Karl May — Pirat Si Corsar

Karl May 


Karl May 


Pirat şi Corsar 


CUPRINS: 

Căpitanul Caiman. 
Capitolul I Miss Amiral 1 
Capitolul II Societatea trapperilor 9 
Capitolul III Deadly-Gun 25 
Capitolul IV Urmăritorii 42 
Capitolul V Ben Cunning 52 
Capitolul VI Conspirația 65 
Capitolul VII Ascunzătoarea 84 
Capitolul VIII Un atac pirateresc 102 
Capitolul IX O luptă navală 116 
Capitolul X La Hoboken 134 
Surcouf corsarul. 
Capitolul 1 În faţa Toulonului 145 
Capitolul II Cel care a forţat blocada 156 
Capitolul III Zborul „Şoimului” 165 
Capitolul IV „Vulturul” şi „Şoimul” 171 
Capitolul V La Paris 181 


Capitolul 1. 

Miss Amiral. 

Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme 
cobori, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea 
puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, 
bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru 
ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un 
francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, 
omul nostru strigă servitorului său: 


Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea. 

Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Letrier, după 
care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi 
convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul 
stăpânului.” 

Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua 
din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe 
cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la 
necunoscut. 

Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu 
drumul!” 

Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la amenințările 
proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit 
ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte 
membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era 
cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în 
mare grabă, părăsind portiera trăsurii. 

Doamne sfinte!... Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el 
spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se 
aşternea pe faţă. 

Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Letrier! se auzi un 
şuierat scurt şi poruncitor. 

În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă 
vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, 
necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră 
tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele Frangois 
de Bretigny îşi avea reşedinţa. 

Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări 
din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după 
care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet. 

Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit? 

Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc. 

Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi 
adăugă că îi va fi servită de Marc. 

Acesta din urmă află cu uimire că încăperile 
necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. 


Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi 
porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie. 

În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi 
scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa 
lui Marc Letrier. 

Ei? rosti scurt noul-venit. 

Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii 
poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu 
caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. 
Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar 
faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de 
barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu 
trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită 
cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu 
bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită. 

Cum te simţi pe uscat? 

Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în 
spatele întrebării. 

Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să 
vorbeşti! 

Domnişoară Claironl, eu sunt... 

Un gest poruncitor îi reteză vorba. 

Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu 
sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte 
stăpânul tău, domnul viconte? 

Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos. 

Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la țărm în timp 
ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. 
Am să-l pun eu odat' să tragă la edec. Să simtă gustul 
scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc. 

Letrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se 
grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor. 

Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în 
apartamentul său, sună din clopoțel. Abia după mai multe 
încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin 
până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat. 


Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă 
de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, 
drumurile noastre se vor despărţi! 

Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe 
frunte şi de pe obraji. 

Domnule viconte, nu am nimic împotrivă, dar nimic, dacă 
vreţi să-mi daţi drumul. Pentru că aşa cum stau lucrurile, 
este de aşteptat, pe aici, o vijelie a dracului de potrivnică. 
Nu puteam să vin imediat pentru că navigam în sus şi în jos 
pe scări ca o goeletă încărcată cu „lemn de abanos”2, 
urmărită de marinari englezi! 

Nu era nevoie să te agiţi atât, doar ştii foarte bine că la o 
oră atât de târzie nu obişnuiesc să mănânc decât foarte 
puţin. Mai bine scoate-mi cizmele şi adu-mi halatul! 

lertaţi-mă, înălţimea voastră, dar nu am timp pentru aşa 
ceva. 

Nu ai timp? se miră Bretigny. Măi omule, ţi-ai pierdut 
minţile?! 

În ce priveşte minţile, domnule viconte, ele sunt la locul 
lor, sub vele, deşi n-ar fi de mirare dacă vreuna din ele ar fi 
căzut peste bord. Cina dumneavoastră, înălţimea voastră, 
nu mi-a dat prea mult de lucru. Dar trebuie să mai servesc 
pe altcineva! 

Pe altcineva? Tu, să mai serveşti pe altcineva? Încep să mă 
îngrijoreze de-a binelea minţile tale. 

Mintea mea este în regulă, înălţimea voastră. Nu ea mă 
îngrijorează, ci a dumneavoastră! În ce-l priveşte pe 
celălalt, sau mai degrabă pe cealaltă... 

Spusele lui fură întrerupte de clinchetul unui clopoțel. 

Iat-o, domnule viconte! Ea a sunat din clopoțel, eu trebuie 
să dispar! 

Marc apucă tava şi voia să părăsească în grabă încăperea. 
Bretigny îl reţinu. 

Dar ce vor să însemne toate astea? Doar nu...? 

Ba da... ah, de fapt, încă nici nu v-am spus, ea se află aici! 
Ea... 


Din nou fu întrerupt. „Marc”, se auzi o voce clară şi 
ascuţită din apropiere, dinspre uşa deschisă spre coridor. 
La auzul ei, Bretigny se dădu înapoi câţiva paşi, speriat. 

Pe toţi dracii! strigă el, pălind. Asta este chiar... sau mă 
înşală simţurile..., asta nu e altcineva decât Clairon! 

Bineînţeles că este: Miss Amiral, înălţimea voastră, voia să 
spună Marc. 

Nu putu însă continua vorba. O puternică lovitură de 
pumn îl aruncă într-o parte. 

Aşa, ca să ştii! Asta e pentru Miss Amiral! Ca să ţii minte 
că eu sunt cavalerul de Saccard! se auzi, rostit pe un ton 
furios. Şterge-o acum dincolo, la treburile tale. Sau, te 
pomeneşti că trebuie să aştept să fiu servită când o să 
binevoieşti tu?! 

Sluga lăsă baltă cioburile veselei sparte şi dispăru pe uşă. 
Străinul se postase în faţa vicontelui cu un zâmbet ambiguu 
întipărit pe faţă. 

Poate să cuteze cavalerul de Saccard să-l invite pe, domnul 
de Bretigny la cină? 

Clairon! Cum este posibil să fii aici, în faţa mea! Îmi 
închipuiam, credeam..., presupuneam că eşti pe... eu eu. 

Bine, bine, domnule viconte, ajunge deocamdată! Văd că 
bucuria provocată de surpriza mea reuşită v-a luat glasul... 
Poftiţi în camera mea, unde vom găsi un leac ea să vă 
recăpătaţi cumpătul. 

Cu un gest poruncitor, cavalerul arătă spre uşă. Bretigny 
se conformă şi trecu în camera alăturată în care se afla 
Marc, în plină activitate de recuperare a timpului pierdut. 
Străinul controlă, cu o privire rapidă, masa. 

Acum poţi să pleci, Marc! Am să te chem când o să am 
nevoie de tine. 

Letrier se îndepărtă şi cei doi se aşezară faţă în faţă. 

Serveşte-te viconte, spuse cavalerul. Nervii dumitale au 
nevoie de întăritoare. 

Nu era cu putinţă să rezişti fulgerului care ţâşnea din ochii 
întunecaţi ai cavalerului. Fără un cuvânt, Bretigny începu să 


mănânce. Urmă o lungă pauză în cursul căreia se auzeau 
numai zăngănitul farfuriilor şi zgomotul iscat de mânuirea 
tacâmurilor. Vicontele amuţise. Nu-şi ridica ochii din 
farfurie şi evita să întâlnească privirea celui din faţa sa. În 
sfârşit, cavalerul îşi zvârli şervetul de la gât şi se lăsă 
confortabil pe pernele fotoliului. Bretigny îi urmă exemplul 
şi îşi luă inima în dinţi pentru a întreba: 

Clairon, ce să însemne prezenţa ta aici? 

Nici mai mult nici mai puţin decât prezenţa ta. 

Eşti al doilea ofiţer de pe „l'Horrible”. Trebuia să fii pe 
navă! 

Tu eşti căpitanul navei „l'Horrible”. Trebuia să te afli la 
bordul ei! 

Ţi-am predat comanda ei pentru că, precum bine ştii, 
aveam treburi la Hamburg. 

Am fost de acord să preiau comanda fiindcă nu bănuiam că 
tu ai să transformi acest drum într-o călătorie de plăcere. 
Pentru aşa ceva nu aveai permisiunea mea. 

N-a fost o călătorie de plăcere; dimpotrivă, a fost o treabă 
foarte grea să obţin, de la societatea de asigurări, 
recompensa pentru bricul... pe care l-am salvat. Şi socotesc 
şi acum drept una dintre cele mai reuşite lovituri pe care le- 
am dat vreodată faptul că. După ce i-am trecut prin sabie 
pe toţi nenorociţii ăia de marinari blestemaţi, le-am 
capturat corabia, am jefuito până la ultimul cui, am pilotat-o 
apoi până la Bahia, dând-o drept o corabie abandonată, 
pentru ca, în cele din urmă, ajuns cu ea la Hamburg, să 
pretind, de la armatorii păgubiţi, o recompensă grasă 
pentru munca mea. 

E păcat, însă, că banii frumoşi pe care i-ai încasat la 
Hamburg ca recompensă pentru truda noastră, a tuturor, îi 
risipeşti şi îi faci praf în lumea netrebnicilor printre care te 
învârti. Ai eşuat pe uscat, dragul meu, e clar! Bărbuţa ta, 
bine aranjată şi îngrijită, te-o fi ajutat în aventurile tale 
costisitoare. Dar, să ştii de la mine, a fost o mare lipsă de 
prevedere din partea ta că ţi-ai schimbat atât de puţin 


înfăţişarea. Puteai fi uşor recunoscut, căpitane Caiman, în 
timpul escapadelor tale pe uscat! 

Lasă ironia! Doar nu era să înfrunt o călătorie periculoasă 
pe bătrânul continent numai ca să fac drumul dus şi întors 
până la Hamburg. Mai adaug şi faptul că ştiam corabia pe 
mâini sigure. 

Ei bine, să ştii că mă aflu aici ca să-ţi dovedesc că draga 
noastră corabie nu se află pe mâini bune. 

Cum adică? întrebă Bretigny, ridicându-şi brusc capul. 

Mi-ai scris din Hamburg să-ţi trimit cecurile pe adresa ta 
de aici? 

Absolut. 

Ai primit un cec? 

Vicontele dădu afirmativ din cap. 

Următorul nu a mai sosit. 

Aşa e. Şi de aceea mă aflu într-o mare încurcătură. 

Este de înţeles, cu viaţa uşuratică pe care o duci aici. 

De unde vrei tu... voia să spună vicontele. 

Cavalerul de Saccard schiţă un surâs dispreţuitor. 

Ai făcut tu vreodată ceva fără să aflu eu? Va trebui să te 
chiverniseşti, ca să nu mori de foame. 

Cum adică? 

Exact aşa cum îţi spun. Este confirmarea spuselor mele, de 
mai înainte, că „l'Horrible” nu se află pe mâini bune. 

Vorbegşti în şarade, strigă Bretigny, pălind. Femeie! Ce s-a 
întâmplat? 

Am fost capturați de pirați! 

Deşi fuseseră rostite pe un ton liniştit şi cu un aer 
indiferent, vorbele avură un efect teribil asupra vicontelui. 
Ca împins de nişte arcuri puternice, acesta sări din fotoliu, 
sângele îi dispăru din obraji, iar ochii amenințau să-i iasă 
din orbite, în timp ce repeta, silabă cu silabă, fără să ridice 
tonul: „Am fost cap... tu... raţi... de... pi... raţi?” 

Da, capturați! Şi totul s-a dus... N-a mai rămas nici un cui, 
nici o aşchie din splendida noastră corabie, nimic nu a fost 


salvat. Şi nu a rămas nimeni ca să-ţi aducă această veste, în 
afară de mine. Ştii acuma de ce nu ai mai primit bani. 

Bretigny se prăbuşi fără vlagă în fotoliu, rămânând câteva 
minute nemişcat. După care, apucă cu o mână tremurândă 
paharul şi-i înghiţi dintr-o suflare conţinutul; îl umplu din 
nou şi îl goli încă o dată. 

Este imposibil, ce îmi spui nu poate să fie adevărat! 

Îţi închipui că altminteri aş mai fi fost aici? Crezi că i-aş fi 
lăsat singuri pe ai noştri numai ca să-ţi pot tulbura 
aventurile galante?! 

Se părea că Bretigny nu observase grimasa de dispreţ 
care întovărăşise ultimele cuvinte ale cavalerului, căci ceru 
cu insistenţă: „Povesteşte! Trebuie să aflu totul! Acu”, 
imediat!” 

Cu plăcere, adoratul meu! Dragostea mea neţărmurită 
pentru tine mă împiedică să te lipsesc, fie şi un minut, de 
aflarea unei veşti atât de îmbucurătoare. Deci ascultă: aşa 
cum ne-am înţeles dinainte, am avut grijă de tine 
expediindu-ţi un cec din Rio. Aici, corabia a fost din nou 
călăfătuită, prevăzută cu o cală mai mare, pentru a adăposti 
„marfa” şi am pornit în larg, înspre Ascension. Acolo ne-am 
întâlnit cu nava „Colombo” şi am luat la bord câteva sute de 
„oameni de abanos” pe care aceasta i-a „pescuit” de pe 
Coasta de Aur3. Dacă reuşeam să-i evităm pe englezi, odată 
ajunşi în Antile, făceam o afacere strălucită. 

Marfa ai primit-o pe credit, ca de obicei? 

Nu. Spaniolul s-a văietat că vremurile sunt grele şi a 
pretins că în ultimul timp marinarii englezi sunt atât de 
vigilenţi, încât negoţul nu poate să se facă decât cu bani 
peşin. Dacă voiam să nu pierd marfa, trebuia să-mi golesc 
punga până la ultimul dolar. Am făcut-o, pentru că negrii 
erau cu toţii, fără excepţie, puternici, tineri şi sănătoşi. 

Ce curs aţi luat? 

Am navigat spre Cuba şi am ajuns cu bine până la 
Înălţimea Bahiei. Acolo ne-a luat la ochi o corabie militară 
engleză, la care s-a alăturat, puţin mai târziu şi o fregată. 


Aceasta s-a dovedit a fi o navă atât de rapidă, încât era clar 
că nu vom putea scăpa fără o încăierare. Am pus pe 
nemernicii de negri în lanţuri şi am pregătit-o pe 
„lHorrible” pentru luptă. Amănuntele le poţi afla mai 
târziu, acuma vreau să-ţi spun doar câteva cuvinte. Am fost 
prinşi la mijloc de cei doi englezi şi atât de bine „aranjaţi”, 
că nici vorbă nu a mai putut fi să trecem la înfruntarea 
duşmanului. Băieţii noştri s-au apărat ca dracii; degeaba, 
însă. Au fost măcelăriți sau capturați. După un scurt 
interogatoriu au fost spânzurați de vergi: „l'Horrible” era 
pierdută! 

Pierdută! mârâi de Bretigny. Buna, minunata mea 
„LHorrible” pierdută! Capturată de şobolanii de englezi, 
care până acum tremurau numai la auzul numelui meu 
căpitanul Caiman! Dacă aş fi fost acolo i-aş fi învăţat eu 
minte! Ca întotdeauna şi pentru totdeauna! 

Se învârtea cu paşi mari prin încăpere şi se lupta cu o 
enervare care aproape că îi aducea sângele în ochi. 
Cavalerul sărise şi el de pe scaun şi scrijelea de zor faţa de 
masă cu un cuţit. Amintirea înfrângerii suferite îi desfigura 
faţa într-o grimasă urâtă şi reliefa, sub pielea subţire de pe 
frunte, nişte vinişoare albastre, congestionate. 

Dacă îţi închipui, cumva că „l'Horrible” avea la bord un 
singur laş, îţi înfig lama acestui cuţit între coaste, rosti 
ameninţător cavalerul, fulgerându-l pe viconte cu privirea. 
Ai un pumn puternic şi te pricepi să comanzi o corabie 
ageră. Dar îţi închipui cumva că aş fi mai prejos decât tine? 
Corabia nu putea fi păstrată şi cu asta basta! Un singur 
cuvânt insultător din partea ta sau a vreunui supravieţuitor 
de pe „l'Horrible” şi unul din noi pleacă în iad! 

Eh! Clairon, încă nu te-ai dovedit a-mi fi maestru; 
Nemaivorbind că, până una alta, nu ţi-am reproşat nimic. 
Deci, toţi vitejii mei băieţi s-au dus pe apa sâmbetei? 

Toţi! 

Şi tu? Cum ai reuşit să scapi de ştreang? 


Nu a fost prea greu! Mi-am dat seama că s-a terminat cu 
noi. Am reuşit să cobor şi să mă îmbrac în haine femeieşti. 
Am încuiat uşa cabinei şi am aruncat cheia prin hublou. 
Când m-au găsit, m-am dat drept o captivă, reuşind să 
stârnesc compasiunea ofiţerilor cu povestea mea; aşa că am 
fost tratată cu grijă şi consideraţie şi m-au depus pe uscat la 
prima escală. Cunoscându-ţi adresa şi neavând altceva mai 
urgent de făcut, m-am grăbit să te găsesc şi să-ţi povestesc 
cele întâmplate. „LHorrible” este pierdută, iar noi... 
cerşetori! 

Tăcu. Vicontele, de asemenea, nu scoase multă vreme nici 
o vorbă. Îşi continua plimbarea prin cameră, părând doar 
preocupat să-şi recapete cumpănirea. 

Cerşetori? răcni el în cele din urmă. Nu, cerşetori nu 
suntem! „L.Horrible” este pierdută, dar numai pentru 
scurtă vreme. Am s-o iau îndărăt! 

Nici nu mi-am închipuit altfel, spuse cavalerul. Noi doi 
suntem destul de bărbaţi pentru a avea siguranţa că-i vom 
simţi iarăşi puntea sub picioare. Te-ai gândit cumva cum să 
procedăm? 

Nu! se auzi răspunsul rezervat. Dar nu mă îndoiesc că am 
să găsesc răspunsul în curând. 

Sunt la fel de convins. Cu deosebirea că eu cunosc deja 
procedeul. 

Ah! Aş putea să-l aflu şi eu? 

Este acelaşi la care te gândeşti şi tu. 

Te înşeli, nu am încă un plan precis. Cel mai simplu ar fi să 
regăsim corabia noastră, care probabil serveşte acum ca 
navă de transport în serviciul statului, să ne angajăm pe ea 
ca marinari şi să-i câştigăm de partea noastră pe membrii 
echipajului. 

Mda! 

Ce părere ai? 

Eşti destul de deştept ca să-ţi dai seama că realizarea 
acestui plan este, pe cât de nesigură, pe atât de 


imprevizibilă. Acţionezi aşa doar dacă nu mai există altă 
cale. 

Ştii tu una mai bună? 

Da, ţi-am spus, este aceeaşi la care te gândeşti şi tu. 

Iar eu îţi repet că te înşeli. Sunt atât de surprins şi de 
tulburat de vestea pe care mi-ai adus-o, că în momentul 
acesta nu mai pot judeca limpede. 

Domnule viconte! se auzi, rostit de vocea subţire şi 
hotărâtă. 

Domnule cavaler! glăsui răspunsul, pe un ton menit să 
impresioneze. 

Brusc, Saccard începu să râdă: 

Crezi, într-adevăr, că ai putea să-mi ascunzi vreun gând? 

Crezi, într-adevăr, că eşti atotştiutor? 

În prezent, da. Cel puţin în ceea ce te priveşte. 

Chiar aşa îţi închipui? Ei, atunci, dacă eşti atât de isteţ, 
dezvăluie-mi şi mie ee gând mi-a venit, în mod curios, fără 
să-mi dau seama. 

Bine, zâmbi Saccard, stingherit. Nu am despre tine, după 
câte ştii, o părere exagerat de bună. Cu toate astea, te 
consider destul de ager la minte ca să ştii că... (se apropie 
de viconte şi-i şopti la ureche:) preţioase giuvaieruri ale 
ducesei de Oerstâdt, care chiar acum se află la bijutierul 
Thieme, buna ta cunoştinţă de aici, ne oferă mijloacele 
pentru a ne atinge mai repede şi mai uşor scopul. 

Femeie! strigă Bretigny, dându-se înapoi, eşti un diavol! 

Îţi mulţumesc pentru acest compliment şi te rog să mă 
crezi că îl apreciez, deoarece diavolul este, în anumite 
cazuri, o personalitate demnă de luat în seamă. De 
altminteri, groaza ta constituie cea mai bună dovadă că am 
nimerit-o cel mai bine. Acest Thieme este un tip puternic? 

Nu-i la înălţimea noastră... 

Asta cam aşa e. Luni, adică mâine seară, spre orele nouă, 
bijutierul trebuie să ducă ducesei giuvaierurile. Puțin mai 
târziu el va părăsi reşedinţa acesteia cu o sumă de bani 
care ne va ajunge ea să ieşim din toate încurcăturile şi să 


readucem în stăpânirea noastră corabia pierdută. Dar 
acum, lasă-mă singur. Mai gândeşte-te, cu luare-aminte, la 
tot ce-am plănuit. Te aştept aici peste o oră. Atunci vom lua 
o hotărâre definitivă. 

Ascultător, Bretigny se îndepărtă. Ajuns în camera sa, se 
întinse pe canapea, oftând adânc. Dar nu avu răbdare să 
stea aşa multă vreme. Se ridică şi începu să măsoare 
încăperea cu paşi mari, grăbiţi. 

„Cine şi-ar fi putut închipui toate astea acum o oră! 
TI'Horriblet pierdută şi Miss Amiral aici! Cu domnul viconte 
s-a terminat. La fel şi cu nenorocitul de Thieme. Bietule 
Thieme, ai fi bănuit tu oare că prea nobilul domn de 
Bretigny, pe care l-ai primit în casa ta şi l-ai introdus în 
societate, este, de fapt, căpitanul Caiman?! Dar cum.de a 
reuşit Clairon. Să cunoască atât de exact întreaga situaţie 
de aici? În orice caz, trebuie să fi fost de mai multă vreme în 
preajma mea, observându-mi toate mişcările. Poate le-a 
ghicit pe cele mai multe. Ea mă cunoaşte şi are şi un ascuţit 
spirit de observaţie de care, fie vorba între noi, e mai bine 
să te fereşti.” 

După ce s-a mai plimbat un timp prin cameră, vicontele a 
început să se mai liniştească. Şi când, după o oră, s-a 
îndreptat spre apartamentul alăturat, se afla într-o cu totul 
altă dispoziţie decât aceea în care-l părăsise cu puţin timp 
mai înainte. În faţa tabloului care i se înfăţişa rămase, însă, 
fără să vrea, încremenit, în uşă. Cavalerul de Saccard 
dispăruse fără urmă, iar în locul lui se odihnea, pe divan, o 
femeie de o frumuseţe fermecătoare. 

Clairon! se auzi el strigând. 

Apropie-te şi aşază-te lângă mine, îl rugă ea şi îi întinse 
mica şi delicata ei mână. Vocea îi suna cu totul altfel decât 
înainte. Bretigny se aşeză degrabă lângă ea. Caracterul şi 
tonul discuţiei lor de mai înainte erau complet uitate... 

Două zile mai târziu micul orăşel a fost zguduit de vestea 
că bijutierul Thieme a fost găsit ucis. El fusese jefuit nu 
numai de imensa sumă de bani primită în schimbul 


giuvaierurilor ducesei de Oerstâdt, ci şi de obiectele 
preţioase pe care le avea asupra sa. Abia mai târziu a căzut 
bănuiala asupra vicontelui de Bretigny. El, însă, dispăruse 
împreună cu servitorul său, precum şi un anume cavaler de 
Saccard, încă din noaptea crimei. Urmele lor duceau la 
Hamburg. Acolo cei trei suspecți se îmbarcaseră pe primul 
pachebot mai de Doamne-ajută, cu destinaţia America. 
Când urmăritorii au sosit la Hamburg, cei trei se aflau în 
plin ocean. Pe vremea aceea, America şi Europa nu erau 
încă legate cu un cablu telegrafic... 

Capitolul II Societatea trapperilor4 

Marile prerii ale Americii de Nord, care se întind die la 
părintele fluviilor, Mississippi, până la poalele Munţilor 
Stâncoşi şi de la povârnişurile nordice ale acestora până la 
coastele Pacificului, se aseamănă cu nesfârşitele întinderi 
ale oceanului. Cel puţin asta este impresia pe cara o lasă 
asemenea peisaje asupra celui care, despărţit de pământul 
natal, se încumetă, vreme îndelungată, să brăzdeze valurile 
mărilor sau să cutreiere coclaurile aventuroase ale Statelor 
Unite, călare pe un cal zdravân. 

Un bătrân swalker5, care şi-a trăit o bună parte a vieţii 
sub fluturarea pânzelor unei corăbii cu trei catarge, nu 
doreşte să-şi petreacă restul zilelor în mijlocul uscatului. 
Prin urmare, el îşi construieşte o colibă cât poate mai 
aproape de „apa cea mare”, de unde să poată privi cu ochii 
plini de dor şi drag spre schimbătoarele şi neodihnitele 
talazuri, până ce degetele reci ale morţii îi vor închide 
pleoapele obosite. 

La fel se întâmplă şi cu cel ce se încumetă să înfrunte 
primejdiile Vestului Sălbatic. Odată întors pe tărâmurile 
„binecuvântate”, dar şi blestemate ale lumii civilizate, el va 
fi mistuit de un dor nespus. De dorul periculoaselor post- 
oak-flats6 şi al nemărginitelor ţinuturi sălbatice, unde 
trebuie să-ţi încordezi toate forţele fizice şi spirituale 
pentru a nu fi răpus în lupta cu nenumăratele capcane ale 
preriei. Pentru el cu greu se va găsi un locşor în care să se 


retragă la bătrâneţe, aşa cum şi-l află marinarul, undeva, la 
marginea tihnită a uscatului. El nu o să se poată bucura de 
odihnă sau de vreo clipă de răgaz. Va fi nevoit să se lase 
veşnic purtat pe spinarea calului său, în depărtări în care va 
dispărea fără să lase vreo urmă. Oasele sale vor albi poate 
pe vreo câmpie pustiită de uscăciune sau în vreo văgăună, 
printre stânci înalte până la cer. Vreun vânător va da poale 
peste ele. Dar şi acest călător va călări nepăsător pe lângă 
oseminte, fără să-şi facă o cruce sau să rostească 
„odihnească-se în pace”. Şi nici n-o să se întrebe ce nume o 
fi avut cel care şi-a sfârşit, zilele în această singurătate, în 
condiţii, poate, cumplite. Vestul îşi are propria sa filosofie, 
aspră şi nu îngăduie simţăminte gingaşe sau menajamente. 
El este supus pe de-a întregul stihiilor şi nu cunoaşte alt 
stăpân în afara de legile neiertătoare ale naturii. De aceea 
nu oferă adăpost decât celor care se bizuie numai pe ei 
înşişi. 

Pe aceste meleaguri poartă un război disperat o spiţă de 
oameni bine înzestrați de natură, dar sortiţi totuşi unei 
pieiri inevitabile. Izgoniţi neîncetat din aşezările lor 
străbune de un popor care dispune, pentru a-şi atinge 
scopul, de toate mijloacele materiale şi spirituale, naturale 
şi artificiale, ei vor fi subjugaţi prin violenţă, în ciuda unei 
rezistenţe eroice. Este o luptă de secole, care se duce între 
un uriaş muribund şi fiii unei civilizaţii ce devine din ce în ce 
mai puternică şi îşi întăreşte tot mai mult strânsoarea în 
jurul grumazului potrivnicului. Este o luptă plină de fapte 
eroice, cum istoria nu a mai avut prilejul să consemneze 
vreodată. Aici se războiesc pe viaţă şi pe moarte luptători 
cu înfăţişare modestă, dar demni de toată stima. Iar celui 
care se încumetă să pună piciorul pe aceste nesfârşite 
câmpuri de luptă nu-i este îngăduit să-i lipsească niciuna 
din armele cu care ei sunt înzestrați. 

Când porneşti, cu arma pe umăr, din Fort Gibson, în sus pe 
valea Arkansasului şi mergi cale de câteva zile, ajungi la o 
mică aşezare, alcătuită din câteva colibe, o păşune 


comunală şi o casă aşezată ceva mai departe de celelalte. 
De la distanţă, această casă îşi anunţă, printr-o firmă 
modestă, calitatea de prăvălie şi pensiune. Stăpânul ei nu 
este obişnuit să facă faţă unei clientele pretenţioase. De 
aceea nici el nu manifestă pretenţii prea mari faţă de 
muşteriii săi. Nu ştie nimeni de pe ce meleaguri a venit şi ce 
a fost înainte de a poposi aici. De aceea, la rândul lui, nici el 
nu întreabă pe nimeni de nume sau de scopul călătoriei 
sale. Oamenii se aprovizionează de la el cu ce le trebuie, 
dau ceva pe gât, se bat, se împung puţin sau se împuşcă, 
după care îşi văd de drumul lor. Cine pune multe întrebări 
iroseşte mult timp, or, pentru americani, timpul e mai 
preţios decât un răspuns pe care preferă să-l afle singuri. 

În prăvălia amintită mai înainte şedeau la bar câţiva 
bărbaţi cu înfăţişare nu prea aleasă. Îmbrăcămintea lor era 
pestriță. Dintr-o privire puteai recunoaşte, după hainele lor, 
pe adevărații trapperi şi squatteri care nu au avut niciodată 
habar ce-i acela un croitor bun şi îşi alcătuiesc 
vestimentația fără prea multă alegere, procurându-şi ce şi 
de pe unde găsesc. 

Acolo unde se află laolaltă mai mulţi oameni ai Vestului 
poţi fi sigur că găseşti şi ceva bun de băut, precum tot atât 
de sigur poţi fi că vei auzi şi o poveste interesantă. Faptul că 
cei prezenţi stăteau în linişte, cu privirea pierdută în zare, 
se explică prin aceea că tocmai se încheiase relatarea uneia 
din acele povestiri „întunecate şi sângeroase” care pot fi 
auzite în ţinuturile de graniţă. Fiecare din cei ce o 
ascultaseră îşi scormonea amintirile în căutarea uneia şi 
mai şi. Deodată, unul dintre cei ce stăteau lângă fereastră 
strigă: 

Băgaţi de seamă, oameni buni, ia uitaţi-vă dincolo de apă! 
Dacă nu mă înşală bătrânii mei ochi, se apropie doi 
greenhorns7 ca la carte. Priviţi numai cum stau pe cai, fain 
şi gingaş, de parcă le-ar fi pus Dumnezeu mâna-n cap. Ce- 
or fi căutând prin pădurile noastre oameni de soiul ăsta? 


Cu excepţia unuia singur, toţi cei prezenţi s-au ridicat să-i 
examineze pe noii-veniţi. Cel care le atrăsese atenţia asupra 
lor îşi reluă locul la masă, aşezându-se relaxat cu coatele 
îndepărtate, cu aerul omului care şi-a făcut datoria şi nu 
mai are nici o obligaţie. Era un personaj ciudat. Părea că 
natura şi-ar fi propus să confecţioneze din el o bucată de 
frânghie, într-atât de lung şi nesfârşit l-a croit. Toate la el, 
faţa, gâtul, pieptul, abdomenul, braţele şi picioarele erau 
interminabile şi, în acelaşi timp, atât de sfrijite, încât 
întreaga lui făptură părea gata să se frângă la prima adiere 
mai puternică de vânt şi să se răsfire în fâşii subţiri. 
Fruntea îi era descoperită, dar pe partea dinapoi a capului 
se bălăbăânea un obiect neidentificabil ce putea să fi fost 
cândva un joben, dar care acum era într-un hal fără de hal. 
Barba de pe faţa-i uscăţivă consta din mai puţin de o sută 
de fire. Ele acopereau cu zgârcenie, solitare şi răsfirate, 
pomeţii obrajilor, bărbia şi buza de sus, de unde coborau, 
atârnând, lungi şi subţiri, până aproape de brâu. Scurta de 
vânătoare pe care o purta părea să dateze din cele mai 
fragede timpuri ale tinereţii sale, deoarece de-abia îi 
acoperea jumătatea de sus a pieptului, iar mânecile abia de- 
i treceau cu câţiva centimetri de coate. Cele două scoarţe 
nenorocite, în care îi erau înfipte picioarele, puteau să fi 
fost cândva carâmbii unei. Perechi uriaşe de cizme 
marinăreşti, dar acum aveau aspectul unor burlane, demult 
arse. Ele îi ajungeau în dreptul gleznelor sub forma unor 
horse-feet8, cum erau denumite, în special în America de 
Sud, astfel de încălțări, confecţionate din pielea jupuită de 
pe picioarele cailor. 

Ai dreptate, Pitt Holbers, spuse unul dintre cei care 
priveau pe fereastră. Sunt nişte tolomaci care nu prea au 
de ce să ne intereseze. Să-i lăsăm să-şi vadă de treaba lor. 

Curioşii se întoarseră la locurile lor. De afară se auzi 
tropăit de cai, apoi o voce repezită şi grosolană, care suna 
de parcă ar fi fost obişnuită să poruncească. În momentul 
următor uşa se deschise lăsând să pătrundă înăuntru pe cei 


ce făcuseră obiectul discuţiei de mai înainte. Despre cel 
care intră al doilea nu se putea spune mare lucru, în timp 
ce personalitatea celui ce intrase primul, în alte 
împrejurări, ar fi produs fără îndoială o impresie deosebită. 
Fără să vădească un fizic prea robust, datorită unei ţinute 
curioase şi felului de a se mişca, degaja o impresie de forţă 
neobişnuită şi de autoritate. Faţa sa regulată, chiar frumos 
conturată, era puternic bronzată şi împodobită cu o barbă 
deasă, de culoare închisă, îmbrăcămintea lui era complet 
nouă. Armele sale, cât şi cele ale însoţitorului său, păreau 
să fi părăsit de curând galantarul armurierului, într-atât de 
curate şi lustruite erau. 

Adevăratul vânător sau fermier simte o repulsie de 
neînvins faţă de tot ce dovedeşte grijă deosebită în ce 
priveşte aspectul exterior. Mai cu seamă îi este silă de 
armele prea bine întreţinute, petele de rugină fiind 
considerate un semn sigur că ele nu sunt purtate ca nişte 
podoabe, ci că şi-au dovedit bunele servicii în luptă şi în alte 
împrejurări periculoase. 

Aici, unde valoarea unui om este determinată după cu 
totul alte criterii decât îmbrăcămintea sa, o înfăţişare 
îngrijită constituie aproape o provocare şi cel mai mic 
incident este un bun prilej pentru a se rosti vorbe grele. 

Good day, Messurs, îi salută noul-venit pe cei prezenţi, în 
timp ce-şi da jos de pe umăr puşca cu două ţevi, pe care o 
sprijini de perete, în colţul încăperii, gest ce nu i-ar fi trecut 
prin cap unui localnic. Întorcându-se către patron, care-l 
privea pe jumătate curios, pe jumătate batjocoritor, îl 
întrebă: 

Poate fi găsit aici respectabilul master Winklay? 

Hm, acela sunt poate chiar eu, răspunse neglijent cel 
întrebat. 

Poate? se auzi pe un ton oarecum jignit şi din pricina 
aceea, cam ascuţit. Ce vrea să însemne astă? 

Asta înseamnă că sunt, fireşte, master Winklay, dar 
câteodată nu, după cum îmi place! 


Aşa! Şi acuma, cum vă place? 

Asta depinde, desigur, de ceea ce vreţi de la master 
Winklay, sir! 

Înainte de toate o înghiţitură zdravănă pentru mine şi 
însoţitorul meu, iar apoi vreau să cer o informaţie. 

Înghiţitura vă stă la dispoziţie, poftiţi! Puteţi avea şi 
informaţia, în măsura în care m-oi pricepe să v-o dau. Ştiu 
ce-i sunt dator unui gentleman. 

Lasă gentlemanul la o parte, Winklay! Oricum, se pare că 
pe aici nu are prea maro valoare, se răsti străinul în timp ce 
lua paharul de la gură cu un aer nemulţumit, întrebarea 
mea se referă la Deadly-Gun9. 

Deadly-Gun? întrebă surprins patronul. Ce vreţi de la el? 

Că-ţi place sau nu, asta e treaba mea. Am auzit că uneori 
trece pe aici, pe la dumneata. 

Hm şi da şi nu, sir. Ceea ce vă place dumneavoastră s-ar 
putea să-mi placă şi mie. Dacă nu-mi răspundeţi la 
întrebare nu vă puteţi aştepta la altceva. Aici se află unii 
care ar putea, ei, să vă răspundă. Doi dintre cei de faţă îl 
cunosc bine pe cel de care vă interesaţi. 

Şi Winklay întoarse spatele, hotărât să curme conversaţia 
cu străinul. Acesta din urmă, deşi respins astfel, în cel mai 
pur stil americănesc, se întoarse liniştit spre cei de la mese: 

Este adevărat ce spune Winklay? 

Nu primi nici un răspuns. Atunci, vădind mai multă 
înţelepciune, noul-venit se adresă lui Pitt Holberst. 

Vreţi să aveţi bunătatea să-mi răspundeţi dumneavoastră 
la întrebare, master Tăcere? 

Ascultaţi, sir, numele meu este Holbers, Pitt Holbers, dacă- 
l puteţi reţine; şi dacă întrebaţi deodată trei sute de 
oameni, atunci nu ştie niciunul dacă tocmai el este cel 
căruia vă adresaţi. Ce vreţi de la Deadly-Gun? 

Nimic ce ar putea să-i displacă. Mă numesc Heinrich 
Mertens şi, împreună cu prietenul meu, Peter Wolf, am 
venit din Răsărit, peste Ocean, ca să dau o raită prin 
podurile de pe aici. De aceea am nevoie de o căâlăuză şi cel 


mai potrivit pentru acest scop mi se pare Deadly-Gun. De 
aceea vreau să ştiu unde pot să dau de el. 

S-ar putea să fie cel mai potrivit, dar, dacă ei este de 
aceeaşi părere, asta e o altă poveste. Dumneavoastră, însă, 
nu prea păreţi să vă potriviţi cu el. 

Credeţi? S-ar putea să aveţi dreptate, cum tot aşa de bine 
s-ar putea să vă înşelaţi. De aceea, mai bine spuneţi-mi dacă 
puteţi şi dacă vreţi să-mi daţi informaţia cerută. 

Cel solicitat se întoarse fără grabă către locul unde şedea 
singurul bărbat din încăpere, care, la sosirea străinilor, 
rămăsese liniştit pe scaunul lui: 

Ce părere ai tu, Dick Hammerdull? 

Cel întrebat ţinuse până atunci capul aplecat deasupra 
paharului, părând atât de concentrat asupra conţinutului, 
încât nici nu-şi ridicase ochii înspre străini. Acum se 
întoarse şi împinse mai pe ceafă obiectul care-i acoperea 
capul, ca şi cum ar fi vrut să acorde minţii sale libertatea 
necesară pentru formularea unui răspuns înţelept. 

Care e părerea mea, e totuna. N-are decât să-l găsească 
singur pe colonel! rosti el şi se întoarse să-şi vadă de pahar. 
Cel cu barbă neagră păru însă nemulţumit de răspunsul 
nu îndeajuns de clar. Aşa că, apropiindu-se de Dick, îl 

întrebă: 

Cine este colonelul, master Hammerdull? 

Acesta îşi ridică încet privirea mirată asupra străinului. 

Cine este colonelul, e totuna. Colonelul înseamnă colonel. 
Deadly-Gun este colonelul nostru, aşa că îi spunem colonel. 

Străinul nu putu să nu schiţeze un zâmbet la adresa logicii 
vânătorului. Apoi îi puse din nou mâna pe umăr şi continuă 
să-i vorbească: 

Nu vă înfierbântaţi, master! Când întrebi ceva, te aştepţi 
să ţi se răspundă. Aşa e pretutindeni şi nu văd de ce ar fi 
altfel aici, în Arkansas. Unde poate fi găsit colonelul? 

Unde poate fi găsit, e totuna. O să ajungeţi la el şi cu asta 
basta! 


Ho-ho, omule! Asta nu mi-e deajuns. Trebuie totuşi să ştiu 
cum şi unde se va întâmpla lucrul ăsta! 

Dick Hammerdull făcu o mutră şi mai uimită. El, un om 
liber al preriei, să fie silit să vorbească. Aşa ceva nu putea 
îngădui! Ridică paharul, trase o duşcă zdravănă şi apoi se 
ridică în picioare. Abia acum putea fi privit din cap până în 
picioare... 

Părea să fie alcătuit ca o contrapiesă a lui Pitt Holbers. Era 
un individ mic de statură, deosebit de gras, cum nu prea 
poţi întâlni în America. Nu prea puteai să-ţi dai seama dacă 
e cazul să te temi sau să râzi de el. Corpul său, scurt şi 
rotofei, era înghesuit într-un fel de sac din piele de bizon, 
material iniţial care nu prea mai exista, deoarece fiecare 
din „rănile” vechii îmbrăcăminţi fusese „vindecată” prin 
cârpirea cu câte o bucată de blană netăbăcită, încât, până 
la urmă, peticele se înlănţuiau şi se întrepătrundeau ca 
ţiglele unui acoperiş. Picioarele îi erau înfăşurate în două 
alcătuiri care nu se puteau numi nici cizme, nici ghete, nici 
ciorapi ori jambiere. Pe cap purta un obiect inform care 
cândva ar fi putut fi o căciulă de blană, dar acum era 
complet năpârlită. Faţa, înăsprită de ploi şi ninsori, în care 
sclipeau doi ochişori vioi, nu prezenta nici urmă de barbă şi 
era brăzdată de nenumărate cicatrice şi semne ce dădeau 
trăsăturilor sale şirete un aer războinic. Îi lipseau şi câteva 
degete. În privinţa înzestrării cu arme, aceasta era cea 
obişnuită în Vest. Nimic deosebit. Doar puşca, pe care o 
aşezase în faţa sa, pe masă, merita să fie examinată mai 
îndeaproape. Avea aspectul unui ciomag rupt din vreun 
desiş ca să servească la prima încăierare zdravănă. Acest 
obiect de lemn îşi pierduse forma originară; era acoperit cu 
tăieturi, crestături şi crăpături, de parcă s-ar fi jucat cu el 
nişte şobolani. Între bucata de lemn şi ţevile depărtate cu 
care se termina, se strânsese o cantitate atât de mare de 
murdărie, încât lemnul, murdăria şi metalul alcătuiau un tot 
perfect şi nu puteau fi deosebite una de alta. Nici cel mai 
bun trăgător european nu s-ar fi încumetat să rişte a 


slobozi un foc din bătrânul ciomag, de teamă să nu 
explodeze pe loc. Cu toate acestea, până şi în zilele noastre 
poţi să dai, prin prerie, peste arme de foc de soiul ăsta, din 
care un altul nu ar reuşi să facă să ţâşnească un glonte în 
schimb, proprietarul lor nu greşeşte, Doamne fereşte, ţinta. 

Dick Hammerdull stătea acum drept în faţa străinului; se 
uită în sus la el, de mai mare dragu', şi spuse: 

Unde şi când se va întâmpla acest lucru, e totuna. Credeţi 
dumneavoastră, sir, că Dick Hammerdull şi-a tocit cumva 
zeci de ani coatele într-un colegiu ca să studieze oratoria? 
Ceea ce spun o dată e bun spus Mai mult nu e de aşteptat. 
Şi dacă nu e de ajuns, cine nu-i mulţumit n-are decât să 
predice în faţa cui o vrea. Suntem aici în ţara preriilor, unde 
ne folosim răsuflarea pentru lucruri mai importante decât 
pentru a sporovâăi. Reţineţi asta! 

Dick Hammerdull, ai frecventat de bună seamă colegiul 
pentru că, după cât se vede, ştii să vorbeşti ca cel mai bun 
predicator mormon. Dar ai uitat să-mi spui ceea ce vreau să 
aflu. Te întreb încă o dată: cum şi când pot să dau de 
Deadly-Gun? 

La dracu', omule! Gata! Ajunge! Ai auzit că o să-l poţi găsi. 
Ce vrei mai mult? Aşază-te în faţa paharului dumitale şi 
aşteaptă. Nu înţeleg să primesc lecţii de la un greenhorn. 

Greenhorn ai spus? Ai poate poftă să faci cunoştinţă cu 
cuțitul meu?! 

Ei, asta-i, sir! Ce mă priveşte pe mine briceagul 
dumneavoastră? Folosiţi-l pentru a înţepa insecte sau n- 
aveţi decât să bărbieriţi broaşte cu el. Dick Hammerdull nu 
este omul care să se sperie de o ţepuşă de părpălit slănină. 
Nu vă purtaţi ca un om al Vestului. Aşa că vă spun încă o 
dată. De vă place sau nu, sunteţi un greenhorn. Aveţi mai 
degrabă grijă să schimbaţi lucrul acesta. 

Well!10 Atunci, aşa o să fie pe dată, rosti străinul şi se 
întoarse spre colţul în care îşi lăsase puşca; o înşfăcă, trase 
cocoşul şi ordonă: 


Master Hammerdull, unde poate fi găsit colonelul 
dumitale? Îţi dau timp un minut ca să-mi răspunzi, după 
care n-o să mai ai ocazia să mai spui nimic. Suntem în ţara 
preriilor, unde fiecare poate să-şi impună propria lege! 

Cel căruia i se adresase privi cu aerul cel mai indiferent la 
paharul său, nimic din comportarea sa netrădând faptul că 
ar fi luat act de provocare. Ceilalţi se bucurau că se iscase 
binevenita gâlceava. Ea le oferea distracţia aşteptată şi ei 
priveau, plini de nădejde, când la unul, când la celălalt. 
Numai Pitt Holbers, care părea să fie sigur de felul în care 
se vor desfăşura ostilitățile, îşi băgă comod degetele între 
abdomen şi centură, apoi îşi întinse interminabilele picioare 
înaintea sa, cât mai departe, de parcă i-ar fi stat în drum, pe 
când îşi privea prietenul. 

Străinul continuă: 

Ei, master, minutul a trecut! Îmi răspunzi au ba? Număr: 
unu... doi... trei... 

Dar nu reuşi să termine rostirea fatalului „trei”. Până la 
„doi”, Hammerdull şezuse nemişcat, după care însă, cu 
iuţeala gândului, de care cine nu-l cunoştea nu l-ar fi crezut 
în stare, apucă vechea armă; în aceeaşi clipă, aceasta era 
aţintită asupra străinului; se văzu o străfulgerare, 
împuşcătura bubui cu putere însutită în spaţiul redus şi 
arma îi zbură străinului din mână, căzând pe pardoseala 
încăperii. În clipa următoare personajul se afla jos, pe 
duşumea, iar Dick stătea în genunchi, aplecat deasupra lui, 
cu un cuţit îndreptat spre pieptul său. 

Ei, greenhorn, zi-i „trei”, ca să-ţi dau răspunsul porunci el 
batjocoritor. 

La dracu', master, lasă-mă să mă ridic ca să-ţi pot 
răspunde. Ştii bine că n-aş fi tras. 

Asta rămâne de văzut! N-ai fi tras, ai? Deci e vorba de o 
farsă jucată unui vânător bătrân ca Dick Hammerdull. 
Foarte amuzant! Dacă ai fi tras ori nu, e totuna, tinere. Ţi-ai 
îndreptat arma împotriva unui om al Vestului şi cu asta, 


potrivit legilor preriei, ţi-ai pecetluit soarta. Acum număr 
eu: unu... doi... 

Cel aflat dedesubt făcu un efort supraomenesc pentru a se 
ridica, dar fără nici un rezultat. După care se rugă: 

Nu mă înjunghia, master; colonelul este unchiul meu! 

Colonelul?... Unchiul dumitale? Asta s-o spui cui vrei; eu 
însă trebuie să mă mai gândesc înainte de a te crede. 

Totuşi ăsta-i adevărul. N-ar fi prea mulţumit să audă ce 
vreţi să-mi faceţi. 

Aşa, hm! Dacă eşti chiar nepotul lui sau nu, rămâne de 
văzut. Eu te-aş fi gădilat doar puţin, ca să-ţi dau o lecţie 
bună. Cuţitul meu nu-i ia viaţa unui greenhorn; e mult prea 
bun pentru aşa ceva. Sculaţi-vă! 

Se ridică şi se înapoie la masa pe care o părăsise câteva 
clipe mai înainte. Aşeză înaintea sa arma şi începu să o 
încarce din nou. I se citea pe faţă grija cu care proceda la 
această operaţie şi micii săi ochi iradiau dragostea ce i-o 
purta străvechiului instrument. 

Da, o armă ca asta nu mai are pereche, îşi dădu cu 
părerea patronul, care asistase imperturbabil la cele 
întâmplate, fără să-i pese de fumul care umplea încăperea. 

Da, aşa este, bătrâne băutor de brandy, confirmă Dick 
Hammerdull. Bine spus. Este bună şi totdeauna la 
îndemână când am nevoie de ea. 

În clipa aceea, uşa se deschise fără zgomot şi, fără ca cei 
aşezaţi lângă fereastră să fi observat ceva, intră, păşind 
neauzit, un bărbat în care, în ciuda ţinutei sale de vânător, 
puteai imediat recunoaşte un indian. 

Hainele îi erau curate şi vădit îngrijite, lucru rar la cei din 
rasa lui. Atât scurta de vânătoare, cât şi pantalonii erau 
făcuţi din piele moale de bizon, din care femeile indience 
confecţionează cu mare meşteşug îmbrăcăminte. La 
cusături erau împodobite cu franjuri. Mocasinii cu care era 
încălţat erau din piele de elan, dar croiţi nu dintr-o singură 
bucată, ceea ce le conferea, pe lângă o rezistenţă mai mare, 
multă comoditate. Avea capul descoperit, iar părul bogat, 


de culoare închisă, era strâns într-un mănunchi care forma 
un fel de turban pe capul purtat sus, cu mândrie. Fiilor 
Vestului nu le place să-şi acopere fruntea semeaţă. 

După ce privirea mijită a ochilor săi migdalaţi parcurse cu 
agerime de vultur întreaga încăpere, înregistrându-l pe toţi, 
se îndreptă spre masa la care sta Dick. 

Ce vii la mine, piele-roşie? Locul ăsta e al meu. Du-te de-ţi 
caută altul! 

Omul roşu este obosit; fratele lui alb o să-l lase să se 
odihnească. 

Că eşti obosit sau nu, mi-e totuna. Nu pot să sufăr pielea ta 
roşie. 

N-am nici o vină, Marele Manitu mi-a dat-o. 

De la cine o ai, mi-e totuna. Uşcheşte-o de aici; nu-mi place 
de tine. 

Indianul îşi dădu jos arma pe umăr, propti patul puştii în 
podea, îşi sprijini braţele încrucişate pe gura ţevii şi întrebă 
pe un ton mai grav: 

Este fratele meu alb stăpânul acestei case? 

Asta nu te priveşte. 

Aici ai vorbit drept; nu mă priveşte şi nu te priveşte; de 
aceea omul roşu poate să şadă, la fel ca cel alb. 

Cu aceste cuvinte se aşeză pe scaun. În felul apăsat în care 
rostise ultimele cuvinte era ceva care îl impresiona pe 
vânător, aşa că îl lăsă în pace. 

Patronul se apropie de masă şi-l întrebă pe noul-venit: 

Ce vrei, aici, în casa mea? 

Dă-mi pâine să mănânc şi apă să beau, îi răspunse acesta. 

Ai bani? 

Dacă ai intra în wigwamull1 meu şi ai cere de mâncare, ţi- 
aş oferi-o fără bani. Nu-ţi fie teamă însă că cer de pomană. 
Am aur şi argint. 

Ochii patronului sclipiră. Un indian care are aur şi argint 
este o apariţie binevenită oriunde poate fi găsită „apă de 
foc”. El ieşi şi se întoarse repede cu o cană uriaşă plină cu 


rachiu, pe care o aşeză în faţa clientului, alături de pâinea 
comandată. 

Omul alb se înşală; nu am cerut o astfel de apă. 

Patronul se uită surprins la indian. Nu mai văzuse vreunul 
care să reziste la mirosul alcoolului. 

Dar ce fel de apă doreşti? 

Omul roşu nu bea decât apa care izvorăşte din pământ. 

Atunci poţi să te duci de unde ai venit. Eu mă aflu aici ca 
să câştig bani, nu ca să-ţi fac ţie pe sacagiul. Plăteşte pâinea 
şi şterge-o! 

Fratele tău roşu va plăti, dar nu înainte ca să-i vinzi ce are 
nevoie. 

Ce mai vrei? 

Ai o prăvălie unde se pot face cumpărături? 

Da. 

Atunci adu-mi tutun, praf de puşcă, gloanţe şi chibrituri. 

Tutun vei avea, dar praf de puşcă şi gloanţe nu vând nici 
unui indian. 

De ce? 

Pentru că nu trebuie să aveţi aşa ceva. 

Fraţii tăi albi trebuie să le aibă? 

Asta şi vreau să spun. 

Noi toţi suntem fraţi; noi toţi murim de foame dacă nu 
putem vâna; noi toţi trebuie să avem praf de puşcă şi 
gloanţe. Dă-mi ce ţi-am cerut! 

N-ai să le primeşti! 

Este ultimul tău cuvânt? 

Da. 

Într-o clipă indianul îl apucă cu mâna stânga de beregată, 
iar cu dreapta scoase un cuţit lucios. 

Atunci să nu le mai dai nici fraţilor tăi albi praf de puşcă, 
nici gloanţe. Îmi dai ce ţi-am cerut sau nu? 

Vânătorii săriseră de pe locurile lor şi erau gata să se 
arunce asupra indianului, în timp ce gemetele patronului 
răzbăteau slab din strânsoarea de fier a acestuia. El, însă, 


nu părea deloc speriat şi strigă, ridicând capul mândru, cu 
o voce tunătoare: 

la să vedem cine îndrăzneşte să se atingă de Winnetou! 

Cuvintele lui avură un efect surprinzător. Abia fuseseră 
rostite, că cei care erau gata de atac, dădură înapoi, vădind 
semne de respect. Winnetou era un nume care se vede 
treaba că stârnea teamă chiar şi celui mai viteaz vânător. 

Indianul era fiul lui Intşu tşuna, cea mai vestită căpetenie 
a apaşilor. Laşitatea şi viclenia aduseseră odinioară tribului 
său porecla înjositoare de „Pino”. După ce, însă, Intşu tşuna 
le devenise căpetenie, laşii se transformaseră, cu timpul, în 
cei mai iscusiţi vânători şi luptători. Numele lor era temut 
până dincolo de munţi, acţiunile lor curajoase încununate 
de succes, în ciuda faptului că erau realizate cu un efectiv 
redus şi într-un teritoriu duşmănos, în depărtatele ţinuturi 
de la răsărit, în cursul acestora, Winnetou, fiul lui Intşu 
tşuna, îşi făcuse un renume deosebit din pricina faptelor 
sale îndrăzneţe, în ciuda tinereţii sale nu avea pe atunci nici 
21 de ani devenise subiect de discuţie în jurul tuturor 
focurilor de tabără. 

Dă-mi drumul, strigă patronul; dacă eşti Winnetou, vei 
avea tot ce ceri! 

Howgh!12 rosti indianul pe un ton triumfător. Marele 
Manitu este acum mulţumit, omule cu păr roşu. Altminteri 
te-aş fi trimis la străbunii tăi, ca pe toţi care au încercat să- 
mi stea în cale. 

Îi dădu drumul şi, în timp ce Winklay părăsea încăperea ca 
să se îngrijească de satisfacerea cererilor indianului, acesta 
se îndreptă, spre Hammerdull şi-l interpelă: 

De ce şade omul alb aici şi se veseleşte, în timp ce 
duşmanii roşii îi ameninţă wigwamul? 

Dick îşi luă privirea de la pahar şi-i răspunse pe un ton 
supărat: 

Dacă şed aici sau în altă parte, e totuna. Mă cunoaşte 
apaşul? 


Winnetou nu te-a mai văzut, dar el vede pe tunica ta 
semnul prietenului său viteaz şi ştie acum că eşti unul 
dintre oamenii săi. Deadly-Gun, marele vânător, trebuie 
oare să lupte singur pentru scalpurile ogellallaşilor care 
sunt pe urmele sale? 

Ogellallaşii? 

Dick Hammerdull sări în sus, de parcă ar fi zărit sub masă 
un şarpe-cu-clopoţei, iar Pitt Holbers, la rândul său, se şi 
afla în faţa indianului. 

Ce ştie omul roşu despre ogellallaşi? 

Grăbeşte-te s-ajungi la căpetenia ta şi ai s-o afli de la el. 

După care indianul se întoarse către patronul, care tocmai 
se întoarse, desfăcu desaga ce-i servea pentru păstrarea 
munițiilor şi a proviziilor şi, când fu umplută, băgă mâna 
sub tunica de vânătoare, de culoare albă-cenuşie, zicând: 

Winnetou o să-i dea omului cu părul roşu metal tot roşu. 

Winklay îşi încasă plata, privind cu încântare bucată grea 
de metal şi exclamând: 

Aur veritabil, aur blond, în valoare de 40 de dolari. Fie 
vorba, ca între fraţi, indianule, de unde îl ai? 

Pshaw!13 

Winnetou pronunţase cuvântul făcând o mişcare 
dispreţuitoare din umăr şi, în clipa următoare, dispăru din 
încăpere. 

Patronul privi la ceilalţi cu gura căscată. 

Ascultaţi, gentlemeni, javra roşie s-ar putea să aibă mai 
mult aur decât noi toţi. Niciodată praful meu de puşcă nu 
mi-a fost atât de bine plătit. Ar merita osteneala să fie 
urmărit, căci este sigur că are asupra sa mai mult din 
metalul ăsta şi că l-a ascuns pe aici, pe undeva, ca şi calul. 

Nu ţi-aş recomanda să faci una ca asta, omule, îi răspunse 
Dick Hammerdull, în timp ce se pregătea să plece. 
Winnetou, apaşul, nu este omul care să lase să ise ia nici 
măcar o alice. Dacă are sau nu aur, e totuna, căci nu i-l 
poate lua nimeni. 

Şi Pitt Holbers îşi aruncă arma pe umăr, spunând: 


Trebuie să plecăm, Dick, să plecăm cât mai repede. 
Indianul e atotştiutor şi în chestia cu ogellallaşii sigur că are 
dreptate. Dar ce se întâmplă cu oamenii de acolo? Rostind 
aceste cuvinte arătă spre cei doi străini. 

Am spus că vor veni cu noi şi aşa rămâne, răspunse 
Grăsanul şi se întoarse spre cel cu barbă neagră: 

Dacă vreţi să-l vedeţi pe Deadly-Gun, atunci este timpul să 
pornim la drum, master Mertens. Sună a germană numele 
dumneavoastră, nu? 

Cel întrebat se ridică şi, împreună cu însoţitorul său, se 
alătură celor doi trapperi. 

Da, tovarăşul meu şi cu mine suntem germani după 
naştere. 

Germani? Hm, dacă aţi fi chinezi sau turci mi-ar fi totuna; 
dar pentru să sunteţi nemți, din Germania de dincolo de 
Ocean, îmi place mai mult şi e mai bine pentru voi, pentru 
că nemţii sunt oameni serioşi; îi cunosc, pentru că m-am 
mai întâlnit cu câte unul dintre ei. Se pricepeau să ţină 
puşca, ţintind bizonul drept între ochi. Înainte, deci omule! 
Avem de călărit cale lungă! 

Cei patru bărbaţi ieşiră din cârciumă. Hammerdull îşi băgă 
degetul în gură şi scoase un fluierat strident la care 
apărură în trap, din spatele grajdului, doi cai înşeuaţi. 

Aşa, dobitoacele sunt aici. Acum călare şi să pornim, 
master Mertens şi dar cum vă este numele? îl întrebă el pe 
celălalt străin. 

Mă numesc Peter Wolf, răspunse acesta. 

Peter Wolf? Al dracului nume. De fapt, este totuna, dacă vă 
numiţi John sau Tim, din parte-mi poate să fie şi Bill, dar 
Peter Wolf despică omului limba şi-i împinge dinţii afară din 
gură. În sfârşit, asta e; urmaţi-mă şi să ne grăbim s- 
ajungem în pădure şi apoi în prerie. 

Unde a plecat indianul? întrebă Mertens. 

Apaşul? Unde a plecat, e totuna. El ştie cel mai bine unde 
trebuie să se ducă şi fac prinsoare, pe iapa mea contra unui 


ţap, că-l vom întâlni tocmai acolo unde-i va conveni lui şi 
unde vom avea cea mai mare nevoie de el. 

Prinsoarea şi-ar fi avut partea ei nostimă, deoarece nimeni 
n-ar fi fost gata să dea un ţap bun, bine întreţinut, în 
schimbul unei iepe bătrâne, cu picioarele înţepenite, ce 
purta în spatele ei, ascuţit ca o muchie de cuţit, un număr 
respectabil de ani şi care se asemăna mai degrabă cu o 
corcitură între o capră şi un măgar, decât cu un cal 
folositor. Avea capul disproporționat de mare şi butucăânos; 
despre coadă nici nu putea fi vorba, deoarece unde poate 
cândva atârna un smoc de păr, se găsea acum un ciot 
ascuţit şi osos pe care, chiar dacă foloseai un microscop, nu 
puteai găsi nici urma vreunui fir de păr. La fel, coama îi 
lipsea cu desăvârşire. În locul ei putea fi identificată o fâşie 
de puf murdar, care se transforma do o parte şi alta a 
grumazului într-o lână flocoasă ce-i acoperea pieptul. 
Printre buzele ce abia reuşeau să se ţină apropiate una de 
alta puteai să întrevezi că bietul animal nu mai avea nici un 
dinte, iar ochii, mici, saşii şi şireţi, lăsau să se întrevadă un 
caracter nu prea prietenos. 

Dar de bătrâna Rosinantă ar fi putut râde numai cine nu 
cunoştea Vestul. Acest soi de animale care, timp de o viaţă, 
şi-a purtat călăreţul printre primejdii şi greutăţi, pe furtuni, 
viscole, zăpadă, ploaie, ca şi pe caniculă, i-a rămas devotat, 
l-a servit cu curaj şi răbdare, îi este acestuia aproape de 
inimă şi posedă în ochii lui, chiar la o vârstă venerabilă, 
însuşiri nepreţuite. Acestea îl determină pe stăpânul lui să 
nu vrea să-l schimbe prea uşor. Este şi ceea ce explică 
pentru ce Dick Hammerdull ţinea atât de mult la iapa lui, de 
ce n-ar fi înlocuit-o cu un mustang tânăr şi puternic. 

Nici Pitt Holbers nu călărea pe un cal grozav. Şedea în şa 
pe un armăsar mărunt şi gras, care era atât de scund, încât 
picioarele lungi ale călăreţului aproape că atingeau 
pământul. Cu toate acestea, mişcările animalului erau, în 
ciuda greutăţii considerabile purtate pe spate, atât de 
uşoare şi delicate, încât merita să-i acorzi ceva încredere. 


În ce priveşte caii celorlalţi doi călăreţi, ei proveneau, în 
mod vădit, dintr-o crescătorie din ţinuturile răsăritene ale 
țarii şi urmau să-şi dovedească valoarea abia cu trecerea 
timpului. 

Cavalcada năvalnică prin pădurea deasă a durat până spre 
seară. La apusul soarelui ajunseseră la o câmpie largă care, 
acoperită cu talgerele galbene ale florii-soarelui, se 
desfăşura ca un covor încântător în toate zările, departe, 
până spre preria nesfârşită. Caii nu dădeau semne de 
oboseală, căci se odihniseră bine mai înainte, aşa că au 
putut continua să-şi poarte călăreţii o bună bucată de drum 
înainte ca ei să trebuiască să dea semnalul de oprire, ca să 
aşeze tabăra pentru noapte. Abia după ce se aprinseseră 
stelele pe cer şi ultima rază a soarelui se stinsese de mult, 
îşi struni Hammerdull calul. 

Stop, glăsui el, aici se sfârşeşte ziua şi putem să ne învelim 
şi noi puţin în păturile noastre! Nu crezi şi tu că e cazul, Pitt 
Holbers, bătrâne coon? 

Coon este prescurtarea obişnuită a lui racoon, denumirea 
ratonului (ursul spălător) şi este folosită între vânători ca 
mod predilect de adresare, având înţelesuri felurite, toate 
însă amicale şi familiare. 

Dacă zici tu, Dick, mormăi cel interpelat, privind în 
depărtare. Dar nu an fi mai bine să mai căâlărim o milă sau 
trei ori cinci? Colonelului îi sunt oricum mai necesare patru 
braţe zdravene şi două puşti decât acestei pajişti pe care 
zumzăie gâzele şi unde fluturii de noapte zboară pe sub 
nasul nostru, de parcă în toată lumea asta n-ar fi nici urmă 
de piei-roşii ce trebuie nimicite. 

Treaba asta cu gâzele şi cu pieile-roşii e cam totuna. Avem 
aici doi oameni care nu cunosc încă nimic din prerie, aşa că 
trebuie să-i lăsăm să se odihnească. Ia priveşte cum gâfâie 
roibul bunului nostru Peter Wolf al dracului de greu de spus 
e numele ăsta, vreau să spun că roibul gâfâie de parcă ar 
avea toată cascada Niagara în gâtlej. lar vulpii de care stă 


atârnat Mertens îi pică apa din barbă. Aşa că, descălecarea! 
În zorii zilei pornim mai departe. 

Cei doi germani, nefiind obişnuiţi să călărească vreme atât 
de îndelungată, erau într-adevăr obosiţi. De aceea 
răspunseră deîndată chemării. Caii au fost priponiţi cu nişte 
frânghii lungi, ca să poată paşte în voie, iar după ce şi 
călăreţii noştri au consumat o cină frugală şi au hotărât 
plantoanele, s-au întins pe iarba deasă şi moale. 

Dimineaţa au pornit din nou la drum. Cei doi trapperi erau 
oameni tăcuţi din fire, care nu rosteau cu plăcere o vorbă 
mai mult decât era nevoie. Aici nu te aflai într-o cârciumă 
tihnită şi nu puteai să depeni fără grijă o poveste, ci erai în 
plină prerie, unde nu-ţi poţi permite nici o clipă să nu fii 
vigilent şi prevăzător. Iar ştirea pe care o adusese Winnetou 
i-ar fi făcut şi pe unii cu limba slobodă să pună căluş 
vorbelor. Aşa se întâmplă că Mertens, căruia toată ziua îi 
stătuseră pe limbă nişte întrebări şi care seara ar fi vrut să 
le pună, găsind şi de data asta urechi surde, se înveli în cele 
din urmă în pătură şi încercă şi el să adoarmă. 

Astfel trecură mai multe zile, în tăcere, în timp ce călăreţii 
noştri înaintau, cu aceeaşi grabă, tot mai adânc în prerie. 
Până ce, într-a cincea zi, spre seară, Hammerdull, care 
călărea în frunte, îşi opri brusc calul şi în clipa următoare 
stătea în genunchi pe pământ şi cerceta cu luare-aminte 
iarba. După care strigă: 

Have care14, Pitt Holbers, dacă pe aici n-a trecut călare 
careva de curând, atunci îţi dau voie să mă înghiţi. 
Descalecă şi vino încoace! 

Holbers puse piciorul stâng pe pământ, îşi trecu dreptul 
pe deasupra armăsarului său gras şi se aplecă pentru a 
cerceta urmele. 

Dacă tu crezi, Dick, mormăi el, atunci sunt de părere că a 
fost un indian. 

Dacă a fost o piele-roşie sau nu, este cam totuna, dar e 
drept că patrupedul unui călăreț alb lasă o altfel de urmă, 
nu ca asta. Încalecă şi lasă-mă pe mine mai departe. 


EI începu să cerceteze pas cu pas urmele de potcoavă, în 
timp ce iapa sa, experimentată şi înţeleaptă, tropăia uşor în 
urma lui. După câteva sute de paşi, Dick se opri şi se 
întoarse spunând: 

Descalecă din nou, bătrâne coon şi spune-mi pe cine avem 
aici, în faţa noastră. 

EI îi făcu semn cu degetul arătător spre pământ. Holbers 
se aplecă şi supuse locul unei examinări atente, după care 
declară: 

Dacă crezi, Dick, că este apaşul, atunci sigur că ai 
dreptate. Franjuri din acestea, crestate, cum atârnă aici, pe 
acest cactus, purta el pe mocasinii săi, atunci în prăvălie. N- 
am observat la nici o altă spiţă de piei-roşii aşa ceva. De 
obicei, la ceilalţi, franjurile sunt tăiate neted pe margini. Se 
vede treaba că apaşul a descălecat aici ca să privească la 
ceva, cu care ocazie ţepii cactuşilor i-au smuls câteva 
franjuri de pe mocasini. Cred că... behold15, Dick, uită-te la 
dreapta! Ce fel de picioare au fost astea? 

Pe barba ta, Pitt, ăsta este un scoundrel16, un ticălos de 
indian care venea de colo, dintr-o parte şi aici a schimbat 
direcţia de mers, ce părere ai? 

Da, apaşul are nişte ochi nemaipomenit de ageri. A zărit 
prima urmă a individului, pe când noi cine ştie de când am 
trecut pe lângă ele fără să le observăm. 

Dacă le-am observat ori nu, e cam totuna. Până la urmă le- 
am găsit şi asta e deajuns. Dar ceea ce e clar e că nu alerga 
singur pe-aici, prin prerie. Trebuie să-şi fi lăsat undeva prin 
apropiere mârţoaga şi nu prea departe se află precis şi o 
parte dintr-ai lui, care cine ştie ce drăcovenie pun la cale. 
Să cercetăm în jurul nostru, poate observăm ceva care să 
ne fie de folos, să ne putem orienta mai bine. 

El examina cu atenţie, de la un capăt la celălalt, toată 
zarea, după care dădu nemulţumit din cap. 

Ascultă, Mertens, ai un soi de cutiuţă atârnată pe umăr, de 
ce n-o deschizi? Se află în ea cumva o păsărică ce nu 
trebuie să-şi ia zborul? 


Mertens deschise cutia cu pricina şi scoase un binoclu pe 
care îl întinse trapperului. Acesta îl desfăcu şi-l puse la ochi, 
cercetând îndelung orizontul. 

După un timp ridică din sprâncene şi glasuri, clipind şiret 
din ochi: 

Ia priveşte prin sticlele astea, Pitt Holbers. Uită-te aici, sus 
şi spune-mi, ce crezi că este linia asta luncă şi dreaptă ca o 
aţă, care se întinde dinspre răsărit, de-a lungul orizontului, 
până departe spre apus? 

Holbers se execută, apoi îndepărtă binoclul de la ochi şi îşi 
frecă gânditor nasul ascuţit. 

Dacă crezi, Dick, că este calea ferată pe care o aştern spre 
California, atunci nu eşti atât de prost cum s-ar putea 
presupune. 

Prost? Dick Hammerdull şi prost! Băiete, am să te gâdil 
puţin cu cuțitul meu printre coaste, de-o să-ţi iasă stafie tul 
pe gura ta aia mare! Dick Hammerdull şi prost! S-a mai 
auzit vreodată aşa ceva? De altminteri, dacă e prost sau nu, 
e totuna. Dar acela care vrea să-l cumpere mai ieftin decât 
valorează el, acela trebuie să ia seama, în primul rând, dacă 
nu cumva se păcăleşte. Dar ce legătură crezi că poate fi 
între calea ferată şi indianul ce s-a strecurat de aici dincolo. 
Pitt Holbers, tu care eşti înțeleptul înţelepţilor, ce zici? 

Mda, când soseşte primul tren, Dick? 

Nu ştiu exact, cred însă că va trece încă în cursul zilei de 
azi. 

Atunci pieile-roşii s-au gândit şi ei la asta. 

Trebuie că ai dreptate, bătrâne coon. Dar din ce direcţie 
vor veni, de aici sau de dincolo? 

Pentru asta trebuie să te duci la Omaha sau la Cheyenne, 
unde ţi se pot da relaţii complete. Pe haina mea nu e lipitun 
mers al trenurilor! 

Nici nu mi-aş fi închipuit aşa ceva despre zdreanţă ăsta 
veche. La urma urmei, dacă vine dinspre răsărit sau apus, e 
totuna. De fapt, numai să vină şi atunci pun ei mâna pe el. 
Dar, dacă noi vom fi de acord să-i lăsăm să-l oprească şi să 


ia scalpul şi viaţa călătorilor, e o altă treabă. Ce spui de 
asta? 

Consider de datoria noastră să le stricăm socotelile. 

Asta-i şi părerea mea. Deci, descălecarea şi înainte! Un 
călăreț poate fi mult mai repede zărit decât cel ce merge pe 
propriile sale picioare. Trebuie să descoperim în ce gaură 
se ascund. Dar fiţi cu degetul pe trăgaci, căci, dacă ne 
observă, arma va fi aceea de care vom avea nevoie în 
primul rând. 

Se strecurară, încet şi cu mare băgare de seamă, înainte. 
Urmele dibuite de ei, la care se adăugau şi cele ale 
apaşului, îi conduseră la terasamentul căii ferate şi apoi, de- 
a lungul acestuia, până ce zăriră în depărtare nişte mici 
ridicături ale terenului, asemănătoare unor valuri. 

Dick Hammerdull îi opri din nou: 

Unde stau ascunşi ticăloşii, e totuna, dar eu mă las să fiu 
fript până ajung tot atât de scorojit ca master Holbers dacă 
ei nu s-au retras aici, în spatele acestor deluşoare. Nu 
putem merge mai departe, pentru că... 

Vorba îi rămase în gâtlej, dar în aceeaşi clipă avea puşca la 
ochi, pentru ca în cea următoare să o lase imediat jos. Din 
tufişul de dincolo de terasament se ridicase o siluetă ce se 
strecura cu o agilitate de pisică peste linia de cale ferată, ca 
după încă un minut să se afle în faţa celor patru bărbaţi. 
Era apaşul. 

Winnetou i-a văzut pe feţele palide venind, spuse el. Ei au 
descoperit urmele ogellallaşilor şi o să salveze calul de foc 
de la pieire! 

High-day17, îşi dădu cu părerea Hammerdull; noroc că nu 
a fost altul, căci ar fi încasat glontele meu şi ne-ar fi dat de 
gol prezenţa. Dar unde îşi are apaşul calul? Sau se află fără 
dobitoc în aceste sălbăticiuni? 

Calul apaşului este ca un câine, care se culcă ascultător la 
pământ, până ce se întoarce stăpânul său. Apaşul a văzut 
ogellallaşii cu mult mai înainte şi s-a dus ia fluviul pe care 
fraţii săi albi îl numesc Arkansas. A crezut că-l va afla acolo 


pe prietenul său Deadly-Gun, care nu era însă în wigwamul 
său. După aceea i-a urmărit în continuare pe oamenii roşii 
şi acum va preveni calul de foc, ca să niu se prăbuşească pe 
drumul pe care aceştia vor să-l distrugă. 

Lack-a-day!18 glăsui Pitt Holbers. Se vede cât de înţelept 
acţionează ticăloşii! Dacă s-ar putea numai şti din ce parte 
vine trenul următor! 

Calul de foc va veni dinspre răsărit, fiindcă cel dinspre 
apus a trecut mai înainte, la ceasul în care soarele se găsea 
deasupra capului căpeteniei apaşilor. 

Asta înseamnă că ştim în ce direcţie să ne îndreptăm. Dar 
când va străbate trenul această zonă? Pitt Holbers, cum e? 

Deh, dacă îţi închipui că mă aflu în posesia unui mers al 
trenurilor, atunci spune-mi înainte de toate unde se află de 
fapt acum trenul aşteptat, ca să-ţi pot răspunde! 

În capul tău sigur că nu e, bătrâne coon, deoarece acolo e 
ca în Llano Estacado, cum numesc ei acolo, jos, regiunea 
asta, în care nu există decât praf şi piatră şi, cel mult, încă o 
dată, praf şi piatră. Dar uite ce-i, oameni buni, apune 
soarele; într-un sfert de ceas e întuneric şi atunci ticăloşii 
ăştia roşii au să se arate. 

Winnetou a fost în spatele lor, îl întrerupse apaşul şi a 
văzut cum desfăceau cărarea de fier şi o puneau de-a 
curmezişul drumului pe care merge calul de foc, ca să se 
prăbuşească. 

Sunt mulţi? 

Numără de zece ori zece şi nu vei avea decât jumătate din 
numărul luptătorilor care stau culcaţi pe pământ ca să 
aştepte sosirea feţelor palide. Cât despre cai, aceştia sunt 
mult mai mulţi la număr, deoarece toate bunurile aflate pe 
calul de foc urmează să fie încărcate pe ei şi duse de aici. 

Şi-au greşit socotelile! Ce gândeşte Winnetou să facă? 

Elo să rămână aici şi o să-i pândească pe oamenii roşii. 
Fraţii mei albi să călărească înaintea calului de foc şi să-i 
oprească mersul departe de aici, pentru ca broaştele 
râioase de ogellallaşi să aştepte mult şi bine. 


