P Howard — Cu nebunii sa nu te pui

P. HOWARD 


CU NEBUNII SĂ NU TE PUI 


Cuvînt Înainte 


În faţa primăriei pavoazate cu steaguri, mulţimea aştepta într-o 
ordine desăvirşită începutul discursului jubiliar pe care urma să-l 
rostească primarul însă, spre stupoarea generală, în balcon în 
locul acestuia îşi făcu apariţia un tip saşiu, cu o uriaşă mustață 
pe oală, cu mănuşi albe de aţă pe miini şi cu un paneraş de 
piaţă pe cap, tip care o salută cu gesturi prietenoase. Alături do 
acesta se înfăţişă norodului şi un tînăr slăbănog şi înalt dar 
chipeş, cu faţa bronzată, cu joben galben şi monoclu negru. 

Uriaşul cu privirea şuie se apropie grațios de balustradă şi 
împărţi cîteva bezele mulţimii, în timp ce tînărul se caţără pe 
balustradă, lăsînd să se vadă că sub cojocul scurt este înfăşurat, 
pînă-n călciic, în drapelul de stat. Pînă să-şi revină solemna 
gloată din uluirea care o cuprinsese, se şi apucă să peroreze cu 
un glas de stentor: 

- Stimaţii mei semeni şi prieteni! Eu, lordul Hon- tings-junior, 
conte de Daughter Hill, împreună cu prietenul meu, Tobias Vucli, 
inventatorul automatului de taxare a biletelor de tramvai, 
considerăm că este de datoria noastră să vă adresăm acest 
salut dumneavoastră care, pe arşiţa asta cumplită, dintr-un 
penibil sentiment al datoriei, v-aţi adunat aici să ascultați o 
cuvîntare. Asta se cheamă curată neghiobie, oameni buni, şi vă 
propun ca în locul acestei năpaste sărbătoreşti să ne mutăm cu 
toţii într-o circiumă ca lumea, la cîteva halbe cu bere! 

- Cîtă dreptate are!, sări în apărarea discursului ţinut de 
prietenul său, uriaşul cel grațios şi saşiu, cu mus- 

5 

taţa pe oală, al cărui nas roşu era atit de borcănat şi de turtit 
de parcă la sfîrşitul cuvîntărilor ar fi fost deja agresat cu niscai 
roşii. 

Simpatia arătată confratelui său îl impresionă pe acesta pînă 
într-atit încît găsi de cuviinţă să-l îmbrăţişeze pe saşiu şi să-l 
sărute pe amindoi obrajii, după care-şi continuă discursul 
răsunător: 


- Ce rost are să ne împăunăm cu faptul că aşezarea asta 
prăfuită, de două, parale, care aprovizionează oraşul cu 
odgoane, cu citeva produse lactate şi cu cozi de pipă din lemn 
de vişin datează de opt sute de ani? Mai bine să ne bucurăm că, 
în pofida acestor împrejurări, încă mai dăinuie! Rog stimaţii 
locuitori să nu se supere, dar în opt sute de ani pînă şi cei mai 
nătărăi cetăţeni ar fi putut învăţa să mai facă şi altceva în afară 
de lactate, odgoane şi cozi de pipă din lemn de vişin. 

- Oho, şi-ncă cum! spuse celălalt zîimbind şi împărțind bezele în 
timp ce se căţăra alături de tovarăşul său. 

Acesta îşi îmbrăţişă plingind prietenul care dădea dovadă 
de-atita solidaritate, după care, cu o neaşteptată întorsătură 
retorică îşi continuă cuvintarea: 

- Vă recomand, aşadar, ca în locul uritului şi grăsanului ăluia 
de primar s-o alegeţi drept cîrmuitoare a acestei urbe pe Ellen 
Grace, cea mai fermecătoare dansatoare din lume şi vă 
garantez că în acest caz se va instaura aici o administraţie aşa 
de veselă, că-n următorii opt sute de ani întregul oraş o s-o ţină 
tot într-o beţie pînă-n zori de zi. 

- Trăiască! răcni saşiul. 

lar norodul rămase năuc, neştiind ce să creadă despre toate 
astea. 

Între timp însă, vreo opt-zece zdranoni de poliţai şi membri ai 
gărzii civile izbutiră să spargă din afară uriaşa uşă a sălii de 
consiliu şi de-acolo să-şi croiască drum spre balcon. 

Şi începu încleştarea... 

Tînărul şi uriaşul cu mustaţa pe oală se dovediră potrivnici greu 
de înfrînt. Din două palme expediară şapte poliţai în nouă părţi, 
după care se aruncară cu înverşunare de pe balustradă asupra 
grupului de atacatori. In cele din urmă fură copleşiţi în acea 
superbă încăierare, dar piaţa oraşului continuă să răsune de 
zbierete, înjurături, zăngănit de geamuri şi felinare făcute zob, 
de pî- rîitul catargului pe care era arborat drapelul, de hărmălaia 
care venea dinspre balcon şi tînărul înfăşurat în drapelul britanic 
sfişiat tot, de sus pînă jos, îşi făcu vint şi sări din nou pe 
balustradă. 

- Oameni buni! Ni se pune pumnu-n gură ca să nu dăm 
adevărul la iveală! Ni se înăbuşă... 

Fu înăbuşit. Cineva îi aruncă din spate un laţ în jurul gitului, îl 
smuci şi, pînă la urmă, legaţi burduf, cei doi recalcitranţi fură 


transportaţi cu ambulanţa, în şuierul sirenei, la sanatoriul 
londonez din Highgate, de unde evadaseră cu puţin timp în 
urmă. 


CAPITOLUL ÎNTÎI 


Cititorul are dreptate să fie îngrijorat. 

Ce fel de roman poate urma după un asemenea cuvînt înainte? 

Regret, dar nu vă prea pot da cine ştie ce speranţe. In cele ce 
urmează, situaţia se prezintă tot mai aiurită. Deşi, abia dacă se 
mai poate întîmplă ceva mai absurd decît cuvîntul înainte. 

Şi totuşi... 

Cititorul trebuie să ţină seama de nişte evenimente care 
depăşesc cu mult imaginaţia omului obişnuit. 

Nu-i treaba romanului nostru în ce chip au ajuns la Tolwer City 
cei doi indivizi atît de deosebiți, de unde şi-a procurat contele de 
Daughter Hill un cojoc scurt şi un drapel britanic de-o croială 
impecabilă, iar amicul lui mătăhălos şi saşiu, un paneraş elegant 
pe post de pălărie. Nici nu ne mai ocupăm de-acum de locuitorii 
din Tolwer City pe care, de bună seamă, i-a jignit de moarte 
subestimarea atit de nesocotită a odgoanelor, a produselor lac- 
tate şi a cozilor de pipă din lemn de vişin. 

Poate că nici n-ar mai fi cazul să menţionez că iniţiativa 
oratorului luat pe sus de la tribună, respectiv alegerea artistei 
Ellen Grace în funcţia de primar al orăşelului, nici n-a ajuns să 
figureze ca punct la ordinea de zi. 

Singurul lucru care prezintă interes pentru romanul nostru este 
acela că cei doi evadați sînt alienaţi mintali, că în acele clipe 
erau, pe deasupra, şi beţi turtă şi că au sosit legaţi fedeleş la 
sanatoriul din Highgate de unde, dejucînd vigilenţa gardienilor, 
porniseră în aventură lor cu două zile în urmă. 

Readuşi aici, miini grijulii dar ferme îi mînară în rezerve 
separate şi se luă măsura ca fiecare să fie supravegheat de cite 
un alt infirmier, nu cumva să se mai repete această evadare. In 
acest timp, cei doi pacienţi sau oratori, nici nu ştie omul cum să 
le mai zică, dormeau buştean, re- făcîndu-şi forţele după beţia 
cruntă, manifestaţia publică şi lunga încleştare prin care le 
fusese dat să treacă. 

De istorisirea noastră ţine în primul rînd, ceea ce nu ştiau nici 
cetăţenii din Tolwer City, nici ceilalţi participanţi la această 
afacere. Faptul, că unul din cei doi oameni, Sir Felix, nu era 
ţicnit. Fireşte, starea psihică a doi bărbaţi care-s criţă de cit au 
băut va prezenta unele deviații chiar dacă unul din ei, în stare 
de trezie, e normal. 


În general, treaba asta cu starea psihică, e al naibii de 
complicată. 

Dacă un diplomat se caţără în virful unui stilp de felinar, vine 
ambulanta şi-l ridică. Dacă acelaşi lucru îl face un electrician, 
toate-s bune şi frumoase. Dacă acelaşi electrician remite unei 
mari puteri o notă diplomatică, imediat este luat pe sus şi dus la 
balamuc. Atit remiterea unei note diplomatice cît şi căţăratul pe 
stilpi pot fi acţiuni normale şi absolut necesare, după cum pot 
reprezenta u simptome grave. 

O rudă îndepărtată de-a mea a făcut speculaţii cu acţiuni din 
industria uşoară şi din cîte spune vecinul lui, doctor în ştiinţe 
medicale, care i-a urmat sfaturile în materie de Bursă, această 
rudă a mea e un tip foarte deştept. După părerea medicului de 
familie este însă un smintit incurabil. Şi mie mi-a bătut la ochi 
faptul că într-un rînd a vrut să introducă moda cu jumătatea de 
mustață şi de barbă. Dacă treaba asta îi aduce bani cu ghiotura, 
se cheamă că preţul pe care-l are de plătit este faima do tip 
foarte deştept. 

Eu unul însă, nu vreau să arăt decit că Sir Felix, conte de 
Daughter Hill era, după afirmaţiile tuturor cunoscuţilor săi. cît se 
poate de întreg la minte. O dovadă în acest sens este şi faptul 
că n-a fost internat în sanatoriul din Highgale fiindcă ar fi făcut 
urit la miînie. 

Hotărise, pur şi simplu, să se însoare. Poate că dacă,- în loc să 
ia această decizie, ar fi făcut urit, n-ar fi ajuns niciodată din 
castelul străbunilor tocmai la casa de nebuni. 

Din punctul de vedere al familiei sale, gîndirea lui lumească şi 
modul lui de viaţă atit de diferit de tradiţiile impuse de înaintaşi 
apăreau de mai multă vreme penibile, dar asta încă n-ar fi 
provocat cine ştie ce complicaţii. 

Conţii de Daughter Hill locuiau într-un castel străvechi, în 
interiorul insulei britanice, într-o superbă “isolation”. Cel mai 
vîrstnic membru al familiei este stăpînul averii indivizibile şi 
inalienabile. Averea este întotdeauna moştenită de către 
descendentul direct, ceilalţi membri ai familiei trebuind să se 
mulţumească doar cu uzufructul. 

Incă din copilărie, Felix dovedise unele predispoziţii ciudate, 
atunci cînd îl rugase pe taică-su ca în locul tra- diţionalului 
colegiu de la Cambridge să-l trimită să studieze la Londra. 
Pesemne că şi-n vinele lui tătîine-su curgea un sînge mai 


deosebit, căci, spre surprinderea generală, îi îndeplinise 
băiatului această cerere nejustificată. 

Poate că dacă răposatul tată, Sir Oliver, castelanul de 
odinioară, nu-i îndeplinea fiului său această dorinţă, nici Sir Felix 
nu ajungea mai tîrziu locatarul ospiciului din Highgate şi nu mai 
ţinea discursul rostit cu ocazia aniversării a opt sute de ani de la 
prima atestare docur mentară a urbei Tolwer City. Se pare că în 
mediul londonez firea tinărului aristocrat s-a impregnat de 
apucătiu i plebee. De pildă, la un moment dat, i-a mers buhul 
cum că ar fi cîştigat nu ştiu ce concurs de motociclism. 

Pe-atunci, unchiul lui, lordul Arthur Hontings posesor. printre 
altele, al Marii Cruci decernate de Ordinul Stelei de la Curtea 
Regală de la Balmoral, devenise deja legatarul moştenitorului de 
la Daughter Hill. Sir Arthur era un tip înalt, cu un început de 
burtă, cu capul colţuros, cu pleoape umflate, gene roşcate şi o 
mutră veşnic somnoroasă. Vorbea căznit, mestecînd vorba ca 
făcăleţul în mămăligă, şi-n acest timp mîinile uriaşe, acoperite 
cu pete hepatice, îi zăceau inerte pe coapse, ca două obiecte 
străine, de-ai fi zis că-s mădularele unei marionete. Din cînd în 
cînd, cu mîna dreaptă îşi freca fălcile imense. Purta veşminte 
foarte fine, croite după moda veche. Fusese tuli - torele fiului 
răposatului său frate mai mare, pînă la majorat, cînd acesta 
avea să intre în posesia titlurilor, averii şi domeniilor familiei ca 
unic moştenitor legitim al regretatului senior. 

In străvechiul castel din Daughter Hill trăiau laolaltă numeroşii 
membri ai acestei familii nobile şi moleşite. Aceşti aristocrați 
urmăreau cu mare îngrijorare şi cu prea puţină simpatie evoluţia 
lui Sir Felix care, ajuns la majorat, vădea o aplecare accentuată 
spre viaţa lumească, astfel spus plebee. De pildă, pasiunea 
nedemnă de numele său pe care o avea pentru motociclism, 
rezultatele de-a dreptul umilitor de bune înregistrate la rugby, 
distracţiile ieftine pe care i le ofereau laicele jocuri de cărţi şi 
colindatul prin cîrciumi, legăturile lui amoroase cu tot felul de 
cofetărese şi vinzătoare, petrecerile lipsite de orice urmă de 
demnitate, în compania colegilor lui de studii. În străvechiul 
castel din Daughter Hill ajungeau tot timpul veşli care puneau 
serios pe ginduri familia în ceea ce priveşte viitorul tînărului. 

În ciuda acestor avertismente, orgolioşii locatari ai sumbrului 
castel au rămas ca loviți de trăsnet în ziua în care, împlinind 
vîrsta de douăzeci şi patru de ani, unicul moşteni lor al imensei 


averi şi al atitor privilegii, titluri şi distincţii istorice, s-a înfăţişat 
familiei adunate în uriaşa sală boltită de ospeţe, a castelului din 
Daughter Hill şi a înaintat printre şirurile de rubedenii ţinînd de 
mînă o artistă simpatică foc, cam strimbăcioasă de felul ei, cu o 
uşoară înclinaţie spre scălimbăială şi pe moment, niţel speriată, 
care făcea parte din trupa de balet a cabaretului, .Examiner”. 

- V-o prezint pe Ellen Grace, logodnica mea, trim- biţă el fericit 
vestea în faţa neamurilor care picoteau de-a-mpicioarclea, cei 
mai vîrstnici dintre ei amintind de rămăşiţele pămiînteşti ale 
călugărilor de odinioară agăţate la uscat pe zidurile 
catacombelor, iar cei tineri părînd nişte androizi obţinuţi pe cale 
industrială, dintr-o ramură aflată la început de drum, cu 
insuccese inerente acestui stadiu de producţie. 

-Mă numesc Ellen... rosti încîntătoarea domnişoară Cj o 
reverență pe cit de graţioasă pe atit de scurtă, îndoind 
genunchiul drept şi bătînd în pămînt cu virful piciorului drept. 

Mai tîrziu, Walter Jeremias Hontings, vice-cancelar şi conte de 
Burkhaman (posesor al Crucii Ordinului Lînii de Argint), ar fi 
băgat miîna-n foc că Sir Oliver Hontings, care pe vremuri s-a 
bătut sub flamura lui Richard Inimă- de-Leu; în Ţara Sfinta, s-a 
răsucit în ramă şi a înşfăcat şi mai strîns buzduganul. 

Matusalemicul Sir Evans Hontings, consilierul-şef al hergheliilor 
regale (regent onorific sub Victoria Et Fillias Rex, etc., etc.) în 
roba lui de catifea simţi că îl apucă un nou acces de gută şi, 
încovoindu-şi trupul pipernicit, se rezemă în cîrjele-i din lemn de 
abanos, părăsind apoi sala fără a zice nici pis. 

Ceilalţi membri ai familiei râmaseră încremeniţi sub tablourile 
străbunilor, într-o relaţie atît de armonioasă cu aceştia, de-ai fi 
zis că sînt basoreliefuri menite să întregească galeria de 
înaintaşi agăţaţi pe pereți., - Anthony o va instala într-o cameră 
de oaspeţi pe domnişoara... domnişoara... Hellen... i se 
împletici limba în gură somnorosului Sir Arthur, pair şi viconte'de 
Daughter Hill (posesor,' printre altele, al Crucii Mari înstelate a 
Ordinului Curţii Regale de la Balmoral). Şi acum, v-aş propune 
să ne retragem cu toţii. 

Guriţa vcşnie surizătoart_a lui Ellen rămase căscată de uimire 
cînd puzderia de nobili domni şi nobile doamne în veşminte de 
pe vremuri părăsiră, cu feţele lor prelungi, sala mare cu tavan 
boltit. Simţea că dacă ar fi martora vinei asemenea scene 
fantomatice la miezul nopţii, ar face, de spaimă, un şoc nervos. 


Aşa că, din păcate, o pufni rîsul. 

Din pricina doamnei Anna Emerencia. Lady Anna Emerencia 
Hontings, o fecioară în vîrstă de şaptezeci şi trei de ani, era cea 
mai înaltă din toată familia şi avea faţa atît de albă de parcă ar 
fi trăit zidită o bună bucată de vreme. Adăugind la toate astea şi 
jigăreala, făptura ei aducea de-a binelea cu o nălucă. Această 
impresie era amplificată de panglica neobişnuit de lată pe care 
o avea în păr şi de rochia antică şi de demult, strînsă pe git şi pe 
încheieturi, cu gulerul şi mînecuţele dantelate atîrnîndu-i 
pleoştite. Una din aceste dantele i se agăţă de armura instalată 
la piciorul scării. 

- Ah...., ah... asta mai lipsea! urlă ea furioasă şi-n- spăimiîntată 
în acelaşi timp. 

- Staţi că v-ajut eu! Se apropie de ea, cu cele mai curate 
intenţii, Ellen Grace, dar înainte de-a o putea atinge, strigoaica 
îşi dădu capul pe spate şi se răsti la ea cu un glas piţigăiat: 

- Dumneavoastră... Dumneavoastră să nu vă apropiaţi... Vai, 
dar e-nfiorător! Un Sir Felix s-ajungă să se-nhaite cu o 
asemenea depravată! 

Panglica prinsă-n păr i se clătina întruna în timp ce rostea 
aceste vorbe. 

- Vă rog, vă rog! se făcu Ellen Grace foc şi pară. N-am ştiut că 
bunăvoinţa-nseamnă încă o nenorocire prin persoana mea. Dacă 
sînteţi cu adevărat nobilă, doamna mea... 

- Încetaţi imediat! Sînt domnişoară! 

- De'încetat, încetez eu şi păcat că şi dumneavoastră n-aţi fost 
mai îngăduitoare cu jnult-mult timp în urmă. Nu-i bine să fi 
domnişoară! Pînă şi femeia cea mai distinsă tot se mărită odată 
şi-odată. Şi n-am ce zice - urmă ea întorcîndu-se către toţi 
ceilalţi -, tare frumos v-aţi mai purtat cu mine care, la urma 
urmei, sînt aici în calitate de invitată a lui Felix! 

Între timp, Anna Emerencia ieşi lipăind ca o lebădă preistorică, 
antediluviană, lăsînd o bucată de dantelă sfi- şiată în braţele 
armurii, iar Sir Arthu” “e apropie de Ellen Grace: 

- Îmi cer scuze din tot sufletul, domnişoară... domnişoară... 

- Ellen Grace - spuse răspicat Felix. 

- Mda... care va să zică  domnişoara Ellen Grace. 
Dumneavoastră bine-nţeles că sînteţi oaspetele familiei noastre 
şi n-aveţi nici o vină că Sir Felix v-a pus într-o situaţie oarecum 


deosebită..; Prin urmare, cu îngăduinţa dumneavoastră, noi ne 
retragem. 

Familia se retrase cu o nobilă condescendenţă. 

În cele din urmă în galeria cu vechituri istorice rămaseră doar 
ei doi, fata cea strimbăcioasă şi majorul cel surizător şi bronzat 
la ştrandul de pe malul Tamisei. 

- Sus fruntea, Ellen spuse el, înghiontind-o voios pe fată în 
spinare, de era s-o apuce sughiţul. Rubedeniile astea ale mele-s 
nişte unchiaşi şi tuşici cu ciudăţenii, dar nu-s mai deloc 
incomozi. Anthony o să-ţi arate camera ta şi, dacă n-ai nimic 
împotrivă, ceva mai tîrziu o să-ţi fac o vizită. 

Bătrînul valet în livrea neagră, cu mutra lui căloasă, 
încremenise în uşă. 

- Tu... Tu nu vii cu mine, Felix?, întrebă şovăitoare fata. 

- Trebuie să stau de vorbă cu bătrînul Arthur; din respect 
pentru el sînt obligat să mă plictisesc din cînd în cînd în 
compania lui. 

- Dar - privi fata copleșită în jurul ci - mi-e frică... 

- N-are de ce să-ţi fie frică. Stafiile astea se-ascund aşa de 
straşnic la perspectiva unei mezalianţe, încît trebuie să fi 
maestru într-ale spiritismului ca să le faci să iasă la iveală. La 
urma urmei, de ce ţi-e frică? 

- Că... - arătă fata uşa pe care ieşise nobila familie. Or să mă 
bală ăin. dacă nu eşti lîngă mine.. 

Felix rise cu poftă, apoi o strînse pe fată la piept şi o sărută. | 

- Nu, nu s-a născut încă femeia care să fi fost bătută aici. In 
frumoasele vremuri de odinioară s-a mai în- tîmplat să fie 
decapitate vreo două, ba chiar se vorbeşte de-o soaţă 
îndărătnică pe care nechibzuitul ei bărbat a fost pînă la urmă 
nevoit s-o zidească de vie în peretele uneia dintre încăperile din 
turn, dar la Daughter Hill nicicînd n-a suferit vreo femeie ocară 
înjositoare. 

Ellen îi urmă pe valgt un pic mai liniştită. 

Mare minune că patul cu baldachin din camera de oaspeţi în 
formă semicirculară nu s-a năruit fără drept de apel cînd din 
valiză au apărut dantelele profane, sticluţele de parfum, 
revistele ilustrate, ţigările, bricheta şi alte catrafuse de acest fel. 

În acest lăcaş îşi petrecuseră anii de exil, pe vremea revoluţiei 
franceze, două nobile doamne descendente ale familiei Capet. 


Cu un oftat înăbuşit,, patul o răbdă pe-această Ellen Grace să 
se întindă trindavă pe salteaua lui, să-şi frunzărească revista 
preferată ronţăind între timp ciocolată şi apoi să aştepte, cu 
ţigara în gură, revederea cu îngeraşul de Felix. 

Pe urmă, după ce aruncă în jur o privire şireată, de şoricel 
speriat, îşi şterse mîinile miînjite cu ciocolată da mătasea 
superbă a baldachinului. 

În acest timp, lordul Arthur, care se întorsese în sala mare a 
castelului, se uita printre genele lui* roşcate ia pupilul său, 
întrebîndu-se cum de-o fi ajuns la pierzanie acest tînăr aparent 
întreg la minte. 

- Gluma proastă pe care ne-ai făcut-o astăzi, spus--l el 
îngîndurat, întrece pînă şi năzbâtia aia urită cînd, pur- tînd 
numele strămoşilor tăi, ai cîştigat concursul de obstacole din 
Sussex. Nu mai pun la socoteală campionatul de box, că-n cazul 
ăsta, totuşi, virsta-ţi fragedă reprezintă întrueitva o scuză. Dar 
cînd mă gindesc că răposatul tău bunic a refuzat cinstca de-a fi 
numit prim-ministru, te- mîndu-se că, în acest caz, toate ziarele 
or să-i tipărească numele şi oricine o să-l poată cumpăra cu 
numai cîțiva peni... 

- Da, bătrînul a fost un tip foarte înţelept, dar avea şi el 
gărgăunii lui în multe privințe; la atîta se rezumă replica 
seniorului aflat la vîrsta majoratului. 

- Uite, Sir Felix, spuse Sir Arthur cufundîndu-se în gînduri şi 
mîngiîindu-şi fălcile uriaşe. Că sîngele se face apă am înţeles, e-n 
regulă. Adică nu e-n regulă, dar e un fapt. Se mai întîmplă. 
Important, însă, e ca lumea să nu prindă de veste că au loc 
asemenea întristătoare prefaceri biologice. Trebuie să renunti, 
aşadar, la domnişoara Lilian... 

- Ellen Grace. 

- Mda?... Hm... Nu-i nimic. Prin urmare, trebuie să renunţi la 
intenţiile tale, căci tu eşti singurul moştenitor al acestui nume 
străvechi” -al titlului nobiliar, al averii şi al.., 

- Mă plictiseşti, Sir Arthur. Eu singur hotărăsc ce am de făcut. 
Pentru castelul nostru năpădit de păianjeni şi pentru orgoliul 
vostru caraghios n-am de gînd să sacrific nici măcar o zi veselă 
din viaţa mea. 

După care izbucni în ris. 

- Priveşte aici î, arătă Sir Arthur spre unul din pereţi. Aceste 
patru tablouri înfăţişează istoria Daughter Hill-ului. In primul 


tablou, iată o corabie cu vikingi care ancorează la țărm, în 
apropierea versantului estic al acestor înălţimi şi iată-i 
debarcînd pe străbunul tău Eck Cuceritorul împreună cu 
războinicii lui. Celălalt tablou înfăţişează o tabără militară pe 
care, o sută de ani mai tîr- ziu, nici legiunile romane n-au fost în 
stare s-o alunge de pe aceste meleaguri, ba mai mult, cea mai 
mare parte a lor a fost nimicită de cetele strămoşului tău lacob 
cel Roşu. lată în cel de-al treilea tablou, ruinele cetăţii Daughter 
Hill, din epoca în care, dîndu-se drept oamenii regelui, răsculații 
au cerut să fie lăsaţi înăuntru pentru ca apoi să ne căsăpească 
toată garnizoana şi să dea foc cetăţii. Şi iată aici, în cel de-al 
patrulea tablou, castelul din Daughter Hill, aşa cum l-a 
reconstruit Richard cel Semeţ. Atunci ne-a oferit Maiestatea Sa, 
regele, acel privilegiu menit să ne pună la adăpost împotriva 
oricărui vicleşug, privilegiu care ne permite să nimicim pe data 
orice persoană ce s-ar încumeta să apară înarmată la poarta sau 
în incinta cetăţii! Această favoare regală ne-a fost acordată ca 
Daughter Hill, acest reazem al Angliei, care peste veacuri s-a 
acoperit de glorie, să dăinuiască în pofida oricărei intrigi sau 
ameninţări. Acest privilegiu nepereche este şi azi în vigoare! Şi 
acest drept nu-l pot exercita decit seniorii a căror loialitate şi-al 
căror respect pentru tradiţie stau chezăşie faptului că, făcînd uz 
de el, se vor vădi apărătorii legii şi nicidecum violatorii ei. Află 
că atunci cînd au loc manevre, atunci cînd la Daughter Hill sînt 
încartiruiţi ofiţerii Maiestăţii Sale, aceştia îşi lasă armamentul în 
tabără, înainte de-a intra în curtea cetăţii noastre. Pînă şi 
armata Maiestăţii Sale ne respectă acest drept tradiţional! 

Bătrînul gesticula, roşu ca racul la fală şi se-ntoarse către un 
raft pe care, înecate în colb, zăceau de la Adam şi Eva încoace, 
zece volume în-folio. 

- Priveşte aceste zece volume. În ele afla-vei istoria şi tradiţiile 
familiei noastre. Această familie a fost nespus de măreaţă în 
menţinerea gloriei nemuritoare a înaintaşilor, prin respectarea 
solemnă a tradiţiilor ei. Dar ţie nici că-ţi pasă de ele! Ţie-ţi stă 
mintea doar la week-end. uri şi regate de canotaj! Ascultă, 
aşadar, răspunsul meu la declaraţia ta... 

- Imi pare rău, Sir Arthur, dar eşti la fel de plicticos ca un 
crainic ramolit şi la fel de evlavios ca un dască) de ţară. Hai să-ţi 
aud, totuşi, răspunsul. 


- Bag seama că există o legătură între sănătatea ta 
zdruncinată şi felul în care-mi vorbeşti. Găsesc că-i absurd ca 
faţă de străbunii tăi... 

- Imi respect şi-mi iubesc străbunii, în primul rînd, pentru că-mi 
dau pace şi odihnesc şi ei în pace. Şi nici nu-i aşa de sigur că, la 
o adică, ţi-ar lua partea. Nu putem şti cu siguranţă de partea cui 
s-ar fi situat Eck Cuceritorul sau Richard cel Semeţ, dacă 
gramofonul portabil. boxul sau motocidismul ar fi făcut parte din 
cuceririle epocii lor dispărute. Tot ce se transmite din trecut în 
prezent nu-nseamnă decit tradiţii şi-ntre acestea pot fi unele 
lucruri pe care vreun strămoş le interzicea sau le încuraja. Dar 
toate cîte n-au fost în trecut şi există doar în prezent nu mi le 
poţi interzice în numele străbunilor mei. Pe vremea aceea nu 
ştiau ce-i aia o regată, dar, întîmplător, vikingilor le plăcea 
navigația. Nu ştiau ce-i ăla /iveek-end, deci n- aveau cum să-l 
interzică. Dar pe vremea lor nu exista nici Ellen Grace, că doar 
n-are decit nouăsprezece ani cu totul, aşa că nici persoana ei nu 
mi-o poţi interzice în numele străbunilor mei. 

- Destul! la aminte la ce-ţi spun: atita timp cît aceste patru 
tablouri vor sta atirnate, pe-acest perete, atita timp cit aceste 
volume vor sta înşirate pe-acest raft, să nu te-aştepţi ca familia 
să-şi dea consimţâmiritul în legătură cu mariajul pe care-l 
plănuieşti cu domnişoara... âăă,. Ellen. 

...A doua zi, dimineaţa, cînd Sir Arthur intră în salon, puţin lipsi 
să nu leşine de uimire: în locul celor patru tablouri care înfăţişau 
istoria castelului Daughter Hill erau atirnate cu totul alte 
imagini! Cea mai la vedere era fotografia decupată din 
suplimentul cotidianului parizian Demimonde, şi care o înfăţişa 
pe dansatoarea care găsise prima, soluţia la întrebarea ce 
frămînta o lume întreagă, şi anume, cum se poate croi dintr-o 
simplă baţi stuţă de mătase, un costum de dansatoare 
impecabil din toate punctele de vedere. Alături de ea era 
atirnată priveliştea oferită de abatoarele din Chicago, luată din- 
tr-un New York Magazine; în locul celui de-al treilea tablou 
străvechi se lăfăia o scenă dintr-o revistă franţuzească şi, în 
fine, iată şi înlocuitorul celui de-al patrulea tablou de altădată: 
un sugar şi o cutie vopsită în culori vii, însoţită de îndemnul ca, 
pe cît posibil, toată lumea să măniînce de mai multe ori pe zi un 
produs alimentar vitaminizat, cu un nume cam ciudat. lar în 
locul celor zece volume, pe raft se înşirau Opere/e complete ale 


lui Ellen Grace şi Sir Felix, pe care le scoseseră din bagajele lor. 
În cea mai mare parte romane hazlii, comice. 

CAPITOLUL DOI 

Ospiciul din Highgate se compunea dintr-o clădire principală, 
cu două aripi şi citeva pavilioane, Dincolo de grădina 
englezească se zărea aleea principală, care era cu mult mai 
largă şi mai populată decit celelalte. Din ea se desprindeau 
aleile secundare, mai înguste, străjuite de măslini şi vegetaţie 
tropicală. De jur-împrejurul coline; din Highgate se întindea un 
parc destul de mare, pentru ca bolnavii care aveau voie să iasă 
să aibă unde se plimba. 

În capătul aleii principale nou-veniţii intrau pe-o poartă boltită, 
placată în marmură, ascunsă privirii de cîțiva palmieri 
ornamentali. Caracterul restrictiv al os- piciului - căci ospiciul din 
Highgate avea şi o secţie ai cărei pacienţi erau supuşi 
restricţiilor - nu se exterioriza prin nici un detaliu, în caz că 
cineva ar fi zăbovit cu privirea asupra clădirii şi a parcului. 

După intrarea în clădirea principală, pacienţii se trezeau într-un 
uriaş vestibul modern, în formă de cerc. Pe pereţii vestibulului, 
deasupra unor plăci de mozaic de dimensiuni medii, 
constructorul edificiului găsise de cuviinţă să graveze maxime 
latineşti ca, de pildă: “Viteaz să fii, mult ai să obţii!” sau “O 
minte sănătoasă într-un trup sănătos!i! ş.a.m.d. 

Partea din dreapta era ocupată în întregime de cabina 
portarului, unde zi de zi se afla la datorie Mr. Milton împreună cu 
aghiotanţii lui. 

Aghiotanţii aceştia erau aşa-numiţii boy. La cererea bolnavilor 
sau a vizitatorilor îşi luau picioarele la spinare în orice direcţie şi 
se înapoiau la fel de iute. Mr. Milton era de-acum foarte bătrîn, 
dar răminea pe mai departe indispensabil, fiindcă se număra 
printre puţinii aleşi care cunoşteau toate chichiţele muncii din 
ospiciu. 

Din holul circular pornea scara principală şi tot de aici se 
deschideau cîteva culoare secundare, însă nimeni nu putea 
părăsi clădirea fără să treacă prin. hol. 

Aici îşi făcu apariţia într-o bună zi, la#scurtă vreme după vizita 
lui Sir Felix la Daughter Hill, lordul Arthur Hontings, tutorele 
contelui de Daughter Hill (posesor, printre altele, al Marii Cruci 
decernate de Ordinul Stelei de la Curtea Regală din Balmoral). 

Dorea să discute cu domnul profesor Palmers în persoană. 


În mod cu totul excepţional acest gentleman izbuti să obţină o 
întrevedere cu profesorul, deşi acesta rareori primea vizitatori la 
orele dimineţii şi, dealtfel, oricum se pătrundea foarte greu pînă 
la el, în afară de locuinţa lui din oraş. profesorul Palmers avea la 
dispoziţie şi un apartament de două camere, la etaj, în aripa 
unde mai locuiau sora-şefă şi cîţiva medici. 

Lordul Arthur îi povesti profesorului ce simptom e ciudate 
observase la nepotul său. Aduse în discuţie, în special, 
înlocuirea tablourilor de familie, omiţind să pomenească însă, 
unele lucruri petrecute înainte de asta. 

- Închipuiţi-vă, domnule profesor, ce consternat am rămas 
atunci cînd în locul tablourilor străvechi am văzut puse în ramă, 
pagini rupte de prin tot felul de reviste profane! 

- Sir Felix a manifestat şi-n alte privinţe un comportament 
aiurit? 

- În toate privinţele! întreaga familie a observat, de pildă, cu 
cea mai mare stupoare, că a adus cu el de la Londra în castelul 
strămoşesc, o tînără actriţă. 

- Familia doreşte să-l ţinem pe Sir Felix sub observaţie? 

- Mai mult! Lui Sir Felix să nu i se dea voie să părăsească 
această clădire atita timp cît e-n stare să facă de ocară o familie 
cu un asemenea trecut istoric. 

- Nu vă fie cu supărare, Sir, dar aici eu sînt cel care hotărăşte 
cînd anume are voie să părăsească cineva această clădire. 

- Este de prisos să mai adaug - urmă lordul Hontings ocolind 
observaţia interlocutorului său - că toate cheltuielile legate de 
şederea lui aici şi de tratamentul necesar vor fi stabilite după 
bunul dumneavoastră plac, domnule profesor. 

Palmers se ridică şi-i spuse cu răceală: 

- Mă scuzaţi, dar trebuie să-mi încep_ vizita medicală. 

O clipă se sfredeliră cu privirea. In ochii profesorului se citeau 
reținerea şi refuzul. 

După aceea lordul Arthur ieşi din cabinetul profesorului şi luă 
legătura cu medicul-şef Gordon - una dintre somităţile ospiciului 
-, despre care o să mai fie vorba în cele ce urmează. 

- AŞ dori să evităm orice urmă de scandal. 

- Asta urmărim şi noi, Sir - răspunse serviabilul Mr. Gordon. 
Avem metode verificate prin care tipii dubioşi şi recalcitranţi... 

- Trebuie să recunosc că Sir Felix nu-i un tip pe care şă-l 
consideraţi dubios. 


-.Am folosit această expresie într-un sens strict medical. 

- Asta-i altceva. Dubiul medical nu reprezintă o jignire. 

- Prin urmare, e o metodă verificată, să zicern, să vă internăm 
dîndu-vă drept alienat mintal... 

- Retrăgeţi-vă imediat aceste cuvinte!, rămase înmărmurit 
lordul Arthur. 

- Fiţi atît de amabil şi ascultaţi-mă. O să-l anunţăm pe Sir Felix 
telefonic că aţi cerut o  consultaţie pentru persoana 
dumneavoastră, fiindcă vi se pare suspect că... 

- Vă rog încă o dată, nu recurgeţi la aşa ceva! 

- Aşadar, că dumneavoastră tocmai v-aţi internat şi-l rugaţi pe 
Sir Felix să vă facă o vizită. Pe urmă, dacă Sir Felix o să apară la 
ospiciu, ne va fi cu putinţă să-l reținem aici, cu tactul de rigoare, 
evident. 

- Sper, totuşi, că pentru dumneavoastră tactul nu-i doar o 
vorbă goală. 

- Domnule! în ceea ce priveşte tactul, infirmierul- şef Jagodek 
se ridică la nivelul celor mai înalte exigente. 

Inl'irmierul-şef Jagodek avea înălţimea de un metru nouăzeci şi 
îndoia sau rupea cu uşurinţă o bară de fier. 

-; Astea fiind zise, cred că am discutat amănuntele cele mai 
presante cu privire la ce urmează să facem. 

- Sînt de aceeaşi părere. Excelenţa voastră puteţi avea 
conştiinţa împăcată că v-aţi dat fiul adoptiv pe cele mai bune 
miîini. 

- Cît timp o să-l ţineţi sub supraveghere aici? 

- Păi, rogu-vă frumos... Rareori se-ntimplă să treacă mai puţin 
de şase-opt săptămîni pînă să externăm pe cineva cu acordul 
domnului profesor. 

- Asta nu contează. Cred că o să-i prindă bine lui Sir Felix dacă 
o vreme o să se retragă din viaţa socială. Esenţialul este ca 
supravegherea să fie temeinică. 

Şi astfel a ajuns Sir Felix, în urma telefonului dat de lord, la 
institutul de boli mintale din Highgate, al profe” sorului Palmers 
şi, cu tot tactul dovedit în reținerea bolnavului,-molarul din 
stinga-sus al lui Jagodek a căzut la datorie în această afacere şi 
de-acum îl purta aninat de un lănţug, în buzunarul de la vestă, 
alăiuri de ceas. 

CAPITOLUL TREI 


După aceea a urmat cunoştinţa şi Înfiriparea prieteniei strînse 
dintre Sir Felix şi Tobias Vucili, cel care inventase automatul de 
taxare a biletelor de tramvai, ajun- gînd, din această cauză, şi el 
locatar al ospiciului din Highgate. 

Sir Felix nu luă lucrurile în tragic. Seara cînd îl vizită profesorul 
Palmers, tocmai se-nvirtea în patru labe prin cameră, lătra şi 
cerea să i se facă vaccinul antirabic. 

După scurta partidă de box ce-l recomandase pentru secţia 
pacienţilor cu restricţii odată ce fusese biruit de majoritate, 
primul lucru pe care-l făcu fu să izbucnească în ris. Toată 
povestea asta i se părea o neghiobie şi nu crezu o clipă că ar 
putea fi reţinut aici pe timp mai îndelungat. Sanatoriul dotat cu 
facilităţi de-a dreptul luxoase nu era deloc înspăimîntător; după 
ce-i restituise infir- mierului-şef Jagodek molarul din stînga-sus, 
se trezise faţă-n faţă cu o femeie drăguță. 

Era o femeie blondă, cu o faţă tristă, cu un trup superb, uşor 
durduliu, într-c rochie care ar fi” fost mult mai potrivită la un five 
o'clock tea decit într-un sanatoriu. 

Era una dintre specialităţile senatoriului ca bolnavii relativ mai 
-potoliţi să fie primiţi de către sora-şefă. 

- Scuzaţi-mă, îi spuse Sir Felix surizător, aranjindu-şi zdreanţa 
care-i mai rămăsese din cravată, am avut un diferend cu cîțiva 
indivizi. 

- Dumneavoastră sînteţi Sir Felix? 

- În clipa asta nu v-aş putea spune cu precizie. S-ar zice că un 
conte de Daughter Hill n-ar avea voie într-o viaţă de om să 
ajungă într-o asemenea situaţie... 

- Faţă de dumneavoastră nimeni nu s-a purtat cu violenţă, 
spuse binevoitoare femeia, dumneavoastră 'aţi obligat 
personalul să-şi îndeplinească aţribuţiunile de serviciu. 

- Sînteţi una din doctoriţele ospiciului? 

- Mă numesc Hilde Negrin şi sînt sora-şefă, se prezentă ea, 
după care spuse grăbită: Vă previn că am pe jumătate statut de 
medic, am urmat şi eu cîteva semestre de medicină. Nu vreţi să 
luaţi gustarea de după-amiază? 

Fiecare secţie a sanatoriului punea la dispoziţia pacienţilor un 
mare număr de încăperi în care se poată sta la o şuetă sau 
mînca atunci cînd îi răzbea foamea. 


- Mai întîi, dacă nu mi-o luaţi în nume de rău, aş fi curios să 
aflu de ce-am fost la urma urmei, adus aici? Am primit un mesaj 
cum că unchiul-meu e bolnav... 

- Asta n-aş putea să vă spun, răspunse zimbind frumoasa şi 
blonda soră-şefă. 

Rostul ei era, mai degrabă, acela de a-i linişti pe bolnavi. Mai 
exact, acela de a-j nelinişti cu frumuseţea ei şi, după unii 
specialişti, această contra-nelinişte este echivalentă cu liniştea 
sufletească. 

Dacă cineva şi-a ieşit din pepeni fiindcă nişte infirmieri s-au 
purtat cum s-au purtat cu el, poate fi adus la o stare 
corespunzătoare calmului cel mai deplin dacă-l excită prezenţa 
unei femei frumoase. De aceea, lui Hilde Negrin nu-i făcea 
plăcere să răspundă la întrebările imediate ale nou-veniţilor, ci 
mai degrabă îi lua la braţ şi-i invita la o gustare.. 

Uneori avea succes, alteori nu. 

Cu Sir Felix avu succes, întrucît după marea încăierare, 
contelui de Daughter Hill i se făcuse o foame de lup, Pe urmă, 
sora-şefă i l-a prezentat pe Tobias Vucli şi cu asta, i-a abătut 
complet atenţia lui Sir Felix. 

Inventatorul automatului de taxare a biletelor avea permanent 
asupra lui o casetă în formă de paralelipiped şi-şi prezenta 
invenţia. Aceasta era atît de complicată, atit de ininteligibilă şi, 
în ultimă, instanţă, atit de nepraetică din toate punctele de 
vedere, încît Sir Felix se împrieteni pe dată cu Tobias Vucli. 

li plăceau oamenii cu gărgăuni. Aici nu ducea lipsă de-aşa 
ceva. 

Cu Tobias Vucli se împrieteni însă fiindcă aceasta avea un cap 
asemănător cu-acela al unui peşte prăjit. 

Evadarea celor doi pacienţi a avut loc după cele re-, latate mai 
sus, iar apoi a urmat apariţia lor la manifestarea aniversară din 
Tolwer City, la care ne-am referit în introducerea romanului, 
cînd, după marea cuvintare ţinută de Sir Felix din balcon, 
amindoi au fost duşi din nou, pe sus, la ospiciul din Highgate, 

CAPITOLUL PATRU 

Lui Ellen Grace nu-i căzu în mînă ştirea difuzată în ziare, 
referitoare la peripeţiile lui Sir Felix şi Tobias Vucili în orăşelul 
Tolwer City şi transportarea lor îndărăt la balamuc. Ellen Grace 
continua să aştepte vizita logodnicului ei. 


- Nici nu-ţi poţi închipui în ce hal s-au purtat - îi explică ea 
fratelui ei, care obişnuia să vină după ea la teatru şi s-o conducă 
acasă. 

Asta fiindcă şi după încheierea logodnei, Ellen Grace rămăsese 
fidelă teatrului. Îl anunţase pe Felix că nu renunţă la ideea de 
a-şi cîştiga singură pîinea decît după ce-o va lua de soţie. 

- Despre cine vorbeşti? o întrebă fratele ei Bob. 

- Am fost în vizită la familia lui Felix. Era acolo, de pildă, o 
magnată lungană cu numele de Emerencia, pe care pînă acum 
nu mi-aş fi închipuit-o altfel decît în postură de stafie. Pe urmă, 
un Sir Evans cu o mutră cu care ar putea fi statuie în Trafalgar 
Squar e. 

- Şi au fost drăguţi cu tine? 

- Păi, depinde cum privim lucrurile... răspunse ea roşind un pic. 
Ştii, ăştia-s alt fel de oameni, au un alt fel de-a fi ariiabili şi 
ăăă... 

Îşi continuă plimbarea tăcuţi. Lui Bob îi era limpede totul. Dar 
cui îi pasă de-o străveche familie engleză nobilă? important e că 
acest Felix e un tip nemaipomenit, o iubeşte pe Ellen şi e al 
naibii de priceput la motociclism. Bob era şi el membrul unui 
club londonez de motociclism şi era pasionat de tot ce era legat 
de motoare, de la ventilator pînă la avion. 

Cînd văzu că au trecut opt zile şi n-are nici o veste de la Felix, 
Ellen Grace pleacă la Daughter Hill. Plină de îndrăzneală şi 
absolut liniştită, parcă maşina închiriată în faţa castelului şi ceru 
permisiunea să intre. Spuse că are de vorbit cu Sir Evans, 
deoarece între timp uitase numele celorlalţi. 

Rămîne un mister în veci nedezlegat în analele străvechiului 
castel de ce a primit-o Sir Evans pe Ellen Grace. Dar s-a mai 
intimplat aici ca la începutul anilor şase sute să fie văzut în plină 
zi, cocoţat pe turnul castelului, un războinic de fier, ţinînd în 
mînă o sabie care împrăştia fulgere. 

La primirea lui Ellen Grace a participat şi Sir Arthur, 

- lertaţi-mă c-am dat buzna pe nepusă masă... zise ea gifiind 
un pic speriată în sala de primiri. 

- Nu face nimic, dădu din mînă Sir Evans, privind în cu totul 
altă parte. 

- Nu asta-i problema, grăi Sir Arthur. Din cite ştiu, sînteţi artistă 
de teatru. 


- Da, răspunse fata fără să stea pe ginduri, în prezent joc în 
revista de la “Madison Hali”. Desigur, dumneavoastră rareori vi 
se-ntimplă să vedeţi o revistă ca lumea. 

Cei doi aristocrați se uitară îngînduraţi unul la altul. 

- Nu-mi amintesc de una ca asta în familia noastră, răspunse 
Sir Evans. 

- Dar asta contează prea puţin îşi dădu cu părerea Sir Arthur, 

- Rogu-va frumos, eu; ca să zic aşa, mă-ntilnesc în fiecare zi cu 
Sir Felix... 

- Nu zău! 

Exclamaţia căzu ca un obiect aruncat pe jos cu un bufnet. Fata 
habar n-avea ce să mai facă cu cei doi domni virstnici cave 
şedeau în faţa ei cu ciolanele amorţite. Aştia discută cu ea de 
parcă ea nici n-ar fi de faţă. 

- Spuneţi-mi, vă rog, biigui ea într-un tirziu, fără ocolişuri, 
unde-i Felix? 

- În nici un caz n-o să facem una ca asta, îi răspunse picotind 
Sir Arthur. 

- Sînt logodnica lui! 

- Resping această afirmaţie! 

- Va să zică, fiindcă sînt logodnica lui Felix, dumneavoastră mi 
l-aţi făcut dispărut. 

- [^u excludem soluţionarea umanitară a întregii chestiuni... 

Din buzunarul interior al' lui Sir Arthur apărură ca la vreo două 
mii de lire în mîinile lui vlăguite, cu pete hepatice, între degetele 
lui ca nişte lopăţele, acoperite cu perişori rozalii. O comoară de 
basm, un vis în veci irealizabil pentru o micuță dansatoare. Fata 
apucă banii şi-i azvirli în mutra lui Sir Arthur Hontings (posesor, 
printre altele, al Marii Cruci a Ordinului Stelei de la 
Curtea.Regală din Balmoral) cu o mişcare atît de viguroasă a 
mînuţei ei, încît acesta văzu cîteva clipe stele verzi. Pe urmă, 
se-nfipse în faţa lui cu pumnii strînşi. 

- Unde-i Felix?! Ah,  dumnea... Dumneavoastră, izbuti 
să-ngaime gifiind speriată, dumneavoastră precis l-aţi zidit de 
viu! 

Sir Arthur dădu cu tristeţe din cap. 

- Păcat că nu ne-aţi dat ideea mai devreme... Soluţk. asta era 
mult mai bună, dar nu s-a gîndit nici unul dintre noi la ea... privi 
el cu oarecare nostalgie spre treptele care duceau la camerele 
din turn. Ce să fac? Nu ne-a dat prin minte... 


Fata se duse glonţ la poliţie. Acolo, sesizarea ei că acasă la 
lorzi un membru al familiei a fost zidit de viu sau aruncat în bbci 
şi pus în fiare, a fost respinsă făţiş şi în chip cu totul inexplicabil. 

- Miss Grace, nu pot să cred una ca asta; dar chiar dacă aşa ar 
sta lucrurile, ce-am putea face? Aveţi vreo dovadă? Fiindcă, în 
acest caz, pot anunţa Curtea Supremă din Londra şi-ntr-o 
lună-două se poate-ntimpla să fie emisă hotărîrea care să-mi 
permită citarea vreunuia dintre membrii familiei respective în 
faţa unei comisii alcătuite din aristocrați. 

- Dar pînă atunci o să moară! Asta-i curată nebunie! Trebuie să 
faceţi o percheziţie! 

- Cum de vă trece prin minte c-am putea percheziţiona 
castelul? E ca şi cum mi-aţi cere să opresc din mers, pe loc, un 
expres aflat în plină viteză, fiindcă-n el este omorit un pasager. 
Ascultaţi la mine: dacă lorzii Hontings chiar ar fi să-şi zidească 
vreo rudă, ceea ce-mi pare, totuşi, o afirmaţie niţel cam 
îndrăzneață, dar presupuniînd, repet, doar presupunînd, eu unul 
neavînd competenţa de a admite sau a respinge aşa ceva, nici 
măcar sub formă de discuţie, cu privire la excelenţele lor, dacă 
au zidit deci sau dacă au azvirlit drept hrană la fiare vreo 
distinsă rudă de-a lor, fie chiar şi pe cea mai însemnată dintre 
ele, tot n-ar putea face nimeni nimic. În ceea ce mă priveşte în 
mod special pe mine, în nici un caz nu-l pot lua la întrebări pe un 
lord Hontings, iar în ceea ce priveşte percheziţia, este dreptul 
lor legitim să mă percheziţioneze pe mine înainte de-a pătrunde 
ia' ei, deoarece castelul, prin graţia Coroanei, este un teritoriu 
aparte, unde pînă-n ziua de azi poate fi împuşcat ţ)e loc cel ce 
intră acolo înarmat, chiar dacă-i vorba numai de-un baston de 
cauciuc sau de-un pistol de calibru mic, dar efectuarea unei 
percheziţii sau fie şi numai intrarea acolo fără o cerere 
prealabilă reprezintă pentru mine o sarcină aidoma cu aceea 
de-a rezolva cvadratura cercului. 

În ciuda acestui fapt, Ellen avea totuşi să afle ce păţise 
excentricul el logodnic. Cum-necum, acesta reuşi să-i trimită din 
balamucul de cinci stele construit pe colina din Highgate un 
răvaş care suna astfel: 

“My Dear Dear | 

Mumiile a lea argăsite m-au închis într-o casă de nebuni. 
Mîncarea de-aici e bună, însă au foarte mare grijă de mine şi-am 
ajuns prieten la cataramă cu un tip pe care-l cheamă Tobias 


Vucli şi care-a inventat taxatorul automat al biletelor de 
tramvai. Nu-i nimic t Te-ador şi gindeşte-te la mine şi n-avea 
teamă, că mumiile alea lîn- cede şi prăfuite de la castel or să 
pomenească odată şi odată măgăria asta. Te sărută al tău 

Felix” 

Aşa cum a reieşit din relatarea evenimentelor de pînă acum, 
rubedeniile c(x oarecare subiectivitate numite mumii prăfuite 
avuseseră prilejul să pomenească afacerea asta deja după 
prima lui evadare. 

Dar cît de mult aveau s-o mai pomenească mai tirziu n-avea 
habar nici măcar autorul acestui roman în clipa în care-i aducea 
la cunoştinţă lui Ellen Grace aceste în- timplări. Fiindcă ceea ce 
a urmat merită amintit fiecărui membru al familiei Daughter Hill, 
viu sau mort, de la întemeietorii ei vikingii, debarcaţi cu mai 
bine de un mileniu în urmă, şi pînă la descendenţii conților de 
Daughter Hill ce se vor naşte-n secolul următor. 

CAPITOLUL CINCI 

In clipa aceasta însă, excelența sa, sub supravegherea lui 
Jagodek şi a confraţilor săi, se află în uriaşul edificiu placat cu 
marmură care adăposteşte băile şi care, dacă ar fi să ne luăm 
după prospectul sanatoriului, aduce cu o piscină acoperită 
a-ntiia, prevăzută însă cu cite un bazin pentru fiecare persoană, 
cu e mulţime de duşuri, bănci de odihnă şi alte chestii de-astea. 

Principalul avantaj al prospectului este că în fotografie nu apar 
curelele fixate în duşumea şi nici clienţii bolnavi legaţi cobză cu 
aceste curele. Ba, mai mult, un alt avantaj al fotografiei din 
prospect este acela că în ea nu apare nici infirmierul-şef 
Jagodek, cogeamite haidamacul, cu mutra lui buhăită şi-oleacă 
unsuroasă. 

In această sală, Sir Felix, abia trezit din somn, are parte de-un 
duş cît se poate de rece, apoi, după o aşa-zisă împachetare, 
ajunge pe banca de odihnă. Tobias Vucili, care a trecut deja de 
faza odihnei, stă la o masă în compania mapei sale veşnic ticsite 
cu hirtii şi îşi scrie petiţiile adresate, în parte, serviciului “bilete 
de călătorie” al companiei de tramvaie şi, în parte, suveranului 
britanic pe care, în treacăt, îl atenționează, cu o simplitate de-a 
dreptul teatrală, că dacă-l mai neglijează multă vreme, o să-l 
denunțe ministrului de finanţe în legătură cu afacerea brevetului 
de inventator ce i se cuvine pentru taxatorul automat, tip 
Marconi, al biletelor de tramvai. 


Afacerea aceasta nu fusese dusă la bun sfîrşit deoarece, după 
părerea lui Tobias Vucli (care, la nevoie, îi poate dovedi asta şi 
cu martori), din cauza înfăţişării sale deosebit de prezentabile, 
mai iii.ilţi rivali abandonaţi de nişte cunoştinţe comune de sex 
opus simt nevoia să comploteze întruna împotriva lui.. 

Singurul care privise cu simpatie, în stil mare, afacerea 
taxatorului (tip Marconi) de bilete de tramvai, şi care se arătase 
dispus să finanţeze continuarea experimentelor, fusese Sir Felix, 
conte de Daughter Hill. 

Din păcate, intrigile ţesute de autorităţi - seu a la pagina o sută 
cincizeci a noului său memoriu Tobias Vucli (fost Wuthley) - au 
făcut ca şi sprijinul acestui nobil domn să rămînă fără rezultat. 
Propagării invenţiei sale i se ridicaseră oprelişti pînă şi din 
partea locuitorilor din Tolwer City. Ba, chiar s-a mers pînă acolo 
că i-au spart şi nasul, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă, 
maşina? ţiunile îndreptate împotriva persoanei sale. În sprijinul 
acestei afirmaţii vin şi cele optzeci usque ı o sută douăzeci de 
palme încasate. Aşadar, în deplinătatea conştiinţei sale, îl roagă 
pe suveran ca, în măsura în care n-are de făcut vreo altă treabă, 
să-i facă o vizită simbătă du- pă-amiază între patru şi şase, la 
orele de vizită din sanatoriu, ca să dfscute aici toată chestiunea 
ca de la om la om. fără să-i deranjeze nimeni. Dacă vrea să fie 
amabil, să-i aducă şi nişte ţigări. 

Jagodek, infirmierul importat din Elveţia, so apropie de lordul 
Hontings. 

- Sir! Aveţi un musafir deosebit. 

- Măi, Jagodek, ţi-am spus de-atitea ori - răspunse tînărul 
împachetat pînă-n git - că-n situaţii din astea nu sînt Sir! în 
timpul împachetărilor reci pretind să mi se acorde titlul de Pri (ş) 
n (i) ţ (ă) de V/ales -. 

Lordul st îmbrăcă şi se duse în camera lui. 

Acolo îi aştepta tutorele lui. 

- Mai ai tupeul să vh aici?, îl întrebă uluit Sir Felix. 

Sir Arthur nu ştiu ce să mai zică. 

După mintea lui, nu procedase incorect internîndu-l pe Sir 
Felicitas în acest lăcaş. Că ceva nu e tocmai în regulă acolo sas, 
asta e clar. 

- Spune-mi, măcar, de ce faci chestiile astea absurde? 


1 Pînă la (lat.) N. trad. 


- Ei bine, am să-ţi spun: atunci cînd m-aţi băgat aici, mi-ai alias 
atenţia între patru ochi cu privire la natura bolii mele mintale. 
Renuntarea la mariajul pe care-) plănuiesc ar influenţa în chip 
favorabil evoluţia bolii, iar nerenunţarea la el ar agrava în chip 
previzibil boala şi poate voi fi nevoit să-r.ii petrec toată viaţa 
aici. Nota bene, locul ăsta-i mult mai simpatic dt cît castelul ăla 
prăpădit. lar nebunii de-aici sînt i<. uit mai deştepţi decit 
neamurile noastre. Şi-acum, bagă la tărtăcuţă declaraţia mea de 
război: mi-am dat seama şi singur că-s nebun. Şi-o să ră- mîn 
nebun pînă cînd o să vă căiţi şi-o să recunoaşteţi în mod public 
cît de ordinar v-aţi purtat cu mine. S-ar putea ca miine să apar 
la derby-ul de la Epsom şi să vînd sirop de zmeură sau să 
mă-nviîrtesc în patru labe în faţa palatului Buckingham şi să cînt 
cucurigu; încă nu m-am ho- tărît. 

La simpla pomenire a celor două versiuni, indiferent de 
hotărîrea finală, Sir Arthur se-ngălbeni ca ceara. 

- O s-avem grijă - spuse el cu glasul coborit - să nu se-ntîimple 
nici una din aceste grozăvii. 

Felix căzu pe ginduri. Părea să coacă în sinea lui o nouă 
hotărîre. 

- Ascultă-mă, Sir Arthur: ţi-aş face, aşa, în treacăt, o 
propunere. Trimite-mi Istoria familiei noastre şi a tradiţiilor ei, 
volumele alea vechi, în-folio, ca să le pot studia şi cu, în sfîrşit, 
ca lumea. Poate că or să-mi cadă cu tronc nenumăratele 
pretenţii ale moşilor noştri cu privire la respectarea tradiţiilor. 

- Şi-o să renunţi la Ellen Grace? 

- Doar cu această condiţie am voie să citesc cărţile care-mi 
aparţin de drept? 

- Cărţile ai să le primeşti, fără doar şi poate. Studierea 
tradiţiilor noastre nu poate decit să mă bucure. 

- Dacă vrei să ştii, cea mai gravă încălcare a tradiţiilor a 
reprezentat-o modul în care s-a purtat tuşa Anna Emerencia cu 
Ellen Grace. Cred că n-avem tradiţie mai străveche decit 
ospitalitatea! 

- Consider că nici situaţia de faţă, nici starea ta actuală nu-s 
tocmai potrivite ca să discutăm despre asta; Dealtfel, începînd 
de astăzi, la cererea mea, o să fii pus sub supravegherea unui 
infirmier care-o să se ocupe numai de tine. 

CAPITOLUL ŞASE 


Felix primi cărţile chiar de-a doua zi, şi-ndată se şi cufundă plin 
de zel în studiul temeinic ale vieţii străbunilor săi şi al tradiţiilor 
prin care aceştia doriseră să-şi apere faptele de vază de colbul 
uitării. Căci principalul scop al acestor tradiţii era ca urmaşii 
recunoscători să-şi amintească în fiecare zi, în fel şi chip, de 
faptele glorioase ale înaintaşilor dispăruţi. 

Felix citea cu uimire crescîndă aceste cărţi, le răsfoia paginile 
cu o preocupare şi o mirare tot mai mare, părînd să descopere 
în ele lucruri cu totul deosebite. 

Faţă în faţă cu el, cerberul său, infirmierul Jagodek, căruia i se 
încredinţase supravegherea lui permanentă, citea romanul de 
dragoste intitulat, În ghearele frumoasei hiene şi mînca piine cu 
unt şi cu parizer. Pentru el, individul cu volumele alea în-folio, nu 
era o noutate, în balamuc găseai cu duiumul gagii de-ăştia. 
Şi-apoi, într-o bună zi declarau c-au făcut o descoperire, ori că 
erau alchimişti ce ştiau să facă aur din nimic. 

- la spune-mi, Jagodek, dumneata ştii ce-i aia tradiţia? 

- Păi. rogu-vă frumos... noi despre bolnavii noştri nu ştim decit 
dacă-s paşnici sau turbulenţi, însă nu-şi declară boala de care 
suferă. Dar dacă-mi amintesc bine, parcă aşa se cheamă o 
chestie legată de şocul nervos. Se manifestă mai des la secţia 
de neurologie. 

- Nu m-ai înţeles, bătrine. Tradiţie, de pildă, înseamnă că din 
moşi-strămoşi, de cîte ori este ales un Lord Cancelar, acesta se 
aşază pe un sac de lină. 

- Tre' să fie al naibii de neplăcut. 

- Prin urmare, înseamnă cultivarea vechilor obiceiuri, altfel 
spus cinstirea virtuţilor strămoşeşti: asta se cheamă tradiţie, 
datină. În toptanul ăsta de cărţi nu scrie decît despre chestii din 
astea. 

- Cred c-aţi face mai bine să citiţi de-astea mai vpsele, cum e 
romanul ăsta, în ghearele frumoasei hiene. 

3 - Cu nebunii.să nu te pul 

- Hm... Hiena nu-i o comparaţie prea reuşită penli u o femeie. 

- De ce? Şi femeile-s perfide şi periculoase. 

- Dar hiena mai şi pute urit, pe cînd o femeie devine cu 
adevărat periculoasă din clipa-n care se parfumează cu un 
“Atkinson” original. Voiam să aud însă ce părere ai despre o 
tradiţie potrivit căreia, fiindcă un străbun a salvat cîndva de la 


înec pe cineva, anumiţi urmaşi trebuie să facă în fiecare 
dimineaţă baie în apa unui lac rece ca gheaţa. 

- Apăi să ştiţi că datina asta o aplicăm şi noi aici, sub forma 
duşurilor şi a împachetărilor, ca pe-un vechi obicei. Cred că şi 
asta se trage, la origine, din faptul că undeva, cîndva, de 
demult, un bolnav turbulent a fost scăpat, din greşeală, într-o 
piscină cu apă rece, şi asta i-a făcut bine. 

- Asta nu-i datină, este rezultatul practic al unei observaţii. Nu-i 
datină decit dacă imortalizează un eveniment sau altul. De 
pildă, dacă dumneata ai avut vreun străbunic care şi-a cîştigat 
într-un fel o anume faimă, şi dacă, de-atunci încoace, urmaşii îl 
evocă printr-o anumită treabă pe care o fac zi de zi. 

- De-astea avem şi noi în familie, rogu-vă frumos, deşi nu 
sîntem neam de conți. Bunică-miu a împrumutat şase sute de 
lire ca să cumpere o vie, c-avem şi noi o vii- şoară, şi de-atunci 
încoace taică-miu, eu şi cei doi fraţi ai mei ne-amintim în chip 
sistematic de-această gaia celebră ori de cite ori plătim ratele şi 
dobînda. 

Se simţea din felul în care expunea lucrurile că Jagodek nu face 
parte din marea familie a păstrătorilor de- datini, însă, din cine 
ştie ce motive, Sir Felix ţinea morţiş ca uriaşul lui gardian 
roşcovan şi pistruiat, de-o nesimţire de-a dreptul enervantă, să 
ştie cîte ceva despre tradiţii. 

- Uite, Jagodek, iar n-ai nimerit -o. Marii noştri oameni de stat 
au zis că Anglia sau va rezista graţie tradiţiei, sau se va nărui. 
De-aceea nu se abrogă-n ţara noastră nici o lege. Tribunalele 
noastre continuă să aplice pînă-n ziua de azi legile pescăreşti 
de-acum cinci sute de ani. 

- Asta-i tare interesant. Că şi mie-mi place pescuitul. Numai 
că-n ultima vreme nu prea am timp de-aşa ceva. Eu aş zice să 
vă-ntindeţi o juma' de oră, poate c-o să vă mai treacă agitația 
de-acum. 

Felix continuă să citească volumele. Dacă n-ar îi fost 
îndrăgostit de Ellen Grace, sanatoriul din Highgate i-ar fi tihnit în 
mai mare măsură decit castelul medieval, Personalul institutului 
făcea tot ce-i stătea-n putinţă să atenueze atmosfera 
spitalicească a incintei. Sanatoriul se compunea din două aripi, 
dintr-o secţie deschisă, pentru bolnavii de nervi şi una închisă, 
pentru bolnavii mintali, la care fusese internat şi Sir Felix de 
către ai lui. Uriaşele coridoare luminoase, cu piloni de marmură, 


cu mozaic, cu tablouri şi covoare, saloanele spaţioase cu 
ferestre mari, holul care amintea de marile hoteluri, camerele 
prevăzute cu balcoane, mobilate cu piese hipermoderne, 
amintind tot de hoteluri, urmăreau un singur obiectiv; acela ca 
bolnavii să nu-şi simtă destinul împovărat. 

În ciuda sfatului lui Jagodek, Felix nu se culcă, ci îşi întrerupse 
studiul în-folio-urilor şi cobori în holul sanatoriului, care ţinea loc 
şi de salon. Şi ce salon! 

Zăbrelele de fier de la ferestre fuseseră aurite şi uriaşa terasă 
pe care-şi luau bolnavii gustarea de după-amiază părea aproape 
un spaţiu liber. Plasa aceea subţire, din oţel fin, confecţionată 
pentru gentlemeni, ora aproape în întregime acoperită cu viţă 
sălbatică. 

Era de-a dreptul îneîntător! 

Infirmierii în livrele albastre cu bumbi aurii aduceau cu 
personalul unui hotel. Doar atunci cînd grăbitul domn' Birbaum, 
vrind să-şi termine gustarea mai repede, şi-a turnat ce-aşca de 
cacao în buzunar, ca s-o ducă în cameră, şi cînd doamna 
Hughes a îndrăznit să pufncască în ris, ceea ce l-a rănit pe 
domnul cel sobru atît de mult în amorul propriu, încîfc a vrut s-o 
sugrume pe loc pe cucoana cu pricina, doar atunci s-a vădit 
faptul că valeţii în livrea care-şi făceau discret de lucru prin. 
preajmă au fost în stare, să-l îndepărteze pe domnul Birbaum 
din încăpere, fără mare tevatură, în mai puţin de trei secunde 

De-acum, pe coridor, Felix se uita zimbind la Jagodek care-l 
urmărea prompt la tot pasul. 

- Ce-o să se-ntîmple, bătrîne, dac-o să dau cu pasul de-aici? îl 
întrebă el pe infirmierul-şef. 

- Nu st există una că asta. Da' hai să zicem că s-ar întîmpla, 
răspunse Jagodek. Dac-ar fi să evadați, Sir. şi să ieşiţi din 
clădirea asta în ciuda rănilor pe care le-aţi căpăta, mi-aş pierde 
slujba. 

- Nu uita, Jagodek, că-n cazul acesta m-aş simţi obligat şi nu 
te-aş lăsa să mori de foame. 

Sir Felix cel voios şi pus la patru ace îşi salută cu un suris 
grațios colegii ţicniţi care serveau gustarea şi-l întrebă cu 
sincere regrete pe domnul Prosley dacă-i mai orăcăie broaştele 
în cap. Domnul acesta susţinea că-n timp ce făcea baie, un 
broscoi i-a pătruns în creier pe canalul. auditiv şi acolo a luat 
proporţii, ba, chiar a întemeiat, în condiţii misterioase, o familie 


şi împreună cu descendenţii lui, de cîte ori stă să plouă, i se 
caţără în vîrful creierului şi-ntreaga familie începe să orăcăie. De 
cîţiva ani buni este ţinut aici şi i se pregăteşte operaţia 
chirurgicală prin care or să i-l scoată din cap pe Mr. Murdock şi 
pe copiii lui. Bătrînul domn susţine că pe broscoiul-şef îl cheamă 
Mr. Murdock. 

Pe urmă îl salută pe pianistul care de opt ani n-a mai scos un 
cuvint. Are un pian fără coarde, toată ziua cîntă la el cu ardoare 
şi cu o seriozitate atit de pătimaşă, încît, atunci cînd se 
adinceşte într-un acord mai dificil, îi tresaltă pe ţeastă cele trei 
fire de păr care i-au mai rămas. E singurul care aude muzica 
claviaturii mute, asta din cauză că la un concert a fost huiduit şi 
de-atunci îi socoate pe oameni nedemni de a se desfăta cu arta 
lui divină. 

Pe urmă flecări niţel cu durdulia, surizătoarea şi eleganta lady 
Norton. 

- Azi sînteţi de-o frumuseţe răpitoare, lady Anna - spuse el 
înclinîndu-se după ce-i sărută mîna. 

- lar dumneavoastră sînteţi drăguţ ca-ntotdeauna, Sir Felix. 
Mi-am asasinat douăzeci de soţi dar, dac-aţi fi fost unul dintre ei, 
poate c-aţi fi trăit şi azi. 

- Tot la aiurelile astea vă stă mintea? Soții dumneavoastră au 
fost îngropaţi, a venit primăvara, vine gustarea, haideţi să bem 
o cafea cu guler, lady Anna. 

Doamna care susţinea că şi-ar fi asasinat cei douăzeci de 
bărbaţi era, în realitate, nevasta unui mic negustor londonez. Nu 
putea emite pretenţii nici la titlul de lady, căci numele de fată îi 
era Anna Safranek şi se trăgea dintr-o familie de austrieci. 
Aşadar, chiar dacă nu era descendenta vinei familii de lorzi, 
datorită pămîntului natal i se cuveneau unele favoruri 
aristocrate, fiind şi ea o Anna de Austria. 

lar Felix se apucă să-şi măniînce'gusiarea şi să asculte 
povestea celor douăzeci de bărbaţi asasinați, pe care această 
lady o depăna ori de cite ori i se oferea prilejul. 

Deodată, pe uşa uriaşă cu două canaturi, intră cineva şi 
dolofanul de Mr. Rolland, cu ţăcălia lui căruntă, stînd pe jos în 
genunchi, îşi ridică privirea de pe trenuleţul ce gonea în cerc pe 
duşumea şi dădu voios un strigăt, obişnuitul refren cu care erau 
intimpinaţi debutanţii, bolnavii proaspăt internaţi. 

Băiatul cel nou era de fapt, o fată. 


- Un băiat noul!... făcu lozinca înconjurul salonului: - Un băiat 
nou! Un băiat nou! 

Băiatul cel nou era de fapt, o fată. 

Dar ce arătare bizară şi înspăimiîntătoare! Avea o rochie 
neagră, dantelată, cu trenă, cu care mătura podeaua, cu mîneci 
cu nasturi Ja încheieturi şi la git, cu cordon la brîu; părul i se 
revărsa din coc ca penele unei măturici de praf, iar de sub 
acesta se iţea d panglică de ziceai că-i o elice de bombardier; pe 
piept avea o broşă de sticlă cît palma, ţinea în miini un evantai 
de fildeş, iar în picioare avea nişte pantofi lunguieţi, ascuţiţi, 
demodaţi, ca nişte papuci; cît despre obraz, şi-l albise cu o 
pudră “hidratantă în asemenea hal încît s-ar fi refugiat 
înspăimîntată din calea ei orice stafie care ar fi dat ochii cu ea 
pe coridoarele vreunui castel părăginit. 

Adăugaţi la toate astea faptul că în răstimpuri îşi bulbuca ochii 
de parcă ar fi avut năluciri, iar alteori şi-i închidea plină de 
demnitate, făcîndu-şi vînt cu evantaiul; păşea împiîngindu-şi 
maxilarul în faţă, cu un mers de lebădă ramolită şi smintită. 

În primul moment lumea aproape că intră în panică. “Băiatul 
cel nou” era înfricoşător. Mai ales atunci cînd, cu un glas răguşit, 
ca din mormiînt, holbîndu-se undeva în aer, cu braţele sleite 
întinse în faţă, rostea cuvintele: 

- O, Doamne!... Anthony, valetul, să-mi aducă o ciocolată cu 
caimac din temniţa castelului... şi cozonac, cozonac... gemea ea 
cu glas stins, gîrbovindu-se un pic: 

- Cozonac, că mi-e foame şi la 01 a douăsprezece f mă pornesc 
să bintui... 

Lui Felix îi rămase plăcinta-n git şi fu zguduit, mai întîi de un 
acces de tuse, apoi de hohote de ris. Doamne sfinte! Păi, asta-i 
Ellen! 

Ellen Grace în rol de zăludă! 

În numele pacienţilor, domnul Prosley ieşi degrabă în 
întîimpinarea doamnei care se vedea de la o poştă că-i mare 
cucoană: 

- Milady! Mă numesc Mr. Edward Prosley, cred c-aţi auzit de 
mine. Sînt în aşteptarea unei operaţii de renume mondial, am 
broaşte pe creier. 

- A, cum să nul!... răspunse ea. miorţăindu-se cu un glas de 
dincolo de mormiînt, fringindu-se de şale. Mi s-a vorbit de 
dumneavoastră pe lumea cealaltă. Pentru că acum două sute de 


ani am fost urcată pe rug pe locul Trafalgar Square-ului din 
zilele voastre. 

- Asta aduce noroc - observă Gandhi aruncind o privire din 
cearşaful în care era înfăşurat. 

Domnul grăsun, cu ţăcălie, se ridică cu chiu cu vai de la 
pămînt, îşi părăsi trenuleţul şi se apropie de distinsa doamnă 
care continua să se poarte cu atita demnitate. 

- Mă numesc Mr. Archibald Holland. Sînt şef de gară pensionat 
pe nedrept. Mă bucură, nespus plăcutul carambol prilejuit 
de-această întîlnire. Am dori să ştim cu toţii după cine să purtăm 
doliu în persoana răposatei Milady din viaţa-i anterioară V 

Felix îşi înfipse unghiile în carne să nu pufnească în ris şi 
rămase cu gura căscată cînd logodnica lui, cu un gest foarte 
bine cunoscut lui. cu bărbia ridicată şi ochii închişi, spuse: 

- Mă numesc Anna Emerencia Hontings. membră a unei familii 
de pairi, deținătoarea Ordinului Linii de Aur şi al Jartierei şi, în 
această ipostază, am ajuns pe eşafod din cauza Trandafirului 
Alb. Cenuşa mi-a fost împrăş-Uată-n cele pa tiu zări, dar 
de-atunci încoace, în fiecare zi după gustarea de după-amaiză, 
între patru şi opt, mă cuprinde neastîmpărul şi încep să bîntui.,. 

