Karl May — Inimi Germane — V2 Valea Mortii

Karl May 


Karl May 


Inimi Germane 
Vol. 2 - Valea Morţii 


CUPRINS: 

Capitolul I - În prerie 1 

Capitolul Il - „Porumbiţa din pădurea seculară” 26 
Capitolul III - Intervine Old Firehand 44 

Capitolul IV - Winnetou 69 

Capitolul V - La marikopaşi 84 

Capitolul VI - Lupta pentru clădirea vechii misiuni 95 
Capitolul VII - Seforita Miranda 126 

Capitolul VIII - Căzuţi în cursă 152 

Capitolul IX - Pe „Vânzătorul de suflete” 173 
Capitolul X - Lordul Lindsay, cutreierătorul pădurilor 187 
Capitolul XI - O urmărire pe râul Colorado 206 
Capitolul XII - La adăpostul insulei plutitoare 224 
Capitolul XIII - Vestitorii groazei 243 

Capitolul XIV - Bestii cu chip de om 262 

Capitolul XV - Iadul pe pământ 282 

Capitolul XVI - Doi fraţi 294 

Capitolul XVII - Bill Newton, vulpoiul 304 

Capitolul XVIII - Allah, peste tot Allah! 317 

Capitolul XIX - Descoperirea făcută de Sam Hawkens 330 
Capitolul XX - Eu - Eu - Eu 343 

Capitolul XXI - După furtună, iese soarele 358 


Capitolul I - În prerie. 

Un călăreț singuratic, obosit, a cărui faţă tăbăcită arăta că 
trecuse de cincizeci de ani, se îndrepta către un pârâiaş. 
Ochii săi vioi cercetau cu cea mai mare atenţie 


împrejurimile. Ţinea o puşcă în mână, gata să tragă în orice 
moment. Calul, obosit şi el, se mişca foarte greoi. 

Ajungând în dreptul unui tufiş, călăreţul opri calul, căci i 
se păruse că aude un zgomot suspect. Ascultă câteva clipe 
cu atenţie şi, chiar în momentul când vroia să-şi continue 
drumul, tresări înspăimântat văzând că ramurile tufişului se 
despart. Din mijlocul lui apăru un om, la a cărui vedere 
calul se ridică în două picioare, astfel încât călăreţul avu 
mult de furcă pentru a-l linişti. 

Aspectul omului din tufiş era foarte curios. De sub borurile 
unei pălării boţite apăru un codru de barbă încâlcită, din 
mijlocul căreia ieşea un nas ale cărui dimensiuni erau 
înspăimântătoare. Din restul feţei se mai puteau vedea doi 
ochişori mici, inteligenţi şi vioi, a căror privire şireată era 
aţintită asupra călăreţului. Restul corpului era acoperit de o 
veche haină de vânătoare, confecţionată din piele de ţap. Se 
părea că această haină fusese destinată unei persoane cu 
mult mai mari, astfel încât omuleţul acesta avea înfăţişarea 
unui copil care, în joacă, îmbrăcase o haină a bunicului său. 
Din acest veşmânt mai mult lung decât larg ieşeau două 
picioruşe subţiri şi încovoiate ca secera. O uriaşă pereche 
de cizme indiene acoperea aceste picioruşe caraghioase. 
Făptura aceasta curioasă ţinea în mână o flintă, ce semăna 
mai mult cu un ciomag. 

— Good day, salută omuleţul zâmbind. 

— Good day, răspunse călăreţul. 

— Ei, ai terminat să te miri? Ai pliscul deschis ca o barză 
care ar vrea să înghită un broscoi cu piele, păr şi coarne. 

— Mulţumesc pentru învăţămintele acestea! Nu am ştiut 
că un broscoi are coarne şi păr. Afară de aceasta, aspectul 
dumitale nu este atât de apetisant ca să-mi facă poftă de a 
te înghiţi. 

Aruncând o privire pătrunzătoare călăreţului, omuleţul 
zise clătinând din cap: 

— Unde ţi-ai lăsat căruţa? 


Celălalt tresări şi, privind la el plin de neîncredere, îl 
întrebă: 

— Dar ce-ţi trăsneşte prin cap să mă întrebi de căruţă? 

— Pentru că dumneata ai o căruţă, dacă nu mă înşel. 

— Mii de draci! Nu cumva ai vorbit cu derbedeii aceia? 

— Nicidecum. 

— Ascultă omule, îmi pari cam suspect. M-ai întrebat de 
căruţa mea şi aceasta îmi dă de gândit. Spui că nu ai vorbit 
cu nemernicii aceia, dar eu cer un răspuns lămurit, de altfel 
o să te silesc la acesta. Să nu-ţi închipui că un westman 
pune întrebări numai pentru a se distra. 

Omuleţul izbucni în râs şi-i răspunse plin de veselie: 

— Dumneata westman? Pfui! Aşa ceva nu se prinde la 
mine. Ştii ce impresie îmi faci? 

— S-o auzim. 

— Arăţi exact ca un forestier neamţ, care a prins un hoţ de 
lemne şi acum procedează la interogarea lui, aşa după cum 
o cer legile şi conştiinţa. 

— Nu ai deloc ochi răi, piciule. 

— Ai putea să laşi acest „piciule”. În privinţa aceasta nu 
prea sunt dispus să glumesc. 

— Nu am avut intenţia să te ofensez. Dar m-a surprins 
comparaţia dumitale cu un forestier neamţ. De altfel, ce ştii 
dumneata despre Germania? 

— În orice caz mai mult decât dumneata. Şi totuşi, 
englezeasca dumitale cam miroase a pădure. Nu cumva ţi- 
ai petrecut copilăria dincolo de Rin sau chiar pe Elba? 

— Ai ghicit-o, omule. 

— Aşadar, eşti neamţ? 

— Yes. 

— Termin-o cu yes-ul dumitale. Când un neamţ vrea să 
vorbească nemţeşte, atunci nu întrebuinţează yes sau oui. 
Apoi continuă în limba germană: Şi eu sunt de dincolo, 
suntem deci, cum s-ar zice, concetăţeni. Uite laba mea şi fii 
binevenit. 


Călărețul ezită, nu strânse imediat mâna întinsă. 
Examinând încă o dată pe omul din faţa sa, de la pălăria 
antediluviană şi până la enormele cizme, după care zise, de 
data aceasta tot în limba germană: 

— Să nu mergem chiar atât de repede, trebuie mai întâi să 
am siguranţa că dumneata nu faci parte din ceata 
nemernicilor care m-au jefuit. 

— Am cunoscut destui ticăloşi în viaţa mea, dar, ţine 
seama, mă las mâncat de viu, dacă nu voi fi în stare să ţi-l 
arăt pe acela care te-a prădat. Dar când s-a întâmplat lucrul 
acesta? 

— Acum patru zile. 

— În ce loc anume? 

— Pe un platou stâncos. 

— Hm! Cunosc o asemenea regiune, dar nu este situată la 
patru, ci numai la o zi depărtare de aici. 

— Probabil că aşa este, dar trebuie să ai în vedere că noi 
nu am putut înainta decât foarte încet şi a trebuit să ne 
odihnim deseori. Suntem patru persoane şi avem la 
dispoziţie numai un singur cal, adică acesta pe care-l vezi 
aici. 

— Văd că eşti foarte obosit şi abia te mai ţii în şa. 
Descalecă şi lasă să se mai odihnească bietul animal. 

— Nu ştiu dacă pot să am încredere în dumneata. 

— Ascultă, prietene, altuia i-aş fi băgat pumnul în gură 
pentru vorbele acestea, căci este prea din cale afară să n-ai 
încredere în Sam Hawkens. Este foarte adevărat că aici nu- 
ţi este permis să ai încredere în oricine, chiar dacă-ţi este 
concetăţean, dar cu mine poţi face o excepţie. N-o să te 
mănânc, hi-hi-hi! 

— Sam Hawkens? Dumneata eşti Sam Hawkens? Am auzit 
multe despre omul acesta. Uite mâna mea! 

— Haide, descăleca odată! 

— Nu se poate, căci în felul acesta pierd timp, ori eu 
trebuie să vânez. Altfel, oamenii mei nu vor avea ce mânca, 
astă-seară. 


— Dacă este vorba numai de atât, nu-ţi face nici o grijă, 
căci am destulă mâncare, atât pentru dumneata, cât şi 
pentru ceilalţi. 

De data aceasta călăreţul descălecă şi, lăsând calul să 
pască, se aşeză pe iarbă lângă Sam. 

— Cine sunt celelalte trei persoane care te însoțesc? 

— Soţia, fiul şi cumnata mea. Vreau să fiu sincer cu 
dumneata şi o să-ţi povestesc totul. M-ai luat drept forestier, 
ceea ce sunt, într-adevăr. Numele meu este Rothe. 
Proprietatea pe care am avut eu serviciul a căzut în mâini 
străine. Am avut fricţiuni cu noul stăpân şi, dreptatea fiind 
de partea mea, m-am încăpățânat. Dânsul s-a enervat şi, 
pierzându-şi cumpătul, a pus mâna pe cravaşă. Asta a pus 
capac la toate; m-am apărat şi am ajuns de l-am lovit. 
Natural că am fost dat imediat afară din serviciu. Deoarece 
în meseria mea erau peste tot locurile ocupate, nu am 
reuşit să-mi găsesc altă slujbă, deşi mi-am dat cea mai mare 
silinţă şi am aşteptat un timp mai îndelungat. Atunci am 
hotărât să plecăm în America. Ne-am făcut bagajele şi am 
pornit. Din păcate ne imaginasem toate mai uşor de făcut. 
Intenţia noastră a fost să mergem spre California. Am 
cumpărat o căruţă, cai şi boi şi, încărcând tot calabalâcul, 
am ajuns la Santa Fe. Acolo am făcut cunoştinţă cu mai 
mulţi oameni, care şi ei intenționau să plece în California. 
Ne-am asociat şi am pornit. După aproape patru zile, am 
ajuns la platoul stâncos despre care ţi-am povestit 
adineauri. Acolo am constatat că am pierdut din căruţă un 
întreg balot cu pături. Am plecat imediat înapoi, călare şi 
după câteva ore l-am găsit. Între timp, se înserase. Când m- 
am înapoiat la locul unde poposisem, caravana nu mai era 
acolo, în schimb soţia mea, fiul şi cumnata zăceau pe 
pământ, legaţi. La puţin timp după plecarea mea, fuseseră 
atacați şi legaţi de către tovarăşii noştri de drum. Imediat 
după aceasta derbedeii au plecat, luând cu ei şi căruţa mea. 

— Desigur că ai plecat imediat pe urmele lor? 

— Fireşte, dar nu i-am mai putut descoperi. 


— Trebuia să fi dat, totuşi, de urmele lor. 

— Pe terenul acesta stâncos? 

Sam Hawkens râse în felul său, zicând: 

— Ce fel de forestier şi vânător eşti dumneata? Nu cumva 
crezi că urmele unei căruţe trebuie să fie late şi adânci ca 
râul Elba pentru ca să le poţi descoperi? Cred că ai pierdut 
tot ce ai avut! 

— "Totul, afară de ceea ce este pe noi. 

— Şi banii? 

— Desigur, se găseau doar în căruţă, păziţi de cele două 
femei. 

— Ce sumă? 

— Eu am avut o mie cinci sute, iar cumnata mea opt mii de 
dolari. 

— Vai de mine! 

— Da, dânsa este bogată, sau mai bine zis a fost bogată. 

— Sunt aproape sigur că o să fie din nou, căci, este de la 
sine înţeles, vom lua înapoi banii de la aceşti nemernici. 

— Vorbeşti cu atâta siguranţă ca şi când ai fi convins că se 
va întâmpla aşa, or noi nici măcar nu ştim încotro s-au 
îndreptat hoţii. 

— O s-o aflăm, căci ne vom înapoia la locul unde s-a 
petrecut fapta şi acolo voi afla urmele, pe care le vom căuta 
apoi. 

— Dar au trecut deja patru zile, zise forestierul mirat. 

— Nu contează. Dacă terenul ar fi acoperit de iarbă, 
desigur că nu s-ar mai găsi nici o urmă, căci iarba călcată 
şi-ar fi revenit; fiind însă vorba de un teren stâncos, putem 
spera că vom găsi urmele, căci nu a fost nici vânt sau ploaie. 
Sunt absolut sigur că nu vom face zadarnic acest drum. 

— Chiar dacă-i vom ajunge pe hoţi, nu voi primi nimic 
înapoi. 

— Dar câţi sunt la număr? 

— Doisprezece. 

— Şi din această cauză crezi dumneata că trebuie să te 
temi de ei? Această liotă de derbedei o iau singur asupra 


mea, dacă nu mă înşel. Dar să nu pierdem timpul cu 
discuţii. Oamenii dumitale se găsesc la mare distanţă de 
aici? 

— Cred că vom ajunge la ei peste o jumătate de oră. 

— De ce ne trebuie atâta timp? 

— Pentru că dumneata, neavând cal, trebuie să mergi pe 
Jos. 

— Eu? Hm! Fii atent! 

Hawkens băgă două degete în gură şi scoase o fluierătură 
straşnică. Îi răspunse imediat un nechezat, iar din tufiş ieşi 
un animal la vederea căruia fostul forestier izbucni în râs; 
era un catâr, care părea atât de bătrân, încât făcea 
impresia că părinţii lui trebuie că au trăit la puţin timp după 
potop. Urechile lungi, într-o continuă mişcare, ca aripile 
unei mori de vânt, erau complet lipsite de păr. Coamă nu 
mai avea de mult timp, iar din coadă mai rămăsese doar un 
smoc. Afară de aceasta, animalul era înspăimântător de 
slab. Doar ochii îi luceau, ca al unui mânz tânăr, iar expresia 
lor ar fi inspirat respect unui cunoscător. 

Sam Hawkens fu neplăcut impresionat de râsul lui Rothe, 
şi-l întrebă: 

— De ce râzi, domnule? 

— Mă mai întrebi? Nu cumva vrei să spui că ţapul acesta 
ar fi animalul dumitale de călărie? 

— Ţap? E drept că Mary a mea nu a fost niciodată 
premiată pentru frumuseţe, însă cu toate acestea n-aş 
schimba-o pentru o mie de cai de rasă, căci mi-a salvat de 
sute de ori viaţa. Ar trebui s-o cunoşti mai întâi şi apoi să-ţi 
dai părerea asupra ei, dacă nu mă înşel. Dar acum să 
încălecăm, căci trebuie să ne grăbim, deoarece în curând se 
va însera. 

Încălecară şi porniră în direcţia din care venise pădurarul. 

— La început, te-am cam suspectat, zise Rothe, deoarece 
m-ai întrebat de căruţă, acum însă sunt liniştit şi am toată 
încrederea în dumneata. 


Se deplasau în direcţia est, având în spate soarele care 
apunea, iar în faţă savana întinsă, acoperită numai de 
izolate insule de tufişuri. Sam Hawkens era de părere că nu 
era nevoie să fie mai prevăzători, căci în ultimul timp nu se 
arătase nici un indian prin împrejurimi. 

Deodată scoase un strigăt de surprindere, căci observase 
spre stânga doi călăreţi, care se apropiau în galop. 

— Mii de trăsnete, zise Sam către Rothe, o să fie o poveste 
frumoasă! Să nu scoţi încă puşca de pe umăr. 

— Pentru ce nu? După câte văd, sunt indieni. 

— Desigur. După penele de vultur din păr, par a fi 
căpetenii, iar acolo pe unde apar aceştia, se găsesc prin 
apropiere şi destui războinici, căci căpeteniile nu se plimbă 
singure prin prerie. Fiind doi, se poate bănui că este vorba 
de o chestiune mai importantă. Dar, deocamdată, nu 
trebuie să ne facem prea mare grijă. Să descălecăm însă, 
căci e bine să fim prevăzători. Dumneata să faci întocmai 
ceea ce voi face eu. 

Sam se opri, descălecă şi se postă înapoia catârului. Luă 
apoi puşca în mână. Pădurarul urmă întocmai exemplul său. 

Cei doi indieni se apropiară fără sfială şi opriră caii cam la 
douăzeci de paşi de cei doi albi. 

— Stai, nici un pas mai departe, altfel trag, strigă Sam. 

Cele două căpetenii şuşotiră între ele, apoi râseră cu 
zgomot, lucru ce nu prea era în obiceiul rasei lor, după care 
unul dintre ei răspunse într-un amestec de indiană, 
englezească şi spaniolă, obişnuit pe acolo între indieni şi 
albi: 

— Nu cumva faţa palidă se teme? 

— Nici prin cap nu-mi trece aşa ceva. 

— Atunci ieşiţi de acolo, ca să putem vorbi. 

— Nu ştiu ce-am avea de vorbit. Dar cine sunteţi voi în 
definitiv? 

— O să ţi-o spunem imediat. 

— Ah, vasăzică, vă ascundeţi numele! Aceasta nu este 
deloc o recomandare pentru voi. Vom încăleca deci şi ne 


vom continua drumul. 

— În cazul acesta vom merge şi noi după voi. 

— Atunci ţin să vă spun că, dacă ne plictisiţi, o să aveţi 
parte de gloanţele noastre. 

— Preria este proprietatea tuturor şi fiecare poate să se 
mişte prin ea după cum îi place. 

— Dar despre ce vorbeşti cu ei? Întrebă Rothe. Nu înţeleg 
deloc acest amestec de vorbe. 

Sam îi dădu explicaţiile necesare. 

— Nu sună deloc bine, zise pădurarul; ce ne facem acum? 

— Deocamdată nu sunt încă lămurit. Nu ştiu ce să fac. 
După câte văd, nu sunt comanşi. 

— Atunci din ce trib? 

— Pawnei, de asemenea, nu. Cu atât mai puţin siuxi, care 
în anotimpul acesta nu vin atât de departe spre sud. Şi-au 
vopsit feţele, dar nu în culorile de război, ca să se poată 
cunoaşte tribul din care fac parte. Într-adevăr, nu mai ştiu 
ce să cred. Afară de aceasta, mai duc cu ei încă doi cai 
înşeuaţi, dar fără stăpâni. De obicei nici o căpetenie nu face 
aşa ceva. 

Sam Hawkens părăsi adăpostul din spatele catârului şi 
păşi spre indieni, ţinând puşca gata de tragere. Rothe îl 
urmă. Căpeteniile descălecară şi-i întâmpinară tot cu 
armele gata de tragere. Se opriră la cinci paşi unii de 
ceilalţi. 

— Aţi venit să fumaţi pipa păcii cu noi? Întrebă Sam 
Hawkens. 

— S-ar putea întâmpla să o fumăm, răspunse cel care 
vorbise şi mai înainte. 

— Vrei să te aşezi aici lângă noi? 

— Desigur. 

Cei patru se aşezară, câte doi faţă-n faţă, ţinând puştile 
de-a curmezişul pe genunchi. Deocamdată se studiară 
reciproc. 

Ambele căpetenii erau cam de aceeaşi statură, înalţi, 
deşiraţi şi cu membrele musculoase. Erau complet 


îmbrăcaţi în piei de bivol. Părul îl aveau strâns într-un coc, 
în care erau înfipte şi penele de vultur. Trăsăturile feţelor 
nu se puteau cunoaşte, deoarece vopseaua era închisă într- 
un strat foarte gros. 

— În definitiv, ce vreţi? Întrebă Sam Hawkens. Pentru ce 
ne-aţi oprit din drum? 

— Am vrea să ştim numele voastre. 

— Eu mă numesc Daniel Willers, iar tovarăşul meu se 
numeşte Isak Baalten. 

— Sunt „laurul mugitor”, zise cu demnitate căpetenia. 

— Iar eu, zise celălalt, la fel de mândru, sunt „Ursul 
săltăreţ”. 

— Nu am auzit încă niciodată numele voastre. 

— Nici noi pe ale voastre. Probabil că nu sunteţi de prea 
mult timp prin regiunea aceasta. 

— Cunoaştem bine preria, dar suntem vânători liniştiţi. Nu 
vânăm altceva decât castori şi bizoni. 

— Aţi mai cunoscut şi alţi vânători? 

— Câţiva. 

— Aţi întâlnit poate pe unul care se numeşte Sam 
Hawkens? 

— Da. 

— Cu el s-ar mai găsi încă doi vânători subţiri şi înalţi ca 
prăjinile unui cort. Nu cumva sunteţi prieteni de-ai lor? 

— Nu. 

— Aceasta este foarte bine pentru voi, căci altfel v-am fi 
omorât. 

— Sam Hawkens este duşmanul vostru? 

— Da, căci a omorât câţiva prieteni de-ai noştri. 

— Dar cărui trib aparţineţi voi? 

— Suntem pawnei. 

La auzul acestor cuvinte, Sam simţi o mâncărime sub 
pielea capului, căci de mult purta o perucă, deoarece nişte 
indieni, cu ocazia unei lupte, îi luaseră scalpul, după care, 
crezându-l mort, l-au lăsat în pace. Indienii aceştia fuseseră 


din tribul pawneilor. Nici o mirare deci dacă această 
întâlnire îi reaminti de neplăcuta întâmplare de atunci. 

— Dar de unde ştii că Sam Hawkens s-ar găsi în regiunea 
aceasta? Cercetă vânătorul mai departe. 

— Mi-au spus-o prietenii lui. 

— Care prieteni? 

— Ei se numesc Dick şi Will. 

— Şi v-au comunicat ei acest lucru, cu toate că sunt 
duşmanii voştri şi prietenii lui Sam? 

— Desigur. 

Fruntea i se încreţi, dar numai pentru o clipă. Era foarte 
neliniştit de soarta celor doi prieteni ai săi, dar îşi ascunse 
gândurile. 

— Aşadar, v-aţi întâlnit cu ei? 

— Da. 

— Unde se găsesc ei acum? 

— Au plecat, dar nu ştim încotro. 

— Şi voi îl căutaţi pe acest Sam Hawkens? 

— Da, credeam că poate l-ai văzut tu. 

— Nu l-am văzut; sunt împreună cu acest tovarăş al meu 
numai de câteva ore. Ela stat mai mult timp prin regiunea 
aceasta şi poate că l-a întâlnit. O să-l întreb eu, căci nu 
cunoaşte limba voastră. 

— Atunci întreabă.-l. 

Aceasta intenţionase Sam Hawkens, căci voia să vorbească 
cu tovarăşul său, fără a stârni bănuiala indienilor. Acum i se 
oferea prilejul. Făcu deci o mutră foarte indiferentă şi, 
adresându-se în limba germană, îi zise: 

— Fii calm! Ne găsim în mare pericol. Fii şi tu mai 
gânditor, ca şi cum ai vrea să-ţi aduci aminte de ceva. 
Priveşte prietenos la aceşti indivizi, cu toate că am avea 
motive destul de serioase să-i ştim la mama dracului. 

— Pentru ce? 

— Mă caută pentru a-mi face de petrecanie. Au omorât 
deja pe doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ce-i drept, 


sunt prea deştepţi să spună acest lucru, dar am observat că 
puştile din mâinile lor au aparţinut celor doi prieteni ai mei. 

— Să-i ia dracu' atunci. 

Zicând cuvintele acestea, pădurarul privi prietenos la cei 
doi indieni, astfel încât prefăcătoria care i se recomandase 
reuşi pe deplin. 

— Ticăloşii aceştia sunt pawnei şi o să le arăt eu lor ce 
înseamnă să omori prieteni de-ai lui Sam Hawkens. Priveşte 
cu atenţie la mine. Când o să spun cuvântul „acum”, eu voi 
pune mâna pe puşca unuia dintre ei, iar dumneata pe a 
celuilalt. Vom sări în picioare, ne vom da câţiva paşi înapoi 
şi îi vom lua la ochi. Nu le vor mai rămâne decât cuţitele, cu 
care însă nu vor putea face faţă puştilor noastre. În cazul că 
vor schiţa cel mai mic gest de opunere, îi împuşcăm. Te 
încumeţi să faci ceea ce-ţi propun? 

— De ce nu? 

— Fii deci foarte atent. 

Întorcându-se din nou către cele două căpetenii, Sam 
Hawkens le zise: 

— Da, l-am văzut aici. 

— Cu neputinţă, fiindcă aici nu există alte urme decât doar 
ale voastre şi ale noastre. 

— Ei bine, în cazul acesta urma lui Sam Hawkens este 
între ele. 

— Nu te înţeleg. 

— O să mă înţelegi imediat. „Acum!” 

În aceeaşi clipă, smulseră puştile din mâinile indienilor, 
săriră câţiva paşi înapoi şi îi luară la ochi. Cu toate acestea, 
feţele gros vopsite nu exprimară nici cea mai mică mirare; 
ei continuară să stea mai departe jos, chiar foarte comod, 
ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Aşa, câinilor, acum am pus mâna pe voi, strigă Sam 
Hawkens ameninţător. 

— Şi noi pe tine, răspunse una dintre căpetenii pe un ton 
foarte liniştit. Nu cumva credeţi că două căpetenii 
hoinăresc singure prin prerie. Înapoia noastră, în tufişul 


acela, se găsesc războinicii noştri. E nevoie să ridic numai 
braţul în sus şi atunci gloanţele lor au să vă culce la 
pământ. 

— Drace, zise Sam Hawkens şi privi îngândurat spre tufiş. 

— Puneţi jos armele, ordonă acum una dintre căpetenii, 
altfel sunteţi pierduţi. 

Sam lăsă să-i cadă puşca jos. 

— Nu cumva credeţi că m-aş teme de voi? Mârâi el. În 
cazul acesta v-aţi înşela grozav. Vreau să vă arăt că nu mă 
tem nici chiar de o ceată întreagă de războinici roşii. Eu 
sunt Sam Hawkens, pe care-l căutaţi voi. 

— Lucrul acesta l-am ştiut noi, dar afară de aceasta mai e 
ceva. 

— Ce anume? 

— Îţi închipui că pieile roşii nu înţeleg limba feţelor palide? 
Noi am înţeles prea bine tot ce ai vorbit tu cu prietenul tău. 

Sam făcu o faţă foarte mirată şi zise: 

— Dar noi am vorbit în limba germană. 

— Exact, noi am înţeles însă tot ce ai propus tu. V-aţi 
hotărât să ne luaţi puştile. 

— Căpetenii de indieni care să înţeleagă nemţeşte? Aşa 
ceva nu mi s-a întâmplat niciodată, dacă nu mă înşel. 

— Într-adevăr, eşti un mare măgar. Ar fi trebuit, însă, să ne 
recunoşti puştile noastre. 

Acum vorbitorul avea o voce foarte cunoscută. 

— Pe toţi sfinţii! Te pomeneşti că acesta este... Voi 
sunteţi... Ah, netrebnicilor! 

— Să nu mă recunoşti pe mine? Râse Will Parker, 
întinzându-i mâinile sale lungi. 

— Şi nici pe mine? Adăugă Dick Stone, râzând cu poftă. 

— De fapt, nici nu e de mirare, se apără Sam Hawkens 
supărat. O oaie seamănă întotdeauna cu alta. Costumele 
acestea, părul cu penele de vultur, stratul gros de vopsea 
de pe faţă şi... Dar cum aţi ajuns la această travestire? 

— Nici o travestire, căci este adevăratul nostru costum. 
Ne-am întâlnit în mod prietenos cu o căpetenie de pawnei, 


pe care siuxii îl făcuseră prizonier şi intenționau să-l 
prăjească niţel la stâlpul torturii. Noi însă l-am eliberat şi l- 
am adus cu bine la căminul lui. Drept recunoştinţă am 
primit aceste două costume, împreună cu cei patru cai pe 
care-i vezi aici. Vechile noastre costume le-am învelit cu 
grijă în două pături şi le-am legat apoi de cai. 

— Dar este periculos să umblaţi pe aici ca indieni. 

— Uneori da, alteori însă nu. Vom fi când piei roşii, când 
feţe palide, după cum o va cere situaţia. 

— Bine, băieţi, vreau să vă procur imediat o asemenea 
ocazie, căci intenţionăm să dăm o mică lovitură, pentru care 
costumele voastre se pretează de minune. Dar să stăm jos şi 
am să vă explic pe scurt totul. 

Scena atât de duşmănoasă de adineauri se transformă 
într-o consfătuire foarte paşnică. 

— Ce aveţi de zis de toate acestea? Întrebă Sam după ce-şi 
termină expunerea referitoare la cele păţite de pădurarul 
Rothe. 

Will Parker ridică din umeri. 

— Să-i urmărim pe ticăloşii aceştia şi să le luăm înapoi 
prada. Aceasta este de la sine înţeles. Întrebarea este cum 
să începem. Ai vreun plan? 

— Încă nu. Trebuie mai întâi să vedem cum şi unde vom da 
de ei. Să nu pierdem însă timpul cu discuţii şi să pornim 
pentru a pune cât mai curând mâna pe răufăcătorii aceştia. 

Zis şi făcut. Sam îşi lăsă catârul să gonească în aşa fel 
încât pădurarul se miră de ceea ce era capabil acest animal 
pe care-l numise ţap. Soarele începuse să apună când 
călăreţii ajunseră, în sfârşit, în preria deschisă, unde nu mai 
exista nici un tufiş. Sam descoperi trei puncte, care se 
mişcau în linie dreaptă spre est. Veneau, deci, spre ei. 

— Iată oamenii mei, zise pădurarul, recunoscându-şi soţia, 
fiul şi cumnata. 

— Ar fi bine să ieşi singur înaintea lor, căci altfel ar putea 
să se sperie văzând atâţia oameni străini. Noi o să vă 
aşteptăm aici. 


În mai puţin de două minute Rothe ajunse la ai săi, care 
erau foarte obosiţi. Vestea bună adusă de el îi făcu însă să 
uite toată oboseala şi le dădu forţe noi. 

— Prietenii noştri trebuie să fie flămânzi, dacă, nu mă 
înşel, zise Sam când fură toţi împreună şi când, mai ales, 
doamna Rothe şi sora ei începură cu mulţumirile. Să facem 
un mic popas. Am o bucată bună de spinare de cerb, pe 
care trebuie s-o dăm gata, căci mâine o să ne procurăm altă 
friptură. 

Se aşezară şi începură să mănânce. Sam Hawkens se 
gândea cum ar fi putut scuti de eforturi şi pericole pe cele 
două femei, care nu erau obişnuite cu neajunsurile preriei. 

— Cel mai bine ar fi, zise el, să căutăm pentru doamne o 
ascunzătoare, unde să poată rămâne până ce o să ne 
întoarcem din expediţia noastră. Nu eşti de aceeaşi părere, 
Will? 

— Să facem mai întâi o mică socoteală. Furtul s-a produs 
acum patru zile. Câte ore de marş se pot executa cu un car 
cu boi într-o zi? 

— Opt, până la nouă. 

— Deci, cam treizeci de ore de marş. Acestea, la nevoie, le 
străbatem călare într-o singură zi. Astăzi nu vom mai putea 
găsi nici o urmă, căci este prea întuneric. Ar fi bine însă să 
mergem chiar astă-seară la locul unde s-a produs atacul. 
Vom rămâne peste noapte pentru a ne odihni, atât noi, cât 
şi caii. Să sperăm că în zorii zilei vom găsi urmele şi, 
luându-ne după ele, să-i ajungem pe ticăloşii aceştia până-n 
seară. Nu eşti de aceeaşi părere, Sam? 

— Sunt de acord. În ceea ce priveşte doamnele, cred că 
ele nu sunt în stare să suporte o deplasare călare, cum va fi 
cea de mâine. Lucrul acesta este cert. Pentru ziua de astăzi, 
însă, nu le putem scuti de această călătorie. 

— Referitor la aceasta, îşi dădu cu părerea pădurarul 
Rothe, ţin să vă aduc la cunoştinţă că nu vom întâmpina 
prea mari necazuri. Ce-i drept, nu călăresc perfect, dar pe 
timpul plicticoasei călătorii cu căruţa au mai încălecat 


uneori, pentru a se mai dezmorţi. Pentru aceste motive sunt 
convins că cel puţin nu vor cădea de pe cai. 

Tânărul Rothe, fiul pădurarului, aduse pachetul de pături 
care devenise atât de nenorocos pentru întreaga familie. 
Păturile fură aşezate pe şei, astfel că cele două femei avură 
parte de un loc destul de moale. După aceasta se reluă 
mişcarea. Mary a lui Sam Hawkens se dovedi a fi complet 
de talia celor doi cai ai lui Dick şi Will. Unul din caii de 
rezervă era încălecat de fiul pădurarului, cele două femei 
mulţumindu-se cu al doilea cal. 

Încă înainte de miezul nopţii ajunseră la locul unde se 
produsese atacul. Tabăra fu curând pregătită. Nu era de 
aşteptat să fie prin apropiere indieni sau alţi duşmani, astfel 
încât a fost aprins un foc în jurul căruia păgubaşii au 
povestit încă o dată, în mod amănunţit, toată păţania lor. 

Cu această ocazie s-a amintit şi numele Jack. Fapt care nu 
constituia nimic extraordinar, deoarece în Statele Unite 
numele acesta este purtat de un mare număr de oameni. 
Totuşi Sam, cu pedanteria-i obişnuită, întrebă: 

— Jack? Ce fel de păr avea individul acesta? 

— Roşu şi des, răspunse pădurarul. 

— Drace, te pomeneşti că a fost însuşi „Jack cel sângeros”. 

— Chiar el a fost, strigă tânărul Rothe, îmi amintesc 
perfect de bine că i-am auzit vorbind despre el pe doi dintre 
tovarăşii lui. 

— Să fie oare el? Ei bine, atunci Dumnezeu să-l ierte, dacă 
voi pune mâna pe el, căci în cazul acesta îşi va trăi ultima 
clipă, dacă nu mă înşel. 

— Aceasta sună urât de tot, zise bătrânul. Nu cumva îl 
cunoşti? 

— Pe ăsta să nu-l cunosc? Noi trei am avut de-a face cu el, 
este un individ foarte periculos. Intenţiona să atace o 
plantație, dar prin vicleşug am reuşit să punem mâna pe el 
şi pe întreaga lui bandă. Toată şleahta a fost dusă apoi la 
Van Buren, pentru a i se face proces. Unii dintre ei au fost 
achitaţi şi tocmai aceştia au folosit prima ocazie pentru a-i 


scoate pe timpul nopţii şi pe ceilalţi din închisoare. Natural 
că sângerosul Jack şi-a reluat vechea lui meserie. Când i s-a 
dat de urmă, a luat-o imediat din loc, aşa că mult timp nu s- 
a mai auzit nimic de el. Acum aflu că ela fost cel care v-a 
prădat. Ei bine, cred că de data aceasta o să-şi găsească 
naşul. 

După ce au mâncat ceva, din rezervele lui Dick şi Will, s-au 
tras la sorţi santinelele, după care toţi ceilalţi s-au culcat. 

Sam Hawkens se trezi simțind că cineva îl trage de braţ. 
Will stătea în faţa lui, palid şi speriat. După poziţia stelelor, 
părea a fi cam orele două după miezul nopţii. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Sam, frecându-se la ochi. 
Doar nu este timpul să pornim, dacă nu mă înşel. 

— Sam, au dispărut puştile noastre. 

Vestea aceasta îl puse imediat pe picioare pe micul 
vânător. 

— Eşti nebun? Nu vezi că pe Lidy a mea o am în braţe? 

— Da, dar ale noastre? Zise Will supărat. Către seară le- 
am pus grămadă şi acum nu mai sunt acolo. 

— Drace, faci o glumă proastă. 

— Nici prin cap nu-mi trece. Stăteam de pază dincolo de 
stânca aceea, iar când mi-a trecut schimbul şi voiam să-l 
trezesc pe Dick, am observat lipsa armelor. 

— Will, Will, ce mi-a fost dat să păţesc cu tine! Faci de râs 
educaţia pe care ţi-am dat-o. Să laşi tu să se fure armele în 
schimbul tău? Eşti şi rămâi un ageamiu, dacă nu mă înşel. 

Din pricina acestui dialog se treziră şi ceilalţi, care 
începură să pună fel de fel de întrebări. Sam le făcu semn 
să tacă din gură. 

— Întindeţi-vă repede la pământ, să nu oferiţi ţinte sigure. 
Dacă ne-ar fi rămas măcar caii! Staţi liniştiţi şi aşteptaţi aici 
înapoierea mea. Mă duc să văd de animale. 

Sam Hawkens dispăru în noapte, târându-se pe pământ. 
Dar după mumai câteva secunde i se auzi din nou vocea. 

— Ce-i asta? Ia veniţi aici! 


Alergară cu toţii într-acolo. La distanţă de aproape 
cincisprezece metri, se găseau puştile ce dispăruseră, 
făcute piramidă, iar în vârful piramidei fusese înfiptă o 
bucată de hârtie. 

— Ce să însemne asta? Întrebă Will. 

— O vom afla imediat, răspunse Sam, luând biletul. Luaţi- 
vă puştile, căci eu mă duc să văd de cai. 

Plecă de-a buşilea şi se înapoie după un timp oarecare. 

— Totul este în cea mai perfectă ordine, spuse el. Caii se 
găsesc la locul lor şi nu am observat nici un om prin 
apropiere. Dacă ar fi fost inamici, în momentul acesta 
sufletele noastre s-ar fi aflat deja în rai, dacă nu mă înşel. 

— Vezi, Will, ce necaz ai fi putut să ne pricinuieşti prin 
neatenţia ta? Zise Dick. 

— Nu mai vorbi aşa, se apără Will. Nici tu nu ai fi auzit 
nimic. Este prea din cale afară să se strecoare cineva în 
mijlocul nostru şi să ne ia puştile. Individul care a izbutit 
acest lucru este un maestru, dar sigur nu ne e duşman. 

— Care sunt atunci motivele pentru care nu s-a arătat? 
Întrebă Dick. 

— Aceasta constituie şi pentru mine o enigmă, îşi dădu cu 
părerea Sam, clătinând din cap. 

— Se va lămuri totul când vom citi biletul pe care ni l-a 
lăsat. Vezi că mai este niţel jar. Suflă bine Dick şi pune 
câteva crengi peste el. 

Sam ţinu biletul la lumina focului şi încercă să... citească. 
Descifrarea nu era chiar atât de uşoară, deoarece cuvintele 
fuseseră scrise cu creionul şi pe întuneric. Se scurse un 
timp oarecare, după care Sam sări în sus, scoțând un 
strigăt de bucurie; făcu apoi mâinile pâlnie la gură şi strigă 
cu glas tare, în aşa fel încât, desigur, se putea auzi la o 
distanţă de cel puţin o milă englezească: 

— Aloo, sir, aloo! Mulţumesc foarte mult... 

Dick Stone tresări speriat şi-l apucă de umeri zicând: 

— Ai înnebunit, Sam? Prin urletul tău ne atragi pe cap toţi 
indienii din Munţii Stâncoşi. 


— Nici o grijă. Acolo unde se găsesc aceia pe care-i cred 
eu, nu există nici o piele roşie prin apropiere. E drept că 
mai înainte am avut mare poftă să-l pălmuiesc pe Will, dar 
acum când ştiu cine ne-a jucat această festă, pot să-liert. 
Ascuţiţi-vă urechile! Aţi avut cea mai nobilă vizită pe care o 
poate primi cineva aici, în Vestul Sălbatic, dacă nu mă înşel. 

Se aşeză jos şi ţinu din nou biletul la lumina focului. 

— Ascultaţi, deci şi minunaţi-vă! Aici scrie mare şi lămurit 
- atenţie doamnelor şi domnilor - aici scrie clar şi răspicat 
Winnetou, iar alături mai citesc... 

Lunganul Will sări în sus ca aruncat de un resort şi strigă: 

— Winnetou? Atunci se schimbă toată chestiunea. Scrie 
într-adevăr numele acesta acolo? 

— Nu mă întrerupe. Numele lui Winnetou este scris aici, 
dar biletul a fost scris de altcineva. 

— Cine ar putea fi? Stărui Will, în timp ce Sam se delecta 
văzând ochii mari făcuţi de femei şi de cei doi Rothe. 
Continuă, Sam! 

Dar Sam zâmbi, netezindu-şi vesel, barba. 

— Niciodată nu vei deveni un bun westman, Will, dacă nu o 
să reuşeşti să-ţi înfrânezi curiozitatea, zise el dojenitor. 
Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un om al preriilor 
este răbdarea. Cum aş fi putut eu să ies cu voi la capăt, 
până azi, dacă nu aş fi avut această frumoasă virtute? 

— Vorbeşti ca un predicator de Biblie din Salt Lake City, 
mârâi Will. Afară de aceasta, este o impoliteţe din partea ta 
să laşi să aştepte atât de mult doamnele. 

— Aş fi terminat de mult, ageamiule, dacă nu m-ai 
întrerupe mereu. Celălalt nume valorează - prin aceste 
cuvinte: „tainic şi sângeros domeniu” - tot atât cât al lui 
Winnetou. 

— Old Shatterhand? Strigară Dick şi Will ca dintr-o 
singură gură. 

— Nu. Dar unul care desigur este tot atât de renumit şi 
care, ca şi Old Shatterhand, a stat cu voi şi cu Sam 


Hawkens la atâtea focuri de tabără; dacă nu mă înşel este 
Old Firehand. 

— Mii de trăsnete! 

— Old Firehand? Strigă Will. Să fie într-un ceas bun! Într- 
adevăr, aceştia sunt cei mai renumiţi oameni care există aici 
în Vest. Nu trebuie să ne mai mirăm că ne-au dus de nas în 
felul acesta. 

— Winnetou? Old Shatterhand? Old Firehand? Întrebă 
Rothe. Sunt de puţin timp în Vest, însă am auzit de numele 
lor. M-aş bucura dacă aţi putea să-mi povestiţi mai multe 
despre ei. 

Sam Hawkens clipi vesel din ochi şi zise: 

— Winnetou este o căpetenie a apaşilor, un călăreț, un 
luptător şi un trăgător cum nu există altul. Cel mai 
inteligent indian pe care l-am întâlnit vreodată, care se 
poate lua la întrecere cu cei mai renumiţi westmeni. Vai şi 
amar de pielea albilor, dacă lui Winnetou i-ar trăsni prin cap 
vreodată să se pună în fruntea tuturor triburilor indiene. 
Între westmani există numai doi care ar putea să se 
măsoare cu el: adică Old Shatterhand şi Old Firehand. 

Pădurarul se aplecă spre Sam şi, arătând spre hârtia pe 
care acesta o ţinea în mână ca pe ceva foarte preţios, 
întrebă: 

— Old Firehand a scris fiţuica aceasta? 

— Bănuiesc, răspunse Sam. Nu-i cunosc scrisul, dar este 
semnată de el. 

— Acest mare Firehand e prieten cu dumneata? 

Sam Hawkens îşi netezi barba şi zise zâmbind: 

— Dacă nu mă înşel, el cunoaşte Vestul cum îmi cunosc eu 
buzunarele. Copiii indieni pălăvrăgesc despre el de la 
vârsta de doi ani, iar bunicii şi bunicile albilor povestesc 
nepoților despre el. E puternic ca un urs şi totuşi are 
sufletul unui tânăr. Apare şi dispare ca o nălucă. Nu lasă 
niciodată urme şi, dacă cumva se găseşte vreodată o urmă a 
calului său, aceasta încetează deodată, ca şi când cal şi 
călăreț ar fi zburat de acolo. Pot să vă spun că mă consider 


şi eu un westman şi nu chiar dintre cei mai răi, dar în nici 
un caz nu pot să mă compar cu aceştia doi. Will Parker zise 
nerăbdător: 

— Ai putea să ne spui ce mai scrie în biletul acela 
misterios? Dacă Firehand şi Winnetou ne scriu în mijlocul 
nopţii, atunci desigur că dorinţa lor este ca noi să citim 
această scrisoare. 

Sam se aplecă spre foc şi citi: „Călăriţi exact spre nord- 
vest. La distanţă de aproape patru ore se găseşte o vale 
îngustă, având trei salcâmi la intrare. Înăuntru sunt 
căruțele. Doi oameni stau de pază. Ceilalţi au plecat spre 
sud s-o prade pe Paloma Nakana. 

La căruţa din faţă, sub roata stângă dinapoi, au fost 
îngropaţi banii. Pe viitor să fiţi mai vigilenţi. Am fi putut să 
vă curăţăm pe toţi. 

Old Firehand - Winnetou” 

— De necrezut, zise Will mirat. Scrie într-adevăr aşa? 

— Uite, citeşte singur, îi răspunse Sam, întinzându-i 
biletul. 

— Păstrează-ţi liniştit fiţuica. Prefer să mă lupt cu cincizeci 
de indieni decât cu trei buchii. Cu indienii s-ar putea s-o 
scot la capăt, cu buchiile însă sunt sigur că nu. Totuşi, 
chestiunea îmi pare cam ireală. 

— Din ce cauză? 

— În primul rând, că derbedeii s-ar găsi la numai patru 
ore de aici. Or, părerea mea este că nu s-au oprit atât de 
aproape de locul unde au comis fărădelegea. 

— Nu putem şti ce cauză i-a determinat. 

— Al doilea motiv ar fi faptul că au îngropat banii. Aşa ceva 
se bagă în buzunar şi se păstrează. 

— Phi! Indivizii au pornit la o nouă expediţie de jaf. Ei nu 
pot şti dacă le va reuşi. În caz de nereuşită se expun 
pericolului de a pierde şi ce au asupra lor. Aşa că au făcut 
foarte bine îngropând banii. 

— Prin urmare, eşti decis să urmezi indicaţiile din bilet? 


— Desigur. Avantajul cel mare este că nu mai trebuie să 
căutăm o ascunzătoare pentru femei, căci patru ore se vor 
putea menţine şi dânsele în şa, aşa că putem să le luăm cu 
noi. 

— Dar pentru care motive prietenii noştri au lucrat atât de 
discret? De ce nu ne-au trezit, pentru a ne face această 
comunicare verbală? 

— Cred că au motivele lor, care i-au determinat să 
procedeze în felul acesta. 

— Dar de unde pot avea ei toate informaţiile acestea? 

— Treaba lor. Dar reţineţi ce scrie aici: „Ceilalţi au plecat 
spre sud s-o prade pe Paloma Nakana.” Ştiţi voi ce 
înseamnă asta? 

— Bineînţeles, răspunse Dick. Se vorbeşte că Paloma 
Nakana ar poseda comori mari. Probabil că intenţia lui Jack 
este să pună mâna pe ele. 

— Dar cine este această Paloma Nakana? Se interesă 
pădurarul. 

— De la o vreme încoace a început să se vorbească foarte 
mult despre ea, răspunse Sam. Se zice că arfio tânără deo 
frumuseţe neobişnuită, o albă, care este adorată de indieni 
ca o divinitate. Noi am vânat mereu în Nord şi de mult timp 
nu am mai venit spre Sud, din care cauză nu am ajuns încă 
la ea. Sper însă că o vom vedea acum. Dânsa îşi are căminul 
acolo unde se mărgineşte teritoriul comanşilor cu cel al 
apaşilor. Aceste două triburi sunt de mult timp duşmane de 
moarte. Locuinţa Palomei, însă, le este sfântă. Acolo unde 
trăieşte fata aceasta frumoasă este teren neutru. Comanşii 
vin din est, iar apaşii din vest, pentru a o adora şi copleşi cu 
daruri. Acum două săptămâni m-am întâlnit cu unul care 
fusese la ea şi mi-a descris drumul ce duce acolo. Fata 
aceasta trăieşte cu tatăl ei în clădirea unei foste misiuni. Am 
întrebat de numele acestui om, dar nu am putut afla decât 
că fata îl numeşte Pa, iar el îi zice Almy, dacă nu mă înşel. 

— Ascultaţi, zise Will, numele acesta îmi pare foarte 
cunoscut. Nu se numea oare aşa tânăra domnişoară Wilkins 


din Wilkinsfield, unde ne-am întâlnit noi cu Walker-Hopkins, 
pe care l-am făcut prizonier şi care ne-a scăpat apoi? 

— Într-adevăr, aşa se numea. Era o fată foarte frumoasă. 

Văzând ochii întrebători ai celor doi Rothe şi ai femeilor, 
Sam le povesti despre aventura din Wilkinsfield: 

— Plantatorul Wilkins a pierdut procesul împotriva 
vecinului Leflor şi era cât pe ce să fie băgat la puşcărie, căci 
trăsese asupra lui. Fapta aceasta atrase după sine cercetări 
pentru tentativă de omor, astfel încât el a fost nevoit să fugă 
împreună cu fiica sa Almy. Supraveghetorul şef Alder, parcă 
aşa se numea, dispăruse mai înainte, dar nimeni nu ştia 
încotro o apucase. Aceasta e tot ce pot să vă povestesc 
deocamdată. 

— Oare această Paloma să fie domnişoara Wilkins? Întrebă 
soţia pădurarului. 

— Îmi face impresia că dumneata întrebi mai mult decât aş 
putea să-ţi spun, răspunse Sam Hawkens. S-ar putea să fie 
ea, căci în Vestul Sălbatic se petrec uneori cele mai curioase 
întâmplări. 

— Vai, Doamne! Exclamă femeia. Ticăloşii aceştia vor s-o 
jefuiască pe Paloma, aşa cum au făcut şi cu noi. Nu trebuie 
să admitem aşa ceva. Datoria noastră este s-o avertizăm şi 
să-i dăm ajutor. 

— Dânsa are cei mai buni protectori pe care poate să-i 
aibă cineva aici, adică Winnetou şi Old Firehand. Desigur că 
o să mergem şi noi la ea. Ne găsim aici la est de Sierra de 
los Mimbros. Dacă mergem o jumătate de zi spre sud şi 
trecem aceşti munţi spre vest, atunci ajungem la Sierra 
della Acha. Acolo, sus pe Acha, este un minunat lac de 
munte, încadrat de stânci abrupte. Este Tu-lisch-to, „Apa 
albastră”, unde cu zece ani în urmă m-am încăierat cu nişte 
comanşi. Pentru ei regiunea trece drept sfântă, deoarece îşi 
înmormântează acolo căpeteniile cele mai renumite, astfel 
încât am fost bucuros atunci că am scăpat cu viaţă şi cu 
câteva împunsături de cuțite, dacă nu mă înşel. Pe malurile 


acestui lac se găseşte clădirea unei vechi misiuni catolice, 
părăsite acum. Acolo îşi are locuinţa Paloma. 

— Dar ce înseamnă cuvântul acesta Paloma? Se interesă 
pădurarul. 

— De fapt, numele întreg este Paloma Nakana. Ambele 
cuvinte sunt din limba tehua. Primul înseamnă porumbiţă, 
iar cel de-al doilea pădure, sau mai bine zis pădure 
seculară. Deci la un loc ar fi: „Porumbiţa din pădurea 
seculară”. Pentru care motiv a fost numită de indieni aşa, 
nu ştiu. Dar s-ar putea să aflăm de acum înainte. 

— Ai uitat că intenţia noastră este să mergem în 
California? 

— Cel mai bun drum de aici spre California duce peste 
Sierra della Acha. Afară de aceasta, faptul că o ştim pe 
„Porumbiţa din pădurea seculară” în pericol ne obligă să 
venim în ajutorul ei. 

— Bravo! Strigară cele două femei. 

— De fapt nu ar fi nevoie de noi, zise Will. Crezi oare că 
Old Firehand s-a mulţumit doar să ne comunice că 
„Porumbiţa” este în pericol? Poţi fi sigur că el se găseşte 
deja în drum spre locuinţa ei. Se poate întâmpla să ne fi 
lăsat această comunicare scrisă tocmai ca să nu fie reţinut 
de noi şi să poată ajunge cât mai repede acolo. 

— Foarte adevărat, zise Sam. Dar tocmai din cauză că Old 
Firehand este în drum spre ea, iar Winnetou îl însoţeşte, 
vreau să merg şi eu într-acolo. Doresc să-i văd pe aceşti 
oameni şi să mai stau de vorbă cu ei. Ai înţeles, lungane? 

— Da, întotdeauna tu ai dreptate, cedă Will. 

— Nu sunteţi însă şi voi de părere că ar fi mai bine să 
dormim şi noi o oră? Caii noştri sunt mai deştepţi decât noi, 
căci ei s-au întins pe iarbă şi se odihnesc deja. Noi însă stăm 
la taifas ca şi când mâine ar fi sărbătoare. Închideţi deci 
ochii şi tăceţi din gură. 

Sentinela îşi luă în primire serviciul şi peste câteva minute 
toţi fură cuprinşi de un somn adânc. 

Capitolul II - „Porumbiţa din pădurea seculară” 


Odată cu ivirea zorilor, toţi erau în picioare. Gustarea de 
dimineaţă fu terminată repede şi, întrucât toaleta în Vestul 
Sălbatic nu reclamă prea mult timp, mica ceată se puse iute 
în mişcare pe direcţia nord-vest, după cum era indicat în 
biletul primit de la Old Firehand. 

Sam Hawkens călărea în frunte. Micii dar agerii săi ochi 
cercetau cu cea mai mare atenţie împrejurimile, terenul pe 
care se mişcau. După ce călăriră un timp, vânătorul se 
adresă tovarăşilor săi: 

— Am crezut că voi putea găsi urmele lăsate de căruţe, 
dar zadarnic. Dacă nu am fi primit indicaţiile acelea precise 
de la Old Firehand, am sta acum ca nişte viței în faţa unei 
porţi noi şi nu am şti încotro s-o apucăm. 

După ce se mai scurseră două ore de drum, timp în care 
Sam cerceta cu cea mai mare atenţie terenul, micuțul 
vânător se opri brusc şi întrebă: 

— Will, vezi ceva? 

— Nimic altceva decât iarbă. 

— Dacă nu mă înşel, am găsit urma pe care o căutam. 
Priveşte înapoi şi pe urmă înainte. Nu observi nimic în 
iarbă? 

— Văd nişte fire uscate. Nu cumva aceasta să fie urma pe 
care o vezi tu? 

— Desigur. Uită-te bine şi o să vezi că firele acestea au fost 
smulse în linii regulate, pe o direcţie care duce drept 
înainte. Dacă nu mă înşel, atunci au fost smulse cu un obiect 
care seamănă cu o grapă, ceva mai lată decât o căruţă. 

— Ai dreptate, admise Will. 

— Cred că am dat peste urmele căutate. Să ne mişcăm 
ceva mai repede. 

Preria începu să fie acoperită de tufişuri. Terenul urca 
încetul cu încetul şi apărură pomi izolaţi. Într-o parte se 
vedea o ridicătură de teren. Sam Hawkens se urcă pe ea 
pentru a observa împrejurimile. Înapoindu-se, zise dumirit: 

— Peste zece minute vom fi acolo. Trebuie să facem însă 
un ocol, căci este de aşteptat ca la gura văii, sau undeva 


prin împrejurimi, să se găsească un om de pază. Pentru 
aceste motive propun să ocolim înălţimea şi să ne apropiem 
din altă direcţie. S-o apucăm deci spre stânga. 

Se deplasară în aşa fel încât călăriră mereu la poalele 
înălţimii. Aici, o apă cândva destul de mare, săpase valea. 
Acum însă abia mai putea fi numită pârâu. Pe malurile 
acestei ape se găseau tufişuri dese, care făceau posibilă 
apropierea fără a fi observați. 

— Foarte bine, zise Will, numai aşa îi vom putea surprinde 
uşor pe câinii aceştia. 

— Nu cumva eşti de părere să intrăm pe la gura văii? Aşa 
ceva şi-ar putea închipui numai un ageamiu ca tine, dacă nu 
mă înşel. Este de la sine înţeles că cei doi hoţi, despre care 
vorbeşte Old Firehand în biletul său, au luat oarecare 
măsuri de precauţie. Cred că poţi să-ţi închipui în ce 
constau acestea, sau poate că mintea ta redusă nu te ajută. 

— Cred că da. Părerea mea este că unul dintre oamenii de 
pază va veghea la gura văii. 

— Despre aceasta am mai vorbit o dată. Desigur că 
individul va sta acolo, ascuns înapoia unei stânci sau a unui 
tufiş, în aşa fel încât să nu-l putem vedea. El însă ne va 
vedea şi ne va putea trimite din ascunzişul său câteva 
gloanţe. Tovarăşul său, auzind împuşcăturile, va interveni şi 
el, astfel încât vom fi curăţaţi în mod sigur. 

— Aşadar, vrei să intri în vale prin altă parte? 

— Desigur. Uite colo, în stânga, pădurea. În mai puţin de o 
jumătate de oră putem ajunge la ea. Adăpostiţi de copacii 
pădurii, nu ne va mai putea descoperi nimeni, iar noi ne 
vom apropia în felul acesta de munte, pe care, urcându-l, 
vom ajunge la valea cu pricina. 

Se apropiară la trap de pădure, a cărei margine forma un 
arc ce atingea muntele, ţinta deplasării lor. Povârnişul 
muntelui nefiind prea mare, putură să urce călare. Ajunşi 
pe culme, văzură valea, care despărţea muntele în două 
jumătăţi unite la partea dinapoi printr-un perete de stâncă 
abruptă, care nu oferea nici o posibilitate de coborâre. Ceva 


mai înainte, către intrare, pantele erau mai dulci şi 
acoperite cu tufişuri. 

— Priviţi, zise Sam, este întocmai aşa cum mi-am închipuit. 
Vom lăsa caii aici, sus şi vom cobori în vale. Doamnele vor 
rămâne sus, sub protecţia celor doi Rothe, căci 
deocamdată, pentru ceea ce avem de gând să facem, 
suntem de ajuns noi ăştia trei. Când voi fluiera de trei ori, 
veţi cobori şi voi la vale, luând doamnele cu voi. Caii o să-i 
luăm mai târziu. 

Cei trei westmani ajunseră curând într-un loc de unde 
puteau vedea partea dinainte a văii. Acolo se găseau 
căruțele, iar boii păşteau ceva mai departe. În apropierea 
căruţelor era un foc; un individ îşi frigea pe un băț o bucată 
de carne. 

— Vedeţi, omul acela? Întrebă Sam. Este un băiat bun, căci 
ne pregăteşte dejunul. Hi-hi-hi! Cred că nu aveţi nimic 
împotrivă. Dar ascultați, a fluierat. 

— Probabil că a fost un semn pentru celălalt. 

— Desigur, bătrâne vulpoi. Sau poate crezi că semnalul 
acesta a fost pentru noi? Dar ia uitaţi-vă, se apropie 
camaradul său. Trebuie să ne grăbim să ajungem jos, ca să 
ne primim şi noi porţia de friptură. 

Sam continuă să coboare, urmat de ceilalţi doi. Iarba şi 
muşchiul moale acoperiră zgomotele paşilor. Adăposturi 
erau destule înapoia tufişurilor. În felul acesta, cei trei 
ajunseră în toată liniştea în apropierea celor doi derbedei. 

Ascunşi în spatele unui tufiş, la o depărtare de cinci sau 
şase paşi de ei, putură asculta în voie convorbirea lor. 

— Sunt de părere să nu ne complicăm prea mult, zicea 
acela care fripsese carnea. Aici nu este nevoie de multă 
pază, aşa că nu mă mai duc la vechiul meu loc de pândă, ci 
o să mă întind niţel aici. 

— Dar dacă se va întoarce căpitanul şi-ţi va observa lipsa, 
am putea avea de suferit. 

— Într-adevăr, acest Jack se poartă uneori cu noi ca un 
adevărat stăpân de sclavi. De fapt ar trebui să ne fie 


recunoscător pentru faptul că nu l-am lăsat să fie atârnat de 
o frânghie, la câţiva metri deasupra pământului. La Van 
Buren era să-i meargă prost de tot dacă nu l-am fi scos noi 
din încurcătură. Se pare că a uitat treaba asta. 

— Adevărat. Dar, la drept vorbind, eram şi noi destul de 
încurcaţi şi dacă ni s-ar fi putut dovedi ceva, nu ne-am găsi 
acum aici. Dacă o fi să-l mai întâlnesc o dată pe blestematul 
acela de vânător, atunci va fi vai de cozonacul lui. 

— Vorbeşti de Sam Hawkens? 

— Da. Ela fost vinovat de toate, după cum am aflat mai 
târziu. Ne-a spionat în pădure, unde eram siguri că nu 
puteam fi auziţi de nimeni. Dacă va mai cădea o dată în 
mâinile mele, am să-l tai ca pe un porc şi o să fac lumânări 
din grăsimea lui. 

— lar eu o să-i scot ochii cu degetele. 

— De fapt, a fost o mare imprudenţă din partea lui Jack că 
ne-a lăsat aici. 

— Nu cumva ai de gând s-o iei din loc cu carele acestea? 

— Nici prin cap nu-mi trece aşa ceva. Dar am putea s-o 
ştergem, luând cu noi celelalte lucruri. 

— Cele câteva mii de dolari nu ar ţine prea mult timp. Ar 
trebui să renunţăm în acest caz la tot ce vor aduce cu ei de 
la „Apa albastră”. Sunt curios dacă lovitura va reuşi. 

— De ce nu ar reuşi? Jack este şiret. Prada se va încărca în 
căruțele acestea şi după aceea plecăm spre Arizona. 

— La Walker? 

— Da. Cu el vom face o afacere tot atât de bună. Este un 
om de ispravă. Atunci, la Wilkinsfield, era cât pe ce s-o 
păţească şi el. A fost asediat de javra aceea râioasă de Sam 
Hawkens, înainte de a ajunge noi la coliba lui Bommy cel 
negru. 

— Nu înţeleg deloc „Trifoiul” acesta. Ce câştigă Sam şi ai 
lui stingherindu-ne mereu în afacerile noastre? Dacă ar şti 
nemernicii aceştia că Walker se găseşte acum la Prescott şi 
că este putred de bogat, ar porni imediat să-l viziteze. Sunt 
nişte derbedei obraznici, care-şi bagă mereu nasul în 


afacerile altor oameni. Sper însă că o să-i mai întâlnesc o 
dată, căci aş vrea să-mi reglez conturile cu ei. 

— Uite-i că sunt aici! Răsună o voce în spatele lor. Cei doi 
tâlhari întoarseră speriaţi capetele. Înapoia lor stătea Sam 
Hawkens. Acesta zâmbea „prietenos” şi clipea vioi din ochi, 
rezemat de ţeava Lidyei sale. Şnapanii priviră la el ca la o 
arătare nepământeană. 

— Bună dimineaţa, oameni buni, râse el. Ce căscaţi aşa 
gura? Nu cumva aţi înlemnit din cauza bucuriei dea mă 
revedea? 

Unul dintre ei sări de jos, scoțând cuțitul de la brâu. 
Camaradul său făcu la fel. Sam clătină capul râzând şi le 
zise: 

— Nu vă repeziţi! Priviţi mai întâi la cei doi oameni care au 
îndreptat puştile asupra voastră. 

În acest moment apărură Dick şi Will, având puştile la 
ochi, gata să tragă. Cei doi tâlhari rămaseră nemişcaţi şi nu 
mai erau capabili să scoată un cuvânt. 

— Ei, ce aveţi de spus? Îi întrebă Sam. Vorbiţi, căci altfel o 
să vă descleştez dinţii. 

— Indieni? 

— Nu prea aveţi ochi buni. Aceşti doi gentlemeni nu sunt 
indieni, dacă nu mă înşel. Sunt nişte albi foarte cumsecade, 
care s-au vopsit acum niţel, pentru a glumi cu voi. Dorinţa 
voastră arzătoare a fost să ne vedeţi. Suntem nişte oameni 
politicoşi şi nu ne place să lăsăm pe cineva să ne aştepte. 

— Să vă ia dracu', zise unul dintre derbedei, dându-şi 
seama că orice rezistenţă era de prisos. 

— Staţi, râse Sam, n-aveţi ce face. Cine se mişcă din loc, 
primeşte un glonte. 

— Câine blestemat, strigă unul dintre ei, făcând un salt 
mare spre spatele căruţelor, pentru ca, acoperit de acestea, 
să ajungă în partea cealaltă a văii. Celălalt îl urmă. Dar 
glontele este mai rapid decât cel mai sprinten alergător. 
Două împuşcături răsunară şi cei doi nemernici se 
prăbuşiră le pământ. 


— Ei poftim, zise Sam. De ce sunteţi atât de proşti şi 
încercaţi să fugiţi? Mulţumiţi lui Dumnezeu că a fost atât de 
milostiv cu voi. De data aceasta am ochit numai în picioarele 
voastre. Rândul viitor vom ochi ceva mai sus. 

Zicând acestea îşi desfăcu lasoul şi se îndreptă spre ei. 
Răniţii renunţară la orice rezistenţă care le-ar fi îngreunat 
situaţia şi se lăsară pansaţi şi legaţi. 

— Aşa, zâmbi Sam. Cu aceasta am terminat. Acum aş vrea 
să ştiu ce anume căutaţi voi în această frumoasă vale şi cui 
aparţin căruțele acestea? 

— Nouă, răspunse unul dintre ei. 

— Cine le-a adus aici? 

— Noi. 

— Numai voi doi? 

— Desigur. 

— Atunci aţi săvârşit un lucru pentru care vă invidiez, căci 
nu prea îmi vine a crede să fi reuşit voi singuri asta. Nu v-a 
ajutat nimeni? 

— Nu. 

— Nici chiar Jack cel sângeros? 

— Nu cunoaştem nici un om cu acest nume. 

— Ei, băieţi, nu vă faceţi de râs. Văd acolo un bici destul de 
frumos, destinat boilor. Will, adu-l te rog încoace. Să 
încercăm să întărim memoria acestor domni. 

Will aduse biciul. Era împletit din curele tari, după modelul 
harapnicelor. 

Derbedeii observară abia acum că nu este de glumit cu 
Sam Hawkens, iar atunci când biciul intră în acţiune, ei se 
hotărâră să spună adevărul. 

— Bine, dar să ştiţi că dacă nu veţi fi oameni de înţeles, 
atunci o să vă ajutăm noi. Aşadar, ce se aude cu sângerosul 
Jack? Unde se găseşte? 

— La vânătoare, căci avem nevoie de carne. 

— Doar n-o să v-o aducă de la „Apa albastră”. 

Cei doi tăcură. 


— După cum vedeţi, n-avem deloc nevoie de mărturisirile 
voastre. Conştiinţa voastră este foarte delicată, aşa că nu 
vreau să vă pun în situaţia de a-ltrăda pe căpitanul vostru. 
Ţin să aflu un singur lucru. Aţi vorbit despre un oarecare 
Walker. De unde ştiţi voi că acest om se găseşte acum la 
Prescott? 

— A spus-o Jack. 

— Dar el de unde o ştie? 

— De la un om pe carei l-a trimis Walker la Santa Fe. 

— Ce fel de afaceri vreţi să faceţi cu el? 

— Nu ştim, căci chestiunea aceasta îl priveşte pe Jack. 

— Dar poate că şi pe noi, dacă nu mă înşel. Vă lăsăm în 
pace acum. Aţi revărsat asupra noastră toată sinceritatea 
voastră, aşa că nu o să vă mai dojenim, ci o să ne ocupăm 
niţel de friptura voastră. 

Sam scoase o fluierătură şi se aşeză lângă foc. Dick şi Will 
făcură la fel. Toţi trei îşi îndreptară atenţia asupra cărnii din 
faţa lor şi se făcură că nici nu observă că în spatele lor se 
apropiau paşi - venea pădurarul cu ai săi. La vederea 
acestuia, şarlatanii se speriară în mod serios. Soţia şi 
cumnata pădurarului alergară imediat la căruţa lor să vadă 
ce mai există din avutul lor. 

— Sper că ştiţi cât a bătut ceasul acum, zise Sam către 
prizonieri. Uite pădurarul, acuzatorul vostru. Elo să vă 
judece. Ce părere ai, domnule Rothe? 

— Eu nu sunt dornic de răzbunare şi vreau numai să-mi 
recapăt avutul meu. De altfel, observ că nemernicii aceştia 
sunt răniţi, astfel încât au fost pedepsiţi destul. 

— După legile savanei ar merita moartea. Dacă însă 
dumneata nu pretinzi acest lucru, atunci o să-i punem în 
libertate. O amintire însă trebuie să le dăm şi atunci le vom 
aplica câte douăzeci şi cinci de lovituri sănătoase pe 
spinare. În felul acesta vom contribui foarte mult la 
vindecarea rănilor lor. Poate voi fi însă dispus să-i iert şi de 
aceste lovituri, dacă-mi vor răspunde cinstit la o întrebare: 
La cine se găsesc banii luaţi de la aceşti oameni? 


— Habar n-avem de nici un fel de bani. 

— Cum aşa? Au fost doar aici în căruţă. 

— Atunci i-a luat Jack, căci el a cotrobăit prin căruţă, nu 
noi. 

— Ei bine, o să vă primiţi cele douăzeci şi cinci de lovituri. 
Dacă aţi fi spus adevărul, aţi fi scăpat de această pedeapsă. 

Sam întinse pădurarului o secure, pe care o găsise în 
căruţă, şi-i zise în limba germană: 

— Sapă la roata din spate a primei căruţe, căci acolo vei 
găsi banii furaţi. Se întoarse apoi către prizonieri şi observă 
plin de veselie stupefacţia lor, atunci când pădurarul începu 
să sape. După puţin timp, Rothe scoase un strigăt de 
bucurie, ridicând în sus pătura în care era învelită o pungă 
mare. 

— Adu niţel încoace obiectul acela, zise Sam, să vedem ce 
se găseşte în el. 

Desfăcând punga, constată că era plină cu bani. Suma 
trecea de douăsprezece mii de dolari. 

— Mi-am închipuit, râse Sam. Jack a fost atât de amabil 
încât a lăsat aici şi banii lui. Ei bine, aceştia o să servească 
drept dobândă, dacă nu mă înşel. Master Rothe, ai ajuns din 
nou la banii dumitale. Bagă-i în buzunar şi pe viitor să ai 
mai multă grijă de ei. 

După aceasta se sfătuiră ce să facă cu prizonierii, cu 
căruțele şi conţinutul lor. 

— Luăm cu noi ceea ce putem duce, fără a îngreuna prea 
mult caii, hotări Sam. Restul ardem totul, chiar şi căruțele. 
Lepădăturile astea nu trebuie să se pricopsească cu nimic. 

— Nu am putea să luăm căruţa cu noi? Întrebă soţia 
pădurarului. 

— Imposibil. 

— În felul acesta pierd totul, păturile mele frumoase, 
rufăria... 

— Nu plânge din cauza aceasta, căci voi avea grijă să fiţi 
despăgubiţi pentru pierderea suferită. Vom părăsi locul 


acesta călare. Căruţele nu ne sunt necesare, dimpotrivă vor 
constitui pentru noi un neajuns. 

Una dintre căruţe conţinea obiecte de îmbrăcăminte, 
muniții şi alimente. 'Tot ceea ce se putea lua, fu împachetat. 
Cu ajutorul pernelor fură amenajate două şei mai bune 
pentru femei. După aceea, căruțele fură trase la un loc şi li 
se dădu foc. Călătorii noştri mai rămaseră în vale până ce 
flăcările îşi făcură datoria şi mistuiră totul. Apoi se 
pregătiră pentru plecare. Adresându-se celor doi tâlhari, 
Sam Hawkens le zise: 

— Nu vrem să vă prăpădiţi în mizerie. O să vă lăsăm 
armele şi câteva gloanţe. Nu veţi muri de foame. Uite, aici 
curge apă şi acolo aveţi animalele. Împuşcând un bou, aveţi 
de mâncare cât doriţi. Acum însă o să vă aplic cele douăzeci 
şi cinci de lovituri promise, ca să nu mai aveţi nici un fel de 
pretenţie faţă de noi. 

Cei doi credeau că intenţia lui Sam era numai să-i sperie, 
dar iată că se apropiară Dick şi Will. Femeile se îndepărtară 
pentru a nu asista la supliciu; bărbaţii însă ramaseră pe loc. 
Dick şi Will preluară executarea sentinţei, pe care o 
îndepliniră cu toată conştiinciozitatea. Cei doi bandiți îşi 
primiră pedeapsa îndârjiţi, fără a scoate nici o vorbuliţă. 
Dar după ultima lovitură, unul dintre ei spuse, scrâşnind din 
dinţi: 

— Ne-aţi lăsat viaţa - o vom păstra pentru a ne răzbuna 
într-o zi. 

— Nu căuta să ne înfricoşezi, râse Sam. De fapt, derbedeii 
de teapa voastră ar trebui scurtaţi cu un cap. Viaţa voastră 
o datoraţi numai acelora pe care i-aţi prădat, îngrijiţi-vă 
bine, ca să vă însănătoşiţi repede. Ceea ce veţi face după 
aceea, îmi este indiferent, dacă nu mă înşel. 

Călătoria peste Sierra de los Mimbros, spre Sierra della 
Acha, se desfăşură bine şi fără surprize. Sam cunoştea 
acest drum încă de la şederea sa la Tulisch-to. Ştiind însă că 
acum era nevoie de cât mai mare grabă, se feri de orice 
ocol inutil. Noroc că cele două femei suportau cu bărbăţie 


călăritul, deşi nu prea erau obişnuite cu acest fel de 
călătorie. Dick Stone şi Will Parker îmbrăcară din nou 
vechile lor costume şi-şi spălară de pe obraz vopseaua. În 
regiunea în care se găseau, travestiul nu mai prezenta nici 
un avantaj. 

Toţi erau dornici de a cunoaşte pe „Porumbiţa pădurii 
seculare”, despre care se vorbise atât. Sam spuse în 
dimineaţa când au pornit de la ultimul foc de tabără, că nu 
vor mai poposi înainte de a ajunge la lac. Se găseau acum 
pe un platou flancat de înălţimi împădurite. Pe măsură ce 
înaintau, platoul se îngusta din ce în ce mai mult. Sam 
explică tovarăşilor săi că apele care alimentează lacul 
coboară de pe înălțimile din stânga, iar acolo unde platoul 
se îngustează complet, ele se revarsă în vale, căzând printr- 
o cascadă. Terminând aceste explicaţii, privi înapoi şi zise: 

— Ei, dacă nu mă înşel, nu suntem singurii oameni pe aici. 
Priviţi! 

La o depărtare destul de mare se vedeau doi călăreţi, ce 
se apropiau în galop. Dincolo de o bătaie de puşcă, se 
opriră. 

— Indienii, zise Sam. Par a fi tineri. 

— Apaşi sau comanşi? Întrebă Dick. 

— Nu au nici un semn distinctiv. Dar uite-i că se apropie. 
Cel mai mare era îmbrăcat într-un costum de vânătoare, 
de culoare închisă, părând să aibă cam douăzeci de ani. Pe 

umeri avea o puşcă cu două ţevi. Faţa lui, nevopsită, de 
culoare brună, avea trăsături aproape caucaziene. Celălalt, 
mai tânăr, purta un costum de vânătoare alb, făcut din piele 
de căprioară şi cusut cu fire roşii. Faţa lui era vopsită cu 
dungi roşii şi galbene, astfel încât trăsăturile propriu-zise 
nu puteau fi recunoscute. Poseda o admirabilă puşcă 
Lefaucheux, mare raritate la un indian. Primul călărea un 
armăsar murg, celălalt o iapă bălaie, exemplare superbe, 
amândouă. Indienii opriră caii. 

— Uff, uff, exclamă cel mai tânăr, cu o voce delicată de 
copilandru, ca şi când s-ar fi mirat de ceva, în timp ce mai 


vârstnicul său tovarăş examina cu seriozitate întreaga 
societate. 

— Încotro vor să meargă feţele palide? Întrebă el. 

— La Tulisch-to, luă Sam cuvântul. 

— Vreţi să vânaţi acolo? 

— Nu, vrem să ne odihnim numai. 

— Fratele meu alb nu ştie că acolo este cuibul „Porumbiţei 
pădurii seculare” şi că războinicii roşii au grijă ca nici o 
pasăre răpitoare să nu se apropie de acest cuib? 

— Eu vin însă ca prieten al „Porumbiţei”, pentru a-i aduce 
o veste importantă. 

— Dânsa nu-l va primi pe omul alb. 

— Şi totuşi va face acest lucru, interveni cel mai tânăr 
dintre indieni. Vei fi binevenit la ea. 

— Îţi mulţumesc, tinere! Cuvintele tale sunt mai 
prietenoase decât ale fratelui tău. 

— Îmi place să discut prieteneşte cu tine, căci eşti un 
vânător îndrăzneţ, iar inima ta este plină de bunătate şi 
cinste. 

— Dar de unde poţi şti asta? 

— Orişicine va aprecia pe Sam Hawkens, în felul cum am 
făcut şi eu. 

— Ia te uită! 

— De asemenea, Dick Stone şi Will Parker vor fi la fel de 
bineveniţi în preajma „Porumbiţei”. 

— Măi, să fie! Dar de unde ne cunoşti tu pe noi? 

— Mi-aţi făcut odată un mare serviciu. 

— Ce anume? 

— Despre aceasta vom vorbi mai târziu. 

Tânărul indian dădu pinteni calului şi dispăru în galop, 
urmat de tovarăşul său. 

Micul grup, care nu mai ştia ce să creadă despre cei doi 
indieni, îşi continuă drumul. După un timp, înălțimile din 
dreapta şi din stânga se apropiară. Începu să se audă 
zgomotul cascadei, formată prin căderea pârâiaşului de la o 
înălţime de peste cincizeci de metri, într-un bazin stâncos, 


pe care îl săpase acolo, continuând apoi să curgă mai 
departe către lacul care nu se vedea încă. Drumul descria 
acum un arc în jurul cascadei, coborând spre bazin şi apoi 
în lungul pârâiaşului. Deodată se văzu valea, în care se 
găsea lacul Tulisch-to. Era o privelişte de o frumuseţe rară. 

Pereţii stâncoşi, urcând aproape vertical, erau împânziţi 
de tufişuri care găsiseră suficiente crăpături pentru a-şi 
înfige rădăcinile. Ici-colo se mai vedea câte un cedru. Nici 
un picior omenesc nu era în stare să urce sau să coboare pe 
aceşti pereţi. Existau numai două drumuri prin care s-ar fi 
putut ajunge la vale - pe unde intra şi ieşea pârâiaşul. Cea 
mai mare parte a fundului văii era acoperită de apele 
lacului, care luceau într-un minunat albastru sub razele 
soarelui. Probabil că acestui fapt îşi datora lacul numele de 
„Apa albastră”. 

Pe malul lacului se ridica clădirea vechii misiuni, construită 
din piatră, în genul unei mănăstiri. Construcţia era solidă, 
deoarece ziditorii ei avuseseră în vedere că vor trebui să o 
apere împotriva atacurilor indienilor. La nivelul de jos 
construiseră puţine ferestre, fără geamuri, având 
deschizături doar pentru tragere. De asemenea, exista 
numai o singură intrare, care se închidea printr-o poartă 
puternică, din lemn. În apropierea clădirii păşteau câţiva 
cai. La mal erau trase câteva bărci, construite din coajă de 
copac. Împrejurul lacului se ridicau mai multe movile de 
pământ, acoperite de iarbă, având în vârful lor un tufiş, 
lângă care erau înfipte în pământ lănci şi alte arme. 

— Sunt mormintele căpeteniilor, explică Sam Hawkens. 
Ele sunt socotite locuri sfinte în toată regiunea aceasta. 

— De ce atât de mari? Întrebă pădurarul. 

— Trebuie să ştii că şefii indieni, după moarte, nu sunt 
înghesuiți într-un coşciug. Mortul este îmbrăcat în haina lui 
cea mai bună, este aşezat pe calul său favorit şi i se dă în 
mână tot armamentul său şi talismanul. După aceea se 
ridică pământ împrejurul calului şi al mortului. Când 
animalul nu se mai poate mişca din cauza pământului 


îngrămădit, este omorât. Movila de pământ este apoi 
ridicată din ce în ce mai sus şi întărită cu pietre. În vârful ei 
se înfig apoi toate armele care au aparţinut răposatului, 
precum şi obiectele la care a ţinut mai mult. Nimeni nu are 
voie să le atingă. Cine pune mâna pe ele comite un 
sacrilegiu care poate fi ispăşit numai prin moartea lui. 
Apropierea unui alb pângăreşte aceste locuri. Dar iată că 
am ajuns la poarta clădirii. 

Sam trase clopotul agăţat lângă poartă. După puţin timp 
se deschise o ferestruică şi apăru faţa unei bătrâne 
indience. 

— Aici locuieşte „Porumbiţa pădurii seculare”? Întrebă 
Sam Hawkens. 

— Paloma Nakana locuieşte aici, fu răspunsul bătrânei. 

— Aş vrea să vorbesc cu ea. 

— S-a întâmplat o mare minune, căci, deşi sunteţi feţe 
palide, care aduc numai nenorociri, am primit ordin să vă 
las să intraţi. 

Poarta se deschise scârţâind şi, prin intrarea largă şi 
boltită, pătrunseră într-o curte mare, pătrată, împrejmuită 
de cele patru aripi ale clădirii. Nici o fiinţă omenească nu se 
găsea în această curte. 

— Cine este conducătorul vostru? Întrebă bătrâna! 

— Eu, răspunse Sam. 

— Urcă scările acestea, ceilalţi să aştepte jos. 

Zicând acestea, arătă o uşă deschisă. Sam descălecă şi 
urcă o scară de piatră, la capătul căreia îl aştepta cel mai în 
vârstă dintre cei doi indieni pe care-i întâlnise la venire. 
Acesta îi zise: 

— Vino cu mine, căci ai să-l vezi pe tatăl „Porumbiţei”. 

Îl conduse în faţa unei uşi, o deschise şi îl lăsă să intre într- 
o încăpere înaltă, întunecoasă, unde, în afară de pereţii goi 
de piatră, nu se mai găsea nimic altceva decât o masă 
rudimentară, precum şi câteva scaune simple. 

În faţa lui stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum din 
piele, după moda indiană. Trăsăturile acestui om aproape 


că nu puteau fi recunoscute, fiind ascunse de o barbă mare 
şi deasă. Întinzându-i mâna, îi zise: 

— Fii binevenit, master Hawkens! M-am bucurat foarte 
mult auzind că o să te revăd. 

Vânătorul căută un semn cunoscut pe faţa bărboasă. 
Răspunse clătinând din cap: 

— M-aş lăsa mâncat pe loc, dacă aş fi în stare să spun unde 
te-am mai întâlnit vreodată. Eşti tatăl „Porumbiţei”? 

— Da. 

— Aş putea să stau niţel de vorbă cu ea? 

— De fapt ai şi vorbit. La venirea voastră aţi întâlnit doi 
indieni. Cel mai mic dintre ei era fiica mea. 

— Hm, credeam că am ochi buni... Dar, la drept vorbind, 
mi s-a părut de la început ceva curios. Mâinile acelea mici şi 
vocea cunoscută... eram convins că o mai auzisem undeva. 

— Exact. 

— Am o bănuială, căci am auzit că „Porumbiţa pădurii 
seculare” se numeşte de fapt Almy; nu cunosc nici o Almy 
afară de una - hm! 

— Cine este aceea? 

— Fiica unui plantator din Van Buren. 

— Crezi asta? 

— Mai bine, spune-mi: îl cunoşti pe omul acela? 

— Da, îl cunosc şi dânsa îl cunoaşte de asemenea. 

Zicând aceasta, deschise o uşă şi o chemă pe Almy, care 
veni imediat. Fata era îmbrăcată simplu, după moda 
indiană. loate piesele costumului erau confecţionate din 
pielea cea mai fină, albă ca zăpada, împodobită cu broderii 
grele din fire roşii. Admirabilul păr negru îi atârna în cozi 
grele. Nu purta nici o podoabă, în afară de o agrafă dublă, 
de care erau prinşi doi bulgări de aur cât un cu de 
porumbel. Faţa, pe vremuri atât de trandafirie, era acum 
palidă. Surâsul ei prietenos nu putea masca un văl de 
amărăciune. Întinzând mâna vânătorului, ea zise: 

— Fii binevenit, master Sam Hawkens! Probabil că 
adineauri nu m-ai recunoscut. 


— Phi! Să fie oare adevărat? Miss Wilkins? 

— Da, eu sunt. 

— Atunci domnul acesta este într-adevăr master Wilkins? 
Cum aţi ajuns la „Apa albastră”, în mijlocul comanşilor şi 
apaşilor? 

— Este o poveste prea lungă şi prea tristă, pe care am să 
ţi-o povestesc altă dată, răspunse Wilkins. Eu singur port 
vina, căci am comis greşeala de a nu asculta cândva sfatul 
dumitale. 

— Da, da... aveaţi un fel de teamă de acel Leflor. 

— Nu am putut să-ţi mulţumesc atunci. Vreau s-o fac acum 
şi m-aş bucura din suflet dacă aş putea să vă fiu de folos 
astăzi. 

— Aveţi chiar o ocazie foarte bună. 

— Atunci spuneţi-mi, ce doriţi? 

— Dorinţa noastră este să-l nimicim la prima ocazie pe 
„Jack cel sângeros”. 

— Pe ăla? Ah, asta este şi dorinţa mea, numai dacă mi-ar 
cădea în mâini nemernicul acela. 

— 'Tocmai asta este şi dorinţa lui, căci intenţionează să vă 
facă o vizită aici. 

— Nu cumva se găseşte în regiunea aceasta? 

— Da, cu întreaga lui bandă, dacă nu mă înşel. Este în 
drum încoace, căci crede că „Porumbiţa pădurii seculare” 
ar poseda comori mari. 

— Dar cum aţi aflat că intenţionează să-mi dea această 
lovitură? 

Sam îi relată lui Wilkins evenimentele petrecute în ultimul 
timp. 

— Curios, zise Wilkins, clătinând din cap. Omul acesta a 
vrut să mă prade de două ori şi de fiecare dată dumneata 
eşti cel care mă previne. Îţi sunt foarte obligat. 

— Dacă eşti de aceeaşi părere, atunci desigur că o să-mi 
îndeplineşti rugămintea şi o să-mi permiţi să te ajut şi eu 
niţel la captură. 


— Dacă-ţi face plăcere, da; deşi nu sunt chiar atât de lipsit 
de apărare. 

— Până acum am văzut numai o indiancă bătrână şi un 
tânăr. Aceştia sunt întreaga dumitale apărare? 

— A, nu. În primul rând, clădirea aceasta îmi oferă 
protecţie în faţa unei întregi cete de duşmani. Dar cea mai 
bună apărare o constituie indienii, care o adoră pe fiica mea 
ca pe o fiinţă superioară. 

— Vor putea aceşti indieni să sosească la timp, când veţi 
avea nevoie de ei? 

— Desigur, iar eu pot să mă menţin aici până la sosirea lor. 

— Prin urmare, trebuie să-i anunţi? 

— Da. 

— Te pomeneşti că trimiţi pe cineva la ei? Lucrul acesta ar 
fi foarte greu şi periculos. 

— Trimisul meu este mai iute decât cel mai sprinten 
călăreț. 

— Dar cine ar putea fi acest minunat sol? 

— Nu este vorba de un om, căci mă folosesc de apele 
râului. 

Sam făcu o mutră mirată şi întrebă: 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Lacul avea o scurgere laterală mică, pe care noi am 
astupat-o. Dar din clădire duce o sârmă până la stăvilar. E 
suficient să trag de sârmă şi calea apei va fi din nou 
deschisă. Imediat ce va ajunge jos, la şes, indienii vor şti că 
mă găsesc în pericol şi o să-mi vină în ajutor. 

— Nu e rău, dimpotrivă, e un aranjament foarte bun. Cred 
însă că nu va fi nevoie să recurgem la el. Suntem destui 
bărbaţi aici pentru a ne măsura forţele cu aceste lichele, 
aşa că le vom curăța imediat ce vor apărea. 

— Mai bine ar fi să-i prindem vii. 

— Fireşte că ar fi mai bine. Dar cum vrei s-o faci? 

— Nu-mi închipui că ar fi prea greu. Crezi că aceşti 
oameni vor asalta zidurile mele? 

— Sunt sigur că nu. 


— Probabil vor trimite mai întâi pe unul dintre ei să vină 
aici, la mine. Acesta o să-mi ceară găzduire, iar pe timpul 
nopţii va deschide poarta. 

— Problematic, dar o să-l primim. 

— Mai avem încă timp, aşa că nu trebuie să ne grăbim. Să 
coborâm acum, căci aş vrea să urez bun-venit tovarăşilor 
dumitale, deoarece i-am lăsat să aştepte prea mult. 

Peste scurt timp şedeau cu toţii la masă în sala cea mare, 
unde li se serviră fripturi de bivol şi turte de mălai. 

Capitolul III - Intervine Old Firehand. 

Mergând pe malul lacului Tulisch-to, se ajunge după un 
sfert de oră la locul unde râuleţul părăseşte lacul, făcându- 
şi loc printre stânci şi căzând de la înălţime în mai multe 
cascade. Locul acesta este atât de strâmt, încât cei doi 
călăreţi care se apropiau, abia puteau merge alături. 

Unul dintre ei era bine făcut, lat în umeri. Faţa-i era 
încadrată de o barbă mare, care începuse să-i 
încărunţească. Costumul lui era din piele de cerb 
netăbăcită. La brâu avea un tomahawk, un pumnal şi două 
revolvere. Peste umeri înfăşurase un lasou, iar pe spate 
purta una din vechile puşti de Kentucky. Omul acesta 
călărea un cal mare şi ciolănos. Urechile şi coada îi atârnau 
în jos, dându-i un aspect de completă lipsă de viaţă. Când se 
întâmpla însă, ca un uliu să-şi ia zborul de pe o stâncă 
apropiată, scoțând un strigăt strident, calul ridica brusc 
capul, iar ochii îi sclipeau cu vioiciune. Abia după ce vedea 
pasărea îndepărtându-se în cercuri mari, lăsa din nou capul 
în jos, convins că strigătul nu arătase apropierea unei 
primejdii. 

Cel de-al doilea călăreț era încă tânăr şi făcea impresia că 
nu s-ar potrivi deloc cu peisajul. Avea un costum din stofă 
fină, care, e drept, suferise cam mult de vrăjmăşia vremii. 
Restul echipamentului se asemăna cu al tovarăşului său, 
numai că îi lipsea tomahawkul de la brâu. 

Ambii păreau adânciţi într-o convorbire interesantă, care 
însă nu le micşora cu nimic atenţia cu care cercetau 


împrejurimile. 

— Părerea dumitale este că voi primi de la Paloma Nakana 
oarecare lămuriri în ceea ce priveşte soarta fratelui meu? 
Întrebă cel mai tânăr. 

— Sunt foarte convins despre aceasta, căci urma 
dispărutului Wilkins duce indiscutabil la „Apa albastră”. 

— Într-adevăr, master Firehand, a fost un mare noroc 
pentru mine de a te fi întâlnit la Santa Fe. Pentru asta 
trebuie să fiu recunoscător providenţei, în afară de marea 
recunoştinţă pe care ţi-o datorez dumitale personal. 

