Karl May — Winnetou Si Piratii

KARL MAY 


KARL MAY 


WINNEIOU ȘI PIRAȚII 


CAPITOLUL 1. 

Miss Admiral din trăsura oprită în faţa casei giuvaergiului 
Thiemc, cobori un bărbat înalt. Lumina vitrinei îi aureola 
chipul frumos cu trăsături bărbăteşti, nasul puţin adus şi 
bărbuţa neagră, bine îngrijită. Străinul părea să fie francez 
sau italian. În vreme ce trecea pragul uşii, strigă 
servitorului rămas în urmă: 

— Mare, te înapoiezi la hotel, mă aştepţi acolo. 

— Am înţeles, domnule conte! răspunse Mare Letrier, 
îndreptându-se către vizitiu, şi zâmbind mulţumit. 

— Aşa mai zic şi eu! De data asta, voi putea sta în locul 
stăpânului! Intră el în trăsură, dar când vru să se facă 
comod, observă cu stupoare că se mai suise cineva în 
cupeu. Ce te-a găsit, domnule? îl luă la rost pe vizitatorul 
nepofitit: Pleacă din trăsură, dacă nu vrei s-o păţeşti. 

— Las-o uşurel...! 

Acesta a fost singurul răspuns; exclamaţia fusese ciudat de 
tăioasă, ca şi cum un râs ar fi mârâit înainte de a se repezi 
asupra prăzii. Probabil că Mare cunoştea acest ton 
ameninţător, deoarece părăsi în grabă cupeul. 

— Pe toate spiritele! Dumneavoastră sunteţi?... Îl apucase 
o stranie nelinişte. 

— La bord cu tine! Lângă vizitiu, Mare Letrier! şuieră 
domnul, scurt, imperativ. 

În clipa următoare, Mare se afla pe capra vizitiului. Cupeul 
plecă. Înăuntru, străinul se tolăni comod pe perne şi rămase 
liniştit până ajunse la hotelul în care locuia vicontele 
Francois de Bretigny. 


Fără a aştepta să i se deschidă uşa, necunoscutul cobori, 
aruncă servitorului contelui un „jos cu tine!”, poruncitor, şi 
intră în sala de primire a hotelului, unde îl întâmpină 
recepţionerul. 

— Apartamentul pe care l-am rezervat este gata? 

— Da, domnule. Permiteţi-mi să vi-l arăt. 

Ajuns sus, străinul comandă o cină suculentă şi îl avertiză 
pe chelner că îl va servi chiar Mare. 

Acesta observase uluit că apartamentul străinului se afla 
lângă apartamentul stăpânului său. Se oprise în apropiere, 
tăcut, până când fu chemat. În vreme ce chelnerul se 
îndepărta, misteriosul vizitator aruncă pelerina şi veni în 
faţa lui Mare Letrier, cu mâinile în şolduri. 

— Ei? 

Mare se uita năucit în ochii plini de flăcări ai celuilalt. Cei 
doi oameni erau destul de ciudaţi, aşa cum stăteau unul în 
faţa celuilalt. Amândoi erau de statură mijlocie. Străinul era 
zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, cu faţa delicată, dar 
sănătoasă şi fără un fir de barbă pe obraji. În schimb, Mare 
avea umerii largi şi robuşti, obrazul gânditor şi ars de 
soare, favoriţii scurţi, stufoşi şi bărbia rasă. Privirea o avea 
înflăcărată şi neliniştită. 

— Cum îţi place pe uscat? 

Mare Letrier dădu din umeri. Nu ştia ce ascundea 
întrebarea. 

— Ai putea să-mi spui cum te împaci cu stăpânul tău? 

— Mademoiselle Clairon, sunt... 

Îl întrerupse un gest poruncitor cu mâna. 

— Mademoiselle Clairon este pe mare sau aiurea, în lume. 
Aici, bagă de seamă, sunt Cavalerul de Saccard! Ce mai 
face domnul Viconte, stăpânul tău? 

— Mulţumesc, stăpânul este bine. 

— Cred şi eu! Domnul căpitan a ancorat aici, temeinic, în 
vreme ce echipajul navighează de i se frâng coastele. Am 
să-l iau pe odgoanele corăbiei şi să-l las pe lângă vas în jos, 
să curețe scoicile de pe cocă. Acum însă, vreau să mănânc. 


Fără să scape vreo replică, Letrier se strecură pe uşă şi 
începu să servească pe cavaler cu cel mai profund 
devotament. 

* 

Între timp se înapoiase Vicontele. Nu-l găsi pe Mare în 
locuinţă şi sună din clopoțel. Servitorul apăru de-abia după 
câtva timp. Avea în mâini o tavă de lemn plină cu tacâmuri; 
părea ocupat şi neliniştit. 

— Mare, în ultima vreme nu-mi mai răspunzi repede şi cu 
atenţia cuvenită! Dacă te mai porţi aşa, drumurile noastre 
se vor despărţi. 

Letrier puse tava alături şi îşi şterse sudoarea de pe frunte 
şi obraz. Amenințarea stăpânului îl ghilotinase, dar o altă 
voinţă îl teroriza. 

— Domnule Viconte, nu am nimic împotrivă, absolut nimic, 
dacă vreţi să mă concediaţi. Aşa cum stau lucrurile, ne 
aşteaptă un vânt îndrăcit, potrivnic. Nu pot să vin repede, 
când trebuie să navighez în sus şi în jos pe scări, ca un vas 
încărcat cu abanosl fugărit de nave englezeşti! 

— Nu-i nevoie să alergi atât, Mare. Ştii prea bine că vin 
târziu acasă şi că mănânc puţin. Trage-mi cizmele, dă-mi 
haina de casă. 

— Iertaţi-mă, stăpâne, dar nu am timp nici pentru aceasta. 

— Nu ai timp? se miră Bretigny. Omule, eşti nebun de-a 
binelea! Ţi-ai ieşit din minţi! 

— Cât priveşte mintea mea, domnule Viconte, pot să spun 
că ea merge cu toate pânzele umflate în vânt, deşi nu ar fi 
nici o mirare dacă vreuna dintre pânze ar cădea peste bord. 
Cina dumneavoastră, stăpâne, nu m-a obosit; mai trebuie să 
servesc însă şi pe altcineva! 

1 Expresie marinărească, însemnând comerţ cu sclavi 
negri; abanos este luat aici în sensul de negru. 

— Pe altcineva? Să-l serveşti tu? Zău că mi-e teamă că 
mintea ta a luat-o razna. 

— Mintea mea este sănătoasă, stăpâne! Nu-mi este teamă 
de ea, ci îmi este teamă pentru dumneavoastră! Căci 


celălalt, sau, mai bine zis, cealaltă... 

Sunetul unui clopoțel îl întrerupse. 

— Auziţi, domnule Viconte! Mă cheamă! Trebuie să alerg 
pe punte! 

Apucă tava şi se pregătea să plece din cameră; Bretigny 
însă îl reţinu intrigat. 

— Ei, ce înseamnă aceasta? Doar nu vrei să spui că... 

— Ba da... însă, nu v-am spus că este aici! Această... Din 
nou fu întrerupt. 

— Mare! răsună un glas limpede şi tăios din apropiere, în 
vreme ce o siluetă apăru în pragul uşii. Auzind glasul 
acesta, Bretigny făcu mai mulţi paşi înapoi, speriat. 

— Pe toţi dracii! strigă el, pălind. Este... sau mă înşeală 
simţurile... este chiar Clairon! 

— Într-adevăr, este Miss Admiral, stă... 

Nu putu să vorbească mai mult, căci o puternică lovitură 
de pumn îl trânti la podele. 

— Aşa! Asta este pentru Miss Admiral, dacă nu vrei să ţii 
seamă de Chevalier de Saccard! strigă mânioasă. Pleacă 
imediat unde ţi-am poruncit! Nu cumva vrei să aştept cu 
masa până ai tu poftă? Servitorul lăsă pe jos cioburile 
veselei scăpate de pe tavă şi dispăru pe uşă. Străinul se opri 
cu un zâmbet în doi peri în faţa Vicontelui. 

— Poate Cavalerul de Saccard să îndrăznească a invita la 
masă pe domnul de Bretigny? 

— Clairon! este posibil să fii aici? Credeam că... mă 
gândeam... bănuiam că ai fi... eu...eu...eu... 

— Destul, domnule Viconte! Văd că plăcuta surpriză de a 
mă vedea v-a făcut să vă pierdeţi graiul. Veniţi în camera 
mea, unde vom găsi prilejul să vă recăpătaţi sângele rece, 
pe care se pare că l-aţi pierdut cu desăvârşire. Cu un gest 
poruncitor, Cavalerul arătă spre uşă. Bretigny dădu urmare 
poruncii şi intră în apartamentul alăturat, unde Mare se 
străduia să aşeze masa. Străinul aruncă o privire în fugă 
peste farfuriile cu mâncăruri. 


— Poţi să pleci acum, Mare! Te voi suna când voi avea 
nevoie de tine. * 

Letrier se îndepărtă şi cele două persoane luară loc unul 
în faţa celeilalte. 

— Poftiţi, Viconte! îl îmbie Cavalerul. Nervii 
dumneavoastră au nevoie să fie întăriţi! 

Privirea care-i fulgeră din ochii negri era destul de 
grăitoare. Fără un cuvânt de răspuns, Bretigny trase o 
farfurie lângă el. După aceea, multă vreme, în încăpere 
domni liniştea întreruptă doar de zăngăni tul farfuriilor, al 
cuţitelor şi al furculiţelor. Părea că Vicontele îşi pierduse 
complet vocea. Nu mai ridica ochii din farfurie şi evita să 
întâlnească privirea companioanei. În cele din urmă, 
Cavalerul puse şervetul deoparte şi se lăsă pe speteaza 
fotoliului. Bretigny îi urmă exemplul. 

— Clairon, ce-i cu prezenţa ta aici? 

— Nimic mai mult sau mai puţin decât cu a ta. 

— Tu eşti maestrul pânzelor de pe „LHorrible”. De ce nu 
eşti pe navă? 

— lar tu eşti căpitanul lui „L.Horrible”; ar trebui să fii pe 
navă! 

— 'Ţi-am dat ţie comanda, pentru că trebuia să vin la 
Amsterdam, după cum prea bine ştii. 

— Am luat comanda pentru că îmi închipuiam că nu vei 
face din această călătorie o excursie de plăcere. Pentru 
aceasta nu aveai învoirea mea. 

— Te rog să mă crezi că nu a fost deloc o excursie de 
plăcere. Dimpotrivă, a fost o treabă îndrăcit de grea, până 
am putut lua banii de la societatea de asigurări pentru 
brickul pe care l-am... salvat... Socot drept cea mai 
frumoasă ispravă a mea. Mai întâi, am trecut prin sabie pe 
toţi acei blestemaţi de marinari creştini, iar apoi, am adus 
corabia jefuită şi distrusă la Bahia, spunând că am găsit-o 
naufragiată, pentru ca acum, la Amsterdam, să căpătăm şi o 
despăgubire de la căpitănia portului, pentru... oboseală! 


— Păcat că banii aceştia frumoşi, pe care i-ai încasat la 
Amsterdam, pentru munca noastră, îi cheltuieşti pe uscat în 
tovărăşii îndoielnice. Ştiu că nu mai ai mult de cheltuit, 
dragul meu, ştiu prea bine. Probabil că bărbuţa ta ascuţită 
şi bine îngrijită ţi-a adus multe aventuri pline de succes. De 
altfel, să nu-ţi închipui că aspectul tău a fost atât de bine 
schimbat, încât să te poţi plimba pe uscat fără teamă că vei 
fi recunoscut drept „căpitanul Caiman”! 

— Lasă gluma! Bineînţeles că nu am făcut această 
călătorie primejdioasă spre lumea veche pentru a mă îneca 
la Amsterdam. în plus ştiam că „L'Horrible” se află în mâini 
bune. 

— Iată-mă aici! Este dovada că corabia nu s-a găsit în 
mâini bune. 

— Cum asta? întrebă Bretigny, ridicând mirat capul. 

— Mi-ai scris din Amsterdam să-ţi trimit cecurile la adresa 
actuală? Vicontele dădu din cap, în semn că da. 

— Le-ai primit? 

— Am primit pe primul. 

— Dar celelalte cecuri? 

— Nu! Din pricina aceasta mă găsesc în mare încurcătură. 

— Îmi închipui, ţinând seamă de viaţa plină de cheltueli pe 
care o duci! Cavalerul de Saccard râse dispreţuitor. 

— Ai făcut vreodată ceva fără să ştiu şi eu?... Acum, 
trebuie să te strâmtorezi, dacă nu vrei să suferi de foame. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ceea ce am spus. Sunt convins că „L.'Horrible” s-a 
găsit pe mâini rele. 

— Vorbeşti în dodii! strigă Bretigny palid. Femeie, spune 
odată ce s-a întâmplat! 

— Am fost capturați. 

Clairon rostise cuvintele cu un ton liniştit şi nepăsător, iar 
efectul fu teribil asupra Vicontelui. Ca împins de un resort, 
el se ridică de pe fotoliu. Sângele îi dispăru din obraji şi 
ochii-i păreau gata să-i sară din orbite, în vreme ce rostea 
încet şi sacadat: 


— Aţi... fost... cap-tu-raţi? 

— Da. Am fost prinşi! Am pierdut tot, tot! Nu am salvat nici 
un cui, nici o scândură din sărmanul, dar admirabilul nostru 
„L. Horrible”. Şi nu a mai rămas nimeni în viaţă afară de 
mine, pentru a-ţi aduce vestea. Ştii acum de ce nu ţi-am mai 
putut trimite bani. 

Bretigny căzu înapoi pe fotoliu, unde rămase nemişcat 
timp de mai multe minute. După aceea, luă un pahar cu o 
mână tremurătoare, bău apa dintr-o sorbitură şi îl umplu 
din nou. 

— Este imposibil ceea ce spui! 

— Dar crezi că altfel m-aş fi găsit aici? Crezi tu că aş fi 
părăsit pe ai noştri numai pentru a-ţi stingheri frumoasele 
tale aventuri? Pah! 

Bretigny se făcu că nu observă tonul ei de dispreţ şi 
porunci imediat, cu glas plin de nerăbdare: 

— Povesteşte! Trebuie să ştiu totul! Spune imediat! 

— Cu plăcere. Nesfârşita mea dragoste pentru tine mă 
opreşte să mai amân chiar cu o clipă această veste atât de 
năucitoare. Aşadar, ascultă: După cum ne-am învoit; ţi-am 
trimis din Rio un cec. Vasul nostru fusese vopsit din nou, şi 
ne îndreptam către Ascension. Pe drum, am întâlnit pe 
„Colombo” şi am luat câteva sute de negri, pe care vasul îi 
îmbarcase de pe Coasta de Aur. Dacă reuşeam să scăpăm 
de englezi, atunci am fi făcut o foarte bună afacere în 
Aritile. 

— Ai primit, ca de obicei, marfa pe credit? 

— Nu. Spaniolul s-a plâns tot timpul că-s timpuri grele şi 
spunea că „Mantăile gudronate”1 patrulează atât de intens 
pe mări, încât comerţul cu negri nu mai poate fi făcut decât 
pe bani peşin. Dacă voiam să iau marfa, trebuia să scot 
ultimul dolar din casă. Am făcut aceasta, căci negrii erau 
toţi, fără excepţie, puternici, tineri şi sănătoşi. 

Nume dat marinarilor englezi de pe vasele de război. 

— Ce direcţie ai apucat după aceea? 


— Am cârmit spre Cuba şi am ajuns pânăân regiunea 
Bahia. Acolo, însă, un vas englezesc de război a dat cu ochii 
de noi; era o fregată, care s-a dovedit o pânză atât de bună, 
încât nu ne mai puteam gândi să scăpăm fără luptă. Am pus 
pe ticăloşii negri în lanţuri şi am poruncit să fie pregătite 
armele de pe „L'Horrible”. De aceea ce a urmat poţi să-ţi 
dai seama singur, aşa că voi scurta povestea. Lângă fregata 
englezească mai venise şi un vas de război, astfel că am fost 
prinşi între două focuri. Băieţii noştri s-au apărat ca nişte 
diavoli, dar totul a fost zadarnic. Au fost ucişi sau luaţi 
prizonieri, pentru ca după o judecată sumară să fie 
spânzurați. „L. Horrible” a fost pierdut! 

— Pierdut! scrâşni Bretigny. Bunul, splendidul meu 
„Li Horrible” pierdut, capturat de şobolanii aceştia de 
englezi, care până acum tremurau când îmi auzeau numele! 
Căpitanul Caiman! Dacă aş fi fost acolo, altfel ar fi decurs 
lucrurile, aşa cum s-a întâmplat totdeauna până acum! 

Începu să se plimbe cu paşi mari prin cameră, ros şi 
înveninat de furie. Ochii i se injectaseră, faţa îi devenise 
stacojie. Se ridicase şi Cavalerul. Luase mânerul pumnalului 
în mână şi-i ştergea nepăsător lama de faţa de masă. 
Amintirea înfrângerii suferite îi încruntase chipul, iar sub 
pielea albă a frunţii se vedeau cum zvâcnesc vinele 
albastre. 

— Dacă spui că „L'Horrible” a avut un singur laş pe bord, 
atunci îţi vâr oţelul acesta între coaste, îl ameninţă 
CaValerul, aruncându-i o privire fulgerătoare. Tu ai pumnul 
puternic şi te pricepi să conduci o navă sprintenă, crezi însă 
că eu mă pricep mai puţin decât tine? A fost imposibil să 
scăpăm vasul, şi cu asta, basta! Un singur cuvânt de insultă 
din partea ta... 

— Hei, Clairon, tot tu eşti stăpâna mea! Şi apoi, nu ţi-am 
făcut nici un reproş... Aşadar, au pierit toţi vitejii mei? 

— Toţi! 

— Dar tu? Cum a fost cu putinţă să scapi de... - blestemat 
cuvânt! —, de ştreang? 


— Nu a fost chiar atât de greu. Am văzut că suntem pe 
ducă şi atunci m-am dus repede în cabină, m-am îmbrăcat 
din nou femeieşte, am încuiat uşa cabinei şi am aruncat 
cheia pe ferestruică, în apă. Când am fost găsită, m-am dat 
drept prizonieră şi am provocat, prin povestirile mele, mila 
englezilor. Aceştia m-au tratat cu cea mai mare grijă şi 
respect, fiind debarcată cu primul prilej. Cum cunoşteam 
adresa ta, bineînţeles că nu aveam altceva de făcut decât să 
te vizitez, pentru a-ţi spune cele întâmplate. „L'Horrible” s- 
a dus, iar noi, noi am rămas să cerşim la capătul unui pod. 

Cavalerul tăcu; nici Vicontele nu mai avusese vreun 
cuvânt. Continua să se plimbe prin cameră, străduindu-se 
să-şi recapete sângele rece. 

— Cerşetori? mormăi el în cele din urmă. Nu, nu suntem 
cerşetori. „L.'Horrible” este pierdut, dar numai pentru scurt 
timp. îl voi captura. Jur pe barba sfântului Petre. 

— Noi doi suntem de-ajuns pentru a face rost de un vas. 
Te-ai gândit până acum la vreun mijloc? 

— Nu. Nu mă îndoiesc însă că vom născoci în curând unul! 

— Sunt absolut de aceeaşi părere... Numai că, eu ştiu de 
pe acum mijlocul. 

— Hei, pot să-l aud şi eu? 

— Este acelaşi la care te gândeşti şi tu. 

— Te înşeli. Nu mă gândesc la nimic. Cel mai simplu ar fi 
să vedem unde se găseşte „L'Horrible”, care probabil este 
folosit acum de guvern, să ne înrolăm ca marinari pe el, iar 
apoi să convertim echipajul. 

— Hm! 

— Este că-mi merge mintea? 

— Eşti destul de deştept ca să-ţi dai seama singur că 
planul tău este nesigur. în felul acesta acţionăm numai când 
nu mai avem nici o altă perspectivă. 

— Cunoşti vreo perspectivă mai bună? 

— Da. Ţi-am mai spus că mă gândesc la ceea ce gândeşti şi 
tu. 


— Şi eu îţi repet că te înşeli. Am fost atât de surprins şi de 
uluit de vestea ta, încât îmi este imposibil să pot medita 
liniştit. 

— Domnule Viconte! spuse Clairon cu glas tăios. 

— Domnule Cavaler! veni răspunsul, pe un ton la care nu 
încăpea replică. 

— Crezi că poţi să-mi ascunzi gândurile? 

— Crezi tu că eşti atotştiutoare? 

— Câteodată da. Cel puţin când este vorba de afaceri. 

— Zău? Ei, dacă eşti chiar atât de înţeleaptă, atunci 
destăinuieşte-mi gândurile pe care - ciudat lucru - le am 
fără să le ştiu! 

— Bine, zâmbi Saccard, cu subînţeles. După cum ştii, 
părerea mea despre tine nu este grozavă, totuşi, te socot 
destul de deştept pentru a afla că... - şi Cavalerul se 
apropie de urechea Vicontelui, şoptind —...că bijuteriile 
preţioase ale contesei de Oerstaedt, care sunt depuse la 
giuvaergiul Thieme, cunoscutul tău, ne pot oferi mijlocul de 
a ne atinge mai uşor scopul. 

— Femeie! strigă Bretigny, dându-se înapoi. Eşti un diavol! 

— Îţi mulţumesc pentru compliment. Sunt încântată. 
Diavolul este în unele cazuri o personalitate de seamă: De 
altfel, groaza ce-o arăţi este cea mai bună dovadă că am 
avut dreptate. Thieme acesta este un bărbat puternic? 

— Nu pentru unii ca noi. 

— Bănuiam! Luni, deci mâine, seara către ora nouă, 
giuvaergiul trebuie să predea bijuteriile. Ceva mai târziu, 
va pleca din casa de Oerstaedt cu o sumă de bani, care ne- 
ar scoate din impas şi ne-ar ajuta să recăpătăm vasul. 
Acum, pleacă şi gândeşte-te adânc la planul acesta! Peste o 
oră, să vii şi să-mi spui ce hotărăşti. Bretigny plecă, 
ascultător. Ajuns În camera sa, se aruncă pe o sofa, 
descumpănit. Nu rămase multă vreme acolo, sări în picioare 
şi începu să măsoare camera cu paşi mărunți, nervoşi. 

„Cine s-ar fi gândit la asta, cu o oră mai înainte! murmură 
el. „L'Horrible” s-a dus şi Miss Admiral este aci. S-a dus şi 


cu domnul Viconte! Sărmanul Ihieme! Va fi bănuit el 
vreodată că nobilul domn de Bretigny, pe care l-a introdus 
în casa şi societatea lui, nu este altul decât căpitanul 
Caiman? Dar cum de a aflat Clairon? Probabil că se găseşte 
de multă vreme prin apropiere şi mi-a urmărit paşii, dar 
poate că doar bănuieşte ceva, mă cunoaşte prea bine şi are 
un spirit profund de observaţie, de care trebuie să mă 
feresc.” După ce îşi continuă plimbarea prin cameră, simţi 
că se linişteşte. Cam la sfârşitul termenului ce-i fusese dat 
de gândire, intră în încăperea alăturată într-o stare de 
spirit cu totul schimbată. 

Tabloul pe care îl văzu îl făcu să se oprească, fără să vrea, 
în pragul uşii. Cavalerul de Saccard dispăruse, iar în locul 
său ocupase divanul o doamnă excepţional de frumoasă. 

— Clairon! strigă el. 

— Vino şi stai lângă mine! îl invită ea, întinzându-i o mână 
mică şi delicată mirosind a parfum. 

Glasul ei era acum cu totul altul decât mai înainte. 
Bretigny se aşeză lângă ea. Tonul conversaţiei lor 
anterioare părea acum dat complet uitării, amândoi vibrau 
de dorinţă. 

* 

După două zile, oraşul Amsterdam fu înmărmurit de ştirea 
că giuvaergiul Thieme fusese găsit asasinat. Fusese jefuit 
nu numai de o sumă uriaşă, care reprezenta preţul 
bijuteriilor contesei de Oerstaedt, ci şi de multe alte obiecte 
preţioase pe care le mai avea la el. 

De abia mult mai târziu, bănuiala căzu asupra Vicontelui 
de Bretigny. într-adevăr, acesta dispăruse chiar în noaptea 
crimei, împreună cu servitorul său şi Cavalerul de Saccard. 
Urmele lor duceau spre Rotterdam, unde cei trei bănuiţi se 
îmbarcaseră pe cel mai bun pachebot către America; vasul, 
plecase de două zile, atunci când poliţia venise să facă 
cercetări. Vasul cu aburi se găsea în mijlocul oceanului, şi 
pe atunci, America şi Europa nu erau legate printr-un cablu 
telegrafic... 


CAPITOLUL II. 

În vestul sălbatic preeriile acelea fără sfârşit ale Americii 
de Nord, care se întind spre apus de Missisippi, tatăl 
tuturor râurilor, până la picioarele Munţilor Stâncoşi şi apoi 
de la poalele lor de dincolo, până la coasta celui mai mare 
ocean din lume, au multe asemănări cu depărtările 
nesfârşite ale oceanului, suprafeţe uriaşe lichide pe care se 
plimbă valurile. Dar nu numai din punct de vedere fizic 
există asemănare între preerie şi ocean, ci şi altfel. Astfel, 
impresia lăsată de mare, ca şi de preerie, nu se şterge 
niciodată, indiferent dacă este vorba de dorul după valurile 
oceanului sau dorul pentru o goană călare pe un cal bun, 
pentru a străbate ţinuturile pline de aventuri ale Statelor 
Unite. 

Un bătrân „swalker” care a navigat toată viaţa sub 
pânzele unei corăbii cu trei catarge, nu vrea să mai ştie de 
navigația pe apele continentale; dacă nu mai poate să fie 
folositor pentru navigația pe mare, atunci îşi clădeşte o 
colibă mică şi strâmtă cât mai aproape de apă şi se uită cu 
ochi plini de dor în valurile schimbătoare şi niciodată 
liniştite, până când mâna morţii îi închide pleoapele-i 
neconsolate. 

Aşa se întâmplă şi cu cel care îndrăzneşte să înfrunte 
primejdiile „Vestului sălbatic”. Chiar dacă se înapoiază în 
regiunile în care civilizaţia şi-a aruncat binecuvântarea şi... 
blestemul său, totuşi este mereu atras către primejdioasele 
Post-oak-aflat 2 şi către sălbăticiunea fără fruntarii, unde 
este nevoie de toată puterea trupească şi spirituală, pentru 
a nu fi doborât în lupta cu nebănuitele 

1 Marinar. 

2 Textual: „câmpiile cu stâlpi de stejar”; este vorba de 
pustiul Liano Estacade, ale cărui drumuri sunt însemnate 
cu stâlpi indicatori. 

primejdii ale savanei. Numai rareori există pentru el, la 
bătrâneţe, un loc de odihnă, aşa cum marinarul „ancorat se 
găseşte singur pe coastă. Pentru el nu există odihnă şi nici 


tihnă, căci el trebuie să vegheze de pe spatele mustangului 
său, uitându-se atent în depărtare, în care va dispărea şi el 
odată, fără urme. Poate că, după mulţi ani, un vânător îi va 
găsi oasele înălbite, pe câmpia arsă de soare sau între 
stâncile muntelui ce tind către cer. Dar vânătorul acesta va 
trece mai departe, fără să facă o cruce sau să spună o 
rugăciune şi nu se va întreba de numele celui care a avut 
parte de o moarte îngrozitoare. Vestul formează spirite 
dure care nu îngăduie milă şi îndurare, ci numai legile 
naturii; de aceea nu acceptă decât pe oamenii ce pot 
supravieţui în sălbăticia preeriei. O rasă omenească, dotată 
de natură şi totuşi sortită dispariţiei, care, în ciuda tuturor 
contractelor şi tratatelor, este tot mai mult înghesuită în 
propria-şi casă, se află într-o luptă disperată cu o altă rasă, 
lipsită de scrupule, ce nu se dă îndărăt de la nimic să-şi 
învingă adversarul viteaz cu toată apărarea lui eroică. Este 
o luptă de mai bine de un secol între un uriaş pe moarte şi 
fiii tot mai puternici ai „civilizaţiei”, care apasă nemilos pe 
beregata adversarului; o luptă aşa cum istoria nu a mai 
văzut în niciuna din paginile ei, în cadrul căreia se fac fapte 
eroice, faţă de care ar păli şi ar fi date la o parte faptele 
eroilor noştri clasici. Iar cel ce îndrăzneşte să intre în 
această regiune lungă şi lată, în acest câmp de bătălie, 
acela nu trebuie să fie lipsit de niciuna din armele cu care 
luptătorii de aici, luptători aparent neînsemnaţi, dar cu 
purtări uimitoare, duc bătălia lor pe viaţă şi pe moarte. Cel 
care îşi ia puşca pe umăr în Portul Gibson de pe Arkansa şi 
pleacă timp de o zi în susul fluviului ajunge la un mic 
settlementcompus doar din câteva case simple, un islaz 
comun şi câteva alte case mai arătoase, care pot fi 
identificate înainte de a ajunge la ele prin firma simplă pe 
care scrie „Storc and Boardinghouse”. Stăpânul acestui 
comerţ nu este obişnuit să i se satisfacătoate dorinţele şi de 
aceea nu caută nici el să satisfacă dorinţele celor ce vin în 
magazinul lui. Nimeni nu ştie ce a fost înainte şi de unde a 
venit; la rândul lui, nici el nu întreabă pe nimeni de nume, 


meserie sau încotro se duce. La el, omul se poate 
aproviziona cu cele necesare, să ia un „drink”, câteodată se 
mai întâmplă o bătaie, o înjunghiere sau o împuşcătură, cu 
efect mai mult sau mai puţin grav, şi apoi omul îşi vede de 
drum. Cine întreabă mult are nevoie de timp mult şi, pentru 
un american, timpul este mai preţios decât un răspuns pe 
care şi-l poate da singur. 

În camera hanului se aflau câţiva bărbaţi, al căror aspect 
nu arăta deloc că ar putea fi vorba de o societate bună, în 
înţelesul european al cuvântului. Dar indiferent de 
deosebirea îmbrăcămintei unuia faţă de a altuia, toate 
hainele lor trădau de la prima vedere pe adevărații trap- 
peri sau squatteri, care poate nu au auzit niciodată Ce este 
acela un croitor bun şi care îşi iau, când au nevoie, fără să 
aleagă, haina pe care o găseşte. Oriunde se află mai mulţi 
westmeni, se află şi băutură straşnică şi o poveste bună. 
Faptul că cei prezenţi stăteau acum liniştiţi şi se uitau în jos 
se datora numai întâmplării că se terminase una dintre 
acele „poveşti întunecate şi sângeroase, care pot fi auzite în 
America de Nord, aşa că fiecare dintre oameni îşi răscoli 
amintirile, pentru o nouă povestire. lată însă că unul dintre 
ei, cel care stătea lângă fereastra scundă a sălii, strigă cu 
glas tare: 

— Ia uitaţi-vă, oameni buni, ce vine dinspre apă! Dacă nu 
mă înşală ochii mei bătrâni, vin doi green-beaks „, aşa cum 
scrie la carte. la numai uitaţi-vă cum stau pe cai, drepţi şi 
îngâmfaţi, de parcă ar veni la binecuvântarea lui Christos! 
Ce caută asemenea ageamii să întineze pădurile noastre...? 

1 O băutură. 

2 Vânători cu arme de foc sau cu curse. 

3 Oameni ai vestului; plural de la westman. 

i „Cioc verde”; aşa sunt numiţi ageamiii cei care vin pentru 
prima dată în Vestul sălbatic. 

CAPITOLUL III. 

Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. 


Toţi, afară de unul singur, se ridicară pentru a privi la cei 
ce veneau. Cel care vorbise îşi puse din nou coatele pe 
masă. Îşi făcuse datoria şi nu-l mai interesa nimic. Era o 
figură ciudată. Probabil că natura avusese de gând să facă 
din el o frânghie, atât de nesfârşit îi era totul: faţa, gâtul, 
pieptul, pântecele. Braţele şi picioarele erau lungi, nesfârşit 
de lungi şi, după cum se părea, atât de slabe şi uscate, încât 
te gândeai cu frică, uitându-te la el, că într-o bună zi se va 
destrăma la prima suflare de vânt şi va dispărea ca o 
păpădie luată de vârtej. Fruntea îi era dezgolită, dar pe 
ceafă i se balansa un obiect căruia nu i se putea da vreun 
nume, dar care, cu mulţi ani înainte, poate să fi fost un 
joben; acum însă, nu admitea nici o descriere. Pe faţa lui 
slabă apărea o barbă, da, o barbă, dar barba aceasta era 
formată numai din cel mult o sută de ţepi, răspândiţi pe cei 
doi obraji, pe bărbie şi pe buza superioară, întinzându-se şi 
pe piept sub formă de aţe, până aproape de cingătoare. 
Haina de vânătoare pe care o purta părea să fie din frageda 
lui copilărie, căci nu-i acoperea decât jumătatea de sus a 
corpului, iar mânecile îi ajungeau de abia la câţiva milimetri 
dincolo de coate. Cele două nenorocite de burlane în care îi 
erau vârâte picioarele păreau să fi fost altădată 
carâmburile unor uriaşe cizme de marinar, care în regiunea 
gleznei intrau în aşa-zisele horse-feet, adică picioare de cal, 
un fel de încălţăminte obişnuită, mai ales în America de 
Sud, făcută într-un mod foarte Simplu: pielea de pe 
picioarele calului este jupuită imediat după moartea 
animalului şi apoi trasă pe piciorul omului, aşa caldă şi 
însângerată cum este, rămânând acolo până se usucă. 
Marele inconvenient, provine însă din faptul că o asemenea 
încălţăminte nu are talpă. 

— Ai dreptate, Pitt Holbers, spuse unul dintre cei care se 
uitau afară. Sunt nişte green-beaks cum nu am văzut mulţi 
până acum. Să-i lăsăm să facă ce vor! 

Oamenii se întoarseră la locurile lor. De afară, se auzi un 
tropot de cai, urmat apoi de un glas aspru, care părea 


obişnuit să poruncească. Uşa se deschise imediat şi cei doi 
intrară. 

Dacă personalitatea celui de-al doilea nu făcea mare 
impresie, cel care intrase întâi ar fi fost cu siguranţă 
remarcat într-o altă societate. Fără a fi prea puternic, 
dădea totuşi impresie de forţă şi stăpânire prin modul 
special al mişcărilor şi purtării lui. Faţa lui, chiar frumoasă, 
era arsă tare de soare şi înconjurată de o barbă neagră şi 
deasă. Îmbrăcămintea o avea absolut nouă, iar armele sale, 
ca şi ale însoţitorului, probabil că părăsiseră de curând 
magazinul vânzătorului, atât de strălucitoare şi de curate 
erau. 

Adevăratul trapper sau squatter are o repulsie vădită 
împotriva oricărui exterior care denotă grija. Mai ales 
armele lustruite nu-i fac plăcere. Rugina de pe o armă este 
pentru el un semn sigur că nu este purtată de paradă, ci că 
poate aduce servicii bune în luptă sau la primejdie de 
moarte. Acolo, unde valoarea unui om nu este deloc 
hotărâtă după hainele pe care le poartă, un exterior îngrijit 
ia aproape aspectul unei provocări şi trebuie doar un cât - 
de mic prilej pentru un schimb de cuvinte, uneori foarte 
dure. 

— Bună ziua, domnilor! salută noul venit, în timp ce îşi luă 
puşca cu două ţevi de pe umăr şi o lăsă într-un colţ, ceea ce 
un westman adevărat nu ar fi făcut niciodată. 

Adresându-se apoi hangiului, care se uita la ei cu o privire 
pe jumătate curioasă, pe jumătate batjocoritoare, se 
interesă: 

— Onorabilul maşter Winklay este aici? 

— Hm! Poate că sunt chiar eu! aruncă leneş cel întrebat. 

— Poate? folosi celălalt un ton ascuţit şi oarecum 
insultător. Ce vrea să însemne vorba asta? 

— Înseamnă că eu sunt sau nu maşter Winklay, după cum 
îmi place. 

— Aşa! Şi cum vă place acum? 


— Asta depinde numai de ceea ce vreţi de la maşter 
Winklay, sir! 

— Mai întâi o băutură straşnică pentru mine şi omul acesta 
şi apoi un răspuns la întrebarea pe care vă voi pune. 

— lată băutura. Poftim! Puteţi avea şi răspunsul, dacă voi 
şti ce să vă răspund. Mă pricep cum trebuie să mă port cu 
un gentleman. 

— Lăsaţi gentlemanul în pace, Winklay. Nu are nici o 
valoare prin locurile astea! zise străinul, în vreme ce ducea 
mulţumit paharul la gură. Întrebarea mea se referă la 
Deadly-gunl. 

— Deadly-gun? întrebă birtaşul surprins. Ce-voiţi de la el? 

— Mă priveşte, dacă îmi daţi voie! Am auzit că vine adesea 
pe aici, pe la voi. 

— Hm, da şi nu, sir. Ceea ce vă place vouă, poate să-mi 
placă şi mie. Dacă nu-mi daţi un răspuns la întrebare, 
atunci nici voi nu vă puteţi aştepta la un răspuns din partea 
mea. De altfel, iată aici destui oameni care v-ar putea da 
informaţii. Sunt mai ales doi care îl cunosc foarte bine pe 
cel despre care vă interesaţi. Omul se întoarse şi apoi se 
adresă americănegşte celor din jur: 

— Este adevărat ce spune Winklay? 

Nu primi nici un răspuns. Oarecum mai politicos, el se 
adresă atunci lui Pitt Holbers. 

— Vreţi să aveţi bunătatea a-mi da o lămurire, maşter 
Tăcere? 

— Ascultaţi, sir, numele meu este Holbers, Pitt Holbers, 
dacă îl puteţi ţine minte; chiar dacă aţi întreba în acelaşi 
timp trei sute de oameni, nu ştiu niciunul care ar trebui să 
vă răspundă. Ce doriţi de la Deadly-gun? 

— Nimic care nu i-ar putea face plăcere. Mă numesc 
Henric Martens şi am venit cu prietenul meu Pieter Woolf 
din răsărit, pentru a mă plimba prin pădurile astea. Am 
nevoie de un om care să se priceapă la asemenea Puşcă 
ucigătoare. 


lucruri. Cel mai nimerit ar fi Deadly-gun şi de aceea vă 
întreb, pentru a afla unde l-aş putea găsi. 

— Este posibil ca acesta să fie omul care vă trebuie; dacă 
însă va accepta, asta este altă întrebare. Voi nu păreţi a fi 
nişte oameni aşa cum i-ar place lui. 

— Credeţi? Poate că da, poate că nu. Atunci, spuneţi-mi 
dacă puteţi să-mi daţi şi, mai ales, dacă voiţi să-mi daţi o 
lămurire! 

Cel întrebat se întoarse încet înspre colţul în care stătea 
cel care rămăsese liniştit când veniseră străinii. 

— Ce crezi tu, Dick Hammerdull? * 

Omul acesta ţinuse până acum capul plecat, părând că dă 
cea mai mare atenţie conţinutului paharului său, încât ochii 
lui nu se ridicaseră niciodată pentru a privi la străin. Acum, 
se întoarse şi îşi dădu pe ceafă acoperământul capului, ca şi 
cum ar fi vrut ca mintea lui să primească libertatea spre a 
da un răspuns înţelept. 

— Ce cred sau nu cred e totuna, însă omul trebuie să 
găsească pe colonel! spuse el. Se întoarse din nou în poziţia 
lui de mai înainte şi iarăşi îşi adânci privirea în pahar. 
Străinul cu barbă neagră părea că nu este mulţumit de 
răspunsul scurt şi misterios. Se apropie de masă. 

— Cine este colonelul, maşter Hammerdull? se ofuscă. Cel 
întrebat îl cercetă lung şi mirat. 

— Cine este sau nu este colonelul e totuna. Colonel 
înseamnă comandant; Deadly-gun este comandantul nostru, 
deci i se spune colonel. 

Străinul nu putu să-şi reţină un zâmbet în faţa acestui 
exemplu de logică dat de trapper. îi puse mâna pe umăr şi 
continuă mai conciliant: 

— Nu merge chiar aşa, maşter! Când întreabă cineva, 
primeşte un răspuns; aşa se întâmplă pretutindeni şi nu văd 
de ce aici, pe Arkansas, ar trebui să fie altfel. Unde poate fi 
găsit colonelul? 

— Unde poate sau nu poate fi găsit e totuna. Veţi ajunge la 
el, dacă perseveraţi. Şi cu asta am terminat! 


— Hoho! Omule, pentru mine nu este destul. Trebuie să 
ştiu unde şi când se va petrece această minune? 

Dick Hamerdull făcu o mutră şi mai uâmită decât la 
început. El, un om liber al savanei, să fie silit să vorbească? 
Nu putea permite un asemenea lucru. Ridică paharul, trase 
o sorbitură care părea că nu se mai sfârşeşte şi apoi se 
ridică în picioare. De abia acum era posibil să fie văzut în 
toată înfăţişarea lui, părea construit de natură într-un 
absolut contrast cu Pitt Holbers. Era un om mic şi 
extraordinar de gras, aşa cum nu prea se întâlnesc mulţi în 
America, şi despre care nu ştii dacă trebuie să te temi sau 
să râzi de el. Trupul lui scurt şi rotund era băgat într-un fel 
de sac făcut din piele de bizon. Acest material iniţial nu mai 
putea acum să fie recunoscut, căci fiecare rană a hainei 
fusese cârpită imediat cu câte o bucată de piele netăbăcită 
sau alt material dubios, astfel că acum îmbrăcămintea lui 
ajunsese să fie făcută numai din petice, asemeni olanelor de 
pe acoperiş. Picioarele îi erau înfundate în două cavităţi, 
care nu puteau fi numite nici cizme, nici ghete, nici ciorapi 
şi nici jambiere, iar pe cap purta un obiect fără nici o formă, 
care în vremuri îndepărtate s-ar fi putut numi căciulă de 
blană. Acum nu mai avea pe ea nici un fir de păr. Chipul lui, 
rumenit de traiul în aer liber, în care străluceau doi ochi 
mici şi rotunzi, nu arăta nici cea mai neînsemnată urmă de 
barbă, era în schimb crestat de cicatrice şi semne, care îi 
dădeau un aer de războinic. De asemenea, omul acesta 
avea lipsă câteva degete. Era înarmat ca orice om în West. 
Puşca, pe care o aşezase pe masă, merita să fie descrisă. 
Făcea impresia unui ciomag, rupt dintr-o pădure. Patul de 
lemn îşi pierduse forma iniţială; era cioplit, găurit şi crăpat, 
ca şi cum nişte şoareci s-ar fi jucat cu el, iar între el şi ţevile 
de fier se aşezase o murdărie indescriptibilă, încât lemnul, 
murdăria şi fierul formau un tot complet şi nu se putea face 
nici o deosebire între ele. Chiar cel mai bun puşcaş 
european nu ar fi îndrăznit să tragă un foc cu bâta asta, de 
teamă că ar face explozie. Şi totuşi, chiar şi astăzi se găsesc 


în preerie asemenea instrumente de împuşcat, din care 
nimeni nu ar putea să trimită un glonţ în locul unde ar dori, 
dar cu care stăpânul său nu-şi greşeşte niciodată ţinta. 

Omul acesta stătea acum în faţa străinului. Se uită către 
el, în sus, cu o expresie de nedescris. 

— Unde şi cum se va întâmpla aceasta, e totuna. Credeţi 
voi, sir, că Dick Hammerdull a stat zeci de ani la liceu să 
studieze oratoria? Ceea ce spun, atâta spun; mai mult 
Nimic; şi, dacă este prea puţin atunci cel căruia nu-i place 
se poate la altul să-i ţină o predică. Suntem aici în ţara 
savanelor unde respiraţia este necesară pentru lucruri 
folositoare, nu pentru flecăreală. 'Țineţi minte asta! 

— Dick Hammerdull, voi aţi fost la liceu, căci puteţi vorbi 
ca cel mai bun predicator al mormonilor. Totuşi aţi uitat să- 
mi spuneţi ceea ce voiam să ştiu. Vă întreb încă o dată: în ce 
mod, când şi cum mă voi întâlni cu Deadlygun? 

— Pe toţi dracii, omule, m-am săturat! Aţi auzit că îl veţi 
găsi, şi asta este destul. Vedeţi-vă de pahar şi aşteptaţi. Nu 
las eu un greenhorn 1 să mă exaspereze. 

— Greenhorn? Aveţi cumva poftă să faceţi cunoştinţă cu 
cuțitul meu? 

— Pshaw - sir! Ce-mi pasă mie de briceagul vostru? Din 
partea mea, puteţi decapita cu el gândaci ori purici, sau să 
bărbieriţi brotăceii. Nu am nimic împotrivă. Dick 
Hammerdull nu este omul care să se teamă de acul acesta 
al vostru. Purtarea voastră nu este a unui west-man; de 
aceea, mai spun încă o dată, chit că vă place sau nu, căci e 
totuna: sunteţi un greenhorn, aşa că îngrijiţi-vă să vă 
schimbaţi! 

— Well! atunci lucrurile se schimbă. Se duse în colţul 
unde îşi lăsase puşca, o apucă şi trase cocoşul: Maşter 
Hammerdull, unde poate fi găsit colonelul vostru? Vă dau 
timp un minut; dacă întrebarea mea nu primeşte răspuns, 
nu veţi mai răspunde niciodată. Ne găsim în regiunea 
savanelor, unde fiecare îşi face legea lui proprie! 1 
„Antene”: expresie din west, care înseamnă că sunt nişte 


gândaci cu antenele neajunse încă la maturitate. Cel 
întrebat se uita cu aceeaşi nepăsare în pahar. Nu trăda cu 
nimic că ar fi luat în serios ameninţarea. Ceilalţi se bucurau 
de încăierarea ce urma, căci astfel vor avea un spectacol. 
Se uitau nerăbdători de la un adversar la celălalt. Numai 
Pitt Solbers părea că ştie dinainte rezultatul, căci băgă 
nepăsător degetele lui lungi între trup şi cingătoare şi îşi 
întinse picioarele nesfârşite până departe de el, ca şi cum 
ar fi vrut ca şi ele să-l observe mai bine pe prietenul lor. 

Străinul continuă: 

— Hei, maşter, minutul a trecut! Primesc răspuns sau nu? 
Număr: unu... doi... trei... 

Nu ajunse să termine pe primejdiosul „trei”. Până la „doi”, 
Hammerdull stătuse nemişcat şi nepăsător, ca apoi, cu 
iuţeala fulgerului, să apuce bătrâna flintă, în aceeaşi clipă 
arma fu ridicată, cocoşul tras, împuşcătura bubui în camera 
strâmtă, iar puşca sfărâmată a străinului sări pe podea, în 
clipa următoare, străinul se afla şi el pe jos lângă puşcă, iar 
Dick era cu un genunchi pe el şi cu cuțitul deasupra 
pieptului. 

— Hei, greenhorn, spuneţi „trei”, ca să răspund! zise el 
batjocoritor. 

— La dracu', maşter, daţi-mi drumul; nu vorbeam serios: 
Nu aş fi tras! 

— Acum, o poţi drege cum vrei. Nu aţi fi tras? Aşadar, o 
înscenare de teatru cu bătrânul trapper, căruia i se spune 
Dick Hammerdull? Aţi ridicat arma asupra unui westman şi, 
deci, după justiţia savanei, meritaţi cuțitul. Acum număr eu: 
unu... doi... 

Străinul făcu o sforţare zadarnică, pentru a scăpa. Apoi * 
se rugă: 

— Nu înfigeţi cuțitul, maşter; colonelul este unchiul meu! 
Trapperul lăsă cuțitul, dar fără a da drumul adversarului. 

— Colonelul?... Unchiul vostru?... Spuneţi asta cui vreţi, 
dar eu mă voi mai gândi înainte de a crede. 


— Aşa este. Nu ar fi prea mulţumit de voi, aflând ce mi-aţi 
făcut! 

— Aşa! Hm! Ei, dacă sunteţi sau nu nepotul lui, e totuna; 
deocamdată, v-am gâdilat niţel, pentru a vă da o lecţie. 
Cuţitul meu nu intră în trupul unui greenhorn. Sus, în 
picioare! 

Se ridică şi el, îndreptându-se spre masa pe care îşi 
aruncase flinta. îşi luă acum din nou arma şi începu să 
încarce ţeava trasă. Chipul său strălucea de dragoste şi 
grijă, făcând această treabă, iar ochii săi mici şi lucioşi erau 
îndreptaţi cu o asemenea privire asupra acestei bâte de 
împuşcat, încât se vedea limpede cât de dragă îi era arma. 

— Da, o armă ca aceasta nu se găseşte prea des! spuse 
birtaşul, care se uitase liniştit la toată scena de mai înainte, 
iar acum privea nepăsător la fumul ce-i umplea prăvălia. 

— Aşa este, bătrânule Brandythiner spuse Hammerdull, 
dând din cap. Este totdeauna necesară şi sigură într-o 
mână pricepută. 

CAPITOLUL IV Winnetu. 

În clipa aceea, uşa se deschise fără zgomot şi fără ca 
vreunul dintre cei care stăteau la ferestre să fi observat că 
se apropie cineva. Noul sosit intră fără zgomot şi, deşi era 
îmbrăcat în haine de trapper, se putea recunoaşte că este 
indian. Îmbrăcămintea lui era curată şi bine întreţinută, 
lucru rar pentru un indian. Atât haina de vânătoare cât şi 
legginii 2 erau făcuţi din pielea moale a unor viței de bizon, 
la tăbăcirea căreia indienele sunt maestre. Haina şi 
pantalonii erau cusuţi cu franjuri. Mocassinii erau 

* Cel ce pune apă În rachiu. 

* Pantaloni din piele, încălţăminte în formă de cizme. 

făcuţi din piele de cerb şi nu după forma piciorului, ci din 
fâşii de curea prinse una lângă alta. Încălţămintea era 
durabilă şi comodă. Capul nu-i era acoperit; în schimb, 
părul lui bogat şi întunecat era strâns într-un fel de coc, 
prins în creştet. Fiul sălbăticiunii s-ar fi ruşinat să-şi 
acopere fruntea. 


După ce ochii lui negri şi pătrunzători trecură cu nobilă 
mândrie peste cei din sală, indianul se îndreptă spre masa 
la care luase loc Dick Hammerdull. Nimeri însă unde nu 
trebuia, căci acesta îi strigă mânios: 

— Ce cauţi aici, piele roşie? Locul acesta este al meu. 
Pleacă şi caută-ţi altul! 

— Omul roşu este obosit; fratele său alb să-l lase să se 
odihnească! răspunse indianul cu glas măsurat. 

— Obosit sau nu, e totuna. Nu pot suferi pielea ta roşie! 

— Eu nu sunt vinovat pentru asta, căci marele Spirit i-a 
dat-o. 

— Cine ţi-a dat-o sau nu ţi-a dat-o, e totuna; pleacă! Nu 
vreau să respir acelaşi aer cu tine. 

Indianul îşi luă puşca de pe umăr, o aşeză cu patul pe 
duşumea, puse mâinile încrucişate peste gura ţevilor şi apoi 
întrebă pe un ton ce nu admitea replică. 

— Fratele meu alb este stăpânul acestei case? 

— Nu te interesează. 

— Ai vorbit drept. Nu mă interesează şi nu te interesează; 
de aceea, omul roşu poate să stea acolo unde stă şi cel alb. 

Spunând acestea, se aşeză pe un scaun. în felul cum 
rostise cuvintele acestea era ceva care răscoli mânia 
trapperului şi a tuturor celorlalţi. Hangiul veni alături de el 
şi-l întrebă: 

— Ce doreşti în casa mea? 

— Dă-mi pâine de mâncare şi apă de băut! răspunse 
indianul. 

— Ai bani? 

— Dacă tu ai veni în wigwamull meu şi m-ai ruga să-ţi dau 
de mâncare, ţi-aş da fără a-ţi cere bani. Am aur şi argint. 

1 Sat. 

Ochii hangiului străluciră. Un indian, cu aur şi argint este 
o apariţie plăcută în orice loc unde există distrugătoarea 
„apă-de-foc”1. în consecinţă, plecă şi se înapoie imediat cu o 
oală mare de rachiu, pe care o puse pe masa oaspetelui, 
alături de o bucată de pâine. 


— Omul alb se înşală; eu nu am dorit asemenea apă! 
Hangiul se uită mirat. Nu mai văzuse vreun indian care să 
reziste mirosului alcoolului. 

— Dar ce fel de apă doreşti? 

— Omul roşu bea numai apa care vine din pământ. 

— Atunci poţi să pleci acolo de unde ai venit. Eu sunt aici 
pentru a câştiga bani şi nu pentru a fi sacagiul tău! Plăteşte 
pâinea şi cară-te! 

— Fratele tău roşu va plăti şi va pleca, dar nu mai înainte 
ca tu să-i fi vândut ceea ceel doreşte. 

— Ce mai vrei? 

— Ai un storc unde se poate cumpăra? 

— Da! 

— Atunci, dă-mi tutun, praf de puşcă, plumbi şi chibrituri. 

— îţi voi da tutun; praf de puşcă şi plumbi nu vând nici 
unui indsman 2. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu sunt pentru voi. 

— Sunt numai pentru fraţii tăi albi?! 

— Aşa vreau să spun! 

— Suntem toţi fraţi; toţi ar trebui să murim dacă nu avem 
cu ce împuşca sălbăticiuni ca sămâncăm; toţi avem nevoie 
de praf de puşcă şi plumbi. Dă-mi ceea ce te-am rugat! 

— Nu vei primi nimic! 

— Asta este voinţa ta din urmă? 

— Da! 

Imediat, indianul îl prinse cu stânga de gâtlej şi cu dreapta 
smulse fulgerător cuțitul. 1 Aşa spun indienii rachiului. 

2 Indian. 

— Atunci, nu vei mai da nici fraţilor tăi albi pulbere şi 
gloanţe. Marele Spirit îţi mai dă viaţă numai o singură clipă. 
îmi dai ceea ce ţi-am cerut, sau nu? 

Vânătorii săriseră în picioare şi erau gata să se repeadă 
asupra omului roşu, în mâna căruia hangiul se zbătea, cu 
respiraţia tăiată. Dar indianul se mişca în aşa fel încât să nu 


aibă pe nimeni în spate şi apoi, ridicând mândru din cap, 
strigă cu glas ameninţător: 

— Cine îndrăzneşte să se atingă de Winnetu, apaşul? 

Cuvintele avură un efect electrizant. De abia fuseseră 
spuse, şi toţi se retraseră în semn de respect şi cinstire. 
Winnetu era un nume care se impunea celui mai îndrăzneţ 
vânător sau puitor de curse. Indianul era fiul lui Inciu eiuna, 
cel mai renumit şef al indienilor apaşi. Laşitatea şi viclenia 
făcuseră ca, mai demult, tribul acesta să capete de la 
duşmani numele de ocară „Pimo”. Dar de când venise Inciu 
duna în fruntea lor, laşii deveniseră vânători dibaci şi se 
transformaseră în războinici viteji; numele lor era temut 
până departe peste culmile munţilor. Expediţiile lor erau 
totdeauna încununate de succes şi, deşi numărul oamenilor 
din acest trib era destul de mic, faima lor pătrunsese până 
departe în Farwest. Între timp, Winnetu, fiul lui Inciu ciuna, 
îşi câştigase un nume prin fapte de vitejie. Deşi era tânăr - 
avea pe atunci de abia douăzeci şi cinci de ani - isprăvile lui 
poposeau la toate focurile de tabără. 

— Dă-mi drumul! strigă hangiul. Dacă tu eşti Winnetu, 
atunci vei avea tot ce doreşti! 

— Howgti 1! exclamă acesta mulţumit. Marele Spirit ţi-a 
pus pe buze cuvântul potrivit, omule cu părul roşu. Altfel te- 
ai fi dus la strămoşii tăi, împreună cu ceilalţi care ar fi 
năvălit asupra mea! Îi dădu drumul şi, în vreme ce Winklay 
pleca, pentru a aduce din camera alăturată cele cerute de 
indian, acesta se îndreptă spre Hammerdull: 

— De ce stă omul alb şi petrece, în vreme ce duşmanii roşii 
îi ameninţă wigwamul? 1 Exclamaţie de întărire a 
afirmaţiei:aşa să fie! Amin! 

