Karl May — Inimi Germane — V1 Dervisul

Karl May 


Karl May 


Inimi Germane 
Vol. 1 - Dervişul 


CUPRINS: 

Capitolul 1 - Lordul David Lindsay 1 
Capitolul II - Un pictor german 31 
Capitolul III - Sclava cercheză 40 
Capitolul IV - În cimitirul turcesc 53 
Capitolul V - Coincidenţe ciudate 79 
Capitolul VI - Prizoniera beyului 92 
Capitolul VII - Prima urmă 113 
Capitolul VIII - Dezamăgiri 150 
Capitolul IX - În ruinele Cartaginei 186 
Capitolul X - „Răpirea din Serai” 203 
Capitolul XI - Lordul Lindsay câştigă un bacşiş 228 
Capitolul XII - În cursă 252 

Capitolul XIII - Beyul Tunisului 269 
Capitolul XIV - Sub „bâta mărturisirii” 282 
Capitolul XV - În ultimul minut 298 
Capitolul XVI - „Irifoiul” 310 

Capitolul XVII - La plantație 343 
Capitolul XVIII - În coliba negrului 383 
Capitolul XIX - O judecată în savană 411 
Avertisment 444 


Capitolul 1 - Lordul David Lindsay. 

O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele 
Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi 
ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se 
plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea 
fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La 


marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor 
popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau 
gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre 
care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse 
deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi 
dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care 
ştiau să zboare. 

Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi 
drăgălaş, aplecat uşor şi grațios într-o parte, ca o 
dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale 
unui vals de Strauss. 

Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri 
şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele 
unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, 
de miniştri şi de consulii lor. 

lahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene 
ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre 
orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se 
află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din 
lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un 
tablou ciudat. 

Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui 
bărbat. 'Toată îmbrăcămintea pe care o purta - pantalonii, 
vesta, haina, chiar şi jobenul - era de culoare cenuşie cu 
pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul 
era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se 
încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea 
că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând 
obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă. 

Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi 
aurite numele iahtului: „Lindsay”. 

La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se 
uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se 
afla un dervişi, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire 
fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau 


aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul 
tresări. 

— Lindsay! Murmură. Aşa se numea soţia acelui german 
afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată 
familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez 
vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă 
răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult 
această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas 
oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă! 

Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe 
puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei 
apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am 
vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din 
stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, 
ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu 
pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un 
telescop lung. 

Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că 
nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător 
„buboi de Alepp”. 

Căpitanul se înclină. 

— Domnul lord vrea să coboare pe uscat? 

— Yes. Unde credeţi că voi cobori, dacă nu pe uscat? Sau 
vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului? 

— Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, 
râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? 
Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, 
oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este 
strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala 
„Obrazul strălucitor al lumii” şi are dreptate, dar numai 
dacă o privim din locul unde ne aflăm acum. 

— Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia 
sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la 
ei. Well! 

Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l 
ascunse totuşi printr-o plecăciune. 


— Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică? 

— Of course! 2 Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa 
operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea 
preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! 
Indeed3. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi 
eu o asemenea aventură. Well! 4. Ia uitaţi-vă! 

Şi scoase la iveală din adâncul buzunarului hainei sale o 
carte, care purta pe copertă titlul, scris în limba germană: 
„Libret. Răpirea din serai. Mare operă de Wolfgang 
Amadeus Mozart”. 

— Când trebuie să aştept înapoierea domnului lord? 
Căpitanul aruncă o privire fugară spre carte. Pe chipul său 
se ivi un zâmbet politicos, care mărturisea că el cunoaşte 
toanele lordului, aşa că a renunţat demult să se mai mire de 
ele. 

— Să nu mă aşteptaţi, mormăi Lindsay. Mă înapoiez când 
îmi place. Well! 

Începu să străbată cu paşi mari puntea îngustă de 
debarcare şi se folosi de umbrela sa mare şi închisă, aşa 
cum se foloseşte un dansator pe sârmă de prăjina cu 
ajutorul căreia îşi menţine echilibrul. 

Când trecu pe lângă derviş şi văzu ochii sfredelitori ai 
acestuia îndreptaţi asupră-i, scuipă dispreţuitor. 

— Neplăcută mutră! Suspectă pocitură! Ar fi trebuit să-i 
dau o lovitură de picior! Yes! 

Căpitanul se uitase după el. Cârmaciul veni râzând lângă 
căpitan şi-şi săltă umerii săi largi. 

— Tare-i nebun! Exclamă şi scuipă peste stinghie o bucată 
din tutunul pe care-l mesteca. O să-şi ardă într-o zi degetele 
într-o aventură dintr-astea. La urma urmelor, n-are decât! 
Numai să nu ne vâre şi pe noi într-o încurcătură drăcească! 

— Ferească Dumnezeu! Entuziasmul acesta pentru răpiri 
durează numai până când găseşte altceva. Mai înainte au 
fost taurii înaripaţi şi acum sunt turcoaicele. Aşa e el, 
trebuie să aibă întotdeauna câte o toană aventuroasă! 


— Din partea mea, n-are decât! N-are ce să ne strice; 
dimpotrivă! 

— Ai dreptate, cârmaciule! Spuse căpitanul pe un ton din 
care reieşea că ar vrea să pună capăt acestei convorbiri. Şi 
fiindcă lordul este un stăpân cu suflet bun, aş fi oricând 
dispus să fac de zece ori ocolul pământului. Un stăpân ca el 
merită să se bucure de devotament, nu de bârfeală 
neroadă! 

Cel despre care se vorbea pe puntea iahtului se plimba 
între timp prin Pera, cu paşi mari şi preocupat de tot ce se 
întâmpla în jurul lui. De aceea, el se uită de câteva ori în 
urmă şi îl observă pe derviş, al cărui turban verde strălucea 
în depărtare. 

— Ce o fi având omul acela cu mine? Se întrebă. Termin eu 
îndată cu el! Yes! 

Coti după colţul unei ulicioare întortocheate şi se opri. 
Dervişul se apropie; crezuse că englezul este mult înaintea 
lui şi nu îşi putu ascunde uimirea care-l năpădi când se trezi 
în faţa lui. 

— De ce te ţii după mine, nătărăule? Se răsti sir David la el 
în limba engleză. 

Dervişul nu cunoştea înţelesul acestor cuvinte sau se 
prefăcea că nu le cunoaşte. 

— Agnamaţ-im - nu înţeleg! Răspunse el, uimit. 

— Lasă fleacurile şi ia-o înainte, dacă vrei să te ajut să 
fugi! Well! 

Dervişul înţelese din gesturile englezului că i se cere să 
pornească înaintea lui. Dar el voia să se ţină după sir David. 
De aceea rămase pe loc. Atunci, Lindsay luă o hotărâre 
salvatoare. Îşi ridică umbrela uriaşă şi o deschise cu atâta 
putere şi repeziciune, încât balenele ei tari îl loviră pe 
derviş drept în obraz. Aceasta era o insultă şi încă din 
partea unui necredincios şi european; însă dervişul 
cunoştea puterea şi influenţa ministrului englez, aşa că 
socoti că e mai bine să plece. 


— K6pek, intikamyny alarim - câine, mă voi răzbuna! Îi 
strigă peste umeri. 

— Ce-a trăncănit? Mormăi lordul, încântat că-l vede 
plecând. Turceasca asta este o limbă neghioabă. Trebuie s-o 
înveţi ca s-o poţi înţelege. Eu am înţeles engleza imediat, 
încă din copilărie. 

Apoi porni, la o depărtare destul de mare, în urma 
dervişului. Coti după un colţ şi după încă unul, aproape 
sigur că nu-l va mai întâlni pe turcul suspect. 

Din pricina strădaniei sale de a scăpa de urmăritorul 
supărător, lordul se îndepărtase de străzile însufleţite şi 
nimerise într-un labirint de străzi şi ulicioare, din care nu 
mai ştia să iasă. Aceasta era o mare imprudenţă de care 
avea să se convingă în curând. E drept că lordul, dornic de 
aventuri, era un hoinar autentic, deprins să se descurce în 
orice împrejurare. Totodată, era şiret şi inventiv, vădind un 
curaj vecin cu îndrăzneala, dar îi plăcea uneori să dea 
impresia că e prost. De data aceasta, însă, simţul său de 
orientare îl părăsise de-a binelea şi, întrucât nu stăpânea 
limba turcă, el nu avea putinţa de a cere cuiva lămuririle 
necesare. 

Frământându-şi mintea spre a găsi o soluţie, admira 
priveliştea străzii şi se uita la toţi cei pe lângă care trecea. 
Un conducător de măgari ţopăia în urma animalului său 
cenuşiu, îl mâna cu strigăte asurzitoare, şi-şi flutura mereu 
bâta, ameninţându-l. Cu ajutorul unor cuvinte aspre sau 
chiar al unui ghiont zdravăn, hamalii asudaţi îşi făceau loc 
pe uliţa strâmtă. Un curăţitor de pipe intra din casă în casă, 
exercitându-şi îndeletnicirea sa folositoare. Un vânzător de 
pepeni îşi lăuda fructele cu glas puternic. Un sacagiu 
încerca să-l întreacă, scoțând strigăte şi mai puternice. 
Negustori de toate felurile şedeau în faţa uşilor deschise ale 
bazarurilor lor boltite, păzindu-şi mărfurile împrăştiate în 
jurul lor şi străduindu-se să atragă clienţi. Numeroşi câini 
fără stăpân se strecurau printre trecători, scormonind 
lăturile de la marginea trotuarelor, lătrând asurzitor sau 


fugind şi chelălăind jalnic, atunci când erau alungaţi ici şi 
colo cu câte o lovitură de picior. 

Sir David nu se simţea bine prin locurile acestea. Din când 
în când trântea câte o înjurătură, ca să-şi potolească 
necazul. Mai multe încercări, în diferite direcţii, cu scopul 
de a ieşi din acest cartier nenorocit, se dovediră zadarnice. 
Nu izbutea decât să se încurce şi mai rău. 

— Damned! 5 începu el să înjure. Dacă aş şti cel puţin în 
ce punct cardinal ar trebui să caut locul de ancorare al 
iahtului meu! Atunci aş putea să mă orientez după poziţia 
soarelui. Am învăţat asta de la prietenul meu Kara ben 
Nemsi. 

Se opri lângă un colţ, cu privirea îndreptată spre cer şi se 
uită după câţiva norişori, care se fugăreau cu repeziciune. 
Apoi îşi continuă cu jumătate de glas monologul, fără să se 
sinchisească de cei care treceau pe lângă el şi care priveau 
neîncrezători şi înveseliţi pe omul acela ciudat, a cărui 
îmbrăcăminte le atrăsese atenţia de departe. 

— Mare netrebnic e acest Kara ben Nemsi! De data asta 
m-a părăsit fără milă. Altminteri a apărut totdeauna la 
timpul potrivit ca să mă scoată din bucluc, atunci când nu 
reuşeam să ies singur. Cine ştie pe unde o fi hoinărind 
acuma: la apaşii de lângă Rio Pecos, la haddedihni în 
Dşezireh sau chiar printre kurzi? Trebuie să fie pe undeva, 
desigur, dar numai aici nu este, prin ulițele acestea jalnice 
unde s-ar cuveni să fie de fapt, ca să mă ducă iar printre 
oameni cu care se poate schimba o vorbă. 

Poate că lordul ar fi continuat să vorbească multă vreme 
singur, dacă o lovitură zdravănă nu l-ar fi smuls din 
meditaţiile în care se adâncise. 

Un hamal voise să-şi facă loc şi nu se sfiise să înlăture în 
modul acesta, nu tocmai delicat, piedica vie care stingherea 
circulaţia. După ce strigă lordului uluit câteva cuvinte 
mânioase, pe care lordul nu le înţelese însă, hamalul îşi 
văzu de drum, gâfâind. 


LLA 


— Măgarule! Nătărăule! Mojicule!”, tună lordul în urma 
agresorului. Apoi îşi continuă şi el drumul, mormăind 
necâjit. 

Mai rătăci o vreme prin diferite străzi întortocheate, până 
când îşi pierdu răbdarea. Oprind primul trecător pe care-l 
întâlni, i se adresă în englezeşte şi-l întrebă pe unde să 
meargă ca să ajungă în port. 

Dar i se răspunse cu aceleaşi cuvinte pe care i le adresase 
şi dervişul, căruia-i ceruse socoteală de ce-l urmăreşte: 

— Agnamaţ-im! 

— Nu înţeleg! 

Trecătorul săltă din umeri, în timp ce chipul său vădea o 
sinceră părere de rău şi lăsă nelămurit pe străinul cel 
ciudat. 

Scena se repetă de câteva ori. Toţi cei pe care îi oprea 
lordul, tineri, bătrâni, oameni mai bine îmbrăcaţi sau 
oameni de rând, îi răspundeau în acelaşi fel: 

— Agnamaţ-im! 

Lordul îşi pierdu cumpătul de-a binelea. 

— Maţ, maţ şi iarăşi maţ! Asta-i tot ce ştiu. M-aţi 
înnebunit! Se înfurie el. Să se ducă dracului 
Consitantinopolul şi toate localităţile din jurul lui! Nu mai 
întreb pe nimeni şi o ţin drept înainte, până... până... 

Tăcu deodată şi căscă gura până la urechi, de parcă ar fi 
aşteptat să înghită în clipa următoare un porumbel fript. 
Apoi îşi închise gura, plescăind zgomotos. Pe chipul său 
alunecă un zâmbet voios şi luminos, ca soarele care surâde 
vara câmpurilor nesfârşite. 

— Straşnic! Minunat! Îndeed! Zâmbi el, în timp ce privirile 
sale mângâiau încântate firma unei cafenele, care era scrisă 
în limba franceză. Aici locuiesc oameni, oameni adevăraţi, 
cu care se poate vorbi desigur omeneşte. Aici o să intru! 
Aici o să mi se dea orice lămurire. 

Şi se îndreptă cu paşi mari spre cafenea. Intră cu 
siguranţa unui om obişnuit să poruncească în localul nu 
tocmai spaţios şi se uită iscoditor în jur întâlnind priveliştea 


obişnuită a unei cafenele orientale. Podeaua murdară era 
acoperită ici şi colo de covoraşe. De-a lungul pereţilor erau 
înşirate numeroase perne, de toate culorile şi mărimile. 
Puținele mese aflate în cafenea erau joase, cum sunt 
scăunelele din locuinţele orientale. Pereţii erau goi - 
singura lor podoabă fiind o scândură de care atârnau 
câteva ciubuce unsuroase, aşezate unele lângă altele. 

În tot localul nu erau decât trei clienţi. După îmbrăcăminte 
se vedea că sunt localnici, oameni din pătura de jos. Ei 
şedeau ghemuiţi unul lângă altul şi fumau fără să-şi 
vorbească, iar în dreptul fiecăruia se afla câte o ceaşcă mică 
de cafea; se părea că niciunul din ei nu observase intrarea 
străinului. Din pricina semiintunericului care domnea în 
încăpere, lordul nu putu să vadă că unul din cei trei clienţi a 
aruncat pe sub pleoapele coborâte o privire străpungătoare 
spre apariţia neobişnuită şi îmbrăcată în haine din stofă 
cenuşie cu pătrăţele. 

Deodată, se deschise o uşă în partea din fund a localului şi 
în pragul ei se ivi un bărbat, despre care orice cunoscător 
al ţărilor mediteraneene şi-ar fi dat numaidecât seama că e 
grec. Era patronul acestui local „prietenos” şi avea şi chipul 
şiret al unei vulpi. Dar nu trăsăturile, ci ochii acestui om îi 
caracterizau firea. 

Patronului îi fu de ajuns o privire, ca să-şi dea seama cu 
cine are de-a face. Făcând trei plecăciuni, care ar fi măgulit 
desigur şi pe un prinţ, el se apropie de noul client. 

— Bienvenu, monsieur! Vă urez bun-venit în casa mea! Îl 
salută el în limba franceză, pe care o vorbea curent. Îmi 
îngăduiţi să întreb pe excelența voastră cu ce-i pot fi de 
folos? 

Desigur că lordul cunoştea bine franceza. De aceea, el se 
folosi de aceeaşi limbă ca şi cafegiul, numai că în gura lui 
cuvintele erau lipsite de accentul plăcut care-l aveau pe 
buzele grecului. 

— Mai întăi, te poftesc să-mi vorbeşti altfel! Spuse lordul 
pe obişnuitul său ton poruncitor. Nu sunt excelența 


dumitale. Ai înţeles? 

— Pardon! Nu puteam să bănuiesc... 

— Am terminat. Nu-mi place pălăvrăgeala. Numeşte-mă 
monsieur! E de ajuns. 

— Am înţeles. 

— Şi apoi, aş vrea... hm! Aş vrea să beau ceva. 

Sir David nu se simţea bine în localul acesta de mâna a 
cincea sau a şasea. E drept că i se făcuse sete, fiindcă 
rătăcise atâta vreme prin arşiţă, prin atâtea străzi şi 
ulicioare. Dar gândul că va putea să bea ceva aici nu-l 
ispitea câtuşi de puţin. Şi dacă ceruse totuşi patronului să-i 
aducă o băutură oarecare, explicaţia trebuia căutată numai 
în felul ciudat de a gândi al lordului. 

El nu uita niciodată, oriunde s-ar fi aflat, că este englez, fiu 
al mândrului popor insular care stăpâneşte mările lumii. De 
aceea, socotea că nu trebuie să stârnească o impresie 
jalnică, nici în colţul cel mai îndepărtat al pământului. Apoi, 
el era lordul David Lindsay, membru al celei mai vechi 
nobilimi engleze. Şi, în calitatea aceasta, respecta 
întotdeauna principiul împrumutat de la francezi: Noblesse 
oblige6. 

Datorită acestor două motive, el credea că şi acum se 
cuvine să aibă o atitudine impunătoare şi să dovedească 
patronului că nu este un om de rând. Ar fi putut să întrebe 
pur şi simplu pe unde să meargă ca să ajungă în port şi să-şi 
vadă de drum. Dar nu era în stare să procedeze în felul 
acesta. El nu voia să i se dăruiască nimic, nici măcar o 
lămurire. 

— Doriţi cafea, şerbet sau...? 

Grecul îşi prelungise ultimul cuvânt şi trezise astfel 
curiozitatea lui Sir David. 

— Mai ai şi altceva? 

— Pentru clienţii mei care nu aparţin religiei Profetului am 
un vin grecesc excelent, un „Samos” autentic, vechi, bine 
păstrat, un adevărat nectar. 


— Hm! „Samos”! Asta-i aproape tot atât de bun ca 
„Sherry”-ul sau vinul de Porto! Aş vrea să-l gust. 

— Atunci mi-aş îngădui să vă rog, monsieur, să aveţi 
bunăvoința de a lua loc în cârciumă. 

Lordul îşi închise ochiul stâng şi-l privi cu cel drept: 

— Cârciumă? 

— Trebuie să vă gândiţi, îl lămuri patronul, că mai toţi 
clienţii mei sunt adepţi ai Profetului, care-i opreşte să bea 
vin. Ar însemna să le jignesc simţămintele religioase dacă aş 
servi în prezenţa lor sticle şi pahare cu vin celor care sunt 
de altă credinţă. Şi apoi, poate s-ar isca între clienţi discuţii 
neplăcute, care ar fi foarte primejdioase pentru liniştea 
localului meu. De aceea, am şi o cârciumă! Acolo vă puteţi 
desfăta în voie cu nobila băutură. 

— Bine! Hotără lordul. Arată-mi cârciuma! 

El îl urmă pe grec prin uşa din fund şi pătrunse într-un 
gang întunecos, la capătul căruia birtaşul deschise uşa unei 
odăiţe situată pe partea dreaptă. O privire aruncată 
înăuntrul ei îi fu de ajuns lui sir David ca să-şi vadă 
confirmată bănuiala ce-l năpădise pe parcursul îndelungatei 
explicaţii a birtaşului, cu privire la îndreptăţita existenţă a 
acestui local separat. „Cârciuma” era orânduită tot după 
obiceiul oriental, ca şi încăperea din faţă şi era plină de 
covoare, perne şi mese joase. Ea nu dădea impresia că ar fi 
destinată clienţilor greci, armeni şi unor nemahomedani, 
fiindcă într-un asemenea caz ar fi fost mobilată cu scaune, 
bănci şi mese înalte. Dimpotrivă, aşa cum bănuise de la 
început David Lindsay, felul cum era orânduită cârciuma 
dovedea că în ascunzătoarea aceasta tainică veneau din 
când în când unii fii necredincioşi ai Profetului, care voiau 
să se delecteze cu neîngăduitul suc al strugurilor. Aici erau 
siguri că nu vor avea de întâmpinat nici o stânjenire 
neplăcută. Singura fereastră a încăperii era situată la o 
înălţime de vreo doi metri, aproape lângă tavan şi era atât 
de mică, încât nimeni nu i-ar fi putut vedea din afară. lar 
pentru oficierea tainică a slujbelor la altarul lui Bachus, 


pernele moi erau foarte nimerite, ca şi lumina palidă a 
candelei care atârna din tavan în mijlocul odăii. 

Lordul îşi strâmbă buzele subţiri într-un zâmbet mulţumit: 

— Îmi place! Aici voi gusta „Samos”-ul dumitale. 

Era încântat că dorinţa de a ieşi din labirintul supărător îl 
îndemnase să intre în cafenea. Astfel putea să împace utilul 
cu plăcutul. O înghiţitură de vin autentic grecesc nu era de 
disprețuit în ţara aceasta a cafelei eterne. Îşi descheie 
cureaua de care atârna telescopul cel lung şi îl aşeză pe o 
pernă împreună cu umbrela. După aceea se trânti şi el pe 
perna alăturată. 

Birtaşul stătea tăcut lângă uşă şi-i urmărea mişcările. În 
cele din urmă, se hotări să răspundă cuvintelor clientului 
său. 

— Ah, monsieur, vă asigur că nu vă veţi mulţumi să-l 
gustaţi. Dacă sunteţi un adevărat cunoscător, veţi bea o 
cană întreagă din „Samos”-ul meu. 

— Să vedem! Adu-mi vinul! 

Grecul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa şi ieşi din odaie, 
zâmbind. Faptul că străinul nu-l întrebase despre preţul 
vinului se părea că-l îndeamnă să tragă concluzii favorabile 
cu privire la situaţia lui materială. Şi cârciumarul se hotări 
să nu lase nefolosit un prilej de câştig atât de ademenitor şi 
rar. 

Nu trecu mult şi se înapoie la sir David, aşezând pe 
măsuţa din faţa lui o cană şi un pahar. 

— Îmi îngăduiţi să torn vinul? 

Sir David îi dădu în lături mâna serviabilă. 

— Stai! Eşti mahomedan? 

— Nu! Eu sunt creştin. Patria mea este Grecia. 

— Atunci o să bei cu mine! 

— Ah, sunteţi foarte amabil! Bunătatea dumneavoastră... 

— Bine, bine. Cine bea singur e tâmpit. 

În timp ce birtaşul fugi să-şi aducă un pahar, lordul îşi 
aprinse una din ţigările pe care avusese grijă să şi le ia la 


coborârea de pe vapor. Şi, începând să fumeze, mormăi 
mulţumit: 

— Se bucură că o să bea pe socoteala mea, vulpoiul! E 
încântat că are cinstea să ciocnească paharul cu sir David! 
Se pare că nici nu bănuieşte că l-am poftit să bea cu mine, 
tocmai ca să fiu mai sigur. Nu trebuie să am încredere într- 
un om viclean ca el. Poate că mi-a turnat ceva în vin, ca să 
mă adoarmă şi să-mi golească buzunarele. Dar nu-i în stare 
să-l păcălească pe David Lindsay. Nu degeaba am urmat 
şcoala lui Kara ben Nemsi. Am învăţat să fiu prevăzător 
când umblu pe meleaguri străine. 

Dar îşi întrerupse monologul, fiindcă birtaşul intrase în 
odaie ţinând în mână cel de-al doilea pahar. Cu aerul unui 
binefăcător care împrăştie aurul cu ambele mâini, el turnă 
vin întâi în paharul lordului şi după aceea într-al său. 

— A votre sant, monsieur! 7... 

Îşi goli paharul dintr-o înghiţitură şi într-un timp destul de 
scurt. Sir David însă îşi sorbi vinul pe îndelete. 

— Da, e bun! Declară el pe un ton solemn. E cel mai bun 
lucru pe care l-am găsit până acum în oraşul acesta mult 
lăudat. 

— Nu vă place Constantinopolul? 

— Pas du tout! 8 

— Şi cu toate acestea i se spune „Obrazul strălucitor al 
lumii”. 

— Hm! Am mai auzit azi porecla aceasta. Dar sunt de 
părere că acestui „obraz” şi acestei „străluciri” nu i-ar 
strica deloc dacă ar face într-o zi cunoştinţă cu un burete, o 
bucată de săpun, o cârpă aspră şi o perie de frecat! 

— Să nu spuneţi asta vreunui turc! 

— De ce? Eu spun oricui adevărul, fiindcă aşa îmi place. 
Aşa cum i l-am spus acelui derviş afurisit, care s-a ţinut 
după mine ca o umbră, de când am coborât de pe punte. 
Când m-am plictisit să-l tot văd că mă urmăreşte, i-am 
deschis umbrela drept în obraz. Era un limbaj pe care sunt 
sigur că l-a înţeles. 


Grecul îşi înălţă sprâncenele, gânditor. 

— V-aţi certat cu un derviş? Şi l-aţi insultat într-adevăr în 
felul acesta? Vă rog să-mi iertaţi cuvintele, dar aţi săvârşit o 
imprudenţă. Aţi stârnit setea de răzbunare a acestui om 
sfânt. 

Englezul făcu un gest nepăsător, sorbi iar puţin vin din 
pahar şi trase un fum de ţigară. 

— Ce-mi pasă mie de nătărăul acela? N-are decât să se 
ţină după alţii, nu după lordul David Lindsay. Ceea ce m-a 
supărat este că, pentru a scăpa de el, am străbătut tot felul 
de străzi, mari şi mici şi am nimerit în cartierul acesta, unde 
nu ştiu să mă orientez şi unde nu mă înţelege nimeni când 
întreb în ce direcţie să merg. 

Grecul tăcu şi arătă un aer indiferent. Nimeni n-ar fi putut 
să cunoască gândurile care îi frământau mintea. Ceea ce-i 
atrase în mod deosebit atenţia era faptul că străinul 
declarase că este lordul David Lindsay. El ştia să preţuiască 
însemnătatea acestor cuvinte. Un lord englez, care 
călătoreşte de plăcere prin Orient, obişnuieşte să aibă bani 
la el şi chiar bani mulţi! Aşa se gândi şiretul birtaş. Era o 
pasăre rară şi prilejul de a o prinde în laţ nu trebuia lăsat să 
treacă nefolosit. Conform ideilor care îi călăuzeau viaţa, 
grecul socotea că banul este cea mai mare zeitate. Şi se 
hotări să-l jertfească pe lord acestei zeități supreme, printr- 
o acţiune cât mai chibzuită. Aliatul său urma să fie vinul. 

În timp ce umplu iar paharul clientului, având grijă să-l 
umple şi pe al său, întrebă: 

— Nu vorbiţi turceşte? 

— Nici douăzeci de cuvinte! 

— Ar fi bine să luaţi cu dumneavoastră un dragoman, un 
interpret când vreţi să vă plimbaţi prin oraş. 

— Îmi place să mă plimb singur. 

— De ce? Aţi avut neplăceri? 

— Nu! Dimpotrivă, am călătorit odată vreme îndelungată 
prin ţările balcanice, în tovărăşia unui asemenea om. Am 
intrat într-o încurcătură urâtă de tot şi am scăpat teafăr în 


cele din urmă datorită devotamentului şi iscusinţei 
tălmaciului. Am auzit, însă, că alţii nu inspiră aceeaşi 
încredere, fiindcă nu sunt oameni cumsecade. Şi apoi, nu- 
mi place să am mereu un străin lângă mine. 

— Hm! Mormăi grecul. Vă înţeleg. Tălmacii ăştia caută 
totdeauna să-i jupoaie pe străini, mai ales pe un om ca 
dumneavoastră, care desigur că nu umblă cu portofelul gol, 
sunt în stare să-l lase fără un ban. 

— Aşa e! Eu sunt lordul David Lindsay şi am mereu la mine 
destui bani, ca să nu mă fac de ruşine în nici o împrejurare. 
Plătesc bucuros şi bine, dar nu las pe nimeni să mă 
prostească. 

Birtaşul era mulţumit de ceea ce aflase până acum cu 
ajutorul întrebărilor sale iscoditoare. De aceea, socoti că 
poate să-şi continue acţiunea „de recunoaştere”. 

— Ar trebui, cel puţin, să purtaţi totdeauna la 
dumneavoastră planul oraşului Constantinopol. 

— Cine a spus că nu-l am? 

— Şi cu toate acestea v-aţi rătăcit? 

— Da! Ce-mi foloseşte că am planul şi-l cercetez, dacă nu 
ştiu unde mă aflu? 

Şi ca să-şi întărească spusele, lordul îşi scoase portofelul şi 
începu să-l scotocească, în timp ce grecul îi urmărea cu 
atenţie toate mişcările. Acum, lordul deschise o nouă 
despărţitură, fiindcă se părea că nu poate să găsească 
planul şi un teanc gros de bancnote ieşi pentru o clipă la 
iveală. 

Ochii birtaşului aruncară scântei. Privirea lui deveni fixă şi 
lacomă, ca a unei fiare răpitoare care-şi pândeşte prada. 
Uită să se stăpânească şi să fie prevăzător. Acum era 
încredinţat că străinul nu trebuia să părăsească localul, 
decât fără teancul acela de bancnote. Cu orice preţ şi orice 
s-ar întâmpla! În portofelul acela era ascunsă o avere 
uriaşă, cel puţin aşa o aprecia sărăcăciosul birtaş. Şi ea nu 
trebuia să-i scape, chiar dacă ar fi fost nevoit să-şi 


împovăreze conştiinţa cu o faptă nelegiuită, ca să şi-o 
însuşească! 

Sir David continuă să-şi frunzărească nepăsător hârtiile. 
Birtaşul nu avea de unde să ştie că mişcările încete ale 
clientului său erau intenţionate, că sir David voia să-l pună 
la încercare şi că observase pe furiş schimbările vădite ale 
trăsăturilor chipului său. 

Acum, lordul înţelese manevra. Întrezărise primejdia. Dar 
nu se gândi să fugă. Dimpotrivă! Gravitatea situaţiei în care 
se afla îl îndemna să rămână în cârciumă şi să aştepte 
curajos desfăşurarea lucrurilor. El călătorea doar prin 
lumea întreagă tocmai cu scopul de a cunoaşte pericolele 
aventurilor de tot felul. De data aceasta se părea că va trăi 
într-adevăr o aventură, care să merite numele acesta şi 
care să-i biciuiască nervii. Şi ţinea să-şi dăruiască neapărat 
o asemenea desfătare. 

Îşi închise portofelul şi-l puse iar în buzunar. Apoi îşi vâri 
mâna dreaptă în buzunarul adânc al hainei sale cenuşii cu 
pătrăţele şi scoase planul pe care-l căutase atâta vreme. 

— L-am găsit - iată-l! Uitasem unde l-am pus. 

După ce aşeză paharele şi sticla pe podea, desfăcu încet 
harta şi o întinse cu aceeaşi încetineală pe masa cea joasă. 

— Vă rog! Unde se află casa dumneavoastră? Dacă ştiu 
lucrul acesta găsesc numaidecât drumul spre iahtul meu. 

Grecul puse mâna pe hartă, voind să-l lămurească, dar 
ultimele cuvinte ale lordului îl făcură să tresară. 

— Spre iahtul dumneavoastră? 

— Da. 

— Aveţi iahtul dumneavoastră propriu? O barcă dintr- 
acelea mari cu pânze...? 

— Nu! Un vapor! 

— Sacre bleu! 

— La naiba! Trebuie să fiţi un om foarte bogat! 

— Sunt lordul David Lindsay. Dar v-am rugat să-mi arătaţi 
pe hartă unde se află casa dumneavoastră. 


Birtaşul trebui să-şi înfrâneze uluiala. Se aplecă deasupra 
planului, în timp ce o roşeaţă aprinsă îi acoperi obrajii şi 
fruntea. Era oare efectul vinului pe care-l băuse, ori 
tulburarea pricinuită în urma celor auzite? Englezul acesta 
trebuie să aibă multe milioane. Cine era oare în stare să-i ia 
un milion din ele? Un milion întreg! Aproape de neînchipuit! 

Sângele năvăli în urechile cârciumarului. Abia izbuti să-şi 
adune gândurile, ca să poată da lămurirea ce i se ceruse. În 
timp ce grecul cerceta pe rând diferitele linii cuprinse în 
planul oraşului, sir David îl urmărea pe furiş şi zâmbea. În 
cele din urmă, birtaşul îşi fixă degetul arătător al mâinii 
drepte într-un punct al planului. 

— Aici e! Asta este strada noastră şi pe aici trebuie să fie 
casa mea. 

Lordul îşi apropie de hartă nasul nesfârşit de lung, ca să-şi 
întipărească bine în minte situaţia locului unde ajunsese. Şi 
dându-şi seama că din pricina uliţelor întortocheate se 
rătăcise din ce în ce mai mult, el căpătă deodată siguranţa 
că-i va fi uşor să se înapoieze la iahtul său. În ciuda 
îndreptăţitei sale neîncrederi, lordul îşi spuse că grecul nu 
i-a dat indicaţii greşite. Ce ar fi avut de folosit birtaşul dacă 
l-ar fi lăsat să rătăcească iar prin cartierul acesta sucit? 
Dacă birtaşul era într-adevăr ispitit de portofelul plin cu 
bancnote al clientului său - şi lucrul acesta constituia 
pentru Lindsay un fapt neîndoielnic - el avea să întreprindă 
un atac, în propria sa casă şi anume chiar în odăiţa dosnică 
a cârciumii. În afara casei n-ar fi găsit un prilej atât de 
nimerit pentru înfăptuirea planului său. 

În timp ce prin mintea lui sir David treceau gândurile 
acestea, se auzi o fluierătură ciudată. Lindsay ciuli urechea, 
dar rămase nepăsător. Celălalt, cu toată şiretenia lui, nu 
izbuti să se stăpânească. O mişcare involuntară, trădându-i 
parcă dorinţa de a sări de pe pernă, mărturisi lordului că 
fluierătura fusese destinată birtaşului. 

Într-adevăr, birtaşul puse mâna pe cana cu vin, umplu 
repede cele două pahare goale şi se ridică. 


— Cana e goală. Da, da, ştiam că o să se golească şi se sili 
să zâmbească. „Samos”-ul meu e foarte gustos, îmi 
îngăduiţi s-o umplu...? 

— Desigur! Te rog să aduci încă o cană! Doar n-o să ne 
prăbuşim numai după câteva păhărele de vin! 

— Nici o grijă! Nu e viclean. Mă înapoiez numaidecât. 

Şi se îndreptă grăbit spre uşă. 

Curios, Lindsay se apropie încet de uşă şi trase cu 
urechea. Se auzeau câţiva inşi care vorbeau. Erau desigur 
în curte, cam în dreptul ferestrei înguste din odaia 
cârciumii. Lordul îşi înălţă iscoditor privirea spre fereastră. 

Apoi, cu o repeziciune de care nimeni nu l-ar fi crezut în 
stare pe englezul acesta cu mişcări încete, se ridică şi sări 
spre uşă. Aplecându-se, găsi un zăvor care se închidea pe 
dinăuntru - o raritate într-o casă orientală, cel puţin la uşa 
unei odăi. Desigur că zăvorul acesta era menit să asigure 
discreţia odăiţei dosnice. 

Lindsay se grăbi să pună zăvorul, ca să nu fie surprins în 
timpul operaţiei ce-şi propunea să săvârşească. După aceea 
adună toate pernele din încăpere şi le aşeză una peste alta, 
în formă de turn, pe banca joasă care se afla în dreptul 
ferestrei. Se căţără sprinten pe ele, se ridică în vârful 
picioarelor şi zâmbi mulţumit. Înălţimea sa neobişnuită îi 
îngădui să ajungă cu capul tocmai la fereastră, care nu avea 
geam, ca atâtea alte ferestre orientale. De aceea, Lindsay 
auzi foarte bine glasurile celor care vorbeau în curte. El nu 
se putu uita în jos, dar înţelese fiecare cuvânt, deşi 
convorbirea era purtată aproape în şoaptă. 

În curte erau doi inşi: cârciumarul şi un prieten de-al lui. 
Faptul că se foloseau de limba franceză constituia un noroc 
neaşteptat pentru sir David. 

— Nu mă ţine mult de vorbă! Spunea birtaşul. Străâinul 
poate să-şi piardă răbdarea. Nu vreau să zăbovesc. 

— Născoceşte-i o poveste când te înapoiezi. Te asigur eu 
că o să te creadă. Trebuie să asculţi întâi ceea ce vreau să-ţi 
spun. Osman, dervişul, este furios. Vrea să se răzbune 


neapărat pe câinele acesta necredincios, care i-a deschis 
umbrela în obraz şi l-a lovit. 

— Ştiu ce s-a întâmplat. Mi-a povestit englezul. 

— Şi nu se teme de ura dervişului? 

— Nici nu se sinchiseşte de el. Nu uita că e un lord englez. 
Domnii aceştia au o încredere uluitoare în ei înşişi, aşa că 
nu se sperie de nimic. 

— Dumnezeule, un lord! 

— Sst! Nu striga! Ai uitat de fereastra de sus? 

— Nu cred că ar putea să ne audă. Dar o să vorbesc mai 
încet. Osman a băgat de seamă la timp că englezul voia să 
scape de el. S-a ţinut după el, fără să fie observat, aşa că nu 
i-a pierdut urma. Acum este în cafenea şi m-a trimis la tine, 
ca să te vestesc. 

— Ce vrea de la mine? 

— Să-l ajuţi să se răzbune! 

Lordul observă că, în convorbirea celor doi inşi a 
intervenit o pauză. Până acum, discuţia fusese purtată pe 
un ton însufleţit. Grecul părea că reflectează asupra cererii 
ce-i fusese comunicată din partea dervişului. După cum 
presupunea Lindsay, vicleanul birtaş căuta să pună de 
acord propriul său plan, cu ajutorul căruia voia să intre în 
stăpânirea teancului de bancnote din portofelul străinului, 
cu dorinţa de răzbunare a dervişului. 

Apoi convorbirea reîncepu. 

— Spune-i că o să se poată răzbuna. Străinul este în odăiţa 
din fund. 

— Ştiam. Am auzit doar ce-ai vorbit cu el, când a intrat în 
cafenea. 

