trebuit materia primă - obiectă Amedee 
Florence. Cum naiba aţi putut să v-o procuraţi, în plin 
deşert? 

— Adevărat! ... spuse Camaret, oprindu-se gânditor, ca şi 
cum greutăţile acestea ar fi fost pentru el nişte noutăţi. 
Aveţi dreptate, domnule Florence. Cum au putut fi aduse 
până aici cele dintâi maşini şi materia primă cu care le-am 
creat pe celelalte? La această latură a problemei, 
mărturisesc, nu m-am gândit niciodată. Ceream, şi eram 
servit. Nu căutam mai departe. 

— Şi ce hecatombă de oameni ca să transporte totul prin 
pustiu, înainte de a avea planoarele! 

— Adevărat - recunoscu Camaret, pălind puţin. 

— Şi banii? ... Toate astea au înghiţit o groază de parale! 
exclamă din nou Florence, în limbajul lui obişnuit şi atât de 
îndrăzneţ. 

— Banii? ... bâigui Camaret. 

— Da, banii. Se vede că sunteţi tare bogat. 


— Eu! ... se miră Camaret. De când mă aflu aici, cred că n- 
am avut niciodată cinci centime în buzunar. 

— Atunci? 

— Harry Killer... începu timid Camaret. 

— Fireşte! Dar de unde îi lua? Harry Killer al 
dumneavoastră e, deci, miliardar. 

Camaret deschise braţele în semn că nu ştie. Părea 
demoralizat de întrebarea lui Amedee Florence şi în ochii 
se ivise din nou expresia aceea rătăcită care făcea să-i 
tremure privirea la orice emoție mai vie. Presimţind 
soluţiile posibile ale problemei, atât de diferită de cele 
rezolvate în mod obişnuit şi pusă pe neaşteptate, simţea un 
fel de ameţeală în faţa orizonturilor nebănuite pe care le 
descoperea. 

Părea cu adevărat într-atâta de rătăcit încât doctorului 
Châtonnay i se făcu milă de el. 

— E un punct care se va lămuri o dată cu celelalte - spuse 
el. Până una alta, să nu ne batem prea mult capul cu el, şi să 
ne continuăm vizita. 

Camaret, vrând parcă să-şi alunge un gând supărător, îşi 
duse mâna la frunte; apoi intră tăcut în sala următoare. 

— Aici - spuse el cu glasul încă tulburat de emoție - sunt 
compresoarele. Folosim mult, într-adevăr, aerul şi alte gaze 
în stare lichidă. După cum ştiţi, toate gazele sunt 
lichefiabile, cu condiţia să le comprimi şi să le cobori 
suficient temperatura; dar, de îndată ce laşi în voia lor 
lichidele obţinute, ele se reîncălzesc şi revin mai mult sau 
mai puţin repede la starea gazoasă. Dacă ar fi vârâte atunci 
într-un recipient închis, pereţii acestuia ar avea curând de 
suportat o presiune atât de mare încât ar exploda. Una din 
invențiile absolut antidiatermană, adică absolut 
impermeabilă la razele calorice. De aici rezultă că un gaz 
lichefiat, aerul, de pildă, introdus în recipientele fabricate 
din substanţa aceasta, îşi păstrează mereu aceeaşi 
temperatură şi rămâne, prin urmare, în stare lichidă, fără 
nici o tendinţă spre explozie. Invenţia aceasta mi-a permis 


să realizez şi altele, printre care şi planoarele cu mare rază 
de acţiune, pe care le cunoaşteţi. 

— Şi încă cum! ... făcu Amedee Florence. Le cunoaştem 
prea bine chiar! Şi ele sunt invenţia dumneavoastră? 

— Dar a cui aţi vrea să fie? răspunse Camaret, atins iar de- 
o nouă criză de orgoliu bolnăvicios. 

Pe măsură ce vorbea, emoția i se risipise încet, încet. Acum 
nu-i mai rămăsese nici urmă din ea şi de aceea reîncepu să 
vorbească furat în întregime de ceea ce spunea. 

— Planoarele mele au trei particularităţi principale, 
relative la stabilitate, la pornire şi la forţa motrice, despre 
care am să vă dau o idee în câteva cuvinte. Să începem cu 
stabilitatea. Când o pasăre suferă împingerea unei rafale 
brusce, n-are nevoie să calculeze ca să-şi regăsească 
echilibrul. Sistemul ei nervos, sau mai degrabă acea parte a 
acestui sistem nervos care constituie ceea ce psihologia 
numeşte acte reflexe, lucrează şi o redresează în mod cu 
totul instinctiv. Pentru ca stabilitatea păsărilor mele 
mecanice să fie automată, am vrut să le înzestrez cu un 
asemenea sistem de reflexe. Deoarece le-aţi văzut, ştiţi că 
sunt formate din două aripi plasate în vârful unui pilon înalt 
de cinci metri, la baza căruia se afllă platforma care suportă 
motorul, conductorul şi pasagerii. Din însăşi dispunerea 
aceasta rezultă o însemnată coborâre a centrului de 
greutate. Dar pilonul nu e de loc fix faţă de aripi. Dacă nu îl 
imobilizezi, total sau parţial, prin manevrarea uneia din 
cârmele de direcţie şi de adâncime, el poate, dimpotrivă, să 
descrie mici arcuri în toate sensurile, în jurul verticalei. 
Dacă deci aripile, în afara acţiunii unei cârme, se înclină 
lateral şi longitudinal, pilonul, antrenat de propria lui 
greutate, tinde să formeze cu ele un nou unghi. Prin 
mişcarea aceasta, el acţionează imediat masele unei 
greutăţi determinate, alunecând paralel şi perpendicular 
faţă de aripi, care sunt în acelaşi timp deformate în sensul 
cuvenit. Astfel, înclinările accidentale ale planorului sunt 
imediat - şi, după cum am spus, în mod automat - corijate. 


Privind în pământ, Marcel Camaret dădea explicaţiile 
acestea cu seninătatea unui profesor care ţine un curs. El 
nu şovăia şi nu-şi căuta cuvintele, care îi veneau de la sine. 
Şi, fără să se întrerupă, continuă în acelaşi fel: 

— Să trecem la al doilea punct. În momentul pornirii, 
aripile planorului se coboară şi se repliază pe pilon. În 
acelaşi timp, axul elicei, devenit mobil într-un plan vertical 
perpendicular pe aripi, se ridică, iar elicea devine 
orizontală. Aparatul e atunci un elicopter, iar elicea lui e 
numai suspensivă. Dar, când ajunge la o înălţime suficientă, 
aripile se deschid, pe când, simultan, axul elicei se înclină 
spre înainte, până la orizontal. Treptat, ea devine astfel 
propulsivă, iar elicopterul se transformă în planor. 

Cât despre energia motrice, ea îmi este furnizată de aerul 
lichid. Dintr-un rezervor fabricat cu substanţa 
antidiatermană despre care v-am vorbit, aerul lichid, a 
cărui scurgere e reglată printr-un joc de supape, soseşte 
într-un tub foarte subţire şi încălzit continuu. Aerul revine 
imediat la starea gazoasă, sub o presiune formidabilă şi 
acţionează motorul. 

— Ce viteză obţineţi cu planoarele acestea? întrebă 
Amedee Florence. 

— Patru sute de kilometri pe oră, pe un parcurs de cinci 
mii de kilometri, fără aprovizionare de combustibil - 
răspunse Camaret, Nil mirări, a spus Horaţiu:., nimic nu 
trebuie să ne mire”. Auditorii lui Camaret nu putură, totuşi, 
să-şi stăpânească expresia admiraţiei lor. Pe când se 
întorceau spre turn, nu găseau cuvinte destul de entuziaste 
ca să-i laude geniul. Dar omul acesta ciudat, care, uneori, 
dădea totuşi dovadă de atâta vanitate, rămase nepăsător la 
elogiile lor, ca şi cum n-ar fi fost sensibil decât la cele pe 
care şi le aducea el însuşi. 

— Ajungem acum în însăşi inima Uzinei - spuse Camaret, 
când ajunseră în turn. Turnul acesta cuprinde zece etaje, 
asemănătoare cu cel în care suntem, şi cuprinde aparate de 
acelaşi fel. Aţi remarcat, cu siguranţă, că în vârful lui se află 


un pilon metalic foarte înalt. Pilonul e un „proiector de 
unde”. Printre altele, turnul e căptuşit pe întreaga lui 
suprafaţă cu o sumedenie de vârfuri care sunt tot atâtea 
proiectoare de mărime redusă. 

— Proiectoare de unde, aţi spus? ... întrebă doctorul 
Châtonnay. 

— N-aş vrea să ţin un curs de fizică - răspunse Marcel 
Camaret zâmbind. Dar câteva explicaţii de principiu sunt 
totuşi, necesare. V-aş reaminti deci, dacă ştiţi cumva, şi v-aş 
aduce la cunoştinţă, dacă nu ştiţi, că un celebru fizician 
german, numit Hertz, a observat mai de mult că atunci 
când faci să ţâşnească scânteia unei bobine de inducţie în 
micul interval dintre cele două ramuri ale unui condensator, 
rezonator sau oscilator, după cum vă convine mai bine, 
scânteia aceasta provoacă, între cei doi poli ai aparatului, o 
descărcare oscilantă, ceea ce înseamnă că aparatul e 
străbătut de un curent alternativ, sau, cu alte cuvinte, că cei 
doi poli ai lui sunt, rând pe rând, pozitivi sau negativi în 
cursul unei aceleiaşi descărcări, până în momentul când 
revine la o stare de echilibru. Rapiditatea acestor oscilaţii, 
altfel spus frecvenţa lor, poate să fie foarte mare şi să 
ajungă până la o sută de miliarde pe secundă. Or, ele nu 
sunt limitate la punctele unde se produc. Dimpotrivă, ele 
zguduie mediul ambiant, adică aerul, sau, mai exact, fluidul 
imponderabil care umple în acelaşi timp spaţiile cereşti şi 
vidările intermoleculare ale corpilor materiali, numit eter. 
La fiecare oscilație deci corespunde o vibraţie eterică; ea se 
transmite, din aproape în aproape, mereu mai departe, iar 
vibraţiile acestea sunt numite, pe bună dreptate, unde 
hertziene. Am izbutit să mă fac înţeles? 

— Admirabil - proclamă Barsac, care, în calitatea lui de om 
politic, era poate cel mai puţin pregătit pentru chestiunile 
ştiinţifice dintre toţi auditorii lui Camaret. 

— Până la mine - continuă inginerul - undele acestea nu 
constituiau decât o curiozitate de laborator. Ele erau 
folosite ca să electrizeze, fără contact material, corpuri 


metalice situate mai mult sau mai puţin departe de punctul 
lor de emitere. Şi aveau, într-adevăr, defectul capital de a 
se răspândi în toate sensurile în jurul acestui punct, absolut 
ca cercurile concentrice formate într-o baltă când arunci o 
piatră în ea. De aici rezulta că energia iniţială se dilua, se 
fărâmiţa, se vaporiza, ca să zic aşa, divizându-se pe o 
întindere din ce în ce mai mare, şi că la abia câţiva metri de 
sursă nu mai puteai obţine de la aceste unde decât nişte 
manifestări neînsemnate. Mă înţelegeţi şi acum? Sunt 
destul de clar? 

— Luminos - afirmă Amedee Florence. 

— Cu mult înaintea mea, se observase că aceste unde sunt, 
ca şi lumina, susceptibile de a fi reflectate, dar nu se 
trăsese nici o concluzie din proprietatea aceasta. Ci graţie 
metalului extraconductor descoperit de mine - acelaşi cu 
care am căptuşit creasta zidului - am putut aşeza nişte 
reflectoare în aşa fel încât aproape întreaga totalitate a 
undelor emise e dirijată în sensul care îmi convine, forţa 
iniţială e astfel integral trimisă în direcţia aceasta, şi se 
transmite acolo din aproape în aproape, atâta vreme cât nu 
e consumată în vreo muncă oarecare. Mijlocul de a face să 
varieze frecvenţa oscilaţiilor fiind, pe de altă parte, bine 
cunoscut, am putut imagina nişte receptoare de unde care 
nu sunt sensibile decât la o frecvenţă determinata. E ceea 
ce în fizică se numeşte „syntonizare”. Un receptor dat va 
reacţiona sub influenţa tuturor undelor cu frecvenţa pentru 
care a fost construit, şi numai sub influenţa lor. Numărul 
frecvenţelor este infinit, prin urmare pot construi o 
infinitate de motoare printre care să nu existe două 
sensibile la aceleaşi unde. Mă înţelegeţi? 

— Mai greu - recunoscu Barsac. Vă urmărim, totuşi. 

— De altfel, am terminat - spuse Camaret. Pe calea 
aceasta, noi acţionăm o cantitate uriaşă de maşini agricole 
care îşi primesc toate energia la distanţă, de la unul sau de 
la altul din proiectoarele aşezate pe suprafaţa turnului. Tot 
pe calea aceasta ne dirijăm şi viespile. Fiecare din ele are 


patru elice şi conţine patru motoraşe de syntonizare 
diferită, dintre care punem în mişcare, ia alegere, unul sau 
mai multe. Şi, în sfârşit, pe calea aceasta aş putea distruge 
întregul oraş, dacă aş avea chef. 

— Aţi putea, de aici, să distrugeţi oraşul! ... exclamă 
Barsac. 

— Fără nici o greutate. Harry Killer mi-a cerut să il fac de 
necucerit, şi i l-am făcut de necucerit. Sub toate străzile, 
sub toate casele, sub Palat şi chiar sub Uzina aceasta sunt 
depuse încărcături puternice de exploziv însoţite de un 
detunător în syntonizare cu unde a căror frecvenţă n-o 
cunosc decât eu. Ca să fac să sară în aer oraşul, mi-ar fi de- 
ajuns deci să trimit în direcţia fiecărei mine unde cu 
frecvenţa corespunzătoare detonatorului său. 

Amedee Florence, care lua de zor note, se gândi o clipă să 
insinueze că poate n-ar fi rău dacă s-ar folosi procedeul 
acesta pentru a isprăvi cu Harry Killer, dar îşi aminti la timp 
ce puţin succes avusese ideea lui de a fi folosite torpilele 
aeriene în acelaşi scop, şi se abţinu, prudent. 

— Şi marele pilon de deasupra turnului? întrebă doctorul 
Châtonnay. 

— Ajung şi la el, căci aceasta îmi va fi concluzia - răspunse 
Camaret. Cu undele zise hertziene, totul se petrece, lucrul 
altminteri destul de curios, ca şi cum, fiind supuse atracției, 
după ce ar, porni din punctul lor de emisie, ele ar cădea lent 
spre pământ, unde: până la urmă s-ar pierde. Dacă, deci, 
vrei să le trimiţi departe, trebuie să le produci la o oarecare 
înălţime. Pentru mine, lucrul acesta era cu atât mai necesar 
cu cât doream să le trimit nu foarte departe, ci foarte sus, 
ceea ce e şi mai greu. Am reuşit, totuşi, s-o fac, datorită atât 
unui pilon înalt de o sută de metri, legat de oscilator, cât şi 
graţie reflectorului inventat de mine, care urmează capătul 
pilonului. 

— De ce să trimiţi unde la înălţime? întrebă Florence, care 
nu înţelegea. 


— Ca să produc ploaie. Acesta e, de fapt, principiul 
invenţiei pe care o plănuiam, când l-am cunoscut pe Harry 
Killer şi pe care acesta m-a ajutat s-o înfăptuiesc. Prin pilon 
şi oglindă, trimit unde în nori, şi electrizez astfel până la 
saturație apa pe care ei o conţin în stare globulară. Când 
diferenţa de potenţial a norului faţă de pământ sau faţă de 
un nor vecin a devenit suficientă, ceea ce nu durează 
niciodată prea mult, izbucneşte o furtună şi plouă. 
Transformarea pustiului de aici în câmpie roditoare 
dovedeşte, de altfel, eficacitatea procedeului. 

— Dar mai trebuie să ai şi nori, observa doctorul 
Châtonnay. 

— Bineînţeles, sau măcar o atmosferă suficient de umedă. 
Dar norii vin neapărat într-o zi sau alta. Totul e să-i faci să 
se spargă aici şi nu în altă parte. Acum, când câmpia e 
cultivată, când copacii încep să crească, un regim de ploi 
regulate are tendinţa de a se stabiliza, şi norii devin din ce 
în ce mai frecvenți. De îndată ce soseşte unul, n-am de făcut 
decât asta - explică inginerul deplasând o manetă - şi 
imediat undele, ieşite dintr-o forţă electromotrică de o mie 
de cai, pornesc să-l bombardeze cu miliardele lor de 
vibrații. 

— Minunat! se entuziasmaseră cei ce-l ascultau. 

— În clipa de faţă, fără ca dumneavoastră să vă daţi cât de 
cât seama, undele se scurg prin vârful pilonului şi merg să 
se piardă în infinit, continuă Camaret pe care expunerea 
invențiilor sale îl exalta din ce în ce. Dar visez un alt viitor 
pentru ele. Simt, ştiu, sunt sigur că ele ar putea să se 
adapteze la o sută de utilizări diferite, că ar fi posibilă, de 
pildă, stabilirea corespondenţei pe întreaga suprafaţă a 
pământului, prin telefon sau prin telegraf, fără să fie nevoie 
de fir pentru reunirea posturilor care corespondează între 
ele. 

— Fără fir! se mirară cei ce-l ascultau. 

— Fără fir. Ce ar trebui pentru asta? Nimica toată. Să fie 
inventat doar un aparat receptor potrivit. Eu îl caut, sunt 


chiar aproape de ţintă, dar n-am atins-o încă. 

— Începem să nu mai înţelegem - mărturisi Barsac. 

— Totuşi, e foarte simplu - afirmă Camaret, din ce în ce 
mai stârnit. lată aici un aparat Morse, folosit în telegrafia 
obişnuită, pe care l-am intercalat, pentru experienţele mele, 
într-un circuit special. N-am decât să manevrez pârghiile 
acestea - şi tot vorbind, Camaret le mânuia chiar - pentru 
ca întregul curent producător de unde să fie sub 
dependenţa acestui circuit. Câtă vreme manipulatorul 
Morse va fi ridicat, undele hertziene nu vor trece. 
Dimpotrivă, când va fi coborât, şi numai când va fi aşa, 
undele vor scăpa prin pilon. Totuşi, nu va mai fi vorba să le 
îndreptăm spre cer, ci în direcţia receptorului presupus, 
orientând cum se cuvine oglinda care le concentrează şi le 
reflectă. Dacă direcţia receptorului nu este cunoscută, ar fi 
de-ajuns să se suprime pur şi simplu oglinda, cum fac eu 
punând în mişcare această a doua pârghie. Acum, undele 
pe care le voi emite se vor împrăştia în spaţiu, pretutindeni 
în jurul nostru, şi aş putea telegrafia, sigur că aş atinge 
receptorul, oriunde s-ar afla, dacă el ar exista. Dar, din 
nenorocire, receptorul nu există. 

— Spuneţi că aţi putea telegrafia? ... întrebă Jane Buxton. 
Ce înţelegeţi prin asta? 

— Ce se înţelege de obicei. N-aş avea decât să manevrez 
manipulatorul în mod obişnuit, după alfabetul Morse, 
bineînţeles. Dacă ar exista receptorul ipotetic, v-aţi grăbi 
să-l folosiţi pentru a scăpa din situaţia dumneavoastră 
actuală, nu-i aşa? 

— Fireşte - spuse Jane. 

— Ei bine, să facem ca şi cum receptorul ar exista, 
propuse Camaret instalându-se la aparatul Morse. Cui i-aţi 
telegrafia, în acest caz? 

— Pe meleagurile acestea, unde nu cunosc pe nimeni... - 
spuse Jane zâmbind - mă întreb şi eu... Nu-l văd decât pe 
căpitanul, Marcenay, adăugă ea, roşindu-se uşor... 


— Fie şi căpitanului Marcenay - acceptă Camaret, care, tot 
vorbind, manevra manipulatorul aparatului Morse după 
bătăile lungi şi scurte ale acestui alfabet. Unde se află 
căpitanul acesta? 

— Cred că, deocamdată, la 'Tombouctou, spuse Jane, 
ezitând. 

— Tombouctou - continuă Camaret - manevrând mai 
departe manipulatorul. Şi acum, ce i-aţi spune căpitanului 
Marcenay? Presupun că i-aţi spune cam aşa: Jane Buxton... 

— Iertaţi-mă - îl întrerupse Jane - dar căpitanul Marcenay 
mă cunoaşte sub numele de Mornas. 

— N-are nici o importanţă, căci telegrama tot nu va 
ajunge, la destinaţie. Dar, în sfârşit, să zicem Mornas. Aş 
telegrafia, deci: Veniţi în ajutor Janei Mornas, prizonieră în 
Blackland... 

Marcel Camaret se întrerupse. 

— Şi cum Backlandul e, pare-se, necunoscut pentru 
întreaga lume, aş preciza situarea lui şi aş adăuga: 
latitudine 15*, 50 Nord, longitudine... 

Marcel Camaret; se ridică brusc de pe scaun. 

— Asta-i bună! făcu el, Harry Killer a tăiat curentul. 

Oaspeţii se îngrămădiră în jurul lui, neînţelegând nimic. 

— După cum v-am spus - explică el - energia ne vine de la 
o staţie hidroelectrică instalată la vreo zece kilometri în 
josul râului. Harry Killer ne-a izolat de staţie, atâta tot; 

— Atunci şi maşinile au să se oprească! spuse doctorul 
Châtonnay. 

— S-au şi oprit, răspunse Camaret. 

— Şi viespile? 

— Viespile au căzut, fără îndoială! 

— Harry Killer va putea deci să pună mâna pe ele! 
exclamă Jane Buxton. 

— Asta e mai puţin sigur - spuse inginerul. Să ne urcăm în 
vârf şi veţi vedea că n-o să fie aşa. 

Camaret şi oaspeţii săi urcară în grabă etajele superioare 
şi intrară în cycloscop. Ca şi prima dată, văzură imediat faţa 


exterioară a zidului, plus şanţul care îl mărginea şi în jurul 
căruia zăceau nemişcate viespile. 

Pe Esplanadă, Merry Fellows porneau dim nou la atac, 
scoțând strigăte de triumf. Câţiva dintre ei săriră în şanţ şi 
puseră mâna pe viespile acestea moarte, care îi 
înspăimântau atâta când aveau viaţă în ele. 

Dar abia apucară să le atingă şi începură să se clatine, 
simțindu-se rău. Depărtându-se de ele cu groază, atacatorii 
se căzneau să iasă din şanţ. Niciunul nu avu însă puterea 
necesară, şi, unul după altul, căzură neînsufleţiţi. 

— N-aş da nici doi bani pe pielea lor - spuse Marcel 
Camaret, rece. V-aţi închipuit, nici vorbă, că prevăzusem ce 
se întâmplă, şi că am luat măsuri în consecinţă. 'Tăind 
curentul staţiei, Harry Killer a declanşat ipso facto10 un 
dispozitiv graţie căruia nişte recipiente cu acid carbonic 
lichid şi-au vărsat în şanţ conţinutul care a revenit imediat 
la starea gazoază. Gazul acesta, mai greu decât aerul, a 
rămas în şanţ, iar cei aflaţi acum acolo vor pieri neapărat 
asfixiaţi. 

— Bieţii oameni! făcu Jane Buxton. 

— N-am ce să le fac, declară Camaret. N-am nici o 
posibilitate să-i salvez. Cât despre maşinile mele, mi-am luat 
măsuri de precauţie şi în privinţa lor. De azi dimineaţă 
suntem gata să înlocuim cu aer lichid, din care am o 
provizie uriaşă, curentul staţiei, ca agent motor al 
aparatelor electrice. Acum s-a făcut, şi iată că maşinile 
merg. Viespile vor zbura din nou. 

Elicele viespilor îşi porniseră, într-adevăr, rotirile lor 
vertiginoase, iar aparatele îşi reîncepuseră zborul ocrotitor, 
pe când mulţimea de Merry Fellows se retrăgea spre Palat 
lăsându-i în părăsire pe cei ce zăceau în şanţ. 

Marcel Camaret se întoarse spre oaspeţii săi. Părea 
nervos, agitat chiar, într-un fel anormal, iar licărirea 
neliniştitoare observată de câteva ori, îi tulbura iar privirea. 

— Cred că putem dormi liniştiţi, spuse el plin de-o vanitate 
oarecum naivă. 


VIII. 

UN APEL ÎN SPAŢIU. 

Căpitanul Pierre Marcenay părăsise cu mâhnire în suflet 
misiunea Barsac, şi mai ales pe aceea pe care n-o cunoştea 
decât sub numele de Jane Mornas. El pornise, totuşi, la 
drum, fără umbră de şovăire, şi până la Segu-Sikoro 
străbătuse repede etapele, după cum i se cerea. Înainte de 
orice, căpitanul Marcenay era ostaş, într-adevăr, şi poate că 
cel mai frumos lucru al meseriei de ostaş e abnegaţia 
deplină şi supunerea pasivă pe care ostaşul şi-o impune, în 
vederea unui ţel pe care, uneori, nu-l înţelege limpede, dar 
deasupra căruia ştie că pluteşte totdeauna ideea de patrie. 

Totuşi, oricât se grăbi, îi trebuiră nouă zile ca să străbată 
cei patru sute cincizeci de kilometri care îl despărţeau de 
Segu-Sikoro, unde ajunse abia la 22 februarie, seara, la o 
oră foarte târzie. Din cauza aceasta, abia a doua zi 
dimineaţa putu să se prezinte colonelului Sergines, 
comandantul garnizoanei, şi să-i înmâneze ordinul 
colonelului Saint-Auban. 

Colonelul Sergines citi ordinul de trei ori la rând, din ce în 
ce mai mirat. Părea că nu înţelege nimic. 

— Ce combinaţie ciudată! ... spuse el, în sfârşit. Să te duci 
să cauţi oameni la Sikasso, ca să-i trimeţi la Tombouctou! E 
de neînchipuit... 

— Deci, n-aţi fost încunoştinţat de trecerea noastră, 
domnule colonel? întrebă Marcenay. 

— De loc. 

— Locotenentul care mi-a înmânat ordinul, explică 
Marcenay, mi-a spus că la Tombouctou au izbucnit tulburări 
şi că tuaregii auelimideni se agită într-un mod ameninţător. 