Dick îşi luă privirea din pahar şi răspunse posac: 

— Dacă stau aici sau în altă parte, e totuna. Mă cunoaşte 
apaşul? 

— Winnetu nu te-a mai văzut niciodată, dar vede pe 
mâneca ta semnul fratelui său viteaz şi ştie că tu eşti unul 
din oamenii lui. Trebuie oare ca Deadly-gun, marele 


vânător, să se lupte singur pentru scalpurile 1 ogellallahilor, 
care îl caută? 

— Ogellallahii? întrebă Dick Hammerdull, sărindin 
picioare, ca şi cum ar fi văzut sub masă un şarpe cu 
clopoței, în vreme ce Pitt Holbers se trezi şi el în faţa 
indianului făcând un singur pas cu picioarele lui lungi. Ce 
ştie omul roşu despre ogellallahi? 

— Du-te la căpetenia ta şi vei afla de la el! 

După aceea, se îndreptă către hangiu, care se înapoiase, 
dezlegă pungile de pulbere, plumbi şi tabac de la brâu, le 
umplu şi apoi băgă mâna sub cămaşa lui de culoare cenuşie. 

— Winnetu va da omului cu părul roşu metal tot roşu. 
Winklay luă plata şi privi încântat bucata grea de aur. 

— Aur, aur curat, patruzeci de dolari între fraţi! 
Indsmanule, de unde îl ai? 

— Pshaw! 

Winnetu spusese cuvântul acesta, dând dispreţuitor din 
umeri, iar în clipa următoare dispăruse din încăpere. 
Hangiul se uită cu gura căscată la ceilalţi. 

— Ascultaţi, gentlemeni, puşlamaua asta roşie pare să aibă 
mai mult aur decât noi toţi. Niciodată nu am primit un preţ 
atât de bun pentru praf de puşcă. Cred că ar merita 
osteneala să mergem după el, căci cu siguranţă că mai are 
asemenea metal şi calul lui trebuie să fie prin apropiere! 

— Nu v-aş sfătui, răspunse Dick Hammerdull, în vreme ce 
se pregătea să plece. Winnetu apaşul nu este omul care să 
se lase a i se lua cu forţa nici măcar o alice. Dacă are aur 
sau nu, e totuna, căci de luat de la el nu-l poate lua nimeni. 

1 Indienii şi westmenii jupoaie pielea de pe capetele 
duşmanilor ucişi. Un asemenea trofeu se numeşte „scalp”. 
Şi Pitt Holbers îşi aruncă flinta pe umăr şi zise: 

— Trebuie să plecăm, Dick, să plecăm cât mai repede cu 
putinţă. Indsmanul pare să fie atotştiutor, aşa că va fi având 
dreptate şi cu câinii de ogellallahi, lua-i-ar dracu'! Dar ce 
facem cu oamenii de aici? Spunând aceste cuvinte, el arătă 
spre cei doi străini. 


— Am spus că voi veţi merge cu noi şi aşa rămâne! 
răspunse Dick, adresându-se apoi celui cu barbă neagră. 

Dacă vreţi să vedeţi pe Deadly-gun, atunci a sosit vremea 
să spălăm putina, master Mertens. Numele vostru pare să 
fie ceva germanic, nu-i aşa? 

Cel întrebat se ridică pentru a pleca cu cei doi trap-eri, 
împreună cu tovarăşul său. 

— Da. Tovarăşul meu şi cu mine suntem olandezi din 
naştere. 

— Olandezi? Hm! Dacă aţi fi chinezi sau turci, totuna este, 
deoarece însă sunteţi olandezi din bătrâna Holland de 
dincolo de ocean, cu atât mai bine pentru voi, căci olandezii 
sunt oameni cumsecade; îi cunosc şi m-am întâlnit cu mulţi 
dintre ei, care ştiau cum să poarte o puşcă în mână, încât 
loveau cu glonţul chiar în ochii bizonului. Aşadar, înainte! 
Avem cale lungă de mers! 

CAPITOLUL V. 

În savană. 

Cei patru oameni ieşiră din cârciumă. Afară, Hammerdull 
băgă degetele în gură şi scoase un fluierat ascuţit. Imediat 
apărură doi cai înşeuaţi. 

— Aşa. iată animalele. Acum, călare şi înainte, maşter 
Mertens şi... ei, oare cum este numele vostru? 

— Pieter Woolf, răspunse cel întrebat. 

— Pieter Woolf? Blestemat nume! Este indiferent pentru 
mine dacă v-aţi numi John sau Tim sau Bill dar Pieter Woolf 
îţi rupe limba în două şi îţi face dinţii să scrâşnească. 
Aşadar, sus pe cai şi după noi, să ajungem cât mai repede în 
preerie! 

— Dar unde este indianul? întrebă Mertens. 

— Apaşul? Unde este sau nu este, e totuna. El ştie foarte 
bine unde trebuie să se ducă şi pariez pe iapa mea contra 
unei capre că îl vom găsi exact acolo unde va fi nevoie şi 
unde va crede el de cuviinţă. 

Prinsoarea aceasta ar fi avut partea ei humoristică, 
deoarece nu s-ar fi găsit nimeni să parieze o capră 


obişnuită, în schimbul iepei bătrâne şi cotonoage, care, 
după cum se vedea, purta o lungă povară de ani pe 
spinarea ei ascuţită ca un fierăstrău şi care părea mai mult 
o corcitură între un măgar şi o capră decât un cal obişnuit. 
Capul ei era extraordinar de mare şi de lat. Despre coadă, 
nici nu mai putea fi vorba, pentru că acolo, unde probabil 
cu mulţi ani înainte va fi fost o mătură deasă de păr, nu se 
mai vedea acum decât un ciot ascuţit şi osificat, ridicat 
drept în sus, pe care nu s-ar fi descoperit, nici măcar un fir 
de păr. De asemenea, coama lipsea total. în locul ei se vedea 
un puf murdar, care atârna pe cele două laturi ale gâtului 
ca o lână nescărmănată, cum de altfel părea tot trupul 
costeliv al iepei. După buzele cu greu ţinute împreunate ale 
animalului, se observa că iapa nu mai avea nici un dinte, iar 
ochii mici, scăpărători şi vioi trădau că stăpâna lor nu era 
deloc sociabilă. Dar numai un om care nu cutreiera Westul 
sălbatic putea să râdă de mârţoagă. Asemenea animale au 
aproape un veac de om în urma lor şi şi-au slujit stăpânul în 
primejdie şi la nevoie, pe vânt şi pe vreme rea, pe furtună şi 
viscol, pe zăpuşeală şi ploaie, rămânând credincioase şi 
pline de curaj, ceea ce a făcut ca stăpânul să-i rămână la 
inimă, iar animalul să capete, odată cu bătrâneţea, o tot mai 
mare experienţă ce folosea călăreţului. Aşa era şi cu Dick 
Hammerdull: ştia el pentru ce nu ar fi schimbat-o nici cu cel 
mai falnic mustang. Nici calul lui Pitt Holbers nu era chipeş. 
Era un armăsar mic, scurt şi gros, dar care era atât de 
scund, încât nesfârşitele picioare ale călăreţului aproape că 
atingeau pământul. Totuşi mişcările animalului erau rapide 
şi vioaie, cu toată povara din spatele lui, astfel încât inspira 
multă încredere. 

Cât despre caii celorlalţi doi tovarăşi de drum, cu 
siguranţă că fuseseră luaţi din vreo fermă din răsărit şi nu 
dăduseră până acum examen de ceea ce ştiau. 

Alergătura călare forţată dură până către seară, prin 
pădurea deasă. Apoi cei patru pătrunseră în preeria 
acoperită cu flori galbene de floarea soarelui, care se 


întindeau într-un covor uriaş până la marginea orizontului. 
Caii se odihniseră în cursul dimineţii, aşa că se putea 
continua călătoria încă o bucată de drum prin savană, 
înainte de aşi pregăti tabăra de noapte. De-abia după ce 
stelele începură să apară, iar ultima rază a soarelui 
dispăruse de mult, Hammerdull îşi opri Calul. 

— Stop! exclamă el. Aici se sfârşeşte ziua şi putem să ne 
înfăşurăm în păturile noastre! Nu eşti de aceeaşi părere, 
Pitt Holbers, bătrânule coon? * 

Coon este prescurtarea obişnuită a cuvântului racoon, şi 
este folosit de vânători pentru a se adresa unul altuia. 

— Dacă tu crezi aşa, n-am nimic împotrivă, dragă Dick, 
răspunse mormăind celălalt, în vreme ce se uita cercetător 
în depărtare. Dar nu crezi că ar fi mai bine dacă am mai 
lăsa în urma noastră o milă, sau trei, sau cinci? Cu 
siguranţă că sunt mai necesare pentru colonel patru braţe 
credincioase şi două puşti cumsecade, decât aici în livada 
asta, unde cântă greierii şi licuricii te ciupesc de nas. 

— Dacă sunt greieri sau piei roşii, e totuna. Avem cu noi 
doi oameni care nu au mâncat până acum din papara 
savanei, aşa că trebuie să se odihnească. la numai uită-te la 
murgul lui Pieter Woolf - blestemat nume - cum răsuflă, de 
parcă ar avea toată cascada Niagara în gâtlej. lar vulpea, 
pe care stă agăţat Mertens, este plină de apă, care a 
început să-i curgă gârlă din barbă. Aşadar, jos! Odată cu 
venirea zorilor, plecăm! Cei doi olandezi nu erau obişnuiţi 
să călărească multă vreme, aşa că se simțeau obosiţi. Prin 
urmare, ascultară imediat de îndemn. Caii fură legaţi cu 
lassourile 1 şi, după 

1 Frânghie cu un capăt în formă de laţ, obiect nelipsit la 
orice westman. ce mâncară şi stabiliră ordinea de pază, se 
aşternură pe somn. 

Porniră dimineaţa. Cei doi trapperi erau oameni tăcuţi, 
care nu vorbeau dacă nu era nevoie. Aici nu se mai găseau 
într-un store sigur, unde poate fi ascultată o poveste, ci în 
savană, unde nici o clipă nu trebuia lăsată să treacă fără 


atenţie şi fără o căutătură în jur; vestea adusă de Winnetu 
era importantă şi paraliza limba chiar a celui mai vorbăreţ. 
Aşa că Mertens stătu toată ziua cu întrebarea pe buze, dar 
nu spuse nimic până seara. în tabără, văzând că urechile 
celor doi sunt surde, se înfăşură în pătură şi adormi. 

Trecură astfel câteva zile, fără să schimbe un cuvânt. 
Lăsau mereu în urmă preeria fără capăt, până când în a 
cincea zi, către seară, Hammerdull, care călărea în frunte, 
îşi opri deodată calul. în clipa următoare era cu nasul în 
iarbă, cercetând cu cea mai mare atenţie pământul. 

— Have care 1! Pitt Holbers, dacă nu a călărit cineva 
înaintea noastră pe aici, atunci mă las să mă mănânci de 
viu. Descalecă şi tu! 

Holbers lăsă piciorul stâng pe pământ, trecu pe dreptul 
peste gâtul calului şi se aplecă lângă Hammerdull. 

— Dacă tu crezi, Dick, mormăi el posomorât, atunci cred şi 
eu că pe aici a fost un indian. 

— Dacă o piele roşie a fost sau nu a fost pe aici, e totuna, 
dar calul unui alb lasă o altă urmă decât cea din faţa 
noastră. Încalecă din nou şi restul lasă-l pe mine! 

Hammerdull continuă să meargă pe jos de-a lungul 
urmelor de copite, în vreme ce iapa lui îl urma ascultătoare. 
După circa o sută de paşi, omul se opri. 

— Descalecă iar, bătrânule coon, şi spune-mi pe cine avem 
în faţa noastră? arătă el cu degetul pe pământ. Holbers se 
aplecă, cercetă atent terenul, apoi îndrăzni: 

— Dacă tu crezi, Dick, că este apaşul, ai dreptate. Franjuri 
ca cel care atârnă de cactusul acesta erau la mocasinii lui, 
după cum am văzut în store. Asemenea lucrătură nu am mai 
zărit la nici o piele roşie. Probabil că a descălecat aici 
pentru a cerceta ceva, cu care prilej unul dintre franjuri i s- 
a agăţat de un ghimpe de cactus. Cred 1 Atenţiune! 

că... behold 1 Dick, ia uită-te la stânga. Ce fel de picioare 
au fost acestea? 

— Pe barba ta, Pitt, a fost un scoundrel 2, o puşlama de 
indsman, care a venit dintr-o parte şi apoi a cotit-o din locul 


acesta; tu ce părere ai? 

— Hm! Apaşul are un ochi pătrunzător, ca orice păgân; 
probabil că a descifrat urma omului, deşi cine ştie cât de 
mult ne vom fi bălăbănit noi pe urma lui, fără să observăm. 

— Dacă am observat sau nu, e totuna. Acum am găsit-o, şi 
asta e destul. Dar un roşu nu se plimbă singur în mijlocul 
savanei. Probabil că se află prin apropiere o ceată de 
indieni cu săgeți, care şi-au pus în gând vreo drăcie. la să 
mai privim o dată bine, să ne formăm o părere sigură! 

Cercetă orizontul cu grijă şi apoi dădu din cap, 
nemulţumit. 

— Hei, Mertens, văd că aveţi o colivie care vă atârnă pe 
lângă şold, legată de o curea. De ce nu o deschideţi? E 
cumva în ea vreo pasăre şi vă temeţi să nu zboare? 

Mertens deschise tocul de piele care îi atârna alături, 
scoase o lunetă şi o întinse trapperului. Acesta o potrivi, o 
duse la ochi şi apoi începu iar să cerceteze orizontul. După 
câtva timp, ridică din sprâncene închizând dintr-un ochi: 

— Pitt Holbers, uită-te şi tu prin sticla asta şi spune-mi ce 
este linia aceea lungă şi dreaptă care se vede spre nord, 
mergând de-a lungul orizontului dinspre răsărit spre apus! 

Holbers luă luneta de la ochi şi-şi scărpină dus pe gânduri 
nasul său ascuţit. 

— Dacă tu crezi, Dick, că este acel railway 3, care duce 
spre California, atunci nu eşti atât de prost pe cât s-ar 
crede. 

— Prost!... Dick Hammerdull şi prost! Omule, îţi vâr cuțitul 
între coaste încât să-ţi zboare suflarea din gură. 1 Ia te uită: 
Atenţie! 

2 Nemernic, mişel. 3 Drum de fier. 

Într-o clipă! Dick Hammerdull şi prost! A mai auzit cineva 
aşa ceva? în plus, dacă este prost sau nu, e totuna; dar cel 
care vrea să-l cumpere ieftin să bage de seamă, căci se 
poate înşela, însă ce legătură poate exista între railway şi 
pielea roşie, care a mers înaintea noastră, Pitt Holbers, tu, 
aliatul tuturor felurilor de înţelepciune, hei? 


— Hm! Când trece pe aici trenul următor, Dick? 

— Nu ştiu exact, dar cred că astăzi, eu ştiu... 

— Atunci cu siguranţă că pieile roşii au pus ochii pe el. 

— Poate că ai dreptate, bătrânule coon. Dar din ce parte 
va veni... dincoace sau dincolo? 

— Atunci trebuie să te duci la Omaha sau Cheyenne, 
pentru a te interesa. Pe haina mea nu e scris orarul 
trenurilor! 

— Uimitor lucru, căci s-ar fi putut ca pe un petic să ai 
trecut şi mersul trenurilor. Totuşi, chiar dacă vine dinspre 
răsărit şi chiar dacă vine dinspre apus e totuna; destule că 
vine. Dacă însă admitem ca ei să-l oprească şi să le ia 
scalpul călătorilor, asta este altceva. Tu ce crezi? 

— Socot că e de datoria noastră să nu-i lăsăm în pace. 

— Aşa cred şi eu. Deci, descălecarea şi înainte! Un om 
călare poate fi observat de la mare depărtare, ceea ce nu se 
întâmplă cu un om care merge pe picioare. Să vedem în ce 
văgăună se ascund, însă trebuie să fim cu puşca gata de 
tras, căci dacă ne observă, să lăsăm armele să vorbească! 

Începură să înainteze cu mare grijă. Urmele pe care 
mergeau şi cele pe care le lăsase apaşul duceau spre 
terasamentul căii ferate, apoi de-a lungul acesteia, până 
când se observă o ridicătură a terenului, ca un val. Dick 
Hammerdull se opri. 

— Unde se ascund puşlamalele, fireşte că este totuna; dar 
mă las fript de viu, până când voi deveni atât de slab şi de 
uscat ca maşter Holbers, dacă nu s-au retras dincolo de 
muntele acesta pitic. Nu putem merge mai departe, 
fiindcă... 

Cuvântul îi rămase neterminat, căci fulgerător dusese 
bătrâna lui flintă la umăr, lăsând-o însă imediat jos. Din 
tufişul de dincolo de terasamentul căii ferate se ridicase o 
făptură omenească, ce se strecură ca o panteră peste sine 
şi, în clipa următoare, se afla în faţa celor patru oameni. 

— Winnetu a văzut venind feţele palide, spuse el. Ei au 
descoperit urma ogellallahului şi vor salva de la moarte 


Calul-de-foc 1! 

— Heigh-day 2! exclamă Hammerdull. Bine că nu a fost 
altul, căci ar fi gustat din glonţul meu şi ne-am fi trădat din 
pricina împuşcăturii! Dar unde îşi are apaşul calul! Nu 
cumva se găseşte în savana sălbatică fără cal? 

— Calul apaşului este ca un câine, care aşteaptă până îl 
cheamă stăpânul. Winnetu a văzut pe ogeallallahi de mai 
mulţi sori3 şi a plecat la apa pe care fraţii săi albi o numesc 
Arkansas. El credea că va vedea acolo pe prietenul său 
Deadly-gun care nu se găsea în wigwamul lui. După aceea a 
urmărit din nou pe oamenii roşii şi acum va face semn 
calului de foc, pentru a nu se poticni pe cărarea pe care 
ogellallahii au distrus-o. 

— Lack-a-day4! mormăi Pitt Holbers. Trebuie să vedem 
cum putem pune bețe în roatele planului acestor ticăloşi! 
Cel puţin dacă am şti din ce parte soseşte trenul. 

— Calul-de-foc vine dinspre răsărit. Calul dinspre apus a 
trecut când soarele se afla deasupra capului apaşului. 

— Aşadar, ştiu în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm. Dar 
când va trece trenul prin această regiune? Pitt Holbers, 
cum stăm cu întrebarea asta? 

— Hm! dacă tu crezi, Dick, că totuşi am la mine un mers al 
trenurilor, atunci cel puţin spune-mi unde l-am vârât! 

— Cu siguranţă că nu în cap, bătrânule coon, căci acolo 
este o privelişte ca în pustiul Liano-Estacado, aşa 1 Trenul, 
dar, în special, locomotiva. 

2 Expresie de bucurie. 

3 Zile. Uneori, este întrebuințat şi în sensul de ani. * 
Expresie de uimire. 

cum se spune acelei regiuni în care nu există nimic altceva 
decât piatră şi praf. Dar ia uitaţi-vă, oameni buni, că apune 
soarele; peste un sfert de oră va fi întuneric şi vom putea să 
spionăm pe puşlamalele acestea roşii pentru... 

— Winnetu a fost în spatele lor, îl întrerupse apaşul, şi a 
văzut cum smulgeau poteca din pământ şi o puneau de-a 
curmezişul drumului Calului-de-foc, pentru a-l poticni. 


— Sunt mulţi? 

— Dacă iei de zece ori câte zece, tot nu ajungi la jumătatea 
numărului războinicilor care stau întinşi pe pământ, 
aşteptând sosirea feţelor palide. Iar caii sunt şi mai mulţi, 
căci toate mărfurile prădate din căruțele trase de Calulde- 
foc vor fi puse pe animale şi duse de aici. 

— Şi-au greşit planul! Ce crede Winnetu că trebuie să 
facem? 

— El va rămâne aci şi va observa pe oamenii roşii. Fraţii 
mei albi trebuie să călărească în întâmpinarea Caluluide- 
foc, să îl oprească, spre a nu fi văzut de broaştele râioase de 
ogellallahi. 

Sfatul era bun şi fu imediat urmat. Oamenii nu ştiau ora 
exactă când va veni trenul; care putea să sosească în orice 
clipă şi nu trebuia să se piardă timpul. Aşadar, Winnetu 
rămase pe loc, iar ceilalţi patru plecară de-a lungul căii 
ferate, către răsărit, într-un galop furtunos. 

Călăream de mai bine de un sfert de oră, când 
Hammerdull îşi opri iapa şi cercetă o latură a preeriei. 

— Good lack 1! exclamă el. Ce se află colea în iarbă? Pare 
a fi un cerb sau... ah, Pitt Holbers, ia spune, ce dobitoc crezi 
că este? 

— Hm! Dacă tu crezi, Dick, că este calul apaşului stând aici 
pe loc de parcă ar fi pironit până va fi chemat de stăpânul 
său, atunci voi fi la o vorbă cu tine! 

— Ai ghicit, bătrânule coon! Să trecem însă, fără a mai 
speria mustangul, căci avem alte lucruri mai bune de făcut. 
Puşlamalele roşii nu trebuie să vadă după luminile trenului 
că este oprit şi că, deci, planul lor a fost trădat! 1 Expresie 
de surprindere. 

CAPITOLUL VI. 

În întâmpinarea trenului. 

Au călărit tot înainte. Lumina zilei dispăru în curând; nu 
trecuse o jumătate de oră, că înserarea se lăsase peste 
preerie, iar stelele pâlpâiau trimiţându-şi jos razele lor reci. 
Puţină lumină de lună ar fi fost bine venită pentru călăreţi; 


dar ar fi îngreunat mai târziu apropierea lor de indieni. 
Erau totuşi mulţumiţi că farul de noapte al pământului era 
nevăzut, lipsind preeria de lumina sa magică. 

Deoarece locomotivele americane au nişte faruri 
puternice, apropierea trenului se putea observa de la mare 
distanţă pe o câmpie fără mari denivelări. De aceea, trenul 
trebuia întâmpinat cât mai departe de indienii răufăcători, 
pentru ca aceştia să nu-l audă. În consecinţă, Dick 
Hammerdull dădu pinteni iepei sale, iar ceilalţi îl urmară, 
fără să scoată un cuvânt. În cele din urmă, se opri şi sări jos 
de pe cal; cei trei tovarăşi ai săi îi urmară pilda. 

— Aşa! zise el. Cred că ne-am depărtat destul. Legaţi 
dobitoacele şi căutaţi nişte iarbă uscată, pentru a face o 
faclă sănătoasă să oprim trenul. 

Porunca fu imediat urmată şi în curând strânseră un 
morman de iarbă uscată, care putea fi aprinsă uşor dacă se 
presăra ceva praf de puşcă pe snopul făcut cu grijă de Dick 
Hammerdull. Întinşi pe pături oamenii scrutau noaptea 
liniştită neluându-şi ochii din direcţia din care aşteptau 
trenul. Cei doi olandezi presupuneau ce avea să se 
întâmple, dar erau neexperimentați cu tragediile westului 
sălbatec. În afară de zgomotul făcut de caii care păşteau în 
jur, nu se auzea nici un sunet, decât cel mult fâlfâitul 
vreunei păsări de noapte. Minutele treceau tot mai greu. În 
cele din urmă se văzu o lumină în depărtare, la început 
foarte nelămurită, apoi crescând din ce în ce mai mult. 

— Pili Holbers, ce spui tu de licuriciul de colo, ai? îl iscodi 
Hammerdull. 

— Hm, acelaşi lucru la care te gândeşti şi tu. 

— Iată cel mai deştept răspuns pe care mi l-ai servit în 
toată viaţa ta, bătrânule coon! Dacă este locomotiva sau nu, 
e totuna, dar suntem siguri că a sosit momentul să intrăm în 
acţiune. Henric Mertens, când se va apropia trenul, să 
strigaţi cât puteţi mai tare, ca şi dumneata, Pieter Woolf - 
blestemat nume; îţi rupe gura în două! Să strigaţi şi să 
faceţi gălăgie cât vă place. De rest ne ocupăm noi. 


Luă snopul de iarbă în mână, presără praf de puşcă pe el, 
apoi scoase revolverul din brâu. Între timp, apropierea 
trenului se anunţa prin zgomotul din ce în ce mai limpede al 
joantelor, cum şi prin şuierăturile pistoanelor locomotivei. 

— Întinde-ţi braţele tale veşnice, Pili Holbers, deschide 
gura ta cât o gaură în cer şi urlă cât poţi mai tare, 
bătrânule coon! lată trenul! strigă Hammerdull, uitându-se 
îngrijorat către cal. Animalele începuseră să fornăie din 
pricina dihaniei încinse şi smuceau lasourile legate de 
ţăruşi. 

— Pieter Woolf - dracu' să ia numele acesta care se 
poticneşte pe limbă - vedeţi să nu o rupă la fugă animalele! 
De ţipat însă, tot puteţi ţipa! 

Se apropiase clipa acţiunii. Spintecând întunericul cu 
farurile sale, trenul venea pufăind. Hammerdull slobozi un 
glonte în snopul de iarbă. Pulberea luă foc, şi făclia 
improvizată fu cuprinsă de flăcări. Vânătorul luă 
mănunchiul aprins şi alergă cu el în faţa trenului. 

Mecanicul trebuie să fi observat focul, prin fereastra 
laterală a locomotivei, căci după primele semnalizări făcute 
cu facla uriaşă, răsunară fluierături repetate şi ascuţite. 
Fură puse frânele, roţile scrâşniră şi lungul şir de vagoane 
defilă, patinând prin faţa vânătorilor. După câţiva zeci de 
metri, se opri. Fără să ţină seamă de însoțitorii vagoanelor 
care se aplecau spre el de pe platformele lor înalte, grasul 
Hammerdull trecu pe lângă vagoane până ajunse la 
locomotivă, aruncă pătura pe care o luase peste reflector şi 
spuse cu glas tare: 

— Stingeţi luminile! Trenul trebuie să rămână în întuneric! 

Imediat dispărură toate lanternele. Funcţionarii liniei 
ferate Pacific sunt oameni cu spirit întreprinzător. Îşi 
dădură seama că sfatul trebuia să aibă un motiv serios. 

— 'sdeathl! strigă un glas de pe locomotivă. De ce 
acoperiţi lumina, omule? Cine sunteţi şi ce înseamnă toate 
astea? 


— Cine sunt sau nu sunt, e totuna, sir! răspunse trap- 
perul. În faţa noastră se află nişte indsmeni care au scos 
şinele de pe traverse! 

— Pe toţi dracii! Omule, cum să vă mulţumim atunci? 
Cineva sări pe pământ, strânse mâna lui Dick şi dădu ordin 
să fie deschise uşile vagoanelor. Nu trecuse nici un minut şi 
vânătorii se găsiră înconjurați de numeroşi curioşi, încât 
aproape nu le venea să creadă că în compartimentele 
vagoanelor ar fi putut intra atâţia oameni. Toţi se interesau 
de motivul opririi. 

În cuvinte scurte, Ilammerdall povesti totul, ceea ce avu ca 
rezultat o foarte mare agitaţie printre călători. 

— Este pentru a treia oară în ultima vreme, spuse 
inginerul, că îndrăznesc să atace şi să jefuiască trenuri pe 
această linie; totdeauna ne-au atacat blestemaţii aceştia de 
ogellallahi, acel îndrăcit trib al siouxilor, a căror 
sălbăticiune şi duşmănie nu ar putea fi îndepărtate decât 
printr-un glonţ. Astăzi însă şi-au greşit ţinta şi îşi vor primi 
răsplata cu vârf şi îndesat! Probabil că vor fi crezut că şi 
trenul acesta este plin cu mărfuri şi păzit numai de o mână 
de oameni. Din fericire însă, avem în vagoane câteva sute 
de lucrători care călătoresc spre şantierul de poduri şi 
tuneluri din munţi şi acum aceşti oameni bravi au aproape 
toţi arme, misiunea noastră nu va fi tocmai grea! 

După aceea se urcă din nou pe locomotivă, pentru a da 
drumul presiunii vaporilor, care ţâşniră prin toate Expresie 
de mirare; s-ar traduce aproximativ prin „ce moartea este?” 
supapele, învăluind locul într-un nor alb. Apoi sări din nou 
jos, pentru a vedea forţele de care ar putea dispune şi 
întrebă: 

— Mai întăi, spuneţi-mi odată cum vă numiţi, oameni buni! 
Trebuie să ştiu cui datorăm salvarea trenului! 

— Numele meu este Hammerdull, sir, Dick Hammerdull, şi 
aşa va rămâne cât voi trăi! 

— Frumos! Şi celălalt? 


— Cum se numeşte sau nu se numeşte, e totuna; * 
deoarece însă se întâmplă ca totuşi să aibă un nume, nu 
este spre paguba nimănui dacă îl aflaţi. Îl cheamă Pitt 
Holbers, sir, şi este un flăcău pe care se poate pune preţ. 

— Iar ceilalţi doi - cel de colo şi cel de lângă cai? 

— Sunt doi oameni de dincolo, din Holland, sir, şi se 
numesc Henric Mertens - Harry ar suna mai bine - şi 
blestemat nume mai e acesta! 

— Pieter Woolf. Să nu pronunţaţi cuvintele acestea, căci vă 
scrântiţi limba! 

— Well - bine! râse funcţionarul. Nu toate limbile sunt atât 
de sensibile ca a voastră, maşter Hammerdull! 

— Hammerdull? Dick Hammerdull? răsună un glas gros şi 
puternic, iar un bărbat îşi făcu loc cu coatele prin mulţime. 
— Weleomel bătrânule coon! Credeam că o să vă găsesc 
de-abia la hide spot 2 şi când colo dau de voi aici! Ce anume 

vă face să vă plimbaţi prin locurile acestea? 

— Ce anume m-a făcut, colonele, e totuna. Aveam * nevoie 
de niţică pulbere, plumb şi tutun. Pitt lunganul a mers cu 
mine ca de obicei, la maşter Winklay, irishmanul3 * şi de 
acolo am mai luat doi oameni din Holland, care vor să vadă 
pe Deadly-gun, adică pe voi. 

— Deadly-gun! strigă maşinistul, îndreptându-se spre 
străin. 

— Voi sunteţi cu adevărat omul acesta, sir? 

— Aşa mi se spune! veni răspunsul scurt şi simplu. 1 Bun 
sosit! 

2 'Textual: „Ascunzătoare de piei”; o tabără secretă, 
cunoscută numai de cei care fac parte din ea. 3 Irlandez. 

Cel care vorbise era un bărbat de talie mijlocie, dar cu 
umeri foarte largi, era îmbrăcat obişnuit ca un trapper. 
Lumea din jur, auzind numele său, se retrăsese puţin 
înapoi. 

— Good-lack, sir, atunci avem cu noi exact pe omul căruia 
trebuie să-i dăm comanda. O primiţi? 

— Dacă gentlemenii sunt toţi de acord, de ce nu? 


Un strigăt unanim de aprobare ieşi din piepturile tuturor. 
Putea să lase fără teamă comanda pe seama acestui om, 
căruia nu-i văzuse nimeni faţa, afară de cei din grupul lui, şi 
care apăruse atât de neaşteptat în mijlocul mulţimii. 

— Evident că suntem de acord. Aşadar, luaţi măsurile ce le 
credeţi de cuviinţă şi cât mai repede posibil! Nu avem timp 
de pierdut şi nu trebuie să ne lăsăm aşteptaţi de aceşti 
meş'surs roşii, spuse inginerul. 

— Well, sir. Să schimb însă câteva cuvinte cu omul acesta! 
Dick Hammerdull, cine mai este cu voi din cei de la hide- 
spot? 

— Niciunul, colonele! Ceilalţi sunt acasă sau în munţi! 

— Dar mai trebuie să fie unul cu voi, Dick; aşa cum cunosc, 
tu nu fugi din faţa roşilor fără a fi lăsat un watchman 1 
lângă ei. 

— Cum am fugit sau nu am fugit, e totuna, dar dacă -aţi 
crezut pe Dick Hammerdull atât de prost încât să nu se 
gândească la un watchman, atunci v-aţi înşelat amarnic, 
colonele! A rămas de pază Winnetu, apaşul. El a dat peste 
noi la irishman şi ne-a avertizat. După aceea, a venit pe 
urma ogellallahilor şi ne-a ieşit înainte. 

— Winnetu, apaşul? se miră maşinistul, în vreme ce un 
murmur de bucurie se auzi din mulţime, lleighday, asta mai 
zic şi eu întâlnire! Numai omul acesta valorează singur cât 
un pumn de vânători şi, dacă este alături de noi, vom 
trimite pe lumea cealaltă pe pungaşii roşii. Unde se află 
Winnetu? 

1 Paznic, sentinelă. 

— Dacă se află sau nu, sir, e totuna, dar cu siguranţă că stă 
întins lângă indsmeni, pe partea stângă a şinelor. 

— Bine, spuse Deadly-gunAcum să vă spun părerea mea: 
formăm două grupuri, pentru a ne strecura pe ambele 
laturi ale terasamentului până la indieni. Unul din grupuri 
va fi condus de mine iar celălalt... hm, sir, dumneavoastră 
veniţi cu noi'? 


— Se înţelege de la sine! se angajă inginerul. N-ar trebui 
să-mi părăsesc postul, dar am doi pumni puternici, iar 
fochistul este de ajuns de priceput pentru a mă înlocui. De 
altfel, cred că nu aş putea să stau liniştit pe butoiul acesta 
de foc, auzind puştile pocnindŞi, adresându-se apoi 
personalului său, continuă: 

— Voi rămâneţi în vagoane şi fiţi atenţi; nu se ştie niciodată 
ce se poate întâmpla... Tom! 

— Sir! răspunse fochistul. 

— Tu te pricepi bine cum să manevrezi locomotiva, îndată 
ce vei vedea flacără mare, vii cu trenul după noi. 

Mergi încet, cât mai încet şi prevăzător. Probabil vom avea 
reparaţii mari la şine! Cât priveşte să fiu şi eu conducător, 
maşter Deadly-gun, nu pot primi. Ce mai încoace şi încolo, 
nu sunt westman. Căutaţi pe altul, căruia să-i puteţi 
încredința acest post! 

— Bine, sir, îl înţelese Deadly-gun. Ştiu însă pe cineva aici, 
care se va purta aşa cum cred şi căruia îi puteţi încredința 
oamenii voştri. Dick Hammerdull, tu ce zici? 

— Ceea ce zic sau nu zic, e totuna, colonele. Credânsă că 
nu aţi greşit nici de data asta! 

— Aşa cred şi eu! Conduci jumătatea cealaltă? 

— Hm, dacă oamenii doresc să fugă după mine, eu o iau la 
goană bucuros înainte! Puşca mea a înghiţit pulbere şi 
plumb nou şi vrea să rostească vorbe înțelepte cu indsmenii 
de colo. Dar caii, colonele, trebuie să rămână înapoi; omul 
din Holland, Mertens, acesta îi poate păzi. 

— Nu primesc, răspunse acesta scurt. Merg şi eu! 

— Ce primiţi sau nu primiţi, e totuna; dar dacă nu vreţi, 
poate să facă treaba asta celălalt, Pieter Woolf. lua-i-ar 
dracu' numele ăsta cocoşat! 

Dar şi acesta refuză, aşa că fu nevoie ca unul dintre 
lucrătorii fără arme să rămână pentru a păzi caii. 

CAPITOLUL VII. 

Lupta de pe linia ferată. 


Oamenii înarmaţi fură împărţiţi în două grupuri. Deadly- 
gun şi Dick Hammerdull trecură în fruntea lor. În curând, 
trenul rămase în urmă, oamenii strecurându-se înainte spre 
indieni. În toată regiunea domnea tăcerea şi nici un zgomot 
nu trăda aparenta pace de pe câmpia întinsă ce ascundea 
viitoarea luptă sângeroasă. La început, grupurile merseră o 
bucată bună de drum în linie dreaptă, dar, după ce ajunseră 
în regiunea în care era posibil să aibă loc bătălia, toţi 
oamenii se lăsară la pământ şi începură să se târască unul 
după altul, pe coate şi genunchi. Tufişurile din ambele părţi 
ale căii ferate îi escamotau perfect. 

— Uff! răsună un glas în urechea lui Deadly-gun. Călăreţii 
Calului-de-foc să se oprească aci şi să aştepte până când 
Winnetu pleacă şi se-ntoarce. 

— Winnetu?... întrebă Deadly-gun, ridicându-se pe 
jumătate în picioare. Fratele meu roşu a uitat chipul 
prietenului său alb? 

Winnetu se uită cu atenţie la el, îl recunoscu, deşi era 
întuneric, şi şopti cu glas plin de bucurie: 

— Deadly-gun! Lăudat să fie marele Spirit, care arată 
astăzi apaşului faţa ta! El să-ţi binecuvânteze mâna, pentru 
a cădea nimicitoare pe capetele duşmanilor tăi. Fratele meu 
a călărit pe Calul-de-foc? 

— Da; el a dus spre soare răsare aurul pe care îl datoreşte 
prieteniei apaşului şi s-a înapoiat acum ca să găsească altul. 
De ce fratele meu să plece şi apoi să se napoieze? 

— Sufletul nopţii este negru şi spiritul serii este ntunecat; 
Winnetu nu a putut să cunoască pe fratele său care se târa 
pe pământ. El a văzut însă pe omul care stă colo pe colină, 
aşteptând sosirea Calului-de-foc. Apaşul pleacă pentru a-l 
trimite la strămoşi pe ogellallah, apoi vine înapoi! 

În clipa următoare dispăruse. 

În ciuda întunericului, pe colina din faţă se putea desluşi 
silueta neclară a unui om pe orizontul înstelat. Aşadar, 
ogellallahii postaseră o santinelă, pentru a observa din 
depărtare luminile locomotivei. Pentru un alb ar fi fost 


foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se apropie 
neobservat de el; dar Deadly-gun cunoştea măestria 
apaşului în furişare şi ştia că ogellallahul va dispărea peste 
puţin timp. 

Stând lipit de terasamentul căii ferate, se uita cu ochii 
ţintiţi la santinelă şi iată - de-abia trecuseră câteva minute, 
când lângă silueta aceea ţâşni o altă statură omenească, cu 
iuţeala fulgerului... şi, cât ai clipi din ochi, cele două siluete 
se prăbuşiră la pământ!... Cuţitul apaşului îşi făcuse 
datoria. 

Winnetu se întoarse totuşi destul de târziu. El se dusese să 
spioneze pe indieni, spre a vedea încă o dată cum şiau 
amplasat tabăra. 

Acum, îi spunea lui Deadly-gun cum stau lucrurile. 

Ogellallahii smulseseră câteva şine şi apoi le puseseră, 
împreună cu traversele, de-a curmezişul celorlalte. Trenul 
cu toţi pasagerii săi ar fi avut o soartă îngrozitoare, dacă 
mecanicul nu ar fi fost avertizat. Ogellallahii stăteau în 
apropiere întinşi la pământ, pe când caii lor păşteau mai 
departe, legaţi de ţăruşi. Prezenţa patrupedelor făcea 
imposibilă furişarea spre tabără, prin partea aceea, pentru 
că un cal din preerie întrece vigilenţa câinelui şi anunţă 
stăpânului său, prin sforăituri, apropierea oricărui străin. 

— Cine îi conduce? întrebă Deadly-gun. 

— Matto-Sin - „Labă de urs”. Winnetu a fost în spatele său; 
ar fi putut să-l doboare cu tomahawkull. 

— Matto-Sin? Acesta este cel mai viteaz din tribul sioux. El 
nu se teme de nici un războinic şi ne va da mult de lucru! 
Este puternic ca ursul şi viclean ca vulpea. Cu siguranţă că 
nu are pe toţi războinicii cu el, 1 Secure indiană. 

un grup fiind lăsat în preerie. Un războinic înţelept nu ar 
face altfel. 

— Uff! exclamă Winnetu, arătând prin aceasta aprobarea 
sa faţă de cele spuse de Deadly-gun... 

— Fratele meu roşu să ia jumătate din oamenii mei şi să se 
ducă pe urmele rezervelor lui Matto-Sin. 


Winnetu dădu urmare acestui îndemn, în vreme ce Deadly- 
gun se strecură dincolo de terasament şi spuse lui Dick 
Hammerdull: 

— Încă trei sute de lungimi de om înainte, Dick, şi ajungi la 
indsmeni. Eu am împărţit pe oamenii mei de dincolo şi 
trimit jumătate din ei cu Winnetu în preerie, pentru... 

— Dacă i-aţi trimis sau nu, e totuna, îl întrerupse Dick pe 
şoptite, dar ce caută acolo, colonele? 

— Ogellallahii sunt conduşi de Matto-Sin... 

— De Labă de Urs? Zounds 1! Atunci avem împotriva 
noastră pe cei mai viteji războinici ai tribului şi cred,că 
există o rezervă şi dincolo, în savană. 

— Aşa cred şi eu. În consecinţă, am aranjat ca această 
rezervă să fie încercuită de Winnetu, în vreme ce eu voi 
merge cu ceilalţi direct, spre cai. Dacă reuşim să punem 
mâna pe ei sau să-i împrăştiem, indienii sunt pierduţi. 

— Well, well, colonele! Dick Hammerdull şi flintele sale vor 
da contribuţia lor, astfel încât vom reuşi să încărcăm un 
tren întreg de scalpuri. 

— Aşadar, voi aşteptaţi până când va răsuna prima 
împuşcătură din partea cealaltă; indsmenii vor crede că noi 
ne aflăm în spatele lor, aşa că vor da năvală spre partea 
aceasta, unde vor fi întâmpinați de voi. Dar trebuie să 
aşteptaţi în linişte, Dick, până când vin atât de aproape de 
voi, încât să vă puteţi vedea om cu om. Numai atunci să 
trageţi! 

— Nici o grijă, colonele! Dick Hammerdull ştie foarte bine 
ce are de făcut. Să aveţi însă grijă de cai, căci un mustang 
de acesta indian miroase un om alb de la zece mile! 

1 Exclamaţie de uimire, neplăcută. 

Deadly-gun se strecură înapoi, iar trapperul gras se târi 
de-a lungul şirului din spatele său, pentru a le da lămuririle 
necesare. 

Când se înapoie, luă loc lângă Pitt Holbers, care stătuse 
tăcut tot timpul, şi îi şopti la ureche: 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, acum începe dansul! 


— Hm, dacă tu crezi, Dick! Nu te bucuri? Hammerdull 
tocmai voia să dea un răspuns, când... 

iată că dincolo de terasament se văzu o lumină ca de 
fulger, urmată de o pocnitură... Probabil că unul dintre 
lucrători trăsese din greşeală un foc, înainte ca planul lui 
Deadly-gun să fie dus la îndeplinire. Ogellallahii săriră 
imediat în picioare şi începură să fugă spre cai. Dar Deadly- 
gun nu-şi pierduse prezenţa de spirit şi, de-abia auzind 
împuşcătura din spatele său, se grăbi imediat să 
îndepărteze efectele acestei greşeli. 

— Înainte, oameni, la cai! strigă el. 

Prin sărituri lungi, năvăli spre animale, urmat de oamenii 
săi, astfel că ajunseră toţi acolo înaintea indienilor. Cu 
iuţeala gândului, caii fură despiedicaţi sau dezlegaţi de la 
ţăruşe, aşa că animalele putură să fugă, nechezând şi 
sforăind, în savana întinsă şi întunecată. 

Indienii ce se apropiau fură primiţi cu o salvă de focuri, 
ceea ce îi făcu să se oprească. Caii lor scăpaseră; în 
întuneric, nu puteau să-şi dea seama care era numărul 
duşmanilor, aşa că rămaseră absolut uluiţi, armele albilor 
secerându-i pe capete în acest timp. Dar iată că răsună 
strigătul ascuţit al conducătorului; indienii năvăliră înapoi, 
pentru a se adăposti de cealaltă parte a terasamentului şi 
pentru a vedea ce măsuri trebuiau luate. Dar de abia 
ajunseră la terasament, că la câţiva paşi de ei apăru un şir 
de oameni, ca răsăriţi din pământ; fulgerul a peste cincizeci 
de arme lumină, timp de o secundă, noaptea, iar urletul 
celor loviți arătă că grupul lui Dick Hammerdull trăsese în 
plin. 

— Trageţi toate gloanţele şi apoi pe ei! strigă viteazul 
grăsan, slobozind şi cel de al doilea glonţ al armei sale, pe 
care o aruncă, nemaifiindu-i de folos, pentru a smulge 
imediat tomahawkul - această grozavă secure de război a 
Vestului şi năvăli asupra sălbaticilor cuprinşi de groază, 
urmat de Pitt Holbers şi de cei mai curajoşi dintre lucrători. 


Datorită acestui atac neaşteptat, indienii îşi pierdură 
sângele rece. În faţa şi înapoia lor era inamicul, aşa că 
singura lor scăpare le rămânea doar fuga. Încă o dată 
răsună strigătul ascuţit al lui Matto-Sin, şi aproape în 
aceeaşi clipă nu se mai văzu nici un sălbatic. Se aruncaseră 
toţi la pământ şi încercau acum să se strecoare printre albi, 
pentru a ieşi la larg. 

— La pământ, băieţi, cu cuțitul în mână! strigă Deadly-gun 
cu glas tunător, fugind către tabăra părăsită a indienilor. 

El se gândise că probabil se adunase acolo destul material 
de ars pentru cazul când ar fi reuşit expediţia, astfel 
indienii să aibă lumină în timp ce ar fi jefuit trenul. Nu se 
înşelase. În tabăra părăsită erau mai multe grămezi de 
lemne uscate şi iarbă de asemenea uscată. Cu ajutorul 
prafului de puşcă, el făcu foc. Noaptea fu luminată. În 
bătaia flăcărilor, văzu o mulţime de lănci şi de pături, care, 
la nevoie, puteau şi ele să servească pentru întreţinerea 
focului. Grija aceasta o lăsă pe seama unor lucrători, iar el 
se înapoie la locul în care se desfăşura acum o luptă 
nemiloasă corp la corp. 

Desigur că muncitorii de la calea ferată îşi clădiseră 
puterea în furtunile vieţii; dar modul de luptă al indienilor, 
care de-abia acum îşi dăduseră seama de situaţie, văzând la 
lumina flăcărilor că adversarii lor nu erau atât de numeroşi, 
era un fel de luptă căreia nu puteau să-i ţină multă vreme 
piept. Acolo unde nu erau mai mulţi dintre ei asupra unui 
singur indian, acesta căpăta superioritate, iar pământul se 
acoperea tot mai mult de trupuri căzute sub loviturile 
puternice ale tomahawkurilor. 

Numai trei dintre albi aveau asemenea arme: Deadly-gun, 
Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. Randamentul lor dovedea 
că albul este superior roşului, în lupta cu arme de acelaşi 
fel. 

Deadly-gun se găsea în mijlocul unui roi de sălbatici. Pe 
chipul său luminat de flăcările focului se putea citi bucuria 
luptei, acea bucurie care este negată de mulţi, dar care 


totuşi este o realitate. Prin lovituri fulgerătoare, date cu 
securea el se apăra de indienii care năvăleau asupra lui; 
încă de pe acum, numeroşi duşmani zăceau la picioarele 
sale, cu ţestele sfărâmate. 

Ceva mai încolo, se vedea o pereche de luptători bizari, 
puţin caraghioşi prin modul de luptă adoptat; grasul Dick 
Hammerdull şi uscatul Pitt Holbers stăteau spate la spate, 
aşa cum fac vânătorii încercaţi, atunci când trebuie să lupte 
împotriva mai multor adversari. Scundul Dick, care ar fi 
făcut asupra oricărui străin o impresie de neputinţă, dădea 
acum dovadă de o agilitate de pisică, în stânga ţinea 
pumnalul tăios, ascuţit pe ambele părţi, celebrul cuţit 
bowie, iar în dreapta răsucea securea de luptă, ţinând piept 
fiecărui duşman. Haina sa plină de petice făcea ca multe din 
loviturile de cuţit ce o atingeau să alunece. Pitt, lunganul, 
stătea în spatele său şi-şi rotea braţele în văzduh ca o 
caracatiţă. Trupul său părea făcut din oase şi tendoane; 
arăta o extraordinară putere; securea lui cădea pe capul 
duşmanului de la o înălţime de două ori mai mare decât cea 
obişnuită; el putea atinge cu armele lui primul rivalul cu 
care lupta. Trebuia să nu-şi părăsească locul. atât. În caz 
contrar ar fi fost pierdut. Acoperindu-şi reciproc spatele, cei 
doi erau porecliţi ca luptători, sub numele de „sandwich”, 
deoarece stăteau ca două felii de pâine lipite. 

Şi alţi doi se evidenţiau printre luptătorii albi: cei doi 
olandezi. Ei luaseră două tomahawkuri de la indienii căzuţi 
şi le mânuiau cu atâta siguranţă, părând că luptaseră de 
când se ştiau cu astfel de arme. Dar şi printre lucrători erau 
destui îndrăzneţi, care dădeau mult de lucru indienilor, mai 
ales că pieilor roşii nu prea le place să se lupte corp la corp. 
Victoria înclina deja spre partea albilor, sălbaticii fiind 
presaţi tot mai mult. lată însă că din întunericul preeriei se 
auzi un răcnet ca un tunet. Deadly-gun avusese dreptate: 
Matto-Sin, înțeleptul conducător al ogellallahilor, lăsase un 
grup important de războimici în savană; aceştia 
interveneau cu puteri proaspete. Lupta luă o altă 


întorsătură. În plus, se apropiau acum şi indienii fugiţi care 
văzuseră schimbarea situaţiei. În felul acesta, atacul 
vânătorilor şi lucrătorilor se schimbă într-o adevărată 
apărare, care ameninţa din ce în ce mai mult să se 
transforme într-un sfârşit tragic. 

— Dincolo de terasament, porunci Deadly-gun cu glas 
tunător şi Îşi făcu loc lovind nemilos în sălbatici, dând 
exemplu de cum să fie urmat. 

Lui Pitt Holbers nu-i trebuiau decât câţiva paşi spre a se 
găsi lângă el. Dick Hammerdull, pentru a rări pe cei din jur, 
trase de-abia acum revolverul de la brâu, descărcă toate 
gloanţele şi se repezi spre terasament. Aproape trecuse 
dincolo, când se împiedică, rostogolindu-se în partea 
cealaltă până la picioarele lui Deadly-gun. Se ridică imediat 
şi se uită la obiectul pe care îl ţinea în mână. Se împiedicase 
de el şi, fără să vrea, îl apucase în mână şi îl ţinuse tot 
timpul. Obiectul părea să fie un ciomag zdrelit. 

— Fiinţa mea, exact, este fiinţa mea, pe care o aruncasem 
mai înainte! Ce spui de asta, Pitt Holbers, bătrânule coon? 
strigă el, bucuros. 

— Dacă tu crezi, Dick, că este... 

Nu putu să vorbească mai departe, căci ogellallahii îi 
urmăriseră şi lupta începu din nou. Focul lumina acum 
terasamentul şi arunca ultimele raze pe o scenă care părea 
că se va termina cu moartea albilor. Şeful acestora tocmai 
avea de gând să sfătuiască pe ai săi să fugă la adăpostul 
întunericului, când din spatele sălbaticilor răsunară 
împuşcături, şi numeroşi oameni năvăliră asupra lor: Era 
Winnetu cu grupul său. Deoarece întunericul îl împiedicase 
să descopere urma, cercetările sale nu avuseseră nici un 
rezultat; văzând flăcările, trăsese concluzia că prezenţa 
grupului său poate fi necesară pe câmpul de luptă, aşa că 
se grăbise să vină înapoi şi adusese, în ultima clipă, ajutorul 
hotărâtor. 

În cel mai numeros grup de luptători se găsea Matto-Sin 
şeful ogellallahilor. Trupul său înalt şi lat era îmbrăcat cu 


obişnuita cămaşă de vânătoare, tăbăcită, albă, stropită 
acum de sânge, iar pe spate îi atârna o piele de coiot a cărui 
căpăţână îi acoperea capul. Cu scutul din piele de bizon în 
stânga, el mânuia cu dreapta tomahawkul, iar când ochii lui 
mari şi negri scăpărau, pornea imediat şi lovitura 
nimicitoare, aducătoare de moarte. Crezuse că a câştigat 
victoria şi poruncise ca oamenii săi să scoată urletul de 
triumf, când apăru Winnetu. MattoSin se întoarse şi îl văzu. 

— Winnetu, câinele de Pimo! Îi ţâşni din ochi o rază de ură 
ucigătoare. Braţul ridicat pentru a arunca securea îi căzu 
ca paralizat pe lângă corp. Părea că numai vederea acestui 
duşman îi distrusese curajul şi stăpânirea de sine. La rândul 
său, Winnetu îl observase şi el. 

— Matto Sin, broasca râioasă a ogellallahilor. 

Ca un val de apă se unduia statura lui zveltă, mlădioasă şi 
puternică, prin mijlocul luptătorilor, ajungând în câteva 
clipe în faţa lui Matto-Sin. Amândoi ridicară în acelaşi timp 
mâinile pentru lovitura ucigătoare. Securile se pocniră în 
aer şi cea a ogellallahului căzu sfărâmată. Căpetenia se 
întoarse ca fulgerul şi apucă să fugă. 

— Matto-Sin! strigă Winnetu, rămas pe locul său. Oare 
câinele de ogellallah a devenit o căţea fricoasă care fuge de 
Winnetu, apaşul? Gura pământului îi va sorbi sângele, iar 
vulturii îi vor sfâşia inima şi trupul! În faţa provocării, 
duşmanul trebui să se oprească, pentru a nu fi dezonorat 
pentru totdeauna, într-adevăr, MattoSin se înapoie. 

— Winnetu, sclavul feţelor palide! Aici este Matto-Sin, 
căpetenia ogellallahilor! El ucide ursul şi înfrânge bizonul; 
el urmăreşte cerbul şi îl prinde cu laţul; în faţa lui nu a 
rezistat încă nimeni şi îi va lua viaţa lui Winnetu, fricosul de 
Pimo! 

Smulgând securea unuia dintre oamenii săi, năvăli asupra 
apaşului, care îl aştepta. Ochii celor doi bărbaţi puternici 
aruncau priviri mânioase; securea ogellallahului zbârnâi pe 
deasupra capului său şi căzu cu o putere năprasnică. 
Winnetu pară lovitura. Răsucind şi el arma sa, tocmai voia 


să răspundă loviturii, dar fu prins pe la spate de cineva şi 
stingherit. Doi ogellallahi se aruncaseră asupra lui. Cu 
iuţeala fulgerului, apaşul se întoarse; duşmanii căzură 
trăsniţi sub loviturile lui, dar iată că securea lui Matto-Sin 
era din nou rotită pentru a lovi. Deadly-gun îşi văzuse 
prietenul în primejdie. Dând la o parte pe indieni ca pe 
nişte fire de iarbă, năvăli printre ei, îl apucă pe Matto-Sin 
cu ambele mâini de coapsă şi de gât, îl ridică în aer şi îl 
aruncă la pământ, care bubui sub lovitură. Imediat se 
aruncă asupra roşului căzut jos şi îi împlântă cuțitul în 
piept. 

Când ogellallahii realizară că şeful lor murise, scoaseră un 
urlet tunător şi părăsiră locul în goană. Dick Hammerdull 
era din nou lângă Pitt Holbers; cei doi încercau să-i ţină în 
loc pe fugari. 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, îi vezi cum fug? strigă 
Hammerdull. 

— Hm, dacă tu crezi, Dick, atunci îi văd! 

— Dacă cred sau nu cred, e totuna, dar aş... zounds! Pitt. 
la uită-te la flăcăiaşul acela care vrea să o rupă la goană 
printre cei doi oameni din Holland! Hei, omul va fi ucis! 

Mai mult rostogolindu-se decât fugind, el ajunse în locul 
unde mai mulţi indieni se străduiau să treacă de cei doi 
olandezi, care le stăteau în cale. Holbers îl urmă. Amândoi 
năvăliră asupra roşilor şi îi doborâră. În scurt timp, victoria 
fu deplină. Dintre duşmani, afară de cei care zăceau la 
pământ morţi şi răniţi, nu se mai vedea niciunul: fugiseră 
toţi. 