„Aha! Se gândi sir David. Omul acela, care-şi trădează fără 
să ştie gândurile sale prieteneşti, este unul din cei trei inşi 
pe care i-am văzut în cafenea. Aşteaptă, băiete! Te fac eu 
îndată să cunoşti un lord din Old England, pe tine, 
împreună cu dervişul tău şi cu prietenul tău, cârciumarul”. 

— Îi duc acum a doua cană cu „Samos”. Îl voi convinge să 
bea cât mai mult şi sunt sigur că vinul o să-l ameţească. Are 


portofelul plin cu bancnote. Când voi vedea că s-a îmbătat, 
îi iau frumuşel bancnotele. După aceea, Osman poate să-şi 
înfăptuiască planul. Nu-l opresc. Cel mai bun lucru ar fi ca 
străinul să dispară pentru totdeauna! În felul acesta nu 
trebuie să ne temem de urmări neplăcute. 

— Şi eu? 

— Ce e cu tine? 

— Neghioabă întrebare! Spuneai că străinul are portofelul 
plin cu bancnote. Şi vrei să-i iei banii. Dervişul vrea să se 
răzbune. Dar eu cu ce m-aleg? 

— O să-ţi dau şi ţie o parte, ca să taci. Cred că nu-mi poţi 
cere mai mult. Doar n-ai nimic de făcut. 

— Asta-i părerea ta. Dar eu sunt de altă părere. Eu chiar 
cred că o să ai nevoie de mine. 

— Nu văd de ce aş avea nevoie. 

— Ca să-l operezi pe englez. Tu crezi că vinul o să-l 
ameţească. Dar dacă te înşeli? Ştii că sunt născut la Paris şi 
că am trăit acolo până la vârsta de treizeci de ani. („De 
aceea vorbesc în franţuzeşte! Se gândi lordul, care-i 
asculta. Omul acesta nici nu este localnic, dar se îmbracă la 
fel ca cei printre care trăieşte acum.” Continuă să tragă cu 
urechea, fiindcă şi prietenul birtaşului îşi continua 
destăinuirile.) Între timp, am trecut de câteva ori Canalul 
Mânecii. I-am cunoscut bine pe englezi. Insularii aceştia 
sunt oameni ciudaţi şi robuşti. Beau „Porter”, „Ale”, 
„Sherry”, punci şi orice tării, aşa cum alţii beau apă. Am 
văzut-o eu însumi de multe ori, dar niciodată nu-şi pierd 
cumpătul. Când li se pare că au băut prea mult, ştiu să se 
stăpânească. 

— Mille de tonnerres! 9 În cazul acesta, s-ar putea să ne 
vedem întregul plan năruindu-se. 

— S-ar putea, dacă n-aş fi eu pe aici! Caută să-l ţii de 
vorbă încă un sfert de oră! Îţi voi aduce între timp un praf 
şi-l vei turna în vin. Îşi produce efectul mai curând decât... 

— Nu se prinde! Nu se lasă înşelat. Paharul este în faţa lui 


ŞI... 


— Toarnă praful în cană! 

— Nici asta nu merge! Mi-a cerut să beau cu el şi nu-l pot 
refuza. Vrei să înghit eu însumi praful şi să adorm înaintea 
lui? 

— Ah! E atât de prevăzător? 

— Desigur. Vezi că nu poţi să-mi fii de nici un folos? 

— Dacă lucrurile stau aşa, sigur că ai nevoie de mine! Nu 
ne rămâne decât o singură soluţie: să-l îmbătăm, până când 
îl facem să se prăbuşească sub masă. Ia spune-mi: te 
încumeţi să iei parte la o beţie adevărată? 

— Hm! Ca să fiu sincer, nu pot să beau prea mult. 

— Ştiu, ştiu. În schimb, beau eu şi pentru tine, după cum 
ştii. Lasă-l pe seama mea! Spune-i o minciună, că m-ai 
întâlnit pe gang şi că mi-ai povestit despre el. Eu sunt 
născut în Franţa, îi cunosc foarte bine pe englezi şi-i admir 
mult. Întreabă-l dacă n-ar vrea să-i ţin tovărăşie. În sfârşit, 
scorneşte orice minciună îţi trece prin minte, ca să-mi 
primească tovărăşia! Doar nu eşti prost şi te pricepi să 
îndrugi ce trebuie. Mă duc să-l înştiinţez pe derviş şi să-l 
conving că trebuie să aştepte până când îl îmbătăm pe 
englez. După aceea, vii să mă iei. Şi acum, şterge-o, ca să 
nu-i bată la ochi că zăboveşti atât de mult! 

Lordul sări de pe perne, cu aceeaşi sprinteală pe care o 
vădise la urcare. Auzise tot ce-l interesa. Chipul său 
strălucea de bucurie. Era într-adevăr aventura pe care şi-o 
dorise. 

— Excellent! Indeed! 10, aşa cum îmi place! Mormăi el, în 
timp ce aşeza pernele la locurile lor, de-a lungul pereţilor. 
Când va auzi prietenul meu Kara ben Nemsi despre 
peripeţiile prin care am trecut, sunt sigur că o să 
recunoască numaidecât că sunt tot atât de iscusit ca şi el. 
Mi-am pândit vrăjmaşii şi le-am ascultat planurile. Spre 
norocul meu, omul acela a fost francez şi nu chinez, african 
sau eschimos. Altminteri, n-aş fi înţeles nici un cuvânt din 
toată convorbirea. Acum, însă, ştiu ce mă aşteaptă. Să 
poftească! Vor să-l îmbete pe lordul David Lindsay şi să-l 


facă să cadă sub masă. Caraghioşii! O să le arăt că sunt mai 
şiret ca ei. 

Odăiţa îşi recăpătase înfăţişarea obişnuită. Sir David se 
repezi la uşă şi trase zăvorul. Apoi se trânti pe perne şi 
aşteptă liniştit desfăşurarea planului făurit în curte de 
birtaş şi prietenul lui. Avu chiar vreme să-şi aprindă iar 
ţigara, care se stinsese. 

Cârciumarul apăru după câteva clipe, aducând cea de-a 
doua cană cu vin. Din pricina nerăbdării de a-şi vedea 
planul înfăptuit, grecul părea bănuitor şi neliniştit. Lordul 
observă că vicleanul birtaş îşi îndrepta mereu privirea spre 
fereastră şi se înveseli, dar fără să se trădeze. Dimpotrivă, 
vădi obişnuitul său aer nepăsător şi puţin prostesc. 

— V-am lăsat să aşteptaţi şi vă rog să mă iertaţi, începu 
birtaşul. 

— Da? Se miră englezul. Nici n-am băgat de seamă. 

— M-am întâlnit cu un prieten şi am stat puţin de vorbă. 
Nu l-am văzut de mult, ştiţi. Se ocupă cu tot felul de afaceri 
şi călătoreşte prin diferite părţi ale ţării. E luat drept 
băştinaş, însă de fapt este francez, născut chiar în Franţa. E 
un bărbat instruit şi în afară de aceasta un bun cunoscător 
şi un mare admirator al englezilor. 

Şi cârmaciul începu să-şi ridice prietenul în slava cerului, 
născocindu-i o sumedenie de însuşiri. 

Se strădui din răsputeri să stârnească prin nenumărate 
amănunte curiozitatea lordului şi să-i trezească dorinţa de a 
cunoaşte această persoană atât de înzestrată şi 
atrăgătoare. Iar sir David, lăsându-se în voia unei cruzimi 
îndreptăţite, îi ascultă cu neobosită atenţie pălăvrăgeala, 
mulţumindu-se să dea mereu din cap. 

În cele din urmă, grecul începu să gâfâie şi constată că i-a 
secat izvorul născocirilor. Mai mult, el observă că a început 
să se contrazică în ceea ce povestea şi să repete unele 
amănunte cu privire la viaţa ciudată a prietenului său. Şi se 
opri. Acum, lordul se hotări în sfârşit să deschidă gura, ca 
să răsplătească printr-un cuvânt de admiraţie, după câte se 


părea, strădania zelosului birtaş, dar în realitate ca să pună 
capăt acestor palavre plictisitoare şi ca să grăbească 
înfăptuirea planului ce se urzise. 

— Ai fi putut să-ţi inviţi prietenul să bea un pahar de vin cu 
noi, spuse sir David. Dar dacă n-ai făcut-o, trebuie să te 
jertfeşti şi să-mi ţii mai departe tovărăşie. 

Cuvintele acestea îl înmărmuriră pe birtaş, care nu se 
aşteptase ca pălăvrăgeala lui să dea un rezultat atât de 
neplăcut şi care nădăjduise că, după ce-şi va isprăvi 
minciunile, va alerga să-şi cheme complicele. Ca să nu dea 
de bănuit, el încercă să se arate tot atât de respectuos ca 
înainte. 

— Nu mi-aş fi îngăduit niciodată să săvârşesc un asemenea 
lucru. Eu ştiu cum trebuie să mă port cu un oaspete distins 
ca dumneavoastră. 

— Îţi mărturisesc sincer că m-aş fi bucurat să cunosc un 
om despre care se pot povesti atâtea amănunte interesante. 
Păcat că a plecat! 

— A plecat? Aş! E în odaia din faţă şi bea cafea. 

— N-am avut de unde să ştiu. 

— N-aţi auzit convorbirea noastră? 

— Convorbirea? N-am auzit nimic. 

— Adevărat? Am stat în curte de vorbă cu el. 

— Habar n-am! Nu obişnuiesc să mă sinchisesc de 
treburile altora, ci numai de cele care mă privesc pe mine. 
Acum grăbeşte-te! Cheamă-ţi prietenul! Fiindcă-i francez, 
trebuie să ştie ce înseamnă un vin bun şi o să-l preţuiască. 

După ce bolborosi câteva cuvinte despre amabilitatea 
clientului, despre onoare, recunoştinţă şi altele de acelaşi 
fel, birtaşul ieşi din odaie cu paşi mari şi iuți. lar după 
câteva minute se înapoie, însoţit de complicele său. 

Şi începu să se desfăşoare un chef mic şi voios, care ar fi 
dat unui observator nebăânuitor impresia, că cei trei inşi se 
simt bine şi-şi nutresc cele mai sincere simţăminte. 
Francezul bea mult şi repede, căutând în felul acesta să-l 
îmboldească şi pe lord să-şi golească mereu paharul. Nu 


trecu mult şi vinul se termină, astfel că birtaşul socoti 
nimerit să se „jertfească” pentru reuşita planului, declarând 
că oferă şi el o cană cu vin. Sir David, care nu îngăduia 
nimănui asemenea gesturi, nu se împotrivi de data aceasta, 
ci acceptă „cinstea” birtaşului. El ştia doar care este rostul 
acestei generozităţi. Îşi dădea seama că, după planul celor 
doi, bancnotele sale erau menite să-i despăgubească de 
orice cheltuieli făcute în interesul „afacerii”. 

Francezul se străduia din răsputeri să-l distreze pe lord, 
vorbindu-i despre tot ce-i trecea prin minte. În cele din 
urmă, se interesă despre proiectele de călătorie ale lui sir 
David. 

„Well! Gândi lordul. Acum poate să înceapă dansul. N-am 
deloc poftă să-mi pierd vremea cu fleacuri şi să mă îmbăt. Şi 
apoi, prezenţa acestor doi netrebnici mă plictiseşte.” 

— De aici, răspunse, pornesc spre sud, străbat Canalul de 
Suez ca să intru în Marea Roşie, mă îndrept apoi spre 
Golful Aden şi în cele din urmă ancorez într-un port indian. 

— V-aţi săturat atât de repede de ţara-minune? Se miră 
francezul. Păcat! De fapt, vă înţeleg. Sau călătoriţi cumva în 
interes de afaceri? 

— Un lord din Old England nu se ocupă de afaceri. 

— Pardon! 

— Vreau să-mi desăvârşesc în India aptitudinile mele 
psihice înnăscute. Când văzu privirile întrebătoare şi 
nedumerite ale ascultătorilor săi adăugă pe un ton serios şi 
important: presupun că vă este cunoscut şi dumneavoastră 
faptul că preoţii indieni stăpânesc numeroase elemente 
tainice în legătură cu lucrurile şi forţele metafizice. De fapt, 
preoţii nu îngăduie nici unui străin să pătrundă în cercul 
lor. De aceea, se va face o excepţie cu mine şi mi se va 
acorda dreptul de a-i vizita, mai ales fiindcă, după cum v-am 
spus adineauri, eu am neobişnuite şi înnăscute aptitudini 
psihice. 

Cafegiul rămase cu gura căscată în faţa acestei 
mărturisiri, despre care nu ştia ce să creadă. Lordul avea 


oare mintea scrântită? Sau vinul începuse să-şi producă 
efectul, ameţindu-l? Se uită cu luare-aminte la chipul liniştit 
al englezului, despre care nu s-ar fi putut spune că este nici 
al unui nebun, nici al unui om beat şi i se păru că se află în 
faţa unei enigme. 

Francezul însă zâmbi: Sunteţi spiritist sau ocultist, 
monsieur? 

— Nu, niciuna, nici alta. Am numai darul... de a prevedea 
viitorul... 

— Nu se poate! 

— Apoi, mai am ceea ce se numeşte, „al doilea obraz”. 
Ochiul meu spiritual străpunge orice zid, străbate orice 
piedici şi vede până la depărtări nebănuite. 

— Dar ceea ce spuneţi dumneavoastră... este... este 
nemaipomenit, nu vă supăraţi că vă spun! 

— În altreilea rând, pot să citesc gândurile oricui, cu 
foarte mare uşurinţă. 

Sir David minţea cu atâta măiestrie, încât cei doi 
netrebnici nu mai ştiau ce să creadă despre el. Grecul tăcu, 
uluit. Francezul însă ajunse în cele din urmă la convingerea 
că lordul suferă de spleen şi, ca să întreţină buna dispoziţie 
a viitoarei sale victime, se hotări să ia în serios „sminteala” 
englezului. 

— Ne vedeţi uluiţi, monsieur, spuse el pe un ton de 
prefăcută seriozitate. Trebuie să vă mărturisesc cinstit că 
mi-aţi trezit curiozitatea. Aş vrea să vă admir şi eu 
aptitudinile despre care ne-aţi vorbit. 

— Hm! Nu învrednicesc, de fapt, cu asemenea 
demonstraţii decât pe prietenii mei cei mai apropiaţi. 

— De data aceasta vă rog să faceţi o excepţie! 

— Dacă ţineţi... Dar să ştiţi că o fac numai fiindcă nu vreau 
să credeţi că sunt un fanfaron. Lordul David Lindsay nu 
poate să îndure o bănuială atât de jignitoare. De aceea, vă 
voi înfăţişa dovada dorită. 

Birtaşul şi „prietenul” său nu bănuiau că au căzut frumos 
în cursa şiretului lord. Sir David îi invită să se aşeze pe 


pernele de lângă peretele opus uşii, iar el făcu întâi o serie 
de gesturi pregătitoare. Apoi îşi trecu în jurul gâtului 
cureaua cu telescopul, îşi puse umbrela sub braţul stâng şi 
se îndreptă spre uşă, întorcându-se cu faţa la cei doi 
spectatori. 

— În primul rând, o privire în viitor! Începu lordul. Vă văd 
pe amândoi... urcați un munte... lângă dumneavoastră este 
o prăpastie întunecată... alunecaţi... vă rostogoliţi în adânc! 
Până acum vorbise pe un ton din ce în ce mai tulburat. Fiind 
sigur de atenţia încordată a ascultătorilor săi, începu să-şi 
înăbuşe cu grijă glasul, dându-i o intonaţie misterioasă: 
deodată apare salvatorul... e un necunoscut, oare vă vrea 
binele... Vă prinde pe amândoi cu câte o mână, tocmai când 
credeaţi că sunteţi pierduţi şi vă salvează. Să nu-l uitaţi 
niciodată, domnilor! V-a scăpat de la moarte. 

Sir David tăcu. În odaie domnea o linişte apăsătoare. Cei 
doi netrebnici nu ştiau ce să spună. Desigur că ei nu 
înţeleseseră aluzia lordului la planul pe care şi-l făuriseră şi 
aşteptau celelalte demonstraţii. 

Dar ei aveau să-l înţeleagă curând, fiindcă lordul era 
hotărât să continue jocul. 

— Acum 0 privire în depărtare, străbătând pereţii acestei 
încăperi! Văd. Ha! Aceasta este odaia din faţă, cafeneaua 
prin care am intrat ca să ajung aici. Într-un colţ... aproape 
că e de necrezut... într-un colţ şade omul cu turbanul verde, 
dervişul care a fugit după mine ca un câine. E adâncit în 
gânduri. La ce se gândeşte oare? Aveţi răbdare! Îi voi citi 
îndată gândurile... Aceasta va fi a treia experienţă a 
aptitudinilor mele psihice. 

Ascultătorii ciudatului ghicitor şi prezicător se simţiră 
năpădiţi de nelinişte, din pricina neaşteptatelor cuvinte ale 
străinului şi schimbară între ei pe furiş o privire 
semnificativă. Sir David îşi dădu seama că trebuia să se 
grăbească, dacă vrea să asigure izbânda jocului său, pe 
care o urmărea. El ştia că nu se poate bizui pe teama sau 
pe superstiţia grecului ori francezului. 


— Dervişul, continuă el, fără să îngăduie celor doi inşi 
putinţa de a rosti vreun cuvânt, dervişul se gândeşte... la 
mine! Vrea să-mi plătească pe ascuns bobârnacul pe care i 
l-am tras cu ajutorul umbrelei. Vrea să se răzbune, iar 
ceilalţi vor să-mi ia banii. Da, da, messieurs! 11 Ştiu totul! 
Planul vostru s-a năruit. Nu mă las îmbătat, trântit sub 
masă şi jefuit! 

Dar trebui să se oprească. Cei doi ticăloşi demascaţi 
săriseră în picioare. 

— Câine, ai tras cu urechea! 

— Ai să ne-o plăteşti! 

Şi voiră să se năpustească asupra lui sir David, dar se 
retraseră speriaţi când văzură ţeava unui revolver 
îndreptată ameninţător spre ei. 

— Staţi! 

Cei doi rămaseră ţintuiţi locului. 

— Dacă faceţi o singură mişcare, vă împuşc! 

Ei se supuseră poruncii. Dar se mângâiară înjurând, 
blestemând şi amenințând. Între timp, lordul se retrase cu 
doi paşi. Lăsă umbrela să-i alunece de sub braţ, duse mâna 
stângă la spate şi deschise uşa. 

— Am onoarea să vă salut, domnilor! Vă rog să salutaţi din 
parte-mi pe Osman, dervişul! Banii pentru vinul băut îi veţi 
găsi afară pe prag. Rămâneţi cu bine şi păstraţi-mi o 
amintire frumoasă! 

Dintr-o săritură ajunse în gang, întoarse cheia (când 
intrase în cârciumă o văzuse în broască), aruncă o bancnotă 
în faţa uşii şi se strecură în curte. Se ferise să treacă prin 
odaia din faţă, ca să nu-l întâlnească pe derviş şi să nu-şi 
pericliteze retragerea. 

În urma lui se stârni un tărăboi îngrozitor. Cei închişi în 
odaie voiau să spargă uşa şi în cele din urmă o făcură să 
sară din ţâţâni. Sir David ştia că dervişul şi ceilalţi clienţi se 
vor alătura cârciumarului şi complicelui său, aşa că trebuia 
să dispară cât mai curând. 


Găsi o ieşire care dădea în stradă şi, întrucât nu urmărise 
în zadar indicaţiile cârciumarului cu privire la cartierul în 
care se rătăcise, descoperi uşor drumul spre iahtul său. Şi, 
cu un aer nepăsător, de parcă s-ar fi înapoiat după cea mai 
plictisitoare plimbare din câte se pot închipui, începu să 
urce puntea. 

Capitolul II - Un pictor german. 

A doua zi, lordul David Lindsay porni iar în căutarea unei 
aventuri. Cu toate că-i plăcuse întâmplarea trăită în ziua 
precedentă în cârciuma grecului, socoti că de data aceasta 
e bine să fie prudent şi se îndreptă într-altă direcţie. I se 
părea că nu trebuie să iasă din nou în calea celor doi 
tovarăşi de chef. 

În timp ce se afla pe o stradă pe care mişunau numeroşi 
trecători, crezu că zăreşte în mulţime un turban verde. Dar 
nu-l luă în seamă, cu toate că se gândi o clipă la Osman, 
dervişul. Oraşul era doar plin de dervişi. La urma urmelor, 
de ce trebuia să fie tocmai acela, al cărui turban bătător la 
ochi îl zărise în treacăt? 

Deodată auzi un cântec şi se opri să asculte. Lordul află, 
din inscripţia în limba franceză a firmei atârnată deasupra 
intrării, că în casa aceea era o cafenea europeană şi se 
hotări să intre. 

În intrarea nu tocmai prietenoasă era întuneric. În stânga 
era o uşă, pe care David o nimeri din întâmplare. 

— Straşnică magherniţă! Mormăi. Dar poate că se iveşte 
iar o aventură. Well! 

Deschise uşa şi, spre plăcuta sa uimire, intră într-o odaie 
spațioasă, pe care numeroasele lămpi atârnate de tavan sau 
fixate în pereţii laterali o scăldau într-o lumină orbitoare. 
Odaia nu avea ferestre, ci numai câteva deschizături în 
tavan, prin care ieşea fumul de tutun. 

În cafenea se afla un mare număr de clienţi, în veşminte 
turceşti şi europene. Orientalii şedeau adânc ghemuiţi în 
pernele moi, răspândite de-a lungul pereţilor, fumându-şi 
tăcuţi ciubucurile sau narghilelele, iar pe măsuţele joase 


din faţa lor erau puse ceşcuţe orientale de cafea. Europenii 
şedeau însă pe scaune în jurul unor mese înalte, îşi sorbeau 
cafeaua din ceşti mari şi fumau ţigări sau țigarete. 

Apariţia englezului îmbrăcat atât de ciudat stârni o vâlvă 
îndreptăţită. 

— Mudschuzatly, tschok mudschuzatly! 

— Straşnic, minunat! Murmură un turc, uimit. 

Şi la mesele europenilor încetară convorbirile. Ochii 
tuturor se îndreptară spre lord şi pe chipurile unora flutură 
câte un zâmbet batjocoritor, în timp ce alţii şopteau cuvinte 
ca „englez... nebun... spleen... paiaţă”, care făceau ocolul 
meselor. 

Lordul nu se sinchisi de vâlva pe care o stârnise. Se 
îndreptă liniştit spre singura masă la care se mai afla un 
scaun liber şi se aşeză comod, după ce obţinu cuvenita 
îngăduinţă din partea clientului care şedea pe celălalt 
scaun. 

Câţiva băieţi tuciurii treceau uşor printre mese şi pe lângă 
pernele întinse de-a lungul pereţilor şi serveau pipe, tutun, 
cărbuni aprinşi şi cafea. Lordul ceru în limba franceză 
cafea. Comanda îi fu înţeleasă şi executată într-un timp 
scurt. El îşi scoase cureaua cu telescopul şi o puse la perete 
alături de umbrelă, îşi întinse picioarele pe sub masă şi 
scoase din buzunar o tabacheră plină cu ţigări. Apoi aruncă 
o privire cercetătoare clientului din faţa sa. 

Acesta era un tânăr de vreo douăzeci şi patru de ani, cu o 
statură înaltă şi vânjoasă şi cu un cap de Adonis, cu 
trăsături serioase. Chipul său plăcut vădea un aer 
melancolic, datorită căruia era şi mai atrăgător. Tânărul 
fumase o ţigară şi voia acum să-şi aprindă alta. Îndatoritor, 
englezul îi întinse tabachera sa. 

— Serviţi-vă, vă rog! 

Tânărul îl privi surprins şi se codi să-i urmeze îndemnul. 
Lordul îşi duse mâna la buzunarul din dreapta al vestei, 
scoase o carte de vizită şi i-o întinse, zâmbindu-i prietenos. 

— Puteţi s-o luaţi. 


Pe cartea de vizită scria: „Lordul Lindsay”. Tânărul tresări, 
uimit şi păru că vrea să spună ceva, dar se stăpâni la timp, 
luă o ţigară din tabachera vecinului său de masă şi scoase şi 
el o carte de vizită din buzunar. 

— Ah! Aveţi şi cărţi de vizită pe aici? Se miră lordul. 
Credeam că obiceiurile occidentale n-au făcut progrese atât 
de mari în Orient! 

— Eu nu sunt turc, după cum vede şi domnul lord, de 
altfel. 

Pe cartea sa de vizită erau scrise în limba germană 
cuvintele „Paul Normann, pictor”. 

— Cum? Sunteţi german? Se miră lordul şi gura sa cea 
largă se căscă atât de mult, încât buzele-i subţiri formară 
un pătrat perfect. Mi-e dragă Germania. Am rude acolo 
care se numesc Adlerhorst. Le-am căutat vreme 
îndelungată, dar n-am izbutit să le găsesc. 

— Foarte ciudat, spuse celălalt, pe un ton oarecum 
rezervat. Rudele unui lord englez nu pot dispărea fără 
urme! 

Şi îi aruncă lui Sir David o privire uimită. 

— Nici eu n-aş fi crezut că este cu putinţă un asemenea 
lucru; din păcate, însă, acesta este adevărul. Moşiile lor 
încăpuseră pe alte mâini şi toţi membrii familiei 
dispăruseră. Destine ciudate, hm! Aprindeţi-vă ţigara - este 
din Peru. Am vreo opt sau nouă mii de ţigări la mine. 

— În buzunar? Glumi pictorul Normann. 

— Nonsense! Pe iahtul meu. Trebuia să mă aprovizionez 
cu un număr atât de mare de ţigări, fiindcă-mi plac foarte 
mult şi fiindcă nu ştiu când mă voi înapoia acasă. 

— Nu aveţi un ţel precis? 

— No. Vreau să trăiesc aventuri. 

— Ce fel de aventuri? 

— Întrebarea dumneavoastră e fără rost. N-am venit în 
Turcia ca să trăiesc o aventură chinezească. 

— Aşa? Se miră Paul Normann, pe care, convorbirea 
începuse să-l amuze. 


— Fireşte, mormăi lordul, indignat. 

— Şi-mi puteţi împărtăşi genul de aventură care vă atrage 
în mod deosebit? 

— Sunteţi un german greoi, sir! India are tigri. Africa are 
lei. Vestul Sălbatic are pieile roşii... 

— Şi Turcia? 

—... are haremuri, sir. 

— Haremuri? 

— Yes. Caut o aventură într-un harem. Gândiţi-vă la 
Wolfgang Amadeus Mozart! Răpire,... pericole. Eliberarea 
unei turcoaice răpite sau cam ceva în genul ăsta. Yes. 

Şi vorbind, dădea din cap. lar nasul său, care părea că are 
o neobişnuită mobilitate, se încovoia de trei ori la fiecare 
cuvânt. 

— Ah! Exclamă Normann, surprins într-o măsură 
oarecare. Glumiţi! 

— De ce credeţi asta? Eu nu glumesc niciodată. Sunt 
lordul David Lindsay. Yes. 

Normann zâmbi uşor, aproape compătimitor. 

— Râdeţi, se miră englezul, fără să se arate totuşi jignit. 
De trei săptămâni cutreier Dardanelele şi Bosforul în sus şi 
în jos, în căutarea unei asemenea aventuri. Dar până acum 
n-am găsit nimic. Nothing12. Tare-i plictisitoare Turcia 
asta! Am un prieten - tot un german, ca dumneavoastră - 
căruia îi place foarte mult aventura. Se numeşte Kara ben 
Nemsi. Dar el se află acum la apaşi sau la haddedihni. Nu 
ştiu sigur. Yes. 

Se părea că pictorul vrea să răspundă, dar se abţinu. Pe 
chipul său se ivi o expresie ciudată şi, sub îndemnul unei 
hotărâri subite, spuse lordului pe un ton serios: 

— Dacă nutriţi într-adevăr asemenea intenţii, mylord, cred 
că e bine să vă previn că ele nu se pot realiza atât de uşor 
cum credeţi dumneavoastră. 

— V-aş ruga să mă lămuriţi. Îmi plăceţi mult şi m-aş bucura 
să vă aud părerea. Yes! 


— Cred că în primul rând trebuie să intraţi în legătură cu 
un om iscusit, care cunoaşte bine situaţia locală. 

— Aveţi dreptate! Dar unde să caut un asemenea om? 
Dacă l-aş găsi, l-aş plăti bine, foarte bine. Spuneţi-mi, 
dumneavoastră cunoaşteţi bine oraşul şi obiceiurile locale? 

Şi sprâncenele sale subţiri se înălţară, în aşteptarea 
răspunsului. 

— Călătoresc de trei ani prin Turcia şi mă aflu de nouă luni 
în Constantinopol. 

— Straşnic! Şi aţi vrea să colaborăm? 

— Cu anumite condiţii, da. 

— Ca să le putem discuta, ar trebui să vă cunosc mai bine. 
Într-o asemenea aventură, oricine îşi poate pierde capul, cu 
o uşurinţă de neînchipuit. Pe de altă parte, îndrăgesc 
primejdiile de orice fel şi le-am căutat de multe ori, numai 
din dorinţa de a-mi pune forţa la încercare şi ca să-mi 
întăresc muşchii, dar... 

Voi să continue, dar lordul îl întrerupse: 

— Întărirea muşchilor? Straşnică idee! All right! 13 Şi eu 
vreau să mi-i întăresc. Sunteţi omul care-mi trebuie, da! 
Spuneţi-mi: sunteţi bogat? 

— Din păcate, nu. 

— Nu-i nimic. O să trăiţi o aventură, o aventură cu 
adevărat turcească şi atâta tot! De toate celelalte, mă 
îngrijesc eu. Plătesc bine, foarte bine. Well! 

Paul Normann tăcu şi reflectă. După un timp, un zâmbet 
de mulţumire îi flutură pe buze. 

— Sunteţi un gentleman, răspunse şi am încredere în 
dumneavoastră. Mă voi gândi la propunerea 
dumneavoastră şi voi căuta mijloacele cu ajutorul cărora să 
ne putem alcătui planul de acţiune. Cât timp rămâneţi în 
Constantinopol? 

— Cât timp? Eu pot să rămân oricât îmi place. Fireşte! 
Well! 

— Şi unde vă pot găsi? 


— Pe iahtul meu. E jos, în port. Îl veţi găsi numaidecât. 
Poartă numele meu şi portretul meu în mărime naturală. 

— Adevărat? 

— Yes. De ce să nu fie adevărat? Şi să ştiţi că e un portret 
foarte reuşit. Îmi seamănă perfect. Dumneavoastră ce 
sunteţi, monsieur Normann? Peisagist sau portretist? 

— Portretist. 

— Minunat! O să vă rog să-mi faceţi portretul. Vreţi? 

— Dacă doriţi... 

— Bine. Putem să începem chiar de mâine. Şi-mi voi 
îngădui să vă dau un aconto asupra lucrării. Aveţi cheltuieli, 
ştiu! 

Şi rostind aceste cuvinte, scoase din buzunar portofelul, 
luă din el un plic şi, după ce puse în el o bancnotă, îl lipi cu 
grijă. Apoi, îl întinse pictorului. Paul Normann se codi 
câteva clipe să primească plicul, dar în cele din urmă îl luă, 
fiindcă nasul lui Lindsay începuse să se clatine, ameninţător. 

— Aşadar, mâine începem, spuse lordul. Înainte de amiază. 
Şi acum ce faceţi, aveţi timp liber? 

— Foarte puţin. Am o şedinţă. 

— Ah... un portret? 

— Da. Şi fiindcă sunteţi atât de sincer cu mine, vreau să fiu 
şi eu sincer faţă de dumneavoastră. Pictez o femeie. 

— Cum? Ce? O turcoaică? 

— O cercheză. 

— By Jove! 14 E frumoasă? 

— De neasemuit! 

— Well! Dar cum se face că dumneavoastră, un străin, 
aveţi dreptul şi prilejul de a o vedea şi picta pe femeia 
aceasta? 

— Lucrul este foarte simplu şi cu toate acestea peste 
măsură de ciudat. Ştiţi că negoţul cu sclave este interzis. 
Totuşi, el este practicat pe o scară largă. Cele mai frumoase 
fete cercheze sunt deseori trimise la Istanbul şi vândute 
apoi fruntaşilor împărăției. Cunosc în cartierul cerchez un 
negustor de sclave, care se ocupă numai de cumpărarea şi 


vinderea frumuseţilor de prim rang. De curând a primit o 
cercheză pe care a destinat-o sultanului. S-a dus la 
colonelul care comandă garda palatului şi i-a propus 
vânzarea cerchezei, dar acesta i-a răspuns că pătrunderea 
ei în harem nu e chiar atât de uşoară. L-a sfătuit totuşi să se 
adreseze sultanei Valide, mama sultanului şi să-i prezinte 
un portret al fetei, adăugând că bătrâna este binevoitoare 
şi-l va ajuta să-şi înfăptuiască dorinţa. Dar fiindcă nu există 
nici un pictor mahomedan, negustorul s-a văzut silit să 
caute un european şi m-a ales pe mine. 

Lordul îl ascultase cu atenţie încordată. 

— Câte şedinţe aţi avut până acum cu ea? 

— Cinci. 

— Şi e într-adevăr atât de frumoasă? 

— De o frumuseţe răpitoare. 

— Well! Spuse lordul gânditor. Apoi înălţă capul, stăpânit 
parcă de o idee care-l încânta. Ascultaţi-mă, mister 
Normann: fata aceasta ar fi foarte nimerită pentru mine. 
Yes. 

Pictorul tresări. 

— Pentru dumneavoastră? Întrebă el, tărăgănându-şi 
cuvintele. 

— Yes. Vreau să spun că ea corespunde întocmai scopului 
pe care îl urmărim. Sărmana fată a fost furată din patria ei 
şi silită să devină sclavă. Well, o voi răpi de la negustor. 

— Nu se răpeşte o fată care poate fi cumpărată. 

— Păcat! 

Nasul lordului cobori trist spre bărbie. 

— Cred că... aţi putea cumpăra fata. 

— Nu. Asta nu e aventură. Pentru atâta lucru nu aveam 
nevoie să vin la Istanbul! 

Pictorul îşi cobori privirea, puţin dezamăgit, după câte se 
părea şi tăcu. 

— Well! Voi fi nevoit să am răbdare până ce se va ivi alt 
prilej şi mă bizui pe dumneavoastră. Cereţi să vi se umple 
ceaşca! 


— Mulţumesc! Aş vrea să plec. Vreau să fiu punctual, ca de 
obicei. 

— Să mergem! Îmi plăceţi şi vreau să vă însoțesc. 

Plătiră şi se ridicară de la masă. Când ieşiră din cafenea, 
lordul îl văzu pe derviş, care nu renunţase la dorinţa de a se 
răzbuna şi aştepta în preajma casei. 

— Tot m-a descoperit! Mormăi lordul. 

— Cine? 

— Dervişul acela. Şi ieri s-a ţinut după mine. 

— Face parte din „casta scâncitorilor”. Vrea să-i daţi de 
pomană. Nu-l luaţi în seamă! 

Se îndreptară spre port şi angajară un caic cu două vâsle. 

Între Tofane şi Fyndykly coborâră. Englezul, care stârni şi 
acolo uimirea trecătorilor, îl însoţi pe pictor prin câteva 
străzi. 

— În sfârşit, Normann se opri în faţa unei case. 

— Am ajuns la ţintă şi trebuie să mă despart de 
dumneavoastră, mylord. Aici locuieşte Barişa, negustorul de 
sclave. 

— Well! Voi găsi singur drumul spre Pera. Aşadar, veniţi 
mâine să mă vedeţi pe iaht! 

— Da. 

— Good bye! 15 

Lordul Lindsay se întoarse şi porni încet pe drumul pe 
care venise. Normann se uită după el, până când îl văzu 
dispărând după colţul străzii. Dar nu intră în casa lui 
Barişa, ci într-o cafenea situată pe partea cealaltă a străzii 
şi comandă o cafea „Mokka”. În timp ce aştepta cafeaua, 
deschise plicul pe care i-l dăduse lordul şi găsi în el 
cincizeci de pfunzi, adică o mie de mărci. 

— O adevărată mană cerească, murmură, încântat. Casa 
noastră s-a golit. N-aş mai fi avut ce să dau paznicului, aşa 
că n-aş mai fi putut să vorbesc cu Işita. Tare sunt curios să 
aud ce o să spună Hermann, când am să-i povestesc 
întâlnirea mea ciudată de adineauri! 


Schimbă bancnotele englezului în monedă turcească, bău 
cafeaua şi ieşi iar în stradă. 

Capitolul III - Sclava cercheză. 

Ca mai toate clădirile din Istanbul, casa negustorului de 
sclave Barişa era construită din lemn. Ea nu avea nici o 
fereastră la stradă şi odăile primeau din curte lumina şi 
aerul. Intrarea nu avea poartă, iar gangul era strâmt şi 
scund. 

Normann bătu la o uşă situată pe partea stângă. Se auzi 
zgomotul unui zăvor tras pe dinăuntru şi un nas mare ieşi la 
iveală printr-o gaură. Abia după aceea se deschise uşa. 

Nasul aparţinea proprietarului acestei case. El răspunse 
salutului pictorului cu o politeţe care arăta că artistul era 
tolerat şi plătit, numai fiindcă era în stare să facă portretul 
de care negustorul avea neapărată trebuinţă. 

— Am privit iar portretul, spuse bătrânul. Sunt mulţumit 
de el, dar aş vrea să ştiu cât mai ai de lucru, ca să-l 
isprăveşti. 

— Nu ştiu sigur. Culorile se usucă greu, fiindcă ai o casă 
foarte umedă. 

Desigur că nu putea şi nu trebuia să spună lui Barişa că 
lucra atât de încet, numai fiindcă voia să fie mai multă 
vreme împreună cu frumoasa cercheză 'Işita. 

— Cu cât isprăveşti mai curând, cu atât va fi mai mare 
bacşişul pe care ţi-l dau, în afară de suma cu care ne-am 
învoit. Du-te, negrul te aşteaptă de mult! Azi ai venit mai 
târziu ca de obicei. 

Normann se îndreptă spre o uşă şi ajunse într-un gang la 
capătul căruia şedea un negru bătrân, ghemuit pe un covor. 
Era Ali cel gras, care avea misiunea să ia parte la şedinţă, 
ca să-l împiedice pe Normann să schimbe vreun cuvânt cu 
frumoasa cercheză. 