— E prima oară când aud asta. Şi doar ieri căpitanul 
Peyrolles... îl cunoşti, cumva? 

— Da, domnule colonel. Acum doi ani am fost în acelaşi 
regiment. 

— Ei bine, Peyrolles a trecut pe aici, mergând de la 
Tombouctou spre Dakar. Abia ieri a plecat, şi nu ţi-a spus o 


vorbă despre toate acestea. 

Căpitanul Marcenay nu putu decât să-şi decline, cu un 
gest, toată răspunderea. 

— Ai dreptate, căpitane, spuse colonelul Sergines. Noi n- 
avem dreptul să discutăm. Ordinul e ordin, şi trebuie să ne 
supunem. Dar să mă ia naiba dacă ştiu când o să poţi pleca! 

Şi, într-adevăr, pregătirea expediției acesteia neaşteptate 
ceru multă bătaie de cap. Mai mult de o săptămână fu 
întrebuințată pentru cazarea cailor pe care ordinul cerea să 
fie lăsaţi la Segu-Sikoro, şi pentru adunarea materialului 
necesar transportului şi a hranei în cantitate suficientă. 
Abia la 2 martie căpitanul Marcenay putu să îmbarce şi să 
pornească pe Niger în jos. 

Călătoria, adesea împiedicată de apele scăzute în aceste 
ultime luni ale anotimpului secetos, ceru la rândul ei două 
săptămâni întregi, şi fosta escortă a misiunii Barsac 
debarcă până la urmă abia în ziua de 17 martie, la Kabara, 
port al lombouctoului, până la care mai erau doar vreo 
cincisprezece kilometri. 

Când căpitanul Marcenay se prezentă colonelului Allegre 
care comanda garnizoana, ofiţerul acesta superior se arătă 
la fel de mirat ca şi camaradul său de la Segu-Sikoro. El 
afirmă că nici o tulburare nu fusese constatată prin partea 
locului, că nu ceruse niciodată întăriri, şi declară că nu 
înţelege de ce colonelul Saint-Auban îi trimitea, fără să-l 
anunţe, oameni de care n-avea nici o nevoie. 

Lucrurile începeau să devină ciudate şi căpitanul 
Marcenay începuse să se întrebe dacă nu fusese victima 
vreunui iscusit falsificator. Dar, de ce? Cu ce scop? 
Răspunsul se impunea de la sine. Oricât de inexplicabil ar fi 
părut un asemenea plan, falsificatorul, dacă exista, nu 
putea să urmărească decât distrugerea misiunii Barsac, 
dezarmată. Ajuns în mod logic la concluzia aceasta, 
căpitanul Marcenay simţi o puternică nelinişte gândindu-se 
la grava responsabilitate care îi revenea în acest caz, şi la 
pericolele care ar fi putut s-o amenințe atunci pe 


domnişoara Mornas, a cărei amintire îi umplea încă mintea 
şi inima. 

Temerile îi sporiră cu atât mai mult cu cât la Tombouctou, 
ca şi la Segu-Sikoro, nu putu afla nici cel mai mic lucru 
despre locotenentul Lacour. Nimeni nu-l cunoştea. Mai 
mult: nimeni nu auzise niciodată vorbindu-se despre un 
corp de voluntari sudanezi, deşi expresia aceasta fusese 
întrebuințată de însuşi colonelul Saint-Auban. 

Totuşi, cum ordinul colonelului părea, după o minuțioasă 
verificare, cât se poate de autentic, trebuia socotit drept 
bun şi valabil, până la proba contrarie. Căpitanului 
Marcenay şi oamenilor săi li se asigură deci cazarea şi, de 
cum se ivi prilejul, ordinul colonelului Saint-Auban fu 
expediat celui ce-l scrisese, singurul care putea spune dacă 
era sau nu fals. 

Dar, de la Ilombouctou la Bamako trebuiesc socotiți o mie 
de kilometri, atât la ducere cât şi la întoarcere. Aveau să 
treacă deci multe zile până la primirea răspunsului trimis 
de colonel. 

Zilele acelea, căpitanului Marcenay, neocupat, fără funcţii 
precise, şi mai ales ros de nelinişte, aveau să i se pară 
foarte lungi. Din fericire, în ultimele zile ale lui mărite, 
lucrurile se schimbară prin sosirea căpitanului Perrigny, 
unul din camarazii săi de Ia Saint-Cyr, cu care întreţinuse 
relaţii intime. Cei doi prieteni fură cât se poate de fericiţi să 
se revadă şi, din momentul acela, zilele i se părură mai 
scurte căpitanului Marcenay. 

Aflând ce griji îi rodeau pe prietenul său, Perrigny încercă 
să-l liniştească, fabricarea unui ordin fals, atât de bine 
imitat încât să înşele pe toată lumea, i se părea de domeniul 
fanteziei. După părerea lui, era mai logic de admis că 
locotenentul Lacour, prost informat asupra adevăratelor 
motive ale hotărârii colonelului, dăduse o explicaţie greşită. 
Cât despre mirarea colonelului Allegre, ea se putea explica 
foarte simplu. În regiunea aceasta abia organizată, n-ar fi 
fost de mirare ca ordinul trimis lui să se fi rătăcit. 


Căpitanul Perrigny, care urma să rămână doi ani la 
Tombouctou, adusese cu el destul de multe bagaje pe care 
prietenul său îl ajută să le despacheteze. Multe dintre ele 
erau mai degrabă instrumente de laborator decât bagaje 
propriu-zise. Dacă n-ar fi purtat uniforma, Perrigny ar fi fost 
socotit, într-adevăr, printre savanţi. Pasionat de ştiinţă, el se 
ţinea la curent cu toate problemele la ordinea zilei, şi mai 
ales cu cele mai mult sau mai puţin legate de electricitate. 
În prietenia lor, Perrigny reprezenta studiul, iar Marcenay 
acţiunea. Deosebirea aceasta a înclinațiilor constituia chiar, 
adeseori, pentru ei, pretextul unor certuri amicale. Când îi 
căutai ei îşi spuneau unul altuia „bătrân şoarece de 
bibliotecă”, şi, târâie sabie”, siguri, în fond, că activitatea 
nu-l împiedica pe Marcenay să fie un ofiţer excelent şi brav. 

La câteva zile după sosirea prietenului său, căpitanul 
Marcenay îl găsi pe acesta pe cale de-a termina montarea 
unui nou aparat, după multe altele, în curtea casei unde îşi 
fixase domiciliul. 

— Vii la ţanc, îi strigă Perrigny, de cum dădu cu ochii de el. 
Am să-ţi arăt ceva interesant. 

— Asta? întrebă Marcenay arătând aparatul, compus din 
două pile electrice, nişte electromagneţi, un mic tub de 
sticlă conţinând pilitură de fier, iar deasupra o tijă de aramă 
de câţiva metri. 

— Chiar asta - răspunse Perrigny. Jucăria asta, aşa cum o 
vezi, e o adevărată unealtă de vrăjitor. E pur şi simplu un 
post receptor de telegrafie, dar, ascultă bine, de telegrafie 
fără fir. 

— De câţiva ani se tot vorbeşte despre ea - spuse 
Marcenay interesat. Problema a fost oare rezolvată? 

— Şi încă cum! exclamă Perrigny. Da, doi oameni s-au 
întâlnit pe suprafaţa sferei noastre terestre, în aceeaşi 
secundă a istoriei. Unul dintre ei, un italian numit Marconi, 
a găsit calea de a emite în spaţiu undele numite hertziene. 
Ai auzit cumva de ele, soldăţoi afurisit? 


— Da, da - spuse Marcenay. Am învăţat la şcoală. De altfel, 
când mă aflam în Franţa se şi vorbea despre Marconi. Dar 
celălalt inventator de care spuneai? 

— E un francez, fizicianul Branly. El a descoperit 
receptorul, o mică minune de simplitate ingenioasă. 

— Şi aparatul pe care îl văd aici? 

— E chiar receptorul a cărui principiu ai să-l înţelegi cât ai 
clipi. Domnul Branly a observat că, dacă în mod natural 
pilitura de fier e rea conducătoare de electricitate, ea 
devine bună conducătoare când e influenţată de o undă 
hertziană, efectul acestei unde fiind să înzestreze 
firişoarele piliturii metalice cu o atracţie reciprocă şi să le 
dea o sporire a coeziunii. Acestea zise, vezi tubuleţul de 
colo? 

— Îl văd. 

— E detectorul de unde. Tubul cu pilitură de fier e 
intercalat în circuitul unei pile obişnuite pe care am 
onoarea să ţi-o prezint. Tubul, fiind rău conducător, 
întrerupe deci circuitul, iar curentul din pilă nu trece. Ai 
înţeles? 

— Da. Şi-apoi? 

— Când va veni o undă hertziană, va fi captată de 
vergeaua asta metalică, numită antenă. Imediat, tubul, care 
e în conexiune cu ea, va deveni conducător, circuitul pilei va 
fi închis, iar curentul va trece. Înţelegi şi-acum, băutorule 
de sânge? 

— Da, bătrân savant cu ochelari. Zi mai departe. 

— Atunci intervine povestitorul aflat de faţă. Graţie unui 
dispozitiv inventat de mine, combinat cu descoperirea lui 
Branly, curentul acesta va pune în mişcare un receptor 
Morse, a cărui bandă de hârtie se va derula imprimată în 
mod obişnuit. Dar, în acelaşi timp, ciocănelul pe care îl vezi 
va lovi detectorul, ale cărui firişoare metalice vor fi 
despărțite de lovitură, şi care îşi va relua, deci, rezistenţa 
obişnuită. Curentul pilei nu va mai trece, iar receptorul 
Morse va înceta să mai imprime. O să zici că astfel va fi 


obţinut un singur punct pe banda de hârtie. Aşa e, dar 
aceeaşi succesiune de fenomene se va reproduce imediat, 
atâta timp cât antena va continua să culeagă unde. Când 
acestea vor înceta, nu se va mai imprima nimic pe banda de 
hârtie a aparatului, până la trecerea undelor următoare. În 
sfârşit, prin procedeul acesta vom obţine o serie de puncte 
reunite în grupe inegale, reprezentând semnele lungi şi 
scurte ale alfabetului Morse, pe care un telegrafist le 
citeşte la fel de uşor ca pe scrisul obişnuit. 

— Tu, de exemplu? 

— Eu, de exemplu. 

— Şi de ce ai, adus aparatul acesta, extraordinar, 
recunosc, pe nişte meleaguri atât de barbare? 

— Pe el şi pe fratele lui, producătorul de unde, adică 
transmiţătorul, al cărui montaj îl voi începe mâine, fiindcă 
problema telegrafiei fără fir mă pasionează. Vreau să fiu 
primul care s-o instaleze în Sudan. lată de ce am adus aici 
cele două aparate ale căror surori, încă foarte rare, 
dealtfel, în întreaga lume, îţi garantez că nu există în Africa. 
Dacă s-ar putea comunica direct cu Bamako! ... Cu 
SaintLouis poate! ... 

— O! Cu Saint-Louis! ... E cam departe! 

— Ba de loc - protestă Perrigny. S-a şi făcut corespondenţă 
la distanţe foarte mari. 

— Nu se poate! 

— Ba se poate, soldăţoiule, şi eu sper să fac şi mai mult. 
Curând voi începe, de-a lungul Nigerului, o serie de 
experienţe... 

Căpitanul Perrigny se opri deodată. Ochii lui larg deschişi, 
gura căscată, arătau o adâncă uimire. De la aparatul Branly 
se auzise un mic zgomot sec, pe care urechea lui 
experimentată îl recunoscuse. 

— Ce ai? îl întrebă Marcenay mirat. 

Prietenul lui trebui să facă un efort ca să-i răspundă. 
Uimirea îl sufoca, literalmente. 

— Merge! bâigui el, arătând aparatul. 


— Auzi că merge! făcu ironic Marcenay, Visezi, viitor 
academician. Aparatul tău e singurul din Africa, aşa că nu 
poate să meargă, după cum te exprimi cu atâta eleganţă, S- 
o fi stricat, şi-atâta tot. 

Fără să răspundă, căpitanul Perrigny alerga la receptor. 

— Stricat! strigă el în prada unei violente emoţii. E atât de 
puţin stricat încât pot citi clar pe bandă Căpi...tan... 
Căpitan Mar... Căpitan Marcenay! 

— Mumele meu? zise Marcenay. lare mă tem, prietene, că 
vrei să mă duci, cum s-ar zice. 

— Numele tău! afirma Perrigny cu o emoție atât de vădit 
sinceră încât camaradul său fu izbit de ea. 

Aparatul se oprise şi stătea acum mut sub privirile celor 
doi ofiţeri care nu-l părăseau din ochi. Dar, curând, tic-tacul 
semnificativ se făcu din nou auzit. 

— Iată-l că porneşte iar! ... exclamă Perrigny aplecându-se 
peste bandă. Bun! Adresa ta acum: Tombouctou. 

— Tombouctou! ... repetă fără voie căpitanul Marcenay, 
înfiorat şi el de-o emoție tainică. 

Aparatul se oprise pentru a doua oară, apoi, după o scurtă 
întrerupere banda imprimată reîncepu să se deruleze, ca să 
se înţepenească iar, după câteva secunde. 

— Jane Buxton, citi Perigny. 

— Nu cunosc, declară Marcenay care, fără să ştie de ce, 
oftă uşurat. Ne joacă cineva o farsă. 

— O farsă? repetă Perrigny gânditor. Cum ar fi posibil? ... 
Ah, iată că reîncepe... 

Şi, aplecat peste bandă, citi silabisind cuvintele, pe măsură 
ce i se înfăţişau: 

— Veniţi... în... a...ju...tor... Ja...nei... Mor...nas... 

— Jane Mornas! exclamă Marcenay care, sufocându-se 
deodată, trebuie să-şi descheie gulerul bluzei. 

— Taci - comandă Perrigny. Pri...zo...ni...e...ră la... Black... 
land... 

Pentru a patra oară, tic-tacul se întrerupse. Perrigny ridică 
ochii şi-şi privi camaradul. Acesta era livid. 


— Ce ai? întrebă el cu dragoste prietenească. 

— Am să-ţi explic... răspunse îndurerat căpitanul 
Marcenay. Dar Blackland, unde găseşti Blacklandul? 

Perrigny nu apucă să-i răspundă. Aparatul funcţiona iar. Şi 
el citi: 

— La...ti...tu...di...ne... cinci... spre. ...ze... ce... gra...de... 
cinci...zeci... mi...nu...te... nord... Lon...gi...tu...di...ne€... 

Plecaţi peste aparatul amuţit pe neaşteptate, cei doi ofiţeri 
aşteptară zadarnic timp de câteva minute. De data aceasta, 
oprirea era definitivă şi receptorul Morse rămânea mut. 

Căpitanul Perrigny şopti, dus pe gânduri: 

— Asta mi se pare prea de tot! ... Mai există deci un al 
doilea amator de telegrafie fără fir pe meleagurile acestea 
pierdute? ... Şi încă unul care se pricepe, nu glumă, dragul 
meu, adăugă el întorcându-se spre prietenul său. 

Dar observă imediat cât de schimbat la faţă era acesta. 

— Dar ce ai? îl întrebă el. Eşti palid de tot... 

În câteva cuvinte rapide, căpitanul Marcenay îi explică 
motivul tulburării sale. Dacă fusese mirat aflând că propriul 
lui nume figura pe banda telegrafică, mirarea îi devenise 
emoție, şi încă emoție adâncă, atunci când Perrigny rostise 
numele Janei Mornas. Elo cunoştea pe Jane Mornas, o 
iubea, şi, cu toate că nu vorbiseră despre lucrul acesta, 
spera din toată inima ca într-o bună zi ea să-i devină soţie. 

Marcenay reaminti toate temerile care îl chinuiau de când 
avea atâtea motive să creadă fals ordinul colonelului Saint- 
Auban. Mesajul misterios, primit astăzi din spaţiu, le 
confirma din plin. Jane Mornas se afla în primejdie. 

— Şi-mi cere ajutor mie! încheie el cu o adâncă nelinişte, 
în care se amesteca, totuşi, un pic de bucurie. 

— Ei bine, atunci e foarte simplu, răspunse Perrigny. 
Trebuie să-i dai ajutorul pe care ţi-l cere. 

— Se înţelege! exclamă Marcenay, căruia perspectiva 
acţiunii îi reda viaţa. Dar cum? 

— Asta o să vedem îndată, spuse Perrigny. Să tragem mai 
întâi concluziile logice din faptele pe care le cunoaştem. 


După mine ele sunt liniştitoare. 

— Găseşti? spuse cu amărăciune Marcenay. 

— Da. Primo, domnişoara Mornas nu e chiar singură, căci, 
după câte ştii, ea nu are un aparat de telegrafie fără fir. 
Fără sa mai vorbim de prietenii cu care ai lăsat-o, ea are, 
deci, cel puţin un protector, cel ce posedă aparatul. Şi 
acesta e cineva, crede-mă. 

Cum Marcenay îl aprobase din cap, Perrigny continua: 

— Secundo, domnişoara Mornas nu este expusă unui 
pericol imediat. Ea ţi-a telegrafeat la Tombouctou. Ea 
presupune că te afli acolo, cu alte cuvinte ştie foarte bine că 
nu eşti la doi paşi şi că va trebui oarecare timp ca să-i 
răspunzi la apel. Dar dacă, totuşi, îţi telegrafiază, înseamnă 
că nu socoteşte asta inutil. Deci, dacă o ameninţă un 
pericol, pericolul acesta nu e iminent. 

— Unde vrei să ajungi? întrebă Marcenay, nervos. 

— La faptul că trebuie să te calmezi, să speri într-un sfârşit 
bun al aventurii... şi să te duci imediat la colonel ca să-i ceri 
organizarea unei expediţii care îl va elibera pe deputatul 
Barsac, şi pe deasupra, şi pe domnişoara Mornas. 

Cei doi căpitani se duseră imediat la colonelul Allegre ţi 
expuseră evenimentul uluitor ai căror martori fuseseră. Ca 
dovadă îi arătară banda imprimată de receptorul Morse, 
tradusă de Perrigny în limbaj desluşit. 

— Aici nu-i de loc vorba de domnul Barsac, observă 
colonelul. 

— Nu. - răspunse Perrigny, dar cum domnişoara Mornas 
era cu el... 

— Cine vă spune că ea nu l-a părăsit? obiectă colonelul. 
Cunosc perfect itinerarul misiunii Barsac, şi vă pot garanta 
că nu se ridică până la o asemenea latitudine. Misiunea 
trebuie să treacă prin Uagadugu, care se află cam pe al 
doisprezecelea grad, şi să iasă la Say, aflat pe al 
treisprezecelea. Mesajul acesta misterios vorbeşte de 
cincisprezece grade şi cincizeci, cu alte cuvinte de 
şaisprezece grade. 


Remarca aceasta trezi amintirile lui Marcenay. 

— Aveţi dreptate, domnule colonel, spuse el. Într-adevăr, s- 
ar putea prea bine ca domnişoara Mornas să fi părăsit 
misiunea Barsac. Îmi amintesc că ea trebuia să se despartă 
de misiune la două sau trei sute de kilometri după Sikasso, 
ca să urce singură spre nord, cu intenţia de-a atinge 
Nigerul la Gao. 

— Atunci se schimbă lucrurile, spuse îngrijorat colonelul. 
Pentru a-l scăpa pe domnul Barsac, deputat, delegat oficial 
al Franţei, ar fi normală o expediţie, pe când pentru 
domnişoara Mornas, o simplă particulară... 

— Totuşi, vorbi cu însufleţire Marcenay, dacă ordinul adus 
de mine era fals, cum totul ne îndeamnă să credem, domnul 
Barsac a fost cu siguranţă victima unui ticălos care a ţinut 
să-mi ia locul. 

— Poate... poate... încuviinţă cu oarecare îndoieli 
colonelul. În orice caz, pentru a avea o părere în privinţa 
aceasta, trebuie aşteptat răspunsul de la Bamako. 

— E îngrozitor! exclamă Marcenay, copleşit. Nu putem, 
totuşi, s-o lăsăm să piară pe biata copilă care mă cheamă în 
ajutor. 

— Nu e vorba să piară, obiectă colonelul care, cel puţin el, 
îşi păstrase tot calmul. Domnişoara spune singură că e 
prizonieră, şi nimic mai mult... De altfel, unde să te duci în 
ajutorul ei? Ce a Blackland-ul despre care vorbeşte ea? 

— Ne dă latitudinea. 

— Dar nu longitudinea. Dumneata ai părăsit-o pe 
domnişoara Mornas după Sikasso. Îmi închipui că ea nu s-a 
reîntors spre vest. Al şaisprezecelea grad străbate mai întâi 
Macina, apoi trece peste Niger, şi se înfundă într-o regiune 
pustie, absolut necunoscută. Cum Blackland-ul nu poate fi 
în Macina, căci atunci l-am cunoaşte, înseamnă că ar trebui 
căutat în plin pustiu. 

— Şi atunci, domnule colonel? bâigui Marcenay. 

— Şi atunci, căpitane, nu prea văd posibilitatea de a 
trimite o coloană în direcţia aceasta, căci ar fi egal cu a 


risca viaţa a o sută sau două de oameni pentru a o salva pe 
a unei singure persoane. 

— De ce două sute de oameni? întrebă Marcenay care 
simţi pierindu-i speranţa. Poate că mai puţini ar fi de 
ajuns... 

— Nu cred, căpitane. Cunoşti şi dumneata zvonurile care 
circulă în lungul Nigerului. Negrii (pretind că undeva, 
nimeni nu poate spune exact unde, s-ar fi întemeiat un 
imperiu indigen, a cărui faimă nu e dintre cele mai bune. 
Numele acesta de Blackland fiind cu totul necunoscut, n-ar 
fi exclus să fie al capitalei sau al vreunuia din oraşele 
imperiului în chestiune, iar latitudinea face ipoteza şi mai 
de crezut, căci corespunde singurei regiuni unde s-ar fi 
putut întemeia o putere fără să fie cunoscută meştiut de 
toată lumea. În sfârşit, nu vă izbeşte consonanţa engleză a 
cuvântului Blackland? ... Sokoto, colonie engleză, nu-i prea 
departe de presupusa lui aşezare... S-ar putea ivi aici o altă 
dificultate, destul de spinoasă... Pe scurt, în asemenea 
condiţii cred că ar fi imprudent să te aventurezi într-o 
regiune cu totul neexplorată, fără să dispui de forţe 
suficiente pentru a face faţă oricăror eventualităţi. 

— Aşadar, domnule colonel, refuzaţi? stărui Marcenay. 

— Regret, dar refuz - răspunse colonelul Allegre. 

Căpitanul Marcenay nu se dădu bătut. Îi povesti 
colonelului, aşa cum îi povestise şi lui, Perrigny ce îl lega de 
domnişoara Mornas. Zadarnic însă. Degeaba arătă că 
adusese cu el o sută de oameni de care se puteau lipsi, căci 
nu se conta pe ei. Colonelul Allegre rămase de neclintit. 

— Sunt dezolat, profund dezolat, căpitane, dar am datoria 
să-ţi răspund negativ. E posibil ca oamenii dumitale să nu- 
mi fie necesari, dar sunt şi ei tot oameni, şi n-am dreptul să 
le risc viaţa cu uşurinţă. În plus, nimic nu ne grăbeşte. Să 
aşteptăm o nouă comunicare de la domnişoara Mornas. 
Dacă ne-a telegrafiat o dată e posibil să ne mai telegrafieze. 

— Şi dacă nu mai poate, după cum ne-a făcut să credem 
brusca întrerupere a mesajului ei? exclamă Marcenay 


deznădăjduit. 

Colonelul dădu să se înţeleagă printr-un gest că o 
asemenea eventualitate ar fi foarte regretabilă, dar că n-ar 
putea să-i schimbe botărârea luată. 

— Atunci, mă voi duce singur - declară hotărât Marcenay. 

— Singur? ... repetă colonelul. 

— Da, domnule colonel. Vă cer un concediu pe care nu mi-l 
veţi refuza... 

— Pe care, dimpotrivă, ţi-l voi refuza - răspunse colonelul. 
Crezi că ţi-aş da posibilitatea să te arunci într-o aventură 
din care nu te-ai mai reîntoarce niciodată? 

— În acest caz, domnule colonel, vă rog să binevoiţi a-mi 
primi demisia. 

— Demisia! ... 

— Da, domnule colonel - spuse Marcenay calm. Colonelul 
AllEgre nu răspunse imediat. Îşi privi inferiorul şi-şi dădu 
seama că nu era într-o stare normală. 

— Ştii bine, căpitane - îi spuse el cu un ton părintesc - că 
demisia dumitale va trebui să urmeze calea ierarhică, şi că 
eu nu am calitatea s-o primesc. În orice caz, e un lucru care 
cere chibzuinţă. Să mai treacă o noapte, şi revino mâine la 
mine. Vom mai sta de vorbă. 

Executând corect salutul militar, cei doi ofiţeri se 
retraseră. Perrigny îşi însoţi prietenul, căutând să-l 
îmbărbăteze pe cât putea. Dar nefericitul nici nu-l auzea 
măcar. 

Când căpitanul Marcenay ajunse în faţa uşii sale, îşi luă 
rămas bun de la Perrigny şi se încuie în casă. Rămas singur, 
în sfârşit, el se prăbuşi pe pat, şi, ajuns la capătul curajului, 
nemaiputându-se stăpâni, izbucni în hohote de plâns. 

IX. 

UN DEZASTRU. 

Întreruperea curentului staţiei hidroelectrice nu dură 
mult. Oprit la 9 aprilie, spre amiază, curentul fu redat a 
doua zi dimineaţa. Căci, într-adevăr, Harry Killer era prima 
victimă a manevrei acesteia, pe care el o socotise la început 


foarte dibace. Dacă nu mai dădea Uzinei curentul de care 
avea nevoie, Uzina nu-i mai reda, în schimb, niciunul din 
serviciile pe care le primea de obicei de la ea. 

Maşinile agricole, lipsite de undele dătătoare de viaţă, se 
opriseră brusc. 

Pompele electrice care scoteau apa din râu ca s-o trimită 
în două mari rezervoare, unul situat chiar în Uzină, din care 
apa trecea într-un al doilea rezervor, aşezat deasupra 
cazărmii Gărzii Negre, încetaseră şi ele să funcţioneze. În 
două zile, acest al doilea rezervor, de unde apa era 
distribuită pretutindeni, ar fi fost golit şi Blacklandul ar fi 
rămas fără apă. 