Sfatul era bun şi se luă hotărârea să fie numaidecât urmat. 
Dar nu ştiau ceasul la care urma să sosească trenul, lucru 
ce putea să se întâmple în orice clipă. lar pentru a-l putea 
avertiza la timp de primejdie, fără ca ogellallaşii să prindă 
de veste, era necesar un avans considerabil. Altminteri, 
atacul nu putea fi evitat. În consecinţă, Winnetou rămase pe 
loc, iar ceilalţi patru încălecară din nou şi porniră la trap, 
de-a lungul şinelor, spre răsărit. 

Călăriseră aproape un sfert de oră, când Hammerdull îşi 
opri brusc iapa şi, privind într-o parte, exclamă: 

Good-lack, ce naiba zace acolo în iarbă, de parcă ar fi o 
căprioară... Ah, Pitt Holbers, spune odată, ce fel de animal 
ar putea să fie? 

Deh, dacă crezi, Dick, că-i calul apaşului, culcat acolo, de 
parcă şi-ar aştepta stăpânul, să-l ia în primire, sunt de, 
acord cu tine. 

Ai ghicit, bătrâne coon! Dar haideţi mai departe, nu vreau 
să speriem mustangul, avem alte treburi mai bune de făcut. 
Dacă vrem să întâlnim sau ba trenul, e totuna, dar trebuie 
să-i dăm de veste ce-l pândeşte şi, cu cât acest lucru se va 
întâmpla mai departe da aici, cu atât va fi mai bine. 
Blestemaţii ăia roşii nu trebuie să-şi dea seama după 
luminile lui că stă pe loc şi că, prin urmare, planurile lor ne 
sunt cunoscute. 

Capitolul III Deadly-Gun. 

O porniră din nou înainte. Lumina zilei scădea repede; nu 
trecuse mai mult de o jumătate de ceas şi întunericul scrii 
se lăsase peste preria întinsă. Stelele începeau să-şi trimită 
razele palide spre pământ. Lumina lunii, oricât de slabă, ar 
fi fost binevenită pentru călătorii noştri; dar, pe de altă 
parte, ar fi stânjenit apropierea lor de indieni; aşa că le 
convenea deocamdată absenţa felinarului nocturn al 
pământului, a cărui licărire magică nu se întrezărea încă. 

Apropierea trenului pe întinderea netedă a preriei putea fi 
observată de la mare distanţă, mai ales că locomotivele 
americane erau înzestrate cu faruri puternice. Pentru ca 


bătaia luminii lor să fie atenuată de distanţă, trebuia 
parcursă, deci, o bucată bună de drum până la locul în care 
să aibă loc interceptarea trenului de către salvatorii lui. 
Este ceea ce îl determina pe Dick Hammerdull să-şi lase 
iapa să alerge în voie, ceilalţi tovarăşi ai săi urmându-l în 
tăcere. În sfârşit se opri şi sări din şa. Cei trei însoțitori 
făcură la fel. 

Aşa! spuse el. Cred că avansul pe care-l avem este 
suficient. Priponiţi caii şi adunaţi smocuri de iarbă uscată, 
ca să le putem face semnale celor din tren. O presărăm cu 
praf de puşcă şi-i dăm foc la momentul potrivit. 

Porniră la treabă şi în curând se strânsese o grămadă 
respectabilă, iar praful de puşcă era pregătit. 

Culcaţi pe pături, stăteau cu urechile ciulite la orice 
zgomot, scrutând în acelaşi timp orizontul în direcţia din 
care trebuia să vină trenul. 

Cei doi germani nu cutezau să tulbure tăcerea ce se 
instalase. Deşi intuiau destul de bine întâmplările ce urmau 
să survină, lipsa lor de experienţă privind viaţa în Vestul 
Sălbatic îi determina să-i lase în pace pe cei doi vânători. În 
afara zgomotului pe care-l făceau caii ce păşteau, nu se 
auzea nici un sunet, cu excepţia, poate, a fâlfâitului aripilor 
vreunei zburătoare în urmărirea prăzii. Aşteptarea devenea 
tot mai greu de suportat. 

Deodată însă apăru în depărtare, abia vizibilă, o lumină 
care devenea din ce în ce mai puternică. 

Pitt Holbers, ce părere ai despre licuriciul ăsta din faţă? 
întrebă Hammerdull. 

Mda, cam aceeaşi ca şi tine, Dick Hammerduifl! 

Este, desigur, cea mai înţeleaptă părere pe care ai avut-o 
vreodată în viaţa ta, bătrâne coon! Dacă este sau nu 
locomotiva, asta e totuna, dar un lucru e sigur şi anume că 
a sosit clipa în care va trebui să acţionăm. Heinrich 
Mertens, când se apropie trenul, începi să strigi cât poţi de 
tare! Peter Wolf blestemat nume, parcări răsuceşte limba fă 
tărăboi din toate băierile inimii! De rest avem noi grijă! 


Apucă apoi smocuri de iarbă, le răsuci într-un fel de fitil 
lung, peste care presără praful de puşcă. Apoi scoase 
pistolul de la brâu. 

Acum putea fi auzit tot mai tare zgomotul trenului care se 
apropia şi care se transforma din clipă în clipă într-un 
bubuit ca de tunet. 

Întinde braţele, Pitt Holbers, cască gură şi răcneşte cât 
poţi de tare, bătrâne coon! Trenul e aici! strigă 
Hammerdull, privind îngrijorat spre caii care, speriaţi de 
zgomotul neobişnuit, încercau să rupă pripoanele. Peter 
Wolf! dracu' să-l ia de nume gloduros ai grijă să nu fugă 
caii. Dar nu uita să şi zbieri în timpul ăsta! 

Clipa sosise. Proiectând în faţa sa o lumină orbitoare, 
trenul pufnea în întâmpinarea lor. Hammerdull îndreptă 
pistolul spre fitil şi apăsă pe trăgaci. Praful de puşcă se 
aprinse imediat şi transformă iarba uscată într-o vâlvătaie 
strălucitoare. Apucă „fitilul” şi începu să-l învârtă până se 
aprinse în întregime. Apoi o luă la fugă în întâmpinarea 
trenului. 

Conducătorul locomotivei trebuie să fi văzut imediat 
semnalul prin ferestruica de sticlă a maşinii sale, pentru că 
de îndată se auzi un şuierat strident, repetat. În acelaşi 
timp trăsese frânele, căci de sub roţi ţâşneau scântei, în 
timp ce sunete asurzitoare străpungeau timpanele, într-un 
vuiet prelungit, şirul lung de vagoane trecu în zbor prin faţa 
celor patru bărbaţi. Aceştia o luară la goană după trenul 
care îşi încetinea vizibil mersul. În cele din urmă, se opri. 
Fără să ţină seama de călătorii care, ridicaţi de pe locurile 
lor, căutau să vadă ce se întâmplă, rotofeiul Hammerdull 
alerga cât îl ţineau picioarele şi, depăşind toate vagoanele, 
ajunse la locomotivă. Cu o mişcare îndemânatică aruncă 
peste farurile locomotivei o pătură, pe care reuşise s-o 
înşface mai înainte şi strigă cu o voce răsunătoare: 

Stingeţi luminile, trenul să fie în întuneric! 

Imediat se stinseră toate luminile. Salariaţii Societăţii Căii 
Ferate a Pacificului sunt oameni cu prezenţă de spirit, aşa 


că îşi dădură seama numaidecât că poruncile lui Dick 
Hammerdull aveau o rațiune şi se executară pe loc. 

Drace, se auzi o voce de pe locomotivă; de ce acoperiţi 
luminile? Cine sunteţi şi ce vor să însemne semnalele 
dumneavoastră? 

Cine sunt sau nu sunt e totuna, sir, răspunse trapperul din 
întuneric, dar sunt indieni în faţa noastră şi cu siguranţă că 
au demontat şinele! 

Blestemaţii, iarăşi au făcut-o! Omule, cum să-ţi mulţumim? 

Sări jos, strânse mâna lui Dick şi se duse să deschidă uşile 
vagoanelor. După câteva minute vânătorii erau înconjurați 
de o mulţime de curioşi care coborau din compartimente 
pentru a se informa asupra cauzelor opririi trenului. 

În puţine cuvinte, Hammerdull le relată totul, stârnind o 
emoție considerabilă. 

Asta e a treia oară în ultima vreme, spuse inginerul, că 
îndrăznesc să atace şi să jefuiască trenuri pe această linie şi 
de fiecare dată cei care au făcut-o au fost blestemaţii de 
ogellallaşi. Asta e cel mai îndrăcit trib din neamul siucşilor. 
Duşmănia şi sălbăticia lor. Poate fi neutralizată numai cu un 
glonte bine ţintit. Astăzi, însă, s-au înşelat şi îşi vor primi 
răsplata cu vârf şi îndesat. Şi-au închipuit că şi acum trenul 
transportă doar cinci ori şase oameni şi în rest numai 
marfă. Din fericire, de data asta, am îmbarcat câteva sute 
de muncitori cane sunt angajaţi pentru construirea de 
poduri şi tunele dincolo, în munţi. Şi cum aproape toţi sunt 
înarmaţi, sarcina noastră nu va fi prea grea, ba chiar o să 
ne şi distrăm puţin. 

Spunând acestea, se urcă înapoi pe locomotivă pentru a 
evacua aburul de prisos. Acesta ieşi din supape cu un 
şuierat ascuţit, învăluind împrejurimile într-un nor alb. 
După care sări iarăşi jos pentru a cerceta forţele de care 
dispuneau. Apoi întrebă: 

Spuneţi-mi, vă rog, cum vă numiţi, domnule. Oricum, 
trebuie să ştiu cui se cuvine să-i fiu recunoscător pentru 
acest semnal binevenit. 


Numele meu este Hammerdull, sir, Dick Hammerdull, cât 
voi trăi! 

Bun! Şi celălalt domn, de colo? 

Cum îl cheamă, e totuna, dar pentru că, din întâmplare, 
are şi el un nume, nu strică nimănui dacă-l aflaţi şi 
dumneavoastră. Se numeşte Pitt Holbers, sir şi este un 
cetăţean pe care te poţi bizui. 

Şi ceilalţi doi cel de aici şi cel de dincolo, de lângă cai? 

Aceştia sunt doi oameni din Germania, de dincolo de 
Ocean, sir. Unul se cheamă Heinrich Mertens Harry ar suna 
mai frumos şi al naibii de păcătos nume! 

Peter Wolf se numeşte celălalt. Să nu care cumva să 
încercaţi să-l rostiţi, că vă scrântiţi limba. 

Well! râse funcţionarul. Nu toate limbile sunt aşa de 
sensibile ca a dumneavoastră, master Hammerdull. 

Hammerdull? Dick Hammerdull? se auzi o voce puternică 
strigând şi un om din mulţime se îndreptă spre ei. Welcome 
bătrâne, coon, Credeam că ne vom întâlni într-un Hide- 
spot19, când colo dau peste dumneata. Ce vânt te-aduce 
pe-aici? 

Ce m-a adus aici, colonele, e totuna, dar m-am 
aprovizionat şi eu cu praf de puşcă, plumbi şi tutun. Pitt 
Lunganul a venit şi el cu mine, la master Winklay, 
irlandezul; am adus cu noi şi doi inşi din Germania, care 
voiau să-l întâlnească pe Deadly-Gun, adică pe 
dumneavoastră. 

Deadly-Gun, exclamă conducătorul locomotivei, păşind 
spre noul-venit, sunteţi chiar dumneavoastră, sir? 

Aşa mi se spune! se auzi răspunsul scurt, rostit cu 
modestie. 

Cel care vorbise era de statură potrivită, dar cu o 
conformaţie robustă. Purta hainele obişnuite ale 
trapperilor. Cei care stăteau în jurul lor, la auzul acestui 
nume, se retraseră puţin. 

Good-lack20, sir, înseamnă că avem aici tocmai pe omul 
indicat să preia comanda. Vreţi să vă luaţi această sarcină? 


Dacă toţi cei prezenţi sunt de acord, de ce nu? 

Un strigăt general de satisfacţie se făcu auzit în jur. 
Acestui vânător vestit, care apăruse atât de neaşteptat în 
mijlocul lor, i se putea acorda cu toată încrederea comanda 
supremă. 

Bineînţeles că toţi doresc acest lucru; aşa că luaţi măsurile 
ce le credeţi de cuviinţă, cât mai degrabă cu putinţă. Nu 
avem timp de pierdut şi nu trebuie să-i lăsăm pe blestemaţii 
ăştia să aştepte prea mult, spuse inginerul. 

Well, sir, lăsaţi-mă, însă, mai înainte să schimb câteva 
cuvinte cu acest domn! Dick Hammerdull, cine din Hide- 
spot mai este cu voi doi? 

Nimeni, colonele. Ceilalţi sunt acasă sau sus, în munţi. 

Trebuie să mai fie careva.cu noi, Dick, fiindcă, după cum te 
cunosc eu, nu ai fugit de pieile-roşii fără să fi pus pe cineva 
să-i urmărească. 

Cum am fugit eu, e totuna, dar dacă l-aţi crezut pe Dick 
Hammerdull atât de prost să nu se gândească la cineva 
care să-i păzească, atunci v-aţi înşelat al naibii în ce-l 
priveşte! Stă de pază unul, cum nu există altul mai bun, 
respectiv Winnetou, apaşul. El ne-a întâlnit acolo, jos, la 
irlandez şi ne-a avertizat. După aceea a mers pe urmele 
ogellallaşilor şi ne-a dat de veste din nou ceva mai înainte. 

Winnetou, apaşul? întrebă mecanicul locomotivei, în timp 
ce printre cei din jur se auzea un murmur, de satisfacţie. 

High-day! De ce întâlniri avem parte azi! Omul acesta, el 
singur, valorează cât o ceată de vânători şi dacă este de 
partea noastră, atunci îi vom expedia de unde au venit pe 
ticăloşii ăştia, de o să ne ţină minte cât or trăi. Unde stă la 
pândă? 

Dacă stă sau nu la pândă, e totuna. Vorba e că se află chiar 
în preajma indienilor, pe partea stângă a căii ferate. Acolo 
lucrurile sunt în regulă, altfel ar fi aici ca să ne prevină. 

Bine, spuse Deadly-Gun, atunci ascultați propunerea mea. 
Formăm două echipe care se vor strecura de o arte şi de 


alta a liniei, cât mai aproape de indieni. Una o conduc eu, 
cealaltă..., hm, sir, veniţi cu noi? 

Se înţelege! spuse inginerul. Deşi, de fapt, nu am voie să- 
mi părăsesc postul, totuşi, cred că ar fi păcat ca două braţe 
zdravene să rămână nefolosite. Iar ajutorul meu de pe 
locomotivă este în stare să-mi ţină locul pentru un timp. 
Oricum, nu m-ar răbda inima să stau pe bătrâna „ladă de 
foc” şi să ascult cum bubuie puştile dumneavoastră, aşa că 
vin şi eu, nici vorbă! Întorcându-se spre subalternii săi, le 
zise: 

Voi rămâneţi pe lângă vagoane şi băgaţi de seamă, nu ştii 
ce aduce ceasul. Tom! 

Sir, răspunse ajutorul său. 

Tu te pricepi să umbli cu maşinăria asta. Ca să nu 
trebuiască să ne întoarcem, te apropii de noi cu trenul de 
îndată ce vezi semnalul luminos pe care ţi-l vom face. Dar te 
apropii încet, cât se poate de încet şi ai grijă, pentru că e 
mai mult ca sigur că vom avea de reparat o porţiune de 
şină! În ce-l priveşte pe cel de-al doilea comandant, master 
Deadly-Gun, sper că nu vreţi să mă numiţi tocmai pe mine. 
Vreau să particip şi eu, da; dar nu sunt un om al Vestului. 
Căutaţi, aşadar, pe altul căruia să-i puteţi oferi acest post. 

Bine, sir, încuviinţă Deadly-Gun; n-aş fi vrut să vă las 
deoparte, dar ştiu eu pe unul care va îndeplini această 
misiune la fel de bine ca şi mine. De aceea cred că-i puteţi 
încredința liniştit oamenii dumneavoastră. Dick 
Hammerdull, ce părere ai? 

Ce părere am, asta cam totuna e, colonele, dar sunt 
convins că nu puteţi lua o hotărâre proastă. 

Aşa gândesc şi eu. Vrei să conduci cea de-a doua ceată? 

Mda, dacă oamenii n-au nimic împotrivă să mă urmeze, 
atunci eu am să mă strecor înainte. Arma mea are praf de 
puşcă şi plumbi proaspeţi şi o să aibă un cuvânt greu de 
spus indienilor. Dar caii, colonele, trebuie să rămână pe loc. 
Omul din Germania, domnul Mertens, se pricepe straşnic 
să-i ţină. 


Nici nu mă gândesc, rosti acesta scurt. Vin şi eu! 

Dacă vă răzgândiţi sau nu, cam totuna e. Dar dacă nu 
vreţi, atunci ar putea s-o facă celălalt domn, Peter Wolf, fir- 
ar al dracului de nume! 

Dar şi acesta din urmă refuză şi atunci unul dai muncitori, 
care nu avea armă, primi să aibă grijă de cai. 

Forţele fură împărţite. Deadly-Gun şi Dick Hammerdull îşi 
luară în primire oamenii şi porniră la drum. Trenul rămase 
în urmă. În câteva clipe întreaga regiune se cufundă într-o 
tăcere adâncă şi nici cel mai mic zgomot nu trăda faptul că 
pacea aparentă, care pusese stăpânire pe toată întinderea, 
ascundea în ea pregătirea unei lupte sângeroase. 

La început, pe o distanţă apreciabilă, apărătorii trenului 
au înaintat mergând în poziţie normală, dar când s-au 
apropiat de locul unde urma să se dea bătălia cu indienii, 
oamenii s-au trântit la pământ şi au început să se târască, 
înşiraţi unul după altul, de-a lungul celor două taluzuri ale 
terasamentului. 

Uf! se auzi un sunet abia articulat la urechea lui Deadly- 
Gun. Călăreţii calului de foc să stea aici şi să aştepte până 
când pleacă Winnetou şi apoi până se întoarce! 

Winnetou? întrebă Deadly-Gun şi se ridică pe jumătate. 
Fratele meu roşu a uitat silueta fratelui său alb? 

Winnetou îl privi, îl recunoscu, în ciuda întunericului şi îi 
şopti cu o voce bucuroasă: 

Deadly-Gun! Marele Manitu fie lăudat pentru că i-a arătat 
apaşului faţa ta; să-ţi binecuvânteze mâna, ca să cadă 
nimicitor asupra capetelor duşmanilor tăi! Fratele meu a 
călărit pe calul de foc? 

Da, el a strâns, după răsăritul soarelui, aurul pe care-l 
datorează prieteniei apaşilor şi se întoarce acum pentru a 
căuta altul. De ce vrea fratele meu cel ager să plece şi apoi 
să se întoarcă? 

Sufletul nopţii este negru şi spiritul serii întunecat; 
Winnetou nu-şi putea recunoaşte fratele care şedea culcat 
la pământ. Dar pe omul care stă sus, acolo, pe culme, ca să 


aştepte calul de foc, l-a văzut! Aparul se va duce să închidă 
ochiul ogellallaşului, după care se va întoarce. 

În clipa următoare dus era. 

În ciuda întunericului, pe o ridicătură situata lateral putea 
fi desluşită o siluetă care. Până şi ochilor ageri ai unui om al 
Vestului, nu-i apărea decât ca un contur confuz, profilat pe 
orizontul înstelat. Aşadar, ogellallaşii puseseră un om la 
pândă, care să le vestească sosirea trenului luminat. Unui 
alb i-ar fi fost greu sau chiar imposibil să se apropie de el 
neobservat. Deadly-Gun cunoştea însă măiestria de a se 
strecura a apaşului şi ştia că omul pus de veghe va dispărea 
în curând. Lipit de terasament, Deadly-Gun nu pierdea din 
ochi silueta ce se profila pe culmea dealului şi, într-adevăr, 
peste câteva minute numai, lângă aceasta se ridică 
fulgerător o altă umbră, pentru ca în secunda următoare să 
se prăbuşească amândouă la pământ. Cuţitul apaşului îşi 
făcuse datoria. 

Ceva mai târziu Winnetou era înapoi. Le dăduse ocol 
indienilor, ca să arunce o privire în tabăra lor. Acum îi 
raportă lui Deadly-Gun ce văzuse. Ogellallaşii demontaseră 
şinele de pe o porţiune de cale ferată şi le puseseră, 
împreună cu traversele, de-a curmezişul terasamentului. 
Trenul ar fi avut, împreună cu toţi călătorii, o soartă 
năprasnică dacă ar fi ajuns aici în plină viteză. Indienii 
stăteau culcaţi la pământ, puţin mai încolo, într-o tăcere 
desăvârşită. Caii lor erau priponiţi în apropiere. Prezenţa 
lor făcea cvasiimposibilă abordarea laterală a indienilor, 
deoarece calul preriei aproape că întrece vigilenţa câinelui 
şi prin nechezat vesteşte stăpânului apropierea oricărei 
vietăţi. 

Cine-i conduce? întrebă Deadly-Gun. 

Matto-Sih, Gheară de urs. Winnetou s-a aflat în spatele lui. 
Putea să-l omoare cu tomahawkul său. 

Matto-Sih? Este cel mai viteaz dintre siucşi. Nu-i e teamă 
do nimeni şi o să avem mult de furcă cu el. E puternic ca un 
urs şi viclean ca o vulpe. E mai mult ca sigur că nu şi-a luat 


toţi oamenii cu el; pe ceilalţi i-a lăsat precis în prerie. Un 
luptător înţelept nu ar proceda altfel. 

Uff! îşi dădu Winnetou acordul, cu un sunet adânc şi 
gutural, pornit din gâtlej. 

Fratele meu roşu să ia jumătate din oamenii mei şi să 
descopere cu ajutorul lor rezervele lui Matto-Sih. 

Winnetou trecu de îndată la executarea misiunii, în timp ce 
Deadly-Gun se strecură, traversând calea ferată, la Dick 
Hammerdull, căruia îi şopti: 

Mai înaintează încă trei sute de staturi de om, Dkk şi te vei 
găsi în faţa indienilor. Mi-am împărţit oamenii şi trimit 
jumătate din ei cu Winnetou în prerie pentru... 

Dacă i-ai trimis sau nu, e totuna, îl întrerupse Dick, 
şuşotindu-i la ureche: dar ce să facă ei acolo, colonele? 

Ogellallaşii sunt conduşi de Matto-Sih. 

De Gheară de urs? Fir-ar să fie! Înseamnă că avem 
împotriva noastră pe cei mai viteji din tribul lor şi, cum îl 
cunosc eu, bănuiesc că dincolo de pajişte şi-l păstrat nişte 
luptători în rezervă. 

Aşa cred şi eu. De aceea am şi lăsat în seama lui Winnetou 
izolarea acestei rezerve, în timp ce eu mă duc cu o parte 
din ceata mea spre caii lor. Dacă reuşim să punem mâna pe 
ei sau să-i spulberăm care încotro, atunci pieile-roşii vor fi 
pierduţi. 

Well, well, colonele! Dick Hammerdull şi puşca sa îşi vor 
face datoria. Până la urmă o să încărcăm trenul cu 
scalpurile lor! 

Deci, împreună cu oamenii dumitale, Dick, aşteptaţi până 
se va auzi prima împuşcătură. Indienii or să-şi dea seama că 
noi suntem în spatele lor şi dacă pornesc spre voi, îi veţi 
primi cum se cuvine. Aşteptaţi însă în linişte până ce se 
apropie într-atât încât să vă puteţi vedea om cu om şi abia 
atunci trageţi. Numai atunci îşi vor atinge ţinta toate 
gloanţele. 

Nici o grijă, colonele! Dick Hammerdull ştie precis ce are 
de făcut. Aveţi grijă, însă, de cai, pentru că un mustang 


indian îl simte pe alb de la zece mile: 

Deadly-Gun se îndepărtă şi rotofeiul trapper se strecură 
de-a lungul şirului de oameni pentru a le comunica 
ordinele. După ce se aşeză lângă Pitt Holbers, care ir cursul 
ultimei ore nu scoase un cuvânt, îi şopti acestuia la ureche: 

Pitt Holbers, bătrâne coon, în curând va începe dansul! 

Mda, dacă zici tu, Dick! Nu te bucuri de asta, ai? 

Hammerdull voia să răspundă, dar deodată izbucni o 
lumină, urmată de o pocnitură puternică. Înainte ca planul 
lui Deadly-Gun să fi fost pus în aplicare, unul din muncitorii 
care-l însoțeau, datorită desigur unei neînţelegeri, începu 
să tragă. În clipa următoare ogellallaşij erau în picioare şi 
alergau spre caii lor. Dar Deadly-Gun, cu vestita-i prezenţă 
de spirit, de îndată ce auzi împuşcătura, se grăbi să 
preîntâmpine urmările acestei neglijenţe. 

Înainte, fraţilor, la cai! strigă el. 

În salturi mari şi iuți el reuşi să se apropie cu oamenii săi 
şi să ajungă la animale înaintea indienilor. Caii, despriponiţi 
cu viteza gândului, alergau nechezând către preria 
întunecată, îndepărtându-se iute ca vântul. 

Împuşcăturile care îi întâmpinau pe indienii ce se apropiau 
în fugă îi lăsară pe aceştia cu gura căscată. Caii lor 
dispăruseră şi, din cauza întunericului, nu puteau să-şi dea 
seama de numărul atacatorilor. Au rămas câteva clipe 
descumpăniţi, pradă armelor albilor. După puţin timp, însă, 
se auzi o chemare sonoră a conducătorului lor. Se 
întoarseră şi căutară adăpost în spatele terasamentului, ca 
să se sfătuiască cum să acţioneze în continuare. Dar ajunşi 
aici, la câţiva paşi în faţa lor. se ridică de la pământ un lanţ 
întunecat de oameni. Fulgerarea a peste cincizeci de puşti 
lumină pentru o clipă noaptea, iar urletele celor atinşi 
dovedeau că oamenii din echipa lui Dick Hammerdull 
ţintiseră bine. 

Trageţi toate gloanţele şi apoi pe ei! strigă viteazul Dick, 
trăgând cel de-al doilea cartuş şi aruncând arma care acum 
nu-i mai putea fi de folos. Scoase de sub tunica de 


vânătoare tomahawkul, această teribilă armă de luptă a 
Vestului şi se năpusti, urmat de Pitt Holbers şi de cei mai 
curajoşi dintre muncitori, asupra indienilor înmărmuriţi de 
spaimă. 

Aceştia, surprinşi de atacul neaşteptat, îşi pierduseră 
cumpătul. Având duşmani atât în faţă cât şi în spate, nu le 
rămânea nici o altă scăpare decât fuga. Dar iarăşi răsună 
strigătul puternic al lui Matto-Sih şi din nou indienii 
dispăruseră ca prin farmec. Ei se aruncaseră la pământ, în 
mijlocul atacatorilor şi căutau, târându-se printre aceştia, 
să scape din cercul de foc care-i strângea ca un cleşte. 

La pământ, oameni buni! Şi folosiţi cuţitele! strigă Deadly- 
Gun cu o voce tunătoare, grăbind spre tabăra părăsită de 
indieni. 

El se gândea că aceştia strânseseră acolo fel de fel de 
lucruri cărora li se putea da foc, pentru ca, dacă atacul 
plănuit le reuşea, să aibă la dispoziţie lumina necesară 
pentru a acţiona. Şi nu se înşela. Erau îngrămădite acolo tot 
felul de uscături. Cu ajutorul prafului de puşcă reuşi să le 
aprindă. Noaptea se lumină dintr-o dată. În vâlvătaia 
flăcărilor desluşi o mulţime de sulițe şi de pături. Acestea 
ofereau un material binevenit pentru întreţinerea focului pe 
care îl lăsă în grija muncitorilor ce soseau şi ei, în grabă. Se 
întoarse într-un iureş pe câmpul de bătălie, unde atacul se 
destrămase în nenumărate şi aprige încăierări corp la corp. 

Muncitorii companiei de căi ferate erau oameni trecuţi 
prin multe, unii dintre ei cu un trecut furtunos; totuşi 
rezistenţa lor scădea, pe clipa ce trecea, în faţa tacticii de 
luptă a indienilor, mai ales că acum aceştia puteau constata, 
la lumina flăcărilor, superioritatea numerică de care 
dispuneau. În lupta om la om indienii erau mai eficienţi, 
astfel încât numărul albilor răpuşi de puternicele lovituri 
ale tomahawkurilor creştea neîncetat. 

Numai trei dintre albi erau înzestrați cu această armă 
Deadly-Gun, Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, iar la arme 
egale ei, mai rezistenți şi mai prompţi, erau avantajaţi. 


Deadly-Gun era înconjurat de un pâlc de indieni. Pe faţa sa 
se citea, în lumina pâlpâitoare, acea bucurie de a lupta, pe 
care nu o admit nici în ruptul capului persoanele cu 
temperamente mai delicate, dar care este dovedit că există 
aievea. Cu lovituri fulgerătoare de secure respingea pieile- 
roşii ce se năpusteau întruna asupra lui. Unii dintre 
atacatori zăceau, cu capetele zdrobite, la picioarele sale. 

Nu departe de el lupta cu îndârjire o pereche de viteji. 
Deşi de staturi diferite, stăteau spate-n spate, ceea ce îi 
ferea pe fiecare dintre ei de a fi atacați pe la spate. Aceştia 
erau Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. Măruntul Dick care, 
cu costumul lui pitoresc, dădea, cui nu-l cunoştea bine, 
impresia unui neajutorat, se arăta aici de o mobilitate 
demnă de o felină. Strângând în mâna stângă cuțitul, 
ascuţit ca briciul pe ambele tăişuri, iar cu dreapta învârtind 
vajnic solida toporişca de luptă, el ţinea la respect toţi 
duşmanii. Haina sa lungă, plină de petice, îl apăra ca un fel 
de platoşă, de loviturile de cuţit. Pitt Lunganul, sprijinit de 
spatele lui, îşi învârtea braţele prin aer ca o caracatiţă care- 
şi lansează periculoasele-i tentacule pentru a-şi atrage 
prada. Trupul lui, făcut parcă numai din oase şi tendoane, 
vădea o putere şi o rezistenţă excepţională; iar securea lui, 
care se abătea de la o înălţime dublă, ajungea să lovească 
mai departe decât a oricui. În schimb, picioarele nu i se 
clinteau de pe locul lor iniţial şi oricine se apropia de el la o 
distanţă de la care putea fi atins, era iremediabil pierdut. 
Datorită acestei tactici de luptă cei doi primiseră porecla de 
toasturi21 întoarse. 

Se mai remarcau în luptă şi cei doi germani. Ei puseseră 
mâna pe tomahawkurile indienilor răpuşi şi le mânuiau cu 
atâta uşurinţă de parcă toată viaţa nu făcuseră nimic 
altceva. 

Şi printre muncitorii companiei se găseau oameni curajoşi 
care dădeau mult de furcă indienilor, ce nu se prea dădeau 
în vânt după lupta corp la corp. Astfel că balanţa victoriei 
înclina tot mai mult de partea albilor, pieile-roşii fiind tot 


mai înghesuiți pe un spaţiu de manevră restrâns. Dar în 
întunericul preriei albilor li se pregătea o lovitură 
puternică. Deadly-Gun avusese dreptate! Matto-Sih, abilul 
conducător al ogellallaşilor, păstrase, într-adevăr, un număr 
însemnat de luptători în rezervă, pitulaţi în prerie; iar acum 
aceştia săriseră năvalnic în ajutorul celor de-ai lor, gata să 
dea bătăliei un alt deznodământ decât cel care se profilase 
până acum. Indienii, care o luaseră la fugă, se întorceau 
acum cu forţe şi curaj sporite, dându-şi seama de 
schimbarea survenită în desfăşurarea luptei. Aşa se făcu că 
atacul combinat al vânătorilor şi lucrătorilor se transformă 
într-o defensivă disperată al cărei deznodământ părea tot 
mai îndoielnic. 

Înapoi, în spatele terasamentului! porunci Deadly-Gun şi 
dădu exemplul, croindu-şi drum cu lovituri puternice în 
dreapta şi în stânga. 

Pitt Holbers îl ajunse din câţiva paşi mari. Dick 
Hammerdull scoase pistolul şi, ca să câştige timp, descarcă 
toate gloanţele în urmăritorii săi; după care o luă la fugă în 
direcţia parapetului. Când să traverseze linia, se împiedică, 
căzu la pământ, dar se rostogoli de cealaltă parte a 
parapetului, chiar la picioarele lui Deadly-Gun. Acolo se 
ridică şi privi cu uimire la obiectul pe care îl ţinea strâns în 
mână. Se răsturnase peste el şi îl apucase fără să vrea. 
Părea să fie un fel de ciomag vechi. 

Puşca mea, într-adevăr este puşca mea, pe care mai 
înainte am aruncat-o aici. Ce zici de asta, Pitt Holbers, 
bătrâne coon? strigă el bucuros. 

Dacă tu crezi, Dick, că este bine... 

Nu sfârşi vorba pentru că ogellallaşii îi ajunseseră din 
urmă şi lupta reîncepu. Pălălaia de dincolo de parapet 
lumina scena care părea să reprezinte sfârşitul albilor. 
Conducătorul acestora, Deadly-Gun, tocmai se pregătea să 
dea semnalul retragerii salvatoare în întunericul nopţii 
când, deodată, trosniră în spatele indienilor salve de puşcă 


şi un grup de oameni, cu armele ridicate, pătrunse printre 
ei. 

Era Winnetou cu ceata sa de luptători. Întunericul îl 
împiedicase la început să descopere vreo urmă a taberei 
indienilor, dar, la vederea flăcărilor ce izbucniseră, îşi dădu 
seama de necesitatea reîntoarcerii sale pe câmpul de luptă 
şi se grăbise să vină în ajutorul celor rămaşi lângă calea 
ferată, sprijin ce s-a dovedit hotărâtor pentru soarta 
bătăliei. 

În mijlocul îmbulzelii ogellallaşilor se afla Matto-Sih. 
Trupul lui masiv era înveşmântat în obişnuita tunică albă de 
vânătoare, stropită, de sus şi până jos, de sânge; pe spate îi 
atârna o blană de lup de prerie, iar o parte a ţestei acestuia 
îi acoperea capul. În mâna stângă ţinea scutul concav. Din 
piele de bizon, iar cu dreapta mânuia tomahawkul. Cel pe 
care-şi pironea privirea ochilor săi întunecaţi cădea de 
îndată mort sub lovitura sa năprasnică. 

Era convins că biruinţa fusese câştigată şi se pregătea să 
lanseze, cu vocea-i puternică, chiotul de izbândă, când, în 
apropierea lui apăru Winnetou. Matto-Sih se întoarse, şi-l 
văzu. 

Winnetou, câinele din Pino! strigă el. În ochi îi ardea o ură 
de moarte, dar piciorul, gata să păşească înainte, şovăi, iar 
braţul, care ridicase securea, se lăsă în jos fără să azvârle 
arma în duşman. De parcă vederea acestuia i-ar fi paralizat 
voinţa şi i-ar fi răpit prezenţa de spirit, atât de necesară în 
acel moment. 

Winnetou îl văzuse şi el şi îi răspunse: 

Matto-Sih, broasca râioasă a ogellallaşilor! Şi într-un iureş 
silueta sa mlădioasă şi zveltă, dar vânjoasă, se cufundă în 
valul luptătorilor duşmani, ieşind la suprafaţă într-o clipită, 
exact în faţa lui Matto-Sih. Amândoi ridicară toporiştile 
pentru lovitura de graţie. Cele două arme se înfruntară 
năprasnic şi... a ogellallaşului îi căzu din mână, sfărâmată, 
la pământ. Matto-Sih se întoarse ca fulgerul şi o luă la fugă, 
picioarele sale puternice purtându-l ca vântul. 


Matto-Sih! strigă Winnetou, fără să se mişte din loc. A 
devenit câinele de ogellallaş o căţea laşă, încât fuge din faţa 
lui Winnetou, apaşul? Gura pământului să-i sugă sângele şi 
gheara vulturului să-i sfâşie pieptul şi să-i smulgă inima! 

Această provocare cerea răspuns; Matto-Sih se întoarse şi 
se năpusti vijelios asupra duşmanului său. 

Winnetou, sclavul nemernic al feţelor palide! Aici stă 
Matto-Sih, căpetenia ogellallaşilor. El îl ucide pe urs şi 
doboară bizonul, îl urmăreşte pe elan şi striveşte sub 
picioare capul şarpelui. Nimeni n-a putut să-l răpună şi 
acum va cere viaţa lui Winnetou, laşul din Pino! 

Smulgând securea din mâna unuia din luptătorii săi, 
căpetenia ogellallaşilor se azvârli asupra apaşului. Acesta îl 
aştepta neclintit, cu picioarele parcă înfipte în. Pământ. 
Ochii celor doi bărbaţi puternici se fulgerau reciproc cu 
priviri înverşunate. Matto-Sih îşi roti tomahawkul deasupra 
capului şi îl abătu apoi cu o funie sălbatică. Winnetou se 
feri, parând cu îndemânare lovitura. Acum era rândul lui să- 
şi folosească securea, când, în clipa în care se pregătea să o 
facă, fu apucat pe la spate şi împiedicat să lovească. Doi 
ogellallaşi se aruncaseră asupra lui. Apaşul se întoarse 
fulgerător şi cei doi duşmani se prăbuşiră loviți de moarte, 
dar tomahawkul lui Matto-Sih îi vâjâi pe lângă urechi. 

Deadly-Gun îl zărise pe prietenul său în pericol. Călcând 
peste indieni ca pe nişte fire de iarbă, el se aruncă acolo 
unde era grămada mai compactă, îl apucă pe Matte-Sih cu 
o mână de mijloc şi cu alta de ceafă, îl ridică în aer şi-l 
aruncă la pământ. Îngenunchind asupra ogellallaşului, care 
îşi pierduse cunoştinţa, îi împlântă cuțitul în piept. 

Când şi-au dat seama că a pierit căpetenia lor, ogellallaşii 
au început să scoată nişte urlete înfiorătoare, luând-o la 
fugă care încotro. 

Dick Hammerdull se afla iarăşi lângă Pitt Holbers. Cei doi 
tovarăşi nedespărţiţi căutau să-i împiedice pe fugari să 
dispară. 


Pitt Holbers, bătrâne coon, vezi tu cum aleargă ăştia? 
strigă Hammerdull. 

Da, dacă zici tu, Dick, atunci văd şi eu! 

Dacă zic sau nu, e cam totuna, dar aş vrea... Pitt, ia te uită 
la indianul ăsta care vrea să se strecoare printre cei doi 
germani! 

Mai mult rostogolindu-se decât alergând se grăbi să 
ajungă în locul unde, acum, mai mulţi indieni încercau să 
treacă de cei doi germani ce se străduiau zadarnic să-i 
oprească. Holbers îl urmă şi amândoi se aruncară asupra 
indienilor, doborându-i. 

În scurt timp victoria putea fi considerată ca şi câştigată, 
iar duşmanii, în afara celor care zăceau, morţi sau răniţi la 
pământ, reuşiseră să se salveze fugind încotro apucaseră. 

Înspre răsărit se vedea acum lumina puternică a 
locomotivei ce se apropia. Fochistul zărise flăcările 
incendiului şi, luându-se drept semnalul convenit, pusese 
trenul în mişcare, ce-i drept, cu viteză redusă. 

Inginerul, care luptase alături de Winnetou, se apropie de 
acesta şi-l întrebă: 

Sunteţi master Winnetou? 

Indianul înclină capul în semn că da. 

Vă mulţumim că ne-aţi salvat astăzi de la moarte. Am să 
fac un raport care va ajunge sus, până la preşedinte; atunci 
o să primiţi o recompensă. 

Apaşul nu are nevoie de nici o recompensă; el îi iubeşte pe 
toţi oamenii buni şi braţul său le vine în sprijin, el este 
puternic şi bogat, mai bogat decât părintele feţelor palide. 
El nu are nevoie de aur şi nici de argint, nici de alte bunuri. 
El nu vrea să primească, ci să dea. Howgh! 

Trenul se opri în faţa porțiunii de cale ferată de pe care 
şinele fuseseră demontate. 

Doamne Dumnezeule, sir! strigă fochistul, sărind de pe 
locomotivă în întâmpinarea superiorului său. Trebuie să fi 
fost treabă serioasă aici în seara asta. Dumnezeule, dar ăsta 
e un adevărat măcel! 


Ai dreptate, omule, a fost ceva fierbinţeală pe aici şi am 
reuşit şi eu să mă aleg cu o mică gaură, după cum poţi 
vedea şi tu. Dar acum, înainte de toate, să scoatem toate 
uneltele şi să refacem linia, ca să putem porni la drum cât 
mai curând! Ai dumneata grijă de asta! Eu vreau să mă 
îngrijesc de cei căzuţi. 

Voia tocmai să plece când, deodată, dinspre tufişul de 
lângă terasament, se ridică şi ţâşni fulgerător pe lângă el o 
siluetă întunecată. Era unul dintre ogellallaşi, care nu 
reuşise să fugă şi se ascunsese aici în aşteptarea unui prilej 
prielnic. Muncitorul căruia i se încredinţase paza cailor se 
apropiase împreună cu aceştia şi stătea acum în preajma 
vagoanelor. Indianul, căruia vederea animalelor îi trezise 
speranţa salvării, se repezi la el, îi smulse dârlogii unui cal, 
se aruncă în şa şi încercă să o şteargă. 

Hammerdull, însă, îl zărise şi îi strigă de îndată 
camaradului său nedespărţit: 

Pitt Holbers, bătrâne coon, îl vezi pe arămiul ăla fugind? 
Pe toţi dracii, uite-l cum goneşte spre cai. 

Dacă tu crezi, Dick, că o să pună mâna pe vreunul, zic că 
ai dreptate, căci omul care-l ţine de căpăstru pare să fie 
cam necopt pentru treaba asta. 

Dacă-i necopt sau nu, e totuna, căci... Pitt Holbers, 
priveşte, îi smulge dârlogii din mâini, sare pe... 

Good lack, pe iapa mea a încălecat nemernicul! Ei, băiete, 
este cea mai proastă idee pe care ai avut-o vreodată în viaţa 
ta, căci acum vei avea ghinionul să discuţi cu puşca mea! 
Într-adevăr, indianul se aruncase po bătrâna iapă şi o lovea 
cu călcâiele în coaste, ca să se poată îndepărta cât mai 
repede. Îşi greşise însă socotelile, fiindcă Dick Hammerdull 
încovoie degetul arătător şi-l băgă în gură, slobozind un 
şuierat ascuţit. Instantaneu, animalul se opri, se întoarse 
din drum şi începu să galopeze, în ciuda eforturilor 
călăreţului de pe spatele lui, exact spre locul în care se afla 
stăpânul său. Indianul nu găsi altă soluţie pentru a se salva 
decât să se arunce la timp de pe cal. Atunci, însă, rotofeiul 


trapper îşi duse puşca la ochi; împuşcătura porni 
neîntârziat şi indianul se prăbuşi, lovit drept în cap. 

Ai văzut, Pitt Holbers, ce animal de nădejde e iapa mea? Aş 
vrea, însă, să ştiu dacă şi fără ea nepricopsitul o să ajungă 
fericit în veşnicile câmpii de vânătoare. Ce crezi, ei? 

Nu am nimic împotrivă, Dick, dacă tu crezi că a găsit 
drumul potrivit. Nu vrei să-i iei scalpul? 

Dacă vreau să-l iau ori nu, e cam totuna, dar că trebuie 
luat, asta-i sigur! 

Ca să ajungă la cel căzut trebuia să treacă pe lângă cei doi 
germani, care stăteau unul lângă altul, odihnindu-se după 
oboseala luptei. 

Aşa cum mă cheamă Marc Letrier, căpitane, ăsta a fost un 
măcel cum nu-l trăieşti decât în Vestul Sălbatic! auzi el, 
spus pe franţuzeşte. Dar era mult prea ocupat să-şi ducă la 
îndeplinire intenţia pentru ca, pe moment, să dea cine ştie 
ce atenţie cuvintelor auzite După ce i-a tras mortului 
scalpul şi s-a reîntors în apropierea trenului, îl zări pe 
Deadly-Gun în preajma celor doi străini. 

Dick Hammerdull, întrebă acesta din urmă, aşa-i că pe cei 
doi gentlemeni germani i-ai întâlnit la master Winklay? 

Well, aşa e, colonele. 

S-au comportat bine şi merită toată stima. Dar cum se face 
că i-ai luat cu tine? Doar ştii că nu-mi place să văd feţe 
necunoscute pe la noi. 

All right, sir, dar unul din ei, care se numeşte Heinrich 
Mertens, spune că-i sunteţi unchi. 

Eu? Unchiul lui? Ce, eşti nebun? 

Deh, dacă sunt nebun sau nu, asta e cam totuna; dar am 
ajuns cu el la o mică dispută şi ţineam vârful cuţitului 
proptit de gâtlejul lui când mi-a spus că nu o să-mi prea 
mulţumiţi dacă îi bag lama ceva mai adânc în lâna de pe 
faţă. Lămuriţi-vă singur cu el, colonele! 

Faimosul tracker22 se apropie de germani şi-i întrebă: 

Sunteţi din Germania de dincolo, cum se spune? 

Da, răspunse Mertens. 


Ce căutaţi în prerie? 

Unchiule, vrei să-mi mai pui multe întrebări? se auzi 
răspunsul în germană. 

Deadly-Gun dădu un pas înapoi. 

Unchi? Nu cunosc nici o rudă cu numele de Mertens, 
declară el mirat. 

Asta aşa e! Dar m-am prezentat astfel pentru că nu ştiam 
dacă numele de Thieme o să-ţi fie mai agreabil. E vorba de 
bani, de mulţi bani, după cum scrâai. De aceea trebuia să 
fiu circumspect şi din acest motiv mi-am luat un alt nume. 

Thieme? Este oare posibil să fii tu Heinrich? 

Nu posibil, ci aievea. Sunt chiar eu, unchiule. lată 
scrisoarea dumitale în care-mi spui să vin. Celelalte hârtii le 
poţi cerceta, dacă vrei, mâine. 

Scoase de la pieptul hamei de vânătoare un document 
păstrat cu grijă, pe care i-l înmâna lui Deadly-Gun. La 
lumina flăcărilor, bătrânul vânător aruncă o privire asupra 
rândurilor aşternute pe hârtie, după care îl strânse la piept 
pe străin şi strigă: 

Aşa-i! Binecuvântaţi să-mi fie ochii pentru că le-a fost 
hărăzit să mai vadă pe unul dintre ai mei! Cum îi merge 
tatălui tău? De pe nu mi-a scris? l-am dat doar adresa din 
Omaha! 

Da, e adevărat, dar în scrisoare mai descrii şi tot drumul, 
pe Arkansas în sus, până la fortul Gibson, apoi prăvălia 
irlandezului Winklay şi, mai departe, calea spre Vest până la 
tabăra permanentă unde te retragi cu oamenii tăi din Vest. 
Şi gândindu-mă că s-ar putea să fi părăsit Omaha, am 
crezut că e mai bine să pornesc eu însumi la drum şi să-ţi 
aduc personal aici scrisoarea tatălui meu. Mâine dimineaţă, 
când s-o lumina de ziuă, am să ţi-o dau. De când eşti în 
America nu m-ai mai văzut, aşa că s-ar putea să nu mă 
recunoşti. Dar eu cunosc bine generozitatea cu care i-ai 
ajutat pe părinţii mei şi pe care ai dovedit-o încă o dată 
invitându-mă să vin la dumneata aici, peste Ocean. 


Well, îmi pare bine că ai dat curs atât de repede invitaţiei 
mele. Am găsit în munţii Big-horn aur, pe care voiam să vi-l 
dau vouă, fiindcă eu nu am nevoie de el. Expedierea lui în 
Germania era prea complicată, aşa că m-am gândit că e mai 
bine să vii tu încoace. Ceea ce vreau să-ţi dăruiesc 
reprezintă o avere pentru voi şi sper că o să vă facă fericiţi. 
Cine este însoţitorul tău? 

Tot un german. Se numeşte Peter Wolf şi dorea mult să 
vină în Vest, aşa că l-am luat ca tovarăş de drum. 

Bine! O să discutăm mai. Târziu despre problemele 
noastre, dragă Heinrich. Acum nu avem timp pentru asta. 
După cum vezi, e nevoie de mine în altă parte. 

Tocmai se auzea vocea conducătorului de tren care insista 
să se pornească la drum, deoarece neaşteptata întrerupere 
făcuse să se piardă o grămadă de timp şi acesta trebuia 
recâştigat. 

Morţii şi răniții au fost transportaţi în vagoane şi au fost 
adunate armele care zăceau împrăştiate peste tot. Călătorii 
le mulţumiră din inimă salvatorilor lor şi, cum stricăciunile 
fuseseră între timp reparate, trenul putea să-şi reia drumul. 
Cei rămaşi îl urmăriră cu privirea până ce luminile sale 
dispărură în depărtare. 

Acum se punea problema dacă să-şi instaleze sau nu 
tabăra pe loc. Era de presupus că ogellallaşii fugari se vor 
aduna din nou şi se vor strecura înapoi spre locul bătăliei, 
ceea ce putea deveni primejdios. De aceea se hotărâră să 
părăsească acele locuri şi să înnopteze undeva mai departe, 
unde nu era de aşteptat un atac din partea indienilor. 
Deadly-Gun încălecă pe unul din caii capturați de la indieni 
şi porniră la drum. 

În timp ce colonelul discuta cu „nepotul” său, Hammerdull, 
aflat în apropiere, auzise aproape totul. Acum, după ce 
călăriseră o bună bucată de drum, lăsând mult în urmă 
locul luptei, el profită de un moment când „nepotul” nu se 
afla lângă unchiul său şi îşi mână calul în apropierea lui, 
spunându-i cu o voce scăzută: 


Dacă nu mi-o luaţi în nume de rău, aş vrea să vă spun 
ceva, sir. 

Ce să-ţi iau în nume de rău? Nu vorbi prostii! Despre ce e 
vorba? 

Despre ceea ce veţi considera o prostie, sir. Este vorba 
despre cei doi străini care susţin că sunt de dincolo de 
Ocean, din Germania. 

Păi de acolo şi sunt. 

Dacă sunt sau nu sunt, e totuna, dar eu cred că nu sunt. 

Dar e o nebunie ce spui! Nepotul meu este german; asta 
cred că o ştii. 

Da, asta dacă este într-adevăr nepotul dumneavoastră, sir! 

Te îndoieşti de acest lucru? 

Mda! Vă cunoaşteţi nepotul? 

Nu l-am putut recunoaşte, fiindcă era un băieţel când l-am 
văzut ultima oară. 

Cred că nu l-aţi văzut niciodată. Numele dumneavoastră 
german este Thieme. De ce nu şi-a păstrat acest nume şi şi- 
a luat un altul? 

Din prevedere, adică pentru că... 

Ştiu, ştiu! îl întrerupse Dick; am auzit motivaţia lui, dar 
mie motivul mi se pare foarte subţire. Spuneţi-mi, vă rog, 
nepotul dumneavoastră e căpitan? 

Nu! 

Dar celălalt străin aşa i s-a adresat. 

E adevărat ceea ce spui? 

Da, i-a zis căpitan, am auzit perfect, chiar cu amândouă 
urechile. Vorbeau franţuzeşte. 

Franţuzeşte? întrebă colonelul uimit. Asta e într-adevăr 
surprinzător. 

Dacă e surprinzător sau nu, e totuna. La început nu m-a 
surprins, dar când am auzit că e vorba de aurul 
dumneavoastră, atunci am intrat la idei. De ce se numeşte 
celălalt străin în faţa noastră Peter Wolf un nume groaznic, 
fie vorba între noi, cu care poţi să-ţi faci limba tirbuşon, iar 
lui Heinrich Mertens i-a spus că se numeşte Marc Letrier? 


Aşa a spus că se numeşte? 

Da, treceam tocmai pe acolo şi aşa am înţeles ce spunea, 
deşi vorbeau franţuzeşte. La început nu i-am dat 
importanţă pentru că mă grăbeam. Dar mai târziu mi-am 
adus aminte şi am căzut pe gânduri. Acest Mertens 
vorbeşte bine, curat, germana? 

În tot cazul cu un accent străin, dar s-ar putea să fie doar 
o părere; nu mai pot să-mi dau seama. Sunt atât de mulţi 
ani de când am plecat din Germania. 

Dacă aţi părăsit-o demult sau nu, e totuna, dar eu vă spun 
că nu-mi place treaba asta. Noi ne adresăm dumneavoastră, 
fiindcă sunteţi căpetenia noastră, cu titlul de colonel, deşi 
nu aveţi grad militar. De ce atunci i se spune acestui 
Mertens căpitan? El este conducătorul anumitor oameni? Şi 
cine sunt aceşti oameni? Nu prea cred să fie vorba de 
oameni cinstiţi. Aveţi grijă, colonele şi nu-mi luaţi în nume 
de rău acest avertisment bine intenţionat. 

Nici prin gând nu-mi trece să ţi-o iau în nume de rău, deşi 
ştiu că te înşeli. Totuşi, am să fiu cu urechile şi ochii în 
patru, asta ţi-o promit. 

Well! Vreau să sper că m-am înşelat, dar fiindcă nu vă 
cunoaşteţi personal nepotul şi este vorba de o sumă aşa de 
mare, nu e de prisos să fiţi prevăzător. 

Mie mi s-a prezentat ca nepot! 

Prin scrisoarea pe care v-a arătat-o? 

Da. Mâine o să-mi mai dea şi alte scrisori. 

Asta nu dovedeşte încă nimic, pentru că scrisorile puteau 
să ajungă în mâinile lui pe căi necinstite. 

Trebuie oare să ne gândim numaidecât la ce e mai rău. 

Dacă ne gândim sau nu, asta cam totuna este; eu n-am 
încredere în aceşti doi oameni şi dacă dumneavoastră 
credeţi de cuviinţă am să-i urmăresc cu şi mai multă luare- 
aminte. 

Conversaţia trebuia să fie întreruptă, deoarece Mertens se 
apropie din nou de Deadly-Gun. Hammerdull se îndepărtă şi 


se alătură lunganului de Pitt Holbers, în tovărăşia căruia se 
simţea întotdeauna cel mai bine. 

La vreo două ore după ce părăsiseră calea ferată au ajuns 
la un loc care se potrivea destui de bine pentru instalarea 
unei tabere. Se găsea aici iarbă pentru cai, apă pentru 
oameni şi animale şi o vegetaţie destul de deasă ca să 
servească drept un bun adăpost şi apărare, Descălecară 
aici, căci se simțeau în siguranţă. Nu se făcuse întuneric, 
dar nici prea multă lumină nu mai era, ca să fi permis 
vreunui ogellallaş să-i urmărească până aici. 

Mertens nu putuse să mai stea de vorbă nestingherit cu 
Wolf din după-amiaza zilei precedente. Acum, când toată 
lumea se pregătea de culcare, se aşeză cu acesta ceva mai 
departe de ceilalţi, ceea ce, socotea el, nu va mira pe 
nimeni. Când crezu că ceilalţi au adormit, Mertens îi şopti 
complicelui său: 

Până acum totul a mers strună. Deadly-Gun, mă consideră 
nepotul lui. Numai de-am ajunge în posesia aurului! Atunci, 
repede la San Francisco, unde e ancorată nava noastră, 

„L' Horrible”! Punem mâna pe frumoasa noastră corabie şi 
ne apucăm să mai facem câteva capturi. Ah, dacă acest 
colonel ar şti ce bine am reuşit, sub masca vicontelui de 
Bretigny, să-l curăţ de avere pe fratele său, bijutierul! Şi 
acum ne-a picat în mână, la New York, nepotul său. Exact în 
clipa când Clairon, această muiere îndrăcită, a fugit cu banii 
noştri. Lasă că mai încape ea pe mâna mea! Ei, bătrânul 
trapper nu pare nici el o bucăţică de lepădat. El va trebui să 
compenseze ce ne-a răpit Miss Amiral. Sper să fie chiar mai 
mult. 

De bună seamă! Ce cantitate de aur a adunat Deadly-Gun 
cu tovarăşii săi în munţii Big-horn aţi auzit în calitate de 
„nepot” chiar de la el. A fost un mare noroc că v-aţi întâlnit 
cu adevăratul nepot al colonelului. Aţi comis totuşi o mare 
greşeală, căpitane. 

Care? 

Aceea că nu l-aţi curăţat definitiv. 


Asta a fost, într-adevăr, o slăbiciune din partea mea; dar 
părea atât de sincer şi încrezător! Mi-a răspuns la toate 
întrebările şi mi-a dat toate informaţiile familiale de care 
aveam nevoie ca să-i iau locul. Dar am dovedit slăbiciune 
când am plecat cu banii şi hârtiile sale, fără să-i iau piuitul. 

Eu, în locul dumneavoastră, l-aş fi făcut inofensiv. 

Aşa şi este. 

E sigur că v-a urmărit. 

Nu. Este un novice aici, în Vest. Este absolut necunoscut şi, 
ce-i mai important, e că n-are nici un cent. Deci, mai 
neajutorat şi mai părăsit ca un orfan. Nu mă poate urmări şi 
nici nu-mi poate face vreun rău. Important este că sunt de 
aceeaşi vârstă cu el şi că Deadly-Gun nu m-a văzut 
niciodată. El crede într-adevăr... dar ascultă! S-ar zice că-i 
cineva în spatele acestui tufiş! 

Ascultară cu atenţie şi, după un timp, auziră un fâsâit uşor 
care se îndepărta. 

Pe toţi dracii! Să ştii că ne-a ascultat cineva! şuşoti 
Mertens la urechea complicelui său. 

Aşa se pare, răspunse acesta la fel de încet. Dar cine oare? 

Ori Deadly-Gun personal, ori altul. Am să aflu imediat cine 
a fost. 

Cum? Pe ce cale? 

Mă strecor până la Deadly-Gun. Dacă nu e culcat la locul 
lui, atunci înseamnă că el a fost. 

Şi! Dacă a fost altul? 

Atunci se duce la Deadly-Gun ca să-i spună ce a auzit. În 
amândouă cazurile am să aflu ceea ce vreau să ştiu. Fir-ar 
să fie! Ce ne facem dacă indivizii ăştia devin suspicioşi? Stai 
liniştit şi aşteaptă-mă până mă întorc! 

Se sculă şi merse prin iarbă, fără să facă cel mai mic 
zgomot, până la locul unde se culcase colonelul. Acesta era 
lungit în culcuşul lui. Câteva clipe mai târziu cineva se 
apleca deasupra lui, spunându-i: 

Treziţi-vă, colonele! Dar staţi liniştit, absolut liniştit! 


Oricât de încet ar fi vorbit cel de lângă Deadly-Gun, 
Mertens, care se afla în apropiere şi avea un auz extrem de 
ascuţit, nu pierdu nici un cuvânt. 

Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă colonelul. 

Încet, încet, ca să nu ne audă ăştia de dincolo! V-am spus 
că am să-i ţin sub observaţie, sir. Mi s-a părut ciudat că 
Heinrich Mertens şi Peter Wolf al dracului nume pentru 
limba unui gentleman german, deci, mi s-a părut ciudat că 
ăştia doi s-au culcat atât de departe de noi. Am intrat la 
bănuială şi m-am strecurat după ei. Am reuşit să ajung 
chiar lângă ei, încât eram cu capul aproape între capetele 
lor şi atunci i-am auzit şuşotind. 

Ai putut înţelege ce vorbeau? 

Dacă i-am putut înţelege sau nu, e totuna, dar am priceput 
că acest Mertens nu este nepotul dumneavoastră, ci că este 
un căpitan de pirați; iar celălalt se numeşte Marc Letrier. 
Mertens l-a întâlnit pe adevăratul dumneavoastră nepot şi i- 
a luat tot ce avea, ceea ce Mertens nu aşteptă să audă mai 
mult, ştia destul ca să priceapă întinderea dezastrului, aşa 
că se târi repede înapoi, la tovarăşul său. 

Suntem descoperiţi! îi murmură el. la-ţi arma şi urmează- 
mă repede. La cai! Dar uşor, foarte uşor! 

Se strecurară iute printre tufişuri înspre micul luminiş, 
unde erau priponiţi caii. Îi dezlegară pe ai lor şi îi traseră 
încet, foarte încet, mai departe, aşa încât să nu li se audă 
tropăitul. Când s-au îndepărtat la o distanţă care-i făcea să 
se simtă în siguranţă, au încălecat şi se pregăteau să 
pornească în galop. Atunci în spatele lor se auzi tropăit 
puternic de copite. Mertens îşi înfipse pintenii în coapsele 
calului cu atâta putere, încât calul sări în sus de durere şi 
porni imediat într-un galop nebun, de parcă ar fi fost 
urmărit de o haită de lupi. În curând observă pe cei doi 
călăreţi care îl urmăreau şi se apropiau vertiginos. Îşi 
îmboldi calul cu şi mai multă vigoare. Dar zadarnic, căci cu 
câţiva paşi în urma lui se ivi silueta apaşului, aplecată pe 
cal. Acesta ridică braţul înarmat cu temutul său lasou, se 


auzi un sunet scurt şi abia perceptibil, ca acela al unei 
curele care spintecă aerul şi, cu o smucitură teribilă, calul 
cu călăreț cu tot se prăbuşiră la pământ. În spatele lor se 
auzi un strigăt. Bătrâna iapă a lui Dick Hammerdull îşi 
făcuse şi ea datoria, căci grăsunul de Dick stătea deasupra 
lui Peter Wolf, culcat la pământ şi îi lega braţele. Deadly- 
Gun şi Pitt Holbers se lăsaseră pe seama îndemânării celor 
doi reputați urmăritori şi îi urmaseră, încet, călare. Când i- 
au ajuns din urmă, cei doi fugari erau legaţi fedeleş. 

Pitt Holbers, bătrâne coon, ia priveşte! spuse Hammerdull; 
crezi că greenhorn-ul o să mai scape? Cureaua a fost destul 
de strânsă! 

Dacă tu crezi, Dick, că este destul de strânsă, eu nu am 
nimic împotrivă. Scoate-i calului zăbala, ca să nu se 
înăbuşe! 

Dacă se înăbuşă ori nu, e totuna, dar pentru că mai avem 
nevoie de animal, să i-o scoatem. 

Şi apaşul scoase zăbala calului ce-i aparţinea lui Mertens. 
Acesta din urmă, doborât şi legat înainte ca să poată schiţa 
vreun gest de apărare, stătea acum în faţa lui Deadly-Gun 
ca un sac de cartofi. 

Domnule viconte şi căpitan, sunteţi un prost călăreț. Să nu 
mai încercaţi încă o dată figura asta, că lăsăm să vorbească 
puştile în locul lasoului. Prin fuga voastră v-aţi recunoscut 
singuri vinovaţi. Veţi afla acum cum ştie un tracker să 
pedepsească. Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, vă predau 
aceşti oameni. Luaţi-le mai întâi toate hârtiile şi 
documentele care aparţin nepotului meu! În timpul nopţii îi 
vom păzi cu schimbul. Mâine dis-de-dimineaţă ridicăm 
tabăra. Îi legaţi bine în şa şi aveţi grijă să ajungă cu bine în 
Hide-spot-ul nostru! Drumul e lung şi ogellallaşii s-ar putea 
să ne mai dea mult de furcă. Somnul este neapărat 
necesar...! 

Capitolul IV Urmăritorii „Mama Dodd din Hoboken”, ce 
ecou minunat şi îmbietor stârneşte acest nume în inima 
tuturor cutreierătorilor mărilor; de orice neam ar fi ei, dacă 


şi-au aruncat vreodată ancora în portul New Yorkului şi i-au 
fost oaspeţi, fie şi numai o dată, nu vor conteni să laude 
amabilitatea ei şi să povestească despre curiozităţile ei, 
rămânând mereu cu dorul să mai urce o dată la bordul 
„corăbiei” ei. Ce mai! O a doua mamă Dodd nu mai există 
nicăieri pe lume. Dar nu oricine poate să-i fie oaspete, căci 
ea nu primeşte decât marinarii cinstiţi; altminteri, de 
vântură-lume nici nu vrea să audă şi cei care se dovedesc a 
face parte din această categorie ajung afară pe uşa ei, mai 
degrabă decât au intrat. 

Mama Dodd are o concepţie foarte severă despre 
corectitudine şi poartă personal de grijă renumelui casei ei, 
în chip atât de energic, încât nu puţini sunt marinarii căpoşi 
care au avut ocazia să constate pe propria lor piele puterea 
pumnilor ei zdraveni sau să se bucure de reputaţia de a fi 
ieşit întregi din strânsoarea braţelor ei dolofane, dar ale 
naibii de puternice. Pe cel ce-i e nesuferit îl zvârle pur şi 
simplu afară şi dacă nu pleacă imediat, îl împinge în stradă 
cu puterea unei locomotive. Dacă, însă, ai reuşit să-i câştigi 
încrederea, poţi conta pe protecţia şi ajutorul ei până-n 
pânzele albe şi în mod cert nu vei fi părăsit la nevoie. 

Casa „L.a mama Dodd”, deşi nu are decât un singur cat, e 
mare şi încăpătoare. Printr-un coridor larg se intră într-un 
salon foarte spaţios al cărui tavan afumat e susţinut de 
bârne de lemn. În partea dinspre intrare a acestei camere 
de oaspeţi se află mesele destinate clienţilor de rând, iar 
mai departe, către fundul încăperii, au voie să se aşeze 
numai cei care sunt în grațiile patroanei, în peretele opus 
intrării se deschide o uşă care duce la o altă odaie, unde 
sunt primiţi numai cârmacii şi căpitanii de nave, iar 
câteodată se rătăceşte pe acolo şi câte un swalker obişnuit, 
căruia mama Dodd îi acordă această favoare deosebită. 

Asemenea privilegiați sunt serviţi chiar de ea, în timp ce 
ceilalţi clienţi trebuie să se mulţumească cu personalul 
obişnuit. 


Azi aruncaseră ancora mai multe corăbii cu pânze şi 
vapoare cu aburi; ca urmare clădirea scundă avea mulţi 
oaspeţi. Mama Dodd, sprijinită de tejghea, cu mâinile în 
şolduri, îşi dirija personalul ca un comandant de oşti, din 
priviri şi mici gesturi, dar şi cu câte o vorbă, scurtă şi 
tăioasă, aruncată unuia sau altuia. 

La una din mesele din faţă şedea un grup de oameni pe 
care un cunoscător i-ar fi identificat imediat drept 
runners23, loafers24 sau rowdies25. Vorbeau aţâţ de tare, 
încât vocile lor acopereau orice altă conversaţie. Ei 
susțineau un punct de vedere politic care, în vremea aceea, 
la scurt timp după terminarea războiului civil, părea, 
pentru New York, cam nepotrivit. 

Ai dreptate, lommy! strigă unul din ei. Negrii nu sunt 
oameni adevăraţi; ei sunt jumătate oameni, jumătate 
animale şi-s buni numai de biciuit. Dracu' să ia Nordul care 
vrea să facă din ei gentlemeni! 

Gentlemeni? Asta nu o să reuşească aşa de uşor! Sudul îşi 
are drepturile lui de la care nu dă înapoi şi dacă aş fi eu cel 
care comandă, toţi negrii ar ajunge la spânzurătoare. 
Mamă Dodd, vrăjitoare bătrână, mai adu un pahar! 

Pe loc, în toată încăperea se făcu linişte, căci oricare din 
cei prezenţi, cunoscând-o pe patroană, ştia ce va urma. 
Aceasta părăsi tacticos locul unde stătuse şi înainta, printre 
clienţi, spre cel care grăise. 

Will, împinge puţin uşa, ceru ea băiatului care tocmai 
ridicase un butoi cu bere. 

După ce ordinul fu executat, îl apucă de umeri pe cel care 
strigase. 

Ascultă, tinere, aici în Nord, navighezi, cu vrăjitoarea la, 
împotriva curentului; o să te fac să ajungi numaidecât până 
în Sud, iar nota de plată o iau asupra mea. 

Cu viteza unui uragan omul nostru zbură afară din 
încăpere. Când viteaza femeie reintră în odaie, prietenii 
celui izgonit se ridicară şi o înconjurară ameninţător. Dar, 


cu câteva ghionturi mai zdravene, ea îşi făcu loc şi strigă la 
ceilalţi clienţi: 

Copii, cine îmi dă o mână de ajutor? 

Toţi, fără excepţie, săriră şi în clipa următoare încăperea 
era „curată”. Mama Dodd ştia bine că niciodată clienţii ei 
nu ar fi refuzat-o. 

Trecuse destul de mult timp de când aceştia îşi reluaseră 
locurile, când se deschise uşa şi în salon intră un tânăr. Era 
îmbrăcat modest şi dădea impresia că face parte din 
societatea marinarilor şi a oamenilor de felul lor. Părea 
tulburat, de parcă era bolnav sau muncit de griji deosebite. 
Dădu să se aşeze în apropierea uşii, când auzi vocea 
stăpânei localului: 

Good evening, master Thieme! Nu vreţi să intraţi în 
cameră? 

Mama Dodd veni în întâmpinarea oaspetelui şi acesta o 
urmă, printre clienţi, până în camera din spate, în care nu 
se afla deocamdată nimeni. 

O sticlă de Porter, sir? 

Chiar dacă oaspetele ar fi vrut să comande ceva mai ieftin, 
ar fi fost prea târziu, căci mama Dodd şi dispăruse, 
reapărând, în scurtă vreme, cu băutura amintită. 

Astăzi arătaţi mai bine, sir. O să fiţi, desigur, curând gata 
de călătorie! 

Am fost nevoit să lucrez mult, mamă Dodd şi nu voiam să 
mai trec pe-aici înainte de a fi în stare să-mi plătesc datoria. 

Băgă mâna în buzunar, dar ea îi reţinu braţul. 

Vreţi să fiţi o dată sincer, master Thieme? Aţi câştigat în 
câteva zile chiar atât de mult, încât vă dau banii afară din 
casă? 

Mda, lucrurile nu stau chiar aşa, dar aş vrea... 

Ştiu, ştiu! Am încredere în dumneavoastră, ştiu că-mi veţi 
plăti. Dar acum n-aş vrea să-mi daţi bani; nu acum, mai 
târziu; o să vă aduc aminte atunci. Dar acum nu vreţi să 
porniţi spre Vest? 

Da, dar. 


Dar? 

Da, mamă Dodd, dacă aş putea să ajung la unchiul meu, 
acolo, în Vestul îndepărtat, atunci s-ar termina cu toate 
necazurile mele. Dar nu pot s-o fac... 

De ce nu puteţi s-o faceţi? 

Din cauza costului călătoriei. 

De cât aţi avea nevoie, în total? 

Cincizeci de dolari. 

Master Thieme, sunteţi destul de sănătos ca să puteţi 
porni? Pentru că ăsta e lucrul cel mai important. 

Da. 

Well, sir. Atunci vă pun eu aceşti bani la dispoziţie şi chiar 
în seara asta. 

Mamă Dodd, eu nu v-am spus toate astea pentru a... 

Ştiu, ştiu, sir! Vă cunosc trecutul şi pe dumneavoastră 
foarte bine. Dar Dumnezeu nu-l părăseşte pe cei care să 
zbate să iasă la liman, nu uitaţi acest lucru! Acum însă beţi 
un pahar, că eu mă duc să văd ce mai e prin faţă. 

Patroana se întoarse în salonul mare tocmai în clipa când 
pe uşă intra un bărbat la a cărui vedere toată faţa i se 
lumină de bucurie. 

Noul-venit era înalt, lat în spate şi musculos; purta pe 
capul ras o pălărie ale cărei boruri acopereau complet 
ceafa, în timp ce partea din faţă fusese pur şi simplu tăiată 
la nivelul frunţii. Era îmbrăcat cu o scurtă largă, ca un fel 
de sac, ale cărei mâneci abia de-i ajungeau până la coate. 
Din ele ieşeau manşetele unei cămăşi curate, apoi braţele 
bronzate terminate cu două palme care păreau să aparţină 
unui uriaş antediluvian. Pantalonii largi erau dintr-un 
material uşor. De sub ei se vedeau două cizme care trebuie 
să fi fost confecţionate din pielea de pe spatele unui elefant. 
Insul cu pălăria veche, scurta de culoarea muşchiului şi 
pantalonii galbeni semăna cu un personaj de bal mascat ce 
se rătăcise pe aici, venind din salonul de dans. Cu paşi mari 
înainta printre scaune, de parcă s-ar fi aflat într-o barcă 
săltând pe valuri. 


Mamă Dodd, strigă el, întinzându-şi braţele spre patroană. 
Halte-la, high-day, lăsaţi-mă să trec, oameni buni. Good 
evening, mamă Dodd, iată-mă din nou! Cum îţi merge, mon 
bijou?26 

Peter! Într-adevăr, aceasta e Peter Polter, care mi-a... 

Desigur, Peter Polter din Langendorf, odinioară şef de 
echipaj pe nava de război a maiestăţii sale britanice 
„Nelson”, apoi cârmaci pe cliperul Statelor Unite „Swallow” 
şi acum hallo, mamă Dodd, vino la pieptul meu şi lasă-mă să 
te sărut! 

O trase spre el şi îi aplică un sărut răsunător, pe care ea îl 
primi cu calm. 

Tot mai exişti, bătrâne Peter? Întotdeauna cu vântul în faţă 
Şi... 

Setos în faţa paharului! Adu-mi câteva înghiţituri din 
băutura mea preferată, căci înainte de a putea povesti ceva 
trebuie să-mi clătesc mai întâi bocaportul. 

Păşi în camera din spate şi abia acum văzu patroana că nu 
venise singur. Era urmat da un tânăr în care puteai ghici de 
la distanţa de o mie de paşi un gentleman, încât era de 
mirare cum de ajunsese bătrânul marinar într-o companie 
atât de aleasă. 

Mama Dodd era iute de mână. Ea aduse îndată cele cerute 
şi puse pe masă trei pahare. 

Unul e pentru mine, spuse ea. E de la sine înţeles că vreau 
să beau un welcome27 cu oaspetele meu cel mai drag. 

Bineînţeles, bătrână şi iubită fregată! Dar, ascultă, trebuie 
ca mai înainte, aşa cum se cuvine unui gentleman, să ţi-l 
prezint pe master Treskow, care îmi este un prieten al 
dracului de bun. 

Patroana făcu o plecăciune dintre cele mai elegante şi 
Peter continuă: 

Ne-am întâlnit dincolo de Ocean, la fratele meu, care 
ancorase la un bijutier cu numele de Thieme. Dar... 

Thieme? Bijutier? Este oare posibil? 


Ce să fie posibil? se amestecă Treskow pentru prima oară 
în discuţie. 

Păi, domnule, îl vedeţi pe tânărul de colo? 

Mama Dodd se aplecă spre Treskow şi continuă să-i 
vorbească cu glas scăzut: 

Este un tânăr foarte cumsecade, dar a avut ghinion. Tatăl 
său avea dincolo de Ocean o afacere prosperă, dar a fost 
ucis şi jefuit. EL îşi trimisese cu puţin înainte fiul peste 
Ocean; un frate al bătrânului trăieşte în Vest ca trapper şi a 
găsit acolo o mulţime de aur; întrucât el nu are ce face cu 
această avere, vrea să i-o dăruiască fratelui său pe care l-a 
mai ajutat adesea odinioară. Asta mi-a povestit chiar 
tânărul Thieme. 

L-a vizitat pe unchiul său? 

Nu, încă nu. Era de puţină vreme aici, în America, când a 
aflat ştirea despre tatăl său de la doi compatrioți care 
tocmai sosiseră atunci din Germania. Plin de încredere, el 
le-a spus celor doi povestea sa, iar aceştia, drept mulţumire, 
l-au atacat, i-au luat toate documentele şi banii şi au fugit. 
Acum s-a restabilit şi..., dar, domnilor, ce-ar fi să faceţi 
cunoştinţă? S-ar putea ca în patria lui să fiţi o persoană 
cunoscută! 

Treskow se ridică şi se îndreptă spre masa tânărului 
Thieme. 

Scuzaţi-mă, domnul meu, îi spuse el în germană, îmi 
permiteţi să vă vorbesc? 

Ce doriţi? întrebă Thieme, ridicându-se şi el în picioare. 

Nici mai mult, nici mai puţin decât compania 
dumneavoastră. Vreţi să fiţi amabil să luaţi loc la masa 
noastră? 

Cărei împrejurări îi datorez plăcerea de a primi această 
invitaţie? 

Unei împrejurări care, se pare, are directă legătură cu 
dumneavoastră. Numele meu este Treskow, sunt detectiv 
şi... dar, nu vreţi mai întâi să vă mutaţi la masa noastră? 

Thieme îl urmă cu o expresie încordată întipărită pe faţă. 


Domnule Thieme, probabil că aţi aflat deja despre atacul 
tâlhăresc căruia i-a căzut victimă tatăl dumneavoastră. Nu 
cunoaşteţi, însă, amănuntele. Eu sunt poliţist şi am venit 
aici tocmai în această problemă. Vreţi să mă ascultați? 