Înspre răsărit, la orizont, începu acum să se vadă lumina 
pătrunzătoare a locomotivei. Fochistul văzuse semnalul 
flăcărilor şi pusese trenul în mişcare. Inginerul, care făcuse 
parte din grupul lui Winnetu, veni lângă apaş şi îi spuse: 

— Voi sunteţi maşter Winnetu? Indianul dădu din cap în 
semn că da. 

— Vă datorăm salvarea noastră de astăzi. Voi scrie un 
raport, care va ajunge până la preşedinte, aşa că răsplata 


nu se va lăsa mult aşteptată! 

— Apaşul nu are nevoie de răsplată; el iubeşte pe toţi 
oamenii buni şi le dă braţul său în ajutor, dar el este mai 
puternic şi mai bogat chiar decât marele părinte al feţelor 
palide. El nu are nevoie nici de aur şi nici de argint. El nu 
vrea să ia, ci numai să dea. Howgh! 

Trenul se opri cu puţin înainte de locul unde erau smulse 
şinele. 

— Tunete şi fulgere, sir! strigă fochistul, sărind de pe 
locomotivă. Trebuie să fi avut mult de lucru. Pe Dumnezeu; 
aici a fost o adevărată bătălie! 

— Pe bună dreptate... A fost cald de tot în seara asta şi am 
căpătat o găurică, pe care o poţi vedea aici. Dar, mai întâi, 
jos cu uneltele din tren şi să punem şinele în ordine, spre a 
putea porni cât mai curând. Ai tu grijă de aceasta, căci eu 
mă voi ocupa de cei căzuţi! 

Tocmai voia să se înapoieze, când din iarba deasă de lângă 
terasament sări o figură întunecată, trecând repede pe 
lângă el. Era unul dintre ogellallahi, care nu avusese până 
acum prilej de fugă şi se ascunsese spre a aştepta un prilej 
mai bun. 

Lucrătorul în grija căruia fuseseră lăsaţi caii venise şi el, 
fireşte, odată cu trenul şi se oprise lângă vagoane. Indianul, 
care căpătase speranţă văzând aceste animale, se îndreptă 
în fugă spre lucrător, îi smulse din mână căpăstrul unuia din 
cai, sări în şa şi voi să fugă. 

Hammerdull observase indianul de când se ridicase din 
iarbă, şi spusese tovarăşului său nedespărţit: 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, îl vezi pe roşul acela cum 
sare? Pe toţi dracii, se îndreaptă către cai! 

— Dacă tu crezi, Dick, că va căpăta unul dintre cai, eu nu 
am nimic împotrivă, căci omul care îi păzeşte mi se pare 
destul de verde! 

— Dacă pare verde sau nu, e totuna, căci... Pitt Holbers, 
priveşte, îi smulge hăţul din mână, încalecă şi... good lack, 
este iapa mea! Ei, flăcăiaşule, cred că acum ai cel mai 


potrivit prilej şi cel mai mare noroc să poţi sta de vorbă cu 
puşca mea! 

Într-adevăr, indianul încălecase pe bătrâna iapă a lui 
Hammerdull şi îi dădea pinteni în coaste pentru a se 
îndepărta cât mai curând cu putinţă. Dar planul său nu 
izbuti, căci Dick Hammerdull îşi băgă degetul îndoit în gură 
şi scoase un fluierat ascuţit. Imediat, ascultătorul animal se 
întoarse şi se îndreptă în galop către stăpânul său, cu toate 
încercările sălbaticului de a-l opri. Indianul nu văzu altă 
scăpare decât să sară din şa. Numai că trap-perul luă puşca 
în mână; lovitura pocni şi ghinionistul căzu la pământ, cu 
fruntea găurită de glonţ. 

— Ai văzut, Pitt Holbers, ce animal deştept este iapa mea? 
Aş vrea să ştiu însă dacă indianul se va simţi şi fără ea 
fericit în veşnicele câmpii de vânătoare din lumea cealaltă. 
Tu ce crezi? 

— Nu am nimic împotrivă, Dick, dacă tu crezi că a găsit 
calea cea bună. Nu-i iei pielea? 

— Dacă o iau sau nu, e totuna, dar de jupuit trebuie 
jupuită! 

Pentru a ajunge la cel căzut, trecu prin faţa celor doi 
olandezi, care stăteau acum unul lângă altul, odihnindu-se. 

— Aşa cum mă numesc Mare Letrier, căpitane, apoi asta a 
fost o încăierare cum numai în westul sălbatic se poate 
vedea! auzi el pe unul din cei doi, spunând în limba 
franceză. 

Era însă prea ocupat cu propriile sale gânduri, pentru a da 
vreo importanţă acestor cuvinte. 

După ce luă scalpul mortului şi veni iar lângă trenul oprit, 
îl văzu pe Deadly-gun alături de cei doi. 

— Dick Hammerdull, îl întrebă acesta, nu este aşa că ai 
găsit pe aceşti doi gentlemeni olandezi la maşter Winklay? 

— Well, aşa este, colonele. 

— S-au purtat bine şi îţi fac onoare. Dar cum se face că i-ai 
luat cu tine? Ştii prea bine că nu-mi place să văd chipuri noi 
prin vecinătate. 


— All right, sir, dar unul care se numeşte Henric Mertens 
spune că ar fi nepotul vostru. 

— Nepotul meu? Eşti nebun. 

— Hm! dacă sunt nebun sau nu, e totuna; dar am avuto 
mică afacere împreună şi ţineam vârful cuţitului la beregata 
lui, când mi-a spus că voi nu veţi fi prea mulţumit dacă i-aş 
vâri mai adânc briceagul în guşă. Faimosul tracker 1 se 
îndreptă atunci spre olandez şi-l întrebă: 

Cercetaş. 

— Voi sunteţi din Holland, după cum mi s-a spus? 

— Da, răspunse Mertens. 

— Ce căutaţi în preerie? 

— Unchiule, vrei să ne întrebi mereu? răsună atunci un 
glas, vorbind în limba olandeză. Deadly-gun se dădu un pas 
înapoi. 

— Unchi? Nu cunosc nici o rudă cu numele Mertens! 
declară el, uimit. 

— Este drept! însă mi-am spus aşa, deşi ştiam bine că 
numele 'Thieme îţi este mult mai drag. Este vorba de bani, 
de bani mulţi, aşa cum ai scris. Trebuia să fiu prevăzător, 
motiv pentru care mi-am dat alt nume. 

— Thieme?... Este posibil ca tu să fii Henric? 

— Nu numai posibil, ci chiar sigur, unchiule. lată 
scrisoarea ta prin care spui să vin încoace. Celelalte hârtii 
le poţi citi mâine! 

Spunând acestea, băgă mâna în haina sa de vânătoare şi 
scoase o hârtie împăturită, pe care i-o întinse. Bătrânul 
vânător aruncă o privire asupra rândurilor încă luminate de 
flăcările pe ducă ale focului, apoi o duse la piept şi strigă, 
emoţionat: 

— Este adevărat! Dumnezeu mi-a binecuvântat ochii, 
dându-le putinţa să mai vadă o dată pe unul dintre ai mei! 
Ce mai face tatăl tău? De ce nu mi-a scris! îi dădusem 
adresa la Omaha. 

— Da, dar în această scrisoare tu descrii şi tot drumul de 
la Arkansas către fortul Gibson, cu casa irlandezului 


Winklay şi locul unde ai poposit pentru multă vreme cu 
westmenii tăi. Gândindu-se că ai putea părăsi acest loc, am 
socotit că cel mai bun lucru este să pornesc chiar eu la 
drum şi să-ţi aduc scrisoarea de la tata. De când te afli în 
America, tu nu m-ai mai văzut, aşa că nu aicum să mă 
recunoşti; în schimb eu îţi cunosc bunătatea cu care mi-ai 
ajutat părinţii şi apoi bunătatea cu care m-ai invitat să te 
vizitez. 

— Well! Mă bucur că această invitaţie a fost pusă în 
aplicare atât de curând. Am găsit mult aur în munţii 
Bighorn, pe care vreau să vi-l dau vouă, căci eu nu am ce 
face cu el. Trimiterea lui este o chestiune foarte nesigură, 
aşa că doream să vii chiar tu personal. Ceea ce vreau să-ţi 
dau este o adevărată avere pentru voi şi sper că vă va face 
fericiţi. Dar nu eşti singur. Cine este tovarăşul tău? 

— 'Tot un olandez. Se numeşte Pieter Woolf şi voia să 
meargă spre west, aşa că m-am întovărăşit cu el. 

— Frumos! Vom vorbi mai târziu despre chestiunile 
noastre, dragă Henric, căci acum nu avem timp. Vezi că 
este nevoie de mine în altă parte. 

Într-adevăr, tocmai răsuna acum glasul conducătorului 
trenului, care îndemna pe oameni să fie gata de plecare, 
căci avea de gând să recâştige timpul pierdut. 

Albii morţi şi răniţi fură urcați în vagoane, iar armele fură 
şi ele luate. Călătorii mulţumiră salvatorilor lor şi, deoarece 
stricăciunea de pe terasament fusese reparată, garnitura 
putea să-şi continue călătoria. Cei rămaşi se uitară după ea, 
până când luminile ei dispărură în depărtare. 

CAPITOLUL VIII. 

Demascaţi. 

Se punea acum întrebarea dacă vor poposi sau nu aici 
peste noapte. Se putea bănui că ogellallahii fugăriţi se vor 
regrupa şi vor căuta să se strecoare către locul luptei. 
Împrejurarea aceasta putea deveni primejdioasă, fapt 
pentru care s-a hotărât ca vânătorii să plece de aci şi să 
poposească într-un loc mai îndepărtat, unde nu mai erau 


ameninţaţi de un atac din partea indienilor. Deadly-gun 
încălecă pe unul dintre caii indienilor, care fusese prins, şi 
apoi plecară toţi. 

În vreme ce colonelul vorbea cu nepotul său, Hammerdull 
ascultase totul. Acum, după ce călăreţii se îndepărtaseră de 
locul luptei, el văzu că nepotul îl părăsise o clipă pe unchiul 
său, aşa că îşi îndemnă iapa până ajunse lângă calul lui 
Deadly-gun şi îi spuse cu glas încet: 

— Dacă nu vă este cu supărare, sir, aş avea ceva să vă 
spun. 

— Supărare? Nu rosti prostii! Despre ce e vorba? 

— Ceva ce veţi spune că este o prostie, sir. Este vorba de 
cei doi oameni, care afirmă că vin de dincolo, din bătrâna 
Holland. 

— Păi chiar aşa este! 

— Dacă este sau nu este, e totuna; dar eu cred că nu * 
este aşa. 

— Aiurezi. Nepotul meu este olandez, ştiu prea bine. 

— Dar dacă nu este nepotul vostru, sir! 

— Te îndoieşti? 

— Îl cunoaşteţi pe nepotul vostru? 

— Hm, nu l-am putut recunoaşte, căci era un copilaş când 
l-am văzut ultima dată. 

— Eu cred că voi nu l-aţi văzut niciodată. Numele vostru 
olandez este 'Thieme. Pentru ce nu a păstrat acest nume şi 
şi-a luat un altul? 

— Din prevedere, pentru că el... 

— Ştiu, ştiu! îl întrerupse burtosul. Am auzit motivul pe 
care l-a spus, dar mi se pare că motivul acesta este cusut cu 
aţă alba. Dar ia spuneţi-mi, este căpitan? 

— Nu. 

— Dar celălalt i s-a adresat cu acest cuvânt! 

— Într-adevăr? Ce tot spui? 

— Da, i-a spus căpitan. Am auzit asta foarte bine, ba chiar 
cu amândouă urechile. Vorbeau pe franţuzeşte. 


— Franţuzeşte? întrebă colonelul mirat. Probabil că a fost 
întâmplător. 

— Dacă a fost întâmplător sau nu, e totuna; dar mie nu mi- 
a atras prea mult atenţia la început. Când am auzit însă că 
este vorba de aurul vostru, am început să am bănuieli. De 
ce îşi spune celălalt faţă de noi Pieter Woolf - un nume 
îngrozitor, cu care poţi să-ţi scrânteşti limba! - iar lui. 
Henric Mertens îi spune că se numeşte Mare Letrier? 

— l-a spus numele acesta? 

— Da. Tocmai treceam prin faţa lor, când am auzit asta; am 
înţeles totul, căci pricep destul în franţuzească. Mai întâi, 
nu am dat nici o atenţie, pentru că eram grăbit să iau 
scalpul unui roşu; mai târziu însă m-am gândit mai mult şi 
iar am intrat la bănuieli. Mertens acesta vorbeşte olandeza 
bine şi corect? 

— Ba parcă cu un accent străin; probabil însă că doar mi 
se pare; nu pot să-mi mai dau bine seama, pentru că au 
trecut ani mulţi de când am părăsit Europa. 

— Dacă aţi părăsit-o sau nu, e totuna; dar vă spun că mie 
nu-mi place afacerea asta. Noi vă spunem colonel, pentru 
că sunteţi conducătorul nostru, deşi nu aţi avut niciodată 
acest grad militar. Dar de ce este numit acest Mertens 
„căpitan”? Este conducătorul vreunor oameni? Atunci, cine 
şi ce sunt aceşti oameni? Oameni cinstiţi, nu prea cred! 
Acum am terminat, colonele, şi nu-mi luaţi în nume de rău 
avertismentul! 

— Nici prin gând nu-mi trece, deşi ştiu că te înşeli. Totuşi, 
voi ţine urechile şi ochii deschişi, îţi promit! 

— Well! Să sperăm că mă înşel; dar, pentru că nu 
cunoaşteţi personal pe nepotul vostru şi este vorba de o 
sumă atât de mare, prevederea se impune de la sine. 

— Dar s-a legitimat că este nepotul meu. 

— Prin scrisoarea pe care v-a arătat-o? 

— Da, iar mâine îmi va arăta şi alte hârtii. 

— Dar acestea nu dovedesc nimic. Dacă a pus mâna prin 
mijloace necurate pe aceste scrisori?! 


— De ce trebuie să credem numai ceea ce este rău? 

— Dacă credem sau nu credem, e totuna. Eu nu am 
încredere în aceşti doi oameni şi, dacă dumneavoastră aveţi 
încredere în ei, cu atât am să fiu mai atent! 

Întrerupseră conversaţia, când Mertens se apropie de 
Deadly-gun. Hammerdull plecă şi călări lângă lunganul Pitt 
Holbers, alături de care se simţea totdeauna bine. 

După circa două ore de când plecaseră de la calea ferată, 
caravana ajunse într-un loc care era foarte bun pentru 
popas. Era acolo iarbă pentru cal, apă pentru oameni şi 
animale, tufărişuri şi arbuşti, care serveau minunat ca 
acoperire. Au descălecat acolo. Se puteau simţi în 
siguranţă, căci deşi nu era întuneric, nu era nici destul de 
senin pentru ca unul sau mai mulţi ogellallahi să fi urmărit 
pe albi până aici. 

Mertens nu mai avusese nici un prilej să vorbească cu 
Woolf fără să fie stingheriţi. Acum însă, când toată lumea se 
culcă, el se aşeză cu celălalt ceva mai departe, fără să 
trezească bănuiala cuiva - sau, cel puţin aşa credea el. 
Când crezură că toţi ceilalţi au adormit, Mertens îi spuse pe 
şoptite tovarăşului său. 

— Până acum, totul a mers ca pe roate. Deadly-gun mă 
socoteşte nepotul lui. AH, dacă am avea acum tot aurul! 

Am pleca imediat spre San Francisco, unde probabil că se 
găseşte „L'Horrible”. Am pune iar mâna pe admirabilul 
nostru vas şi iar se va vorbi despre actele noastre de 
piraterie. Hei, dacă ar şti colonelul ăsta cum am reuşit să-l 
lichidez pe fratele său, giuvaergiul, pe când mă numeam 
Viconte de Bretigny!... şi cum, la New York, am pus mâna 
pe nepotul lui, chiar în clipa când, Clairon, această femeie 
demonică, reuşise să dispară cu banii noştri. Trebuie să mai 
pun eu o dată mâna pe ea! După cum vezi, bătrânul trapper 
nu pare să ne dea prea mult de lucru. El ne va aduce ceea 
ce Miss Admiral ne-a luat. De altfel, sper chiar că ne va 
aduce ceva mai mult. 


— Cu siguranţă! Cât aur a strâns Deadly-gun şi societatea 
lui în munţii Big-horn a auzit dragul său „nepot” chiar de 
curând. A fost un mare noroc că v-aţi întâlnit cu adevăratul 
nepot al colonelului. Poate însă că am făcut o mare 
greşeală, căpitane! 

— Care? 

— Că nu l-aţi „achitat”. 

— Asta a fost totdeauna una dintre curiozităţile mele; dar 
era atât de sincer şi de încrezător! Mi-a răspuns la toate 
întrebările şi mi-a dat toate lămuririle despre familia lui, 
lămuriri de care eu aveam nevoie pentru cazul când l-aş 
substitui, ceea ce, de altfel, aveam de gând. Din pricina 
aceasta, am avut un moment de slăbiciune şi am plecat cu 
banii şi hârtiile lui, fără a-i lua viaţa. 

— Eu l-aş fi scos din circulaţie. 

— Este de neluat în seamă. 

— Cu siguranţă că ne-a urmărit. 

— Nu. Este nou venit în această ţară, absolut necunoscut 
şi - ceea ce este mai important - nu are bani. Nu mai are 
măcar un cent. Aşadar, este neputincios şi nu poate să mă 
urmărească şi nici să-mi strice planurile în vreun fel 
oarecare. Principalul a fost că ne potriveam ca vârstă şi că 
Deadly-gun nu m-a văzut niciodată nici pe mine şi nici pe el. 
E] este absolut încredinţat... dar, ia ascultă! Cred că este 
cineva în tufişul din spatele nostru! 

— Pe toţi dracii! Am fost spionaţi! şopti Wollf tovarăşului 
său. 

— Aşa se pare, răspunse acesta, dar de cine? 

— Fie de Deadly-gun, fie de unul dintre ceilalţi. Voi afla 
imediat cine a fost. 

— Cum? 

— Mă strecor către locul unde s-a culcat Deadly-gun. Dacă 
nu se află acolo, înseamnă că ela fost. 

— Şi dacă a fost altul? 

— Atunci, acesta se va duce la Deadly-gun să-i zică ce-a 
auzit. În ambele cazuri, aflu ceea ce vreau să ştiu. Pe toţi 


dracii! Să nu intre la bănuieli! Stai pe loc, liniştit, şi 
aşteaptă-mă până mă întorc! Se întinse la pământ şi începu 
să înainteze târâş prin iarbă către locul unde se culcase 
colonelul. Acesta era încă acolo; dar iată că din cealaltă 
parte veni cu paşi uşori Dick Hammerdull. 

— Colonele, linişte! se aplecă spunându-i încet. Oricât de 
încet vorbise, Mertens era destul de aproape şi avea 
urechea fină, aşa că putea auzi orice cuvânt. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă Deadly-gun. 

— Încet, încet, pentru a nu ne auzi cei de dincolo! V-am 
spus că am bănuieli, sir. Mi s-a părut că Henric Mertens şi 
Pieter Woolf - blestemat de întortocheat nume pentru limba 
unui gentleman neolandez! - aşadar, mi s-a părut că aceşti 
doi s-au cam îndepărtat de noi când s-au culcat. Am prins 
iar bănuieli şi m-am strecurat către ei. Am reuşit să mă 
apropii, astfel încât capul meu se afla chiar între capetele 
lor şi am putut auzi ceea ce îşi şopteau. 

— Ai înţeles ce spuneau? 

— Dacă am înţeles sau nu, e totuna, dar am auzit că acest 
Mertens nu este nepotul vostru, ci un căpitan de pirați, iar 
celălalt se numeşte Mare Letrier. Mertens a întâlnit pe 
adevăratul vostru nepot, i-a furat tot ce avea la el şi... Mai 
mult nu voia şi nu avea nevoie să audă Mertens; aflase 
destul, aşa că se strecură cât mai grabnic cu putinţă, către 
acolitul său. 

— Suntem trădaţi, îi spuse el. Ia-ţi arma şi urmează-mă cât 
poţi mai repede la cai! Dar uşor, foarte uşor! 

Se strecurară în câmpie, printre tufişuri şi ajunseră în 
locul unde fuseseră legaţi caii. Dezlegară caii lor şi îi 
traseră încet, foarte încet, până departe, pentru a nu se 
auzi zgomotul copitelor. Când se îndepărtaseră destul 
pentru a se simţi în siguranţă, încălecară şi voiră să 
îndemne caii la fugă. 

* Atunci răsună în urma lor un tropot asurzitor. Mertens 
înfipse pintenii în coastele calului, care zvâcni de pe loc de 
durere. Fugi apoi, urmat de Wolf, într-un galop înnebunitor. 


În curând însă, văzură în urma lor doi călăreţi, care 
păreau că se apropie din ce în ce mai mult. Mertens dădu 
din nou pinteni animalului, dar iată că apăru doar la câţiva 
paşi în urma lui figura apaşului. Acesta îşi ridică braţul în 
care ţinea primejdiosul lasso, un şuierat ca şi cum un bici ar 
fi vâjâit prin aer... o smucitură, şi om şi cal se prăbuşiră la 
pământ. 

Înapoia lor răsună un strigăt. Bătrâna iapă a lui 
Hammerdull îşi făcuse datoria; burtosul stătea acum peste 
Pieter Woolf, care zăcea la pământ, şi-i lega braţele. 

Deadly-gun şi Pit Holbers se lăsaseră total pe seama 
dibăciei celor doi urmăritori şi se apropiau încet, călare. 
Când ajunseră acolo, fugarii erau legaţi fedeleş. 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, spuse Hammerdull, ia uită- 
te dacă greenhornul acesta va mai scăpa! Este sfoara destul 
de puternică? 

— Dacă tu crezi, Dick, că este destul de strânsă nu am 
nimic împotrivă; dar desfă laţul de la gâtul calului, ca să nu 
se sugrume! 

— Dacă se va sugruma sau nu, e totuna; deoarece însă tot 
mai putem folosi acest dobitoc, îl vom dezlega. 

Şi apaşul slăbise între timp laţul de la gâtul calului lui 
Mertens. Acesta fusese doborât şi legat, înainte de a fi avut 
putinţa să facă vreun gest de apărare. Acum, stătea ca un 
condamnat în faţa lui Deadly-gun. 

— Domnule Viconte şi căpitan, sunteţi un călăreț prost. Nu 
mai încercaţi această faptă, căci atunci vom lăsa să 
vorbească armele şi nu lassourile! Prin fuga voastră, v-aţi 
recunoscut vinovaţi. Veţi afla cum ştie să pedepsească un 
tracker! Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, las pe seama 
voastră pe aceşti doi oameni. În primul rând, luaţi-le hârtiile 
şi documentele nepotului meu! În cursul nopţii, vom face de 
pază cu schimbul. Mâine în zori, plecăm, după ce vom lega 
pe aceşti domni de şei, pentru a-i duce în hide-spot! Noapte 
bună! Mai avem mult de mers şi indsmenii pot să ne mai 
dea de lucru, aşa că avem nevoie de somn...! 


CAPITOLUL IX. 

Maica Dodd „Maica Dodd din Hoboken”... ce sunet 
minunat şi ademenitor are acest nume pentru marinarii de 
orice naţionalitate care au ancorat vreodată în New York! O 
a doua maică Dodd nu se poate găsi, oriunde merg valurile 
şi vâjâie vântul; şi numai o singură dată să fi fost în saloon- 
ul ei, ai fi aflat destule amănunte de povestit despre ea, 
învățând să o lauzi pentru prietenia ei şi dorind să acostezi 
cât de curând acolo. 

Trebuie să fii însă un matroz brav, pentru că altfel ea nu 
vrea să ştie de nimic şi te pomeneşti afară mai repede decât 
ai intrat. Maica Dodd are o părere foarte strictă asupra 
noţiunii de clasă şi apără cu mână forte faima casei sale, 
uneori chiar într-un mod cam violent, aşa că numeroşi 
marinari recalcitranţi au simţit greutatea pumnilor ei 
puternici şi impetuozitatea braţelor sale grase. Pe cine nu 
poate să sufere îl dă pur şi simplu afară, iar dacă el nu 
pleacă imediat, atunci îl apucă de brăcinar şi, pufăind ca o 
locomotivă, îl aruncă în mijlocul străzii. Dacă însă cineva a 
avut norocul să-i câştige încrederea, acela poate conta în 
orice împrejurare pe ajutor şi apărare din partea ei şi este 
sigur că nu va fi niciodată lăsat de izbelişte. 

Clădirea, pe care stă firma „La maica Dodd”, este drept că 
are numai un singur etaj, dar este lungă şi încăpătoare. 
Prin uşa largă, pătrunzi într-o sală spațioasă, al cărei tavan 
afumat este sprijinit de stâlpi de lemn. În faţă, este locul 
pentru '„gloată*, dar la mesele din fund pot lua loc numai 
cei pe care hangiţa îi are la inimă; în peretele din fund, se 
află o altă uşă, care dă în altă cameră, unde timonierii şi 
căpitanii stau de vorbă şi unde fiecare swalker doreşte să 
ajungă odată, când va câştiga bunăvoința maicii Dodd. 

Pe asemenea clienţi superiori îi serveşte ea însăşi, pe când 
ceilalţi trebuie să se mulţumească cu personalul de serviciu. 

În ziua aceea ancoraseră mai multe vase cu aburi şi * cu 
pânze, aşa că această casă ascunsă se bucura de oaspeţi 
mulţi. Maica Dodd stătea la tejghea, cu mâinile în şoldurile 


grase, dirijând ca un general personalul, numai prin semne 
cu mâna sau cu ochiul şi rareori scoțând câte un cuvânt 
tăios. 

La una din mesele din faţă se afla un grup de bărbaţi, care 
pentru un cunoscător erau imediat identificaţi ca runners, 
loafers, sau rowdiers - ceea ce înseamnă aproape totuna cu 
puşlamale, vagabonzi. Toţi aceştia vorbeau atât de tare, 
încât glasurile lor acopereau vorbele celorlalţi din saloon. 
Discutau o ches- 1 Marinar. 

tiune politică, adică ceva cam îndrăzneţ pentru toate 
timpurile, dar mai ales pentru acum şi pentru New York, 
aproape în toiul războiului civil. 

— Ai dreptate, lommy, striga unul dintre ei. Niggerii nu 
sunt oameni adevăraţi; ei sunt pe jumătate oameni şi pe 
jumătate animale, aşa că nu trebuiesc trataţi decât cu iciul. 
Să-i ia dracul pe aceştia din nord, care vor să facă din negrii 
nişte gentlemeni. 

— Gentlemeni? Nu va fi chiar atât de uşor! Sudul are 
drepturile sale la care nu renunţă; dacă aş avea putere, aş 
trimite la ştreang pe toţi prietenii negrilor. Maică Dodd, 
bătrână vrăjitoare, încă o sticlă! Imediat se făcu tăcere în 
toată camera, căci toţi cei care o cunoşteau pe hangiţă ştiau 
ce avea să urmeze. Aceasta se desprinse greoi din locul în 
care stătuse până atunci şi îşi făcu drum printre clienţi 
până la cel ce vorbise. 

— Will, crapă puţin uşa! porunci băiatului de prăvălie, care 
tocmai pusese un butoiaş cu bere pe tejghea. Când porunca 
fu împlinită, hangiţa luă de umeri pe cel ce vorbise. 

— Ascultă, tinere: aici în nord, când spui vrăjitoare, 
navighezi contra vântului. 'Te voi trimite spre sud, iar partea 
ta de plată ţi-o fac cadou! 

Ca într-un vârtej, omul fu târât din cameră în pridvor şi 
apoi aruncat în stradă. Când viteaza femeie îşi făcu 
reintrarea, tovarăşii celui care zburase prin aer se ridicară 
şi formară un cerc ameninţător în jurul ei. Dar. cu un opintit 
puternic al mâinilor, ea îşi făcu loc şi strigă celorlalţi: 


— Copii, cine mă ajută împotriva acestor oameni? Toţi, fără 
excepţie, săriră în picioare, iar în clipa rmătoare, saloon-ul 
era curăţat. Maica Dodd ştia destul de bine că niciodată nu 
se va adresa zadarnic clienţilor săi credincioşi. 

Îşi reluase de mult locul de la tejghea, când uşa se 
deschise şi înăuntru pătrunse un tânăr. în ciuda 
îmbrăcăminţii sale uzate, lăsa impresia că nu face parte 
dintr-o societate reprezentată numai de marinari şi de alţii 
ca ei. Arăta foarte cufundat în gânduri şi slăbit, de parcă 
fusese bolnav sau avea de luptat cu griji mari. Părea că are 
de gând să se oprească la o masă nu departe de intrare, 
când răsună glasul hangiţei: 

— Good evening;l, maşter Thieme! Nu voiţi să intraţi în 
camera din fund? 

Îi ieşi în întâmpinare, apoi îi trecu în faţă şi el o urmă 
printre clienţi, până la camera din fund, unde nu se găsea 
încă nimeni. 

— O sticlă cu porto, nu-i aşa, sir? 

Chiar dacă el ar fi dorit altceva mai ieftin, ar fi fost târziu. 
Maica Dodd plecase şi îi aduse în curând băutura. 

— Păreţi astăzi ceva mai bine, sir. Să sperăm că în curând, 
veţi fi destul de bine pentru a putea întreprinde călătoria! 

— A trebuit să muncesc mult, foarte mult, maică Dodd, şi 
nu am vrut să mă înapoiez până nu pot să-mi plătesc 
datoria! Băgă el mâna în buzunar, dar hangiţa îl opri. 

— Vreţi să fiţi sincer, maşter Thieme? Aţi câştigat în câteva 
zile atât de mult încât vă apasă banii în buzunare? 

— Hm, nu este chiar aşa, dar aş putea... 

— Ştiu, ştiu! Îmi sunteţi dator şi îmi veţi plăti datoria; 
acum însă nu vreau banii aceia; mai târziu. nu acum; chiar 
eu o să vă amintesc. Dar nu vreţi să plecaţi spre west? 

— Ba da... dar... 

— Dar? 

— Da, maică Dodd, dacă aş putea să vizitez pe unchiul 
meu, acolo în Vestul-îndepărtat, atunci s-ar sfârşi toate 

* necazurile. Dar nu pot acum... 


— De ce nu puteţi acum? Din pricina costului călătoriei. 

— Cam de ce sumă aţi avea nevoie? 

— Cincizeci de dolari. 

1 Bună seara. 

— Maşter Thieme, sunteţi destul de puternic pentru a 
putea întreprinde această călătorie? Asta este principalul! 

— Da. 

— Well, sir, atunci veţi avea aceşti bani, şi anume de la 
mine şi chiar astă seară! 

— Maică Dodd! Nu v-am povestit că... 

— Ştiu, ştiu tot, sir! Cunosc trecutul dumitale şi pe 
dumneata. Dar bunul Dumnezeu nu lasă pe nimeni. Țineţi 
minte asta! Acum însă, beţi sticla aceasta şi lăsaţi-mă să văd 
şi de cei din faţă! 

Se înapoie în sala mare, unde ajunse tocmai la timp pentru 
a observa intrarea unui om, la a cărui vedere i se luminară 
de bucurie trăsăturile feţei. 

Omul acesta, înalt şi extraordinar de musculos, purta pe 
capul cu părul tuns până la piele o pălărie cu marginile 
uriaşe, care îi cădeau până pe ceafă, în vreme ce partea din 
faţă fusese pur şi simplu tăiată. Corpul îi era acoperit cu o 
haină în formă de sac scurt şi larg, ale cărei mâneci nu-i 
ajungeau nici până la cot, peste o cămaşă curată, apoi nişte 
antebraţe păroase şi, în sfârşit, două mâini înnegrite de 
vreme, care păreau labele unui animal dinainte de Potop. 
Picioarele îi erau înfundate în nişte pantaloni tot atât de 
largi, făcuţi din nişte stofă uşoară. Extremităţile picioarelor 
erau vârâte în două cizme, a căror piele cu siguranţă că 
fusese luată de pe spinarea unui elefant. 

Cu pălăria sa verde, cu haina verde şi cu pantalonii 
galbeni, omul acesta părea o figură de bal mascat, care se 
rătăcise pe aici. Cu paşi mari, el îşi făcu loc printre mese şi 
scaune, păşind ca şi cum s-ar fi aflat pe o corabie bântuită 
de furtună şi aruncată în toate părţile. 

— Maică Dodd! strigă el, întinzând braţele către hangiţă. 
Halle-lă! Heigh-day! 


— Heda! - o, oameni buni, lăsaţi-mă odată! Good evening, 
maică Dodd, eu sunt, tot eu! Ce mai faci, mon bijou,? 

— Peter! într-adevăr, iată-l pe Peter Polter, care... 

— Fireşte, Peter Polter, mai demult marinar pe vasul de 
război al Majestății Sale Britanice „Nelson”, apoi cârmaci 
pe nava Statelor Unite „Swallow”, iar,.acum... allo, maică 
Dodd, vino lângă vesta mea şi lasă-mă să te sărut! 

O luă în braţe, o trase lângă el şi îi apăsă un sărut 
răsunător pe buze, sărut pe care hangiţa îl îndura ca o 
martiră. 

— Tot cel vechi eşti, Peter! Mereu dornic de vânt bun şi... 

— Şi însetat de o sticlă! Scoate câteva înghiţituri din 
licoarea mea favorită, căci înainte de a începe povestirea, 
trebuie să spăl cabina interioară. 

Intră în camera din fund şi de abia atunci hangiţa văzu că 
Peter nu venise singur. Îl urma un tânăr, care se vedea de la 
o mie de paşi că este un gentleman, lucru de mirare ca un 
Peter Polter să se găsească într-o asemenea societate. 

Maica Dodd îşi făcu repede datoria. Aduse cele cerute şi 
puse trei pahare pe masă. 

— Unul pentru mine! spuse ea. Căci se înţelege de la sine 
că voi bea cu cel mai drag client al meu o înghiţitură pentru 
„Weleome”! 

— Fireşte, bătrână şi dragă fregată! Mai înainte, să-ţi 
prezint pe maşter Treskow, care este un bun prieten al 
meu. 

Hangiţa făcu cea mai graţioasă reverență de care era 
capabilă, iar Peter continuă: 

— L-am întâlnit la fratele meu de dincolo, care ancorase la 
un giuvaergiu numit Thieme. Dar... 

— Thieme? Giuvaergiu? Să fie cu putinţă? 

— Ce anume? interveni, pentru prima dată în discuţie şi 
Treskow. 

— Ei, domnule, vedeţi pe tinerelul de colo? Maica Dodd 
arătă lui Treskow pe tânărul aflat în odăiţă. Este un tânăr 
cumsecade, dar a avut nenoroc. Tatăl său avea o mare casă 


de comerţ dincolo de Ocean, dar a fost asasinat şi jefuit. Cu 
puţin înainte, îşi trimisese fiul aici. Un frate al bătrânului 
trăieşte în west, ca trapper şi a găsit, acolo mult aur. 
Deoarece el nu ţine să fie bogat, voia să-l dăruiască fratelui 
său, pe care el îl mai ajutase în trecut. Toate acestea mi le-a 
spus chiar Thieme. 

— A vizitat pe unchiul său? 

— Nu, încă nu. El nu a mai fost până acum în America şi se 
găsea de puţin timp aici, când a auzit ştirea atentatului, 
adusă de doi din concetăţenii lui. Încrezător în aceştia, el le- 
a povestit toată istoria vieţii lui, iar drept mulţumire, aceştia 
l-au doborât într-o zi şi au plecat cu hârtiile şi ultimii lui 
bani. Acum este iarăşi sănătos şi... dar, maşter, mai bine să 
vi-l prezint, căci se pare că v-ar interesa. 

Treskow se ridică imediat şi se apropie de masa la care 
stătea tânărul Thieme. 

— Scuzaţi-mă domnule, începu el în limba olandeză, dacă 
îmi iau permisiunea să mă adresez dumneavoastră. 

— Doriţi ceva? întrebă Thieme, ridicându-se de asemenea 
imediat de pe scaun. 

— Nimic mai mult sau mai puţin decât tovărăşia 
dumneavoastră. Vreţi să aveţi bunătatea de a lua loc lângă 
noi? 

— Cărei împrejurări datorez plăcerea de a primi invitaţia? 

— O împrejurare care se pare că este în foarte strânsă 
legătură cu dumneavoastră. Numele meu este Treskow. 
Sunt detectiv şi... vă rog însă, mai înainte, să ne aşezăm la 
masă. 

Thieme îl urmă plin de încordare. 

— Domnule Thieme, ştiţi deja de asasinarea tatălui 
dumneavoastră?... Atunci, să vă spun direct că eu mă 
găsesc aici, ca poliţist, tocmai pentru lămurirea acestei 
afaceri! 

Thieme ascultă amănuntele date de poliţist. Pentru prima 
dată, afla dintr-un izvor demn de încredere cum se 
petrecuseră faptele. Pe atunci, Peter Polter se găsea în 


vizită la un frate de al său, pe care nu-l văzuse de ani de zile 
şi care era angajat la bijutierul Thieme. Omul acesta cu 
experienţă se alăturase lui Treskow, atunci când fu sigur că 
asasinii fugiseră în America. Când detectivul făcu la sfârşit o 
descriere a probabilului asasin, tânărul Thieme sări în 
picioare înfrigurat. 

— Încă o dată, domnule, vă rog descrieţi-mi-l! 

— Bucuros; pot chiar să vă arăt o fotografie a Vicontelui de 
Bretigny zise Treskow şi scoase din buzunar un portofel din 
care luă o fotografie, pe care i-o smulse din mână Thieme. 

— El este! Fotografia este reuşită, îşi scoase batista din 
buzunar, ştergându-şi fruntea, pentru a se prăbuşi pe 
scaun. 

— Dacă aş fi bănuit, murmură el. Maică Dodd, îl 
recunoaşteţi? 

— Îl recunosc, sir! 

De data aceasta, Treskow fu cel care sări în picioare. 

— Îl cunoaşteţi? A fost aici? 

— Da, sir! întări hangiţa. 

— Povestiţi-mi totul, domnule Thieme! 

— Eram de o săptămână la New York; auzisem de maica 
Dodd şi îmi petreceam vremea aici. Voiam să plec spre west 
pentru a-mi vizita unchiul, când am cunoscut doi 
compatrioți: pe Henric Mertens şi Pieter Woolf. Veniseră din 
Europa şi ştiau o mulţime de lucruri din patrie. Când îmi 
aflară numele, mi-au povestit despre nenorocirea tatălui 
meu. De aş fi ştiut atunci că Mertens nu era altul decât acel 
Viconte de Bretigny, iar Pieter Woolf acel Cavaler de 
Saccard sau un servitor... dar nu mi-aţi spus numele lor 
adevărat! 

— Mare Letrier. 

— Mare Letrier! strigă hangiţa. „Mare veninosul” care 
navighează cu căpitanul Caiman, după cum povestesc 
marinarii?! 

— Thunderstorm, - tunete şi fulgere! Maică Dodd, bătrână 
zână a mărilor! strigă Peter Polter. 


— Aşa cum am fost matroz pe vasul Majestății Sale 
Britanice „Nelson” şi apoi timonier pe vasul Statelor Unite 
„Swallow”, nu aş fi crezut aceasta. Să ştii că el este! 

— Cine? întrebară Treskow şi Thieme în acelaşi timp. 

— Aţi auzit vreodată de căpitanul Caiman? întrebă 
hangiţa. Dar de secundul, Miss Admiral? Mare Letrier, 
„Mare veninosul”, era omul de încredere al căpitanului. Nu 
de multă vreme autorităţile au reuşit să prindă aceşti pirați 
luându-le vasul după o luptă crâncenă. Dar aceştia doi au 
dispărut fără urmă. Vreţi să auziţi ce am aflat despre 
căpitanul Caiman? 

Pe obrajii tuturor se citea interesul. 

— Atunci, ascultați! Este francez şi probabil că se numeşte 
Camain, astfel că prin schimbarea ordinii literelor sa ajuns 
la „Caiman” aşa cum spun francezii la crocodilii din Mexic. 
Numele de căpitanul Caiman i-a fost dat prima dată de 
oamenii lui. După aceea s-a făcut temut pretutindeni. 
Trebuie să fi fost încă din tinereţe un foarte priceput 
marinar. Deşi nu are mult peste treizeci de ani, a făcut 
nesigure toate rutele de navigaţie. A fost şi negustor de 
sclavi, aducând negri din Africa până pe coastele Americii. 
Nici un alt căpitan nu se putea măsura cu el, datorită navei 
sale,L.'Horrible”. Se pare că este o corabie cu trei catarge. 
Căpitanul Caiman nu se temea nici de vasele cu aburi, atâta 
vreme cât se găsea un pic de vânt în pânzele lui. Maestrul 
vintrelelor era Miss Admiral, o femeiuşcă, dar un adevărat 
diavol cu chip de om. Ea era singurul copil al unui marinar 
bătrân, care a avut slăbiciunea să nu se despartă de ea 
niciodată. A îmbrăcat-o în haine băieţeşti şi a luat-o pe bord 
în toate călătoriile sale. Acolo a învăţat ea meseria 
marinărească. A trecut rând pe rând toate gradele de la 
mus la ofiţer. Avea nu numai îndemânare, ci chiar talent 
pentru marinărie şi a ajuns, prin practica şi teoria învăţate 
de la tatăl său, atât de departe, încât să poată conduce 
singură un vas, pe orice mare sau vreme. Şi totuşi, bărbaţii 
care erau în echipajul tatălui ei nu aveau „de ce se bucura, 


încă de pe când era copil, fata era o pisică sălbatică; cu cât 
creştea în înălţime şi în ani, cu atât i se dezvolta caracterul 
de diavol. Vă puteţi închipui ce s-a întâmplat când s-au 
întâlnit Miss Admiral, şi Căpitanul Caiman. Ambii nu numai 
că au prins şi vândut negri, ci fiecare navă pe care au 
întâlnit-o au socotit-o drept o priză bună, atunci când putea 
fi învinsă. Câte vase au fost jefuite şi apoi înecate cu tot 
echipajul, cu siguranţă că nu se va şti niciodată. Aş vrea să 
aflu numai cum s-au întâlnit cei doi. 

— Asta pot să ţi-o spun eu, maică Dodd, o tu, curioasă 
lanternă pe corabie! spuse Peter Polter. Când eram cârmaci 
pe „Swallow”, povesteau marinarii, aşa că am aflat şi eu. 
Căpitanul Caiman ar fi putut ajunge departe pe o cale 
cinstită! Dar după cum Miss Admiral era încă din tinereţe o 
pisică sălbatică, Caiman a fost încă din copilărie un lup 
neîmblânzit. Marea era elementul lui şi o cunoştea din 
cincisprezece ani de călătorii mai bine decât mulţi dintre 
ofiţerii de pe vasele de război. Şi în el există un demon, care 
l-a îndemnat totdeauna să nu meargă pe calea dreaptă. A 
făcut prostii după prostii. Deşi era un element bun la lucru, 
a fost izgonit deoarece sa dezonorat. După aceea, şi-a 
petrecut multă vreme pe vase cu renume îndoielnice. Cu 
prilejul acesta a cunoscut-o pe Miss Admiral. Tatăl ei murise 
de curând şi ea moştenise un sac cu bani. Cei doi se 
întâlniră şi îşi dădură seama că se potrivesc, aşa că se 
hotărâră să cumpere un vas, să se ocupe cu comerţul de 
negri, îngrozitorul comerţ de abanos, şi totodată să ia tot ce 
le cade la îndemână. Diavolul le-a scos în cale pe 
„L'Horrible”. Treburile lor mergeau bine şi în curând 
deveniră bogaţi. În prima epocă, vasul de pirați avea doi 
căpitani, pentru că Miss Admiral se socotea pe picior de 
egalitate cu tovarăşul său. Dar el a supus-o din ce în ce mai 
mult; ea şi-a dat seama că el este mai bun navigator decât 
ea şi a trebuit să se mulţumească cu postul de secund. 
Această degradare, aşa cum o socotea, ea a răzbunat-o pe 
spinarea inferiorilor săi. Pisica cu nouă cozi a devenit un 


obiect la ordinea zilei pe bord şi cine îndrăznea să 
nesocotească un ordin era imediat ucis şi aruncat în mare. 
Un bătrân swalker de pe „Swallow” spunea chiar că au fost 
o vreme pe „L'Horrible” sute de asemenea întâmplări. 

— Şi tocmai aceşti trei, căpitanul Caiman, Miss Admiral şi 
„Mare veninosul” nu au fost prinşi atunci!... spuse Treskow, 
dus pe gânduri. Miss Admiral obişnuieşte şi acum să se 
travestească în bărbat!... Foarte interesant! Sar putea să 
fie exact, dar s-ar putea să fie şi multă fabulaţie. Mister 
Thieme, v-am oprit adineauri din povestire, aşa că vă rugăm 
să continuaţi. 

— Cu plăcere. Aşadar, m-am împrietenit cu presupuşii mei 
compatrioți şi le-am povestit despre plănuita mea călătorie 
în west, pentru a-mi întâlni unchiul. Am povestit cu 
încredere lui Mertens multe din viaţa mea şi a tatălui meu 
Şi... 

— Scuzaţi-mă! îl întrerupse polițistul. Am putea afla ceva 
mai amănunţit cele discutate? 

— Bineînţeles! Puteţi şi chiar trebuie să aflaţi totul. Tatăl 
meu n-a fost totdeauna omul bogat ca înainte de a muri. 
Părinţii lui fuseseră foarte săraci şi putuseră să ajute pe fiii 
lor numai în timpul şcolii. Tata a fost dat la un atelier de 
giuvaericale, după dorinţa lui, în vreme ce fratele său era 
înclinat mai mult spre a deveni pădurar, ceea ce a reuşit. A 
venit vremea aceea a revoluțiilor, când mulţi au fost prinşi 
de patimi politice. Unchiul meu a fost şi el antrenat de acest 
vârtej, a pierdut patria şi slujba şi a dispărut. De abia după 
câţiva ani a îndrăznit să ne scrie. Venise în America şi 
intrase într-un grup de vânători de blănuri, unde se 
dovedise un foarte bun puşcaş. Rodul străduinţelor sale era 
trimis regulat părinţilor până când au murit, apoi fratelui 
său, care astfel a reuşit să-şi alcătuiască o întreprindere 
proprie. A Început apoi să ne trimită sume tot mai mari, 
care la început ne-au uimit, până când faptul a fost lămurit 
prin unele scrisori. Cunoscuse un şef de trib indian, numit 
Inciu-ciuna, astfel că... 


— Inciu-ciuna? strigă Peter Polter. Miile tonnerres. acesta 
era chiar căpetenia apaşilor, pe care l-am întâlnit odată la 
Deadly-gun, când mă găseam în preerie, să văd şi eu ce se 
petrece pe acolo. 

— Deadly-gum? întrebă Thieme surprins. Îl cunoşteaţi? 

— Dacă îl cunosc? Se înţelege! Pe el şi pe Dick 
Hammerdull şi pe Pitt Holbers şi pe Ben Cunning şi pe toţi 
cei care se adunau atunci în acel hide-spot ca nişte marinari 
în cabină! 

— Ce coincidenţă! Deadly-gun, numele acesta l-a căpătat 
unchiul, din pricina siguranţei cu care lovea glonţul său. 

— Unchiul vostru? Cheek-up. tinere, daţi-mi cele zece 
degete ale voastre, căci trebuie să le strâng puţin! Maică 
Dodd, repetă transfuzia asta! mai adu câteva picături din 
această apă cărămizie, căci atunci când Peter Polter se 
bucură, trebuie să şi bea! 

— Ce înţelegi prin hide-spot? 

— Este o ascunzătoare pe care şi-au gătit-o aceşti bătrâni 
swalkeri, pentru a nu fi muşcaţi de oamenii roşii, o 
ascunzătoare în care stai liniştit ca în sânul lui Avraam! 

— Şi ştii unde se găseşte? 

— Hm! iată ceva cam greu. Un asemenea drum nu se 
poate descrie, dar dacă mergi pe o rută corectă, poţi 
arunca ancora acolo unde trebuie. 

— Bine, vom mai vorbi despre asta. Ce noroc că v-am 
întâlnit! Totuşi, să continuu povestirea mea; aşadar acest 
Inciu-ciuna a arătat unchiului meu un loc în munţi unde 
trebuie că se găseşte mult aur, căci sumele ce ni le-a trimis 
erau tot mai mari. În felul acesta, comerţul nostru a căpătat 
o dezvoltare uriaşă. Cu puţin înainte de asasinat, a sosit o 
scrisoare de la unchiul meu, prin care mă invita să-l vizitez, 
îi era dor să găzduiască o rudă la el. Întrucât se obişnuise 
cu westul, nu se putea hotări să-l părăsească. Eu eram 
destul de copt pentru o asemenea călătorie, şi tot eu 
trebuia să aduc înapoi în Europa o sumă mare de bani. 
Drumul spre el duce pe Arkansas în sus, până la fortul 


Gibson, unde trebuia să mă interesez de un anume 
Winklay... 

— Maşter Winklay, irishmanul? Hallo, pe acesta îl cunosc şi 
eu! Este un suflet îndrăgit de leneş şi are cel mai prost 
tutun pe care l-am întâlnit vreodată pe apă sau pe uscat! se 
plânse timonierul. 

— Aşadar, acolo trebuia să mă interesez despre * Deadly- 
gun. 

— Maşter Thieme. atunci de ce staţi mereu pe chei şi nu 
întindeţi pânzele pe Arkansas, în sus? 

— Pentru că... iată că mă înapoiez acum la Vicontele de 
Bretigny. Acesta m-a întrebat dacă unchiul mă cunoaşte 
personal sau dacă este de-ajuns ca să mă legitimez. Eu am 
pomenit atunci de hârtiile mele de identitate şi scrisorile 
unchiului, pe care le aveam la mine. De-abia mai târziu mi- 
am dat seama că el se interesase de familia noastră în 
scopuri josnice. A doua zi, în timpul unei plimbări, cei doi 
ticăloşi m-au atacat şi mi-au furat hârtiile, banii şi obiectele 
de valoare, pe care le aveam. Apoi domnul Viconte şi 
servitorul au dispărut. Am aşteptat mult până mi s-au 
tămăduit rănile şi de-abia acum sunt în stare să mă gândesc 
la călătorie. 

— Aţi reclamat cazul? interveni Treskow. 

— Desigur, dar fără folos. Deoarece aveam toţi banii în 
buzunar, atunci când am fost atacat, mă găsesc acum fără 
mijloace şi, dacă nu ar fi fost buna noastră maică Dodd... 

— Stop. mister Thieme! îl întrerupse hangiţa. Ştiţi: orice 
doriţi veţi avea. Să nu aveţi nici o grijă! 

— Aşadar, fapt sigur este că hârtiile dumneavoastră se 
găsesc în mâinile pretinsului Viconte, spuse Treskow. În 
consecinţă, el are intenţia să meargă spre west pentru a vă 
întâlni unchiul şi a se da drept nepotul său. Faptul acesta şi 
împrejurarea că ticăloşii sunt acum numai doi şi nu trei îmi 
dă de gândit. Unde se află suma uriaşă de care a fost jefuit 
tatăl dumneavoastră? O asemenea avere nu poate fi 
cheltuită repede... Pierdută?... Foarte puţin probabil. 


Ascunsă?... Nu prea cred. Dar unde este al treilea, fie că 
este Cavalerul de Saccard, fie că este Mare Letrier? Unul 
din cei doi trebuie că s-a despărţit de ceilalţi; este posibil ca 
tot el să fi dispărut cu banii. Dar oricare ar fi situaţia, 
drumul nostru este pe Arkansas în sus, către acel hide-spot 
de care ne-a vorbit timonierul. Sunt sigur că Voi găsi acolo 
pe doi dintre criminali. Mister Thieme, veniţi cu noi? 

— Mai încape vorbă, tresăltă acesta de bucurie. Mai bine 
nici nu mi-aş fi putut împlini dorinţa. Care este cel mai scurt 
drum către vest? Să luăm trenul sau vaporul? 

— Yes, my dear! cu trenul ajungeţi mai repede acolo decât 
cu vaporul. Trenul merge însă destul de prost acum prin 
Statele Uniunii, din pricina transportului de trupe către 
sud. Pe mare, către New Orleans, nu aveţi să vă temeţi de 
nimic. Chiar în noaptea asta pleacă vasul cu aburi 
„Leviathan”. Căpitanul cu siguranţă că va veni aici. Este un 
ofiţer straşnic şi vasul lui este rapid. Un vas de război 
bineînţeles că nu este un vas de pasageri, dar o vorbă de la 
mine contează. Voi vorbi cu el. 

— Faci asta, maică Dodd? 

— Cu plăcere, deşi mi-ar fi fost plăcut să mai staţi la mine. 
Sper însă că nu veţi trece pe lângă saloon, lăsândumă la 
babord sau la tribord când vă veţi înapoia. Vreau să aflu şi 
eu ce s-a mai întâmplat! 

— Silence, maică Curiozitate! spuse Peter. Vă voi povesti 
centimetru cu centimetru drumul nostru... 

— Tu, Peter? Pleci şi tu? 

Bătrânul timonier deschise gura şi se uită la ea cu ochi 
mari: 

— Da, bătrână şalupă! Dar ce vrei să fac? Nu cumva să 
trag la mal şi să aştept până când dragul meu policeman şi 
cu maşter Thieme vor fi mâncaţi de rechini sau prăjiţi de 
indieni? Cine să le arate drumul către maşter Winklay şi 
către hide-spot, dacă nu timonierul fără navă Peter Polter? 
Nu, nu. trebuie neapărat să navighez şi la acelaşi bord cu 
ei! 


Brava hangiţă era într-adevăr mişcată, văzând că-i pierde 
atât de repede, dar trebui să se resemneze. 

Conversaţia îşi schimbă subiectul, trecând în domeniul 
amănuntelor şi întâmplărilor secundare ale evenimentelor 
care aduseseră împreună pe aceşti trei oameni. Clienţii 
soseau tot mai numeroşi în această cameră, iar printre ei 
sosi şi căpitanul vasului cu aburi „Leviathan'4”. Maica Dodd 
se ţinu de cuvânt şi la intervenţia sa, căpitanul se declară 
gata să ia pe bord pe cei trei pasageri, deşi făcea ceva 
contra regulamentului. Stabilindu-se şi acest lucru, ei 
trebuiră să se pregătească imediat, pentru că nu mai era 
timp de pierdut şi, după un cordial rămas bun luat de la 
hangiţă, însoţiră pe căpitan pe bord. Vaporul părăsi portul 
cu mult înainte de revărsarea zorilor, ieşind în marea largă. 

CAPITOLUL X. 

Ben Cunning. 

Călătoria avu loc fără întâmplări neprevăzute. Ajunşi în 
New Orleans, călătorii găsiră o atmosferă apăsătoare. 
Trecuseră însufleţirea şi încordarea cu care statele din sud 
intraseră în războiul civil şi acum toată lumea era dornică 
de pace. Treskow şi Thieme îşi schimbară hainele cu 
îmbrăcămintea practică de trapper, dar Polter nu vru nici în 
ruptul capului să-şi lepede veşmintele cu care era îmbrăcat. 
După aceea, toţi trei îşi făcură rost de arme şi luară primul 
steamer spre Mississippi în sus, până la vărsarea 
Arkansasului. 

După cucerirea fortului Vicksbury, Mississippi era din nou 
pe toată lungimea în mâinile Uniunii, astfel că şi călătoria 
pe fluviu se făcu fără evenimente deosebite. Pe Arkansas, 
călătoriră cu un vaporaş până la portul Gibson, unde îşi 
cumpărară trei cai puternici, muniţie şi provizii. 

După aceea, plecară de-a lungul fluviului. Merseră câteva 
zile şi ajunseră în cele din urmă la micul settle-ment 1 unde 
master Winklay îşi deschisese cunoscutul „store-and- 
boardinghouse.”. 