Zicând acestea, tânărul adresă o privire călduroasă 
însoţitorului său. 

— Crede-mă, dragă baroane, bucuria mea a fost cel puţin 
tot atât de mare. De altfel, nu ai ce să-mi mulţumeşti, căci, 
dacă asemănarea dumitale cu regretatul dumitale părinte 
nu ar fi fost atât de mare, desigur că nu te-aş fi recunoscut. 

— Acestea le spui numai din modestie. 

— Dumnezeu îmi este martor că pentru un Adlerhorst aş 
face chiar mai mult, dacă ar sta în puterile mele. 

— Dar nu mi-ai povestit până azi, cum dumneata, vechiul 
pădurar al tatălui meu, ai ajuns aici în Vestul Sălbatic? 

Faţa lui Old Firehand se întristă şi zise: 

— Pentru ce să dezgropăm lucruri apuse? De ce să 
reînviem chestiuni date uitării? 

— Dar dacă te-aş ruga din suflet? 

— Ei bine, atunci o să-ţi îndeplinesc dorinţa şi vei afla cum 
din pădurarul tatălui dumitale am devenit Old Firehand. 

Sprâncenele tânărului se ridicară în aşteptare. 

— Povestea este simplă de tot. Dumnezeu îmi este martor, 
mă simţeam fericit în meseria mea şi nu-mi doream nimic 
altceva decât să hoinăresc toată viaţa prin pădurea dragă. 
Afară de aceasta aveam un stăpân ca tatăl dumitale, mai 
mult prieten decât stăpân, aşa că ce puteam să-mi doresc 
mai mult? După aceea veni însă nenorocirea. Bruno de 
Adlerhorst plecă în Orient şi-şi vându proprietatea. Or, dacă 


nu ar fi făcut acest lucru? Ar fi fost mai bine pentru el şi 
pentru mine. 

— Cum aşa? 

— Mi-ai povestit toată nenorocirea familiei dumitale şi 
trebuie să-ţi mărturisesc că m-a impresionat profund. Dacă 
tatăl dumitale ar fi rămas acasă, atunci toate s-ar fi petrecut 
altfel pentru familia lui şi pentru mine. 

— Cum aşa - şi pentru dumneata? 

— Proprietatea tatălui dumitale trecu în mâini străine. 
Veniră ani foarte neliniştiţi din punct de vedere politic. Am 
fost implicat şi eu în unele evenimente şi, deoarece mă 
expusesem prea mult am fost nevoit să fug. 

— După aceea? 

— Am plecat în America, aşa cum au făcut majoritatea 
acelora care participaseră la aceste evenimente. 

— Dar ce s-a întâmplat cu familia dumitale? Nu erai 
căsătorit? 

— Aveam soţie şi copil, răspunse Old Firehand posomorât. 
Soţia îmi muri în timpul călătoriei peste ocean, dar băiatul |- 
am adăpostit la o familie bogată, care-l trată ca pe propriul 
lor copil. Eu am plecat mai departe spre Vest şi am devenit 
ceea ce sunt acum. 

— Dar norocul nu ţi-a mai ieşit deloc în cale? 

Old Firehand privi îngândurat în zare şi răspunse plin de 
amărăciune: 

— Mi-a ieşit şi m-a recompensat pentru patria pierdută. 
Am întemeiat un al doilea cămin. Dar nenorocul a izbucnit 
pentru a doua oară şi anume într-un fel cum în patrie nu ar 
fi fost posibil. 

— Cum aşa? 

— Să nu mai vorbim despre aceasta. Nu este bine să 
redeschizi răni vechi. 

— Dar de ce nu te înapoiezi în patrie? După cât ştiu eu eşti 
bogat, iar atitudinea dumitale politică de atunci este de 
mult uitată. Ai putea trăi în ţară liniştit. 


Old Firehand îşi trecu cu un gest obosit mâna peste frunte, 
ca şi când ar fi vrut să alunge de acolo gânduri şi amintiri, 
după care continuă: 

— De ce nu mă înapoiez? Pentru că nu aş mai putea 
suporta viaţa în vechea mea patrie. Dumneata eşti încă 
prea nou pe aici, altfel ai şti că savana are o putere mistică, 
ce-i reţine pe toţi copiii ei şi-i leagă cu cătuşe de nedesfăcut. 
Vestul Sălbatic mi-a devenit a doua patrie, pe care o iubesc 
cu toate grozăviile ei. Nu pot să mă despart de el, căci aici 
am petrecut cei mai fericiţi ani. Iar atunci când norocul s-a 
sfărâmat în ţăndări, mi-am creat drept scop al vieţii găsirea 
distrugătorului fericirii mele. L-am găsit după mulţi ani şi 
am gustat din plin senzaţia pe care ţi-o produce 
răzbunarea. 

Această ultimă frază, Old Firehand o exprimase aproape în 
şoaptă. Dar tocmai prin aceasta obținuse un efect profund 
asupra celui care-l asculta. Acestuia îi trecu un fior prin şira 
spinării. Adevărul este că un fiu al savanei nu cunoaşte 
porunca cea mai înaltă a creştinătăţii, aceea de a-ţi iubi 
duşmanul. El se supune unor obiceiuri barbare, iar cuvântul 
iertare nu există în vocabularul său. Herman de Adlerhorst 
simţea că şi în el se trezeşte spiritul răzbunării, gândindu- 
se la cei ce-l aruncaseră pe el şi familia lui în mizerie. După 
salvarea surorii sale, Işita-Lisa, din mâinile lui Ibrahim bey, 
călătorise cu iahtul unchiului său, lordul David Lindsay, din 
Tunisia în Germania. De acolo îi scrisese fratelui său, 
Martin, la Wilkinsfield, să vină pentru a sărbători 
revederea, precum şi căsătoria Lisei cu pictorul Paul 
Normann. Scrisoarea se înapoie însă, deoarece nu putuse fi 
înmânată adresantului. După oarecare chibzuinţă, căsătoria 
fu amânată până la sosirea lui Martin, iar Lindsay îl aduse 
pe Herman cu iahtul său până la Van Buren. Spre marea lui 
surprindere, află la Wilkinsfield că proprietatea trecuse în 
alte mâini, iar Martin Adler plecase să-l caute pe nepotul 
vechiului său stăpân. Urmele duceau spre Santa Fe. Acolo 
Herman află că nu se ştia nimic despre Martin. 


Era aproape de disperare, când, într-o zi, îl opri pe stradă 
un străin. Era Old Firehand, pe care-l frapase marea 
asemănare a tânărului bărbat cu bătrânul Adlerhorst. 
Aflând toată povestea, vânătorul îi promise să se ocupe de 
chestiunea lui Herman. 

Lordul Lindsay, pus la curent de nepotul său, se hotări să 
nu mai aştepte la New Orleans, ci să ocolească Capul Horn 
şi să abordeze coasta de vest. Comunică lui Herman 
diferitele locuri unde avea să-i lase veşti şi porni. 

Old Firehand, însă, îşi începu imediat greaua misiune. 
Deoarece Herman, care nu prea era familiarizat cu 
greutăţile vieţii în Vestul Sălbatic, nu putea să-i fie de nici 
un ajutor, îl duse la „Mână tare”, căpetenia apaşilor 
chiricahuani, cu care era vechi prieten. Norocul a vrut să-l 
găsească acolo pe Winnetou, căpetenia tribului mescaleros, 
care se afla într-o călătorie pe la toate sub-împărţirile 
apaşilor. De dragul lui Old Firehand, acesta îşi întrerupse 
călătoria, zicând: 

— Winnetou iubeşte tribul fraţilor săi, Old Firehand şi Old 
Shatterhand, de aceea va merge acum cu Old Firehand. 

În timp ce Herman rămase la chiricahuani, cei doi îşi 
începură cercetările, cu surprinzătorul rezultat de a fi 
descoperit în tatăl Palomei Nakana pe dispărutul Wilkins. 
La înapoiere dădură peste urma lui „Jack cel sângeros” şi a 
bandei sale şi aflară planul acestuia de a ataca clădirea 
vechii misiuni. Astfel se explică misterul biletului care-i 
uimise atât de mult pe Sam Hawkens şi tovarăşii săi. În timp 
ce aceştia luară urmele carelor cu boi, pentru a reintra în 
posesia avutului furat, Old Firehand se duse la apaşi şi 
porni cu Herman spre Tuliseh-to, pentru a-i anunţa pe cei 
ameninţaţi, precum şi pentru a afla de la Wilkins ceva 
despre dispărutul Martin Adler. Ajunseră la „Apa albastră” 
numai cu puţin timp mai târziu decât „Irifoiul” şi 
emigranții. Între timp, Winnetou, singur, era pe urmele lui 
„Jack cel sângeros”. 


În apropierea clădirii misiunii le ieşi înainte tânărul indian, 
însoţitorul lui Almy. Zărindu-l, Old Firehand îi zise lui 
Herman: 

— Vei face cunoştinţă acum cu un indian care, cu toată 
tinereţea lui, este destul de cunoscut, datorită vitejiei şi 
iuţelii sale, care i-a adus şi numele de „Cerbul sprinten”. 

— E apaş? 

— Da şi anume fiul lui „Mână tare”. El a fost dat pe lângă 
Paloma pentru a o proteja. 

„Cerbul sprinten” se opri respectuos, pentru a face loc să 
treacă, renumitului războinic alb şi tovarăşului său. După 
aceea, o luă înainte pe o potecă laterală pentru a anunţa 
sosirea lor. 

Primirea prilejui o scenă foarte mişcătoare. „Trifoiul” îl 
înconjură pe Old Firehand şi-l copleşi cu întrebări, până ce 
Wilkins îşi pierdu răbdarea şi-şi manifestă drepturile de 
gazdă, exprimându-şi bucuria de a primi pe marele 
westman ca oaspete în casa lui. Aceasta cu atât mai mult, cu 
cât avea să-i mulţumească pentru informaţia referitoare la 
atacul ce se pregătea asupra casei sale. 

Old Firehand şi Herman de Adlerhorst fură conduşi în 
vechea sufragerie a misiunii, pentru a servi mai întâi o 
gustare. Ceilalţi îi însoţiră pentru a le ţine de urât. 

— Haideţi, mâncaţi şi beţi şi nu vă lăsaţi deranjaţi zise 
Wilkins. Sper că nu o să mă consideraţi nerăbdător dacă mă 
voi interesa de anumite chestiuni, pe care aş dori să le aflu 
cât mai curând. 

Old Firehand îi răspunse: 

— Ceea ce trebuie să aflaţi ştiţi deja de mult. Restul se va 
arăta de la sine, o dată ce banda lui Jack va sosi aici. 

— Dar trebuie să ştiu... 

— Vreau să-ţi destăinui că nu am venit aici numai din 
cauza dumitale. 

— Cum aşa? 

— Altă cauză care m-a făcut să vin aici este tânărul acesta, 
pe care-l vezi lângă mine. Dânsul caută un dispărut. 


— Aici? În teritoriul indian? 

— Desigur. 

— Cunosc pe toţi albii din împrejurimi, aşa că-mi permiteţi 
să întreb cum se numeşte dispărutul acesta? 

— Martin Adler, un german care lucra ca administrator pe 
o plantație în Arkansas. Dar... ce ai, domnule Wilkins? 

— Sunt extrem de uimit, căci un Martin Adler a fost 
angajat ca administrator la mine. Pe atunci locuiam în 
Arkansas. 

Westmanul dădu din cap zâmbind şi întrebă: 

— La Wilkinsfield? 

— Cum, cunoşti locul acela? 

— Am fost acolo. 

— Ce coincidenţă! Căutaţi pe acelaşi om pe care l-am 
căutat şi eu mult timp, fără a-l găsi. Era copilul meu adoptiv 
şi l-am prețuit foarte mult. Îmi era atât de ataşat încât, la 
sfârşit, s-a jertfit pentru mine. După cum se prezintă 
împrejurările, trebuie să presupunem că a murit. 

— Aşadar, părerea dumitale este că n-ar mai trăi? 

— Cu tot regretul, deşi mult timp am sperat contrariul. 

— Dar cum s-au petrecut toate acestea? 

— Nu aţi aflat nimic? 

— Prea puţine. La Wilkinsfield erau două negrese care au 
lucrat când dumneata erai proprietar acolo. Mi se pare că 
se numeau My şi Iy. 

— Cum? Mai sunt acolo? Întrebă Wilkins. 

— Da, mi-au povestit unele lucruri, desigur, aşa cum 
vorbesc negresele, că trebuie apoi să faci singur legătura 
între toate. Din această pricină mi-au rămas multe lucruri 
nelămurite. 

— Leflor nu era acolo? 

— Nici nu m-am adresat lui, căci m-ar fi indus în eroare. 
Pentru a urmări mai bine chestiunea, m-am hotărât să 
vorbesc cu dumneata. 

— M-aţi căutat? Întrebă Wilkins, care se mira din ce în ce 
mai mult. Dar ştiaţi unde puteam fi găsit? 


— Ptiu! Râse westmanul. Sunt doar Old Firehand şi afară 
de aceasta mai era şi Winnetou cu mine. 

— Ei, Winnetou! Master Hawkens mi-a povestit ceva. Dar 
unde a rămas căpetenia? 

— Se găseşte pe urma lui „Jack sângerosul” şi banda lui; 
va veni însă aici la timpul potrivit. 

— Te rog să-mi permiţi încă o întrebare: ce te leagă de 
Martin Adler? 

— Această întrebare să nu mi-o pui mie, ci acestui domn. 
Cunoşti povestea familiei Adlerhorst? 

— Da; cel puţin în măsura în care Martin însuşi o cunoştea, 
întrucât dânsul era încă mic când răposatul meu frate l-a 
adus dintr-o călătorie în Orient. Astfel ştiu, pe baza unor 
cercetări pe care le-am întreprins, că în realitate el 
aparţinea unei familii nobile germane şi se numea 
Adlerhorst. 

— Bine! Tânărul acesta este fratele lui! 

— Wilkins privi mirat, spre Herman. 

— Imposibil! 

— Pentru ce? 

— Deoarece, după câte ştiu eu, toţi membrii familiei 
Adlerhorst au fost vânduți ca sclavi, cu excepţia lui Martin, 
care a ajuns pe vaporul de sclavi capturat de englezi. 

— "Totuşi, cele spuse de mine sunt adevărate, căci domnul 
acesta, care se numeşte Herman de Adlerhorst, vine de-a 
dreptul din Orient. Ba încă mai mult, el a adus-o cu sine şi 
pe sora sa, pe care a eliberat-o din mâinile unui turc. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, acestea sunt noutăţi 
de-a dreptul fantastice. 

— Şi încă n-am terminat, spuse Old Firehand. Cunoaştem, 
de asemenea, locul unde se găseşte Gottfried, cel de-al 
treilea Adlerhorst, care urmează a fi adus din Rusia, 
imediat ce va fi regăsit Martin. 

— Auzi, Almy? Se adresă Wilkins fiicei sale, care urmărise 
tăcută, dar cu ochii mari această convorbire. Fraţii şi 
surorile lui Martin sunt în libertate. Scopul vieţii lui fusese 


să-i caute. Cât i-am dorit să-i găsească, dar mă tem că nu o 
să-l mai aflăm în viaţă. 

— Eu nu părăsesc speranţa, zise Old Firehand cu 
hotărâre, până ce nu voi avea în mâini certificatul de deces 
al lui Martin. Chiar şi în cazul acesta aş examina actul cu 
cea mai mare atenţie, pentru a vedea dacă nu este falsificat. 
Dar discuţiile acestea le vom putea continua mai târziu, căci 
trebuie să facem toate pregătirile necesare în vederea 
vizitei pe cărei o aşteptăm. 

— Care este părerea dumitale în această privinţă? 

— După cât îl cunosc pe Jack, cred că va proceda cu cea 
mai mare prevedere, aşa că sunt de părere că nu trebuie să 
ne aşteptăm la un atac asupra clădirii. Cred că va trimite 
înainte pe unul din bandă, cu misiunea să spioneze situaţia 
de aici. 

— Aceeaşi presupunere am făcut-o şi noi. 

— Bine, atunci cred că ar fi bine să trimitem pe „Cerbul 
sprinten” să stea de veghe şi să anunţe venirea acestui 
trimis, înainte de a apărea aici. Cred însă că înainte de 
căderea serii nu ne putem aştepta la vizita lui. 

— Voi lua imediat măsurile de trebuinţă. 

— Wilkins se ridică pentru a da ordinele necesare, după 
care se înapoie. Old Firehand îl rugă să povestească cum s- 
a întâmplat de a trebuit să-şi părăsească proprietatea. 

— Un mare rol în toată chestiunea l-au jucat aceşti trei 
prieteni ai dumitale, adăugă plantatorul la sfârşitul 
povestirii sale. Cu părere de rău trebuie să recunosc, însă, 
că nu am dat ascultare sfaturilor lor. Actele pe care le 
cumpărase Leflor de la Walker erau inatacabile, aşa că am 
fost obligat să predau frumoasa proprietate, rodul unei vieţi 
întregi de muncă, fără a primi un ban în schimb, ba încă la 
sfârşit urma să rămân şi dator. Deoarece nu eram în stare 
să achit aceste datorii, am fost ameninţat cu puşcăria. 
Natural că m-am pus la adăpost, dar înainte de aceasta am 
avut o scenă cu Leflor, care mi-a adus poliţia pe cap, astfel 
încât am fost nevoit să plec. 


— Nu ai venit imediat aici la „Apa albastră”? 

— A, nu, căci a trebuit să-l caut mai întâi pe nepotul meu. 
Urma lui ducea la Santa Fe, unde perfectase vânzarea cu 
Walker... 

— Înşelăciune! 

— Greşiţi, căci a făcut-o într-adevăr. Nici eu n-am vrut să 
cred la început, căci mi se părea cu neputinţă să-mi facă aşa 
ceva. Dar s-a legitimat în faţa autorităţilor, aşa că este 
adevărat. 

— Cu toate acestea mă îndoiesc. Încotro s-a îndreptat el 
după aceea? 

— Nimeni nu mai ştie, căci la Santa Fe i s-a pierdut urma. 
După cum v-am povestit, administratorul meu, Adler, a 
pornit spre Santa Fe imediat după evenimentele petrecute 
la Wilkinsfield, pentru a întreprinde ceva cercetări. Dar nici 
acesta nu s-a mai înapoiat. Am găsit şi urma lui. De la Santa 
Fe a pornit spre sud, în Mexic. Am plecat imediat după el, 
dar toate cercetările mele au rămas zadarnice. S-a prăpădit 
fie în Llano Estacado, fie în Bolsomul din Mapimi. 

— Cu toate acestea, cred că s-ar mai putea nutri speranţe. 

— Nu. În călătoriile mele am dat peste „Mână tare”, 
căpetenia apaşilor chiricahuani şi am avut prilejul să-i fac 
un serviciu. Dânsul află că nu puteam să mă mai întorc în 
est şi, din recunoştinţă, îmi oferi acest locaş. 

L-am primit. Este situat cam la mijlocul teritoriului 
aventurierilor şi mi-a dat posibilitatea de a-mi continua 
cercetările în toate direcţiile. Afară de aceasta, mi-a plăcut 
locul. Indienii nu m-au întrebat nici de nume, nici de unde 
vin. Devenii prietenul şi sfătuitorul apaşilor şi comanşilor. 
Am aplanat deseori conflictele ivite între aceste triburi, iar 
ei m-au servit în aşa fel încât am putut întreprinde intense 
cercetări despre cei doi dispăruţi. Totul a fost însă zadarnic. 
Dacă Adler sau nepotul meu ar mai fi în viaţă, aş fi aflat. 

Old Firehand dădu din cap, neîncrezător. 

— Sunt obişnuit să sper, până la proba contrară. Am 
cercetat şi eu urmele lăsate de Adler şi, aflând de la voi 


indicii noi, sunt hotărât să-mi continui cercetările. 

— Dragă master Firehand, mă tem că urma, lui Adler se 
pierde definitiv aici. 

— Nu trebuie să ne gândim numai la personajul principal, 
căci, deseori, personajele care joacă un rol mic pot 
prezenta o importanţă mai mare. Cum se numeşte omul de 
la care Leflor a primit titlurile de proprietate asupra 
Wilkinsfieldului? 

— Walker. 

— Individul acesta a dispărut atunci? 

— Da şi numai eu sunt vinovat, căci master Hawkens m-a 
sfătuit să mă asigur de persoana lui; eu însă nu am făcut-o. 

— Ar trebui să aflăm unde se găseşte acum. 

— Dar pentru ce aveţi nevoie de ei? Întrebă Sam. 

— Avem chiar foarte mare nevoie de individul acesta, căci 
el susţine că ar fi cumpărat proprietatea de la tânărul 
Wilkins, căruia i-a achitat banii. Părerea mea este că lucrul 
acesta nu ar fi adevărat, căci acest Walker, un aventurier de 
duzină, nu putea să dispună de o sumă atât de mare. 
Trebuie să se fi petrecut nişte potlogării, iar eu o să-l forţez 
pe omul acesta să mi le povestească. Chiar dacă tranzacţia 
s-ar fi făcut în mod cinstit şi legal, Walker ar trebui să ştie 
încotro s-a îndreptat Arthur Wilkins. Aici, în Vestul Sălbatic, 
când cumperi de la cineva o plantație şi o plăteşti imediat, 
te interesezi măcar ce intenţii de viitor are omul acesta. 

— Asta cam aşa e, îşi dădu cu părerea Wilkins. 

— Desigur că acest Walker va fi în măsură să ne spună în 
mod precis încotro s-a îndreptat nepotul dumitale, după ce 
a plecat din Santa Fe. Probabil că mai târziu l-a urmat şi 
Martin Adler. Ne găsim deci în faţa unei situaţii care începe 
să se lămurească oarecum. Principalul este să punem mâna 
pe acest Walker. 

— În chestiunea aceasta aş putea să vă dau eu oarecare 
lămuriri, interveni Sam. 

— Ştii dumneata unde se află? 


— Din fericire da, căci este vorba de acelaşi individ care îl 
are pe conştiinţă pe Droll al nostru. După cum ştiţi, eu 
personal nu am fost de faţă, dar Dick şi Will l-au recunoscut 
şi ar putea jura oricând că ela fost. 

— Atunci trebuie cu atât mai mult să punem mâna pe el. 
Dar unde se găseşte potlogarul acesta acum? 

— La Prescott. 

— A, în capitala Arizonei, deci nu prea departe de aici. 

— Exact. 

— Dacă vom cobori în jos pe Rio Gilla, la ale cărui izvoare 
ne găsim, vom putea ajunge în câteva zile acolo. 

— Va fi admirabil. Old Firehand şi „Irifoiul” vom dărâma 
tot Prescottul, dacă nu mă înşel. 

— Pari foarte sigur, Sam; ştii chiar atât de precis că el se 
găseşte acolo? 

— Deh! Nu aş putea să jur. 

— De la cine ai aflat? 

— Am auzit din întâmplare şi tot datorită dumitale. 

— Mie? Cum aşa? 

— Ne-ai trimis o scrisoare recomandată, hi-hi-hi! În felul 
acesta am ajuns pe urmele câtorva şnapani, pe care i-am 
urmărit şi spionat. Am aflat cu această ocazie că intenţia lor 
era să meargă la Prescott, la acest cinstit master Walker. În 
orice caz, el îi aşteaptă pentru a da împreună o nouă 
lovitură. 

Sam Hawkens povesti amănunţit întâmplările din ultimele 
zile, astfel încât timpul trecu în zbor. Se găseau încă în toiul 
povestirilor, când „Cerbul sprinten” anunţă apropierea unui 
călăreț. Imediat, atenţia celor prezenţi se concentră asupra 
pericolului actual. Old Firehand îl rugă pe pădurarul Rothe 
şi familia acestuia să se retragă în cazul când ar fi vorba de 
o iscoadă trimisă de Jack, care i-ar putea recunoaşte. 

Nu avură prea mult de aşteptat, căci după puţin timp sună 
clopoţelul de la poartă. Peste câteva minute veni bătrâna 
indiancă şi spuse că un alb cere permisiunea de a intra. 

— Ai întrebat cum îl cheamă? Se interesă Wilkins. 


— Numele lui este Bill Newton şi susţine că ar fi un 
vânător rătăcit. El cere permisiunea de a se odihni o zi aici 
la noi. 

— Lasă-l să intre, dar să închizi bine poarta după el. 

Se apropiară cu toţii de fereastră, pentru a-l vedea pe noul 
venit. „Cerbul sprinten” părăsi tăcut camera. Bill Newton 
intră călare în curte, descălecând apoi. Herman tresări 
când văzu faţa acestui om. 

— Dumnezeule, este oare posibil? 

— Ce anume? Întrebă Old Firehand. Apoi, cercetându-l pe 
străin cu mai multă atenţie, fu rândul lui să-şi manifeste 
uimirea. Văd oare bine, zise el, sau mă înşală bătrânii mei 
ochi? Aceleaşi trăsături le avea şi cameristul tatălui 
dumitale. Au trecut douăzeci de ani de atunci, dar faţa 
aceasta n-o pot uita niciodată. 

— Ai dreptate, zise Herman încet. Este Florin, dervişul de 
mai târziu. Sunt sigur de asta. Dar cum o fi ajuns aici? Cum 
a putut scăpa din captivitatea beyului din Tunis? 

— O să aflăm la timp. În nici un caz însă individul acesta nu 
trebuie să te vadă pe dumneata. Lasă totul în grija mea. Ce 
se aude? Se adresă apoi lui Rothe, îl cunoşti pe omul 
acesta? 

— Pădurarul scutură din cap: 

— Nu, individul nu face parte din banda lui Jack. Asta o 
ştiu precis. 

— Este posibil însă ca liota lui Jack să fie mai numeroasă 
decât crezi dumneata. În orice caz, puteţi rămâne aici, căci 
omul acesta nu vă cunoaşte, aşa că va crede că nici voi nu-l 
cunoaşteţi. Dumneata însă du-te acum, îl sfătui pe Herman, 
căci îi aud paşii pe sală. Abia dispăruse Herman pe o uşă 
laterală, când intră Bill Newton. 

Wilkins ură bun-venit noului sosit. Old Firehand, care se 
retrăsese într-un colţ, făcu acum câţiva paşi spre noul sosit, 
exclamând: 

— Hei! Oare îmi văd bine ochii? Dumneata, Florin, aici? 


Străinul privi la el ca trăsnit, se gândi câteva clipe după 
care zise: 

— Winter, dumneata? Într-adevăr, dumneata? Ce minune! 

— Da, însă faptul că dumneata eşti în America constituie o 
minune şi mai mare. 

Bill Newton păli şi, nemaiputând tăgădui că-l cunoaşte pe 
fostul pădurar al stăpânului său, răspunse: 

— Într-adevăr, aceste două evenimente sunt minunate. 

— Dumneata, din Turcia... 

— Şi dumneata, din Germania... 

— De ce ţi-ai schimbat numele? 

— Am motivele mele, după cum multe lucruri aici în 
America îşi au motivele lor, care dincolo nu ar fi luate în 
considerare. 

— Atunci cum să te numesc? Newton sau Florin, ca mai 
înainte? 

— Spune-mi Newton. M-am hotărât să mă numesc aşa. 

— Frumos, permite-mi să-ţi fac cunoştinţă cu ceilalţi. 
Newton, căruia nume ca Sam Hawkens, Dick Stone şi Will 
Parker îi erau cunoscute, se arătă foarte încântat de 
cunoştinţa cu aceşti renumiţi westmani. Doar la auzul 
numelui Rothe păru că tresare niţel. Old Firehand, care 
observase această tresărire, se mulţumi să-i şoptească ceva 
lui Wilkins. 

— Master, fii binevenit, repetă gazda urarea. Permite-mi 
acum să-ţi repartizez o cameră. După aceea vei primi 
mâncare şi băutură. 

Îl conduse, apoi se înapoie imediat, pentru a cere 
instrucţiuni de felul cum trebuia să se comporte. Herman 
apăru şi el. 

— Care este părerea dumitale, master Firehand? Întrebă 
Sam Hawkens. Face parte omul acesta din banda lui „Jack 
cel sângeros”? 

— Sunt convins, chiar dacă momentan nu pot s-o 
dovedesc. Aşteaptă să mănânce; după aceea voi şti cum 


stau lucrurile. În orice caz, este un individ foarte periculos, 
după cum puteţi deduce din cele discutate adineauri. 

— Să fie oare într-adevăr servitorul fostului dumitale 
stăpân? 

— Aţi auzit-o, doar. 

— Pe legea mea, să fiu mâncat pe loc dacă întâlnirea asta 
nu-i cea mai curioasă pe care mi-aş fi putut-o închipui. Ce ai 
de zis, domnule Adlerhorst, sau cum îţi spune, căci nu pot 
să ţin minte numele dumitale, dacă nu mă înşel. 

— Adlerhorst, zise Herman. Ard de nerăbdare să aflu cum 
a putut scăpa acest om din închisoarea din Tunis. Ceva îmi 
spune că apariţia lui are o oarecare legătură cu familia 
mea. La fel a fost la Constantinopole, poate că şi aici va fi la 
fel. 

— O să-l supraveghem, zise Old Firehand. Lucrul acesta 
este cu atât mai uşor, cu cât el habar nu are de prezenţa 
dumitale aici. În orice caz, să nu te arăţi la masă, nici mai 
târziu. 

— Astăzi încă nu, căci sunt prea obosit din cauza drumului 
lung ce l-am parcurs şi prefer să mă odihnesc niţel. Mai 
este timp şi mâine. 

Când se înapoie Bill Newton, Herman se îndepărtase deja. 
Ceilalţi, urmând exemplul lui Old Firehand, adoptară o 
atitudine indiferentă, astfel încât Newton căpătă 
convingerea că nimeni nu bănuia ce soartă se pregăteşte 
locuitorilor din clădirea vechii misiuni. În timpul discuţiilor, 
Old Firehand întrebă pe noul sosit dacă nu ar vrea să 
viziteze lacul şi împrejurimile. 

— Întâi aş vrea să mă odihnesc, spuse Newton. 

— Bine, aprobă Old Firehand, mulţumit. Newton-Florin, 
fostul derviş, după ce mancă, se duse în camera lui. 

Imediat ce ieşi pe uşă, Will Parker întrebă ironic: 

— Ei, master, ai spus că după masă vei şti cum stau 
lucrurile. "Ţi-ai ajuns scopul, căci iată că s-a terminat masa! 
Am fost foarte atent la toate cuvintele rostite de individul 
acesta, dar nu am auzit nimic din care ar fi putut să reiasă 


că-l cunoaşte pe Jack şi că ar fi venit încoace cu intenţii rele. 
A spus că vine de la Santa Fe şi că intenţia lui este să 
meargă în Texas. De altfel, acesta este şi singurul lucru 
rostit despre sine şi intenţiile sale. 

— Prin aceasta mi-a trădat mai multe, zâmbi Old Firehand. 
V-aţi uitat bine la el? l-aţi văzut hainele şi armele? Nu v-a 
sărit nimic în ochi? 

— Nu aş putea spune nimic, zise Will. 

— Ei bine, cât timp crezi dumneata că i-a trebuit lui Jack 
să ajungă de la Santa Fe până aici? 

— Cam zece zile. 

— Şi cât timp crezi că s-a scurs de la ultimul popas al 
acestui aşa-zis Newton? 

— Poate că ştii dumneata! 

— l-aţi văzut cuțitul când a mâncat? Era nou şi curat, fără 
pete de rugină. Se vedea că n-a prea fost întrebuințat. Apoi, 
punga lui de tutun era atât de plină, încât nu putea să fi 
fumat din ea mai mult de trei pipe. 

— Poate că fumează puţin, interveni Will. 

— Din contră! Pipa pe care o avea la brâu era veche şi atât 
de muşcată, cum vezi numai la fumătorii înrăiţi. Dar barba 
lui aţi observat-o? 

— Nu cumva crezi că i-am numărat firele? 

— Nu la asta mă refer, dar se vedea clar că s-a bărbierit cu 
cel mult trei zile înainte. 

— Pe legea mea, de la dumneata se poate învăţa ceva. 

— Sunt de părere că acest Newton a fost acum trei zile 
într-o localitate populată. Aceasta poate fi numai Silver City, 
care se găseşte în direcţia Prescott, unde trăieşte Walker. 
Presupun că Walker l-a trimis pe Newton pentru a se întâlni 
cu Jack la Silver City sau în împrejurimi, precum şi pentru a 
duce o veste oarecare. Ce părere ai dumneata, Sam 
Hawkens, în această privinţă? 

Micul vânător stătea la masă zâmbind şi se bucura de 
lecţia pe care o încasase Will, ageamiul. 


— Sunt cu totul de părerea dumitale, master. Lucrul 
principal este să-l spionăm pe acest Newton, pentru a afla 
care-i sunt intenţiile, astăzi, aici, la noi. 

— Asta am şi făcut când l-am întrebat dacă vrea să viziteze 
împrejurimile. Răspunsul că vrea să se odihnească mi-a fost 
de-ajuns, acum ştiu destul. 

— Ce poţi să ştii? Că atacul va avea loc astăzi? Dacă 
Newton face parte din banda lui Jack, atunci ar trebui să 
cerceteze casa şi împrejurimile. Nefăcând aceasta, trebuie 
să deducem că atacul nu se va produce astăzi. 

— Sunt de altă părere. Aveţi suficiente curele pe aici? Se 
adresă Old Firehand lui Wilkins. 

— Da, sunt atârnate în grajd. 

— Dar cu fânul, cum staţi? 

— Mai prost, căci nu prea se găseşte pe aici. 

— Dar apă aveţi suficientă, căci mai târziu nu o să mai 
puteţi scoate din lac? 

— Am un puț jos în beci. Călugării nu au neglijat nimic din 
ce ar putea contribui la mărirea siguranţei clădirii. 

— Care cameră i-ai dat-o lui Newton? 

— Uşa a cincea, socotind de la sufragerie. 

— Aşadar, a doua fereastră pe peretele lateral al clădirii. 

— Nu ar fi bine să vă arăt şi camera destinată 
dumneavoastră? 

— Pentru asta mai e timp. Sunt atâtea de făcut, încât 
timpul o să treacă pe neobservate. Cred că o să-l inviţi la 
masa de seară şi pe acest Bill Newton. 

— Desigur. 

— Veţi da înapoi arătătoarele ceasului, cu atât cât vă voi 
spune eu. 

— Nu aş putea afla pentru ce toate acestea? 

— Bine, veţi afla după ce mă voi orienta niţel. Cu aceste 
cuvinte, Old Firehand părăsi sufrageria şi cobori la poartă, 
pentru a verifica încuietoarea, care se compunea din două 
zăvoare paralele, destul de puternice ca să nu poată fi 
forţate. După aceea ieşi afară şi merse în jurul clădirii. Privi 


cu multă precauţie după colţ şi observă că Newton stătea la 
fereastra lui şi privea afară, în lungul zidului şi exact sub 
fereastră creşteau tufişuri dese, care se pretau admirabil 
drept ascunziş. Old Firehand se înapoie în casă, cercetând- 
o în amănunţime, pentru a-i cunoaşte toate detaliile. 
Revenind în sufragerie, ochii tuturor se îndreptară cu 
încordare asupra lui. Vânătorul se adresă mai întâi 
tânărului Rothe: 

— Master, vrei să ai bunătatea de a sta de pază pe sală, ca 
să nu fim surprinşi de Newton? 

Fiul pădurarului se ridică şi ieşi. 

După aceasta, Old Firehand se adresă celorlalţi, zicând: 

— Ascultaţi părerea mea, oameni buni. E drept că nu pot 
să vă spun încă precis cum se vor desfăşura evenimentele, 
dar m-am uitat afară şi am observat că situaţia este foarte 
avantajoasă pentru Newton. El nu are nevoie să părăsească 
clădirea pentru a sta de vorbă cu cei ce l-au trimis aici, căci 
poate face lucrul acesta chiar de la fereastra sa. La nevoie 
va putea chiar să introducă în casă întreaga bandă, fără a 
folosi poarta. 

— Nu cumva crezi că va folosi fereastra? Întrebă Wilkins. 

— Ba da, dacă este deştept va alege acest drum. Mie mi-ar 
conveni, căci în felul acesta am putea să-i capturăm cel mai 
uşor. Cred însă că nu are nici un rost să vorbim de pe acum 
despre toate astea. Trebuie să aşteptăm mai întâi ca 
Newton să intre în legătură cu ai săi. 

— Chiar crezi că se va întâmpla asta? 

— În orice caz, nu înainte de a se întuneca. O să-l spionez 
niţel cu această ocazie. 

— Cum? 

— Mă voi ascunde sub fereastra lui, căci se găsesc acolo 
destule tufişuri pentru o ascunzătoare bună. 

— Dar ce ai vrut să spui adineauri cu ceasul? Reluă Sam 
vorba. 

— M-am gândit că Newton va stabili cu ai lui ora atacului, 
respectiv a intrării pe fereastră. Îi vom primi noi în locul lui, 


în timp ce Newton, indus în eroare, se va găsi aici în 
cameră. 

— Mi-am închipuit eu, căci planul e tot atât de şiret ticluit 
ca şi când ar fi pornit chiar de la Sam Hawkens, hi-hi-hi! 
Dar cine va avea plăcerea să-i strângă în braţe pe aceşti 
simpatici tipi? 

— Dumneata şi cu mine, eventual şi cu „Cerbul sprinten”, 
timp în care ceilalţi îl vom ţine de vorbă pe Newton, pentru 
ca să nu bănuiască ceva. 

Acestui plan i se opuseră ceilalţi, în special Dick Stone şi 
Will Parker, care ar fi dorit să participe şi ei. Old Firehand 
ştiu însă să-i convingă. 

Între timp se întunecase. În bucătărie fură aprinse lămpile 
şi apoi se servi masa de seară. Old Firehand aşteptă până 
ce apăru şi Newton, îndepărtându-se apoi sub un pretext 
oarecare. Se duse până în faţa clădirii la fereastra cu 
pricina. Nu chiar imediat sub ea, ci puţin mai departe, unde 
tăind câteva crengi, îşi amenaja un ascunziş comod. După 
aceasta se înapoie în casă şi se aşeză la masă. 

Din cauza ferestrelor lipsite de geamuri, aerul intra liber 
în sufragerie şi se auzeau toate zgomotele de afară. Foarte 
curând, Old Firehand putu observa o oarecare nelinişte la 
Bill Newton. Era indiciul cel mai sigur că aştepta pe cineva 
şi că se va îndepărta în curând. Înainte de aceasta însă, 
vânătorul trebuia deja să se găsească în ascunzătoarea sa, 
pentru ca Newton să nu-l observe de la fereastră. 

Acum, când era seară, poarta nu putea fi lăsată deschisă. 
Motivând aceasta, Old Firehand luă cu el pe bătrâna 
indiană, spunându-i să închidă poarta. Se furişă după colţ, 
desfăcu crengile tufişului şi-şi ocupă locul în ascunzişul de 
lângă zid. Făcuse lucrul la timp, căci ceva mai târziu se auzi 
orăcăitul unui broscoi. Urechea obişnuită a vânătorului îşi 
dădu imediat seama că sunetul acesta ieşise dintr-un gâtlej 
omenesc. Era curios cum va reacţiona Newton care nu 
putea răspunde prin viu grai fără a atrage atenţia altor 
persoane. Old Firehand presupuse bine, căci orăcăitul 


răsună pentru a doua oară. Atunci, ca răspuns, licări sus la 
fereastră, pentru foarte scurtă durată, o flacără mică, ca şi 
când s-ar fi aprins o mică grămăjoară de pulbere. Astfel, 
Newton arătase unde se găseşte. Peste câteva minute se 
apropie tiptil o figură întunecată, care se ascunse şi ea în 
tufişul de sub fereastră. Omul stătea în aşa fel încât Old 
Firehand aproape că putea să-l apuce de picioare. 

— Pst! Făcu noul venit spre fereastră. 

— Cine-i acolo? Întrebă Newton. 

— Eu, Jack. Ce se aude? 

— Bine şi nu prea bine, după cum vrei s-o iei. 

— De ce? 

— Bine, pentru că nu avem de ce să ne temem de indieni; 
nu prea bine, pentru că au sosit nişte vânători albi. 

— Câţi? 

— Şase, cu două femei. 

— Nume cunoscute? 

— Da; Sam Hawkens, cu prietenii săi. 

— Excelent. Mă bucur foarte mult, căci o să am în sfârşit 
prilejul să mă socotesc cu ei. Cine mai este afară de ei? 

— Un străin, care mă cunoaşte mai dinainte, după aceea 
alţi patru, pe care nici nu-i bănuieşti: pădurarul Rothe cu 
fiul, soţia şi cumnata lui. 

— Lua-i-ar moartea! Cum e posibil? 

— I-a întâlnit Sam Hawkens şi i-a adus încoace. De ce, nu 
ştiu. 

— Atunci desigur că s-a pus ceva la cale împotriva noastră. 

— Probabil că nu, altfel ar fi trebuit să observ. Sunt sigur 
că nu bănuiesc nimic. 

— Să sperăm. Dar cine mai este? 

— Porumbiţa”, tatăl ei şi o indiancă bătrână, care 
îndeplineşte funcţia de portăreasă. 

— Foarte bine, căci atunci le suntem superiori. A fost bine 
că te-am trimis pe dumneata; dacă ar fi mers altul, 
blestemaţii aceia de oameni ai pădurarului l-ar fi 
recunoscut şi ar fi pus mâna pe el. Poţi deschide poarta? 


— Nu, ar fi prea bătător la ochi. Mai bine cobor lasoul şi vă 
căţăraţi cu toţii. După ce veţi fi ajuns în camera mea, mă voi 
duce înaintea voastră la ei şi voi avea grijă să nu poată 
folosi puştile. 

— De acord. Mă bucur de micul Sam şi de cei doi lungani, 
căci ei sunt aceia care au vrut să ne pună atunci frânghia la 
gât. Când îi dăm drumul? 

— Când vrei. 

— Nu prea târziu. De altfel, ar putea să ne-o ia înainte cei 
trei sute de marikopaşi din cauza cărora mi te-a trimis 
Walker. Intenţia acestora este s-o atace pe „Porumbiţa 
pădurii seculare” şi s-o aducă la stâlpul torturii, iar de aici 
să ia comorile comanşilor şi apaşilor. În cazul că se vor 
grăbi, vor putea fi aici mâine pe la prânz. Până atunci însă 
noi trebuie să terminăm lucrul. Nu s-a vorbit nimic de 
comorile ce s-ar găsi aici? 

— Nici un cuvânt. 

— Desigur că nu vor să se trădeze, dar le voi strivi fiecare 
deget în parte, până ce vor mărturisi totul. Noi nu putem 
aştepta mai mult de miezul nopţii. 

— Bine. Atunci exact la douăsprezece voi fi aici la 
fereastră. 

— Trebuie să încerci să rămâi în mijlocul lor, până atunci, 
să stea cu toţii grămadă; în felul acesta îi vom putea 
surprinde mai uşor. Dacă fiecare va merge la camera lui şi 
îşi va lua arma, va fi mai dificil. Să vezi după poziţia stelelor 
când va fi miezul nopţii. 

— Nu este nevoie. În camera unde ne găsim este un ceas 
vechi de lemn. 

— Atunci am terminat, sau mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu, sau totuşi da. Ştii cine este tatăl „Porumbiţei”? Nu 
cumva este acelaşi cu care ai mai avut de lucru, căci se 
numeşte Wilkins! 

— La naiba! E din Wilkinsfield? 

— Asta nu ştiu. Din câteva cuvinte scăpate am înţeles că a 
trebuit să fugă din cauza unei răzbunări şi că a căutat pe 


cineva pe aici prin Vest. 

— Drace! El este. Bucură-te, bătrâne. Trosneala-i mai 
babană decât am crezut-o. Acum ar fi bine să mai rămâi 
niţel la fereastră şi să te gineşti dacă nu cumva se mişcă 
ceva. După zece minute, atenţie la broscoi; dacă-mi 
răspunzi prin pulbere aprinsă, e pe bune, dacă nu, e pe 
nasoale. 

După aceasta, Jack se îndepărtă. Old Firehand trebui să se 
grăbească şi el, pentru a ajunge în cameră înaintea lui 
Newton. Vânătorul era destul de îndemânatic pentru a ieşi 
din ascunziş fără a face cel mai mic zgomot. După aceea se 
furişă în lungul zidului, târându-se pe pământ. Se ridică 
abia când ajunse după colţ. În faţa porţii stătea cineva. 

— Fratele meu alb a spionat? Îl întrebă o voce în şoaptă. Ai 
auzit cuvintele nelegiuitului? 

— Da. 

— Winnetou i-a urmărit până aici şi va intra cu Old 
Firehand în clădire. Fratele meu alb mă va conduce. 

— O să te conduc în camera în care se găseşte „Cerbul 
sprinten”, căci Bill Newton nu trebuie să te vadă. 

Căpetenia dădu din cap aproape imperceptibil. 

Aşadar, acesta era Winnetou, căpetenia apaşilor, al cărui 
nume era amintit pretutindeni, la focurile de tabără, ca şi în 
saloane, în coliba săracului, ca şi în palatul bogatului. În 
jurul persoanei lui se ţesuse o coroană de inegalabile fapte 
de glorie. Bătrâna indiancă, care rămăsese în aşteptare, 
deschise poarta. La vederea acestui mare războinic, ochii ei 
străluciră de bucurie. 

Winnetou se lăsă condus în camera în care se găsea 
„Cerbul sprinten”. Old Firehand se duse apoi în sufragerie. 

— Dă ceasul înapoi cu o oră, zise el lui Wilkins, aşezându- 
se la masă. 

— Ei? Întrebă Sam cu încordare. 

— Totul e în ordine. 

— Atacul? 

— La miezul nopții. 


— Rămâne deci aşa cum am vorbit? 

— Da, dumneata vei merge cu mine pentru a-i primi pe 
indivizii aceştia. Totul se va desfăşura repede, căci a venit şi 
Winnetou. 

— Winnetou? 

— 'Tăcere! Ordonă Old Firehand. Newton poate să se 
întoarcă în orice clipă. 

Abia spuse aceste cuvinte şi afară răsună orăcăitul 
broscoiului, iar după câteva clipe intră Newton. Acesta nu 
se uită la ceas şi deci nu observă că era dat înapoi cu o oră. 

Urmă una din serile care dau farmec vieţii. Pe cât de tăcuţi 
şi închişi sunt oamenii preriei şi savanei, pe atât de vioi 
devin când întâmplarea îi adună la un foc de tabără sau la o 
masă. Atunci se povesteşte şi se discută fără răgaz, iar 
bărbaţii, care în mod obişnuit, la căderea serii, se învelesc 
în păturile lor pentru a dormi, văd uneori ridicându-se 
zorile, înainte de a înceta cu amintirile despre propriile lor 
aventuri, precum şi ale altora. În felul acesta se scurse 
timpul şi acum. 

Când ceasul arătă cinci minute înainte de orele 
unsprezece, Old Firehand ieşi afară, aruncând o scurtă 
privire lui Sam Hawkens. După scurt timp, micul vânător îl 
urmă, fără ca Newton să se fi sinchisit de ieşirea lor. 
Amândoi coborâră în curte, unde îi aşteptau Winnetou şi 
„Cerbul sprinten”. 

Apaşul întinse tăcut mâna lui Sam, căci între aceşti oameni 
nu era nevoie de nici un salut. 

— Aşadar, hoţii vor veni pe fereastră? Zise Sam. Cum o să 
ne împărţim misiunile? 

Winnetou nu răspunse. Nici o trăsătură a feţei sale 
bronzate nu se mişcă. 

— Cerbul sprinten” a procurat curele şi căluşe, răspunse 
tânărul indian în locul lui. 

— "Totul se va petrece foarte repede. Marele meu frate 
Firehand va sta la fereastră; Winnetou va primi pe cei ce 


vor intra, Sam Hawkens şi „Cerbul sprinten” îi vor lega şi îi 
vor duce imediat în camera învecinată. 

— Bine, zise Old Firehand. Haideţi, că nu avem timp de 
pierdut. 

Capitolul IV - Winnetou. 

Evitând orice zgomot, se furişară sus în camera lui 
Newton. Ca măsură de prevedere deschiseră uşa camerei 
învecinate, după care aşteptară desfăşurarea 
evenimentelor. Peste puţin timp Winnetou ridică fruntea, 
căci de sub fereastră se auzi un „pst” în şoaptă. Old 
Firehand privi pe fereastră în jos şi văzu un om, care 
întrebă: 

— Totul e în regulă? 

— Da, răspunse vânătorul. 

Urmă un al doilea „pst”, şoptit spre înapoi, după care se 
apropiară mai mulţi indivizi, evitând orice zgomot. 

— Aruncă lasoul, ordonă Jack. 

Old Firehand dădu drumul lasoului său pe fereastră şi 
trase apoi cu ajutorul lui alte trei lasouri sus, fixându-le de 
un cârlig în perete. În felul acesta, cele patru erau 
îndeajuns de rezistente pentru a se putea urca pe ele. 

Jack fu primul care urcă, sărind apoi îndemânatic pervazul 
ferestrei. 

— Aşa, şopti el mulţumit, ăsta-i primul pas câtre aur şi 
răzbunare. 

Imediat ce cobori de pe fereastră în cameră, Old Firehand 
îl apucă cu mâna de gât, înainte ca Jack să fi putut face vreo 
mişcare. Punerea unui căluş în gură, precum şi legarea 
braţelor şi picioarelor s-au petrecut în câteva clipe. Înainte 
ca următorul bandit să fi putut ajunge sus, Jack zăcea legat 
în camera învecinată. 

În acelaşi fel fu primită toată liota lui Jack, afară de unul, 
care se mai găsea sub fereastră. Niciunul dintre cei care 
urcaseră nu avea asupra lui puşca. Individul de jos zise în 
şoaptă: 

— Acum, puştile! Uite, le leg la un loc cu lasoul. 


În felul acesta fură trase sus şi armele, după care urmă 
individul ce avu aceeaşi soartă ca şi ceilalţi. 

„Cerbul sprinten” aduse o lumânare, pentru a vedea faţa 
prizonierilor. „Jack cel sângeros” îndreptă asupra celor 
patru bărbaţi o privire ucigaşă. 

— Sunt Old Firehand, zise vânătorul liniştit. Soarta voastră 
va fi aceea pe care aţi pregătit-o locuitorilor acestei case. 
Este drept că nu o să vă omorâm, dar o să vă dăm în schimb 
pe mâinile marikopaşilor, care vin încoace. 

Jack tresări şi închise ochii, căci nu mai voia să vadă nimic. 
Old Firehand lăsă prizonierii sub paza celorlalţi şi se 
îndepărtă. Intrând în camera în care se găsea Newton, 
observă că era puţin după ora unsprezece şi jumătate. 
Aşadar, fusese nevoie de numai o jumătate de oră pentru 
capturarea bandiţilor. 

Între timp Newton, care fusese rugat să povestească 
aventurile sale din Turcia, sporovăia vrute şi nevrute, tot 
ce-i trăsnea prin cap. În momentul când intră Old Firehand, 
tocmai povestea despre cunoştinţele făcute. 

— Master Newton, îl întrerupse acesta, nu cumva ai făcut 
cunoştinţă pe acolo şi cu străini? 

— Chiar foarte mulţi. 

— Poate şi un lord Lindsay? 

— Lindsay? Întrebă acesta bâlbâindu-se. Nu. 

— Un Norman effendi şi un Walter effendi? 

— Nici vorbă. 

— Dar de un oarecare Ibrahim bey ai auzit? 

— De numele ăsta am auzit, răspunse el, în timp ce 
obrazul îi devenea din palid roşu. 

— Dar despre Zykyma şi Işita nu ai auzit nimic? 

— Sunt nume care nu-mi spun nimic, spuse el, făcând cele 
mai mari eforturi pentru a se stăpâni. 

— Aş vrea să-ţi spun numai că de la derviş şi până la 
vânător de prerie este un salt uriaş, un salt mortal. 

— Derviş? 


— Haide, las-o baltă prietene, căci ştii tot atât de bine ca şi 
mine că ai aparţinut clasei dervişilor tânguitori. Cunosc 
toate isprăvile dumitale şi nu pot pricepe cum ai scăpat din 
Tunis, unde ai fost dat în judecată pentru tentativă de omor 
asupra lui Mohammed es Sadok. 

Newton îşi dădu seama că singura lui salvare era de a 
recurge la obrăznicie, astfel încât strigă bătând în masă: 

— E prea din cale afară! Eu să fi fost un derviş şi un 
ucigaş? Master Winter, dacă mi-o mai spui o dată, atunci o 
să ai de-a face cu mine. 

— Chiar acum am de-a face cu dumneata şi voi termina 
foarte repede. Master Wilkins, fii te rog drăguţ şi adu-l pe 
celălalt oaspete al dumitale. Ştii pe care. 

Natural că Herman era pregătit, astfel încât apăru 
imediat. La apariţia acestuia, fostul camerist şi derviş 
deschise ochii mari şi exclamă întinzând braţele înainte: 

— Drace, Walter effendi! 

Herman nici nu clipi măcar, ci zise, măsurându-l cu o 
privire dispreţuitoare: „ticălosule”, după care luă loc între 
ceilalţi. 

— Ei, exclamă Old Firehand, ce ai de zis acum? Mai 
continui să minţi? Dar să lăsăm aventurile turceşti şi să 
vorbim deocamdată de astea de aici. 

— Sunt foarte curios, răspunse Newton ironic. Nu ştiu 
despre ce aventuri ar putea fi vorba. După care privi 
nerăbdător la vechiul ceas de lemn. 

— Nu-i aşa că exact la orele douăsprezece urmează să se 
întâmple nişte evenimente importante? Mai lipsesc exact 
zece minute, aşa că ai tot timpul să mergi în camera 
dumitale şi să-i dai drumul lui Jack să intre împreună cu 
întreaga lui bandă. 

— Minciună, strigă Newton, văzând că speranţa lui în ceea 
ce-l privea pe Jack şi tovarăşii săi se spulbera. Probabil că 
fusese trădat. Singura scăpare era în fugă, pentru care 
trebuia să-şi deschidă drum cu cuțitul. 


Old Firehand îşi dădu seama de aceasta şi intenţiona să i 
se pună în cale; observă însă că uşa era deschisă şi în 
spatele ei se afla cineva, astfel încât Newton-Florin n-avea 
cum să scape. 

— Dânsul susţine că totul e minciună, zise Will Parker. 
Master Firehand, dovedeşte-i că este adevărat. 

— N-ai stat adineauri la fereastră şi ai aranjat cu „Jack cel 
sângeros” întregul plan? 

Newton nu ştiuse că acela pe care-l cunoştea sub numele 
de Winter purta în Vest numele de Old Firehand. Auzise 
prea multe despre acest vânător ca să nu-şi dea seama de 
ceea ce-l aştepta. De aceea sări spre uşă. Dar se dădu 
înapoi speriat, căci Winnetou intrase repede şi fără a spune 
un cuvânt îl ameninţa cu pumnalul în mână. Old Firehand îl 
apucă pe Newton de încheietura mâinii, atât de strâns, 
încât acesta scoțând un strigăt de durere scăpă din mână 
cuțitul, pe care îl scosese între timp de la brâu. 

— Nu cumva mai ai de gând să tăgăduieşti, javră împuţită? 

— Sunt nevinovat. 

— Ei bine, atunci o să-ţi arătăm noi nevinovăția dumitale. 
Master Stone, fii te rog atât de amabil şi leagă-l în aşa fel ca 
să nu mai poată mişca braţele. 

— Cu cea mai mare plăcere, sir. 

Protestele lui Newton fură zadarnice. 

— Acum, luaţi-l cu voi şi mergeţi cu Winnetou, se adresă 
Old Firehand celorlalţi. El o să vă ducă acolo unde se găsesc 
dovezile vinovăţiei acestei lepădături. 

— Winnetou! Strigă Wilkins mirat. 

— Winnetou, repetară cu venerație emigranții. 

— Da, oameni buni, veţi avea astăzi marele noroc de a face 
cunoştinţă cu cea mai mare căpetenie de indieni din Vest. 

Există oameni care, din primul moment, ne lasă o impresie 
ce nu mai poate fi ştearsă. Unul dintre aceştia era şi 
Winnetou. Îmbrăcămintea lui se compunea dintr-o cămaşă 
albă din piele tăbăcită, cu broderii roşii pe motiv indian. 
Pantalonii, erau confecţionaţi din acelaşi material şi erau 


împodobiţi cu ciucuri de păr. În picioare avea mocasini, 
ornaţi cu mărgele şi păr de mistreţ. Lia gât îi atârna o 
prețioasă pipă a păcii şi un triplu şirag de gheare de urs. 
Era încins cu un brâu lat, făcut dintr-o pătură de cea mai 
bună calitate. Două revolvere şi un pumnal de vânătoare 
erau băgate în acest brâu. Părul său lung, des, de culoare 
albăstruie-neagră, era strâns într-un coc asemănător unui 
coif şi împodobit cu o piele de viperă. Nici o pană de vultur 
nu împodobea această coafură. Şi totuşi, de la prima 
vedere, îţi dădeai seama că indianul acesta este o căpetenie 
şi anume una dintre cele mai importante. În mâna stângă 
ţinea o puşcă pe patul căreia erau bătute numeroase ţinte 
de argint. Era „puşca de argint” despre care se povestea la 
atâtea focuri de tabără. 

Winnetou, care observase că atenţia tuturor era 
îndreptată asupra sa, le întinse mâna cu prietenie. Când 
strânse mâna lui Dick şi Will, peste trăsăturile sale serioase 
trecu un zâmbet. 

— Au trecut multe luni de când Winnetou nu i-a mai văzut 
pe cei doi itseh. El se bucură că drumul lor s-a încrucişat 
din nou cu al său. 

Cei doi se bucurară de asemenea. Dar ei nu cunoşteau 
atât de bine dialectul apaşilor, încât să înţeleagă cuvântul 
itseh. Din această cauză, Will Parker se adresă lui Old 
Firehand, întrebându-l: 

— Itseh? Nu înţelegem acest cuvânt. Ce înseamnă? 

Vânătorul răspunse râzând: 

— Itseh, adică „lemnele”. Uitaţi-vă bine unul la altul şi o să 
vă daţi imediat seama de ce vi s-a dat de către apaşi această 
poreclă. 

— Pe legea mea, n-am ştiut până acum. Ce ai de zis, Dick? 

— Faptul că ne poreclesc aşa trebuie să însemne că 
suntem nişte indivizi cunoscuţi. 

— Vreau să vă spun adevărul, voi doi sunteţi mai cunoscuţi 
decât poate vă închipuiţi. 


— Hi-hi-hi! Se auzi şi vocea lui Sam Hawkens de dincolo de 
uşă. „Lemnele!” Să fiu sfâşiat de un urs dacă acesta nu este 
cel mai bun nume pe care l-am auzit vreodată, dacă nu mă 
înşel. 

— Taci, bufniţă bătrână, îl dojeni Will Parker. Nu ne 
supărăm deloc, căci acum avem o poreclă de război. Lemne 
sau ciomege sau tomahawkuri, ne este indiferent. Tu însă 
nu poţi să te lauzi nici măcar cu aşa ceva. 

— Încetaţi cu porecla asta, că îmi vine să vă plâng de milă. 

— Ei, master Hawkens, veni Old Firehand în ajutorul celor 
doi lungani, nici chiar aşa, căci s-ar putea întâmpla să am 
nedelicateţea de a dezvălui porecla pe care ai primit-o de la 
chiricahuani. 

— Ce? Sam are şi el o poreclă? Strigă Will Parker. Spune- 
ne-o, te rog şi nouă. 

— Trebuie s-o ştim, îl aprobă Dick Stone. Spune-ne-o, 
master Firehand, altfel te consider un fricos, care nu 
îndrăzneşte nici măcar să spună porecla prietenului său, 
Sam. 

— Ei bine, dacă mă ameninţaţi atât de grozav, zâmbi Old 
Firehand, atunci trebuie să vă îndeplinesc dorinţa. 

— Ei? Întrebă Will încordat. 

— E un nume de glorie? Întrebară şi ceilalţi. 

— Nu, prietenul nostru e poreclit de către chiricahuani 
„Ischikone”. 

— Şi ce înseamnă? 

— Cam aşa ceva, „Nas lucitor”. 

Cei doi lungani izbucniră într-un râs zgomotos. Sam duse 
mâna la nas, ca şi când ar fi vrut să se convingă dacă merită 
această poreclă. A fost o mişcare involuntară, dar tocmai de 
aceea stârni cea mai mare veselie. 

În cercurile intelectuale nu este obiceiul să-ţi baţi joc de 
defectele fizice ale altora. În Vestul îndepărtat, însă, există 
oameni căliţi de vremuri, care nu se dau în lături de la 
glume şi mai grosolane. Acolo nimic nu este socotit 


ofensator, astfel încât fiecare râde cu plăcere, chiar de 
propria lui persoană. 

Aşa se întâmplă şi acum, căci micuțul vânător râse şi zise: 

— Blestemaţi indivizi apaşii aceştia! De altfel, în Vestul 
Sălbatic, un nas bun constituie un lucru de mare 
importanţă. Iar voi, necopţilor, să nu râdeţi, se adresă el 
pădurarului Rothe şi fiului acestuia. Voi aveţi cele mai 
puţine motive, căci nu o să ajungeţi niciodată celebri, nici 
datorită nasului şi nici din cauza îndemânării de a pierde 
pături şi dolari. Întrebaţi pe cucoanele voastre dacă Sam 
Hawkens are sau nu dreptate. 

Cuvintele acestea avură darul de a mări şi mai mult 
veselia. 

Plecară cu toţii râzând la prizonierii păziţi de „Cerbul 
sprinten”. 

Situaţia lui Jack şi a tovarăşilor lui nu era deloc de invidiat. 
După legile savanei, aveau de aşteptat numai moartea, pe 
care trebuiau să recunoască şi ei că o meritau cu prisosinţă. 

Sam Hawkens se adresă lui Wilkins, zicând: 

— Şarlatanii ăştia se găsesc în casa dumitale. Dumneata 
eşti acela pe care au vrut să-l atace, prin urmare, 
deocamdată, tot dumneata eşti cel care trebuie să hotărăşti 
asupra soartei lor. 

Wilkins privi la Old Firehand. 

— Ce părere ai, sir? 

— Cred că nu trebuie să te grăbeşti. Nu există nici o 
încăpere unde am putea să-i închidem pe nemernicii ăştia? 

— Ba da, chiar mai multe. Ziditorii acestei clădiri erau 
duşmăniţi de toţi indienii, aşa că trebuiau mereu să fie 
pregătiţi de apărare. Ei au avut grijă să amenajeze şi mai 
multe celule, care se găsesc încă în bună stare şi sunt în 
beci. 

— Foarte bine, căci o să-i găzduim acolo pe aceşti prea 
cinstiţi domni. Pe unul însă o să-l separăm de ceilalţi, căci 
am socotelile mele cu domnia lui. 

— Pe Newton? 


— Da. Nu cumva ai o celulă specială pentru el? 

— Aici se găsesc cele mai variate celule: mici, mari, joase, 
înalte, uscate, umede, după plac. 

— Aş, interveni Sam, să nu le-o facem prea comodă. Vom 
alege încăperea cea mai joasă şi mai umedă. Intenţia lor era 
să ne prăjească, pentru aceea o să-i răcorim puţintel. În ce 
priveşte hrana, propun să le dăm stridii, ciuperci, cuiburi de 
rândunică şi şampanie cât le va dori sufletul, hi-hi! Înainte 
de asta doresc să ciripesc un cuvânt cu acest Jack. 

Sam Hawkens se aplecă şi, scoţându-i căluşul din gură, îl 
întrebă: 

— Mă cunoşti? 

Jack nu răspunse. 

— Ascultă, băiatu', eu sunt obişnuit să mi se răspundă 
când pun o întrebare. În caz că refuzi, am eu ac de cojocul 
tău. Aşadar, treci pe recepţie: mă cunoşti? 

— Da, răspunse Jack repede. 

— Aşadar, ştii cine sunt! 

— Sam Hawkens, scrâşni acesta. 

— Exact, iar aceşti doi gentlemeni sunt Dick Stone şi Will 
Parker, cunoştinţe vechi de la Wilkinsfield, nu-i aşa? Aţi 
venit să ridicaţi comorile de aici? 

— Nu, căci acum suntem oameni cinstiţi şi am venit doar 
după adăpost. 

— Intrând pe fereastră în loc de uşă? Ce fel de a cere 
adăpost este acesta? Vreţi să spuneţi că sunteţi oameni 
cinstiţi? Minunat! Ce ai de zis, domnule Rothe? 

— A fost numai o glumă, încercă Jack să dea lucrurilor o 
altă turnură. 

— Ce fel de glumă? Strigă Rothe mânios. Expui oamenii să 
moară de foame, în glumă? Luaţi banii şi tot avutul numai 
aşa, în glumă? Dacă aceasta a fost o glumă, atunci şi voi să 
consideraţi drept glumă pedeapsa de care nu o să scăpaţi. 
De altfel, să nu credeţi cumva că mă găsesc din întâmplare 
aici. Old Firehand vă cunoştea ascunzişul şi ni l-a 


comunicat. Am fost în vale la căruţe, le-am dat foc şi am 
găsit şi banii îngropaţi sub căruţa din faţă. 

— Blestemăţiile, îi scăpă lui Jack. 

— Da, iar cei doi paznici lăsaţi acolo şi-au primit pedeapsa. 
După aceea am venit aici ca să serbăm revederea cu voi. 
Sper că sunteţi încântați de ocazie. 

— În ce priveşte încântarea, o să mă îngrijesc eu de asta, 
interveni Sam. Dar altfel, ce se mai aude, master Jack? Nu 
cumva cunoşti pe un domn care se numeşte Walker? 
Locuieşte în Prescott. 

— Nu-l cunosc. 

— Şi totuşi vin la dumneata oameni trimişi de el. Lucru 
curios. 

— Nu ştiu nimic despre un astfel de trimis. 

— Nu ţil-a trimis pe master Newton? 

— Nu. 

— Prin vrăjeala asta îţi îngreunezi situaţia. Ce părere ai, 
master Wilkins? Să-i închidem până una-alta, ca să se mai 
gândească dacă nu ar fi mai bine să devină ceva mai 
comunicativi? 

— Da, răspunse Old Firehand în locul lui Wilkins. Înainte 
de aceasta, însă, aş vrea să văd celulele. 

Wilkins aduse lumânări şi-l conduse pe vânător în beciuri. 
Pereţii celulelor, din blocuri de piatră, uşile ferecate în fier, 
făceau imposibilă orice încercare de fugă. Cea mai joasă 
dintre celule era ca o gaură, în care nu se putea sta în 
picioare. 

— Asta-i pentru Newton, hotărî Old Firehand. În ceea ce 
priveşte persoana lui, vă recomand cea mai mare vigilenţă 
şi severitate. Nu trebuie să ne scape. Să mergem acum şi să 
alegem o încăpere şi pentru ceilalţi. 

Wilkins deschise câteva uşi, iar vânătorul cercetă celulele. 
Acestea erau ceva mai înalte. Old Firehand observă în 
mijlocul tavanului uneia dintre ele o mică deschizătură. 

— Gaura aceasta serveşte pentru aerisire? Întrebă el. 


— Da, dar mai are şi alt scop, căci corespunde într-o mică 
încăpere de la parter şi este acoperită cu o piatră. Ridicând- 
o şi punând urechea la deschizătură, se poate auzi tot ce se 
vorbeşte aici. 

— Foarte bine. În felul acesta vom putea afla ceea ce 
musafirii noştri n-au vrut să spună. De fapt, intenţia mea 
era să-l închid pe Newton singur; dar fiindcă mă 
interesează mai mult să aflu unde se găseşte acest Walker 
care l-a trimis la Jack, o să-l închid la un loc cu ceilalţi, căci 
bănuiesc că vor vorbi între ei şi atunci vom afla totul. Deci, 
să-l lăsăm deocamdată şi pe el împreună cu ceilalţi. Dick va 
sta în camera de sus cu urechea la gaură şi va asculta tot ce 
se va vorbi. 

Urcară din nou. Sus îl găsiră pe Sam, care mai era încă 
ocupat cu interogarea prizonierilor. Tocmai voia să afle 
unde îşi lăsaseră caii, dar ei tăceau cu încăpățânare. 

Winnetou, care până atunci nu spusese nici un cuvânt, 
puse mâna pe umărul lui Sam, zicând cu un zâmbet 
imperceptibil: 

— Fratele meu alb poate să-şi cruţe glasul. Winnetou a fost 
pe urmele lor, astfel încât ştie totul. Au lăsat caii sub paza 
unui om, la cei patru cedri care se găsesc dincolo de stânci. 

Dick Stone fu trimis la postul de ascultare. El dădu la o 
parte piatra, se întinse la pământ şi puse urechea la 
„vorbitor”. După aceea fură aduşi tâlharii şi închişi în 
încăperea ce le era destinată. 

După puţin timp, Will Parker aduse animalele prizonierilor, 
precum şi pe omul care fusese lăsat acolo. Acesta fu închis 
împreună cu ceilalţi. 

După capturarea lui „Jack cel sângeros” şi a tovarăşilor 
săi, Wilkins crezu că tot pericolul fusese îndepărtat, astfel 
încât se sperie în mod serios când auzi de la Old Firehand 
că trei sute de marikopaşi sunt în drum spre misiune. 

— Dar ce vor aceştia? Întrebă Sam Hawkens. 

— Două lucruri. În primul rând pe „Porumbiţa pădurii 
seculare”, iar în al doilea rând au pus ochii pe comorile ce s- 


ar găsi la „Apa albastră”; de altfel, se vorbeşte foarte mult 
despre aceste comori, master Wilkins. Este ceva adevărat în 
toată povestea asta? 

— În privinţa aceasta se înşală foarte mulţi, căută 
plantatorul să evite un răspuns precis. 

— În cazul acesta, pot să poftească aceşti gentlemeni roşii, 
căci nu au ce lua. 

Winnetou zise, încreţind fruntea: 

— Marikopaşii au ieşit ca şobolanii din găurile lor, dar 
Winnetou o să-i alunge înapoi, fără prea mare osteneală. Voi 
merge acum înaintea lor pentru a-i spiona. Putem foarte 
uşor să ne dăm seama cam pe unde vor apărea, căci 
aşezările lor se găsesc pe malul de nord al lui Rio Gilla, iar 
noi ne găsim la est de cursul principal al acestui râu, astfel 
încât părerea mea este că marikopaşii vor veni pe la nord 
de Gilla. Inconvenientul acestui drum este că le stă în cale 
Silver City, unde nu trebuie să se lase văzuţi. 

— În cazul acesta ar veni la Fort West, unde li s-ar face 
imediat de petrecanie, interveni Sam Hawkens. 

— Atât de departe nu vor merge, căci vor lăsa fortul spre 
stânga şi vor trece printre aceste două obstacole. 

— Am auzit de la Jack că marikopaşii ar putea fi aici chiar 
în cursul zilei de mâine, observă Old Firehand, aşa încât nu 
se mai găsesc nici la o zi depărtare de noi. Poate că s-au 
oprit undeva peste noapte. 

— Aşa ceva nu o să le trăsnească prin cap. 

— Sau poate în apropiere de Silver City şi Fort West? 

— Sunt sigur că nu. Părerea mea este că s-au oprit dincolo 
de aceste localităţi. 

— Când credeţi că vor trece printre ele? 

— Astăzi, după ce se întunecă. Trebuie să spunem „astăzi”, 
deoarece a trecut de miezul nopţii. 

— Sunt cu totul de aceeaşi părere cu dumneata. Până 
atunci, însă, cred că ei vor rămâne înapoia unei linii ce ar 
trece de la Silver City spre Fort West. Cunoşti regiunea 
aceasta, master Sam? 


— Aşa puţin, dacă nu mă înşel. 

— Dincolo de Silver City, Rio Gilla face un cot destul de 
mare de la sud spre vest. Acolo apa este mică şi îngustă, 
astfel încât poate fi trecută cu uşurinţă călare, deoarece 
abia ajunge până la burta cailor. Terenul situat în interiorul 
acestui cot este acoperit de pomi seculari, de păpuriş şi 
tufişuri, între care creşte din belşug iarbă pentru cai. Cred 
că acolo s-au oprit marikopaşii. 

— Drace, nici că există pentru ei o ascunzătoare mai bună 
ca locul acela. În mijlocul pădurii, acoperiţi de râu, sunt tot 
atât de adăpostiţi ca în sânul lui Avraam. Cred că numai 
acolo şi nicăieri în altă parte trebuie căutaţi şi vor putea fi 
găsiţi. Unul dintre noi trebuie să meargă într-acolo, să vadă 
cum se prezintă situaţia. 

— Cine? 

— Winnetou, zise căpetenia liniştit. 

— Şi eu, adăugă Sam. 

— Winnetou va merge singur. Dacă Sam Hawkens vrea să 
recunoască şi el, n-are decât s-o facă. Old Firehand poate 
să-l însoţească. 

— Dar eu? Interveni Will Parker. Nu cumva credeţi că o să 
rămân aici? 

— Da, hotări Sam. Nu este nevoie ca toată lumea să 
meargă cu noi. Ai grijă, lungane, că ţie îţi revine sarcina de 
a apăra clădirea şi pe „Porumbiţa pădurii seculare”. 

Auzind cuvintele acestea, tânărul apaş făcu un gest de 
dezaprobare şi zise: 

— Cerbul sprinten, va apăra „Porumbiţa”! El nu are 
nevoie de nimeni altcineva. 

— Duşmanii pe care-i aşteptăm sunt mulţi la număr, 
interveni Winnetou cu vocea-i melodioasă, astfel încât un 
singur braţ nu este suficient pentru apărarea ei. Prietenii 
albi vor păzi casa. Winnetou porneşte acum spre nord, 
pentru ca, trecând pe lângă Fort West, să ajungă în spatele 
marikopaşilor. 


— Atunci noi doi o s-o apucăm spre sud, zise Old Firehand. 
Vom ocoli Silver City şi vom cădea în spatele indienilor 
venind din partea opusă. Acolo ne vom întâlni poate cu 
Winnetou. 

— Howgh! 

Apaşul pronunţă doar acest cuvânt şi în momentul 
următor dispăru din cameră. Cuvântul indian howgh este 
comun aproape tuturor triburilor şi are înţelesuri diferite. 
De obicei, însă, îndeplineşte rolul unei afirmaţii. După 
aceasta, Sam se adresă lui Old Firehand, întrebându-l: 

— Când pornim şi noi? 

— Deocamdată, nu. Mai întâi trebuie să cobor la Dick. 
Cred că master Wilkins o să-ţi dea unul din caii săi mai buni, 
deoarece sunt sigur că dobitocul dumitale este obosit. 

— Mary a mea obosită? Atunci înseamnă că nu o cunoşti, 
căci ea se poate lua oricând la întrecere cu pur-sângele 
dumitale, dacă nu mă înşel. 

În camera de la parter, Old Firehand îl găsi pe Dick întins 
la pământ, cu urechea la deschizătura din duşumea. Când îl 
văzu pe vânător, se ridică şi astupă deschizătura cu 
lespedea de piatră, şoptind: 

— Blestemată însărcinare, nu cumva o să stau toată 
noaptea aici? 

— Nu, master Dick, nu pretind de la dumneata acest lucru. 
Dar ce se mai aude, au vorbit ceva băieţii? 

— Numai în şoaptă, se tem că a rămas cineva dintre noi să 
asculte la uşă. Abia după ce a fost adus Newton, au început 
să ciripească ceva mai tare. Dar nu este nimic important. 
Chiar acum Newton povesteşte ceva despre Turcia. 

— Asta trebuie s-o aud neapărat. 

Old Firehand se întinse la pământ şi ascultă. Conversaţia 
luase o altă întorsătură. 

— Cel puţin dacă nu ar fi pus mâna pe tine, auzi el vocea 
lui Newton-Florin, atunci ai fi putut merge la Prescott şi l-ai 
fi adus pe Walker să ne salveze. 


— Poate că nici nu l-aş fi găsit, răspunse acela, care părea 
a fi paznicul lăsat la cai. 

— Posibil, căci acolo nu este cunoscut sub numele de 
Walker, căci şi-a luat numele de Zenort şi locuieşte într-o 
vilă din Sierra Preta. 

— Dar aceasta nu este în Prescott. 

— Nu. De acolo mai sunt încă patru ore de drum. În ţara 
asta nu se socoteşte totul chiar atât de precis. De altfel, 
orice hangiu ţi-ar putea arăta drumul spre el. Dar 
povesteşte-mi cum se face că aţi căzut în cursă ca nişte 
piţigoi? 

Era un lucru pe care Old Firehand îl ştia destul de bine, 
aşa că nu mai era nevoie să asculte. Părăsi deci locul, 
acoperind din nou deschizătura şi plecă împreună cu Dick 
pentru a-l căuta pe Sam. 

Micul vânător se găsea în curte, să pună şaua pe Mary. 

În momentul plecării, veni Wilkins pentru a-şi lua rămas- 
bun şi a le mulţumi. 

— Nu merită atâta atenţie, zise Sam. Până la înapoierea 
noastră, nu este nici un pericol pentru voi, dacă nu mă 
înşel. 

— Mulţumesc, sir. De altfel mă bizui niţel şi pe mine 
însumi. Imediat ce veţi fi plecat, voi da drumul la apă; în 
cazul acesta, până la prânz, vor fi aici cel puţin o sută dintre 
cei mai destoinici războinici chiricahuani. 

— Să nu lăsaţi să fie văzuţi. Trebuie să-i ascundeţi în casă, 
căci nici marikopaşii nu sunt proşti şi vor trimite şi ei 
iscoade. 

Capitolul V - La marikopaşi. 

În zorii zilei, Old Firehand şi Sam Hawkens ieşiră din vale. 
În faţa lor era şesul. Călăriră mereu spre sud, făcând un 
mare ocol. Peste două ore lăsară în dreapta Silver City şi o 
apucară spre vest, după aceea mai mult spre nord, până ce 
dădură de râu. După ce îltrecură, Old Firehand zise: 

— Dacă nu m-am înşelat în socotelile mele, indienii nu pot 
fi departe. Să descălecăm deci şi să ascundem caii în 


tufişurile acelea, foarte potrivite pentru aşa ceva. 

Ceea ce şi făcură, după care şterseră toate urmele. Old 
Firehand păşi înainte, mereu în lungul râului, adăpostit de 
tufişuri, evitând cu cea mai mare grijă să lase vreo urmă. La 
un moment dat, privind printre tufe, se dădu brusc înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Sam. 

— Indieni! 

Se pitiră la pământ. Râul făcea aici o cotitură. Dincolo de 
ea, pe acelaşi mal, o duzină de piei roşii, răsfiraţi de-a 
lungul apei, pescuiau absorbiți. Feţele lor erau vopsite în 
culori de război. Old Firehand îi recunoscu imediat: erau 
într-adevăr marikopaşi. Tribul acesta aparţinea seminţiei 
indienilor yuma, care erau extrem de războinici. 

— Bine, acum ştim cum stăm, îi şopti tovarăşului său. Se 
pare că tabăra lor se găseşte chiar după această cotitură. 
Trebuie să facem un ocol dacă vrem să ne apropiem 
nevăzuţi de ei. Cel mai bine ar fi să ne întoarcem acolo unde 
ne-am lăsat caii şi să încercăm să ne apropiem de tabără 
din partea opusă. 

— Dar dacă vom fi descoperiri? 

— În cazul când vom fi descoperii amândoi, atunci nu ne 
rămâne nimic altceva de făcut decât să căutăm să ajungem 
cât mai repede la caii noştri şi s-o luăm din loc. Dacă va fi 
descoperit numai unul dintre noi, acesta va fugi, dar nu în 
direcţia cailor, căci ar face imposibilă fuga călare a celui 
nedescoperit. În orice caz, să rămânem împreună, sau cel 
puţin la o distanţă apropiată unul de altul, ca la nevoie să ne 
putem înţelege prin semne. Acum însă, să mergem. 

Se târâră înapoi pe lângă caii lor şi făcură un mare ocol în 
jurul cotiturii, căutând să nu lase urme. În apropierea apei 
se întindea o porţiune nu prea mare de teren, acoperită de 
tufişuri, după care începea pădurea formată din copaci. În 
Vest, ei sunt numiţi deepranch, greatlaf, uneori şi 
straigwoods, fiind destul de înalţi şi puternici. Ramurile lor, 
cu frunze mari, încep chiar la doi metri deasupra 
pământului, ating uneori grosimea unui om şi pornesc de la 


tulpină în unghi drept. Ce-i drept, copacii aceştia nu se află 
foarte aproape unul de altul, dar ramurile lor sunt foarte 
lungi, astfel încât se ating între ele, formând prin diferitele 
straturi suprapuse un acoperiş des şi oferind o admirabilă 
protecţie împotriva ploilor, precum şi ascunzişuri foarte 
bune. Un căţărător îndemânatic va putea să se mişte din 
copac în copac fără să fie observat de jos. 

Old Firehand şi Sam Hawkens trecuseră de marginea 
tufişurilor şi intraseră în pădure, când auziră sforăitul unui 
cal. Vânătorul îşi trase imediat tovarăşul înapoi în tufiş, 
şoptind: 

— Stai, master, se pare că indienii au animalele aici prin 
apropiere. Înainte să întreprindem ceva, să ne orientăm 
asupra inamicului. Să vedem dacă e vreun paznic la 
animale. 

Se târâră în direcţia din care venise sforăitul, mişcându-se 
între marginea tufişului şi pădurea propriu-zisă. Într-un 
luminiş acoperit de iarbă păştea un număr destul de mare 
de cai. După aprecierea lor, erau aproape trei sute de 
animale, cu picioarele dinainte legate, aşa încât să nu se 
poată îndepărta. 

— Nu văd nici un fel de paznic, zise Sam. 

— Nici eu. Indienii se simt aici în cea mai mare siguranţă. 
Dar ia priveşte la acei doi roibi! 

— Într-adevăr, sunt nişte animale admirabile. Desigur că 
nu sunt încălecate de războinici de rând. 

— Nu sunt hoţ de cai, dar tare mi-ar place să-i ştiu ai mei. 
Acum, haide să intrăm în pădure. 

Se căţărară într-un copac. Acoperiţi de frunziş, nu puteau 
fi văzuţi de jos. Sam începu să miroasă aerul şi zise: 

— Nu-ţi gâdilă nimic nările? 

— Ba da, indienii frig peşti. 

— Ai un nas tot atât de fin ca şi mine. Cred că şi dumneata 
ai putea fi numit „Ischikone”. Dar de unde vine acest miros, 
căci aici în mijlocul frunzişului te poţi înşela foarte uşor? 

— Se pare că dinspre râu. 


— Aceeaşi impresie o am şi eu. Va trebui să mergem deci 
într-acolo. 

— Da, hm, dacă aş şti unde. 

Old Firehand îşi îndreptă privirea cercetător în sus şi apoi 
spre tovarăşul său, întrebându-l: 

— Poţi să te caţări? 

— Ca o veveriţă. 

— Cred că ar fi mai bine să ne urcăm cât mai sus şi de 
acolo să ne mişcăm din ramură în ramură. 

— De acord. 

Sam aruncă puşca pe umeri, apucă o cracă groasă şi în 
momentul următor era călare pe ea. Un salt, încă unul şi 
Sam se găsea deja pe al treilea strat de crăci, astfel încât 
Old Firehand nu mai putea să-l vadă. Vânătorul zâmbi 
mulţumit, căci peste câteva clipe se găsea lângă el. Sam 
tocmai voia să-şi continue drumul, dar Old Firehand îl 
reţinu, zicând: 

— Stai, înainte de a părăsi acest adăpost, trebuie să ne 
convingem dacă următorul prezintă suficientă siguranţă. 
Pentru aceasta voi merge eu înainte, iar dumneata mă vei 
urma. Nu văd nici un om pe aici, aşa că putem să ne 
continuăm drumul. 

Se ridică şi păşi până ce ajunse la o cracă groasă care 
venea dinspre copacul următor. Păşi şi pe aceasta şi cercetă 
împrejurimile. Îi făcu semn lui Sam şi amândoi continuară 
drumul, din pom în pom, fără a face nici cel mal mic 
zgomot. Deşi erau stânjeniţi de arme, mişcările lor erau 
atât de îndemânatice încât ramurile abia se mişcau. 

Deodată însă pădurea se termină. Una din acele furtuni 
care devastează marginile pădurilor, dezrădăcinase şi aici 
copacii, pe o mare întindere, prăbuşindu-i unii peste alţii. În 
felul acesta se iscase un haos de nepătruns, iar la marginea 
acestuia... 

— Uite-i acolo, şopti Old Firehand. 

La râu, mulţi dintre ei erau ocupați cu pescuitul; alţii 
frigeau peştii prinşi. În acest scop săpaseră cu tomahawkul 


gropi în pământ, făcuseră foc şi puseseră în cenuşa încinsă 
peştii necurăţaţi. 

Cei doi vânători îşi continuară drumul cu cea mai mare 
prevedere. După scurt timp auziră sub ei voci. Erau doi 
oameni, care vorbeau în amestecul acela de spaniolă şi 
indiană folosit de albi când stau de vorbă cu indienii. 

— Care este planul „Săgeţii de fier”? Eu sunt de părere că 
ar trebui să întrebuinţăm vicleşugul. 

— La ce vicleşug se gândeşte fratele meu alb Sonakata? 

Cel ce rostise aceste cuvinte, „Săgeata de fier”, părea a fi 
căpetenia. Îl numise pe celălalt Sonakata, ceea ce însemna 
„Omul de argint”. 

— Să plecăm înainte şi să le spunem că vrem să cinstim 
mormintele căpeteniilor; în acest caz vom fi primiţi la 
misiune ca oaspeţi. În timpul nopţii vor veni oamenii noştri 
şi le vom deschide poarta. 

— Asta nu se poate, căci „Săgeata de fier” este prea bine 
cunoscut şi vom fi imediat luaţi prizonieri. În felul acesta 
vom ajunge la stâlpul torturii, în cinstea mormintelor 
căpeteniilor. Nu, planul nu e bun. 

— Atunci, arată-mi altul. 

— Ceea ce trebuie să fac, ştiu deja de mult. În misiune 
locuiesc puţini oameni, iar protectorii lor, apaşii 
chiricahuani, se găsesc la vânătoare. Numărul nostru este 
de zece ori trei ori zece. Vom ajunge noaptea la „Apa 
albastră” şi vom încercui imediat misiunea. Locuitorii ei nu 
bănuiesc nimic şi vor fi surprinşi înainte de a le trăsni prin 
cap să se apere, iar noi o să-i frigem după aceea la stâlpul 
torturii, întocmai cum ne-ar fi pârjolit ei. 

— Dar ce se va întâmpla cu comorile ce se găsesc în 
misiune? 

— Îţi vor aparţine ţie, aşa cum am stabilit. Le vei primi, 
însă, numai după ce ne vei fi dat pulbere şi gloanţe, cum a 
fost înţelegerea noastră. 

— Dar dacă nu găsim aurul şi argintul? 


— În cazul acesta o vom tortura pe „Porumbiţă” până ce 
ne va dezvălui ascunzătoarea. 

— După aceea veţi omori-o? 

— Nu ştiu încă, răspunse căpetenia cu oarecare scârbă. 
Sunt căpetenia marikopaşilor şi sunt obişnuit să fac ce 
vreau eu. 

— Uiţi că nu sunt subordonatul tău. 

— lar tu uiţi că o căpetenie nu are nevoie să-şi dezvăluie 
planurile sale. Acum însă du-te şi mănâncă şi te culcă, ca să 
nu fii obosit la noapte. 

Se auzi o înjurătură înăbugşită, după care „Omul de argint” 
se îndepărtă. 

Ascultătorii priviră prin stratul de frunziş şi-l văzură pe alb 
plecând. Individul părea să aibă puţin peste treizeci de ani. 
— Cine este gentilomul acesta? Întrebă Sam Hawkens în 

şoaptă. 

— Nu ştiu. Despre „Săgeata de fier” am auzit şi ne putem 
socoti norocoşi că am dat tocmai peste această căpetenie. 

— Dar ce ştii despre el? 

— Nu se bucură de un renume prea bun şi se zice că ar fi 
nesocotit uneori în acţiunile sale. În cazul de faţă nu este 
singurul vinovat, poate că nici vinovatul principal. Ai auzit 
doar că de data aceasta este amestecat şi un alb, la fel ca 
întotdeauna când omul roşu comite o fărădelege. 

— Ce facem acum? Se pare că individul a mai rămas jos, 
sub copac. 

— Desigur, aşa că vom cobori mai jos cu o cracă, să-l 
spionăm niţel. 

Cu ocazia aceasta observară că, pentru căpetenie, se 
construise o colibă de frunziş, în acoperişul căreia era 
înfiptă o lance, de care atârna un scalp. „Săgeata de fier” 
stătea în faţa intrării şi avea în faţa sa două vase mici cu 
vopsele, în care introducea mereu o pensulă, cu ajutorul 
căreia îşi vopsea faţa. 

— Roşu şi negru, şopti Sam Hawkens. Sunt culorile de 
război; ele înseamnă sânge şi moarte. Individul acesta are 


deci intenţii foarte serioase. Dar mi se pare că se apropie 
cineva. 

Într-adevăr, de-a lungul porțiunii distruse de uragan 
veneau în fugă doi tineri indieni. Puteau avea şaptesprezece 
sau optsprezece ani. Observând ocupaţia căpeteniei, tinerii 
se opriră la o distanţă respectabilă, căci ceremonia vopsirii 
în culorile de război este socotită sfântă şi nu este permis să 
fie întreruptă. Totuşi, căpetenia le făcu semn să se apropie, 
întrebându-i: 

— Ce vor cele două „Degete”? 

Cel mai în vârstă se apropie, zicând: 

— Degetul drept, şi „cel stâng” au venit să facă o 
rugăminte căpeteniei. 

— Spuneţi-o. 

— De ce să stăm noi aici sub copaci? Nu ne găsim oare pe 
poteca războiului? Nu avem noi cei mai buni cai din tribul 
nostru? Cunoaştem ţinta expediției noastre. Vrem să 
devenim războinici şi să aducem dovezile vitejiei noastre. 
Întotdeauna tinerii care vor să-şi câştige un nume sunt 
întrebuinţaţi ca iscoade. Pentru care motiv nu trimite şi 
părintele nostru iscoade? De ce nu vrea să ne acorde 
favoarea de a ne întoarce cu scalpurile duşmanilor noştri? 