Cu toate acestea, pictorul izbutise să îmbuneze inima 
negrului, cu ajutorul banilor, bineînţeles. El îl lăsase să 
înţeleagă şi în cele din urmă îl convinsese că trebuie să 
vorbească din când în când cu Işita, ca să-i poată studia în 


voie diferitele mişcări ale obrazului. La început, paznicul se 
codise să-şi dea consimţământul, dar după un timp se 
învoise să îndeplinească dorinţa pictorului, punând mai 
multe condiţii. El ceru pentru fiecare şedinţă un bacşiş de 
cincizeci de piaştri, adică zece mărci, apoi stăpânul său nu 
trebuia să afle nimic despre învoiala lor şi, în sfârşit, 
convorbirile nu puteau să depăşească niciodată „cadrul 
artistic”, adică pictorul nu avea voie să vorbească decât 
ceea ce era în legătură cu portretul la care lucra. Normann 
primise condiţiile acestea, fiindcă nădăjduia că încetul cu 
încetul negrul va renunţa la severitatea cu care-şi 
îndeplinea însărcinarea. 

Când îl văzu pe pictor, paznicul se ridică de pe covor şi 
răspunse salutului cu un zâmbet discret. Apoi deschise o 
uşă şi păşi în urma lui Normann într-o odaie luminoasă şi 
prietenoasă, ai cărei pereţi de culoare albastră erau 
împodobiţi cu versete din Coran, scrise cu litere aurite. De- 
a lungul unui perete era o canapea roşie, iar în faţa ei 
şevaletul cu portretul cerchezei, acoperit cu un şal fin. 

Negrul îşi puse o mână pe umărul pictorului. 

— Mi-ai dat mereu câte cincizeci de piaştri, ca să poţi vorbi 
cu Işita. Şi ţi-am îngăduit să vorbeşti numai cuvinte care nu 
sunt primejdioase. Dacă-mi dai o sută de piaştri în loc de 
cincizeci, îţi dau voie să vorbeşti tot ce vrei. Îţi convine? 

Inima lui Paul Normann săltă de bucurie. Până acum, el nu 
avusese putinţa să schimbe cu Tşita nici un cuvânt care să 
nu aibă vreo legătură cu portretul ei. Normann nu ştia 
nimic despre făptura aceasta încântătoare, de o neasemuită 
frumuseţe, dar îşi dădea seama că o iubeşte şi că şi-ar fi dat 
şi viaţa ca să o poată face fericită. 

— Propunerea ta e serioasă? Se grăbi să-l întrebe pe 
paznic. Dar dacă ne prinde stăpânul tău? 

— Nu poate să vă prindă. Eu rămân de pază la uşă. Ei, 
primeşti? 

— Da. 

— Atunci dă-mi cei o sută de piaştri! 


Adică douăzeci de mărci. Normann i-ar fi dat şi mai mult 
pentru îngăduinţa pe care o obținea acum în schimbul 
acestei sume neînsemnate. Negrul se uită lung la moneda 
de aur şi o vâri încântat în buzunar. 

— Îţi mulţumesc. Mă duc să o aduc pe Tşita. 

Plecă iar Normann se apropie de şevalet. În timp ce 
descoperea portretul, mâna îi tremura. 

De pe pânză îl privea o capodoperă, o capodoperă a 
naturii şi în acelaşi timp o capodoperă a artistului. O lucrase 
cu inima, cu o inimă afectuoasă şi cum era atât de adâncit 
în admirarea capului fermecător pe care-l înfăţişase penelul 
său, uită cu desăvârşire tot ce-l înconjura. Un glas cunoscut 
şi melodios îl făcu să tresară: 

— Allah să te binecuvânteze! 

Obrajii i se acoperiră de o roşeaţă aprinsă. În faţa 
negrului, în mijlocul odăii, se afla Tşita, a cărei făptură şi al 
cărei cap erau înveşmântate într-un văl larg şi alb, care lăsa 
să i se vadă numai ochii. 

Covorul moale întins pe podea îi înăbuşise paşii, astfel că 
el n-o auzise intrând. Totuşi, îşi reveni curând şi răspunse 
salutului ei cu un aer serios. Işita se îndreptă spre canapea 
şi-şi scoase vălul. Apoi îşi desfăcu părul şi se întoarse. 

— E bine aşa? 

El dădu din cap, în semn afirmativ şi începu să-şi amestece 
culorile, ca să-şi poată redobândi stăpânirea de sine. Când 
îşi ridică privirea, văzu că 'Işita s-a tolănit pe canapea. 

Cercheza era îmbrăcată cu grijă: purta pantaloni din cea 
mai fină mătase de culoare galbenă şi o jachetă din aceeaşi 
mătase, dar de culoare trandafirie. Jacheta întredeschisă 
lăsa să iasă o cămaşă albă ca zăpada, ţesută din cea mai 
fină muselină. Mânecile erau largi şi îngăduiau să i se vadă 
braţele de o albeaţă încântătoare. Picioarele ei mici, ce 
purtau pantofiori din mătase albastră, păreau că aparţin 
unui copil. 

Dar capul ei era cu adevărat fermecător. Işita era blondă 
şi anume de un blond cenuşiu, rareori întâlnit şi peste al 


cărui ton închis flutura o strălucire argintie. Chipul ei vădea 
o delicioasă şi desăvârşită nevinovăție. În acelaşi timp, 
vădea şi un aer trist, care împrumuta un farmec ciudat 
trăsăturilor copilăreşti ale cerchezei. Obrajii ei erau 
înconjurați de un păr bogat şi cu ondulaţii naturale, pe care 
Tşita abia putea să-l îmblânzească. 

Ochii negrului alunecau nepăsători deasupra acestei 
comori de frumuseţe, în timp ce Normann se simţea 
stăpânit de o nemărginită şi ameţitoare admiraţie. 

EI îşi luase de pe şevalet pensula şi paleta. 

— N-ai vrea să-ţi pleci puţin capul? O întrebă, ca să spună 
ceva. 

Ea se supuse rugăminţii lui. 

— Prea mult. Stai să-ţi arăt! 

Îşi puse pensula deoparte, ca să dea capului poziţia dorită. 
Ea tresări şi se feri de mâna lui. Ochii mărturiseau spaima 
care o năpădise. 

— Ce faci? Exclamă Işita cu glas tremurat. Vrei să mori? 
De ce mă atingi? 

— Ai vrea să mor? 

— Nu, nu! Dar dacă află stăpânul? 

— Nu poate să afle. 

— N-o să-i spună Ali? 

— Nici un cuvânt. 

Ochii ei străluciră. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. N-o să audă şi n-o să vadă nimic. 

— Allah să-l binecuvânteze, fiindcă e bun şi milostiv! 

— Te bucuri când iţi vorbesc? 

— Ah, de ce mă mai întrebi? Mă gândesc la tine toată ziua 
şi te visez în fiecare noapte. În vise mi se pare că eşti un 
paşă bogat şi că vii să mă cumperi. 

Tulburat, el îngenunche în faţa ei, îi prinse mâinile într-ale 
sale şi o întrebă pe tonul acela de nesfârşită duioşie, pe 
care glasul omenesc se pare că nu e în stare să-l rostească 
decât o singură dată în viaţă: 


— Ai merge bucuroasă cu mine, dacă te-aş cumpăra? 

— Peste măsură de bucuroasă! Barişa, stăpânul meu, îmi 
spune mereu că o să mă cumpere sultanul şi că eu o să port 
acolo veşminte şi giuvaieruri costisitoare şi o să domnesc în 
haremul lui. Dar eu nu vreau să mă duc la sultan. Tu, numai 
tu trebuie să mă cumperi. Zâmbetul tău este giuvaierul meu 
şi dragostea ta este îmbrăcămintea mea scumpă. Nu vreau 
să domnesc, vreau să te iubesc pe tine şi să te slujesc toată 
viaţa. Dar poţi tu să mă cumperi? Stăpânul cere un preţ 
foarte mare. Eşti bogat? 

— Nu, mărturisi el, trist. Sunt sărac. 

— Cu toate acestea, m-aş bucura să merg cu tine. N-am 
nevoie de altul. Mai bine aş muri! 

Şi aplecându-se spre urechea lui, îi şopti încet de tot, astfel 
că Ali n-o putea auzi: 

— Scoate-mă de aici! Te urmez oriunde! 

— Da, o voi face, îi răspunse el, tot în şoaptă. 

— Dar ştii că amândoi ne putem pierde viaţa! 

— Mi-o dau bucuros pentru tine. Îţi sunt într-adevăr mai 
drag decât padişahul şi comorile lui? 

— De o mie de ori mai drag! 

— Atunci Allah o să ne ajute, crede-mă. Sunt sigur că o să 
te scot de aici. 

În clipa aceea, paznicul îi preveni: 

— Îndepărtaţi-vă! Vine stăpânul! 

Normann îl ascultă şi, cu un aer nepăsător, se aşeză în faţa 
şevaletului şi începu să-şi amestece culorile. 

După câteva clipe, stăpânul intră în odaie. 

— Poţi să pleci! Spuse artistului pe obişnuitul său ton 
aspru. Vino mâine! 

Normann se întoarse încet spre el. 

— N-am terminat încă lucrul de azi, îi răspunse. 

— Nu mă priveşte. A venit cineva care vrea s-o vadă pe 
Tşita şi să-i vorbească. Poate că o s-o cumpere un bey, care 
plăteşte tot atât de mult ca sultanul. 


Apoi, Barişa se apropie de cercheză şi o măsură cu 
privirea unui cunoscător. 

— Trebuie să te vadă aşa cum eşti acum. Îl voi aduce 
îndată. Aşadar germanule, vino mâine! O să te conducă Ali. 
Normann se supuse, amărât şi furios. Ca să nu trezească 
nici o bănuială, se grăbi să-şi strângă culorile şi să acopere 
portretul. Când ajunse în odaia din faţă, îl văzu pe cel care 
aştepta. Spre uimirea pictorului, era tocmai dervişul asupra 
căruia îi atrăsese lordul atenţia când ieşiseră împreună din 

cafenea. 

Ce intenţii nutrea omul acesta? Se ocupa oare şi cu alte 
îndeletniciri în afară de cerşit? Deodată, Normann se simţi 
stăpânit de o nelinişte, căreia nu era în stare să-i găsească o 
explicaţie satisfăcătoare. 

Se îndreptă cu paşi iuți spre port, se urcă într-un caic şi 
ceru barcagiului să-l ducă spre Pera, unde locuia împreună 
cu un prieten în Piaţa Ingen Postan. 

— Te-ai şi înapoiat? Se miră prietenul său, care şezuse 
până atunci la fereastră. 

Bărbatul acesta nu era atât de înalt şi vânjos ca pictorul. 
Părul său blond şi culoarea deschisă a obrazului său arătau 
că trebuie să fie originar dintr-o ţară nordică. 

— Şedinţa a fost întreruptă, din păcate, tocmai când era 
mai frumoasă. 

Prietenul său îl privi iscoditor. 

— Când era mai frumoasă? Îl întrebă, curios. Ai vorbit cu 
ea, prin urmare? 

— Da. 

— Şi? 

— Mă iubeşte, Hermann! Mi-a mărturisit-o ea însăşi! Cred 
că dacă izbutesc s-o cuceresc, voi fi cel mai fericit om din 
lume! 

Hermann îi strânse mâna, bucuros. 

— Îţi urez din toată inima să ţi se îndeplinească dorinţa! 

— Cum? Ştiam că eşti împotriva acestor „sminteli” 
romantice, cum le numeşti tu. 


— Hm! Mormăi Hermann, încurcat, e adevărat că dintr-un 
anumit punct de vedere, sau mai exact din mai multe 
puncte de vedere ar trebui să fiu împotriva unor asemenea 
lucruri. O fată ca modelul tău nu are nici o cultură, nici un 
fel de cunoştinţă în vreun domeniu oarecare, nimic. Nu 
poate fi cerută în căsătorie, nu poate fi cumpărată şi aşa 
mai departe. Prin urmare, este o prostie în toate privinţele 
să înjghebi o asemenea legătură. Şi cu toate acestea... hm! 
Am devenit mai îngăduitor. 

— De când? 

— De alaltăieri. 

— Pot să ştiu cum s-a produs schimbarea aceasta? 

— Dacă-mi făgăduieşti că n-ai să râzi de mine. 

— Îţi făgăduiesc. Ştiu că nu ai obiceiul să te ţii de 
caraghioslâcuri. 

— De data aceasta poate că-ţi vei schimba părerea, spuse 
Hermann, zâmbind. Ce-ai zice dacă ai afla că şi eu... Şi se 
opri. 

— Tu? Râse Paul. Nu se poate! [ie nu ţi se poate întâmpla 
o „sminteală”...! 

În loc să-i răspundă, Hermann îi arătă sofaua. 

Şi pictorul privi surprins veşmintele pe care nu le văzuse 
până atunci. 

— Ce-i cu astea? Un rând de veşminte din cele pe care le 
poartă turcoaicele pe stradă! 

— După cum vezi! Le voi îmbrăca mai târziu, ca să pot ieşi 
pe stradă. 

— Ai înnebunit? 

— Puțin de tot! Mă duc la o întâlnire. 

— Să ştii că se prâăbuşeşte cerul! Nu te-ai sinchisit 
niciodată de vreo femeie... şi acum, în Istanbul, începi să te 
ţii de aventuri! Foarte ciudat! 

— Poate că nu este decât o aventură, dar poate că e vorba 
şi de o chestiune mai serioasă. 

— Îmi dai voie să aflu despre ce e vorba? Desigur, despre o 
fată? 


— Nu ştiu. Poate că este o femeie. 

— Te întreb încă o dată: ai înnebunit? 

— Tot atât de puţin cât ai înnebunit şi tu, dragul meu 
prieten! Hai să-ţi povestesc! Aprinde-ţi... ah, ţi-ai aprins 
ţigara! Şi trase fără să vrea pe nări fumul răspândit de 
ţigara pictorului. Paul, ai devenit cheltuitor. 'Ţigara asta 
costă cel puţin... 

— Nimic! 

— Nu cumva âai...? 

— Nu, am primit-o în dar. 

— De la cine? 

— De la unchiul tău. 

— Unchiul... meu? Eşti nebun! 

— Bine. Aşadar, fără introducere: l-am întâlnit azi pe 
lordul Lindsay. 

— Ce? Pe David cel suferind de spleen16? Vrei să mă 
prosteşti? 

— Nu. Taci şi ascultă-mă, băiete! 

Şi Normann îi povesti în detaliu întâlnirea sa cu ciudatul 
englez. 

— I-ai spus că eu sunt membru al familiei Adlerhorst? Îl 
întrebă Hermann. 

— N-am pomenit nici un cuvânt despre tine. 

— Mai bine. Se pare că unchiul acesta englez e tare ciudat 
şi tare caraghios. Şi ţine neapărat să aibă o aventură în 
Istanbul? 

— Da. 

— Nu mă miră. Dorinţa aceasta se îmbină perfect cu firea 
lui. A colindat toate ţările lumii şi a intrat adeseori în 
încurcături neplăcute. Şi-ţi spun drept că m-aş mira, dacă 
voi auzi cândva că a murit liniştit în patul lui. Dacă-mi 
îngădui să-ţi dau un sfat, nu te împrieteni prea mult cu el! 

— Dimpotrivă, Hermann. Cred că o să-i încredinţez un rol 
însemnat chiar în chestiunea legăturii mele cu Tşita! Dar să 
lăsăm asta pentru mai târziu şi să ne ocupăm acum mai 
bine de povestea ta de dragoste. 


— În care tu ai să joci un rol important, chiar astăzi dacă 
nu te superi. 

— Ce rol? 

— Să ne păzeşti de apropierea cuiva, în timpul întâlnirii. 

— S-a făcut, Hermann! Dar povesteşte-mi mai întâi cum 
te-a sedus turcoaica aceasta. 

Hermann se aşeză pe un scaun, îşi aprinse o ţigară şi 
începu să povestească: 

— Ştii că „Valea apelor dulci” este un loc de excursie şi 
distracţii, preferat de populaţia locală. Locul acesta este 
vizitat mai ales de femei, care pornesc într-acolo în carele 
cu boi atât de cunoscute, dornice să trăiască cel puţin 
câteva ore într-o libertate deplină şi binefăcătoare. De 
curând, am fost şi eu în valea aceea. După ce am cutreierat 
valea în diferite direcţii, am intrat într-o pădurice de 
platani, unde am fost întâmpinat de zgomotul plăcut al unor 
glasuri de femei şi al unor râsete voioase. S-ar fi cuvenit să 
mă retrag, dar vreau să fiu sincer şi-ţi mărturisesc 
adevărul: m-a biruit curiozitatea. Voiam să văd şi eu o dată 
de aproape femeile mahomedane, aşa că m-am furişat cu 
băgare de seamă printre pomi. În cele din urmă, am zărit 
un loc pe care se jucau mai multe femei tinere. 

— Femei tinere? Hm! De unde ştii că erau tinere? În 
vălurile lor groaznice, în formă de saci, n-ai putea să 
deosebeşti nici pe Venus de bunica! 

— Nu, femeile acelea erau îmbrăcate în veşminte de casă. 
După un timp, privirea mi s-a oprit asupra uneia dintre ele. 
Era o făptură de o drăgălăşenie fermecătoare, crede-mă. Şi 
în timp ce se apropia de locul unde stăteam eu la pândă, am 
văzut că pe un deget purta un giuvaier orbitor. Am părăsit 
ascunzătoarea abia după ce le-am văzut plecând şi 
îndreptându-se spre carele cu boi care aşteptau la 
marginea păduricii. Dar le-am ajuns tocmai în clipa când o 
pereche de boi se speriase şi se poticnise. Conducătorul 
carului se răsturnase, vitele începuseră să fugă, trăgând 
carul în urma lor şi eu alergam după ele. Femeile din car 


strigau din răsputeri după ajutor. În cele din urmă, izbutii 
să opresc boii. Din pricina iuţelii cu care fusese târât carul, 
perdelele se dăduseră în lături şi una din femeile acoperite 
de văl îmi întinse o mână fină şi albă. „Eşti francez, îmi 
spuse cu glas dulce, îţi mulţumesc după obiceiul patriei 
tale!” Pe mâna ei zării giuvaierul care mă orbise în 
pădurice. Îi sărutai mâna o dată... de două ori... de trei 
ori... şi abia atunci şi-o retrase, în timp ce tovarăşele ei 
râdeau. Când ajunseră în oraş, carele se despărţiră. Nu 
voiam să atrag atenţia asupra mea, aşa că, urmărindu-le de 
la depărtare prea mare, n-am putut să văd unde locuieşte 
frumoasa care-mi plăcuse. 

— Păcat! 

— Alaltăieri am fost în bazarul negustorilor de muselinuri. 
Deodată a intrat o femeie acoperită de văl şi a cerut să i se 
arate diferite bucăţi de marfă. Era acelaşi glas şi aceeaşi 
mânuţă cu giuvaierul orbitor. Desigur că nu i-am putut 
vorbi. Dar fiindcă am pierdut-o în mulţime, m-am gândit ieri 
să mă duc iar la bazar şi după câteva clipe a apărut şi ea. 

— Ah! Şi de data aceasta ai vorbit cu ea? 

— Da. Însă am fost nevoit, bineînţeles, să dau negustorului 
o sumă mărişoară, ca să-l conving să-şi facă de lucru în 
fundul prăvăliei. Şi cum micile noastre averi sunt comune, 
mi-a fost aproape teamă, din pricină că ne-au rămas foarte 
puţini bani, că te vei supăra de cheltuiala aceasta mare şi 
neprevăzută. 

— Lasă prostiile, Hermann! Ţi-am spus doar ce sumă am 
primit din partea lordului. Continuă! 

— Eşti trandafirul din „Valea apelor dulci”? I-am şoptit. Ea 
se codi să-mi răspundă. 

— Lasă-mă să-ţi văd obrazul o clipă, o rugai. 

— Eşti îndrăzneţ, străine! 

— De dragul tău am venit aici. Aveam presimţirea că o să 
vii şi tu. Te voi urma azi, ca să văd unde locuieşti. 

— Să n-o faci, pentru numele lui Allah! 

— Renunţ, dacă-mi făgăduieşti că ai să mai vii. 


— Voi veni. 

— Lasă-mă să-ţi vorbesc o dată nestânjenit de nimeni! Fii 
îndurătoare! 

În clipa aceea se înapoie negustorul. Vorbisem repede, dar 
timpul se scursese cu atâta iuţeală, încât nu avusesem când 
să obţin un răspuns hotărât. Nu puteam să mai rămân; 
trebuia să plătesc şi să plec. Mă oprii în faţa prăvăliei vecine 
şi mă prefăcui că privesc mărfurile expuse pe lazi. 
Frumoasa ieşi după câteva clipe, mă zări şi trecu pe lângă 
mine. 

— Nu veni după mine! Îmi şopti. 

— Te ascult dacă mâine îmi vei spune unde te pot întâlni! Îi 
şoptii la rândul meu. 

Ea dădu din cap şi eu n-o urmai. Eram nerăâbdător să vad 
dacă-şi va ţine făgăduiala şi va veni. Negustorul nu ne dădu 
nici un prilej să stăm de vorba, dar ea avu grijă să-mi 
arunce pe furiş un bilet. Scăpai desigur batista, mă aplecai 
repede şi-o ridicai împreună cu biletul. 

— Ce scria în bilet? 

— Iată-l! Poţi să-l citeşti. 

Şi Hermann dădu prietenului său biletul frumoasei. Pe el 
erau scrise cu litere latine următoarele cuvinte în limba 
turcă: „Hermann Wallert effendi! Vino azi la ora zece în 
marele cimitir dintre Mewlewi Hane şi Topdisler KOj. Eu voi 
fi în colţul de nord-vest, sub iederă.” 

— Ce, ştie cum te numeşti? 

— Aşa-i că te miri şi tu? 

— Fireşte! E doar o adevărată enigmă! Dar lasă că până la 
urmă o voi dezlega. Ora zece înseamnă aici vreo două ore 
înainte de apusul soarelui. Vrei să te duci îmbrăcat în haine 
femeieşti? 

— Nu. Aş atrage atenţia asupra mea dacă aş trece golful 
îmbrăcat femeieşte şi dacă m-aş îndrepta aşa spre cimitir. 
Vom vizita cimitirul ca orice curioşi, având costumul la noi. 
Dacă nu se întrevede nici o primejdie, rămân în hainele 
mele - dacă situaţia devine delicată, îmi îmbrac repede 


costumul femeiesc. Cimitirul seamănă cu o pădure. Sunt 
destule locuri ascunse ca să mă pot deghiza fără să fiu 
observat. 

— Dacă plecăm acum, ajungem acolo puţin înainte de ora 
stabilită, nu-i aşa? 

— Da. Hai să împachetăm frumos costumul şi să-l atârnăm 
de cureaua mea; nimeni n-o să-l bage în seamă. 

După câteva minute, cei doi prieteni şedeau într-un caic şi 
treceau Cornul de Aur. Caicurile acestea sunt nişte bărci 
lungi şi înguste care pot fi vâslite uşor şi cu mare 
repeziciune, dar în care se poate sta numai cu picioarele 
încrucişate, după obiceiul oriental. 

Capitolul IV - În cimitirul turcesc. 

Cei doi europeni coborâră pe malul celălalt şi Paul 
Normann plăti luntraşului. După câteva clipe, un bărbat 
îmbrăcat în haine simple de muncitor se apropie de Wallert. 

— Tu eşti Wallert efendi? Îl întrebă. 

— Da, răspunse cel întrebat, mirându-se că străinul acela 
îi cunoaşte numele. 

— Sunt trimis să-ţi spun că trebuie să fii atent, să te 
păzeşti. 

Şi rostind aceste cuvinte, voi să se îndepărteze, dar 
Wallert îl prinse de braţ. 

— Unde trebuie să mă păzesc? 

— Nu ştiu. Poate în cimitir. 

— Cine te-a trimis să-mi spui? 

— Ea. 

Apoi, necunoscutul se smulse din strânsoarea lui Wallert şi 
fugi. Faptul era din cale afară de ciudat. 

Occidentul e deprins să vadă Orientul într-o lumină 
romantică. Din păcate, însă, romantismul acesta dispare 
când e privit de aproape şi în urma lui nu rămâne decât 
primejdia care se prăvăleşte asupra străinului, fie din 
pricină că el nu-i bănuieşte existenţa, fie din pricină că o 
nesocoteşte. 


Cei doi prieteni trăiseră însă suficientă vreme în Orient, ca 
să-i poată preţui părţile luminoase fără a le uita totuşi pe 
cele umbrite. De aceea, Paul Normann se grăbi să întrebe: 

— Eşti înarmat? 

— Pe aici nu merge nimeni neînarmat. Şi presupun că ai 
cel puţin un cuţit la tine. 

— Desigur. 

— Un cuţit este uneori mai folositor decât un pistol, care 
face prea mult zgomot. Cuţitul lucrează în tăcere şi-ţi 
îngăduie să dispari, înainte ca alţii să observe că ai fost 
nevoit să te aperi. 

Ei porniră de-a lungul zidului care se întinde de la Palatul 
lui Constantin în jos, spre Jeni Bagtşe. Acolo se afla cimitirul 
care constituia ţinta plimbării lor. 

Deodată, Hermann îşi prinse prietenul de braţ. 

— Ia uită-te puţin la făptura aceea, lângă apeduct! Dacă 
nu e un englez şi încă unul smintit, să-mi faci ce vrei! 

Acolo unde apeductul vine dinspre Edrene Kapusi, ca să se 
îndrepte pe drumul ce duce la Rodosto, păşea un om înalt şi 
slab. Deşi putea fi văzut numai din spate, se recunoştea 
limpede că făptura aceea avea jobenul, haina, pantalonii şi 
chiar încălţămintea dintr-o stofă cenugşie cu pătrăţele. 

— Ah, cum a ajuns ăsta aici? Râse Paul Normann. 
Îngăduie-mi să ţi-l prezint pe unchiul tău, lordul Lindsay! 

— Ăsta e? 

— În carne şi oase. 

— Atunci e adevărat ceea ce am auzit despre el. E smintit! 

— Nu smintit, dar foarte ciudat. Ai să te convingi când vei 
sta de vorbă cu el. lată-l că dispare printre pomi. Noi vom 
face un ocol, ca să ajungem la poartă. 

Cimitirul se întinde pe o suprafaţă foarte mare şi are mai 
multe intrări şi ieşiri. Cei doi prieteni se îndreptară spre 
intrarea principală şi văzură un turc, de vârstă mijlocie, 
care se uita la ei cu ochi iscoditori. Când trecură pe lângă 
el, turcul ridică mâna şi le făcu semn să se oprească. 

— Staţi! Sunt paznicul cimitirului. Sunteţi francezi? 


— Da, răspunse Paul Normann. Vezi doar cum suntem 
îmbrăcaţi. 

— Da, văd. Şi tocmai de aceea am datoria să vă previn. 

— Nu te înţeleg. 

— Legea Profetului nu îngăduie intrarea necredincioşilor 
în locurile unde adepţii Islamului îşi dorm somnul vieţii 
veşnice. Şi chiar dacă în nesfârşita sa bunătate sultanul a 
îngăduit francezilor să pătrundă în asemenea locuri, ca să 
vadă cum cei evlavioşi îşi respectă morţii, lucrul acesta 
impune anumite condiţii. 

— Foarte frumos, prietene! Să-ţi auzim condiţiile! 

— Timpul meu este preţios şi dacă îmi voi folosi glasul ca 
să vorbesc, aveţi datoria să-mi răsplătiți bunătatea, 
arătându-vă recunoscători. 

— Adică vrei un bacşiş? 

— Da. 

Bacşiş este cuvântul cel mai des întrebuințat şi auzit în 
Orient. Paul Normann scoase o monedă şi i-o întinse. 
Încântat, paznicul dădu din cap. 

— Sunteţi un om înţelept şi aveţi o inimă miloasă, spuse. 
De aceea, nu vreau să vă impun cunoaşterea tuturor 
condiţiilor ce se aplică în cimitir şi mă voi mulţumi să vă 
vorbesc numai despre două din ele: dacă vedeţi un 
credincios care se roagă în timpul zilei, respectaţi-i 
cucernicia şi nu-i tulburaţi liniştea. Dacă ajungeţi în 
despărţitura destinată femeilor, anume acolo unde creşte 
iedera, închideţi-vă ochii şi îndepărtaţi-vă în grabă, fiindcă 
frumuseţea nevestelor şi fiicelor noastre nu vă priveşte pe 
voi. Cel care păcătuieşte împotriva acestor rânduieli suferă 
o pedeapsă aspră. 

Şi le întoarse spatele, îndepărtându-se. 

— Ştiam astea şi fără să le auzim de la el, râse Paul 
Normann. 'Tot ce-l preocupa era bacşişul. El nu ştie, 
sărmanul, că noi am venit aici tocmai pentru una din 
frumuseţile acestea „interzise”. Aşadar, să ne îndepărtăm 
spre nord-vest şi să căutăm iedera! 


Porniră pe o cărare, care se strecura printre morminte şi 
grupurile de chiparoşi şi ducea în partea de nord-vest a 
cimitirului. Pe la jumătatea drumului se afla o bancă - o 
raritate într-un cimitir oriental - şi pe ea şedea un turc 
bogat îmbrăcat, care îi măsură cu priviri iscoditoare pe cei 
doi tineri. 

— Uită-te la ăsta! Spuse Hermann Wallert. Ţine-i minte 
chipul! Poate că o să faci odată portretul vreunui căpitan de 
bandiți. 

— Da, într-adevăr, are chipul unui ins vrednic de 
spânzurătoare. De ce s-o fi uitând la noi cu atâta atenţie? S- 
ar părea că stă aici ca să ne supravegheze. 

În timp ce ei îşi continuară drumul, „căpitanul de bandiți” 
dădu din cap, mulţumit: „Unul este... blond. Da, se 
potriveşte foarte bine cu indicaţia ce mi s-a dat. Dar nu e 
singur. De ce l-a adus pe celălalt european? O fi poate 
pictorul, care locuieşte împreună cu el? Bine, în loc să 
prindem un răufăcător, vom prinde doi.” 

Se ridică de pe bancă şi porni încet pe urma celor doi inşi 
până la un grup de pomi; în preajma pomilor se aflau câţiva 
bărbaţi a căror înfăţişare era dintre cele mai respingătoare. 

— l-aţi văzut pe cei doi francezi care au trecut adineauri 
pe aici? 

— Da, domnule! 

— Cel mai mic este omul nostru. Să-l prindeţi! Dacă 
prietenul lui îi sare în ajutor, puneţi mâna şi pe el! Doi 
dintre voi pornesc înainte la intrarea în chioşcul cu iederă, 
aşteaptă acolo semnul stabilit, intră şi-l înşfacă. 'Toţi ceilalţi 
ocupă ieşirile, pentru cazul când omul nostru va izbuti 
totuşi să iasă din chioşc. Eu mă înapoiez la bancă şi aştept. 

Între timp, cei doi prieteni ajunseseră la grupul de pomi. 
Ei observaseră pe oamenii turcului de pe bancă. 

— Aceştia sunt soldaţi în slujba poliţiei, spuse Paul 
Normann. Prezenţa lor mi se pare foarte ciudată! 

— Şi mie. Care le-o fi rostul? 


— În orice caz, n-au venit din întâmplare. Fără îndoială că 
urmăresc pe cineva. 

— Nu cumva pe mine? 

— N-aş crede, dar nu ştiu de ce-mi bate inima. Să fie oare 
o presimţire, sau este neliniştea pricinuită de faptul că nu 
avem conştiinţa curată? Poate că ar fi mai bine să renunţăm 
la aventură. 

— Nici nu mă gândesc. Trebuie neapărat să-i vorbesc! 

— Asta e bună! Mai întâi ai fost tu neliniştit din cauza mea, 
acum e rândul meu să fiu îngrijorat din cauza ta. Prezenţa 
acestor poliţişti ne îndeamnă să fim şi mai prevăzători. Nu 
uita de omul care ne-a întâmpinat când am coborât pe mal. 
Toate acestea îmi dau de gândit, îţi spun drept. 

— Frumoasa o fi fost oprită să vină, fiindcă i s-a descoperit 
intenţia? 

— Aş! Cum ar fi fost cu putinţă un astfel de lucru? 

— Poate că s-a destăinuit unei prietene din harem. Aceasta 
o fi trădat-o şi acum s-a pus la cale arestarea mea în locul 
stabilit pentru întâlnire. 

— Ceea ce spui tu ar putea să fie adevărat. Dacă 
presupunerea ta este întemeiată, înseamnă că adorata ta a 
găsit prilejul şi mijlocul de a te preveni. 

— Aşa se pare! 

— Să ne gândim că lucrurile ar putea să iasă prost, ca să 
ne bucurăm cu atât mai mult în cazul când se sfârşesc cu 
bine. Prin urmare, presupunând că poliţiştii aceia au venit 
în cimitir pentru tine, ei ştiu ce cauţi aici şi te vor urmări 
până în locul unde ai stabilit întâlnirea, ca să te prindă. 

— Ar fi o încurcătură drăcească. Mahomedanul nu ştie de 
glumă când e vorba de o femeie frumoasă. E drept că 
ministrul nostru ar putea să intervină, dar... dar... hm! 

— Ah, mi se pare că nu mai eşti atât de îndrăgostit. 

— Dimpotrivă! Nu mă sperie primejdia! Dar tot trebuie să 
fii prevăzător. Ştii, Paul, poliţiştii nu mă pot aresta, înainte 
de a-mi supraveghea mişcările... 

— Ai dreptate. 


— Şi atunci, ne folosim de aceleaşi arme. Dacă mă 
supraveghează ei pe mine, îi supraveghezi şi tu pe ei! Tu o 
să-ţi dai numaidecât seama dacă mă pândesc şi mă 
înştiinţezi printr-un semn oarecare, ca să ştiu că trebuie să 
mă păzesc şi să fug. 

— Bine! 

— Printr-o fluierătură. 

— Nu-i un semn bun. Poate că şi ei fluieră. Şi apoi, nu ştiu 
dacă voi fi atât de aproape de tine, ca să te pot preveni 
printr-o fluierătură. Să facem întâi o recunoaştere. În felul 
acesta ne vom păzi mai bine pielea. 

— În nici un caz n-o să-i las să mă aresteze. Ştii că nu mă 
tem de câţiva inşi şi apoi am la mine şi cuțitul şi revolverul. 
Dar am ajuns la colţul cimitirului. 

Ajunseseră într-adevăr în faţa locului de care vorbise 
frumoasa în bilet. Zidul din colţul cimitirului era acoperit cu 
iederă. Lujerii ei fuseseră întinşi cu ajutorul unor proptele 
şi alcătuiau numeroase chioşcuri, înăuntrul cărora în zilele 
călduroase era o umbră binefăcătoare. Dar care dintre 
chioşcuri era cel unde trebuia să vină frumoasa? 

— În tot cazul, nu ne este interzis să privim înăuntrul 
chioşcurilor, spuse Normann. la uită-te dacă ţi-a venit 
îngerul şi după aceea... 

Se opri, fiindcă în faţa lor apăru deodată o femeie zveltă şi 
acoperită cu un văl des; după ce-şi duse mâna la piept, 
femeia se retrase. 

— Ea este, ea este! Exclamă Hermann Wallert, încântat. 

— Ai recunoscut-o? Din pricina vălurilor, care le acoperă 
ca nişte saci, femeile acestea seamănă între ele ca ouăle. 

— Ea este. Îţi jur. 

— Bine. Du-te, dar nu-i spune deocamdată nimic despre 
mine. Ascultă: pe aici există atât de mulţi vulturi negri, încât 
ţipătul lor nu stârneşte mirarea nimănui. Dacă observ că te 
pândesc poliţiştii, imit ţipătul ascuţit al unei păsări dintre 
acestea de două ori în şir. Când auzi ţipătul, înseamnă că 
eşti în primejdie şi trebuie să fugi. 


— Încotro? 

— Înăuntrul chioşcului, spre zid. Poate că acolo ai timp să 
îmbraci hainele femeieşti. Într-un minut poţi să-ţi tragi 
pantalonii şi bluza peste haine şi poţi să-ţi legi turbanul 
femeiesc. Îţi pui repede vălul şi nimeni nu te mai 
recunoaşte. 

— Şi ea? O las pe mâna lor? 

— Doar nu poţi s-o răpeşti ziua, în văzul atâtor inşi! Şi 
dacă nu eşti găsit în tovărăşia ei, nu ţi se poate face nimic. 
Aşadar, înainte! Sări în apă şi să sperăm că n-o să fie prea 
adâncă. Te aştept în preajma intrării principale. Şi acum, 
voi începe să joc pentru tine rolul providenţei. 

Paul Normann se îndreptă spre un mormânt care-i 
atrăsese mai înainte atenţia. În faţa lui se afla o salcie 
pletoasă, ale cărei ramuri coborâseră până deasupra 
mormântului. Frunzele erau atât de numeroase şi de dese, 
încât alcătuiau o ascunzătoare minunată, pe care Normann 
o preţui într-un mod deosebit şi se hotări s-o folosească. Îşi 
roti privirea în jur şi, încredinţându-se că nu este observat, 
se strecură uşor şi repede printre frunze şi se aşeză la 
pândă. 

Locul acela părea creat anume pentru misiunea pe care 
trebuia s-o îndeplineas-că. Dacă îndepărta puţin frunzele, 
se putea uita în voie în toate direcţiile. 

După câtva timp de aşteptare încordată şi nerăbdătoare, 
se auziră paşi. Prietenul credincios îşi croi o mică 
deschizătură printre frunze şi se uită. La o depărtare 
oarecare el văzu doi cavasi, care stăteau în spatele unui 
chiparos înalt. Cei din chioşcul acoperit de iederă nu puteau 
să-i vadă, însă Normann îşi dădu seama din gesturile şi 
privirile lor că pândeau pe Wallert şi pe frumoasa cu care 
stătea el de vorbă. Unul dintre ei îşi scoase câteva curele 
din buzunar, agăţându-şi-le de cingătoare. 

„Aha! Se gândi Paul Normann. Prin urmare, e adevărat! 
Vor să îl aresteze. Aici sunt doi, însă ceilalţi au ocupat 


desigur numeroasele ieşiri ale cimitirului. Trebuie să-l 
înştiinţez pe Hermann, ca să ştie că e urmărit.” 

Şi ţipă de două ori, imitând vulturul negru, cum se 
înţelesese cu prietenul său. Izbuti să imite atât de bine 
ţipătul păsării, încât cei doi poliţişti îşi întoarseră capul în 
toate direcţiile, ca s-o vadă. 

Nu trecuseră nici cinci minute de la intrarea lui Hermann 
Wallert în chioşc. Mai trecură cinci minute şi din chioşc 
răsună o fluierătură care îi îndemnă pe cei doi poliţişti să se 
repeadă într-acolo. 