În sfârşit, la venirea nopţii, lipsit de lumină electrică şi 
nemaiavând nici un alt mijloc de iluminat, întregul oraş fu 
cufundat în beznă, lucru care îl înfuria cu atât mai mult pe 
Harry Killer cu cât vedea, în acelaşi timp, Uzina luminată şi 
apărată de focurile puternicelor sale proiectoare. 

Înţelegând că partida era inegală, despotul se resemnase 
în zorii zilei de 10 aprilie să dea drumul curentului pe care 
îl suprimase cu o zi înainte. În acelaşi timp, el îl chemă la 
telefon pe Marcel Camaret, care tocmai se afla în cabinetul 
său de lucru împreună cu protejaţii săi. Aceştia îl auziră pe 
inginer răspunzând, ca şi în ajun, cu, da”, nu” şi „bun”, 
cuvinte atât de obişnuite într-o asemenea conversaţie din 
care jumătate rămâne necunoscută auditorilor; şi, exact ca 
în ajun, inginerul începu să râdă, întrerupând brusc 
convorbirea. 

După rezumatul povestit de Camaret, Harry Killer şi el 
încheiaseră un acord. Se înţeleseseră ca despotul să dea 
drumul curentului staţiei hidroelectrice, iar Uzina, de 
partea ei, să asigure, ca de obicei serviciile generale ale 
Blackland-ului. Altminteri, acordul acesta nu schimba, cu 
nimic restul situaţiei, rămasă mai departe foarte ciudată. 
Pacea se limita, doar la înţelegerea de mai sus. În rest, 
rămânea tot în război. Harry Killer stăruia mai ales să ceară 
prizonierii, iar Camaret refuza să-i dea. 


La sfârşitul, convorbirii, Harry Killer îi ceruse inginerului 
să-i furnizeze aerul lichid necesar mersului planoarelor. De 
fiecare dată când acestea se reîntorceau din vreo călătorie, 
rezervoarele erau într-adevăr, depuse la Uzină, care le 
umplea din nou. Harry Killer nu avea deci nici pic de 
combustibil, ceea ce făcea inutilizabile cele patruzeci de 
aparate zburătoare. 

În privinţa aceasta, gândindu-se să economisească forţa 
motrice şi să nu-i furnizeze inamicului arme atât de 
puternice, Camaret îl refuzase categoric. De aici violenta 
mânie a despotului, care jurase să-l constrângă prin foame. 
Atunci inginerul închisese telefonul, râzând de-o 
ameninţare la fel de zadarnică, pentru el, ca şi cele de mai 
înainte. 

Auditorii lui o luară, dimpotrivă, foarte în serios. Dacă 
Uzina părea într-adevăr de necucerit datorită armelor 
defensive, inventate de Camaret, acesta parcă mult mai 
sărac în arme ofensive, ba chiar nu voia nici în ruptul 
capului să le folosească pe cele avute. În asemenea condiţii, 
situaţia se putea prelungi la infinit şi, mai apoi, avea să vină 
o zi în care foamea să oblige Uzina la capitulare. 

Camaret, căruia Barsac îi împărtăşi aceste gânduri, înălţă 
din umeri. 

— Avem provizii pentru multă vreme - îl asigură el. 

— Pentru cât timp? insistă Barsac. Camaret făcu un gest 
nehotărât. 

— Nu ştiu exact. Poate pentru două, poate pentru trei 
săptămâni. Dar asta n-are nici o importanţă, căci în 
patruzeci şi opt de ore vom termina planorul pe care îl 
avem în lucru. Vă invit de pe acum la probele pe care le 
vom face pe întuneric, ca să nu fie văzute de Palat. Probele 
vor avea loc poimâine, 12 aprilie, la ora patru după miezul 
nopții. 

La vestea aceasta fericită, prizonierii nu se aşteptau. Un 
planor propriu avea să le îmbunătăţească într-o largă 
măsură situaţia. Dar avea oare să le aducă şi salvarea? 


— În uzină sunt peste o sută de oameni - observă Barsac. 
Oricât de puternic ar fi el, planorul nu-i poate duce pe toţi. 

— Va duce numai zece persoane, împreună cu 
conducătorul, ceea ce nu-i rău de loc - răspunse Camaret. 

— Fireşte - aprobă Barsac - şi totuşi, e insuficient ca să ne 
scoată din impas. 

— Ba de loc - răspunse Camaret. De aici până la Saye sunt 
cam trei sute cincizeci de kilometri în linie dreaptă şi şapte 
sute de aici până la 'Tombouctou, care poate ar fi de 
preferat. Cum nu vom călători decât noaptea, ca să evităm 
torpilele, planorul va putea face, în douăzeci şi patru de 
ore, trei călătorii la Saye sau două la Tombouctou. Cele o 
sută cincizeci de persoane, la care evaluez, aproximativ 
populaţia Uzinei, cu femei şi copii cu tot, vor fi deci eliberaţi 
în cinci zile prin Saye, şi în opt zile prin Tombouctou. 

Enunţarea acestui plan, într-adevăr foarte realizabil, mai 
potoli temerile iscate de amenințările lui Harry Killer. 
Asediaţii aşteptau acum cu nerăbdare executarea lui. 

Cele două zile cât mai trebuiră să aştepte, li se părură 
nesfârşite. Fiecare dintre ei îşi ocupa timpul cum putea mai 
bine şi, cel mai adesea, plimbându-se prin grădină, la 
adăpostul zidului care îi împiedica să fie văzuţi din Palat. 
Domnul Poncin, mai ales, nu se clintea de acolo, de 
dimineaţa până seara. Veşnic aplecat peste feluritele plante 
care o împodobeau, făcea măsurători citite la lupă şi 
cântăriri minuţioase cu ajutorul unei mici balanţe de 
precizie. 

— Ce naiba faceţi acolo? îl întrebă Florence, surprinzându- 
l ocupat cu măsurătorile acestea. 

— Îmi fac meseria, domnule Florence - răspunse Poncin, 
dându-şi o oarecare importanţă. 

— Statistică? întrebă Florence, mirat. 

— Nimic altceva. Sunt pe cale să stabilesc, pur şi simplu, 
numărul de locuitori pe care i-ar putea hrăni bucla 
Nigerului. 


— Ah! Mereu bucla! făcu Amedee Florence, care nu părea 
să aprecieze prea mult lucrările domnului Poncin. Totuşi, mi 
se pare că aici nu ne mai aflăm în faimoasa buclă. 

— Nimic nu ne împiedică la o analogie - rosti profesoral 
domnul Poncin. 

— Curteni porniţi să facă o splendidă orgie” - spuse un 
glas în spatele lor. 

După versurile acestea din „Pedepsirile” de Hugo, 
provocate de rimă, Amedee Florence îl recunoscu pe 
doctorul Châtonnay. Şi, într-adevăr, el era. 

— Ce faceţi aici? întrebă doctorul, încheindu-şi astfel 
intervenţia. 

— Domnul Poncin îmi expune metodele domniei sale de 
statistică - răspunse Florence cu un ton serios. Continuaţi 
vă rog, domnule Poncin. 

— E, foarte simplu - explică acesta, iată o tulpină de 
spanac. Ea ocupă un decimetru pătrat. Ceva mai încolo, iată 
o conopidă; ea ocupă patru decimetri pătraţi. Am măsurat o 
sută de plante luate la întâmplare şi am făcut media 
suprafeţelor ocupate de ele. Am măsurat, de asemenea, şi 
creşterea lor zilnică. Salata aceasta, de pildă, a crescut, de 
ieri exact cu patru grame nouă sute douăzeci şi şapte de 
miligrame. Pe scurt, am aflat matematic, că media creşterii 
zilnice se ridică la douăzeci şi două de miligrame pe 
centimetru pătrat. 

— Foarte curios - declară fără să clipească doctorul 
Châtonnay. 

— Nu-i aşa? Problemele acestea ştiinţifice sunt totdeauna 
foarte interesante, spuse domnul Poncin, umflându-se în 
pene. Cum bucla Nigerului are cinci sute patruzeci şi şase 
trilioane de centimetri pătraţi, producţia ei zilnică va fi, 
deci, de douăsprezece milioane douăsprezece mii de tone, 
sau un miliard o sută patruzeci şi patru de milioane trei 
sute opt zeci de mii de tone anual. 

— N-am să ascund că este un calcul colosal - declamă 
doctorul, parodiind un vers de Corneille, pe care rima i-l 


readucea în memorie. 

— Cunoscând cantitatea de hrană necesară pentru 
asigurarea vieţii unui singur om, va fi uşor să deducem 
populaţia care ar putea trăi în bucla Nigerului - încheie 
domnul Poncin, sigur de sine. Acestea sunt serviciile pe care 
ştiinţa e în stare să le aducă, şi astfel timpul cât vom 
rămâne prizonieri nu va fi cu totul pierdut. 

— Mulțumită dumitale, domnule Poncin - spuseră într-un 
glas Amedee Florence şi doctorul, lăsându-l pe statistician 
la deducţiile lui savante. 

Ceas cu ceas, ziua de 10, apoi cea de 11 se scurseră. 

Un incident, de altfel fără gravitate, întrerupse monotonia 
acesteia din urmă. Pe la cinci după-amiază, lui Camaret i se 
aduse la cunoştinţă că pompa care împingea apa din râu în 
rezervor nu mai funcţiona. 

După ce verifică faptul, inginerul recunoscu că vestea era 
exactă. Pompa se învârtea înnebunită, parcă în gol, ca şi 
cum n-ar fi avut de învins nici o rezistenţă. La ordinul lui 
Camaret, se făcu demontarea pistonului, ale cărei garnituri, 
probabil stricate, pesemne că nu se mai aplicau exact pe 
peretele cilindrului. De fapt nu era vorba decât de-o 
reparaţie neînsemnată, care urma să fie terminată în mai 
puţin de patruzeci şi opt de ore. 

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, luă sfârşit aşteptarea 
aceasta enervantă. Cum lesne se poate închipui, nimeni nu 
lipsi de la întâlnire, cu toată ora matinală fixată de Marcel 
Camaret. La rândul său, acesta îşi ţinuse promisiunea. Când 
oaspeţii sosiră în grădină, unde urma să aibă loc proba, 
planorul se şi afla acolo, transportat de muncitorii care îl 
construiseră. 

Inginerul se urcă pe platformă şi puse motorul în 
funcţiune. 'Trecură câteva minute, prea încet după părerea 
spectatorilor, care se temeau de o dezamăgire oricând 
posibilă. Curând se liniştiră însă. Aparatul se înălţă deodată, 
fără efort, apoi, desfăcându-şi aripile, alunecă pe straturile 
de aer şi reveni exact pe locul de unde pornise. Marcel 


Camaret, luând de data aceasta cu el zece oameni, se înălţă 
din nou şi, de trei ori la rând, făcu turul grădinii. Experienţa 
era concludentă. 

— Astă-seară, la orele nouă, prima plecare, anunţă el 
coborând de pe platformă. 

Atunci fu uitat totul, asediul, captivitatea, zilele de 
nelinişte şi de plictiseală. Peste câteva ore, coşmarul avea 
să ia sfârşit. Vor fi liberi! Asediaţii îşi făceau urări reciproce, 
se felicitau, pe când mecanicii duceau planorul în hangarul 
de unde urma să fie scos la căderea nopţii, ca să zboare 
spre Tlombouctou. 

Cum evacuarea Uzinei trebuia să ceară mai multe zile, 
lucrările obişnuite nu fură întrerupte. În ziua de 12 aprilie 
se lucră, deci, mai ales la demontarea pompei. Când 
lucrarea luă sfârşit, inginerul constată că nu avea nici o 
avarie. Cauza stricăciunii trebuia deci căutată în altă parte 
şi, până una alta, nu rămânea decât ca pompa să fie 
montată la loc, lucru care fu început imediat. 

La opt şi jumătate seara, întunericul era deplin. Marcel 
Camaret dădu în sfârşit semnalul de plecare. Încă de mult 
cei opt prizonieri scăpaţi din ghearele lui Harry Killer, 
împreună cu două neveste de muncitori, care trebuiau să 
formeze primul convoi, aşteptau în grădină, de unde, 
condus de un conducător încercat, planorul avea să se 
înalțe. Ascultând ordinul şefului lor, zece mecanici se 
îndreptară spre hangar şi deschiseră uşa... 

Exact în clipa aceea se produse dezastrul. 

În momentul când uşa se deschise, o explozie formidabilă 
răsună pe neaşteptate. Hangarul se prăbuşi ca un castel de 
cărţi de joc. În locul lui, rămase doar un morman de ruine. 

După o clipă de uluire firească, cei de faţă se repeziră în 
ajutorul celor zece muncitori. Din fericire, explozia avusese 
loc înainte ca ei să intre în hangar, aşa că scăpaseră toţi 
nevătămaţi, în afară de unul uşor rănit. 

Dar, cu toate că nu fuseseră victime, o mare nenorocire, 
ba chiar un dezastru ireparabil, îi lovise pe asediați. 


Planorul era nimicit, făcut fărâme. Nu mai rămăseseră din 
el decât nişte rămăşiţe inutilizabile. 

— Rigaud, spuse Camaret cu calmul care nu-l părăsea 
niciodată în împrejurările cu adevărat grave, să se înceapă 
curățirea terenului. Trebuie aflată cauza exploziei. 

Grămada de ruine fu atacată chiar în punctul ocupat de 
planor. Munceau numeroase braţe, şi lucrul înainta rapid. 
Pe la orele unsprezece, partea aceasta a fostului hangar era 
curățată, şi se constată acolo existenţa unei gropi adânci. 

— Dinamită, spuse rece Camaret. Îmi închipui că n-a venit 
singură. 

Cum petele de sânge care stropeau ruinele dovedeau că 
explozia făcuse victime, curățirea fu continuată în acelaşi 
ritm. Într-adevăr, curând începură să se facă descoperiri 
macabre. Puțin înainte de miezul nopţii, ieşi la iveală un 
picior de negru, ciopârţit. Apoi un braţ, smuls cu violenţă, 
şi, în sfârşit, fu descoperit capul corpului acestuia mutilat. 

Amedee Florence care, ca un bun reporter ce era, 
urmărea atent lucrările, recunoscu imediat lugubrele 
trofee. 

— Tchoumouki! exclamă el fără să ezite. 

Şi îi explică lui Camaret că Tchoumouki era un trădător, 
trecut din serviciul lui miss Buxton în slujba lui Harry Killer. 
Atunci, totul deveni clar. Vădit lucru, Ichoumouki era 
autorul şi, totodată, prima victimă, a exploziei. Rămânea de 
aflat cum pătrunsese în Uzină. 

În orice caz, dacă el intrase, alţii îl puteau urma pe 
aceeaşi, cale. Trebuia deci să li se taie cheful adversarilor, 
înspăimântându-i cum se cuvine. 

În acest scop, la porunca lui Camaret, jalnicele rămăşiţe 
ale lui Ichoumouki fură aruncate peste zid, pe Esplanadă, 
unde oamenii lui Harry Killer trebuiau neapărat să le 
găsească, aflând astfel fără putinţă de îndoială că era 
primejdios să pătrundă în Uzină. 

Între timp, curățirea locului continua. Muncitorii făcuseră 
lanţ, ruinele se îngrămădeau în grădină şi o suprafaţă din 


ce în ce mai mare a fostului hangar se descoperea treptat. 

— Iată încă unul! strigă deodată un muncitor. 

Marcel Camaret se apropie. Într-adevăr, un picior de om 
se ivise printre pietre. În câteva secunde, întregul corp fu 
descoperit. Era un alb în puterea vârstei, cu umărul zdrobit 
groaznic de prăbuşirea acoperişului. 

Doctorul Châtonnay se aplecă peste rănit. 

— Trăieşte - spuse el. 

Rănitul fu scos de sub dărâmături şi transportat la 
Camaret, unde doctorul îi făcu primul pansament. A doua zi 
urma să i se ia interogatoriul dacă va avea puterea să 
vorbească. 

— Şi dacă nu va consimţi - observă Amedee Florence. 

— Asta lăsaţi-o în grija mea, spuse printre dinţi Marcel 
Camaret. 

Curăţirea locului putea fi socotită ca terminată. Cel puţin 
înaintase atâta încât să fie sigur că nu se mai afla nimeni 
sub dărâmături. Marcel Camaret întrerupse deci lucrul şi 
trimise muncitorii la o odihnă meritată din plin. 

Urmându-le exemplul, inginerul şi oaspeţii săi se 
depărtară de locul dezastrului şi se îndreptară, trecând 
prin grădină, spre camerele lor respective. 

Dar, după câţiva paşi, Amedee Florence se opri şi, 
adresându-i-se lui Camaret, întrebă: 

— Ce-o să facem, domnule, acum, când iată-ne fără 
planor? 

— Vom fabrica altul - răspunse Camaret. 

— Aveţi elementele lui? întrebă Barsac. 

— Sigur. 

— Cât timp vă va trebui? 

— Două luni. 

— Hm! ... făcu simplu Florence. Apoi, fără să mai insiste, 
îşi reluă mersul, adâncit în gânduri. 

Două luni! Şi provizii numai pentru două săptămâni! 

Reporterul şi începuse să caute o idee pentru a ieşi din 
dilema aceasta. 


X. 

O IDEE A LUI AMEDEE FLORENCE. 

Cât de diferită fu dimineaţa de 13 aprilie faţă de cea din 
ziua precedentă! Ieri, crezând sigur că ajung la capătul 
încercărilor, asediaţii nu mai puteau de bucurie. Astăzi, 
când orice speranţă fusese pierdută, erau trişti şi 
descurajaţi. 

Doar câţiva dintre ei izbutiseră să doarmă în ultimele ore 
ale nopţii trecute. Cei mai mulţi îşi folosiseră timpul 
examinând pe toate feţele situaţia prezentă, fără să 
descopere nici un mijloc de a învinge greutăţile. 

Marcel Camaret însuşi se simţea încurcaT. În afara 
construcţiei unui nou planor, el nu mai vedea nimic pentru 
ieşirea din impasul actual. Dar să-ţi pui speranţa într-un 
aparat a cărui fabricare trebuia să ceară două luni 
încheiate, când mai ai provizii abia pentru două săptămâni, 
însemna să te înşeli cu bună ştiinţă. 

Verificând lucrurile, se văzu că mijlocul acesta de salvare 
era şi mai puţin realizabil decât se credea. Un inventar 
amănunţit al rezervelor şi o cercetare atentă a produselor 
horticole pe cale de maturizare demonstra, într-adevăr, că 
asediaţii aveau hrană nu pentru săptămâni, ci pentru cel 
mult nouă, zece zile. Nu după trecerea a două luni, ci chiar 
înainte de sfârşitul lui aprilie aveau, deci, să sufere 
neapărat de foame. 

Ca să fie întârziată cât mai mult cu putinţă această ultimă 
scadenţă, se luă hotărârea unei raţionalizări imediate. Dacă 
nu se puteau lăuda că şi-au învins soarta, asediaţii puteau, 
astfel, măcar să-şi prelungească agonia. 

Dimineaţa de 13 fiind hărăzită acestui inventar şi începerii 
construirii planorului pe care Marcel Camaret se 
încăpăţână să-l facă deşi, după toate aparențele, nu puteau 
spera să le fie de vreun ajutor, abia după-amiază avură timp 
să se ocupe de prizonier. 

După prânzul care fu, pentru prima dată, extrem de sărac, 
Marcel Camaret, însoţit de oaspeţii a căror neaşteptată 


intrare în viaţa lui ameninţa să-l coste atât de scump, se 
duse la căpătâiul rănitului. Doctorul Châtonnay îl asigurase 
că starea acestuia îngăduia să i se ia un interogator. 

— Cine eşti? îl întrebă Camaret care, punând întrebarea 
aceasta lipsită de interes aparent, urmărea un plan bine 
calculat. 

Cum rănitul nu vru să răspundă, Camaret îşi repetă 
întrebarea, fără mai mult succes. 

— Trebuie să te previn, spuse cu blândeţe inginerul, că te 
voi sili să vorbeşti. 

Auzind ameninţarea, omul tot nu deschise gura, iar buzele 
lui schiţară un zâmbet ironic. Să-l silească? Asta cu 
siguranţă că nu i se părea de crezut. De altfel, judecând 
după înfăţişarea lui, îţi puteai da seama că te afli în faţa 
unui individ de o rară energie. 

Marcel Camaret ridică din umeri, apoi, fără să mai stăruie, 
prinse de degetele mari şi de tălpile recalcitrantului câteva 
plăcuţe metalice pe care le legă de bornele unui tablou. 
După ce făcu asta, manevră scurt un întrerupător. 

Imediat, omul se zvârcoli în convulsii groaznice, vinele 
gâtului i se umflară peste măsură, faţa lui vânătă vădi o 
suferinţă de neîndurat. 

Proba nu ţinu mult. După câteva secunde, Camaret 
întrerupse curentul. 

— Vorbeşti? întrebă el. 

Şi, cum omul rămânea mut, adăugă: 

— Foarte bine! Atunci să reîncepem. 

Când restabili contactul, aceleaşi fenomene se 
reproduseră şi cu mai multă violenţă. Sudoarea curgea 
şiroaie pe faţa prizonierului care, cu ochii daţi peste cap, 
gâfâia ca nişte foale. 

— Vorbeşti? repetă Camaret, întrerupând din nou 
curentul. 

— Da... da... - bâigui omul, ajuns la capătul puterilor. 

— Bun! făcu Camaret. Cum te cheamă? 

— Fergus David. 


— Asta nu-i un nume, obiectă Camaret. Sunt două 
prenume. 

— Aşa mi se spune la Blackland. Nimeni nu-mi cunoaşte 
numele adevărat. 

— N-are a face. Care ţi-e numele adevărat? 

— Daniel Frasne. 

— De naţionalitate? 

— Englez. 

Daniel Frasne, căci aşa se numea, se hotărâse acum să 
vorbească tot atât de precis pe cât se hotărâse mai înainte 
să tacă şi răspundea pe loc la întrebările puse. 

— Flăcăule, îi spuse mai întâi Camaret, am nevoie de 
câteva informaţii. Dacă mi le refuzi, reîncep micul joc de 
adineauri. Eşti dispus să mi le dai? 

— Da, răspunse rănitul. 

— Mai îmtâii de toate, care îţi e situaţia la Blackland? Ce 
rol joci acolo? 

— Consilier. 

— Consilier? ... repetă Camaret, întrebător. 

Frasne păru mirat că inginerul nu înţelege cuvântul 
acesta. Dar explică totuşi: 

— Aşa se numesc cei ce conduc împreună cu Killer. 

— Dacă înţeleg bine, faci parte din conducerea Blackland- 
ului? 

Marcel Camaret păru foarte satisfăcut de răspuns. 

— Eşti de mult timp aici continuă el. 

— De la început. 

— Îl cunoşteai, deci, dinainte, pe Harry Killer? 

— Da. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— La coloana Buxton. 

La auzul cuvintelor acestora, Jane tresări. Soarta îi dăruia 
un nou martor. 

— La coloana Buxton! repetă între timp Camaret. Cum se 
face că eu nu te recunosc? 


— Pesemne că m-am schimbat, spuse Frasne, filosofic. Cu 
toate astea, eram cu dumneavoastră, domnule Camaret. 

Nemaifiind capabilă să se abţină Jane Buxton interveni: 

— Vă rog, domnule Camaret, spuse ea, îmi daţi voie să-i 
spun şi eu câteva cuvinte omului acestuia? 

Marcel Camaret îngădui şi Jane îl întrebă pe rănit: 

— Dacă făceai parte din coloana Buxton, l-ai văzut sosind 
pe Harry Killer, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce l-a primit atât de uşor căpitanul Buxton? 

— Habar n-am. 

— E adevărat - continuă Jane, că din ziua când Harry 
Killer a făcut parte din coloană a devenit adevăratul şef? 

— Foarte adevărat - răspunse Frasne, oarecum mirat că i 
se puneau întrebări legate de fapte atât de vechi. 

— Deci, numai din ordinele lui Harry Killer coloana Buxton 
îşi începu jafurile care i-au adus nimicirea? 

— Da - aprobă Frasne. 

— Căpitanul Buxton n-avea nici un amestec în ele? 

— Nu. 

— Auziţi, domnilor? spuse Jane, întorcându-se spre 
prietenii ei. 

Apoi, continuând seria întrebărilor spuse: 

— Pentru care motiv renunţase căpitanul Buxton la 
autoritatea lui, în favoarea lui Harry Killer? 

— De unde să ştiu eu? răspunse Frasne pierzându-şi 
răbdarea. 

Părea sincer. Jane socoti inutil să insiste. 

— Ştii, cel puţin, cum a murit căpitanul Buxton? întrebă 
ea, schimbând subiectul. 

— Păi... în luptă - răspunse Frasne, ca şi cum lucrul acesta 
ar fi fost de la sine înţeles. Au mai căzut şi mulţi alţii o dată 
cu el. 

Jane Buxton oftă. Aşadar, nu de data aceasta avea să 
lămurească cele câteva puncte rămase întunecate. 


— Vă mulţumesc, domnule - îi spuse ea lui Camaret. Eu 
am terminat. 

Inginerul îşi reluă imediat interogatoriul, din punctul unde 
îl întrerupsese. 

— Cum au fost procuraţi, la început, negrii care au clădit 
oraşul? întrebă el. 

Frasne căscă ochii mari. Putea să i se pună o întrebare 
atât de prostească? Adică pentru asta îl chinuiseră mai 
adineauri? 

— La naiba! făcu el. De prin sate. Nu-i nevoie să fii prea 
deştept ca să ştii asta. 

— Prin ce mijloace? 

Frasne ridică din umărul sănătos. 

— Mare lucru! Parcă n-aţi şti! ... Erau luaţi şi gata! ... 

— Ah! făcu Camaret, coborând capul cu un aer adânc 
mâhnit. 

Apoi continuă: 

— La început au trebuit maşini. De unde veneau ele? 

— Doar nu din lună, fireşte - rânji Frasne. 

— Veneau din Europa? 

— Aşa se pare. 

— Pe ce cale soseau? 