Treskow şi Thieme erau călăreţi destul de buni. Cu totul 
altfel, era cazul cu Peter Polter, care călărea cu genunchii 
ridicaţi, ca şi cum calul ar fi înotat până la şa prin valuri. 
Sărmanul om avusese şi ghinionul să cumpere un cal 
nărăvaş de Dakota, care nu voia să-l asculte. Totuşi bravul 
timonier învățase în timpul trecutelor sale călătorii prin 
preerie cum să se ţină mai bine de şa, nu pe şa. 

Acum voia să descalece, dar se părea că dobitocul său * nu 
era de acord, căci sărea cu toate cele patru picioare în aer. 

— Have care!... Attention!... Atenţie! Hopa, hopa, cal 
afurisit! strigă el mânios, dând câte un pumn puternic între 
urechile animalului. 'Te înşeli dacă ai crezut că eu Peter 
Polter sunt dansator pe sârmă. Dar, cum te am între 
catargul anterior „şi cel mijlociu, îţi voi arăta eu ce 
înseamnă un timonier! Grace a Dieu!... Heigh day! lată 
cabina în care a ancorat maşter Winklay, irishmanul! Jos-de 
pe catarg, Peter Polter. Iar tu, gloabă îndrăcită, vei sta 
legată, pentru a nu te lua curentul în mare! Descălecaţi, 
maşter 'Treskow şi domnule Thieme, căci am ajuns în port! 

Săriră de pe cal, pe care îl legară în apropiere. Polter intră 
în cârciumă cu pas legănat, ca şi cum ar fi căpătat rău de 
mare din pricina călăritului şi se strecură prevăzător până 
în apropierea tejghelei. 

— Good day, bătrâne! îl salută pe irlandez. Aduceţi repede 
ceva umezeală la faţa locului, că altfel trec peste doc, atât 
de sete simt pe gâtlej! 

Ceilalţi doi aveau mult mai puţină poftă de vorbă. Se 
aşezară tăcuţi şi lăsară pe seama tovarăşului lor discuţia. 

— Helo, my good baggler! Mai cunoaşteţi pe bătrânul 
Peter Polter? 

Cârciumarul se strâmbă cu cele o mie de cute pe faţă şi 
replică: 

— Vă cunosc bine. Cine bea ca dumneavoastră nu vă uită 
niciodată! 

— Well clone - bien! Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva! Vă 
mai amintiţi când am fost aici cu Dick Hammerdull, Pitt 


Holbers şi alţi câţiva şi am băut pentru rămas-bun, de a 
trebuit să mai aştept două zile pentru că ceilalţi nu voiau să 
se trezească din somn? 

— Yes, yes, a fost o beţie năucitoare. Dar pe unde v-aţi 
plimbat de atunci? 

— Am fost spre răsărit şi pe mare, m-am plimbat încolo şi 
încoace şi vreau acum să petrec o săptămână-două la 
Deadly-gun. Poate fi găsit bătrânul trapper prin apropiere? 

— Cred că da; căci pe ăsta nu-l stinge atât de uşor nici un 
indsman, iar cei pe care îi are cu el ştiu cum să mânuiască 
armele. Dick Hammerdull, împreună cu lunganul Pitt au 
fost de curând aici. Au plecat să dea năvală peste nişte 
indieni. Se spune că ogellallahii s-ar fi pregătit să atace un 
tren, dar ar fi primit de la Deadly-gun şi Winnetu câte o 
porţie bună de plumb sau oţel în el. 

— Winnetu? Putem da şi peste apaş? 

— Desigur, spuse irlandezul, dând din cap. A fost chiar aici 
la mine şi m-a strâns niţel de gâtlej de aproape îmi 
pierdusem răsuflarea. 

— Old friend, i te-ai împotrivit cu ceva? 

— Cam aşa ceva! Nu-l cunoşteam şi nu voiam să-i vând 
muniţie. Spuneţi: vreţi să-l vedeţi pe Ben Cunning? 

— Ben Cunning? Este aici, pe bord? 

— Desigur! A plecat puţin în pădure, dar şi-a lăsat calul în 
spatele casei. 

— Lack-a-day, se potriveşte foarte bine! Încotro 
navighează? Către colonel sau dinspre colonel? 

— Către. A fost acum câtăva vreme în Missouri, unde are 
nişte rude. Acum se înapoiază în munţi. 

— Când ridică ancora? 

— Ce? Dar exprimă-te mai desluşit! Cine naiba vrei să 
înţeleagă păsăreasca asta a ta?! 

— Eşti un dull-man, un prost, aşa cum scrie la carte, şi tot 
aşa vei rămâne! întreb pur şi simplu când pleacă de aici. 

— Nu pot să-ţi spun, căci nu ştiu, clar cred că nu va 
rămâne aici o veşnicie. 


— A desfăcut şaua? 

— Nu. e... 

— Atunci poate că va începe chiar astăzi să vâslească şi 
trecem şi noi la lopeţi. 

Părea că hangiul ţinea mult la Polter, căci omul acesta 
tăcut şi retras nu mai întreţinuse de un an şi mai bine o 
conversaţie atât de lungă cu cineva. Treskow se pregătea să 
pună o întrebare. Băgă mâna în buzunar şi scoase o 
fotografie. 

— Vreţi să-mi spuneţi dacă v-au vizitat de curând doi 
olandezi, care se numeau Henric Mertens şi Pieter Woolf? 

— Henric Mertens... Pieter Woolf? Hm, înghit tot praful 
meu de puşcă, împreună cu toată fultiala şi chibriturile, 
dacă aceştia nu sunt cei doi greenhorni care voiau să 
ajungă la Deadly-gun! 

— Cum arătau? Sper că nu vă obosesc prea mult. 

— Verzi, foarte verzi, omule; mai mult nu pot să spun. 
Unul, cred că era Henric Mertens, ne-a dat un spectacol... A 
ridicat puşca împotriva grasului de Hammerdull. A fost însă 
imediat pus la punct. Cred că Dick i-ar fi expediat în stomac 
câţiva centimetri de oţel, dacă nu i-ar fi spus că este nepotul 
colonelului. 

— I-am găsit! zise Treskow, bucuros. Încotro au şters-o de 
aici? 

— Au plecat în savană cu lunganul şi pântecosul. Mai mult 
nu ştiu. 

— Vreţi să vă uitaţi la fotografia aceasta, maşter? îl 
cunoaşteţi pe omul acesta? 

— Dacă este altul decât Henric Mertens, mă las tăvălit în 
păcură şi apoi prin fulgi de bibilică. 

Dar deodată, ca şi cum i-ar fi trecut prin minte o bănuială, 
făcu un pas înapoi şi se uită chiorâş la interlocutor: 

— Căutaţi pe omul acesta, sir? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Hm! Un westman nu poartă niciodată fotografii « la el şi 
apoi voi păreţi... arătaţi atât de fercheşi şi de curaţi, încât. 


Încât. 

— Ei, încât, dă-i drumul. Ce vrei să zici?! 

— Încât trebuie să vă dau un sfat! drese fraza birtaşul. 

— Ce sfat? Ia să auzim? 

— Ceea ce se petrece aici la mine nu mă interesează. Nu 
întreb pe nimeni şi nu dau contul nimănui. Vouă însă vam 
răspuns la întrebări, pentru că aţi venit cu Peter Polter, căci 
altfel nu aţi fi aflat nimic. Dar nu mai arătaţi nimănui acest 
portret şi nu mai trageţi de limbă pe nimeni, căci altfel... 
altfel... 

— Mai departe! Altfel...? 

— Altfel veţi fi luat drept policeman, un detectiv, ceea ce 
este de multe ori cum e mai rău. Westmanul nu are nevoie 
de poliţie; el judecă singur pe cel ce trebuie judecat şi dacă 
se amestecă cineva, pe acela îl îndepărtează cu cuțitul 
bowie! 

Treskow voia să răspundă. Se deschise însă uşa şi Intră un 
om, la vederea căruia Peter Polter se ridică în picioare, 
scoțând un strigăt de bucurie. 

— Ben Cunning, bătrânule swakler, tu eşti? Vino şi bea cu 
mine! Hai că n-am uitat că beregata ta este un hău fără 
fund! 

Noul sosit era un omuleţ prichindel, scofâlcit, pe ale cărui 
oase dacă exista o jumătate de kilogram de carne. Se uită 
uimit la cel ce vorbea, în vreme ce chipul în miniatură i se 
brăzda de bucurie. 

— Ben Cunning?... Swalker?... Băutură?... hău fără fund. 
Hinini, dar unde am văzut eu omul care mă cunoaşte atât 
de bine? 

— Unde m-ai văzut? Aici, fireşte că aici. Munceşte-ţi 
niţeluş tărtăcuţa. 

— Aici? Hm! Nu îmi aduc aminte imediat. Am fost d atâtea 
ori aici cu atâţi oameni, încât nu pot să-mi vin acasă prea 
repede. Cum îţi sună numele? 

— Tunete şi fulgere, acest mic flăcăiaş a stat aici la maşter 
Winklav lângă mine şi a băut atât, încât două zile întregi nu 


a mai putut să mişte un deget, iar acum mă întreabă cum 
îmi sună numele! Şi după aceea, am fost cu el în munţi, la 
Deadly-gum unde... 

— Stop, bătrânule! Hinini, acum te cunosc! îl întrerupse 
prichindelul. Te numeşti Peter Folter sau Molter sau Wolter 
sau... 

— Polter, Peter Polter, timonier pe vasul Statelor Unite 
„Swallow”, dacă poţi să ţii minte! Am fost şi puţin westman 
şi acum sunt... 

— Ştiu... Ştiu!... Ai fost la noi şi apoi, când ne-am luat 
rămas-bun, ai băut de era să ne omori. Hininini, ai o burtă 
cum nu am mai văzut în viaţa mea şi poţi să bei şi bătrânul 
Mississippi. Unde ai fost după aceea şi încotro vrei s-o 
apuci...? 

— Am fost puţin în jurul lunii şi vreau acum să mă duc din 
nou la voi, dacă îmi dai voie. 

— La noi? De ce? 

— Gentlemenii aceştia au ceva de vorbit cu căpitanul sau 
colonelul vostru. Crezi că va fi găsit la el în ocol? 

— Cred că da. Când vreţi să plecaţi de aici? 

— Cât mai curând cu putinţă. Mergi şi tu cu noi, nu-i aşa? 

— Aş putea, dacă nu mă faceţi să aştept! 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi. 
Mănâncă şi bea, ciot uscat, şi apoi putem pleca! 

Drumul pe care au apucat era absolut acelaşi cu cel pe 
care plecaseră cu câteva zile mai înainte Dick Hammerdull 
şi însoțitorii săi, dar urma lor nu se mai putea cunoaşte. 
Peter Polter, timonierul, mai fusese pe acolo, dar nu se 
puteau bizui prea mult pe el. În schimb, Ben Cunning se 
dovedi un conducător destoinic. Omuleţul acesta atât de 
slab, şi care părea atât de neajutorat, cunoştea bine 
locurile, era rezistent, având o agilitate nebănuită. 

Se grăbeau, dar Thieme şi Treskow nu erau prea buni 
călăreţi. Peter Polter avea şi el de furcă destul cu nărăvaşul 
lui. Astfel, expediţia dură mai multe zile, până când 
ajunseră la calea ferată, la locul atentatului ogellallahilor. 


Era dimineaţă, când Ben Cunning îşi opri instantaneu calul 
şi se uită cu atenţie spre nesfârşitul preeriei. 

— Ia priviţi, mes'.şurs, strigă el, arătând cu mâna înainte. 
Uitaţi-vă în văzduh şi apoi pe pământ! Sus zboară cioclii 1 
iar jos se află coyoţii 2, în apropierea liniilor ferate, în locul 
acela cineva a primit un pumnal ori glonţ. Să sperăm că nu 
este un alb, ci un roşu, hininini! Veniţi...! 

Cei patru călăreţi îndemnaseră caii şi ajunseră la locul 
luptei. Cadavrele erau pe aceleaşi poziţii pe care căzuseră. 
Mulţi aveau carnea sfâşiată de vulturi şi lupi. Trenurile 
treceau pe acolo fără ca pasagerii să observe ceva. Ben 
Cunning cercetă pretutindeni. 

1 Vulturi. 

2 Şacali, lupi ai preeriilor. 

— Lack-a-day! exclamă el însuşi. Aici a avut loc o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. Observaţi şinele care au fost reparate. 
Ticăloşii de roşii au vrut să atace trenul, dar au fost 
împiedicaţi de albi. Erau ogellallahi; se cunoaşte asta după 
tatuajul lor. Iar această ţeastă sfărâmată... o pun pe seama 
colonelului. Dick Hammerdull a fost aici, de asemeni Pitt 
Holbers. Au stat ca de obicei spate la spate. Se văd urmele 
picioarelor. Colo au ars focuri, iar * în partea cealaltă au 
fost legaţi caii indienilor... se văd găurile ţăruşilor. lar aici, 
ia veniţi! De aici încep urmele albilor. Să mergem după ele! 

După două ore, ajunseră la tabăra albilor, pe care Ben 
Cunning o cercetă de asemenea foarte atent. 

— Ia uitaţi-vă: aici au fugit doi inşi şi au fost urmăriţi, îşi 
luă calul de căpăstru şi merse după urmele lăsate de Henric 
Mertens şi Pieter Woolf în pământul umed. Hallo, aici s-a zis 
cu ei! Caii lor au fost opriţi şi trântiţi cu laţul şi egad1, meş- 
şurs, oamenii aceştia erau doi albi, clar nu urmăriţi de roşii, 
ci de trei albi şi un roşu. Hininini, urmele astea de copite le 
cunosc bine, ca pe buzunarul meu. Mă las muşcat de ursul 
grizzly, de inimă, dacă oamenii care au lăsat aceste urme n- 
au fost colonelul Dick Hammerdull şi Pitt Holbers şi... şi... 


desigur, indianul nu poate să fi fost altcineva decât Winnetu, 
apaşul! 

Ceilalţi erau uimiţi de spiritul de observaţie cu care micul 
vânător ajungea la concluzii atât de precise uitându-se la 
nişte urme destul de nesemnificative. 

— Au fost doi albi urmăriţi de ei? întrebă Treskow, 
nerăbdător. 

— Doi albi, sir, cu siguranţă, pentru că amprentele lor se 
amestecă aici cu ale celorlalţi, ceea ce înseamnă că erau 
cunoscuţi. În plus, semnele lăsate aici de picioarele lor 
goale, când s-au descălţat, arată că degetele erau 
împreunate, ceea ce se întâmplă numai la albi obişnuiţi cu 
încălţămintea, căci degetele roşilor sunt mult depărtate 
Expresie de surpriză. 

unul de altul. Cred că cei doi au fost legaţi pe bidivii, căci 
caii lor mergeau unul lângă altul duşi de căpestre. 

Deşi reflecţiile vânătorului erau aproape de adevăr, el nu 
putea să-şi explice evenimentele. Se schimbară diferite 
păreri, până când Ben Cunning puse capăt vorbăriei. 

— Au apucat în direcţia unde se găseşte acel hide-spot, 
dar fac prinsoare că indsmenii s-au adunat şi acum îi 
urmăresc. În consecinţă, meş'şurs, cel mai bun lucru ar fi să 
mergem pe urma lor! Cei trei încuviinţară şi plecară în 
galop după mititel. 

— Behold! strigă acesta după o jumătate de oră. Nu am 
avut dreptate? Aici s-au întâlnit două grupuri de arcaşi 
dinspre dreapta şi stânga. Ei au ocolit locul de luptă 
căutând să găsească direcţia apucată de albi şi apoi s-au 
întâlnit aici, pentru a-i urmări împreună. Nisipul conservă 
urmele foarte bine, ceea ce mă face să cred că au un avans 
asupra noastră de mai multe zile; totuşi, caii noştri sunt 
buni şi indienii au cu ei răniţi, aşa că nu pot călători prea 
repede. Poate că i-am putea ajunge înainte de tabăra lui 
Deadly-gun. Călăriră apoi din nou înainte, nu numai ore ci 
zile întregi, pe urma găsită, care uneori era foarte limpede, 
dar deseori se pierdea pe piatră sau pe iarbă, fiindânsă 


regăsită de Ben Cunning. Astfel ajunseră în regiunea aceea 
unde râul Arkansas face un cot mare către Smoky-Hills şi 
unde numeroase pârâuri venite din munte se varsă în el. 
Preeria deschisă era acum din ce în ce mai mult acoperită 
de tufişuri, care anunțau apropierea uriaşelor păduri. 
Conducătorul micului grup era tot mai prevăzător. Urma 
devenea tot mai proaspătă, astfel încât, după fiecare tufiş ar 
fi putut să apară un sălbatic. 

Deodată, Ben Cunning struni calul şi începu să cerceteze 
cu grijă iarba mătăsoasă şi pământul umed. 

— Desigur că aici sunt urme de albi care vin din pădure. 
Sau întâlnit cu sălbaticii, fără să fi avut loc vreo luptă. 
Vedeţi, aci în cercul acesta, cei doi conducători au negociat 
iar după aceea au fumat calumetul. Se poate deduce 
aceasta din resturile de punksi1 de pe pământ. 

Chibrituri de preerie. 

Probabil că a fost un grup de bush-hawkers 1 care s-au 
înţeles cu sălbaticii, pentru a ataca lagărul nostru şi a 
împărţi prada. 

— Miile tonneres!... Milioane de tunete şi fulgere la 
babord şi la tribord, exclamă Peter Polter. Atunci voi pune în 
mişcare perechea mea de pumni, astfel încât albii să se 
roşească şi roşii să se albească de groază! Dacă nu mă 
înşel, nu vom mai avea mult de navigat. Va trebui să 
ancorăm! Dar ce să facem cu patrupedele acestea? De 
barca mea cu patru picioare m-am săturat până peste cap. 
Se clatină, se zdruncină, şi mă aruncă încoace şi încolo 
încât îmi ameţeşte inteligenţa, iar cele două sute treizeci şi 
opt de oase ale trupului meu se vor desface şi-mi vor cădea 
în cizme. 

Ben Cunning râse sincer de văicărelile marinarului. 

— Cred, cred bucuros, maşter: stai pe cal ca şi cum ai avea 
nevoie de clocit ouă! Bineînţeles că nu putem lua animalele 
mai departe cu noi, căci ne-ar stingheri. Ştiu însă un loc 
unde le putem ascunde, fără a putea fi descoperite de 
vreun indsman. Veniţi, meş'şurs! 


Spunând acestea, se îndreptă spre pădure. După ce îşi 
tăiară cu greu pârtie prin tufişurile dese, ajunseră într-o 
poiană mică şi tainică, unde priponiră caii de ţăruşi. Apoi, se 
întoarseră în locul unde părăsiseră urmele. Plecară mai 
departe pe aceste urme, cu mii de precauţii, cu puştile gata 
de tras şi cuțitul bowie desfăcut. Deodată Ben Cunning se 
opri şi ascultă. 

— 'Tăcere! Nu vi se pare că se aude sforăitul unui cal? 

Ceilalţi îşi încordară auzul. Ascultară cu toţii în tăcerea 
pădurii nechezatul îndepărtat al unui cal. 

— Sau au poposit acolo, sau au lăsat în urmă animalele, 
pentru a putea să înainteze nestingheriţi. Patrupedele ne 
vor da de gol. Trebuie să le ocolim, pentru ca vântul să nu 
ne trădeze. 

Se lăsă pe pântece şi începu să înainteze târâş, făcând un 
ocol mare. Ceilalţi îi urmară exemplul. După câtva timp, 
Ben Cunning le făcu semn să nu facă zgomot şi arătă 
printre tufişuri către o poiană, unde păşteau circa treizeci 
de cai, păziţi de doi indieni. 

— Vedeţi pe blestemaţii aceştia de roşii, mes'şurs? Mare 
poftă aş avea să-i fac să guste din cuțitul meu şi să împrăştii 
caii în toate vânturile pământului, hininini! Dar nu merge. 
Nu trebuie să ne trădăm. Înainte! Trebuie să-i ajungem cât 
putem mai repede, dar nu după urmele lor, ci dintr-o parte. 

Omuleţul se îndepărtă cu mersul unui şarpe prin tufiş. 
Drumul era îngrozitor de greu. Trecură numeroase ore 
până când seara începu să întunece coroanele înalte ale 
copacilor, iar dincolo, în preeria deschisă, era tot mai greu 
să se ţină direcţia propusă. Cunning îşi ridică încet capul şi 
începu să tragă puternic aer în piept, cu nările larg 
desfăcute. 

— Miroase a foc şi a fum. Probabil că au poposit. Hai, dar 
încet, fără zgomot, căci suntem în imediata lor apropiere! 

Tufişurile dispăruseră şi trupurile uriaşe ale copacilor se 
ridicau sfidătoare către cer, ca stâlpii unei catedrale gotice. 
Cei patru bărbaţi se strecurară de la un pom la altul, 


căutând să fie escamotaţi de trunchiurile copacilor, 
asigurându-se că nu-i pândea nici o primejdie. 

Ajunseră până la marginea unei gutter, aşa cum se numesc 
râpile obişnuite de la marginea pădurilor, râpi lungi, strimte 
şi adânci. Ben Cunning ridică prevăzător capul şi se uită în 
jos. Chiar sub ei, într-o adâncime de circa cincisprezece 
iarzi, ardea un foc, în jurul căruia stăteau cam treizeci de 
oameni roşii şi albi; mai la o parte se vedeau trei oameni 
legaţi de mâini şi de picioare, asupra cărora erau 
îndreptate privirile celor din tabără. 

— At lenght, am pus mâna pe ei! spuse micul trapper. Nici 
nu bănuiesc că-i privim atât de comod de aici, de deasupra, 
hininini! Dar cine sunt cei trei? Înaintaţi ceva mai departe, 
mes'şurs până la tufişurile de lipani, să le vedem chipurile! 

Într-adevăr, numeroase tulpini de lipan creşteau aproape 
de marginea râpii, permițându-le să înainteze până acolo şi 
ascunzându-i complet, fără primejdie de a fi văzuţi. 

— Zounds! şopti Cunning, retrăgându-se puţin. Este 
Colonelul cu Dick Hammerdull şi Pitt Holbers! 

— Colonelul? izbucni marinarul, strecurându-şi capul 
printre frunzele largi şi privind în jos. Cerule!... Vraiment! 
Într-adevăr! Săr peste ei, să-i pescuiesc din mijlocul 
duşmanilor, Ben? 

— Mai aşteaptă, bătrâne! Să vedem întâi ce anume au de 
gând! Nu vezi că puşlamalele s-au adunat la sfat pentru a 
hotări soarta prizonierilor? Albul acela cu barbă neagră 
face pe preşedintele; ogellallahii permit aceasta, ceea ce 
înseamnă că şeful lor a pierit în lupta de lângă calea ferată. 
Ia priviţi: au terminat şi conducătorul se ridică! 

Lucrurile se petreceau exact aşa. Unul dintre vânătorii 
albi, care după aparenţe făcea pe conducătorul, se îndrepta 
către prizonieri. Le desfăcu legăturile de la picioarele lor 
apoi le făcu un semn. 

— Ridicaţi-vă şi ascultați, ce s-a hotărât cu privire la voi! 
Dumneavoastră sunteţi Deadly-gun, conducătorul 
vânătorilor care au aici în pădure tabăra lor tăinuită? 


Cel întrebat dădu din cap în semn că da. 

— Voi aţi ucis pe Matto-Sin, căpetenia acestor bravi 
redmeni? Un alt semn afirmativ din cap. 

— Se spune că aveţi mult aur în ascunzătoarea voastră. 
Este adevărat? 

— Este. 

— Şi că mai aveţi acolo mii de blăni de biber! 

— Well, maşter, sunteţi bine informat. 

— Ascultaţi atunci ce vreau să spun: oamenii aceştia roşii 
cer moartea voastră. Eu m-am împotrivit, dar nu am putut 
face nimic. Vă spun acum acestea pentru că ei nu înţeleg 
bine englezeşte spre a putea urmări cuvintele mele. Vreau 
să vă fac o propunere. 

— Care? 

— Ne duceţi la acel hide-spot al vostru, ne daţi aurul şi 
blânurile, apoi sunteţi liberi! 

— Asta e tot ce vreţi? 

— "Tot. Decide ţi-vă repede! 

— Se pare că aţi auzit foarte puţine despre Deadly-gun, 
maşter, căci altfel nu aţi fi venit cu o propunere atât de 
tâmpită. V-aţi aliat cu roşii, care vă întrec în ticăloşie, numai 
pentru aurul meu... Un alb s-a aliat cu roşii împotriva 
albilor! Blestemat să fie sufletul vostru pentru această 
păcătoşenie, în vecii vecilor! Sau mă credeţi atât de prost să 
cred că ne veţi lăsa liberi după ce veţi avea ceea ce doriţi? 

— Îmi voi ţine cuvântul şi încetează cu ocările! 

— Aşa ceva poate fi crezut de un greenhorn, dar nu de 
mine! Ştiţi prea bine că nu mi-aş folosi libertatea decât să 
vă dau să gustaţi din glonţul meu şi să recapăt ceea ce mi- 
aţi furat. Acum, împuşcaţi-ne, dacă aşa vă comandă sufletul! 

Poate că ştia ceva Deadly-gun că vorbea cu atâta 
îndrăzneală, între timp, ochii săi se îndreptaseră către 
marginea râpii, o cercetase cu o privire fugară, apoi îşi 
lăsase fulgerător ochii în jos. Un zâmbet de-abia perceptibil 
alunecă pe buzele sale. 


Această uitătură nu scăpase versatului Treskow. În 
consecinţă, îşi îndreptă şi el ochii către locul unde se oprise 
o clipă privirea colonelului şi tresări. 

— Ia uitaţi-vă colo! şopti el lui Ben Cunning care stătea 
lângă el. Văd capul unui sălbatic! Ben Cunning se uită apoi 
şopti la rândul său. 

— Good lack, este Winnetu, apaşul! Mă gândeam eu că a 
fost la colonel! El nu a fost luat prizonier şi i-a urmărit 
pentru a-i elibera. Trebuie să-i fac semn! 

Luă o frunză, o duse la buze şi se născu subit glasul 
inconfundabil al unui greier. Zgomotul nu putea să pară 
suspect, deoarece era ceva comun preeriei. Dar Winnetu 
aruncă o privire spre locul de unde venea ţârâitul şi 
dispăru. Cei trei vânători din râpă auziră şi ei semnalul, dar 
nu se trădară. 

— Să vă împuşcăm? întrebă bărbosul, dând din umeri. Ce 
vă trece prin minte! Trebuie să vă predau indsmenilor, care 
vă vor lega de stâlpul torturilor. Pe aurul şi blănurile 
voastre punem noi mâna. În orice caz, ar însemna să fiţi în 
legătură cu diavolul dacă nu dăm până la urmă de vreunul 
dintre oamenii voştri. Aşadar, fiţi mai înţelept, maşter, şi 
spuneţi „da”! 

— Nici nu-mi trece prin minte! Nu vreau să primesc nimic, 
nici chiar viaţa, de la un om care atacă pe la spate pe fraţii 
săi şi îi vinde duşmanului, de la un om care s-a dat drept 
nepotul meu şi apoi ne-a atacat. Sunteţi un ticălos, maşter, 
şi nimic mai mult! 

— 'Ţineţi-vă limba, altfel v-o retez eu cu cuțitul! 

— Dovediţi că sunteţi mai bun decât cred! Daţi-ne armele 
şi după aceea să ne luptăm, trei contra treizeci, dacă aveţi 
curaj! 

— Nu este necesar, maşter, căci vă putem jupui pielea 
după ţeste şi fără luptă. Cât despre cuvântul „ticălos”, nu 
trebuie să ne certăm! Aşadar, scurt şi cuprinzător: primiţi 
propunerea mea sau nu? 

— Nu! 


— Dar voi, ceilalţi doi? 

— Hm, răspunse Dick Hammerdull cu o privire 
dispreţuitoare în ochii lui mici, dacă primim sau nu e 
totuna: voi însă nu veţi primi în nici un caz ceva bun, 
credeţi-mă. Dacă aş avea mâinile libere şi arma în mâini, v- 
ar lua imediat dracul. Nu eşti de aceeaşi părere, Pitt 
Holbers, bătrânule coon? 

— Dacă tu crezi, Dick, că ar fi bine să-l ia dracu', nu am 
absolut nimic împotrivă! răspunse lunganul. 

— Well done! reluă vânătorul, uitându-se încruntat. Atunci, 
redmenii pot să vă prăjească şi să vă ardă cum le va plăcea! 
După aceea se duse din nou lângă indieni, aşezându-se în 
cercul format de ei, pentru a le spune rezultatul 

negocierilor. 

Între timp, la adăpostul tufişului de deasupra râpei, 
începuse o conversaţie încordată. 

— Aşadar, cel care vorbeşte este colonelul vostru? întrebă 
Thieme pe Ben Cunning. 

— Da, sir, unchiul vostru, dacă este adevărul ceea ce mi-aţi 
povestit. 

— Aşa este, puteţi să mă credeţi. Seamănă atât de bine cu 
tata, încât nu mai poate exista nici o îndoială. Dar acum 
când îl văd, este într-o situaţie critică. Ar putea fi ajutaţi, 
Ben? 

— Ascultaţi, sir; dacă voi credeţi că eu îmi voi lăsa 
colonelul în impas, atunci v-aţi făcut o părere proastă 
despre mine. Mă pot bizui pe voi, mes'şurs? 

În vreme ce doi dintre tovarăşi dădeau afirmativ din cap, 
Peter Polter nu se putu abţine să nu-şi spună păsul 

— Mai bine rămân aci şi mor de foame ca o epavă părăsită, 
dacă nu iau între degete pe flăcăul acela care vorbeşte jos 
cu colonelul şi nu îl storcesc ca pe un gândac! Daria mai 
scoateţi odată fotografia din punga voastră, maşter 
detectiv! Focul face destulă lumină şi mă las imediat 
aruncat în cazanul maşinilor dacă omul acela de jos nu are 
exact acelaşi chip ca pe fotografie. 


— Nu am nevoie de fotografie, Peter; el este; l-am 
recunoscut imediat! răspunse Treskow. la mai priviţi încă o 
dată, bine, pe cei doi de jos, maşter Thieme: nu sunt oare 
Mertens şi Woolf? 

— Ei sunt! Nu mai încape îndoială. De data aceasta, nu ne 
vor mai scăpa atât de uşor! 

— Să mai aşteptăm, răspunse Ben Cunning. Colonelul a 
auzit semnalul meu şi ştie că suntem prin apropiere. Dacă 
ar avea mâinile libere, aţi vedea ce ar păţi ticăloşii! 

Un zgomot uşor se auzi lângă el şi statura mlădioasă a 
apaşului se statornici printre ei. 

— Winnetu a auzit greierul şi a recunoscut chipul lui Ben, 
omul fratelui său alb. Winnetu se va strecura în prăpastie 
pentru a dezlega legăturile prietenilor săi. Atunci, fraţii mei 
pot ataca pe vânători şi ogellallahi, pentru ca după aceea să 
poată merge cu Deadly-gun la wigwamul său. 

Aşa neobservat cum venise, tot aşa dispăru. Cei rămaşi sus 
stăteau cu ochii aţintiţi asupra taberei duşmanilor, fiind 
gata în orice clipă de atac. Mertens se ridică din nou şi, 
odată cu el, se ridicară în picioare toţi sălbaticii şi albii. Dar 
înainte de a putea scoate o vorbă, Winnetu, asemeni unei 
stafii întunecate, sări peste ierburile şi tufişurile din 
apropiere, până la prizonieri. Trei tăieturi repezi... şi 
mâinile fură eliberate de legături... Patru împuşcături 
bubuiră de deasupra. şi încă patru. Deadly-gun nu mai avu 
timp să observe ce se mai petrece. Smulsese tomahawkul 
unui indian şi năvălise în mijlocul duşmanilor, descumpăniţi 
de întorsătura lucrurilor. 

— Come on! Pe ei, pe ei! îi răsuna glasul, în vreme ce 
Winnetu tăia adevărate brazde printre ogellallahi. 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, vezi pe flăcăiaşul de colo 
cu puşca mea? strigă Dick Hammerdull triumfător. Vino, 
trebuie să pun din nou mâna pe ea! 

Cei doi nedespărţiţi pătrunseră înainte, până când 
grăsunul îşi recucerise dragul său ciomag de împuşcat. 
Peter Polter, timonierul, se prăbuşise ca o avalanşă asupra 


duşmanilor. Voia să-şi ţină cuvântul. Cu labele sale de urs, 
apucă pe conducător de şold şi de gâtlej, îl ridică şi îl bufni 
în pământ. 

— Bounce, s-a făcut! înainte, oameni, daţi, pocniţi, înfigeţi, 
împuşcaţi, aruncaţi, azvârliţi-i peste bord să se înece faceţi-i 
chisăliţă, ura... ura! se manifestă ca într-o luptă pe mare. 

Duşmanii erau aproape de trei ori superiori ca număr, dar 
ca urmare a surprizei neaşteptatului atac, jumătate dintre 
ei zăceau la pământ. Ca şi în noaptea atacului de la calea 
ferată, tomahawkul lui Deadly-gun deschidea ţestele 
duşmanilor: Winnetu nu rămânea nici el mai prejos, în 
vreme ce sandwichul Dick Hammerdull şi Pitt Holbers 
pustiia în jur. Timonierul se zvârcolea prin văgăună cu o 
furie dezlănţuită. Micul Ben Cunning se instalase la intrarea 
râpii, într-un tufiş, trimițând glonţ după glonţ celor care 
încercau să fugă. Treskow şi Thieme îşi puseseră ochii pe 
Mertens şi Woolf chiar de la începutul luptei. Treskow 
scosese un ghem de curele din buzunar şi făcuse un laţ. 

— Faceţi tot aşa! Îpuşcăturile noastre îi vor năuci. Eu iau 
pe seama mea pe Viconte, iar dumneavoastră pe servitor. 
Înainte de a se gândi la apărare, trebuie să-i imobilizăm cu 
laţurile de gât! 

Planul poliţistului se dovedi bun: după câteva minute, 
vânătorii erau victorioşi. Mertens, care fusese în prealabil 
zdrobit de timonier, zăcea la pământ, legat asemeni lui 
Woolf. Aproape toţi duşmanii erau morţi şi numai un alb şi 
un indian reuşiseră să fugă. 

Deadly-gun nu era omul care să pună întrebări lungi 
despre salvarea sa miraculoasă, căci acum trebuia 
exploatat succesul. 

— Înainte, oameni, pe cai! strigă el. Nu trebuie să pierdem 
timp! Indsmenii au paznici la cai şi trebuie să împrăştiem 
herghelia. Dar nu este nevoie de toţi, aşa că unii pot 
rămâne pe loc. 

Plecă cu o parte dintre oameni. Treskow, Thieme şi 
timonierul rămaseră lângă prizonieri. Situaţia lor nu era 


nicidecum sigură, căci roşii fugiţi puteau să se înapoieze şi 
să se răzbune, trăgând de la distanţă asupra lor. Dar nu se 
întâmplă nimic. Ascultau cu toţi încordaţi, în tăcerea nopţii. 
Nu se auzea nimic suspect. Primul zgomot, care întrerupse 
liniştea lăsată după terminarea luptei, a fost de bun augur. 
Tufişurile fâşâiră, ramuri trosniră şi tovarăşii se înapoiau cu 
caii capturați, după ce lichidaseră pe cei doi paznici. Ben 
Cunning nu uitase nici calul său şi pe cei ai prietenilor. 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, vezi că am pus din nou 
mâna pe bătrâna mea iapă? râse Dick Hammerdull fericit. 

— Hm, dacă tu crezi că o văd, n-am nimic împotrivă, dar, 
by God! Nu a lipsit mult să se termine şi cu tine şi cu ea! 

— Dacă s-a zis sau nu s-a zis, e totuna: aş vrea să ştiu însă 
cine sunt oamenii care, alături de prichindelul de Cunning, 
ne-au... sdeath! Nu este oare îndrăcitul de cârmaci de 
dincolo de ocean care are labe atât de formidabile şi te 
bagă în groază cu câtă băutură toarnă în el? 

— Desigur, eu sunt, bătrână trompetă! Aşadar, tot mai mă 
cunoşti? Am venit din nou cu maşter Treskow şi maşter 
Thieme, deoarece... 

— Maşter Thieme? izbucni Deadly-gun. Ah, Peter Polter! 
Chiar tu eşti! Ce cauţi iar în savană şi ce este cu acest 
maşter Thieme? 

— El este omul, colonele, care a venit cu Treskow pentru a 
vedea pe unchiul său! 

— Acesta...? 

Făcu un pas înapoi, aruncă o privire lungă şi cercetătoare 
asupra nepotului, apoi îi întinse braţele. 

— Este cel adevărat, da! Recunosc acest chip! Henric, 
nepoate, fii bine venit, de mii de ori bine venit! 

Cei doi rămaseră multă vreme privindu-se, iar ceilalţi 
stătură liniştiţi la o parte, până când colonelul îşi aminti de 
primejdia care plutea asupra lor. Îşi reveni apoi curând şi 
acţionă: 

— Nu este aici locul pentru dat frâu inimilor. Să mergem la 
hide-spot, care se află aproape! Acolo vom putea sărbători 


întâlnirea şi salvarea noastră, cum şi să ne lingem rănile! 

Luară caii de căpestre, fiecare cât mai mulţi cu putinţă, 
până nu mai rămase niciunul. Plecară prin întuneric, la 
început printre copaci seculari uriaşi, care îşi împreunau 
crengile formând o boltă încărcată de mister. Ajunseră apoi 
într-un ţinut pietros, presărat cu stânci înfricoşătoare, cu 
poteci labirintice, pe unde s-ar fi rătăcit oricine chiar în 
timpul zilei. În cele din urmă dădură de un pârâiaş şi de 
canion, unul din acele cazane în mijlocul munţilor, care 
forma tabăra tainică a trapperilor şi căutătorilor de aur, 
înfiinţată de colonel. Ardeau destule focuri, în jurul cărora 
se aflau numeroşi westmeni, prieteni la cataramă cu 
Deadly-gun la bine şi la rău... 

CAPITOLUL XI 

„Swallow” şi „L'Horrible” 

Există maladii a căror origine nu se află în activitatea 
nocivă a acelor fiinţe microscopice pe care medicina i-a 
numit microbi, dar care sunt tot atât de primejdioase ca şi 
bolile care circulă de la om la om, devin epidemii şi sunt în 
stare să decimeze populaţii întregi; epidemii, a căror 
origine se află în afara structurii fizice a omului ori în 
evenimentele politice, religioase sau altele asemănătoare, 
de fapt molime care înfierbântă uneori fantezia unei întregi 
naţiuni, care transformă obsesia într-o adevărată patimă şi 
care aduc pe cel atins într-o adevărată stare de nebunie, ce 
nu poate fi vindecată decât cu greu. Asemenea molime au 
bântuit toate epocile şi toate zonele pământului. Aproape 
totdeauna, gândul îmbogăţirii punea în mişcare pe omul 
singur sau o adevărată comunitate. Să ne gândim la 
California! Numărul locuitorilor imigraţi aici era destul de 
mic. Un norocos a descoperit însă că văgăunile şi văile 
acestei limbi de pământ conţin aur. Vestea s-a răspândit cu 
iuţeala fulgerului pe toată suprafaţa pământului. În scurtă 
vreme, regiunea fu invadată de aventurieri din toate ţările, 
care năvăliră aici pentru a deschide porţile tainice ale 
bogăției, unde zăceau imense comori, nebănuite de nimeni. 


Sate de corturi şi de colibe răsăreau pretutindeni cât ai 
bate din palme, apăreau localităţi ca din pământ, iar acolo 
unde se descoperea că există aur, aglomerările acestea 
omeneşti se prefăceau extraordinar de repede în oraşe, 
numărul locuitorilor crescând peste noapte la sute de mii. 

Unul dintre aceste oraşe este San Francisco, păzitorul 
țarii de aur şi al oceanului cel mare. Cel care stă astăzi pe 
cheiul portului acestui oraş şi se uită la forfota oamenilor 
din jur, cel care priveşte străzile largi şi drepte, pieţele 
spaţioase, palatele şi clădirile după zidurile cărora aurul 
este atotputernic în jocuri, schimburi, cumpărări şi vânzări, 
acela numai cu mare greutate s-ar mai putea gândi la 
începuturile sărăcăcioase ale acestui oraş, clădit pe temelii 
formate din metalul strălucitor. 

Şi aşa cum valurile se ridică dincolo, în port, aşa cum 
omenirea pestriță de pe străzi, din pieţe, din clădirile 
publice, se mişcă şi se agită fără încetare, tot aşa se ridică şi 
cad şansele şi sorții oamenilor, tot aşa mingea aceasta, - 
care este omul - este aruncată în slavă şi apoi cade pe 
pământ, în cea mai de jos pătură a omenirii. Cel care ieri 
era stimat şi temut ca milionar, poate că astăzi poartă din 
nou un târnăcop, o sită, o cazma şi e puşcă, făcându-se din 
nou digger - căutător de aur —, încercând să-şi recâştige 
bogăţia pierdută. Aceşti oameni au mai totdeauna o origine 
dubioasă şi nenumărate personalităţi ale comerţului sunt 
demascate, până la sfârşit, ca nişte oameni a căror întreagă 
bogăţie s-a întemeiat pe sorții zarului aruncat în saloon- 
uri... 

Pe ruta de navigaţie de la Acapulco spre San Francisco 
aluneca uşor un vas cu pânze. Era o corabie puternică şi 
zveltă, cu trei catarge, care la proră şi la pupă purta ca 
litere numele „L'Horrible'1. Uniforma echipajului arăta că 
vasul aparţine flotei de război a Statelor Unite, deşi 
numeroase amănunte ale construcţiei şi tachelajului arătau 
că vasul nu fusese construit iniţial pentru această activitate. 


În prezent, comandantul se afla pe puntea de cart şi se 
uita spre vârful catargului, unde se găsea un om cu un 
ochian în mână, cercetând zarea. 

— Ei, James, ai descoperit ceva? întrebă el. 

— Ay, ay, capt'n! Navighează chiar în urma noastră! 
răspunse cel întrebat, arătând cu mâna în direcţia din care 
bătea vântul. 

Spusese comandantului „căpitan”, deşi acesta purta 
semnul de locotenent de marină. Un grad mai mult nu 
poate strica niciodată, mai ales când cel de care este vorba 
îl şi merita. 

— Ce direcţie are? 

— Caută să se încrucişeze cu noi, maşter. Cred că se 
îndreaptă spre Guayquil sau Lima, poate chiar spre 
Valparaiso, pentru că vine mai dinspre vest decât noi. 

— Ce fel de vas este, James? 

— Nu aş putea să spun, sir. Să se mai apropie! 

— Se apropie? 

— Desigur, capt'n! 

— Aproape nu-mi vine să cred, sună răspunsul. Aş fi curios 
să aflu ce vas este cel care ar putea ajunge pe „L'Horrible”! 

— Hm, murmură omul, dându-se jos de pe catarg şi 
întinzând locotenentului ocheanul. Cunosc unul care ar 
reuşi aceasta! 

— Care? 

— Swallow”, sir. 

— Da, acesta da, dar nicidecum altul! Dar cum ar putea să 
se găsească, Swallow” în apele acestea? 

— Nu ştiu, capt'n. Dar vasul din spate nu este un vas de 
pescuit din Boston, ci un clipper. Dacă ar fi mai mare, sar 
vedea de la această depărtare. Şi!Swallow” este un clipper. 

— Well, vom vedea, spuse comandantul, îndreptându-se 
către punte. 

— O pânză la orizont? se interesă timonierul. 

— Da. În spatele nostru. 

— Să coborâm una dintre pânze? 


— Nu este nevoie, răspunse comandantul, uitându-se prin 
ochean. Este o corabie excelentă şi ne va ajunge în curând, 
fără a fi nevoie să coborâm vreo pânză. 

— Pah, sir. Aş vrea s-o văd şi p-asta! 

— Aşa este! răspunse comandantul, cu mândria 
marinărească rănită. Se apropie din ce în ce. Acum trei 
minute, se putea zări doar din vârful catargului; acum îl văd 
de pe bord. 

— Să prindem mai bine vântul în pânze? 

— Nu. Vreau să văd cât îi trebuie să ne ajungă şi să 
navigheze cot la cot cu noi. Dacă este un vas american, mă 
voi bucura; dacă este însă altul, atunci!... Nu trecu mult 
până când vârfurile catargelor şi apoi linia zveltă a corăbiei 
putură fi văzute chiar cu ochiul liber. 

— Este un clipper cu tachelaj de schooner, spuse 
cârmaciul. O corabie cu trei catarge, exact ca,L.'Horrible” al 
nostru. 

— Yes. O admirabilă navă, pe toţi dracii! Ia te uită cum 
navighează cu jumătate de vânt şi cu toate pânzele întinse. 
Se pare că omul care comandă nu se teme de un pumn de 
vânt mai mult decât îi trebuie. A ridicat acum chiar şi pânza 
triunghiulară din vârf, aşa încât schoonerul s-a ridicat la 
pupă şi parcă dansează pe provă! 

— Îndrăzneţ căpitan, sir! Dar dacă ar veni o pală de vânt 
din faţă, clipperul s-ar prăbuşi sigur în mare, tot atât de 
sigur cum mă numesc Perkins! Timonierul e un inconştient! 

— Nu. Nu observi că focele nu sunt legate de catarge şi 
numai prinse uşor de frânghii? La o pală de vânt mai 
puternică, pânzele ar zbura! 

— lată acum că arborează pavilionul. Da, stelele şi dungile. 
Vas american! Parcă înghite literalmente apa. În cinci 
minute va fi lângă noi. * 

— Înghite apa, da, aceasta este expresia exactă pentru o 
asemenea viteză. By God, iată că se văd cele şase ferestre 
pentru tunuri, în cocă, un tun rotativ în turela din faţă şi 


ceva asemănător lângă cârmă. Ei, cârmaciule, recunoşti 
acum această fotografie? 

— Încă nu; dar dacă nu mă înşală ochiul, atunci 
este,Swallow”. L-am vizitat odată în Hobokeri şi am cercetat 
fiecare pânză şi fiecare colţişor al bordului. 

— Cine îl comanda pe atunci? 

— l-am uitat numele, sir. Era un bătrân lup de mare, pe 
jumătate naufragiat, cu un nas roşu care mirosea tot timpul 
a gin şi brandy. Pe cârmaci l-am cunoscut însă bine; se 
numea Peter Polter, era din Europa şi a fost totdeauna un 
om pe care te puteai bizui... Acum vasul este destul de 
aproape pentru a fi recunoscut prin ochean? 

— Da. Este,Swallow”. Cârmeşte trei grade la babord, şi să 
micşorăm viteza. Se pare că vrea să vorbească cu noi. Se 
întoarse pe puntea de cart şi strigă: Hei, băieţi, la vintrele! 

Marinarii se repeziră la pânze. 

— Arboraţi pavilionul! 

Steagul cu stele şi dungi al Uniunii flutură vesel pe catarg. 

— Desfaceţi frânghiile! 

Ordinele fură executate cu precizia unui ornic perfect. 

— Tunar! 

Cel strigat trecu fulgerător lângă tun. 

— Foc! 

Pânzele căzură şi în acelaşi timp trosni bubuitura pe 
deasupra mării. 

— Atenţie timonier! Opreşte vasul! 

Imediat, cârmaciul dădu urmare ordinului şi „L'Horrible” 
se răsuci contra vântului, pentru a aştepta pe „Swallow”. 

Şi de pe bordul acestui vas răsună o bubuitură. Cu o viteză 
extraordinară, vasul se apropia din ce în ce mai mult. Sub 
ciocul superior al bordului, o rândunică din lemn, vopsită 
albastru, îşi întindea aripile, arătând de departe numele 
vasului, care de abia mai târziu se putea vedea pe ambele 
părţi ale prorei. Vântul îi umflă toate pânzele. Aplecat pe o 
parte, încât babordul aproape atingea suprafaţa apei, vasul 
înainta cu siguranţă şi mlădiere demne de numele pe care îl 


purta. Când ajunse lângă „L.'Horrible”, răsună vocea sonoră 
a comandantului. 

— Hallo, pânzele jos! 

Cât ai bate din palme, pânzele căzură, vasul se ridică cu 
prora deasupra apei, se îndreptă spre partea cealaltă, 
oscilă câtva timp şi apoi se ridică sfidător pe valurile 
supuse. 

— Ahoi, ce vas este? întrebă cu mâinile pâlnie la gură 
comandantul de pe „L'Horrible”. 

Ştia destul de bine care este vasul din faţa lui, dar trebuia 
să spună formulele obişnuite asemeni unui ritual. 

— Este „Swallow”, locotenent Walpole din New York. Dar 
voi? 

— Aici „L'Horrible”, locotenent Jenner din Boston, sir! 

— Îmi pare bine, sir. Am să vă dau ceva. Să vin cu şalupa 
sau mai bine să apropii vasul? 

— Încercaţi, dacă aveţi încredere, locotenente! 

— Pan, „Swallow” realizează chiar lucruri mai interesante. 

Trecu înapoi şi făcu un semn oamenilor săi. „Swallow” se 
răsuci uşor, descrise un arc mic şi veni atât de aproape de 
celălalt vas, încât echipajul acestuia apucă odgoanele 
aruncate de pe celălalt vas, o manevră care, pe asemenea 
vânt şi cu asemenea siguranţă, nu putea fi făcută decât de 
oameni curajoşi şi de mare profesionalitate marinărească. 

Când cele două vase se apropiară la câteva lungimi de 
braţ unul de altul, Max Walpole sări pe bordul lui 
„L'Horrible” şi veni lângă locotenentul Jenner. 

— Am misiunea să vă înmânez această telegramă 
pecetluită, sir! spuse celălalt, scuturându-i prieteneşte 
mâna. 

— Ah.! Vreţi să veniţi cu mine în cabină? Să bem un 
păhărel pe bordul lui „L'Horrible”! 

— Nu am vreme, locotenente. Să ne aducă băutura aici! 

Jenner dădu ordinul cuvenit şi deschise plicul. 

— Ştiţi de ce este vorba? întrebă el. 

— Nu, dar pot să-mi închipui. 


— Trebuie să mă înapoiez imediat la San Francisco, de 
unde am plecat. Totodată trebuie să comunic aceasta 
căpitanilor din Frisco. 

— Well. Aţi aflat că Sudul nu s-a ţinut de cuvânt! 

— Am auzit. Probabil că vom avea de furcă. 

— Aşa cred şi eu. Sudul este puternic şi posedă forturi 
inexpugnabile şi bogății destule. Va fi o luptă grea, care va 
cere încordări maxime, pentru ca tot noi să ieşim biruitori. 
Sper să ne revedem, sir, bord la bord, împotriva 
dușmanului! 

— M-aş bucura, maşter, să pot ataca pe inamic alături de 
un vas cum este „Swallow”! încotro aveţi drum? 

— Spre San Francisco, unde voi primi ordine noi. Mai 
înainte însă, trebuie să fac un drum pe ruta către Japonia. 
Farewell, „L'Horrible”! 

— Farewell, „Swallow”! 

Cei doi bărbaţi goliră paharele şi apoi Walpole sări pe 
bordul vasului său. „Swallow” se desprinse de „L'Horrible”, 
îşi desfăşură pânzele pe frânghii, adună tot vântul în vintre 
şi plecă în strigătele de rămas-bun ale ambelor echipaje. Tot 
aşa de repede cum apăruse dinspre orizontul sud-vestic, 
dispăru în orizontul vestic, învăluit de arămiul soarelui care 
apunea. Părea ca o zână ieşită din valurile mării pentru a 
saluta pe marinar, ca apoi să dispară în împărăţia 
misterioasă. Şi „L'Horrible” îşi întinse pânzele, pentru a-şi 
continua cu viteză accelerată drumul. 

Călătoria a mai durat câteva zile, apoi începu să se 
mărească numărul vaselor întâlnite, pentru ca în cele din 
urmă corabia să ancoreze în rada „Reginei Aurului”, aşa 
cum se spune oraşului San Francisco. Ajuns acolo, Jenner 
lăsă grija descurcării cu autorităţile portului pe seama 
timonierului şi plecă la bordul unui cuirasat, al cărui 
căpitan trebuia să primească depeşa dată lui de către 
Walpole. Celelalte vase, pe care ar mai fi vrut să le viziteze, 
pentru a anunţa căpitanii respectivi, se găseau pe mare. 


Căpitanul primi ordinul şi îl conduse pe Jenner în cabină, 
unde începu o conversaţie camaraderească. 

— Veţi mai rămâne câtăva vreme pe loc, spuse către sfârşit 
comandantul monstrului blindat de oţel. Aveţi cunoştinţe în 
oraş? 

— Din nenorocire, nu. Până acum, nu m-am ocupat decât 
de magazinul unde cumpăram şi hotelul unde locuiam. 

— Atunci, să-mi permiteţi a vă pune la dispoziţie 
cunoştinţele mele în ale societăţii... 

— Primit cu bucurie şi plăcere... 

— De exemplu, cunosc o doamnă foarte distinsă, care a 
închiriat un întreg etaj al uneia dintre cele mai bune case 
de aci. Este văduva unui plantator din Martinica, se 
numeşte Madame de Voulettre şi pare că face parte din 
rândul acelor femei care rămân veşnic tinere şi a căror 
vârstă nu poate fi cunoscută niciodată, deoarece cultura, 
spiritul şi amabilitatea ei au puterea să neutralizeze totul. 
Doamna aceasta trăieşte pe picior mare, pare să fie nespus 
de bogată, întâlneşti la ea numai reprezentanţi ai 
aristocrației spiritului, banului şi puterii politice şi este 
foarte atrăgătoare. Deoarece a făcut călătorii pe apă 
posedă cunoştinţe profunde în legătură cu meseria noastră, 
cunoştinţe care ar putea fi invidiate chiar de un bătrân urs 
de mare. 

— Atunci, ard de nerăbdare să o cunosc! 

— Voi avea prilejul să vă fac cunoştinţă chiar astăzi. Sunt 
invitatul său pentru astă-seară. Mergeţi cu mine? 

— Desigur, căpitane! 

— Bine. Vă voi prezenta, dar să fiţi tot atât de degajat ca şi 
când v-aţi găsi pe bordul lui „L'Horrible”. Că veni vorba, 
locotenente, iată un vas admirabil şi vă doresc noroc la 
comandă. Este atât de frumos, de zvelt şi de precis şi totul a 
decurs excepţional, când au fost lăsate pânzele şi aruncată 
ancora. Nu a ajuns în mâinile americanilor de la vreun 
englishman? 


— Da. Mai Înainte, a fost cel mai temut vas dintre 
Groenlanda şi marginea de sud a continentelor. Se poate să 
nu fi auzit de căpitanul Caiman? 

— Am auzit, cum să nu! Poate chiar mai mult decât voi! 
Numai că nu-mi adusei imediat aminte ce este cu numele de 
„Li Horrible”, dar acum m-am luminat. Corabia a fost 
capturată pentru că făcea comerţ cu abanos. Toţi membrii 
echipajului au fost spânzurați de vergelele pânzelor, iar 
căpitanul Caiman... Ei, dar ce s-a întâmplat oare cu el? 

— Nu se găsea pe bord, sau cel puţin aşa s-a spus. De 
atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest pirat. Sau lecţia 
primită i-a prins bine, sau a fost pe bord şi a murit în luptă, 
sau a fost spânzurat, de vergele, la rând cu toţi ceilalţi. 

— Bine ar fi fost, căci merita! Aşadar, astă-seară, la 
doamna de Voulettre! Voi veni să vă iau, locotenente, da? 

— Aş vrea să am eu această onoare... 

— Pshaw, voi veni, pentru a vizita puţin vasul vostru, 
înainte de a pleca spre țărm. 

CAPITOLUL XII. 

Omul cu cicatrice. 

În vremea aceasta, un bărbat se apropia nepăsător de 
chei, ca un om care este absolut stăpân pe timpul lui. De 
statură mijlocie, zvelt dar puternic, era îmbrăcat ca un 
digger care vine dintr-o mină, pentru a se odihni după o 
muncă istovitoare şi să petreacă puţin în oraş. O pălărie cu 
boruri largi şi zdrenţuite îi cădea peste faţă; totuşi, nu 
reuşea să acopere cicatricea mare şi roşcată care îi cresta 
obrazul, de la ureche până aproape de nas. Cine îl vedea se 
retrăgea scârbit de cicatricea aceasta. Bărbatul părea că îşi 
dă destul de bine seama, dar nu se supăra; dimpotrivă, 
rămânea liniştit chiar când cineva îşi exprima, prin vreun 
strigăt, surpriza asupra hidoşeniei sale. 