Thieme ascultă cu aceeaşi încordare relatarea 
detectivului. Pentru prima dată afla dintr-o sursă sigură 
detalii privind asasinarea tatălui său. În vremea când 
avusese loc tragicul eveniment Peter Polter se afla în vizită, 
după ani de zile de absenţă, la fratele său, care era 
salariatul bijutierului. Omul acesta, umblat prin toată 
lumea, se ataşase imediat de Treskow şi când a devenit cert 
că criminalii au fugit în America l-a însoţit pe detectivul 
pornit pe urmele lor. 

Atunci, când acesta din urmă, la sfârşitul relatării sale. 
Făcu o descriere a făptaşilor prezumtivi, tânărul Thieme 
sări în sus de emoție, strigând: 

Încă o dată, şir, descrieţi-mi-i încă o dată! 

Cu plăcere, vă pot arăta chiar şi o fotografie a vicontelui 
de Bretigny, spuse Treskow. 

EI scoase din portvizit o fotografie pe care Thieme o apucă 
cu febrilitate. 

El este, da. El este! Fotografia e foarte reuşită. 

Scoase o batistă ca să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte, 
exclamând: 

Dacă mi-aş fi putut închipui! Mamă Dodd, îl recunoşti şi 
dumneata? 

Da, el este, sir! 

Acum veni rândul detectivului să sară în sus: 

Îl cunoaşteţi? A fost aici la dumneavoastră? 

Da, la mine, sir, întări patroana. 

Povesteşte, mister Thieme, povesteşte! 

Deci, mă aflam de câteva săptămâni la New York când am 
auzit despre mama Dodd. Veneam adesea ia ea. Voiam să 
pornesc spre Vest ca să-l întâlnesc pe unchiul meu, când am 
făcut cunoştinţă aici cu doi compatrioți care se numeau 
Heinrich Mertens şi Peter Wolf. Veniseră de curând din 


Europa şi ştiau multe noutăţi din bătrâna patrie. Când mi- 
au auzit numele mi-au povestit, ei fiind primii de la care am 
aflat despre uciderea tatălui meu. Dacă aş fi ştiut ceea ce 
ştiu acum! Mertens nu era altul decât acel viconte de 
Bretigny, iar Peter Wolf trebuie să fi fost cavalerul de 
Saccard sau sluga lui... Nu mi-aţi spus numele lui?! 

Marc Letrier. 

Marc Letrier! strigă patroana. „Marc veninosul”, care 
naviga împreună cu căpitanul Caiman, după cum îmi 
povestesc marinarii care vin pe la mine. 

Thunderstorm28, mamă Dodd, bătrână sirenă! izbucni 
acum şi Peter Polter. Pe cât de adevărat este că am fost şef 
de echipaj pe nava de război a maiestăţii sale „Nelson”, iar 
apoi pe cliperul Statelor Unite „Swallow”, pe atât de sigur 
este că el e! La asta nu m-am gândit! 

Cine? întrebă Treskow şi Thieme în acelaşi timp. 

Aţi auzit vreodată de căpitanul Caiman? interveni 
patroana; sau despre şeful lui de echipaj, Miss Amiral? 
Marc Letrier „veninosul” era omul de încredere al 
căpitanului. Acum câtva timp vasul său de pirați a fost 
abordat şi, după o luptă grea, capturat. Dar niciunul din cei 
trei nu a fost prins şi de atunci au dispărut fără să lase vreo 
urmă. Vreţi să auziţi ce ştiu de la marinarii mei despre 
căpitanul Caiman? 

Ambii dădură din cap afirmativ. 

Atunci ascultați! Este un francez care la origine se numea 
Camain, din care, prin schimbarea locului literelor, s-a făcut 
Caiman29. Căpitanul Caiman, cum îl numeau oamenii săi, a 
devenit cunoscut şi temut pretutindeni. Trebuie să fi fost 
din tinereţe un marinar priceput. Nu are cu mult peste 
treizeci de ani, dar multă vreme a reuşit să facă nesigure 
rutele maritime cele mai frecventate. A fost un negustor de 
sclavi cum nu mai există un altul. Aduna „marfa neagră” din 
Africa şi ajungea aici cu tot efectivul întreg. Nici un alt 
căpitan nu se putea lua la întrecere cu el. O parte din „vină” 
revenea şi navei sale excepţionale „l'Horrible”. Aceasta 


trebuie să fi fost un bric sau o goeletă cu trei catarge. 
Căpitanului Caiman nu-i era teamă nici măcar de navele cu 
aburi, cât timp avea în pânzele sale vânt din plin. Şeful lui 
de echipaj era Miss Amiral, o femeie, dar în fapt un diavol 
cu chip de om. Ea era singura copilă a unui navigator care 
avea ideea fixă de a nu se despărţi niciodată de ea. A 
îmbrăcat-o băieţeşte şi a luat-o cu el pe bord în toate 
cursele sale. Astfel a învăţat ea la perfecţie profesia de 
marinar, trecând prin toate treptele meseriilor marinăreşti, 
de la aceea de mus până la ofiţer; nu avea numai înclinații, 
ci dovedea chiar talent pentru tot ce era legat de mare. 
Datorită practicii îndelungate şi învățăturilor date de tatăl 
ei, a ajuns să poată conduce o navă pe orice vânt şi timp. 
Dar asta nu-i încânta deloc pe cei ce navigau împreună cu 
tatăl ei pentru că încă de copil era ca o pisică sălbatică şi, 
pe măsură ce creştea, se transforma într-un diavol. Vă 
puteţi închipui cum merg treburile când se adună laolaltă 
două persoane ca Miss Amiral şi căpitanul Caiman. Cei doi 
nu numai că vânau şi vindeau negri, dar considerau orice 
navă pe care o întâlneau ca pe o pradă, dacă putea fi 
capturată. Câte nave au jefuit şi au scufundat, împreună cu 
tot echipajul, n-o să se poată afla niciodată. Aş vrea, însă, să 
aflu cum au ajuns să se întâlnească cei doi. 

Asta pot să ţi-o spun eu, mamă Dodd, tu, felinar de navă 
curios! spuse Peter Polter. Pe când eram cârmaci pe 
„Swallow”, bătrânii lupi de mare povesteau despre asta. 
Căpitanul Caiman ar fi putut ajunge departe dacă nu apuca 
pe drumuri strâmbe. Dar aşa cum Miss Amiral de mică era 
o pisică sălbatică şi el era încă de tânăr o vulpe vicleană şi 
nesătulă. Pe mare era în elementul lui. La vârsta de 15 ani 
se pricepea mai bine la treburile marinăreşti decât mulţi 
ofiţeri experimentați. Dar şi în el zăcea un drac ce nu-l lăsa 
să meargă pe drumul cel drept. Făcea prostii peste prostii, 
care i se treceau cu vederea, până când a întrecut într- 
atâta măsura că i s-a înfundat. În ciuda cunoştinţelor şi 
priceperii sale a fost izgonit în mod ruşinos. A urmat o 


perioadă îndelungată în care a trecut de pe o navă pe alta, 
dar mai toate cu prost renume. Cu această ocazie a 
cunoscut-o pe Miss Amiral. Tatăl ei murise de curând şi 
moştenise de la el un sac plin cu bani. Cei doi şi-au dat 
seama în curând că se potrivesc de minune şi s-au hotărât 
să cumpere împreună o corabie cu care să facă negoţ cu 
„lemn de abanos” şi să mai achiziţioneze în plus şi alte 
mărfuri care s-ar vinde bine. Diavolul le-a scos în cale 
corabia „l'Horrible”, care a devenit cu timpul atât de 
temută. Asociaţia lor de afaceri a luat curând amploare, 
devenind o întreprindere bănoasă. La început corabia-pirat 
avea doi căpitani, deoarece Miss Amiral nu se considera mai 
prejos de „preacinstitul” ei asociat. El reuşi însă, încet, 
încet, să şi-o subordoneze, ea recunoscând că îi este 
superior ca navigator şi mulţumindu-se cu locul doi pe navă. 
Dar pentru această degradare se răzbună pe pielea 
subordonaţilor, faţă de care se purta ca o fiară. Pisica cu 
şapte cozi deveni stăpână la bord şi cine îndrăznea să 
neglijeze îndeplinirea unui ordin era imediat doborât şi 
aruncat în mare. Un bătrân swalker de pe nava „Swallow” a 
navigat un timp şi pe „l'Horrible”. El mi-a povestit de 
nenumărate ori astfel de lucruri şi puteţi să mă credeţi că 
ştia bine ce spune. 

Şi tocmai cei trei, căpitanul Caiman, Miss Amiral şi 
„Veninosul” nu au fost prinşi!... spuse Treskow pe gânduri. 
Lui Miss Amiral îi place să umble îmbrăcată bărbăteşte... 
Foarte curios. S-ar putea ca lucrurile să se potrivească, dar 
sunt totuşi numai presupuneri. Domnule Thieme, adineauri 
v-am întrerupt, vă rog să vă continuaţi povestirea. 

Cu plăcere. Deci m-am ataşat, fără să bănuiesc ceva, de 
presupuşii mei compatrioți şi le-am vorbit de călătoria pe 
care plănuiam s-o fac pentru a-mi regăsi unchiul. Le-am 
povestit cu toată încrederea totul despre situaţia tatălui 
meu şi... 

Scuzaţi-mă, îl întrerupse din nou polițistul; pot să aflu ceva 
mai amănunţit despre această situaţie? 


Bineînţeles! Dumneavoastră trebuie să aflaţi totul. Tatăl 
meu nu a fost întotdeauna un om bogat, cum devenise în 
ultimii ani, înainte de a fi fost ucis şi jefuit. Se trăgea din 
părinţi sărmani, care au putut să-şi întreţină cei doi fii 
numai până ce şi-au însuşit o meserie. Tatăl meu, potrivit 
înclinațiilor sale. S-a făcut giuvaiergiu. Fratele său s-a 
dedicat silviculturii, căpătând un serviciu bun în meseria lui. 
A venit, însă, la un moment dat, o perioadă de tulburări 
care i-a obligat pe unii germani să se refugieze peste 
Ocean. Unchiul meu a fost luat de val, şi-a părăsit patria şi 
serviciul, iar apoi a dispărut. Abia peste câţiva ani s-a 
încumetat să ne scrie. Plecase în America şi aici s-a alăturat, 
fiind un trăgător excepţional, unei obşti de vânători de 
animale cu blană. Banii câştigaţi îi trimitea întotdeauna 
părinţilor şi, după ce aceştia au murit, fratelui său, căruia 
aceste mandate i-au ajutat să-şi închege o afacere. Sumele 
deveneau din ce în ce mai mari, scrisorile lui mai explicite. 
Legase prietenie cu o căpetenie de indieni cu numele de 
Intşu tşuna, pe ce cale... 

Intşu tşuna? strigă Peter Polter. Mille tonnerres, sacre de 
Trekschuit30, acesta este căpetenia apaşilor, pe care l-am 
întâlnit la Deadly-Gun când navigam spre Vest, ca să văd şi 
eu o dată bătrâna prerie despre care tot auzisem vorbindu- 
se. 

Deadly-Gun? întrebă Thieme mirat. Îl cunoaşteţi? 

Cum să nu-l cunosc! Se înţelege că-l cunosc. Pe el şi pe 
Dick Hammerdull şi Pitt Holbers şi Ben Cunning şi pe toţi 
cei care stau acolo, în Hide-spot ca marinarul în cabina sa! 

Ce întâlnire! Deadly-Gun, acesta este numele pe care îl 
poartă aici, în America, unchiul meu, datorită priceperii cu 
care ştie să-şi folosească puşca. 

Unchiul dumneavoastră? Cheer-up31, tinere, întinde-mi 
cele zece degete, că trebuie să ţi le strâng puţin! Mamă 
Dodd, mai adu câteva picături din apa asta excelentă, 
pentru că atunci când Peter Polter se bucură, trebuie să 
dea ceva pe gât! 


La ce vă refereaţi adineauri când vorbeaţi de Hide-spot? 

Este vorba de o ascunzătoare, pe care şi-au găsit-o 
bătrânii swalkeri, în care eşti tot atât de în siguranţă ca în 
sânul lui Avraam. 

Şi ştiţi cumva unde se găseşte? 

Mda, asta e o treabă urâtă! Un drum ca ăsta nu poate fi 
descris, dar dacă te pricepi să ţii o rută corectă, atunci poţi 
să ancorezi cu bine acolo. 

Bine, vom mai vorbi noi despre asta. Ce noroc că v-am 
întâlnit pe dumneavoastră aici! Dar să mă întorc la 
relatarea mea. Acest Intşu tşuna i-a arătat unchiului meu 
un loc în munţi, unde poate fi găsit mult aur, aşa încât, cum 
vă spuneam, sumele trimise de el erau din ce în ce mai 
mari. Negoţul nostru a primit, datorită acestor subvenţii, o 
extindere enormă. Cu puţin, timp înainte de a fi fost omorât 
tatăl meu, a sosit o scrisoare de la unchiul meu, în care mă 
invita să-i fac o vizită. Îi era dor să-şi revadă o rudă, el fiind 
prea obişnuit cu viaţa în Vest pentru a-l mai putea părăsi. Pe 
de altă parte eu, scria el, am ajuns la o vârstă care nu-mi 
permite să întreprind o asemenea călătorie. Cu această 
ocazie o să-mi înmâneze o mare sumă de bani. Drumul până 
la el ducea pe Arkansas în sus, până dincolo de Fort Gibson, 
unde, la un anume Winklay... 

Master Winklay, irlandezul? Ei şi pe acela îl cunosc. E o 
figură a dracului de plicticoasă şi are cel mai prost tutun de 
mestecat pe care l-am întâlnit vreodată pe mare ori pe 
uscat, spuse cârmaciul. 

Deci aşa, acolo trebuie să întreb de Deadly-Gun. 

Master Thieme, de ce mai staţionaţi aici pe chei şi nu v-aţi 
luat încă zborul spre bătrânul Arkansas? 

Păi... da, aici iar ajung la vicontele de Bretigny. Acesta m-a 
întrebat dacă unchiul meu mă cunoaşte personal sau dacă 
mă pot legitima în vreun fel în faţa lui. I-am răspuns că am 
documente eliberate de poliţie şi scrisorile unchiului meu, 
pe care le aveam asupra mea... Abia mai târziu mi-am dat 
seama că el a adus vorba despre familia mea pentru a se 


documenta cât mai bine şi a trage foloase din cele auzite. A 
doua zi, în timpul unei plimbări, cei doi m-au atacat 
mişeleşte şi mi-au furat toate actele, banii şi tot ce mai 
aveam de valoare. Am zăcut mult ca urmare a rănilor 
pricinuite şi abia acum am ajuns în stare să-mi pot relua 
planurile de călătorie. 

Aţi făcut, desigur, o reclamaţie? întrebă Treskow. 

Bineînţeles, dar numai după câteva zile şi fără nici un 
rezultat. Toţi banii îi purtam asupra mea şi mă aflu acum 
fără nici un fel de mijloace şi dacă buna noastră mamă 
Dodd nu ar fi fost... 

Stop, mister 'Thieme! îl întrerupse patroana. Să ştiţi că veţi 
avea tot ce aveţi nevoie. Să nu vă faceţi griji în privinţa 
asta! 

Este, aşadar, cert, spuse Treskow, că aşa-zisul viconte a 
pus mâna pe hârtiile şi documentele dumneavoastră. Ca 
urmare nutreşte şi intenţia de a se duce în Vest ca să se 
prezinte unchiului dumneavoastră drept nepotul lui. 
Aceasta, precum şi faptul că ticăloşii sunt acum numai doi şi 
nu trei la număr, mă face să ghicesc câte ceva. Unde se află 
oare prada, suma imensă pe care au furat-o de la tatăl 
dumneavoastră? Cheltuită, risipită, o asemenea avere nu 
putea fi într-un timp atât de scurt. Pierdută? Foarte puţin 
probabil. Ascunsă? Nu prea e de crezut. Dar unde o ficel 
de-al treilea complice, cavalerul de Saccard sau Marc 
Leâtrier? Unul din aceştia doi trebuie să se fi despărţit de 
ceilalţi. Oricum ar fi, însă, următorul nostru drum duce pe 
Arkansas în sus, la acel Hide-spot despre care ne-a vorbit 
cârmaciul. Sunt convins că pe doi dintre criminali îi vom 
găsi acolo. Mister Thieme, vreţi să ne însoţiţi? 

Din toată inima! răspunse cel întrebat, respirând uşurat. 
Ceva mai bun nici nu mi s-ar fi putut întâmpla. Mamă Dodd, 
care este calea cea mai rapidă de a ajunge în Vest? Ce 
credeţi că e mai bine să folosim, trenul sau vaporul? 

Yes, my dear32, cu trenul ajungeţi mai repede decât cu 
vaporul. Dar acum prin statele Uniunii se călătoreşte tare 


incomod din pricina numeroaselor transporturi de trupe 
înspre sud. În schimb pe mare, spre New Orleans nu aveţi 
să vă temeţi de nici o încurcătură. Noaptea asta ridică 
ancora vasul cu aburi „Leviathan”. Căpitanul mai are 
treburi pe uscat şi e sigur că va veni şi pe aici ca să-i spună 
mamei Dodd un farewell33. Este un ofiţer capabil, iar 
vaporul său este solid. O navă de război, desigur, nu 
transportă călători, dar cuvântul meu valorează ceva şi eu 
am să vorbesc cu căpitanul. 

Te rog să faci asta pentru mine, mamă Dodd! 

Cu plăcere. Deşi mi-ar face şi mai mare plăcere să vă mai 
rețin la mine. Dar sper că nu mă ocoliţi la întoarcere. Tare 
aş vrea să ştiu cum s-au desfăşurat lucrurile. 

Silence34, mamă curiozitate! spuse Peter Polter. Am să-ţi 
povestesc punct cu punct, filă cu filă, dacă ne vom întoarce, 
căci... cine ştie... 

Dumneata, Peter? Vrei să mergi şi dumneata? 

Bătrânul cârmaci deschise o gură mare şi se holbă la 
patroană. 

Sdeath35, şalupă bătrână, dar ce să fac? Poate să mă 
conserv aici şi să aştept liniştit până când dragul meu domn 
poliţist, împreună cu master Thieme, vor fi mâncaţi de 
rechini sau traşi în suliță de indieni? Cine atunci să le arate 
drumul spre master Winklay şi la Hide-spot, dacă nu 
cârmaciul Peter Polter din Langendorf? Nu, nu, eu voi fi cu 
ei pe bord! 

Buna femeie era adânc impresionată că-l va pierde atât de 
curând, dar trebui să se arate înţelegătoare. 

Conversaţia se purta acum mai mult asupra amănuntelor 
şi aspectelor colaterale ale întâmplărilor care îi aduseseră 
laolaltă pe cei trei oameni. Clienţii se tot adunau în încăpere 
şi până la urmă sosi şi comandantul „Leviathan”-ului. Mama 
Dodd se ţinu de cuvânt şi vorbi cu el. La rugăminţile ei 
acesta se arătă gate, contrar uzanțelor, să-i ia la bord pe cei 
trei până la New Orleans. 


Trebuiau să se pregătească de îndată, deoarece nu era 
timp de pierdut, aşa că după ce şi-au luat un călduros 
rămas-bun de la patroană, l-au însoţit pe căpitan la bordul 
navei. Încă înainte de ivirea zorilor vaporul cu aburi părăsi 
portul şi se avântă pe mare. 

Capitolul V Ben Cunning. 

Călătoria a decurs repede şi fără incidente. Sosiţi la New 
Orleans, vechea capitală a Sudului, călătorii au găsit aici o 
atmosferă înăbuşitoare. Agitaţia, cât şi entuziasmul care 
întovărăşiseră intrarea statelor sudice în războiul civil 
trecuseră şi populaţia dorea o cât mai grabnica încheiere a 
păcii. 

Treskow şi Thieme şi-au schimbat îmbrăcămintea, 
adoptând ţinuta trapperilor, în vreme ce Polter nu se 
îndurase să se despartă de straiele lui. Apoi, după ce se 
îngrijiră să facă rost de armele necesare, se îmbarcară pe 
primul vapor care urca pe Mississippi şi care-i duse până la 
confluenţa acestuia cu Arkansasul. 

Mississippi era de câtăva vreme din nou în stăpânirea 
Uniunii, aşa că toată călătoria în susul fluviului s-a 
desfăşurat fără întâmplări deosebite. Pe Arkansas au 
navigat cu un vas de tonaj mai redus, până la Fort Gibson, 
unde şi-au cumpărat trei cai de nădejde şi şi-au umplut 
raniţele cu o cantitate considerabilă de muniţie şi cele 
necesare gurii. De aici porniră călare şi merseră mai multe 
zile de-a lungul fluviului, până ce ajunseră la mica aşezare 
unde master Winklay îşi avea Store and boarding-house- 
ul36 său. 

Treskow şi Thieme călăreau binişor. În schimb, cu Peter 
Polter lucrurile stăteau altfel. El şedea în şa într-o poziţie ce 
nu putea fi descrisă, cu genunchii la gură, de parcă 
animalul călărit şi-ar fi croit drum printr-un mâl care îi 
ajungea până la dârlogi. Şi tocmai lui îi picase un trăpaş din 
Dakota destul de îndărătnic, care îi făcea multe necazuri, 
deşi bravul cârmaci îşi însuşise, în cursul călătoriei sale 
precedente în prerie, atâta pricepere în ale călăritului, 


încât măcar să nu fie zvârlit din şa. Voi să descalece, dar se 
pare că bidiviul său nu era de acord, căci se cabra, zvârlind 
din toate patru copitele. 

Have care37, atenţie tu, fals racker38, strigă Polter 
supărat calului, în timp ce-i trântea un pumn puternic între 
urechi. „Na-ţi una, de crezi cumva că Peter Polter este 
dansator pe sârmă sau că este dispus să-şi rupă gâtul!” 
Bestia asta îşi zvârle coada în sus de parcă ar fi flamura 
înstelată a unei corăbii cu trei catarge şi dă din urechi de 
parcă ar vrea să prindă cu ele crabi de mare! Dacă mi te-ai 
fi aflat tu între catargul din faţă şi cel din mijloc al unui 
transoceanic bun, ţi-aş fi arătat eu ce înseamnă un cârmaci! 
Grace? Dieu39, iată cabina în care a aruncat ancora master 
Winklay, irlandezul. Jos de pe vergă, Peter Polter! Şi pe tine, 
mârţoaga dracului, am să te leg cu cureaua de gardul ăsta, 
ca nu cumva să te ia curentul şi să te ducă în larg! Coborâţi, 
master Treskow şi domnule Thieme, am ajuns în portul cel 
bun. 

Au descălecat cu toţii şi au priponit caii. Polter păşi, 
clătinându-se, cu picioarele crăcănate de-ai fi zis că are rău- 
de-mare şi se propulsa atent, prin coridor şi uşa 
întredeschisă, în prăvălia irlandezului. 

Good day40, bătrâne oaspete de pe Marte, îl salută el pe 
acesta. Adu ceva lichid, altminteri trec peste voi, într-atâta 
îmi e gâtlejul de uscat. 

Ceilalţi doi însoțitori erau mai puţin vorbăreţi. Ei s-au 
aşezat la masă tăcuţi, lăsându-i pe tovarăşul lor să facă 
introducerea în discuţia pe care vroiau s-o aibă cu patronul. 

Hol? my good haggler41, sper că îl mai recunoşti pe Peter 
Polter? întrebă acesta. 

Winklay făcu o grimasă care voia să fie prietenoasă şi 
răspunse: 

Vă recunosc. Nu poţi uita aşa de repede pe cineva care 
ştie să bea ca dumneavoastră. 

Well done, bien!42 N-aş fi crezut că ai o memorie atât de 
bună. Mai ţii minte întâmplarea aia când împreună cu Dick 


Hammerdull, Pitt Holbers şi încă câţiva ne-am luat rămas- 
bun şi a trebuit să mai aştept încă două zile ca să ne 
despărţim pentru că ceilalţi nu se mai puteau trezi? 

Yes, yes, a fost un drink43, nu glumă, cum n-am mai văzut 
şi nici n-o să mai văd vreodată. Pe unde aţi hălăduit? 

Am fost spre răsărit, până la Ocean, m-am mai uitat pe ici, 
pe colo şi acum vreau să merg pentru o săptămână, două la 
bătrânul Deadly-Gun. Mai este încă disponibil bătrânul 
trapper? 

Cred că da. Ăstuia nu-i vine de hac nici un indicai, iar cei 
cu care s-a însoţit se ţin bine de el. Dick Hammerdull a fost 
aici puţin mai înainte. A fost şi Pitt lunganul. Au plecat apoi 
şi cred că s-au ciocnit cu indienii. Se spune că ogellallaşii au 
atacat un tren şi că au primit din partea lui Deadly-Gun şi 
Winnetou o porţie bună de plumbi. 

Winnetou? Este şi apaşul disponibil? 

Irlandezul dădu din cap. 

Bineînţeles! A fost chiar aici, la mine şi m-a strâns de gât 
de era cât pe ce să-mi dau duhul. 

Old friend44, probabil că te-ai pus de-a curmezişul? 

Cam aşa ceva. Nu-l cunoşteam şi nu voiam să-i vând 
muniţie; dar am dat, fir'ar să fie, peste omul nepotrivit. 
Vreţi să-l vedeţi pe Ben Cunning? 

Ben Cunning? Este aici, la bord? 

Cam aşa! S-a dus numai puţin în pădure, dar are calul 
legat în spatele casei. 

Lack-a-day45, asta se potriveşte de minune! Cum 
navighează, de la sau spre colonel? 

Da, spre colonel. A fost pentru puţină vreme aici. În 
Missouri, unde are rude şi se pregăteşte acum să urce din 
nou. 

Când vrea să ridice ancora? 

Cum? Vorbeşte, domnule, ca un om cinstit! Cine poate să 
înţeleagă păsăreasca asta a dumitale?! 

Eşti un dull-man46! Un prost ca la carte şi aşa o să rămâi. 
Când pleacă de aici, asta e întrebarea. 


Asta nu pot să ştiu. Dar e sigur că nu va rămâne aici o 
veşnicie. 

A scos şaua de pe cal? 

Înseamnă că va ieşi în larg încă astăzi şi noi îl vom însoţi! 

Patronul se vede că nutrea simţăminte prieteneşti faţă de 
ciudatul personaj, căci altfel era tăcut şi foarte reţinut. De 
ani de zile nu-l mai auzise nimeni lăsându-se antrenat într-o 
discuţie atât de lungă. 

Acum se pregătea Treskow să pună întrebări. Băgă mâna 
în buzunar şi scoase de acolo o fotografie. 

Vreţi să-mi spuneţi dacă au trecut pe aici, nu de mult, doi 
oameni, doi germani, care se numeau Heinrich Mertens şi 
Peter Wolf? 

Heinrich Mertens şi Peter Wolf? Da, sunt gata să-mi înghit 
tot praful de puşcă cu iască şi cremene cu tot, dacă aceştia 
nu sunt cei doi greenhorns care voiau să se ducă la Deadly- 
Gun! 

Cum arătau? 

Verzi, foarte verzi, omule; mai mult nu pot spune. Unul din 
ei, Heinrich Mertens cred că era, ne-a amuzat grozav, 
încercând să-l sperie cu puşca lui de vânat ţânţari pe 
grăsanul de Hammerdull, dar a fost pus cu botul pe labe. 
Cred că Dick l-ar fi ospătat cu câţiva ţoii de fier, dacă nu ar 
fi spus că unchiul lui este colonelul. 

I-am găsit, spuse Treskow bucuros. Încotro au plecat apoi 
ei doi? 

Plecaţi cu Lunganul şi Grăsanul în prerie. Mai mult nu ştiu. 

Ia priviţi la această fotografie, master! Îl recunoaşteţi pe 
acest om? 

Dacă ăsta nu e Heinrich Mertens, mă puteţi pe loc da cu 
smoală şi tăvăli prin fulgi! 

În clipa următoare, parcă străfulgerat de o idee, se dădu 
un pas înapoi şi întrebă pe un ton bănuitor: 

Îl căutaţi pe acest om, sir? 

De ce mă întrebaţi? 


Mda! Pentru că un om din Vest nu are niciodată o astfel de 
înfăţişare, iar dumneavoastră... arătaţi aşa de curăţel 
încât... 

Adică, ce... 

V-aş da un sfat bun schimbă patronul vorba. 

Ce sfat? 

Ceea ce se întâmplă acum în prăvălia mea nu mă priveşte, 
atâta timp cât nu se amestecă nimeni în treburile mele. Cu 
dumneavoastră am intrat în discuţie fiindcă aţi venit 
împreună cu Peter Polter, altminteri nu aţi fi aflat nimic de 
la mine. Dar nu mai arătaţi nimănui fotografia şi nu mai 
puneţi întrebări până nu veţi ajunge mai de-al preriei. Căci 
altfel... altfel... 

Continuaţi! Altfel? 

Altfel o să fiţi luat drept poliţist sau detectiv şi asta nu e 
bine. Omul din Vest nu are nevoie de nici un fel de poliţie. El 
îndreaptă singur ce e de îndreptat şi cine se amestecă în 
treburile lui riscă să facă cunoştinţă cu lama cuţitului său. 

Treskow tocmai voia să-i răspundă, când se deschise uşa şi 
intră un om, la a cărui vedere Peter Polter sări în picioare, 
făcându-i o primire zgomotoasă. 

Ben Cunning, bătrâne swalker, eşti chiar tu în carne şi 
oase? Vino aici şi soarbe un pahar. Ştiu cu precizie că 
gâtlejul tău delicat este o pâlnie a dracului de largă. 

Respectivul era un omuleţ mărunţel, pe corpul căruia dacă 
puteai găsi o jumătate de livră47 de carne. El se uită uimit 
la cel care i se adresase, în timp ce pe faţa sa mică cât un 
pumn se încreţeau o mie de riduri surâzătoare. 

Ben Cunning? Swalker? Să bea? Pâlnie largă? Hi-hi-hi, 
unde am mai văzut eu pe individul ăsta care mi se pare atât 
de cunoscut? 

Unde m-ai văzut? Aici, bineînţeles aici. Forţează-ţi puţin 
creieraşul! 

Aici? Hm! Nu pot să-mi amintesc aşa, pe loc. Am fost 
deseori pe aici şi cu atâţia oameni feluriţi, că nu l-aş putea 


recunoaşte pe fiecare în parte, dacă ar fi adunaţi la un loc. 
Cum sună numele tău? 

Fir-ar să fie, băieţelul a stat şi a băut alături de mine la 
master Winklay atâta, că după aceea timp de două zile n-a 
mai putut mişca nici măcar un deget şi acum mă întreabă 
cum sună numele meu! Şi, pe deasupra, am mai şi fost cu el 
în munţi, unde, la Deadly... 

Stop, bătrâne! Hi-hi-hi, acum te cunosc! îl întrerupse 
omuleţul. Te numeşti Peter Folter sau Molter sau Wolter, 
sau... 

Polter, Peter Polter, cârmaci pe cliperul Statelor Unite 
„Swallow”, dacă vrei să reţii acest amănunt. După aceea am 
devenit vestman şi sunt... 

Ştiu, ştiu! Ai fost la noi şi ai băut cu mine de gât până am 
căzut beat mort. Hi-hi-hi, ai un gâtlej cum n-am mai văzut 
altul şi poţi bea cât... însuşi bătrânul părinte Mississippi. 
Unde ai ajuns după aceea şi unde vrei să ajungi acum? 

Am umblat puţin prin lume, iar acum vreau să mai trec şi 
pe la voi, dacă nu ai nimic împotrivă. 

La noi? Pentru ce? 

Aceşti gentlemeni au ceva de vorbit cu căpitanul sau 
colonelul vostru. Îl putem găsi şi pe el acolo? 

Bănuiesc că da. Când vreţi să plecaţi de aici? 

Cât se poate de repede. Ne însoţeşti? 

Aş vrea, dacă nu mă faceţi să aştept prea mult. 

Dinspre partea noastră cu cât plecăm mai repede, cu atât 
mai bine. Mănâncă şi bea, bătrâne şi pe urmă pornim. 

Drumul pe care apucară era exact acelaşi pe care 
trecuseră cu câteva zile mai înainte Dick Hammerdull şi 
însoțitorii săi, deşi urmele nu mai puteau fi recunoscute. 

Peter Polter, cârmaciul, mai trecuse călare pe acest drum, 
dar nu-şi mai putea aminti exact ruta. Ben Cunning se 
dovedi, însă, a fi o călăuză excelentă. Omuleţul acesta, atât 
de firav şi sfrijit, vădea o minte ascuţită, cunoaşterea 
perfectă a locurilor, o rezistenţă şi o mobilitate care le 
cuceri pe deplin încrederea. 


Se grăbeau cât puteau, dar Thieme şi Treskow nu prea 
erau buni călăreţi, iar cârmaciului numai necazuri îi făcea 
trăpaşul său de Dakota. Călătoria dura deja de câteva zile 
când au ajuns la calea ferată, în punctul unde avusese loc 
atacul ogellallaşilor. Era dis-de-dimineaţă când Ben 
Cunning îşi opri brusc calul şi privi cu atenţie. 

Ia priviţi, domnilor! strigă el cu braţul îndreptat înainte. 
Priviţi colo, în văzduh şi apoi spre pământ. Acolo, sus, 
zboară vulturii negri, iar jos mişună coioţii, în apropierea 
şinelor. Acolo a căpătat careva împunsătura de graţie sau 
ultimul glonţ. Să sperăm că nu era un alb, ci vreunul cu 
pielea arămie, hi-hi-hi. Vreţi să vedem mai deaproape? 

Cei patru călăreţi îşi mânară caii în trap până la locul unde 
se dăduse bătălia. Cadavrele celor căzuţi, devorate în parte 
de vulturi şi de lupi, mai zăceau acolo unde se prăbuşiseră. 
Trenurile trecuseră pe acolo fără ca cei ce călătoreau în ele 
să le acorde vreo atenţie. Cunning cerceta cu luare-aminte 
fiece amănunt. 

Lack-a-day, spuse el în sfârşit; aici a avut loc o bătălie 
straşnică. Vedeţi şinele astea? Au fost reparate. Ticăloşii de 
indieni au vrut să jefuiască trenul, dar au fost împiedicaţi de 
albi. De ogellallaşi e vorba, se vede după tatuajele lor. Şi 
aceste ţeste zdrobite o asemenea lovitură putea s-o dea 
numai colonelul, Deadly-Gun. Dick Hammerdull a fost şi el 
aici, precum şi Pitt Holbers. Aici au stat ei, ca de obicei, 
spate în spate. Se vede după urmele picioarelor lor, care 
sunt adânc întipărite în pământ. Acolo a ars un foc, dincolo 
şi-au priponit indienii caii, vedeţi găurile în pământ? Şi aici, 
veniţi încoace, de aici duc urmele albilor mai departe. Să le 
urmăm şi noi! 

După două ceasuri au ajuns într-adevăr la tabăra albilor, 
pe care Ben Cunning a supus-o unei minuţioase examinări. 
Deodată se auzi strigătul său: 

Ia uitaţi-vă, aici doi oameni au fugit şi au fost urmăriţi. 

Îşi trase calul după el şi cercetă urmele lăsate pe pământul 
umed de Heinrich Mertens şi Peter Wolf în timpul fugii lor şi 


care mai puteau fi recunoscute. 

Ei, aici s-a terminat, aici au fost prinşi cu lasoul şi... 
domnilor! Au fost doi albi, dar care nu erau urmăriţi de 
pieile-roşii, ci de trei albi şi un indian. Hi-hi-hi! Aceste urme 
de picioare le cunosc. Îl las pe primul grizzly48 întâlnit în 
cale să-mi sfarme ţeasta dacă aici nu au fost colonelul, cu 
Dick Hammerdull şi Pitt Holbers şi... şi..., chiar şi aşa, 
nimeni altul decât Winnetou, apaşul! 

Ceilalţi rămaseră uluiţi de agerimea şi siguranţa cu care 
micul vânător trăsese aceste concluzii, cercetând urmele 
încâlcite şi şterse unele de altele în mai multe rânduri. 

Au fost doi albi care erau urmăriţi de ceilalţi? întrebă 
crispat Treskow. 

Doi albi, sir, asta e sigur, căci urmele duc aici, unde au stat, 
cu picioarele îndreptate în afară, în timp ce pieile-roşii calcă 
cu vârfurile înspre interior. Au înnoptat tot aici. Cred că 
dimineaţa cei doi au fost legaţi pe cai, fiindcă de aici caii au 
pornit pereche, unul lângă altul. Cei ce i-au prins au luat 
caii de căpăstru. 

Deşi presupunerile emise de Treskow se apropiau simţitor 
de realitate, niciunul din cei patru călători nu puteau să-şi 
explice corect întâmplările. Fiecare îşi dădu cu părerea în 
fel şi chip, până ce Ben Cunning puse capăt diferitelor 
interpretări, spunând: 

Au luat direcţia spre Hide-spot şi pariez că indienii s-au 
adunat din nou şi-i urmăresc. Cel mai bun lucru, domnilor, e 
să rămânem pe urmele lor! 

Ceilalţi trei fură de acord cu propunerea călăuzei lor şi 
porniră în trap în arma lui Ben. 

Behold49, strigă acesta după ce călăriseră abia o jumătate 
de ceas. Nu am avut eu dreptate? Aici sunt urmele a două 
cete de oameni care veneau, unii din dreapta şi alţii din 
stânga. Au călărit făcând înconjurul locului unde s-a dat 
lupta, ca să găsească direcţia în care au luat-o albii şi aici s- 
au unit şi au pornit împreună în urmărirea lor. Nisipul 
păstrează multă vreme urmele, aşa că bănuiesc că au un 


avans de mai multe zile. Caii noştri, însă, sunt buni, iar ei au 
răniţi cu ei, ceea ce nu le îngăduie să călărească prea iute. 
Îi ajungem din urmă încă înainte ca ei să dea de tabăra lui 
Deadly-Gun. 

Porniră înainte, călărind, nu ceasuri, ci zile întregi; şi tot 
călăuzindu-se după urmele găsite, băgau de seamă că 
acestea erau din ce în ce mai vizibile, mai proaspete. Ele se 
pierdeau doar acolo unde dădeau de pietre sau de iarbă 
moale. Dar Ben Cunning le regăsea în cele din urmă. Aşa au 
ajuns ei în regiunea unde apele Arkansasului descriu un arc 
de cerc larg, ocolind munţii Smoky şi unde nenumărate 
râuleţe îi vin în întâmpinare. Preria vastă trecea tot mai 
mult de la întinse tufărişuri la păduri seculare cu arbori 
înalţi. Ben Cunning devenea din ce în ce mai prevăzător, 
căci urmele se arătau a fi tot mai proaspete şi din spatele 
oricărui arbore putea să se ivească un indian. Brusc, 
călăuza micului grup de călăreţi se opri şi începu să 
cerceteze cu multă luare-aminte pământul acoperit de 
muşchi catifelat. 

Aici, spuse el, urmele albilor ies din pădure. S-au întâlnit 
cu indienii fără să fi avut loc o luptă. Uitaţi-vă aici, în acest 
cerc au stat faţă-n faţă cei doi conducători şi au purtat 
tratative. Apoi pipa păcii, calumetul, a trecut din om în om. 
Vedeţi aici, bucăţica asta de iască pe jumătate arsă? 
Oricum, este o ceată de oameni familiarizați cu pădurea, 
care s-au unit aici cu pieile-roşii ca să descopere tabăra 
noastră, să o atace şi să-şi împartă prada. 

Mille tonnerres!50 exclamă Peter Polter; ce-o să mai intru 
cu pumnii ăştia ai mei zdraveni în ei, încât albii o să devină 
roşii şi roşii albi, de frică! Dacă auzul nu mă înşală, atunci 
nu mai avem mult de navigat până să aruncăm ancora în 
tabără. Dar ce facem acolo cu vehiculele noastre cu patru 
picioare? Sunt sătul de al meu până-n gât. Mă scutură şi mă 
zgâlţâie dintr-o parte într-alta de mă doare mintea şi simt 
cum cele două sute treizeci şi opt de oase ale mele îmi 
alunecă toate în jos, în cizme! 


Cunning începu să râdă la auzul acestor văicăreli ale 
curajosului marinar şi îi răspunse: 

Te cred, master; de fapt stai pe cal de parcă ai fi gata să te 
transformi într-o clătită. Animalele oricum nu le putem lua 
cu noi, căci ne-ar încurca. Dar ştiu un loc unde le putem 
ascunde ca să nu le găsească indienii. Veniţi, domnilor! 

Omuleţul o luă spre pădure. După ce străbătură cu multă 
trudă desişul de arbuşti, au ajuns în cele din urmă într-o 
poieniţă bine ascunsă privirilor, unde şi-au adăpostit caii. 
După aceea s-au înapoiat la locul unde părăsiseră urmele. 

Au mers după ele cu mare băgare de seamă, păstrând 
cuțitul de vânătoare şi puşca la îndemână, pentru orice 
eventualitate. 

Brusc, Cunning se opri şi le făcu semn să stea liniştiţi şi 
atenţi. 

Ascultaţi, oameni buni, nu vi s-a părut că se aude fornăitul 
unui cal? 

S-au oprit şi ceilalţi, ascultând cu încordare adânca tăcere 
a pădurii seculare. Dintr-o latură se auzi un nechezat uşor. 

Ori şi-au instalat tabăra acolo, ori au lăsat numai animalele 
în urmă, ca să poată înainta mai repede. Dobitoacele 
dracului, o să ne dea de gol! Trebuie să ne apropiem din 
direcţia opusă vântului. 

Se lăsă la pământ şi începu să se târască, descriind un 
cerc larg. Ceilalţi îi urmară exemplul. După câtva timp le 
făcu semn să aibă mare grijă ca să nu facă nici cel mai mic 
zgomot şi le arătă prin lăstăriş direcţia unui luminiş aflat în 
faţa lor. Acolo păşteau vreo treizeci de cai, păziţi de doi 
indieni. 

Domnilor, îi vedeţi pe cei doi ticăloşi? Ce mi-aş mai încerca 
tăişul cuţitului pe gâtlejul lor, ca să pot goni pe urmă caii în 
cele patru vânturi! Dar nu se poate. Nu trebuie să ne 
trădăm prezenţa pentru nimic în lume. Trebuie să ajungem 
cât se poate de repede în apropierea lor; dar nu pe potecă, 
ci pe ocolite. 


Omuleţul înainta prin desiş cu agilitatea şi silenţioşi unui 
şarpe. Drumul era teribil de greu. Trecură on seara se 
apropia, printre arborii înalţi întunericul se lăsa mai repede 
decât dincolo, în preria deschisă. Era din ce în ce mai greu 
să ţii direcţia dorită. Cunning ridică capul şi adulmecă 
aerul, cu nările umflate. 

Miroase a foc şi fum. Şi-au făcut o tabără. Înainte, dar cu 
atenţie, încet, încet, pentru că acum suntem foarte aproape 
de ei! 

Lăstărişul se rărise, iar arborii uriaşi străpungeau 
înălțimile ca nişte coloane ale unei catedrale imense, 
alcătuind cu coroanele lor un acoperiş verde. 

Cei patru urmăritori se târau pe burtă de la un copac la 
altul, căutând acoperire în spatele trunchiurilor groase, 
până s-au convins că nu au fost observați şi că nu există nici 
un pericol în imediata lor apropiere. 

Aşa au ajuns la marginea unei râpe, lungă, adâncă şi 
îngustă, aşa cum pot fi adesea găsite în stufoasele păduri 
seculare. Cunning se apropie cu băgare de seamă şi se 
aplecă peste marginea râpei. Exact sub el, la o adâncime de 
vreo cincisprezece metri, ardea un foc în jurul căruia 
stăteau vreo treizeci de indieni şi nişte albi, în timp ce mai 
departe, într-o margine, puteau fi zăriţi câţiva oameni legaţi 
de mâini şi de picioare. 

At length51, am dat de ei! exclamă omuleţul. Şi ei nici nu 
bănuiesc că de aici, de sus, pot fi atât de bine observați, hi- 
hi-hi! Dar cine or fi cei trei de colo? Apropiaţi-vă puţin, 
domnilor, de tufişurile alea de ferigi, de acolo le puteţi 
deosebi feţele! 

Ferigile dese se întindeau până spre marginea râpei şi le 
îngăduiau să stea atât de bine ascunşi, că era imposibil să 
fie văzuţi. 

Fir'ar să fie! şuşoti Cunning în clipa când privi din nou în 
jos. Este colonelul, cu Pitt Holbers şi Dick Hammerdull, pe 
care i-au atacat şi i-au capturat! 


Colonelul? întrebă cârmaciul, strecurându-şi capul printre 
frunzele de ferigă. Heavens!52 vraiment într-adevăr! Să săr 
jos, să pun pumnii mei în funcţiune şi să-i scot din bucluc, 
Ben? 

Mai aşteaptă puţin, bătrâne; să vedem mai întâi ce se 
întâmplă aici. Nu vezi că nemernicii s-au strâns să ţină sfat 
cu privire la soarta captivilor? Uite colo, la vânătorul ăla cu 
barbă neagră, e căpetenia lor; ogellallaşii i se supun lui; se 
vede treaba că mai-marele lor a pierit acolo, lângă calea 
ferată. Priviţi! Acum au terminat şi căpetenia lor s-a ridicat 
în picioare. 

Aşa era, cum spunea Cunning. Unul dintre vânătorii albi, 
care după toate aparențele făcea pe şeful, se sculase de 
lângă foc şi se îndrepta spre prizonieri. Le desfăcu 
legăturile de la picioare şi le făcu semn să se ridice. După 
care li se adresă cu un ton poruncitor: 

Sculaţi-vă în picioare şi aflaţi ce s-a hotărât cu privire la 
soarta voastră! 

Cei trei s-au conformat ordinului. 

Dumneata eşti Deadly-Gun, conducătorul vânătorilor care- 
şi au tabăra ascunsă aici, în pădure? 

Cel căruia i se adresase încuviinţă, dând din cap. 

L-ai omorât pe Matto-Sih, căpetenia acestor bravi indieni? 

Răspunsul fu acelaşi. 

Se spune că aţi scos din munţi şi aţi adunat mult aur în 
ascunzătoarea voastră. E adevărat? 

Foarte mult! 

Şi că mai aveţi în ascunzătoarea voastră mai multe mii de 
blănuri de biber. 

Well, master. Sunteţi bine informat. 

Atunci ascultați ce-am să vă spun. Pieile-roşii vă cer 
capetele. Eu li le-am promis, dar ei nu înţeleg destul de bine 
engleza ca să poată urmări ce spun; de aceea vreau să 
facem un târg. 

Vorbeşte! 


Dumneata ne conduci în ascunzătoare, ne dai aurul şi 
pieile, după care sunteţi liberi! 

Asta este tot ce vreţi de la noi? 

Totul! Hotărâţi-vă repede! 

Se pare că ştii prea puţine lucruri despre Deadly-Gun, 
master, de îmi faci o asemenea propunere prostească. V-aţi 
întovărăşit cu nişte indieni ticăloşi, pe care îi întreceţi în 
ticăloşie, numai de dragul aurului meu. Un alb alături de 
pieile-roşii, împotriva unor albi! Blestemat în veci să vă fie 
sufletul pentru această faptă netrebnică! Sau mă credeţi 
atât de tâmpit încât să-mi închipui că ne veţi elibera după 
ce puneţi mâna pe ceea ce doriţi? 

Eu îmi respect cuvântul dat şi nu vă permit nici un fel de 
insulte. 

Asta poate s-o creadă un greenhorn, nu eu! Ştiţi foarte 
bine că mi-aş folosi libertatea ca să vă pun în cătarea puştii 
şi să vă smulg prada. Împuşcaţi-mă dacă vă lasă inima! 

Poate că Deadly-Gun ştia de ce putea să-şi permită să 
vorbească cu atâta curaj. 

În timp ce vorbea, ochii săi se ridicară spre marginea 
râpei şi după o scurtă privire, care-i permisese să vadă ce 
era de văzut, îi cobori din nou; dar un zâmbet aproape 
imperceptibil i-a fluturat o clipă pe buze. 

Această privire nu a scăpat ochilor de poliţist ai lui 
Treskow. El se uită la rândul său spre punctul unde se 
opriseră, un moment, ochii colonelului şi avu un tresărit 
involuntar. 

Ia priviţi dincolo! îi murmură el lui Ben Cunning care 
stătea tupilat lângă el. Văd capul unui indian! 

Cel căruia i se adresase se execută, după care îi şopti: 

Good lack, acesta este Winnetou, apaşul! Mi-am închipuit 
că e şi el împreună cu colonelul. Dar nu a fost prins şi i-a 
urmărit ca să-i elibereze. Trebuie să-i fac semn. 

Duse o frunză la buze şi făcu să se audă ţârâitul unui 
greier american. Sunetul acesta nu avea cum să atragă 
atenţia inamicului, căci el poate fi adesea auzit prin prerie. 


Winnetou aruncă, însă, imediat o privire uimită primprejur, 
după care dispăru. Şi cei trei vânători captivi auziseră 
ţârâitul, dar nu se trădară nici prin cea mai mică tresărire a 
feţei. 

Să tragem? continuă, ridicând din umeri, vânătorul care 
se pusese în fruntea indienilor atacatori. Eu trebuie să vă 
predau indienilor şi aceştia vă vor lega la stâlpul de tortură. 
Aurul şi blănurile voastre le vom obţine oricum. Numai 
dacă-şi bagă dracul coada n-o să reuşim să dăm de urma 
oamenilor voştri. Aşa că e cazul să vă vină mintea la cap şi 
să spuneţi da! 

Nici nu-mi trece prin gând! Nu primesc viaţa în dar de la 
un om care îşi atacă fraţii pe la spate şi-i vinde duşmanilor, 
de la un om care se dă drept nepotul meu, pentru ca apoi să 
ne atace. Eşti un ticălos, master, ţine minte asta! 

Ţineţi-vă limba, altfel v-o scot eu cu cuțitul, înainte de a vă 
preda indienilor! 

Dovedeşte că eşti mai bun decât te credeam. Dă-ne armele 
înapoi şi lasă-ne să luptăm, trei împotriva a treizeci, dacă ai 
curajul! 

Nu-i nevoie, master, scoatem sufletul din voi şi fără luptă. 
În ce priveşte epitetul de „ticălos”, despre asta nu mai avem 
ce discuta! Deci, scurt şi cuprinzător: acceptaţi sau nu 
oferta mea? 

Nu! 

Voi, ceilalţi, sunteţi de aceeaşi părere? 

Hm! răspunse Dick Hammerdull, cu o privire 
batjocoritoare licărind în ochişorii lui. Dacă acceptăm ori 
nu, este cam totuna. Pentru dumneata, oricum, nu iese 
nimica bun din asta, poţi să mă crezi. Dacă aş avea mâinile 
libere şi puşca la îndemână, te-ar lua dracu”! Tu ce crezi, 
Pitt Holbers, bătrâne coon? 

Dacă zici tu, Dick, că o să-lia, răspunse Lunganul, atunci 
nu am nimic împotrivă! 

Well done, răspunse vânătorul cu ochii scânteind de furie. 
Atunci să vă tragă în ţeapă pieile-roşii şi să vă prăjească 


cum le-o plăcea! 

Bărbosul se duse la indieni ca să le dea seamă de 
rezultatele tratativelor. 

Între timp, la adăpostul tufişurilor de ferigă, se purta pe 
şoptite o discuţie foarte agitată. 

Deci, acela care vorbeşte acum este colonelul vostru? îl 
întrebă Thieme pe Ben Cunning. 

Da, sir, unchiul dumneavoastră, dacă e adevărat ce mi-aţi 
povestit. 

Este, puteţi să mă credeţi. Seamănă atât de mult cu tatăl 
meu, că nu mai am nici o îndoială. Şi acum că, în sfârşit, l- 
am găsit, este pierdut! Nu există nici o speranţă, Ben? 

Ascultaţi, sir, dacă vă închipuiţi că mi-aş putea părăsi 
colonelul, atunci vă înşelaţi în privinţa mea. Pot conta pe 
dumneavoastră, domnilor? 

Toţi dădură energic din cap a încuviinţare şi doar Peter 
Polter adăugă: 

Să rămân aici, culcat şi să mor de foame ca o epavă 
bătrână, dacă nu-l iau pe individul care vorbeşte cu 
colonelul şi nu-l fac chisăliţă între aceste zece degete. Dar, 
ia mai scoateţi o dată fotografia aia din raniţă, master 
detectiv. Focul luminează îndeajuns ca să aruncăm o privire 
pe ea. Las pe loc să-mi fie găurită chila dacă nemernicul nu 
are faţa celui din fotografia dumneavoastră! 

Nu am nevoie de fotografie, Peter; el este, l-am recunoscut 
imediat, răspunse Treskow. Uitaţi-vă, domnule Thieme, la 
indivizii ăia, nu sunt Mertens şi Letrier? 

Ei sunt! Nu e nici o îndoială; suntem aşa de aproape de 
ţintă şi acum ne scapă! 

Asta mai rămâne de văzut, sir, îi răspunse Cunning. 
Colonelul mi-a auzit semnalul şi ştie că ajutorul este pe 
aproape. Să aibă numai mâinile libere şi o să vedeţi ce-o să 
mai primească ticăloşii! 

În spatele lor se auzi un fâsâit. Statura mlădioasă a 
apaşului apăru în mijlocul lor. 


Winnetou a auzit greierul şi a recunoscut faţa lui Ben, 
omul fratelui său alb. O să se strecoare până la râpă şi o să-i 
dezlege pe prietenii săi. Atunci fraţii mei albi să sară jos, să 
se arunce asupra ogellallaşilor şi să-l urmeze apoi pe 
Deadly-Gun în wigwamul lui. 

Pe cât de neaşteptat se ivise, pe atât de repede pieri din 
nou în noapte. Cu ochi vigilenţi, prietenii noştri ţineau sub 
observaţie tabăra şi se aţineau, pregătiţi să o asalteze. 

Mertens se ridică din nou şi odată cu el toţi ceilalţi, albi şi 
indieni. Dar înainte să apuce să rostească vreun cuvânt, o 
făptură trecu ca fulgerul prin tufişurile ce înconjurau 
tabăra, în direcţia captivilor. Era Winnetou. Din trei tăieturi 
mâinile le erau liberate. Patru împuşcături se auziră venind 
de sus în jos şi imediat încă alte patru. Deadly-Gun nu 
pierdu timp ca să observe cele ce urmaseră; el smulse 
tomahawkul celui mai apropiat dintre indieni şi se aruncă în 
grămada duşmanilor, surprinşi şi înspăimântați de moarte. 

Comme on53, pe ei, pe ei! tuna vocea sa, în timp ce 
Winnetou îi secera alături de el pe indieni. 

Pitt Holbers, bătrâne coon, îl vezi pe individul de colo, pe 
cel care ţine puşca mea? strigă Dick Hammerdull 
triumfător. Vino, trebuie să pun mâna pe ea! 

Cei doi tovarăşi nedespărţiţi se avântară împreună până 
ce Grăsanul îşi recuceri arma sa dragă. Peter Polter, 
cârmaciul, se năpustise cu toată forţa asupra duşmanilor 
speriaţi. Cu braţele sale de urs, îl apucă pe conducătorul 
acestora de o pulpă şi de grumaz, îl ridică în aer şi-l trânti 
de pământ cu o bufnitură teribilă. 

Bounce54, l-am pus jos! Daţi-i înainte, fraţilor, loviți, 
împungeţi, la abordaj! Aruncaţi-i peste bord, ca să se înece! 
Pisaţi-i până-şi dau sufletul! Ura! Ura! 

Duşmanii erau de aproape trei ori mai numeroşi, dar din 
cauza surprizei pierdeau teren văzând cu ochii, înainte de 
a-şi veni în fire, jumătate din ei se aflau la pământ. Ca şi în 
noaptea atacului căii ferate, tomahawkul lui Deadly-Gun 
semăna moartea printre duşmani. Winnetou nu se lăsa nici 


el mai prejos, iar Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, spate-n 
spate, secerau neclintiţi, în chiar toiul încăierării. 
Cârmaciul, ca o fiară dezlănţuită, lovea fără încetare în 
dreapta şi în stânga, în vreme ce micul Ben Cunning, din 
poziţia sa bine camuflată, la intrarea în boschete, îi 
întâmpina cu gloanţe pe cei care încercau să fugă. 

De la începutul luptei, Treskow şi Thieme nu-i pierdeau din 
ochi pe Mertens şi Wolf. Treskow îşi desfăcu de la brâu o 
curea de rezervă şi îi făcu o buclă. 

Faceţi la fel! îl îndemnă el pe Thieme. Împuşcăturile 
noastre o să-i zăpăcească. Eu îl iau în primire pe viconte iar 
dumneata ai grijă de slugă. Înainte ca ea să se poată 
dezmetici le punem laţul după gât şi-i doborâm, fără 
cunoştinţă, la pământ. 

Propunerea poliţistului se dovedi eficientă. După o luptă 
scurtă atacanţii erau victorioşi. Mertens, aruncat la pământ 
de cârmaci, precum şi Wolf, fură legaţi fedeleş. Aproape toţi 
inamicii erau morţi, numai un alb şi câţiva indieni au reuşit 
să fugă. 

Deadly-Gun nu era omul care să lungească vorba ca să se 
lămurească cum se produsese salvarea Ivii miraculoasă, 
acum când se punea problema exploatării victoriei. 

Înainte, oameni buni, pe ei! strigă el. Să-i prindem! 
Indienii au paznici la cai, trebuie să-i dăm peste cap. Dar nu 
e nevoie de toată lumea. O parte din voi rămâneţi aici. 

Împreună cu câţiva inşi care îl urmară, colonelul se 
îndepărtă în grabă. Treskow, Thieme şi cârmaciul rămaseră 
de pază lângă prizonieri. Se aşezară. Situaţia lor nu era 
foarte sigură, deoarece indienii fugiţi se puteaţi reîntoarce 
şi, de la distanţă respectabilă, puteau trage în ei ca să se 
răzbune. Dar nu se întâmplă nimic, încordaţi, ascultau, 
scrutând întunericul. Nu discerneau nimic dubios şi primul 
zgomot care tulbură liniştea ce se lăsase după luptă era 
unul îmbucurător; din boschete se auzeau trosnete de 
ramuri rupte: prietenii se întorceau cu caii capturați, după 
ce-i doborâseră pe paznici. Ben Cunning nu-şi uitase 


propriul cal şi nici pe cei ai camarazilor săi, îi adusese pe 
toţi cu el. 

Pitt Holbers, bătrâne coon, vezi că mi-am recăpătat iar 
iapa, exclamă fericit Hammerdull. 

Mda, dacă zici tu că văd, n-am nimic împotrivă, dar by 
God55, nu a lipsit mult ca să se fi terminat cu mine şi cu 
tine. 

Dacă s-ar fi terminat ori nu, e totuna, dar eu tot aş vrea să 
ştiu cine sunt oamenii care, împreună cu micul Cunning ne- 
au... “sdeath, nu cumva ăsta nu este altul decât al dracului 
ăla de cârmaci din Germania, cel care are pumnii ăia mari 
şi ştie să se bată aşa de cumplit? 

Bineînţeles că eu sunt, bătrâne grăsan! Mă mai cunoşti, 
ai? M-am întors iar aici cu master Treskow şi master 
Thieme, pentru că... 

Master Thieme? întrebă precipitat Deadly-Gun. Ah, Peter 
Polter! Într-adevăr, tu eşti iarăşi! Ce cauţi iar în prerie şi ce 
este cu master Thieme al tău? 

Ilată-l, este cel de colo, colonele, a venit împreună cu 
domnul Treskow ca să-şi viziteze unchiul. 

Acesta? 

Deadly-Gun se dădu un pas înapoi, aruncă o privire lungă, 
cercetătoare asupra nepotului său, îi întinse apoi ambele 
braţe şi strigă: 

Acesta nu este un fals, nu! Cunosc aceste trăsături! 
Heinrich, nepoate, fii binevenit, de o mie de ori binevenit! 

Cei doi stătură mult timp îmbrăţişaţi, iar cei de faţă îi 
înconjurau în tăcere. Într-un târziu colonelul, care, când era 
vorba de el, nu ştia ce-i frica, datorită prezenţei rudei sale 
redeveni conştient de primejdia ce-i păştea. Se desprinse 
din îmbrăţişare şi ordonă: 

Nu e acum momentul pentru întrebări şi răspunsuri. Sus! 
Spre Hide-spot; nu e departe. Acolo o să putem sărbători 
revederea şi totodată salvarea noastră, să ne îngrijim 
rănile. 


Luară caii de căpăstru, fiecare cât de mulţi putea, ca să nu 
rămână vreunul fără stăpân. Păşeau prin întuneric, la 
început printre trunchiurile uriaşe, sub acoperişul des al 
coroanelor. Apoi ajunseră printre sfărâmături de stâncă, ce 
formau un adevărat labirint prin care, chiar în plină zi, nu 
se putea descurca decât cel ce îl cunoştea bine. În sfârşit 
ajunseră la un mic lac ce se scurgea într-un fel de cazan 
stâncos care găzduia tabăra ascunsă a obştii trapperilor şi 
căutătorilor de aur, a cărei căpetenie era colonelul. Aici 
ardeau mai multe focuri şi în jurul lor stăteau vestmanii din 
ceata lui Deadly-Gun. 

Capitolul VI Conspirația. 

Există febre a căror apariţie nu se datorează unor microbi 
din cei menţionaţi în agendele medicale, dar care sunt tot 
atât de năprasnice şi molipsitoare ca şi molimele ce se 
răspândesc din om în om şi pot duce la decimarea unor 
întregi localităţi sau comunităţi naţionale. Ele îşi au originea 
în afara organismului uman, în relaţiile politice, religioase şi 
altele asemănătoare, care pun stăpânire pe fantezia 
naţiunilor. Ele contaminează până şi cea mai liniştită 
ambianţă cu tensiuni pătimaşe care izbucnesc vulcanic şi 
produc în jurul lor o stare de nebunie cvasipalpabilă, 
cedând teren numai încetul cu încetul în faţa ordinii şi 
normalităţii. 

Asemenea febre s-au putut declanşa în toate timpurile şi 
locurile. Cel mai adesea ideea unui câştig a fost aceea care 
a declanşat o stare de excitație accentuată, atât a 
individului, cât şi a colectivităţii. Ea a scos la iveală forţe 
brute capabile să promoveze şi să susţină eforturi uriaşe. 
Să ne gândim, de pildă, la California! Era un teritoriu 
populat cu un număr redus de. Locuitori, când un om 
norocos a descoperit că în râpele şi văile râurilor ei se 
găseşte o bogăţie inestimabilă aurul. Ştirea a făcut, cu 
viteza fulgerului, înconjurul pământului şi în scurtă vreme 
ţinutul mişuna de: aventurieri veniţi de pretutindeni, dând 
buzna să descuie Sesamul în care, de milioane de ani, 


zăceau nebănuite comori strălucitoare. Apărură ca din 
pământ tabere de corturi şi barăci, nenumărate aşezări 
crescură ca ciupercile după ploaie şi, acolo unde se 
dovediră bine plasate, deveniră în intervale de timp 
incredibil de scurte, oraşe cu sute de mii de locuitori. 

Unul din aceste oraşe este San Francisco, regele "Ţării 
Aurului şi al Oceanului Pacific. 

În zilele noastre, cine stă pe chei, în portul din Frisco şi 
priveşte furnicarul de oameni în continuă agitaţie, cine vede 
străzile lungi şi largi, pieţele imense, splendidele clădiri şi 
palate, în vitrinele cărora se îngrămădeşte tot ce poate face 
aurul şi tot ce se poşte obţine cu aur, acela cu greu îşi poate 
închipui începuturile extrem de sărăcăcioase ale metropolei 
metalului lucitor. 

Şi, aşa cum valurile oceanului cresc şi descresc în port, 
cum mulţimea de oameni, multicoloră şi pestriță, de pe 
străzi, din pieţe şi clădirile publice, se împinge şi se 
ciocneşte fără răgaz, aşa creşte şi scade norocul oscilant, 
aşa împinge şi destinul neiertător mingea numită om, spre 
un loc aparent sigur, pentru ca, în clipa următoare, să-l 
coboare în abis, unde mişună „paraziţii societăţii”. Cel care, 
până mai ieri, era un milionar adulat şi invidiat, se poate 
pomeni mâine, pornind cu târnăcopul, sapa şi puşca pe 
umăr, în căutarea aurului ca să recâştige bogăţia pierdută. 
Aceşti oameni, cu origini dubioase, devin peste noapte 
efemere stele în societate, dar strălucirea lor poate păli 
subit, întocmai cum se sfârşeşte un joc aventuros al cărui 
rezultat depinde numai de felul în care cad zarurile. 

Pe ruta de la Acapulco la San Francisco naviga o corabie 
cu pânze. Era un velier cu trei catarge, zvelt şi armonios 
construit, care sub vergă şi în spate, la pupă, purta înscris 
cu litere de aur numele „l'Horrible”. îmbrăcămintea 
echipajului vădea apartenenţa navei la marina de război a 
Statelor Unite deşi, după câteva detalii de construcţie şi 
echipament, se putea presupune că nu a fost iniţial 
construită pentru acest scop. 


În clipa când începe această poveste, comandantul ei 
stătea pe puntea de cart şi privea spre sarturi56, unde era 
cocoţat un marinar care scruta zarea cu o lunetă. 

Ei, James, l-ai prins? întrebă el. 

Ah, căpitane, navighează exact în dreptul lentilelor, 
răspunse cel întrebat, arătând cu mâna în direcţia vântului. 

I se adresa comandantului cu titlul de căpitan, deşi acesta 
purta doar însemnele de locotenent de marină. Dar 
acordarea unui grad în plus nu poate supăra pe nimeni, mai 
cu seamă dacă cel în cauză îl şi merită. 

Ce curs ţine? 

Se ţine pe urma noastră, master. Cred că urcă dinspre 
Guayaquil sau Lima; s-ar putea chiar din Valparaiso, fiindcă 
vine mai dinspre vest decât noi. 

Ce fel de navă e? 

Încă nu pot să spun, sir. Să-i lăsăm să se mai apropie. 

Crezi că asta o să facă? 

Precis, căpitane! 

Nu prea-mi vine să cred, veni răspunsul. Aş fi curios să văd 
nava în stare să o întreacă pe „l'Horrible”! 

Mde, zise omul, coborând de pe şarturi. Şi adăugă, 
predându-i locotenentului luneta: cunosc una care ar reuşi. 

Care? 

Swallow”57, sir. 

Da, aceea da; dar alta nu! Dar ce să caute „Swallow” pe 
aici? 

Nu ştiu, căpitane, însă nava asta din spatele nostru cu 
siguranţă că nu transportă heringi din Boston. E un cliper 
mic şi rapid. Dacă ar fi mai mare ar trebui ca de la această 
distanţă să o vedem mai bine. lar „Swallow” este un cliper. 

Well, vom vedea! hotărî locotenentul, ducându-se cu 
luneta înspre cârmă. 

O corabie la orizont? întrebă cârmaciul. 

Da, în spatele nostru. 

Nu vreţi să mai puneţi o pânză? 


Nu e nevoie, spuse comandantul, privind prin lunetă. Este 
o corabie cu pânze excepţională, o să ne ajungă din urmă. 

Eh, sir, aş vrea s-o văd şi pe asta! 

Şi totuşi aşa va fi, sună răspunsul în care se simţea o undă 
de mândrie marinărească jignită. Înaintează în forţă! 
Priveşte, marinare, acum câteva minute abia puteam să-l 
identificăm de pe gabie, iar acum îl vedem de pe punte. 

Să mai reduc ceva din vânt? 

Nu, vreau să văd de cât timp are nevoie ca să ajungă să 
navigheze cot la cot cu noi. Dacă e un american, acest lucru 
m-ar bucura, dar dacă este un altul, mai degrabă îl dau 
dracului. 

Nu dură mult şi vârfurile catargelor, apoi şi corpul zvelt al 
navei străine putură fi văzute cu ochiul liber. 

Este un cliper cu tachelajul de goeletă, spuse marinarul; o 
goeletă cu trei catarge, exact ca „l'Horrible” a noastră. 

Yes. O navă splendidă, pe toţi dracii! Ia uite cum aleargă 
înclinată cu toate pânzele în faţa vântului. Cel care o 
comandă se pare că nu se teme de un vânt mai puternic ca 
de obicei. Acum văd că se pregăteşte să pună velele mici, 
aşa că goeleta ridică cârma şi dansează aproape numai pe 
provă! 

Un tip curajos, sir. Dar dacă vine o rafală puternică de 
vânt din direcţia opusă, culcă goeleta pe mare, aşa cum 
sunt eu marinar şi mă cheamă Perkins. Omul ăsta 
navighează puţin prea îndrăzneţ. 

Nu vezi că pânzele nu sunt legate, ci numai fixate? Cum 
suflă un vânt mai puternic sunt lăsate libere! 

Acum ridică pavilionul. Într-adevăr e american! Vedeţi 
stelele şi dungile? De-a dreptul înghite valurile, în cinci 
minute va fi lângă noi. 

Înghite valurile, da, asta e expresia cea mai potrivită. By 
God! Modelul ăsta de navă are câte şase lucarne de tunuri 
pe fiecare latură, un tun rotativ pe puntea de sus şi ceva 
asemănător în faţa cârmei. O poţi recunoaşte acum, 
cârmaciule? 


Încă nu sunt absolut sigur; dar dacă nu mă înşel este 
„Swallow”. Am urcat odată pe ea la Hoboken şi am cercetat- 
o cu atenţie, bucată cu bucată. 

Cine o comanda pe atunci? 

I-am uitat numele, sir; era un bătrân lup de mare, cu un 
nas roşu-vânăt care arăta o puternică înclinaţie spre 
brandy. Dar pe cârmaci l-am cunoscut bine; se numea Peter 
Polter; era originar din Germania de dincolo de Ocean şi 
era un tânăr umblat, pe care te puteai bizui. Aveţi acum 
nava destul de aproape în lunetă? 

Da. Este într-adevăr „Swallow”. Ţine cu una sau două linii 
mai înspre vânt, se pare că vor să ne spună ceva. 

Se întoarse pe puntea de cart şi strigă: 

Măi băieţi, la odgoane! 

Băieţii săriră şi puseră mâna pe frânghii. 

Băiete, tu, de colo, ridică pavilionul! 

Steagul cu stele şi dungi se ridică în aer. 

Ţineţi la capă, să încetinim! 

Ordinele erau executate cu precizie. 

Comandant de tun! 

Cel desemnat păşi lângă tunul său. 

Lasă să cadă. Foc! 

Pânzele căzură şi concomitent se auzi bubuitul obezului 
slobozit din ţeava tunului. 

Atenţiune, marinari; lasă vântul gol! 

Cârmaciul execută ordinul şi, în aceeaşi clipă, cuminimum 
de pânze pe vergi, „l'Horrible” se întoarse într-o parte 
pentru a aştepta pe „Swallow”. 

Şi de pe bordul acesteia se auzi o bubuitură de tun. 
Corabia se apropia uimitor de repede, aproape în zbor. Sub 
verga ei îşi desfăşura aripile aurite o pasăre sculptată în 
lemn. Numele înscris pe pupa nu mai putea fi acum văzut. 
Briza uşoară umfla din plin greementul. Aplecată într-o 
parte, aluneca pe suprafaţa mării cu o siguranţă şi o 
eleganţă care făceau cinste numelui ei. Vela triunghiulară a 
focului se afla la acelaşi nivel cu flamura de la pupă alui 


„LHorrible”, când se auzi vocea comandantului care stătea 
în faţă, pe puntea goeletei. 

Ei, prieteni! 

Simultan, pânzele căzură cu zgomot surd, nava urcă pe val 
cu partea dinainte, se ridică din poziţia înclinată, se balansa 
o dată, scurt, pe cealaltă parte şi se îndreptă apoi, mândră 
şi puternică, peste valurile îmblânzite. 

Ahoi, ce fel de navă sunteţi? întrebă, ducând mâna pâlnie 
la gură, comandantul de pe „l'Horrible”. 

El ştia, de fapt, foarte bine ce fel de navă se afla în faţa sa, 
trebuia însă să se conformeze uzanțelor. 

Swallow”, locotenent Walpole, din New York: direct din 
New Orleans, în jurul Capului Horn. Şi dumneavoastră? 

IL.Horrible”, locotent Jenner, din Boston; pentru patrulare 
în aceste ape, sir. 

Îmi face plăcere, sir. Am să vă predau ceva. Să vin cu 
şalupa la dumneavoastră sau îmi permiteţi să mă aşez 
copastie-n copastie, lângă dumneavoastră? 

Încercaţi, dacă speraţi să reuşiţi această manevră, 
locotenente! 

Ei, „Swallow” reuşeşte să facă lucruri şi mai grele! 

Se răsuci şi făcu semn către ai săi. „Swallow” se întoarse 
uşor, descrise un arc scurt şi se aşeză atât de aproape de-a 
lungul celeilalte nave, că echipajul acesteia putea să apuce 
şarturile. O asemenea manevră, cu vântul care bătea şi cu 
siguranţa cu care fusese dusă la Imn sfârşit, nu putea fi 
executată decât de către un om curajos şi priceput. 

În timp ce navele se balansau pe o pereche de valuri 
vecine, Max Walpole, dintr-o săritură, se şi afla lângă 
locotenentul Jenner. 

Am ordinul să vă predau, sir, această depeşă sigilată, 
spuse el, în timp ce îşi dădeau mâna amical. 

A, da. Nu aţi vrea să coborâţi cu mine în cabină? E cazul, 
cred, să luaţi o înghiţitură de băutură pe „l'Horrible”. 

Îmi pare rău, dar nu am timp, locotenente. Dar aş putea să 
fac acest lucru aici, pe punte. 


Jenner dădu ordinul cuvenit, după care deschise plicul. 

Ştiţi ce conţine depeşa? întrebă el. 

Nu, dar pot să-mi închipui. 

Trebuie imediat să mă îndrept spre San Francisco, unde, 
de fapt, mă şi duceam. Trebuie să vă comunic lucrul acesta. 

Well, atunci vă rog să comunicaţi conţinutul acestei depeşe 
căpitanilor de nave ale Uniunii care ancorează acolo. Aţi 
aflat, desigur, că Sudul a pierdut partida? 

Am auzit despre asta, deşi patrulez de puţină vreme la 
această latitudine. O să mai avem totuşi de furcă, nu glumă. 
Nu-i aşa? 

Aşa cred şi eu, fiindcă Sudul mai este încă destul de 
puternic, fiind în posesia unor porturi sigure şi a unor 
însemnate mijloace. Lupta o să fie grea şi vor fi necesare 
eforturi excepţionale pentru a-i înfrânge definitiv. Sper să 
ne găsim, cot la cot, împotriva duşmanului. 

M-aş bucura, master, m-aş bucura din inimă. Cu o navă ca 
„Swallow” îi venim de hac inamicului. Încotro vă îndreptaţi 
acum? 

Tot spre San Francisco, unde voi primi noi ordine înainte 
de asta, însă, mai trebuie să patrulez pe ruta japoneză. 
Farewell, „l'Horrible”! 

Farewell, „Swallow”! 

Cei doi comandanţi îşi goliră paharele, apoi Walpole sări 
înapoi pe puntea navei sale. „Swallow” se îndepărtă de 
„L Horrible”, ridică din nou pânzele, luă vântul din plin şi 
zbură, în uralele puternice ale celor două echipaje. Pe cât 
de repede se ivise dinspre sud-vest, pe atât de iute se topi 
corabia în orizontul vestic, înroşit de soarele ce apunea; de 
parcă o zână fermecată ieşise din valuri ca să salute nava 
singuratică, apoi se întorsese în împărăţia ei umedă şi 
misterioasă. 

Şi „l'/Horrible” îşi ridicase acum toate pânzele ca să-şi reia, 
cu viteză sporită, călătoria întreruptă. După câteva zile de 
navigaţie, numărul corăbiilor pe care le întâlnea pe ruta sa 


era tot mai mare. În cele din urmă cobori ancora în rada 
„regelui aurului”. 

Odată ajunşi aici, Jenner lăsă treburile legate de poliţie şi 
de administraţia portuară în seama cârmaciului său şi se 
duse de îndată la bordul unui crucişător ancorat alături de 
„L' Horrible”. Căpitanului acestuia îi era destinata una din 
depeşele ce-i fuseseră încredințate. Celelalte nave care i-au 
fost indicate trebuia mai întâi să le caute sau se aflau pe 
mare, în scurte misiuni. 

Căpitanul recepţionă depeşa şi-l conduse în cabina sa, 
unde statură la nişte taclale marinăreşti. 

Va fi nevoie să mai rămâneţi un timp aici, îşi dădu cu 
părerea căpitanul crucişătorului, la despărţire. Aveţi 
cunoştinţe în oraş? 

Din păcate, nu. O să trebuiască să mă mulţumesc cu 
restaurantele şi hotelurile de pe aici. 

Atunci, permiteţi-mi să vă pun la dispoziţie relaţiile mele. 