Aşadar, aceşti doi tineri indieni nu aveau încă un nume 
definitiv, ci erau numiţi numai în mod provizoriu „Degetul 
drept” şi „Degetul stâng”. Numele pe care indianul 
urmează să-l poarte toată viaţa îl primeşte abia atunci când 
a trecut un examen. Căpetenia zâmbi foarte satisfăcut de 
spiritul întreprinzător al odraslelor sale. 

— Nu cumva „Degetele” vor să dea ordine părintelui lor? 
Răspunse el. Ce puteţi să înţelegeţi voi din războiul pe care- 
| ducem noi acum? Pentru ce să am nevoie de iscoade? 
Cunosc precis locul unde vrem să ajungem. Prin iscoade ne- 
am trăda numai. Mâine în zorii zilei, cele două „Degete” vor 
avea ocazia să ia scalpurile albilor, căci ei vor fi cei dintâi 
care vor intra în misiune. 


— Numărul nostru este atât de mare, iar feţele palide sunt 
atât de puţini la număr, încât nu vom primi scalpurile dacă 
vom aştepta. Pentru acest motiv vom pleca înainte. 

— Veţi rămâne pe loc, ordonă căpetenia. 

— Săgeata de fier” este prea sever cu fiii săi. Avem cuțite, 
tolbe, săgeți şi arcuri. Să nu vânăm cu ele nimic altceva 
decât fluturi? 

Aluzia era legată de faptul că tinerii indieni învaţă să tragă 
cu arcul vânând fluturi care, datorită zborului lor neregulat, 
sunt foarte greu de ochit. Mai târziu însă, după ce au 
devenit războinici în toată legea, se ruşinează de aceste 
începuturi. 

— Vânaţi fluturi până când veţi învăţa să ascultați de 
căpetenia voastră! 

Tinerii se priviră întrebători, după care făcură stânga- 
mprejur şi se îndepărtară în pădure. Pe feţele lor se putea 
citi însă că erau ferm decişi să întreprindă ceva ce le-ar fi 
adus glorie şi cinste. 

Bătrânul îşi închipui acelaşi lucru, căci mârâi, nu fără 
oarecare satisfacţie, ok mek nososs - ceea ce însemna „lei 
tineri”... 

— Mi se pare că ăştia o să comită o mare prostie, şopti 
Sam. 

— Pe care o s-o folosim noi. Urmează-mă şi desfă-ţi lasoul. 

— Pentru ce? 

— O să vezi imediat. 

Old Firehand se caţără din cracă în cracă, din copac în 
copac, în direcţia în care dispăruseră cei doi tineri indieni. 

Ajuns înapoia lor, se întinse pe cracă şi îşi plecă urechea în 
jos, pentru a auzi mai bine. Nimeni nu era prin apropiere. 
Sări repede în spatele celor doi şi-i apucă de gât, 
strângându-i ca într-un cleşte de oţel. Tinerii îşi pierdură 
imediat cunoştinţa, fără a scoate cel mai mic sunet. 

— Măi, să fie! Răsună de sus vocea înfundată a lui Sam. De 
altfel, m-am aşteptat la aşa ceva. 


— Să ne grăbim, căci în orice clipă poate trece cineva pe 
aici. Ridică-i repede sus. 

Sam trase mai întâi pe unul şi pe urmă pe celălalt. Old 
Firehand adună de jos săgețile împrăştiate, deoarece 
acestea ar fi putut trăda cele întâmplate acolo, după care se 
urcă şi el în copac, legă prizonierii şi apoi se ridică cu o 
cracă mai sus, ducând şi prizonierii cu el. 

— O lovitură de maestru, dacă nu mă înşel, zâmbi Sam. Să 
sperăm că mai trăiesc încă. Ar fi păcat dacă i-ai fi vătămat 
pe aceşti drăgălaşi tineri. 

— Nu sunt morţi. Intenţionez să mă servesc de ei pentru 
rezolvarea chestiunii noastre, fără vărsare de sânge. 

— Aha, ca ostateci. 

— Da, însă haide acum la cai, căci o să luăm roibii cu noi. 
În felul acesta „Săgeata de fier” va crede că fiii săi au 
pornit-o înaintea tribului ca iscoade. Lucrul acesta ne 
convine. 

Fiecare luă câte un prizonier. Coborâră din pomi la 
marginea pădurii. 

— Să le punem acum repede căluşe în gură. Vom folosi 
iarbă, căci altceva nu avem la îndemână. 

Prizonierii fură duşi la cei doi roibi. Animalele erau cu şeile 
pe ele, lucru ce convenea de minune celor doi vânători. Cu 
ajutorul lasourilor prizonierii fură legaţi pe cai. Feţele lor 
trădară cea mai mare spaimă când îşi reveniră şi-i văzură 
pe vânătorii ai căror prizonieri erau. Scoaseră nişte 
gemete, înfundate, dar până la urmă se împăcară cu soarta. 

— O să conduc caii indienilor pe malul râului, în sus, zise 
Old Firehand. Dumneata te vei duce între timp la caii noştri, 
vei intra cu ei în apă şi vei merge apoi o bucată în susul 
apei, pentru a evita orice urmă. 

Ajungând la râu, Old Firehand nu avu mult de aşteptat 
până la sosirea lui Sam. 

— Ai şters toate urmele din tufiş? 

— Crezi că Sam Hawkens este atât de prost ca să neglijeze 
un lucru atât de important? Aş vrea să-l văd pe indianul 


care ar putea să bănuiască măcar că a avut o vizită atât de 
simandicoasă. 

— Vom cerceta urmele acestor doi cai şi, dacă vor observa 
că în realitate sunt patru cai, vom fi descoperiţi. De aceea, 
trebuie să ne despărţim. Dumneata cu un prizonier vei 
trece râul. Eu o să-l iau pe celălalt şi mă voi deplasa puţin 
mai în sus, prin apă, după care voi face un ocol, pentru a 
pune o distanţă cât mai mare între urmele noastre. 

— Dar unde ne vom întâlni? 

— La dealul pe unde am trecut la venire. Îţi mai aduci 
aminte că la poalele lui se putea vedea albia uscată a unui 
râuleţ? 

— Exact, master. 

— Ne vom întâlni acolo. Cine soseşte primul, aşteaptă. 

— Bine, aprobă Sam. Bătrânul a promis fiilor lui că vor fi 
cei dintâi care vor intra în acţiune. Noi o să-i facem 
plăcerea de a-i îndeplini promisiunea chiar mai repede 
decât a crezut-o el. Dă-mi acum pe unul din domnişorii 
aceştia, ca să nu rămână trei urme pe mal. 

Old Firehand conduse cei doi cai ai indienilor în apă, dădu 
un cal micului vânător şi, ţinând pe celălalt de dârlogi, 
încalecă propriul său cal. În felul acesta se găseau toţi patru 
în apă, iar pe mal erau numai două urme, ducând spre râu. 

— Aşa, master, zise Sam. Acum totul e în regulă Şi putem 
porni, dacă nu mă înşel. Rămâi cu bine! 

Se întoarse şi conduse caii către celălalt mal. Ajunse cu 
bine acolo şi o luă apoi la galop în direcţia indicată. 

Când Old Firehand, care făcuse un ocol, ajunse la locul 
întâlnirii, Sam Hawkens îl aştepta deja. Continuară drumul 
împreună spre „Apa albastră”. Pe măsură ce se apropiau de 
ţintă, dădeau peste cete izolate de apaşi, care străbăteau 
acelaşi drum. Erau bine înarmaţi, dar fără cai. Ei 
recepţionară semnalul cu apa dat de Wilkins, ştiau că era 
vorba de apărarea „Porumbiţei” împotriva unui atac. La 
vederea prizonierilor, scoteau câte un „uff” mirat şi se 


dădeau la o parte cu respect, pentru a face loc lui Old 
Firehand şi însoţitorilor săi. 

Intrând în curtea misiunii, găsiră peste o sută de apaşi, 
gata de luptă. 

Capitolul VI - Lupta pentru clădirea vechii misiuni. 

Apariţia prizonierilor stârni o mare vâlvă în clădirea 
misiunii, iar laudele la adresa celor doi vânători nu mai luau 
sfârşit. Între apaşii chiricahuani sosiți, se afla şi căpetenia 
„Mână tare”, un războinic înalt şi bine legat. Acesta se 
apropie şi salută cu demnitate pe celebrii vânători. 

La consfătuirea ce se ţinu, Old Firehand propuse să se 
aştepte sosirea lui Winnetou înainte de a se întreprinde 
ceva. Atât Wilkins, cât şi căpetenia fură de acord cu această 
propunere. 

— Master Wilkins, ai auzit cumva despre un alb care-i 
numit de către indieni Sonataka, adică „Omul de argint”? 
Întrebă Old Firehand. 

— Am auzit, dar nu l-am văzut. În regiunile acestea, puţin 
locuite, se aude foarte repede când se stabileşte un alb. 

— Ce fel de om este? 

— E proprietarul unei mine de mercur... 

— Aşadar, din cauza asta a primit numele de „Omul de 
argint”. Cunoşti adevă-ratul său nume? 

— Se numeşte Roulin. 

— Francez, după cât se pare. 

— Posibil. Precis nu pot să ştiu. Am auzit că ar locui dincolo 
de Colorado, într-o vale numită de indieni Valea morţii. De 
altfel, omul acesta nu se bucură de o faimă prea bună. El 
scoate cantităţi mari de mercur, dar nimeni nu ştie cum. Se 
pot vedea puţurile, dar niciodată nu a fost văzut un lucrător. 
Vecinii mai superstiţioşi susţin că ar fi încheiat un pact cu 
diavolul şi că slujitorii iadului i-ar scoate la suprafaţă acest 
metal otrăvitor. Dar pentru ce te interesezi de acest om? 

— Fiindcă este un nemernic, care ia şi el parte la această 
expediţie a marikopaşilor; ba chiar, mai mult, am impresia 
că tocmai el este acela care ne-a adus indienii pe cap. 


— Nu greşeşti cumva? 

— Nu cred, căci Sam şi eu l-am văzut cu ochii noştri, 
bineînţeles presupunând că Roulin şi cu Sonataka sunt una 
şi aceeaşi persoană. 

— Vai de el dacă va apărea în faţa ţevii puştii mele! 

Între primele pregătiri în vederea primirii marikopaşilor a 
fost şi procurarea materialului pentru iluminat, care fu 
transportat pe acoperişul plat al clădirii. Petrol, smoală şi 
răşină existau în cantităţi suficiente pentru a se putea 
întreţine un foc, care să lumineze toată valea. 

După ce se întunecă, numărul indienilor adunaţi în incinta 
misiunii ajunse cam la o sută cincizeci. Winnetou nu se 
înapoiase, lucru care produse oarecare îngrijorare lui 
Wilkins. Old Firehand însă era foarte liniştit şi aştepta plin 
de încredere desfăşurarea evenimentelor. 

Se apropia miezul nopţii. Afară era întuneric beznă. În 
clădirea misiunii domnea cea mai perfectă linişte. Niciuna 
dintre ferestre nu era luminată. Deodată, cineva bătu încet 
în poartă. Bătrâna indiancă deschise ferestruica şi întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Winnetou. 

Căpetenia intră în curte. Calul îl lăsase la un loc sigur. 
Winnetou se apropie de „Mână tare”, discută cu el, după 
care acesta dădu câteva ordine războinicilor săi; aceştia se 
împrăştiară pe platforma casei şi prin încăperile ale căror 
ferestre dădeau în afară. Winnetou urcă scările şi, intrând 
în camera unde erau adunaţi albii, zise atât: 

— Marikopaşii au sosit! 

— În sfârşit, exclamă Sam, reprezentaţia poate să înceapă. 
Crezi că vor ataca imediat? 

— Se găseau în urma mea. Vor încercui mai întâi casa. Dar 
fraţii mei albi au avut grijă de iluminare? 

— Da. 

Fiecare merse la postul său. Afară nu se auzea nici cel mai 
mic zgomot. Sam stătea la ferestruica din poartă, dar nu 
putea vedea nimic. Cu toate acestea avu impresia că 


inamicul se găseşte numai la câţiva paşi de el. Era ceva 
care-i spunea asta, un fel de al şaselea simţ. 

Deodată auzi pasul unui cal care se apropia încet şi se opri 
în faţa porţii. Cineva bătu în poartă. Sam aşteptă un timp, 
pentru a lăsa impresia că toţi ai casei dormeau. Abia după 
ce bătăile se repetară, deschise ferestruica şi întrebă: 

— Cine este acolo? 

— Un sol pentru „Porumbiţa”. 

— De la cine? 

— De la „Mână tare”. 

— Unde se găseşte căpetenia? 

— Vânează bivoli pe malul lui Gilla. 

Sam auzi un zgomot uşor, astfel încât acum ştia prea bine 
că veniseră câţiva duşmani în faţa porţii. Planul lor era să 
intre cu toţii după aşa-zisul sol. Micul vânător vorbise destul 
de tare ca să poată fi auzit de cei de pe acoperiş. 

— Vânează? Întrebă el râzând. Fratele meu roşu se înşală, 
„Mână tare” se găseşte aici în casă. 

Se auzi un „uff” speriat. 

— Da, ticălosule! Cine vrea să înşele, trebuie să fie ceva 
mai deştept decât tine. Voi, marikopaşii, sunteţi cei mai 
proşti indivizi, dacă nu mă înşel. Am fost astăzi în tabăra 
voastră şi am luat prizonieri din mijlocul vostru pe fiii lui 
„Săgeată de fier”, aducându-i aici. Acum ştiţi cum staţi. Pe 
tine însă vreau să te răsplătesc pentru minciuna pe care ne- 
ai servit-o aici. 

După care, scoase ţeava puştii prin ferestruică şi, imediat, 
se auzi o împuşcătură, la lumina căreia se văzu indianul 
căzând de pe cal. Urlete turbate fură răspunsul. Sus, pe 
acoperişul clădirii, se aprinse un foc uriaş, astfel încât toate 
împrejurimile fură luminate ca ziua. Asediaţii putură 
observa acum că marikopaşii încercuiseră clădirea din toate 
părţile. 

În acest moment se auzi sus o voce sonoră: 

— Aici se află Winnetou, căpetenia apaşilor, pentru a primi 
pe „Săgeată de fier”. Fraţii mei roşii să se întoarcă liniştiţi 


la căminele lor, înainte de a fi ucişi de gloanţele noastre. 

Un râs batjocoritor izbucni, dar puternica voce a apaşului 
îl acoperi. 

— Marikopaşii să-şi deschidă bine urechile. Nu foloseşte 
nimănui ca războinicii noştri să se ucidă între ei. În casa 
aceasta se găsesc cei doi fii ai lui „Săgeată de fier”. Aceştia 
vor putea să plece liberi dacă marikopaşii vor promite că nu 
vor mai dezgropa niciodată securea războiului împotriva 
Palomei Nakana. Am vorbit! 

— Nemernicule mincinos, răspunse vocea răguşită, a lui 
„Săgeată de fier”. Primeşte-ţi răsplata! 

O împuşcătură răsună, dar în acelaşi moment Winnetou se 
întinse la pământ, astfel încât glonţul trecu peste el. Imediat 
după aceasta se sculă din nou în picioare şi, ridicând mâna, 
zise: 

— Winnetou este prietenul tuturor bărbaţilor roşii, pe 
coioţii râioşi însă îi nimiceşte. Să vorbească deci armele. 

De sus, precum şi de la toate ferestrele, răsunară în 
aceeaşi clipă o mulţime de împuşcături, ale căror gloanţe 
nu-şi greşiseră ţinta, deoarece flăcările luminau foarte bine 
pe atacatori. Marikopaşii scoaseră un urlet înfiorător şi o 
luară la fugă, pentru a ieşi din bătaia puştilor. Primirea de 
care avură parte făcu să le piară orice poftă de a mai ataca 
misiunea. Flăcările de pe platforma casei fură întreţinute 
până-n zorii zilei. Când se mai lumină niţel, se putură 
număra morţii. Erau peste patruzeci. 

Marikopaşii se opriseră dincolo de bătaia puştii, nu 
departe de malul lacului. Erau foarte liniştiţi, astfel încât 
era de presupus că luaseră o hotărâre oarecare. 

Old Firehand stătea pe acoperiş şi privea spre inamic cu 
ajutorul unui binoclu. Wilkins, care venise şi el pe acoperiş, 
ceru să i se dea binoclul, după care, cercetând cu atenţie 
tabăra duşmană, scoase un strigăt înfundat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fantastică surpriză. Nepotul meu Arthur este printre ei. 

— Arthur? Dar a dispărut cândva! 


— Da. 

— Să fie el acum între duşmanii noştri? 

— Îl văd foarte bine, stă lângă căpetenie. 

— Să-mi fie cu iertare, sir, dar acela pe care-l indici 
dumneata, este tocmai ticălosul de Sonataka, despre care 
ţi-am vorbit doar. 

— Nu pot să cred, trebuie să fie Arthur. 

— Nu cumva te înşeli? 

— În nici un caz. El este, cu siguranţă. 

— Gândeşte-te că omul acesta nu este prizonierul 
marikopaşilor, ci e liber şi stăpân pe acţiunile sale. Dacă ar 
fi acela pe care-l crezi, atunci de mult s-ar fi înapoiat acasă. 

— Ar fi de aşteptat, dar cine poate şti ce l-a împiedicat? 
Aici se petrec uneori lucruri greu de înţeles. Arthur a 
vândut plantaţia; oricare ar fi motivele, nu îndrăzneşte să 
se înapoieze, căci îi este ruşine să mai apară în faţa ochilor 
mei. 

— Eu însă nu mă pot împăca cu gândul ca proprietarul 
minei de mercur din Valea morţii să fie o rudă de-a 
dumitale. Poate vom primi foarte curând explicaţia. Dar, 
uite, se apropie unul dintre roşii. 

Într-adevăr, se apropia de clădire un marikopaş, fluturând 
deasupra capului o bucată de piele albă, semn că vine cu 
intenţii paşnice. 

— Un sol, zise Wilkins. Vom vedea imediat ce vrea. 

Winnetou, care se găsea şi el pe platformă, se ridică în 
picioare, zicând: 

— Tu, trimis al „Săgeţii de fier”. Fratele meu alb Old 
Firehand va cobori la poartă, va vorbi şi va proceda după 
cum va crede el că este mai bine. 

Old Firehand plecă, iar Wilkins clătină mirat capul, zicând: 

— De fapt, ar fi fost treaba mea să primesc orice sol. 

— Da, dar fratele meu nu ştie ce doreşte; or, dacă inamicul 
cere un răspuns urgent, va trebui să ia o hotărâre urgentă 
şi s-ar putea întâmpla să greşească cu această ocazie. 


Între timp, Old Firehand ieşi afară, deoarece marikopaşul 
dădea de înţeles prin semne că nu îndrăzneşte să se 
apropie mai mult. 

— Sunt trimis de „Săgeata de fier” să-ţi comunic că 
războinicii roşii doresc să-şi ridice morţii. Albii o să le 
permită acest lucru? 

— Noi nu permitem aşa ceva. Scalpurile morţilor voştri 
aparţin apaşilor. 

— Dar cum se face că se găsesc aici atât de mulţi 
războinici chiricahuani? 

— Au venit cu scopul de a vă primi pe voi. 

— Dar nimeni nu ştia că o să venim. 

— Toţi au ştiut-o, căci eu însumi am fost în mijlocul taberei 
voastre, am auzit ceea ce a vorbit „Săgeata de fier” cu 
„Omul de argint” şi după aceea am luat prizonieri pe cei doi 
fii ai căpeteniei. 

— Nu se poate, căci aceştia au plecat călare pe caii lor. 

— Eu i-am legat pe cai. Marikopaşii sunt copii care se 
joacă cu fluturii, căci nu au pus nici măcar un paznic la cai, 
lucru greşit în timp de război. 

— Fratele meu alb îi va omori pe fiii căpeteniei? 

— Da. 

Roşul se înspăimântă şi răspunse: 

— Din ce cauză? Nici un viteaz nu omoară un om pe care 
nu l-a învins în luptă. 

— Eu i-am făcut prizonieri pe cei doi şi viaţa lor îmi 
aparţine, aşa încât pot face cu ei tot ce vreau. Dacă mai ai 
ceva de comunicat, spune mai repede şi mai pe scurt. 

— Căpetenia marikopaşilor cere o întâlnire cu Winnetou, 
căpetenia apaşilor. 

— Unde? 

— Chiar aici unde ne găsim noi. 

— Bine. Să-l aducă cu el pe Sonataka şi încă un om. 

— Va aduce şi căpetenia apaşilor pe cineva? 

— Doi. Acum du-te şi comunică ce ţi-am spus. Old Firehand 
se înapoie în clădire. Relatând rezultatul întrevederii, fu 


întrebat de Wilkins: 

— Aşadar, vor merge trei persoane. Ai putea să-mi spui 
cine vor fi aceştia? 

— Dumneata, apaşul şi eu. Rog să mi se lase mie dreptul 
de a vorbi. Misiunea dumitale este să te uiţi bine la acest 
Roulin şi să-mi comunici, cât mai nebătător la ochi, dacă 
recunoşti sau nu în el pe nepotul dumitale. Restul lăsaţi pe 
seama mea. 

Trecu mai bine de o oră până se văzură venind „Săgeata 
de fier” cu cei doi însoțitori ai săi. Întârzierea se datora 
pregătirilor făcute pentru această întâlnire care, potrivit 
concepţiilor indiene, trebuia să se desfăşoare cu toată 
solemnitatea. 'Ţinuta căpeteniei era copleşitoare. Din 
coafura lui, împletită cu măiestrie, ieşeau douăzeci şi patru 
de pene ale vulturului de război. Drept manta purta blana 
unui jaguar, împodobită cu numeroase cozi de bivol şi piei 
de viperă. Purta tot soiul de arme, astfel încât era de mirare 
cum le putea duce: puşcă, cuţit, tomahawk, arc, tolbă şi 
pungă pentru gloanţe. Peste piept avea mai multe lasouri 
împletite. Piesa principală a recuzitei era purtată înaintea 
lui de indianul cu care vorbise Old Firehand. Ea se 
compunea dintr-o lance lungă, de care erau atârnate trei 
talismane şi care era prevăzută cu mai multe bețe 
transversale. Pe aceasta, precum şi pe lancea propriu-zisă, 
atârnau cam treizeci de scalpuri de oameni roşii şi albi. 
Întrucât şi costumul era împodobit cu şuviţe de păr, se 
putea deduce numărul celor ucişi de mâna lui „Săgeata de 
fier”. Sonataka păşea la o jumătate de pas mai în spate. 

Ajunşi la locul destinat, marikopaşul înfipse lancea în 
pământ, apoi luă mantaua căpeteniei şi o întinse pe pământ. 
„Săgeata de fier” se aşeză pe ea, conştient de demnitatea 
sa. Apoi se aşezară şi ceilalţi doi, ceva mai înapoi, aşa după 
cum o cerea ierarhia. 

Abia după scurgerea încă a unui timp se deschise poarta 
şi-şi făcură apariţia Winnetou, Wilkins şi Old Firehand. 
Deosebirea între înfăţişarea apaşului şi cea a căpeteniei 


inamice era bătătoare la ochi, căci el nu purta nici o pană, 
iar ca armă avea doar un cuţit de vânătoare la brâu. Wilkins 
nu avea asupra lui decât un revolver, ca şi Old Firehand. 

Toţi trei se aşezară tăcuţi în faţa celorlalţi. Statură astfel 
cam un sfert de oră, fără a scoate un singur cuvânt, în 
sfârşit, căpetenia marikopaşilor îşi pierdu răbdarea şi, 
ridicându-se în picioare, începu să înşire strălucitele fapte 
ale tribului său, precum şi propriile sale isprăvi. Discursul 
acesta plin de emfază dură mai mult de o jumătate de oră. 
Acum era rândul să vorbească şeful apaşilor. Acesta se 
ridică în picioare; îşi sprijini mâna pe mânerul pumnalului şi 
zise simplu: 

— Eu sunt Winnetou. Cred că sunt destul de cunoscut. 
Pentru mine vorbesc faptele. Cine nu m-a cunoscut încă, mă 
va cunoaşte de acum înainte. În locul meu va vorbi fratele 
meu alb. 

Spunând aceasta, arătă spre Old Firehand şi se aşeză pe 
locul său. Dar marikopaşul aruncă o privire plină de dispreţ 
vânătorului, mârâind: 

— Eu sunt o căpetenie şi nu pot să stau de vorbă cu un om 
inferior mie. 

— De unde poţi să ştii tu că eu îţi sunt inferior? Întrebă 
liniştit vânătorul. Cred că Old Firehand este o căpetenie 
mai mare decât tine. 

— Uff, uft, Inshava nonton! Strigă „Săgeata de fier”, 
pierzându-şi cumpătul. 

— Inshava nonton, uff, repetă şi însoţitorul lui. 

În acest timp, Old Firehand i se adresă în şoaptă lui 
Wilkins: 

— Ei, el este? 

Wilkins îi răspunse la fel: 

— Asemănarea este uluitoare, dar sunt sigur că nu este 
nepotul meu. Acum când stau atât de aproape de el, pot să- 
mi dau mai bine seama. 

Marikopaşii îl priveau parcă hipnotizaţi pe vânător, până 
ce, în fine, acesta întrerupse tăcerea zicând: 


— Ei, va vorbi acum „Săgeata de fier” cu mine? 

— Dacă tu eşti vestita căpetenie albă, atunci voi răspunde 
la întrebările tale. 

— Spune-mi dacă această faţă palidă care stă lângă tine 
este prietenul tău? 

— Da, este prietenul şi fratele meu. 

În clipa următoare, Old Firehand i se adresă pe 
neaşteptate acestuia, în limba engleză: 

— Te numeşti Roulin? 

Buimăcit, albul nu avu timp să se gândească. Răspunse 
automat: 

— Da... 

— Eşti francez? 

— Numai prin naştere, căci sunt crescut în America. 

— De cât timp locuieşti în Vest? 

— De ce mă întrebi? 

Roulin deveni neliniştit. Privirea lui Old Firehand era atât 
de pătrunzătoare, încât francezul simţea apropiindu-se un 
pericol. 

— Am destule motive. Aşadar, de cât timp te găseşti în 
Vest? 

— De mai mulţi ani. 

— Cunoşti pe un om care se numeşte Walker? 

Roulin deveni palid şi negă. 

— Dar pe domnul acesta îl cunoşti? Întrebă Old Firehand, 
arătând spre Wilkins. 

— Bânuiesc că este tatăl „Porumbiţei”. 

— Exact, dar nu-i cunoşti numele? 

— Nu. 

— Se numeşte Wilkins şi a venit aici de la Wilkinsfield. 

Roulin înghiţi în sec şi-şi dădu toată silinţa să spună ceva, 
reuşind în sfârşit să bâiguie: 

— Nu-l cunosc. 

— Ei bine, în cazul acesta o să te ajut niţeluş. Nu cumva se 
mai găsesc încă la dumneata documentele lui Arthur 
Wilkins? 


Paloarea lui Roulin deveni cadaverică, dându-şi totuşi 
silinţa să-şi recapete calmul. 

— Nu te înţeleg deloc şi nici nu ştiu ce vrei dumneata. 

— Poate că mă vei înţelege când te voi întreba ce s-a 
întâmplat cu administratorul Martin Adler din Wilkinsfield... 

— Habar nu am de chestiunea aceasta. 

— Ei bine, poate o să vină timpul când voi reuşi să-ţi 
reîmprospătez memoria. Deocamdată însă, avem altceva de 
discutat. 

Adresându-se apoi căpeteniei marikopaşilor, îl întrebă: 

— De ce a cerut „Săgeata de fier” această întrevedere? 

— Pentru a cere corpurile celor ucişi de voi. 

— Le va primi, după ce vitejii apaşi le vor fi luat scalpurile. 

— Căpetenia albă nu vorbeşte ca un mijlocitor de pace. 
Oare el nu ştie că omul roşu căruia i s-a luat scalpul, nu mai 
poate ajunge în câmpiile veşniciei? Dacă voi o să scalpaţi 
morţii noştri, atunci o să vă scalpăm şi noi pe voi. 

— N-aveţi decât. Dacă nu mai ai nimic să ne spui, atunci 
nu te mai obosi degeaba. Noi am terminat. 

— Mai am ceva. Iu mi-ai răpit cei doi fii şi ai spus acestui 
sol al meu că ai avea de gând să-i omori. Este adevărat? 

— Da. 

— Dar ce ţi-au făcut ei ţie de vrei să-i omori? 

— Ce ţi-au făcut ţie locuitorii acestei case, de i-ai atacat? 

— Sunt duşmanii mei, deoarece sunt prietenii apaşilor. 

— Şi eu trebuie să-i socotesc pe fiii tăi ca duşmani ai mei, 
pe care o să-i omor. 

— Te încarci cu o mare vină, căci noi vom ucide cel puţin 
atâţia apaşi câţi oameni de-ai noştri aţi omori voi, ceea ce 
face mai mult de patru ori zece. 

— Apaşii sunt viteji şi vor şti să se apere. 

Singura slăbiciune a căpeteniei părea a fi dragostea 
părintească; văzând dârzenia lui Old Firehand, recurse la 
ultimul mijloc care-i mai rămânea. 

— Sunt dispus să-ţi plătesc o răscumpărare. Vei primi toţi 
caii războinicilor mei, care au fost omorâţi azi-noapte. 


— Nu sunt geambaş de cai. Există numai un singur preţ, în 
schimbul căruia aş fi dispus să-ţi restitui fiii. 

— Spune. 

— Să-mi dai în schimbul lor o altă persoană. 

— Pe cine vrei? 

— Pe omul acesta alb de lângă tine, pe nume Roulin. 

Francezul sări în picioare speriat, dar marikopaşul îl linişti 
imediat: 

— Nu te teme, căci te găseşti sub protecţia mea şi nu pot 
să te sacrific. 

— Aşadar, nu primeşti? Zise Old Firehand. 

— Nu! Prefer să las ca fiii mei să fie ucişi, decât să se 
spună despre „Săgeata de fier” că şi-a sacrificat un prieten 
pentru a-şi salva copiii. 

— Dar acela pe care îl numeşti prietenul tău este un 
nemernic. 

— Oh, strigă Roulin. 

Marikopaşul îi aruncă o privire liniştitoare şi zise: 

— Poate că după legile voastre a comis fapte rele, dar 
după ale noastre sunt protectorul lui şi trebuie să îmi 
respect cuvântul dat. 

— În cazul acesta, fiii tăi vor trebui să moară. 

Un zâmbet de încăpățânare trecu peste faţa marikopaşului 
atunci când răspunse: 

— Nu chiar aşa de repede. O să te gândeşti mult înainte de 
a-i omori. O să-ţi dovedesc asta. 

— Sunt foarte curios să văd această dovadă. 

— Voi vorbi cu tine prin fapte şi nu prin cuvinte. 

— Pfui, ne faci să râdem. 

— Am venit ca prieteni la voi. 

— Old Firehand nu este un copil care să nu ştie ce face. 
Am fost ieri la voi în pădurea cu frunze mari şi am stat chiar 
în copacul sub care ai vorbit tu cu „Omul de argint”. În felul 
acesta am aflat tot ceea ce nu vrei să ne spui. 

— Uff, uff! 


— Pentru aceasta am luat prizonieri pe cele două 
„Degete”. Dacă aţi fi trimis un sol, care să ne anunţe în mod 
cavaleresc atacul, atunci nu ar fi căzut niciunul dintre ai 
voştri, iar acum am sta împreună pentru a fuma pipa păcii. 
Dar voi aţi vrut altfel. 

— Daţi-ne înapoi pe cele două „Degete” şi atunci 
războinicii marikopaşi vor pleca şi nu vor mai urmări 
„Porumbiţa pădurii seculare”. 

— Cred că nu eşti tu acela care are de pus condiţii, ci noi. 
Iar noi ţi-am comunicat condiţiile. 

— Atunci vom elibera prizonierii cu forţa. 

— Cum vrei tu să încerci acest lucru? 

— Marikopaşii vor ataca clădirea. 

— Priveşte la ferestrele şi acoperişul clădirii. Nu observi 
câte puşti sunt îndreptate asupra voastră? Câţi războinici 
sunteţi voi? Pieirea voastră este sigură. Dar acum am 
terminat; afară de aceasta, ai spus că o să vorbeşti cu noi 
prin fapte şi nu prin cuvinte. Suntem curioşi să vedem 
faptele tale. 

Zicând aceasta, Old Firehand se sculă şi păşi încet, plin de 
demnitate, spre clădirea misiunii. Winnetou şi Wilkins îl 
urmară fără a spune un cuvânt şi fără a mai arunca o 
singură privire marikopaşilor care, desigur, nu se 
aşteptaseră la această bruscă întrerupere a tratativelor. 

— Master Firehand, zise Wilkins, când ajunseră la poartă, 
m-am mirat de întrebările pe care le-ai pus lui Roulin. Se 
pare că vrei să faci o legătură între el şi nepotul meu. Cum 
ţi-a venit această idee? 

— Ai dreptate, a fost o inspiraţie care mi-a venit pe 
neaşteptate. Ai observat cum s-a speriat Roulin la auzul 
numelui dumitale şi, mai mult, la cel al nepotului dumitale? 

— Desigur. 

— Ideea aceasta mi-a venit în modul următor: Walker, care 
susţine că ar fi cumpărat plantaţia de la nepotul dumitale, 
ştia despre atacul intenţionat de marikopaşi. De unde putea 
să ştie el acest lucru? Sau de la indieni, sau de la Roulin. 


Ceea ce înseamnă că ei se cunosc. Aflând apoi de la 
dumneata despre uluitoarea asemănare dintre „Omul de 
argint” şi nepotul dumitale, aveam o a doua verigă în lanţul 
presupunerilor mele. Nu este oare posibil ca Roulin să-l fi 
îndepărtat pe nepotul dumitale şi să fi pus apoi mâna pe 
actele lui personale? Având în vedere marea asemănare cu 
el, nu i-ar fi fost prea greu să se dea drept Arthur Wilkins. 

— Zău, pe legea mea, dumneata eşti de părere că Roulin s- 
a substituit lui Arthur şi că a vândut plantaţia lui Wilkins în 
numele lui? 

— Întocmai, asta e părerea mea. 

— Master, presupunerea este destul de îndrăzneață. 

— Din acest punct de vedere ai dreptate. Adineauri, 
intenţia mea era să-l sondez, doar. Rezultatul a fost însă 
peste aşteptări. Văzând că numai la auzul numelui Walker a 
tresărit, iar la auzul numelui dumitale s-a zăpăcit complet, 
convingerea mea a fost formată. Crede-mă, master Wilkins, 
firele care duc la nepotul dumitale converg spre Roulin. De 
aceasta sunt absolut sigur. 

— Să dea Dumnezeu să fie adevărat. În cazul acesta, 
trebuie să punem mâna pe Roulin. 

— Vom face acest lucru. 

— Dar căpetenia nu vrea să ni-l predea. 

— Vom încerca altfel, căci Roulin trebuie neapărat să 
încapă în mâinile noastre. 

— Ce crezi că va face acum căpetenia marikopaşilor? 

— Părerea mea este că nu avem de aşteptat prea mult 
până la reînceperea ostilităţilor. 

De data aceasta, însă, Old Firehand se înşela. Timpul până 
la prânz trecu fără ca indienii, care se instalaseră pe malul 
lacului, să se fi mişcat. După cât se părea, nu voiau să 
întreprindă nimic înainte de căderea întunericului, în felul 
acesta, trecu şi prima jumătate a după-amiezii. Old 
Firehand, care privea din când în când prin binoclu, 
observă o oarecare mişcare în rândul marikopaşilor, după 


care câţiva călăreţi se îndepărtară prin valea pe unde 
veniseră. 

Trecuse cam o oră de la această întâmplare inexplicabilă, 
când se apropie de misiune un indian, care ţinea în mână o 
bucată de piele albă, aşadar un nou parlamentar. Acesta se 
apropie până la intrarea în clădire. 1 se deschise poarta, iar 
Sam Hawkens, care de la miezul nopţii şi până acum nu 
părăsise postul decât pentru câteva clipe, îl aşteptă sub 
bolta porţii, întrebându-l: 

— Ce doreşti, piele roşie? 

— Du-mă la Inshava nonton. 

— Dar ce vrei de la el? 

— Acest lucru, „Securea ascuţită” îl va spune numai 
omului pe care voi îl numiţi Old Firehand, căci la el am fost 
trimis şi nu la tine. 

— Dacă nu vrei să spui, atunci şterge-o de aici, căci 
căpetenia ta ne-a asigurat destul de lămurit că nu mai vrea 
să stea de vorbă cu noi prin cuvinte. Aşa că ia-o din loc! De 
altfel, te iuţesc eu, dacă nu mă înşel. 

Indianul încreţi fruntea supărat şi se putea observa că 
încerca să se stăpânească, fiindcă era trimis de şeful său, 
astfel încât datoria lui era să-şi îndeplinească misiunea 
primită. 

— Toate feţele palide sunt atât de ciudate ca tine? 

— Tinere, să nu devii obraznic. 

— Răspunde-mi dacă mă vei conduce sau nu la Inshava 
nonton? 

— Nu! 

Ochii indianului scânteiară plini de mânie atunci când zise: 

— Bine, „Securea ascuţită” va pleca, dar faţa palidă să se 
ferească să mai apară în faţa ochilor mei, căci atunci o să-i 
iau scalpul. 

Un zâmbet dureros trecu peste faţa bărboasă a lui Sam. 

— Drace! Scalpul meu îl vrei, piele roşie? Uite-l, poţi să-l 
iei! 


Îşi scoase de pe cap, cu mâna stângă pălăria boţită, iar cu 
dreapta peruca... Ochii indianului se deschiseră mari, iar 
privirea i se plimbă îngrozită de la perucă la craniul fără 
păr, roşu ca sângele, al vânătorului, apoi din nou la perucă. 
De când trăia nu văzuse o perucă! Un alb să se scalpeze 
singur şi să-şi ofere propriul său scalp era cea mai 
inexplicabilă vrăjitorie pe care o pomenise... 

— Ei, ce te holbezi? Ai vrut scalpul meu, ia-l! Îl dojeni Sam 
Hawkens, văzând că nu-şi mai revine din uimire. 

— Uff! 

Era singurul cuvânt pe care-l scosese indianul, apoi făcu o 
săritură spre poartă şi fugi în salturi mari către ai săi. 

Pe urmele fugarului răsună puternicul „hi-hi-hi” al 
vânătorului, căruia i se asociară şi ceilalţi, deşi nu toţi ştiau 
despre aventura care-l costase pe vânător pielea capului 
său. Văzând privirile mirate ale pădurarului Rothe şi ale 
fiului acestuia, Sam se destăinui: 

— Mi-am purtat din copilărie cu cinste părul, până ce 
tăbărâră asupra mea una sau două duzini de pawnei, care 
mi l-au smuls de pe cap cu piele cu tot. A fost pentru mine o 
senzaţie blestemat de neplăcută, dar am suportat-o cu bine. 
După aceea am mers la 'Tekana şi mi-am cumpărat un scalp 
nou, dacă nu mă înşel; se numeşte perucă şi m-a costat trei 
legături groase de piei de castor. În schimb, am luat şi eu 
blana la multe piei roşii, hi-hi-hi! 

Old Firehand observase de pe acoperiş venirea indianului, 
dar până să ajungă la poartă, pentru a-l întreba ce doreşte, 
Sam începuse discuţia. Aşa că acum ceru să i se istorisească 
cele petrecute, după care îi reproşa lui Sam: 

— Nu ar fi trebuit să-l iei la goană. 

— Pentru ce? Dacă doreşte ceva de la noi, atunci va reveni, 
sau vor trimite pe altul în locul lui; dacă însă avea de gând 
să pună iarăşi condiţii, atunci e mai bine că l-am pus pe 
goană, dacă nu mă înşel. 

Se adeveri că avea dreptate, căci după o jumătate de oră 
văzură venind alt marikopaş care se opri la o distanţă 


respectabilă de poartă şi anunţă prin semne că ar avea ceva 
de comunicat. 

— Ce părere ai, master Firehand? Să ies la el? Întrebă 
Sam. 

— Lasă, spuse vânătorul. Mă tem că o va lua la fugă numai 
când te va vedea... Desigur că cel de dinaintea lui şi-a 
povestit păţania şi poţi fi sigur că, începând de azi, toţi 
marikopaşii vor avea cel mai mare respect pentru 
dumneata. 

— Aşa îi sfătuiesc şi eu, dacă nu mă înşel. Atunci, du-te 
dumneata singur. 

— Deschide poarta! 

Parlamentarul aducea ştirea că „Săgeata de fier” ar fi 
dispus să dea curs cererii lui Old Firehand şi că doreşte oa 
doua întrevedere. Vânătorul acceptă, dar ceru însă ca ea să 
aibă loc în clădire. Totodată, dădu asigurări căpeteniei că se 
va putea întoarce liber la ai săi. Nu primi însă nici un 
răspuns referitor la motivele acestei schimbări în atitudinea 
căpeteniei, căci solul răspunse că nu este autorizat să 
vorbească despre asta. 

După scurt timp, căpetenia sosi în faţa porţii, însoţit de un 
singur indian. De data aceasta renunţase la orice fast, 
lipsindu-se de ornamentaţia sa de război. Sam Hawkens îl 
primi şi-l conduse împreună cu însoţitorul său într-o cameră 
de la parter. Cu această ocazie trecură pe lângă un grup de 
albi, între care se găsea şi Herman de Adlerhorst. Imediat 
ce căpetenia îl văzu, se opri mirat în faţa lui. Dar numai 
pentru o clipă. După aceea dădu din cap, ca şi când s-ar fi 
mirat foarte mult, urmând călăuza prin coridorul clădirii. 

La consfătuire mai participară, în afară de Winnetou şi Old 
Firehand, „Mână tare” şi Wilkins. Căpetenia marikopaşilor 
se purtă cu totul altfel decât la prima întâlnire. Nu mai era 
de părere că demnitatea i-ar reclama să păstreze mult timp 
tăcere, ci se adresă imediat lui Old Firehand: 

— Inshava nonton este rugat să-mi spună dacă condiţiile 
pentru răscumpărarea fiilor mei sunt aceleaşi? 


— Da, aceleaşi. Predă-ne pe „Omul de argint” şi vei primi 
în schimb cele două „Degete”. 

— Dorinţa lui Inshava nonton va fi satisfăcută. „Săgeata de 
fier” este dispus să primească această condiţie. 

— Atunci adu-l pe Sonataka. 

Căpetenia nu se mişcă de la locul său, ci răspunse liniştit: 

— Nu pot să vi-l predau astăzi pe omul acesta. 

— De ce? 

— Fiindcă a fugit. 

La auzul acestei veşti, Old Firehand nu-şi trădă supărarea 
decât printr-o mică tresărire a feţei, altfel destul de liniştită. 
Winnetou rămase şi el foarte liniştit. Numai „Mână tare” nu 
se putu stăpâni şi strigă: 

— Săgeata de fier” vrea oare să-şi bată joc de noi? Sau 
poate ne crede nişte copii, care nu au învăţat încă tâlcul 
vorbelor? Noi să-ţi redăm fiii, iar tu să ne oferi în schimb o 
făgăduială pe care să nu o poţi îndeplini? 

— Căpetenia marikopaşilor o va îndeplini. El va goni atâta 
timp pe urmele „Omului de argint”, până ce-o să-l aducă 
înapoi la „Apa albastră”. Abia după aceea îşi va cere fiii de 
la apaşi. Până atunci, ei vor rămâne aici drept ostatici. 

— Dar de ce a fugit Sonataka? Se interesă Old Firehand. 

Căpetenia ridică din umeri. 

— Omul acesta este ca roua. Atunci când apare soarele 
păcii, el se evaporă. Din cauză că cele două „Degete” au 
fost luaţi prizonieri, zicea că expediţia noastră a dat greş şi 
credea că ne vom răzbuna pe el; era iniţiatorul ei. A plecat 
pe furiş. 

— Aceasta a fost deci cauza neliniştii care s-a produs în 
tabăra marikopaşilor. Dar vreau un răspuns mai clar: 
Sonataka nu se mai găseşte sub scutul tău? 

— Nu. Omul acesta a fugit, nu mai e tovarăşul meu, nu va 
mai fi niciodată! 

— Hm! 

Old Firehand privi cu atenţie la căpetenie. După aceea 
aruncă lui Winnetou o privire întrebătoare, la care apaşul 


răspunse printr-o mişcare a capului, apoi se ridică şi ieşi din 
cameră. 

Când se înapoie, aduse cele două „Degete”. Tinerii nu mai 
erau legaţi şi aveau asupra lor toate armele. 

— Căpetenia marikopaşilor nu va mai trebui să aştepte 
eliberarea fiilor săi, zise Winnetou. Noi avem încredere în 
cuvintele sale şi o să-l ajutăm să-l prindă pe „Omul de 
argint”. 


„Săgeata de fier” fu mişcat de cuvintele lui Winnetou şi de 
apariţia fiilor săi. Ce-i drept, era prea indian pentru a-şi 
exprima sentimentele, astfel că rămase liniştit, făcând semn 
celor doi tineri să se aşeze în spatele său. Dar în ochi avea 
luciri care nu puteau fi ascunse, iar vocea îi tremura când 
întrebă: 

— Aşadar, redaţi libertatea celor două „Degete”? 

— Ei pot pleca dacă vor. 

Atunci „Săgeata de fier” privi tăcut în jos. Nimeni nu-l 
întrerupse în gândurile sale. În sfârşit, ridică privirea, 
îndreptând-o de la Winnetou la Old Firehand, după care 
zise răguşit: 

— Cele ce se povestesc despre Winnetou şi Inshava nonton 
sunt adevărate! 

— Ar vrea „Săgeata de fier” să devină prietenul lor? 

— Desigur. 

— Ce te împiedică să devii? 

Căpetenia privi încruntat la „Mână tare” şi răspunse: 

— Gloanţele apaşilor chiricahuani au ucis în ultima noapte 
mulţi războinici de-ai mei, iar Winnetou şi toţi ceilalţi au 
ajutat la aceasta. Ei sunt deci prietenii lor şi nu pot deveni 
şi ai mei. Vom fuma pipa păcii cu ei numai atunci când îmi 
vor da tot atâţia războinici câţi au fost ucişi. 

— Fireşte că acest lucru nu putem să-l facem, dar o să-ţi 
dau în schimbul războinicilor tăi roşii, câţiva albi, zise Old 
Firehand. 

Marikopaşul privi mirat la vânător, căci oferta îl făcu să-şi 
piardă pentru a doua oară stăpânirea de sine. Aşa ceva nui 
se întâmplase niciodată în viaţa lui bogată în lupte. Afară de 
aceasta, un prizonier alb valorează pentru indieni mai mult 
decât zece roşii. 

— Urechea mea este foarte ageră, răspunse el după o 
scurtă pauză, dar cred că de data aceasta am auzit greşit. 

— Ai auzit bine, căci avem jos în beci mai mulţi prizonieri 
albi, pe care sunt dispus să ţi-i dau în locul apaşilor pe care- 
i ceri. 


— Câţi sunt? 

Vânătorul spuse numărul. 

— Pe toţi aceştia vrei să mi-i dai ca să-i pot scalpa? Strigă 
indianul mirat. 

— Nu, asta nu trebuie s-o faci. Poţi să-i duci cu tine în satul 
tău, ca să te servească şi să execute ordinele tale. Dacă nu o 
să-ţi fie credincioşi şi o să comită vreo fărădelege, atunci vei 
putea face cu ei ce vei dori. 

— Albii aceştia nu sunt de-ai tăi? 

— Nu. Sunt nişte hoţi şi ucigaşi. Dacă nu ar fi fost ei, nici 
expediţia ta nu ar fi dat greş. 

— Vrei să-mi explici mai amănunţit? 

— Ei sunt vinovaţi că am aflat despre sosirea voastră. Unul 
dintre ei le-a spus celorlalţi că vei veni la „Apa albastră”. De 
la ei am aflat apoi şi noi. 

Ochii marikopaşului scânteiară de înverşunare. 

— Şi pe aceştia vrei să mi-i dai mie? 

— Pe toţi, numai pe unul îl păstrez pentru mine. 

— Sunt gata să fumez cu voi pipa păcii! 

După puţin timp, cele două căpetenii stăteau împreună cu 
Old Firehand, cu „Irifoiul” şi Wilkins în jurul unui foc şi 
aranjară baza unei păci durabile între apaşi şi marikopaşi. 
Pacea a fost încheiată după un lung discurs al „Săgeţii de 
fier” şi consfinţită prin fumarea calumetului. 

În cursul discuţiilor s-a amintit de câteva ori numele lui 
Roulin. Old Firehand îl întrebă pe marikopaş cum se face că 
omul acesta i-a devenit prieten. 

— Este singura faţă palidă în apropierea noastră. 
Marikopaşii cumpără de la el, în Valea morţii, puşti, 
pulbere, gloanţe, cuțite şi toate celelalte obiecte necesare. 
Din cauza aceasta îl cunoaştem. Ai vreun motiv de a te 
răzbuna pe el? 

— Da. 

— Atunci păzeşte-te, căci este viclean şi crud. Am cunoscut 
mai mulţi bărbaţi, care de asemenea aveau de aranjat cu el 


o socoteală. Aceştia, ce-i drept, au ajuns în „Valea morţii',, 
dar nu au mai plecat niciodată de acolo. 

— Le-ai auzit, poate, numele? 

— Le-am auzit, dar numele unei feţe palide este pentru 
urechea omului roşu ceea ce nisipul este pentru gură, căci 
îi produce usturime la limbă. Am văzut pe doi dintre ei. Mai 
întâi a venit unul care era tânăr. Când acesta va îmbătrâni, 
va avea faţa prietenului tău căruia îi aparţine această casă. 

La cuvintele acestea, Wilkins, care stătea lângă Old 
Firehand, deveni palid ca un cadavru. 

Old Firehand era cât pe-aici să sară în sus, se răzgândi 
însă la timp, deoarece unui vânător de talia lui nu-i era 
permis să-şi trădeze emoția. 

— Dar cel de-al doilea? 

— Acela semăna cu tânăra faţă palidă pe lângă care am 
trecut adineauri. 

Asta era într-adevăr curios, căci faţa palidă în cauză nu 
putea fi decât Herman, la vederea căruia „Săgeata de fier” 
tresărise! 

— Unde i-ai întâlnit pe cei doi bărbaţi? 

— Omul de argint” i-a adus ca oaspeţi în tabăra 
marikopaşilor. 

— Când? 

— A trecut o iarnă şi o vară de când ochii mei l-au văzut pe 
cel dintâi. 

— Dar pe cel de-al doilea? 

— Câteva luni mai târziu. 

Toate acestea aveau un înţeles, căci de la aventura la 
plantație trecuse aproape un an. 

Dacă bănuiala lui Old Firehand se confirma, dacă Roulin se 
dăduse într-adevăr drept Arthur Wilkins, atunci 
înşelăciunea trebuia să se fi petrecut cam în timpul acela, 
deoarece actele pe care le prezentase Walker purtau data 
de atunci. Mai mult nu se putuse afla de la căpetenie, însă 
atât pentru Wilkins, cât şi pentru Old Firehand - care era 


ferm decis să ducă la bun sfârşit problema protejatului său 
- erau suficiente şi acestea. 

O altă urmare a tratativelor de pace a fost faptul că „Mână 
tare” trebuia să renunţe la scalpurile marikopaşilor ucişi. 
Este drept că, la început, nu era dispus să accepte această 
condiţie, dar Winnetou reuşi să-l convingă. Apaşii nu aveau 
nici cea mai mică pierdere şi, afară de asta, alianţa cu 
marikopaşii le aducea mari avantaje. În felul acesta, „Mână 
tare” se văzu nevoit să cedeze. Aranjamentele acestea şi 
vestea împăcării fură primite în tabăra marikopaşilor cu 
mare bucurie, iar la serbarea păcii se adaugă un mare 
ospăț, care dură toată noaptea. 

Între timp, în clădirea misiunii avură loc consfătuiri 
importante. Acum când Wilkins ştia unde duceau urmele 
celor doi dispăruţi, ale nepotului său Arthur şi ale 
administratorului său Adler, nimic nu-l mai putea reţine la 
„Apa albastră”. Dorinţa lui era să pună mâna cât mai 
repede pe Roulin. Planul lui Old Firehand era făcut, iar 
„Irifoiul” declară că i se asociază, mai ales că spera să se 
întâlnească cu această ocazie cu Walker-Hopkins, ucigaşul 
„mătuşicăi” Droll. 

Noaptea trecu în discuţii aprinse. Dimineaţa fură predaţi 
marikopaşilor tâlharii promişi. Chiar şi aceşti ucigaşi şi 
criminali fără de pereche fură cuprinşi de spaimă când 
aflară ce soartă li se hotărâse. Ei se dedară la înjurături 
sălbatice, apoi la rugăminţi şi văicăreli mizerabile, dar fără 
nici un rezultat. Marikopaşii plecară cu ei. De atunci nu s-a 
mai auzit nimic de banda lui „Jack cel sângeros”. 

Către amiază se înapoiară marikopaşii trimişi în urmărirea 
lui Roulin. Ei raportară că „Omul de argint” intrase în Fort 
Grant. 

Începură pregătirile de plecare. Se hotărt ca fata să fie 
dusă la Deming, de unde urma să ia diligenţa poştei până la 
Granite Station, pentru ca acolo să-i aştepte pe ceilalţi, sub 
protecţia, tatălui ei. 


Dintre prizonieri rămase numai unul: Newton-Florin, 
dervişul de odinioară, pe care Old Firehand îl oprise pentru 
sine. Acesta urma să fie păzit de pădurarul Rothe, care 
rămânea cu ai săi până la înapoierea lui Wilkins. În clădire 
mai rămâneau şi apaşii însărcinaţi cu paza. 

Porniră chiar în zorii zilei. Lacul Tulisch-to, pe malurile 
căruia se petrecuseră în ultimul timp atâtea evenimente, 
rămase iar liniştit şi singuratic. 

După-amiază, însă, liniştea fu întreruptă. Prin trecătoarea 
care dădea în vale, se apropiau dinspre nord, la trap, trei 
călăreţi. Unul era acel Leflor, care cu aproape un an în 
urmă îl scosese pe bătrânul Wilkins de pe plantaţia de la 
Van Buren, ceilalţi doi erau călăuzele sale. Una dintre 
călăuze zise, arătând spre lac: 

— Aceasta este „Apa albastră”, sir. Sunteţi grăbit? 

— De ce întrebi? 

— Deoarece îmi face impresia că o să vină ploaia; în acest 
caz ar fi de preferat să petrecem noaptea într-o cameră, 
decât sub cerul liber. 

— Dar există pe aici vreo aşezare omenească? 

— O fostă misiune de călugări. 

— Călugări? Aşa ceva nu este pe gustul meu. 

— Călugării s-au dus de multă vreme la cele eterne. Ceea 
ce veţi găsi aici, nu arată deloc a călugăr, nici măcar a 
călugăriţă. 

— Doar nu cumva o miss? 

— Exact şi încă ce miss! 

— Cine e, cum se numeşte? 

— Fata este numită aici „Porumbiţa din pădurea seculară” 
şi locuieşte împreună cu tatăl ei, sub protecţia apaşilor. 

— E bogată? 

— Se spune că are îngropate, în jurul lacului, multe 
comori. 

— Cât mai este până la misiune? 

— Imediat ce trecem de stânca aceea, vom vedea clădirea. 

— Dar ne vor primi? 


— De ce nu? În regiunile acestea, oamenii sunt bucuroşi să 
zărească un alb. 

— Să încercăm, atunci. 

Se părea că în împrejurimi nu se mai afla nici un om şi 
chiar la poarta misiunii fu nevoie să bată de mai multe ori 
până să se deschidă ferestruica. 

— Cine sunteţi? Se arătă în cadrul ei capul bătrânei 
îngrijitoare. 

— Călători. Venim de la Jsleta şi mergem în jos spre 
Prescott. 

— Şi ce doriţi? 

— Rugăm să fim găzduiţi peste noapte. 

— Dormiţi sub copaci! 

— Ne e frică de ploaie. 

— Trebuie să întreb dacă veţi fi primiţi. 

Bătrâna închise ferestruica. 

— Ei, râse yancheul, nu cumva aceasta a fost „Porumbiţa 
De care vorbeai? 

— Nu vă bateţi joc. Pe cât de urâtă este bătrâna, pe atât 
de frumoasă este „Porumbiţa”. 

— Numai să fie şi ceva mai primitoare decât bufnița asta. 

— Nici o grijă. Vom fi primiţi în mod sigur. 

După scurt timp, bătrâna deschise poarta, zicând: 

— Intraţi în curte. 

Călătorii se supuseră invitaţiei. În curte se găsea un indian 
călare. Se părea că nici nu i-a văzut, dar pe ascuns îi 
cercetă foarte atent cu privirile sale agere. După ce 
descălecară, le ieşi înainte un om. Era pădurarul Rothe, 
care le ură bun-venit într-o engleză stricată. 

— Vreţi să rămâneţi peste noapte aici, oameni buni? Bine, 
nu vreau să refuz nici un gentleman, fără motive serioase. 
Am spus gentleman - cum staţi cu calitatea aceasta? 

Leflor râse şi răspunse: 

— "Te izbeşte exteriorul nostru? Master, te rog să ai în 
vedere că o călătorie prin această sălbăticie... 


LIA 


— Nu, nu, ripostă pădurarul. Este de datoria mea să 
întreb, căci nu sunt eu stăpânul aici. 

— Dar cine? 

— Casa aparţine lui master Wilkins. 

— Wilkins? 

— Îţi este cunoscut acest nume? 

— Am auzit despre un Wilkins... dincolo, în Arkansas, zise 
yankeul cu prevedere. 

De altfel, era pregătit s-o ia la fugă. Din motive lesne de 
înţeles, se ferea de o întâlnire cu Wilkins, deşi, pe de altă 
parte, îl căutase atâta timp. 

— Exact, exact, zise pădurarul, care nu bănuia pe cine are 
în faţă. Chiar de acolo este originar master Wilkins al 
nostru. 

Leflor era cât p-aci să scoată o înjurătură. Enervarea sa 
trecu şi asupra calului, care începu să se agite. 

— Nu aş vrea să deranjez gazda, zise Leflor anevoie, 
căutând un motiv ca să se retragă. 

Rothe râse, zicând: 

— Dar master Wilkins nici nu este acasă, astfel că nu îl 
deranjezi deloc. În locul lui, îţi urez eu bun-sosit, atât 
dumitale, cât şi însoţitorilor dumitale. Descălecă şi vino sus. 
Însoţitorii dumitale să se adreseze indianului de colo şi va 
avea el grijă de ei. 

Leflor, care se speriase la început era acum foarte 
mulţumit, căci găsise locul unde se adăpostea cel pe care-l 
căutase atâta timp şi era acum decis să obţină avantaje cât 
mai mari din această descoperire. Important era să nu-şi 
trădeze numele şi să stabilească dacă nu se găsea vreo 
persoană care să cunoască cele întâmplate între el şi 
Wilkins. 

Dădu deci călăuzelor sale instrucţiuni cum să se comporte, 
zicându-le în şoaptă: 

— Aş vrea să fiu precaut, să nu se ştie cine sunt, căci nu 
prea am încredere în oamenii aceştia, aşa că să vă ţineţi 
gura. 


După aceasta îl urmă pe pădurar în cameră, unde se 
găseau doamna Rothe cu fiul şi sora ei. 

— Vă aduc un oaspete, zise pădurarul. 

— Litton, se prezentă yankeul. Phill Litton. 

— Mă numesc Rothe. Am fost pădurar în Germania. lată 
pe soţia şi fiul meu, iar dânsa este cumnata mea. Ceilalţi 
locatari ai casei sunt plecaţi. Păcat, căci altfel ai fi găsit o 
societate foarte selectă. Afară de stăpânul casei şi fiica lui, 
se mai găseau aici renumitul „Trifoi”, vânătorii Sam 
Hawkens, Will Parker şi Dick Stone, precum şi alţi câţiva. 

Lui Leflor îi trecu un fior prin toate mădularele. „Ce 
revedere ar fi putut deveni asta!” îşi spuse el. Îşi dădea însă 
toată silinţa să-şi ascundă gândurile. 

— Am auzit despre aceşti bărbaţi. Păcat că nu sunt aici, 
într-adevăr păcat! Dar încotro au plecat? Întrebă el după ce 
îşi recapătă calmul. 

— Asta nu este chiar atât de simplu de spus, zise Rothe. S- 
au petrecut aici lucruri curioase. O să ţi le povestesc, în 
măsura în care sunt şi eu la curent cu ele. În timpul acesta, 
femeile o să pregătească ceva de mâncare. 

În felul acesta, Leflor află de la pădurar tot ce dorea să 
ştie, căpătând şi o descriere completă a ultimelor 
evenimente. În sfârşit, Rothe, nu neglija să-i comunice şi 
intenţiile prietenilor săi în privinţa acţiunilor lor viitoare. 

— Tânăra domnişoară a plecat sub protecţia tatălui ei, cu 
diligenţa poştei, la Granite Station, povesti el mai departe. 
Acolo urmează să aştepte sosirea celorlalţi, care au luat-o 
pe urmele acestui domn Roulin. Toate acestea le-am auzit 
numai din întâmplare, astfel încât nu ştiu nimic mai mult. 
Un lucru este însă sigur şi anume că-l caută pe un tânăr 
Wilkins şi pe un oarecare Adler. 

În timpul mesei, musafirul observă că femeia pregăti o 
porţie de mâncare în altă farfurie, pe care o duse afară. 

— Pentru însoțitorii mei? Întrebă el. 

— Nu. 

— A, mai sunt şi alţi musafiri? 


Rothe avu un moment de ezitare, dar i se păru nedemn 
pentru o gazdă binevoitoare. 

— Vreau să-ţi acord toată încrederea şi o să-ţi spun 
adevărul. Mâncarea aceasta este destinată unui prizonier. 

— Un prizonier? Probabil un indian? 

— Nu, un alb. Individul acesta a vrut să comită o spargere 
aici şi a fost prins împreună cu ceilalţi. 

— Mi-ai povestit însă că toţi răufăcătorii aceia au fost 
predaţi marikopaşilor. Cum se face că acesta a rămas aici? 

— Se pare că Old Firehand are cu el intenţii deosebite 
Probabil, fiindcă este un sol de la un anumit Walker. 

Leflor duse instinctiv mâna la buzunarul de la piept; acolo 
se găsea o scrisoare de la Walker, cu următorul conţinut: 
„Porneşte imediat şi vino la mine, căci am să-ţi comunic 
lucruri foarte importante. Mă numesc acum Zenort şi 
locuiesc lângă Prescott, Arizona, în munţii Prieta. Oricine îţi 
poate arăta drumul spre locuinţa mea”. 

Musafirul era atât de emoţionat, încât aproape că se înecă 
cu mâncarea. Ce coincidenţă ciudată! Ce noutăţi! Dar cine 
putea fi acest sol căzut prizonier? Leflor trebui să-şi 
consume toată energia pentru a-şi reveni. Întrebă apoi pe 
un ton de nevinovată curiozitate: 

— Walker? Cine este acest om? 

Rothe nu bănui nimic nici acum şi iarăşi povesti tot ce ştia. 
Leflor se lămuri imediat şi tot atât de repede luă hotărârea 
să-l elibereze pe prizonier şi să se întovărăşească cu el. 
Rothe îi veni din nou în ajutor, cu aceeaşi bunăvoință, 
arătându-i cheile de la beci, care atârnau pe un cui lângă 
şifonier, descriindu-i amănunţit şi celula în care se găsea 
prizonierul. Leflor era nerăbdător să ştie dacă va putea găsi 
ocazia favorabilă pentru a putea executa neobservat 
această operaţiune dificilă. În acest scop îşi manifestă 
oarecare îngrijorări în ceea ce priveşte siguranţa clădirii. 
Pădurarul îl linişti însă şi-i spuse că pe timpul nopţii 
veghează în curte doi indieni. 

— Dar în casă nu păzeşte nimeni? Mai întrebă Leflor. 


— Aici nu este nevoie. Afară însă, în faţa porţii, mai stau de 
pază încă trei indieni. În interiorul casei, mă găsesc doar eu 
şi fiul meu, completă el plin de încredere. 

Leflor avea toate motivele să binecuvânteze întâmplarea 
norocoasă. În clipa aceea se gândi chiar să ridice primul 
monument din lume închinat prostiei omeneşti. Puțin mai 
târziu pretextă că este obosit şi rugă să i se dea o cameră. 

— O cameră? Zise pădurarul râzând. Dumneata vorbeşti 
de parcă te-ai găsi într-un hotel. Aş putea să-ţi dau numai o 
cameră goală, astfel încât este mai bine să rămâi aici. Poţi 
dormi pe divanul acesta, ceea ce în orice caz constituie un 
lux în Vestul Sălbatic. 

— Dar nu aş vrea să vă deranjez. 

— Cine vorbeşte despre deranj? Noi nu dormim aici, ci în 
două camere situate în fundul coridorului. 

Familia pădurarului îi ură noapte bună şi plecă, astfel încât 
Leflor rămase singur. Acum ştia că nimeni nu mai putea să-l 
stingherească. Pădurarul îşi dăduse toată silinţa pentru a-i 
uşura cât mai mult lucrul. 

Aproape de miezul nopţii, se porni o ploaie care acoperea 
orice zgomot. Leflor luă cheile din cui şi se furişă în beci. 
Nu avea de ce să se teamă de indienii din curte, căci aceştia 
nu puteau auzi nimic. În rest, nu dădu peste nici un fel de 
piedică şi găsi uşor celula în care se găsea prizonierul. 
Deschise uşa fără zgomot şi intră. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă Newton-Florin când Leflor 
se apropie de el fără nici o vorbă şi-i desfăcu legăturile de la 
mâini şi picioare. 

— leşi mai întâi afară de aici şi taci din gură. Haide, vino 
cu mine, căci vei fi liber. 

Ajunseră fără nici un incident sus, în cameră. 

— Te-a trimis Walker? Întrebă Newton. 

— Nu, te-am eliberat din proprie iniţiativă. 

— Dar nici nu te cunosc. 

— Nici eu pe dumneata. Cu toate acestea mă interesează 
foarte mult soarta dumitale. Am cunoscut înainte cu câtva 


timp pe acest Walker, despre care ai amintit şi am făcut o 
afacere bună cu el. Acum sunt în drum pentru a-i face din 
nou o vizită. Am venit din întâmplare pe aici şi am auzit că 
ai fost închis fiindcă eşti un trimis de-al lui Walker. De aceea 
m-am hotărât să te eliberez. 

— Într-adevăr, m-ai scos aici dintr-o, situaţie blestemată. O 
să-ţi fiu recunoscător pe viaţă. Dumneata pari a fi un om de 
condiţie bună, iar eu, deşi sunt sărac, totuşi te asigur că 
ajutorul meu nu este de disprețuit. 

— Cred cu plăcere şi-l accept. 

— În orice caz, Walker trebuie prevenit de pericolul ce-l 
ameninţă din partea lui Old Firehand. Trebuie să plec 
pentru a aduce la îndeplinire acest lucru. 

— Nu chiar atât de repede. Cum vrei să ajungi la Prescott? 

— Drace, nu am cal! 

— lar eu nu pot să-ţi procur niciunul, cel puţin acum. Mai 
avem de mers peste Silver City, spre San Carlos şi Phoenix. 

— Vrei să ajungi la Prescott? 

— Desigur, am două călăuze. 

— Pricepuţi oameni! Derbedeii ăştia te înşală cu cel puţin 
trei zile de drum. Sau poate într-adevăr nu cunosc drumul 
peste munţi. Dar când ai de gând să porneşti? 

— Imediat după ivirea zorilor. 

— Desigur că eu o s-o iau din loc mai curând. Dispariţia 
mea nu va fi observată decât către amiază. O pornesc deci 
în direcţia Silver City, iar dumneata vei veni ceva mai târziu. 
După două ore de drum vei ajunge la o prăpastie. Vei 
descăleca, iar călăuzele dumitale să-ţi urmeze exemplul. Eu 
voi sta ascuns şi voi folosi apoi momentul pentru a o lua din 
loc cu cei doi cai ai călăuzelor. Natural că dumneata vei 
încăleca imediat pe calul dumitale şi vei porni în urmărirea 
mea. După aceasta, cei doi gentilomi te vor aştepta; noi doi 
însă ne vom îndrepta spre Prescott, la Walker. Cum îţi place 
acest plan? 

— Este excelent. Dar cum vrei să ieşi de aici? 

— În nici un caz pe poartă. 


— Desigur că nu, căci poarta este închisă, iar în curte stau 
de veghe doi indieni. 

— Va trebui deci să ies pe fereastră şi să cobor. 

— Bine. O să-ţi dau lasoul meu. Afară să fii cu cea mai 
mare atenţie, ca să nu fii prins, căci în faţa porţii stă alt 
indian. 

— Poarta este după colţ. Odată ajuns afară, n-o să mă mai 
prindă atât de uşor. Aşadar, să legăm lasoul de piciorul 
mesei, ca să nu te obosegşti inutil. Aşa. Acum să deschidem 
fereastra. 

Bill Newton cobori, Leflor trase lasoul înapoi şi închise 
fereastra. 

A doua zi, Leflor părăsi locul acesta ospitalier, strângând 
mâna pădurarului şi mulţumindu-i pentru ospitalitate. 

Capitolul VII - Senorita Miranda. 

Prescott este localitatea cea mai mare din Yavapai 
Country, statul nord-american Arizona. Datorită faptului că 
în apropiere s-au descoperit bogate zăcăminte de aur şi 
argint, oraşul a atras fel şi fel de oameni decăzuţi. 

Nu departe de aici, urmând valea răului Hassayampa, se 
întindea un platou străjuit de o clădire care, după aspectul 
ei masiv, părea să fi servit cândva drept bastion împotriva 
indienilor. Intrarea avea o poartă mare şi solidă. Pe pereţii 
clădirii, viţa sălbatică se întindea până la acoperiş. La unul 
din colţuri, un stejar uriaş făcea impresia că se căzneşte să 
cuprindă cu enormele sale braţe întreaga clădire. În ton cu 
această faţadă mohorâtă, încăperile păreau a fi şi ele 
întunecoase. Doar o verandă, cu faţa spre curte, mai 
deschidea cumva atmosfera. 

În această verandă stătea o tânără doamnă, care putea 
avea cel mult douăzeci şi patru de ani. Era îmbrăcată pe de- 
a-ntregul în alb. Tânăra era frumoasă, dar privind-o mai de 
aproape puteai descoperi în ochii ei, în colţurile buzelor 
puternic dezvoltate şi lăsate în jos o expresie aproape 
cinică, un aer dispreţuitor. 


Aceasta era senorita Miranda, stăpâna casei. Era ocupată 
cu un lucru de mână, dar de fapt nu lucra nimic; ţinând 
ochii pe jumătate deschişi, făcea impresia că visează. 

Intră o tânără negresă, care se opri la uşă, aşteptând. 
Miranda deschise ochii şi-i aruncă o privire rece. 

— Ce vrei? 

— Missis să fie bun cu Milly, răspunse negresa cu frică. 
Milly spart o farfurie. Uite cioburile. 

Ţinuse până atunci mâinile la spate. Acum însă arăta trei 
bucăţi care mai rămăseseră din farfurie. Faţa Mirandei se 
înroşi: 

— Dar ce treabă ai avut tu cu farfuria asta? 

— Milly pus pâine pentru missis, farfuria căzut. 

— N-ai putut fi atentă, creatură tâmpită? Unde ţi-au fost 
ochii şi mintea? Adu aici cioburile. 

Negresa i le întinse, ezitând: 

— Vai, missis, nu bate pe sărman Milly. 

— Să nu te bat? Tu nu vezică este una din farfuriile cele 
bune? O să te învăţ eu să fii altă dată mai atentă. Ia-ţi 
bucăţile! 

Miranda le aruncă în faţa negresei, care scoase un strigăt 
de durere şi duse mâinile la ochi. Unul dintre cioburi îi 
făcuse o rană pe faţă, iar vârful altuia îi intrase în ochi. 

— Ah, ochiul meu! Se vaită ea. Milly nu mai vede, Milly de 
acum este orb. Missis nu fost bun cu sărman Milly. 

— Ce, nu am fost bună? Asta îndrăzneşti să-mi spui, 
creatură mizerabilă? Uite, atunci! 

Zicând acestea, apucă ghergheful, care era întărit la 
colţuri cu tablă argintată şi o lovi peste faţă, astfel încât 
biată fată strigă din nou de durere. 

Se deschise o uşă şi intră un tânăr negru, care văzând-o 
pe Milly plângând, se apropie de ea, întrebând: 

— Ce s-a întâmplat cu bun Milly? 

— Missis aruncat în ochi farfurie, Milly nu mai vede. 

— Arată-mi! 


Îi dădu la o parte mâinile şi-i examina rana, apoi, 
întorcându-se către Miranda, zise: 

— Missis nu trebuit să lovească, poate că Milly rămâne 
orb. Chiar dacă spart farfuria, atunci plăteşte, dar nu 
trebuie bătut. 

Aceasta era prea mult pentru senorita Miranda. 

— Senor Zenort, senor Zenort! Strigă ea. 

De sus, dintr-o cameră, apăru în grabă cel strigat. 

— Ce s-a întâmplat, Miranda? 

— Te rog să mă aperi împotriva acestor bestii. Femeia 
aceasta mi-a spart toată vesela. Iar când am pedepsit-o, a 
venit acest negru obraznic, m-a tras la răspundere şi a 
îndrăznit chiar să mă amenințe. 

— Ce? Ameninţări? 

— Nu senor, Zeus nu ameninţat, rugat numai, lămuri 
negrul. 

— Mincinosule! Strigă stăpâna. Nu m-ai ameninţat tu că te 
vei răzbuna dacă o voi mai pedepsi pe femeia aceasta? 

— Nu, eu nu vorbit de răzbunare. 

Cine privea faţa negrului, putea să-şi dea imediat seama 
de partea cui era dreptatea. Zenort, însă, nu-şi dădu 
această silinţă, ci strigă: 

— Ameninţări? Asta mi-a mai lipsit aici. Îţi arăt eu, bestie 
neagră, cum se răspunde la ameninţări. 

Zicând acestea, îl lovi pe negru cu pumnii în faţă până ce 
acesta căzu jos, iar sângele îi ţâşni pe gură şi pe nas. 
Negresa se aruncă peste el. Zeus însă o împinse la o parte, 
se sculă şi plecă afară fără a spune un cuvânt. Milly îl urmă. 
Ajunşi jos, în camera servitorilor, negrul strânse pumnii, 
zicându-i fetei, în limba lor: 

— Acum, gata. Nu voi mai suporta această ocară. Mă voi 
răzbuna. Domnul a rămas sus la missis? 

— Da, suspină fata. 

— O să merg să iau banii. Toţi banii. 

— Să nu te apuci să furi, Zeus! 


— Nu, nu o să fur, ci o să restitui banii bietului om căruia îi 
aparţin! 

Zeus intră în camera Mirandei. Aici, într-un mic birou, se 
aflau banii. Dar, spre marea lui decepţie, cheia de la sertar 
lipsea. 

Încercând încet să se retragă, auzi din verandă, prin uşa 
întredeschisă, ceva ce-l pironi locului: 

— El trebuia să moară! 

„Despre cine o fi vorba?” se întrebă negrul. „Trebuie să 
ascult”. Se furişă ca o pisică în spatele uşii, astfel încât 
acum putea auzi orice cuvânt. 

— Păcat de el, adăugă senorita Miranda, căci tânărul 
Wilkins era un bărbat foarte frumos. 

— Frumos...! Zise Zenort dispreţuitor. Probabil că pentru 
tine acesta este lucrul cel mai important la un bărbat. 

— Desigur, ce altceva? 

— La tine bogăţia nu trage în cumpănă? 

— Ba da, dar asta nu mă împiedică să regret că a trebuit 
să moară. 

— Atunci probabil că s-a purtat foarte drăguţ cu tine... 

— Regret din nou! Deşi mi-am dat toată silinţa, era rece ca 
gheaţa. Cred că inima lui era dată. Dar să lăsăm astea; 
Arthur este mort de aproape un an. 

În clipa aceea, clopoţelul de la poartă fu tras cu putere. 
Pentru negru era momentul să dispară, aşa că fugi la Milly. 

— Ai banii? 

— Nu, căci nu era cheia acolo. 

— Slavă ţie, Doamne! Prin urmare, nu ai devenit încă hoţ? 

— Nu, dar master şi missis sunt ucigaşi. 

— Vai, ce vorbeşti? 

— Au omorât pe bunul mister Arthur, care a dat un bacşiş 
atât de frumos lui Zeus. 

— Nu cumva ai visat? 

— Ah, Zeus nu visat; Zeus auzit. Zeus nu va rămâne la 
nişte stăpâni ucigaşi. Zeus va mai spiona. 


În curte se auzi tropot de cai. Sosiră doi călăreţi - Leflor 
din Wilkinsfield şi Bill Newton, fostul derviş. La vederea 
acestora, Zenort scoase un strigăt de surpriză. 

— Dumneata, master Leflor! Strigă el din verandă. Bine ai 
venit! 

Caii erau extenuaţi, iar celor doi călăreţi li se putea citi pe 
faţă oboseala. După ce luară măsuri să se dea apă şi hrană 
animalelor, urcară scările. 

Leflor se grăbi să-i spună lui Zenort: 

— Să mergem imediat într-o cameră unde să nu ne poată 
auzi nimeni. 

— Ei, prietene, chestiunea pentru care te-am rugat să faci 
acest drum este, ce-i drept, importantă şi discretă, dar, nici 
atât de presantă. 

— Mai sunt şi alte chestiuni care trebuie urgent discutate. 
Deci, te rog, o cameră, master Zenort. 

— Atunci, haide! 

Apăru şi Miranda care, la rugămintea lui Zenort, îi 
conduse pe oaspeţi în camera sa, unde cei doi se lăsară 
obosiţi pe scaune. 

— Vi s-a întâmplat ceva neplăcut în ultimele zile? Îi cercetă 
Leflor. 

— Nu. 

— Atunci înseamnă că nu au ajuns încă aici, iar noi am 
sosit la timp ca să te prevenim. 

— Să mă preveniţi? Asta sună cam îngrijorător. 

— Chiar şi este, căci venim direct de la „Apa albastră”. 

— Aşadar, acolo te-ai întâlnit cu Bill Newton? 

— Da, era prizonier şi am reuşit să-l eliberez. 

— Prizonier? Cum s-a întâmplat asta, Bill? 

Newton răspunse ridicând din umeri: 

— Vinovat este numai „Jack cel sângeros”, căci lovitura lui 
a dat greş. 

— Ce spui? 

— Sunt cu toţii prizonieri şi desigur că niciunul nu mai 
trăieşte. Marikopaşii i-au omorât pe toţi. 


— Dar sunt aliaţii noştri! 

— Acum nu mai sunt, căci au încheiat pace cu apaşii. 

— De necrezut. 

— Ce urmează e şi mai rău: dumneata să fii luat prin 
surprindere! 

— De către cine? 

— De Wilkins. 

— Despre care Wilkins e vorba? 

— Cel din Wilkinsfield. 

— E mort. Nu cumva a reapărut? 

— Desigur, căci el este tatăl acelei „Porumbiţe din pădurea 
seculară”. 

— Mă înşală auzul? Dracu' să-lia! Şi ăsta vrea să mă ia 
prin surprindere? 

— Da, împreună cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cu Old 
Firehand şi „ILrifoiul”, Sam Hawkens, Dick Stone, Will 
Parker. 

Zenort sări în picioare şi începu să se mişte agitat prin 
cameră. Faţa lui deveni palidă, aproape cadaverică. Şi 
Miranda părea a fi speriată. 

— Toţi aceştia vin încoace, zise Leflor. 

— Ce, ai înnebunit? 

— Trebuie să ne aşteptăm că, în prostia lui şi Roulin se va 
îndrepta încoace. 

— Cine ar fi crezut acest lucru? Chestiunea stătea pe roate 
şi acum, deodată, se prăbuşeşte totul. Ai putea să-mi dai 
ceva amănunte? 

Leflor, pe care vorbăreţul pădurar îl pusese la curent cu 
toate, povesti cele aflate. Zenort, care păşea gânditor prin 
cameră, se opri deodată, zicând: 

— Lovitura poate fi îndreptată împotriva lor. 

— Aş vrea să ştiu, cum? 

— Abandonând deocamdată refugiul nostru inamicului, iar 
noi să pătrundem într-al lui. Prin aceasta vom deveni noi 
atacatorii, iar atacatorul este întotdeauna în avantaj. 


— Ideea nu este rea. Vrei aşadar să mergem în vizuina 
adversarului, la „Apa albastră”? 

— Nici prin cap nu-mi trece aşa ceva. Nu ai spus 
dumneata că Almy Wilkins este în drum spre Granite 
Station? 

— Da. 

— Ei bine, vom merge şi noi într-acolo. 

— Fantastic! Strigă Leflor entuziasmat. Vrei să pui mâna 
pe fată? 

— Da. 

— Şi ce-o să faci cu ea? 

— Nu ştiu încă, vom vedea mai târziu. Dar, oricum, vom fi 
stăpâni pe situaţie, dacă fata va fi în mâinile noastre. 

— Asta-i sigur. Îţi mai aduci aminte, master Walker, că am 
cerut cândva mâna lui Almy? Aş avea prilejul să mă răzbun. 

— Aşadar, vrei să mergi cu noi? 

— În orice caz. 

— Îmi convine să fim mai mulţi, dar mă tem că vei 
abandona planul acesta. 

— De ce? 

— Te-am rugat să vii încoace pentru a-ţi comunica ceva 
important, care nu o să-ţi prea placă. 

— Ceva în legătură cu Wilkins şi Wilkinsfieldul? 

— Da... 

În acest moment, discuţia se întrerupse. De afară se auzi 
zgomot de copite. Walker ieşi la fereastră. 

— E Alfonso, unul din oamenii mei. Dar iată că aduce cuel 
şi pe individul despre care tocmai vorbeam - Roulin... 

Sună clopoţelul, după care se auzi deschizându-se poarta. 

— Master Leflor, l-ai văzut vreodată pe senor Roulin? 
Întrebă Zenort-Walker. 

— Niciodată. 

— Atunci, fii atent. O să te miri! 

Peste câteva clipe intrară cei doi nou-sosiţi. Se întâmplă 
întocmai după cum spusese Walker. Leflor sări în sus 
îngrozit şi întinse mâinile ca pentru a se apăra. 


— Drace, au înviat morţii? Arthur Wilkins, tu eşti? 

— Nu am această onoare, zise Roulin, înclinându-se 
batjocoritor. 

— Cum, nu? Doar trebuie să mă mai cunoşti. 

— Senorul îmi este complet necunoscut. 

— În cazul acesta, asemănarea e uimitoare. 

— Tocmai această asemănare, râse Walker, te-a ajutat să 
obţii atât de ieftin Wilkinsfieldul. 

— Cum aşa? 

— Despre asta o să vorbim mai târziu. Acum să ne ocupăm 
de master Roulin. 

Trăsăturile lui Walker se schimbară. Vocea îi sună dur, ca a 
unui superior care interoghează un subaltern. 

— Spune-mi, master Roulin, ce înseamnă prostiile astea? 
Am auzit că ai mers cu marikopaşii la „Apa albastră”! 

— Da. A fost o greşeală? 

— Desigur. 

— Dumneata ai comis aceeaşi greşeală că l-ai trimis acolo 
pe „Jack cel sângeros” cu oamenii lui. Suntem deci chit şi 
nu ai ce să-mi reproşezi. 

— Acţiunea dumitale a dat greş. 

— A dumitale la fel, aşa că suntem din nou chit. Dintre noi 
doi, niciunul nu are dreptul să-i facă morală celuilalt. 

— Crezi? Atunci te înşeli foarte mult, prietene, căci eu sunt 
acela căruia trebuie să-i mulţumeşti. 

— Foarte exact, iar dumneata ai să-mi mulţumeşti de 
asemenea. Din nou, chit. Dar mi se pare că eşti prost 
dispus. În cazul acesta voi pleca, căci nu sunt obişnuit să fiu 
tratat de sus. Rămâneţi cu bine! 

Roulin îşi juca perfect rolul, astfel încât Walker fu nevoit 
să-şi schimbe atitudinea. Apucându-l de braţ, zise: 

— Să pleci? Asta-mi mai lipseşte. Pe capul meu cad atâtea, 
încât nu este de mirare dacă-mi pierd câteodată buna 
dispoziţie. Dă-mi voie să-ţi explic. 

— Fie, dar cred că-mi este permis să deschid şi eu gura? 

— De ce nu? 


— Vreau să zic că nu ştiu dacă toţi cei de faţă pot auzi cele 
ce ne interesează. 

— "Toţi, răspunse Walker şi aruncă spre Bill Newton o 
privire care spunea multe, căci nu voia să-l ofenseze, dar 
Roulin înţelese semnul. 

— Mai întâi vă rog să trimiteţi câţiva cercetaşi care să ne 
aducă veşti când se va apropia inamicul. 

— Vor veni chiar astăzi? 

— Cred că sunt în urma mea. Ce-i drept, am făcut 
îndrăcite încercări de a-i induce în eroare, prin aceea că am 
mers în cerc. Dar nu sunt convins că un Winnetou sau Old 
Firehand s-ar lăsa induşi în eroare în felul acesta. Ei ar 
putea fi aici în orice clipă. 

— Ce părere ai, Bill Newton? Nu ai vrea să preiei 
recunoaşterea, dumneata şi Alfonso? 

— Da, master. 

— În cazul acesta trebuie să te rog să porneşti chiar acum, 
căci viaţa noastră depinde de graba şi priceperea dumitale. 
Câteva clipe mai târziu Newton porni călare împreună cu 

Alfonso. 

— Au plecat, zise Zenort-Walker uşurat, acum putem vorbi 
nestingheriţi. Senorita Miranda este confidenta mea ţi 
poate auzi totul. Ie ascultăm, master Roulin. 

Roulin, după ce povesti cele ştiute despre expediţia şi 
eşuarea planurilor sale, zise: 

— Pentru toate acestea este vinovat numai Old Firehand. 
De ce trebuie individul acesta să se amestece mereu în 
chestiunile altora? 

— Cu tot atât de puţin drept ca şi noi, râse Walker. De 
altfel, dacă aş fi fost în locul dumitale, nu aş fi părăsit atât 
de repede „Apa albastră”. 

— Ehei, am observat eu cum stau lucrurile: era aproape 
sigur că vor să pună mâna pe mine. De aceea am şters-o 
imediat de-acolo. Am făcut tot posibilul să-i rătăcesc pe 
urmăritorii mei. 


— Cred că în chestiunea asta nu prea te-ai acoperit de 
glorie. Greşeala cea mai mare ai comis-o, însă, venind la 
noi. Astfel ai atras pe capul nostru pe urmăritorii dumitale. 
Ai fi putut s-o apuci în orice direcţie, numai spre noi nu. 

— Cu câtă înţelepciune vorbeşti dumneata, sir! Câinii 
aceştia ştiu cine sunt eu, iar de la marikopaşi au aflat şi 
unde locuiesc. Puteau deci să meargă la Valea morţii şi să 
mă aştepte acolo. 

— Şi ce-ţi puteau face? Absolut nimic! 

— Gândeşte-te că participă şi Wilkins. 

— Ptiu! Nu cumva te temi de el? 

— Desigur! Probabil că dumneata, master Walker, ai uitat 
multe lucruri. 

— Memoria mea este foarte bună şi nu ştiu ce aş fi putut 
uita referitor la acest Wilkins. Dar informaţia pe care mi-ai 
oferit-o era atât de ciudată, încât l-am anunţat imediat pe 
master Leflor să vină cât mai repede la mine. Ai vrea poate 
să-mi spui acum ce însemna acea scrisoare a dumitale, căci 
era foarte misterioasă? 

— Mă temeam să nu încapă în mâini străine, de aceea n- 
am fost mai clar. Master Leflor ştie doar prea bine în ce 
mod a ajuns la plantaţia din Wilkinsfield... 

— Cum să nu, prin cumpărare, răspunse Walker. 

— Dar prin ce cumpărare! Strigă Roulin înfierbântat. Nu a 
plătit nici măcar jumătate din valoarea adevărată a 
plantaţiei, aşa că ar fi trebuit să se gândească că această 
chestiune nu era prea curată. 

Apoi, aruncând o privire semnificativă spre Leflor, care 
asculta mirat, îi spuse lui Walker: 

— Dânsul ştie cum ai ajuns dumneata în posesia plantaţiei? 

— Nu. Trebuie să afle? 

— Desigur, este chiar foarte necesar. 

— Îmi este foarte neplăcut, ripostă Walker, de altfel nu văd 
nici un motiv care ar reclama acest lucru. Chestiunea a fost 
tranşată între noi doi, master Roulin şi nu ştiu de ce n-ar 
trebui să rămână între noi doi. 


— Ce s-ar întâmpla dacă acel Arthur s-ar prezenta acum la 
Wilkinsfield? 

— Dracu' să te ia! Strigă Walker speriat. 

— Împreună cu administratorul Adler? 

— Dar aşa ceva nu este posibil, căci ambii sunt morţi. 

— Uneori se trezesc din somnul de veci şi morţii. Ce ar fi 
dacă ar mai trăi? 

Walker strânse din pumni şi se postă în faţa lui Roulin. 
Leflor se arătă extrem de surprins, deşi nu bănuia nici pe 
departe tot ce se întâmplase, precum şi ce se mai putea 
întâmpla încă. Totuşi, încercă să-şi ascundă neliniştea: 

— De fapt, ar trebui să-mi fie foarte indiferent dacă aceşti 
doi oameni mai trăiesc sau nu... 

— Mai domol, interveni Walker. Dumneata nu ştii încă 
totul. Dacă Arthur Wilkins trăieşte, atunci dumneata trebuie 
să-i cedezi Wilkinsfieldul. 

— Cum aşa? l-am plătit doar. 

— Dar nu lui, ci mie. 

— Ce schimbări ar aduce asta? 

— O nimica toată, sir, căci el nu mi-a vândut plantaţia. 

— Nu face glume proaste! 