„Cerule! Îşi zise în gând Paul Normann. Tare sunt curios să 
văd ce-o să se întâmple! L-au prins, ori m-a auzit la timp şi a 
izbutit să-mi urmeze sfaturile?” 

După câteva clipe făptura cu înfăţişare femeiască se ivi în 
faţa chioşcului. Vălul era dat în lături, aşa că Paul Normann 
putu să-i vadă chipul. 

„Drace! Tresări pictorul. Sub veşmintele acestea se 
ascunde un băiat! Da, poliţiştii au venit în cimitir ca să-l 
pândească pe Hermann. Sper c-a reuşit să scape! Acum 
trebuie să am grijă de mine.” 

Dacă mă găsesc aici, n-o să-mi meargă prea bine. Mă voi 
strecura uşor, cum se furişează o căpetenie indiană prin 
pădurea seculară. Unde sunt oare cei doi poliţişti? În tot 
cazul a reuşit să fugă. Ah, iată că se apropie frumoasa! 
Dacă aş putea să-i dau o lovitură de picior sau cel puţin să-i 
trag o palmă zdravănă, zău că m-aş bucura! 

Băiatul deghizat îşi acoperise între timp obrazul cu vălul 
pe care-l purta şi se îndrepta spre ieşire. 

Paul Normann se încredinţă că nu-l vede nimeni şi ieşi din 
ascunzătoare. Uitându-se iscoditor în toate direcţiile, el se 
furişă cu băgare de seamă printre platani, salcâmi, 
chiparoşi şi printre numeroşii copăcei care umpleau 
cimitirul, ca să se îndepărteze cât mai curând de locul 
„fatal”. Şi ajungând într-un loc deschis, pe care nu-l putea 
ocoli, se gândi că e bine să se oprească şi să se convingă că 
nu-l ameninţă nici o primejdie. Deodată văzu în dreapta pe 


unul dintre poliţişti, în timp ce în stânga stătea celălalt, care 
părea că-şi aşteaptă tovarăşul. 

— Să mă înapoiez, ca să nu mă observe? Se întrebă 
Normann. Nu. Tot trebuie să mă vadă, aşa că e bine să ies 
cât mai curând la iveală. Nu mi se poate aduce nici o 
învinuire, aşa că nu am de ce să mă tem. Să începem jocul! 

Rostindu-şi acest îndemn, se descoperi şi îngenunche, în 
faţa mormântului lângă care ajunsese. Mormântul se afla 
chiar la marginea unei alei, aşa că Paul putea să audă paşii 
poliţistului care se apropia. Totuşi, împrumută un aer liniştit 
şi nevinovat, prefăcându-se că se roagă. 

Polițistul se opri. Îl recunoscuse pe cel pe care avea ordin 
să-l caute şi era uimit că vede un creştin rugându-se la 
mormântul unui mahomedan. 

— Ce faci aici? Îl întrebă după câtva timp de gândire. 

Paul Normann îşi întoarse repede capul, de parcă glasul 
poliţistului l-ar fi speriat. 

— Mă rog, răspunse. 

— Dar nu ai voie! 

— De ce? 

— Evlavia unui necredincios pângăreşte locul de odihnă al 
credincioşilor. Şi apoi, ce cauţi în cimitirul mahomedan? 

— Nu te priveşte! Urmează-ţi drumul pe care ai pornit şi 
eu mi-l urmez pe al meu! 

— O să-l urmezi, dacă o să poţi. Mai întâi însă am să te duc 
la efendi. 

— La care efendi? 

— O să vezi îndată. Ridică-te şi porneşte! N-am timp de 
pierdut. 

— Ştii ce înseamnă să te porţi urât cu un francez? Ce-am 
făcut, de te încumeţi să-mi vorbeşti ca unui criminal sau 
hoţ? 

— O să-ţi spună efendi. Hai, porneşte odată! 

Paul Normann nu se mai codi şi fu dus până la banca pe 
care şedea turcul cu chip de tâlhar, efendi de care îi 
pomenise polițistul. La oarecare depărtare de el se afla 


băiatul, care-şi scosese între timp veşmintele femeieşti. 
Ochii experimentați ai pictorului îl recunoscură imediat. 

Când îl zări pe cel arestat, efendi îşi încruntă sprâncenele. 

— De ce numai pe acesta? Se răsti la poliţist. Unde e 
celălalt? 

Polițistul îşi încrucişă braţele pe piept şi se aplecă aproape 
până la pământ. 

— Nevrednica ta slugă l-a văzut numai pe acesta şi l-a 
arestat. Camarazii mei îl vor prinde şi pe celălalt. 

— Supraveghează-l, să nu ne scape! 

Dar Paul Normann nu era dispus să îndure aceste măsuri 
poliţieneşti, fără să se împotrivească; de aceea, se îndreptă 
spre efendi. 

— Am fost silit să vin aici. Cine-ţi dă dreptul să faci uz de 
forţă împotriva mea? 

— Taci! Eu sunt Ibrahim bey şi ai dreptul să deschizi gura 
numai când te întreb! 

— Nu voi tăcea decât după ce voi afla de ce s-a încumetat 
omul acesta să pună mâna pe mine. 

— Ştii tu de ce, câine şi seducător ce eşti! 

— Ce? Mă insulţi? Bine, mă supun, ca să nu fii pedepsit 
pentru insultarea unui german. 

Şi rostind aceste cuvinte, Paul Normann se întoarse, voind 
să plece. Dar polițistul îl apucă de braţ, iar efendi strigă: 

— Să nu îndrăzneşti să fugi! Dacă mai faci un pas, îi 
poruncesc să te lege! 

Pictorul voi să răspundă, dar tăcu, fiindcă zărise un bărbat 
pe care nu s-ar fi aşteptat câtuşi de puţin să-l vadă aici. 
Bunul lord David a intrat tocmai în clipa aceea pe poartă. 
La rându-i şi englezul îl văzuse pe pictor şi se îndrepta 
acum spre el cu paşi mari şi iuți. 

— Master Normann! Ce căutaţi aici? 

Şi spunând aceste cuvinte, îi întinse mâna; dar polițistul îl 
împiedică să se apropie de tânărul pictor. 

— Geri-tşek! Spuse polițistul. 

Lindsay se uită mirat la Normann. 


— Ce vrea ăsta? 

— A spus geri-tşek, ceea ce înseamnă: dă-te înapoi, pleacă 
de aici! Este un poliţist. 

— Ei şi?! Ce-i pasă lordului Lindsay de poliţie! 

— Da, dumneavoastră nu vă pasă, dar eu sunt arestat. 

Buzele lordului se îndepărtară iarăşi atât de mult, încât 
alcătuiră un pătrat, ca de obicei, în timp ce nasul său lung 
deveni mobil, ca în toate împrejurările neobişnuite. 

— Ah! Oh! De ce? 

Ei vorbiseră în limba engleză. Turcul îi ascultase, fără să 
intervină. Acum se adresă lordului, tot în englezeşte, chiar 
dacă pronunţa cuvintele într-un mod îngrozitor. 

— Ce treabă aveţi cu arestatul? 

Prefăcându-se că nu i-a auzit întrebarea, lordul se adresă 
pictorului: 

— Go on! 17/ Povestiţi-mi! 

Paul Normann îi istorisi cum fusese arestat de poliţist şi-i 
vorbi despre bănuiala sub care se aflau, el şi prietenul său, 
având însă grijă să nu pomenească nici un cuvânt în 
legătură cu rostul prezenţei lor în cimitir. 

În timpul acesta trecu pe lângă ei o femeie. Îndemnat de o 
presimţire care se dovedi îndreptăţită, Normann îşi aruncă 
privirea spre încălţămintea femeii acoperită de văl şi dădu 
uşor din cap, mulţumit. El recunoscuse ghetele lui Hermann 
Wallert - aşadar prietenul său izbutise să scape de cei care 
îl pândiseră. Fără să fie suspectat şi stânjenit de paşă şi 
poliţiştii lui, buclucaşul îndrăgostit ajunse la ieşirea din 
cimitir. 

După ce ascultă povestirea pictorului, lordul întrebă: 

— Well! N-aţi vorbit cu polițistul? 

— Ba da, însă nu vrea să ţină seama de ceea ce-i spun. 

— Vă cred! Spuse Lindsay. N-aţi ştiut să vă alegeţi 
cuvintele nimerite. 

— Ce-aş fi putut să-i mai spun? 

— Asta! 


Şi lordul scoase din buzunar un bacşiş pe care-l apăsă în 
mâna poliţistului. Cine îl cunoştea pe sir David ştia că în 
asemenea împrejurări el nu era zgârcit. Într-adevăr, 
bacşişul lordului se dovedi atât de convingător, încât 
polițistul făcu o nouă plecăciune, care depăşea cu mult pe 
aceea pe care o făcuse mai înainte şefului său. 

— Înălţimea voastră, preaplecata dumneavoastră slugă vă 
aşteaptă poruncile. 

— Well! Înainte! Away! 18 

Era o scenă încântătoare. Nici Lindsay, nici polițistul nu 
înțelegeau cuvintele pe care şi le spuneau unul altuia, dar 
gesturile pe care le făceau necontenit vorbeau o limbă care 
nu lăsa nimic de dorit în privinţa limpezimii. Şi ceea ce nu 
obținuse Paul Normann cu ajutorul atitudinii sale dârze, 
izbutise englezul să obţină cu uşurinţă, datorită bacşişului 
său. Polițistul făcu încă o plecăciune şi mai adâncă, se 
îndepărtă de prizonierul lui Ibrahim bey şi nu se mai 
sinchisi de el. 

Fireşte, pe Ibrahim îl înfuriase intervenţia lordului. 

— Cine vă dă dreptul să vă amestecați în treburile mele? 
Întrebă el într-o engleză stricată. 

— Cine? Eu! David Lindsay. Well! 

— Mă voi plânge consulului Angliei. 

— Well! 

— Voi cere satisfacţie. 

— Well! 

— Voi stărui să fiţi pedepsit cu severitate. 

— Well! 

— Îmi veţi cere scuze. 

— No. 

— Mă veţi cunoaşte. Ocara ce urma să fie pricinuită casei 
mele trebuie să fie ispăşită. 

— Ocară? Ce fel de ocară? 

— S-a plănuit răpirea favoritei mele. 

— Cine a vrut s-o răpească? Omul acesta? 

— Nu, prietenul lui. 


— Unde e prietenul? 

— Îl căutăm. 

— Şi unde este soţia dumneavoastră? 

— Acasă, în harem. 

— Ah! Oh! Ciudat! Domnul acesta a vrut s-o răpească de 
aici, dar ea nu este aici. Dar dacă ea nu este aici, nu poate 
să fie răpită şi atunci nu trebuie să fie arestat nimeni sub 
învinuire de răpire. 

Ibrahim bey nu se aşteptase la o asemenea concluzie. El îşi 
încruntă sprâncenele, necăjit. 

— Prietenul acestui om se numeşte Wallert. A vorbit cu 
soţia mea. Am aflat de convorbirea lor şi i-am scris în locul 
ei un bilet, ca să-l fac să vină aici. Am pus pe sclavul acesta 
să îmbrace veşminte femeieşti, ca să se creadă că este soţia 
mea şi câinele s-a întâlnit într-adevăr cu el în chioşc. 
Aceasta nu este o dovadă suficientă? De aceea îl caut şi voi 
pune să fie pedepsit. 

— Yes. Trebuie să i se aplice o pedeapsă. Dar vinovatul nu 
este mister Wallert, ci dumneavoastră. 

— Eu? Nu vă înţeleg. 

— Mă veţi înţelege îndată, yes. Spuneţi că mister Wallert a 
vrut să vă răpească soţia. Este un lucru imposibil, fiindcă ea 
nici n-a fost aici. Dimpotrivă, dumneavoastră l-aţi ademenit 
să vină aici, ca să-l distrugeţi. Cine este vinovat? Să 
mergem, mister Normann! Nu mai avem ce să facem aici. 
Am terminat. 

Şi întorcând spatele efendi-ului, se îndreptă spre poartă, 
urmat de Paul Normann. 

Ibrahim bey îşi încleştă pumnii şi mormăi după ei câteva 
cuvinte, care desigur nu erau binecuvântări. Apoi îşi 
îndreptă privirea spre partea din fund a cimitirului, unde 
poliţiştii erau încă în căutarea lui Wallert. După părerea 
turcului, el se mai afla în cimitir, fiindcă nu fusese văzut 
ducându-se spre poartă. 

Când cei doi oameni ajunseră în faţa porţii, lordul Lindsay 
se opri. 


— Straşnică aventură! Nepreţuită plăcere! Merită oricât, o 
avere întreagă! Yes! 

— Vă mulţumesc din toată inima pentru ajutorul 
dumneavoastră, mylord. 

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Dar vă rog să nu-mi mai 
spuneţi „mylord”! Să nu vă mai aud; spuneţi simplu, sir 
David! Suntem prieteni doar. 

— Mă voi supune cu plăcere acestei indicaţii. 

— Well! Şi acum, ştiţi cum se vorbeşte cu un poliţist în ţara 
aceasta? 

— Da, lecţia pe care mi-aţi dat-o astăzi a fost foarte bună, 
râse pictorul. Desigur însă că ea poate fi aplicată numai de 
cei care dispun de mijloacele necesare. 

— Yes. Ce facem acum? Îl aşteptăm pe master Wallert? 

— Nu e nevoie. El se află de mult în siguranţă. 

— Nu mai este în cimitir? 

— Nu. L-a părăsit înaintea noastră. Dar vă rog să-mi 
spuneţi: cum aţi ajuns aici? 

— Well! Foarte simplu. Ştiţi că sunt mereu în căutarea 
unei aventuri. Am auzit de curând că turcoaicele vizitează 
cu plăcere cimitirele, unde trăncănesc şi se distrează în 
voie. De aceea, m-am gândit să vin aici „în recunoaştere”. 
Yes. 

— Aşa stau lucrurile? Acum vă înţeleg. Să ne continuăm 
drumul; ne aşteaptă prietenul Wallert. 

— Unde? 

— Jos, la malul unde am coborât când am venit încoace. 

Într-adevăr, Wallert îi aştepta într-un caic. Paul Normann 
făcu prezentările şi lordul se uită cu multă luare aminte la 
prietenul pictorului. 

— Wonderfull! 19 Ciudată asemănare! În albumul meu de 
portrete am şi portretul unei rude, cu care semănaţi foarte 
mult. Capriciile naturii! 

Hermann Wallert l-ar fi putut lămuri în câteva cuvinte 
asupra motivului simplu care determina acest „capriciu al 
naturii”, dar se hotărâse să amâne explicaţia pentru o clipă 


mai prielnică. În timp ce caicul străbătea apa Cornului de 
Aur, prietenii îşi povestiră peripeţiile prin care trecuseră, în 
limba engleză, bineînţeles, ca să dea şi lordului David 
Linsday putinţa de a lua parte la convorbire. 

Când Hermann Wallert intrase în chioşc, adorata şi 
frumoasa turcoaică îl aştepta într-un colţ. Ramurile iederei 
erau acolo atât de dese şi atârnau în ghirlande atât de 
lungi, încât ofereau o ascunzătoare minunată. 

— Apropie-te! Îi şopti ea. Aici nu ne poate descoperi 
nimeni. 

EI îi urmă îndemnul şi se ascunse îndărătul ramurilor, în 
timp ce inima îi bătea cu furie. Apoi, el o luă de mână, îi 
mângâie degetele şi atinse inelul cu briliante, pe care-l 
văzuse de atâtea ori. Ea era făptura pe care o iubea! 

Totuşi, el se simţi năpădit curând de o ciudată nelinişte. 
Întâlnirea aceasta îl dezamăgea; cu totul altfel îşi închipuise 
el că va fi prima întâlnire cu iubirea. Ea era lipsită de 
gingăşie sfioasă şi atrăgătoare, firească unei îndrăgostite. 

— Îţi mulţumesc din toată inima că ai venit, îi şopti ea, dar 
cuvintele păreau silite. 

— Ai venit de mult? O întrebă el pe un ton destul de rece. 

— De mai bine de o oră. Mi-a fost teamă că n-o să vii. Dar 
inima îmi spunea că te vei ţine de cuvânt. 

— După cum vezi, nu te-am lăsat să aştepţi în zadar. 

— Nu eram sigură că ai să vii, fiindcă nu toţi francezii au 
curajul să se expună unei asemenea primejdii. Cred că n-ai 
arătat nimănui biletul meu. 

— Cine l-a scris? O întrebă el, străduindu-se să-i adreseze 
un cuvânt afectuos. 

— Eu. 

— Ştii să scrii în limba franceză? 

— Desigur. Acum se învaţă pretutindeni scrierea voastră. 
Dar de ce n-ai venit singur? 

— M-a însoţit un prieten, dar el n-a ştiut pentru ce-am 
venit în cimitir şi... 


Dar se opri, fiindcă auzise semnalul lui Paul Normann: 
țipătul vulturului negru. 

— De ce ai tăcut? Întrebă ea. A ţipat un vultur. Ce voiai să 
spui adineauri? 

— Că suntem în primejdie. 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu mă tem pentru mine, ci pentru tine. Dacă te găseşte 
cineva cu mine eşti pierdută. 

— Cine să ne găsească? 

— Poliţiştii aceia care stăteau sub pomi. 

— I-ai văzut? Ah, nu trebuie să ne temem de ei! 

— Ba da! Trebuie să te părăsesc. Ne vedem iar în bazarul 
negustorilor de muselină? 

— Da, însă numai dacă mai rămâi acum. 

— Nu pot. Viaţa ta este în primejdie, odată cu a mea. 
Rămâi cu bine! 

Până în clipa aceea, Hermann Wallert nu rostise nici un 
cuvânt drăgăstos şi nu făcuse nici un gest afectuos. Voi să 
plece, dar ea îl opri, strângându-i mâna. 

— Dacă mă iubeşti cu adevărat, rămâi! Spuse ea pe un ton 
stăruitor. 

Ea îl strânse şi mai puternic de încheietura mâinii, 
scoţându-şi şi cealaltă mână de sub vălul cu care era 
acoperită. O rază de soare străpunse iedera şi căzu pe un 
fluier mic, pe care turcoaica îl ţinea în mână. Abia acum, 
adică în clipa când zări fluierul, Hermann Wallert se 
încredinţă pe deplin că se află în primejdie şi îşi spuse că ea 
îl ademenise să vină în cimitir; de aceea, nu trebuia să mai 
ţină seama că femeile constituie „sexul slab”, ci să se 
gândească la situaţia neplăcută în care se afla el însuşi din 
pricina vicleniei acestei turcoaice. 

Apucând-o cu putere de mâna în care ţinea fluierul, îi 
strigă, indignat: 

— Trădătoareo! Ţi-am înţeles planul! 

Îşi vâri cealaltă mână pe sub vălul de pe faţa femeii şi-i 
căută gâtul; îl strânse cu putere - femeia se sufocă şi se 


prăbuşi la pământ. 

— O făptură fermecătoare şi totuşi o trădătoare josnică! 
Se gândi el; dar în clipa când se aplecă şi-i înlătură vălul, ca 
să-i mai vadă o dată obrazul, tresări, uimit. 

— Drace... un bărbat! 

Peste măsură de furios, trânti bărbatului deghizat un 
pumn în tâmplă şi-l făcu să-şi piardă cunoştinţa. 

Wallert se ridică şi se uită în jurul său: chioşcurile vecine 
erau goale. Străbătu în goană patru chioşcuri, iar într-al 
cincilea găsi o ascunzătoare prielnică, pe lângă care 
poliţiştii ar fi putut să treacă fără să-l descopere şi se hotări 
să rămână aici, ca să se deghizeze. 

Îşi desfăcu repede cureaua de pe umeri şi desfăşură 
veşmintele femeieşti pe care le adusese. Îşi trase şi-şi lega 
pantalonii, îmbrăcă apoi mantia, îşi puse turbanul şi la urmă 
vălul. Încredinţat că deghizarea este perfectă, ieşi din 
ascunzătoare şi porni cu paşi siguri pe alee, cu nădejdea că 
va ajunge cu bine la poarta cimitirului. 

La o depărtare oarecare, zări un poliţist, care stătea pe 
alee, cu spatele la el. Socotind că e bine să-l evite, Wallert 
se strecură într-un tufiş şi, după ce străbătu o alee 
lăturalnică, se îndreptă spre poarta cimitirului, cu o 
atitudine demnă şi firească şi cu paşi rari şi hotărâți. 
Deodată îşi zări prietenul, pe care un poliţist îl ţinea de 
braţ, stând de vorbă cu turcul care le atrăsese mai înainte 
atenţia, iar în preajma lor îl văzu pe unchiul David, omul 
acela ciudat care călătorea ca să-şi alunge spleen-ul. Ce să 
facă? Se gândi o clipă că ar trebui să sară în ajutorul 
prietenului său, care se afla poate în primejdie, dar îşi 
spuse că o asemenea încercare e lipsită de sorţi de izbândă. 
Dimpotrivă, deghizarea lui ar fi putut să înrăutăţească 
situaţia. Totodată, el era încredinţat că lordul Lindsay va 
găsi o soluţie, ca să-l scoată pe pictor din încurcătură. 

Continuându-şi liniştit drumul, ieşi nestingherit din cimitir 
şi se îndreptă în grabă spre grădina de măslini din 
apropiere, ca să-şi scoată veşmintele femeieşti sub 


ocrotirea pomilor. După aceea, se înapoie tot atât de 
prudent la poarta cimitirului, ca să urmărească 
desfăşurarea lucrurilor. Când văzu că prietenul său şi lordul 
se îndreaptă spre ieşire, înţelese că aventura s-a sfârşit cu 
bine, dar nu se apropie de ei, ci porni spre locul unde 
debarcaseră din caic, gândindu-se că în felul acesta va evita 
orice nou neajuns. Ajuns pe mal, închirie o luntre şi aşteptă. 
Presupunerea lui că pictorul şi sir David vor veni în locul 
acela se dovedi întemeiată; după câteva minute îşi făcu 
apariţia Paul Normann, teafăr şi nevătămat şi lordul 
Lindsay, mai bine dispus ca oricând. 

În timpul povestirii lui Hermann Wallert şi al însufleţitei 
convorbiri dintre cei trei europeni, caicul ajunsese la 
celălalt mal. Debarcară şi se îndreptară spre locuinţa lor. 
Deodată le ieşi în cale tânărul acela cu înfăţişare de 
muncitor, care îl sfătuise mai înainte pe Wallert să fie 
prudent. Paul Normann îl recunoscu şi puse mâna pe el. 

— Stai! Data trecută ne-ai scăpat, dar acum nu te mai las 
să fugi. 

Personajul acesta misterios era un tânăr de vreo 
nouăsprezece ani şi, în ciuda înfăţişării lui simple, se părea 
că hainele pe care le poartă constituie numai o deghizare. 
El zâmbi prietenos pictorului, vădind însă şi oarecare 
mândrie. 

— Vrei să mă reţii? 

— Da. 

— Dacă n-aş vrea să rămân, nu m-aţi putea reţine. 

— Recunoşti că ai vorbit astăzi cu prietenul meu, pe malul 
celălalt? 

— Da. 

— Cine te-a trimis? 

— N-am voie să spun. 

— Ia asta! 

Paul Normann scoase din buzunar o monedă de aur şi i-o 
dădu; spre uimirea pictorului, însă, tânărul nu voi să o 
primească. 


— Domnule, nu mă înjosiţi! Eu sunt Said, arabadşiul. Eu 
nu primesc bacşiş. Îndeplinesc poruncile stăpânei, dar nu 
pentru bani. 

Wallert, tot atât de uimit ca şi prietenul său, se grăbi să 
strângă mâna acestui sol ciudat. 

— Foarte frumos! Acum te recunosc: ai fost în „Valea 
apelor dulci”, când s-a speriat perechea aceea de boi, nu-i 
aşa? 

— Da. Tu ai oprit vitele furioase şi ai salvat-o pe stăpâna 
mea de la moarte. 

— Poţi să-mi vorbeşti despre ea? 

— Nu. 

— Nu ţi-a dat voie? 

— Nu. Însă mi-a poruncit să-ţi spun numele ei şi unde 
locuieşte. 

Wallert abia îşi stăpâni un strigăt de bucurie. 

— Şi cum se numeşte? 

— Zykyma. 

— Unde locuieşte? 

— Cunoşti cimitirul evreiesc care este dincolo de cartierul 
Khalidşe Oglu? 

— Da. 

— Acolo sunt două ape care se unesc şi se îndreaptă spre 
pod. Tocmai în colţul format de împreunarea lor este o casă, 
în mijlocul unei grădini. În casa aceea Ibrahim bey le 
ascunde pe cele mai frumoase dintre femeile sale. 

— Şi pe Zykyma? 

— Da. Nu te miră că am voie să-ţi spun numele stăpânei şi 
unde locuieşte, cu toate că până acum ea n-a vrut sa le ştii? 

— Ba da, însă îmi închipui că doreşte s-o vizitez. 

— Ah, la ce te gândeşti? Nu, nu poţi s-o vizitezi. Dar ea are 
încredere în tine şi se teme că o ameninţă o mare primejdie. 
Nădăjduieşte că-i vei sări în ajutor, îndată ce vei afla că 
suferă vreun neajuns. Dar să nu uiţi că numai în cazul 
acesta ai voie să intri în casa ei! De aceea mi-a poruncit să- 
ţi destăinuiesc numele şi casa unde locuieşte. 


— Dar cum o să aflu că este în primejdie? Mă voi duce 
chiar astăzi în cimitirul evreiesc. 

— Să n-o faci! S-ar putea să-ţi pierzi viaţa şi odată cu tine 
să şi-o piardă şi alţii. 

— Vrei să ne trădezi? 

— Ar însemna să-mi trădez stăpâna şi asta n-am s-o fac 
niciodată. 

— Atunci, n-avem de ce să ne temem. Ascultă ce-ţi spun: 
am fost ademeniţi într-o cursă şi trebuie să aflu cum s-au 
întâmplat lucrurile. Aşadar, astă-seară vom fi la locul unde 
se împreună apele. 

— Nu-l cunoşti pe Ibrahim bey. E crud şi nu v-ar cruța 
dacă ar observa că daţi târcoale în jurul casei lui. 

— Nici noi nu-l vom cruța când vom pune mâna pe el. 
Aşadar, poate că tot voi izbuti să vorbesc cu stăpâna ta. 

— Nu se poate. Apa e adâncă şi largă, zidurile sunt înalte, 
uşile sunt groase, iar paznicii nu vă vor deschide. 

— Nici măcar cu cheia aurului? 

— Nu. Ei se tem prea mult de asprimea stăpânului lor, 
care ar fi în stare să-i ucidă. 

— Tu poţi vorbi cu stăpâna ta? 

— Numai dacă nu ştie stăpânul pot să văd pe furiş soarele 
obrazului ei şi să-i aud glasul. Ea mi-a salvat viaţa şi eu îi 
aştept poruncile ca să i le duc la îndeplinire. 

— Eşti un băiat bun şi credincios. Du-te acasă şi Allah să te 
binecuvânteze! O să ne mai întâlnim. 

— Numai când îmi va porunci stăpâna! 

— Spune-i că-mi voi pune viaţa în primejdie, ca s-o văd şi 
ca să-i vorbesc. Ea poate să facă tot ce crede că e nimerit; 
eu însă nu voi asculta decât de glasul inimii mele. 

Solul se îndreptă spre o ulicioară lăturalnică şi dispăru. 
Lordul Lindsay, căruia Normann îi traduse convorbirea 
dintre cei doi, se uită mulţumit după trimisul frumoasei. 

— Well, spuse şi-şi duse umbrela la umăr ca pe o armă. 
lată aventura pe care o căutam. Yes. Trebuie să ne întrunim 
în consiliu de război! 


Şi porni împreună cu cei doi prieteni spre locuinţa lor. 

— Aş vrea să ştiu, spuse Paul Normann când intrară în 
casă, cu cine ai vorbit tu în bazarul negustorului de 
muselină. 

— Acum îmi dau seama că n-am vorbit cu ea. 

— Crezi că a fost tot băiatul acela care s-a îmbrăcat azi în 
veşminte femeieşti şi te-a aşteptat în chioşc? 

— Sunt sigur că el a fost. Cine poate să deosebească un 
corp bărbătesc de unul femeiesc sub vălul acela des? 

— Dar inelul? Spuneai că l-a avut în deget. Cum îţi explici 
prezenţa lui? 

— Asta e într-adevăr o enigmă. Dar o voi dezlega. Îţi repet 
în primul rând că sunt hotărât să mă ţin de cuvânt; astă- 
seară pornesc spre locul unde se află casa ei, chiar dacă n- 
aş izbuti decât să-mi dau seama cum ne putem făuri planul 
de acţiune. 

— Vreţi să staţi la pândă? Interveni lordul Lindsay. Ar fi o 
prostie! Gândiţi-vă şi-mi veţi da dreptate. 

— De ce? 

— Nu ne putem mulţumi cu atât. Trebuie s-o scoatem de 
acolo, înţelegeţi? Well! 

— Nu vă pripiţi! Îl sfătui pictorul. Asemenea lucruri 
trebuie chibzuite bine, ca să nu ducă la rezultate neplăcute. 
Ca să se poată săvârşi o răpire, e nevoie şi de 
consimţământul celei care urmează să fie răpită. 

— Consimţământul? Prostie! Fata nu trebuie întrebată. În 
asemenea împrejurări femeile sunt prea fricoase şi prea 
mofturoase. Cunoaşteţi locul unde se află casa? 

— Nu atât de bine cât s-ar cuveni. Am fost în cimitirul 
evreiesc şi am văzut casa. Dar nu e de ajuns. 

— Dar apa? Ce ştiţi despre cele două pâraie care se 
întâlnesc în faţa zidului? Sunt largi? 

— N-aş putea să vă spun. Ceea ce ştiu sigur este că apa 
ambelor pâraie se varsă în mare în faţa vechii turnătorii de 
tunuri. 

— By Jove! Dacă apa ar fi destul de largă... 


— Ce-ar fi? 

— Am o idee straşnică. Să punem iahtul meu în 
funcţiune... Să navigam până la locul unde se întâlnesc 
apele... ne apropiem de zid... luăm fata... pornim iarăşi 
iahtul... şi plecăm cât mai departe, ca să nu ne mai 
găsească nimeni. 

— Vă închipuiţi că o răpire este chiar atât de uşoară? Râse 
Hermann Wallert. 

— Dumneavoastră credeţi că nu? Vă spun eu că este foarte 
uşoară, numai să ştim cum să procedăm. Yes! 

— Să luăm lucrurile pe îndelete. În primul rând socotesc 
nimerit să facem o recunoaştere; de aceea, eu mă duc astă- 
seară în cimitirul evreiesc. 

— Well! Sunt de acord cu dumneavoastră. Vă însoțesc. 

— Unul e de ajuns. Dacă suntem doi sau trei, trezim 
bănuieli. 

— No. Unul nu e de ajuns. Am venit la Constantinopol 
tocmai cu dorinţa de a trăi o asemenea aventură. Şi acum 
să renunţ la plăcerea aceasta lăsând-o altora? Nu, în nici un 
caz. Merg şi eu. 

— Gândiţi-vă la îmbrăcămintea dumneavoastră! Trebuie să 
recunoaşteţi că veţi atrage atenţia celor care vă vor vedea. 

— Well, o să mă îmbrac altfel. Am purtat veşminte de kurd, 
de ce n-aş purta o dată şi veşminte turceşti? 

— Aţi fost şi în Kurdistan? 

— Yes. Cu prietenul meu Kara ben Nemsi, care ar fi fost în 
stare să răpească întreg haremul sultanului, dacă ar fi vrut! 
Frumoasă ţară, dar îngrozitori oameni! lată amintirea cu 
care am plecat de acolo. Şi le arătă mâna stângă, căreia îi 
lipseau două degete. 

— Prin urmare aţi trăit aventuri primejdioase acolo. 

— Yes! Minunate aventuri! O să vi le povestesc într-o zi. 
Acum să ne cumpărăm haine. 

— Haine? Adică un singur rând. 

— No. Avem nevoie de trei rânduri; pentru fiecare din noi 
câte unul. Dacă ne observă cineva, nu trebuie să afle că 


răpirea a fost săvârşită de francezi. 

— Sir, uitaţi că noi nu suntem milionari. 

— Nevermind! Eu plătesc. Să nu mai pierdem vremea! 
Mergem la bazarul de haine, apoi la cimitirul evreiesc, apoi 
recunoaştere; apoi, răpire. Yes! 

Şi în timp ce lordul vorbea, nasul îşi reluă mobilitatea, de 
parcă ar fi împărtăşit încântarea lui sir David pricinuită de 
caracterul aventuros al ultimelor ore. 

— Nu ştiu dacă lucrurile se vor desfăşura cu repeziciunea 
pe care o dorim noi, spuse Hermann Wallert. În ce mă 
priveşte, aş fi mulţumit dacă am culege deocamdată 
informaţii satisfăcătoare de pe urma acţiunii noastre de 
recunoaştere. Să mergem! 

Cei trei prieteni porniră. 

Când voiră să iasă în stradă, englezul păşi înaintea lor. Dar 
el se opri deodată şi se retrase în pragul uşii. 

— Să-l ia dracu'! Mormăi sir David. 

— Pe cine? Îl întrebă Paul Normann. 

— Pe dervişul acela. E peste drum şi stă iar la pândă, ca de 
obicei. 

— Tare aş vrea să ştiu de ce ne urmăreşte şi ce vrea! 

— O să-l fac eu îndată să înţeleagă că trebuie să-şi 
deschidă ochii numai acolo unde nu se află sir David 
Lindsay. Yes! 

Şi după ce rosti aceste cuvinte, lordul se îndreptă spre 
derviş. 

— What do you want here - ce cauţi aici? 

— Agnamaţ-im; nu te înţeleg. 

— Away - şterge-o! 

— Allah inhal el Kelb! Înjură turcul. 

— Ce-a spus? Îl întrebă lordul Lindsay pe pictor. 

— A vorbit în limba arabă; a spus: Dumnezeu să-l blesteme 
pe câine! 

— M-a făcut câine, pe mine, un englez autentic? Staţi că-i 
răspund imediat! 

Şi-i trânti dervişului câteva perechi de palme răsunătoare. 


Dervişul era parcă împietrit; nu răspunse nici un cuvânt şi 
nu schiţă nici un gest de apărare. Dar se vedea că fierbe de 
mânie. Un necredincios se încumetase să lovească pe un fiu 
credincios al Profetului! 

— Să nu avem de îndurat urmări neplăcute, sir, spuse Paul 
Normann, după ce se îndepărtară. În Constantinopol, 
lovirea unui musulman este extraordinar de primejdioasă 
pentru un creştin. 

— Why? 20 Trebuia să aştept, până când l-aş fi întâlnit pe 
ticălosul acesta la Londra sau la Liverpool? 

Capitolul V - Coincidenţe ciudate. 

Bineînţeles, dervişul nu stătea fără rost în faţa locuinţei 
celor doi tineri. Ţinându-se tot timpul după lordul David, din 
clipa când îl văzuse coborând de pe iaht, îl urmărise şi în 
ziua când lordul îl însoţise pe Paul Normann până la casa lui 
Barişa, negustorul de sclavi. Şi socotind că ar fi bine să afle 
oarecare amănunte despre pictor, se hotări să-l iscodească 
pe Barişa. 

Îndată ce-l zări la uşă, negustorul îi îngădui să intre. 
Dervişii au reputaţia de „oameni sfinţi”, şi, cel puţin în 
rândurile păturii de jos a poporului, se bucură de un 
respect deosebit. 

— Fii binevenit! Îl salută Barişa. Îmi aduci vreo poruncă a 
lui Allah? 

— Nu. Am venit să te rog ceva, adică să-ţi cer o informaţie. 
Acum ai multe sclave frumoase? 

— Am totdeauna cele mai frumoase sclave pe care le poţi 
găsi în Istanbul. Vrei să-ţi înjghebi un harem? 

— Nu. Ştii doar că ordinul meu îmi interzice un asemenea 
lucru. Dar am primit din partea unui personaj de frunte 
însărcinarea de a-i căuta o sclavă, care să-i încânte cu 
adevărat privirile. 

— Domnul acela este bogat? 

— Foarte bogat. Nici nu ştie că există în ţara noastră şi 
monezi de argint, fiindcă are numai din cele de aur. 

— Ordinul tău nu te opreşte să priveşti chipul unei femei? 


— Ochii mei nu-mi aparţin, ci sunt ai aceluia pentru care 
voi privi sclava; aşadar, n-o văd eu, ci el este cel care se uită 
la ea. 

— Bine. Îţi voi arăta toate sclavele pe care le am. 

Îl conduse pe derviş într-o odaie în care erau adunate de 
obicei fetele. Dervişul crezuse că-l va găsi aici pe Normann 
şi, fiindcă nu-l vedea, se întreba unde poate să fie. El 
presupunea că în casă mai sunt şi alte fete, că tânărul stă 
de vorbă cu una din ele. De aceea, uitându-se la cele pe 
care i le arăta Barişa, clătină din cap, nemulţumit. 

— Astea sunt toate? 

— Da. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? 

— Beyul care mă trimite mi-a descris în amănunţime 
înfăţişarea aceleia pe care ar vrea s-o cumpere. Între cele 
pe care le-am văzut însă, n-am găsit niciuna care să se 
potrivească descrierii lui. 

— Dar cum trebuie să fie? 

— Nu am voie să vorbesc despre fetele care sunt pe placul 
înălţimii sale. Dacă nu mai ai altele, trebuie să plec. 

— Beyul acela este foarte bogat? 

— Foarte. Ţi-am spus-o doar. Se bucură de favoarea 
deosebită a sultanului. 

— Atunci îţi voi mărturisi că mai am într-adevăr o sclavă, 
una singură. Este cea mai frumoasă din câte am avut 
vreodată şi voiam s-o ofer sultanului. 

— Allah să-l binecuvânteze pe padişah! Dar de ce trebuie 
să o aibă el pe sclava aceasta? Nu are cele mai frumoase 
sclave din toate ţările? Altul nu are dreptul să se bucure de 
o femeie frumoasă? 

— Uiţi că sultanul plăteşte mai bine decât oricare. El nu se 
tocmeşte niciodată şi nu scade nici o para din preţul cerut. 

— Ai dreptate. Nu se tocmegşte niciodată. Sau plăteşte câti 
se cere sau nu plăteşte nimic. Dacă-i place sclava şi dacă 


nu-ţi dă banii ce ţi se cuvin, nu te poţi plânge kadiului. Încă 
nu ţi s-a întâmplat asta? 

— Din păcate, de câteva ori. 