Primesc cu plăcere şi recunoştinţă. 

Cunosc, de pildă, o distinsă doamnă, care a închiriat un 
etaj întreg al uneia din cele mai elegante clădiri din oraş. 
Este văduva unui plantator din Martinica. Se numeşte 
doamna de Boulettre şi face parte din acele femei care 
rămân veşnic tinere şi a căror vârstă nu poate fi precizată 
niciodată, fiindcă educaţia aleasă, spiritul vioi şi 
amabilitatea desăvârşită anulează efectul anilor. Ţine casă 
mare şi pare să fie fantastic de bogată. Primeşte oaspeţi 
numai din aristocrația spiritului, a banului şi a puterii 
politice. Este deosebit de simpatică. A întreprins lungi 
călătorii pe mare şi şi-a însuşit cunoştinţe privind profesia 
noastră, pentru care ar putea s-o invidieze şi un veritabil 
lup de mare. 

Atunci sunt chiar curios să-i fac cunoştinţa. 

Am să vă ofer chiar azi prilejul. Sunt invitat la dânsa astă- 
seară; vreţi să mă însoţiţi? 

Desigur, căpitane. 


Bine. Am să vă prezint şi după aceea o să vedeţi că vă veţi 
simţi la fel de degajat ca şi la bordul navei dumneavoastră. 
De altfel, trebuie să vă spun că este o navă splendidă, 
locotenente şi vă felicit sincer pentru că aţi primit comanda 
ei. Manevra de acostare a fost perfectă şi s-a desfăşurat cu 
mare precizie, lăsarea ancorei şi coborârea pânzelor 
executându-se într-o clipă, înainte de a fi în posesia Statelor 
Unite, nava dumneavoastră nu a aparţinut englezilor? 

Ba da. Acum câtăva vreme era cea mai temută corabie de 
pirați între Groenlanda şi cele două capuri sudice. Nu aţi 
auzit niciodată de căpitanul Caiman? 

Cum să nu fi auzit? Poate chiar mai mult decât 
dumneavoastră. Numai că nu mi-am dat seama imediat de 
unde îmi este cunoscut numele de „l'Horrible”. Acum însă 
îmi aduc aminte. Nava a fost surprinsă cu un transport de 
sclavi negri şi, pe acest temei, capturată. Echipajul a fost 
spânzurat de vergi, iar căpitanul Caiman... de fapt, ce s-a 
întâmplat cu el? 

Nu era la bord, cel puţin aşa s-a spus. De atunci nu s-a mai 
auzit nimic despre acest pirat. Or întâmplarea i-a fost 
învăţătură de minte, ori a fost totuşi la bord şi a fost ucis în 
timpul luptei sau spânzurat ca şi ceilalţi membri de rând ai 
echipajului. 

Ar fi meritat-o! Atunci, pe diseară la doamna Boulettre. Să 
vin să vă iau, locotenente? 

Îmi faceţi o deosebită onoare. 

Ei, o să vă rog numai să-mi îngăduiţi să vizitez mai în 
amănunt nava dumneavoastră, înainte de a vâsli spre țărm. 

În timpul când cei doi comandanţi purtau această 
conversaţie, de-a lungul cheiului trecea agale un bărbat, cu 
aerul unui om degajat. Era de statură mijlocie, zvelt şi era 
îmbrăcat ca un digger58 care vine direct din mină cu 
intenţia să se vânture puţin prin oraş şi să se odihnească 
după munca obositoare a profesiei sale. O pălărie cu boruri 
largi, cam mototolită, îi ascundea trăsăturile, fără însă să 


poată masca cicatricea mare, urâtă, care-i brăzda faţa de la 
ureche până la nas, de-a curmezişul obrazului. 

Cine-l privea îşi întorcea cu groază ochii de la această 
înfăţişare oribilă. Omul era conştient de impresia pe care o 
făcea, dar nu părea afectat, iar calmul său aparent nu era 
tulburat de exclamaţiile ocazionale pe care le stârnea 
chipul său. 

La un moment dat se opri şi privi spre chei. 

A mai ancorat unul, murmură el. O corabie cu pânze 
construită ca lumea, după cât se pare. Numai dacă... 

Se opri brusc din monologul său şi-şi puse mâna pavăză 
deasupra ochilor pentru a vedea mai bine. „Sacre nom de 
Dieu”...59. asta e, de, asta e „l'Horrible”! În sfârşit o revăd 
din nou şi... totuşi, se află prea departe de țărm, s-ar putea 
să mă înşel. Trebuie să mă conving! 

Cobori câteva trepte în faţa cărora staţionau mai multe 
bărci şi sări într-una din ele. 

Încotro? întrebă proprietarul care stătea întins la soare pe 
bancheta din dreptul vâslelor. 

Clientul arătă spre larg şi răspunse scurt: 

La plimbare. 

Cât timp? 

Cât mi-o plăcea. 

Puteţi plăti? 

Barcagiul îl cerceta pe client cu o privire nu prea 
încrezătoare. 

După plimbare, cu bani buni, înainte cu pumni buni. Alege! 

Mm, mm, mârâi proprietarul bărcii, vizibil intimidat de 
privirea amenințătoare care ţâşnea din ochii întunecaţi ai 
străinului. „Băgaţi-vă cele zece degete unde vă place, dar 
nu în ochii mei. Ştiţi să umblaţi cu cârma?” 

O scurtă înclinare a capului fu singurul răspuns al 
străinului, după care barca fu dezlegată şi îşi căută drumul 
în larg prin mulţimea de ambarcaţiuni aflate primprejur. 

Străinul se pricepea să stea la cârmă ca oricare marinar, 
asta a observat barcagiul după primele vâslituri. Dar nu 


lăsa să se ghicească ţinta pe care o urmărea de fapt; a 
înconjurat, descriind un cerc larg, crucişătorul şi 

„L Horrible”, apoi a condus ambarcaţiunea înapoi, la locul 
de unde o luase. Plăti într-un fel pe care nu ţi l-ai fi putut 
închipui, judecând după înfăţişarea sa. 

Ea este, oftă el uşurat, în timp ce urca treptele. Acum 
trebuie să dispară fără urmă şi cât mai repede doamna de 
Boulettre, ca şi atunci Miss Amiral. Şi acum, la tavernă! 

Îşi îndreptă paşii spre un cartier al oraşului, unde indivizii 
cei mai sordizi duc o viaţă de mizerie şi adeseori de crimă. 
Între timp trebui să treacă printr-un labirint de ulicioare şi 
străzi, străjuite de case ce cu greu justificau un astfel de 
nume. Cartierul pustiu pe care îl străbătea, plin de gropi şi 
hârtoape, constituia o zona unde puteai să-ţi frângi uşor 
gâtul, mai ales în timpul nopţii, iar colibele, barăcile şi 
corturile ce-l populau îl făceau să semene mai degrabă cu 
un sălaş de ţigani decât cu un sector al unei administrații 
orăşeneşti ordonate, în care braţul puternic al poliţiei 
elimină orice element dăunător sau dubios, ori măcar îşi 
îndeplineşte obligaţia de a-l ţine sub o strictă observaţie. 

În cele din urmă omul nostru se opri în faţa unei clădiri 
lunguieţe, ridicată din scânduri şi deasupra intrării căreia 
se afla o inscripţie scrisă cu creta: „lavern of fine 
brandy”60. În faţa acestor cuvinte şi după ele era desenată, 
pe lemnăria crăpată, tot cu creta, câte o sticlă de rachiu. 

Străinul intră în tavernă. 

Încăperea lungă era plină de clienţi care, după înfăţişare, 
nu păreau a face parte din societatea despre care se spune 
că este gentlemanlike61. O duhoare de alcool şi tutun te 
izbea, ca un pumn în piept, de cum cutezai să păşeşti 
înăuntru, iar zgomotul tare domnea părea să iasă mai 
degrabă din gâtleje de animale decât de oa-meni. 

Omul cu cicatricea nu părea să fie stingherit de aceste 
aspecte neplăcute. Înaintă spre tejghea şi se adresă 
cârciumarului care trona în spatele ei: 

Tom, lunganul, este aici, master? 


Cel întrebat îl scrută cu o privire bănuitoare şi-i răspunse, 
nu tocmai prietenos: 

De ce? 

Pentru că vreau să vorbesc eu el. 

Cine este Tom lunganul? 

Ei, asta-i! Nu te juca de-a v-aţi-ascunselea! Îl cunoşti tot 
atât de bine ca şi mine; el mi-a cerut să vin aici. 

Cine sunteţi? 

Asta nu te interesează, ce dracu”! Nici cu nu te-am 
întrebat de registrul de naşteri în care numele dumitale s- 
ar putea să fie trecut! 

Ehei, dacă mă luaţi aşa, puteţi aştepta mult şi bine până să 
primiţi un răspuns. Mai degrabă puteţi primi un pumn, ba 
chiar doi. 

Despre asta mai putem sta de vorbă. Dar vreau să-ţi spun 
că dacă nu mă laşi să-i vorbesc, Iom lunganul o să ţi-o 
plătească. 

Da? Ei bine, am să mă fac că-l cunosc, mă înţelegeţi, sir? 
Dacă într-adevăr v-a cerut să veniţi la ei, atunci, de bună 
seamă, v-a spus şi un cuvânt, un cuvinţel, fără de care nu 
puteţi ajunge până la el. 

Da, asta mi-a spus. Ascultă! 

Străinul se aplecă şi-i şopti cârciumarului ceva la ureche. 
Acesta dădu din cap afirmativ. 

Ei bine, acum pot avea încredere în dumneavoastră. Iom 
nu este încă aici. Este tocmai ora când o patrulă a poliţiei 
dă o raită printre clienţii mei. După ce trece, fac un semn şi 
apare şi Tom. Până atunci, luaţi loc! 

Dar nu aici, master. Mi-a spus Iom că aveţi o cămăruţă 
unde putem sta de vorbă nestingheriţi de priviri străine. 

Există şi aşa ceva, dar nu e pentru oricine. 

Nu e pentru oricine? Dar pentru cine e? 

Dacă e nevoie să vă spun, atunci înseamnă că sub pălăria 
dumneavoastră e o mare tulbureală! 

Chiar aşa de mare cum îţi închipui dumneata, nu cred că 
e! 


Scoase o monedă de aur şi i-o împinse sub nas patronului, 
care o înhaţă imediat. 

Bine! Se pare că lucrurile nu stau cu dumneavoastră atât 
de rău pe cât mi-am închipuit. Dar ştiţi că atunci când vrei 
să faci plăcere cuiva, ţii copoii la distanţă de el. În 
asemenea situaţii, primează interesul celui pe care vrei să-l 
protejezi. Vreţi să beţi ceva? 

Un pahar cu vin. 

Vin? Dar unde vă credeţi? Ce să fac aici cu o asemenea 
băutură nepricopsită? Vă aduc o sticlă cu brandy, cum se 
cuvine şi cum e obiceiul pe aici. Poftim, iată şi un pahar. 
Acum aşezaţi-vă în spatele sobei de colo. Imediat lângă ea e 
o uşă pe care, de aici, nu o poate zări nimeni. Am s-o las 
întredeschisă şi cu prima ocazie, când nu se uită nimeni la 
dumneavoastră, treceţi în încăperea de dincolo de ea. 

Aşa am să fac. 

Acum nu e nimeni în cămăruţă, dar în curând încep să vină 
clienţii şi vă sfătuiesc să nu-i deranjaţi. Sunt băieţi iuți la 
mânie, la care vorba şi ascuţişul cuţitului nu se află departe 
una de alta. 

Lucrurile s-au petrecut precum le-a descris patronul şi în 
curând străinul şedea în cămăruţa cea dosnică. Acolo se 
aflau numai două mese şi poate o jumătate de duzină de 
scaune care acum erau neocupate. Dar, după cum îl 
prevenise patronul, în curând apărură, furişându-se unul 
după altul, oaspeţii. Felul în care intrau şi se aşezau denota 
faptul că erau obişnuiţi să se întâlnească aici, în intimitate. 
Nu se salutau şi îşi aruncau doar reciproc câte o scurtă 
privire cercetătoare. Altminteri, nu-şi acordau nici un fel de 
atenţie, iar discuţiile se purtau pe un ton înăbuşit şi atât de 
nepăsător, de parcă n-ar fi fost de faţă nici un străin. Toţi 
păreau să fie oameni ai mării, cel puţin din caracterul 
discuţiilor care erau împestriţate cu termeni marinăreşti şi 
vădind că cei prezenţi sunt la curent cu toate întâmplările 
petrecute pe mare în trecutul apropiat. Se discuta, de 
asemenea, despre navele aflate în port sau în radă. 


Ştiţi că, întrebă unul, „l'Horrible” a ancorat? 
O, „l'Horrible”, vasul pirat de odinioară? 


Da, comandat de locotenentul Jenner. Un vas splendid, 
incomparabil în ce priveşte construcţia şi echipamentul. 
Căpitanul Caiman a dovedit-o. 

E păcat că bietul de ela trebuit să sfârşească în ştreang! 
Sau poate că..., cine ştie?! 

Mare păcat! Se pricepea să scoată ceva din nava aia şi din 
băieţii săi! 

El poate mai puţin, dar avea un meşter de vele excepţional 
şi care, de fapt, comanda nava. 

Am auzit şi despre asta ceva. Se pare că individul era, de 
fapt, o muiere, un adevărat diavol. Lucrul mi se pare demn 
de crezare, fiindcă dacă un drac vrea să se răsfeţe, apoi îşi 
găseşte sălaş într-o femeie. 

Aşa e! spuse un altreilea. Era o muiere şi i se spunea Miss 
Amiral, ştiu precis. Se zice că era fata unui bătrân lup de 
mare, care o lua cu el în toate călătoriile sale. Datorită 
acestui lucru căpătase trăsături bărbăteşti şi se simţea bine 
numai pe apă. Cu timpula ajuns să se priceapă să comande 
o corabie mai bine decât mulţi căpitani experimentați. Toţi 
marinarii ştiu că au existat asemenea femei şi că poate mai 
există şi în zilele noastre. Cine vrea să ştie mai multe să-l 
întrebe pe Tom lunganul. El poate să spună, fiindcă 
ştrengarul a călătorit o dată, cred, cu căpitanul Caiman şi 
cunoaşte mai bine „l'Horrible” decât vrea să recunoască. 

Tot ce se poate. Şi dacă ar fi adevărat nici nu-mi trece prin 
minte să i-o iau în nume de rău; pentru că viaţa de câine pe 
care o duci pe o nenorocită de corabie comercială nu se 
compară cu cea pe care o ai pe un vas corsar de nădejde 
cum este „l'Horrible”. Nu spun mai mult, dar voi aţi înţeles 
ce vreau să zic! 

Haida de! leşi cu ce ştii! Sau, dacă ţi-e teamă, atunci o 
spun eu: dacă ar mat fi trăit căpitanul Caiman şi 
„L' Horrible” i-ar mai aparţine, pe loc m-aş îmbarca la bordul 
ei! Mă auziţi? Şi cred că-mi daţi dreptate! 

În acea clipă uşa se deschise din nou şi intră un om pe 
care toţi îl salutară ca pe o veche cunoştinţă. 


Tom lunganul! Vino aici, bătrâne swalker şi fixează-te pe 
scaunul ăsta! Ştii că vorbeam chiar despre tine? 

Da, despre tine şi despre „l'Horrible”, confirmă un altul. 

Lăsaţi-o pe „l'Horrible” acolo unde e, pe mare, bătrâni 
şobolani palavragii, răspunse el, aşezându-se şi făcând cu 
ochiul omului cu cicatricea, fără ca ceilalţi să bage de 
seamă. De ce vă interesează corabia aia? 

Pe noi nu, dar pe tine în mod sigur. Credem că tu o cunoşti 
mai bine decât noi; nu ai poposit cândva pe puntea ei? 

Nu zic nici da, nici ba. Dar s-ar putea să fi fost. Sunt câteva 
duzini de corăbii drăguţe pe care le-a cunoscut Tom şi cine 
ar putea să aibă ceva împotrivă dacă „l'Horrible” ar fi 
printre ele? 

Nimeni. Dar ia spune, este adevărat că maestrul de vele al 
corsarului era o muiere? 

Din câte am auzit, e adevărat. 

Păi atunci trebuie să fi fost mare harababură pe corabie! 

Cum aşa? 

Păi dacă o muiere e la comanda unei nave, nu aş vrea să 
fiu şi eu pe acolo. Cred că tocmai asta şi nicidecum alta este 
pricina pentru care „l'Horrible” a fost capturată. 

Credeţi că?... se auzi vocea străinului cu cicatricea. 

Da, cred! Sau aveţi cumva ceva împotrivă? 

Nu vă priveşte dacă am ceva împotrivă. Vroiam doar să 
ştiu dacă aşa credeţi într-adevăr. 

Nu mă priveşte? Cum să nu mă privească atunci când un 
străin se amestecă în vorba mea. Ţine-ţi limba, că de nu, îţi 
dau una peste bot de-o să-ţi aduni dinţii de pe podea. 

Chiar aşa? 

Ce? Cum? Acuşi o încasezi! 

Dintr-un pas se afla în faţa bărbatului subţirel, mai scund 
cu un cap decât el. Se pregătea tocmai să-i aplice o lovitură 
care în mod sigur nu avea să fie o dezmierdare. În aceeaşi 
clipă, însă, fu ridicat şi trântit la pământ cu o asemenea 
furie, încât cu greu se putu dezmetici. 


Imediat sări să răzbune ruşinoasa înfrângere a 
camaradului său un altul ce se afla cel mai aproape de el. 
Avu aceeaşi soartă. Cu o supleţe felină, adversarul său 
eschivase lovitura ce-i fusese destinată, îl înşfacă şi aruncă 
de bubui podeaua. 

Tocmai voia să-l urmeze un al treilea, când Tom lunganul 
se băgă între ei. 

Stop! strigă el, prinzându-l de mână şi reţinându-l. Nu face 
prostii, bătrâne! Cu ăsta nu te poţi pune şi nici alţi zece ca 
tine. 

Aş vrea s-o văd şi pe-asta! 

Încearcă, dacă aşa ţi-e voia; dar părerea mea este că-l veţi 
onora pe un ofiţer de pe „l'Horrible”. 

De pe „l'Horrible”? 

Ceilalţi doi, care tocmai se ridicaseră de pe jos şi se 
pregăteau să sară din nou la bătaie, interveniră şi ei 
surprinşi: 

De pe care „l'Horrible”? Cea de acum sau cea de 
odinioară? 

Bineînţeles că de pe cea de odinioară. Sau vă închipuiţi 
cumva că un căpşor de ofiţer de marină al Statelor Unite 
îndrăzneşte să se arate pe aici, în cabina noastră? 

E adevărat? 

Omul cu cicatricea încuviinţă cu o uşoară mişcare a 
capului, spunând: 

S-ar putea să fie adevărat, oameni buni! Tom lunganul mă 
cunoaşte de ceva mai multă vreme, de pe când amândoi 
goneam cu aceeaşi navă, făcând o droaie de minuna 
împreună. 

Aşa? Atunci altfel stau lucrurile; dacă-i aşa, atunci sunteţi 
în siguranţă la noi şi n-o să mai aveţi de-a face cu pumnii 
noştri. 

Ce să-ţi spun! se auzi răspunsul dispreţuitor. De pumnii 
voştri nu mi-e teamă. Totuşi, gândesc că sunteţi oameni de 
ispravă, aşa că hai să ne împăcăm. lată, mă aşez alături de 
voi şi s-o lăsăm baltă. 


S-o lăsaţi baltă! Cred că cearta nu a pornit de la noi, ci de 
la dumneavoastră. Ca străin, n-aveaţi ce vă băga în discuţia 
noastră. 

Mde, s-ar putea să aveţi ceva dreptate, dar eu sunt 
obişnuit să-mi pun oamenii la probă înainte de a bate palma 
cu ei. 

Oamenii dumneavoastră? se miră careva. 

Să-i puneţi la probă? zise un altul. 

Să bateţi palma? grăi cel de-al treilea. 

Chiar aşa! N-aţi spus adineauri că aţi vrea să fiţi pe 
„l'Horrible”? 

Asta a fost, aşa, o vorbă. Vă amintiţi şi ce am mai 
clămpănit! Dacă şi căpitanul Caiman mai trăieşte şi dacă ar 
comanda-o. 

Ştiţi sigur că e mort? 

Vreţi să spuneţi cumva că mai trăieşte? 

Trăieşte, fiţi convinşi! 

Fir-ar să fie! Şi unde stă ascuns, ai? 

Asta nu e treaba voastră, ci treaba mea. 

Pe „l'Horrible”, oricum, nu e! 

Nu. Aici aveţi dreptate. Dar... de, dacă ar recăpăta-o. 

S-o recapete? Ehei, sir, asta ar fi o festă a dracului de bună 
din partea lui...! 

Şi din partea voastră! 

A noastră? Cum aşa? 

Pentru că puteţi fi laolaltă, dacă vreţi! Se auzi, spus încet 
şi cu precauţie. 

Ce vreţi să spuneţi cu asta, master? 

Vreau să spun cu asta că unor oameni, cărora Tom 
lunganul le spune prieteni, li se poate acorda puţintică 
încredere. Sau poate că nu e aşa? 

Pe toţi dracii, nu greşiţi deloc! Suntem oricând gata să 
câştigăm un ban bun sau o leafă mai acătării. Iom vă poate 
spune! Recomandarea lui este valabilă pentru 
dumneavoastră? 


E ca şi făcut, răspunse cel numit. Acest domn vă cunoaşte 
acum tot atât de bine ca şi mine şi eu sunt cel care l-am 
chemat aici, ca să vă poată vedea şi cunoaşte. Şi mai ştiţi 
ceva? 

Ce? 

Am să fiu şef de echipaj pe „l'Horrible”. 

Şef de echipaj? Vrei să ne călăfătuieşti? 

Nici nu-mi trece prin gând! Şi voi aţi putea găsi o slujbă 
bună, dacă aţi vrea! 

Şi încă cum am vrea! Dar vasul i-al ăstora cu clifturi 
albastre62. 

Deocamdată da, dar nu pentru multă vreme, asta e sigur! 

Cum aşa? 

Tom se aplecă peste masă şi şopti: 

Pentru că o să-l „umflăm”. 

Fir-ar să fie, asta ar fi o cacealma cum nu s-a mai văzut. S- 
ar vorbi despre asta în toată America, dar şi mai departe, 
dincolo de ea. 

Şi vă e teamă de asta? 

Să ne. Temem? Asta-i bună! Ce ni se poate întâmpla? Când 
ai sub labe puntea unei nave ca „l'Horrible” n-ai de ce să te 
temi de nimeni pe lume! 

Da şi aţi putea ducea o viaţă ca Marele Mogul63 sau cum 
se cheamă individul care are atâţia dolari că ar putea umple 
cu ei marea, dacă ar vrea să fie atât de prost ca să-i arunce 
pe toţi în ea. Depinde numai de voi ca s-o duceţi astfel. 

De noi? Vorbiţi mai departe, sir! 

Străinul cu cicatricea scoase din haină un portofel, extrase 
din el câteva bancnote şi-i puse fiecăruia câte una în faţă. 

Vreţi aceste hărţuite? întrebă el. 

Doar n-om fi proşti să le refuzăm. Dar ce trebuie să facem 
pentru ele? 

Nimic, vi le fac cadou, aşa, pe gratis. Dacă însă sunteţi cei 
de care am nevoie, atunci puteţi avea mâine sau poimâine 
de cinci ori pe atât! 

În ce fel? 


Vreţi să faceţi o plimbare până în radă? 

De ce nu?! 

Ca să le facem o vizită celor cu vestoane albastre. 

De ce nu?! 

O să fie rost, cu prilejul ăsta şi de ceva lovituri şi 
împunsături de cuţit. 

N-are-a face! 

Bineînţeles că după aceea rămâneţi pe navă. 

Se înţelege! Dar cine o să ne comande? 

Cine altul decât căpitanul Caiman? 

Înseamnă că omul trăieşte! 

Trăieşte şi o să vă înţelegeţi bine cu el, dacă o să vă faceţi 
treaba cum se cuvine. 

N-o să aveţi a vă plânge, sir. Puteţi fi sigur! 

Bine, atunci urechea la mine! 

Oamenii se strânseră în jurul lui. 

Vă cumpăraţi haine de sărbătoare. Nu trebuie să vă vadă 
nimeni cum arătaţi acum. 

S-a marcat! 

Seara nu ieşiţi nicăieri; mă aşteptaţi aici pe mine sau un 
alt sol. 

De acord. Pe afară copoii ne fac şi aşa destule necazuri. 

Îndată ce vă dau de ştire, veniţi împreună cu Tom la... la... 
locuinţa doamnei de Boulettre. 

Pe toţi dracii! Asta e cucoană a dracului de bogată. Am 
auzit vorbindu-se de ea. Ce avem de făcut acolo? 

Ofițerii de pe „l'Horrible” o să fie la ea. 

Aha! 

Ca să vă angajaţi pe vas, ea o să vă recomande domnilor 
ofiţeri aflaţi în vizită la dânsa. 

Păcatele noastre! Să ne recomande pe noi o doamnă aşa 
sus-pusă? 

Eu aşa zic. 

Oamenii îl priveau descumpăniţi, dar plini de respect. 

Înseamnă că o cunoaşteţi bine! 


Posibil! În orice caz vă veţi primi leafa şi vă veţi prezenta 
imediat la bord. 

Cum ordonaţi dumneavoastră, sir. 

Voi avea grijă ca ofiţerii şi echipajul să fie pe uscat. 
Căpitanul Caiman o să vină cu oamenii lui pe vas şi... restul 
nu mai e treaba mea, eu sunt numai agentul lui. Lucrurile 
pe care trebuie să le mai aflaţi vi le vă spune Iom. 

Oamenii dădură din cap aprobativ. Planul pe care li-l 
înfăţişase presupusul agent îi preocupa atât de mult că nu 
mai avură timp pentru discursuri lungi. Acesta continuă: 

Şi încă ceva: Iom este şef de echipaj şi, începând din 
această clipă, trebuie să-i daţi ascultare în toate privinţele; 
aţi înţeles? 

Da, sir. 

Fiţi ascultători şi discreţi şi veţi putea conta pe căpitan. 
Dar la cel mai mic semn de trădare sunteţi pierduţi, de asta 
să nu vă îndoiţi. Şi acum, pregătiţi-vă! 

Nici o grijă! Ştim ce avem de făcut; de mult ne-am dorit 
aşa ceva şi pentru că ni s-a împlinit dorinţa, n-o s-o 
compromitem. 

Aici mai aveţi ceva bani ca să vă cinstiţi. Eu trebuie să 
plec. La bună vedere! 

La bună vedere, sir! 

În timp ce oamenii se ridicaseră în picioare, stând într-o 
postură respectuoasă, agentul căpitanului Caiman întinse 
lui Tom o mână neglijentă, după care dispăru pe uşă. 

Pe toţi dracii, omul ăsta ştie să se bată, observă unul. 

Şi important e că o face cu nişte mâini atât de delicate, 
adăugă un altul. Nu se vede, dar îl are pe dracu” în el. 

Aşezaţi-vă, îi întrerupse 'lom. Mai am să vă comunic câte 
ceva. 

Oamenii se adunară la un loc şi ascultară, numai ochi şi 
urechi, vorbele lui. Era un marinar experimentai şi 
ponderat care se pricepea să-i convingă că, tocmai acum, 
când se desfăşura războiul dintre statele din sud şi cele din 


nord, o corabie de corsari, condusă de un comandant bun, 
poate face afaceri excelente. 

Saloanele doamnei de Boulettre erau în seara aceea 
luminate? giorno. Ele găzduiau o societate aleasă şi 
numeroasă. În marea sală de primire se dansa pe muzica 
unui pian. Pe mese se aflau gustări rafinate şi băuturi 
răcoritoare. Domnii mai vârstnici se retrăseseră în 
încăperile alăturate, unde se purtau tot felul de discuţii sau 
se practicau diferite jocuri, la care se puteau pierde ori 
câştiga sute de dolari. 

Trebuia să recunoşti că dintre toate doamnele prezente, 
stăpâna casei merita să poarte coroana. Se pricepea să 
pronunţe fiecare cuvânt sau să facă cel mai neînsemnat 
gest cu atâta graţie încât oricine o privea nu putea să nu se 
simtă atras şi fermecat pe vecie de ea. 

În momentul acela tocmai se odihnea, stând într-o poziţie 
degajată, pe divanul acoperit cu catifea, făcându-şi vânt cu 
un evantai încrustat cu perle. Ochii ei întunecoşi erau 
aţintiţi cu interes vădit asupra locotenentului Jenner, care-i 
fusese recomandat de comandantul navei militare ce 
ancorase în port. 

Veniţi de la Capul Horn, locotenente? îl întrebă ea. 

Nu direct. Patrulez de mai multă vreme în dreptul 
strâmtorii. 

O, e o treabă plicticoasă, nu? N-aţi avut timp să mai faceţi 
o escală pe aici? 

Din păcate, nu. Serviciul pe mare este aspru. 

Să ştiţi, domnule locotenent, că mă simt, cu toate acestea, 
deosebit de atrasă de viaţa pe mare. 

Ah! Marea are ceva care atrage chiar şi pe femei. Dar 
ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin viaţa pe mare este 
prea neatractiv şi periculos ca să-mi pot închipui că o 
doamnă ar putea fi, în mod serios... 

Ei, îi întrerupse ea vorba. Nu orice doamnă se teme de 
pericole aşa cum nu toţi bărbaţii sunt nişte Hercules! Patria 
mea este o insulă înconjurată de apă. Am însă numeroase 


rude pe uscat, aşa că am umblat mult de ici, colo. Am fost 
adesea la New York şi Boston. Am călătorit o dată chiar şi 
până la Capul Bunei Speranţe, cu care ocazie mi-am însuşit 
şi cunoştinţe de navigaţie, care par atât de grele şi aride 
unui amator, cum susţineţi dumneavoastră. Dacă vreţi să 
veniţi până în cabinetul meu de lucru, vă pot oferi dovezi 
incontestabile în sprijinul afirmațiilor mele. 

Pentru asemenea sanctuar paşii mei ar putea fi 
profanatori. 

Credeţi? Aici se trăieşte într-o asemenea lipsă de 
constrângere şi independenţă faţă de regulile obişnuite ale 
societăţii, încât nu aş scandaliza pe niciunul din oaspeţii mei 
dacă v-aş ruga să-mi oferiţi braţul. 

Doamna de Boulettre îşi puse mâna delicată pe braţul 
ofițerului, şi, călăuzindu-l prin mai multe încăperi, îl 
conduse într-o odaie care nu prea corespundea noţiunii de 
cabinet de lucru. Era mică şi intimă, mobilată cu un lux 
căutat. 

Aici ea se apropie de un birou somptuos, trase un sertar şi 
scoase din el o colecţie completă de hărţi marinăreşti din 
cele mai valoroase. Celelalte sertare conţineau toate 
instrumentele necesare pentru conducerea unei corăbii. 

Jenner nu-şi putu ascunde admiraţia faţă de aceste comori 
neaşteptate. El recunoscu sincer: 

Trebuie să vă spun, doamnă, că în cabina mea nu am hărţi 
şi instrumente mai bune! 

S-ar putea. Nu obişnuiesc să cumpăr lucruri de duzină. 

Dar aceste obiecte nu pot fi folosite decât după o instruire 
şi o practică îndelungate! 

Şi credeţi că o femeie nu e în stare de un asemenea 
studiu? 

Nu am întâlnit niciuna care să mă fi determinat să judec 
altfel. 

Atunci, vă rog, să mă supuneţi unui examen. Ochii ei 
priveau cu bună dispoziţie trăsăturile piue ale tânărului 


locotenent, dar un observator atent ar fi putut discerne în 
ei o licărire de dispreţ şi ironie. 

Să vă supun la un examen? râse el. Cine ar putea aici, în 
faţa dumneavoastră, să-şi păstreze calmul atât de necesar 
într-o asemenea împrejurare! La bordul navei mele aş fi mai 
sigur pe mine. 

Această „l'Horrible” este o navă minunată, sir. Cea mai 
grozavă din câte cunosc. Dar ştiţi dumneavoastră că din 
cauza ei ar trebui să vă urăsc? 

Să mă urâţi? Dar de ce? 

Pentru că la bordul ei am trăit cele mai cumplite şi mai 
amărâte ceasuri ale vieţii mele. 

Aţi fost pe „l'Horrible”? întrebă el mirat. 

Da. Cunoaşteţi istoria acestei nave, vestită mai degrabă în 
sensul unei reputaţii proaste? 

Da, în linii mari. 

Atunci, aţi auzit probabil despre o doamnă care se afla la 
bordul ei atunci când a fost capturată? 

Desigur. 

Ea venise din colonia Capului cu un vas comercial care a 
ajuns pe mâinile căpitanului Caiman. 

Aşa se spune. 

Ei bine, acest călător eu am fost. 

Chiar dumneavoastră?! Dumnezeule, ce întâmplare! 
Trebuie să-mi povestiţi cândva această aventură 
extraordinară. 

Pot să-mi exprim o dorinţă, sir? 

Spuneţi, vă rog! 

Aş vrea să revăd „l'Horrible”. Îmi permiteţi să mă urc la 
bordul ei încă o dată pentru a revedea locurile unde am 
pierdut atât de mult prin prezenţa mea acolo, să le... să le... 
absolv de păcate?! 

Bineînţeles, răspunse locotenentul, bucuros la gândul să o 
conducă prin mica şi ordonata lui împărăție. 

Şi când se poate acest lucru? 

Când porunciţi! 


Atunci, mâine, sir. Mâine, înainte de amiază. 

Cu plăcere, doamnă, cu mare plăcere. Păşind pe ele sfinţii 
locurile care, de fapt, reprezintă acum patria mea! 

Atunci vom găsi prilejul să organizăm şi examenul, zâmbi 
maliţios doamna de Boulettre. Nu doresc, însă, locotenente, 
ca vizita mea să vă provoace vreun neajuns. Nu sunt amiral, 
nici comandant de navă şi nu am nici cel mai mic drept să 
pretind o primire deosebită. 

Nici o grijă, doamnă! Chiar dacă aş vrea, nu mi-aş putea 
permite ca „l'Horrible” să vă primească în haine de paradă. 
Aş întâmpina unele mici greutăţi. Tocmai mâine dimineaţă 
părăsesc nava o parte din oamenii mei şi trebuie să mă 
îngrijesc de completarea echipajul, angajând noi marinari. 

Ah! Aş putea să vă fiu de ajutor în această împrejurare, 
sir? 

Aş primi cu mulţumiri o asemenea amabilitate. 

Ah, nu, vă rog, mulţumiri numai eu vă datorez! Spusele 
dumneavoastră mi-au amintit de câţiva oameni de ispravă 
care au fost în serviciul meu şi care doresc să se angajeze 
pe o navă bună. Sunt cu toţii marinari experimentați, 
cărora nu le pot aduce decât laude. Pot să vi-i recomand? 

Bunătatea dumneavoastră mă copleşeşte, doamnă. Sunt 
convins că niciunul dintre protejaţii dumneavoastră nu va fi 
respins. 

Vă mulţumesc. Permiteţi-mi să dau dispoziţiile cuvenite. 

Graţioasa doamna se înapoie în saloanele în care evoluau 
oaspeţii săi. 

Jenner era vrăjit de amabilitatea acestei femei care-i 
arătase o asemenea prietenie. El, un om simplu, fără prea 
mari pretenţii în ce priveşte relaţiile sociale, marinarul lipsit 
complet de experienţă în privinţa femeilor şi a vieţii de 
societate, nu putea avea vreo bănuială. Când a fost anunţat 
că postulanţii îl aşteaptă în anticameră, oferind braţul său 
gazdei, se duse să-i vadă. l-a pus lui Iom căci el era cel pe 
care doamna de Boulettre îl adusese, împreună cu oamenii 
lui din tavernă câteva întrebări la care răspunsurile puteau 


fi date cu uşurinţă. Apoi le-a dat avansul obişnuit şi le-a pus 
în vedere ca a doua zi să se prezinte la bordul navei 
„l Horrible”. 

Ei, locotenente, îl întrebă seara, pe drumul de întoarcere, 
comandantul crucişătorului, ce impresie ţi-a făcut doamna 
de Boulettre? 

Excepţională, răspunse Jenner. Vrea să-mi facă o vizită pe 
„| Horrible”. 

Ah, când? 

Mâine, dimineaţă. 

Mda, îţi doresc mult noroc, locotenente! Cred că primirea 
va fi cea cuvenită. 

Politicoasă, nimic mai mult! 

Să mă invit şi eu? 

Pot să vă rog, domnule căpitan? 

Nu, nu, râse acesta. Sunt un bun camarad şi nu vreau să 
stau în calea fericirii dumitale, în orice caz, cu o condiţie. 

Şi anume? 

Să treci cu oaspetele dumitale un sfert de oră şi pe la 
mine. 

De acord! 

Ne-am înţeles, deci. 

Înţeles! 

Cei doi ofiţeri se urcară în ambarcaţiunea care-i aştepta ca 
să-i conducă la navele lor. 

A doua zi, la bordul lui, l/Horrible” era o agitaţie mai mare 
decât de obicei. Echipajul fusese încunoştinţat că o doamnă 
doreşte să viziteze nava. Deşi ordinea şi curăţenia care 
domnesc în mod obişnuit pe o navă militară făceau de 
prisos orice pregătire în această direcţie, Jenner supuse 
nava sa unei examinări conştiincioase şi dădu ordine, ici şi 
colo, pentru a prezenta locuinţa sa plutitoare într-o lumină 
cât mai favorabilă. 

Tocmai încheiase această activitate, când au apărut la 
bord noii marinari şi i s-au prezentat. Îi luă în primire şi 
dădu ordine cu privire la cazarea lor, după care nu se mai 


preocupă de ei. Supravegherea oamenilor nu era treaba lui, 
ci a şefului de echipaj. 

Când, mai târziu, a apărut doamna de Boulettre, el o primi 
cu o deosebită politeţe. 

O navă splendidă! remarcă ea când, după vizitarea navei, 
se întoarse împreună cu Jenner într-un loc pe punte, anume 
amenajat, unde bucătarul aştepta cu cele mai alese 
bunătăţi. 

Trebuie să vă spun, sir, că nava s-a schimbat foarte mult, 
în avantajul ei. Are o armare excepţională, aşa că, după 
părerea mea, a câştigat mult în ce priveşte dotarea, de 
când a trecut în stăpânirea Statelor Unite. 

Nu cunosc ce număr de noduri putea ea atinge înainte, 
dar mă alătur părerii dumneavoastră, dacă nu pentru 
altceva decât pentru a-mi face un merit din acest lucru. 
Administraţia Statelor Unite dispune de mai multe fonduri 
şi posibilităţi pentru înzestrarea unei nave decât un 
particular. 

După părerea mea, „l'Horrible” poate face faţă uşor 
comparaţiei cu oricare altă navă. 

Şi atici sunt de acord cu dumneavoastră, deşi cunosc o 
excepţie. Ce-i drept, doar o singură excepţie. 

Şi care ar fi asta? 

Nava „Swallow”, comandată de locotenentul Walpole. 

Swallow”? Parcă am auzit de ea. Ce fel de navă este? 

Este un velier mare, cu greement de goeletă. 

Unde se află acum? 

Cu depeşe, în drum spre noi. Am dat de ea cu câteva 
grade mai la sud, pe ruta mea spre San Francisco. Walpole 
mi-a înmânat nişte ordine. El vine pe ruta dinspre Japonia, 
dar o să coboare în curând ancora aici. 

Aş vrea şi eu să văd această corabie excepţională. 

Dorinţa dumneavoastră s-ar putea împlini chiar foarte 
curând. Dar, vă rog să serviţi din modesta gustare pe care 
v-a pregătit-o bucătarul nostru. S-ar putea să nu fie pe 


gustul dumneavoastră. Pe o navă militară bucatele sunt 
pregătite arareori ca pentru o doamnă. 

Dar o doamnă poate fi pregătită să facă cinste mesei 
oferite de nişte marinari atât de ospitalieri. Pot să vă lac o 
invitaţie, domnule locotenent? 

Mă voi conforma, cu recunoştinţă, hotărârilor 
dumneavoastră. 

Atunci, aş vrea să vă văd la mine în seara asta şi sper că 
veţi aduce cu dumneavoastră şi pe ceilalţi ofiţeri de pe 
navă. 

În măsura în care o permite serviciul, da. 

Vă mulţumesc. O să fie o cină entre nous64, la care o să 
mă străduiesc să răspund primirii dumneavoastră atât de 
amicale. 

Această primire îi este asigurată doamnei de Boulettre 
pretutindeni. Unde binevoieşte să meargă. Astfel, de pildă, 
am primit misiunea să vă transmit o invitaţie, fie numai şi 
pentru câteva minute, de a trece şi pe crucişător. Căpitanul 
v-ar fi foarte recunoscător pentru această atenţie. 

Sunt de acord, cu o singură condiţie. 

Şi care anume? 

Să mă însoţiţi, domnule locotenent. 

De acord, din toată inima! 

După ce s-a terminat mica gustare, locotenentul trecu, 
împreună cu doamna de Boulettre, pe crucişător. Ofiţerul 
nebănuitor, nu avea nici cea mai vagă idee cu privire la 
scopul secret al acestei vizite, tot aşa cum nu ştiau nici 
marinarii care fuseseră angajaţi şi urcaseră la bord, la 
recomandarea distinsei doamne, căci nu recunoscuseră în 
ea pe omul cu cicatricea. Li s-ar fi părut ceva absolut de 
necrezut dacă cineva le-ar fi spus că doamna de Boulettre 
este una şi aceeaşi persoană cu cel care-i recrutase. 

Capitolul VII Ascunzătoarea. 

Vânturile furioase care gonesc urlând peste câmpie sunt, 
până la urmă, încătuşate între parapeţii stâncilor şi... se 
liniştesc. Norii care alunecă încet şi maiestuos sau, biciuiţi 


de furtuni, se rostogolesc încoace şi încolo, ca nişte cete de 
stafii, pe firmamentul nemărginit, îşi varsă încărcătura lor 
rece şi umedă pe pământ şi apoi... se potolesc. Râul, fluviul, 
torentul care, vuind fără odihnă şi repaus, este împins de 
legea neiertătoare a gravitaţiei între malurile sale, se varsă, 
în cele din urmă, în mare şi apoi... se calmează. Mişcarea şi 
repausul reprezintă cele două laturi ale vieţii, inclusiv ale 
celei umane. 

În preria sălbatică, cel ce şi-a ales-o ca patrie, nu cunoaşte 
bucuria căminului familial în care să se poată odihni şi unde 
să poată sărbători norocul ce i-a ieşit în cale. Aici, atât 
vânătorul cât şi vânatul se furişează, cu precauţie şi teamă, 
prin întinderile nesfârşite, înconjurat de primejdii 
nenumărate, ameninţat permanent de moartea care 
pândeşte. Dar nici o fiinţă, oricât de puternică ar fi, nu 
poate face faţă la infinit acestei presiuni, căci altminteri, de 
oricâtă energie şi neînduplecare ar dispune, ar fi înfrântă. 
Vânătorul din prerie are nevoie să-şi reînnoiască forţele, să 
se refacă, să se odihnească. Şi acest lucru îl poate face în 
locuri căutate şi pregătite cu grijă, pe care le foloseşte şi 
pentru păsrarea capturilor dobândite în cursul activităţii 
sale neobosite; acestea sunt aşa-numitele Hide-spots sau 
Hiding-holes65... 

La câteva zile după ce Deaddy-Gun sosise, împreună cu 
trapperii şi oaspeţii săi în Hide-spot-ul său, trei oameni 
călăreau prin prerie, ducând de căpăstru câţiva catâri. 

Unul din ei era scund şi gras, celălalt nesfârşit de lung şi 
slab; cel de-al treilea atârna pe cal de parcă, din clipă în 
clipă, stătea să-şi dea sufletul. 

Fir-ar să fie, grăi acesta din urmă în timp ce încerca să se 
îndrepte în şa; mai bine aş fi rămas în văgăuna mea şi nu m- 
aş fi lăsat împins de diavol să mă chinuiesc împreună cu voi 
într-o ambarcaţiune care şi-a pierdut compasul şi cârma. 
Dracii de băieţi mi-au tot împuiat capul cu povesti cum că 
aici mişună bizonii pe toate cărările, ca furnicile. Suntem de 
două zile pe drum şi n-am întâlnit nici un bivol, nici măcar 


un nenorocit de vițel. Şi, în plus, mârţoaga asta a mea mă 
scutură ca pe o sticlă cu doctorii, încât simt că mă desfac 
din toate încheieturile şi până la urmă cred că nu o să-mi 
mai ştiu nici măcar numele. Faceţi ceva ca să aruncăm cât 
mai repede ancora undeva. Cine vrea carne n-are decât să- 
şi facă singur rost de ea, mie nu-mi mai trebuie nimic... 

Dacă îţi trebuie carne sau ba, Peter, e totuna, îi răspunse 
Grăsanul. Dar ce vrei să mănânci dacă nu facem rost de 
NIMIC? 

Pe cine altul decât pe tine, pe grasul de Hammerdull! Sau 
te gândeşti cumva că am să mă apuc de Pitt Holbers, la care 
nu poţi găsi nimic altceva decât oase şi şorici netăbăcit? 

Ce spui de asta, Pitt Holbers, bătrâne coon? râse cu poftă 
Dick Hammerdull. 

Dacă eşti de părere că bătrâna vietate de mare trebuie să- 
şi poarte singură de grijă, Dick, atunci îţi dau dreptate pe 
deplin. Nu am nici o poftă să muşc din el. 

Asta nici eu nu mi-aş permite. Cine vrea să muşte din Peter 
Polter din Langendorf, acela trebuie să fie un altfel de om 
decât... Fir-ar să fie, ia uitaţi-vă pe pământ! Pe aici a alergat 
careva. Dacă e animal sau om asta nu ştiu, dar, dacă 
cercetăm bine iarba, aflăm ce vietate a fost. 

Egad66, Pitt Holbers, exclamă Hammerdull. Este 
adevărat, iarba e călcată. 

Cei doi vânători descălecară şi cercetară pământul cu 
atâta băgare de seamă, de parcă de ceea ce găseau atârna 
viaţa lor. 

Da, bătrâne Pitt, ce părere ai? întrebă Hammerdull. 

Ce părere să am? Dacă tu crezi că erau indieni, Dick, 
atunci îţi dau dreptate. 

Dacă erau sau nu, asta e cam totuna; dar că nu au fost 
alţii, asta-i sigur. Peter Polter, descălecă bătrâne, ca să nu fii 
văzut de departe. 

Slavă Domnului, oameni buni, că am dat în sfârşit peste 
păcătoşii de indieni, că aşa ajung şi eu să cobor de pe bestia 
asta a mea! răspunse acesta, în vreme ce cobora de pe cal, 


cu aerul unui om care a scăpat dintr-o primejdie teribilă. 
Câţi or fi fost? 

Cinci, asta-i sigur. Şi că sunt ogellallaşi, nu e nici o 
îndoială. 

După ce cunoşti asta? 

Pentru că patru din ei au cai prinşi de curând. Calul celui 
de-al cincilea l-am scăpat noi şi a fost folosit pentru 
prinderea celorlalţi. Pregătiţi-vă de luptă! Trebuie să-i 
ajungem din urmă, să vedem ce au de gând. 

Cei trei călăreţi puseră mâna pe carabine, le încărcară şi, 
cu ele pregătite de tragere, porniră pe urmele care nu le 
puteau însă furniza amănunte prea precise. Ele duceau 
direct spre un râuleţ ce curgea într-o albie îngustă, dar 
adâncă, pe care indienii trebuie că-l traversaseră, deoarece 
urma lor se regăsea pe celălalt mal. 

Hammerdull scruta cu precauţie, ascunzându-se printre 
tufişuri, regiunea deluroasă ce se zărea dincolo de râu. 

Trebuie să-i urmărim şi dincolo; precis nu pun nimic bun la 
cale şi dacă socotesc că noi... 

El nu putu continua vorba, căci un lasou zbură prin aer, se 
încolăci în jurul gâtului său şi-l dobori la pământ. La fel se 
întâmplă şi cu ceilalţi; înainte să se fi putut gândi măcar să 
opună vreo rezistenţă erau strânşi în teribilele curele cu 
care fuseseră capturați. Se aflau în mâinile duşmanilor, 
armele le erau luate, iar ei legaţi fedeleş. Atacatorii erau 
cinci indieni. 

Cârmaciul se încorda, făcând eforturi supraomeneşti 
pentru a rupe laţul, degeaba însă; curelele din piele de 
bivol erau mult prea solide; reuşi să se aleagă doar cu un 
mârâit dispreţuitor din partea indienilor. Dick Hammerdull 
şi Pitt Holbers, în schimb, luară lucrurile mai filosofic. 
Tăceau şi se lăsau, impasibili, în voia soartei. 

Cel mai tânăr dintre pieile-roşii stătea în faţa lor. Trei pene 
de vultur îi împodobeau părul împletit într-un tei de coc 
înalt, ca al căpeteniilor de trib. O blană de jaguar îi 
acoperea umerii. El îi cercetă cu o privire amenințătoare şi 


începu să le vorbească, însoţindu-şi discursul cu mişcări ale 
mâinilor, semnificând disprețul: 

Oamenii albi sunt slabi ca puii câinelui de prerie, nu sunt 
în stare să rupă legăturile care-i încătuşează! 

Ce spune ticălosul? întrebă Peter Polter, care nu înţelegea 
graiul indienilor, pe cei doi tovarăşi de suferinţă. 

Nu primi, însă, nici un răspuns. 

Bărbaţii albi nu sunt vânători. Ei nu văd, nu aud şi nu sunt 
înţelepţi. Omul roşu i-a văzut venind în spatele lui. El s-a 
dus prin apă ca să-i însele şi s-a întors înapoi. El nu au 
învăţat să fie şireţi şi zac acum pe pământ ca broasca 
râioasă, pe care o omori cu băţul. 

Mille tonnerres! Vreţi să-mi spuneţi, în sfârşit, ce tot 
sporovăieşte individul ăsta? strigă exasperat cârmaciul, 
încercând să se ridice, în ciuda legăturilor ce-l strângeau. 

Cei cărora li se adresa continuau să tacă. 

Oamenii albi sunt fricoşi ca şi şoarecii. Ei nu îndrăznesc să 
vorbească cu omul roşu, le e ruşine că zac în faţa lui ca... 

Tunete şi grindină! Vă întreb, ticăloşilor, ce spune? urlă 
Peter şi mai furios acum din pricina tăcerii lor decât din 
cauza situaţiei în care se aflau datorită lipsei lor de 
prevedere. 

Dacă spune sau nu ceva, e totuna, glăsui calm 
Hammerdull; dar el te insultă, spunând că eşti o broască 
râioasă, proastă şi laşă, pentru că ai fost atât de lipsit de 
prevedere şi te-ai lăsat prins. 

Prost laş broască râioasă pe mine mă insultă, numai pe 
mine? Voi nu v-aţi lăsat prinşi? Aşteptaţi, ştrengarilor, o să-l 
cunoască el pe Peter Polter din Langendorf şi nu numai el, 
ci şi voi! Numai pe mine singur m-a insultat?! Ei bine, 
aşteptaţi, am să-i dovedesc eu că numai eu singur nu mă 
tem de el! 

Îşi încordă cu îndârjire membrele vânjoase. Indienii se 
îndepărtaseră ca să se sfătuiască, aşa că nu observară 
nimic. 


Un, doi, trei adio Dick Hammerdull, adio Pitt Holbers, 
veniţi cât mai repede după mine cu pânzele umflate! 

Încrederea în forţa sa uriaşă nu l-a părăsit în efortul 
supraomenesc pe care-l făcea. Curelele plesniră şi el sări în 
sus, se aruncă pe un cal şi zbură din loc ca fulgerul. 

Pieile-roşii nu credeau că vreunul din prizonierii lor ar 
putea scăpa, iar mişcările cârmaciului fuseseră atât de iuți, 
încât el se şi afla la o distanţă apreciabilă când ei puseră 
mâna pe arme. Gloanţele nu-l atinseră, dar doi dintre 
indieni se azvârliră pe cai să-l urmărească. Ceilalţi 
rămaseră lângă cei doi prizonieri. 

În timpul incidentului nu s-a rostit nici un cuvânt, nu s-a 
auzit nici o chemare; acum, indianul cel tânăr care le 
vorbise mai înainte se apropie din nou de vânătorii noştri şi- 
i întrebă: 

Îl cunoaşteţi pe Deadly-Gun, vânătorul alb? 

Cei întrebaţi îl găsiră nevrednic de vreun răspuns. 

Voi îl cunoaşteţi, căci el este căpetenia voastră! Dar voi l- 
aţi cunoscut şi pe Matto-Sih, Labă-de-urs, al cărui sânge a 
curs din pricina voastră. El acum se află pe câmpiile de 
vânătoare veşnice, iar în faţa voastră stă fiul său, ca să 
răzbune moartea lui asupra oamenilor albi. El, împreună cu 
tinerii tribului, au venit pe urmele luptătorilor mai vârstnici 
care au vrut să captureze calul de foc şi a găsit, în două 
rânduri, trupurile neînsufleţite ale fraţilor săi. Celor care au 
scăpat, le-a prins alţi cai şi o să-i pună pe ucigaşi la stâlpul 
de tortură. 

După ce grăi, se dădu înapoi. Cei doi vânători fură legaţi 
pe cai fără vreo împotrivire din partea lor. Trecură apa şi o 
luară apoi spre pădurea care se întindea de-a lungul 
orizontului deluros. Indienii ştiau că nu trebuie să-şi facă 
griji pentru cei doi care-l urmăreau pe cârmaci. 

Când au ajuns la marginea pădurii, se lăsase seara. 
Călăriră la liziera acesteia, apoi o bucată de drum şi prin 
interiorul ei, până dădură peste un grup de tineri indieni 
care şedeau în jurul unui foc. Deşi nu erau încă luptători în 


toată puterea cuvântului, ei porniseră, sub conducerea 
fiului căpeteniei, ca să vină în întâmpinarea rudelor adulte, 
după atacarea trenului. Aflaseră însă de înfrângerea 
acestora şi ardeau de nerăbdare să răzbune moartea celor 
căzuţi în luptă. Îşi manifestară zgomotos entuziasmul la 
vederea prizonierilor, ascultând cu atenţie relatarea 
tânărului lor conducător. Acesta, stânci în picioare în faţa 
lor, le povesti felul ingenios în care îi capturaseră pe albi şi 
le aduse la cunoştinţă ce acţiuni viitoare le propunea. 

Cuvintele sale stârniră un ecou favorabil, evidenţiat de 
nenumăratele „uft”-uri ce se auziră. Atunci, singurul alb 
care se afla printre ei păşi înainte şi spuse: 

Marele Manitu să deschidă urechile fraţilor mei roşii, ca ei 
să înţeleagă ce voi spune eu acum. 

După ce îşi drese vocea de câteva ori, el continuă: 

Deadly-Gun este un mare vânător. El este puternic ca 
ursul din munţi şi înţelept ca o pisică ascunsă în spatele 
trunchiului de sycomor. Dar el este duşmanul oamenilor 
roşii şi le-a luat scalpul la peste o sută dintre ei. Ell-a 
omorât pe Matto-Sih, vestita căpetenie a ogellallaşilor, a 
doborât jumătate din luptătorii tribului şi s-a eliberat din 
nou când a căzut în mâinile noastre. Deadly-Gun a ascuns în 
wigwamul său aurul munţilor şi nimeni nu ştie unde este 
ascunzătoarea lui. Este şi duşmanul meu şi de aceea mi-am 
luat oamenii ca să-i găsesc wigwamul şi să-i iau aurul. Aşa 
că ne-am întâlnit cu fraţii noştri roşii, ne-am aliat cu ei şi ne- 
am înţeles astfel: ei iau sângele şi noi aurul duşmanului. Dar 
pe cer nu strălucea o stea binevoitoare pentru noi. Oamenii 
albi, în afară de mine, au fost omorâţi, iar dintre fraţii roşii, 
puţini şi-au păstrat viaţa. Eram fără arme şi fără cai şi ar fi 
fost vai de noi, dacă nu am fi dat peste tinerii tribului, care 
au pornit să arate că sunt vrednici să lupte în rândul celor 
mai curajoşi. Ei or să răzbune pe cei ucişi şi or să ia 
scalpurile duşmanilor, dar în alt chip decât acela pe care-l 
plănuise tânăra căpetenie. 


Un strigăt provocat de puternica tensiune stârnită de 
vorbele omului alb izbucni din cercul ascultătorilor. 
Vorbitorul continuă: 

Am descoperit intrarea în wigwamul duşmanului. El 
locuieşte într-o peşteră în care duce o apă ce acoperă 
urmele paşilor şi ale copitelor cailor. Fraţii mei vor să 
pătrundă acolo în întunericul nopţii şi să-l omoare în timpul 
somnului. Dar oamenii roşii trebuie să ţină seama de faptul 
că el are oameni de pază şi că unul dintre oamenii lui ne-a 
scăpat şi va trăda prezenţa lor. Eu cunosc un drum mai bun 
către wigwamul ascuns al lui Deadly-Gun. 

Omul alb să vorbească! se auziră mai multe glasuri. 

Apa care trece prin wigwam are, desigur şi un loc pe unde 
iese, nu numai cel pe unde intră. Am găsit locul cu pricina şi 
vreau să conduc acolo pe tânăra căpetenie pentru a 
descoperi dacă se poate ajunge pe acolo sub pământ. Să fie 
întrebaţi cei doi prizonieri dacă ştiu despre această cale. 

Propunerea fu primită cu un acord unanim. Cercul 
ascultătorilor se desfăcu, iar conducătorul se îndreptă spre 
Pitt Holbers şi Dick Hammerdull, care zăceau legaţi în 
apropiere, cu căluşuri în gură. 

Auziseră toată discuţia. Ideea vânătorului duşman nu era 
lipsită de temei, dar ei nu aveau nici cea mai mică 
cunoştinţă despre o a doua intrare în Hide-spot. 

Ascunzătoarea lui Deadly-Gun consta, de fapt, dintr-o 
peşteră care se formase în mod natural în interiorul unui 
munte de calcar. Intrarea în ea fusese săpată de un râuleţ 
care, în capătul opus al peşterii, se prăvălea în adâncurile 
întunecoase ale muntelui, pentru ca, aşa cum era de părere 
vânătorul, acolo să dispară. Deadly-Gun descoperise 
această peşteră şi o amenajase ca o ascunzătoare despre a 
cărei alcătuire nu spusese niciodată nimic, decât că e 
accesibilă doar până la marginea cascadei formate de 
râuleţ. 

După ce Li s-a scos căluşul din gură, prizonierii au fost duşi 
în mijlocul cercului format de indieni şi acolo vânătorul alb 


începu să-i interogheze: 

Sunteţi oamenii lui Deadly-Gun? 

Hammerdull, neacordându-i nici o atenţie, se întoarse 
către prietenul său: 

Pitt Holebrs, bătrâne coon, ce părere ai, să-i răspundem 
nemernicului de trădător? 

Mde! Dacă gândeşti, Dick, că nu avem de ce să ne ruşinăm 
sau să ne fie teamă, atunci spune-i câteva cuvinte la ureche. 

Daeă-i voi spune sau nu, e totuna; dar el ar putea crede că 
ne e teamă de el şi de indieni şi că ne-am pierdut din cauza 
asta graiul, aşa că vreau să-l facem să audă câte ceva. 

Vânătorul rămăsese impasibil la auzul cuvântului 
„nemernic”. El repetă întrebarea: 

Sunteţi de-ai lui Deadly-Gun? 

Da, dar tu nu eşti, pentru că colonelul nu suferă în jurul lui 
decât oameni cinstiţi. 

Insultaţi-mă cât poftiţi, dacă vă închipuiţi că din asta o să 
aveţi ceva de câştigat; deocamdată nu am nimic împotrivă. 
Cum vă cheamă? 

Dacă ai fi traversat Mississippi-ul cu vreo douăzeci de ani 
în urmă şi ai fi căutat timp de patruzeci de ani, atunci ai fi 
întâlnit poate pe cineva care să spună cum mă numesc. 
Acum este, însă, prea târziu. 

Şi mie îmi e indiferent. Aveţi aur în Hide-spot? 

Mult, foarte mult, în orice caz mai mult decât veţi putea 
lua voi de acolo. 

Unde e ascuns? 

Unde zace ascuns e totuna, trebuie numai să-l găsiţi. 

Cât de puternică e obştea voastră? 

Atât de puternică, încât fiecare din membrii ei vă poate 
trimite la plimbare! 

Cine este indianul care l-a ajutat pe colonelul vostru 
împotriva ogellallaşilor? 

Asta pot să vă spun: se cheamă aproximativ Winnetou. 

Apaşul? 

Dacă este apaş sau nu, e totuna, dar s-ar putea să fie. 


Câte ieşiri are ascunzătoarea voastră? 

Tot atâtea câţi oameni sunt acolo. 

Adică? 

Pentru fiecare câte una. Nu-i aşa, Pitt Holbers, bătrâne 
coon? 

Dacă zici tu, Dick, eu n-am nimic împotrivă. 

Descrieţi-mi peştera! 

Viziteaz-o; să fie mai avantajos. 

Bine, cum vreţi voi! Puteaţi să vă uşuraţi situaţia, clar voi 
vreţi să fiţi legaţi la stâlpul de tortură şi arşi. O să fiţi duşi în 
aşezările ogellallaşilor şi vă puteţi închipui ce se va 
întâmpla acolo! 

Ei, legaţi la stâlpul de tortură sau arşi, e cam totuna. 
Deocamdată, însă, mai suntem încă aici şi sper că nu te vei 
supăra dacă cinstea asta, vreau să zic să fii prăjit, o vei avea 
în locul nostru. 

Vânătorul se îndepărtă de ei, dând din mână a lehamite. 

Fraţii mei roşii să-i lege mai bine pe aceşti albi: ei merită 
moartea la stâlpul de tortură. 

Hammerdull şi Holbers fură legaţi mai temeinic şi aruncaţi 
din nou la pământ. Focul ardea, dar era hrănit cu atâta 
economie şi încetineală, încât mirosul fumului nu se simţea 
decât de la câţiva paşi. Lumina palidă a serii, care încă se 
mai oglindea în acoperişul de frunziş al pădurii seculare, 
dispărea treptat. Se întuneca văzând cu ochii şi sub 
învelişul de frunze domnea curând un întuneric atât de 
adânc, încât numai ochiul exersat al unui indian sau al unui 
vestman ar fi putut să deosebească obiectele din imediata 
apropiere. 

Vânătorul se sculă şi, împreună cu tânăra căpetenie a 
indienilor, plecă să-i arate peştera lui Deadly-Gun. Ceilalţi 
rămaseră în urmă. Tânăra căpetenie păşea fără zgomot în 
spatele omului alb. Drumul pe care vânătorul, în ciuda 
întunericului, îl urma fără greş ducea în linie dreaptă prin 
pădure, printre trunchiuri uriaşe de fagi şi stejari seculari, 


până la cursul unei ape, pe care îl urmară, de astă dată, cu 
îndoită precauţie. 

După un timp au ajuns la locul în care undele râului 
întâlneau piciorul muntelui. Aici totul era acoperit cu un 
tufăriş des. Vânătorul pătrunse printre tufe, le dădu ia o 
parte şi dispăru în spatele lor. Indianul îl urmă. Se găseau 
într-o galerie naturală, joasă, a cărei talpă forma patul 
râuleţului. Înaintară prin apă încet, cu grijă. Drumul care 
trebuia parcurs era foarte anevoios. Şi vânătorul îl făcea 
pentru prima dată; el ajunsese abia în aceeaşi zi până la 
intrarea peşterii. Se târau de vreo jumătate de oră prin 
interiorul muntelui, prin apa care şerpuia, făcând 
nenumărate cotituri şi, din loc în loc, mici cascade, când 
percepură un vâjâit slab ce devenea clipă în clipă tot mai 
puternic. Pentru ca în cele din urmă să se transforme într- 
un tumult care făcea ca vorba unui om, oricât de puternică 
ar fi fost ea, să nu poată fi auzită. 

Stăteau în faţa unei perdele verticale de apă. Sus, 
deasupra lor, se găsea Hide-spot-ul lui Deadly-Gun, iar în 
faţa lor se afla un fel de cazan săpat, desigur, de apa care se 
prăbuşea şi ale cărei valuri spumegânde le scăldau 
picioarele. Dacă cursul apei era folosit într-adevăr ca o 
ieşire secretă, trebuia să existe şi un dispozitiv care să 
permită accesul de-a lungul râului în cădere, de sus până 
jos, în adâncuri. 

Vânătorul începu să cerceteze, pipăind cu mâinile. 
Aşteptările sale nu fură înşelate. El dădu de o frânghie 
dublă, solidă, confecţionată din fibre vegetale răsucite. Era 
prevăzută cu noduri dese, astfel că nu era nevoie de un 
efort prea mare ca să te urci sau să cobori pe ea. Omul alb 
îl informă pe însoţitorul său arămiu despre ceea ce găsise şi 
ce urmau să mai întreprindă, nu prin viu grai, deoarece nu 
se puteau auzi, ci prin semne; după care verifică dacă 
frânghia era bine prinsă la capătul de sus şi începu să se 
caţăre încet pe ea, în sus. Indianul îl urmă. 


Era o treabă periculoasă şi obositoare pentru cineva 
neobişnuit cu aşa ceva; în plus, stropii cascadei le umezeau 
hainele, iar zgomotul acesteia, amplificat de spaţiul îngust 
în care se aflau, aproape că îi asurzea. Dedesubtul lor se 
deschidea prăpastia adâncă, iar deasupra lor îi pândea, 
poate, un duşman vigilent. Nu se speriară însă, unul din 
lăcomie pentru aurul din ascunzătoare despre care se 
povesteau tot felul de minuni, iar celălalt din sete de 
răzbunare şi avânt tineresc. 

Într-un târziu, reuşiră să pună piciorul în albia de sus a 
râului. Urletul cascadei făcea, imposibilă detectarea 
vreunui zgomot în preajma lor. Înaintară pe dibuite, 
precauţi, până ce vuietul se îmblânzi, transformându-se 
într-un susur lin. Aici vânătorul se opri, căci i se păru că a 
auzit voci omeneşti. Scoase cuțitul, eliberă puţin pistolul, 
bine învelit până acum pentru a-l feri de umezeală şi se 
strecură înainte, cu indianul după el, gata.de luptă, încet şi 
fără să facă vreun zgomot. Vocile deveniră mai clare. 
Amândoi se furişară mai departe. La un moment dat lipiră 
urechea de pământ, ascultând cu ale ţie şi auziră pe cineva 
vorbind încetişor: 

Blestemate curele, îmi intră în carne de parcă-ar fi 
răsucite din lame de cuţit. Dracu' să-l ia pe acest Deadly- 
Gun şi pe toţi ai lui! 

Nu te mal văicări! Îţi spun eu, cu asta n-o să-ţi fie mai bine. 
Numai noi suntem vinovaţi de situaţia în care ne aflăm. 
Dacă am fi fost mai cu băgare de seamă, nu am fi fost 
surprinşi în chip atât de ruşinos. Acest Winnetou este un 
adevărat diavol, colonelul un Hercules, iar ceilalţi sunt toţi 
oameni care au simţit ceva împunsături de cuţit pe pielea 
lor. Dar avem o consolare: nu au de gând să ne omoare şi 
asta ne oferă o nădejde. O să reuşesc în curând să-mi 
eliberez o mână şi atunci, Sacrebleu67, am să mă socotesc 
eu cu ei, căci atunci o să... 

Mertens, master Mertens, dumneavoastră sunteţi? se auzi 
o întrebare şoptită din spatele locului în care se aflau legaţi 


Mertens şi Letrier. 

Cine e acolo? răspunse acesta printr-o altă întrebare, 
surprins în cel mai înalt grad. 

Spuneţi-mi mai întâi dumneavoastră cine sunteţi! 

Heinrich Mertens şi Peter Wolf, numai noi doi. Zăcem aici 
captivi şi legaţi burduf. Duşmanii noştri sunt mult mai 
departe, în faţă şi nu ne pot auzi. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, spuneţi odată cine sunteţi voi? 

Asta o s-o aflaţi imediat. Arătaţi-ne legăturile şi vă scăpăm 
îndată de ele! 

Câteva mişcări fură de ajuns ca prizonierii să fie eliberaţi 
de strânsoarea curelelor cu care fuseseră legaţi. Cei patru 
oameni s-au cunoscut şi s-au înţeles din câteva vorbe. 

Cum aţi ajuns în peşteră? întrebă Mertens. Ea se întinde 
numai până la cascadă. 

Pentru unul cu mintea slabă aşa e. Dar am combinat atât 
de bine lucrurile că am să-i vin repede de hac bătrânului 
Deadly-Gun. Apa nu putea să dispară aici, în munte. 

Ah! 

Trebuie să existe un loc pe unde iese, vreun canal de 
scurgere. 

Natural! Cum de nu m-am gândit şi eu la asta! 

Această ieşire am găsit-o eu şi am mai aflat încă altele. 

Mai departe, spune mai departe, îl grăbea Mertens. 

Pe o margine a cascadei există o funie care coboară până 
jos. Cu ajutorul ei se ajunge la albia liniştită a râului şi de 
acolo afară. Vreţi să veniţi cu noi? 

Cu mare plăcere, dar nu se poate. 

De ce nu? Vă e frică de puţin căţărat? 

Ei, asta-i! Am mai avut de-a face în viaţa mea cu asemenea 
frânghii mai mult decât voi, în orice caz. Dacă vă urmăm 
stricăm toată combinaţia. 

Cum aşa? 

Este mai bine să ne legaţi la loc şi să ne lăsaţi aici până vă 
întoarceţi cu toţi indienii voştri. 


Îmi închipui că nu vă place atât de mult aici ca să vreţi cu 
tot dinadinsul să rămâneţi unde sunteţi? Sau vă e frică să 
ne însoţiţi? 

Dacă mi-ar fi frică de cineva, atunci n-aş mai rămâne. Dar 
gândeşte-te numai ce cantitate imensă de aur e depozitată 
aici! Dacă fuga noastră e descoperită înainte de vreme, 
atunci totul este pierdut pentru noi. lar dacă ne întoarcem 
să le luăm comoara, atunci chiar ne pregătim singuri o 
primire care ne va răpi şi ultima suflare. 

La dracu”, aveţi dreptate! Puteam să mă gândesc la asta! 
Avem nevoie de câteva ore înainte de a putea reveni şi în 
acest răstimp totul ar putea fi pierdut. Aveţi, într-adevăr, 
curajul să rămâneţi până atunci aici? 

E o întrebare fără rost. Numai că problema e să nu cumva 
să ne lăsaţi în pană. 

Nici nu ne trece prin minte! Gentlemenii roşii au de spus 
câteva vorbuliţe celor de aici, iar eu nu sunt atât de prost să 
las metalul ăsta strălucitor să zacă mai departe, de pomană. 

Bine, atunci legaţi-ne la loc! 

Apropiaţi-vă! Nu o să vă leg tot atât de strâns cum aţi fost 
şi vă las un cuţit cu care să vă puteţi ajuta la nevoie. Aşa, 
suntem gata. Putem acum pleca! 

Cei doi temerari dispărură fără zgomot. Prizonierii îşi 
reluară poziţiile de mai înainte, simțindu-se, însă, acum 
mult mai uşuraţi şi mai siguri pe ei decât cu câteva minute 
mai devreme... 

În timp ce aceste întâmplări se petreceau în ascunzătoare, 
micul Ben Cunning, sprijinit de trunchiul unui copac din 
afara taberei, aproape de intrarea principală, stătea şi 
asculta cu atenţie orice zgomot care putea să ajungă la 
urechile sale în liniştea nopţii care-l înconjura. El preluase 
postul de veghe pentru a asigura liniştea camarazilor săi. 

Deodată auzi un plescăit, de parcă cineva ar fi păşit cu 
grabă prin apa râului. Se lăsă imediat la pământ pentru a 
putea recunoaşte mai uşor, pe cel ce se apropia, fără ca el 


să poată fi văzut. Acesta se opri în apropierea lui şi încercă 
să întrevadă ceva prin întunericul dens. 

Have care attention! N-o fi aici la pândă vreun om la bord? 
întrebă el. 

Peter Polter, tu eşti? 

Ei, cine aş putea să fiu dacă n-aş fi Peter Polter din 
Langendorf? Pe cine a pus de pază colonelul? Aici nu-ţi poţi 
recunoaşte nici propria faţă! 

Cine sunt? Peter Polter nu-l cunoaşte pe Ben Cunning şi 
asta când stă lângă el la o distanţă de două ghete, lung cât 
un trunchi de hicori68. Unde sunt ceilalţi? 

Care ceilalţi, bătrâne swalker? 

Păi, Hammerdull şi Holbers! Şi cum e cu carnea pe care 
trebuia s-o aduceţi? 

Carnea să v-o aduceţi singuri, împreună cu Grasul şi 
Lunganul. Găsiţi de toate la indienii de pe râu, dacă nu 
cumva între timp au călărit mai departe! 

Indieni la râu? Ce vrea să însemne asta? 

Asta înseamnă că nu am vreme de pierdut cu tine, îi 
răspunse Peter Polter. Trebuie să intru la colonel, de la el ai 
să poţi auzi totul, după aceea. 

Spunând acestea, se îndreptă spre intrarea peşterii. Acolo 
vânătorii şedeau în jurul focului. Deadly-Gun îl recunoscu 
numaidecât pe cel ce se apropia. 

Din nou aici, cârmaciule? întrebă el. Ceilalţi sunt probabil 
rămaşi în urmă, cu carnea. 

Da, cu carnea roşie, sir. Sunt prizonieri şi sunt pe cale să 
fie spânzurați sau împuşcaţi, sau mânjeaţi. Cam tot aia e. 

La aceste cuvinte oamenii săriră în sus. 

Luaţi prizonieri? De către cine? Spune repede! strigară ei. 

Asta şi fac. Dar mai întâi daţi-mi să beau o înghiţitură şi 
câteva îmbucături din treaba aia de colo. Am navigat cu 
iuţeala unui cuter crucişător şi trosnesc din toate 
încheieturile ca o epavă care şi-a pierdut călăfătuirea. 
Dracu' să mă ia dacă mai calc vreodată în preria asta 
blestemată, să mă chinuiesc pe spinarea unei asemenea 


bestii, care mă duce aiurea, aşa că pierd direcţia cea bună 
şi n-o mai pot regăsi deloc. Dacă animalul nu ar fi mirosit 
singur ascunzătoarea, atunci m-aş mai învârti încă zece ani 
prin iarbă. 

Cele cerute i-au fost puse la dispoziţie şi nefericitul 
cârmaci începu să spună o poveste care stârni o mare 
tulburare, deşi aceasta nu se manifestă violent şi zgomotos, 
având în vedere firea tăcută şi stăpânită a celor prezenţi. 

Hammerdull şi Holbers captivi! exclamă colonelul. Trebuie 
să-i eliberăm şi asta cât mai repede cu putinţă, pentru că 
altminteri pieile-roşii le încheie iute procesul. 

Pornim imediat! spuse Treskow, care îi îndrăgise pe cei doi 
vânători şi dorea să-i vadă cât mai grabnic scăpaţi din 
ghearele indienilor. 

Da, încuviinţă Thieme. Trebuie să plecăm imediat altfel 
indienii o să aibă un avans pe care n-o să-l mai putem 
recupera! 

Deadly-Gun zâmbi în faţa acestei navale de bune 
sentimente. 

Va trebui să aşteptaţi până la ziuă, fiindcă e imposibil să 
recunoaştem urmele pe întuneric. Nu prea cred că ne-ar 
putea acum călăuzi cârmaciul până la apa lângă care au 
fost atacați. 

Eu? La apă? strigă Peter Polter supărat. Ce mă 
interesează nenorocita aia de apă unde am suferit un 
naufragiu atât de păcătos! Mă las tăiat cu ferăstrăul, de sus 
până jos, dacă aş putea spune unde se află băltoaca aia 
mizerabilă, la stânga sau la dreapta. Nu am avut la mine 
nici compas, nici saula lochului69 şi am fost luat la edec de 
Gras şi Lungan, fapt pentru care nu am dat nici o atenţie 
cursului pe care-l ţineam. lar mai târziu bestia asta aşa a 
luat-o la fugă cu mine, că mi-au pierit şi auzul şi vederea. 
Ce-aş putea eu să ştiu despre apa voastră? Lăsaţi-mă în 
pace cu ea! 

Hi-hi-hi! chicoti cu râsul lui caracteristic micul Ben 
Cunning, apropiindu-se de ei; mălai-mare ăsta călăreşte 


prin prerie, dar habar n-are unde a fost! Acum o să 
trebuiască mai întâi căutată dâra lăsată de el, înainte de a 
găsi urmele pieilor-roşii. Nu e nostimă treaba? 