— Sunt extrem de serios. L-am întâlnit pe acest Wilkins la 
Santa Fe şi am fost mirat de asemănarea uluitoare care era 
între el şi scumpul meu prieten Roulin. M-am împrietenit cu 
el şi am aflat cu timpul toate chestiunile sale particulare. Ba 
mai mult, mi-a arătat chiar şi documentele pe care le 
poseda. Afacerea aceasta promitea o pradă foarte bună. L.- 
am convins să întreprindă o călătorie în Valea morţii, unde 
Roulin începuse mai de mult să reexploateze o veche mină 
de mercur. l-am expus apoi acestuia întregul meu plan. 
Roulin l-a împuşcat pe Wilkins, a înlăturat cadavrul şi a pus 
stăpânire pe documentele lui. Am plecat apoi la Santa Fe, 
unde Roulin se dădu drept Wilkins, ceea ce şi reuşi din 
pricina marii asemănări dintre ei. El îmi vându apoi 
Wilkinsfieldul, precum şi creanţa faţă de unchiul tânărului 
Wilkins. Eu am plecat, la rându-mi, la Wilkinsfield şi ţi-am 


vândut dumitale toate drepturile mele. În felul acesta ai 
ajuns dumneata, master Leflor, în posesia plantaţiei, încheie 
el apoi cu un râs răutăcios. 

Miranda, care stătea ceva mai la o parte, râse şi ea. Leflor 
însă făcu o faţă buimacă. 

— Să cred într-adevăr ce spui? Întrebă el. 

— Chiar te rog foarte mult. 

— Voi doi l-aţi omorât pe Arthur Wilkins? 

— Dacă dumneata vrei s-o numeşti aşa, atunci da, râse 
Walker. 

— Atunci înseamnă că m-aţi înşelat şi pe mine. 

— Se poate, dar asta nu trebuie să te impresioneze prea 
mult, căci după cât te cunosc eu, conştiinţa dumitale nu 
este chiar atât de curată, încât, pentru o bagatelă ca asta, 
să ai crampe, sau poate chiar să leşini. 

— Atunci aş fi complicele vostru? 

— Până acum încă nu, dar vei deveni în curând. 

— Am prea puţin chef de aşa ceva. 

— În cazul acesta vei pierde Wilkinsfieldul. 

— Asta ar însemna distrugerea mea. Plantaţia pe care am 
avut-o înainte s-a dus dracului, astfel încât acum nu mai 
posed nimic altceva decât Wilkinsfieldul. 

— Dacă se va dovedi că vânzarea nu este legală, vei deveni 
cerşetor... 

— Blestemaţilor... 

— Afară de asta, vreau să-ţi mai spun ceva, master Leflor; 
dumneata, sau mergi cu noi, sau, în caz contrar, vom fi 
nevoiţi să vorbim cu dumneata pe alt ton. 

— Cum aşa? 

— Ei bine, poţi să-ţi închipui că nu vom tolera ca cineva să 
ne cunoască secretele fără ca să ne fie complice. 

Leflor se prăbuşi pe scaun. 

— Ei, ce se aude? Întrebă Walker ironic. Nu vreau să cred 
că din cauza remuşcărilor te vei arunca în râu. Până acum, 
însă, chestiunea nu prezintă nici un pericol. Furtuna e încă 
desparte. Arthur Wilkins este mort şi Adler la fel. Dumneata 


trebuie să ştii că acest Adler a venit în Vest pentru a-l căuta 
pe Arthur Wilkins. I-a găsit urma şi, în felul acesta, a ajuns 
în Valea morţii. Acolo însă a căzut în mâinile lui Roulin, care 
s-a purtat cu el mai drastic. 

— Cum aşa? 

— L-a cam făcut să dispară. 

— Nu cumva l-a omorât? 

— De ce vorbeşti întotdeauna cu atâta uşurinţă despre 
omor? A fost înlăturat, pentru că era duşmanul nostru. Asta 
este totul - adică o luptă şi nimic mai mult. Cel mai deştept 
învinge şi gata! 

Îngrijorarea pe care o manifestase Leflor părea să se 
evapore. 

— Ei bine, zise el, dacă Arthur Wilkins este mort, nu mai 
am de ce să mă tem. 

— N-aţi auzit ce-am spus? Interveni Roulin. E aşa cum am 
zis adineauri: Wilkins şi Adler trăiesc! 

— Trăiesc încă? Sări Leflor de pe scaun. 

— Atunci înseamnă că nu i-ai omorât! Strigă şi Walker. 

— Nu. 

— De ce? 

— Am avut două motive serioase de a le lăsa viaţa. 

Walker devenise palid. Apucându-l pe Roulin de braţ 
strigă: 

— Nebun blestemat! Ştii prea bine că nu te-ai vârât în 
pericol singur, ci şi pe mine şi pe acest master. 

— 'Te rog, ia mâinile de pe mine, răspunse Roulin liniştit. 
Nu sunt un băieţandru cu care poţi să faci ce vrei. 
Obişnuiesc să ştiu ce fac. 

— Lăsându-i în viaţă pe aceştia doi, nu ai ştiut ce faci. 

— Ba din contră, chiar foarte bine. Repet: am motivele 
mele. 

— Ei bine, atunci te rog, scumpul meu prieten Roulin, să ai 
bunătatea de a ni le comunica şi nouă, zise Walker, 
spumegând de furie. 

Roulin râse ironic: 


— Ştiţi doar că într-o mină de mercur nu prea este 
sănătos, căci aburii mercurului descompun măruntaiele 
omeneşti; pentru aceste motive este foarte greu să găseşti 
lucrători. lar dacă găseşti, trebuie să le plăteşti salarii 
extraordinare... 

— Ce legătură are asta cu problema noastră? 

— Are şi chiar foarte multă, căci, negăsind lucrători, nu l- 
am omorât pe acest Arthur Wilkins, când mi l-ai adus 
dumneata, ci l-am băgat în mina mea de mercur, unde 
trebuie să muncească. 

— Pe toţi dracii! Dar dacă-ţi scapă? 

— Ptiu! Este prizonier şi nu poate ieşi afară. Lucrează, iar 
dacă trage chiulul, o încasează vârtos şi i se scade raţia. 

— Dar Adler? 

— Se bucură exact de aceeaşi soartă. 

— Roulin, eşti un demon. Eu îi omor pe oamenii care-mi 
stau în cale, dar nu-i las să se prăpădească în felul acesta, 
încet, printr-o moarte în chinuri. 

— Fiecare face ce crede. lar eu am crezut că e mai bine 
aşa. Am mai mulţi lucrători de aceştia, care nu vor mai 
vedea niciodată lumina zilei. Totuşi, speranţa în fugă şi 
libertate le mai menţine forţele. 

Povestirea lui Roulin era însoţită de un râs diabolic. 
Miranda îi făcu semn cu capul. 

— Mister, dumneata eşti un om de ispravă, zise ea cu ochi 
scânteietori. Omul trebuie să fie sau foarte bun, sau foarte 
rău. Mediocrităţile nu-mi plac. Îţi mărturisesc că-mi placi. 

— E o cinste foarte mare pentru mine, senorita. Când am 
să vă comunic şi al doilea motiv, veţi vedea că sunt nu numai 
foarte sincer, dar şi dârz. Puşlamalele nu trebuie niciodată 
să aibă încredere între ele - acesta este un principiu 
sănătos. Nici eu nu am prea mare încredere în prea 
cinstitul master Walker. Dacă nu i-am omorât pe Wilkins şi 
pe Adler, asta înseamnă că am în mână două arme bune 
împotriva lui. lată de ce i-am lăsat să trăiască. 


Miranda împreună degetele pline de inele şi râse 
zgomotos. 

Walker strigă: 

— Individ blestemat! 

— Ptiu! Am fost precaut, atâta tot! 

— Eşti o lichea patentată. 

— Dar te rog, zise Miranda încă râzând. Părerea mea este 
că senor Roulin este într-adevăr un om de ispravă. 

— Prostii! O întâmplare oarecare ar putea să-i elibereze 
pe cei doi, iar pe noi să ne bage în hârdăul satanei, turbă 
Walker. 

— Imposibil! Ripostă Roulin. 

— Îi mai vezi, mai vorbeşti din când în când cu ei? 

— Despre asta, n-aş vrea să discut, este o chestiune 
particulară. Dar ne-am luat cu vorba şi ţin să-ţi atrag 
atenţia că urmăritorii pot sosi aici din moment în moment, 
aşa că nu avem timp pentru scene sentimentale. 

Tocmai atunci se auzi din nou zgomot de copite. Bill 
Newton şi Alfonso se înapoiau şi raportară că au zărit şase 
călăreţi, care vor sosi în mai puţin de o oră. 

— Ce facem? Întrebă Roulin. 

— Nu ne rămâne nimic de făcut decât să le cedăm 
deocamdată acest loc, reluă Walker planul său. 

— N-are nici un sens. Mai bine să-i facem inofensivi! 

— În felul acesta poţi vorbi numai dumneata. Deşi nici eu 
nu sunt un westman fără experienţă, nu aş îndrăzni să mă 
măsor cu niciunul dintre ei. Trebuie să ne ferim din calea 
lor. În nici un caz nu trebuie să mă las prins. 

— Nu-ţi pare rău după frumoasa gospodărie pe care o 
părăseşti? Zise Newton. 

— Doar nu renunţ la ea. După un timp oarecare, Old 
Firehand şi toţi ceilalţi vor pleca. Ce ar putea să mi se 
întâmple apoi? Unde nu există un acuzator, nu poate fi nici 
un judecător! De altfel, tot am vrut să merg la Granite 
Station, pentru a prinde fata. După aceea, vom pleca în 
Valea morţii. 


— Ah, oamenii aceştia ştiu să găsească urmele, interveni 
Leflor. 

— Apa nu lasă urme! 

— Ce fel de apă? 

— Vom merge călare numai până la Prescott. Acolo ne vom 
părăsi caii şi vom călători pe râu în jos. Barca mea este mai 
rapidă decât cel mai iute cal. 

— Cum? Ai o barcă? 

— Desigur. Vom pleca pe Hassayampa, apoi pe Gilla, până 
la Gilla Bend. De acolo vom lua diligenţa poştei până la 
Granite Station. 

— Dar dacă ei vor afla? 

— N-au de la cine să afle şi nici nu le-ar trece prin gând că 
am pornit spre Granite Station. 

— Dar eu? Întrebă Miranda. Ce se va întâmpla cu mine? 

— Mergi cu noi. 

— Nu s-ar putea să rămân? Mie nu-mi pot face nimic. 

— "Te-ar putea forţa să ne trădezi. 

Miranda ezită, căci o fugă în condiţiile acestea, lăsând în 
urmă tot ce-i era drag şi plăcut, nu-i convenea deloc. 

— Tu trebuie să mergi cu noi, hotări Walker. Alfonso 
rămâne aici. El îi va primi pe musafiri şi va ţine casa în 
ordine pe timpul absenței mele Acum însă trebuie să 
trecem la fapte, dacă vrem să le-o luăm înainte atacatorilor. 

După puţin timp, Zenort-Walker părăsi casa împreună cu 
tovarăşii săi, însoţiţi de Miranda. Nu urmară şoseaua, ci 
făcură un ocol prin pădure. La Prescott încărcară în cea mai 
mare grabă alimente, după care porniră cu barca. 

În acest timp, Winnetou şi Old Firehand porniseră de la 
Tulisch-to cu „Lrifoiul” şi Herman, călărind către Fort 
Grant. Acolo dădură peste urma lui Roulin şi se ţinură de 
ea. Nu reuşiră însă să-l ajungă. Ce-i drept, nutreau 
speranţa că s-ar fi îndreptat către Walker, dar era numai o 
presupunere. 

Când se convinseră că Roulin mergea într-adevăr la 
Prescott, nu mai pierdură timpul cu cercetarea urmei, ci 


călăriră rapid într-acolo, adică spre locuinţa lui Walker. 

Winnetou mergea în frunte, serios şi tăcut ca întotdeauna. 
Urma Old Firehand, avându-l alături pe Sam Hawkens, iar 
după ei veneau cei doi lungani, care întreţineau o discuţie 
vie cu Herman de Adlerhorst. 

— Mă bucur de pe acum de mutra pe care o s-o facă acest 
Zenort-Walker sau Hopkins, când ne va vedea, zise Herman. 

Will Parker ridică din umeri şi zise: 

— Cine ştie? Cred că nu vom vedea din acest Walker nici 
vârful nasului, cu atât mai puţin întreaga faţă. 

— Eşti de părere că Roulin a sosit înaintea noastră şi l-a 
prevenit pe Walker? 

— Da. Cu tot regretul, noi nu am putut înainta atât de 
repede cât am fi dorit. Sunt convins că cele două păsărele 
au zburat. Nu eşti de aceeaşi părere, bătrâne Dick? 

— S-ar putea să ai dreptate, Will. 

— De ce să fugă din faţa noastră? Continuă Herman. Nu ar 
fi mai simplu să se închidă în casă şi să ne primească cu 
ţevile puştilor prin ferestre? 

— Asta s-o crezi dumneata, râse Will. Crede-mă, pentru 
Walker nu există nimic mai bun de făcut decât s-o şteargă. 
De altfel, o să vedem imediat cum se prezintă situaţia, căci, 
după cât se pare, am şi ajuns. 

După o cotitură, apărură printre copaci masivele ziduri ale 
clădirii. Poarta era larg deschisă, astfel încât se putea vedea 
în curte. Nu se zărea nici un om. Aspectul era inofensiv şi 
paşnic. Tocmai acest lucru stârni bănuiala oamenilor noştri. 

— Old Firehand făcu un semn celor doi lungani să rămână 
la poartă, pentru a le acoperi o eventuală retragere, însoţit 
de Winnetou, Hawkens şi Herman se strecurară în curte. 
Cineva, într-un colţ, era ocupat cu înşeuarea unui cal. 

Omul îi văzu şi veni spre ei. Era Alfonso, care primise de la 
Walker instrucţiuni cum să se poarte cu aceşti vizitatori 
nepofitiţi. 

— Ce doriţi, oameni buni? Întrebă el, ridicându-şi politicos 
pălăria. 


— Locuieşte aici un oarecare master Zenort? Se interesă 
Old Firehand. 

— Da. 

— Este acasă? 

— Nu. A plecat călare astăzi la prânz şi nu mi-a lăsat vorbă 
că se va înapoia înainte de căderea serii. Dar ce vreţi? 

— Am dori să vorbim cu el. 

— Cu tot regretul... 

— Altcineva nu mai e pe aici? 

— Nu. 

— Nici n-a fost, de curând? 

— Nu. 

— Nu cumva te înşeli? Se poate să fi venit într-un moment 
când dumneata nu erai prezent. 

— Nu mă înşel, căci toată ziua nu am ieşit din curte, aşa că 
ar fi trebuit să ştiu, dacă ar fi venit cineva în vizită. 

— Hm, zâmbi vânătorul. Pot să-mi închipui că ai primit 
instrucţiuni precise de la master Zenort. 

— Ce fel de instrucţiuni? 

— Despre felul cum trebuie să ne primeşti pe noi. 

— Nu vă înţeleg. De unde putea şti el despre sosirea 
voastră? 

— De la musafirul despre care am vorbit adineauri. 

— Dar când trebuia să fi sosit acel musafir? 

— Acum vreo două ore. locmai de aceea socotesc că 
discuţia noastră e de prisos. Presupun că master Zenort ţi-a 
comunicat numele noastre, aşa că ştii cu cine ai de-a face. 

— Master, vă asigur că habar n-am... 

— Bine, dumneata eşti servitorul stăpânului dumitale şi 
eşti obligat să-i dai ascultare. De aceea, nu-ţi iau în nume de 
rău balivernele. Cu master Zenort trebuie însă neapărat să 
vorbim. 

— Dacă doriţi, puteţi să-l aşteptaţi. 

Era vădit că omul avea tot interesul să-i ţină cât mai mult 
timp în loc şi să creeze astfel stăpânului său un avans cât 
mai mare. 


Vânătorul înţelesese prea bine intenţia lui Alfonso, dar îi şi 
convenea, fiindcă singurele indicii despre cei fugiţi şi 
direcţia lor puteau fi aflate numai în această casă. O scurtă 
privire aruncată lui Winnetou, care-i răspunse printr-o 
uşoară mişcare a capului, îi spuse că prietenul său roşu era 
de aceeaşi părere. 

— Desigur că pentru noi ar fi mai comod dacă am putea 
să-l aşteptăm aici pe master Zenort. 

— Atunci urmaţi-mă, să vă arăt camerele. 

— Dar ce facem cu caii noştri? 

— Îi duc la grajd, voi avea grijă şi de ei. 

— Nu aveţi un ocol lângă casă? 

— Cum să nu, chiar aici în stânga. 

— Atunci o să-i adăpostim mai bine acolo, căci animalele 
noastre sunt obişnuite în libertate. 

Sosi şi Sam. Alfonso deschise ocolul. Vânătorul adăugă: 

— Şi mai e ceva: animalele noastre nu suferă nici un străin 
în apropierea lor. Sam Hawkens va avea grijă de hrana lor. 

Sam îi aruncă o privire complice. Înţelese pentru ce 
anume era nevoie să rămână tocmai el cu caii. Old Firehand 
vroia să prevină orice surpriză. 

Alfonso conduse oaspeţii în casă, în partea stângă a 
clădirii, repartizându-le acolo două camere alăturate, 
încăperile erau modest mobilate, însă foarte curate. Ele 
conţineau o masă, un scaun, o saltea drept pat, o pătură de 
cai pentru acoperit, un vas cu apă şi un lighean pentru 
spălat. Asta era totul, dar prea destul pentru regiunea 
aceea. 

— O să vă anunţ imediat ce se va înapoia master Zenort, 
zise Alfonso şi se depărtă foarte bucuros de a-i fi reţinut pe 
aceşti periculoşi urmăritori. 

Dick Stone privi în jur, clătinând din cap. 

— Dacă mă uit bine, nu am nici o îndoială că am fost 
aşteptaţi. 

— Ai dreptate, spuse Will. Se vede că erau pregătiţi pentru 
vizita noastră. 


— Da, este clar că toate au fost puse la punct aici. S-a adus 
Chiar şi apă proaspătă pentru băut. 

— Drace! le pomeneşti că or fi plecat să-şi adune 
mercenari, pentru a tăbări peste noi. 

— Aşa ceva este cu putinţă. 

— În cazul acesta am căzut într-o cursă. 

— Ar putea să fie şi-aşa! De altfel, pentru ce nu se mai 
arată nimeni? Nu e de crezut că el ar fi singurul servitor 
într-o casă atât de mare. Will, să-ţi spun drept, mi se pare 
cam suspect. 

Dick avea dreptate, căci restul personalului de serviciu, 
care se compunea din câţiva negri şi negrese, primise 
ordine severe de a nu se lăsa văzuţi de cei ce vor veni. 
Motivul pentru care se luase această măsură, era destul de 
clar: Walker se temea ca negrii să nu-i încurce socotelile. 

În timp ce Dick şi Will făceau tot felul de presupuneri, iar 
Old Firehand se sfătuia cu Winnetou cum ar putea să afle 
ceea ce li se ascundea, Sam Hawkens nu stătuse degeaba. 
Căutând nutreţ pentru cai, intră într-o magazie lipită de 
aripa dreaptă a clădirii. În acel moment se deschise o uşă 
din clădire, pe unde intră un om care îi făcu un semn cu 
degetul la gură. Sam se apropie şi îl întrebă în şoaptă: 

— Ce doreşti, gentilomule cu pielea tuciurie? 

— Cum se numeşte massa? 

— Sam Hawkens, dacă nu mă înşel. 

— Oh! Asta este bine, foarte bine. 

— De ce? 

— Mai întâi să-mi spui dacă se mai găsesc aici massa Old 
Firehand şi massa Winnetou? 

— Da, căpăţână creaţă. 

— Vai, dacă aş şti că massa nu mă va trăda... 

— Eu nu trădez niciodată un om cinstit. 

— Oh, Zeus este un om cinstit, foarte cinstit. 

— Aşadar te numeşti Zeus şi, după cât se pare, ai vrea să- 
mi „cânţi” ceva. Numai să fie ceva interesant, căci voi negrii 
le încurcaţi de obicei pe toate. 


— Ah, ştirea lui Zeus este foarte important şi nu încurcat. 
Zeus spionat pe massa Zenort, care bătut pe Zeus, spionat 
şi pe miss Miranda, care bătut pe sărman şi bun Milly. 

— Dar cine este Milly. 

— Frumos mireasa lui Zeus. 

— Aşa? Ei, ce ai auzit? 

— Mai întâi venit massa Leflor şi... 

— Sam rămase cu gura căscată de mirare şi întrebă: 

— Cine? 

— Massa Leflor. 

— Nu cumva ştii de unde este acest om? 

— Zeus ştie. Leflor din Wilkinsfield. 

— Adevărat? Este aproape de necrezut, dacă nu mă înşel. 
Continuă, prietene! 

— Massa Leflor venit cu massa Bill Newton... 

— Ce? Visezi? 

— Zeus nu visează. Zeus cunoaşte Bill Newton. Bill 
Newton mai fost o dată aici. El venit de la „Apa albastră”. 

— Omule, negrule, aurule, toate acestea corespund, căci 
noi l-am prins pe acest Bill Newton la „Apa albastră”. 

— Da, dar Leflor eliberat. 

— Pe legea mea, asta este ceva cu totul extraordinar! Ştii 
mai multe? 

— Zeus ştie tot. 

— Atunci continuă-ţi povestea. 

— După aceea venit massa Roulin. 

— Aşadar, am presupus bine... 

— După asta fost mare sfat. Massa Zenort spus merge 
Granite Station, unde este fată albă. 

— Drace! De unde pot şti derbedeii aceştia de fata de la 
Granite Station? 

— Massa Leflor auzit pădurar prost. 

— Vai, acest pădurar, care nu pare a fi mâncat 
înţelepciune cu lingura, nu şi-a ţinut gura. lată cine a 
îndrăznit să râdă de „Ischikone” al meu. Ei, acolo trebuie să 
se fi întâmplat lucruri frumoase, dacă nu mă înşel. 


— Apoi, massa Zenort plecat cu trei massa şi cu missis 
Miranda. 

— Dar cine este această Miranda? Soţia lui? 

— Nu, nu soţie, menajeră. 

— Ce drum au apucat? Asta ai mai auzit? 

— Zeus auzit, afirmă negrul zâmbind şi arătându-şi cu 
această ocazie frumogşii lui dinţi. 

— Călăreţii plecat Prescott, de acolo pe Rio Gilla, cu barca 
lui massa Zenort. 

— Bravo! Aceasta se numeşte o informaţie bună, dacă nu 
mă înşel. Zeus, am cunoscut mulţi negri, dar niciunul nu mi- 
a insuflat atâta stimă ca tine. 

Se putea observa cât de măgulit se simţea negrul de 
cuvintele acestui bărbat, despre care ştia că este un 
vânător renumit, astfel încât răspunse foarte mândru: 

— Oh, Zeus mare şmecher. 

— Ce ochi o să facă ceilalţi, când vor afla veştile acestea! 
Poate mai ştii şi altceva, Zeus, băiete? 

— Nu, Zeus acum butoi gol. 

— la spune-mi, nu ai auzit niciodată nimic despre un 
oarecare Arthur Wilkins? Nu l-ai văzut niciodată împreună 
cu stăpânul tău? 

Negrul aproape că sări ca ars. 

— Zeus văzut. Zeus vorbit. Massa Arthur gentleman. 

— Unde se găseşte el acum? 

— Massa Arthur mort, dar nu mort, munceşte greu la 
mină. 

Sam îl mai interogă pe Zeus asupra celor pe care le ştia el 
în toată această chestiune. Negrul dădu toate informaţiile şi 
anume că Walker şi Miranda crezuseră în omorârea 
tânărului Wilkins; Roulin le-a adus la cunoştinţă faptul că, în 
loc să-l ucidă, l-au lăsat să muncească în mina din Valea 
morţii, ca şi pe Martin Adler. 

După ce Sam îl asigură pe negru de deosebita sa stimă şi-i 
declară solemn că n-o să-l trădeze, se înapoie la tovarăşii 
săi, unde fu ascultat cu cea mai mare atenţie. Cel mai 


impresionat a fost Herman, aflând că fratele său Martin nu 
ar fi mort, ci se găseşte viu, în puterea lui Roulin. El aruncă 
lui Old Firehand o privire care vădea dorinţa fierbinte de a 
porni neîntârziat pe urmele celor ce reuşiseră să le scape 
deocamdată. 

Dacă plecau imediat, mai exista posibilitatea de a-i ajunge 
pe fugari, înainte ca aceştia să se îmbarce. Era de aşteptat 
că tovărăşia Mirandei şi pregătirile de îmbarcare le vor 
întârzia şi ele întrucâtva plecarea. 

Porniră, deci. Când îşi scoaseră caii din ocol, Alfonso, 
foarte mirat, îi întrebă: 

— Încotro, oameni buni? 

— Puțin la plimbare, răspunse Old Firehand. 

— Dar nu vedeţi că începe să se întunece? 

— Tocmai de aceea, căci vrem să mai folosim aceste câteva 
minute de lumină. 

— Dar dacă se va înapoia între timp master Zenort? 

— Atunci să ne aştepte şi el pe noi, după cum şi noi l-am 
aşteptat, din păcate, zadarnic. 

Alfonso putu să-şi ascundă numai cu greu dezamăgirea, îşi 
închipuia că plimbarea la o asemenea oră este numai un 
pretext. Poate că aflaseră deja urma fugarilor. 

— Încotro plecaţi dumneavoastră? 

— Într-acolo unde, probabil, o să-l găsim pe master 
Zenort. În orice caz, îţi mulţumim pentru ospitalitatea 
dumitale şi să auzim de bine! 

După aceasta, dădu pinteni calului şi o luă pe urma lui 
Winnetou. Tovarăşii săi îl urmară. Peste scurt timp se 
întunecă. Deplasarea nu se putea face atât de repede cum 
doreau. Drumul era rău, astfel că atunci când se zăriră 
casele din Prescott, nu mai lipsea mult până la miezul 
nopţii. Apucară pe o stradă principală a oraşului, apoi spre 
Hassayampa. Descălecară, dar nu putură vedea nici o 
barcă. 

În cârciuma situată lângă râu, era încă lumină. Găsind uşa 
deschisă, intrară în local, unde mai era doar un singur 


client, somnoros, având pe masă un pahar cu rachiu pe 
jumătate gol. Patronul, care adormise, se trezi la intrarea 
străinilor şi se sculă politicos în picioare. 

Old Firehand îl întrebă direct: 

— Aţi avut musafiri ceva mai devreme? 

— Au fost câţiva pe aici. 

— Câţi? 

— Cinci persoane - doi străini şi trei localnici. 

Patronul căscă şi părea că dă răspunsurile fără a se gândi 
prea mult. 

— Cine erau localnicii? 

— Senorita Miranda, senor Newton ţi senor Zenort. 

— Au plecat de mult? 

— Să fi trecut o jumătate de oră de atunci, senior. 

— Există pe-aici vreo barcă? 

— Cu tot regretul, nu. Barca lui senor Zenort este singura 
din localitate. 

— Păcat. Oricum, îţi mulţumesc. Uite aici ceva pentru 
bunăvoința pe care ai avut-o de-a ne da aceste lămuriri. 

Zicând acestea, puse în mâna patronului o monedă. 

— Ce ne facem acum? Întrebă Sam Hawkens după ce 
părăsiră localul. Walker va ajunge la destinaţie mai repede 
decât noi. Trebuie neapărat să-l previn pe Wilkins. 

— Dar cum? 

— Printr-o telegramă, dacă nu mă înşel. 

— Probabil dumneata uiţi că aici nu există încă o legătură 
telegrafică. 

— Va trebui să mergem până la cea mai apropiată staţie 
poştală şi de acolo să telegrafiem la Granite Station. 

— Şi care ar fi această staţie? 

— Cred că Gilla Bend. 

— Prea bine! Gilla Bend e, oricum, în drumul nostru. 

Capitolul VIII - Căzuţi în cursă. 

Diligenţa poştală, trasă de şase cai, venind de la Gilla 
Bend, intră zgomotos în Granite Station, oprindu-se în faţa 


clădirii Poştei. Doi tineri, telegrafistul şi fiul poştaşului, se 
uitau curioşi să vadă ce călători au să coboare. 

La fereastra diligenţei se ivi capul unui bărbat. Era Walker, 
care ţinea batista la obraz, ca şi când ar fi avut dureri de 
dinţi. În realitate, însă, făcea acest lucru pentru a nu fi 
recunoscut. Văzând că nu există nici un pericol, deschise 
uşa şi cobori. Bill Newton, Leflor, Roulin şi Miranda îl 
urmară. 

Miranda arăta minunat în costumul de călătorie cumpărat 
de Walker la Gilla Bend, astfel încât apariţia ei atrase 
atenţia celor doi tineri localnici. 

— Mii de draci! Zise telegrafistul. Priveşte la această 
Venus, master Hofter. Ce figură, ce mers, ce ochi! 

— Lady este într-adevăr o frumuseţe. Aş vrea să ştiu cine 
este şi încotro... dar drace! 

— Ce este? 

— Unul dintre însoțitorii ei, cel din stânga, este Roulin, 
care a stat în aceeaşi bancă cu mine la Colegiul Alabama. Ar 
fi cel mai bun prilej să fac cunoştinţă cu ea. 

— Doamne, râse telegrafistul, abia se iveşte cineva mai 
deosebit în cuibul acesta plictisitor şi dumneata te şi înfigi. 

— Nu o lua chiar aşa, Grey. Salut! 

Hofter păşi spre grupul care se apropia de uşa sălii de 
aşteptare. 

— Văd bine? Strigă el. Nu cumva eşti dumneata, sau mai 
bine zis, nu eşti tu - da, tu, Roulin? 

Roulin nu părea prea încântat auzindu-se strigat pe nume. 
Dar privind la faţa binevoitoare a celuilalt, se însenină 
imediat, căci îl recunoscu pe camaradul său de studii şi-şi 
dădu seama că nu avea de ce să se teamă de acest om 
inofensiv. 

— Hofter, tu? 

— Da, în carne şi oase, dragă Roulin. Cum ai ajuns aici, la 
Granite Station? 

— Din întâmplare, bunul meu prieten. Sunt însă 
recunoscător întâmplării, pentru că mi-a oferit prilejul de a 


te revedea. Dar pe tine, ce vânt te-a adus încoace? 

— Soarta. 

— Cum aşa? 

— Tatăl meu e şeful poştei. Am fost nevoit să-l însoțesc şi 
acum mă găsesc aici, un talent pe uscat la care cască ochii 
toţi borfaşii indieni. 

— Te plictiseşti? 

— Grozav, aşa că sosirea ta va fi un mare eveniment 
pentru mine, căci va constitui, în sfârşit, o întrerupere a 
eternei monotonii. Sper că o să faci un sacrificiu pentru 
mine şi o să rămâi mai mult timp aici. 

— Chiar atât de capabil de jertfe nu sunt, râse Roulin, dar 
poate o să-ţi dăruiesc câteva zile. 

— Eşti o bijuterie! Vino să te strâng la piept! 

Hofter desfăcu braţele pentru a-l îmbrăţişa, dar Roulin 
protestă, zicând: 

— Lasă-ţi mâinile în buzunar, căci prefer să-mi dai câteva 
informaţii. 

— Cu plăcere. Ce anume ai vrea să ştii? Ai nevoie de un 
popă, de un avocat, sau de un negustor de lipitori? Înainte 
de toate, însă, te rog să-mi spui cine este tânăra doamnă 
care e cu tine? 

— Îţi place? 

— Ce întrebare? Figura aceasta, ţinuta aceasta... 

— Stop, bătrâne prieten, ţi-ai ieşit din fire. Senorita o să 
râdă când o să-i povestesc că a făcut deja o cucerire la 
Granite Station. 

— Asta să n-o faci! 

Roulin râse, zicând: 

— Aşa te ştiu, bătrâne, erai un entuziast şi la colegiu. 

— Dă-mi voie, zise Hofter. În cazul acesta este cu totul 
altceva. Niciodată n-am văzut o femeie aşa de... 

— Bine, bine, dar nu mă reţine. Lasă-mă mai bine să te 
pun la curent. Dânsa se numeţte senorita Miranda. 

— Ai putea să mă prezinţi? 

Roulin făcu o faţă oarecum îngrijorată. 


— Cam greu, afară de cazul... hm! Dar... poate că ai putea 
să-i intri în graţii, într-un fel oarecare. 

— Cu cea mai mare plăcere. Dă-mi numai prilejul! 

— Să încercăm. E vreun han pe aici? 

— Desigur. 

— E aglomerat? 

— Acum nu. Singurii călători sunt, deocamdată, un 
oarecare master Wilkins şi fiica sa. 

— Frumos. Nu cumva s-ar putea să afli dacă aceştia au 
primit în ultimul timp vreo telegramă? 

— Nu se poate, e secret de serviciu. 

— Prin această informaţie ai obliga-o foarte mult pe 
senorita noastră. 

Hofter răspunse după o scurtă luptă interioară: 

— Grey, telegrafistul, e prietenul meu. Cred c-o să mă 
servească. 

Alergă la poştă. Roulin se întoarse la ceilalţi. 

— Am întâlnit un prieten din copilărie, un om uşuratic şi 
inofensiv, care ne-ar putea fi de mare folos. E un mare 
amator de făpturi gingaşe şi totodată fiul poştaşului de aici. 
Tocmai m-am interesat de telegrama către Wilkins. Dânsul 
o să ne dea toate lămuririle. Lucrul acesta e foarte preţios 
pentru noi, deoarece trebuie să ne aşteptăm că şi Old 
Firehand a telegrafiat pentru a-i preveni. Am putea să-l 
exploatăm pe acest prieten, dacă... - Se uită la Miranda - 
dacă l-am trata ceva mai bine. Dar uite-l că vine. 

Hofter flutura o hârtie. Roulin îi ieşi înainte nerăbdător. 

— lată, zise Hofter, iată copia! Conţinutul sună astfel: 
„Plecaţi imediat la Dos Palmas. Noi suntem acolo. Winter”. 
Îţi ajunge acest lucru? 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul. 

— Acum, însă, te rog să mă prezinţi frumoasei senorita 
Miranda. 

— Înainte de asta, mai am o întrebare: când a sosit 
telegrama? 

— Acum vreo cinci ore. 


— Se poate întâmpla ca astăzi sau mâine să mai vină o 
telegramă. Aş putea s-o cunosc şi pe aceea? 

— O să ţi-o procur. 

— Dar... înainte de a fi predată destinatarului. 

— Hei, asta nu merge. 

— De ce? 

— Funcţionarul o să mă întrebe de ce anume cer acest 
lucru. 

— Şi nu poţi găsi un motiv? 

— Nu cred. 

— Atunci te compătimesc, bătrâne. Înainte nu erai atât de 
nehotărât când era vorba de o fată frumoasă. 

— De astă dată e cu totul altceva. 

— Greşeşti, căci în primul rând îi faci sehoritei Miranda un 
serviciu, pe care dânsa o să ţi-l răsplătească în orice caz şi 
în al doilea rând... Ah, uite că mi-a venit o idee bună. 
Primitorul este un oarecare Wilkins, dar cu el se află o 
tânără şi foarte frumoasă fată. Poate că telegrafistul ştie 
acest lucru. 

— Mi-a spus ceva, dar i-a văzut numai statura zveltă, căci 
fata umblă tot timpul acoperită cu un văl. 

— Ei bine, în cazul acesta chestiunea e simplă de tot. îi 
spui că ai vrea să te apropii de ea şi, pentru asta, eşti dispus 
să joci rolul factorului. 

— Pretextul nu e rău deloc. Vrei, deci, să-ţi arăt telegrama 
înainte de a o preda destinatarului? 

— Exact. 

— Poate că aş fi dispus să fac lucrul acesta, dacă n-ar 
exista o piedică. 

— Care anume? 

— Telegramele sunt închise. 

— Da, dar numai cu un timbru. Las-o în seama mea, că o 
deschid eu. 

— Diavole! Aşa ceva este pasibil de pedeapsă. 

— Asta nu te priveşte pe tine, ci numai pe mine. 

— Dar eu devin complicele tău. 


— Nu te supăra, Hofter, dar pari să fi devenit alt om de 
când nu ne-am mai văzut. Înainte treceai prin zece ziduri 
pentru o fată frumoasă. 

— Dar acum crezi că nu? 

— Atunci de ce stai pe gânduri? 

— Cunoşti prescripţiile legii? Aş putea lua totul în glumă, 
dacă tatăl meu n-ar fi şeful oficiului poştal. Dar trebuie să 
ţin seama de asta. 

— Mai bine ai ţine seama să ţi-o îndatorezi pe senorita 
Miranda... 

— E foarte nesigur, dacă dânsa se va simţi obligată faţă de 
mine. 

— Garantez eu. Afară de aceasta, poţi fi sigur că nimeni nu 
va afla nimic. 

— Dacă aş fi sigur... 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare. 

— Cuvântul de onoare? Hm! 

— Ei, ce se aude? Poate conta pe tine senorita Miranda? 

— Bine, am s-o fac pentru ea. Te rog, însă, să-i spui acest 
lucru. Voi duce acum telegrama aceasta înapoi şi cu acest 
prilej o să-l pun la curent şi pe Grey, ca să ştie că, dacă va 
veni o a doua telegramă pe aceeaşi adresă, doresc s-o duc 
personal destinatarului. În schimb, însă, aştept răsplata 
promisă. 

— O amabilitate merită alta! 

Hofter se înapoie la birou, iar Roulin intră în sala de 
aşteptare, unde se găseau tovarăşii lui. 

— Ne laşi să aşteptăm cam mult, îşi dădu cu părerea 
Leflor. 

— Fiindcă a adus telegrama. 

— Era a noastră? 

— Da, cea pe care am expediat-o noi la Gilla Bend, pentru 
a-i scoate cât mai repede de aici pe masterii aceştia. 

— Alta n-a sosit? 

— Nu, iar în cazul că va sosi, atunci prietenul meu Hofter o 
să mi-o aducă înainte de a fi înmânată destinatarului, în 


schimb, el cere ca dona Miranda să fie niţel drăguță cu el. 

— Drăguţă? Ce înţelegi dumneata prin asta? 

— Acelaşi lucru ca şi dumneata. Sărmanul tânăr e 
amorezat de dumneata - şi cred că acest lucru e foarte 
avantajos pentru intenţiile noastre. 

— 1 se va face pe plac! Zise Walker, ca şi când ar fi fost de 
la sine înţeles că Miranda va consimţi. 

— Şi dacă refuz? 

— Avem un scop comun! Fiecare trebuie să-şi 
îndeplinească partea ce-i revine pentru atingerea lui. 

Walker spuse acest lucru pe un ton aproape aspru, iar 
Miranda preferă să nu-i răspundă. 

După câteva momente, Hofter se apropie de ei şi, cu paşi 
nesiguri, puţin încurcat şi neîndemânatic, sărută mâna 
Mirandei, în timp ce sângele îi năvăli în obraz. Dânsa nu se 
mulţumi numai să-şi lase mâna în mâna lui câteva secunde 
mai mult, ci-i răspunse şi cu un surâs încurajator. De altfel, 
Hofter era bărbat frumos şi hotări în gândul ei să rezolve în 
cele mai bune condiţii misiunea ce i se încredinţase. Pe 
Hofter, atitudinea tinerei îl încântă atât de mult, încât dădu 
glas unui gând care, înainte, i s-ar fi părut îndrăzneţ. 

— E pentru mine o întâmplare plăcută, zise el foarte 
politicos, să-l întâlnesc pe master Roulin, căci am studiat 
împreună şi am fost cei mai buni prieteni. Aş vrea să profit 
cât mai mult de această revedere, ca gazdă şi aştept ca 
ospitalitatea mea să nu fie refuzată. 

— Nu cumva vrei să inviţi întreaga noastră societate? Se 
miră Roulin. 

— Cu cea mai mare plăcere, căci avem loc destul aici. E 
drept că trebuie să renunţaţi la confortul din Est. O masă, 
un scaun, un hamac, aceasta este tot ce există ca mobilier 
pe aici. Dacă vă mulţumiţi cu atât, aş fi fericit să vă pot oferi 
câteva camere. 

— N-am vrea să deranjăm. 

— Deloc, clădirile oficiilor poştale sunt foarte spaţioase, 
amenajate pentru un trafic menit să sporească în viitor, aşa 


că există multe camere. Puteţi locui la mine fără să se 
sinchisească cineva de prezenţa voastră. Ei, ce aveţi de zis? 

— Să fim sinceri, invitaţia ta e mai mult decât binevenită, 
căci avem motive ca, deocamdată, să nu fim văzuţi de 
Wilkins şi fiica lui. 

— Deci? 

— Ei bine, vom locui la tine. 

— Eşti un gentleman, îl flată Miranda. Îţi mulţumesc. 

Hofter se înclină, roşind. 

— Atunci vă rog să mă urmaţi. 

În momentul când erau pe punctul de a porni, Walker, care 
privise întâmplător pe fereastră, tresări, zicând: 

— Să mergem repede! Uite-l pe Wilkins. 

Într-adevăr, acesta venea grăbit spre clădirea poştei. 

— Intraţi deocamdată aici, zise Hofter, deschizând o uşă. O 
să-l întreb chiar eu ce doreşte. 

leşi apoi afară şi se postă în faţa intrării, astfel încât 
Wilkins trebui neapărat să dea de el. Plantatorul salută 
politicos şi întrebă: 

— Te rog, master. Să-mi spui când a plecat ultima diligenţă 
spre Dos Palmas? 

— Exact acum o jumătate de oră. 

Era diligenţa cu care sosiseră Walker cu însoțitorii săi. 

— Păcat; căci mă cheamă o telegramă la Dos Palmas. Dar 
viitoarea diligenţă când pleacă? 

— Mâine, la aceeaşi oră. 

— Abia mâine? Nu cunoşti o altă posibilitate? Poate o 
cursă specială? 

— Noi suntem o staţie de tranzit, nu dispunem de 
echipaje. 

— Dar pe calea apei? 

— Pe porţiunea aceasta a lui Rio Gilla nu circulă vase. 
Singura recomandare este să aşteptaţi până mâine. 

— Într-adevăr, nu-mi rămâne altceva de făcut. Îţi 
mulţumesc foarte mult. 


Wilkins salută şi plecă, iar Hofter se înapoie la musafirii 
săi, pentru a-i pune la curent cu cele discutate. 

— Bravo, master Hofter, îl lăudă senorita Miranda cu un 
surâs dulce, aruncându-i o privire galeşă. 

— Ai vorbit bine, confirmă şi Roulin. 

— Nici nu aş fi putut spune altceva, senorita. Singurul 
mijloc de deplasare pe apă este vasul meu; dar nu îl dau 
străinilor şi chiar de l-aş fi dat, master Wilkins ar fi putut 
ajunge numai până la Yuma, iar acolo ar fi trebuit să aştepte 
din nou poşta, pentru a parcurge pe uscat distanţa ce i-a 
mai rămas. 

— Cum, ai o navă? Interveni Roulin. 

— Da, un model Saint-Louis. Un vas excelent. Pe aici i se 
spune „vânzător de suflete”. Dar, să mergem! 

Walker ar fi dorit să audă mai multe despre vas, dar 
chestiunea nefiind urgentă, îi urmă pe ceilalţi, care erau 
conduşi de Hofter. Li se repartizară trei camere învecinate, 
ceva mai bine mobilate decât spusese Hofter. Cea mai bună 
fu destinată senoritei; celelalte două urmau să servească 
bărbaţilor. Gazda se îngriji mai întâi de apă pentru spălat şi 
după aceea de o gustare, la care participă şi el. Dar abia 
începu gustarea şi Hofter fu chemat de telegrafist. Se sculă 
imediat şi, înclinându-se în faţa senoritei, plecă lăsându-i pe 
toţi încordaţi. Când se înapoie, flutura radios în mână o 
telegramă închisă. 

— Priviţi-o, domnii mei! 

— Admirabil! Ia s-o vedem, zise Roulin. 

— Poftim, dar atenţie! 

Roulin umezi timbrul până putu desface telegrama, fără a- 
i produce stricăciuni. O citi cu glas tare, fără a se gândi că 
prin conţinutul ei se dădea de gol în faţa lui Hofter: „Walker 
şi complicii lui vă caută. Vor sosi acolo înaintea noastră. 
Luaţi măsuri. Putem veni abia mâine după-amiază. 

Winter” 

— La naiba! Este aceeaşi semnătură, zise Hofter uluit. 


Roulin observă abia acum că-l amestecase prea mult pe 
Hofter în chestiunile lor particulare, dar găsi imediat o 
scuză. 

— Da, Winter, rivalul meu, râse el. 

— Rivalul? Atunci e vorba de o chestiune amoroasă? Abia 
de acum înainte afacerea începe să devină interesantă. Aş 
putea afla cine e preferata? Întrebă Hofter. 

— Miss Wilkins. Dânsa mă iubeşte, dar tatăl ei e împotriva 
mea. Am plecat pe urmele ei pentru a o întâlni, dar iată că 
nerodul acesta de Winter mă urmăreşte din nou, pentru a 
mă împiedica. 

— Dracu' să-lia! Mi-ar face plăcere să-ţi fiu de folos. 

— Lucrul acesta e foarte posibil şi fii sigur că o sămă 
revanşez şi eu odată. 

Hofter aruncă o privire arzătoare Mirandei. 

— Să încheiem deci un pact, zise el cu căldură. Ce-aş 
putea face pentru tine? 

— Să ai grijă ca Wilkins să nu primească această 
telegramă. 

— Imposibil, căci aş fi aspru pedepsit pentru aşa ceva. 

— Vei susţine că ai pierdut-o. 

— Lucrul acesta ar trebui să-l raportez imediat. 

— Atunci, cel puţin, amână predarea ei până mâine la 
prânz. 

— Nici la aşa ceva nu pot să mă pretez. 

Atunci Miranda puse mâna pe braţul lui Hofter şi-l privi 
drept în ochi, rugându-l: 

— Master, nici mie nu mi-ai îndeplini această rugăminte? 

— Dumitale? 

Ea lăsă privirea în jos, apoi se apropie de urechea lui. 

— Vezi, prietene, îi zise dânsa încet, vezi şi dumneata că 
aici e vorba de o dragoste nenorocită. 

— Desigur, senorita, dar... 

— Poate exista un „dar” când prietenul dumitale luptă 
pentru dragostea lui? Cum s-ar putea să nu-i dai ajutor? 
Chiar dacă pentru dumneata ar constitui un sacrificiu. 


Dragă prietene, nici pentru mine n-ar fi un sacrificiu pe 
care să nu-l fac din dragoste. 

Ea îi luă mâna, întrebându-l: 

— Îţi vine chiar atât de greu? 

— Nespus de greu, senorita. Pentru dumneata aţ face tot 
ce omeneţte e cu putinţă, dar ce îmi cereţi e o ilegalitate şi 
se pedepseşte ca atare. 

— Să nu ne pripim. O să mai vorbim despre asta, după ce 
vom mânca. 

— Am o întrebare, interveni Walker. Ai vorbit adineauri de 
vasul dumitale, numindu-l „vânzătorul de suflete”. Ce 
înseamnă asta? 

— E acelaşi tip de vas care, pe Mississippi, se numeşte 
Chickenthief, adică hoţ de găini; un vas cu un catarg şi o 
cabină acoperită. 

— Dar de unde vine numele acesta curios? 

— Asemenea vase sunt întrebuințate cu predilecție de 
călători nu prea conformi cu legile. Au o viteză care le 
permite să scape uşor de urmăritori. 

— Dar cum ai ajuns dumneata în posesia unui asemenea 
vas? 

— La câteva mile mai sus de aici se găsea o tabără 
militară, ridicată împotriva apaşilor, a marikopaşilor, a 
indienilor papago şi yuma. Comandantul taberei şi-a 
construit vasul tocmai ca să poată urmări cu viteză mai 
mare canoele indienilor. Desfiinţându-se tabăra, mi l-a 
vândut mie, pentru o sumă mică. 

— Ce echipaj are vasul? 

— Cinci oameni - patru barcagii şi cârmaciul, care e 
totodată şi căpitanul ambarcaţiei. În cabină pot încăpea 
foarte comod opt persoane. Dacă vă interesează, pot să v-o 
arăt. 

— Nu o închiriezi? 

— Nu. 

— Păcat, căci ai fi putut să ne faci un serviciu şi totodată ai 
fi câştigat şi o sumă frumuşică. 


— Cum aşa? Vreţi să-l folosiţi chiar dumneavoastră? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Ar trebui să-ţi închipui singur, după cele povestite de 
master Roulin. 

— Ei, parcă înţeleg. Fiindcă Wilkins şi fata trebuie să 
aştepte până mâine diligenţa, dumneavoastră aţi fi dispuşi 
să-i luaţi la bord azi... 

— Exact! În felul acesta, master Roulin ar fi în apropierea 
iubitei sale, iar mâine, când va veni netrebnicul acela de 
Winter, nu ne va mai găsi. De altfel, el nici nu trebuie să afle 
încotro am plecat. 

— Atunci, nu vreţi să mergeţi la Dos Palmas? 

— Nici prin cap nu ne trece! 

— Dar încotro? 

— E un secret pe care ţi l-am putea destăinui doar dacă te- 
ai decide să ne închiriezi vasul. 

Hofter rămase pe gânduri. Privirea lui căzu asupra 
Mirandei, care-i mai ţinea mâna într-a ei, ca şi când ar fi 
uitat să şi-o retragă. 

— Poate că ar fi posibil, zise el încet. Cine dintre voi ia 
parte la această călătorie? 

— Toţi. 

— Ţi senorita Miranda? 

— Şi ea, confirmă Walker. 

— O să mă mai gândesc. 

— Dar să nu dureze prea mult timp, master, căci suntem 
grăbiţi. 

— Hm, încercă Hofter o stratagemă, în calitate de 
proprietar al vasului, ar trebui să vă însoțesc şi eu... 

— Chiar am dori. 

— În acest caz, trebuie să mă interesez dacă pot lipsi de 
aici şi cât timp anume. 

Hofter simţi o strângere de mână recunoscătoare; după 
aceea se sculă şi părăsi repede camera. 


— A fost o idee minunată din partea dumitale, master 
Walker, zise Roulin, râzând. 

— Probabil că va cădea în cursă. 

— Mai mult ca sigur, căci o să-şi închipuie că în felul acesta 
va găsi prilejul de a fi mai multe zile împreună cu Miranda. 
Dar cât de departe vom pleca în acest caz? 

— De aici în Colorado şi apoi în sus, până în regiunea 
Aubrey. Acolo staţionează indienii mojaveşi, sub protecţia 
cărora vom ajunge cu prizonierii noştri până la Valea morţii. 
Întrebarea se pune dacă-l vom putea aduce pe vas pe 
Wilkins. 

— Fără îndoială. 

— Cum? 

— Această misiune va reveni Mirandei. O să-i dau toate 
instrucţiunile necesare, dacă tânărul acesta amorezat va 
consimţi să plece. 

— Toate merg ca pe sfoară. Noroc că ştiam vechiul nume 
al lui Old Firehand şi am semnat telegrama cu acest nume... 

Hofter se înapoie abia după ce întregul grup terminase de 
mâncat. Miranda se retrăsese între timp. 

— Unde e senorita? Fu prima lui întrebare. 

— În camera ei. 

Plecă în grabă spre camera Mirandei. O găsi întinsă în 
hamac. Ea socotise cu siguranţă că va veni, dar simula o 
oarecare spaimă: 

— Dumnezeule! Dumneata? 

EI se apropie, salutând politicos. 

— Îţi este într-adevăr atât de neplăcută prezenţa mea? 

— Ah, sir, m-am speriat numai aşa, pentru că... 

Ea bâlbâi aceste cuvinte şi lăsă privirile în jos. 

— Pentru că? Insistă el. 

— Ei bine, zise ea repede, pentru, că mă gândeam foarte 
insistent la dumneata. 

— La mine? Jubilă el. 

Ea se ridică şi, privindu-l pătrunzător în ochi, zise: 


— Da, poţi să mă crezi, master Hofter, ţinuta dumitale 
bărbătească, precum şi modul dumitale energic de a 
acţiona trebuie să impresioneze pe orice femeie care a mai 
păstrat în inima ei un pic de ideal. 

— Senorita! 

— Să nu mă înţelegi greşit. Vroiam numai să-ţi spun că eşti 
unul dintre puţinii oameni în care aş putea să am încredere. 

— Nemărginită încredere! Senorita. Viaţa mea îţi aparţine. 

Ea se dădu jos din hamac şi-l privi cercetător. 

— Şi dacă voi cere dovezi chiar acum? 

El căută să-i prindă mâinile, dar ea se feri şi se dădu 
înapoi. 

— Nu aşa, prietene, mai întâi dovada. 

— Ce să fac? 

— Distruge telegrama! 

Hofter tresări, ca şi când ar fi primit o lovitură. 

— Miranda! O imploră el. 

— Mulţumesc, master Hofter. Era cât pe-aci să dau 
crezare jurămintelor dumitale false. Adio! 

— Miranda! 

— Ce mai doreşti? Uite aşa, master. Să nu crezi că sunt 
femeia cu care te poţi juca după bunul dumitale plac. 

El încercă s-o reţină. Ea se smulse, râzând cu zgomot: 

— Vorbe goale, nimic decât vorbe goale. 

— Miranda, te rog, cere-mi orice altceva, dar renunţă la 
această condiţie. 

— Nu! Aceasta, sau nimic. 

— De ce insişti? 

— Fiindcă pentru dumneata e un lucru foarte simplu, iar 
pentru aceşti îndrăgostiţi nenorociţi înseamnă enorm. 

— De unde ştii asta? 

— O ştiu şi îmi ajunge. Acum te rog să mă părăseşti. 

Hofter mai încercă o dată să-i ia mâinile; ea se retrase însă 
spre uşă, zicând: 

— Părăseşte imediat camera, înainte să te vadă cineva aici, 
căci ar trebui să mă ruşinez că mi-am dăruit inima unui 


slăbănog, chiar şi numai pentru o clipă. 

Apoi apăsă pe clanţă. 

— Opreşte-te! 

— Ce doreşti? Îl întrebă ea, privindu-l mândru şi 
provocator. 

— Uite hârtia! 

Scoase telegrama şi o aruncă pe masă, după care întrebă: 

— Eşti mulţumită? 

Rostind cuvintele acestea, o privi aproape speriat. Pe 
buzele Mirandei apăru un surâs. Întinzându-i mâna, zise: 

— Încă nu pe deplin, căci o încredere zdruncinată are 
nevoie de dovezi noi. 

— Miranda! 

Hofter vru s-o îmbrăţişeze. 

— Nu, prietene, o să te mai pun la o încercare. Până 
atunci, însă, te rog să nu îmi mai spui pur şi simplu 
Miranda. 

— Mi... 

— Taci! Lucrul acesta ar fi bătător la ochi pentru însoțitorii 
mei. Mai întâi, vreau să te liniştesc în ceea ce priveşte 
telegrama. Dispariţia ei n-o să-ţi producă nici un fel de 
neplăcere, căci mâine, când va veni Winter, Wilkins şi fiica 
lui vor fi plecaţi, aşa că cine să se mai intereseze de ea? Şi 
acum să vorbim cuminte ca doi buni prieteni. Haide! 

Îl trase lângă ea pe o bancă şi-i puse braţul pe umăr. 
Rămase aşa un timp. 

— Când plecăm? Întrebă el. 

— Mai întâi trebuie să ştim dacă ne împrumuţi într-adevăr 
vasul dumitale. 

— Fireşte! 

— E echipat cu toate cele necesare? 

— Pentru călătorii scurte, da. Încotro vreţi să plecaţi? 

— Probabil că până sus la Aubrey. 

— E cam departe. În cazul acesta va trebui să mai procur 
ceva alimente. 

— Dar echipajul e pregătit? 


— Da. 

— Poţi să te bizui pe ei? 

— Neapărat, căci sunt băieţi care îşi înţeleg meseria. 

— Nu la asta m-am gândit. Dorinţa noastră e ca această 
călătorie să rămână cât mai neobservată. 

— Din punctul acesta de vedere puteţi să fiţi liniştiţi, sunt 
oameni discreţi şi, afară de asta, îmi sunt complet devotați. 

— S-ar putea însă să le cerem un serviciu care să nu facă 
parte din obligaţiile lor. 

— Sunt oameni foarte de treabă. 

— Nu e de ajuns. Având în vedere această curioasă 
poveste de dragoste, serviciul cerut le-ar putea stârni 
oarecare bănuieli, iar noi n-am putea să le dăm explicaţii 
prea lungi şi amănunțite, pentru a-i convinge despre 
nevinovăția problemei noastre. 

— Ar trebui să ştii că populaţia de aici nu e chiar aşa de 
scrupuloasă. 

— Noi am vrea să-i jucăm acestui Winter şi lui Wilkins o 
festă care, la drept vorbind, e niţel cam tare. Individul 
urmează a fi atras pe vas şi dus cu fata până la Aubrey. Ce 
facem însă dacă refuză să meargă până acolo? 

— În cazul acesta, va trebui să-i debarcăm. 

— În nici un caz, Wilkins e fugar, a călcat legea şi e căutat 
de poliţie. Deoarece se poartă atât de sever faţă de fiica sa, 
am hotărât să-l ducem la Aubrey şi să-l predăm acolo 
poliţiei. Întrebarea este: dacă se va opune, ce intenţionezi 
să faci? 

— Eu? Tot ce crezi dumneata că ar fi necesar. 

— Dar oamenii dumitale? 

— Asta nu ştiu. 

— Poate că vom avea nevoie de ajutorul lor. 

— Cred că ei nu vor dori să se amestece în chestiunile 
altora. Cel mai bine ar fi ca dumneavoastră să închiriaţi de 
la mine, fireşte că numai de ochii lumii, vasul şi echipajul. 
Vom semna un contract în sensul acesta; astfel, 


dumneavoastră veţi dobândi pe bord drepturi bine definite, 
iar oamenii mei vor trebui să vă dea ascultare. 

În timpul acesta, Wilkins discuta la hotel cu Almy. 

— Dacă Old Firehand a telegrafiat să plecăm imediat, 
spunea Almy îngrijorată, înseamnă că are un motiv serios. 
Ce ne facem acum? 

— Trebuie să avem răbdare şi să aşteptăm până mâine. 

— Nu există nici o altă posibilitate? 

— Master Hofter nu ştie niciuna. 

— Lui îi convine să aibă cât mai mulţi călători, în felul 
acesta câştigă poşta. E cu neputinţă ca pe aici să nu găsim 
cai. 

— Ei bine, atunci o să merg să mă interesez încă o dată. 

Dar şi cel de-al doilea drum rămase fără rezultat. Wilkins 
se înapoie şi spuse că nu le mai rămâne nimic altceva de 
făcut decât să aştepte până a doua zi. 

Mai târziu, scoaseră scaunele pe terasa care se întindea în 
lungul întregii faţade a hotelului, continuând să discute. De 
acolo era o privelişte frumoasă spre râu. 

Într-una din despărţiturile învecinate ale terasei şedea o 
tânără şi prezentabilă miss. După un timp, se întoarse spre 
ei, zicând: 

— Scuzaţi, fără să vreau am înţeles din convorbirea 
dumneavoastră câteva nume. Nu sunteţi cumva master 
Wilkins, iar dânsa miss Almy? 

Plantatorul se înclină, răspunzând: 

— Mă numesc Wilkins. 

— Veniţi de sus, de la „Apa albastră”? 

— Da, răspunse acesta oarecum mirat. 

— Aşadar, dumneata eşti! Ce coincidenţă! Sunt extrem de 
fericită să fac cunoştinţă cu persoanele a căror soartă mi-a 
inspirat atâta milă. 

— Cum? Cunoaşteţi necazurile noastre? 

— Întrucâtva. Dar permiteţi-mi să mă recomand. Numele 
meu este Howk. Călătoresc pentru a mă întâlni cu soţul 
meu. Sunt originară din Baltimore. 


După aceasta se schimbară obişnuitele cuvinte de politeţe. 

— Urmăreşti pe un oarecare Walker? 

— Da. 

— Şi pe Roulin? 

— Da, desigur. Dar de unde ştii dumneata toate acestea? 

— Dar pe master Firehand îl cunoşti? 

— Chiar foarte bine. 

— Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker? 

— Desigur. Cunosc prea bine acest renumit „Irifoi”. Se 
pare că gentlemenii aceştia nu-ţi sunt străini nici dumitale! 

— Ne-am întâlnit la Prescott, nu demult. 

— La Prescott? 

— Da, vin de acolo. Am locuit cu domnii aceştia în acelaşi 
hotel şi am avut plăcerea de a fi vorbit cu ei, deoarece am 
putut să le fac un serviciu. Îl întâlnisem pe Bill Newton. 

Wilkins sări în sus de pe scaunul său, zicând: 

— Bill Newton? Probabil că vă înşelaţi, mistress Howk. 
Omul acesta e prizonier la „Apa albastră”. 

— Nu mai e, căci a fugit de acolo cu ajutorul unui oarecare 
Leflor, care venise de la Wilkinsfield. 

— Leflor? Pentru numele lui Dumnezeu! Leflor la „Apa 
albastră”? 

— Da, am auzit că master Firehand ar fi trimis un curier 
urgent la Gilla Bend ca să vă telegrafieze de acolo. 

— Lucrul acesta l-a făcut, dar n-a amintit nimic despre 
evenimentele de la Prescott. 

— El intenţiona să plece la Dos Palmas. 

— Tocmai lucrul acesta mi l-a comunicat, dar altceva nimic. 
Dar pentru care motive vrea să plece într-acolo, căci noi l- 
am aşteptat aici? 

— Deoarece Walker şi toţi ceilalţi au scăpat de la Prescott 
şi au luat drumul peste Mineral City spre Dos Palmas. 
Urmăritorii se găsesc în spatele lor, pe cai odihniţi, astfel 
încât e sigur că bandiții vor fi ajunşi. Sunt sigură că domnii 
se găsesc deja la Dos Palmas şi vă aşteaptă. 


— Poftim! Şi noi stăm aici! Trebuie să aşteptăm până 
mâine după-amiază, căci abia atunci vine următoarea cursă 
a diligenţei. 

— Cum? Vreţi să aşteptaţi atât de mult? Cred că nue 
necesar. 

— Nu avem nici un alt mijloc pentru a putea pleca. 

— Totuşi, cred că aş putea să vă iau cu mine. Călătoresc pe 
apă până la Yuma, unde urmează să mă întâlnesc cu soţul 
meu. De acolo, dacă vreţi, puteţi străbate restul distanţei 
călare în cel mai scurt timp. 

— Aveţi o barcă? 

— Da, „Mânzătorul de suflete”, pe care fiul poştaşului de 
aici mi l-a pus la dispoziţie, în mod cu totul excepţional. 
Adică, însuşi proprietarul intenţionează să facă o călătorie 
în josul apei şi e dispus să mă ia cu el. Apoi continuă, 
arătând spre râu: 

— Priviţi, acela e vasul. Ce-i drept, vroiam să plec abia 
mâine, dar dacă dumneavoastră vă grăbiţi, atunci sunt gata 
să vorbesc cu master Hofter să pornim imediat şi să vă ia şi 
pe dumneavoastră. 

— Oferta dumitale, mistress, este tot atât de binevenită, pe 
cât de amabilă. 

— A, nu. Vă înţeleg situaţia şi e de la sine înţeles că mă 
pun cu plăcere la dispoziţia dumneavoastră. De altfel, eu 
sunt aceea ce va profita, căci nu voi călători singură şi, 
afară de asta, voi ajunge mai repede la soţul meu. 

— Câte locuri libere aveţi? 

— Vasul cuprinde, afară de echipaj, încă opt persoane, 
care pot călători foarte comod. 

— Atunci consimt cu plăcere, dar numai cu condiţia ca noi 
să suportăm partea care ne revine din chiria vasului. 

— Sunt de acord. 

— S-a făcut! Într-adevăr, dumneata ne uşurezi de o mare 
grijă. 

— Când doriţi să plecaţi? 

— Imediat! 


— Ei bine, într-o oră vom putea pleca. Vreţi să fiţi atunci la 
râu? 

— Desigur! Dar nu rămâi până atunci cu noi? 

— Miranda se îndreptase deja către uşă. 

— Nu, căci trebuie să vorbesc cu master Hofter. Afară de 
asta, mai trebuie să fac şi ceva cumpărături. 

— Dar vom putea naviga pe timpul nopţii? Începe să se 
întunece. 

— Apa e liberă şi fără pericole, după cum mi s-a spus, iar 
cârmaciul cunoaşte foarte bine râul. Afară de asta, putem 
acosta oricând, dacă se va dovedi că nu e preferabil să 
continuăm călătoria pe timpul nopţii. Deci, la revedere, 
peste o oră. 

Capitolul IX - Pe „Vânzătorul de suflete” 

Prilejul ce i se oferea, era prea avantajos ca să-l scape. 
Wilkins se pregăti deci de drum, împreună cu fiica sa, iar 
după un ceas erau gata de plecare. Un servitor le duse 
lucrurile până la malul râului. Acolo îi primi seforita 
Miranda, presupusa mistress Howk, întinzându-le mâna. 

— Fiţi bineveniţi, din tot sufletul! Să sperăm că vom avea o 
călătorie bună. Poftiţi în cabină. 

— Dar unde sunt oamenii echipajului? 

— În partea din faţă a vasului. Noi nu avem nimic comun 
cu ei. Fiindcă aţi sosit, vasul o să pornească imediat. 

Încăperea de sub punte era destinată pentru mărfuri şi 
avea mai multe despărţituri, care puteau fi închise. Pe 
punte se afla o încăpere acoperită, împărţită în două: 
partea dinainte era pentru echipaj, iar partea dinapoi 
pentru călători. 

Cabina era bine amenajată. În mijloc se găsea o masă 
îngustă, iar lângă pereţi, mai multe scaune de trestie, foarte 
comode. Deasupra mesei atârna din tavan o lampă aprinsă. 
Abia fură aranjate bagajele şi se auzi comanda cârmaciului: 

— Trageţi lanţurile! Împingeţi de la mal! 

Vasul începu să se mişte şi, curând, fu mânat de curentul 
apei. 


După un timp, Wilkins ieşi pe punte. În primul moment nu 
putu vedea nimic decât stelele palide. Apoi desluşi un uşor 
murmur de glasuri. Pe puntea din faţă se mişcau câţiva 
oameni. Wilkins se îndreptă către aceştia cu pas domol. 

După ce trecu dincolo de catarg, dădu peste marinarii 
vasului şi se miră că sunt atât de mulţi. Unul dintre ei stătea 
mai la o parte, rezemat de balustradă şi privea în apă. Era 
Walker. 

— Bună seara! Zise Wilkins. 

Walker duse mâna la borul pălăriei, fără a răspunde. 

— Dumneata faci parte din echipaj? 

— Desigur. 

— Câte persoane sunteţi? 

— Numără-i! Sunt aici cu toţii. 

— Atât de mulţi? 

Walker mişcă din umeri tăcut. 

— Şi e de lucru pentru toţi? 

— Probabil că dumneata nu înţelegi nimic din meseria 
noastră, eşti din Nord? 

— Ai ghicit! 

— Mi-am închipuit eu. Acolo, râurile sunt mai liniştite. 
Acest Rio Gilla e însă foarte periculos. Pentru a-l putea 
stăpâni e nevoie de multe mâini. Am călătorit pe Mississippi 
şi pe Arkansas, acolo e mult mai uşor. 

— Pe Arkansas? Până unde ai ajuns? 

— Aproape de teritoriul indian. 

— Atunci probabil cunoşti Van Buren? 

— Foarte bine, chiar. 

— Lucrul acesta mă bucură, căci am avut o plantație în 
regiunea aceea. 

— Ce spui? Asta îmi aminteşte câteva aventuri. Acolo, ne-a 
fugit unul din oameni. Am angajat în locul lui un altul, care 
a mers cu noi până la New Orleans. Abia după ce ne-a 
părăsit, am auzit că a fost un individ periculos. Înşelase pe 
un plantator cu numele Wilkins. 

— Cum se numea omul acela? 


— Walker. 

— Ce întâmplare! Chiar eu sunt acel Wilkins! 

— La naiba! Uite cum se întâlnesc oamenii! Ai mai auzit 
ceva despre Walker? 

— Un timp, nu. Acum însă sper să pot schimba câteva 
cuvinte cu el. 

— Adevărat? 

— Da, căci el se găseşte în apropiere. 

— Atunci, nu-l lăsa să-ţi scape! 

— Asta o să şi fac. 

— Fii însă cu băgare de seamă, căci, după câte îl cunosc, e 
foarte uşor ca el să pună mâna pe dumneata, în loc să-l 
prinzi dumneata pe el. 

— Cam greu. 

— Aş pune rămăşag. 

— Pun şi eu. 

— Atunci ai pierdut, căci uite, el te şi are în mână. 

Wilkins observase că se mai apropiaseră doi oameni, care 
se postaseră înapoia lui, dar nu-şi închipuia nimic rău. 
Walker îl apucă de gât cu amândouă mâinile, iar presupuşii 
oameni din echipaj îi imobilizară mâinile. În primul moment, 
încremenise de spaimă, după aceea însă se împotrivi cu 
toată puterea. Frica de moarte îi întărea puterile, astfel că 
reuşi să-şi elibereze pentru o secundă gâtul şi strigă: 

— Trădare, ajut... 

Dar abia deschise gura şi i se introduse un căluş între 
dinţi. În acelaşi timp, fu legat cu câteva frânghii, 
înfăşurându-i-se în jurul gurii şi al nasului o batistă, aşa că 
nu se mai putea auzi nici măcar o şoaptă. 

— Cu ăsta am terminat, zise Walker. Duceţi-l sub punte, 
vreau să merg acum la miss. 

Almy auzise strigătul tatălui ei şi întrebă speriată: 

— Ce înseamnă asta? 

— Cu siguranţă, glasul cârmaciului, răspunse mistress 
Howk. 


— Nu, era glasul tatălui meu. 'Țipa ca şi când s-ar fi aflat în 
pericol. 

— Pericol, aici? Ar fi trebuit să ştim şi noi dacă vasul ar fi în 
pericol. 

— Nu la asta m-am gândit, ci la tatăl meu. Poate că 
cineva... 

În clipa aceea sări în picioare, gata să iasă din cabină. Dar 
Miranda nu-i îngădui. 

— Stai aici, sau vei fi închisă. 

— Închisă? Ce se petrece aici, mistress Howk? Strigă Almy 
şi încercă să iasă cu forţa. 

Miranda rămase însă stăpână pe situaţie. 

— Ajutor! Săriţi! Ajutor! Strigă Almy. 

Walker intră şi o dădu pe Miranda la o parte. 

— Cine strigă aici după ajutor? 

— Eu. Unde e tatăl meu? 

— Sub punte. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Absolut nimic. 

— Nu te cred. Du-mă la tatăl meu. Vreau neapărat să 
merg la el. 

— Faci un tărăâboi care ne poate pricinui neplăceri. Fii deci 
liniştită. 

— Vreau să-l văd pe tatăl meu! 

— Ei bine, dacă asta vrei, atunci haide! 

Coborâră scările, Walker deschise o uşă zăvorâtă, împinse 
pe Almy înăuntru şi, trăgând numaidecât zăvorul, urcă sus 
pe punte. De jos, se auzi un strigăt înăbuşit. Hofter se 
apropie de el şi zise: 

— Nu te înţeleg! Dumneata ai vorbit despre o legătură de 
dragoste între miss şi prietenul meu Roulin. 

— Exact. 

— Dar te porţi cu această miss şi cu tatăl ei aşa cum n-ar 
trebui. Să ştii că pentru o faptă ilegală nu-mi dau vasul. 

— Potoleşte-te! Râse Walker. Apoi, bătându-l pe umăr 
continuă: Nu-ţi face griji. Trebuie să ne purtăm cu oamenii 


aceştia ceva mai aspru, dacă vrem ca Roulin să ajungă în 
posesia miresei. El urmează să joace rolul salvatorului, iar 
bătrânul, din recunoştinţă, o să-i dea fata de soţie. Nu ţi-a 
trecut prin cap lucrul acesta? 

— Treaba e cam problematică. Ce-o să-şi închipuie master 
Wilkins despre aventura aceasta? O să creadă că a încăput 
în mâinile unei bande de hoţi. 

— Exact. 

— Atunci aparţin şi eu acestei bande! La drept vorbind, 
toată chestiunea mi se pare cam suspectă. 

— Nici noi nu dorim să fim socotiți bandiți. Pentru moment 
da, căci jucăm teatru. După ce, însă, master Roulin va avea 
consimţământul în buzunar, atunci vom explica gluma. Îţi 
dau cuvântul meu că vom fi invitaţi cu toţii la nuntă. 

— Toată povestea asta nu prea îmi place. 

— Nu văd de ce, căci dumneata vei fi al doilea care va 
primi o mireasă... 

Faţa lui Hofter se însenină. 

— Dacă-mi vii cu asemenea argumente, atunci mă las uşor 
înduplecat. 

— În sfârşit, ai devenit şi dumneata înţelegător. Miranda 
se găseşte în cabină şi te aşteaptă. Ea o să-ţi alunge proasta 
dispoziţie. 

Hofter îi urmă sfatul, liniştit însă numai pe jumătate. 

În acest timp, Almy se întrebă speriată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, unde mă găsesc? Tată! 

Nici un răspuns. 

— Dragă tată! 

Auzi un sforăit ciudat şi, în acelaşi timp, zăngănitul unui 
lanţ. 

— Tată, eşti aici? 

Lanţul zăngăni mai tare. Almy orbecăia în întuneric. După 
câţiva paşi, dădu peste un om legat de peretele vasului. Îl 
pipăi. 

— Tată! Dumnezeule! I-au pus căluş! Se înăbuşe! 


Cu degetele tremurânde, desfăcu nodul batistei şi-i scoase 
căluşul din gură. Wilkins răsuflă adânc. 

— Cerul fie lăudat! Era să mă sufoc. 

— Vai, Doamne! 

— Taci, copilul meu! Să nu ne tânguim, căci nu ne foloseşte 
la nimic. Trebuie să fim cu mintea limpede, deoarece cred 
că am căzut în mâinile lui Walker. Bineînţeles, nu ştiu cum a 
fost cu putinţă aşa ceva. 

— În cazul acesta, mistress Howk e aliata lui? 

— Desigur. Dar tu nu eşti legată? 

— Nu. 

— Trebuie să avem răbdare, o mângâie tatăl ei. Cred că nu 
vom fi lăsaţi să aşteptăm prea mult şi vom afla apoi ce 
intenţii au cu noi. 

— Cred că au pus ochii numai pe banii noştri. 

— Mi-au şi fost luaţi. 

— Atunci se poate întâmpla ca în zorii zilei să fim debarcaţi 
şi lăsaţi pe uscat. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere? 

— Se poate. 

Wilkins spuse asta numai pentru a nu face şi mai grea 
inima fiicei lui. El ştia că nu era vorba de bani. Dacă se afla 
într-adevăr în mâinile lui Walker, atunci le era hărăzită 
aceeaşi soartă ca şi lui Arthur şi Martin Adler. 

— Dar ce-o să facem fără bani? 

— Vom găsi, fiica mea. Acum sunt de părere... Dar linişte, 
că vine cineva. 

Zăvorul fu tras şi Walker intră cu o lumânare, după care 
închise uşa în urma sa. Walker aşeză lumânarea pe 
duşumea şi privi la tată şi la fiică cu o expresie 
batjocoritoare. 

— Mă cunoaşteţi? 

Nimeni nu răspunse. 

— Dacă nu vorbiţi, atunci o să vă forţez eu s-o faceţi. Vezi 
cuțitul acesta, master Wilkins? Elo să vă deschidă gura. 
Spune: mă cunoşti? 


După cele întâmplate, Wilkins bănuia pe cine are în faţă. 
Tăcu, totuşi. 

— În cazul acesta, trebuie să mă prezint. Mă numesc 
Walker, şi-mi place să cred că te bucuri de întâlnirea 
noastră. Spre mulţumirea dumitale, pot să-ţi spun că vom 
rămâne împreună mult timp. 

— Sunt foarte încântat. 

— Nu-i aşa? Într-adevăr, prietenii buni trebuie să se 
bucure ori de câte ori pot fi împreună. De altfel, prietenia 
noastră nu e de dată chiar atât de recentă. Cred că îţi aduci 
aminte, nu? 

— Foarte bine chiar. 

— A fost în ziua când urma să fiu afumat la cârciumarul 
acela negru din Wilkihsfield. Atunci m-am furişat, dis-de- 
dimineaţă, prin grădina dumitale. Domnişoara se găsea pe 
verandă. Eu stăteam sub un pom şi o admiram. Mi-a plăcut 
atât de mult, încât m-am hotărât s-o iau de soţie. 

— Monstrule! Zise Wilkins furios. 

Almy întoarse capul cu dezgust. 

— Întrucât plecarea mea a fost atât de grăbită, mi-a rămas 
regretul că n-a mai putut fi vorba de o declaraţie de 
dragoste, de logodnă, sau de căsătorie; dar n-am părăsit 
niciodată acest plan. Deoarece cerul ne-a adus azi din nou 
împreună, primul lucru pe care-l fac, master Wilkins, este 
să-ţi cer mâna fiicei dumitale. 

Wilkins se făcu că nu aude această josnicie. 

— Ei haide, răspunde, insistă Walker. 

— Prefer să o dau satanei! 

— Foarte măgulitor, căci în cazul acesta te temi de mine 
mai mult decât de diavol. Aşadar, refuzi să mi-o dai? 

— Mizerabile! 

— Ce-ar fi dacă mi-aş permite s-o iau chiar acum, fără 
binecuvântarea dumitale părintească? 

— Cred că fata va prefera să moară. 

— Aş! Nu se moare chiar atât de uşor. De altfel, nici nu 
poţi să-ţi închipui ce frumoase sunt intenţiile mele. Trebuie 


să-ţi spun însă că, pe atunci, mai era unul care ţinea foarte 
mult să o aibă: master Leflor. Dumneata l-ai refuzat. Ce-ai 
zice dacă ţi-ar cere din nou mâna ei? Wilkins mişcă 
dispreţuitor din buze. 

— Ce-i drept, nu l-am mai întâlnit de atunci, dar cred că... 

— Nu te osteni prea mult, interveni Wilkins. E aici la 
dumneata. 

— De unde ştii? 

— De la mistress Howk. 

— Uite, aşa sunt femeile! Niciodată nu pot să-şi ţină 
pliscul. Această mistress mi-a stricat o mare bucurie, căci 
intenţionam să vi-l prezint astăzi pe Leflor al nostru, 
precum şi pe prietenul Bill Newton. Îndeosebi Leflor 
aşteaptă cu mare nerăbdare clipa asta, căci e o fire foarte 
credincioasă şi n-a uitat-o încă pe miss Almy. Acum o să-şi 
repete cererea. Poţi să-l refuzi liniştit şi de data aceasta, 
căci abia acum o să-ţi dovedesc că sunt cel mai bun prieten 
al dumitale. Dacă miss Almy îmi promite că va deveni soţia 
mea, am s-o apăr împotriva lui Leflor. Ce ai de zis de toate 
astea, master Wilkins? 

Atât propunerea, cât şi modul umilitor în care fusese 
făcută, erau prea mizerabile ca Wilkins să mai răspundă 
ceva. 

— În calitate de ginere, master Wilkins, continuă Walker 
pe un ton mieros, m-aş interesa şi de familia dumitale, căci 
mai sunt câteva chestiuni referitoare la asta, care trebuie 
lămurite. Nu cred să-l fi uitat pe nepotul dumitale! 

— Arthur? Ce ştii despre el? 

— A, chiar foarte multe. 

— Minciuni, nu ştii nimic, zice Wilkins spre a-l face să 
vorbească. Ce-ai putea să ştii despre un mort? 

— Crezi, chiar, că-i mort? 

— Fireşte. 

— Dar dacă eu aş susţine că el trăieşte? 

— Dacă ar trăi el, atunci ar trebui să fie printre cei vii şi 
Adler... 


— Trăieşte şi el. 

— Minciuni! A trecut atâta timp, încât ar fi trebuit să 
primesc veşti de la ei. 

— Dar dacă nu pot să-ţi trimită nici o veste? 

— Cine ar putea să-i împiedice? 

— Cel care... ei, dar merg prea departe, divulg aproape 
totul. Ce să fac, am o inimă miloasă. Dă-mi-o pe Almy, iar eu 
ţi-i voi da vii pe cei doi morţi. 

— Pe mine nu poţi să mă înşeli. Dacă Almy va fi soţia 
dumitale, vei susţine că nu ştii nimic despre ei. 

Rostul acestor cuvinte era să-i dea o speranţă lui Walker. 
Într-adevăr, el căzu în cursă. 

— Pe Dumnezeu şi toţi dracii că mi-aş respecta cuvântul, în 
această privinţă, poţi să ai încredere în mine. 

— Ce garanţie poţi să oferi? 

— Cuvântul meu. 

— Cuvântul dumitale? Cuvântul unui mincinos, înşelător şi 
ucigaş? Pfui! 

— Păzeşte-ţi limba, master! Dar, în definitiv, ce garanţie 
îmi ceri? 

— Întrebarea e de prisos. Cei doi se găsesc de mult sub 
pământ. 

Walker fluieră printre dinţi enervat. 

— Da, ei se găsesc sub pământ, dar nu sunt morţi. 

Wilkins tresări. Sub pământ, dar nu morţi? Concluzia era 
simplă: cei doi probabil că erau ţinuţi în captivitate, undeva 
sub pământ. 

— Scuteşte-mă, te rog, de copilăriile astea. 

— Gândeşte-te bine la propunerea mea. Dacă mi-o dai pe 
Almy, îi voi salva pe cei doi bărbaţi şi... hm! Există şi 
posibilitatea să ajungi din nou în posesia plantaţiei 
dumitale. M-ai înţeles? 

— Aici nu-i nimic de înţeles. 

Almy tăcuse până acum, dar văzând că lupta pe care tatăl 
ei o susţinea cu acest adversar fără scrupule nu avea nici o 


şansă, îşi adună tot curajul şi, apropiindu-se de Walker, îi 
zise cu cea mai mare hotărâre: 

— Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau? 

— Să însemne asta că primeşti cererea mea, miss Almy? 
Zise Walker rânjind, deşi din tonul lui se vedea clar că nici 
el nu credea într-o întoarcere atât de bruscă în favoarea lui. 

În trăsăturile fetei apăru scârba. Evitând mâna pe care o 
întinse Walker după ea, strigă: 

— Nu mă atinge, monstrule. 

— Haide, porumbiţa mea. 

Fata se dădu înapoi. Walker înaintă, gata să sară ca o 
pisică. Almy se lovi cu spatele de peretele vasului. Din nou 
apăru mâna lui Walker. O frică de moarte paraliza biata 
fată. 

— Ajutor! Strigă ea. Ajutor! 

Atunci se repezi bătrânul Wilkins din ungherul lui. 

În peretele vasului se aflau nişte inele de fier, de care se 
legau baloturile, pentru ca pe timp de furtună, să nu se 
deplaseze de la locul lor. De aceste inele fusese legat cu 
frânghii Wilkins. Teama pentru fiică îl aduse pe părinte într- 
o stare de crâncenă enervare. În timp ce ochii îi erau fixaţi 
asupra lui Walker, care se pregătea să pună stăpânire cu 
forţa pe fată, mâinile îi lucrau cu înverşunare. Trăgea, 
smucea şi îşi freca legăturile, fără a lua în considerare că îşi 
sfâşia pielea până la sânge. Fie că frânghiile erau putrede, 
fie că enervarea şi zbuciumul părintelui îi înzeciră forţele, 
legăturile se rupseră şi Wilkins se pomeni cu mâinile libere. 
Sări să-l sugrume pe Walker. Acesta se înspăimântă. Fusese 
sigur că va proceda după plac cu victima lui lipsită de 
apărare, iar acum se pomeni în faţă cu un adversar 
dezlănţuit. Abia mai avu timp s-o zbughească pe uşă. Apoi 
trase imediat zăvorul. Almy tremura ca o frunză. 

— Linişteşte-te, copila mea. Ticăloşii aceştia nu ne au pe 
deplin în mâinile lor, zise tatăl. 

După ce Wilkins şi Almy fură transportaţi sub punte, 
bandiții căzură de acord că este cazul să se dea echipajului 


o explicaţie asupra celor întâmplate, deoarece oamenii ar fi 
putut foarte uşor să creadă că prizonierii ar fi nevinovaţi şi 
să le ia apărarea. Miranda fu chemată şi ea din cabină, 
împreună cu Hofter, pentru a lua parte la această 
consfătuire. Reuşiră să-l convingă mai întâi pe Hofter şi 
după aceea pe toţi oamenii din echipaj să adopte o atitudine 
ostilă prizonierilor. Numai unul dintre oameni nu se lăsă 
convins. Dar îşi păstră pentru sine gândurile ce-l 
frământau: „Să fie această fată atât de rea după cum 
susţine Walker? O fată rea nu poate avea o faţă atât de 
drăguță şi nişte ochi atât de blânzi”. Marinarul acesta, 
corect şi cinstit, nu iubea mutrele lui Walker şi ale 
tovarăşilor săi. Era o bănuială sănătoasă, care sporea din ce 
în ce mai mult. Pe scurt, el luă hotărârea să se convingă 
personal. Pentru asta, se furişă până la oblon, cobori scările 
şi ascultă la uşă tot ce se petrecea în încăperea în care erau 
închişi Wilkins şi fata. Atunci când Walker, care fugise din 
faţa lui Wilkins, ieşi afară, barcagiul nu putu să se retragă 
destul de repede, astfel că amândoi se ciocniră pe scări. 

— Cine e acolo? Întrebă Walker furios. 

— Marinarul Forner. 

— Ce cauţi aici? 

— Abia acum cobor. 

— Nu minţi! Ai ascultat la uşă. 

— Ia ascultă, până acum nimeni nu şi-a permis să-mi spună 
mincinos. Cine eşti dumneata? 

— Un călător. 

— În cazul acesta, eu aş fi mai îndreptăţit să te întreb ce 
cauţi dumneata aici, căci eu fac parte din echipaj. Mergi 
sus! 

— Omule, nu cumva să-ţi treacă prin cap să intri la 
prizonieri! 

— Dar ce mă privesc pe mine prizonierii dumitale? De 
altfel, nu ai nici un drept să-mi interzici ceva. Master Hofter 
mai este încă proprietarul vasului şi el e acela căruia 


trebuie să-i dau ascultare. Nimeni de pe vasul acesta nu e 
obligat să joace după cum cânţi dumneata. 

După aceste cuvinte, Forner - căci aşa îl chema pe 
marinar - cobori spre a vedea la ce nivel ajunsese apa. 
Când se înapoie, dădu din nou peste Walker, care mai stătea 
încă pe scări, pentru a-l observa. 

— Tot te mai învârteşti pe aici? Strigă marinarul. Locul 
pasagerilor e în cabină, nu în calea oamenilor din echipaj. 

— Vorbeşte mai frumos, băiete! De altfel, voi interveni la 
stăpânul tău să te alunge, zise Walker plin de venin. 

Aceasta era însă prea mult pentru marinar. 

— Dracu' să te ia! Crezi că marinarul Forner se teme de 
orice fleandură? Du-te la cine vrei, numai păzeşte-te să intri 
în pumnii mei; altfel, ai putea foarte curând să fii confundat 
cu un şobolan râios. 

Forner îl împinse pur şi simplu la o parte pe Walker şi urcă 
pe punte, căci scena aceasta urâtă îl impresionase mult. 
Introduse o nouă bucată de tutun între dinţi, scuipă peste 
balustradă şi rămase pe gânduri. 

— Blestemată poveste, mârâi el. Master Hofter s-a băgat 
într-o încurcătură din pricina căreia ar putea uşor să fie 
aruncat peste bord. Nu, la astfel de lucruri John Forner nu 
ia parte. Dar ce să facă? Cel mai bun lucru ar fi s-o iau din 
loc. Dar cum? Dacă plec furios, atunci ei vor crede că voi 
trăda toată afacerea şi o să-şi schimbe planul. Nu trebuie să 
bănuiască nimic. Aha, îmi vine o idee bună. Am să mă înec 
puţin. Individul o să mă reclame lui master Hofter, iar 
acesta o să mă caute pentru a mă certa. Mă va găsi în 
partea dinapoi a vasului. Mă voi dezvinovăţi, voi face câteva 
mişcări pripite şi - pleosc! Voi cădea în apă. Am să las 
impresia că m-am înecat, iar mâine voi fi la Yuma, unde voi 
vedea ce se poate face. 

După ce luă această hotărâre, se îndreptă spre partea 
dinapoi a vasului, unde se găsea cârmaciul, cu care începu 
o conversaţie. Presupunerile lui se adeveriră, căci în curând 
se auzi strigat pe nume. Se făcu că nu aude. 


— Marinarul Forner, răsună încă o dată vocea lui Hofter. 

— Aici, la cârmă, răspunse acesta. 

Hofter urcă şi-l întrebă: 

— Ce-ai avut cu master Walker? 

— Walker? Nu-l cunosc. 

— Mă refer la domnul pe care l-ai tratat atât de nepoliticos 
pe scări. 

— Eu? 

— Tu. Şi în plus susţine că l-ai spionat. 

— Lucrul acesta l-a afirmat şi în faţa mea. Dar de ce să-l fi 
spionat? Eu coboram scara, fiindcă mi-am adus aminte că 
de la ultima călătorie nu am scos apa din cală, vrând să văd 
cum stăm în această privinţă, când mă pomenii cu acest om 
că iese din încăperea de jos, se izbeşte de mine şi strigă că 
l-aş fi spionat. Uite, să-ţi explic, master: aici e scara, acolo a 
năvălit domnul, eu i-am făcut loc... 

La aceste cuvinte, Forner se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Opreşte-te, marinare, căci o să cazi peste bord, strigă 
Hofter. Dar era prea târziu. Marinarul căzu în apa 
întunecată. 

— Om în apă! 

Se făcu imediat manevra pentru întoarcerea vasului şi se 
desfăcu barca de salvare. Fură aprinse lumini şi marinarii 
strigau în noapte. Toate au fost însă zadarnice, căci nici o 
voce nu răspunse. Cel căzut în apă nu mai ieşi la suprafaţă. 

Capitolul X - Lordul Lindsay, cutreierătorul pădurilor. 