— Vezi? Prin urmare, fii deştept! Arată-mi sclava, ca să mă 
conving dacă trebuie să vorbesc despre ea stăpânului meu! 
— O să te conduc la ea. Dar aşteaptă afară până când mă 

înapoiez; vreau s-o înştiinţez că vii s-o vezi. 

Barişa plecă şi dervişul se înapoie în odaia din faţă. Acolo 
se afla în clipa când Paul Normann fusese nevoit să-şi 
părăsească iubita. Ei îşi aruncară în treacăt o privire nu 
tocmai prietenoasă. Când se înapoie negustorul, dervişul îl 
întrebă: 

— Şi francezii cumpără sclave? 

— Nu. Numai adepţii Profetului au îngăduinţa de a se 
bucura chiar pe pământ de bucurii sufleteşti. 

— Vin şi necredincioşi pe la tine?! 

— Uneori. Şi numai din anumite motive. Dar de ce întrebi? 

— L-am văzut pe francezul care a plecat adineauri. 

— Da, a fost la sclava pe care vreau să ţi-o arăt. 

— Sultanul, căruia i-am destinat-o, nu poate veni s-o 
privească şi vreau să-i trimit portretul ei. Francezul acesta 
este pictor şi-i face portretul. 

Barişa îl conduse în odaia pe care abia o părăsise Paul 
Normam. Işita şedea încă pe divan, dar îşi acoperise iarăşi 
obrazul cu vălul pe care-l purta de obicei; şi portretul de pe 
şevalet era acoperit. 

— Ridică-te în faţa acestui om evlavios şi îndepărtează-ţi 
vălul! Porunci negustorul sclavei sale. 

Tşita se ridică şi-i îndeplini porunca. Dervişul scoase un 
strigăt, iar chipul său vădi o expresie de nemărginită 
uimire. Se părea că s-a speriat. Abia după câteva clipe şi în 
urma unor mari sforţări, izbuti să-şi recapete aerul 
nepăsător de mai înainte. 

Tânăra cercheză roşi de ruşine. Obrazul acestui om îi 
stârnea silă. Ea îşi lăsă vălul să-i acopere iar faţa, dar 
dervişul se apropie de ea şi-l trase în lături. 


— Ce spui de frumuseţea ei? Întrebă Barişa, mândru. 

— Este aşa cum doreşte beyul să fie. 

Ochii întunecaţi ai dervişului se înseninară şi străluceau, 
fapt care nu scăpă privirii de cunoscător a negustorului. 

— Văd că-ţi place! Spuse Barişa. 

— Da. Îl voi sfătui pe bey s-o cumpere. De unde este? 

— De dincolo de Caucaz. 

— Ai adus-o tu însuţi? 

— Nu. A venit cu vaporul la Isbanbul. A cumpărat-o unul 
din oamenii mei. 

— Cum o cheamă? 

— Tşita. 

— Cine este tatăl ei şi cum se numeşte locul unde s-a 
născut? 

— Nu ştiu. 

— Ciudat. Prin urmare, ghiaurul acela, necredinciosul 
acela a văzut-o şi i-a pictat portretul? Unde e? 

— Aici. Încă nu e gata, dar seamănă foarte mult. 

Şi Barişa îndepărtă vălul. Dervişul privi portretul cu 
atenţie. 

— Da, spuse după câteva clipe. Seamănă. Spune-mi: cât 
ceri pe ea? 

— Sultanului i-aş cere cinci pungi cu aur. 

— Ori ţi-ar fi dat preţul întreg, ori nu ţi-ar fi dat nimic. Îţi 
ofer patru pungi, pe care le vei primi imediat, fără să ţi se 
scadă nici măcar un piastru. 

— Eşti împuternicit să-mi oferi suma aceasta? 

— Nu. Dar ştiu că stăpânul care m-a trimis va plăti atâta 
cât ofer eu. Şi se va hotări s-o cumpere, dacă-mi vei îngădui 
să-i arăt tabloul. 

— Vrei să-l iei cu tine? Dar nu te cunosc. 

— Vrei să păcătuieşti împotriva lui Allah? Crezi că un fiu al 
ordinului meu sfânt este în stare să-ţi fure un tablou? 

— Nu, nu cred. Dar pot să ştiu cel puţin cine este domnul 
căruia vrei să i-l duci? 

— Ibrahim bey, fiul kurdului Melek Paşa. 


— Îl cunosc. Este favoritul sultanului. Îţi voi da tabloul. Ţi-l 
va duce unul dintre servitorii mei acolo unde-i vei spune şi 
după aceea mi-l va aduce înapoi. 

Vizita se sfârşise de fapt; dervişul aflase mai mult decât 
voise. Dar el nu se declară mulţumit, fiindcă altul era scopul 
pentru care intrase în casa negustorului de sclave. 

— Profetul a interzis oricărui credincios să-şi facă o 
imagine a corpului şi obrazului său, spuse pe un ton 
nevinovat. Aşadar, portretul acesta va trebui să fie distrus. 

— Atunci, Ibrahim bey trebuie să-mi plătească. Francezul 
nu-l pictează degeaba. 

— Voi vorbi cu pictorul acesta. Poţi să-mi spui unde 
locuieşte? 

— În Pera, lângă Piaţa Inger Postan. Proprietarul lui este 
un grec şi se numeşte, Miledas. 

— Îl voi vizita. Poate că încheiem repede târgul. 

Dervişul era tulburat, dar nu voia să se trădeze. Renunţă 
chiar să străbată drumul pe jos, ca de obicei - ar fi durat 
prea mult - şi închirie în piaţa cea mai apropiată un 
măgăruş, îndreptându-se, cu iuţeala pe care i-o îngăduia 
animalul, peste podul Pera spre Vechiul Istanbul, unde-şi 
avea Ibrahim bey locuinţa. 

De fapt, Ibrahim bey nu deţinea o funcţie publică, dar tatăl 
său fusese un înalt demnitar. Lucrul acesta nu fusese uitat 
şi, pe temeiul trecutului glorios al părintelui, fiul se bucura 
de o influenţă dintre cele mai mari. Se ştia că el, un om 
dintre cei mai bogaţi, avea un mare număr de femei 
frumoase. 

Totuşi, el nu se simţea atât de fericit cum s-ar fi crezut. Şi 
în timp ce şedea singur în odaia sa, trăgând tacticos din 
narghilea şi având pe măsuţă tava aurită pe care se afla o 
ceşcuţă cu cafea, se gândea tocmai la unul din motivele din 
pricina cărora nu putea să fie fericit. 

Liniştea îi fu tulburată de un servitor negru care, 
plecându-se până aproape de pământ, intră şi aşteptă să fie 
întrebat de stăpânul său pentru ce a venit. 


— Câine! Mârâi beyul. Nu ţi-am spus că vreau să fiu 
singur? Vrei să poruncesc să fii biciuit? 

Sclavul făcu o plecăciune şi mai adâncă. 

— Osman, dervişul, spuse el pe un ton umil. 

Obrazul întunecat al stăpânului se însenină deodată. 

— Ce-i cu el? 

— Te roagă să-l învredniceşti cu îngăduinţa de a te vedea. 

— Lasă-l să intre! Dar să nu asculţi la uşă, şacalule, că pun 
să ţi se taie urechile! 

Negrul ieşi, iar după o clipă intră dervişul. 

El nu vădea umilinţa servitorului. E drept că îşi scosese 
pantofii şi-i lăsase la uşă, dar nu-şi schimbase atitudinea 
mândră şi demnă care nu-l părăsea niciodată. 

— Ce ai acolo? Ai devenit ghiaur? 

— Nu. Dar l-a pictat un creştin. Îmi dai voie să ţi-l arăt, 
stăpâne? 

— Uită-te în jurul tău! Pot să privesc aici un tablou şi încă 
unul ieşit din mâna unui necredincios? 

Beyul îi arătă pereţii, al căror fond de culoare albastră era 
împodobit cu versete aurite din Coran. Islamismul îngăduie 
numai ornamente şi versete, dar interzice orice imagine. 

— Crezi că eu sunt un adept necredincios al Profetului? 
Întrebă dervişul. Poţi să priveşti fără mustrări de conştiinţă 
ceea ce îţi aduc eu. E o surpriză, care o să te bucure. Uită- 
te! 

Şi după ce rosti aceste cuvinte, dădu în lături vălul care 
acoperea portretul. Abia îşi îndreptă privirea spre tablou şi 
turcul scoase un strigăt de uimire. El sări cu atâta 
repeziciune de pe perna pe care şedea, încât zvârli în 
fundul odăii tava pe care se afla ceşcuţa cu cafea şi scăpă 
din mână preţioasa narghilea, care se sparse, ca şi ceşcuţa. 

— Cerule! ladule! Exclamă el ameţit. E adevărat oare ceea 
ce-mi văd ochii? 

— O cunoşti? Întrebă Osman. 

— Anna von Adlerhorst! 

— Te înşeli! 


— Ea este! Taci! E obrazul ei, gura ei, părul ei auriu! Ochii 
ei, stelele acelea minunate, pentru a căror privire mi-aş fi 
dat şi viaţa! 

— Şi cu toate acestea, nu este ea. Portretul o înfăţişează 
pe fiica ei. 

— Fiica ei? Nu se poate. 

— Femeia aceea ar mai fi putut să arate astfel? Ar mai fi 
acum atât de tânără? 

— Nu. Ai dreptate. Dar cum a ajuns în Istanbul portretul 
fiicei ei? 

— Nici eu nu-mi pot explica faptul acesta. Dar este sigur 
că aceea al cărei portret îl priveşti acum este fiica femeii 
care ţi-a disprețuit iubirea. 

— Nici n-ar putea să fie altfel. Este portretul unei afurisite 
Adlerhorst. Dar ea unde este? 

Dervişul Osman era încântat de impresia pe care o 
produsese portretul. 

— Mai ai vreo surpriză, stăpâne? Întrebă după un timp. 

— Da, da şi încă una mare de tot! 

— Vrei să cumperi tabloul? 

— Îl cumpăr. Plătesc oricât mi se cere - bani peşin şi 
imediat! 

— Costă cinci pungi cu aur. 

— Cinci pungi? Eşti nebun? 

— Poate că-l capeţi şi pentru patru pungi, dacă plăteşti 
imediat. Un tablou nu poate să coste atât de mult. 

— Ai spus că ai fi în stare să plăteşti imediat oricât ţi s-ar 
cere! 

— Nu m-am gândit la un preţ atât de mare. 

— Ai dreptate. Dar vreau să-ţi adaug o explicaţie. Acesta 
nu este preţul tabloului, ci al sclavei. 

— Ah! O sclavă! 

— Da, o sclavă cercheză. Am găsit-o la negustorul Barişa, 
pe care-l cunoşti şi tu. 

— Cum a ajuns fiica acelei... femei... ca sclavă în oraşul 
sultanului? 


— Este o taină pe care trebuie s-o descoperim. 

— Dar cum ţi-a dat prin gând să te duci la negustorul de 
sclave? 

— Am urmărit un englez, care se numeşte aşa cum o 
chema pe Anna von Adlerhorst înainte de a se mărita, adică 
Lindsay. 

— Ce? Lindsay? 

— Da. Lucrul acesta mi-a atras atenţia şi m-am luat după 
el. 

Şi beyul ascultă cu atenţia încordată povestirea dervişului, 
cu privire la cele întâmplate până atunci. 

— O cumpăr, o cumpăr! Exclamă stăpânul. Pornesc 
imediat călare la negustor, cu toate că nu am vreme, fiindcă 
trebuie să mă duc la cimitir - ah, dar tu nu ştii nimic despre 
asta. O să-ţi arăt şi eu un tablou. 

— Ce? Şi tu ai tablouri? 

— Unul singur. 

Şi scoase din buzunar o fotografie, pe care o arătă lui 
Osman. Dervişul tresări. 

— Bruno von Adlerhorst! Diavolul l-a trimis aici! 

— Nu este cel pe care-l crezi! Omul acela ar mai putea fi 
azi atât de tânăr? 

— Nu. Ai dreptate. Şi apoi, a murit de mult. 

— Da, s-a dus în Gheena, la duhurile pierzaniei. 'Toate 
blestemele să cadă asupra lui, acolo unde este! 

— Atunci, cel din fotografie nu poate să fie decât fiul lui. 

— Aceasta este şi părerea mea. Dar poartă alt nume. 

— Se poate. Şi unde este acum? 

— Aici, în Istanbul. 

— Să ne păzească Allah de el! 

— Eşti un copil. El nu ştie nimic despre noi. 

— Şi de unde ai fotografia? 

— Am pus pe cineva să mi-o caute. Câinele acesta va 
nimeri chiar azi în închisoare şi voi avea grijă să nu se mai 
bucure niciodată de libertate. 

— De ce? 


— A aruncat ochii asupra uneia dintre femeile mele. 

— Glumeşti! 

— Să-ţi povestesc cum s-au întâmplat lucrurile. 

Şi Osman află acum de la Ibrahim bey despre accidentul 
din „Valea apelor dulci”, despre întâlnirea cu tânărul 
european. 

— Dar cum ai obţinut fotografia francezului? Îl iscodi 
Osman. 

— După ce am pus un om de încredere să-l spioneze, l-am 
mituit pe proprietar, care i-a luat fotografia din odaie. 
Proprietarul lui este grec şi se numeşte Miledas. 

— Cum? Miledas? Nu locuieşte aproape de Piaţa Inger 
Postan? 

— Da, acolo e casa lui. 

— Ce coincidenţă! Acolo locuieşte şi pictorul care a făcut 
portretul acesta! 

— Allah! Am aflat într-adevăr că un pictor stă în aceeaşi 
odaie cu el. Străinul îşi spune Wallert, iar pictorul se 
numeşte Normann; sunt nume germane. Fratele şi sora or 
fi ştiind unul de altul? 

— Nu cred. 

— De ce? 

— Fratele ar fi scos-o imediat din mâna negustorului! Dar 
ştii cel puţin dacă el însuşi îşi cunoaşte numele adevărat? 

— Desigur că şi-l cunoaşte. Era destul de mare atunci, aşa 
că a păstrat amintirea numelui său. Dar să nu ne pierdem 
vremea; vom vorbi mai târziu despre toate acestea. Acum 
vreau să plec la Barişa, ca să cumpăr sclava. Voi porunci să 
mi se înşeueze calul. Du-te înaintea mea şi vesteşte-l pe 
negustor că vin curând! 

— Să te aştept acolo? 

— Da. Ai grijă să se petreacă totul în ordine. Negustorul 
trebuie să-mi aducă cercheza la casa mea de lângă ape. Tu 
îl vei urma fără să fii observat, ca să te convingi că-şi 
îndeplineşte obligaţia. Apoi îl însoţeşti aici, ca să fii martor 
că-şi primeşte banii. Şi acum, pleacă! 


— Şi tabloul? 

— Rămâne aici. 

Dervişul plecă. 

Ibrahim bey se aşeză în faţa portretului şi-l privi, 
muşcându-şi buzele şi încruntându-şi sprâncenele. Sufletul 
său era năpădit de amintiri supărătoare. 

— Anna von Adlerhorst! Murmură. Purtam în inimă un cer 
şi tu l-ai prefăcut în iad. Dar m-am răzbunat! Şi sfârşitul 
răzbunării mele se va săvârşi abia acum: fiica ta, care-ţi 
seamănă atât de mult, va fi sclava mea. 

Acoperi portretul şi dădu porunci. Unul dintre servitori 
trebuia să plece imediat la casa de lângă ape, ca să anunţe 
venirea noii sclave şi să supravegheze măsurile cuvenite 
pentru adăpostirea ei. 

Când Ibrahim bey cobori de pe cal în faţa negustorului de 
sclave, acesta îl întâmpină cu o umilinţă de sclav. 

— Dervişul ţi-a spus ce vreau? 

— Da, stăpâne. Urez ochiului tău să se bucure de 
strălucirea florii pe care doreşti s-o culegi. 

— Ea ştie că vin s-o iau? 

— Nu i-am spus nici un cuvânt. 

— Foarte bine ai făcut; altminteri, poate că nu te-ar mai fi 
ascultat. Dacă-mi place şi o cumpăr, va trebui să o duci 
acolo unde îţi va spune dervişul că urmează să fie 
adăpostită. Ca s-o îndupleci să meargă, îi spui că vrei să te 
plimbi cu ea în „Valea apelor dulci”. În felul acesta înlături 
orice piedici şi eşti sigur că nu vei avea nici o împotrivire 
din partea ei. La rândul meu, îţi interzic să destăinuieşti 
cuiva că eu am cumpărat-o. Şi acum, s-o văd! 

Ibrahim fu condus în camera unde lucra de obicei pictorul 
şi negrul o aduse pe Işita. Când o văzu pe frumoasa 
cercheză, Ibrahim abia îşi putu stăpâni tulburarea care-l 
năpădise. 

Împrumutând un aer nepăsător, el clătină din cap şi vorbi 
tare, ca să poată fi auzit şi de 'Işita şi de paznic. 


— Mi-a fost lăudată mai mult decât merită, spuse el pe un 
ton aspru. Nu pot s-o iau. 

Şi plecă. Dar când ajunse în odaia din faţă, se opri şi 
începu să vorbească negustorului. 

— Ascultă: îţi dau patru pungi cu aur pentru fată şi o 
pungă cu argint pentru tablou. Nici un ban mai mult. Dacă 
nu vrei, caută să obţii de la padişah un preţ mai mare. 
Primeşti sau nu? 

— Când îmi dai banii? 

— După ce o duci acolo unde-ţi va spune dervişul. El te va 
însoţi până la locuinţa mea, unde sunt pregătiţi banii. 

— Fata este a ta, stăpâne! Niciodată nu vei vedea o făptură 
mai frumoasă ca ea. 

Târgul fusese încheiat. Ibrahim lăsă dervişului calul şi 
porni pe jos spre mal, ca să se îmbarce într-un caic şi să 
ajungă la cimitir, unde urma să fie prins Wallert. 

— Ai fi putut deveni stăpâna unui bărbat foarte însemnat, 
spuse Barişa tinerei cercheze după plecarea lui Ibrahim. 
Nu mi-a plăcut cum te-ai uitat la el. Te-a speriat, sau eşti 
bolnavă? 

— Nu. 

— Totuşi, cred că eşti bolnavă. Văd că obrazul îţi este 
palid. Ai avea nevoie de aer şi de soare. Ai auzit de „Valea 
apelor dulci”? 

— Locul unde se joacă femeile? Întrebă ea. 

— Da. Ai vrea să mergi acolo? 

— Cât de mult aş vrea! 

Ochii ei străluceau. 

— Bine. Voi închiria o căruţă şi o să mergi chiar azi să te 
plimbi. 

— Allah să te binecuvânteze! 

— Vreau să-ţi fac bucuria aceasta, dar sper că dacă va veni 
iar un cumpărător, chipul tău va fi mai voios şi mai 
prietenos decât adineauri. 

Negrul plecă să închirieze o „araba”, o căruţă cu două roţi 
trasă de boi; Işita se urcă în ea, fără să bănuiască o clipă că 


nu se va mai înapoia niciodată. 

Perdelele căruţei fură trase cu grijă. Nimeni nu trebuia să 
vadă preţioasa „marfă” pe care o transporta. Barişa porni 
alături de căruţă, iar Osman, dervişul, călări la oarecare 
depărtare în urma lor, privit cu uimire de cei pe lângă care 
trecea şi care nu văzuseră în viaţa lor un derviş din 
„Ordinul scâncitorilor” pe un cal cu o şa atât de costisitoare. 

Capitolul VI - Prizoniera beyului. 

Drumul trecea prin Sfântul Dumitru şi Piri Paşa. După ce 
căruţa lăsă în urmă cartierul Piri Paşa, Osman îşi mână calul 
înaintea ei, fiindcă voia să fie primul care avea s-o 
întâmpine pe Tşita şi să se bucure de spaima ei. 

Între timp, solul lui Ibrahim ajunsese la casa de lângă ape 
şi câţiva servitori negri făcuseră pregătirile cuvenite. După 
câteva minute, căruţa pătrunse prin poarta deschisă şi se 
opri în curte. 

— Coboară! Porunci Barişa. Am ajuns. 

Proprietatea lui Ibrahim alcătuia un triunghi ascuţit: pe 
lângă cele două laturi lungi curgeau cele două ape, care se 
întâlneau sub un unghi oarecare. Pe marginea apelor se 
ridicau ziduri groase şi înalte de vreo şase metri. Poarta era 
lucrată din lemn tare şi avea zăvoare şi lacăte mari de fier. 

Prin poarta aceasta se intra în curte şi de aici în clădirea 
îndărătul căreia se afla o grădină triunghiulară, plină de 
pomi umbroşi şi de un mărăciniş bogat. 

Căruţa se oprise în curte. 'Işita cobori şi se uita mirată în 
jur. 

— Credeam că mergem în „Valea apelor dulci”, spuse ea, 
oarecum neliniştită. 

— Păi nu suntem în vale? Spuse Barişa, zâmbind răutăcios. 

— Aici nu este nici o vale! 

— Ai dreptate. Te-am adus mai întâi aici, ca să stai de 
vorbă cu femeile care vor merge împreună cu tine. Du-te cu 
omul acela în casă! Îţi va arăta femeile. Eu aştept până când 
te înapoiezi. 


Liniştită într-o oarecare măsură de cuvintele acestea, Tşita 
se îndreptă spre uşa îndărătul căreia se afla omul lui 
Ibrahim - un bărbat slab, al cărui chip nu era câtuşi de 
puţin menit să inspire încredere; la cingătoare purta un 
bici, dovada de netăgăduit a slujbei însemnate pe care o 
îndeplinea în casa aceea. El se uită cu ochi iscoditori la 
tânăra cercheză şi se dădu în lături, ca să-i facă loc să intre. 

— Sunt înlocuitorul beyului, administratorul acestei case, îi 
spuse. E bine să ţii minte cine sunt. Urmează-mă! 

Se întoarse şi porni cu Tşita printr-un gang care ducea 
într-o curte interioară. În mijlocul curţii se afla un bazin, 
înconjurat de scaune de piatră. În jurul ei se aflau mai 
multe coloane, care susțineau etajul casei. Ferestrele 
prevăzute cu grilajuri dese de lemn arătau că acolo sunt 
încăperile femeilor. 

În curte domnea o linişte adâncă. Administratorul o 
conduse pe Tşita spre o scară îngustă de lemn, la picioarele 
căreia stătea un negru gras, cu un obraz unsuros şi buze 
umflate, care se aplecă umil în faţa şefului său. 

— Acesta este Omar, de acum înainte paznicul tău, pe care 
trebuie să-l asculţi, spuse administratorul. El îmi va raporta 
totdeauna dacă este mulţumit de tine. 

Uimită, Işita se uită la negru prin deschizătura vălului. 

— Paznicul meu? Întrebă ea, surprinsă. De care trebuie să 
ascult? Am auzit bine? 

— Nu repet niciodată ceea ce spun. Dacă nu ştii însă ce 
este cu tine, va veni cineva să te lămurească. 

În clipa aceea intră printr-o uşă dervişul Osman. El auzise 
desigur cuvintele rostite de administrator. 

— După cât se pare, îi spuse el Tşitei, Barişa nu ţi-a 
împărtăşit rostul tău în casa aceasta. 

Tşita tresări, înspăimântată. Ea îl recunoscuse imediat pe 
bărbatul care fusese în cursul zilei la negustor şi din pricina 
căruia Paul Normann trebuise să plece. Expresia 
iscoditoare şi batjocoritoare a obrazului acestui om îi 
stârnea o nemărginită silă. 


— Barişa mi-a spus, răspunse ea, că voi vorbi cu femeile 
care vor merge împreună cu mine în „Valea apelor dulci”. 

— Te-a minţit. Nu vei pleca în valea aceea, ci vei rămâne 
aici. Casa aceasta aparţine puternicului Ibrahim bey, care 
te-a cumpărat. 

— Cumpărat? Repetă Tşita, îngrozită. 

— Da. Credeam că ştii. A fost mai înainte la voi, ca să te 
vadă. 

— Acela? Dar nu i-am plăcut! 

— Te înşeli. Şi el te-a minţit. De acum înainte o să locuieşti 
aici. 

— O, Allah! 

Tşita se rezemă de perete, ca să nu se prăbuşească. 
Lovitura aceasta era atât de neaşteptată, încât îi pricinuia o 
nesfârşită durere. 

Dervişul Osman ieşi, urmat de administrator. În clipa 
următoare se trase pe dinafară un zăvor - Işita era 
încuiată. Dar negrul deschise o altă uşă şi-i porunci cu un 
glas răguşit: 

— Înainte! Am să-ţi arăt odaia în care vei locui. 

Şi văzând că nu se supune poruncii, îşi scoase de la 
cingătoare biciul, pe care-l purta ca şi administratorul, şi-l 
flutură ameninţător. 

— Dacă nu te supui de bunăvoie, te voi sili să mă asculţi! 

Ea ieşi în gang şi negrul o împinse mereu, până când 
ajunseră într-o odaie în care nu se afla nimic, în afară de 
câteva perne înşirate de-a lungul pereţilor. 

— Aşteaptă aici, până când te conduc mai departe, îi 
porunci. Înlătură-ţi vălul! Trebuie să mă uit la tine, ca să ţin 
minte cum arâţi. 

În acelaşi timp, întinse mâna spre văl, ca să-l îndepărteze. 
Dar 'Işita se feri de atingerea lui, indignată de această 
înjosire. 

— Nu îndrăzni să mă atingi! 

Negrul era uimit de neaşteptata ei împotrivire. 

— Ce? Mă opreşti să te văd? Ai uitat că am un bici? 


— Nu vei îndrăzni să mă loveşti! 

— Cine mă poate împiedica? Încă nu eşti femeia preferată 
a bey-ului, ci o sclavă pe care am dreptul s-o pedepsesc. Ai 
înţeles? 

Şi întinse din nou mâna, încercând să-i dea vălul la o parte, 
dar 'Işita se feri iar şi alergă în colţul cel mai îndepărtat al 
odăii. 

Negrul fu năpădit de furie. Ridică biciul, dar nu izbuti s-o 
lovească pe tânăra cercheză, fiindcă tocmai în clipa aceea 
se deschise uşa şi o femeie, pe care el nu putuse s-o 
observe, se apropie cu paşi iuți şi-i smulse biciul din mână. 

— Câine! Vrei s-o loveşti? Se răsti ea. O să te fac să renunţi 
şi o să-ţi plătesc îndrăzneala! 

Negrul se întoarse spre ea. În clipa următoare primi o 
lovitură de bici atât de puternică, încât scoase un țipăt de 
durere şi, acoperindu-şi obrazul cu mâinile, se îndreptă 
spre perete, împleticindu-se. 

Datorită frumuseţii şi atitudinii ei poruncitoare şi 
amenințătoare, salvatoarea produse o impresie adâncă 
asupra Işitei. 

Era una din făpturile acelea care nu se pot naşte decât în 
Orient. În veşminte din mătase roşie, cu păr bogat care-i 
cădea pe umeri şi ajungea până aproape de pământ, cu ochi 
strălucitori, ea părea creată pentru a fi stăpână. 

— Te-a lovit? O întrebă pe 'Işita cu glas plăcut şi pe un ton 
binevoitor. 

— Nu. A încercat numai. 

— Eşti cea nouă? 

— Nu ştiu. Am venit aici, ca să iau nişte femei şi să mă 
plimb împreună cu ele. Dar am aflat adineauri că m-a 
cumpărat Ibrahim bey. 

— Atunci, tu eşti. Să nu-ţi fie frică! De acum încolo eşti sub 
ocrotirea mea! 

Apoi se întoarse spre negru. 

— Laşule! Te încumeţi să le loveşti numai pe cele slabe şi 
care nu se pot apăra! Sclav nemernic al unui stăpân tot atât 


de nemernic! Cine ţi-a poruncit să te foloseşti de bici? 

— Dervişul şi administratorul, scânci el. 

— O să vorbesc eu cu administratorul, fii sigur. Până 
atunci, spune-i să se păzească de mine! Unde o să locuiască 
prietena mea? 

— Dincolo, în partea din faţă a casei. 

— Nu, eu nu îngădui asta! O să rămână cu mine. 

— Aşa a poruncit beyul. 

— Beyul? Ce-mi pasă mie de porunca lui? Tu trebuie să te 
târăşti în faţa lui, dar eu nu! Ţi s-a dat şi vreo poruncă 
pentru primirea ei? 

— Da. Noua sclavă trebuie să facă baie şi să-şi aleagă 
veşmintele care i se potrivesc; după aceea va veni stăpânul, 
ca s-o salute. 

— Va face baie în odăile mele. 'Tot acolo o să se îmbrace şi 
o să se gătească. Să-mi aduci totul acolo! 

E se codi, dar frumoasa ridică biciul. 

— Asculţi sau nu? 

— Stăpânul o să mă pedepsească! 

— Nu-i nimic! Primeşte-ţi frumos loviturile şi linge-i mâna 
ca să-ţi arăţi recunoştinţa. Şi acum, pleacă! 

Negrul ieşi din odaie, ca un câine bătut. 

— Pe mine mă cheamă Zykyma, spuse salvatoarea. Vino cu 
mine! 

Şi luând-o pe Tşita de mână, o conduse într-un budoar 
măreț, orânduit după obiceiul oriental. Fata se aşeză pe un 
divan de mătase, iar frumoasa ei gazdă se aşeză pe o pernă 
joasă. 

— Să nu crezi că sunt o fiinţă rea, spuse ea zâmbind 
prietenos, îţi voi da prilejul să mă cunoşti mai bine. Cum te 
numeşti? 

— Tşita. 

— Asta înseamnă „floare”. Da, pari într-adevăr o floare, o 
floare cu miros plăcut. S-ar părea că soarele a trecut pe 
lângă tine şi a împrăştiat asupra ta razele lui cele mai 
frumoase şi mai calde. Presimt că te voi iubi. Acum suntem 


singure. Negrul va scotoci după veşminte şi va trece mult 
timp până să le găsească pe cele care ţi se potrivesc. Nu ne 
aude nimeni. Prin urmare, ne putem împărtăşi păsurile, 
fără nici o grijă. Ai mai avut vreun stăpân? 

— Nu. 

— Îl cunoşti pe bey? 

— Da. A fost la negustor să mă vadă. 

— Îţi place? 

— Nu, nu. Îl... urăsc! Îl... urăsc! 

Tşita rostise cuvintele acestea pe un ton pătimaş; ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Te-a insultat? 

— Nu; însă... însă... 

Tşita tăcu şi roşi. | se părea că ceea ce vrea să spună este 
prea delicat şi nu se cuvine să fie rostit. Zykyma, ai cărei 
ochi negri o priveau cercetători, se aplecă spre ea, 
zâmbindu-i înţelegător. 

— Te-am văzut doar câteva minute şi am vorbit foarte 
puţin cu tine. Totuşi, cred că te cunosc. Vrei să fii sinceră cu 
mine? 

— Desigur. 

— Ilubeşti? 

Tşita se uită la ea, şovăind să-i răspundă. Îşi acoperi apoi 
faţa cu mâinile şi izbucni într-un hohot sfâşietor de plâns. 
Acesta îi era răspunsul. 

Zykyma nu-i mai adresă nici o întrebare. Îşi muşcă buzele 
de parcă şi ea era stăpânită de o durere asemănătoare. 
Deodată sări de pe scăunel şi se îndreptă spre fereastra 
zăbrelită, ca să se uite în grădina liniştită şi singuratică 
deasupra căreia coborau vălurile amurgului. 

După câteva minute se înapoie lângă 'Işita. 

— O, Allah! De ce laşi să se nască atâţia nefericiţi? Nu eşti 
atât de bun cum te înfăţişează cărţile! Exclamă ea. Spune- 
mi, se adresă ea Tşitei pe ton blând şi luând-o de mână, 
spune-mi că vrei să fii prietena mea, sora mea! 

— Îmi dai voie? 


— 'Te rog chiar. Şi acum, spune-mi: n-ai fost încă în nici un 
harem? 

— Niciodată. 

— Atunci, nu ştii ce este un harem: un iad pentru femeia 
care are inimă. În harem domneşte cea mai nenorocită 
robie, în harem pluteşte moartea cea mai îngrozitoare; în 
harem îţi rânjesc din fiecare colţ mizeria şi jalea. Acolo 
porunceşte un om, de care asculţi fără voie, în timp ce 
sufletul tău tânjeşte după libertate. În harem - ce să-ţi mai 
vorbesc despre toate suferinţele pe care cuvintele nu sunt 
în stare să le înfăţişeze! Atunci când vorbea despre 
grozăviile Gheenei, Profetul nu cunoştea cea mai 
înspăimântătoare adâncime a pierzaniei - nu cunoştea 
existenţa haremului! 

Zykyma tăcu. Ochii ei străluceau, respiraţia i se iuţise. 

— Şi tu eşti nefericită? O întrebă Tşita. 

— Mai nefericită ca oricare alta. Dar eu nu sunt făcută să 
îndur şi să rabd - eu mă apăr! E drept că am fost vândută, 
dar am rămas stăpână şi toate sclavele mizerabile tremură 
în faţa mea. Aşa vor rămâne lucrurile, până..., îşi apropie 
gura de urechea Tşitei şi continuă, în şoaptă: Până când voi 
fi liberă. Nu voi mai locui multă vreme aici. 

— Allah! Vrei să fugi? 

— Da. 

— la-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine! Sunt atât de 
nenorocită, încât aş vrea să mor. 

— Să mori? Nu, nu vom muri încă. Viaţa mea este adâncită 
în nenorocire şi mizerie, dar îmi este atât de prețioasă, 
încât tot sunt hotărâtă să mi-o apăr. Unde te-ai născut? 

— Nu ştiu. Nu mi-am cunoscut niciodată ţara. 

— De unde ai venit la Istanbul? 

— De dincolo de mare. 

— Care mare? Sunt multe mări, cu diferite nume. 

— Nu ştiu. Trăiam într-un sat mic. Un om aspru şi ursuz 
îmi dădea să mănânc şi să beau. Apoi a venit un vapor şi m- 
a adus aici. 


— Cum se numea satul în care locuiai? 

— Nu ştiu. 

— Dar omul acela? 

— Nu cunosc nici numele lui. Trebuia să-i spun „stăpâne”! 

— Şi n-ai fost lăsată să vorbeşti cu nimeni, în afară de el? 

— Numai cu mama acestui om, dar ea nu mi-a răspuns 
niciodată la ceea ce am întrebat-o. Era tot atât de rea şi 
crudă, ca şi el. 

— Sărmană prietenă! Ai fost învățată să te rogi? 

— Da 

— Cui? 

— Lui Allah. 

— Prin urmare şi tu eşti mahomedană. Pe altcineva nu 
cunoşti? 

Tşita se gândi la pictor. 

— Ba da, răspunse ea. Cunosc un francez, care... care... 
care... Şi se opri. 

Zykyma mângâie obrajii noii ei prietene şi se uită iscoditor 
în ochii albaştri ai Tşitei. 

— Îl iubeşti pe francezul acela? 

În loc să-i răspundă, Tşita o îmbrăţişă şi-şi ascunse obrazul 
la pieptul ei. 

— Aşa e? Şopti Zykyma. 

— Da. 

— Şi eu cunosc un european, un rus. 

— Allah! ŞI-L iubeşti? 

— Tot sufletul meu îi aparţine. Toate gândurile mele 
zboară spre el. Dar să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce 
ţi-am spus, pentru numele lui Allah! 

— Aici mai sunt şi alte fete? 

— Da şi sunt răutăcioase şi guralive. Tânjesc după o privire 
a lui Ibrahim. Îi oferă frumuseţea lor, de dragul unui dar 
mizerabil. Nu sunt femei, nu sunt oameni, nu au suflet, nu 
au inimă. Sunt sclave nenorocite, fără cea mai mică 
demnitate! Dacă ne-ar bănui taina, ar fi în stare să ne 
trădeze şi am fi pierdute. 


— Nu-ţi sunt prietene? 

— Nu. Mă urăsc. 

— De ce? Le-ai pricinuit vreun rău? 

— Nu vorbesc cu ele, aşa că nu le pot face nici un rău. Dar 
am săvârşit o faptă pe care femeia care locuieşte într-un 
harem n-o iartă niciodată alteia: am cucerit inima 
stăpânului. 

— Ah, el te iubeşte? 

— Nu ştiu dacă sunt mai frumoasă decât ele, dar sunt 
sigură că le-ar vinde pe toate, dacă aş vrea să-l iubesc cu 
condiţia aceasta. 

— Nu eşti soţia lui? 

— Nu. 

— Şi nu trebuie să te supui voinţei iui? 

— Are dreptul de a-mi cere să mă supun. Dartu te vei 
supune voinţei lui? 

Tşita nu se aşteptase la întrebarea aceasta. De altminteri, 
nici nu se gândise la un asemenea lucru. Ea trăise în 
singurătate deplină până acum şi nu cunoştea încă viaţa. 
Ştia numai că urma să fie vândută ca să aparţină aceluia 
care avea să plătească pentru ea preţul cerut. Dar nu era în 
stare să-şi închipuie ce însemna lucrul acesta. Era încă un 
copil, în cel mai frumos înţeles al cuvântului. 

— Nu sunt datoare să-l ascult? 

— Nu în toate privinţele. 

— Şi care este graniţa supunerii mele? 

— Sărmană, copilă! Eşti atât de neştiutoare de parcă acum 
te-ai fi născut. Dar nu trebuie să fii îngrijorată. Eşti sub 
ocrotirea mea. Nu se va încumeta să se atingă nici măcar 
de un fir de păr din capul tău. 

— Ai o putere atât de mare asupra lui? 

— Da. Se teme de mine. De ce? Vei afla curând. Unde l-ai 
întâlnit pe francezul tău? 

— La negustorul Barişa. 

— Ţi-a dat de înţeles că te iubeşte? 

— Da, mi-a spus-o. 


Şi 'Tşita îi istorisi prietenei sale viaţa pe care o dusese în 
casa negustorului de sclave, şi-i vorbi despre prezenţa 
binefăcătoare a pictorului. 

— Sărmană copilă! Spuse Zykyma după ce-i ascultă 
povestea. Şi mâine, când va veni la Barişa, n-o să te mai 
găsească acolo. 

— Allah, ce-o să facă? 

— Te va căuta pretutindeni, dar în zadar. 

— Inima îmi este plină de jale. Dar poate că Ali, paznicul, o 
să-i spună cine m-a cumpărat. 

— S-ar putea ca nici Ali să nu ştie cum îl cheamă pe 
stăpânul tău. Dar mângăie-te cu gândul că pictorul o să afle 
totuşi unde eşti. 

— Cine o să-i spună? 