— Pesemne că nu zburând. La naiba, domnule Camaret, 
îmi puneţi nişte întrebări! Cum voiaţi să vină maşinile? 
Veneau cu vaporul, se înţelege. 

— Unde erau debarcate? continuă liniştit Camaret. 

— La Kotonu. 

— Dar de la Kotonu la Blackland e distanţă, nu glumă. 
Cum erau transportate până aici? 

— Cămile, cai, boi, negri, răspunse laconic Frasne, părând 
că a ajuns la capătul răbdării. 

— Şi în timpul călătoriei acesteia îndelungate, mureau 
numeroşi negri, nu-i aşa? 

— Mai mulţi decât se năşteau - bombăni Frasne. Nu m-am 
distrat numărându-i. 

Camaret trecu la alt subiect. 


— Maşinile trebuiau plătite, nu? 

— Fireşte! făcu Frasne, căruia întrebările i se păreau din 
ce în ce mai absurde. 

— Deci există bani la Blackland. 

— De bani fiţi sigur că nu ducem lipsă. 

— De unde vin ei? 

De data aceasta, Frasne îşi pierdu răbdarea. 

— Cât timp o să mă mai duceţi, domnule Camaret, 
întrebându-mă nişte lucruri pe care le ştiţi mai bine decât 
mine? făcu el cu o supărare de loc prefăcută. Doar nu 
degeaba aţi făcut planoarele. Ştiţi bine că, din când în când, 
ele îi transportă pe Harry Killer şi pe alţii, până la insulele 
Bissagos, unde un vapor vine să-i ia şi-i readuce după o 
mică raită prin Europa, cel mai adesea prin Anglia. Doar nu 
pe dumneavoastră am să vă învăţ eu că în Europa există 
bănci, bătrâne ultrabogate etc, etc, în sfârşit, o mulţime de 
oameni pe care face să-i vizitezi... fără să fii invitat. Când 
termini vizita, te întorci, ca şi cum habar n-ai avea de nimic. 

— Sunt dese călătoriile acestea? întrebă Camaret, căruia 
ruşinea îi îmbujorase obrajii. 

Frasne făcu un gest resemnat. 

— În sfârşit! Dacă asta vă distrează! ... murmură el. 
Depinde. De trei sau de patru ori pe an. 

— Când a avut loc ultima călătorie? 

— Ultima? ... răspunse Frasne, răscolindu-şi conştiincios 
amintirile. Staţi! ... Acum vreo patru luni, patru luni şi 
jumătate... 

— Cine a fost vizitat atunci? 

— Nu prea ştiu, spuse Frasne. La asta n-am luat parte, 
cred că o bancă. Dar ce ştiu e că a fost o lovitură grasă. 

Marcel Camaret tăcu o clipă. Acum, era cumplit de palid şi 
părea îmbătrânit cu zece ani. 

— Încă un cuvânt, Frasne, spuse el. Câţi negri aveţi pentru 
munca câmpului? 

— Vreo patru mii. Poate mai mulţi. 

— Şi femei? 


— Vreo mie cinci sute. 

— Vi-i procuraţi, fără doar şi poate, la fel ca pe primii... 

— Nu - răspunse Frasne cu tonul cel mai firesc. Acum 
avem planoare şi îi răpim cu ele. 

— Ah... făcu Camaret. 

lar după o nouă tăcere, continuă: 

— Cum ai pătruns aici? 

Înainte de a răspunde, Frasne ezită. Pentru prima oară 
întrebarea era, în sfârşit, serioasă. Şi, pe cât de uşor 
dăduse celelalte informaţii, pe atât era de furios că trebuia 
să o dea pe aceasta. Totuşi, trebuia să răspundă. 

— Prin rezervor - spuse el supărat. 

— Prin rezervor? se miră Camaret. 

— Da. Alaltăieri au fost închise vanele de la râu, ca să nu 
puteţi trage apa, şi a fost golit rezervorul Palatului. Cel de 
la Uzină s-a golit şi el, căci amândouă comunică prin 
conducta de sub Esplanadă. Ichoumouki şi cu mine am 
venit prin conductă. 

Cu câteva ore mai înainte, inginerul aflase cu indiferenţă 
că pompa fusese montată la loc şi că funcţiona minunat. 
Acum înţelegea de ce Harry Killer, impresionat de moartea 
groaznică a lui Ichoumouki, pusă pe seama apărătorilor 
Uzinei, deschisese vanele, iar apa sosea ca de obicei. 

— Bun, îţi mulţumesc, spuse Camaret care, aflând tot ce-l 
interesa, se retrase fără să mai pună alte întrebări. 

Ziua de 13 se încheie, cea de 14 se scurse fără noi 
incidente. Asediul continua, la fel de riguros. Pe cheiul din 
josul râului şi pe Esplanadă posturile de Merry Fellows, ale 
căror priviri cuprindeau de la aceste puncte cele două 
capete ale drumului de pază, supravegheau mai departe 
împrejurimile Uzinei, din care nimeni n-ar fi putut ieşi. Până 
în ziua când foamea avea să-i silească pe asediați să se 
predea, nu exista nici un motiv ca situaţia să se schimbe. 

lată ce-şi spunea, pe bună dreptate, Amedee Florence. De 
la distrugerea planorului, el căuta permanent un mijloc de- 
a ieşi din impas, şi turba de necaz că nu-l putea găsi. Totuşi, 


în seara de 14 aprilie, îi veni, în sfârşit, o idee. Ideea 
aceasta, examinată pe toate feţele, i se păru bună, şi 
reporterul avu, în dimineaţa de 15, lungi discuţii cu 
Tongane, apoi le ceru prietenilor săi să-l însoţească la 
Camaret, căruia dorea să-i facă o comunicare foarte 
urgentă. 

De la interogarea lui Frasne, asediaţii nu-l mai revăzuseră 
pe inginer, care se retrăsese în locuinţa lui particulară şi se 
încuiase în ea. Acolo, în singurătate, Camaret asimila 
dureros noutăţile aflate, ameţit în faţa prăpastiei dată la 
iveală de Frasne. 

Cunoştea acum tot adevărul. Ştia că Blacklandul nu fusese 
clădit şi nu se menţinuse decât prin violenţă, furt şi crimă. 
Ştia că Europa şi Africa fuseseră, fiecare în felul ei, scena 
isprăvilor lui Harry Killer şi a bandei lui. Cunoştea 
ruşinoasa sursă a aurului aflat din belşug în oraş şi graţie 
căruia opera îi fusese realizată. Cruzimile nemaipomenite 
ale coloanei Buxton, asasinarea comandantului ei, 
măcelărirea permanentă a nefericiţilor negri răpiți de prin 
sate, jafurile, prădările, asasinatele în Africa şi în Europa, şi 
în încheiere, mârşavul atentat împotriva paşnicei misiuni 
Barsac. 'Ioate acestea, le cunoştea acum. 

Şi se simţea complice la nenumăratele crime săvârşite. Nu 
era el oare, într-adevăr, cu toată nevinovăția lui, cel ce 
furnizase mijloacele de înfăptuire? Gândindu-se la ce-i 
fusese viaţa în ultimii zece ani, inginerul se simţea năpădit 
de o adevărată groază, iar mintea lui, şi aşa destul de 
şubrezită, se pleca sub lovitură. Pentru moment, ajunsese 
să-i fie silă de oraşul Blackland, opera lui totuşi, carne din 
carnea lui, grămada aceasta de minuni clădită de el însuşi 
spre propria lui glorie. Dar într-adevăr, puteau să rămână 
oare nepedepsite cruzimile fără seamăn săvârşite de 
locuitori? Şi nu era blestemat însuşi oraşul în care se 
zămisliseră atâtea crime? 

Amedee Florence şi prietenii săi îl găsiră pe Camaret 
pierdut în gândurâle acestea lugubre. Pe jumătate întins 


într-un fotoliu, nemişcat, cu ochii în gol, inginerul părea 
doborât şi fără puteri. De două zile de când nu-l văzuseră, 
poate că nu se atinsese de mâncare. 

Un astfel de om nu putea să-i convină lui Florence, care 
dorea să-l aibă în faţă pe iscusitul inginer de odinioară. La 
propunerea lui, 'longane se duse să caute câteva alimente 
care ii fură servite lui Camaret. Acesta mâncă, supus, dar 
fără să manifeste pofta justificată de-un post atât de 
îndelungat. Cu toate acestea, după ce mâncă, un pic de 
sânge i se urcă în obrajii lipsiţi de culoare. 

— V-am adunat aici pe toţi - spuse atunci Florence, fiindcă 
mi-a venit în minte un mijloc de-a scăpa, din impasul actual. 
Tot gândindu-mă, mi s-a părut, într-adevăr, că ne putem 
asigura concursul unor numeroşi aliaţi pe care îi avem, ca 
să zic aşa, la îndemână. 

— Care aliaţi? întrebară într-un glas Barsac şi doctorul 
Chatonnay. 

— Negrii din cartierul sclavilor, răspunse Amedee 
Florence. După cele aflate alaltăieri, ei ar fi cel puţin patru 
mii, fără să mai socotim femeile, care fac cât doi bărbaţi, 
când se dezlănţuie. Forţa aceasta mi se pare că nu trebuie 
de loc neglijată. 

— Sigur, recunoscu Barsac, dar negrii n-au arme şi 
probabil că nici nu bănuiesc măcar existenţa noastră. 

— lată de ce trebuie să luăm legătura cu ei şi să-i 
înarmăm, spuse Florence. 

— Uşor de zis! făcu Barsac. 

— Şi poate şi de făcut - răspunse Florence. 

— Adevărat? ... se miră Barsac. Lăsând la o parte 
problema armelor, cine ar putea să meargă la negri? 

— Un negru, ca şi ei: longane. 

— Şi cum să treacă? Doar ştii bine că Uzina e asediată. De 
cum va scoate capul, va fi primit cu o ploaie de gloanţe. 


— De aceea n-o să iasă pe poartă, răspunse Florence. De 
altfel, asta nu l-ar ajuta la nimic căci, în faţa Uzinei, se află 
cartierele albilor, iar el trebuie să ajungă la cel al negrilor. 
lată de ce, pentru asta, singura cale e să facă aşa cum a mai 
făcut, adică să ajungă pe câmp noaptea, să se amestece 
printre negri, şi să intre în oraş laolaltă cu ei. 

— Ar trece deci peste drumul de păzit şi peste zidul 
împrejmuitor? obiectă Barsac: 

— Sau pe dedesubt, replică Florence întorcându-se spre 
Marcel Camaret. 

Acesta, cufundat în gânduri, rămăsese străin de discuţia 
pe care părea chiar că nici n-o auzise măcar. 

— Domnule Camaret, îl întrebă Florence, ar fi posibil de 
săpat, pe sub zidurile Uzinei şi ale oraşului, un tunel care să 
traverseze drumul de pază şi să iasă la câmp? 

— Fără îndoială că da - spuse Camaret, ridicând capul. 

— Cât timp ar cere lucrarea aceasta? Camaret se gândi o 
secundă. 

— Prin procedee obişnuite ar trebui căptuşit cu grinzi şi ar 
cere destul de mult, spuse el în sfârşit. Dar timpul poate fi 
mult scurtat cu ajutorul unei maşini imaginată recent de 
mine şi care ar da rezultate bune în solul acesta nisipos. Ca 
să fac planurile maşinii, s-o construiesc şi să execut tunelul, 
cincisprezece zile mi-ar fi necesare şi suficiente. 

— Aţi putea deci termina la sfârşitul lunii? 

— Cu siguranţă, afirmă Camaret. 

Din moment ce i se dădeau probleme de rezolvat, 
inginerul se regăsea în elementul său. Treptat, creierul 
începea să i se încălzească. Camaret prindea viaţă, văzând 
cu ochii. 

— Al doilea punct, domnule inginer, continuă Florence: 
tunelul ar cere să lucreze tot personalul Uzinei? 

— N-ar fi nevoie de mulţi oameni, răspunse Camaret. 

— Cei care n-ar fi ocupați la lucrarea aceasta, ar izbuti să 
fabrice, în acelaşi interval de timp, trei sau patru mii de 
arme? 


— Ce fel de arme? În nici un caz arme de foc. 

— Suliţe, cuțite, securi, măciuci, ce doriţi din toate 
uneltele care taie, împung şi lovesc. 

— În cazul acesta, da - răspunse Camaret. 

— Şi unde le-aţi putea trimite negrilor din cartierul 
sclavilor, în ziua fixată, fără să fie văzute şi nici auzite de 
oamenii lui Harry Killer? 

— Asta e mai greu, spuse domnul Camaret. 

Apoi, după ce tăcu iar câteva clipe, răspunse cu glasul său 
blând: 

— Da, aş putea, cu condiţia ca noaptea să fie întunecoasă. 

— Atunci suntem salvaţi! exclamă el. Înţelegeţi, domnule 
Camaret? Tongane o va şterge prin tunel, va aştepta pe 
câmp sosirea muncitorilor negri printre care se va 
amesteca, iar seara se va întoarce o dată cu ei. În timpul 
nopţii, va pregăti revolta. Toţi oamenii aceia sunt cumplit de 
nefericiţi şi n-ar cere decât să-şi scuture jugul, dacă ar avea 
arme. În momentul când le vom furniza noi, n-au să mai 
şovăie. Va trebui să începeţi lucrând imediat, domnule 
Camaret. 

— L-am şi început - răspunse simplu inginerul, care, pe 
când Amedee Florence vorbea, se instalase la masa de 
desen. 

Asediaţii plecară foarte aprinşi la fericita perspectivă pe 
care Amedee Florence le-o fluturase pe dinaintea ochilor. 
Sigur, ideea era bună şi ar fi fost o prostie să nu-şi asigure 
concursul atâtor mii de aliaţi fireşti care trudeau pe celălalt 
mal al râului. După afirmaţiile lui Camaret, nu se îndoiau că 
era posibil să intre în legătură cu ei. În privinţa aceasta, 
inginerul dăduse destule dovezi. 

De a doua zi, construcţia planorului fu părăsită. Toţi 
muncitorii fură ocupați, unii să clădească sau să ascută 
arme ascuţite sau tăioase, alţii să lucreze la noua maşină 
inventată de Camaret, alţii să găurească un trunchi de 
palmier-ronier, într-un scop necunoscut de nimeni, iar alţii, 
în sfârşit, să sape într-un loc unde nu puteau fi văzuţi din 


Palat, lângă zidul Uzinei, un puț cu deschidere largă, care 
se adâncea rapid. 

La 21 aprilie, puţul atingea o adâncime de zece metri, şi 
Camaret îl socoti suficient; străpungerea galeriei orizontale 
fu începută imediat. Ca s-o realizeze, inginerul imaginase 
un con de oţel lung de cinci metri, cu un diametru de un 
metru treizeci, şi, pe a cărui suprafaţă alternau tăieturi şi 
asperităţi dispuse şi unele şi altele după un acelaşi pas 
helicoidal regulat. Un motor electric făcea să se rotească 
maşina aceasta care, pătrunzând cu vârful în solul friabil, se 
înşuruba literalmente în el, pe când prin orificiile făcute 
special, nisipul curgea înăuntru conului, de unde era 
permanent evacuat, prin puț. 

Când şurubul acesta uriaş avea să pătrundă pe de-a- 
ntregul în solul pe care tot el avea să-l susţină, împiedicând 
orice fel de prăbuşire, urma să i se adauge un cilindru de 
acelaşi diametru, împins din urmă de nişte pârghii 
puternice. Tunelul orizontal, gata terminat, avea să fie 
format deci dintr-un tub metalic lung de aproape optzeci de 
metri. 

Odată ajuns acolo, conul perforator urma să fie întors în 
aşa fel încât o deschidere mai mare decât celelalte, 
menţinută închisă până atunci, să se afle în partea 
superioară a conului şi să se treacă prin ea un alt con mai 
mic decât primul, înşurubat de jos în sus, până la suprafaţa 
solului. 

Cât timp se înfăptuiră lucrările acestea, asediaţii abia dacă 
îl văzură pe Camaret. Inginerul apărea, cu un aer întunecat 
şi absorbit, numai când soluţia vreunei dificultăţi cerea să 
fie neapărat prezent. Odată rezolvată dificultatea, el se 
închidea din nou în locuinţa sa particulară, unde Joko îi 
servea mesele singuratice. 

Tunelul fu însă terminat, aşa cum prevăzuse el. 

În zorii zilei de 30 aprilie, cei optzeci de metri de tubaj 
orizontal erau terminaţi. Se trecu imediat la instalarea 
micului con destinat să formeze puţul de ieşire, această 


ultimă operaţie trebuind să fie terminată până la ivirea 
zorilor. 

De altfel era şi timpul. Încă de la 17 aprilie, adică de trei 
zile, alimentele începuseră să lipsească şi rațiile, destul de 
scăzute, fuseseră reduse la mai nimic. 

Buna dispoziţie, sau măcar calmul în faţa greutăților vieţii, 
nu se împacă bine cu stomacurile flămânde. De aceea, 
starea de spirit a personalului se schimba treptat. Dacă se 
mai muncea, totuşi, cu înverşunare, căci viaţa tuturor 
depindea de lucrul acesta, feţele erau întunecate, iar 
muncitorii schimbau adesea între ei cuvinte pline de 
amărăciune. Vădit lucru, îşi pierduseră, măcar în parte, 
încrederea lor oarbă în şeful căruia, până mai ieri, îi 
atribuiseră puteri aproape supranaturale. Magicianul nu 
fusese în stare, cu tot geniul lui, să-i împiedice să moară de 
foame, şi prestigiul îi scăzuse din pricina aceasta. 

Pe de altă parte, se înfiripase cu încetul o legendă a cărei 
sursă trebuia căutată în câteva cuvinte relative la Jane 
Buxton, rostite de Camaret în discursul său iniţial, înaintea 
deschiderii ostilităţilor cu Palatul. La început, capriciului lui 
Harry Killer pentru Jane i se acordase importanţa pe care o 
merita, adică nu prea mare. Dovada aceasta deosebită de 
despotism fusese pusă şi ea printre atâtea altele, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Dar, pe măsură ce situaţia se agrava, pe măsură ce 
suferinţele creşteau şi, mai ales, pe măsură ce foamea 
întuneca minţile, exista tendinţa generală de a pune pe 
primul plan toana aceasta a lui Harry Killer, la care el poate 
că nici nu se mai gândea. Ideea, o dată ancorată în creiere, 
nu mai ieşise de acolo, şi, printr-un fenomen de cristalizare 
bine cunoscut, le absorbise pe toate celelalte. 

În prezent, ea devenise fapt împlinit. Muncitorii nu se mai 
îndoiau că dacă sufereau, dacă pătimeau, dacă făceau faţă 
unui asediu şi deci erau flămâmzi, de vină erau numai ochii 
frumoşi ai domnişoarei Buxton. Dacă ea s-ar preda, pacea 
ar fi încheiată. De aici până la a spune că jertfa era prea 


mare pentru obiectul ei, şi că era exagerat să piară o sută 
cincizeci de persoane ca să salveze una singură, nu mai era 
decât un pas, repede de făcut şi el. 

Jane Buxton îşi dădea prea bine seama de evoluţia aceasta 
a gândirii muncitorilor. Din câteva cuvinte auzite, din câteva 
priviri răuvoitoare surprinse pe când traversa un atelier 
sau altul, ea le ghicise duşmănia şi înţelesese că o socoteau 
vinovată de pericolele care îi amenințau. 

Departe de a-şi da ei însăşi importanţa pe care i-o acorda 
părerea aceasta, ea suferi totuşi influenţa unanimităţii ei şi, 
încetul cu încetul, sfârşi prin a admite că, dacă se preda lui 
Harry Killer, jertfa ei ar fi putut aduce, într-adevăr, 
eliberarea celorlalţi asediați. 

În acest caz, fără îndoială că i-ar fi fost groaznic să 
trăiască lângă cel pe care îl bănuia că îi ucisese fratele. Dar, 
în afară de faptul că acuzaţia nu era de loc dovedită, ea ar fi 
avut oricând moartea ca mijloc de scăpare, dacă efortul i-ar 
fi depăşit curajul. De altfel, oricât de greu ar fi fost, aceasta 
îi era datoria. 

Ideea o cuceri treptat, cu atâta putere, încât nu se putu 
împiedica să se spovedească prietenilor săi. Jane se acuză 
de laşitate şi spuse că se va preda lui Harry Killer, cu 
condiţia ca salvarea tuturor să fie asigurată. Ascultând-o, 
bietul Saint-Berain plângea de mai mare jalea. 

— Vreţi, deci, să ne dezonoraţi, domnişoară! exclamă 
Amedee Florence indignat. Şi, pe deasupra, vreţi să ne 
dezonoraţi inutil. Harry Killer e prea sigur că vă va avea la 
cheremul lui, într-o bună zi, ca să mai plătească ceva pentru 
satisfacția aceasta. De altfel, puteţi fi sigură că el nu şi-ar 
ţine făgăduielile, chiar dacă le-ar face. 

Barsac, doctorul Châtonnay şi până şi domnul Poncin se 
uniră cu el şi Jane trebui să renumţe la planul ei, pe cât de 
generos, pe atât de nesăbuit. 

De altfel, acum, când tunelul era terminat, planul nu şi-ar 
mai fi avut nici un rost. Peste câteva ore Tongane avea să 


fugă şi, chiar de a doua zi, fără doar şi poate, avea să dea 
semnalul răscoalei şi al eliberării asediaţilor. 

În după-amiaza zilei de 30 aprilie, micul con fu instalat, 
prin deschizătura amenajată în acest scop în peretele 
conului mare, şi, spre seară, se începu forarea puţului 
vertical. Nici un incident nu împiedică această ultimă parte 
a lucrării. Înainte de miezul nopţii, tubul ieşi la aer liber, iar 
credinciosul 'Tongane dispăru în întuneric. 

Tubul vertical fu atunci tras înapoi, iar nisipul, surpându- 
se de la sine, acoperi imediat groapa lăsată în urma lui. 
Fireşte că la suprafaţa solului mai rămăsese o adâncitură în 
pâlnie, mai mult sau mai puţin vizibilă, dar, în lipsa oricărei 
alte indicaţii, era imposibil ca asediatorii să poată face vreo 
legătură între adâncitura aceea şi Uzina aflată la peste 
optzeci de metri de ea. 

Dacă planul oraşului Blackland a fost descris cu destulă 
claritate, se ştie că partea cea mai de jos faţă de Uzina 
propriu-zisă avea în faţa ei un unghi al zidului, care separa 
cartierele albilor de cartierul sclavilor. 

De la unghiul acesta trebuia să dea Tongane, de cum avea 
să găsească prilejul favorabil, semnalul pentru trimiterea 
armelor. Din seara de 1 mai, spre unghiul acesta, deci, se 
îndreptară privirile asediaţilor adunaţi pe o schelă, ridicată 
din ordinul lui Camaret deasupra casei muncitoreşti cea 
mai apropiată de Red River. 

De altfel, după cum se şi bănuia, această primă aşteptare 
fu zadarnică. Admiţând că 'Tongane şi-ar fi dus cu bine la 
capăt încercarea, într-adevăr, abia ar fi sosit în cartierul 
negrilor. Şi-i mai trebuia timp să se explice şi să 
pregătească revolta. 

Nici a doua zi nu se zări nici un semnal. Asediaţii începură 
să se îngrijoreze. Dar se liniştiră, totuşi, spunându-şi că 
noaptea cu lună plină era prea luminoasă, ca să permită 
trimiterea armelor îngrămădite acum în vârful schelei, orice 
metodă ar găsi Camaret. 


Dar îngrijorarea asediaţilor deveni serioasă la 3 mai. În 
seara aceea, datorită norilor groşi, noaptea era întunecată. 
În ciuda lunei pline, inactivitatea lui Tongane era cu atât 
mai gravă cu cât în ziua de 3 mai fuseseră mâncate ultimele 
fărâmituri aflate în Uzină. În două zile, cel mult în trei, 
trebuiau sau să învingă, sau să se predea, sau să se împace 
cu gândul că vor muri de foame. 

Ziua de 4 mai li se păru nesfârşită asediaţilor care 
aşteptau întunericul cu o nerăbdare febrilă. Dar nici în 
noaptea aceea, nici un semnal nu se ivi pe zidul cartierului 
negrilor. 

Ziua de 5 mai începu sub auspicii triste. Asediaţii posteau 
de două zile şi stomacurile le chiorăâiau de foame. Atelierele 
erau pustii. Muncitorii, nevestele şi copiii lor rătăceau prin 
uzină, cu nişte feţe înspăimântătoare. Dacă până în 
patruzeci şi opt de ore nu avea să intervină nimic nou, 
trebuiau în sfârşit să se predea învingătorului, legaţi de 
mâini şi de picioare. 

Se formau grupuri, se schimbau cuvinte amare. Nimeni nu 
se mai sfia să-l acuze pe 'Tongane că-i uitase pe cei pe care 
pretinsese că îi va elibera. La naiba! Negrul ar fi fost un 
dobitoc dacă s-ar mai fi sinchisit de ei. 

Trecând pe lângă unul din grupurile acestea, Jane Buxton 
îşi auzi numele. Înconjuraţi de câţiva dintre tovarăşii lor, un 
muncitor şi o femeie se certau atât de tare pe cât le 
îngăduia starea lor de slăbiciune, dar cu atâta însufleţire 
încât Jane Buxton putu să se oprească şi să asculte fără să i 
se dea vreo atenţie. 

— Zică-se orice - striga muncitorul, fără să-i pese dacă e 
sau nu auzit, e prea de tot să fii silit să treci prin toate astea 
pentru o fandosită. Dacă ar depinde numai de mine... 

— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? răspunse femeia. 

— Ruşine! ... Glumeşti, maică! ... Eu am un copilaş acasă, 
şi el cere de mâncare. 

— Parcă eu n-am? făcu femeia. 


— Dacă îţi convine să moară de foame, nu te opreşte 
nimeni. Dar află că dacă mâine nu se schimbă lucrurile, mă 
duc la patron, şi-o să stăm de vorbă amândoi. Doar nu se 
poate să pierim toţi pentru plăcerea domnişoarei ăsteia, 
chiar de s-ar amesteca şi dracul! 

— Nu eşti decât un laş! spuse femeia, indignată. Şi eu am 
copii, dar mai degrabă aş prefera să-i văd în pământ decât 
să fac o asemenea ticăloşie. 

— Fiecare cu gusturile lui - încheie muncitorul. Vedem noi, 
mâine. 