John Forner ajunse la Yuma aproape de amiază. 
„Vânzătorul de suflete” dispărea chiar în acel moment după 
un cot al râului, dincolo de oraş. 

— Fir-ar să fie, am sosit prea târziu. Ce să fac acum? Dar... 
ia te uită ce frumuseţe de iaht e ancorat acolo! 

De bună seamă, un iaht elegant, cu catarg şi dispozitive de 
manevrat pânzele, însemna aici, pe Rio Gilla, o raritate. Mai 
curios, însă, era faptul că în partea din faţă a vasului se afla 
un tablou uriaş, care înfăţişa un bărbat înalt, cu o pălărie 
cenuşie de fetru, cu boruri mari, îmbrăcat ca un indian, cu 


mocasini, pantaloni şi cămaşă de piele, haină de vânătoare. 
Într-o mână ţinea o puşcă cu două ţevi, iar în cealaltă o 
suliță de vânătoare. La cingătoare avea două tomahawkuri, 
două cuțite şi două revolvere, sub care se putea citi 
cuvintele: „Lordul Lindsay, cutreierătorul pădurilor”, scrise 
cu litere mari, aurite. 

„Dacă ar fi acostat acum, desigur că toţi locuitorii, de la 
mic la mare, ar fi aici, să vadă minunea. Nefiind nimeni, e 
de presupus că vasul a ancorat de mai mult timp”, gândi, nu 
fără temei, marinarul. Hoinări departe pe malul râului 
aproape o oră şi nu luase încă nici o hotărâre. În cele din 
urmă hotări să se întremeze şi intră în cârciuma unde 
obişnuia să tragă ori de câte ori venea la Yuma. Dar abia 
deschise uşa, când se opri în loc uimit: la una din mese 
stătea originalul tabloului de pe iaht! Nasul lung, pălăria 
mare, totul era aidoma, mai puţin teribilele arme, reduse 
acum doar la cuțitul cu plăsele elegante de la brâu. 

John Forner ancoră la o masă vecină şi ceru un brandy. 
Patronul schimbă cu el câteva vorbe, ca între cunoscuţi, îl 
servi şi se întoarse la masa ciudatului său client, 
continuând, se vede, o discuţie. 

— Cunosc destul de bine, sir, acest Rio Gilla, căci sunt de 
mai mulţi ani pe malurile lui. Ce fel de informaţii doriţi? 

— Cunoşti cartea asta? 

Cârciumarul privi atent, citi titlul cărţii, Cutreierătorul 
pădurilor de Gabriel Ferry şi zise: 

— Desigur, milord, e o carte cunoscută, mai ales aici, 
fiindcă acţiunea se petrece pe teritoriul apaşilor şi pe Rio 
Gilla. E foarte captivantă. 

— Da, grozav de captivantă! Asta m-a şi adus aici, din 
Anglia, explică el, cu un aer de copilărească bravură. 

Birtaşul îl cercetă încă o dată pe lord, mai mult surprins 
decât admirativ. 

— Sunteţi... vânător? 

— Da şi vreau să mă deplasez pe firul cărţii, în sus, pe Rio 
Gilla. Dar până unde e navigabil? 


— Întrebarea asta ar fi mai bine să o adresaţi acestui 
master, de lângă noi. Se numeşte Forner, e un luntraş cu 
multă experienţă, aşa că va putea să vă dea informaţii mai 
bune decât mine. 

Lordul îl cercetă pe marinar ca pe un tablou, sau ca pe un 
cal pe care ar fi vrut să-l cumpere. Nările începură să i se 
agite, ca şi când ar fi luat şi ele parte la investigaţie. Se 
părea că rezultatul era favorabil. 

— Aşadar, eşti luntraş pe Gilla? Foarte bine! Ai vreun 
angajament? 

— Deocamdată, nu. 

— Ce-ai zice să intri în serviciul meu? Plătesc bine, chiar 
foarte bine. 

— N-am nimic contra, numai să nu-mi pretindeţi mai mult 
decât aş putea să fac. 

— Îţi cer doar să fii călăuza noastră, atâta cât o să-ţi 
permită cunoştinţele dumitale asupra râului şi 
împrejurimilor. 

— În cazul acesta primesc, sir şi cred c-o să fiţi mulţumit 
de mine. 

— Bine. Nu-ţi stabilesc nici un salariu. O să te plătesc după 
munca dumitale. Uite, deocamdată, zece pesos. 

Zece pesos erau aproximativ zece dolari. John Forner nu 
se aşteptase la un avans atât de generos, aşa încât zâmbi cu 
toată faţa şi mestecă vesel tutunul între fălci, după care 
exclamă: 

— Sir, pentru aşa ceva John Forner se urcă cu toată 
plăcerea pe vasul dumitale. 

— Sper! Dar pentru mine sunt mai importante expedițiile 
de vânătoare pe uscat, decât navigatul. Crezi că o să găsim 
ceva vânat? 

— Desigur. 

— Dar indieni? 

— Dacă doriţi... 

— Doresc, chiar foarte mult. Da! 

— Când urmează să intru în serviciu? 


— Astăzi! Acum! Imediat! Da! 

— Cu plăcere! Mai întâi, însă, aş avea de făcut un drum, la 
judecător. Trebuie să depun o reclamaţie. 

— Ce fel de reclamaţie? 

— E vorba de o faptă mârşavă, de o răpire. 

Lordul se aprinse numaidecât. Vârful nasului i se ridică 
fremătător şi exclamă: 

— Pe Jupiter! O răpire? Te pomeneşti că-i vorba de o fată... 

— Chiar aşa: o fată, împreună cu tatăl ei. 

— Excelent! Minunat! Nu am nevoie de judecătorul 
dumitale. Eu le voi veni în ajutor. 

— Cum? 

— Spune-mi mai întâi încotro se îndreaptă răpitorii? 

— În regiunea Aubrey. Nemernicii se găsesc pe un vas cu 
pânze care a trecut pe aici acum o oră. 

— Frumos! Vom pleca imediat pe urmele lor. Îi vom urmări 
şi îi vom ajunge. Frumoasă aventură! Plătesc bine, foarte 
bine. Da! 

— Cu iahtul dumitale, într-adevăr, i-am putea ajunge 
foarte repede. 

— Splendid! Dumneata eşti omul de care aveam nevoie. 
Cine sunt victimele? 

— După câte am putut înţelege, Wilkins tatăl şi fiica, din 
Van Buren. 

De astă dată, lord Lindsay rămase buimac. Într-acolo îl 
trimisese pe Herman să caute urmele fratelui său Martin 
Adlerhorst. Primise însă veşti că atât Martin, cât şi tatăl său 
adoptiv, Wilkins, dispăruseră fără urmă. lar acum dădea 
aici, în acest orăşel, de o urmă a lui Wilkins. Explicaţiile, 
presupunerile se rostogoleau ca o lavă fierbinte. Lindsay 
trase ceva prea grăbit concluzia că acolo unde se găseşte 
Wilkins ar trebui să fie şi Martin. 

Birtaşul stătea cu mâinile în şolduri şi asculta cu gura 
căscată. Se simţi totuşi dator să intervină: 

— Dacă aşa stau lucrurile, master Forner, reclamaţia o să- 
ţi ajute foarte puţin sau chiar deloc. Judecătorul se va feri 


să se ocupe cu astfel de lucruri. De asemenea, vă sfătuiesc 
şi pe dumneavoastră, milord, să nu vă amestecați, căci nu-i 
puteţi fi de folos acestui Wilkins şi fiicei sale. 

— Pentru ce? 

— Legea e împotriva dumneavoastră. Trebuie să aveţi în 
vedere că râul Colorado, formează hotarul între statele 
Arizona şi Colorado. Fapta s-a petrecut în Arizona. În cazul 
când vasul va aborda la malul californian, în Colorado, nici 
un locuitor din Arizona nu va avea dreptul să se atingă de 
el. 

— Dracu' să ia graniţele voastre tâmpite! Nu-mi pasă nici 
de California, nici de Arizona. Eu fac ceea ce-mi place, sunt 
lordul David Lindsay! 

— Faceţi ce vreţi, dar să nu vă miraţi dacă o să vi se 
găurească pielea cu gloanţe. 

— Gloanţe? Le dau eu derbedeilor gloanţe - şi încă ce 
gloanţe! Zise lordul, gândindu-se la excelentele sale arme. 
Dacă e aşa... 

În acel moment se deschise uşa şi intră un om la a cărui 
vedere englezului îi rămase cuvântul în gură. 

Îl izbi această creatură curioasă, mică de statură, cu 
picioarele încovoiate ca nişte seceri şi o pădure seculară de 
barbă sub nasul excesiv de lung. Aşa şi nu altfel, şi-l 
imaginase pe omul despre care prietenul său Kara Ben 
Nemsi îi povestise cele mai palpitante aventuri, când se 
găseau împreună la un foc de tabără, în Orientul 
îndepărtat. Tocmai aceste povestiri despre Vestul Sălbatic şi 
curioşii săi locuitori au trezit în el pofta de a-şi schimba 
hainele englezeşti, din stofă fină, cu acest costum de 
vânătoare, confecţionat din piele şi de a-şi îndrepta iahtul 
spre râul Colorado, căci se plictisise aşteptând în porturile 
Oceanului Pacific o ştire de la nepotul său. 

— Bună ziua, oameni buni! Salută noul oaspete. Birtaş, un 
pahar cu brandy. 

Toţi cei de faţă îi răspunseră la salut, mai puţin lordul, care 
- trebuie să spunem - rămăsese cu gura căscată. Străinul 


se apropie şi, bătându-l pe umăr, zise: 

— Închide gura, sir, căci altfel s-ar putea să faci o paralizie 
a fălcilor, hi-hi-hi! 

Gluma aceasta îl făcu pe lord să-şi revină. Ridicându-se în 
picioare, în toată înălţimea sa respectabilă, îşi scoase 
pălăria, zicând: 

— Bun venit, Sam Hawkens! 

Fu rândul vânătorului să rămână cu gura căscată. 

— Ia te uită. Mă cunoşti? 

— Da. 

— Dar unde ne-am văzut? 

— Eu nu te-am văzut niciodată. 

— E în regulă. Nici eu pe dumneata, dacă nu mă înşel. Şi 
totuşi, de unde mă cunoşti? 

— Am auzit multe despre dumneata. 

— Unde? 

— La haddedihni, precum şi în foarte multe locuri. 

— La haddedihni? Nu cunosc acest trib de indieni. 

— Indienii din regiunile, acelea sunt numiţi arabi. 

— Ce spui? Nu îmi amintesc să-mi fi plimbat vreodată 
picioarele prin acele regiuni binecuvântate. 

— N-are a face! Am întâlnit acolo un om care te cunoştea 
foarte bine. 

— Cine? 

— Kara Ben Nemsi. 

— Nu cumva vrei să-ţi baţi joc de mine? Kara Ben... Ben... 
Ben... ascultă, sir, acesta trebuie să fie un mare ageamiu, 
dacă nu mă înşel. 

— Tocmai aşa i-ai şi spus, anume c-ar fi un ageamiu 
incorigibil... 

— Ascultă, sir, dacă Sam Hawkens i-a spus aşa, atunci să 
ştii că aşa-i. 

— Se poate. E vorba despre Old Shatterhand, căci sub 
acest nume e cunoscut aici prietenul meu. 

— Old Shatterhand? Strigară în acelaşi timp John Forner 
şi birtaşul. 


— Old Shatterhand? Dumneata îl cunoşti pe Old 
Shatterhand? Jubilă Sam Hawkens. 

— Da. 

— Ştii poate şi unde se găseşte acum? 

— Nu. 

— Nici eu. Aşadar, el ţi-a povestit despre mine? 

— Da. 

— Deseori? 

— De foarte multe ori şi în foarte multe lucruri. 

— Ei, ştiam eu că nu-l va uita pe bătrânul său profesor 
Sam. Rostind cuvintele acestea, faţa i se însenină şi se 
putea vedea ce mândru se simţea. Noi am trăit împreună 
evenimente care pot fi socotite destul de serioase. Cred că 
nu ţi-a povestit numai despre mine? 

— Nu. 

— Desigur că şi despre Dick Stone şi Will Parker, dacă nu 
mă înşel? 

— Da. 

— Despre Winnetou şi Old Firehand? 

— Da. 

— Spune-mi, te rog, se adresă birtaşul către Sam 
Hawkens, în ce regiune vânează în prezent aceşti oameni 
vestiți? 

— Dar dumneata îi cunoşti? 

— Am auzit despre ei, dar aş fi dispus să dau o duzină de 
sticle de brandy pe degeaba, dacă aş putea să-l văd măcar 
pe unul dintre ei. 

— Atunci, scoate-le de pe acum dopurile, căci toţi aceşti 
oameni vin încoace. 

— Nu glumi! 

— Îţi spun că vin; eu am plecat înainte şi urmează să mă 
întâlnesc cu ei aici la dumneata, în depozitul acesta de „apa 
focului”, dacă nu mă înşel. 

— Master, în caz că spui adevărul, atunci ziua aceasta 
contează pentru mine printre cele mai frumoase din câte le- 


am trăit, iar în ceea ce priveşte o sticlă de brandy, te rog să 
mă crezi că n-o să fac pe cărpănosul. 

— Mi se pare că adineauri ai vorbit despre o întreagă 
duzină de sticle, stimate domnule spirtar. Dar, fii liniştit, 
căci oameni de talia noastră nu primesc nimic pe degeaba. 

— Bine, se amestecă din nou în convorbire lordul, mă 
bucur grozav! Dar de unde vii dumneata? 

— Deocamdată de la Granite Station. 

— Pe apă? 

— Călare, dacă nu mă înşel. 

— Şi încotro vrei să mergi? 

— În regiunea Aubrey. 

— Bine. Se potriveşte de minune. Vreţi să călătoriţi cu 
mine? 

— Mulţumesc, dar noi ne grăbim. 

— Focul a fost deja aprins sub cazane. Într-o oră pornim. 
Da! 

— Foc? Cazane? Nu cumva e vorba de o locomotivă? 

— Nu, de iahtul meu. Nu l-ai văzut ancorat la mal? 

— Nu, căci vin dinspre interior. Susţii aşadar că ai un iaht 
şi că eşti dispus să ne iei şi pe noi? 

— Da. 

— Asta e cu totul altceva. Vom pleca cu dumneata, dar 
numai în cazul în care nu te va incomoda scopul călătoriei 
noastre. 

— Nu mă incomodează. 

— E vorba despre o vânătoare. 

— Minunat, căci voi vâna şi eu cu voi. 

— Ascultă mai întâi despre ce fel de vânătoare e vorba: o 
goană după oameni. 

— Indieni? 

— Nu, albi. 

— Excelent. 

— Aceştia se găsesc pe un vas cu pânze, care trebuie să fi 
trecut nu de mult pe aici, dacă nu mă înşel. 

Lordul privi mai întâi spre vânător, apoi spre John Forner. 


— Nu cumva a plecat de la Granite Station? 

— Exact. 

— Pe el se găseşte o fată? 

Sam sări de pe scaun. 

— Sir, ce ştii dumneata despre fata aceasta? 

— Că este prizonieră. Am aflat-o de la acest luntraş. Bine. 
Dânsul a fost angajat pe acel vas şi a şters-o când a 
observat că e vorba de o răpire. 

— Cum? Dumneata ai fost luntraş pe acel vas? Se adresă 
Sam lui Forner. Dacă este aşa, atunci trebuie să cunoşti pe 
domnul care se află prizonier acolo şi pe fiica sa, dacă nu 
mă înşel? 

— Desigur. 

— Trebuie să-mi povesteşti numaidecât. 

Dintr-o poveste în alta şi de la un povestitor la altul, firele 
se legară. 

Atunci când Old Firehand şi însoțitorii săi ajunseră la Gilla 
Bend, Walker şi tovarăşii săi plecaseră cu diligenţa poştei. O 
urmărire imediată nu era cu putinţă, fiindcă animalele nu 
se odihniseră de când plecaseră de la „Apa albastră”. 
Acesta a fost motivul pentru care Old Firehand îi 
telegrafiase lui Wilkins, fără a bănui însă că la destinaţie 
telegrama va fi sustrasă. 

Popasul de la Gilla Bend urma să fie scurtat însă în mod 
simţitor. Localitatea aceasta, care pe atunci se compunea 
numai dintr-o prăvălie şi câteva case de scânduri, era 
situată în apropierea unui mic fort. Întreaga garnizoană a 
fortului era alcătuită dintr-o duzină şi jumătate de soldaţi, 
sub comanda unui căpitan. În momentul când Old Firehand 
părăsi prăvălia care servea în acelaşi timp şi ca local pentru 
poştă şi telegraf, se lovi în uşă de un om. 

— Doamne Dumnezeule! Căpitan Wallace? 

— Old Firehand? Dumnezeu să binecuvânteze această zi! 

Îşi strânseră mâinile plini de bucurie. Se cunoscuseră în 
Est, cu câţiva ani în urmă şi, fireşte, revederea trebuia să 
fie sărbătorită. Se înapoiară deci în local şi comandară câte 


un whisky. După aceea începură povestirile. Căpitanul arătă 
cum ajunsese să fie aruncat la acest post izolat, iar 
vânătorul relată pe scurt evenimentele care-l aduseseră la 
Gilla, împreună cu tovarăşii săi şi cum erau obligaţi să 
aştepte refacerea forţelor cailor, cu toată părerea lor de 
râu. După ce isprăvi de povestit, căpitanul rămase un timp 
pe gânduri. Apoi, ridicând capul, ca şi când i-ar fi venit o 
idee, întrebă: 

— E neapărat necesar să-i urmăriţi atât de grabnic pe 
aceşti ticăloşi? 

— Desigur. 

— Aş putea să vă ajut, întrucâtva. Fortul meu dispune de o 
barcă destul de mare pentru a vă putea cuprinde pe voi şi 
animalele voastre, precum şi şase vâslaşi. 

— Ar fi minunat. 

— De aici şi până la Granite Station, râul Gilla are o cădere 
considerabilă. Apa e destul de abundentă în prezent. O să 
vă dau şase dintre oamenii mei. Dacă aceştia vor vâsli în 
mod serios şi dacă veţi încuraja osteneala lor cu câţiva 
dolari, atunci veţi putea ajunge către miezul nopţii la 
Granite Station. 

Old Firehand era foarte bucuros de această propunere, 
căci în felul acesta animalele îşi puteau găsi odihna 
necesară, fără ca urmărirea să sufere o întârziere. 
Vânătorul se înapoie numaidecât la tovarăşii săi, care se 
găseau pe malul râului, iar căpitanul merse la fort, pentru a 
lua măsurile necesare în vederea călătoriei. 

După aproximativ o oră, barca porni pe Gilla în jos, 
condusă de şase soldaţi vânjoşi. Călătoria se desfăşură fără 
nici un incident. Imediat ce căzu întunericul, se montă un 
reflector în partea dinainte a bărcii, iar către miezul nopţii 
apărură casele din Granite Station. După ce debarcară, Old 
Firehand se îndreptă spre Oficiul poştal. Trebui să bată de 
mai multe ori până se deschise o fereastră şi apăru capul 
unui om. 


— Master, scuză-mă că te trezesc din somn, dar e vorba de 
o informaţie importantă. Nu cumva eşti dirigintele poştei? 

— Nu, eu sunt telegrafistul. 

— A, în cazul acesta ai putea să-mi spui dacă a sosit astăzi 
o telegramă adresată unui oarecare master Wilkins? 

— Chiar două. 

— Două? Poate că te înşeli. 

— Ştiu precis. Eu le-am primit şi tot eu le-am operat. Erau 
de la acelaşi expeditor. 

— Eu am expediat una singură... 

— Dar cum te numeşti dumneata? 

— Winter. 

— De unde venea telegrama dumitale? 

— De la Gilla Bend. 

— Conţinutul? 

— O prevenire împotriva unui oarecare Walker. 

— Exact. Constat că nu e vorba de o lezare a secretului de 
serviciu dacă răspund cererii dumitale. Din contră, mi se 
pare că aici ceva nu e în regulă, căci înainte mai venise o 
altă telegramă cu aceeaşi semnătură. 

— În cazul acesta e vorba de o înşelăciune. 

— Crezi? 

— Desigur. Pot să-ţi spun că noi urmărim o bandă care a 
comis o serie întreagă de crime şi care acum este pe 
punctul de a săvârşi altele. 

— Ai putea să-mi descrii persoanele acestea şi câte erau la 
număr? 

— Patru bărbaţi, pe nume Walker, Newton, Leflor şi 
Roulin. Cu unul din ei călătoreşte şi o oarecare Miranda, de 
asemenea o mare ticăloasă! 

— Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva! Zise telegrafistul mirat. 

— Ce anume? 

— Că această miss ar fi o criminală. Sărmane Hofter! 

— Cine este acest Hofter? 

— Fiul dirigintelui poştei de aici. El a găsit... dar nu ştiu 
dacă am voie să vorbesc despre asta. 


— Dă-i drumul. 

— Nu se poate. lartă-mă, dar ca funcţionar trebuie să fiu 
precaut. Una dintre aceste telegrame a fost dată cu intenţii 
rele. Dar cine să fie expeditorul ei? 

— Acela care şi-a însuşit pe nedrept numele de Winter. 

— Acesta ai putea tot atât de bine să fii şi dumneata, sir. 
Sau poate că ai o legitimaţie? 

— Da. Ai auzit vreodată de numele de Old Firehand? 

— Cum să nu! E vorba de renumitul westman? 

— Eu sunt acela! 

— Dumneata? Dumneata? Dumneata eşti Old Firehand? 

— Poate ai auzit din întâmplare că Old Firehand se 
numeşte de fapt Winter. 

— Mi se pare că da. 

— lar dacă vrei să-l cunoşti pe Winnetou, căpetenia 
apaşilor, atunci priveşte într-acolo! Zicând acestea, arătă 
spre tovarăşii săi, care tocmai se iveau în locul luminat din 
faţa clădirii poştei, trăgând caii după ei. 

— Winnetou, şopti Grey, cu o voce care părea a fi plină de 
venerație. Da, el este. Chiar aşa mi-a fost descris. Oh! 

Old Firehand râse. 

— Iar între ceilalţi domni vei mai observa trei cu un nume 
destul de cunoscut: „Irifoiul”. 

— Da? Micuţul acela cu haina de vânătoare prea lungă 
este Sam Hawkens? 

— Exact. 

— În cazul acesta, cei doi lungani nu pot fi decât Dick 
Stone şi Will Parker... 

— Dumneata eşti destul de bine pus la punct cu 
celebrităţile Vestului Sălbatic. Ei, ce zici, m-am legitimat 
îndeajuns? 

— Pe deplin. Nici nu pot să vă spun cât... 

— Atunci pot să văd cele două telegrame? 

— Desigur. Poftim în birou! 

Acolo, funcţionarul citi conţinutul celor două telegrame. 


— A, i-a chemat la Dos Palmas! Zise Old Firehand. Dar 
pentru care motive? Telegrama aceasta a sosit înaintea 
aceleia trimisă de mine. Walker a ştiut că sunt pe urmele lui 
şi a avut grijă ca Wilkins să părăsească cât mai repede 
această localitate, ca să-i pierd urma. Dar Wilkins a primit 
telegrama mea? 

— Da... adică... desigur, răspunse telegrafistul cu o 
oarecare nesiguranţă în voce. 

— Văd că nu prea eşti sigur de lucrul acesta. 

— Fiul dirigintelui poştei, care este prietenul meu, m-a 
rugat să-l las pe el s-o înmâneze. 

— De ce tocmai el? 

— Aşa a vrut... S-a gândit... A crezut... 

— Unde locuieşte master Wilkins? 

— La hotel. 

— Dar ceilalţi, care au venit după el? 

— Aceştia au plecat. 

— Încotro? 

— Nu ştiu. 

— Ai pe cineva care să ne conducă la hotel? 

— Chiar eu personal. 

— În regulă. Însoţitorii mei vor aştepta aici. 

Cei doi bărbaţi se duseră la hotel. 

— Putem vorbi cu master Wilkins? Se interesă Old 
Firehand. 

— Regret, a plecat. 

— Încotro? 

— Nu ştiu decât că master Wilkins şi fiica lui au plecat 
către seară cu barca lui master Hofter. 

— Dar cum s-au întâmplat toate acestea atât de repede? 

— Probabil că datorită unei telegrame, prin care i se cerea 
să plece la Dos Palmas. După aceea a mai venit o tânără şi 
foarte drăgălaşă doamnă, care a închiriat o cameră lângă 
aceea a lui master Wilkins. Mai târziu, am auzit-o vorbind 
cu el pe verandă. Dânsa a plecat apoi şi nu s-a mai întors. În 


sfârşit, servitorul a condus pe master Wilkins şi fiica lui la 
barcă. 

Asta a fost tot ce a putut afla Old Firehand. leşind afară cu 
telegrafistul, faţa îi deveni foarte serioasă. 

— În cazul de faţă, e vorba de o abatere de la prescripţiile 
legii, rosti el către funcţionar. Dumneata nu mi-ai spus tot 
ce ştii. Fii sincer, căci în felul acesta poţi salva viaţa mai 
multor oameni. 

— N-am ascuns nimic. Aş mai putea doar să adaug că omul 
pe care dumneata îl numeşti Walker a locuit la prietenul 
meu. 

— Împreună cu însoțitorii săi? 

— Da. Domnişoara a plecat apoi. Probabil că dânsa este 
aceea care a luat cameră la hotel. 

— Aşadar, dânsa a jucat rolul de momeală. Hofter a plecat 
cu ei? 

— Da, nu ştiu însă încotro. 

— Ce fel de om este prietenul dumitale? 

— Cinstit, sincer şi dornic de a trăi bine. Niciodată nu se 
va preta la o crimă. 

— Dumneata cunoşti vasul lui cu pânze? 

— Da, căci am călătorit deseori cu el. 

— Ce echipaj are? 

— Un cârmaci şi patru până la cinci luntraşi. 

— Cârmaciul este originar de aici? 

— Da, e căsătorit şi locuieşte în căsuţa de acolo, unde se 
poate vedea încă lumină. 

— Să mergem! 

Soţia cârmaciului nu dormea şi, după oarecare şovăieli, 
povesti că soţul ei, înainte de plecare, s-ar fi exprimat că o 
să meargă până în apropiere de Aubrey. 

Mai mult nu putură afla. Dar Old Firehand prinsese urma. 
Vasul pornise de peste cinci ore. 

— Am sosit prea târziu, zise Herman descurajat. Până vom 
ajunge la Yuma, derbedeii vor fi şters-o de mult. 


— Nu trebuie să disperăm, îl linişti Old Firehand. O să-i 
ajungem destul de repede. Dacă vom porni imediat - ne-am 
odihnit destul în timpul călătoriei cu barca - o să ajungem 
mâine, aproape de amiază, la Yuma. 

— Mă tem că vom ajunge prea târziu. Sunt convins că 
Walker l-a atras pe vas pe Wilkins şi pe fiica lui în scopul de 
a-i omori. 

— Niciodată nu e bine să-ţi faci inimă rea. Părerea mea e 
că, dimpotrivă, le va cruța viaţa. 

— Asta e numai o speranţă. 

— Nu-i chiar aşa. Pe fată n-o vor omori în nici un caz, căci 
urmăresc cu totul alte scopuri. Cred, mai degrabă, că au să 
i ducă în Valea morţii. 

— Atunci ce caută la Dos Palmas? 

— Nimic. Localitatea aceasta a fost indicată în telegramă 
numai pentru a înşela aparențele. Intenţia lor era să-l 
scoată pe Wilkins din Granite Station, pentru ca să nu-l mai 
găsim acolo. 

— Se duc la Aubrey? 

— Nu chiar la Aubrey, ci doar în apropiere. Pe acolo 
mişună indienii mojaveşi, sub a căror protecţie 
intenţionează să se pună. Vor rămâne pe apă până ce vor fi 
observați de mojaveşi; după aceea vor debarca şi se vor 
duce împreună cu aceştia în Valea morţii. 

— Conform înţelegerii, într-acolo s-au îndreptat 
marikopaşii şi apaşii. „Săgeata de fier” ne-a promis că va 
pune mâna pe „Omul de argint”. 

— Presupun că o să-i întâlnim la râul Colorado. 

Acestea fiind zise, micul grup se puse în mişcare. În decurs 
de patru ore urcaseră crestele munţilor; Old Firehand şi 
Winnetou, care se aflau în frunte, se opriră, pentru a lăsa 
răgaz cailor să mai răsufle. 

— Ei, Sam, zise Old Firehand, am o misiune pentru 
dumneata. Te-ai încumeta să găseşti singur drumul la 
Yuma? 


— Mă crezi atât de lipsit de simţul orientării? Dar ce să fac 
la Yuma? 

— Nimic altceva decât să ţii ochii deschişi şi să cauţi vasul 
cu pânze. Ne-ai putea spune lucruri utile. 

— Dar unde o să ne întâlnim? 

— La cârciuma cea mai apropiată de mal. 

— Atunci, la revedere, dacă nu mă înşel. La drum Mary! 

Înainte de amiază, Sam zări movila pe care e situat fortul 
Yuma. Peste o jumătate de oră, călărea printre barăcile de 
scânduri şi clădirile de lemn din care era alcătuită 
localitatea Yuma. Descoperi cârciuma hotărâtă ca loc de 
întâlnire, îşi legă catârul în spatele clădirii şi intră în local, 
unde - după cum ştim - se întâlni într-un mod atât de curios 
cu lordul David Lindsay. 

Sam, care cunoştea povestea Adlerhorstilor, ştia că acest 
lord ciudat era unchiul lui Herman. Nu-i spuse însă nimic 
despre faptul că acesta s-ar găsi prin apropiere. 

— Aşadar, dumneata eşti într-adevăr hotărât să urmăreşti 
vasul cu pânze? Întrebă el pe lord. 

— Ceea ce am spus o dată, e sfânt. Ei, dar ce zi! Cine sunt 
indivizii aceştia? 

Toate capetele se întoarseră spre uşă. În clipa aceea intrau 
Dick Stone şi Will Parker. 

— Sunt camarazii mei, îi prezentă Sam Hawkens pe cei 
doi. Trebuie să mai adaug că sunt cei mai mari ageamii pe 
care i-a văzut vreodată Vestul Sălbatic, hi-hi-hi! 

— Dar acesta nu poate fi decât... 

Se părea că o forţă nevăzută îl ridică pe lord de pe scaun 
şi-l sileşte să iasă înaintea omului pe care-l cunoştea fără să- 
l fi văzut vreodată. Povestirile prietenului sau Kara Ben 
Nemsi, alias Old Shatterhand, făcuseră să crească în el 
dorinţa de a-l întâlni pe acest om măcar o dată în viaţă. 
Acum, iată că acesta stătea în faţa lui. 

Se părea că o agitaţie profundă zdruncina obişnuita 
indiferenţă a lordului. Nasul său mare începu un adevărat 
dans războinic. 


— Winnetou, căpetenia apaşilor, murmură el, mai mult 
pentru sine. Bun! Excelent! Da! 

După asta, întinse amândouă mâinile căpeteniei, 
exclamând: 

— Bună ziua, sir! 

— Winnetou urează fratelui său alb bun-venit! 

— Probabil că o să vânezi şi cu mine un urs cenuşiu... 

În colţul gurii lui Winnetou apăru un zâmbet discret, care 
dispăru însă imediat. 

— Winnetou nu are timp acum pentru ursul din Munţii 
Stâncoşi, deoarece călăreşte cu fraţii săi albi pe urmele 
bestiei om. 

Prin asta luase sfârşit discuţia pentru acest om zgârcit la 
vorbă. 

Herman intrase după Winnetou, împreună cu Old 
Firehand şi privea cu expresia celei mai mari uimiri la 
unchiul său. Ceea ce-l mirase mai mult era faptul că acest 
om curios lepădase costumul său cenuşiu în carouri, la care 
ţinea, atât de mult şi îmbrăcase un costum de adevărat 
vânător. 

— Ia te uită! Cum ai ajuns aici? Întrebă el în cele din urmă. 

— Foarte simplu. M-am plictisit să navighez mereu între 
San Francisco şi Los Angeles. 

— Dar ce cauţi aici la râul Colorado? 

— Vreau să vânez urşi şi bizoni. Am devenit westman. Da! 

— Cum ţi-a trăsnit prin cap aşa ceva? 

— Asta nu te priveşte. Sunt pe urmele unor ticăloşi care au 
răpit pe cineva. 

— Ce şi tu? 

— Da, lordul David Lindsay este un vrednic westman, ca şi 
acela pe care-l descrie Ferry. O să-ţi dovedesc lucrul acesta. 

— Dar cine spuneai că ar fi fost răpit? 

— Master Wilkins şi fiica lui. 

— Cum? Şi tu ştii despre asta? 

— Da, de la acest vrednic luntraş, care a fost pe vasul unde 
se găsesc prizonierii. 


— Nemaipomenit. Lucrul acesta e într-adevăr uimitor. În 
cazul acesta avem aceeaşi ţintă. 

— Probabil, căci altfel nu ai fi aici. Veniţi cu toţii pe vasul 
meu. Vom porni, vom naviga pe urmele lor, îl vom lua de gât 
pe acest Walker şi-i vom elibera pe Wilkins şi pe fată. Da! 

— Dar când a trecut pe aici vasul acela? 

— Acum trei ore, răspunse John Forner. 

— Dumneata ai fost luntraş pe el? Se interesă de data 
aceasta Old Firehand, care până atunci nu întrebase nimic. 
— Da, dar am luat-o din loc, deoarece am observat că în 

toată povestea aceasta era ceva ce mirosea urât. 

John Forner fu nevoit să povestească pentru a treia oară 
tot ceea ce ştia. 

— Ai putea lua pe vas şi caii noştri? Se adresă apoi Old 
Firehand lordului Lindsay. 

— Da. E loc pentru toţi. 

Birtaşul era foarte mândru de aceşti musafiri renumiţi şi 
profită de ocazie pentru a povesti şi vecinului său. Acesta 
duse vestea mai departe, astfel încât în curând se adună în 
faţa cârciumii o mulţime de lume, care privea cu gura 
căscată la grupul de vânători. 

Între timp, sosi vestea de la cârmaciul lui Lindsay că iahtul 
este gata de plecare, astfel încât, după îmbarcarea cailor, 
care se produse cu oarecare greutăţi, vasul porni. 

John Forner se postă în faţă, deoarece cunoştea cel mai 
bine canalul navigabil. Străbătură Rio Gilla, după care se 
îndreptară spre nord, pe fluviul Colorado, contra 
curentului. Vasul lui Hofter, după toate calculele, putea fi 
ajuns din urmă abia după trei ore. 

Capitolul XI - O urmărire pe râul Colorado. 

Trecând prin Yuma, cei de pe „Vânzătorul de suflete” 
observară iahtul lui Lindsay şi-l admirară cu toţii, căci un 
asemenea vas nu mai fusese încă prin împrejurimi. Lui Bill 
Newton-Florin, fostul derviş, nu i se păru chiar atât de 
necunoscut. El se aplecă peste balustradă, pentru a vedea 


mai bine tabloul de la prora iahtului, după care se trase 
înapoi. 

— Drace! Să fie oare cu putinţă? Pe individul acesta l-am 
mai văzut. 

— Probabil că te înşeli, îşi dădu cu părerea Walker, care 
stătea lângă el. 

— Nu, sunt sigur. 

— Cine e? 

— Un lord. 

— Numai un englez putea veni aici cu un asemenea iaht. 
Curată nebunie! 

— Dar o nebunie care poate deveni foarte periculoasă 
pentru noi. Pun rămăşag că acest vas se găseşte aici din 
cauza noastră. 

— Cum aşa? E cu neputinţă să se ştie pe vasul acela ce s-a 
întâmplat la Granite Station. 

— Dar Old Firehand va veni la Yuma şi va folosi vasul 
pentru urmărirea noastră. 

— Cum ar putea el să ştie că ne aflăm aici, pe vasul 
acesta? 

— Înseamnă că îl cunoşti prea puţin. Sunt sigur că după 
cinci minute de la sosirea sa la Granite Station va şti totul. 

— Noi dispunem de un avans respectabil. 

— "Totuşi, sunt de părere să procedăm cu cea mai mare 
băgare de seamă, căci iahtul acesta mă îngrijorează. 

— Pe mine, nu. Voi asculta totuşi sfatul dumitale. 

— lar eu o să cer binoclul de la master Hofter şi o să 
observ totul în urma noastră. 

— După-amiază, Bill Newton îl chemă pe Walker. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Iahtul e în spatele nostru! 

— la să văd! 

— Nu se vede încă, zise Bill Newton, decât fumul. 

Walker luă binoclul. 

— Da, îl văd şi eu. Crezi că e vorba de un pericol real? 

— Indiscutabil! 


— Blestemată poveste! Dacă am şti măcar cine e la bord! 
Desigur că acel lord nebun, or de elnu am nici o teamă. 

— Pariez că Old Firehand se găseşte pe vas. Vânătorul 
acesta şi englezul plin de spleen sunt în legătură cu dracul. 
Aş putea să jur că iahtul l-a aşteptat pe vânător şi că fără el 
nici nu ar fi părăsit Yuma City. 

— Încep să-ţi dau dreptate. Dar ce facem, căci nu putem 
deveni invizibili... 

— Vorbeşte cu Hofter şi cu cârmaciul, dar repede, înainte 
de a fi prea târziu. 

Walker îl găsi la proră pe Hofter. 

— Master, strigă Walker, iahtul este în spatele nostru. 

— Şi ce ne priveşte pe noi? 

— Cred că ne urmăreşte nu numai pe noi, ci şi pe dona 
Miranda. 

— Cum aşa? 

— Dânsa a fost doar aceea care a reuşit să-l atragă pe 
Wilkins. 

— În cazul acesta, trebuie să luăm oarecare măsuri. Ce 
părere ai, cârmaciule? 

— Hm! Se poate vedea iahtul prin binoclu? 

— Deocamdată numai fumul. În momentul de faţă însă 
nimic, deoarece râul, face un cot. 

— Atunci, e posibil să nu ne fi observat încă. 

— Să ne jucăm niţel de-a v-aţi-ascunselea. Cunosc pe malul 
celalalt un bayou, care se termină aici, imediat în faţa 
noastră. 

— Dar ce este un bayou? Întrebă Walker. 

— Un loc unde râul formează un intrând îngust şi adânc în 
mal. 

— În regulă, zise Hofter. 

— La frânghii, băieţi! Strigă cârmaciul. Intrăm în bayou. 
Imediat săriră doi luntraşi la vâsle, în timp ce cârmaciul 
observa cu priviri agere, trăgând apoi deodată cârma spre 

stânga. 

— Daţi-le drumul! Strigă el. 


Oamenii dădură imediat drumul la frânghii, iar pânzele 
căzură de pe rame. 

— Jos catargul! 

Vasul îşi îndreptă vârful către mal. Acolo însă nu se vedea 
nici un fel de golf. 

— Fii atent, căci dai exact în mal, strigă Walker. 

— Mai bine v-aţi culca imediat pe punte, ca să nu fiţi 
măturaţi de crengile arborilor. 

Malul era acoperit de copaci cu flori albe, ale căror crengi 
atârnau mult în jos. Cârmaciul avusese dreptate. În locul 
acesta era o adevărată vizuină. Cu ajutorul unei prăjini, 
vasul fu apoi împins mai adânc în bayou şi legat de mal. 

— Aşa, zise cârmaciul. Nu-i un ascunziş foarte bun? 

— Să lăsăm să treacă acest iaht blestemat, zise Walker şi 
să ne urmăm drumul abia după ce va dispărea. Mergeţi pe 
uscat, oameni buni şi ascundeţi-vă sub copaci; o să puteţi 
observa mai bine indivizii de pe iaht. 

Walker, Roulin, Leflor şi Bill Newton săriră pe uscat şi se 
furişară sub crengi. 

Newton ţinea binoclul îndreptat în susul râului. După cinci 
minute, zise: 

— Vine, uite-l, chiar acum apare după cotitură. 

— Îl văd cu ochiul liber, spuse Walker. 

— Blestematul, ce repede se mişcă! Puntea e plină de 
oameni, sunt chiar şi cai. Dar ce văd? Pe toţi dracii, doar nu 
învie morţii... 

— Ce vezi? 

— În faţă de tot stă, da, într-adevăr, el este, luntraşul John 
Forner, care s-a înecat astă-noapte. 

— FPleacuri! 

— Priveşte şi dumneata prin binoclu. 

Walker luă binoclul. 

— Într-adevăr. Câinii aceştia l-au pescuit din Gilla şi 
desigur că, drept mulţumire, ne-a trădat. Vai de el dacă va 
mai cădea în mâinile noastre. 


lahtul se apropie repede, astfel încât acum se puteau 
distinge feţele celor aflaţi pe bord chiar şi fără binoclu. 

— Presupunerea dumitale a fost exactă, zise Walker lui Bill 
Newton. Uite-l acolo la intrarea în cabină. 

— Old Firehand? 

— Da, iar lângă el apaşul şi acei copoi blestemaţi numiţi 
„Irifoiul”; să-i ia dracu'! 

— Da. Sunt cu toţii grămadă şi au chiar şi caii cu ei, astfel 
încât sunt în totul pregătiţi pentru urmărirea noastră. O 
poveste cam neplăcută. Uite-i, acum sunt chiar în faţa 
noastră. Ah, cum aş vrea să se înece cu toţii! 

Deocamdată, această dorinţă nu fu îndeplinită. Iahtul goni 
mai departe, devenind din ce în ce mai mic şi, în cele din 
urmă, dispăru cu totul din ochii acelora pe care credea că-i 
urmăreşte. Fugarii se înapoiară pe bordul „Vânzătorului de 
suflete”. 

Numai Walker mai rămase un timp, pentru a se asigura că 
iahtul dispăruse într-adevăr. Acum nu se mai vedea decât 
dâra de fum pe care o lăsa în urmă şi care se împrăştia în 
aer. 

Dar mai era ceva ce-i atrăgea atenţia: un punct negru care 
se apropia dinspre celălalt mal, apărând şi dispărând de pe 
suprafaţa apei, cum se mişcă de obicei capul unui înotător. 
Curând, Walker putu să deosebească trăsăturile unui 
indian, a cărui coafură era aranjată după moda apaşilor. 

— Un apaş, strigă el către vas. Veniţi repede aici! Dacă nu- 
Il prindem, suntem pierduţi. 

Indianul înota excelent şi se dovedi a cunoaşte foarte bine 
bayoul; se îndreptă direct spre acesta şi, înotând pe sub 
crengi, apoi la mal. 

Costumul său, confecţionat din piele de animal sălbatic, 
era îmbibat cu grăsime de urs pentru a nu permite apei să-l 
pătrundă. Omul era înarmat numai cu un cuţit, un indiciu ca 
era cercetaş. Se scutură de apă şi înainta pe marginea 
bayoului, dând la o parte crengile. Deodată se opri în loc: 
descoperise vasul. 


— Uff! Îi scăpă printre buze. 

Tocmai voia să se ascundă, când fu cuprins de opt braţe 
vânjoase. Cu toată surpriza, nici o trăsătură nu se schimbă 
în expresia tinerei lui feţe. 

Fu legat şi dus pe vas. Ochii săi cercetară cu o expresie 
cruntă pe toţi cei de faţă. Socoti sub demnitatea lui să 
adreseze vreun cuvânt duşmanilor. 

Fu copleşit cu întrebări, dar nu răspunse. Atunci interveni 
Roulin. 

— Eu sunt Sonataka, răspunde-mi! Ce cauţi aici, apaşule? 

— Apaş? Întrebă indianul. „Ursul sfâşietor” nu este apaş. 

— Roulin făcu o mişcare de surprindere, după care zise: 

— Omul roşu minte, căci numele acesta îl poartă căpetenia 
tribului mojaveşilor. 

— Ursul sfâşietor” este căpetenia mojaveşilor. 

— Dar tu arăţi ca un apaş. 

Indianul făcu o mişcare de dispreţ. 

— Mintea omului alb nu ajunge mai departe decât 
aruncătura de piatră a unui copil. Faţa palidă nu vede că 
„Ursul sfâşietor” a pornit în recunoaştere, deoarece nu are 
nici un fel de armă asupra sa, nici măcar talismanul? 

— A, din cauza aceasta ai luat înfăţişarea unui apaş? Dar 
de când merg căpeteniile în recunoaştere? 

— Totdeauna când e vorba de o chestiune importantă. 

— Vrei să dezgropi securea războiului împotriva apaşilor? 

— Ursul sfâşietor” nu va răspunde la această întrebare. 

— Atunci o să-mi răspunzi mai târziu, căci eu sunt 
prietenul mojaveşilor. 

— Dovedegşte-o! 

— Îmi promiţi că nu vei fugi dacă îţi voi desface legăturile? 

— Ursul sfâşietor” nu va fugi, dacă vei arăta că eşti 
prietenul mojaveşilor. 

— În cazul acesta ţi se va da imediat dovada cerută. 

Roulin desfăcu legăturile indianului, care se sculă încet, îşi 
întinse membrele şi se aşeză jos, tot atât de încet. 

— Noi am venit să fumăm pipa păcii cu tribul tău. 


— Pipa păcii a fost îngropată. Vitejii luptători ai 
mojaveşilor se găsesc pe poteca războiului. 

— Chiar şi împotriva albilor? 

— Împotriva tuturor duşmanilor lor. 

— În cazul acesta putem fi liniştiţi, căci noi suntem 
prietenii voştri pentru a preda în mâinile voastre pe 
duşmanii voştri. 

Indianul măsură pe vorbitor din cap până în picioare, după 
care zise: 

— Poate oare calul să dea ursul pe mâinile bivolului? 

— Nu mă crezi? 

— Nu, căci mojaveşii vor lupta cu apaşii şi cu marikopaşii 
şi cum vrei tu atunci să ni-i predai nouă pe aceştia? 

— Prin aceea că-ţi voi preda pe căpeteniile lor. Dacă ai 
avea războinicii tăi prin apropiere, ai putea foarte curând 
să pui mâna pe căpeteniile apaşilor şi marikopaşilor. 

Indianul îşi îndreptă privirea pătrunzătoare asupra 
„Omului de argint” şi cercetă totodată şi pe ceilalţi care 
erau de faţă. Din atitudinea lor putu deduce că în cuvintele 
lui Roulin era ceva adevărat. 

— Războinicii mojaveşi nu sunt departe de aici, zise el 
după o scurtă gândire. 

— Asta e minunat! Ai observat iahtul care a trecut 
adineauri pe aici? Pe el se află prieteni de-ai marikopaşilor 
şi apaşilor, prin capturarea cărora ţi-ai câştiga un mare 
renume. 

— Cine? 

— Mai întâi Winnetou. 

Indianul uită de demnitate şi sări în sus, surprins. 

— Winnetou? 

— Da, apoi Old Firehand şi Sam Hawkens. 

— Old Firehand şi „Ischikone”? Spui adevărul? 

— Eu nu mint. Afară de aceasta, mai călătoresc cu acest 
vas şi alţi câţiva vânători renumiţi. 

— Dar ce caută ei aici, pe râul acesta? 

— Vor să mă prindă pe mine. 


Mojaveşul se uită împrejur şi dădu din cap. 

— Spui adevărul. A trebuit să te ascunzi aici. „Ursul 
sfâşietor” te crede. Dar ce rău le-ai făcut de te urmăresc? 

— Am răpit odorul cel mai mare al apaşilor, pe „Porumbiţa 
din pădurea seculară”. 

— Paloma Nakana? 

Cuvintele acestea, indianul le rosti pe un ton care exprima 
cea mai mare mirare. 

— Unde se găseşte ea? Întrebă el apoi. 

— Aici, pe vasul nostru. 

— Uff. 

— Vrei s-o vezi. 

— Da. 

— Mai târziu, după ce ne vom fi înţeles. 

Roulin povesti cum plecase împreună cu marikopaşii la 
„Apa albastră”, pentru a răpi „Porumbiţa”, cum, după 
aceea, marikopaşii au încheiat pace cu apaşii. De asemenea, 
povesti indianului şi evenimentele ulterioare, bineînţeles în 
măsura în care credea el de cuviinţă. 

— Apaşii şi marikopaşii trebuie să se găsească prin 
apropiere, pentru a merge la Valea morţii. Astăzi vei putea 
prinde pe Winnetou şi pe renumiţii vânători albi. 

— Asta n-o voi face, zise căpetenia. 

— Pentru ce, nu? 

— Ursul sfâşietor” nu vrea să pună mâna numai pe 
căpetenia apaşilor şi pe vânătorii albi, ci pe toţi apaşii şi 
marikopaşii. El va lăsa deci să-i scape astăzi această mică 
ceată, pentru că-i distruge în Valea morţii pe toţi la un loc. 

— Ai judecat foarte bine. Sunt de acord cu tine. 

Căpetenia mai stătu puţin pe gânduri, apoi întrebă: 

— Iar tu ai venit să ceri protecţia mojaveşilor? 

— Da. 

— Dacă tot ce mi-ai povestit e adevărat, atunci o s-o ai. Dar 
acum haide cu mine la războinicii mei! 

— Nu pot să părăsesc vasul, căci suntem urmăriţi şi se 
poate întâmpla ca peste un sfert de oră să fim nevoiţi să ne 


apărăm în faţa inamicilor noştri. 

— Războinicii mojaveşilor aşteaptă în apropiere. În câteva 
minute vom putea fi la ei. 

— Pot să cred? 

— Nu ţi se va întâmpla nimic, căci dacă nu ai minţit, atunci 
„Ursul sfâşietor” va fi prietenul tău. 

— Bine, în cazul acesta merg cu tine. 

Ceilalţi protestară, dar Roulin era bucuros că a dat de pe 
acum peste mojaveşi şi declară că acordă deplină încredere 
căpeteniei. Părăsi vasul şi dispăru împreună cu indianul 
printre copaci. 

Dacă într-adevăr acest indian era căpetenia mojaveşilor, 
atunci călătorii de pe vas se puteau felicita pentru 
întâlnirea aceasta neaşteptată, căci găsiseră protecţia 
căutată mai repede decât s-ar fi putut aştepta şi nu mai 
aveau de ce să se teamă de iaht. 

După scurt timp, Roulin se înapoie însoţit de căpetenie, 
împreună cu aproape douăzeci de războinici foarte bine 
înarmaţi. Aceştia rămaseră pe malul bayoului, în timp ce 
Roulin se urcă singur la bord. Faţa lui avea expresia celei 
mai mari mulţumiri. 

— Totul merge foarte bine, cu mult mai bine decât aş fi 
putut să bănuiesc. Mojaveşii au trei căpetenii. 

— Trei? Îl întrerupse Walker. În cazul acesta, ei se găsesc 
într-adevăr într-o expediţie războinică! 

— Da. „Ursul sfâşietor” le-a spus că întâlnirea cu noi 
constituie pentru mojaveşi o întâmplare fericită, cum nu se 
putea mai bună. Căpeteniile au fumat cu mine pipa păcii şi 
o s-o fumeze şi cu voi. 

— Frumos, dar ce condiţii ai acceptat? 

— Ei cer pentru ei toţi prizonierii şi sunt gata să ucidă în 
faţa noastră pe aceia a căror moarte o vom cere noi. 

— Nu pretind cumva şi pe prizonierii care se găsesc deja 
în mâinile noastre? 

— Ba da. 

— Cu condiţia aceasta nu sunt de acord. 


— De ce nu? 

— Pe Willkins ar putea să-l ia, dar fata rămâne în mâinile 
mele. 

— Pardon, interveni Leflor, eu am declarat de la început că 
Almy Wilkins îmi aparţine mie. 

La auzul acestor cuvinte, Hofter făcu ochii mari, după care 
zise mirat: 

— Am crezut că prietenul meu Roulin şi miss Almy ar fi 
demult înţeleşi şi că numai acest imbecil de Winter i-ar 
împiedica... 

— Linişteşte-te, interveni repede Roulin, pentru a nu 
stârni bănuiala fostului său coleg. Indienii nici nu cer fata. 
Ei o reclamă numai în mod provizoriu, drept garanţie că nu 
o să îi înşelăm. 

— Dar ce se va întâmpla cu seforita Miranda? Întrebă 
Hofter. 

— Natural că ea va merge cu noi. 

— De ce? 

— Face parte din grupul nostru. 

— Dar mi-ai promis că va rămâne cu mine. 

— Exact. Atâta timp cât durează călătoria, deci până la 
Aubrey. Întrucât însă noi nu mai mergem până acolo, 
deoarece i-am întâlnit pe mojaveşi, înţelegerea noastră se 
termină aici. 

— Nu se poate să iei o măsură fără s-o consulţi şi pe ea, 
strigă Hofter zărind-o pe Miranda pe puntea vasului. Apoi, 
adresându-se acesteia, o întrebă: 

— Ce ai de zis, senorita Miranda? 

Hofter îi plăcuse şi, mai ales, credea că e atât de amorezat 
încât o va lua de soţie. De Walker nu o lega nimic. Printr-o 
căsătorie spera să poată ieşi din casa lui şi să dea peste un 
trai bun şi fără pericole. 'Toate acestea îi trecură prin minte; 
judecă rece circumstanţele care pledau pentru şi contra. 

— Într-adevăr, eu nu sunt întrebată cu cine aş dori să 
rămân? Zise ea cu o indignare bine jucată. 

— Pentru ce? Răspunse Walker. Tu ne aparţii nouă. 


— Dar ce să fac eu în Valea morţii? Nu aş mai vrea să apar 
în faţa oamenilor acestora, pe care am fost nevoită să-i 
atrag pe vas. Faceţi ce vreţi cu ei, eu însă nu vreau să ştiu 
nimic despre asta. Chiar şi pentru voi e mai bine dacă veţi 
avea cât mai puţini martori. 

— Dar eşti atât de sigură că master Hofter este dispus să 
te ia cu el? 

— Desigur, strigă Hofter. Cum poţi să te îndoieşti de asta? 
Abia aştept s-o prezint tatălui meu. 

— Nu vreau să-ţi stau în cale, zise Walker. Dar mă bizui pe 
discreţia dumitale: nici un om nu trebuie să afle ce s-a 
întâmplat pe vas. 

— E de la sine înţeles. Primele neplăceri le-aş avea chiar 
eu. 

Walker îl privi cercetător. 

— Ce vrei să spui? Crezi că noi am comis fapte vrednice de 
pedeapsă? 

— Dar cine vorbeşte de asemenea fapte? Răspunse Hofter, 
tresărind. Dumneata ai ajutat unei perechi nenorocite să se 
regăsească. Aşa ceva nu se pedepseşte. 

La auzul acestor cuvinte, faţa lui Walker îşi pierdu 
expresia amenințătoare. 

— Asta am vrut să aud. Bine, atunci să rămână Miranda la 
dumneata, până ce voi veni eu la Granite Station. Poate că 
vei avea nevoie şi de un martor la cununie? Totul e în 
regulă. Trebuie să mai şi glumim. Chiria pentru barcă o să 
ţi-o plătesc atunci. Sau poate o ceri chiar acum? 

— Cum aş putea să cer plată pentru o călătorie pe care a 
făcut-o... 

Vruse să spună „logodnica mea”, dar zise numai 
„Miranda”. 

Walker răspunse cu rânjetul unui animal de pradă, care, 
bine dispus, lăsă să-i scape o dată prada. 

— Văd că ai minte şi că eşti un om înţelegător. Lucrul 
acesta trebuie să-l recunosc. Prin urmare, atât ţie personal, 


cât şi oamenilor dumitale, nu li se va întâmpla nimic. Dar 
cum să vorbim cu indienii? 

Situaţia lui Wilkins şi a fiicei sale nu se schimbase cu nimic 
din momentul în pare plantatorul se eliberase, cu o putere 
supraomenească, din strânsoarea funiilor. Ei fură nevoiţi să 
aştepte desfăşurarea evenimentelor, precum şi modalitatea 
prin care ar fi putut încerca să se salveze. 

În felul acesta, timpul trecuse în aşteptare şi temeri. Cu 
toate că nu vedeau nimic, îşi dădură seama că vasul se 
oprise undeva. 

— Crezi că ne vor scoate pe uscat? Zise Almy. 

— Greu de ştiut. 

— Sau ne vor lăsa aici, până ce foamea şi setea ne vor 
obliga să facem ce vor ei? 

— Mai degrabă pier, decât să le accept fărădelegile. 

— Sau poate că ne va veni cineva în ajutor... Sunt sigură 
că Old Firehand ne caută. 

— E de la sine înţeles. Tot atât de sigur este că el va afla 
totul la Granite Station şi va urmări vasul acesta. 

— Dar cu ce? Acolo nu există alt vas. 

— Un om ca el va găsi mijloacele necesare. Am încredere 
fermă în el şi sunt sigur că ne va găsi. Dar, ascultă! 

— Scârţâie scara... 

— Se apropie cineva! 

Era Walker, care cobora, păşind intenţionat mai apăsat. 
Trecu pe lângă uşă şi se îndreptă spre a doua încăpere, 
unde îşi făcu ceva de lucru. Se putea desluşi cum muta ceva 
dintr-un loc în altul. Apoi se auzi sus la oblon o voce; era 
Roulin. 

— Master Walker! Master Walker! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vino repede sus! 

— De ce? 

— Se apropie indienii. Sunt apaşi. 

— Vezi-ţi de treabă. 


— Este absolut sigur. I-a descoperit Leflor. Se apropie 
furişându-se. 

— Blestemaţii! Îndepărtaţi-vă imediat de mal. Ieşiţi în 
largul râului. 

Walker urcă repede. Dar se pare că nu ajunse sus, când se 
auziră strigăte ce păreau a ieşi dintr-o mulţime de guri. 
Puntea se cutremură de forfota paşilor. 

— Suntem salvaţi! Strigă Wilkins bucuros. Desigur că a 
venit Old Firehand cu apaşii. 

— Dumnezeu fie lăudat! Zise şi Almy. 

Wilkins stătea în mijlocul încăperii şi asculta zgomotul 
luptei. 

— Dar nu se trage deloc, zise el. 

— Apaşii atacă după obiceiul lor, îşi dădu Almy cu părerea. 

— Probabil că lucrează cu cuțitul şi tomahawkul. Peste 
câteva clipe vom fi liberi. 

Se părea că avea dreptate, căci zgomotul luptei încetă. 
Cineva cobori pe scări şi întrebă: 

— Mai sunt feţe palide pe aici? 

— Da, aici, strigă Wilkins. 

— Faceţi parte din echipaj? 

— Nu, noi suntem prizonieri. 

— Uff, uff! 

Uşa fu deschisă cu putere, iar la lumina slabă care 
pătrundea prin oblon se văzu figura unui indian înarmat. 

— Fratele meu alb şi sora mea să vină sus, căci sunt liberi, 
zise acesta prietenos. 

Era „Ursul sfâşietor”. 

Wilkins ezită. Dacă ar fi fost Old Firehand cu aceşti indieni, 
atunci el ar fi fost acela care le-ar fi deschis uşa temniţei. 

— Unde este Old Firehand? Întrebă el. 

— Pe celălalt mal. El cercetează acolo, iar noi aici. Am fost 
cei dintâi care am găsit bunele feţe palide. 

— În cazul acesta, venim. 

Wilkins era atât de emoţionat, încât neglija să se uite mai 
bine la indienii care aşteptau sus. Lucrul acesta îl costă, 


căci abia păşi pe punte, când ţâşni prin aer ochiul unui 
lasou, care se încolăci apoi în jurul gâtului său. O smucitură 
şi era doborât. În acelaşi timp, Almy fu prinsă şi imobilizată. 

Se găseau din nou legaţi şi întinşi la pământ, iar căluşul ce 
li se pusese în gură nu le permitea să scoată vreun sunet. 
Walker stătea în apropierea lor, râzând batjocoritor. 

— Ei, master, cum îţi place? Nu-i aşa că apaşii sunt nişte 
oameni de ispravă? 

De asemenea, Roulin se adresă prizonierilor pe un ton 
batjocoritor: 

— Master Wilkins, la „Apa albastră” îţi era dor de mine. 
Uite-mă, sunt aici. Nu-i aşa că te bucuri? 

— Ne-ai crezut pierduţi, mâncaţi de apaşi, vecine Wilkins, 
râse şi Leflor. Dar chiar atât de repede nu merge. Trebuie 
să mai trăim, să ne bucurăm cu toţii de logodna mea cu 
miss Almy. Acum însă, duceţi-i de aici! 

Indienii ridicară prizonierii şi-i transportară pe uscat. Albii 
îi urmară. La plecare, Walker întinse mâna lui Hofter, 
zicând: 

— Adio, master, dar ţine minte ce ţi-am spus: nici un om nu 
trebuie să afle ceva despre cele întâmplate de ieri şi până 
astăzi. Întreab-o pe senorita Miranda; dânsa o să-ţi 
confirme că eu nu glumesc. Mai târziu o să vin şi eu la 
Granite Station. Până atunci însă, la revedere! 

După aceste cuvinte, Walker sări şi el pe uscat şi-i urmă pe 
ceilalţi. 

Hofter privi consternat în urma lui, căci Walker părăsise 
orice urmă de politeţe. 

— Ce figură urâcioasă! Zise el apoi către Miranda. Parcă 
ar fi vrut, la despărţire, să-mi aplice o lovitură de cuţit. 

— Walker a fost întotdeauna foarte arţăgos şi capricios; 
aşa e felul lui, nu trebuie să te superi din această pricină. 

Hofter însă îi răspunse clătinând din cap: 

— În sfârşit, Miranda, chiar dacă le-aş înţelege pe toate, 
un lucru tot constituie o enigmă pentru mine. 

— Ce anume? 


— Faptul că tu, în delicateţea ta, ai putut trăi până astăzi 
în această societate. 

Ea făcu pe ruşinata şi, lăsând privirea în jos, zise în şoaptă: 

— Ah, ce ştii tu la câte se vede obligată o fată slabă, mai 
ales când e şi săracă! 

Hofter vru s-o strângă în braţe, dar se trezi sub impulsul 
altui gând: 

— Oare ce vor face cu omul acela şi fiica lui, căci toată 
chestiunea aceasta nu arată deloc a fi o afacere de 
dragoste. Miranda, încep să mă simt vinovat, mă duc să văd. 

După aceasta, vru să plece pe uscat, dar Miranda îl reţinu: 

— Nu face asta! Rămâi aici, căci dacă vor observa că-i 
urmăreşti, vor trage! 

În momentul acesta se apropie cârmaciul, adresându-se lui 
Hofter cu cuvintele: 

— Iartă-mă, master, ştii că totdeauna sunt de acord cu 
dumneata, dar de data asta cred că am făcut o mare 
prostie, căci toată povestea cu răpirea a fost pură invenţie. 

— Crezi şi dumneata? 

— Desigur, este atât de clar încât ar putea să înţeleagă şi 
un copil. Bătrânul Wilkins părea om de onoare, iar 
domnişoara nu făcea deloc impresia că s-ar bucura de a 
avea în apropierea ei pe alesul inimii sale. De altfel ce 
amestec au indienii în chestiunea aceasta? 

— Nu ştiu nici eu. 

— Un lucru, însă, ştiu prea bine acum: s-ar putea să avem 
mari neplăceri din cauza acestei călătorii. Cred că în nici un 
caz nu trebuie să fim văzuţi de cei de pe iaht şi că cel mai 
bine ar fi să-i evităm. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

— Dar dacă vor pune mâna pe noi, ce vom spune? 

— Adevărul! 

— E mai bine aşa. Minciunile, mai mult ne-ar strica. Ar fi 
mai avantajos pentru noi dacă le-am putea da câteva 
lămuriri despre soarta prizonierilor. Am putea pretexta că 


am fost atraşi într-o cursă - ceea ce nici nu-i departe de 
adevăr. Eu zic să mergem puţin pe urmele lor. 

— Asta mă gândeam şi eu. 

— Să nu faceţi lucrul acesta, îi rugă Miranda, căci e 
periculos. 

— Periculos? Trăiesc printre indieni şi ştiu să-mi mânuiesc 
cuțitul, miss. Aş vrea să-l văd pe indianul care s-ar încumeta 
să se lege de mine. Haide, master, pentru numele lui 
Dumnezeu, vino cu mine! 

Cei doi bărbaţi plecară. Urmară malul bayoului, spre 
interior, pe urmele mojaveşilor. De altfel, mojaveşii nu-şi 
dăduseră nici o silinţă să ascundă urmele cailor. Ele duceau 
în linie dreaptă prin pădure, până ce ieşeau în prerie. Pe 
această întindere observară o ceată destul de numeroasă 
de călăreţi. 

— Uite-i! Zise cârmaciul. Poţi vedea prizonierii? 

— Nu. 

— Desigur că i-au luat în mijlocul lor. Dumnezeu să-i aibă 
în pază! Cred că sunt cam trei sute de piei roşii. Dar ce-or fi 
căutând indivizii aceştia pe aici? 

— Nu ne priveşte! 

— Ba ne priveşte şi pe noi întrucâtva, căci ori de câte ori 
apar aici, la râul Colorado, vin cu intenţii rele. Cred că 
acum sunt bucuroşi să se întoarcă la wigwamurile lor cu 
prada făcută la noi. Mult aş da să le pot strica plăcerea, dar 
din păcate nu putem schimba cu nimic situaţia. Altă dată o 
să mă uit mai bine la indivizii pe care îi luăm la bord. Hai să 
ne întoarcem, master. Călătoria asta n-am s-o pot uita atât 
de curând. 

Senorita Miranda era foarte bucuroasă că cei doi oameni 
s-au întors atât de repede şi-i rugă să pornească imediat. 

— Într-adevăr, să părăsim cât mai curând acest loc 
blestemat, zise Hofter, dar suntem obligaţi să fim foarte 
prevăzători. De la vărsarea lui Gilla, până aici, nu ne-a 
văzut nimeni. Dacă vom rămâne neobservaţi şi la înapoiere, 


am câştigat jocul. Dar, mai întâi, să ne convingem dacă nu 
mai există şi altcineva pe râu. 

Cârmaciul se furişă împreună cu Hofter printre tufişuri, 
spre gura bayoului, se uită în stânga, în dreapta şi... 

— Pe toţi dracii! Strigă el deodată. Ce bine că mai suntem 
încă în bayou şi că am avut ideea de a face mai întâi o mică 
recunoaştere. la priveşte într-acolo! 

Zicând aceasta, arătă în susul apei. 

— Nu vezi un mic punct negru, departe, acolo unde nivelul 
apei pare a atinge cerul? 

— Parcă ar fi o rață sălbatică... 

— Frumoasă rață! Dacă rața aceasta nu este iahtul, mă las 
jupuit de viu. 

— În cazul acesta ar trebui să se vadă fumul. 

— Dar dacă iahtul pluteşte fără motoare? 

— Poate că e ancorat. 

— Sau este aşa cum spui dumneata, sau pluteşte dus de 
curent. Desigur că aşa este, căci uite, punctul devine din ce 
în ce mai mare, zise cârmaciul. 

— În cazul acesta trebuie să aşteptăm până ce o să treacă. 

— Desigur. Dacă se întoarce la Yuma, vom trece la noapte, 
când nu vom fi observați din cauza întunericului. 

— Dar, oare, de ce se înapoiază iahtul? 

— Cine ştie! 

— Desigur că ne urmăreşte. Probabil că şi-au dat seama 
de greşeala făcută. 

— Se poate! Să aşteptăm. 

Vasul se mişca încet, folosind curentul apei. Venea însă mai 
aproape de malul opus. 

— Aş vrea să ştiu de ce nu ţine mijlocul apei, căci acolo e 
siguranţa mai mare, zise Hofter. 

— Îmi închipui prea bine. 

— Ce? 

— Domnii de pe iaht au descoperit vicleşugul nostru. Şi-au 
dat seama că trebuie să ne fi ascuns undeva pe lângă mal. 

— Noroc că se găsesc la malul celălalt şi nu aici. 


— La drept vorbind, prea mare nenorocire nu ar fi nici 
dacă s-ar găsi aici. Aş vrea să-l văd pe omul care ar putea să 
găsească bayoul nostru, dacă nu ştie nimic despre el. 
Intrarea este atât de acoperită de tufişuri, încât nimeni nu 
poate bănui ceva. Uite, iahtul este acum aproape exact în 
dreptul nostru. Vezi caii de pe punte? Şi pe indivizii aceia 
care se uită cu toţii spre celălalt mal? Noroc bun! Pot căuta, 
dar n-au să găsească nimic. 

Cârmaciul îşi scoase pălăria şi o flutură în mod 
batjocoritor. 

— Pot căuta, dar nu vor găsi nimic, repetă el râzând. 

Capitolul XII - La adăpostul insulei plutitoare. 

Iahtul lui Lindsay navigase cu toată viteza în susul râului. 
După toate socotelile pe care le făcuseră, se aşteptau ca 
după aproape cinci ore, socotite de la plecarea din Yuma, să 
ajungă vasul cu prizonieri. Cu toate acestea, nu-l 
descoperiră nici după cinci ore. Mai trecu o jumătate de 
oră, apoi o oră întreagă - dar zadarnic. Old Firehand şi 
lordul priveau prin binoclurile lor fără a putea descoperi 
ceva. 

— Stranie poveste! Zise lordul. Ar fi trebuit să ajungem de 
mult vasul cu pânze. 

— S-a şi întâmplat! Zise Old Firehand. 

Lordul deschise gura, privind mirat la vânător. 

— Nu cumva l-ai văzut dumneata? 

— Nu. 

— Atunci cum poţi să ştii dacă l-am ajuns? 

— Foarte simplu. Ne mişcăm mai repede decât vasul acela, 
astfel încât ar fi trebuit să-l ajungem de mult. 

— Doar nu suntem orbi. 

— Să presupunem că oamenii de pe vasul acela ne-au 
văzut venind, observând fumul maşinilor noastre şi atunci s- 
au ascuns imediat. 

— Cum aşa? Un asemenea vas nu se poate lăsa pur şi 
simplu pe fundul apei ca un peşte, sau ca un rac. 


— Nici nu are nevoie sa facă asta. Aţi auzit vreodată de 
cuvântul bayou? 

— Bayou... strigă Sam Hawkens. Acum am înţeles totul. 
Desigur că înapoia noastră trebuie să existe undeva un 
bayou, care e atât de bine ascuns, încât nu poate fi 
descoperit dinspre apă, dacă nu mă înşel. 

— Exact, asta este şi părerea mea. Crengile arborilor pot 
masca foarte uşor intrarea unui bayou. Indivizii ne-au 
văzut, s-au ascuns şi noi am trecut mai departe. 

— Să ne întoarcem, strigă lordul foarte hotărât. Alo, 
întoarceţi! 

— Stop! Interveni Old Firehand. Nu chiar atât de repede, 
sir. Înainte de a întoarce, trebuie să luăm o hotărâre despre 
ceea ce urmează să facem. 

— Cum, ce să facem! Ne întoarcem şi căutăm bayoul... 

— Da, dacă lucrul acesta ar fi chiar atât de simplu. Dacă 
nu l-am văzut la venirea încoace, va fi foarte greu să-l 
găsim. Pe ce mal crezi dumneata, Sam, că trebuie să-l 
căutăm? 

Trapperul privi spre ambele maluri, după care răspunse: 

— Pe malul drept, dacă nu mă înşel. 

— Ce te face să crezi acest lucru? 

— Mai întâi, malul acesta este mai acoperit decât cel 
stâng, deci mai bun pentru un ascunziş. Afară de asta, aici e 
cotul râului, deci apa se izbeşte mai mult de acest mal şi 
poate forma mai uşor un bayou. Alt motiv ar fi că malul 
acesta nu este atât de pietros ca celălalt şi, deci, apa poate 
săpa mai uşor. În sfârşit, fugarii noştri s-au ţinut mai 
aproape de malul drept, deoarece pe acest mal e graniţa pe 
care vor s-o treacă. Am dreptate, master Firehand? 

— Da, sunt de aceeaşi părere. 

— Ei bine, să ne întoarcem şi să ne mişcăm în josul apei, 
pe lângă malul din dreapta. 

— Acum nu mai sunt de acord cu dumneata, Sam! În felul 
acesta am face tocmai pe dos. Noi trebuie să ne mişcăm pe 
lângă malul stâng... 


Micul vânător rămase o clipă uimit; după aceea râse şiret, 
zicând: 

— Ai dreptate, master, aproape că aş fi recomandat o 
prostie. 

— Nu înţeleg, zise Will, clătinând din cap. În felul acesta, 
cum am putea descoperi bayoul în care se ascund fugarii? 

— Foarte simplu, explică Old Firehand. Ce crezi dumneata 
că vor face ei, când ne vor vedea întorcându-ne? 

— Nimic, căci vor sta foarte liniştiţi. 

— Exact. Dar dacă ne vom mişca pe lângă malul opus lor? 

— O să se bucure şi o să râdă de noi, interveni Sam. 

— Aşadar, vor mai sta atât de liniştiţi? Continuă Old 
Firehand. 

— Desigur că nu. 

— Ei bine, acesta este motivul care mă face să fiu de 
părere că trebuie să ne mişcăm pe lângă malul stâng. 

Will privi încurcat în jurul său, după care zise: 

— Am învăţat multe de la dumneata, master Firehand, de 
data asta însă, într-adevăr, nu ştiu ce urmăreşti. 

— Şi totuşi, este atât de uşor. 

— O să înţelegi imediat. lahtul va pluti pe stânga, iar noi 
doi, adică Sam şi cu mine, vom înota pe dreapta. 

— Will rămase uimit, ca şi când ar fi făcut o mare 
descoperire. 

— Al naibii să fiu! Desigur că asta este soluţia cea mai 
inteligentă... 

Winnetou care ascultase tăcut până acum, interveni: 

— Nu doi, ci trei oameni, căci Winnetou va fi cârma. 

— Cârma? Cum aşa? Întrebă Sam. 

Apaşul ridică din umeri, ca şi când ar fi fost o problemă 
foarte simplă. 

— Poate ai înţeles dumneata ce vrea să zică! Se adresă 
Sam lui Old Firehand. 

— Chiar foarte bine. 

— Pentru voi e de ajuns ca unul să fie pe Lună şi să 
strănute, pentru ca celălalt, de pe altă planetă, să-i strige 


„La mulţi ani!”, hi-hi-hi! 

— Winnetou s-a gândit la o plută. 

— Pentru ce? Avem la bord o barcă! 

— Am putea s-o întrebuinţăm şi pe aceasta, dar nu ne vom 
putea folosi de cârmă. Oamenii pe care-i urmărim nu 
trebuie să ne vadă venind; pentru acest motiv vom camufla 
bine barca sau pluta, iar Winnetou va sta la spate drept 
cârmă. 

— Am început să mă lămuresc, zise Sam. O idee excelentă! 
Vom lua barca şi o vom camufla cu păpuriş şi trestie. Totul 
va trebui să aibă aspectul unei grămezi de vegetaţie ruptă 
din mal. Asemenea grămezi se văd deseori plutind pe râu. 
Sub această grămadă vom sta ascunşi noi doi, iar înapoia ei 
se va agăța apaşul. 

— Către mal să rămână două deschizături mici, prin care 
să putem observa, iar către largul apei, barca să rămână 
descoperită, ca să putem face semne iahtului. Dar acum să 
tragem la mal şi să pregătim barca. 

Toţi erau ocupați cu pregătirea bărcii, afară de maşinist, 
care se găsea pe punte; venise din sala maşinilor, să mai ia 
aer proaspăt. Privea peste apă către malul celălalt, când 
tresări: 

— Alo, strigă el, ce se vede acolo? Nu cumva un şarpe de 
apă? 

Capetele tuturor se îndreptară spre malul opus. Privirea 
de expert a lui Sam văzu mai clar. 

— Mai degrabă oameni... 

Lordul David Lindsay se simţi dator să intervină: 

— Articulațiile şarpelui care înoată par a fi nişte dovleci 
vopsiți. Da! 

— Indieni! Strigă Sam după câteva clipe. 

— Da, indieni! Aptrobă Old Firehand, punând binoclul la 
ochi. 

Winnetou observă şarpele cu ochiul liber. 

— Apaşii şi marikopaşii! 

— Cum? Apaşii? Atât de curând? Se miră Sam Hawkens. 


— Ne găsim aproape în dreptul localităţii Olive City, pe 
care le-am indicat-o ca punct de trecere, răspunse Old 
Firehand. Trebuie să se fi mişcat foarte repede. 

În momentul acesta se auzi strigătul pescăruşului, repetat 
de trei ori. Imediat, mişcările şarpelui se opriră. Urmă de 
alte trei ori acelaşi strigăt şi capul şarpelui se întoarse. 

— Cercetaşul! Zise Old Firehand. Ne-a observat şi, 
neştiind că suntem prieteni, deoarece nu cunoaşte iahtul, a 
dat semnalul de alarmă. Winnetou să liniştească oamenii. 

Întotdeauna, înainte de trecerea unui râu, indienii trimit 
unul sau mai mulţi cercetaşi pentru a recunoaşte terenul. 
La fel au făcut şi de data aceasta. Cercetaşul, descoperind 
iahtul, dăduse semnalul de întoarcere. 

Winnetou băgă două degete în gură şi imită strigătul 
vulturului. Capul şarpelui se opri imediat. Încă un strigăt şi 
şarpele se întoarse în direcţia iniţială. În acelaşi timp însă, 
răsună de pe mal un puternic şi strident hi-hi-hi! 

— Hi-hi! Răspunse Winnetou. 

După puţine clipe apăru un apaş dintre copaci. Era 
„Cerbul sprinten”, fiul lui „Mână tare”, care voise să 
însoţească pe „Porumbiţă” la Granite Station, dar care apoi 
se alăturase războinicilor plecaţi pentru prinderea lui 
Roulin. 

Tânărul apaş nu văzuse încă o „corabie de foc”; totuşi se 
făcea că nu-i acordă nici un pic de atenţie. Apropiindu-se, 
ochii îi erau îndreptaţi asupra lui Winnetou, care-l primi cu 
câteva cuvinte de laudă. După aceea întinse mâna şi 
celorlalţi. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă Old Firehand. 

— Nimic. 

— Aţi fost descoperiţi? 

— Nu, dar am văzut un cercetaş de-al mojaveşilor. 

— Unde? 

— Dincolo de apă, în zorii zilei. A trecut călare pe lângă 
noi, fără a ne fi observat. 


— Ce să însemne asta? Nu cumva mojaveşii intenţionează 
vreun atac? Câţi apaşi vin? 

— De două ori zece ori zece şi încă o dată pe atât. 

— Dar marikopaşi? 

— Tot atâţia. 

— Deci, la un loc patru sute de luptători. Este suficient. 
Treceţi râul pe aici. Prin urmare, ai găsit un loc unde ar 
putea să se adune toţi războinicii aceştia? 

— Da, este situat în apropiere. Să te conduc acolo? 

— Da. 

„Cerbul sprinten” conduse oamenii spre locul ales de el, 
care oferea o privire excelentă asupra râului. Lordul, 
privind la cei ce traversau râul, îi zise lui Old Firehand, 
dând din cap: 

— Frumoasă ispravă! Râul acesta are o lăţime de o milă 
englezească! Desigur că nu ar fi putut face lucrul acesta 
călare. 

— Nu cumva crezi că îl trec singuri? 

— Da, căci nu văd nici un cal. 

— Doar nu eşti orb. Fiecare are calul cu el. 

— Nu face glume proaste, căci atât mai pot vedea şi eu, 
dacă un om înoată, sau trece călare prin apă. 

— A, dumneata crezi că omul trebuie să încalece pe cal? 

— Da! 

— Fireşte că în felul acesta nu s-ar putea străbate un rău 
atât de lat. Priveşte mai bine spre râu, la cei ce vin. Fiecare 
îşi ţine calul de coadă şi înoată în spatele animalului. 

Lordul, puse binoclul la ochi. 

— Într-adevăr, aşa este, indivizii se ţin de coada calului. 
Dar ce au pe cap? 

— Armamentul lor, strâns într-o legătură şi pus pe cap 
pentru a-l feri de umezeală. 

Primul dintre înotători ajunse la mal. În clipa următoare 
încalecă şi veni în galop spre ei. Astfel se apropiară cu toţii, 
unul după altul. 


Apaşilor le urmară marikopaşii, conduşi de „Săgeata de 
fier”, căpetenia lor. Această ceată impunătoare, de patru 
sute de războinici, făcea o impresie admirabilă. Ochii 
lordului scânteiară. Îi şopti lui Sam: 

— Nu aş vrea să-i întâlnesc singur în pădure. 

— Nu ar fi nimic, râse micuțul, înălţând din umeri. 

— Cum aşa? Cred că de scăpare n-ar putea fi vorba. 

— Nici n-ar fi nevoie. Te-ar tortura până la moarte, după 
care ţi-ar lua scalpul, dacă nu mă înşel. 

— Şi dumneata numeşti asta, pur şi simplu, nimic? 

— Asemenea lucruri se petrec pe-aici aproape zilnic. 

— Mulţumesc foarte mult! 

— Ai spus că vrei să vânezi bizoni şi urşi. Asemenea 
animale sunt cu mult mai periculoase decât un indian. 

— Se poate. Dar spune-mi, te rog, ce vor aceşti războinici 
aici? 

— O expediţie de răzbunare la Valea morţii. 

— Expediţie? Răzbunare? Valea morţii? Sună cam sinistru, 
dar cu toate acestea merg şi eu. De ce se numeşte valea 
aşa? 

— Precis nu ştiu nici eu, dar cred că moartea, aflându-se 
într-o călătorie de afaceri, a suferit acolo un accident, 
rupându-şi gâtul. A fost înmormântată chiar la locul 
nenorocirii şi pentru asta valea a fost numită Valea morţii, 
hi-hi-hi! 

Lordul privi o clipă în ochii vânătorului, zăpăcit de tot, 
după aceea nasul începu să i se agite şi apoi îi întoarse 
spatele. 

Old Firehand convocă pe cei mai bătrâni dintre războinicii 
roşii la o consfătuire. Oamenii aceştia aflară acum de la el 
că Wilkins şi „Porumbiţa” au căzut prizonieri şi că se găsesc 
pe un vas cu pânze. Apaşii fură cuprinşi de o mare furie la 
auzul acestei veşti, căci Paloma Nakana trecea pentru ei 
drept sfântă. Dacă în momentul acela ar fi apărut vasul, 
atunci desigur că s-ar fi aruncat imediat cu toţii în apă, 
pentru a răzbuna infamia. 


Rezultatul consfătuirii a fost un plan pentru găsirea 
vasului. Potrivit planului, indienii se mişcară în josul apei, 
atât de aproape de mal cât permitea vegetaţia foarte deasă 
de care era acoperit. Ei trebuiau să ia parte la pedepsirea 
celor vinovaţi, imediat ce va fi descoperit vasul. 

În acest timp, pregătirea bărcii fu încheiată. Era atât de 
bine camuflată, încât avea înfăţişarea unei insule plutitoare, 
alcătuită din diferite ierburi. 

În cazul descoperirii vasului cu pânze, semnalul stabilit 
era fluturarea unei bucăţi de piele albă. 

— Mă miră cum vasul acela a putut găsi atât de repede un 
bayou, îşi dădu cu părerea Herman de Adlerhorst. Master 
Forner, care aparţinea acelui vas, n-ar trebui să cunoască şi 
el bayoul? 

— Nu, zise John Forner şi iată de ce. Dumneata trebuie să 
ai în vedere că în regiunea noastră, o asemenea 
ascunzătoare bună poate fi de cel mai mare folos orişicui. 
Cel ce găseşte un asemenea bayou, păstrează acest secret 
pentru sine şi nu spune nimănui nimic. Şi eu cunosc mai 
multe, fără ca altcineva să ştie ceva despre ele. În orice caz, 
atunci când ne-au observat, trebuie să fi fost în apropiere 
un bayou pe care-l cunoştea cârmaciul sau un alt om din 
echipaj. Mă îndoiesc că o să-l descoperim. 

— Să vedem, zise Sam râzând. Nu sunt orb şi nici nu am 
obiceiul de a trece pe lângă oamenii cu care aş vrea să stau 
de vorbă, fără a-i vedea, dacă nu mă înşel. Dar să pornim 
acum. 

Sam Hawkens şi Old Firehand aşternură pe fundul bărcii 
mai multe pături şi se întinseră pe ele, căci nu puteau sta pe 
bancheta bărcii, deoarece nu le permitea camuflajul. Nici 
cârma nu o puteau folosi din pricina camuflajului. 

Winnetou intră în apă şi se agăţă de partea dinapoia 
Vasului. În felul acesta putea da bărcii direcţia dorită. Acolo 
unde se afla capul lui, pătura de camuflaj era ceva mai 
înaltă şi se lăsase o deschizătură ca să poată vedea înainte. 
Fiind extraordinar de puternic şi de rezistent, precum şi un 


excelent înotător, nu era de presupus că va obosi, mai ales 
că barca era trasă de curent. Acum se urcară şi ceilalţi pe 
iaht. 

— Atenţie! Strigă Old Firehand din ascunzătoarea sa. 
Trebuie să staţi pe punte ca şi când toată atenţia voastră ar 
fi îndreptată spre malul celălalt. Unul dintre voi însă, stând 
cât mai ascuns, să urmărească cu binoclul barca noastră. 
Când vom da semnalul cu bucata de piele, să vă mai lăsaţi 
duşi puţin de curentul apei, după care să veniţi spre mal, 
acolo unde am acostat. Acum însă să pornim. 

lahtul întoarse şi străbătu râul către malul celălalt. După 
aceea porni şi barca. 

E foarte greu să descoperi un bayou necunoscut, a cărui 
intrare este bine camuflată de vegetaţie, căci trebuie să dai 
cea mai mare atenţie fiecărui detaliu. În astfel de 
împrejurări, oboseşte chiar şi ochiul cel mai ager. 

Old Firehand, Sam Hawkens şi căpetenia apaşilor priveau 
neîntrerupt. Astfel se scurse un timp, fără a vedea nimic, 
decât crengi, ramuri şi frunze, care atârnau până la nivelul 
apei şi intrau şi în apă. Plutiră mai departe şi tot mai 
departe, părându-li-se că timpul trece din ce în ce mai 
încet. Nimeni nu scotea nici un cuvânt. Deodată însă, Old 
Firehand se aplecă afară din barcă, şoptind: 

— Mai aproape de mal şi mai încet, mult mai încet! Apaşul 
urmă întocmai aceste indicaţii. Îşi schimbă poziţia 
orizontală, lăsându-şi corpul să se scufunde în întregime în 
apă, astfel încât ajunse în poziţie verticală, împiedicând în 
felul acesta barca să înainteze mai repede, în acest 
moment, văzură câteva crengi rupte. Se înțelegeau mai 
mult prin semne. 

— Unde? 

— La două picioare deasupra apei e ruptă o ramură destul 
de solidă. 

— O văd şi eu. Dar uite şi o cizmă la marginea apei! Am 
pus mâna pe ei, şopti Sam, care nu se putu stăpâni să nu 
adauge: „dacă nu mă înşel”... 


Cizma aparţinea cârmaciului de pe „Vânzătorul de 
suflete”. Era momentul când acesta stătea cu Hofter la 
malul apei, sub copaci şi râdeau pe socoteala iahtului: 
Astfel, ascultătorii auziră foarte clar cuvintele lui Hofter: 

— Noroc că se găsesc la malul celălalt şi nu aici. 

Răspunsul cârmaciului nu-l putură înţelege. Abia ultimele 
sale cuvinte erau clare: 

— Noroc bun! Pot căuta, dar nu vor găsi nimic. 

„Ah, măgarilor! Strigaţi în aşa fel, încât se poate auzi până 
la New York. Indivizii aceştia ne iau drept proşti, dacă nu 
mă înşel”, gândi Sam într-un fel atât de expresiv, încât Old 
Firehand se amuză. Îi făcu semn lui Winnetou: „Mai 
repede!” 

Apaşul făcu întocmai. Începu să înoate, împingând barca. 
„Feţele palide nu au ochi pentru a vedea şi creier pentru a 
gândi”, îşi spuse şi el. 

Cei din fundul bărcii schimbară o privire. „Da, acum e 
momentul să dăm semnalul!” 

Old Firehand întinse bucata de piele albă şi o flutură. 
Dinspre malul drept nu putea fi observată; de pe iaht, însă, 
fu imediat descoperită, căci acesta se îndreptă spre mijlocul 
râului. 

Winnetou dirijă barca spre mal şi o legă. El rămase acolo, 
pentru a primi iahtul, în timp ce Old Firehand şi Sam 
înaintară pe brânci pe sub ramurile joase şi dese. În felul 
acesta ajunseră la bayou şi descoperiră vasul cu pânze. De 
sus, de pe mal, puteau vedea pe cei câţiva membri ai 
echipajului moţăind pe punte, căci altceva nu aveau ce face. 

— Să aşteptăm, poate vom auzi ceva, căci cei doi indivizi 
de pe maltrebuie să se înapoieze, şopti Old Firehand. 

Presupunerea lui se adeveri, căci după scurt timp apărură 
şi cei doi. 

— Cine este individul acesta? Murmură Sam. 

— Nu ştiu, dar nu cred să fie din banda lui Walker. 

— Probabil proprietarul vasului, acel amabil master 
Hofter, dacă nu mă înşel. 


— Celălalt este un om din echipaj, asta se vede imediat. 
Dar, ia ascultă! 

— Au trecut pe lângă noi, strigă cârmaciul oamenilor săi. 
Au fost destul de deştepţi pentru a-şi da seama că ne 
depăşiseră; sunt însă prea proşti pentru a ne găsi, căci ne 
caută dincolo, la malul celălalt. 

— Blestemat individ! Mârâi Sam. O să te gâdil niţel cu 
pumnii printre coaste şi sub nas, până ce te vei convinge 
cine este în realitate cel prost. 

Înapoia lor se auzi un foşnet abia perceptibil. Întorcând 
capul, văzură tovarăşii de pe iaht, care se furişau într-acolo, 
împreună cu căpetenia apaşilor. 

— Frumos, zise Old Firehand încet. O să-i luăm prin 
surprindere, în aşa fel încât nici nu o să se poată gândi la 
apărare. Dar fără vărsare de sânge, căci suntem destui 
bărbaţi aici pentru a-i dobori cu pumnii. 

Luntraşul John Forner, care stătea întins pe pământ lângă 
englez, îi şopti: 

— În sfârşit, milord, veţi avea ocazia să arătaţi ce ştiţi în 
materie de box. 

— Da, numai de-aş apuca. 

— 'Tăcere! Ordonă Old Firehand, căci pe vas se vorbea 
acum cu glas tare. Hofter stătea lângă cârmaci cu faţa 
îngândurată. 