N-ai vrea să-ţi ţii pliscul, pigmeule! tună cârmaciul înfuriat 
de batjocura omuleţului. Când sunt la bordul unei corăbii 
zdravene, atunci cunosc locul unde mă aflu, dar aici în 
prerie şi încă pe spinarea unui asemenea animal nenorocit, 
ţi se face atât de rău, că, din pricina durerii de inimă, nici 
nu eşti în stare să-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine. Dacă 
vrei să pui mâna pe mizerabilii tăi de indieni, atunci caută-i 
tu însuţi! 

Cred că nu va fi cazul să căutăm urmele lăsate de cârmaci 
şi nici pe acelea ale indienilor, spuse Deadly-Gun. Tinerii 
ogellallaşi, dornici şi ei de aventură, au pornit călări în 
întâmpinarea celor vârstnici, le-au găsit leşurile şi sunt 
acum setoşi de răzbunare. Mai mult ca sigur că şi-au 
instalat o tabără bine ascunsă şi acolo i-au dus pe 
prizonieri. O să-i cerceteze ca să afle unde-i ascunzătoarea 
noastră. Dar Hammerdull şi Holbers vor prefera să moară 
decât să ne trădeze, aşa încât o să le fie greu indienilor s-o 
descopere. Mă tem, însă, că se vor întâlni cu cei scăpaţi din 
bătălia de la linia ferată şi, cum aceştia cunosc, în linii mari, 
regiunea în care se află ascunzătoarea noastră, e probabil 
că o să se hotărască să ne atace şi asta cât de curând, 
pentru ca omul nostru cârmaciul să nu aibă timp să ne 
avertizeze. Din acest motiv cred că acum sunt deja pe 
drum, aşa că trebuie să ne pregătim să-i primim, nicidecum 
să-i mai căutăm noi pe ei. Paza trebuie să fie la posturi şi să 
fie dublată, iar noi, ceilalţi, să fim gata de luptă. Focul din 
faţa peşterii să fie stins. Făcliile din peşteră pot să ardă în 
continuare. Am să mă duc să văd ce-i cu prizonierii noştri. 

Vin şi eu, unchiule, spuse Thieme. Sunt foarte interesat să 
mă conving că sunt în continuare în mâinile voastre. 

Luă o făclie ca să lumineze calea colonelului care pornise 
înainte. 


Ajuns la prizonieri, acesta din urmă le aruncă o privire 
scrutătoare. Ochii săi ageri examinară cu băgare de seamă 
solul calcaros umed şi moale. Peste faţa sa trecu fulgerător 
o undă de surprindere, care însă trecu neobservată de 
nepotul său, pentru că flacăra roşie a făcliei îl lumina numai 
dintr-o parte. 

Totul e în regulă, hai! spuse el pe un ton liniştit şi părăsi 
locul împreună cu însoţitorul său. Dar întors la ai lui, îi 
adună în jurul său cu o chemare surdă. 

Ascultaţi, oameni buni, am judecat bine! Indienii nu numai 
că sunt pe drum, ci au trimis iscoade chiar în ascunzătoarea 
noastră. Au descoperit-o! 

O uimire amestecată cu teamă apăru pe feţele oamenilor 
din peşteră, care deodată duseră mâinile la cuțite şi 
pistoale. Stăpân pe sine, însă, colonelul continuă: 

Trebuie să vă spun un secret despre care, din motive de 
securitate, n-am mai pomenit până acum. Peştera are o 
ieşire secretă! 

Ah! se auzi un oftat surd în tot cercul de oameni din jurul 
lui. 

Am găsit-o în aceeaşi zi când am descoperit peşteri. Apa 
râului se prăvale în adâncuri în spatele peşterii şi şi-a săpat 
acolo un cazan din care, prin inima muntelui, şi-a găsit o 
ieşire. Am fixat atunci, într-o latură a cascadei, o frânghie 
solidă, m-am lăsat în jos pe ea şi am găsit că e posibilă 
ieşirea de-a lungul perdelei de apă. Frânghia atârnă şi 
acum acolo şi este în stare bună. Adineauri, când m-am dus 
să văd ce fac prizonierii, am observat urme străine pe solul 
umed. O privire rapidă mi-a permis să-mi dau seama că 
legăturile lor fuseseră slăbite. 

Cum se poate una ca asta? se miră Treskow. Eu însumi i- 
am legat într-aşa fel că numai cu ajutorul cuiva ar fi putut 
să se elibereze. 

Indienii au trimis înainte cercetaşi care au reuşit să 
descopere ieşirea secretă. Se vede treaba că au pătruns în 
ea, s-au urcat cu ajutorul frânghiei în peşteră şi, găsind 


prizonierii, le-au slăbit legăturile. Precis că le-au lăsat şi 
ceva arme. După aceea au făcut cade întoarsă ca să-i aducă 
şi pe ceilalţi aici. 

De ce nu l-or fi luat cu ei pe căpitan şi pe Marc Letrier? se 
întrebă Thieme. 

Pentru că în clipa când ne-am fi dat seama de dispariţia 
lor, s-ar fi trădat. În primul rând trebuie să-i facem 
inofensivi pe cei doi indivizi periculoşi, legându-i din nou. 
Înainte, nepoate, noi o luăm înainte. Ceilalţi să ne urmeze în 
tăcere, pentru ea de îndată ce cei doi vor încerca să opună 
rezistenţă, să se arunce asupra lor. Trebuie să evităm orice 
vărsare de sânge! 

În timpul acestei discuţii, în adâncul peşterii se desfăşura 
o alta, purtată în şoaptă: 

Marc, i-ai văzut privirea? întrebă Mertens, după ce 
Deadly-Gun şi Thieme se îndepărtaseră. 

Care privire? 

Pe care colonelul a aruncat-o pe pământ. 

Nu, nici nu m-am uitat la el. 

A descoperit totul. 

Imposibil. A plecat imediat şi părea liniştit. 

S-a prefăcut! A văzut urmele vânătorului şi ale indianului. 
Eu mi-am dat seama de asta, în ciuda luminii slabe. Am 
observat o tresărire pe faţa lui. După aceea a aruncat o 
privire scurtă la legăturile noastre şi felul în care a rostit 
cuvintele „totul e în regulă” îmi dovedeşte că nu i-a scăpat 
nimic din cele întâmplate aici. 

Ei drăcie! Dacă a plecat ca să aducă oamenii pentru a ne 
lega din nou? Să înnebuneşti, nu alta! 

Îi aduce în mod sigur. 

Atunci am să mă apăr până la ultima picătură de sânge. 
Fiindcă dacă ne leagă din nou, totul e pierdut. O să ne ducă 
în altă parte şi o să-i primească pe indieni în locul ăsta, 
unde suntem noi acum. 

Aşa e! Dar rezistenţa nu e necesară. 

Cum aşa? 


Cea mai simplă şi sigură cale de scăpare este să rugim 
imediat. 

Dar dacă vă înşelaţi, căpitane şi bătrânul nu a observat 
Nimic? 

Ar fi tot aia. Ei nu s-ar mai întoarce aici înainte de venirea 
indienilor, aşa că n-au cum să descopere fuga noastră şi să 
fie deconspirat planul atacului. Trebuie s-o ştergem, doar ai 
auzit care e drumul pe care putem scăpa de aici. Repede, 
înainte de a nu fi prea târziu! 

Se eliberară de legături şi începură să meargă în direcţia 
zgomotului făcut de cascadă. După o căutare nu prea 
îndelungată, reuşiră să dea de frânghie şi coborâră pe ea. 
Ajuns la suprafaţa vijelioasă a bazinului, Mertens, ţinându- 
se cu mâinile strâns de frânghie, cerceta atent pereţii 
stâncoşi ai îngustului culoar până ce găsi deschiderea 
laterală prin care valurile năvăleau în jos. Opintindu-se 
reuşi să pătrundă în deschizătură. Trase apoi frânghia după 
el, pentru ca însoţitorul său să-şi dea seama încotro să se 
îndrepte. Era un moment periculos, pentru că cei doi fugari 
nu puteau comunica unul cu altul din pricina vuietului 
cascadei. Dar acţiunea lor curajoasă reuşi şi, bălăcindu-se 
prin apă, într-o poziţie dificilă, izbutiră după un timp să 
ajungă cu bine, uzi leoarcă, afară. 

Aici, în sfârşit, îşi îndreptară spatele şi rămaseră un timp, 
cu respiraţia tăiată, să se odihnească. 

Acum trebuie să aşteptăm până la venirea indienilor, îşi 
dădu cu părerea Letrier. 

Asta nu se poate. Colonelul o să ne urmărească imediat ce 
descoperă fuga noastră. Trebuie să pornim numaidecât. 

Dar nu ştim unde se află tabăra indienilor! 

Nu face nimic. Nu e nevoie să ne îndepărtăm prea mult. 
Căutăm în ascunziş prin apropiere şi aşteptăm apoi să 
vedem ce se mai întâmplă. 

E bine cum spui, căpitane; pentru că, dacă ne întâlnim 
acum cu pieile-roşii, trebuie să ne întoarcem cu ei înapoi şi 
nu am deloc poftă de aşa ceva. E mai avantajos să-i lăsăm 


pe bravii oameni să intre în foc pentru noi şi să vedem după 
aia cum putem pune mâna pe castane. 

Sunt de aceeaşi părere. Vino! 

Făcură câţiva paşi prin desiş şi se ascunseră într-un loc 
unde acesta era mai des. Aici rămaseră cât se poate de 
nemişcaţi şi ascultară cu atenţia încordată. 

Deodată se auzi un zgomot îndepărtat, asemănător 
zumzetului unei insecte care-ţi trece pe lângă ureche. 

Indienii! şopti Mertens. 

Nu se înşelase. Cu vânătorul alb şi cu fiul căpeteniei 
Matto-Sih în frunte, se apropiau, unul în spatele celuilalt, 
într-un şir lung, care înainta cu băgare de seamă. 

S-au oprit la intrarea ascunsă, au ţinut o scurtă 
consfătuire, după care au dispărut, unul câte unul, în 
deschizătura abia vizibilă din albia râului. Doi dintre ei 
rămaseră de pază. 

Trecu un timp lung, lung de tot. Cerul, pe care mai înainte 
nu-l puteau deosebi în întuneric, de acoperişul de frunziş al 
pădurii, prinse, încet, încet, să se contureze; mai întâi 
apărură trunchiurile câte unui copac, pentru ca în curând 
să se zărească ramurile; ici, colo câte o pasăre lansa un 
strigăt încă adormit; noaptea începea să facă loc zilei şi 
zorile se înstăpâneau treptat. 

Cei doi paznici indieni stăteau nemişcaţi pe malul râului, 
acolo unde acesta ieşea din munte. Ei erau, probabil, destul 
de îngrijoraţi de absenţa îndelungată a camarazilor, dar 
feţele lor tinere, arămii, nu trădau nimic din zbuciumul ce-i 
frământa. Aşa cum stăteau, sprijiniți în ţevile puştilor, erau 
aidoma statuilor ce-i înfăţişează pe semenii lor, înarmaţi 
până-n dinţi. 

Deodată se auziră trosnind două împuşcături simultane. 
Cei doi paznici căzură seceraţi la pământ, împuşcaţi în cap. 
În clipa următoare se ridicară lângă ei două siluete care 
trecuseră neobservate îngusta poartă prin perdeaua de 
apă. Erau Deadly-Gun şi micul Ben Cunning. 


Hi-hi-hi! râse acesta din urmă. Au căpătat prea devreme 
aripi, tinerii; încă nu au învăţat să ţină ochii şi urechile 
deschise. Vedeţi, colonele, că am avut dreptate? Au uitat să- 
şi şteargă urmele şi acum putem căuta tabăra unde zac 
legaţi Grăsanul şi Lunganul. 

Cutezi să te urci singur, din nou, până în peşteră, Ben? 

De ce nu? Credeţi cumva că Ben Cunning se teme de cele 
două picături de apă pe care le va înghiţi? 

Atunci întoarce-te, în timp ce eu voi merge pe urme şi adu- 
i pe ceilalţi, primprejurul muntelui, până aici. Nu-i nevoie să 
rămână în tabără decât paza obişnuită, pentru că locul e 
complet curăţat. Eu o iau înainte şi voi veniţi după mine. 
Grăbiţi-vă, ca să mă ajungeţi din urmă! 

Micul trapper, cu un semn de încuviinţare, dispăru în 
deschizătură şi Deadly-Gun porni urmărirea. La începutul 
drumului urmele erau atât de evidente, încât nu trebui să le 
acorde o atenţie deosebită. Din această cauză, vânătorului, 
care era de obicei atât de atent, îi scăpară acum urmele 
celor doi fugari ascunşi în tufişuri şi el îşi continuă drumul 
printre copaci, atent doar la urmele lăsate de indieni. 

După un timp, căpitanul şuşoti la urechea însoţitorului 
său: 

Asta-i nenoroc, mare nenoroc. Aceşti viteji tineri indieni au 
ajuns cu bine sus, pe frânghie, în peşteră, dar au fost 
imediat doborâţi. E mare păcat de ei! Acum suntem din nou 
singuri în faţa lui Deadly-Gun şi a oamenilor lui! 

Nu ar fi mai bine, căpitane, dacă l-am urmări în taină? 
întrebă Marc Letrier. Dacă vrem să scăpăm cu bine, ne 
trebuie neapărat cai şi am putea să ne ţinem numai de caii 
indienilor. 

Asta e imposibil. Vânătorii ne-ar urmări şi ne-ar descoperi 
imediat urmele. 

Ce ne împiedică să-i facem de petrecanie pentru 
totdeauna bătrânului? Avem cuțite bune. 

Marc, noi am făcut lucruri mai grele. Dar nu suntem 
vestmani. Colonelul are un auz fin şi ne este superior cu 


armele lui. Chiar dacă am reuşi să-i facem o împunsătură 
bună şi să ajungem la cai, peste numai câteva minute am 
avea toată hoarda furioasă în spate. 

Dacă scăpăm de bătrân, nu mai trebuie să ne temem de 
ceilalţi. Cârmaciul fără minte, Thieme, polițistul naiv, sunt 
toţi oameni care nu pricep nimic din prerie şi sunt... 

Şi Winnetou, apaşul? îl întrerupse Mertens. 

Drace, la el nu m-am gândit. Cher Dieu70, ăla singur ar fi 
capabil să ne ajungă din urmă şi să ne doboare cu 
tomahawkul lui. Atunci, ce să facem? Să rămânem culcaţi 
aici o veşnicie, iarăşi nu putem. 

Ai mintea cam slabă, Marc. În Hide-spot zace o avere: aur 
să-l întorci cu lopata. Aşteptăm până ce pleacă vânătorul... 

Şi apoi? 

Apoi, şuşoti căpitanul, deşi nu se afla nimeni în preajmă, 
ne întoarcem pe acelaşi drum pe care am venit. 

Pe dracu'! În peşteră? 

Se înţelege! 

Să ne lăsăm acolo măcelăriți?! 

Mai degrabă, nu. Ai auzit că de pază a rămas un singur 
vânător. Elo să stea la bună distanţă de peşteră, pe malul 
râului şi nu o să observe nimic. 

Da, aşa-i! Colonelul a făcut o mare greşeală că nu a pus un 
paznic aici, lângă apă. 

Bineînţeles! Deci, ne întoarcem în peşteră. 

Înapoi, în peşteră! repetă celălalt cu sârg, căci noua 
aventură începea să-i placă. 

Căutăm aurul... 

Aurul? 

Îl luăm şi... 

Şi? 

Ne înarmăm, căci în Hide-spot există tot felul de arme, de 
foc şi de împuns. 

Asta aşa e, au un depozit plin-ochi cu tot felul de arme. 

Îl doborâm pe paznic. 

Fără asta nu se poate. 


Ne luăm, în trecere, câte-un cal. 

Dar unde au priponit caii, căpitane? 

Încă nu ştiu, dar îi găsim noi. Vânătorii călăresc în sus, prin 
albia râului; trebuie să fie pe undeva pe-aproape şi locul 
unde sunt legate animalele. Dacă cercetăm cu atenţie 
malurile, le găsim negregşit. 

Şi apoi? întrebă Marc Letrier. 

Apoi o luăm la sănătoasa. Încotro, o să vedem noi; în orice 
caz spre vest. Dacă avem bani sau aur, ajungem noi la San 
Francisco şi... 

Se opri în mijlocul frazei. Un zgomot, care venea dintr-o 
parte, îl făcu să amuţească. 

Se auzeau acum paşi înceţi. Ben Cunning venea printre 
tufişuri, iar în spatele lui, cu excepţia celui care fusese lăsat 
de pază, se înşirau toţi locuitorii peşterii. Winnetou se afla şi 
el printre ei. Înaintau pe urmele lăsate intenţionat de 
Deadly-Gun. Cei doi fugari îşi ţinură respiraţia; o singură 
privire a ochilor experimentați ai apaşului putea să-l facă să 
descopere urmele, abia vizibile, lăsate chiar de ei. Din 
fericire pentru ei, pericolul trecu, deoarece Winnetou se 
bizuia pe vânătorul din faţa sa şi de aceea nu acorda atenţie 
solului. 

Grâce? Dieu!71 exclamă Letrier, după ce zgomotul făcut 
de cei care treceau dispăru. Acum, într-adevăr, e timpul să 
punem totul în joc; deşi sunt ud din cap până-n picioare, am 
asudat de parcă aş fi ieşit din baie. 

Acum e timpul; dar trebuie să fim prevăzători şi să 
ştergem orice urmă după noi. 

Dar această operaţie era, pentru mâinile lor 
neexperimentate, atât de anevoioasă, că trecu o bună 
bucată de vreme până să se facă nevăzuţi în albia râului. 
Cunoşteau drumul, pe care îl mai făcuseră o dată, aşa că 
ajunseră, în ciuda dificultăţilor lui, cu bine, până sus. 
Letrier, care tocmai apucase frânghia ca să înceapă urcuşul 
şi se afla în spatele stăpânului său, se văzu brusc oprit de 
către Mertens. În faţa lor, de jur-împrejur, zăceau o mulţime 


de corpuri omeneşti. Pipăindu-le, şi-au dat seama că erau 
ale tinerilor indieni ucişi. Trecură peste cadavre şi ajunseră 
în peşteră, în locul unde stătuseră legaţi mai înainte. Aici 
putură din nou să comunice unul cu altul. Letrier se 
scutură. 

Brr, căpitane, bieţii băieţi au fost omorâţi unul după altul, 
de cum pătrundeau în peşteră. Noroc că am stat ascunşi, 
altminteri aveam aceeaşi soartă. 

Acum n-avem timp pentru asemenea consideraţii, înainte! 
Să facem rost de arme. 

Se înapoiară în Hide-spot-ul părăsit de vânători. Un singur 
om era de pază afară, în celălalt capăt. Centrul peşterii 
comunica cu mai multe „cămări”. Într-una din ele, pereţii 
erau căptuşiţi, de jur-împrejur, cu tot felul de arme 
necesare vieţii în prerie. Se găseau acolo din belşug şi praf 
de puşcă şi plumb şi tot felul de gloanţe. Alimente, chiar 
dacă nu prea multe, puteau fi întrezărite într-o firidă 
învecinată. În mijlocul peşterii ardea un opaiţ, împrăştiind o 
lumină palidă. 

Cei doi se aprovizionară mai întâi cu cele necesare, după 
care începură să caute bogăţiile ascunse ale trapperilor. 
Dar în zadar; iar pe măsură ce timpul preţios se scurgea, 
căutarea devenea din ce în ce mai febrilă şi tot fără nici un 
rezultat. 

E al dracului de bine ascuns aurul, Marc! spuse, în sfârşit, 
Mertens, când ajunseră la ultima încăpere care le mai 
rămăsese necercetată. Şi chiar dacă-l descoperim, cum 
reuşim să-l transportam? Aurul e greu şi nu văd cum o să-l 
ducem. 

Îl încărcăm pe caii de rezervă. 

Asta ar fi singura soluţie, deşi ne-ar întârzia mult fuga. Dar 
iată, asta trebuie să fie odaia colonelului. 

În încăpere erau agăţate pe pereţi blănuri netăbăcite, 
pentru a o izola de umezeală şi se găseau câteva scaune şi 
dulapuri. Cei doi se aruncară lacomi asupra acestora din 
urmă. Nici în ele nu se găsea mult râvnitul aur, ci nişte 


haine şi tot felul de obiecte de îmbrăcăminte pe care le 
aruncară pe jos. Deodată, căpitanul scoase un strigăt de 
bucurie. Găsise un portvizit vechi şi rupt, împachetat cu 
grijă, pe fundul unei lăzi. 

N-o fi aur, dar ceva valoros trebuie să conţină, zise el. 

Se întoarse în încăperea principală a peşterii pentru că 
era mai bine, luminată şi deschise portvizitul. 

Ce e în el, căpitane? întrebă Letrier, încordat. 

Nimic, absolut nimic, m-am înşelat şi de data asta, 
răspunse calm cel întrebat. Dar în sinea sa era teribil de 
emoţionat, căci de fapt, în portvizit se găseau recipise de 
depuneri foarte valoroase. Deadly-Gun depusese 
importante cantităţi de aur la diferite bănci din Răsărit şi 
păstrase numai chitanţele de depunere. Cel care le poseda 
putea să ridice contravaloarea lor în bani de la orice bancă. 
Dar Letrier nu trebuia să ştie acest lucru. 

Sumele de pe recipise nu aparţineau numai colonelului, ci 
întregii obşti; de aceea erau atât de importante în orice caz, 
trebuie că existau în ascunzătoare şi mari cantităţi de 
pepite şi pulbere de aur, dar nu puteau fi deocamdată 
găsite; asta era clar. Dar în timp ce discutau, se auzi un 
zgomot. Era omul lăsat să păzească şi care venea în 
peşteră. Mertens, care încărcase din timp unul din 
pistoalele găsite, îl împuşcă pe loc. 

Acum să plecăm repede, spuse el. Trebuie să facem rost 
de cai. Să sperăm că-i vom găsi! 

Încărcară în spate tot ce aleseseră şi părăsiră peştera pe 
ieşirea din faţă a acesteia, folosită de obicei de trapperi. 
Ajunşi afară, urmară traseul râului şi ajunseră la un drum 
îngust care ducea spre un luminiş, unde păşteau caii 
vânătorilor. 

Înşeuară repede doi cai, folosind hamuri şi căpestre din 
cele care atârnau pe crăcile arborilor din jur, încălecară şi 
porniră în galop. 

Între timp, toţi vânătorii, cu excepţia celui pe care îl 
lăsaseră de pază în peşteră şi despre care ştim că a fost 


ucis, se aflau pe urmele tinerilor indieni, pentru a-i elibera 
pe Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. 

Deadly-Gun, care o luase înainte, fu în curând ajuns din 
urmă de restul trudei. Îi luase pe toţi oamenii săi cu el, 
fiindcă nu ştia cu câţi indieni urmau să aibă de-a face. 
Colonelul mergea în fruntea lor, împreună cu Winnetou. 

Urmele indienilor puteau li uşor dibuite, deoarece 
făcuseră drumul noaptea. Totuşi trecură câteva ore bune 
până să zărească pădurea în care aceştia îşi instalaseră 
tabăra şi fiul căpeteniei îi adusese pe Hammerdull şi pe 
Holbers. Nu era prudent să mai înainteze, fiindcă puteau fi 
auziţi, aşa că făcură un ocol, îndepărtându-se, pentru 
moment, de locul în care urmele pătrundeau, in. Pădure, la 
o distanţă de vreun sfert de oră. Reintrând în pădure, se 
apropiară cu mari precauţii de tabără, făcând cu băgare de 
seamă fiecare pas. Oamenii înaintau aplecaţi, căutând tot 
timpul să fie acoperiţi, de la un tufiş la altul, din copac în 
copac, până ce Winnetou făcu un semn celui care îl urma. 
Auzise voci şi se strecura înainte, însoţit numai de Deadly- 
Gun. În curând zăriră locul pe care îl căutau, chiar în faţa 
lor. Dintr-o privire, colonelul îşi dădu seama că fusese mult 
prea prevăzător când hotărâse să-şi ia toţi oamenii cu el, 
căci cei doi prizonieri erau păziţi numai de trei inşi doi 
indieni şi albul care, cu o zi înainte, îi îndemnase pe indieni 
să atace Hide-spot-ul. Le-au fost de ajuns câteva minute ca 
să-i încercuiască. Cei trei s-ar fi predat, de bună seamă, 
fără să reziste, dar ei fură împuşcaţi pe loc, bineînţeles 
împotriva voinţei colonelului şi a lui Winnetou. Apoi 
prizonierii fură eliberaţi. 

Trebuie să fi fost tare neprevăzători, Dick Hammerdull, de 
v-aţi lăsat prinşi de puştanii ăştia! Nu se putu opri să nu 
spună Deadly-Gun. 

Dacă am fost prevăzători sau nu, e totuna, îi răspunse 
Grasul, în timp ce-şi dezmorţea membrele. Dar adevărul 
este că ne-au prins. Nu mai puteam face nimic. Ce zici de 
asta, Pitit Holbers, bătrâne coon? 


Mda! îi răspunse Lunganul. Dacă zici tu, Dick, că nu se 
putea face nimic, atunci.ai dreptate, pentru că nu am făcut, 
de fapt, nimic. 

Şi era şi un alb cu ei? se miră colonelul. 

Da, confirmă Hammerdull; şi tocmai individul ăsta a 
descoperit Hide-spot-ul nostru. Ela dus tânăra căpetenie 
acolo, ca să-i arate drumul, dar atunci când au atacat 
ascunzătoarea nu i-a mai însoţit şi a rămas aici. Care e 
situaţia acum acolo? Pieile-roşii nu s-au mai înapoiat aici. 

Toţi au fost nimiciţi. Cum a fost, am să-ţi povestesc pe 
drum. 

Acum trebuie să plecăm îndărăt, fiindcă nu am lăsat acolo 
decât un singur om de pază. 

Cât de mare era greşeala pe care o făcuse, şi-a dat seama 
cât se poate de limpede atunci când s-a întors la peşteră. 
Aici găsiră cadavrul paznicului şi constatară că toate 
cotloanele peşterii fuseseră scotocite. De către cine, nu 
putea încăpea nici o îndoială. Colonelul se mai linişti când 
constată că cel mai preţios lucru, depozitul de pepite şi 
pulbere de aur, nu fusese descoperit. Cu atât mai mult se 
sperie, însă, atunci când văzu că portvizitul şi chitanţele de 
depunere lipsesc. Supărarea care îl cuprinsese se 
transmise şi celorlalţi, încât toţi hotărâră într-un glas să 
pornească imediat în urmărirea lui Mertens şi a complicelui 
lui. 

Aceştia nu puteau dispune de bani decât după ce ajungeau 
într-o aşezare mai importantă, unde să găsească şi o bancă. 
De aceea se impunea să nu se piardă nici o clipă în 
urmărirea ticăloşilor. Dar aveau şi ei nevoie de mijloace 
rapide de deplasare. Pe lângă nenorocirea care-i lovise, 
avuseseră şi un dram de noroc, anume acela că jefuitorii nu 
găsiseră aurul. 

Capitolul VIII Un atac pirateresc. 

Cine vine la San Francisco dinspre răsărit trebuie să 
treacă mai întâi prin Oakland, pentru că în calea lui se află 
Golful San Francisco, larg de 11 kilometri. Dar acesta nu 


constituie un obstacol, deoarece posibilităţi de a-l traversa 
există berechet, inclusiv pentru cei ce călătoresc călare. În 
vremea de care vorbim călăreţii treceau golful pe bacuri. 
Cu, unul din aceste bacuri au. Trecut golful doi călăreţi care 
nu au coborât din şa cât a durat traversarea. Caii lor 
păreau să fie de rasă bună, deşi arătau foarte istoviţi. 
Călăreţii se înfăţişau ca nişte, oameni care nu mai 
avuseseră multă vreme de-a face cu binefacerile civilizaţiei. 
Bărbile încâlcite le ajungeau până la piept. Pălăriile de 
vânător, cu boruri largi, îşi pierduseră orice formă, 
acoperindu-le, pleoştite, aproape complet feţele. Hainele de 
piele mult prea uzate păreau croite din scoarță de copaci şi 
tot echipamentul lor vădea încercările deosebit de grele 
prin care trecuseră cei doi. 

În sfârşit, grâce? Dieu! oftă unul din ei. Bată-ne aici, Marc 
şi cred că am scăpat de mizerie. 

Celălalt dădu din cap, posomorât. 

lertaţi-mă, căpitane, că nu sunt prea convins de acest 
lucru. Am să mă simt în deplină siguranţă numai când am să 
mă aflu pe o punte solidă, în larg, la vreo câteva mile 
depărtare de aici. Să mă ia dracu' dacă colonelul, cu toată 
ceata lui, nu se află pe urmele noastre! 

Posibil, dar improbabil. Cred că am reuşit cu destulă 
abilitate să-l inducem în eroare făcându-l să creadă că, 
după trecerea munţilor, ne-am îndreptat spre Columbia 
britanică. Oricum, n-am făcut ocolul degeaba. 

Vreau să cred că nu v-aţi înşelat, dar nu mă încred în 
îndrăciţii ăştia de vânători şi sunt de părere că cel mai bun 
lucru este să ne vedem cât mai repede pe puntea unei 
corăbii şi să nu mai avem nimic de-a face cu ţara astă 
blestemată. 

Înainte de toate e necesar să recăpătăm o înfăţişare 
omenească. 

Pentru asta e nevoie de bani. 

Aşa e. Dar, ia uită-te colo! spuse, arătându-i o baracă 
scundă, pe al cărei acoperiş era bătută o scândură purtând 


inscripţia „Jonathan Livingstone, geambaş”. 

Un geambaş? zise Marc, fără prea mult entuziasm. N-o să 
ne ofere prea mult pentru animalele noastre pe jumătate 
moarte de foame. 

Îşi mânară caii spre baracă. Un om, care se vedea de la o 
poştă că e mai mult samsar, ieşi în uşa barăcii în clipa când 
descălecară. 

Cu cine doriţi, domnilor? întrebă el. 

Cu stimabilul master Livingstone, sir. 

Eu sunt acela. 

Cumpăraţi cai? 

Hm! Da! Dar nu din ăştia pe care-i aveţi, răspunse el, 
aruncând o privire depreciativă, dar atentă asupra mărfii 
oferite. 

Bine, atunci bună ziua, sir! 

Mertens încălecă şi se făcu că pleacă imediat. 

Mai domol, master, mai domol, mai domol, să ne uităm mai 
bine la animale! 

Păi, dacă nu cumpăraţi „din ăştia”, atunci ce să mai 
vorbim? Să ştiţi că nu aveţi de-a face cu un greenhorn! 

Bine, bine! Descălecaţi! Proaste, foarte proaste animale! 
Veniţi din prerie? 

Da! 

Nu prea vă pot oferi mare lucru. Mai degrabă ar trebui să 
primesc eu ceva ca să-i iau, pentru că, după cum arată, 
ăştia ar putea să şi crape. Cât vreţi pe ei? 

Cât oferiţi? 

Pentru amândoi? 

Amândoi! 

Păi, treizeci de dolari, nici mai mult, nici mai puţin. 

Mertens încalecă din nou, gata să pornească mai departe. 

Stop, sir, unde vreţi să plecaţi? Credeam că vreţi să vindeţi 
caii. 

Da, dar nu dumitale. 

Păi, întoarceţi-vă! Vă dau patruzeci. 

Şaizeci. 


Patruzeci şi cinci. 

Şaizeci. 

Cincizeci. 

Şaizeci. 

Imposibil! Cincizeci şi cinci şi nici un cent mai mult. 

Şaizeci şi nici un cent mai puţin. Rămâneţi cu bine! 

Şaizeci? Nu, nici nu-mi trece prin cap! Dar ia staţi! Mai 
staţi niţel! Bine, o să-i căpătaţi! Fie, şaizeci, deşi animalele 
astea nu valorează atâţia bani! 

Mertens se întoarse râzând şi cobori din nou de pe cal. 

Luaţi-i, ba chiar cu hamuri cu tot! 

Intraţi, master; între timp, însoţitorul dumneavoastră va 
avea grijă de ei. 

Negustorul îl conduse într-o cămăruţă, împărţita în două 
printr-o draperie veche. Dispăru în spatele acesteia şi se 
întoarse cu banii. 

Aveţi aici cei şaizeci de dolari. Dar să ştiţi că sunt bani 
câştigaţi necinstit, Ei, asta-i, vă faceţi de râs! Mda! Sunteţi 
cunoscut aici în oraş? 

Mai bine decât mulţi alţii. 

Atunci, puteţi să-mi daţi o informaţie? 

Vreţi să vă recomand un loc unde să puteţi mânca? 

Nu, caut o bancă sau o casă de amanet. 

O casă de amanet? Dar pentru ce? 

N-are importanţă pentru ce. 

Ba are, dacă doriţi o informaţie corectă. 

Vreau să vând o hârtie de valoare. 

Ce fel de valoare? 

Pepite şi pulbere de aur. 

La naiba, arătaţi-mi-o mie. 

Nu are nici un rost! 

De ce nu, dacă hârtia e valabilă, o cumpăr chiar eu. Fac, 
între altele şi asemenea afaceri, mai ales dacă e de câştigat 
ceva din ele. 

Uitaţi-le, astea sunt. 


Scoase portvizitul găsit în peşteră şi alese câteva recipise 
pe care le dădu negustorului. Acesta făcu o figură mirată şi 
aruncă o privire plină de respect celui care stătea în faţa 
lui, şifonat şi cârpit, dar care se afla în posesia unei 
asemenea averi. 

Douăzeci de mii de dolari pe numele purtătorului, depuşi 
la Charles Brockman, Omaha! Chitanţa este bună. Cât 
cereţi pe ea? 

Cât îmi daţi? 

Jumătate. 

Martens îi luă hârtia din mână şi se îndreptă spre uşă. 

Să fii sănătos, master Livingstone! 

Staţi! Cât vreţi? 

Optsprezece mii îmi plăteşte oricare bancher, pe loc, în 
numerar; dar eu sunt acum la dumneata şi sunt grăbit. Dă- 
mi şaisprezece mii şi chitanţa îţi aparţine. 

Imposibil. Nu ştiu dacă sunteţi cel în drept... 

Bine, bine, sir. Nu vreţi? Cu bine! 

Omul îl reţinu, trăgându-l de braţ; dispăru apoi din nou 
după draperie şi se întoarse cu banii. Făcea parte din genul 
de oameni de afaceri care se ocupă cu de toate şi care, în 
ciuda unor aparenţe sărăcăcioase, nu duc niciodată lipsă de 
bani gheaţă. 

Poftiţi banii; se vede treaba că azi am o zi proastă, se căina 
el. Mai aveţi alte recipise? 

Nu. Rămâi sănătos, master! 

Mertens plecă. Livingstone îl însoţi până afară şi luă în 
primire caii. Cei doi străini se îndepărtară. O slugă veni să 
scoată şeile şi căpăstrul de pe cai. 

Am făcut o afacere bună, mormăi ca pentru sine 
geambaşul. Soi bun, bine făcuţi; au trecut prin multe, dar, 
bine îngrijiţi, îşi vor reveni repede. 

Mai era ocupat cu caii cumpăraţi, când se auzi un tropăit 
răsunător de-a lungul străzii. Doi călăreţi, care sosiseră cu 
bacul următor apărură în galop. Unul era indian, celălalt 
era un alb cu un păr lung fluturându-i pe spate. Şi pe ei se 


putea observa oboseala unui drum lung, deşi ţinuta lor, ca şi 
animalele splendide, nu lăsau, la prima vedere, această 
impresie. 

Trecând cu iuţeală pe lângă geambaş, indianul îi aruncă o 
privire fugară, pentru ca în clipa următoare să-şi întoarcă 
brusc calul. 

Fratele meu alb să se uite la caii aceştia, spuse el. 

Celălalt călăreț întorsese tot atât de rapid şi îl urmare 
până în faţa barăcii. O scurtă privire îi fu de ajuns. Se uită la 
firma de deasupra barăcii, apoi se apropie de negustor şi îl 
salută. 

Bună ziua, sir. Aţi cumpărat chiar acum caii aceştia? 

Da, master, îi răspunse negustorul. 

De la doi oameni care arată... şi îi făcu o descriere exactă 
a lui Mertens, alias Bretigny şi a lui Leâtrier, alias Wolf. 

Corespunde, master, conveni negustorul. 

Oamenii ăştia mai sunt aici? 

Nu. 

Unde s-au dus? 

Nu ştiu şi nici nu mă interesează. 

Dar ştiţi măcar în ce direcţie au luat-o? 

Au luat-o după colţ. Mai mult nu pot spune. Cel care punea 
întrebările stătu o clipă pe gânduri, aruncă o privire 
cercetătoare asupra negustorului şi continuă: 

Cumpăraţi numai cai? 

Cai şi diferite alte lucruri... 

Şi pepite de aur? 

Da; aveţi aşa ceva? 

Nu le am la mine, dar trebuie să-mi sosească. Pot să vi le 
ofer. 

Dacă nu sunteţi grăbit să primiţi bani pe ele, da. Tocmai 
mi-am epuizat tot numerarul de care dispun. 

L-aţi dat acelor oameni? 

Unuia din ei. 

V-a vândut o hârtie de valoare? 

Da. 


În valoare de cât? 

Douăzeci de mii de dolari. 

Vreţi să fiţi atât de bun, sir şi să-mi arătaţi recipisa pe care 
aţi cumpărat-o? 

De ce? 

Ca să văd dacă v-a fost vândută de gentlemanul cu care 
dorim să ne întâlnim. 

Mda! Recipisa o puteţi vedea, dar nu v-o dau în mână. 

Intră în baracă şi se întoarse cu hârtia. Străinul o privi cu 
atenţie şi dădu din cap. 

Aţi primit de la el numai această recipisă? 

Numai asta. 

Mulţumesc, sir. Nu cred c-o să se mai întoarcă la 
dumneavoastră, dar dacă totuşi se va întâmpla aşa ceva, să 
nu mai cumpăraţi nimic de la aceşti oameni, ci puneţi să fie 
arestaţi. Recipisele îmi aparţin şi mi-au fost furate. Am să 
mă reîntorc, poate, să mai discut cu dumneavoastră. 

Îşi întoarse calul, indianul la fel şi îşi reluară galopul în 
susul străzii. 

Până n-au ajuns în port n-au schimbat nici un cuvânt între 
ei. Abia pe chei, albul întrebă: 

Fratele meu roşu m-a însoţit pe urmele bandiţilor de-a 
latul ținuturilor întinse ale preriei. Mă va urma el şi dacă va 
fi nevoit să urce pe o corabie? 

Winnelou merge cu Deadly-Gun pe tot Pământul şi pe 
Marea Apă. Howgh! 

Bandiţii vor probabil să fugă peste mare; o să se 
intereseze ce vapoare ridică ancora. Asta o să facem şi noi 
şi o să supraveghem navele; aşa îi vom prinde. 

Fratele meu aşa să facă şi apoi să stea aici, lângă apă, ca 
să-l pot regăsi. Winnetou, însă, se va întoarce în faţa caselor 
din marele oraş ca să-i aştepte pe vânători şi să-i aducă aici 
pe cei ce au rămas în urmă din cauza oboselii. 

Deadly-Gun dădu aprobativ din cap: „Fratele meu este 
înţelept; să facă aşa cum a spus!” 


Descălecă şi dădu calul în grija unei slugi de la hanul aflat 
în apropiere. Apaşul porni singur înapoi, pe drumul pe care 
veniseră împreună. 

În timp ce se întâmplau cele de mai sus, Bretigny şi Marc 
Letrier îşi continuaseră drumul. Ei observară la un moment 
dat un bărbat care se strecura prudent, ieşind dintr-o 
străduţă laterală îngustă şi care, fără să-i bage de seamă, 
traversă strada la o oarecare distanţă de ei. De statură 
aproape mijlocie, zvelt, era îmbrăcat ca un miner venit să 
mai dea cu nasul pe la oraş, să se mai odihnească puţin. O 
pălărie de paie zdrenţuită, cu bonuri largii, ai acoperea 
faţa, fără să poată, însă, ascunde o cicatrice urâtă care îi 
brăzda obrazul, de la ureche şi până la nas. 

Uimit, Bretigny se opri şi-l apucă de braţ pe însoţitorul 
său. 

Marc, tu nu-l cunoşti pe ăsta? întrebă el precipitat. 

Pe ăla? Nu, căpitane. 

Chiar aşa? 

Nu! 

N-am întrebat cum trebuie. De fapt, trebuia să spun: o 
cunoşti pe asta? 

Pe aia? Pe toate furtunile! Statura, ţinuta, mersul! 
Căpitane, este oare posibil? 

Ea e, îţi spun eu, ea şi nu alta! Ne-am sălbăticit de tot; de 
la această distanţă ea nu ne poate recunoaşte. O întâmplare 
fericită ne-a scos-o în cale. Trebuie s-o urmărim! 

Păşiră în urma persoanei care, după puţină vreme, intră 
într-o baracă de scânduri, deasupra uşii căreia era agăţată 
o firmă purtând o inscripţie simplă, făcută cu creta: „Iavern 
of fine brandy”. Înainte şi după această denumire era 
desenată, pe lemnul crăpat, câte o sticlă de rachiu. 

Ce face ea, oare, în această dugheană? Are destui bani şi 
locuieşte, desigur, într-un palat. Felul în care se prezintă 
acum e deci un soi de deghizare, iar prezenţa ei aici 
ascunde o taină. 

Trebuie să intrăm după ea, căpitane. 


Nu se poate. Ne-ar recunoaşte imediat, cu tot aspectul 
nostru de sălbatici. Dugheana e alcătuită din scânduri. Din 
faţă nu ne putem apropia, dar poate găsesc în spatele ei 
vreo gaură sau vreo spărtură prin care să pot privi 
înăuntru. Tu rămâi aici şi ţine sub observaţie ieşirea. Dacă 
părăseşte dugheana înainte de întoarcerea mea, atunci vii 
şi mă anunţi. 

Se îndreptă spre o latură a barăcii. Poziţia era bună. 
Cabana nu avea ieşire şi prin spate, dar era despărțită de o 
construcţie asemănătoare printr-un spaţiu de nici trei 
picioare, un fel de verandă. Bretigny se strecură acolo şi 
găsi repede o gaură prin care putea să vadă o bună parte a 
sălii în care se afla un mare număr de consumatori. 

Omul cu cicatricea luase loc în apropierea unei sobe 
mătăhăloase, dar, deodată, se sculă şi dispăru undeva, în 
spatele acesteia. Probabil, presupuse Bretigny, că acolo mai 
există o încăpere care servea pentru scopuri mai deosebite. 
El înaintă cu băgare de seamă până se lipi de un perete 
subţire, din spatele căruia străbăteau mai multe voci. Puse 
urechea lângă scândură şi ascultă. Şi iată ce auzi: 

Unde ne întâlnim, sir? întrebă cineva. 

Nu aici, asta ar însemna lipsă de prevedere; şi nici pe chei, 
ci în micul golf de dincolo de ultima cabană pescărească. 

Şi când? 

Nu ştiu deocamdată când am să pot veni, dar la ora 
unsprezece să fiţi taţi adunaţi. Nu întreprindeţi, însă, nimic 
înainte de a veni eu. 

Bine. O să fie o luptă straşnică înainte ca nava să fie a 
noastră. 

Nu e chiar aşa de greu cum vă închipuiţi. Ofițerii şi 
subofiţerii sunt invitaţi în seara asta pe uscat, iar la bord va 
avea loc o petrecere care o să ne prindă cât se poate de 
bine. 

Asta e o veste plăcută. Avem vreun prieten la bord? 

Tom lunganul se află acolo, împreună cu câţiva oameni 
care ne aşteaptă. 


Pe toţi dracii, aţi pus totul formidabil de bine la cale... 
Căpitanul Caiman va fi şi el, cu-adevărat, prezent acolo? 

Desigur. Ancora va fi ridicată de îndată ce punem mâna pe 
corabie. Vântul e bun, fluxul cade tocmai bine şi dacă nu 
intervine nimic neprevăzut, atunci o să se povestească 
despre „l'Horrible” ca în vremurile de odinioară. 

Pe noi puteţi conta, sir. O să fim în jur de treizeci de 
oameni. Cu ofiţeri pricepuţi şi cu o asemenea corabie nu ai 
de ce să te temi de nici o marină de pe glob. 

Asta e şi părerea mea. lată solda voastră şi incă ceva pe 
deasupra, ca să vă cinstiţi cu ce vă place. Dar, atenţie, 
rămâneţi treji ca nu cumva să ratăm lovitura. 

Se auzi un zgomot de scaune mutate din loc, apoi se făcu 
linişte; ultimul complotist părăsise încăperea. 

Bretigny o recunoscuse şi după voce, deşi persoana 
încercase să şi-o îngroaşe. Cele auzite erau atât de 
extraordinare, că o bună bucată de vreme stătu nemișcat şi 
ar fi rămas aşa dacă nu l-ar fi trezit din înţepeneală un 
„psst!” şoptit de Marc Letrier, care stătea în faţa verandei 
şi-i făcea semne disperate. 

Ea a plecat, să ne întoarcem; repede, repede! 

Căpitanul se strecură afară toomai la timp pentru a mai 
putea vedea subiectul observaţiilor sale dispărând după 
primul colţ. Cei doi alergară pe urma lui, urmărindu-l prin 
străduţele murdare ale mahalalei, apoi pe străzile largi ale 
cartierelor mai selecte, până la gardul din fier forjat al unei 
grădini mai izolate. Aici, cel urmărit se uită atent 
primprejur, pentru ca imediat ce se încredința că nu e nimic 
deosebit prin preajmă, să salte, cu o mişcare de pisică, 
peste gard. Urmăritorii statură în continuare la pândă mai 
mult de o oră, fără nici un rezultat: cel urmărit nu se mai 
întoarse. 

Trebuie că aici locuieşte, Marc. la să căutăm casa de care 
ţine grădina! 

Pentru asta au trebuit să traverseze o stradă laterală. 
Când au ieşit din ea, au zărit o trăsură splendidă care 


staţiona în faţa porţii unei case ce trebuie să fi fost aceea pe 
care o căutau. O doamnă tocmai se urca în ea. Cei doi se 
înapoiară în stradă; când trăsura trecu pe lângă ei, îi 
putură vedea trăsăturile. 

Ea este! strigă Marc. 

Da, ea este; e imposibil să ne fi înşelat. Eu rămân aici; tu, 
însă, intri în casă şi încerci să afli ce nume poartă acum. 

Letrier se conformă ordinului şi se întoarse repede cu 
informaţia dorită. 

Ei? 

Doamna de Boulettre. 

Ah! Unde locuieşte? 

Deţine tot etajul întăi. 

Vino în port; acolo mai stăm de vorbă. 

Se îndreptară în direcţia amintită, oprindu-se într-un 
magazin cu articole de îmbrăcăminte, pe care îl părăsiră 
având o înfăţişare cu totul schimbată. Mergeau agale, 
amestecându-se prin mulţimea de oameni de pe chei. 
Deodată, pe faţa lui Letrier se văzu o tresărire de groază, îl 
apucă de braţ pe căpitan şi-l trase în spatele unei mari 
grămezi de baloturi cu mărfuri. 

Ce s-a întâmplat? întrebă acesta mirat. 

Priviţi înainte, căpitane şi uitaţi-vă dacă nu-l cunoaşteţi pe 
omul care stă lângă macaraua aia mare? 

Ah, pe toţi dracii, colonelul Deadly-Gun! Nu s-au lăsat, 
deci, înşelaţi şi ne-au urmărit până aici. Unde or fi ceilalţi? 

Pe aceia mai mult ca sigur că i-a trimis prin tot oraşul ca să 
dea de urma noastră. 

Aşa e. Ce crezi, ne-o fi observat bătrânul trapper? 

Cred că nu. Privea în altă direcţie şi, cu înfăţişarea noastră 
de acum, o să-i vină greu să ne recunoască dacă nu ne 
apropiem prea mult de el. 

Corect. Acum, ia uită-te dincolo de dană! Cunogşti nava 
care se află lângă crucişător? 

Da păi asta €..., pe naiba! Nu-i alta decât „l'Horrible” a 
noastră. Am recunoscut-o imediat, chiar dacă au umblat la 


randele şi pânzele ei! 

Acu” vino-ncoace! 

Porniră prin îmbulzeala de pe chei şi căutară un local cât 
mai departe de port. Aici cerură o încăpere separată ca să 
poată discuta netulburaţi. 

Aşadar, ai recunoscut-o pe „l'Horrible” a noastră? întrebă 
Bretigny-Mertens. 

Imediat, căpitane. 

Ştii cine o comandă acum? 

Nu. 

Şi ştii cine o s-o comande mâine, la ora asta? 

În orice caz acelaşi care o comandă azi. 

Nu. 

Atunci va avea loc o schimbare de comandă. 

Bineînţeles. Cel de acum trebuie să dispară, iar în locul lui 
va veni un anume Caiman sau, dacă preferi, căpitanul 
Caiman. 

Marc Letrier zâmbi. 

Şi atunci, Miss Amiral va deveni iar şef de echipaj, spuse 
el, intrând în jocul interlocutorului său. 

Bineînţeles. 

Şi va mătura puntea cu pisica cea cu nouă cozi, ca în 
vremurile de altădată. 

Sau poate că nu. Pantera va fi îmblânzită. Poţi fi sigur de 
asta! 

Şi credinciosul Marc Letrier ce post va primi? 

O să se găsească ceva potrivit şi pentru el. 

Păcat de frumoasa cabină de navigaţie! 

Şi dacă nu ar fi o cabină de navigaţie, ci o clădire solidă, 
sigură, care să nu poată fi mişcată din loc? 

Letrier râmase de astă dată într-adevăr surprins de tonul 
sigur şi încrezător al căpitanului. Se uită atent la el şi 
murmură: 

Mda, în lumea asta destule lucruri impasibile devin 
posibile, cel puţin pentru unii ca noi. 

Bineînţeles. Ascultă, Marc, ce vreau să-ţi spun! 


EI îi povesti tot ce auzise în timp ce stătea lângă peretele 
de scândură al cârciumii şi adăugă concluziile şi 
raţionamentele pe care le îndreptăţeau cele auzite acolo. 

Marc era uluit. 

La dracu”! Cred că muierea asta chiar e în stare de aşa 
ceva. 

O s-o facă, poţi fi sigur. 

Şi noi? 

Nu ţi-am spus că în seara asta am să comand pe 
„| Horrible”? 

Bine, dar ea o să se apere. 

Asta-i bună! I-am fost înainte comandant şi am să-i fiu din 
nou. Miss Amiral e neschimbată! Auzi, să fure o navă! Din 
mijlocul portului San Francisco! E o nebunie! lar nouă ne 
convine de minune. Ce noroc că am zărit-o şi am 
recunoscut-o, în ciuda deghizării. 

În timp ce discutau cu înfrigurare, în locuinţa doamnei de 
Boulettre se făceau pregătiri intense pentru o cină de 
pomină. Bunătăţi de pe tot pământul, vinuri de pe toate 
meleagurile erau strânse aici, iar stăpâna casei, care se 
întorsese de mult de la plimbare, se ocupa personal de 
băuturi. Ea deschidea sticlele şi turna în fiecare un praf fin, 
de culoare albă, apoi le sigila cu mare grijă din nou. 

Seara se apropia. Se făcu întuneric şi de la ferestrele 
somptuoasei locuinţe răzbătea o strălucire atât de 
puternică, încât întrecea lumina felinarelor de pe stradă. 

Oaspeţii, printre care şi comandantul crucişătorului, 
precum şi ofiţeri de pe alte nave, sosiseră cu toţii şi savurau 
bucatele servite. O mulţime de obişnuiţi ai bulevardelor şi 
de trecători întâmplători se îngrămădeau la intrare, ca să 
arunce o privire în interioarele festiv amenajate sau să 
adulmece aroma bunătăţilor oferite oaspeţilor. 

Printre ei se găseau doi oameni îmbrăcaţi în haine de 
marinar. Stăteau tăcuţi unul lângă altul şi priveau 
indiferenți la ceilalţi. Se părea că atenţia lor se îndrepta în 
mod deosebit spre una din ferestrele luminate. Au stat mult 


timp aşa. La un moment dat, cineva trase perdeaua; umbra 
unei mâini ridicate se profila de câteva ori în jos şi în sus; 
după care lumina se stinse. 

Acesta este semnalul, şopti unul din cei doi. 

Vino! răspunse celălalt. 

O luară la picior repede şi cotiră după colţul grădinii. La 
poarta acesteia era un cufăr, iar alături se profila silueta 
unui bărbat. Era atât de întuneric, încât nu puteau fi exact 
identificate amănuntele; totuşi era vădit că omul era sub 
talia mijlocie, având o barbă de culoare închisă ce-i 
acoperea tot obrazul. Era doamna de Boulettre care se 
grimase şi se îmbrăcase din nou în haine bărbăteşti. Cufărul 
conţinea instrumentele de navigaţie, care îl impresionaseră 
atât de mult pe locotenentul Jenner. 

Trăsura a fost comandată? întrebă bărbatul cu barbă de 
culoare închisă. 

Da, veni răspunsul. 

Înainte! 

Vocea îi suna poruncitor, de parcă ar fi fost obişnuit de 
tânăr să dea ordine. Cei doi apucară cufărul şi o luară 
înainte. Cel de talie mijlocie îi urmă. La colţul străzii aştepta 
o trăsură. Geamantanul fu ridicat şi pus pe capră. Toţi trei 
se urcară şi trăsura porni spre periferia oraşului. Ajunşi în 
câmp deschis, se opriră. Călătorii coborâră, apucară cufărul 
şi se îndreptară spre plajă, în timp ce trăsura se reîntorcea 
în oraş. Nu ajunseră bine până la țărm, că se auzi din tufiş o 
voce: 

Stai, cine e? 

Căpitanul Caiman. 

Fiţi binevenit! 

Un grup de siluete negre se grăbiră să-l înconjure cu 
respect pe bărbatul cu barbă. 

Bărcile sunt în regulă? întrebă el. 

Da. 

Armele? 

Toate în regulă. 


Lipseşte vreunul? 

Nu. Niciunul. 

Atunci, să pornim; eu iau prima barcă! 

Cufărul fu ridicat în barcă. Vâslele, învelite cu cârpe, erau 
pregătite din timp şi ambarcaţiunile alunecară tăind fără 
zgomot valurile. 

Mai întâi înaintară în larg; după aceea au cârmit scurt 
spre tribord; în felul acesta s-au apropiat, cu multă băgare 
de seamă, dinspre mare, de locul unde se afla „l'Horrible”, 
în miezul unui întuneric adânc, având doar câte un felinar 
la pupă şi la proră. 

Ajunseseră atât de aproape de navă, încât în mod normal 
ar fi trebuit să fie observați. Cel care îşi zicea căpitan stătea 
în picioare la cârmă şi ţinea privirea fixată pe silueta 
întunecată a corăbiei. Era clipa în care trebuia să se 
hotărască totul, fapt care îi solicita toată atenţia. 

În acel moment se făcu auzit ţipătul ascuţit al unui 
pescăruş. Oamenii răsuflară uşuraţi. Era semnalul stabilit 
cum că la bord totul e în regulă. Câteva frânghii atârnau în 
partea dinapoi a corăbiei. 

Acostaţi şi apoi sus! se auzi înfundat comanda. 

Câteva clipe mai târziu, toţi oamenii se aflau pe punte. 
Tom îi aştepta. 

Cum e? întrebă cel cu barbă. 

Bine. Eu şi ceilalţi suntem de pază. Echipajul se ospătează 
jos, în cabină. Cei mai mulţi zac, beţi, pe podea. 

Coborâţi! Dar menajaţi-i. Să fie închişi în cabină; mai 
târziu trebuie să ne jure credinţă. Cu cât avem mai multe 
braţe, cu atât mai bine pentru noi. 

Porunca fu dusă la îndeplinire rapid şi fără zgomot. 
Echipajul, nebănuitor, ameţit de băutură, a fost uşor 
înfrânt, legat şi închis în cabine. După care, cufărul ridicat 
din barcă a fost dus în cabina căpitanului, iar bărcile cu 
care veniseră, dezlegate de corabie, fură lăsate libere pe 
apă. Nu mai aveau nevoie de ele, corabia se afla în mâinile 
piraţilor. 


Cel cu barbă neagră îşi adună oamenii şi-i stabili fiecăruia 
postul. 

Nu suntem încă în plină mare. Ungeţi ancora şi palanele 
de talaz cu ulei, ca să nu facă zgomot. Nu pot da comenzi 
deocamdată pentru a nu fi auzit dincolo, pe crucişător, dar 
sper că fiecare dintre voi ştie ce are de făcut. 

Oamenii noului echipaj se împrăştiară, fiecare, la postul 
lui. Comandantul trecea pe la fiecare şi le dădea ordinele cu 
voce scăzută. 

Ancora se ridică, velele se desfăcură şi vântul favorabil 
începu să le umfle. Corabia, ascultând cuminte de cârmă, se 
întoarse încet, despărţi în două valurile ce i se împotriveau 
şi se avântă în plină mare. 

Abia acum răsunară de pe puntea crucişătorului o 
bubuitură, a doua, a treia. Se ştia acolo că ofiţerii de pe 
„l Horrible” erau duşi la țărm şi mişcările navei fuseseră, 
într-un târziu, descoperite. Îşi dăduseră seama că se 
întâmpla ceva neobişnuit sau chiar ilegal şi aceasta explica 
cele trei focuri de alarmă, pentru a atrage atenţia tuturor. 

Noul comandant al lui „l'Horrible” se urcase pe punte. 
Tom lunganul stătea lângă el. 

Ascultă, Tom, au observat c-am şters-o, spuse el. Cel căruia 
i se adresă privi cu atenţie în sus, spre pânzele profilate pe 
cerul întunecat. 

N-o să le ajute la nimic. Şi-au deschis ochii prea târziu. 
Dar îmi cunoaşteţi numele, sir? 

Cred că şi căpitanul Caiman ar trebui să-i cunoască, doar 
ai navigat destul cu mine. 

Cu dumneavoastră? Nu am ce zice, sir. Sunteţi un ofiţer 
priceput, asta am putut remarca în puţinul timp de când vă 
cunosc, dar căpitanul Caiman nu sunteţi. Pe el, doar, îl 
cunosc bine. 

Ei, nu sunt; dar am să fiu. 

Asta nu prea o să meargă. Oamenii nu vor să servească 
decât sub ordinele lui şi omul acela, vreau să zic agentul 


care ne-a angajat, ne-a spus că trăieşte şi că va fi în seara 
asta pe punte. 

Omul care v-a angajat? Chiar nu l-ai recunoscut? 

Recunoscut? Pe el? Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea! 

De o mie de ori, Iom, de o mie de ori, îţi spun că l-ai văzut 
sau, mai de grabă, ai văzut-o. Vino-ţi în fire! 

Pe el? Pe ea? Pe naiba; eu, ea... să fi fost Miss Amiral? 

Ea a fost! Şi nu crezi că are tot ce-i trebuie ca să joace 
rolul căpitanului Caiman suficient de bine? 

Lunganul, uimit, făcu un pas înapoi. 

Pe toate furtunile, sir, vreau să spun, miss, asta e o poveste 
într-adevăr extraordinară. Am crezut că aţi fost spânzurată 
când cei cu haine de piele au luat-o cu asalt pe „l'Horrible”. 

Uite că nu prea a fost aşa. Dar ascultă: eşti la bord 
singurul care-l cunoaşte, de fapt, pe căpitanul Caiman; vei 
ascunde că eu şi agentul suntem una şi aceeaşi persoană. Îi 
laşi să creadă că eu sunt Caiman. Ai înţeles? 

Perfect! 

Ei, nu o să ai de pierdut din asta, dimpotrivă! 

Mda, mie îmi este indiferent dacă cel care are comanda e 
un sir sau o miss, totul e să facem capturi bune. Puteţi avea 
încredere în mine. 

Bine. Dar iată că luminile din port şi de pe dane s-au 
aprins. Se pregătesc să ne urmărească. Numai că în două 
ore ne aflăm la o distanţă la care, chiar şi la lumina zilei, nu 
ne pot zări. 

Bărbosul dădu ordin să se ridice toate pânzele, astfel că 
nava gonea acum înclinată, tăind valurile cu o viteză 
îndoită. Satisfăcut, comandantul privea cu încântare la 
corabia minunată pe care o avea sub picioarele sale. 

Abia spre seară, când prezenţa sa pe punte nu mai era 
necesară, cobori în cabină. Acolo se găsea cufărul său. O 
lampă lumina încăperea. 

Mda, mormăi el, privind cu o neascunsă satisfacţie în jur, 
la cabina amenajată cu gust. Acest Jenner nu-i chiar atât de 
neghiob cum mi-am închipuit. S-a instalat bine aici. Dar 


înainte de toate trebuie să văd dacă mai există 
ascunzătoarea mea, de care nici măcar Caiman nu avea 
idee. 

Dădu la o parte o oglindă şi apăsă pe un buton, abia vizibil, 
ce se afla în spatele acesteia. O uşiţă dublă se dădu la o 
parte, lăsând să apară o adâncitură în perete, lii care erau 
îngrămădite tot felul de hârtii. 

Extraordinar, totul e neatins! Ascunzătoarea funcţionează 
perfect. Am s-o folosesc din nou. 

Scoase o cheie şi deschise cufărul. Într-o despărţitură se 
aflau fişicurile de monede, în cealaltă pachete de bancnote. 
Le luă şi le puse în ascunzătoare; o încuie şi împinse oglinda 
la loc. Mai scoase din cufăr tot felul de obiecte de 
îmbrăcăminte şi lenjerie, care-şi găsiră locul în dulapul aflat 
în cabină, pentru ca la urmă să extragă şi preţioasele 
instrumente de navigaţie pe care le admirase locotenentul 
Jenner la doamna Boulettre. 

Dacă ar fi ştiut acest locotenent de ce se ocupa frumoasa 
lui doamnă cu aceste obiecte „plicticoase”! Pe toţi sfinţii, 
este cea mai mare lovitură a vieţii mele, cea pe care am dat- 
o azi şi aş vrea numai să ştiu ce ar spune căpitanul despre 
ea, dacă ar fi acum aici şi... 

Ar spune: bravo, Clairon! se auzi în spatele ei, în timp ce o 
mână grea i se lăsă pe umăr. 

Îngrozită, se întoarse şi se holbă cu ochii larg deschişi la 
faţa celui pe care îl pomenise cu voce tare. 

Cai... Cai... Caiman! bâlbâi ea cu un glas strident. 

Căpitanul Caiman! încuviinţă acesta cu un zâmbet calm. 

Nu e posibil! Fantoma lui... 

Aiureli! Crede maestrul de echipaj de pe „l/'Horrible” în 
năluci? 

Dar cum unde când cum ai ajuns la Frisco şi aici, la bord? 

Cum” am să-ţi explic mai târziu; „de ce”-ul îl ştii foarte 
bine! 

Nu ştiu nimic! 


Nici despre banii mei nu ştii nimic? Cei care au dispărut 
când te-ai hotărât să mă laşi ca pe o epavă nenorocită la 
New York? 

Nu, nimic. 

Aşa, vasăzică! Din păcate pentru tine, sunt în situaţia 
fericită să pot sta în faţa ta cu toate dovezile. Dar mai întâi 
să ne lămurim cu lucrurile de faţă. Ai pus mâna pe 
„| Horrible”. 

Ea tăcea. 

Şi pentru asta ai recrutat oameni... 

Ea tăcea în continuare. 

Cărora le-ai promis că cel ce va lua comanda va fi 
căpitanul Caiman. 

Ea se mai afla, aparent, tot sub efectul şocului provocat de 
apariţia lui. 

Ca să-ţi ofer posibilitatea să-ţi ţii cuvântul am venit pe vas 
încă înaintea voastră şi m-am ascuns până am găsit 
momentul prielnic pentru a mă prezenta în faţa ta. Eşti într- 
adevăr dată dracului şi pentru că ai făcut o treabă atât de 
bună, am să-ţi ofer, desigur provizoriu şi până ne facem 
socotelile, postul pe care l-ai mai avut şi anume pe cel de şef 
de echipaj. Aşa că dă-ţi jos barba! Nu-ţi mai este de folos 
acum, iar pe Caiman, oricum, nu-l poţi imita. 

EI îi vorbea pe un ton liniştit, cumpănit care-i aduse lui 
Clairon sângele în obraz şi-i făcu să scânteieze ochii ca la o 
pisică. 

Maestru de echipaj, eu? Şi dacă acum eu nu te mai 
cunosc? şuieră ea. 

Atunci mă cunoaşte Tom lunganul şi Marc Letrier. Ei ţin 
mai mult la mine decât la pantera sălbatică, zisă Miss 
Amiral. 

Marc Letrier? Unde este? 

Aici, la bord. A venit odată cu mine şi e sus, vorbeşte cu 
Tom lunganul ca să-i spună că mă aflu, în carne şi oase, aici. 

N-o să-ţi ajute la nimic şi nici lui, mormăi ea furioasă. 


Smulse revolverul de la brâu şi dădu să-l ţintească. O 
lovitură fulgerătoare a braţului lui Caiman îi aruncă arma 
cât colo. O apucă apoi de umeri şi o lipi de perete, de parcă 
ar fi fost bătută acolo în cuie. 

Miss Amiral, ascultă ce-ţi spun odată pentru totdeauna! 
Mi-ai vrut moartea şi viaţa mea a fost în pericol, deşi am 
avut încredere în tine. Eu sunt căpitan pe corabia mea şi 
tu... am să te fac eu inofensivă! 

O lovitură de pumn în tâmplă o trânti fără cunoştinţă la 
podea. O strânse în frânghiile cu care fusese legat cufărul ei 
şi se urcă pe punte. 

Se făcuse dimineaţă, aşa că putea dintr-o privire să-şi dea 
seama de situaţie. Membrii echipajului erau strânşi cu toţii 
pe punte şi făcuseră cerc în jurul lui Tom lunganul şi Marc 
Letrier, care păreau că le povestesc ceva. Privirea acestuia 
din urmă căzu asupra căpitanului. El sări în sus şi strigă: 

Acesta este, oameni buni. Trăiască căpitanul Caiman! 

Şepcile zburară în aer, strigătul fu reluat de toţi cei 
prezenţi pe punte. 

Piratul le răspunse la salut cu un aer mărinimos şi păşi 
mândru în mijlocul cercului. În scurtă vreme toţi îi jurară 
credinţă şi fiecare primi o respectabilă sumă de bani. Fură 
împărţite armele şi gărzile, iar când totul fu rânduit, 
căpitanul, însoţit de Letrier, se îndreptă spre cabina sa ca 
să vadă de Miss Amiral. 

Aceasta îşi revenise, dar, atunci când au intrat cei doi, 
închise ochii. Căpitanul Caiman se aplecă asupra ei şi 
spuse: 

Unde sunt banii pe care mi i-ai furat? 

Ea îşi ridică pleoapele şi din ochi îi ţâşni o privire încărcată 
de urat El repetă întrebarea. 

Întreabă de câte ori vrei, oricum nu vei primi nici un 
răspuns, declară ea. 

Gum doreşti! zâmbi el. O bună parte din ei, desigur, nu 
mai există; doamna de Boulettre avea nevoi costisitoare; 
restul, însă, se află aici, la bord, te cunosc eu. 


N-ai decât să cauţi! 

Asta am să şi fac. Şi dacă nu voi găsi nimic, există mijloace 
care să te facă să vorbeşti. Marc! 

Căpitane! 

Muierea asta îndrăcită rămâne legată ca şi până acum. 
Paznicul ei sunt numai eu, nimeni altul nu are voie. Să intre 
aici, nici măcar tu. Şi acela care face cea mai mică 
încercare de a se apropia de ea primeşte un glonţ în cap. 
De altminteri, în afară de tine, nimeni nu trebuie să afle 
unde se găseşte. Acum, adu-mi-i pe membrii vechiului 
echipaj de pe „l/'Horrible”, unul câte unul, pe punte. Am să 
văd ce pot face din ei. 

Marc plecă. Căpitanul o trase pe prizonieră în cabina 
vecină şi-i întări legăturile. Ştia că spusese adevărul. Ea nu 
mai avea nici o putere asupra lui... 

Capitolul IX O luptă navală. 

Se lăsase seara. Se făcuse ora zece şi chiar mai mult. 
Deadly-Gun tot umbla, în jos şi în sus, ca să nu piardă din 
ochi vreuna din bărcile care părăseau cheiul. Această 
treabă era destul de dificilă pentru o singură persoană, 
dacă nu chiar imposibilă. Şi, de fapt, nu puţine bărci au 
părăsit cheiul fără ca vânătorul, oricât de atent era, să îi 
avut timpul să-i cerceteze cu privirea pe cei care se aflau în 
ele. Era un întuneric adânc pe care felinarele de pe străzi, 
ca şi cele de pe vase, nu reuşeau să-l străpungă. Deadly- 
Gun se oprise pe chei ca să se mai odihnească după atâta 
umblat, când, chiar în dreptul treptelor unde se afla 
trapperul, trase o barcă liberă. 

Good evening72, omule, de unde vii? îl întrebă el pe 
barcagiu. 

De afară. 

De pe care navă? 

De pe niciuna. 

De pe niciuna? Ai fost singur la plimbare? 

Nu mi-ar fi trecut aşa ceva prin minte, răspunse barcagiul, 
stând în picioare lângă el şi întinzându-şi braţele, obosite de 


vâslit. 

Vânătorul deveni atent. 

Înseamnă că ai transportat pe cineva? 

Păi, altfel cum, master? 

Dar n-ai acostat lângă nici un vas şi vii singur înapoi. Doar 
nu ţi-ai înecat clientul? 

Barcagiul râse la auzul acestei presupuneri hazlii. 

Cam aşa ceva. Dar mai aşteptaţi câteva ceasuri cu 
întrebările şi atunci am să vă răspund. 

De ce nu mai devreme? 

Pentru că nu am voie. 

Şi de ce nu ai voie? 

Pentru că aşa am promis... 

Se părea că omului îi plăcea să fie întrebat despre ceea ce 
nu era, însă, gata să divulge. 

Vânătorul, îmboldit de o presimţire vagă, dar presantă, 
continuă să-l descoasă: 

Şi de ce ai făcut această promisiune? 

Pentru că, pentru că... ascultați, domnule, ce mă tot pisaţi 
cu întrebările pentru că nimeni nu refuză să câştige un ban 
în plus. 

Aşa? Deci ai primit bacşiş ca să nu spui pe cine ai dus cu 
barca dumitale. 

Da, aşa-i. 

Şi ai să-mi spui, totuşi, dacă am să-ţi dau un bacşiş mai 
mare? 

Barcagiul aruncă o privire neîncrezătoare asupra hainelor 
de piele zdrenţuite ale celuilalt. 

Unul mai bun? Nu cred să vă vină uşor s-o faceţi. 

Cât ai primit? 

Solda mea şi un dolar pe deasupra. 

Numai? 

Cum adică, numai? Dumitale îţi cad dolarii din buzunar 
prin haina de vânătoare ruptă? 

Dolari? Nu. Bani nu am, dar am, în schimb, aur. 

Adevărat? Asta-i şi mai bine! 


Barcagiul ştia din experienţă că uneori oameni cu hainele 
peticite erau mai bogaţi decât o sută de filfizoni eleganţi 
laolaltă. 

Nu crezi? la, uită-te ia această pepită! 

Deadly-Gun păşi sub un felinar şi-i arătă un bulgăre de 
aur, pe care îl scosese, din buzunar. 

Drace, master, bucata asta valorează, ca-ntre fraţi, cinci 
dolari! exclamă omul. 

Aşa-i! Şi-o să-ţi aparţină dacă îmi spui ceea ce trebuia să 
ascunzi. 

Adevărat? 

Da. Deci, pe cine ai dus? 

Doi oameni. 

Ah! Cum erau îmbrăcaţi? Vânători? 

Nu, mai degrabă marinari, cu haine absolut noi. 

S-ar putea. Cum arătau? 

Barcagiul făcu o descriere care corespundea perfect cu 
Mertens şi Letrier, ţinând seama că aceştia îşi 
îmbunătăţiseră aspectul. 

Unde voiau să ajungă? 

Afară, în radă, în apropierea navei „l'Horrible”, care este 
ancorată acolo. 

IL.Horrible”? 

Deadly-Gun deveni atent. 

Ce vorbeau între ei? 

Nu puteam înţelege. 

De ce? 

M-au întrebat dacă ştiu franţuzeşte şi când le-am spus că 
nu, au început să vorbească într-o limbă, de-mi ţiuiau 
urechile din cauza ei. 

Ei sunt! Unde au coborât? 

Acolo, în apă. 

Imposibil! 

Şi totuşi aşa s-au întâmplat lucrurile. Spuneau că sunt de 
pe vas şi că au fost pe uscat să facă un chef. De aceea nu 


voiau să se observe întoarcerea lor şi că vor înota până la 
navă. 

Şi înainte de asta a trebuit să le promiţi... 

Că nu povestesc cele întâmplate timp de câteva ore. 

Înainte ca Deadly-Gun să-i mai poată pune o întrebare, 
acesta simţi o mână pe umărul său. 

Fratele meu să vină cu mine! 

Era Winnetou. Îl duse câţiva paşi mai departe şi-l întrebă: 

Cum se numeşte canoele acela mare, care stă acolo, pe 
apă? 

L.Horrible”. 

Şi cum se numeşte canoele pe care albul, cu numele de 
Mertens, a fost căpetenie? 

LHorrible”. Este acelaşi. 

Albul nu o să vâslească într-acolo ca să-şi recapete 
canoele? 

Deadly-Gun întrebă mirat: 

Cum de-i vine fratelui meu acest gând? 

Winnetou şi-a părăsit o dată locul de pândă ca să vină să te 
vadă. El a venit de dincolo cu bacul şi pe acesta erau câţiva 
bărbaţi albi care vorbeau despre acest canoe. Când au 
părăsit bacul, au aşteptat puţin şi s-au urcat împreună cu 
alţi oameni şi cu un cufăr în mai multe bărci. 

Fratele meu a auzit tot ce au vorbit? 

Au vrut să ajungă pe canoele acela mare şi să-i omoare pe 
cei de acolo, pentru că urma să vină căpitanul Caiman. 

Şi au ieşit în larg? 

Da. Aveau cuțite şi securi la cingătoare. 

Deadly-Gun stătu o clipă să cumpănească, apoi spuse: 

Fratele meu să se întoarcă la postul său de veghe, 
vânătorii trebuie să sosească înainte de ivirea zorilor. 

Apaşul plecă să îndeplinească misiunea. Plecă şi barcagiul. 
Colonelul rămase astfel singur. 

Să se fi întâmplat ceva neobişnuit pe „l'Horrible”? 
Winnetou nu se înşelase, în mod sigur. Cei pe care-i auzise 
indianul se pregăteau s-o abordeze. Dar de unde puteau ei 


şti cu atâta precizie de sosirea tâlharului urmărit de 
vânători? 

În timp ce stătea şi se gândea, se auziră în port trei 
bubuituri succesive şi, în ciuda orei târzii, cheiul se însufleţi, 
în curând se adunase o mulţime de oameni curioşi să afle 
pricina focurilor de alarmă. Întunericul nu permitea 
identificarea navelor ancorate la chei, dar mişcarea 
felinarelor de pe ele era un semn sigur că se întâmplase 
ceva neaşteptat. 

O barcă aparţinând marinei militare, cu un echipaj de şase 
vâslaşi, comandată de un aspirant de marină, acostă În 
apropierea vânătorilor. Un cârmaci aflat întâmplător pe 
uscat, căruia aspirantul îi datora respectul gradului, se 
îndreptă spre el şi îl întrebă: 

Ce s-a întâmplat acolo, afară, sir? 

I.Horrible” navighează cu toate pânzele sus, în plină mare. 

Şi ce dacă? 

Cum, ce dacă? Toţi ofiţerii de pe „l'Horrible” se află pe 
uscat; este mai mult ca sigur că acolo s-a dat o lovitură 
urâtă, aşa că am ordin să-i anunţ imediat. 

Cine a tras focurile de avertisment? 

Noi, de pe crucişător. Căpitanul nostru este şi el cu domnii 
de pe „l'Horrible”. Noapte bună, sir! 

Aspirantul se îndreptă grăbit spre locuinţa doamnei de 
Boulettre. 

Deadly-Gun, auzind cele spuse de marinar, porni, fără să 
vrea, pe urmele marinarilor, până ce ajunse la casa în care 
locuia distinsa doamnă. 

Şi aici domnea o agitaţie ieşită din comun. Stăpâna casei 
dispăruse fără urmă de mai multă vreme şi aproape toţi 
oaspeţii zăceau în salon ameţiţi, unii chiar fără cunoştinţă. 
După constatările medicului, chemat de urgenţă ia faţa 
locului, aceasta se datora introducerii unei otrăvi în vinul 
oferit musafirilor. Odată cu doamna de Boulettre dispăruse 
şi o valoroasă Colecţie de hărţi marine şi instrumente de 
navigaţie. 