- Fiţi atit de bună şi porniţi-vă să bintuiţi pe terasă, o anunţă 
Jagodek; gustarea o aşteaptă pe luminăţia voastră adormită. 

- Mulţumesc... se tîngui noul băiat cu fata albă ca varul. Dar 
spune-mi, om buri, pe unde se poale bîntui aici la miezul nopţii? 

- Asta nu se poate aici. Asta-i sanatoriu, nu hotel. Nu vă putem 
lăsa să plecaţi haihui decit pe răspunderea rudelor şi toată 
lumea este obligată să se-ntoarcă pînă-n ora opt, chiar şi-n 
acest ca2, îi răspunse prozaicul infir- mier-şef. 

- Uite colo un chipeş Făt-Frumos lîngă pocitania aia grăsană, 
vulgară. Anthony, du-mi acolo scutul cu cafeaua şi cozonacul. 

Felix pricepuse că n-are voie s-o recunoască pe Eilen, aşa că se 
mulţumi să-i sărute mina şi să se prezinte: 

- Sînt lordul Hontings. 

- Strănepotul meu! 

La această replică fu nevoit să ridă cu gura pînă la urechi, căci 
Ellen Grave avea nouăsprezece ani. iar aşa- zisul ci strănepot 
sărise de douăzeci şi patru. Plină de tact, Ellen aranjă lucrurile în 
aşa fol încît să rămînă singură eu el. Mai întîi scrişni din dinţi în 
direcţia Annei de Austria, pe urmă vru să-i scoată un ochi, să 
vadă dacă-i adevărat, iar în cele din urmă, cu c mişcare lentă. Îi 


turnă în poală o ceaşcă cu cafea, primind drept răsplată o palmă 
năpraznică, la care o înşfăcă cu amîndouă mîinile de coc pe 
cucoana cea durdulie, iar apoi apăru Jagodek şi făcu ordine. 

Pînă la urmă, cei doi logodnici rămaseră singuri. 

- Ellen? Te-ai scrîntit la cap? 

- Fireşte, din moment c:e-s aici. 

- Nu-ţi permit una ca asta, 

- Locul meu e lîngă tine, Felix. Şi, dealtfel, vreau să ştiu şi eu 
ce s-a-ntîimplat, ce gînduri ai? 

- Păi treaba-i încurcată rău... Căci atita timp cît sînt declarat 
nebun, nu mă pot însura. Aveam un plan foarte bun, dar am 
făcut o mare prostie. Aveam de giftd să provoc mai multe 
scandaluri ca să-i bag în boale pe aristocrații ăisringîmfaţi, să se 
sature şi să pună capăt acestui joc mirşav. Uin păcate, nu mi-a 
dat prin minte că or să mă găbjească în balconul primăriei. 
Şi-acum Jagodek, hui- duina aia vînjoasă, stă cu ochii numai pe 
mine. 

- Nu-i nimic, ii făcu stafia ştrengăreşte cu ochiul şi pentru u 
clipă îşi ieşi din rol ca să-i zîimbească drăgălaş, nc-uin lua noi 
tălpăşiţa de-aici, bătrine! 

- Cum? 

- Păi mi-am făcut şi-un plan... 

Şt i-l povesti. lar Felix trebui să-şi adune toată stă- pînirea de 
sine ca să nu sară de gitul matusalemicei Anna Emerencia cea 
executată, peste veacuri, şi pe eşafod şi pe rug, şi să n-o 
copleşească cu sărutări la masă, în văzul atitor confraţi duşi cu 
sorcova. 

CAPITOLUL ŞAPTE 

Cei de la ospiciu se obişnuiseră cu ideea că după- amiază între 
patru şi şase, dar mai ales de la miezul nopţii pînă-n zori sînt 
orele la care biîntuie Anna Emerencia. La douăsprezece fix un 
ceas de pe noptieră îi suna deşteptarea, nu cumva să-tirzie dacă 
se-ntimpla să fit prea adînc cufundată în lumea viselor veşnice, 
şi-atunci Anna Eme- rancia îşi trăgea o cămaşă de noapte peste 
pijama îşi pu- nea-n picioare tiîrlicii roşii cu spiţ i se pornea să 
bîntuie de colo colo pe coridoare, cu ochii închişi şi cu braţele 
întinse în faţă, O lăsau în pace. 

În acest lăcaş, tot omul putea să-şi vadă liniştit de treabă, cu 
gărgăunii lui cu tot, cu condiţia să nu facă gălăgie şi să nu facă 
vreun rău altui bolnav. Clădirea-i atît de mare, are atit de multe 


coridoare, încît nu deranjează pe nimeni dacă se fiţiie de 
colo-colo pe scări, pe culoare, claxonînd sinistru, în surdină, la 
intersecţii. 

Felix, în schimb, se plîngea de la o vreme de coşmaruri şi cerea 
să i se administreze somnifere. Medicamentele aveau un efect 
miraculos. Putea fi auzit sforăind de se cutremurau pereţii. 

La început, Jagodek mai băga din cînd în cînd capul să se 
convingă că totul e-n ordine în ceea ce-l priveşte pe tînărul păzit 
cu atita străşnicie, dar cu timpul se obişnui cu gîndul că acesta, 
cu scurte întreruperi, sforăie pînă-n zori. Şi după ce se obişnui 
cu acest gînd, Felix, care în fiecare seară îşi arunca somniferul, 
îşi putea pili liniştit zăbrelele de la fereastră, la adăpostul 
sforăitului simulat. Pila împreună cu alte lucruri trebuincioase 
rntrase- ră-n ospiciu cu prilejul vizitelor făcute de Bob surorii 
sale devenită stafia cu numele de Anna Emerencia. Bob era 
entuziasmat de Sir Felix, avînd pentru el o simpatie totală, din 
aceea care se-nfiripă cît ai clipi între doi nese- rioşi, şi pînă acum 
îi făcuse praf două motociclete şi trei automobile, cîştigîndu-l cu 
uşurinţă de partea lui ori de cîte ori era rost de vreo trăsnaie. Ei 
trei formau un cerc închis, o gaşcă perfectă, a cărei regulă de 
căpătii era aceea că totul trebuie luat în ris şi că viaţa oferă 
lucruri serioase doar fariseilor. 

Aşadar, Bob introdusese în sanatoriu o pilă din cel mai 
rezistent oţel, o frînghie la fel de rezistentă, iar în noaptea 
evadării se introdusese şi pe sine. Înainte de vizita medicală se 
ascunsese sub patul soră-si. 

La ceasul fantomelor, de după miezul nopţii, pe cînd Felix 
tocmai ţinea pauză de sforăială, în faţa uşii lui se ivi, în uniforma 
ei sau, mai birie-zis, în cămaşa ei de stafie, Ellen, care îi şopti lui 
Jagodek: 

- Adineauri a coborit pe fereastra temniţei din turn prizonierul 
pe nume Felicitas, cel închis aici pentru că-n timpul vieţii mele a 
cutezat să mă asedieze cu iubirea-i. 

In pofida acestor cuvinte, lui Jagodek îi pică pe dată fisa despre 
ce-i vorba şi dintr-un salt năvăli în camera lui Felix. Prea tirziu! 
Zăbrelele erau pilite, de una din ele era legată o frînghie lungă, 
coborînd pînă-n grădină. 

Clădirea se umplu de vacarmul soneriilor de alarmă! Nu s-ă 
născut omul care să poată escalada zidul înalt al grădinii, tivit cu 
sîrmă ghimpată! 


O întreagă cohortă de infirmieri şi mediei dădu năvală în parc. 
Profesorul Palmers îşi smulge părul din cap! Acum se-aude un 
huruit, toată lumea se repede la poartă, dar prea tîrziu... 

Diavolul ăsta a spălat putina! 

Demarcază-n viteză călare pe-o motociclctă Harley- Davidson, 
e îmbrăcat în costumul lui preferai;, din cam- garn de culoare 
galbenă şi mai are şi porcăria aia de ţilin- dru galben pe cap, şi 
uite-l c-a şi dispărut în curbă. 

'Jagodek bine-nţeles c-o să-şi ia zborul de-aici. Apucă, să mai 
bombăne că tot nu-i face nici o plăcere să pă- zoască oameni 
normali. 

Se lansează în toate direcţiile apeluri prin radio. De la institutul 
de boli mintale din Highgate a evadat nebunul celui care-l va 
descoperi, găsitorii sînt rugaţi să-l transporte cutare, cu 
urmăloarele  semnalmente, se oferă recompensă pe-acest 
individ periculos, chiar şi cu forţa, la cea mai apropiată secţie de 
politic. 

In accst timp. individul considerat de-a dreptul un pericol public 
se strecură din camera lui în care stătuse pînă atunci ghemuit 
sub pat. 

Bine-nţeles că cel care spălase putina pe motocicletă, avînd 
asupra lui semnalmentele exterioare cuvenite, fusese Bob, care 
după cîteva mile îşi puse pe cap şapca în locu! jobenului galben. 
Atunci cînd cordoanele poliţiei îi aţinură calea în împrejurimile 
Londrei, povesti că-n drum i-a atras atenţia un motociclist cu 
ţilindru galben, nu de alLa, dar îşi biciuia motocicleta în timpul 
mersului cu o cra- vaşă de jocheu. 

Felix se furişă în magazia cu medicamente de la etaj şi se 
cuibări în încăperea ticsită cu damigene, saci, lăzi, baloturi de 
pansamente şi pachete de vată. 

Căzu pe gînduri. Are vreun sens tărăşenia asta, că-l crede 
lumea evadat şi, cînd-colo, el se piteşte aici, în magazie? în 
orice caz, s-a zis cu escorta namilei ăleia de Jagodek. Şi cum şi 
destinul orb orînduieşte uneori lucrurile în aşa fel încît neroziile 
unor creaturi drăgălaşe şi vesele din fire să se ridice la nivelul 
unei strategii minuţios pregătite, s-a intimplat ca rolul de stafie 
al Annei Emerencia, creat de Ellen din răzbunare, să se 
dovedească genial în Situaţia nou-creată. 

In timpul hoinărelilor ei nocturne, stafia găsea mereu cite o 
clipă cînd, scăpată de sub supraveghere, se putea strecura în 


magazie cu de-ale gurii şi - prin amabilitatea lui Bob, care-şi 
continua contrabanda cu ingeniozitatea lui dintotdeauna - chiar 
şi cu cite o sticlă de whisky scoţian de cea mai bună calitate şi 
cu ziarele de după-amiază. 

Nu puteau continua însă la infinit acest mod de viaţă, cu Felix 
trăind ascuns în magazia casei de nebuni şi cu logodnica lui 
bîntuind pe post de stafie. 

Şi-apoi, mai e aici şi noul lui prieten, pe care în nici un caz nu-l 
poate lăsa în voia soartei: Tobias Vucili, inventatorul atît de 
prigonit al taxatorului automat al biletelor de tramvai. Trebuie 
eliberat şi el. 

Inainte de toate, le scrise o epistolă alor săi, fiindcă în- 
cet-încet îşi instalase într-unui din dulapurile mai mari din 
magazie toate efectele trebuincioase sihăstriei sale. lată 
conţinutul scrisorii: 

“Deloc dragele mele rude! 

De-acum încolo roi avea grijă ca aproximativ o dală la două 
săptămîni străvechiul nostru nume să apară cu litere de-o 
şchioapă pe prima pagină a fiecărui jurnal din Anglia, iar o dată 
pe lună editorialul fiecărui jurnal din lume să-şi amintească, 
graţie mic, de numele familiei Hontings. 

Treaba asta o să continue pină cînd (deloc) draga mea familie 
o să publice pe prima pagină a revistei, Times un anunţ în care o 
să arate că internarea şi sechestrarea mea la balamuc s-au 
datorat: unei greşeli de care şi-au dat seama şi medicii şi 
(absolut deloc) respectabila familie. Vă salul (cîtusi de puţin) cu 
drag. 

Felix.” 

Bob. care era şugubăţ de felul lui, plecă la Daughter Hill şi puse 
scrisoarea la poşta din localitate, ca să bage familia în sperieţi şi 
pentru ca autorităţile locale.să îm- pmzească ţinutul cu patrule 
de noapte, cu poliţişti în uniformă şi-n civil, cu jandarmi şi, în 
cele din urmă, cu efective ale armatei. 

Şi astfel ajunse Bob ziarist. 

La început fu dat afară din redacţia lui Evening Herald, unde se 
prezentase cu un interviu luat în faţa restaurantului din 
Daughter Hill, nebunului căutat de o lume întreagă. 

A doua zi se descoperi că nebunul expediase o scrisoare ce 
purta ştampila oficiului poştal din Daughter Hill şi Bob fu 
rechemat îndată la redacţie. Senzaţia săptămînii următoare o 


constitui un nou interviu cu lordul alienat mintal, dispărut în 
împrejurări misterioase, interviu a cărui autenticitate era 
certificată de propria-i semnătură. 

Bob nu se arăta dispus să vîndă pontul cînd şi unde se-ntilnea 
cu nebunul care, după părerea lui. e cît se poate de teafăr la 
cap şi s-a angajat într-o luptă prin care doreşte să dovedească 
acest lucru. Ca o lovitură de trăsnet a căzut copia 
epistolei-ultimatum expediată din Daughter Hill de nebun şi 
scrisă cu propria-i mînă. Totodată, dădea de ştire că se va 
deghiza a-ntiia şi va hoinări prin ţinutul natal în postură de 
pîndar. cu o barbă pînă la brîu. Urmare a declaraţiei publicate în 
presă, un pîndur fu pus sub stare de arest şi amăritul fu cît 
pe-aci să crape de groază cînd un poliţist, cu un zîmbet 
triumfător, îl trase vîrtos de barbă. Citeva fire rămaseră în palma 
poliţistului, dar barba, luată în ansamblu, şi urletul pe care-l 
provocă smucitura risipiră orice urmă de îndoială. În schimb, 
Bob era filat de-o haită-ntrcagă de sticleţi şi detectivi particulari, 
dar fără nici un rezultat. Drumurile lui îl purtau la redacţie, la 
balamuc, unde-o vizita pe nefericita lui soră cu mintea rătăcită, 
la cafenea şi la cursele de cai, dar nu răminea nici o clipă 
nesupravegheat. 

Prefectului îi sări muştarul cînd, în ciuda supravegherii stricte, 
neîntrerupte, consemnate în procese-verbale şi dovedite chiar şi 
de seturi întregi de fotografii, jurnalul publică o nouă declaraţie, 
ba chiar o poză izbutită a lui Sir Felix, care ţine în mînă un 
Ireland Magazine apărut cu douăzeci şi patru de ore în urmă, ce 
poate fi recunoscut după pagina întîi. 

După aceea începură să: planeze bănuieli asupra unor înalţi 
funcţionari din aparatul poliţiei, pe urmă bătrinul proprietar al 
cărui chiriaş era Bob fu şi el tras de uriaşa-i mustață pe oală, 
pentru ca în cele din urmă, poliţiştii să rămînă năuci în faţa unui 
miracol viy, de ne-nţeles. 

Nimănui nu-i trecu prin minte că, în pofida zăbrelelor pilite şi a 
fringhiei, precum şi a motociclistului cu joben galben, Sir Felix se 
ascunde acolo unde nu-l caută nimeni: în clădirea ospiciului. 
Tilcul acestei întîmplări nu-l putea desluşi decît cel care-o privea 
dintr-o perspectivă fantomatică, doar astfel şi-ar fi dat seama că 
spiritul atît de popular care bîntuia atît de paşnic prin balamuc, 
joacă rolul ofițerului de legătură dintre magazia de 
medicamente şi reporter. 


Încet-încet se apropia însă termenul-limită, de două săptămîni, 
şi Sir Felix trebuia să facă ceva, dacă voia să se ţină de cuvint. 
Mai întîi luă legătura cu Tobias Vucli. 

Pe Tobias Vucili, Felix îl etichetase drept unul dintre alienaţii 
mintali perfect normali, ba chiar înzestrați cu o logică de fier 
atita timp cît nu aduc vorba despre ideea lor fixă. 

Medicii stagiari îi iau adesea pe indivizii fanatici drept alienaţi 
suferind de-o fixaţie. Dacă bolnavul consideră că nu taxatorul 
automat de bilete de tramvai sau vreo altă absurditate tehnică 
de-acest fel constituie o reformă ce se cere grabnic înfăptuită, ci 
obiectul acesteia trebuie să fie controlarea de către stat a 
supraproducţiei sau a produselor de brutărie, s-ar putea ca 
respectivul să ajungă într-o bună zi publicist sau ministru. 

Ştiinţa medicală a zilelor noastre nu a delimitat cu exactitate 
reiterarea fanatică a ideilor reale de ideile fixe. Din această 
cauză, uneori, se descoperă cu întirziere că ideile unor mari 
reformatori n-au fost reale, ci fixe. Dar asemenea cazuri nu mai 
pot fi tratate, fiindcă între timp aceştia au ajuns să ocupe poziţii 
înalte, să se bucure de autoritate şi de-o recunoaştere 
universală. Deşi aceştia ar mai putea fi salvaţi, printr-o 
intervenţie medicală oportună pentru clasele de jos şi mijlocii. 

In ceea ce-l priveşte pe cititorul căruia i se pare că sesizează o 
contradicţie între conduita raţională, logică a bolnavilor şi boala 
lor mintala incurabilă, îi recomand călduros să apeleze la 
serviciile unui psihiatru. Pentru lămuriri suplimentare, 
bine-nţeles. Ar putea afla, astfel, că unii indivizi sînt în stare să 
se poarte frumos timp îndelungat, să aibă aşadar această 
isteţime (uneori tocmai aici e buba) şi nu comit o crimă diecît 
atunci cînd se găseşte cineva care să pună la îndoială faptul că 
au o ureche sau amîndouă apendicele din aur. Sînt de acord 
pînă şi cu asta. Omul bine crescut să nu pună la îndoială afir- 
maţiile altuia. Şi-n ceea ce priveşte organele noastre anatomice, 
ăm auzit de-atitea ori vorbindu-se de dinţi de aur sau de proteze 
de-argint, aşa că de ce n-ar avea cineva şi apendicele dintr-un 
metal preţios? Ce mai contează asta pe lîngă celelalte cuceriri 
ale epocii noastre? Nu putem combate cu toată certitudinea că 
cineva ar putea avea două apendice, fiindcă ştiinţa medicală a 
arătat că un apendice este la fel de inutil ca şi două. Rezultă şi 
de-aici că nebunul are o logică a lui, dar superficială este doar 
critica semenilor lui întregi la minte. 


Într-o dimineaţă Tobias Vucli dădu peste o scrisoare printre 
schitele invenţiei sale, pe care le păzea ca pe ochii din cap, 
ţinîndu-le pe noptiera de lîngă pat. 

Dear Mr. Vucili! 

Am contactat o mare putere în legătură cu brevetul 
dumneavoastră şi cu intrigile a căror victimă sînteţi. Marea 
putere a hotărit să vă elibereze printr-o acţiune subversivă dar 
eficace, putind achiziţiona astfel patentul dumneavoastră 
referitor la taxatorul automat al biletelor de tramvai, în folosul 
armatei sale recent reorganizate. După părerea experţilor 
militari, printr-o serie de modificări minore, ar putea deveni o 
bună armă ofensivă. Nu vă pot oferi acum alte detalii. Vă rog să 
aveţi în această noapte amabilitatea de a vă deplasa pînă la 
magazia de medicamente în care m-am retras pentru moment. 
Fireşte, totul este strict secret! Vă rog să distrugeţi aceste 
rtndv.ri de-n- dată ce le-aţi citit! Trăiască \ixotorul automat ' 

Sir Felix!:c 

La ora unu noaptea în magazie apăru Tobias Vucili în ţinută de 
noapte care, potrivit unei vechi convingeri de-a lui, în cazul unui 
inventator nu putea fi decit uniforma lăncierilor scoțieni, cu 
cimpoi cu tot. Mai ales în această aripă a ospiciului, fie ora cît de 
tîrzie, oricine se putea plimba în asemenea veşminte fără să 
bată la ochi. Ba se putea-ntimpla să trezească bănuieli dacă se 
apuca să umble în pijama. 

- Domnule! Dumneavoastră sînteţi patronul meu şi de-aceea 
într-o bună zi o să ajungeţi cunoscut de lumea-n- treagă. 
Datorită, în mod expres, dumneavoastră, invenţia mea va 
deveni parte integrantă a tezaurului întregii omeniri. 

Felix îi strînse mîna viguros. 

- Poate voi fi nevoit să vă reneg şi n-o să mi se poată pune-n 
cîrcă treaba asta. Oricum, vă mulţumesc pentru încrederea pe 
care mi-o arătaţi., 

Lui Felix îi plăcea distracţia. Din această cauză nu o- dată îi 
dădea domnului Vucli replici pe care acesta, din cauza tonului 
pătimaş, nu le pricepea deloc şi atunci i se scăldau ochii în 
lacrimi. 

- Prietene! răspunse el impresionat. Vă permit ca de azi încolo 
şi dumneavoastră să mă numiţi tot astfel. 

- Daţi-mi voie să vă sărut mina! zise Felix şi, văzînd că domnul 
Vucli chiar îl lasă. ridică deasupra capului mînuţa zdravănă cît 


tava a acestuia şi făcu cîţiva paşi de menuet în jurul prietenului 
şi colegului său. În familia noastră, a lorzilor Hontings, acesta 
este un omagiu mai presus de sărutul miinii. lar acum iată 
despre ce-i vorba: aţi auzit vreodată de Fulton sau Galilei? 

- Mi se pare că... nu-s la mine-n secţie, dar pare- mi-se c-ar fi în 
pavilionul B... 

- Nu m-aţi înţeles. Ăştia-s nişte inventatori. Fulton a inventat, 
motorul cu aburi şi la primul lui drum puţin a lipsit să nu fie 
linşat. Qalilef a zis despre atracţia gravitaţională că... 

- Gata, ştiu! E un tip mărunţel, cu barbă!... E internat jos, la 
furioşi. 

- Exact, îi dădu pace Felix, ca să treacă odată şi peste asta. Nu 
v-am amintit despre aceşti iluştri confraţi decit ca să vă-ndemn 
să nu daţi îndărăt din calea nici unei greutăţi! Pentru această 
invenţie s-ar putea ca omenirea să aştepte şi din partea 
dumneavoastră să suferiţi întru- cîtva! 

- Aveţi dreptate, răspunse inventatorul codindu-se, dar tot nu 
m-aş transfera cu dragă inimă la secţia de furioşi. Dacă însă 
omenirea ţine morţiş la asta... 

- Alt fel de suferinţe trebuie să răbdaţi... Turnaţi-va nişte 


whisky. 
- Accept asta pentru sfinta noastră cauză... 
- larăşi n-aţi nimerit-o! Hopa ! Nu de-acolo, ăla-i spirt 


medicinal. Acest mini-bar al sanatoriului este folosit şi ca 
depozit farmaceutic. Vreau să vă rog, şi trebuie.să faceţi asta de 
dragul invenţiei dumneavoastră, miine la miezul nopţii să vă 
împachetaţi cu grijă toate catrafusele şi din coridorul care se 
deschide din salon să vă strecuraţi în cabinetul de diatermie. 
Pînă atunci o să ajung şi eu acolo. Restul e treaba marii puteri 
sud-americane... Nu beţi de-acolo, că ăla-i carbol... 

Domnul Vucli promise că va proceda întocmai, îi mulţumi 
smiorcăindu-se niţel şi apoi plecă. 

Faptul că Sir Felix se dădea în vint după compania domnului 
Vucli ţinea de caracterul lui excentric. Impreună evadaseră şi 
prima oară, cînd iluminaseră norodul vor- bindu-i din balconul 
primăriei; de ce să nu-şi continue aventurile tot împreună? Pe 
urmă, Felix îşi aşternu sub cap o pernă de vată şi adormi. 

A doua zi, în primele ore ale după-amiezii, înfăşurîn- du-se din 
cap pînă-n picioare într-un cearşaf * flauşat, reuşi să pătrundă în 
cabinetul de diatermie proaspăt utilat şi încă nedat în folosinţă, 


unde se aflau citeva aparate electrice. Citeva dintre acestea 
&rau încă în lăzi sigilate. Scoase două aparate din ambalajele 
lor. Prudenţa îl îndemnă să se pitească în spatele unui uriaş 
aparat pentru raze. Stafia cu numele de Anna Emerencia, care-şi 
făcea între patru şi şase rondul biîntuind pretutindeni, intră 
plutind şi-n această încăpere şi din şliţul rochiei scoase citeva 
sandvişuri şi ţigări, apoi îşi continuă în altă direcţie peregrinarea 
de după moarte. După ora zece, tiptil şi cu băgare de seamă, se 
strecură înăuntru cu valijoara lui şi domnul Vucli. 

- lată-mă, Sir... pregătit să-mi dau şi viata ca să-mi valorific 
invenţia. 

- Bravo! Asta da vorbă de bărbat! lată această ladă în care s-a 
aflat un smulge-peri din ăla de-i zice depilator; trebuie să vă 
instalaţi în ea ca să vă scoată miine de-aici în locul aparatului. 

- O să dau de naiba... spuse cu îngrijorare-n glas Tobias. 

- Chiar nu puteţi suporta un.pic lipsa de confort? 

- Ba da... însă dacă or să mă ducă de-aici în locul aparatului 
ăluia şi pînă la urmă or să se prindă că nu ttiu să depilez, s-ar 
putea s-o bag pe minecă. 

- Aveţi dreptate, la asta nu m-am gîndit, răspunse Sir Felix fără 
a mai încerca să-l contrazică. Dar pînă la urmă o să vă intraţi în 
mînă într-un fel sau altul, acum esenţialul este să luaţi loc 
într-una din lăzile astea. lar eu o să mă ascund în locul lămpii de 
cuarţ. 

- Mai bine să facem schimb de locuri. Mi s-a spus de mai multe 
ori că atunci cînd sînt bine dispus strălucesc tot, aşa că, avînd 
această însuşire, aş putea ţine locul acestui aparat. 

- Excelentă idee! Văd că nu inventezi doar taxatorul automat al 
biletelor de tramvai ci, la nevoie, te inventezi şi pe dumneata 
însuţi. Aşadar, ţuşti în lada lămpii de cuarţ şi cît mai multă voie 
bună şi strălucire, ca să le creăm controlorilor iluzia unei lămpi 
cu cuarţ. 

- Las' pe mine! Ştiu să mă prefa'c a-ntiia... 

Se ghemui în ladă şi se şi apucă să rînjească cu o mutră 
fericită. 

- Excelent! zise Felix cu entuziasm şi pe loc îi închise, capacul, 
apoi puse lacătul. 

Pe urmă se ascunse în cealaltă ladă şi, pe cînd biîntuia în toiul 
nopţii, Anna Emerencia sigilă şi lada lui. A doua- zi în faţa 
sanatoriului trase un camion al unei firme specializate în 


transportarea mobilei şi şoferul se prezentă la poartă ca fiind de 
la compania “Underson” şi spuse că a adus înapoi un depilator 
şi o lampă cu cuarţ, fiindcă în locul aparatelor comandate 
primiseră unele deja folosite. Cele două lăzi fură duse sus, 
celelalte aouă coboritr şi camionul o luă din loc. 

CAPITOLUL OPT 

Există oameni care, orice-ar face, tot nu-i bine. De pildă, acest 
Felix. Mai întîi şi-a pus în cap toată familia, fiindcă prin conduita 
lui încălcase tradiţiile. Pe urmă şi-a făcut reapariţia la 
străvechiul castcl din Daughter Hill însufleţit de cea mai 
devotată venerație pentru datinile strămoşeşti, iar asta s-a 
dovedit a fi şi mai puţin pe placul familiei. 

Merită să vedem în ce fel şi-a făcut reapariţia. 

Pînă şi ziua cu pricina pare să ne ducă cu gindul la crîncena 
istorie a Angliei. Nori mari, întunecaţi pluteau pe cer cu o viteză* 
neobişnuită şi şuierul prelung al vîntu- lui îndoia la pămînt puieţii 
răsăriţi în peisajul scoţian arid, stîncos, făcînd să trosnească şi 
coroanele semeţe ale stejarilor regali. In văzduh, deasupra 
acestui ţinut pustiu, ostil. se-nvolburau stropii jilavi. Imprăştiaţi 
care. atunci cînd li se-mpotriveşte vintul, nu pot lua forma unei 
ploi ce-şi urmează-n chip firesc traiectoria verticală, ci plutesc şi 
se-nvirtejesc în fantastice volburi şi pîinii, pentru ca printr-o 
atingere misterioasă, neaşteptată, să poposească pe obrazul 
medicului de ţară înfăşurat în pelerină, cu melon pe cap, care 
orbecăie clănţănind din dinţi, îndreptindu-se spre o nouă 
urgenţă, singur-singurel pe-a- ceastă vreme haină. 

Pentru cîteva clipe, aidoma unor efemere semnale Morsi venite 
din cer, se-arată şi razele lunii. Undeva cîntă o cucuvea 
prevestind moartea cuiva. În zare o linie de foc brăzdează pe 
neaşteptate bolţa: semn că se apropie stihiile. 

lar copacii scot un ţipat sfişietor, parcă de durere că vintul cu 
miliarde de gheare le despoaie necruţător coroanele. 

Poate că pe-o asemenea furtună şi-a căutat scăparea din 
Anglia, lacob al II-lea. acest principe evlavios şi poate că pe-o 
noapte ca asta au mărşăluit în răpăitul înăbuşit al tobelor 
puritanii puşi pe fapte mari, şi poate că tot astfel vijiia vijelia la 
debarcarea lui Carol Stuart, şi poate că aceeaşi culoare locală 
i-a întîimpinat şi pe vikingii cei războinici, care au năvălit pe 
neaşteptate pe-aceste meleaguri. 


Sau poate că timp de două mii de ani acest ţinut a fost 
'cufundat într-un somn adînc şi n-a făcut decit să viseze, cine 
ştie? 

Deodată, un stejar bătrîn crezu că s-a scrîntit la cap. De bună 
seamă că s-ar fi apucat să se frece la ochi, dacă ar fi avut miini 
sau ochi. Aşa însă, nu-i rămase decit să-şi scuture coroana, 
eventual ceva mai energic decit l-ail fi îmboldit rafalele de vînt, 
fiindcă, iată, dinspre vale se apropie în marş, într-o lungă 
formaţie şerpuitoare, o oaste de lefegii, o oaste-ncrezătoare-n 
forţa ei, mărşăluind plină de demnitate, iar în frunte, călare pe 
un bidiviu alb, cu un scut pe care la lumina lunii sclipeşte 
blazonul, cu un coif cu vizieră şi panaş, se află... 

Richard Inimă-de-Leu! 

Asta crezu stejarul. Dacă presupunem c-a putut cumva crede 
ceva. contrariul puţind fi imposibil de dovedit în cazul unui 
stejar; nc menţinem, aşadar, în limitele ipotezei şi nicidecum ale 
absurdului. 

Prin urmare, acest stejar rămuros, posac şi încăpăţinat la 
modul scoţian, de cum îi zări pe lefegii, crezu cîteva clipe că 
puzderia de automobile, de vilegiaturişti cu ochelari de 
motociclişti şi de gramofoane din care se revărsau acordurile 
muzicale de week-end nu-i decit un delir. 

Norii se-nvolburau în vălătuci şi noaptea se făcu neagră ca 
păcura dar, odată cu zvonul ce se apropia dinspre priveliştea 
aceea ciudată, se distingea tot mai clar şi zăn- gănitul ritmic al 
armurilor. 

Ploua deja cu găleata cînd oastea de basm a lefegiilor se 
pogori pe pajiştea dinaintea castelului din Daughter Hill. Odată 
cu astuparea vechilor şanţuri cu apă, îngusta margine a stîncii 
pe care fusese înălţat castelul luase proporţiile unei pajişti. 
Cavalerul cu scut şi coif de oţel îşi scoase din teacă paloşul uriaş 
şi-l ridică deasupra capului, la care “trupele” se opriră-n loc. 
Cavalerul se apropie de podul mobil, pe care acum se afla o 
portiţă prevăzută, ca o concesie făcută epocii noastre avansate, 
cu o sonerie adevărată. De la înălţimea telegarului său alb, 
viteazul în armură nu zări această şmecherie a tehnicii 
moderne, ci puse mîna îmbrăcată într-o mănuşă de oţel pe inelul 
străvechi, mîncat de rugină şi ciocăni cu el, de vreo opt-zece ori, 
în poartă. Podul mobil se clătină din toate încheieturile la fiecare 
bubuitură. 


Bolta cerului fu sfişiată de un fulger şi, ca un răspuns la 
bătăile-n poartă, stînca se cutremură cînd tunetul, la început 
stins, se amplifică într-un vuiet de proporţii cosmice, urmat 
de-un trăsnet ce se prăvăli din torii ca un plesnet. 

Cavalerul bătu din nou cu inelul ruginit în străvechiul pod 
mobil. Dinspre poarta interioară se iţi o luminiţăslabă şi Wilkins, 
majordomul posomorit, obez şi mătăhălos îşi făcu apariţia 
într-un halat de postav. Cavalerul în armură cobori din şa, îşi 
agăţă scutul de oblinc şi, sprijinindu-se în miînerul paloşului, 
rămase nemişcat în faţa porţii, asemenea unei fresce dintr-o 
sală de arme de odinioară. Ceilalţi războinici înarmaţi cu lăncii, 
ca o armată de strigoi, încremeniră în aşteptare. Wilkins se uită 
pe vizor şi pe dată i se şi făcu rău. 

Locuitorii acestui castel nu erau socotiți ridicoli dacă se-ntimpla 
să creadă în stafii. Tot aşa cum firesc este şi ca portarul unui 
zgîrie-nori new-yorkez să considere treaba asta curată nebunie. 
- Deschide poarta, Wilkins! Contele de Daughter Hill a sosit la 
castelul străbunilor în fruntea oştirii sale. 

Şi îşi ridică viziera. 

Doamne Dumnezeule! Ce-i asta?... Sir Felix, ţicnitul! 

- Acuşica-l trezesc pe Sir Evans... 

Nu-şi încheie fraza. Apucă să mai simtă doar cum prin 
crăpătura vizorului pătrunde în forţă o mănuşă de oţel şi-l 
înşfacă de git. Cinci degete reci, de fier îi ţineau beregata ca 
într-o menghină. 

- Slugoiule! Fă-i pe plac stăpînului tău şi deschide poarta, că de 
nu, o clipă nu-ţi mai este. dat să trăieşti! 

Slugoiul îşi adună toate forţele ca să-i poată face pe plac 
înainte de-a leşina şi deschise poarta. 

Sir Evans tocmai se trezise cu citeva clipe înainte de bătăile-n 
poartă în iatacul lui din turn,” de unde jurase că n-o să mai iasă 
afară pînă cînd nu vor fi restabilite toate datinile străvechi ale 
acestei familii. Se trezise cu cîteva clipe mai devreme din cauza 
trăsnetului care se abătuse asupra paratrăsnetului din turn 
iscînd o minge de foc şi pară în scurgerea lui pe cablul ce trecea 
prin dreptul ferestrei, aproape de căpătiiul moşneagului. Acesta 
tuşi încîntat. Furtuna asta urită e un prilej de aduceri aminte 
pentru un vultan bătrîn, năpirlit între zidurile vechi, atît de 
decente ale Daughter-Hill-ului, unde nici pînă-n ziua de azi n-a 


apus epoca superstiţiilor şi a fantomelor, ci a împietrit, 
preschimbiîndu-se în datină. 

În acest moment bătu la uşă şi apoi intră în iatac Anthony, 
pentru prima oară înveşmintat doar parţial în cei şaptezeci şi 
cinci de ani de viaţă şi şaizeci de ani de slujbă. Era încălţat cu un 
singur pantof şi fără un strop de sînge în obraji atunci cînd 
anunţă: 

- Sir! La castel au sosit trupe şi n-au cu ele un îngrijitor. 

- Anthony! Dumneata... ăăă... ştiu că la git obişnu- iai să porţi o 
eşarfă de mătase lungă de trei metri... fî... dumneata dai buzna 
aici aşa, cu gitul ăla complet golaş? 

- Regret, Sir. Le-am spus trupelor că-ntii mă duc să mă-mbrac, 
dar n-au răbdat una ca asta. Am avut de ales între moarte şi 
venirea mea neîntiîrziată în iatacul dumneavoastră, Sir. 

Alegerea pe care-ai făcut-o... âăă... o voi supune judecății... şi 
ce tot biigui acolo? 

- A sosit o societate foarte numeroasă, îmbrăcată în armuri, 
înzestrată cu tot felul de arme vechi şi de demult, avîndu-l în 
frunte pe Sir Felix şi ţin morţiş să vadă toată familia în sala 
marc. Archibald, lacheul, îi trezeşte între timp pe ceilalţi domni - 
şi-l umflă plînsul pînă să-şi termine vorba - în picioarele goale, 
fără ciorapi... Sir... voi cere să fiu concediat... 

Din tării se prăvăli încă un fulger însoţit de un tunet atît de 
năprasnic, de se cutremurară şi cerul şi pămîntul, apoi, ca la un 
semn, se porni o ploaie torențială eu stropi grei şi deşi, ropotitori 
şi răsunători. 

Fără să-i scadă o clipă măcar indignarea, dar constrins de 
împrejurările deosebite, Sir Evans se apucă să se îmbrace. lşi 
pusese-n “gînd să nu-şi părăsească iatacul pînă cînd Felix 11-0 
să se îndrepte, insă ca decan clc vîrstă al familiei nu se putea 
ţine deoparte cînd era vorba de evenimente deosebite şi de 
mare însemnătate. 

Se zice că, punînd preţ pe-o comportare întotdeauna demnă, 
Sir Evans nu păruse mirat nici atunci cînd, cu vreo treizeci de 
ani în urmă. Anthony îl înştiinţase că lady Evans, soţia lui, a 
plecat de la castel odată pentru totdeauna, împreună cu lordul 
Bruneley şi că-l salută din mers. Sir Evans rămăsese cîteva clipe 
nemişcat şi n-o să se ştie niciodată ce gînduri l-au frămiîntat în 
acele momente, dar se ştie că expresia feţei îi rămăsese 
impasibilă şi-n cele din urmă îi poruncise lui Anthony ca din ziua 


aceea să pună un singur tacîm la prînz, căci pînă atunci această 

masă a zilei o luase împreună cu lady. Atît de mult ţinuse la o 
comportare demnă, şi-n decursul timpului  bătrineţele îi 
strunjiseră un profil de vultan pe dinafară, dar pe dinăuntru nu-l 
schimbaseră deloc. 

Acum însă, pentru prima oară în viaţa lui, rămase năuc cînd se 
sprijini în baston ca să intre pe uşa sălii mari. Nu se-ndoi o 
clipită că visează, şi nu visează orice, ci o neghiobie nedemnă 
de persoana lui, neghiobie care pînă şi ca vis e o gogomănie 
înspăimîntătoare. 

În sala mare domnea, în--linii mari, liniştea, dacă nu punem la 
socoteală zăngănitul pe care-l scoteau la fiecare mişcare ca la 
vreo treizeci de lefegii îmbrăcaţi, după toate aparentele, ca pe 
vremea lui Henric al VIll-lea, pe cînd ceilalţi membri ai familiei, 
în mod scuzabil îmbrăcaţi într-o ţinută nu tocmai ireproşabilă, 
stăteau în fundul sălii, lîngă peretele din dreapta, stane de 
piatră schim- bînd priviri îngrijorate... Lîngă uşa dinspre scară 
cîţiva lachei stăteau cu gura căscată şi... şi cea mai prostească 
şi mai cu noimă parte a acestei scene, pe jilţul din lemn de 
abanos, impozant ca un tron, şedea Felix! 

Lui Sir Evans îi era limpede că visează unul din acele vise 
numite dorinţe irealizabile, că visează în patul din iatacul lui, că 
abia mai respiră şi că gifiie din cauza fripturii pe care a mîncat-o 
la cină. O dorinţă irealizabilă, care în chip exagerat vine să-i 
aline înverşunarea pe care i-a provocat-o degenerarea lui Felix. 
Căci, iată, în vis Felix i se arată înveşmiîntat în armură de 
cavaler, cu vizier” coifului ridicată, încins cu ditamai paloşul la 
brîu, şade în uriaşul jilţ din lemn de abanos ce-i ţine loc de tron, 
stă cu picioarele răscrăcărate semeţ şi în faţa lui> pe masă, se 
lăfăie mănuşile fine, din fier, căptuşite cu satin, îşi priveşte 
consîngenii întinzîndu-se fudul, arogant, și- acum îl zăreşte pe 
Sir Evans, care s-a oprit în prag cu ochii cît cepele. 

- Anthony! Martel ! Aduceţi-i un jilţ lui Sir Evans, căci potrivit 
datinilor din Daughter Hill, cel mai virstnic membru al familiei 
are drepu.iil să şadă în prezenţa seniorului chiar şi la ocazii 
festive. 

Un tunet din slavă puse punct frazei recitate c-un glas de tenor 
aspru, tăios, răsunător, şi c-o. intonaţie plină de muzicalitate, cu 
accente neduse pînă la capătă 


- Ce-i comedia asta... îngăimă clipind mărunt din ochi, cu vorbe 
încîlcite, Sir Arthur, care se afla în cea mai neplăcută situaţie, 
din cauză că peruca i se agăţase de virful unei sulițe şi acum, 
după atitea decenii; ieşise la iveală cumplita taină a vieţii sale: 
era complet pleşuv, iar ţeasta îi era lucioasă ca o bilă de biliard. 

- Potriv i datinilor, Sir Arthur, doar eu am dreptul să-l numesc 
pe cel ce poate cuvînta-n prezenţa mea! Şi fiindcă îmi propun 
restaurarea respectivului faţă de tradiţiile strămoşeşti în această 
familie, unde-au fost călca- te-n picioare, n-o să mă dau în lături 
de la nici o metodă pentru a impune în mîndra cetate a 
Daughter Hill-ului modul de viaţă al lorzilor Hontings. 

Intre timp se sculase din jilţ şi-acum îşi sfredelea cu privirea, cu 
un aer sumbru, aproape neîndurător, rubedeniile buimace. 
Glasul lui păru mai degrabă poruncitor decit curtenitor atunci 
cînd i se adresă celui mai virstnic membru al familiei, care încă 
aştepta să se trezească: 

- Luaţi loc, Sir, de azi înainte litera datinii va fi nu numai un 
privilegiu, ci şi obligaţie şi poruncă! Sir Arthur, care din 
totdeauna a fost cel dintii în pîngărireă tradiţiilor... 

- Asta chiar că... - bălmăji lordul cu o sinceră indignare, de asta 
chiar că nimeni nu mă poate... 

- Sir! Dacă mai deschideţi gura o singură dată fără îngăduinţa 
seniorului, în spiritul şi sub auspiciile legilor din Daughter Hill, 
voi recurge la forţă pentru menţinerea datinii şi-a autorităţii! 
Sînteţi pe primul loc în neglijarea tradiţiilor şi a prerogativelor 
noastre.! Sau veţi susţine, poate, că-n fiecare zi vă sculaţi la ora 
şapte dimineaţa, mergeţi să vă rugaţi în capela familiei, faceţi o 
baie în apă rece ca gheața,- faceţi o oră exerciţii de scrimă şi pe 
urmă, la micul dejun, mîncaţi un peşte fiert natur, conform 
prevederilor tradiţionale referitoare la tutorele seniorului, 
prevederi ce datează din epoca străbunului nostru Robert cel 
Pios, care l-a salvat de la înec, din undele învolburate ale rîului, 
pe copilul său de suflet, Şir Peter Oliver Hontings? 

Se lăsă o tăcere a naibii de apăsătoare. 

Nu! Sir Arthur nu putea afirma despre sine că s-ar fi dedicat 
cultului sculării la ora şapte, iar mâncărurile de peşte îi provocau 
o scîrbă fără margini; dacă se-ntîmpla ca temperatura din baie 
să fie cu trei grade sub cea pe cars o comanda, strănuta 
săptămîni în şir, nu-i plăcea deloc să se dueleze şi,” în general, 
era foarte predispus la în- grăşare, trupul lui puhav, flasc, nu era 


făcut decit pentru cultivarea plină de sportivitate a trufiei 
aristocratice. 

- Probabil că Sir Arthur şi-a dat seama că urmăresc restaurarea 
tradiţiilor venerate, restaurarea strălucirii cuvenite străvechiului 
nostru nume respectat de-o ţară întreagă şi de-aceea m-a 
împiedicat să intru-n posesia moştenirii mele de drept. A spus 
că-n nebun. Sir Arthur are dreptate. M-am străduit să-mi 
cumpănesc bine starea psihică şi, după unele simptome 
incontestabile, chiar sînt alienat, zise el ridicînd acuzator tonul. 
Ce grosolană încălcare a datinii s-a comis chiar şi-aşa, prin 
uzurparea moştenitorului ajuns la majorat! Nu-s nici trei sute de 
ani de cînd sfatul familiei, întrunit sub conducerea lui Sir 
Anthony Henry Kazimii-, i-a întărit dreptul de moştenitor 
venerabilului Sir Tivald Erwin supranumit şi Erwin cel Cumplit 
datorită faptului că a rămas cumplit de cretin după ce în timpul 
unei vînători a adormit la locul de pîndă şi-un cal l-a călcat pe 
cap. Am petrecut o după-amiază întreagă în arhiva nobiliară de 
la British Museum; acolo am văzut, printre altele, şi hrisovul cu 
pecete prin care se legiferează că atita timp-cit stăpînitorul 
legitim al Daughter Hill-ului este în viaţă, Daughter Hill-ul nu 
poate avea alt stăpîn şi, uite-aşa, a fost pus în drepturi, ca un 
precedent pentru cei ce vor veni, Sir Erwin cel Cumplit, cel cu 
capul făcut chisăliţă şi, cu respect fie spus, cel cretin. Omul 
acesta - arătă el spuse Sir Arthur, care era nici viu, nici mort - a 
călcat în picioare atit tradiţiile referitoare la tutore, cît şi legea 
de netăgăduit, întărită prin pecetea străvechiului sfat al familiei 
noastre şi mă pot prezenta cu conştiinţa împăcată în faţa 
instanţei regale şi nobiliare, singura care are competenţă 
juridică asupra familiei noastre de la lacob al Il-lea încoace, 
pentru faptul că-n zorii zilei de azi, uzind de dreptul paloşului 
nostru, voi pune să fie decapitat pe coridorul din aripa de răsărit 
a castelului, zidit acum două sute de ani, iar hoitul, procedînd 
aidoma faimosului meu străbun Peter Rudolph cel Neînfrînat, 
de-acum cîteva secole, voi porunci să-i fie îngropat în spatele 
criptei familiei, în picioare, într-o groapă pătrată, printre seminţe 
de legume, pentru ca la primăvară să fie năpădit de cartofi şi 
fasole! “ 

La auzul execuţiei ce i se pregătea, Sir Arthur păli, însă cînd 
auzi de cartofi şi fasole îl luă cu ameţeală, aşa că trebui să se 
sprijine de braţul lui Rolland. 


- După o îndelungă chibzuială, mi-am învins pornirea de-a 
respecta cu orice preţ datina şi, chiar dacă nu cu dragă inimă, 
renuriţ la pedeapsa capitală. Dar Sir Arthur nu poate scăpa 
nepedepsit! De-azi înainte, şi el, şi ceilalţi membri ai familiei 
noastre, urmare nu a vreunei pedepse, ci a grijii mele părinteşti, 
trebuie să se distingă în cultivarea tradiţiilor strămoşeşti. Sir 
Arthur se va muta, doar pentru următorii cinci ani, căci vreau să 
mă arăt milostiv cu greşiţii noştri, în apartamentul străbunului 
meu Andrew Holland cel Nefericit! 

1 Aflat în fruntea oştirii sale, Andrew Rolland cel Nefericit 
căzuse într-o bună zi într-un somn atît de adînc la el în cort, încît 
ajunsese prea tirziu, cu trupele salvatoare, în ajutorul 
suzeranului şi suveranului său Edward. Incepind din ziua aceea 
n-a mai avut voie să-şi încingă sabia la briu, a fost silit să poarte 
pînă la moarte sutana ţesută din fire de păr de cal a ordinului 
fraţilor cerşetori şi să locuiască în iatacul din virful turnului, 
unde se fcjunge urcînd trepte nenumărate şi care are lăţimea de 
doi paşi şi lungimea de trei, putînd încăpea în el un pat şi, cu 
chiu cu vai, şi un murilor. Dacă n-ar fi purtat, însă, sutană din 
fire de păr de cal, ci sacou, nu şi-ar fi putut îmbrăca sacoul decît 
scoţind un braţ pe fereastră. 

- De azi încolo, reluîndu-mi prin forţa armelor moştenirea ce de 
drept îmi revine, înlăturîndu-l pe uzurpator, voi face uz de 
dreptul seniorial neîngrădit şi neştirbit, vechi de mai bine de 
şase sute de ani, de a-mi pedepsi rudele care vor atîta la 
învrăjbire sau la încălcarea datinilor! Cum privilegiul acordat de 
înălţimea sa Edward al Ill-lea nu a fost abrogat, nici un locuitor 
al acestei ţări n-31-e voie să intre înarmat pe poarta cas- 

“ telului, nici măcar autorităţile. Mai mult, orice senior de 
Daughter Hill are dreptul să-l nimicească pe cel ce nu respectă 
privilegiul acordat de suveran... Stăpînul acestui castel poate fi 
smintit ca mine, poate încălca tradiţiile precum Sir Arthur, poate 
fi chiar un ucigaş şi-un nelegiuit, dar cei ce trăiesc sub acest 
acoperiş trebuie să i se supună, căci de el atîrnă viaţa şi 
moartea lor! Acum îi îngădui, lui Sir Evans să glăsuiască. 

Bietul Sir Evans zadarnic tot aştepta sâ se trezească. Strînse în 
pumn măciulia bastonului şi cu un icnet se ridică în picioare, 
după care începu cu un glas sinistru, subţire, pierit de emoție: 

- Sir Felix... cuvintele domniei sale sînt purul adevăr... orice-ar 
spune e valabil, căci el e seniorul. Şi a valabil pentru că e-n 


conformitate cu tradiţiile acestui castel, ba chiar cu tradiţiile 
ridicate la rang d; lege... Tuşi şi din miîneca dantelată a 
redingotei scoase o batistă şi o duse la gură. Dar totuşi... după 
părerea mea, anacronismul lefegiilor imprimă un aspect 
neobişnuit căminului nostru... Pînă azi nimeni n-a umblat pe-aici 
în costum de carnaval... 

- După părerea mea, mai potrivit e zăngănitul armurilor 
purtate de-aceşti mercenari între zidurile acestui cuib de 
huhurezi din Daughter Hill, decît masajele necruțătoare ale 
infirmierilor de la balamuc. Eu nu mai pun treaba asta la suflet 
cine ştie cît, dar dacă sfatul familiei, ca-n vremurile de altădată, 
o să-mi ceară respectarea mai strictă a datinilor, e de-ajuns un 
singur cuvînt de-al lui Sir Evans şi putem rezolva degrabă şi 
chestiunea asta cu decapitarea lui Sir Arthur, înainte de-a ne 
continua discuţiile. 

Sir Arthur înghiţi în sec şi obrazul i se-ngălbeni pînă la ceafă. 

- Nu aş zice... bolborosi Sir Evans, ca în cazul ăsta sâ luăm 
datinile în sensul strict al cuvîntului... 

- Nici ou nu le-am luat în sensul strict, replică Felix pe un ton 
ceva mai îmblinzit, şi nu mă deranjează nici dacă-n locul 
cuibului de cartofi o să-l înmormîntăm în cripta familiei. 

- Nu asta am vrut să spun... biigui Sir Evans.'Găsesc că-i 
frumos din partea ta că te-ai arătat iertător, Sir Felix....fcf. 

- Am făcut-o cu nădejdea că pe viitor Sir Arthur va duce un 
mod de viaţă în conformitate cu datinile noastre, la oricît de 
mare înălţime s-ar afla iatacul lui Andrew Rolland cel Nefericit.; 
t^vx: 

Asta-nsemna că în fiecare zi Sir Arthur avea de urcat mai mult 
de două sute de trepte. Nimeni nu scoase însă nici mire, doar 
cuirasele mercenarilor mai zăngăniră din cînd în cînd discret. 
Anna Emerencia suspină şi privi roată la tablourile de familie, 
dar străbunii o scrutau din ramele lor cu un aer grav, sumbru, 
părind să  încuviinţeze cu privirea lor severă purtarea 
descendentului Felix. 

- Nu ştiu, lady Anna Emerencia, de ce femeile din familia 
noastră nu se duc în fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun, 
sub controlul şi sub conducerea celei mai vîrstnice dintre voi, în 
cripta familială, să vă prosternaţi vreme de un ceas în faţa 
rămăşiţelor păminteşti ale lui Sir Thomas Richard, în amintirea 
zilei cînd Sir Richard a încrucişat sabia într-un duel unu la unu cu 


căpetenia Thornton Uriaşul, pentru a salva femeile Daughter 
Hill- ului de ruşinea care le aştepta. Femeile din cetate au jurat 
că vitejia şi victoria acestui strămoş al nostru trebuie pe veci 
evocată printr-un exerciţiu zilnic de penitenţă. Şi-n plus, nu ştiu 
de ce nu este organizată vînătoarea săptă- mînală de mistreți şi 
de ce nu-şi iau bărbaţii micul dejun pe piscul Mary de pe dealul 
Daughter! De-azi înainte o să-ntoarcem foaia! Fiindcă voi face 
uz de dreptul seniorial de sancţionare a celor ce încalcă datinile 
noastre. Are cincvji ceva de spus? 

Dini re membrii familiei nimeni n-avu nimic de spus. Cu toţii 
tăceau chitic. În fundul sălii luă cuvîntul cineva: 

- Dacă-mi îngăduiţi să-mi dau şi eu cu presupusu... Pentru 
taxatorul nostru automat ar trebui să instalăm măcar un lift, să 
avem în castel un vehicul care să funcţioneze pe bază de 
electricitate. 

Cel care glăsuise astfel era un cavaler cruciat de sub viziera 
căruia se arătă mutra saşie şi mustăcioasă, a domnului Vucili. 

- O să medităm, fireşte, asupra acestui aspect, pentru că 
instalaţiile moderne nu contravin cu nimic tradiții- loi4 cetăţii. 
Această scurtă discuţie băgă şi mai tare frica în oasele 
castelanilor. 

Pînă acum îi liniştise oarecum gîndul că Sir Felix e singurul 
smintit între cei de faţă. După remarca lefegiului nu le mai 
rămînea să creadă decit că majorul a adus cu el toată casa de 
nebuni. 

Peste o oră liniştea se aşternea în tot castelul. Castelanii se 
culcaseră la loc, în paturile lor, pradă unei fră- mîntări cumplite, 
frămintare ce nu-i dădea pace mai ales lui Sir Arthur, în 
apartamentul său compus din trei camere mobilate pe măsura 
naturii sale dedate trindăvelii. Mercenarii, nota bene, prietenii 
lui Bob, membrii îndrăgostiţi de caii-putere ai lui “London 
Touring Club”, se aşezară să cineze în sala de ospeţe, dînd pe 
gît vinuri vechi de-o sută de ani. 

lar Felix înălţă un pocal din argint masiv şi închină cu glas tare: 
- Pentru datini! 

Bău tot vinul dintr-o suflare, golind-"potirul pînă la fund, după 
care se retrase în apartamentul ce-i revenea în calitate de 
senior al castelului. Mai întîi, însă, îi porunci lui Anthony să-l 
scoale dimineaţa la şase pentru ca, potrivit tradiţiilor, să ia 
prima masă a zilei în camera străjerilor. 


Această primă masă rămase întipărită în amintirea -membrilor 
familiei ca o întîmplare de pomină şi, în orice caz, întristătoare. 
Domnului Tobias Vucli îi plăcea să iasă la plimbare în fiecare 
dimineaţă şi, fireşte, Felix n-avea de gind să facă un secret nici 
din sosirea lui, nici din prezenţa lefegiilor. Puțin îi păsa de 
uimirea care i-ar fi cuprins pe locuitorii din Daughter Hill. Fiecare 
se-mbracă după cum îl taie capul, mai ales dacă asta-i şi dorinţa 
seniorului. Cu toate astea, toată lumea a rămas cu gura căscată 
cînd la tutungeria din localitate a apărut un cavaler cruciat care 
a cerut cîteva trabucuri mai acătării şi care a cumpărat apoi şi 
un ziar din cele proaspăt sosite. Dar pe-aceste meleaguri nimeni 
n-ar fi suflat o vorbă nici dacă cei de la castel s-ar fi arătat prin 
tîrg cu belciuge de-alamă în nas. 

Urm'înd întru totul protocolul prevăzut de tra'diţie, Felix tocmai 
tranşa cu mîinile lui, pe-o tavă de argint, capul de mistreţ 
rumenit la frigare, cînd în odaie-şi făcu apariţia, cu lancea la 
subraţ şi cu un trabuc în gură, domnul Vucili. 

- Luaţi aminte, Sir! Aici e vorba despre dumneavoastră! 

li întinse ziarul şi seniorul scăpă din miini tava cu capul 
mistreţului cu tot. Pe prima pagină a ziarului, cu litere de-o 
şchioapă, scria: 

SIR FELIX,  ALIENATUL MINTAL, A JEFUIT  SEIFURILE 
SANATORIULUI DIN HIGHGATE, DUPA CARE A EVADAT! 

CAP i ŢOLUL NOUA 

Sir.Arthur nici nu mai ştia pe ce tume e cînd, după rugăciunile 
din capelă, făcu baie în lacul rece ca gheaţa, îşi învinse scîrba 
profundă şi mincă un peşte fiert apoi, urcînd mai bine de două 
sute de trepte vreme de-o jumătate de ceas, se retrase în 
iatacul lui, spunînd că nu se simte bine. Din nefericire, deasupra 
odăiţei «.de două pe trei picioare se afla montată şi o giruetă în 
formă de cocoşel, al cărei scîrţiit continuu nu-i ridica lui Sir Ar- 
thur deloc moralul aflat undeva sub zero grade. În acest timp, 
Sir Evans moţăia moleşit în jilţul lui după ce, în conformitate cu 
prevederile >r ii moşeşti, făcuse douăzeci şi patru de mulineuri 
cu sabia victorioasă a străbunului Holland înainte de-a se aşeza 
la micul dejun. În această clipă se-ntorceau doamnele, cu 
rochiile mir.jite de noroi şi ciorapii sfişiaţi, de la penitenţa 
executată în cripta îamilială. 

Sir Felix intră cu o mutră nevinovată în sala mare, 
alăturinau-se rudelor sale deznădăjduite. 


- Trebuie să plec din cetate din pricina unei chestiuni ce nu pG 
jte suferi amiînare. Sir Evans, decanul de vîrstă al familiei 
Hontings, va veghea la păstrarea datinilor aşa cum ne-au 
parvenit, în forma lor străveche. Cred că după-ntoarcerea acasă 
nu va trebui să recurg la procedee mâi. severe în apărarea 
tradiţiilor. Mercenarii mei vor putea -locui în voie aici la Castel, 
arătînd, desigur, respectul cuvenit castelanilor. La comanda lor 
îl numesc locţiitor al meu pe Bob Grace care va sosi chiar în 
cursul zilei de azi şi care îmi reprezintă direct persoana, deci se 
cuvine să-i arătaţi cinstirea cuvenită. Slavă şi glorie nouă, 
tuturor, întru slujirea Maiestăţii Sale, Regele! 

Cu acest salut străvechi, care împodobeşte şi blazonul familiei 
Hontings, Sir Felix părăsi castelul călare pe telegarul său alb. 
Castelanii se _ uitară plini de speranţă la Sir Evans, însă 
matusalemicul aristrocrat le curmă din faşă orice urmă de 
nădejde. 

- Fiecare cuvint al lui Sir Felix rămîne,- de bună seamă, literă 
de lege de respectarea căreia este de datoria mea să 
mă-ngrijesc... 

În acest timp, la jumătatea drumului ce cobora la vale spre 
oraş, Sir Felix îl întîlni pe lefegiul care-l aştepta aici cu 
automobilul său Horch, cu un costum, lenjerie de corp şi cu un 
portbagaj plin cu de toate. Lefegiul era Bob, “locţiitorul”. 

lată ce conţinea, în linii mari, articolul din ziar, în legătură cu 
care ţineau acum sfat: cu cîteva săptămîni în urmă se zvonise 
că alienatul Sir Felix Hontings a evadat de la sanatoriul din 
Highgate. Ulterior însă s-a descoperit că stătuse în tot acest 
timp ascuns în magazia de medicamente a ospiciului. Această 
descoperire a prilejuit-o un eveniment întristător. Mai exact, 
seifurile sanatoriului au fost sparte şi au dispărut valori 
însemnate, inclusiv o mare sumă de 1 ni ghea.V Seifurile 
sanatoriului conţineau o grămadă de bănei, fiindcă rudele 
pacienţilor, mai ales cele din provincie, depuneau periodic sume 
de bani cu care erau acoperite cheltuielile făcute la cererea 
pacienţilor, aceştia r.eavind voie şă poarte bani asupra lor. De 
sărbători, sărmanele creaturi îşi puteau pune şi bijuteriile, care 
erau păstrate tot în seifuri. Furtul dădea o grea lovitură 
sanatoriului, respectiv companiei de asigurări, din cauza 
dispariţiei bijuteriilor contesei Aglaia Palinoff, care valorau o 
avere. Contesa nu era alienată mintal, nu dorea să-şi trateze la 


sanatoriu decit o insomnie gravă şi îşi încredinţase spre păstrare 
în seif o mare parte a banilor ei gheaţă şi toate giuvaerurile. 
Dimineaţa, personalul de serviciu găsise temeinic vămuite toate 
seifurile din încăperea încuiată cu şapte lăcate dispăruseră 
douăzeci de mii de lire sterline plus bijuterii de-o valoare inesti- 
mabilă. Camera învecinată era magazia de medicamente şi 
peretele despărțitor avea o spărtură cît toate zilele-. Nu-ncăpea, 
aşadar, nici o îndoială că făptaşul se ascunsese peste zi în 
spatele lăzilor, iar în timpul nopţii operase în voie, demolînd 
peretele ca să-şi ducă intenţia la bun sfîrşit. S-a mai constatat şi 
faptul că în cursul dimineţii fuseseră luate cu un camion două 
lăzi în numele unei întreprinderi de aparatură medicală. Cum din 
ospiciu dispăruseră doi nebuni, iar în patul pacientului Tobias 
Vucli fusese găsită o scrisoare în care Sir Felix îl înştiinţa că stă 
ascuns în magazie, mergindu-se pe această pistă s-a stabilit cu 
certitudine că Sir Felix este cel care a comis spargerea, 
dovedindu-şi încă o dată iresponsabilitatea. S-a mai stabilit că 
jurnalistul Bob Grace, care menţinuse şi mai înainte legătura cu 
Sir Felix, este cel care a închiriat camionul cu care au spălat 
putina făptaşii. Tobias Vucli şi Bob Grace sînt căutaţi de poliţie. 
Se întreprind cercetări şi pentru găsirea lui Sir Felix. Anchetatorii 
urmează să clarifice şi rolul jucat de Ellen Grace, pe care fratele 
ei '(Bob Grace, cel dat în urmărire) a intcrnat-o în sanatoriu 
dînd-o drept psihopată. După părerea medicilor de-aici este 
posibil să nu fie decit o simulantă, verdictul rămînînd să-l dea o 
comisie de experţi. S-a înfiripat bănuiala întemeiată că Bob 
Grace s-a folosit de sora lui şi de cei doi alienaţi pentru a săvirşi 
această nelegiuire. 

- Tu, în orice caz, du-te înapoi la castel. Ca să poată intra 
cineva acolo pentru arestarea cuiva, are nevoie de aprobarea 
celor două camere ale parlamentului, a unei comisii alcătuite din 
crema aristocrației şi, în ultimă instanţă, a regelui. Chiar dacă 
şi-ar pune-n gind s-o obţină, aSta. le-ar lua mai multe luni. 
Aflîndu-te în posesia săbiei şi a scrisorii mele de acreditare, poţi 
lua, fără a fi pasibil de pedeapsă, viaţa oricui ar intra înarmat 
fără încuviințarea ta în incinta cetăţii Daughter Hill 

- Dar tu... 

- Eu bine-nțeles c-am să mă pun la dispoziţia autorităţilor. 
Dreptul de azil ce s-a transmis prin tradiție nu garantează, decît 
libertatea faţă de autorităţi, dar nu t:l cinstea în înțelesul pe 


care-l atribuie acestui cuvint gentlemenii. Cît despre cinstea ta, 
chezaş îţi voi fi eu. 

- Şi dacă te... arestează? 

- Uite, zimbi Sir Felix, pînă şi pentru asta trebuie făcută o 
interpelare în Camera Lorzilor, fiindcă de ia decapitarea unuia 
dintre străbunii mei, seniorii de Daughter Hill nu răspund de 
faptele lor decit în faţa Tribunalului Suprem al Curţii 
regaie.Trebuie să iasă la iveală adevărul gol-golut în toată 
aiureala asta. 

- Tu chiar i-ai scris lui Tobias Vucli? 

- Din păcate. Uite, vezi, aici e buba... Tu dă-i bice înapoi şi ai 
grijă ca ai mei să respecte datinile cu o rigoare de gimnastică 
medicală. 

Intre timp, Felix îşi lepădase îmbrăcămintea de cavaler 
medieval şi se îmbrăcase în ţinuta unui gentleman londonez şi, 
deşi frămintat şi el de griji, se sili să zim- bească şi-l bătu pe 
umăr în semn de încurajare pe Bob, căruia i se înecaseră 
corăbiile. 

- Nu-ţi fă griji, amice, o să se rezolve totul curînd... Tu dă-i 
bătaie cu reportajul despre mine şi, dacă n-o să mai fiu pus sub 
urmărire, o să-l poţi plasa ca pe un materii de senzaţie. 

Apoi porni la vale, hurducîndu-se alene cu maşina pe cărarea 
de munte plină de hîrtoape. Habar n-avea ce să facă mai întîi şi 
mai întîi. Se aşeză liniştit la o masă a restaurantului din gara 
Daughter. Cînd te confrunţi cu o problemă, în primul rînd e bine 
să măniînci şi să bei. Nu trebuie să te năpusteşti cu capul 
înainte. Cei cîţivă muşterii făcură ochii mari. Pe-aici toată lumea 
citea ziarele de dimineaţă. Dar cine-ar îndrăzni să i se adreseze 
-ori să-l ia la întrebări pe stăpinul lui Daughter Hill? îşi făcu 
apariţia şi şeful poliţiei locale şi-i aruncă o privire plină de 
tristeţe. Ce captura straşnică ar fi! “L-a recunoscut şi l-a arestat 
în gară...” 

Deşarte speranţe. lată însă că tot se găsi cineva tare să-l 
acosteze pe Sir Felix. Jagodek, infirmierul-şef. 

5 - Cu nebunii sâ nu te pui 

- Sir Felix, mi-aţi promis că pot conta pe mărinimia 
dumneavoastră, dacă o să-mi pierd slujba din cauza evadării 
dumneavoastră. 


- Aşază-te, Jagodek... răspunse el şi-l pofti pe infirmier să bea 
whisky şi să guste din grătarul rece. Va să zică profesorul 
Palmers s-a ţinut de cuvint? 

- Da, răspunse Jagodek. Şi m-am gindit, Sir, că oferta 
dumneavoastră e serioasă... 

- Hm... Dumneata nu citeşti ziarele, Jagodek? 

- Le citesc. Dar mă gindesc că dacă e adevărat, parlamentul, 
familia o să muşamalizeze toată afacerea asta. Că doar lorzii 
Hontings au o avere fabuloasă. 

- Da? însă nu cred că afacerea asta o să fie rezolvată cu” bani. 
Dumneata eşti sigur că eu sînt făptaşul? 

- Păi, rogu-vă frumos... la balamucul din Dobling lucram cu 
furioşii şi un prinţ indian mi-a furaţ ceasul de buzunar nichelat. 
Chestiile astea nu se iau în serios cînd sînt comise de alienati. 
Dar cum de nu mi-a dat mie prin minte magazia atunci cînd 
v-am căutat... 

- Bagă la cap, măi, Jagodek, că eu unul sînt nevinovat. 

- Bine-nţeles! Eu sînt vinovatul, c-ar fi putut să-mi trăsnească 
prin minte că sînteţi în magazie, Sir... 

- Dom'le, mă crezi, au ba, cînd îţi spun că-s nevinovat? 

- Păi... după o scurtă chibzuială, Jagodek îl privi pe Felix în ochi. 
Cu dragă inimă vă cred, dar aş dori să ştiu la cît o să se ridice 
salariul meu lunar. 

- Eu deocamdată plec la Londra să limpezesc chestiunea asta. 
Nu ştiu încă ce sarcini o să-ţi încredinţez... 

- Vai, Sîr! Cum de puteţi pune problema asta! Păi ce sarcini îi 
revin unui infirmier vizavi de un pacient? Prezenţa mea 
reprezintă pentru dumneavoastră o garanţie că n-o să vă daţi la 
cucoane bătrine pe stradă şi că, într-o clipă de rătăcire, n-o să 
apăreţi în pielea goală în holul hotelului “Savoy”. 

- E o idee. O să te angajez ca secretar particular. Dar te previn 
că o singură dată dacă o să se-ntimple s-apar în pielea goală 
într-un hotel sau să mănînc vreo farfurioară, te concediez fără 
drept de apel. 

- Ce salariu? 

- Şaptezeci de lire pe lună, plus masă şi casă. 

- Sir! Acum chiar că m-aţi convins de nevinovăția 
dumneavoastră în afacerea seifurilor. 

- iți mulţumesc că, în ciuda tuturor aparenţelor, ţi-ai păstrat 
încrederea-n mine. 


- Asta se-nţelege de la sine. Dar spuneţi-mi, Sir, cum aţi reuşit 
să spargeţi casele alea de bani? 

- Hai să nu mai zgîndărim în timpul mesei seifurile astea. 

Achită nota de plată şi porni spre maşină, prin mulţimea de 
gură-cască ce se dădea respectuoasă în lături, însoţit de 
Jagodek, care se aşeză lingă el, pe bancheta din faţă şi porniră 
la drum pe şoseaua ce ducea la Londra. 

CAPITOLUL ZECE 

- la fii puţin atent la ce-o să-ţi zic acuma, măi, Jagodek, îi zise 
Felix pe drum. Trebuie să-ţi închipui că nu eu am comis 
spargerea. 

- Nu vă mai bateţi atita capul. Familia dumneavoastră o să 
despăgubească compania de asigurări. 

- Fără doar şi poate, răspunse Felix, care n-avea chef să 
discute în contradictoriu. Şi totuşi, închipuie-ţi că, de pildă, sînt 
nevinovat. Ai putea face atita lucru pentru o sută de lire pe lună. 

- Plus masă şi casă. Patru mese pe zi. Deci sînteţi nevinovat, 
Sir. 

- Ei, dacă-nchipuirea a triumfat, în sfîrşit, sfor- ţează-ţi creierul 
niţel şi răspunde-mi sincer la cîteva întrebări. Poate fi demolat 
peretele magaziei de medicamente fără ca infirmierii să audă 
vreun zgomot? . 

- D-apăi, ştiu eu, depinde care-i de gardă peste noapte..-. Dacă 
eu îs ăla, atunci poate fi demolat că eu unul am un somn dresat, 
ca-n filme. Mă trezesc din sfert în sfert de ceas, trag ceasul de 
control şi adorm la loc. Dar infirmierii experţi ca mine sînt păsări 
rare. Şi-apoi, ar trebui să ştiu şi cam ce fel de zgomote se-aud la 
o demolare. -;"5 

Asta aşa-i. După mintea dumitale, cum se demolează un zid? 

- Apăi, să zic aşa... nu-i uşor răspunsul la-ntrebarea asta. Dar 
am un văr declasat, care-i demolator de pereţi de renume 
mondial, poate că el o să vă dea mai multe lămuriri. Altminteri, 
e proiecţionist la Londra, la cinematograful Alhambra, cînd 
se-ntimplă să nu zacă la zdup. 

- Şi pe coridorul cu magazia, ciîţi paznici sînt de serviciu în 
timpul nopţii? 

- Doi. Se schimbă seara la opt şi dimineaţa la şapte, şapte. 

- Şi din ce parte se deschide intrarea la seifuri? ' 

- E o uşă mare, vopsită în roşu, domnule, în stînga vestibulului, 
între coloanele de marmură. Intimplător, ştiu că doar domnul 


profesor şi casierul-şef au cheia de- acolo... Dar casierul-şef nu 
poa' să intre decit însoţit de domnul secretar, altminteri nu se 
descuie broasca. 

Felix punea cap la cap toate detaliile. Demolarea nu avusese 
loc în răstimpul petrecut de el în magazie. Ziua e cu neputinţă 
să operezi, pentru că e acolo un du-te-vino continuu, aşa că pînă 
şi el fusese nevoit să se pitească în cel mai întunecos ungher al 
încăperii, sub o stivă de articole medicale. Aşadar, e limpede ca 
lumina zilei că spargerea a avut loc în noaptea cînd, împreună 
cu Tobias Vucli, şi-a schimbat vechea ascunzătoare. Cînd s-au 
furişat în cabinetul de diatermie şi s-au ascuns în lăzi, în locul 
aparatelor. Adevăratul făptaş nici nu-i căutat şi nici măcar nu-i 
suspectat, fiindcă deşteptul de Vucli (la ce să te-aştepţi din 
partea unui nebun atît de istet?) n-a distrus scrisoarea şi astfel 
nimănui nu-i poate trece prin minte decît că el, locatarul 
permanent al magaziei, este cel care a comis infracţiunea. Deşi 
cineva a ştiut că a stat ascuns în farmacie şi acel cineva e 
făptaşul. 

Hopa, în sfîrşit, o pistă de urmărit! 

- Hei, domnu! Era cît pe-aici să urcați pe trotuar... Nu doriţi să 
tragem la un hotel, să vă fac o împachetare. In cearşafuri reci? 

- Mulţumesc, nu. Şi-aşa mă simt ca după un duş rece. 

Va să zică, în sfirşit, o pistă. Cel care-a găsit scrisoarea a 
bănuit din capul locului că oricum, toată lumea pe Sir Felix o să-l 
bănuiască de infracţiune, din cauza scrisorii scrise chiar de el. 
Aşadar, cel ce a dat peste scrisoare a pus-o frumuşel la loc în 
patul lui Vucili, a intrat în magazie, a comis infracţiunea, liniştit şi 
rizînd cu gura pînă la urechi la gîndul că, datorită probelor mai 
clare ca lumina zilei, întreaga răspundere o să cadă pe capul lui 
Felix, Vucli şi Bob. 

lată o ipoteză corectă. 

Ajunşi la Londra, îl căutară pe vărul lui Jagodek, proiecţionistul. 
Locuia în Piaţa Walley, împreună cu nevasta şi cu cei doi copii. 
Cei doi prichindei tocmai se jucau pe stradă, moşmondeau la 
cutia poştală şi-l salutară cu bucurie pe Jagodek. 

- lu-huuu! strigă unul dintre ei - uite-l pe unchia- şul nostru, ăl 
de-i paznic la zăluzi! 

Cel mic le arătă rîzînd o pilă. 

- Ne zucăm de-a şpaltul seifului. Da' ne-al tlebui un apalat de 
sudulă! 


“Ce ţingăi drăguţi”, îşi zise Felix în sinea lui. 

Pentru  Blondey, demolatorul de ziduri, această vizită 
reprezenta o mare cinste şi îndată se şi puse la dispoziţia lui Sir 
Felix. 

- Aş dori să vă rog, domnule Blondey, să mă ajutaţi într-o 
chestiune profesională. 

- Cu plăcere, am s-o fac de dragul vărului Jagodek, dar nu la un 
preţ mic şi nu în City, că acolo se-ncasează pedepse mai mari. t 

- Nu-nu... Nu doresc să vă expuneţi unor primejdii. Aş dori să 
mă ajutaţi în propria mea afacere. 