— E foarte posibil ca ei să se întoarcă din nou în susul 
râului şi să cerceteze şi malul acesta, zise el. 

— Nu le va folosi la nimic, răspunse cârmaciul. Nici un om 
nu va putea găsi ascunzătoarea noastră, astfel încât acest 
Winter, sau cum se numeşte el, poate căuta cât vrea, căci de 
găsit nu va găsi nimic. 

— V-a şi găsit! Răsună vocea vânătorului. 

În aceeaşi clipă Old Firehand sări de pe mal exact pe capul 
vorbitorului şi-l doborî. În momentul următor îl apucă şi pe 
Hofter. Luntraşii erau atât de speriaţi, încât, înainte de a se 
gândi la vreo rezistenţă, se treziră legaţi şi întinşi pe punte, 
ca şi Hofter şi cârmaciul. După aceasta, Old Firehand 


alergă la cabină şi deschise uşa. Acolo o găsi pe Miranda, 
stând palidă pe un scaun. Ea se retrăsese aici şi văzuse 
printr-o fereastră tot atacul. 

— Ah, dona Miranda, dacă nu mă înşel! Dă-mi voie să-ţi 
exprim omagiile mele. Dar te rog să-mi spui mai întâi unde-i 
Walker? 

— A plecat. 

— Dar master Wilkins? 

— A plecat şi el. 

— Nu încerca să mă amăgeşti. Spune-mi mai bine unde se 
găsesc complicii dumitale şi prizonierii? 

— Au plecat cu toţii. 

Miranda îşi revenise. Ochii ei erau îndreptaţi asupra lui 
Old Firehand cu expresia celei mai mari răutăţi. Old 
Firehand o privi încruntat. 

— De când? 


— De aproape o oră. 

— Încotro? 

— Cu mojaveşii, peste care am dat din întâmplare aici. 

— Ascultă, senorita, nu-ţi doresc răul, dar vai şi amar dacă 
voi găsi vreun motiv să mă socotesc cu dumneata. 

Zicând cuvintele acestea, părăsi cabina şi cobori sub 
punte. Acolo, după cum ştim, nu se mai afla nici un om. 

— Au plecat cu toţii, fu răspunsul ce-l dădu tovarăşilor săi, 
când reveni pe punte. 

— Au plecat? Strigă Herman. 

— Da. Mojaveşii au fost aici. 

— Doamne Dumnezeule! Prizonieri la indieni! Trebuie să 
ne luăm imediat pe urmele lor. Înainte de aceasta, însă, îi 
vom linşa pe derbedeii aceştia. 

Se auziseră şi alte voci: 

— Mai bine să-i spânzurăm! 

— Miranda să fie biciuită până la moarte! 

— Să fie legaţi cu toţii pe bord, iar vasul să fie incendiat! 

Doar Sam Hawkens, Old Firehand şi Winnetou îşi păstrară 
calmul. 

— Răbdare, răbdare! Zise Old Firehand. Nu trebuie să 
acţionăm nici pripit, nici nedrept. Căpetenia apaşilor va 
merge pe uscat, pentru a-i aştepta pe războinicii săi. În 
acest timp, noi vom căuta să aflăm de la prăpădiţii ăştia ce 
s-a întâmplat aici. Abia atunci vom şti ce trebuie făcut. 

Winnetou se îndepărtă tăcut. 

— Da, la interogatoriu cu ei, strigă John Forner. Începem 
cu femeia! 

Miranda fu adusă din cabină; Herman i se adresă, 
aruncându-i o privire dispre-ţuitoare: 

— Dacă dumneata eşti vinovată că Almy Wilkins a dispărut 
din nou, atunci îţi plâng de milă. 

Cârmaciul îşi revenise de pe urma loviturii ce o primise de 
la Old Firehand. Sam i se adresă în bătaie de joc: 

— Ei, cum îţi place? În timp ce râdeai, că iahtul vă căuta 
dincolo, noi eram aici. 


Old Firehand se postă în faţa Mirandei şi, arătând spre 
Hofter, o întrebă: 

— Cine-i omul ăsta? 

— Proprietarul vasului. Ceilalţi sunt cârmaciul şi oamenii 
din echipaj. Afară de ei, nu se mai găseşte nimeni aici. 

— Dar dumneata cine eşti? 

Miranda privi întrebătoare la Old Firehand, neînţelegând 
ce urmăreşte. Hofter pricepu însă imediat şi răspunse în 
locul ei: 

— Este logodnica mea şi va fi curând soţia mea. 

— În cazul acesta, pregăteşte-te să celebrezi căsătoria la 
puşcărie. 

— Master, eu sunt un om cinstit. 

— O să-ţi vină foarte greu să dovedeşti această afirmaţie, 
căci Old Firehand nu e omul care să se lase păcălit atât de 
uşor. 

— Old Firehand? Dumneata? Dumneata eşti Old Firehand? 

— Da, iar indianul care a plecat adineauri de aici este 
Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Winnetou? 

Hofter nu fu singurul care rosti acest nume, căci şi restul 
oamenilor îl rostiră pe tonul cel mai respectuos. 

— Atunci dumneata nu eşti acel Winter care a trimis 
telegrama lui master Wilkins? 

— Pe care ai sustras-o apoi dumneata? Ba da, chiar eu 
sunt acela. Trebuie să ştii că sunt german din naştere şi mă 
numesc Winter. Pot să-ţi spun însă că sustragerea aceea o 
să te coste cam scump. 

— Master, chiar dacă am comis o greşeală, pot dovedi că 
n-am avut nici o intenţie rea. În ceea ce priveşte însă 
oamenii aceştia, ei se găsesc în serviciul meu şi, fiind 
obligaţi să-mi dea ascultare, nu poartă nici un fel de vină, la 
fel ca şi John Forner, care stă lângă dumneata. 

— O să vedem. Cum aţi ajuns să daţi ajutor unor criminali? 

— Criminali? Nu ştiu nimic despre crime. Ştiu doar atât, că 
master Roulin şi... şi... 


— Ei, şi? 

Hofter se ferea să rostească numele Mirandei. O iubea sau 
cel puţin i se părea şi, pentru acest motiv, vroia s-o cruţe. 
Dar Old Firehand era de neînduplecat. 

— Ei, şi? Repetă acesta întrebarea de mai înainte. Pretind 
adevărul complet, căci numai acesta ar mai putea să vă 
salveze. 

Încolţit, Hofter povesti amănunţit împrejurările şi motivele 
care l-au făcut să pună la dispoziţia acelora vasul său. Arătă 
chiar şi rolul Mirandei în această afacere, dar căută să-i dea 
o nuanţă din care să reiasă că şi senorita ar fi fost de bună 
credinţă. După aceea, relată evenimentele petrecute la 
bord în timpul călătoriei, precum şi apariţia indienilor 
mojaveşi. 

După ce Hofter termină, Old Firehand privi mult timp în 
pământ, nescoţând nici un cuvânt. 

— Ceea ce ne povesteşti dumneata, pare să fie adevărat, 
zise el, în sfârşit. Dorinţa mea este de a te ierta, pe 
dumneata şi oamenii dumitale. Dar numai dumneata şi 
echipajul, căci ceea ce spui despre seforita Miranda sunt 
pur ţi simplu niţte baliverne. Noi o cunoaţtem pe această 
miss mai bine decât dumneata şi poţi fi sigur că este marele 
dumitale noroc, căci te vom scăpa de această viperă. 

— Dar ce crime i se impută? Întrebă Hofter, aruncând o 
privire nesigură Mirandei. 

— Este omul de casă şi complicea aşa-zisului Zenort, dar 
care sub numele de Hopkins şi Walker s-a încărcat cu o 
serie întreagă de fărădelegi. 

— Nu este adevărat! Strigă Miranda. Eu nu ştiu nimic. 

— Cum se face atunci că Walker te-a luat cu el în această 
călătorie, sau mai bine zis în această fugă a lui? Vădit că-i 
era frică să nu-l trădezi. 

— Nu sunt obligată să-ţi răspund la aceste învinuiri. Nu 
puteţi să-mi faceţi nimic şi cer să mi se dea imediat drumul 

— Dumneata n-ai nimic de cerut aici. Cel mult ai putea să 
ne rogi ceva. De altfel, nici prin cap nu ne trece să 


renunţăm la avantajul pe care ni-l oferă capturarea 
dumitale. Eşti ostatica noastră şi, în cazul când lui miss 
Wilkins i s-ar întâmpla cel mai mic neajuns, dumneata vei 
avea de ispăşit. 

— Sunt o lady şi cer să nu-mi refuzaţi drepturile ce se 
cuvin unei doamne în ţara aceasta. 

— Ai mereu de cerut ceva. Nu uita că şi miss Wilkins avea 
drepturile ei. I s-au acordat? 

— Eu n-am nimic de-a face cu miss Wilkins. 

— Nu? Întrebă ironic vânătorul. Dar cine i-a atras pe cei 
doi în cursa aceasta? Nu cumva dumneata? Nu te obosi să 
negi, căci nu ai de-a face cu copii creduli, ci cu bărbaţi în 
toată firea. Prin urmare, te declar prizoniera noastră. 

— Şi eu protestez. 

— Cum înţelegi dumneata să-ţi manifeşti protestul? 

— Mă pun sub protecţia onorabilului master Hofter şi a 
oamenilor săi, care nu vor tolera să mi se întâmple ceva. 

— Master Hofter şi oamenii lui? Aceştia au ei înşişi nevoie 
de protecţia cuiva şi vor fi bucuroşi dacă o să-i lăsăm în 
pace. Will Parker, nu cumva ai o frânghie pentru această 
graţioasă miss? 

— Dacă ceri dumneata, atunci se poate găsi chiar o duzină 
întreagă. 

— Cum? Vrei să mă legi? Strigă Miranda turbând de furie. 
Pe mine, o lady? 

— Dumneata ai s-o duci la noi tot atât de bine ca şi miss 
Wilkins la prietenii dumitale. Nu poţi cere nimic mai mult. 
Rămâne deci cum am hotărât, vei fi legată fedeleş. 

Miranda trebui să se împace cu soarta ei, ce-i drept, 
Hofter mai încercă să intervină, dar fu pus la punct de către 
Old Firehand. 

— De fapt, dumneata ar trebui să-mi mulţumeşti că te scap 
de această bestie. Nu fi slab, omule şi nu te lăsa tâmpit de 
mutra ei! Din contră, fii bucuros că am apărut la timp 
pentru a-ţi cruța un pas pe care l-ai fi regretat enorm. 
Pentru mine, afacerea asta este încheiată. Sper să nu îmi 


dai ocazia ca, datorită purtării dumitale, să procedez cu mai 
multă severitate decât mi-ar place. Am terminat. 

Hofter nu mai îndrăzni să facă vreo obiecţie şi tăcu. Era 
clar că pierderea Mirandei îl durea, dar nu se putea opune 
lui Old Firehand, astfel încât nu-i rămase nimic altceva 
decât să se resemneze. 

Cei de pe iaht erau pe deplin mulţumiţi de felul cum Old 
Firehand aranjase chestiunea. Alte hotărâri se puteau lua 
abia după înapoierea lui Winnetou. 

După scurt timp, căpetenia reveni pe bord, zicând: 

— Războinicii apaşilor şi marikopaşilor sunt aici. Ce părere 
are fratele meu Old Firehand? 

— Nimic, în afară de măsurile pe care marea căpetenie a 
apaşilor le-a hotărât deja. 

— Winnetou a trimis treizeci de războinici pentru a-i 
urmări pe mojaveşi şi prizonierii lor. 

Spuse cuvintele acestea cu atâta linişte, ca şi când ar fi 
fost vorba de ceva de la sine înţeles. Old Firehand întrebă: 

— În ce direcţie? 

— Winnetou a tălmăcit urmele lor. Sunt de trei ori zece ori 
zece războinici mojaveşi. Ei nu se vor bucura însă prea mult 
timp de prada lor. 

— Ştiu că sunt urmăriţi şi intenţia lor este să ne primească 
în Valea morţii. Plăcerea aceasta o să le-o stricăm, însă. Ce 
se aude, master Hofter? Când porniţi de aici? 

Acesta aruncă o privire plină de dor în direcţia în care 
fusese dusă Miranda, după care, venindu-şi în fire, 
răspunse: 

— Imediat ce o să mi-o permiteţi dumneavoastră. 

— Foarte bine, căci în felul acesta îmi eşti mai simpatic 
decât adineauri. Sunteţi liberi şi puteţi pleca oricând doriţi. 
M-ar bucura dacă aş putea să vă mai întâlnesc o dată, însă 
în împrejurări onorabile. 

Cu aceste cuvinte, desfăcu legăturile lui Hofter, după care 
se adresă tovarăşilor săi de pe iaht: 


— Nu trebuie să lăsăm mojaveşilor un avans prea mare. 
Din această cauză trebuie să pornim imediat, cu toate că se 
înserează curând. Eu voi încerca împreună cu domnul 
Adlerhorst să ajungem la Valea morţii pe cât posibil înaintea 
lui Roulin şi a oamenilor săi. Ce faci dumneata, milord? Vei 
continua drumul cu iahtul în josul râului? 

— Nu, declară Lindsay. Este de la sine înţeles că şi eu voi 
merge cu dumneavoastră la Valea morţii. 

— Ai cal? 

— O să am. Apaşii au cu ei şi cai care poartă bagajele. O să 
cumpăr unul de la ei. 

— Dar ce se va întâmpla cu vasul dumitale? 

— Cârmaciul o să-l conducă pe Colorado în jos, la San 
Francisco. 

— În cazul acesta am o rugăminte şi anume: eu şi nepotul 
dumitale am dori să mai călătorim o bucată de drum cu 
iahtul. 

— Călătoriţi cât de departe vreţi! Dar, spune-mi, în drum 
spre Valea morţii există urşi? 

— Uneori. 

— Dar bizoni? 

— Puţini. 

— Excelent! Poate voi vâna ceva pe drum. Dacă vom pune 
mâna pe mojaveşi, voi ruga pe Winnetou să-mi cedeze un 
scalp al acestora. 

— O să fii decepţionat, sir. 

— Cum aşa? 

— Din cauză că apaşul gândeşte mai omenos decât multe 
feţe palide. El nu ia niciodată scalpul duşmanilor săi. 

Old Firehand dădu ultimele indicaţii. După scurgerea unei 
jumătăţi de oră, el plutea împreună cu Herman de 
Adlerhorst spre sud, iar apaşii şi marikopaşii, sub 
conducerea lui Winnetou, împreună cu „Irifoiul” şi lordul 
Lindsay, porniră pe urmele mojaveşilor, având în mijlocul lor 
pe senorita Miranda, legată pe cal şi bine păzită. 

Capitolul XIII - Vestitorii groazei. 


Planul vânătorului era de a merge cu iahtul pe Colorado în 
jos, până la vărsarea lui Dry Creek şi apoi pe această apă în 
sus, cât mai mult cu putinţă. După asigurările date de 
Forner, Dry Creeki1 era în anotimpul acesta un râu destul 
de mare, cel puţin pe cursul său inferior, fiind navigabil pe o 
porţiune destul de întinsă. Intenţia lui Old Firehand era să 
continue drumul spre Dos Palmas, care forma capătul liniei 
ferate a Pacificului de Sud, pe atunci încă în construcţie. De 
la Dos Palmas, Valea morţii - situată în munţii San 
Bernardino Range - nu mai era departe. 

Toate se desfăşurară conform prevederilor. lahtul navigă 
toată noaptea, mai întâi pe Colorado în jos, după aceea pe 
Dry Creek în sus. Dimineaţa, când Old Firehand părăsi 
vasul, împreună cu Herman de Adlerhorst, puteau nutri 
speranţa de a fi luat-o cu mult înaintea celor urmăriţi. 

Iahtul se înapoie la Yuma, având la bord pe Forner, în timp 
ce vânătorul şi Herman îşi continuară drumul călare. Caii 
fiind odihniţi, ajunseră către seară la ţinta lor. 

Dos Palmas era o localitate mică şi se compunea numai din 
câteva case ponosite. Copii goi se tăvăleau prin praf, iar 
figuri îmbrăcate în zdrenţe stăteau rezemate de ziduri. Nici 
un puț, nici un copac verde nu erau de văzut în acest 
tablou. 

Afară, departe, se puteau vedea coioţi, lupi de prerie şi 
alte animale sălbatice, care se furişau peste întinsul sterp. 
Uneori, un coiot turbează din cauza foametei, a setei, a 
căldurii şi atunci face ravagii printre locuitori. 

Cei doi călători căutară mai întâi o prăvălie, căci având în 
vedere rolul pe care urmau să-l joace în Valea morţii, 
trebuiau să-şi schimbe îmbrăcămintea. Din întâmplare, Old 
Firehand găsi un costum mexican frumos brodat, care 
părea să fie croit după statura lui impozantă; alt costum 
părea a fi turnat pe Herman. 

După aceea se interesară de un birt. Fură îndreptaţi spre 
o casă care se compunea dintr-un ocol pentru cai, o cameră 
pentru oameni şi o încăpere fără ferestre, denumită 


bucătărie. Lângă casă se găsea o grădină în care creştea 
cea mai mare mândrie a localităţii, adică un cireş, care avea 
o înălţime de cinci picioare şi trei ramuri fără frunze, subţiri 
ca degetul. 

O femeie aduse celor doi clienţi vin. Pe un taburet, într-un 
colţ, stătea un tânăr, care privea tăcut şi fix înaintea sa. 
Când patroana observă privirile pline de milă pe care i le 
aruncau cei doi, zise plină de mândrie: 

— Fiul meu cel tânăr, senores, are darul profeţiei. 

— Ce vrea să spună cu asta? Întrebă Herman pe Old 
Firehand în şoaptă. 

— Că băiatul acesta este idiot sau nebun. 

— Ah, o influenţă a concepţiei indiene. 

— Da, un dement e socotit aici aproape ca un sfânt. El este 
„iluminat” şi tuturor vorbelor sale încurcate li se atribuie un 
sens cu mult mai profund. Uite cu câtă dragoste sunt 
îndreptate privirile mamei către bietul copil. 

Patroana, care înţelese că vorbeau despre dement, zise 
prietenos: 

— Se odihneşte acum. Mai târziu, când spiritul va cobori 
din nou asupra lui, o să puteţi să-i puneţi nişte întrebări, la 
care desigur că o să vă răspundă. Dar... Santa Madonna! 
Ce e asta? 

De afară venea un zgomot infernal - ţipete, strigăte, 
oameni alergând. 

— Te pomeneşti că s-a întâmplat iar un omor? Viaţa unui 
om nu valorează aproape nimic aici, zise femeia. 

— Fugiţi! Fugiţi! Se auzea strigătul unei voci 
pătrunzătoare, închideţi uşile! 

— Maică Precistă, probabil că iar a apărut un coiot turbat! 
Ar fi al treilea în ultimul timp. 

Cei doi bărbaţi trecură la fereastră, căci strigătele se 
apropiau din ce în ce mai mult. 

— Un coiot, un coiot turbat, Păziţi-vă, închideţi uşile! 

— Puteţi fi liniştiţi, zise femeia. Uşa mea este solidă, dar 
vai de sărmanul pe care-l va atinge dintele turbatului. 


De la fereastră se vedea apropiindu-se un călăreț. Făcea 
impresia că auzise strigătele, dar nu le înţelesese, căci 
privea curios în direcţia din care veneau. 

Observându-l, cârciumăreasa exclamă: 

— Ajută, cerule! E fiul meu. 

Deschise repede fereastra şi strigă: 

— Juanito! Un coiot turbat - repede, repede! 

Acum se vedea şi animalul: un coiot uriaş, cu blana 
jigărită, ochii lucind în fundul orbitelor, ciolanele şi coastele 
ieşindu-i prin piele, iar limba atârnându-i din botul plin de 
bale. Coiotul gonea spre călăreț. 

— Fugi, Juanito, fugi pentru Dumnezeu şi toţi sfinţii! Strigă 
femeia îngrozită. 

Călărețul observă fiara turbată. Dădu pinteni calului şi 
scoase revolverul din toc. Animalul se apropie ameninţător, 
gata să sară. Se auzi o împuşcătură, dar glonţul tânărului 
greşi ţinta. Coiotul, speriat de împuşcătură, îşi trase coada 
între picioare şi scoase un răcnet răguşit. Călărețul mai 
trase încă două focuri. Primul greşi din nou ţinta, iar cel de- 
al doilea atinse numai blana animalului, care, întărâtat, se 
pregătea acum pentru o nouă săritură. 

Din strada de unde apăruse coiotul, veneau în goană doi 
câini mari. Blana lor era zbârlită, muşcată, sângerândă. Şi 
ei se bătuseră cu fiara turbată. Încurajaţi de lupta omului, 
se repeziră asupra coiotului tocmai când acesta vroia să 
sară din nou asupra călăreţului. 

Juanito prinse mişcarea şi trase a patra împuşcătură, dar 
nici de data asta nu nimeri ţinta. Atunci îşi îndreptă calul în 
galop spre casa mamei sale. 

— Repede, repede! Strigă femeia înfricoşată şi alergă să 
deschidă poarta. Nu-i fusese rea presupunerea, căci fiara 
gonea în urma călăreţului. Reuşise să schilodească printr-o 
muşcătură piciorul unuia dintre câini şi să-l scoată din luptă 
şi pe cel de-al doilea. 

În faţa casei, Juanito sări din şa, dădu calului o lovitură, 
acesta o luă la goană, iar tânărul se năpusti în casă. Mamă- 


sa îl urmă, dar amândoi neglijaseră în spaima lor să închidă 
uşa. 
— Salvat! Mulţumesc lui Dumnezeu! Strigă Juanito. 

— Da, Sfânta Fecioară să fie binecuvântată! Dacă tu... 
Doamne Dumnezeule! Uite-l! 

Ochii femeii erau îndreptaţi asupra intrării, unde apăruse 
coiotul, care, văzând călăreţul ce-i scăpase, făcu un salt 
către el. 

Juanito se feri în lături şi căzu la pământ. Atunci răsună o 
împuşcătură, iar odaia se umplu de fum. Old Firehand 
doborâse coiotul. 

— O cerule! Strigă băiatul cuprins de frica morţii. Ajutor! 

— Eşti rănit? Strigă mama lui. Sfântă Măria! 

Strigătul se pierdu într-un nou zgomot, căci dinspre uşă 
veneau lătrăturile câinilor. 

— Câinii! Strigă Herman. Au fost muşcaţi. Păziţi-vă! Dar 
vocea lui Old Firehand răsună liniştit prin larma şi fumul, 
din cameră. 

— Nici o frică! Zise el. 

Imediat răsunară două împuşcături, ca şi când ar fi fost 
trase deodată. Se auziră apoi urlete de câini, văicărelile 
mamei şi ale fiului, până ce, în sfârşit, Old Firehand ordonă 
linişte cu vocea lui puternică. 

— A fost muşcat cineva? Întrebă el apoi. 

— Eu nu, răspunse Juanito cu jumătate de glas. 

— Nici eu, adăugă mamă-sa tremurând. 

— Atunci nu ţipaţi aşa, ca şi cum ar urma să fiţi scalpaţi. 

— Dar celălalt fiu, micuțul meu! Se tânguia femeia. 

— Du-te şi vezi ce e cu el. 

Mama cercetă copilul slab la minte, după care zise 
uşurată: 

— Sfinţii l-au ocrotit. Voi aprinde astăzi o lumânare pentru 
slava patronului acestei zile. 

— Coiotul e mort? Întrebă Juanito încă plin de frică. 

— Desigur, altfel te-ar fi rupt în bucăţi. Uite-l aici, îl vezi 
cum zace? 


— Văd... trei! 

Fumul pulberii se împrăştiase. Animalele zăceau la 
pământ, lovite drept în creştetul capului. 

— Dumneata ne-ai salvat pe toţi de la o moarte groaznică; 
am fi fost acum pierduţi cu toţii, fără dumneata. Nu ştiu 
cum am putea să ne arătăm recunoştinţa, pe care ţi-o 
datorăm, senor. Nu-i aţa, Juanito? Zise femeia. 

— Desigur, mărturisi tânărul, în timp ce întinse mâna lui 
Old Firehand. Primeşte mulţumirile mele, senor. Pot să fac 
ceva pentru dumneata? Spune-mi, căci o voi face cu 
plăcere. Ai o mare prezenţă de spirit şi ai dovedit că eşti un 
trăgător foarte îndemânatic. Dar priviţi ce mulţime de 
oameni s-a adunat afară... 

Oamenii intrară în casă, mai întâi cu prevedere, după 
aceea fără nici un fel de sfială, astfel încât în curând nu mai 
era loc în cameră. Toţi lăudau acţiunea rapidă a lui Old 
Firehand. 

După aceea fură scoase afară animalele ucise. Mulțimea se 
împrăştie şi cârciumăreasa rămase cu cei doi fii ai ei şi cu 
musafirii. Juanito îşi aduse o sticlă de brandy şi o puse pe 
masă în faţa lui. Abia acum putu Old Firehand să-l studieze 
ceva mai amănunţit. Bărbatul acesta nu avea încă treizeci 
de ani. Faţa lui avea o înfăţişare curioasă, de culoare 
pământie gălbuie şi era saşiu. Defectul acesta, combinat cu 
gura lată şi fără buze, precum şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi 
în afară, îi dădeau un aspect respingător. Era un chip în 
care nu puteai avea atât de uşor încredere. Tânărul acesta 
îşi manifestase mulţumirile printr-o strângere de mână, iar 
în rest manifestă o atitudine foarte rece. Nici nu aminti 
faptul că şi maică-sa şi fratele său se aflaseră în pericol. 
Făcea impresia că nici nu s-ar gândi la aceasta. În orice caz, 
părea un om fără inimă, dacă nu ceva şi mai rău. 

Turnă pe gât repede câteva pahare, unul după altul, în 
timp ce maică-sa îşi mai făcea încă de lucru, cu celălalt fiu, 
slab de minte. 


— Dar cum se face că ai venit astăzi la noi, Juanito? Îl 
întrebă ea între timp. 

— M-am cam plictisit. 

— Stăpânul tău nu s-a înapoiat încă? 

— Nu. 

— Dar când se înapoiază? 

— Nu ştiu. A lăsat totul pe mâinile mele. Toată grija şi 
greutatea apasă numai pe umerii mei şi nu primesc nimic în 
plus pentru asta. Dracu' s-o ia de treabă! Dacă o să meargă 
tot aşa, atunci o să-i spun că nu-mi convine. 

— Cum? Doar nu vrei să părăseşti serviciul? Niciodată nu 
vei mai găsi un salariu atât de mare, lucru pe care ar trebui 
să-l ai în vedere. 

— Trebuie să ştii însă că niciodată nu mă voi expune atât 
de mult ca acum pericolului de a mă otrăvi 

— Bine, dar tu nu ai nimic de-a face cu mina propriu-zisă. 

— Da de unde? Eu trebuie să fiu peste tot, chiar şi la 
cuptoarele de topit. Priveşte la mine, la culoarea feţei mele! 
Trebuie să-ţi spun că inhalez mercur. Am avut intenţia să-mi 
economisesc salariul, pentru ca apoi să încep o afacere pe 
cont propriu. Dar nici nu pot lucra peste puterile mele, în 
timp ce stăpânul trândăveşte şi face plimbări, care durează 
săptămâni întregi. 

— Încotro a plecat? 

— În sus, spre „Apa albastră”. 

Old Firehand şi Herman deveniseră atenţi când fusese 
vorba despre mercur, dar atenţia lor se mări şi mai mult 
auzind vorbindu-se despre „Apa albastră”. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă femeia Dar ce 
caută acolo, în teritoriul apaşilor duşmani? 

— Nu se teme de ei, căci a plecat împreună cu marikopaşii 
şi intenţionează... dar asta nu înseamnă nimic pentru tine şi 
nici pentru alţii. 

— Poate că vrea să pună mâna pe argintul care se zice că 
ar fi îngropat acolo? Îşi dădu cu părere bătrâna. 

— Nu pot să ştiu. 


— Dar el nu ţi-a zis de ce a întreprins călătoria aceasta? 

— Desigur că mi-a spus, sunt doar confidentul lui, fără 
mine nu poate face nimic. 

— Aşadar, tu conduci acum toată mina? 

— Singur de tot. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru 
care am spus că muncesc de mă distrug. Apoi continuă, 
privind la cei doi străini. E o viaţă ca în iad. Numai stânci, 
arşiţa soarelui şi vaporii otrăvitori. Dracu' să ia totul! Dar să 
vorbim mai bine despre altceva. De unde sunteţi 
dumneavoastră, senores? 

— De dincolo, răspunse Old Firehand. 

— Aşadar din Mexic? 

— Da. 

— Ce vă aduce aici, în cuibul acesta blestemat? 

— Afacerile. 

— Afaceri? Nu vă înţeleg, căci în regiunea aceasta 
sărăcăcioasă, nu se pot face nici un fel de afaceri. 

— Poate, totuşi. Am o mare fermă şi am descoperit pe 
proprietatea mea o mină foarte rentabilă. 

— Cerule! Sări Juanito în sus. Este într-adevăr atât de 
rentabilă? 

— Chiar foarte mult. 

— Aur sau argint? 

— Amândouă. 

— Asta e ceva rar, foarte rar. Îţi urez mult noroc, sefor! 
Dar care este legătura dintre mina dumitale şi această 
călătorie? 

— Argintul nu se găseşte în straturi curate, trebuie să-l 
extrag din alte metale şi pentru asta, după cum cred că ştii 
şi dumneata, este nevoie de... 

—... Mercur, completă Juanito. 

— Desigur. 

— Acum Ştiu ce fel de afaceri te aduc aici. Vrei să cumperi 
mercur de la senor Roulin. 

— Da, dar de ce tocmai de la el? 


— Pentru că este singurul la care se poate găsi aici această 
marfă. 

— Nu cumva îl cunoşti? 

— Desigur, sunt doar în serviciul lui şi îndeplinesc funcţia 
de administrator al minei. 

— Aşadar, adineauri vorbeai de stăpânul dumitale? 

— Da. 

— Atunci, după cât am putut înţelege, el nu e acasă? 

— Nu. A plecat. 

— Dar când se înapoiază? 

— Nu ştiu. S-ar putea însă să se înapoieze chiar astăzi. 

— Mi-ar fi foarte neplăcut, dacă ar trebui să aştept timp 
mai îndelungat. 

— Nici nu e nevoie, căci sunt eu aici. 

— Dar dumneata poţi încheia asemenea afaceri? 

— Desigur. 

— Foarte bine. Nu-i aşa că mina aceasta este situată în 
Valea morţii? 

— Da. 

— Când te înapoiezi acolo? 

— Chiar astăzi. 

— Atunci vom merge şi noi cu dumneata. 

— Asta nu se poate, senor. 

— De ce? 

— Lui Roulin nu-i place să vină străini acolo. 

— Asta nu pricep, câtă vreme cumpărătorii trebuie să vină 
la el. 

— Nu e nevoie, deoarece avem marfă depozitată aici, la 
mama mea, aşa că cine vrea să cumpere mercur, vine aici. 
— Hm! Dar ce cantităţi aveţi în depozitul vostru de aici? 

— Cincizeci de kilograme. 

— Numai atât? 

— Nu cumva ai nevoie de mai mult? 

— O cantitate de patru ori mai mare. 

— Dar pentru ce îţi trebuie o cantitate atât de mare? 


— Poţi fi sigur că, dacă n-aş avea nevoie de ea, n-aş 
cumpăra-o. 

— Plăteşti imediat? 

— N-am obiceiul să iau nimic pe datorie. 

Juanito făcu ochii mari şi-i măsură pe Old Firehand şi pe 
Herman din creştet până în picioare, ca şi când ar fi vrut să 
aprecieze forţa lor, apoi zise: 

— Cred că ai încurcat socotelile. Ai mai cumpărat vreodată 
mercur? 

— Da. 

— Şi susţii că ai asupra dumitale atâţia bani încât să poţi 
plăti două sute de kilograme? 

— Desigur. Eşti dispus să închei afacerea? 

— Bineînţeles. 

— Dar ce facem cu mercurul care-ţi mai lipseşte? 

Juanito aruncă o privire şireată spre Old Firehand. Acesta 
observă privirea şi-şi dădu imediat seama ce era în mintea 
lui: „O să-mi cazi în cursă! Adineauri te-am oprit să vizitezi 
Valea morţii; acum însă, când ştiu că ai atâţia bani asupra 
ta, te duc eu acolo”. 

— Vrei, deci, să mergi la faţa locului? 

— Nu crezi cumva că aş fi dispus să cumpăr pielea ursului 
din pădure? Zise vânătorul. 

— Mercurul nostru e curat. 

— Poate să fie, dar eu vreau să-l analizez la sursă. 

— Şi dacă nu sunt de acord cu asta? 

— Atunci afacerea cade baltă. 

— Se pare că dumneata ţii foarte mult să vizitezi Valea 
morţii! 

— În primul rând ţin să analizez mercurul. Dar îţi 
mărturisesc că sunt într-adevăr curios să văd locul acesta, 
care are un nume atât de sinistru încât te ispiteşte să îl 
vizitezi. 

— Hm! Mormăi Juanito gânditor. Ce-i drept, eu ţi-aş 
îndeplini dorinţa; dar dacă se va înapoia senor Roulin... 


— Îi vei spune că am venit direct la Valea morţii să cumpăr 
mercur. 

— Desigur că ar fi o explicaţie faţă de care cred că n-ar 
avea nimic de obiectat. 

— Mai ales că noi cumpărăm o cantitate mare, pentru care 
primeşte o sumă importantă de bani. 

— Ei bine, atunci vă iau cu mine, zise Juanito şi cu teamă şi 
cu speranţă. 

Cârciumăreasa, care ascultase până acum tăcută, se 
apropie şi zise pe un ton rugător: 

— Senor, renunţaţi la această dorinţă, căci îl expuneţi pe 
fiul meu la pericolul de a-şi pierde serviciul. 

— Asta mă priveşte pe mine, interveni brutal Juanito. Ţine- 
ţi gura! 

— Nu, căci tu nu trebuie să iei pe aceşti senori cu tine. 

— Ba o să-i iau. 

Faţa femeii exprimă o spaimă care, desigur, mai avea şi 
alte motive decât grija pentru fiul ei. Ea se apropie de Old 
Firehand şi-i spuse: 

— Dumneata n-ai merge dacă ai şti... 

— Taci, bătrâno! Îi reteză vorba ameninţător Juanito. 

— Aş tăcea ca întotdeauna, pentru a nu-ţi strica ţie şi 
serviciului tău; dar domnii aceştia ne-au salvat viaţa şi deci 
suntem obligaţi să-i tratăm cu toată sinceritatea. 

— Dar îngrijorările tale ţin numai de basme. 

— Este adevărul. Dumneavoastră trebuie să ştiţi, domnilor, 
că Valea morţii este foarte periculoasă. 

— Cum aşa? Din cauza căldurii? 

— Nu, din cauza spiritului râu care locuieşte acolo printre 
stânci. Cine merge în Valea morţii, e pierdut. 

— Lucrul acesta nu-l cred, căci fiul dumitale locuieşte 
acolo şi, cu toate acestea, nu i s-a întâmplat încă nimic. 

— l-am dat un talisman făcător de minuni, care-l 
protejează. 

— Dar senor Roulin, proprietarul minei? Nici lui nu-i face 
nimic spiritul cel rău? 


— Poate că are şi el un talisman. 

— În cazul acesta să nu-ţi faci nici o grijă. Tovarăşul meu 
de aici, precum şi eu, avem de asemenea astfel de 
talismane, făcătoare de minuni. Priviţi la ele. 

Zicând acestea, Old Firehand arătă spre puşca sa şi a lui 
Herman. 

— Dios dumneata glumeşti! Crezi că ai putea să faci ceva 
împotriva unui spirit, cu pulbere şi gloanţe? 

— Desigur. 

— Nu, nu. Au fost şi alţii acolo, care au crezut şi ei acelaşi 
lucru - un senor Wilkins, un sefor Adler, un... 

— Diablo! Vrei să taci odată! Urlă Juanito ca un turbat. 

— Nu, astăzi nu mai tac. Au mai mers în această vale mulţi 
bărbaţi şi femei, dar niciodată nu s-a mai auzit ceva despre 
ei. 

— Ei bine, mi-am dorit de mult să văd un spirit, poate că 
mi se va îndeplini astăzi această dorinţă. 

— Da, ai să-l vezi; dar clipa în care-l vei vedea va fi şi 
ultima din viaţa dumitale. 

— Mamă, tu aiurezi. 

— V-am mai spus, domnilor, că fiul meu mai mic are darul 
de a prezice. Să-l întrebăm pe el. 

Zicând aceasta, femeia îl trase pe Old Firehand de braţ 
până-n faţa scaunului pe care stătea dementul. Herman îi 
urmă. Postându-i pe amândoi în faţa „profetului”, îl întrebă 
arătând spre Old Firehand: 

— Enrique, îl vezi pe acest senor? 

Bolnavul ridică încet capul şi, privind fix spre Old 
Firehand, murmură: 

— Îl văd, îl văd, da. 

— Este un om bun? 

— Bun, foarte bun. Enrique îl iubeşte. 

Spunea lucrul acesta poate din cauză că îşi dăduse seama 
că Old Firehand salvase întreaga familie. 

— Dânsul vrea să meargă în Valea morţii. Să facă asta? 

— Să meargă, căci lui nu i se va întâmpla nimic. 


— Alabado sea Dios! Mulţumim lui Dumnezeu! Ceea ce 
spune el, se îndeplineşte întotdeauna. 

Juanito se sculase în picioare şi privea încruntat la scena 
aceasta. 

— Ei bine, vezi şi tu acum! O ironiza el. Au plecat câţiva 
călători spre Valea morţii, au străbătut-o şi pentru că, după 
aceea, nu au mai fost văzuţi pe aici, s-a crezut că ar fi 
dispărut, lucru care de fapt e o prostie. Un spirit rău în 
vale, asta este mai mult decât ridicol. Doar n-o să credeţi 
cumva acest lucru, sehores? 

— Nici prin cap nu ne trece aşa ceva, răspunse Old 
Firehand râzând. Lucrul acesta trebuia să-l fi înţeles 
dumneata din cuvintele noastre. 

— Desigur că drumul acesta nu e chiar atât de lin, dar nu 
datorită unui spirit rău, ci mai mult din cauză că pe acolo se 
arată deseori indienii. Sunteţi bine înarmaţi? 

— Da. 

— Aveţi numai puştile? 

Atât Old Firehand, cât şi Herman, purtau nişte eşarfe 
mexicane late, înfăşurate în jurul mijlocului. Dedesubt erau 
băgate revolverele, în aşa fel încât nu puteau fi observate. 
Privirea cu care Juanito căuta armele, nu prea era menită 
să inspire încredere. 

— Avem puştile acestea şi câte un cuţit, răspunse Old 
Firehand. Cred că este de ajuns. 

— Pe deplin, mai ales că sunteţi trăgători atât de buni, 
după cât am observat. Sunteţi gata să pornim chiar acum? 

— Da. Cât e până acolo? 

— Ne trebuie patru ore. Aveţi cai buni? 

— Mai buni decât al dumitale. 

— Atunci, haideţi! 

Plătiră consumaţia şi, luându-şi rămas-bun de la 
cârciumăreasă, porniră la drum. 

La nord de Dos Palmas se întinde un şes lung şi pietros, 
fără drumuri şi poteci, complet lipsit de vegetaţie, în 


schimb, soarele dogorea atât de tare încât aproape că nu 
puteau ţine ochii deschişi, deşi era târziu după-amiază. 

Cei trei bărbaţi călăreau tăcuţi spre ţinta lor. Juanito îi 
studia pe furiş pe cei doi însoțitori ai săi: aceştia se făceau 
că nu observă nimic. 

— Cum găsiţi mercurul, senior? Întrebă Old Firehand. E 
curat? 

— Nu prea, căci e amestecat cu sulf. 

— La mare adâncime? 

— Cam aşa. 

— Aveţi mulţi lucrători? 

— Nu. Metalul este atât de abundent, încât avem nevoie 
numai de puţină mână de lucru. 

— În cazul acesta, senor Roulin trebuie să fie un om foarte 
bogat. 

— Se poate. 

— Are de mult mina aceasta? 

— Nu ştiu. 

— Nu cumva ar fi dispus s-o vândă? 

— Nu l-am întrebat. Se pare însă că se simte destul de 
bine aici. E necăsătorit şi o menajeră bătrână are grijă de 
gospodăria lui. Dar să nu vorbim despre asta, căci nu mă 
interesează chestiunile personale ale stăpânului meu. 

— Ei, dar misterios mai eşti! Ai putea inspira teamă. 

— Atunci, întoarceţi-vă! 

— Pe lângă asta mai eşti şi nepoliticos; ai o fire ciudată, 
tinere. Asemenea oameni îmi plac. Sunt convins că după ce 
ne vom cunoaşte mai bine, o să ne înţelegem. 

— Posibil. 

Juanito dădu pinteni calului, astfel încât acesta începu să 
galopeze. Old Firehand şi Herman fură obligaţi să facă la 
fel. De acum înainte nu se mai rosti nici un cuvânt. Juanito 
se ţinea ceva mai înainte, pentru a nu le da prilejul să 
înceapă o convorbire, căci nu prea ştia ce să răspundă. 
Afară de asta, mai era încă nervos din pricina cuvintelor 


mamei sale, care de fapt nu ştia ce funcţie anume ocupă el 
la Roulin şi cine era spiritul rău la care se referise. 

Şesul începu să urce. Apărură munţi pleşuvi, cu piscuri 
pronunţate. În momentul când soarele cobora la orizont, 
călăreţii ajungeau într-o vale strâmtă, tăiată adânc între 
stânci abrupte. 

— Intrarea! Zise Juanito zgârcit la vorbă. 

— Valea morţii? 

Juanito nu se mai obosi să răspundă. 

Valea era lungă. La un moment dat, începu să se lărgească 
şi să coboare către un găvan. Zărindu-l, Old Firehand îşi 
opri instinctiv calul. 

Găvanul avea un diametru de peste trei kilometri. Era 
împrejmuit de stânci negre, crăpate, cu fisuri înguste şi 
adânci. Pereţii aceştia produceau o impresie sinistră. Se 
părea că în găvan ar fi bântuit odată un mare foc, care a 
înnegrit pereţii, dacă nu cumva chiar acolo ar fi intrarea 
spre iad. 

— Da, aceasta este Valea morţii, după cum se şi vede! Zise 
vânătorul. 

Soarele nu se mai vedea, dar arşiţa pe care o lăsase în 
adâncimea aceasta aproape că nu permitea oamenilor şi 
animalelor să răsufle. Caii sforăiau. Nu se zărea nici o urmă 
de vegetaţie. Totul în jur era mort, mort, mort! O singură 
urmă de viaţă, ca după cataclism, se arăta în mijlocul 
găvanului: un firişor de fum ce se înălța din vârful unui 
crater. 

— Ah, un munte care scuipă foc? Aşa ceva nu aş fi bănuit. 
E periculos? Întrebă Old Firehand. 

— Nu. Singurul semn că mai activează sunt gazele pe care 
le emană. 

— Craterul acesta poate fi văzut? 

— Nici un drum nu duce acolo! 

— Cu toate acestea, văd un om sus. 

— Imposibil! 

— Totuşi... 


— Ar trebui s-o ştiu şi eu! 

— Nu vezi punctul acela întunecat? Pun rămăşag că e un 
om. 

— Faţa lui Juanito se crispă de furie. 

— Un om? Nu, e o pasăre. Hei, lasă binoclul jos! 

Duse apoi degetele la gură şi scoase o fluierătură 
stridentă, la auzul căreia figura de sus dispăru imediat. 

— Vezi că a fost o pasăre? 

— O pasăre ar fi zburat. Figura aceea n-a zburat, s-a 
ascuns... 

— Senor, eu sunt aici acasă. Dacă nu vrei să mă crezi, 
atunci nu mai spun nimic. 

— Ei, nu te supăra. Am zis şi eu, aşa. Dar unde e locuinţa 
dumitale? 

— O s-o vedeţi imediat. 

El galopă înainte, astfel încât nu putu auzi cele ce-şi 
şoptiră cei doi. 

— A fost un om, zise Herman. 

— Desigur. 

— Mă las fript dacă forma aceea e un vulcan. Cred că ştiu 
acum cine e spiritul rău despre care a vorbit 
cârciumăreasa. 

— Trebuie să fim foarte prevăzători. Sunt ferm convins că 
acest individ ne-a pus gând rău. Să nu mai vorbim însă, ca 
să nu-şi dea seama că l-am demascat. 

— Poate că şi bănuieşte, fiindcă prea l-ai contrazis. 

— Mi-a fost greu să tac la toate obrăzniciile acestui individ. 

Călăriră până ajunseră la o împrejmuire care, pe trei 
laturi, era formată din pereţi zidiţi, cea de-a patra fiind 
peretele unei stânci. Împreună, alcătuiau un pătrat destul 
de înalt. 

— Ce e aici? Întrebă Old Firehand. 

— Locuinţa mea, răspunse Juanito. 

— Fără ferestre? 

— Ceea ce vedeţi sunt pereţii curţii. Casa este în interior. 

— Aha, zidurile împrejmuiesc un aşa-zis patio spaniol! 


— Veniţi după mine! 

După al doilea colţ era o uşă. Atât de scundă şi atât de 
îngustă, încât cel ce vroia să intre, dacă era călare, trebuia 
să descalece, iar dacă erau mai mulţi, trebuiau să se 
strecoare unul câte unul, om şi animal. Era construită din 
lemn tare şi căptuşită cu fier. Nici un lacăt, nici o gaură 
pentru cheie, nici o clanţă. 

Juanito descălecă şi scoase un pistol de la brâu, cu care 
bătu tare în poartă. După scurgerea unui timp oarecare, 
uşa se deschise puţin, spre înăuntru. Apăru o basma roşie 
decolorată, un nas lung şi subţire, iar sub el o gură zbârcită 
şi ştirbă. 

— Cine e acolo? 

— Eu. Dar, ce, nu mă vezi, vrăjitoare bătrână? 

— A, dumneata? Ai şi oaspeţi? Dar lucrul acesta e interzis. 

— Nu te priveşte! 

— Senor Roulin ne va certa. 

— Treaba mea! Vrei să deschizi o dată? 

— Ei bine, dacă o iei asupra dumitale, mie-mi este 
indiferent. 

Femeia deschise. Avea, într-adevăr, aspectul acelor 
vrăjitoare bătrâne din basmele pentru copii, care locuiesc 
adânc în pădure şi mănâncă pe copiii care se rătăcesc în ea. 
Era desculţă, iar pe corp nu avea decât o fustă veche, ruptă 
şi o cămaşă care desigur nu fusese spălată niciodată. 
Picioarele îi erau extrem de murdare; la fel, braţele şi 
mâinile descărnate. Bătrâna făcea întru totul impresia că ar 
fi venit dintr-o afumătoare în care atârnase mai multe luni 
şi se uscase ca o prună. Îndreptându-şi ochii fără gene 
asupra celor doi străini, zise râzând: 

— Atunci, haide, intraţi şi fiţi bineveniţi! Cred că o să vă 
placă la noi. 

Râsul răsună ca un croncănit de corb, care jubilează 
simţindu-şi prada între gheare. 

Juanito intră şi trase calul după sine. Old Firehand şi 
Herman făcură la fel. Printr-un gang întunecos ajunseră în 


curte. Acum văzură şi ferestrele. Nici urmă de giurgiuvele 
şi sticlă. Numai nişte găuri în zid, sub formă de creneluri 
pentru tragere. 

— Aduceţi caii în grajd! Zise Juanito, păşind către o 
încăpere, care-şi justifica denumirea numai fiindcă avea 
câteva cârlige de fier pentru legarea cailor. 

— Fân pentru animale aveţi? Întrebă Herman. 

— Nici un fir. Îi hrănim cu porumb, pe care trebuie să-l 
aducem de departe. 

— Dar apă? 

— Foarte puţină, căci în valea aceasta nu există nici un 
izvor cu apă potabilă, numai un pârâu sulfuros. Din cauza 
aceasta suntem nevoiţi să adunăm apă de ploaie în cisterna 
de acolo, lucru foarte anevoios, căci pe aici plouă foarte rar. 

Old Firehand se apropie de cisternă. Nu apucă să vadă 
decât o gaură adâncă, fiindcă un miros greu îl făcu să-şi 
întoarcă faţa. Îi atrase însă atenţia, lângă această gaură, o 
scară portabilă. 

— Haideţi acum, domnilor, zise Juanito, să intrăm în salon. 
Urcară pe o scară lată de piatră şi păşiră în încăperea pe 
care Juanito o numise „salon”. Tot mobilierul se rezuma la o 

masă veche şi câteva scaune. Două deschizături în zid 
formau ferestrele. Întrucât se înserase, Juanito aprinse o 
lumânare înfiptă într-un dovleac. 

— Aşa, zise Juanito. Fiţi bineveniţi, sonori! Aşezaţi-vă şi 
făceţi-vă comozi. Eu trebuie să ies pentru o clipă. 

Plecă. Cei doi bărbaţi, rămaşi singuri, priviră în jur şi 
izbucniră în râs. 

— Acesta este „salonul”, zise Herman. La o asemenea 
splendoare nu m-am aşteptat. 

— Cred că vom avea surprize şi mai mari. La drept 
vorbind, aici nimic nu-i de râs. 

— Chiar! Ce părere ai despre baborniţă? 

— Răs-străbunica dracului. 

— Cel puţin. Dar intrarea? Când am trecut prin poartă, am 
avut impresia că sunt un piţigoi care intră în cursă. 


— Şi eu la fel. Ne găsim într-o cursă, fără îndoială. 

— Crezi, într-adevăr, că individul acesta vrea să ne ucidă? 

— Da, zise Old Firehand pe gânduri. 

— Dar suntem salvatorii lui! 

— Lucrul acesta îi este absolut indiferent. N-ai văzut că 
mai întâi nici n-a vrut să ne ia cu el? lar când a auzit de 
banii noştri, nu numai că a consimţit imediat, dar a bruscat- 
O şi pe maică-sa, care încercase să ne determine să 
renunţăm de a merge în Valea morţii. 

— Trebuie să ne păzim! 

— Deocamdată, însă, să aflăm câte persoane se găsesc 
aici. Sunt convins că... Pst! Vine cineva! 

Capitolul XIV - Bestii cu chip de om. 

Părăsind „salonul”, Juanito trecu printr-un coridor 
întunecos, cu mai multe uşi de fier şi intră într-o cameră 
joasă, unde, pe un taburet, stătea bătrâna; tocmai îşi 
umplea o pipă. 

— S-a întâmplat ceva în lipsa mea? Întrebă el. 

— Nu. 

— Dar Anita? 

— Fata a fost foarte liniştită. Nu credeam că te vei înapoia 
astăzi. 

— Am întâlnit pe aceşti doi indivizi şi din cauza lor am fost 
nevoit să mă înapoiez. 

— Dar ce vor? 

— Să cumpere mercur. 

— Ai, doar, destulă marfă la mama dumitale. 

— Adevărat. Numai că... Ascultă, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Dă-i drumul! 

Bătrâna îşi aprinse pipa şi începu să fumeze. 

— Îţi mai aduci aminte de englezul acela? 

Bătrâna rânji cu înţeles: 

— A fost o bucăţică grasă. Ar fi de dorit să ne mai cadă 
unul, zise ea. 

— Mai bine doi, decât unul! 


— Ce vrei să spui? Nu cumva faci aluzie la musafirii de 
astăzi? 

— Chiar aşa. 

— Au bani? 

— Sute de dolari! 

— Dios! Dar cât voi primi eu? 

— O sută întreagă. 

— Şi hainele, hainele? 

— N-am nimic împotrivă. 

— În cazul acesta sunt pentru. Bineînţeles, Roulin nu 
trebuie să ştie nimic despre asta. 

— Ferească Dumnezeu! Aşadar, tu vei primi o sută de 
dolari şi hainele, iar eu restul şi caii. 

— De acord. 

— Mai ai otravă? 

— Da, tot din aceea, din care a halit şi englezul. E sigură! 
Ce s-a mai zvârcolit când a început să-i ardă maţele! 

Bătrâna râse drăcesc. Părea şi mai rea decât Juanito. 

— Atunci, să le pregătim masa, zise el, căci senorii sunt 
desigur flămânzi. 

Juanito ieşi din cameră, dar se opri imediat, deoarece avu 
impresia că aude ceva. Ascultă câteva clipe, dar nevăzând şi 
nemaiauzind nimic, îşi continuă drumul, coborând scările în 
curte şi îndreptându-se spre magazia de alimente. 

Cu toate acestea nu se înşelase, căci o femeie ascultase la 
uşă, iar atunci când el ieşi afară, ea se ascunse, pană ce 
Juanito îşi continuă drumul. După aceea se furişă mai 
departe, căci era grăbită şi nu putea pierde nici o clipă. Se 
opri în uşa salonului unde se găseau musafirii, 
îmbrăcămintea ei era ruptă şi murdară, dar persoana ei nu 
făcea o impresie prea proastă. De la prima vedere se putea 
vedea că e spaniolă. 

— Cine eţti, ce doreţti, seforita? Întrebă Old Firehand. 

Fata duse degetul la gură şi şopti: 

— Mai încet, senor, căci nimeni nu trebuie să ştie că am 
venit aici. Vă previn că Juanito şi bătrâna vor să vă 


otrăvească. 

— O! 

— Da, cu carne - chiar acum s-a dus s-o aducă. 

— Mi-am închipuit aşa ceva. Ştii precis lucrul acesta? 

— Da. V-am văzut venind şi am sperat că veţi putea să mă 
salvaţi şi pe mine. Din această cauză m-am furişat şi am 
ascultat la uşa bătrânei. Cu acest prilej am auzit că au 
otrăvit deja un englez... 

— Din ce în ce mai interesant! 

— Pe dumneavoastră vor să vă omoare fiindcă aţi avea 
câteva sute de dolari. Bătrâna urmează să primească o sută 
de dolari şi hainele voastre, el restul şi caii. 

— Ai spus că aştepţi salvarea de la noi. Dar cine eşti 
dumneata? 

— Ah, Doamne, sunt o biată fată nenorocită... 

Rostind cuvintele acestea, îşi duse mâinile la faţă, gata să 
plângă. 

— Devenisem stăpână aici, continuă ea apoi suspinând. 
Dar nu a trecut prea mult timp şi Roulin s-a săturat de 
mine. De atunci nu mai am voie să părăsesc casa. Vai, 
Doamne, bănuiesc cam ce au de gând să facă cu mine. 

— Ce anume? 

— Este atât de îngrozitor, încât aproape că nu pot să cred, 
însă am auzit tot ce a vorbit Roulin cu Juanito. 

— Dar despre ce au vorbit? 

— Urmează să fiu închisă în mină. 

— Diablo! 

— Acolo trebuie să lucrezi până ce mori de o moarte 
îngrozitoare. 

— Dar asta e ceva satanic. 

— Niciodată nu mai poţi vedea lumina zilei. 

— Unde este mina? 

— Asta n-o ştiu. 

— Crezi că mercurul este scos din craterul acesta? 

— Da, căci uneori se aud noaptea voci, acolo, sus. 

— S-ar putea ca intrarea să fie prin beci? 


— Nu există beci aici. 

— Sau poate prin cisternă, căci alături se găsea o scară? 

— Scara lipseşte deseori de acolo. 

— Cine o ia? 

— Nu pot să ştiu, căci mie nu-mi este permis să mă 
interesez de ceva. Dacă s-ar observa că mă amestec 
undeva, aş fi imediat închisă. 

— Câte persoane se găsesc în casa aceasta? 

— În prezent numai trei: Juanito, bătrâna şi eu. 

— Foarte bine! Aşadar, dumneata doreşti să pleci de aici? 

— Da. Prefer să mor decât să mai rămân aici. 

— În cazul acesta îţi promit să te luăm cu noi. 

— Când senor? 

— Imediat ce vom pleca şi noi, poate chiar în noaptea asta. 
Unde e camera dumitale? 

— În fund de tot, acolo unde aripa stângă a zidului se 
lipeşte de peretele stâncii. Alături de scara care duce spre 
acoperişul clădirii. 

— Uşa de la camera dumitale este deschisă? 

— Da. 

— În cazul acesta poţi fugi şi singură. 

— A, nu, căci uşa principală e permanent încuiată, iar 
bătrâna nu dă niciodată cheia din mână. 

— Unde o păstrează? 

— În sân... Pentru numele Domnului, vine. 

Fata se furişă afară şi se ascunse în colţul cel mai apropiat. 
Juanito nu putu s-o vadă, deoarece pe sală era întuneric. 
Intră în salon fără să bănuiască ceva. 

— Senorilor, zise el, am ordonat să vi se pregătească ceva 
pentru masa de seară. 

Acum când Old Firehand ştia că în casă se găsesc numai 
trei persoane, era convins că va putea duce la îndeplinire 
planul său. 

— Dar ce o să ni se servească? 

— Friptură. 

— Cine o pregăteşte? 


— Portăreasa. 

— Brr! Mai bine lipsă. 

— De ce? 

— Că noi nu vom mânca nimic din cele atinse de femeia 
aceea soioasă. 

— Trebuie să aveţi în vedere că nu vă găsiţi la New York, 
ori San Francisco. 

— Dumneata crezi oare că numai în aceste două localităţi 
poate fi cineva curat? 

— În definitiv sunteţi musafirii mei şi trebuie să vă fac pe 
plac, aşa că o să caut o altă bucătăreasă. 

— Dar ai alta la îndemână? 

— Chiar mai multe, căci aici locuiesc încă câţiva senori ţi 
senorite tinere, rude ale lui senor Roulin. Cucoanele 
acestea o să vă servească cu toată placerea. 

Era o minciună grosolană. Old Firehand se prefăcu a-l 
crede. 

— Faceţi-vă comozi şi uşuraţi-vă de armele acestea grele, 
reîncepu Juanito. 

— Vom rămâne şi pe timpul nopţii în camera aceasta. 

— Nu. 

— Atunci nu lăsăm armele din mâini, căci un bun vânător 
nu se desparte niciodată de arma sa. 

— În cazul acesta, să vă arăt odăile dumneavoastră. 

— Camerele noastre? Avem nevoie numai de una singură, 
căci suntem obişnuiţi să dormim împreună. 

Juanito încreţi fruntea, dar se stăpâni. 

— Din partea mea, rămâneţi împreună, dacă nu vreţi 
altfel. Permiteţi-mi deci să vă conduc la camera 
dumneavoastră. 

Juanito luă lumânarea şi păşi înaintea oaspeţilor săi spre 
aripa dreaptă a clădirii. Acolo deschise o uşă de fier şi lăsă 
pe cei doi să intre înăuntru. Camera era mică şi nu avea nici 
măcar o spărtură în zid. Cine era închis acolo, era prizonier, 
fără a putea respira măcar o gură de aer proaspăt. Old 
Firehand observă imediat aceasta şi aruncă o privire spre 


tavan. Ceea ce văzu acolo, îl linişti. Tavanul nu era prea 
înalt şi era construit din scânduri simple. În mijlocul 
încăperii se găseau o masă şi două scaune vechi. 

— Luaţi loc, senores, zise Juanito, merg acum să vă aduc 
pături pentru aşternut. Sunteţi acum ca acasă, aşa că puteţi 
lăsa din mâini armele; mă reîntorc imediat. 

Cu aceste cuvinte, ieşi din cameră. 

— Individul acesta cred că are o frică zdravănă de puştile 
noastre, îşi dădu cu părerea Herman. 

— "Ţine morţiş să le lăsăm din mână. Măgarul însă o face 
cam bătător la ochi. 

— Nu prea mă simt bine aici, căci nu există nici măcar o 
fereastră. Dacă ne închide, nu mai putem ieşi. 

— Ba da, prin acoperiş. 

— Crezi că e posibil? 

— Sper că da; o să cercetăm imediat. 

Old Firehand se urcă pe masă. Vânătorul era atât de înalt, 
încât ajungea cu capul aproape până-n tavan. Pipăindu-l 
găsi o scândură care cedă. 

— Uite, până una-alta, avem aici o cale de ieşire. 

Nu stătură prea mult timp la discuţii, căci se înapoie. 
Juanito, aducând câteva pături pe care le întinse într-un 
colţ, drept culcuş. 

— Aţa, senorilor. Acum făceţi-vă comozi şi dezbrăcaţi-vă. 

— Se pare că dumneata ţii foarte mult să ne lăsăm armele 
din mâini. 

— Eu? Nu. O spun numai aşa, din politeţe. Şi eu fac aşa, 
când sunt musafirul cuiva. Cine nu o face, ofensează gazda, 
căci îşi manifestă neîncrederea. 

— Dar şi gazda trebuie să depună armele. 

— Eu am numai revolverul acesta la brâu. Uite, îl pun aici. 

Juanito scoase arma de la brâu şi o aşeză pe masă. Old 
Firehand şi Herman rezemară puştile de perete, într-un 
colţ al camerei. Juanito păru a fi mulţumit acum, căci zise: 

— Aşa îmi place! Mă duc să văd dacă e gata friptura: cred 
că-mi permiteţi să vă servesc chiar eu? 


— Cu plăcere! 

Juanito dispăru din nou. Old Firehand se apropie repede 
de masa pe care se găsea revolverul şi, scoțând cartuşele 
din butoiaş, zise: 

— Nu putem şti ce se va întâmpla. Poate se va ajunge la 
împuşcături. De aceea, e mai bine să facem ca jucăria asta 
să fie inofensivă. 

După aceea, aşeză revolverul la loc. Abia terminase 
operaţia şi Juanito se înapoie, având în mâini o tavă cu turte 
proaspete din făină de porumb, precum şi bucăţi de friptură 
care miroseau atrăgător. 

— Priviţi, sehori mâncarea dumneavoastră. 

Old Firehand şi Herman se aşezară la masă. 

— Nu aveţi cumva şi un al treilea scaun? Întrebă Old 
Firehand. 

— Dar pentru cine? Nu cumva pentru mine? 

— Desigur! Doar n-o să mănânci stând în picioare. 

— Mulţumesc, dar e numai pentru dumneavoastră. Eu am 
mâncat. 

— Dacă nu împarţi masa cu noi, atunci nu mâncăm nici 
noi. Suntem musafirii dumitale, aşa că trebuie să iei parte la 
masă şi dumneata. 

— Ei, bine, senori; o să vă fac pe plac şi în această privinţă. 

Juanito plecă şi se înapoie cu un scaun şi o bucată de 
carne rece. 

— Aşa e bine, râse Old Firehand. Dumneata o să vezi că în 
trei ospăţul e mai gustos decât în doi. Te rog, serveşte-te! 

Juanito luă o turtă şi muşcă din ea; aşadar acestea nu erau 
otrăvite. 

— Haide, te rog, serveşte şi carne. 

Old Firehand scoase cuțitul, tăie o bucată de friptură şi o 
întinse lui Juanito. 

— Mulţumesc! Zise acesta repede. Eu mănânc rece. 

— De obicei şi noi mâncăm tot rece. Dar acum trebuie să 
împărţim. la friptura. 


— Păstraţi-o pentru dumneavoastră, căci eu nu sunt mare 
amator de aşa ceva. 

Old Firehand insistă. Juanito ajunse în mare încurcătură şi 
încercă tot felul de scuze şi pretexte. 

— Aş vrea să văd pe omul care nu poate mânca friptură de 
vită, insistă vânătorul cu mânie. Dumneata eşti singurul 
vinovat dacă o astfel de purtare mi se pare suspectă. 

— Suspectă? Cum aşa? 

— Pentru că refuzi cu atâta încăpățânare să mănânci. 
Probabil că ceva nu e în regulă cu carnea asta. Eu nu voi 
mânca din ea. 

— Nici eu, zise Herman. 

— Vreţi să mă ofensaţi, senori? 

— Faptul că nu mănânci cu noi constituie de asemenea o 
ofensă. Dar nu vreau să ne certăm prea mult, căci eu sunt 
mexican şi nu englez. Ca atare, nu vreau să mor ca englez, 
ci ca mexican. 

Faţa lui Juanito deveni pământie. 

— Ce vrei să spui cu asta, senor? Întrebă el. 

— Nu a murit aici un englez? 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva. 

— După ce mâncase aici la voi nişte carne, care fusese 
otrăvită de bătrâna aceea? 

— Nu cumva ai înnebunit? 

Rostind cuvintele acestea, Juanito sări în picioare de pe 
scaun. Ochii lui aruncau fulgere. 

— Nici vorbă, zise Old Firehand liniştit, adăugând apoi; 
sunt atât de conştient, încât urechea mea a auzit tot ce ai 
pus la cale cu vrăjitoarea bătrână. 

— Ce anume? 

— Ca ea să primească o sută de dolari şi îmbrăcămintea 
noastră. 

— Tormenta! 

— Dumneata urmând să iei restul şi caii noştri. Old 
Firehand rămase liniştit pe scaun şi surâse cu foarte multă 
indiferenţă. 


— Senor, zise Juanito făcând mari eforturi să se 
stăpânească, nu vă înţeleg. 

— Cu atât mai bine vă înţeleg eu pe voi, ucigaşilor! 
Dumneata eşti spiritul rău din Valea morţii, despre care a 
povestit mama dumitale. Vrei să ne omori pentru a pune 
mâna pe bani, dar asta n-o să-ţi reuşească aşa cum ţi-au 
reuşit celelalte fărădelegi. 

— Nu? Scrâşni Juanito. Tocmai c-o să-mi reuşească! 

Zicând acestea, apucă revolverul de pe masă, cu ochii spre 
Old Firehand şi apăsă pe trăgaci. Arma nu luă foc. Mai 
apăsă de două ori, dar zadarnic. 

— Nu te osteni, zise Old Firehand râzând. Am avut noi 
grijă ca viespea să nu poată înţepa. 

Cu aceste cuvinte, Old Firehand scoase revolverul său de 
la brâu; Herman făcu la fel. Juanito aproape că 
încremenise. Văzând cele două arme, viaţa reveni în el şi, 
înainte ca unul din cei doi să-l fi putut împiedica, sări afară 
şi închise uşa în urma lui. Cheia scrâşni în încuietoare şi 
zăvorul fu tras. 

— Sunteţi prizonieri! Strigă el batjocoritor. 

— Da, prizonieri, zise Herman şi numai noi suntem 
vinovaţi de asta. 

— Nu-i nimic, master. Individul acesta tâmpit îşi închipuie 
că a putut să ne păcălească. Ar fi fost o mare prostie din 
partea noastră, dacă am fi tras în el, deoarece de la el 
trebuie să aflăm o mulţime de lucruri de care avem nevoie. 
Poţi fi sigur că dacă aş fi vrut, nu ne-ar fi scăpat. Pentru asta 
era suficient să mă postez între el şi uşă. Vom ieşi prin tavan 
şi poate că va fi cu putinţă să-l spionăm, căci astfel vom afla 
mai multe, decât forțându-l să vorbească. Stinge 
lumânarea, să nu fim văzuţi. 

Old Firehand se urcă pe masă şi, cu ajutorul patului grelei 
sale arme, scoase una din scândurile tavanului. O ridică şi 
ieşi pe acoperiş. 

— Haide, vino şi dumneata şi ia-ţi şi puşca! 


Câteva clipe mai târziu, Herman se găsea lângă Old 
Firehand. 

— Tăcere! Zise vânătorul. Trebuie să ne aşteptăm ca 
zgomotul produs de scoaterea scândurii să fi fost auzit. În 
cazul acesta, Juanito va veni să vadă ce s-a întâmplat. 

Trecu un minut fără să vină cineva. 

— Totul merge foarte bine, şopti Old Firehand. Ne găsim 
în aripa dreaptă şi trebuie să trecem spre aripa stângă, 
unde se găseşte scara. Nu este exclus ca Juanito să se afle 
cu bătrâna într-o cameră situată chiar sub noi. Să nu păşim 
deci pe scânduri, ci pe zidul împrejmuitor, pentru a evita 
orice zgomot. 

Ajunseră curând la aripa stângă, descoperiră un oblon în 
acoperiş şi dădură peste o scară îngustă, pe care coborâră. 
Înainte de ultima treaptă, Old Firehand se opri. 

— Aud voci. Pare a fi Juanito. 

— Unde? 

— În camera de alături, la fata care ne-a prevenit. 

— Exact. Ea ne-a spus doar că are camera lângă scară. 

— Uşa pare a fi deschisă. Să ne apropiem, dar pe 
nesimţite. 

Într-adevăr, Juanito se găsea la Anita. Ascultătorii auziră 
tot ce se vorbea în cameră. După scurt timp, se auziră paşi. 
Cineva trecu pe lângă Old Firehand fără să-l observe şi 
intră în camera în care se găseau Juanito cu Anita. Era 
bătrâna menajeră. 

Atunci când Juanito ieşise din camera celor doi oaspeţi, 
trăgând zăvorul de fier cu care erau prevăzute toate uşile, 
se duse repede la bătrână. 

— Au mâncat? Întrebă aceasta. 

— Nici o îmbucătură. 

— Din care pricină? 

— Javrele au cerut ca eu să mănânc cu ei. Fireşte că asta 
n-am putut s-o fac, astfel încât au devenit bănuitori, 
închipuieşte-ţi, ei ştiu despre chestiunea aceea cu englezul. 


— Cu neputinţă, căci în afară de noi doi nici un om n-a 
aflat ceva despre asta. 

— Şi eu am crezut la fel. 

— Doar nu sunt atotştiutori. 

— Afară de asta, mai ştiau că şi carnea pe care le-am 
oferit-o era otrăvită! 

— Imposibil. 

— Mi-au spus-o! Ba, mai mult, ştiau că tu urma să primeşti 
o sută de dolari şi hainele lor. 

— Serios? Întrebă bătrâna speriată. 

— Da. 

— Atunci au ascultat convorbirea noastră. 

— Foarte probabil. Când am ieşit de la tine, am avut 
impresia că se furişa cineva pe sală. M-am oprit, dar n-am 
mai auzit nimic. 

— În cazul acesta, e sigur că au spionat. 

— Precis, mai ales când mă gândesc şi la cele ce au urmat. 
Revolverul meu era la ei. Mi-au scos cartuşele, astfel încât 
atunci când am vrut să trag, n-a mai luat foc. 

— Tormenta! 

— Am sărit afară din cameră, înainte ca ei să fi putut să mă 
oprească. După aceea i-am închis înăuntru. 

— Admirabil! Ai procedat foarte isteţ. Dar nu vor putea ieşi 
cumva afară? 

— Nu, nici gând de aşa ceva. 

— Ce facem acum? 

— Mâine dimineaţă le vei da drumul şi le vei spune că eu 
am plecat călare. În realitate, o să mă ascund în curte şi o 
să-i împuşc, imediat ce vor ieşi din casă. 

— Foarte bine! Cadavrele o să le îngropăm apoi, aşa cum 
am făcut şi cu cel al englezului. 

— Trebuie însă să ne grăbim, ca să nu dea peste noi 
Roulin, care ar putea să se înapoieze chiar mâine. 

— Dar mai e şi Anita în casă. 

— Ea trebuie să plece chiar în noaptea asta. Aşa a poruncit 
Roulin, căci nu mai vrea s-o vadă când se va înapoia. 


— În cazul acesta, să dispară. 

— Mă duc la ea şi voi aranja lucrurile. 

Juanito o găsi pe Anita în camera ei, unde mai ardea un 
căpeţel de lumânare. La intrarea lui, fata se sculă în 
picioare şi se retrase speriată într-un colţ al camerei, 
lipindu-se cu spatele de perete. 

— Stai jos! Zise Juanito. De ce fugi de mine? 

— Dar ce cauţi dumneata aici? 

— E timpul să îndeplinim ordinul lui Roulin. Trebuie să 
cobori în mină. 

— Nu voi merge. Mă voi apăra până la moarte. 

— Nu mă face să râd. Ce-ai putea să faci tu împotriva 
mea? Chiar dacă ai fi mai tare ca mine, tot ar trebui să te 
resemnezi, căci te-aş închide aici până ce foamea şi setea 
te-ar slăbi atât de mult, încât n-ai mai putea mişca nici un 
deget. 

— Per todos les Santos! Îţi jur că n-o să mă băgaţi în 
această mină groaznică. 

În clipa aceea intră bătrâna, astfel încât auzi jurământul. 

— Dar ce, a înnebunit târfa? Strigă ea. Sau poate crede că 
ni se poate opune? 

— "Tocmai asta e părerea ei. 

— Ei bine, atunci dovedeşte-i contrariul. Pune mâna pe ea, 
eu o să-ţi ajut. 

Bătrâna întinse braţele către fată, dar se retrase cu un 
strigăt de durere. 

— Diablo! 

Anita îi dăduse un pumn în faţă. 

— Senor, dumneata nu vezi că mă loveşte? Strigă bătrâna 
vrăjitoare. Ce stai aşa? Ajută-mă. 

— Las-o în pace, bătrâno. Nu te amesteca în chestiunile 
mele. 

— Dar m-a lovit. 

— Pentru asta o să-şi primească pedeapsa, căci n-o să 
îndrăznească să-mi arate şi mie pumnii. 

Anita tremura, în timp ce Juanito râdea batjocoritor. 


— Pisică proastă! Un pumn de-al meu e de ajuns ca să 
sfârşesc cu tine. 

— Încearcă! 

— Ia uite ce sigură e pe ea! Ai un aer ca şi când ai aştepta 
ajutor de la cineva. 

— Chiar şi aştept. 

— De la cine? 

— De la cei doi senori care au venit aici cu dumneata. 

— Aşadar, asta e? Acum înţeleg. Dar te-ai înşelat, căci 
aceşti doi bărbaţi sunt cei mai buni prieteni ai noştri. 

— Minţi. Nu cumva se otrăvesc prietenii? 

— Vasăzică, aşa? Viperă, ne-ai spionat! 

— Da! 

— Şi i-ai prevenit pe cei doi senori? 

— Întocmai. Ei vor auzi strigătul meu de ajutor şi vor veni 
aici. 

Juanito clătină din cap: 

— Ţi-ai greşit socotelile, căci aceşti bravi senori, de la care 
aţtepţi salvarea, sunt prizonieri, zăvorâţi într-o cameră. 

— Minţi! 

— Aşa e! Se amestecă şi bătrâna. 

— Acum, vino încoace, puicuţo. Până una-alta, o să-mi faci 
pe voie! 

Bătrâna vrăjitoare croncăni, aţâţată: 

— La treabă, băiete! 

Juanito întinse mâinile spre fată. 

— Înapoi! Strigă Anita. 

— Pah, o să te am imediat, râse el batjocoritor şi o apucă 
cu amândouă mâinile. 

Spre marea lui uimire, Anita nu mai opuse nici un fel de 
rezistenţă. Privea fix spre uşă. Bătrâna, mai atentă decât 
Juanito, se întoarse şi-l văzu pe Old Firehand. 

— Cielo! Strigă ea. 

Acum se întoarse şi Juanito. 

— Drace! Cum e posibil? 

— Ajutor la nevoie! Dar nu pentru tine, banditule! 


Juanito se aruncă asupra lui Old Firehand, încercând să-l 
prindă de gât. Se înşelase însă, căci vânătorul îl primi cu o 
lovitură de pumn atât de puternică, încât se prăbuşi la 
pământ. Înainte să-şi revină, Old Firehand îşi propti 
genunchiul în pieptul lui, legându-l cu lasoul. 

Bătrâna vru s-o ia din loc, dar în uşă o întâmpină Herman. 

— Rămâi aici, nobilă senora! Zise Herman râzând. Mi-a 
fost atât de dor de dumneata, încât n-am mai putut aştepta 
şi am venit în cea mai mare grabă să te îmbrăţişez şi să te 
strâng la pieptul meu. 

Lasoul era pregătit, astfel încât îl înfăşură în jurul 
cotoroanţei. După ce o legă fedeleş, o puse într-un colţ al 
camerei. Juanito, care-şi pierduse răsuflarea din cauza 
pumnului primit de la Old Firehand, căuta aer. După ce îşi 
mai reveni, strigă: 

— Ce înseamnă asta? Dumneata m-ai atacat în propria 
mea casă? Îţi dai seama ce înseamnă asta? 

— Da, înseamnă că de acum înainte s-a terminat cu 
mătăluţă. 

— Să nu îndrăzniţi să puneţi mâna pe mine. Cer să fiu 
imediat pus în libertate. 

— După cum văd, ştii foarte bine să strigi, dar uite şi 
răspunsul meu. 

Zicând aceasta, Old Firehand strânse lasoul atât de mult, 
încât prizonierul începu să urle de durere. 

— Aşa! lar dacă nu eşti mulţumit nici acum, atunci va 
urma ceva şi mai şi. 

Anita îngenunchease şi, împreunându-şi mâinile, se ruga: 

— Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc! Niciodată în viaţa 
mea nu voi uita ziua şi ora aceasta. Mi-ai trimis salvatori, 
atunci când m-am aflat în cea mai mare nevoie şi încercare. 
Mărire şi laudă Ţie, în vecii vecilor. 

Vorbise cu atâta evlavie, încât Old Firehand şi Herman 
fură adânc mişcaţi. 

— Ţi-a venit ciripitul, păsărico? Zise bătrâna cu răutate. 
Dar va veni uliul peste tine mai curând decât crezi. 


— Te rogi, ticăloaso? Strigă şi Juanito. Te şi crezi salvată? 
Ei bine, aşteaptă tu puţintel. 

Old Firehand fu profund indignat de cuvintele acestea şi-i 
dădu o lovitură de picior omului fără suflet. 

— Lepră! Strigă el. Eşti mai rău decât cea mai crudă fiară. 
Pe noi, care te-am scăpat de coiotul turbat, ai vrut să ne 
otrăveşti. lar acum... dar e păcat de orice cuvânt pierdut în 
vânt cu un asemenea netrebnic. Dona Anita, te rugăm să ai 
bunătatea de a ne călăuzi prin casă. Trebuie să cunosc 
toate încăperile, ca să ştim ce ne rămâne de făcut. Înainte 
de asta, însă, să iau cheile. 

Zicând aceasta, Old Firehand întinse repede mâna la gâtul 
bătrânei şi trase sfoara cu cheile. 

— Există o cheie principală? 

— Două, răspunse Anita. Una o are senor Roulin personal, 
iar pe cealaltă o poartă Juanito în buzunarul pantalonilor. 

— Să vedem. 

Cheia era la locul indicat, astfel încât cei trei începură 
cercetarea casei. Peste tot găsiră închis, chiar şi uşa de la 
intrarea în clădire. Old Firehand puse şi zăvorul, pentru a 
evita orice surpriză din partea lui Roulin, ce se putea 
înapoia în orice moment. În bucătărie găsiră, pe lângă alte 
rezerve de alimente, un sac cu făină de porumb în care 
mişunau viermii şi gândacii. 

— Această făină mizerabilă, amestecată cu puţină apă 
puturoasă, e singura hrană pe care o primesc lucrătorii din 
mină, declară Anita. 

— Cu insecte cu tot? 

— Da, căci bătrâna nu-şi pierde timpul cu îndepărtarea lor. 
Ea mi-a spus odată că viermii ar fi foarte buni pentru 
prizonieri, căci după consumarea lor, nenorociţii ar avea 
mai mult chef de lucru. 

În camera lui Juanito se găsi un bici împletit din 
douăsprezece curele. Fiecare avea la capăt un nod. Biciul 
acesta constituia unul dintre cele mai groaznice 
instrumente de tortură. 


De asemenea, fură descoperite diferite cătuşe pentru 
picioare, mâini şi braţe. Acestea erau în aşa fel lucrate, 
încât ţineau membrele apropiate. De fiecare lanţ erau fixate 
un ciocan şi o lopăţică. Cu ajutorul acestor două unelte, 
prizonierii puteau lucra fără să fie nevoie să li se desfacă 
legăturile de la mâini. 

Old Firehand privi cu atenţie la aceste scule. 

— Deci, prizonierii sunt legaţi de mâini şi de picioare. 
Natural că în asemenea condiţii nu se pot gândi la o 
încercare de fugă sau de împotrivire. Uite o cheiţă care se 
potriveşte la încuietorile cătuşelor. Prizonierii vor fi 
eliberaţi chiar în noaptea asta! 

— Doamne Dumnezeule, ce mare le va fi bucuria! Strigă 
Anita. 

— Până atunci, aş vrea să le pun câteva întrebări celor 
două javre. Să ne întoarcem. 

Old Firehand ţinea biciul în mână. 

— Ce vrea să însemne asta? Strigă Juanito. 

— O să afli imediat, scumpul meu. 

— Cer să fiu pus imediat în libertate. Senor Roulin va veni 
chiar astăzi şi o să mă răzbune. 

— Aş fi foarte încântat să-l văd. Nu cred că va simţi şi el 
acelaşi lucru, mai ales că, deocamdată, e ocupat cu altceva. 

— Dar ce ştii dumneata despre el? 

— Foarte multe, chiar. Dânsul s-a dus la „Apa albastră”, 
dar nu şi-a putut realiza intenţiile şi a trebuit să fugă. Acum 
e urmărit, iar eu i-am luat-o înainte, pentru a face cât mai 
repede cunoştinţă cu dumneata. 

— Atunci n-ai venit să cumperi mercur? 

— Ce să fac cu mercurul? Nu vezi că ai căzut în capcana 
pe care mi-ai întins-0? 

— Blestemat să fii! 

— După cum vezi, situaţia ta nu este dintre cele mai bune. 
Am impresia că în curând o să ţi se pună o fundă de gât şio 
să atârni într-un loc ridicat la câteva picioare deasupra 
pământului. 


— Află că nu mă sinchisesc. Cine ar putea să mă acuze de 
ceva? 

— Chiar tu, căci o să-mi povesteşti toate câte le ai pe 
conştiinţă. De altfel, aş putea să apar şi eu ca acuzator, căci 
ai vrut să ne otrăveşti. 

— Minciună! 

— Vom da carnea la analiză! 

— Probabil că înainte de asta veţi pune otravă în ea, 
pentru ca vina să cadă asupra noastră. 

— Nemernicule eşti, într-adevăr, o bestie cu chip de om! 
De la tine ar mai putea învăţa şi dracul câte ceva. Dar să nu 
pierdem timpul, căci avem mult de lucru. Răspunde-mi, 
deci: de cât timp te găseşti în serviciul lui Roulin? 

Juanito tăcu chiar şi după ce Old Firehand repetă 
întrebarea. 

— Ei bine, am să încerc atunci cu senora, căci de obicei 
femeile sunt mai politicoase. Spune-mi de cât timp se 
găseşte omul acesta în serviciul stăpânului dumitale? 

Nici bătrâna nu răspunse. 

— A, vreţi să jucaţi teatru? Sunt de acord. Dar rolul vostru 
se va termina destul de jalnic, căci o să vă dezleg limbile. 

Adresându-se apoi Anitei, zise: 

— lartă-mă, senorita, dacă nu pot să te cruţ de o privelişte 
neplăcută. Obişnuiesc să respect ca om chiar şi pe 
duşmanul meu. Aceste două creaturi însă nu merită să fie 
tratate ca oameni. Pe biciul acesta se găsesc urmele 
sângelui unor prizonieri nevinovaţi. Voi proceda deci cu 
dreptate, folosindu-l ca un mijloc de a deschide gura 
acestor bestii. 

Amenințarea îl făcu pe Juanito să izbucnească: 

— Nu cumva vrei să ne baţi? 

— Depinde de dumneata. Pentru orice răspuns cu care îmi 
vei rămâne dator, vei primi o lovitură. O să vezi imediat că 
nu glumesc. 

Vânătorul îl întoarse pe Juanito cu spatele în sus, îi puse 
piciorul pe umăr şi, ridicând biciul, zise: 


— Aşa, acum te întreb pentru ultima oară: de cât timp eşti 
aici, în slujba lui Roulin? 

Nici un răspuns. 

Biciul şuieră prin aer şi un strigăt groaznic răsună în 
odaie. Chiar şi bătrâna urla împreună cu el. 

— Ei, insistă Old Firehand, ridicând din nou biciul. 
Răspunde, altfel vei primi trei lovituri în loc de una. 

— Sunt... Sunt... de cinci ani, răspunse el cu o voce care 
tremura de durere şi îndârjire. 

— L-ai cunoscut pe un oarecare Wilkins? 

— Nu. 

— Te sfătuiesc să fii sincer. 

— Pot spune numai ceea ce ştiu. 

— Unde este mina de mercur? 

— Nu ştiu. 

— Unde se găsesc lucrătorii? 

— Habar nu am. 

— Dumneata eşti, doar, administratorul minei! 

— Ceea ce mă întrebi sunt secretele lui sehor Roulin. 

— Dumneata singur ai spus că eşti omul lui de încredere. 

— Dar nu în chestiunile acestea. 

— Atunci, nu ştii nici unde se găseşte intrarea în mină? 

— Nu. 

În clipa următoare, primi o nouă şi puternică lovitură 
peste spate. 

— Ştiu! Ştiu! Urlă el. 

— Ei, unde? 

— În cisternă. 

— E nevoie de chei? 

— Da, cheia mea principală. 

— Din acest moment - se adresă Old Firehand prietenilor 
săi - orice clipă în care am mai lăsa să sufere nevinovatele 
victime, ar putea fi socotită o crimă. Dona Anita, cred că nu 
te vei teme dacă te vom lăsa singură cu bătrâna timp de o 
oră? 

— A, nu, senor. 


— Las-o legată. Cel mai bine ar fi să nu-i răspunzi deloc. 
Pentru orice eventualitate, ţine acest revolver, între timp, 
noi vom merge în mină, pentru a-i salva pe sărmanii 
prizonieri. Dumneata, Juanito, o să ne conduci. Să nu crezi 
însă că ai putea să te salvezi cumva, căci voi fi fără milă. 
Haide, master Adlerhorst! 

Îl duse pe Juanito în camera lui, îi puse la mâini şi la 
picioare cătuşe, dintre cele găsite acolo şi abia apoi desfăcu 
lasoul. 

După ce se aprovizionară cu lanterne şi făcură toate 
celelalte pregătiri, începură drumul anevoios şi greu. 

Capitolul XV - Iadul pe pământ. 

Intenţia lui Old Firehand fusese să coboare imediat în 
mină. Dar, trecând pe lângă uşa care, după spusele Anitei, 
dădea în camera lui Roulin, îi veni o idee; lăsându-l pe 
Herman cu Juanito, deschise uşa cu cheia principală şi intră 
în cameră. 

De fapt, erau două camere. Prima, după cum se vedea, era 
întrebuințată ca dormitor şi cameră de zi. În camera vecină 
găsi însă pe o masă diferite cărţi, caiete şi acte. 

Pe unul din caiete era scris: „Controlul oamenilor”. 
Registrul acesta cuprindea o însemnare exactă asupra 
muncii depuse de fiecare persoană zilnic, iar alături erau 
scrise nume ca: Roza, Mercedes, Christina, Paulina şi 
Augusta. Pe pagina următoare, lângă alte nume bărbăteşti, 
era scris: Adler, Wilkins şi Indianul. 

Old Firehand dădu mulţumit din cap, căci, în sfârşit, îi 
descoperise pe cei doi bărbaţi care fuseseră căutaţi 
zadarnic atâta timp, obţinând totodată şi informaţiile 
despre munca fiecărui prizonier. Se înapoie la Adlerhorst şi 
Juanito şi merseră împreună la cisterna din curte. Acum 
putu vedea mai bine că, de fapt, era un puț. 

— Cu ce putem coborî? Întrebă Old Firehand. 

— Cu scara de colo, răspunse Juanito. 

— Să mă orientez mai întâi. Master Herman, te rog 
aşteaptă deocamdată cu el aici sus. 


Cobori câteva trepte. În lumina lanternei, apa din fundul 
puţului lucea tulbure şi amenințătoare. Avea un miros de 
putregai. Continuă să coboare, observând atent. Puţul era 
construit din pietre grele şi avea un diametru destul de 
mare. La jumătatea lui, vânătorul descoperi o uşă mică, 
îngustă, întărită cu tablă. O deschise cu ajutorul cheii luate 
de la bătrână. Se ivi un tunel atât de scund încât putu 
înainta numai de-a buşilea. Îl întâmpină un miros de 
mucegai, care îi tăie răsuflarea. Tunelul deveni apoi mai 
înalt; putea merge în picioare. După treizeci de paşi, ajunse 
la o a doua uşă, construită exact ca cea dintâi. 

Se înapoie la prima uşă şi ordonă: 

— Veniţi jos! Juanito să coboare primul. Dacă va încerca să 
se opună, să-l îmblânzeşti cu biciul! 

Nu fu nevoie, căci durerile din spate îi spuneau îndeajuns 
că cel mai cuminte lucru era să fie ascultător. Mai ales că, 
pe scară, coborârea îi înteţi durerile: trebuia să se ţină cu 
mâinile încătuşate de fiecare treaptă pentru a putea pune 
picioarele şi ele încătuşate, pe treapta următoare. Când se 
târi în galerie, avea o paloare cadaverică; ochii îi scânteiau 
însă cu viclenie, iar buzele strânse trădau o înverşunare 
sălbatică. 

Old Firehand îl observă cu atenţie şi-şi propuse să fie mai 
vigilent. Când ajunseră la a doua uşă, el întrebă: 

— Asta, unde duce? 

— La magazie. 

— Sper că spui adevărul. 

Deschise apoi uşa. În spatele ei era o cameră mică şi joasă. 

— Ce este asta? Întrebă vânătorul. 

— Camera centrală, de unde pornesc toate galeriile şi, 
cum am spus, magazia. 

Galeriile erau înfiorător de înguste. Lângă intrarea 
fiecăreia se găsea un butoiaş. Aici era colectat mercurul 
scos din stâncă. 

Old Firehand se aplecă şi privi în una din aceste galerii. 

Departe, în fund de tot, se zărea o lumină palidă. 


— Cine lucrează aici? Întrebă el pe Juanito. 

— Mercedes. 

— Aşadar, o fată. Ce vârstă are? 

— Douăzeci şi patru de ani. 

— De cât timp se găseşte aici? 

— De doi ani. 

— Fără a fi ieşit la aer? 

— Senor Roulin nu permite lucrul acesta. 

— Îngrozitor! Să stai doi ani în gaura aceasta, fără aer, 
fără soare, fără a cunoaşte deosebirea dintre noapte şi zi! 
Acesta e focul gheenei, iadul pe pământ... 

Cu vocea lui puternică, vânătorul strigă fata pe nume. Un 
sunet înfundat fu răspunsul. 