— Vom vorbi mai târziu în privinţa aceasta. Deocamdată 
trebuie să ştiu cum se numeşte şi unde locuieşte. Ţi-a spus 
cum îl cheamă? 

— Da. Are un nume străin. Nu mi-a fost uşor să-l ţin minte. 
Se numeşte Paul Normann; Paul este numele lui şi 
Normann se numeşte familia lui. 

— Aşa este la francezi. Dar unde locuieşte? 

— Asta nu l-am întrebat. 

— Păcat! Ar fi trebuit să-l întrebi. 

— Credeam că am să-l mai văd. 

— Lasă că tot îl găsim noi. Negustorul ştie cu siguranţă 
unde locuieşte străinul. Pe el trebuie să-l iscodim. 

— Cine ar putea s-o facă? 

În clipa aceea se auziră paşi. Nu trecu mult şi apăru 
negrul, urmat de mai mulţi băieţi care duceau diferite 
obiecte destinate Işitei. 

Astfel, convorbirea cea tainică trebui să se sfârşească. Cu 
învoirea Zykymei, Tşita renunţă să facă baie şi privi 
îmbrăcămintea pe care avea s-o poarte de acum înainte. 
Erau acolo veşminte din stofă, a căror înfăţişare încânta 
inima oricărei femei şi din mătase minunată cum se poartă 
numai în Orient; neavând nici o legătură cu lumea din afară 


şi silite să trăiască numai înăuntrul budoarelor, femeile care 
aparţin unui harem nu cunosc altă preocupare decât aceea 
de a plăcea stăpânului lor şi-şi pierd vremea gătindu-se şi 
împodobindu-se. 

Paznicul aduse şi o lampă cu picior, fiindcă între timp se 
înserase. După plecarea lui şi a băieţilor care îl însoţiseră, 
cele două fete începură să aleagă la lumina lămpii obiectele 
care se potriveau Işitei. 

Tânăra cercheză îmbrăcă o pereche de şalvari femeieşti 
din mătase de culoare trandafirie şi o jachetă din aceeaşi 
mătase, tivită cu margini aurii. Zykyma îi prinse în păr o 
podoabă alcătuită din monede venețiene de aur şi-i puse în 
jurul gâtului o salbă tot din monezi. Apoi se retrase cu 
câţiva paşi, ca s-o privească. 

— Ce frumoasă eşti! Când te va vedea, beyul va fi vrăjit. 

— Ar fi mai bine să nu mă privească! 

— Din păcate, trebuie să se uite la tine; şi o va face îndată 
ce se va întoarce de la cimitir. 

— S-a dus la cimitir? 

— Da; are de gând... - Dar lasă, o să-ţi povestesc mai 
târziu. Mă bucur într-adevăr de suferinţa pe care i-o vei 
pricinui. 

— Nu vreau să-i pricinuiesc nici bucurii, nici suferinţe. Aş 
fi mai fericită dacă nu s-ar sinchisi deloc de mine. 

— Eşti o copilă frumoasă şi dulce, care nici măcar nu ştie 
pentru ce trăieşte. Vorbeşti aşa, de parcă n-ai şti că noi, 
femeile, avem darul de a subjuga inima bărbatului. Da, 
suntem în stare să dăruim bărbatului cea mai mare fericire, 
dar şi să-i netezim calea spre iad. Astfel şi beyul... ssst! 
Ascultă! 

Zykyma se întrerupse, fiindcă din grădină răsunase parcă 
glasul uşor al unei păsări. Sunetul se repetă. 

— A venit! Slavă lui Allah! 

— Cine? 

— Îl vei vedea îndată. Îţi încredinţez acum o taină, care m- 
ar putea costa viaţa. Aşteaptă! 


Zykyma duse lampa în încăperea alăturată pentru ca în 
odaia lor să fie întuneric. Apoi îndepărtă grilajul de lemn şi 
cobori o sfoară, de care era legată o frânghie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Primesc o vizită. 

— Cine vine? 

— Omul meu de încredere. 

— Allah! Un bărbat? 

— Un băiat, adică mai curând un tânăr, care ne va ajuta să 
părăsim casa aceasta. 

— Şi dacă e prins? 

— Aş! E un tânăr deştept. Nu se lasă prins. Fără îndoială 
că s-a încredinţat mai întâi că nu-l pândeşte nimeni. 

În timp ce rostise cuvintele acestea, Zykyma legase 
capătul frânghiei de un cârlig de fier fixat în pervazul 
ferestrei şi făcu un semn. După câteva clipe apăru în 
deschizătura ferestrei un tânăr, care sări în odaie. 

— Suntem în siguranţă? Îl întrebă Zykyma. 

— Da, stăpână! Răspunse el. Allah! Nu eşti singură! 

— Nici o grijă! Prietena mea nu te va trăda. Am fost 
stăpânită de o teamă nemărginită. L-au prins? 

— Nu. 

— A scăpat! Slavă lui Allah! Ai izbutit să-i spui că trebuie 
să se ferească? 

— Da, însă nu aşa cum aş fi voit. Ar fi trebuit să vorbesc 
mai mult cu el, dar nu era singur, ci cu un prieten, aşa că nu 
l-am putut sfătui decât să fie prevăzător. 

— Şi eşti sigur că a scăpat? 

— Da. Am vorbit încă o dată cu el. Mai era cu el un străin, 
un francez cu nişte haine cum n-am mai văzut niciodată. Mi- 
au vorbit despre tine şi mi-au spus să te vestesc că astă- 
seară vor veni aici. 

— Ce? Am auzit bine? Aici? 

— Da. 

— Dar cine sunt străinii care erau cu el? 

— Nu-i cunosc şi nu puteam să-l întreb despre ei. 


— Nu, dar trebuia să-i supraveghezi. 

— Mi-a fost cu neputinţă. Am văzut că se apropie dervişul, 
care nu trebuia să mă vadă vorbind cu francezul şi m-am 
îndepărtat. 

— Veştile tale mă neliniştesc. Aşadar nu vrea să vină 
singur, ci împreună cu ceilalţi doi? 

— Da. Eu i-am rugat să renunţe, dar mi-au poruncit să-ţi 
spun că poţi face orice vrei, fiindcă ei nu ţin seamă decât de 
planul lor. 

— Sunt neprevăzători! Vor aluneca în prăpastie şi mă vor 
târi şi pe mine. 

— Dacă vrei, aştept până când se ivesc şi le repet sfatul, 
spunându-le să se ferească. 

— Cum ai să-i găseşti? 

— Ah, nu e un lucru greu. Administratorul este un om rău 
şi crud, dar nu e deştept. Născocesc eu un pretext. Ce să le 
spun când îi întâlnesc? 

Zykyma se gândi câteva clipe. 

— Spune-le, dar mai ales lui, să vină abia mâine, pe la 
miezul nopţii, singur. Nu ştiu dacă şi cum îi va fi cu putinţă 
să ajungă peste apă la colţul grădinii şi la zid, dar îl voi 
aştepta acolo. Dervişul era numai din întâmplare în 
apropierea voastră? 

— Nu. L-am supravegheat şi am văzut că stătea la pândă 
în faţa locuinţei străinului. 

— Atunci, spune-i francezului să se păzească! Deocamdată, 
nu mai am nici o însărcinare pentru tine. Bagă de seamă să 
nu fii descoperit! 

Zykyma îi dădu mâna şi el i-o sărută respectuos. Apoi, 
tânărul sări iar pe fereastră şi ajunse în grădină. Ea dezlegă 
frânghia, i-o aruncă şi aşeză la fereastră zăbrelele de lemn. 

— Mare curaj ai! Spuse Işita. Dacă sunteţi prinşi, trebuie 
să muriţi amândoi. 

— Ah! Nu m-aş lăsa omorâtă atât de uşor! Răspunse 
Zykyma, aducând lampa din odaia vecină. Am un ocrotitor. 
lată-l! 


Şi rostind aceste cuvinte, Zykyma vâri mâna în 
cingătoarea largă de mătase cu care era înfăşurată în jurul 
şoldurilor şi scoase la iveală un mic pumnal. Arma aceea 
gingaşă avea o lamă cu două tăişuri şi un mâner din aur 
masiv, care era împodobit cu o perlă mare şi prețioasă. 

— Un pumnal! Exclamă Işita. Crezi că arma aceasta mică 
ar putea să sperie pe cineva? 

— Desigur! Uită-te, ţin lama în bătaia luminii. Vezi că 
vârful este de o culoare puţin mai întunecată? Este otrăvit. 
Omul căruia i-aş zgâria puţin pielea cu vârful pumnalului se 
prăbuşeşte mort, după câteva clipe. Lucrul acesta este 
ştiut. N-am decât să pun mâna pe pumnal şi toţi fug, 
înspăimântați. 

— Le-ai dovedit că arma ta este într-adevăr atât de 
primejdioasă? 

— Da. Am înţepat un câine atât de uşor, încât animalul 
abia a simţit. După câteva secunde a căzut la picioarele 
mele şi a murit. 

— Recunosc acum că arma ta este un ajutor foarte preţios. 
Dar vezi să nu ţi-o ia! 

— Au încercat, dar nu va izbuti nimeni să mi-o ia. O 
preţuiesc prea mult, nu numai pentru că este otrăvită, dar 
şi fiindcă reprezintă o amintire scumpă... de la el. 

— De la rus? 

— Da. 

— Ah, elţi l-a dăruit? 

— Da, el mi l-a dat. L-a primit de la un prinţ, când a fost în 
India. 

De afară răsunară paşii tărăgănaţi ai negrului. După 
câteva clipe, paznicul deschise uşa. 

— Vine beyul. Va dori să o vadă pe sclava cea nouă. 
Pregăteşte-te să-l primeşti! 

Într-adevăr, Ibrahim bey se înapoiase de la cimitir. 
Lovitura nu izbutise, aşa că se afla într-o dispoziţie atât de 
rea, încât administratorul, care-l întâmpină la intrare, luă o 
atitudine cât mai umilă, ca să nu-l supere. 


— A fost adusă sclava cea nouă? 

— A venit, stăpâne. 

— Unde locuieşte? 

— În încăperile pe care i le-ai destinat. 

Răspunsul lui nu corespundea realităţii, dar negrul nu 
avusese curajul să-i spună ce păţise în urma intervenţiei 
neaşteptate a Zykymei. 

De aceea, Ibrahim se îndreptă spre partea din faţă a 
etajului, unde negrul îl întâmpină cu un aer din cale afară 
de înfricoşat. 

— Deschide! 

— Nu aici, stăpâne, bolborosi sclavul, tremurând. E 
dincolo, la Zykyma. 

— Cine a poruncit să locuiască acolo? 

— Zykyma. 

— Câine! Cine este stăpânul tău, eu sau femeia aceea? 

— Tu, stăpâne. Dar ea a venit în odaia unde o adusesem pe 
sclava cea nouă şi am fost nevoit să mă supun. 

— Adică ai ascultat porunca ei, în loc să execuţi ordinul 
meu? Te învăţ eu minte..., dă biciul încoace! 

Ibrahim voia, după obiceiul său, să-l pedepsească pe negru 
chiar cu biciul lui. 

— Iertare, stăpâne! Murmură negrul, înspăimântat. Biciul 
nu mai este la mine. 

— Nu? Dar unde e? 

— La Zykyma. 

— Zykyma şi iar Zykyma! Cum ai putut să-i dai biciul? 

— Mi l-a smuls din mână şi m-a lovit cu el. 

— Laşule! Vei primi douăzeci de lovituri la tălpi pentru 
ceea ce ai făcut! 

Douăzeci de lovituri pe tălpile desculţe - o pedeapsă din 
cale afară de severă. 

— Îndurare, stăpâne! Murmură sclavul, căzând în 
genunchi. S-ar fi cuvenit s-o las să mă otrăvească? Ai uitat 
de pumnalul ei? 

— De ce nu i-l iei? 


— Nimeni nu se încumetă să i-l ia. 

— Fiindcă toţi sunteţi nişte câini laşi! Ca să te iert de 
pedeapsă, trebuie să văd cum se poartă sclava cea nouă. 
Ce-a spus? Ce-a făcut? 

— La început a plâns. 

— Şi după aceea? 

— După aceea s-a liniştit. Am auzit-o vorbind mult cu 
Zykyma. Acum este în odaia galbenă. 

Ibrahim se îndreptă cu paşi iuți spre încăperea despre 
care-i vorbise negrul, nerăbdător să vadă cum îl va primi 
frumoasa cercheză. 

Când intră, o găsi pe 'Işita tolănită pe divan; lumina lămpii 
arunca o licărire blândă pe chipul ei. Închise repede uşa în 
urma sa şi trase zăvorul. Apoi, rezemându-se de uşă, o privi 
un timp, fără să rostească vreun cuvânt. 

Zykyma avusese dreptate. Fata aceasta îl vrăjea. E 
adevărat că o văzuse la negustorul Barişa, dar numai 
câteva clipe. Şi apoi, acum era îmbrăcată în veşminte mult 
mai costisitoare şi mai atrăgătoare ca înainte. Uitându-se la 
ea, se hotări să o facă favorita sa. 

— Tşita! Murmură el. 

Ea se mulţumi să întoarcă puţin capul spre el, fără să se 
ridice. 

— Îţi urez bun-venit! Continuă el. 

— Şi eu îţi adresez aceeaşi urare. 

— Adevărat? 

— Nu trebuie s-o fac? Eşti doar stăpânul acestei case. 

— Aş dori să nu-mi adresezi urarea ca unui stăpân, ci ca 
unui om pe care-l iubeşti. 

— Eu... nu te iubesc! 

— Dar mă vei iubi! Voi porunci tuturor servitorilor mei să 
te socotească stăpâna acestei case. Fiecare dorinţă îţi va fi 
împlinită şi toţi se vor strădui să ţi-o citească în ochi, înainte 
de a o exprima. Hai, dă-mi mâna! 

EI se aşezase pe divan şi voia s-o prindă de mână. Dar ea 
se ridică şi se feri de atingerea lui, ghemuindu-se în celălalt 


capăt al divanului. 

— Ce? Fugi de mine? Exclamă el, puţin surprins. Pentru ce 
fugi? 

— Tu vrei dragoste, iar eu nu ţi-o pot da. 

— O vei da cu timpul. 

— Pentru tine? Niciodată. 

— Ştii că te-am cumpărat şi că eşti proprietatea mea? Te- 
am plătit, aşa că-mi aparţii! 

El vorbi pe un ton liniştit, fiindcă atitudinea ei îl distra; mai 
mult, îi plăcea chiar împotrivirea acestei făpturi frumoase şi 
copilăroase. 

— Te înşeli. Faptul că ai plătit bani pentru mine nu 
înseamnă defel că-ţi aparţin. Sultanul a interzis sclavia. 
Sunt liberă! 

— Nebună mică! Am aflat că ai vorbit cu Zykyma. Acum 
rosteşti aceleaşi cuvinte pe care le cunosc de mult, fiindcă 
le-a spus şi ea. Te sfătuiesc să nu te laşi ademenită de ea! I- 
am dorit binele, am vrut s-o fac fericită; dar ea n-a fost 
destul de deşteaptă ca să-mi îndeplinească dorinţele. Acum 
o să rămână sclavă şi o să o slujească pe aceea căreia îi voi 
dărui afecțiunea mea. Inima mea îţi aparţine acum numai 
ţie. Vrei să fii sultana mea? 

— Nu. 

— Nu glumi! 

— Nu glumesc. Îţi spun cinstit ceea ce gândesc. 

Ibrahim bey îşi încruntă sprâncenele şi tuşi, nerăbdător. 

— Micuţo, sper că până acum ai glumit. Hai, vino încoace! 

Şi întinse braţele spre ea. Atunci, Işita sări de pe divan şi 
fugi până la peretele din faţă, rezemându-se de el. 

— Mai bine mor! Spuse ea pe un ton hotărât. 

— Eşti nebună? Îmi aparţii şi trebuie să te supui voinţei 
mele! Vino încoace... aici, lângă mine! 

Ea râmase nemişcată, continuând să-l înfrunte. 

— Am dreptul şi puterea de a pedepsi nesupunerea. Aş 
putea să te aduc eu însumi, dar aş face un fapt care ar 
reprezenta o înjosire pentru mine. Pot oricând să te silesc 


să devii ascultătoare, cu ajutorul servitorilor mei. Mai târziu 
mă vei ruga să-ţi acord ceea ce dispreţuieşti şi refuzi acum. 
Îţi ofer dragostea mea! Vreau să fii soţia mea, mama fiilor 
mei; să fii stăpâna mea, iar eu să nu fiu decât cel mai 
neînsemnat dintre servitorii tăi. În schimb, vreau să-mi dai 
dragostea ta. Îţi mai spun încă o dată: fii sultana mea! 

— Niciodată! Alege-ţi alta! 

— Mă refuzi? Bine. Mai târziu ţi se va părea că sunt 
milostiv dacă te voi lăsa să fii drăgăstoasă cu mine. 

Ibrahim deschise uşa şi-şi chemă printr-un semn paznicul, 
care îi aştepta poruncile. 

— Du-te cu sclava asta jos, la banca de tortură şi spune că 
am poruncit să i se tragă cinci lovituri la fiecare talpă, dar 
în aşa fel, încât să sară scântei! 

Negrul cel gras schiţă un rânjet îngrozitor şi se apropie de 
Tşita. 

— Hai! 

Voi să pună mâna pe ea, însă cercheza se feri şi fugi în 
colţul odăii. El o urmări, dar în clipa când o ajunse şi 
încercă s-o prindă, scoase un țipăt înspăimântat şi se 
retrase împleticindu-se până în colţul odăii. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă Ibrahim necăjit. 

— Are pumnalul! Exclamă negrul, îngrozit. 

Abia atunci zări şi stăpânul său arma cea primejdioasă în 
mâna fetei. 

— Laş afurisit! Strigă. la-i arma, ce mai stai! 

— Ah! Oh! Înţeapă! 

— Câine, nu te mai codi! Prinde-o şi ia-i arma din mână! 

Şi Ibrahim îşi însoţi cuvintele cu un gest ameninţător. 
Îmbărbătat oarecum de acest gest, negrul se apropie iar de 
Tşita. Încercă din nou s-o prindă, dar în aceeaşi clipă ea îşi 
flutură pumnalul, astfel că negrul se îngrozi şi alergă spre 
uşă. 

— Încearcă singur, stăpâne! 

— Bine, o voi dezarma eu însumi, dar după aceea îţi voi 
împlânta pumnalul în piept, ticălosule! 


Acum Ibrahim se îndreptă spre Işita. | se părea cu 
neputinţă ca ea să vădească faţă de el aceeaşi atitudine 
încercând să-l înţepe cu pumnalul. 

— Dă-mi pumnalul! Îi porunci. Jucăria asta nu-i pentru 
tine! Şi încercă s-o apuce de braţ. 

Printr-o mişcare fulgerătoare însă - Ibrahim abia avu timp 
să sară în lături - ea îi spintecă mâneca. Nu lipsi decât 
foarte puţin ca pumnalul mânuit cu destulă dibăcie să-l 
transforme pe stăpânul cel mândru într-un cadavru. 

— Şarpe! Scrâşni el. Vrei să-ţi ucizi stăpânul? Te vei căi, fii 
sigură! Dacă nu ne putem apropia de tine, te vom încuia şi 
nu îţi vom da drumul, decât atunci când vei fi sfârşită de 
foame şi distrusă de sete. Atunci te vei hotări să te supui, ca 
să-ţi salvezi viaţa. 

— Întocmai aşa cum ai făcut cu mine! Răsună deodată 
glasul Zykymei, care intrase prin uşa deschisă a încăperii 
vecine. Porunceşte oamenilor tăi să ne încuie! Îţi vom fi 
recunoscătoare, fiindcă vom avea în schimb bucuria că nu 
te mai vedem. 

— Eşti sora diavolului! Strigă el, furios. 

— Da. Sora aceasta a diavolului se pricepe să deschidă pe 
dinăuntru uşile închise. Ai cheltuit degeaba suma pe care ai 
plătit-o pentru Tşita, auzi, Ibrahim? Am încheiat cu ea o 
alianţă. Ea este sora mea, aşa că nu va fi niciodată soţia ta. 

— Ah, o să vă fac pe amândouă să fiţi supuse! Am destule 
mijloace, ca să vă silesc să-mi daţi ascultare. Deocamdată, 
însă, îl voi pedepsi pe câinele acesta. Marş! Am să te învăţ 
eu cum trebuie să-mi îndeplineşti poruncile de acum 
înainte! 

Şi, împingându-l pe negru înainte-i, Ibrahim ieşi furios din 
odaie. După câtva timp răsunară în toate încăperile casei 
urletele paznicului bătut. 

Capitolul VII - Prima urmă. 

După ce-şi cumpărară veşminte din bazarul cu haine, Paul 
Normann, Hermann Wallert şi lordul se îndreptară spre 


port şi cinară cu toţii la bordul iahtului. Apoi se deghizară şi 
porniră la drum. 

După ce lăsară în urmă cartierul Haskoj, de unde începe 
drumul spre Piri Paşa, străzile îşi pierdură regularitatea, 
astfel că ei putură să stingă lanternele pe care le purtau 
după obiceiul local şi să le vâre în buzunar. 

Ajunseră apoi la unul din pârâurile despre care le vorbise 
omul de încredere al Zykymei şi porniră de-a lungul apei, 
până la locul unde primul pârâu se împreuna cu celălalt. Se 
întunecase, dar se putea vedea încă la o depărtare de câţiva 
paşi. 

Pe lângă ei curgea apa, dincolo de care se înălța zidul 
împrejmuitor al casei cu sclave. Dar nu se putea vedea cât 
de larg era pârâul. 

— Dacă aş fi avut la mine umbrela, spuse lordul Lindsay, aş 
fi putut să măsor lărgimea şi adâncimea apei. Altă dată o să 
fiu prevăzător. Well! 

Se apropie de mal şi se aplecă. Apoi îşi întinse spre apă 
partea superioară a corpului, ca să vadă celălalt mal. 

— Ei? Întrebă Paul Normann. 

— E adâncă, spuse lordul, foarte adâncă! 

— De unde ştiţi? 

— Am băgat mâna în apă şi am simţit că e foarte liniştită şi 
nu are valuri. Prin urmare, orice om deştept îşi poate da 
seama că trebuie să fie adâncă. 

— Şi cât de largă poate să fie? 

— Hm! E întuneric şi n-aş fi în stare să apreciez lărgimea. 

— Nici cu aproximaţie? 

— Hm! Trebuie să mă aplec mai mult. Dacă aş putea să-mi 
menţin echilibrul... by Jove! 

În aceeaşi clipă se auzi un zgomot înăbuşit şi lordul pieri 
din ochii prietenilor săi. 

— A căzut în apă! Exclamă Hermann Wallert, uluit. E 
adâncă şi lordul s-ar putea îneca! 

— Să ne scoatem hainele! Repede! Trebuie să ne aruncăm 
după el! Ssst, ascultă! 


Într-adevăr se auzise un zgomot în apă. 

— Dumneavoastră sunteţi, sir David? Întrebă Paul 
Normann. 

Lordul gâfâia. 

— Ne auziţi, sir? 

— Yes, răspunse eroul. 

— V-aţi lovit? 

— No. Dar acum ştiu cât e de adâncă. 

— Cât? 

— Îmi ajunge exact până la bărbie. Yes. 

— Şi cât e de lată? 

— Peste trei metri. 

— Dincolo se poate păşi pe pământ? 

— Nu, e numai apă. 

— Zidul se înalţă direct din apă? 

— Yes. 

— Foarte neplăcut. 

— Ssst! leşiţi repede, vine cineva. 

— Cum să ies? 

— Nu trebuie să fim văzuţi pe aici! 

— Well. Rămân în apă. Aici sunt mai sigur. Nimănui n-o să-i 
dea prin minte să mă caute aici. Ascundeţi-vă, dar nu prea 
departe! 

Cei doi prieteni dispărură, iar lordul tăcu. 

Paşii se apropiară şi în clipa când ajunseră în dreptul 
lordului, acesta îşi putu da seama, fiindcă-şi ţinea capul la 
nivelul malului, că trecătorul neaşteptat nu era altul decât 
tânărul care se apropiase la amiază de Wallert şi-l 
îndemnase să se păzească. 

— Pst! Îl chemă lordul Lindsay. 

Tânărul se aplecă şi văzu capul înălţat deasupra apei. 

— Maşallah! Un om! Cine eşti şi ce cauţi acolo? 

— Pfui! Urât miroase aici nămolul! Groaznic! Şi nu pot să- 
mi scot picioarele! 

— Te-am întrebat cine eşti? 


Unul vorbea englezeşte, iar celălalt turceşte, aşa că era 
firesc să nu se înţeleagă. În cele din urmă, lordul izbuti să-şi 
scoată picioarele din nămol şi se caţără pe mal. 

— Nu ştiu ce vrei să spui tinere. Pssst! Mă! Normann! 
Wallert! 

Prevăzător, el rostise ambele nume pe un ton înăbuşit. Cei 
doi prieteni se ascunseseră la o mică depărtare de mal şi se 
ghemuiseră la pământ. 

— Dumneavoastră ne chemaţi, sir David? Întrebă Paul 
Normann. Cine mai este acolo? 

— Tânărul acela care a vorbit azi cu noi, ştiţi care. 

— Ah, tu eşti, Said? Întrebă Hermann Wallert, bucurându- 
se. Foarte bine! Ai vorbit cu ea? 

— Da. 

— Ce-a spus? 

— Să vii mâine, la miezul nopţii, dar singur. 

— Bine. Unde? 

— Aici, în colţul grădinii. Cum ai să ajungi, nu ştim; asta 
depinde de dibăcia ta. 

— Vin negreşit, chiar dacă ar trebui să intru prin zid. 

— Şi să te fereşti de derviş. Te supraveghează, l-am văzut 
eu însumi. 

— Ştim, ştim. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Nu. Am pierdut prea multă vreme. Mă aşteaptă 
stăpânul. 

— Pe tine? 

— Da, pe mine şi măgarul pe care trebuie să i-l aduc din 
piaţa cea mai apropiată. 

— Ah, Ibrahim a venit aici? 

— Da. Şi acum vrea să se înapoieze la palatul său, în oraş. 
Am fost trimis să-i aduc măgarul şi pe omul care-l conduce. 
Aşadar, vino mâine seară! Eu voi sta de veghe, ca să nu te 
descopere nimeni. 

Şi porni cu paşi iuți spre oraş. 

— Afurisită turcoaică! Exclamă lordul, necâjit. Ce-a spus 
flăcăul? 


Hermann Wallert îi traduse convorbirea. 

— Straşnic! Minunat! Exclamă lordul bucuros. În sfârşit, 
intrăm în acţiune! 

— Am stabilit deocamdată că vom sta de vorbă. Nu ştiu 
încă dacă tot mâine seară o vom putea răpi. 

— Atunci, ce vrei să vorbim cu ea? 

— Să nu ne grăbim! 

— N-am nici o poftă să aştept. 

— Vreţi să începeţi singur acţiunea pe care am plănuit-o? 
— Sunt de altă părere. Pornim cu toţii... dumneavoastră 
intraţi... noi rămânem afară... iar după aceea vom vedea ce 
ne rămâne de făcut, după felul cum se vor desfăşura 

lucrurile. Well! 

— Dacă socotiți că e bine aşa, nu mă împotrivesc. Dar cum 
intru în grădină? 

— Da, asta e greutatea. O scară ne-ar fi de mare folos. 

— Desigur! Dar am atrage atenţia, dacă am duce-o cu noi. 

— De ce? Acela care-şi vâră nasul în treburile noastre 
primeşte la iuţeală un bobârnac şi... heavens! Am o idee 
straşnică! 

— Putem s-o aflăm şi noi? 

— Mirosiţi-mă puţin! 

— Mulţumesc, nu sunt amator de asemenea miasme. 

— Nici eu, dar trebuie să-l îndur, fiindcă am intrat 
adineauri în nămol. Băiatul acela aduce un măgar, pentru 
paşa. Prin urmare, înălţimea sa o să treacă pe aici, când se 
va îndrepta spre oraş. Ce-ar fi dacă l-am ajuta să facă o baie 
şi să se mânjească puţin cu nămol. 

— Haioasă idee! Râse Hermann. 

— N-are ce să-i strice. Şi el v-a întins astăzi o cursă 
mizerabilă. Mare ticălos! 

— S-ar putea ca o asemenea ispravă să aibă urmări 
neplăcute. 

— Nu văd cum. 

— Elo să-şi închipuie că noi l-am aruncat în apă şi prin 
aceasta îi atragem atenţia asupra noastră. 


— Aş! Purtăm alte haine. Nu poate să ne recunoască. 

— Paul, tu ce spui? 

— Ascultând ideea aceasta nebunească, m-a năpădit şi pe 
mine o idee. Ce-ar fi dacă am încerca să punem mâna pe 
cheia porţii? 

— Cum am putea s-o căpătăm? 

— Nu cred că ar fi un lucru prea greu. Aici nu sunt paznici 
care să supravegheze poarta. Nu au nici un rost, fiindcă 
prin locurile acestea nu prea vin străini. Desigur că Ibrahim 
intră şi iese la orice oră, chiar în timpul nopţii. Prin urmare, 
el trebuie să aibă o cheie, ca să nu mai aştepte să i se 
deschidă. 

— Poate că e aşa cum spui tu. Crezi că ar trebui să-i luăm 
cheia? 

— Desigur. E însă nevoie de puţină imaginaţie. În afară de 
conducătorul măgarului, nu-l mai însoţeşte nimeni. Cu 
acesta n-o să avem mult de lucru. 

— Fireşte. Şi dacă nu găsim cheia, suntem mulţumiţi că 
avem prilejul să-i dăm o lecţie şi să-l înspăimântăm pe 
ticălosul acesta. Şi acum, să ne ascundem, ca să nu fim 
surprinşi! Mi se pare că aud paşi. 

După câteva clipe omul de încredere al Zykymei trecu pe 
lângă ei, urmat de conducătorul măgarului şi de animal. 

Englezul îi lăsă să se îndepărteze şi deodată pe un ton naiv 
întrebă: cum se spune ticălos pe turceşte? 

— Tşapkyn. 

— Şi netrebnic? 

— Chowarda. 

— Bun. Mulţumesc. Acum poate să vină. 

Nu trecu mult şi cei trei prieteni îl văzură pe conducătorul 
măgarului, care flutura de zor felinarul atârnat în vârful 
unei bâte. În urma lui păşea măgarul, care era atât de 
mărunt, încât picioarele lui Ibrahim aproape că atingeau 
pământul. Beyul era prost dispus, din pricina neplăcerilor 
care nu-l cruţaseră defel în tot cursul zilei. Deodată fu 
smuls din meditaţiile în care se adâncise şi se sperie: ca din 


pământ, răsărise lângă el o făptură lunguiaţă, care-i strigă 
în urechi: 

— Tşapkyn! Chowarda! 

În clipa următoare simţi două mâini în jurul gâtului. Voi să 
strige după ajutor, dar nu izbuti decât să horcăie şi-şi 
pierdu cunoştinţa, răsturnându-se de pe măgar. 

Când auzi strigătele lordului Lindsay, băiatul care 
conducea măgarul se uită îndărăt şi crezu că este vorba de 
un atac tâlhăresc. Năpădit de teamă, prinse de căpăstru 
măgarul rămas fără călăreț, se avântă în şa şi porni în 
goană, fără să scoată măcar un singur cuvânt şi fără să se 
sinchisească de soarta beyului. 

— Am scăpat de el! Râse lordul. Să trecem la înălţimea sa. 
Dacă nu mă înşel, şi-a cam pierdut cunoştinţa. 

— Ssst! Tăceţi! Îi şopti Paul Normann. Dacă mai aude, îşi 
dă seama cine suntem, după englezeasca dumneavoastră. 

— E leşinat! Spuse Hermann Wlallert. Să-i scotocim 
buzunarele. 

Găsiră curând o cheie grea într-un buzunar al hainei. 

— Vedeţi? Se bucură Wallert că ideea lui fusese bună. Să 
plecăm! 

— Stai, nu te grăbi! Îl contrazise Normann. Când se 
trezeşte şi bagă de seamă că-i lipseşte cheia, înţelege că ea 
a fost ţinta atacului. Trebuie să-i luăm tot ce are la el. Sau şi 
mai bine, îi luăm haina cu totul, ca să-şi închipuie că a fost 
jefuit de nişte hoţi care i-au luat cheia din întâmplare, 
împreună cu celelalte lucruri. 

Propunerea lui se bucură de aprobarea lordului şi a lui 
Wallert. 

— Şi acum, baia! Îi facem vânt în apă? Întrebă lordul, după 
ce se sfârşi operaţia de „jefuire”. 

— Nu, să nu ne pierdem vremea; şi apoi, ar putea să 
treacă pe aici vreun străin şi ni s-ar nărui tot planul. 

— Păcat! Mare păcat! Tare i-aş fi dorit această plăcere! 
Atunci, să dispărem! 


După o jumătate de oră cei trei prieteni se urcară pe iaht 
şi îşi schimbară hainele. Englezul nu suferise nimic de pe 
urma băii involuntare pe care o făcuse, întrucât noaptea 
era caldă şi plăcută. Cercetându-şi prada, ei găsiră un ceas 
de buzunar, foarte costisitor şi împodobit cu pietre scumpe, 
căruia Normann îi deschise capacul. Deodată, Wallert 
scoase un strigăt de uimire; el smulse ceasul din mâna 
prietenului său şi privi capacul cu atâta luare-aminte, încât 
se părea că ochii-i vor ieşi din orbite. 

— Cerule! Ce-i asta! Exclamă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă lordul. 

Abia atunci Hermann realiză că s-a trădat prin atitudinea 
sa, ca şi prin strigătul său de uimire. 

— Mylord, răspunse el, străduindu-se să-şi stăpânească 
tulburarea, vă sunt dator o lămurire. 

Lordul! David Lindsay se uită mirat la tânărul german, al 
cărui chip pălise deodată. 

— Lămurire? Ce fel de lămurire? Nu vă înţeleg. 

— Mă veţi înţelege imediat. 

Şi descheindu-şi un lănţişor cu medalion pe care-l purta în 
jurul gâtului, desfăcu medalionul şi-l întinse lordului 
Lindsay. 

— Cunoaşteţi portretul? Îl întrebă. 

— Lordul luă medalionul în mână şi-şi aruncă privirea 
asupra portretului executat în miniatură pe fildeşul 
dinăuntrul capacului. Şi, în clipa următoare, chipul său vădi 
o nemărginită înseninare. Ochii săi străluciră şi gura i se 
căscă larg, ca o prăpastie, în timp ce vârful palid al nasului 
său lung se aplecă şi mai mult, de parcă ar fi vrut să se 
convingă dacă poate fi de vreun folos. 

În cele din urmă, lordul se stăpâni şi rosti pe un ton calm: 

— Anna... Anna Lindsay... sora mea. Yes. 

Gura i se închise încet şi nasul se grăbi să-şi reia poziţia 
obişnuită. 

— Cum... cum a ajuns... portretul acesta la 
dumneavoastră? 


— Femeia aceasta este mama mea, spuse Hermann 
Wallert cu glas tremurat. 

— Mama... mama dumneavoastră? Atunci... 
dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi un... Adlerhorst? 

— Aşa cum aţi spus. Numele tatălui meu era Bruno von 
Adlerhorst şi sora dumneavoastră a fost mama mea. 

— Adlerhorst... tată.,. Mamă... soră... omule! Băiete! 
Scumpul meu! Atunci eu sunt, după toate regulile, unchiul 
dumitale! 

— Cred că aşa trebuie să fie! 

— Excellently, sir... vreau să spun: well, my boy! Asta este, 
într-adevăr o aventură straşnică, indeed! Trebuie să te 
îmbrăţişez! All right, yes! 

Îşi deschise braţele, îl strânse cu putere pe Wallert la 
pieptul său şi-l sărută cu nestăpânită căldură, lucru pe care 
izbuti să-l săvârşească datorită înduioşatei înţelegeri pe 
care o resimţi nasul său, dându-se puţin în lături. 

— Mister Wallert... sir... băiete... să ştii că înnebunesc de 
bucurie! Şi de ce nu mi-ai spus-o până acum? 

— N-am găsit un prilej nimerit, răspunse râzând Hermann, 
pe care-l încânta bucuria englezului, de obicei atât de rece. 

— Well! Spune-mi acum şi celălalt nume! 

— Hermann. 

— Aşadar, Hermann von Adlerhorst! Well! Şi unde sunt ai 
tăi? În Germania mi s-a spus că aţi dispărut cu toţii. 

— Tatăl meu a murit, iar locul unde se află mama şi 
surorile mele n-aş... 

Paul Normann îl întrerupse, scoțând un strigăt de uimire. 
E drept că acesta cunoştea povestea prietenului său, dar nu 
văzuse până acum medalionul. Năpădit, de uluire şi 
bucurie, lordul Lindsay pusese deoparte medalionul, iar 
Paul Normann îl luase, ca să-l privească şi el. Uimirea sa 
fusese pricinuită de o constatare pe care n-o putea ascunde 
şi a cărei temeinicie ţinea neapărat s-o verifice. 

Hermann se uită la prietenul său, care continua să-şi 
aţintească privirea asupra portretului. 


— Ce ai? De ce m-ai întrerupt? 

— 'Tşita... asta e 'Işita! Seamănă perfect, până la cea mai 
mică trăsătură. 

— Adorata ta? 

— Da. 

— Cred că te înşeli. O astfel de asemănare ar fi prea 
ciudată! 

— Nu mă înşel, Hermann! Sunt pictor şi mă pricep să 
deosebesc ceea ce este important într-un portret, de ceea 
ce nu este important. Văd aici aceleaşi trăsături, aceeaşi 
expresie, acelaşi păr şi aceiaşi ochi, înţelegi? 

Hermann Wallert Adlerhorst şi lordul se priviră, fără să 
ştie ce să spună. Presupunerea care-i stăpânea pe amândoi 
avea un caracter prea neobişnuit, ca să poată fi întemeiată. 

— Fleacuri! Exclamă Hermann în cele din urmă. M-am 
gândit la asemănarea pe care ţi-ai închipuit că ai 
descoperit-o şi-mi spuneam că fata aceea este sora mea. 
Dar neavând nici o dovadă, în afară de această asemănare, 
aş fi în stare să găsesc o duzină de surori, nu numai una! 

— Nu te grăbi sa tragi concluzii! În toată povestea aceasta 
este un element care-mi dă serios de gândit: Tşita nu-şi 
cunoaşte părinţii. 

— Da, amănuntul acesta este într-adevăr izbitor, dar nu 
trebuie să ne mire prea mult. E drept că mica mea soră Liza 
nu avea pe atunci decât un an şi nu-şi poate aminti de 
părinţii ei, cum nu-şi aminteşte nici frumoasa ta. Ce vârstă 
are Işita ta? 