- Hai că asta-mi place. Auto-spargere. Auto-spar- gerea e mană 
cerească. Unde aveţi magazinul 1 

- Doresc să-mi acordaţi sprijinul doar în calitate de expert. Aş 
vrea să ştiu cu exactitate - şi scoase iarăşi ziarul din buzunar, 
să-l mai privească o dată - cît timp ia şi ce zgomot presupune 
demolarea unui perete de şaizeci pe şaptezeci de centimetri. 

- Depinde ce fel de perete este. Eu încă din anii douăzeci am 
demolat un zid construit dintr-un şir dublu de plăci din ciment, 
mai exact i-am dat o gaură cu diametrul de patruzeci de 
centimetri, că pe-atunci eram sfrijit de-a binelea şi toată treaba 
mi-a luat mai puţin de-un ceas. In schimb, acum doi ani, am 
trudit aproape două ceasuri pîn' să dau o gaură cu diametrul de 
juma' de metru în- tr-un perete de cărămizi armate cu tuburi de 
fier. Asta din cauză c-a trebuit să desprind cărămizile de pe fier 
în cea mai deplină linişte - îşi urmă el prelegerea cu o vădită 
incintare. Dar să vă spun drept, spărgătorul care dă-ntr-un 
perete o gaură de'şaizeci pe şaptezeci, pe mine nu mă 
impresionează deloc. Sau e vreun grăsan, şi-atunci ar face mai 
bine să-şi caute altă meserie, sau lucrează mai mult decit e 
cazul, or asta-nseamnă un risc în plus pentru un-spărgător. Aşa 
că ar trebui să ştiu ce fel de cărămidă, ce fel de perete era... 

Din fericire, în ziar apăruse o fotografie cu magazia în care 
stătuse ascuns Sir Felix şi o alta luată în încăperea ce adăpostea 
seifurile. 

- După părerea mea, peretele nu poa' să aibă mai mult de 
treizeci-patruzeci de centimetri grosime - spuse Jagodek. 

- Păi, mda... - îşi dădu cu părerea Blondey - as- tea-s cărămizi 
de lut ars tip Campbell şi s-a folosit metoda de zidire de-a 
curmezişul, a inginerului Hughes Riemen. Asta se cheamă o 
nucă greu de spart, un zid de ăsta nu poate fi demolat fără a fi 


în prealabil bine înmuiat. Pentru treaba asta adesea se folosesc 
şi acizii. Din capul locului vă pot spune că tipul era începător, 
pentru că toate cărămizile dizlocate au căzut în camera seifuri- 
lor. Asta n-are voie să se-ntimple, că face zgomot. Cărămizile 
desprinse din zid trebuie luate cu grijă şi aşezate lîngă cel ce 
operează. 

Felix se bătu cu palma peste frunte. Fireşte, păi în poza din ziar 
cărămizile zac împrăştiate vraişte în încăperea seifurilor, aşa că 
or fi făcut cît de cît zgomot în cădere. Ce-i drept, pe coridorul cu 
coloane de marmură nu-i nici un paznic, doar cu vreo 
zece-cincisprezece trepte mai jos e un portar încărunţit de ani 
care doarme pe el şi ziua, darămite noaptea. În schimb, există 
paznic la capătul coridorului pe care sînt saloanele numărul doi, 
trei, patru şi, vizavi de acestea, zece, unsprezece, doisprezece, 
paznic care-şi face rondul o dată la două minute. De adormit 
n-are cum adormi, pentru că o dată la două minute se-ntilneşte 
cu paznicul care-şi face rondul pe coridorul celălalt. Jagodek îşi 
putea permite să doarmă, fiindcă la vremea lui fusese 
infirmier-şef şi-n această calitate avusese propria lui cameră de 
gardă, lîngă salonul numărul patru. Dealtfel, coridorul este larg 
şi e bine luminat, are tavanul boltit, este pardosit şi placat cu 
marmură, deci are o acustică deosebită. Felix ţinuse cont de 
toate aceste detalii atunci cînd în intervalul de două minute o 
zbughise către cabinetul de diatermie, tupilindu-se între timp şi 
în spatele unei coloane. 

- Văd că sînteţi un expert a-ntiia, Mr. Blondey. 

_ Sir - răspunse acesta fără să se piardă cu firea 

-, orice inspector-şef vă poate confirma că-s ăl mai mare 
spărgător de ziduri din lume.t într-un rînd, după ce m-au arestat, 
m-au pus să dărim o' jumătate de perete de faţă cu nişte domni 
de vază, veniţi să vadă cit de repede şi de silențios operez, şi 
pentru treaba asta m-am ales cu o sută de ţigări egiptene 
înainte de-a fi trimis la procuratură. 

Felix căzu pe ginduri. Reflectă o bucată de vreme. 

- Spuneţi-mi - întrebă el după aceea -, cam cit timp trebuie.c-a 
luat demolarea acestui perete? 

- Chiar şi celui mai mare specialist i-ar lua trei ceaiuri şi 
jumătate. 

- Sînteţi de părere că-i cu neputinţă să i se dea o gaură în fix 
trei ceasuri i 


- E cu neputinţă. E destul să prunci o privire şi-ar ride de tine 
oricine te-ar auzi susţinind c-ai făcut treaba asta în trei ceasuri. 
Veţi fi fiind dumneavoastră vreun diplomat de primă mînă, un 
castelan de excepţie, un alienat de vază, dar dacă am zis o dată 
că demolarea asta a luat trei ceasuri jumate, se poate să fi luat 
cu cinci minute mai mult, nu zic nu, dar mai rapid nici ăl mai 
mare spărgător n-ar fi terminat. Ştiu asta pentru că eu mi-s 
persoana cu pricina. 

- Dumneavoastră o să mă-nsoţiţi acum la poliţie. 

- Domnule! - ripostă Blondey batjocoritor - am fost unul dintre 
primii doi care-au fost săltaţi de poliţie după spargerea de la 
Highgate şi-ntregul personal al cinematografului Alhambra mi-a 
confirmat alibiul. 

- În afacerea asta aş dori să vă- prezentaţi la poliţie ca 
persoană particulară. 

Proiecţionistul pufni în ris. 

- Domnule, dacă m-aş prezenta la poliţie ca persoană 
particulară, s-ar prăpădi de ris ăia de la Scotland Yard o 
săptămînă întreagă. Să ştiţi că şi eu, chiar dacă-s om de rînd, ţin 
la respectarea anumitor tradiţii. 

- Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

- Că rfu s-a-ntimplat vreodată în istoria Scotland Yard-ului 
să-mi fac apariţia altfel decît în duba poliţiei. i 

Felix fu cuprins de-o agitație cu totul neobişnuită. li venise o 
idee fantastică, bizară, nemaipomenită şi se hotărî s-o ducă la 
bun sfîrşit. 

Se-ntîimplă însă ca omul să vrea una şi Dumnezeu să-i 
rinduiască alta, uneori prih contribuţia infirmierului-şef Jagodek. 
Ce s-a mai întîmplat cu Felix, ce-a mai discutat cu spărgătorul o 
să iasă la iveală doar în cele ce vor urma 

CAPITOLUL UNSPBEZECE 

Căpitanul de poliţie fu cît pe-aci să ducă mîna la tocul pistolului 
cînd un poliţist dădu buzna în biroul lui Şi-l anunţă bilbîindu-se: 

- Domnule, a venit sfîrşitul lumii. Blondey-demola- torul 
aşteaptă să fie primit. 

- Dacă are cătuşele puse, o să-i iau interogatoriul, să ajungă cit 
mai repede-n celulă. 

- N-are cătuşe... 


- Morgan! Ti-am interzis  de-atitea ori să-mi aduci la 
interogatoriu arestaţi legaţi cu o curea sau cu fringhia! răcni 
căpitanul bine cunoscut pentru sentimentele lui umanitare. 

- Nu-i legat nici cu cureaua, nici cu frînghia... 

- Dumneata eşti răspunzător pentru această neglijenţă fără 
precedent. 

- Dom... Domnule... se apucă să bilbiie tot mai nervos 
polițistul, e-nsoţit de-un infirmier şi de nebunul de Sir Felix. 

- Dumneata ai tras la măsea, Morgan? 

- Bine- nţeles. Dar aş băga mina-n foc că ăsta-i adevărul 
gol-goluţ! Demolatorul s-a prezentat de bună voie. Şi e-nsoţit de 
Sir Felix Hontings şi de-un individ înalt, cu maxilar de 
cimpanzeu, cap pătrat şi chelie, o matahală, care cică-i 
infirmier-şef la casa de nebuni. 

Peste cîteva clipe, gaşca se afla în faţa căpitanului. 

- Sir! începu căpitanul. Pe dumneavoastră originea înaltă pe 
care-o aveţi vă protejează împotriva arestării. Am trimis deja un 
mandat de urmărire penală spre aprobarea Camerei Lorzilor. Nu 
daţi însă dovadă de un tact deosebit prezentindu-vă dinaintea 
mea, atita vreme cit ştiţi că beneficiaţi de imunitate 
parlamentară... 

- Staţi puţin! Vă rog s-aveţi amabilitatea de-a consemna în 
procesul-verbal că renunţ de bunăvoie la dreptul de cp re se 
bucură pe linie penală familia mea. 

Căpitanul sări în picioare. Jumătatea din dreapta a mustăţii i se 
zbătea înfiorător. 

- Sir Felix Hontings, conte şi senior de Daughter Hill, în numele 
legii, vă arestez! 

- M-aş fi aşteptat la mai multă loialitate din partea 
dumneavoastră, domnule căpitan. Mai întîi şi mai întîi, m-aş fi 
aşteptat să ascultați declaraţia pe care vreau s-o fac şi, în plus, 
opinia unui expert în domeniu. După aceea o să vă rog să-mi 
redaţi pentru douăzeci şi patru de ore libertatea de care-aş fi 
putut dispune după bunul meu plac, dacă aş fi dorit să mă 
folosesc, fie şi numai pentru o clipă, de graţia suveranului, 
opunînd-o procedurilor penale. 

- Luaţi loc, Sir... - şi căpitanul adăugă apoi niţel fisticit - şi tu... 
băi ăsta... şi dumneata, domnule Demolator... şi domnul 
celălalt... Bine-nţeles c-o să vă ascult declaraţia. Şi de bună 


seamă c-o să rezolv şi învoirea asta de douăzeci şi patru de ore. 
Că asta nu depinde doar de mine. 

- Fiţi pe pace - îl linişti Sir Felix - în răstimpul celor douăzeci şi 
patru de ore mă voi afla sub escortă permanentă, fiindcă o să vă 
rog ca fie dumneavoastră, fie un alt ofiţer de poliţie să-mi daţi o 
mînă de ajutor... 

Blondey se foia întruna, neliniştit, pe scaun. Jagodek' scoase o 
pungă de plastic din buzunar, despachetă din ea “un sandviş şi 
se apucă să-şi ronţăie liniştit gustarea. 

Intre timp Sir Feli'x îi povesti căpitanului tot ce ştia şi-i 
prezentă şi opinia de expert a lui Blondey. Căpitanul rămase 
îngîndurat. Pînă acum, după mintea lui, acest caz nu putea avea 
decit o singură rezolvare: făptaşul era Sir Felix. 

- Sir Felix Hontings, vă rog să mă urmaţi pînă la comisarul 
Laporter. Puteţi conta, fără doar şi poate, pe cele douăzeci şi 
patru de ore. Am şi eu un punct de vedere interesant despre 
persoana spărgătorului. Acesta este însă agravant în ceea ce vă 
priveşte. Poftiţi pe-aici, vă rog. 

Şi-i deschise uşa. 

„Intrară în biroul comisarului. II luară şi pe Blondey cu ei. După 
o vreme căpitanul ieşi şi stătu de vorbă cu Jagodek. După circa 
douăzeci de minute apăru şi Sir Felix. 

- Ei, cum rămîne cu înţelegerea noastră, domnule căpitan? 
întrebă el surizător şi întinse mîna după pardesiu. 

Jagodek îl ajută săritor să se-mbrace. 

Lui Felix, pardesiul îi păru ciudat de uşor, însă pînă să-şi dea 
seama că acesta e, de fapt, o cămaşă de forţă, Jagodek îi şi 
smuci mînecile lungi şi înfundate, încruci- şîndu-i braţele în jurul 
mijlocului şi înnodîndu-i mînecile la spate. 

-; Nu vă supăraţi, Sir, însă la sanatoriu am avut slujbă 
permanentă şi dacă o să vă duc înapoi acolo, o să tiu reprimit şi 
eu. Nu-mi opuneţi rezistenţă, că-n incinta poliţiei nu pot recurge 
la duşurile reci. 

Intre timp, în încăpere se-mbulziseră deja cinci-şase ziarişti, 
care fuseseră  înştiinţaţi prin biroul de presă al poliţiei 
de-această vizită. 

- Domnule  căpitan!... strigă Felix furios,  zbătîndu-se 
neputincios - cuvînţul dumneavoastră... 

- Sir! Dumneavoastră fiind un evadat dintr-un ospiciu, 
declaraţia membrilor familiei dumneavoastră este pentru mine 


nulă şi neavenită. Nu vă pot aresta decit pe baza unei expertize 
medicale de specialitate. Nici renun tarea la privilegiul 
dumneavoastră n-o pot accepta decit dacă sănătatea 
dumneavoastră mintală este confirmată de o comisie medicală. 

- Aşa va să zică? întrebă Felix de-acum rîzînd cu lacrimi. Ei 
bine, mi-e totuna. În oVice caz, domnii ziarişti sînt rugaţi să 
consemneze că m-am prezentat la poliţie pe loc, pentru ca nu 
cumva să se creadă că aş vrea să mă pun la adăpostul graţiei 
regale pentru a evita ancheta. Mă poţi lua, Jagodek;.. Dar 
pune-mi şi o pălărie de- forţă pe cap, că afară-i răcoare... 

CAPITOLUL DOISPREZECE 

Jagodek primi o recompensă de douăzeci de lire sterline şi fu 
reangajat pe postul de infirmier-şef. Felix fu reinternat în salonul 
numărul unsprezece, dar de data asta ii fu repartizat, peste 
noapte, un infirmier care să-i vegheze somnul, aşa că acum era 
păzit zi şi noapte. 

Fu impresionantă întîlnirea de a doua zi, dintre senior şi stafia 
pe nume Anna Emerencia. Doamna tocmai tK» 

se pornise să biîntuie după gustare, să-şi facă ceea ce medicii 
numeau, oricum, plimbarea de întreţinere, cînd în salonul cel 
mare, cu coloane de marmură, dădu peste Sir Felix. Un țipăt 
ascuţit... chipul de culoarea varului fre- mătă de bucurie 
amestecată cu groază, şi fata îşi îmbră- ţişă colegul de suferinţă, 
murmurîndu-i mîhnită: 

- Bestiile astea mă suspectează şi pe mine... În camera de 
lîngă mine s-a mutat un detectiv particular care face pe 
nebunul. Dar, după cum arată, cred că nici nu mai are nevoie să 
sc- prefacă... 

- Ce mai faceţi, Anna Ernerencie? o întrebă Sir Felix cu glas 
tare. 

- 0oo!... oftă răposata drept răspuns. Ir ultimii o sută de ani 
abia dacă am motive să mă pling de ceva. 

Mr. Archibald Rolland (şeful de gară pe nedrept scos la pensie) 
nu se putu dezlipi de calea lui ferată, căci o garnitură ţocmai se 
pregătea să intre în tunel şi trebuia să fluiere şi să 
fluture'steguleţul de manevră, dar scoase şi el un strigăt de 
bucurie: 

- Băiatul cel vechi! 

Mr. Prosley alergă fericit în întîmpinarea lui. 


- Sir, vă salut în numele colocatarilor şi permiteţi-ml să 
vă-ncredinţez de simpatia confraţilor dumneavoastră închişi aici 
pe nedrept, băgaţi la duş din cauza unor neînţelegeri. 

Gandhi scoase capul din cearşaful în care era înfăşurat şi, cu 
un zîmbet curtenitor, spuse: 

- Dinspre partea mea, domnule Chamberlain, dinspre partea 
mea... şi continuă să-şi mulgă viîrtelniţa, pentru că nu voia să 
măniînce decit lapte din fire tesute manual, aşa că era hrănit 
artificial. 

Pianistul care nu mai scosese o vorbă de opt ani şi care cînta la 
un pian imaginar cît era ziulica de lungă, dădu curtenitor din 
cap. 

Lady Anna Norton (care susţinea că şi-ar fi omorit douăzeci de 
soţi) se apropie de Felix cu un suris fermecător. 

- Sir Felix... simt din nou cum alături de dumneavoastră n-aş 
mai rămîne văduvă în chip artificial. 

- Mă simt onorat, Milady... Salutare tuturor, iar dumneavoastră 
- întrebă el întorcîndu-se către Prosley - ce noutăţi aveţi în 
legătură cu Mr. Murdock ţi brotă- ceii care vă sălăşluiesc în cap? 

- Păi... Orăcăie pe vreme ploioasă, dar săptămîna viitoare o să 
se-ntrunească un consiliu şi sper ca pină-n Anul Nou să fiu 
operat. Un brotac o să vi-l dăruiesc dumneavoastră, Sir Felix, pe 
ceilalţi i-;am promis celor de la British Museum, pentru colecţia 
de fosile. 

- Sînteţi tare drăguţ... 

Se aşezară să ia gustarea. În mod cu totul excepţional, Anna 
Emerencia mai luă o dată gustarea, în cinstea con- sîngeanului 
ei. Dar se aşeză lingă ei şi lady Norton, peste care stafia albă ca 
varul la faţă fu nevoit să răstoarne iarăşi (cu totul accidentai) o 
ceaşcă cu ciocolată, ca să poată rămîne singură cu Sir Felix. 

- Felix! Mă tem c-am făcut o prostie cît noi de mare... 

- Nu-ţi fă griji, Ellen. O să se rezolve totul. Acum răspunde-mi 
cu cap la cîteva întrebări pe care am să ţi Ife pun, că oi voiul ăla 
drăgălaş stă tot timpul pe capul meu. Cine-a fost de serviciu în 
noaptea în care mi-ai dus scrisoarea la Vucili? 

- Întîmplarea faoe să ştiu treaba asta, fiindcă-n viaţa mea n-am 
mai văzut bărbat c-un r.ăsuc atît de cîrn. 

- Mi-ajunge. Lunganul ăla slăbănog, deci, îl cheamă Teddy 
Clay. El e cel care făcea rondul pe coridorul cu magazia. ŞI 


dincolo de hol, pe celălalt coridor, cine-a fost de serviciu? Sau 
pe-acolo n-ai bîntuit? 

- Ca să nu bată la ochi, m-am plimbat peste tot. Dar ce 
importanţă are asta? 

- Are, pentru că infirmierii trebuie să se-ntilnească în hol din 
două-n două minute. 

- la stai... E-e... ştiu! Tocmai îşi aprindea ţigara în uşa biroului. 
E un ţărănoi roşcovan, cu fruntea îngustă, cu umeri laţi, care 
ride tot timpul ca prostu... 

- Gata, ştiu, îl cunosc şi pe ăsta. Cîrnul e un şpri- ţangiu a-ntiia, 
cu ăsta obişnuiam să-mi petrec nopţile pilind rachiul lui de 
ienupăr.” De casă, trimis de babacul lui. lar roşcovanul de Harry 
Brockhes e un cartofor nemaipomenit. Mai mult ca sigur, unul 
dintre ei, dacă nu amindoi, e complice la spargere. 

- De ce n-ai făcut publică bănuiala la... 

- N-am nici o dovadă. Cîrnul.susţine că n-a auzit nici un fel de 
zgomot venind dinspre magazie, iar roşcovanul, abia acum am 
aflat despre cine-i vorba, roşcovanul, deci, susţine că năsucul 
se-arăta aici din două-n două minute. Sau minte roşcovanul şi 
nu l-a văzut pe cîrn, dar îi asigură acestuia alibiul, sau în timp 
ce-şi făcea rondul, cîrnul a auzit cum e demolat, pernele, dar în 
mod deliberat, n-a vrut sâ ia cunoştinţă ele acest fapt. În acest 
caz, se prea poate ca roşcovanul 3ă fie chiar nevinovat, pentru 
că zgomotele oricum nu răzbăteau pină-n holul pe unde-şi face 
el rondui. Dar toate astea nu sînt decit simple presupuneri, pe 
cînd împotriva mea există probe materiale. Şi-acum ia pune-ţi la 
contribuţie formidabila ta memorie ce se-ntinde-n timp peste 
patru veacuri şi spune-mi: în noaptea aceea, în timp ce biîntuiai, 
nu ţi s-a părut nimic nelalocul lui? N-ai observat nimic ciudat, 
ceva ce” ar pur tea constitui o pistă, ceva ce nu s-a mai 
întîmplat în alte rinduri... 

Fata se cufundă în giîruiuri. În acelaşi timp, avea grijă să nu-şi 
iasă din rol, fiindcă nu departe de ei stătea un medic însărcinat 
cu urmărirea stării mintale a fetei şi pe care-i chema Mr. Huzii. 
Aşa că Ellen îşi duse la frunte degetul mare şi degetul arătător, 
oftă din toţi rărunchii şi, cu un aer distrat, pufăt de citeva ori 
agale din trabucul gros, marca Henry Clay, pe care-l începuse 
Felix... 

- Nimic, în afară de... şi ridică din umeri cu amărăciune, de 
faptul că Hilde Negrin, femeia asta de-o frumuseţe răpitoare, 


stătea-n balcon, fuma şi... asta chiar că-i ciudat, se uita la 
lumina lunii la o sticlă cu un design frumos. Pe hol nu era aprins 
decit becul de siguranţă, cu lumina iui mată... şi cu o mişcare 
neglijentă fata>trînti tava, cu ţacîmuri şi cu vase cu tot, la 
picioarele ospătarului, apoi după ce se stinse zăngăneala 
cioburilor împrăştiate, se rezemă cu coatele de masă şi spuse cu 
un aer plictisit: chestiile astea, Martin, le poţi lua, nu mai avem 
nevoie de ele. 

Doctorul Huzli se apropie de inasa lor. 

- Îmi daţi voie, Anna Emerencia...? 

- Ah... mâ invitaţi la dans, domnule viconte? 

- Nu, nu, răspunse grăsanul ochelarist, cu platfus, care era 
medic militar, aş don sâ vă iau doar pulsul... 

- Regret, prietene, dar n-am puls. Acum două sute de ani am 
suit pe eşafod pe locul Trafalgar Square-ului de azi şi am fost 
decapitată. 

- Şi... avefi cumva dureri de cap...? 

- Păi de-atunci mă simt de parcă m-ar fi tăiat... 

Pe Felix il păli un acces de tuse, adică încercă să-şi înăbuşe 
risui tuşind intr-un şervet, neputind rezista acestei conversații în 
care, colac peste pupăză, Anna Emerencia se apucă să-şi 
aranjeze în aer panglica precum o elice de bombardier în jurul 
cocului ce-i atirna ca o mătură din pene. 

Între timp Mr. Huzli, medicul militar, o apucă pe fată de 
încheietura miinii şi-i luă pulsul, constatînd că-i mai ridicat decit 
ar trebui să fie. Ajunsese deja la virsta la care medicul internist, 
dacă a apucat să-şi formeze o părere despre pulsul mărit, omite 
posibilitatea ca acesta sâ se datoreze prezenţei unui tinăr 
chipeş. 

- Daţi-mi voie să vă fac o vizită în cursul zilei de azi... Milady... 

- De ce nu... După masa de prînz îmi dorm somnul de veci, 
apoi îmi iau gustarea de după-amiază, pe urmă... ah, acum imi 
dau seama, dumneavoastră sînteţi chiar vicontele de Lavalette, 
aristocratul emigrației franceze! 

-În carne şi oase, se învoi nu fără oarecare melancolie 
încărunţitul medic obez la trup şi puhav la faţă, acoperit de o 
puzderie de negi. Vă aduc veşti de o mare însemnătate. 

- Aţi pierdut trenul, domnule viconte... Dar diseară. cînd m-oi 
întoarce din bîntuit, o să-mi puteţi povesti liniştit ce mai e nou 
prin Franţa... şi deodată sări în sus şi îşi încolăci braţele în jurul 


bătrînului doctor. Aflaţi că neamurile mele l-au asasinat pe 
Simon Templar şi pe micuțul Capet aşteaptă în Englitera să 
revină la tron... Psst.. să nu suflaţi nimănui o vorbă despre 
asta... Stă ascuns la noi, la Daughter Hill, unde încă din timpul 
vieţii m-am uscat pe jumătate, c-am fost o bestie... 

Noul acces de tuse al lui Felix fu mai scurt. Doctorul se zbătea 
însă înspăimiîntat în braţele doamnei cu faţa albă ca varul. Un 
infirmier care căsca'gura prin preajmă îl linişti spunîndu-i: 

-Nu vă speriaţi, domnule. Loveşte rar. Dar aşa e ea, 
năbădăioasă... 

Cînd doctorul Huzli îşi luă picioarele la spinare şi Sir Felix izbuti 
să reintre cu forţa în posesia havanei din care pufăia logodnica 
lui, îşi continuară discuţia începută mai devreme. 

Cum Sir Felix nu manifestase nici pînă atunci sim- ptone de 
boală mintală, tot greul il ducea Ellen, care, în răstimpuri, st- 
străduia să schiţeze cîte un rînjet imbecil ori să chicotească 
scurt, fără nici o legătură cu discuţia propriu-zisă, ba de citeva 
ori îşi scărpină cu toate cele zece unghi' deodată pielea de sub 
cocul-mătură, în locul unde cu secole în urmă o pălise securea 
gidelui. 

- Aşadar, Hilde Negrin stătea pe balcon cu o sticlă în mină? o 
întrebă Felix. Hm... Cam cit să fi fost ceasul? 

- Asta se-ntimpla la doisprezece şi ceva. Sigur, îţi spun, 
răspunse ea chicotind şi, cu un gest parcă stereotip, se aruncă 
de gitul lui Felix şi-l sărută pe amîndoi obrajii, după care se 
aşeză la loc, pe scaun. 

Acest episod trecu neobservat, căci în acelaşi timp trenul 
expres Londra-Tahiti deraie din cauza ur.ui chiştoc de ţigară 
aruncat pe şine şi garnitura compusă din paisprezece vagoane 
se ciocni în plină viteză de o uriaşă vază japoneză. In urma 
acestei catastrofe, sinuciderea şefului de gară fu împiedicată 
doar prin intervenţia viguroasă a doi infirmieri care-l luară pe 
slis de la locul tragicului accident şi-l tîrîră în sala duşurilor. 
Singurul lucru pe care nu-l pricepeau era de ce naiba urlă ca 
apucatul altminteri silenţiosul furios Archibald Rolland în timp 
ce-l ajută să intre în camaşa de forţă. Cine-ar fi crezut câ 
făţarnicul de Gandhi, care stătea chircit pe jos (un tip de felul lui 
vegetarian), la adăpostul burnusului său, îşi înfipsese dinţii în 
glezna şefului de gară pensionat pe nedrept. 

- Măcar ţi-am dat un pupic, spuse cu satisfacţie în glas Ellen. 


- Nebun mai sint! N-am nici o tulburare mintală manifestă, ca 
să te pot săruta şi eu... Ce căuta, oare, la ceas de taină Hilde 
Negrin, pe deasupra şi cu o sticluţă în mînă, pe balconul ăla? 

- Spune-mi, cine-i această Hilde Negrin? îl întrebă Ellen cu un 
rinjet care-l făcu pe Sir Felix să simtă un sloi de gheaţă pe şira 
spinării. 

- E o americancă. Se zice că are studii medicale aproape 
complete. Aici face pe sora-şefă şi pe secretara. Se vorbeşte că 
s-ar avea foarte bine cu profesorul Palmers. Şi are şi o grămadă 
de bani, destui ca. să poată fi acţionara sanatoriului. Asta-i tot 
ce ştiu despre ea ca băştinaş pe-aceste meleaguri. E o femeie 
drăguță. 

- Pacienţii ţin foarte mult la ea. Are nişte rochii superbe, cu 
mult peste condiţia ei de soră-şefă. Îşi schimbă toaletele de cel 
puţin trei ori pe zi şi are nişte maniere elegante, de patroană a 
unei săli de bal. Zimbeşte cu amabilitate, vorbeşte trei limbi şi 
cunoaşte slăbiciunile fiecărei persoane. Cea mai mare parte a 
timpului şi-o petrece la secţia de neurologie; cu noi, nebunii, 
nu-şi prea bate capul” zise Ellen apucîndu-se să-l ciufulească pe 
Felix, după care începu să gifiie şi să scrişnească din dinți.. 

.- Nu mai face-aşa, că mor de ris, spuse tînărul cu îngrijorare. 

Alienaţii mintali nu puteau trece în aripa cealaltă a clădirii şi 
Ellen trebui să ţină cont de-acest lucru în timpul bîntuirilor ei. 
Doar doctorii aveau voie să circule între secţia deschisă şi cea 
închisă, respectiv între secţia de nevropaţi şi cea de psihopati. 
Pe coridorul dintre cele două secţii cel mai adesea putea fi văzut 
doctorul Gordon, căci profesorul Palmers îşi făcea apariţia o 
singură dată pe zi, în timpul vizitei medicale, în rest, îşi dedica 
tot timpul cercetării ştiinţifice şi, în plus, unei vieţi mondene. Se 
ştia că este mare amator de societate bună, băuturi fine şi 
femei frumoase. În schimb, doctorul Gordon, poate tocmai din 
cauză că nu deţinea titlul de profesor, devenise tot mai 
profesoral în conduită. Era un tip destul de înalt şi uscăţiv. 
Coama bogată, încărunţită, şi-o pieptăna pe spite, în maniera 
artiştilor, destul de frecvent regăsită si 'a savanţi. Işi ţuguia 
întruna buzele, arborînd o mină severă, sobră, purta ochelari cu 
lentile groase şi avea o mustăcioară cu capetele răsucite-n sus, 
umblînd tot timpul într-o jiletcă cu guler înalt, preoţesc, care-i 
sporea şi mai mult aerul profesoral. Glasul grav, melodios, 
cumpănit, umbletul agale, semeţ, întrupau în persoana lui pe 


profesorul al cărui înlocuitor era. Nu-i scăpa nici cea mai mă- 
runtă neregulă şi-n asemenea situaţii, mai puţin grave, îşi 
tortura cu cite-o predică de zece minute subalternii, medicii mai 
tineri, surorile medicale şi infirmierii. Doctorul Londres, 
personajul boem al sanatoriului, un tip costeliv, cu mustață pe 
oală, veşnic pus pe şotii, căzuse în dizgrație în ochii 
medicului-şef Gordon, de cînd stabilise astfel virful ierarhiei din 
sanatoriu: prima grata persona: profesorul Palmers, cadru 
universitar cumsecade. Locţiitorul lui: Mathias Gordon, un 
individ căruia-i făcea o plăcere vădită să dăscălească. 

Apropiindu-se de cei doi tineri adînciţi în conversaţie, îşi închise 
mai întîi ochii mici, se simţi săgetat de-o durere ascuţită, 
evident, din cauza lui Sir Felix, pe urmă i se adresă cu glasul lui 
melodios, încărcat de tristeţe. 

- Dumneavoastră negaţi compromis instituţia, Sii Felix. 

- Mr. Gordon, înseamnă că am fost calomniat în faţa 
dumneavoastră. Eu nu am spus nimănui că dumneavoastră, în 
loc de prafuri digestive, mi-aţi dat somnifere! 

- Nu... nu mă gindeam la această scăpare neînsemnată, 
răspunse el roşind pînă-n virful urechilor, ci... 

- N-am spus nimănui nimic nici despre faptul că aţ-i ţinut un 
timplar împachetat la rece o zi întreagă, pentru ca abia seara să 
se afle că bietul om venise să repare uşa bibliotecii... 

- Hm... aveţi o memorie foarte bună, raportată în boala de care 
suferiţi. Dumneavoastră, Sir, aici... ăăă, aţi demolat un perete. 

- Da, răspunse Felix spăşit, mă plictiseam. Dumneavoastră 
ce-ati fi făcut în locul meu? 

Voi să mai spună ceva, dar în clipa următoare Ellen îl 
recunoscu în persoana doctorului pe Edward al VIl-lea,; se 
aruncă ţipînd de git, la care doctorul Gordon se dezechi- libră, 
pămîntul îi fugi de sub picioare şi se-ntinse cit era de lung pe 
duşumeauă lustruită oglindă. 

Bolnavii aplaudară această demonstraţie de cascado- rie, iar 
doctorul cuprins de disperare ieşi cu coada între picioare, din 
această încurcătură nedemnă de el. 

- Acuma mă duc să mai bintui oleacă - şopti Ellen şi se apucă 
să horcăie sacadat, deşi Felix o rugase să nu mai facă aşa, că-l 
umflă rîsul cînd o vede; mă duc să mai biîntui ca sâ nu bată la 
ochi întîrzierea stafiei care circulă pe coridoare după un orar 


foarte bine stabilit. Şi moşneagul ăsta de viconte se holbează 
întruna la mine. 

Înainte de a-şi începe peregrinarea de fantomă, îşi sţrînse 
pumnii şi-i spuse lui Felix, ca să-l îmbuneze: 

- Mîine-l bat pe moşu ăsta! 

Dar a doua zi, la sfatul lui Felix, Ellen încheie un armis- riţiu cu 
burduhănosul medic legist şi astfel, acest promiţător duel fu 
deocamdată amiînat. 

Ellen tocmai îşi lua gustarea în tihnă, împreună cu Felix, înainte 
de biîntuirea pe care urma s-o înceapă, cînd de masa lor se 
apropie un tînăr care abia se ţinea pe picioare şi-i dădu lui Ellen 
două bobirnace p&ste nas. 

- Ciao, gagico, nu cu line am dansat ieri la “Mira- belle”? o 
întrebă el şi cum răposata îi răspunse pe dată cu:) palmă peste 
bot, dădu din cap admirativ şi se văzu nevoit să recunoască: 

- Mda, tu tre' să fi fost aia, hîc, că. şi aia m-a pocnit. Daţi-mi 
voie să mă prezint, domnule, sînţ Martin, hic... Hickes, de 
profesie marochiner, venit la cură de dezal- coolizare. 

- Doamne sfinte! se minună Mr. Prosley, cu broscoiul, Mr. 
Murdock şi cu toţi brotăceii acestuia din cap, de individul care se 
bălăbănea şi sughiţa întruna. Mă-ntreb cît de beat puteai să fii 
înainte de dezalcoolizare? 

- Mai bine să nu vorbim despre... hic... treaba asta... Două 
sticle de whisky pe zi însemnau post negru după canoanele 
mele... hopa... hop!... Şi-aici dezalcoolizarea se face... treptat... 
pe zi ce trece mai puţin... aşa că pe ziua de azi mi se mai cuvine 
o sticlă... şi-aici au un whisky aşa de bun... hic... o să vin cît mai 
des pe-aici, la dezalcoolizare, la un whisky atît de fain, spuse el 
mîngiîind ţeasta pleşuvă a domnului Prosley. la zi, bătrîne, tu de 
ce timpenie suferi? “ 

- În creierul lui s-a cuibărit un anume, Mr. Murdock, cap de 
familie, plus cîteva progenituri de-ale lui, îl lămuri Felix. 

- No... noroc c-am venit... c-am venit eu... biigui beţivul. Că 
acuşica-i fac tre... trepanaţia, urmă el scoţind din buzunarul de 
la spate un tirbuşon. 

Domnul Prosley care, cu toţi locatarii neaveniţi care-i sălăşluiau 
în creier, era un gentleman cu maniere elegante, ireproşabile, 
şi-un suflet' gingaş, se retrase în pripă, indignat. 


- Ellen, înainte de-a pleca să biîntui, îi zise Felix, dă-mi voie să 
ţi-l prezint pe-acest domn care, în realitate, este în&pector-şef la 
secţia judiciară a Scotland Yard-ului. 

- Şi de ce mi-a dat bobirnacele alea? 

- Îmi pare rău, îi explică Felix în şoaptă, posomorit, dar am 
avut o înţelegere cu comisarul de poliţie, ca persoana care-i dă 
în apropierea mea două bobirnace unui pacient este (Jetectivul 
infiltrat în sanatoriu. 

CAPITOLUL TREISPREZECE 

lată, în linii mari, în ce consta planul pus la cale cu două zile în 
urmă la poliţie: în timp ce Sir Felix stă de vorbă cu comisarul, 
căpitanul îl” montează pe Jagodek să-l umfle pe Sir Felix şi să-l 
ducă legat înapoi la sanatoriul de la Highgate. Acolo, ca pacient, 
cu ajutorul poliţiei, o să-rifcerce să-l depisteze pe spărgător. 

Blondey (care avusese o presimţire în acest sens şi din cauza 
asta nu primise bucuros invitaţia lui Sir Felix) fu rugat sâ mai 
zăbovească o zi-două la sediul poliţiei. 

- Cu neputinţă - se-mpotrivi el cuprins de amărăciunea celui 
intrat în bucluc fără vreo vină -, conform legii, în douăzeci şi 
patru de ore trebuie să mă transferați la procuratură, dacă mai 
apar suspiciuni. 

- Acum îţi cerem să ne faci un hatîr, măi... dragă Blondey. Cine 
ştie dacă n-o să ai de tras şi foloase de pe urma lui? 

- Eu? întrebă el cu un aer misterios. Treacă de la mine, dar ca 
să n-aibă de suferit prestigiul meu, o să renunţ de bună voie la 
proiecția de azi după-amiază. 

După toate astea, s-a impus şi necesitatea de-a găsi un 
detectiv binecuvintat cu unele talente artistice, care împreună 
cu Felix să stea în expectativă, să coacă evenimentele, iar pînă 
atunci să-şi ţină ascunsă calitatea oficială. Comisarul îi 
promisese lui Felix c-o să aleagă un subaltern pe care o să-l 
infiltreze în sanatoriu. Glumeţ din fire, Sir Felix îi sugeră ca 
semnul de recunoaştere să fie două bobirnace. Treaba asta nu 
bate deloc la ochi, ba chiar e o modalitate firească de-a te 
prezenta într-un ospiciu. Nu-i trecu nici o clipă prin minte că 
victima bobiîrnace- lor va fi chiar logodnica lui. 

- jucaţi extraordinar de bine rolul de alcoolic, domnule, zise Sir 
Felix admirativ, după ce Ellen îşi văzu de drum, pornindu-se să 
bîntuie pe toate coridoarele ce-i stăteau la dispoziţie după 
gustarea de după-amiază. Realizaţi o creaţie de primă mînă! 


- Hop-la... hic! sughiţă inspectorul. Cine joacă; dom' le? 
Afacerea asta... a fost bine pusă la punct. Aici... hîc... e... ăăă... 
un regim de dezalcoolizare treptată... în prima zi, pacientul mai 
are dreptul la jumătate de... doză de alcool... Şi-un unchiaş de-al 
meu... ăăă... şeful brigăzii joacă... şi care va să zică... mi-a zis 
c-am pe zi... în medie, două sticle... şi la amiază... hic... am 
căpătat... o sticlă- ntreagă. N-am. mai băut atita-n viaţa mea... 
da-i o licoare minunată... de-acu-ncolo, aici o să vin la cîte-o 
cură de dezalcoolizare, dacă am chef de-un whisky bun... Nu 
ştiţi cântecul ăla cu vintul care plinge primăvara şi focile care 
zboară stoluri-stoluri? Sau nici... 

- Am impresia că la ora asta nu sînteţi în măsură să discutaţi 
ce-avem de făcut... 

- Ce-am mai avea de făcut aici?... Cunosc planul. E bun... 
Inteligent. E deosebit de... inteligent. Stăm în expectativă. lar 
fructul o să se coacă singur. Dacă nu, n-am făcut nici un rău, iar 
dacă iese pasienţa, a noastră-i gloria. Bravo! Dumneata... ai fi 
fost bun de detectiv. Chiar nu ştii cîn- tecelul ăla? 

- Nu, răspunse Felix înfuriat. La Daughter Hill nu există foci, iar 
la grădina zoologică din Londra n-am mai fost de doi ani. 
Pe-atunci animalele astea încă nu ştiau să zboare... 

Doamna rămasă de mai multe ori văduvă intră în salon însoţită 
de un domn neobişnuit de înalt şi pîntecos, cu părul ţepos şi 
zburlit, care-i dădea înfăţişarea unui arici: acest domn îşi ţuguia 
buzele în răstimpuri şi privea lumea prin pince-nez-ul său. 

Era proaspăt sosit. Era învăţător de ţară şi medicul de circă îi 
pusese diagnosticul de demenţă, aşa că rubedeniile îl aduseseră 
la balamuc. Sanatoriul Palmers din Highgate era astăzi deosebit 
de solicitat. 

- lată, domnule, acesta este salonul, cazinoul nostru de zi, îi 
explică tînăra văduvă iecidivistă. 

- Cămin cu program de zi? Nu-i rău, comentă învățătorul dînd 
din cap la stînga-dreapta, ca un păsăroi curios, clipind mărunt 
din ochi, pe deasupra pince-nez- ului. În învățămîntul rural am 
fost unul dintre promotorii căminelor de zi, urmă el ţuguindu-şi 
buzele mozolind un obiect imaginar. Dealtfel, sînt de profesie 
dascăl. Wilkie mă cheamă. 

- Mă bucur nespus că v-am cunoscut, spuse radioasă doamna. 
N-aţi vrea să luăm gustarea împreiină? 


- Nu, răspunse huiduma cu un firicel de glas. Dumneata eşti o 
creatură incomodă, agasantă. Du-te dracului, că dacă mă mai 
molestezi mult o să te plesnesc, adăugă el cu detaşare. 

După ce cucoana îşi luă speriată tălpăşiţa, Mr. Wilkie se 
apropie de Felix şi de inspectorul aghezmuit. Ba chiar se aşeză 
lîngă ei. 

- Hello! îl salută Hickes cu voioşie. Dumneavoastră păreţi a fi 
un nebun în toată firea, mai copticel la vîrstă, poate c-aţi auzit 
de cîntecul meu. 

- Cum să nu, Mr. Hickes, răspunse pacientul cel nou fără a-şi 
mai ţuguia deloc buzele. Spuneţi-mi doar cum se intitulează. Cu- 
dragă inimă mă pun oricînd la dispoziţia inspectorilor-şefi. 

Rămaseră cu gura căscată. 

Hickes privi speriat în jur. 

- De unde... ştiţi? 

- Sînt de la biroul Pinkerton. Din însărcinarea companiei de 
asigurări. Cred că ar fi în interesul ambelor părţi şi n-am avea 
nimic de pierdut, dacă am proceda la un schimb de informaţii. 

- Fireşte... pare-mi-se că acum patru ani, la Wardes, am 
arestat împreună un infractor periculos... 

- Intocmai. Pe Lopez, spaniolul, falsificatorul de bani. Să nu vă 
deranjeze buzele mele ţuguiate, că doar şi eu trebuie să-mi 
justific cu ceva prezenţa aici; şi pe dată îşi ţugui buzele. 

Pe inspector îl pufni rîsul. 

- Spuneţi-mi, există oare în balamucul ăsta şi vreun nebun 
adevărat? 

- Cel puţin doi sînt nebuni sadea. Vă asigur, spuse Wilkie. E o 
cucoană care aleargă pe-afară ca o fantoma şi are mutra mînjită 
toată cu alb. Şi mai e un tip cu halat alb, pe nume Gordon, care 
se crede medic, şi am impresia că ăsta a ajuns în ultimul stadiu. 

In această clipă se apropie valetul şi-l întrebă'pe Sir Felix dacă 
e dispus să-l primească pe profesorul Palmers, care tocmai a 
sosit la sanatoriu şi doreşte să-i prezinte omagiile lui. 

- O să-mi facă plăcere să-l întîlnesc pe profesor la 

O ceaşcă de ceai. 

Urmă o scurtă discuţie cu profesorul în camera lui Felix. 
Profesorul nu-i putea refuza tînărului onorurile ce 

1 se cuveneau unui conte de viţă veche, dar mai presus de 
titlul nobiliar al acestuia punea, totuşi, propria-i persoană şi titlul 


său ştiinţific, aşa că în sinea lui îi refuză cinstirea pe care-o afişă 
în timpul întrevederii lor. 

- Regret, dar nu pot spune că-mi face plăcere revederea 
noastră, zise profesorul, care încă în timp ce-şi îmbrăca ţinuta 
spitalicească se gîndise cu ce cuvinte să-şi în- tîmpine pacientul 
regăsit. 

- Nici mie nu-mi face plăcere, dar n-aş putea spune că acest 
fapt se datorează antipatiei. 

- Nici la mine nu-i vorba de antipatie, Sir, şi asta cred că vă 
este clar şi dumneavoastră. 

- Martin, toarnă-i ceai domnului profesor... 

Şi băură ceai. In aer plutea subiectul delicat. Fiecare aştepta 
să-l audă pe celălalt aducîndu-l în discuţie. În cele din urmă, 
profesorul se văzu nevoit să pună punctul pe i: 

- Ce părere aveţi despre spargere, Sir? 

- Este tentativa ilegală prin care se încearcă intrarea, cu forţa, 
în posesia banilor sau a altor bunuri mobile aparţinînd altei 
persoane. 

Profesorul schiţă un zîmbet chinuit. 

- Nu acest răspuns doream să-l aud. Să vorbim deschis, Sir: nu 
doriţi să ne fiţi deloc de ajutor în limpezirea acestei chestiuni? 

- Vă propun un schimb. 

- S-auzim. 

- Dacă îmi prezentaţi în mod cinstit starea psihică în faţa 
Opiniei publice, o să” vă povestesc şi eu ce ştiu despre 
spargere. 

- Fie! Poliţia mi-a cerut copia diagnosticului dumneavoastră, 
aşa cum apare el în registrele sanatoriului. Nu are valoarea unui 
act de expertiză medicală. Azi am întocmit-o. 

- Mor de curiozitate s-aud cum sună. 

- Părerea mea de medic, independentă-de orice alte 
considerente, este următoarea: Sir Arthur Hontings, în mod cu 
totul nejustificat, a  făcuf o legătură între protestul 
dumneavoastră niţel cam îndrăzneţ împotriva datinilor străvechi 
şi o oarecare stare patologică. Înainte de prima şi de cea de-a 
doua evadare a dumneavoastră, v-am ţinut sub observaţie şi, 
după părerea mea, S'r, sînteţi dir. toate punctele de vedere 
responsabil şi în deplinătatea facultă- lor mintale. 

Sir Felix zimbi. 


- Vă mai pun o întrebare grea cum îşi explică unul dintre cei 
mai mari specialişti ax zilelor noastre că, în ciuda unei situaţii 
materiale mai mult decit solide, contele de Daughter Hill 
se-apucE aşa, hodoronc-tronc, să comită o spargere şi-un furt? 

- Sincer să fiu, pare de-a dreptul fantastic. Dar nici un fel de 
anomalie nu se leagă de acţiunea care, luată-n sine, chiar că e 
absurdă. Chiar şi persoanele complet normale pot manifesta în 
orice zi tulburări sufleteşti izolate, momente trecătoare de 
percepere- distorsionată a realităţii. Un tip blajin de felul lui, 
într-un acces neobişnuit, îi dă una după ceafă cuiva, susţinînd că 
i-au fost furate ţigările de foi. Altul, un cetăţean cumsecade din 
fire, participă pe şest', într-o bombă rău-famată, la o orgie care 
ţine pînă-n zori. Vreţi o explicaţie medicală? Periodic, anumite 
s”ări de inhibiţie sînt înlăturate ca urmare a unei reacţii 
declanşate de-o anomalie, are loc un fenomen asemănător unei 
descărcări electrice. Cel mai adesea, asemenea situaţii n-au 
nimic de-a face cu îmbolnăvirea psihicului. În esenţă, se-ntîmplă 
ceea ce, fără doar şi poate am constatat la dumneavoastră: nu 
aţi manifestat vreun simplon care să mă determine să pun la 
îndoială  responsabilitatea dumneavoastră sau integritatea 
percepţiilor dumneavoastră; Singura dumneavoastră acţiune 
imprevizibilă a fost scandalul pe care l-aţi provocat prin 
cuvîntarea pe care aţi ţinut-o, împreună cu Mr. Vucii, din 
balconul unei primării. In acest sens, am acceptat, în lipsa 
oricărui simptom, explicaţia dumneavoastră, Sir, potrivit căreia 
voiaţi să vă compromiteţi familia care se împotrivise, cu 
mijloace niţel cam drastice, căsătoriei pe care-o plănuiaţi. 

- Deşi din punct de vedere penal, asta, în clipa de faţă, îmi 
sporeşte răspunderea, remarcă Felix zimbitor, însă un pic 
caustic. 

- Asta depăşeşte deja competențele mele de diagnostician. 
Repet însă: părerea nu mi-a fost cerută decit în cadrul anchetei 
efectuate de poliţie. Dacă o s-ajungeţi vreodată în instanţă, 
ultimul cuvînt or să-l aibă medicii de la justiţie. 

- Atunci de ce mă ţineţi pe mai departe închis în sccţia de 
psihiatrie? 

- Există o lege, Sir! Nu vă pot încredința decît acelei rude care 
v-a dat în grija mea, pentru tratament, căci ea este, chipurile, 
îndreptăţită să aibă o părere mai veridică privitoare la sănătatea 
dumneavoastră sau eliberarea dumneavoastră mai poate fi 


hotărită şi de medicul parchetului. În urma unei expertize. Acest 
domn vizitează periodic toate institutele de boli mintale. Dacă 
doriţi, îl pot convoca să ne facă o vizită extraordinară, 

- Vă rog, nu faceţi asta... Acum mă simt chiar foarte bine aici. 

- Trebuie să recunoaşteţi, Sir, că vă revine o răspundere de-a 
dreptul împovărătoare în afacerea astă încilcilă şi complicată, 
nu-mi puteţi lua, aşadar, în nume de rău lap tul că v-am' 
repartizat un infirmier pe timpul nopţii, pentru că în două 
rînduri, Sir, aţi mai dejucat măsi-r”e noastre de supraveghere. 

- Am simţit deja pe pielea mea această măsură. Aveţi însă aici 
un flăcău roşcovan, care joacă destul de bine cărţi: Harry 
Brockhes. Mi-ar face plăcere să-i încredinţaţi lui această sarcină. 

Profesorul sună. 

- Trimite-l sus pe Harry, îi spuse el infirmierului care băgă 
capul pe uşă. 

- Azi e liber. 

- Vezi dacă nu e-n camera lui. 

Infirmierul plecă. 

- Şi-acum, pot să ştiu şi eu ceva despre această spargere? 
întrebă profesorul Palmers. 

- Regret, dar trebuie să vă dezamăgesc, domnule profesor. Nu 
ştiu absolut nimic despre spargere. 

Profesorul ridică din umeri şi rămase tăcut. Cîteva clipe stătură 
nemişcaţi. Pe urmă se-ntoarse infirmierul., galben ca ceara. 

- Sir... biîigui el. 

- Ce s-a-ntîimplat? 

- Harry Brockhes a fost asasinat! 

CAPITOLUL PAISPREZECE 

Doctorii şi infirmierii nu-şi mai vedeau capul de treabă. Vestea 
crimei se răspiîhdi, nu se ştie cum, în tot sanatoriul, şi pacienţii 
fură cuprinşi de-o agitaţie neobişnuită. 

Pe Archibald (şeful de gară pensionat pe nedrept) îl apucară 
imediat năbădăile din pricina unui macaz care nu fusese 
schimbat la timp. 

Pianistului care nu mai vorbea de opt ani de zile, i se făcu rău 
şi-i trase una peste gură lui Gandhi, căruia i se făcu şi lui rău, 
fiindcă de zece ani nu mai încasase o asemenea palmă. 

Lady Anna anunţă că dorea să se pocăiască. Ea era ucigaşa, 
infirmierul asasinat nu era nimeni altul decît cel de-al douăzeci 
şi unulea ei soţ secret. 


Domnul Prosley răcnea întruna c-o să plouă, fiindcă Mr. 
Murdock şi progeniturile lui i se plimbă pe bulbul ra- hidian şi 
orăcăie undeva, în cutia lui craniană. Doctorul Gordon îl asigură 
că se-nşeală, că doar se vede cu ochiul liber că ceru-i senin. 
Peste zece minute însă, situaţia deveni confuză şi pentru 
medicul-şef, fiindcă se porni să plouă cu găleata. E puţin 
probabil să fi dat crezare poveştii cu familia lui Mr. Murdock, dar 
fapt este că, din ziua aceea, ori de cîte ori se-ntimpla ca domnul 
Prosley să se plingă de orăcăitul broaştelor, doctorul Gordon nu 
mai făcea greşeala să plece de la sanatoriu cu pălărie de paie 
pe cap şi fără umbrelă în mînă. 

Sora-şefă puse punct consultaţiilor pe ziua aceea. li ordonă 
portarului să dea telefon la poliţie. În timp ce cobora către 
camera lui Brockhes, profesorul Palmers îi aţinu calea Hildei 
Negrin, care sosea în fugă: 

- Nu-i o privelişte pentru ochii dumitale... Cred că ai face mai 
bine să te-ngrijeşti de starea de spirit a pacienţilor. 

Femeia îl privi pe profesor implorator, cu ochi îngrijoraţi. 

- Vai... mi-e aşa de frică... 

- Du-te frumuşel de-aici, răspunse profesorul cu răceală şi 
detaşare şi, luînd-o de mînă, o împinse cu blîn- deţe la o parte. 

După aceea intră în cameră. Era o odăiţă relativ mică, situată 
la parter, pe coridorul care'dădea în curte, odaie pusă la 
dispoziţia infirmierilor ce locuiau în incinta sanatoriului. 

- Domnule profesor... - îşi făcu apariţia şi Gordon - sînt 
disperat. 

- De ce? îl întrebă mirat Palmers. S-au atins şi de 
dumneavoastră? Sau victima vă este, cumva, rudă? ŞI 
profesorul îşi scoase ceasul din buzunar şi-l studie îndelung, ca 
să-i mai atenuez” locţiitorului său indignarea amestecată cu 
oroarea omului cuprins de panică. Vă rog, faceţi vizita medicală 
în locul meu, fiindcă trebuie să fiu ds faţă la sosirea poliţiei. 

Doctorul Gordon efectuă vizita medicală într-o stare de spirit 
atit de răvăşită, încît bieţii pacienţi, plini de compasiune, cu greu 
reuşiră să-l mai liniştească. 

Cercetările întreprinse de poliţie la faţa locului se terminară 
rapid şi fără rezultat. 

- Harry Brockhes - zise căpitanul -, parcă am mai auzit numele 
ăsta, şi nu demult. 


- l-aţi luat un interogatoriu, spuse Palmers, a fost unul dintre 
cei doi infirmieri care în noaptea spargerii au fost de serviciu pe 
coridoarele de la parter. 

- Asta-i infirmierul care-şi făcea rondul între magazie şi salon? 

- Nu. Ala-i Teddy Clay, care-i şi el liber azi. Infirmierii noştri 
lucrează în ture fixe, aceiaşi oameni au, pe rînd, şi serviciu şi 
liber după serviciu; doar la două săp- tămini o dată se schimbă 
între ele tura de zi şi cea de noapte. 

- Această crimă s-ar putea să aibă o legătură cu spargerea... 
Unde era de serviciu victima în ziua aceea? 

- Pe coridorul care leagă secţia de neurologie de cea de 
psihiatrie. La patru-cinci minute o dată trebuia să se- ntiLnească 
cu Teddy Clay în holul cel mare. 

- Unde se află Teddy Clay în acest moment? 

Răspunsul la această întrebare îl ştia, întîmplător, un alt 
infirmier. Teddy era la sora lui, la Walt-Hutchson, în 
împrejurimile Londrei. Imediat dădură telefon şi cum la capătul 
firului le răspunse chiar infirmierul, stabiliră că alibiul acestuia 
este inatacabil. 

Rana victimei era din cale-afară de ciudată. La intrare prezenta 
un orificiu destul de larg şi-n dreapta acestuia era o zgirieţură 
adîncă, srrăbătînd pectoralul stîng. Victima fusese înjunghiată în 
inimă. Arma ucigaşă lipsea de la locul crimei. Victima zăcea pe-o 
cuvertură care ici-colo alunecase de pe canapea, lăsînd impresia 
că mai întîi, ucigaşul îşi doborise victima şi după o scurtă 
încleştare îi aplicase lovitura mortală. 

- Victima zace probabil, moartă, doar de un ceas, cel mult 
două, fu de părere medicul legist. 

Pe înserat mai stătuse de vorbă cu portarul, după care intrase 
în clădire şi de-atunci nu-l mai văzuse nimeni. Interogatoriile, 
prin care s-a încercat să se descopere dacă avea duşmani, dacă 
poate fi stabilit vreun suspect, n-au dus la nici un rezultat. Intre 
timp îşi terminaseră treaba şi fotograful şi dactiloscopistul din 
echipa de criminalistică. De la amprente nu se aşteptau cine 
ştie ce rezultate, fiindcă mai mulţi medici şi infirmieri îşi 
făcuseră deja de lucru pe lîngă victimă, în încercarea de-a stabili 
dacă i se mai poate da vreun ajutor.. 

După plecarea poliţiştilor, Palmers porni spre biroul lui, dar, 
după ce bătu scurt la uşă,'intră în apartamentul Hildei Negrin. 
Cei doi locuiau în apartamente învecinate şi era şi acesta unul 


dintre motivele care dădeau apă la moară clevetitorilor, cum că 
între profesor şi Hilde Negrin există relaţii intime., 

Femeia îl privi speriată pe Palmers, care intrase fără a aştepta 
să fie poftit înăuntru. Tocmai încerca să facă ordine în 
harababura din cameră. Masa de scris şi unul dintre scaune 
zăceau răsturnate pe jos şi pe covor erau împrăştiate tot felul de 
lucruri, de parcă în încăpere s-ar fi dat o luptă. 

Sora-şefă se îndreptă de şale. Se priviră cîteva clipe nemişcaţi. 
Pe urmă, profesorul se apropie de masa de scris, o puse în 
picioare şi aranjă la loc hiîrţoagele căzute de pe ea, după care 
întrebă cu glasul coborit: 

- Unde-i foarfeca pe care-o  foloseai la desfacerea 
corespondenţei 

- Nu ştiu... Nu-i acolo?... veni în acelaşi timp şi răspunsul şi 
întrebarea, pe un ton care trăda îngrijorarea. 

- Harry Brockhes a fost ucis cu o foarfecă şi-oi timp ce ucigaşul 
îl împungea, unul dintre braţele ei a alunecat şi doar i-a zgiriiat 
pielea, pe cînd celălalt i-a străpuns inima. Mă mir cum de n-a 
observat treaba asta şi medicul legist. Unde -i foarfeca de-aici, 
Hilde? 

- Pe mine... pe mine mă bănuiţi? îl întrebă femeia pălind şi 
respirînd tot mai greu. 

.- E mai mult decit o simplă bănuială. De ce-s toate aruncate 
vraişte-n camera asta? Unde-ţi este cuvertura de pe pat? N-am 
spus nimic poliţiei şi nici ceilalţi nu şi-au adus aminte că-n odăile 
personalului, canapelele nu au cuverturi. Cine l-a dus jos de-aici 
pe infirmierul asasinat, care-a fost omorit cu foarfeca dumitale şi 
care şi-n clipa de faţă, dacă încă n-a fost transportat la morgă, 
zace pe cuvertura dumitale? 

Femeia deschise gura, răsuflă adînc, dădu să spună ceva şi se 
prăbuşi leşinată la pămînt. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE 

În cameţa unsprezece, infirmierul repartizat întru 
supravegherea lui Sir Felix sforăia de se dărimau pereţii. 

- Puneţi-i o pernă sau altceva pe mutră, zise Sir Felix, nu 
putem sta de vorbă în condiţiile astea. 

Infirmierul se prezentase la post la ora nouă şi, pretex- tind că 
i-a stat ceasul, Felix îl trimisese să se intereseze care e ora 
exactă. În acest timp, turnase în cina infirmierului, somniferul 
primit de la domnul Wilkie. După cină, infirmierul adormi atît de 


adiric, încît îl întinseseră în pat, ba chiar, mai tirziu, îi şi 
acoperiseră faţa, ca să nu-i deranjeze sforăitul lui, şi nici atunci 
nu se trezise. Astfel, fără să-i tulbure nimeni, inspectorul-şef 
Hickes, Mr. Wilkie şi Sir Felix putură ţine sfat în trei. 

- Vă pot pune la dispoziţie situaţia alibiurilor. Nu, că v-aş face 
un reproş din asta, domnule inspector-şef, dar poliţia nu s-a 
ocupat aproape deloc de alibiuri. Dacă s-ar fi ocupat, ar fi aflat 
cîteva lucruri instructive, spuse uriaşul, ţuguindu-şi buzele în 
continuare, spre surprinderea celorlalţi doi şi holbîndu-se prin 
pince-nez cu aceeaşi privire timpă cu care-l văzuseră mai 
devreme în salon. 

. - S-ar putea s-aveţi dreptate în această privinţă, dădu din cap 
a încuviinţare inspectorul-şef. Am parcurs şi eu depoziţiile luate 
de poliţie şi, într-adevăr, aria cercetărilor se restringe doar la 
alibiurile celor doi infirmieri de serviciu în iYyoaptea cu pricina, 
unul dintre ei fiind amăritul ăsta de Harry Brockhes, apoi la 
alibiul secretarului, care are o cheie de la încăperea seifurilor şr 
al casierului-şef, care şi el are o cheie... lertaţi-mă, dar e aşa de 
ciudată strimbătura asta pe care-o tot faceţi... 

- Ca să fie treaba mai veridică, am cumpărat citeva lame de 
chewing-gum şi mă tem, că m-am obişnuit cu guma de 
mestecat. Aşa că de-acum încolo o să-mi tot ţuguiez buzele. 

- Ce dracu le-a trebuit să-l omoare pe-acest Brockhes? 

- Nici un drac. Brockhes îşi făcea rondul la secţia de neurologie 
şi o dată la un minut sau la două minute avea drum spre 
coridorul în care dă uşa dublă a-încăperii seifurilor. N-ar fi exclus 
ca ipoteza mea să fie corectă. El trebuie să fi auzit sau să fi ştiut 
ceva. Alibiul lui a fost confirmat de Teddy Clăy, după cum 
Brockhes e cel care i-a întărft alibiul lui Teddy Clay. La ora 
unsprezece un pacient apucat de năbădăi a zbughit-o din 
camera lui şi cei doi l-au luat pe sus din holul de la intrare. Acest 
episod întăreşte alibiul amîndurora. Mai presus de toate, trebiiie 
să porneşti de la o ipoteză, pe marginea căreia să brodezi tot 
felul de variaţiuni, în funcţie de datele care se-adună pe parcurs. 

- De fapt, ce vreţi de la noi, Mr. Wilkie? îl întrebă căscînd cu 
poftă Hickes, care între timp îşi revenise după beţie> 

- Mai presus de toate, un pahar cu whisky. Aţi putea pune atita 
lucru ia. bătaie, chiar şi dacă s-ar descoperi că datele de care 
dispun n-au nici o valoare pentru dumneavoastră. 


- E-n ordine, dădu Felix din cap şi îşi scoase din noptieră sticla 
de whisky tolerată de conducere cu discreţie, trecînd peste 
regulamente, în cazul unor pacienţi asupra cărora băuturile 
spirtoase nu aveau efecte excitante. 

- În primul rînd, avem4 vreun suspect? 

- Avem, răspunse inspectorul-şef înviorindu-se oleacă după 
primul pahar cu whisky. Pe Sir Felix. Dumneavoastră nu citiţi 
ziarele? E 

- Citesc eu ziarele, dar... hm! In cazurile cercetate de poliţie, 
suspecţii menţionaţi în primele rapoarte oficiale se dovedesc cel 
mai adesea nevinovaţi. Mă-ndoiesc de vinovăția lui Sir Felix 
Hontings. În noaptea aceea el era sigur de reuşita fevadării de-a 
doua zi şi dacă voia să-şi scandalizeze încă o dată familia, cu 
siguranţă găsea un mijloc mai amuzant şi mai puţin dezonorant 
de-a o face. 

- Bravo! îi dădu' Sir Felix dreptate lui Mr. Wilkie. S-auzim acum 
cirle-i suspectul dumneavoastră favorit. 

- Va să zică, pot conta pe conlucrarea domniilor voastre? 

- Mă dau bătut, dădu Hickes din cap şi-şi turnă încă un pahar 
cu whisky. Fie şi numai pe considerentul că pînă la urmă o să 
păţesc şi eu cum aţi păţit dumneavoastră cu ţuguiatul buzelor. 
După cura asta de dezalcoolizare de cîteva zile, o să plec de-aici 
alcoolic. Hai să auzim, aşadar, cine-i suspectul dumneavoastră. 

- Fiţi atenţi. Eu sînt convins de complicitatea portarului 
Andrews. 

Văzînd uluirea de pe chipul celor doi bărbaţi, Mr. Wilkie viri în 
gură încă o lamă de chewing-gum şi-şi ţuguie de zor buzele. 

- Poliţia a acordat prea multă atenţie demolării peretelui. Nu 
s-au ocupat mai deloc de caisele de bani forţate de spărgător, 
căci acestea, nefiind seifuri propriu- zise, din acelea de oţel, au 
reprezentat o pradă uşoară pentru omul nostru. Am văzut 
fotografia cu casele de bani. Spărgătorul a procedat cit se poate 
de simplu. A virit o rangă în deschizătura de sub broască şi, 
printr-o apăsare puternică, a forţat limba broaştei, crăpînd şi 
lemnul de jur-împrejurul eL 

- Asta-i limpede, zise inspeetorul-şef ridicînd din umeri şi se 
apucă să fluiere o melodie populară, dar în ce măsură ne 
încredinţează de vinovăția lui Andrew? 

- Am spus complicitate şi subliniez asta. Ei bine, n-am stat cu 
miîinile-n sîn şi am procurat un set de case de bani întru totul 


identice cu cele de aici. Le-am instalat într-o încăpere prevăzută 
cu o uşă dublă, din acelaşi material şi de-aceeaşi grosime”cu 
cea de-aici. Apoi, folosindu-mă de schiţa sanatoriului, am 
calculat ce distanţă separă holul de la intrare, mai exact spus 
cabina portarului, de uşa dublă. Am instalat un om într-o cabină 
identică, la o distanţă identică. La' fiecare păcănit sonor, scos de 
limba broaştei care crăpa lemnul dimprejur, omul meu sărea ca 
ars. Practic, este vorba de un zgomot asemănător unei 
detunături de puşcă, un zgomot puternic, care s-a repetat de 
patruzeci de ori în timpul nopţii sau în zori. 

- Hm... dădu din cap îngîndurat inspectorul-şef. Trebuie să-mi 
schimb părerea incredibil de defavorabilă pe care mi-am 
format-»-mai demult despre detectivii particulari. Bine-bine, dar 
acest Andrew e un om în vîrstă. 

7 - cu nebunii sa nu te pul 

Dumneavoastră nu luaţi în calcul timpanul ce “şi-a pierdut 
elasticitatea odată cu virsta, moţăitul în timpul programului de 
lucru..!. 

- Vreţi să spuneţi că uneori tocmai Scotland Yard-ul nu ia în 
calcul asemenea factori. Pentru că eu unul i-am luat. Fără ştirea 
portarului, acestuia i-a 'fost examinată de către medici, vreme 
de aproape douăzeci şi patru de ore, acuitatea auzului. 
Concluziile lor reprezintă probe obiective, care-l inculpă pe 
portar. Are un auz normal pentru virsta lui. Portarul a reacţionat 
minunat la stimulul acustic de-o intensitate precis măsurată, 
egală cu zgomotul scos de-o broască forţată cu ranga; în toiul 
nopţii s-a deşteptat de fiecare dată, fie că dormea buştean sau 
doar moţăia. Cum însă acest păcănit era repetat de la etajul întîi 
de un medic care juca rolul unui nebun furios, portarul a adormit 
la loc de fiecare dată. Păcănitul avea intensitatea egală cu a 
zgomotului de seif spart înăbuşit de distanţă şi de existenţa unei 
uşi duble. Celălalt doctor, deghizat îri boy, a stat undeva, în 
preajma portarului, şi a realizat un grafic al acestui experiment, 
care dovedeşte, fără drept de tăgadă, vinovăția lui Andrew. 

- Excelent raţionament, spuse inspectorul-şef, dar tot aţi comis 
o greşeală. Pe baza datelor aflate în posesia dumneavoastră, aţi 
fi putut înainta imediat un raport către poliţie, pentru punerea 
sub urmărire a portarului. 


- Uitaţi care-i treaba, zise Wilkie cu tristeţe, ţugu- indu-şi 
vlăguit buzele. Aranjaţi, pe cît posibil, să nu mă bage Scotland 
Yard-ul la apă din cauza procedeelor pe care le folosesc. 

In această clipă se deschise uşa şi în cameră îşi făcu apariţia o 
fantomă. Imbrăcată într-o rochie de castelană, cu faţa mînjită de 
cretă, cu o panglică în cap cît elicea unui avion, dădea din fălci 
rumegiînd în gol, dar asta n-o împiedică să intre-n cameră, cu o 
expresie total nepămiîn- teană, cu braţele întinse într-o manieră 
amintind de-aceea a somnambulilor. Numai după ce închise uşa 
răsuflă uşurată şi deschise de tot ochii ei albaştri şi frumoşi, în 
care se putea citi nedumerirea. « 

- Am veşti interesante... 

- Daţi-mi voie, domnule Wilkie - spuse Sir Felix - să vă prezint 
frapanta şi totuşi invizibila coloană a cincea a detaşamentului 
nostru de investigaţii secrete, pe logodnica mea, domnişoara 
Ellen Grace. Ea de multă vreme figurează-n schemă ca stafie, se 
furişează pretutindeni, se poate plimba nestingherită prin toată 
clădirea, la orice oră din zi şi din noapte. Boala ei aduce cu 
tuguiatul dumneavoastră din buze sau cu alcoolismul domnului 
Hickes. 

- S-o ascultăm, deci, pe  domnişoara Grace, zise in- 
spectorul-şef, căruia ochii începuseră să-i sticlească din nou din 
cauza băuturii. 

- Ei bine - începu Ellen agitată -, pe cînd bîntu- iam azi, paşii 
m-au purtat pe coridorul pe care se află apartamentele 
profesorului Palmers şi cel al Hildei Negrin. După-amiază l-am 
zărit pe profesor intrînd în apartamentul său, după care s-a 
întors la ea cu trusa medicală. Inseamnă că se afla acolo sau 
Hilde Negrin sau vreun alt bolnav. Mai tîrziu am bîntuit din nou 
într-acolo şi am auzit cît se poate de clar cum izbucneşte Hilde 
Negrin în plîns şi zice: “Cu neputinţă! Doar nu credeţi...” La care 
profesorul a ţistuit-o şi pe urmă n-am mai auzit nimic. Acum 
douăzeci de. minute, la ora la care-mi fac de obicei plimbarea 
între birou şi- cantină, am trecut iarăşi pe coridorul de la etaj, pe 
lîngă apartamentele lor. Acum urmează partea cea mai 
interesantă... Daţi-mi o ţigară. 

Nobila doamnă prematur mutată Ic “ iruri îşi aprinse ţigara şi, 
ca şi cum toată afacerea asta era o glumă bună, continuă să 
trăncănească plină ' de vervă, scălimbăindu-se la fiecare cuvînt. 


LL 


- Mai întîi l-am văzut pe Peter, boy-ul, ducînd la parter o valiză 
mare. Pe urmă a plecat Hilde Negrin. M-am aplecat peste 
balustrada de la etaj şi am văzut-o ajungind în holul de la parter, 
pe urmă, dinspre treptele de la intrare am auzit trîintindu-se 
portiera unui automobil care a şi luat-o din loc. 

- Asta-nseamnă că astăzi, în urma unui eveniment neprevăzut, 
sora-şefă ori şi-a pierdut slujba, ori a renunţat la ea de 
bună-voie, comentă Wilkie. 

- Pe profesosr nu l-aţi mai văzut a doua oară? întrebă 
inspectorul-şef. 

- Nu. Hilde Negrin a plecat din clădire singură, cu bagaje. Acum 
o iau din loc, să nu bată la ochi că biîntui aşa de mult într-un 
singur loc. Ticălosul ăsta de Jagodek şi-aşa se ţine scai de mine 
şi-mi tot rînjeşte cu subînţeles, vrînd parcă să-mi sugereze că 
nu-mi ia boala în serios. 

- Dacă v-aţi încumeta - îi propuse inspectorul-şef, v-aş ruga să 
fiţi atit de înfricoşătoare şi să biîntuiţi şi pe coridorul de la parter, 
unde a fost comisă crima, şi mergeţi pe hol pină-n punctul unde 
se termină secţia de psihiatrie. Vă luaţi inima-n dinţi? 

- Pentru o răposată, asta-i o misiune de-a dreptul plăcută - 
răspunse Ellen fără fasoane -, doar se ştie că pe lumea cealaltă 
nu există durere. 

După plecarea răposatei, bărbaţii rămaseră o vreme tăcuţi. 
Poate că-ntimplarea asta n-are nici o legătură cu ancheta lor şi 
că profesorul, ale cărui relaţii intime cu sora-şefă sînt bine 
cunoscute, s-a certat cu Hilde Negrin dintr-un motiv 
independent de crimă. 

- Oricum, orice întîmplare ţinută-n “secret prezintă interes din 
punctul de vedere al anchetei. Cred că cel mai înţelept ar fi ca 
domnul inspector-şef să ia miine măsuri pentru verificarea 
portarului Andrew, să” vedem dacă n-are cumva antecedente 
penale, îşi dădu cu părerea Wilkie. 

- Treaba asta chiar că nu trebuie neglijată, spuse 
inspectorul-şef şi îşi făcu o însemnare în bloc-notes. 

Răsunară cîteva bătăi în uşă şi în cameră intră doctorul Huzli. Îi 
privi cu oarecare neîncredere pe cei trei pacienţi şi se apropie 
de ei cu băgare de seamă. 

- Scuzaţi-mă, domnilor... sînt doctorul George Huzii, medic 
militar. 


- Las' c-or să vă vindece de chestia asta ăi de-aici, îl linişti 
inspectorul-şef. Deocamdată, esenţialul e să dormiţi noaptea şi 
să miîncaţi bine... 

- Ascultaţi-mă, vă rog, eu chiar sînt medic militar... 

- Da' ce? îi sări muştarul domnului Wilkie, te pomeneşti că eu 
nu sînt chiar regele Angliei? 

- Împăcaţi-vă cu gîndul că domnul acesta e chiar regele Angliei 
- interveni Sir Felix - şi-n general aici nimeni nu pune la îndoială 
rangul şi titlurile bolnavilor, treaba asta n-o fac decit locatarii 
marelui balamuc care se-ntinde dincolo de zidurile acestei 
instituţii. Aşa că nu fiţi nervos, pentru că ne-am vedea siliţi să-l 
trezim pe infirmier şi-ar fi păcat să-i tulburăm' bunătate de 
somn. 

- Dar vă implor! - făcu doctorul ochii mari - trebuie să v-aduceţi 
aminte că azi după-amiază am discutat în această calitate... 

N-apucă să-şi termine fraza, fiindcă domnul Wilkie îi luă vorba 
din gură. 

- Şi eu i-am comunicat lui Sir Felix încă de azi după-amiază că 
sînt suveranul englez. 

Citeva clipe medicul chibzui posomorit şi nedumerit. N-o să fie 
uşor să-şi dovedească starea de sănătate între atiţia bolnavi 
patentaţi. Hotări să se dea bătut. 

- Mă rog - zise el -, ideea mea fixă este că poliţia m-a 
însărcinat cu urmărirea stării mintale a unei doamne care, 
susţine ea, a răposat mai demult şi care adineauri a fost aici. Aş 
putea să ştiu şi eu ce-a discutat cu dumneavoastră? 

- S-a plins mai de una, mai de alta, răspunse Sir relix. Are 
permanent senzaţia că o urmăreşte un domn agasant, vii'stnic, 
şi s-a hotărît să-l pîndească şi să-i facă de petrecanie. În acest 
scop, Maiestatea Sa Henric al Viill-lea i-a pus la dispoziţie un 
cuţit de bucătărie. 