— Vino aici, repetă el chemarea. 

Lumina se apropia încet. Nenorocita venea, dar în patru 
labe, de-a-ndăratelea, deoarece nu se putea întoarce în 
galeria prea strâmtă. După ce se ridică, priveliştea care o 
oferi celor doi bărbaţi îi impresionă adânc. 

Îmbrăcămintea ei consta numai dintr-un şorţ de piele. 
Membrele îi erau grozav de slăbite. Faţa făcea impresia 
unui craniu, din orbitele căruia priveau ochii, fără nici o 
strălucire. 

Ea privi speriată la cei doi bărbaţi, abia şoptind: 

— Fie-vă milă! Nu sunt cu nimic vinovată. 

— Pentru ce? Întrebă Old Firehand cu glasul întretăiat. 

— Nu mi-am umplut măsura, căci sunt prea slăbită şi nu 
mai pot de sete. 

— Doamne Dumnezeule! Ce pot face doi ani dintr-un om... 

— Doi ani? Sunt de mai mult timp aici, mult mai mult. 

— Te înşeli, sunt numai doi ani. 

— Nu mă înşel, căci am avut douăzeci şi doi de ani când 
am fost prinsă şi târâtă aici. De atunci n-am mai văzut 
soarele, nici când a răsărit, nici când a apus, dar cred că 
acum am cel puţin treizeci de ani. 

— Senorita, din clipa aceasta îl vei vedea - eţti liberă. 


Nenorocita privi cu ochii măriţi la Old Firehand, ca şi când 
ar fi auzit ceva cu totul de neînțeles. 

— Liberă? Senor, nu glumi cu o nenorocită. 

— Vorbesc serios. 

— Nu pot să cred, fiindcă la noi, aici, vin numai diavoli cu 
chip de om. 

— Uită-te la omul acesta. Îl cunoşti? 

— Cel care ne chinuieşte, oftă ea, aruncând o privire 
obosită spre Juanito. 

— N-o să vă mai chinuiască. Priveşte-l, e încătuşat. Noi am 
venit să vă eliberăm pe toţi. 

— Să ne eliberaţi? 

Fata îşi duse mâinile încătuşate la inimă, răsuflă adânc şi 
se prăbuşi la pământ, leşinată. 

— Bucuria o omoară! Strigă Herman. 

— Nu va muri. În halul în care se află, nu poate înţelege pe 
deplin că a devenit liberă. 

Old Firehand îngenunche lângă fată şi scoase din buzunar 
sticla cu apă pe care o luase din bucătărie. Când picăturile 
îi umeziră gura, fata deschise ochii. 

— Mulţumesc, şopti ea apoi. 

— Bea! Să nu leşini din nou, căci avem nevoie de 
dumneata. 

— Pentru ce? Întrebă ea obosită. 

— Trebuie să-i chemi şi pe ceilalţi din galerii, căci noi nu 
încăpem înăuntru. 

— Pe ceilalţi? 

Privi la Old Firehand şi la Herman, nevenindu-i să creadă. 
Apoi, deodată, se aprinse viaţa în ochii ei şi întrebă spre a 
se convinge dacă auzise bine. 

— Să-i aduc şi pe ceilalţi? 

— Da, poţi ajunge la ei? 

— Atunci... e adevărat ce ai spus? Voi fi liberă? 

— Da, atât dumneata cât şi toţi ceilalţi. 

Fata îşi duse mâinile încătuşate la obraz şi începu să 
plângă sfâşietor. Abia după câteva minute se linişti. Îl privi 


pe Old Firehand cu o expresie care nu se poate descrie. 

— Senor, dumneata vii la noi ca un înger. Pentru fapta 
aceasta o să-ţi răsplătească Dumnezeu. Dar ce-o să zică 
Roulin? 

— El nu ştie nimic, vă eliberăm în lipsa lui. 

— Ah, Roulin acesta e mai rău decât satana. Cum am putut 
crede în cuvintele lui? 

— Te-a înşelat? 

— Pe mine, ca şi pe toţi ceilalţi. M-a angajat la San 
Francisco ca menajeră. După ce am venit aici, mi-a vorbit 
de dragoste şi urma să devin soţia lui. Nu m-am îndoit de 
sinceritatea cuvintelor sale, dar vedeţi şi dumneavoastră cu 
ce m-am ales de pe urma lor. Nu vă puteţi închipui ce 
îndurăm noi aici. Remuşcarea, ura, disperarea ne frământă 
creierii; mercurul face ravagii în corpurile noastre, astfel 
încât putrezim de vii. Foamea ne distruge viaţa, iar setea ne 
consumă sângele. Dacă din cauza slăbiciunii nu putem 
munci prea mult, suntem bătuţi în mod îngrozitor. Şi pentru 
ce? Ce greşeală am săvârşit? M-am rugat bunului 
Dumnezeu, dar nu mi-a ajutat la nimic. Am ocărât şi am 
blestemat, dar nu m-am ales cu nimic. După aceea am 
devenit tăcută; dar nu din supunere, ci din pricină că nu 
mai aveam puterea să mă rog, ori să blestem. Dacă oamenii 
aceştia ne-ar fi omorât mai repede, cu un glonte sau un 
cuţit, atunci s-ar fi sfârşit toate, iar sufletele noastre s-ar fi 
rugat lui Dumnezeu pentru iertarea ucigaşilor noştri, căci 
încă i-am mai fi socotit oameni. Aşa, însă, am fost torturați 
încet până la moarte. Vedeţi butoiaşele acestea? Lângă 
fiecare gaură se găseşte unul. Imediat ce venea omul care 
stă lângă dumneata, care se numeşte Juanito, dar ar trebui 
să se numească talpa iadului, fiecare trebuia să aibă 
butoiaşul plin, altfel primea lovituri de bici, în loc de apă şi 
hrană. Eu... Ah! Dumnezeule! 

Nenorocita fu cuprinsă de un acces puternic de tuse. Old 
Firehand o mângâie încet pe cap. De sub părul lung, 
încâlcit, ridică faţa spre el, surâzând, apoi zise: 


— Îmi e mai uşor acum. Vai, Doamne, de mult timp nu mi-a 
fost atât de bine ca în momentul acesta. Ai spus să-i aduc şi 
pe ceilalţi? Am uitat de ei şi m-am gândit numai la mine. 

— Dar câţi sunt în total? 

— Noi suntem aici cinci fete. 

— Adu-le încoace. Înainte de asta, să-ţi scot cătuşele de la 
mâini şi de la picioare. 

Dânsa se vâri apoi în celelalte galerii şi, rând pe rând, 
apărură şi celelalte patru tovarăşe de suferinţă. Nici 
acestea nu aveau altă îmbrăcăminte decât şorţul de piele, 
dar ofereau un aspect şi mai îngrozitor decât Mercedes, 
căci ele se găseau de mai mult timp în mină. Nenorocitelor 
acestora li se părea de necrezut că mai puteau fi scăpate de 
chinuri, iar plânsetele lor nu mai încetau. 

Old Firehand, însă, nu avea timp de pierdut. După ce le 
scoase tuturor căâtuşele, dădu indicaţii lui Herman să 
rămână acolo cu Juanito, iar el conduse femeile până la puț, 
ajutându-le să urce scara. În curte, fetele se aşezară 
obosite; plămânii lor nu mai erau obişnuiţi cu aerul 
proaspăt. Vânătorul aşteptă răbdător, apoi le duse în 
camera în care se găseau Anita şi bătrâna. 

Vrăjitoarea izbucni în blesteme când văzu femeile salvate; 
Old Firehand nici n-o băgă în seamă, ci o rugă pe Anita să 
facă rost de haine pentru bietele nenorocite şi să nu 
slăbească deloc paza bătrânei. 

După aceea se înapoie la Adlerhorst. Juanito era jumulit 
bine. Se vedea că Herman îşi exprimase sentimentele nu 
numai prin cuvinte... 

Fu deschisă altă uşă şi pătrunseră într-o încăpere mai 
mare. De aici pornea în sus un puț cu patru laturi, prevăzut 
cu o scară şi o bară de fier, de care era legat cu cătuşe, la 
mâini şi la picioare, un om. Acesta zăcea acum la pământ. 

— Cine e omul acesta? Se adresă Old Firehand lui Juanito. 

— Un indian. 

— Din ce trib? 

— Nu ştiu. 


Old Firehand ridică biciul, astfel încât Juanito îşi aduse 
imediat aminte. 

— Un apaş. 

— Cum a ajuns în mâinile voastre? 

— L-a adus Roulin. 

Old Firehand se adresă indianului în limba lui, dar nu 
primi nici un răspuns. 

— Nu poţi vorbi? 

Apaşul mişcă încet buzele, indicând vag că ar vrea să bea 
apă. Old Firehand îi duse sticla la gură. Apaşul bău, dar nu 
putu vorbi; scoase numai un suspin. 

— Bestie, se adresă vânătorul lui Juanito. Desigur că l-aţi 
lăsat pe omul acesta să moară de sete. 

— Ele vinovat, nu vrea să lucreze. 

— Şi din cauza aceasta nu i-aţi dat apă? 

— Roulin a ordonat aşa, căci bătaia n-a ajutat la nimic. 

— Asasinilor! De când nu i-aţi dat apă? 

— De şase zile. 

— Sunt lămurit acum: omul s-a prăbuşit din cauza 
slăbiciunii, iar voi i-aţi luat şi apa! Nu există pe lume o 
pedeapsă destul de aspră pentru voi. Ce muncă trebuia să 
facă indianul acesta? 

— Să ducă sus mercurul în stare brută şi să-l aducă jos 
prelucrat. 

— Aşadar, cuptoarele sunt sus? 

— Da. 

— Şi cine lucrează acolo? 

— Câţiva bărbaţi. 

— Cine mai e aici, jos? 

— Nimeni. 

— Iarăşi minţi şi pedeapsa nu va întârzia. 

— Nu mă mai lovi, spun adevărul, căci acum îmi este 
indiferent. Ştiţi deja destule şi nu mai vreau s-o încasez din 
cauza lui Roulin. 

— Foarte cuminte din partea ta, căci domnia lui Roulin s-a 
terminat. Aşadar... l-aţi bătut pe indian? Să te păzeşti! Când 


indianul o să-şi revină, vei fi pierdut. 

— Sunt prizonierul dumneavoastră, trebuie să mă ocrotiţi. 

— Asta este o pretenţie cam ciudată. Ai încercat să ne 
omori şi eşti de părere că acum trebuie să te apărăm? Ori 
eşti de o neruşinare fără margini, ori eşti nebun! Uite în ce 
stare l-aţi adus pe bietul om. 

Apaşul părea pe jumătate mort. Nici nu era de mirare. 
După cum se putea vedea, el - atâta timp cât avusese 
putere să se mişte - trebuise să transporte poverile legat de 
bara de fier. Pe această bară erau introduse două inele, de 
care erau legate cătuşele de la mâini şi de la picioarele 
apaşului. În felul acesta, putea să urce şi să coboare, 
rămânând totuşi încătuşat. Nici că se putea o invenţie mai 
diabolică. Omul trebuia să se strângă ca un câine în jurul 
barei de fier! 

— Asta este opera lui Roulin, zise Juanito. 

— lar dumneata eşti ajutorul lui! 

Apaşul îndreptă asupra lui Old Firehand o privire din care 
izvora o nemărginită recunoştinţă. 

— Viaţa mea îţi aparţine, căci tu eşti salvatorul meu, 
murmură el. 

Old Firehand îi desfăcu cătuşele. Apaşul era acum liber îşi 
îndreptă corpul, îşi mişcă membrele. Ochii începură să-i 
scânteieze. Se îndreptară spre Juanito, apoi - dar cum a 
fost cu putinţă să se petreacă totul atât de repede? 

— Smulse fulgerător cuțitul de la brâul lui Adlerhorst, se 
repezi la Juanito, îl trânti la pământ, îl apucă cu mâna 
stângă de păr şi-i puse un picior pe piept: trei tăieturi 
scurte şi repezi, o smucitură de păr şi un țipăt îngrozitor. 
Apaşul sări în sus, scoase un puternic strigăt de război şi 
flutură în mâna stângă trofeul: Juanito era scalpat, scalpat 
de viu! 

Old Firehand tocmai se pregătea să urce scara. Când auzi 
ţipătul lui Juanito era prea târziu: apaşul ţinea scalpul în 
mână. 


Juanito urla ca un turbat, dădea din mâini şi din picioare. 
Strigătele lui nu mai aveau nimic omenesc. 

Vânătorul privi tăcut la apaş. 

— Răzbunare! Răspunse acesta. 

— Nu trebuia să faci asta. 

— Răzbunare! Repetă indianul răguşit. 

— Mai bine îl omorai. 

— Să-l omor? Fratele meu alb nu ştie ce-am îndurat eu. O 
moarte grabnică i-ar fi uşurat pedeapsa. l-am luat scalpul. 
De-acum poate să urle până o să-i crească o altă piele pe 
cap. 

— Pansează.-l cel puţin. 

Apaşul voi să răspundă ceva, dar întâlni privirea 
vânătorului. De o parte era ura sălbatică şi neînfrânată, 
care cerea răzbunare, de cealaltă chemarea la omenie. 
Omul alb învinse. Indianul desfăcu eşarfa cu care era încins 
Juanito, turnă pe ea restul de apă din sticlă şi spală rana 
sângerândă. Înfăşură apoi eşarfa în jurul capului lui Juanito 
şi se aşeză pe pământ, privind tăcut drept înainte. 

— Fratele meu roşu a obţinut acum cea mai frumoasă 
victorie din viaţa lui, zise Old Firehand, căci el s-a învins 
singur prin aceea că s-a stăpânit. 

După aceea urcă cu Herman pe scara puţului. Ajunseră 
sub un acoperiş susţinut pe patru stâlpi de lemn, astfel 
încât aerul avea pe unde pătrunde. Un om încătuşat stătea 
pe marginea puţului. Fără a-i privi, acesta întrebă: 

— Ce se petrece acolo jos, apaşule? Cine strigă aşa? 
Întrebarea era pusă în limba spaniolă. 

— Juanito a fost scalpat, răspunse Old Firehand. 

— De către cine? 

— De câtre un apaş. 

Încătuşatul sări în picioare şi privi uimit la necunoscuţi. 
Vorbele i se rostogoliră ca un torent: 

— Cine eşti dumneata? Cine sunteţi dumneavoastră? 
Cum? E adevărat? Câinele de Juanito a fost scalpat? Au 


venit apaşii? În cazul acesta am putea avea şi noi oarecare 
speranţe. 

Fără să-şi dea seama, trecuse de la indiancă la spaniolă. 
Old Firehand îi răspunse, liniştitor, în spaniolă: 

— Deocamdată am venit noi, sefor, pentru a-ţi spune că 
eşti liber. 

— Dumnezeule! Cerul fie lăudat! Îmi pierdusem orice 
speranţă. Credeam că voi avea aceeaşi soartă ca ceilalţi de 
aici. 

— Ce vrei să spui? 

— Ah, asta nu se poate descrie. Sunt aici de scurt timp. 

— Cum te numeşti dumneata? 

— Numele meu este Benfield. 

— Şi câţi sunteţi aici? 

— Şase. 

— Îi cunoşti? 

— Da. 

— Ai vorbit cu ei? 

— Numai cu unul, care aduce aici mercurul. Ceilalţi sunt 
încătuşaţi la locul unde muncesc. Dar le cunosc numele. 
Unul e Adler, altul e Wilkins, ceilalţi sunt: Groota, Hampton 
şi Barring. 

— Întinde cătuşele, să ţi le desfac. 

— Într-adevăr? Liber? Uite mâinile şi picioarele mele, 
senor! Ah, cum te numeţti dumneata? 

— Winter. 

— Cum să-ţi mulţumesc? 

— Lasă asta, mai bine să-i căutăm pe ceilalţi. 

Îi găsiră sus, în lanţuri, lângă cuptoarele şi cazanele în 
care era topit mercurul. 

E uşor de închipuit bucuria ce-i cuprinse pe aceşti oameni 
când aflară de eliberarea lor. Afară de Benfield, toţi ceilalţi 
se găseau într-o stare mizerabilă, datorită influenţei nefaste 
pe care o are mercurul asupra organismului omenesc. 
Noroc că acolo, sus, curentul de aer îndepărta într-o 


oarecare măsură gazele otrăvitoare. Coborâră acum cu toţii 
pe scară. 

Apaşul stătea tot lângă Juanito, ţinând cuțitul în mână. ÎI 
ameninţase că, dacă va mai striga, îl va înjunghia. Lucrul 
acesta avusese efect, căci Juanito scrâşnea din dinţi şi-şi 
dădea toată silinţa să suporte cât mai tăcut durerile 
îngrozitoare. Nu-şi putea înăbuşi, totuşi, gemetele. 
Vânătorul scoase cătuşele de la picioarele scalpatului. 

După ce se convinseră - prin cercetări făcute cu toată 
atenţia - că nu mai existau alte galerii şi, deci, nu mai 
puteau fi alţi prizonieri în această blestemată mină, urcară 
spre cisternă. Juanito trebui să fie dus pe braţe. 

Ajunşi sus, Old Firehand îi conduse pe bărbaţi în camera 
lui Roulin, unde se găseau hainele acestuia. Stocul existent 
era suficient pentru a-i îmbrăca pe toţi. 

Între timp, căutară şi ceva alimente. După ce oamenii 
salvaţi băură şi mâncară, Old Firehand merse la femeile 
eliberate, care se îmbrăcaseră şi ele sumar, folosind 
puţinele haine ale Anitei. Bătrâna fu apoi închisă împreună 
cu Juanito într-o încăpere fără ferestre. Apaşul eliberat 
rugă să i se încredinţeze lui paza acestor doi nemernici. 

După aceea se reuniră în aceeaşi cameră, bărbaţi şi femei. 
Era mişcător să-i vezi împreună pe aceşti nenorociţi care 
fuseseră tovarăşi de suferinţă ani în şir. 

Capitolul XVI - Doi fraţi. 

Martin era numai o umbră a celui care fusese la 
Wilkinsfield. Slăbise peste măsură. Ochii îi erau adânciţi în 
orbite, fără pic de viaţă. Stătea rezemat de perete, lângă un 
om care părea clădit şi el numai din piele şi oase. Acesta 
avea o barbă lungă şi neîngrijită. Trăsăturile lui semănau 
foarte mult cu ale lui Roulin, stăpânul minei. Era Arthur 
Wilkins, nepotul dispărut al plantatorului Wilkins. 

Herman nu-şi lua ochii de la fratele său. După o despărţire 
de şaptesprezece ani, îl revedea astăzi pentru prima dată şi 
întâmplarea făcuse ca tocmai el să-i desfacă cătuşele. 
Martin nu-l recunoscuse, iar el înţelegea că trebuie să se 


stăpânească pentru moment, deoarece o bucurie prea mare 
şi bruscă ar fi putut dăuna celui salvat. Abia aştepta însă 
clipa să-i spună cine e şi să-l poată strânge în braţe. 

Old Firehand observă cele ce se petreceau în sufletul 
tânărului şi, folosind un moment prielnic, se adresă lui 
Martin: 

— Master Adler, am ceva de vorbit cu dumneata şi te rog 
să vii puţin cu mine. 

Martin îl urmă pe Old Firehand în salon, începând prin a-i 
mulţumi cu căldură. Old Firehand îl ascultă un timp, după 
care îl întrerupse spunându-i cu prietenie: 

— Mai domol, master. Faptul că azi eşti liber nu mi se 
datorează doar mie; eu te-am căutat, numai. 

— Dumneata? Pe mine? 

— Există mai multe persoane care doreau să afle unde ai 
dispărut. 

— Cine? 

— Mai întâi un oarecare master Wilkins şi fiica sa Almy, 
două nume care desigur că-ţi sunt cunoscute. Nu-i aşa? 

— Ah, Doamne! Unde se găsesc ei acum? Ce fac? Unde i-ai 
întâlnit ultima oară? 

— Uşurel, uşurel! Pui o mulţime de întrebări, la care nu 
am timp să-ţi răspund acum, dar o să-ţi trimit pe cineva 
care o să-ţi dea cu plăcere toate lămuririle dorite. 

— Cine este acela? 

— Însoţitorul meu, care te caută şi el de câteva luni. 

— Mă faci curios, căci nu-mi amintesc să-l mai fi văzut. 

— Nu? Surâse vânătorul. Desigur că şaptesprezece ani 
sunt o perioadă cam îndelungată. 

— Şaptesprezece ani? Eram un copil şi... 

— Ei şi? 

— Şi pe atunci nici nu mă găseam aici. Dar despre asta 
dumneata nu poţi să ştii nimic. 

— Te înşeli, căci cunosc nenorocita istorie a familiei 
dumitale. 

Martin îl privi cu ochii mari. 


— Adevărat? 

— Nu am nici un motiv să glumesc. 

— Cine putea să-ţi fi vorbit? Desigur că numai tatăl meu 
adoptiv, Wilkins. 

— A,nu! 

— Atunci, unchiul meu. Dar nu văd unde l-ai fi putut 
întâlni. 

— Te referi la lordul David Lindsay? 

— Îl cunoşti, într-adevăr? Unde l-ai văzut? 

— Cu câteva zile în urmă, pe Colorado. Şi el e pe urmele 
dumitale. Dar nu de la elam aflat... 

Bătrânul vânător avea grijă să dea convorbirii un ton de 
joacă. 

— În cazul acesta, nu mai ştiu cine ar fi putut să-ţi 
vorbească de mine, se dădu Martin bătut. 

— Fraţi n-ai? 

— Nu... adică... am avut odată un frate... am avut chiar 
doi... dar ei sunt dispăruţi... poate chiar morţi. 

— Poate nu... 

— De unde ştii? 

— Chiar de la unul din ei. 

— Vai, nu face glume cu mine, sir. 

— Nu glumesc, e aşa cum îţi spun. 

— Doamne, dacă ar fi adevărat! Dar de care frate vorbeşti 
dumneata? De Gotfried sau de Herman? 

— De Herman. 

— Şi unde se găseşte el acum? 

— În apropiere, căci el e însoţitorul meu. 

Old Firehand îşi dăduse toată silinţa să prelungească 
discuţia, dar momentul adevărului trebuia să vină. 
Genunchii lui Martin începură să tremure, refuzând să-l 
susţină, astfel încât fu nevoit să se aşeze pe scaun. 

— Acesta... acesta să fie fratele meu? 

— Desigur. 

— Dar cum... cum a ajuns el în America? Cum a ajuns 
chiar aici? 


— Lucrul acesta e mai bine să ţi-l povestească el. O să-ţi 
vorbească cu acest prilej şi de sora dumitale Liese, precum 
şi de fratele dumitale Gotfried. 

— Cerule! Ce ştii despre ei? 

— Ştiu doar că Liese se găseşte în Germania, iar Gotfried 
în Rusia. 

— Trăiesc? Ah, milostive Doamne, îţi mulţumesc! Vai, sir, 
visul vieţii mele a fost să-mi mai văd o dată rudele. Poţi să-ţi 
închipui ce-am simţit când am fost aruncat în acest fund de 
iad, unde nu mai exista nici o speranţă. Acum, însă, mi-a 
picat din cer, datorită unei minuni, ceea ce speram să obţin 
printr-o viaţă de căutări. Dumnezeu să te răsplătească 
pentru asta. Dar cum te numeşti dumneata, sir? 

— În regiunile acestea mi se spune Old Firehand. 

— Dumneata... eşti... Old Firehand? 

— Da, eu sunt acela. Dar cred că pe dumneata te-am 
cunoscut mai înainte. 

— Pe mine? Cum aşa? 

— Mă refer la Germania, căci am fost pe vremuri pădurar, 
în serviciul unui Bruno de Adlerhorst şi cred că acesta 
trebuie să fi fost tatăl dumitale. 

— Să fie oare cu putinţă aşa ceva? 

— Desigur, pe atunci dumneata erai un băieţaş de vreo doi 
ani şi din cauza asta nu poţi să ştii nimic despre pădurarul 
tatălui dumitale, care se numea Winter. 

— Şi acel om eşti dumneata? 

— Da, eu sunt acel Winter. 

— Minune peste minune! Ce căi curioase! Ce soartă! 

— Ai dreptate, căci nici eu n-aş fi visat vreodată să 
întâlnesc aici, în Vestul Sălbatic, pe fiii fostului meu stăpân. 

— Dar cum te-a găsit Herman? le-a căutat? 

— Nu, căci el nu ştia nimic despre mine. Noi, ca să zicem 
aşa, ne-am lovit unul de altul, la Santa Fe, unde ne-am 
întâlnit pe stradă. M-a surprins marea asemănare cu tatăl 
dumneavoastră. l-am vorbit - şi toate celelalte au venit de la 
sine. 


— Povesteşti cu atâta uşurinţă lucrurile acestea, care 
pentru mine înseamnă atât de mult! Vai, nu o dată m-am 
îndoit de existenţa lui Dumnezeu şi de soarta mea. Îndoiala 
aceasta se adâncea din ce în ce mai mult în creierul meu şi- 
mi rodea credinţa. Şi iată, ai apărut dumneata, ca un solal 
cerului. Master Winter, dumneata mi-ai redat nu numai 
viaţa, ci şi credinţa. Cum aş putea să-ţi... 

— Lasă! Îl întrerupse Old Firehand, impresionat. Mai bine 
pregăteşte-te să-ţi întâmpini fratele. Aşteaptă aici! 

Old Firehand se înapoie la Herman şi-i spuse: 

— Du-te la fratele dumitale, căci l-am pregătit. 

— Pot să-i spun totul? 

— Da, cred că acum e destul de tare ca să afle întreaga 
poveste. Îl găseşti în salon. 

Există clipe când nouă, muritorilor, ni se pare că s-ar 
deschide cerul şi s-ar revărsa asupra, noastră o parte din 
fericirile lui. O asemenea clipă trăiră cei doi fraţi. Valea 
morții îşi pierdu parcă înţelesul şi se transformă, pentru ei, 
într-un loc al bucuriei. 

Old Firehand stătea acum de vorbă cu Arthur Wilkins. Ne 
putem imagina cu ce încordare asculta nepotul 
plantatorului relatările vânătorului, căci ceea ce auzea era 
înşiruirea evenimentelor cărora le căzuse victimă. Mâinile 
lui Arthur începură să tremure când află cu câtă mârşăvie 
se procedase faţă de rudele sale. 

— Vai de acest Roulin, dacă-mi va cădea în mână! Dar spui 
că va veni în curând aici? Ce intenţii aveţi? 

— Să-l predăm judecătorului! 

— Şi ce sentinţă crezi că va pronunţa judecătorul? 

— În orice caz, o sentinţă de condamnare la moarte. 

— Da. O să fie spânzurat. Dar pedeapsa aceasta este oare 
de ajuns pentru crimele ce le-a înfăptuit? Individul acesta 
ar trebui să sufere o moarte înzecită. Merită să fie linşat. 

— Sunt împotriva acestui lucru. Afară de asta, va trebui 
dovedit în faţa judecătorului că Wilkinsfield a fost vândut de 
Roulin în mod ilegal. În consecinţă, Leflor va fi obligat să 


înapoieze plantaţia fără să primească nici un fel de 
despăgubire; la fel, va trebui să restituie toate veniturile pe 
care i le-a adus plantaţia în timpul cât a exploatat-o. 
Linşându-l pe Roulin, aţi putea obţine toate acestea? 

— Ai dreptate. Rațiunea dictează să-l predăm 
judecătorului. 

— Dar cum ai ajuns dumneata în mâinile lui Roulin, cu 
care, într-adevăr, semeni foarte mult. 

— De la această asemănare mi se trage toată nenorocirea. 
Walker m-a atras aici, Roulin m-a primit foarte prietenos, 
am cinat - n-aveam de unde şti că mi-au pus un somnifer - 
şi, când m-am trezit, eram prizonier în mina de mercur. 

— Şi cum a aflat master Adler de urmele dumitale? 

— Aflase că vânzarea plantaţiei se încheiase şi că eu 
personal aş fi apărut cu Walker în faţa autorităţilor. 

— Desigur că a fost Roulin, care-ţi luase documentele şi 
care se dădea drept dumneata. 

— Exact. Dar, în continuare, poate povesti chiar Adler. 

— Master Adler, care între timp se apropiase de cei doi, 
încuviinţă. 

— Am stat la Santa Fe aproape o lună, zise el, făcând 
cercetări stăruitoare pentru găsirea lui Walker. Din om în 
om, am ajuns la un oarecare Alvarez, creol de origine 
spaniolă, cârciumar la Dos Palmas. 

— După câte ştiu, spuse vânătorul, la Dos Palmas e o 
singură cârciumă. Acolo l-am întâlnit pe ticălosul acesta de 
Juanito. 

— Cunoşti poate şi numele de familie al lui Juanito? 

— Nu. 

— Se numeşte Alvarez şi e fiul aceluia pe care l-am 
cunoscut la Santa Fe. Era un complice al lui Walker, ceea 
ce, desigur, nu bănuiam. Mi-a spus doar că îl cunoaşte pe 
Walker, care vine adeseori la cârciuma lui şi, dacă vreau să-l 
întâlnesc, îl pot găsi la mina de mercur. Mai mult, s-a oferit 
să mă conducă. Aşa am ajuns aici, unde am fost bine primit, 
dacă nu mă înşel în această cameră. „Dar master Walker?” 


„E în mină, trebuie să sosească”, mi s-a spus. Mi se făcuse 
sete. Am fost servit cu un pahar de vin, înăuntru era un 
somnifer şi - la fel ca şi Arthur - când m-am trezit eram în 
cătuşe. Mai târziu aveam să constat că Alvarez era 
administratorul minei. 

— Ca şi Juanito! 

— Dar unde se află bătrânul? Întrebă Old Firehand. 

— E mort. 

— Cum aşa? 

— Am fost de faţă când l-a luat dracu'! 

— A suferit vreun accident? 

— Cam aşa, dar între palmele mele. 

— O! 

— Mă biciuia zilnic. Chiar de la prima lovitură i-am semnat 
condamnarea la moarte. Eram însă încătuşat şi legat de o 
bară de fier, iar el se apropia numai atât cât sa mă poată 
ajunge cu biciul. Într-o zi m-am prefăcut că aş fi leşinat. Ela 
comis imprudenţa să se apropie de mine, pentru a mă 
cerceta. Atunci am pus mâna pe el. E drept că mâinile mele 
erau încătuşate şi el se apăra ca un animal sălbatic, dar 
forţa pe care ţi-o dau răzbunarea şi frica de moarte este 
uriaşă. L-am sugrumat. 

— Juanito a devenit urmaşul său... 

— Vei trăi, mi-a spus el, ca să-mi pot răzbuna zilnic tatăl 
Câte am suferit eu, nu se poate descrie. Dă-mi voie să mă 
opresc aici, master Firehand, zise Adler, sfârşit. 

Câte se adunaseră, picătură cu picătură în sufletul lui Old 
Firehand, erau o uriaşă voinţă de dreptate. Fărădelegile 
acestea se cereau pedepsite. Se socoti dator să expună şi 
celorlalţi planul său. 

— Aţi fost eliberaţi dintr-o situaţie îngrozitoare, spuse el, 
dar trebuie să ştiţi că n-aţi scăpat încă de orice pericol. 

— 'Te referi la starea noastră fizică? Într-adevăr, suntem 
otrăviţi şi e problematic dacă ne vom mai recăpăta vreodată 
sănătatea. 


VW 


— În această privinţă, nu trebuie să disperaţi. Pericolul la 
care mă refeream ar putea fi înapoierea lui Roulin, 
împreună cu câteva sute de indieni mojaveşi. 

— Dumnezeule! Atunci să fugim cât mai e timp. 

— Să fugim? Ar fi cel mai nepotrivit lucru pe care l-am 
putea face. Dacă Roulin va constata că prizonierii au fost 
eliberaţi, poţi fi sigur că va dispărea în cea mai mare grabă. 
Trebuie să-l aşteptăm şi să punem mâna pe el! 

— Foarte curajos, dar gândeşte-te la situaţia noastră! 
Dumneata şi cu Herman sunteţi singurii oameni teferi, căci 
noi, ceilalţi, nu suntem capabili să opunem rezistenţă. 

— Avem ajutoare, căci pe urmele lui Roulin şi ale celor trei 
sute de mojaveşi ai săi vin prietenii noştri cu patru sute de 
apaşi şi marikopaşi. 

— Vrei să spui că îi urmăresc? 

— Desigur, fiindcă în mâinile lor se află Wilkins şi Almy. 

— Almy? Dumnezeule! Exclamă Martin Adler, care abia 
acum înţelese cele povestite de fratele său, Herman, despre 
răpirea fetei iubite şi a tatălui ei. Trebuie neapărat să-i 
ajutăm! 

— Tocmai de aceea voi porni imediat, hotări Old Firehand. 

— Vei porni? Întrebă de astă dată Herman. Dar nu ai spus 
că îl vom aştepta aici pe Roulin? 

— Da! Dumneavoastră o să rămâneţi aici, eu însă trebuie 
să plec. 

— Dar unde vrei să pleci aşa, pe noapte şi ceaţă? Ceru 
lămuriri Herman. 

— În întâmpinarea prietenilor noştri. Vreau să-i cer lui 
Winnetou o ceată de apaşi, pe care să-i aduc repede aici. În 
felul acesta, o să-l punem pe Roulin şi pe mojaveşi între 
două focuri. 

— Ideea e minunată. Dar ştii unde ai putea să-i întâlneşti 
pe apaşi? 

— O să-i găsesc. 

— Cred că vei da mai repede peste mojaveşi, căci aceştia 
se găsesc înaintea lor. 


— Desigur că o să-i văd mai întâi pe aceştia. 

— Şi vei cădea în mâinile lor. 

— Eh, Old Firehand ştie totdeauna ce poate să 
îndrăznească. 

— Atunci, merg şi eu cu dumneata! Se aprinse tânărul 
Herman. 

— Nu se poate, căci trebuie să rămână cineva aici, cu 
aceşti oameni slăbiţi, care au nevoie de ajutor. 

— Dar ce să fac dacă Roulin, cu mojaveşii săi, va sosi 
înainte de a te înapoia dumneata? 

— Foarte simplu: te baricadezi, nu-i laşi să intre. Restul mă 
priveşte pe mine. 

— Cunogşti bine locurile acestea? 

— Nu, dar lucrul acesta nu trebuie să vă îngrijoreze, căci 
am ochi pentru a vedea şi cap pentru a judeca. Şi apoi, 
trebuie să ştii că fiecare westman posedă un simţ special, 
pe care se poate bizui chiar şi în situaţiile cele mai grele. 

Zicând acestea, Old Firehand îi dădu lui Herman toate 
instrucţiunile necesare şi se pregăti de plecare. În curte 
dădu peste apaşul eliberat, care-şi părăsise pentru un 
moment postul de pază la închisoarea lui Juanito, spre a 
respira puţin aer proaspăt. Apaşul privi cu atenţie calul 
vânătorului, după care zise: 

— Fratele meu are un animal bun. 

— Da, e admirabil. 

— L-ai cumpărat? 

— Nu, l-am primit în dar. 

— Atunci trebuie să fii un foarte mare războinic, căci eu 
am văzut calul acesta pe când era mânz. A fost al lui „Mână 
tare”, căpetenia apaşilor chiricahuani. 

— Toată cinstea! Se miră Old Firehand. Într-adevăr, de la 
el l-am primit. 

— Trebuie să-i fi făcut servicii mari, căci altuia nu i-ar fi 
dăruit căpetenia calul său. Unde l-ai întâlnit pentru ultima 
dată? 

— La apa lui Colorado. 


— Când? 

— Ieri. 

— Şi când o să-l vezi din nou? 

— Poate mâine, căci el vine încoace cu mulţi războinici. 

— Uff, exclamă indianul. Fratele meu alb mai are un cal? 
Merg şi eu cuel! 

Vorbi atât de hotărât, ca şi când o contrazicere nici n-ar fi 
fost cu putinţă. 

— Glumeşti, răspunse Old Firehand. Cum ai putea să 
mergi cu mine? Chinurile pe care le-ai îndurat ţi-au distrus 
puterile, aşa încât trebuie mai întâi să-ţi revii. 

— De când am văzut calul acesta, mi-au revenit puterile. 

— Dacă-i aşa, e mai multă nevoie de fratele roşu aici. 
Ajută-l pe Herman, tânărul cu care am venit. Ceilalţi n-au 
putere. Trebuie să rezistaţi până mă întorc cu ajutoare. Fii 
atent, Roulin e viclean! 

— Bine, eu rămân aici. Tu mergi la căpetenia mea? 

— Da. 

— Atunci, spune-i lui „Mână tare” că „Vântul iute” mai 
trăieşte şi că a luat astăzi scalpul celui care l-a chinuit. 

— Dar cine e „Vântul iute” pentru „Mână tare”? 

— Fiul lui! 

Capitolul XVII - Bill Newton, vulpoiul. 

De la râul Colorado indienii mojaveşi apucaseră spre vest, 
pentru a ajunge la Valea morţii. Drumul lor trecea printr-o 
prerie întinsă şi acoperită de iarbă, iar după aceea printr- 
un şes pustiu şi pietros. Mai târziu, când terenul începu să 
devină muntos, apărură din nou pădurile. Indienii 
cunoşteau regiunea atât de bine, încât puteau urma drumul 
cel mai scurt. 

Pe timpul nopţii nu se odihniră deloc, pentru a nu oferi 
urmăritorilor prilejul de a-i spiona. Se făcuse numai un 
popas de o oră, pentru a lăsa caii să răsufle, după care se 
continuă drumul fără opriri. 

Prizonierii erau legaţi, dar lui Almy i se acordă o uşurare, 
lăsându-i-se mâinile libere, fiind numai legată de cal. 


Wilkins însă avea şi mâinile legate. 

Bill Newton, fostul derviş, călărea tăcut şi pe gânduri 
alături de tovarăşii săi. Din când în când, privirile se 
îndreptau spre Almy, care călărea în mijlocul mojaveşilor. 
Frumuseţea acestei fete, caracteristică Sudului, făcuse o 
profundă impresie asupra lui şi de câteva ore îl frământa un 
plan curios. El ştia că atât Leflor cât şi Walker puseseră 
ochii pe Almy. Lucrul acesta nu-i convenea câtuşi de puţin. 
Ce-ar fi dacă ar reuşi s-o elibereze şi să fugă cu ea? Era 
destul de deştept pentru a observa că în societatea 
tovarăşilor săi era numai un tolerat, un instrument care se 
întrebuinţează pentru un anumit scop, pentru a fi aruncat 
apoi, când nu mai e nevoie de el. Îngâmfarea tovarăşilor săi 
îl supăra mult şi ar fi avut o satisfacţie diabolică dacă ar fi 
putut să le joace o farsă, dovedindu-le prin aceasta 
superioritatea lui. 

La asta se mai adăuga încă un gând, care-l neliniştea: 
întâlnirea cu Herman de Adlerhorst şi Old Firehand. Era 
convins că aceşti doi bărbaţi se vor ţine pe urmele lui ca doi 
copoi. De Herman se temea mai puţin. Despre vânător 
aflase însă destule, în scurtul timp de când se afla în Statele 
Unite. Bill ştia prea bine că, în privinţa vicleniei, se putea 
lua la întrecere cu oricine; când era vorba de luptă dreaptă, 
om contra om, era însă prea laş; nici chiar faptul că era 
însoţit de trei sute de mojaveşi nu-i oferea un sentiment de 
siguranţă. 

Pentru aceste motive îl chinuia de câteva ore gândul de-a 
fugi şi de a-şi şterge urmele atât de bine, încât urmăritorii 
să nu-l mai poată găsi. Dar nu singur; intenţiona s-o ia cuel 
şi pe Almy. 

Hotări, deci, să stea de vorbă cu Almy. Lucrul acesta nu 
era prea uşor, dacă vroia să nu fie observat. Găsi însă un 
moment să-şi apropie calul şi, atunci, o întrebă fără să-şi 
mişte buzele: 

— Senorita, înţelegi franţuzeşte? 


Fata îl privi surprinsă. Nu-i dădu nici un răspuns, deoarece 
ştia că e un criminal. 

— Am intenţii bune faţă de dumneata, dar nu trebuie să 
observe nimeni acest lucru. Nu te uita la mine şi vorbeşte- 
mi în şoaptă, ca să nu te audă nimeni afară de mine. Ştii 
franţuzeşte? 

Fata îi aruncă totuşi o privire lungă, neîncrezătoare, 
cercetătoare, după care, mizând pe cartea speranţei, îi 
răspunse încet: 

— Da. 

— Atunci ascultă şi caută să înţelegi repede: vreau să fug 
dintre aceşti ticăloşi... 

— Ticăloşi? Dar dumneata ce eşti? 

— 'Te înţeleg şi m-am aşteptat la acest răspuns. Omul însă 
se poate îndrepta. 

— Care să fie pricina acestei îndreptări? 

— M-am săturat să fiu disprețuit de oamenii cinstiţi. 
Crede-mă, îţi spun adevărul şi poţi avea încredere în mine, 
spre binele dumitale. 

— Aş vrea, dar... 

— Dar? 

— Ar fi o imprudenţă. 

— Imprudenţă? Acum nu te mai înţeleg. Te poate ameninţa 
un pericol mai mare decât cel de azi? 

— Dumneata vrei să mă salvezi? 

— Da. 

— Numai pe mine? 

Bill tăcu, nu se aşteptase la această întrebare. Almy 
continuă: 

— Vreau să fiu liberă numai împreună cu tatăl meu. 

— Lucrul acesta o să fie foarte greu. 

— În cazul acesta prefer să rămân şi eu în captivitate. 

— Gândeşte-te la ce te aşteaptă. 

— Dumnezeu o să mă apere! 

— Mâine seară ajungem la Valea morţii. Or, până atunci, 
trebuie să se înfăptuiască totul. 


— Repet, nu pot fugi singură. 

Newton tăcu iar, dar viclenia lui găsi un răspuns: 

— Bine, atunci voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a- 
Il salva şi pe tatăl dumitale. Dar să-mi promiţi că vei da 
ascultare îndemnurilor mele. 

— Sunt gata s-o fac. 

— Fuga e posibilă numai pe timpul nopţii. 

— În ce mod? 

— Lucrul acesta nu pot să-l spun încă. Trebuie să-i induc în 
eroare pe paznici. De altfel, e cazul să ştii că apaşii se 
găsesc pe urmele noastre. 

— Am auzit ceva. 

— lar printre ei se găseşte Old Firehand... 

— Ştii precis lucrul acesta? 

— Foarte precis. 

— Atunci, de ce nu-i atacă pe mojaveşi? Ar fi doar cel mai 
sigur mijloc pentru eliberarea noastră. 

— Dimpotrivă, ar fi drumul cel mai sigur la moarte! 

Mojavegşii, dacă vor fi atacați, ar fi în stare să vă 
măcelărească, pentru a nu mai ajunge vii în mâinile 
prietenilor voştri. 

— Atunci, ce propui? 

— Nu voiam să-ţi spun, pentru că nu ştiu dacă poţi păstra 
secretul. 

— Fii sigur de asta. 

— Nu ne rămâne de făcut decât să procedăm cu cea mai 
mare şiretenie. În timp ce vom poposi pentru odihnă, eu o 
să-ţi desfac legăturile, apoi lucrul cel mai bun va fi să te duc 
la Old Firehand. 

— Da, la el, căci la el vom fi salvaţi. 

Rosti cuvintele acestea atât de tare, încât mojaveşii 
deveniră bănuitori. Căpetenia îşi mână calul într-acolo şi, 
aruncând spre Bill Newton o privire pătrunzătoare, zise: 

— Din ce motive faţa palidă nu lasă limba să i se 
odihnească? 


— Dar pentru care motive omul roşu o pune pe a sa în 
mişcare? 

Pentru că „Ursul sfâşietor” vrea să ştie ce-ai vorbit cu fata. 

— Nu sunt deloc obligat să-ţi răspund, ori să-ţi dau 
socoteală de faptele mele. 

Individul privi la el plin de mânie, după care zise: 

— Eşti obligat, fiindcă eu sunt căpetenia. 

— Însă nu căpetenia mea. 

— Tu nu eşti nimic, absolut nimic, căci eşti slujitorul 
stăpânului tău, căruia trebuie să-i dai ascultare. „Ursul 
sfâşietor” nu mai vrea să audă nici un cuvânt de-al tău. 

Căpetenia se îndreptă apoi către capul coloanei, unde se 
găseau albii şi, adresându-se lui Walker, zise: 

— Faţa palidă care se numeşte Bill Newton se bucură de 
încrederea ta? 

— Până-n prezent nu mi-a dat nici un prilej să mă îndoiesc 
de el. 

— Mutra lui nu-mi inspiră nici un fel de încredere. 

— Te cred, căci are chipul asemănător cu al unui vulpoi. 

— Pentru care motive călăreşte alături de femeia albă? 

— Asta cred că-i este îngăduit ca oricărui altuia. 

— Pentru care motive însă vorbeşte cu dânsa? Ceea ce i-a 
spus el a făcut ca femeia să fie foarte agitată. Am observat 
foarte bine lucrul acesta. 

Walker privi mirat la Roulin şi Leflor. După aceea zise, 
clătinându-şi capul: 

— Desigur, este ceva cam suspect. 

— Eu chiar de la început n-am avut prea mare încredere în 
individul acesta, zise Roulin. Ai observat că ochii lui erau 
mereu îndreptaţi spre miss Almy? 

— În cazul acesta, trebuie să fim atenţi. Fratele meu roşu 
i-a interzis să mai vorbească cu fata? 

— Da, răspunse căpetenia. Dânsul mi-a răspuns însă că eu 
n-am dreptul să-i ordon nimic. 

— Aşa? Nouă însă n-o să ne refuze ascultarea. Ar fi mai 
bine să luăm prizonierii sub paza noastră. 


Asta nu era pe placul căpeteniei, căci el întrebă cu 
mândrie: 

— Cui aparţin prizonierii? 

— Camarazilor mei şi mie, răspunse Walker. 

— Greşeşti. Nu ne-ai făgăduit-o pe „Porumbiţa pădurii 
seculare” şi pe tatăl ei? 

— Da, dar nu v-am spus când îi veţi avea. Astfel că, 
deocamdată, ei mai sunt proprietatea mea. 

— Nu. Prizonierii îmi aparţin mie, căci ei sunt preţul 
pentru care războinicii mojaveşi vă oferă protecţia lor. 

Walker vru să riposteze, enervat, dar se răzgândi, căci 
erau prea slabi faţă de mojaveşi şi, afară de asta, nu se 
puteau lipsi de protecţia lor, cel puţin acum. 

— Să nu ne certăm, răspunse el liniştit. Prizonierii sunt 
atăt ai tăi, cât şi ai noştri. O să ne înţelegem asupra lor 
imediat ce vom ajunge la Valea morţii. 

— Eu ştiu de pe acum cine are un drept asupra lor! 
Răspunse căpetenia scurt. 

Întoarse apoi calul şi se duse din nou la Bill Newton, 
căruia îi aruncă o privire fioroasă. După aceea făcu semn 
oamenilor săi să ia prizoniera în mijlocul lor. Bill socoti că 
era mai bine să nu se împotrivească. În schimb, o 
supraveghea pe Almy cu atenţie, folosind orice prilej pentru 
a-i face un semn de încurajare. 

Către seară ajunseră între nişte tufişuri înconjurate de 
stânci. Locul acesta părea să fie foarte bun pentru popas, 
căci stâncile ofereau protecţie în cazul unui atac, iar câmpia 
care se întindea dincolo de această fortăreață naturală 
putea fi supravegheată cu uşurinţă. 

Mojaveşii ştiau că sunt urmăriţi, nu ştiau însă care era 
numărul urmăritorilor, crezând că aveau de-a face numai cu 
câţiva cercetaşi. De aceea ar fi vrut să năvălească asupra 
lor să-i omoare. Dar „Ursul sfâşietor” se împotrivise, ştiind 
că Valea morţii avea numai două căi înguste de acces şi, în 
cazul când reuşea să-i atragă într-acolo pe urmăritori, îi 
putea distruge mult mai uşor. 


Nu aprinseră nici un foc de tabără, pentru a nu se 
demasca. Fură instalate mai multe santinele, care se 
plimbau neîntrerupt în jurul taberei. 

Prizonierii erau păziţi de indieni. Albii formau un grup 
aparte, obişnuiţi în mândria lor, să stea deoparte de indieni. 

Numai Bill Newton se ridică de câteva ori, încercând să 
stea de vorbă cu Almy. Neîndeplinindu-i-se această dorinţă, 
începu să devină imprudent. 

Walker, care până atunci nu spusese nimic, deşi observase 
toate aceste încercări, nu mai putu să se stăpânească şi 
zise: 

— Nu te dor picioarele de-atâta plimbare, încolo şi 
încoace? Ai putea să stai odată într-un loc? 

— Dar de când te interesează pe dumneata picioarele 
mele? 

— Astăzi, pe drum, ai făcut câteva încercări suspecte. Sper 
că n-ai de gând să mergi în peţit. Se pare că Almy te atrage 
în mod deosebit. 

— Ptiu! De ce crezi că m-ar interesa femeia asta? N-am 
nimic de-a face cu ea. 

— Şi cu toate astea, vorbeşti cu ea pe ascuns. Dacă îţi 
trece cumva prin gând să vii în ajutorul prizonierilor, fără 
ştirea mea, să ştii că va fi vai de pielea dumitale. Aşadar, te 
previn... nu mai încerca să te furişezi în preajma fetei, că s- 
a zis cu dumneata! 

— Asta sună ca şi când ai vrea să-mi faci de petrecanie. 

— Aşa am să şi fac, dacă te prind asupra faptului. 

— Ia te uită! Dar periculos mai eşti! Zise Bill Newton pe un 
ton batjocoritor. 

După care se sculă, făcând impresia că ar merge să vadă 
ce fac santinelele. Nu se îndepărtă însă prea mult, ci se 
înapoie târâş, oprindu-se în spatele tovarăşilor săi, ascuns 
după o stâncă. Vroia să spioneze, căci era sigur că ceilalţi 
vor vorbi despre el. Presupunere care se adeveri foarte 
curând. 

— Ce-aveţi de zis? Întrebă Walker. 


— Individul acesta e foarte arţăgos, răspunse Leflor. 

— Se simţea cu musca pe căciulă. 

— Şi eu sunt convins că plănuieşte ceva, aşa că ar trebui 
să atragem atenţia şi căpeteniei. 

— O, asta i-ar conveni de minune, căci i-am oferi prilejul 
să-i preia definitiv pe prizonieri. 

— Asta, nu! Sări Leflor. Am convenit ca să-mi fie dată mie - 
şi aşa trebuie să rămână! 

— Ei, nu te aprinde, îl dojeni Walker. Noi mai avem nevoie 
de mojaveşi. Deocamdată îi las să creadă că vor primi 
prizonierii. 

— Dar ce vom face mai târziu cu pretenţiile lor? Mai mult 
ca sigur că nu ne vor restitui prada. 

— Oho! Râse Roulin. Să ajungem mai întâi în casa mea din 
Valea morţii, căci acolo nu-mi poate lua nimeni ceea ce nu 
vreau să dau de bunăvoie. De altfel, sunt de părere că de- 
acum înainte voi avea un lucrător mai mult în mina de 
mercur. 

— Pe cine? Întrebă Leflor. 

— Pe Wilkins. 

— Mai bine să dispară cu totul. Să moară! 

— Cine ajunge în puţul meu, e mai mult decât mort... 

— Ştiţi ceva? Chiar acum mi-a venit o idee minunată în 
legătură cu acest îndărătnic Bill Newton, reveni Walker. 

— Ei? 

— Individul mă incomodează de mai mult timp. Sunt chiar 
convins că ne-ar trăda imediat, dacă ar fi în avantajul lui. De 
aceea, sunt de părere să-l facem inofensiv. 

— Nimic mai simplu: împuşcătură! 

— Nu la asta mă gândeam. Ce-ai zice să lucreze pentru 
dumneata, senor Roulin? 

— O idee minunată! Un mort viu e mai productiv decât un 
mort de-adevăratelea... 

— Individul are multe pe conştiinţă. Trebuie să-i dăm 
prilejul pe pământ să înceapă a ispăşi câte puţin, ca să nu 
fie nevoit să se prăjească prea mult în focul gheenei după 


moarte. În felul acesta, pe de-o parte, vom avea grijă în mod 
creştinesc de sufletul lui, iar pe de alta va fi şi în interesul 
nostru, căci dumneata primeşti un lucrător, iar eu scap de 
un însoțitor nedorit. 

— De acord. Aşadar, ne-am înţeles? 

— Perfect, dar să nu lăsăm să se observe ceva. Trebuie să 
fim foarte prietenoşi cu el. Când vom ajunge în Valea morţii, 
atunci o să vadă şi el cum stau lucrurile. 

Odată încheiat acest subiect, cei trei trecură la altele. Bill 
se retrase. 

— Lepădăturilor! Scrâşni el. Lucrul acesta n-o să vă 
reuşească! În schimb, vă pregătesc eu o surpriză. Voi 
ajunge în Valea morţii înaintea voastră, unde am să vă joc o 
carte mare! 

După ce lăsă să se scurgă un timp, se înapoie în tabără, 
făcând impresia că s-ar fi plimbat. 

— Nu mă mai întreabă nimeni dacă sunt obosit! Îi ironiză 
el. 

— De data asta, plimbarea dumitale n-a avut un scop 
primejdios pentru noi, răspunse Roulin. 

— Puteţi fi siguri că nici plimbările de mai înainte n-au fost 
mai periculoase. Dar cu oameni atât de isteţi, n-ai ce face. 
Mă duc să mă culc, trebuie să ne cruţăm forţele. 

— Bine faci. Oricum, la mine o să te poţi odihni pe cinste. 

— Aşadar, mă primeşti, master Roulin? 

— Cu plăcere. 

— Frumos din partea dumitale, totuşi n-am de gând să te 
incomodez. 

Roulin zâmbi cu subînţeles, ca şi când ar fi vrut să spună: 
„N-o să mă incomodezi deloc, căci o să lucrezi foarte 
sârguincios pentru mine”. 

Se părea că buna înţelegere era din nou restabilită; 
bărbaţii se întinseră la pământ şi adormiră înveliţi în 
păturile lor. Nu era nevoie de pază, căci vegheau mojaveşii. 

Trecu aproape o jumătate de oră. Toţi dormeau adânc. Bill 
Newton se ridică uşor şi îşi apropie urechea de gura lui 


Walker. Acesta respira regulat şi tare. Bill pipăi brâul lui 
Walker, un şal fin de mătase, înfăşurat în jurul mijlocului. În 
el se găseau cuțitul, revolverul şi portmoneul, în care se 
găseau bancnotele. Scoase cuțitul ascuţit ca un brici, tăie 
brâul sub portmoneu şi, peste o clipă, ţinea în mâini 
obiectul dorit. Băgă portmoneul în brâul său şi se aşeză în 
vechea poziţie, privind către prizonieri. 

Locul era bine păzit. Un grup de indieni vorbeau între ei. 
„Ăştia n-au de gând să doarmă, îşi zise Bill. Trebuie s-o iau 
deocamdată singur din loc şi să-i aştept în Valea morţii. Dar 
mâi întâi, să-i comunic lucrul acesta fetei”. 

Se ridică şi păşi încet spre grupul paznicilor. Schimbă cu ei 
o vorbă, spunând că nu îi e somn. 

Cu acest prilej observă că şi prizonierii mai erau încă treji. 
Probabil că grijile nu-i lăsau să doarmă. Almy îl văzu şi se 
mişcă. El se apropie de ea mirat că încă nu doarme, şi-i 
şopti pe franţuzeşte: 

— În noaptea aceasta, nu se poate! Mă duc direct în Valea 
morţii pentru a pregăti acolo ceva. O să fiţi salvaţi! 

Mai mult nu putu vorbi. Unul din paznici scoase cuțitul de 
la brâu şi, apucându-l de braţ, îi spuse: 

— Dacă mai scoţi un singur cuvânt, îţi înfig cuțitul în 
inimă! 

— Ce-ţi trăsneşte prin cap? Răspunse Bill liniştit. Dacă nu 
mi-e îngăduit să vorbesc cu ea, atunci plec. 

Zicând acestea, se îndepărtă, dar nu spre tovarăşii săi, ci 
spre locul unde se găseau caii albilor. Walker primise cu 
împrumut un cal indian bun. Bill Newton îl dezlegă şi îl 
încalecă. Unul dintre paznici îl întrebă: 

— Încotro vrea să plece omul alb? 

— În recunoaştere. 

— Faţa palidă pe care voi o numiţi Walker, ştie despre 
asta? 

— Desigur, căci el mi-a dat ordin să plec. Spune-i mâine 
dimineaţă că-i mulţumesc pentru bani. 


Plecă în galop. Zgomotul copitelor fu înăbuşit de iarba 
deasă. Paznicul indian, după ce reflectă puţin, se duse la 
locul unde dormeau albii şi-l sculă pe Walker: 

— Ai trimis un cercetaş? 

— Nu. 

— Albul acela care vorbea atât de mult cu fata, a plecat. 
Mi-a spus să-ţi comunic mâine dimineaţă că-ţi mulţumeşte 
pentru bani. 

Walker duse mâna la brâu, iar în momentul următor 
scoase un țipăt care trezi toată tabăra. Află că Bill Newton 
vorbise cu Almy înainte de a pleca. Furios, scoase cuțitul, 
apucă fata de braţ şi, ridicând-o, o întrebă: 

— Mărturiseşte ce-a vorbit Bill Newton cu dumneata? 
Altfel, te înjunghii numaidecât! 

Almy tremura de frică, dar nu răspunse nimic. 

— Repede! Adevărul! 

— Voia să mă salveze... 

— Mi-am închipuit, dar cum? 

— A vrut să mă scape astă-noapte, dar n-a putut. 

— Mai departe! 

— Acum s-a dus la Valea morţii, pentru a pregăti acolo 
salvarea. 

— Pe toţi dracii! Strigă Roulin. Juanito e singur în mină. 
Trebuie să plecăm imediat pentru a o lua înaintea 
ticălosului, altfel ar putea să ne facă încurcături foarte mari. 

— Bine, hotări Walker. Gonim pe urmele lui. Căpetenia să- 
mi dea treizeci de oameni cu cei mai iuți cai, ca să putem 
ajunge înaintea lui acolo şi să-i facem noi primirea, în loc ca 
el să ne-o facă nouă. 

După zece minute, cei treizeci de oameni erau pregătiţi. 
Walker se întoarse deodată foarte mirat şi întrebă: 

— Curios! Nu se găsea adineauri aici un pietroi mare, 
cenuşiu? 

— Şi eu l-am văzut, confirmă Roulin. 

— Unde a dispărut? 

— Pietrele doar, nu pot să meargă! 


— Şi totuşi, se găsea aici, unde pun piciorul. Să mă fi 
înşelat? Toate mi se par suspecte. Numai blestematul de Bill 
Newton e vinovat! Vai de viaţa lui dacă-l prind! Pentru 
fiecare dolar pe care mi l-a furat, o să-i fac o crestătură cu 
pumnalul. 

Cei trei albi încălecară şi porniră împreună cu cei treizeci 
de indieni. Pe Walker îl urmărea chestiunea cu piatra 
dispărută subit, totuşi nu-i trecea prin cap cum piatra 
aceasta ar fi putut să fie un om. O asemenea îndrăzneală 
din partea cuiva, de a se furişa în mijlocul taberei inamice şi 
a se acoperi în aşa fel cu cămaşa încât să pară un pietroi, 
era pentru el ceva inimaginabil. 

Şi totuşi, „pietroiul” alerga acum pe două picioruşe 
încovoiate ca două securi. Se opri în spatele unui tufiş, de 
unde apăru figura lungă şi subţire a lui Dick Stone. 

— Slavă Domnului, ai venit! Exclamă Dick. Am crezut că au 
pus mâna pe tine. 

— Pe mine? Râse Sam Hawkens. Hi-hi-hi! Să mă prindă pe 
mine? Numai o dată mi-am lăsat blana, dar nici un roşu nu 
va mai pune mâna pe scalpul meu, dacă nu mă înşel. 

— Ai ascultat ceva? 

— Multe, chiar foarte multe. 

— Ce anume? 

— Nu am timp de povestit acum, trebuie să ne grăbim, 
deoarece chiar acum au plecat treizeci de mojaveşi să-l 
urmărească pe Bill Newton, care a şters-o spre Valea 
morţii. Old Firehand şi cu master Adlerhorst se găsesc 
singuri acolo, aşa că trebuie să le dăm ajutor. Pornim 
imediat cu toţii, ca să ajungem înaintea mojaveşilor. 

— Dar ceilalţi două sute şaptezeci de indieni, care se mai 
găsesc aici? 

— Aceştia vor veni mai târziu, iar noi o să le urăm bun- 
sosit şi o să-i primim cu salve de bucurie din puştile noastre, 
hi-hi-hi! 

— Crezi că Old Firehand va fi de acord cu măsurile luate 
de noi? 


— Ce întrebare! Old Firehand aprobă întotdeauna ceea ce 
face Sam Hawkens. Dar, haide, căci peste cinci minute 
trebuie să fim în şa. Va fi o călătorie forţată, dar aşa ceva 
face bine, căci mai scutură niţel carnea şi oasele. Ţie, 
prăjină lungă, o să îţi facă şi mai bine, dacă nu mă înşel. 

Capitolul XVIII - Allah, peste tot Allah! 

Old Firehand plecase din Valea morţii în cursul nopții. 
Făcându-se ziuă, el căută să evite toate locurile unde ar fi 
putut lăsa urme care să-l trădeze. Călărind mereu spre 
partea de răsărit a munţilor, aproape de amiază înălțimile 
se găseau în faţa lui. Vânătorul se opri lângă un tufiş, care-i 
oferea destulă umbră şi începu să cerceteze locurile, pentru 
a-şi da seama prin ce vale vor veni atât duşmanii, cât şi 
prietenii. 

Deodată observă un punct negru, care cobora pe o pantă 
descoperită. După cinci minute constată că era vorba de un 
călăreț izolat, care trebuia să treacă prin apropiere. 
Vânătorul se retrase şi mai mult înapoia tufişului. Spre 
marea lui mirare, recunoscu în călăreţul acesta pe Bill 
Newton, dervişul de odinioară. 

Când se apropie, îl întâmpină cu vorbele: 

— Fii binevenit, dervişe Osman! De unde şi încotro atât de 
repede? 

Newton opri brusc calul şi exclamă fără să vrea: 

— Old Firehand! 

— Aşadar, m-ai recunoscut! Într-adevăr, suntem cunoştinţe 
vechi, care nu se uită atât de uşor. Fii, te rog, atât de bun şi 
descălecă, fiindcă am de vorbit cu dumneata câteva minute. 

Bill răspunse rânjind: 

— Să fiu blestemat dacă voi face asta! 

După care dădu pinteni calului şi o luă la goană. Old 
Firehand îşi îndemnă calul şi porni imediat după fugar. 

— Opreşte, mizerabilule! 

— Mori, câine! Urlă Bill, scoțând pistolul de la brâu şi 
întorcându-se în şa. 


Dar nu ridicase încă mâna şi lasoul şuieră prin aer. În clipa 
următoare, Bill Newton fu smuls de pe cal şi aruncat la 
pământ. Old Firehand descălecă şi se duse la prizonier, care 
se zbătea să desfacă ochiul lasoului. 

— Nu te osteni, aşa strângi şi mai mult laţul. Vezi, dacă nu 
m-ai ascultat? Am vrut să vorbesc cu tine în mod civilizat, 
acum însă nu o să-ţi fie prea comod. Mai întâi, însă, să mă 
asigur că nu vei mai putea fi periculos pentru nimeni. 

Old Firehand îi luă armele; după aceea strânse şi mai mult 
lasoul în jurul braţelor şi corpului prizonierului. Picioarele i 
le lăsă libere. 

— Aşa! Acum să-mi spui de unde vii? 

Newton îi aruncă o privire turbată, dar nu răspunse. 

— Încotro mergi? 

Nici acum nu primi răspuns. 

— Ei bine, în cazul că ţi-ai pierdut glasul o să te ajut să ţi-l 
recapeţi. 

Zicând aceasta, scoase pumnalul, puse genunchiul pe 
pieptul lui Bill şi se pregăti să-l gâdile. Bill strigă: 

— Nu cumva vrei să mă înjunghii? 

— Desigur, dacă nu-mi răspunzi. 

Şi făcu să-i lucească prin faţa ochilor lama pumnalului. 

— Aşadar, de unde vii? 

— De la Prescott. 

— Asta o ştiu, mă interesează de unde vii astăzi? 

— De la mojaveşi. 

— Unde sunt ei acum? 

— Cam la zece ore către est de aici. 

— De ce n-ai rămas la ei? 

Bill nu vru să mărturisească că-l prădase pe Walker, aşa că 
răspunse: 

— Trebuia să merg în recunoaştere. 

— Încotro? 

— La Valea morţii. 

— Dar ce cauţi acolo? 

— Vreau s-o eliberez pe miss Almy. 


Credea că prin această afirmaţie se va putea salva, dar Old 
Firehand încruntă ameninţător fruntea şi strigă: 

— Minţi! 

— Spun adevărul, pot să jur în faţa lui Dumnezeu. Asta ţi-o 
va spune, de altfel, doar miss Almy. 

— Cum aşa? 

— Am vorbit cu ea, cu toate că asta era interzis; şi apoi era 
şi foarte periculos. I-am spus că plec înainte la Valea morţii, 
pentru a face pregătirile necesare în vederea eliberării ei. 

— Dar ce înţelegi dumneata prin pregătirile acestea? 

— Ceva ce urmează să fac, dar nu ştiu încă bine cum. L-am 
spionat pe Roulin şi am aflat că în Valea morţii se găsesc 
mai mulţi prizonieri, păziţi acum de un singur om, un 
anume Juanito. 

— Asta e adevărat. 

— Vezi că nu mint? Am vrut să-i eliberez pe prizonieri şi... 

— Hm! Căzu Old Firehand pe gânduri. Ai contribuit, doar, 
la capturarea lor. De ce vrei acum să-i eliberezi? 

— Din omenie... 

— 'Ţi s-a promis vreo răsplată? 

— Niciuna. 

— Ce om cumsecade ai devenit! 

— Nu fi ironic! M-am schimbat mult... 

— Niciodată o hienă nu se poate transforma în canar. Mai 
bine spune-mi cum ai putut să te smulgi de lângă tovarăşii 
dumitale. 

— Am stăruit să fiu trimis ca cercetaş. 

— Minţi! Dacă ei ar fi avut nevoie de un cercetaş, nu s-ar fi 
folosit de tine, ci de un indian. Cel mai simplu indian ar fi 
fost, oricum, mai bun decât tine. Pe mine nu mă poţi duce 
cu asemenea vicleşuguri. Spune-mi, în ce stare se găseşte 
Wilkins? 

— În raport cu situaţia, destul de bine. 

— Dar fiica lui? 

— De asemenea. 


— Mi-ar plăcea să te cred. Dar acum, destul cu întrebările; 
o să te trag mai târziu la răspundere. Deocamdată, mergi 
cu mine! 

— Cum vrei, dar o să-ţi pară rău. 

Old Firehand se pregătea de plecare, când privirea i se 
îndreptă spre povârnişul unde îl văzuse pe Bill coborând. Se 
zărea alt punct negru. Vânătorul duse repede prizonierul şi 
cei doi cai în tufişuri şi, la adăpostul acestora, cercetă în 
direcţia înălţimii. Deodată îi scăpă un strigăt de mirare, căci 
îl recunoscu pe Sam Hawkens. Cu cât se apropia, cu atât se 
vedea mai bine că cerceta o urmă. 

Sam ajunse acum la locul unde fusese doborât Bill. Îşi opri 
calul, descăleca, privi spre tufişuri şi observă mai multe 
urme. Gândi că cei ce le lăsaseră mai puteau fi în preajmă. 
Sări înapoia animalului, astfel încât un glonte să lovească 
mai repede calul şi porni să dea roată tufişurilor, cu mâna 
pe trăgaci. Deodată se opri, căci îl observase pe Old 
Firehand, care stătea la pământ şi se făcea că nu-l vede. 

— Pe toţi dracii, strigă Sam Hawkens mirat. Ce înseamnă 
asta? 

Old Firehand se întoarse. 

— Sam, dumneata? 

— Dar cine altul? Ce cauţi aici? 

— "Tot felul de nimicuri. 

— Noi te credeam în Valea morţii. 

— Poţi să vezi doar că nu sunt acolo. 

— Desigur, căci dacă nu mă înşel, ai plecat. Şi anume, nu 
singur, ci însoţit de... 

Amuţi mirat, căci acum observase că celălalt era legat. 

—... un prizonier. 

— Da, dragă Sam, dacă n-ai nimic împotrivă. Sam se 
apropie de Bill şi, privindu-l în faţă, strigă: 

— Ia te uită! Nu cumva este acel terchea-berchea pe care 
noi l-am adăpostit atât de bine la „Apa albastră”? Şi care, 
după plecarea noastră, a luat-o din loc într-un mod atât de 
nerecunoscător, dacă nu mă înşel? 


— Da, el este. 

— Dar cum se numeşte? 

— Bill Newton. 

— Fost pe vremuri derviş! Da, îmi aduc aminte. Ei, bucură- 
te că am pus mâna pe tine, dervişule! Lia noi o să-ţi meargă 
atât de bine, încât o să-ţi pară că auzi îngerii cântând la 
orgă. Dar cum a intrat neisprăvitul ăsta în lasoul dumitale, 
master Firehand? 

— L-am întâlnit aici, în timp ce venea de la mojaveşi şi 
mergea spre Valea morţii. 

— Ştiu de unde vine. Individul acesta a furat nişte bani. 

— Cum aşa? 

— Am fost de faţă. 

— Când i-a furat? 

— E o adevărată perlă a manglitorilor. Ela tăiat brâul lui 
Walker şi i-a scos portmoneul, după care a luat-o din loc. Să 
fi văzut apoi zăpăceala produsă de plecarea lui. 

— Atât de aproape ai fost dumneata, Sam? 

— Walker putea să mă atingă cu mâna, dar, probabil că, 
din cauza întunericului, m-au luat drept un pietroi. Hi-hi-hi! 
Sam Hawkens un pietroi! Am ascultat toată convorbirea lor. 
Acest prea cuvios Bill Newton pusese ochii pe micuța şi 
drăguţa noastră miss Almy... 

— Vasăzică, aşa? 

— Ceilalţi s-au prins şi n-au vrut să i-o lase, deoarece 
fiecare dintre ei dorea fata pentru sine, hi-hi-hi! Peste tot 
numai gelozie. Din această cauză, au luat hotărârea ca, 
odată ajunşi în Valea morţii, să-l facă prizonier şi să-l bage 
în mina de mercur. Cavalerul acesta însă i-a spionat şi, 
aflând intenţia lor, a luat-o din loc, şterpelind şi banii lui 
Walker. Furtul a fost descoperit, iar Walker a pornit imediat 
pe urmele lui cu treizeci de mojaveşi pe cei mai buni cai. 
Atunci, îngrijorat din pricina dumitale, master Firehand, am 
pornit împreună cu prietenii noştri, ca s-o luăm înaintea 
mojaveşilor. 

— Cu toţii? 


— Da, cu toţii: patru sute! 

— La ce distanţă eşti înaintea lor? 

— La câteva lungimi de cal, dacă nu mă înşel. 

— Şi mojavegşii? 

— Ei trec munţii ceva mai la sud. Eu am luat urma acestui 
faimos derviş, pentru a vedea dacă pot să pun mana pe el. 
Fireşte că nici nu m-am gândit să te întâlnesc pe dumneata. 
Dar cum ai ajuns aici? 

— Să amânăm pentru mai târziu povestirea asta. 

— Spune-mi cel puţin dacă ai reuşit în Valea morţii. 

— Sunt foarte mulţumit. 

— În cazul acesta, cred că pot şi eu să fiu mulţumit, dacă 
nu mă înşel. Dar, uite, se apropie tovarăşii noştri. 

Albii veneau în grup. David Lindsay, Dick şi Will erau 
printre cei dintâi. 

— Ah, master Firehand! Strigă lordul. Dumneata aici? 
Semn bun! Am venit pentru a vă salva. Da! 

— Mulţumesc, sir, dar nu era chiar atât de urgent. 

— Cu atât mai bine. Dar văd că nu eşti singur. Cine e omul 
acesta? 

— Uită-te mai bine la el! 

David Lindsay se apropie de Bill Newton. Amândoi se 
recunoscură imediat. Lordul deschise gura, dar nu putu 
scoale nici un cuvânt. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Ţi-ai pierdut vocea? Râse Old 
Firehand. 

— Pe Jupiter! E oare cu putinţă, master Firehand? Sau 
poate mă înşel? 

— De ce? 

— Nu cumva e dervişul? 

— Chiar el. 

— La ilaha illa 'llah. Peste tot Allah. O, tu, talpă a iadului! 
Bine că am pus mâna pe tine! Indeed. O să ne socotim! Da! 
— Lasă-l acum! Zise Old Firehand. Uite că vin şi indienii. 

Puneţi-l pe cal şi legaţi-l bine. Fiţi foarte atenţi cu el. 


Îl aşezară pe cal şi îi legară picioarele sub burta 
animalului. După aceea, coloana se puse în mişcare. Dick 
călărea în dreapta, iar Will în stânga prizonierului. 

Old Firehand mergea lângă Winnetou, povestind tuturor 
ce făcuse şi ce aflase în Valea morţii. 

Către seară ajunseră în apropierea văii. 

— Să sperăm că inamicii noştri nu au sosit înaintea 
noastră, zise Old Firehand. 

— Eşti îngrijorat? Întrebă Sam. 

— Îngrijorat? Cu patru sute de războinici împotriva a 
treizeci? 

— Ei bine, atunci ce este? 

— În ceea ce ne priveşte pe noi, cei de aici, nu am nici o 
grijă. Dar acolo, în casa lui Roulin, Adlerhorst e singurul 
bărbat capabil să lupte. Dacă mojaveşii ne-au luat-o înainte, 
atunci ne cam încurcă socotelile. 

— Nu cred să fi călărit mai repede decât noi. Oricum, să 
dăm pinteni cailor. 

Se îndreptară în galop spre intrarea de răsărit a văii. 
Curând se văzu clădirea, apoi Old Firehand şi însoțitorii săi 
se opriră în faţa porţii, care fu deschisa aproape imediat. 
Apăru Herman de Adlerhorst, care strigă: 

— Mulţumim lui Dumnezeu! 

— Domnul fie lăudat! Zise şi Old Firehand, răsuflând 
uşurat. Adevărul este că fusese foarte îngrijorat, deşi 
căutase să nu arate acest lucru. Privirea lui Herman trecu 
peste ceata numeroasă a apaşilor şi se opri la Bill Newton. 
Vânătorul îi explică în puţine cuvinte cum pusese mâna pe 
individul acesta periculos, apoi întrebă: 

— Cum stau lucrurile pe-aici? 

— Totul e în regulă. Bieţii oameni s-au refăcut în mod 
simţitor. 

— N-a fost nimeni pe aici? Să intrăm; adică numai noi, albii 
şi căpeteniile indienilor, căci trebuie să ne sfătuim. 
Războinicii roşii vor rămâne deocamdată afară. Câţiva 
dintre ei, cei cu caii mai iuți, trebuie să se întoarcă pentru a 


ne anunţa sosirea inamicului. Caii noştri o să-i lăsăm aici, în 
faţa clădirii. 

Descălecară şi intrară prin poarta strâmtă în curte. Acolo 
se găsea „Vântul iute”, fiul lui „Mână tare”, care fusese 
prizonier în mina de mercur. Old Firehand nu socoti 
necesar să-i comunice căpeteniei nimic despre fiul său. 
Căpetenia intră în curte, imediat după Old Firehand. Îşi 
recunoscu băiatul de la prima privire, cu toată starea 
mizerabilă în care se găsea. Dar nici un muşchi al feţei nui 
se mişcă, nici o geană nu-i clipi. Păşi plin de demnitate spre 
el şi, întinzându-i mâna, îi zise: 

— Vântul iute” n-a trecut în câmpiile veşniciei, aşa cum au 
crezut războinicii apaşilor. Fii binevenit şi te vei întoarce cu 
noi la căminele noastre. 

De asemenea şi fiul îşi păstră toată demnitatea: 

— Faţa palidă nu ţi-a spus că mă găsesc aici? 

— Nu era nevoie, căci ştia că vin aici. 

Old Firehand se adresă apoi lui Herman: 

— Prizonierii se află în aceeaşi cameră? 

— Da şi sunt foarte liniştiţi. 

— Atunci să închidem şi lighioana asta tot acolo. Arătând 
spre Bill Newton, scoase din buzunar cheiţa de la căâtuşe şi 
o dădu lui Herman, zicând: 

— Preia dumneata această operaţie, căci eu trebuie să 
merg la Adler. Scoate-i lasoul şi pune-i cătuşe la mâini şi la 
picioare. După aceea, mai am o treabă pentru dumneata. 

— O misiune? 

— Da şi anume una foarte plăcută: să vorbeşti cu unchiul 
dumitale. Bănuiesc că n-o să se supere dacă îl vei duce la 
fratele dumitale, Martin. 

— Îţi sunt foarte recunoscător că ai luat asupra dumitale 
greutăţile şi pericolele, în timp ce gloria şi plăcerile le 
cedezi altora. 

— Ei! Exclamă vânătorul râzând. Du-te şi fă-ţi datoria. 

Herman îl duse mai întâi pe Bill Newton în încăperea fără 
ferestre, în care se găseau închişi Juanito şi bătrâna 


vrăjitoare. Acolo făcu ceea ce îi ceru vânătorul. Dintr-un 
colţ al camerei veneau gemete adânci. Era Juanito 
scalpatul. 

— Vin! Vai, vin! Uite-i aici! Striga acesta, văietându-se. 

Herman puse cheiţa cu care închisese cătuşele de la 
mâinile şi picioarele fostului fachir pe o măsuţă ce se găsea 
acolo şi, cuprins de milă, se apropie de scalpat, pentru a se 
uita la capul lui. Se aplecă spre rănit, care se întorcea de pe 
o parte pe alta, îi pipăi fruntea înfierbântată şi-i şterse 
sângele care mai curgea încă prin pansament. 

Bill Newton urmărea până şi cea mai neînsemnată mişcare 
a lui Herman. Observase faptul că Adlerhorst pusese cheiţa 
pe masă. „Drace, dacă... ar uita-o acolo!”, gândi el. 

Privirile lui arzătoare erau îndreptate asupra acestui mic 
obiect. Cu acest prilej constată că în broasca de la sertarul 
măsuţei se afla o cheiţă de aceeaşi mărime. Fulgerător îi 
veni în gând: dacă s-ar potrivi şi la cătuşe? Sau... Creierul 
şiret al lui Newton lucra. Tocmai când se crezuse pierdut, 
norocul îi mai oferea încă o şansă. Trebuia s-o încerce. 
Împrejurările îi erau favorabile: întunericul din cameră, 
mila care-l făcuse pe Herman de Adlerhorst să se apropie 
de scalpat, neglijenţa lui, asemănarea dintre cele două 
cheiţe. Nu mai stătu pe gânduri. Se apropie cu cea mai 
mare atenţie de măsuţă, scoase cheiţa de la sertar, o puse 
în locul celei de pe măsuţă, iar pe aceasta o băgă în gură. 

În momentul acesta se ridică şi Herman, care luă cheiţa de 
pe masă şi plecă să stea de vorbă cu lordul. 

— Dragă unchiule, începu el, am o rugăminte. 

— Poftim! Zise Lindsay, clipind hoţeşte. Nu cumva vrei un 
împrumut? 

— Nu, vreau să-ţi fac o bucurie. 

— Să-mi faci o bucurie? Nu zău! Nepoţii fac foarte rar 
asemenea lucruri. 

— Ştii, doar, că excepţia confirmă regula. Vino şi vei vedea 
singur. 

Îl conduse pe lord în camera în care se găsea Martin. 


— Uite, aici se găseşte bucuria despre care ţi-am vorbit. 

Faimosul nas al lordului intră în funcţiune. Începu să se 
agite, ca şi când, prin adulmecare încerca să descopere 
secretul persoanei lui Martin. 

— Nu pare a fi un individ rău, trebuie însă mai bine hrănit. 
Da! 

— A suferit nespus de mult. E unul dintre prizonierii care 
au fost obligaţi să lucreze în mină. Numele lui este 
Adlerhorst. 

— Adler... 

Lordul deschise gura, îşi mişcă de câteva ori braţele lungi 
şi, în cele din urmă, îşi aduse aminte că pronunţase numai 
jumătate de nume. 

—... horst, termină el cuvântul început, închizând apoi 
gura cu zgomot. 

— Da, ai fericirea de a revedea astăzi pe cel de-al doilea 
nepot, atât de mult căutat. 

— Martin, Martin! Asta da, fericire... Vino în braţele mele, 
da! 

Martin, pe care Herman îl pusese la curent cu venirea 
unchiului, acceptă surâzând aceste îmbrăţişări. 

În camera pe care abia o părăsise Herman, Bill Newton se 
simţea cu un picior în libertate. Îl aduseră însă la realitate 
gemetele scalpatului. De văzut, nu vedea nimic. Era 
întuneric beznă. 

— Cine eşti? Îl întrebă Bill. 

— Suntem doi! Răsună vocea stridentă a bătrânei 
vrăjitoare. 

— A, mai e cineva? Dar dumneata cine eşti? 

— Mai întâi, vreau să ştiu cu cine am de-a face. Eşti cumva 
un prieten al lui senor Roulin? 

— Chiar prietenul lui cel mai bun. 

— În cazul acesta trebuie să mă cunoşti. Sunt sefora 
Arabella ţi mă îngrijesc de menajul lui senor Roulin. 

— Aşa? Dar cine e omul care geme acolo? 

— Juanito. 


— A, Juanito Alvarez? Dar ce s-a întâmplat cu el? E bolnav? 

— L-a scalpat un apaş. 

— Drace! Dar cum s-a putut întâmpla una ca asta? 

— Am fost atacați de doi derbedei care au venit la noi ca 
prieteni şi ne-au tratat ca duşmani. l-au eliberat pe toţi 
prizonierii. 

— Cum a fost cu putinţă? 

Bătrâna îi povesti atât cât crezu de cuviinţă, iar la urmă îl 
întrebă: 

— Dar dumneata cum ai ajuns în mâinile lui Old Firehand? 

— M-a trimis Roulin să-i anunţ sosirea, dar am fost atacat 
pe drum. 

— Cerul să fie lăudat, căci Roulin o să ne elibereze. 

— Nu-ţi închipui aşa ceva, senora! Afară în faţa casei, 
patru sute de apaşi şi marikopaşi aşteaptă să-l ia în primire. 

— Dios! În cazul acesta suntem pierduţi. 

— De asta puteţi fi siguri! 

— Oamenii aceştia o să ne omoare. 

— Sunt convins! 

— Să ne rugăm Madonei, poate o să ne trimită un salvator. 

— Nu fi caraghioasă... Crezi că Madona o să se îngrijească 
tocmai de noi? Nu avem pe cine ne bizui, decât pe diavol şi 
pe noi. 

— Vorbeşti ca şi când tu însuţi ai fi necuratul. 

— Dumneata cunoşti casa, eu însă n-am fost niciodată aici. 
Ia gândeşte-te, cum am putea să ne ajutăm? 

— Dacă am scăpa de cătuşe! 

— Şi dacă am scăpa, ce am putea face. Ai vreo idee? 

— Nu. 

— Atunci, tot nu ne va folosi la nimic. Cel mai bine ar fi 
dacă am scăpa de aici. Câte ieşiri există? 

— Una singură. 

— Drace! În cazul ăsta s-a terminat cu noi. În scurt timp 
vom face cunoştinţă cu iadul. 

— Huu, mă îngrozesc când te aud! Mai bine taci din gură. 


Bill Newton avea însă un motiv de îngrijorare în plus şi 
anume că se putea ca, încă în ziua aceea, să se întâlnească 
din nou cu Walker şi Roulin. Individul, deşi era un 
răufăcător îndrăcit, se temea cumplit de aceasta revedere. 
De asemenea, îl frământa întrebarea dacă trebuia să 
comunice şi celorlalţi că are cheiţa. După o scurtă 
chibzuinţă, ajunse la concluzia că era bine să mai păstreze 
un timp secretul pentru sine. 

Între timp, Herman restituise cheiţa lui Old Firehand, care 
nu observă înlocuirea şi îi încredinţă lui „Vânt iute” sarcina 
de a păzi prizonierii. Urmă după aceea o consfătuire asupra 
planului de luptă împotriva lui Walker şi a mojaveşilor. 

— Trebuie să moară cu toţii, îşi dădu cu părerea „Mână 
tare”. 

— Fiecare va ispăşi după crimele lui, zise Winnetou. Acela 
care nu e răufăcător, va fi cruțat. Mojaveşii au fost induşi în 
eroare şi, deci, nu sunt vinovaţi de fărădelegile albilor. 

— Nici eu nu sunt măcelar, interveni Old Firehand. Poate 
vom reuşi să punem mâna pe cei treizeci de mojaveşi fără 
luptă. 

— Dar cum vrea fratele meu alb să facă lucrul acesta? 

— Fraţii mei roşii se vor ascunde afară. Inamicul se va 
apropia nestânjenit de curte şi va fi lăsat să intre. Acolo însă 
se vor găsi o sută de apaşi, care o să-i ia în primire. 

— E bine aşa! 

Capitolul XIX - Descoperirea făcută de Sam Hawkens. 

Old Firehand şi „Săgeată de fier” ieşiră în faţa casei, unde 
aşteptau indienii. În momentul acesta se apropiară în goană 
cercetaşii, anunțând că cei treizeci de mojaveşi vor sosi 
peste scurt timp. Vânătorul dădu ordin ca o sută de apaşi să 
descalece şi să intre în casă. Ceilalţi plecară sub comanda 
lui „Săgeată de fier”, luând cu ei şi caii celor rămaşi. 

Cei o sută de apaşi fură împărţiţi pe grupe, în încăperile 
care erau mai îndepărtate de intrare, astfel ca Roulin să nu 
observe nimic în momentul sosirii lui. Chiar şi scara fu 
scoasă din cisternă. 


Sam Hawkens se apropie bine dispus de Old Firehand, 
zicând: 

— Cred că acum suntem pregătiţi. 

— Da. 

— Nu mai e nimic de ordonat, master Firehand? 

— Nu. 

— Intenţia dumitale e să-i atragi pe aceşti indivizi în curte? 

— Desigur. 

— Cred că au să se ferească să intre. Dacă totuşi vor face 
acest lucru, atunci merită să fie spânzurați cu capul în jos, 
hi-hi-hi! 

— De ce? 

— Pe cine vei pune să le deschidă? 

— Voi deschide eu însumi. 

— Mă las mâncat împreună cu buna şi bătrâna mea Mary - 
deşi animalul acesta merită o moarte mai nobilă - dacă 
înfăţişarea dumitale simpatică va atrage înăuntru numai un 
singur mojaveş. Hi-hi-hi! 

— În poartă există o firidă, în care voi intra imediat după 
deschiderea uşii. În felul acesta voi ajunge în spatele lor şi 
voi acoperi ieşirea, în timp ce voi veţi năvăli asupra lor. 

— Propun alt plan. Întrucât bătrâna portăreasă e 
prizonieră, să deschidă Anita! 

— Dar Roulin o ştie în mină... 

— Va invoca un motiv. 

— De fapt... nu greşeşti prea mult. O să vorbesc cu Anita 
să văd dacă e dispusă să apară în faţa lui Roulin. 

Când Old Firehand îi făcu această propunere, fata începu 
să tremure. Îşi reveni, însă, când i se comunică pretextul pe 
care avea să-l invoce la deschiderea porţii. 

Urmară câteva minute de aşteptare tăcută; după aceea se 
auziră tropote de copite şi, în sfârşit, bătăi în poartă. Anita 
deveni albă ca varul, dar se duse curajoasă să deschidă. 

Afară se aflau Roulin, Leflor, Walker şi cei treizeci de 
indieni. La vederea Anitei, Roulin încreţi fruntea şi întrebă: 

— Tu aici? De ce nu deschide Bella? 


— A căzut şi nu poate merge. 

— Dar când s-a întâmplat asta? 

— La câteva zile după plecarea dumitale. 

Scuza era bine ticluită. Desigur că Juanito trebuia s-o 
înlocuiască pe bătrână. 

— Bine, zise Roulin morocănos. Poţi pleca, închid eu. Ah, 
mai aşteaptă puţin, Anita. A fost cineva pe-aici? 

— Nu. 

— Un oarecare Bill Newton? 

— Nu. 

— Atunci o să vină de acum înainte. O să se cam mire de 
primirea pe care o să i-o facem! 

Anita se retrase cu genunchii tremurând. 

Mojaveşii descălecaseră şi lăsaseră deocamdată caii sub 
paza unui om în faţa porții. 

Roulin rămase ultimul, închise poarta şi băgă cheia în 
buzunar. Dădu apoi instrucţiuni indienilor cum să se 
rânduiască în curte; după aceea îi conduse pe Walker şi pe 
Leflor în salon. 

— O clipă, le spuse el. Mă întorc imediat. 

Roulin se duse în camera lui. Acolo se găsea Old Firehand 
şi Winnetou, postați unul în partea stângă, celălalt în partea 
dreaptă a uşii. 

Abia intră şi fu apucat de gât. Old Firehand îl strânse atât 
de tare, încât nu mai putu scoate nici un sunet. Apaşul îi 
introduse un căluş între dinţi şi-i legă picioarele. Operația 
nu dură mai mult de o clipă şi se desfăşură fără cel mai mic 
zgomot. Roulin avea impresia că visa şi privea prostit la cei 
doi oameni. 

— Fii binevenit, Sonataka, în propria-ţi casă! Îl salută Old 
Firehand. Noi suntem aici, după cum vezi. Sper că o să te 
împaci mai bine cu noi; altfel, ar fi în detrimentul dumitale. 
Dar să vedem mai întâi ce ai la brâu şi în buzunare? 

La brâu avea numai armele. În buzunar bani şi două chei - 
cheia principală şi o cheiţă mică pentru cătuşele de la 


mâinile prizonierilor, aşa după cum avusese şi Juanito una. 
Old Firehand băgă în buzunar amândouă cheile. 

În timp ce i se percheziţionau buzunarele Roulin se zbătea 
disperat să rupă frânghiile cu care era legat. 