Acum se opri pe chei şi-şi aruncă ochii în port. 

— Încă un vas ancorat, murmură el. O corabie cu pânze şi, 
după cum se pare, deloc prost construită. Numai dacă... 
Deodată, se opri din monologul său, puse mâna la ochi 


streaşină să vadă mai bine. Sacre nom de Dieu, este... da, 
da, este,L'Horrible”! în sfârşit, în sfârşit îl mai văd încă o 
dată şi... totuşi, este prea departe de țărm, aşa că m-aş 
putea înşela. Trebuie să mă conving! 

Cobori treptele cheiului îndreptându-se spre un loc unde 
se aflau mai multe bărci. Sări într-una. - încotro? îl iscodi 
barcagiul, aşezându-se pe scândura pentru lopătat. 

Clientul arătă cu mâna către port. 

— Să mă plimb! 

— Cât timp? 

— Cât am chef. 

— Puteţi plăti? 

Spunând acestea, barcagiul se uită la clientul său cu o 
privire în care nu se citea deloc încredere. 

— Pot plăti după călătorie cu bani buni şi înainte de 
călătorie cu pumni buni. Aşadar, alege! 

— Hm, hm! mormăi barcagiul, impresionat de fulgerul 
ameninţător care lumina ochii negri ai străinului. Faceţi cu 
cele zece degete ale voastre ce vă place, dar nu vreau să le 
simt pe faţă. Vă pricepeţi la cârmă? O mişcare scurtă din 
cap fu răspunsul. Barca fu dezlegată şi barcagiul îşi căută 
drum printre vasele ancorate, spre a ajunge în largul 
portului. Străinul se pricepea la cârmă şi un cunoscător ar 
fi văzut imediat că are de-a face cu un om de meserie. Nu 
arătă nici pe departe care îi era scopul, căci înconjură 
cuirasatul şi pe „L.'Horrible” conducând apoi barca la locul 
său. Plata pe care o dădu barcagiului fu atât de bogată, cum 
nu era de aşteptat după exteriorul său sărăcăcios. 

— El este, oftă străinul uşurat, în vreme ce se urca din nou 
pe treptele cheiului. Acum, madame de Voulettre trebuie să 
dispară tot atât de repede şi fără urmă cum a dispărut mai 
de mult Miss Admiral. Să mă duc la tavernă! Străinul îşi 
îndreptă paşii către o mahala sordidă a oraşului, unde îşi 
trăiau viaţa mizerabilă tot felul de nevoiaşi şi oameni certaţi 
cu justiţia. Trecu printr-un adevărat labirint de uliţi şi 
ulicioare, pe unde casele meritau cu greu acest nume. 


Maidanele din jur reprezentau un teren bun pentru cei care 
voiau să atace la drumul mare oamenii, iar colibele, barăcile 
şi corturile aduceau cu o şatră de ţigani. Nu păreau să facă 
parte dintr-un oraş, unde mâna puternică a unei poliţii se 
simţea, sau trebuia să se simtă pretutindeni. În sfârşit, 
necunoscutul se opri în faţa unui fel de magazie de 
scânduri, pe uşa căreia era scris cu cretă: „laverne of fine 
brandy”. Înaintea şi în urma acestei firme era desenată cu 
tăciune câte o sticlă de rachiu. Intră în tavernă. 

Sala era plină de clienţi, care se vedea de departe că nu 
fac parte din societatea bună, nu ar fi meritat numele de 
gentleman-like. Un miros de sudoare, rachiu şi tutun îţi tăia 
respiraţia. Larma de aici părea făcută de nişte flămânde 
fiare zădărite de dresori. 

Omul cu cicatrice nu era impresionat de toate acestea. Se 
îndreptă spre tejghea şi-i aruncă cârciumarului: 

— A venit Tom lunganul, maşter? 

Cel întrebat îl cercetă puţin, răspunzându-i nu prea 
prietenos: 

— De ce? 

— Am de vorbit cu el. 

— Cine este Tom lunganul? 

— Pshaw! Să nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea! Cunosc pe 
omul acesta tot atât de bine ca dumneata. Am întâlnire cu el 
aici. 

— Cine eşti? 

— Ce dracu te interesează? N-am actul de naştere în 
coburul pistolului. 

— Hoho, dacă începi aşa, atunci te adresezi la pereţi. Nu 
vei primi nici un răspuns. Mai mult, te poţi alege cu un 
pumn în falcă şi să pleci pe-aci încolo! 

— Despre asta am mai putea sta de vorbă. Ţin să-ţi spun 
totuşi că Tom lunganul o să te chelfănească dacă nu-mi 
înlesneşti să pot vorbi cu el. 

— Aşa stă cazul? Atunci să vedem dacă eşti unul de-ai 
noştri! Ascultă, sir: dacă într-adevăr ţi-a dat întâlnire aici, 


trebuie să-ţi fi spus şi o vorbuliţă, fără de care nu se poate 
ajunge la el. 

— Mi-a spus. 

Străinul se aplecă peste tejghea şi rosti slab câteva silabe. 
Tejghetarul dădu din cap, în semn că este aşa. 

— Ai dreptate! Tom încă nu a venit. Cam pe vremea 
aceasta, poliţia face câte o razie, căutând să vadă cu ce se 
mai îndeletnicesc clienţii mei. Odată ce pleacă poliţia, în 
cinci minute este aici. Luaţi loc! 

— Nu aici, jupâne. Tom mi-a spus că aici există o cameră 
retrasă, unde nu poate pătrunde mutra oricui. 

— Există, dar tocmai că acolo nu poate intra oricine. 

— Dar cine poate ajunge acolo? 

— Ca să fiu drept, nu cineva cu o moacă atât de păcătoasă 
ca cea de sub pălăria-ţi. 

— Cred că nu am un aspect atât de prăpădit pe cât ţi se 
pare! scoase agale o bucată de aur punând-o sub privirile 
lacome şi prostite ale cârciumarului. 

— Bun! Pare că dracul nu este chiar atât de negru pe cât 
s-ar crede. Vrei să bei ceva, îţi arde desigur pipota. 

— O sticlă cu vin. 

— Vin? Eşti nebun? Ce să fac aici cu clăteala asta de 
pahare? Ia o sticlă de brandy, aşa este obiceiul aici. 

Acum, iată sticla şi aşază-te la masa din spatele sobei. 
Chiar lângă ea se află o uşă, care nu se vede din sală. Eu o 
voi deschide. Asigură-te că nu te vede nimeni şi, strecoară- 
te dincolo. 

— Aşa voi face. 

— Acum nu este nimeni în odaia aceea, dar vor veni în 
curând oaspeţi pe care te sfătuiesc să nu-i plictiseşti. Sunt 
iuți la mânie şi folosesc repede cuțitul. Cât despre licoare, ia 
şi nişte sodă, vezi că fumegă pe gât. Lucrurile se petrecură 
aşa cum se stabilise şi străinul se găsi în camera ascunsă. 
Erau acolo numai două mese şi zece scaune, toate 
neocupate. Dar, aşa cum spusese cârciumarul, veniră în 
curând oaspeţi, unul după altul, la mici intervale, luând loc 


într-un mod care arăta că sunt obişnuiţi să se întâlnească în 
acel loc. Se uitară la străin cu priviri scurte, pentru ca apoi 
să nu-i mai dea atenţie. Conversaţia începută era dusă pe 
şoptite şi nu se sinchiseau de prezenţa lui. Cei veniţi păreau 
să fie marinari sau, cel puţin, aşa reieşea din vorbele lor. 
Conversaţia ajunse repede la vasele aflate în rada portului. 
— Aţi aflat că „L'Horrible” a ancorat? întrebă unul. - 
„Li Horrible”, fostul vas pirat? 

— Da. Acum este comandat de locotenentul Jenner. Un vas 
admirabil, incomparabil ca armătură şi construcţie; 
căpitanul Caiman a dovedit deseori cât de superior este. 

— Păcat de omul ăsta că a trebuit să atârne în ştreang! 

— Păcat! Se pricepea la toate şi a făcut mult bine 
oamenilor săi. 

— Poate că el mai puţin, dar se pare că avea un admirabil 
maestru pentru pânze, care era adevăratul comandant. 

— Am auzit şi eu. Se spune că nu era bărbat, ci o femeie, 
necuratul în persoană. Cred bucuros, căci dacă diavolul 
vrea să petreacă, se transformă într-o fetişcană. 

— Într-adevăr, spuse un al treilea. Se pare că era o 
fetişcană şi i se spunea Miss Admiral. De altfel, ca să fiu 
cinstit, eu ştiu cu siguranţă că aşa a fost. Fata era copilul 
unui bătrân lup de mare, care o luase cu el în toate 
călătoriile. În felul acesta, fetişcana a crescut ca un 
adevărat băiat, a învăţat meseria marinărească şi se 
pricepea mai bine decât mulţi căpitani cu experienţă cum 
să conducă o corabie. Se ştie că au existat asemenea 
fetişcane şi că vor mai exista. Şi cine vrea să cunoască mai 
multe nu are decât să-l întrebe pe Tom-lunganul. Ticălosul 
ăsta a navigat pe vremuri cu căpitanul Caiman şi cunoaşte 
bine pe „L.'Horrible”. 

— Se poate. Dacă aşa este, nu am de ce să-l condamn; căci 
viaţa de câine de pe corabia de comerţ nu se aseamănă cu 
viaţa vie de pe un vas de pirați. Nu vreau să spun mai 
multe, dar ştiţi toţi la ce mă gândesc! 


— Ohoho! Dă-i drumul! Sau, dacă ţi-e frică, să-ţi zic eu: 
dacă mai trăieşte căpitanul Caiman şi dacă va pune mâna 
pe „L'Horrible”, merge oricine cu el pe bord. Vă spun asta 
la toţi şi cred că sunteţi la o vorbă cu mine! În clipa aceea, 
se deschise uşa şi intră un om înalt, puţin adus de spate, pe 
care îl salutară mai toţi de faţă. 

— 'Tom-lunganul! Vino încoace, bătrânule swalker. 
Ancorează pe scaunul ăsta. Vorbeam tocmai de tine. 

— Da, de tine şi de „L'Horrible”! confirmă un altul. 

— Lăsaţi pe „L'Horrible” să se odihnească pe valuri în 
port, vidre năpârlite, se aşeză acesta pe un scaun, aruncând 
o privire furişă către omul cu cicatrice. Ce vă mai 
interesează vasul acesta? 

— Nu ne priveşte pe noi, cât mai mult pe-tine. Vorbeam 
între noi că tu îl cunoşti mai bine; oare nu te-ai plimbat 
odată pe scândurile lui? 

— Nu spun nici da şi nici nu, dar lucrul e posibil. Există 
multe vase frumoase pe care a trăit Iom şi cine ar avea 
ceva împotrivă dacă printre acestea a fost şi „L'Horrible”? 

— Nimeni. Dar ia spune, este adevărat că maestrul 
pânzelor de pe acest vas de pirați era o femeie? 

— După câte am auzit, da. 

— Hm, atunci trebuie să fi fost o foarte proastă 
administraţie pe corabie. 

— De ce? 

— Ei, când o femeiuşcă comandă un vas, nu aş vrea să fiu 
la faţa locului. Cred că tocmai împrejurarea asta a făcut ca 
„LHorrible” să fie capturat. 

— Chiar aşa credeţi? se auzi glasul înăbuşit al străinului cu 
cicatrice. 

— Da, aşa cred. Aveţi ceva împotrivă? 

— Nu te interesează. Vreau doar să ştiu dacă chiar aşa 
credeţi! 

— Nu mă interesează? Când un străin se amestecă în ceea 
ce spun eu, cum să nu mă intereseze? ine-ţi strânsă limba 
cu dinţii, căci altfel ţi-o retez eu cu cuțitul. 


— Nu prea cred! 

— Ce... cum? 

Dintr-o săritură, marinarul se găsi în faţa omului cu o 
palmă mai scund decât el şi se pregătea să-i dea o lovitură, 
care cu siguranţă că nu ar fi fost o mângâiere. Dar cel 
ameninţat îl apucă în braţe, îl ridică şi îl trânti cu putere pe 
duşumea. Marinarul de abia mai putu să se ridice. Sări un 
altul pentru a răzbuna înfrângerea tovarăşului lor, dar avu 
aceeaşi soartă: cu o mlădiere de adevărată pisică, 
adversarul i se strecură printre braţele întinse, îl apucă de 
picioare şi îl rostogoli la pământ. Un al treilea voia să vină la 
rând, când 'Tom-lunganul interveni. 

— Stai! strigă el, apucându-l de braţ şi oprindu-l. Nu face o 
asemenea prostie, bătrâne, căci cel din faţa noastră nu se 
teme nici de zece ca tine! 

— Aş vrea să văd. 

— Încearcă, dacă nu crezi, dar sper că datorezi respect 
unui ofiţer de pe,L'Horrible”! 

Ceilalţi doi, care se ridicaseră între timp de pe podea, 
pregătindu-se să atace iar, se opriră la auzul acestor vorbe. 

— Ofiţer înainte sau acum? 

— Înainte, fireşte. Nu cumva credeţi că un papă-Lapte de 
ofiţeraş s-ar aventura în chilia noastră cu gust de mormânt. 

— Este adevărat? 

Omul cu cicatrice dădu din cap încet în semn că aşa este: 

— Se pare că este adevărat. Tom-lunganul mă cunoaşte 
ceva mai demult, căci am hoinărit pe acelaşi bord multă 
vreme şi am dat destule lovituri împreună. 

— Oh, atunci este altceva! Dacă aşa stă cazul, atunci « 
sunteţi binevenit. Ne ţinem pumnii acasă. 

— Pshaw! exclamă străinul. De pumnii voştri puţin îmi 
pasă. Cred că nu aveţi nimic împotrivă dacă-mi arunc 
ancora la masa voastră. 

— Cu plăcere. Cearta nu a început de la noi, ci de la 
dumneata. Ca străin, nu trebuia să te amesteci în vorbă! 


— Poate aveţi dreptate. Am obiceiul să pun oamenii la 
încercare înainte de a-i angaja şi a bate laba cu ei. 

— Oamenii? spuse unul. 

— Încercare? exclamă altul. 

— Angajare? întrebă şi un al treilea. 

— Aşa este. Nu aţi spus mai înainte că aţi avea poftă să 
lucraţi pe „L'Horrible”? 

— A fost o vorbă proastă aruncată în vânt. Aţi remarcat 
condiţia: dacă ar trăi căpitanul Caiman şi el ar comanda 
vasul... 

— Ştiţi cu siguranţă că este mort? 

— Pe toţi dracii! Vreţi cumva să spuneţi că mai trăieşte? 

— Trăieşte. Puteţi să mă credeţi! 

— Tunete şi fulgere! Dar unde se ascunde? 

— Asta nu vă priveşte. 

— În orice caz, nu se ascunde pe „L'Horrible”. 

— Nu. Aici aveţi dreptate. Dar... hm, dacă ar veni înapoi? 

— Să vină înapoi? Holla sir, asta ar fi ceva interesant. Ar fi 
o lovitură ce nu s-a văzut pentru el. 

— Şi din partea voastră! 

— Din partea noastră? Cum aşa? 

— Pentru că şi voi veţi fi alături de el, dacă vreţi? sosi 
răspunsul. 

— Ce vreţi să spuneţi, maşter? 

— Vreau să zic că oamenii pe care 'Tom-lunganul îi 
numeşte prietenii săi sunt demni de încredere. Am dreptate 
sau nu? 

— Pe toţi dracii, aveţi dreptate! Mergem acolo unde se 
câştigă un ban. Tom ne poate recomanda! 

— S-a şi făcut! răspunse cel pomenit. Acest sir vă cunoaşte 
la fel ca mine şi l-am chemat aci pentru a vă vedea şi a vorbi 
cu voi. O să vă spun şi o ultimă noutate... 

— Anume? 

— Eu voi fi timonier pe „L'Horrible”. 

— Timonier? Vrei să ne părăseşti? 

— Nici gând! Puteţi şi voi găsi un loc bun, dacă doriţi. 


— Dacă vrem! Dar vasul aparţine acum uniformelor' 
albastre! 

— Acum da, dar nu pentru multă vreme! 

— Cum aşa? 

Tom se întinse peste masă şi şopti: 

— Pentru că îl vom lua noi. 

— Tunete şi fulgere! iată o lovitură cum n-a mai fost. S-ar 
vorbi în toate Statele Uniunii şi în toată lumea! 

— Vă este teamă? 

— Teamă? Pshaw! Ce ne-ar costa? Cu „L'Horrible” sub 
picioare, nu ne temem de nimeni pe lume... 

— Da, şi aţi putea să duceţi o viaţă ca marele Mongol, sau 
cum îi spune tipului ăsta, care are atât de mulţi dolari, încât 
ar umple oceanul dacă i-ar veni odată pofta să-i arunce în 
apă. Nu depinde decât de voi ca să vă îmbogăţiţi. 

— De noi? Spune mai departe, sir! 

Omul cu cicatrice băgă mâna în buzunar, scoase o pungă 
plină, luă câteva bancnote şi dădu câte una fiecăruia dintre 
marinari. 

— Primiţi cearşafurile acestea? întrebă el. 

— Nu suntem atât de proşti să le refuzăm! Dar ce trebuie 
să facem pentru ele? 

— Nimic. Vi le dăruiesc. Dacă sunteţi însă oamenii la care 
mă aştept, atunci mâine sau poimâine veţi putea avea de 
câte cinci ori pe atât! 

— Cum? 

— Vreţi să facem împreună o excursie în port? 

— De ce nu? 

— Şi să vizităm niţeluş uniformele albastre? 

— Mai încape vorbă? 

— Cu acest prilej, vor avea loc câte va lovituri şi 
împunsături de cuţit! 

— Nu face nimic! 

— Bineînţeles că după aceea ne statornicim pe vas! 

— Se înţelege! Dar cine ne va comanda? 

— Cine altul decât căpitanul Caiman? 


— Atunci trăieşte într-adevăr? 

— Trăieşte şi vă veţi împăca bine cu el, dacă vă faceţi 
datoria. 

— Sir, puteţi conta pe noi! 

— Bun! Atunci, ascultați ce am să vă spun! 

Toţi se strânseră în jur, aşteptând cu răsuflările tăiate. 

— Vă cumpăraţi haine mai bune, căci aşa cum arătaţi nu 
trebuie să vă vadă nimeni! 

— Se face, sir. 

— Diseară, nu veţi pleca, ci veţi rămâne aci, unde voi veni 
eu, sau un trimis al meu! 

— Cu plăcere, căci afară prea ne adulmecă afurisiţii de 
copoi. 

— Imediat am să trimit după voi, veniţi cu Iom la... la... la 
locuinţa doamnei de Voulettre. 

— Pe toţi dracii! Dar aceasta este o lady distinsă şi bogată. 
Ce să căutăm noi acolo? 

— Îi veţi cunoaşte pe ofiţerii de pe „L'Horrible”. 

— Ah! 

— Vă veţi angaja pe vas şi veţi fi recomandaţi 
comandantului. 

— Tunete şi fulgere... Chiar doamna aceea distinsă ne va 
recomanda?... Sir, nu sunteţi în toate minţile! 

— Cred că da! Stai să mai beau puţin sifon, că mi-a luat 
gura foc. Blestemată tărie mai beţi şi voi aici! Marinarii se 
uitară unul la altul, pe jumătate neîncrezători, pe jumătate 
uimiţi. 

— Atunci o cunoaşteţi puţin pe acea lady? 

— Probabil. În orice caz, veţi fi angajaţi şi veţi merge 
imediat pe bord. 

— Aşa cum porunciţi, sir. 

— Va fi totul pus la punct ca ofiţerii şi subalternii să 
coboare pe uscat. Căpitanul Caiman se va prezenta atunci 
cu oamenii săi şi... Ei, dar restul nu mă mai priveşte; sunt 
doar agent-ul lui. Ceea ce trebuie să mai ştiţi vă va spune 
chiar Iom. 


Oamenii dădură din cap, în semn că au înţeles. Planul 
presupusului agent le dăduse mult de gândit, aşa că acum 
tăceau şi reflectau. Omul cu cicatricea continuă: 

— Şi încă ceva: Tom este timonier şi, de-acum înainte, 
trebuie să-l ascultați orbeşte, m-aţi înţeles? 

— Yes, sir! 

— Dacă sunteţi tăcuţi şi credincioşi, vă puteţi bizui pe 
bunătatea căpitanului; dar la cel mai mic semn de trădare, 
sunteţi pierduţi. Aşadar, fiţi atenţi! 

— Nici o grijă! Ştim ce ne aşteaptă; de multă vreme aveam 
dorinţa să ajungem în postul ce ni se oferă acum. Şi, odată 
ce dorinţa ne-a fost împlinită, vom face în aşa fel, încât să 
nu ne terfelim fericirea în noroi... 

— Iată încă ceva bani pentru băutură. Eu trebuie să plec. 
La revedere, domnilor! 

În vreme ce ceilalţi se ridicară în picioare în semn de 
respect, străinul întinse mâna lui Iom şi dispăru pe uşă. 

— Pe toţi dracii, straşnic om! remarcă unul. 

— Şi ceea ce este mai interesant e că are pumnul atât de 
MIC, interveni un altul. Nu pare, dar este un adevărat 
diavol, deşi nu prea o duce la băutură... 

— Staţi jos! le porunci Tom. Mai am câte ceva să vă spun. 

Bărbaţii se aşezară iarăşi la masă şi începură să asculte la 
cele spuse de tovarăşul lor. Acesta era un marinar 
experimentat şi îndrăzneţ şi se pricepu să-i convingă că, 
mai ales acum în timpul războiului între Statele de Nord şi 
cele de Sud, se poate face piraterie pe scară mare şi, în 
afară de piraterie, pot fi făcute destule alte afaceri pe un 
vas bun... 

CAPITOLUL XIII Doamna Voulettre. 

Apartamentele doamnei de Voulettre erau luminate a 
giorno în seara aceea. Doamna avea o mulţime de invitaţi. 
În salonul de primire, se dansa în acordurile unui pian. Pe 
mesele aşezate pretutindeni, se aflau cele mai gustoase 
delicatese şi băuturi; domnii mai în vârstă se retrăseseră 
într-o cameră alăturată, unde se vorbea de toate şi 


începuse „un joc mic”, În care dolarii erau aruncaţi cu 
sutele, câştigul şi pierderea alternând. Oricine putea 
observa că, dintre toate doamnele aflate acolo, coroana 
frumuseţii era purtată de stăpâna casei. Ghicea dorinţa 
fiecăruia, astfel că toţi invitaţii erau cuceriţi de atenţiile 
sale. Acum, se odihnea pe un divan de mătase, într-o 
atitudine de lenevie, făcându-şi vânt cu evantaiul împodobit 
cu perle. Ochii săi întunecaţi erau aţintiţi cu o simpatie 
ostentativă asupra locotenentului de marină Jenner, care îi 
fusese recomandat de comandantul celui mai puternic vas 
de război din port. 

— Aţi venit tocmai pe la Capul Horn, locotenente? se auzi 
glasul moale, catifelat. 

— Nu direct. Am încrucişat în faţa peninsulei. 

— lată ceva plictisitor, nu-i aşa? Probabil că nici nu aţi avut 
timp să vizitaţi casele cu femei din port. 

— Din nenorocire, aşa a fost. Serviciul pe mare este strict. 

— Ştiţi, locotenente, că eu mă simt totuşi foarte atrasă de 
viaţa de mare? 

— Oh! Este drept că marea are totdeauna ceva atrăgător 
chiar pentru doamne; dar marinăria propriu-zisă este ceva 
plicticos şi... primejdios, pentru o doamnă... 

— Nu este chiar aşa! îl contrazise amfitrioana. Nu orice 
doamnă se teme de primejdie, după cum nu orice domn 
este un Paris ori un Hercule. Patria mea este o insulă, 
înconjurată de mare. Am numeroase rude acolo, am 
călătorit de multe ori încoace şi încolo, am fost în 
nenumărate rânduri la New York şi Boston şi am vizitat 
chiar Capul Bunei Speranţe, toate acestea contribuind la 
dragostea mea pentru mare, dragoste pe care o aveam încă 
din copilărie. Chiar ştiinţa nautică, această ştiinţă aridă, 
această ştiinţă atât de seacă şi de grea pentru cei 
nepregătiţi, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, m-a 
pasionat, i-am dăruit mult timp din viaţa mea şi, dacă vreţi 
să mergeţi în biroul meu, vă pot arăta cea mai concludentă 
dovadă că cele spuse de mine sunt şi adevărate. 


— Pentru un asemenea sanctuar, poate că piciorul meu 
este desigur, profan! 


— Nu aveţi nici o grijă! Aici, în casa aceasta, ducem toţi o 
viaţă plină de minciuni convenţionale şi reguli de societate, 
aşa că oaspeţii mei nu vor socoti că fac o greşeală dacă vă 
cer să-mi oferiţi braţul! Doamna îşi lăsă lasciv braţul pe 
dreapta locotenentului şi trecură astfel prin mai multe 
camere, până ajunseră într-o sală, care nu merita numele 
de „birou”. Pro-priu-zis, era o săliţă destul de mică dar 
mobilată cu mult rafinament. Doamna se îndreptă către un 
dulăpior frumos, deschise un sertar şi scoase la iveală o 
întreagă colecţie de hărţi maritime dintre cele mai exacte 
care existau pe vremea aceea. Celelalte sertare erau pline 
cu instrumentele necesare conducerii unui vas. Jenner nu-şi 
putu ascunde uimirea faţă de această neaşteptată comoară. 

— Trebuie să spun, madame, că în cabina mea nu există 
hărţi şi instrumente mai bune! 

— Se poate. Obişnuiesc să nu păstrez nimic ce nu este de 
prima calitate. 

— Aceste instrumente sunt desigur pentru studiu şi nu vor 
fi folosite în practică, decât atunci când studiul a fost făcut 
la cel mai mic amănunt. 

— Şi credeţi că o doamnă nu poate studia atât? 

— Nu am întâlnit încă nici o femeie capabilă să-mi poată 
dovedi aceasta. 

— Atunci, sunt gata să răspund la un examen! 

Ochii săi se uitau veseli la bărbatul din faţa sa. Cineva, 
care ar fi observat-o atent, ar fi putut vedea însă pe 
trăsăturile chipului său un zâmbet de ironie. 

— Examen? râse locotenentul. Cine ar îndrăzni să vă 
tulbure liniştea cu întrebări seci? Pe bordul vasului meu, m- 
aş simţi mai la larg. 

— L'Horrible” este un vas admirabil, sir, cel mai bun pe 
care îl cunosc până acum; ştiţi însă că ar trebui să vă urăsc 
din pricina lui? 

— Să mă urâţi? De ce? 

— Pentru că pe el am trăit cele mai amare şi mai 
îngrozitoare clipe din viaţa mea. 


— Aţi fost pe „L'Horrible”? întrebă el, uimit. 

— Da. Cunoaşteţi povestea acestui renumit sau, mai bine 
zis, temut vas? 

— Destul de bine. 

— Aţi auzit şi despre o doamnă care se găsea pe bord când 
vasul a fost cucerit? 

— Desigur. 

— Doamna aceea plecase cu un vas de comerţ către 
colonia Capului când vasul a căzut în mâinile căpitanului 
Caiman. 

— Aşa este. 

— Ei bine, doamna aceea sunt eu! 

— Dumneavoastră? Ce întâlnire! Trebuie să-mi povestiţi 
mai târziu totul despre această aventură atât de 
interesantă. 

— Pot să-mi exprim o dorinţă, sir? 

— Vai de mine, doamnă! 

— Aş vrea să văd pe „L'Horrible”, aş vrea să mai mă urc o 
dată pe bordul lui, pentru a mai vedea locurile în care am 
pătimit atât! 

— La dispoziţia dumneavoastră! răspunse el, bucuros că 
va putea să conducă în mica sa împărăție pe această 
frumoasă doamnă. 

— Când? 

— Când porunciţi! 

— Atunci mâine, sir, mâine înainte de amiază! 

— Încântat, foarte încântat, madame. Piciorul 
dumneavoastră va sfinţi vasul care acum este locuinţa mea 
şi care altădată a fost un izvor de neplăceri pentru 
dumneavoastră! 

— Totodată, vom folosi şi prilejul de a mă supune la un 
examen de navigaţie, zâmbi doamna. Dar, locotenente, 
doresc ca vizita mea să nu vă aducă nici o neplăcere. Nu 
sunt nici amiral şi nici comandor, aşa că nu am nici cel mai 
mic drept să fac o asemenea vizită! 


— Nici o grijă, madame! Chiar dacă aş vrea şi mi-ar fi 
permis să pregătesc o paradă pe „L'Horrible” pentru 
primirea dumneavoastră, m-aş lovi de o mulţime de 
greutăţi, pentru că chiar mâine dimineaţă mă părăsesc 
câţiva dintre oamenii mei, aşa că trebuie să caut alţii, 
pentru a nu rămâne cu echipajul descompletat. 

— Ah! Să vă fac un serviciu în chestiunea aceasta, sir? 

— Aş primi cu cea mai mare mulţumire o asemenea atenţie 
din partea dumneavoastră! 

— Oh, nu! Tot eu ar trebui să mulţumesc! Observaţia 
dumneavoastră mi-a amintit de câţiva bravi marinari care 
au fost în serviciul meu şi care ar dori să se angajeze pe un 
vas bun. Sunt toţi lupi de mare şi garantez pentru ei. Pot să 
vi-i recomand? 

— Recomandarea dumneavoastră îmi este de-ajuns. 

— Locuiesc în apropiere. Îi voi chema în antreu, ca să-i 
puteţi vedea. 

— Bunătatea dumneavoastră, miss, mă copleşeşte. Sunt 
convins că protejaţii dumneavoastră îmi vor da satisfacţie 
deplină. 

— Vă mulţumesc! Acum, permiteţi-mi să dau ordinele 
necesare! 

După aceea, cei doi se înapoiară în saloane. Jenner era 
vrăjit de drăgălăşenia doamnei, care îi arăta atâta 
prietenie. El, marinarul simplu, fără experienţă la femei, se 
simţea mândru. Când fu anunţat că viitorii săi marinari îl 
aşteaptă în antreu, el se duse în întâmpinarea lor, la braţ cu 
amfitrioana. Puse câteva întrebări lui Tom - căci acesta cu 
prietenii săi din tavernă erau marinari recomandaţi 
locotenentului, - după aceea le dădu nişte bani ca acont şi 
le porunci ca a doua zi să se prezinte la bordul lui 
„L'Horrible”. 

— Ei, locotenente! îl întrebă căpitanul cuirasatului mai 
târziu, când plecară de la doamna de Voulettre. Cum vă 
pare madame? 


— Excepţională femeie, răspunse Jenner. Vrea să viziteze 
„L'Horrible”. 

— Da? Şi când? 

— Chiar mâine dimineaţă. 

— Îţi doresc noroc, locotenente. Să vin şi eu? 

— Să vă invit, căpitane? 

— Nu, nu, răspunse acesta, râzând. Aş fi un camarad 
foarte inoportun şi nu doresc să vă stric plăcerea, dar 
numai cu o condiţie: mă vizitaţi împreună pentru un sfert 
de oră! 

— Ne-am înţeles! 

— Top? 

— Top! 

Cei doi ofiţeri se urcară apoi în barca acostată la țărm, 
care îi duse la vasele respective. 

XX 

A doua zi dimineaţă, activitatea pe „L'Horrible” era mai vie 
ca de obicei. Echipajul fusese anunţat că o doamnă din 
înalta societate dorea să viziteze vasul. Ordinea şi 
curăţenia, care sunt lucrurile obişnuite pe un vas de război, 
făceau ca pregătirile să nu fie atât de grele, dar toată lumea 
era ocupată, deoarece Jenner îşi supuse vasul unei 
examinări atente, ordonând să mai fie frecată podeaua sau 
alămurile ici şi colo, să se mai facă un anumit aranjament la 
vintrele şi nenumărate alte nimicuri, pentru ca locuinţa sa 
să pară cât mai plăcută. De-abia terminase această 
activitate, când marinarii angajaţi seara trecută îşi făcură 
apariţia pe bord şi i se prezentară. Locotenentul îi primi, le 
arătă cabinele şi apoi nu se mai interesă de ei, lăsând ca 
timonierul să se ocupe de identificarea lor şi înscrierea în 
registre. 

Mai târziu, când apăru şi doamna de Voulettre, Jenner o 
primi cu cea mai mare atenţie. 

— Admirabil vas! spuse doamna, după ce termină vizitarea 
întregii corăbii şi se opri sub cortul aranjat pe bord de 
căpitan şi unde bucătarul îi aştepta cu tot felul de bunătăţi. 


Trebuie să mărturisesc, sir, că vasul s-a schimbat mult în 
bine. 'Tachelajul este acum excelent, astfel încât sunt de 
părere că a câştigat mult în viteză de când se află în 
serviciul marinei Statelor Unite. 

— Nu cunosc numărul nodurilor pe care le avea înainte, 
dar sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. 

Administraţia marinei Statelor Unite posedă destui oameni 
pricepuţi şi destule mijloace pentru a face ca un vas să fie 
cât mai eficient. 

— Am impresia că „L'Horrible” s-ar putea lua la întrecere 
cu orice altă corabie, fără teamă de a fi învins. 

— Şi în această privinţă sunt de acord, cu o excepţie, o 
singură excepţie. 

— Există vreun vas mai rapid? 

— Da. 

— Şi care anume? 

— Swallow”, comandat de locotenentul Walpole. 

— Swallow”? Mi se pare că am mai auzit de el. Ce fel de 
vas este? 

— Este un clipper cu tachelaj de schooner. 

— Unde se află în prezent? 

— Cu telegrame, pentru alte vase din larg. L-am întâlnit la 
sud de aci, unde am primit şi eu o asemenea depeşă. Acum 
încrucişează pe ruta către Japonia, dar va ancora în curând 
aci. 

— Aş vrea să văd acest vas excepţional! 

— Poate că dorinţa dumneavoastră se va împlini în curând. 
Vă rog însă să luaţi şi din bunătăţile acestea, care sunt 
departe de cele oferite de dumneavoastră. Bucătarul unui 
vas de război se pricepe rareori la mâncăruri demne de o 
doamnă. 

— Dar o doamnă se pricepe totdeauna să facă mâncăruri 
bune pentru nişte marinari bravi. Îmi daţi voie să vă mai fac 
o invitaţie, domnule locotenent? 

— Indiferent de ce este vorba, accept dinainte. 


— Vă aştept cu placere pe dumneavoastră şi subalternii 
dumneavoastră astă-seară la mine. 

— Atât cât ne va permite serviciul, da. 

— Vă mulţumesc. Va fi o masă entre nous, în cadrul căreia 
mă voi strădui să răspund cât mai bine primirii prieteneşti 
de care m-am bucurat la dumneavoastră. 

— O asemenea primire este asigurată pretutindeni 
doamnei de Voulettre. De exemplu, am misiunea să vă 
exprim invitaţia de a vizita cuirasatul de alături, vizită care 
va dura doar puţin timp, pentru a nu vă plictisi. Căpitanul 
sar simţi onorat de o asemenea atenţie. 

— Primesc, dar numai cu o condiţie. 

— Care, madame? 

— Să mă însoţiţi dumneavoastră. 

— Primesc cu plăcere, şi din toată inima, doamnă! După ce 
mâncară ceva, locotenentul şi doamna de Voulettre se 
îndreptară spre cuirasat. Nevinovatul ofiţer nu bănuia nici 
pe departe adevăratul motiv al acestei vizite. Tot atât de 
puţin ştia şi că marinarii pe care îi adusese pe bord în urma 
recomandării doamnei aveau în gând lucruri necurate. l-ar 
fi părut absolut imposibil dacă i-ar fi spus cineva că doamna 
de Voulettre este aceeaşi persoană cu omul cu cicatrice, 
care se plimbase ieri pe chei şi apoi tocmise pe aceşti 
oameni şi mai ales că doamna de Voulettire nu era altcineva 
decât temuta Miss Admiral, de care nu se mai ştia nimic de 
multă vreme. 

CAPITOLUL XIV. 

Dick şi Pitt în pericol. 

Vânturile furioase, care aleargă zăbăuce peste savană, se 
izbesc de zidurile stâncoase ale munţilor şi apoi... se 
odihnesc. Norii, care merg maiestuoşi prin văzduh sau, 
ferfeniţaţi de uragane, dansează ca nişte fantome 
înnebunite în sus şi în jos pe cer, îşi varsă sângele lor 
leucemic pe pământ, ca apoi... să îşi adune puteri pentru a 
se ridica din nou în tării. Pârâul, râul, fluviul, torentul 
foşnitor, cu apele mereu în mişcare din pricina 


neîndurătoarei legi a gravităţii, ajung în cele din urmă în 
mare, unde fuzionează într-o confederație lichidă. Mişcarea 
şi odihna formează singurul conţinut al vieţii generale, 
inclusiv al vieţii omeneşti. Preeria sălbatică nu cunoaşte 
cămin, nu cunoaşte familie, unde să se sărbătorească şi să 
se simtă fericirea. Ca şi sălbaticul, vânătorul se luptă sau se 
strecoară prevăzător, tăcut, tainic, trece peste savanele 
întinse, prin faţa, pe lângă sau prin spatele primejdiei şi al 
veşnicei ameninţări cu moartea. Dar nici el nu poate să se 
apere tot timpul, căci atunci uriaşa lui putere fizică, 
rezistenţa lui excepţională şi energia lui neclintită s-ar 
termina în cele din urmă. Are şi el nevoie de o refacere a 
forţelor, de odihnă şi de linişte. Şi găseşte toate acestea în 
locuri căutate cu grijă, care servesc atât pentru odihnă, cât 
şi pentru depozitarea rezultatelor muncii lui: sunt aşa-zisele 
hide-spots sau hide-holes... 

Trecuseră câteva zile de când Deadly-gun cu trappe-rii şi 
oaspeţii săi ajunseseră la hide-spot. În ziua aceea, trei 
oameni călăreau prin preerie, ducând după ei de căpestre 
nişte catâri. 

Unul dintre oameni era scurt şi îndesat, celălalt nesfârşit 
de lung şi slab, iar al treilea stătea pe cal ca şi cum s-ar fi 
aşteptat în orice clipă la un atac de pântecărie. 

— Zounds! exclamă acesta din urmă, încercând inutil să se 
ridice ceva mai bine în şa. Mai bine aş fi rămas în vizuina 
noastră în loc să fac această cursă îndrăcită cu voi şi să mă 
bălăbăn jalnic ca o corabie fără busolă şi fără cârmă. 
Flăcăiaşii noştri spuneau că bizonii zburdă pe aici ca 
furnicile! Dar iată că navigăm de două zile şi nu am văzut 
nici un asemenea taur, nici măcar un bou sau o vacă, ba nici 
cel puţin un nenorocit de vițel! Şi apoi, mârţoaga asta a 
mea mă clatină în sus şi în jos de parcă aş fi o sticlă cu 
infuzie, încât mi-am prăpădit oasele şi cred că nici nu mai 
ştiu cum mă cheamă. Îngrijiţi-vă să ancorăm cât mai 
curând! Cine vrea carne, să caute singur, eu nu mai vreau 
nimic. 


— Dacă vrei carne sau nu vrei, Peter, e totuna, răspunse 
burtosul; - dar ce ai să mănânci dacă nu facem rost de 
carne? 

— Nu pot să mănânc altceva decât pe grasul Hammerdull! 
Nu cumva ai crede că am să mă reped la Pitt Holbers, pe 
care nu poţi găsi decât oase şi piele tăbăcită? 

— Ce spui tu de asta, Pitt Holbers, bătrânule coon? rânji 
Dick Hammerdull. 

— Dacă tu crezi că bătrânul peşte de mare trebuie să se 
îngrijească doar de el însuşi, atunci îţi dau deplină dreptate. 
Nu am nici cea mai mică poftă să mugşc din el. 

— Nici nu aş permite aşa ceva! Cel care vrea să muşte din 
timonierul Peter Polter, acela trebuie să fie cu totul altfel 
decât... Tunete şi fulgere! Ia aruncaţi-vă ochii pe jos! Pe-aici 
a fugit cineva. Dacă a fost om sau dobitoc, nu ştiu, dar cred 
că, dacă cercetăm iarba, firicelele acestea ne vor spune ce 
fiinţă a călcat peste ele. 

— Ai dreptate, Pitt Holbers! exclamă Hammerdull. Este 
adevărat; iarba a fost strivită. Cei doi vânători descălecară 
şi începură să cerceteze terenul cu atâta atenţie, încât 
parcă viaţa lor ar fi depins de aceasta. 

— Hm, bătrânule Pitt, ce părere ai? întrebă Hammerdull. 

— Ce părere am? Dacă tu crezi, Dick, că au fost piei roşii, 
atunci îţi dau dreptate. 

— Dacă au fost roşii sau nu, este totuna, dar cu siguranţă 
că nu au fost albi. Peter Polter, descalecă pentru a nu fi 
văzut de departe! 

— Slavă Domnului, oameni buni, că aţi dat peste aceşti 
ticăloşi de roşii! în felul acesta, mă mai dau şi eu jos de pe 
bestia aceasta infernală! răspunse marinarul, coborând de 
pe cal cu o iuţeală de parcă ar fi căutat să scape de cea mai 
mare primejdie. Câte puşlamale au fost? 

— Cinci cu siguranţă. Şi tot atât de sigur este că sunt 
ogellallahi. 

— Dar de unde vezi şi asta? 


— Pentru că patru dintre cai sunt de abia acum prinşi şi cu 
siguranţă că pentru aceasta a servit calul acela care ne-a 
scăpat când am tăbărât pe ogellallahi. Pregătiţi-vă de luptă. 
Trebuie să mergem după ei, pentru a vedea ce vor. 

Cei trei oameni îşi pregătiră armele, îşi puseră la 
îndemână cuţitele şi apoi plecară pe urme. În cele din urmă, 
ajunseră la un pârâu mic, dar adânc, pe care probabil că 
indienii îl trecuseră în partea cealaltă, pentru că urma lor 
se vedea pe malul din faţă. 

Hammerdull, ascuns într-un tufiş, cercetă cu atenţie 
câmpia întinsă din partea cealaltă a pârâului. 

— Trebuie să trecem şi noi. Nu-mi miroase a bine şi cred 
că... 

Nu putu să vorbească mai departe. Un lasso şuieră prin 
aer, i se înlănţui în jurul gâtului şi îl trânti la pământ. Tot aşa 
se întâmplă şi cu ceilalţi doi. Înainte de a se putea gândi la 
apărare, se găsiră legaţi în curele, cu sălbaticii aruncaţi 
peste ei, cu armele smulse şi mâinile legate; îi atacaseră 
cinci indieni. Marinarul se străduia cu puteri într-adevăr 
uriaşe să scape din laţ, dar în zadar; curelele din piele de 
bivol erau prea puternice; în schimb, Dick Hammerdull şi 
Pitt Holbers primiseră soarta liniştiţi. Stăteau nemişcaţi. Cel 
mai tânăr dintre sălbatici trecu în faţa lor. Trei pene de 
vultur îi împodobeau părul adunat într-un coc în creştet, iar 
de pe umeri îi atârna blana unui jaguar. Se uită la prizonieri 
dispreţuitor. Începu să vorbească, făcând cu mâna un gest 
mândru: 

— Oamenii albi sunt slabi ca puii lupului din preerie; ei nu 
vor putea să-şi rupă legăturile. 

— Ce spune ăsta? întrebă Peter Polter care nu înţelegea 
vorba sălbaticilor. Nu primi însă nici un răspuns de la 
tovarăşii săi de suferinţă. 

— Oamenii albi nu sunt vânători. Ei nu văd, nu aud şi nu 
au minte. Omul roşu i-a văzut venind, a trecut prin apă, 
pentru a-i păcăli şi apoi s-a înapoiat. Oamenii albi nu au 


învăţat nici o viclenie şi acum stau pe pământ ca nişte 
broaşte râioase. 

— Nu vreţi să-mi spuneţi odată ce tot îndrugă rahatul 
ăsta? strigă cârmaciul, încordându-se zadarnic să-şi rupă 
legăturile. 

Cei întrebaţi tăceau asemeni stanelor de piatră. 

— Oameni albi sunt fricoşi ca şoarecii. Ei nu îndrăznesc să 
vorbească cu omul roşu. Le este ruşine că stau la picioarele 
lui, la pământ... 

— Sfântă grindină! răspundeţi odată, bandiţilor, ce spune 
puşlamaua asta! urlă Peter Polter, înfuriat mai mult de 
tăcerea prietenilor decât de situaţia în care ajunseseră din 
pricina imprudenţei. 

— Dacă spune ceva sau nu spune, e totuna, răspunse 
Hammerdull, dar zice că tu eşti o broască râioasă, proastă 
şi fricoasă, pentru că ai fost atât de neprevăzător încât te-ai 
lăsat capturat. 

— Prost... fricos... broască râioasă... mă înjură, spârcul 
ăsta..., pe mine? Oare voi nu sunteţi prinşi? Aşteptaţi niţel, 
că va vedea el şi veţi vedea şi voi cine este Peter Polter, 
timonierul! Numai pe mine m-a înjurat, pe mine singur, 
hahala! Aşteptaţi puţin, că îi voi dovedi eu că numai de mine 
are de ce să se teamă! Începu apoi să-şi încordeze muşchii. 
Între timp, indienii se dăduseră ceva mai departe, pentru a 
se sfătui, neobservând această mişcare. 

— Unu... doi... trei!... Adio, Dick Hammerdul... adio Pitt 
Holbers... navighez înapoi acum! 

Încrederea în puterea sa uriaşă se dovedise adevărată. 
Legăturile se rupseră, Peter sări în picioare, năvăli la cal, se 
aruncă pe el şi zbură peste savană. Sălbaticii socotiseră 
imposibil ca vreunul dintre prizonieri să scape, iar mişcările 
marinarului fuseseră fulgerătoare, aşa că se afla destul de 
departe când indienii îşi luară puştile. Gloanţele nu-l mai 
ajunseră. Doi indieni încălecară pentru a-l urmări. Ceilalţi 
trei rămaseră lângă cei doi prizonieri. În tot cursul acestei 
întâmplări, nu se auzise nici un cuvânt, nici un strigăt. 


Acum însă, tânărul roşu, care vorbise şi mai înainte, se 
apropie de vânători. 

— Cunoaşteţi pe Deadly-gum, vânătorul alb? 

Cei întrebaţi nu-l învredniciră cu nici un răspuns. 

— Îl cunoaşteţi, pentru că este căpetenia voastră. Dar voi 
l-aţi cunoscut şi pe Matto-Sin, Labă-de-Urs, al cărui sânge 
este mânjit de mâinile voastre. El se găseşte în veşnicele 
câmpii de vânătoare. În faţa voastră stă fiul său, spre a 
răzbuna moartea lui. El şi cu fiii bătrânilor războinici care 
voiau să prindă calul-de-foc au mers pe urmele lor şi au 
văzut de două ori leşurile fraţilor săi. Pentru indienii scăpaţi 
din luptă au fost prinşi alţi cai şi acum vam prins pe voi şi vă 
vom lega la stâlpul torturilor. 

Terminând ceea ce avea de spus, indianul plecă. Cei doi 
vânători fură legaţi pe cai. După aceea, grupul trecu pârâul, 
către pădurea ce se vedea de-a lungul orizontului presărat 
cu coline. 

Când ajunseră la pădure, se făcuse seară. Călăriră prin 
lizieră apoi cotiră în pădure şi se opriră într-o poiană plină 
de tineri indieni, care zăboveau în jurul unui foc. Deşi nu 
erau războinici în puterea cuvântului, erau comandaţi de 
fiul căpeteniei, având misiunea de a-i ajuta să aducă prada 
furată din tren. Ajungând însă la calea ferată, văzură acolo 
dezastrul. Atunci hotărâră să răzbune moartea indienilor şi 
acum erau fericiţi văzând că sunt aduşi prizonierii. 
Ascultară cu atenţie cele povestite de tânărul conducător, 
care, stând în picioare şi cu capul sus, relata despre 
capturarea albilor. Părea că vorbele sale au făcut impresie, 
căci tinerii războinici răspunseră printr-un,uff!” general. 
Atunci însă, singurul alb care se găsea printre ei trecu în 
faţă să fie văzut de toţi. 

— Marele Spirit să deschidă urechile fraţilor mei roşii, 
pentru ca ei să înţeleagă ceea ce vreau să le spun!: Deadly- 
gun este un mare vânător; el este puternic ca ursul 
muntelui şi înţelept ca pisica ce trăieşte pe sicomor, dar el 
este duşman al omului roşu şi a luat peste o sută de 


scalpuri. El a ucis pe Matto-Sin, renumita căpetenie a 
ogellallahilor, a zdrobit jumătate din bărbaţii tribului şi apoi 
s-a eliberat după ce căzuse în mâinile noastre. Deadly-gun a 
ascuns aurul muntelui în wigwamul său şi nimeni nu ştie 
unde locuieşte. El este duşmanul meu şi de aceea am luat 
oamenii mei cu mine pentru a găsi wigwamul său şi a-i lua 
aurul. Atunci ne-am întâlnit cu fraţii noştri roşii, ne-am aliat 
cu ei şi ne-am înţeles, ca ei să ia sângele duşmanilor, iar noi 
să luăm aurul lor. Dar cerul nu a avut pentru noi stele 
prielnice. Oamenii albi au fost ucişi toţi, afară de mine, iar 
dintre fraţii roşii, numai câţiva au rămas în viaţă. Fără arme 
şi cai, am fi fost pierduţi, dacă nu am fi întâlnit tinerii 
războinici ai tribului, care vor să arate că sunt demni de a 
lupta alături de cei mai viteji. Ei vor răzbuna pe cei morţi şi 
vor lua scalpurile duşmanilor, dar altfel decât vrea tânăra 
căpetenie... 

Un strigăt de încordare răsună din cercul indienilor. 
Vorbitorul continuă: 

— Eu am descoperit intrarea în wigwamul duşmanului. El 
trăieşte într-o peşteră al cărei drum de intrare este o apă, 
astfel că nu se poate cunoaşte nicăieri urma piciorului său 
şi a cailor săi. Fraţii mei vor intra acolo în întunericul nopţii 
şi îi vor ucide în timp ce dorm. Dar războinicii roşii trebuie 
să ţină seamă că ascunzătoarea lor este păzită! şi că unul 
dintre aceşti oameni albi a scăpat, aşa că ar putea anunţa 
pe marele nostru duşman. Dar eu mai ştiu un drum şi mai 
bun. 

— Omul alb să vorbească! 

— Apa care curge în wigwam, desigur că nu rămâne acolo, 
ci trece mai departe. Eu am găsit locul pe unde se scurge 
apa şi voi duce pe tânăra căpetenie ca să-i arăt cum se 
poate ajunge în wigwam pe sub pământ. Să fie întrebaţi cei 
doi prizonieri dacă ştiu de acest al doilea drum! 

Propunerea fu primită cu entuziasm. Cercul indienilor se 
rupse şi conducătorul se îndreptă către Pitt Holbers şi Dick 
Hammerdull, legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluşe în 


gură. Cei doi auziseră tot ceea ce se vorbise. Părerile 
trapperului duşman erau juste, dar nu ştiau nimic despre o 
a doua intrare în hide-spot. Ascunzătoarea lui Deadly-gun 
consta dintr-o peşteră, scobită în interiorul muntelui din 
calcar. Intrarea către acest cazan se făcea prin albia unui 
pârâu care se prăbuşea în fundul văgăunii într-o prăpastie 
adâncă şi întunecată, a cărei ieşire nu era cunoscută de 
nimeni. Părerea tuturor era că pârâul se prăvăleşte în 
interiorul muntelui, în vreun lac subteran oarecare. Deadly- 
gun descoperise singur această văgăună, o aranjase în 
formă de ascunzătoare şi nu spusese nimănui nimic decât 
că se poate merge dincolo de cascada pârâului. 

Indienii luară acum căluşele prizonierilor, formară un cerc 
şi începu interogatoriul, luat de către trapperul alb: 

— Sunteţi oameni ai lui Deadly-gun? Hammerdull nu-l 
învrednici nici măcar cu o privire, ci se întoarse către 
prietenul său. 

— Pitt Holbers, bătrânule coon, tu ce zici: să răspundem 
unui ticălos trădător? 

— Hm, dacă tu crezi, Dick, că nu avem de ce ne ruşina, şi 
de ce ne teme, atunci aruncă-i câteva cuvinte în ureche! 

— Dacă îi arunc un cuvânt sau nu, e totuna; deoarece însă 
ar putea să creadă că ne-a pierit glasul de teama 
indsmenilor, să le răspundem din când în când! 

Trapperul nu spuse nimic când i se zise „ticălos trădător”, 
ci îşi continuă întrebările: 

— Aparţineţi asociaţiei lui Deadly-gun? 

— Noi da, dar voi nu, căci colonelul are obiceiul să se 
întovărăşească numai cu oameni cinstiţi. 

— Insultaţi cât vreţi, dar să nu credeţi că aceasta v-ar 
putea aduce ceva bun. Cum vă numiţi? 

— Dacă acum douăzeci de ani aţi fi trecut dincolo de 
Mississippi şi apoi aţi fi căutat timp de patruzeci de ani, 
poate că aţi fi întâlnit pe cineva care să vă spună cum mă 
numesc. Acum însă este prea târziu. 

— De altfel, nici nu mă interesează. Aveţi aur în hide-spot? 


— Mult, foarte mult, chiar mult mai mult decât aţi putea 
căra voi. 

— Unde se află îngropat? 

— Îngropat sau nu, e totuna, dar de găsit nu-l veţi găsi. 

— Câţi membri are asociaţia voastră? 

— Suntem atât de mulţi, dar mai ales suntem atât de 
puternici, încât fiecare dintre noi ar putea să vă trimită pe 
lumea cealaltă. 

— Cum se numeşte indsmanul care l-a ajutat pe colonelul? 

— Cu aproximaţie, numele lui este Winnetu. 

— Apaşul? 

— Apaş sau nu, e totuna; cu siguranţă însă că el este. 

— Câte ieşiri are ascunzătoarea voastră? 

— Atâtea câţi oameni sunt în ea. 

— Adică? 

— Pentru fiecare, una şi aceeaşi; nu este aşa, Pitt Holbers, 
bătrânule coon? 

— Dacă tu crezi, Dick, eu nu am nimic împotrivă! 

— Descrieţi-mi văgăuna. 

— Vizitaţi-o, pentru a vă da seama mai bine! 

— Cum vreţi! V-aţi fi putut uşura situaţia, dar se pare că 
nu vreţi altceva decât să vă prăjiţi la stâlpul torturilor. Veţi fi 
duşi în tabăra ogellallahilor şi ceea ce vi se va întâmpla 
acolo vă puteţi închipui! 

— Prăjit sau nu, e totuna; deocamdată însă ne aflăm aici şi 
ar trebui să aveţi grijă ca nu cumva să căpătaţi o 
ciomăgeală bună, pentru a vă prăji mai bine când veţi cădea 
în norocul care s-a abătut acum asupra noastră. Trapperul 
se înapoie. 

— Fraţii mei roşii să întărească legăturile prizonierilor. 
Amândoi vor pieri la stâlpul torturilor. 

Hammerdull şi Holbers fură după aceea legaţi şi mai 
strâns şi aruncaţi pe pământ. Focul ardea încă, dar era 
întreţinut cu atâta zgârcenie şi la intervale atât de lungi, 
încât fumul nu se putea răspândi decât pe o distanţă mică. 
Amurgul întins pe deasupra codrului cedase pasul în faţa 


nopţii depline. Sub coroanele pomilor, domnea o beznă atât 
de adâncă, încât era nevoie de ochii experimentați ai unui 
westman sau ai unui indian pentru a distinge obiectele din 
jur, ce căpătaseră dimensiuni de tenebre... 

CAPITOLUL XV Misterul văgăunei. 