— Şaptesprezece ani. 

— Ciudat! Liese ar fi acum de aceeaşi vârstă. Paul, Paul, 
dacă presupunerea ta... 

— Nonsense! Interveni lordul. Să nu ne înflăcărăm prea 
repede şi mai ales să nu ne încurcăm în presupuneri. 
Povesteşte-mi mai întâi cum se face că nu mai ştii nimic 
despre ai tăi. 

— Este o poveste foarte tristă. Din pricina ei am ajuns ceea 
ce sunt astăzi - un pribeag fără odihnă, care şi-a propus să 


cutreiere necontenit lumea, până când îşi va găsi familia 
dispărută. 

— Foarte bine! Foarte frumos! Te voi ajuta şi eu s-o cauţi. 
Well. 

— După cum îţi aminteşti desigur, tatăl meu era consul la 
Aden. În afară de mine, părinţii mei aveau încă doi fii - eu 
fiind cel mai mare - şi o fiică. 

— Ce vârstă aveai când te-ai pierdut de ai tăi? 

— Opt ani. Tata trecea drept un om bogat, un om care 
putea să fie mulţumit de situaţia la care ajunsese; dar, după 
un timp, începu să simtă dorul de a-şi revedea patria. În 
afară de aceasta, voia să dea copiilor lui o educaţie, pentru 
care Aden nu-i oferea perspective satisfăcătoare. De aceea, 
el se hotări să se înapoieze cu toată familia în Germania. 

— Well! Şi-a îndeplinit proiectul acesta? 


— Da, însă îndeplinirea proiectului a constituit şi 
nenorocirea noastră. Ne-a îmbarcat într-o zi pe un sambuk 
şi am făcut o călătorie frumoasă pe Marea Roşie. Îmi 
amintesc şi acum de unele cuvinte ale tatălui meu, fiindcă el 
se ocupa mult de mine, fiul său cel mai mare. Pe tot 
parcursul călătoriei mi-a arătat ceea ce era vrednic de 
văzut şi mi-a dat nenumărate lămuriri asupra lucrurilor pe 
care nu le ştiam. După un timp, am observat că este 
stăpânit de o oarecare nelinişte. Întrebându-l despre 
pricina acestei nelinişti, mi-a răspuns că ne apropiem de o 
regiune în care piraţii arabi îşi fac deseori apariţia, 
îngrozindu-i pe călători şi jefuindu-i. 

Nasul lordului David Lindsay îşi reluă mobilitatea, de 
parcă s-ar fi temut şi el de apariţia piraţilor. 

— Cunosc şi eu regiunea. Trebuie să fi fost în apropiere de 
Ras Hatiba. 

— Da, cred că aşa se numea. Iata mi-a pomenit un nume, 
dar nu mi-l amintesc. Ai auzit vreodată de dşeheini? 

— Yes. Cel mai bun prieten al meu a trăit printre ei o 
aventură din cale afară de primejdioasă. Pe prietenul meu îl 
cheamă Kara ben Nemsi. Yes. 

— Nu trecu mult şi ajunserăm la constatarea că temerile 
tatei fuseseră îndreptăţite. Chiar în ziua următoare am fost 
atacați de o corabie înarmată. Echipajul laş al vasului 
nostru a coborât pânzele la cea dintâi ameninţare şi s-a 
predat. Câteva făpturi sălbatice năvăliră pe bord şi se 
repeziră asupra noastră. lata, care s-a apărat, a fost ucis 
sub ochii noştri, iar mama şi noi am fost încuiaţi în cabină. 

Amintirea acestei întâmplări îngrozitoare, care-i nimicise 
viaţa, îl copleşi pe tânărul povestitor. El îşi duse mâinile la 
ochi, ca să nu i se vadă lacrimile care îl podidiseră. Prietenii 
săi tăcură, respectându-i tulburarea. După câteva minute, 
Hermann îşi reluă firul povestirii: 

— Dar grozăviile nu se sfârşiră. Echipajul nostru, unealtă 
supusă în mâinile piraţilor ameninţători, trebui să îndrepte 
sambukul pe care călătoream spre coasta africană şi să 


oprească la Suakin. N-am să uit niciodată numele acesta. 
Ştii că Suakinul este de multă vreme un centru important al 
negoţului de sclavi. Noi am înţeles curând planul pe care şi- 
] făcuseră piraţii în privinţa noastră. Îndată după debarcare 
am fost târâţi în piaţa de sclavi şi expuşi spre vânzare. Da, 
expuşi - acesta este cuvântul adevărat. Eram priviţi şi 
pipăiţi de cumpărători, ca o marfă oarecare. Pe atunci eram 
încă prea mic şi nu puteam să-mi dau seama de grozăvia 
celor ce ni se întâmplau; abia după ce au trecut anii am 
înţeles în sfârşit ceea ce trebuie să se fi petrecut în inima 
mamei mele atunci când a văzut că sărmanii ei copii i-au 
fost smulşi unul câte unul şi târâţi în locuri necunoscute. 

Hermann tăcu iar, copleşit de tristeţe. Lindsay făcu o serie 
întreagă de grimase, ca să-şi stăpânească ori să-şi ascundă 
tulburarea, iar Paul Normann îşi şterse lacrimile. El 
cunoştea de mult povestea, dar puternica sa imaginaţie îi 
îngăduia să retrăiască grozăviile acelea cu atâta intensitate, 
încât i se părea că s-au săvârşit sub ochii săi. 

— Mie mi-a venit rândul înaintea celorlalţi. Mai văd parcă 
şi acum privirea pe care şi-a aţintit-o mama asupra mea, în 
clipa când m-am despărţit de ea. Plânsesem atât de mult de 
când se produsese atacul piraţilor, încât tot ce s-a întâmplat 
mai târziu m-a lăsat nepăsător. Mă împietrise groaza! Dar 
trebuie să adaug că am avut noroc, dacă se mai poate vorbi 
de noroc într-o împrejurare de felul acesta. Am căzut în 
mâinile unui negustor turc bogat din Khartoum, care s-a 
purtat prietenos cu mine şi care nu m-a lăsat niciodată să 
simt că nu eram decât un... sclav. Dar îngăduiţi-mi să trec 
peste anii care au urmat! În ciuda vieţii oarecum omeneşti 
pe care am dus-o în casa acelui negustor, anii aceştia n-au 
putut să-mi răpească amintirea chinuitoare pe care mi-o 
întipărise în suflet ultima privire a mamei. Ziua şi noaptea 
mă gândeam neîncetat la ea şi dorul de a o revedea mă 
duse în mod firesc la hotărârea fermă ca, îndată ce-mi voi fi 
creat o situaţie, să pornesc neapărat în căutarea ei, a 
fraţilor şi a surorii mele, despre a căror soartă nu mai ştiam 


nimic. Şi fiindcă în diferite prilejuri i-am dovedit 
devotamentul meu şi recunoştinţa pentru traiul mulţumitor 
pe care mi-l dăruise, stăpânul meu s-a îndurat de mine şi 
mi-a redat libertatea. 

Sir David Lindsay nu-şi putu stăpâni tulburarea. 

— Bietul meu băiat! Spuse el pe un ton mişcat. Şi ce vârstă 
aveai atunci? 

— Douăzeci de ani. 

— Nemaipomenit! De necrezut! Un membru al familiei 
Lindsay a fost sclav timp de doisprezece ani! Sărman 
copil... sărmană soră! Yes! 

— Fireşte că viaţa pe care am dus-o nu mi-a îngăduit să-mi 
însuşesc ceea ce se numeşte cultură, după concepţia 
europeană, dar ştiam să citesc şi să scriu bine în limba 
turcă şi în limba arabă. Şi apoi, fiindcă îl reprezentasem în 
diferite prilejuri pe stăpânul meu, avusesem prilejul să vin 
deseori în contact cu germani, francezi şi englezi. Tocmai 
contactul acesta mi-a dat putinţa de a învăţa limba mea 
maternă, odată cu limbile franceză şi engleză şi m-a 
îndemnat să nutresc nădejdea că nu-mi va fi greu să-mi duc 
la îndeplinire sarcina pe care mi-o impusesem: regăsirea 
alor mei. Datorită faptului că stăpâneam atâtea limbi, am 
fost angajat în Serviciul Secret German de Informaţii. Te 
miră ceea ce auzi, Paul? Aşa-i că nu te-ai aşteptat la 
mărturisirea aceasta? M-ai crezut un biet învăţat, care 
întreprinde o călătorie de studii prin lume. Dar nu sunt atât 
de lipsit de mijloace, cum îţi închipui tu şi cum am căutat eu 
însumi să par, din anumite motive. Pentru scopurile pe care 
le urmăream şi ca să fiu sigur că nu voi trezi bănuiala 
nimănui, era mai bine să trec drept un tânăr sărac. Te rog 
să mă crezi, însă, când iţi spun că astăzi am destule 
mijloace de trai. Şi sunt convins că te-ai mira, dacă ai auzi 
numele cunoştinţelor mele din Istanbul. Aşadar, te rog să- 
mi ierţi aparenta lipsă de sinceritate şi să înţelegi că ea a 
fost determinată de motive puternice. 


— Nici nu m-aş gândi să fiu supărat pe tine, fiindcă văd că 
aşa trebuia să procedezi, dragul meu Hermann! 

— Şi mama? Şi ceilalţi? Interveni David Lindsay. Ai aflat 
ceva despre ei? 

— Nici măcar cel mai neînsemnat amănunt. Trebuie să vă 
mărturisesc că am intrat în Serviciul Secret de Informaţii, 
tocmai fiindcă ştiam că îndeletnicirea aceasta îmi va da 
putinţa de a călători prin ţările mahomedane. Nădăjduiam 
că astfel voi găsi urmele alor mei. Dar până acum 
strădaniile mele au fost zadarnice. Abia azi... 

Dar se văzu silit să se întrerupă, din pricina lordului. După 
ce-l ascultase cu multă luare-aminte, sir David începu să 
facă gesturi de nerăbdare şi să se mişte întruna pe scaunul 
pe care şedea, lăsând să se înţeleagă că ar avea ceva de 
spus. În cele din urmă, el izbucni pe un ton triumfător, 
întrerupând povestirea lui Hermann. 

— Heigh day! Atunci ştiu mai mult ca tine! Nu am numai o 
urmă, ci un Adlerhorst întreg. Ai înţeles ce-am spus? Yes! 

Hermann îl privi uluit. 

— Nu te înţeleg. 

Buzele subţiri ale lui Lindsay schiţară un zâmbet încântat. 

— Ştii că eu spun întotdeauna ceea ce gândesc. Yes. 

— Ai găsit un Adlerhorst? 

— Da. 

— Adică pe unul din fraţii mei? 

— Pe care? Pe Martin sau pe Gottfried? 

— Pe Martin. 

— Unde? Unde? 

— În America. 

— În... America? Nu se poate! 

— De ce să nu se poată? Eu nu glumesc. Sunt David 
Lindsay. Yes. 

E uşor de înţeles că vestea aceasta îl impresionă mult pe 
Hermann. Dintr-o întrebare într-alta, el află tot ce ştia 
lordul Lindsay. 


După cum am arătat, Hermann fusese cel dintâi dintre 
membrii familiei care găsise un cumpărător la târgul din 
Suakin. De aceea, el nu avea de unde să ştie ce se 
întâmplase cu mama sa, cu ceilalţi fraţi şi cu sora sa. Din 
ceea ce-i povesti lordul Lindsay, el află că Martin, care avea 
pe atunci cinci ani, rămăsese ultimul în Suakin. Deşi era 
atât de mic pe vremea aceea, el păstrase amintirea vie a 
grozăviilor petrecute sub ochii lui. După Hermann, fusese 
vândută doica; apoi a venit rândul lui Gottfried, care avea 
şase ani şi după ela fost vândută mama lor, împreună cu 
micuța Liese. Martin nu găsise cumpărător, cu toate că 
„stăpânul” său se străduia mereu să-l vândă celor care se 
opreau să-l privească. De aceea, negustorul de sclavi se 
hotări să-l ducă la alt târg de sclavi, ca să caute acolo un 
cumpărător. Micul Martin a fost îmbarcat pe un vas şia 
pornit - bineînţeles, fără să ştie unde, deşi încercase în 
repetate rânduri să-şi iscodisească stăpânul. În timp ce se 
afla în largul mării, corabia cu sclavi a fost oprită şi 
cercetată de echipajul unui vas englez. Astfel, toţi cei care 
fuseseră prinşi de pirați şi-au recăpătat libertatea. Un 
bogat plantator american s-a înduioşat de soarta 
băieţaşului şi s-a oferit să-l ia sub ocrotirea sa, făgăduind 
că-i va hărăzi o soartă omenească. Îndată ce ajunse pe 
uscat, el întreprinse cercetări în Germania, în scopul de a 
găsi vreo familie înrudită cu copilul găsit printre sclavi. Cu 
acest prilej, el află despre o singură rudă şi anume fratele 
Annei von Adlerhorst, care se stabilise între timp în Anglia. 
Lordul David Lindsay se arătase imediat dispus să se 
îngrijească de micul orfan, dar plantatorul, care începuse 
să-l îndrăgească, nu mai voia să se despartă de el. Şi 
Lindsay era cu atât mai mulţumit, cu cât şi copilul îşi iubea 
părintele adoptiv şi se simţea foarte bine în casa lui. Totuşi, 
unchiul băiatului a continuat să se intereseze de el, prin 
corespondenţa regulată pe care o întreținea cu plantatorul 
american. Sfârşindu-se povestirea, lordul Lindsay îi 
împărtăşi lui Hermann vestea îmbucurătoare că Martin este 


administratorul plantațiilor părintelui său adoptiv, dar 
adăugă, pe un ton întristat, că singura umbră care întunecă 
viaţa mulţumită a tânărului Martin este soarta necunoscută 
a familiei sale. 

— Well! Încheie Lindsay şi m-am hotărât să pornesc în 
căutarea celorlalţi membri ai familiei. Acum am dat pe 
neaşteptate de un nepot şi poate chiar de nepoata mea 
dispărută de atâta vreme. O găsesc eu curând şi pe mama 
ta şi pe celălalt frate! Nu-i mare lucru pentru David Lindsay. 
Yes. 

Hermann Wallert Adlerhorst şi Paul Normann ascultaseră 
cu încordare povestirea englezului. Hermann era atât de 
impresionat, încât un timp îndelungat nu se simţi în stare să 
se stăpânească. 

— Astăzi trăiesc cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Spuse 
el lordului David Lindsay. Să dea Dumnezeu ca nădejdea ta 
să se împlinească şi să mă văd cât mai curând împreună cu 
toţi ai mei! Am făcut începutul prin vestea îmbucurătoare 
pe care mi-ai împărtăşit-o în privinţa lui Martin şi apoi am 
dat şi eu pe neaşteptate de o urmă ciudată. 

— Ce? Cum? Urmă? Întrebă lordul. Când? Unde? 

— la, uită-te la ceasul acesta! 

Şi rostind aceste cuvinte, îi înmână lui Lindsay ceasul lui 
Ibrahim, pe care-l ţinuse în mână în tot timpul povestirii. 

— Heavens! Ăsta e doar blazonul familiei Adlerhorst! Şi 
dedesubt... da, dedesubt se poate citi destul de limpede 
numele tatălui tău: Bruno von Adlerhorst. Ce-o fi 
însemnând asta? 

Şi Paul Normann luă ceasul în mână şi-l privi cu luare- 
aminte. 

— Asta înseamnă, răspunse Hermann, că omul căruia i-am 
luat ceasul din buzunar trebuie să ştie şi poate să ne spună 
de unde îl are. 

— Yes. Chiar mâine dimineaţă îi fac o vizită. 

— Nu cumva ai de gând să-i spui că noi i-am furat ceasul? 


— Damned, ai dreptate! Şi atunci, ce e de făcut? Trebuie 
să ne mai gândim. Nu putem să întreprindem nimic înainte 
de a cerceta pe îndelete situaţia şi de a găsi soluţia cea mai 
nimerită. 

— Well. Să luăm lucrurile de la început. Spune-mi: tatăl 
tău a avut duşmani? 

— Eram prea mic atunci, ca să pot răspunde într-un mod 
mulţumitor întrebării tale. Ştiu numai că un turc venea 
deseori în casa noastră. La un moment dat, el şi-a încetat 
vizitele. Se pare că tata a avut cu el o discuţie şi de aceea 
nu l-am mai văzut. 

— Ah! Şi cum se numea turcul acela? 

— Nu mai ţin minte. 

— Păcat! După părerea mea, întreaga ta familie a căzut 
victimă unei răzbunări. 

— Şi eu m-am gândit uneori la lucrul acesta. 

— Da? De ce? 

— Am avut un servitor, un francez care se numea Florin. El 
era foarte prietenos cu noi, copiii, dar eu nu-l puteam 
suferi. Florin se afla cu noi pe vas când s-a produs atacul 
dşeheinilor. De atunci nu l-am mai văzut. 

— Poate că l-au omorât piraţii. 

— Nu. Ştiu sigur că n-a fost printre cei morţi, nici printre 
prizonieri. Mai târziu, când am devenit bărbat, m-am gândit 
la el şi mai ales la anumite lucruri, pe care înainte nu mi le 
puteam explica. 

— La ce te-ai gândit? 

— Florin nu putea s-o sufere pe mama. Când eram copil, 
atitudinea lui mi-a atras atenţia. Dar, mai târziu, mi-am 
adus aminte că mama se bucura totdeauna când îl vedea că 
iese din odaia unde ne aflam şi că în prezenţa lui era tăcută 
şi rezervată. 

— Ciudat! Foarte ciudat! Si cum ţi-ai lămurit amănuntele 
acestea? 

— Mi-am spus că Florin trebuie să fi vădit faţă de mama 
mea o purtare neîngăduită de buna-cuviinţă şi de situaţia 


lui, stârnind astfel supărarea mamei. 

— Poate că presupunerile tale sunt întemeiate. 

— Ce s-o fi întâmplat cu Florin, după atacul dşeheinilor? 
Îmi amintesc că a dispărut fără urmă. O fi fost oare înţeles 
cu piraţii şi ne-a trădat? Întrebarea aceasta m-a frământat 
mereu. 

— Poate că da! Dar cum o fi intrat în legătură cu piraţii? 

— N-aş şti să-ţi spun. 

— N-o fi avut vreun amestec şi turcul acela, despre care ai 
pomenit adineauri? 

Hermann săltă din umeri. 

— Nici la întrebarea aceasta nu sunt în stare să-ţi răspund. 
Dar trebuie să mai amintesc un amănunt. Azi-dimineaţă, 
când am ieşit din casă, chipul dervişului mi-a atras atenţia. 
Aşa ar trebui să arate astăzi Florin, sau în orice caz ar 
semăna mult cu dervişul. 

— Poate că nu este decât o coincidenţă. 

— Nu ştiu. Eu sunt David Lindsay. Ce mă priveşte pe mine 
un cerşetor turc? Yes. 

— Să lăsăm deocamdată trecutul şi să ne ocupăm mai bine 
de prezent! Interveni Normann. Să scotocim mai bine 
punga pe care i-am luat-o lui Ibrahim şi să vedem dacă nu 
ne aşteaptă iar vreo surpriză. 

În punga lui Ibrahim se aflau câteva sute de piaştri. 

— N-aş fi crezut niciodată că aş putea să fiu şi tâlhar! Râse 
lordul. Dar sunt mulţumit de prima mea izbândă. Păcat că o 
asemenea îndeletnicire duce în mod obişnuit la 
spânzurătoare! Şi cheia, domnilor! Grozavă cheie! By Jove, 
am fost nişte proşti. 

— De ce? Întrebă Hermann. 

— O fi oare cheia de care avem nevoie? 

— Să sperăm! 

— Speranţa nu-mi este de ajuns. Când am fost acolo, lângă 
apă, am avut cel mai nimerit prilej să ne convingem dacă e 
cheia de la poartă sau nu. 


— Ai dreptate! Ar fi fost bine dacă ne gândeam s-o 
încercăm. 

— Nevermind? 1 - nu-i nimic! Putem s-o facem acum. 

— Ce! Să mergem iar până acolo? 

— Yes. Eu sunt gata să plec imediat. 

— Nu, dragul meu unchi! Rămâi aici şi odihneşte-te, ca să 
poţi înfrunta greutăţile ce ne aşteaptă mâine. O să facem 
noi plimbarea aceasta. 

— Well, e o idee bună. De altminteri, nici nu-ţi poţi închipui 
cât mă bucură când te aud spunându-mi „dragul meu 
unchi”. Cuvintele tale îmi fac mai multă plăcere decât aş 
avea dacă mi-ar dărui cineva o sută de mii de pfunzi. Yes! 

După ce luară hotărâri cu privire la acţiunea ce urma să se 
desfăşoare, cei trei prieteni stabiliră ca loc de întâlnire 
pentru a doua zi o cafenea din vechiul Istanbul. Paul şi 
Hermann se despărţiră de sir David şi se îndreptară iar 
spre Khalydşe Oglu. 

În dimineaţa zilei următoare, cei trei europeni se treziră 
destul de târziu. Hermann se îmbarcă într-un caic şi ajunse 
în vechiul Istanbul, unde se plimbă pe Aja Sofia şi străbătu 
drumul care duce spre Bakşe Kapusi şi spre țărm. 

În timpul acestei plimbări îşi cumpără numărul de 
dimineaţă al ziarului Bassiret şi citi un reportaj plin de 
exagerări şi înflorituri de stil, cu privire la atacul căruia-i 
căzuse victimă Ibrahim bey. Ziarul vestea şi instituirea unui 
premiu pentru descoperirea infractorului. Şi ceea ce era 
mai ciudat, se dădeau amănunte despre ceas şi despre 
blazonul cu care era împodobit. 

Ajuns pe mal, Hermann îşi îndreptă privirea spre cafenea, 
care era situată în golf, în preajma vechii clădiri a vămii. 
Lordul David Lindsay, care şedea la o masă, îi făcu de 
departe un semn prietenesc lui Hermann. 

— Morning, băiete! Bine că ai venit! Am impresia că sunt 
Samson între filistini. 

— De ce? 


Fiindcă nu înţeleg limba aceasta drăcească. Nu cunosc 
decât două cuvinte: „Allah” şi „bacşiş” atâta tot. Şi nu mă 
pot descurca numai cu ajutorul lor, nu-i aşa? De altminteri, 
ce să te mai întreb, parcă n-am văzut ce-am păţit? 

— Ce-ai păţit? 

— Nu vezi că n-am ce să beau? 

Şi arăta piatra rotundă care ţinea loc de masă, în faţa 
căreia şedea el pe altă piatră şi mai joasă. „Masa” era goală. 

— N-ai comandat nimic? 

— Yes. Am rostit de zece mii de ori cuvântul „cafea”, dar 
nu mi s-a adus nici măcar una. 

— Cafea (în germană: Kaffee) nu este un cuvânt arab, nici 
turc; trebuie să spui „Kawuah”. 

— Kawuah? Bine, aşa am să spun. Şi cum se spune 
„ceaşcă”? 

— Kiasse. 

— Şi „una”? 

— Cifra „unu” se spune bir. 

— Foarte bine. Aşadar: bir kiasse kawuah! 

— Cam aşa. 

— Minunat. Aş vrea să mai învăţ ceva. Toţi ăştia care stau 
în jurul meu au cerut şi li s-au adus cafele şi pipe. Am urlat 
cuvântul tabak, dar nimeni n-a vrut să mă înţeleagă. Lua-i- 
ar dracu' pe chelnerii ăştia negri! Yes! 

— Aici nu se spune tabak ci tiutiun. 

— Tiutiun? Tâmpit cuvânt! Şi cum se spune la „pipă”? 

— Tşibuk. 

— Şi bir înseamnă una: prin urmare, bir tşibuk tiutiun. 

— Nu, nu se spune aşa. Când vrei să ceri o lulea, trebuie 
să spui bir liule tiutiun. 

— Bir liule tiutiun. Mulţumesc, băiete. Acum ştiu. Bei şi tu 
o cafea? Fumezi şi tu cu mine? 

— Da. 

— Dar lasă-mă pe mine să comand. 

— Aşadar, întâi... bir ka... ka... kavasse! 


— Pentru numele lui Dumnezeu! O să-ţi aducă un poliţist! 
Nu se spune kavasse, ci kiasse! 

— Daaa? A naibii limbă! Şi după aceea... bir tiule liutun! 

— Iar ai greşit; trebuie să spui: bir liule tiutiun. 

— Ori liule tiutiun, ori tiule liutiun, nu le este totuna? 
Numai dracul e în stare să ţină minte o limbă atât de 
smintită! Şi bir înseamnă unul sau una? Când spun bir 
înţeleg cu totul altceva şi atunci beau mai multe, nu numai 
una! Ascultă: cred că ar fi mai bine să comanzi tu! 

— Sunt de aceeaşi părere! Râse Hermann. 

După câtva timp, li se aduseră două ceşti de cafea şi două 
pipe umplute cu tutun proaspăt şi însoţite de o tavă de 
mangal. Lordul începu să se simtă bine şi, trăgând vârtos 
din pipă, îşi roti privirea în jur. În schimb, Hermann se 
gândi la misiunea pe care şi-o asumase şi de împlinirea 
căreia se părea că se apropiase cu un pas, prin 
descoperirea ceasului. 

După câtva timp de tăcere, lordul îşi puse deodată pipa pe 
piatra care ţinea loc de masă şi exclamă: 

— Cum pot să fie oamenii atât de proşti?! Ştii, mă gândesc 
la turcii ăştia. 

— Nu te înţeleg. 

— Te-ai gândit vreodată la bogăţia naturii? Dacă trăiesc în 
regiuni bogate, oamenii n-au decât să întindă mâna, ca să 
se bucure de tot ce le dăruieşte natura, nu-i aşa? Ei bine, 
aici e tocmai pe dos! Uită-te la ceşcuţele astea, care nu sunt 
mai mari decât degetarele! Şi la tşibukurile astea, cum le 
spui tu, pe care le isprăveşti din două fumuri! N-am 
dreptate? 

Hermann nu ştia ce să răspundă acestui mod ciudat de a 
face consideraţii cu caracter etnologic. Desigur că el nu luă 
în serios cuvintele lordului, fiindcă începuse să-l cunoască şi 
să se deprindă cu ciudăţeniile lui. În cele din urmă, nu se 
mai putu stăpâni şi spuse: 

— Nu sunt de părere că tot ce este mare trebuie să fie şi 
plăcut sau folositor. 


— Lâămureşte-mă. 

— Cred că mai importantă decât mărimea este calitatea 
unui lucru. Şi apoi, unora le place mai curând ceea ce este 
puţin şi ceea ce este mic, decât ceea ce este mult sau mare. 
De pildă, când cineva are o gaură în cap sau un buboi... 

— Buboi? Să nu repeţi cuvântul ăsta! Nasul meu nu-l 
poate suferi. 

— Ah, iartă-mă. N-am vrut să te jignesc. 

Lindsay îi făcu semn că nu s-a supărat. 

— Uită-te mai bine la luntrea aceea! 

— Da, e un caic minunat. 

— Văd femei în el. Patru, şase, opt! 

— Sunt femeile sultanului! 

— Ce? Au voie să se plimbe? 

— Da, însă numai acoperite de văluri. 

— Ce spui?! Şi unde locuiesc? 

— În diferite locuri - în serai, în Beşiktaş, în Dolmabagdşe 
şi în altele. 

— Şi nu le vede nimeni? 

— Nimeni. Le servesc câţiva paznici, al căror conducător 
este kislar-aga. 

— Ce înseamnă asta? 

— Kislar înseamnă fete şi aga înseamnă stăpân. Împreună, 
înseamnă: stăpânul sau conducătorul fetelor. 

— Aş vrea să fiu kislar-aga! 

— Eu nu ţin deloc să am o asemenea slujbă. 

— De ce? 

— Întâi, fiindcă un kislar-aga este sclav. 

— Hm! 

— În al doilea rând trebuie să fie negru. 

— Fie! 

— Şi în al treilea rând, fiindcă îndură o sumedenie de 
neajunsuri din pricina unui număr mare de femei. E drept, 
însă, că slujba lui are o mare însemnătate în serai; el este 
egal în grad cu marele vizir. 


— Drace! Dar tot nu m-aş schimba cu el. Prin urmare, altul 
nu poate să vadă femeile? 

— Nu, în afară de cel care ar vrea să-şi piardă viaţa. Se fac 
excepţii numai în anumite cazuri, foarte rare. 

— Ce fel de cazuri? 

— De pildă, dacă un alt domnitor intenţionează să se 
însoare cu una din fiicele sultanului. Atunci se îngăduie 
trimisului său, cu anumite condiţii, să o vadă pe aceea 
asupra căreia domnitorul şi-a oprit privirile şi să vorbească 
puţin cu ea, ca să poată raporta stăpânului său ceea cea 
constatat. 

— Ciudată ţară mai e şi Turcia asta! Hai să vorbim mai 
bine de alte lucruri mai concrete decât despre priveliştea 
unor frumuseți din harem, acoperite de văluri. Ai fost 
aseară cu prietenul tău la Khalydşe Oglu, cum ne-am 
înţeles? 

— Da. Cheia se potriveşte. 

— Well. Înseamnă că bătălia este pe jumătate câştigată. 

— Şi povestea de aseară se răsfaţă în ziarul de azi, cu 
amănunte adevărate, dar mai ales cu amănunte născocite. 

— Aţi luat vreo hotărâre? 

— Da, socotim că cel mai nimerit lucru este să-l luăm pe 
bey prin surprindere. Din pricina uluirii de care va fi 
năpădit, o să-i putem smulge vreo destăinuire cu privire la 
ai mei. 

— Foarte bună idee! Când mergem? 

— Chiar acum, dacă vrei. 

— Sigur că vreau! 

Plătiră şi plecară. Locuinţa beyului, care era pomenită în 
ziar, se afla la o depărtare de numai un sfert de oră. 
Intrarea, ca la cele mai multe case, era strâmtă, îndărătul 
uşii era întinsă o rogojină, pe care şedea un flăcău oacheş. 

Îndată ce-i zări pe cei doi europeni, el sări în picioare şi le 
interzise să intre. 

— Staţi! Nu puteţi intra! Eu sunt kapudşiul. 

— Ce-a spus? Întrebă lordul. 


— E paznicul casei şi nu vrea să ne lase să intrăm. 

— Nu vrea? Eu sunt David Lindsay şi nu am obiceiul să ţin 
seamă de un portar care mă împiedică să intru. Ai înţeles, 
my boy? 22 

— Să încercăm întâi să-l luăm cu binele! Îl potoli Hermann. 

— Te rog, spuse lordul. Dar ştiu cu cine am de-a face: ori 
bacşişul, ori palma! Yes. 

Hermann se adresă acum kapudșiului, care nu înţelesese 
nici un cuvânt din convorbirea lor - sau cel mult cuvântul 
bacşiş - şi care continua să le bareze drumul, printr-o 
atitudine dârză. 

Dorim să vorbim cu stăpânul tău, Ibrahim bey. 

— Stăpânul nu primeşte acum pe nimeni. E ocupat. Veniţi 
altă dată. 

— Trebuie să-i vorbim chiar acum. Dă-te la o parte şi lasă- 
ne să trecem! 

Dar kapudşiul nu părea dispus să dea ascultare acestor 
cuvinte. Atunci, Hermann îl luă de piept, îl ridică deasupra 
capului şi-l aşeză frumos îndărătul său. Astfel, drumul era 
liber. 

Nimeni nu l-ar fi crezut în stare pe tânărul german de 
atâta voinicie - şi bineînţeles nici paznicul. Înfricoşat, el nu 
se încumetă să rostească nici un cuvânt, ci se mulţumi să se 
uite cu gura căscată şi ochii holbaţi după cei doi oaspeţi, 
care îşi continuau liniştiţi drumul spre încăperile beyului. 

Ajungând în curte, găsiră mai mulţi negri care începură să 
scoată strigăte de uimire la apariţia ciudatului englez. Ei nu 
văzuseră niciodată un om îmbrăcat în asemenea veşminte. 

— Unde este Ibrahim bey? Întrebă Hermann pe unul 
dintre ei. 

Negrul îi arătă o scară, de stâlpii căreia stăteau sprijiniți 
doi sclavi. 

— În lături! Le porunci Hermann. 

Dar cei doi inşi se prefăcură că nu l-au auzit şi rămaseră 
nemişcaţi, uitându-se miraţi la străinul care le tulbură 
trândăvia. Fără să mai stea pe gânduri, Hermann îi 


îmbrânci pe amândoi şi-şi făcu loc. Apoi, urmat de sir David, 
începu să urce scara, în timp ce sclavii îşi recăpătaseră în 
sfârşit curajul şi mormăiră câteva cuvinte insultătoare. Lia 
capătul de sus al scării era un fel de gang, pe ale cărui 
laturi se vedeau mai multe uşi. Deodată, una dintre uşi se 
deschise şi în pragul ei apăru beyul care, înjurând furios, îşi 
strigă sclavii, ca să afle ce s-a întâmplat. Zărindu-i pe cei doi 
oaspeţi, el vădi aceeaşi uimire ca şi slugile sale şi se uită la 
ei cu ochii holbaţi şi gura căscată. 

— Bună dimineaţa, îl salută Hermann. După câte ştiu, 
vorbeşti englezeşte. 

— Nu prea bine, răspunse el, zăpăcit. 

— Ce limbă vorbeşti bine, în afară de limba turcă? 

— Franceza. 

— Bine, să vorbim franţuzeşte! Dar nu aici. le rog să ne 
conduci în odaia ta de primire. 

Ibrahim nu izbutea să înţeleagă cum îndrăzniseră cei doi 
străini să urce scara şi să vină să-i vorbească, fără să fie 
întâi anunţaţi. Aproape inconştient şi mai mult involuntar, el 
le deschise uşa şi le făcu loc să intre. Hermann şi sir David 
pătrunseră într-o încăpere împodobită măreț; în stil 
oriental, în care stăpânul casei se desfătase până atunci 
într-o binefăcătoare trândăvie. El se aşeză pe o pernă, dar 
nu-şi îndemnă oaspeţii să se aşeze şi ei. 

Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el începu să-i măsoare 
pe cei doi intruşi cu o privire care mărturisea într-adevăr 
indignare şi dispreţ, dar în care se citea şi oarecare 
îngrijorare. Ce voia oare de la el germanul căruia-i întinsese 
cursa din cimitir? Germanul acesta, care vădea o 
asemănare atât de uluitoare cu omul în a cărui viaţă şi 
familie jucase un rol atât de funest? Tânărul acesta era într- 
adevăr un fiu al celui ucis? Şi dacă acesta era adevărul, cu 
ce intenţie venise să-l vadă? Îl mânase aici o bănuială, o 
urmă... şi voia acum să se răzbune? 

— Probabil că vrei să ştii de ce am venit, nu-i aşa? Începu 
Hermann convorbirea în limba franceză. 


— Fireşte. 

— 'Ţinem să ştii că nu e vorba de o chestiune prea 
importantă. Am cumpărat un obiect şi vreau să ţi-l arăt. Am 
întâlnit azi un negustor, care mi-a oferit spre vânzare un 
ceas. 

— Un ceas? Ce fel de ceas? 

— Unul de aur, foarte frumos lucrat, împodobit cu briliante 
şi cu un blazon. 

— Pot să-l văd? 

Hermann scoase ceasul din buzunar şi-l ţinu în faţa ochilor 
lui Ibrahim, în aşa fel încât el să-l vadă, dar să nu-l poată 
lua. 

— Asta e ceasul care ţi s-a furat şi despre care vorbeşte 
ziarul de azi? 

Ibrahim nu ştia ce să răspundă. Dacă tânărul oaspete era 
într-adevăr fiul celui ucis, fără îndoială că recunoscuse 
ceasul tatălui său, aşa că-l va întreba cum a ajuns în 
stăpânirea lui. Pe de altă parte, însă, nu putea să mintă, 
spunând că nu este al lui, fiindcă ziarul Bassiret îl 
descrisese în amănunţime. 

— De fapt, aşa arăta ceasul meu, răspunse el cu jumătate 
de glas şi pe un ton şovăitor. 

— Adică nu e chiar ăsta? Zămbi Hermann. Eu sunt convins 
că e ceasul dumitale, fiindcă pe partea dinăuntru a 
capacului am văzut blazonul şi sub el numele Adlerhorst, 
întocmai aşa cum a fost descris în ziarul de azi-dimineaţă. 

Ibrahim înţelesese că e încolţit şi că încercarea de a minţi 
ar fi zadarnică. 

— Dacă ceasul are într-adevăr semnele acestea, desigur că 
este cel ce mi-a fost furat. 

Şi întinse mâna, ca să-l ia. Dar Hermann şi-l puse liniştit în 
buzunar. 

— Este al dumitale? Trebuie s-o dovedeşti. Eu cred că eal 
meu. 

Ibrahim începu să-şi piardă cumpătul. Prin urmare, 
tânărul acesta era totuşi fiul fostului consul. Dar cum 


nimerise aici? După cât ştia el, toţi membrii familiei 
Adlerhorst fuseseră vânduți ca sclavi. De aceea, se hotări sa 
tăgăduiască orice învinuire i s-ar fi adus, socotind că 
aceasta era singura soluţie cu ajutorul căreia se putea 
salva. 

— Sunt foarte uimit de ceea ce aud. Cum puteţi susţine că 
vă aparţine ceasul acesta, care a fost totdeauna 
proprietatea mea? 

— Fiindcă sunt fiul lui Bruno von Adlerhorst. 

Ibrahim se aşteptase la răspunsul acesta, dar cuvintele 
străinului îl făcură totuşi să tresară. Recăpătându-şi liniştea 
după câteva clipe, el îşi spuse că, odată cu atacul piraţilor, 
se distrusese şi toate actele de identitate ale membrilor 
familiei von Adlerhorst, astfel că o asemenea afirmaţie nu 
putea fi dovedită. Aşadar, nu trebuia să se sperie de 
afirmaţia tânărului german. 

— Dacă sunteţi cu adevărat un Adlerhorst, recunosc 
bucuros că aţi putea avea oarecare drepturi asupra 
ceasului, răspunse el pe un ton nepăsător. Dar vă rog să-mi 
dovediţi lucrul acesta, arătându-mi actele dumneavoastră! 

Lovitura fusese dibace, după cum îl încredința privirea 
întrebătoare pe care Hermann o aruncă lordului Lindsay. În 
realitate, în actele lui nu era indicat decât numele Wallert. 
Medalionul cu portretul Annei von Adlerhorst nu putea să 
slujească în faţa justiţiei ca dovadă legală. 