Doctorul Huzli păli. Înghiţi în sec şi îşi făcu o însemnare în 
agendă. 

- N-aş putea să... aflu ce-aţi discutat... au! 

Cum ţineau nespus de mult la continuarea acestei discuţii, Mr. 
Wilkie, care era adeptul soluţiilor radicale, în- şfăcase într-un 
gest elegant şi paşnic, mîna doctorului Huzli, şi muşcase din ea 
cu poftă. În acelaşi timp, inspec- ţorul-şef ridicase sticla de 
whisky ca pe un buzdugan şi medicul militar dispăru cît ai zice 
peşte. Din păcate, imediat îşi făcu apariţia Jagodek. 


- Unde-i regele Angliei? întrebă el neliniştit. 

- Ar putea să-ţi fie ruşine, Jagodek, îl dojeni Sir Felix - orice 
cetăţean de treabă ştie că Maiestatea Sa, în afara sejurului de 
cîteva săptămîni pe an de la Balmoral, are domiciliul, am putea 
zice permanent, la Buckingham Palace. 

- Cineva i-a dat un cuţit de bucătărie femeii ăleia... 

- La Miss Grace te referi? se propti Sir Felix în faţa lui Jagodek 
şi acesta şovăi o clipă, întrebîndu-se dacă-n calitatea lui de 
infirmier-şef se cade să bată în retragere, cu toată diploma lui 
de cadru medical calificat în tratarea furioşilor, diplomă obţinută 
la Dobling. 

Inspectorul-şef interveni împăciuitor: 

- Daţi-i pace, Sir! Nu ştiţi că cine-i mai nebun cedează? 

- Uite, Jagodek, dumneata eşti în slujba mea pentru şaizeci de 
lire pe lună şi, chiar dacă n-ai pretenţii la masă şi casă, ţi se 
cuvin şi-acestea. ţi recomand să ţii cont de-acest aspect. 

- Eu am crezut că... 

- Nu te-apuca să-mi spiM ce-ai crezut. Modul în care ai 
procedat este scuzabil prin faptul că, la cererea poliţiei, ţi-ai 
îndeplinit obligaţiile ce-ţi reveneau în calitate de infirmier şi 
n-am nici un motiv să te concediez. Bine-n- ţeles, dacă 
se-ntimplă cumva să nu-i acorzi respectul cuvenit nefericitei 
mele logodnice bolnave, să ştii că... 

- lertaţi-mă, dar cuțitul de bucătărie-i de vină. 

- Noi aici nu dăm nim&nui cuțite de bucătărie. L-am tins pe 
sfoară pe doctorul ăla bătrîn. Dumneata, Jagodek, fii cu ochii în 
patru şi, dacă observi cumva ceva ciudat, să ne ţii la curent, în 
cazul ăsta s-ar putea să te angajez şi pe luna viitoare. In primul 
rind, nu băga de seamă că acest coleg s-a pus pe tras- la 
aghioase înaintea mea, pentru că acolo unde bolnavii sînt sub 
supravegherea directă a infirmierului-şef Jagodek nu mai e 
necesară prezenţa permanentă a unui băgător de seamă 
începător, cate să stea pe capul unor gentlemeni, numai 
fiindcă-s alienaţi mintali. În al doilea rînd, eu fac investigaţii în 
afacerea în care am recurs la ajutorul cumnatului dumitale. 
Orice sesizare, oricît de neînsemnată la prima vedere, se poate 
dovedi importantă. Încearcă să afli, de pildă, de ce a -plecat 
domnişoara Hilde Negrin din sanatoriu. 

- Poftim?... Chiar adineauri am stat de vorbă cu ea, să-i dea 
medicaţia unui pacient furios. 


O clipă, în cameră se aşternu tăcerea. 

- Unde ai stat de vorbă cu ea? întrebă inspectorul- şef sărind 
involuntar în picioare. 

- Am bătut la uşa ei, era îmbrăcată într-un chimono, ţinuta ei 
obişnuită pe timpul nopţii, pe urmă a luat doctoriile şi s-a dus 
să-l vadă pe pacient, să stabilească dacă nu trebuie să-l scoale 
cumva din somn pe dom' medic-şef. 

După plecarea lui Jagodek, se priviră întrebător unul pe altul. 
Ce naiba? 

- Sînteţi sigur că domnişoara Grace doar face pe nebuna? 
întrebă inspectorul-şef. > 

- Sigur, răspunse Felix. -Nu zic că n-are o grămadă de 
gărgăuni, dar declar sus şi tare că atit execuţia din Trafalgar 
Square, cît şi povestea cu bintuitul n-au nimic de-a face cu 
starea ei mintală. Mătuşă-mea este cea care a inspirat-o în 
crearea acestui personaj. 

- Vi se pare posibil ca Hilde Negrin să fi plecat de- aici acum un 
ceas şi-acum să fie din nou reangajată? 

- Mi se pare la fel de posibil ca şi faptul că sînt suspectat de-a 
fi dărimat un zid, răspunse Felix ridicînd din umeri. 

Acurn uşa se deschise fără veste şi-n cameră dădu buzna Ellen 
care, în agitația ei, uită să-şi mai afişeze simp- tomele. 

- Pe coridorul de la parter se-ntimplă ciudăţenii, zise ea cu 
sufletul la gură. M-am plimbat de două ori pînă-n capăt, 
deoarece mi. s-a părut că aud glasuri în dreptul camerei 
numărul şase. 

- Acolo a fost comisă crima, spuse inspectorul-şef. 

Cei trei bărbaţi îşi aţintiră privirea asupra fetei, nerăbdători să 
audă urmarea. Ellen dădu grăbită o duşcă pe git. 

- Cînd mă-ntorceam a doua oară pe acest coridor aproape 
complet întunecat, uşa s-a deschis brusc. M-am lipit de perete 
ceva mai încolo. Un glas înăbuşit, de bărbat, a 
zis: ,„.Nenorocitule...”. Pe urmă am auzit cîteva bufnituri. parcă 
s-ar fi bătut cineva. Lumina era stinsă în cameră, aşa că n-am 
putut să-i disting pe potrivnici. Şi-acum, ascultaţi-mă cu atenţie, 
răsuflă ea adînc, cînd am urcat la etaj, dinspre scara de serviciu 
l-am văzut sosind val-vîrtej pe profesorul Palmers; avea hainele 
boţite, era plin de praf şi... şi-şi ţinea faţa acoperită cu o 
batistă... 


Cînd a ajuns sub candelabru, am văzut că batista-i îmbibată de 
singe... A intrat grăbit în camera lui... 

Se lăsă din nou tăcerea, de data asta pentru mai mult timp. 

- Fireşte, n-ar strica să aflăm cine era celălalt... zise îngindurat 
inspectorul-şef. 

- Chiar dacă n-are nimic, de-a face cu cazul nostru, zise Wilkie, 
şi tot e al naibii de interesant. Spuneţi-mi, domnişoară Grace, 
sîinteţi sigură că Hilde Negrin este cea pe care aţi văzut-o 
plecînd de-aici cu bagaje cu tot? 

- Sînt absolut sigură! Am văzut-o cum a străbătut tot coridorul, 
am văzut-o de sus ajungind în hol, boy-ul îi ducea valiza, iar 
Hilde avea pe ea pardesiul, pălăria, mănuşile şi ţinea în mînă o 
poşetă micuță... 

- Aici suspectă nu poate fi decît cea de-a treia persoană, cea 
necunoscută, pe care domnişoara Grace n-a văzut-o, spuse 
Wilkie. Hilde Negrin nu poate fi adusă-n discuţie în ceea ce 
priveşte demolarea peretelui. Şi nici profesorul Palmers, care, 
dincolo de faptul că-i o persoană întru totul respectabilă, a 
părăsit sanatoriul după ora zece seara, în frac, ca să participe la 
un banchet anual, al nu ştiu cărei societăţi medicale. Şi... 

- la staţi puţin, îi luă vorba din gură inspectorul-şef. N-aş vrea 
să credeţi că Scotland Yard-ul e specializat doar în călcatul în 
străchini. Profesorul Palmers n-are nici un alibi. Ce-i drept, a 
plecat din sanatoriu pus la frac, dar la banchet n-a mai ajuns. 
Pornindu-se de la prezumția vinovâăţiei indubitabile a lui Sir Felix, 
ancheta n-a mai pus accent pe-acest aspect al problemei. 

- Bine, bine, dar nu vreţi să spuneţi că celebrul şi înstăritul 
nostru... 

- Celebru - dădu din cap inspectorul-şef a încuviinţare - dar în 
ceea ce priveşte situaţia lui materială, am stabilit că dacă în 
această lună nu va reuşi să achite suma de cincisprezece mii de 
lire sterline, decurgînd din datoriile către diverşi creditori, 
sanatoriul din Highgate poate fi considerat ca şi falit. 

Hickes spuse toate astea pe un ton liniştit, dar efectul spuselor 
sale se dovedi a fi de-a dreptul copleşitor... 

CAP.ITOLUL ŞAISPREZECE 

A doua zi dimineaţa nu mai rămăsese nici o urmă care să stea 
mărturie nopţii furtunoase care trecuse, de parcă totul ar fi fost 
un vis. Lumea îşi manifestă regretul sincer faţă de persoana 
profesorului Palmers care, după cum spunea el, se-mpiedicase 


noaptea pe trepte şi se lovise la cap. Hilde Negrin turuiă volubilă 
cu pacienţii de la neurologie, ca-n vremurile bune. 

Hickes era invariabil abţiguit, deşi raţia de whisky i se redusese 
la o jumătate de sticlă, dar organismul lui neobişnuit cu alcoolul 
nu putea duce nici această cantitate. 

Mr. Wilkie îşi ţuguia buzele plin de zel, Sir Felix lîn- cezea fără a 
fi cîtuşi de puţin cuprins de lîncezeală, Miss Ellen Anna 
Emerencia continua să biîntuie întrupată-n ră- măşiţele-i 
pămiînteşti cu rîvna unui inspector financiar. Domnul Prosley era 
cînd bine dispus, cînd prost dispus, în funcţie de toanele lui Mr. 
Murdock şi ale progeniturilor sale. 

Lady Anna, văduva recidivistă, rar se-ntimpla să mai caute 
compania lui Sir Felix, pentru că răposata Anna Emerencia îi 
turnase deja în două rînduri, în poală, ceaşca cu ciocolată 
fierbinte. 

- În cursul după-amiezii, Sir Felix primi vizita unei vechi 
cunoştinţe pe care celor din anturajul său le-o prezentă drept 
doctor Blondey, atrăgindu-le atenţia că respectivul n-are nici pe 
dracu, e absolut normal, dar nimeni nu fu dispus să-l creadă, din 
cau2a ţinutei şocante a musafirului său. Ca să-şi demonstreze 
statutul social de gentleman, Blondey se-mbrăcase într-un 
costum după părerea lui foarte elegant, cu carouri albastre şi 
dungi maro pe fond verde. Pînă şi doctorul Gordon zăbovi cu 
privirea asupra lui şi se interesă dacă-n răstimpuri nu simte 
dureri ascuţite în moalele capului. 

Pe Jagodek titlul de doctor îl lăsă mască şi fu un pic rănit în 
amorul propriu de faptul că cumnatu-său nu catadicseşte să-l 
învrednicească măcar cu o privire dar, cu toate astea, nu dădu-n 
vileag legătura dintre ei. - — 

Nu se stîrni o oarecare tulburare decit în clipa cînd simpaticul, 
aghezmuitul, nebunul de Hickes apăru în salon şi oaspetele în 
costum verde, văzînd mîna inspecto- rului-şef întinsă către el în 
semn de salut, ridică amiîn- două mîinile în sus. 

- Calmează-te, dragul meu Blondey-Miini-de-Cau- ciuc, îl linişti 
Hickes spunîndu-i pe numele cu care era cunoscut în lumea 
întreagă  demolatorul de talie mondială, care-şi cîştigase 
renumele datorită silenţiozităţii cu care opera. Ne aflăm în 
timpita situaţie în care poţi pleca de- aici cînd îţi pofteşte 
inimioara, pe cînd eu n-am voie să părăsesc această clădire. 


- Dac-o să povestesc treaba asta băieţilor, o să ajungă bancul 
secolului în lumea interlopă a Londrei. Pînă şi pentru simplul fapt 
că pot pleca nestingherit de undeva unde şi-a vîrit nasul Mr. 
Hickes. 

Apoi îşi luară gustarea într-o atmosferă mai mult decit destinsă 
şi spre seară urcară în camerele lor. Blon- doy îl căută atunci pe 
cumnatu-său, care tocmai isprăvise cu repartizarea infirmierilor 
în tura de noapte. În locul jăposatului Harry Brockhes, pe 
coridorul lui Sir Felix fu repartizat un alt infirmier; Teddy Clay. 
Mai tîrziu serviră cina şi se apucară să soarbă din coniacul adus 
de Biondey într-o gamelă. Curînd, Jagodek adormi buştean. 

După aceea Biondey intră să-şi ia rămas bun de la Sir Felix. Pe 
coridor era încă un întreg du-te-vino de pacieoţi care se 
pregăteau de culcare. Infirmierul lui Sir Felix trăgea liniştit 
la.“aghioase şi trei domni aparent calmi, dar marcați de-o 
încordare lăuntrică, şedeau la o masă; cei trei erau: amfitrionul, 
Mr. Wilkie şi inspectorul-şef Hic- kcs. 

După ora zece tămbălăul de pe coridor se potoli. Deschiseră 
uşa şi-i spuseră lui Teddy Clay, care-şi făcea rondul între salon şi 
magazia de medicamente, că aerul din cameră-i stătut şi că nu 
strică un pic de curent. Peste zece minute, cei trei se priviră 
neliniştiţi. 

- Hm... bombăni Mr. Wilkie. Aşteptarea rareori duce la ceva 
bun. Dacă dăm greş, cine-o să răspundă pentru timpul pierdut? 
Aveam deja citeva piste. 

- O să vedem ce iese... îl bodogăni inspectorul-şef. 

In acest moment infirmierul băgă capul pe uşă şi privi în jur. 1 

- "Scuzaţi-mă... Dumneavoastră aţi zăngănit ceva aici? 

- Da, răspunse zîimbind Mr. Wilkie. Am aruncat pe jos cîteva 
cutii de pe masă. 

Infirmierul plecă şi se-ndreptă spre holul de la intrare. Cei trei 
bărbaţi se priviră şi răsuflară uşuraţi. Peste cîteva minute 
infirmierul se arătă din nou, de data asta ceva mai neliniştit. 

- Dumneavoastră zăngăniţi... 

Nici nu băgă de seamă cînd Mr. Wilkie închise uşa în spatele lui 
şi tresări doar atunci cînd Hickes, cel adus la dezalcoolizare, se 
propti în faţa lui şi-i luă vorba din gură. 

- Cel mai iscusit demolator de pereţi din Anglia demolează, în 
mod experimental, cărămizile dintre magazia de medicamente 


şi încăperea  seifurilor. Şi-altminteri, să mă prezint, sînt 
inspectorul-şef Hickes, de la Scotland Yard. 

In prima clipă infirmierul nu pricepu despre ce-i vorba. Acum, 
însă, în liniştea care se aşternuse peste cameră auzea clar 
bufnetul bucăţilor de perete dizlocate care se relua la intervale 
regulate şi simţea că a fost demascat. 

- Cum se face, domnule Clay - se apropie ameninţător Sir Felix 
- că atunci cînd eu, chipurile, am demolat peretele ăla, n-aţi 
auzit nimic? 

Infirmierul se-ntoarso speriat, părînd dornic să-şi ia tălpăşiţa. 
Uşa era însă blocată de corpolentul Mr. Wilkie. Mesteca gumă 
şi-şi ţugu.ia buzele, ca de obicei, dar ţinea mîna dreaptă în 
buzunarul de la spate. 

- Eu nu-nţeleg nimic din toată treaba asta cu -zdrăn- găneala 
de-afară... şi... aăă.... 

- V-am mai spus - interveni Hickes - că din însărcinarea 
Scotland Yard-ului desfăşor aici incognito o anchetă şi-i flutură 
lui Clay pe sub nas legitimaţia de poliţist. Dacă umblaţi cu cioara 
vopsită şi ne faceţi greutăţi, vă pun cătuşe şi vă duc imediat la 
poliţie. Dacă ne uşuraţi activitatea de investigaţie, nu veţi avea 
decit de ciş- tigat de pe urma acestui lucru. 

- Eu nu ştiu nimic! se înfierbîntă Clay. 

- Asta nu schimbă cu nimic hotărîrea mea de-a vă aresta. 
Umblaţi cu fofirlica. Aţi face mai bine să mărturisiţi' cine vă sînt 
complicii... 

Toată discuţia de pînă acum fusese purtată cu glasul coborit. În 
mica încăpere în care fusese ambuscat infirmierul cu faţa albă 
ca varul plutea o atmosferă sufocantă, încărcată de dramatism. 

- Haideţi afară pe coridor! îi ordonă Hickes lui Clay. Dar vă 
previn că am luat toate măsurile ca să zădărnicesc o eventuală 
tentativă de evadare. 

Il apucă zdravăn de braţ pe infirmier şi-l împinse afară, pe 
coridor. Sir Felix şi Wilkie il flancară şi ei pe Clay. Infirmierul ieşi 
împleticindu-se, cu faţa galbenă ca ceara. 

Se plimbară o vreme de colo-colo. Ori de cîte ori se auzea cite 
un bufnet discret dinspre magazia de medicamente, infirmierul 
mai înghiţea o dată în sec. 

- Dumneavoastră aţi susţinut la interogatoriu că pînă la ora 
şapte dimineaţa n-aţi auzit absolut nimic. Cî- teva cărămizi au 
căzut de la o înălţime foarte mare de partea cealaltă, după cum 


a reieşit din examinarea peretelui. Acum zgomotele sînt mult 
mai slabe. De data asta cel care lucrează nu-i un cîrpaci 
oarecare, ci cel mai experimentat spărgător din lume. Şi cu 
toate astea, îl auzim şi noi şi dumneavoastră. Nu credeţi că ar fi 
mai înţelept să ne spuneţi adevărul gol-goluţ? 

În acest moment, Sir Felix o zări pe Hilde Negrin lîngă uşa de 
sticlă a holului de la intrare. Femeia îi urmărea înfrigurată şi 
contele de Daughter Hill găsi de cuviinţă să ridice tonul şi să se 
răstească la Teddy Clay: 

- Uite, dom'le, şi-aşa îţi este dovedită vinovăția; cu îndărătnicia 
asta singur îţi tai craca de sub picioare. Domnul inspector-şef ar 
putea continua imediat cercetările, dacă dumneata ai 
recunoaşte totul în chip cinstit. 

Trucul lui Sir Felix avu efectul scontat. Hilde Negrin răsări ca 
din pămînt înaintea lor. 

- Ce se-ntimplă aici...? întrebă ea speriată uitîndu-se ba la unul, 
ba la altul. 

- Daţi-mi, voie, vă rog, spuse repezit infirmierul, vreau să 
mărturisesc, dar fiţi atit de buni şi luaţi-o de aici pe Miss Negrin. 

- Lăsaţi gălăgia! îi reteză vorba nemilps inspectorul- şef. O să 
mărturisiţi atunci cînd o să vă-ntreb eu. Dar puteţi fi sigur c-o să 
mărturisiţi. Poftiţi, Miss. Negrin. Sînt inspectorul-şef Hickes de la 
Scotland! Yard, urmă el pe un ton curtenitor, scoţîndu-şi 
legitimaţia. Impreună cu domnul Wilkie, aci de faţă, de profesie 
detectiv particular, facem investigaţii, sub acoperirea de 
pacienţi, în afacerea peretelui dărimat.' 

Inspectorul-şef, care pricepuse imediat rostul tonului ridicat al 
lui Felix,. Îl* luase-n focuri pe infirmier, tratîndu-l cu cruzime şi 
pe-un ton oficial, căci instinctul îi spunea că femeia se va pierde 
cu firea şi situaţia infirmierului o va speria de moarte. 

- Şi de ce l-aţi pus sub stare de arest pe... domnul Clay? 
îngăimă ea. 

- Cu ajutorul unui spărgător de profesie am stabilit că a indus 
în eroare organul de anchetă, susţinînd că n-a auzit nimic în 
noaptea în care-a fost comisă spargerea. 

- Daţi-mi voie să vorbesc, am minţit şi vreau să mărturisesc 
totul, dacă Miss Negrin... 

- Lăsaţi gălăgia! îi reteză vorba detectivul, înşfăcin- du-l 
straşnic de braţ. 


Femeia scoase un țipăt ascuţit şi lui Clay pentru o clipă îi pieri 
tot sîngele din obraji, închise ochii şi se clătină pe picioare. 

- E-e! exclamă Mr. Wilkie şi, pradă unei. emoţii teribile, băgă în 
gură guma cu ambalaj cu tot. Ţi s-a făcut rău, dom'le? 

După care îl bătu scurt pe umăr pe tînărul care scoase un urlet 
de durere. 

Detectivul răcni aproape la fel de tare: 

- ŞI-I puteţi pune sub stare de arest şi pentru că-i suspect de 
omucidere, domnule Hickes! Pe umăr, mai mult ca sigur o să-i 
găsiţi urma cuţitului lui Harry Brockhes! 

Pînă să se dezmeticească Teddy Clay, Hickes îi şi sfişie 
vestonul; de sub cămaşă se reliefa un pansament destul de 
gros, care acum se îmbiba încet-încet cu sînge, urmare a 
smuciturii inspectorului-şef şi a loviturii lui Wilkie... 

- De unde v-aţi ales cu rana asta? 

Infirmierul se prăbuşi pe canapeaua pluşată de lîngă perete şi 
îşi îngropă obrazul în miini. Sir Felix, care între timp se-ntorsese 
în cameră, apăru cu sticla de whisky şi i-o întinse rănitului. 

- Bea, domnule Clay... 

Evident, infirmierul se lupta cu slăbiciunea care pusese 
stăpinire pe el; cînd se aplecă în faţă văzură că degetele pe care 
şi le trecea prin păr îi erau alb-albăstrii, fără strop de sînge în 
ele. Pînă acum, Hilde Negrin rămăsese stană de piatră, îi pierise 
şi graiul. În acest moment luă din mîna lui Felix sticla de whisky, 
îngenunche lîngă infirmier şi, cu un gest gingaş, i-o apropie de 
gură. 

- Bea, Teddy, şi n-avea teamă... O să le spunem totul fără 
ocolişuri şi n-avem cfc păţi, pentru că n-am făcut nimic rău. 

- Ei nu, că asta ar fi cea mai mare bombă din viaţa mea, zise 
Mr. Wilkie. 

După o pauză de citeva secunde se auzi din nou buf-» netul 
înăbuşit al cărămizilor dizlocate din perete. 

- Prin urmare, dumneavoastră, domnule Wilkie, auziţi clar 
zgomotele suspecte, repetate, care vin dinspre rna-r gazia de 
medicamente? întrebă Sir Felix. 

- Ba bine că nu. ŞI infirmierul le-a auzit. 

- Şi eu le-aud clar de tot. Dar dumneavoastră, Miss Negrin? 
Auziţi aceste bufnituri înfundate? 

- Da, răspunse sora-şefă. In noaptea aceea Teddy Clay nu le-a 
auzit pentru că la ora cînd s-a comis spargerea se alia în vizită la 


mine; am cinat împreună şi nu şi-a reluat serviciul decit spre 
revărsatul zorilor. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Cei trei bărbaţi, se priviră cu 
subînţeles. 

- Nu cred că putem accepta alibiul dumneavoastră, Miss 
Negrin, spuse într-un tîrziu inspectorul-şef. Mai ales în ceea ce 
priveşte uciderea lui Harry Brockhes. 

- Harry Brockhes a sărit la mine - fu rîndul infirmierului să 
intervină - fiindcă din cauza durității lui am fost nevoit să-l chem 
la ordine în prezenţa domnişoarei Negrin. A scos şişul şi, în 
legitimă apărare, am pus mîna pe foarfeca de pe birou. M-a şi 
crestat o dată şi cînd a dat să mă-mpungă a doua oară, i-am 
lUat-o înainte... atît cît să-l înjunghii eu... sfirşi el frază cu un 
murmur istovit. 

- Cum a ajuns cadavrul înapoi în camera lui? 

- L-am înfăşurat în cuvertura de pe pat, ca să nu rămînă dire 
de sînge pe coridor... Am prins un moment prielnic, m-am 
repezit la scara de serviciu şi l-am coborit în cameră la el... 

- N-ar fi mai înţelept să ne povestiţi totul de la început? 
Domnişoară Negrin, sau dumneata, Clay? interveni Felix. * 

- N-am multe de spus, răspunse liniştită femeia. Pe Teddy l-am 
cunoscut la facultate, la o prelegere, pe-atunci era încă student 
la medicină... 

- Şi-acum? 

- A absolvit facultatea de-o jumătate de an. S-a angajat 
infirmier aici ca să poată fi alături de mine. Profesorul Palmers a 
fost nespus.de generos cu mine. Atunci cînd mi-am epuizat 
resursele financiare şi-ar fi trebuit să mă-ntorc în America, m-a 
angajat pe postul de soră- şefă, ca să-mi pot continua studiile. 
Mai am un an pînă tu min... După o vreme mi-am dat seama că 
profesorul se-ndrăgostise de mine... şi... - roşi toată şi urmă tul- 
burată - m-am temut că dacă n-o să-i împărtăşesc deloc 
sentimentele pe care le are pentru mine... s-ar putea să-şi 
retragă mărinimia, sprijinul pe care mi-l acordă... poate că nici 
n-aveam motive să cred una ca asta... Dar ce să fac, sînt 
femeie, chiar dacă nu una tocmai ideală. Asa. că profesorul era 
îndreptăţit să creadă că-n ochii mei contează nu numai 
protectorul, ci şi bărbatul din el... Bine-nţeles, nu ştia nimic de 
Teddy, care mă iubeşte şi pe care-l iubesc... Cînd am auzit că-n 
seara aoeea pleacă la banchet, l-am invitat pe Teddy la mine... 


şi l-am rugat pe Harry Brockhes să nu-şi dea de gol colegul... Nu 
ştiu cum, fapt e că profesorul a mirosit ceva şi n-am petrecut 
împreună nici măcar un ceas, că a intrat pe nepusă masă şi ne-a 
surprins. S-a purtat cu noi ca un gentleman. l-am spus adevărul 
gol-goluţ, la care mi-a răspuns că mă asigură şi de-acum! înainte 
de bunăvoința lui şi că trece cu vederea abaterea disciplinară a 
lui Teddy... 

- Şi-apoi? 

- A plecat la banchet, răspunse liniştită femeia. 

Cei trei bărbaţi rămaseră impasibili, reuşind să-şi mascheze 
uluirea la auzul acestei afirmaţii, aşa că Miss Negrin îşi continuă 
relatarea fără a bănui nimic. 

- Cînd s-a aflat de spargere, Harry Brockhes n-a vrut să creadă 
că ştim despre ea tot atît de puţin cît ştie şi el. Credea că Teddy 
l-a tras pe sfoară, ba chiar că şi eu l-aj” fi dus de nas şi”că, în 
timp ce el îşi făcea rondul pe coridorul celălalt, Teddy a pătruns 
în magazia de medicamente. În ziua aceea nefericită, s-a purtat 
atit de brutal cu mine, încît dacă nu se-ntîimpla să fie Teddy de 
faţă, zău că nu şliu ce mă făceam. M-a jignit şi atunci Teddy i-a 
dat o palmă... Totul s-a petrecut într-o clipită; a scos fulgerător 
şişul... pe urmă am văzut foarfeca, din umărul lui Teddy sîngele 
ţişnea şuvoi, am dus cadavrul la parter şi... şi... 

- Şi?. 

- Asta-i tot. 

- Hm... o ţintui cu privirea inspectorul-şef. Şi de ce v-aţi mutat 
de-aici, de ce v-aţi întors, totuşi, înapoi - şi adăugă la nimereală, 
bizuindu-se pe instinctul lui de detectiv - de ce s-au' încăierat 
Teddy Clay şi profesorul în camera victimei? 

De data aceasta femeia fu cea căreia i se înmuiară picioarele 
atit de brusc încît trebui să se aşeze şi nu mai reuşi să îngaime 
decit: 

- Doamne... Dumnezeule... 

Teddy Clay îşi recapătă pe neaşteptate hotărîrea. 

- În situaţia de faţă, ar fi o prostie din partea noastră S&-4 
menajăm pe profesor, Hilde, spuse infirmierul ridi- cîndu-se şi 
netezindu-şi. vestonul. Nu-mi pun speranţe în faptul c-o să fiu 
crezut, dar dacă e să vorbim deschis, atunci hai să nu mai 
trecem nimic sub tăcere. 

- Sînt de-aceeaşi părere, spuse Hickes. 


- În timp ce poliţia era aici şi efectua primele cercetări la faţa 
locului, profesorul şi-a dat seama că Brockhes a fost rănit cu o 
foarfecă şi că un braţ al foarfecii a alunecat şi a lăsat o 
zgîrietură lungă în apropierea rănii. In acest moment a urcat la 
Hilde şi a văzut dezordinea din apartamentul ei, urmele 
încăierării de-aici. De la Hilde ştiu ce s-a-ntimplat. Ea vrea să-l 
menajeze pe profesor, dar nici aşa nu se poate. La capătul unei 
scene înfocate, acesta i-a mărturisit Hildei c-o iubeşte la 
nebunie şi că nu vrea să renunţe la ea. Hilde a fost suficient de 
naivă ca să-i spună că eu l-am omorît, în legitimă apărare, pe 
Brockhes. Aşa că Palmers s-a apucat s-o şantajeze pe Hilde. l-a 
cerut ca în schimbul tăcerii sale să Je mute din sanatoriu şi să nu 
se mai întîlnească niciodată cu mine. De dragul meu, Hilde a 
acceptat acest compromis. Dar nici Hildei n-am apucat să-i spun 
ce-am afiat între timp dintr-un ziar şi de la şoferul profesorului: 
Palmers, a spus în noaptea spargerii că se-ntoarce la banchet, 
dar nu's-a mai întors. Mai ştiam şi faptul că se confruntă cu mari 
probleme financiare şi că-n această lună sanatoriul o să ajungă 
la fundul sacului. Am fost, deci, convins că ele cel care a dat 
gaura-n perele şi ar fi pulut face treaba asta pînă şi cu 
tirnăcopul, fiindcă coridorul era pustiu hăt'pînă-n holul de la 
intrare. Tocmai mă plimbam prin grădină, cînd am văzut-o pe 
Hilde plecînd cu maşina. Am făcut maşinii semn să oprească şi 
am rugat-o pe Hilde să aştepte puţin. L-am căutat pe profesor şi 
în cele din urmă l-am găsit în camera lui Harry Brockhes; tocmai 
voia sâ ducă de-acolo cuvertura Hildei, care ar fi pus poliţia cu 
uşurinţă pe pista corectă. Ne-am luat la bătaie. A sărit la mine 
cu înverşunare cînd i-am spus că n-are alibi; teama şi gelozia, 
pur şi simplu, i-au luat minţile... Mai tîrziu am urcat la el în birou 
şi i-am cerut s-o reprimească pe Hilde şi să nu-pdrăznească s-o 
mai şantajeze. Se pare că-ntre timp i-au cedat nervii şi şi-a dat 
seama că situaţia materială gravă şi lipsa unui alibi îl pot aduce 
într-o situaţie limită în faţa organelor de anchetă. Aşa că mi-a 
îndeplinit cererea şi a ehemat-o înapoi pe Hilde Negrin, iar pe 
urmă a mai stat de poveşti cu mine ulr sfert de oră. S-ă tot 
scuzat plin de amărăciune, s-a referit la faptul că la virsta lui 
dragostea i-a împins nu o dată pe oameni la asemenea fapte 
reprobabile. Am rămas cu impresia că regretă sincer cele 
întîmplate şi că-i esce ruşine de sine. l-am povestit că l-am 
înjunghiat pe Brockhes în legitimă apărare şi, cînd mi-a văzut 


rana, m-a şi pansat pe dată. M-a întrebat dacă chiar îl cred în 
stare să comită o spargere. l-am răspuns că nu-l cred în stare 
de-aşa ceva. Declar şi în'faţa dumneavoastră că, în ciuda 
aparenţelor nefavorabile, nu-l cred pe Palmers în slare să comită 
o asemenea nelegiuire. Acum ştiţi totul. Dar cine-a comis 
spargerea, rămîne după părerea mea un mister la fel de mare 
ca şi pînă acum. 

Cei trei detectivi angrenaţi în această afacere rămaseră multă 
vreme pe gînduri. In cele din urmă. Sir Felix dădu din umeri şi 
zise: 

- Ştiţi ce, domnule Hickcs, vrînd-nevrînd, eu unul cred toată 
povestea asta aşa cum am auzit-o. 

- Şi eu o cred, spuse Hickes, dar cu toate astea sînt nevoit să-l 
arestez pe Clay,- fie şi numai sub acuzaţia de omor, care nu 
cred c-o să atragă după sine consecinţe prea grave, dacă ne 
gîndim la circumstanţele atenuante şi la rana de la umăr. Îmi 
pare tău, dar trebuie să-l arestez si pe Palmers, dacă nu 
reuşeşte să ne prezinte un alibi. 

- Asta nu e bine, zise Mr. Wilkie ţuguindu-şi posomorit buzele 
pentru că dacă-l arestaţi pe profesor şi mai tîrziu o să iasă la 
iveală nevinovăția lui, ca să nu mai pomenim ce lovitură grea ar 
fi asta pentru un gentleman, o să fie curat faliment, pentru că 
implicarea numelui său în faţa opiniei publice ar însemna o 
lovitură de graţie dată credibilităţii sale. 

- Staţi puţin, spuse Sjr Felix. Avem tot timpul să luăm o decizie 
pînă-n zori. Poate ră pînă atunci vom reuşi să aflăm cine-a fost 
făptaşul. Pentru că cineva tot a făcut-o! Cineva familiarizat cu 
obiceiurile acestui loc,' cu realitatea din teren... 

T-- Mda, încercarea moarte n-are, zise Hickes. V-aş sugera să 
mergem cu toţii în biroul profesorului, am de dat cîteva ordine 
care, din păcate, nu pot suferi amînare... 

O luau de la capăt în strădania lor: aveau la dispoziţie cîteva 
ceasuri pentru descoperirea adevărului sau pentru arestarea 
profesorului Palmers, a eminentului universitar, directorul 
sanatoriului. 

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 

In primul rînd, Hickes le ordonă celor doi detectivi din 
subordinea sa, infiltraţi incognito în ospiciu, în postura de 
pacienţi, să ţină sub observaţie coridorul de la etaj, fiindcă pînă 


la noi ordine profesorul nu are voie să părăsească sanatoriul. Pe 
urmă îl contactă, pe spărgătorul din magazia de medicamente. 

- Nu-s deloc mulţumit de tine, îi spuse lui Blondey. Ai făcut 
foarte mult zgomot. 

- Domi'inspector-şef! la priviţi gaura asta? E capodopera vieţii 
mele! Rar se-ntimplă să ai baftă de-un perete din nişte fleacuri 
de cărămizi ca astea. Am lucrat tăcut ca o umbră. 

- Bine, bine, dar cum ţi se pare gaura astălaltă? 

- M-am uitat şi ou la ea înainte de-a mă apuca de treabă.” ti 
bine, se-ntimplă ceva foarte interesant. Aici e mînă de specialist, 
asta-i sigur mie-n sută. Uitaţi-vă cum a scos cărămizile din 
perete! N-a.rămas nici una în poziţie şubredă | Uitaţi, aici 
cărămizile sînt dispuse de-a latul, iar dincolo de-a lungul; un 
începător, cît de băftos ar fi, şi tot n-ar putea dizloca fără nici o 
greşeală, într-o succesiune exactă, toate cărămizile, fie şi de sus 
în jos, în aşa fel încît să nu rămînă nici una suspendată, fără 
punct de sprijin sau într-un echilibru precar, care să nu se 
prăbuşească în momentul în care s-ar strecura prin gaură. Aşa 
că sigur e vorba de-o mînă de spărgător profesionist. Dar sigur e 
şi faptul că făptaşul n-a dat doi bani pe linişte! Fiindcă o 
grămadă de cărămizi s-au prăvălit de partea cealaltă. De altfel, 
la treaba asta vă pricepeţi şi dumneavoastră, puteţi vedea şi 
singur câ aşa stau lucrurile. 

Inspectorul-şef verifică temeinic afirmaţiile spărgătorului. 

Hm... la proces chiar că n-o să poată afirma cu sufletul împăcat 
că treaba asta ar fi putut fi dusă la bun sfîrşit şi de către un 
spărgător diletant. 

- E-n regulă. Poţi pleca acasă şi-ţi promit că n-o să uit ajutorul 
pe care l-ai dat poliţiei. 

- Aoleu, şi eu care voiam să vă rog să uitaţi totul, 
dom'inspector-şef, că tare n-aş vrea să mă pomenesc într-o 
bună zi că nu mă mai trezesc în zori din pricina unui cuţit 
împlîntat în mine. 

Hickes izbucni în ris şi dădu mifla cu el, apoi se întoarse în 
birou, unde.era aşteptat de colaboratorii săi, pe feţele cărora se 
citea îngrijorarea. 

- Ei bine, zise el, există totuşi un firicel de speranţă să 
demonstrăm nevinovăția profesorului Palmers. Se poate-ntimpla 
să ne servească un alibi care să-l disculpe din capul locului, 
chiar şi fără să ne-aducă în situaţia de a-l descoperi pe 


adevăratul făptaş. Şi totuşi, nu vreau să-l supun unui 
interogatoriu atita timp cît putem evita această situaţie. lar Miss 
Hilde şi Mr. Clay să considere că-n acest moment fac o depoziţie 
în faţa poliţiei - zise inspectorul aşezîndu-se la masa de scris. 
Încercaţi să vă. 

i reamintiţi cele mai neînsemnate amănunte, care ne-ar putea 
pune pe o pistă. Lucrul acesta este valabil şi pentru Sir Felix. 

- Domnişoarei Grace i-am interzis să mai biîntuie în noaptea 
aceasta, spuse Felix, dar v-aş propune s-o audiem şi pe ea, cine 
ştie dacă nu ne poate oferi vreun indiciu, vreun punct de 
plecare. 

După ce Hickes dădu din cap a încuviinţare, Felix plecă după 
logodnica lui şi în scurtă vreme se întoarseră împreună. De data 
aceasta, Ellen Grace nu purta în pâr panglica-elice şi nici nu era 
sulemenită pe faţă în culoarea cretei. Era atît de frumuşică în 
cămaşa ei de noapte, încît domnul Wilkie îşi ţuguie buzele şi 
plescăi de citeva ori admirativ. Inspectorul-şef îşi începu 
interogatoriul. 

- Urmăriţi-mă cu atenţie, zise el. Spargerea n-a putut fi comisă 
decit de o persoană care ştia dinainte că Teddy Clay nu va fi la 
ppst în noaptea aceea. Nimeni nu s-ar fi apucat să spargă un 
perete ştiind că infirmierul s-ar fi putut întoarce şi auzi 
zgomotul. Miss Negrin! Gîndiţi-vă cine-ar fi putut şti că peste 
noapte o să primiţi vizita infirmierului? 

- Eu una n-am vorbit cu nimeni pe tema asta şi este exclus să-l 
fi luat gura pe dinainte pe Teddy. Bine-nţeles, cu excepţia lui 
Harry Brockhes. 

- N-am vorbit decît cu Harry Brockhes, confirmă infirmierul. 
Dar dacă ar fi fost, fie şi în chip indirect, complice lă spargere, în 
nici un caz n-ar mai fi avut ieşirea aceea violentă, plină de 
înverşunare, care a dus la ciocnirea soldată cu un final atit de 
trist. 

- Fără doar şi poate - dădu Wilkie din cap. Mai există o 
posibilitate: cineva o fi tras cu urechea la discuţia 
dumneavoastră. Unde vă aflaţi cînd aţi stabilit să vă petreceţi 
seara împreună? 

- N-avea cum să ne audă nimeni, fiindcă treaba asta am 
stabilit-o dis-de-dimineaţă, în apartamentul meu. În general, am 
încercat să fim precauţi, din cauza lui Palmers, răspunse Hilde 
roşind. Nimeni n-avea cum să ştie... 


- Cu Brockhes unde aţi discutat? îl întrebă inspectorul-şef pe 
infirmier. ' 

r- - N-am vorbit decit eu şi asta s-a-ntimplat în camera lui, 
răspunse Teddy Clay. 

- Şi totuşi, cineva trebuie să fi prins de veste, se ames- tecă-n 
discuţie duhul plin de drăgălăşenie al Annei Eme- rencia. Eu, de 
pildă, am văzut-o pe Miss Negrin citind eticheta unei sticluţe la 
lumina lunii, pe terasa de la intrare. 

- Da... Louis, ospătarul... îngăimă Hilde cuprinsă de tulburare, 
dar nu-l văd în stare de una ca asta... Pe el l-am rugat să-mi 
aducă o gustare rece pentru două persoane; mi-a adus-o în hol 
şi de-aici am dus-o singură în cameră, la etaj, după ce s-a culcat 
toată lumea. 

- Ospătarul putea şti cu cine anume veţi cina? 

- Dacă mi-ar fi pîndit uşa, stînd ascuns undeva, ar fi putut afla. 

- Dar tot atunci - spuse cu înfrigurare răposata Anna 
Emerencia - cineva se ascundea în spatele uneia dintre 
coloanele din hol. Acest cineva vă putea urinări foarte frumos 
pînă la etaj şi-l” putea vedea şi pe infirmier în- trînd la 
dumneavoastră. 

- Era un pacient sau un membru al personalului sanitar? 
întrebă inspectorul-şef. 

- Era deja prea-ntuneric ca să-mi pot da seama, n-am văzut 
decit o umbră furişîndu-se grăbită. 

- Cînd se-ntîmpla asta? întrebă Wilkie. 

- Era trecut de ora zece, Felix nu mai era în magazia de 
medicamente, ci în cabinetul de diatermie; aştepta ca la ora 
unsprezece să-l încui într-una din lăzi. Mă pregăteam să dau mai 
întîi o raită pînă-n camera mea şi atunci am zărit-o pe Miss 
Negrin pe terasă. 

- Din păcate, pînă nu-l audiem pe ospătar şi pînă nu verificăm 
alibiul profesorului, na avansăm prea mult cu investigaţiile 
noastre, oftă inspectorul-şef. Miss Negrin, n-aveţi cumva idee de 
ce s-a întors Palmers din drum? 

- Întîmplător, vă pot spune de ce, azi mi-a zis şi mie, cînd am 
stat de vorbă după ce spiritele s-au mai potolit. 

La banchet urma să susţină o comunicare ştiinţifică, pe care 
şi-o pusese în buzunarul pardesialui. Din greşeală a luat însă un 
alt pardesiu din cuierul din vestibul. Plecînd cu maşina nu s-a 
îmbrăcat cu el. Pe drum şi-a dat seama de greşeală şi s-a întors. 


Din păcate, peretele dintre apartamentele noastre e atit de 
subţire, încît a surprins conversaţia noastră. 

- Să-i fi pregătit boy-ul două pardesiuri? 

- Nu l-am întrebat. Nu mi s-a părut un amănunt relevant... 

- Miss Negrin, spuse inspectorul-şef cuprins de febrilitate, 
dumneavoastră vă revine acum sarcina de a-l trezi pe profesor 
şi de a-i pune această întrebare. La urma urmei, dacă peretele-i 
aşa de subţire încît se-aude prin el orice discuţie, se prea poate 
ca individul care stătea la pîn- dă-n hol să vă fi urmărit şi să fi 
ascultat totul din apartamentul profesorului, Uşile astea de-aici 
se-ncuie, de obicei? 

- Nu prea se-ncuie, dat fiind faptul că un infirmier e permanent 
de serviciu pe coridorul de la etaj, răspunse sora-şefă. Mă duc 
să-l trezesc pe Palmers... 

In absenţa domnişoarei Negrin descoperiră că sticla de whisky 
continua să se afle asupra inspectorului-şef. 

- Se pare că Mr. Wilkie o să rămînă sclavul acestei apucături pe 
care şi-a făcut-o aici, că-l văd băgind în gură încă o lamă de 
chewing-gum. Nu mi se pare corect, remarcă inspectorul-şef 
dînd dintr-o dată peste cap un pahar cu whisky. 

Sir Felix nu le dădea nici o atenţie. Părea cufundat în gînduri. 
Cînd sora-şefă se-ntoarse cu ştirea că profesorul plecase la 
banchet cu pardesiul altcuiva, despre care habar n-avea cum 
ajnnsese în antreul apartamentului său. şi că pardesiul lui 
făcuse în schimb picioare, se apropie de birou şi spuse: 

- Mr. Hickes, ştiu cine-i făptaşul şi, dacă doriţi, îl puteţi pune cît 
de curînd sub stare de arest... 

CAPITOLUL OPTSPREZECE 

Intre zidurile castelului Daughter Hill viaţa era cu mult mai 
veselă decit ar fi crezut Sir Felix. Vinovată de-această stare de 
fapt, era o veche melodie scoțiană, 'care zicea, că trebuie să fii 
nebun ca să te superi că ţi s-a spart cimpoiul din piele de capră. 

La drept vorbind, Bob Grace nu s-a dovedit a fi un demn 
locţiitor al căpeteniei Sir Felix, care în furia lui iniţială se arătase 
o veritabilă mînă de fier. Încă de-a doua zi, văzindu-l pe Sir 
Arthur în ce hal strănută, îl înştiinţă că dacă n-o să-şi facă baia 
de dimineaţă în undele îngheţate ale lacului, o să-i treacă cu 
vederea acest act de indisciplină. Şi cînd ţi se trece cu vederea 
o greşeală, celelalte vin de la sine, fără nici o remuşcare. Sir 
Arthur porunci imediat să i se aducă peşte fiert, cît mai multă 


şuncă şi, cum datina nu interzice să se bea ceai la peşte, Be 
mulţumi cu un mic dejun constînd din şuncă şi ceai, strecurîn- 
du-şi discret peştele în buzunarul fracului, cu gînd să-l arunce 
mai tîrziu la gunoi. In clipa cînd se mută înapoi în apartamentul 
său, societatea de la castel ajunsese de-acum la un pas de 
totala decădere morală în ceea ce priveşte cui-, tivarea datinilor 
strămoşeşti. 

Sir Evans găsi prin cotloanele castelului o armă uşcară, care 
aducea mai degrabă cu o floretă decit cu o sabie, numai bună 
pentru executarea a patruzeci de  mulineuri. Dintre 
reprezentantele sexului frumos care vizitau zilnic cripta 
familială, Vivienne Pauline, în vîrstă de şaptesprezece ani, fu 
aceea pe care tînărul locţiitor o imploră în genunchi să-l 
păcălească pe Felix şi să lase baltă aiureala asta. De spus îi mai 
spuse el multe altele,.îngenuncheat în faţa ei, dar asta n-are 
nimic de-a face cu faptul că, din ziua aceea, doamnele n-au mai 
vizitat sarcofagul străbunului -lor miîntuitor decit în timpul 
plimbărilor lor de voie şi că ora exactă a acestor preumblări era 
stabilită de momentul cînd 'catadicseau să se adune laolaltă 
după trezirea nu tocmai matinală. 

Lefegiii (şoferii şi motocicliştii membri ai lui “London Touring 
Club”) se simțeau excelent, în ciuda faptului că dintre toate 
ordinele lui Felix, în mod cu totul excepţional, rra unul pe care-l 
respectau cu sfinţenie: nu părăseau deloc castelul. În schimb, în 
fiecare seară se lăsa cu un chiolhan pe cinste în sala de ospeţe, 
care era pusă la dispoziţia lor. Din această încăpere răsuna 
cîntecul ăsta al naibii de simpatic, despre cimpoiul scoţianului şi 
despre nepăsarea lui nu tocmai proverbială în urma pierderii su- 
ferite. Aceasta melodie îşi croi drum pe coridoarele străvechi, 
bîntuite de duhuri, se strecură în sala de arme a străbunilor cu 
pumn de fier, în dormitoarele şi-n camerele 4e zi ale urmaşilor 
cu pumn cituşi de puţin de fier, pe uşile cărora, fără excepţie, 
era agăţat - aidoma unui anunţ de deparazitare - cîte un bilet 
uriaş, cît o pancartă, biletele de tramvai ale lui Tobias Vucli. 
(Conceptul de autotaxare era încă în stadiu experimental, dar 
domnul Vucli descoperise deja biletele de tramvai şi le şi folosea 
de pe acum în acest lăcaş.) 

Lefegiii, băieţi de viaţă cu experienţă îndelungată în 
organizarea de week-end-uri, aveau asupra lor viori, flau- turi, 
ba chiar şi un saxofon, pe care în primele zile l-au folosit în mai 


mică măsură, de teamă ca nu cumva vreunul din strămoşi să-şi 
piardă cumpătul şi, năpustindu-se din rama tabloului, să-l 
miruiască cu buzduganul pe mî- nuitorul instrumentului strigător 
la cer. 

În zorii celei de-a treia zile, însă, cîtova dintre ei li se păru că 
străbunii atîrnaţi în ramă cîntă cot la cot cu ei, cu coifurile puse 
pe-o ureche ( e de prisos să mai adăugăm că-n această 
dimineaţă consumaseră deja o mare cantitate de tărie). Tînărul 
locţiitor, pentru care fermitatea era o datorie de onoare, se urcă 
cu picioarele pe masă şi le agrăi mesenilor, plin de demnitate, 
deşi se bălăbănea în ultimul hol. 

- Nu-i cu-acievărat oştean cel ce şe teme | Haideţi, scoateţi 
odată saxofonul ăla la iveală! Şi dacă vreunuia dintre strămoşi 
n-o să-i convină, n-are decit să... 

În acest moment limba i se-mpiedică-n gură şi Bob cobori în 
grabă de pe masă, fiindcă pe una dintre armurile din sală o 
apucase sughiţul şi făcuse un pas înainta 

N-avea însă nici un motiv să se sperie, fiindcă în armura cu 
pricina se ascunsese Vivienne Pauline cu gindul să se bucure în 
taină de “cîntecul lefegiilor, de variaţia pe care acesta o aducea 
în monotonia vieţii de la castel. Şi pentru ca să nu fie bănuită de 
necuviinţă, în cealaltă armură din sală se ascusese şi Anna 
Emerencia (care, dacă ar fi s-o credem pe Ellen, fusese 
decapitată cu două sute de ani în urmă pe locul actualului 
Trafalgar Square). 

După ce ieşi la iveală prezenţa celor două reprezentante ale 
sexului slab, Sir Arthur ieşi şi el din blana ursului împăiat, care 
străjuia în colţul sălii. 

- Ştiţi, le explică el”ţine de datinile noastre ca membrii familiei 
seniorale să mănince şi să se distreze la aceeaşi masă cu 
lefegii... 

Chiar dacă spunea tabla înmulţirii, tot nu-l lua nimeni în seamă, 
lefegiii fiind acum ocupați cu probleme mult mai importante, 
cum ar fi interpretarea, la saxofon a acelei melodii de inimă 
albastră. Se potoliră abia la răsăritul soarelui, cînd în uşa sălii 
mari se arătă, proptindu-se în baston cu o mină severă, palid, 
îndoit de şale, dar mindru, Sir, Evans. Se lăsă o tăcere de 
mormiînt. 

- lertaţi-ne, Sir...îngăimă Bob, văzînd spaima celorlalţi membri 
ai familiei. L-am rugat pe Sir Arthur şi pe cele două lady să 


asculte cîntecul nostru naţional, scoţian... Au avut această 
bunătate... 

Îi pieri graiul. Sir Evans încremenise. După aceea bătu 
nerăbdător cu bastonul în duşumea. 

- Asta se cheamă încălcarea grosolană a datinii! Pe mine ar fi 
trebuit să mă rugaţi! Dar dacă n-aţi făcut-o... Cită neruşinare, 
cum de-ndrăzniţi să tăceţi? ! bătu el încă o dată nerăbdător cu 
bastonul în podea. Apăi, pe dumneata vreau eu să te ascult, ori 
cîntecul cu pricina? 

Se porniră să cînte din nou şi, şezînd în jilţul său, Sir Evans 
mormăi ceva nedesluşit în barbă sau poate că fredona şi el 
melodia cu glasul lui stins. 

A doua zi dimineaţa, cînd sosi cu un autocar uriaş, Sir Felix 
constată cu satisfacţie că străvechiul castel din Daughter Hill 
este cufundat într-o tăcere plină de sobrietate, 

Nu-l surprinse, oarecum, decit vestea pe care i-o dădu 
Anthony, cum că toată lumea din incintă doarme buştean. 

Însoţit de Mr. Wilkie, de inspectorul-şef şi de doi poliţişti 
îmbrăcaţi în civil, Sir Felix intră val-vîrtej în sala de ospeţe, unde 
cîţiva lefegii moţăiau cu capul pe masă. 

Pînă să facă ochi. Tobias Vucli se pomeni cu mîinile încătuşate, 
înconjurat de cîteva figuri deloc prietenoase. 

- Sal'tare! strigă la el inspectorul-şef. la te uită! Bill Nebunul! Şi 
eu, care credeam că ai şters-o-n America... 

- Nu ştiu ce-aveţi de-mpărţit cu mine, domnule în- spector-şef, 
e mult de cînd n-am mai... 

- E mult de cînd trebuia s-atîrni spînzurat. 

Sir Felix află cu uimire că Vucii, sub un alt nume, e un 
spărgător notoriu, căutat de foarte multă vreme de poliţie, care, 
cu acte de identitate falsificate, se aciuise în ospiciu cu ajutorul 
unui complice, care-l internase dîn- du-l drept o rudă de-a sa. 
Vucli, respectiv Bill Nebunul, considera că balamucul îi oferă un 
adăpost ideal, care-l fereşte de raziile poliţiei, şi care-i îngăduie 
accesul la o serie de date utile, ce-i pot înlesni, în perspectivă, 
noi şi noi spargeri. Lăcomia i-a fost fatală. Nu s-a îndoit o clipă 
că, în urma scrisorii lăsate la vedere, Felix îşi va putea dovedi 
nevinovăția. Nici nu i-a mai stat capul la evadare şi-a sperat că 
familia acestuia va suporta plata despăgubiri. În camera lui de 
la castel a fost găsit pardesiul profesorului. In aceeaşi odaie 
avea să petreacă aproape o oră şi jumătate cu cei trei detectivi 


care, cum-necum, i-au smuls mărturisirea că prada neatinsă se 
află într-unui din beciurile cetăţii. Afacerea nu mai prezenta nici 
un echivoc. S-a lămurit faptul că-n absenţa profesorului, 
Tobias.Vucli a urmărit-o pe Hilde Negrin, cu pardesiul şi bagajul 
asupra lui, gata de evadarea pusă la cale cu Sir Felix. In lipsă de 
altceva, s-ar fi mulţumit şi cu o pradă şparlită de la castelul din 
Daughter Hill. Aşa însă, s-a tupilat în antreul din apartamentul 
profesorului, de unde a auzit discuţia dintre Hilde Negrin şi 
amantul ei; i-a auzit spunînd că Teddy Clay va urca mai tîrziu la 
etaj şi că se pot bizui pe Harry Brockhes. Pe urmă Bill (adică Mr. 
Vucli) a zwi.- ghit-o din antreu, luînd din greşeală pardesiul 
profesorului. Felix l-a încuiat într-o ladă. Dar Bill, în gentuţa lui, 
avea o întreagă trusă de spărgător, aşa că a demontat cu uşu- 
rinţă fundul lăzii, a ieşit în vîrful picioarelor şi tot aşa s-a şi întors 
cu pradă cu tot. Ştim deja în ce chip a operat. lar intre timp a 
plantat şi scrisoarea lui Felix în patul din ca-^ mera sa.? 

Ce-ar mărfi de zis? 

Palmers s-a dovedit de-o mărinimie care-a întrecut3 orice 
aşteptare în ceea ce-o priveşte pe Hilde: i-a promis că după 
executarea detenţiei, oricum infime, datorită circumstanțelor 
atenuante, îl va angaja pe Clay ca medic cu drepturi depline în 
sanatoriul său. Ce-i drept, graţie intervenţiei lui Sir Felix a putut 
fi rezolvată şi criza financiară, astfel că luxosul sanatoriu din 
Highgate a rămas şi pe mai departe căminul relativ tihnit al 
tuturor pacienţilor, al lui Archibald (cel pe nedrept pensionat), al 
pianistului de opt ani de zile cuprins de muţenie, al de-atitea ori 
văduvei iay Anna, al domnului Prosley, ba chiar şi al lui Mr. Mur- 
djck cu liota lui de mormoloci neastimpăraţi din capul pa- 
cientului. Singurul lucru de care s-au mai plins o vreme pacienţi 
era că nopţile nu mai sînt aşa de liniştite de cînd nu mai biîntuie 
printre ei scumpa lor Anna Emerencia. 

„lar atunci cînd Sir Felix se-nfăţişă dinaintea rudelor sale 
împreună cu logodnica lui, cu Ellen Grace, nimeni nu mai avu 
nimic împotriva acestei primiri. Sir Evans se ridică din jilţul său 
şi îi ieşi în întîmpinare pînă-n mijlocul sălii, unde o sărută pe 
frunte. În scurta, dar patetica lui cuvîntare, Sir Arthur sublinie 
onoarea deosebită pe care o face întregii familii minunata 
alegere a lui Sir Felix, aceea de-a o lua de soţie tocmai pe Ellen 
Grace. Anna Emerencia (nu cea care-a sfîrşit cu două sute de 
ani în urmă pe locul de azi al Trafalgar Square-ului) i-a oferit cu 


mina ei inelul cu ametist ce se cuvenea din totdeauna doamnei 
acestui castel, logodnicei care-a făcut ochii rnari şi-a exclamat: 

- Sfinte Sisoe... Ce mişto e! 

Incepind din acea zi, expresia “mişto” a căpătat putere de 
datină şi erau obligaţi s-o folosească”toţi membrii familiei. 
Judecind după anume semne ce nu lăsau loc îndoielii, se putea 
deduce că, graţie lui Bob Grace şi Viviennei Pauline, se va 
încheia o nouă mezalianţă. N-ar fi exclus ca după toate astea, 
cîte un străbun răposat cu veacuri în urmă să se mai fi răsucit în 
mormiînt, dar fapt este că, în apartamentele lor, cei vii aveau 
parte de-o viaţă frumoasă i fericită. 

Şi nimeni nu poate afirma că după toate cele întimplate icesta 
nu este un frumos final de roman. 

P. HOWARD 

CRUCIŞATORUL 

S 

ŞTERPELIT 

Roman 

P. Howard Az elveszett cirkâlă Budapest, Magneto Toate 
drepturile aparţin Editurii ZZ 

CAPITOLUL INT Al 

Se lasă cu o păruială într-o cârciumă din Pireu. Câr- ciumarul îşi 
salvează whisky-ul, dar nu mai schimbă geamul spart. 

1 

Acesta era cel mai ciudat tânăr pe care-l văzuseră vreodată. Şi, 
ţinând cont de faptul că Crocodilu' îl gâtuia de zor, s-ar putea 
zice că se comporta destul de paşnic. Deşi nu era exclus să se fi 
înăbuşit încă, poate că tocmai de- asta suporta cu atâta apatie, 
şi cu ochii închişi, situaţia de faţă, momentan neplăcută, în care 
Crocodilu', cu labele sale cît lopata, îşi făcea de lucru cu 
beregata lui. Vizavi de gaşca Gealaţilor (Crocodilu' era casierul 
acestei onor societăţi) şedeau afişând o aparentă indiferenţă, 
dar urmărind scena cu ochii în patru, cei trei Duhovnici. Această 
poreclă li se trăgea de la dispariţia a doi matrozi francezi. Cei 
doi marinari plasau în mod regulat la bordul crucişătorului 
“Marchal Joffre”, evident fără ştirea superiorilor, marfa de furat 
procurată de la societatea celor trei cu pricina şi într-un rând 
spălaseră putina cu contravaloarea mărfurilor încredințate. Nava 
lor s-a mutat pentru mai multă vreme pe apele Oceanului 
Indian. Peste un an s-au întors fără să bănuiască nimic, 


încrezători în uitarea umană. Cei trei contrabandişti nu s-au 
dovedit însă deloc distraţi şi astfel au dispărut fără urmă 
matrozii cei nesăbuiţi. Se zice că, în prealabil, păgubaşii i-au 
convins să mărturisească unde este ascunsă marfa de 
contrabandă adusă de la drum. Cei doi matrozi se ocupau nu 
numai cu scoaterea, ci şi cu introducerea mărfurilor de 
contrabandă. Se mai zice că-n timpul spovedaniei, unul dintre 
matrozi şi-a dat obştescul sfârşit. Celălalt a mărturisit în cele din 
urmă şi cei trei contrabandişti şi-au scos pârleala graţie unei 
mari 

9 - Cu nebunii sfi nu te pul cantităţi de stupefiante dosite în 
coca unei bărci. De-atunci li se ziceau Duhovnicii. 

Societatea Gealaţilor îşi desfăşura activitatea caritabilă spre 
binele vaporenilor şomeri, activitate nu întru totul dezinteresată, 
în măsura în care membrii societăţii reprezentau grosul 
marinarilor şomeri ce aveau nevoie de ajutor. În linii mari, gaşca 
era o societate de într-ajutorare în sensul strict al cuvântului, 
într-ajutorându-se pe ei înşişi, pnn orice mijloace, inclusiv cu 
ranga sau şişul. 

Aşadar, situaţia se prezenta astfel: gaşca Gealaţilor se adunase 
lângă uşa cârciumii, în jurul Crocodilului, care ți- nea-n mâini 
gâtul unui om, cu intenţia de a-l mătrăşi printr-o strangulare 
prelungă, prin asfixie, pe posesorul gâtului mai sus pomenit. 
Vizavi de ei ocupaseră poziţii afişând o aparentă indiferenţă, dar 
urmărind totul cu mare atenţie, Duhovnicii, avându-l în fruntea 
lor pe Rugină. 

Pe cel de-al doilea Duhovnic îl chema Dom' Doctor, fiindcă 
odată cu ocazia împărţirii prăzii, îl caftise răbdător ceasuri în şir, 
pe un amic de-al său care făcuse pe ne- bunu, până când 
acesta, după o spitalizare de trei săptămâni, revenise întreg la 
minte, în lumea interlopă şi, pentru a evita repetarea 
tratamentului, satisl'ăcuse pretenţiile îndreptăţite ale lui Dom' 
Doctor. 

Cel de-al treilea Duhovnic, pre numele său respectabil, 
Măciucă, stătea în dreapta lui Dom' Doctor şi. se scărpina pe 
umărul drept, dar asta numai pentru ca să-şi pipăie legătura de 
sârmă răsucită de patru ori sub sacou, de care era legată o 
bucată de fier. De la această sculă de cafteală cu totul uşchită i 
se trăgea şi porecla de Măciucă. 


- Băi, Crocodile! Ce-aveţi, măi, cu puştiul ăla? Mi s-a părut că 
vrea să se-aşeze la masa noastră? întrebă Rugină toropit. 

Crocodilu' slăbi o clipă menghina în care strângea gâtul 
tânărului, fiindcă nu-i plăcea să ucidă făcând conversaţie. 

- Căutăm demult un ciripitor care toarnă tot la gabori, Şi cred 
că-i taman ăsta, pe care-l strâng acu de gât. 

- Uite, Crocodile, recunosc că-l priveşte pe fiecare-n parte pe 
cine are chef să gâtuie sau nu. Dar băiatul ăsta la masa noastră 
avea de gând să se aşeze când l-ai luat de gât. Lasă4 mai întâi 
să dea pe gură ce-are de zis, dac-a fost trimis cumva la noi cu 
vorbă, şi pe urmă, dacă crezi că-i turnător, fă-i felul după pofta 
inimii tale. 

- Ştii ce? întâi îl omor, şi stai tu pe urmă de vorbă cu el. 

- lată un punct de vedere eronat - intră în vorbă Măciucă. Nu 
cred c-o să ni-l însuşim. 

- Nici eu - zise Dom' Doctor scoțând un cuţit cu lama lungă de 
vreo patruzeci de centimetri. 

- Aveţi chef de ciondăneală? - se oţări unul dintre Gealaţi. 

- Daţi-i drumul puştiului - răspunse Rugină ceva mai hotărât, 
dar încă paşnic, făcând uri pas înainte. 

Tânărul cu gâtul prins în uriaşa labă, privea speriat în jurul lui, 
dar nu îndrăznea sau nu putea să deschidă gura. Se înverzise la 
faţă de groază. Ca să pună capăt acestei scene, Crocodilu' îşi 
înşfăcă zdravăn victima şi începu s-o zgâlţâie. Intre timp se 
depărtă de acoliţii lui, înaintând spre mijlocul cârciumii. Naiba 
ştie de unde, din pământ, din iarbă verde; în mâna lui Rugină 
răsări un gârbaci care în clipa următoare se abătu cu un plesnet 
asupra cefei Crocodilului, făcându-l pe acesta să cadă ca secerat 
şi să se-nfigă cu capul în tejghea, cu o vertebră cervicală fără 
doar şi poate zdrobită. Cârciumarul înhăţă cât ai zice peşte două 
sticle de whisky scoţian veritabil şi-şi luă tălpăşiţa în camera din 
spate. Băutura asta costă al naibii de mult. Dom' Doctor smuci 
de tânărul scăpat din strânsoare şi-l trase către ei. 

Câteva clipe se lăsă o linişte apăsătoare. La această negociere 
nu participau decât oameni liniştiţi. 

Gealaţii se apropiară de uşă. tăind calea Duhovnicilor. Gealaţii 
erau cinci la număr, printre ei şi Harpon care îndoia cu uşurinţă 
o bară de fier groasă de-o jumătate de ţol. Crocodilu' zăcea 
nemişcat lângă tejghea, nu se ştia dacă mai trăieşte au ba. In 
spatele tejghelei reapăru cârciumarul, care-şi adusese aminte 


că şi de brandy ar fi păcat, că-n ziua de azi se găseşte tare greu, 
aşa că-l cără şi pe-acesta în camera alăturată şi încuie uşa pe 
dinăuntru. 

În mâna lui Măciucă apăru sârma cu bucata de fier legată la 
capăt. Rugină ştia însă foarte bine că nu-şi pot măsura forţele cu 
duşmanii şi că, la o adică, n-ar strica să-şi ia picioarele la 
spinare. Grupul celor cinci se apropia ameninţător de încet. 
Rugină mai apucă să-i şoptească lui Dom' Doctor: “Lampa, 
băi...” N-aşteptă răspuns, fiindcă ştia foarte bine că acesta i-a 
ghicit gândul, aşa că înşfăcă o masă şi o azvârli spre grupul care 
se apropia de ei. Pentru o clipă, gaşca se destrămă şi Dom' 
Doctor sparse pe dată becul din tavan cu un scaun. 

Nici nu se lăsase bine întunericul în încăpere, când Rugină 
înhăţă cu stânga un scaun, iar cu dreapta pe tânărul cel speriat 
de moarte. Mai întâi azvârli scaunul în vitrină; geamul se făcu 
ţăndări zăngănind, apoi îl azvârli pe băiat, care zbură prin ploaia 
de cioburi şi ateriză teafăr în stradă, după care o zbughi şi el 
afară. Umbra subţire a tânărului se lipi recunoscătoare de el. 

- Tunde-o cât poţi de iute! - răcni Rugină şi o tuli şi el după ce 
dobori cu gârbaciul o siluetă care dăduse să-l înjunghie. 

Dacă ar fi încercat să-şi afle scăparea luând-o pe urmele 
confratelui lor, s-ar fi zis cu Măciucă şi cu Dom' Doctor, fiindcă ar 
fi încasat fiecare câte un cuţit în spinare. Aplicând singura 
strategie corectă în asemenea împrejurări, se aruncară' asupra 
Gealaţilor, care, luaţi prin surprindere, bătură în retragere. 
Măciucă sări ca o zvârlugă de partea cealaltă a tejghelei, iar 
Dom' Doctor se căţără pe bar şi începu să-şi bombardeze 
atacatorii cu sticlele aflate la îndemână. Una dintre sticloanţele 
de cinci litri se făcu zob odată cu capul lui Harpon. Chestia asta 
le mai tăie asedia torilor din elan. Înfrigurat sub patul lui, 
cârciumarul îşi aprinse o ţigară, încercă sâ evalueze pagubele în 
funcţie de zdrăngănitul din odaia alăturată şi se hotărî sâ nu mal 
pună în veci, geam în vitrina dinspre stradă. 

Profitând de-această clipă de derută, Măciucă şi Dom1 Doctor 
răsturnară poliţa cu sticle de lichior, blocând astfel accesul 
atacatorilor, apoi îşi luară elan şi dărâmară uşa de la camera 
cârciumarului, iar de-aici săriră pe fereastră în stradă. Il zăriră 
pe Rugină, dând colţul împreună cu tânărul. Un obiect întunecat 
zbură vâjâind în urma lor, trecu la câţiva milimetri de capetele 
lor şi se opri zăngănind pe calda m. Apoi o roiră şi ei. Ştiau 


încotro îi poartă paşii căci stabiliseră demult ca după câte o 
polemică mai serioasA să-şi dea întâlnire la cafeneaua unde-şi 
făceau ei veacul... 

Cafeneaua era situată în apropierea docurilor, fiind frecventată 
de cele mai cunoscute personalităţi din zonă şi deasupra uşii 
atârna o frumoasă firmă cu neon: 

CAFENEA ŞI RESTAURANT “La Cei Patru Şobolani Mierliţi” 
ONOR CLIENTELA DANSEAZĂ! 

2 

- După cele întâmplate, trebuie să ne topim din Pireu - declară 
Rugină după ce se adunară laolaltă. 

Tânărul îşi privea înspăimântat cei trei prieteni duri care se 
întruniseră în restaurantul-cafenea “La Cei Patru Şobolani 
Mierliţi”, unde “onor clientela dansează”. 

Onor clientela dansantă era alcătuită în cea mai mare parte din 
luptători de circ şi din precupeţi dornici de distracţii, precum şi 
dintr-o liotă de dame de toate rasele (negrese, malaieze, albe) 
aflate în compania lor. 

- Şi mie mi se pare c-ar fi o treabă deşteaptă s-o roim de-aici - 
spuse Dom' Doctor. Gealaţii-s mulţi la număr. Nu ştiu ce ne-o fi 
apucat să scoatem castanele din foc pentru tinerelul ăsta 
prăpădit. 

- Eu, ăă, vă mulţumesc din inimă... - îngăimă plin de 
recunoştinţă tânărul căruia continua să-i tremure glasul, dar 
Rugină dădu din mână culant: 

- Hai, lasă! Doar nu suntem la şcoala de dans. De mult mă 
mâncau palmele să-i trag una la scăfârlie dobitocului ăluia. La 
urma urmei, m-am săturat până-n gât de Pireu. Sus ancora! 
Haideţi s-o roim în vesela Africă de Nord! lu-huu! Să mergem în 
pitorescul Port Said! lar ţie, de azi încolo, o să-ţi zicem Puştiui', 
pentru că ai o moacă de parcă azi ţi-ai lepădat şpilhozenul. 

Şi astfel, tânărul fu definitiv botezat “Puştiu”'. Nu poţi săcai 
oamenii la tot pasul cu întrebarea aceea delicată care le cere 
să-şi spună numele. Mai degrabă le dai un nume nou, de care se 
pot lepăda ca de-un chilot murdar în următorul port. Numele 
adevărat nu ţi-l ştie mai nimeni. Dacă-nţepi bine cu şişul, o să ţi 
se zică Şişu', iar dacă ai tenul boţit, o să ajungi cunoscut sub 
numele de Ciupitu'. Pe un apaş bondoc şi lat în umeri îl chema 
Bivolu'. Dând el ortul popii în urma unei lovituri de cuţit, în 
ruptul capului nu i s-a putut afla numele adevărat. Pe crucea de 


pe mormântul lui scria că acolo zace un necunoscut. Cu timpul, 
însă, iubita lui a izbutit să strângă mangoţi pentru o piatră de 
mormânt şi azi mormântul apaşului este împodobit cu o 
frumoasă placă de granit pe care sunt gravate cuvintele: 

“AICI ODIHNEŞTE BIVOLU A TRĂIT APROX. 40 DE ANI”. 

- Şi-acum, ia zi, puştiule, de ce ne căutai? - îl întrebă Măciucă. 

- Pen' că mi s-a zis... cum că Rugină... dom' Rugină... a 
dezertat din Legiunea Străină. 

- Nu zău? - făcu Rugină. O fi un strop de adevăr în chestia asta. 
Da' de ce te-a luat Crocodilu' la trei păzeşte? 

- Pen... pen' că-l caut pe frate-miu... care a dispărut... 

- Aşa ceva e şi normal să-i bage-n boale pe cei de prin părţile 
locului, băiete - dădu din cap plin de înţelegere Rugină. Pe aici îi 
numeri pe degetele de la o mână pe cei care n-au pe răboj 
câţiva domni dispăruţi fără urmă. Chestii de-astea se-ntâmplă la 
tot pasul în port, Cineva-şi pierde urma. A trecut pe-aici şi gata. 
Nu se cuvine să-ţi bagi. nasul unde nu-ți fierbe oala şi să dai 
pe-afară de curiozitate. Ce eşti de meserie? 

- Sunt lăcătuş... 

- Lasă minciuna, băiete - îl repezi Rugină pe un ton de reproş şi 
tinu înaintea ochilor mânuţele jegoase ale 

Puştiului. Vrei să zici că mâinile astea au cunoscut vreodată 
munca fizică? 

Băiatul tăcu. 

- Păi uite care-i treaba, amice - se burzului Rugină -, dacă 
umbli cu fofârlica, noi ne luăm mâna de pe tine. Şi-mi pare rău 
c-am luat-o şi pe-a Crocodiulului. Mergi cu Dumnezeu... 

- Vă mulţumesc... - spuse tânărul, după care se sculă şi porni 
pâş-pâş. 

Cei trei prieteni păstraseră câteva clipe de tăcere. 

- Hm... e un nenorocit - zise Măciucă. Dar are-n el ceva care 
inspiră milă. 

- După mine - chibzui Rugină -, cred că ăştia de pe-aici l-au dat 
în gât pe careva din familia lui pişpirică. Acum dă şi el târcoale, 
doar-doar i-o da de urmă. Tre' să fie din lumea bună. Cândva am 
făcut şi eu parte din lumea bună. Ce te râzi, bă?! Crezi că toată 
lumea se naşte cu şişu-n mână? 

- Un' să plecăm de-aici? - întrebă Măciucă. 

- N-ar fi bine la Port Said? 


- Trăsnet - răspunse Rugină cu indiferenţă, ridi- cându-se de pe 
scaun. Pa! Mâine-n zori discutăm cu Ba- rosanu' şi pe urmă o 
roim la Port Said. lu-huu! 

Şi-o luă din loc. Rugină ăsta era un ciudat. (Fusese poreclit aşa 
din cauza părului său roşcat). Nu era foarte roşcat, nici nu bătea 
la ochi cu roşeaţa lui, dâr rămânea, oricum, un roşcovan. Şi un 
pic pistruiat. Toate astea îl prindeau foarte bine. Trupul lui zvelt, 
armonios, nu trăda faptul că era cel mai mare bătăuş al câtorva 
dintre cele mai însemnate porturi. Avea o mutră copilăroasă şi 
zâmbea mai tot timpul. 

Abia ieşise de la “Cei Patru Şobolani Mierliţi” (onor clienteala 
dansează) când îl zări vizavi, sub felinarul cu gaz din capătul 
unei uliţe, pe tânărul cel pirpiriu. Puştiu' dădu să se apropie 
şovăind. Rugină îi făcu un semn plin de mărinimie: 

- Fă-te-ncoa', boule 

Băiatul veni glonţ şi porni fără un cuvânt alături de el. Nu ştia 
de ce, dar se simţea tare bine, în siguranţă, lângă vagabonaul 
cel pistruiat, cu mutră de copil şi-o veşnică bună dispoziţie. 