După câtva timp, trapperul plecă cu tânărul conducător al 
indienilor, pentru a-i arăta ascunzătoarea lui Deadlygun. 
Ceilalţi rămaseră pe loc. Tânăra căpetenie păşea fără 
zgomot pe urma albului. Drumul pe care trapperul îl urma, 
chiar prin acest întuneric, ducea în linie dreaptă prin 
pădure, printre tulpinile uriaşe ale stejarilor seculari. Cei 
doi ajunseră la un curs de apă, pe care-l urmară în amonte 
un timp. Merseră astfel până în locul în care părea că 
izvoarele râului ţâşnesc din poalele muntelui. Locul era 
înconjurat de tufișuri încâlcite. Trapperul intră întrunul din 
aceste tufişuri, dădu arbuştii la o parte şi dispăru, urmat de 
indian. În curând se găsiră într-o peşteră scundă, unde 
descoperiră albia pârâului şi începură să urce încet rampa 
apei. 

Era un drum extraordinar de greu. Trapperul păşea 
înainte, iar după el indianul. Merseră astfel aproape o 
jumătate de oră prin interiorul muntelui, făcând numeroase 
coturi şi căţărându-se din stâncă în stâncă prin curentul 
apei, până când începură să audă un bubuit, la început 
uşor, apoi din ce în ce mai tare, ce se transformă curând 
într-o adevărată larmă, care nu ar fi putut fi întrecută nici 
chiar de cel mai puternic strigăt omenesc. Ajunseră la 
cascadă, acolo unde pârâul se prăbuşea din ascunzătoarea 
trapperilor în peştera din interiorul muntelui. Deasupra lor 
se găsea deci acel hide-spot al lui Deadly-gun, iar în faţa lor 
cazanul destul de adânc scobit în albia pârâului de apa 
căzătoare care pornea apoi la vale. Dacă această cascadă 
forma într-adevăr o a doua ieşire din văgăună, atunci 
trebuia să existe ceva acolo-care să facă posibilă coborârea 
sau căţărarea. Trapperul începu să caute, iar aşteptările 
sale nu fură înşelate, căci în curând dădu peste o frânghie 


dublă, destul de tare, cu noduri la anumite distanţe, astfel 
încât să înlesnească coborâtul sau căţăratul pe ea. Îşi 
anunţă tovarăşul de această descoperire şi încercă dacă 
frânghia este solidă; Apoi începu să se caţăre. Efortul era 
destul de mare, practicând o gimnastică primejdioasă. 
Continuară să urce pe frânghie, pe lângă cascadă, ai cărei 
stropi îi făcuseră ciuciulete, şi al cărei zgomot îi năucise de 
cap. În urma lor se căsca un hău necunoscut, iar deasupra, 
poate că-i aştepta un duşman necruţător. Merseră aşa, unul 
împins de lăcomia pentru aur, celălalt împins de dorul 
răzbunării. 

În cele din urmă, ajunseră sus şi puseră piciorul în albia 
superioară a pârâului. Bubuitul cascadei îi împiedica să 
audă zgomotele din faţă: începură să meargă cu mare 
prevedere înainte, până când cascada nu se mai auzi decât 
ca un fâşâit. Trapperul se opri; i se păruse că a desluşit 
glasuri omeneşti. Scoase cuțitul, despiedică revolverul, 
învelit cu grijă din pricina apei, strecurându-se fără zgomot, 
alături de indianul, care se pregătise şi el de luptă. 
Glasurile începură să fie mai clare. Cei doi se lungiră la 
pământ şi ascultară cu atenţie pe cineva vorbind: 

— Blestem! Curelele mi-au tăiat carnea de parcă ar fi 
făcute din lame de cuţit. Să-l ia dracu' pe acest Dea-lygun şi 
pe tovarăşii lui! 

— Nu te plânge, căci nu te vei simţi mai bine în felul 
acesta. Noi suntem vinovaţi de situaţia în care ne găsim. 
Winnetu este un diavol, colonelul este un Hercule, iar 
ceilalţi sunt bărbaţi care au simţit deseori împunsături de 
cuţit. Am totuşi o speranţă: nu ne vor ucide. Aşa că ne 
putem aştepta şi la lucruri bune. În curând, voi avea mâinile 
libere şi atunci mă voi socoti cu ei, căci... 

— Mertens... Maşter Mertens... Voi sunteţi? răsună un glas 
din fundul scobiturii în care se găseau Mertens şi Letrier. 

— Cine este acolo? se arătă Mertens surprins în cel mai 
înalt grad. 

— Spuneţi mai întâi dacă sunteţi voi! 


— Henric Mertens şi Pieter Woolf, nimeni altcineva. 
Suntem legaţi. Duşmanii noştri sunt departe şi nu ne pot 
auzi. Cine sunteţi voi? 

— Veţi afla imediat. Întindeţi mâinile să vă dezlegăm. După 
câteva clipe prizonierii erau eliberaţi. Cei patru bărbaţi se 
recunoscură, apoi se înţeleseră în câteva cuvinte: 

— Cum aţi ajuns în peşteră? îi iscodi Mertens. Peştera 
merge doar până la cascadă! 

— Aşa spune doar un prostănac, care nu poate gândi mai 
mult. Eu m-am gândit şi astfel am dat de urma lui Deadly- 
gun. În definitiv, era imposibil ca pârâul să se înece în 
munte. 

— Ah! 

— Trebuia să aibă o ieşire, un loc pe unde să curgă la vale. 

— Fireşte. Cum de nu m-am gândit la asta? 

— Această ieşire a fost descoperită de mine. 

— Mai departe, se arătă curios Mertens. 

— Pe lângă peretele peşterii, în care cade apa, se găseşte 
o frânghie. Cu ajutorul ei se poate ajunge la albia râului 
subteran, apoi în aer liber. Desigur că veţi merge cu noi! 

Mertens se gândi câteva clipe. 

— Bucuroşi, foarte bucuroşi, dar nu este prea uşor. 

— De ce nu? Vă temeţi să vă căţăraţi pe o frânghie? 

— Pshaw! Poate că în viaţa noastră ne-am căţărat mai mult 
pe frânghii decât voi. Dar dacă vă urmăm, dăm de râpă 
planul vostru, punându-vă şi viaţa în primejdie. 

— Cum aşa? 

— Este mai înţelept să ne legaţi şi să ne lăsaţi aici până 
când vă înapoiaţi cu indsmenii. 

— Credeţi că asta v-ar face plăcere? 

— Dacă aş avea de ce să mă tem, atunci m-aş feri să mai 
rămân aici. Dar ia gândiţi-vă ce grămezi de aur au fost 
adunate aici. Dacă fuga noastră este descoperită, curând, 
atunci când ne vom înapoia pentru a pune mâna pe aur, cei 
de aci ne vor fi pregătit o primire care să ne taie orice poftă 
de îmbogăţire. 


— La dracu', aveţi dreptate! Puteam să mă gândesc şi eu! 
Vom avea nevoie de mai multe ore înainte de a ne înapoia, 
aşa că între timp s-ar putea ca totul să fie pierdut. Aveţi 
într-adevăr curajul să rămâneţi până ne înapoiem? 

— Inutilă întrebare! Numai să nu ne abandonaţi. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Gentlemenii roşii au o vorbuliţă 
cu Deadly-gun şi oamenii lui şi eu nu sunt atât de prost 
încât să las neconfiscat metalul galben strâns aici. 

— Bine! Legaţi-ne din nou! 

— Veniţi încoace! Legăturile nu vor fi strânse şi, pentru 
orice eventualitate, iată un cuţit, cu care vă ajutaţi la 
nevoie. Aşa, acum, gata! 

Cei doi îndrăzneţi dispărură fără zgomot. Prizonierii îşi 
luară locurile de mai înainte; se simțeau mult mai siguri şi 
mai veseli decât cu câteva minute mai înainte... 

CAPITOLUL XVI. 

Planuri dejucate. 

În vreme ce aceste evenimente se petreceau în văgăuna 
prizonierilor, Ben Cunning se afla la intrarea în hidespot, 
căţărat într-un copac, fiind atent la orice zgomot care 
înjunghia liniştea nopţii. Făcea de gardă pentru siguranţa 
întregii echipe. Deodată, i se păru că aude un clipocit, ca şi 
cum cineva ar fi mers desculţ prin pârâu. Se aruncă la 
pământ pentru a vedea pe cel ce se apropia fără ca el să fie 
văzut. Necunoscutul se oprise şi încerca să străpungă 
întunericul. 

— Have-care... Attention... Atenţie! Este vre'un om pe 
bord? întrebă el. 

— Peter Polter, tu eşti? 

— Ei, dar cine aş putea să fiu altul decât Peter Polter? Dar 
pe cine a pus colonelul de pază? Nu se poate vedea nici 
măcar catargul din faţă! 

— Cine sunt? Peter Polter nu cunoaşte pe Ben Cunning, 
deşi se află numai la două lungimi de cizmă de el şi stă 
nemişcat ca un trunchi de hikory... Dar unde sunt ceilalţi? 

— Care ceilalţi, bătrânule swalker? 


— Ei, Hammerdull şi Holbers! Şi ce este cu carnea pe care 
trebuia s-o aduceţi? 

— Găsiţi voi carnea grasului şi a slăbănogului. Amândoi se 
află la indsmenii de dincolo de apă, dacă între timp nu vor fi 
plecat mai departe. 

— Indsmeni?... La apă? Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că nu am timp să întind pânzele cu tine! 
răspunse Peter Polter scundului Ben Cunning. 

Trebuie să mă duc la colonel. Vei putea auzi de la el tot ce 
te interesează. Intră apoi în hide-spot, unde vânătorii se 
găseau în jurul unui foc. Deadly-gun recunoscu pe cel ce se 
apropia. 

— Ai şi sosit, cârmaciule? îl luă în primire. Ceilalţi vin şi ei 
cu carnea mai pe urmă? 

— De venit nu vin, dar poate să li se roşească destul de 
mult carnea, sir! Sunt prizonieri şi vor fi spânzurați sau 
împuşcaţi, sau mâncaţi de vii, oscior cu oscior... 

— Prizonieri? Cine i-a luat? Dă-i drumul! strigară mai 
multe voci. 

— Voi povesti. Dar daţi-mi o înghiţitură de apă şi o 
îmbucătură de mâncare. Am navigat cu o şalupă de poştă şi 
acum sunt niţel naufragiat, pierzându-mi aproape toată 
călăfătuiala! Să mă ia dracu' dacă mai vin vreodată în 
nenorocita asta de preerie pentru a mă legăna iarăşi pe 
spinarea fierăstruită a vreunui animal, cum este calul meu, 
care m-a făcut să-mi pierd direcţia şi să nu o mai găsesc o 
veşnicie. Dacă bestia nu ar fi mirosit singură drumul spre 
hide-spot, aş fi navigat zece ani prin pustiul de iarbă şi nu 
aş mai fi ajuns aici! 

I se dădu ceva de mâncare şi apoi marinarul începu să 
povestească, provocând impresie, deşi vânătorii obişnuiţi cu 
tăcerea şi cu stăpânirea nu se exteriorizau. 

— Hammerdull şi Holbers prizonieri? reluă colonelul. 
Trebuie să fie eliberaţi cât mai curând cu putinţă, căci 
sălbaticii vor face proces scurt cu ei şi le iau scalpul. 


— Plecăm imediat! se decise Treskow, căruia îi deveniseră 
foarte dragi cei doi trapperi atât de originali şi dorea să le 
vină în ajutor repede. 

— Da, interveni Thieme. Trebuie să plecăm imediat, altfel 
indienii vor avea faţă de noi un avans pe care nu-l vom 
putea recupera. 

Deadly-gun zâmbi: 

— Şi totuşi, va trebui să aşteptăm până la revărsarea 
zorilor, căci în întuneric este imposibil să descoperim 
urmele. Nu prea cred că timonierul ar putea să ne conducă 
la apa aceea unde au fost aruncaţi. 

— Eu!... La apă!... strigă Peter Polter, îngrozit. Ce îmi pasă 
mie de apa aceea nenorocită unde am naufragiat? Las să fiu 
tăiat cu fierăstrăul din creştet şi până în tălpi dacă pot să 
spun că balta aceea se află la dreapta sau la stânga de aici. 
Nu am nici busolă nici sextant şi tot timpul am fost 
remorcat de burtos şi de lungan, astfel că nu mi-am dat nici 
cea mai mică osteneală să observ latitudinea şi 
longitudinea. Iar mai târziu, bestia îndrăcită de cal m-a 
zgâlţâit, de mi-a amestecat creierii şi mi-am pierdut auzul şi 
vederea. Ce pot să ştiu despre apă? 

— Hininini, râse Ben Cunning, venit între timp. Călăreşte 
omul prin preerie şi nu ştie unde a fost! Aşadar, trebuie mai 
întâi să ne ducem după urmele lui, ca după aceea să 
descoperim urmele indienilor. 

— Ţine-ţi pliscul, jumătate de făptură! tună timonierul, 
supărat de glumă. Dacă mă aflu pe bordul unui vas, ştiu 
latitudinea şi longitudinea pe care mă aflu. Aici în savană şi 
încă pe spinarea unui animal ciumat, m-am umplut de 
venin, puteam face un atac de inimă. Dacă vrei să pui mâna 
pe „redmeni”, atunci caută-i! 

— Cred că nu este nevoie nici să ne ţinem pe urma 
timonierului şi nici să căutăm amprentele indienilor, zise 
Deadly-gun. 

— Tinerii ogellallahi sunt porniţi împotriva noastră. Au 
găsit cadavrele războinicilor roşii şi ard de dorinţa 


răzbunării. Cu siguranţă că au căutat un loc ascuns pentru 
popas şi au dus prizonierii acolo. Vor căuta apoi să afle unde 
se găseşte ascunzătoarea noastră; dar Hammerdull şi 
Holbers mai bine mor decât să ne trădeze. De aceea, 
indsmenii se vor lovi de mari inconveniente căutând să dea 
peste noi; cred că ceilalţi ogellallahi care au scăpat i-au 
descoperit, deoarece bănuiesc unde ne este ascunzătoarea. 
Plănuiesc un atac, care poate fi aşteptat în orice moment. 
Din acelaşi motiv, ei se află probabil pe drum, aşa că îi 
putem aştepta, pregătiţi. Prin urmare, posturile exterioare 
trebuie puse în funcţiune şi dublate. Toţi ceilalţi rămânem 
gata de luptă. Aşadar, să stingem focul, copii! Faclele din 
interiorul peşterilor pot rămâne aprinse. Deocamdată mă 
duc să cercetez ce fac prizonierii. 

— Merg şi eu, unchiule! propuse Thieme. Am cel mai bun 
prilej să mă conving încă o dată că îi avem în mână. Luăelo 
ramură răşinoasă, o aprinse şi plecă după colonel. 

Ajunşi la prizonieri, Deadly-gun aruncă o privire 
cercetătoare asupra lor. În primul rând, ochii săi se aţintiră 
pe pământul umed şi, oarecum moale, al peşterii. Pe chipul 
său trecu un fulger de surpriză, care ar fi putut fi greu 
observat, deoarece flăcările roşii ale ramurei răşinoase îl 
luminau numai într-o parte. 

— Este totul în regulă. Vino! spuse liniştit şi părăsi locul cu 
însoţitorul său. Dar ajunşi lângă trapperi, îi adună pe toţi în 
jurul său. 

— Ascultaţi, bănuiala mea s-a adeverit. Indsmenii ne-au 
descoperit ascunzătoarea din hide-spot. 

O teamă justificată se întipărise pe chipurile trappe-rilor. 
Îşi pregătiră febril cuţitele şi revolverele. Colonelul 
continuă: 

— Trebuie să vă destăinuiesc un secret pe care l-am 
păstrat până acum pentru siguranţa tuturora. 
Ascunzătoarea noastră mai are o ieşire tainică. 

Câteva expresii de surpriză se auziră în jur. 


— Am descoperit această ieşire, continuă Deadly-gun, în 
aceeaşi zi în care am descoperit şi văgăuna. Apa pârâului ce 
cade în adâncimea din fundul peşterii, a ros stânca şi a 
format acolo un cazan, din care se poate ieşi printr-un canal 
subteran. Am prins de stâncă în interiorul cascadei o 
frânghie solidă, am coborât până în fundul căderii de apă, şi 
am descoperit o ieşire prin albia pârâului. Frânghia se află 
acolo. Şi astăzi este tot în stare bună. Acum, când m-am dus 
la prizonieri, am văzut urme proaspete de picioare pe 
pământ; iar cei doi prizonieri aveau legăturile slăbite... 

— Este de necrezut, se minună Treskow. Chiar eu i-am 
legat şi încă aşa de solid, încât ar fi fost imposibil să fie 
dezlegaţi fără ajutorul cuiva. 

— Indienii au trimis iscoade, care au reuşit să descopere 
ieşirea. Au pătruns pe acolo, s-au căţărat pe frânghie, au 
găsit prizonierii, le-au lărgit legăturile şi probabil că le-au 
dat şi arme. După aceea, s-au înapoiat pentru a aduce pe 
ceilalţi. 

— Dar atunci, de ce nu au luat pe Caiman şi pe Letrier? 
întrebă Thieme. 

— Pentru că în felul acesta ne-ar fi trădat planul lor, în caz 
că am fi descoperit absenţa prizonierilor. În primul rând, 
trebuie să facem nevătămători pe aceşti doi, legându-i din 
nou cât mai strâns. Înainte, nepoate! Noi mergem în faţă şi 
ceilalţi ne vor urma, pentru ca, dacă cei doi flăcăi se vor 
opune, să se arunce asupra lor. Trebuie să încercăm a evita 
orice vărsare de sânge! 

CAPITOLUL XVII. 

Noua lovitură a piraţilor. 

Între timp, în peştera prizonierilor avusese loc de 
asemenea o conversaţie. 

— Mare, ai văzut privirea lui Deadly-gun? întrebă Mertens 
în şoaptă, când colonelul şi nepotul său se îndepărtaseră. 

— Care privire? 

— Privirea aruncată de colonel când cerceta pământul. 

— Nu; nici nu m-am uitat la el. 


— A înţeles totul. 

— Nu se poate! A plecat liniştit. 

— Se prefăcea! A văzut urmele vânătorului şi ale 
indianului; am observat bine aceasta, deşi lumina era mică. 
La un moment dat, chipul lui a trădat uimire; după aceea a 
aruncat o privire scurtă, dar atentă asupra legăturilor 
noastre şi acel „este totul în siguranţă”, spus când a plecat, 
mi-a întărit bănuiala că ne-a descoperit. 

— Pe toţi dracii! Acum a plecat doar pentru a aduce 
oameni şi a ne lega din nou. Îmi vine să înnebunesc! 

— Cu siguranţă că se va înapoia. 

— Mă voi apăra până la ultima picătură de sânge, căci, 
dacă suntem din nou legaţi, atunci totul este pierdut. Ne 
vor duce în altă peşteră şi vor primi pe indsmeni în locul 
nostru! 

— Cu siguranţă! Dar nu este nevoie de luptă. 

— Cum aşa? 

— Drumul cel mai simplu şi totodată singurul pentru 
scăparea noastră este să fugim imediat. 

— Căpitane, dacă te înşeli? 

— Nu face nimic. Cu siguranţă că dacă nu au observat, nu 
vor mai veni înainte de sosirea indienilor, astfel că fuga 
noastră şi planul de atac nu vor fi descoperite. Să ne 
pregătim. Am auzit cum trebuie să ajungem jos. Repede, 
înainte de a fi prea târziu! 

Îşi aruncară legăturile şi se ridicară în picioare. Merseră 
apoi în direcţia unde se auzea zgomotul cascadei şi găsiră, 
după cercetări înfrigurate, frânghia pe care se lăsară 
deasupra apei clocotitoare a cazanului. Mertens începu să 
caute cu picioarele, stând agăţat de frânghie, locuri stabile 
pe care să se poată sprijini. Găsi o deschizătură laterală, 
prin care se învolburau apele pârâului. Sări în mijlocul apei; 
întinse apoi frânghia, pentru a arăta acolitului său direcţia 
în care să-şi facă vânt. Era o clipă primejdioasă pentru 
fugari, care nu-şi puteau vorbi din pricina bubuitului 


cascadei. Expediția lor însă reuşi. În curând, se găsiră în 
libertate, uzi până la piele, dar... liberi. 

De abia acum putură să respire în voie, după ce merseră 
aplecaţi prin coridorul subteran. 

— Să aşteptăm aici până când vin indsmenii, propuse 
Letrier. 

— Nu se poate. Colonelul ne va urmări după ce va observa 
fuga noastră. Trebuie să ne îndepărtăm mai mult. 

— Dar nu ştim unde se află tabăra indienilor! 

— Nu face nimic. Este nevoie să căutăm un ascunziş bun 
prin apropiere, aşteptând să vedem ce se mai întâmplă. 

— Aşa este, căpitane, căci dacă am da acum peste roşii, ar 
trebui să ne înapoiem cu ei, ceea ce nu prea aş avea poftă. 
În orice caz, este mai bine să-i aruncăm pe ei în foc în locul 
nostru, în vreme ce noi vom aştepta, rezultatele. 

— Aşa zic şi eu! Vino! 

Intrară în tufişul din apropiere şi se ascunseră în 
mărăcinişul des. Acolo rămaseră nemişcaţi, ascultând cu 
încordare zgomotele nopţii. În curând, auziră un foşnit uşor, 
ca fâşiitul unei şopârle prin iarbă. 

— Indienii! şopti Mertens. * 

Nu se înşelară. Roşii se apropiau fără de vânătorul alb, în 
frunte cu fiul lui Matto-Sin. Veneau unul după altul, într-un 
şir lung, care se mişca ritmic înainte, cu mare precauţie. Se 
opriră pentru sfat,la intrarea tainică. Dispărură apoi unul 
după altul în deschizătură. Numai doi rămaseră de pază. 

Trecu un timp destul de lung. Cerul, care mai înainte nu 
putea fi distins de întunecimea coroanelor copacilor, începu 
să se lumineze. Mai întâi începură să se distingă 
trunchiurile copacilor, apoi crengile şi la urmă chiar 
frunzele; ici şi colo, câte o pasăre trezită din somn scotea 
un ciripit vesel, salutând zorile şi cerul darnic ce-şi lepăda 
mantia-i cernită. 

Cei doi indieni de pază stăteau nemişcaţi pe malul 
pârâului, acolo de unde apele ieşeau din inima muntelui. 
Cu. siguranţă că erau îngrijoraţi de lunga absenţă a 


tovarăşilor lor, dar nici o trăsătură de pe chipul lor tânăr şi 
bronzat nu trăda nerăbdarea. Stăteau rezemaţi de ţevile 
puştilor, aşa cum sunt prezentaţi indienii prin cărţile pentru 
copiii albilor. 

Dar iată că bubuiră două împuşcături în acelaşi timp încât 
se părea că a fost un singur foc. Cei doi paznici se prăbuşiră 
la pământ, cu ţestele găurite, în clipa următoare, apărură 
lângă ei două umbre omeneşti, care se apropiaseră pe 
nesimţite până la grota subterană. Erau Deadly-gun şi 
micul Ben Cuming. 

— Hininini! râse acesta. Şi-au luat prea repede zborul 
copiii aceştia. Nici măcar nu învăţaseră cum să deschidă 
ochii şi urechile. Nu-i aşa, colonele, că am avut dreptate? 
Au uitat să-şi şteargă urmele, aşa că vom găsi tabăra în 
care se lăfăiesc, cu mâinile şi picioarele legate, burtosul şi 
uscatul. 

— Crezi că te poţi urca singur înapoi în ascunzătoare, 
Ben? 

— De ce nu? Nu cumva credeţi că Ben Cunning se teme de 
câţiva stropi de apă, pe care îi poate foarte bine bea? 

— Atunci înapoiază-te şi spune celorlalţi să vină aici prin 
partea cealaltă a muntelui, în vreme ce eu voi merge după 
aceste urme. Să rămână doar un paznic, căci locul este 
acum curăţat. Eu merg înainte şi voi veniţi după mine. Dar 
să vă siliţi pentru a mă ajunge! 

Micul trapper dispăru în susul pârâului, iar Deadly-gun 
începu să urmărească amprentele. Acestea erau atâtde 
clare, încât colonelul mergea după ele fără să le dea prea 
mare atenţie, aruncând numai priviri fugare terenului din 
jur. În felul acesta, omul cu ochii atât de pătrunzători trecu 
pe lângă urmele celor doi fugari şi dispăru în desişul 
pădurii, pe urma indienilor. 

Mai trecu o bucată de vreme, apoi căpitanul Caiman ajuns 
pe alt drum lângă indienii morţi şopti: 

— Păcat, mare ghinion am avut! Aceşti tineri indieni s-au 
căţărat cu siguranţă pe frânghie în sus, dar acolo au fost 


doborâţi unul după altul. Acum, ne găsim doar noi doi 
împotriva lui Deadly-gun şi a oamenilor săi! 

— Nu ar fi mai bine, căpitane, dacă l-am urmări într- 
ascuns? întrebă Mare Letrier. Dacă vrem să scăpăm cu faţa 
curată, trebuie să facem rost de cai. Nu ne putem bizui 
decât pe caii indienilor. 

— Nu se poate. Vânătorii vin după el şi ne-ar descoperi 
urmele. 

— Dar ce ne împiedică să facem nevătămător pe bătrân o 
dată pentru totdeauna? Doar avem un cuţit! 

— Mare, am făcut multe lucruri grele şi de necrezut, dar 
westmeni nu suntem. Colonelul are un auz foarte fin şi ne 
dovedeşte cu armele lui. Chiar dacă am reuşi să împlântăm 
odată cuțitul în el şi să ajungem la cai, peste câteva minute 
ne-am pomeni cu întreaga tabără pe urmele noastre. 

— Dacă scăpăm de bătrân, de ceilalţi nu trebuie să ne mai 
fie frică. Cârmaciul nebun, Thieme, spionul poliţist, toţi 
aceştia nu se pricep la preerie şi sunt... 

— Dar Winnetu, apaşul? îl întrerupse Mertens. 

— Drace, la ăsta nu m-am gândit! Cher Dieu, numai apaşul 
singur ar fi în stare să ne găsească oriunde şi să ne 
zdrobească cu tomahawkul lui blestemat. Dar ce facem? Nu 
putem rămâne pe loc o veşnicie? 

— Eşti un prostănac, Mare. În hide-spot se află o 
adevărată avere, aurul adunat de ei. Aşteptăm până când 
pleacă vânătorii... 

— Şi apoi? 

— Apoi, şopti căpitanul, deşi nu era nimeni în apropiere 
pentru a-l auzi, - apoi ne înapoiem pe acelaşi drum pe care 
am venit încoace. 

— Drace! în ascunzătoare? 

— Se înţelege! 

— Şi ne lăsăm prinşi din nou în cursă! 

— Da sau nu. Ai auzit că va rămâne de pază un singur om. 
Cu siguranţă că va sta la marginea pârâului, dincolo de 
intrarea în ascunzătoare, aşa că nu ne va observa. 


— Adevărat. Colonelul a făcut o mare greşeală, când nu a 
pus şi aici la ieşirea din văgăună un post de pândă. 

— Fireşte. Aşadar, ne înapoiem în hide-spot. 

— Ne înapoiem în hide-spot! repetă celălalt înfrigurat, 
încălzit de perspectiva unei noi aventuri. 

— Vom căuta aurul... 

— Aurul... 

— Îl luăm şi... 

— Şi? 

— Ne înarmăm, căci în hide-spot găsim puşti, pistoale şi 
pumnale. 

— Într-adevăr, un adevărat arsenal. 

— Omorâm apoi pe paznic. 

— Bineînţeles. 

— Luăm pentru fiecare din noi câte un cal bun. 

— De unde iei caii, căpitane? 

— Nu ştiu încă, dar îi vom găsi. Vânătorii călăresc mereu 
prin pârâu, aşa că trebuie să fie vreun loc în apropierea 
acestuia, unde se află caii legaţi. Dacă cercetăm bine 
malurile apei, cu siguranţă că vom da peste cai. 

— Şi după aceea? iscodi Mare Letrier. 

— După aceea plecăm. Indiferent unde. În orice caz către 
vest. Dacă punem mâna pe aur, sau pe bani, vom căuta să 
ajungem la San Francisco... 

Se opri din vorbă, pentru că auzise un fâşiit persistent în 
apropiere, în curând se auzi zgomot de paşi, Ben Cunning 
pătrunse prin tufiş, urmat, de toţi ceilalţi din hide-spot, 
afară de paznicul rămas la intrarea în văgăună. Era şi 
Winnetu cu ei. Fără să se oprească mergeau pe urmele 
lăsate intenţionat de Deadly-gun. Cei doi fugari îşi opriseră 
respiraţia. Erau în mare pericol. Oricând Winnetu le putea 
descoperi ascunzătoarea. Dar primejdia trecu, din fericire 
pentru ei. Winnetu nu se uita după urme, lăsând totul în 
grija trapperilor. 

— Grace a Dieu! Slavă Domnului exclamă Letrier, când, 
trosnetul crengilor se îndepărtă. A fost totul în joc, şi, deşi 


eram ud până la piele, am transpirat de parcă m-aş fi găsit 
într-o baie de aburi. 

— Acum este timpul să intrăm în horă. Mai înainte însă să 
ştergem cu grijă orice urmă. 

Avură mult de lucru cu această treabă istovitoare pentru 
ei; astfel că trecu destul timp până dispărură în albia 
pârâului. Cunoşteau drumul pe care îl mai făcuseră şi 
ajunseră la cascadă. Letrier, care se căţărase pe frânghie 
după stăpânul său, tocmai pusese piciorul pe pământ, când 
se simţi oprit de Mertens. Se aflau în faţa unui adevărat 
morman de cadavre omeneşti. Pipăind în dreapta şi în 
stânga, se convinseră că erau tineri indieni ucişi. Îşi făcură 
drum printre cadavre şi ajunseră la peştera în care 
stătuseră legaţi. Letrier se cutremură. 

— Brrr, căpitane, sărmanii copii au fost curăţaţi unul după 
altul. A fost un noroc pentru noi că am rămas ascunşi. Astfel 
am fi împărtăşit soarta lor! 

— Nu avem acum timp de asemenea reflecţii. Înainte, la 
arme! 

Se întoarseră în hide-spot, în peştera părăsită de trapperi. 
Numai un singur om stătea de pază afară, în cealaltă parte. 

Din camera principală a ascunzătorii dădeau mai multe 
cămăruţe. Una dintre acestea era plină cu tot felul de arme, 
necesare supravieţuirii în west. De asemenea, găsiră praf 
de puşcă, plumb şi matrițe pentru gloanţe. Într-o altă 
peşteră principală ardea un opaiţ cu untură de urs, care 
lumina anemic încăperile. Cei doi oameni luară ce aveau 
nevoie, apoi căutară bogăţiile ascunse. 

Cercetările lor fură zadarnice. Timpul ardea ca iasca şi cu 
toate strădaniile lor înfrigurate n-au găsit nimic. 

— Bogăţiile sunt ascunse foarte bine, Mare, spuse 
Mertens, intrând în ultima cameră rămasă de cercetat. Şi 
chiar dacă am descoperi comoara, cum să o ducem? Aurul 
este greu. 

— Îl încărcăm pe şaua calului. 


— Ar fi singura posibilitate, dar fuga noastră ar fi mult 
stingherită. Ar trebui să călărim la pas. Aha, se pare că 
odăiţa aceasta este chiar locuinţa colonelului! 

Camera era plină de piei argăsite atârnate pe pereţi, 
pentru a opri umezeala stâncilor. Mai erau acolo câteva 
scaune primitive, mai multe lăzi, asupra cărora cei doi se 
repeziră cu lăcomie. Dar nici acolo nu se afla aurul, ci 
numai haine şi diferite alte obiecte. Toate acestea fură 
aruncate pe pământ, până când căpitanul scoase deodată 
un strigăt de bucurie. Găsise un portofoliu vechi şi rupt, 
care fusese lăsat în fundul unei lăzi ca un obiect inutil. 

— Nu am găsit aur, dar poate am dat peste ceva mai 
valoros! desfăcu el portofoliul în pragul peşterii, unde era 
lumină. 

— Ce este în el, căpitane? iscodi nerăbdător Letrier. 

— Nimic, absolut nimic, m-am înşelat răspunse liniştit 
acesta. 

În sinea sa însă era extraordinar de mulţumit, căci în 
portofoliu găsise mai multe chitanţe de depozit, de mare 
valoare. Deadly-gun depusese cantităţi mari de aur la 
diferite bănci din răsărit şi primise scrisori de valoare 
pentru sumele respective. Posesorul acestor scrisori putea 
să le transforme în bani la orice bancă. Letrier nu trebuia 
să afle nimic. 

Sumele reprezentate de scrisorile de depozit nu 
aparţineau numai colonelului, ci întregii asociaţii; tocmai de 
aceea erau atât de mari. În orice caz, cu siguranţă că în 
hide-spot se mai afla o cantitate importantă de aur şi de 
nuggeis - bucăţi de aur pur. 

Tocmai când cei doi sporovăiau dezamăgiţi despre acest 
lucru, auziră un zgomot. Era paznicul, care cobora în 
peşteră. Mertens, fără să ezite îl împuşcă. 

— Să plecăm acum! spuse el, după aceea. Să sperăm că 
vom găsi un cal! 

Luară totul cu ei şi plecară prin intrarea din faţă. Ajunşi 
dincolo de hide-spot, merseră de-a lungul pârâului, 


ajungând la o potecă ce ducea într-o poiană, unde se 
găseau caii vânătorilor. Puseră şeile pe doi dintre cai, căci 
şei şi frâuri se găseau, încălecară şi plecară în galop... 

* 

Între timp, toţi vânătorii, cu excepţia paznicului care 
căzuse jertfă fugarilor, merseră pe urmele tinerilor indieni, 
pentru a-l salva pe Dick Hammerdull şi Pilţ Holbers. Deadly- 
gun, care plecase înainte, fu ajuns în curând. Colonelul 
voise să fie mulţi pentru că nu ştia cu câţi roşii se vor întâlni 
în tabără. El şi cu Winnetu mergeau înainte, „citind 
urmele”. Deoarece indienii merseră noaptea, urmele erau 
destul de clare, aşa că vânătorii nu aveau mult de lucru 
pentru a nu le pierde din ochi. Totuşi, de-abia mult mai 
târziu văzură în faţa lor pădurea unde poposiseră roşii şi 
unde Hammerdull şi Holbers fuseseră duşi cu o zi înainte de 
către fiul căpeteniei ogellallahilor. Nu se îndreptară direct 
către tabără, pentru că ar fi putut fi văzuţi. Dimpotrivă, 
făcură un ocol până ajunseră la pădure într-un loc la un 
sfert de oră de mers de punctul unde urmele indienilor 
intrau în pădure. Ajunşi sub copaci, se-ndreptară tot pe 
ocolite către presupusul loc al taberei, de care se apropiau 
nu din faţă ci lateral. Cu fiecare pas înainte, trebuiau să fie 
acum şi mai prevăzători. Oamenii săreau din tufiş în tufiş, 
de la un copac la altul, căutând mereu să rămână ascunşi 
vederii celor din faţă, până când Winnetu se opri şi făcu un 
semn celor din urma lui. Auzise glasuri şi se strecură 
înainte, însoţit numai de Deadly-gun. În curând, văzură 
tabăra în faţa lor. Totodată, colonelul îşi dădu seama că 
fusese prea prevăzător, luând toţi oamenii, căci lângă cei 
doi prizonieri întinşi pe pământ se găseau numai trei 
persoane, doi indieni şi albul care condusese pe fiul lui 
MattoSin la hide-spot. În câteva minute, tabăra fu 
înconjurată, înainte ca Winnetu şi Deadly-gun, care ar fi 
preferat să nu se verse sânge, să poată interveni, cei trei 
fură împuşcaţi, iar prizonierii eliberaţi. 


— Tare neprevăzător trebuie să fi fost, Dick Hammerdull, 
lăsându-vă luaţi prizonieri! spuse Deadly-gun. 

— Prevăzători sau nu, e totuna, răspunse grasul, frecându- 
şi încheieturile. Au dat peste noi şi nu mai aveam ce face. Tu 
ce crezi, Pitt Holbers, bătrânule coon? 

— Hm! răspunse lunganul. Dacă tu crezi, Dick, că nu era 
nimic de făcut, atunci ai dreptate, căci nici nu am făcut 
NIMIC. 

— Şi era şi un alb cu ei! se miră colonelul. 

— Da, răspunse Hammerdull. Ba chiar acesta a descoperit 
ascunzătoarea noastră. El l-a condus acolo pe tânărul fiu a 
lui Matto-Sin, dar când a fost vorba de atac, a rămas aici. 
Ce s-a întâmplat, căci indienii nu s-au mai înapoiat? 

— Au fost toţi lichidaţi; cum s-a întâmplat, vei afla pe 
drum. Acum trebuie să plecăm, deoarece am lăsat un 
singur om acasă. 

Ce greşeală mare făcuse colonelul prin aceasta, văzu de- 
abia când caravana se înapoie la hide-spot. Găsiră cadavrul 
paznicului şi descoperiră imediat că toate încăperile 
ascunzătoarei fuseseră devastate. Cât despre autorii 
acestei fapte nu aveau nici o îndoială. Spre bucuria sa, 
colonelul se convinse în curând că foarte preţioasa cantitate 
de nuggets şi praf de aur nu fusese descoperită; în schimb, 
se înfurie vârtos când constată că lipseşte portofoliul cu 
scrisorile de depozit. Supărarea lui era împărtăşită de toţi 
ceilalţi şi hotărâră în unanimitate ca Mertens şi tovarăşul 
său să fie urmăriţi şi... 

Banii le-ar fi uşurat acestora fuga de ar fi ajuns într-un loc 
cu oameni. De aceea, trebuia ca urmărirea să nu mai 
întârzie nici o clipă; dar trapperii trebuiau să ia cu ei 
provizii şi aur, pentru a nu suferi de foame şi a nu întâmpina 
piedici în urmărirea lor. Aşadar, cu toată nenorocirea, era 
totuşi o fericire că ticăloşii pirați nu descoperiseră provizia 
de aur...! 

CAPITOLUL XVIII. 

San Francisco. 


Cine vine călare dinspre răsărit către San Francisco, mai 
întâi se opreşte în Oakland, pentru că de aici începe golful 
San Francisco, lat de unsprezece kilometri. Totuşi, apa nu 
constituie o piedică, chiar pentru cei care vor să 
transbordeze caii, pentru că există destule ambarcaţiuni, 
printre care chiar şi vase cu aburi. Cu unul dintre aceste 
vase, navigară şi doi călăreţi, care nu se dăduseră jos din şa 
nici în timpul călătoriei pe vapor. Caii lor păreau de rasă, 
dar erau istoviţi. Călăreţii păreau că nu mai veniseră de 
mult în contact cu binefacerile civilizaţiei. Bărbile le 
atârnau sălbatice pe piept; pălăriile de vânătoare, cu boruri 
largi, deveniseră fără formă şi marginile atârnau jalnic în 
faţă şi în spate; hainele de piele păreau făcute ca din coajă 
uscată de copac, iar aspectul lor le arăta aventurile 
nemaipomenite pe care le trăiseră. Se îndepărtară de vas, 
aproape veseli. 

— În sfârşit... Grace a Dieu! răsuflă unul din ei uşurat. 

— Am ajuns, Mare, şi cred că am scăpat şi de necazuri. 
Celălalt clătină gânditor din cap. 

— Iertare, căpitane, dar eu nu sunt atât de încrezător. Mă 
voi simţi în siguranţă numai pe bordul unui vas la câteva 
mile de țărm. Să mă ia dracu' dacă acel colonel cu toţi 
oamenii lui nu s-au luat după noi... 

— Posibil, dar puţin probabil să ne mai ajungă. L-am 
păcălit, făcându-i să creadă că am trecut munţii spre 
Columbia britanică. Cu siguranţă că nu am făcut în zadar 
acest ocol. 

— Aş vrea, sir, să nu vă înşelaţi, dar îmi este teamă că 
aceşti trapperi blestemaţi se găsesc la zece paşi de noi. 
Cred că lucrul cel mai bun ce ne rămâne este să ne ducem 
cât mai repede pe bordul unei corăbii şi să nu mai auzim de 
nenorocitul de uscat! 

— În primul rând, ar trebui să căpătăm iar un aspect 
omenesc. 

— Pentru asta ne trebuie bani. 

— Exact. la te uită colo! 


Arătă cu dreapta către o baracă, pe al cărei acoperiş 
scund se afla o scândură cu inscripţia,Jonathan Livingstone, 
horse-haggler”. 

— Un negustor de cai? întrebă Mare. Nu ne va oferi prea 
mult pentru caii noştri pe jumătate morţi de foame. —- Să 
încercăm. 

Îşi îndreptară caii spre localul acela. Un om, care se vedea 
de la o mie de paşi că este geambaş, ieşi în uşă. 

— Cu cine doriţi să vorbiţi, gentlemeni? li se adresă. 

— Cu stimatul maşter Livingstone, sir. 

— Eu suni. 

— Cumpăraţi cai? 

— Hm... da... dar nu de aceştia, răspunse el, aruncând o 
privire cu dispreţ, dar totuşi atentă, asupra mărfii. 

— Well, atunci good bye 1, sir! 

În clipa următoare, Mertens era din nou călare şi dădu să 
plece. 

— Încetişor, maşter, încet, încet; să ne mai uităm o dată la 
animale! 

— Dacă nu cumpăraţi de „aceştia”, atunci am terminat, în 
faţa voastră nu se află un greenhorn! 

— Aşa, aşa! Mai descălecaţi puţin! Hm, mizerabili, nespus 
de mizerabili! Veniţi din savană? 

— Yes! 

— Nici nu ştiu cât să ofer, continuă el, examinând şi mai 
prudent caii. Cât cereţi? 

— Cât oferiţi? 

— Pentru amândoi? 

— Pentru amândoi! 

— Hm, treizeci de dolari, nici un ban mai mult sau mai 
puţin. Imediat Mertens încălecă iar şi plecă fără să 
răspundă. 

— Stop, sir! încotro plecaţi? Credeam că vreţi să vindeţi. 

— Da, dar nu du mi tale. 

— Totuşi, veniţi! Ofer patruzeci! 

— Şaizeci! 


— Patruzeci şi cinci! 

— Şaizeci! 

— Cincizeci! 

— Şaizeci! 

— Imposibil! Cincizeci şi cinci şi nici un cent mai mult! 

— Şaizeci şi nici un cent mai puţin. Cu bine! 

— Şaizeci? Nu, nu pot accepta, dar... stop... aşteptaţi, hei! 
O să vă dau cei şaizeci de dolari, deşi animalele nu 
valorează atât! 

Mertens se înapoie zâmbind şi descălecă flegmatic. 

— Cu frâu şi şa cu tot! 

— Poftiţi înăuntru, maşter. Între timp, celălalt să păzească 
animalele. 

Geambaşul îl conduse într-o mică gheretă, împărţită în 
două printr-o perdea de bumbac. Dispăru după cortină şi se 
înapoie cu banii. 

— lată şaizeci de dolari. Arunc banii pe fereastră! 

— Pshaw, vă faceţi de râs! Dar..., hm... cunoaşteţi oraşul? 

— Aşa s-ar părea. 

— Aţi putea să-mi daţi o lămurire...? 

— Unde se află vreo cârciumă bună? 

— Nu, nu. Mă interesez de o bancă sau un institut de 
schimb, serios. 

— Schimb? Hm, de ce este vorba? Aveţi vreo scrisoare de 
depunere? 

— Nu interesează! 

— Ba interesează. Sir, dacă vreţi să căpătaţi informaţia 
cerută... 

— Vreau să vând o hârtie de valoare. 

— Ce depozit? 

— Praf de aur şi nuggeţi. 

— Drace! la arătaţi-mi despre ce este vorba! 

— N-are nici un rost! 

— De ce nu? Dacă hârtia este bună, o cumpăr chiar eu. 
Fac şi asemenea afaceri, dacă este o treabă corectă. 

— Chiar mult de câştigat! 


Mertens scoase portofelul găsit în hide-spot şi alese de 
acolo o scrisoare de depozit, pe care o întinse negustorului. 
Acesta arătă o mutră plină de uimire şi aruncă o privire 
plină de respect asupra omului cu haine jerpelite, care era 
posesorul unei asemenea bogății. 

— Douăzeci de mii de dolari, plătibili la posesor, depozit la 
Charles Brockmann, Omahal. Scrisoarea este bună. Cât 
cereţi pe ea? 

— Cât oferiţi? 

— Jumătate. 

Mertens îi luă hârtia din mână şi se îndreptă spre ieşire. 

— Bun rămas, maşter Livingstone! 

— Cât cereţi? îl reţinu. 

— Optsprezece îmi va număra orice bancher imediat şi 
încă în bani peşin. Dar sunt aici la dumneata şi mă grăbesc. 
Dă-mi şaisprezece şi primeşti scrisoarea. 

— Imposibil. Nu ştiu dacă dumneata eşti adevăratul... 

— Well, sir, nu mai vreau nimic, şi cu asta am terminat! 

Negustorul îl apucă de mână; oferta lui crescu tot mai 
mult, până când în cele din urmă trecu după cortină şi 
aduse suma cerută. Făcea parte din acea categorie de 
negustori care în ciuda aspectului lor sărăcăcios şi a clădirii 
neimpunătoare în care îşi exercita comerţul, nu era lipsit de 
sume destul de mari cu care să facă faţă oricărei tranzacţii. 

— Poftiţi banii. Ziua de astăzi a fost o zi cu ghinion pentru 
mine. Mai aveţi şi alte scrisori de depozit pentru vânzare? 

— Nu. Cu bine! 

Mertens plecă. Livingstone îl întovărăşi până afară şi luă 
caii în primire. După aceea, cei doi străini se îndepărtară. 
Un om de serviciu veni pentru a lua şeile şi frâurile cailor. 

— Bună afacere am făcut, mormăi geambaşul. Rasă 
admirabilă, bine crescuţi; au călătorit mult, dar se vor 
reface repede. 

Era încă ocupat cu întreţinerea cailor, când auzi tropot de 
copite pe străduţă. Doi călăreţi, veniţi cu vaporul următor, 
intrau în galop pe stradă. Unul era indian, iar celălalt alb, 


cu părul fluturându-i ca o coamă pe spate. Şi ei păreau că 
au în spatele lor o călătorie lungă, dar în atitudinea lor şi a 
splendidelor animale pe care călăreau nu se vedea nimic 
care să pară oboseală. 

Din fuga calului, indianul aruncă la întâmplare o privire 
către curtea negustorului, şi în aceeaşi clipă îşi opri calul. 

— Fratele meu alb să se uite la caii aceia! spuse el. 

Celălalt îl urmă lângă baracă. O privire scurtă şi văzu 
firma şi omul cu care aveau de-a face. Veni apoi călare 
lângă geambaş. 

— Good day, sir! Aţi cumpărat caii aceştia? 

— Yes, maşter, răspunse geambaşul. 

— De la doi oameni care arătau astfel... 

Urmă apoi o descriere a luii Mertens şi a lui Woolf. 

— Exact, maşter. 

— Oamenii aceştia mai sunt aici? 

— Nu. 

— Unde se află? 

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează! 

— Dar trebuie să ştiţi cel puţin direcţia în care au plecat! 

— Au cotit după colţul de colo. Mai mult nu ştiu nimic. 

Omul care întreba se gândi o clipă, apoi aruncă o privire 
tăioasă şi cercetătoare către negustor: 

— Cumpăraţi numai cai? 

— Cai şi multe altele. 

— Şi nuggeţi? 

— Şi. Aveţi cumva? 

— Nu aci, dar vin după noi. Vă pot oferi? 

— Dacă nu este nevoie de plată imediată, da. Am dat toţi 
banii lichizi. 

— Celor doi oameni? 

— Unuia din ei. 

— V-a vândut cumva o scrisoare de valoare? 

— Da. 

— Cât? 

— Douăzeci de mii de dolari. 


— Sunteţi atât de bun, sir, să-mi arătaţi şi mie hârtia? 

— De ce? 

— Pentru a vedea dacă este vorba de gentlemanul cu care 
am dori să ne întâlnim. 

— Hm, aşa! Veţi vedea scrisoarea, dar nu vă las să puneţi 
mâna pe ea. 

Intră apoi în baracă şi se înapoie cu hârtia. Străinul se uită 
atent la ea şi apoi dădu din cap. 

— Aţi cumpărat numai scrisoarea aceasta de la el? 

— Numai. 

— Mulţumesc, sir! Oamenii aceia nu vor mai veni. Dar 
dacă se va întâmpla aşa ceva, atunci să nu mai cumpăraţi 
nimic de la ei, ci să-i daţi pe mâna poliţiei. Scrisorile de 
depozit îmi aparţin mie şi mi-au fost furate. Poate că voi mai 
vorbi cu dumneavoastră. Îşi întoarse calul, indianul îl urmă 
şi plecară amândoi în galop. 

— Fratele meu roşu a stat alături de mine pe urmele 
hoţilor de-a lungul întregii savane. Va mai rămâne lângă 
mine dacă voi fi silit să mă urc pe vreun vapor? 

— Winnetu merge cu Deadly-gun pe tot pământul şi chiar 
pe apa cea mare. Howgh! 

— Probabil că hoţii vor să dispară pe mare; se vor interesa 
deci de vapoarele care pleacă. Vom face şi noi acelaşi lucru 
şi vom păzi corăbiile, căci în felul acesta vom pune mâna pe 
ei. 

— Fratele meu să facă aceasta şi să rămână aici lângă apă, 
ca să ştiu unde îl pot găsi. Winnetu însă se va înapoia la 
marginea oraşului, pentru a aştepta pe vânători şi a-i aduce 
aici, când vor veni mai târziu, deoarece caii lor au obosit şi 
nu au putut ţine pasul cu ai noştri. 

— Fratele meu este înţelept. Să facă ceea ce a spus! zise 
Deadly-gun, dând-din cap în semn că este de acord. 

După aceea, descălecă şi lăsă calul pe seama unui băiat de 
la un han aflat în apropiere. Apaşul se înapoie pe drumul 
oraşului, pe care veniseră. 

CAPITOLUL XIX. 


Căpitanul Caiman. 

În vreme ce pe chei se petrecea această scenă, căpitanul 
Caiman, sau Bretigny, sau Mertens, şi Mare Letrier sau 
PieterWoolf îşi urmau drumul. Pe o străduţă, văzură un om 
mergând legănat; trecând prin faţa lor şi căutând să ajungă 
în partea cealaltă a străzii. De o statură sub-mijlocie, dar 
foarte sprinten şi suplu, el era îmbrăcat ca un digger care 
vine din mină pentru a se odihni puţin după munca grea şi a 
vizita oraşul. O pălărie de paie cu boruri largi şi ferfeniţite îi 
acoperea aproape în întregime faţa, dar nu reuşea însă să 
acopere o cicatrice roşie şi urâtă, care se întindea de la 
ureche de-a curmezişul obrazului până la nas. 

Bretigny se opri uimit şi apucă braţul tovarăşului său. 

— Mare, cunoşti pe omul acela? îl întrebă el pe 
neaşteptate. 

— Pe omul acela? Nu, căpitane. 

— Uită-te mai bine. 

— Nu. 

— Te-am întrebat intenţionat pe ocolite. De fapt, ar fi 
trebuit să te întreb: o cunoşti? 

— Pe cine? O femeie? Pe toţi dracii, statura, atitudinea, 
mersul... căpitane, aproape că nu-mi vine să cred! 

— Ea este, cu siguranţă, şi nimeni altcineva! Noi arătăm ca 
nişte sălbatici acum, aşa că de la distanţa aceasta este 
imposibil să ne cunoască. Un noroc nemaipomenit ne-o 
aduce în faţă. Trebuie să vedem ce face. Porniră pe urmele 
bărbatului cu cicatrice, care după scurtă vreme intră într-o 
cârciumă, deasupra căreia era scris cu cretă „Iaverne of 
fine brandy”. Înaintea şi în urma acestei „firme”, se afla 
desenată câte o sticlă concludentă de tărie. 

— Ce caută în cârciuma aceasta? Are destui bani, şi cu 
siguranţă că trăieşte pe picior mare. Costumul ei este o 
simplă travestire, iar plimbarea pe aici are desigur un scop 
misterios. 

— Să o urmărim, căpitane! 


— Asta nu mai merge, Mare. Cu tot aspectul nostru de 
sălbatici, tot ne-ar recunoaşte. Dar pereţii acestui han sunt 
făcuţi din scândură. Din faţă, nu ne putem apropia. Poate 
însă că vom găsi o gaură de nod sau o crăpătură, prin care 
să vedem ce se petrece înăuntru. Tu rămâi şi păzeşti 
intrarea, în caz că părăseşte localul, vii şi mă anunţi. După 
ce spuse acestea, plecă ocolind cârciuma. Norocul îl 
favoriza. Baraca nu mai avea nici o ieşire şi era despărțită 
de o altă clădire printr-o alee de un metru. Bretigny se 
strecură acolo şi găsi un loc prin care vedea cea mai mare 
parte a cârciumii, plină acum de numeroşi oaspeţi. Omul cu 
cicatrice luase loc lângă soba mare, dar dispăru imediat. 
Bretigny îşi spuse că probabil mai exista o altă cameră cu 
intrarea lângă sobă, cameră care servea pentru întâlniri 
secrete. Se strecură spre direcţia în care putea să fie acea 
cameră, până când ajunse lângă un perete subţire, din 
spatele căruia se auzeau glasuri. Puse urechea lângă o 
scândură şi ascultă. 

— Unde ne întâlnim, sir? auzi pe cineva. 

— Nu aici, ci în micul golf, lângă coliba pescarului. 

— Şi când? 

— Voi trebuie să fiţi adunaţi către ora unsprezece. În orice 
caz, nu faceţi nimic înainte de venirea mea. 

— Bun. Va fi o luptă straşnică să putem pune mâna pe vas. 

— Nu chiar atât cât credeţi. Ofițerii şi subalternii sunt 
invitaţi astă seară pe uscat, iar la bord va avea loco 
petrecere, ceea ce pentru noi este foarte nimerit. 

— Prea bine. Pe vas avem prieteni? 

— Tom-lunganul şi alţi câţiva care ne aşteaptă. 

— Pe toţi dracii, dar bine aţi pus la punct lucrurile! Aşadar, 
căpitanul Caiman va fi prezent? 

— Desigur. Vom ridica ancora imediat; vântul este bun, 
fluxul favorabil şi, dacă se iveşte vreo piedică, atunci se vor 
povesti multe în viitor despre „L.'Horrible”. 

— Vă puteţi bizui pe noi, sir. Vom fi treizeci de oameni; cu 
ofiţeri pricepuţi. Cu un asemenea vas nu ne e teamă de 


toată marina din lume! 

— Aşa zic şi eu! lată nişte bani ca acont şi încă ceva pentru 
băutură. Căutaţi să nu fiţi beţi, pentru ca nu cumva lovitura 
să dea greş din pricina aceasta. 

Bretigny auzi apoi cum un scaun este dat la o parte şi cum 
răsună paşii unor persoane care plecau. După glas, 
recunoscuse pe Clairon, deşi ea vorbea prefăcut. Cele 
auzite aveau o importanţă excepţională, aşa că rămase 
vreme îndelungată dus pe gânduri, şi poate că ar mai fi stat 
multă vreme aşa, dacă un „psst” nu l-ar fi trezit. Mare 
Letrier apăruse între cele două clădiri şi-i făcea semn cu 
mâna. 

— A plecat chiar acum! Repede, repede! 

Căpitanul ieşi cu greutate din locul strimt în care intrase, 
şi văzu pe omul cu cicatrice dispărând după colţ. Cei doi se 
grăbiră şi-l urmăriră prin ulițele noroioase şi sordide ale 
mahalalei şi pe străzile largi ale centrului. 

Ajunseră la gardul cu zăbrele al unei grădini singuratice. 
Omul se uită cercetător în toate părţile şi apoi, cu multă 
agilitate, dintr-o săritură, trecu peste gard. Spionii mai 
rămaseră la pândă o oră, dar zadarnic, căci străinul cu 
cicatrice nu se mai înapoie. 

— Probabil că locuieşte aici, Mare. Să ne interesăm a cui 
este casa şi grădina asta nemaipomenită. 