Toate acestea le-a aflat vânătorul din relatările te lor care 
se îngrămădeau în jurul casei. Medici, poliţist şi marinari 
intrau şi ieşeau şi o mare mulţime de oameni se îmbulzea în 
stradă. Acum ajunsese şi el într-o stare de agitaţie 
deosebită. Nu putea să-şi explice legătura dintre Mertens şi 
doamna de Boulettre, dar faptul că acesta, cu ajutorul ei, 
reuşise să captureze nava „l'Horrible” îi era absolut clar, 
deşi îi era imposibil să clarifice şi detaliile. 

Oare ar trebui să comunice poliţiei cele observate de 
apaş? se întreba el. Dar renunţă repede la idee. Asta ar fi 
dus la interogatorii îndelungate, ceea ce putea dăuna 
scopurilor sale. Era o singură cale rapidă şi sigură, pe care 
chiar poliţia o preconizase: „l'Horrible” trebuia urmărită. 
Deadly-Gun se hotări să facă acest lucru pe propria lui 
răspundere. Pentru aceasta avea, însă, nevoie neapărat de 
bani, ca să închirieze un vas cu aburi. Trebuia, deci, să 
aştepte sosirea oamenilor săi rămaşi în urmă, care aduceau 
cu ei tot aurul ce fusese ascuns în peşteră. Misiunea sa pe 
chei era încheiată; putea să se întoarcă la Winnetou, aşa că 
se văzu nevoit să-şi domolească nerâbdarea. 

Stelele nu ţin seama de dorinţele oamenilor; ele călătoresc 
liniştite de milioane de ani pe orbita lor; dar până la urmă 
tot apun şi lumina victorioasă a zilei proiectează valuri de 
raze peste întinderile Pământului. Dimineaţa sosise. Deadly- 
Gun îl invidia pe apaş pentru somnul lui adânc şi liniştit; şi 
stătea în cumpănă dacă să-l trezească sau nu, când, brusc, 
Winnetou sări în sus, privi cu ochi treji în jurul său şi-şi puse 
urechea la pământ, ascultând cu atenţie. După câteva clipe 
se ridică din nou. 

Fratele meu să asculte şi el, îl îndemnă indianul pe 
trapper. Acesta făcu precum îi cerea apaşul şi auzi un 
zgomot foarte greu de detectat, care se apropia în mod 
vădit de oraş. Fiul preriei îl simţise chiar şi în somn. 
Winnetou ascultă din nou, cu luare-aminte. 

Sunt călăreţi pe nişte cai obosiţi. Aude fratele meu 
nechezatul unui animal? Este calul omului străin care a 


călătorit pe apa cea mare. 

Se referea la trăpaşul de Dakota, pe care călărea 
cârmaciul Peter Polter. Deadly-Gun nu se miră de simţul de 
observaţie atât de ascuţit al indianului, căci era obişnuit din 
partea lui cu lucruri şi mai uimitoare. Sări în picioare şi 
privi cu atenţie înspre colţul unui stufăriş care-i mai 
ascundea pe cei ce se apropiau. 

După puţin timp ei apărură. Erau Treskow şi cu nepotul 
colonelului. În spatele lor călărea cârmaciul, căruia, ca de 
obicei, calul său îi dădea mult de furcă. Apoi veneau Dick 
Hammerdull, Pitt Holbers, Ben Cunning. Ceilalţi fuseseră 
lăsaţi să păzească peştera. Fiecare dintre ei ţinea de 
căpăstru câte unul sau mai mulţi cai sau catâri, care păreau 
să fie foarte greu încărcaţi. 

Vedeţi acolo orăşelul ăla prăpădit? strigă Peter Polter. 
Cred că este, în sfârşit, San Francisco, pe care, din partea 
asta nu-l cunosc, pentru că l-am văzut numai dinspre mare. 

Dacă o să-l vedem sau nu, e totuna, îşi dădu cu părerea 
Hammerdull; dar, Pitt Holbers, bătrâne coon, tu ce părere 
ai? 

Dacă zici că este Frisco, Dick, atunci n-am nimic împotrivă, 
răspunse acesta în felul lui obişnuit. Atunci când ne-au 
atacat acolo, pe apă, pieile-roşii şi ne-au dus în tabăra lor, 
nu mi-am închipuit că am să ajung vreodată să văd locurile 
astea. 

Da, bătrâne catarg, îi răspunse cârmaciul. Dacă atunci n- 
ar fi fost Peter Polter din Langendorf, v-ar fi tras pielea de 
pe voi şi acum stăteaţi, fără blană, în sânul lui Avraam. Dar, 
ia uitaţi-vă dincolo, dincotro bate vântul! Mă las călăfătuit 
cu smoală şi câlţi dacă acela nu este colonelul şi... 

Şi Winnetou, apaşul! strigă Treskow, îmboldindu-şi calul să 
alerge mai repede, în aşa fel că în câteva clipe se şi afla 
lângă cei doi. 

Slavă Domnului că, în sfârşit, aţi sosit! strigă Deadly-Gun. 
V-am aşteptat precum bivolul ploaia. 


Nu se putea mai repede, unchiule, răspunse Thieme. Am 
călărit toată noaptea. Priveşte bietele noastre animale; abia 
mai pot să se ţină pe picioare. 

Cum e, colonele, întrebă Treskow; i-aţi ajuns din urmă? 

Am ajuns, dar cu o clipă prea târziu. Au şters-o. 

Au şters-o? Când, cum şi încotro? 

Deadly-Gun le povesti cele întâmplate. Un blestem colectiv 
ieşi de pe buzele vânătorilor. 

Aţi fost la poliţie? întrebă Treskow. 

Nu. Asta ne-ar fi răpit prea mult timp. 

Foarte corect. Există o singură cale. Închidem imediat un 
vapor bun şi-i urmărim. 

Asta a fost şi ideea mea şi de aceea vă aşteptam cu atâta 
nerăbdare. Nu suntem, însă, în posesia banilor necesari şi 
de aceea trebuie să schimbăm aurul nostru. 

N-o să ne fie de prea mare folos, îşi dădu cu părerea 
cârmaciul, furios rău de tot. 

De ce? 

Nu pot să sufăr navele cu aburi. Acest gen de mijloace de 
transport sunt cele mai nenorocite din câte există. Un velier 
bun găseşte totdeauna un vânt favorabil, pe când o şalupă 
din asta, cu fum, are nevoie de cărbuni care nu se găsesc 
peste tot. Şi-atunci, zaci lâncezind în plină mare şi nu poţi 
naviga nici înainte, nici înapoi. 

Atunci, n-avem decât să încărcăm o cantitate de cărbuni 
care să ne ajungă. 

Cu permisiunea dumneavoastră, colonele, sunteţi un 
vânător excelent, asta trebuie s-o recunoaştem, dar ca 
marinar nu faceţi doi bani. Trebuie mai întâi să avem 
vaporul şi abia apoi să ne gândim la o asemenea 
drăcovenie. Şi fiţi atenţi, aceşti yankei se tocmesc o zi 
întreagă înainte de a vă da nava. 

Dar cât pot să-mi ceară?! 

Eu ştiu?! Din partea mea, n-aveţi decât! Dar după aceea 
trebuie să încărcaţi rezerve de alimente, muniţie, cărbuni, 
ca să puteţi întreprinde o călătorie lungă. Vaporul trebuie 


apoi controlat dacă este bun pentru navigaţie pe mare şi 
pentru asta o să fie necesare ore şi zile, timp în care 
„L'Horrible” va naviga în jurul Capului şi asta înainte ca noi 
să putem ieşi în larg. Să-i ia dracu'! 

Ceilalţi tăceau. 

Nu prea am ce zice împotriva celor spuse de cârmaci, se 
pronunţă în cele din urmă Treskow. Dar nici să stăm aici şi 
să privim marea nu ne duce la nici un rezultat. Oricum, sunt 
destui cei care-i urmăresc; asta e o oarecare consolare 
pentru noi. Şi pe urmă, în orice caz, trebuie să pornim şi noi 
pe urma lor. 

Dar încotro s-o luăm? 

Toţi priviră întrebător la cârmaci. 

Asta nu e deloc uşor de precizat, spuse el. Dacă 
„l Horrible” a fost aprovizionată din belşug cu alimente, 
atunci, mai mult ca sigur, au ales ruta spre Japonia sau 
Australia. În direcţia aceea marea e liberă şi fuga este 
uşoară. Dacă, însă, este slab aprovizionată, atunci a apucat- 
o înspre sud, pentru ca să-şi asigure cele necesare undeva 
într-o localitate de pe coasta de vest. 

Toţi fură frapaţi de evidenţa acestor constatări şi concluzii. 

Veridicitatea unor asemenea păreri îi impresionară pe toţi. 

Atunci, o să luăm informaţiile de rigoare. Înainte! îi 
îndemnă Treskow pe oameni. 

Trecură călare prin Oakland, căutând o bancă. Colonelul 
vându acolo rezerva de aur adusă din peşteră. 

Treaba asta am rezolvat-o, spuse el. Acum fiecare îşi va 
primi partea ce i se cuvine! 

Hammerdull păşi înainte. 

Dacă o s-o primim sau nu, este totuna, colonele; dar ce să 
fac eu cu hârtiile astea vechi? Eu n-am nevoie de ele. 
Dumitale îţi sunt, însă, acum deosebit de necesare. Pitt 
Holbers, bătrâne coon, ce părere ai cu privire la asta? 

Dacă zici tu, Dick, să lăsăm colonelului fiţuicile, atunci n- 
am nimic împotrivă; mie nu-mi plac. O labă grasă de urs sau 


o bucată suculentă de fileu de bivol îmi place mai mult. Ţie 
nu, Ben Cunning? 

Sunt de acord, spuse acesta. Eu unul, nu mănânc hârtie şi 
nici calul meu, hi-hi-hi! Colonelul o să ne-o dea înapoi când 
n-o mai avea nevoie de ea. 

Vă mulţumesc pentru încrederea voastră plină de 
mărinimie, răspunse acesta. Deşi nu ştiu cum vor evolua 
lucrurile, eu vă dau banii pe care vi-i datorez, mie îmi 
rămân mai mulţi decât aş avea nevoie. Dacă-mi vor trebui; 
lotuşi, mai mulţi, sunteţi aici, chiar dacă nu-mi închipui că 
vreţi să mă însoţiţi şi pe mare. 

Dacă vă închipuiţi asta sau nu, e totuna, colonele, dar eu 
vă însoțesc, declară Dick Hammerdull. 

Şi eu, strigă Holbers. 

Şi eu, spuse micul Ben. 

Asta o vom hotări mai târziu, îi linişti Deadly-Gun pe 
oamenii săi credincioşi. 

Intrară într-o prăvălie unde fiecare îşi cumpără cele 
trebuincioase, pentru ca după aceea să se urce în şa şi să se 
îndrepte spre port. 

Afară de corăbiile cu pânze ancorate aici, se mai aflau 
şlepuri greoaie sau vase cu aburi pentru transportul 
mărfurilor. Steamerele mai uşoare părăsiseră şi ele portul 
pentru a însoţi o bucată de drum navele militare care 
porniseră în urmărirea corăbiei furate de pirați. Dintre 
acestea rămăsese în port numai crucişătorul, al cărui 
comandant se mai afla, ameţit, pe uscat. 

Poliţia reuşise să facă lumină în încâlceala evenimentelor 
din timpul nopţii. Un locatar de la parterul imobilului în 
care doamna de Boulettre ocupase etajul întâi, aflându-se 
întâmplător în grădină, văzuse ieşind din casă trei bărbaţi 
cu un cufăr. Şi birjarul, care-i transportase până la 
marginea oraşului, fusese găsit. Proprietarul celei mai 
izolate barăci de pescari se prezentase, din proprie 
iniţiativă, ca să relateze că în noaptea trecută mai multe 
bărci staţionau în apropierea cabanei sale. El i-a observat, 


nebăgat în seamă de ei şi a văzut aproximativi patruzeci de 
oameni, al căror conducător era însoţit de încă două 
persoane ce duceau un cufăr; atunci când au fost somaţi de 
un paznic, unul din ei a răspuns că e căpitanul Caiman. 

Aceste informaţii, combinate cu povestea cum că maestrul 
de echipaj al căpitanului Caiman fusese o femeie, precum şi 
diferite hârtii şi însemnări găsite în locuinţa doamnei de 
Boulettre, au permis să se alcătuiască un tablou aproape 
exact în ce privea înlănţuirea evenimentelor, iniţial atât de 
încurcate. 

Toate acestea vânătorii le-au aflat de la o mulţime de 
oameni ce se perinda, în sus şi în jos, pe chei. Printre 
oameni domnea o vie tulburare ca urmare a ştirii că piratul, 
cunoscut odinioară pentru cruzimea lui, reuşise să 
captureze, într-un port atât de sigur şi cu o viaţă atât de 
agitată, o navă de război cu tot echipajul ei. 

Cârmaciul cerceta vasele aflate în port. 

Ei? întrebă colonelul, nerăbdător. 

Niciunul care să ne convină. Numai vase cu sare şi cu 
butoaie de heringi, care în zece luni nu reuşesc să parcurgă 
nici două mile. lar acolo, afară... 

Se opri brusc. Vroia să spună că nici afară, în radă, nu 
poate fi văzută vreo navă potrivită, dar ochii săi 
pătrunzători trebuie să fi observat ceva care-i oprise vorba 
în gât. 

Acolo, afară... ce este acolo, afară? întrebă colonelul. 

Mda, să nu-mi spuneţi mie Peter Polter dacă acolo, în 
depărtare, nu se vede un punct mic, alb, care nu poate să 
fie altceva decât o pânză. 

Deci aici, în port, nu găsim, într-adevăr, un vas care să ne 
convină? 

Niciunul. Aceste copăi de lemn se mişcă aproape ca melcii 
şi, de altfel, nu pot fi obţinute nici cu o grămadă de bani. Nu 
vedeţi că-şi descarcă marfa? 

Şi asta din, afară? 


Trebuie să aşteptăm cu calm. Poate că trece mal departe, 
poate că intră în port. Nu vă faceţi prea mari speranţe! La o 
navă militară vin treizeci de vase comerciale. Acestea din 
urmă nu pot servi la urmărirea unui pirat, chiar dacă 
patronul ar fi dispus să ne închirieze vasul lui. În plus, asta 
ar cere o sumă imensă de bani. 

Şi totuşi, ar trebui să încercăm. Este unica soluţie ce ne 
mai rămâne. Cât timp poate să dureze până intră nava în 
port? 

O oră, poate două sau trei, depinde cum e construită şi 
cum e comandată. 

Înseamnă că mai avem timp. Dacă găsim un vas, atunci 
pornim pe mare; dacă nu găsim, atunci trebuie să aşteptăm 
cu calm rezultatul urmăririi, înainte de a ne putea hotări 
asupra celor ce avem de făcut în continuare. 

Dacă am fi ajuns numai cu zece minute mai devreme, am fi 
pus mâna pe bandiți. Acum să ne îngrijim de cai şi după 
aceea să mergem să căutăm o prăvălie, ca să Schimbăm 
zdrenţele astea de pe noi cu ceva mai de soi. 

S-au dus la un han unde, mai întâi, s-au ocupat de cai şi şi- 
au potolit setea şi foamea. Apoi au intrat într-un magazin 
unde au găsit toate cele de care aveau nevoie. 

Cu treburile astea a trecuto bună bucată de timp, aşa că 
s-au întors în port ca să vadă ce mai e cu veiicrui pe care îl 
zăriseră mai înainte. 

Cârmaciul mergea înainte. Când a ajuns într-un loc de 
unde avea o bună privire asupra portului şi cheiului, a 
rămas deodată locului, scoțând un strigăt de surpriză. 

Behold, ce velier! Cum dă buzna în port, ca un mii de 
trăsnete, un cliper cu tachelaj de goeletă, este „Swallow”, 
„Swallow”, uraaa! Uraaa! 

Bătea din palme de bucurie, atât de tare, de parcă ar fi 
pocnit obuze de mortier; îl apucă cu o mână pe 
Hammerdull, grasul, cu cealaltă pe Pitt Holbers, subţirelul 
şi începu să ţopăie cu ei în cerc, stârnind mirarea mulţimii 
de gură-cască ce-i înconjura, curioasă, pe vânători. 


Dacă e de strigat „ura” sau nu, e totuna, zbieră 
Hammerdull, împotrivindu-se din toate puterile. Lasă-mă-n 
pace, monstru marin, nebun ce eşti! Ce avem noi cu 
„Swallow”? 

Ce aveţi cu asta? Totul, totul, vă spun eu, declară Peter 
Polter, entuziasmat, dându-le, în sfârşit, drumul celor doi. 
„Swallow” e o navă de război şi, pe deasupra, singura care 
îi este superioară în viteză lui „l'Horrible”. Şi cine este 
comandantul ei? Locotenentul Walpole, pe care-l cunosc. Vă 
spun eu, acum nu mai scapă de noi ticăloşii. Acum sunt ai 
noştri! 

Bucuria cârmaciului era acum împărtăşită şi de ceilalţi. Nu 
mâi putea fi nici o eroare, pentru că sub prăjina de velă a 
splendidei corăbii ce se apropia îşi întindea aripile aurite o 
pasăre albastră, sculptată în lemn. 

Locotenentul Walpole era un marinar îndrăzneţ, bizuindu- 
se întru totul pe oamenii săi pricepuţi, pentru că nu 
coborâse niciuna din pânzele corăbiei, deşi se găsea chiar 
la intrarea în port. Aplecată mult pe o parte, sub greutatea 
enormă a pânzelor ei, nava zbura de parcă ar fi fost 
propulsată de aburi. Un fum uşor se ridica de pe puntea ei 
din faţă; bubuiră salvele de salut; dinspre port i se răspunse 
în acelaşi fel. 

După un timp se auzi vocea puternică a comandantului: 

Om la cârmă, înapoi! 

Nava făcu o întoarcere scurtă. 

Pânzele, băieţi! Daţi-le drumul! 

Pânza lăsă vântul şi căzu cu zgomot pe catarge. Nava se 
ridică în faţă, apoi din spate, se lăsă mult pe cealaltă parte, 
se ridică din nou, pentru ca în cele din urmă să rămână 
liniştită, legănată doar de valurile fluxului ce se loveau de 
imensele blocuri de piatră ale cheiului. 

Ura pentru „Swallow”, ura! se putea auzi izbucnirii din o 
mie de piepturi. Minunata navă era bine cunoscută sau, 
măcar, se auzise despre ea şi se presupunea că va participa 


la vânătoarea asupra căreia se concentrase toată atenţia 
oraşului. 

Doi bărbaţi în uniformă de marinari trecură grăbiţi prin 
mulţimea de oameni. Arătau agitaţi şi emoţionaţi. Unul 
purta uniformă de locotenent de marină, celălalt însemne 
de cârmaci. 

Fără să spună nimic, ei se aruncară într-o barcă goală, 
desfăcură odgonul cu care era prinsă de chei, aşezară 
vâslele şi se îndreptară în viteză spre „Swallow”. 
Comandantul acesteia stătea rezemat de balustradă şi îi 
privea sosind. 

Alo! Locotenente Jenner, dumneavoastră sunteţi? Unde e 
nava dumneavoastră „l'Horrible”? strigă el la cei din barcă. 

Repede, o frânghie sau scăriţă, sir, îi răspunse acesta; 
trebuie să urc la bord! 

Se lăsă scăriţa şi cei doi se urcară repede pe punte. 

Perkins, cârmaciul meu, îl recomandă Jenner pe însoţitorul 
său. Trebuie să-mi puneţi imediat la dispoziţie nava 
dumneavoastră! adăugă el dintr-o suflare şi pe un ton 
agitat. 

Să vă pun nava mea la dispoziţie? Cum aşa... şi de ce? 

Trebuie să o ajung din urmă pe „l'Horrible”. 

Trebuie să... nu înţeleg. 

Mi-a fost furată, răpită, capturată. 

Walpole îl privi ca pe un nebun. 

Faceţi glume stranii, locotenente! 

Glume? La dracu' cu gluma dumitale! Mie nu-mi arde de 
glumă. Am fost otrăvit, chinuit de medici, torturat de poliţie 
şi de autorităţile portuare şi dumneavoastră vorbiţi de 
glume! 

Vorbiţi în şarade. 

Lăsaţi-mă să vă spun! 

Bietul om tremura tot de furie în timp ce-i relata 
locotenentului Walpole cele întâmplate. Încheie repetându- 
şi cererea: 


Cum v-am spus, trebuie să-mi puneţi la dispoziţie corabia 
dumneavoastră. 

Asta nu se poate, sir. 

Ce nu se poate? strigă Jenner, cu ochii scânteind. De ce? 

Swallow” îmi este, încredinţată mie; nu pot s-o las altuia 
decât din ordinul autorităţilor superioare. 

Asta e ruşinos, este o laşitate, asta e... 

Domnule locotenent...! 

Jenner se dădu înapoi la auzul acestor cuvinte, spuse pe 
un ton ameninţător. El încercă să-şi stăpânească enervarea. 
Walpole continuă pe un ton mai liniştit. 

Consider că jignirea nu a avut loc; omul furios nu-şi 
cumpăneşte cuvintele. Dumneavoastră cunoaşteţi legile şi 
dispoziţiile la fel de bine ca şi mine şi ştiţi perfect de bine că 
nu am voie să predau comanda navei mele nimănui, din 
propria mea voinţă. Dar doresc să vă liniştiţi. Vreţi să mă 
însoţiţi? 

Dacă vreau? Trebuie să vin cu dumneavoastră, chiar dacă 
ar trebui să trec printr-o mie de iaduri! 

Bine! „L.Horrible” era bine aprovizionată? 

Pe cel mult o săptămână. 

Atunci nu are altă alternativă decât să se îndrepte spre 
Acapulco; Guayaquilul sau chiar Lima nu poate, în nici un 
caz, să le atingă. 

În cazul acesta o recuperăm repede. Chiar dumneavoastră 
mi-aţi spus că „Swallow” îi este superioară lui „l'Horrible”. 
Ridicaţi ancora, sir! Înainte! Să plecăm, şi plecăm! 

Nu fiţi atât de pripit, camarade! Prea multă grabă strică. 
Trebuie să rezolvăm mai întâi aici o serie de afaceri. 

Afaceri? Dumnezeule, cine mai poate, în situaţia asta, să se 
mai gândească la afaceri? Trebuie să pornim fără zăbavă în 
larg. 

Nu. Trebuie mai întâi să cobor pe uscat, să combin 
ordinele pe care le am cu misiunea noastră. În afară de 
asta, nu am destule alimente; lipsesc şi apa şi muniţiile; 
trebuie să ne asigurăm de un vas cu aburi, care să ne 


remorcheze în larg împotriva fluxului... şi câte tunuri are 
„l'Horrible”? 

Opt pe fiecare parte, două la pupă şi un tun mic pivotant. 

Înseamnă că îmi este superioară în ce priveşte artileria. 
Forster! 

Da, sir, răspunse, apropiindu-se, cârmaciul căruia, din 
locul în care se afla, nu-i scăpase nici un cuvânt din 
conversaţia ce avusese loc. 

Mă duc pe uscat să-mi prezint raportul şi voi avea grijă să 
aduc la chei toate de câte avem nevoie. Trimite acolo un om 
după remorcher; pare să fie liber, aşa că ai grijă ca peste o 
oră să fie aici; eu n-am să întârzii mai mult. 

Bine, sir! 

Ai idee de ce-am mai avea nevoie? 

N-aş putea să spun, căpitane. Ştiu bine că, de obicei, 
dumneavoastră vă gândiţi la toate. 

Walpole voia să se îndrepte din nou spre Jenner, când unul 
din oamenii săi îi raportă: 

O barcă la scăriţă, sir. 

Ce fel de ambarcaţiune? 

Civilă, opt persoane şi mi se pare că e şi un indian printre 
ei. 

Locotenentul se îndreptă spre balustradă, privi în jos şi 
întrebă: 

Ce doriţi, oameni buni? 

Treskow rugă, în numele tuturor celor din barcă, să li se 
permită să urce la bord, fapt ce li s-a aprobat. Ajunşi pe 
punte, Deadly-Gun luă, la rândul său, cuvântul. Deşi 
Walpole nu prea ar fi avut timp de ei, îi ascultă liniştit şi fu 
de acord să le permită să participe la urmărirea navei 
răpite de pirați. Erau opt persoane: colonelul, nepotul lui, 
cârmaciul, Holbers, Hammerdull, Cunning, Winnetou şi 
Treskow. 

Subofiţerul o să vă conducă la cabina dumneavoastră, 
spuse Walpole. Eu mă duc pe uscat, dar mă întorc peste un 
ceas. 


Luaţi-mă şi pe mine, îl rugă Jenner. V-aş putea ajuta la 
aprovizionare, aici m-aş prăpădi de nerăbdare. 

Păi, atunci, veniţi! 

Amândoi urcară în barca cu care venise Jenner şi vâsliră 
spre țărm. 

Abia părăsiseră nava, că pe aceasta se desfăşură o scenă 
plină de haz, dar şi emoţionantă. 

Peter Polter se îndreptase spre subofiţerul căruia îi 
fuseseră daţi în primire neobişnuiţii pasageri. 

Forster, John Forster, bătrâne lup de mare, nu-mi vine să 
cred că ai devenit subofițer, exclamă el. 

John Forster? Bătrân lup de mare? Asta îmi ştie numele, 
deşi eu nu-l cunosc. Cine eşti? 

Ei, individul nu-şi mai cunoaşte bătrânul cârmaci de la 
care a primit, pe vremuri, destule scatoalce după ceafă... ce 
dracu”! 

I se adresă apoi lui Perkihs, care abia acum îl văzu din 
faţă. 

Şi acesta e master Perkins, cel pe care, cândva, la 
Hoboken, l-am plimbat prin toate ungherele de pe 
„Swallow” şi care, drept mulţumire pentru asta, m-a dus la 
mama Dodd şi mi-a dat de băut de m-a băgat sub masă! 

Şi Perkins se uită uimit la el. Nu era o minune că nu-l 
recunoştea după atâţia ani, de când nu se văzuseră. Tot 
echipajul se adunase acum în jurul grupului de vânători, iar 
Peter Polter mergea de la unul la altul, strigându-i pe nume: 

Acesta este Plowis, ăsta-i Miller, acela e Oldstone, iată-l şi 
pe strâmbul de Baldings, colo e... 

Cârmaciul Polter! se dumiri deodată unul care, în sfârşit, 
îşi dăduse seama cine era străinul acela uriaş. 

Polter Polter! Ura! Peter Polter uraa! Sus cu bătrânul, sus, 
sus, uraaa! 

Strigau şi zbierau de-a valma cu toţii, şaizeci de braţe se 
întinseră, îl apucară şi-l ridicară în aer. 

Hol-la, hol-la, hol-la! 

Hei-rup, hei-rup, hei-rup începu unul, cu o voce de bas. 


Hei-rup, hei-rup continuară şi ceilalţi în tact. 

Coloana se puse în mişcare şi, luat pe sus, Polter se văzu 
purtat în jurul punţii. 

El blestema, înjura, îi ruga să-l lase jos; nimic nu-l ajuta, 
până ce subofiţerul, prăpădindu-se de râs, îl aşeză în 
mijlocul marinarilor şi-l lăsă să-şi folosească liber mâinile şi 
picioarele. 

Coboară de pe tron, Peter Polter şi vino încoace, pe punte! 
Trebuie să ne povesteşti pe unde ai mai navigat, bătrâne 
rechin! 

Da, da, vă, povestesc, vă povestesc; numai lăsaţi-mă o dată 
în pace, draci împieliţaţi! strigă cârmaciul, învârtindu-şi 
braţele puternice ca nişte aripi de moară, încât cei din jurul 
lui zburară cât colo ca nişte fulgi. 

Cu râsete şi urale îl împinseră, veseli, până pe puntea din 
faţă, unde îl puseră să le povestească, măcar pe scurt, 
întâmplările prin care trecuse. 

În tot acest timp, serviciul nu era deloc neglijat. 
Subofiţerul punea în aplicare ordinele primite, iar cei 
desemnaţi să le execute părăseau cu regret grupul vesel 
din jurul năzdrăvanului Polter. 

Vânătorii erau martori tăcuţi la această scenă. Ei se 
bucurau de triumful bravului marinar pe care îl îndrăgiseră 
cu toţii şi încercau să-şi orânduiască şederea pe vas cât mai 
convenabil, atât cât era cu putinţă în condiţii atât de 
neobişnuite pentru ei. Indianul nu fusese niciodată în viaţa 
lui pe mare. Stătea rezemat în puşcă şi îşi lăsa privirea 
impasibilă să alunece peste mediul atât de străin pentru el. 
Dar cine-l cunoştea ştia că această Indiferentă ascundea, de 
fapt, o participare atentă, căreia nu-i scăpa nici cel mai mic 
amănunt. 

Nu trecuse nici jumătate din ceasul stabilit, că dincolo, pe 
chei şi începeau să se adune rezervele de alimente şi de 
muniţie, pe care le comandase locotenentul. Ele au fost 
încărcate în bărci şi aduse la bord. Când s-a întors Walpole, 


treaba era terminată şi remorcherul vâjâia în apropiere, 
pentru a-l lua pe „Swallow” la remorcă. 

Acum căpitanul şi echipajul erau în plină activitate. După 
ce au ajuns în larg şi s-au despărţit de remorcher, au ridicat 
pânzele. Abia atunci se ivi posibilitatea unei convorbiri 
liniştite. 

Lucrurile pe care le avuseseră de discutat între ei, cei doi 
locotenenţi, fuseseră rezolvate în cursul absenței lor de pe 
vas. Acum, Walpole se apropie de cârmă, unde stăteau 
Forster şi, lângă el, Peter Polter. 

Sunteţi Peter Polter, vechiul cârmaci al „Swallow”-ului? 
întrebă el. 

Peter Polter din Langendorf, căpitane, răspunse cel 
întrebat, luând poziţia reglementară; subofițer pe nava de 
război a maiestăţii sale britanice „Nelson”, apoi cârmaci pe 
cliperul Statelor Unite „Swallow”. 

Şi acum cârmaci onorific pe aceeaşi navă, adăugă 
locotenentul. 

Domnule căpitan! strigă Polter bucuros şi se pregăti să 
ţină o cuvântare de mulţumire, dar comandantul îi făcu 
semn că nu era cazul. 

Bine, cârmaciule! Ce părere ai de ruta pe care „l'Horrible” 
o s-o urmeze? 

Peter Polter îşi dădu seama că locotenentul pusese această 
întrebare pentru a-l supune unui mic examen marinăresc. 
Se simţea pe deplin în elementul lui şi răspunse în 
consecinţă scurt, aşa cum se cuvine să te porţi în flata unui 
ofiţer: 

Din cauza lipsei de provizii alimentare, spre Acapulco. 

O să-i ajungem din urmă până acolo? 

Da, dacă vântul ne este favorabil şi noi înaintăm cu mai 
mare viteză decât ei. 

Vrei să împărţi cârma cu Forster? 

Cu plăcere! 

Atunci, aveţi grijă să vă uitaţi la compas şi la hartă, ca să 
păstrăm direcţia bună! 


Vroia tocmai să se întoarcă, dar fu oprit de o întrebare 
neaşteptată a lui Peter Polter: 

Spre Acapulco sau Guayaquil, sir! 

De ce Guayaquil? 

Ca să-i depăşim şi să-i luăm din faţă. Aşa e mai sigur că 
punem mâna pe ei, fiindcă îşi închipuie că urmăritorul le 
vine din spate. 

Walpole tresări, frapat de ideea ingenioasă ce-i venise lui 
Polter. 

Cârmaciule, nu eşti un subofițer rău. Ai dreptate, şi-am să 
urmez negreşit sfatul dumitale, deşi celor de pe „l'Horrible” 
ar putea să le vină în gând să ne scape de la Aeapulco pe 
ruta spre insulele Sandwich73. 

Atunci, trebuie să patrulăm între cursul sudic şi cel vestic, 
până îi prindem. 

Corect! Schimbăm cârma cu două linii spre vest. Forster. 
Am să pun să se ridice toate pânzele. Instrucţiunile mele 
sunt să mă întorc neîntârziat la New York; treaba cu 
„L!Horrible” nu trebuie să fie decât un interludiu. 

Vorbea cu atâta calm, de parcă drumul în jurul Capului 
Horn până la New York şi capturarea unui pirat ar fi fost o 
nimica toată, o misiune de rutină. După aceea se apropie de 
grupul vânătorilor, cărora le ură bun-venit, şi dădu ordine 
pentru cazarea lor. Indianul, se pare, că-l atrăgea în mod 
deosebit. 

Lui Winnetou nu îi este dor de patria apaşilor? îl întrebă. 

Patria apaşilor este lupta, sună răspunsul mândru. 

Bătălia pe mare e mai dificilă decât aceea pe uscat! 

Căpetenia marelui canoe nu o să-l vadă pe Winnetou 
tremurând. 

Walpole dădu din cap aprobativ; ştia că indianul spusese 
adevărul. 

Tulburarea pe care o stârniseră întâmplările zilei începea 
să se domolească încetul cu încetul şi viaţa la bord îşi relua 
cursul obişnuit. Trecură mai multe zile, una la fel cu 


cealaltă, încât vânătorii obişnuiţi cu libertatea fără graniţe a 
preriei începeau din ce în ce mai mult să se plictisească. 

Latitudinea la care se afla portul Acapulco fusese depăşită 
cu o zi mai înainte şi Walpole dădu ordin să se schimbe 
direcţia de navigaţie, pentru a putea ţine sub observaţie 
ambele rute, aceea spre Guayaquil, cât şi cea spre insulele 
Sandwich. 

O briză foarte bună îi mâna înainte, în timp ce soarele 
apunea într-o perdea de nori nu prea mare, dar închişi la 
culoare. 

Mâine vom avea un vânt straşnic, căpitane, îi spuse Peter 
Polter lui Walpole, când în timpul unei plimbări pe punte 
trecu pe lângă cârmă. 

Ar fi bine pentru noi dacă în aceste împrejurări ne-ar pica 
în mână piratul. Pe furtună nu poate manevra ca noi. 

Pânză la vedere! se auzi de sus, de pe catarg, unde se afla 
un marinar puş de veghe. 

Unde? 

Nord-est spre nord. 

Într-o clipită, locotenentul se afla şi el sus şi lua luneta din 
mâna marinarului, pentru a putea cerceta nava anunţată. 
Cobori apoi repede şi veni pe puntea de cart, unde îl 
aştepta Jenner. 

Mâinile pe vergi, se auzi ordinul său. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Jenner. 

Nu poate fi văzută, deocamdată, precis, dar, în tot cazul, 
se zăreşte o navă cu trei catarge ca „l'Horrible”. Noi 
suntem mai mici şi ne aflăm în direcţia soarelui, aşa că ei nu 
ne-au văzut încă. Am să schimb pânzele. 

Cum? 

Walpole zâmbi. 

O să vedeţi o mică instalaţie cu ajutorul căreia devii 
invizibil de la o distanţă mai mare. Sus pe vergi! comandă 
el. 

Marinarii, perfect instruiți, în clipa următoare se şi aflau 
sus, cu agilitatea şi iuţeala unor pisici. 


Coborâţi pânzele! 

Ordinul a fost executat cu promptitudine. Corabia se 
deplasa acum cu jumătate de viteză. 

Pânza neagră. Aveţi grijă! 

Mai multe pânze negre se aflau gata pregătite pe punte. 

Schimbaţi vela principală, vela trincă şi vela de la proră! 

În câteva minute pânzele deschise la culoare erau 
înlocuite cu cele negre. „Swallow” devenise invizibilă 
pentru nava care se apropia. 

Subofiţer, cârma la sud-vest sud! 

„Swallow” înainta încet în întâmpinarea celeilalte nave. 
Echipajul se strânsese pe punte. Walpole se urcă din nou ca 
să observe corabia. Trecuse o jumătate de oră şi întunericul 
se instalase de-a binelea, când, în sfârşit, cobori. Faţa sa 
arăta o mulţumire deplină. 

Tot echipajul pe punte! 

De fapt, această comandă nici nu mai era necesară, 
deoarece erau cu toţii prezenţi. 

Băieți, este „l'Horrible”. Fiţi atenţi la cele ce am să vă 
spun! 

Oamenii se îngrămădiră în jurul lui. 

Vreau să evit lupta bord la bord. Ştiu că nici unuia din voi 
nu îi este teamă, dar trebuie să punem mâna pe navă fără 
să-i aducem vreo stricăciune. Căpitanul Caiman s-a pus în 
afara legii şi trebuie tratat ca un tâlhar. O să punem 
stăpânire pe vas printr-un şiretlic. 

Ah, căpitane, aşa e bine! 

E lună nouă şi marea-i întunecată. Noi înaintăm încet, 
numai cu ajutorul pânzei principale; or să ne considere în 
derivă, sinistraţi, or să se învârtă în jurul nostru şi or să ne 
socotească o pradă uşoară. 

Aşa e! se auzi într-un glas. 

Înainte de a ne acosta, lăsăm bărcile la apă. Subofiţerul 
rămâne pe „Swallow”, doar cu şase oameni. Noi, ceilalţi, 
pornim cu bărcile s-o abordăm şi, în timp ce cei de pe pupă 


se ocupă de vas, noi ne urcăm pe puntea lui dinspre cârmă. 
Acum, pregătiţi-vă! 

În timp ce „Swallow” tăia încet valurile, „l'Horrible” 
înainta în plină viteză. Noaptea era în toi, nici o pânză nu 
mai putea fi văzută şi echipajul se simţea în siguranţă. 
Căpitanul pirat avusese tocmai o discuţie cu prizonierii săi, 
dar fără nici un rezultat, ca şi mai înainte şi se pregătea 
tocmai să se ducă la culcare, când, deodată, se auzi, de la o 
distanţă respectabilă, un bubuit de tun. 

Într-o clipită se află pe punte. Se auziră o a doua 
bubuitură, apoi a a treia. 

Semnal de alarmă, cerere de ajutor, căpitane, spuse Tom 
lunganul, care stătea în apropierea lui. 

Dacă ar fi în spatele nostru, ar putea fi o stratagemă; sunt, 
însă, în faţa noastră, deci aşa ceva e imposibil. Oricum, este 
o navă în derivă, fără catarge, altminteri i-am fi văzut 
pânzele înainte de a se lăsa întunericul. Trageţi o rachetă şi 
trei focuri! 

Racheta se ridică spre cer şi focurile bubuiră. Cererile de 
ajutor ale celeilalte nave se repetară. 

O să ne apropiem de ea, Iom. O să fie o captură ca oricare 
alta. Scoase luneta de noapte şi o puse la ochi. Uite, acolo 
staţionează; are numai o pânză mare, veche. Am să întorc 
nava, să pot vorbi cu ei. 

Dădu ordinele necesare; pânzele căzură, corabia se răsuci 
şi se apropie de „Swallow”. 

Ahoi, ce fel de navă? 

Aproape tot echipajul de pe „l'Horrible” se îngrămădea la 
bord. 

Crucişător al Statelor Unite. Dincolo cine sunteţi? 

Cliperul Statelor Unite „Swallow”. Locotenent Walpole, se 
auzi dar nu de pe celălalt vas, ci dinspre cârma lui 
„l Horrible”. 

Concomitent se auzi trosnind o salvă puternică ce explodă 
în mijlocul piraţilor, urmată de asaltul neaşteptat al unor 
făpturi întunecate. Ele se aruncară asupra piraţilor, 


complet descumpăniţi şi aproape neînarmaţi. Walpole îşi 
dusese perfect planul la înfăptuire. 

O singură persoană observase apropierea bărcilor Miss 
Amiral. Abia închisese căpitanul uşa în noaptea de pomină a 
capturării lui „l'Horrible”, că ea, în ciuda legăturilor, 
reuşise, cu mari sforţări, să se ridice şi să se apropie de 
peretele cabinei în care descoperise un cui ascuţit. Timp de 
mai multe nopţi muncise ca să subţieze frânghiile cu care 
fusese legată şi astăzi, în sfârşit, operaţia se apropiase de 
finalizare; în curând avea să fie liberă. Când au răsunat cele 
trei focuri, ea era în plină activitate. Auzi zgomotul unor 
vâsle, tot mai aproape de navă. Ce s-a întâmplat? Un atac? 
O luptă? O acţiune de salvare? Oricare din aceste situaţii 
era binevenită pentru planurile ei. Cinci minute de eforturi 
îndârjite şi ea reuşi să-şi elibereze mâinile, iar după aceea şi 
picioarele, tocmai în minutul când, de sus, se auzeau focuri 
de armă şi tropăiturile unor lupte corp la corp. Nu-şi puse 
prea multe întrebări cu privire la cauza întâmplărilor de pe 
punte; ştia că, deocamdată, căpitanul Caiman se mai afla 
acolo. Cu o lovitură puternică de picior sparse uşa cabinei şi 
luă de pe perete mai multe arme care erau atârnate acolo, 
ca să fie pregătită pentru orice eventualitate. După aceea, 
cercetă, prin hublou, încăperea în care se găsea cârma, 
privi cu atenţie apa din jurul corăbiei. Descoperi trei bărci 
legate de vas cu un odgon. 

Înseamnă că au fost atacați prin surprindere, mormăi ea. 
Dar de către cine? Asta-i pedeapsa. „L.Horrible” este iarăşi 
pierdută şi eu însămi am să-i fac de petrecanie căpitanului. 
Prizonierii încă nu au trecut de partea celorlalţi. Am să-i 
eliberez şi apoi dispar. Ne aflăm la latitudinea portului 
Acapulco. Dacă ajung neobservată într-o barcă, îşi făcu ea 
socoteala, sunt în două zile pe uscat. 

În colţul cabinei se afla un mic geamantan de mână. Îşi luă 
o farfurie plină cu biscuiţi şi două sticle cu limonadă, care 
se găseau pe masă, apoi deschise sertăraşul secret, luă de 
acolo lucrurile de valoare şi le puse în geamantan. Se 


strecură sus, până la un chepeng, ca să vadă care e situaţia. 
Bandiţii fuseseră împinşi spre partea de dinapoi a punţii; 
erau învinşi! 

Repede cobori sub punte şi se îndreptă spre santină: trase 
zăvorul care o închidea. 

Sunteţi treji? strigă ea către vechiul echipaj al navei, care 
fusese închis acolo. 

Da, da. Ce se întâmplă sus? 

Piraţii au fost atacați şi înfrânți. Sunteţi legaţi? 

Nu! 

Atunci grăbiţi-vă şi faceţi-vă datoria! Dar staţi, în cazul în 
care căpitanul Caiman supravieţuieşte acestei seri, spuneţi- 
i că Miss Amiral îi trimite salutări! 

În clipa următoare se grăbea să ajungă înapoi în cabină, 
de unde îşi luă geamantanul şi se îndreptă în fugă spre 
punte şi, neobservată de nimeni, ajunse la balustrada 
corăbiei. Ţinând strâns geamantanul, dădu să apuce 
odgonul ca să coboare într-una din bărci, când cineva o 
înşfacă. Peter Polter o văzuse, sărise şi o prinsese pe la 
spate. 

Stai, băiete! strigă el. Unde vrei să navighezi cu acest 
cufăr? la mai rămâi niţel aici! 

Ea nu răspunse, încercând din toate puterile să se 
elibereze din strânsoarea lui, dar în zadar. Împotriva forţei 
lui uriaşe nu putea face nimic. Cârmaciul o ţinea atât de 
strâns, că nu putea nici să răsufle. La chemarea lui sosiseră 
mai mulţi marinari care o legară. 

Căpitanul piraţilor fusese surprins de atac, dar reuşise să- 
şi recapete cumpătul. 

Toată lumea la mine! strigă el, îndreptându-se spre 
catargul principal ca să-şi asigure, sieşi şi oamenilor săi, un 
loc mai de nădejde. Aceştia îi ascultară ordinul. 

Cei ce au arme să lupte. Ceilalţi să coboare prin chepengul 
din spate după topoarele de abordaj! 

În acest ordin stătea singura şansă de salvare. 


În timp ce acei, puţini la număr, care erau înarmaţi în 
momentul atacului, se aruncară împotriva atacatorilor, 
ceilalţi s-au grăbit să se întoarcă după topoare şi pumnale. 

Deşi primul atac le provocase pierderi, piraţii erau net 
superiori, ca număr, echipajului de pe „Swallow”. Lupta era 
cu atât mai cumplită cu cât amănuntele câmpului de bătălie 
nu puteau fi văzute în ansamblul lor. 

Aduceţi făclii! urlă Caiman. 

Ordinul fu executat imediat. Dar abia dacă lumina făcliilor 
apucă să împrăştie întunericul de pe puntea însângerată, că 
acesta se dădu brusc înapoi, de parcă ar fi văzut o stafie. 
Era oare posibil? Exact în faţa sa, cu un tomahawk în mâna 
dreaptă şi un cuţit de scalpat în stânga, stătea Winnetou, 
apaşul; iar alături de el flutura părul ca o coamă al lui 
Deadly-Gun. 

Şarpele alb o să-şi lepede otrava! strigă indianul, 
aruncând într-o parte şi într-alta pe toţi cei care-i stăteau în 
cale, şi-l prinse pe pirat de grumaz. 

Acesta vru să se scuture de duşman, dar nu izbuti. 
Colonelul îl înşfăcă şi el; într-o clipită braţele îi fură legate 
cu frânghii solide. 

Asaltul se dezlănţuise asupra piraţilor ca un coşmar. 
Surprinderea le paraliza puterile şi ultima rămăşiţă de 
curaj. 

În momentul acela se ridică chepengul şi echipajul 
prizonier al corăbiei ţâşni afară. Primul pe care-l văzură cei 
care ieşiseră dintâi a fost locotenentul Jenner. 

Ura, locotenentul Jenner, ura! Pe ticăloşi! strigară ei. 

Marinarii puseră mâna pe armele care zăceau aruncate pe 
punte; piraţii căzură între două focuri: erau pierduţi! 

Doi oameni stăteau spate în spate printre ei; cine ajungea 
în preajma lor plătea cu viaţa imprudenţa de a se fi 
apropiat. Erau Hammerdull şi Holbers. Acesta din urmă 
întoarse capul şi-i spuse prietenului său, dar în aşa fel încât 
să fie auzit de toţi. 


Dick, de crezi că acolo stă ticălosul de Peter Wolf, atunci 
sunt întru totul de acord cu tine. 

Peter blestemat nume, niciodată nu pot să-l pronunţ ca 
lumea! Unde e? 

Acolo, lângă arborele acela de hicori, pe care aceşti 
oameni minunaţi îl numesc catarg. 

Dacă-i catarg sau nu, e totuna. Vino, bătrâne coon, să-l 
prindem viu! 

Dar mai era cineva care îl zărise pe Letrier şi anume Peter 
Polter, cârmaciul. Acesta lăsase de-o parte cuțitul, pistolul şi 
toporul de abordaj, apucând o spiţă de lemn, care-i era mai 
la îndemână. Fiecare lovitură cu această armă improvizată 
dobora câte un om. În felul acesta îşi făcuse loc în mulţimea 
piraţilor, când îl văzu pe Lâtrier. În clipa următoare stătea 
în faţa lui. 

Mii de trăsnete! Asta-i Marc! Mă mai cunoşti, pungaşule?! 
strigă el. 

Cel strigat lăsă jos braţul ridicat şi se făcu alb câ varul; îşi 
recunoscuse adversarul, căruia nu-i venea nici pe jumătate. 

Vino aici, băiete, vreau să-ţi spun că ţi-a sunat ceasul! 

Cârmaciul îl apucă de păr şi de brâu, îl ridică în sus şi-l 
aruncă cu o asemenea forţă în catargul artimon, încât se 
auzi un trosnet puternic şi nefericitul căzu la pământ, făcut 
zob. Cei doi vânători ajunseră prea târziu. 

Acum, în sfârşit, piraţii îşi dădură seama că pentru ei nu 
mai exista nici o speranţă de scăpare şi depuseră armele, 
deşi, prin gestul acesta, nu puteau să obţină vreun drept la 
îndurare. 

Un „ura”, strigat din toate piepturile, răsună pe punte. 
„Swallow” răspunse cu trei focuri de tun. Ea îşi 
binemeritase faima la care şi-a mai adăugat ulterior şi alte 
onoruri, mai noi şi mai mari... 

Capitolul X La Hoboken. 

Din nou se aflau la Hoboken, la mama Dodd. Buna şi 
curajoasa doamnă nu se schimbase deloc. Dacă era vreo 
schimbare la ea, atunci nu putea fi vorba decât de faptul că 


statura ei şi aşa considerabilă, mai câştigase câţiva 
centimetri în diametru. 

Era târziu după-amiază şi se adunase un număr 
respectabil de clienţi în binecunoscuta sală de oaspeţi. 

Discuţiile se învârteau, în general, în jurul evenimentelor 
politice şi războinice ale zilei. Norocul, care până atunci se 
arătase în mod statornic favorabil stăpânilor de sclavi, îi 
părăsise definitiv. Fiecare victorie de pe câmpul de luptă 
era primită cu mare entuziasm de aceia ale căror concepţii 
concordau cu ideile umanitare şi cu politica energică a 
preşedintelui Abraham Lincoln. 

La un moment dat se deschise uşa şi intrară în sală câţiva 
marinari care, după toate aparențele, erau într-o dispoziţie 
excelentă. 

Hei, fraţilor, vreţi să auziţi o noutate? întrebă unul dintre 
ei, în timp ce, pentru a atrage atenţia asupra sa, dădu cu 
pumnul în masa cea mai apropiată. 

Ce e? Ce s-a întâmplat? Despre ce e vorba? Zi-i! 
Povesteşte! se strigă, din toate părţile. 

Ce se aude sau, mai degrabă, cei s-a întâmplat? Păi, ce 
altceva decât o bătălie navală, o ciocnire. 

O bătălie navală? O ciocnire? Unde? Cum? Când? Între 
cine şi cine? 

Unde? La latitudinea Charlestonului. Cum? Al dracului de 
vârtos. Când? Ziua nu o ştiu, dar, în orice caz, de curând. 
Între cine? Ghiciţi şi voi! 

Între noi şi rebeli! strigă careva. 

Toţi râdeau. Noul-venit râdea şi el strigând: 

Ia uite, ce băiat isteţ, să ghiceşti de îndată aşa ceva! Că 
trebuie să fi avut loc între noi şi sudişti e limpede ca apa de 
izvor, dar cum se numesc navele, asta isteţimea ta nu o să 
descopere atât de repede! 

Care sunt? Cum se numesc şi cine a învins? se auzi, de jur- 
împrejurul sălii, o furtună de întrebări. 

Ce este vasul de asalt „Florida”, ştiţi... 


A fost „Florida”? îl întrerupse mama Dodd, făcându-şi loc 
cu braţele ei durdulii printre clienţi pentru a ajunge în 
imediata apropiere a celui care relata evenimentele. 
„Florida” este cea mai nouă, mai mare şi mai puternică 
navă a sudiştilor şi, cu pintenul ei drăcesc, trebuie să fie 
absolut de neînvins. Cine a avut îndrăzneala să atace un 
asemenea Leviathan74? 

Păi, cine? Un mic locotenent, cu un vas tot atât de mic şi 
care, pe deasupra, este doar un cliper şi naviga obosit în 
jurul Capului Horn. E vorba de „Swallow” şi de locotenentul 
Walpole. 

Swallow” locotenentul Walpole? Imposibil! Împotriva 
„Floridei” nici zece crucişătoare de linie nu pot face nimic. 
Cum ar putea, atunci, unui cliper să-i vină ideea să atace un 
asemenea monstru... 

Stop! îl întrerupse mama Dodd pe vorbitor. Fii calm cu 
cliperul tău despre care habar n-ai. Eu îl cunosc pe Walpole 
şi corabia „Swallow”, mai valoroasă decât zece nave de linie 
ale tale la un loc. Dar „Swallow” se afla în apele Californiei. 

A fost, a fost, dar a primit ordin să înconjure Capul şi să 
vină la New York. Trebuie să fie o navă straşnică. Aţi auzit 
cu toţii povestea cu „l'Horrible”, pe care pusese mâna 
căpitanul Caiman în portul San Francisco şi pe care Walpole 
a recuperat-o atât de formidabil. Amândouă, „Swallow” şi 
„L'Horrible”, au navigat de atunci împreună. Au urcat 
dinspre sud, trecând prin faţa Braziliei, până sus, la 
latitudinea Charlestonului, pentru ca aici să dea de 
„Florida”, care a început imediat atacarea lor. Walpole avea 
comanda ambelor nave. Mai întâi a condus-o pe „l'Horrible” 
care, chipurile, căuta să scape de urmărire, luând-o spre 
largul mării; iar apoi a pus să se scoată toate pânzele de pe 
„Swallow” ca să pară că nava este atât de deteriorată de 
furtună, că navighează în derivă şi, în felul acesta, ar putea 
uşor cădea în stăpânirea „Floridei”. 

Da, e dat dracului acest Walpole, îşi dădu cu părerea 
mama Dodd. Continuă, continuă! 


Florida” s-a lăsat păcălită şi a început să o urmărească pe 
„Swallow” până în zona bancurilor de nisip din Black Soli, 
unde s-a împotmolit. Imediat Walpole a dat ordin să se 
ridice pânzele, a chemat-o pe „l'Horrible” la faţa locului şi a 
început să bombardeze colosul neajutorat pe care în curând 
l-a dat gata. Una din primele lovituri i-a distras cârma; până 
la urmă au ajuns chiar să ia cu asalt matahala. Lupta a fost 
a naibii de sângeroasă, dar acum „Florida” zace pe fundul 
oceanului, iar celelalte două nave sunt pe drum şi din clipă 
în clipă pot să ancoreze. 

De necrezut! De unde ştii? 

Am auzit la Amiralitate, unde cele întâmplate ar fi fost 
cunoscute mai de mult dacă telegrafele nu ar fi fost distruse 
de rebeli. 

La Amiralitate? Păi, atunci e adevărat! Mă bucur pentru 
bietul Jenner, căpitanul lui „l'Horrible”, care în felul acesta 
a participat şi el la izbândă. 

Da, e o ştire care-ţi bucură inima, spuse stăpâna localului. 
Ascultaţi, băieţi, vă ofer un butoiaş cu bere. Beţi cât vreţi şi 
cât vă face plăcere pentru preşedintele Statelor Unite, 
pentru „Swallow” şi... şi... 

În sănătatea mamei Dodd! strigă careva, ridicând paharul. 

Ura, trăiască mama Dodd! răspunseră într-un glas toţi cei 
din încăpere. 

Ura, mamă Dodd, să trăieşti bătrână şalupă! se auzi o voce 
răsunătoare de bas, prin uşa întredeschisă. 

Cu toţii se întoarseră spre omul care avea o asemenea 
voce puternică. De cum l-a zărit, mama Dodd s-a şi grăbit 
cu o exclamaţie de bucurie în întâmpinarea lui. 

Peter, Peter Polter, fii binevenit, de o sută de ori bine ai 
venit în Hoboken! De unde vii, bătrâne? Din Vest? 

Da, de o mie de ori binevenit în Hoboken, răspunse el. 
Vino, trebuie să te strâng din nou în braţe, dă-mi o 
sărutare! Halte-l? high-day! Ei, oameni buni, lăsaţi-mă o 
dată să trec! Vino aici, la pieptul meu, mon bijou! 


Îi aruncă în lături ca pe nişte fire de paie pe cei care îi 
stăteau în cale, o apucă pe stăpâna localului de cingătoare, 
o ridică spre el, în ciuda greutăţii ei, şi-i aplică un sărut 
zgomotos. 

Ea îngădui această dezmierdare, cu toată prezenţa atâtor 
martori, liniştită, de parcă ar fi fost ceva obişnuit şi de la 
sine înţeles, după care repetă întrebarea, exprimată mai 
înainte, asupra locului de unde venea cârmaciul. 

De unde? Păi, de unde dacă nu din jurul Capului Horn, cu 
„Swallow”! 

De pe „Swallow”? izbucni de pe buzele tuturor. 

Da; dacă nu aveţi nimic împotrivă, oameni buni. 

Aşadar ai fost pe „Swallow” şi ai luat parte la lupta 
împotriva „Floridei”? 

Se înţelege! Sau vă închipuiţi cumva că lui Peter Polter din 
Langendorf îi este teamă de „Florida”? 

Povesteşte-ne, povesteşte-ne, master! Ce funcţie ai pe vas? 

Acum este aici sau...? 

Stop! Văd că vă des întrebările pe gură ca tinerilor 
marinari chiuiturile când iau bătaie. Am să vă deapăn firul 
după ordinea normală a lucrurilor. Eu sunt Peter Polter din 
Langendorf, ajutor de cârmaci pe nava maiestăţii sale 
„Nelson”, apoi cârmaci pe cliperul Statelor Unite 
„Swallow”, apoi locotenent de poliţie german, în prerie, 
după care am devenit din nou cârmaci par honneur75 pe 
„Swallow” şi sunt acum... 

Bine, bine, Peter, îl întrerupse mama Dodd, pentru asta 
mai avem timp. Înainte de toate răspunde-mi mie la 
întrebări; sunt mai importante decât orice altceva. Cum e 
cu toţi oamenii aceia care au fost cu tine? Unde sunt acum? 
Cum a fost Cu Thieme, cu Heinrich Mertens şi cu Peter 
Wolf? Ce e cu „l'Horrible” şi cu căpitanul Caiman? Am 
crezut că-l căutaţi în Vest şi când colo am auzit că 
„Swallow” l-a prins pe mare. L-aţi întâlnit pe Deadly-Gun, 
sau cum îl cheamă şi oare să fi fost el adevăratul unchi? 
Cum e cu polițistul? Şi, de fapt, în ce zonă l-aţi... 


Gata bătrâno! Mai poţi respira? strigă, râzând, cârmaciul. 
Termini curând sau mai am timp să patrulez câteva ore de- 
acum încolo? Adu-mi aici o cană plină. Nu primeşti nici un 
răspuns înainte de a mi-o aduce; dar vreau mai întâi să-i 
povestesc acestui gentleman cum a fost cu „Florida”. 
Celelalte lucruri nu sunt pentru oricine, pe acelea ai să le 
afli acolo, în cămăruţă. 

Nici o picătură nu capeţi până ce nu aflu măcar puţintel 
care e situaţia! 

Da' curioasă mai eşti! Mai întreabă-mă încă o dată, dar 
câte o întrebare, pe rând şi mai pe scurt! 

Thieme? Unde este? 

Pe „Swallow”. 

Polițistul? 

Pe „Swallow”. 

Căpitanul Caiman? 

Prizonier pe „Swallow”. 

Veninosul de Marc? 

La fel. 

Unchiul, Deadly-Gun? 

E şi el aici. 

Locotenentul Walpole? 

Şi el, dar rănit. 

Rănit? Doamne, sper că nu... 

Treanca-fleanca! Câteva zgârieturi, nimic altceva, o să 
trebuiască să stea în concediu câtva timp. A fost cam 
fierbinte pe „Florida”, dar dincolo, în preria aia blestemată, 
a trebuit să trec prin cu totul alte treburi. De pildă, calul 
meu, coţcarul naibii, era un adevărat demon, provenit dintr- 
un balaur diavolesc şi nici nu pot să spun dacă nu mi-am 
rupt câteva oase călărindu-l. Dar parcă mai aveai întrebări? 

Unde este „Swallow”? 

Patrulează în faţa coastei pe un vânt potrivnic. Forster e la 
cârma ei. Între timp, căpitanul a venit cu mine pe uscat, cu 
un vas cu aburi, ca să-şi facă raportul, timp, în care eu îl 
aştept aici. 


Tu îl aştepţi aici? Aici, la mine? Atunci, o să vină să stea de 
vorbă cu noi? 

Se înţelege! Un oaspete brav de pe mare, când coboară 
ancora la New York, vine întâi la mama Dodd. Şi peste o oră 
„Swallow” va fi în port. Mai vin şi alţii, Pitt Holbers... 

Pitt Holb...? 

Dick Hammerdull. 

Dick Hammerd... 

Colonelul Deadly-Gun. 

Colonelul Deadly-Gun... 

Thieme, Treskow, micul Ben Cunning, Winnetou, apaşul, 
Şi... 

Winnetou, apa... 

Numele rostite de cârmaci rămâneau înţepenite în gura 
mamei Dodd, atât de uimită era să Vadă la ea o societate 
atât de neobişnuită. Deodată îşi dădu seama că are, ca 
gazdă, o mulţime de îndatoriri. 

pasul, continuă ea. Iar eu stau aici şi lenevesc, când peste 
un ceas va trebui să-i servesc pe toţi! Mă grăbesc, zbor, mă 
duc, Peter, să pregătesc primirea lor. Povesteşte tu, între 
timp, acestor oameni întâmplările cu „Florida”, pe care aţi 
scufundat-o. 

Da, bine, asta am să şi fac, dar ai grijă să am tot timpul 
cana plină, pentru că o bătălie pe mare trebuie şi atunci 
când e povestită, să fie ţinută la umezeală. 

Nici o grijă, cârmaciule, îl asigurară ceilalţi, o să-ţi ajutăm 
noi cu udatul! 

Atunci, bine, ascultați, oameni buni, cum s-au întâmplat 
lucrurile cu „Florida”. Lăsasem de mult în urma noastră 
Ecuatorul şi după aceea Antilele şi ne apropiam de 
Charleston. Bineînţeles, ne ţineam cât mai departe, în larg, 
pentru că Charlestonul aparţine sudiştilor care îşi trimit şi 
ei, departe în larg, corsarii şi crucişătoarele ca să pună 
mâna pe navele statelor nordiste. 

A fost şi „L'Horrible” cu voi? 


Se înţelege! De la început venea strâns în urma noastră, 
din care cauză navigam numai cu jumătate din vele, fiindcă 
noi eram mai rapizi. Astfel am mers împreună fără să fim 
observați şi, după ce am. Trecut şi prin faţa Charlestonului, 
am continuat să navigam, dar mai aproape de țărm. 

Atunci aţi întâlnit-o pe „Florida”? 

Ai răbdare, puştiule! Într-o dimineaţă, stând la cârmă 
trebuie să ştii că am primit din partea căpitanului funcţia de 
cârmaci onorific, după cum v-am mai spus, mă gândeam 
tocmai la mama Dodd şi cât de bucuroasă o să fie când o să 
ajung iară la ea. Noi ne găseam puţin mai înainte, în timp ce 
„L' Horrible” ne urma, cu toate pânzele sus, când, deodată, 
ne strigă omul de la punctul de observaţie: „Fum în direcţia 
nord-est spre est!” 

Vă închipuiţi că de îndată tot echipajul a fost pe punte, 
deoarece cu o navă cu aburi, dacă poartă flamura 
dușmanului, nu e de glumit. Căpitanul s-a urcat imediat în 
vârful catargului şi a scos luneta. După aceea a dat din cap, 
a coborât şi a pus să se desfăşoare o terţarolă76, pentru ca 
„L'Horrible” să ajungă la o distanţă de la care să poată 
comunica cu noi. După executarea ordinului, se auzi de 
dincolo: 

Aţi văzut nava cu aburi, locotenente? 

Da, sir! 

Cine ar putea să fie? 

Nu ştiu, răspunse locotenentul Jenner, nava nu are catarg 
şi nici nu se vede trunchiul; calcă adânc, foarte adânc, sir! 

S-ar putea să fie unul dintre vasele de asalt ale sudiştilor. 
Vreţi să ne depărtăm de ea? 

Fac ce faceţi şi dumneavoastră. 

Bine, atunci s-o vedem mai deaproape! 

Bine, sir, dar suntem de zece ori mai slabi. 

Mai slabi, dar mai rapizi. Cine comandă? 

Dumneavoastră. 

Mulţumesc! Ne apropiem de ea. Dacă ridică fanionul de 
luptă, atunci dumneavoastră vă retrageţi încet din faţa ei, 


înspre larg. Eu voi avea grijă ca să se ţină după mine şi o 
atrag în bancurile de nisip. Atunci veniţi dumneavoastră şi-i 
daţi să vă guste gloanţele şi obuzele. 

Bine, bine. Altceva? 

Nimic. Noi am ridicat imediat velele mari, apoi am coborât 
totul, vergi şi prăjini, ca să părem avariaţi de furtună şi în 
imposibilitate de a ne mişca şi o lăsăm să se apropie de noi 
până în bătaia tunurilor noastre. Ei ne semnalizează să 
ridicăm pavilionul; noi ridicăm steagul Statelor Unite, cu 
stele şi dungi. Ei scot la vedere cârpele statelor sudice. Era 
noua navă de asalt „Florida”, având cuirasă dublă şi pinten 
de abordaj cu care putea scufunda cea mai bună fregată. 

Şi voi aţi avut curajul s-o atacați? 

Ei, asta-i! Eu sunt Peter Polter din Langendortf şi m-am 
luptat cu ticăloşii de ogellallaşi. De ce să mă fi temut atunci 
de un lighean de tablă? O navă bună, construită din lemn, 
este mai ceva decât un dulap de fier, din care nu poţi să tai 
nici măcar o scobitoare nenorocită! Amiralul nostru, 
Farragut, spune şi el tot aşa. Deci, ei ne cer să ne predăm, 
noi însă le râdem în nas şi ne strecurăm printre gloanţele 
lor. Ei întorc ca să ne urmărească şi să-şi înfigă pintenul în 
lemnăria noastră. Eu mă feresc de ei şi reuşesc să-i evit. Ei 
întorc din nou, eu iarăşi mă feresc. Şi continuăm un timp tot 
aşa, până ce se întărâtă şi uită să mai fie prudenţi. 
Gloanţele lor nu ne fac nici un rău, trec pe deasupra 
noastră. Ei, însă, ne urmăresc, fără să mai judece, până ne 
apropiem de coastă şi acolo eşuează pe un banc de nisip, pe 
lângă care noi trecem uşor, fiindcă nu călcăm atât de adânc 
ca el. 

Bravo! Trăiască „Swallow”! 

Da, trăiască! Băieți, să bem! 

După ce a tras o înghiţitură zdravănă, de-a suflat în fundul 
cănii, cârmaciul şi-a continuat povestirea: 

Acum ne îndreptăm spre pupa lor şi, în timp ce echipajul 
se află sub oglinda apei, le distrugem cârma cu câteva 
lovituri bine ţintite şi cu asta îi terminăm. „l'Horrible” vine 


şi ea lângă noi. „Florida” nu se mai poate apăra; se 
împotmoleşte din ce în ce mai mult în nisip, apa o pătrunde; 
noi o ajutăm. După care, înălţă steagul, se predă. Îi luăm 
oamenii pe bord şi abia am terminat cu această operaţiune, 
că se şi culcă pe o parte. Valurile au înghiţit-o. 

Aşa-i trebuia! De trei ori ura pentru „Swallow”! 

Vă mulţumesc, băieţi, dar n-o uitaţi nici pe „l'Horrible”; 
are şi ea o parte din merit. 

Bravo! Ura pentru „l'Horrible”! Ciocniţi! 

Cănile se ciocniră. Afară se auziră mai multe salve de 
salut, semn că un vas intra în port. La scurtă vreme după 
aceea se auzi un concert de voci şi zgomotul unor picioare 
alergând pe stradă, de parcă ar fi avut loc un eveniment 
extraordinar. Peţer Polter se ridică, trecu la fereastră, pe 
care o deschise: 

Ei, frate, de ce aleargă oamenii? întrebă el pe unul din 
trecători. 

O veste fericită, master: „Swallow”, care a dat lupta aceea 
teribilă cu „Florida”, intră chiar acum în port. Toate vasele 
au salutat-o şi au ridicat pavilionul pentru a cinsti pe bravul 
ei căpitan. Cu toţii ne grăbim să asistăm la acostare. 

Mulţumesc, master. 

Închise fereastra şi, înapoindu-se, observă că toţi oaspeţii, 
la auzul veştii, îşi părăsiseră scaunele, uitând până şi de 
bere, pentru a participa la întâmpinarea faimoasei nave. 

Degeaba alergaţi, râse el; nu o să mai aveţi prea multe de 
văzut. Căpitanul a şi debarcat, iar cei care coboară acum nu 
sunt marinari adevăraţi, deşi au luat parte şi ei la cele 
întâmplate. Eu rămân la mama Dodd a mea, unde trebuie 
să-l aştept pe mister Walpole. 

Trecu ceva timp până când cel numit mai sus să sosească 
şi el nu închisese bine uşa, pătrunzând în local, când se nuzi 
apropiindu-se de acesta un vuiet de strigăte şi chiote de 
bucurie. O mulţime de oameni veneau dinspre port, avându- 
i în frunte pe cei ce debarcaseră de pe „Swallow”. Ei intrară 
în urma lui Walpole în încăpere, îngrămădindu-se în spatele 


eroului glorioasei bătălii de pe mare, aşa încât salonul 
mamei Dodd se dovedi neîncăpător pentru a-i primi pe toţi. 
Gazda, care între timp terminase pregătirile, plină de 
energie, se pricepu să se descurce. Ea deschise încăperea 
pentru oaspeţii de onoare, se înghesui înăuntru cu cei 
aşteptaţi şi încuie grabnic uşa în urma ei, lăsând servirea 
celorlalţi în seama angajaţilor ei. 

Welcome, sir! îl salută ea pe Walpole, care îi întinse mâna 
prietenos, ca un bun cunoscut ce-i era. 

Şi ceilalţi fură întâmpinați cu calde strângeri de mână. Ei 
luară loc şi trebuiră numaidecât să se servească din 
bunătăţile care fuseseră pregătite, în chip uimitor, Într-atât 
de scurtă vreme. 

Mamă Dodd, eşti cea mai norocoasă brigantina căreia i-am 
navigat vreodată în braţe! strigă cârmaciul, în preria aia 
sărăcăcioasă nu există nimic în afară de carne, praf de 
puşcă şi piei-roşii. În privinţa asta, pe mare lucrurile s-au 
petrecut tot cam anevoios, fiindcă am îmbarcat prea multe 
stomacuri înfometate. La tine, însă, se mănâncă şi se bea ca 
la Marele Mogul sau cum îl cheamă pe individ. Şi dacă stau 
aici o săptămână, atunci mă las spânzurat dacă nu o să faco 
burtă cât a acestui master gras, Hammerdull. 

Dacă e gras sau ba, e totuna, îşi dădu acesta cu părerea; 
numai de-ar avea ceva de mestecat în dinţi. Eu am nevoie 
mult mai mare decât toţi ceilalţi de aşa ceva, fiindcă de 
când a trebuit să-mi las bătrâna şi buna mea iapă la San 
Francisco, s-a topit toată carnea de pe mine de dorul 
animalului ăstuia drag. Nu-i adevărat, Pitt Holbers, bătrâne 
coon? 

Dacă zici tu, Dick, că iapa ţi-e dragă, atunci ea n-am nimic 
împotrivă. De fapt şi mie mi se întâmplă la fel cu animalul 
meu. La tine cum e, Ben Cunning? 

La mine? Unde se află acum calul meu îmi e indiferent, hi- 
hi-hi; principalul e că mă aflu la mama Dodd şi-mi place al 
dracului aici. 


Aşa-i în regulă, confirmă patroana. Serviţi-vă cât vreţi şi 
cât vă face plăcere. Dar să nu-ţi uiţi promisiunea, Peter! 

Care? 

De a ne povesti. 

Ah, da! Ei, dacă ne umpli cum trebuie cănile, atunci nu mai 
contează la mine câteva cuvinte în plus. Ţie îţi povestesc 
întotdeauna cu plăcere. 

În vreme ce cârmaciul povestea, tot mâncând, aventurile 
trăite, Winnetou şedea modest pe locul lui şi se servea cu 
multă măsură din felurile neobişnuite de bucate ale albilor. 
De vin nici nu s-a atins. Ştia că „apa de foc” este cel mai 
înverşunat duşman al poporului său; de aceea o dispreţuia 
şi o ura. Atenţia îi era atrasă de conversaţia aprinsă, dar 
purtată pe un ton reţinut de ceilalţi comeseni, ceea ce 
întotdeauna este un semn al importanţei subiectului. 

Cum a fost la Amiralitate? îl întrebă Deadly-Gun pe 
locotenent, care avea un braţ în eşarfă şi mai multe semne 
de răni. 

Întru totul potrivit aşteptărilor, răspunse acesta. Numire 
în gradul de căpitan şi concediu până la însănătoşire 
deplină. 

Ce se va întâmpla cu „Swallow”? 

Ea a avut de suferit şi se va duce pentru reparaţii în cală 
uscată. 

Şi prizonierii noştri? 

Îşi vor lua răsplata după fapte. 

Asta înseamnă? 

O să fie spânzurați, la ce altceva se pot aştepta nişte 
pirați? 

Piraţi? Acest Caiman pretinde că a capturat nava 
„L' Horrible” numai pentru a lupta împotriva statelor din 
sud. Nu o să scape pe chestia asta? 

Nici vorbă. Pentru că nu avea mandat pentru aşa ceva. Şi 
chiar de ar avea, el este căpitanul Caiman, cunoscut mai 
dinainte pentru negoţul cu sclavi şi alte piraterii de care 


trebuie să răspundă şi pentru care va fi spânzurat în mod 
sigur. 

Dar Miss Amiral? 

O să fie şi ea spânzurată, puteţi fi sigur de asta. Şi tot 
echipajul care a participat la capturarea vasului 
„L!Horrible”, vreau să zic, cei care, atunci când am abordat- 
o, au scăpat cu viaţă. O să sufere, probabil şi ei, tot 
pedeapsa capitală, pentru că sunt socotiți pirați. Nu cred că 
o să fie mulţumiţi de soarta care îi aşteaptă, cum o să fiţi, în 
schimb, dumneavoastră de vestea pe care v-o aduc de la 
Amiralitate. 

Deci, una bună? 

Una foarte bună. În primul rând, suma de bani pe care am 
găsit-o asupra lui Miss Amiral şi cu care voia să fugă, este 
considerată drept captură şi, ca atare, ne aparţine. În al 
doilea rând se va oferi o mare recompensă pentru că am 
reuşit să recuperăm vasul „l'Horrible” din mâinile 
căpitanului Caiman. Şi în al treilea rând, primim nişte 
premii însemnate pentru victoria noastră asupra vasului de 
asalt „Florida”. Deşi acum zace la fund, ulterior va fi 
ridicată de acolo. Aceşti bani îi împărţim între noi. Asta 
înseamnă că fiecăruia dintre noi îi revin... 

Mie nu, îl întrerupse Deadly-Gun. 

De ce nu? 

Pentru că nu primesc bani care nu-mi aparţin. 

Dar i-aţi binemeritat! 

Nu. Eu am fost numai oaspete pe nava dumneavoastră. 
Banii de captură aparţin echipajului. 

Nu aţi fost oaspete, ci combatant şi aveţi dreptul, deci, să-i 
primiţi. 

S-ar putea, dar eu nu accept nimic. Mi-am luat înapoi 
chitanţele pe care mi le furase din peşteră căpitanul 
Caiman. Una a schimbat-o, dar a cheltuit puţin din banii 
primiţi pe ea, deci sunt întru totul satisfăcut. În ce-i priveşte 
pe bravii mei trapperi, nici lor nu o să le treacă prin cap să-i 
lipsească pe ceilalţi de banii de captură. Dimpotrivă, noi 


avem să vă mulţumim dumneavoastră şi lor că ne-am 
recăpătat bunurile noastre. Spune şi tu, Dick Hammerdull, 
vrei să primeşti banii? 

Dacă vreau să-i primesc sau nu, e totuna, dar eu nu iau 
nimic, răspunse Grasul. Ce părere ai despre treaba asta, 
Pitt Holbers, bătrâne coon? 

Lunganul răspunse pe un ton cumpănit: 

Dacă zici tu, Dick, să nu-i iau nici eu, atunci nu am nimic 
împotrivă. De altminteri, nu o să-i ia niciunul dintre noi. Şi 
dacă o să fim obligaţi să-i primim, atunci partea mea să o 
primească Peter Polter, dacă nu pentru altceva, măcar ca 
să-i facem poftă să mai vină pe la noi, în Vest. Îmi place 
grozav să-l văd cum călăreşte! 

Lăsaţi-mă în pace cu caii voştri! strigă cârmaciul. Prefer să 
mă las măcinat şi făcut pesmeţi, decât să mă mai urc 
vreodată pe o asemenea bestie cum a fost tarif pasul pe 
care am umblat ultima dată. Mai mult nu spun, pentru că 
ceea ce aş putea spune e mai bine să nu fie rostit, atâta 
greață mi-a produs această întâmplare. 

Nici nu e nevoie să mai faci pe vestmanul, spuse Walpole. 
Am amintit la Amiralitate cât de mult îţi datorăm şi cât de 
curajos te-ai comportat. Se vor gândi la dumneata în mod 
sigur şi primul post liber o să ţi-l încredinţeze dumitale. O 
să ai o funcţie de care o să poţi fi mândru! 

E adevărat? Într-adevăr? V-aţi gândit la mine când v-aţi 
aflat printre oamenii aceia de seamă? 