- la zi, băi, ce vrei? - îl îneurajă acesra. Cu dragă inimă o să 
te-ajut, dacă-mi stă-n putinţă. Sau nu pe mine mă aşteptai? 

- Ba da... N-am vrut să discut de faţă cu ceilalţi. Du- mitale o 
să-ţi spun deschis totul. 

- Atunci dă-i bice, zi-i! Nu vrei o ţigare? 

- Mulţumesc - zise Puştiu' aprinzându-şi o ţigară Şi-acum, dacă 
doreşti, o să-ţi spun totul, dom' Rugină. 

Îşi continuară drumul. 

- Să lăsăm fineţurile. Spune-mi “băi, Rugină”. 

- Păi, smerit te rog, băi, Rugină... - începu timid tânărul - simt 
că pot avea încredere în tine. Trebuie să am încredere. Omul 
care a dispărut şi pe care-l caut e fratele meu. Acum doi ani încă 
era căpitan de stat-major în armata engleză. A lucrat ani de zile 
la o descoperire, o invenţie tehnică de mare însemnătate. În linii 
mari, cred că era vorba de-un emiţător electronic, cu ajutorul 
căruia puteau fi detonate minele submarine de la mare distanţă. 
Fratele meu n-a pomenit nimănui nimic despre această invenţie, 
nu ştia de ea decât asistentul lui şi, din păcate, o femeie pe 
care-o iubea şi în care avea o încredere oarbă. Asta l-a dus la 
pierzare. Într-o bună zi, când şi-a terminat lucrul la invenţie şi a 
vrut să raporteze forurilor competente că-i pot testa prototipul, 
a aflat că o invenţie similară a fost prezentată de un coleg ofiţer. 


Nu ştiu numele acestui ofiţer. Procedurile sunt strict secrete în 
domeniul invențiilor militare. Fratele meu şi-a adunat schiţele de 
proiect ca să-şi demonstreze paternitatea invenţiei. Schiţele lui 
s-au dovedit incomplete. Cineva îi furase câteva dintre schiţele 
mai importante. Aceeaşi persoană îi pasase şi copia celorlalte 
schiţe ofițerului de care-am pomenit. Tom, pe fratele meu îl 
cheamă Tom Leven, ştia de-acum că făptaşul nu poate fi decât 
logodnica lui, Helen Aldington, doar ea avea acces la el, doar ea 
petrecea ore-n şir în apartamentul lui, chiar şi când el nu era 
acasă. S-a dus imediat la Helen. A urmat o scenă tensionată. 
Tom i-a cerut, de bună seamă, cele două schiţe dispărute cu o zi 
în urmă. Portarul l-a văzut ieşind din bloc cu capsa pusă, fără 
pălărie pe cap. Peste o jumătate de ceas unul dintre oamenii de 
serviciu a intrat în apartamentul Hele- nei Aldington. A găsit-o 
moartă, înjunghiată cu un coupe- papier. La locul crimei au găsit 
pălăria lui Tom. Pe masa de scris au dat şi de revolverul lui. Se 
ştia în ce stare de spirit venise la logodnica lui, o servitoare 
auzise chiar şi un schimb de replici dure, într-un cuvânt, nu 
existau dubii cu privire la vinovăția lui. L-ar fi arestat pe loc, 
dacă s-ar fi dus acasă, dar de-acolo plecase altundeva. S-a 
ascuns, disperat, la un amic de-al lui, căpitanul Finley. Ziarele 
de seară comentau pe larg crima şi acest căpitan, care n-a 
crezut în vinovăția fratelui meu, i-a venit în ajutor, îmbarcându-l 
sub un nume fals într-un avion militar care avea destinaţia 
Grecia. Tribunalul militar l-a judecat în contumacie, l-a degradat, 
l-a exclus din rândurile armatei şi l-a condamnat la moarte. 
Ultima oară mi-a scris de-aici, din Pireu, acum mai bine de un an 
şi jumătate. În această scrisoare a menţionat că probabil o să 
intre-n Legiunea Străină. La primirea acestei scrisori, mama a 
murit de inimă rea. Am rămas singur pe lume. M-am angajat 
funcţionar la o întreprindere navală. 

- Păi, vezi că nu eşti lăcătuş... - bombăni Rugină. 

- Acum două luni m-a chemat la el un domn foarte distins. E 
general de armată în retragere şi, din câte ştiu, este patronul 
celei mai mari fabrici de armament din Anglia. M-a întrebat dacă 
frate-miu n-a lăsat cumva nişte schiţe acasă. l-am spus că n-am 
găsit nici măcar una, că ori le-a distrus, ori le-a luat cu el. 
Atunci, generalul mi-a spus că invenţia asemănătoare celei' 
realizate de fratele meu n-a reuşit. Ofiţerul inventator, om de 
nădejde, fără temei acuzat de fratele meu, a greşit undeva în 


calculele sale. Aşadar, testarea invenţiei a eşuat şi zadarnic au 
încercat s-o perfecţioneze după aceea. Generalul mi-a zis că 
această invenţie are o însemnătate inimaginabilă. Şi n-ar fi 
exclus ca tocmai concepţia fratelui meu să fie cea corectă. 

- Tom Leven şi-a învinuit pe nedrept unul dintre superiori 
fiindcă, întâmplător, acesta a lucrat la o invenţie asemănătoare, 
pe urmă şi-a ucis iubita, dar asta nu-n- seamnă că nu ne-ar 
putea sprijini în realizarea acestei 

Invenţii deosebit de importante - mi-a spus generalul. Poate că 
soluţia lui e cea corectă. Dacă Tom Leven şi-a vândut invenţia 
unei alte mari puteri, avem tot interesul sâ intrăm şi noi în 
posesia ei. Dacă încă n-a vândut-o, cu atât mai important e să 
avem noi prioritate în obţinerea ei. Pe mine, unul, nu mă 
priveşte crima comisă de Tom Leven. li ofer. În schimb, cincizeci 
de mii de lire sterline, dacă invenţia se dovedeşte bună. Vă daţi 
seama şi după suma oferită câtă însemnătate atribui acestei 
invenţii. Vă dau cuvântul meu de onoare şi mă angajez în scris 
că atâta timp cât se va afla pe teritoriul Angliei pentru a lucra la 
această invenţie, va fi scos de sub urmărirea penală. Dacă 
invenţia îi va fi validată în urma testării, va căpăta cincizeci de 
mii de lire, iar în caz de nereuşită se va putea întoarce 
nevătămat în străinătate. Nu vă pun nici o întrebare - mi-a zis 
generalul -, dar consider c-aţi putea şti ceva despre locul unde 
se află-n prezent Tom Leven. Cred că pentru această sumă 
fabuloasă merită să porniţi în căutarea fratelui dumneavoastră. 
Poate-ar fi mai înţelept să-l convingeţi chiar dumneavoastră să 
reconstituie invenţia în favoarea noastră, dacă a apucat cumva 
s-o distrugă. Ştiu că nu vă dau banii afară din casă, aşa că vă 
pun la dispoziţie suma de cinci sute de lire pentru ca, la O adică, 
să puteţi pleca după Tom Leven, fie şi în America de. Sud sau 
Australia. 

Rugină rămase multă vreme tăcut. 

- În orice caz, nu-i normal ca omu' să-şi mătrăşească gagica - 
zise el, în cele din urmă. E de-ajuns dacă-i trage o cafteală. Da' 
inventatorii ăştia-s toţi o apă şi-un pământ. Odată li se năzare că 
pe altul nu poa' să-l ducă bibilica la acelaşi lucru. Şi spui că ai 
patalamaua aia care zice că frae-tu poa' să intre şi să iasă din 
Anglia atâta vreme cât se plimbă-n interesul invenţiei? 

- E aici la mine - spuse Puştiu' şi-i arătă scrisoarea 1 de liberă 
trecere. 


- Hm... interesant, nimic de zis... 

- Dragă Rugină... în dumneata... în tine mi-am pus ultima 
speranţă. Trebuie să-mi găsesc fratele. Săracu', cine ştie pe 
unde s-o fi perpelind, deşi ar putea fi fericit şi bogat, dacă şi-ar 
încredința Angliei invenţia. 

- Ce-ţi veni să te gândeşti taman la mine? 

- Am ăuzit c-ai fost în Legiunea Străină. 

- Am” fost, băiete. Sunt unul din foarte putinii care au reuşit să 
evadeze de-acolo. Dacă frac-tu-i acolo, te poţi căra liniştit la 
Londra, că de-acolo nici cu bani, nici cu şmecherii, nici cu 
rugăminţi n-or să-i dea drumul decât după cinci ani de serviciu. 
Şi omu' nu-i făcut din fier, e-al naibii de greu să apuci ăi cinci 
ani. 

- Măcar de-aş afla cu certitudine... o fi, n-o fi în legiune... , 

- Chestiunea asta o pot lămuri. Să- mergem la Fara- onu'. Ala 
se pricepe la chestii de-astea. 

Merseră la Faraonu'. Nu se ştie de ce i se zicea Fa- raonu'. Era 
un tip jegos, cu nas coroiat şi chelie. Locuia în £>ort într-o 
şandrama din scânduri, care la intrare avea agăţată stema 
Franţei şi o tăbliță pe care scria: 

“OFFICE FRANQAIS RENSEIGNEMENTS POUR VOYAGES.” 

Semnificaţia inscripţiei era aproximativ aceea că baraca, era 
de fapt, o agenţie de voiaj franceză, unde se puteau obţine 
informaţii. Mobilierul “agenţiei” consta dintr-un divan de piele şi 
o sticlă cu tărie. În încăpere nu se aflau decât Faraonu' şi câteva 
mii de muşte. Oaspeţii intrară. 

- Bună ziua. 

- Valea! - răcni Faraonu'. 

Zât - îl puse la punct pe un ton de reproş Rugină. 

Dacă faci frumos, capeţi cinci drahme. 

- Nu mă interesează. Ţi-am spus de data trecută că m-am lăsat 
de contrabandă. Te anunţ că discuţi cu un funcţionar de stat 
francez. 

- Nu tre' să faci contrabandă. Tânărul ăsta. pe care nu-i nevoie 
să-l priveşti de sus, chiar dacă-l vezi fişa de ţâr, azi a ieşit de la 
zdup după doi ani de reciclare, pen' că l-a tăiat cu şişu' pe 
căpitanul unei fregate; ar vrea să afle ceva în legătură cu 
frat.e-său. 

Funcţionarul statului francez se uită la tânăr cu ceva mai mult 
respect şi se mai şi sculă în capul oaselor. 


- Nu mi-o luaţi în nume de rău - i se adresă el curtenitor 
Puştiului -, n-am nici un motiv să mă-ndoiesc de dumneavoastră, 
dar doi ani de bulău nu reprezintă o garanţie c-o să-mi şi plătiţi 
cele cinci drahme. 

- Vi le plătesc anticipat - răspunse Puştiu' dându-i banii. 

- S-auzim despre ce-i vorba - zise Faraonu' apu- cându-se să se 
scobească-n dinţi cu vârful cuţitului. 

- Anul trecut un cetăţean englez, pe numele de Tom Leven, s-a 
lăsat recrutat de Legiunea Străină, pe când era aici. Despre el 
aş dori să aflu câte ceva. 

- Să aruncăm o privire-n arhivă. 

Faraonu' îngenunche pe podea, apoi mâinile şi capul îi 
dispărură sub canapea. Acolo era arhiva. Faraonu' făcuse şi el 
odinioară cinci ani de Legiune Străină şi după lăsarea la vatră i 
se oferise această slujbă în portul Pireu. Dacă la ambasada 
franceză se prezenta cineva care dorea să intre-n Legiunea 
Străină, respectivului i se spunea că francezii n-au dreptul să 
recruteze legionari pe teritoriul Greciei, dar dacă doreşte i se 
poate oferi o recomandare cu care poate călători la legiunea din 
Djibouti şi până la plecarea pachebotului se va ocupa de el un 
funcţionar al statului francez, care-i ia sub aripa lui pe amărâţii 
aflaţi aici în tranzit. Acesta era Faraonu', care acum răsfoia un 
registru. 

- Tom Leven, Tom Leven... Da! - puse el degetul pe-o filă. 
Poftim! “Tom Leven, treizeci şi şase de ani, îmbarcai pe 
pachebotul «Constanza» cu destinaţia Djibouti, acum ini ani, pe 
dala de nouă februarie 

3 

Puştiului îi pierise graiul. Rugină privea îngândurat podeaua. 

- Dar ca să-ţi arăt ce prieten de nădejde ţi-s, băi Rugină, o să-ţi 
mai vând pe de-a moaca încă un pont despre acest Tom Leven 
să-i iei mai repede urma dacă a ciordit ceva de la voi. S-a 
îmbarcat împreună cu un belgian pe care-l chema Lacroix. Şi 
după două luni, acest Lacroix mi-a scris ca să mă ocup de nişte 
catrafuse pe care le lăsase la gagica lui. În această scrisoare, 
Lacroix mi-a zis că-n trei săptămâni au terminat stagiul de 
instrucţie la Djibouti şi de-acolo au tăiat-o spre Rangoon, aşa că 
manglitorul vostru-i tot la Rangoon. Şi-acu, lăsaţi-mă să dorm.., 
Valea! - răcni el la cei doi, care se conformară. 

CAPITOLUL DOI 


Plouă. Rugină îşi ia din nou mâna de pe Puştiu*. II caută pe 
Barosanu'. Il bate. După aceea, ia fiinţă o societate pe acţiuni, 
cu Pred Jegosu' în postul de director administrativ, 

1 

Se crăpa de ziuă. Uliţele fetide din zona portului deveniseră 
gloduroase din pricina ploii. Mergeau fără să scoată un cuvânt. 

- Uite care-i maracu'. băi Puştiule - spuse Rugină într-un târziu; 
ai face o;reabă deşteaptă să te cari acasă. Dacă frate-tu e-n 
Birmania, e ca şi cum nici n-ar mai exista pe pământ. 

- ŞI... cât de departe-i Birmania 7 

- Ţi-ai şi băgat Birmania-n cap? Cu un vas rapid călătoria ţine 
patru-cinci săptămâni. Dar ai nevoie de-o viză de intrare. 

- Plec să-l caut pe frate-roiu | 

- Vrei să-ţi laşi oasele acolo? 

- Să ştiu că mor'şi tot plec după el. 

- Aşa bou în viaţa mea n-am văzut! Eu unul mi-am luat definitiv 
mâna de pe tine. Din partea mea, du-te unde-i vedea cu ochii! 
Găseşti vapoare căcălău aici în Pireu. 

- ŞI..., şi crezi că n-or să mă lase să debarc? - întreabă după 
câteva clipe, Leven-junior. Fără viză de intrare?... 

La început Rugină nu zise nimic. În sinea lui îl înjura cu ciudă 
pe băiat. În cele din urmă se răsti la el: 

- Mergem la Barosanu'. Poate-o să te-ajute cu treaba asta. Pe 
mine nu mă interesează ce-ai de gând să faci. Poţi veni cu mine, 
dacă ai chef, că şi eu tocmai la el mă duceam. Probabil că Dom' 
Doctor şi Măciucă tot la serviciile lui or să apeleze. 

- Şi poate fi găsit acasă la ora asta? 

- La ora trei noaptea îşi începe programul de lucru. Bag seama 
că-i la birou. 

Arătă spre o ladă de gunoi încăpătoare, în care şedea cineva 
sprijinit cu creştetul pe capacul pe jumătate deschis şi fiind 
astfel ferit de ploaie. În dreapta lăzii, la adăpostul capacului, 
într-o pungă, ardea o lumânare. Barosanu' avea o pălărie 
neagră, cu boruri largi, de sub care atârnau cârlionţi încărunţiţi, 
iar mutra zbârcită, arsă de scare, îi era brăzdată *de-o cicatrice 
uriaşă, ce cobora de la tâmplă până-n colţul stâng al gurii. Pe 
nas avea un pince-nez şi-şi rotea privirea plin de demnitate, ca o 
bufniţă. Avea un birou cât se poate de practic, fiindcă la 
apropierea unui musafir nepoftit băga, pur şi simplu, capul la 
cutie, iar capacul cădea la loc, şi stingea automat şi lumânarea, 


având rolul unui comutator. Bătrânul domn încăpea în ladă lejer, 
şezând pe un scaun de răchită. Pe Rugină părea să-l cunoască 
demult, fiindcă zărindu-l dădu din cap şi trase o flegmă-n drum. 

Barosanu' era o personalitate marcantă în viaţa portului. Prima 
lui meserie fusese aceea de tăinuitor de lucruri furate, dar o 
idee genială îl făcuse să pună pe picioare o ramură industrială 
cu totul nouă şi cât se poate de rentabilă. Manglitorii şi ucigaşii 
din port, care alcătuiau clientela lui de toate zilele, aveau 
obiceiul de-a distruge imediat după comiterea unei crime orice 
în afară de banii peşin, aur sau alte obiecte de valoare. Aruncau 
pe dată portmoneul, documentele, fotografiile victimei, prin 
urmare, orice lucru lipsit de valoare care putea pune poliţia pe-o 
pistă. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, Ba- rosanu' îşi anunţase 
clienţii că-i dispus să cumpere orice act, orice hârtie pe bani 
gheaţă. Acest anunţ i-a bucurat pe mulţi borfaşi. De-a lungul 
anilor, Barosanu', pe care în realitate îl chema Morbitzer, a intrat 
în posesia unui număr impresionant de documente. De-atunci 
încoace, ori de câte ori cineva trebuia să părăsească urgent 
Pireul şi avea nevoie de paşaport, viză sau act de identitate,, se 
putea adresa cu încredere lui Morbitzer. Se mai întâmpla câteo- 
dată ca un pasager grăbit să cumpere cu cincizeci de drahme 
un act de identitate pe care cu două săptămâni în urmă i-l 
vânduse chiar el, cu opt drahme, lui Morbitzer. 

- Bună seara - îl salută Rugină. 

- Las-o baltă. Ce vreţi? - întrebă Barosanu'. 

- Pişpirică ăsta vrea să se care-n Birmania. Şi aş pleca şi eu 
într-un voiaj. 

- Ar fi timpul să scape şi portul ăsta de elementele dubioase - 
încuviinţă bătrânul. În Birmania se cere şi viză de intrare. Costă 
mai Scump. 

- Lasă talentele, Barosane. Îmi trebuie nişte hârtii pentru 
Birmania, cu viză de intrare şi, dacă se poate, cu viză de 
reşedinţă. Cât ceri? 

- Depinde. Am un paşaport cu viză de intrare şi de reşedinţă. E 
proaspăt, e de-acum o lună, răposatul lui proprietar a fost un 
medic internist danez, profesor universitar, care primise vizele 
în calitate de celebru lec-uitor al bolii somnului. Am şi un expert 
în petrol cu viză de reşedinţă de două luni, cu autorizaţie pentru 
prospecţiuni şi scrisoare de recomandare. 


Rugină cumpăni îndelung oferta, apoi până să-şi dea şi el 
seama ce face, îi spuse lui Barosanu': 

- Cât fac cele două paşapoarte? Merg şi eu! Ce dra- cu'! Dă-te 
de-aici... i se adresă el Puştiului, care, de bucurie, îl prinsese pe 
Rugină de braţ. 

- Cele două paşapoarte fac o gută douăzeci de drahme, dar nu 
mă despart bucuros de ele. 

- Cincizeei! 

Pe urmă s-au încins spiritele. Rugină l-a pocnit de mai multe ori 
pe Barosanu' cu capacul lăzii în cap. In cele din urmă au căzut la 
învoială pentru suma de optzeci de drahme, pe care Morbitzer o 
va încasa în cursul dimineţii la intrarea în sala de aşteptare a 
portului, în schimbul actelor. În toiul disputei au apărut alţi trei 
clienţi: Fred Jegosu', Dom* Doctor şi Măciucă. Fred Jegosu' să tot 
fi avut ca la vreo şaizeci de ani, avea ditamai barba cafenie, 
slinoasă şi neîngrijită în care se scărpina întruna cu ghearele lui 
de uliu, cu marginile veşnic murdare. Pe vremuri fusese căpitan 
de frega'ă în marina militară britanică, dar într-un rând 
comisese câteva omoruri şi fusese iilit să-şi abandoneze slujba. 
De câţiva ani încoace, la bordul unui mic cargou, se îndeletnicea 
cu contrabanda, transportând armament cu destinaţia China şi 
droguri cu destinaţia Grecia. 

- la uite-l pe Rugină! 

- Sal'tare, Jegosule! Ce mai pui la cale? 

- Am auzit c-aţi avut aseară o şuetă cu o gaşcă - rise Fred. M- 
am vorbit cu băieţii să vină cu mine, să ducem un mic transport 
la Shanghai. Dar ma! întâi, trebuie să-şi procure nişte brevete 
de marinar de la Barosanu', că nu-mi place treaba făcută de 
mântuială. Vii şi tu? 

- Eu am alte treburi. Mă duc în Birmania să dădăcesc un sugar. 

- Cine n-are treabă aici să se cărăbănească, să nu blocheze 
intrarea! - se stropşi Barosaru*. Hai odată, Fred, dacă vrei ceva. 
Aicea-i birou, nu cârciumă. 

- Tu pleci în Birmania? - se minună Măciucă. Nu ne-ai suflat o 
vorbuliţă-n legătură cu asta. 

- Nici eu n-am ştiut. la staţi puţin... - se-nsufleţi deodată 
Rugină. Am o idee mortală! la ciuleşte urechile, băi, Fred, şi fii 
atent şi tu, Barosane: vreţi să câştigaţi câte cinci mii de lire 
sterline de căciulă? 

- Depinde cum. Adică, nu depinde nici măcar de asta. 


- Trebuie să înfiinţăm o societate pe acţiuni - urmă roşcovanul. 

- Se face - îl aprobă Fred Jegosu', dând din cap ca unul oBişnuit 
să întemeieze frecvent societăţi pe acţiuni. 

2 

Fondatorii societăţii pe acţiuni se mutară într-o cârciumă din 
apropiere, unde Rugină le povesti în câteva cuvinte aventura lui 
Tom Leven. Puştiul i se împotrivi din răsputeri, dar protectorul 
lui hotărî ca pe viitor să acţioneze în afacerea Tom Leven după 
cum îl tăia capul pe el. Scrisoarea de liberă trecere emisă pe 
numele lui Thomas Leven trecu din mână-n mână. 

- Şi-acum, domnilor - îi anunţă Rugină pe participanţii la 
şedinţă -, dacă ne constituim în societatea pe acţiuni care-şi 
propune să-l elibereze pe Tom Leven din garnizoana birmaneză 
şi să-l aducă la Londra, unde va căpăta cincizeci de mii de lire 
sterline pentru invenţia sa, cincizeci la sută din această sumă i 
se cuvine societăţii noastre, pentru activitatea ei remarcabilă. 
Astfel, ne revin cinci mii de lire de căciulă, dacă-l eliberăm pe 
Leven. 

- Cum vezi rezolvarea afacerii? - îl întrebă Barosanu'. 

- Simplu. Avem trei oameni plus căpitanul Fred Jegosu', plus 
Barosanu'. Căpitanul are vapor şi are doxă. Cei trei oameni, 
alias societatea Duhovnicilor, şi-au dovedit valoarea în repetate 
rânduri. Şi-apoi, Puştiu' are biştari, iar Morbitzer, Barosanu', 
preşedintele societăţii, creierul care se ascunde în spatele atâtor 
şi atâtor afaceri tenebroase, ne-ar asigura restul capitalului 
necesar. Fred Jegosu' ne oferă vaporul şi recrutează echipajul. 

- Va să zică îţi închipui c-o să vă duc în Birmaniă, acolo îl 
ajutăm pe legionar să evadeze şi pe urmă o tulim spre Anglia? - 
reflectă Fred Jegosu'. Dar eu mi-s contrabandist, băiete, şi dacă 
nu iau la bord marfă, din ce-o să cumpăr motorină, cărbuni, 
tărie şi toate cele trebuincioase? 

- Ai dreptate! Barosanu' nu vine cu noi, el o să-şi încaseze 
partea pentru că se ocupă de sponsorizarea întreprinderii. 
Trebuie să contribuie cu cinci sule de lire ca să putem pune pe 
picioare societatea pe acţiuni şi, în caz de reuşită, îi revin cinci 
mii de lire. 

- Şi ce garanţie am eu că mucea ăsta nu umblă cu cioara 
vopsită? - întrebă Barosanu'. 


- Puştiu' ne-a arătat scrisoarea generalului. Toată lumea s-a 
bunghit la ea cu atenţie, aşa că asta-i destulă garanţie - îi 
răspunse Rugină. 

- Să ştiţi că eu unul n-am absolut nimic împotrivă să încasaţi 
douăzeci şi cinci de mii de lire din banii fratelui meu, dacă-l 
eliberaţi - spuse Puştiu'. 

- Şi ce ne facem dacă, după ce-l eliberăm, frac-tu o să ne 
spună verde-n faţă că n-are nici o treabă cu ce ne-ai promis tu? 
- se amestecă-n discuţie Dom' Doctor. 

- In privinţa asta nu-mi fac griji - mormăi căpitanul -. dacă-l 
facem scăpat, o să fie la bordul vaporului nostru şi astfel o să-l 
convingem cu uşurinţă să ajungă la o învoială cu noi... Dar dacă 
nu-i bună invenţia? 

- În acest caz, stimaţi acţionari se cheamă că am pierdut de 
pomană şi timp şi bani - vorbi Rugină pe şleau. Dar, la urma 
urmei, nu există afacere fără riscuri. 

- Mie-mi place mişcarea asta - cugetă Fred Jegosu'. Pentru cinci 
mii de lire merită să rişti. Dar pînă la. Colombo tot tre' să duc 
niscai marfă. La Colombo o să fac rost de-o navă şi de echipaj. 
Dac-o să am lovele. 

- De acord, dar cu condiţia ca în afara celor cinci tnii de lire 
care mi se cuvin să-mi capăt îndărăt şi cele cinci sute de lire 
investite - zise Barosanu'. 

Spiritele se încinseră din nou. Rugină îi mai trase o bătaie lui 
Barosanu' şi, într-un târziu, societatea pe acţiuni luă naştere. 
Inţelegerea convenită fu aşternută pe hârtie. Barosanu' îi dă 
banii lui Fred, iar acesta face rost la Colombo de navă şi de 
echipaj; pentru ca să aibă garanţii ferme, Barosanu' capătă-n 
schimb salvconductul semnat de general, fără de care Leven nu 
poate pune piciorul pe teritoriul britanic. Puştiu' semnează şi el 
documentul care stipula că Dom' Doctor, Rugină, Puştiu' şi 
Măciucă vor călători la Colombo pe cheltuiala lui Morbitzer. 
Preşedintele ales este Morbitzer, iar director-adminis- trativ, 
Fred Jegosu'. 

CAPITOLUL TREI 

Acţionarii au, grija să nu facă vjduri. Rugină are o revelaţie. 
Fred Jegosu' îl vizitează pe un vechi prieten de-al sau, ceea ce 
dă naştere la complicaţii, dar (rupă scapă nccotonogilă. După 
aceea şterpelesc o navă de război. 


Dimineaţa a plouat. Acţionarii s-au întrunit pentru o ultimă 
discuţie de afaceri. Barosanu' i-a înmânat Puştiului o autorizaţie 
de prospecţiuni petroliere pe numele de Harry Leven şi i-a urat 
cercetare plăcută. Rugină s-a mulţumit cu o foiţă de fildeş 
trasă-n celofan, emisă pe numele doctorului Verhagen, care-l 
autoriza să se stabilească în Birmania în calitatea lui de 
specialist în combaterea bolii somnului. Dom' Doctor şi Măciucă 
primiră brevete de marinari emise pe nume false, numele lor 
reale fiind demult. 

radiate din toate registrele marinăreşti, din cauza unor vechi 
antecedente penale. Pe vremuri, Dom' Doctor lucrase ca fochist, 
iar Măciucă fusese de-a dreptul radio-te-, legrafist. Dar asta 
se-ntâmplase tare demult. 

- Şi-acum, fiţi atenţi! - începu Barosanu'. Dacă tot sponsorizez 
această întreprindere, am dreptul să contribui şi-n natură la 
acoperirea unor cheltuieli. Călătoria până la Colombo pentru 
patru persoane m-ar costa pe puţin o sută cincizeci de lire... aşa 
că o să vă dau cu o sută cincizeci de lire mai puţin şi-o să 
căpătaţi toţi patru câte un bilet de vapor până la Colombo, în 
costul căruia este inclusă şi masa. Patru tipi s-au îmbolnăvit 
astă-noapte la o cunoştinţă de-a mea şi, întâmplător, aveau la ei 
patru bilete. Bieţii bolnavi n-or să vă mai deranjeze, cel puţin 
aşa m-a asigurat cunoştinţa mea, care-i un tip serios. Mi-a 
vândut cele patru bilete, valabile exact până la Colombo; sunt 
pentru transoceanicul “Vu/cania”, care ridică ancora la amiază, 
două-s la clasa întâi şi două, pentru calfe, la a treia. Cu cele 
două de-a-ntâia pot călători Rugină şi Puştiu', iar cu cele de-a 
treia, Măciucă şi Dom' Doctor. 

- Le acceptăm la preţul de cincizeci de lire - spuse Rugină., ' 

- O sută douăzeci - se târgui Barosanu'. 

După câteva şuturi conveniră asupra sumei de nouăzeci de lire. 
Morbitzer îi înmână lui Fred biletele, actele de identitate şi patru 
sute zece lire, ca să-nchirieze un vapor la Colombo, unde-i va 
aştepta pe ceilalţi. 

- Hei! La astea avem nevoie şi de ţoale ca lumea - spuse 
Rugină. Dom' Doctor şi Măciucă n-au decât să călătorească cum 
vor. Da' Puştiu' şi cu mine, dacă mergem cu zdrenţele astea să 
luăm prânzul la a-ntâia, o să cam batem la ochi. 

Cu chiu cu vai făcură rost de două valize uriaşe şi cunoştinţele 
lui Barosanu' le oferiră hainele trebuincioase. Căpătară şi 


smochinguri şi costume de pânză, ba în garderoba lui Rugină 
nimeri şi-un costum de golf verde, în dungi. După aceea, Fred 
Jegosu' se-nţelese cu ei să-i aştepte la Colombo, iei urmând să 
ridice ancora ceva mai devreme, împreună cu contrabandiştii 
lui. 

- La Colombo o s-avem şi vapor şi echipaj şi de-acolo pornim 
cu toată viteza către Rangoon. Cu bine... 

“Vulcanici” era într-adevăr un vapor luxos. Ventilatoarele 
zumzăiau întruna, stewarzii cărau de zor băuturile cu gheaţă, 
picioarele lor tuciurii tropăiau în sus şi-n jos pe scara dintre 
punți, paharele scoteau un clinchet cristalin şi inima vaporului, 
motorul ultramodern amortizat în lăcaşul lui de cauciuc, 
funcţiona aproape fără nici un zgomot. Inginerul Leven se 
prezentă la cină cu o mică întârziere, fiindcă îmbrăcarea 
smochingului îi luase o grămadă de timp. Toată lumea se 
aşezase la masă în sufrageria uriaşă, cu parchet lucios pe jos, 
doamnele erau îmbrăcate, fără excepţie, în rochii de seară, iar 
domnii în smoching. Doctorul Verhagen. care zăbovi şi el mai 
mult timp cu schimbarea ţinutei, făcu oarecum vâlvă, apărând 
în cele din urmă, într-un costum de golf verde, în dungi. 
Stupoarea distinsei societăţi îi păru a fi un semn de admiraţie. 
Leven, căutătorul de petrol, scăpă în uluirea lui, o linguriţă cu 
maioneză pe pantaloni. 

In acest moment îşi făcu apariţia în salon, contele de 
Southessex însoţit de un căpitan al armatei britanice. Contele, 
rudă colaterală a familiei regale, nu părea să aibă mai mult de 
nouăsprezece ani, deşi în realitate, sărise de douăzeci şi doi. Era 
un tânăr subţirel, cu trăsături fine şi, în ciuda vârstei sale 
fragede, era de-acum colonel în regimentul de gardă al 
Maiestăţii Sale, Regale. Il însoțea căpitanul Bradford, de la 
statul-major. Căpitanul părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era 
de statură mijlocie,, vânjos, cu o înfăţişare care trăda multă 
inteligenţă. Cu contele de Southessex se purta de parcă i-ar fi 
fost aghiotant. Excelenţa sa ţinea morţiş să ia masa laolaltă cu' 
ceilalţi pasageri. Nimeni n-ar fi bănuit că acest tinerel delicat ca 
o fată este, în realitate, un militar de excepţie, ferm, care mai 
nou, ca însărcinat al ministrului pentru probleme coloniale, 
soluţionase în chip paşnic o criză ce prevestea declanşarea 
iminentă a unui război cu cel mai puternic conducător tribal al 
Kenyei. Multă lume îl şi vedea preluând peste nu mult timp 


portofoliul de secretar de stat pentru colonii şi, cu toată 
tinereţea lui, acumulase destul de multă experienţă petrecând 
cinci ani în coloniile africane şi indiene în slujba Coroanei. 
Contele de Southessex se prezentă mesenilor dând scurt din 
cap, la care aceştia, ca la un ordin, săriră cu toţii în picioare. 

- Interesant gagiu - îi şopti doctorul Verhagen prietenului său, 
inginerul geolog. După care adăugă: Şi uniforma militară bate la 
ochi cât un costum de golf. 

Tânărul colonel se străduia din răsputeri să discute ca tot omul 
cu vecinii de masă, dar se menținea o atmosferă destul de 
jenantă. Din păcate, doctorul Verhagen şedea la masă tot în 
apropierea lui şi contele, pesemne şocat de costumul de golf, i 
se adresă lui Rugină: 

- Călătoriţi pentru prima oară la tropice, domnule? 

- Nu. Excelenţă - veni răspunsul niţel stânjenit. Sunt doctorul 
Verhagen şi ăă... boala somnului... cercetarea... 

- la staţi puţin! Doctorul Verhagen! Aha ! Acum. doi ani aţi 
trimis din Congo unei reviste medicale britanice un articol foarte 
interesant despre boala somnului. 

- Şi v-a sărit în ochi, Excelenţă? 

- Bineînţeles. Boala somnului e o problemă gravă cu care se 
confruntă armata colonială. Mă bucur că v-am cunoscut. 
Într-unui din articolele dumneavoastră faceţi nişte conexiuni 
foarte interesante, de ordin social şi moral, între perioada de 
incubație a bolii şi starea infracţională a populaţiei băştinaşe. 

- Mda... Păi asta s-a-ntâmplat să... Cred c-ar fi bine să discutăm 
despre treaba asta cu alt prilej, Excelenţă. Poate că nu toţi cei 
de faţă se dau în vânt după boala somnului. 

Şi astfel o scoase la capăt. Contelui nu i se păru ciudată 
zăpăceala lui. Se obişnuise cu gândul că oamenii respectuoşi nu 
reuşesc să-i vorbească decât bâlbâindu-se cu sfială. 

Privirea liniştită a căpitanului rămase însă mult timp pironită 
asupra lui Rugină. Acesta era mai bănuitor din fire.,,Lua-l-ar toţi 
dracii pe Morbitzer ăsta” - îşi zise Rugină, cuprins de chinuri şi 
răsuflă uşurat în momentul când se ridicară de la cină. 

„„Stăteau cot la cot rezemaţi de balustrada punţii de sus. 
Puştiu', în smochingul lui, avea eleganța unui dansator de step. 
Păcat că-i mereu aşa de posomorât. Lui Rugină îi era clar că 
dacă nu i-ar fi căzut cu tronc ţâncul, nici prin minte nu i-ar fi 
trecut să-nfiinţeze aiureala asta de societate pe acţiuni. 


Niciodată nu i-a crăpat buza după cine ştie ce bănet. La asta se 
gândea acum, în drum spre cabina lui. La mijlocul vaporului, 
chiar sub puntea de comandă, se aflau două cabine, una lângă 
alta: cea a contelui şi cea a căpitanului. In această parte a punţii 
se simţea cel mai puţin hula, aşa că astea erau cele mai bune 
cabine. Pe hu- blou se revărsa lumina dintr-o cabină şi murmurul 
unei conversaţii.! 

Rugină încremeni brusc şi rămase stană de piatră. 

Prin hublou răzbătea clar, inteligibil, vocea contelui: 

- Şi dumneata eşti sigur că Tom Leven se află-n Birmania? 

- Sunt absolut sigur, Excelenţă. 

3 

Tom Leven! 

Se zvârcoli fără să poată închide ochii o jumătate de noapte. 
Ce nemaipomenit joc al destinului mai e şi acesta? Ce treabă au 
cu Tom Leven aceşti doi ofiţeri sus-puşi? Nu-i spuse nimic 
Puştiului. La ce bun să-l stârnească? în orice caz, n-ar strica să 
afle încotro au drum ăştia doi şi ce treabă au ei cu Tom Leven. 
Punctul terminus al croazierei este Colombo. Cum să facă să 
tragă cu urechea? Cele două cabine sunt la mijloc, izolate de 
restul cabinelor, şi-s împresurate de reflectoare. Pe puntea de 
comandă se-nvirte mai tot timpul căpitanul, iar un marinar stă 
permanent de strajă la uşa contelui. 

Hm... e clar că mâine face pe dracu-n patru şi tot tre' să-i 
asculte. Da, da, chiar mâine. 

A doua zi dimineaţa, făcându-se că dă o raită ca tot omu, 
cobori să arunce o privire sub corvetă. Văzu că-ntr- un colţ se 
joacă-n draci cărţi şi se apropie de cartofori. Aici dădu 
într-adevăr de Dom' Doctor şi de Măciucă. 

- Domnilor - li se adresă Rugină -, nu se află cumva printre 
dumneavoastră un croitor? leri mi-am agăţat smochingul şi aş 
plăti cu dragă inimă pe cineva să mi-l coasă. 

Dom' Doctor se ridică în picioare: 

- Sunt croitor şi cu mare plăcere o să vă repar smor chingul, 
dar să ştiţi că nu primesc bani. 

- Atunci, un trabuc bun. Când te saturi de cărţi, urcă, amice, la 
cabina nr. 5. 

- Dacă doriţi, vin şi acum. 

- S-a-ntâmplat ceva? - îl întrebă pe Rugină în drum spre 
cabinele de clasa întâi. 


- Încă nu, dar o să se-ntâmple. Vezi cabinele alea două, de 
colo? În fiecare seară e un marinar care freacă locul în faţa lor. 
Şi-acum stă acolo. lei cu tine smochingul şi te-ntorci la ora cinei. 
În seara asta n-o să merg la masă. O să stau aici, sub puntea da 
comandă... Sub burlanul ăla, să nu fiu văzut. Te duci la marinar 
cu smochingul în braţe şi-l întrebi unde tre' să-l duci, că nu 
nimereşti cabina numărul cinci. Dacă te-nsoţeşte marinarul 
până-n colţ, lasă-mi, smochingu-n cabină. 

- Aha! Şi-ntre timp tu dai buzna-n cabina nepăzită şi furi tot ce 
găseşti. 

- Mă duc să trag cu urechea, boule! 

- Bine, bine... Totuşi, dacă mangleşti ceva, sper fcă n-o să ne 
fentezi... 

- Şi-acum, esenţialul: la miezul nopţii să tai curerifc tul electric. 

„„La ora opt seara, când toată lumea, în afară de doctorul 
Verhagen, lua masa de seară, marinarul postat în faţa cabinei 
contelui aproape că turbă din cauza croitorului beat criţă care-l 
tot implora cu lacrimi în ochi să cânte împreună cu el “God Save 
the King” şi să-i arate unde-i cabina cinci. Intre timp se tot agăța 
de gâtul lui punându-i în braţe smochingul, aşa că până la urmă, 
marinarul se sătură de el şi, înşfăcându-l de guler, îl târî până-n 
faţa cabinei doctorului Verhagen, după care se-ntoarse la post. 
Excelenţa Sa şi domnul căpitan tocmai se-ntorceau de la 
restaurant. 

Între timp, Rugină e furişase în toaleta din cabina căpitanului. 
Conta pe faptul că cei doi vor lua cafeaua cu lichior în cabina 
contelui, ca şi cu o seară în urmă. Dacă tânărul nu-l invita pe 
căpitan la el, o băga pe mânecă. Avu noroc. Căpitanul îşi lua 
cafeaua la conte. Rugină ieşi din baie şi îşi lipi urechea de 
peretele subţire al cabinei. Auzea clar fiecare vorbuliţă rostită 
oricât de încet. Nu se discuta despre Tom Leven. 

Lui Rugină nu-i păru însă rău că trage cu urechea. 

- Dumneata zici că acest Kvang ar fi originar din China? 

- După părerea mea, Kvang n-a mai făcut parte din nici o 
armată. Pesemne că-i şeful vreunei bande de chinezi şi s-a 
autointitulat general. 

- Mie nu mi se pare a fi un simplu şef de bandă. Mai întâi o 
s-avem o discuţie cu el. Dacă Kvang va accepta să-i fiu rege, ÎI 
voi accepta şi eu ca general al meu. Cert e că-i o persoană care 


are cu cuvânt greu de spus la graniţa de nord a Birmaniei şi o 
campanie militară presupune mari eforturi finaciare. 

- Nici francezii nu doresc declanşarea unei campanii, dar ar 
merita iniţiată chiar şi cu preţul unor eforturi, dat fiind faptul că 
acesta-i ţinutul prin care se face contrabanda cu armament şi 
către Caşmir şi către Birmania. 

- Da, da... E încurajatoare această armonizare a intereselor 
anglo-franceze. 

- Dacă nu ajungem la o înţelegere cu acest Kvang, trupele 
engleze şi franceze din Caşmir şi Birmania vor fuziona şi vor 
nimici hoarda generalului. 

- Asta ar fi ultima soluţie pentru care aş opta. Mai întâi 
organizăm “masa rotundă”. Trebuie să-l convingem cumva 
pe-acest Kvang mai cu bani, mai cu vorba bună, mai cu un rang 
înalt. Aş opta pentru o acţiune a trupelor franceze şi, evident, şi 
a trupelor engleze, numai în cazul în care Kvang se va dovedi 
inflexibil - spuse contele. 

- Nu uitaţi, Excelenţă, că mai sunt şi alţii care poartă negocieri 
cu generalul Kvang. 

- Cunoşti pe cineva care să fi discutat cu el * 

- E un tip deştept. S-a învăluit în mister. Trăieşte-n junglă, 
laolaltă cu băştinaşii. Până-n prezent n-a discutat cu nimeni. 
Fapt este că domină autoritar graniţa şi, dacă vrea, poate 
facilita trecerea uriaşului transport de armament aşteptat să 
sosească dinspre China. 

- Ei bine, până la sosirea transportului sau ajunge la o 
înţelegere cu noi, sau ne ducem cu francezii peste el. Deşi eu 
unul am o încredere nelimitată în tratative. Tocmai de-aceea aş 
dori să pornim cât mai grabnic de la Colombo. 

- Pe paisprezece ale lunii soseşte-n radă crucişătorul 
“Raazeer”, aşa că până ajungem la Colombo, o să ne şi aştepte. 

“Plicticoase chestiuni mai trăncănesc ăştia” - îşi zise Rugină. 
Deşi, poate că or să-i prindă bine cândva. Acum însă n-ar strica 
să se evapore din cabina căpitanului. Să tot fi fost miezul nopţii. 
Deodată se făcu întuneric beznă. Cineva tăiase curentul electric. 
Rugină văzu prin hublou cum pălesc becurile. Se furişă afară. 

4 

A doua zi, dis-de-dimineaţă. Rugină îi povesti Puştiului tot ce 
ştia. Tânărul Leven era mai informat decât el în ceea ce-l privea 
pe conte. 


- Ţin minte că de curând au scris ziarele despre misiunea 
contelui de Southessex. În partea de nord a Birma- niei există o 
regiune controversată, care-i vorba să devină o concesiune 
anglo-franceză tutelată de conte. 

zf - Dar de ce l-or fi adus în discuţie pe Tom Leven? 

- Nici eu nu ştiu - răspunse Puştiu' îngândurat. Cine ştie câte 
încurcături nu s-au creat în jurul fratelui meu, încurcături de 
care eu n-am habar. Am sentimentul că i s-a făcut o mare 
nedreptate. 

- Uite..., la urma urmei, de ucis tot a ucis. De ucis, am ucis şi 
eu la viaţa mea, dar numai în luptă dreaptă, în legitimă apărare. 
Nu te supăra, dar cel care ucide o pipiţă... 

- Măi, Rugină... poate o să râzi de mine... dar eu unul... cred că 
e ceva putred în legătură cu omorul ăsta, ceva ce-aş vrea 
să-nţeleg şi eu înainte de a-mi condamna fra- tele. De ce s-a dus 
în vizită la prietenul lui după ce a ucis? De ce n-a dispărut decât 
atunci cînd ziarele au scris că el e cel suspectat de crimă? De ce 
şi-a lăsat pălăria la locul crimei? De ce-a ieşit pe uşa din faţă şi, 
după cum scriau ziarele, a mai şi zăbovit o bucată de vreme în 
aşteptarea unui taxi, ba şi-a mai aprins şi o ţigară? Sună ridicol 
toate astea... Dar frate-miu e un băiat al naibii de deştept şi, 
dacă-şi pune-n gând să omoare pe cineva, nu face el atâtea 
gafe. 

- Hm... Fireşte, dac-o iei aşa, chiar că-i oleacă ciudată toată 
tărăşenia asta. Ştiam şi eu că un ucigaş se jură strâmb, dar 
n-am mai pomenit să aştepte taxiul la locul crimei, başca să-şi 
aprindă o ţigare... Dar de ce-a şters-o, dacă-i nevinovat? 

- Şi tu ai fi şters-o dac-ai fi fost în locul lui. Existau atâtea probe 
care pledau împotriva lui, încât nici nevinovat fiind, n-ar fi 
scăpat basma curată. 

- Bine, bine, dar cineva tot i-a făcut felul cucoanei ăleia. 

- Ai chef s-asculţi o analiză? 

- Ce face?... Asta-mi aminteşte de boala somnului. 

- Analiza reprezintă examinarea detaliată a unui lucru care nu 
poate fi înţeles în întregul lui decât prin componentele sale. 
Imediat după plecarea fratelui meu, cineva a intrat în 
apartamentul Helenei Aldington. A zărit acolo pălăria fratelui 
meu şi a înjunghiat-o pe femeie, ştiind că toată lumea îl va 
bănui pe Tom de crimă. Ce zici de asta? 


- După părerea mea, analiza e o chestie pe care.o poţi prinde 
în locul ucigaşului, dar pe care n-o poţi atârna în ştreang. Să-ţi 
zic şi eu o analiză: cine avea interesul să-l aranjeze pe frac-tu şi 
s-o lichideze pe gagică? Poate chiar tipul care cu ajutorul 
cucoanei i-a furat lui frac-tu invenţia. 

- Bravo! lată o analiză foarte bună. În orice caz, dacă am afla 
cine-i autorul invenţiei asemănătore, am fi, poate, mai aproape 
de dezlegarea acestui mister. Chiar dacă n-a ucis-o el, cu mâna 
lui, pe Helen Aldington, poate că făptaşul e o persoană care are 
de-a face cu el. Ce zici? 

- Că-s sătul până-n gât de-atâtea analize şi mai bine dăm o 
raită pe la bufet. 

Se inserase. Din undele întunecoase, cu sclipiri de 
untdelemn ale Oceanului Indian se avânta în sus, într-o 
străfulgerare albicioasă, câte un peşte zburător. Pe întinderea 
nesfârşită a cerului aidoma unui veston presărat cu milioane de 
steluțe sclipitoare, Crucea Sudului strălucea uriaşă şi limpede. În 
depărtare se iţeau puzderie de luminiţe, se distingeau din ce în 
ce mai clar, până când. supralicitând explozia de lumină a 
portului, în zare li se arătă o uriaşă firmă luminoasă pe care 
scria: 

“LIPTON'S TEA” Soseau la Colombo. 

5 

Rugină le ordonă celorlalţi doi Duhovnici să-l caute pe Fred 
Jegosu'. El luă o rişcă împreună cu Puştiu' şi porunci să fie dus în 
Fort. Fortul este un cartier uriaş, superb, populat de turiştii groşi 
la pungă şi de protipendadă. Tra- seră, bine-nţeles, la “Grand 
Oriental Hotel’. Seara târziu îşi făcură apariţia şi ceilalţi doi 
membri ai societăţii pe acţiuni. Amândoi erau dezumflaţi. 

- Ce se-aude cu Fred Jegosu'? - îi întrebă Rugină neliniştit. 

- S-a dus în vizită la un amic de-al lui - răspunse Măciucă, 
posomorât. 

- Ei şi? 

- Nici un, ei şi. Amicul ăsta are o cârciumă la mahala, unde se 
practică, în treacăt fie zis, şi ruleta şi opiul. Fred a sosit încă de 
azi-dimineaţă şi de-atunci joacă şi bea întruna. Cred că din banii 
noştri nu i-au mai rămas mai mult de cincizeci de lire. 

Puştiu' păli. 

- Am încercat să-l scoatem de-aiVo - continuă Măciucă. 

- Şi ce-a zis? 


- Să ne ducem dracului. 

- Duceţi-mă la el -răcni Rugină. 

Porniră prin noaptea toridă către periferia oraşului Colombo. 
Curând înaintau printre cocioabele de chirpici ale băştinaşilor; 
din ferestruicile luminate le zâmbeau căpă- ţânile tuciurii ale 
femeilor şi se revărsa o muzică stridentă, şuierată. 

Peste o oră dădură ochii cu “căpitanul lor, într-una dintre 
speluncile cartierului de băştinaşi. Işi salută confrații dând o 
dată din cap, după care îşi aţinti privirea asupra mesei de joc. 
Crupierul malaiez învârti ruleta şi bila de fildeş se puse în 
mişcare. Frunţi teşite, feţe gălbejite strălucind de sudoare erau 
întoarse într-o singură direcţie. Numărul câştigător era 34. Fred 
Jegosu' împinse pe masă încă un teanc de bancnote. Cei trei 
Duhovnici şi Puştiu' îşi dădură seama că Fred tocmai deturnează 
fondurile expediției şi banii de subzistență ai tuturor, dar ce era 
de făcut? Căpitanul se scormoni în barbă, scoțând la iveală 
dintre firele-i îngălate, încărunţite, trei căpăţâni cafenii de 
chinezoi traşi la indigo, după care se-ntoarse zâmbitor: 

- Ce mai faceţi? 

Prietenii lui urmăreau înfriguraţi bila de fildeş, care ar fi trebuit 
să se oprească pe numărul 20 pentru ca soarta expediției să nu 
fie definitiv compromisă. Odăiţa aşternută pe jos cu rogojini, 
emana o duhoare încinsă, pestilenţială; chinezi, negri şi tamyli 
zdrenţăroşi se îmbulzeau în jurul mesei de joc, iar crupierul 
malaiezian cu pince-nez rânjea întruna. Dintr-o altă odaie se 
revărsau acordurile unui sitar 2. Bila se opri la numărul 10. Fred 
Jegosu' se sculă cu un zâmbet şenin de pe scaun şi, smucind 
odată de centură, îşi săltă pantalonii cu o palmă mai sus, după 
care spuse: 

- lertaţi-mă, domnilor, dar cred că aici se trişează. 

In clipa următoare în mână-i sclipi lama unui şiş, aceasta sfâşie 
de-a lungul postavul mesei de joc, dezvăluind privirii celor din 
jur un tub de cauciuc care pornea de sub ruletă şi ajungea în... 
mâna crupierului, dându-i acestuia posibilitatea ca, printr-o 
apăsare, să stârnească cm un jet de aer, bila din lăcaşul 
corespunzător celei fnai mari mize. 

Crupierul se ridică rânjind, dădu să scoată revolverul, dar nu 
apucă s-o facă nici pe jumătate, căci Fred Jegosu' îl păli 111 cap 


2 Instrument muzical oriental cu coarde. (N. trad.) 


cu strachina în care picau ţânţarii pârjoliţi de lampa de petrol; 
malaiezul căzu grămadă, iar Fred în- şfăcă bancnotele din 
apropiere şi le vâri iute în sân. Toată scena aceasta se derulă 
fulgerător şi-ndată după aceea se iscă un tărăboi de nedescris. 
Cineva îl atacă pe căpitan din spate cu cuțitul, dar Dom' Doctor 
se-rigriji de recalcitrant aruncându-l peste masă. Răsună o 
împuşcătură şi în mâinile celor din odaie râsăriră şişuri şi 
pistoale. În câteva clipe l-ar fi făcut surcele pe Fred Jegosu', 
dacă Rugină nu s-ar fi împins cu toată greutatea în masa de ru- 
letă, râsturnându-o şi strivindu-i pe asediatori. Teribila sârmă 
împletită a lui Măciucă despică ţeasta cât un butoi a unui malac 
de chinez şi Donv Doctor, pe-o ispira- ţie de moment, se apucă 
să tragă cu pistolul la nimereală. Lumea începu sâ tipe. 

Puştiu7 înlemni cu spinarea lipită de perete. Aici or să-şi lase 
oasele! Privirea îi poposi asupra lui Rugină. Se uită la el cu 
uimire. 

Tânărul roşcovan stătea cu picioarele depărtate, izbea cu 
gârbaciui în stânga şi-n dreapta şi acolo unde lovea el se 
hărtănea carne, câte un picior pornit să-l lovească se frângea 
din rotulă, câte o mână înălţată să-l înjunghie se trezea cu patru 
degete făcute zob, chircite pe vecie, dacă cineva dădea să se 
apropie de el ajungea să fie azvârlit înapoi, în rând cu ceilalţi, 
şi-n cele din urmă, asemeni unui demon întărâtat, rupse din 
tavan lampa de petrol şi azvârli cu ea în atacatorii rămaşi pentru 
o clipă descumpăniţi. Câţiva luară foc şi-ncepură să se 
tăvălească pe jos răcnind ca fiarele, flacăra aprinse rogojinile de 
pe jos şi masa răsturnată la pământ şi o lumină stranie, pâlpâi- 
toare. gălbuie îi învălui pe bătăuşii care nu mai aveau nimic 
uman în ei. Pe uşă continuau să intre, însă, noi şi noi ajutoare. 
Dom' Doctor împărțea în jurul lui lovituri cumplite cu ceea ce 
până nu demult fusese un scaun. Fred Jegosu', cu mâna greblă, 
aduna de zor bancnotele căzute printre picioarele borfaşilor, dar 
cineva îl pocni în ceafă, drept care sări în picioare şi porni spre 
ieşire. Îşi croi drum cu uşurinţă, de-ai fi zis că nu-i aţin calea 
decât nişte tulpini de trestie. Fapt e că avea două cuțite la 
nivelul brâu- lui şi, cu mişcări controlate, lente, împungea cănd 
în stânga, când în dreapta. Când ajunse la uşa din spate, îşi 
săltă chipiul iii semn de salut şi plecă. Odaia se umpluse de fum, 
uamenii porniseră clătinându-se către uşa de sticlă a barului, 
deblocată din senin de către Măciucă, prin bunăvoința unui 


negru bătăuş de meserie, cântărind ca la vreo optzeci de chile, 
pe care-l azvârlise-n uşă, făcân- du-i ţăndări şi geamul şi tocul. 
Negrul aterizase în bar plin de sânge şi rămăsese lat. Aruncând 
în duşmani cu tot ce le cădea în mână, Duhovnicii bătură în 
retragere până la uşa din spate şi curând se aflau afară. Din 
clădirea de chirpici a restaurantului izbucniră limbi de foc, la in- 
trarea principală răsunau fluierături, se bulucea lumea într-un 
vacarm infernal, iar cei patru albi o rupseră la fugă. 

- Stai! - strigă Rugină. Doamne Sfinte, Puştiu'! L-am 
uitat-înăuntru! 

Se repeziră înapoi. Rugină o iuă însă înaintea celorlalţi. În viaţa 
lui nu mai simţise o asemenea îngrijorare. Amărâtul de el, e aşa 
de neajutorat! Abia acum simţea cât de mult s-a ataşat de el. Se 
năpusti pe intrarea din spate. O coloană de fum înăbuşitor îl izbi 
în nas. Işi legă batista la gură şi se aruncă-n norii de fum. Din 
sala jocurilor de noroc se prelingeau limbi de foc. Cuin să-l 
găsească pe băiat? Nu vedea nimic din pricina fumului gros şi 
orbecăia împiedicându-se la tot pasul de cadavre ţepene. Aici 
chiar că au făcut treabă bună. 

Se sufoca şi îl luă cu ameţeală. În cele din urmă, la licărirea 
unei vâlvătăi îl zări pe Leven lângă un perete. S3 năruise din 
picioare şi rămăsese leşinat în capul oaselor. Rugină-l săltă pe 
un umăr ca pe un sac. Între timp simţi că ia foc, pielea începea 
să-i crape de dogoare, înainta bâjbâind de-a lungul peretelui, o 
grindă în flăcări 1 se prăbuşi la un pas de el şi scânteile 
împroşcate de ea îl pârliră. Simţea că-şi pierde cunoştinţa... Pe 
urmă ieşi împle- ticindu-se printr-o crăpătură şi se târî mai 
departe... 

Ajunse în spatele clădirii, din nou sub cerul înstelat, la câţiva 
paşi de şoseaua pe care goniseră adineauri. Îşi umplu plămânii 
cu aer şi-l culcă pe Puştiu' la pământ. 

La lumina incendiului îşi zări cei trei prieteni. Stăteau cu 
spatele la zidul unei case de piatră şi se păruiau zdravăn cu vreo 
cincizeci de băştinaşi. Deocamdată îi ţineau pe atacatori la 
distanţă, dar era previzibil faptul că-n câteva clipe o să le vină 
de hac mulţimea înfuriată. Rugină apucă gârbaciul, mai trase o 
dată adânc aer în piept, apoi se apropie tiptil de bătăuşi, cu 
gând să creeze o breşă lovind pe la spate. În acest moment, pe 
şoseaua dinspre Fort îşi făcu apariţia, precedată de şuierul 
infernal al sirenei, maşina de intervenţie a poliţiei. 


Spectacolul luă pe dată sfârşit. 

Fiecare fugea unde vedea cu ochii. 

Pe-aici nu locuiau nici reclamanţi, nici părâţi, toţi participanţii la 
acest show, albi şi negri, învinşi şi înşelaţi, atacatori şi apărători 
aparţineau marii familii a acuzaților descinşi din codul penal. 

Rugină se adăposti şi el în grabă în şanţul din marginea şoselei 
şi continuă să alerge ghemuit, târându-l în acest timp, deloc 
lipsit de tact; de încheieturi, ca pe-o roabă, pe Puştiu'. 

6 

Peste o jumătate de ceas se opri “într-un lan de bumbac copt. 
Oftă uşurat şi puse jos povara cărată atâta amar de vreme. Căci 
pe Puştiu' r.u-l târâse decât până ce se-n- depărtase de locul 
raziei, după aceea îl cărase pe umăr. 

Băiatul zăcea nemişcat. 

- Ei! - făcu Rugină apucându-se să-l zgâlţâie. la nu mai boli 
atâta, tâmpiţelule! 

Se aplecă şi-i dădu câteva palme uşoare, apoi îi deschise 
sacoul, să-i maseze inima. Îndată îl şi încheie la loc. 

Puştiu' era femeie. 

Greierii ţărâiau în cor şi florile moleşite ale lanului de bumbac 
îşi legănau discret potirele în adierea delicată a serii, adusă de 
flux dinspre farg. De pe bolta încremenită într-o sclipire 
neclintită se urni o stea şi dispăru dincolo de liniă orizontului 
lăsând în urma ei o dâră albă. 

Lui Rugină îi scăpă un fluierat şi se scărpină-n cap.' Mda, aşa 
tâmpenie mai rar. Mersi! Şi totuşi, dacă se gândea ce şi-a pus în 
minte fata asta şi câtă treabă a făcut numai de când a salvat-o 
el din mâinile Crocodilului, nu putea să nu-i poarte un sincer 
respect lui Puştiu'. Oare câte femei pe lumea asta ar face ceea 
ce încearcă ea pentru fratele ei? 

Luă pe loc hotărârea să nu-i aducă la cunoştinţă ceea ce aflase 
despre ea. Şi mai ales n-are rost să le spună şi prietenilor săi. 
Puştiu' deschise ochii. Oftă din toţi rărunchii, apoi se săltă în 
capul oaselor. 

- Te simţi mai bine? - bombăni Rugină. 

- Da... Mai bine... 

- Atunci, haide, dă-i bice! 

Porniră tăcuţi către oraş. 

7 


u^ 
| 


- Ţoală viaţa ai fost un nemernic şi asta ai să rămâi câte zile-i 
avea. 

- Hai să terminăm odată cu aceste veşnice aluzii - răspunse 
Fred jJegosu'. Banii s-au dus şi gata. 

Dom' Doctor îl scuipă în faţă. 

- Cu nervoşii nu se poate discuta - zise Fred şter- gîndu-se pe 
faţă. Ce vreţi? Vă sunt dator doar cu o călătorie până-n Birmania 
şi retur, la bordul unui vapor ca lumea, călătoria urmând 
să-nceapă astă-seară. Deocamdată e ora cinci dimineaţa şi 
n-aveţi decât să-mi mai aruncaţi de la obraz şi alte mârlănii ca 
astea, dacă astă-seară la ora zece şi jumătate n-o să aveţi 
vaporul la dispoziţia voastră. 

- Fără bani cum vrei să faci rost de vapor? 

- Nu,vă datorez decât vapor, echipaj şi provizii, nu şi informaţii 
suplimentare. Aşadar, la zece şi jumătate să fiţi în partea de sud 
a insulei, pe digul de la Point de Galle, în portul pescăresc. E la o 
oră şi jumătate de mers de-aici. Vă previn, fiţi punctuali, pentru 
că vaporul va porni fix la ora stabilită. 

:- Ce fel de navă o să fie? - îl întrebă Rugină. 

j] - Cu nebunii să nu te pul 

- Eu de un' să ştiu - răspunse Fred Jegosu' -, las' că fac eu rost 
de ceva. Pa - le mai zise el şi plecă. 

Ceilalţi priviră-n urma lui cu respect. Cu mâinile-ri buzunare, cu 
mersul lui legănat, pe picioarele-i crăcănate, înainta liniştit, 
întruchipare a încrederii în sine. Gaşca se risipi în patru zări 
după ce stabiliră locul unde se vor întâlni spre seară. Măciucă şi 
Dom' Doctor plecară în vizită la pârnaie, la un vechi prieten 
de-al lor, iar Puştiu' se-ntparse la hotel, să-şi tragă sufletul până 
seara. 

- Pa - îi întinse el mâna lui Rugină. E a doua oară că-mi salvezi 
viaţa şi nici nu ştiu cum să-ţi... 

- Să lăsăm tâmpeniile astea. Să nu te mai prind cu chestii 
de-astea. dacă vrei să ne avem pe bune şi de-acum încolo. 

- Vreau, vreau - răspunse Puştiu' plin de zel şi sinceritate. cu 
ochii strălucitori şi Rugină întoarse capul, tulburat de privirea 
fetei. 

- Atunci, cară-te la hotel, o să vin diseară după tine. 

Pa. 


Plecă grăbit de lângă Puştiu'' şi-ntinse pasul fără să mai 
privească înapoi. Deşi, dacă ar fi întors capul, ail fi văzut că 
acesta continuă să se uite la el cu o privire pierdută. 

8 

După aceea. Rugină făcu un lucru fără precedent în ultimii o 
sută de ani în familia lui. Se duse la bibliotecă. La biblioteca 
orăşenească din Colombo! 

Se cufundă în citirea colecţiei din anii trecuţi a unui ziar 
londonez. Citi ceasuri în şir, până când hainele, pantofii, ziarul, 
masa de lectură, duşumeaua, ba până şi Urechea stângă se 
umplură de scrumul ţigărilor fumate-n acest răstimp. 

Citi toate articolele referitoare la afacerea Tom Leven. Într-unui 
din ziare, de pildă, apăruse o descriere amănunţită a clădirii în 
care fusese comisă crima, cu toate intrările ei secundare. Într-un 
alt număr se menţiona faptul că Tom Leven a suspectat-o pe 
Helen Aldington de furtul unei invenţii cu caracter militar. Pe 
această temă nu erau decât câteva rânduri, din cauză că erau 
implicate secrete militare. Se făceau însă referiri în pălăria 
uitată de căpitan la locul crimei, la concluziile autopsiei care 
stabilise că victima fusese înjunghiată din faţă cu coupe- 
papier-ul ascuţit de pe biroul acesteia, că lama cuţitului îi 
străpunsese inima şi-i provocase moartea instantaneu. Tot pe 
birou fusese găsit şi revolverul lui Thomas Le-, ven, cu care nu 
se trăsese nici un foc. Urma apoi elogierea poliţiei, a 
promptitudinii cu care a fotografiat locul crimei şi a anchetat 
personalul de serviciu. De pe plăselele coupe-papier-ului au fost 
prevalate amprente şi a fost. depistat şi şoferul de taxi care-l 
luase de la locul crimei pe căpitanul Leven. Victima zăcea lângă 
uşă, cu faţa-n jos, făptaşul trăsese sertarele unui scrin, de bună 
seamă căutase ceva. Rugină îşi întipări toate aceste detalii în 
minte. 

După aceea cobori într-un bar internaţional, comandă ceva 
tărie şi, timp de trei ceasuri, despică firu-n patru. « Ceva mai 
târziu, recepţionerul lui “Grand Oriental Hotel” îl anunţă la 
telefon pe căpitanul de stat-major Bradford că un domn doreşte 
să aibă o întrevedere cu excelența sa contele de Souhthessex. 
La conte nu se putea ' Ajunge decât prin mijlocirea căpitanului. 

- Cinc-i acest domn? 

Doctorul Verhagen. 


- Transmite-i că Excelenţa Sa nu-l poate primi decât dacă-şi 
formulează în scris cererea de audienţă, cu justi-' ficările de 
rigoare. ° 

Peste o jumătate de ceas, boy-ul negru îi aduse căpitanului un 
plic în care se afla următoarea scrisoare: ! “ 

„Dr. Verhagen solicită respectuos Excelenței Sale o rlaudienţă 
în legătură cu afacerea Tom Leven şi până atunci pune punct 
scrisorii, cu “deosebit xespcct. Datată azi “""/- Condu-l la mine 
pe-acest om- zise căpitanul. 

Cinând îşi făcu apariţia Rugină, pus la patru ace în cosirăul lui 
de golf păstrat pentru oca/ii festive.” Căpi- tanul nu-l pofti să se 
aşeze. Îşi pironi privirea ageră, iscoditoare asupra musafirului 
său şi nu-l mai slăbi din ochi. 

- Ce doriţi? - îl întrebă el într-un târziu. 

- Aş dori să discut cu Excelenţa Sa, în legătură cu afacerea 
Tom Leven. 

- Vă referiţi la militarul condamnat la moarte acum doi ani? 

- Întocmai. Mi-am format o părere cu totul surprinzătoare în 
legătură cu această chestiune. 

- Nu pricep ce legătură ar putea exista între Excelenţa Sa şi 
această afacere sau opinia dumneavoastră? 

- Din câte ştiu, voiajul Excelenței Sale are, până la un punct, 
de-a face cu această afacere - spuse Rugină pe un ton 
îndrăzneţ. 

- De unde ştiţi asta? - îl întrebă Bradford pe un ton dur. 

- Am cerut să fiu primit în audienţă, nu să fiu audiat sau 
interogat. Mă priveşte ce şi cât ştiu, de-asta nu dau nimănui 
socoteală. 

- Aveţi grijă, domnule! Secretele militare nu sunt, totuşi, 
chestiuni personale! Spuneţi-mi, vă rog, ce vreţi şi dacă cererea 
dumneavoastră îmi va părea oportună, o voi înainta Excelenței 
Sale. 

Încet-încet, Rugină ajunse să fiarbă de mânie. 

- Dacă pg Excelenţa Sa n-o interesează ce-am de zis, mă voi 
adresa unor foruri superioare şi le voi menţiona şi acest refuz. 

- Dumneavoastră mă ameninţaţi cu represalii t îndrăzniţi să 
faceţi presiuni în acest loc? 

- Vă rog. Mă retrag în această clipă. 

- Vă ţineţi de cacialmale bazându-vă pe nişte crâmpeie de 
informaţii pe care le mânuiţi cu neruşinare - spuse Bradford. Nu 


ştiu ce urmăriţi, dar întâmplarea asta e suficientă ca s-o luaţi pe 
coajă rău de tot, domnule, dacă vă mai ocupați de-această 
afacere. 

- Cred că dacă aş dovedi nevinovăția lui Tom Leven şi, 
totodată, l-aş da pe mâna justiţiei pe adevăratul criminal, aş 
aduce Anglia în situaţia de a putea obţine mai lesne o invenţie 
de mare însemnătate. 

Căpitanul se uită la el o vreme, părând să ezite dacă să se 
lanseze sau > nu într-o discuţie pe-această temă cu 
necunoscutul. In cele din urmă, spuse: 

- Dumneata te-ai ocupat până mai deunăzi de boala somnului. 
Hai să discutăm mai bine pe tema asta. Acum câteva zile am 
primit câteva trypanosome prinse între două lamele de sticlă; în 
timpul liber, hobby-ul meu numărul unu este microscopul. Imi 
place să adun din lu- mea-ntreagă lamele cu picături de sânge 
infectat, Ei bine, în jurul trypanosomelor am zărit nişte pete 
albe. Mi-ai putea explica proveniența lor? 

- Am venit aici în chestiunea lui Tom Leven... 

- Promit să-ţi îndeplinesc orice dorinţă, dacă-mi spui ce este 
trypanosoma - urmă Bradford tot mai dur. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

- Trypanosoma, despre care dumneata, amice, nici n-ai auzit 
până acum, este bacilul care provoacă boala somnului. Boală al 
cărei celebru cercetător eşti. Incă de pe vapor am avut dubiile 
mele, dar am vrut să evit o demascare dezgustătoare. Nu ştiu 
pe mâna cărui stat sau a cărei agenturi lucrezi, ştiu doar că nu 
eşti medic şi nu eşti Verhagen. Ci spion. Poate că vrei bani de la 
conte, poate că nu ţi s-a încredinţat decât executarea vreunei 
intrigi oarecare. Ultima ofertă pe care ţi-o fac este să dispari 
de-aici până nu iau măsuri să fii declarat pe vecie “persona non 
grata” în imperiul britanic. 

- Domnule căpitan - răspunse Rugină ţinându-şi firea -, o să 
vină şi-o vreme când o să regretaţi modul în care m-aţi tratat. 

- Iţi iei odată tălpăşiţa sau doreşti un alt fel de tratament? 

- Un singur lucru-mi mai doresc - spuse Rugină oprindu-se-n 
uşă -, să vă mai întâlnesc într-o bună zi într-un loc care să nu se 
afle sub tutela Angliei. 

Ce-i drept, după aceea iuți pasul cât putu. Ajuns în stradă, 
continuă să bombăne în sinea lui. Ce îngâmfaţi sunt ofiţerii ăştia 
englezi! Pe urmă se lăsă furat de-o predispoziţie copilărească şi 


se tot gândi ce interesantă chestie mai sunt şi lamelele astea de 
sticlă. Se lipesc strâns una de alta şi păstrează între ele picătura 
aceea de sânge, ba chiar şi respiraţia omului, cu mult mai bine 
decât păstrează u conservă cositorită nişte sardele. Şi pe urmă, 
se pUn sub microscop. Uite-aşa se transportă un strop de sânge 
peste.mări şi ţări, şi până şi petele albe rămân intacte. 
Nemaipomenit. 

Intră intr-un alt bar. ceru o secărică şi scrise o lungă epistolă, 
pe un ton amical, ministrului englez de război. 

9 

În primele ore ale serii, după o impresionanta revistă de front, 
contele de Southessex şi căpitanul Bradford părăsiră Ceylon-ul 
la bordul crucişătorului “Radzeer”. 

La ora zece, cei patru tovarăşi de drum, Rugină, Măciucă, 
Puştiu' şi Dom' Doctor porniră pe jos, pe şoseaua străjuită de 
palmieri, către Point de Galle. Pe boltă se adunau nori 
întunecoşi. era o noapte urâtă şi o beznă de nepătruns. În aer 
era o zăpuşeală prevestitoare de-o veritabilă furtună indiană. In 
port locuiau doar o mână de pescari, năvodul era întins la uscat: 
şi bărcile de pescuit trase la mal. Ceva mai departe se zărea 
licărul câtorva luminiţe împrăştiate, acolo era carantina portului 
Colombo. Un uriaş teritoriu izolat. Înaintând adânc în largul 
mării, pe care pluteau câteva vapoare având arborat steagul 
galben din cauză eă-n timpul ultimului voiaj vreun marinar se 
îmbolnăvise de holeră nan Febră tifoidă. Toţi cei care 
călătoriseră cu bolnavii, trebuiau să petreacă şi şase săptămâni 
sub observaţie în vilele construite în sudul insulei, în jurul 
clădirilor dărăpănate, sumbre, ale spitalului, zvelţii palmieri de 
Palmyra începuseră -să so-ncline fremătând în vijelia musonului 
stârnit din senin. Dacă Fred Jegosu' s-a combinat cu vreun amic 
contrabandist, locul acesta e nuni'ii bun ca sâ-şi ia prietenii la 
bord. Curând îşi făcu apari ţiun vaporaş. Se înşelau. Acesta îşi 
continuă imperturbabil drumul spre Colombo. Trecuse de zece şi 
jumătate, pe unde naiba zăbovea Fred? NTu zăreau nici o 
luminiţă în zare, doar o navă de război elegantă. Lua-o- ar toţi 
dracii! Lui Fred şi acoliţilor săi nu le făcea nici o plăcere să 
navigheze în apropierea unor nave militare. lar cuirasatul ăsta 
tocmai aici şi-a găsit să se ţină de manevre. Dac-o să-l zărească 
de departe, Fred nici n-o să-n- drăznească să se mai apropie de 
mal. 


t- - Cred că azi nu mai plecăm de-aici - spuse Măciucă. Dacă 
Fred o să vadă vasul ăsta, nici mâine n-o să aibă curajul să vină 
încoace. 

- Din întuneric se auzi deodată plescăit de vâsle, - o barcă 
solidă trase la mal şi din ea sări Fred Jegosu'. 

- Haideţi, haideţi, îmbarcarea - îi zori el în şoaptă. 

- Unde-i vaporul? - îl întrebă năucit Dom'Doctor. 

- Ce-ai vrea, băi, să ţi se bage-n ochi? Uite-l colo. Valabil? Prind 
suta de noduri pe oră ca focul. Avem la bord cărbuni, benzină şi 
cărţi de pocher cât pentru un an. Da' hai odată, că, cu un vas 
militar furat nu se face să ardem gazu'de pomană. 

Rămaseră cu gura căscată. Această ispravă fără precedent în 
istoria omenirii îi lăsă tablou. Unde s-a mai pomenit mândreţe 
de cuirasat modern, uriaş, să fie şterpelit la modul ordinar? Şi 
ceea ce făcea ca totul să fie şi mai înspăimântător era aerul 
firesc cu care le vorbise Fred Jegosu', nepricepând ce-i de mirare 
în tărăşenia asta, de parcă ar fi suferit mai multe condamnări 
pentru însuşirea unor vapoare fără stăpân. 

V - Măi, omule! - strigă Rugină. Pentru treaba asta t>r să ne 
spânzure pe toţi! 

- Meschin mai eşti azi, băi! Bine-nţeles c-or să ne spânzure. 
Doar n“or să ne decoreze Cu Signum Laude pentru ciordirea 
unei nave militare. E trecut de zece şi jumătate şi n-aş dori să 
pornesc cu întârziere.. 'r!.:.) 

Măciucă privi impresionat crucişătorul, după care, tremurând 
tot de admiraţie şi respect, spuse: 

- Eşti mare, Fred... 

Peste douăzeci de minute, nava de linie, “Balmoral”, unul 
dintre cele mai moderne crucişătoare ale flotei de est a 
Majestății Sale, pornea cu toată viteza către Calcutta, avându-i 
la bord pe membrii socictăţii pe acţiuni. 