Pentru a afla cele dorite, fură obligaţi să se ducă pe strada 
paralelă, dar în care corespundea grădina. Ajunşi acolo, 
observară o trăsură strălucitoare, oprită în faţa unei uşi 
principale a casei. O doamnă tocmai se urca în trăsură, 
făcând un semn vizitiului. Cei doi se retraseră după un colţ. 
Berlina bogată trecu în goană prin faţa lor, dar izbutiră 
totuşi să vadă trăsăturile chipului doamnei. 

— Ea este! strigă Mare. 

— Da, ea este. De data aceasta, e imposibil să ne mai 
înşelăm. Eu rămân pe loc, dar tu să te duci în casă şi să 
cauţi să afli sub ce nume se ascunde. 


Letrier dădu urmare poruncii şi se înapoie la scurtă 
vreme. 

— Ei? 

— Doamna de Voulettre. 

— Ah! Unde locuieşte? 

— A închiriat tot etajul întâi al clădirii. 

— Vino în port. Acolo putem vorbi în linişte. Plecară în 
direcţia dorită, oprindu-se pentru scurt timp într-un „store 
of dressing” - magazin de îmbrăcăminte, - pe care îl 
părăsiră absolut schimbaţi. Merseră apoi încet prin 
furnicarul de oameni de pe chei. Deodată însă, chipul lui 
Letrier se încruntă şi păli. Apucă pe căpitan de braţ şi-l 
trase după o grămadă de baloturi de marfă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. 

— Priviţi drept în faţă, căpitane, şi vedeţi dacă cunoaşteţi 
pe omul de sub macara? 

— Ah... pe toţi dracii, colonelul, Deadly-gun! Aşadar, nu s- 
au lăsat înşelaţi, ci ne-au urmărit până aici. Unde se vor fi 
ascunzând ceilalţi? 

— Cu siguranţă că blestematul acela de poliţist i-a postat 
prin diferite coclauri ale oraşului, pentru a descoperi unde 
ne ascundem. 

— Cu siguranţă. Bătrânul ne-a observat? 

— Cred că nu. Se uita în altă parte atunci când l-am văzut 
şi, aşa schimbaţi cum suntem, nu ne-ar recunoaşte decât 
din apropiere. 

— Ai dreptate. Dar ia uită-te acum dincolo, în radă! 
Cunoşti corabia de lângă cuirasat? 

— Hm... da... este... tunete şi fulgere... este „L'Horrible” al 
nostru. L-am recunoscut imediat, deşi a fost oarecum 
schimbat la pânze şi vergi. 

— Vino! 

Îşi făcură drum prin furnicarul omenesc şi căutară un han 
mai îndepărtat, unde să li se dea o cameră specială. Acolo, 
puteau sta de vorbă nestingheriţi. 


— Aşadar, ai recunoscut pe „L'Horrible” al nostru îl 
întrebă Bretigny-Mertens. 

— Imediat, căpitane. 

— Ştii cine îl comandă? 

— Nu. 

— Şi ştii cine îl va comanda mâine, pe vremea asta? 

— Desigur că tot cel care îl comandă astăzi. 

— Nu... 

— Va fi o schimbare, neprevăzută de personal. 

— Da. Comandantul de azi „va bea din ceaşca mare”, iar în 
locul lui va fi mutat un anume Caiman sau dacă vrei 
căpitanul Caiman. 

Mare Letrier zâmbi. 

— Atunci, Miss Admiral va fi iarăşi secund pe corabie? 
întrebă el, făcând o glumă şi o aluzie destul de dureroasă. 

— Desigur. 

— Şi iar va pune în aplicare pe bord pisica cu nouă cozi, ca 
în vremurile ei bune? 

— Da sau nu. Această panteră va fi domesticită. 'Te asigur 
că aşa va îi. 

— Dar credinciosul Mare Letrier ce post va primi? 

— Se va găsi curând ceva bun şi pentru el. 

— Păcat de frumoasa cabină a hărților! 

— Dar dacă nu va mai fi o cabină a hărților, ci o clădire 
sigură şi imposibil de cucerit? 

Letrier era absolut impresionat de tonul serios şi 
convingător al stăpânului său. 1 se uită drept în ochi şi 
mormăi - Hm! în lumea aceasta, multe lucruri imposibile au 
fost posibile, cel puţin pentru noi. 

— Desigur. Dar acum, Mare, ascultă ce am să-ţi spun! 

Îi povesti apoi ceea ce auzise când spionase lângă 
scândurile hanului şi făcu apoi diferite presupuneri trăgând 
anumite concluzii, care îl umplură de uimire pe Mare. 

— Drace, de la femeiuşca aceasta ne putem aştepta la 
orice. 

— Va reuşi, te asigur că va reuşi. 


— Dar noi? 

— Nu ţi-am spus că mâine eu voi fi comandant pe 
„L'Horrible” ceea ce înseamnă că trebuie să mă găsesc pe 
bordul lui chiar din seara aceasta? 

— Bine, dar se va apăra. 

— Pshaw! Am fost mai demult superiorul ei şi voi fi şi 
acum. Ea a rămas aceeaşi. Să fure o corabie! Din mijlocul 
portului San Francisco! Nemaipomenit! Pentru noi însă este 
extraordinar de favorabil. Ce noroc că am văzut-o şi am 
recunoscut-o cu toată travestirea ei! 

CAPITOLUL XX. 

Piraţii recuceresc „L'Horrible” 

În vreme ce era dusă această conversaţie încordată, în 
locuinţa doamnei de Voulettre se făceau pregătiri nu mai 
puţin înfrigurate pentru o serată strălucită. Prăjituri din 
toate soiurile, vinuri din toate zonele îşi dăduseră întâlnire 
aici, iar stăpâna casei, care se înapoiase de multă vreme din 
plimbare, se ocupa personal de ultimele pregătiri. Deschise 
o mulţime de sticle, turnă în ele un praf alb şi fin şi apoi le 
astupă cu grijă la loc. Începuse să se însereze şi în curând 
se întunecă. Din ferestrele locuinţei sale ţâşneau valuri de 
lumină, lăsând ca felinarele de pe stradă să pară nişte 
palide opaițe. 

Oaspeţii, printre care şi comandantul cuirasatului, alături 
de ofiţerii invitaţi de pe celălalt vas, gustară din toate 
bunătăţile. O mulţime de pierde-vară şi oameni obişnuiţi era 
adunată în stradă, pentru a iscodi interiorul împodobit sau 
să-şi satisfacă poftele uitându-se la bogăţia din faţa lor. În 
mulţimea aceasta se găseau şi doi oameni în haine de 
marinari. Stăteau tăcuţi unul lângă altul şi îşi aruncau 
priviri nepăsătoare. Atenţia lor părea că este îndreptată mai 
ales asupra uneia din ferestre, căci se uitau ţintă mai tot 
timpul la ea. În cele din urmă, o perdea fu lăsată, iar umbra 
unei mâini trecu de câteva ori într-o parte şi alta a ferestrei. 
Imediat apoi se stinse lumina. 

— Acesta este semnul, şopti primul. 


— Vino! răspunse celălalt. 

Plecară amândoi şi cotiră după colţ. La poarta grădinii se 
afla un cufăr şi lângă el un om. Era atât de întuneric, încât 
nu se putea vedea amănunţit, dar se putea observa că omul 
era de statură mijlocie şi că avea barbă mare. Nu era însă 
altcineva decât doamna de Voulettre, care se travestise din 
nou. Lada conţinea instrumentele sale nautice. 

— Aţi adus trăsura? se interesă omul cu barbă. 

— Da. 

— Înainte! 

Glasul era poruncitor, ca şi cum ar fi fost învăţat să 
comande din copilărie. Cei doi marinari apucară cufărul şi 
plecară, urmaţi de cel scund. La colţul străzii, îi aştepta o 
trăsură. Cufărul fu ridicat pe capră, iar cei trei oameni 
intrară înăuntru. Trăsura plecă apoi imediat în trapul cailor 
către periferia oraşului. Ajunşi afară din oraş, se opriră. 
Pasagerii coborâră, doi dintre ei apucară cufărul şi plecară, 
în vreme ce trăsura se înapoie goală în oraş. Cei trei se 
îndreptară spre ţărmul mării. Erau încă departe de plajă, 
când un glas răsună din spatele unui tufiş. 

— Stai! Cine este! 

— Căpitanul Caiman. 

— Bun venit! 

Un grup de chipuri întunecate înconjură cu respect pe 
bărbos. 

— Bărcile sunt gata? întrebă el. 

— Da. 

— Armele? 

— "Totul este pus la punct. 

— Lipseşte cineva? 

— Nimeni. 

— Atunci, come-on. Eu iau prima barcă. 

Cufărul fu suit în barcă şi oamenii începură să vâslească. 
Lopeţile le aveau înfăşurate în cârpe, astfel că barca luneca 
aproape fără zgomot. Lia început, se îndreptară spre larg, 
până trecură de „L'Horrible, apoi îl înconjurară pe la 


babord şi se apropiară de vas dinspre mare. Pe „L'Horrible” 
nu se vedeau decât două lumini, o lanternă în vârful 
catargului şi una la proră. 

Erau atât de aproape de vas, încât ar fi putut fi observați 
fără mare efort. Cel care se numise” căpitan stătea în 
picioare la cârmă cu ochii ţintiţi la corabie. Era o clipă 
hotărâtoare, aşa că trebuia să fie cu mare băgare de seamă. 
Se auzi ţipătul strident al unui pescăruş, iar oamenii din 
barcă răsuflară uşuraţi. Era semnalul convenit cu Tom 
lunganul, prin care acesta anunţa că totul este bine pe 
bord. Câteva frânghii atârnau în partea dinspre mare a 
vasului. Cu siguranţă, Tom pusese stăpânire pe corabie. 

— Prindeţi-le şi sus pe bord! răsună o scurtă comandă. 
Peste câteva clipe, se aflau toţi pe punte. Tom îi aştepta. 

— Ce se aude? întrebă bărbosul. 

— Bine. Eu şi ai noştri suntem stăpâni. De fapt, noi suntem 
acum de gardă, pe când ceilalţi sunt închişi în cabina de 
lângă catargul cel mare sau sunt beţi în cabinele lor. 

— Jos cu ei! Cruţaţi-i însă. Să fie legaţi şi închişi într-o 
cabină mai mare. Mai târziu îi vom face să vină alături de 
noi şi să ne jure credinţă. Cu cât avem mai multe braţe, cu 
atât va fi mai bine. 

Porunca fu împlinită repede şi fără zgomot. Adevăraţii 
marinari ai vasului, ameţiţi de grog şi nebănuind nimic, fură 
legaţi fedeleş şi duşi în camera cea mare, în fundul vasului. 
După aceea, fu transportat şi cufărul în cabina căpitanului, 
iar bărcile cu care veniseră de la țărm, fură legate cu 
frânghii şi ridicate la înălţimea bordului. Corabia putea să 
plece... se găsea în mâna corsarilor. Pe bord, omul cu barbă 
neagră adună oamenii în jur şi îi arătă fiecăruia locul pe 
care îl va ocupa. 

— Plecăm pe mare. Ungeţi lanţul ancorei şi robiţele 
frânghiilor de la pânze cu ulei, pentru a nu se produce 
zgomote inutile. De comandat nu pot comanda, căci aş 
putea fi auzit de dincolo, de pe cuirasat. Sper însă că 
fiecare ştie ce trebuie să facă. 


Oamenii din echipaj se împrăştiară. Comandantul trecu de 
la un post la altul, pentru a da comenzi cu glas încet. 
Ancora se ridică, pânzele se desfăşurară, şi vântul începu să 
le umfle. Vasul ascultă de cârmă; se întoarse încet în jur, 
spintecă valurile, îndreptându-se spre marea deschisă. 

De-abia atunci, bubui de pe bordul cuirasatului un foc de 
tun... un al doilea... un al treilea. Echipajul cuirasatului ştia 
că ofiţerii de pe „L'Horrible” sunt pe uscat, dar manevrele 
corăbiei fuseseră observate prea târziu. Bineînţeles că 
bănuiră imediat că se petrece ceva neobişnuit, poate chiar 
ilegal, aşa că trăseseră cele trei lovituri, în semn de alarmă 
generală. 

Noul comandant de pe „L'Horrible” se duse pe puntea de 
cart. Tom-lunganul stătea lângă el. 

— Auzi, Tom, au observat că fugim, spuse el. 

Tom ridică o privire cercetătoare către pânzele ce se 
profilau albe pe cer. 

— Nu face nimic. Au deschis prea târziu ochii. Dar... De 
unde ştiţi cum mă numesc, sir? 

— Cred că este firesc ca numele tău să fie cunoscut de 
căpitanul Caiman. Ai navigat destulă vreme alături de mine. 

— Alături de dumneata? Nu-mi luaţi în nume de rău, sir, 
sunteţi un ofiţer foarte priceput, aşa cum se vede mereu de 
câteva clipe, dar Caiman nu sunteţi, căci pe acesta îl 
cunosc. 

— Pshaw, dar voi fi! 

— Nu va merge prea uşor. Oamenii nu vor să servească 
decât sub el, iar omul cu cicatricea roşie, vreau să spun 
agentul care ne-a tocmit - ne-a promis că faimosul căpitan 
va fi chiar în seara aceasta pe bord, căci este în viaţă. 

— Omul cu cicatrice? Chiar nu l-ai recunoscut? 

— Recunoscut?... Nu l-am văzut pe omul ăsta niciodată. 

— Ba l-ai văzut de mii de ori, Tom. De mii de ori, Îţi spun, l- 
ai văzut sau, ai văzut-o. la gândeşte-te! 

— L-am văzut?... Am văzut-o?... Tunete şi fulgere! Oare... 
oare... să fi fost... Miss Admiral? 


— Ea a fost! Ei, acum crezi că ea este în drept să joace 
rolul căpitanului Caiman? Uimit la culme, lunganul se dădu 
câţiva paşi înapoi. 

— Pe toţi dracii, sir... domnişoară voiam să spun, iată o 
poveste extraordinară! Credeam că aţi fost spânzurată 
când „L.'Horrible” a fost prins de tunicile gudronate. 

— Nu a fost chiar aşa. Dar ascultă: aici pe bord, tu eşti 
singurul care-l cunoşti bine pe căpitan; vei tăcea şi nu vei 
spune nimic, mai ales că eu şi cu agentul am fi aceeaşi 
persoană. Îi laşi pe oameni să creadă că eu sunt Caiman. 
Ne-am înţeles? 

— Absolut! 

— Nu te vei simţi prost în situaţia aceasta? 

— Hm, îmi este totuna dacă primesc comandă de la un sir 
sau de la o miss, dar numai să fie vorba de o pradă bună. Vă 
puteţi bizui pe mine. 

— Bun. Dar ia priveşte cum luminile din port şi din radă 
încep să fie în număr tot mai mare. Probabil că trimit vase 
în urmărirea noastră. Pshaw, peste două ore le-am pierdut 
din vedere chiar cu viteza noastră. Bărbosul porunci apoi să 
se ridice toate pânzele, astfel că vasul, aplecat mult pe o 
parte, despica valurile cu viteză dublă. Comandantul stătea 
rezemat de o parâmă, plin de mulţumire, simțind 
admirabila corabie ascultând de fiecare mişcare a cârmei. 

De abia când începu să se crape de ziuă şi când prezenţa 
lui nu mai fu necesară pe bord, cobori pe scară în interiorul 
vasului şi intră în cabină. Acolo, se afla cufărul său, iar pe o 
măsuţă ardea o lampă. 

— Hm, mormăi, privind mulţumit de jur împrejur; Jenner 
acela nu era chiar atât de prost cum credeam; a aranjat 
splendid cabina aceasta. Dar, în primul rând, trebuie să văd 
dacă sertarul meu secret, pe care nu-l ştia nici Caiman, mai 
este la locul său. 

Spunând acestea, dădu la o parte o oglindă şi apăsă pe un 
buton de-abia vizibil. O dublă uşiţă se deschise imediat şi 


lăsă să se vadă o scobitură, în care erau aşezate mai multe 
hârtii, pe care bărbosul le scoase febril. 

— Extraordinar! Totul a rămas neatins! Ascunzătoarea 
este bună, aşa că o voi folosi din nou. 

Scoase o cheie şi deschise cufărul. Într-o despărţitură nu 
erau altceva decât fişicuri de monezi şi pachete de 
bancnote. Puse toate în ascunzătoare, închise uşiţele şi 
aşeză din nou oglinda la locul ei. După aceea, luă din cufăr 
tot felul de rufe şi haine, le aşeză în şifonierul din cabină şi 
scoase instrumentele nautice care uimiseră pe locotenentul 
Jenner, când i le arătase doamna de Voulettre. 

„Dacă tânărul locotenent ar fi ştiut de ce frumoasa lui 
doamnă se ocupă cu aceste „plictisitoare” instrumente! Pe 
toţi sfinţii, este cea mai frumoasă lovitură din viaţa mea. Aş 
vrea numai să ştiu cam ce-ar spune căpitanul Caiman, dacă 
s-ar afla aici şi... 

— Ar spune „bravo!”, Clairon, răsună atunci un glas în 
spatele ei, în vreme ce o mână i se lăsă grea pe umeri. 
Îngrozită, Miss Admiral se întoarse ca o sfârlează şi 
deschise ochii mari, văzând lângă ea chipul celui pe care 
tocmai îl pomenise. 

— Cai... Cai... Caiman! bâlbâi ea, fiind aproape pe cale să- 
şi piardă cunoştinţa. 

— Chiar căpitanul Caiman! se înclină piratul, cu un rân jet 
cu multiple semnificaţii. 

— Nu se poate! Spiritul său... 

— Ohohoho! Crede secundul de pe „L'Horrible” în spirite? 

— Dar cum... când... de unde... cum ai venit la Frisco şi 
cum de ai ajuns aici, pe bord? 

— Pentru „cum”, îţi voi răspunde mai târziu. Aş vrea să-ţi 
spun „pentru ce”, dar acest lucru îl ştii singură. 

— Nu ştiu nimic! 

— Nu ştii nici de casa mea de bani, care a dispărut atunci 
când tu te-ai hotărât să mă părăseşti ca pe o epavă 
naufragiată? 

— Nimic. 


LIA 


— Aşa! Din nenorocire pentru tine, eu sunt însă în fericita 
situaţie de a mă prezenta în faţa ta cu toate dovezile. Mai 
întâi să discutăm chestiunile mai importante. Tu ai reuşit să 
scoţi din port pe „L'Horrible”. Miss Admiral nu răspunse 
NIMIC. 

— Şi pentru aceasta, ai tocmit oameni... Miss Admiral 
tăcea mereu. 

— Le-ai promis însă că vor lucra sub comanda căpitanului 
Caiman. 

Femeia se cutremură vizibil de groaza pricinuită de 
această neaşteptată apariţie, de vorbele pe care i le spunea 
şi de faptul că ştia tot. 

— Pentru a-ţi da prilej să-ţi poţi ţine cuvântul, am venit pe 
bordul vasului înaintea lor şi m-am ascuns sub colacii de 
frânghie până când am găsit timp să mă prezint în faţa ta. 
Eşti într-adevăr o femeiuşcă îndrăcită şi, pentru că ai reuşit 
atât de bine această ispravă, îţi voi permite pentru un timp, 
până când ne vom socoti în final, să-ţi reiei postul tău vechi 
de maestru al pânzelor. Aşadar, dă-ţi barba jos! Te jenează; 
şi pe „Caiman” nu poţi niciodată să-l reprezinţi. 

Căpitanul vorbise cu glas liniştit şi cântărind fiecare 
cuvânt. Dar tocmai această stăpânire făcuse ca Miss 
Admiral să simtă cum i se urcă sângele în obraji şi cum îi 
lucesc ochii ca unei pisici în călduri. 

— Maestrul al pânzelor, eu? Dar dacă nu te cunosc? 
scrâşni ea. 

— Atunci mă cunosc Tom-lunganul şi Mare Letrier. Ei sunt 
ataşaţi mult mai mult de mine decât de pantera din carton, 
numită Miss Admiral. 

— Mare Letrier? Unde este? 

— Aici pe bord. A venit odată cu mine şi tocmai vorbeşte 
cu Tom-lunganul, spunându-i că într-adevăr eu mă găsesc 
pe bord. 

— Această situaţie nu-ţi va ajuta nici ţie şi nici lui, îi spuse 
ea cu glas tunător. 


În acelaşi timp, îşi smulse revolverul de la brâu şi îl 
îndreptă spre el. Dar o lovitură fulgerătoare cu pumnul îi 
aruncă arma din mână. După aceea, Caiman o apucă de 
umeri şi îi apăsă trupul ei zvelt şi mlădios până la perete, 
ţinându-o lipită de parcă ar fi fost bătută în cuie. 

— Miss Admiral, ascultă şi ţine minte toată viaţa! Ai dorit 
moartea mea şi viaţa mea se va afla în primejdie atâta 
vreme cât voi avea încredere în tine. Eu sunt căpitanul 
corăbiei mele, iar tu... tu vei fi făcută inofensivă. O lovitură 
cu pumnul în tâmpla ei albă o făcu să se prăbuşească 
leşinată. După aceea, o legă cu aceleaşi sfori cu care fusese 
legat cufărul, apoi urcă pe punte. 

Zorii explodaseră pe cer, astfel încât putu să-şi dea seama 
de situaţie. Oamenii se adunaseră pe punte şi formaseră un 
cerc în jurul lui Tom-lunganul şi al lui Letrier, care păreau 
că le spune ceva. lată însă că acesta îl zări pe căpitan, sări 
la o parte, arătă cu mâna întinsă spre el şi strigă: 

— Acesta este, oameni din echipaj! Trăiască renumitul 
căpitan Caiman! 

Pălăriile zburară în aer. Strigătul a fost repetat de mai 
multe ori din gâtlejuri în briza sărată a mării. Piratul le 
răspunse cu un semn din cap şi apoi veni în mijlocul lor. În 
scurt timp, primi jurământul de la toţi şi fiecare luă o sumă 
de bani ca acont pentru solda şi participarea la prada 
viitoare. Posturile de gardă la pânze şi la tunuri au fost 
împărţite între oameni, s-a stabilit verbal regulamentul 
corăbiei şi apoi căpitanul se duse cu Letrier în cabina sa, 
pentru a vedea ce face Miss Admiral. Aceasta îşi recăpătase 
cunoştinţa, dar închise ochii cum văzu intrând pe cei doi. 
Caiman se aplecă asupra ei şi întrebă: 

— Unde sunt banii pe care mi i-ai furat? Pleoapele ei se 
deschiseră, şi din ochi îi ţâşni o rază plină de ură. Căpitanul 
repetă întrebarea. 

— Întreabă cât vrei, dar nu vei primi răspuns. 

— Cum îţi place! Bineînţeles că o parte mare din bani s-a 
topit; evident că madame de Voulettre a făcut, desigur 


cheltuieli mari. Dar restul se află aici pe bord, căci te 
cunosc prea bine. 

— Caută! 

— Chiar aşa voi face. Şi, dacă nu găsesc nimic, există un 
mijloc să te fac să vorbeşti. Mare! 

— Căpitane? 

— Femeiuşca rămâne legată şi va fi dusă în propria mea 
cabină. Paznicul ei voi fi doar eu; nimeni nu are voie să intre 
în acea cabină, nici chiar tu. Şi cel ce ar face cea mai mică 
încercare de a veni în apropierea ei, va primi un glonte. De 
altfel, nimeni altul afară de tine nu trebuie să ştie unde se 
află... lar acum, aduceţi unul după altul pe oamenii din 
fostul echipaj al lui „L'Horrible”! Vreau să văd dacă se 
poate face ceva din oamenii aceştia! Mare plecă. Căpitanul 
trase pe prizonieră în cabina vecină, unde o legă cu alte 
sfori, mai strâns. O cunoştea destul de bine şi, deşi se afla în 
puterea lui, îşi lua toate măsurile... 

CAPITOLUL XXI. 

Deadly-gun şi Winnetu. 

Se făcu seară, apoi noapte, bătu de zece, apoi trecură şi 
alte ore. Deadly-gun stătea mereu pe chei plimbându-se 
încoace şi încolo, pentru a nu scăpa din ochi niciuna din 
bărcile care plecau spre mare sau veneau la țărm. Această 
supraveghere era, pentru o singură persoană, foarte grea, 
dacă nu chiar imposibilă şi, într-adevăr, mai multe bărci 
plecară către larg fără ca trapperul să aibă timp să vadă pe 
omul sau oamenii din ele. Era foarte întuneric şi lanternele 
de pe stradă sau luminile vaselor străpungeau numai în 
câteva locuri bezna din jur. Deadly-gun stătea mereu pe 
țărm când, chiar lângă picioarele sale, un om începu să 
urce treptele digului, după ce legase o barcă de un stâlp. 

— Good evening, omule, dincotro vii? întrebă el. 

— Dinspre mare. 

— De pe care vas? 

— De pe niciunul. 

— De pe niciunul? Te-ai plimbat singur? 


— Nici pomeneală! răspunse barcagiul, oprindu-se lângă 
el şi făcând un semn cu mâna. Trapperul începu să devină 
atent. 

— Atunci ai dus pe cineva? 

— Probabil că da, maşter. 

— Dar, nu l-ai depus pe nici un vas şi totuşi nu l-ai mai 
adus înapoi. Nu cumva l-ai înecat? Barcagiul începu să 
hlizească ştirb. 

— Cam aşa ceva. Mai aşteaptă însă o oră cu întrebările şi 
apoi îţi voi răspunde. 

— Dar de ce nu mai curând? 

— Pentru că nu am voie. 

— Şi de ce nu ai voie? 

— Aşa am promis. 

Omul părea că simte plăcere să i se pună întrebări şi să 
răspundă în doi peri. Însă vânătorul începu să devină mai 
înfrigurat. Era împins de instinctul lui de trapper să se 
intereseze mai departe. 

— Şi pentru ce ai promis asta? 

— Pentru că, pentru că... ascultă, omule, pui întrebări prea 
iscoditoare... ei, uite, pentru că oricine primeşte bucuros un 
bacşiş. 

— Ahaha! Vasăzică, din pricina unui bacşiş nu trebuie să 
spui ceea ce ai dus cu barca? 

— Aşa este. 

— Dar vei spune dacă eu îţi dau un bacşiş mai bun? 
Barcagiul aruncă o privire neîncrezătoare asupra 
îmbrăcămintei zdrenţuite a celuilalt. 

— Un bacşiş mai bun? Te-ai ruina! 

— Cât ai primit? 

— Plata şi pe deasupra un dolar. 

— Adică în total? 

— Lasă totalul! îţi cad cumva dolarii din hăurile 
buzunarelor tale peticite? 

— Dolari? Nu. Nu am bani, am aur! 

— Zău? Eşti omul meu atunci! 


Pescarul ştia din experienţă că mulţi căutători de aur 
poartă haine peticite şi rupte, dar au în buzunare punga cu 
comori nebănuite. 

— Dacă este aşa, arată-mi un nugget! Deadly-gun se duse 
lângă lumina unei lămpi de stradă şi arătă pescarului un 
grăunte de aur. 

— Pe toţi dracii, maşter, grăuntele acesta valorează cinci 
dolari, bătuţi pe muche! se exaltă omul. 

— Aşa este! Vei căpăta acest grăunte, dacă îmi spui ceea 
ce ar trebui să nu spui decât peste o oră. 

— Pe cuvânt? 

— Pe cuvânt. Aşadar, pe cine ai dus în barcă? 

— Doi bărbaţi. 

— Cum erau îmbrăcaţi? Ca nişte vânători? 

— Nu. Mai mult ca nişte marinari. Hainele erau noi. 

— Se poate. Cum arătau la chip? 

Barcagiul făcu o descriere a pasagerilor săi, descriere 
care îi zugrăvea cu fidelitate pe Caiman şi Letrier, deşi 
aceştia îşi schimbaseră îmbrăcămintea. 

— Unde voiau să se ducă? 

— În larg, în apropiere de „L'Horrible”, care se află 
ancorat. Deadly-gun începu să fie şi mai atent. 

— L'Horrible...”? Şi ce vorbeau între ei? 

— Nu am putut să înţeleg! 

— De ce? 

— M-au întrebat dacă ciripesc franţuzeşte şi când eu le-am 
spus că nu, au început să boscorodească într-o limbă care 
îmi zgâria urechile. 

— Ei sunt! Unde au plecat din barcă? 

— Au sărit în apă, când au ajuns în apropierea vasului. 

— Nu se poate! 

— Ba chiar aşa şi nu altfel! Spuneau că fac parte din 
echipajul vasului şi că au plecat puţin de acolo pe uscat, 
fără voie, pentru a da o raită prin oraş. Acum voiau să nu fie 
observați la înapoiere şi de aceea aveau de gând să înoate 
până lângă vas şi apoi să se caţăre pe bord. 


— Şi ţi-au spus să le promiţi... 

— Să nu vorbesc nimic o oră despre ceea ce am văzut. 

Mai înainte ca Deadly-gun să poată pune o altă întrebare, 
simţi o mână pe umăr. 

— Fratele meu să vină cu mine! apăru Winnetu, care îl 
trase câţiva paşi mai la o parte şi îl întrebă: Cum se 
numeşte marea kanoe 1 care pluteşte colo pe apă? 

— L'Horrible”. 

— Şi cum se numea acea kanoe pe care albul ce îşi spunea 
Mertens fusese căpitan? - „L.:Horrible”. Este acelaşi vas. 

— Oare albul nu a pus să fie dus cu barca acolo pentru a 
pune din nou mâna pe corabia lui? Deadly-gun simţi un fior 
şi întrebă: 

— Cum a ajuns fratele meu roşu la această părere? 

— Winnetu a părăsit odată postul său pentru a vedea unde 
te găseşti tu. El a venit încoace cu o trăsură pe care se 
găseau şi oameni albi şi care vorbeau despre această 
kanoe. După ce au părăsittrăsura, albii au aşteptat puţin 
timp şi apoi s-au urcat cu alţi oameni şi cu un bărbos în mai 
multe bărci. 

— Fratele meu a auzit ce vorbeau acei oameni? 

— Ei voiau să ajungă pe marea kanoe şi să ucidă pe 
oamenii de acolo, deoarece trebuia să vină căpitanul 
Caiman. 

— Şi au plecat încolo pe mare? 

— Da. Aveau cuțite şi securi la brâu. Deadly-gun se gândi 
câtva timp şi apoi spuse: 

— Fratele meu să se ducă înapoi la postul său; vânătorii 
trebuie să sosească înainte de revărsatul zorilor. 

Apaşul plecă din nou către oraş. Barcagiul dispăruse între 
timp, cu nuggetul în buzunar, aşa că pe chei rămase din nou 
numai colonelul. 

Urma într-adevăr să se producă ceva neobişnuit 
pe,L.'Horrible”? Cu siguranţă că Winnetu nu se înşelase. 
Dar dacă vasul va fi într-adevăr atacat, cum putuseră 
oamenii aceştia să afle atât de repede de sosirea celor pe 


care îi urmăreau vânătorii? în vreme ce se gândea la tot 
felul de probleme, în legătură cu cele spuse de Winnetu, din 
radă bubuiră trei lovituri de tun, una după alta şi, deşi era 
atât de târziu, cheiul se populă cu o mare mulţime de 
oameni, care voiau să afle motivul acestei alarme. 
Întunericul nu permitea să se distingă vasele aflate în port 
şi în radă, dar mişcarea luminilor de pe vapoare şi corăbii 
era un semn sigur că se întâmplase ceva neobişnuit. 

O şalupă de război cu un echipaj de şase oameni şi 
comandată de un subofițer acostă în apropierea 
vânătorului. Un timonier, aflat pe țărm şi care era dator să 
răspundă unui subofițer, se prezentă şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat în port, sir? 

— L'Horrible”, a plecat în larg cu toate pânzele întinse... * 
- Şi apoi? 

— Ce apoi? Ioţi ofiţerii vasului se găsesc pe uscat! Este 
vorba de un act pirateresc şi am primit ordin să anunţ 
imediat ofiţerii respectivi. 

— Cine a tras loviturile de tun? 

— Noi, cei de pe cuirasat. Căpitanul nostru se găseşte la 
un loc cu ofiţerii de pe „L'Horrible”, Good night, sir! apoi 
subofiţerul plecă spre locuinţa doamnei de Voulettre. 

Deadly-gun auzise cuvintele, aşa că îl urmă aproape fără 
voie şi ajunse la casa locuită de doamna de Voulettre. Şi 
aici, domnea mare fierbere. Stăpâna casei dispăruse fără 
urmă şi aproape toţi oaspeţii se aflau adormiţi şi fără 
cunoştinţă în saloanele de primire. Medicii constatară că un 
puternic narcotic fusese turnat în vin. Odată cu doamna de 
Voulettre mai dispăruse şi o importantă colecţie de hărţi 
maritime şi instrumente nautice. Trapperul auzi toate 
acestea, pentru că erau povestite din gură în gură. Medici, 
poliţişti şi marinari intrau şi ieşeau din casă, în vreme ce în 
faţa clădirii se adunase o mulţime imensă. De data aceasta, 
Deadly-gun fusese cuprins de înfrigurare. Nu-şi putea 
lămuri ce legătură există între Mertens şi această doamnă 
de Voulettre, dar era sigur că cei doi se ajutaseră pentru 


furtul lui „L.'Horrible”, deşi îi era tot atât de imposibil să-şi 
precizeze în minte amănuntele loviturii. Nu trebuia oare să 
anunţe poliţiştilor observaţiile făcute de apaş? în felul 
acesta s-ar fi ajuns la cercetări şi interogatorii, ceea ce ar fi 
dus la pierderea timpului. Ar fi determinat o stingherire a 
scopului lor. Nu exista decât o singură soluţie rapidă şi 
sigură, pe care poliţia să o admită: „L'Horrible” trebuia 
imediat pus în urmărire. Deadly-gun se hotări să facă 
aceasta pe contul lui. Însă pentru a reuşi planul, îi trebuia 
în primul rând aur şi bani spre a închiria Un vas cu aburi 
cât mai rapid, iar pentru a avea aceşti bani, trebuia să 
aştepte sosirea oamenilor săi, care aduceau cu ei aurul 
ascuns în hide-spot. Misiunea sa pe chei era acum inutilă, 
aşa că se putea înapoia la Winnetu. 

Plecă dincolo peste Oakland, îl căută pe Winnetu şi se 
aşeză lângă el. Winnetu dormea şi el rămase de veghe. 
Gândul că hoţii se găseau pe mare în siguranţă, pe când el, 
care îi urmărise pas cu pas prin savană, îndurând şi 
suferind multe, se afla țintuit pe țărm şi silit să-i lase să 
scape, îl făcea să-şi piardă orice linişte, încât se sculă şi 
începu să se plimbe, numărând minutele care îl despărţeau 
de sosirea oamenilor săi. După socotelile sale, vânătorii 
trebuiau să sosească către dimineaţă, aşa că Deadly-gun 
aşteptă cu înfrigurare revărsarea zorilor. Stelele nu ascultă 
de dorinţele oamenilor. Ele călătoresc liniştite pe calea lor, 
pe care merg de milioane de ani. În cele din urmă, 
dispărură şi stelele iar lumina biruitoare a zilei îşi revărsă 
razele trandafirii. Deadly-gun invidia pe apaş pentru 
somnul lui liniştit şi adânc şi tocmai se gândea că este 
timpul să-l trezească, când Winnetu sări în picioare, se uită 
cu ochi limpezi şi atenţi împrejur şi apoi se aşeză din nou pe 
locul său. 

— Fratele meu să lipească urechea de pământ! îl povăţui 
pe Deadly-gun. 

Trapperul făcu şi el experienţa şi auzi un zgomot 
îndepărtat. Winetu auzise acest zgomot chiar în somn şi de 


aceea sărise în picioare. Apaşul ascultă şi el din nou. 

— Se apropie nişte călăreţi pe cai obosiţi. A auzit fratele 
meu nechezatul unui cal? Este animalul rău al omului străin 
care a călătorit mult pe mare. 

Winnetu voia să spună că este acea groaznică mârţoagă pe 
care călărea Peter Polter, cârmaciul. Deadly-gun fu uimit de 
extraordinara agerime a simţurilor apaşului. 

După câtva timp, dintr-un tufiş ascuns vederii, apărură cei 
aşteptaţi. În frunte se afla Tieskou cu nepotul colonelului. 
Înapoia lor călărea timonierul, care, ca de obicei, avea mult 
de furcă cu calul lui. La urmă, veneau vânătorii Dick 
Hammerdull, Pitt Holbers şi Ben Cunning. Ceilalţi fuseseră 
lăsaţi la hide-spot pentru pază. Fiecare dintre ei avea unul 
sau mai mulţi catâri legaţi de căpestre, târându-i într-un şir 
lung. Animalele păreau încărcate cu greutate mare. 

— Vedeţi cuibul din faţă? strigă Peter Polter. Cred în sfârşit 
că este San Francisco, oraş pe care nu-l cunosc din partea 
asta, pentru că nu l-am văzut decât de pe mare. 

— Dacă vedem sau nu, e tot una, zise Hammerdull; dar Pitt 
Holbers, bătrânule coon, tu ce părere ai? 

— Dacă tu crezi că este Frisco, dragă Dick, atunci nu am 
nimic împotrivă, am fost atacați de roşii, lângă apă şi apoi 
legaţi şi duşi în tabăra lor, nu credeam c-o să mai văd 
vreodată această regiune. 

— Da, bătrână prăjină de ridicat pânzele! interveni 
cârmaciul. Dacă nu ar fi fost de faţă Peter Polter, timonierul, 
cu siguranţă că v-aţi fi pierdut scalpurile ce au şi chelie, aţi 
fi stat cuminţi în sânul lui Avraam. Ia uitaţi-vă spre babord! 
Mă las legat de camera maşinilor şi uns cu catran dacă 
acela nu este colonelul şi... 

— Winnetu, apaşul! interveni Treskow, care dădu pinteni 
calului, astfel încât ajunse curând lângă cei numiţi. 

— Slavă Domnului că aţi ajuns, strigă Deadly-gun. V-am 
aşteptat cum aşteaptă bizonul ploaia. 

— Nu a mers prea repede, unchiule, răspunse Thieme. Am 
călătorit toată noaptea, uită-te la sărmanele noastre 


animale; de abia se mai pot ţine pe picioare. 

— Ce se aude, colonele? întrebă Treskow. I-aţi ajuns? 

— Am venit cu o clipă mai târziu. Ne-au scăpat. 

— Cum, când şi încotro? Deadly-gun povesti cele 
întâmplate. 

— Aţi fost la poliţie? se interesă Treskow. 

— Nu. Aceasta ar fi făcut să ne întârzie. 

— Este drept. Nu există decât o singură cale: închiriem 
imediat un vapor şi plecăm în urmărirea corăbiei. 

— Asta a fost şi părerea mea şi de aceea v-am aşteptat cu 
nerăbdare. Pentru a închiria un vapor, aveam nevoie de 
aurul adus cu voi, pentru a-l schimba în bani. 

— Eu nu am prea multe speranţe, afirmă cârmaciul, spre 
surpriza tuturor. 

— Cum aşa? 

— N-am nevoie de vapor. Aceste vase sunt cele mai 
mizerabile din toate câte există pe lume. O corabie bună 
găseşte vânt totdeauna; dar un vas fumegător are nevoie de 
cărbuni, care nu se găsesc pretutindeni. Atunci, stă ancorat 
într-un port sau lâncezeşte în mijlocul mării, fără să se 
poată urni. 

— Dar încărcăm o provizie suficientă de cărbuni. 

— Dragă colonele, dumneata eşti un vânător bun, fără 
îndoială, dar marinar nu eşti. În primul rând, trebuie să 
găsim vaporul şi nu se ştie dacă există vreunul prin 
apropiere. Şi, după aceea, trebuie să ştiţi că aceşti yankei 
se tocmesc o zi întreagă până când îţi închiriază vasul. 

— Dau imediat atât cât mi se va cere! 

— Bine! Totuşi, mai trebuie încărcate provizii, muniții şi 
cărbuni, pentru ca vaporul să poată ţine la o călătorie 
lungă. După aceea, vasul mai suferă o inspecţie generală, 
pentru a se vedea dacă, aşa încărcat cum este, poate să 
înfrunte marea, şi în felul acesta trec zile întregi, iar 
„L'Horrible” poate să înconjoare între timp America de Sud. 
Ceilalţi tăceau. 


— Nu ştiu dacă trebuie să ne îndoim de cele spuse de 
Peter Polter, îi dădu dreptate Treskow. Dacă stăm aici şi ne 
zgâim la mare, nu facem nimic. În orice caz, vasul este 
urmărit, aşa că avem o mângâiere. Să plecăm totuşi şi noi. 

— Dar încotro? 

Ceilalţi se uitară întrebători la cârmaci. 

— Nu este chiar atât de uşor de stabilit itinerariul. Dacă 
„L. Horrible, are suficiente provizii, cu siguranţă că s-a 
îndreptat către Japonia sau Australia. Într-acolo, oceanul 
este liber. Dacă însă vasul nu are destule provizii, atunci s-a 
îndreptat spre sud, pentru a face escală în vreun port de pe 
coasta occidentală a Americii spre a se aproviziona cu cele 
necesare. 

— Deci, avem o bază de plecare. Înainte.! încurajă 
Treskow pe camarazii săi. 

Plecară spre Oakland, şi trecură cu un ponton golful. 
Ajunşi la San Francisco, colonelul vându tot aurul unei 
bănci. 

— S-a făcut, spuse el. Fiecare dintre voi trebuie să 
primească partea ce i se cuvine. Dick Hammerdull avea cu 
totul altă părere. 

— Dacă primim sau nu, e totuna, colonele; dar ce să fac eu 
cu hârtiile astea? Nu am nevoie de ele, pe când 
dumneavoastră aveţi. Pitt Holbers, bătrânule coon, ce 
părere ai? « 

— Dacă tu crezi, Dick, să lăsăm hârtiile colonelului, n-am 
nimic împotrivă. O labă grasă de urs sau o halcă de bizon 
fripte pe un jăratec bun îmi sunt mai folositoare. Ţie nu, 
Ben Cunning? 

— S-a făcut! exclamă acesta. Eu nu mănânc hârtie şi nici 
pe calul meu nu vreau să-l mănânc, hininini. 

— Vă mulţumesc pentru hotărârea voastră, răspunse 
colonelul. Dar nu ştiu cum vor decurge evenimentele. Vă 
dau ce aveţi de primit, iar mie îmi rămâne destul. Dacă mai 
am nevoie, voi sunteţi lângă mine, bineînţeles dacă aveţi de 
gând să mă urmaţi pe mare. 


— Dacă avem de gând sau nu, e totuna, colonele... Eu însă 
merg! 

— Şi eu! interveni Holbers. 

— Şi eu! strigă micul Ben. 

— Vom vedea mai târziu, răspunse Deadly-gun, râzând. 
Deocamdată, să împărţim banii. 

Fiecare dintre vânători băgă în buzunar ceea ce i se 
cuvenea. După aceea, ieşiră din clădirea băncii, încălecară 
şi se îndreptară spre port. 

CAPITOLUL XXII Pe „Swallow” 

În afară de corăbiile ancorate, nu erau în port decât e 
câteva vase cu aburi, greoaie vase de marfă. Toate 
steamurile mai uşoare părăsiseră portul, pentru a însoţi 
vasele de război care plecaseră în urmărirea lui 
„Li Horrible”. Numai cuirasatul rămăsese pe loc, căci 
comandantul lui se afla adormit pe uscat. 

Poliţia reuşise să facă oarecare lumină în bezna 
evenimentelor întâmplate în noaptea trecută. Un locuitor 
de la parterul casei al cărei prim etaj era locuit de doamna 
de Voulettre se găsise întâmplător în grădină când trei 
oameni ieşiseră din casă cu un cufăr. De asemenea, fusese 
găsit şi birjarul care dusese pe cei trei şi cufărul până în 
port. Proprietarul colibei de pescari venise de bună-voie în 
poliţie, pentru a denunța faptul că în noaptea trecută 
câteva bărci fuseseră trase la țărm în apropierea colibei lui. 
Văzuse cum urcă în ele peste patruzeci de bărbaţi, al căror 
conducător, însoţit de alţi doi oameni, venise cu un cufăr 
mare şi răspunsese la somarea paznicului cu parola 
„Căpitan Caiman”. 

Aceste declaraţii, puse în legătură cu cele cunoscute mai 
de mult, şi anume că secundul căpitanului Caiman fusese o 
femeie, cum şi în urma găsirii unor documente în locuinţa 
doamnei de Voulettre, determinară poliţia să aibă o părere 
exactă asupra celor petrecute şi a persoanelor implicate. 

Toate acestea fură aflate de vânători pe chei, de la 
mulţimea adunată de ştirea că un căpitan de pirați furase 


din port un vas de război al Uniunii. Timonierul se uită cu o 
privire piezişă la vasele ce se mai aflau în radă. 

— Ei? izbucni nerăbdător colonelul. 

— Niciunul care să se potrivească dorinţei noastre. 
Butoaie de sare sau de peşte sărat, care în zece luni poate 
că parcurg două mile. Nici colo în depărtare... 

Se opri. Probabil că voise să spună că nici în depărtare nu 
se mai vede vreun vas potrivit scopului lor, dar ochiul său 
căzuse pe un punct nevăzut de ceilalţi, fapt care îl făcuse 
să-şi întrerupă şirul vorbelor. 

— În depărtare... Ce-i în depărtare? îl somă colonelul. 

— Hm, să nu mi se spună Peter Polter dacă la orizont nu se 
zăreşte o pânză. 

— Aşadar, aici în port nu găsim vreun vas potrivit? 

— Niciunul. Aceste butoaie navighează ca broaştele 
țestoase şi apoi nu vedeţi că descarcă mărfuri? 

— Dar colo la câteva mile? 

— Trebuie să mai aşteptăm. Poate că trece, poate să vină 
încoace. Să nu ne facem mari speranţe! Dacă este un vas de 
război, va pleca imediat în căutarea piratului, iar dacă este 
vas de comerţ, poate fi rechiziţionat de autorităţi tot pentru 
urmărire. În plus, s-ar putea ca stăpânii lui să nu ne ceară o 
sumă uriaşă. 

— Totuşi, vom încerca. Este unica speranţă ce ne rămâne. 
Cât timp ar putea trece până ce vasul ajunge aici? 

— O oră, poate chiar două, după cum este construit şi 
după cum este condus. 

— Atunci, avem timp. Dacă găsim un vas, plecăm imediat 
pe mare; dacă nu găsim, aşteptăm rezultatul urmăririi. 
Numai după aceea ne hotărâm asupra celor ce vom avea de 
făcut. Dacă am fi ajuns cu zece minute mai devreme, am fi 
pus mâna pe ticăloşi. Deocamdată trebuie însă să ne punem 
caii la adăpost şi să căutăm un store, unde să ne schimbăm 
hainele astea zdrenţuite, cu o îmbrăcăminte mai bună! 

Se duseră la un han, îşi legară animalele de stănoagă şi-şi 
potoliră foamea şi setea. Intrară apoi într-un store, unde 


găsiră tot ce le trebuia. În felul acesta, trecu destul timp. Se 
înapoiară apoi în port, căutând cu privirile corabia pe care 
o văzuseră. Nu venise încă. Timonierul, când ajunse într-un 
loc unde avea vederea liberă asupra mării, se opri ca 
pironit şi scăpă un strigăt de uimire. 

— Behold! Ce corabie! Intră în port ca un... Miile tonneres, 
sacre Dieu. Sfinte catarge! Un clipper cu tachelaj de 
schooner... Este „Swallow” ura! „Swallow” uraa! Uraa! 

De bucurie, îşi strânse degetele mâinilor care îi pocniră ca 
nişte împuşcături. Apucă cu un braţ pe Hammerdull,- iar cu 
celălalt pe Holbers, şi începu să danseze cu ei, încât 
mulţimea privi ca pe urs grupul vânătorilor. 

— Lasă-mă în pace, monstrule marin! Ce legătură avem 
noi cu „Swallow” al tău? încercă Hammerdul să scape. 

— Ce legătură? Foarte multe legături, replică Peter Polter, 
dând drumul celor doi. „Swallow” este un vas de război, 
singurul superior lui „L'Horrible” în ce priveşte puterea 
pânzelor. Comandantul este locotenentul Walpole, pe care îl 
cunosc. O spun cu toată siguranţa, acum nu ne mai pot 
scăpa ticăloşii. Putem zice că am pus mâna pe ei! 

Bucuria timonierului molipsi şi pe ceilalţi. Nu mai era nici 
o posibilitate să se înşele. Sub bordul vasului zăriră 
sculptura unei rândunici albastre, cu aripi aurite şi ascuţite. 
Locotenentul Walpole era un marinar iscusit şi îndrăzneţ, 
iar marinarii săi nişte oameni pe care se putea bizui, pentru 
că nu coborâse nici măcar o singură pânză, deşi corabia 
ajunsese la intrarea în port. Aplecată pe o parte, corabia cu 
ciocul ascuţit înainta cu o viteză de parcă ar fi fost mânată 
cu aburi. lată, se zări un norişor de fum lângă turela 
superioară; bubuiră focurile de tun pentru salut. Din porti 
se răspunse. Apoi glasul puternic şi sonor al comandantului: 

— Timonier, la babord! 

Corabia descrise un arc scurt şi îndrăzneţ. 

— Pânzele, băieţi! Jos! 

Pânzele începură să coboare de pe catarge şi frânghii, 
strânse în suluri. Vasul se ridică cu prora din apă, apoi cu 


pupa, se clătină de câteva ori pe o parte şi pe alta şi îşi făcu 
mai departe drum prin valurile portului. 

— Ura, „Swallow”, ura! răsunară ovaţii din zeci de 
piepturi! 

Toată lumea cunoştea această admirabilă corabie sau cel 
puţin auzise de ea. Aşa că toţi erau siguri că va pleca la 
vânătoare, împotriva piratului, care pusese în fierbere 
întreg San Francisco. 

Doi bărbaţi în uniforme de marinari îşi făcură loc prin 
mulţime. Păreau mânioşi şi abătuţi. Unul avea galoane de 
locotenent, iar celălalt de timonier. Fără să întrebe pe 
cineva, săriră într-o barcă, desfăcură legătura de pe stâlpul 
din dig, apucară vâslele şi se îndreptară ca o săgeată către 
„Swallow”. Comandantul acestuia stătea rezemat de 
balustrada prorei şi se uita la cei ce veneau. 

— Ahoi, locotenent Jenner, dumneata eşti? Unde este 
„L'Horrible”? întrebă el. 

— Repede o frânghie sau o scară, sir, răspunse acesta. 
Trebuie să mă urc imediat pe bord. Li se azvârli o scară de 
frânghie, pe care se căţărară la bord. 

— Perkins, timonierul meu! prezentă Jenner pe însoţitorul 
său. Sir, trebuie să-mi dai imediat vasul dumitale! izbucni el, 
cuprins de înfrigurare. 

— Vasul meu? Cum... de ce? 

— Trebuie să plec după „L'Horrible”. 

— Trebuie... nu te înţeleg. 

— Vasul meu a fost furat, răpit! Walpole se uită la el ca la 
un nebun. 

— lată o glumă ciudată, locotenente. 

— Glumă? La dracu' cu gluma! Nu am poftă de glume! 
Otrăvit, torturat de medici, torturat de poliţie, insultat de 
autorităţile din port, toate astea nu înseamnă glumă! 

— Vorbeşti în enigme, locotenente. 

— Să vă povestesc atunci întâmplările... 

Înfuriat la culme, cu vinele de pe frunte umflate, Jenner 
povesti parascovenia şi termină cu întrebarea: 


— Cum am spus, trebuie să-mi dai vasul dumitale. 

— Nu se poate, sir. 

— Ce nu se poate? strigă Jenner, cu ochii scăpărători. 

— Swallow” mi-a fost încredinţat, locotenente Jenner. Nu 
pot preda corabia decât conform unui ordin superior. 

— Dar asta e ruşinos, e laş, e... 

— Domnule locotenent! 

La auzul acestui glas ameninţător, Jenner făcu câţiva paşi 
înapoi. Se strădui să-şi stăpânească mânia, în vreme ce 
Walpole continuă cu glas liniştit: 

— Voi trece peste insulta adusă, căci mânia nu este un bun 
sfetnic. Cunoaşteţi legile şi regulamentele tot atât de bine 
ca mine şi ştiţi că nu pot încredința nimănui comanda 
vasului meu. Totuşi, fiţi liniştit. Voi pleca în urmărirea lui 
„Li Horrible”. Vreţi să mă însoţiţi? 

— Dacă vreau? Trebuie să merg, chiar dacă ar urma să 
trec prin mii de iaduri! 

— Bun! „L.'Horrible” era bine aprovizionat? 

— Pentru cel mult o săptămână. 

— Atunci nu are altceva de făcut decât să plece către 
Acapulco. Pentru a ajunge la Guayaquil sau Lima, i-ar trebui 
provizii mai multe. 

— Atunci îl vom ajunge repede. Chiar acum câteva zile am 
avut dovada că „Swallow” este superior lui „L'Horrible”. 
Ridicaţi ancora, sir. Înainte, înainte! 

— Nu atât de grabnic, camarade! Prea multă grabă, de 
multe ori, poate să însemne ceva mai rău decât o treabă 
făcută cu linişte. Mai întâi am câteva afaceri de lichidat aici. 

— Afaceri? Cine se mai poate gândi la afaceri într-o 
asemenea situaţie? Să ne avântăm pe mare imediat. 

— Nu. Trebuie să cobor pe uscat, să iau ordine pentru 
urmărirea piraţilor. Totodată, nu am proviziile necesare, 
nici apă şi nici muniții. Câte tunuri are „L'Horrible”? 

— Opt pe fiecare parte, două la proră şi unul deasupra 
pupei. 

— Da, îmi este superior ca guri de foc... Forster! 


— Aici, sir! răspunse timonierul venind lângă comandant. 

— Plec pe uscat să raportez superiorilor şi totodată să 
comand cele necesare urmăririi. Să trimiţi un om cu şalupa 
din faţă, care să ne aducă totul pe bord. Nu voi întârzia mai 
mult de o oră. 

— Well, sir! 

— Vă lipseşte ceva care ar trebui pe bord? 

— Nu ştiu nimic, capt'n. Ştiu însă destul de bine că 
dumneavoastră vă gândiţi la toate! Walpole voia să se 
îndrepte din nou către Jenner, când unul dintre marinari 
raportă: 

— O barcă la scara de frânghie, sir! 

— Ce fel de barcă? 

— O barcă civilă, sir! 

— Cine se află în ea? 

— Opt persoane, printre care se pare că se găseşte şi un 
indian. Căpitanul se apropie de balustradă, se uită în jos şi 
întrebă: 

— Ce doriţi? 

Treskow ceru voie în numele tuturor să urce la bord. 
Cererea le fu îndeplinită. Când ajunseră pe punte, 
Deadlygun explică de ce se găsea acolo. Deşi Walpole nu 
avea într-adevăr timp, ascultă povestirea şi apoi dădu 
satisfacţie rugăminţii celor veniţi de a participa la 
vânătoarea împotriva piraţilor. Erau opt persoane: 
colonelul, nepotul său, timonierul, Holbers, Hammerdull, 
Cunning, Winnetu şi Treskow. 

— Vă va arăta chiar cârmaciul locurile unde veţi fi 
instalaţi, zise Walpole. Acum plec pe uscat, dar peste o oră, 
cel mai târziu, ridicăm ancora. 

— Luaţi-mă şi pe mine, se rugă locotenentul Jenner. Aş 
putea să dau o mână de ajutor la aprovizionare, căci dacă 
rămân pe bord, mor de nerăbdare! 

— Atunci, vino! 

Cei doi se urcară în barca cu care venise Jenner şi luară 
doi marinari care începură să vâslească spre țărm. De abia 


se îndepărtaseră de vas însă, şi pe bordul acestuia se 
desfăşură o scenă veselă, dar şi mişcătoare. Peter Polter se 
îndreptase către timonier. 

— Forster, John Forster, bătrânule swalker, am impresia că 
ai devenit cârmaci aici, strigă el. Cel întrebat se uită uimit la 
omul cu faţa arsă de soare şi barba neagră. 