Da. 

Şi vor să-mi încredinţeze un astfel de post? 

Mi s-a promis în mod categoric. 

Vă mulţumesc, sir, vă mulţumesc! Am să fiu repede 
avansat! Ura Ura Ura! Peter Polter va... 

Ce urli aşa, bătrâne lup de mare? îl întrerupse patroana 
localului, care tocmai intra pe uşă. 

Mă mai întrebi? îi răspunse el. Dacă sunt un lup de mare, 
trebuie să urlu! Şi am toate motivele pentru asta. Ştii tu, 


bătrână mamă Dodd, că urmează, pentru meritele mele 
deosebite, să devin amiral? 

Amiral? începu ea să râdă. Asta o cred, pentru că ai stofă 
de aşa ceva şi eu ţi-o doresc din toată, inima. Cum e, însă, 
cu noua ta meserie de care eşti atât de mândru şi de care 
eşti legat cu tot sufletul? 

Noua mea meserie? Care? 

Vestman, vânător de animale cu blană, vânător de 
castori... 

Taci! Nici o vorbă mai mult despre asta, dacă nu vrei să o 
încurci rău cu mine! Atunci când mă urc pe un cal nu ştiu 
niciodată unde va ajunge. Dar dacă sunt pe puntea unei 
nave bune, atunci îi cunosc exact ruta şi nu pot cădea din 
şa. Deci, voi rămâne un bătrân lup de mare, cum am şi fost 
tot timpul... chiar şi pe spinarea unei bestii viclene cu patru 
picioare. 

Se făcuse seară, oamenii începeau să se gândească să 
meargă la culcare. Mama Dodd pregătise cele mai bune 
camere pentru oaspeţii ei. 

Deadly-Gun ieşi puţin cu nepotul său în grădina ce ţinea 
de localul mamei Dodd. Tocmai îi spunea: 

Am stat multă vreme în cumpănă, dar o dată ce am ajuns 
aici, în răsăritul continentului, atunci, fie, te însoțesc dincolo 
de ocean. 

Şi rămâi pentru totdeauna la noi, dragă unchiule? 

Colonelul dădu uşor din cap. 

Când te-a prins o dată preria, băiatul meu, nu te mai lasă 
niciodată. Am să rămân un timp dincolo, după care am să 
mă reîntorc la trapperii mei. Preria, care ne oferă spaţiu 
fără sfârşit pentru o viaţă liberă, are loc destul pentru noi şi 
când murim. 

Ajunsese tocmai în colţul grădinii, în care creşteau câţiva 
tei frunzoşi, când observă o siluetă întunecată, întinsă pe 
iarbă. 

Cine e acolo? întrebă Deadly-Gun. 


Se apropiară de mogâldeaţă., Cine e aici? întrebă şi 
Thieme. 

Silueta se desfăşură din pătura în care era învelită şi se 
ridică. Era Winnetou. 

Wigwamul în care dorm fraţii mei albi este foarte frumos, 
dar fiul preriei se împacă mai bine cu aerul proaspăt şi 
sclipirea stelelor. Apaşul se va odihni între firele ierbii şi o 
să se acopere cu norii cerului, cum o fac din copilărie toţi 
fraţii lui. Howgh! 

Capitolul 1 În faţa Toulonului. 

Era într-una din zilele anului 1793. De mai multe 
săptămâni, câmpiile îmbelşugate ale ținutului Provence 
justificau pe drept cuvintele Bibliei: „Cerul se va întinde 
deasupra ta ca bronzul arzător şi pământul sub tine ca 
metalul înroşit”. 

În ziua aceea, încă de dimineaţă, la orizont se îngrămădiră 
nori groşi, spintecaţi de fulgere, însoţite de tunete 
puternice. 

Ploua cu găleata şi ar fi fost imprudent să te expui furtunii 
fără de altă protecţie decât hainele de pe tine. Satul era 
pustiu. Totuşi un om se aventurase, pe micul drum care 
trecea printre măslini şi vii, spre micul orăşel Beausset. 

Hainele uşoare de vară pe care le purta erau atât de 
muiate de apă, încât se lipiseră pe el ca o a doua piele. 
Furtuna nu operase nici o schimbare pe faţa-i surâzătoare. 
El continua să înainteze cu pasul domol al unui excursionist 
care n-are motive speciale să se grăbească. 

Sosi astfel la cotitura unui drum, în faţa unei căsuțe pe 
care se putea citi, cu toate că literele erau pe jumările 
şterse: „Cabaretul77 lui Roussillot”. 

Călătorul se opri şi, dându-şi boneta pe ceafă, fără să se 
sinchisească de ploaia care-i uda faţa, se postă cu mâinile în 
şolduri, în faţa inscripţiei, pentru a examina casa. 

Cabaretul lui Roussillot! strigă el. Rămâne de văzut dacă 
acest Roussillot este şi autentic! Magherniţa nu prea îmi 
inspiră încredere. Nu cred să mă ud mai mult decât sunt 


dacă mi-aş continua drumul; cel puţin, nu voi avea de-a face 
decât cu apa curată a hui Dumnezeu. Căci dacă apa este un 
dar minunat al cerului nu înseamnă că trebuie să o găsesc 
şi în vin. Este mai prudent, cred, să navighez mai departe şi 
să-mi arunc ancora tocmai la Beausset. 

Pe când era gata să pornească din nou la drum, uşa 
cabaretului se deschise, pentru a lăsa să treacă un om, în 
care se putea recunoaşte cu uşurinţă pe proprietarul 
cârciumii. 

Ei! Dragul meu, încotro? strigă el cu o voce pătrunzătoare 
şi răguşită. Vrei cu tot dinadinsul să te îneci în acest potop? 
Nicidecum! Nu mă tem de apa cerului, ci numai de aceea 

care s-ar putea găsi în butoaiele tale. 

Greşeşti, căci şi eu am aceleaşi gusturi ca şi dumneata şi 
nu-mi stă în fire să otrăvesc un cetăţean de treabă cu un vin 
prost. 

Te cred pe cuvânt şi ca dovadă voi face aici o escală de 
cinci minute. Hol?! Un nou venit pe bord! strigă călătorul 
intrând în sală. 

Mica odaie din care se compunea întreg cabaretul avea în 
acel moment mai mult aspectul unui corp de gardă, căci era 
plină de soldaţi şi, în afară de hangiu şi de noul sosit, nu se 
mai afla acolo decât un singur civil. Acesta era un misionar 
al „Sfântului Spirit”, al cărui ordin fusese fondat în 1703, la 
Paris, de către abatele Desplaces, Vincent Le Bărbier şi ]. H. 
Garnier. 

Preotul şedea într-un colţ al localului, tăcut şi părea mult 
mai ocupat cu gândurile sale proprii decât cu ceea ce-l 
înconjura. Trebuie să fi fost dotat cu un curaj excepţional, 
pentru a îndrăzni să se arate acestor soldaţi grosolani şi 
brutali, în momentul când în Franţa se desfiinţau toate 
ordinele religioase şi când se cereau preoţilor prestarea 
jurământului „civic” sub pedeapsa de a fi trataţi drept 
rebeli. Era deci o îndrăzneală fără pereche aceea de a 
cuteza să porţi un costum preoţesc în faţa acestor soldaţi ai 
Revoluţiei şi, mai mult, pe jumătate beţi. 


Un sergent-major bărbos interpelă pe călător: 

Hei! 'Tu, de colo, cetăţene, de unde vii? 

Din Durance. 

Unde te duci? 

La Beausset. 

Ce să faci acolo? 

Să văd un prieten. De ce atâta grijă pentru persoana mea. 
Te deranjează? 

Poate. 

Ah! Ah! Ah! răspunse omul cu o voce joasă, fără ironie. 

Şi încrucişând braţele începu să-l privească pe subofițer 
cu un ochi în care se puteau citi toate sentimentele, în afară 
de acela al admiraţiei. Exteriorul său impunea: putea să 
aibă cel mult douăzeci şi trei de ani, dar fruntea sa înaltă, 
tâmplele sale largi, sprâncenele frumos arcuite, privirea 
pătrunzătoare, nasul în formă de cioc de vultur, gura 
energică, tenul bronzat de soare, umerii masivi, talia suplă 
îi reliefau maturitatea şi puterea puţin obişnuită. 

Răspunsul meu te miră, cetăţene? reluă subofiţerul. Crezi 
că fiecare poate să meargă după bunul său plac la cartierul 
general din Beausset? 

Nu, nu o cred. Dar crezi tu, la rândul tău, că trebuie să-ţi 
cer tocmai ţie voie? 

Ajunge! Fiecare cetăţean are datoria de a veghea asupra 
securităţii armatei. Cum te cheamă? 

Robert Surcouf, replică celălalt pe un ton puţin sarcastic. 

Care îţi este meseria? 

Marinar. 

Ah! De aceea te bălăceşti în apă tot atât de nesimţitor ca o 
rață! Cum îl cheamă pe prietenul pe care te duci să-l vezi? 

Cetăţeanul grenadier Andoche Junot. 

Andoche Junot, fostul avocat? Este un camarad bun, cum |- 
ai cunoscut? 

I-am făcut cunoştinţa la Bussyle Grand, unde s-a născut. 

Bine. Junot se află în compania mea şi te voi duce ia el. Dar 
mai înainte, vei bea cu noi din vinul casei. Este faimos, după 


cum te vei convinge singur. 

Hangiul tocmai aducea câteva sticle din renumitul vin; cei 
de faţă se grăbiră să le golească în contul marinarului. 
Acesta porunci să se mai aducă un rând şi, văzând că 
obrazul hangiului se întunecă de teamă că nu va fi plătit, 
scoase din buzunar un pumn de asignate78 şi le aruncă pe 
masă. Nu trebuia mai mult pentru a asigura pe toată lumea 
că e solvabil şi a-l linişti pe hangiu. 

În acest moment, sergentul-major zări preotul care şedea 
în colţul său şi, înaintând spre el, îi întinse paharul, 
vorbindu-i pe un ton cazon: 

Ridică-te, cetăţene, ia acest pahar şi bea în sănătatea 
Convenţiei, care l-a renegat pe papa. 

Preotul se sculă într-adevăr; dar în loc să facă cum i se 
ceruse, rosti cu voce blândă dar hotărâtă: 

Dumnezeu nu ne-a copleşit cu darurile sale pentru ca noi 
să-l jignim. Vinul este adevărul şi nu trebuie să ne facă să 
minţim. Beau în sănătatea Sfântului Părinte de la Roma. 
Îngerii cerului să-l protejeze! 

Şi se pregăti să bea, când cu o lovitură sergentul-major îi 
aruncă paharul pe jos, unde se sparse în zeci de bucăţi. 

Ce-ai spus? strigă subofiţerul. Nu ştii că în frumoasa 
noastră Franţă, papa a fost detronat? Îţi ordon să retragi 
cele ce-ai spus! 

Atunci interveni un alt militar, tambur-major: 

Opreşte-te, camarade! zise el. Pentru ce i-ai spart 
paharul? 

Întorcându-se spre crâşmar, adăugă: 

Cetăţene hangiu, adu un alt pahar plin. lată un civil care 
face parte cu siguranţă dintre rebeli; îl vom pune ia 
încercare şi vai de el dacă va confirma bănuiala. 

Paharul fiind adus, tamburul-major îl întinse preotului. 

Acum, cetăţene, vei bea şi vei striga: trăiască republica, 
jos cu papa! 

Preotul păli vizibil; dar ochii săi străluciră fanatic. Ridică 
paharul şi strigă să audă toată lumea: 


Trăiască Sfântul Părinte, jos cu inamicii săi şi ai Franţei! 

Strigăte de oarbă furie îi răspunseră; douăzeci de braţe se 
întinseră spre el gata să-l lovească. Dar înainte ca să fi 
putut fi atins de cineva, străinul sărise de pe scaunul său şi 
se aşezase între ei şi preot, protejându-l cu corpul său. 

Cetăţeni, vreţi să-mi faceţi o plăcere? vorbi Surcouf, 
adresându-se soldaţilor. 

Care? îl întrebară furioşi şi bănuitori. 

Aveţi bunătatea de a stoarce mai întâi de apă vestonul 
meu, înainte de a-l atinge pe acest om. 

Soldaţii, înşelaţi de cordialitatea vocii sale şi de surâsul 
său cu multiple semnificaţii, nu înţeleseră imediat sensul 
vorbelor sale; expresia ochilor săi îi pironi însă pe loc. 

Puțin ne interesează vestonul tău! răcni sergentul. Dă-te la 
o parte, cetăţene Surcouf, ca să-l învăţăm minte pe acest 
ipocrit al litaniilor... 

Lăsaţi-mă mai întâi să beau un pahar cu sfinţia-sa. 

Şi luând paharul din mâinile preotului, i se adresă onctuos: 

Care-ţi este numele, părinte? 

Mă numesc fratele Martin. 

Ei bine, frate Martin, permite-mi să beau în sănătatea ta şi 
în aceea a tuturor oamenilor curajoşi care nu se tem să 
spună adevărul. În sănătatea frumoasei Bretania, unde m- 
am născut; în sănătatea Franţei, patria mea; pentru 
triumful credinţei noastre şi pentru fericirea tuturor 
servitorilor demni ai sfintei noastre biserici. Şi dintr-o 
răsuflare goli paharul. 

Urmă o tăcere de câteva secunde, apoi izbucni o furtună 
de strigăte, de pumni care se întindeau şi de corpuri care 
se avântau. Dar tamburul-major, întinzând braţul, reţinu 
încătuşată furia colectivă. 

Opriţi! Camarazi, strigă el; un soldat nu trebuie să atace 
decât după anumite reguli. Acest om, care pretinde că se 
numeşte Surcouf, nu prea are aerul unui marinar ci alunui 
emisar deghizat al papei. Îl vom întinde pe această bancă şi 
îl vom interoga cu lovituri de baston. Apucaţi-l! 


Doi oameni se apropiară de Surcouf. Nici nu-l atinseră 
bine şi două lovituri formidabile zvârli pe unul la dreapta şi 
pe altul la stânga. Un strigăt de furie ieşi din piepturile 
multora de aici şi destui năvăliră asupra preotului şi 
apărătorului său. Se auzi un pârâit. Surcouf rupse piciorul 
unei mese şi se ajută de el atât de bine, încât doi din cei 
care atacau, loviți în moalele capului, se prăbuşiră pe jos, în 
timp ce alţii se dădură înapoi cu figurile înspăimântate. 

Acum, mă credeţi că sunt un marinar? strigă Surcouf. În 
orice caz v-aţi convins că ştiu să mânuiesc bara. Aşa îmi 
mulţumiţi pentru vinul pe care l-am plătit, ticăloşilor? Aveţi 
curajul să atacați doi oameni pentru că sunteţi peste 
treizeci! Hai, întindeţi-l pe Surcouf pe bancă, dacă vă dă 
mâna...! 

Înainte, la atac! urlă spumegând sergentul-major. 

Surcouf începu să învârtească din nou bucata sa de lemn. 
Ar fi sfârşit, totuşi, să cadă sub numărul prea mare al 
adversarilor săi, dacă o voce limpede şi puternică n-ar fi 
tunat pe un ton sever de comandant. 

Încetaţi imediat!... Ce s-a întâmplat? 

Cel care vorbise se afla în pragul uşii. Era slăbuţ şi de talie 
mică, faţa sa colţuroasă era bronzată, fruntea-i largă 
umbrită de o pălărie cu trese, iar corpul îl avea înfăşurat 
într-o manta ofiţerească. 

La vederea sa, soldaţii speriaţi se dădură înapoi şi-l 
salutară cu cel mai adânc respect. Părea să aibă douăzeci şi 
patru de ani, obrazu-i imberb era impasibil, dar ochii săi 
profunzi priveau la rând pe fiecare soldat în parte pentru a 
se opri asupra aceluia care era cel mai înalt în grad. 

Dă-ţi raportul, cetăţene tambur-major, îi porunci el. 

Militarul, a cărui frunte era udă de sudoare, răspunde pe 
scurt într-un stil cazon ostăşesc: 

Se află aici un preot, domnule colonel şi un emisar al 
papei, care ne-au insultat. 

Şi voi le răspundeţi cu bătaia... Cine este emisarul? 

Omul cu piciorul mesei în mână. 


De unde ştii că este un emisar? 

O presimt şi nu mă înşel. 

Foarte bine. E rândul lui să vorbească. 

Surcouf înaintă fără teamă, cu privirea aţintită asupra 
ofițerului: 

Numele meu este Surcouf, cetăţene colonel. Pot să-l aflu şi 
pe al dumitale? 

Mă numesc Bonaparte, răspunse acesta cu vocea rece, 
atonă, o voce greu de uitat. 

Ei bine, eu sunt un marinar. Mă duceam la Beausset să mă 
văd cu un prieten, Junot, avocat şi cetăţean grenadier. M- 
am oprit aici şi am oferit de băut acestor soldaţi, când, pe 
neaşteptate, l-au silit pe acest venerabil preot să bea, 
silindu-l să-şi blesteme şeful, pe Sfântul Părinte. La refuzul 
acestuia, au vrut să-l lovească; dar, cum el este un om al 
păcii în sutană, nu prea ştie cum să se bată şi de aceea l-am 
apărat eu cu un picior smuls de la masă. Atunci au ajuns la 
concluzia că sunt un emisar al papei. N-are importanţă! Un 
marinar brav apără întotdeauna pe acela care este atacat 
pe nedrept şi, mulţumesc lui Dumnezeu, mai sunt încă 
destule picioare de mese pe aici. 

Un zâmbet discret, care dispăru aproape imediat, apăruse 
pe buzele colonelului, care se întoarse spre soldaţii săi, 
privindu-i tăios: 

Cetăţene tambur-major, te vei duce imediat la arest 
împreună cu ceilalţi. Soldaţii salutară şi ieşiră. 

Bonaparte se adresă cu o voce mai domoală preotului: 

Cine eşti, tu? 

Fratele Martin, din ordinul misionarilor „Sfântului Spirit”, 
îi răspunse acesta cu o voce timidă. 

Nu mai există nici un ordin. Ai depus jurământul de 
cetăţean? 

Nu, eu nu depun jurământ decât în faţa bisericii. 

Vom vedea. Cât despre tine, zise el marinarului, am mai 
auzit de numele tău. Ştii ceva despre „Runner”? 


Da, este un vas englez pe care trebuia să-l condu? Printre 
stâncile care nu se vedeau din apă şi pe care i-am făcut să 
eşueze special pe un banc de nisip. 

Un fulger trecu prin ochii colonelului. 

Ah! Tu erai acela, reluă el. Ştii că viaţa îţi atârnase de un 
fir de păr? Ori habar n-aveai?! 

O ştiam prea bine; dar puteam să conduc duşmanul în 
port? Am sărit peste bord şi am reuşit să ajung la țărm, cu 
toate că gloanţele îmi bâzâiau ca bondarii pe la urechi. 
Englezii sunt nişte ochitori proşti, domnule colonel. 

Vom vedea într-una din zilele acestea dacă ai dreptate. 
Pentru ce ai trecut de partea preotului care nu vrea să 
depună jurământul? 

Pentru că era de datoria mea; sunt un bun catolic şi am 
băut în sănătatea papei. 

Ce prostie! Pentru ce ai avut nevoie s-o faci şi să mi-o şi 
spui?... Văd că mi-ai rănit câţiva soldaţi. 

Da. Am fost în legitimă apărare. 

Va trebui să răspunzi în faţa judecătorilor. Veţi fi arestaţi 
amândoi şi veţi fi duşi la Beausset, dar tu vei avea 
permisiunea să-l vezi pe prietenul tău Junot. Adio. 

Micul ofiţer se răsuci pe călcâie şi părăsi sala. O clipă după 
aceea pleca în galop, urmat de însoțitorii săi, în timp ce trei 
soldaţi veneau să aresteze pe cei doi străini şi să-i ducă la 
Beausset. 

La drum, zise Surcouf, dând drumul lemnului, tocmai acolo 
voiam să mă duc şi eu! 

Eu însă nu, replică fratele Martin, voiam să ajung la 
Sisteron. 

Te vei duce mâine. Începând cu azi, vei fi invitatul meu la 
Beausset; dar mai înainte să bem un pahar de vin cu aceşti 
trei bravi cetăţeni. Vinul este foarte bun şi mai trebuie să 
plătesc şi masa pe care am sfărâmat-o. 

Beausset era un orăşel mic în care exista o ţesătorie şi în 
împrejurimile căruia se producea untdelemn şi un vin roşu 
bunicel. 


De îndată ce sosiră, prizonierii fură conduşi la cartierul 
general al comandantului şef Carteaux şi închişi într-o odaie 
mică, întunecoasă. 

lată-ne în sfârşit ancoraţi, făcu Surcouf haz de necaz. Din 
nefericire nu avem nici un hamac şi nici un pat; să sperăm 
însă că vom ieşi în curând de aici. 

În privinţa mea, n-am nici o speranţă! suspină fratele 
Martin. Nu ştii că acum nu există o crimă mai mare în 
Franţa decât aceea de a sfida ordinele Convenţiei? Am 
depus un jurământ în faţa bisericii şi cu asta am terminat. 
Prevăd zile triste pentru mine, dar voi continua să fiu fidel 
jurământului făcut. 

Surcouf apucă mâinile camaradului său şi, cu o voce 
tulburată de emoție, îi răspunse: 

Dumnezeu să te răsplătească, frate Martin! Mulţi au 
murit, dar şi mai mulţi s-au exilat de bunăvoie sau au rămas 
curajoşi în patrie pentru a combate hidra necredinţei şi a 
violenţei. Nu sunt chiar atât de nepăsător cum par. Prevăd 
că va veni un timp când se va renega Sfântul sfinţilor: vor fi 
bătălii mari; râuri de sânge vor curge pentru lupta 
gigantică a unuia singur contra tuturor, îmi iubesc ţara, 
după cum un fiu îşi iubeşte mama şi este de datoria mea s-o 
ajut la nevoie şi la primejdie. Mi-am oferit aşadar serviciile 
mele naţiunii, dar m-au refuzat. Forţat să părăsesc Parisul 
din cauza câtorva cuvinte compromiţătoare, am venit să fac 
ultima tentativă la Toulon. Vreau să vorbesc generalilor 
Carteaux şi Doppet şi de asemenea şi acestui colonel 
Bonaparte, care va deveni sigur cineva. Poate că voi reuşi 
să obţin ceea ce mi s-a refuzat până acum. 

Preotul privea cu mirare metamorfoza petrecută cu 
tovarăşul său Nu mai avea în faţa lui un adolescent vesel şi 
nepăsător, ci un bărbat serios, grav, a cărui privire 
clarvăzătoare părea că citeşte în viitor şi care vibra de 
măreţia unui scop nobil şi demn. 

Dragul meu, vorbi fratele Martin, cuvintele care ies din 
gura ta sunt acelea ale unui om care ştie să tâlcuiască 


semnele înaltului. Orice îţi va rezerva viitorul, aminteşte-ţi 
întotdeauna de acest adevăr veşnic: omul nu face bine 
decât prin Dumnezeu; lasă-te condus de lumina Lui pe care 
n-o va putea stinge nici Convenţia, nici Revoluţia şi nici alte 
mode politice în viitor. 

Uşa se deschise; Surcouf era chemat ca să fie dus la 
generalul comandant şef. Trecu un oarecare timp înainte de 
a se înapoia şi fu rândul lui Martin să se înfăţişeze În faţa 
judecătorilor săi. Îi ceruseră din nou să depună jurământul 
de cetăţean şi, la refuzul acestuia, fusese reţinut ca 
trădător. Surcouf se informă ce avea de gând să facă. 

Ce vrei să fac? răspunse demnul ecleziast: eu sunt un 
mijlocitor al cuvântului şi nu un om al spadei. Se va 
întâmpla cu mine ceea ce s-a mai întâmplat şi altora: voi fi 
dus la Paris şi acolo mă vor face să dispar. 

Nu la Paris îţi vor face de petrecanie, ci pe drum vei 
dispărea, dacă nu voi interveni eu, zise marinarul. Şi voi 
interveni, tot atât de sigur cum mă numesc Robert Surcouf. 

Dar vei putea face ceva pentru mine? Doar şi tu eşti 
prizonier. 

Dar nu pentru mult timp. Generalul Carteaux s-a convins 
că nu sunt un emisar, ci un marinar cinstit. Mai sunt însă 
oamenii care au fost răniţi de mane şi în această privinţă va 
trebui să se pronunţe colonelul Bonaparte. Sper că nu 
peste mult timp o să fiu liber. 

Cine poate fi sigur de ceea ce se va întâmpla mâine? 
Credeam că voi putea părăsi Franţa prin Briancon, trecând 
prin Gap sau Embrun şi iatâă-mă reţinut prizonier aici. 

Prin Gap şi Embrun?... Se vede că tu cunoşti mai bine căile 
cerului decât ale pământului. Acolo se află două fortărețe 
care se opun la orice fugă pe acel drum şi, mai mult, toată 
regiunea, de la Toulon şi până la graniţa italiană, este 
înţesată de soldaţi a căror vigilenţă este literalmente 
imposibil de înşelat. Nu pot înţelege, de altfel, pentru ce ai 
intrat într-un han ca să scapi de spioni. 


Hangiul îmi este rudă; m-a ascuns mult timp şi mă 
pregăteam să fug, când furtuna a silit soldaţii să caute aici 
adăpost. 

În orice caz, dacă nu va exista posibilitatea de a fugi pe 
uscat, ne rămâne marea. 

Cum voi ajunge pe bordul unei corăbii, când n-am nici 
prieteni şi nici bani? 

Te poţi bizui pe ajutorul meu. 

Tăcură, căci uşa se deschise din nou, pentru a lăsa să 
treacă de data aceasta un grenadier, care nu era altul decât 
Junot. Acesta din urmă era încă simplu soldat Trei zile mai 
târziu, avansat sergent, scria sub dictarea lui Napoleon, 
când un obuz explodă lângă el şi îi acoperi hârtiile, de care 
se servea, cu pământ. 

Bravo! strigă Junot, nu vom avea nevoie de cenuşă pentru 
a usca cerneala. 

Prin această frază el fu remarcat de Napoleon, care nu-l 
mai pierdu din vedere şi, în 1804, Junot deveni general de 
divizie şi guvernator al Parisului. 

Nici prin gând nu-i trecea grenadierului că într-una din 
zile va deveni duce d'Abrantes. Pentru moment, era fericit 
că-l revedea pe prietenul său Surcouf. Acesta din urmă îi 
aduse la cunoştinţă că dorea să fie întrebuințat în marină şi 
că fusese din nou respins de generalul Carteaux. 

Din nenorocire, Junot nu putu să facă nimic altceva, decât 
să-i îndulcească captivitatea, procurându-i alimente şi 
lumină, apoi abandonă pe cei doi prizonieri destinului lor. 

A doua zi, după-amiază, veni un planton să-l caute pe 
marinar pentru a-l conduce în faţa lui Bonaparte. Acesta se 
afla într-o redută, de unde se bombarda Toulonul. 

Oraşul era sub ocupaţia englezilor şi spaniolilor reuniți, 
comandaţi de amiralul Hood şi Convenţia făcea eforturi 
disperate pentru a recuceri portul. Din nenorocire, 
generalii Carteaux şi Doppet erau nişte incapabili ca 
militari: primul era pictor, iar cel de al doilea medic. 
Napoleon le fusese trimis ca ajutor. 


Corsicanul discuta cu cei doi generali şi se prefăcu că nu 
remarcă sosirea lui Surcouf. 

Nu mă puteţi înlătura convingerea, zicea el. Dacă aceasta 
va continua, vom rămâne luni întregi în faţa Toulonului, fără 
să obţinem nici un rezultat. Ce pot face tunurile noastre în 
faţa fortăreței şi a flotei? Trebuie să cerem întăriri din 
Marsilia: este necesar să bombardăm nu numai fortul, ci în 
special vasele inamice. Din moment ce flota va fi distrusă, 
oraşul nu va rezista mult timp. Daţi-mi depline puteri şi vă 
promit că, în mai puţin de cincisprezece zile, Toulonul se va 
găsi în mâinile noastre. 

Prea multă îngâmfare nejustificată, răspunse Carteaux cu 
aroganță. Să presupunem că vom izbuti să distrugem flota, 
cum vom putea cuceri fortărețele? 

Să se aducă tunuri şi muniții, să se mărească cu patruzeci 
de mii de oameni numărul asediatorilor şi să atacăm în 
momentul oportun. N-am avut încă timpul de a examina 
totul, dar trebuie să existe un punct de unde i-am putea 
găsi inamicului călcâiul lui Ahile. Prin acel loc vulnerabil, îi 
vom învinge cu uşurinţă. 

La ultimele cuvinte, Sourcouf înainta spre ofiţeri. 

Cer iertare, cetăţeni, că intervin în discuţie dar mă ofer să 
vă arăt chiar eu acest călcâi, cum i-aţi zis. 

Carteausx îl opri pe marinar cu un gest sever, în timp ce 
Doppet îi întorcea spatele sfidător. Napoleon îl scrută pe 
interlocutor cu privirea, încercând să-i citească gândurile: 

Îndrăzneşti cam multe, cetăţene Surcouf! răspunse el. 
Când ofiţerii vorbesc, oricare altul trebuie să tacă, în 
special când mai eşti şi prizonier. Despre care loc vulnerabil 
vrei să vorbeşti? 

Cetăţene colonel, vezi locul acela, un loc destul de înalt 
între cele două porţi ale oraşului? Dacă îl vei ocupa, vei 
putea bombarda flota pe toată întinderea ei, apoi, vei putea 
distruge fortificațiile, obţinând astfel în două sau trei zile 
predarea oraşului. Singur te poţi convinge că, din acest 
punct, este foarte uşor să ţinteşti fortul Malbosquet. 


Bonaparte cercetă cu atenţie orizontul, apoi, întorcându- 
se spre cei doi generali, zise: 

Acest om are dreptate. Propun cetăţenilor generali să ia în 
consideraţie cât mai repede planul său, pe care eu îl susţin 
în întregime. 

Sfatul unui prizonier! strigă Carteaux; nu ţi-e ruşine? 

Bonaparte rămase neclintit. Ofensa celuilalt trecu pe lângă 
el fără să o comenteze cum s-ar fi cuvenit. Cu o voce seacă 
şi incisivă, izbucni totuşi; 


Da, domnilor, e de datoria mea ca strateg militar să urmez 
sfatul bun al cuiva... Am obiceiul să folosesc orice povaţa 
bună, indiferent de la cine emană ea şi vă rog să ordonaţi 
fortificarea şi ocuparea cât mai curând a cotei în discuţie. 
Dacă englezii ne-o vor lua înainte, va trebui să sacrificăm 
un număr enorm de vieţi omeneşti pentru a recâştiga 
superioritatea. 

Colonele... începu Carteaux cu un ton furios. 

Dar Doppet, apucându-l de braţ, îl scoase afară. Bonaparte 
îi urmări cu o privire severă. 

Totuşi vor face aşa cum vreau eu, murmură el, adresându- 
se lui Surcouf: planul tău este bun. Cum de ai putut să-ţi dai 
seama de acel punct strategic, tu, un simplu marinar? 

Am fost elev al Academiei navale, răspunse Surcouf 
râzând. Marinarul îşi are strategia şi tactica sa întocmai ca 
un ofiţer de uscat. Cetăţene colonel, sunt fericit că pot, în 
sfârşit, să-ţi vorbesc. Sunt prizonierul tău şi probabil că mă 
vei pedepsi pentru că am lovit câteva căpăţâni. Accept 
sentinţa ta, dar, odată pedeapsa executat ăi voi căuta să te 
revăd pentru a-ţi adresa o rugăminte: 

Spune-mi care? 

Nu, nu încă. Trebuie mai întâi să-mi execut pedeapsa. 

Bonaparte încruntă uşor din sprâncene: marinarul îi forţa 
mâna. 

Vorbeşti cu multă îndrăzneală. În general, la vârsta ta, 
oamenii sunt mai timizi, căci de-abia încep să-şi dea seama 
de viaţă. 

Atunci şi tu, răspunse marinarul zâmbind. Nu numărăm 
oare acelaşi număr de ani? 

Fără să ţină seama de această replică, Bonaparte continuă 
impasibil: 

Ai merita, desigur, să fii pedepsit pentru că ai vătămat 
soldaţii Convenţiei. Totuşi, ţinând seama de sfatul pe care 
mi l-ai dat, te iert. Acum cred că poţi să-mi adresezi 
rugămintea. 


Mulţumesc cetăţene colonel, ea va fi scurtă. Daţi-mi un 
vas. 

Corsicanul privi mirat spre marinar. 

Un vas? repetă el. Ce vrei să faci cu un vas şi de unde vrei 
să-l iau? 

Citeşte mai întâi aceste hârtii, zâmbi larg Surcouf, 
întinzându-i un teanc cu certificate ce purtau nişte sigilii 
mari. 

Bonaparte, după ce le citi, i le înapoie cu un aer gânditor. 

Perfect! zise el. Sunt puţini oameni de vârsta ta care s-ar 
putea lăuda cu astfel de certificate. Eşti îndemânatic şi 
curajos. Convenţia va avea ochii pe tine. 

Convenţia nu se sinchiseşte de mine! 

Ai fost la Paris? 

Am fost, am fost la Le Havre, Brest, Nantes, Rochelle, 
Bordeaux şi Marsilia. Am vizitat pe toţi funcţionarii marinei 
până la ministru: toţi m-au făcut să înţeleg că n-au nevoie 
de mine. 

Bonaparte îl privi cu zâmbetul unui uriaş care aude pe un 
pitic vorbind de acţiuni eroice: 

Care sunt ideile tale? întrebă el. 

Acelea ale unui om simplu, care nu se lasă antrenat de 
fantasmagorii. Forma guvernământului nostru se află în 
contradicţie cu aceea a guvernămintelor ţărilor vecine; 
interesele noastre sunt contrare cu ale lor şi nu pe calea 
păcii vom ajunge la o înţelegere. Mai mult, chiar în sânul 
Republicii se află capacităţi şi forţe nenumărate care 
posedă o putere de expansiune fără limită; unul singur va 
ajunge ca să dărâme acest edificiu încă neisprăvit. Religia 
este inima naţiunii, Republica vrea să i-o smulgă, fără să-şi 
dea seama că prin aceasta ea însăşi se condamnă la moarte. 
Franţa se află în ajunul unor lupte grele, atât în afară cât şi 
în interior. Are nevoie deci de o putere terestră şi maritimă, 
nu numai din punct de vedere defensiv, ci şi ofensiv, la 
nevoie. Are o armată vitează de uscat şi generali buni; dar 
flota oi este insuficientă. Nu ne lipsesc marinarii, ci 


corăbiile de război şi ofiţeri de marină capabili să-l 
împiedice pe inamic să se aprovizioneze. 

Şi tu ai fi unul din aceşti ofiţeri? 

Da. Să mi se dea o corabie şi o voi dovedi. 

Eşti atât de sigur pe tine, încât s-ar spune că te lauzi. 
Oricine poate să conducă o corabie, fără ca pentru aceasta 
să fie un geniu din naştere. 

Pronunţase aceste cuvinte cu un iz peiorativ. Surcouf o 
simţi şi replică cu o voce muşcătoare. 

Cetăţene colonel, vorbeşti astfel pentru că mă judeci 
nedemn ca la vârsta mea să fac parte din Consiliul celor în 
vârstă. Este, fără îndoială, urât să te crezi mai mult decât 
eşti, dar mai rău este să nu-ţi dai seama de ceea ce poţi. Din 
moment ce un pictor sau un medic au putut să devină 
generali, pentru ce un marinar n-ar putea deveni 
comandant de vas? Trăim într-o epocă în care se distruge 
tot ce este vechi pentru a se crea ceva nou. Luptele de azi 
cer forţe noi. Pentru ce mă respingi? 

Pentru ca mai întâi trebuie să meriţi ceea ce doreşti. Ce-ai 
făcut pentru stat? Nimeni nu te cunoaşte şi, în aceste 
condiţii, este foarte greu să poţi obţine o corabie. 

Nu vor să mă cunoască şi să mă aprecieze, deoarece nu 
vor ofiţeri care cred că Dumnezeu le conduce mai bine 
vasul decât vântul. 

Atunci schimbă-ţi credinţa. 

Glumeşti, strigă Surcouf. Sunt catolic şi voi rămâne catolic, 
după cum sunt francez şi voi rămâne francez, cu toate 
ofertele Angliei, care mi-ar realiza ambițiile mele. Nu voi 
lupta decât pentru patria mea şi nu contra ei. Dacă nu vor 
să-mi dea o corabie, îmi voi face singur rost de una. 

Ai halucinaţii, omule! 

Robert Surcouf nu visează niciodată. Tu mi-ai fost ultima 
mea speranţă. Dă-mi un vas şi vei vedea că voi face să sară 
în aer nava amiral a duşmanului. 

Aici, în portul Toulon? Acum sunt sigur că eşti un visător. 
Retrage-te, n-avem nevoie de serviciile taie. 


Este ultimul tău cuvânt? 

Da. 

Bine. Mi-am făcut datoria, acum pot să lucrez după placul 
meu. Se va auzi în curând vorbindu-se de Surcouf şi când 
voi fi chemat va fi însă prea târziu. 

Visul tău se transformă treptat în delir. Nu te vom chema 
niciodată, pentru că nu vom avea niciodată nevoie de tine. 
Avem nevoie în Franţa de bărbaţi raţionali şi nu de 
adolescenţi cu imaginaţia bogată. Azi poţi să spui ce vrei, 
mâine vei fi complet dat uitării. 

Surcouf se apropie de Bonaparte şi îi puse o mână grea pe 
umăr: 

Sunt sigur că îţi vei croi un drum, dar pe acest drum îl vei 
întâlni pe Surcouf şi vei regreta că l-ai uitat atât de repede. 
Ne vom despărţi deci pentru totdeauna: dar mai înainte te 
rog să-mi spui ce ai de gând să faci cu fratele Martin, 
tovarăşul meu? 

Nu te priveşte. A nesocotit legile Convenţiei şi va fi 
pedepsit. 

L-a ascultat pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl va apăra. Dacă 
vei încerca să distrugi ceea ce este etern, deasupra 
înţelegerii muritorilor de rând, vei avea multe de suferit. 

Capitolul II Cel care a forţat blocada. 

În seara aceleiaşi zile, fratele Martin se afla singur în 
celula sa. 1 se aduse la cunoştinţă că tovarăşul său fusese 
pus în libertate şi că nu va mal reveni. Auzea în depărtare 
bubuitul tunurilor care continuau să tragă, cu tot 
întunericul ce se lăsase. Greu, ameninţător, în curte, pasul 
regulat al santinelei care făcea de gardă în faţa ferestrei 
închisorii. Pe străzile orăşelului Beausset, grupuri de soldaţi 
discutau despre canonada nocturnă. Fiecare îşi exprima 
speranţa într-un succes rapid, de răsunet. 

Un ofiţer se apropie, sunând din pinteni, de căsuţa unde se 
afla prizonierul păzit cu străşnicie. 

Cetăţene soldat, întrebă el santinela cu o voce răstită, cum 
te cheamă? 


Etienne Girard, răspunse acesta salutând precipitat. 

Bine, deschide uşa închisorii. 

Soldatul se supuse fără să replice. 

Ofiţerul ridică-vocea: 

Cetăţene Martin, strigă el din uşă, vei avea onoarea să 
compari în faţa generalului care se află acolo jos în acea 
redută şi care vrea să-ţi vorbească. 

Prizonierul se ridică şi ieşi. Ofiţerul întinse soldatului o 
hârtie sigilată şi îil zise: 

lată dovada că am luat prizonierul în primire; o vei 
prezenta cetăţeanului colonel Bonaparte de îndată ce va 
reveni. 

Apoi se îndepărtă, urmat de preot, în direcţia oraşului, 
strigând agresiv la preot să se grăbească. 

După câteva minute însă, părăsi drumul pentru a se 
îndrepta spre câmp şi în curând ajunseră într-un loc mai 
izolat. 

Frate Martin, rosti tăios ofiţerul, oprindu-se. Te afli în faţa 
judecătorului tău. 

Preotul îl privi blând, iertător. 

Tu vrei să fii judecătorul meu? 

Da; dar intenţionez să fiu drept şi pentru asta te declar 
liber. 

Apoi, modificându-şi iscusit vocea, adăugă vesel: 

Cum, nici chiar bunul frate Martin nu mă recunoaşte? 

La auzul acestui glas, preotul tresări: 

Robert Surcouf! Este oare posibil? strigă el. 

Sst! Vorbeşte mai încet, reluă celălalt. Uite că e posibil. 
Sunt prin împrejurimi oameni care se interesează prea mult 
de noi. Şi nu se dau în lături de la nimic. 

Cum ai putut să ajungi până la mine sub această 
uniforma? Ştii că ţi-ai riscat viaţa? 

Domnul pictor şi domnul medic, care fac pe generalii, nu 
mă sperie pe mine; mai curând trebuie să ne păzim de 
micul colonel Bonaparte. Mă întrebi cum am putut să ajung 
până la tine? Crezi tu că Surcouf este omul care să nu-şi 


ţină promisiunea? Cât priveşte această uniformă, ha! ha! 
ha! Priveşte-o de aproape, este aceea a unui vameş care a 
părăsit-o pentru a se urca pe eşafod. Am prieteni şi 
cunoştinţe în care pot avea toată încrederea. Trebuie să mă 
duc la Toulon să văd ce este de întreprins acolo. 

Nu face aceasta, omule, îţi rişti virata! 

Nu te nelinişti în privinţa mea; ştiu prea bine ceea ce risc 
Mai întâi să văd ce fac cu tine. lată-te liber. Ce ai de gând 
mai departe? 

Înainte de a te întâlni, aveam intenţia să ajung la frontiera 
italiană, acolo s-ar fi găsit cineva care să se ocupe de mine. 

Vei trece graniţa în deplină siguranţă, bunul meu frate. 
Cunosc nişte tipi curajoşi care te vor însoţi până la Frejus, 
unde te vor îmbarca. 

Fluieră încetişor. Două umbre răsăriră din întuneric. 
Monahului i se strânse inima în piept. 

Acesta este reverendul, fratele Martin, le zise Surcouf. Vi-l 
încredinţez, căci ştiu că va fi în siguranţă. Da-ţi-mi 
veşmintele mele, în schimbul acestora pe care le port. Şi 
acum, bunul meu frate, trebuie să ne despărţim Părăsim 
amândoi această ţară şi poate că drumurile noastre nu se 
vor mai încrucişa niciodată. Roagă-te pentru mine, căci voi 
avea mare nevoie! 

Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu. Eu... 

Nu mai termină. Surcouf dispăruse în ceața tot mai 
agasantă a nopţii, după ce mai înainte îi strecurase în mână 
nişte bani. Fără să vrea, preotul fu obligat să accepte acest 
dar lumesc, generos. 

O jumătate de oră mai târziu, Bonaparte se înapoia la 
cartier, unde Girard se grăbi să-i remită plicul sigilat. 
Scrisoarea avea un conţinut insolit, ce n-avea darul să-l 
entuziasmeze: „Cetăţeanului colonel Bonaparte, Vă certific 
prin aceste rânduri că am luat în primire un prizonier cu 
numele de fratele Martin. l-am redat libertatea, pentru a-l 
sustrage judecătorilor nedrepţi şi pentru a-i demonstra 
cetăţeanului Bonaparte că cetăţeanul Surcouf, pe lângă 


faptul că este un inveterat visător mai ştie şi să acţioneze. 
El a promis să-şi procure o corabie, dacă nu i se va da, şi-şi 
va respecta cuvântul. 

Robert Surcouf , 

Corsicanul ceru explicaţii soldatului. Descrierea renghiului 
jucat de Surcouf îl lăsă perplex. Trebuia să pedepsească 
santinela ori să-l urmărească pe fugar? Totul era inutil. 
Îndepărtând cu un gest pe soldat, se hotări să păstreze 
tăcerea asupra acestei întâmplări puţin obişnuite. 

Avea altceva mai bun de făcut. Englezii recunoscuseră 
importanţa punctului, pe care cei doi generali refuzaseră 
să-l ocupe, şi-l întăriseră cu patru mii de oameni şi cu 
redute puternice. Ei numiră acest loc astfel fortificat: 
„Micul Gibraltar”. 

Furios, Bonaparte adresă Convenţiei un raport în urma 
căruia înaltul comandament al forţelor asediatoare îi fu 
încredinţat bravului şi prevăzătorului Dugommier. Acesta 
înţelese valoarea tânărului corsican şi ţinu seama de 
observaţiile sale. Timp de trei săptămâni se făcură, în 
secret, preparative intense, care permiseră să se ia cu asalt 
„Micul Gibraltar”, după ce fusese bombardat fără 
întrerupere timp de mai multe zile. 

O mare agitaţie domni atunci la Toulon. Mii de locuitori, 
care erau contra Convenţiei, se simţiră pierduţi dacă oraşul 
cădea în mâinile francezilor. După pierderea „Micului 
Gibraltar”, guvernatorul îşi dădu seama că orice efort 
pentru a contraataca pe asediatori era inutil şi lordul Hood 
însuşi declară că poziţia sa era disperată şi părăsi portul. 
leşi în largul radei şi primi pe bordul său trupele şi 
locuitorii care fugiseră din oraş. Aproape paisprezece mii 
de oameni părăsiră astfel portul pentru a scăpa de 
represaliile Convenţiei. 

Nu departe de port, într-o stradelă îngustă, se afla un han 
frecventat numai de marinari de rasă. Unchiul Carditon, 
era numele hangiului, ştia să îndepărteze pe orice 
indezirabil de casa sa, fiind un bun creştin şi mai presus de 


toate un înfocat patriot. Într-o zi, înainte de bombardarea 
„Micului Gibraltar”, un străin intră în han la ora când 
acesta era gol. Necunoscutul purta uniforma marinarilor 
englezi. 

Unchiul Carditon se grăbi să se informeze asupra 
dorințelor oaspetelui. 

Vin! răspunse acesta. 

Aveţi o sticlă ca să-l luaţi? 

Şi cine îţi spune că vreau să-l iau? Din contră vreau să-l 
beau aici. 

Dacă doriţi vinul meu, vă sfătuiesc să vă schimbaţi 
manierele. La mine, îndeosebi, picioarele îşi au locul lor 
cuviincios sub masă şi nu deasupra ei, aşa cum procedează 
unii şi chiar dumneata. 

Pariez că voi fi binevenit, chiar dacă continui să-mi ţin 
picioarele pe masă. 

Puțin mă interesează de pariul tău! Şterge-o cât mai 
curând posibil! 

Chiar dacă m-a trimis cineva aici? 

Cine anume? 

Robert Surcouf. 

EI! El să apeleze la un englez!... în sfârşit, te voi servi cu 
un pahar cu vin. 

Ei! N-am avut dreptate? zise străinul zâmbind. Acum sunt 
sigur că mă aflu la adresa indicată şi-mi voi schimba şi 
manierele. N-avea teamă, unchiule Carditon, nu sunt 
englez, ci un fiu al scumpei noastre Bretania. Am fost 
obligat să mă deghizez astfel ca să pot trece pe lângă nasul 
inamicului. Surcouf se află aici? 

Da. Pe cine trebuie să-l anunţ? 

Bert Ervillard. 

Ervillard! exclamă hangiul vesel. Dar de ce nu mi-ai spus 
imediat? 

Voiam să văd dacă eşti într-adevăr atât de ursuz precum ţi 
s-a dus vestea. 


Nu sunt ursuz, dar nu pot suferi pe englezi. Unde le-a 
găsit mesagerul nostru? 

La Saint-Tropez. Surcouf ştia că mă aflu acolo. A 
descoperit ceva? 

Nu ştiu, este foarte discret şi îl aprob pe deplin. Am 
repulsie faţă de fanfaroni. 

Venitul încoace, acum două ore, am zărit o brigantină 
zveltă şi delicată ca o porumbiţă. Avea douăzeci de saborzi 
şi pare că n-a ieşit de mult timp din şantier. Ar fi o frumoasă 
captură, nu-i aşa? 

Hangiul zâmbi misterios. 

Vrei să vorbeşti de „Ihe Hen”, care se află ancorată acolo 
jos. Da, este o corabie frumoasă. Parcă poţi şti ce se poate 
întâmpla? Surcouf pretinde că nimic nu-i va fi greu dacă tu 
îl vei ajuta. Hai să te conduc la el. 

Cei doi oameni dispărură pe scară. 

În timp ce hangiul cobora treptele, un grup de hamali 
năvăliră în cârciumă şi cerură de băut. Câteva minute mai 
târziu, un om înalt şi voinic, cu faţa congestionată de beţiv, 
traversă mândru sala, pentru a intra într-o odăiţă mică ce 
se afla înapoia casei şi care era rezervată căpitanilor şi 
timonierilor. 

Unchiul Carditon îl ajunse şi tresări în mod straniu când 
întinse noului venit, fără să mai aştepte comanda acestuia, 
un pahar plin cu coniac, după ce îl salutase în mod 
respectuos. Dar, în acest salut, un observator atent ar fi 
surprins mai multă ironie decât politeţe. 

Am examinat, căpitane, şi... 

Sst! îl temperă celălalt. Lasă titlul deoparte, nimeni nu 
trebuie să ştie cine sunt. Aşadar, ai examinat? 

Da. 

Sl? 

Va merge. Numai că trebuie să vă asiguraţi de mulţi 
oameni. Zidul este destul de greu să-l străpungi şi, în plus, 
totul trebuie terminat extrem de repede. 

Este corect. Ai pe cineva care ar putea să te ajute? 


Nu, nu vreau să fiu amestecat în această afacere. Nu 
trebuie să ştiu nimic, înţelegeţi? Voi fi definitiv pierdut dacă 
se va afla că sunt complice. 

Dar de unde să iau ajutoare? Aceşti cetăţeni-soldaţi trag 
atât de bine, încât mi-au ucis o treime din oameni. Câţi 
marinari ne-ar trebui? 

Cu siguranţă douăzeci. 

În total am patruzeci. Mi-ar trebui încă doi oameni pe bord 
şi nu ştiu de unde să-i iau. Nu cunoşti pe cineva care ar 
avea poftă să se urce pe puntea unui vas englez? Ai o 
guinee dacă mi-i poţi procura. 

Cunosc vag pe cineva; dar nu este din câte ştiu englez. 

Francez? 

Da şi este foarte grăbit să părăsească uscatul. 

lată ce-mi trebuie. Unde se găseşte? 

Poate că se mai află prin casă, şi, dacă nu mă înşel, mai 
există un camarad pe care l-am putea convinge să se 
îmbarce. 

Du-te de caută-mi-i repede, căci n-am timp de pierdut. 
Adu-mi însă mai întâi o sticlă de coniac, să mai prind 
culoare în obraz. 

Hangiul aduse coniacul, apoi dispăru pe scară, la capitul 
căreia se afla ascunsă o cameră mică. Bătu în uşă. Surcouf 
şi Ervillard îi deschiseră. 

Ce s-a întâmplat? întrebă primul, cu nepăsare. 

Căpitanul se află aici, răspunse Carditon. El lucrează 
pentru noi fără ca să-şi dea seama, căci are nevoie de 
marinari şi mi-a promis o guinee de fiecare om ce-i voi 
procura. 

Ha! Ha! Bert Ervillard, ce spui de asta? întrebă Surcouf. 
Vrei să devii primul locotenent pe bordul lui „lhe Hen”? 

Poţi să te bizui pe mine. Ce trebuie să fac? răspunse Bert, 
cu ochi strălucitori de plăcere. 

Sunt încântat că ai remarcat ca şi mine acea bijuterie de 
corabie, care trebuie să devină a noastră. Este comandată 
de William Harton, un ticălos căruia o să-i administrăm o 


lecţie. Ştie că Toulonul nu mai poate rezista şi că flota 
engleză va fi obligată să părăsească portul, dar mai înainte 
se gândeşte să dea o lovitură. Această casă a unchiului 
Carditon este lipită de Banca orientală, ale cărei pivnițe 
adăpostesc fără îndoială sume importante. Banca este 
desigur păzită de forţe publice şi este foarte greu să ajungi 
acolo dinafară. lată pentru ce acest „cinstit” căpitan l-a 
încercat cu prudenţă pe unchiul Carditon. În sfârşit, au 
hotărât, de comun acord, să pătrundă prin efracţie din 
tavernă în pivnițele băncii, chiar în noaptea aceasta, înainte 
ca flota să părăsească portul. Partea din prada care va 
reveni unchiului Carditon urmează să fie depusă pe numele 
său la Barcelona. Ce spui de aceasta, Ervillard? 

Spun că William Harton este un mare ticălos şi mai mult 
încă, un mare imbecil. Trebuie să fii orb pentru a-l crede pe 
unchiul Carditon atât de necinstit şi prost ca să se preteze 
la o astfel de afacere. 

Este drept. Cred că acest căpitan şi-a înecat în vin o mare 
pante din inteligenţă. Afacerea este avantajoasă pentru noi. 
Pentru a găuri zidul, căpitanul va avea nevoie de un mare 
număr de braţe pe care le va alege desigur dintre oamenii 
lui. În acest timp, noi vom putea acţiona. 

Suntem oare destul de numeroşi? 

Nu te nelinişti. Cunosc un mare număr de oameni curajoşi, 
împrăştiaţi, este drept, prin oraş, dar pe care i-aş putea 
aduna într-un sfert de oră, dacă aş avea nevoie. Unchiul 
Carditon tocmai ne spune că englezul are nevoie de 
mateloţi. Vrei să te prezint? Dacă ajungi să parvii cu câţiva 
oameni pe vas, acţiunea noastră este pe jumătate reuşită. 

Sunt gata. 

Nu pierde timpul. Prezintă-te ca un francez, care nu s-ar 
supăra, împreună cu alţi câţiva camarazi, să puni. O 
distanţă cât mai mare între ei şi Franţa. Cere un alt costum 
de la unchiul Carditon şi revino aici. 

În timp ce această scenă se petrecea în han, bombardarea 
oraşului şi a radei continua fără întrerupere. Trupele aduse, 


în tâmpul nopţii, de către Dugommier şi Bonaparte porniră 
la asalt în zorii zilei asupra „Micului Gibraltar”. Focul 
puşcaşilor şi obuzele englezilor făcură mari ravagii printre 
francezi, încât Dugommier a dat înapoi zicând: „Suntem 
pierduţi!”. Bonaparte, din contră, îşi croise un drum prin 
reduta inamicului şi „Micul Gibraltar”. Puțin după aceea, 
căzu în mâinile lui. Cuceri la fel forturile Balagnier şi 
Eguillete şi aproape imediat după aceea primea pe 
reprezentanţii Convenţiei veniţi ca să-i mulţumească, în 
ziua aceasta urcase prima treaptă spre Consulat şi Imperiu. 

Amiralul Hood ieşi în largul mării, luând cu el trupele şi 
fugarii francezi. În oraş domnea o agitaţie febrilă. Cei care 
aveau motive îndreptăţite să se teamă de Convenţie fugeau 
în grabă; ceilalţi se baricadau prin casele lor de teama 
jefuitorilor. 

Printre vasele care se mai aflau în port se găsea şi „Ibe 
Hen”. Pe înserate, căpitanul Harton sosi la unchiul 
Carditon. Hanul, cum era şi natural, era pustiu, căci nimeni 
n-ar fi avut ideea să-şi rişte viaţa pentru un pahar cu vin. 

Ce se aude? îl întrebă el pe hangiu. Totul este în regulă? 

Totul, răspunse acesta din urmă. 

Şi de cealaltă parte a băncii? 

Au aşezat paznici la etajele superioare. De altfel, 
bubuiturile canonadei îi vor împiedica să audă oricare alt 
zgomot. Aţi adus oameni destui? 

Da. Deschide pivniţa, vor sosi şi ei îndată. Pentru rest, nu 
te mai preocupa de noi. 

Poftim cheia; vă dau cuvântul meu de onoare căeunu vă 
voi deranja. Aprop6, aţi luat pe bord pe oamenii pe care vii- 
am recomandat?! 

Da. Sunt nişte tineri fără experienţa mării; s-au angajat 
pentru că le ardea pământul sub picioare. Sunt totuşi 
mulţumit că i-am găsit. Cred că cu ajutorul pisicii cu nouă 
cozi să scot nişte marinari buni din ei. 

Aşadar nu ei vă vor ajuta? 


Nici un pericol! Nu prea sunt sigur de ei, în timp ce pe 
mateloţii mei pot conta cu certitudine. 

După aceste vorbe, luând cheia ce i se întindea, se 
îndepărtă. 

Vei avea surprize, pungaşule! murmură hangiul printre 
dinţi. 

Câteva clipe mai târziu, un zgomot de paşi anunţa sosirea 
unui grup de oameni. Surcouf era în fruntea lor. 

Prizonieri! zise el râzând către hangiu. Acum, unchiule 
Carditon, dă-ne să bem ceva înainte de a dispărea de aici. 

Sunt bine închişi? 

Oh! foarte bine. Am rostogolit nişte butoaie lângă uşă şi 
am aranjat în aşa fel, ca să fie primiţi cu tot alaiul cuvenit şi 
dinspre partea băncii. „lhe Hen” este lipsit de oameni şi 
sunt convins că lovitura noastră va reuşi. 

Vei porni în largul mării imediat? 

Nu! Robert Surcouf nu este un răufăcător care operează 
în mijlocul nopţii. Voi ieşi din port în plină zi, cu pavilionul 
francez în faţă. 

Aceasta este mai mult decât îndrăzneală, este curată 
nebunie. 

Un motiv mai mult ca să reuşesc. Mulţumesc, unchiule, 
pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. În curând vei auzii 
vorbindu-se de mine şi de vitejii mei. 

Într-adevăr, treizeci de oameni îl aşteptau pe Surcouf pe 
coridor şi se îndreptară cu el spre bazinul unde se afla 
ancorată şalupa care-i transportase pe Harton şi pe 
mateloţii săi. Nici nu ajunseră bine lângă corabia pe care 
voiau să pună stăpânire şi auziră o arie bine cunoscută 
fluierată de cineva de pe bord. 

Este semnalul, zise Surcouf cu vocea joasă. Oamenii noştri 
şi-au făcut datoria şi au pus mâna pe vas. Hei, voi de pe 
brigantină! 

Din întuneric se ivi un cap şi vocea lui Bert Ervillard 
răspunse: 

Cine-i acolo? 


Oamenii aşteptaţi, replică Surcouf. 

Domnul fie lăudat! Coborâţi scările, sosesc marinarii şi 
căpitanul. 

Noii veniţi se urcară pe bord, după ce mai înainte legară 
şalupa de corabie. Oamenii echipajului se află închişi în 
cală, explică Ervillard. Vasul se afla deci în mâinile lui 
Surcouf. Marinarul şi-a dat seama că era foarte bine 
înarmat. Rămânea partea cea mai grea a loviturii: să se 
păstreze vaporul cucerit, să nu-l predea decât cu preţul 
vieţii. 

În seara aceleiaşi zile, vasul amiral dădu semnalul ridicării 
ancorei. 

Puțin după aceea, o explozie puternică zgudui urbea, 
pulberăria sărise în aer şi coloane de flăcări cuprinseră 
arsenalul şi cele treisprezece vase care se aflau în port. 
întreg oraşul fu luminat ca ziua de luminile incendiului. 
Urmă o panică generală, numai brigantina continua să 
rămână în port şi atrăgea asupra ei atenţia tuturor 
forturilor, căci lumina flăcărilor permitea să se numere 
oamenii echipajului grupaţi nemişcaţi sau căţăraţi pe 
catarge pentru a contempla incendiul. Se întrebau cu toţii 
pentru ce aceşti englezi nu căutau să se pună la adăpost ca 
şi ceilalţi şi fură supravegheați cu osârdie până când totul 
recăzu în întuneric. 

La revărsatul zorilor, Bonaparte se mai găsea încă într-una 
din bateriile care dominau portul. Ca şi generalul 
Dugommier, nu închisese ochii toată noaptea şi examina cu 
un binoclu portul ce părea părăsit. Zări din nou cum 
brigantina strălucea parcă în ceaţă. 

Ce-i asta, cetăţene general? Ce nume aţi citit ieri pe 
brigantina care ne-a intrigat atâta? 

The Hen” adică „Găina”. 

Ei bine, numele a fost schimbat în noaptea aceasta, priviţi! 

Generalul privi la rândul său şi clătină capul perplex. 

lată ce este de neînțeles, zise el. Citesc acum foarte clar 
„Şoimul”. Găina engleză s-a transformat peste noapte într- 


un şoim francez. Ce poate să însemne aceasta? 

Nimic altceva decât o viclenie şi o trădare. 

Aş! corăbioara aceasta nu poate să facă nimic împotriva 
noastră. Priveşte, iată că-şi întinde pânzele. Drace! 
Arborează culorile franceze, ridică ancora şi vrea să 
pornească în larg. 

O voi împiedica, răspunse Bonaparte, îndreptându-se spre 
un tun. Este obligată să treacă prin linia noastră de tir şi 
vom vedea dacă cetăţeanul Bonaparte mai este bun 
artilerist. 

Generalul Dugommier făcu un gest negativ. 

Omul care se află în spate nu prea seamănă cu un englez. 
Nu prea mă pricep la marină, dar îmi dau totuşi seama că 
vasul se află în mâinile unui maestru. lată, căpitanul ne 
priveşte la rândul lui cu binoclul. 

Bonaparte îl reluă, pe al său şi văzu cum marinarul îl 
salută de pe bord, agitându-şi cascheta. 

Ne salută, zise generalul, trebuie să cunoască pe unul din 
noi. 

Pe mine mă cunoaşte, zise Bonaparte. 

Cine este? 

Vă voi istorisi de îndată ce vom avea mai mult timp. Este 
un tânăr care a dorit să obţină de la Convenţie o corabie 
care i s-a refuzat. Atunci şi-a făcut singur rost de una, 
capturând, numai el cunoaşte cum, un vas din flota engleză. 

Extraordinar! Cum a reuşit? 

Mă întreb şi eu. 

O vom afla. În orice caz, a trebuit să reducă la neputinţă 
echipajul. Straşnic băiat! Din nenorocire, se duce sigur la 
pierzanie; englezii îl vor scufunda. 

Desigur. De ce n-a păstrat vechiul nume al corăbiei? 

Brigantina trecu în acel moment prin faţa bateriei. La o 
comandă a lui Surcouf, oamenii se căţărară pe catarge, 
ţinându-se de mâini ca pentru o revistă. În acelaşi timp îşi 
făcu apariţia şi drapelul francez, salutat de numărul 
reglementar de lovituri de tun. Toate acestea fură executate 


cu atâta siguranţă şi precizie, încât Bonaparte însuşi fu 
mişcat. 

Brigantina trecuse; imediat, un om se apropie de pupă 
pentru a înlocui inscripţia „Şoimul”, printr-o altă inscripţie 
purtând cuvintele: „Ihe Hen”. 

Drace! Ne-a înşelat, strigă Dugommier. Totul n-a fost decât 
o comedie pentru a scăpa de tunurile noastre. Pentru că i s- 
a refuzat o corabie, omul tău a trecut de partea inamicului. 

Nu cred. Acest Surcouf este incapabil să-şi trădeze 
obârşia, națiunea, poporul; este un creştin pios şi un bun 
francez. Un astfel de om nu poate fi lipsit de loialitate. Mai 
curând, cred că vrea să înşele pe englezi. 

Ne vom lămuri de îndată ce va ajunge în dreptul tunurilor 
lor. 

Brigantina, cu toate pânzele întinse, se îndreptă spre vasul 
amiralului Hood. Când ajunse în apropiere se opri. 

Aşteaptă un semnal. Este într-adevăr un trădător, zise 
Dugommier. 

Să avem răbdare, reluă Bonaparte, începe să devină 
pasionanit. 

S-ar fi apropiat astfel de vasul amiral, dacă ar fi voit cu 
adevărat să scape de englezi? 

Lucrurile cele mai dificile în aparenţă sunt câteodată cele 
mai uşoare. Ah! Ce se întâmplă? Oamenii care dispăruseră 
revin acum în uniforme engleze. Ghicesc planurile acestui 
diavol de Surcouf. Merita într-adevăr să i se încredinţeze un 
vapor. 

Obrajii corsicanului se împurpurară; toată atenţia sa era 
concentrată asupra brigantinei. Toulon, redutele, ambiția sa 
de cuceritor terestru nu mai existau pentru el; nu avea ochi 
decât pentru mica corăbioară care se agita cu atâta 
îndrăzneală Între fălcile căpcăunului englez. 

Totuşi, reluă generalul Dugommier, acest om nu va fi atât 
de nebun pentru a spera să scape de tunurile englezilor! Ar 
fi trebuit să se ţină mai spre dreapta. 


Cine ştie care-i sunt socotelile? replică Bonaparte. Face 
semne, cere să vorbească cu amiralul. 

Neliniştea celor doi oameni ajunse la culme. 

Când vasul fu destul de aproape de corabia amiralului, 
Surcouf făcu un semn şi imediat hrigantina se îndepărtă cu 
toată viteza, ridicând din nou pavilionul francez, după ce 
salutase în mod ironic cu câteva lovituri de tun flota 
inamică. 

Înainte ca amiralul să-şi fi revenit din uimire, vasul lui 
Surcouf se afla de acum departe şi în zadar unităţile 
inamice porniră în urmărirea sa. N-aveau să-l mai ajungă. 

Minunat, superb! strigă Dugommier entuziasmat. Acest 
om este cu adevărat un războinic pur-sânge care merită să 
fie felicitat. 

De felicitat? replică Bonaparte. Ceea ce a făcut ei acuma 
este mai presus de orice elogiu. Este exact ca şi cum ar fi 
câştigat o bătălie. Dacă aş fi fost şeful marinei, l-aş fi 
chemat imediat să-i încredinţez comanda unei flote. M-am 
înşelat în privinţa sa. Cu adevărat este genial în rezolvarea 
unor situaţii limită. 

Trei zile mai târziu, un pescar din Caii înmâna corsicanului 
o scrisoare din partea comandantului „Şoimului”. Ea era 
concepută, pentru a lăsa poarta deschisă între un marinar 
de geniu şi un uriaş spirit de geniu: „Cetăţeanului colonel 
Bonaparte, Mi-am ţinut cuvântul şi mi-am procurat un vas. 
Dacă voi reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trec de 
Gibraltar, se va mai auzi încă vorbindu-se de mine şi de 
visurile mele. 

Robert Surcouf” 

Napoleon Bonaparte împături încet şi gânditor scrisoarea. 
Dar el încă nu bănuia că săvârşise una dintre cele mai mari 
greşeli ale vieţii sale, când îi refuzase acestui bărbat 
încrederea sa. 

Capitolul III Zborul „Şoimului” 

Şapte ani se scurseră de la aceste evenimente. Vulturul 
corsican se făcuse cunoscut în Italia şi, după victoriile sale 


din Egipt, Bonaparte devenise prim consul. 

E drept că împărțea puterea cu Cambaceres şi Lebrun, 
dar în realitate era unicul şi adevăratul stăpân al Franţei. 

Prezicerile lui Surcouf se realizaseră cuvânt cu cuvânt. 
Franţa era sfâşiată de lupte externe şi interne. Victoria îi 
rămăsese credincioasă pe uscat, dar îl trădase din ce în ce 
mai mult pe mare. Primul consul era un mare conducător 
de oşti, dar un amiral mediocru. lată pentru ce Anglia 
rămânea duşmanul său cel mai de temut şi planul 
remarcabil pe care-l concepuse pentru a o ataca în Egipt şi 
în Indii eşuase din cauza incapacității amiralului Brueys. 
Acesta a fost învins în mod ruşinos de Nelson la Aboukir şi 
mândrul Albion, văzându-se stăpân pe mare, oprima din 
toate puterile sale marina celorlalte ţări, impunând 
navigaţiei nişte legi pe care le modifica după bunul său 
plac, acaparând comerţul şi deschizând debuşeuri noi în 
toată lumea. Anglia părea de neînvins. La ofertele de pace 
ale primului consul se mulțumea să răspundă printr-o 
tăcere dispreţuitoare sau prin condiţii neruşinate, căci 
singurul francez de care se temea naviga pe o corabie mică 
pe mări îndepărtate. Se exilase de bunăvoie din patria care- 
l renegase şi găsise, în străinătate, oameni care-l iubeau şi-l 
venerau şi care nu puteau trăi fără el şi ar fi pierit fără 
ajutorul său. Acest om era Surcouf, vajnicul fiu al Bretaniei! 

Era într-o seară frumoasă de vară, în India, la ora când 
soarele arzător apune şi când o briză uşoară se ridică 
pentru a răcori pământul şi oamenii copleşiţi de zăpuşeala 
zilei. Portul Pondichery, fostă colonie franceză, devenit 
englez începând din anul 1793, era ticsit de corăbii cărora 
musonul dinspre sud-est, care bântuie în sezon, le oferea o 
ocazie unică să-şi continue ruta lor spre Răsărit. Se aflau 
prezente corăbiile tuturor ţărilor din lume, în afară de ale 
Franţei, care se izbea de o interdicţie formală de a 
pătrunde în port şi în zadar un vas de război francez ar fi 
încercat să forţeze consemnul ostil. 


Puţin mai la o parte se găsea un bric yankeu căruia nimeni 
nu-i dădea vreo atenţie. Era de o construcţie americană 
recentă şi se distingea prin viteza sa care atingea 
şaisprezece până la şaptesprezece mile pe oră. Căpitanul 
său era un tânăr cam de treizeci de ani. 

Încărcase podelele calei cu vin şi cu alte băuturi spirtoase, 
pe care conta să le schimbe contra unor mărfuri indigene, 
ca opiu şi indigo şi nu oferise încă nimănui încărcătura 
corăbiei sale. 

În apropiere se afla o corabie mare cu trei catarge, carp, 
terminându-şi afacerile, se pregătea să plece a doua zi 
dimineaţă... Era un vas englez. În seara aceea, căpitanul 
vasului englez dădea o serbare de adio la care fură invitaţi 
comandanții vaselor vecine. 

La căderea nopţii, englezul trase câteva rachete luminoase 
pentru ca să-şi cheme invitaţii la bord. Americanul se duse 
şi el. 

Puntea fusese transformată într-o sală de dans şi în spate, 
lângă masa banchetului, se afla aranjat un bufet cu băuturi 
răcoritoare. O orchestră înveseli dineul ce se termină prin 
discursuri şi toasturi. Apoi, în mijlocul unei euforii generale, 
oaspeţii începură să povestească aventuri mai mult sau mai 
puţin credibile. Unele te făceau să râzi cu lacrimi, dar altele 
erau destul de serioase, ca spre exemplu aceea a unui 
faimos corsar. Când se aduse vorba despre acesta, un 
căpitan, izbind cu pumnul în masă, strigă: 

la mai lăsaţi-mă în pace cu corsarul vostru. L-a văzut 
careva din voi? 

Cum nimeni nu răspunse, el continuă: 

Atunci eu sunt singurul care l-am văzut. 

L-aţi văzut într-adevăr? întrebară câţiva oaspeţi în cor. 
Sst!... Linişte!... Povestiţi-ne, căpitane, cum arată, ce face? 

Acum doi ani, mă găseam la cinci grade latitudine nord şi 
cam în dreptul longitudinii insulelor Andaman. Bântuia o 
furtună cum n-am mai văzut în viaţa mea şi cerul era atât 
de întunecos că te-ai fi crezut în mijlocul nopţii. Uraganul 


bătea din toate direcţiile, iar norii păreau că sunt la rasul 
valurilor, atât de înalte erau talazurile. Deodată, la lumina 
unui fulger, zărirăm o brigantina străină, ce părea gata să 
dea peste noi; pânzele erau complet întinse şi străluceau ca 
penele unei lebede. Temându-mă de un abordaj, comandai 
timonierului să vireze bara. În acest moment, vasul trecu 
atât de aproape de noi, încât mi-ar fi fost uşor să-l ating. 
Pusei mâna pe port-voce şi încercai să văd cu cine am de-a 
face. 

Alo! Cel de pe bord! A cui e nava? 

Nici o fiinţă nu se afla pe bord în afară de un om 
cramponat de nişte odgoane pe babord. Ducându-şi mâinile 
pâlnie la gură urlă mai puternic decât furtuna: 

Şoimul Ecuatorului”, căpitan Surcouf... Şi adăugă: Foc! 

De-abia avui timpul să întrezăresc pavilionul francez 
dedesubtul pavilionului roşu al corsarilor şi câteva ghiulele 
îmi şi atinseră coastele vasului meu, în timp ce corsarul 
dispărea în întuneric. Reuşirăm cu mare greutate să ne 
astupăm găurile şi să ne continuăm drumul. Dar dacă un 
astfel de om este capabil să ne joace asemenea feste pe o 
mare dezlănţuită, judecaţi de ce este capabil să facă pe o 
mare calmă ca un lac! 

Da, replică unul dintre auditori, este diavolul în persoană. 
Amiralul Seymour spunea despre el: „Realizează o pradă 
anuală de trei sute şaizeci şi cinci de nave şi încă nu cred că 
l-am exprimat exact!” îndrăzneşte să atace cu corăbioara 
lui nu numai vasele mari, ci şi vasele de război puternic 
înarmate. 

Ah! strigă căpitanul, de mi-ar ieşi numai în cale, l-aş învăţa 
minte, tot aşa de adevărat pe cât mă numesc James Sarald. 

Nu te pripi cu vorba, replică celălalt. Cunoşti felul de a 
ataca al lui Robert Surcouf? 

Adică? 

Acesta nu este un pirat, îşi arborează pe faţă drapelul său 
şi se apropie bord la bord de vasul tău fără să tragă un 
singur foc. Apoi sare cu douăzeci de oameni pe puntea 


voastră şi nu vă face nimic, dacă vă predaţi imediat, vasul 
capturat este dus într-o colonie franceză şi este sechestrat 
în numele Franţei. Primeşti în schimb o chitanţă în regulă şi 
banii necesari ca să te poţi înapoia în ţară. 

Şi asta-i tot? Cu douăzeci de oameni, basme! 

Nu râde, strigă un altul. În apropierea Capului Ambra a 
capturat, ajutat tot de douăzeci de oameni, vasul 
„Bananian”, care aparţinea unei companii a Indiilor 
orientale şi care avea douăzeci şi şase de tunuri de calibru 
mare şi un echipaj de două sute de oameni bine înarmaţi. În 
ce mă priveşte, n-aş dori să-l întâlnesc. 

Eu, din contră, o caut cu lumânarea, se înflăcăra Sarald. 

Bagă de seamă să nu ţi se realizeze dorinţa, zise ca 
gravitate americanul, care până atunci nu scosese o vorbă. 
Nu trebuie să glumeşti cu Surcouf. 

Nu-mi pasă de el. Sunt oricând gata să-l fac să guste din 
ghearele pisicii cu nouă cozi. 

Yankeul clătină capul surâzând: 

Mi-e teamă că vei regreta cuvintele rostite. 

Oh! Oh! Oare ai cumva intenţia să mă ofensezi? 

Sunt oaspetele tău şi am obiceiul să-mi respect gazda. 
Pentru a-ţi dovedi că pot fi mândru de vasul meu, am să-l 
manevrez în faţă într-un fel cum nu va fi nimeni în stare s-o 
facă cu vasul său. 

Despre ce manevră este vorba? 

Priveşte. 

Se apropie de parapet şi, ducându-şi mâinile pâlnie la 
gură, strigă înspre brigantină: 

Hei, Ervillard! 

Da! răspunse o voce din depărtare. 

Ridică ancora! 

Da, stăpâne. 

Curiozitatea tuturor fu aţâţată la culme şi fiecare se 
îndreptă spre tribord pentru a examina brigantină. 

Domnilor, zise atunci yankeul, vă rog să mă însoţiţi la 
postul de veghe, căci de-acolo vă pot explica mai bine 


manevra. 

Invitaţii, cu excepţia muzicanţilor şi câtorva marinari de 
serviciu, îl urmară. Toţi ceilalţi marinari se aflau în cală 
pentru a-şi bea tradiționalul grog. 

Vedeţi, zise yankeul, felul cum vasul se supune pânzei este 
incomparabil şi Surcouf însuşi n-ar putea manevra mai 
bine. Apropo de Surcouf, nimeni n-a vrut şi creadă cum de a 
putut, numai cu douăzeci de oameni, să captureze un vas 
înarmat cu 26 de tunuri şi 200 de oameni în echipaj. Vă pun 
acum întrebarea: ce este mai greu, să cucereşti cu douăzeci 
de oameni un vas sau să scufunzi o corabie cu trei catarge 
într-un port frecventat? 

Ultimul act este imposibil, răspunse un bătrân marinar 
care naviga de mai bine de cincizeci de ani. 

Adevărat? Se pretinde că Surcouf ar fi reuşit. 

Tot cu douăzeci de oameni? 

Da, sau mai bine zis, cu douăzeci de draci care nu se tem 
nici de foc, nici de apă... lată bricul meu, priviţi-l cum 
dansează pe valuri; faţă de această corabie ar fi ca un nou 
mic David în faţa uriaşului Goliath. 