CAPITOLUL PATRU 

Conexiunea dintre un marinar bolnav şi u idee sănătoasă. be 
aprovizionează cu ţigări şi supraviețuiesc catastrofei. Rugină 
face carieră. 

1 

<« 

Da. Asta s-a-ntâmplat. Evenimentul n-a ajuns să fie consemnat 
de presa din lumea întreagă, deoarece Amiralitatea engleză s-a 
opus, în chip explicabil, vâlvei. Şi chiar s-a întâmplat în epoca 


noastră, ba chiar în zilele noastre, ca o mână de oameni 
hotărâți, lipsindu-le banii necesari unui voiaj pe mare, să dea 
buzna la bordul unui crucişător şi s-o-ntindă cu el, tot aşa, cum 
ar fi procedat un ucenic-brutar cu o motoretă. In zori o întreagă 
armată de aparate de telegraf şi de radio-emisie lansau în eter 
răcnete, ordine, dispoziţii, întrebări şi răspunsuri. Semnalelp 
Morse piuiau de la Londra la Singapore şi din toate colţurile 
Oceanului Indian porneau cu toată viteza înainte, în căutarea 
confratelui pierdut, torpiloare, distrugătoare şi nave de linie. 

Primele cercetări au stabilit doar că lă bordul crucişătorului 
“Balmoral”, aflat pe ruta Insulele Timor de Sud - Colombo, un 
marinar s-a îmbolnăvit şi prezintă simp- tome dubioase, iar nava 
a ancorat în rada portului Point de Galle, la o bună distanţă de 
țărm, în zona de carantină. Medicul venit în inspecţie la bord a 
considerat că are de-a face cu un suspect de holeră şi astfel, 
întregul echipaj în frunte cu căpitanul a ajuns în spitalul militar, 
pentru a fi ţinut sub observaţie. Nu există la tropice stăpân mai 
neînduplecat ca molima. Cea mai prăpădită joncă chinezească şi 
cel mai mare vas de război britanic au parte de-acelaşi regim de 
carantină, eventual, acesta din urmă (şi vasul şi echipajul) au 
parte de un tratament preferenţial. Vasele ancorate în zona de 
carantină sunt păzite de-o mică vedetă de coastă care iese în 
larg o dată la trei ore şi ia la t* 

rând vasele. Pe-aici patrulele trag fără somaţie în caz că s-ar 
apropia cineva fie dinspre uscat, fie dinspre larg., Rigoarea 
procedurii de carantină n-o poate aprecia la justa ei valoare 
decât cel care a mai avut prilejul să călătorească la tropice şi 
ştie că până şi o simplă parâmă sau un cufăr de la bordul 
vasului suspect, pe care se află. fie şi un singur bolnav, poate 
împânzi uscatul cu o boală contagioasă pe care nici cele mai 
mari strădanii ale ştiinţei medicale de dincoace de ecuator n-o 
pot împiedica să se extindă în câteva -zile şi să nimicească zeci 
de mii (ba uneori chiar sute de mii) tie vieţi omeneşti. Carantina 
este o instituţie militară şi în-lupta pe care o dă cu sutele de boli 
ucigaşe ale tropicelor trebuie să fie necruțătoare, cruntă, 
crâncenă, de neînduplecat. 

Norii întunecoşi de pe cer, vântul şi noaptea indiană neagră ca 
smoala i-au permis lui Fred Jegosu' să “şter-” pelească” 
crucişătorul ancorat departe de țărm. 


După ce pusese ochii pe superbul vas în cursul după- amiezii şi 
începuse să-l roadă această idee, se-ntoarse la Colombo, la 
nişte vechi amici care locuiau în canalul colector scos din uz al 
vechii fabrici de piele. Printre ei era. şi un grăsan chior, pe nume 
Patterson, care odinioară fu- 1 sese comandant la căpitănia unui 
port olandez, dar din cauza alcoolismului fusese dat afară şi 
de-atunci se ocupa cu negoţul de sclavi în Colombo, în cârdăşie 
cu Incendia- toru', fost mecanic în vremurile bune şi cu Lem 
Cocoşatu', care-şi rupsese şira spinării într-o anumită 
împrejurare,. rămânând ghebos. Cei trei se ocupau cu 
îmbarcarea băştinaşilor drogaţi, proveniţi din jungla ceyloneză, 
pe anumite vapoare cu care lucrau mână-n mână. De drogat îi 
drogau cu o bâtă de cauciuc şi, până să-şi vină în fire, băştinaşii 
se trezeau legaţi fedeleş şi aruncaţi de-a valma, ca puii de găină 
din piaţă, în casa unui,vapor cu sclavi”. Erau transportaţi în 
teritorii aflate sub altă jurisdicție, în vreuna din Insulele Marchize 
sau Insulele Societăţii, unde întreprinzători lipsiţi de scrupule 
recoltau guano sau defrişau fără milă păduri întregi. 

După ce-şi beau toţi banii încasaţi pe câte un transport, 
Patterson şi complicii lui se-ntoreeau acasă în cana-lul colector 
scos din uz al vechii fabrici de pielărie. Aici îl căută Fred Jegosui', 
cu gând să-l atragă în combinaţia pe care-o punea la cale şi să-i 
ceară ajutorul în recuperarea grabnică a unor marinari de 
nădejde, fâf. r -; Hei, Pat! - îl salută Fred. Aş avea nevoie de 
douăzeci de flăcăi cu totul excepţionali şi-n plus şi de voi trei. E 
vorba de-o afacere mare. ^-'. > 

! - S-a marcat - răspunse Patterson cu glasul lui hâ- râit, răguşit 
de-atâta băutură. 

Se sfătuiră îndelung. Fred le povesti totul de-a fir a păr. Le 
oferea două mii cinci sute de lire lor şi celor douăzeci de oameni 
de care mai avea nevoie. Aceste două mii cinci sute de lire le 
oferea din propria lui recompensă şi le promise că vor mai 
căpăta ceva bani şi din recompensa celorlalţi, dacă expediţia va 
fi încununată de succes. Patterson şi confrații lui căzură la 
învoială. Găseai aici, între contrabandişti, destui marinari 
încercaţi, unşi cu toate alifiile. Aştia cu dragă inimă se-aruncă 
într-o şotie”. - - ' ee,1 Până seara, cei douăzeci de oameni 
fuseseră recrutaţi. Era un echipaj complet, care acoperea tot 
necesarul la bord, de la instalator până la bucătar. 


Jk Şuiera vântul în noaptea tot mai întunecoasă şi două- ! zeci 
şi patru de oameni calmi, dârji, ieşeau în larg pe-o ambarcaţiune 
cu pânze (de prisos să mai adaug că fără nici o lumină aprinsă la 
bord). La apropierea de zona de carantină au strâns pânzele şi 
au trecut la vâsle, urmân- “du-şi drumul în tăcere. Nici cu cel 
mai puternic binoclu fnu i-ar fi putut zări nimeni pe întinderea 
agitată a ocea- fnului, în noaptea ceţoasă din pricina aburilor 
stătuţi care pluteau la nivelul solului şi-al mării. Înaintând din 
creas- ţă-n creastă, se lipiră de tribordul crucişătorului. Unul 
dintre matrozi se căţără pe punte şi peste douăzeci de mi- | nute 
se aflau cu toţii la bord. Ultimul îmbarcat avu grijă să găurească 
fundul bărcii şi aceasta se scufundă în câteva minute. 

l! Incendiatorii' luă o lanternă şi cobori imediat în sala 
maşinilor. Aveau la bord mecanic, timonier, artilerist, tot felul de 
specialişti cu toate cunoştinţele pe care trebuie să le aibă 
personalul de bord al unei nave militare. Peste o jumătate de 
ceas, când furtuna se-nteţea, din coşul vasului lor se ridică un 
firicel de fum. 

- După ora zece, nava îşi întoarse prova în direcţia hulei şi 
țâşni asemenea unui râs pitit într-un tufiş. Acum era momentul. 
In pâcla deasă, călâie, ca de saună, puteai să-ţi scoţi ochii şi nu 
alta. 

Alunecau cu adevărată măiestrie, aproape imperceptibil, din ce 
în ce mai departe. Dâra <le fum se-ngroşa tot mai mult şi-n cele 
din urmă, în capătul insulei îşi schimbară cursul, astfel că acum 
nici nu mai puteau fi zăriţi din zona de carantină pe când 
înaintau către miazănoapte, spre gospodăriile pescarilor din 
Point de Galle. Intre timp, pe punte era un du-te-vino de bărbaţi 
sprinteni, dornici să deprindă toate chichiţele vaporului, modul 
de funcţionare şi alimentare, aşa că la comanda lui Fred Jegosu': 
“Aprindeţi luminile” crucişătorul fu în două minute scăldat în 
lumină. Un crucişător cu lumini la bord, în apropiere de 
Colombo, nu bate deloc la ochi. Intre timp vântul continua să 
şuiere şi norii se învolburau pe cer spre bucuria lui Fred Jegosu' 
şi a ortacilor săi. 

Urmă apoi îmbarcarea acţionarilor şi..Ba/mora/' porni în 
noaptea furtunoasă cu toată viteza înainte... 

Cercetările au stabilit că la miezul nopţii “Balmoral” a ancorat 
în faţa portului din insula Sabang şi l-a somat pe pilotul din radă 
să-ncarce pe crucişător, pe-o vreme atât de neobişnuită, apă de 


băut., o cantitate uriaşă de conserve şi trei lăzi cu țigarete. Cum 
în toiul nopţii nimeni n-avea chef să ducă la îndeplinire această 
cerere...Ba/mora!” îşi aşeză tunurile în poziţie de bătaie (se 
vedea limpede cum sunt date jos husele de protecţie) şi căpita- 
nul declară că dacă-n cinci minute nu li se aduce marfa cerută, 
crucişătorul englez va bombarda Sabang.-ul. 

După aceea marfa.fu încărcată cât ai zice peşte. 

Dincolo de Sabang, crucişătorul dispăru fără urmă. Ciclonul 
care se dezlănţui fix la ora unu noaptea şi care se abătu asupra 
Oceanului Indian cu o furie nemaicunos- cuiă până atunci făcu 
imposibilă urmărirea. Uraganul pustii oraşe întregi, talazurile 
furibunde şterseră insule întregi de pe faţa pământului şi o 
grămadă de vapoare surprinse în larg, care nu mai avuseseră 
timp să-şi caute scăparea într-un port, fură înghiţite de adâncul 
oceanului. 

Dimineaţa, ia “Ba/mora!'-ul de unde nu-i. Prin barajul de 
crucişătoare şi fregate aflate într-un contact permanent nu 
putea trece neobservată nici măcar o iolă. Pentru toată lumea 
era un mister: ce s-a întâmplat cu “Ba/mo- ral’? Dacă n-a zburat 
în lună, ar trebui să fie sau într-un port sau undeva în larg. lar 
“Balmoral” nu era nicăieri. Amiralii şi căpitanii, simplii marinari 
şi generalii rămaseră nedumeriţi în faţa acestei minuni. 
Escadrile-ntregi survolară zile-n şir fiecare bucăţică de ocean, 
consemnară în clar denumirea şi identitatea fiecărui vas de 
război, verificând dacă coordonatele lui corespund cu poziţia 
stabilită prin urdinul de zi. Până la urmă s-a ajuns Îşi concluzia 
indubitabilă că, în cele şase ore pe care le avusese la dispoziţie, 
“Balmoral” dispăruse do pe întinderea Oceanului Indian. Şi asta 
în ciuda faptului c.ă numai un avion ar putea realiza această 
performanţă în şase ore. 

Amiralitatea a trebuii să se-rnpace cu gândul că asistă la cea 
mai mare crimă şi minune a secolului. S-a furat un vas de război 
care n-a mai apărut în veci după aceea. Nu un ceas-<?e 
buzunar, nu o pirogă şi nu un pardesiu din garderoba unui 
restaurant, ci un crucişător cu tunuri, muniţie, reflectoare, 
blindaj şi veselă; i-au ridicat ancora, l-au luat la subraţ şi duşi au 
fost. Peste mulţi ani, bătrânii amirali încă roşeau când îşi 
aduceau aminte de afacerea “Balmoral”. 

2 


Vântul se oprise şi norii negri se-nvolburau jos, de parcă bolta 
cerului nr fi fost acoperişul unei case fără etaj. Era o acalmie şi 
un?ăduf stătut prevestitor de furtună. 

- Şi-acum ce ne facem? - întrebă Rugină. Pentru că-n zori or să 
pună pe urmele noastre un întreg continent. 

Discuţia avea loc după cucerirea Sabang-ului, în drum spre 
Calcutta, aşa că toţi aveau câte un trabuc în gură. 

- Eu zic că până-ntr-un ceas se lasă cu un show superb pe 
oceanul nostru preferat, cu ploaie torențială şi vânt din nord-est 
- răspunse Fred Jegosu'. Să sperăm că pân-atunci n-Or să se 
prindă c-a dispărut vasul. Pe urmă, hăituirea -o să devină 
imposibilă vreme de câteva ceasuri, iar noi o s-ajungem la 
Calcutta. La Calcutta ne strângem catrafusele, sărim pe mal şi 
de-acolo nu ne mai rămâne decât să schimbăm vaporul până la 
Rangoon. lar vasul fără stăpân n-au decât să şi-l ducă înapoi, 
dacă chiar crapă de dorul lui. 

- Şi cum ajungem la Rangoon? - întrebă Dom* Doctor. 

- Ce ai, bă? - îl întrebă Patterson cu glasul răguşit de-atâta 
pileală, scăpând câteodată un şuierat astmatic; tocmai îşi făcea 
de lucru cu o sticlă de coniac franțuzesc pe care o adusese din 
cabina căpitanului. De ce întrebi aşa tâmpenii? La Calcutta nu-s 
destule vapoare? Până-n zori facem'cea mai mare parte a 
drumului cu copaia asta blindată. Mai ales dacă-mi pun minima 
să cobor în sala maşinilor şi să le trag câteva şuturi în cur 
puturoşilor de-acolo. Mai încolo găsim noi vreun velier sau vreun 
vas militar sau aşa ceva... 

Marinarii tropăiau j?e punte şi toată lumea muncea acum, când 
se-nteţea hula. Erau marinari de primă mână, pel puţin la fel de 
buni ca vechiul echipaj al “Ealmoral- ului. 

Puştiu' stătea întins pe patul din cabina căpitanului.-5 Suferea 
de rău de mare din pricina hulei. Fred Jegosu* împărțea 
comenzile de sus, de pe puntea de comandă, cu precizia unui 
fost căpitan de fregată. Nava spinteca în-; tinderea oceanului cu 
o viteză uimitoare. In depărtare/, printre vălătucii de pâclă se 
desluşeau vag malurile daşe 

telate ale Golfului Bengal. Cerul părea sâ se mai fi înseninat un 
pic. 

- Hei, Fred! Priveşte oleacă-n urmă, pentru Dumnezeu! 

Fred întoarse liniştit capul, crezând că n-o să zărească decât 
vreun vas militar urmându-le siajul. Ce-or să le facă? Dacă-i 


vreun torpilor dintr-o clasă mai mică, se vor preface că se 
predau şi când o să intre-n raza lor de bătaie deschid focul, îl 
scufundă şi basta. Ce atâta tevatură pentru orice fleac? 

Totuşi, când întoarse capul, îl luă şi pe el cu fierbinţeli. 

În zare, la linia orizontului, apăruse o bortă luminoasă prin care 
se iţea licărul câtorva stele şi pe această stranie fereastră cu 
contururi neregulate se revărsa pe bolta întunecată o lumină 
verde, înfricoşătoare. În josul acestei borte atârna un ghemotoc 
negru, alungit, în formă de balon, care se apropia într-un iureş 
nestăvilit şi codita părea să i se învolbureze într-o spirală 
devastatoare... 

Fred smuci de timonă şi strigă în tubul acustic: 

- Reduceţi viteza! Cu jumătate viteză înainte! Vira babord! ...» 

Vine ciclonul! 

În noaptea cumplită, stătută, apăsătoare şi toridă, marinari cu 
chipurile palide, uluite se uitară cu înţeles unii la alţii. Aceşti 
bărbaţi căliţi pe oceanele lumii priveau în urmă buimăciţi, 
nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Zadarnic se frecau la ochi. 
Norul în formă de ceapă roşie, terminat într-o codiţă îngustă 
atârna de-acum din cer până la nivelul mării şi se năpustea spre 
ei, se apropia în trombă..., 

Crucişătorul aflat în plină viteză trebuie oprit imediat! Focul din 
sala maşinilor trebuie, pe cât posibil, stins. Toată lumea se lupta 
din răsputeri să execute aceste comenzi. Dacă nu vor izbuti 
acest lucru şi ciclonul va ajunge din urmă nava aflată în 
mişcare, cazanul o să-i arunce în aer asemenea unui şrapnel. De 
ajuns într-un port nu au cum să mai ajungă... Norul dezlănţuit, în 
formă de ceapă roşie, era din ce în ce mai aproape şi mai jos, se 
alungea, lua forma unei sfârleze. 

Echipajul trudea în draci, să ţină-n frâu monstrul pe caic chiar 
ei îl îndopaseră pe săturate cu combustibil. Scrâşneau vinciurile, 
se-ntindeau odgoanele,  masiniştii  despuiaţi  împingeau 
cărucioarele metalice încărcate cu jeratic şi  deversau 
încărcătura în apă, deschideau supapele de ventilare, acționau 
manete şi, mânjit din cap până-n picioare cu ulei. plin de 
vâriătăi de pe urma izbii urilor provocate de hulă, Rugină se 
că/nea să golească apa din cazane... Făceau tot ce era 
omeneşte cu piUinţă ca să i educă viteza. 

După aceea, pâcla înăbuşitoare din atmosferă explodă fbi'ă 
veste, cu un pocnet asurzitor şi din cei se prăvăli asupra lor 


mulţimea norilor preschimbaţi intr-o uriaşă bucată compactă de 
apă, într-o impenetrabilă perdea torențială. Plesnetului iniţial îi 
urmară altele şi altele. Sl'âr- leaza îi ajunsese din urmă. lovea 
în,,Balmora!” cu o gigantică pâlnie de apă; aceasta aruncă vasul 
în sus. Ofe- riridu-le o imagine aproape panoramică a îngrozitoai 
ci văi dintre valuri. În care se prăbuşiră ca un bolovan, pentru ca 
următoarea pâlnie să-i azvârle din nou spre tării. 

În sala cazanelor se pelrccură mai mul le nenorociri. 
Incendiatorii' se rostogoli peste focar, se alese cu o fractură 
craniană. Îu cuprins de flăcări şi muri. Şi totuşi, presiunea din 
cazane ti ebuia redusă. Un marinar îşi rupse o inână, alţi câţiva 
se aleseră cu arsuri, vaporul săi la în loaie pâr-, ţile asemeni 
unei fărâme de gheaţă într-un mixler. Când furtuna atinse 
apogeul, echipajul do pe..Ba/mora/ izbutise în sfârşii să reducă 
la minimum presiunea ca/aneior. 

Din cauza vântului de-afară. uşa care dădea spre punte nu 
putea fi nicicum deschisă. Apa se revărsa în cascadă,, ba sub 
formă de aversă, ba sub torma valurilor înalte cât blocul, care se 
prăvăleau pestelbalustraclă. făcând inutilă cricc inc.jicare de 
manevră. Apa învolburată şi împroşcată d'e.vvâni cădea 
necontenit, cu un plesnet. pe punte, fulgerele se succedau 
întruna acompaniate de sunete înspăimântătoare şi şuierul 
uraganului te-ar fi făcut să crezi că în paralel cu nava gonesc 
cincizeci de mii de ambulanţe. 

"Se zvârcoliră ceasuri în şir în bezna cea mai întunecată 
printre norii negri ca smoala aduşi de ciclon şi printre trăsnetele 
care se prăvăleau pe crestele valurilor. Calculul lui Fred Jegosui, 
cum că o furtună cumsecade o să-i ţină-n loc pe urmăritori, se 
împlinise, şi încă peste aşteptări. 

Spre ora trei dimineaţa se abătu asupra lor ultimul asalt al 
furtunii dezlănţuite. “Balmoral” se dovedi a fi nu numai un vas 
straşnic, ci şi unul norocos. Când e vorba de un ciclon, nu se mai 
poate discuta de vapoare bune, ci numai de vapoare norocoase. 
lar “Balmoral” scăpă cu bine din această urgie, doar un pic 
ciuciulit şi cu cate o mică avarie pe ici, pe colo. 

„„.Cerul fu din nou spuzit de stele şi-n depărtare zorii lăptoşi 
anunțau răsăritul soarelui. Răniţii fură transportaţi în cabinele 
ofiţerilor. Câţiva marinari se ocupară de remedierea avariilor. 
Fred Jegosu' se arătă pe puntea de comandă cu un trabuc uriaş 


în gură; mai întâi se scăr- pină în barbă, apoi răcni în tubul 
acustic: 

- Alimentaţi cazanul! înainte ! Boilor! 

Rugină intră val-vârtej în cabina lui Puştiu', care tocmai dădea 
să se adune de pe jos. Până'atunci zăcuse leşinat şi-n acest tirnp 
se lovise la frunte, alegându-se cu un cucui de toată 
frumuseţea. 

- Ce s-a întâmplat! - întrebă el în timp ce Rugină îi pansa 
fruntea. 

- Au apărut primele semne ale toamnei - veni răspunsul lui. 
Cică a fost furtună. Nu ţi-e foame? 

Lui Rugină îi sângera puternic antebraţul. Fu rândul Puştiului să 
i-l bandajeze rapid, cu îndemânare. Prietenul lui avea din nou 
hainele zdrenţuite, era plin de vânătăi, funingine şi pete de ulei. 

- De când ne-am întâlnit - îi spuse Puştiu' posomorât -, e a treia 
oară că te văd într-un hal fără de hal. Poate că ar fi fost mai bine 
pentru tine să nu ne fi întâlnit niciodată. 

- În viaţă mai sunt şi situaţii imprevizibile. Şi-apoit stăi să vezi 
cum o să arăt peste un ceas, după ce mă pun un pic la punct. 
Vrei să-mi îmbrac costumul de golf? 

Dar n-apucă Puştiu' să-l convingă să renunţe la această idee 
trăsnită, că se arătă şi Măciucă. 

- Uf, bine că te-am găsit! Fii atent, Rugină: de undeva 
pe-aproape, din dreptul Insulelor Andaman, dinspre sud-est, am 
recepționat un mesaj S.O.S. E un vas, care se scufundă cu 
repeziciune. 

- Trebuie să pornim într-acolo cu toată viteza! 

- Fred Jegosu' a zis să nu-i deranjăm. 

- Ce face?! - se oțărî Rugină. Îi trag lui Fred Jegosu' o lopată 
peste bot, de-or să-i cadă fildeşii din gură. 

- Ar fi şi timpul - încuviinţă Măciucă pornind pe urmele amicului 
său, care o zbughise furios din cabină. 

- Hei, Fred - se stropşi Rugină la căpitan, care, după ce i se 
stinsese trabucul, de lene, ca să nu şi-l mai aprindă, preferase 
să şi-l vâre.cu totul în gură şi se apucase să-l molfăie. Ce 
obăznicie-mi auziră urechile? Undeva se scufundă un vapor şi-n 
acest timp 'tălică-ţi îndeşi tacticos trabucu-n cap? 

- Şi ai impresia că dacă n-o să-mi mai mestec trabucul, vasul 
ăla n-o să se mai ducă la fund? 


- la ascultă, băi, Fred! Eu nu-s membrul nici unui club de 
gentlemeni şi de făcut am făcut contrabandă în toată lumea 
asta largă! Când, însă. e să se scufunde un vapor şi solicită 
ajutor umanitar, mă pornesc într-acolo, să ştiu că mă ia dracu' 
şi-ajung, drept răsplată, la bulău. Şi dacă nu schimbi imediat 
cursul navei spre sud, o s'te. iau de gât şi-o s'te dau cu capu' de 
balustradă de-or să trebuiască s-o frece cinci zile cu şmirghel ca 
s-o curețe de creierii tăi. 

- Ce-ar fi să renunţăm la aluziile astea tendenţioase - răspunse 
nervos căpitanul, după care transmise un nou ordin prin tubul 
acustic: Patru grade la dreapta, cu toată viteza înainte! 

- Rugină are dreptate - interveni umflatul de Patterson mai 
şuşotind, mai fluierând cu glasul lui gâjâit. Eşti o javră haină, 
Fred. N-ai ce căuta între aceşti semeni atât de nobili. 

- Vă scuip în ochi! Puteţi aştepta pân' la pastele cailor să vă 
mai fur eu un alt crucişător! Nici măcar un tor-* pilor n-aţi 
merita. 

Apăru pe punte şi Măciucă înţorcându-se din cabina 
telegrafistului. 

- Vasul care-a cerut ajutor nu mai răspunde la apelul nostru. În 
schimb, mişună-n eter ordinele cu privire la- capturarea noastră 
Şi, cică, dacă nu ne predăm de la prima' somaţie, or să deschidă 
focul asupra noastră. 

- Ei?! - se răţoi Fred, scuipând trabucul clei'âit din gură direct 
în pelerina lui Patterson. Ce-aveţi de gând? Să vă aruncaţi 
imediat peste bord şi să vă căutali scăparea sau să veniţi în 
ajutorul unui vas care s-a şi scufundat '? 

Rugină scoase revolverul: 

- Dacă mai scoţi un cuvânt, Fred, o să-ţi bag zece; gloanţe în 
burtă. 

- Hm, mă rog... - îngăimă Fred - da' repede vă mai: sare 
ţandăra, frate. Uite. de-aia nu faceţi niciodată nici o brânză, că 
nu sunteţi suficient de obiectivi. Părerea mea e să nu ne punem 
pielea la bătaie. 

- lar noi suntem de părere că nu se face să lăsăm în voia 
soartei treizeci sau cincizeci de oameni aflaţi la ananghie pe-un 
vapor care se scufundă! 

- Se prea poate. În orice caz. chestiunea asta mai trebuie 
discutata... - spuse Fred. Poftim! llilali-vă şi voi. lată colea 


ţărmul vestic a! insulei şi nici urmă de vapor. S-ar zice că s-a şi 
dus la fund. 

Asta-i lăsă pe ceilalţi fără replică. Suprafața oceanului era 
oglindă acolo unde cu puţin timp îiTurmă echi- palul şi călătorii 
vaporului avariat “încercaseră să se agate de vreo scândură 
purtată de valuri jucând cu ţipete şi rugăciuni deznădăjduite, 
ultimul act al unei trageri ii marine. iar undele se odihneau 
nemişcate, aidoma unui monstru sătul, deasupia vaporului 
mistuit în adîncuri, Cei mai mulți marinari de pe “Balmoral” 
trecuseră la viaţa lor prin asemenea, grozăvii şi fiecare se 
gândea acum la ororile unui naufragiu. Li se părea că-n ierul 
nemişcat răsună încă tipetele stinse nu cu mult îimp în urmă. 

La orizont se ivi moţul sângeriu al soarelui într-o frenetică 
dezlănţuire de reflexe roşii şi violete. Din adâncuri ţâşni la 
suprafaţă un butoi şi începu să salte voios pe- ntinderea apei. 
Deci nu trecuse nici un sfert de ceas de când vârtejul din jurul 
epavei sorbise în abis victimele naufragiului, iar acum scăpau 
din strânsoai ea pâlniei primele obiecte pline cu aer sau mai 
uşoare decât apa. Într-un punct apa începu să clocotească cu 
creste albe, să sfârâie, apoi aruncă la suprafaţă bucăţi de lemn, 
tot felul de obiecte mai mărunte. În mijlocul maldărului de 
ţăndări şi fărâme apăru, agăţată de piciorul unei măsuţe legă- 
nate de valuri, o' beretă de marinar îlbă cr. zăpada, cu o 
panglică albastră. 

Soarele ca un uriaş trandafir de France, deschizându-şi petalele 
roşii, se înălța deasupra munţilor în culori pastel de pe insulă şi, 
parcă în semn de omagiu pentru cei dispăruţi, razele lui 
răcoroase poposiră asupra beretei, iri- văluind-o într-un fascicul 
violaceu. 

Contrabandiştii de pe puntea lui Balmoral, temuta floare a 
lumii interlope din toate porturile încremeniră uluiţi. Dom' 
Doctor îşi făcu cruce şi se apucă să mormăie ceva în barbă. 

Toţi ceilalţi îşi descoperiră capul. 

3 


Mai târziu pescuită o barcă de salvare răsturnată. Pe barcă 
scria: i 

“RADZEER” 

- Păi. asta a fost navă militară! - exclamă Rugină. 

- Ei. vedeţi - se fuduli Fred, care n-avea chcf să se dedice prea 
mult timp vieţii spirituale, deşi, în primela clipe după ce zărise 


bereta de marinar, clipise mărunt din ochi şi, scoţându-şi din 
barbă o chestie lungă şi îngustă de tot, mormăise: “Cumplit... pe 
cuvânt că-i cumplit... Ei, şi... o beretă... Sinistră privelişte... Şi 
cumplită... Mai ales cumplită...” Acum, însă, îşi schimbase 
optica: “Toate astea-s din cauză că nu mă credeţi că s'teţi nişte 
tâmpiţi. Deci acest «Radzeer» e un vas de război? Aşadar, nici 
n-am ştiut că avem de-a face cu fraţii noştri de arme. Bag 
seama că era să păţim şi noi ca domnul acela trăsnit, care a 
găsit o viperă-n zăpadă şi, cum nu ştia cu ce se 
mănâncă-zoologia, a încălzit la sîn reptila îngheţată. Dacă 
apucam să salvăm echipajul Majestății Sale, prima lor grijă ar fi 
fost, bine-nţeles, să ne aresteze, eventual să ne pună-n lanţuri 
sau, pur şi simplu, să ne azvârle-n apă ca pe un lest de prisos la 
bordul acestui vapor”. 

Nu se ştie cât de brutal ar fi reacţionat compania la acest 
raţionament cât se poate de logic al lui Fred Jegosu', din cauză 
că marinarul de cart strigă din gabie: 

- Atenţie! Barcă la tribord! Uitaţi-vă! 

Dinspre malul insulei se apropia o barcă. Părea să fie una 
dintre bărcile de salvare de pe “Radzeer” rămase intacte. Siliţi 
de împrejurări, naufragiaţii de la bordul ei doriseră să acosteze 
pe una din insulele Andaman, însă după ce văzură vasul militar 
care se apropia de ei, văsliră vârtos în direcţia lui. De la distanţa 
care-i separa, le făceau semne cu mâna celor de pe “Balmoral”. 

- Mda-da, apropiaţi-vă, puişorilor - bombăni Patterson. 

- Hm, mi se pare ciudat că-s în barca de salvare a lui 
“Raazeer” şi-s în uniformă, da' nu-s marinari - observă Fred 
Jegosu'. 

Rugină goni iute ca vântul pe puntea de comandă şi se uită 
prin binoclu, după care-i scăpă un fluierat. 

- Ştiţi cine-s tipii ăia doi din barcă? Ei bine, contele de 
Southessex şi căpitanul Bradford de la sţatul-major - spuse el şi, 
văzând mutrele nedumerite şi un pic spe- riate ale celorlalți, 
exclamă fără veste: Hopa ! Mi-a venit o idee trăsnet. O să-i luăm 
prizonieri. 

- Ai căpiat? ! - răcni Cocoşatu'. Vrei să ne spânzure? 

- Tot n-au cum să ne spânzure de două ori - răspunse Rugină - 
şi de spânzurat tot or să ne spânzure o dată pentru crucişătorul 
ăsta manglit, de-o fi să ne găb- jească. Băieți! Haideţi să jucăm 
o carte mare, am un plan a-ntâia, dar nu mai ardem gazu' acum 


cu explicaţiile. Vă rog să aveţi încredere-n mine. Poate că pân' 
la urmă or să ne-atârne pe toţi în ştreang, dar dacă scăpăm, vă 
asigur eu c-o să ne fie bine la toţi. 

- Eu unul am încredere-n Rugină - gâjâi Patterson. Cine n-are, 
poa' să debarce, să ne lase-n pace. 

Căzură cu toţii la învoială să meargă pe mâna lui Rugină. 

- E-n regulă. Cocoşatu ie, du-te-n cabina telegrafistului, la 
Măciucă - începu Rugină să-mpartă ordine. Dacă ne somează 
vr”un avion, vapor sau port să ne declinăm identitatea, să 
răspundă că suntem crucişătorul, Radzeer” în drum spre 
Calcutta, ou contele de Southessex şi căpitanul Bradford la bord. 

- Aha, mi-s picat fisa - mormăi Fred Jegosu' dând din cap, în 
timp ce se juca cu barba-i uriaşă, pe care o despărţi în două 
parți egale. 

După ce Cocoşatu' o luă din loc, Rugină se-ntoarse către 
marinari: 

- Trei dintre voi să facă ordine-n salon şi pe urmă aduceţi două 
paturi. lar voi patru coborâţi parâma şi aju- taţi-i pe gagii să urce 
din barcă. 

Cineva îl apucă discret de braţ. Întoarse capul şi-l zări pe 
Pu$tiu'. 

- N-avem voie să facem una ca asta... 

- Te pomeneşti că ţi-e frică? 

- Pentru tine mi-e... - spuse Puştiu' posomorât şi apoi adăugă 
tulburat: Pentru că-mi eşti atât de bun prieten. 

- Şi să-l lăsăm pe fratele tău să piară? Află că-i nevinovat în 
povestea aia. O să-i dovedesc nevinovăția. 

- Ooof!... - fu lot ce mai putu spune. Puştiu', dar puse atâta 
însufleţire îri acest cuvânt, că Rugină roşi tot, 

. Cobori imediat de pe puntea de comandă. Câţiva zdra- honi 
din echipaj tocmai îi ridicau la bord pe cei patru naufragiaţi. 
Erau doi marinari şi doi ofiţeri. Aceştia făcuseră ochii cât cepele 
vă/and marinarii înţoliţi i'iecare-n legea lui pe ditamai vasul de 
război. 

- Ce crucişător mai e şi ăsta? - întrebă uluit Bradford. 

- Vă mulţumim de întrebare, e un crucişător foarte bun - 
răspunse Fied. Văd că pe-al dumneavoastră l-ă cam înmuiat 
vremea asta exagerat de umedă. 


În “uvst moment, clin grupul adunat pe punte se desprinse 
Rugină şi, cu mutra lui pistruiată şi copilăroasă, îi zâmbi 
căpitanului. 

- Am stat şi m-am gândit - spuse el. Petele albe, infime erau 
între trypano... tripolozele alea, fiindcă cineva a ţinut lamele de 
sticlă cu o mână plină de făină. 

Căpitanul privi uimit în jur. 

- Bine, dar acest crucişător... - bâigui Southessex. 

- Nu vă mai bateţi capul, excelenţă - interveni Rugină -. 
crucişătorul ăsta l-am cumpărat cu amănuntul de la un căpitan 
cartofor. 

- Aşadar aţi cutezat să furaţi una dintre navele Ma- jestâţii 
Sale? - întrebă pe un ton aspru căpitanul. Nu pricep cum a fost 
cu putinţă. Însă vă previn că pentru treaba asta veţi fi atârnaţi în 
ştreang până la ultimul. Şi dacă aveţi impresia că nişte 
coate-goale şi maţe-fripte... 

- Uitaţi, domnule căpitan, dacă ambianţi! d-.'-a'ci nu se ridică 
la nivelul pretențiilor dumneavoastră, suntem ouicând gata să 
vă aruncăm peste bord - îl puse Rugină în faţa unei alternative. 
E de-ajuns un cuvânt. 

-Vâ somez să vă predati necondiţionat, în propriul vostru 
interes - giăsui linişti! contele Prin acest gest vă veţi uşura 
pedeapsa 

- Ei, cum e? - se grozăvi Fred Tot ei is deştepţii. Poftim, vipera 
de care v-am spus. 

- Şi chiar se dau pedepse uşoare acelora care-l salvează pe un 
nobil englez şi pe an căpitan de stat-major? 

- se interesă Rugină. Recunosc că ar trebui prevăzute nişte 
pedepse mai aspre. Şi-i aduc la cunoştinţă domnului Căpitan că, 
dacă n-ar fi existat această adunătură de coate-goale şi 
maţe-fripte, în câteva ceasuri aţi fi crăpat de sete pe-o insulă 
tropicală, pe arşiţa asta cumplită Din punctul nostru de vedere, 
cel mai înţelept lucru ar fi să vă tragem câte un glonţ în cap şi 
să vă azvârlim peste bord. 

- Aveţi dreptate - încuviinţă contele. Şi nu-i timpul pierdut să şi 
treceţi la fapte. 

- Imi sunteţi simpatic, Excelenţă -- se înclină Rugină -, însă nu 
acelaşi lucru îl pot spune despre domnul căpitan. Dacă m-ar fi 
lăsat să vorbosc cu Excelenţa Voastră, poate că astăzi n-am mai 


fi fost la bordul acestui crucişător şi nu v-am mai fi stingherit în 
momentele solemne ale înălţării voastre la ceruri. 

- N-am ştiut că aveţi probleme de discutat cu mine 

- spuse Southessex şi-l privi întrebător pe Bradford. 

- Acest om e spion. A venit cu intenţii de şantajist... 

- la fiţi atent, ştiţi prea bine că crucişătorul se bucură de 
jurisdicție teritorială. Dacă mai scoateţi pe gură o gogomănie ca 
asta, vă dilesc la bilă de-o să vedeţi în locul punctelor albe 
numai pete verzi, maro şi rozalii pe toate lamelele de sticlă. 

Căpitanul duse mâna la buzunarul de la spate şi dădu să-şi 
scoată revolverul, însă fu dezarmat pe dată şi, dacă n-ar fi 
intervenit Rugină, s-ar fi trezit cu creierii chiseliţă. 

- Eu comand aici! - strigă acesta la echipa}. Băieți 1 Trebuie să 
vă obişnuiţi cu gândul că de azi înainte sunteţi matinari ai flotei 
de război şi dacă nu veţi fi în stare să vă purtaţi ca atare, veţi 
ajunge la spânzurătoare. 

- Corect - croncăni Patterson, improşcându-i cu salivă. La 
comandă-i Rugină şi toată lumea ascultă de el. 

- Atenţiune, drepţi! __ 

Repetiţia iu încununată de succes. Fiecare îşi aduse aminte de 
tinereţele lui şi luă o poziţie cât de cât regulamentară. Contele, 
care căuta să ajungă la esenţa lucrurilor, la înţelegerea 
resorturilor intime ale comportamentului uman, aproape că uită 
de situaţia lui de moment şi urmări cu interes anturajul acesta 
ciudat. li reţinu atenţia faptul că un bătrân nespus de jegos şi de 
zdrenţăros împarte comenzi ca la carte prin tubul acustic de pe 
puntea de comandă, mestecând în acest timp bucată cu bucată, 
ca pe-o ciocolată, un trabuc lung. Constată că timonierul 
pilotează ca un as nava lansată într-un rondou, cu toată viteza, 
schimbându-şi acum cursul către nord-vest. Dacă n-ar avea 
această înfăţişare grotescă, dacă n-ar ii atât de. diferiţi ca vârstă 
şi atât de zdrenţăroşi şi de duri, aceşti marinari ar putea 
constitui un echipaj cu adevărat demn de un crucişător. Ce-o fi 
în mintea lor? Că se pot plimba după bunul lor plac, fie şi riumai 
pentru câteva ceasuri, la bordul unui crucişător iurat, pe 
întinderea Oceanului Indian? unde mişună atâtea vase militare 
britanice? Că doar nu par să fie proşti ca noaptea. 

- Cocoşatule! - strigă Rugină. Te ocupi de cazar- mare şi 
cazare. Ai rangul de caporal. la patru băieţi şi conduceţi-i pe 
prizonierii noştri. Pe domni în salon, iar pe cei doi marinari în 


dormitorul echipajului. Care se- atinge de prizonieri, îi scoţi un 
ochi, după regulament. Dacă vreunul dintre prizonieri încearcă 
să evadeze, pu- neţi-i cătune. 'Ţeles? 

- Umil vă raportez: 'ţeles - răspunse Cocoşatu' luând poziţia de 
drepţi. Apoi se-ntoarse pe călcâie şi strigă: Murdock, Haynes, 
Toby, Ciupitu', la mine! Drepţi ! Direcţia prizonieri 1 înainte 
marş! 

Porniră în formaţie. Contele îl ţinea strâns de braţ pe căpitan, 
silindu-l să păstreze formaţia. Nu-i plăceau ieşirile belicoase şi 
vedea bine că nici n-ar avea rost să se dea în spectacol. Aşa, 
măcar, el încă mai avea asupra lui revolverul şi, cine ştie, poate 
că odată şi odată o să-i prindă bine. 

- Tirbuşon! Martin | Fleancă,! - ordonă Rugină. Căutaţi în 
magazie uniforme şi echipament pentru tot echipajul. Butelcă, 
Gâtuitoru' şi Aţă, fixaţi de parapet instalaţia pentru curățirea 
chilei. Aduceţi din depozit vopsea albă şi vopsea neagră. Vă 
aşezaţi pe schelă, ştergeţi cu email alb numele “Balmoral şi 
scrieţi negru pe alb “Raadzeer”. 

Ceilalţi tăcură câteva clipe şi într-un târziu, pricepând ce vrea 
să zică Rugină, izbucniră în urale şi începură să ţopăie de 
bucurie. 

- Copii! Totul depinde de voi, de supunerea voastră oarbă şi de 
disciplina militară de la bord. Nu uitaţi că trebuie să răzbim 
dincolo de Calcutta şi alte câteva mari porturi, unde. la ceax mai 
mică greşeală, s-ar observa că nu sunteţi matrozi ai flotei 
militare. 

- Preasupus vă raportez, domnule căpitan - spuse Gâtuitoru', 
unul dintre cei mai temuţi cuţitari care şi-au făcut vreodată 


veacul prin porturi -, că vom fi cei mai supuşi şi minunaţi 
matrozi. 

- pst | - îl opri Rugină. Mă confunzi. Eu nu-s căpitanul lui 
“Radzeer”. 


- Spuneţi-i Excelenţă - interveni Patterson gâfâind. 

- Nici aşa nu-i bine - spuse Rugină. Băgaţi la bibilică: eu sunt 
căpitanul Bradford, iar el e contele de Southessex - urmă el 
arătându-l cu degetul pe Puştiu'. 

- Hai că-i grozav tipu' - recunoscu Fred Jegosu' în şoaptă. 

CAPITOLUL CINCI 

Botezul vaporului. Frcd Jegosu' îşi leapădă jegul. Rugină aduce 
în discuţie cazul Tom Leven, trânteşte o pledoarie superbă în 


sprijinul lui şi scoate un geam din ramă, Crucişătorul a dispărut, 
dar se simte excelent. 

Prima escală, Calcutta, 

1 

Fred Jegosu' fu numit căpitanul crucişătorului. La început se 
bucură din toată inima, căci pe vremuri şi el fusese ofițer pe un 
crucişător, însă ulterior dădu de belea, fiind supus unor 
constrângeri înfiorătoare, de pe urma cărora se alese cu o baie 
zdravănă. Baia şi igienizarea aveau să ducă la tot felul de 
complicaţii mai mărunte, însă în cele din urmă forţa brută şi 
munca de lămurire şi-au atins scopul. Tot echipajuf se îmbăie şi 
îşi tunse cât de cât laţele slinoase care le cădeau peste urechi şi 
pe ceafă, încercând să satisfacă toate cerinţele igienice impuse 
de marina militară britanică. Pe urmă, toată lumea îşi căută în 
magazie lenjerie, haine şi încălţăminte pe măsură, treabă deloc 
uşoară. Uniforma căpitanului trebui modificată ca să poată fi 
îmbrăcată de Fred Jegosu', însă pe Dom' Doctor uniforma de 
secund venea ca turnată. De pe vapor nu se descărcase nimic în 
Ceylon. Aveau îmbrăcăminte, încălţăminte, armament, muniţie, 
medicamente în cantităţi îndestulătoare. 

Veni apoi rândul instrucției, al pregătirii militare generale. 
Treaba mergea şnur. La urma urmei, nu erau decât marinari de 
meserie şi ajunseseră să-şi vadă visul cu ochii ca în poveşti. 
Purtau uniformele din dotarea marinei britanice şi, aidoma 
copilului care se joacă de-a armata, proiectându-şi închipuirea 
către viitor, ne putem imagina că şi aceşti bărbaţi, care în 
tinereţe slujiseră în marină şi, cel mai adesea, în marina 
militară, luau în serios această joacă de la bordul unui vas de 
război, mânaţi de-o nemaipomenită ambiţie izvorâtă din 
împlinirea unui vis până mai ieri irealizabil. 

Cu toate astea, disciplina militară fu încălcată vremelnic, atunci 
când pe puntea de comandă îşi făcu apariţia surâzând Fred 
Jegosu', cu fireturi aurii la caschetă, cu o barbă lungă şi albă, 
albă ca aripile îngerilor, cu obrajii incredibil de curaţi. Era însoţit 
de secund şi de ofiţerul-mecanic, aceştia din urmă purtând pe 
piept o întreagă panoplie de ordine şi decoraţii. 

Puțin a lipsit ca echipajul să nu-l întâmpine cu salve de onoare. 
După ce-l recunoscură, marinarii izbucniră în urale însufleţite. 
Fred dădu din cap zâmbindu-le cu gingăşie, apoi ţinu această 
scurtă cuvântare: 


- Soldaţi! - începu el asemeni lui Napoleon. Acum, cînd stau 
proţăpit pe-această punte de comandă şi mă uit plin de mândrie 
la adunătura voastră pestriță, urez tuturor baftă în tâmpenia 
asta, cu care ne putem făli ca fiind nepereche în istoria omenirii. 
Regret, nu vă pot îndemna să fiţi şi de-acum înainte la fel de 
cinstiţi şi de cumsecade ca până acum, dar vă atrag atenţia că 
după ce mi-am lepădat uniforma am devenit un ticălos şi după 
ce-mi voi lepăda iarăşi uniforma voi redeveni tot un ticălos, însă 
atâta timp cât o port. şi asta-i valabil şi pentru voi. se cheamă 
că-s din nou ofiţer, iar voi toii sunteţi militari. Jur pe Dumnezeu 
din ceruri să-l spintec până-n gât perei ce va comite vreo 
fără-de-legc- îmbrăcat în. această uniformă. Mă cunoaşteţi 
foarte bine, aşa că puteţi da crezare spuselor mele. Ne-am 
angajat să salvăm o viaţă de om în schimbul unei sume de bani. 
Asta nu-i o fără-de- lege. Cel care în timpul expediției se va 
preta la alte fapte e ca şi mort. 

Echipajul răspunse cu aclamații, după care Donr Doctor se 
apropie de căpitan, îl. salută regulamentar şi raportă: 

- Raportez; efectivul se ridică la optsprezece oameni. 

- Liber. 

Fred Jegosu' scoase satisfăcut un trabuc din buzunarul de sus 
al vestonului, însă îl băgă încet la loc. Işi aminti că pe puntea de 
comandă nimeni n-are voie să fumeze. 

“..identificaţi-vă... numele crucişătorului... misiunea... aici..', 
avionul militar... 146...” 

Măciucă era la datorie în cabina radiotelegrafistului, în 
uniformă,- şi răspunse pe dată: 

“.„crucişătorul... «Radzeer»... direcţia Calcutta... la bord cu 
Excelenţa Sa contele de Southessex...” 

“multumesc... crucişătorul -«Balmoral»... a fost fu...” “...am 
auzit... am fost pe reccpţie... nu ştim nimic...” Avionul zbură 
suficient de razant pentru ca pilotul să poată distinge clar prin 
binoclu splendida navă sclipitoare în bătaia soarelui, despicând 
cu prova, suprafaţa netedă a mării, gonind cu toată viteza către 
Calcutta, iar pe punte se desluşeau uniformele- albe ale 
marinarilor şi pe bord numele frumos caligrafiat, al 
crucişătorului: 

“BADZEER” 

2 


LU LLi 


- Nu pricep - bombăni Bradford. Suntem survolaţi de avioane, 
văd pe hublou tot felul de vase militare şi toate lasă “Ba/mora/'- 
ul să le treacă pe sub nas. Se- ntâmplă ceva de-a dreptul 
scandalos. 

- Aşa-i - îi dădu dreptate contele. Cred că ştiu, însă, ce s-a- 
ntâmplat. “Radzeer” s-a scufundat şi ăştia au scris pe cocă 
numele lui. La toate mesajele primite prin radio spun că-s în 
drum spre Rangoon, avându-ne pe noi la bord, Nu-s deloc proşti, 
amice. Un singur lucru aş vrea să ştiu şi anume, ce au de gând 
să facă cu noi... 

- Şi de unde ştiu ce destinaţie aveam? 

- Chiar nu-ţi dai seama? Nu-ţi mai aminteşti de noaptea în care 
am discutat despre generalul Kvang, la bordul vaporului care ne 
ducea la Colombo? Âm discutat despre misiunea noastră, 
potrivit căreia, în locul unei intervenţii militare anglo-franceze, 
urma să încheiem pace cu Kvang. Nu ţii minte că tocmai atunci 
s-a produs un scurt-circuit? 

- Ba da... 

- Ei bine, află că discuţia noastră a fost ascultată de cineva 
care-a stat ascuns în cabina dumitale şi care, în momentul 
scurt-circyitului provocat de un complice, a profitat ca să se 
evapore de-acolo. 

- Bravol!... 

Exclamaţia îi aparţinea lui Rugină, care până-n momentul acela 
trăsese cu urechea din uşa cabinei şi acum intrase înăuntru. 

- Chiar de-ar fi să rupeţi oricş legătură cu armata, 
dumneavoastră, Excelenţă, v-aţi putea, reprofila oricând ca 
detectiv. 

- Chiar trebuie să-ţi suportăm compania? - îl întrebă Bradford 
pe un ton tăios. 

- 'Tălică nu, bătrâne. 'Tălică ţi-ai dat o dată-n petic. Nu m-ai 
lăsat să mă prezint în audienţă la conte şi n-aveai dreptul să faci 
una ca asta... Mucles! - — Bagă de seamă, să nu scap de-aici; 
c-o să te trimit la spânzurătoare. 

- Excelenţă - începu Rugină cu o reverență -, m-am prezentat 
în audienţă la Colombo şi am avut parte de un refuz brutal. Din 
câte ştiu, însă, un veritabil nobil englez acceptă discuţia cu orice 
persoană care-l abordează la modul civilizat. Să facem 
abstracţie de faptul că-n clipa de faţă sunteţi prizonierul meu. 
Aş dori să mă ascultați în legătură cu situaţia unui militar 


condamnat la moarte. În caz că domnul căpitan a procedat 
corect şi nu puteţi da curs cererii mele. mă retrag pe loc şi nici 
c-o să vă mai deranjez de-acum încolo. 

Contele rămase câteva clipe pe gânduri. 

- Oricum, domnul căpitan avea dreptul să ia măsuri în jurul 
persoanei mele. Poate că, totuşi, a dovedit prea multă rigiditate 
faţă de dumneata. Dacă doreşti să discur. tăm şi nimic mai mult, 
mă rog, ai acum prilejul s-o faci. Te rog, domnule doctor... 
Verhagen... 

- O să-mi faceţi o onoare deosebită, Excelenţă, nu- mindu-mă 
Rugină - îl corectă surâzător roşcovanul -, domnul căpitan 
oricum a şi constatat că, în calitate de medic, nu mă pricep nici 
măcar să vin de hac unei picături de sânge cu picăţele albe, 
prinsă între două lamele de sticlă. 

- Poftim - îl invită contele aşezându-se. 

Căpitanul Bradford bătea nervos darabana cu degetele. 

Pe Rugină acest lucru îl deranja în chip vizibil şi începu să 
vorbească cu poticneli. 

- Acum doi ani..< dacă nu mă*nşel... de fapt, nici n-am cum să 
nu mă-nşel.'că acum doi ani... transportam mărfuri pe care 
uitam să le trec prin vamă... am avut atunci parte de nişte 
neplăceri vremelnice, aşa că am stat o jumătate de an la Port 
Said pe cheltuiala statului... Aşadar, n-am cum să-mi amintesc. 
Insă anul ăsta, pe când mă îndeletniceam cu evitarea vămilor 
greceşti, m-am întâlnit cu Puştiu'... adică... - se opri şi apoi 
explodă: Excelentă ! Tom Leven e nevinovat! 

- Vorbeşte la obiect, amice, în această clipă eu nu sunt 
prizonier, dumneata nu eşti pirat, suntem într-o audienţă, prin 
urmare, spune-mi ce ai de spus. Ce legătură există între 
dumneata şi Tom Leven? 

- Persoana de care aţi avut amabilitatea să vă adu- ccţi 
aminte, domnul acela cu feţişoară de fată, fata aia cu înfăţişare 
de domn este fratele... sora lui Tom Leven.., 

Degetele lui Bradford se opriră O clipă, spre uşurarea* lui 
Rugină. Pe urmă, insă, acesta continuă să bată darabana în 
geamul hubloului. 

- Aha. Va să zică tânărul domn e de fapt o tânără domnişoară. 
Dacă nu mă-nşel - reflectă contele -, o cheamă Edith Leven. 
Parcă ăsta-i numele surorii nefericitului căpitan. Şi cum de-a 


ajuns printre tică... vreau să spun printre marinarii din flota 
militară? 

- Hm... Păi atunci, s-o iau de la capăt. s 

Şi Rugină povesti de-a fir a păr istoria societăți pe acțiuni. In 
mod cu totul regretabil, cu toată strădania lui de-a rămâne 
sobru, contele se porni să râdă în hohote, de trosnea scaunul 
sub el, atunci când. rînd pe rând. făcu cunoştinţă cu Barosanu', 
cu Faraonu' şi, în cele din urmă, cu Fred Jegosu', care jucase la 
ruletă fondul de investiţii şi, constrâns de-o obligaţie morală, 
“împrumutase” un crucişător al Amiralității. 

Bradford îl săgetă cu o privire aspră, plină de reproş. Pfui! 
Orice ar sarie ziarele despre el, nu-i decât un copil cu caş la 
gură. Un licean în uniformă! Oribilă poveste, stupidă şi imorală, 
pe care orice militar disciplinat nu poate decât s-o condamne... 
Le-ntoarse dispreţuitor spatele şi continuă să bată darabana, din 
ce în ce mai mărunt şi mai enervant. 

- La Colombo am citit ziarele britanice - urmă Rugină - şi 
chestia aia pe care-o face politia... cum îi /ice... ăă... când il pun 
pe om să joace cum a început toată povestea şi pe urmă să 
scoată cuțitul, să arate unde l-a pocnit pe unul şi cum l-a 
înjunghiat pe celălalt... adică, la asta-i zice. ăă... 

- Te referi la reconstituire, nu? 

-Pe cuvânt de onoare. Excelenţă, că-n persoana 
dumneavoastră poliţia a pierdut un mare detectiv. Exact la asta 
mă gândeam. Am reconstituit toată afacerea. Acolo unde-i 
vorba de chestiuni militare vă rog să nu luaţi în serios ceea ce- 
vă voi spune. Pornesc de la ipo- *teza că Tom Leven a avut 
dreptate şi că un militar a pus-o pe Helen Aldington să-i copieze 
toate schiţele. Pentru ca invenţia lui Tom să dea chix, aceasta a 
trebuit să-i fure două desenp cu totul. Să zicem că i-a pus pe 
tavă invenţia celuilalt ofiţer, care a prezentat-o superiorilor ca 
aparţinându-i lui. Sunteţi mult prea'tânăr, Excelenţă, ca să vă 
pricepeţi la femei. Tot timpul doresc să aibă garanţii, să se ştie 
în siguranţă. Mereu se tem să nu fie înşelate... Trebuie să 
recunosc că, în parte, au şi ele dreptate... Aşadar, această 
femeie i -a cerut celui pentru care l-a trădat pe Leven s-o ia de 
nevastă ori să-i ofere o sumă însemnată - într-un moment în 
care invenţia era de-acum în atenţia superiorilor, însă înainte de 
a-i fi dat acestui ofiţer ultimele două schiţe. Din această cauză a 
eşuat testarea invenţiei. Intre timp, Tom Leven a aflat că mai 


există o persoană care se dă drept inventatorul minei 
telecomandate şi a dat fuga acasă la femeie. Trebuie că era 
într-o stare teribilă. Şi-a pus revolverul pe masă şi a anunţat-o 
pe cucoană că dacă în cinci minute nu capătă înapoi desenele o 
împuşcă precum un «tată de familie o coajă de ou la tir, la bâlci. 
Probabil că se vedea cât de colo că nu glumeşte, aşa că tipa i^a 
dat desenele în doi timpi şi trei mişcări, poate că el a mai apucat 
s-o înjure sănătos, după care a fugit la un prieten, să se 
sfătuiască cu el. Pesemne că femeia îi spusese “şi cine-i colegul 
care-l lucrase. Schita apărută în ziar arată că blocul are şi o 
ieşire de serviciu, care dă într-o grădină. Şi-acum... după pă- 
rerea mea, dacă Tom Leven ar fi fost asasinul, ar fi luat la 
plecare pălăria şi revolverul şi ar fi ieşit pe uşa din spate. Dar el 
n-avea nimic de ascuns. A plecat furios pe uşa din faţă. A 
comandat un taxi. Este. deci, improbabil să fi ucis. La puţin timp 
după aceea, pe uşa din spate a intrat celălalt ofiţer. Eventual un 
complice de-al lui..Deşi înclin să cred c-a fost chiar el în 
persoană, adică cel care furase invenţia. Dacă o să-i puricaţi 
niţel situaţia financiară, o să descoperiţi că era plin de datorii. 
Prin urmare, a sosit ofiţerul. A urcat la Helen Aldington. Aceasta, 
de bună seamă, l-a primit cu lacrimi în ochi şi n-a mai contenit 
cu reproşurile. Ofiţerul a prins de veste că Tom Leven a luat cu 
sine cele mai importante două schiţe. Deodată ochi i-au căzut 
pe pălăria şi revolverul lui Tom Leven. Şi-a dat seama că pe el 
nu-l văzuse nimeni intrând în bloc şi că Tom plecase pe uşa din 
faţă. A zărit şi coupe-papier- ul... O împunsătură a fost de-ajuns 
pentru ca martorul numărul unu, care ştia (că doar ea o furase) 
că invenţia îi aparţine lui Tom Leven şi care ştia şi chestiuni mai 
deocheate despre acest ofiţer, a căzut mort... 

- Destul! - îl opri contele pe un ton dur. Chipul îi era cuprins de 
o uşoară paloare şi părea sumbru. Vorbeşti prostii, domnule... 

- Ba nu! Ba nu! - se-ntoarse Bradford cu faţa la ei. Continuă! 
Deci, după părerea dumitale, ucigaşul e una şi aceeaşi persoană 
cu ofiţerul care a prezentat o invenţie asemănătoare celei a lui 
Tom Leven. 

- Exact! Şi am să dovedesc acest lucru... 

- Şi ştii cine-i ofiţerul ăla? 

- Nu! Dar nu-mi doresc decât să aflu cine e. 

- ŢI s-a împlinit dorinţa - spuse calm Bradford -» eu sunt acela! 


- Nu mi-a făcut nici o plăcere să ascult toată povestea asta şi 
nu o pot considera, fireşte, decât o aiureală. Nu trebuie să pui 
totul la suflet, Bradford. Tipul are o imaginaţie bogată... 

- Eu cred că-i agent provocator, aflat în slujba unei puteri 
inamice - răspunse Bradford. Abia aşteaptă să amestece 
ofiţerimea britanică într-o afacere murdară. 

În cabină intră Cocoşatu' şi salută regulamentar; era însoţit de 
patru marinari înarmaţi. 

13 - ca nebunii sâ nu te pul 

- Respectuos vă rog să poftiţi pe punte, la plimbare, fiindcă, 
odată ajunşi în rada Calcuttei, nu veţi mai putea părăsi cabina. 

Prizonierii se supuseră fără crâcnire. Incepură să se preumble 
pe punte. Contele de Southessex îi privea pe furiş pe bărbaţii de 
la bordul crucişătorului. Erau marinari sadea, fără cusur. Toate 
serviciile păreau a fi efectuate după litera regulamentului. Vasul 
sclipea de curăţenie şi căpitanul de pe puntea de comandă, cu o 
pădure de decoraţii atârnate pe veston, cu barba lui albă ca 
neaua, ar fi putut trece drept comandant de flotă la bordul unei 
nave-amiral. Secundul făcea revista de front, inspectând 
echipajul aliniat după tipic în ajunul unei debarcări. Îi zări pe 
Rugină şi pe băiatul pe care-l mai văzuse cândva. Le făcu semn 
să se apropie. Intre timp ajunseră la locul inspecției şi, zărindu-l 
pe conte, Dom' Doctor strigă “Atenţiune, drepţi!” şi apoi “La 
umăr, arm'!” Fără îndoială că Bradford l-ar fi condamnat pe 
tânărul colonel, dacă ar fi ştiut cât de mult îi plăcea acestuia 
conduita bandiţilor asociaţi în societatea pe acţiuni. 

- Spuneţi-mi - îi interpelă el pe Rugină şi pe Puştiu', care se 
apropiară grăbiţi -, cum vă-nchipuiţi, totuşi, c-o s-o scoateţi la 
capăt cu aiureala asta? Aveţi de gând să asediați Rangoon-ul? 

- Eventual aranjăm o mică invazie - răspunse Rugină. Avem un 
plan a-ntâia. 

- Ei, ia povestiţi-mi-l şi mie - îl îndemnă tânărul şi pe chip îi miji 
un zâmbet numai gîndindu-se la ceea ce avea să audă. 

- E nemaipomenit de mişto - începu Rugină zâmbitor. Vasul 
soseşte la Rangoon şi acolo este aşteptată vizita 
adolescentinului colonel şi a căpitanului de stat-major. 

- lar aceştia nu-şi mai fac apariţia - zise contele molipsindu-se, 
fără să vrea, de voioşia lui Rugină. 

- Ba cum să nu! Păi tocmai, aşta-i cioaca! Puştiu', acest domn 
cu înfăţişare de fetişcană, o va întruchipa pe 


Excelenţa Voastră, iar eu o să-i fiu aghiotant, transpu- 
nându-mă în persoana atât de antipatică a căpitanului Bradford. 
Mişto, nu? ! 

Contelui îi îngheţă zâmbetul pe buze. Povestea asta nu i se mai 
părea deloc hazlie. 

La orizont se ivi un crucişător cu bordajul sclipitor în lumina 
soarelui şi escorta îi însoţi pe cei doi prizonieri până-n salon. 

- Inchide, băiete, hubloul ăla - îi porunci contele matrozului 
înarmat pus la dispoziţia lor. 

- Respectuos să raportez că-i închis, 

- Dar de unde dracu' vine curentul ăsta? - se oţări tînărul. la 
vezi, poate că nu-i închis ca lumea. 

- Ba-i închis, numai că adineauri Rugină a scos geamul din 
ramă. După-amiază o să-l punem ia loc. 

Căpitanul privi pe fereastră şi chipul îi fu cuprins de-o paloare 
cadaverică; simţi că i se taie genunchii şi se aşeză imediat pe un 
scaun. 

4 

Ancorară în rada portului Calcutta. Echipajul se adunase în 
jurul turelelor şi cânta un marş ostăşesc. 

In zare se zăreau cheiurile. 

Bărci cu motor şi ambarcaţiuni cu pânze trecură pe lângă ei în 
amurgul arămiu, jilav şi călătorii de la bordul lor priviră zâmbind 
grupul de “marinari militari”, care cânta plin de voioşie. La un 
moment dat Cocoşatu' începu să cânte şi” la banjo. De vas se 
apropiară “câteva pirogi zvelte şi precupeţii băştinaşi îi îmbiară 
cu coşuri de fructe exotice învelite în frunze verzi de betel. 
Marinarii cum- părară vreo şase coşuri şi aruncară în apă bănuţi 
de aramă pe care ţângăii malaiezieni se repeziră cu ţipete să-i 
pescuiască. Fură apoi înconjurați şi de câteva jonci încărcate cu 
obiecte de artizanat. Marinarii din flota militară cumpără de 
multe ori tot felul de fleacuri pentru iubitele lor. lar în acest timp 
Măciucă transmitea pentru a o sută cincizecea oară 
coordonatele navei, având grijă să adauge că îl transportă pe 
contele de Southessex la Rangoon... având-o la bord... pe 
Excelenţa Sa... din Calcutta... cere... amânarea... 
întrevederilor... oficiale... şi protocolare... furtună... noaptea 
trecută... se simte slăbit... «Radzeer>... «Rad zeer>...t] 

“...« Balmoral»... semnalat la Sabang... înainta în direcţia 
sud-est... raportați... ce ştiţi... Amiralitatea... Calcutta...” 


“în largul... insulei Borneo... interceptat un cuirasat... l-am 
somat să oprească... a dispărut... mare distanţă... direcţia 
nord-est... cu toată viteza... avem ordin... destinaţia Rangoon... 
n-am putut continua urmărirea... altceva nu mai ştim... 
«Radzeer»... «Radzeer>... «Radzeer»...” 

După aceea fură lăsaţi în pace. Datorită misiunii pe care o avea 
de îndeplinit şi datorită înaltelor oficialități de la bordul lui, 
«Radzeer« îşi putu continua drumul cu o indolenţă ieşită din 
comun, în ciuda iureşului dezlănţuit în căutarea crucişătorului 
pierdut; acest drum era mai presus de orice scandal, dată fiind 
importanţa lui militară. 

Inainte de-a porni însă mai departe, căpitanul vasului şi 
chipeşul lui secund coborâră pe uscat la Calcutta, Il căutară pe 
un amic de-al lui Fred Jegosu', care avea la periferia oraşului o 
veritabilă instituţie de lucruri tăinuite. Aici se înzestrară, ps 
proces-verbal, cu tot felul de veşminte pe care, după 
regulament, nu le pot purta decât căpitanii şi coloneii de 
stat-major. Rugină tinu morţiş să ia şi câte o pereche de mănuşi 
albe, căci, potrivit instrucţiunilor militare, la diferite ceremonii 
corpul ofiţerilor trebuia să poarte mănuşi. 

Pe seară, pasagerii motonavelor şi ai iolelor din radă urmăriră 
cu interes exerciţiul de alarmare de la bordul crucişătorului 
“Raadzeer”, în timpul căruia echipajul se alinie pe punte şi se 
împărţi pe subunități şi compartimente, iar căpitanul dădu 
câteva ordine prin tubul acustic de pe puntea de comandă şi, 
cine ştie din ce cauză, scoase un trabuc din buzunarul 
vestonului, însă îl puse la loc; matrozii viguroşi alergau pe punte 
trăgând odgoanele, ancora se ridica în lăcaşul ei zornăindu-şi 
lanţul şi luna apărea pe cer, învăluind în razele ei sclipitoare 
crucişătorul care pornea cu toată viteza către Birmania. 

CAPITOLUL ŞASE 

Rugină se declară satisfăcut de primirea care 1 se (ace. Nu ştie 
să combată, insă, planul de bătaie al (râncezilor. Un marinar -le 
pricinuicşle mari necazuri. Masa rotundă în locul spânzurătorii. 
Adevărul e Important şl-ai- tunci când n-are nici un rost. Este 
consemnat într-un proces-vcrbal. 

i 

Rangoon este un port aşezat la intrarea în Birmania, în golful 
de la vărsarea fluviului Irrawaddy în Oceanul Indian. Singura 
zonă cu aspect relativ european a acestei localități semiprimilive 


o constituie aleea de pe litoral, trasată cu nisip galben şi pietriş 
şi străjuită de palmieri şi agave. Pe această alee se afla şi 
fortăreaţa garnizoanei din Rangoon. Cu ocazia acestui 
eveniment deosebit în viaţa garnizoanei, drumul era luminat cu 
felinare puternice. 

In faţa soldaţilor din Legiunea Străină, pe chipurile cărora se 
citeşte încordarea, stau patru ofiţeri la fel de tensionaţi, iar în 
faţa întregii formaţii, ceva mai destins, colonelul Lorien, 
comanaaiuu. ^ ortăreţei. In dreapta gărzii de onoare stă aliniată 
fanfara şi comanda regimentului de legionari, iar în spatele 
cordonului mulţimea de gură- cască băştinaşi, pe jumătate 
despuiaţi. Deodată la intrarea în golf îşi face apariţia “ Raazeer” 
cu toate luminile aprinse la bord, cu echipajul aliniat în vederea 
acostării. În faţa formaţiei se află secundul şi boţmanul. Pe 
puntea de comandă, cu toate decoraţiile pe piept, stă căpitanul 
împreună cu contele în uniformă de paradă, celebru pentru înfă- 
ţişarea lui încă adolescentină, şi un căpitan de stat-major 
roşcovan. 

Răsună un răpăit scurt şi soldaţii iau poziţia de drepţi. Doi 
dintre ofiţeri scot săbiile şi rămân cu privirea aţintită la dreapta, 
comandantul duce mâna la chipiu şi toată suflarea încremeneşte 
ca un tablou. Fanfara militară începe să intoneze imnul britanic. 
Crucişătorul strălucitor se apropie de chei cu echipajul într-o 
formaţie albă ca neaua perfect aliniată, în aer răsună acordurile 
muzicii, căpitanul navei şi cei doi ofiţeri de stat-major englezi, 
neclintiţi, dau onorul. Se sting şi ultimele acorduri ale imnului. 

Bumm!... Bumm!... Crucişătorul “Radzeer” trage două salve de 
tun în semn de salut. Cele patru avioane de vânătoare franceze 
trimise în întâmpinarea lui îi răspund la salut trecând în zbor 
razant deasupra punţii. Rugină şopteşte impresionant: 

- Niciodată n-am avut parte de-o asemenea primire... 

Lui Puştiu' pur şi simplu i-a pierit graiul de spaimă cât şi 
datorită faptului că pentru prima oară, sub influenţa unor 
amintiri plăcute, de demult, s-a mai înmuiat întru- cîtva şi Fred 
jJegosu'. Deodată strigă ceva în tubul acustic şi motorul 
crucişătorului, care înaintează la jumătate din capacitate, începe 
să trepideze, sq poticneşte, răsuflă uşurat, iar secundul dă un 
ordin, se aude zornăit de lanţuri, gheara de pisică se afundă în 
apă, se aruncă odgoanele pentru a fi legate de babalele de pe 


chei, nava intră în mar- şarier lent şi, în cele din urmă, este 
coborâtă pasarela. 

Fanfara intonează La Marsei/laise. Răsună un ordin ferm şi 
gazdele încremenesc în poziţie de drepţi. 

„Contele şi căpitanul, temporar transferați în depozitul de 
muniţie, compartimentul cel mai izolat al calei, ascultau 
posomorâţi paşii de defilare, muzica şi salvele ce răsunau sus, 
deasupra lor. Nu le dădea deloc pace gândul că se vor face de 
ocară şi încă în stil mare. 

2 

Comandantul şi căpitanul care urcară cu pas sprinten la bordul 
navei fură întâmpinați de Excelenţa Sa şi de ofiţerul de 
stat-major în popota pavoazată a ofiţerilor, unde un marinar se 
grăbi să-i servească cu sandvişuri şi răcoritoare. Era un zăduf să 
te lovească damblaua şi nu alta, însă ofiţerul de stat-major purta 
mănuşi albe (în virtutea unei prevederi ce nu se referă, însă, şi 
la colonei). Mă rog, o fi un tip conservator. E curios că nu se 
dezlipeşte nici o clipă de cravaşă. In timpul recepţiei o ţine pe 
scaun, în spatele lui. Contele aduce întocmai cu itţiaginea pe 
care şi-au format-o despre el din auzite. Într-adevăr, nimeni n-ar 
zice că acest băiat delicat, subţire e un excelent militar şi 
diplomat. Timp de-o jumătate de ceas discutară despre ocean, 
despre ciclon; contele era distant şi taciturn, însă căpitanul 
părea un tip simpatic, hazliu. 

- Emiţătoarele britanice caută de zile-ntregi nu ştiu ce navă 
pierdută - spuse comandantul. Cum se poate una ca asta? 

- Nu ştiu - răspunse Rugină. Anglia are multe vasfe de război şi 
la ultimul inventar au băgat de seamă că lipseşte unul. S-a 
rătăcit pe undeva. 

Umorul căpitanului de stat-major stârni hohotele de râs ale 
francezilor care îl apreciară în sinea lor pentru replica spirituală 
cu care parase o întrebare atât de delicată. Comandantul nici nu 
mai aduse în discuţie această afacere jenantă, ci îşi luă un 
rămas-bun cordial de la confrații englezi şi cobori pe uscat. 

„Curând “Radzeer” porni pe fluviu, în amonte, cu destinaţia 
finală Mandalay. 

Primirea de care avură parte la Mandalay o întrecu în strălucire 
pe prima. Mai întâi avu loc trecerea în-revistă a companiei de 
birmanezi desculți, a soldaţilor din Legiunea Străină îmbrăcaţi în 
uniformă de paradă şi a unui întreg regiment de spahii călări. 


Bolta cerului fu împestriţată de lumina a cinci sute de rachete la 
apariţia lui “Radzeer” şi cele douăsprezece salve de tun trase 
din fortăreaţa garnizoanei curmară cu câte un bubuit zumzetul 
roiului de avioane care însoțeau crucişătorul zburând la joasă 
altitudine. Răsunară acordurile unei goarne... Apoi imnul 
britanic... “Raazeer” trage cinci salve de tun... La Marseillaise... 
şi crucişătorul ancorează. In acest moment focuri bengale verzi, 
roşii şi galbene luminează zidurile groase ale turnurilor fortăreței 
din Mandalay. Temperatura se ridică la şaizeci de grade. 
Palmierii cu frunzele lor unsuroase dau din cap vlăguiţi şi 
crocodilii din undele fluviului Irrawaddy fug care-ncotro din calea 
tămbălăului. Pasarela este coborâtă pe mal şi înalții oaspeţi îi 
salută afabil pe ofiţerii sosiți în întâmpinarea lor. Toată lumea îI 
soarbe din priviri pe diplomatul-militar cu înfăţişare copilăroasă, 
care, în urma acordului dintre Anglia şi Franţa, va deveni 
vice-regele uneia dintre provinciile Bir- maniei. Corespunde întru 
totul descrierii care le-a ajuns la urechi. Zici că-i un copilandru 
frumuşel. Aproape că se năruie sub apăsarea uniformei cu 
fierturi aurii, de gală, pe care străluceşte Ordinul Jartierei. 
(Prietenul din Calcutta al lui Fred Jegosu', neavându-l în stoc în 
depozitul lui, fusese nevoit să-l fure din hotelul Stamford, de pe 
uniforma de paradă a unui prinţ, pentru a-i face pe plac lui 

Fred). 

Trecerea în revistă a efectivelor | 

Pământul se cutremură sub celebrii paşi de defilare e1 Legiunii 
Străine. Cine nu i-a văzut nici nu-şi poate închipui aceşti paşi 
lungi, cu piciorul perfect întins. De obicei, în timpul fiecărei 
perioade de instrucţie dau ortul popii câţiva recruți. In urma lor, 
la semnalul asurzitor al goarnei, pornesc în pas alergător, cu 
puştile deasupra capetelor, combatanții desculți, urmaţi de trei 
toboşari care bat întruna cadenţa. Trece apoi în galop 
regimentul de spahii (toate chipurile din formaţie fiind aţintite 
asupra lui Puştiu'). Pe urmă trec vânătorii senegalezi, cu petliţe 
verzi, cu puşca rezemată pe umăr sprijinită-n palmă; la fiecare 
pas despică aerul cu mâna stângă şi toate capetele tuciurii 
se-ntorc spre Puştiu'. 

Comandantul observă că-n atmosfera stătută, înăbuşitoare a 
serii, pp chipul “colonelului” britanic strălucesc broboanele de 
sudoare şi cască de-i trosnesc fălcile. De aceea fi adresează 
doar câteva cuvinte, la care Puştiu' îi mulţumeşte în două fraze 


învăţate dinainte şi apoi “contele” englez şi generalul francez 
urcă într-o maşină, iar căpitanul de stat-major roşcovan şi 
comandantul garnizoanei locale într-alta şi coloana oficială 
porneşte către reşedinţa guvernatorului. 