— John Forster!... Bătrân swalker!... Omul ăsta îmi 
cunoaşte numele, deşi eu nu ştiu cine este. Hei, cum te 
cheamă? 

— Heigh-day, bâieţaşul nu mai cunoaşte pe fostul său 
timonier, de la care a primit atâtea bobârnace şi... ei, drace! 
În acest timp se îndreptase către Perkins, pe care de abia 
acum îl vedea. 

— lar ăsta este maşter Perkins, sau cum naiba îl mai 
cheamă, omul pe care l-am întâlnit în Hoboken şi pe care 
lam adus pe „Swallow” şi care pentru a-mi mulţumi a făcut 
un chef la maica Dodd de am stat o zi întreagă sub masă! « 

Şi Perkins se uită uimit la el. Nu era însă de mirare că nu 
mai putea fi cunoscut, căci viaţa în preerie îi schimbase 
mult chipul. Tot echipajul corăbiei era strâns acum în jurul 
lui, iar Peter trecea vesel de la unul la altul. 

— Ia uite şi pe Plowis, pe Miller, pe Oldstone, pe Baldirigs 
cocoşatul, pe... 

— Timonierul Polter! strigă atunci cineva, care ghicise în 
sfârşit cine este acest străin uriaş. 

— Polter!... Polter!... Uraa! Peter Polter!... Uraa, sus cu el! 
Uraa, uraa. 

Aşa ţipau, strigau şi urlau toţi; şaizeci de braţe se întinseră 
către el; fu prins din toate părţile şi ridicat în sus. 

— Hol-la, hol-la, hol-la! începu unul, cu un glas puternic de 
bas; hol-la, hol-la, repetară ceilalţi, în tact. Tot grupul se 
puse în mişcare şi cu hol-la, hol-la, hol-la, omul fu purtat pe 
sus de mai multe ori jur împrejurul vasului. 

Peter blestema, înjura şi zbiera; prin toate acestea, nu 
făcea altceva decât să se roage să fie lăsat jos; totul fu 
zadarnic, până când cârmaciul se aşeză în mijlocul 


grupului, îl prinse pe Peter În braţe şi îl ajută să se dea jos 
din mâinile celorlalţi, punându-l pe propriile lui picioare. 

— Jos de pe tron, Peter Polter, şi vino în castel! Trebuie să 
ne povesteşti pe unde ai mai navigat, bătrânule rechin! 

— Da, da, voi povesti, cum de nu, voi povesti tot; dar lăsaţi- 
mă odată liber, altfel mă sufoc, copii îndrăciţi! strigă el, 
dând cu braţele-i puternice în jur, încât marinarii zburară 
ca nişte copii neputincioşi. Tot în triumf, cu strigăte şi urale, 
fu condus până la proră, unde începu să povestească din 
cele trăite de el în ultima vreme. Prin acestea însă, serviciul 
pe vas nu avu nimic de suferit. Timonierul îndeplini toate 
ordinele primite şi trimise la diferite servicii pe mulţi dintre 
oamenii adunaţi în jurul lui Peter, deşi aceştia ar fi stat cu 
mai mult drag să-l asculte pe fostul timonier al corăbiei. 

Vânătorii fuseseră martorii tăcuţi ai celor întâmplate. Se 
bucurau de triumful bravului marinar, pentru care 
prinseseră toţi dragoste, şi îşi făcură apoi loc pe punte cât 
mai comod cu putinţă, după împrejurări. Indianul nu mai 
fusese niciodată pe un vas. Se sprijinea pe puşcă, şi se uita 
cu ochi impasibili la obiectele ce-l înconjurau şi care îi erau 
atât de străine. Dar cine îl cunoştea, ştia că această 
nepăsare ascundea o uluitoare agerime, unită cu o atentă 
observaţie, astfel că era imposibil să-i fi scăpat cel mai mic 
amănunt de pe această uriaşă „Kanoe”... 

CAPITOLUL XXIII Lupta cu piraţii. 

Nu trecuse nici jumătate din ora pe care locotenentul o 
luase pentru a pune la punct aprovizionarea cu alimente şi 
muniții, când de pe chei porniră mai multe bărci încărcate 
cu provizii, pentru corabie. Când se înapoie şi Walpole, 
opera era terminată, iar un vaporaş scotea nori de fum, 
fiind gata să remorcheze pe „Swallow” până afară din port. 

Pentru manevră, căpitanul şi echipajul trebuiau să stea la 
posturile lor; când însă corabia ajunse în marea deschisă, 
iar vaporaşul îşi luă rămas bun şi pânzele fură ridicate, 
putură să mai stea puţin de vorbă. Ceea ce avuseseră de 
discutat cei doi locotenenţi, discutaseră cât timp fuseseră 


împreună, în oraş, după provizii. Acum însă, Walpole se 
duse la cârmă, unde Peter Polter stătea lângă Forster. 

— Dumneata eşti deci Peter Polter? întrebă el, cu o aură 
de mister în glas. 

— Yes, sir, Peter Polter, răspunse cel întrebat, în poziţie 
reglementară de drepţi. Marinar pe vasul de război al 
Majestății Sale Britanice „Nelson” şi apoi cârmaci pe 
clipperul Statelor Unite „Swallow”... 

— Iar acum cârmaci par honneur pe aceeaşi corabie, îl 
întrerupse locotenentul, zâmbindu-i cu bunăvoință. 

— Capt'n! strigă Polter plin de bucurie şi îşi făcu curaj, 
pentru a ţine o cuvântare de mulţumire, când comandantul 
făcu un semn de apărare şi îl opri. 

— Bine, bine, timoniere! Ce părere ai de direcţia pe care o 
fi luat-o „L'Horrible”? 

Peter Polter observă că locotenentul îi pusese întrebarea 
pentru a-i examina priceperea navală. Polter se simţea 
complet în elementul său şi răspunse scurt, aşa cum se 
răspunde unui ofiţer: 

— Din pricina lipsei de alimente, spre Acapulco. 

— Îl vom ajunge până acolo? 

— Da. Vântul este favorabil şi noi navigăm cu mai multe 
mile pe oră decăt el. 

— Vrei să împarţi cârma cu Forster? 

— Bucuros. 

— Atunci, priveşte bine busola şi harta, pentru a menţine 
direcţia bună! 

Voia să se îndepărteze, dar fu oprit de o întrebare 
neaşteptată, pusă de Peter Polter. 

— Spre Acapulco sau spre Guayaquil, sir? 

— De ce Guayaquil? 

— Pentru a-i întrece şi a-i ataca din faţă. Atunci vor fi ai 
noştri cu siguranţă, căci nu aşteaptă decât urmăritori din 
spate. 

În ochii lui Walpole străluci un fulger. 


— Timoniere, văd că eşti un om priceput. Ai dreptate şi-ţi 
voi urma fără zăbavă sfatul, deşi comandantul lui 
„L'Horrible” ar putea să se gândească la un moment dat să 
se îndepărteze către insulele Sandwich. 

— Atunci, trebuie să încrucişăm pe ruta dinspre sud şi vest 
până când îi vom vedea. 

— Este drept! Două grade mai spre vest, Forster. Voi ridica 
toate pânzele. Drumul meu duce mai departe către New 
York, aşa că mica întâmplare cu „L.'Horrible” nu contează 
decât drept un incident. Vorbea atât de liniştit, încât, o 
călătorie pe la Capul Horn până la New York şi prinderea 
unui vas pirat părea să fie îndeletniciri de fiecare zi. După 
ce termină de vorbit cu cei doi timonieri, se îndreptă către 
grupul vânătorilor, cărora le ură încă o dată bun venit şi îi 
invită să-i arate şi lui locurile pe care le primiseră. Indianul 
părea că-l interesează în cel mai mare grad. 

— Nu-i este dor lui Winnetu de patria apaşilor? îl întrebă 
cu o doză de respect şi emoție în glas. 

— Patria apaşului este lupta! răspunse acesta mândru. 

— Lupta pe mare este mai grea decât sfada pe uscat. 

— Căpetenia marelui kanoe nu va vedea pe Winnetu 
tremurând! 

Walpole dădu din cap. Ştia că indianul spusese adevărul. 
Înfrigurarea pe care o adusese ziua aceea începu să scadă 
odată cu trecerea zilei şi viaţa pe bordâncepu să devină cea 
obişnuită. Trecu zi după zi; una semăna atât de mult cu 
cealaltă, încât vânătorii obişnuiţi cu nemărginita libertate a 
preeriei simțeau că lâncezesc şi că se plictisesc. 

Latitudinea pe care se afla Acapulco fusese depăşită de o 
zi şi Walpole porunci să se schimbe direcţia corăbiei, astfel 
încât să poată fi supravegheată atât ruta către Guayaquil 
cât şi către insulele Sandwich. O briză destul de puternică îi 
întâmpinase în această regiune, iar soarele se cufundă în 
mare, între doi nori mici, întunecați. 

— Mâine vom avea o mână bună de vânt. capt'n, spuse 
Peter Polter lui Walpole, când acesta trecu pe lângă cârmă. 


— Ar fi bine pentru noi, în caz că dăm peste pirați. Vasul 
lor nu ar putea fi manevrat pe furtună cu aceeaşi uşurinţă 
cu care va fi manevrat al nostru. 

— Pânză la orizont! răsună atunci glasul sentinelei din 
vârful catargului. 

— Unde? 

— Nord-est, spre nord. 

În clipa următoare, locotenentul era sus pe catarg şi luă 
luneta din mâna marinarului pentru a observa şi el mai bine 
vasul anunţat. După aceea, se cobori cu vizibilă grabă până 
pe punte, unde îl aştepta Jenner. 

— La frânghiile pânzelor! ordonă el. 

— Cine este? întrebă Jenner. 

— Nu se poate vedea prea bine, dar se cunoaşte în orice 
caz că este o corabie cu trei catarge, ca „L'Horrible”. Vasul 
nostru este mai mic şi ne-am aflat până acum sub 
strălucirea soarelui, aşa că nu am putut fi văzuţi. Voi 
schimba pânzele. 

— Cum? Walpole zâmbi. 

— O mică invenţie a mea, care dă posibilitatea vasului să 
rămână aproape invizibil când se găseşte la o depărtare 
mai mare. Sus la vergi! 

Ca nişte pisici, marinarii se căţărară până la pânzele 
vergelor. 

— Luaţi cele trei pânze superioare şi pânza de la proră! 

Ordinul fu îndeplinit cât ai bate din palme. Vasul înainta 
acum cu viteză înjumătăţită. 

— Pânzele negre! Fiţi atenţi! 

Câteva pânze întunecate fură pregătite pe bord. 

— Schimbaţi pânzele principale de la cele trei catarge. 

După câteva minute, pânzele întunecate se găseau în locul 
celor strălucitoare. „Swallow” era acum invizibil pentru 
vasul care se apropia. 

— Timonier, către sud-vest! 

„Swallow” trecu încet în faţa celuilalt vas. Echipajul se 
strânsese pe punte. Walpole se urcă însă din nou pe catarg, 


pentru a observa. Trecu mai bine de o jumătate de oră şi 
întunericul se lăsase între timp până când căpitanul cobori 
din nou. Faţa lui arăta că este cât se poate de mulţumit. 

— Toţi oamenii pe punte! 

De fapt, comanda aceasta se dovedi inutilă, căci toţi 
oamenii se aflau în jurul lui. 

— Băieți, este „L'Horrible”! Fiţi atenţi la ceea ce vă spun! 

Plini de curiozitate şi nerăbdare, se strânseră toţi mai 
aproape. 

— Voi evita lupta bord contra bord. Ştiu că niciunul dintre 
voi nu se teme, dar vreau să pun mâna pe vas fără 
stricăciuni. Căpitanul Caiman s-a pus singur în afara legilor 
şi va fi tratat ca hoţ. Vom cuceri pe „L.Horrible” prin 
viclenie. 

— Ay, ay capt'n, aşa este bine! 

— Este lună nouă, aşa că marea rămâne întunecată. Vom 
naviga numai cu pânza principală, astfel că cei de dincolo 
vor socoti că ne aflăm în primejdie şi vor crede că au făcut o 
captură bună. 

— Aşa este! răsunară glasurile tuturor, în semn de 
aprobare. 

— Înainte de a veni lângă noi, ne coborâm toţi în bărci, pe 
corabie rămânând doar timonierul cu şase oameni. Noi 
ceilalţi vâslim până lângă cealaltă corabie şi, în vreme ce 
oamenii de dincolo vor fi adunaţi la proră pentru a începe 
atacul împotriva presupusului nostru vas pe cale să 
naufragieze, noi ne urcăm pe punte, pe la pupă. Acum, 
pregătiţi-vă! 

În vreme ce „Swallow” naviga încet printre valuri, 

„L. Horrible” înainta cu viteza lui obişnuită. Se făcuse 
noapte, nici o pânză nu le ieşise încă în cale şi echipajul se 
simţea absolut sigur. 

Căpitanul piraţilor tocmai avusese o convorbire cu 
prizoniera sa, inutilă ca şi până acum, şi se pregătea să se 
ducă la culcare, când auzi o bubuitură de tun dintr-o 


depărtare nu prea mare. Se urcă repede pe punte. În 
curând se auzi o a doua lovitură, urmată de oa treia. 

— Semnal de alarmă, capt'n! zise 'Tom-lunganul, care se 
afla în apropiere. 

— Dacă ar fi în urma noastră, s-ar putea să fie o viclenie de 
război, dar deoarece vasul se află înainte, acest lucru este 
imposibil. Probabil că este vorba de vreun vas pe cale să 
naufragieze, şi, desigur că vasul nu mai are catarge, căci 
altfel l-am fi văzut în cursul serii. Tunar, o rachetă şi trei 
lovituri. 

Racheta se ridică în văzduh şi loviturile de tun bubuiră. 
Celălalt, vas răspunse cu focurile de alarmă. 

— Să ne apropiem mai mult, lom; va fi o pradă bună şi 
nimic altceva. 

După aceea, luă o lunetă de noapte şi începu să cerceteze 
orizontul în partea dinspre care se auziseră bubuiturile. 

— Exact, se află acolo! reluă el, arătând cu mâna. Vasul 
are numai o singură pânză. Vântul bate puţin pieziş, dar 
vom cârmi pentru a putea vorbi cu cei de dincolo! 

Dădu poruncile necesare; pânzele căzură; corabia făcu un 
cerc şi ajunse la o mică depărtare de,Swallow”. 

— Ahoi, ce vas este? răsună o întrebare de dincolo. 

Între timp, aproape tot echipajul lui „L'Horrible” se 
adunase la babord. 

— Crucişător nord-american. Dar dincolo, ce vas este? 

— Cliperul nord-american „Swallow”, locotenent Walpole 
răsună atunci un glas de la pupa vasului, în loc să vină de 
pe bordul lui „Swallow”. 

O salvă de focuri bine ţintită răsună în mijlocul piraţilor şi 
apoi un şir de chipuri întunecate se prăbuşiră asupra lor, 
care nu se aşteptaseră la nici un atac şi nu erau deloc 
pregătiţi de luptă sau înarmaţi. Planul lui Walpole reuşise 
pe deplin. 

Numai o singură persoană observase apropierea bărcilor: 
Miss Admiral. De abia închisese căpitanul uşa în urma lui, 
când ea se ridică, deşi cu mare greutate şi cu dureri de 


nespus se apropie de peretele cabinei, unde descoperise un 
cui lung ascuţit. De multe nopţi se ocupasede propria ei 
evadare, frecând legăturile de vârful cuiului, sperând că în 
seara aceasta legăturile Vor fi rupte total. Era în plină 
activitate când bubuiră cele trei lovituri de alarmă; imediat 
după aceea auzi fâşâitul unor bărci prin apă, bărci care 
păreau că se apropie de corabie. 

Ce se întâmpla? Un atac? O luptă? Salvarea 
naufragiaţilor? Oricare din aceste presupuneri putea fi 
adevărată. După cinci minute de încordări extraordinare, 
Miss Admiral era din nou cu mâinile libere; dar atunci 
răsunară pe punte pocnete de revolver şi zgomotul luptelor 
corp la corp. Nu se întrebă ce se întâmplă. Ştia doar atât: 
Căpitanul Caiman era încă sus. Cu o lovitură puternică 
dărâmă uşa cabinei şi luă de pe peretele de alături toate 
armele de care avea nevoie, pentru a fi gata pentru orice 
eventualitate. După aceea, aruncă o privire cercetătoare 
prin ferestruica dinspre pupă, pe apă. Trei bărci erau 
legate de o frânghie. 

— Atac! murmură ea. Dar de cine am fost atacați? Ah, dar 
acum vine pedeapsa! „L'Horrible” este pierdut din nou şi 
chiar eu voi da pe căpitan cuţitului. Nu au ajuns încă la 
prizonieri! îi voi elibera şi apoi voi fugi. Ne găsim acum, 
probabil, pe latitudinea portului Acapulco. Dacă ajung 
neobservată la o barcă, peste două zile sunt pe uscat! 

Într-un colţ al cabinei se găsea un mic geamantan de 
mână. Luă un pachet plin cu biscuiţi şi două sticle cu 
limonadă, aflate pe o masă; după aceea deschise sertarul 
secret, luă comoara de acolo şi o ascunse în geamantan. 
Numai după aceea se strecură până la înălţimea ferestrei, 
pentru a observa mai bine care este situaţia. Piraţii 
fuseseră respinşi către pupă şi trebuiau să se predea dintr- 
o clipă într-alta. 

Se strecură din nou sub punte, intră în sala centrală şi 
învârti cârligele care închideau uşa cabinei prizonierilor. 


— Sunteţi treji? întrebă ea pe foştii membri ai echipajului 
de pe „L'Horrible”, acum ţinuţi prizonieri aici de pirați. 

— Da, da. Ce se petrece sus? 

— Piraţii au fost atacați. Sunteţi legaţi? 

— Nu. 

— Atunci, plecaţi repede sus. pentru a vă face datoria! Dar, 
staţi: dacă mai găsiţi în viaţă pe căpitanul Caiman, spuneţi-i 
că i-a trimis salutări „Miss Admiral”! 

După aceea, se înapoie repede în cabină, luă geamantanul 
şi se urcă pe bord, de unde ajunse neobservată până la 
scara de frânghie. Cu o mână pe mânerul geamantanului, 
tocmai voia să apuce cu cealaltă mână frânghia scării, când 
fu prinsă de umăr. Peter Polter o văzuse şi o pironise lângă 
balustradă. 

— Stai, puştiule! strigă el. Unde vrei să navighezi cu 
cufăraşul ăsta? Mai rămâi un pic pe loc! 

Fata nu-i răspunse, luptându-se însă din toate puterile să 
scape, strădanie de altfel zadarnică. Nimeni nu se putea 
opune puterii lui de uriaş. O ţinu aşa pironită, până când 
câţiva camarazi îi veniră în ajutor şi Miss Admiral fu legată. 
Căpitanul piraţilor fusese surprins de atac, dar se 
reculesese imediat. 

— Repede la mine! strigă el. sărind câtre catargul 
principal, pentru a apuca o poziţie mai favorabilă. Câţiva 
dintre oamenii lui îl urmară. 

— Cine are arme să rămână pe loc şi să reziste! Ceilalţi să 
coboare în interiorul vasului şi să ia armele ce se mai 
găsesc acolo. 

Era singura cale de scăpare a piraţilor. În vreme ce câţiva, 
asupra cărora exista din întâmplare vreo armă, se aruncară 
asupra năvălitorilor, ceilalţi se repeziră în fundul corăbiei şi 
se înapoiară cât ai clipi din ochi cu pumnale şi securi. Deşi 
primul atac se soldase cu multe jertfe, piraţii erau încă 
superiori numericeşte oamenilor de pe „Svallow”; atunci, se 
încinse o luptă, care era cu atât mai îngrozitoare, cu cât 
nimeni nu vedea mai departe de un pas. 


— Aduceţi facle! urlă Caiman. 

Şi această poruncă fu îndeplinită. Dar de abia se răspândi 
lumina tremurătoare asupra scenei sângeroase când 
căpitanul Caiman făcu un pas înapoi, ca şi cum ar fi văzut 
un strigoi. 

La câţiva paşi de el, Tom-lunganul, cu pistolul în mână, 
încercase să-l oprească pe un indian. Glonţul din revolverul 
acestuia a întârziat pentru că Winnetu i-a împlântat adânc 
cuțitul în piept. Tom s-a agăţat de el horcăind, iar privirile 
lui Caiman şi ale lui Winnetu se încrucişară, între ei nu se 
mai găsea în viaţă nimeni. Fără milă, cu tomahawkul în 
dreapta şi cu cuțitul de scalpat în stânga, îl ameninţa 
Winnetu, apaşul, iar alături de el flutura părul ca o coamă al 
lui Deadly-gun. 

— Şarpele-alb îşi va vărsa veninul! strigă primul, aruncând 
la o parte pe Tom-lunganul ce se rostogoli fără suflare, 
înşfăcându-l pe pirat de gât. 

Acesta voi să scape de duşmanul său, dar nu reuşi; 
dimpotrivă, fu apucat şi de colonel şi la câteva secunde îl 
ferecă în legături durabile. 

Atacul se dezlănţuise asupra piraţilor ca un coşmar de 
neocolit şi plin de groază. Surpriza îi paralizase în parte, iar 
căderea comandantului le smulse şi ultimul rest de 
rezistenţă. 

În clipa aceea se deschise uşa dinspre interiorul corăbiei, 
şi apărură prizonierii echipajului de pe,L'Horrible'. Primul 
om văzut de aceşti marinari fu locotenentul Jenner. 

— Ura, locotenentul Jenner, uraa! Pe ticăloşi! Fiecare 
apucă o armă din apropiere, la nevoie făcând din orice alt 
obiect o armă; piraţii se găseau acum între două focuri. 
Şansele de rezistenţă scădeau considerabil. În mijlocul 
corsarilor luptau strălucit doi oameni, stând spate la spate. 
Cine se apropia de ei era un om mort. Era cunoscutul 
sandwich Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. Cel lung 
întoarse atunci capul într-o parte, pentru a putea fi auzit de 
celălalt şi spuse: 


— Dick, dacă tu crezi că în colţul acela se află ticălosul 
căruia i se spune Pieter Woolf, eu nu am nimic împotrivă. 

— Pieter... blestemat nume! Niciodată nu am să ajung să-l 
rostesc! Unde este? 

— Colo. lângă tulpina pomului căruia oamenii aceştia 
ciudaţi îi spun catarg. 

— Catarg sau nu, e totuna. Vino, bătrânule coon, să-l 
prindem în viaţă. 

Încă o persoană observase pe Letrier, şi anume Peter 
Polter, timonierul. Acesta aruncase Cuţitul, revolverul şi 
securea şi apucase o lopată, care i se potrivea de minune în 
mână. Cu fiecare lovitură, întindea un pirat, pe scândurile 
punţii. În felul acesta făcuse o spărtură destul de adâncă în 
rândul piraţilor, până când văzu pe Mare Letrier. În clipa 
următoare, era lângă el. 

— Miile tonnerres, Mare! Mă cunoşti, ticălosule? strigă el. 

Cel întrebat lăsă mâna să-i cadă ca paralizată pe lângă 
corp şi se îngălbeni ca un cadavru, când văzu cine este 
adversarul său. 

— Vino încoace, flăcăiaşule! Vreau să-ţi spun cât a bătut 
ceasul! Îl prinse el de grumaz şi de coapse şi, ridicându-l 
deasupra capului, îl aruncă cu putere în catargul principal, 
în jurul căruia continua încă lupta; catargul trosni, iar omul 
se prăbuşi zdrobit. Cei doi vânători veniră prea târziu. 

Piraţii văzură în sfârşit că nu mai există nici cea mai mică 
speranţă pentru ei şi depuseră armele, deşi ştiau prea bine 
că nu se pot aştepta la iertare sau milă din partea 
judecătorilor. 

Un „ura” scos din mai multe piepturi răsună pe bord. 
„Swallow” răspunse cu trei lovituri de tun. Corabia 
adăugase o nouă faptă de arme în cartea sa de aur... 

CAPITOLUL XXV. 

O glorioasă ispravă navală. 

Şi iată-ne din nou în saloon, la maica Dodd, în Hoboken. 
Buna şi brava femeie era mereu aceeaşi. Dacă se schimbase 
ceva, apoi acea schimbare nu era decât în legătură cu 


volumul corpului său, care mai căpătase câţiva centimetri în 
circumferință. Era târziu după-amiază, şi în cârciumă se 
adunaseră destui clienţi. Conversaţia generală era în 
legătură cu ştirile politice şi de război ale zilei. Norocul, pe 
care sudiştii îl avuseseră până acum, îşi schimbase faţa. 
Fiecare succes înregistrat pe câmpurile de bătălie era 
primit cu urale de cei care atât în gândurile lor cât şi în 
părerile lor politice erau cu totul de acord cu preşedintele 
Abraham Lincoln. Uşa cârciumii se deschise larg. Câţiva 
marinari intrară cu zgomot, astfel încât atraseră atenţia 
tuturor asupra lor.:- Hei, marinari, vreţi să auziţi o noutate 
importantă? întrebă unul dintre ei, trântind pumnul în masă 
pentru a atrage atenţia. 

— Ce este?... Ce s-a întâmplat?... Dă-i drumul! Povesteşte! 
se auzi din toate părţile. 

— Ce este sau, mai bine zis ce a fost? Hei, o luptă navală, o 
ciocnire cum nu s-a mai văzut de multă vreme. 

— O luptă navală! O ciocnire! Unde... când... cum... Între 
cine...? 

— Nu ştiu ziua, dar în orice caz foarte curând. 

— Şi între cine? 

— Ei, ia ghiciţi. 

— Între noi şi rebeli! strigă unul. 

Izbucniră toţi în râs. Noul sosit râse şi el şi strigă: 

— Trebuie să fii tare deştept dacă ai ghicit un lucru atât de 
greu! Că lupta a fost între noi şi sudişti, aceasta e limpede 
ca apa mării. Dar cum se numesc vasele? Iată unde ar 
trebui să fie pusă la încercare înţelepciunea ta. 

— Ce vas a fost? Şi ce vas al sudiştilor a luat parte? Cine a 
învins? răsunară întrebările din mai multe locuri. 

— Vasul sudist a fost „Florida”, vasul acela cu pinten, care 
acostează şi împunge corăbiile noastre. - „Florida”, copii! îl 
întrerupse maica Dodd, făcându-şi drum cu braţele grase 
printre oaspeţi, pentru a ajunge mai aproape de cel ce 
povestea. - „Florida” este cel mai nou, cel mai puternic şi 
cel mai mare vas al sudiştilor. Nimeni nu-i poate rezista 


pintenului său diavolesc. Este construit numai din fier. Cine 
ar îndrăzni să atace acest monstru asasin...?! 

— Hm, cine? Un mic locotenent, cu un vas tot atât de mic. 
vas care nu este decât un Clipper şi care avea în spate o 
călătorie obositoare, pe la Capul Horn. Este vorba de 
„Swallow”, corabia locotenentului Walpole. - „Swallow”... 
locotenent Walpole?... Imposibil! împotriva „Floridei” nu 
rezistă nici zece vase de linie, aşa că nu văd cum un clipper, 
ar fi putut ataca un asemenea uriaş, sări unul. 

— Stop! interveni maica Dodd. Termină odată cu 
cliipperu'l tău, căci nu te pricepi la nimic! Eu cunosc şi pe 
„Swallow” şi pe Walpole, amândoi fac mai mult decât toate 
cele zece vase de linie ale tale. Dar „Swallow” ştiam că este 
în apele Californiei?! 

— A fost, a fost, însă a primit ordin să se înapoieze în New 
York pe la Capul Horn. Trebuie să fie un vas cu mult curaj şi 
multă îndrăzneală. Cu siguranţă aţi auzit toţi ce s-a 
întâmplat cu „L'Horrible”, pe care căpitanul Caiiman îl 
furase din rada portului San Francisco şi pe care Walpole l- 
a recucerit atât de spectaculos. Atât „Swallow” cât şi 
„L'Horrible” au plecat apoi împreună spre sud, au ocolit 
Capul Horn şi s-au urcat spre nord de-a lungul Braziliei, 
până în regiunea Chariestown, unde au dat peste „Florida”, 
vas care a început imediat vânătoarea acestor două corăbii. 
Walpole comanda ambele corăbii. El a trimis pe 
„L'Horrible”, mai departe, ca să lase impresia că fuge, în 
vreme ce „Swallow” a lăsat pânzele în jos, astfel încât dădea 
impresia că era atât de avariat de furtună, încât nu mai 
poate naviga şi va fi o pradă uşoară pentru „Florida”. 

— Mare viclean este acest Walpole! oftă maica Dodd. 

— Mai departe, mai departe! îl rugă să povestească. 

— Vasul de război al sudiştilor s-a lăsat ca fraierul păcălit 
şi a urmărit pe „Swallow” până în regiunea bancurilor de 
nisip de la Blacki'oll. Acolo, Walpole a ridicat din nou 
pânzele, a chemat pe „L'Horible” şi a început un 
bombardament, să te ţii, asupra colosului de fier, care a 


încercat să manevreze, dar s-a împotmolit în nisip. Apa fiind 
destul de adâncă pentru o corabie uşoară, dar nu pentru un 
vas greu de război. Una dintre primele lovituri a smuls 
oirnia vasului cu pinten. A fost apoi acostat şi S-a desfăşurat 
o luptă crâncenă. Acum, „Florida” se odihneşte pe fundul 
apei, în vreme ce celelalte două vase au părăsit locul şi pot 
arunca ancora aici în orice clipă. 

— Aproape de necrezut. De unde ştii toate acestea? 

— Am auzit la amiralitate, unde cu siguranţă că s-ar fi aflat 
mai de mult ştirea, dacă liniile telegrafului nu ar fi fost 
distruse de rebeli. 

— La amiralitate? Atunci trebuie să fie absolut adevărat, 
îmi pare foarte bine, mai ales pentru sărmanul Jenner de la 
„L. Horrible”, care a reuşit să şteargă umilinţa provocată lui 
de către căpitanul Caiman. 

— Da, este o veste care îţi umple inima de bucurie şi 
sufletul de mândrie, interveni cârciumăreasa. Ascultaţi, 
băieţi, vă voi da la fiecare câte o sticlă de bere gratis; de 
altfel, puteţi să beţi cât vreţi, căci vă mai pun la dispoziţie şi 
un butoiaş de bere. Beţi pentru Statele Unite, pentru 
preşedinte, pentru „Swallow” şi... şi... şi... 

— Şi pentru maica Dodd! strigă unul, ridicând paharul. 

— Trăiască „maica Dodd! răspunseră toţi din toate 
colţurile sălii. 

— Trăiască maica Dodd, vivat, bătrână şalupă, se auzi un 
glas tunător de bas, din pragul uşii. 

Toţi îşi îndreptară privirile spre omul care avea plămânii 
atât de puternici. De-abia îl văzu hangiţa, că se şi repezi 
spre el cu braţele deschise şi cu un strigăt de plăcută 
surpriză: 

— Peter, Peter Polter, fii de o mie de ori bine venit în 
Hoboken! De unde ai ajuns aci, bătrâne lup de mare, din 
west? 

— Da, de o mie de ori să fiu bine venit în Hoboken! 
răspunse acesta. Vino; vreau să te strâng încă o dată în 
braţele mele; dă-mi şi un pupic. Halte-lă, heigh-day! Hei, 


lăsaţi-mă odată, oameni, să ajung la ea! Vino la pieptul meu, 
mon bijou! 

Aruncă la o parte pe cei ce stăteau în faţa lui, apucă 
hangiţa de talia ei voluminoasă, o ridică nu fără oarecare 
greutate până la el şi o pupă răsunător pe obraji. 

Femeia îndură dovezile de dragoste, fără să crâcnească, 
jovială, deşi erau atâţia martori, ca şi cum o asemenea 
explozie de bucurie ar fi fost ceva obişnuit şi normal. Apoi 
repetă întrebarea rămasă fără răspuns. 

— De unde? Ei, de unde aş putea veni, dacă nu de pe 
„Swallow” şi dinspre Capul Horn? 

— De pe „Swallow”? răsunară cuvintele de pe buzele 
tuturor. 

— Da, chiar dacă vă place sau nu vă place! 

— Aşadar, eraţi pe vas când s-a dat lupta cu „Florida”? 

— Se înţelege! Sau nu cumva credeţi că lui Peter Polter 
timonierul i-ar fi fost frică de „Florida”? 

— Povestiţi, maşter, povestiţi. Deci eraţi pe corabie? A 
venit sau... 

— Stop! Vă ţâşnesc întrebările din gură ca apa din pompă 
şi ca uneltele ucenicului de bord când este biciuit. Vreau să- 
mi pun mai întâi pânzele în ordine. Eu sunt Peter Polter, fost 
marinar pe vasul de război al Maiestăţii Sale Britanice 
„Nelson”, apoi timonier pe clipperul Statelor Unite 
„Swallow” şi după aceea poliţist adjunct în preerie, ca să 
devin din nou timonier şi încă par honneur pe „Swallow', iar 
acum. 

— Bine. bine, dragă Peter! îl întrerupse maica Dodd. 
Pentru asta mai avem vreme şi mai târziu. În primul rând îţi 
voi pune câteva întrebări, mai importante decât orice. Ce s- 
a întâmplat cu oamenii care erau cu tine? Unde se află 
acum? Ce este cu Thieme, Henric Mertens şi Pieter Woolf? 
Ce este cu „L'Horrible” şi căpitanul Caiman? După câte ştiu 
voi toţi îi căutaţi pe aceştia în vest şi iată că acum aud că tu 
vii de pe mare şi încă de pe „Swallow”. Ai întâlnit pe Deadly- 
gun sau cum îl mai cheamă şi este într-adevăr unchiul 


căutat? Ce este cu polițistul? Şi În ce regiune i-ai părăsit 
Şi... 

— Termină odată, bătrână nimfă a mării! strigă timonierul, 
râzândMi se pare că şirul tău de întrebări nu-ţi va tăia 
răsuflarea niciodată, aşa că ai mai putea continua o oră. 
Adu-mi o cană plină, căci altfel nu primeşti nici un răspuns! 
Mai înainte însă, vreau să povestesc acestor gentlemeni 
ceea ce s-a întâmplat cu „Florida”. Povestea cealaltă nu este 
pentru oricine, aşa că o vei putea auzi în camera ta de 
suflet. 

— Nu primeşti nici un strop de băutură dacă nu-mi spui 
cel puţin câteva lucruri care mă interesează. 

— Eşti curiozitatea întruchipată! Atunci întreabă, dar cât 
mai concis. 

— Thieme! Unde este? 

— Pe „Swallow”. 

— Polițistul? 

— Pe „Swallow”. 

— Căpitanul Caiman? 

— Pe „Swallow”, prizonier. 

— Mare veninosul? 

— Tot aşa. 

— Unchiul Deadly-gun? 

— Şi el, tot acolo. 

— Locotenentul Walpole? 

— De asemeni, dar rănit. 

— Rănit? Dumnezeule, sper că nu... 

— Ohohoho! O pereche de alice şi nimic mai mult; va 
trebui să ceară concediu pentru câtva timp. A fost niţeluş 
cam cald pe „Florida”, dar dincolo, în preeria blestemată, 
am avut multe de făcut şi de desfăcut. De exemplu, calul 
meu, mârţoaga, era un adevărat demon, un balaur al 
necuratului şi nici astăzi nu pot să spun dacă mai am vreun 
os întreg în mine sau le-am pierdut în timpul călătoriei... 
Dar, mi se părea că vrei să-mi pui şi alte întrebări! 

— Unde este „Swallovv”? 


— Încrucişează cu vânt potrivnic în afară, dar destul de 
aproapeForster stă la cârmă. Între timp, căpitanul şi cu 
mine am venit cu un vaporaş cu aburi, el s-a dus să-şi facă 
raportul, iar eu am venit aici să-l aştept. 

— Îl aştepţi aici? Aici la mine? Va veni aici şi va sta de 
vorbă cu tine, poate şi cu mine, maica Dodd? 

— Se înţelege! Un marinar cumsecade vine în primul rând 
la salloon, la maica Dodd, când aruncă ancora la New York. 
Şi, peste o oră, când,Swallow” va fi în port, vor veni şi 
ceilalţi, Pitt Holbers... 

— Pitt Holb.- 

— Dick Hammerdull... 

— Dick Hammerd.- - Colonelul Deadly-gun. 

— Colonelul Deadly... 

— Thieme, Treskow, micul Ben Cunning, Winnetu apaşul, 
Şi... 

— Winnetu, a... 

Numele acestuia rămase pironit în gura bunei 
cârciumărese, atât de uimită era de vizita unor oameni atât 
de însemnați. Imediat însă îşi dădu seama, şi începu să-şi 
facă datoriile ei de gazdă. 

— Apaşul! termină ea numele indianului, într-un adevărat 
strigăt de bucurieEu stau de vorbă şi lenevesc, iar peste o 
oră voi avea de servit gentlemeni atât de însemnați! Plec, 
alerg, zbor, Peter, pentru a pune la punct toate pregătirile. 
Între timp, povesteşte oamenilor de aici ceea ce s-a 
întâmplat cu,Florida',, înainte de a ajunge pe fundul apei. 

Da, aşa voi face, dar mai înainte îngrijeşte-te să am ceva în 
cana aceasta, căci o luptă navală s-a dus pe mare, unde e 
lichid mult, ea trebuie păstrată umedă chiar în povestire! 

— Nici o grijă, cârmaciule! îl linişti crâşmăriţa. Vei fi în 
curând inundat! 

— Bun, foarte bine! Aşadar, ascultați, oamenilor, cum s-a 
petrecut cu „Florida”. Lăsaserăm de mult în urmă ecuatorul 
şi Antilele şi ne apropiam de Charlestown. Evident că ne 
ţineam cât mai departe de uscat, căci Charlestown aparţine 


Statelor de sud, care trimit crucişătoarele şi vasele lor 
puternice pentru a prinde vasele nordiştilor. 

— Era şi „L'Horrible”? 

— Bineînţeles. Ne urmărise tot timpul, de când fusese 
eliberat, dar aceasta silise pe „Swallow” să nu ridice toate 
pânzele căci altfel ar fi avut viteză prea mare şi l-ar fi 
întrecut cu mult pe „L'Horrible”. Aşa am ajuns nevăzuţi 
până dincoace de Charlestown, socotind atunci că ne putem 
apropia ceva mai mult de coastă. 

— Şi atunci aţi dat peste „Florida”! 

— Aşteaptă, greenhornule! Deci, cum spuneam: într-o 
dimineaţă mă aflam la cârmă, trebuie să ştiţi că primisem 
de la căpitan postul de cârmaci par honneur, cum de altfel 
v-am mai spus şi tocmai mă gândeam la maica Dodd şi 
bucuria pe care o voi avea şi o va avea şi ea când mă voi 
găsi din nou aici. Navigam deci liniştiţi, urmaţi de 
„L'Horrible”, care avea toate pânzele ridicate, în vreme ce 
noi nu aveam decât pânzele de la bază. Atunci, omul de 
pază din vârful catargului strigă: 

— Fum la nord-est!” 

Vă puteţi închipui cum s-au adunat oamenii pe bord, căci 
cu un vapor, când poartă un pavilion duşman, nu este de 
glumit. Căpitanul se căţără şi el în vârful catargului şi 
întinse luneta; apoi clătină din cap, cobori şi făcu semnale 
lui „L.'Horrible” să se apropie pentru a se putea înţelege 
prin vorbă cu comandantul lui. Când Vasul veni destul de 
aproape el strigă dincolo: 

— Văzut vaporul, locotenente 

— Ce vas ar putea fi?” 

— Nu ştiu”, răspunse locotenentul Jenner. „Vasul nu are 
nici catarge şi nici pavilionul ridicat; de abia se vede din 
apă, aşa că trebuie să fie foarte greu, sir”. 

— Probabil că este unul dintre vasele cu pinten ale 
sudiştilor. Vrei să te retragi din calea lui?” - „Fac ceea ce vei 
face şi dumneata”. 


LLA LLA 


— „Ay, sir 


— Bun. Să ne uităm ceva mai de aproape la el!” - „Well, sir. 
Dar noi suntem de zece ori mai slabi”. - „Mai slabi, dar mai 
rapizi. Cine comandă?” - „Dumneata”. 

— Mulţumesc! Ne apropiem de el. Dacă ridică pavilionul 
duşman, atunci navighezi repede prin faţa lui spre largul 
măriiE.u voi avea grijă să se ţină după mine şi îl duc până la 
bancurile de nisip. Când se va împotmoli, vii spre el şi îi dai 
să guste câteva ghiulele zdravene!” 

— Well, well! Altceva?” 

— Nimic!” 

După aceea, noi ridicarăm pânzele mari, dar am coborât 
pe toate celelalte, împreună cu vergele, astfel încât corabia 
noastră părea că este avariată din pricina furtunii şi nu ne 
putem mişca decât cu greutate. Lăsarăm monstrul să se 
apropie până la distanţa de tras. Gigantul dă semnalul 
pentru ridicarea pavilionului; noi ridicăm pavilionul cu stele 
şi dungi, iar el ridică basmaua Statelor de sud. Era noul vas 
de luptă „Florida“, cu blindaj dublu şi cu un pinten de 
atacat vasele, cu care poate să trimită pe fundul mării cea 
mai bună fregată. 

— Şi aţi îndrăznit să vă măsuraţi cu el? 

— Pshaw, eu sunt Peter Polter şi m-am bătut cu ogellallahi! 
De ce să mă tem atunci de un butoi de tablă? Un vas de 
lemn, bine construit, este mai bun decât un cufăr de fier, 
din care nici cel puţin nu poţi să-ţi ciopleşti o scobitoare 
cum se cade. Aşa spunea bunul nostru amiral Farragut. 
Monstrul ne porunceşte să ne predăm, dar noi râdem şi 
plecăm mai departe sub obuzele lui. El se îndreptă atunci 
către noi, pentru a înfige pintenul în lemnăria noastră; eu 
învârtesc cârma şi evităm lovitura; el ne atacă din nou; eu îl 
evit din nou; mergem aşa din atac în atac şi din apărare în 
apărare până când monstrul începe să se încălzească şi să- 
şi piardă capul. Ghiulelele lui nu ne-au făcut nimic, toate 
trecând pe deasupra noastră. Monstrul nu mai este atent la 
nimic, ci ne urmăreşte mereu până în apropierea coastei, 
unde dă peste un banc de nisip şi se împotmoleşte; noi însă 


trecem mai departe, pentru că adâncimea este destul de 
mare pentru corabia noastră. 

— Bravo! Trăiască „Swallow! 

— Da, copii, trăiască! Acum, beţi! 

După ce trase şi el o înghiţitură zdravănă, ce se prelinse 
pe gâtul său cât o prăpastie, astfel încât sorbi tot până în 
fundul cănii, continuă: 

— După aceea, ne apropiem de el şi, în vreme ce oamenii 
lui se aflau pe bord, noi tragem o lovitură cu care îi 
smulgem cârma, astfel încât era pierdut pentru veşnicie. 
După aceea a venit şi „L.'Horrible”. „Florida” nu se mai 
poate apăra. Stă rănită pe nisipApa începe să pătrundă în 
camera maşinilor. Noi tragem mereu,... aşa că a trebuit să 
se predea şi să încline pavilionul. Luăm oamenii pe bord şi, 
de abia terminasem treaba asta, când monstrul se înclină 
pe o parte: l-au înghiţit valurile, i-a rămas la suprafaţă 
numai coşul cazanelor! 

— Uraa, uraa! De trei ori ura pentru „Swallow”! 

— Vă mulţumesc, băieţi, dar nu uitaţi nici pe „L.Horrible”, 
căci şi el şi-a făcut din plin datoria. 

— Aşa este! Trăiască „L'Horrible”! Paharele şi cănile 
zăngăniră. 

În clipa aceea bubuiră în port loviturile de tun pentru 
salut, semn că vine un vas în port; imediat după aceea, pe 
stradă se auzi larmă mare şi se văzură oameni fugind către 
port, ca şi cum acolo s-ar fi petrecut ceva excepţional. Peter 
Polter se duse la fereastră şi întrebă: 

— Hei, oameni buni, ce s-a întâmplat de fugiţi aşa? 

— O veste frumoasă, maşter: „Swallow”, care a dat acea 
admirabilă luptă cu „Florida”, tocmai intră în port. 

Toate vasele au fost pavoazate în cinstea viteazului căpitan 
şi toată lumea fuge acum spre port pentru a asista la 
debarcare. 

— Mulţumesc, maşter! 

Peter Polter închise din nou fereastra. Toţi clienţii din 
cârciumă părăsiră locurile, uitând şi de berea dată gratis, 


plecând repede spre port. 

— Fugiţi, râse el, dar de văzut nu veţi vedea prea mult. 
Căpitanul este deja pe uscat, iar cei care vor cobori de pe 
vas nu sunt adevăraţi marinari, deşi s-au luptat ca nişte 
eroi. Eu rămân mai departe la maica Dodd, unde trebuie să 
aştept pe mister Walpole. 

Epilog. 

Trecu o bucată bună de timp până când Walpole veni la 
locul întâlnirii. Nu închisese uşa saloonului când de pe 
stradă se auzi larmă mare, cu urale şi strigăte de bucurie. 
Un număr mare de oameni venea dinspre port, înconjurând 
grupul mai mic al celor ce debarcaseră de pe „Swallow”. 
Intrară în cârciumă imediat după Walpole şi mulţimea se 
înghesui în spatele eroilor luptei navale, astfel încât 
saloonul gemea de „clienţi”. Patroana, care terminase 
pregătirile, găsi un mijloc de salvare: deschise uşa camerei 
de onoare, se strecură acolo împreună cu toţi cei aşteptaţi, 
încuie uşa pe dinăuntru şi apoi lăsă pe ceilalţi în saloon, pe 
seama personalului de serviciu. 

— Welcome, sir! salută ea pe Walpole, care îi întinse mâna 
ca unui vechi cunoscut. 

Şi ceilalţi fură salutaţi cu aceeaşi strângere de mână 
prietenească. Toţi luară loc şi în curând fură serviţi, în aşa 
fel, încât nu mai puteau dori nimic. 

— Maică Dodd, tu eşti cea mai cumsecade brigantină, pe 
braţele căreia am navigat deseori! strigă timonierul. În 
nenorocita aceea de preerie nu există decât carne, praf de 
puşcă şi piei roşii. Pe mare, nu prea se găsesc asemenea 
bunătăţi, aşa că stomacurile noastre sunt destul de 
înfometate. La tine însă se poate bea şi mânca aşa cum 
probabil este la marele Mongol, sau cum i-o mai fi zicând 
omului. Dacă ancorez numai o săptămână aici, mă las 
spânzurat dacă nu plec cu o burtă ca a lui maşter 
Hammerdull. 

— Burtă sau nu, este totuna, spuse acesta, îmbufnat. 
Interesant este să ai ceva de ros. Eu mă îngrijesc mai mult 


decât voi toţi, căci de când a trebuit să las bătrâna mea iapă 
la Frisco, am slăbit de dor după ea, Nu este aşa, Pitt 
Holbers, bătrânule coon? 

— Dacă tu crezi, Dick, că îţi este dor de iapă, eu nu am 
nimic împotrivă. Tot atât de dor îmi este şi mie de dobitocul 
meu. [ie îţi este dor, Ben Cunning? 

— Mie? îmi este indiferent unde mi se află calul, hininini! 
Principalul este că îmi place aici, la maica Dodd. 

— Aşa este bine, îi aprobă hangiţa. Mâncaţi şi beţi cât vă 
ţin bairele. Dar tu, Peter, să nu-ţi uiţi promisiunea! 

— Care promisiune? 

— Că vei povesti ce s-a întâmplat. 

— Ahaha! îţi voi povesti cu plăcere. 

În vreme ce el mesteca şi povestea mereu din aventurile 
sale, Winnetu stătea liniştit şi mânca cu mare zgârcenie din 
mâncărurile neobişnuite pentru el, ale feţelor-palide. De 
băutură nici nu se atinse. Ştia că „apa-de-foc” este cel mai 
mare duşman al poporului său, de aceea o dispreţuia şi o 
ura. Atenţia sa era îndreptată mai mult asupra conversaţiei 
vii, dusă de ceilalţi, semn că era vorba de lucruri 
importante. 

— Cum a fost la amiralitate? întrebă Deadly-gun pe 
locotenent. 

— După aşteptări, răspunse acesta. Ridicare la gradul de 
căpitan şi concediu până la vindecarea completă. 

Faţa lui Walpole strălucea de bucurie, deşi braţul îi era 
prins într-o legătură de gât şi purta pe faţă semnele altor 
răni mai puţin grave. 

— Cu „Swallow” ce se va întâmpla? 

— A suferit şi corabia câteva avarii, aşa că va fi dusă în 
docuri, pentru reparaţii. 

— Şi prizonierii? 

— Vor avea ce merită. 

— Adică? 

— Vor fi spânzurați, aşa cum trebuie să se aştepte orice 
corsar. 


— Corsar? Dar Caiman afirma că luase pe „L'Horrible” ca 
o pradă de război pentru Statele din sud. Nu a reuşit cu 
această afirmaţie? 

— Nu, căci nu avea nici o împuternicire de la sudişti. Şi 
chiar dacă ar fi avut vreuna, el este acelaşi căpitan Caiman 
care ar fi fost oricând spânzurat din pricina comerţului cu 
sclavi şi a actelor de piraterie făcute până acum. 

— Şi Miss Admiral? 

— Va fi şi ea spânzurată, fără îndoială. De asemeni, toţi 
prizonierii de acum, care le-au ajutat să răpească pe 
„Li Horrible”, vor suferi probabil aceeaşi soartă, căci nu sunt 
altceva decât pirați. Probabil însă că ei nu vor fi chiar atât 
de mulţumiţi cu soarta lor aşa cum veţi fi voi de vestea pe 
care v-o aduc de la amiralitate. 

— O veste bună? 

— Chiar foarte bună. În primul rând, marea sumă pe care 
am găsit-o la Miss Admiral şi cu care voia să fugă va fi 
socotită drept pradă maritimă şi acordată nouă. În al doilea 
rând, se va acorda o sumă mare ca răsplată pentru noi toţi, 
cei care am capturat pe căpitanul Caiman. 

Şi, în al treilea rând, vom căpăta iarăşi un mare premiu 
pentru victoria noastră asupra „Floridei”. Este drept că 
vasul se află acum pe fundul mării, dar va fi scos la 
suprafaţă în curând. Toţi banii aceştia vor fi împărţiţi între 
noi şi fiecare va primi... 

— Eu nu! îl întrerupse Deadly-gun. 

— De ce nu? 

— Pentru că eu nu iau bani care nu-mi aparţin. 

— Dar i-aţi câştigat! 

— Nu. Eu am fost numai oaspete pe vasul vostru, aşa că 
toate sumele acestea aparţin echipajului. 

— Nu aţi fost oaspete, căci aţi participat la luptă şi în felul 
acesta aveţi dreptul să luaţi parte la răsplată! 

— Se poate, dar nu iau nimic. l-am luat lui Caiman 
scrisorile de depozit pe care mi le furase din hide-spot. Este 
drept că vânduse una, dar nu contează. În consecinţă, sunt 


absolut mulţumit. Winnetu nu primeşte nici el nimic; iar cât 
despre bravii mei trapperi, nici nu le va trece prin minte să 
participe la împărţirea sumei. Dimpotrivă, noi trebuie să vă 
mulţumim, căci în felul acesta am putut să punem din nou 
mâna pe banii noştri. la spune, Dick Hammerdull, vrei să iei 
banii ce ţi se oferă? 

— Dacă vreau să iau sau nu, e totuna; dar de luat nu-i iau! 
răspunse grasul. Ce spui tu de asta,Pitt Holbers, bătrânule 
coon? 

Lunganul răspunse liniştit: 

— Dacă tu crezi, Dick, să nu-i iau, atunci eu nu am nimic 
împotrivă. De altfel, nu va lua niciunul dintre noi. Şi, dacă 
totuşi am fi siliţi să acceptăm, Peter Polter primeşte partea 
mea, chiar dacă nu aş face aceasta decât pentru a-i da poftă 
să mai vină încă o dată la noi În west. Mă bucur foarte mult 
când îl văd călare. 

— Lăsaţi-mă în pace cu bestiile voastre! urlă timonierul. 
Mai bine mă las pisat şi făcut pesmet pentru bucătăria 
corăbiei decât să mai mă urc vreodată pe o asemenea fiară, 
cum era mârţoaga pe care am navigat în west. Mai mult nu 
vreau să spun, căci ceea ce aş putea să mai spun mai bine 
să rămână nespus! 

— Nici nu este nevoie să mai faci din nou pewest-manul, 
zise Walpole! Am raportat la amiralitate ceea ce îţi datorăm 
şi cât de vitejeşte te-ai purtat. La primul loc liber vei fi 
preferat şi ţi se va încredința un post de care vei putea fi 
mândru. 

— Adevărat? Este adevărat? V-aţi gândit şi la mine când aţi 
vorbit cu acei înalţi gentlemeni? 

— Da. 

— Şi mi se va încredința un post? 

— Mi s-a promis formal. 

— Mulţumesc, sir, vă mulţumesc! Voi fi în curând angajat 
în marina de război a Statelor Unite! Uraa! Uraa uraa! Nu 
degeaba sunt eu Peter Polter, care a fost... 


— Dar ce te-a găsit de răcneşti atât de tare, bătrânule leu- 
de-mare! îl întrerupse hangiţa, care tocmai intra pe uşă. 

— Cum poţi pune o asemenea întrebare? răspunse el. De 
altfel, am destule motive să-mi exprim bucuria. Ştii tu, 
bătrână maică Dodd, că voi fi făcut amiral pentru marile 
mele merite? 

— Amiral? râse ea. Cred, pentru că eşti deştept. Din 
partea mea, îţi fac toate urările. Dar cum rămâne atunci cu 
noua ta vocaţie de care eşti atât de mândru şi de care te 
simţi legat cu tot sufletul? 

— Noua vocaţie? Care? 

— Westman, cercetaş, vânător de biberi... 

— Taci! Nici un cuvânt mai mult, dacă nu vrei să te cerţi cu 
mine pentru totdeauna! Când mă aflu călare pe un cal, nu 
ştiu niciodată încotro vrea să plece. Când mă aflu însă pe 
podeaua unei corăbii, ştiu perfect direcţia şi nu pot fi 
aruncat în valurile de iarbă ale preeriei. Aşadar, westman 
ca westman, dar voi rămâne acelaşi urs-de-mare, care am 


fost totdeauna, sau lup-de-mare. 
* 


x X 


Se făcuse seară, aşa că trebuiau să se gândească la 
odihnă. Maica Dodd pregătise cele mai bune camere. 
Deadlygun mai făcu o plimbare cu nepotul său prin grădina 
din spatele hanului. 

— Am ezitat multă vreme, spunea el nepotului său, dar 
acum, deoarece ne aflăm în răsărit, m-am hotărât; te 
însoțesc în Europa. 

— Şi rămâi pentru totdeauna la noi, dragă unchiule? 
Colonelul clătină uşor din cap. 

— Dragul meu, cel pe care preeria l-a subjugat cu mrejele 
sale, nu mai scapă niciodată. Voi rămâne dincolo o bucată 
de vreme şi apoi mă voi înapoia din nou la trapperii mei. 
Savana ne oferă spaţiu nesfârşit pentru viaţă liberă şi 
spaţiu fără margini atât de trebuitor morţii şi călătoriilor 
dincolo, în infinitul ei... Ajunseră într-un colţ al grădinii, în 


care se aflau câţiva tei cu coroane dese, când văzură o 
formă întunecată, întinsă în iarbă. 

— Cine este aici? se contrarie Deadly-gun. Se apropiară şi 
mai mult. 

— Cine este aici? întrebă şi Thieme. 

Forma aceea omenească se desfăcu din pătura cu care era 
înfășurată şi se ridică în picioare. Era Winnetu. 

— Wigwamul în care dorm fraţii mei albi este frumos, dar 
fiul preeriei iubeşte aerul liber şi strălucirea stelelor. 
Winnetu se va odihni pe firele ierbii şi se va acoperi cu norii 
cerului, aşa cum fac din fragedă tinereţe copiii neamului 
meu. Howgh...! 


SFÂRŞIT