Dar, întrebă căpitanul Sarald, pentru ce se apropie atât de 
mult de noi? 

Este manevra pentru care v-am adus aici. Uitaţi-vă, acum 
îşi strânge pânzele şi oamenii mei trec pe bordul tău. 

Dar, încă o dată, pentru ce această manevră; pentru ce 
oamenii tăi vin pe bordul navei mele? 

Numără-i, sunt douăzeci... Doamnelor şi domnilor, a sosit 
momentul să mă prezint. Nu sunt yankeu şi am de gând să 
scufund acest frumos vas... Numele meu este Robert 
Surcouf! 

Se poate lesne imagina ce efect produseră aceste cuvinte. 
Aceşti oameni, obişnuiţi să înfrunte pericolul, rămaseră 
stupefiaţi, fără să se gândească măcar o clipă să respingă 
pe marinarii lui Surcouf. Sarald îşi reveni primul: 

Surcouf? Eşti cu adevărat Surcouf? 


Da şi brigantina aceasta este „Şoimul Ecuatorului”. 
Priveşte la tovarăşii mei, vor fi politicoşi atâta timp cât o veţi 
merita; dar de îndată ce vă împotriviţi, veţi face imediat 
cunoştinţă cu armele lor. Gândeşte-te că ai de-a face cu 
douăzeci de vornici hotărâți, care nu prea au obiceiul să 
ţină seamă de numărul duşmanilor lor. Gândeşte-te de 
asemenea că douăzeci de guri de tun sunt gata să scufunde 
vasul pe care ne aflăm, de îndată ce voi da un singur ordin. 
Aţi auzit vorbindu-se de Surcouf. Astăzi aveţi onoarea să-i 
faceţi cunoştinţa. Dar printre dumneavoastră se află şi 
femei, iar Robert Surcouf, fiind un francez galant, va ţine 
seama de aceasta. Numai din cauza lor, voi binevoi să uit că 
aparţineţi unei naţiuni inamice şi că am asupra 
dumneavoastră drepturile unui corsar învingător. Vreau să 
vă fac numai o singură cerere care vă va fi uşor să mi-o 
acordaţi. Permiteţi bravilor mei marinari să ia parte la 
banchetul dumneavoastră, să danseze cu doamnele care 
participă la serbare. Dacă consimţiţi, vă promit că nici un fir 
de păr din capul dumneavoastră nu va fi atins, că nu veţi 
avea nici o pagubă şi că amabila noastră reuniune se va 
termina tot atât de vesel precum a început. Decideţi-vă, dar 
cât mai repede posibil. 

Salută şi se îndepărtă cu câţiva paşi, jucându-se cu 
pistoalele pe care le scosese din buzunarele sale. Niciunul 
dintre invitaţi nu era înarmat şi toţi rămaseră stânjeniţi cu 
capul plecat şi şuşotind între ei. Femeile priveau cu o timidă 
curiozitate pe celebrul corsar şi echipajul său înarmat până 
în dinţi. 

După ce oamenii deliberară între ei, cei mai în vârstă luă 
cuvântul. 

Căpitane Surcouf, trebuie să recunoaştem că suntem la 
discreţia dumitale. Datoria noastră ar fi totuşi ca să luptăm 
cu inamicii noştri. Lăsaţi-mă să termin, reluă el, văzând că 
Surcouf îşi încarcă pistoalele. Am spus că ar trebui să 
luptăm; dar, cum aţi remarcat şi dumneavoastră pe bună 
dreptate, prezenţa femeilor şi a fiicelor noastre ne impun 


anumite consideraţii. Vom încheia, dacă doriţi, un armistițiu 
până-n zorii zilei. Vă cerem în schimb ca promisiunea pe 
care ne-aţi făcut-o să fie executată ad litteram. 

Va fi întocmai cum am promis, vă dau cuvântul meu de 
onoare, răspunse corsarul, cu condiţia ca atâta timp cât mă 
voi afla printre dumneavoastră, nici un om n-are dreptul, 
fără permisiunea mea specială, de a părăsi bordul sau de a 
veni, sau să întreprindă ceva în contra siguranţei mele sub 
pedeapsa de a compromite pe a dumneavoastră. Vasul meu 
va rămâne în apropiere, cu scopul de a supraveghea dacă 
îndepliniţi această condiţie, şi, de îndată ce soarele se va 
înălța la orizont, armistițiul va înceta. Şi acum, în semn că 
am căzut de acord, să ne strângem mâinile. 

După ce se îndeplini şi această formalitate, Sarald făcu un 
semn şi muzica reîncepu. Puntea fu din nou invadată de 
dansatori şi amici şi inamici se amestecară cu toţii într-un 
vârtej inofensiv. 

Târziu după miezul nopţii, Surcouf arătă cu un gest că 
dorea să vorbească. Imediat se formă un cerc în jurul lui. 

Doamnelor şi domnilor, zise el, sunt gata de plecare. Vă 
mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o, de a mă lăsa să 
iau parte la serbarea voastră şi în special pentru că nu m- 
aţi forţat să mă servesc de armele mele. Dacă aţi fi respins 
propunerile mele, foarte mulţi dintre dumneavoastră ar fi 
fost morţi şi vasul acesta îndreptat spre un port francez, ca 
fiind trofeul meu. Nimeni nu poate să-mi reziste când îmi 
înalţ pavilionul. Vasul pe care-l atac ca inamic îl părăsesc ca 
învingător, sau sare în aer cu mine şi cu echipajul său. 
Această hotărâre de neclintit este secretul luptei mele. 
Anglia capturează sau distruge cele mai bune vase 
franceze, nu fiţi deci miraţi dacă şi eu, la rândul meu, pun 
stăpânire pe fiecare vas englez pe care-l întâlnesc. Ne 
despărţim în pace; vă urez să nu ne mai revedem, căci, de 
va fi aşa, eu voi fi acela care va conduce dansul şi vă asigur 
că va fi cu mult mai; puţin inofensiv ca acesta. Gazda 
dumneavoastră poate să fie sigură că vasul său este 


singurul pe care Surcouf a pus piciorul fără să-l 
remorcheze. Doamnelor, vă prezint omagiile mele. Adio! 

Cinci minute mai târziu, „Şoimul”, cu toate pânzele 
desfăcute, zbura în largul mării. Căpitanii se înapoiară pe 
corăbiile lor, cu certitudinea că Franţa posedă un marinar 
născut pentru cele mai înalte destine. 

Nici nu trecuse o săptămână şi se află la Pondichery, că 
Surcouf a capturat un vas de comerţ englez în dreptul 
portului Colombo. O corvetă întâlnită în drum şi care 
încercase să-i dispute prada fusese învinsă, la rândul ei şi 
ambele vase fură duse pe insula Mauriciu. 

Această ştire nu făcu decât să mărească teama inspirată 
tuturor de îndrăzneţul corsar. Guvernul indian puse un preţ 
mare pe capul lui Surcouf, dar toate eforturile întreprinse 
rămaseră fără nici un rezultat. 

Guvernatorul insulei Mauriciu avu grijă să răspândească 
în Franţa zvonul despre succesele sale şi Convenţia îi făcu 
lui Surcouf oferte din ce în ce mai avantajoase, dar el se 
prefăcu că nu le înţelege sau că le lua drept fraze aruncate 
în vânt. 

În aceste împrejurări, un englez, înarmat cu scrisori de 
recomandare, veni în India ca să câştige premiul pm pe 
capul lui Surcouf. 

EI îşi botezase vasul „Vulturul”, pentru a indica prin 
aceasta, superioritatea sa asupra „Şoimului”. Omul, cu 
numele de Shooter, avea în urma lui un trecut zbuciumat şi 
era renumit pentru asprimea cu care ştia să-şi impună 
disciplina la bord. Capturase de-acum câteva mici corăbii 
pe ale căror echipaje le aruncase în mare, deşi oamenii 
fuseseră dezarmaţi. Această cruzime, contrară convenției 
asupra dreptului ginţilor, ridică o dezaprobare generală, 
care se preschimbă într-o revoltă când se află că ducea un 
război crâncen împotriva tuturor francezilor. Înspecta cu 
minuţiozitate insulele şi coastele mărilor indiene şi orice 
francez pe care-l întâlnea era imediat privat de bunurile 
sale şi de viaţa sa. Urmărea cu înverşunare în special pe 


misionarii catolici, care erau iremediabil pierduţi de cădeau 
în mâinile sale. Se spunea chiar că avea obiceiul să-i predea 
sălbaticilor pentru ca aceştia să-i omoare în chinurile cele 
mai groaznice. Astfel, zeci şi sute de preoţi fură ucişi de 
aceştia în Borneo, Celebes sau Timor. 

Capitolul IV „Vulturul” şi „Şoimul” 

În micul port javanez Kalima se găsea în acea perioadă un 
mic cliper79, purtând inscripţia „Jeffrouro Hannje”, prin 
urmare olandez după nume, dacă nu şi după formă. De 
altfel, nimeni nu se prea sinchisea de naționalitatea sa, căci 
Kalima de-abia începea să se dezvolte şi funcţionarii aveau 
altceva mai bun de făcut decât să examineze hârtiile unui 
mic vas cu aspect paşnic. 

Locuitorul cel mai important din Kalima era un oarecare 
Davidson, la care veni să se instaleze căpitanul lui 
„Jeffrouro Hannje”, lăsându-şi corabia în paza echipajului. 
Cei doi oameni şedeau, în acea zi, pe o verandă deschisă, al 
cărei acoperiş de frunze îi apăra de arşiţa soarelui. Fumau 
şi citeau ultimele ziare care datau de câteva tuni, căci pe 
vremea aceea trebuiau mai mult de trei luni pentru ca un 
ziar european să ajungă în Java. 

După cum vezi, Surcouf, Bonaparte a fost numit consul pe 
viaţă, zise colonistul. 

Văd, replică celălalt; nu m-ar mira dacă în curând va 
deveni rege sau împărat. 

Vorbeşti serios? 

Desigur; acest Bonaparte va ajunge departe. 

Faci parte dintre admiratorii lui? 

Nu, deşi îl socot drept un geniu. Eu îmi servesc patria şi 
stimez pe toţi aceia care se străduie s-o elibereze din jugul 
Angliei. lată pentru ce consulul se bucură de întreaga mea 
simpatie. Puterea Angliei prinde rădăcini în coloniile ei, 
ceea ce-i asigură o extraordinară preponderență în 
comerţul lumii întregi. Trebuie să punem mâna pe aceste 
colonii, să-i slăbim influenţa, să-i slăbim aliaţii, să întărim pe 
adversarii ei şi mai ştiu eu ce! Nu sunt consul şi rămâne în 


sarcina lui să facă cele necesare. Esenţialul este crearea 
unei flote care să poată impune respectul cuvenit. Consulul 
are un singur inamic: Anglia: or acest adversar nu poate fi 
redus la neputinţă decât pe mare. 

Aşa cum faci şi tu în mie. Şi totuşi un om ca tine trebuie să 
apeleze la violenţă pentru a ataca pe nişte negustori 
paşnici. 

Pentru ce? Pentru că se aseamănă cu pirateria? Cunoşti 
pirați mai mari ca englezii? Națiunea lor spionează şi 
confiscă după bunul ei plac navele de război ale puterilor 
paşnice, închide porţile oricărui trafic, distruge comerţul şi 
industriile popoarelor, rupe pâinea de la gura miilor de 
muncitori, numai din simpla plăcere de a acapara totul în 
profitul ei. 

Ea duce din mândrie războiul cu naţiunile inocente, în 
timp ce eu mă lupt pe faţă cu un inamic neîmblânzit. 
Condamnă-mă dacă poţi!... Anglia are sute de corsari sub 
ordinele ei, ca acest ticălos de Shooter, de exemplu, care nu 
este om, ci diavolul în persoană. Trebuie oare să ne lăsăm 
sugrumaţi ca nişte laşi? Am datorii de împlinit. Am pe vasul 
meu mulţi oameni curajoşi de hrănit şi familia mea nu se 
mărgineşte numai la atât. Am în Bengalia foştii funcţionari 
ai coloniilor franceze, pe care Anglia îi lasă să moară de 
foame, familii ruinate prin războaiele ei; mai am şi pe bieţii 
francezi goniţi din Franţa de Revoluţie şi care au nevoie de 
puţini bani ca să-şi cumpere un colţ de pământ şi, în sfârşit, 
mai am pe oamenii evlavioşi pe care credinţa lor i-a făcut să 
devină suspecți faţă de guvernul actual. Eu îi ajut pe toţi ca 
să trăiască. Dau pensii invalizilor şi bătrânilor, despăgubiri 
sinistraţilor, ajutoare indigenilor şi misionarilor, pâinea lor 
de toate zilele împreună cu protecţia mea. 

Davidson se ridică brusc de pe scaunul său pentru a 
strânge mâna bravului marinar: 

Cunosc toate acestea, căci şi prin intermediul meu multe 
din darurile tale au ajuns la destinaţie. Franţa nici n-are 
idee de omul... 


Fu întrerupt prin intrarea unui marinar. Aducea la 
cunoştinţa stăpânului său că „Vulturul” a atacat în ajun o 
misiune în partea de răsărit a insulei şi că a capturat un 
preot. 

De unde ai aflat aceasta? întrebă Surcouf. 

De la un sluge80 olandez care abia a ancorat. 

Aşadar nu este o simplă invenţie. După cum vezi, 
Davidson, nu prea am timp să mă odihnesc. Acest Shooter 
vrea să câştige premiul ce s-a pus pe capul meu; din 
moment ce mă caută, vreau şi eu să-l ajut. Adio, las restul în 
suspensie, pentru că ştiu că ne vom revedea în curând. 

Corsarul se urcă pe bordul navei sale şi un sfert de oră 
mai târziu părăsea portul. Doi oameni înlocuiră, imediat, 
numele de „Jeffrouro Hannje” prin „Şoimul”. 

Vântul fiind favorabil, atinseră în trei ore punctul de est al 
Javei, unde se afla aşezarea respectivă. Zăriră, la 
revărsarea unui râu, ruinele fumegânde ale mai multor 
case. Surcouf se apropie cât mai mult posibil şi debarcă pe 
uscat cu ajutorul unei şalupe. 

La vederea corăbiei, oamenii care lucrau în faţa caselor 
arse dispărură în grabă printre arborii pădurii vecine de 
cocotieri. 

Punând piciorul pe țărm, căpitanul zări în jurul colibelor 
distruse de incendiu grădini răvăşite şi câmpii devastate, 
dar nici o fiinţă vie. 

Strigă de mai multe ori, dar în zadar. După un timp destul 
de îndelungat, o voce omenească răspunse în sfârşit: 

Ce fel de corabie sunteţi? 

Franceză! 

La auzul acestui răspuns, un om înarmat cu un ciomag îşi 
făcu pe neaşteptate apariţia; era un alb. 

Apropie-te fără teamă, îi spuse Surcouf. Sunt un prieten al 
oamenilor paşnici şi nu vă voi face decât bine. De altfel, vezi 
singur că nu sunt însoţit de nimeni, căci am lăsat pe cei doi 
vâslaşi în barca ce m-a adus. 


Străinul înainta. Era înalt şi bine clădit; faţa sa înţeleaptă 
manifesta o teamă profundă, în parte justificată. 

Corabia ni s-a părut suspectă, zise el pentru a se scuza şi 
am fugit. 

Prin ce v-a putut inspira corabia mea neîncredere? întrebă 
Surcouf. 

Nimic special. Prin aceste regiuni, patru corăbii din zece 
aparţin corsarilor şi experienţa ne-a învăţat să fim 
prevăzători. 

Am aflat că „Vulturul” a fost pe aici. 

Am făcut parte din echipajul său şi am profitat, de ocazie 
să rămân pe uscat.: 

Ah! exclamă Surcouf mirat, ai fost cu acel Shooter? 

Din păcate, da. M-a ţinut prizonier şi am fost destul de 
nenorocit înainte de a putea fugi! 

Dacă este aşa, priveşte cu binoclul spre corabia mea. 

Omul privi: 

Este oare posibil? strigă ei. „Şoimul”... căpitanul Surcout? 
Dumneata eşti Surcouf? 

Da. 

Ah! Dumnezeule! Binecuvântată să fie ora care mi-a 
permis să părăsesc „Vulturul”, căci acum sunt sigur de 
pedeapsa ce-l aşteaptă. 

Povesteşte-mi, ce s-a întâmplat? 

Permiteţi-mi mai întâi să-mi chem tovarăşii, să-i liniştesc. 

Se îndepărtă şi reveni, aproape imediat, însoţit de 
douăsprezece persoane, dintre care patru erau copii. Mica 
colonie se compunea din doi olandezi căsătoriţi, trei 
francezi, un belgian. Un suedez fusese ucis, apărându-şi 
viaţa în lupta cu piraţii. 

Nu se află printre voi şi un preot? întrebă Surcouif. 

Da, venea din Djokjakarta, pentru a propovădui 
Evanghelia printre javanezii care locuiesc în pădurile 
vecine. 

Era aşadar un misionar? 


Da, din ordinul „Sfântului Spirit” şi se numea fratele 
Martin. 

Ah! strigă Surcouf, ridicându-se brusc de pe stânca pe 
care se aşezase. lată ceva foarte curios! Fratele Martin! 
Dar îl cunosc şi nu-l voi lăsa cu nici un preţ în mâinile acelui 
om. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat. 

Eram în faţa Palembangului, când aflarăm că „Şoimul” 
naviga pe coasta de nord a Javei. Căpitanul Shooter jură să- 
Il captureze şi porunci să se ridice imediat ancora. Plutind 
de-a lungul coastei, pentru a vă descoperi corabia, zărirăm 
această colonie. Apropiindu-se pentru ceva informaţii, 
Shooter îl zări pe preot şi aceasta a fost pentru el un 
pretext de a ataca colonia. 

Cum prezenţa unul preot putea să fie cauza unică şi 
suficientă a unei acţiuni atât de ticăloase? întrebă 
minunându-se Surcouf. 

Nu ştiu. Tot ceea ce ştiu este felul de-a acţiona al 
englezului de îndată ce vedea un preot. Este omul cel mai 
necredincios pe care l-am văzut vreodată, un beţiv inveterat 
şi un barbar. Sunt german, mă numesc Holmers şi făceam 
parte dintr-un regiment nenorocit, trimis de prinții noştri 
pentru a ajuta Anglia să gonească din America ideile de 
justiţie şi de libertate. A trebuit să-mi părăsesc logodnica şi 
părinţii pentru a dezerta ca mulţi alţii. Nu voiam să luptăm 
pentru. Anglia, care suge ca lin vampir bunurile celorlalte 
naţiuni. Aceasta a fost nenorocirea mea. N-am mai putut să 
mă înapoiez în patrie; logodnica mea s-a măritat cu un altul; 
părinţii mei au murit şi partea mea din moştenire fu 
confiscată. Am cutreierat toate mările, apoi într-o zi mă 
stabilii la Cap. Am fost nevoit să pribegesc din nou, de 
îndată ce colonia căzu în mâinile englezilor, acum cinci ani. 
M-am unit cu alţi fugari pentru a fonda o mică colonie ceva 
mai departe de coastă, dar acum două-trei luni căpitanul 
Shooter se opri la noi. Îl luarăm drept un negustor cinstit şi 
mă urcai fără teamă pe bordul vasului său, pentru a discuta 
asupra preţului unor vite pe care vei a să le cumpere. 


Condiţiile sale au fost inacceptabile. Se înfurie atunci atât 
de rău, încât pentru a mă pedepsi mă reţinu pe corabie ca 
matelot. Am suferit chinurile iadului până ieri, când am 
reuşit să evadez. Dăduse ordin la treizeci de oameni să 
distrugă colonia. Să pună mai întâi mâna pe preot şi apoi să 
incendieze casele. 

Toţi fugiră, afară de suedez, care nu voi să-l părăsească pe 
preot. 

L-au împuşcat, iar pe fratele Martin l-au dus prizonier pe 
corabie. Eu reuşii să mă refugiez în pădure, unde coloniştii 
mă primiră cu braţele deschise, deşi mă văzuseră venind cu 
piraţii. 

Care-ţi sunt proiectele pentru viitor? 

Aş dori să mă întorc la mica mea proprietate din vechea 
colonie de lângă Cap, dar mai înainte aş vrea să asist la 
pedepsirea lui Shooter. Mă lăsaţi să vă însoțesc? 

Cu plăcere. Ce fel de corabie este „Vulturul”? mai ceru 
Surcouf şi alte detalii. 

O corabie de război cu treizeci de tunuri, dar nu face 
decât treisprezece mile pe oră. Dacă nu vă pierdeţi timpul, 
îl veţi găsi în dreptul strâmtorii Mangkassar. Are obiceiul 
să-şi schimbe prizonierii cu aurul pe care-l obţine de la 
dayacii care locuiesc în munţii din Borneo. Aceştia sunt 
nişte oameni groaznici, care plătesc foarte scump pentru a 
obţine prizonieri spre a-i înmormânta de vii cu morţii lor 
mai deosebiți, sau să-i sacrifice în cinstea divinității lor 
absurde şi diavoleşti. 

Surcouf se grăbi să debarce seminţe, instrumente şi alte 
obiecte, pe care le dădu coloniştilor pentru a le permite să- 
şi refacă colonia distrusă. Apoi porni imediat în largul mării 
pentru a atinge înainte de căderea nopţii partea 
septentrională a mării Sondelor şi să taie astfel drumul 
„Vulturului”, la ieşirea lui din strâmtoarea Mangkassar. 
Această tactică îi reuşi şi când zorile se revărsară trandafirii 
deasupra unei mări de jad, zări într-un fel de mic liman, la 
stânga unei insule situate în faţa lui, catargele unei corăbii 


cu pânzele strânse. Era sigur că nu era pe punctul de 
plecare apropiată. Aşteptă ca să se însereze pentru a se 
apropia şi trimise în cercetare o barcă cu oameni, ale cărei 
rame erau înfăşurate, pentru a evita orice zgomot. 

Ea se înapoie imediat pentru a confirma că era într-adevăr 
vorba de „Vulturul”. Surcouf şi jumătate din echipajul său 
coborâră în şalupe cu ramele la fel înfăşurate în cârpe şi se 
apropiară de corabie îndeajuns, pentru a-i zări luminile. 
Surcouf, după ce dădu semnalul de oprire, plonjă în mare, 
îndreptându-se spre partea vasului unde se vedea lanţul. Se 
căţără şi ajunse, fără zgomot, pe punte, unde zări numai doi 
mateloţi de cart. Unul la prova, celălalt la pupa. Reveni din 
nou în mare şi se Îndreptă înot spre şalupa pe care o 
comanda Ervillard şi pe bordul căreia se află şi Holmers. 

După ce deliberară câteva minute, conveniră ca Surcouf, 
Holmers şi locotenentul, ei singuri să se caţăre pe 
„Vulturul”, pentru a reduce la tăcere pe cei care vegheau, 
fie printr-un ştreang sau printr-un alt mijloc mai brutal, la 
nevoie. Ceilalţi se vor urca după aceea. Prin acelaşi sistem, 
vor ataca mai întâi pe ofiţeri; vor ocupa în sfârşit depozitul 
de pulbere şi de muniţie; în felul acesta era o jucărie de 
copil ca să vină apoi de hac echipajului. 

Îndreptară deci şalupele spre insulă, unde rămaseră sub 
supravegherea unui singur om. Apoi, toată lumea porni 
înot, cu şefii în frunte, spre „Vulturul”. 

În mai puţin timp decât trebuie s-o spunem, santinelele 
fură legate, cu un căluş în gură, de catargul cel mare. 

Căpitanul, însoţit de locotenentul său şi de Holmers, se 
îndreptă spre cabina lui Shooter. 

Uşa era zăvorâtă pe dinăuntru şi Surcouf bătu încetişor: 

Cine-i acolo? întrebă o voce pe jumătate adormită. 

Locotenentul! răspunse Ervillard pe englezeşte. 

Ce s-a întâmplat? 

Sst! Nu atât de tare. Se întâmplă ceva diabolic pe bord. 
Sculaţi-vă şi veniţi repede. 

Adevărat? Sunt gata imediat. 


Se auzi un zgomot, apoi clinchetul unei arme şi în sfârşit 
se zări o lumină prin deschizătura uşii. 

Atenţie, murmură Surcouf, nu trebuie să tragă, căci ar 
trezi echipajul. Apucă-l de mâini, Holmers şi tu Ervillard de 
gât. Eu mă însărcinez cu restul. 

Zăvorul fu tras şi uşa se deschise. Shooter apăru încins cu 
o sabie, având în fiecare mână câte un pistol, înainte de a 
avea timpul să străpungă cu privirea întunericul, fu apucat 
de mâini şi de beregată, pistoalele îi căzură pe jos şi sunete 
nearticulate îi ieşiră din gură; fu repede împins în cabină, 
trântit pe pat şi legat fedeleş. Locotenentul său avu aceeaşi 
soartă. Holmers, care cunoştea toate colţurile corăbiei, îi 
conduse în magazia cu arme şi muniții; după ce încărcară 
armele, coborâră în dormitorul echipajului. Acesta era 
luminat slab; dar cum scara scârţâi sub paşii lor, marinarii 
se treziră. La vederea străinilor, săriră din hamacuri, dar 
Surcouf, ameninţându-i cu pistoalele lui Shooter, strigă cu o 
voce de tunet: 

Fiecare să rămână la locul lui! Sunt Surcouf; vasul vostru 
se află în stăpânirea mea; primul care va opune rezistenţă 
va fi spânzurat de catargul cel mare. 

La auzul numelui temut al francezului, marinarii se dădură 
înapoi. 

Vă veţi preda fără condiţii, adăugă Surcouf şi vă veţi urca 
unul câte unul pe punte. Înainte marş! Altfel schimbăm 
foaia. 

Şi apucându-l pe primul de umeri îl împinse spre scară. 
Matelotul buimăcit se supuse şi ceilalţi îl urmară. Abia 
ajunşi sus, fiecare fu legat, înainte de a-şi da seama ce se 
petrece cu el şi închis în cală. 

Surcouf trase apoi nişte rachete luminoase, pentru a 
aduce la cunoştinţa celor de pe „Şoimul” că „Vulturul” 
fusese capturat. Semnalul fu înţeles şi, o jumătate de oră 
mai târziu, „Şoimul” ancora lângă „Vulturul”. Expediția 
reuşise pe deplin. 


Era vorba acum de a-l elibera pe misionar. Nici 
rugăminţile, nici amenințările nu putură să convingă pe 
marinari să spună unde se afla. Locotenentul nu vorbi nici 
el. Fu adus şi căpitanul pe punte. Câteva lanterne fură 
agăţate pe catarge, pentru a-l lumina Pe noul venit. Era 
înalt, slab şi încovoiat. Faţa sa era departe de a inspira 
încredere. 

I se scoase căluşul din gură şi i se dez legară numai 
picioarele. 

Nu părea deloc abătut din cauza înfrângerii sale. Obrazul 
îl avea roşu şi ochii îi scânteiau de furie. Înaintând câţiva 
paşi în mijlocul cercului, întrebă cu o voce răguşită: 

Ce se întâmplă aici? Cine îndrăzneşte să se poarte ca 
stăpân pe corabia mea? 

Pe corabia ta, domnule Shooter? replică Surcouf. Mi se 
pare că acum îmi aparţine mie. 

Ce îndrăzneală? Cine eşti dumneata? 

Surcouf, cetăţean al Republicii franceze, iar vasul pe care-l 
vezi acolo la babord este „Şoimul”, cu care ţineai aşa de 
mult să faci cunoştinţă. După cum vezi, m-am grăbit să-ţi 
satisfac dorinţa. 

Căpitanul păli; dar îşi ascunse tulburarea şi răspunse cu 
mândrie: 

Surcouf! Ah! Da, îmi amintesc că am mai auzit de acest 
nume nu ştiu unde. Ce cauţi pe bordul „Vulturului”? 

Îl caut pe căpitanul Shooter. 

Eu sunt, şi? 

Mai caut şi pe un preot misionar, răpit din Java acum 
câteva zile. Vrei să ai bunătatea să-mi spui unde se află? 

Nu voi avea această bunătate, domnule; am obiceiul... 

Aş! îl întrerupse Surcouf, obiceiurile tale mă lasă rece; 
acuma este vorba de bunul meu plac. Te sfătuiesc să nu mă 
iei drept omul cu care te poţi juca. Cred că nu-ţi faci nici o 
iluzie asupra situaţiei în care te afli. Vrei să-mi spui, da sau 
nu, unde se află preotul? 

Căpitanul Shooter nu răspunde unui Surcouf. 


Adevărat? Eşti prizonierul meu şi din moment ce nu vrei 
să-mi răspunzi de bunăvoie te voi sili. Ervillard, fii amabil şi 
onorează-l pe acest distins domn cu treizeci de lovituri de 
bici pe spate, te rog. 

Shooter scoase un strigăt răguşit, apoi reluă: 

Nu vei îndrăzni să faci aceasta. Mai există încă dreptul 
ginţilor! Eu nu sunt un pirat, am scrisori de autorizaţie ca 
corsar şi, dacă nu vrei să ţii seama, căpitanul Shooter va şti 
să te forţeze ca să i se facă dreptate. Să tremuri la gândul 
răzbunării mele. Mi-ai capturat vasul; dar trebuie să mă 
depui într-un port din apropiere şi îţi voi arăta ce înseamnă 
să ameninţi cu biciul pe un om ca mine. 

Ţin să-ţi atrag atenţia, replică Surcouf, că în realitate nu 
trebuie să dau socoteală nimănui de ordinele şi de faptele 
mele. Totuşi, având în vedere mentalitatea ta, consimt să-ţi 
dau câteva explicaţii. Da, există un drept al ginţilor; dar 
tocmai de aceea un corsar n-are dreptul să se comporte ca 
un pirat şi tocmai de aceea orice marinar cinstit trebuie să 
trateze pe un pirat ca pe un bandit. Că ai împuterniciri 
speciale sau nu, îmi este perfect egal. Am dovezi că ai 
atacat colonii fără apărare şi că ai ucis marinari paşnici, 
deşi nu ţi-au opus nici o rezistenţă. Am dovezi că ataci pe 
misionarii Domnului, care n-au arte arme decât cuvintele de 
caritate şi de bunătate. Aşadar puţin îmi pasă de 
autorizaţiile pe care le ai; eşti un pirat şi deci în afară de 
lege. Nu mi-e teamă de răzbunarea ta şi nimeni nu mă 
obligă să te depui într-un port apropiat. Dimpotrivă, am 
dreptul să spânzur pe orice pirat pe care l-aş întâlni. Dar 
ajunge tu cuvintele. Iată care-ţi va fi soarta: dacă îmi vei 
răspunde ia întrebări, mă voi mulţumi să te predau ca 
guvernatorului primei posesiuni franceze întâlnite în cale: 
dacă, din contră, te vei încăpăţâna în mutismul tău, voi 
porunci să fii bătut cu biciul şi, dacă nici prin acest mijloc 
nu-ţi voi dezlega limba, te voi spânzura de catargul cel mai 
înalt de pe vas. 

Încearcă atunci! strigă Shooter, nebun de furie. 


Locotenente Ervillard, fă cum ţi-am poruncit! comandă 
Surcouf. 

Al naibii, ăsta chiar e în stare să îndrăznească, zise 
englezul. Lăsaţi-mă; voi răspunde. 

El mărturisi că-l vânduse pe preot chiar în aceeaşi 
dimineaţă dayacilor din Sukuru. 

Cât ai primit în schimb? 

O pungă plină cu praf de aur pe care o vei găsi în caseta 
mea. 

Unde locuiesc aceşti dayaci? 

La o oră în amonte de revărsarea micului râu. 

Dacă îl regăsesc pe cel căutat, te voi preda guvernatorului, 
aşa cum am promis; dar dacă i s-a făcut cel mai mic rău, vei 
fi spânzurat pe locul în care te afli acum. Este deci în 
interesul tău să-mi indici un om care să-mi servească de 
mesager pe lângă dayaci. Va lua punga cu aur şi va fi însoţit 
de alţi doi oameni cart? Ştiu să trateze cu aceşti sălbatici. 
Spune-mi un nume. 

Harcroft. 

Ajunge. Acum trebuie să-ţi prezint pe un brav om carea 
aflat pe propria lui spinare că eşti un pirat şi căruia îi 
datorăm faptul că te-am capturat. 

La un semn al lui Surcouf, marinarii se dădură fel o parte 
pentru a-l lăsa să treacă pe german. 

Holmers! Canalie... strigă prizonierul încercând, deşi era 
legat, să se azvârle asupra acuzatorului său. 

Dar fu reţinut şi transportat pe „Şoimul”. 

În revărsatul zorilor, o barcă se îndreptă spre uscat cu cei 
trei trimişi. Harcroft era. Tocmai acela care Încheiase târgul 
cu Karima, şeful dayaoilor şi tovarăşii săi cunoşteau destul 
de bine malaieza pentru a-şi putea îndeplini misiunea. 

Se stabili că dacă cei trei oameni nu se vor întoarce pană 
la prânz, Surcouf, condus de Holmers, care cunoştea 
coasta, să le vină imediat într-ajutor. Pe la amiază, nimeni 
nu se înapoie. Surcouf predă comanda celor două nave 
locotenentul Ervillard şi debarcă el însuşi cu douăzeci de 


oameni bine înarmaţi şi cu veşminte de protecţie, pentru a 
împiedica săgețile otrăvite ale sălbaticilor să le facă vreun 
rău. Ervillard îi urma din depărtare, pentru a-i ajuta la 
nevoie cu tunurile sale. 

Coasta era nisipoasă şi sterilă; dar de la o mică distanţă 
începea o pădure virgină greu de străbătut din cauza 
lianelor încâlcite care le barau drumul. Se vedeau copaci 
înalţi aproape de 40 metri. Sucul lor lăptos provoacă, numai 
prin simpla lui atingere, ulcerări dureroase. Văzură şi pe 
faimosul Strychnos Tieute, a cărui rădăcină fabrică otrava 
cunoscută sub numele de upas. Introdusă în cea mai mică 
rană, această otravă produce crampe violente urmate de 
moarte. Mai vedeau şi alte plante exotice din care indigenii, 
din arhipelagul indian, prepară otrava pentru săgețile lor. 
Sucul obţinut absorbit de stomac provoacă vomitări 
violente; dar, introdus în sânge, are efect mortal. 

Aceasta pădure mai era bântuită şi de animale sălbatice 
uriaşe, după cum se putură de altfel convinge şi marinarii, 
după urmele lăsate de un rinocer. 

Pentru a putea face faţă primejdiilor ce-i amenințau, 
creară o avangardă din cinci oameni, conduşi de către 
Holmers, a căror sarcină era să cerceteze mai întâi drumul 
şi împrejurimile. 

După o jumătate de oră de mers, Holmers făcu semn că 
descoperise ceva deosebit. 

Toţi înaintară până în dreptul unui fel de luminiş, unite 
rinocerii aveau obiceiul să vină să bea apă din râu. Acest 
luminiş mărginit la dreapta de cursul apei avea spre stânga 
pădurea şi în faţă un rând de dayaci înarmaţi care-i 
amenințau cu lăncile, urlând. 

Ah! zise corăbierul, care avea o armă şi o bâtă. Ne 
barează drumul! Cred, căpitane, că va trebui să-i punem cu 
botul pe labe. 

Nu, răspunse acesta, nu ştim încă dacă ne consideră 
duşmani sau prieteni. 


Lăsă pe cea mai mare parte din oamenii săi în urmă şi 
înainta cu Holmers şi cu alţi trei până la douăzeci de paşi de 
mala iezi. Se simţea acoperit de primii, care, din locul unde 
se aflau, puteau să tragă foarte bine în dayaci. Dinspre 
partea sălbaticilor înaintară un număr de cinci oameni. 
Unul dintre ei strigă, ridicându-şi suliţa: 

Ada tuan-ku? Adică: „Cine îmi este stăpânul?” 

Aceste cuvinte, care reprezentau la dayaci o formulă de 
politeţe, lăsau să se presupună că indigenii n-aveau gânduri 
ostile, Surcouf cunoştea destul din malaieză, pentru ca să le 
răspundă: 

Sunt şeful acestor oameni. Cu ce gânduri ne întâmpinați? 

Voiam să vă primim. 

De unde aţi aflat că venim? 

De la cei trei oameni pe care i-ai trimis. 

Unde sunt? 

Nu mai sunt decât doi şi i-am făcut prizonieri. 

Pentru ce? 

Au ucis pe unul din ai noştri. Au venit să ni-l ceară pe 
misionar şi, cum eu sunt şeful, am cerut să-mi înapoieze 
aurul, plus o puşcă cu plumb şi pulbere. Ei m-au refuzat şi, 
zărindu-l pe misionar, au vrut să-i ia cu ei. Noi ne-am opus. 
Atunci unul din ei îl ucise pe fiul fratelui meu cu o lovitură 
de cuţit. Fratele meu era absent şi eu, apucând lancea, l-am 
rănit la mână; muri imediat, căci arma mea fusese muiată în 
tabu-upas. l-am legat pe ceilalţi doi şi i-am închis în coliba 
mea, unde îi vei putea vedea. 

Părea să fie adevărat. Mesagerii au acţionat destul de 
imprudent, aţâţându-i pe malaiezi. 

Şi ce solicitaţi acum pentru misionar? întrebă Surcouf. 

Ceea ce am mai spus, căci nu-mi place să vorbesc două 
limbi diferite. Numai că va trebui să ne plătiţi şi pentru 
mort. 

Îmi pare că a fost destul de bine plătit, pentru că l-ai ucis 
pe ucigaş. Totuşi îţi permit să fixezi un preţ. 


Fratele meu îl va fixa, îl vei găsi stând lângă cadavru. Vino 
cu noi. 

Ne garantezi de siguranţa noastră? 

Da, veţi fi oaspeţii noştri. 

Surcouf îl găsi pe fratele şefului lângă cadavrul fiului său, 
îmbrăcat cu toate însemnele doliului. 

Bineînţeles că Surcouf ceru mai întâi ca să-l vadă pe preot 
şi pe cei doi trimişi, ceea ce i se acordă imediat, îl 
recunoscu cu bucurie pe fratele Martin, care nu-şi mai 
revenea în fire văzând atâţia europeni. Când privirea sa 
căzu asupra căpitanului, se văzu cum îşi frământă memoria. 

Mă numesc Surcouf, zise marinarul înaintând. 

Robert Surcouf, căpitanul Surcouf! Te recunosc acuma. Fii 
binecuvântat, viteazul meu izbăvitor. 

În câteva cuvinte, fratele Martin povesti cum, după ce 
trecuse în Italia, părăsise Europa pentru a propovădui 
credinţa cea dreaptă printre asiatici. Suferise îngrozitor pe 
bordul „Vulturului”. În sfârşit, fusese vândut spre a fi 
sacrificat, la prima înmormântare ce va avea loc la indigeni. 
Surcouf îi promisese libertatea şi îi povesti la rândul său 
despre capturarea lui Shooter. 

Cei doi trimişi care mai trăiau făceau parte dintre oamenii 
„Vulturului”. Şeful dayacilor era un om de cuvânt şi timpul 
nu fu pierdut în discuţii sterile. 

Vrem să învingem pe duşmanii noştri, zise el hotărât şi 
avem nevoie de arme la fel cu ale voastre. Cer deci o puşcă, 
pulbere şi gloanţe în schimbul misionarului, dacă nu vrea să 
rămână aici. Dacă preferă să rămână, ne va învăţa ceea ce 
ignorăm. Dayacii care locuiesc colo sus în munţi şi acei care 
trăiesc în pădurea din interiorul insulei nu ştiu să 
gândească. Voi sunteţi mai înţelepţi ca noi şi am dori să 
învăţăm ceea ce noi nu ştim. Dacă vrei, putem face un pact, 
eu îţi voi arăta pulbere de aur şi pietre preţioase, pe care le 
adunăm din munţi şi tu îmi vei spune câte puşti, pulbere şi 
gloanţe poţi să-mi dai în schimb. Mai vrem stofe şi haine. 


Apoi ne vom despărţi prieteni şi voi fi fericit dacă vei reveni 
sau ne vei trimite un mesager. 

Surcouf se miră de o propunere atât de avantajoasă. 

Nu este efectul unei întâmplări, ci voinţa Domnului, îi zise 
preotul. Eu rămân aici; te rog numai să faci legătura între 
mine şi vechiul continent. 

Îţi promit cu plăcere, răspunse Surcouf. Şi, întorcându-se 
spre Karima, zise: Ne-ai vorbit cu înţelepciunea omului 
chemat să devină şef peste mulţi alţii. Ţara de unde vin 
poate să-ţi procure tot ceea ce doreşti: protecţie, arme, 
veşminte şi instrumente de orice fel. Mi-ai câştigat prietenia 
şi voi porunci oamenilor mei să-ţi aducă tot ce mi-ai cerut. 
Chiar şi ceea ce ai pretins în schimbul misionarului, deşi el 
preferă să rămână cu voi. Vrei să-mi arăţi praful de aur şi 
pietrele preţioase? 

La un semn al lui Karima, trei oameni aduseră săculeţe 
mici conţinând fiecare câte douăzeci de livre de praf de aur 
şi pietre preţioase, care nu erau altceva decât veritabile 
diamante, unele din ele de mărimea bobului de mazăre. 

Ce vrei în schimb? negocie Surcouf cu el. 

Spune tu, stăpâne, cât crezi că face. 

Ei bine! Îţi voi da pentru acestea... un tun! 

Propunerea căpitanului produse un efect magic asupra 
asistenţei. Feţele se luminară de bucurie, iar şeful se 
comportă asemenea unui copil. 

Un tun! Ne daitu aşa ceva? 

O repet, vei căpăta un tun cu muniţia necesară pentru o 
sută de lovituri. 

Eşti cu adevărat cel mai bun prieten al nostru. Graţie ţie 
vom putea învinge cu uşurinţă pe duşmanii ce ne vor ataca. 

După ce Karima îşi luă tunul în primire, Surcouf porni 
satisfăcut la drum, lăsând în urma lui nişte prieteni noi şi 
devotați. Căpitanul Shooter fu predat autorităţilor militare 
din Mauriciu, urmând să răspundă în fata lor de toate 
nelegiuirile pe care le făptuise. 


Nu se mai auzi vorbindu-se de el şi probabil că avu 
sfârşitul pe care-l meritase pe deplin, fiind dat uitării... 

Capitolul V La Paris. 

Revoluţia franceză se terminase. Consulatul făcuse loc 
Imperiului şi micul corsican, devenit mare suveran, se 
înconjurase de o curte strălucitoare de ofiţeri superiori şi 
de mari demnitari. Toată Europa asculta de vocea sa, numai 
mândrul Albion refuza să facă parte din congresul său 
politic. Tot aşa cum steaua lui Napoleon se ridicase, ea 
trebuia în curând să apună şi, aşa cum venise din eter, să se 
întoarcă în eter, asemenea unui meteorit dispărut pentru 
totdeauna! 

Porturile franceze erau atât de sever blocate de marina 
engleză, încât era imposibil ca vreo corabie să poată ieşi în 
largul mării şi comerţul era aproape ruinat. Mai mult, 
Franţa fu forţată să renunţe la aproape toate coloniile sale 
capturate de Anglia şi prin aceasta suferi o pierdere 
irecuperabilă. S-ar fi putut evita aceste înfrângeri, dacă 
Napoleon ar fi fost tot atât de bun amiral pe cât era de bun 
general. Dar el nu se pricepea în ale marinei şi concepu 
atunci planul gigantic, care eşua într-un mod lamentabil, de 
a ataca Anglia prin India, trecând prin Rusia cucerită. 

Toate încercările sale de a dobori Anglia eşuară. Îi lipsea 
flota necesară şi şefii capabili de a se măsura cu amiralii 
englezi de atunci. 

Se cheltuiau sume enorme pentru a se construi corăbii noi 
ce erau capturate de englezi de îndată ce se avântau în 
larg. 

Şi totuşi Napoleon, în anul 1801, a fost la un pas să se 
îmbogăţească cu o nouă invenţie, graţie căreia ar fi putut 
inspira adversarilor săi o adevărată teamă, putând construi 
o flotă puternică. 

Robert Fulton, celebrul mecanic american, venise la Paris 
pentru a demonstra că era posibil să acţioneze corăbiile cu 
forţa aburului. De acord cu ambasadorul american la Paris, 
Livingstone, făcu nişte încercări cărora nimeni nu le acordă 


vreo atenţie. Se duse atunci în Anglia şi obţinu acelaşi 
„succes” ca şi în Franţa. Totuşi, nu-şi abandonă ideea şi doi 
ani mai târziu reveni la Paris cu un vapor cu aburi construit 
pe cheltuială proprie. Negăsind nici un sprijin, se adresă 
primului consul, care-i acordă o audienţă. 

Cele două genii se găsiră faţă-n faţă într-un salon din 
Tuilleries. 

Forţa aburului, conchise Fulton după o lungă dezbatere 
asupra descoperirii sale, va fi de o utilitate incontestabilă 
pentru navigaţie. Ea va scurta distanţele, va înlătura 
obstacolele şi va scădea primejdiile şi catastrofele. Vasele 
nu vor mai depinde de vânt şi de pânze. Suveranul care va 
construi prima navă de război cu aburi va deveni stăpânul 
mărilor. 

Consulul îl ascultase în tăcere cu un zâmbet ironic. 
Apucându-l pe Fulton de braţ, îl duse la fereastră şi, 
arătându-i mulţimea trecătorilor, îl întrebă cu un ton 
sarcastic: 

Vezi noua invenţie pe care mulţi dintre oameni o au în 
gură? 

Văd, răspunse Fulton, este ţigareta care începe să fie 
fumată şi în Franţa. 

Ei bine! Toţi aceşti fumători sunt nişte maşini cu aburi vii, 
care nu fac altceva decât să scoată fum şi nimic mai mult. 

Îmi permit să vă atrag atenţia că nu trebuie confundat 
fumul cu aburii. 

Consulul nu era obişnuit să fie contrazis de un mecanic 
modest. Încruntându-şi sprâncenele, replică cu o voce dură: 

Vapori sau fum, este acelaşi lucru. Cum vrei ca să pună un 
vapor în mişcare?... Este stupid. 

Fulton nu mai încercă să protesteze, dar reluă demn, pe 
un ton politicos şi respectuos: 

Totuşi, o repet şi o susţin în mod formal: suveranul care va 
poseda o navă de război cu vapori va deveni în scurt timp 
stăpânul mărilor. Vă amintesc de ura Angliei contra Franţei. 


Ei bine! Cu o flotă cu vapori, stăpânul Franţei îşi va putea 
dicta dorinţele englezilor, chiar la Londra! 

Napoleon se retrase de la fereastră şi răspunse rece: 

Dragul meu, n-am obiceiul să-mi încredinţez norocul 
aburilor. 

Făcu o pauză şi continuă. Zeii protectori îl trădau: 

Ştiu destule asupra proiectului dumitale pentru a-mi da 
seama că nu merită nici o atenţie. 

Şi cu un gest mândru al mâinii îl făcu pe Fulton să 
înţeleagă că audiența s-a terminat. 

Acesta din urmă plecă cu ultima speranţă distrusă. 
Napoleon de îndată ce deveni împărat, nu o dată, regretă 
această clipă. 

Împăratul îşi concentrase lângă Boulogne şi Utrecht 
puternice forţe militare pentru a invada Anglia. Din partea 
lor, englezii măriseră atât de mult supravegherea porturilor 
franceze, încât nici o corabie nu putea să iasă. Toate vasele 
care brăzdau apele franceze erau oprite, vizitate şi 
cercetate. Dacă erau franceze sau transportau mărfuri 
destinate Franţei, erau capturate. Ministrul marinei avea 
aproape în fiecare zi discuţii furtunoase cu împăratul, în 
privinţa aceasta. 

În cursul unei discuţii asupra blocadei, ministrul adaugă: 

În situaţia noastră penibilă, avem o consolare de a şti că 
există oameni vicleni şi curajoşi care reuşesc să scape din 
ghearele căpcăunului englez. 

Împăratul ridică capul: 

Ce mai e nou? Hugues a făcut vreo ispravă? Amiralul 
Hugues era unul din cei câţiva marinari francezi care mai 
reuşeau să obţină câte o mică victorie navală. 

Nu, răspunse ministrul. Este vorba de altceva, de aproape 
un mic roman maritim. 

Povesteşte-mi-l, deşi romanele mă interesează foarte 
puţin. 

O fregată din escadra engleză de sub comanda 
commodorelui Dancy a făcut escală la Belle-Isle, în faţa 


portului Saint-Palais, pentru a intimida pe locuitorii insulei, 
în timp ce echipajul se afla pe uscat, a sosit un mic bric sub 
pavilion englez. S-a apropiat de fregată, a capturat-o şi s-a 
îndepărtat, arborând de data aceasta pavilionul francez, ca 
şi cum aşa ar fi fost de la început. A sosit în dreptul escadrei 
engleze care blochează Brestul. Ea arboră culorile engleze 
şi cum fiecare o cunoştea, se credea că a fost trimisă de 
Dancy cu o misiune specială pentru comandantul escadrei 
şi că în drum a capturat nava franceză. Ea salută şi toţi 
englezii îi răspunseră. Se apropie de vasul amiral, se 
prefăcu că vrea să-l înconjoare, când deodată pavilionul 
englez fu coborât pentru a fi înlocuit cu cel francez, în timp 
ce de pe ambele vase tunurile începură să tragă asupra 
vasului amiral. După această ispravă, ambele vase se 
retraseră în port şi fură protejate în retragerea lor de 
bateriile din Le Goulet. Inamicul care pornise în urmărirea 
lor fu obligat să bată în retragere în faţa tirului artileriei 
noastre. Ochii împăratului scânteiară: 

lată o acţiune eroică şi de necrezut! strigă el. 

Sire, v-am relatat un fapt autentic. 

Am fost şi eu martorul unui fapt asemănător. Un tânăr 
marinar a capturat nu ştiu cum un vas englez şi trecu cu el 
fără să se ascundă prin mijlocul flotei amiralului Hood. Se 
numea Robert Surcouf. Eroul dumitale trebuie să cunoască 
foarte bine Bretania şi portul Brest. 

Desigur, este născut în Bretania. 

Robert Surcouf este şi el un breton. Care este numele 
marinarului tău? Este bine să-l notăm, căci vom avea nevoie 
de el. 

Maiestatea voastră i-a pronunţat de două ori numele. 

Ah! Este Surcouf deci? 

EI însuşi, sire. 

Atunci cred în capturarea fregatei. Este o faptă unică. 
Trebuie să-l câştigăm de partea noastră pe acest om şi să-i 
dăm un vas de război, apoi o escadră. Ile rog să te ocupi de 
asta! Este dorinţa mea la care m-am gândit mai de mult. 


Mulţumesc maiestăţii voastre în numele său. Ne aduce nu 
numai fregata capturată, ci şi ştiri, scrisori şi bani din Île de 
France (acum insula Mauriciu) şi Île Bourbon. Guvernatorul 
însuşi mă anunţă că i s-au remis din partea lui Surcouf, în 
ultimele trei luni, unsprezece corăbii, toate capturate de la 
duşmani. Sunt convins că tânărul breton va deveni un 
inamic şi mai de temut al englezilor, dacă i se va da sprijinul 
necesar material, cât şi un post de comandă. Şi totuşi este 
de o modestie şi de o simplitate cum rar am mai întâlnit la 
oamenii cu asemenea merite. 

Cum? Îl cunoşti? zise împăratul repede. 

Pardon, sire. Tocmai voiam să vă anunţ că mi-a cerut ieri o 
audienţă pe care i-am acordat-o pentru azi. 

Atunci, se află la Paris? 

Se află aici pentru un proces pe care-l intentează 
guvernatorului din Île de France, pentru că acesta din urmă 
refuză să-i dea partea întreagă din ceea ce i se cuvine din 
vânzarea prăzilor sale. 

La cât se urcă această parte? 

Cam la un milion şi jumătate de franci. locmai a mai 
câştigat un proces asemănător, în care Corpul legislativ s-a 
pronunţat în favoarea sa. De data aceasta a fost vorba de 
şapte sute de mii de franci. 

Un corsar câştigă sume atât de mari? 

Numai un corsar de abilitatea şi de perspicacitatea lui 
Surcouf. Maiestatea voastră să binevoiască să se gândească 
la cheltuielile enorme pe care le are acest corsar şi la 
binefacerile fără număr pe care le face, ajutând pe cei care 
se află la nevoie. Mii de oameni din coloniile noastre au 
primit ajutoare în bani de la Surcouf... 

Şi va câştiga procesul? 

Nu mă îndoiesc nici o clipă. 

Aş putea decide eu însumi fără a mai fi nevoie să mai 
apeleze la sentinţa arbitrară a justiţiei. S-ar putea să-l văd 
pe acest Surcouf din întâmplare? 


Maiestatea voastră n-are decât să-mi indice ora la care 
trebuie să-l primesc. 

Mâine dimineaţă la unsprezece. Ai grijă să fie secret. Cât a 
căpătat pentru fregată? 

Sunt pe cale de a evalua ceea ce i se cuvine. 

Să nu se mai ocupe nimeni, îl voi despăgubi eu însumi... 

Se afla pe atunci în mahalaua Poissoni?re un hotel mic, nu 
prea elegant, dar care semăna mai curând cu un han 
simpatic, al cărui proprietar avea grijă, după cura Se şi ştia, 
de a nu primi în gazdă decât oameni cinstiţi. 

Şi proprietarul acestui han drăguţ nu era nimeni altul 
decât unchiul Carditon. Acesta, după ce făcuse afaceri 
strălucite în taverna sa din Toulon, se mutase de curând la 
Paris. 

Din ajun, Carditon era foarte bine dispus, dar şi foarte 
ocupat. Robert Surcouf trăsese la el în gazdă împreună cu 
locotenentul său Ervillard, pilotul său Holmers şi cu câţiva 
oameni de pe „Şoimul”. 

Corsarul primi o scrisoare în care i se dădea o întâlnire la 
ora 10 şi jumătate precis dimineaţa, la şeful Afacerilor 
Maritime. Se duse deci şi fu condus direct în cabinetul 
ministrului, unde acesta din urmă îl primi cu cea mai 
perfectă curtoazie. 

Nu v-am chemat în privinţa procesului, începu el, ci pentru 
a-mi da câteva informaţii asupra unor chestiuni maritime ce 
privesc regiunile pe unde navigaţi de preferinţă. Foarte 
puţini oameni pot să-mi dea lămuririle de care am nevoie, 
încât sunt obligat de a profita de prezenţa dumitale. 

Întinse pe masa elegantă un număr oarecare de hărţi 
maritime, în privinţa cărora avură o discuţie foarte animată 
şi căreia ministrul părea că-i acordă o deosebită atenţie. 

Deodată, uşa se deschise şi un servitor îl anunţă pe 
împărat. 

Excelenţă, zise Napoleon intrând, am venit să discut 
personal cu dumneavoastră... Ah! adăugă el, sunteţi 
ocupat? 


Am terminat, răspunse acesta, sunt imediat la dispoziţia 
maiestăţii voastre. 

Împăratul îl privi cu atenţie pe Surcouf pentru a-i 
surprinde impresia ce i-ar cauza prezenţa neaşteptată a 
celui ce luase în mâinile lui destinul francezilor. Dacă se 
bizui pe vreo surpriză, se înşală. Surcouf se dădu în lături, 
salutându-l respectuos, dar fără cea mai mică emoție, 
privindu-l pe ministru ca şi cum ar fi voit să plece. 

Acesta îl prezentă, deşi nu era nevoie. 

Căpitanul Surcouf, maiestate. 

Căpitan? repetă cu răceală Napoleon, cine v-a făcut 
căpitan? 

Acest ton l-ar fi speriat şi pe cel mai brav războinic; totuşi 
asupra lui Surcouf nu făcu mare impresie. Aşa că răspunse 
calm, cu o privire rece, detaşată: 

Nu Franţa, sire, ci experienţa mării; Franţa n-a vrut să-mi 
dea o corabie; atunci mi-am cucerit una şi i-am devenit 
căpitan. Acei care mă onorează, recunoscându-mi funcţia 
pe mare, probabil că nu cunosc o alta care să-mi convină, 
pentru că a trecut timpul când fiecare se numea cetăţean în 
ţara asta, ce se umple iar de titluri sonore. 

Parase atacul împăratului şi atacase fără greş la rândul 
său. 

Regretaţi acel timp? 

Eu doresc fericirea patriei mele. Or, în acel timp, ţara era 
nenorocită. Aş dori să nu mai fie! 

Ce înţelegi prin fericirea unui popor şi a poporului francez 
în particular? întrebă Napoleon cu un surâs încurcat. 

Nimic altceva decât fericirea oamenilor, siguranţa internă 
şi externă. 

Şi cum se poate obţine? 

Printr-un regim al păcii şi o cale larg deschisă producţiilor 
cinstite ale minţii şi ale mâinilor. 

Şi dacă acest regim pacific nu este posibil, în conjunctura 
Europei de azi? 


Se poate obţine prin mijloace demne, desfăşurând 
înţelepciune şi forţă. 

Consideraţi profesiunea de corsar ca un asemenea mijloc? 
întrebă împăratul râzând. 

Nu, răspunse el cinstit. Va veni un timp când această 
jalnică organizaţie va fi condamnată şi când toate puterile 
maritime se vor uni pentru a o aboli. Totuşi, deşi eu însumi 
sunt un corsar, conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic, căci 
întotdeauna am acţionat fără asprime şi am fericit o 
sumedenie de săraci. N-am săvârşit nici crime, nici 
nedreptăţi; eu fiind viermele care alunecă sub talpa 
inamicului, pentru că n-am nici fălcile leului, nici ghearele 
ursului. 

Un vierme de care trebuie să se ţină seamă. S-a auzit 
adesea vorbindu-se de dumneata. De ce nu intri în marină? 

Pentru că marina m-a refuzat... 

Poate că şi-au schimbat părerea. Ar trebui să vă informaţi 
cum mai stau lucrurile. 

Eu nu voi cere niciodată să mi se deschidă poarta care mi 
s-a închis în nas. M-au făcut să înţeleg că sunt mulţumiţi de 
micile mele servicii, multe ţări mi-au făcut oferte, dar n-am 
nici un motiv să-mi schimb opţiunea. Am luptat pentru 
patria mea, deşi m-a renegat; îi voi rămâne credincios, 
chiar dacă nu-mi va oferi nici un avantaj. 

Am auzit că ai un proces? 

Vor să-mi reţină banii pe care i-am câştigat în mod loial 
pentru a-i distribui celor care nu pot conta pe vreun alt 
ajutor. 

Sunt sigur că vi se va face dreptate... Văd aici nişte hărţi. 
Oare excelența sa a făcut apel la experienţa voastră? 

Am avut plăcerea de a putea răspunde la câteva din 
întrebările excelenţei sale. 

Erau de cea mai mare importanţă, adăugă ministrul; 
Surcouf este omul căruia trebuie să te adresezi când vrei să 
fii informat asupra chestiunilor privitoare la India. 


Şi pe mine mă interesează, reluă împăratul. Am să vă 
anunţ ora când vom putea discuta despre această 
chestiune. 

Câteva zile mai târziu, unchiul Carditon fu foarte surprins 
de a vedea oprindu-se în faţa hotelului său o trăsură din 
care cobori un ofiţer al împăratului. Acesta se interesă de 
căpitanul Surcouf şi, când află că era absent, îl rugă pe 
hangiu să-l anunţe că maiestatea sa îi va face onoarea de a-l 
primi a doua zi la ora prânzului. 

Trăsura dispăruse de mult şi unchiul Carditon tot nu-şi mai 
putea reveni în fire... Ce onoare pentru hanul său...! 

A doua zi, Surcouf veni exact la întâlnire; fu primit de 
împărat în acelaşi salon în care avusese loc audiența cu 
Robert Fulton. 

După ce răspunsese printr-un semn imperceptibil cu capul 
la salutul său, împăratul începu: 

Căpitane Surcouf, m-am ocupat de afacerea dumitale; ţi se 
va plăti suma în discuţie de îndată ce o vei dori. 

Napoleon se aştepta la o recunoştinţă entuziasmată, dar 
marinarul îi răspunse foarte simplu: 

Sire, vă mulţumesc; aveam destulă încredere în judecătorii 
Franţei, pentru a nu fi nevoie să vă deranjaţi cu necazurile 
mele care mă pândesc. 

Nu înţeleg, replică brusc împăratul. Intervenţia mea n-a 
făcut decât să grăbească decizia judecătorilor. Acelaşi lucru 
se va întâmpla şi cu fregata pe care ai capturat-o de la 
inamic. la acest portvizit, adăugă el. Conţine exact suma pe 
care o reclami. 

Surcouf luă mapa elegantă şi zise, înclinându-se: 

Mulţumesc din nou maiestăţii voastre. Graţie ei, nu mai am 
nevoie să mai rămân la Paris şi voi putea pleca din nou 
acolo unde mă cheamă datoria. 

Vrei să părăseşti Franţa? 

Da. 

În acest moment când toate porturile sunt închise şi când 
nici o corabie nu poate să iasă? 


Sire, zise Surcouf zâmbind, am reuşit să intru, cu toată 
străşnicia blocadei în port şi tot astfel precum am venit voi 
pleca. 

Ei bine! Nu vrei să-ţi exprimi vreo dorinţă pe care s-o pot 
îndeplini? 

Îmi voi permite să-mi exprim chiar două dorinţe maiestăţii 
voastre. Prima în privinţa bravului meu locotenent Bert 
Ervillard. Cu toată tinereţea sa este unul din cei mai 
îndemânatici marinari pe care-i cunosc. A fost tovarăşul 
victoriilor mele şi poate aduce servicii mari marinei 
franceze. 

Are intenţia să te părăsească? 

Nici prin minte nu-i trece să cer maiestăţii voastre un vas 
pentru el. 

I se va da fregata pe care ai capturat-o de la englezi. Şi a 
doua dorinţă? 

Este în privinţa pilotului meu. Este un german, unul din cei 
douăsprezece mii care şi-au vărsat sângele în America 
pentru cauza Angliei. Acesta n-a voit să lupte contra 
Statelor Unite şi a fugit. Declarat dezertor şi neputând, prin 
urmare, să se înapoieze în patrie, şi-a pierdut logodnica şi 
bunurile sale şi a trebuit să renunţe la consolarea de a 
închide ochii bătrânilor săi părinţi. S-a făcut marinar şi a 
străbătut toate mările până când a fost prins de către 
căpitanul Shooter, de la care scăpă şi pe care mi l-a predat 
împreună cu vasul său. De atunci, a adus multe servicii 
Franţei, căci a fost întotdeauna primul la atac. Acum i s-a 
făcut dor de patria sa şi m-a rugat să vă cer permisiunea 
pentru el de a se înapoia în ţara lui fără să-i fie teamă că va 
fi pedepsit. 

N-am putere de a da ordine în ţara acestui om. Totuşi, 
pentru a-i fi pe plac, voi transmite dorinţa sa celor în drept. 
Eşti satisfăcut? 

Accept favorurile maiestăţii voastre cu inima plină de 
recunoştinţă. 

Şi pentru dumneata, nu doreşti nimic? 


Sire, daţi patriei mele pacea de care are nevoie; acordaţi-i 
tot ce poate să însemne fericirea ei şi veţi îndeplini astfel 
realizările dorințelor mele cele mai scumpe. 

Nu ceri nimic pentru dumneata şi în schimb ceri pentru 
patrie mai mult poate decât i-aş putea eu oferi. Trebuie să 
ţinem seama de circumstanţe. Fiecare trebuie să contribuie 
din toate puterile sale la binele patriei şi dumneata ai putea 
face poate mai mult decât oricare altul, în altă sferă de 
activitate. Nu vrei să încerci? 

Maiestate, propunerea voastră mă face foarte fericit, dar 
sunt forţat să răspund nu. 

Pentru ce? 

Eu sunt marinar, nu combatant terestru; deci niciodată nu 
voi fi un adevărat războinic de uscat. Îl plâng pe generalul 
şef care nu se duce la bătălie decât pentru dragostea lui de 
război, căci războiul a devenit pentru Franţa o teribilă 
necesitate. El nu trebuie făcut decât într-un scop serios şi în 
astfel de chip încât acest scop să fie atins şi nimic mai mult. 

Văd că ai rămas acelaşi. Nu vrei să-mi dai un sfat ca 
altădată la Toulon? 

Nu sunt chemat ca să fiu sfetnicul împăratului. Puteam să 
vorbesc fără reticenţe colonelului Bonaparte; astăzi nu pot 
să vorbesc decât numai de motivele care mă împiedică să 
intru în marina de război. 

Surcouf, poţi şi trebuie să vorbeşti. Voi accepta francheţea 
ta, fără ca să mă înfurii. Se spune, o ştii prea bine, că am 
intenţia să invadez Anglia. 

Ştiu, sire, că aţi adunat trupe în Boulogne, dar mai ştiu că 
niciodată ele nu vor pune piciorul în Anglia. 

Nu crezi că eşti prea îndrăzneţ în afirmaţiile tale...? 

Am motive serioase pentru aceasta. Unde sunt oamenii 
necesari pentru a deschide calea spre Anglia, gonind pe 
englezii care ne blochează porturile şi ne scufundă flota? 
Unde sunt vasele indispensabile? Vor trebui ani mulţi, mulţi 
de pace pentru a vindeca rănile marinei franceze şi pentru 
a-i permite să se pregătească în a-i da lovitura de graţie 


Angliei. Franţa n-are decât un singur inamic: Anglia. Ah! 
Sire, pentru ce l-aţi respins pe Fulton? Fără să fiu profet, 
pretind că peste câţiva ani vaporii vor acţiona navele de 
război. Veţi regreta atunci că n-aţi sesizat această ocazie 
pentru a deveni cel mai puternic monarh din lume. Motorul 
cu aburi ce va mâna viitoarele nave de război va permite să 
se construiască corăbii de zeci şi de sute de ori mai mari 
decât cele de azi, ce vor naviga cu viteze uriaşe... 

Fulton nu-i decât un visător şi încă un visător contagios, 
din moment ce ideile sale ţi-au intrat în creier şi ţie. 

Eu nu sunt un curtean, ci un simplu marinar. Imaginaţia 
mea ar putea să-mi servească numai în acest moment, 
pentru a mă face să cred că mai vorbesc încă colonelului 
Bonaparte. Nu vorbesc însă decât lucruri pe care le văd cu 
mintea mea de corsar, din nevoia de a învinge rapid şi sigur 
pe mare. Mă înapoiez în India, unde sute de oameni au 
nevoie de mine. Vasul meu este micul „Şoim”. Şi eu vreau să 
rămân mic ca şi „Şoimul”, să zbor liber după bunul meu 
plac. Nu pot să mă supun, ca să ascult de alţii. Pe „Şoim” 
mă aflu sus la comandă. În ierarhia amiralităţii franceze, aş 
fi undeva în cala unei corăbii. 

Împăratul îl ascultase cu răbdare, fără ca faţa sa să 
trădeze impresia pe care i-o cauzau cuvintele lui Surcouf. 
Zâmbi şi îi zise aproape pe un ton de glumă: 

Ţara ta natală este din câte cunosc aspra Bretanie şi tu 
eşti fiul ei credincios, impulsiv, cinstit, îndrăzneţ, pios, loial, 
puţin nepoliticos şi chiar lipsit de scrupule. Dar colonelul 
Bonaparte a fost fericit altădată să vorbească cu tine şi-ţi 
mai cere şi astăzi să mai discuţi încă o jumătate de oră cu 
el. Vino. 

Şi amândoi trecură într-o altă cameră... 

O oră se scursese şi unchiul Carditon apărea din minut în 
minut la uşa hanului, ca să pândească sosirea căpitanului. 

În sfârşit, Surcouf îşi făcu apariţia. Faţa îi era serioasă. 
Făcu un semn amabil cu capul şi intră în camera sa. 


Ervillard şi Holmers îl urmară pentru a afla rezultatul 
audienței sale. 

Ai stat mult timp la împărat, zise locotenentul. 

Da, căpitane. 

Cum? Ce?! Cui îi spui căpitan? 

Căpitanului de fregată Bert Ervillard, pe care-l felicit din 
toată inima. 

Ervillard nu realiza ce se petrecuse. Trebui ca Surcouf să-i 
povestească în detaliu circumstanţele numirii sale la 
comanda vasului. 

Intri şi tu în marină? întrebă noul căpitan. 

Nu, eu mă întorc în Indii. 

Atunci, merg cu tine. Nu te părăsesc; să-şi păstreze 
fregata! 

Vom mai vorbi despre aceasta. Mai mult, împăratul mi-a 
dat banii ce mi se datorau. Ia să vedem cât? 

Napoleon procedase cu multă generozitate. Şi când 
Surcouf mai adăugă că procesul său fusese câştigat, 
bucuria lor nu mai cunoscu margini. 

Pilot, se adresă apoi marinarul către Holmers, întinzându-i 
mâna, cererea ta se află de asemenea pe mâini bune. Te vei 
putea înapoia în patria ta, căci împăratul îţi va sprijini 
cererea. 

Germanul plângea de bucurie şi emoția sa contamina şi pe 
ceilalţi. 

Surcouf continuă: 

Am avut de susţinut azi o luptă aprigă între ambiţie şi 
fidelitatea principiilor mele. Împăratul nu se va dezlănţui 
împotriva Angliei; cred mai curând că preparativele sale 
sunt îndreptate împotriva Austriei şi Rusiei. Trebuia ca eu 
să comand o escadră în Mediterană, dar am refuzat, căci eu 
nu cunosc decât pe un singur duşman al Franţei: Anglia şi 
nu vreau să lupt împotriva altei puteri. 

Atunci împăratul s-a înfuriat, nu-i aşa? 

Nu, din contră. Este o inteligenţă mare şi un geniu 
puternic, dar va pieri. Este un ambițios şi încearcă să-şi 


atingă scopul pe o cale greşită. 

A doua zi dimineaţa, unchiul Carditon fu din nou tulburat 
din liniştea sa prin sosirea mai multor echipaje din care 
coborâră numeroşi domni în uniforme bogate. Ei întrebară 
de Surcouf. 

O jumătate de oră mai târziu, hangiul povestea clienţilor 
săi că Robert Surcouf primise din partea împăratului 
Crucea Legiunii de Onoare şi o sabie împodobită cu pietre 
preţioase. Ce mare onoare pentru casa sa! 

După o săptămână, Surcouf se îndreptă spre Brest şi, 
înşelând supravegherea englezilor, reuşi să iasă din nou în 
largul mării cu „Şoimul” său. 

Bert Ervillard venise cu el; dar, imitând devotamentul 
fostului său căpitan, acceptase comanda fregatei. Holmers 
mai rămase câtva timp la Paris, la unchiul Carditon, până 
când obţinu permisiunea de a se înapoia în patria sa. 

Steaua lui Napoleon se stinse în iulie 1815, când fu dus în 
Anglia ca prizonier pe vasul Bellerophon. Întâlnise pe 
Canalul Mânecii primul vapor cu aburi. Împăratul, 
întorcându-se spre Montholon, îi zise cu tristeţe: 

Când l-am concediat pe Fulton din Tuilleries, mi-am 
pierdut şi coroana imperială! 

Şi la Sfânta Elena, părăsit de toată lumea, persecutat fără 
încetare de guvernatorul englez Hudson Lowe, într-o zi, pe 
când şedea pe nişte stânci la ţărmul mării şi lăsa să-i 
rătăcească privirile în depărtare spre miazănoapte, unde se 
afla Franţa, puse o mână pe umărul credinciosului Bertrand 
şi murmură: 

Surcouf a avut dreptate, Anglia a fost singurul meu 
duşman. Viteazul corsar cunoştea calea cea adevărată prin 
care îl puteam învinge. Adio, frumoasa mea Franţă! 

Robert Surcouf luptă încă mult timp cu succes contra 
Angliei şi muri în 1827. 


SFÂRŞIT 


1 Trompetă (franceză, n.t.). 

2 În argou: sclavi, negri (n.t.). 

3 Coasta apuseană a Africii (n.t). 

4 Vânători de animale cu blană (engleză, n.t.). 

5 Cutreierător al mărilor (engleză, n.t.). 

6 Întinderi presărate cu trunchiuri de fag (engleză, n.t). 
De fapt, se referă la Llano Estacado, adică un ţinut marcat 
cu pari pentru a indica drumul. 

7 Ageamii (engleză, n.t.). 

8 Picioare de cal (engleză, n.t.). 

9 Puşcă mortală (engleză, n.t.; în text cu valoare de 
poreclă). 

10 Bine (engleză, n.t.). 

11 Adăpost al indienilor din estul şi centrul Americii de 
Nord (engleză, n.t.). 

12 Am zis! (expresie folosită de indieni, n.t.). 

13 Aiurea! (n.t). 

14 Ai grijă! (engleză, n.t.). 

15 Priveşte (engleză, n.t.) 

16 Nemernic (engleză, n.t.). 

17 Zi binecuvântată (engleză, n.t.). 

18 Vai, ce zi! (engleză, n.t.). 

19 Ascunzătoare pentru blănuri (engleză, n.t.). 

20 Noroc! (engleză, n.t.). 

21 Felii de pâine prăjită unse cu unt, puse una peste alta 
(engleză, n.t). 

22 Cercetaş (engleză, n.t.). 

23 Haimanale (engleză, n.t.). 

24 Hoinari (engleză, n.t.). 

25 Bătăuşi (engleză, n.t.). 

26 Comoara mea! (franceză, n.t.) 

27 Bine ai venit (engleză, n.t.). 


28 Furtună cu fulgere (engleză, n.t.). 

29 Denumirea unei specii de crocodili foarte voraci (n.t.). 

30 Mii de tunete, al naibii 

(franceză, n.t.). 

31 Noroc! (engleză, n.t.). 

32 Da, dragul meu (engleză, n.t.). 

33 Adio (engleză, n.t.). 

34 Tăcere (franceză, n.t.). 

35 Pe dracu' (engleză, n.t.). 

36 Prăvălie şi pensiune (engleză, n.t.) 

37 Ai grijă (engleză, n.t.). 

38 Instrument de tortură (engleză, n.t.). 

39 Slavă Domnului (franceză, n.t.). 

40 Bună ziua (engleză, n.t.). 

41 Hei (franceză, n.t.), bunul meu certăreţ (engleză, n.t.). 

42 Bine zis (engleză, n.t.), bine! (franceză, n.t.). 

43 Băutură (engleză, n.t.). 

44 Bătrâne prieten (engleză, n.t.). 

45 Ce zi! (engleză, n.t.). 

46 Prost (engleză, n.t.). 

47 Măsură de greutate, folosită în ţările anglo-saxone, 
reprezentând aproximativ jumătate de kilogram (n.t.). 

48 Specie de urs cu blană cafenie, mare şi deosebit de 
agresiv, răspândită în America de Nord, din Alaska până în 
Mexic (n.t.). 

49 Luaţi aminte! (engleză, n.t.). 

50 Mii de tunete (franceză, n.t.). 

51 În sfârşit (engleză, n.t.). 

52 Cerule! (engleză, n.t.). 

53 Haideţi (engleză, n.t.). 

54 Buf (engleză, n.t.). 

55 Pe Dumnezeul meu (engleză, n.t.). 

56 Parâmă destinată să fixeze catargul în borduri (n.t.). 

57 Swallow înseamnă în engleză rândunică (n.t.). 

58 Căutător de aur (engleză, n.t.). 

59 Fir-ar să fie! (franceză, n.t.). 


60 Taverna rachiului bun (engleză, n.t.). 

61 Cavalerească (engleză, n.t.). 

62 Uniformele marinei militare aveau această culoare 
(n.t.). 

63 Marii Moguli, suveranii dinastiei Timurizilor musulmani 
din India, care au domnit începând cu secolul al XVI-lea e.n. 
(n.t.). 

64 Între noi (franceză, n.t.). 

65 Ascunzători, depozite secrete pentru blănuri (engleză, 
n.t.). 

66 Zău, pe legea mea (engleză, n.t.). 

67 Blestemat să fie (franceză, n.t.). 

68 Arbore subtropical, asemănător cu nucul (n.t.). 

69 Instrument cu care se măsoară viteza de deplasare a 
unei nave şi distanţa parcursă de aceasta (n.t.). 

70 Dragă Doamne! (franceză, n.t.). 

71 Slavă ţie Doamne! (franceză, n.t). 

72 Bună seara (engleză, n.t). 

73 Vechea denumire a insulelor Hawaii (n.t.). 

74 Monstru marin fabulos, simbol al colosalului (din 
Vechiul Testament, n.t.). 

75 Onorific (franceză, n.t.). 

76 Porţiune dintr-o velă, care poate fi strânsă prin 
înfăşurare (n.t). 

77 Cârciuma (n. ed.). 

78 Bancnote tipărite de puterea revoluţionară (n.ed.). 

79 Navă cu pânze, de mari dimensiuni, rapidă, cu cel puţin 
trei catarge (n.ed.). 

80 Corabie cu două catarge (n.ed.).