Jane Buxton se clătinase, lovită drept în inimă. lată că 
acum se vorbea deschis despre ea şi că, în mintea tuturor 
acestor nefericiţi, ea era, neîndoielnic, singura cauză a 
suferințelor îndurate de ei! Ideea aceasta i se păru de 
nesuportat. Ce să facă, totuşi, ca să le demonstreze că se 
înşelau? 

Ceas cu ceas, minut cu minut, ziua de 5 mai se scurse şi 
iar Soarele apuse. Veni noaptea. Pentru a treia oară de la 
plecarea lui 'Tongane, nori groşi acopereau luna şi bezna 
era adâncă. Va profita negrul de împrejurarea aceasta 
prielnică pentru a da, în sfârşit, semnalul? 

Deşi nimeni nu mai spera, toţi ochii erau aţintiţi, ca în 
fiecare seară, pe unghiul zidului de unde trebuia să vină 
semnalul. Ora şapte, ora opt, ora opt şi jumătate, bătură pe 
rând la orologiul Uzinei. Aşteptau iar, zadarnic. 

La câteva minute după opt şi jumătate, un freamăt 
străbătu mulţimea neliniştită a asediaţilor. Nu, longane nu-i 
părăsise. Deasupra zidului cartierului negrilor apăruse, în 
sfârşit, semnalul. 

Fără să piardă o clipă, trecură toţi la acţiune. La porunca 
lui Camaret, un soi de maşinărie ciudată fu urcată pe 
schelă. Era un tun, un tun adevărat, fără roţi şi fără afet, 
dar era un tun de lemn. În inima bombardei acesteia 
ciudate, făcută din trunchiul golit al palmierului-ronier, fu 
vârât un proiectil pe care un jet puternic de aer comprimat 
îl aruncă fără zgomot în spaţiu. 


Cu el, proiectilul ducea un cablu de oţel, prevăzut cu un 
cârlig care, dacă totul mergea bine, avea să se prindă de 
zidul cartierului sclavilor. 

Greutatea proiectilului, presiunea aerului propulsor, 
aşezarea tunului, forma şi poziţia cârligului, toate fuseseră 
cu de-amănuntul calculate de Camaret, care nu lăsă 
nimănui grija mânuirii ciudatului său tun. 

Tăcut, proiectilul traversă cheiul, râul, cartierul locuit de 
Merry Fellows, şi căzu în cartierul negrilor. Reuşiseră oare? 
Fusese cârligul fixat de zid? 

Camaret mişcă cu grijă tamburul de care era prins cablul 
de oţel. Curând, acesta se întinse şi rezistă la eforturile lui. 
Da, încercarea fusese încununată de succes. De acum, o 
cale aeriană îi unea pe asediați de sclavi. 

Pe calea aceasta începu imediat transportul armelor. Mai 
întâi un pachet cu explozibil, apoi patru mii de cuțite, securi 
sau sulițe fură trimise rând pe rând. Operația se termină 
înainte de ora unsprezece. 'Toţi părăsiră schela, înarmându- 
se la întâmplare cu ce le cădea în mână şi se îngrămădiră în 
dosul porţii celei mari. Adunați în grupuri compacte, cu 
femeile la mijloc, aşteptară, gata să intervină la momentul 
oportun. 

Totuşi, cineva lipsea din grup: o femeie, Jane Buxton. 
Saint-Berain, Amedee Florence, Barsac şi doctorul 
Châttonnay îi strigară zadarnic numele pretutindeni şi o 
căutară zadarnic în toate părţile. Jane era cu neputinţă de 
descoperit. 

Ajutaţi de mai mulţi muncitori voluntari, ei îşi reîncepură 
din nou căutările, dar tot fără succes. Uzina fu scotocită 
prin toate ungherele, dar fără rezultat. 

În sfârşit, trebuiră să accepte realitatea. Jane Buxton 
dispăruse. 

XI. 

CE SE AFLA ÎN DOSUL UŞII. 

Jane Buxton plecase, într-adevăr, cât se poate de simplu. 
Ea ieşise de-a dreptul prin poarta pe care o găsiră abia 


închisă, şi nu zăvorâtă ca mai înainte. Informându-se, aflară 
că omul de la cycloscop o văzuse pe tânăra fată părăsind 
Uzina, fără să o recunoască, totuşi. Cum instrucţiunile îi 
prescriau să evite pe cât posibil uciderile care n-ar fi fost 
absolut necesare, el nu voise să trimită o viespe împotriva 
unei singure persoane, care, de altfel, nu căuta să pătrundă 
în Uzină, ci, dimpotrivă, ieşea de acolo. 

Raportul lui permise să se stabilească faptul că Jane, 
părăsind Uzina urcase în susul cheiului. Deci, nimeni nu-şi 
mai putea face nici o iluzie: fără urmă de îndoială, Jane 
Buxton îşi dusese la îndeplinire planul împotriva căruia 
prietenii, ei se ridicaseră mai înainte şi plecase nebuneşte 
să se predea lui Harry Killer, tocmai în clipa când sacrificiul 
ei devenea inutil. 

La vale, cheiul dădea în drumul de pază; la deal însă, era 
barat de zidul Esplanadei care, în partea aceea, îl 
transforma în fundătură. Acolo, o poartă blindată 
străpungea, totuşi, zidul. Poarta, veşnic închisă şi a cărei 
cheie în vremuri obişnuite n-o aveau decât Marcel Camaret 
şi Harry Killer, rămăsese deschisă de la începutul 
ostilităţilor. Jane Buxton putuse deci să ajungă pe 
Esplanadă, s-o traverseze şi să intre în Palat, dacă nu 
cumva Merry Fellows o opriseră în tăcere. 

Jane fugise într-o adevărată criză de nebunie. Îi era la fel 
de nesuferit gândul că toţi se credeau sacrificați numai 
pentru ea şi că ea era acuzată de a fi cauza nenorocirii 
generale, pe cât îi era de insuportabil să se simtă urâtă de 
bieţii oameni pe care îi vedea suferind în jurul ei. Şi dacă, 
totuşi, ei aveau dreptate? Dacă, într-adevăr, ea constituia 
unica pradă pe care Harry Killer spera s-o scoată din luptă? 
Era de ajuns ca lucrul acesta să fie măcar posibil, pentru ca 
orice întârziere să devină o crimă, şi Jane îşi reproşa chiar 
că şovăise prea mult ca să încerce şansa de-a salva un 
număr atât de mare de oameni. Chiar dacă, după cum era 
foarte probabil, asediaţii se înşelau, socotind că salvarea lor 


depindea numai de ea, oare nu-i cerea onoarea să le arate 
că greşeau, de-ar fi fost s-o coste şi viaţa. 

Întârzierea semnalului lui Tongane, atât de aşteptat, 
lăsase suficient răgaz acestui gând al Janei să-i domine 
judecata, pe care lipsurile îndurate o făceau mai puţin 
lucidă; în sfârşit, în seara de 5 mai, Jane îşi pierduse 
deodată capul şi fugise spre aceea ce socotea că ar fi 
datoria ei. 

Fără să-şi dea seama, abia ştiind ce făcea, ea întredeschise 
poarta, se strecurase afară, apoi, după ce o închisese fără 
zgomot la loc, pornise în goană spre Palat, căznindu-se să 
se confunde cu zidul luminat puternic de reflectoarele 
electrice ale Uzinei. 

Ca şi omul de strajă de la cycloscop, cei câţiva Merry 
Fellows postați pe zidul incintei oraşului, la încrucişarea 
cheiului cu drumul de pază, o zăriseră imediat. Dar nu 
socotiseră necesar să folosească armele împotriva unei 
umbre izolate, care, de fapt, putea să fie a unuia dintre ai 
lor. 

Jane Buxton ajunsese deci fără piedici până la Esplanadă 
şi intrase prin poarta deschisă a acesteia. Mergând de-a 
lungul zidului care împrejmuia Esplanada spre Red River, 
ea pornise apoi curajoasă prin piaţa imensă, fără să se uite 
la mulţimea de Merry Fellows, printre care trebuia să 
treacă. Datorită curajului acestuia, Jane parcurse 
netulburată cea mai mare parte a drumului. Dar când nu-i 
mai rămăseseră nici douăzeci de paşi până la Palat, doi 
oameni se desprinseră din grupurile de Merry Fellows şi se 
hotărâră să-i iasă înainte. 

Se nimeri ca aceşti doi oameni s-o fi văzut, înainte de 
evadarea din Palat, circulând liberă în toate părţile. 
Recunoscând-o, ei scoseseră un strigăt de mirare şi, 
nesiguri de intenţiile ei, tulburaţi de atenţia pe care Şeful i- 
o dovedise, neştiind ce să facă, nu numai că o lăsară să 
treacă fără greutate, dar o mai şi escortară până la Palat, 
făcând să se deschidă poarta înaintea ei. 


Poarta aceasta se închise de cum Jane îi păşi pragul. Cu 
sau fără voie, de acum ea se afla din nou în puterea lui 
Harry Killer şi nu mai putea spera nici la un fel de ajutor, de 
la nimeni. 

Sosirea ei provocă în Palat aceeaşi surpriză ca şi pe 
Esplanadă. Servitorul negru care îi deschise se grăbi să o 
conducă la Stăpân. Mergând în urma lui, Jane urcă trepte, 
străbătu galerii şi coridoare întunecoase, şi intră în sfârşit 
într-o încăpere viu luminată, pe care o recunoscu imediat. 
Era sala tronului, cum o numea în glumă Amedee Florence, 
sală în care prizonierii fuseseră aduşi în timpul singurei lor 
convorbiri cu tiranul din Blackland, şi a cărei mobilă se 
compunea atunci numai dintr-o masă şi un jilţ. 

Jilţul se afla tot acolo şi ca în prima zi, Harry Killer se lăfăia 
în el, la masa plină de sticle şi de pahare. Dar acum, jilţul şi 
masa nu mai erau singurele mobile. Nouă scaune 
suplimentare fuseseră aduse în încăpere. Unul din ele era 
ocupat. Pe celelalte, opt bărbaţi cu înfăţişare brutală 
stăteau tolăniţi şi beau. Harry Killer se distra cu Consilierii 
săi. 

Când o văzură pe tânăra fată în pragul uşii, cei nouă 
bărbaţi, pe jumătate beţi, scoaseră un strigăt de uimire. 
Nimic nu i-ar fi mirat mai mult decât intrarea aceasta 
neaşteptată a unuia din asediaţii de la Uzină. 

Cei nouă se ridicară, zgomotoşi. 

— Miss Mornas! exclamară ei într-un glas. 

— Singură? întrebă Harry Killer, care, cu pieptul întins 
peste masă, aruncă o privire neliniştită spre coridorul 
întunecat din dosul uşii. 

— Singură, răspunse cu glas tremurător, dar hotărât, Jane 
Buxton, simțind că i se moaie picioarele şi sprijinindu-se de 
pervaz. 

Un timp destul de îndelung, cei nouă bărbaţi rămaseră 
uluiţi, privind-o în tăcere pe tânăra fată. Li se părea 
nemaipomenit că ea venise, şi că se afla singură acolo. Jane, 
ţintă tuturor privirilor, simţea cum îşi pierde din ce în ce 


stăpânirea de sine şi începea să-şi regrete amar fapta 
îndrăzneață. 

— Vii de acolo? bâigui, în sfârşit, Harry Killer arătând cu 
degetul în direcţia Uzinei. 

— Da - murmură Jane Buxton. 

— Ce cauţi aici? 

Tonul nu era de loc prietenos. Vădit lucru, bieţii înfometați 
din Uzină se înşelau când aruncau asupra ei întreaga vină 
pentru suferinţele îndurate, şi, mai mult ca oricând, ea se 
temu că sacrificiul făcut n-o să le poată îmbunătăţi situaţia. 

— Am venit să mă predau, şopti ea, totuşi, în ciuda 
profundei umiliri pricinuită de puţinul preţ pus pe jertfa ei. 

— Ia te uită! ... făcu Harry Killer, batjocoritor. 

Apoi se întoarse spre ceilalţi. 

— Lăsaţi-ne singuri, băieţi, spuse el. 

Cei opt Consilieri se ridicară, clătinându-se mai mult sau 
mai puţin pe picioare. 

— Bine, vă lăsăm, răspunse unul dintre ei, râzând 
grosolan. 

Consilierii ajunseseră la uşă, când Harry Killer îi opri cu un 
gest şi spuse, întorcându-se spre Jane Buxton: 

— Nu-ţi cer veşti de la Ichoumouki. I-am găsit resturile. 
Dar celălalt, ce a devenit? 

— Nu noi l-am ucis pe Ichoumouki, răspunse Jane. A murit 
în explozie, vrând să arunce în aer planorul. Celălalt a fost 
tot atunci rănit. Acum i se dau îngrijiri, la Uzină. 

— Aha! ... făcu Harry Killer. Şi planorul? 

— E distrus - răspunse Jane. 

Extrem de satisfăcut, Harry Killer îşi frecă mâinile, pe 
când cei opt Consilieri ai săi dispăreau. 

— Şi zi aşa, te predai? îşi întrebă el prizoniera, când 
rămase singur cu ea. De ce te predai? 

— Ca să-i salvez pe ceilalţi, răspunse Jane, scurt. 

— Nu mai spune! ... făcu Harry Killer, râzând. Va să zică 
ceilalţi au ajuns la mare ananghie. 


— Da - mărturisi Jane, plecând ochii. De bucurie, Harry 
Killer îşi turnă o duşcă de alcool şi o înghiţi pe nerăsuflate. 

— Şi? întrebă el, când sfârşi de băut. 

— Acum câtăva vreme vroiai să mă iei de soţie, murmură 
Jane, cu obrajii îmbujoraţi de ruşine. Aş accepta, cu condiţia 
să-i laşi liberi pe toţi ceilalţi. 

— Condiţii! ... exclamă Harry Killer uluit. Te crezi, deci, în 
situaţia de-a mi le pune, puicuţo? Dacă oamenii de la Uzină 
nu mai pot rezista, o să-i am, mâine sau poimâine, şi o să te 
am şi pe dumneata o dată cu ei. Nu era nevoie să vii astă- 
seară. Puteam să mai aştept o zi. 

Harry Killer se ridică şi se apropie de ea, clătinându-se. 

— Ştii că eşti îndrăzneață, dacă îmi pui condiţii! ... exclamă 
el. Condiţii ca să fii nevasta, mea! ... Păi o să fii nevasta 
mea, oricând o să am eu chef. Aş fi curios să ştiu ce-ai putea 
face ca să mă împiedici. 

Întinzându-şi mâinile tremurătoare, Harry Killer se 
îndrepta spre Jane care se dădea înapoi, îngrozită. Aproape 
că o atinsese. Curând, tânăra fată, lipită de zid, primi în plin 
obraz respiraţia lui fierbinte şi duhnind a rachiu. 

— Se poate oricând muri, spuse ea. 

— Să mori! ... repeta Harry Killer, rămânând nemişcat pe 
picioarele care abia îl mai ţineau, oprit locului de cuvintele 
acestea rostite cu oarece energie. 

— Să mori! ... mai spuse el o dată, scărpinându-şi bărbia 
cu un aer nehotărât. 

Apoi, după o nouă tăcere, exclamă, sărind la altă idee. 

— E! ... Vedem noi, mâine. O să ne înţelegem noi, fata 
mea... Până atunci, să fim veseli şi să trăim bine. 

Şi, aşezându-se iar în jilţ, îi întinse paharul. 

— 'Toarnă-mi să beau! ... spuse el. 

Paharele urmară unul după altul. Un sfert de oră mai 
târziu Harry Killer, aproape beat încă de la sosirea Janei, 
sforăia cumplit. 

O dată mai mult, tânăra fată avea la discreţia ei bruta 
aceasta care poate că îi ucisese fratele. Ar fi putut să-l 


lovească drept în inimă, chiar cu arma care îl lovise pe 
George Buxton. Dar la ce bun? N-ar fi distrus astfel slaba 
nădejde pe care o mai avea de a le veni în ajutor celor pe 
care dorea să-i ajute? 

Multă vreme, Jane rămase pe gânduri, cu ochii ţintă la 
despotul adormit. Dar o suferinţă bruscă o făcu să pălească 
deodată. Foamea, o foame de nestăpânit, o foame cumplită 
care îi chinuia măruntaiele. 

Pentru o clipă, ea uită în ce situaţie şi unde se afla, uită 
până şi de Harry Killer, uită tot ce nu era legat de foame. Să 
mănânce, trebuia să mănânce imediat, cu orice preţ. 

Cu prudenţă, ea deschise uşa pe care ieşiseră mai 
adineauri cei opt Consilieri, şi zări, în camera de alături, o 
masă plină cu resturi. Se chefuise zdravăn acolo în seara 
asta, înainte de terminarea petrecerii din sala tronului. 

Jane Buxton se îndreptă grăbită spre masă şi luă la 
întâmplare câteva alimente pe care le înghiţi în grabă. Pe 
măsură ce mânca, organismul ei istovit îşi revenea la viaţă. 
Jane simţi că se încălzeşte. Sângele începu să-i circule 
puternic. Curând, îşi recăpătă forţa fizică şi morală. 

Simţindu-se din nou în puteri, tânăra fată se întoarse în 
sala unde îl lăsase pe Harry Killer. Acesta dormea şi 
continua să sforăie zgomotos. Jane se aşeză în faţa lui, 
hotărâtă să-i aştepte trezirea. 

Câteva minute se scurseră astfel, apoi Harry Killer făcu o 
mişcare şi ceva căzu pe podea. Aplecându-se, Jane luă 
obiectul căzut din buzunarul celui ce dormea, o cheie destul 
de mică. 

La vederea cheii acesteia, amintirile năpădiră mintea 
Janei. Ea îşi aminti absenţele regulate ale lui Harry Killer şi 
cât de mult dorise să ştie ce se afla în dosul uşii căreia cheia 
pe care Killer n-o lăsa niciodată din mână îi descuia 
broasca. Şi iată că hazardul îi dădea o posibilitate de a-şi 
satisface curiozitatea. Ispita era prea puternică. Trebuia 
profitat de un prilej care, fără îndoială, n-avea să se mai 
repete. 


Cu paşi uşori, Jane ajunse la uşa prin care odinioară Harry 
Killer dispărea zilnic, şi vâri cheia în broască. Uşa se mişcă 
fără zgomot în balamale. În dosul ei, Jane dădu peste un 
palier de la care începea scara spre etajele de jos. 

După ce închise binişor uşa, fără s-o încuie, Jane Buxton 
cobori în vârful picioarelor scara abia luminată de o lumină 
care venea din jos. 

Încăperea din care ieşise se afla situată la etajul doi al 
Palatului, dar, după ce cobori cele două etaje, Jane ajunse la 
un nou palier, dincolo de care scara continua; aşadar pe 
acolo se putea ajunge la subsol. După o clipă de ezitare, 
tânăra fată continuă să coboare. 

În sfârşit, Jane ajunse într-un fel de vestibul 
dreptunghiular, în pragul căruia se opri, înlemnită. Un 
negru, aflat de strajă acolo, aşezat într-un ungher, lângă o 
uşă închisă, se ridicase brusc la sosirea ei. 

Dar Jane se linişti imediat. Paznicul nu părea să aibă 
intenţii duşmănoase. Dimpotrivă, el se lipi respectuos de 
perete, lăsându-i un larg loc de trecere vizitatoarei 
nocturne. Aceasta înţelese motivul neaşteptatului respect, 
recunoscând în paznic un om din Garda Neagră. Ca şi cei 
din Merry Fellows care o conduseseră pe Esplanadă, negrul 
o văzuse prea adeseori circulând liberă prin Palat, ca să nu 
fie convins de puterea ei asupra Stăpânului. 

Cu pas hotărât, Jane trecu prin faţa paznicului fără ca el să 
manifeste cea mai mică intenţie de împotrivire. Dar totul nu 
se terminase încă. După paznic, se afla uşa. 

Simulând o linişte care era departe de starea ei 
sufletească, Jane Buxton vâri cheia lui Harry Killer în 
broască. Uşa se deschise, aşa cum se deschisese şi cea de 
sus. Şi tânăra se pomeni într-un culoar destul de lung, o 
simplă prelungire a vestibulului pe care îl străbătuse până 
atunci şi ai cărui pereţi aveau, pe dreapta şi pe stânga vreo 
zece paşi. 

Toate, în afară de una, erau larg deschise. Jane Buxton 
aruncă o privire în încăperile prin faţa cărora trecea şi văzu 


că toate erau celule, mai degrabă carcere, fără aer şi fără 

lumină, mobilate doar cu o masă şi cu un aşternut de paie, 
mizerabil. De altfel, carcerele erau goale, şi nimic nu arăta 
să fi fost ocupate, de multă vreme. 

Rămânea singura uşă încuiată. Pentru a treia oară, Jane 
Buxton încercă puterea cheii, şi, ca şi celelalte două de mai 
înainte, şi uşa aceasta se deschise fără nici o dificultate. 

Mai întâi, Jane nu zări nimic în celula cufundată într-o 
beznă adâncă. Apoi, când ochii i se obişnuiră treptat cu 
întunericul, ghici, în beznă, o formă nedesluşită; răsuflarea 
regulată a unui om adormit ajunse până la ea. 

Ca şi cum o putere supranaturală ar fi avertizat-o fără ca 
ea să-şi dea seama, că avea să facă o descoperire uluitoare, 
Jane simţi că leşină. Tremurând, cu inima zvâcnind, 
buimăcită, fără puteri, ea rămase nemişcată în pragul 
celulei pe când auzul şi privirea ei încercau zadarnic să 
străpungă bezna de nepătruns. În sfârşit, tânăra fată îşi 
aminti că văzuse, lângă intrare, pe culoar, un întrerupător 
electric şi-l răsuci pe pipăite, fără să-şi desprindă ochii în 
beznă. 

Ce emoție neaşteptată o cuprinse pe Jane Buxton! Sau, 
mai degrabă, ce spaimă o lovi! 

Chiar dacă, în carcera aceasta a Palatului din Blackland, ar 
fi dat peste unul din cei pe care abia ii părăsise la Uzină, 
acum câtva timp, sau chiar dacă l-ar fi găsit aici pe fratele 
ei, George Buxton, pe care îl ştia totuşi, mort de zece ani, 
tot ar fi fost mai puţin uluită. 

Trezit brusc de revărsarea neaşteptată a luminii, un om se 
săltase pe aşternutul de paie aflat într-un ungher al celulei, 
îmbrăcat în zdrenţe, prin ale căror găuri se zărea un trup 
acoperit de nenumărate răni, de-o slăbiciune scheletică, 
omul încercă îndurerat să se ridice, întorcându-şi spre 
lumină ochii holbaţi de groază. 

Dar, cu toate stigmatele acestea ale unei îndelungi torturi, 
cu toată faţa aceasta grozav de slăbită, cu toată barba şi cu 


tot părul lui netuns. Jane Buxton nu se putea înşela, şi-l 
recunoscu de la prima privire pe nefericitul prizonier. 

Oricât de necrezut, oricât de miraculoasă ar fi fost 
minunea care o făcea să recunoască în fundul unei celule 
din Blackland pe cel lăsat cu şase luni în urmă în Anglia, 
ocupat cu treburile lui paşnice, epava aceasta omenească, 
fiinţa aceasta martirizată, era Lewis-Robert Buxton, era 
propriul ei frate. 

Gâfâind, cu ochii ieşiţi din orbite, cuprinsă de un fel de 
spaimă misterioasă, Jane rămase o clipă încremenită şi 
mută. 

— Lewis! ... - strigă ea, în sfârşit, repezindu-se spre 
nefericitul ei frate, care bâiguia cu un aer rătăcit: 

— Jane! ... Tu aici! ... Aici! ... 

Cei doi fraţi căzură unul în braţele altuia şi, mult timp, 
zguduiţi de hohote de plâns, îşi amestecară lacrimile, 
negăsind să-şi spună nici un cuvânt. 

— Jane! murmură în sfârşit, Lewis, cum se face că ai venit 
în ajutorul meu? 

— Am să-ţi povestesc - spuse Jane. Dar mai întâi, să 
vorbim despre tine. Explică-mi... 

— Ce vrei să-ţi spun? exclamă Lewis, cu un gest 
deznădăjduit. Nici eu nu înţeleg nimic. Acum cinci luni, la 
30 noiembrie, în biroul meu, am primit în ceafă o lovitură 
violentă care m-a doborât. Când mi-am revenit în fire, 
aveam un căluş în gură, eram legat şi închis într-o ladă. Şi 
am fost transportat în douăzeci de feluri, ca un bagaj. În ce 
ţară mă aflu? Nu ştiu. De peste patru luni n-am părăsit 
celula asta unde, în fiecare zi, carnea îmi e sfâşiată fie cu 
cleşti, fie cu lovituri de bici... 

— O, Lewis! ... Lewis! ... - gemu Jane, care plângea cu 
hohote. Cine e oare călăul tău? 

— Asta e lucrul cel mai groaznic - răspunse Lewis, trist. N- 
o să ghiceşti niciodată. Cel care săvârşeşte asemenea 
cruzimi €... 


Lewis se întrerupse brusc. Braţul lui întins arăta ceva în 
culoar, şi ochii lui, întreaga lui faţă, exprimă o spaimă 
îngrozitoare. 

Privind în direcţia arătată de fratele ei, Jane păli, şi mâna 
ei strecurată sub poalele bluzei, apucă arma găsită în 
mormântul de la Kubo. Cu ochii sângeroşi, cu gura, din care 
se scurgeau bale, crispată într-un rânjet de fiară, feroce, 
înspăimântător, hidos, Harry Killer se afla acolo. 

XII. 


HARRY KILLER 
— Harry Killer! exclamă Jane. 
— Harry Killer? ... - repetă pe un ton întrebător Lewis 


Buxton, privindu-şi cu mirare sora. 

— EI însuşi - tună Killer cu glas răguşit. 

Apoi făcu un pas înainte, şi, oprindu-se în cadrul uşii, pe 
care statura lui atletică îl astupa aproape în întregime, se 
rezemă de pervaz ca să-şi întărească echilibrul slăbit de 
paharele băute în seara aceea. 

— Asta numeşti dumneata a te preda? ... - bâigui el, 
scrâşnind din dinţi de mânie. Aha! Domnişoara are întâlniri 
fără ştirea viitorului ei soţ! 