În depozitul din cala lui “Radzeer”, cei doi militari păziţi cu 
arma-n mână se învârtesc de colo-colo cu feţele albe ca varul. 
Aud larma de-afară, salvele şi parada militară. Doamne sfinte! O 
să iasă scandalul secolului când o să se descopere această 
potlogărie. Şi mai devreme sau mai târziu tot o să se descopere. 


Clima ucigaşă a Birmaniei impune o etichetă mai puţin 
obişnuită. In această regiune a lumii nu se poartă dineurile şi 
toasturile interminabile, întrunirile sărbătoreşti de-o zi şi-o 
noapte. Ţinuta de protocol devine jilavă cât ai clipi din ochi, 
hainele se lipesc pe trupurile năduşite, nu se pot mânca multe 
feluri de mâncare şi nici nu-i voie, iar discuţiile în uniformă sunt 
o aberaţie. Aici în fiecare zi plouă torențial opt-zece ore, apoi 
temperatura sufocantă de cincizeci de grade învăluie întreaga 
natură într-o baie de aburi, în timp ce solul elimină sub forma 
vaporilor umezeala absorbită. Şi cum solul, de mii de ani, nu-i 
altceva decât humus în putrefacție, aburii emanaţi au un miros 
greu, de hidrogen sulfurat şi de amoniac. Regiunea aceasta ai 
zice că-i malformată, imbecilă, aici până şi copacii au o formă 
stranie, luna ca o gondolă are partea convexă în jos, băştinaşii 
sunt nişte schelete ambulante, abia-şi târâie paşii, sunt obosiţi. 
Incheieturile, articulațiile, suturile oaselor craniene sînt săgetate 
de junghiuri reumatice pricinuite de atmosfera umedă, apă- 
sătoare, transformată în saună de lumina lampioanelor colorate. 
Până şi pe vreme senină de pe streşinile caselor picură stropi de 
apă, până şi piesele metalice mustesc de apă iar rufele spălate, 
întinse la uscat, nu se usucă niciodată. Câte un ofiţer nou-venit 
în colonie constată cu stupoare că briciul care cu două zile în 
urmă, pe întinderea Oceanului Indian, era într-o stare perfectă, 
acum e ruginit în ultimul hal. 

Spun toate astea pentru ca cititorul să-nţeleagă ce no-' roc 
extraordinar aveau cei doi militari fraieriţi. Cina, la care se 
poartă uniformă cu gulerul înalt, se consumă cât ai zice peşte. 
Masa constă din câteva feluri uşoare, toastul generalului se 
rezumă la o singură frază şi aghiotantul acestuia îl prevenise pe 
conte că răspunsul trebuie să fie cât se poate de scurt şi că în 


Birmania nu-i considerată o lipsă de politeţe retragerea imediat 
după cină. Acest gest este nu numai preferabil, ci şi 
recomandabil. După aceea oaspetele îşi poate rezerva dreptul 
de-a oferi peste un ceas “desertul” într-al său smoking-roomz. 
“Desertul” este un obicei colonial. În aşa-zisul smoking-room din 
apartamentul oaspetelui se servesc dulciuri şi cafea. Fumoarul 
este mobilat cu fotolii de club, cu ventilatoare de tavan care 
se-nvârtesc necontenit fără a primeni deloc aerul, nefă- când 
altceva decât să răscolească dogoarea jilavă ca o cârpă de 
spălat vasele. In smoking-room se poartă ţinută lejeră. 

După cină toată lumea îşi dă jos un f j. r:. gu.-rrr ->r$, face 
baie, se îmbracă în straie subţiri,-de mătase ori pânză, iar cei 
invitaţi la desert îşi fac apariţia în această ţinută. 

Aghiotantul generalului îi uşură lui Puştiu' misiunea ingrată ce-i 
revenea, îi dădu lista celor cinci gazde ce trebuiau invitate la 
desert şi se oferi să-l ajute cu pregătirile, până la sosirea 
musafirilor. Puse la dispoziţia Puştiului o garderobă întreagă, cu 
smochinguri şi pijamale albe. Rugină era cazat în apartamentul 
alăturat, aşa că fata se sfătui cu prietenul său roşcovan, care se 
uita-n oglindă şi-ntr? timp fredona. Rugină acea o singură mare 
slăbiciune: vanitatea de-a dreptul copilăroasă. Dar până şi-n 
asta rămânea simpatic şi copilăros. Nu se mai sătura să se 
admire în smochingul elegant, de pânză bej. În buzunarul de la 
piept îşi pusese o batistă bleu-ciel înstelată, care-i aduse aminte 
de melodia Yankee Doodle şi Puştiu' trebui să-şi adune toate 
puterile ca să-l convingă să renunţe la mănuşile albe şi la 
cravaşă, care se potriveau ca nuca-n perete cu ţinuta lui de 
seară. 

- Zău că eşti nesuferit cu veşnicele tale obiecţii! Cât preţuieşte 
un căpitan englez de stat-major fără cravaşă? lar mănuşile albe 
sunt trecute negru pe alb în regulamentul furat de amicii noştri 
la Calcutta. 

- Da' regulamentul nu se referă şi la colonii. Fii serios, Rugină. 
E groaznic ce am fost în stare să comitem. Am sechestrat 
persoane importante din armata britanică, am furat un 
crucişător, am tras pe sfoară o naţiune... 

- Şi-acu' vrei să bocim? Ce-i făcut e bun făcut. 

- Şi cum vrei să-l eliberezi pe fratele meu? 


3 Salon de fumat (1. engl.) (N, trad.) 


- Nu ştiu. Poate vom bombarda Mandalay-ul. În seara.asta tot 
nu putem face nimic. Azi oricum trebuie sa discutăm problema 
operatiuriiTor militare. Bagă la cap, băiete, că datoria-i mai 
presus de interesul personal. 

- Or să-şi dea seama de la primul cuvânt că nu ne pricepem 
deloc la arta militară. 

- İn locul tău n-aş vorbi aşa. Până acum şi Napoleon ne-ar fi 
putut invidia pentru strategia noastră. Tu ai grijă, băiete, să 
vorbeşti cât mai puţin şi caută să fii cât mai tru- | 

faş cu putinţă. La fel procedează şi Excelenţa Sa. Bagă mereu 
textul ăsta: “Domnilor, eu unul am încredere în soluţionarea 
paşnică a conflictului”. Sau, dacă nu pricepi ceva, zi-i 'nainte: 
“Da, da, însă obiectivul nostru principal este să ne aşezăm la 
masa tratativelor”. Din câte am înţeles din spusele Excelenței 
Sale, de această piesă de mobilier depind foarte multe lucruri. 
_Subofiţerul postat la intrare anunţă rând pe rând toţi oaspeţii. 
Işi făcură apariţia generalul, comandantul garnizoanei, un 
căpitan, un maior şi un domn îmbrăcat civil, un oarecare Muriel, 
căpitan în retragere şi şef al serviciului secret. Purtau haine de 
vară subţiri. Curând apărură şi doi valeţi care-i serviră cu 
trabucuri, ţigări, cafea şi dulciuri. O vreme trăncăniră tot felul de 
banalităţi. Puştiu' simţea că oaspeţii sunt cei care ar trebui să 
deschidă subiectul consfătuirii. Dar în ce fel? Văzu că ofiţerii 
încep să dea semne de nerăbdare. 

- Dragi prieteni - spuse el în cele din urmă, încercând să imite 
ţinuta uşor vlăguită şi glasul molcom, unduitor al Excelenței 
Sale. Haideţi să renunţăm la formalităţi, nu-mi sunteţi gazde şi 
nu vă sunt oaspete, suntem ofiţeri britanici şi francezi adunaţi 
laolaltă, haideţi, domnilor, să ne informăm reciproc asupra 
situaţiei. 

Simţi că a mers la ţintă. Lui Rugină îi sclipiră ochii ca două 
diamante. Generalul se sculă imediat din fotoliu şi, cu mâinile 
încrucişate, îngândurat, începu să se plimbe prin încăpere. În 
cele din urmă vorbi: 

- Să discutăm, deci, despre generalul Kvang? - întrebă el şi 
după o scurtă pauză urmă: Sau mai întâi să punem pe tapet 
povestea asta legată de Tom Leven? 

4 

Urmă o scurtă tăcere. Cei doi prieteni se străduiră să-şi 
recapete echilibrul sufletesc după această lovitură recep- ţirvn'ă 


în plin rămânând câteva secunde nemişcaţi* În cele din urmă, 
Rugină vorbi primul: 

- Zic că terminăm mai repede povestea asta cu Leven şi apoi 
să abordăm cu toată energia noastră chestiunea mai 
importantă. 

- Fie - conveni generalul. Domnul maior Lafayette, care s-a 
ocupat de această chestiune, o să vă facă o scurtă informare. 
Eşecul nu s-a datorat superficialităţii noastre, doar se ştie că 
invențiile militare ale ţărilor noastre reprezintă bunuri comune, 
aşadar chestiunea prezenta pentru noi aceeaşi importanţă ca şi 
pentru Anglia. 

- O să vă prezint un rezumat- al afacerii - începu maiorul. 
Thomas Leven a sosit cu un eşalon de recruți de la Djibouti la 
Rangoon. La data cercetărilor efectuate de ministerul de război 
britanic, se afla în corpul expediţi- onar trimis în nordul Indiei, în 
vederea operaţiunilor militare convenite. Armata a revenit la 
bază şi Thomas Leven a fost internat cu o rană la cap. 

- Doriţi un pic de apă, Excelenţă? - îl întrebă căpitanul pe 
Puştiu'. 

- Da... - răspunse fata cu glasul pierit, apoi, venin- du-şi un pic 
în fire, se-ntoarse zâmbind către ofiţeri. Ştiţi, m-a cam 
zdruncinat ciclonul. 

Bău câteva înghiţituri, îşi aprinse o ţigară şi suspină, îşi 
recăpătă stăpânirea de sine. 

- Continuaţi, domnule maior. 

- Primul interogatoriu i l-a luat acum şase luni, cu mult tact, un 
agent al serviciului secret îmbrăcat într-o uniformă de soldat al 
Legiunii Străine. Săptămâni în şir a încercat să-i intre sub piele şi 
i-a urmărit pas cu pas toate mişcările, i-a făcut cinste cu diferite 
ocazii, l-a tras de limbă, dar de aflat, n-a aflat nimic. Pe urmă 
l-ara chestionat în serie, mai cu promisiuni,'mai cu ameninţări, 
însă în zadar, omul a tăgăduit totul cu încăpățânare. A declarat 
că n-are şi nici n-a avut “vreodată o invenţie. Din păcate, în 
cazul de faţă ar fi trebuit să recurgem la metodele inchiziţiei. Nu 
ne-am putut permite însă una ca asta cu un militar de excepţie 
care, pe deasupra, a mai fost şi decorat pentru bravură. 

- Şi unde se află acum acest om? - întrebă Rugină. 

- Păi, aici e buba... Până la urmă am făcut o încercare - spuse 
maiorul zâmbind. L-am repartizat în compania însărcinată cu 
paza deţinuţilor băştinaşi în zona mlaştinilor din preajma 


oraşului Mandalay. Repartiția s-a dovedit a fi neinspirată. li 
comunicasem intre patru ochi că îl demobilizăm de îndată ce va 
fi dispus să-şi vândă invenţia Angliei sau nouă. Acest om, însă, 
este al naibii de căpos; au trecut vreo două luni de când rabdă 
mlaştinile şi milioanele de țânțari. 

- Vă rog să-mi daţi un pic de apă... Mulţumesc - răsuflă Puştiu' 
şi se-ntoarse spre general: Poate cu noi, compatrioţii lui, va fi 
mai comunicativ. 

- lată o idee bună - spuse Rugină -, mâine îi voi face personal o 
vizită şi, dacă domnul maior îi oferă o zi de concediu, îi dau un 
ospăț pe cinste. Să zicem că facem o plimbare în oraş, apoi îl 
invit într-o doară să viziteze crucişătorul, la bord se află câţiva 
ofiţeri pe care-i cunoaşte şi el, şi poate că, astfel, o să ne fie mai 
uşor să ajungem la un rezultat. 

- Ar fi nemaipomenit să reuşim - spuse căpitanul francez. Şi 
nici nu trebuie să ne deplasăm până la el. O să ordon transferul 
lui aici, în garnizoană. 

- Nu, nu... - se-mpotrivi zâmbind Rugină -, o să aibă un impact 
mai mare asupra lui, dac” rămâne la unitatea aceea de pază şi 
aranjează din două vorbe cu şeful lui, să-l învoiască pentru o 
plimbare cu mine. 

- Cum doriţi. 

Mai târziu, Rugină avea să-l lămurească pe Puştiu' de ce 
procedase astfel. Dacă Thomas Leven ar fi fost cncmat la 
garnizoana din oraş şi şi-ar fi zărit fratele, exista riscul să nu-şi 
poată ascunde uimirea şi asta ar fi însemnat sfârşitul lor. În plus, 
se temea că nici Puştiu' n-ar fi fost suficient de tare dacă fratele 
său ar fi apărut dinaintea lui în cine ştie ce stare jalnică. 

- Şi-acum, dacă n-âveţi nimic împotrivă - glăsui generalul -, 
putem reveni la afacerea Kvang. 

Ocoase o hartă, o desfăşură pe masă şi, indicând un anumit 
punct, îi spuse lui Rugină: 

- Am putea declanşa ofensiva, cu eforturi conjugate, în acest 
sector. 

Rugină se aplecă şi privi speriat degetul gros, niţel păros al 
generalului. 

- In linii mari, suntem de acord în această privinţă - spuse el, 
întorcându-se şi în sinea lui, se temea să nu fie din nou victima 
unei măgării în genul celei cu picăturile de sânge şi lamelele de 
sticlă. 


-În orice caz, acţiunea noastră trebuie să fie fulgerătoare - 
interveni Muriel, şeful serviciului secret; cu trei săptămâni în 
urmă s-a pornit un convoi care transportă o cantitate uriaşă de 
armament şi trebuie să-l atacăm pe Kvang înainte de sosirea 
acestui transport. 

- Cu atât mai mult - se amestecă în discuţie şi căpitanul -, cu 
cât Morrison Snyder, acest bandit american susţinut de 
japonezi, se ascunde undeva, în inima junglei, împreună cu o 
bandă numeroasă de tâlhari. Din câte am auzit, duce tratative 
cu Kvang. Japonia are tot interesul să destabilizeze situaţia de 
aici şi dacă cei doi îşi dau mâna şi intră în posesia 
armamentului, toată India de Nord o să fie cuprinsă de pârjol. 

- Şi găinarii ăştia au ajuns la vreo înţelegere? - întrebă Rugină. 

- Cert este că nu-şi fac rău unul altuia, chiar dacă hoardele 
încă nu li s-au unit. Şi nu ne putem da seama pe ce poziţie se 
situează Kvang. 

- Eu unul sunt adeptul negocierilor - spuse Puştiu' după ce 
privirea celor din jur se opri asupra lui. Poate reuşim să ajungem 
şi pe cale paşnică la un rezultat. 

- Eu nu cred în negocieri - răspunse generalul. Răgazul care 
ne-a rămas este extrem de scurt, tratativele ar trebui încheiate 
înainte de sosirea convoiului. l-am trimis vorbă lui Kvang, însă 
bine-nţeles, că nu-i dispus să vină aici. La cererea 
dumneavoastră, i-am trimis o solie şi l-am anunţat că-l veţi 
vizita. A răspuns că vă aşteaptă. 

- Din păcate, n-am reuşit s-o convingem pe Excelenţa Sa să 
renunţe la acest plan - zise Rugină. 

- Nu - spuse Puştiu' apăsat, înțelegând pe dată că acum dă 
glas adevăratei opţiuni a contelui. După părerea mea, n-avem 
voie să punem mâna pe arme atâta timp cât există posibilitatea 
unor acorduri paşnice. Neapărat trebuie să stau de vorbă cu 
Kvang. 

- lată o dorinţă pe cât de primejdioasă pe atât de dificilă; Nu vă 
putem oferi escortă. Excelenţă, prin asta n-am face decât să-i 
fluturăm o pânză roşie pe dinaintea ochilor taurului de Kvang. 
Cât despre o expediţie în necunoscut, cu doar câţiva însoțitori... 

În fumoar se arătă subofiţerul de la interne: 

- Un marinar de la bordul crucişătorului “Radzeer” doreşte să 
vorbească cu Excelenţa Sa. 


- Ce-o fi vrând... - şovăi Rugină, conştient că dacă-şi face 
apariţia vreunul dintre complicii săi, riscă s-o bage pe mânecă. 
să intre. 

Marinarul intră şi luă poziţia de drepţi: 

- Permiteţi să raportez. 

Toţi ochii din cameră se îndreptară asupra-marinarului 
îmbrăcat într-o uniformă albă cu zăpada. 

Era contele de Southessex. 

5 

Evadase într-un mod cât se poate de ingenios. După 
terminarea festivităților prilejuite de sosirea oaspeţilor englezi, 
de pe puntea de comandă răsunase vocea de sten- tor a lui Fred 
Jegou': - Bere i 

Ordinul fusese primit cu un entuziasm general; dat fiind faptul 
că la bordul crucişătorului nu aveau prea multă bere, numai la 
ocazii deosebite dădeau cep la câte un butoi. 

lar Fred socotise că aceasta era o ocazie deosebită. 1 Şi pentru 
ca să-i înveselească un pic şi pe ostatecii din cală, însoţi în 
persoană un marinar care duse două halbe cu bere pe o tavă. 
Distrat cum era, fu cât pe-aci să ciocnească cu căpitanul. 

- Excelenţă aveţi vreo dorinţă? - întrebase galant Fred Jegosu', 
pe care uniforma îl făcea nespus de mărinimos. 

- Da. Aş vrea să-l puneţi la dispoziţia mea pe unul dintre 
marinarii noştri şi-mi dau cuvântul de onoare şi de militar că r.-o 
să evadeze în timp ce-o să urce până la bucătărie. 

Cei doi marinari luaţi prizonieri odată cu contele erau închişi tot 
în cală. Fred ştia că se poate bizui pe cuvântul de onoare al 
colonelului, aşa că se îngriji ca unul dintre marinari să fie pus la 
dispoziţia ofiţerilor. Acesta făcea naveta între cală şi bucătărie, 
aducându-le cafea şi apă rece. 11 lăsară să umble în voie. 
Oricum trebuia să respecte cuvântul dat de superiorul său. 

Marinarul nu a evadat, însă colonelul nu-şi dăduse cuvântul de 
onoare că“el însuşi n-o să evadeze. În cală îşi schimbă hainele 
cu marinarul, se strecură pe coridorul întunecat cu tava în mână 
şi într-un moment favorabil se furişă afară pe fereastra de 
aerisire a cămării de lângă bucătărie şi cobori într-o joncă. | 

Astfel ajunse contele, în postură de marinar, la sfârşitul sfatului 
de război, în camera de oaspeţi a garnizoanei. 

6 


Contele stătea în poziţie de drepţi în uniforma impecabilă, albă 
ca zăpada şi-n ochi îi licărea o voioşie ciudată, triuiftfătoare. Cei 
doi amici rămaseră perplecşi la apariţia lui. Ofițerii întoarseră 
capetele spre uşă mânaţi de cu- riozua.e, habar n-aveau de 
caracterul decisiv al acestui moment. 

- Permiteţi-mi să raportez - spuse marinarul dini nou -, am 
primit o înştiinţare prin radio la întrebarea dumneavoastră 
legată de soarta crucişătorului “Balmoral 

Rugină duse într-o doară mâna la spate. Gestul nu-i scăpă 
contelui. Ştia bine că în buzunarul de la spate trebuie să fie un 
Colt uriaş. După aceea căpitanul roşcovan i se adresă 
marinarului din uşă cu glasul scăzut, moleşii, cântat: 

- Pofteşte afară, băiete, consfătuirea n-o să mai ţină mult, aşa 
că aşteaptă până terminăm. Sper că “Balmoral” n-a avut parte 
de-o soartă tristă. 

- Vă raportez că nu ştiu nimic în acest sens - spuse marinarul şi 
părăsi încăperea. 

- Ştiţi... - îngăină Pugştiu' istovit - încă nu ne-am obişnuit cu 
clima asta, cred că n-o să întârziem prea mult lucrurile dacă 
amânăm pe mâine consfătuirea noastră, şi totodată, luarea unei 
decizii. 

- Aveţi perfectă dreptate. Excelenţă - spuse generalul -, după 
toată oboseala acumtttată la un drum atât de lung, cu 
ceremonia primirii de azi, cred că şi aşa am făcut destule până 
acum. Oricum, ne întâlnim mâine dimineaţă la mine şi-o să 
stabilim atunci ce anume avem de făcut. ( 

- În ceea ce-l priveşte pe Thomas Leven, o sâ-i transmit ordine 
şefului corpului de pază - spuse maiorul. 

Urmă un schimb de saluturi şi strângeri de mână.., Oaspeţii se 
retraseră şi Rugină îi porunci valetului care-i servise: 

- Trimite-ne, puiule, marinarul de pe hol, lasă toate astea aşa 
cum sunt şi d_u-te la culcare. 

Contele închise uşa după ce intră, îi studie tăcut pe cei doi 
amici, scoase o ţigară, o bătu îndelung de tabacheră, o aprinse 
Şi se aşeză. 

- Ei, şmecheraşilor? Şi-acum, ce-o *să iasă? 

- Scandal - răspunse Rugină glacial. Câţiva amirali francezi şi 
englezi vor fi scoşi degrabă la pensie, o lume-ntreagă o să râdă 
de Anglia secole-n şir, iar pe noi or să ne spânzure şi pe urmă or 
să facă un film cu aventurile noastre. 


Se lăsă o tăcere apăsătoare. Rugină îşi storcea creierii şi se 
gândea cum să întoarcă în favoarea lor prudenţa şi tactul cu 
care abordase până acum contele această afacere delicată. E-e! 
Se pare că nici nu mai e chiar aşa de simplu să fie demascaţi. Se 
pare că vor urma negocieri. Pesemne că şi contele îşi are 
motivele lui să nu-i demaşte imediat. 

- S-a sfârşit cu joaca de-a milităria, domnilor - spuse contele. 

- Nu cred - răspunse Rugină; regret, dar nu putem renunţa la 
joc. Imi dă destulă bătaie de cap modul în care aş putea-o 
scoate din încurcătura asta şi pe Excelenţa Voastră şi Anglia. 

- Ei, amice, am avut suficient timp la dispoziţie ca să-nvăţ să-ţi 
preţuiesc neobrăzarea, dar de data asta cred că n-o să-ţi mai fie 
de folos nici un bluf. 

- Uitaţi, Excelenţă, haideţi să discutăm cu cărţile pe faţă. 
Excepţionala dumneavoastră carieră militară este serios 
ameninţată de întâmplările ridicole din ultima vreme şi nici 
Angliei n-o să-i cadă deloc bine această pătăra- nie. La urma 
urmei, am făcut de râs o naţiune întreagă sub drapel britanic. Şi 
independent de asta, ştiţi foarte bine, Excelenţă, că trupa de la, 
bordul lui “Radzeer” nu poate fi arestată cu una cu două, şi aţi 
procedat foarte înţelept acţionând în acest fel, fiindcă altminteri 
ar fi curs foarte mult sânge şi în primul rând, sângele domnului 
căpitan Bradford. Aşadar, haideţi să nu ne mai ameninţăm 
reciproc. Să discutăm ca între politicieni de meserie. 

- E-n regulă - pufni contele în râs -, dar vă previn din capul 
locului: nu vă pot scuti de pedeapsă, ain puteri limitate, în 
sensul că nu vă pot asigura. 

Intră subofiţerul. De cum se deschise uşa, Southes- sex sări în 
picioare, în poziţie de drepţi, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unor 
superiori. 

- Secundul de pe “Raazeer” doreşte să fie primit de Excelenţa 
Voastră - raportă subofiţerul. 

- Să intre. 

Subofiţerul ieşi. În cameră dădu buzna dom' Doctor. Era speriat 
şi înlemni văzând tabloul ce i se înfăţişase înaintea ochilor. 

- Care-i taina, puiuţ? - îl întrebă Rugină. Pari bol- năvior. Nu-ţi 
prieşte clima? 

- Am venit după voi. Nava e gata de plecare. În cazul în care 
aţi fi fost luaţi prizonieri, intenţionam să-i adresăm un ultimatum 


Excelenței Sale, cum că-n zece minute facem praf şi pulbere 
Mandalay-ul, dacă nu sunteţi eliberaţi pe loc. 

- Frumoasă gaşcă, n-am ce zice - spuse liniştit contele. 
Douăzeci de oameni pun în alertă un continent întreg, iau 
prizonieri un stat-major şi au de gând să şteargă un oraş de pe 
faţa pământului... la ascultă, amice! Du-te înapoi la bord şi 
anunţă-ţi oamenii că prietenii voştri nu vor păţi nimic, spune-le 
să nu se piardă cu firea şi să nu facă vreo prostie. 

- Întoarce-te şi spune-le c-o să ajungem cu toţii teferi înapoi pe 
apele oceanului. |ţi garantez eu. 

- Eu nu - spuse contele cu răceală. 

- Cu îngăduinţa dumneavoastră, eu da. Şi spune-le, Dom' 
Doctor, că o să-l iau la palme pe cel care va îndrăzni să tragă fie 
şi un singur obuz. Liber. 

- Totuşi - vorbi Dom' Doctor cu subânţeles -, o să vă aşteptăm 
cu crucişătorul prin preajmă şi n-ar strica să ne daţi din ceas în 
ceas câte un semn de viaţă, altminteri s-ar putea să radem 
cocioaba asta. 

Salută şi ieşi. 

- În primul rând - reluă contele dialogul întrerupt, după ce se 
aşeză la loc în fotoliu spune-mi ce prostii aţi comis până acum în 
numele meu. 

- Cred că nici una - răspunse Rugină şi relată cuvânt cu cuvânt 
discuţia avută cu ofiţerii francezi. Asta-i tot. In plus, a mai fost 
vorba de nişte expresii cum ar fi sector, operaţiuni şi mai ştiu eu 
ce şi în acest sens am căzut de acord cu ei însă, la o adică, 
mâine o să-mi iau vorba înapoi. 

- Până acum n-aţi comis greşeli foarte mari - zise contele 
plimbându-se îngândurat de colo-colo. Dacă în zonă a apărut 
acest Morrison Snyder, aici e mâna japonezilor. Trebuie acţionat 
rapid. 

- Excelenţă - spuse Puştiu' -, mâine dimineaţă trebuie să-mi 
eliberez fratele. Am bătut atâta cale de la Londra până aici şi 
ştiţi prea bine câte riscuri şi primejdii am avut de înfruntat. Să 
vă fie clar, eu de-aici nu mai plec fără frateie meu. 

Contele se uită cu compasiune la Puştiu', pe a cărui figură se 
aşternuseră tristeţea şi oboseala. 

- Sunt în joc interese mai mari decât o afacere familială. Tot ce 
pot face e să vă recomand călduros să vă-n- toarceţi la bordul 
navei şi să spălaţi putina cât de repede puteţi. 


- Cu neputinţă. Rămânem pe loc. 

- Atunci voi fi nevoit să vă denunţ generalului. 

- V-aş putea împiedica să procedaţi astfel, dar n-am s-o fac - 
spuse Rugină şi urmă pe un ton patetic, de-a dreptul teatral: 
Rămânem pe loc, vrem să ne ispăşim păcatele, fie ce-o fi. 

- Spune-mi, omule, c& vrei! îl îndemnă nerăbdător contele. La 
urma urmei, dumneata eşti tot englez şi ţii la fel de mult la 
patrie. Dacă mâine nu pornesc la drum, prea mulţi oameni or 
să-şi piardă viaţa. Nu vă pot nici graţia, nici amnistia, nu am 
aceste prerogative. 

- Nici nu vă cerem” aşa ceva. Beţi un strop de coniac? - întrebă 
Rugină şi turnă în pahare, după care îşi aprinse o ţigară. Vă fac 
următoarea propunere: acorda- ţi-ne, Excelenţă, douăzeci şi 
patru de ore, ca să ne salvăm pielea. Trebuie să vă daţi, în acest 
sens, cuvântul de onoare, împreună cu domnul căpitan. Mâine 
dimineaţă Puştiu' va porni la drum însoţit de trei marinari. Unul 
dintre aceştia va fi Excelenţa Voastră, al doilea va fi domnul că- 
pitan, iar al treilea, Dom' Doctor. După cum aţi avut prilejul să 
constataţi, e un tip destul de glumeţ şi nu provine dintr-o familie 
de sperioşi. În cursul dimineţii o să-l duc pe Tom Leven la bordul 
crucişătorului. La amiază Dom' Doctor şi Puştiu' se vor întoarce, 
iar dumneavoastră şi căpitanul mergeţi mai departe. Noi vom 
porni spre Rangoon. Până seara vom ajunge la gurile fluviului şi 
Excelenţa Voastră va putea alerta Amiralitatea. Astfel, n-o să 
ajungeţi, de râs nici dumneavoastră, nici patria; noi vom fi 
mulţumiţi că l-am găsit pe Tom Leven, iar Excelenţa Voastră veţi 
fi în scurt timp oaspetele lui Kvang şi-i veţi veni de hac 
ticălosului de Morrison Snyder*. Mâine la plecare, Puştiu' o să 
mai interpreteze o dată rolul de astăzi şi francezii nu vor mirosi 
potlogăria. ^ 

Urmă o tăcere îndelungată. 

- Sună bine propunerea asta - spuse în cele din urmă contele. 
Dar cu mâna pe inimă vă previn că voi face un raport fără 
menajamente şi la orele serii întreaga flotă britanică va fi pe 
urmele voastre. 

- O să ne obişnuim şi cu ideea asta - răspunse Rugină. 

- Sincer să fiu - zise contele pufnind în râs -, sunteţi nişte 
coţcari cum n-am mai pomenit şi niciodată n-am putut să mă 
supăr cu adevărat pe voi. Cât despre dumneata, zău că-i mare 
păcat, amice. Eşti un om inteligent. 


- Aş mai avea o ultimă rugăminte, Excelenţă: sunteţi dispus să 
întăriţi în scris o treabă care-i purul adevăr, deşi pare o aiureală? 
- îl întrebă Rugină. 

- Nu înţeleg... 

- Să zicem că aţi scrie pe-o coală de hârtie următoarele 
cuvinte: “Certific faptul că posesorul acestui înscris a scos din 
ramă, geamul de la hubloul cabinei în care, la bordul unui 
crucişător, am stat mai multă vreme împreună cu căpitanul 
Bradford”. 

- Ciudată rugăminte... - cugetă contele şi puse mâna pe stilou - 
chiar că nu-nţeleg ce urmăreşti, dar cum lucrurile s-au întâmplat 
întocmai, cu dragă inimă o să vă ofer o confirmare în scris. 

- Mulţumesc. Cu asta consider şedinţa noastră încheiată. Şi vă 
doresc din tot sufletul, Excelenţă, ca şi la următoarea masă 
rotofeie la care veţi participa să obţineţi rezultate la fel de 
fructuoase. 

CAPITOLUL ŞAPTE 

Tom Leven intră-n scenă cu o mutră jalnică. Societatea pe 
acţiuni dă (aliment. Vremea rea e semn bun. Rugină-i de părere 
că partida nu-i pierdută, Insă i se dă la cap. Crucişătorul pierdut 
este regăsit, dar ia-l de unde nu-i. De când lumea nu s-a mai 
întâmplat una ca asta! 

1 

A doua zi, după consfătuirea de dimineaţă, Puştiu' porni la 
drum în compania secundului şi a celor doi marinari desemnati. 
Aceştia erau contele şi Bradford. Mica delegaţie avea ataşată o 
escortă formată din numai cinci soldaţi birmanezi. Contele îl 
instruise pe Puştiu' ce anume să spună cât mai pe scurt la 
consfătuire. În ultima clipă fu anunţată neparticiparea la 
expediţie a “căpitanului roşcovan”, care avea să se retragă la 
bordul crucişătorului în aşteptarea unor instrucţiuni de la 
Londra. Era un pretext ca Rugină să rămână pe navă, 

Caravana expediţionară, cu catâri şi hamali, sta gata de drum 
în curtea garnizoanei. Secundul nu se dezlipea o clipă de cei doi 
marinari. În acest timp, cei doi ofiţeri de stat-major, Puştiu' şi 
Rugină, stăteau deoparte şi discutau cu glas scăzut. 

- Acum e ora opt - spuse Rugină - la ora două după-amiază 
porneşti înapoi împreună cu Dom' Doctor; până atunci o să 
lăsaţi oraşul cu mult în urmă. O să fie o treabă a naibii de 
obositoare. 


- Ai uitat că mă trag dintr-o familie de militari? 

- Sper că pe urmă totul o să meargă şnur. Aveţi grijă să 
vă-ntoarceţi pe vapor fără să fiţi văzuţi. Până seara, mai mult ca 
sigur, o să-l aduc la bordul lui “Radzeer” pe Tom Leven. Mă 
aşteptaţi cu motoarele sub presiune, cu ancora ridicată şi o roim 
pe dată. Până se-ntorc ăşliialţi la Mandalay, noi o să plutim pe 
apele Oceanului, poate chiar o să debarcăm pe insulele 
Andaman şi pe urmă n-au decât să ne pună sare pe coadă. 

Caravana era gata de drum. Puştiu' îi strânse mâna lui Rugină 
qu amândouă mâinile şi o clipă îl privi cu ochi mari, umezi. Pe 
urmă porni grăbit la drum. Călărea ca Un ofiţer veritabil. Micul 
grup fu curând înghiţit de tunelul ramurilor îngemănate 
daasupra potecii înguste, ce se pierdea în pădure. 

2 

Domnul căpitan porni fluierând spre oraş; în sfârşit, îşi 
împodobise ţinuta cu mult doritele mănuşi albe şi cu cravaşa, cu 
care se bătea peste coapsă. Opri prima ricşă care-i ieşi în cale, 
se aşeză tacticos şi-i porunci chinezului să-l ducă la plantațiile 
de orez. După un ceas de goană ajunseră la mlaştina unde se 
lucra la desecări. Era un loc afurisit, deloc sănătos. Mocirla 
împrăştia o duhoare cumplită în arşiţa zilei şi zadarnic încercă să 
se apere cu cravaşa de roiurile de țânțari. 

Răsunară trâmbiţele, mica unitate de pază se alinie în formaţie 
şi-i dădu onorul căpitanului, care sări elegant din rişcă şi împărţi 
generos saluturi în stânga şi-n dreapta. Compania fusese 
înştiinţată în legătură cu această vizită. 

Peste cinci minute stătea faţă în faţă cu Tom Leven. 

Rugină, care văzuse multe la viaţa lui, se înspăimântă un pic. 
Englezul era într-o stare jalnică. Chipul lui inteligent, în aceste 
clipe speriat, îi punea în evidenţă obrajii supţi şi ochii înfundaţi 
în orbite; din umerii gârboviţi îi porneau două braţe subţiri ca 
nişte nuiele, părul rar îi încărunţise şi urechile i se pleoştise ', ca 
la tuberculoşi. Lui Rugină nu-i venea să creadă că în urmă cu doi 
ani omul acesta încă fusese ofiţer în armata britanică. 

Curând şedeau unul lângă altul în ricşă şi chinezul gonea cu ei 
spre port. Rugină prefera să tacă. la să vedem, dacă n-are 
cumva ceva de zis individu', îşi spuse în sinea lui. 

- Doamne, Dumnezeule... murmură soldatul. 


N-o să-i spună imediat că-i şi soră-sa aici. O să-l ia cu uşurelul. 
Cred că nenea ăsta-i cam bolnav, îşi zicea Rugină. S-ar ţăcăni 
de-atâta emoție. 

- Ştiţi, nu-i aşa, că sunt căpitan de stat-major? Ei, hai, nu vă 
speriaţi în halul ăsta, îmi închipui că v-au făcut multe zile fripte 
din cauza invenţiei âleia... 

-Vă rog, lăsaţi-mă să cobor... zise soldatul cu vo«. 
plângăreaţă. N-am nici o intenţie. 

- Dar o soră aveţi? 

- Vă rog, domnule căpitan... Daţi-mi voie să cobor. 

- Nebunule! Nu pricepi că vrem să te eliberăm? De ce ţi-e 
frică? Şi ce te miorlăi atâta? Ce-ai zice să fie şi soră-ta aici? 

- Vă rog, lăsaţi-mă să mor în pace | 

- Păi, nu vrei s-o vezi pe soră-ta 7 

- Nu, nu, nu! Nu vreau să văd pe nimeni! Doamne, 
Dumnezeule! Mai am multe de îndurat pe lumea asta? 

Lua-te-ar dracu', îl bombăni Rugină în sinea lui. Cum a putut un 
militar s-ajungă cu timpul o adevărată bătă- tie nevricoasă? 
Halal ! Că a şi meritat sărmana fată să rabde atâtea pentru 
papagalul ăsta! 

Sosiră la bordul navei. Din coşul vasului se înălţă o trombă de 
fum. Rugină se hotărî să nu-şi mâi bată capul cu Leven. Işi 
îndepliniseră misiunea şi gata. N-are decât să-l mai potolească 
Puştiu' când s-o întoarce. 

- Până acum totu-i OK - strigă Fred de pe puntea de comandă. 
Nici un post de radio-emisie nu mai caută “Ba/moralu/”. 

- Fii liniştit - răspunse Rugină - astă-seară la ora zece toate 
posturile vor relua acest şlagăr. Ciao, Cocoşa- tule! Daţi-i tipului 
să halească şi cinstiţi-l cu tărie şi ţigări, făceţi-i baie şi daţi-i un 
rând de ţoale ca lumea. Tu-i... 

Îşi înghiţi înjurătura, se-ntoarse la ricşă, îi porunci chinezului 
să-l ducă-n oraş şi zăbovi la poştă cât să expedieze un mic 
pachet şi o scrisoare. 

Întorcându-se la bordul crucişătorului îl găsi pe soldat hrănit şi 
îmbăiat, în uniforma de marinar primenită, dormind buştean în 
cabina secundului. 

3 

- Te previn că-n această seară voi alerta Amiralitatea - îi spuse 
contele Puştiului, înainte de-a se despărţi -.şi ai noştri vor face 
tot ce le stă-n putinţă să vă captureze. 


- Vom fi cu ochii-n patru, Excelenţă - răspunse Dom' Doctor şi 
dădu să pornească pe drumul de întoarcere. 

Contele stătu pe gânduri câteva clipe, apoi îi întinse mână lui 
Puştiu': 

- Mi-ar părea sincer rău să dai de bucluc, fiindcă dumneata ai 
fost, într-adevăr, călăuzită de cele mai nobile intenţii. Dacă veţi 
fi prinşi cu toţii, poţi conta pe sprijinul meu în faţa instanţei, 
domnişoară Leven. 

- Domnişoară... Excelenţa Voastră ştia că... sunt femeie? 

- Bine-nţeles. Roşcovanul ăla simpatic mi-a spus totul. 

Şi contele porni pe urmele caravanei. 

Rugină ştia, deci, că ea-i femeie! 

Această revelaţie o tulbură din cale-afară. Acum înţelegea de 
ce are amicul ei momente. În care se uită la ea cu o tandră 
compasiune. Oare ceilalţi ştiu şi ei? ^ 

Călărea tăcută alături de Dom' Doctor. Era îmbujorată toată şi 
roşeaţa din obraji nu voia să-i dispară nicicum, fiindcă roşea ori 
de câte ori îşi aducea aminte că Rugină-i cunoaşte secretul. Da, 
Rugină-i mai isteţ decât celălalt. Şi-o fi dat seama din gesturile 
ei, din felul cum păşeşte. Faptul că nu le-a dezvăluit şi celorlalţi 
descoperirea pe care-o făcuse îi dovedesc tactul şi fineţea. 

- Nu poţi călări mai repede? - o zori Dom' Doctor. 

- Ba da. Mă gândeam însă la ceva. Vom reuşi să ajungem, 
oare, la gurile lui Irrawaddy înainte de întoarcerea contelui şi a 
căpitanului? 

- Mare brânză! E floare la ureche! Cel târziu la ora zece am şi 
lăsat în urmă Rangoon-ul. Dă-i bice! 

Nici nu se stinseseră pe cer ultimele scânteieri ale soarelui 
aflat la chindie, când Dom' Doctor şi Puştiu' ajunseră lângă 
crucişător stând întinşi pe fundul unei jonci. Îşi lăsaseră caii la 
marginea oraşului, dezlegaseră o juncă şi coborâseră în aval, 
apropiindu-se de crucişător fără ca francezii să-i observe. Aici 
erau aşteptaţi şi-n două minute se aflau sus pe punte. 

Intre timp “căpitanul de stat-major” îl înştiinţase pe generalul 
francez că, la ordinul Amiralității, vasul o să tragă o fugă până la 
ocean în lipsa Excelenței Sale, fiindcă pare-se că undeva prin 
apropiere a fost semnalată prezenţa crucişătorului “Ba/mora/' 
şi, deşi nu cade în sarcina lor imediată, vor participa şi ei la 
căutarea navei dispărute. 


La ora şase sosiră Puştiu' şi Dom' Doctor. “fRadzeer” avea 
motoarele sub presiune. La şase şi un sfert porniră în aval pe 
Irrawaddy. 

Puştiu' alergă într-un suflet la Rugină: 

- E la borq? ! L-ai salvat? ! _ 
Vasul luneca pe sforul apei cu o viteză înspăimântătoare. In 
depărtare licăriră primele luminiţe ale Rango- on-ului. 

- Vino! - spuse Rugină triumfător şi luându-şi la braţ amicul îl 
conduse către cabina secundului, unde Dom' Doctor tocmai îl 
trezise şi pe soldatul din pat. 

Acesta şedea năuc şi somnoros pe marginea patului când se 
deschise uşa. Rugină se opri în prag şi exclamă victorios: 

- Poftim, uite-l pe frate-tău! N-ai decât să-l pui în ramă! 

Puştiu' rămase în uşă, se zgâi câteva clipe la soldat şi spuse 
uluit: 

- In viaţa mea nu l-am. văzut pe omul ăsta. Cine e? 

4 
Înlemniră cu toţii, de-ai fi zis că se dărâmă cerul pe ei. Briciul 
încremeni în mâna lui Dom' Doctor. Rugină rămase tablou, 
aducând cu un manechin din magazinele de confecţii bărbăteşti. 
Soldatul clipea speriat din ochi, fiindcă ştia că iar o să mănânce 
bătaie. Cât despre fată, ea aştepta disperată un răspuns la 
întrebarea ei, şi cuprinsă de-o presimţire funestă, simţi o 
strângere de inimă. 

„„„Crucişătorul spinteca valurile cu prova, lăsând în urmă o dâră 
groasă de spumă albă. “Radzeer” se zgâlţâia din tonte 
încheieturile datorită suprasolicitării cazanelor şi tromba de fum 
negru plutea în urma lor,, deasupra fluviului, ca un giulgiu. 

- Zici -că... nu-i frate-tău? 

- Exact! Frate-miu”e cu mult mai înalt. Arată cu totul altfel. 
Nici măcar nu seamănă. 

- A dracului poveste - bombăni Dom' Doctor, după care 
se-ntoarse către soldat şi, ducându-i briciul la gât, îl întrebă 
răcnind din toţi rărunchii: Cine eşti, băi? ! ! 

Soldatul se uită la Doctorul ce făcea spume la gură cu privirea 
speriată pe care o aruncă bucătăresei găina aleasă drept masă 
de prânz. 

- Doamne! Dumnezeule mare! Ce-aveţi cu mine? ! Domnilor, 
lăsaţi-mă să cobor... se văicări el cu tăişul briciului lipit de gât. 


- Fii atent - îi spuse Rugină, dându-l la o parte pe Dom' Doctor - 
îţi dau cuvântul meu de ofiţer că dacă ne spui adevărul te 
debarcăm unde vrei tu... 

- Jur că n-am nici o invenţie! O, de-aş avea o singură invenţie, 
Doamne cât mi-e dat să sufăr, da, să sufăr... 

- Ştim că n-ai' nici o invenţie, râiosule - îl linişti Rugină - din 
moment ce nu eşti Tom Leven. Dacă, însă, nu ne spui imediat 
cine eşti şi ce ştii despre Tom Leven, o să pun să fii legat de 
ancoră şi coborât în apă, să guste o ciosvârtă din ţurloaiele tale 
toţi crocodilii care te-or putea înhăţa. Şi chinezii au folosit 
metoda asta la un interogatoriu şi adevărul a ieşit la iveală încă 
de la prima gleznă. 

- Domnilor generali - începu soldatul cu glasul pierit de spaimă 
- o să vă spun totul, fiindcă am ajuns la capătul răbdărilor! După 
aceea, n-aveţi decât să faceţi ce vreţi, să mă spânzurați ori să 
mă tăiaţi în patru... 

- Mi-e totuna - dădu din mână Rugină - n-o să ne certăm pe 
tema asta. Ţine o ţigare, băiete, şi dă-i pe gură vârtos, c-o să-ţi 
fie mai moale aşa, decât dacă-i nevoie să te-mboldim noi. 

- Mă numesc Amiens. Gabriel Amiens. Am făcut o prostie cât 
mine de mare cu care mi-am distrus cariera de comisionar la un 
supermagazin. Nervii, domnilor... încă de pe atunci eram cu 
nervii la pământ... S-a întâmplat într-o seară. M-am certat cu 
iubita mea, am jignit-o şi, în halul de nervi în care eram, am vrut 
să-i dau o lecţie. l-am dat cu lampa de petrol în cap. A murit pe 
loc. Pentru asta poate că încă n-aş fi fost condamnat, însă când 
am văzut-o că a luat foc şi că oricum n-o mai pot salva, am 
cotrobăit prin scrin şi am înşfăcat banii şi bijuterile pe care 
le-am găsit. Dacă un juriu, din greşeală, mi-ar fi calificat fapta 
drept omor în scopul jafului, aş fi ajuns la ghilotină. M-artt 
refugiat din calea mulţimii adunate ieşind din pod pe acoperiş şi 
sărind de pe un acoperiş pe altul. De-atunci am trăit cu o 
spaimă continuă în suflet, obsedat de imaginea ghilotinei. N-are 
importanţă cum am ajuns la Pireu. E destul să vă spun că 
suferinţa şi mizeria mi-au îndreptat paşii către Legiunea Străină. 
La bordul vaporului care m-a dus spre Djibouti am călătorit 
împreună cu Tom Leven. Părea un băiat tare cumsecade. l-am 
povestit deschis tot ce-aveam pe suflet. l-am spus că pe mine 
s-ar putea să mă extrădeze până şi Legiunea Străină, fiindcă-s 
cetăţean francez. L-am rugat să schimbăm între noi actele de 


identitate înainte de-a ajunge la Djibouti. El îmi putea purta 
liniştit numele căci, semnalmentele criminalului fiind foarte 
diferite de ale lui, pe el nu-l puteau aresta şi extrăda. L-am 
implorat o grămadă. La început n-a vrut să accepte, deşi ştia că 
el o cel care face afacerea mai bună. Până la urmă s-a învoit. 
Doamne! Asta-i floare la ureche pe lângă ghilotină! Când-colo, 
într-o zi mă cheamă maiorul la el, mă cinsteşte cu o tărie şi un 
trabuc, iar a doua zi caporalul mă ia în şuturi şi mă trimite la 
desecări, cică sau îmi las oasele acolo sau pic cu invenţia. Și 
astăzi, când mi-aţi dat de mâncare, am ştiut eu că până la urmă 
o s-o iau pe coajă... 

- Băi, dragă Gabriel, ia fii tu îngeraş de treabă şi mai termină 
cu smiorcăielile astea. Povesteşte-ne, da' cât poţi tu de concis şi 
rapid, ce ştii despre Tom Leven - îl îndemnă Rugină. 

- Nu ştiu... nu ştiu nimic sigur, A trecut mai bine de un an şi 
jumătate de la expediţia pe care am făcut-o în nord, împotriva 
unui trib răsculat. În ţinutul mlăştinos de-acolo a izbucn;i > 
teribilă epidemie de tifos pe u. umul de întoarcere. Irrawaddy 
are acolo malurile înalte şi de-acolo i-am aruncat pe morţi direct 
în apă. Ne ajunseseră şi dizenteria- şi holera. Tom Leven s-a 
îmbolnăvit. Nu ne puteam întrerupe  marşul, iar 
furgonul-ambulanţă rămăsese abandonat în mlaştină. Caporalul 
i-a părăsit pe Tom şi pe un alt soldat în satul Li Sum, aşezat 
într-un luminiş ca la vreo sută de metri de liziera junglei. Tom 
Leven.n-a mai revenit la bază. Ştiu că a fost trimisă şi o patrulă 
în căutarea lui, a falsului Gabriel Amiens. Patrula n-a mai găsit 
nici măcar satul în care fusese abandonat, căci din cauza 
inundaţiilor de toamnă mocirla câştigase teren şi alungase mai 
la nord tribul care-i găzduise pe cei doi soldaţi bolnavi. Asta-i tot 
ce ştiu. La întoarcere am fost atacați de o trupă de gherilă şi am 
fost rănit la cap. Şi-acum n-aveţi decât să-mi daţi de mâncare 
sau să mă luaţi la bătaie sau să-mi faceţi ce-ţi vrea. 

Tăcură cu toţii. In cele din urmă vorbi Puştiu': 

- S-a dus totul pe apa sâmbetei... Degeaba v-aţi riscat viaţa, 
degeaba am luptat atâta... 

- Dacă n-ar fi evadat Excelenţa Sa, acum ne-am fi putut 
întoarce la Mandalay - reflectă Rugină. 

leşiră pe punte şi le dădură şi celorlalţi vestea cea proastă. Nu 
se lăsă cu zaveră. Nu erau intre ei decât bărbaţi care se 


obişnuiseră cu gândul că-n viaţă de multe ori rişti şi până la 
urmă pierzi totul. 

- Tocmai am lăsat în urmă Rangoon-ul - zise Fred Jegosu' - şi e 
ora nouă şi un sfert. După ora zece o să ciordim tot ce-i de 
prisos la bordul navei şi-o să debarcăm pe una din simpaticele 
insule ale Oceanului Indian. 

- T- Băieți, îmi pare rău că toate eforturile v-au fost zadarnice - 
spuse Puştiu'. 

- Aş, nu-i căzu' să te scuzi - gâjâi Patterson cel răguşit;- 
de-amoru' artei, şi tot a meritat să facem plimbarea asta. 

- Şi-acum, vă rog să coborâţi o barcă de la bord. De- 
barcaţi-mă - urmă Puştiu' şi, văzând uluiala de pe chipurile 
celorlalţi, adăugă r Eu unul am de gând să dau de urma fratelui 
meu. Poate chiar e bolnav şi zace undeva ca vai de el. 

- Ce tâmpenie - spuse cu glas şuierător grăsanul. Frate-tău a 
mierlit-o demult. Şi-apoi, cum ai de gând să înaintezi de unul 
singur în interiorul Birmaniei? 

- Peste o jumătate de ceas toate vasele britanice de război şi 
toate avioanele din zona Oceanului Indian vor porni pe urmele 
noastre. Poate că Amiralitatea engleză a -transmis şi francezilor 
un mesaj confidenţial, aşa că bu- cură-te dac-o s-ajungem 
întregi până-n Insulele Andaman - zise Fred. 

- Nu mă poate-mpiedica nimeni să-mi caut--fratele. Tot mai 
bine-ar fi să mă coborâţi într-o barcă, decât să mă obligaţi să 
mă arunc în apă. 

- Noi n-am vrut decât să-ţi dăm un sfat prietenesc - interveni 
Cocoşatu'. Dar dacă vrei să pleci, n-ai decât. 

- Plec şi eu - spuse Rugină liniştit - şi dacă vom fi doi, nu ne va 
paşte primejdia monotoniei. 

- Vom fi trei - zise Dom' Doctor - ce mama dracului, totuna-i 
unde debarci, când ştii că oricum, te-aş- teaptă ştreangul. 
Haideţi, băieţi! Coborâţi barca la apă. 

„„„Peste zece minute, trei oameni se legănau într-o barcă pe 
undele gălbui, mâloase, înţesate de crocodili ale fluviului 
Irrawaddy. Cât despre “Radzeer” acesta trosnea din toate 
încheieturile, pus la grea încercare de cazanul supraalimentat şi 
îşi continua goana, lăsând în urmă o trombă groasă de fum, spre 
destinaţia ce părea atât de apropiată şi totuşi intangibilă, unde 
Irrawaddy îşi adună într-o uriaşă bulboană aluviunile cărate de 


hăt-departe şi se varsă în ocean. Era ora zece fără un sfert. 
Măciucă scoase capul din cabina radio-telegrafistului: 

- N-o să ne fie deloc moale dac-o să ne târâm multă vreme cu 
viteza melcului. 

- Ai înnebunit? se oţări Fred. De când există oceanul planetar, 
n-a mai mers vreo navă de război cu viteza asta. In orice 
moment putem sări în aer. 

- Mie mi-e totuna - răspunse Măciucă flegmatic si gogoloiul de 
chewing-gum pe care-l scuipă din cabină poposi drept pe 
decorația Victoria Cross de pe uniforma lui Fred - nu te-am 
deranjat deoarece am interceptat ordinul transmis de patruzeci 
şi două de staţii, ca “Radzeer” să fie imediat torpilat, bombardat 
sau nimicit de aviaţie, dacă nu se predă de la prima somaţie. 

- Las c-aj ungem noi la ocean! 

- Crezi? - se-nveseli Măciucă. Tocmai aveam îndoieli serioase în 
sensul ăsta, fiindcă gurile fluviului sunt păzite de două 
canoniere. O să ne fie destul de greu să le rugăm să se dea un 
pic la o parte din calea noastră. 

Fred Jegosu' scoase un trabuc, îi muşcă tacticos capătul şi 
strigă în tubul acustic: 

- Stop! 

Apoi, întorcându-se către camarazii care se adunaseră în jurul 
lui curioşi, spuse: 

- Domnilor! Manevra militară a luat sfârşit! Suntem pierduţi. 

Crucişătorul atât de greu încercat încetini gâfâind istovit. Fred 
strigă în tubul acustic: 

- Opriţi maşinile! Puteţi aprinde câte-o ţigară. 


Ploua cu găleata. Vremea urâtă lua pentru a doua oară partea 
călătorilor de la bordul “Baîmoral-ului” cel cu un destin atât de 
ciudat. Dom' Doctor, Rugină şi Puştiu' ocoliseră Rangoon-ul 
neobservaţi tocmai datorită ploii torențiale. Doi militari în 
uniformă de paradă şi un ofiţer de marină, protejaţi doar de 
pelerinele lor subţiri, se repeziră între tamarinii bătuţi de averse, 
răvăşiţi de vijelie. 

15 ~ Cu nebunii să au te pul 

Pe pieptul lui Rugină atârna o lampă puternică cu aceti- lenă 
insă aceasta abia dacă lumina perdeaua deasă de apă şi lianele 
rupte de vânt, care sfârtecau aerul aidoma unor curele de 
transmisie. Nu era o furtună din cale-afară de puternică, ci doar 


cartea de vizită a musonului de nord-est, ce anunţa începutul 
anotimpului ploios. 

Erau de-acum aproape de Mandalay şi se părea că vor putea 
trece pe lângă docuri spre a-şi pierde urma în junglă. la 
adăpostul furtunii, când Rugină se opri. 

- Fiţi puţin atenţi la ce vă spun. Continuăm jocul în care ara 
intrat. N-avem mare lucru de pierdut. Traversaţi docurile şi 
aşteptaţi-mă în partea cealaltă a oraşului, pe cărarea care duce 
spre junglă. 

- Ce-ai de gând? îl întrebă Dom' Doctor. 

- O să-l rog pe general să-mi dea cai şi călăuze. 

- Bine. dar şi ei au recepționat apelul ăla t'elegrafic. 

- Pe asta mă şi bazez. Un apel Morse nu se-ntinde la poveşti. 
Or exact asta o să lac eu. Plecaţi. 

- Rugină! strigă Puştiu' agăţându-se de braţul lui. Nu vreau să 
laci asta! 

- Taci din gură! Mucosule ! 

- Nu mai face pe bădăranul cu mine! Contele mi-a spus că-mi 
cunoşti secretul! Din cauza asta ai riscat atâta! Din cavalerism! 
Ce prostie! Ca să ocroteşti o femeie... 

Rugină se aplecă şi-i şopti la ureche: x 

- Nu numai din cauza asta. Puştiul'.:, să ştii. In caz c-o să 
zăbovesc mai multă vreme-n garnizoană. Nu din cauza asta, ci 
fiindcă... 

Lăsă fraza neterminată şi dispăru cu iuţeala fulgerului printre 
arborii care ascundeau privirii garnizoana, punând punct acestei 
dispute. Puştiu' vru să alerge după el. Insă Dom' Doctor îi 
înşfacă de-n mână şi-l târî cu el... Se furişară de-a lungul digului, 
ocolind toate felinarele,.şi curând se aflau în dreptul cărării unde 
urma să aibă loc întâinirc-a. 

Dinspre fortăreață nu se auzea decât răpăilui stropilor grei. 
Rugină nu se arătă. Trecură câteva sferturi de ceas chinuitoare, 
timp îry care Puştiu' îşi muşcă buzele până-i dădu sângele, iar 
Domn' Doctor se-nvârti de colo-colo nervos, însă nu zăriră nimic, 
nimic, decât întunericul beznă în care din cer se prăvăleau 
munţi de apă şi un papagal speriat ce sfâşie liniştea ţipând cu 
uh glas aproape omenesc. 

- L-au prins... spuse Puştiu' si vocea i se frânse. 

- la spune-mi - întrebă Dom' Doctor făcând pe indiferentul - 
chiar tu eşti femeie? 


- Da... sunt sora lui Tom Leven... 

Lângă ei răsună în noapte un glas: 

- Haideţi odată! Ce dracu' faceţi? Acum chiar că putem porni la 
drum. 

- Rugină! strigă Puştiu' sărindu-i de gât şi, pentru prima oară 
de la începutul acestei lungi aventuri, începu să bâzâie ca o 
adevărată femeie. 

- Mersi... - bombăni Dom' Doctor - nu duceam lipsă de 
umezeală prin părţile astea. Ce veşti ai de la garnizoană? 

- Priviţi aici - răspunse Rugină arătând spre poteca pe care se 
apropiau cinci soldaţi birmanezi. câţiva catâri de povară şi trei 
cai fnşeuaţi. N 

6 

Rugină se înfăţişase dinaintea generalului cu un aer hotărât. 

- Domnule general, aţi auzit vestea cea ruşinoasă? 

- Am primit multe mesaje radio în legătură cu “Radzeer”... 
Luaţi loc, domnule căpitan... Am aflat, nu fără uimire, că nava e 
dntă-n urmărire... 

Rugină răsuflă uşurat. Prin urmare, întocmai după cum sperase 
el, rolul falşilor ofiţeri de stat-major nu fusese dez- vătuit lumii 
întregi. Era suficient motiv de ruşine faptul că. Intr-un răstimp 
atât de scurt, “Radzeer' era al doilea crucişător din flota 
britanică dispărut fără urmă. 

- S-a întâmpat ceva ruşinos şi umilitor. La bordul lui “Radzeer” 
a izbucnit revolta. Am fost debarcat împreună cu doi dintre 
ofiţeri mei de încredere. Aş dori să por- ncsc imediat în căutarea 
contelui, dacă mi-aţi pune la dispoziţie. mie şi celor doi oameni 
ai mei, o caravană cât de mică. 

- Cu dragă inimă, domnule căpitan, însă mai întâi ar trebui să 
vă trageţi un pic sufletul. 

- Nu, nu... dacă s-a putut întâmpla una ca asta, am toate 
motivele să fiu îngrijorat. Se pare că cineva urmăreşte 
destrămarea colaborării militare anglo-franceze, recurgând' la 
instigări şi urzeli de tot felul. Trebuie să-l pun în gardă pe conte 
şi vreau să fiu lângă el. 

„Escorta locală habar n-avea ce se petrece în cercurile militare 
înalte şi de unde a răsărit pe cărare “înaltul oaspete” plecat la 
drum de dimineaţă, în compania unui ofiţer de marină! De unde 
să ştie ei ce chestiuni secrete pun la cale domnii ofiţeri? Ei 
executau ordinul şi mărşăluiau încotro li se ordonase. 


- Zic s-o iei înaintea noastră cu vreo jumătate de milă - ii spuse 
Rugină lui Dom' Doctor când ajunseră pe drumul elefanților, ce 
înainta spre nord. Nu trebuie să dăm ochii cu contele. 

Dom' Doctor dădu pinteni calului şi se depărtă în galop. 

Înaintau la trap săltat şi până-n zori străbătură o distanţă 
destul de mare, având în tot acest timp vânt din spate. Furtuna 
se domoli la revărsatul zorilor. Din cernoziomul umed, cu miros 
de pivniţă, se înălţau vălătuci de aburi înăbuşitori. Încă din 
timpul nopţii o cotiseră spre răsărit, îndcpărtându-sc de valea lui 
Irrawaddy pentru a ajunge în ţinutul mlaştinilor. 

Puştiu' rezista foarte bine rigorilor călătoriei. Era o fată 
viguroasă, călită şi obişnuită cu drumurile lungi. Călăriră cinci 
ore, făcând un singur popas de-o jumătate de ceas, 

JKra aproape de ora amiezii şi, deşi umbra domnea pre- 
tutindeni în jungla cu arbori înalţi.ca nişte bastioane, totul era 
învăluit într-o pâclă sufocantă. Caii dădeau semne de obpseală, 
aveau picioarele însângerate de lipitorile care mişunau în tot 
locul şi se afundau până la chişiţă în solul mocirlos al junglei. 

Dom' Doctor se-ntoarse în galop din permanenta lui 
avangardă: 

- Staţi pe loc! ~. 

Caii şi catârii sloboziţi de povara lor îşi plecară capetele până la 
pământ sleiţi de puteri. Dom'Doctor o luă inainte, iar Puştiu' şi 
Rugină îl urmară îndeaproape. Sim- 

- teau că trebuia să se fi întâmplat ceva deosebit. Dom' Doctor 
se opri la o cotitură. În drum zăcea o pălărie colonială făcută 
ferfeniţă. Ceva mai încolo zăriră câţiva bumbi şi o beretă do 
marinar, în dreptul unei găuri ce se deschidea în hăţişul aparent 
de nepătruns. Aici pământul era scurmat. 

- Ei? 

- Hm... făcu Rugină. Aş băga mâna-n foc că bereta asta a 
aparţinut fie căpitanului, fie contelui. Făcea parte din 
vestimentația lor. 

- Aici s-a dat o luptă. Au fost atacați. Nu ne putem da seama 
dacă s-a lăsat cu vărsare de sânge sau nu, pentru că pământul 
ăsta-l absoarbe imediat. 

- Cred c-o să ne strecurăm în desişul ăsta - hotărî Rugină - iar 
Puştiu' o să se-ntoarcă la soldaţi şi-o să le spună să pregătească 
popasul şi, dacă nu ne-ntoarcem până într-o oră, unul dintre 
soldaţi împreună cu tine, Puş- tiule, să se-ntoarcă după întăriri, 


iar ceilalţi să ne urmeze... Lasă gălăgia, aici eu comand! 
Stânga-mprejur! Roiu' ! 

Puştiu' mai vru să spună ceva, însă plecă fără un cuvânt. 

Rugină şi Dom' Doctor se lăsară pe burtă” şi începură să se 
târască în tunelul.cu diametrul de-o-jumătate de metru care se 
căsca în desiş. Îşi dădură seama că-i intrarea într-o 
ascunzătoare bine camuflată, După un minut de îna-lintare 
târâş-grăpiş se putură ridica în picioare şi-şi conti- nuară drumul 
pe-o potecă obişnuită- La un moment dat părăsiră poteca şi se 
ascunseră degrabă în spatele unei moviliţe. La câteva sute de 
metri mai încolo se-ntindea o tabără ce părea să reunească un 
număr mare de combatanți. Nu cumva i-au ucis pe militarii 
englezi? Hm... n-ar strica să-şi vadă de drum înainte de-a fi şi ei 
lichidaţi. 

- Totuşi - spuse Rugină - nu-i putem lăsa pe semenii noştri sâ 
moaiă ca nişte câini. Hai să aruncăm o privire. 

În partea dreaptă, în marginea taberei, se înălța o clădire din 
lut. Pe prag stătea ghemuit un soldat. 

- la uită-te ce armă are... murmură Rugină. Winchester. Sunt 
înarmaţi ca lumea băştinaşii ăştia. Fii atent: rămâi să mă 
acoperi. O să înaintez, să mă uit mai de-a- proape la coliba aia. 
Din spate nu-i păzită. Şi-apoi, tipii se simt în siguranţă. 

Se târî peste movilă la adăpostul unui tufiş. Apoi se târî încă 
vreo sulă de metri la stânga. Nu se zărea nimeni. Se îndreptă de 
şale. cu gând să se ascundă în spatele unui copac. 

O lovitură năprasnică în moalele capului î] trimise în lumea 
viselor. 

7 

Când îşi veni în fire, Rugină zăcea legat fedeleş pe duşumeaua 
de lut din colibă. Zări doi bărbaţi stând l'aţă-n faţă la o masă. Pe 
masă ardea o lampă de carbid. De undeva de departe se auziră 
două bubuituri înfundate, două explozii una după” alta. Capul îl 
durea îngrozitor. Încet-încet începu sâ desluşească chipurile 
celor doi bărbaţi de la masă. Pe unul din ei îl recunoscu imediat: 
era căpitanul Bradford. Celălalt era un tip ca la vreo cincizeci de 
ani, înalt, lat în umeri, cu o figură inteligentă. Părea un pic 
excentric. Purta pantaloni bufanţi şi cizme negre şi o jiletcă 
închisă la culoare, şi era încins cu două revolvere Colt uriaşe. Pe 
cap avea o pălărie bombată, cu boruri largi şi curea petrecută 
pe sub bărbie. 


Oare a nimerit în tabăra lui Kvang? Pare-se că şi căpitanul a 
căzut prizonier. Bradford observă că Rugină a deschis ochii. Se 
apropie de el şi-l salută batjocoritor: 

- Salut, tinere! Un proverb chinez spune că până şi eele mai 
îndepărtate râuri se întâlnesc până la urmă, în marc. Mi bucur să 
te revăd. 

- Onoarea e de partea mea. Ce mai faceţi? îl întrebă Rugină. 

- E bine că nu ţi-ai pierdut buna dispoziţie. Curând o să ai 
nevoie de un pic de optimism. Mâine vei fi spânzurat. 

- Înseamnă că totuşi, a avui dreptate învățătorul meu. De mic 
mi-a tot spus că am toate şansele să sfârşesc în acest mod. Nu 
pricep insă. de ce mai aşteptaţi ziua de mâine? Numiii vineri 
aveţi program de spânzurătoare? 

- N-ar fi exclus, amice, să fii spânzurat tocmai la Londra - 
interveni bărbatul în negru - dacă englezii ţin morţiş' să-l 
spânzure ei pe hoţul de crucişătoare; poate încheiem un târg eu 
ei. 

- Ştii -ce. Morrison, eu zic să nu ne tocmim cu ăia, pe capul 
acestui găinar; să-l spânzurăm şi gata - propuse Bradford. 

Morrison! Morrison Snyder! Lui Rugină începeau să i se 
limpezească lucrurile. Aşadar, ăsta-i mercenarul năimit de 
japonezi! 

- Las' pe mine, Bradford. Nu m-ar mira să aflu că individul ăsta, 
care a făcut de ruşine ditamai Imperiul Britanic, valorează 
măcar cât contele. ' 

Amândoi întoarseră capul spre dreapta. Rugină, care în urma 
loviturii primite, nu-şi mai mişcase capul, privi şi el fără să vrea. 
Într-acolo. La câţiva paşi de el, cu spatele la perete, contele de 
Southessex zăcea legat burduf, cu veşmintele ferfeniţă pe el. cu 
un bandaj jegos, însângerat, pe frunte. 

-: De ce staţi atât de incomod, Excelenţă? îl întrebă Rugină. 

- Cred că a avut loc o trădare - răspunse contele schiţând un 
surâs chinuit. Dar dumneata ce cauţi aici'? Vă ştiam în drum 
spre Oceanul Indian.. 

- Rfucles! - se răsti Snyder - prizonierii n-au voie să 
trăncănească. 

- Nişte ticăloşi ca voi mă pot ucide, în cel mai bun caz, dar 
nu-mi pot porunci mie -- ripostă contele cu răceală.. ; 

- Ţine-ţi botu”, să nu-ţi pară rău! urlă Snyder. 


- Dumneata şi aşa te-ai compromis, împiietenindu-te peste 
măsură cu pleava de teapa ăstuia şi-a fârtaţilor lui. şi prea i-ai 
luat în braţe! spuse Bradford pe un ton acuzator. 

- Ai dreptate - răspunse contele. Nu contest faptul că iscusinţa 
lor m-a impresionat în repetate rânduri şi bine-nţeles că-i 
preţuiesc în mai mare măsură pe năpăstuiţii din porturile lumii, 
chiar dacă au apucat-o pe căi greşite în viaţă, decât pe-un 
căpitan englez de stat-major care-şi vinde patria. 

- Vă dau cuvântul meu - spuse Rugină privindu-se pe sine - că 
ar trebui să-nu lie ruşine de uniforma asta. 

De data asta lui Bradford nu-i mai sări ţandăra; pe chip i se 
aşternu un zâmbet straniu; apucă un scaun, îl aşeză în faţa celor 
doi prizonieri şi încălecă pe el, rezemân- du-şi coatele de spătar. 

- Uite, dragă conte, ca să-ţi fie clară situaţia şi ca să te-nvăţ să 
mă respecţi, o să-ţi ofer câteva date referitoare la persoana 
mea. Nu sunt ofiţer de stat-major. Asta, în ciuda faptului că de 
optsprezece ani sunt în armata britanica. La vremea aceea a 
absolvit şcoala militară un tânăr ofiţer pe nume Bradford. Era 
orfan de ambii părinţi, n-avea nici o rudă în viaţă. După 
absolvire a fost repartizat pentru un stagiu de şase ani în India. 
În drum spre unitate, tânărul a dispărut şi la Buhara m-am 
prezentat eu în locul lui. Pricepi? Avusese asupra lui actele, 
diploma de studii, repartiţia şi toate 'astea mi le-am însuşit eu. 
Pe vremuri îmi satisfăcusem şi eu stagiul militar, eram rezervist. 
Ca inginer şi agent secret, mă mai pricepeam şi la probleme de 
stat-major. Din fericire, cei mai mulţi dintre foştii colegi de 
şcoală ai lui Bradford au pierit în războiul mondial. Şi-apoi, 
numele de Bradford e cât se poate de comun, aşa că, după 
cfecctuarea stagiului indian, deşi mi-aş fi putut pierde urma, am 
riscat şi mi-am făcut din nou apariţia la Londra. Mă cunoşteau 
de-acum mai mulţi ofiţeri care l'u- seseră-n India şi nu mă 
ameninţa decât primejdia ca vreunul dintre foştii colegi ai lui 
Bradford să-şi dea seama că joc tocmai rolul celui dispărut, pe 
care-l cunoscuse el. Spre norocul meu, asta nu s-a întâmplat şi 
astfel am putut stabili un record mondial în materie de spionaj: 
ca ofiţer al statului-major, r.m avut contacte nemijlocite cu Mor- 
rison Snyder, împreună cu care lucrez de mult plătit de japonezi. 

- Mersi frumos - zise contele - reprezintă o mare uşurare 
pentru mine conştiinţa faptului că totuşi, nu un ofiţer britanic a 
fost cel ce şi-a trădat ţara. Şi la urma urmei, dacă tot ai fost 


sincer cu mine, spune-mi, ce-ai urmărit cu acest atac mişelesc? 
Să-mi plăteşti o poliţă? IVI a urăşti pe mine personal? 

- Nu pot spune că am avut motive de acest gen. Deocamdată 
trimisul nostru poartă tratative eu Kvang în favoarea japonezilor 
şi nu am vrea să ne încurcaţi iţele. 

- Pe urmă - interveni Snyder - nădăjduim că Imperiul Britanic o 
să preţăluiască viaţa unui conte la valoarea vieţii unui spion. 
Unul dintre oamenii mei, Evans, zace de doi ani într-o. 
Închisoare militară. A încasat ciri'şpe ani de pârnaie. Dacă ne 
dăm mâna cu Kvang şi o să facem împreună trafic de arme în 
Birmania, o să propunem răscumpărarea dumitale şi a hoţului 
de crucişătoare la schimb cu Evans. Până atunci o să rămâneţi 
prizonierii noştri. 

- Armele vor sosi aici peste două săptămâni - zise contele - 
până atunci absenţa mea o să-nceapă să ridice semne de 
întrebare şi va fi organizată o expediţie militară. 

- În această privinţă, am avut îndrăzneala să vă induc în eroare 
- rânji Bradford - transportul de arme se şi află la hotar şi peste 
două zile vom purcede la cucerirea provinciei voastre. 

Contele trase adânc aer în piept şi îşi încordă legăturile în 
furia-i neputincioasă. Prin urmare, totul era în zadar. 

- Degeaba te foieşti atâta - râse Bradford batjocoritor. N-aveţi 
nici o şansă. Escorta acestui ticălos roşcovan s-a găsit să 
poposească-n mijlocul drumului. Credeaţi c-or să plece după 
ajutoare? Aţi auzit cele două explozii de adineauri? Am aruncat 
două grenade-n mijlocul lor. Pe locul unde erau corturile n-a mai 
rămas decât un mic crater. Şi nimeni... 

Ajuns în acest punct al [razei, căpitanul îşi luă dintr-o dată 
zborul. Descrise un arc în aer si.« < izbi de uşă, smulgând-o din 
ţâţâni. Făcu o tumbă peste capul santinelei şi se prăbuşi leşinat 
în glod. 

Stând în capul oaselor lângă perete.'. Rugină îşi dusese 
genunchii ia gură şi apoi lovise cu toată puterea scaunul pe care 
şedea, cu faţa la ei, Bradford. Acesta primea acum primele 
îngrijiri medicale. Snyder se apropie de Rugină: 

- N-am obiceiul să-i biciuiesc pe albi. Insă trebuie să pricepi 
că-s nevoit să-ţi dau o pedeapsă exemplară. Timp de trei zile 
n-o să capeţi nici mâncare, nici apă. Good bye! spuse el şi plecă. 

Privarea de apă, eu deosebire, este o pedeapsă cumplită la 
tropice. Lui Rugină însă nu de asta-i ardea acum. Ce-i pasă lui 


de propria-i soartă? Din spusele lui Bradford reieşea că Puştiu' 
murise. Fusese în locul ales pentru popas, unde explodaseră 
cele două grenade. Incepu să se zvârcolească, aşa, legat cum 
era, pierzându-şi orice urmă de stăpânire de sine, calmul 
suveran.de altădată; îi venea să-şi facă ţeasta zob de peretele 
colibei. 

- Linişteşte-te, prietene -- zise contele - cu asta nu faci decât 
să-ţi deteriorezi situaţia. 

- Nu-mi pasă mie de viaţa mea. 

- Totuşi, păstrează-ţi cumpătul; Spre binele Angliei, dacă nu 
pentru altceva. Se pregăteşte aici o capcană foarte mârşavă şi 
dacă le ies socotelile, or să ne moară prea mulţi compatrioți de 
treabă. Doamne, de-aş putea răzbi până la Kvang. 

- Există speranţe, Excelenţă - zise Rugină încercând să-şi 
recapete calmul - ne-am aventurat doi oameni în preajma 
taberei şi nu m-au prins decât pe mine. Prietenul meu e un băiat 
dibaci, nu se pripeşte niciodată, poate izbuteşte el să facă ceva. 
Probabil că aşteaptă căderea serii şi-o să încerce atunci să ne 
elibereze cumva. 