— Liniţteţte-te, senor, nu te agita zadarnic! Îl potoli Old 
Firehand. Cruţă-ţi puterile, căci o să mai ai nevoie de ele. 
Noi suntem foarte curioşi şi am vrea să aflăm de la 
dumneata o mulţime de lucruri. 

Între timp, Leflor şi Walker se făcură comozi, rezemându- 
şi puştile într-un colţ, lângă uşa salonului. Atunci, bătu 
cineva în uşă. 

— Intră! Strigă Walker mirat. 

Intră Sam Hawkens, urmat de Dick şi Will, cei doi lungani. 
La apariţia „Irifoiului”, Walker şi Leflor săriră ca fripţi de 
pe scaune. Sam se înclină reverenţios, zicând: 

— Scuzaţi-ne, oameni buni, dacă vă deranjăm. Păstraţi-vă 
locurile. Am auzit că senor Roulin ar fi venit cu niţte 
prieteni ţi, întrucât noi suntem musafirii lui, am venit să vă 
urăm bun-venit. 

— Dumneavoastră, oaspeţii lui? Întrebă Walker. 

— Da. 

— Imposibil. 

— Asta sună ca şi când senor Roulin n-ar fi ospitalier. Vă 
rog să nu-l ofensaţi. 

— Dânsul ştie că sunteţi aici? 

— Încă nu, o va afla însă imediat, deoarece chiar acum se 
găsesc la el doi onorabili masteri, care o să-l pună la curent, 
dacă nu mă înşel. Probabil că mă cunoaşteţi! 

— Nu am avut onoarea, minţi Walker. 

— Dar pe aceşti doi camarazi ai mei? 

— De asemenea, nu. 

Dick Stone, de obicei atât de tăcut, nu se mai stăpâni şi 
zise: 

— Nu vă mai aduceţi aminte de ziua când pescuiaţi lângă 
plantaţia lui master Leflor? 

— N-am pescuit niciodată pe-acolo. 


— Se poate, dar... aruncai undiţa. Aveai pe atunci o faţă 
foarte neagră şi te dădeai drept negresă. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva. 

— M-am lăsat indus în eroare şi mi-ai scăpat. 

— Probabil că mă confunzi cu cineva. 

— Dar cine eşti dumneata, atunci? 

— Mă numesc Palmora şi sunt un creol din Los Angeles. 

— A, scuzaţi! În cazul acesta m-am înşelat. Dar cine e 
acest senor? 

— Vărul meu şi se numeşte tot aşa. 

— lar eu te-am luat drept un anumit Walker, ucigaşul 
Mătuşii Droll. Uneori te mai numeşti şi Hopkins. 

— Te înşeli. 

— Iar pe vărul dumitale îl credeam un anumit Leflor, din 
regiunea malurilor Arkansasului, la Van Buren. 

— Şi în privinţa lui te înşeli. 

— Nici nu-ţi vine a crede că ar putea să existe o 
asemănare atât de uluitoare! Ne permiteţi să ne aşezăm 
lângă voi, oameni buni? 

— Poftim, dar noi cu tot regretul, nu o să vă putem ţine de 
urât, căci ne aşteaptă senor Roulin. 

— Şi noi regretăm, dar nu vrem să vă reținem. Probabil că 
ne vom mai vedea. 

Cei doi merseră; se grăbiră să-şi ia puştile şi să iasă. Dar 
abia se apropiară de uşă, când intrară Old Firehand şi 
apaşul. Leflor şi Walker se dădură înapoi speriaţi. 

— A, dumneavoastră aici, senori? Zămbi Old Firehand. Nu- 
i aşa că nu ne-aţi aşteptat aşa de curând? 

— Dacă nu mă înşel, ne găsim şi în spatele şi înaintea lor, 
zise Sam râzând. Adică, aşa ceva. 

Zicând acestea, îl apucă pe Walker de gât şi-l dobori la 
pământ. În aceeaşi clipă fu apucat şi Leflor, de către Dick şi 
Will. Old Firehand şi Winnetou interveniră şi ei, astfel încât, 
într-un minut, cei doi bandiți fură legaţi atât de zdravăn, 
încât nu se mai puteau mişca. Afară de asta, li se puseră şi 


căluşe. După aceea fură duşi în încăperea în care se găsea 
Roulin. 

Old Firehand ieşi apoi în curte şi făcu semn unui războinic 
majaveş, care se deosebea de ceilalţi prin penele din păr. 
Acesta nu-l văzuse niciodată pe vânător şi-l luă drept un 
prieten de-al lui Roulin, aşa că puse deoparte sulița, scutul 
şi puşca şi se apropie. 

— Fratele meu roşu să vină sus, zise vânătorul. 

Indianul, care credea că îl cheamă Roulin, îl urmă fără a 
bănui ceva. Ajunşi sus, Old Firehand îl lăsă să intre primul şi 
închise uşa în urma lui. 

— Uff! 

Indianul scoase numai acest sunet, căci în faţa lui stăteau 
douăzeci de apaşi înarmaţi, plus Dick şi Will. Atât fuga, cât 
şi împotrivirea erau cu neputinţă. Se resemnă şi luă o 
atitudine de aşteptare. 

— Fratele meu roşu să nu se teamă, zise Old Firehand. 
Uite, aici sunt Winnetou, căpetenia apaşilor, Lata Nalgut şi 
eu, Old Firehand, pe care războinicii roşii îl numesc Inshava 
Nonton, căpetenia albă. 

— Uff, uft! Exclamă mojaveşul. 

— Eu trăiesc în pace cu voi, căci nu mi-aţi făcut nici un rău 
şi nici eu nu v-am făcut vouă ceva. Acum, însă, v-aţi aliat cu 
nişte oameni albi care sunt tâlhari şi bandiți. 

Old Firehand arătă în continuare mojaveşului fărădelegile 
săvârşite de acei nemernici. 

— Îmi pare rău, zise el apoi, că aţi devenit prietenii acestor 
criminali. Noi am venit aici pentru a-i pedepsi. Ne veţi 
împiedica să facem acest lucru? 

Indianul privi cu atenţie chipul serios şi plin de bunătate al 
lui Old Firehand, căci îl vedea pentru prima dată. 

— Am auzit că Inshava Nonton nu minte niciodată. Dacă 
oamenii despre care vorbeşti tu sunt atât de răi, ei merită 
să fie pedepsiţi. Dar nu eu sunt căpetenia. Numai căpetenia 
poate da un alt ordin. Până atunci, trebuie să-i ocrotesc. 


— În cazul acesta vei fi pierdut, căci noi suntem patru 
sute, iar voi numai trei sute. 

— Ar putea Inshava Nonton să-mi dovedească acest lucru? 

— Da, vino cu mine. 

Old Firehand îl duse pe indian pe acoperişul casei. De 
acolo se vedeau apaşii şi marikopaşii. Indianul rămase 
uimit. 

— Afară de aceştia, mai sunt ascunşi în curte încă o sută 
de apaşi, completă vânătorul. 

— Arată-mi-i! 

— S-ar încăiera cu oamenii tăi. 

— Spune-le că deocamdată va fi pace între noi, iar eu voi 
spune acelaşi lucru oamenilor mei. 

— Bine, aşa să fie! 

Cei doi bărbaţi coborâră. Curând, apaşii şi mojaveşii 
stăteau faţă în faţă în curte. Mare fu mirarea mojaveşilor 
când se văzură în faţa unei majorităţi atât de zdrobitoare. 
Dar uimirea lor fu şi mai mare când aflară că au de-a face 
cu Old Firehand şi cu Winnetou. 

— Vreau să-ţi fac acum propunerile mele, zise Old 
Firehand către mojaveş. Urmează ca tu să alegi între război 
şi pace, între viaţă şi moarte. 

— Spune-mi mai întâi unde se găsesc cele trei feţe palide 
cu care am venit noi? 

— l-am luat prizonieri. 

— Care va fi soarta lor? 

— Vor muri, iar voi veţi avea aceeaşi soartă, dacă nu vă 
predaţi. Numără câţi suntem. Imediat ce unul dintre 
războinicii tăi va ridica arma, noi vom descărca puştile şi 
veţi muri cu toţii. 

— Inshava Nonton nu trebuie să uite că noi nu ne temem 
de moarte. 

— Lucrul acesta îl ştiu, dar nu e oare mai bine să trăieşti 
decât să mori, chiar dacă nu te temi de moarte? Nu aveţi 
fraţi şi surori, femei şi copii la căminele voastre? Aceştia vă 
aşteaptă, căci ei vor să mănânce carne, pe care trebuie să 


le-o vânaţi voi. Nu e oare datoria voastră să trăiţi pentru ei? 
Dacă veţi muri de gloanţele noastre, atunci se va naşte o 
mare jale şi ei vor spune: „Războinicii noştri ne-au uitat. Ei 
n-au avut inimă pentru noi, căci s-au lăsat împuşcaţi pentru 
a trece drept bărbaţi viteji şi care nu se tem de moarte, iar 
noi am devenit sclavii apaşilor şi marikopaşilor”. 

Cuvântul „sclav” este cel mai teribil pe care-l cunoaşte 
indianul, aşa încât, la rostirea lui, trecu un murmur prin 
rândurile mojaveşilor. 

— Femeile vorbesc ca nişte femei, iar noi murim pentru a 
nu deveni sclavii învingătorilor. 

— Inshava Nonton vă spune că nu veţi deveni sclavii 
învingătorilor, căci noi nu suntem duşmanii voştri şi nici nu 
vrem să devenim. 

— Uff! 

— O să vorbesc cu tovarăşii mei şi voi trata şi cu căpetenia 
voastră. Cele ce se vor hotări, se vor duce la îndeplinire. 
Pentru moment, cer numai să depuneţi armele. 

— Aveţi de gând să ne luaţi armele? 

— Da. 

— Ce înseamnă un războinic fără arme? Chiar dacă ne daţi 
libertatea, fără ele vom deveni un prilej de batjocură pentru 
inamicii noştri şi vom muri de foame împreună cu toţi ai 
noştri. 

— Inshava Nonton va păstra armele voastre numai până 
ce va sta de vorbă cu căpetenia voastră. Îmi cunoşti numele. 
Spune-mi, ai auzit că Old Firehand a fost vreodată nedrept 
faţă de oamenii roşii? 

— Nu. 

— Atunci, voi vorbi şi în adunarea de astăzi pentru voi, iar 
cuvântul meu va fi ascultat. 

— Dacă vom preda armele, o să ne legi şi o să ne închizi? 

— Nu, veţi rămâne aici în curtea aceasta şi veţi primi 
mâncare şi apă întocmai ca şi noi. Un singur lucru trebuie 
să ni-l promiteţi şi anume că nu veţi întreprinde nici un act 


duşmănos înainte ca eu să fi stat de vorbă cu căpetenia 
voastră. 

Mojaveşul se adresă în şoaptă tovarăşilor săi şi, după o 
scurtă consfătuire, ieşi din nou în faţă, zicând: 

— Vitejii războinici ai mojavegşilor primesc condiţiile tale, 
pentru că tu eşti căpetenia albă, căreia îi acordăm toată 
încrederea noastră. 

Zicând acestea, scoase tomahawkul de la brâu, îl aşeză jos, 
depunând apoi şi restul armelor sale. Oamenii lui făcură la 
fel, unul după altul. Old Firehand dispuse ca armele să fie 
duse înăuntru de câţiva apaşi. După aceea, mojaveşii se 
aşezară la pământ de-a lungul zidului, aşteptând resemnaţi 
desfăşurarea evenimentelor. 

— Acum ne mai stau în cale doar caii, zise îngrijorat Dick 
Stone. În curte nu-i putem aduce, dar nici afară nu-i putem 
lăsa, căci ne-ar da de gol faţă de cei ce vor veni. 

— De ce? Se miră Old Firehand. Tocmai dacă-i vom lăsa 
acolo, ei vor crede că oamenii lor se găsesc în interiorul 
acestei case. 

— Dar trebuie să-i hrâănim şi să-i adăpăm. 

— Apă este în cisternă. E drept că nu-i prea bună, dar 
pentru cai merge. lar pentru nutreţ, da, este adevărat că 
din acest punct de vedere vor trebui să rabde. 

— Cine să rabde? Interveni Sam Hawkens, care se 
apropiase neobservat. 

— Caii şi poate că şi noi, răspunse Old Firehand. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aici nu se găseşte nimic. 

— Dar cine susţine acest lucru? 

Micuţii ochi ai lui Sam Hawkens clipeau şiret când se puse 
această întrebare. 

— Eu. 

— În cazul acesta, master Firehand, spui un mare 
neadevăr, dacă nu mă înşel, căci, dimpotrivă, există pe aici 
destule rezerve de hrană. 

— De unde ştii? 


— Hm! Ia priviţi la căsuţa aceasta! N-are ea aspectul unei 
mici fortărețe? Oare nu ar putea ea suporta în cele mai 
bune condiţii un asediu? Or, pentru o asemenea 
eventualitate, asediaţii au nevoie de rezerve de alimente şi 
nu pentru două sau trei guri şi nici pentru o singură zi, ci 
pentru mulţi consumatori şi pentru un timp mai îndelungat. 

— Acesta este un argument înţelept. Dar numai cu 
argumente nu se pot hrăni nici oamenii, nici animalele. Am 
controlat toată casa, dar n-am găsit nimic. 

— Foarte frumos din partea dumitale, eu însă n-am căutat 
deloc şi totuşi am găsit ceva. 

— Unde? 

— Pe spinarea proprietarului acestei case prietenoase, hi- 
hi-hi! 

— Nu poţi vorbi mai clar? 

— Ei bine, în timp ce dumneata tratai aici cu mojaveşii eu 
am mers la master Roulin. Dânsul însă suferea de pierderea 
memoriei. Atunci i-am desfăcut haina şi i-am făcut un masaj 
pe spinarea goală, astfel încât, după cea de-a treia frecţie, i- 
a revenit memoria, hi-hi-hi! 

— A mărturisit? 

— Da! 

— Ei şi? 

— Există aici un beci. 

— Unde? 

— Sub bucătărie. Trebuie scoasă una dintre lespezile de 
piatră: acolo este intrarea. 

— Ai coborât? 

— Nu, dar am venit imediat la dumneata. 

— Admirabil. 

Micuţul păşea înaintea celorlalţi, mândru ca un învingător. 
Old Firehand şi Herman îl urmară. În bucătărie era scoasă 
din duşumea o lespede mare de piatră, astfel încât se putea 
vedea o scară. 

Lămpi se găsiră în bucătărie, astfel încât cei trei coborâră. 
Nu le veni să creadă ceea ce văzură: butoaie cu făină, ouă, 


şunci în tărâţe, lungi şiruri de sticle pline... 

— Ei, cum îţi plac toate acestea? Întrebă Sam, râzând. 

— Excelent, răspunse Old Firehand. 

— Dar cine a fost descoperitorul acestei comori a 
stomacului şi a plăcerilor? 

— Master Sam Hawkens! 

— Spune şi dumneata dacă acest master nu-i băiat 
deştept! 

— Uneori. 

— Uneori? Hm! În cazul acesta, e foarte bine că tocmai 
astăzi am avut unul din ceasurile bune, dacă nu mă înşel. 
Dar ce văd? Uite, aici se găseşte şi tutun, iar acolo ţigări - 
permiteţi-mi să-mi aprind una. 

Într-adevăr, existau mai multe butoaie de tutun, precum şi 
un mare număr de ţigări. 

În timp ce Sam îşi aprindea o ţigară, Old Firehand 
continuă să caute. Întrucât postamentul era din pământ 
bătătorit, îi atrase atenţia un pietroi de formă pătrată, care 
se lăsă îndepărtat fără prea multă oboseală. Din gaură ieşi 
un miros de umezeală. 

— Adu lampa încoace, Sam, căci cred că am dat peste o 
fântână. 

— Ar fi un mare noroc, căci pentru indieni apa e mai bună 
decât berea. 

— Desigur, mai ales că dumneata intenţionezi să păstrezi 
berea pentru dumneata, master „Ischikone”. 

— Ştii că berea nu e bună pentru gâtlejurile indiene, hi-hi- 
hi! 

Zicând acestea, se apropie cu lampa şi lumină 
deschizătura. Jos văzură oglinda unei ape limpezi, care se 
adeveri a fi de bună calitate. 

— Acesta e lucrul cel mai bun pe care l-am găsit până 
acum, zise Old Firehand. 

— Avem apă bună nu numai pentru oameni, dar şi pentru 
cai. E drept însă că scosul ei o să ne dea mult de lucru. 


— Deloc, răspunse Herman. Uite aici în colţ o pompă şi un 
furtun, aşa că nu va trebui să scoatem apa cu găleata. 

Cercetând aceste două obiecte, atenţia lui Old Firehand fu 
atrasă de o rază mică de lumină şi descoperi că în zidul 
beciului era o gaură care dădea afară. Lucrul era extrem de 
avantajos, căci în felul acesta se putea scoate furtunul prin 
gaură şi se putea pompa afară apa fără prea mari greutăţi. 

Cu ajutorul apaşilor fură scoase din beci atâtea alimente 
câte puteau fi consumate pe loc; Anita preluă funcţia de 
bucătăreasă. Mâncară toţi. Mojaveşii, care erau prizonieri 
în curte, primiră şi ei partea lor de hrană, ca toţi ceilalţi 
războinici, astfel încât li se mai risipi proasta dispoziţie. 

Casa şi curtea fiind prea strâmte pentru atâţia musafiri, 
Sam Hawkens făcu propunerea că ar fi mai bine ca Roulin şi 
tovarăşii lui să fie transportaţi la mină şi închişi acolo. Prin 
aceasta se câştigau două încăperi, în care stătuseră până 
atunci prizonierii. Old Firehand acceptă imediat 
propunerea, astfel încât scara fu încă o dată coborâtă în 
cisternă. După aceea fură aduşi răufăcătorii. Juanito îşi 
recăpătase cunoştinţa. El aruncă o privire plină de frică 
spre Roulin, dar se părea că acesta nici nu-l băga în seamă. 

Old Firehand cobori înainte cu Sam Hawkens; urmară 
prizonierii, iar în urma lor veneau Dick şi Will. La lumina 
slabă a lămpii păşiră prin galeriile întunecoase, oprindu-se 
abia la ultima încăpere. Acolo legară prizonierii de inelele 
de fier bătute în perete. Se părea că un paznic ar fi de 
prisos. 

Din nenorocire, Old Firehand folosi cheiţa luată de la 
Roulin când legă prizonierii de inelele din perete; daca ar fi 
scos din buzunar cheiţa schimbată de Bill Newton, 
înlocuirea ar fi fost descoperită imediat. 

Apoi, se înapoie cu tovarăşii săi, închizând cu grijă toate 
uşile în urma lui. Numai Sam Hawkens clătină din cap, 
zicând: 

— Nu cumva am făcut o greşeală, master Firehand? 

— Adică? 


— Trebuia să-i fi închis izolaţi pe aceşti indivizi, căci acum 
stau cu toţii la un loc şi pot vorbi între ei. În felul acesta e 
foarte uşor să ticluiască un plan, care ar putea să ne 
producă oarecare neplăceri. 

— Nici o grijă, Sam! Afară nu pot să iasă. De altfel, am 
urmărit o anumită intenţie atunci când i-am închis pe toţi la 
un loc şi anume că o să se certe în mod îngrozitor. Or, 
aceasta constituie deja o pedeapsă pentru fărădelegile lor. 

— Ai dreptate. Ce mustrări o să-i facă Roulin lui Juanito şi 
ce insulte o să-i aducă, aruncând toată vina asupra lui! Dacă 
nu s-ar fi lăsat dus de nas nenorocitul acesta, ne-ar fi venit 
greu să ne atingem scopul, dacă nu mă înşel. 

Capitolul XX - Eu -Eu-Eu. 

Presupunerea lui Old Firehand că prizonierii se vor copleşi 
cu reproşuri, se adeveri întocmai. Până acum, Juanito, 
bătrâna şi Bill Newton, fostul derviş, fuseseră legaţi separat 
de ceilalţi. Acum însă se găseau cu toţii la un loc. Roulin 
fierbea de mânie, dar reuşea să se stăpânească şi se 
comporta liniştit, făcând impresia că ar fi încă pe jumătate 
ameţit de cele ce se întâmplaseră. 

De asemenea tăceau şi ceilalţi, gândindu-se fiecare la 
nenorocita soartă ce-l aştepta. Se auzeau numai gemetele 
înăbuşite ale lui Juanito. 

— Suferi mult? Întrebă în sfârşit Roulin, cu o milă 
prefăcută. 

Juanito gemea de ţi se sfâşia inima. 

— Dar cum s-au întâmplat lucrurile, dragul meu Juanito? 

— Blestemat să fie acest Old Firehand! 

— Sunt de aceeaşi părere cu tine. Dar mai blestemată să 
fie prostia ta! 

— N-am fost un prost. 

— Nu cumva ai dat dovadă de prea mare deşteptăciune 
când ai lăsat să ţi se tragă pielea de pe cap? 

— Ce sunt eu vinovat? S-a dat drept mexican şi mare 
proprietar de mine, zicând că vrea să cumpere mercur. 


— De ce nu i-ai dat din depozitul care se găseşte la mama 
ta? 

— Îmi spusese că avea nevoie de o cantitate mult mai 
mare. 

— Dar puteai să aduci acolo cantitatea care-ţi lipsea, iar pe 
el să-l fi lăsat să aştepte la maică-ta. Pentru ce l-ai luat cu 
tine? 

— Omul acesta... Ah! Oh! 

Durerile îl copleşiseră din nou. Avea senzaţia că i se 
turnase pe cap plumb topit. 

— Ei, pentru ce? Repetă Roulin întrebarea, după un timp 
oarecare. 

— Pentru câ... pentru că... 

— Nu căuta să minţi, căci nimic n-ar mai putea să te 
salveze. 

— Nu vreau să mint, căci acum totul îmi e egal. Tot vom fi 
omorâţi. Individul acesta avea o mare sumă de bani asupra 
lui; şi atunci am vrut... am vrut... 

— Ai vrut să pui mâna pe bani, fără să dai în schimb 
mercurul. 

— Exact. 

— Asta înseamnă că ai vrut să-l omori? 

— Cam aşa ceva. 

— Nemernicule! 

— Toţi suntem nişte nemernici, gemu el, iar dumneata eşti 
nemernicul cel mai mare. 

— Ai noroc că sunt încătuşat, căci altfel aş trage de pe tine 
şi pielea care ţi-a mai rămas. Doar nu cumva te-a scalpat 
Old Firehand? 

— Nu, ci blestematul acela de apaş, pe care-l aveam aici. 

— Blestemată poveste! Dar, spune-mi, cum de a reuşit să 
te inducă în eroare pe tine şi să salveze prizonierii? 

— Eu... se întrerupse din nou Juanito, scoțând iarăşi 
gemete îngrozitoare. 

— Stăpâneşte-te! Îl apostrofă Roulin cu brutalitate. 


— Nu pot, se văicărea nenorocitul. Durerile sunt prea 
mari. Să vorbească mai bine bătrâna. Capul meu! Capul 
meu! 

— Dobitocule! Îţi doresc din tot sufletul chinurile astea. 
Ba, mi se pare chiar o pedeapsă prea mică pentru tine. Ar 
trebui să-ţi crească pielea zilnic din nou, ca să poţi fi scalpat 
în fiecare zi. Dacă aş putea, ţi-aş freca rana cu piper, 
corcitură! Vorbeşte tu, baborniţă! 

Bella aştepta de mult această poruncă, fiindcă ea era 
cuprinsă de o nemărginită furie faţă de toţi, chiar şi faţă de 
Juanito, care purta vina nenorocirii ce se abătuse asupra ei, 
căci el îl adusese pe Old Firehand. Povesti în aşa fel ca să nu 
cadă nici o vină asupra ei. 

— Lua-v-ar dracu' pe toţi! Scrâşni Roulin. Dacă aş fi liber, 
v-aş arăta eu. 

Atunci se amestecă Walker, întrebând: 

— Dar nu există nici o putinţă de salvare? 

— Poţi sfărâma cătuşele? Întrebă Roulin batjocoritor. 

— Nu. 

— Ai poate o cheie? 

— Ce întrebare! 

— Ei bine, în cazul acesta nu ne putem gândi la salvare, 
suntem pierduţi. 

— Indivizii aceştia n-o să-şi piardă timpul cu noi. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Ar fi foarte bine. Uneori, o moarte grabnică e lucrul cel 
mai bun pe care-l poţi aştepta. Mă gândesc numai că nu 
vom avea parte de această favoare, căci acest Old Firehand 
e un câine, care nu face nimic împotriva legilor. Sunt 
convins că ne va duce pe toţi cu mare alai la San Francisco, 
pentru a ne da în judecată acolo. Mai bine mort decât asta. 

— O va face cu siguranţă. 

— În cazul acesta, mă sinucid mai înainte. 

— Cum aşa? Eşti doar încătuşat. 


— Poate se va ivi un prilej. În nici un caz nu voi lăsa să 
caşte ochii la mine mulţimea din San Francisco. 

— Desigur, ar fi un proces cum n-a mai fost altul. 

Din nou îşi puseră la contribuţie toată viclenia lor, pentru a 
descoperi o cale de scăpare, dar zadarnic. Începură apoi 
din nou neînfrânatele insulte la adresa lui Juanito, fără însă 
ca nenorocitul să răspundă ceva. Se înjurară apoi din nou 
între ei, în modul cel mai josnic. 

— Eu sunt cel mai nevinovat dintre toţi, strigă Leflor 
înfuriat. Astupaţi-vă gurile murdare! Am cumpărat de la voi 
plantaţia, fiind de bună credinţă; asta e totul. Nu am 
participat la niciuna din escrocheriile şi tâlhăriile voastre, 
aşa că nu poate să mi se întâmple nimic. 

— Pentru tine, orice ai zice, chestiunea cu plantaţia a fost 
o ispravă destul de frumuşică şi aş vrea să-l văd pe şeriful 
care nu-ţi va împleti pentru asta o cravată în jurul gâtului. 
Oricum, de plantație ai scăpat. 

— Din parte-mi, poate să fie şi aşa, numai viaţa să mi-o 
lase. 

— Crezi? Ai eliberat un prizonier şi ai participat la 
prinderea lui Wilkins şi a fiicei sale, Almy, predându-i apoi 
pieilor roşii. Afară de asta, cunoşteai scopul călătoriei 
noastre încoace. Asta nu e de-ajuns pentru a-ţi rupe de 
două ori gâtul? 

— Faptul că l-am eliberat acolo, la „Apa albastră”, pe Bill 
Newton... 

— Bill Newton? Bine că ai pronunţat numele acesta 
blestemat! Javra aceasta râioasă... izbucni Walker. Apoi îşi 
aminti: pramatie, unde sunt banii mei? 

Walker se aşteptase ca Bill Newton să mintă, ori să nu dea 
nici un răspuns. Dar acesta nu se arătă deloc enervat, ci 
răspunse foarte calm: 

— Banii dumitale? Hm! S-au dus pe apa sâmbetei. I-a luat 
Old Firehand. 

— I-a luat el? 

— Cu tot regretul, dar aşa e. 


— Ah, dacă o vrea dracu' să-mi recapăt libertatea, o să mă 
răzbun cum nu s-a răzbunat încă nimeni niciodată. 

— Îţi urez mult noroc, spuse Bill Newton batjocoritor. 

— Nemernicule, cum ţi-a venit ideea de a mă prăda? 

— Aşa cum ţi-a venit dumitale gândul de a mă închide aici 
în mină. 

— Prostii! 

— Ptiu! Am ascultat convorbirea voastră de ieri. 

— Fiindcă ai vrut s-o salvezi pe Almy. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva. 

— Nemernicule! 

— Voi sunteţi tot atât de nemernici ca şi mine, dar mai 
proşti! În timp ce voi vă certaţi şi aruncaţi vina unul asupra 
altuia, eu mă gândesc la salvarea noastră. 

— Vrei să zici, la a ta. 

— Eu aş putea să scap din cătuşe în două minute. 

— Coiot împuţit, mai eşti şi lăudăros. 

— Mai bine m-aţi asculta. V-aş putea scăpa şi pe voi de 
cătuşe, dar asta nu ne-ar ajuta cu nimic, căci tot n-am putea 
ieşi de aici. Da, dacă aş cunoaşte toate galeriile şi gangurile 
acestei mine nenorocite, atunci ar fi altceva. 

Bill Newton vorbise atât de liniştit, încât ceilalţi îl ascultară 
cu cea mai mare atenţie. 

— Bill, nu glumi, zise Roulin. Dacă e adevărat ce spui, 
atunci vom uita cu plăcere farsa pe care ne-ai jucat-o. 

— Numai atât? 

— Şi te vom răsplăti. 

— Asta sună ceva mai bine. Dar cum? 

— Eu îţi dau o mie de dolari, strigă Leflor. 

— Îi ai cumva la tine? 

— Nu, căci mi s-a luat totul, dar mergi cu mine la 
Wilkinsfield şi ţi-i dau acolo. 

— Să te cam păzeşti să faci aşa ceva, căci Wilkinsfieldul nu 
îţi mai aparţine. 

— Depun cel mai sfânt jurământ că o să-ţi plătesc această 
sumă. 


— Un jurământ? Zise Bill Newton ironic. Desigur că pe 
Aghiuţă, nu? 

— Pe ce vrei dumneata, Newton. 

— Să vedem. Dar ce oferă ceilalţi? 

— Şi eu dau o mie, zise Walker. 

— Când? 

— Când mă voi înapoia la Prescott. 

— Dumneata n-o să te mai poţi arăta acolo niciodată. Dar 
dumneata, sefor Roulin? Ce oferi pentru sufletul dumitale 
nemuritor? 

— Tot atâta. 

— Cam puţin. Dar îi ai la îndemână? 

— Da. 

— Nu cumva acolo sus în casă, unde e stăpân Old 
Firehand? 

— Nu, îi am aici în mină, într-o ascunzătoare. 

— Unde? 

— Ăsta e secretul meu. 

— În cazul acesta păstrează-ţi secretul, iar eu îl păstrez pe 
al meu. 

— Nu fi arţăgos. 

— De altfel, dacă ai o mie de dolari, înseamnă că ai şi mai 
mult. N-ai putea cumva să-mi dai şi celelalte două mii, pe 
care mi le-au promis aceşti doi gentlemeni? 

Roulin ezită un timp, apoi zise: 

— Da, aş putea. 

— Bine, atunci pot să vă spun că fuga este posibilă. Vreau 
să mă asigur mai întâi că voi obţine banii şi că vom reuşi să 
ieşim de aici, după ce vă voi scoate câtuşele. 

— Eu te asigur, zise Roulin. Dacă nu mai sunt încătuşat, 
pot pleca oricând. 

— În ce fel? Există o galerie secretă? 

— Te-ai uitat cumva la această încăpere când mai era 
lumină? 

— Da, am văzut o scară ce duce sus. 

— Ei bine, scara aceasta urcă spre vârful stâncii. 


— Şi cum coborâm de acolo? 

— Cu ajutorul unei frânghii. 

— Ai una la îndemână? 

— Da, se găseşte la locul ei. 

Juanito tăcuse până acum. Găsi însă că venise momentul 
să se răzbune pentru insultele primite din partea lui Roulin 
şi în special pentru faptul că-l numise corcitură. 

— Minte, senor, se adresă el lui Bill Newton, pe jumătate 
gemând. Nu-l crede, nu are nici un fel de frânghie. 

— De unde ştii? Îl întrebă Newton. 

— Dacă ar exista, ar trebui s-o ştiu la fel de bine ca şi el. 

Roulin lovi sălbatic cătuşele una de alta, suflând ca un 
animal înfuriat. 

— Taci, dobitoc nenorocit! Frânghia e la locul ei! 

— Intenţia dumitale e numai de a-l înşela pe senor 
Newton, ca să devii liber. 

— Nu te lăsa prostit, strigă Roulin. Deşi nu e nevoie să 
răspund la lătratul acestui câine scalpat, am să-ţi dezvălui 
secretul meu, ca să te poţi convinge că n-am intenţia să te 
înşel. 

— Ar fi cazul, zise Bill, simțind că întâmplarea începe să-i 
facă jocul. 

— Ei bine, îşi dădu drumul Roulin. Luând în considerare 
felul cum trebuia să exploatez mina, cu prizonierii aceştia, 
era de prevăzut că aş putea să am oarecare neplăceri. 
Pentru eventualitatea aceasta, am toate pregătirile în 
vederea unei fugi în taină. Mi-am amenajat o casă de bani 
secretă şi am pregătit o frânghie, despre existenţa căreia 
era firesc să am numai eu cunoştinţă. 

— Haide, spune odată unde se găseşte, stărui Bill 
nerăbdător. 

— Ai observat că alături de scara aceasta duce în sus o 
bară groasă de fier? 

— Da. 

— Bara e găurită la mijloc; este de fapt o ţeavă cu un cap 
demontabil. În interiorul ei este frânghia! 


— Dar afară stau de veghe apaşii. Ei vor observa imediat 
dacă cineva încearcă să coboare. 

— N-o să observe nimic, căci din vârful stâncii coboară un 
jgheab până jos. Jgheabul acesta poate ascunde foarte bine 
un om. le laşi pe jgheab şi nimeni nu te vede. Eşti 
mulţumit? 

— În ceea ce priveşte frânghia, da, dar în privinţa banilor, 
nu. 

— O să-i primeşti, în mod sigur. 

— Simpla făgăduială nu-mi este de ajuns. Trebuie să am 
deplina siguranţă că aceşti bani există într-adevăr. 

— Spune odată! Croncăni bătrâna spre Roulin. 

Roulin mai tăcu însă o bucată de vreme, căci nu-i venea 
chiar atât de uşor să divulge un secret atât de preţios. 

— Ei bine, atunci păstrează-i, zise Newton batjocoritor. Ia- 
ţi banii cu dumneata în iad. Uite, eu am deja o mână liberă. 
Zicând acestea, ridică triumfător braţul drept. 

— Roulin! Strigă Walker. Dumneata eşti un avar blestemat 
şi, prin aceasta, o să ne duci pe toţi la spânzurătoare. 
Dovedegşte-i odată că ai într-adevăr aceşti bani. 

— Fie, căci tot nu poate pune mâna pe ei fără ajutorul 
nostru. Să-ţi spun atunci: acolo sus, unde puţul iese la 
lumina zilei, exact în dreptul celei de-a cincea trepte, 
socotită de sus în jos, se află o piatră ceva mai puţin fixă. 
Dacă o scoţi afară, se vede o portiţă de fier, în spatele 
căreia se găseşte o casetă. În ea sunt banii. Dar lacătul 
casetei poate fi deschis numai cu cheiţa cu care se deschid 
şi cătuşele. 

— Acum însă ţi-a fost luată. Cum vrei atunci s-ajungi la 
bani? 

— Vom sparge caseta cu toţii. 

— Şi unde vom pleca apoi? 

— Mai întâi la mama lui Juanito, unde o să găsim alte 
haine, căci e sigur că vom fi urmăriţi cu mandate de 
arestare şi telegrame. 

— Dar unde locuieşte ea? 


— La Dos Palmas. Se numeşte Juana Alvarez şi are o 
cârciumă. 

— Nu-i aşa că Dos Palmas este situat spre sud-est, pe linia 
ferată? 

— Ajunge cu întrebările. Acum dă-ţi toată silinţa să-ţi 
eliberezi şi cealaltă mână. 

— Asta voi face curând. 

— Dar lanţul care te leagă de perete? 

— O să-l răsucesc, căci sunt destul de tare pentru asta. 
Bill ţinuse cheiţa în gură. În întunericul camerei, nimeni 
nu putea vedea că o introduse în încuietoarea cătuşei de la 
mâna stângă şi o deschise. Uşurat, aruncă apoi cătuşele. 
Acum mai trebuia doar să deschidă lacătul care-l fixa de 

perete. 

— Te-ai desfăcut? Întrebă Roulin. 

— Da! 

Prizonierii scoaseră un strigăt de bucurie, căci asta 
însemna şi salvarea lor de la o moarte sigură. 

— Mulţumim lui Dumnezeu! Zise Roulin cuprins de 
neastâmpăr. Aprinde o lumină. 

— De unde? 

— Sunt pe pământ. lască, cremene şi oţel, precum şi fitil 
îmbibat cu sulf, se găsesc în firida peretelui din faţa 
noastră. 

Curând fu aprinsă flacăra uneia dintre micile lămpi pe 
care le foloseau lucrătorii. 

— Asta e bine, zise Roulin. Acum, du-te în colţ, înapoia 
piciorului scării, unde vei găsi câteva răngi mici de fier, cu 
care vei putea sparge uşor cătuşele. 

Bill Newton râse batjocoritor. 

— Voi credeţi că acum o să vă eliberez şi pe voi? Vreau mai 
întâi să mă conving dacă ai spus adevărul. 

— Prin cercetările astea fără rost, vom pierde un timp 
preţios. Îţi jur pe Dumnezeu că-i adevărat. 

— Pe Dumnezeu? Zise Bill Newton ironic. Master Roulin, la 
Dumnezeu nu prea ai dumneata credit. Aşa că e mai bine să 


mă bizui numai pe mine. Aşteaptă, deci, până ce mă voi 
întoarce. 

Urmară rugăminţi şi blesteme îndârjite, dar zadarnic. Bill 
Newton nici nu se sinchisi, ci, luând lămpiţa, urcă scara, 
lăsându-i pe ceilalţi în întuneric. 

Dură mult timp până ce ajunse la a cincea treaptă de sus şi 
găsi piatra. După ce reuşi s-o dea la o parte, apăru portiţa 
de fier, iar înapoia ei caseta. Cheiţa se potrivea şi caseta se 
deschise. Newton scoase un strigăt înăbuşit: caseta 
conţinea mai mult de cinci mii de dolari în bancnote, inele şi 
alte lucruri de valoare. Le vâri pe toate în buzunare. 

Puse apoi caseta la vechiul ei loc, introduse piatra în 
deschizătură şi urcă mai sus. 

Totul se confirma. Bara de fier se termina printr-un cap, 
pe care Bill începu să îl răsucească. Era puţin ruginit, dar 
după câteva eforturi, cedă. Îl desfăcu şi găsi capătul 
frânghiei. O scoase, o înfăşură pe braţ şi cobori din nou în 
galerie, unde era aşteptat cu cea mai mare nerăbdare. 

— În sfârşit, în sfârşit! Strigă Roulin. Ai stat un secol. Ce-ai 
făcut atâta timp? 

— Am mai luat puţin aer curat, zise el batjocoritor şi se 
aşeză foarte comod pe ultima treaptă a scării. 

— Ai găsit frânghia? 

— Da. 

— Dar caseta? 

— Şi pe ea, master. 

— Ai văzut, deci, că am spus adevărul! Acum să trecem la 
fapte. 

— Vă rog, nu vă grăbiţi, căci, avem destul timp. 

— Dar n-avem deloc! 

— O, dumneavoastră veţi avea atâta timp cât voi vrea eu. 
Ce ar fi, domnii mei, dacă aş pleca numai eu singur? 

Roulin strigă răguşit: 

— N-ai să faci asta! Şi, bagă de seamă: ai pierde trei mii de 
dolari. 


— Nu! Aş pierde două mii de dolari dacă v-aş elibera. Sau 
poate că n-aş primi nici un ban. 

— Nu te înţeleg. 

— Ei bine, dumneata ai în casetă cinci mii de dolari. Nu-i 
aşa? 

— Cinci mii de... 

Vocea lui Roulin amuţi. 

— Dacă plec numai eu singur, atunci toţi aceşti bani sunt ai 
mei. Nu-i aşa, stimaţi gentlemeni? Zise el, zâmbind. Dacă vă 
iau şi pe voi, trebuie să restitui două mii, sau poate chiar 
întreaga sumă, căci în voi nu am nici un fel de încredere, 
nici măcar de un singur cent. 

— Pungaşule! Strigă Roulin în culmea furiei. De unde ştii 
câţi bani sunt în casetă? 

— Pentru că am deschis-o, master şi am constatat că se 
mai găseau şi bijuterii, nu numai bani. 

— Ai deschis caseta? 

— Cum crezi că nu? Uite, cu cheiţa asta. 

Bill Newton ridică cheiţa la lumina lămpii. 

Încătuşaţii scoaseră un strigăt de bucurie. Roulin însă îl 
scuipă în faţă, scrâşnind: 

— M-ai prădat! 

— Deschide cătuşele, deschide! Stăruiau ceilalţi, 
zăngănind din lanţuri şi întinzând mâinile împreunate ca 
pentru rugăciune. Era un tablou sfâşietor. Numai pe Bill 
Newton nu-l mişca nimic: rămase liniştit pe treapta scării şi, 
ridicând o mână, zise: 

— Linişte, căci nu pot să vorbesc în acelaşi timp cu toţi. Să 
încep mai întâi cu dumneata, master Roulin. Eşti un tâlhar, 
un ucigaş. Afară de asta, mai eşti şi prostănac, un îngâmfat. 
Faptul că iau cu împrumut de la dumneata cinci mii de 
dolari, pe care o să ţi-i restitui odată în iad - unde sper că 
ne vom întâlni, chiar dacă voi sosi ceva mai târziu acolo - nu 
constituie nici un fel de crimă. 

— Trădătorule! 


— Poţi să mă insulţi cum vrei, nu mă supăr. lar în ceea ce 
vă priveşte pe voi ceilalţi, faceţi parte dintre acei paraziți 
care trebuie distruşi cu orice mijloace. În nici un caz n-ar 
putea să-mi treacă prin cap să iau asupra mea marea vină 
de a vă sustrage cumpenei dreptăţii. Veţi rămâne, aşadar, 
aici. 

— Câine, nu cumva vrei s-o ştergi singur? Urlă Walker. 

— Ba da, scumpe master. 

— Te zdrobesc! 

Walker smucea furios de lanţuri. 

— Nu te osteni, master Walker. Ce-i drept, îl urăsc şi pe 
acest Old Firehand, dar nu vreau să-i stric plăcerea de avă 
spânzura. Cred că prin acest gest nobil o să mi se ierte 
odată multe păcate. Nu mă murdări cu saliva ta greţoasă, 
stârpitură mizerabilă, căci altfel ar putea să-mi vină şi mie 
pofta de a-ţi trage scalpul pentru a-l păstra ca amintire. Ha, 
Ha! Cum se ascunde bestia laşă! Fii fără grijă, n-o să-mi 
pătez degetele de blana ta jigărită şi spurcată. 

Un râs diabolic răsună din colţul unde zăcea scalpatul. 
Zidurile minei răsfrângeau ecoul, iar întregul puţ părea a se 
fi umplut de acest râs dement. Roulin se aruncă în 
genunchi, întinzându-şi braţele încătuşate. Ochii îi erau 
îndreptaţi asupra lui Bill Newton, buzele lui bâlbâiau 
cuvinte de rugăminte amestecate cu blesteme. 

Bill Newton se delecta cu groaza tovarăşilor săi. 

— Voi aţi vrut să mă închideţi aici, pentru a mă pune să 
lucrez şi să nu mai văd niciodată soarele, zise el cu un 
zâmbet larg şi mai ţinu o dată cheiţa la lumina lămpii. 
Răsplata a sosit, căci acum vă am în mâinile mele. Aş putea 
să vă salvez - dar veţi rămâne unde trebuia să rămân eu. 

— Bill, drăguţule, n-o să-mi faci una ca asta! Croncăni 
bătrâna pe un ton plângăreţ. 

— De ce, nu? Din dragoste pentru frumuseţea ta? Te-ai 
bucurat de nenorocirea prizonierilor şi te-ai purtat ca un 
adevărat diavol. Ei bine, acum se bucură dracul în 
aşteptarea dumitale. 


Leflor încercă ultima carte, zicând: 

— Bill, adu-ţi aminte că te-am salvat din captivitate, acolo 
sus, la „Apa albastră”. 

— Nu cumva aştepţi ploconeli, master? Uiţi că ai vrut să 
mă închizi în acest iad întunecos. Ei, acum plec. Îmi iau 
rămas-bun de la voi, cu lacrimi în ochi, ca să vă aduceţi 
aminte de mine cu toată dragostea, atunci când, sub 
spânzurătoare, o să vi se pună frânghia în jurul gâtului. 
Senzaţia aceasta trebuie să fie atât de plăcută, încât v-o 
doresc din toată inima. Rămâneţi cu bine! 

Bill Newton puse piciorul pe prima treaptă a scării. 

— Satană, urlă Walker, desfă-ne câtuşele! 

— Bill, dragul meu Bill, bunul meu Bill! Îl imploră Roulin. 

— Aşa, câinilor, râse batjocoritor Bill Newton. Mici şi 
căzuţi la picioarele mele - aşa am vrut să vă văd. 

Cu aceste cuvinte, mai urcă o treaptă. 

— Bill, drăguţul meu! Croncăni din nou bătrâna. 

— Bill, ia-mă numai pe mine, urlă Leflor. Îţi dau zece mii de 
dolari. 

— Nici pentru o sumă înzecită nu vreau să te scap. 

— Voi fi servitorul tău, strigă deodată Walker. Toată viaţa 
mea, dar nu mă lăsa în mizeria... 

Din colţul în care se găsea scalpatul, se auzea zăngănit de 
lanţuri şi, deodată, toate gemetele şi blestemele fură 
acoperite de un hohot de râs, sinistru. Însuşi Bill Newton se 
înfioră. Începu să urce repede, urmărit de râsul strident al 
lui Juanito. 

— Asta a fost răzbunarea mea, murmură el. 

În urma lui părea să se fi dezlănţuit iadul... 

Ajunse sus, găsi jgheabul, fixă frânghia de un cârlig şi o 
lăsă în jos. „Şi acum la drum, chiar dacă ar fi să se jupoaie 
pielea de pe mine”. Cobora mai bine decât îşi închipuise. 
]gheabul săpat în stâncă avea colţuri şi intrânduri pe care 
se putea sprijini din când în când, pentru a se odihni. 

Când ajunse pe pământ, ascultă cu cea mai mare 
încordare. Nu se mişca nimic, nu auzea nici un zgomot. 


„Încotro? Îşi puse el acum întrebarea. Trebuie să mă 
îndrept spre sud. E adevărat că în partea aceea se află 
pândarii apaşilor, tot e însă mai uşor acum decât mai târziu, 
prin mijlocul întregii cete ce va sosi în valea aceasta. Voi 
merge apoi la Dos Palmas, la Juana Alvarez.” 

Se întinse la pământ şi se târi înainte, ţinându-se mereu 
lângă stâncă. Deodată auzi un strigăt înăbuşit: 

— Uff! 

Ceva mai departe, dinspre stânga, răsună ca un fel de 
răspuns acelaşi strigăt; după aceea trecură în fugă pe lângă 
el mai multe figuri întunecate, fără a-l descoperi însă. 

„Pândarii s-au retras şi vin mojaveşii, îşi zise el. Acum e 
prilejul cel mai favorabil, aşa că, repede, mai departe!” 

Se ridică şi alergă în direcţia zgomotului. Ajunse aproape 
la intrarea în vale, când fu nevoit să se arunce din nou la 
pământ şi să se ascundă, căci veneau mojaveşii. Un minut 
mai târziu şi ar fi alergat direct în braţele lor. 

După ce dispăru ultimul indian, se ridică şi alergă aproape 
fără răsuflare spre larg. Părăsise Valea morţii! 

„Acum, da, sunt salvat. Bani pentru drum am destui, aşa 
că la dracu' cu voi, prăpădiţilor şi cu tine, blestemat 
Adlerhorst - căci tu mi-ai adus câinii ăştia pe cap. Dar ne 
mai întâlnim noi şi atunci o să mă socotesc şi cu tine”. 

Capitolul XXI - După furtună, iese soarele. 

Mojaveşii ocoliră colţul stâncii şi se opriră în faţa casei. 
Acolo găsiră caii oamenilor trimişi mai înainte. Totul era, 
deci, în regulă. 

„Ursul sfâşietor” descălecă şi bătu în poartă. După un timp 
poarta fu deschisă şi Anita se ivi în prag. 

— Pentru care motiv îmi deschide o fiică a feţelor palide? 
Întrebă el bănuitor. 

— Eu sunt portăreasa. 

— Unde e stăpânul casei? 

— E la masă. 

— Dar unde sunt războinicii mojaveşilor? 

— Sunt cu el la masă. 


Lucrul acesta era adevărat, căci Old Firehand invitase pe 
mojaveşi la masă, pentru a-i îndepărta din curte. 

— Condu-mă la ei. 

Anita închise poarta şi păşi înaintea căpeteniei, 
conducându-l prin curte, apoi pe scară, lăsându-l în cele din 
urmă să intre într-o sală. 

„Ursul sfâşietor” privi în jur la lumina slabă a lămpii şi îşi 
încruntă sprâncenele. 

— Ce să fac eu aici? 

— Stăpânul obişnuieşte să-şi primească aici musafirii şi să 
le ureze bun-venit. 

— Nu cumva trebuie să aştept până va veni el? Eu nu sunt 
o faţă palidă şi deci nu vreau să ştiu nimic despre aceste 
obiceiuri. Condu-mă la el. 

Cu aceste cuvinte se întoarse pentru a părăsi sala, dar se 
dădu înapoi uimit, căci în uşă stătea Winnetou. 

Fata se strecură afară. 

— Unde sunt războinicii mei? 

Aceasta fu prima întrebare pe care o puse căpetenia, 
văzând în întuneric un indian necunoscut. 

— Sunt musafirii mei. 

— Vreau să merg la stăpânul casei. Dar cine eşti tu? 

— Eu sunt acum stăpânul, numele meu este Winnetou. 

Deşi pentru indieni constituie o chestiune de onoare să nu- 
şi trădeze niciodată sentimentele, surpriza căpeteniei fu 
atât de mare, încât abia se putu stăpâni. 

— Uff! Strigă el, dându-se un pas înapoi. Susţii că ai fi 
marea căpetenie a apaşilor? 

— Fratele meu roşu a auzit-o. 

— Ce cauţi aici în Valea morţii? În casa aceasta? 

— Winnetou se găseşte aici pentru a-i primi pe războinicii 
tăi. 

— Unde e acela pe care-l numim noi „Omul de argint”? De 
ce nu vine el să mă primească? 

— E împiedicat deocamdată şi atunci a venit Winnetou s-o 
facă în locul lui. 


În atitudinea lui Winnetou era ceva ce-i dădea de gândit 
indianului, căci faţa i se întunecă. 

— Te găseşti aici ca prieten, sau ca duşman al nostru? 

— Asta depinde numai şi numai de tine. 

— Uff! Căpetenia apaşilor e cunoscut ca prieten al tuturor 
oamenilor roşii. 

— Da, căci eu îi iubesc pe toţi la fel, apaşi şi comanşi, 
marikopaşi şi mojaveşi. 

— Apaşii, comanşii şi marikopaşii sunt duşmanii „Ursului 
sfâşietor”. Dacă tu îi iubeşti, atunci nu poţi fi prietenul meu. 


— Winnetou iubeşte pe cine vrea el. Toţi oamenii buni sunt 
fraţi, indiferent dacă sunt albi sau roşii. Pentru ce însă tu 
eşti prietenul unor feţe palide, care sunt nişte răufăcători, 
iar celor care nu ţi-au făcut nimic, le eşti duşman? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Winnetou ştie totul, „Omul de argint” e un ticălos, un 
ucigaş, un tâlhar. Tu eşti aliatul lui, or lucrul acesta ar putea 
să-ţi aducă nenorocire. 

Căpetenia duse mâna la tomahawk, zicând: 

— Acum ai mărturisit că eşti duşmanul meu. 

— Winnetou e duşmanul aceluia care-l provoacă. Cer 
libertate pentru prizonieri, deoarece ei nu ţi-au făcut nimic 
şi, afară de asta, sunt prietenii prietenilor mei. 

— Ei vor rămâne prizonierii mei, atâta timp cât o să-mi 
placă mie. 

— Ba numai atâta timp cât o să-i placă lui Winnetou, căci 
tu însuţi eşti prizonierul meu. 

— Nu, căci tu eşti al meu. 

Zicând cuvintele acestea, „Ursul sfâşietor” vru să dea o 
lovitură fulgerătoare. Dar Winnetou era pregătit pentru 
asta, căci el observase cu cea mai mare atenţie pe adversar. 
Astfel încât i-o luă înainte, îi smulse tomahawkul şi-l aruncă 
de perete. Dar „Ursul sfâşietor” era un luptător de temut. 
El îşi reveni repede şi se aruncă din nou asupra apaşului, de 
data aceasta cu cuțitul în mână. Winnetou însă îi dădu o 
lovitură atât de puternică în braţ, încât cuțitul scăpă din 
mâna ridicată. 

— Winnetou te-a dezarmat de două ori şi, totuşi, a 
întrebuințat pentru asta numai o mână. Dacă mai ataci o 
dată, vei fi pierdut. 

— Războinicii mei vor răzbuna sângeros faptul că ai 
îndrăznit să pui mâna pe mine. 

— Nu mă tem de ei. 

— I-ai numărat câţi sunt? 

— Winnetou nu socoteşte niciodată numărul duşmanilor 
săi. Tu nu ştii însă câţi războinici am eu. Oamenii pe care i- 


ai trimis înainte, au fost dezarmaţi. 

— Minţi! 

— Winnetou nu minte niciodată. Alături de el se găsesc cei 
mai renumiţi vânători ai preriei. Ai să-i vezi. 

Winnetou deschise uşa. Intră Old Firehand urmat de Sam 
Hawkens, Dick şi Will; afară stăteau apaşii şi marikopaşii, 
atâţi câţi putuseră încăpea. 

— Uff! Strigă mojaveşul speriat. 

— Recunoşti acum că eşti prizonierul meu? Întrebă 
Winnetou. 

„Ursul sfâşietor” ezită un timp, apoi întrebă: 

— Unde i-aţi dus pe războinicii mei, trimişi înainte? 

— Ei se găsesc în clădirea aceasta. 

— Atunci nu i-ai omorât? 

— Pe niciunul. 

— Dar voi aţi luptat? 

— Nu, căci s-au predat de bunăvoie. 

— În cazul acesta sunt nişte câini laşi, pe care o să-i 
izgonim din trib. 

— N-au fost laşi, ci deştepţi, căci ei au văzut că orice 
rezistenţă ar fi fost zadarnică şi din cauza aceasta s-au 
predat. 

— Ar fi putut să se retragă, decât să se predea. 

— Fuga a fost cu neputinţă. 

— Pentru un războinic viteaz şi deştept, nimic nu e cu 
neputinţă. 

— Crede „Ursul sfâşietor” că e un bărbat viteaz? 

— Te îndoieşti de asta? 

— Atunci să încerce să scape. 

— M-ai atras aici şi sunt înconjurat de apaşi, marikopaşi şi 
feţe palide. Cum aş putea să scap? 

— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oamenii tăi. Ei au intrat 
aici şi noi i-am înconjurat cu un mare număr de războinici; 
atunci au fost tot atât de deştepţi ca şi tine şi au renunţat la 
luptă. 


— Vorbeşti fără judecată. Nu vezi că te afli în mâinile 
mele? Casa e înconjurată de războinici. 

— Nici nu ne temem de ei, ci din contră, ei trebuie să se 
teamă de noi. E drept că ei înconjoară casa, dar la rândul 
lor sunt înconjurați de apaşi şi marikopaşi şi niciunul dintre 
ei nu va putea scăpa. 

— Lucrul acesta nu-l cred. 

— Winnetou o să-ţi dovedească. 

Căpetenia apaşilor făcu un semn lui Sam, care se 
îndepărtă şi se înapoie după câteva clipe cu şeful echipei de 
mojaveşi. 

Căpetenia mojaveşilor îl primi cu o privire întunecată, 
plină de dispreţ. 

— Eşti un laş! 

Indianul se stăpâni şi răspunse liniştit: 

— Dă-mi un cuţit, iar tu pune mâna pe al tău şi să luptăm 
împreună. Atunci o să-ţi dovedesc că nu sunt laş. 

— E o ruşine să te predai duşmanului, fără să fi luptat 
împotriva lui. 

— Vorbele tale sunt amare, căci dacă ar fi fost vorba numai 
de mine, aş fi luptat până la ultima picătură de sânge. Dar 
nu-mi era îngăduit să pun în joc fără nici un rost viaţa 
acelora care-mi erau încredinţaţi. Acum eşti aici şi, dacă 
doreşti să murim, vom muri cu toţii. Howgh! 

Războinicul se întoarse şi, cu braţele încrucişate pe piept, 
se rezemă mândru de perete. Căpetenia îşi dădu seama că 
a mers prea departe, deoarece chemă pe mojaveş la el şi se 
sfătuiră în şoaptă. La început mişcările căpeteniei erau 
mânioase şi repezi, dar din ce în ce devenea mai liniştit şi 
ascultă raportul celuilalt fără a-l întrerupe. La sfârşit, 
rămase pe gânduri un timp, după care se îndreptă ezitând 
spre Winnetou. 

— Ce intenţionează căpetenia apaşilor să facă de aici 
înainte? 

— Depinde de hotărârea ta. 


— Afară, în faţa casei, mă aşteaptă un mare număr de 
războinici de-ai mei. 

— Aceştia nu vor putea să-ţi folosească la nimic. 

— Dovedeşte-mi! 

— Urmează-mă! 

Winnetou păşi înaintea căpeteniei şi-l conduse pe acoperiş. 

— Uite, acolo în faţa porţii, stau ai tăi. Acum, Winnetou o 
să-ţi arate oamenii săi. 

Era întuneric. Winnetou scoase pistolul şi trase un foc. 
Imediat răsunară numeroase strigăte de război. Apoi „Ursul 
sfâşietor” văzu o linie neagră de călăreţi, care înainta în 
întuneric în jurul oamenilor săi, împresurându-i. Mojaveşii 
erau surprinşi. Ei crezuseră că nu vor da aici peste nici un 
fel de inamic şi credeau că au de-a face cu detaşamentul lor, 
care fusese trimis înainte; dar călăreţii ce se găseau în 
spatele lor erau prea numeroşi, iar strigătul de război era 
un indiciu sigur de duşmănie. Unul dintre mojaveşii care nu 
vroiau să întreprindă nimic fără ştirea căpeteniei lor, alergă 
spre poartă şi bătu. 

— Te cheamă, zise Winnetou. Ce ai de gând să faci? 

— Preferăm să luptăm decât să ne predăm fără 
împotrivire. 

— Dar cine ţi-a spus că urmează să deveniți prizonierii 
noştri? 

— Cum aşa? Dar eu nu sunt prizonier? 

— Deocamdată eşti, dar, dacă asculţi sfatul lui Winnetou, 
vei deveni din nou liber. 

— Dar ce se va întâmpla cu oamenii mei? 

— Şi ei vor fi liberi. 

— Ce pretinzi în schimb? 

— Cer să-mi predai pe cei doi prizonieri albi, care se 
găsesc la tine şi să fumezi pipa păcii cu apaşii şi cu 
marikopaşii. 

— Altceva ce mai ceri? 

— Nimic. 


Căpetenia mojaveşilor îşi dădu seama că se găsea pe 
deplin în mâinile adversarilor săi. O victorie a războinicilor 
încercuiți afară, era cu neputinţă. Era posibil să omoare 
câţiva inamici, dar era sigur că mojaveşii vor cădea până la 
ultimul om. 

Indianul este obişnuit să se poarte faţă de inamic cu cea 
mai mare asprime; din această cauză, condiţiile impuse de 
Winnetou îi sunau foarte plăcut la ureche. Apoi, pentru 
mojaveşi, încheierea unei păci cu apaşii şi marikopaşii era 
ceva foarte avantajos. Pentru a nu cădea însă într-o cursă şi 
a merge la sigur, el întrebă: 

— Poţi să juri pentru cele spuse de tine, fumând pipa păcii 
cu mine? 

— Da. 

— Aş vrea să ştiu mai întâi dacă şefii războinicilor roşii 
aliaţi cu tine, vor fi de acord cu propunerile tale? 

— Ei vor face ceea ce vrea Winnetou. 

— În cazul acesta, sunt gata să stau la sfat cu tine şi cu ei. 

— Ursul sfâşietor” e un războinic viteaz şi înţelept. Acum, 
ai grijă ca oamenii tăi să fie liniştiţi, căci Winnetou va 
ordona oamenilor săi acelaşi lucru. 

Amândoi dădură de pe acoperişul casei instrucţiunile 
necesare războinicilor şi reveniră în camera unde-i 
aşteptau albii. 

„Ursul sfâşietor” păşi spre mojaveşul pe care-l certase mai 
înainte. 

— Fratele meu s-a purtat cu înţelepciune, aşa că va socoti 
ca neauzite cuvintele pe care le-am rostit adineauri. 

— Ba le-am auzit, răspunse omul posomorât. De 
asemenea, le-au auzit şi aceşti războinici albi. M-ai numit 
laş; or, asta poate fi şters numai prin sânge, sau dacă-ţi ceri 
iertare. Altfel, voi lupta cu tine până ce unul dintre noi doi 
va merge în câmpiile veşniciei. 

Asta era o cerere prea aspră. „Ursul sfâşietor” încreţi 
sprâncenele, dar se stăpâni. 


— Nu mă tem de luptă; dar pentru ce să te omor, după ce 
mai înainte te-am şi ofensat? Tu o să-mi ierţi cuvintele, căci 
eu ştiu că mâna ta e tare şi vitează şi că nu te temi de nici 
un inamic. 

— Urechea mea nu-şi mai aminteşte de cuvintele rostite. 
Nu mi-ai spus nimic. 

— Atunci vei lua parte la consfătuirea noastră. Înainte de 
asta, însă, vreau să-mi văd războinicii, ca să mă conving 
dacă au fost bine trataţi. 

— Urmează-mă şi o să-i poţi vedea, zise Old Firehand. 

Mojaveşii erau ocupați cu masa de seară. Văzând că intră 
căpetenia lor, se ridicară în picioare şi îşi îndreptară 
privirile spre el, aşteptând cu siguranţă să audă cuvinte de 
mânie de la el. 

— Fraţii mei s-au purtat cu înţelepciune, zise „Ursul 
sfâşietor”. Vom încheia pacea cu apaşii şi marikopaşii. 

Începu apoi consfătuirea, cu întregul ceremonial obişnuit. 
Indienii aflaţi pe sală auzeau glasurile vorbitorilor şi, atunci 
când se răspândi pe coridor un miros iute de tutun, fiecare 
era convins că pacea fusese pecetluită. Asta se şi confirmă 
imediat, căci Old Firehand ieşi din cameră cu căpeteniile şi 
cu albii şi dădu ordin ca mojaveşii să-şi reprimească armele. 
Prin aceasta era restabilită onoarea acelora care se 
predaseră fără luptă. Printre oameni domnea o mare 
bucurie. Marikopaşii, mojaveşii şi apaşii deveniră foarte 
prietenoşi şi comunicativi, aşa cum numai indienii pot fi în 
asemenea împrejurări. 

— Fratele meu alb să vină cu mine, se adresă „Ursul 
sfâşietor” lui Old Firehand. Vreau să-i predau prizonierii. 

Amândoi ieşiră în faţa clădirii, unde se aflau mojaveşii. 
Apariţia căpeteniei produse o mare satisfacţie. 

— Fraţii mei să fie fără grijă, strigă căpetenia. Ei au fost în 
mare pericol, căci fără a bănui au fost încercuiți de inamici, 
superiori ca număr. Acest războinic alb însă ne-a dat pacea. 
El e „căpetenia albă” şi a reuşit să împace pe mojaveşi, 
marikopaşi şi apaşi. 


— Uff, uff! Se auzi împrejur. 

Oamenii se înghesuiau, ca să ajungă în apropierea omului 
al cărui nume era rostit cu cinste şi venerație la toate 
focurile de tabără. 

Old Firehand se strecură printre ei şi ajunse la prizonieri. 
Wilkins îl primi cu un strigăt de bucurie. 

— Master Firehand, dumneata aici? Domnul fie lăudat, 
căci asta înseamnă salvare! 

— Da, sir, sunteţi liberi. 

— În sfârşit! Dar cum aţi ajuns la o astfel de izbândă? 

— Cu puţină înţelepciune, dragul meu. Dar, haide, veniţi 
înăuntru cu mine! 

— Asta nu merge chiar atât de repede cum crezi 
dumneata, căci sunt legat. 

Din ordinul căpeteniei, se apropiară câţiva indieni, pentru 
a desface legăturile, în timp ce Old Firehand se ocupa de 
Almy, „Porumbiţa din pădurea seculară”. 

— Doamne, cum am putea să-ţi mulţumim, sir? Zise fata 
complet istovită. Câtă frică şi câte griji au fost pe capul 
nostru! 

Zicând acestea, se rezemă de braţul lui Old Firehand. 
Wilkins se grăbi să întrebe: 

— Spune-mi, te rog, înainte de toate, cum se prezintă 
lucrurile aici în Valea morţii? 

— Foarte bine. Vă aşteaptă câteva surprize, aşa că vă rog 
să mă urmaţi. 

Old Firehand făcu un semn lui Sam, care înţelese despre 
ce era vorba. Vânătorul conduse pe Wilkins şi pe Almy într-o 
cameră în care nu se mai găsea nimeni altcineva decât 
Arthur, nepotul plantatorului. Cei trei stătură câteva clipe 
tăcuţi, faţă în faţă. 

Arthur suferise foarte mult în ultimul timp, astfel încât 
devenise foarte greu de recunoscut, chiar pentru rudele lui. 
Dar şi plantatorul îmbătrânise foarte mult. Pârul îi 
încărunţise, iar faţa îi era încadrată de o barbă albă ca 
zăpada, care-i schimbase cu totul înfăţişarea. Almy se 


schimbase şi ea. Pe vremea când Arthur îşi luase rămas-bun 
de la ea şi de la unchiul său, dânsa era încă o fetişcană; 
acum se maturizase. 

Arthur Wilkins nu-şi recunoscu rudele, mai ales că Sam 
Hawkens îi spusese doar atât, că cineva ar dori să 
vorbească cu el. 

— Sir? Miss? Dumneavoastră doriţi să vorbiţi cu mine? 
Întrebă el în cele din urmă. 

Plantatorul voi să-i răspundă, dar gâtul părea să-i fi fost 
strâns de o mână nevăzută. Oare omul acesta, a cărui 
înfăţişare, arăta suferinţe groaznice, era nepotul său? Ceva 
nedefinit îl atrăgea spre el şi aproape că era sigur de asta. 
Vroia să vorbească, să ridice braţele, dar nu mai era capabil 
de nici un cuvânt şi de nici o mişcare. 

— Nu am cerut asta, sir, zise Almy, mirată. 

Arthur făcu un mare pas înainte. 

— Ce voce! Strigă el apoi. Vocea aceasta o cunosc. Cine... 
cine... Miss... pentru numele Domnului... Almy? 

— Da! 

— Unchiule! 

Suspinând uşurat, Arthur se aruncă la pieptul bătrânului. 

— Arthur, Arthur! Şopti bătrânul. Eşti oare tu, într- 
adevăr? Doamne Dumnezeule! 

Almy izbucni în lacrimi: 

— Aşadar, te regăsim? Ah, Dumnezeule mare, cât trebuie 
să fi suferit! 

Arthur, slăbit în urma suferințelor, fu atât de mişcat încât 
se aşeză pe scaun. Ar fi trebuit să-şi povestească toate 
suferinţele, dar nu era în stare. La cuvintele pline de 
dragoste ale celorlalţi, nu putea decât să dea din cap tăcut. 
În clipa aceasta intră Sam Hawkens. 

— Ei, lady şi gentlemeni, văd că aici stăm bine, aşa că vă 
urez din toată inima noroc. 

— Sir, răspunse Wilkins emoţionat, cât trebuie să-ţi 
mulţumim dumitale şi prietenilor dumitale! 


— Nu e chiar atât de grozav, răspunse Sam surâzând. Dar 
să vorbim despre altceva. Lăsaţi-i lui master Arthur câteva 
clipe de odihnă, căci are nevoie să fie cruțat. Dumneata, 
master Wilkins, mai poţi rămâne aici; pe miss Almy însă o 
iau cu mine, căci trebuie să-i cer un sfat, pe care n-ar putea 
să mi-l dea altcineva. 

Micuţul vânător o conduse pe Almy în faţa unei uşi. 

— Aici, înăuntru, se găseşte un bătrân indian mojaveş, 
care ar dori să vorbească între patru ochi cu „Porumbiţa 
din pădurea seculară”. 

— Un mojaveş? Dar ce vrea omul acesta de la mine? 

— O să-ţi spună el singur. Poate vrea să-ţi facă o 
propunere, hi-hi-hi! 

Cu aceste cuvinte, Sam deschise uşa, o împinse pe Almy 
înăuntru şi închise apoi uşa în urma ei. 

Spre marea uimire a fetei, găsi acolo, în locul unui indian, 
un alb: palid, cu obrajii slăbiţi şi ochii adânciţi în orbite. Se 
opri în faţa lui mută şi privindu-l aproape cu groază, căci 
era Martin Adler. Acesta o recunoscu imediat pe Almy, dari 
se întâmplă la fel ca şi tatălui ei. Atunci când îşi revăzuse 
nepotul; starea sufletească în care se găsea, îl făcu 
incapabil să scoată un cuvânt. Ochii îi străluceau, buzele-i 
tremurau, dar nu putu rosti decât câteva şoapte neînţelese. 
Deodată, Almy se lumină. 

— Martin! Strigă ea. Martin! 

Dar în acelaşi moment îşi aduse aminte că nu-i spusese 
niciodată pe nume. Faţa i se roşi, devenind purpurie. 

— Master Adler! Văd bine? Eşti într-adevăr dumneata? 

El simţi un fel de ameţeală. I se părea că pereţii se mişcă 
în jurul lui. Se clătină. 

Almy sări îngrijorată şi-l apucă de braţ. 

— Doamne, am fost o nesocotită. lartă-mă. 

— Dumneata? Dumneata, aici? Bâlbâi el. Eşti sănătoasă, 
nu ţi s-a întâmplat nimic? Am fost atât de îngrijorat, când 
am auzit că ai fost luată prizonieră. 


— Tata şi cu mine suntem bine. Am ştiut că prietenii noştri 
n-au să ne lase. Dar dumneata, master Adler, eşti foarte 
slăbit. 

— A fost un iad... 

— Acum, însă, s-a sfârşit. Da, eşti salvat de toate chinurile 
- iar eu sunt fericită că sunt lângă tine... lângă dumneata. 

— Adevărat? Întrebă el în şoaptă. 

— Da, mărturisi ea şi rezistă curajoasă privirii lui 
cercetătoare. 

— Miss Wilkins! Almy! 

— Martin! 

— Dumnezeule, Almy, mereu m-am gândit la tine, chiar în 
orele cele mai întunecate, aici sub pământ... Să fie 
adevărat? Asta e mai mult decât noroc; asta e fericirea. 

Se întrerupse şi-i acoperi mâinile cu sărutări. 

— Ah, Martin, dragul meu Martin, am atâtea de îndreptat 
faţă de tine. 

— Tu? Faţă de mine? 

— O ştii prea bine, dar noblețea sufletului tău nu vrea s-o 
admită. Eu singură sunt vinovată pentru tot ce-ai suferit. 

— Nu vorbi aşa! 

— Ai plecat din Wilkinsfield pentru a-l căuta pe Arthur. Ai fi 
făcut tu oare lucrul acesta, dacă nu m-ai fi iubit? 

EI o îmbrăţişă. 

— Almy, draga mea Almy, cât te iubesc! 

— Şi eu te iubesc! 

— Pe mine, un om bolnav? Întrebă el deodată cu cea mai 
mare seriozitate. 

— Cu atât mai mult! 

Ea îl strânse la piept şi-l sărută. 

— Cum? Ce? Răsună o voce mirată dinspre uşă. 

Era Wilkins cu nepotul său. Plantatorul părea profund 
mirat s-o surprindă pe fiica lui într-o îmbrăţişare atât e 
drăgăstoasă. 

— Tată, tată! Râse Almy. Priveşte-l, nu-l mai recunoşti? 


Wilkins aruncă o privire cercetătoare spre Martin, care se 
ridicase de pe scaun şi se apropia încet. 

— Dacă-l cunosc? Cu ochii nu, dar cu inima, da. Adler, 
master Adler, dumneata eşti? 

— Chiar el, dragă tată, strigă Almy. 

— Atunci vino la pieptul meu! Faptul că şi dumneata ai fost 
regăsit şi salvat îmi întregeşte fericirea, căci acum vor 
putea în sfârşit să înceteze reproşurile ce m-au chinuit în 
atâtea nopţi nedormite. 

— Vezi, zise Almy glumind, tu îl îmbrăţişezi, iar mie să nu- 
mi fie îngăduit lucrul acesta? 

— Cum aş putea să vă interzic? Cel mult ar putea să 
protesteze altcineva... 

Zicând acestea, privi la Arthur. Acesta însă nu protestă. 

— Nici vorbă, să lăsăm trecutul în pace. Almy a ales şi a 
decis. 

— Sir, interveni Adler, eu sunt acum un om bolnav şi sărac. 

— Cu atât mai bogat sunt eu, râse Wilkins fericit. E drept 
că plantaţia nu-mi mai aparţine, căci ea e proprietatea lui 
Arthur, presupunând că tribunalul va decide în favoarea lui, 
lucru de care nu mă îndoiesc. Dar acolo sus, la „Apa 
albastră”, unde apaşii mi-au dezvăluit secretul unui bogat 
zăcământ de argint, am adunat atâta metal din acesta, încât 
mă voi putea socoti printre oamenii bogaţi. Dar, pe cât se 
pare, voi, copiii mei, vă iubiţi... 

— Nespus de mult, strigă Martin. 

— Şi asta încă de mult, adăugă Almy, rezemându-şi capul 
de pieptul lui Martin. 

— În cazul acesta, fericirea mea e cu atât mai mare, căci 
iubirea o să vă despăgubească pentru suferinţele voastre. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii! 

Un apaş se apropie de Old Firehand, zicându-i: 

— Îmi permite marele războinic alb să-i spun ceva? 

— Ce vrea să-mi comunice fratele meu roşu? 

— O pasăre a cântat la urechea omului roşu. 

— Ce fel de pasăre? 


— Femeia albă, care i-a fost încredinţată pentru pază. 

— Dar ce vrea ea? 

— A pronunţat mereu numele căpeteniei albe; poate vrea 
să vorbească cu tine. 

— Atunci, condu-mă la ea. 

Apaşul făcu stânga-mprejur şi merse înaintea lui Old 
Firehand spre încăperea în care fusese închisă Miranda 
după sosirea apaşilor. Ea suportase deplasarea călare de la 
râul Colorado şi până aici, manifestând o linişte desăvârşită, 
deşi era legată şi păzită de indieni cu toată asprimea. Old 
Firehand luase această măsură drept pedeapsă, căci 
Miranda nu trebuia să fie cruţată în urma celor îndurate de 
Almy la mojaveşi. Ajunşi în Valea morţii i se luaseră 
cătuşele, în schimb fusese închisă într-o încăpere în care 
lumina pătrundea numai printr-o deschizătură mică, astfel 
încât nici nu putea fi vorba de vreo încercare de fugă. Afară 
de aceasta, mai stătea de pază şi un apaş în faţa uşii. Toate 
acestea nu-i conveneau deloc acestei senorite obiţnuită cu 
un trai bun. După zgomotele de afară, bănui că se petrec 
evenimente importante, dar nu se ivi nimeni pentru a-i 
satisface curiozitatea. În sfârşit, nemaiputându-şi stăpâni 
nerăbdarea, strigă în repetate rânduri cu glas tare numele 
lui Old Firehand. 

Apaşul deschise uşa şi-i puse în vedere pe un ton aspru să 
tacă. Ea râse de el şi strigă din nou numele lui Old 
Firehand. Aşa ajunse paznicul să-şi pună întrebarea dacă 
femeia aceasta nu ar avea ceva de comunicat marelui 
războinic alb. Poate avea să-i facă o mărturisire? 

Când Old Firehand intră în cameră, Miranda îl primi cu un 
Teproş. 

— Ce fel de oameni sunteţi, când vă purtaţi atât de aspru 
cu o femeie? 

Old Firehand ridică din umeri, răspunzând: 

— Dumneata n-o duci cu nimic mai rău decât master 
Wilkins şi fiica lui, de care trebuie să-ţi aduci mereu aminte, 
aşa că încetează! 


— Cer să fiu pusă imediat în libertate. 

— O să-ţi dăm putinţa să adresezi cererea aceasta direct 
judecătorului. 

— Nu am nimic de-a face cu judecătorii. 

— Să nu-ţi închipui cumva că mă poţi duce de nas. 

Miranda încercă altă cale. Îşi împreună mâinile pe piept şi, 
aruncându-i o privire rugătoare, zise cu voce mieroasă: 

— Senor Firehand, poţi oare într-adevăr să fii atât de crud 
faţă de o femeie lipsită de apărare? Te rog, te implor în 
genunchi, ai milă de mine! O să-ţi fiu veşnic recunoscătoare. 

Zicând acestea, se lăsă într-adevăr în genunchi în faţa lui 
şi căută să-i îmbrăţişeze picioarele. 

Old Firehand se dădu însă repede un pas înapoi, 
exclamând: 

— Ridică-te, seniorita! Comedia jucată de dumneata nu se 
prinde la Old Firehand. Înseamnă că nu mă cunoşti 
îndeajuns. 

Miranda se ridică încet, făcând impresia că ar fi cuprinsă 
de ruşine. Asta însă numai pentru o clipă, căci după aceea, 
strigă bătând cu piciorul în duşumea: 

— Ei bine, poţi fi sigur că a doua oară nu voi mai cădea în 
genunchi în faţa dumitale, căci nu meriţi aşa ceva, 
prostănacule. 

— Uite, senorita, aţa îmi placi mai mult, îţi dai arama pe 
faţă. 

— Te rog, fă-mi plăcerea şi scuteşte-mă de prezenţa 
dumitale. 

— Această dorinţă e un ordin pentru mine. De altfel, nici 
nu trebuia să mă chemi. 

Cu aceste cuvinte, Old Firehand îi întoarse spatele, însă 
Miranda îl apucă de braţ. 

— Stai, senor, mai întâi trebuie să-mi îndeplineşti o 
rugăminte. Da, trebuie, căci nu poţi fi atât de crud să-mi 
refuzi un lucru mic. 

— Te rog! 


— Senor, mor de plictiseală aici, căci santinela pe care mi- 
ai pus-o în faţa uşii nu cunoaşte altă limbă decât amestecul 
său indian, din care nu înţeleg nici un cuvânt. Fii cel puţin 
atât de omenos şi trimite-mi un paznic care să înţeleagă 
engleza, ori spaniola. 

— Vrei să joci puţin teatru în faţa lui? Îţi înţeleg prea bine 
intenţiile. Crezi că ceea ce nu ţi-a reuşit cu Old Firehand, ar 
putea să-ţi reuşească faţă de altul. Nu-i aşa? 

Din tresărirea Mirandei, vânătorul înţelese că a lovit în 
plin. 

— Dumneata eşti un barbar, izbucni ea. Mi s-a spus că ai fi 
originar din Germania. Văd acum că germanii sunt nişte 
sălbatici, care nu ştiu cum trebuie să se poarte un cavaler 
faţă de o femeie. 

Vânătorul privi liniştit în ochii ei, din care fulgera mânia. 
Privirea lui era dură ca oţelul şi în faţa acestei priviri amuţi 
văicăreala Mirandei. 

— Dona Miranda, zise Old Firehand, dumneata mă 
numeşti barbar şi insulţi chiar şi patria mea. La toate 
acestea nu pot să-ţi spun decât un lucru şi anume: pentru 
germani femeia e socotită sfântă. Ei îşi riscă viaţa pentru 
cinstea şi demnitatea femeilor. Pentru aceasta, însă, e 
necesar ca femeia să-şi respecte feminitatea. Demonul cu 
chip de femeie, care se pretează a fi instrumentul unor 
criminali josnici şi care joacă rolul de mijlocitoare, pe scurt, 
aceea care-şi terfeleşte propria ei cinste, pe aceea bărbatul 
german o tratează aşa cum merită. M-ai înţeles? 

Fără a mai aştepta un răspuns, Old Firehand părăsi 
camera. 

În faţa casei ardeau mai multe focuri, în jurul cărora 
şedeau indienii. Apaşi, marikopaşi şi mojaveşi se îndestulau 
din rezervele de alimente şi în special de tutun, povestindu- 
şi evenimentele din ultimele zile. 

Firul călăuzitor al acestor povestiri era veneraţia pe care o 
aveau pentru Winnetou şi „Căpetenia albă”. 


Între timp, Winnetou părăsise clădirea şi, cu puşca lui 
argintată pe umăr, păşea printre pietrele văii. 

Nici albii nu se gândeau la somn. Salvaţi şi salvatori 
stăteau împreună şi nu mai oboseau întrebând şi 
răspunzând, povestind şi explicând. În felul acesta, se 
scurgea oră după oră. 

Cu toţii căzură de acord să transporte răufăcătorii la San 
Francisco, pentru a-i preda tribunalului. Fireşte că 
„Irifoiul” se opunea acestei propuneri şi pretindea să se 
aplice imediat legea nescrisă a Vestului Sălbatic, care 
spunea: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sânge pentru 
sânge!” Old Firehand, însă, se pronunţă hotărât împotriva 
acestei propuneri. 

— Master, zise Sam, lasă-mi măcar plăcerea să-i conduc pe 
aceşti indivizi. Sper că nu voi face acest drum singur. 

— Desigur că nu, căci eu şi Will vom merge cu tine, 
declară Dick Stone, solemn. 

— Şi eu la fel, zise Arthur Wilkins. De altfel, cred că va fi 
nevoie ca de la San Francisco să mai vin o dată aici, în Valea 
morţii, căci autorităţile vor dori să vadă la faţa locului acest 
loc sinistru, iar noi, pentru orice eventualitate, va trebui să 
fim de faţă ca martori. După aceea, însă, nu voi mai păşi 
niciodată aici. 

Old Firehand ieşi afară, în faţa casei. Indienii mai stăteau 
de vorbă, dar stinseseră focurile, deoarece începuseră să 
mijească zorii zilei. Vânătorul păşea printre diferitele 
grupuri şi se îndepărtă agale. Tocmai ocolea un colţ de 
stâncă şi era gata să se întoarcă, când privirea lui căzu 
asupra unei dâre întunecate, ce cobora din vârful stâncii 
până la piciorul ei. Cuprins: de curiozitate, mai înainta 
câţiva paşi. Descoperi o frânghie. Se aplecă şi cercetă locul 
unde frânghia atingea pământul. Acolo se găsea un strat de 
nisip fin, adus de vânt. În nisip se putea vedea clar urma 
unui picior. Cercetând mai amănunţit urma, descoperi că nu 
putea fi mai veche de câteva ore. Era limpede că aici 
coborâse cineva în timpul nopții. 


Old Firehand se duse repede înapoi şi dădu ordin mai 
multor indieni să se îndrepte spre dâra care, acum, odată 
cu zorii, se vedea a fi un jgheab şi să vegheze ca nu cumva 
să mai coboare cineva de sus. După aceea chemă „Irifoiul”, 
pe Arthur Wilkins şi coborâră împreună prin cisternă în 
interiorul minei. 

Ajungând la ultima încăpere, Roulin îi întâmpină plin de 
furie: 

— Aţi pus mâna pe el? 

— Pe cine? 

— Mii de draci! Aşadar, a scăpat cu adevărat? Nu ştiţi 
nimic despre asta? 

— Despre cine e vorba? Întrebă Will nerăbdător. 

Old Firehand, observă însă lipsa lui Bill Newton. 

— Canaliilor, strigă el, veţi plăti şi pentru asta! 

Walker râse batjocoritor: 

— Dă-ne şi nouă o cheiţă care să se potrivească la lacăte şi 
te asigur că vom pleca cu toţii. 

— Să fi avut nemernicul acela o cheiţă? Nu se poate! 

— Crede ce pofteşti. 

— Cât timp a trecut de când a plecat? Întrebă Old 
Firehand. 

— Câteva ceasuri, croncăni bătrâna. 

— A coborât pe frânghie? 

— Da. 

— Şi voi aţi ştiut? 

Walker răspunse pe acelaşi ton: 

— Nu cumva crezi că ar fi fost datoria noastră să te 
anunţăm respectuos despre intenţiile lui? Am fi făcut lucrul 
acesta cu cea mai mare plăcere, pe toţi dracii. Dar întrucât 
dumneavoastră aţi avut blestemata bunătate de a ne pune 
în fiare, cu tot regretul, n-am putut să vă aducem la 
cunoştinţă nimic. 

— 'Ticălosule! Se răsti la el Sam pe un ton ameninţător. 
Vorbeşte politicos, căci altfel pun mâna pe lasou şi-o să-ţi 
mângâi spinarea. 


Old Firehand, care fusese atât de surprins la început, îşi 
recăpăta sângele rece şi se adresă lui Roulin cu întrebarea: 
— Dacă Bill Newton a avut cheia, de ce nu v-a eliberat şi 

pe voi? 

— Din răzbunare, căci ticălosul aflase că nu-l prea avem la 
inimă. Acum însă a plecat şi mi-a luat şi banii. 

Lucrul acesta îl spusese fără să vrea, datorită furiei ce-l 
cuprinsese. 

— A, dumneata mai aveai încă bani? 

— Nu te priveşte! 

— Ba chiar foarte mult. Părerea mea e că, din cauză că el 
v-a părăsit într-un mod atât de ruşinos, deşi putea să vă 
salveze şi pe voi, ar trebui să aveţi tot interesul să-l prindem 
şi să-l readucem aici. 

— Pe toţi dracii, ar fi formidabil. 

— Aşadar, e în avantajul vostru să-mi povestiţi totul, căci 
eu o să iau măsurile necesare, după informaţiile pe care mi 
le veţi da. 

Roulin nu răspunse imediat, ci întrebă după o scurtă 
pauză: 

— Care e părerea dumitale, master Walker? 

— Eu sunt de părere să spunem totul, răspunse cel 
întrebat. E drept că senorii aceţtia n-ar merita aţa ceva din 
partea noastră, dar aş simţi cea mai mare bucurie dacă ar 
reuşi să-l prindă şi să îl readucă aici pe Newton. 

— Asta e şi părerea mea, zise Roulin, după care povesti 
totul. 

Old Firehand urcă scara şi află confirmarea celor spuse de 
Roulin. Trase frânghia sus, pentru a o pune în siguranţă, 
după care se înapoie. 

— Nu aveţi cumva vreo idee asupra țintei lui Bill Newton? 
Întrebă el. 

— Ba da, răspunse Leflor. S-a dus la Dos Palmas, la 
cârciuma Juanei Alvarez, mama lui Juanito. Acolo intenţiona 
să-şi procure haine. 


— Bine, zise vânătorul. Dick Stone să rămână cu oamenii 
aceştia până ce o să dispunem să fie schimbat, începând de 
acum, vor mai sta de pază doi indieni, ca să fim siguri că 
senorii nu vor fugi. 

Peste cinci minute, Old Firehand plecă cu Winnetou. Nu-i 
fu prea greu să găsească cârciuma amintită, deoarece o 
cunoştea foarte bine. Patroana îl primi în modul cel mai 
prietenos. În felul acesta, află că cel urmărit fusese într- 
adevăr pe acolo şi cumpărase un costum vechi. Din 
întâmplare, auzise că el ar fi plecat cu trenul de dimineaţă 
în direcţia San Francisco. 

Old Firehand se duse imediat la gară pentru a se informa. 
Lăsase să i se descrie amănunţit costumul cumpărat de Bill, 
astfel încât descoperi că un individ îmbrăcat astfel scosese 
un bilet pentru San Francisco. Acum începu să telegrafieze. 
Mai era o oră până la plecarea trenului următor în aceeaşi 
direcţie. Old Firehand se hotări să-l folosească şi se sfătui 
cu Winnetou asupra măsurilor ce erau de luat. Toate 
persoanele ce se aflau în Valea morţii, urmau să rămână 
acolo. Mâine sau poimâine vor sosi funcţionarii tribunalului, 
care vor începe cercetările; cu ei se va înapoia şi el, în cazul 
când va termina până atunci urmărirea. 

Aşadar, Winnetou plecă înapoi călare, ducând de dârlogi şi 
calul lui Old Firehand, iar o oră mai târziu vânătorul se 
găsea în trenul ce mergea spre San Francisco. 

În compartiment se găseau puţini călători; după obiceiul 
american, nu se sinchiseau unul de altul. Trenul trecu prin 
Bernardino, Los Angeles şi ajunse târziu, după-amiază, la 
Tulare. Aici, iată că uşa vagonului se deschise şi se auzi o 
voce: 

— Scuzaţi, nu se găseşte aici un oarecare senor Winter? 

— Eu sunt, răspunse cel căutat, sculându-se şi apropiindu- 
se de noul venit. 

Omul acesta era îmbrăcat în haine civile, dar se prezentă 
în şoaptă ca fiind funcţionar polițienesc. 


— Dumneata cauţi pe un anumit Bill Newton, după cum 
rezultă din telegrama dumitale, zise el. Noi am pus mâna pe 
el. 

— Unde? 

— Aici. E la închisoare. Îl poţi lua imediat în primire. 
Premiul oferit a fost câştigat. 

— Merg cu dumneata, senor. 

Old Firehand îl urmă pe poliţist. Vânătorul era foarte 
nerăbdător să-l revadă pe Bill Newton. Dar, cu tot regretul, 
urma să sufere o mare decepţie: găsi numai costumul pe 
care-l cumpărase Bill la cârciuma Juanei Alvarez; omul 
care-l purta era cu totul altcineva. 

El povesti că se întâlnise cu Bill în tren şi se lăsase convins 
de vulpoiul acela şiret să-şi schimbe reciproc costumele, 
bineînţeles în schimbul unei recompense. Zicea că purtase 
un costum de cowboy care-i plăcuse foarte mult lui Bill. De 
altfel, omul făcea impresia de a fi cam mărginit, astfel încât 
fusese convins cu uşurinţă de către vicleanul Bill. La Tulare, 
omul fusese arestat. 

Fireşte că Old Firehand luă primul tren spre San 
Francisco. Dar nici aici Bill Newton nu putu fi găsit. 
Dispăruse în vălmăşagul portului. Ajutorul poliţiei şi 
iscusinţa lui Old Firehand rămaseră fără rezultat. 
Criminalul scăpase din nou de neîndurarea justiţiei. 


SFÂRŞIT 


1 Pârâul uscat (n. trad.).