— Soţul ei? ... repetă Lewis, părând şi mai uluit. 

— Îţi închipui cumva că o să-ţi meargă aşa de uşor cu 
mine? adăugă Harry Killer, intrând în celulă şi întinzându-şi 
spre Jane mâinile enorme şi păroase. 

Dar Jane îşi scoase arma de la cingătoare. 

— Nu te apropia! ... strigă ea. 

— Oh! ... Oh! ... făcu Harry Killer, ironic, viespea are ac. 

În ciuda ironiei, el se apropie prudent şi rămase nemişcat 
în mijlocul celulei, supraveghind cu privirea pumnalul cu 
care Jane Buxton îl ameninţa. 

Profitând de momentul acesta de nehotărâre, Jane îşi luă 
fratele cu ea, şi se apropie de uşă, tăind astfel retragerea 
adversarului pe care îl ţinea la respect. 

— Da, am o armă - răspunse ea fremătând, şi încă ce 
armă! ... Pumnalul acesta l-am găsit într-un mormânt... la 


Kubo! 

— La Kubo! ... - repetă Lewis. Oare nu acolo, George? ... 

— Da, spuse Jane, George a căzut la Kubo; acolo a murit, 
lovit nu de gloanţe, ci de arma aceasta pe care mai e încă 
scris un nume, numele ucigaşului: Killer. 

La evocarea dramei de la Kubo, Harry Killer făcuse un pas 
înapoi. Palid, desfigurat, el se sprijinea acum de peretele 
celulei, privind-o pe Jane cu un fel de teamă. 

— Killer, spui? exclamă Lewis la rândul lui. Te înşeli, Jane. 
Pe omul acesta nu-l cheamă Killer. El poartă un alt nume, şi 
mai rău încă, un nume pe care l-ai mai auzit. 

— Un alt nume? 

— Da... Tu erai prea mică atunci când el ne-a părăsit, aşa 
că astăzi nu-l mai recunoşti; dar ai auzit de-atâtea ori 
vorbindu-se despre el... Când maică-ta s-a căsătorit cu tata, 
ea avea un fiu. Fiul acela e omul pe care îl vezi, e William 
Ferney, fratele tău. 

Revelația lui Lewis Buxton avu efecte opuse asupra celor 
doi actori ai scenei. Pe când Jane, distrusă, lăsa să-i cadă 
mâna fără putere, William Ferney - căci de acum îi vom lăsa 
adevăratul său nume - părea că-şi recâştigase întreaga 
siguranţă. Până şi beţia i se risipise. Se ridicase pe picioare 
şi se ţinea acum drept, în faţa grupului format de Jane şi de 
Lewis, învăluindu-i într-o privire scânteietoare de ură şi 
plină de-o cruzime necruțătoare. 

— Ah! Tu eşti Jane Buxton! ... rosti el cu glas şuierător. 
Apoi repetă, scrâşnind din dinţi: Ah! Eşti Jane Buxton! ... 

Şi deodată, toate sentimentele rele pe care le înăbuşea, 
explodară. William Ferney vorbi, vorbi atât de repede încât 
abia dacă avea timp să articuleze cuvintele, în fraze tăiate, 
frânte, cu respiraţia gâfâitoare, cu glas surd, cu ochi de 
nebun. 

— Sunt încântat! ... Da, într-adevăr sunt încântat! ... Ah! ai 
fost la Kubo! ... Sigur, eu l-am ucis... pe fratele tău George... 
pe frumosul George... de care familia Buxton era atât de 
mândră! ... Ba chiar l-am ucis de două ori: mai întâi, i-am 


ucis sufletul, apoi trupul... Şi acum, sunteţi în mâna mea, 
amândoi... În puterea mea... sub călcâiul meu! Sunteţi 
proprietatea mea! ... Pot să fac ce vreau cu voi! ... 

Cuvintele ieşite din gâtlejul lui, abia dacă se puteau 
înţelege. William Ferney bâiguia, beat de bucurie, 
triumfător. 

— Când mă gândesc că pe unul l-am prins... iar celălalt a 
venit singur! E nostim de tot! ... 

Ferney făcu un pas înainte, fără ca nici Jane, nici Lewis, 
înlănţuiţi, să facă vreo mişcare, şi se plecă spre ei: 

— Poate credeţi că ştiţi multe? Nu ştiţi nimic... Dar am să 
vă spun eu tot... Tot! ... Şi cu ce plăcere! ... Ah! Tatăl vostru 
m-a alungat! ... Trebuie să se felicite pentru asta! ... Un 
singur lucru mai lipseşte totuşi, ca să-mi fie bucuria deplină. 
Vreau ca el să ştie... înainte de a muri... ce mână i-a dat 
loviturile... Mâna care l-a lovit... iat-o...eamea!... 

Willam Ferney mai făcu un pas. Acum aproape că-i atingea 
pe fratele şi sora înspăimântați de accesul acesta de 
nebunie sălbatică. 

— Ah! ... am fost alungat! ... Ce puteam face cu sumele 
nenorocite care mi se ofereau? ... Mie îmi trebuie aur, mult 
aur, munţi de aur! ... Şi l-am avut, aurul, să-l mişti cu 
lopata... grămezi de aur... fără voi... fără ajutorul nimănui... 
e numai al meu! ... Ce-am făcut ca să mi-l procur? Ha! Ha! 
Ceea ce oamenii de soiul vostru numesc crime... Am furat... 
am ucis... am asasinat... toate... toate crimele! ... Ha! Ha!... 

Dar aurul nu era totul pentru mine... Ceva şi mai puternic 
încă era ura pe care v-o port... tuturor... dezgustătoare 
familie a Glenorilor! ... De aceea am venit în Africa. Am dat 
târcoale coloanei lui George Buxton... şi m-am prezentat lui. 
Am jucat întreaga comedie... regrete... pocăință... 
remuşcări... Am fost mincinos, viclean, ipocrit... Aveam 
dreptul, în războiul meu, nu? Neghiobul s-a lăsat dus... Mi-a 
deschis braţele... Am împărţit amândoi cortul... masa lui... 
Ah! cum am profitat de încrederea asta prostească! ... În 
fiecare zi, puţin praf în mâncarea lui... Ce fel de praf? ... Ce 


vă pasă... Opium... haşiş... sau altceva în genul ăsta... 
treaba mea. Ce s-a ales din George Buxton... Un copil, un 
copilaş fără putere... 

Şeful? ... Eu! ... Şi-apoi să te ţii isprăvi! ... Ziarele erau 
pline de ele... George Buxton nebunul... George Buxton 
ucigaşul... George Buxton trădătorul... numai despre asta 
vorbeau... Cine a râs la urmă, citindu-le tiradele? Cred că 
eu... Dar să lăsăm... într-o bună zi, au sosit soldaţii... 
George Buxton mort, era bine... dezonorat, era şi mai 
bine... Deci, l-am ucis, ca să tacă... 

Apoi am venit aici şi am clădit oraşul ăsta... Nu-i rău, nu-i 
aşa, pentru cel ce fusese alungat cu ocară? ... Aici, eu sunt 
şef... stăpân, rege... împărat... Eu comand, mie mi se 
supun... Totuşi, bucuria nu-mi era întreagă... Tatălui vostru 
îi mai rămânea un fiu şi o fiică. Asta nu putea să mai 
dureze... Fiul, mai întâi... într-o zi, când aveam nevoie de 
bani, i-am luat pe-ai lui... şi l-am luat şi pe el pe deasupra... 
doborât la pământ... legat ca un jambon... fiul, în fundul 
unui cufăr... fiul... Şi, la drum! Trenuri, vagoane, planoare, 
la drum! până aici... la mine acasă... În imperiul meu! ... Şi-l 
voi ucide... ca şi pe celălalt... dar mai puţin repede... cu 
încetul... zi de zi... În acest timp... acolo... în Anglia... tatăl... 
Oh! un lord... grozav de bogat... tatăl ştie că fiul său a şters- 
0... umflând casa de bani... Să mă bată Dumnezeu dacă nu 
le-am ticluit bine... 

Rămânea fiica, sora mea... Ah! sora mea! ... îi venise 
rândul... Ăsteia, ce să-i fac? ... Mă gândeam... căutam... 
Drace! şi iat-o că vine! ... Am noroc! ... Era cât pe-aci s-o iau 
de nevastă! ... Să mori de râs, nu alta! ... Nevasta mea? 
Haidade! ... Nevasta ultimului dintre sclavii mei! ... A celui 
mai slut dintre negrii mei! ... 

După asta, ce-o să mai rămână... bătrânului lord... în ciuda 
titlului şi a bogățiilor sale? Băieţii? Unul trădător... celălalt 
hoţ... Fata? ... dispărută, haimana, cine ştie pe unde... Şi 
el... singur de tot... cu ideile lui învechite... Se stinge 


frumosul neam al Glenorilor! ... lar răzbunarea cred că e 
destul de reuşită! ... 

Blestemăţiile acestea groaznice, rostite cu glas gâlgâitor, 
se încheiară printr-un adevărat urlet. 

William Ferney se opri sufocat, gâtuit de furie. Ochii îi 
ieşiseră din orbite. Îşi întindea spre victime mâinile 
crispate, dornice să tortureze trupurile lor pe care le ura. 
Nu mai era o făptură omenească, ci un nebun furios, în 
plină criză, o fiară pornită să distrugă. 

Înspăimântaţi mai mult pentru el decât pentru ei, Jane şi 
Lewis Buxton îl priveau cu groază pe nebun. Cum de putea 
un suflet omenesc să cuprindă o ură atât de înfricoşătoare? 

— Astă-seară am să vă las împreună, fiindcă asta vă 
distrează - spuse monstrul când îşi recapătă suflarea. Dar 
mâine... 

Bubuitul unei explozii care trebuie că fusese formidabilă 
dacă răzbătuse până în celulă îi acoperi deodată glasul. 
William Ferney se opri brusc, mirat, neliniştit, căutând să 
asculte. 

După explozie, urmară câteva clipe de tăcere adâncă, apoi 
se auzi o zarvă de nedescris. Ţipete, urlete depărtate, 
zgomotul unei mulţimi întregi în delir, cu care se amestecau 
rare pocnete de revolvere sau de puşti... 

William Ferney nu se mai gândea nici la Jane, nici la Lewis 
Buxton. Asculta, căutând să ghicească ce însemna zarva 
aceasta. 

Omul din Garda Neagră postat la intrarea celulelor veni, 
deodată, în goană: 

— Stăpâne! strigă el înnebunit, oraşul e în flăcări! 

William Ferney lăsă să-i scape o înjurătura oribilă, apoi, 
îmbrâncindu-i pe Jane şi pe Lewis Buxton care îi stăteau în 
cale, se repezi în coridor şi dispăru. 

Deznodământul acesta se ivise atât de rapid încât fratele şi 
sora nu avuseseră timp să înţeleagă nimic din cele 
petrecute, în starea în care se aflau, abia auziseră explozia 


şi strigătele care îi scăpaseră de călăul lor. De o clipă, se 
aflau singuri, fără să-şi fi dat încă seama de lucrul acesta. 

Se mai ţineau încă strâns îmbrăţişaţi, şi, copleşiţi de 
cumplita scenă ai căror martori fuseseră până atunci, slăbiţi 
de recentele lor suferinţe, gândindu-se la bătrânul care se 
stingea în deznădejde şi ruşine, plângeau amândoi cu 
hohote. 

XIII. 

NOAPTEA SÂNGEROASĂ. 

Adânc tulburaţi de îngrozitoarea scenă pe care o 
suferiseră, uitând tot ce nu era legat de chinul lor, Jane şi 
Lewis Buxton rămaseră multă vreme astfel înlănţuiţi. Apoi, 
încetul cu încetul, lacrimile le secară şi, în sfârşit, scoțând 
un adânc suspin, ei se depărtară unul de altul şi recăpătăm 
conştiinţa lumii exterioare. 

Ceea ce îi izbi mai întâi, în ciuda zgomotelor confuze care 
bubuiau în jurul lor, fu o tulburătoare senzaţie de linişte, în 
coridorul viu luminat de becurile electrice, domnea o pace 
ca de mormânt. Palatul părea mort. Afară, dimpotrivă, 
vuietele confuze, detunăturile de arme, un întreg vacarm, 
creşteau din minut în minut. 

O clipă, cei doi ascultară atenţi zgomotele acestea 
inexplicabile, al căror sens Jane îl înţelese deodată. Ea se 
întoarse spre fratele ei. 

— Poţi să umbli? întrebă ea. 

— Am să încerc - răspunse Lewis. 

— Vino! spuse ea. 

Amândoi, grup jalnic, tânăra fată sprijinindu-l pe bărbatul 
istovit de patru luni de chinuri, ieşiră din celulă, merseră 
de-a lungul coridorului şi sosiră în vestibulul unde mai 
adineauri veghea un paznic, Paznicul dispăruse. Acum, 
vestibulul era pustiu. 

Cu greu, cei doi urcară scara până la al treilea şi ultimul 
palier. Cu cheia luată de la William Ferney, Jane deschise 
uşa palierului şi, urmată de Lewis, se pomeni în aceeaşi 
încăpere în care, cu puţin înainte, îl lăsase să-şi mistuie 


beţia pe monstrul dement despre care atunci nu ştia că-i e 
frate. 

Ca şi vestibulul, încăperea era goală. De la plecarea ei, 
nimic nu se schimbase acolo. Jilţul lui William Ferney se afla 
tot în dosul mesei încărcată cu sticle şi pahare, iar cele 
nouă scaune stăteau şi acum aşezate în semicerc în faţa 
mesei. 

Făcându-l să stea jos pe fratele ei, ale cărui picioare se 
muiaseră de tot, Jane îşi dădu în sfârşit seama de ciudăţenia 
situaţiei lor. De ce pustiul şi tăcerea aceasta? Ce devenise 
călăul lor? 

Supunându-se unui impuls brusc, ea îndrăzni să se 
despartă de Lewis, şi se aventură cu îndrăzneală în Palat, 
străbătându-l în toate direcţiile. 

Jane începu cu parterul, fără să lase nici un colţişor 
necercetat. Când trecu pe dinaintea uşii exterioare, ea putu 
să observe dintr-o privire că aceasta era încuiată cu grijă. 
La parter, ale cărui uşi interioare erau larg deschise, aşa 
cum le-ar fi lăsat fuga desperată a celor ce locuiau aici, Jane 
nu văzu pe nimeni. Din ce în ce mai mirată, ea străbătu cele 
trei etaje, şi le găsi la fel de goale. Oricât ar fi fost de 
necrezut, Palatul părea pustiu. 

După vizitarea celor trei etaje îi mai rămânea decât turnul 
central şi terasa care îl comanda. În josul scării care ducea 
aici, Jane se opri o clipă, gânditoare, apoi porni să urce fără 
grabă. 

Nu, Palatul nu era pustiu, după cum ar fipututea să 
creadă. Când ajunse aproape de capătul scării, Jane auzi un 
zgomot de glasuri venind dinafară. Prudentă, tânăra fată 
urcă ultimele trepte şi, ocrotită de întuneric, cercetă cu 
privirea terasa, până la care băteau proiectoarele Uzinei. 

Toţi locuitorii Palatului se aflau acolo. Cutremurându-se de 
groază, Jane îl recunoscu pe William Ferney. Şi-i mai 
recunoscu, de asemenea, şi pe cei opt consilieri pe care îi 
găsise împreună cu el, acum două ore. Mai încolo, în două 


grupuri, câţiva oameni din Garda Neagră şi cei nouă 
servitori negri. 

Aplecaţi cu totul peste parapet, ei păreau că îşi arată unul 
altuia ceva în depărtare, schimbând între ei mai degrabă 
strigăte decât cuvinte, însoţite de gesturi largi. Ce se 
petrecea oare de putea să-i pasioneze în asemenea 
măsură? 

Deodată, William Ferney se ridică, dădu un ordin cu glas 
tunător, şi, urmat de cei aflaţi pe terasă, se năpusti, pe 
scara căreia Jane îi ocupa ultimele trepte. Tânăra fată văzu 
atunci, că erau înarmaţi: fiecare avea câte două pistoale 
prinse la brâu şi câte o puşcă pe care o învârteau mânioşi 
deasupra capetelor. 

Încă o clipă şi ascunzătoarea i-ar fi fost descoperită. Ce i- 
ar fi făcut oamenii aceştia care păreau cuprinşi de o furie 
nemaipomenită? Jane se simţi pierdută. 

Pe când privea în jurul ei, căutând inconştient un ajutor 
imposibil, ochii îi căzură deodată pe-o uşă aflată în susul 
scării. Uşa despărţea scara de terasă. Să vadă şi să împingă 
uşa, care se închise cu zgomot, fu pentru Jane Buxton unul 
şi acelaşi lucru. Situaţia i se schimbase enorm prin gestul 
făcut cu totul instinctiv, fără să-şi dea măcar seama că îl 
face. 

La gestul acesta, cei de afară răspunseră prin strigăte de 
furie şi prin blesteme cumplite. Nici nu apucase Jane să 
tragă bine ultimele zăvoare, că ei şi începură să dea 
puternice lovituri cu paturile puştilor în adăpostul găsit de 
tânăra fată împotriva lor. 

Înfricoşată de urletele şi de loviturile repetate, de tot 
vacarmul acesta, Jane rămase încremenită, tremurând, 
ţintuită locului. N-ar fi avut putere să facă un pas, ca să-şi 
salveze viaţa. Îşi ţinea ochii aţintiţi pe uşă, aşteptându-se s- 
o vadă căzând dintr-o clipă în alta, sub efortul cumpliţilor ei 
duşmani. 

Dar bariera care o despărţea de ei nu căzu, şi nu păru nici 
măcar clintită de loviturile furioase care o izbeau. Jane îşi 


recapătă încetul cu încetul calmul şi observă atunci că uşa 
era făcută, ca şi cea a Uzinei şi a intrării Palatului, dintr-o 
singură placă groasă de blindaj, în stare să ţină piept 
tuturor asalturilor. N-avea deci să se teamă că William 
Ferney ar putea-o forţa, cu slabele mijloace avute la 
îndemână. 

Liniştită, Jane porni să-şi regăsească fratele, când observă, 
din treacăt, că între ultimul etaj al Palatului şi terasă, scara 
putea fi închisă, pe rând, cu alte cinci uşi asemănătoare. 
William Ferney prevăzuse totul ca să se pună la adăpost de 
surprize. Palatul lui era împărţit în numeroase secţiuni 
separate prin baraje care ar fi trebuit străpunse unul după 
altul. Astăzi, precauţiile acestea se întorceau împotriva lui. 

Jane zăvori cele cinci uşi aşa cum o zăvorâse şi pe prima, şi 
cobori la parter. 

Ferestrele Palatului erau apărate cu grilaje solide, iar 
după grilaje, cu puternice obloane de fier. Fără să piardă o 
clipă, Jane închise, la fiecare etaj, toate obloanele, până la 
ultimul. 

De unde găsea ea oare puterea de a manevra plăcile 
acestea grele, de metal? Se mişca într-o continuă febră, 
fără să-şi dea măcar seama, ca şi cum ar fi fost într-o stare 
de somnambulism, cu dibăcie şi rapiditate. Într-o oră, 
termină toată munca. Acum se afla în centrul unui veritabil 
bloc de piatră şi de oţel, cu neputinţă de cucerit. 

Şi abia când termină, îşi simţi oboseala. Picioarele îi 
tremurau. Cu mâinile pline de sânge şi lipsite de puteri, 
abia mai putu să coboare lângă fratele ei. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă îngrijorat acesta, văzând-o 
într-o asemenea stare. 

Când îşi mai recapătă respiraţia - Jane îi povesti ce făcuse. 

— Suntem stăpâni pe Palat - încheie ea. 

— În afară de scară, nu mai au şi altă ieşire? întrebă Lewis 
căruia nu-i venea să creadă într-o asemenea lovitură de 
teatru. 


— Sunt sigură că nu mai au, afirmă Jane. William e blocat 
pe terasă, şi-l desfid să poată ieşi de-acolo. 

— Dar de ce s-au adunat toţi pe terasă? întrebă Lewis. Ce 
s-a întâmplat? 

Lucrul acesta Jane nu-l ştia. Cu gândul numai la pregătirile 
de apărare, ea nu văzuse nimic. Dar ce nu ştia, se putea afla 
uşor. Era de ajuns doar să arunce o privire afară. Cei doi 
fraţi se urcară la etajul de sus, deasupra căruia nu se mai 
afla decât terasa, şi crăpară puţin unul din obloanele de fier 
pe care Jane tocmai le închisese. 

Atunci înţeleseră agitația lui William Ferney şi a oamenilor 
săi. Dacă, la picioarele lor, Esplanada era întunecată şi 
tăcută, lumini vii şi strigăte puternice ajungeau până la ei 
de pe malul drept al Red-River-ului. Toate colibele negrilor 
ardeau. Centrul oraşului, adică partea rezervată sclavilor, 
se transformase într-un rug imens. 

Incendiul făcea de asemenea prăpăd şi în Civil Body şi 
chiar, în amant şi în aval, cele două capete ale cartierului 
locuit de Merry Fellows începeau şi ele să ardă. 

În partea neatinsă încă de foc a cartierului acestuia din 
urmă răsuna o larmă îngrozitoare. Se auzeau ţipete, 
înjurături, vaiete, urlete confuze, amestecate cu zgomotul 
necontenit al împuşcăturilor. 

— E Tongane - spuse Jane. Sclavii s-au răsculat. 

— Sclavii! ... longane? ... repetă Lewis, pentru care 
cuvintele acestea nu aveau nici un înţeles. 

Jane îi explică organizarea Blackland-ului, cel puţin atâta 
cât o cunoştea şi ea, după informaţiile date de Marcel 
Camaret, de Tongane, şi de rănitul îngrijit la uzină. Îi 
povesti apoi, în câteva cuvinte, cum de ajunsese ea însăşi 
aici şi prin ce concurs de împrejurări era prizonieră. Îi 
spuse de ce făcuse călătoria, cum izbutise să stabilească 
nevinovăția acum sigură a fratelui lor George Buxton, şi 
cum după ce se alipise misiunii condusă de deputatul 
Barsac, fusese răpită împreună cu resturile misiunii. 
Arătându-i, dincolo de Esplanadă, uzina strălucind de 


luminile proiectoarelor, îi explică rolul ei şi-i spuse numele 
tuturor celorlalţi membri ai misiunii care, în afară de un 
negru numit Tongane, se aflau încă refugiaţi acolo. Cât 
despre Tongane, el era cel ce pornise să răscoale populaţia 
neagră a Blackland-ului, iar cele văzute acum dovedea că 
izbutise. Dar Jane nu mai avusese răbdare să aştepte şi 
fugise singură, chiar în seara aceea, sperând că-i va putea 
salva pe asediați. Aşa ajunsese până la nefericitul ei frate. 
În acest timp, Tongane, fireşte, dăduse semnalul convenit, i 
se trimiseseră arme, şi acum răscoala era pornită. Fără 
doar şi poate că spre bătălia la care asistară de pe înălţimea 
terasei vroiau să alerge William Ferney şi oamenii lui, când 
ea le închisese brusc trecerea. 

— Şi acum, ce vom face? întrebă Lewis. 

— Vom aştepta - răspunse Jane. Sclavii nu ne cunosc şi, în 
învălmăşeală, n-ar face nici o deosebire între noi şi ceilalţi. 
De altfel, nu le-am putea fi de nici un ajutor, căci n-avem 
arme. 

Cum Lewis observă, pe bună dreptate, că ar fi bine să-şi 
procure şi ei arme, Jane procedă la o nouă vizită a Palatului. 
Recolta nu se dovedi îmbelşugată. Cum toate armele, în 
afară de cele pe care posesorii lor le aveau la ei, erau 
centralizate în turnul ridicat deasupra terasei, ea nu găsi 
decât o puşcă şi două revolvere cu câteva cartuşe. 

Când se reîntoarse cu armele, situaţia se schimbase mult. 
Negrii îşi făcuseră o trecere şi năpădiseră Esplanada unde 
mişunau în număr de peste trei mii. Într-o clipă, ei luaseră 
cu asalt atât cazarma Gărzii Negre, ai cărei oameni fură 
măcelăriți pe loc, cât şi remiza celor patruzeci de planoare, 
de unde izbucniră curând flăcări uriaşe. Îmbătaţi de jaf şi 
de sânge, înnebuniţi, ei se răzbunau dintr-o dată pentru 
lungile lor suferinţe, şi, pe cât părea, furia n-avea să li se 
domolească decât după distrugerea totală a oraşului şi 
după masacrarea ultimului dintre locuitorii săi. 

Privind spectacolul acesta, William Ferney pesemne că 
spumega de furie neputincioasă. Era auzit urlând, zbierând, 


fără să i se înţeleagă cuvintele pe care le rostea. Pe terasă 
răpăiau împuşcături necontenite, iar gloanţele, lovind în 
mulţimea negrilor care mişunau, făceau numeroase victime 
în rândurile lor. 

Dar ceilalţi negri păreau că nu observă lucrul acesta. După 
cazarma Gărzii Negre şi remiza planetarelor, ale cărei 
flăcări luminau Esplanada ca o torţă gigantică, trecuseră la 
atacul Palatului, şi se căzneau, altminteri inutil, să spargă 
poarta, lovind-o cu tot ce le cădea în mâini. 

Tocmai se ocupau să facă asta, când puternice salve de 
gloanţe porniră dinspre Red River, Reuşind, în sfârşit, să se 
regrupeze, grupurile de Merry Fellows trecuseră podul şi, 
desfăşurându-se pe Esplanadă, trăgeau la întâmplare, în 
grămadă. Curând, sute de cadavre acoperiră pământul. 

Scoţând strigăte feroce, negrii se năpustiră spre 
adversarii lor. Timp de câteva clipe, avu loc o luptă atroce, 
un masacru de nedescris. Cum nu aveau arme de foc, negrii 
căutau lupta corp la corp, folosind securile, pumnalele, 
suliţele şi, la nevoie, dinţii. Cei din Merry Fellows 
răspundeau cu lovituri de baionete şi cu gloanţe trase de la 
un pas. 

Sfârşitul luptei părea neîndoielnic. Superioritatea armelor 
trebuia să triumfe asupra numărului. O oarecare şovăire nu 
întârzie, într-adevăr, să se ivească în gloata decimată a 
negrilor care dădură înapoi şi, în cele din urmă, fugiră pe 
malul drept, lăsând Esplanada în mâinile învingătorilor. 