- Cu asta o să aducă mari servicii Angliei. În el să ne punem 
dai', nădejdea. Oricum n-avem vreo altă speranţă. 

In această clipă uşa se dădu în lături şi câţiva băştinaşi îl 
trântiră în colibă pe Dom' Doctor, cu capul înfăşurat într-un 
bandaj însângerat. 

8 

La Amiralitate ceața se risipi şi ochii oamenilor străluciră de 
bucurie în clipa când. In sfârşit, fu recepționat comunicatul care 
dezvăluia faptul că “Radzeer” se scufundase pe timp de furtună, 
iar “Balmoral”, însuşindu-şi acest nume, pornise de la Mandalay 
spre ocean. Două cano- niero blocară îndată gurile fluviului 
Irrawaddy. O escadrilă de avioane de vânătoare se înălţă de la 
sol şi în acest moment începu să plouă. 

Totuşi, -crucişătorul ori putea sâ zboare, ori se trans- formase-n 
submarin, ori era pilotat de niscai magicieni. 

Ceie două canoniere au aşteptat sârguincioase la vărsarea 
fluviului până la ora unsprezece, după care una din ele a pornit 
spre Rangoon. Nicăieri nimic. “Radzeer” plecase din Mandalnv şi 
căpitănia portului Rangoon susţinea că navs o luase în aval. Nu 
era însă de găsit nicăieri între Rangoon şi Ocean. Fluviul nici nu 
era aşa de adânc încât să se poată crede că s-ar fi scufundat. Un 


bătrân comandant transmisionist îşi smulgea de ciudă barba. La 
ora douăsprezece “Radzeer” emitea de undeva din nordul Gol- 
fului Bengal şi cerea ajutor, transmițând cu exactitate 
Coordonatele, raportând că în urma furtunii a avut loc o 
prăbuşire de mal, că nava a eşuat lângă țărm şi e pe cale să se 
scufunde. SOS, SOS. Cum naiba o fi ajuns “Raazeer” de pe fluviu 
pe apele Oceanului? Opt crucişătoare se năpustiră în direcţia 
indicată de radiogramă şi, parcă ză- rindu-le cum se apropie, 
“Radzeer” continua să le preci- 7.ezc Jocul unde avusese loc 
alunecarea malului. 

Crucişătoarele ajunseră la faţa locului, echipajele văzură cu 
ochii lor alunecarea de teren de dată recentă, însă pe “Radzeer” 
ia-l de unde nu-i. Paznicul farului le aduse la cunoştinţă faptul că 
pe-acolo *nu trecuse nici o navă de război. Peste un ceas, 
“Radzeer” emise din dreptul satului de pescari Ruyel, situat doi 
kilometri mai la nord, arătând de dala asta că se scufundă după 
ce a fost târât până aici de curenţi; în plus, înştiinţa autorităţile 
că a izbucnit un incendiu la un depozit de pe mal lovit de un 
trăsnet. Depozitul încă ardea când crucişătoarele au ajuns acolo. 
Nici urmă de “Raadzeer”. Sătenii luptau din răsputeri cu focul şi 
jurară în corpore că de săptămâni de zile nu mai trecuse un 
vapor pe-acolo, Comandantul flotilei urmăritoare hotărî să-şi 
ceară ieşirea la pensie la primele ore ale dimineţii. Nu exista nici 
un dubiu că vasul care emisese acele mesaje trecuse pe-acolo, 
şi, ca dovadă, semnalase surparea malului şi incendiul. Ba mai 
mult, observase până şi apropierea celorlalte crucişătoare. 
Numai el nu fusese zărit de nimeni. Ditamai vasul militar! 

În zorii zilei următoare o escadrilă de avioane de luptă survolă 
în zbor razant valea fluviului lrrawaddy. Crucişătorul, ia-l de 
unde nu-i. A coborât în aval de Rangoon, la gurile fluviului n-a 
fost interceptat de cele două vase trimise special să-i taie calea 
şi, cu toate astea, a emis mai multe mesaje ciin Oceanul Indian, 
fără a li insă zărit nicăieri. 

În schimb, la ora patru după-amiază,,Radzeer” transmitea 
către căpitănia portului Calcutta că tocmai a fost depăşit de 
nava-amiral “Kingsbay” şi să i se pregătească ancorarea la 
dană. Peste un sfert de oră “Kingsbay” intră în rada portului 
Calcutta. 

În seara aceleiaşi zile toate stafiile de emisie britanice 
transmiteau în lumea largă următoarea telegramă: 


“Se oferă o recompensă de douăzeci de mii dellire sterline 
aceluia care va semnala poziţia exactă a lui «Radzeer”! 

Amiralitatea!” 

„Şi noi! «Radzeer»!” 

Însă nimeni nu izbuti să dea de urma navei şterpelite. Deşi de 
existat exista. 

CAPITOLUL OPT 

Socictatca se întruneşte din nou. Jocul continuă în stil şi mai 
mare decât până acum. Rugină are parte de-o primire cu totul 
surprinzătoare. Avea dreptate învățătorul iui. Jorul este definitiv 
pierdut. 

1 

Sâ tot fi fost miezul nopţii. Cei trei prizonieri zăceau posomorâţi 
în coliba întunecoasă. Peste noapte erau păziţi de două 
santinele care stăteau în faţa uşii. Dom' Doctor şi Rugină îşi 
reveniseră din şocul provocat de rănile de la cap. Contele făcuse 
însă febră, Vorbeau cu glasul coborât. 

- Voi de ce v-ati întors? - îi întrebă contele. 

- Ne-am întors după Tom Leven, care a rămas undeva pe-aici, 
prin zonă, într-un sat de khmeri. La Mandalay ne-au servit un 
fals - răspunse Dom' Doctor în locul lui Rugină, căruia îi pierise 
graiul de sete. 

- Dar cum de-aţi nimerit la acest Snyder? întrebă contele 
clânţănind din dinţi. 

- Am observat pe potecă urmele unei încăierări. Pe urmă, de 
pe movilă, am descoperit tabăra. Şi ne-am gândit că n-ar strica 
să ne-ngrijim oleacă de Excelenţa Voastră. 

- lată un gest cu adevărat generos. Nu reuşesc să pricep cum 
de v-aţi putut cobori atât de jos în viaţă, acum că am ajuns să 
vă cunosc mai bine. 

- Asta s-a-ntâmplat, în mare măsură, din motive de ordin 
economic. Respectiv, vama încă n-ar fi cine ştie ce mare 
nenorocire pe capul nostru, da' să ne lase să ne vedem liniştiţi 
de contrabandă. De pildă, eu şi Rugină n-am făcut nicicând 
altceva. Doar contrabandă. E drept că uneori am mai şi dat. Dar 
omul trebuie să se mai şi distreze, nu? în schimb, niciodată 
n-am ucis, n-am jefuit, n-am omorât, însă ne-a plăcut să avem 
cale liberă înaintea noastră. 


Tăcură. Afară, în beznă, mii de broaşte orăcăiau în cor. În 
spatele colibei se auzi un zgomot discret, parcă s-ar fi rostogolit 
nişte bulgări căzuţi de la o înălţime nu prea mare. 

- Na, că acuşica ne trezim cu animalul de casă peste noi - 
bombăni Dom” Doctor. Văd că un furnicar s-a apucat să dea 
gaură în perete. Din păcate, fiara asta pute ca dracu'. 

In penumbră se vedea limpede cum gaura scurmată sub 
perete creşte în diametru, apoi apar două mâini delicate şi, în 
fine, prin crăpătura săpată în solul moale al junglei se strecură 
în colibă o siluetă gingaşă. Pesemne că scurmase o groapă 
asemeni câinilor, până când ajunsese în interiorul colibei. Apoi 
pătrunsese în odaie şi acum se târa către prizonieri, 

- Cine eşti? - şopti Rugină. 

Silueta firavă răspunse: 

- Puştiu'! lartă-mă că nu te-am ascultat. M-am furişat pe 
urmele voastre. Am văzut de la distanţă cum ţi-au dat la cap. N- 
am îndrăznit să mă mişc 0111 luc. Am văzut cum l-au doborât şi 
pe Dom' Doctor. Aveau o strajă coco- ţată-n vârful unui copac, ii 
vedea pe toţi cei ce treceau dincoace de movilă, fără ca el să 
poată l'i zărit. Şi tu l-am dibuit abia atunci când i-a sărit lui Dom' 
Doctor în spinare. căci venisem puţin mai în faţă. Am aşteptat 
să se înnopteze. M-am furişat prin junglă şi m-am târât încoace 
din deiiş. Am scurmat cu cuţilul pământul din spatele colibei. 

Lui Rugină 11 pierise graiul. Dacă n-ar fi fost legat cobză, l-ar fi 
îmbrăţişai pe Puştiu' de i-ar fi pârâit oasele. 

Acosta se târi grăbit de la un prizonier la altul şi le tăie 
legăturile. 

- Nu ne râraăud aecâl să-ncercăm să răzbim tiptil până-n hăţiş, 
pe drumul pe care-a venit Miss Leven, iar din desiş să 
ne-ntoarccm la cărarea din junglă - luă iniţiativa contele. Nu ne 
despart decât vreo zece kilometri de tabăra lui Kvang. Dacă nu 
ni se descoperă evadarea, până-n zori ajungem acolo. 

- Noi trebuie să-l găsim pe Thomas Leven... 

- Of! - exclamă furios contele. Anglia c mai presus. Dar' n-aveţi 
decât să mergeţi unde vreţi. Eu unul pornesc spre Kvang. 
Armele vor fi trecute miine peste Salween. Şi n-au voie-să 
ajungă în Birmania. 

- Şi eu sunt de părere că... Anglia e mai presus de mine, de 
fratele meu şi de noi toţi - spuse Puştiu' cu tristeţe în.glas. 


- lată un punct de vedere corect, domnişoară - zise contele şi 
se furişă primul afară din colibă. 

Se târâră centimetru cu centimetru până cînd ajunseră în 
desiş. Apoi, cu un ocol mare către nord, ajunseră pe cărare şi 
întinseră pasul. Contele avea febră. Răsufla greu şi abia se mai 
tinea pe picioare. De vină nu era atât lovitura de ia cap, cât 
accesul de malarie recidivată. Se crăpa Ue ziuă. De sus din 
tării,- printre coroanele arborilor seculari năpădiţi de liane şi 
iederă se furişau în adâncul junglei primele raze de soare. 
Contele căzu pierzându-şi cunoştinţa. Il săltară tic subsuori şi-l 
cărară în pas alergător. Exista încă riscul să lie ajunşi din urmă, 
dacă evadarea se descoperea repede. 

Luaţi aminte la vorbele mele - spuse contele horcăind - pe 
mine lăsaţi-mă aici. Ati mai jucat odată rolul ineu. Jueaţi-l din 
nou. Reţineţi ce aveţi de spus... Dacă Kvang e dispus.. să 
controleze mâine vadul de la Sal- ween... şi atacă convoiul cu 
armament sosit din China... va_ primi cincizeci de mii de lire 
sterline... îi puteţi promite chiar mai mult... va fi ales rege al 
acestei provincii... Plecaţi... nu mai pot... lăsaţi-mă aici... 

- Terminaţi cu tâmpeniile astea, Excelenţă... - zise Rugină - 
mai bine ne jucăm de-a scăunelul. 

- Ascultaţi-mă... Nu mai am putere să vorbesc mult...;- spuse 
contele aşezându-se istovit pe un buştean - e-n joc viaţa câtorva 
mii de englezi... daţi-mi ascultare sau du- ceţi-vă dracului... 
pentru Anglia... totul... 

- Excelenţă - interveni Dom' Doctor - degeaba-i promitem noi 
marea cu sarea lui Kvang, dacă Anglia tot n-o să recunoască 
nimic. Noi nu putem încheia acorduri, totul n-ar fi decât o 
escrocherie. 

- Mda... staţi puţin... - îngăimă contele şi, scoțând din buzunar 
o bucată de hârtie, scrise câteva rânduri în josul paginii: 

- . Tot ce figurează mai sus pe această coală de hârtie a fost 
dus la îndeplinire din ordinul meu şi în conformitate cu 
instrucţiunile primite de la mine. Am considerat că astfel 
servesc cauza patriei şi interesele ei militare majore. 

Contele de Southessex.” 

Arborii din preajmă se prăbuşiră peste conte în timp ce în dosul 
tâmplelor îi răsuna dangătul asurzitor al unui clopot uriaş. 


- Nu l-am datat... - murmură el gâfâind sacadat. Puneţi-i data 
din ziua negocierii cu Kvang... plecaţi, băieţi... Dumnezeu să vă 
ajute... pe voi şi pe Ang... 

Căzu în nesimţire. 

Il întinseră pe iarbă. Rugină băgă hârtia în buzunar. 

- Hai, Dom' Doctor, cară-l la râu, poate apuci să-l trambalezi 
până-ntr-un sat de pescari. Dacă vă ia curentul la vale, până 
poimâine sunteţi la Mandalay. Nu-l putem lăsa singur în junglă. 

- Ai dreptate - încuviinţă Dom' Doctor - şi, de-o fi să nu ne mai 
vedem niciodată, vă zic pa. 

Dom' Doctor îl luă pe sus pe conte, iar Rugină şi Puştiu' porniră 
în pas alergător către miazănoapte. 

- Poate reuşeşte Dom' Doctor să traverseze fluviul şi-atunci 
haita lui Snyder n-are ce să-i mai facă. Deci. tu eşti iarăşi 
Southessex. lar eu, căpitan. 

- Nu ţi se pare că avem uniforma cam ponosită? 

- Tot uniformă militară” se cheamă că este. Nimeni nu ajunge 
aici ca scos din cutie. Dar astă-noapte, când am auzit că ne-au 
aruncat în aer corturile, am tras o sperietură grozavă din cauza 
ta. 

Puştiu' se opri o clipă şi-l privi pe bărb&t în ochi... 

- Grozavă? 

Rugină îi întoarse privirea şi murmură: . - Grozavă, grozavă... 

Şi acolo, în inima junglei, în sfârşit, se sărutară pentru prima 
oară. 

Apoi îşi continuară drumul spre nord. După a doua cotitură le 
răsări în cale, pe neaşteptate, un gr ud de opt oameni cu puştile 
în poziţie de tragere: 

- Stati! 

Un chinez îndesat, cu pălărie de paie pe cap, so apropie, de ei 
cu un hanger lat în mână; 

ni - cu nebunii sa nu te pul 241 

- Cine sunteţi şi încotro mergeţi? 

- Sunt contele de Southessex şi acesta-i căpitanul Bradford; îl 
căutăm pe generalul Kvang. 

- Urmaţi-mă! - le spuse chinezul şi, după ce soldaţii măslinii îi 
împresurară în toată regula, porniră mâi departe. 

2 

Sosiră la unul din avanposturile generalului Kvang. Rugină, 
care. după cum am mai amintit, avea ceva experienţă ea 


militar, privea cu uimire ţinutul acosta mocirlos, care pe hartă 
era posesiune britanică însă, în realitate, era zona cea mai 
sălbatică şi cea mai puţin cunoscută a Birmaniei. Uimirea lui se 
datora faptului că barăcile paralelipipedice ridicate la intervale 
regulate şi căile de acces dintre ele aduceau cu garnizoanele 
coloniale construite pe model european. Luptătorii aliniaţi în 
formaţie se mişcau uniform, disciplinaţi, regulamentar, aidoma 
unor soldaţi bine instruiți. Când dădeau ochii cu vreun subofițer, 
îşi pocneau călcâiele goale; santinelele stăteau în posturi de 
observaţie bine alese şi o reţea de sârme pornea spre junglă 
dinspre trunchiul cojit al unui palmier. Nu puteau fi decât de 
telefon sau telegraf. Amândoi fură conduşi în cea mai apropiată 
baracă. Mobilierul se compunea dintr-o masă cioplită grosolan şi 
câteva bănci. Pe masă era un telefon. Aproape de hotarul cu 
China nu-i greu să procuri asemenea echipamente. La masă 
şedea un chinez bondoc, cu mustaţa pe oală şi privirea ageră. 

- Staţi jos, vă rog. Cu ce vă pot fi de folos? - îi întrebă chinezul 
intr-o engleză impecabilă. 

- Ne-am anunţat mai devreme în audienţă la general, suntem 
contele de Scuthessex şi căpitanul Bradford. 

- Generalul - răspunse chinezul rostind cu evlavie acest cuvânt 
- se află la baza lui principală, cam la « jumătate Hn com's 
de-aici. Îl chem îndată. 

Puse mâna pe telefon. Rugină privi pe fereastră. Copacii 
începeau să se rărească, jungla părea să se termine aici. Prin 
rărişul din apropiere se zăreau crestele înalte, înzăpezite ale 
Munţilor Luang, a căror trecătoare îngustă se afla în imediata 
apropiere a taberei. Aici pare să fie şi postul de grăniceri, îşi zise 
Rugină. Fluviul Irrawaddy cu undele lui înspumate se avânta la 
vale în sens opus în albia-i lată, tivită pe ambele maluri de 
verdele junglei. 

In timp ce Rugină observa toate aceste detalii topografice, 
chinezul turui în telefon în limba lui ciudată, aducând cu un 
ciripit de pasăre, după care puse telefonul în furcă şi se-ntoarse 
către ei cu un surâs curtenitor. 

- Domnul general e-n drum spre dumneavoastră, pentru 
negocieri, domnule conte. Fiţi amabil şi treceţi în biroul 
comandantului. 

- Şi eu? - întrebă Rugină. 


- Pe dumneavoastră, la ordinul domnului general, o să vă 
spânzurăm chiar azi. 

3 

- Cum vine asia, rogu-vă frumos? - întrebă Rugină. Scuzaţi-mă, 
da' mi s-a părut, sau chiar am auzit că mă veţi spânzura? 

Chinezul dădu din cap cu complezenţă, surâzător: 

- Aţi auzit bine. Pardon... şi, întorcându-se către sol-: daţi. le 
ordonă: Legaţi-l, ticăloşilor, pe onorabilul nostru, domn căpitan. 

Rugină nu opuse rezistenţă. Opt puşti aveau ţeava în-» 
dreptală spre el. Puştiu' încremeni cu gura căscată.. 

- Domnule chinezoi, nu vreţi şă-mi spuneţi şi miej de ce tine 
domnul general morţiş la această Jdee.o.riei-3 *>ală? întrebă 
Ruginăj^ ^ 

Ci no ştie filmmte” v 

- Domnul căpitan îmi este tovarăş de arme - strigă Puştiu' - şi 
mă opun categoric... 

- Onorabilă Excelenţă! Orice vorbă-i de prisos acum. Oricum, 
nu stă-n puterea mea să. revoc ordinele şefului. Generalul 
doreşte ca distinsul domn să fie atârnat în ştreang la sosirea lui, 
fiindcă abia aşteaptă să vadă această privelişte. 

- Excelenţă! apucă să mai strige Rugină către Puştiu.. 
Gândiţi-vă la obligaţiile care vă revin şi fiţi tare. Chiar dacă pe 
mine or să mă spânzure, dumneavoastră trebuie să discutaţi 
neapărat cu generalul... 

Nu-şi termină vorba, căci soldaţii îl luară pe sus şi-l scoaseră 
din baracă. 

- Vă rog să-mi faceţi imediat legătura cu domnul general - 
strigă fata. E o greşeală la mijloc... 

- Ar fi de prisos şi n-am primit indicaţii în acest sens. Peste o 
jumătate de ceas domnul general va fi, oricum, aici. Fiţi amabil 
şi intraţi în biroul comandantului, pe uşa din dreapta. 

Fata intră cu paşi împleticiţi şi se prăbuşi pe un scaun de 
trestie. Era cu nervii la pământ. Tremura toată şi simţea c-o să 
leşine. 

- Băi, da' urâţi mai sunteţi - le spuse Rugină soldaţilor care-l 
escortau. 

Băştinaşii ascultau nedumeriţi vorbele rostite de străin într-o 
limbă necunoscută. Credeau că-şi spune rugăciunea de pe 
urmă. Se opriră sub un copac şi în câteva secunde îi trecură 
ştreangul pe după gât. 


- Ei! - izbucni Rugină. Ce mai e şi cu porcăria asta? ! Cum 
rămâne cu jumătatea aia de ceas? ! Vreţi să-l duceţi de nas 
pe-un biet străin?... A avut, totuşi, dreptate învățătorul meu. 

Soldaţii aruncară capătul funiei în sus, trecând-o pe după o 
creangă groasă, dar nu începură să tragă de ea. Rămaseră cu 
armele îndreptate spre el şi-l lăsară să stea în picioare, cu 
ştreangul de gât. 

- Lua-l-ar dracii pe şeful vostru - îi sudui Rugină. Bandă de 
tâlhari şi hingheri netrebnici! 

Şi timpul trecu încet-încet, Rugină îşi dădea seama că trebuie 
să plătească el cu capul trădarea lui Bradford, pe bună dreptate 
pedepsită de Kvang. 

Deodată răsună o trâmbiţă. În câteva clipe toţi soldaţii din 
tabără se aliniară în formaţie pentru a da onorul unui grup de 
călăreţi care descălecară. În fruntea lor se afla un bărbat vânjos, 
cu chimonou verde şi pălărie de paie, pe care-l privea toată 
suflarea din tabără în poziţie de drepţi. 

Acesta era Kvang. 

Îndată păşi spre spânzurătoarea improvizată şi ridică un braţ. 
“Adio, lume” - fu ultimul gând al lui Rugină. Maxilarul îi fu smucit 
cu brutalitate, funia se încordă în jurul grumazului... 

Mina lui Kvang descrise brusc un semicerc în aer, ca atunci 
când dirijorul face semn orchestrei să se oprească, şi funia se 
destinse. Rugina se trânti în genunchi. Se auzi un țipăt ascuţit. 
Puştiu' ieşi din baracă şi se repezi glonţ spre Kvang. Acesta 
se-ntoarse pe călcâie şi o privi pe fată în ochi. O clipă se priviră 
unul pe celălalt şi apoi fata sări plângând de gâtul lui: 

- O, Tom! Scumpul meu Tom! 

Kvang era un alb, îl chema Thomas Leven şi evadase din 
Legiunea Străină în urmă cu un an şi jumătate. 

Soldaţilor nu le venea să-şi creadă ochilor văzând că generalul 
îl strânge în braţe şi-l sărută pe colonelul britanic. Cine ştie cât 
ar mai fi ţinut bucuria revederii, dacă nu s-ar fi auzit un glas 
răguşit strigând mustrător: 

- Dar cu mine cum rămâne? 

Era Rugină, care nu apucase să se ridice după ce căzuse în 
genunchi, cu funia de gât. 

4 

Şedeau de vorbă în biroul comandantului. - Dacă nu-mi 
dădeam seama în ultima clipă că nu eşti Bradford - spuse 


Kvang, respectiv Tom Leven -, se-ntâmpla un lucru regretabil. 
Te rog, nu fi supărat pe mine... 

- Aa, nu face nimic. Să zicem că n-a fost decât o indispoziţie 
trecătoare. Prin ce minune te-ai transformat, însă, în Kvang? 

- Dragă prietene - răspunse Leven zâmbind -, ţara asta 
misterioasă nu-i bântuită del cine ştie ce ofiţer sau aventurier 
european. Camaradul meu a murit, însă eu m-am însănătoşit. 
Între, timp m-am convins de dragostea cu care. m-au înconjurat 
localnicii. M-am retras împreună cu ei spre nord. Şi fiindcă s-au 
arătat aşa de omenoşi cu nune. m-am gândit să fac şi eu un pic 
de instrucţie militară cu ei. Sunt un popor războinic, aşa că 
le-am făcut un mare serviciu initiindu-i în tainele artei militare. 
După câtva timp ni s-au mai alăturat câteva triburi şi uite-aşa 
am pus pe picioare o armată independentă, cu care apăr 
triburile paşnice de bandele de tâlhari şi răufăcători. Suntem 
răsplătiți pentru activitatea noastră eu cauciuc şi fildeş. Cu 
această recompensă, după cum vedeţi, am reuşit să cumpărăm 
şi un pic de echipament modern, armament. cabluri de 
comunicaţie, telefoane. 

Îşi mângâie drăgăstos sora, apoi ascultă scurla reia-; “ a lui 
Rugină privitoare la prizonieratul lor. la situația con'elui, la 
Bradford şi la transportul de armament care urma să sosească 
la hotar în cursul nopţii. 

- Ştiam de el - spuse Kvang îngândurat - şi am încercat să-l duc 
cu vorba pe emisarul lui.Snyder, tocmai pentru a-i atrage 
convoiul prin părţile noastre. Întâi şi-n- tâi o să-i izolez pe 
mercenarii americani, iar apoi o să dau atacul hotărâtor asupra 
convoiului şi-o să nimicesc toată muniţia pe care vor s-o aducă- 
n ţară. Pentru treaba asta n-am nevoie să fiu rege, dar nici alt 
stăpân nu ne trebuie. Spuneţi-i contelui că pot menţine şi singur 
ordinea în această regiune. Îţi mulţumesc, prietene, pentru tot 
ce-ai făcut pentru surioara mea şi pentru mine. Cele două schiţe 
care lipsesc sunt, într-adevăr, la mine, le-am luat. atunci din 
locuinţa: Helenei Aldington. Am ştiut eu că 

Bradford e nemernicul, însă n-aveam nici o dovadă. Ei, invenţia 
o s-o valorifice soră-mea şi pentru serviciile voastre 
extraordinare veţi fi răsplătiți cu toţii. 

- Dacă o mai fi în viaţă careva dintre membrii societăţii noastre 
pe acţiuni - spuse Rugină cu îngrijorare în glas. Mă tem că vasul 
a şi fost capturat de multişor. 


LL 


În această clipă intră un chinez mânjit cu glod, care după ce 
descălecase de pe cal se repezise cu sufletul la gură spre biroul 
comandantului. Raportă ceva în graiul lui natal şi Leven îl apucă 
neliniştit de umăr. 

- Ce s-a-ntâmplat? - îl întrebă Puştiu'. 

- Pacoste mare - răspunse Leven. Digul de pe Irrawaddy, situat 
la douăzeci de kilometri în amonte, a fost aruncat în aer. 
Puhoaiele dezlănţuite năvălesc în aceste clipe spre noi. 

- Şi ce înseamnă asta? - întrebă Rugină. 

- Că de data asta e groasă. Apele au inundat valea, aşa că 
soldaţii mei au fost nevoiţi să se retragă şi mai spre nord, pe 
înălţimi, iar între noi şi armata noastră a apărut un lac cu o 
suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi. Am rămas izolaţi în această 
tabără mică, suntem doar vreo sută cincizeci de oameni şi 
soldaţii mei n-au cum răzbi până la noi. Aici e mâna lui Snyder. 
Mi-a izolat oamenii de trecătoare şi acum vrea să năvălească 
peste noi cu efective superioare numeric. Hei! G'Lisu ! Sună 
alarma! 

Imediat răsună o trâmbiţă. 

- Ce ne rămâne de făcut? întrebă fata. 

- In primul rând o să luăm nişte măsuri de apărare, să nu ne ia 
prin surprindere atacul hoardelor lui Snyder. A intuit, cred, că 
negociez cu el doar de formă. După ce-i vom respinge, vom 
apăra trecătoarea până la ultimul. Mă tem că şansele noastre 
sunt infime. 

Se înserase. Peste junglă se pogorâse liniştea binecuvântată şi 
în depărtare, pe malul fluviului Irrawaddy, scăldaţi de razele 
lunii, foşgăiau crocodilii puzderie. O parte dintre soldaţi 
ocupaseră trecătoarea, iar ceilalţi improvizau în jurul taberei o 
bâricadă din saci de nisip. 

scânduri şi bolovani. Trecură două-trei ceasuri de aştept tare 
încordată. Apoi, pe cărarea dinspre sud se ivi un curier 
birmanez. 

- Domnule general! începu el afişând un respect deosebit. 
Stăpânul meu, generalul înveşmântat în negru, îţi cere 
răspunsul, deoarece, din câte ne-au spus iscoadele noastre, au 
trecut graniţa Birmaniei primii catâri ai convoiului care aduce 
armamentul. 

- Spune-i lui Snyder că oamenii mei aşteaptă transportul în 
trecătoare şi-l vor nimici - răspunse Leven. 


- Atunci, ne vom bate, stăpâne. 

- Ne vom bate, Hu-vei. Intoarce-te la stăpânul tău. 

Solul plecă. Unul dintre observatorii lui Kvang, care stătea 
culcat pe burtă pe-o stâncă plată, îi anunţă că, într-adevăr, în 
serpentinele trecătorii s-a arătat caravana. 

- Dacă ajung în bătaia armelor noastre, trageţi! - strigă Leyen. 
Ciu! Trimiteţi o patrulă spre miazăzi. Să fie cu ochii-n patru, că 
se apropie duşmanul. 

- Dă-mi şi mie o puşcă, Leven - spuse Rugină - nu-s cine ştie ce 
trăgător de elită, da' vreo patruzeci- cincizeci de indivizi cu 
obrazul de toval tot oi găuri. 

- O să capeţi îndată o puşcă, dragul meu... ei, cum ziceai că te 
cheamă? 

- Rugină. 

- Cuum? 

- Rugină. Aşa mă cheamă. 

- Asta sună a-poreclă dată în băşcălie. 

- Chiar în băşcălie? Uneori am avut impresia că-i rostită cu 
respect. E cam acelaşi lucru ca şi-n cazul fostului căpitan care-a 
ajuns să fie numit Kvang. Altminteri, primul meu nume era John 
Hallyburton. 

- Hallyburton?... John Hallyburton... Ei, drace... la stai! Aha ! 
Acum câţiva ani am auzit de numele ăsta. Un anume John 
Hallyburton a zburat pe ruta Londra-Sydney, a stabilit un record 
mondial de viteză şi a fost decorat cu cele mai înalte ordine ale 
Imperiului Britanic. Pe urmă a primit un grad militar şi a devenit 
pilot de încercare la fabrica noastră de avioane de luptă. 

- Exact. Până când, înti>o bună zi, l-a bătut pe directorul 
întreprinderii cu o şipcă de oblon până când l-a lăsat lat şi a fost 
nevoit să spele putina. Eu am fost acela. 

- Mi-aduc aminte. Lumea-ţi prezicea un viitor frumos... 
Aşteaptă puţin... O să-ţi dau o armă, dar să nu te dezlipeşti de 
lângă soră-mea. Locul meu e între soldaţi. 

Apăru un soldat cu sufletul la gură: 

- Stăpâne! S-a revărsat Irrawaddy | 

- Ştiu - spuse cu un oftat Leven, întorcându-se apoi către 
Rugină - asta-nseamnă că o se inunde întregul ţinut până la 
graniţa cu Caşmirul. Noroc că apa nu dă năvală-ncoace, ci spre 
nord. 

Sosi încă un soldat cu veşti: 


- Vin! Sunt ca la vreo patru sute! 

- Ciu! strigă Leven şi pe dată ofiţerul chinez se prezentă. lei 
cincizeci de oameni şi ţii sub foc continuu dâmbul din spatele 
arborelui sfânt Bo, ca să nu ne poată împresura dinspre fluviu. 
Oamenii din trecătoare să nu-şi părăsească în nici un caz 
poziţiile şi pune douăzeci de oameni să ridice un gard de sârmă 
ghimpată în spatele baricadei. Dumneata, cum am mai zis, 
rămâi, aici, cu sora mea... 

- Dar eu... 

- John Hallyburton! Pe moşia mea toţi bărbaţii sunt soldaţi. ŞI 
un soldat n-are voie să răspundă la primirea unui ordin decât cu 
“am înţeles”. Clar? 

- Am înţeles, dar aş îndrăzni să... 

- Stânga-mprejur! 

De afară se auziră primele împuşcături. 

i 

5 

Erau atacați de un inamic net superior numeric. Banda lui 
Snyder nici nu-şi mai dădu osteneala să-i împresoare. Se năpusti 
direct asupra celor cincizeci de oameni care apărau trecătoarea. 
Asta-i interesa 1 Principala lor putere de foc consta în cele 
câteva grenade pe care apucaseră să pună mâna. Din cele patru 
grenade aruncate peste baricadă trei îşi nimeriseră ţinta şi una 
se dovedise a fi o bombă incendiară. 

Sistemul defensiv solid, insă primitiv, al lui Leven se năruia 
văzând cu ochii. Flăcările de eter ale bombei incendiare 
aprinseseră două barăci. Baricada ardea. 

- Sergent! lei douăzeci de oameni şi consolidaţi baricada acolo 
unde-i nevoie! ordonă Leven care apărea când ici-când colo 
printre combatanții lui. Cinci oameni să scoată muniţia din 
barăcile care ard, să care totul pe dâmbul din spatele arborelui 
sfânt Bo. O să ne regrupăm acolo. 

Un obiect negru ateriză la picioarele lor. Sergentul îngheţă de 
spaimă: era o grenadă! în clipa următoare Leven o înşfăcă de 
jos şi-o aruncă cu boltă înapoi, în direcţia din care venise. Era 
singura modalitate de-a te apăra împotriva unei grenade. Uneori 
dădea rezultate, căci niciodată nu poţi şti cu exactitate în ce 
moment se va produce deflagraţia. 

Grenada aruncată înapoi explodă în aer, deasupra inamicului, 
văzduhul fu împroşcat cu stropi de eter aprins şi-n clipa 


următoare oamenii în flăcări alergau de colo-colo urlând de 
durere. Cei care apărau trecătoarea suferiseră pierderi grele, 
numărul lor scăzuse cu cincisprezece şi începeau să bată în 
retragere. Într-un loc inamicul reuşise chiar să străpungă 
baricada, însă oamenii lui Leven îi împuşcaseră pe primii 
atacatori şi  consolidaseră  spărtura. Situaţia părea însă 
disperată. 

- Hallyburton! strigă Leven alergând spre baraca rămasă 
intactă. 

Sora lui şi tânărul roşcovan erau încă acolo. 

- Ordin! făcu Rugină trăgându-se de lângă fereastră de unde, 
în pofida ordinelor primite, îi ţinuse sub foc continuu pe 
vrăjmaşii care încercau străpungerea baricadei. 

- Du-o pe asta mică în spatele dâmbului şi ai, pe mal departe, 
grijă de ea. Ne vom retrage într-acolo. Din păcate, situaţia nu-i 
deloc roz. 

Gloanţele şuierau, în atmosferă pluteau nori de fum înecăcios 
şi strigătele asurzitoare ale băştinaşilor' nu conteneau o clipă. 
Când Puştiu' dădu să iasă din baracă, o schijă dărâmă uşa la 
pământ. Se clătină pe picioare. În jur şuierau roiuri de gloanţe, 
muşcând din lemnăria barăcii. Rugină o prinse în braţe şi porni 
în goană spre dâmb, unde apărătorii înălţau o nouă baricadă. 

6 

- Hei! naţi o sută de oameni! porunci Snyder, care între timp 
fusese rănit la braţ. Luăm cu asalt trecă- toarea. 

- Nu mai avem grenade - îl anunţă unul dintre soldaţi. 

Oamenii lui, spre deosebire de ai lui Leven, nu erau instruiți. 
Erau bandiți cu vocaţia gherilei, o adunătură indisciplinată, fără 
nici un Dumnezeu. 

- Nu-i nimic - spuse Snyder - o să-i măturăm oricum. Adună 
luptătorii într-o singură formaţie şi pre-.faceţi-vă ven vreţi să 
luaţi tabără cu asalt. Apropiaţi-vă de ei şi trageţi continuu. Altfel 
spus. distrageţi-le atenţia de la trecătoare. 

În timp ce oamenii lui Leven, la adăpostul baricadei, credeau 
că asaltul care va urma se pregăteşte împotriva lor, o sută de 
bandiți se năpustiră fără veste asupra' trecătorii şi, deşi răriţi de 
două rafale ale apărătorilor, în câteva minute răzbiră până la cei 
câţiva luptători ai lui Kvang şi-i măcelăriră până la ultimul. Apoi, 
ocolind stâncile trecătorii, se apropiară de tabără din flanc. 


- Ciu! - porunci Leven. Începeţi retragerea către dâmb. În 
grupuri de câte cinci, cu foc continuu. Strângeţi toate armele din 
tabără. Stropiţi baricada cu gaz şi daţi-i foc. 

Baricada în flăcări zădărnici atacul mercenarilor. În acest timp, 
Leven îşi adună ultimii combatanți şi-i mână spre dâmbul situat 
în direcţia râului. Era aproape de miezul nopţii. 

Primul catâr din-convoi trecuse graniţa birmaneză din 
trecătoare. 

CAPITOLUL NOUA 

Cum a ajuns “Radzeer” vas-fantomă. Bradford îşi ia tălpăşiţa şi 
Kvang rămâne pe loc. Crucişătorul porneşte în ultima cursă, dar 
la ce bun să ai baftă, dacă nu mai al trabuce? Nici suferinzii nu 
sunt lăsaţi de izbelişte. 

1 

- Situația e disperată... 

- Dar oamenii dumitale nu pot coborî pe Irrawaddy la vale? 

- Până mâine dimineață apele or să scadă cu câțiva centimetri. 
Asta înseamnă că între armata mea şi mine se-ntinde nu numai 
tinutul mlăştinos, ci şi inundația - răspunse Leven. 

Privi în jur şi o zări pe fată; zăcea aproape leşinată, proptită de 
un sac cu nisip. Vorbi răspicat, cu glasul scăzut: 

- Hallyburton, te aşteaptă o sarcină extrem de grea. Fluviul se 
află la cincizeci de metri de noi. Ara câteva bărci legate la mal. 
la-o de-aici pe soră-mea. Inţelegi ce vreau să zic, nu-i aşa? Dacă 
o luaţi la vale, duşi de curent, până-n zori o să fiţi în siguranţă. 
Nu mă mai întreba nimic, ia-o pe Edith şi du-o... 

- Şi dumneata? , 

- Eu rămân, bine-nţeles, pe poziţie. Cu bine, prietene. 

In jurul lor şuierară primele gloanţe, făcând ravagii în coroanele 
stufoase ale copacilor. Rugină ajunsese să-şi cunoască bine 
prietenul. Nu i se mai împotrivi, se duse glonţ la fată, o luă în 
braţe ca pe un copil şi o rupse la fugă. Fata îşi mai reveni în fire. 

- Unde mă duci?... Nu! Nu vreau!... Tom! N-o sâ-l lăsăm aici! 
Tom ! Dă-mi drumul! 

Începu să-l lovească cu toată puterea cu pumnii în piept pe 
bărbatul care nu slăbea strânsoarea şi continua să alerge cu ea. 
Zbieretele asediatorilor răsunau tot mai aproape. N-aveau timp 
de pierdut. O aruncă aproape cu brutalitate pe fundul unei bărci, 
dintr-o sforţare tăie odgonul cu care era legată şi barca fu pe 
dată luată la vale de viitura învolburată, tulbure. Rugină cufundă 


în apă prăjina şi se depărtă de locul luptei la adăpostul copacilor 
de pe mal. 

2 

Intr-o jumătate de oră tabăra era împresurată. Muniția lui 
Leven era pe terminate şi majoritatea oamenilor lui zăceau 
morţi sau răniţi. Mijeau zorile... 

Se apropie un băştinaş cu un steag alb. 

- Stăpânul meu îţi transmite să te predai. N-o să se atingă de 
un fir de păr din capul tău, nu-i vrea decât pe militarii albi. 

De după cotitură se ivi un catâr. 

- lată răspunsul meu: Ciu \ Eoc Î 

Chinezul împreună cu zece oameni trase asupra trecătorii, iar 
catârul necheză de durere, azvârli din copite şi se rostogoli de 
pe stâncă cu povară cu tot. 

- Opriţi înaintarea! strigă Snyder. Convoiul să rămână la 
adăpostul stâncilor până-i lichidăm pe smintiţii ăştia! 

Snyder suferise pierderi grele, însă efectivele lui continuau să 
deţină superioritatea numerică. Se năpustiră să ia baricadele cu 
asalt. Lupta se dădea acum cu patul puştii, cuțitul, revolverul. 
Oamenii lui Kvang se apărau cu o încrâncenare fanatică şi 
sistemul lor defensiv disciplinat respinse primul asalt al hoardei 
inamice. Ciu se încleştă cu ultimul soldat care escaladase 
baricada, baioneta vrăjmaşului îi sfârtecase matele, se prăbuşiră 
amândoi de pe baricadă şi cu ultimele puteri chinezul îşi gâtui 
potrivnicul. Rămaseră la pământ unul peste altul. 

Snyder sună din neu adunarea. La ce bun să se grăbească? 
Oricum îi are-n mână pe amărâţii ăia. 

Curând îşi dădură seama că lucrurile stăteau cu mult mai bine 
decât credeau. Lui Leven i se terminase muniţia. Snyder pricepu 
asta văzând că împuşcăturile s-au rărit şi nu se mai trage nici 
măcar asupra luptătorilor ce se apropiau de baricadă. Porunci să 
se dea drumul unui catâr să înainteze prin trecătoare. Acest 
catâr străbătu poteca fără nici un fel de oprelişte. 

Catârul fu primit cu urale triumfale. Urmă încă un catâr, apoi 
un cal de povară. Transportul se pusese în mişcare. 

Baaang! ! 

Un obiect întunecat, mare, vâjâi deasupra capetelor lor, 
descriind un superb arc de cerc pe bolta matinală, apoi explodă 
la gura trecătorii aruncând în aer o limbă de foc. Catări, bucăţi 


de lemn, capete şi picioare de om, laolaltă cu o masă uriaşă de 
ţărâna zburară-n tării într-un evantai însângerat. 

Baaang! 

De data asta tunurile trăgeau foc cu foc, obuzele şi $rapnelele 
cădeau unul după altul în trecătoare. Stâncile se sfărâmau, 
arborii înalţi de optzeci de metri se prăbuşeau seceraţi, coasta 
dealului începea să alunece încet-în- cet, să zdrobească, să 
nimicească, să îngroape uriaşul transport de armament, iar 
muniţia explodă aruncând în aer coloşi de bazalt. Acolo unde cu 
puţin timp în urmă fusese tabăra convoiului nu mai rămăsese 
decât fum, nori de praf şi mormane de sfărâmături. 

Artilerie! 

: Snyder şi acoliţii lui îşi pierdură capul şi porniră în £foană spre 
desişul junglei din care ieşiseră. După bubuiturile asurzitoare, 
din dreapta răsună un păcănit aproape molcom, un fel de ta-ta- 
ta-ta-ta, şi oamenii începură să cadă ca iarba cosită la stânga şi 
la dreapta. 

Mitraliere! 

Din desiş se iviră uniformele albe, imaculate, ale unui număr 
de douăzeci de marinari şi, la ordin, îşi mânuiră armele 
automate. Bandiţii fugeau care încotro, însă. puţini fură cei 
care-şi scăpară pielea în faţa rafalelor ce se succedau 
necontenit. Cinci gloanţe îl trimiseră şi pe Snyder pe lumea 
cealaltă. 

Lupta luase sfârşit. 

În mijlocul fluviului, cu toate luminile aprinse la bord, trona în 
toată splendoarea lui marţială crucişătorul..Radzeer” şi-n 
liniştea dimineţii răsună ordinul triumfal: 

- Bere! 

3 

Crucişătorul, care naviga în susul lui lrrawaddy,' îi întâlni mai 
întâi pe Dom' Doctor şi pe conte, care coborau într-o barcă pe 
fluviu. Când au aflat de la Dom' Doctor ce se pune la cale-n 
junglă, au pornit cu toată viteza spre nord. In zori i-au luat la 
bord pe Rugină şi pe Puştiu'. 

Pe vapor, contele fusese doftoricit cu o doză mare de chinină şi 
curând febra cedase. Până-n zori ajunseseră în dreptul taberei 
lui Kvang, unde lupta era pe cale de-a se sfârşi şi contele 
preluase comanda. |n primul rând ordonase bombai darea 
trecătorii cu toate tunurile din dotare. 


Între timp, o parte din marinari, sub comand-i lui Rugină, 
coborâseră bărcile la apă şi debarcaseră ceva mai în aval, cu 
două mitraliere şi cu puşti, pentru a tăia retragerea inamicului, 
manevră încununată de succes. 

Vă întrebaţi, poate, cum a ajuns “Radzeer” pe Irra- vvaddy? La 
câţiva kilometri în aval de Rangoon, eroii roştri prinseseră de 
veste că la gurile fluviului îi aşteaptă două canoniere britanice. 
Incepuse să plouă cu găleata, întunericul nopţii nu era sfâşiat 
decât de câte-un fulger. Ţinură sfat. Urmare a acestui sfat, doi 
marinari vâsliră într-o barcă până la mal şi dezlegară o joncă 
lăsată fără stăpân. In interiorul micuţei colibe de la bordul joncii 
montară, cu toate greutăţile întâmpinate din pricina furtunii, 
după eforturi supraomeneşti, instalaţia radio a crucişătorului. 
Aparatul de emisie-recepţie nu era foarte voluminos, dar 
pretindea o îndemânare deosebită în ceea ce priveşte instalarea 
şi punerea lui în funcţiune. In colibă luă loc Măciucă, iar 
tovarăşul lui rămase să mânuiască echea. Trecură frumuşel pe 
lângă cele două vase de la gurile fluviului. Acestea, oricum, 
nu-şi băteau capul cu miile de jonci, ci căutau un crucişător 
uriaş. Spre miezul nopţii ajunseră în golful Bengal. Incepură să 
emită din dreptul malului surpat. La apariţia primelor 
crucişătoare britanice jonca, îngustă (cu staţia de radio la bord) 
se puse în mişcare şi ulterior ancoră într-un golfuşor de unde li 
se înfăţişară privirii depozitul în flăcări şi satul de pescari. Apoi, 
timp de două zile se plimbară pe mare. In apropierea țărmului 
locuiesc mii şi mii de familii în asemenea jonci, cu căţel şi cu 
purcel, cu ceaunul în care-şi gătesc bucatele, cu leagănul 
pruncului şi cu uneltele de pescuit. Şi tot pe-o joncă îşi au casa 
şi croitorul petecar şi alţi mici meşteşugari. Măciucă şi 
camaradul lui se plimbară-n voie printre joncile de rafie, papură 
şi paie, jucându-se cu emițătorul; era ca şi cum s-ar fi ascuns în 
puzderia de stele de pe boltă, lăsând Amiralitatea să cotrobăie 
printre toate astrele în căutarea lor. 

In acest timp “Radzeer” se-ntorsese cu o sută optzeci de grade 
şi, stingând toate luminile de la bord, începuse să urce pe fluviu 
încet, sub vălul protector al stihiilor. Trecu neobservat pe lângă 
Rangoon şi până să se potolească fur- tuna era dincolo de 
Mandalay, de unde porni cu toată viteza spre nord. Era singura 
lor şansă de scăpare. Ştiau însă că după furtună o escadrilă de 
avioane o să cerceteze toată valea fluviului. 


La o cotitură traseră nava pe un braţ secundar şi poposiră între 
arborii tropicali. Se puseră de-ndată pe treabă. Legară cu 
odgoane palmierii înalţi de patruzeci-cincizeci de metri şi le 
îndoiră trunchiurile, trecând odgoanele prin vinciu, până când 
frunzişul lor formă un acoperiş natural deasupra crucişătorului. 
Apoi echipajul adună flori, vreascuri, frunze şi, căţărându-se pe 
palmieri, aşternură şi acest strat vegetal de camuflaj. In jungla 
şi mlaştinile situate la nord de Mandalay, la distanţă de câteva 
mile unele de altele, trăiesc ici-colo triburi indigene. Pe-aici nu 
treceau vapoare sau bărci, nu era un braţ folosit pentru 
navigaţie, aşa că nu le mai rămânea să se teamă decât de 
avioane. Dar până la sosirea escadrilei, pe Irrawaddy nu mai era 
nici urmă de crucişător, ochiul de apă în care ancorase acesta 
nu sărea în ochi, fiindcă tunelul format din coroanele palmierilor, 
flori, frunze, liane şi crengi se contopea cu masa uniformă a 
junglei. 

Aşa se face că nava dispăruse pentru a doua oară şi deşi 
emitea din zone de trafic maritim intens, i se pierduse urma. 
Cum Amiralitatea n-a alcătuit nici până-n ziua de azi un raport 
oficial, printre marinari circulă tot felul de legende despre un 
crucişător-fantomă care uneori emite din ceaţă, fără a fi 
vreodată văzut de cineva, fiindcă la comanda lui se află Jack 
Juma' de Ţeastă, un pirat din veacul al nouăsprezecelea. 

4 

Contele se plimba împreună cu Kvang pe malul fluviului. Morţii 
fuseseră îngropaţi, iar răniții oblojiţi; apoi găsiseră şi cadavrul lui 
Morrison Snyder. Dar unde o fi Bradford? 

Puseseră mâna pe unul dintre subofiţerii lui Snyder. Acesta le 
povesti că Bradford pornise în galop spre Mandalay încă înainte 
de începerea luptei. 

- Spune-ne, de ce-a plecat? îl descusu Kvang. 

- Asta-i secret, stăpâne. 

- Atunci, n-ai decât să nu-mi spui, dar o să pun să te lege la 
pământ pe poteca furnicilor roşii. 

- Cred c-ar fi mai bine să-ţi spun, stăpâne. 

- Sunt de-aceeaşi părere - răspunse Kvang prietenos. 

- Faţa aia palidă de-i ziceţi căpitan, duce la Man- dalay vestea 
că boierul englez a căzut la învoială cu tine şi că rămâne aici 
două săptămâni. Face treaba asta pentru ca englezii şi francezii 
să nu-şi mai trimită soldaţii încoace. Între timp, toate triburile 


urmau să capete puşti, ca să învingem armata care ar Fi purces 
înspre noi. 

- lată un plan diabolic - îi spuse contele lui Kvang. Te izolează 
de armata dumitale şi, înarmând toate triburile rebele din zonă, 
ar fi stăpânit după bunul lor plac ţinutul de graniţă. Păcat că nu 
mai avem staţia de emisie pe navă; Eradford o să-şi ia tălpăşiţa 
din Manda'.ay. Imi pare nespus de rău. 

- Mie chiar mai mult de-atât - zise Leven cu glas înăbuşit. Puțin 
a lipsit să-l spânzur din greşeală. In locul lui, pe roşcovanul ăla 
simpatic. 

- Află, Leven, că-i un om cu adevărat extraordinar. Ar fi o 
partidă grozavă pentru sora dumitale. după ce vă întoarceţi la 
Londra, fiindcă într-un fel sau altul vei fi reactivat. Ţi-ai îndeplinit 
aici ireproşabil misiunea de ofiţer al armatei engleze. În ceea ce 
priveşte afacerea aceea penală, prietenul nostru roşcovan are o 
teorie proprie. Prin fuga lui. Bradford face imposibilă 
demascarea sa, însă după toate cele întâmplate, distanta o să 
acorde mai multă încredere cuvântului dumitale de onoare, 
chiar şi în lipsa unor probe concrete. 

- Cu îngăduinţa dumneavoastră. Excelenţă, prea puţin îmi pasă 
mie de ce crede Londra despre mine. Şi nici r.-am de gând să 
mă mai întorc vreodată în patrie. M-am îndrăgostit de junglă. Nu 
se poate apropia cu adevărat de junglă decât cel ce a ştiut să 
preţuiască la justa ei valoare ambianța unui oraş modera, 
strălucitor. M-am legat sufleteşti' de băştinaşi, mă simt bine 
printre ei şi-o să ră- mâ.i aici. 

Tăcură. Contele înţelegea foarte bine ce trebuie să fie în 
sufletul lui Leven. Suferinţa şi nedreptăţile îndurate făcuseră din 
el un sceptic şi un resemnat. 

- Cred c-ar fi inutil să-ncerc să te fac să-ţi schimbi hotărârea. O 
să-ţi spun, totuşi, ceva ce să-şi reînvie un pic pofta de viaţă. Eşti 
încă tânăr, Thomas Leven! 

Fred jJegosu' se apropie de cei doi: 

- lertaţi-mă că vă-ntrerup, însă apele au început să se retragă 
şi, dacă nu vrem să eşuăm, trebuie să ridicăm ancora în câteva 
clipe. 

- Pornim! - zise contele. 

Fred îl salută fericit. Avea acum nu numai un vas şi-o uniformă 
veritabile, ci şi un superior veritabil. 

CAPITOLUL ZECE 


Bradford faţă-n faţă cu propriilc-i învățături. O fereastră 
sumbră. In al'accrea “Radzeer” Rugină e singurul care depune o 
plângere împotriva fracului său. Plângerea 1 se soluţionează. 


Bradford gonea cu sufletul la gură spre fortăreaţa din 
Mandalay. Iscoadele îl înştiinţaseră că urmele prizonierilor 
evadați duceau în tabăra lui Kvang. Aşadar, n-avea motive de 
îngrijorare că există în Mandalay vreo persoană care să-i 
cunoască antecedentele, aşa cum i le înfăţişase el contelui. Se 
prezentă imediat la comandant. 

- Veniţi din nou? Aha, îrni amintesc... Sunteţi marinarul care a 
făcut parte din escorta contelui. 

Bradford răsuflă uşurat. Aştia nu ştiu nimic - îşi spuse el în 
sinea lui. 

- Nu sunt marinar, sunt căpitanul Bradford, de la statul-major. 

li povesti comandatului tot ce se-ntâmplase de la naufragiul 
adevăratului “Radzeer', cum ajunsese prizonierul unor escroci, 
felul în care aceştia li s-au substituit lor şi, în fine, drumul spre 
miazănoapte în compania celor doi escroci. Comandantul 
rămăsese ca la dentist. Bradford îi înmână ordinul de serviciu şi 
legitimaţia cu fotografie. Documentele îi confirmau întru totul 
spusele. 

- Dacă se află ceva, o să iasă un scandal monstru. Şi la 
dumneavoastră şi la noi. Aşa că n-ar strica să muşama- lizăm 
povestea asta. Da' unde naiba a dispărut crucişătorul? 

Şi lui Bradford i-ar fi plăcut să poată da răspunsul la această 
întrebare. Peste o jumătate de oră lua micul dejun în compania 
generalului. 

- Mă bucur c-aţi ajuns la o înţelegere cu Kvang. 

- N-am întâmpinat cine ştie ce greutăţi. De-acum înainte n-o să 
mai avem dureri de cap. 

Afară fanfara începu un marş şi garda de onoare se al inie în 
formaţie. Pesemne că soseau nişte oaspeţi cu grade militare 
importante. Bradford privi pe fereastră. Erau câţiva ofiţeri 
englezi. De ei n-avea motive să se teamă. Îl cunoşteau cu toţii şi 
habar n-aveau ce se-ntâmplă pe cursul superior al lui lrrawaddy. 
Erau însoţiţi de un civil cu o servietă la subraţ. 

Comandantul garnizoanei îi pofti în biroul genera- ralului: 


- Pe-aici, domnilor - îi îndrumă el, după care se- ntoarse către 
general: Au sosit câţiva ofiţeri englezi în frunte cu colonelul 
Hutchinson. 

Generalul se ridică de pe scaun să-şi întâmpine oaspeţii. Cu 
toţii îl salutară exuberanţi pe compatriotul lor, Bradford: 

- Ce bine că ne-am întâlnit aici - îi spuse colonelul Hutchinson 
lui Bradford. Aveam de gând să te aşteptăm în Mandalay până 
te-ntorceai cu contele. 

- Am foarte multe de raportat - îl anunţă căpitanul. 

- Asta contează mai puţin în clipa de faţă. S-a găsit cineva care 
să te şicaneze complet aiurea. Apoi, întorcân- du-se spre 
general, ii ceru permisiunea: Permiteţi, domnule general, să ne 
retragem pentru o scurtă discuţie între patru ochi? 

Celor doi ofiţeri englezi li se puse la dispoziţie o cameră 
învecinată. 

- Dragul meu - începu colonelul - totul pare să fie o aiureală şi 
nimic mai mult. Mă deranjează teribil faptul că tocmai mie-mi 
revine o sarcină atât de ingrată, fiindcă, repet, totul mi se pare 
absurd şi dezgustător. Un oarecare a expediat de la Colombo o 
scrisoare pe adresa ministerului de război, în legătură cu o 
femeie care a fost asasinată. Un tip care se joacă de-a 
detectivul particular. A aruncat scrisoarea la coşul de gunoi, 
deoarece te calomnia pe tine, susţinând că pe pumnalul găsit 
lângă cadavrul femeii ar li... iartă-mă că ţi-o spun... amprentele 
tale. Scrisoarea au aruncat-o la gunoi. La care, închipuie-ţi că 
individul a expediat un colet din Mandalay..Şi, cine ştie prin ce 
vicleşug, l-a convins pe conte să-i dea în scris că expeditorul 
coletului a călătorit cu tine şi cu contele la bordul aceluiaşi 
vapor şi că respectivul a scos un geam din rama unui hublou. In 
colet e un asemenea geam tăiat în două şi cu jumătăţile 
suprapuse precum lamelele ce conţin preparate pentru 
microscop. Şi tipul ăsta a scris, iartă-mă, te rog... că pe geam 
sunt conservate amprentele tale digitale... lar aceste amprente 
sunt identice cu ale ucigaşului care a folosit pumnalul. 
Neplăcută situaţie... însă alăturat era, neîndoielnic, scrisul 
contelui... E şi-n interesul tău... să elucidăm cât de cât povestea 
asta.scârboasă... căci am primit ordin să... 

- Cum puteţi crede că... bâigui Bradford livid. 

- Păi, cum să zic... hm... e neplăcut... dar acum domnul ăsta pe 
care l-am adus cu noi.-., care-i dactiloscopist... că de-aia l-am 


adus... N-o să afle nimeni. Cred că-i şi-n interesul tău să-l putem 
sancţiona imediat pe calomniator, fiindcă nu s-a mai pomenit 
vreodată să fie aduse-n discuţie amprentele unui căpitan de 
stat-major în legătură cu un asasinat... 

Un tânăr ofiţer ceva mai suspicios de felul lui. care urmărise 
scena aceasta de la o distanţă nu prea mare, sări cu agilitate 
asupra lui Bradford, care scosese revolverul, de bună seamă ca 
să se împuşte. 

După aceea fu imobilizat şi colonelul se uită la el cu o 
căutătură speriată. 

-Vă rog. domnule inspector-şef - i se adresă Hutchinson 
civilului - pregătiţi trusa pentru amprentare. 

Civilul scoase câteva ustensile din servietă. Bradford izbucni 
deodată în hohote de râs. 

- Lasă, amice - spuse el cinic. Amprentele coincid. Recunosc, 
eu am ucis-o pe Helen Aldington. 

Fiind vorba de un militar şi de un secret a cărui divulgare ar fi 
adus daune ambelor state. Bradford fu încătuşat şi transportat 
cu cea mai mare discreţie la bordul torpilorului cu care veniseră 
englezii şi de la Calcutta vasul-ami- ral..Queen Victoria” il luă în 
Anglia, pentru a fi judecat. 

2 

Echipajul lui “Radzeer” ascullă de sfatul contelui, care nu le 
promisese oamenilor absolut nimic, le mulţumise pentru 
loialitatea şi isteţimea pe care o dovediseră şi le recomandase 
să intre în portul Calcutta şi să se predea autorităţilor. 

- Oameni buni - le spuse contele - în cazul de faţă nu eu 
reprezint autoritatea competentă, dar înclin să cred că pentru 
serviciile pe? care le-aţi adus Angliei nu vă poate aştepta decât 
recompensa. E de competenţa poliţiei să vă aresteze, justiţia nu 
vă poate recompensa, ci doar pedepsi, însă regele are puterea 
să vă graţieze. Voi înfăţişa cazul vostru Majestății Sale, şi voi 
spune adevărul şi la întrunirea ministerială: prin vitejia, 
inteligenţa şi credinţa faţă de patrie aţi prevenit o catastrofă de 
proporţii. Asta-i tot ce v.ă pol promite, băieţi. 

“Radzeer” naviga, aşadar, cu toată viteza spre Calcutta. 

- Am petrecut o vacanţă pe cinste - îi spuse Rugină lui Puştiui'. 
cu care împărțea cabina secundului. 

- Şi totuşi, ne-ntoarcem acasă fără Tom - oftă fata un pic 
necăjită. 


Contele intră în cabină tocmai când Rugină dădea să-şi treacă 
braţul pe după umerii fetei. 

- Felicitări - spuse Excelenţa Sa. Acum va trebui să vă 
despărțiți însă pentru o bucată de vreme. La Calcutta veţi fi 
arestaţi cu toţii. O să mă-ngrijesc să nu aveţi parte de un 
tratament prea aspru. Am audiat echipajul şi am înţeles că 
domnişoara Leven a fost prizonieră, că aţi reţinut-o la bord 
împotriva voinţei ei, ca şi pe mine, de altfel; sper că aşa stau 
lucrurile, nu? 

- Categoric! -  încuviinţă  Rugină,  dându-şi seama că 
Southessex- vrea s-o scutească pe Edith de inevitabila 
procedură penală care-i*aştepta la Calcutta. Pe domnişoara am 
răpit-o în toiul nopţii, am legat-o fedeleş în somn şi-am 
coborât-o pe-o scară proptită-n geam, ca s-o ducem la bord. 
Putem spune, eventual, că am şi bătut-o. 

- Cred că n-o să duceţi lipsa protectorului dumneavoastră 
roşcovan un timp prea îndelungat -o consolă contele pe fata 
posomorâtă. 

- Excelenţă, am senzaţia că-n săptămânile din urmă nu mi-am 
făcut de ruşine confrații roşcovani din lumea asta mare - zise 
Rugină zâmbind mulţumit. 

3 

Contele avu o discuţie îndelungată cu ministrul de război. Asta 
după ce fusese în audienţă la rege. 

- În primul rând - începu contele - deşi puşi sub urmărire, mi-au 
salvat viaţa, mie şi nenorocitului de Bradford după naufragiul lui 
“Radzeer”. În al doilea rând, cu toată înşelătoria la care au 
recurs, tot timpul s-au străduit să-şi slujească patria. M-au salvat 
din mâinile lui Snyder, scutindu-ne astfel de-o mulţime de 
necazuri. Mi-au salvat viaţa când am fost doborât de boală şi 
mi-au executat ordinele întocmai şi milităreşte. Nu mi-e jenă să 
recunosc că băiatul ăsta roşcovan a rezolvat de unul singur ceea 
ce păruse imposibil în ochii stâtului-major. ŞI, în fine, dacă n-ar fi 
furat “Ba/moralul”, nu ar fi ajuns în situaţia de-a putea nimici, 
prin intervenţia lor, transportul de arme care ar fi transformat 
Birmania şi Caşmirul în scena unor confruntări sângeroase. Cu 
toate astea, au comis şi un delict grav: au sechestrat un 
crucişător englez. Nu dintr-o pornire egoistă, în interes personal, 
ci pentru salvarea unui om despre care, între timp, am aflat cu 
toţii că a suferit o mare nedreptate. 


- Hm, mă rog, nu le contest virtuțile... De altfel, nici n-am 
înaintat vreun raport oficial pe tema asta. Şi totuşi, ».urn s-o 
scot la capăt cu indivizii ăştia? 

- După mine, dacă ar fi să punem în ecuaţie meritele şi 
păcatele lor, ar trebui să-i distingem pe toţi. 

- În ce fel? 

- Să le facem cadou crucişătorul. Astfel, nimeni n-ar putea 
afirma că flotei engleze i-ar putea fura cineva un vas de război. 
Şi aşa e vorba să fie date la casare trei- patru nave. Una dintre 
acestea să fie “Radzeer”. Să păstrăm de-acum acest nume. 
Aceşti bărbaţi grozavi ne vor aduce doar foloase. Compania 
maritimă pe care am înfiinţat-o va folosi crucişătorul pentru 
transportul în siguranţă al mărfurilor asigurate la preţuri uriaşe 
pe apele bântuite de pirați ale Oceanului Indian. Şi cu timpul o 
să se afle că “Raazeer” era al lor încă de la plecarea mea din 
Colombo către Rangoon. 

- Bine, dar... 

- Majestatea Sa e de acord cu planul meu, prin care am 
îndrepta şi gafa noastră ridicolă. 

- Şi eu sunt de acord. 

Şi uite-aşa, delincvenţii nici nu au mai fost arestaţi oficial. După 
o săptămână de detenţie, li s-a adus la cunoştinţă că undeva s-a 
strecurat o eroare regretabilă, că autorităţile nici n-au ştiut că 
“Radzeer” e o navă casată, proprietatea unei companii private, 
şi după ce au fost sfătuiţi călduros să se prezinte, pe cât posibil, 
la Londra, au fost “repuşi în posesia” vasului “proprietate 
personală” şi li s-a aplicat o amendă de câţiva şilingi pe cap de 
persoană “pentru portul ilegal al uniformei militarilor din flota 
Maiestăţii Sale”. 

- Nu-i nimic, băgăm recurs - îÎ11 linişti Fred' Jegosu'" pe 
căpitanul de poliție palid şi vizibil! năucit de turnura 
evenimentelor. 

- Bravo,, frumos vă mai şade - se tângui Rugină - puneţi omu' 
să plătească niscai şilingi pentru oriee fleac... 

Pe stradă, însă, făcură mare tărăboi,, începură să chiuie de 
bucurie şi să se îmbrăţişeze, iar apoi dădură fuga la crucişător. 

„„„Epilogul întregii afaceri fu acela că, după întrevederile avute 
de conte, eroul acestor aventuri, Rugină,, fu invitat undeva sus 
de tot. La această primire au participat doar câteva personalităţi 
de vază. Prietenul nostru purta de data asta un frac care-l 


prindea foarte bine, în ciuda mănuşilor albe şi a cămăşii 
galbene. Teoria lui atât de îndrăzneață cu privire la ucigaşul 
Helenei Aldington şi trucul hazliu cu geamul hubloului îi 
aduseseră gloria. 

- Cum de ţi-a dat prin minte că. se pot conserva amprentele 
cuiva între două bucăţi de geam? 

- În timp ce călătoream sub numele de Dr. Verhagen - 
răspunse Rugină - Bradford mi-a dibuit impostura punâdu-mă 
să-i explic cum se păstrează între două lamele tripa... în fine, 
chestiile alea. În picăturile de- sânge- există corpusculii ăia albi, 
tripa... şi încă şase litere pe orizontală. Mai târziu când stăteam 
de vorbă cu Excelenţa Sa, am văzut că tipu' bate darabana 
nervos pe geamul hubloului. Mi-am zis că dacă-ntre două lamele 
rezistă şi tripa... chestiile alea, poate ţine figura şi cu 
amprentele. Aşa că-n timp ce se plimbau pe punte am scos 
geamul, şi aşa nu era decât un flecuşteţ mărunt, rotund, l-am 
tăiat pe din două şi jumătăţile le-am pus una peste alta, să 
rămână amprentele ca salamul între două felii de pâine; 

Rar s-a mai întîmplat să aibă cineva, în această sală cu galerie, 
parchet lustruit şi tavan lambrisat, succesul eroului nostru 
roşcovan. Domnii din asistenţă îi zâmbiră prietenos şi înălţimea 
Să îl întrebă dacă are vreo dorinţă. 

- Majestate - spuse Rugină roşind - ce valoare are cel mai 
frumos frac din lume dacă n-are nasturi?... 

„Am mai pomenit faptul că singurul punct slab al lui Rugină era 
vanitatea” dar se pare că bătrânul domn din jilţul sângeriu 
cunoştea destul de bine natura umană, căci îi răspunse cu un 
surâs binevoitor: 

- Data viitoare, când o să te invit să-mi ţii companie, o să fii 
mulţumit de fracul pe care-l vei purta. Şi pentru asta n-o să ai 
de aşteptat nici măcar un an. 

- Vezi, prietene - interveni contele - cinstea şi loialitatea v-au 
scăpat de bucluc. Sincer să fiu, când am revenit în patrie şi v-am 
lăsat în stare de arest preventiv la Calcutta, mă temeam că nu 
veţi scăpa nepedepsiţi. 

- Să fim pedepsiţi? Dar pentru ce? se minună Rugină. 

- Aţi avut foarte multe merite, spuse ministrul de război, dar 
totuşi, aţi ocupat cu forţa un crucişător şi i-aţi luat captivi pe 
conte şi pe un presupus căpitan de stat major. 


- Apăi... - spuse roşcovanul făcând ochii mari de uimire - la 
mijloc trebuie să fie o eroare îngrozitoare, acum chiar îmi pare 
rău că n-am ajuns în instanţă, pentru că nu-mi place să planeze 
asupra mea nici cea mai mică umbră de îndoială - urmă el 
indignat şi se privi atât cât putu, adică până la cămaşa galbenă. 
Împreună cu câţiva prieteni, gentlemeni, deşi civili, înfruntând 
mii de primejdii, la ordinul contelui de Southessex, am pornit la 
drum noaptea, pe furtună, la bordul unui crucişător scos la 
casare, o vreme am fost chiar siliţi să purtăm, împotriva voinţei 
noastre, uniforma militără... 

- Glumeşti, domnule? îl întrebă bătrânul domn din jilt- 

- Poftim, Majestate, vă rog să vă convingeţi de adevărul 
spuselor mele - zise Rugină întinzându-i o coală de hârtie. In 
josul paginii scria: 

“Tot ce figurează mai sus pe această coală de hârtie a fost dus 
la îndeplinire din ordinul meu şi în conformitate cu instrucţiunile 
primite de la mine, Am considerat că astfel servesc cauza patriei 
şi interesele ei militare majore. 

\ 

Contele de Southessex 

Documentul era datat în ziua în care dispăruse crucişătorul 
“Balmoral!” şi cuprindea următoarele instrucţiuni: 

1. L-am însărcinat pe domnul Hallyburton să pornească 
împreună cu alţi câţiva gentlemeni pe mare cu crucişătorul 
“Balmoral”, ancorat în rada zonei de carantină. 

2. L-am obligat pe sus-numilul să aprovizioneze nava în portul 
Sabang. pe cheltuiala trezoreriei, cu necesarul de trabuce şi 
băuturi alcoolice. 

3. l-am cerut, ca din cauza însoţitorului meu Bradford, suspect 
de spionaj, să simuleze că mă ia captiv la bordul crucişătorului. 

4. Sub ameninţarea cu pedeapsa, le-am cerut acestor domni să 
mă cruţe de chinul participării la parada militară organizată de 
francezi cu ocazia primirii mele şi, în consecinţă, 
substituindu-mi-se mie şi căpitanului Bradford, să poarte 
tratative diplomatice pe cât posibil încununate de succes. 

5. l-am obligat să rectifice denumirea incorectă de pe bordaj în 
“Radzeer”. 

6. Sub ameninţarea cu pedeapsa le-am ordonuwt să inducă în 
eroare pe termen îndelungat flota, escadrilele de avioane, 
submarinele, poliţiştii şi staţiile de interceptare ale Maiestăţii 


Sale, să dejoace toate manevrele acestora şi, pe cât posibil, să 
nu se supună eventualelor ordine primite de la acestea. 

7. Cel mai important: coi ce vor încălca ordinele întărite cu 
semnătura mea vor.fi transportaţi în comitatul Essex, unde mai 
este în vigoare dreptul paloşului, şi voi pune să fie decapitaţi, 
conform prevederilor în vigoare. 

Bătrânul domn din jilţ izbucni în hohote de râs şi râse până-i 
dădură lacrimile. Ministrul de război, după ce citi textul 
instrucţiunilor semnate chiar de conte, simţi că se înăbuşă şi 
horeai câteva clipe după aer. Buna dispoziţie se înteţ' c'ună ce 
contele le povesti înalţilor domni sari. Împrejurările în care 
scrisese acea întărire. 

- Aş vrea să ştiu. Însă -zise lordul-amiral - ce s-ar fi întâmplat 
dacă. la finalul procesului, această hârtie ar fi ajuns pe masa 
judecătorului. 

La această întrebare era greu de dat un răspuns. 

Documentul fu depus în arhiva familiei Southessex; unde poate 
fi consultat până-n ziua de azi. 

- Prietene, dumneata nu eşti un om pierdut - zise suveranul 
~~mă voi îngriji cs de azi înainte să-ţi foloseşti talentele într-uri 
mod cât mai eficient. 

- Înseamnă că învățătorul meu n-a avut totuşi dreptate - 
răspuns» Rugină. 

Aici întrevederea luă sfârşit. 

4 

Compania de asigurări n-a regretat niciodată faptul că a 
încredintat echipajului de pe “Radzeer” transportul mărfurilor 
preţioase pe apele atât de nesigure al Oceanului Indian. Cu greu 
putea fi imaginat un transoceanic mai punctual şi mai corect 
decât “Radzeer”. Personalul de la bordul lui era demn de 
încredere şi fiecare marinar era posesorul unei sume destul de 
frumoase, fiindcă prin achiziţionarea de către stat a patentului 
Leven, membrii “societăţii pe acţiuni” împărţiseră între ei cele 
douăzeci şi cinci de mii de lire sterline ce le reveneau de drept, 
Barosanu' luându-şi şi el partea; primise banii printr-un mandat 
poştal al cărui expeditor era “lovi-te-ar damblaua”. Faraonu' cel 
bădăran căpătă şi el o recompensă. 

Nu-l dădură uitării nici pe falsul Leven. În sfârşit, ajunsese şi el 
la liman, după ce i se oferise un mic capital cu care să pună pe 
picioare la Londra o cafenea cu firma “La Legiunea Străină”. 


De ce nu s-au aşezat undeva Fred şi prietenii lui? Deoarece 
după o săptămână s-ar fi plictisit de moarte. Nu puteau trăi fără 
mare, călătorii, aventuri. Rugină constituia o excepţie. După ce 
se însură cu Edith Leven, cumpără un teren pe domeniul 
contelui, la un preţ, zice-se, avantajos pentru tânăra pereche. 

Majestatea Sa se-ngriji ca-n ziua nunţii, fracul lui Rugină să nu 
mai aibă cusurul de la întrevederea lor de pomină. Acesta nu 
regretă faptul că, cedând în cele din urmă în faţa teroristei de 
nevastă-sa, îşi lăsase acasă mănuşile, cămaşa şi superbii lui 
butoni din opal verde. Ordinul Jartierei avea să-i compenseze 
toate aceste frustrări. Fred Jegosu' şi echipajul de pe “Radzeer” 
participară la cununie şi le oferiră mirilor un buchet superb, la 
care căpitanul avea pregătit şi un discurs, însă, până la urmă, 
din cauza emoţiei şi a sfielii, provocate de prezenţa atâtor per- 
sonalităţi, în momentul în care întinse buchetul nu reuşi să 
îngaime decât: 

- Of, ce tâmpenie... ce tâmpenie... 

Cuplul plecat în voiaj de nuntă pe Riviera franceză a fost 
transportat până la Calais de “"ARadzeer”, şi, cu acest prilej, 
echipajul în frunte cu căpitanul, se aghezmui în aşa hal, încât, 
pe când tânăra pereche călătorea cu trenul spre Paris, într-o 
mahala a Calais-ului goneau în draci, unele după altele, 
ambulanţele, dubele poliţiei şi maşinile de pompieri. 

„„„Dar Tom Leven? Ei bine, a fost reabilitat în chip strălucitor. 
De întors, nu s-a mai întors însă niciodată în Anglia. A fost 
avansat la gradul de locotenent-colonel şi investit cu titlul de 
guvernator al provinciei pe care o pacificase. 

5 

Dacă întinderea oceanului este mvâluită în ceaţă şi pe undeva 
se arată vreo navă cu luminile stinse îa bord, care nu răspunde 
apelurilor radio, lumea nu se mai gândeşte neapărat la nişte 
contrabandişti ce navighează în secret. De-acum toţi ştiu că 
acesta nu poate fi decât “Balmoral”, cel pe care odinioară 
ciclonul l-a săltat în aer şi l-a învârtit de şapte ori. De-atunci el 
bântuie marile ca o navă- fantomă, are radioul închis, dar dacă i 
se zăreşte umbra ştearsă, înseamnă că se anunţă o furtună de 
proporții. 

Orice marinar ştie măcar atâta lucru, 


2 Joc dt?.uvirite în original ca şi în 1. română, între prişniţă 
prinţ; prinşii de Wales erau, prin tradiţie, moştenitorii desemnaţi 
ai tronului. (N. trad.)