Aceştia se năpustiră după ei, ca să salveze ce mai putea fi 
salvat, adică centrul cartierului Merry Fellows, neatins încă 
de incendiu. 

În momentul când treceau podul pe urmele fugarilor, 
răsună o explozie formidabilă. De la înălţimea Palatului, 
Jane şi Lewis putură să-şi dea seama că explozia se 
produsese la mare distanţă, în partea cea mai depărtată a 
cartierului locuit de Civil Body. La lumina incendiilor care 
ardeau din toate părţile, ei văzură că, într-acolo, o parte din 


cartier şi o mare parte din zidul de incintă tocmai se 
dărâmaseră. 

Oricare ar fi fost cauza exploziei, rezultatul ei cel mai sigur 
era că le deschise negrilor aflaţi în derută o largă ieşire 
spre câmp. Prin spărtura astfel făcută, sclavii învinşi putură 
deci să se refugieze pe ogoarele şi crângurile învecinate, şi 
să scape de inamicii lor. De altfel, urmărirea acestora se 
încetinise. Un sfert de oră mai târziu, ei părăseau chiar 
malul drept al Red River-ului şi reveneau pe Esplanadă. În 
afară de faptul că nu mai găseau în faţă adversari, erau şi 
ei, la rândul lor, îngroziţi de noile explozii care urmau 
necontenit după cea dintâi. 

Care era originea exploziilor acestea? Nimeni n-ar fi putut 
să spună. În orice caz, era limpede că ele nu se produceau 
la întâmplare şi că erau dirijate de voinţa cuiva. Prima, 
după cum se ştie, avusese loc la periferia oraşului, la 
punctul jumătăţii de cerc descris de cartierul Civil Body, cel 
mai depărtat de Palat. 

Cinci minute mai târziu se auziră încă două, la dreapta şi 
la stânga acestui punct. Apoi, după o nouă întrerupere de 
cinci minute, mai izbucniră încă două, apropiindu-se de 
oraş, după curba cartierului Civil Body. 

Atunci grupele de Merry Fellows, pornite pe urmele 
sclavilor, căutaseră loc de refugiu pe Esplanadă. 

Începând din clipa aceea, exploziile inexplicabile 
continuară la intervale regulate. De acum înainte, la fiecare 
jumătate de ceas izbucnea câte una. La fiecare treizeci de 
minute se auzea o nouă bubuitură, şi o nouă porţiune din 
cartierul Civil Body era prefăcută în ruine. 

Înghesuită pe Esplanadă, populaţia albă a Blackland-ului 
sau măcar ce mai rămăsese din ea, asista năucită la 
fenomenul acesta inexplicabil. Părea, într-adevăr, că o 
putere superioară şi formidabilă pornise la distrugerea 
sistematică a oraşului. Toţi bandiții aceştia, odinioară atât 
de curajoşi faţă de cei slabi, tremurau acum de frică. 
Înghesuindu-se în pereţii Palatului, ei încercau zadarnic să 


deschidă poarta, şi zbierau furioşi spre William Ferney, pe 
care îl zăreau pe terasă fără să înţeleagă de ce îi părăsise. 
Ferney se istovea zadarnic, făcând gesturi de neînțeles 
pentru ei şi rostind cuvinte care se pierdeau în zarva 
generală. 

Aşa se sfârşi noaptea. La ivirea lor, zorile luminară o 
privelişte cumplită. Solul Esplanadei era literalmente 
acoperit cu morţi negri şi albi, zăcând de-a valma, în număr 
de câteva sute. Dacă albii câştigaseră victoria, în schimb o 
plătiseră scump. Din cei peste opt sute de locuitori pe care 
îi aveau până ieri cartierele Civil Body şi Merry Fellows, 
abia dacă mai rămăseseră teferi patru sute. Ceilalţi 
pieriseră, atât la începutul răscoalei, în momentul primei 
surprize, cât şi pe Esplanadă, când răscoala fusese 
înăbuşită. 

Cât despre sclavi, Jane şi Lewis, din punctul înalt pe care 
se aflau, îi zăreau pe câmpiile din preajmă. Mulţi dintre ei 
plecaseră. Unii se depărtau spre vest, mergând drept spre 
Niger, de care îi despărţea un ocean de nisip. Câţi dintre ei 
aveau să ducă cu bine la capăt călătoria aceasta, fără apă, 
fără hrană, fără arme? Alţii, preferând un drum mai lung 
dar mai sigur, urmau cursul Red River-ului, şi începeau să 
dispară spre sud-vest. 

Dar cei mai mulţi nu se putuseră hotări să se depărteze de 
Blackland. Aceştia erau văzuţi, în mijlocul câmpurilor, 
adunaţi în cete, privind cu un aer stupid oraşul, de unde se 
înălţau coloane groase de fum, pe care exploziile succesive 
le transformau treptat într-un morman de ruine. 

Tot timpul nopţii bubuiturile nu încetară. Fiecare jumătate 
de ceas îşi avea explozia sa. Când se lumină de ziuă, 
întregul cartier Civil Body şi jumătate din cartierul sclavilor 
nu mai erau decât o grămadă de dărâmături de nedescris. 

În momentul acela, un bubuit puternic răsună pe terasa 
Palatului. Apoi, una după alta, urmară altele, dintre care 
ultima fu urmată parcă de-un zgomot ca de tunet. 


Fără să se depărteze de fereastra de la care, prin 
crăpătura obloanelor, asistase la şirul acesta de drame, 
Lewis Buxton îşi apucă sora de mână, privind-o neliniştit. 

— William a forţat cu lovituri de tun poarta terasei, spuse 
Jane, care cunoştea prea bine aşezarea Palatului ca să nu 
ghicească motivul bubuiturilor. 

Jane vorbea cu voce calmă. Examinase situaţia şi o aprecia 
cu un sânge rece desăvârşit. 

— Atunci, au să coboare? ... exclamă Lewis. Şi apucă unul 
din revolverele găsite de Jane. 

— Mai bine mort decât să cad iar în mâinile lor! Jane îl opri 
cu un gest. 

— Încă n-au ajuns aici, spuse ea liniştită. Mai există cinci 
porţi asemănătoare, puse în aşa fel, ultimele trei mai ales, 
încât va fi imposibil să îndrepte tunul spre ele. 

Ca pentru a-i da dreptate, bubuiturile încetaseră, într- 
adevăr. Un vuiet surd, venit de pe terasă şi însoţit de 
vociferări furioase, arăta că William Ferney şi oamenii lui se 
căzneau să îndrepte tunul spre a doua poartă, şi că operaţia 
nu era uşor de îndeplinit. 

De altfel, munca aceasta fu întreruptă curând, căci se 
produse un nou incident care, fără îndoială, le atrase 
atenţia, aşa cum i-o atrase şi Janei şi lui Lewis Buxton. 

Exploziile exterioare, care nu încetaseră să izbucnească la 
intervale regulate de o jumătate de ceas, ajunseseră la cea 
mai puternică şi mai ales cea mai apropiată dintre toate de 
până acum. Puterea destructivă, care le provoca, ataca 
acum malul stâng. Un jet uriaş de pământ şi de pietre 
ţâşnise spre cer chiar din grădina Uzinei. Când fumul se 
risipi, se putu constata că grădina era distrusă pe o 
întindere destul de mare şi că o mică parte din Uzina 
propriu-zisă se prăbugşise. 

Pulberea exploziei acesteia mai plutea încă în aer, când 
Lewis şi Jane văzură o adevărată mulţime năpustindu-se pe 
chei, prin poarta larg deschisă a Uzinei. Jane recunoscu 
mulţimea aceasta. Erau tovarăşii ei de captivitate, erau 


lucrătorii lui Camaret, reuniți într-un grup compact în 
centrul căruia se aflau femeile şi copiii. De ce îşi părăseau 
nefericiţii aceştia adăpostul şi se îndreptau spre Esplanadă, 
unde aveau să se lovească de Merry Fellows, care se mai 
opinteau încă zadarnic să spargă poarta Palatului? 

Grupurile de Merry Fellows nu-şi puteau vedea noii 
adversari, de care îi despărţeau zidul Esplanadei. Dar, de 
pe terasă, William Ferney, a cărui privire trecea peste zid, îi 
văzuse şi îi arăta cu mâna. 

Gesturile lui nu fură înţelese. Mulțimea ieşită din Uzină 
atinse nestingherită poarta de comunicaţie dintre chei şi 
Esplanadă, şi pătrunse prin ea. 

Când cei din Merry Fellows îi zăriră, se iscă o furtună de 
strigăte. Părăsindu-şi munca inutilă, ei năvăliră asupra 
noilor sosiți. 

Dar de data aceasta nu mai aveau a face cu nişte negri. 
Înarmaţi cu ce găsiseră la îndemână, care cu un baros, care 
cu un cleşte, care cu un simplu drug de fier, oamenii Uzinei 
se aruncară şi ei înainte. Lupta fu necruțătoare. Strigăte 
asurzitoare sfâşiau aerul. Pâraie de sânge înroşiră solul 
Esplanadei plin şi aşa de morţii din noaptea trecută. 

Acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile, Jane Buxton se 
căznea să nu vadă spectacolul acesta groaznic. Câţi prieteni 
avea printre cei ce luptau! Tremura pentru viaţa lui Barsac, 
a lui Amedee Florence, a minunatului doctor Châtonnay, şi, 
mai ales, a lui Saint-Berain pe care îl iubea din toată inima. 

Dar, deodată, izbucniră nişte urlete şi mai puternice. 

Numărul şi armamentul superior triumfa. Coloana ieşită 
din Uzină era tăiată în două. Una din jumătăţile ei se 
retrăgea spre chei, apărând pas cu pas terenul, pe când 
cealaltă era împinsă în direcţia Palatului. Aceasta din urmă, 
cel puţin, nu mai putea păstra nici o speranţă de salvare. 
Oprită de zid, nu numai că îi avea în faţă pe Merry Fellows, 
dar, de pe înălţimea terasei, William Ferney şi ai lui îi 
împuşcau fără nici un risc pe nefericiţii care nici nu puteau 
fugi măcar. 


Un strigăt de bucurie izbucni deodată din piepturile lor. 
Poarta spre care fuseseră împinşi se deschisese larg în 
spatele lor, şi, pe prag, se ivi Jane Buxton. Strânşi 
îndeaproape de inamici, ei se refugiară în Palat, pe când 
Jane şi Lewis descărcau puşca şi revolverele ca să le apere 
retragerea. 

Uluiţi de intervenţia aceasta din care nu puteau înţelege 
nimic, Merry Fellows şovăiră o clipă. Când îşi reveniră din 
uimire şi se repeziră din nou la asalt, era prea târziu. 
Poarta fusese închisă şi le zădărnicea din nou toate 
eforturile. 

XIV. 

SFÂRŞITUL BLACKLAND-ULUI. 

Când poarta fu solid închisă, trebuiră să se ocupe mai întâi 
de răniţi, care erau destul de numeroşi. Ajutată de Amedee 
Florence - rănit el însuşi, de altfel foarte uşor, şi mânat, 
împreună cu Barsac, printre cei pe care o soartă ironică îi 
obliga să-şi caute refugiul tocmai la duşmanul lor cel mai 
necruţător - Jane Buxton se apucă să-i îngrijească. 

După ce termină pansamentele, o nouă grijă i se impuse 
tinerei fete: grija de a-i hrăni pe nefericiţii aceştia care, încă 
de câteva zile, sufereau cumplit de foame. Dar putea oare 
să izbutească, şi avea oare Palatul suficiente provizii pentru 
atâtea guri? 

Cantitatea de alimente descoperită de ea, după ce vizitase 
cu grijă toate etajele, asigura cel mult o masă mediocră. 
Situaţia rămânea deci cât se poate de gravă, şi se părea că 
reuşiseră doar să întârzie cu câteva ore deznodământul de 
neînlăturat. 

Era ora unsprezece dimineaţa, când toate treburile 
acestea fură terminate. Între timp, exploziile se succedau 
mereu în afara Palatului, pe Esplanadă continua să se audă 
larma grupului de Merry Fellows care, din când în când, 
încerca să forţeze poarta la fel de zadarnic ca şi până 
atunci, iar pe terasă răsunau strigătele lui William Ferney şi 
ale oamenilor săi. Obişnuindu-se cu vacarmul acesta, 


asediaţii, sfârşiră prin a nu-i mai da atenţie. Faptul că îşi 
ştiau fortăreaţa aproape de necucerit, făcea ca furia 
asediatorilor să-i îngrijoreze din ce în ce mai puţin. 

De cum avu un pic de răgaz, Jane Buxton îl întrebă pe 
Amedee Florence de ce părăsiseră adăpostul Uzinei pentru 
a se aventura pe Esplanadă în asemenea condiţii de 
inferioritate. Reporterul îi povesti atunci evenimentele 
desfăşurate de la plecarea ei. 

EI îi spuse cum, după ce Tongane dăduse, cam pe la opt şi 
jumătate, semnalul convenit, Marcel Camaret trimisese 
până la cartierul central câteva cartuşe de dinamită şi o 
mare cantitate de arme, fără ştirea celorlalţi locuitori ai 
Blackland-ului. După terminarea acestei operaţii, pe la 
unsprezece seara, asediaţii se adunaseră, gata să intervină 
în bătălia care avea să înceapă. Atunci fusese observată 
absenţa Janei Buxton. 

Amedee Florence îi descrise tinerei fete deznădejdea lui 
Saint-Berain, care pesemne că mai era chinuit şi acum de 
nelinişte, neştiind dacă ea scăpase din ultima bătălie. 

Oricum, la o jumătate oră după trimiterea armelor 
răsunase o puternică explozie. 'Tongane tocmai făcuse să 
sară în aer una din porţile cartierului negru, ale cărui colibe 
începeau să ardă toate odată, pe când sclavii se împrăştiau 
în cartierul Civil Body şi, judecând după ţipetele auzite 
aunci, făceau un masacru îngrozitor. 

Restul, Jane îl cunoştea. Ea ştia că negrii, după ce 
năpădiseră Esplanada, fuseseră respinşi atât de repede 
încât cei din Uzină nu avuseseră timp să le vină în ajutor. 
Aceştia din urmă ieşiseră la atac, dar trebuiseră să bată 
grabnic în retragere, căci, la sosirea lor, majoritatea 
negrilor nu se mai aflau pe Esplanadă. 

Siliţi să se reîntoarcă în Uzină, asediaţii petrecuseră acolo 
o noapte de spaimă. Într-adevăr, eşecul răscoalei sclavilor 
nu le mai îngăduia să spere că-l vor mai învinge vreodată pe 
Harry Killer. Printre altele, ca şi Jane Buxton, ei asistau la 


distrugerea metodică a oraşului prin exploziile succesive pe 
care Jane nu şi le putea explica. 

Amedee Florence îi spuse tinerei fete că ele se datorau lui 
Marcel Camaret, care înnebunise cu totul. 

Dintotdeauna Camaret, inventator genial fără doar şi 
poate, se aflase la un pas de nebunie, aşa cum dovedeau 
multe din anomaliile lui, incompatibile cu o inteligenţă 
sănătoasă şi bine echilibrată. Incidentele, care de vreo lună 
încoace se înmulţiseră, îi tulburaseră de-a binelea creierul. 

Primul şoc îi fusese dat de revelaţiile prizonierilor lui 
Harry Killer, când ei se refugiaseră la Uzină, după evadare. 
Al doilea, infinit mai puternic, îi fusese dat de Daniel 
Frasne, rănit după distrugerea planorului. De când 
cunoştea adevărul întreg, Marcel Camaret lunecase zi de zi 
spre nebunie. Jane Buxton nu se putea să nu-şi amintească 
de câte ori se închisese el în sihăstria locuinţei personale, şi 
cât de trist şi întunecat străbătea atelierele, când se ivea 
întâmplător pe-acolo. 

Trimiterea armelor către Tongane fusese ultimul lui act 
lucid. Când se auzise prima detunătură, şi, mai ales, când 
primele flăcări izbucniseră din cartierul sclavilor şi din 
cartierul Civil Body, cei care se aflau atunci lângă el îl 
văzuseră pălind deodată şi ducându-şi mâna la gât, ca un 
om care se sufocă. În acelaşi timp, Camaret bâiguia extrem 
de repede cuvinte abia articulate şi, deci, greu de înţeles. 
Celorlalţi li se păruse, totuşi, că desluşesc exclamaţia: 
„Moartea operei mele! ... Moartea operei mele!”... repetată 
într-una, pe şoptite. 

Mult timp, poate un sfert de ceas, Marcel Camaret, 
supravegheat cu dragoste de cei din jurul său, rostise 
cuvintele acestea, clătinând neîncetat din cap. Apoi, 
deodată, îşi îndreptase umerii şi lovindu-şi pieptul cu 
pumnii, strigase: „Dumnezeu a osândit Blackland-ul! ... 

În mintea lui, Dumnezeu era el însuşi, fireşte, judecând 
după gestul cu care îşi însoțea sentinţa de osândire. 


LIA 


Apoi, fără să le dea celorlalţi răgaz să-l oprească, Marcel 
Camaret o luase la fugă, repetând într-una cu un glas 
puternic, necunoscut la el: „Dumnezeu a osândit Blackland- 
ul! ... Dumnezeu a osândit Blackand-ul!” 

Şi se refugiase în turn, urcând etaj după etaj şi încuind 
toate uşile în urma lui. Sistemul defensiv al turnului era 
identic cu al celui din Palat; încercând să ajungă sus, ceilalţi 
se loviseră de aceeaşi imposibilitate care îl împiedica pe 
Harry Killer să părăsească terasa unde se afla blocat. Şi, pe 
când Camaret urca spre vârful turnului, i se auzea glasul 
tot mai depărtat, repetând într-una: „Dumnezeu a osândit 
Blackland-ul”... 

Aproape imediat după aceea izbucnise prima explozie. 
Numeroşi muncitori, neputând suporta să-l vadă într-o 
asemenea stare pe omul genial adorat de ei, se repeziseră 
atunci în Uzină, în ciuda slăbiciunii lor şi, conduşi de 
Rigaud, încercaseră să izoleze turnul, prin tăierea 
curentului electric. 

Dar turnul, având o rezervă de energie şi chiar câteva 
maşini generatoare acţionate cu aer lichid, se putea lipsi 
timp de mai multe zile de curentul dinafară. Exploziile nu se 
întrerupseseră, deci. În schimb, viespile, încetându-şi 
circuitele lor ocrotitoare, căzuseră imediat în şanţul din 
jurul Uzinei. Muncitorii se văzură deci nevoiţi să-i redea 
curentul lui Camaret, care, înțelegând, cu toată nebunia lui, 
ce târg i se propunea, pusese din nou în mişcare maşinile 
defensive. 

Aşa se scursese noaptea, într-o neîntreruptă enervare. În 
zori, Camaret se ivise pe platforma turnului. De la înălţimea 
aceea, el rostise un lung discurs, din care ceilalţi desluşiră 
doar câteva cuvinte izolate. Unele dintre ele, ca „mânie 
divină”, „focul cerului”, „nimicirea totală”, dovedeau cel 
puţin că nebunia lui nu avea tendinţa să se potolească. Ca 
încheiere a discursului, Camaret strigase: „Fugiţi! ... fugiţi 
toţi! ...” cu glas atât de puternic, încât fu auzit din toate 


colţurile Uzinei. Apoi reintrase în turn, de unde nu mai 
leşise. 

Curând după aceea se produsese prima explozie de pe 
malul stâng. Explozia, efectuată chiar în Uzină, îi îngrozise 
pe locuitori. Cu riscul de a fi masacrați, ei hotărâseră atunci 
să încerce o ieşire, căci nu mai aveau de ales între două 
moduri de a muri. 

Din nefericire, când ajunseră pe Esplanadă ei se 
ciocniseră de Merry Fellows, pe care zidul îi ascunsese 
până atunci; o luptă încheiată cu numeroase victime se 
pornise şi, despărțiți în două, unii trebuiseră să se refugieze 
la Harry Killer, pe când ceilalţi se văzuseră siliţi să se 
reîntoarcă pe chei, izbutind totuşi să închidă poarta dinspre 
Esplanadă. 

Aceştia din urmă puteau fi, într-adevăr, zăriţi din Palat. 
Cum nu mai îndrăzneau nici să rişte o nouă tentativă, a 
cărei inutilitate le fusese demonstrată, nici să reintre în 
Uzina aflată la cheremul gestului unui nebun - morţi de 
foame, istoviţi, ei rămăseseră sub cerul liber, întinşi pe 
pământ, expuşi atacurilor duşmanului care putea, după 
cum ar fi avut chef, fie să-i împuşte fără nici un risc de pe 
celălalt mal al Red River-ului sau de pe terasa Palatului, fie 
să-i iasă în spate pe drumul de pază. 

Printre ei, Jane Buxton avu bucuria să-i zărească pe Saint- 
Berain şi pe doctorul Châtonnay. Niciunul din prietenii ei, şi, 
mai ales, cel care îi era mai drag decât toţi, nu-şi pierduseră 
până acum viaţa în aventura aceasta. 

Abia trecuseră câteva minute de când Jane avusese 
mulţumirea aceasta relativă, când se auziră bubuituri 
înăbuşite în etajele de sus ale Palatului. Era uşor de ghicit 
că bubuiturile veneau de pe terasă, şi că cei aflaţi acolo se 
căzneau să smulgă dalele. Dar construcţia era solidă şi 
rezista vitejeşie. 

Dacă William Ferney şi oamenii lui, care duceau şi ei lipsă 
de hrană, nu ajungeau la neputinţă din pricina slăbiciunii, 
fără îndoială că până la urmă ar fi izbutit să-şi ducă la capăt 


încercarea. Într-adevăr, cam pe la orele şase seara, 
planşeul terasei fusese străpuns şi etajul al treilea trebuia 
evacuat. 

Asediaţii se retraseră la al doilea, fără a uita să închidă 
după ei uşile blindate. Apoi aşteptară. 

Jane Buxton folosi răgazul acesta pentru a-i pune la curent 
pe Barsac şi pe Amedee Florence cu propriile ei aventuri 
trăite de când părăsise Uzina. Ea le explică din cine îi era 
alcătuită familia, şi invocând mărturia lui Lewis, după ce le 
povesti de asemenea despre răpirea îndrăzneață şi despre 
chinurile îndelungate îndurate de acesta, le spuse ce 
descoperire dureroasă făcuse, recunoscându-l în Harry 
Killer pe celălalt frate, pe William Ferney, de multă vreme 
dispărut. Dacă soarta ar fi vrut ca el să nu mai revadă 
Anglia, Amedee Florence şi Barsac puteau deveni astfel 
chezaşi ai nevinovâţiei lui George şi Lewis Buxton, acuzaţi 
amândoi de crime pe care nu le săvârşiseră. 

Pe la şapte seara, plafonul etajului doi începu să fie 
zguduit de lovituri surde, aşa cum fusese mai înainte cel al 
etajului trei. După un repaus cerut de oboseală, William 
Ferney şi banda lui se porniseră iar pe lucru. Asediaţii 
trebuiau din nou să coboare. 

Străpungerea celui de-al doilea plafon ceru aceleaşi 
eforturi ca şi a celui dintâi. Până la două noaptea, în Palat 
răsunară necontenit loviturile. Urmă apoi o tăcere de două 
ore, folosită de William Ferney ca să treacă de la etajul al 
treilea la etajul al doilea şi să-şi ia din nou repausul din ce în 
ce mai necesar. 

Loviturile reîncepură să răsune abia pe la patru dimineaţa, 
de data aceasta în plafonul primului etaj. Fără să mai 
aştepte ca plafonul să fie străpuns, toată lumea se refugie la 
parter, având grijă să bareze drumul ca şi până acum, cu 
ajutorul uşilor blindate pe care, de altfel, nimeni nu mai 
încerca să le forţeze. 

Era ultimul refugiu îngăduit asediaţilor. Când William 
Ferney ar fi izbutit să le vină de hac celor două plafoane 


care încă îi mai despărţeau de el, când ţevile puştilor ar fi 
apărut deasupra capetelor, asediaţii n-ar mai fi putut decât 
fie să se refugieze în celulele de la subsol, fie să se retragă 
mereu, până când ar fi fost opriţi de zidul exterior al 
Palatului. Şi atunci, nu le-ar mai fi rămas decât să moară. 

Pe când William Ferney se căznea să înlăture penultimul 
obstacol care îi mai bara drumul, soarele răsări pe un cer 
fără nori. Şi atunci toată lumea putu să-şi dea seama de 
proporţiile dezastrului. Orice ar fi făcut, tiranul din 
Blackland avea să domnească de acum înainte numai peste 
nişte ruini. 

Oraşul era în întregime distrus. Doar două case mai 
rămăseseră în picioare, în centrul cartierului locuit 
odinioară de Merry Fellows, chiar în faţa Palatului. La 
câteva minute după răsăritul soarelui însă, se prăbuşiră şi 
ele, încheind astfel nimicirea completă a țărmului drept. 

Dar exploziile nu numai că nu se întrerupseră din pricina 
aceasta, ci, dimpotrivă, se înteţiră din ce în ce. După malul 
drept, Marcel Camaret ataca acum malul stâng, şi venise 
rândul Uzinei să se prăbuşească treptat. De altfel, Camaret 
îşi dirija cu o prudentă dibăcie opera de distrugere. Dacă 
dărâma casele muncitoreşti, atelierele, magazinele de 
rezerve, încetul cu încetul, pe bucăţi, ca şi cum ar fi ţinut 
să-şi prelungească plăcerea, în schimb avea grijă să 
ferească părţile esenţiale, adică maşinile producătoare de 
energie pe care o folosea într-un mod atât de cumplit. 

La prima explozie de pe malul stâng, oamenii din Merry 
Fellows, aliaţi pe Esplanadă, care în ultimele ceasuri ale 
morţii stătuseră destul de liniştiţi şi păreau că renunţaseră 
la tentativele lor zadarnice împotriva porţii, răspunseră 
prin strigăte puternice şi se năpustiră din nou împotriva 
Palatului. 

Îndârjirea lor putea, într-adevăr, să-i mire pe asediați. De 
ce să încăpăţânau astfel? Acum, când Blackland-ul nu mai 
exista, ce mai puteau nădâăjdui? N-ar fi făcut mai bine dacă 
părăseau oraşul acesta mort şi căutau să ajungă la Niger? 


Câteva cuvinte rostite pe Esplanadă şi auzite prin uşă 
explicară de ce făcea grupul de Merry Fellows lucrul 
acesta. Ei nu se gândeau de loc să-şi scape şeful pe care, de 
altfel, îl acuzau de trădare, şi nu doreau, într-adevăr, decât 
să se depărteze de locurile acestea jalnice; dar, mai întâi, 
ţineau să pună mâna pe comorile pe care, potrivit legendei 
în care credeau, numitul Harry Killer trebuia să le fi 
îngrămădit în Palat. După împărţirea comorilor, s-ar fi 
grăbit s-o şteargă care încotro, şi să-şi caute norocul pe alte 
meleaguri. 

Asediaţii le-ar fi dat bucuroşi satisfacția aceasta. Din 
nefericire însă, nu cunoşteau locul unde se afla, dacă exista 
totuşi ascunzătoarea fostului despot al Blackland-ului, şi 
deci nu puteau să scape astfel de duşmanii lor. 

Cu excepţia exploziilor din ce în ce mai dese care se 
auzeau dinspre Uzină, până la nouă dimineaţa situaţia 
rămase neschimbată. William Ferney lucra de zor, ca să 
străpungă plafonul primului etaj, în care nu pătrunsese 
încă, pe când Merry Fellows continuau să se îndârjească 
împotriva porţii care părea nevătămată. 

Dar, la ora nouă Merry Fellows schimbară tactica. 
Încetând să se mai istovească zadarnic împotriva porţii, ei 
atacară zidăria care o înconjura. Timp de o oră se auziră 
uneltele lor cioplind piatra, apoi, când ora se scurse, o 
explozie puternică aruncă în aer partea de jos şi din 
dreapta a uşii. Merry Fellows se gândiseră în sfârşit să 
scobească o gaură de mină şi, cu pulberea mai multor 
cartuşe, făcuseră să sară în aer obstacolul pe care nu-l 
puteau înlătura. 

Poarta mai ţinea totuşi, deşi se clătinase. Dar o a doua 
încărcătură de exploziv avea s-o facă să cadă neapărat. Prin 
găurile scobite în zid, gurile pugştilor şi începuseră să se 
ivească, amenințătoare. 

Asediaţii trebuiră să părăsească vestibulul şi să se 
refugieze într-un ungher mai depărtat al Palatului, pe când 
Merry Fellows scobeau al doilea lăcaş pentru exploziv. 


Aproape în aceeaşi secundă, un zgomot de surpare arătă 
că al treilea plafon atacat cedase şi el. Câteva minute mai 
târziu, asediaţii auzeau paşi la etajul întâi şi lovituri care 
începeau direct deasupra lor. 

Situaţia începea să devină cu adevărat desperată. Afară, 
trei sau patru sute de Merry Fellows care, până într-o 
jumătate oră, puteau pătrunde. Deasupra, douăzeci de 
bandiți gata la orice, care, în acelaşi interval de timp poate, 
aveau să-i împuşte fără nici o piedică prin tavan pe cei aflaţi 
la parter. Bieţii asediați nici nu mai încercau măcar să lupte 
împotriva soartei. Jane şi Lewis Buxton, Amedee Florence şi 
Barsac se căzneau zadarnic să-i îmbărbăteze. Întinşi pe jos, 
ei aşteptau, resemnaţi, lovitura care avea să-i doboare. 

Dar faţa lucrurilor se schimbă deodată, cu totul. Şi Merry 
Fellows, şi William Ferney îşi întrerupseră în aceeaşi clipă 
lucrul. O bubuitură, care nu putea fi confundată cu 
exploziile neîntrerupte din vecinătate, detunase şi se 
repercutase în tot palatul. Bubuitura aceasta, pricinuită, pe 
cât se părea, de o lovitură de tun, fu urmată de multe altele; 
zidul dinspre sud-est, care despărţea Esplanada de câmp, 
se prăbuşi deodată pe o mare lungime. 

Un concert de înjurături groaznice se porni atunci din 
ceata de Merry Fellows. Unii dintre ei se uitară prin 
spărtură, afară. Ceea ce văzură pesemne că nu le fu pe 
plac, căci începură îndată să gesticuleze ca ieşiţi din minţi şi 
să alerge spre camarazii lor cu care ţinură un scurt sfat. 
Curând după aceea, pe când William Ferney, renunțând să 
mai ajungă la parter, se urca iar în turn cât putea mai 
grăbit, ei se repeziră în dezordine spre malul celălalt. 
Împingându-se, îmbrâncindu-se cuprinşi de-o panică 
inexplicabilă, Merry Fellows se căzneau să ajungă acolo, 
când o nouă explozie, care luă viaţa a cincizeci dintre ei, 
distruse în acelaşi timp şi Castle's Bridge şi Garden's 
Bridge. Orice comunicaţie cu malul drept fiind astfel tăiată, 
Merry Fellows, care nu păşiseră încă pe pod în clipa când 


acesta sărise în aer, nu şovăiră să se arunce în râu şi 
trecură dincolo înotând. 

Cât ai clipi, Esplanada rămase pustie; în afara exploziilor 
care continuau să izbucnească la intervale regulate, o 
tăcere adâncă urmă brusc după tot acest vacarm. Miraţi, 
asediaţii nu ştiau ce să facă. Deodată, un colţ al Palatului se 
prăbuşi. Încheindu-şi opera de distrugere, Marcel Camaret 
începea să lovească însuşi locul unde se aflau ei. Trebuia 
fugit de acolo. 

Asediaţii se repeziră deci pe Esplanadă şi, curioşi să afle 
cauza panicii care îi cuprinsese pe Merry Fellows, alergară 
şi ei spre spărtura zidului de incintă. Dar nu apucară bine 
să ajungă acolo, când de cealaltă parte a zidului, rămas pe 
alocuri în picioare, se auzi sunând o goarnă. 

Nevenindu-le să creadă în eliberarea pe care sunetul 
goarnei le-o vestea, asediaţii se opriră buimăciţi, aşa cum se 
opriră şi tovarăşii lor refugiaţi pe chei şi care tocmai soseau 
pe Esplanadă. 

Aşadar, grupaţi, în mijlocul Esplanadei, căpitanul 
Marcenay - căci aşa cum lesne s-a putut ghici, el era cela 
cărui intervenţie o vesteau loviturile de tun şi sunetele de 
goarnă - îi zări mai întâi pe nefericiţii aceştia, palizi, 
descompuşi, slăbiţi, tremurând de istovire şi de nemâncare. 

Când tiraliorii se iviră în spărtură, sărmanii asediați vrură 
să le iasă în întâmpinare, dar starea de slăbiciune şi emoția 
le erau atât de puternice, încât bieţii oameni izbutiră doar 
să-şi întindă braţele spre salvatori, pe când mulţi dintre ei 
se prăbuşeau la pământ, rămânând acolo neînsufleţiţi. 

Aceasta e priveliştea jalnică pe care căpitanul Marcenay o 
avu sub ochi, când, în fruntea oamenilor săi, sosi pe 
Esplanadă. Dincolo de râu, o uriaşă întindere de ruine, din 
care scăpau vârtejuri de fum; la dreapta şi la stânga, două 
impozante clădiri de piatră, în parte prăbuşite, dominate şi 
una şi alta de câte un turn înalt, încă intact; în faţă, o vastă 
piaţă acoperită cu sute de trupuri, unele nemişcate pentru 
vecie şi aruncate pe lângă ziduri, altele, în mijlocul pieţei, 


unite într-un grup compact din care se înălţau gemete şi 
vaiete. 

Spre grupul acesta se îndreptă căpitanul Marcenay. Jane 
Buxton se ridicase cu o zvâcnire de energie şi pornise în 
întâmpinarea lui. Căpitanul recunoscu destul de greu în 
biata făptură cu faţa lividă, cu obrajii traşi, cu ochii licărind 
de febră, pe aceea pe care, cu mai puţin de trei luni în 
urmă, o lăsase strălucind de vigoare şi de sănătate. Şi 
înainta spre ea, exact la timp ca s-o prindă leşinată în braţe. 

Pe când căpitanul se grăbea să-i dea ajutor, două explozii 
cumplite făcură să se cutremure pământul de fiecare parte 
a Esplanadei. Uzina şi Palatul se prăbuşiseră amândouă 
odată. Deasupra ruinelor se înălţau, singure, cele două 
turnuri, înalte, solide, intacte. 

În vârful celui de la Palat se zăreau William Ferney, cei opt 
Consilieri, cei nouă servitori negri şi cinci oameni din Garda 
Neagră, adică, în total, douăzeci şi trei de inşi, care, 
aplecaţi peste parapet, păreau că strigă după ajutor. 

În vârful celuilalt turn, se afla un singur om. De trei ori la 
rând, el făcu turul platformei adresând spre zare un discurs 
de neînțeles, însoţit de gesturi largi. Şi totuşi, trebuie că-şi 
urla discursul, pentru că, în ciuda distanţei, se auziră de 
două ori cuvintele acestea rostite clar: „Nenorocire! ... 
Nenorocire Blackland-ului! ...” 

Pesemne că şi William Ferney îi auzi cuvintele, căci fu 
văzut deodată făcând un gest de furie, apucând o puşcă şi 
trăgând fără să ochească în direcţia turnului Uzinei de care 
îl despărţeau aproape patru sute de metri. 

Deşi trimis la întâmplare, glontele se vede că ajunsese 
totuşi la ţintă. Într-adevăr, Marcel Camaret îşi duse mâna la 
piept şi dispăru, clătinându-se, în interiorul turnului. 

Aproape imediat răsună o dublă explozie, mai puternică 
decât toate de până acum, şi, în aceeaşi secundă, cele două 
turnuri strivindu-i sub ruinele lor, unul pe William Ferney şi 
pe oamenii săi, celălalt pe Marcel Camaret însuşi, se 
prăbuşiră cu un vuiet formidabil. 


După zgomotul acesta asurzitor, urmă o tăcere adâncă. 
Îngroziţi, martorii catastrofei mai priveau încă, deşi nu mai 
era nimic de văzut, mai ascultau încă, deşi nu mai era nimic 
de auzit. 

Acum, totul se sfârşise. Blacklandul, distrus până în temelii 
de cel care îl crease, nu mai era decât ruină şi dărâmături. 
Din opera admirabilă, dar nefastă a lui Marcel Camaret, nu 
mai supravieţuia nimic. 

XV. 

ÎNCHEIERE. 

Astfel pieriră Marcel Camaret şi William Ferney, alias 
Harry Killer. Astfel pieri, de asemenea, uluitorul oraş 
Blackland, care putuse să se nască fără ştirea nimănui, şi 
minunatele invenţii cuprinse în el. 

Din toate acestea, nu mai rămânea decât un maldăr de 
ruini care avea să dispară curând sub giulgiul nisipului. 
Norii n-aveau să mai reverse ploaia lor binefăcătoare, Red 
River-ul secat avea să redevină o albie stearpă, fără strop 
de apă, ogoarele aveau să se usuce şi pustiul, reluându-şi 
domnia, avea să pornească la atac împotriva creaţiei 
acesteia a omului din care curând avea să dispară până şi 
ultima urmă. 

Prin voinţa creatorului ei, opera lui Marcel Camaret era 
moartă în întregime şi nimic n-avea să transmită epocilor 
viitoare numele inventatorului genial şi nebun. 

Căpitanul Marcenay scurtă pe cât putu şederea în locurile 
acestea jalnice. Totuşi, trebui să treacă mai mult de o lună 
până când supraviețuitorii să poată porni pe drumul 
reîntoarcerii. Trebuiră îngropate cadavrele, în număr de 
câteva sute, trebuiră pansaţi răniții, trebui aşteptat ca ei să 
fie în stare să suporte călătoria, şi trebui de asemenea să li 
se lase timp celor salvaţi în ultima clipă, s-ar putea spune, 
să-şi recapete forţele. 

Din fostul personal al Uzinei, mulţi n-aveau să-şi mai 
revadă patria. Vreo douăzeci de muncitori, trei femei şi doi 
copii muriseră sub loviturile date de Merry Fellows. Dar 


soarta îi ocrotise pe membrii oficiali şi oficioşi ai misiunii 
Barsac. În afară de Amedee Florence, atins de o rană 
neînsemnată, scăpaseră toţi nevătămaţi, inclusiv Tongane şi 
Malik, care îşi reluaseră idila, trăgându-şi la ghionţi unul 
altuia şi râzând cu gura până la urechi. 

Pe când cei salvaţi de el îşi reveneau de pe urma 
încercărilor suferite, pe când rănile se cicatrizau, căpitanul 
Marcenay porni în urmărirea populaţiei risipite a 
Blackland-ului. Pe albii care încercau să se împotrivească 
un glonte avea să-i pună curând la punct; ceilalţi fură legaţi 
în lanţuri, urmând ca soarta să le fie hotărâtă ulterior. Cât 
despre foştii sclavi, căpitanul izbuti să-i liniştească şi să-i 
adune încetul cu încetul. Conduşi la Niger, ei aveau să se 
despartă acolo, pornind liber fiecare spre satul şi familia lui. 

Abia în ziua de 10 iunie fu în stare să pornească la drum 
coloana, altminteri bine aprovizionată cu alimente găsite 
din belşug în ruinele oraşului şi pe câmpiile înconjurătoare. 
Câţiva răniţi, cei mai grav loviți, nu puteau încă merge şi 
trebuiră să fie transportaţi pe brancarde. Dar trebuia 
neapărat să se pornească la drum, căci începea sezonul 
ploilor care, în Sudan, e numit „iernatul”, deşi coincide cu 
vara astronomică. Pentru toate aceste motive, marşul avea 
să fie deci destul de încet. 

Nu vom urmări etapă cu etapă călătoria de întoarcere, 
care, dacă uneori a fost grea, s-a încheiat cel puţin fără nici 
un incident grav şi fără nici un pericol cu adevărat serios. 
La şase săptămâni după ce părăsise ruinele Blackland-ului, 
coloana comandată de căpitanul Marcenay sosea la 
Tombouctou. Două luni mai târziu, eroii acestei dramatice 
aventuri debarcau în Europa, unii în Anglia, ceilalţi în 
Franţa. 

Vor fi de ajuns câteva cuvinte pentru a-i informa pe cititori 
ce li s-a întâmplat mai apoi. 

Să-i cinstim mai întâi pe cei în drept. Domnul Poncin 
reveni la ministerul său şi se dărui, ca şi mai înainte, 
plăcerilor statisticii. El continuă să mai descopere din când 


în când lucruri într-adevăr „uluitoare”. Numărul mediu al 
firelor de păr la diversele rase din lume şi media creşterii 
unghiilor, pe an, pe lună, pe oră, pe secundă, în diferitele 
anotimpuri ale anului, constituie ultimele lui descoperiri. 

Domnul Poncin e deci fericit, şi va rămâne aşa atâta vreme 
cât va exista pe lume ceva de calculat. 

Un punct negru, totuşi, în existenţa lui: până acum n-a 
putut rezolva încă problema dată de Amedee Florence. Dar 
nimic nu-i perfect în lumea aceasta. 

Doctorul Châtonnay şi-a reluat munca profesională şi şi-a 
regăsit clienţii, a căror sănătate începuse să devină cam 
prea bună. De când îşi au vraciul, totul a reintrat în ordine 
şi pacienţii îşi pot plăti luxul de a fi bolnavi, şi după cum au 
chef, dar totdeauna spre binele lor, căci acum urmează 
sfaturile medicului, pot pleca, pot veni sau pot rămâne, fie 
în pat, fie în cameră. 

Domnul Barsac, cel puţin, stă la „cameră”, dar camera lui 
e cu C mare. Deşi chestiunea dreptului electoral al negrilor 
a fost înmormântată pentru multă vreme, eşecul teoriei 
susţinută de deputatul din Midi nu l-a păgubit pe autorul ei. 
Ba, dimpotrivă, se pare că suferinţele îndurate, pericolele 
prin care a trecut îi dau drept la o compensație. Situaţia lui 
este deci mai solidă decât oricând, şi a început să se 
vorbească despre el pentru viitorul minister al Coloniilor. 

Malik şi Tongane au părăsit Africa, şi-au urmat stăpâna în 
Anglia şi s-au căsătorit acolo. Pe pământul britanic prosperă 
acum o colecţie destul de frumoasă de negrişori, dintre 
care unii s-au şi făcut mari. 

Saint-Berain... Dar despre Saint-Berain nu se poate spune 
nimic deosebit. El pescuieşte, vânează, le spune „doamnă” 
interlocutorilor mustăcioşi şi „domnule” celor de sex opus. 
Acestea îi sunt principalele ocupaţii. În rest povestea lui 
Saint-Berain e aceea a Janei Buxton, şi cum povestea Janei 
Buxton e strâns legată de a fratelui ei Lewis şi de a 
căpitanului Marcenay, soarta acestor patru persoane poate 
fi arătată în acelaşi timp. 


După cum cititorul şi-a închipuit, căpitanul Marcenay, 
cerându-i, imediat ce sosi la Tombouctou, un concediu 
colonelului Allegre care, de data aceasta, i-l acordă fără nici 
un fel de greutate, îi însoţi în Anglia pe Jane Buxton, pe 
Lewis şi pe Saint-Berain. 

În luna petrecută pe ruinele Blackland-ului, căpitanul 
avusese tot răgazul să-i povestească celei care acum îi era 
logodnică despre minunea nemaipomenită care adusese pe 
adresa lui mesajul lui Marcel Camaret, străbătând calea 
eterului imponderabil; să-i povestească despre demersul 
făcut imediat pe lângă colonelul Allegre, ţi despre adânca 
neliniţte care îl cuprinsese în faţa refuzului categoric al 
acestuia. Din fericire, chiar a doua zi fusese primit 
răspunsul colonelului Saint-Auban. Colonelul, nu numai că 
declara fals ordinul înmânat de aşa-zisul locotenent Lacour, 
dar recomanda să se trimită imediat ajutoare domnului 
deputat Barsac, despre a cărui soartă existau motive 
legitime de îngrijorare. Expediția fusese imediat organizată 
şi, coborând mai întâi pe Niger până la Gao, traversând 
apoi deşertul, căpitanul Marcenay, aducând cu el, cu preţul 
unor enorme dificultăţi, un tun de câmp, ajunsese în marş 
forţat la Blackland. 

De îndată ce debarcă în Anglia, Jane Buxton, însoţită de 
fratele ei, de căpitanul Marcenay şi de Saint-Berain, porni 
pe cea mai scurtă cale spre castelul Glenor, unde o 
telegramă sosi înaintea lor. Trecuse aproape un an de când 
părăsise ea castelul. Şi se reîntorcea acolo, după ce izbutise 
să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Onoarea familiei era 
reparată ad integrum11. 

Cum avea oare să-şi găsească tatăl? Avusese bătrânul, pe 
atunci în vârstă de optzeci şi patru de ani, puterea de a 
suporta absenţa fiicei sale şi de a rezista la noua ruşine pe 
care jefuirea Agenţiei Băncii Centrale o aruncase neapărat 
asupra celui de-al doilea fiu al său? Sigur că ziarele, după 
ce făcuseră răul, se căzniseră să-l repare. Prin grija lui 
Amedee Florence, de îndată ce reporterul avu posibilitatea 


să comunice cu Europa, ele proclamaseră ubi et orbil2 
nevinovăția lui George şi Lewis Buxton. Dar citise oare 
lordul Glenor ziarele acestea, şi marea bucurie nu sosea 
cumva prea târziu? Jane Buxton ştia prea bine în ce stare se 
afla tatăl ei după drama de la Central Bank. Oricare ar fi 
fost durerea bătrânului, graba ei de a-l revedea era şi mai 
mare. 

Ea sosi, în sfârşit, şi putu să îngenuncheze la căpătâiul 
bătrânului, osândit la veşnică nemişcare. Ochii acestuia, 
strălucitori de inteligenţă, arătară că luciditatea creierului 
îi era intactă. 

Jane Buxton, înconjurată de Lewis, de Saint-Berain şi de 
căpitanul Marcenay, al cărui rol îl explică, îi povesti tatălui 
ei cum decursese întreaga călătorie. Ea îi numi pe ceia 
căror mărturie o avea şi arătă procesul verbal redactat pe 
marginea mormântului din Kubo. Apoi arătă ceea ce ziarele 
trecuseră sub tăcere până atunci, ura pe care ticălosul 
William Ferney o nutrea împotriva familiei Buxton şi 
mijloacele prin care şi-o satisfăcuse atât de groaznic. 

Totul era adevărat. Lord Glenor nu mai putea avea nici o 
urmă de îndoială. Dacă unul din fii îi murise, onoarea 
amândorura era nepătată. 

Bătrânul, cu ochii aţintiţi spre fiica lui, asculta atent. Când 
ea termină, un pic de sânge îi îmbujora faţa, buzele îi 
tremurară, un fior îl străbătu din creştet până în tălpi. Vădit 
lucru, voinţa lui lupta împotriva greutăţii lanțurilor a căror 
necruțătoare strângere trupul lui istovit trebuia să o 
suporte. 

Cei ce asistau la lupta aceasta tragică simţiră deodată o 
emoție de nespus. Voința, mai puternică, triumfa. Pentru 
prima oară după atâtea luni, lord Glenor făcu o mişcare! 
Vorbea! 

Faţa transfigurată i se întoarse spre Jane şi, pe când mâna 
lui tremurătoare căuta mâna curajoasei fiice, care se 
sacrificase pentru el, buzele îi şoptiră: „Îţi mulţumesc!” 


Apoi, ca şi cum din clipa aceea şi-ar fi pierdut orice motiv 
pentru a trăi, lord Glenor oftă adânc, închise ochii şi încetă 
să mai respire. 

Toţi cei de faţă îi săriră în ajutor. Dar lord Buxton Glenor 
intrase în pacea veşnică, aşa cum aluneci în somnul nopţii. 
Murise, încet, de parcă ar fi adormit. 

Aici se termină povestirea noastră. 

Acum cititorul cunoaşte soarta tuturor personajelor: 
Barsac, viitor ministru; domnul Poncin, beat de statistică; 
doctorul Châtonnay, reîntors la bolnavii săi, Saint-Berain, 
fericit lângă mătuşa-nepoată, iar aceasta din urmă, fericită 
soţie a căpitanului Marcenay; Lewis Buxton ajuns la 
conducerea Băncii Centrale; Malik şi Tongane, în sfârşit, 
mamă şi tată a unui lăudabil şir de copii. 

lar eu... 

Asta-i bună! ... lată că mă dau de gol înainte de timp. Să 
zicem deci: iar Amedee Florence îşi reluă slujba la 
Expansiunea Franceză, unde publică povestirea aventurilor 
sale, socotite de director la treizeci de centime rândul. Şi ca 
să mai scoată ceva bani, reporterul, care nu era bogat, avu 
ideea să împugşte doi iepuri dintr-un foc şi încercă, pe 
acelaşi subiect, să scrie un roman. 

Un roman, zici? Care roman? ... 

Păi chiar cel de faţă, dragi cititori, cel pe care tocmai l-aţi 
citit de la un capăt la altul, fiindcă aţi ajuns la rândurile 
acestea. 

Ca un profund psiholog ce este, Amedee Florence şi-a dat 
bine seama că dacă ar fi povestit pur şi simplu numai 
întâmplări adevărate, cititorul ar fi căscat de şi-ar fi rupt 
fălcile, pe câtă vreme aceleaşi fapte, povestite sub vălul 
ficţiunii, ar avea şansa să-l distreze o clipă. Aşa e făcută 
lumea. Istoria cu | mare ne plictiseşte cumplit. Numai 
istoriile ne plac... uneori! Ce vreţi! În Franţa, oamenii nu 
sunt serioşi! 

Aventurile acestea fiind autentice, din nefericire pentru el, 
Amedee Florence, şi-a ascuns personalitatea cu o dibăcie pe 


care el, primul, e gata s-o laude; le-a „camuflat” deci într-un 
roman din care speră să vândă un număr respectabil de 
ediţii. Felul acesta de a trece de la un articol de ziar la nişte 
note scrise zi de zi, apoi la o povestire în formă 
impersonală, şiretlicul de a-şi „ironiza” stilul cam prea 
îndrăzneţ şi de a merge până la a-şi spune singur că e băiat 
de treabă şi isteţ, micile zgârieturi, micile tămâieri, au fost 
tot atâtea trucuri, procedee, artificii literare, menite să-l 
ascundă mai bine pe adevăratul autor. 

Dar iată că el şi-a încheiat sarcina. Bună sau rea, 
amuzantă sau plicticoasă, cartea a ajuns acum aici. 
Incognito-ul poate fi deci dezvăluit fără neajunsuri şi 
primejdii; povestea poate fi declarată drept adevărată, iar 
cel ce a scris-o, preasupusa şi respectuoasa dumneavoastră 
slugă, poate s-o semneze cu numele său: Amedee Florence, 
reporter la Expansiunea Franceză, înainte de a scrie 
marele cuvânt, cuvântul sublim, regele cuvintelor, cuvântul: 


SFÂRŞIT 


1 Cei din Midi: - sudul Franţei - vorbesc cu un accent 
special, la care se face referire aici. (n.r.) 

2 Insigna se pleacă în faţa armelor (în limba latină în text). 

3 Prud'homme Joseph - personaj creat de scriitorul şi 
caricaturistul Henry Monnier (1805-1877), şi care 
întruchipează pe mic-burghezul limitat şi mulţumit de sine. 

4 Palmier din India şi Africa, cu foi palmate, ai cărui 
muguri, ca şi fructele, sunt comestibile şi din seva căruia se 
prepară o băutură, (n.r.) 

5 Joc de cuvinte cu referire la notele muzicale: doime 
(albi) şi pătrime (negri), (N. R.). 

6 Caurie, monedă indigenă; 1600 valorează cinci franci. 
(Nota ed. 


Fran.) 

7 Flăcăi veseli (N. Tr.). 

8 Veşmânt monahal, prevăzut cu o glugă care acoperă 
faţa. 

9 Mazepa (1687-1708) hatman al Ucrainei. 

10 Prin însuşi acest fapt, chiar prin aceasta (în limba latină 
în text.). 

11 În întregime (în limba latină în text). 

12 În oraş (Roma) şi în lume (în limba latină în text).