Dar lordul izbuti să-l scoată din încurcătură, printr-o 
intervenţie iscusită. 

— Credeţi poate că tânărul acesta poartă totdeauna la el 
actul de botez şi cel de identitate? Eu, lordul David Lindsay, 
pair al Angliei, vă afirm că domnul acesta este nepotul meu, 
adică: fiul surorii mele, Anna Lindsay, devenită Adlerhorst 
prin căsătorie. Sunteţi mulţumit? De nu, vă rog să vă obosiţi 
până la Legația Britanică! Yes! 

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton hotărât, astfel că 
Ibrahim nu se încumetă să răspundă. 


— Pot să ştiu cum a ajuns ceasul acesta în mâna dumitale? 
Îl iscodi Hermann. 

— Nu sunt obligat să vă dau nici o lămurire. 

— Nu? Vă voi dovedi eu că sunteţi obligat să mi-o daţi. Toţi 
membrii familiei mele au dispărut, căzând victimele unei 
ticăloşii. Ceasul acesta constituie pentru mine un indiciu, pe 
care-l voi urmări cu toată energia. 

Ibrahim se ridică de pe perna pe care şedea. Sprâncenele 
i se încruntară ameninţător şi ochii aruncau scântei. 

— Eu sunt un adept credincios al Profetului şi 
dumneavoastră sunteţi un ghiaur, pe care de fapt nici n-ar fi 
trebuit să-l primesc în casa mea! Mi-ar fi de ajuns un cuvânt 
şi ai nimeri în închisoare, ademenitorule! 

Ibrahim se şi socotea triumfător. Dar el se văzu nevoit să 
recunoască îndată că s-a înşelat. 

— Ademenitor? Ce vrei să spui? 

— Am dovezi cu ajutorul cărora pot stabili oricând că aţi 
vrut să o ademeniţi pe favorita mea în cimitirul musulman. 

Hermann zâmbi. 

— Favorita dumitale? Da, aşa e! Răspunse el liniştit. Dar îţi 
închipui că nu puteam nutri altă intenţie, decât aceea de ao 
ademeni pe femeia aceasta? 

— Nu cred să fi avut altă intenţie. 

— Eu însă cred. Îi caut pe ai mei, care au fost vânduți ca 
sclavi. Urmele mă duc la dumneata. Cine mi-o poate lua în 
nume de rău că, străin fiind, nu ţin seamă de îngrădirile 
statornicite în ţara aceasta în raporturile dintre bărbat şi 
femeie? Am vrut s-o întâlnesc, pentru a afla vreun amănunt 
asupra familiei mele. 

Hermann vorbise cu atâta putere de convingere, încât 
Ibrahim nu se simţi în stare să-i răspundă. El nu bănuia că 
tânărul dăduse convorbirii această întorsătură măiastră, 
spre a ieşi din încurcătură. 

— Eu nu ştiu nimic despre familia dumneavoastră. 

— Şi n-ai cunoscut niciodată un Adlerhorst? 


În clipa aceea, Ibrahim fu năpădit de o idee salvatoare şi 
recurse la o minciună. 

— Într-adevăr, am întâlnit cândva un german, care se 
numea aşa, sau care avea un nume asemănător acestuia. 

— Unde? 

— În Monaco. 

— Ah, în tripoul acela? 

— Da. Jucase pătimaş şi pierduse totul. În cele din urmă şi- 
a jucat ceasul şi l-am câştigat eu. 

— Poate că altcineva te-o crede, dar eu ştiu că minţi! 

— Asta este o insultă! Se înfurie Ibrahim. 

— Şi eu îţi repet: minţi! Dacă nu mai are bani, un jucător 
începe să recurgă la obiectele pe care le are, dar numai 
banca are dreptul să i le primească în locul banilor. Prin 
urmare, numai banca putea să câştige ceasul, nu dumneata. 

— Eu l-am cumpărat de la bancă. 

— Întâi ai spus că l-ai câştigat şi acum susţii că l-ai 
cumpărat. Crezi că mă poţi convinge? Ei bine, ţin să ştii că 
nu vei izbuti nici să mă convingi, nici să mă minţi. Şi apoi, 
pot depune jurământ că tatăl meu avea ceasul asupra lui, 
chiar în ziua când a murit. 

— N-aveţi decât să spuneţi şi să faceţi ceea ce vă place! Eu 
mă voi duce imediat la reprezentantul Germaniei şi mă voi 
plânge împotriva felului în care înţelege un german să 
viziteze un demnitar turc. 

— Nu numai că-ţi îngădui să-ţi îndeplineşti ameninţarea, 
dar sunt dispus chiar să te însoțesc. E mai bine să fiu şi eu 
acolo odată cu dumneata; în felul acesta, chestiunea se va 
simplifica şi limpezi. 

— Well, voi merge şi eu cu nepotul meu, interveni lordul. 
Poate că aţi vrea să vă plângeţi şi Legaţiei Engleze 
împotriva mea... 

— Mă îndoiesc de rezultatul demersului meu! Răspunse 
Ibrahim, furios. Altminteri, aş fi ştiut eu cum trebuie să vă 
vorbesc. 'Toată atitudinea dumneavoastră este ciudată. M- 


aţi insultat, v-aţi purtat urât cu servitorii mei, fiţi siguri că 
voi obţine satisfacția ce mi se cuvine. 

— Foarte frumos! Până atunci, ne vom lua rămas bun de la 
dumneata. 

— Mă văd nevoit să las ceasul în mâna dumneavoastră, cu 
toate că este proprietatea mea! 

— Şi eu mă văd silit să-l iau, fiindcă a fost proprietatea 
tatălui meu. Hai, unchiule! 

Şi plecară. 

— Afurisitul! Mormăi Ibrahim în barbă, din cale afară de 
furios. Îmi bănuieşte oare taina? Tocmai în mâna lui a 
trebuit să nimerească ceasul! Drăcească poveste! Tâmpită 
încurcătură! 

Lordul Lindsay cobori scara, împreună cu Hermann. În 
curte, negrii se dădură înfricoşaţi în lături, făcându-le loc să 
treacă. Cei doi străini le impuneau şi teamă şi respect. 

— Ce spui de bey? Întrebă Hermann. 

— Câinele are o adevărată mutră de bandit. 

— Cred că suntem pe urme bune! Ibrahim ăsta este un 
ticălos. I-am spus cuvinte pe care nu m-aş fi încumetat 
niciodată să le adresez altui musulman. Trebuie să-l 
supraveghez îndeaproape, fiindcă sunt sigur că ştie despre 
ai mei mai multe decât vrea să mărturisească. Până la urmă 
aflăm noi ceea ce ne interesează. 

Deodată văzură că se apropie un cortegiu mic dar 
strălucitor şi se feriră, lăsându-l să treacă. Patru hamali 
duceau o litieră scumpă, în faţa căreia alergau doi inşi care 
fluturau nişte bâte albe. Perdelele litierei erau trase, astfel 
că acela care se afla înăuntru nu putea fi văzut. Hamalii 
trecură în goană pe lângă cei doi străini. 

— Ciudate obiceiuri! Se miră lordul Lindsay. Trebuie să fi 
fost un bărbat însemnat. 

— Este una din litierele sultanului. Trebuie să văd unde o 
duc oamenii aceia; poate că e vorba de o chestiune în 
legătură cu profesiunea mea. La revedere, unchiule! Ne 
întâlnim diseară. 


Când ajunseră în faţa casei lui Ibrahim, hamalii se opriră. 
Din litieră cobori un turc, care se îndreptă spre curte cu 
paşi înceţi şi cu o altitudine gravă. Văzându-l, unul dintre 
servitorii negri ai stăpânului casei îl recunoscu şi se trânti 
umil la pământ. 

— O, Allah! Marele vizir! 

Ceilalţi îi urmară exemplul. 

Faptul că marele vizir venea într-o litieră cu perdelele 
trase era determinat desigur de motive deosebite. De 
obicei, acest purtător al tuturor demnităţilor străbate 
străzile oraşului cu aceeaşi pompă ca şi sultanul însuşi. În 
orice caz, el ţinea de data aceasta să nu atragă asupra lui 
atenţia nimănui. 

Când intrară în curte, dădu o lovitură de picior unuia 
dintre sclavii îngenuncheaţi la apariţia lui. 

— Stăpânul tău e acasă? 

— Da, înălţimea ta. 

— Fugi şi spune-i că am venit! 

Sclavul sări în picioare şi se grăbi să-i îndeplinească 
porunca. Vizirul îl urmă, cu paşi înceţi. După câteva clipe îi 
ieşi în întâmpinare stăpânul casei, care se plecă atât de 
adânc, încât era aproape să-şi atingă obrazul de pământ. 

— Allah să-ţi binecuvânteze paşii, o, mare vizir, îl salută. 
Să-ţi dăruiască o mie de ani viaţă şi împlinirea fericită a 
tuturor dorințelor tale! 

— Condu-mă! 

Ibrahim îşi însoţi înaltul oaspete, dar nu în încăperea 
luxoasă în care vorbise mai înainte cu lordul şi cu Hermann, 
ci într-alta, mult mai simplă. 

Marele vizir se aşeză tacticos pe o pernă şi scoase din 
buzunar un vârf de chihlimbar, exprimându-şi în felul acesta 
dorinţa de a fuma. După câteva clipe apăru un sclav, care-i 
aduse un ţşibuk. Trase apoi câteva fumuri şi binevoi în 
sfârşit să-l învrednicească cu o privire pe bey, care stătea în 
faţa lui, într-o atitudine umilă. 


— Aşază-te lângă mine şi bucură-te şi tu de darul lui Allah! 
Norişorii tutunului întremează sufletul şi întăresc raţiunea. 
Vreau să-ţi vorbesc. 

Invitaţia aceasta constituia un hatâr deosebit şi Ibrahim se 
grăbi să se aşeze pe o pernă alăturată. Marele vizir sorbi 
din cafeaua pe care i-o servi un sclav, îngenuncheat în faţa 
lui. 

— Venirea mea te-a surprins, continuă el. Nimeni nu 
trebuie să ştie că sunt la tine şi tu nu trebuie să vorbeşti 
nimănui despre vizita mea! 

— Porunceşte, mare vizir şi voi lăsa să mi se taie limba! 

— Nu voi da o asemenea poruncă. Nu sunt atât de crud cu 
niciunul dintre sclavii mei şi cu atât mai puţin cu un slujitor 
credincios ca tine. Tatăl tău, Melek Paşa, a vădit merite 
deosebite pentru propăşirea sultanului şi tu ai călcat cu 
vrednicie pe urmele lui. De aceea, ţi se vor oferi şi ţie 
perspectivele unor onoruri mari, după ce vei izbuti să te 
supui în condiţii mulţumitoare unei ultime încercări. Am 
venit la tine ca să te trimit în exil. 

Ibrahim păli. 

— Stăpâne, nu mă ştiu vinovat cu nimic! Bâigui el. 

— Nici eu n-am afirmat că meriţi să fii trimis în exil; dar 
vreau să te trimit, numai pentru că ne poţi aduce în afara 
țarii servicii mai mari ca aici. Dar fiindcă-ţi nutresc o 
sinceră bunăvoință, vreau să te întreb mai întâi dacă te 
simţi în stare să săvârşeşti un sacrificiu. 

— Porunceşte şi mă voi supune! 

— M-am aşteptat la răspunsul acesta. Există vreo legătură 
sufletească dintre acelea care să te reţină la Istanbul? 

— Nu. 

— Atunci, sacrificiul pe care ţi-l cer nu este atât de mare, 
fiindcă despărţirea de oraş îţi va fi uşurată de conştiinţa că- 
ţi îndeplineşti datoria şi că vei fi răsplătit cum se cuvine. 
Înainte de a-ţi spune despre ce este vorba, vreau să-ţi 
cunosc părerile. Activitatea ta de până acum ţi-a dat prilejul 


să cunoşti raporturile noastre cu străinătatea. lubeşti 
Anglia? 

— Nu. 

— De ce? 

— Englezul nu este niciodată un prieten dezinteresat. Este 
un comerciant priceput, care nu cunoaşte alt scop, decât pe 
acela de a realiza foloase în toată lumea. 

— Poate că ai dreptate. Dar pe francezi? 

— Nu-i urăsc. Ei seamănă cu femeile ahtiate după găteli şi 
care îşi închipuie că sunt cele mai frumoase din lume. 

— Dar germanii? 

— Germanii sunt prea încrezători, cinstiţi şi în afară de 
aceasta voinici ca urşii, când se încing la luptă. 

— Bine. Şi acum, ascultă-mă: după cum ştii, întreaga 
coastă de nord a Africii era înainte a noastră. După un timp, 
Marocul a fost cel dintâi care a refuzat să ne mai recunoscă 
suzeranitatea. Apoi, francezii ne-au luat Algeria. Şi acum şi- 
au aţintit ochii asupra Tunisului. Am primit informaţii că se 
duc tratative secrete ca Italia să ia Tripolitania. Tunisul 
complotează împotriva noastră, de aceea trebuie să cunosc 
neapărat hotărârile secrete ce se vor lua. 

— Şi cum le vei afla? 

— Prin tine. 

— Allah! Eu nu sunt atotştiutor. 

— Nici nu trebuie să fii. Singurul lucru pe care trebuie să-l 
faci este să-ţi deschizi bine ochii şi urechile. 

— Şi crezi că se cuvine să preiau însărcinarea aceasta? 

— Da, vreau să te trimit în Tunis şi tu îmi vei împărtăşi în 
amănunţime tot ce afli. 

— E un lucru greu, dacă nu chiar cu neputinţă de săvârşit. 
Nu se va îngădui unui emisar al sultanului să afle nimic. Toţi 
se vor îndepărta de mine şi vor vădi cea mai mare 
prudenţă. 

— Nu, n-o să fie aşa, fiindcă tu nu vei trăi acolo ca bey, ci 
ca un om căzut în dizgrație şi care ţine prin urmare să 
pricinuiască neplăceri sultanului şi să se răzbune pe mine. 


— Înţelepciunea ta este mare; te-ai gândit la mijloace care 
nu mi-ar trece niciodată prin minte. 

— Să nu te supere cuvântul şi să te socoteşti jignit, dar tu 
vei fi acolo spionul nostru; este o îndeletnicire tot atât de 
veche ca şi istoria lumii. 

— Şi atunci, trebuie să mă înfăţişez sub alt nume? 

— Da. 

— L-ai hotărât? 

— Încă nu, dar ţi-l voi împărtăşi la vreme şi-ţi voi da şi 
actele de care vei avea nevoie. Nu vei fi bey, ci numai 
efendi. 

— Nu-i mai bine să trec drept meseriaş, sau negustor? 

— Nu. Un asemenea om nu poate pătrunde la beyul 
Tunisului şi tu trebuie să fii negreşit în preajma lui, ca să-ţi 
poţi îndeplini misiunea ce ţi se încredinţează. Un efendi 
este un funcţionar sau un învăţat, care poate ajunge uşor în 
apropierea unui domnitor. 

— Când trebuie să plec? 

— Cât de curând. Vei pleca pe furiş, chiar în noaptea 
aceasta. Voi lua măsuri să fii îmbarcat pe un vapor, care te 
va duce până la Tunis. 

Ibrahim păru că reflectează. Erau unele lucruri care nu-i 
îngăduiau să se bucure prea mult de o călătorie atât de 
grabnică. 

— Se pare că nu eşti prea bucuros, la gândul că trebuie să 
pleci atât de curând, spuse marele vizir, împărtăşeşte-mi 
necazurile care te frământă. Dacă-mi va fi cu putinţă, poţi 
să fii sigur că-ţi voi îndeplini cu plăcere dorinţele. 

— Stăpâne, am un... harem! 

— "Ţi-ai dăruit inima vreuneia dintre sclavele tale? Se ştie 
doar că ai cele mai frumoase fete din Istanbul. 

— Femeia a fost creată ca să producă bucurie inimii 
bărbatului. Cel căruia-i zâmbeşte un ochi frumos îşi 
îndeplineşte datoria cu o râvnă nemărginită. 

— Ai dreptate. De aceea nu mă împotrivesc dacă vrei să iei 
cu tine câteva din sclavele tale. 


— N-o să bată la ochi faptul că un efendi, un simplu învăţat 
sau funcţionar, are mai multe femei? 

— Cunosc destui efendi care au mai multe femei. Câte vrei 
să te însoţească? 

— Numai două. 

— Atunci, nu e nici un pericol. Poţi să spui că sunt surorile 
tale, sau că una este soră şi cealaltă soţia ta. Eu mă duc să-l 
văd pe sultan şi să-i convoc pe miniştri, ca să mă sfătuiesc 
cu ei. După aceea, vei primi instrucţiunile cuvenite. Mâna 
sultanului te va ocroti, aşa că nu vei duce lipsă de nimic. 
Plec. Porunceşte oamenilor tăi să nu vorbească nimănui 
despre vizita mea. 

Marele vizir îl părăsi pe efendi cu un aer binevoitor. Când 
ajunse în curte, sclavii se aruncară iar la pământ, fără să-şi 
ridice ochii spre el. Hamalii îl aşteptaseră, aşa că el se urcă 
în litieră şi se înapoie la serai. 

Capitolul VIII - Dezamăgiri. 

Paul Normann aştepta cu nerăbdare ora de după-amiază, 
în care putea să aibă iar fericirea de a lucra la portretul 
iubitei. Dar când se gândi la şedinţa din ziua precedentă, se 
simţi năpădit de o nelinişte ciudată. 

Îşi amintise fără voie de apariţia dervişului. De ce voia s-o 
vadă tocmai pe 'Işita omul acesta, care nu era totuşi în stare 
s-o cumpere? Şi, voind să-şi lămurească întrebarea aceasta, 
ajunse la presupunerea că dervişul era trimis de cineva, 
fapt care-l nelinişti şi mai mult. E drept că ea urma să fie 
vândută padişahului, dar dacă s-ar fi ivit alt cumpărător, 
care să plătească tot atât de bine, Barişa i-ar fi vândut-o 
bucuros. 

Stăpânit de aceste gânduri, el se îndreptă înainte de 
amiază spre negustorul de sclave, în timp ce Hermann se 
dusese să-l întâlnească pe lordul Lindsay. Când ajunse în 
faţa casei lui Barişa, se opri, nehotărât. Să intre? Nu era o 
oră nepotrivită? Nu va trezi oare bănuieli neîncrezătorului 
negustor? 


Dar neliniştea care-l frământa îl îndemnă să intre în gang 
şi să bată la uşa, prin a cărei ferestruică Barişa obişnuia să- 
şi scoată nasul cel lung, ca să vadă cine este. Nasul apăru şi 
de data aceasta. 

— Tu eşti? Exclamă bătrânul uimit. Intră! 

Apoi îi deschise uşa şi-l măsură cu o privire iscoditoare şi 
mirată. 

— De ce vii dimineaţa, dacă ne-am înţeles să lucrezi după- 
amiază? 

— Azi după-amiază nu pot veni şi voiam să te întreb dacă- 
mi dai voie să lucrez acum, ca să nu pierdem o zi. 

— Nu mai am tabloul. 

Lui Paul Normann i se păru că l-a lovit cineva în cap. 

— Dar unde este? Îl întrebă, mâhnit. 

— L-am vândut. 

— Dar nu l-am terminat. 

— Nu-i nimic! 

— Şi nici nu e plătit. Până când mi-l plăteşti, este 
proprietatea mea şi n-ai voie să-l vinzi. 

— Lasă glumele! Am comandat tabloul, aşa că este al meu! 

— Nu glumesc. Vreau să-mi dai tabloul! 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? L-am vândut! 

— Împreună cu sclava? 

— Da. Crezi poate că aş fi avut cui să vând mâzgăleala ta, 
fără să vând şi fata? Nimeni nu mi-ar fi dat măcar un 
piastru pentru tablou. 

— Cine l-a cumpărat? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— O voi afla de la judecător. 

— N-ai decât! Nici un kadi şi nici un mullah nu-mi va putea 
cere să spun cum se numeşte cel care a cumpărat de la 
mine o sclavă. 

— Dar un kadi te va sili să-l numeşti pe acela care are 
tabloul meu. 

— N-o să mă silească! N-am decât să tăgăduiesc. Şi atunci 
te vei alege cu o pedeapsă, fiindcă ai adus o învinuire 


nedreaptă unui adept al Profetului, susţinând că a nesocotit 
poruncile Coranului, care îi interzic să comande pictarea 
unui portret. Prin urmare, fii om chibzuit! Renunţă la 
tablou! Ţi-l plătesc. 

— Nu vreau să-l vând. 

— Ei, aş! Ne-am învoit doar şi asupra preţului! 

— Da, însă pentru tabloul terminat, nu pentru un tablou 
lucrat pe jumătate. Îţi cer să-mi dai tabloul, sau să-l termin 
pentru cel care l-a cumpărat de la tine. 

— Nu vorbi prostii! Ia trei sute de piaştri şi linişteşte-te! 
Nici padişahul nu ţi-ar fi plătit mai mult. 

— Asta este părerea ta. Ei bine, află că nu ţi-l dau nici 
pentru trei mii de piaştri! 

— Atunci, du-te dracului sau unde vrei, dar şterge-o cât 
mai repede de aici! 

Paul Normann înţelese că orice stăruinţă este zadarnică şi 
se îndepărtă cu un aer mânios. El ştiuse să se stăpânească, 
fiindcă bătrânul negustor nu trebuia să bănuiască motivul 
pentru care el ţinea să cunoască neapărat numele 
cumpărătorului. 

Aşadar, neliniştea de neînțeles care-l chinuise mai înainte 
fusese îndreptăţită: Tşita fusese vândută! El îşi frământă în 
zadar mintea, fiindcă nu izbutise nici să presupună numele 
celui care o cumpărase. În cele din urmă, se duse să-l caute 
pe Hermann Wallert, ca să-i comunice noutatea. 

Ajunse curând acasă, dar fu nevoit să-şi aştepte mult 
prietenul, care nu se înapoiase încă din vizita făcută lui 
Ibrahim cu lordul. 

Wallert se înapoie abia după-amiază. Când află ceea ce se 
întâmplase, deveni şi el neliniştit. Cei doi tineri se sfătuiră 
îndelung, dar nu reuşiră să ajungă la nici o concluzie şi la 
nici o hotărâre. 

— Cred că toată povestea a fost pusă la cale de afurisitul 
acela de derviş, spuse Hermann. Dar în numele cui o fi 
lucrat? 


— Dacă am afla cine l-a trimis s-o cumpere, am şti imediat 
ce ne rămâne de făcut. Dar, stai! Crezi că negrul Ali n-ar 
vrea să ne destăinuiască unde este Işita? l-am dat 
totdeauna bani şi sunt aproape sigur că şi de data aceasta 
ar fi bucuros să primească un bacşiş bun, ca să ne 
lămurească. 

— Bătrânul nu trebuie să te mai vadă pe acolo. 

— Ai dreptate. Să găsim un mijloc cu ajutorul căruia să-l 
scoatem pe Barişa din casă pentru câtva timp. 

— Ideea nu e rea. Dar cum o realizăm? 

— Să ne gândim! De altminteri, mai avem timp! Dacă ne 
grăbim, s-ar putea să-i dăm de bănuit. Cred că ar fi bine să-l 
căutăm pe lordul Lindsay şi să ne sfătuim cu el. 

Din păcate, nici lordul nu izbuti să le dea sfatul de care 
aveau nevoie. Dornic să îndepărteze neliniştea din sufletul 
lui Paul Normann, sir David le propuse să se plimbe prin 
oraş. Dacă ar fi ştiut că plimbarea aceasta se va prelungi 
până seara târziu, desigur Paul Normann ar fi renunţat la 
ea. E drept că lordul îi spusese că e mai bine să nu se mai 
gândească, dar el nu înţelesese că va fi nevoit să aştepte 
până a doua zi, ca să afle unde este Tşita. Negustorul o 
vânduse; prin urmare ea devenise proprietatea cuiva... şi 
cine ştie ce putea să se întâmple până a doua zi? 

De aceea, neliniştea lui spori odată cu venirea serii. Abia 
atunci când porni împreună cu prietenii săi spre casa lui 
Ibrahim, simţi că tulburarea pricinuită de apropiata 
înfăptuire a planului lor îi îndepărtează puţin din minte 
imaginea iubitei. 

Îmbrăcaţi în aceleaşi veşminte pe care le purtaseră în ziua 
precedentă, cei trei europeni străbătură cu vreo oră şi 
jumătate înainte de miezul nopţii drumul ce ducea spre 
Khalydşe Oglu. 

— Desigur că eu voi fi cavaler de onoare! Se adresă 
deodată lordul Lindsay lui Hermann. 

— Cavaler de onoare? 

— Well. La nuntă. 


— La care nuntă? 

— Laata. 

— Crezi că o voi lua acum cu mine? 

— Yes. 

— Să aşteptăm - asemenea lucruri nu se desfăşoară de 
obicei cu atâta repeziciune. Mai întâi, uiţi că încă n-am 
vorbit cu ea nici un cuvânt în privinţa asta. 

— Well, am să-i vorbesc eu. 

Hermann îl privi uimit. 

— Ai de gând să intri în grădină? 

— Fireşte. Credeai că o să rămân afară şi o să gătesc 
clătite? 

— Nu, însă... 

— By Jove, aici nu încape nici un „însă”! 

— Vă rog, sir David, uitaţi că îndrăgostiţilor le place mult 
liniştea, se amestecă Paul Normann. Îl lăsăm pe Hermann 
să stea cu ea de vorbă, dar îl păzim, bineînţeles. 

— Bine. Fie şi aşa! Sunt de acord. Dar cum îl păzim? Stând 
pe din afara grădinii? 

— Nu. Vom intra şi noi. 

— Well. Aşa m-am gândit şi eu. Sunteţi un om deştept. Dar 
cred că am ajuns; da, iată zidul cel înalt! 

— Aveţi dreptate. Suntem pe malul apei în care v-aţi 
scăldat ieri. Să aşteptăm o clipă şi să ne gândim ce trebuie 
să facem, în cazul când suntem descoperiţi. 

— Nu avem decât o singură soluţie, spuse Hermann. Dacă 
nu vom putea sări înapoi peste zid, ne îndreptăm în goană 
spre poartă, chiar dacă vom fi nevoiţi să ne luptăm cu 
paznicii. Nu trebuie să ne temem. Avem fiecare câte două 
revolvere, adică treizeci şi şase de gloanţe. Cu ajutorul lor 
trimitem pe lumea cealaltă toate făpturile care trăiesc 
înăuntrul casei lui Ibrahim. Dar cine păstrează cheia? 

— Mister Normann, propuse lordul. Eu nu am nevoie de 
ea, iar mister Hermann va fi atât de preocupat de gândul de 
a se salva, încât nu i-aş încredința cheia în nici un caz. 


Cei trei inşi se strecurară cu băgare de seamă de-a lungul 
apei şi al zidului, până la o cotitură unde era un pod îngust 
care ducea pe celălalt mal. Ei trecură podul şi ajunseră la 
zidul care alcătuia baza triunghiului ascuţit. 

Păşind în vârful picioarelor şi cu aceeaşi băgare de seamă, 
ei se furişară iar de-a lungul zidului şi ajunseră la poartă... 
într-adevăr, cheia se potrivea. 

— Am deschis-o... intrăm! Le şopti Paul Normann. 

Şi pătrunseră în curte. 

După ce intrară şi ceilalţi, Normann încuie poarta. Apoi, 
rămaseră câteva clipe locului, ca să se convingă cănu e 
nimeni prin apropiere. Întreaga casă era cufundată în 
întuneric şi linişte. 

— Acum, repede spre colţul grădinii! Îi îndemnă lordul, şi- 
şi ridică piciorul, gata să pornească drept spre locul unde 
fusese stabilită întâlnirea, dar Paul Normann îl prinse 
repede de braţ. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sir David, unde vă duceţi? 

— În colţul grădinii; am spus-o doar! 

— Da, însă nu de-a curmezişul curţii şi pe pietrele astea, 
care ne pot trăda! Să nu fim neprevăzători! Vom face un 
ocol şi ne vom ţine mereu de-a lungul zidurilor, ca să 
preîntâmpinăm orice primejdie. 

Şi, urmat de prietenii săi, Paul Normann se furişă pe lângă 
zid, iar când ajunseră la colţul acestuia, cotiră la stânga. 
Acolo era un tufiş des şi se simţea miros de iasomie şi de 
liliac sălbatic. Ascunzându-se îndărătul tufişului, ei au putut 
să vadă partea din spate a clădirii şi zăriră o fereastră 
luminată, care era însă închisă pe dinăuntru cu zăbrele de 
lemn. 

Grădina se întindea pe o suprafaţă foarte mare, astfel că 
cei trei inşi trebuiră să meargă destul de mult prin 
întuneric, până când ajunseră în sfârşit într-un loc în 
preajma căruia se afla un platan gros. Copacul acesta era 
atât de înalt, încât întrecea zidul şi-şi întindea chiar peste el 
câteva crengi. 


Cu prilejul celeilalte vizite, cei doi tineri şi lordul nu 
observaseră amănuntul acesta, fiindcă fuseseră în afara 
grădinii. Paul Normann se opri şi privi gânditor pomul. 

— Hm! Poate că platanul acesta o să ne aducă noroc, în loc 
să constituie un obstacol, cum s-ar părea. 

— Nu vă înţeleg, spuse lordul Lindsay. 

— Uitaţi-vă în sus! Crengile au crescut drept spre cer, 
vedeţi? Câteva dintre ele se îndreaptă orizontal spre zid şi 
trec dincolo de marginea lui. Ştiţi să vă căţăraţi, sir David? 

— Yes, ca o veveriţă. 

— Şi noi ştim să ne căţărăm. Aşadar, dacă suntem 
descoperiţi, nu trebuie să începem neapărat o luptă. 

— Vreţi să spuneţi că ne putem ascunde în pomul acesta? 
— Nu! Am fi observați, în ciuda întunericului. Nu, am vrut 
să spun că, dacă am fi încolţiţi, ne-am putea avânta iarăşi pe 
zid şi am rămâne acolo până când am vedea că nu ne mai 

ameninţă nici o primejdie. 

— Excellently! Mă caţăr şi eu. 

Şi rostind aceste cuvinte, lordul cuprinse copacul cu 
braţele sale lungi. Dar Paul Normann îl trase îndărăt. 

— Vă rog, sir David, lăsaţi-mi mie sarcina aceasta. 

— De ce? 

— Nu ştiu dacă vă căţăraţi destul de bine. 

— Şi eu ştiu tot atât de puţin dacă dumneavoastră ştiţi să 
vă căţăraţi. Yes. 

Şi, fără să mai stea pe gânduri, făcu o săritură care îi 
minună pe tinerii săi prieteni. Prinzându-se cu ambele braţe 
de trunchi, la o înălţime de trei metri, îşi încolăci şi 
picioarele în jurul lui... şi, în câteva clipe, ajunse în vârful 
copacului. Se aşeză apoi pe una din crengi şi se târi încet 
până la zid. Mişcările lordului erau atât de agere şi de 
sigure, încât s-ar fi putut crede că toată viaţa se 
îndeletnicise cu sportul acesta. Alunecă apoi de pe creangă 
pe zid şi începu să-l cerceteze cu luare-aminte. 

— Straşnic! Şopti Paul Normann. E mult mai ager decât aş 
fi crezut. Uite că începe să coboare! 


Într-adevăr, lordul se aşeză iar pe creangă şi alunecă apoi 
cu aceeaşi repeziciune în josul copacului. 

— Minunată aventură! N-aş da-o nici pentru o sută de 
pfunzi! Yes. 

— Cum se prezintă zidul? 

— E foarte nimerit pentru scopul nostru. Sus este acoperit 
cu plăci late de peste trei picioare, astfel că ne putem 
întinde frumos pe ele, fără să fim văzuţi de jos. 

— Foarte bine! Să mergem! 

După ce merseră câţiva paşi, ajunseră în colţul grădinii, 
unde crescuse un tufiş ale cărui vârfuri ajungeau la 
înălţimea zidului; cei trei inşi cercetară cu grijă tufişul şi se 
încredinţară că nu s-a ascuns nimeni, înăuntru sau 
îndărătul lui. 

— Prin urmare, eu aştept aici, spuse Hermann. Unde vă 
ascundeţi voi? 

— Ne îndepărtăm atât cât socotim că trebuie şi ne trântim 
pe iarbă, pe drumul care duce de la clădire încoace. Să 
mergem, sir David! 

— Am putea să mai rămânem, spuse David Lindsay. Mister 
Hermann are întâlnire abia la miezul nopţii. 

— Nu mai este mult până la ora douăsprezece; de aceea 
cred că ar fi mai bine... Ssst! Ascultaţi! 

— Ciuliră urechile. Dinspre clădire se auzea un zgomot. 

— Se apropie cineva, şopti Paul Normann. Să ne ascundem 
în tufiş, repede! 

Paşii se apropiară. Cei trei europeni îl zăriră curând pe cel 
care venea spre ei, dar nu-i putură recunoaşte trăsăturile 
obrazului. 

— Pssst! Exclamă necunoscutul. Hermann Wallert efendi! 

Auzind acest nume, cei trei inşi îşi dădură seama că noul 
venit este tânărul lor aliat şi ieşiră din tufiş. 

— Pentru numele lui Allah! Exclamă speriat omul de 
încredere al Zykymei. Trei inşi! Era vorba să vii singur! 

— Mi-am adus prietenii, ca să vegheze şi să fiu sigur că nu 
mi se întâmplă nici un neajuns. 


— 'Te voi veghea eu. Unul este mai sigur decât trei. Spune- 
le să plece! 

— Nu se poate. Dacă au venit cu mine, trebuie să rămână. 
Când vine stăpâna ta? 

— Zykyma m-a trimis să văd dacă ai venit. Îndată ce află că 
eşti aici, vine şi ea. Cum aţi ajuns aici? 

— Prin poarta grădinii. Dar nu ne purta de grijă şi nu mai 
pierde timpul. Du-te şi cheam-o pe Zykyma! 

— Ba trebuie să vă port de grijă, fiindcă se pare că se pune 
ceva la cale. Stăpânul e aici. 

— Ibrahim? 

— Da. A venit împreună cu dervişul Osman. De câte ori 
vine omul ăsta pe aici, se întâmplă câte ceva neplăcut. Au 
venit încă de după-amiază şi se sfătuiesc mereu în taină; n- 
am putut să aflu ce vor şi ce plănuiesc, dar se pare că se 
pregătesc să plece undeva. 

— Şi ce crezi că vor s-o ia şi pe Zykyma? 

— Nu cred. M-am furişat de câteva ori în jurul haremului, 
dar nu i-am văzut pe paznici împachetând lucrurile 
femeilor. 

— Unde este odaia ei? 

— Acolo unde se vede fereastra luminată. 

— Şi cum o să coboare? 

— În faţa zidului este o scară, pe care o foloseşte 
supraveghetorul grădinii când taie crăcile. Eu o voi sprijini 
de fereastră şi ea o să poată cobori. 

— Dar ce faceţi dacă se apropie cineva şi o surprinde când 
coboară? 

— Eu stau de veghe în curte şi o vestesc dacă se iveşte 
cineva. Allah să vă ajute! 

Şi plecă. La rândul lor, lordul şi Paul Normann se 
îndepărtară, ca să-şi caute o ascunzătoare. Străbătură cu 
băgare de seamă drumul acoperit cu nisip mărunt, care 
ducea din colţul grădinii spre casă. Pe ambele părţi ale 
drumului se aflau grupuri de copăcei. Paul Normann se opri 
în dreptul unuia dintre grupuri. 


— Cred că aici este locul cel mai bun. Să ne aşezăm în 
iarbă, îndărătul copăceilor! 

Din locul unde se aflau acum, puteau să privească în voie 
fereastra odăii în care locuia Zykyma. Lumina răzbea 
printre micile despărţituri ale grilajului de lemn. 

Între timp, tânărul ei aliat sprijinise scara de zidul casei, 
se urcase şi bătuse uşor în grilaj. El le văzu pe Zykyma şi 
Tşita şezând pe divan. Cea dintâi veni la fereastră. 

— A venit? 

— Da; aşteaptă în colţul grădinii. 

— Vin şi eu. 

Zykyma stinse lampa, sări pe fereastră şi începu să 
coboare. După câteva clipe ajunse în grădină, unde o 
aştepta credinciosul ei servitor. 

— Stăpână, n-a venit singur, o înştiinţă el. I-a adus şi pe 
ceilalţi doi. 

— Ce greşeală! Sunt cu el? 

— Nu. Stau de veghe în preajma casei. 

— Atunci, du-te în curte şi bagă de seamă să nu ne 
descopere cineva! Deschide-ţi bine ochii şi urechile! 

— Îngăduie-mi întâi o întrebare, stăpână! Vrei să fugi cu 
francezul acesta? 

— Dacă aş face-o, m-ai trăda? 

— Nu. Allah mi-e martor că-ţi sunt credincios! 

— Atunci, află că s-ar putea să plec cu el. 

— la-mă şi pe mine, stăpână! 

— M-am gândit la lucrul acesta. Mi-ai făcut servicii mari, 
aşa că te voi lua cu plăcere. Şi acum, du-te... nu trebuie să 
pierdem vremea! 

Servitorul se îndepărtă, ducându-se în curte, iar Zykyma 
porni cu paşi iuți spre colţul grădinii. 

Hermann o aştepta nerăbdător, şezând pe o bancă 
îndărătul tufişului. El îşi dădea seama şi nu dispreţuia deloc 
primejdiile de care era legată aventura sa, dar gândul că va 
avea în sfârşit prilejul să-şi vadă iubita îi umplea inima de 
bucurie. 


Deodată îi auzi paşii, iar după câteva clipe o zări. Ea se 
apropie cu paşi uşori şi el îşi deschise braţele, voind s-o 
strângă la pieptul său. Dar trebui să-şi lase braţele să 
coboare iar, când îi auzi glasul prietenos, dar lipsit de 
căldura la care se aşteptase el. 

— Allah să te binecuvânteze, spuse ea pe un ton rezervat. 
Mi-ai cerut să vin, ca să-mi vorbeşti. 

— Tu eşti Zykyma, pe care am văzut-o afară din oraş, în 
„Valea apelor dulci”? 

— Nu mi-ai văzut decât mâna, pe care ţi-am întins-o ca să- 
ţi mulţumesc. 

— Ah, nu ţi-am zărit numai mâna, ci şi pe tine însăţi fără 
văl, în timp ce te jucai cu tovarăşele tale îndărătul 
tufişurilor. Te supără lucrul acesta? 

— N-ar fi frumos să mă supăr, fiindcă ţi-ai primejduit viaţa 
pentru mine. Aşază-te şi dă-mi voie să stau şi eu lângă tine! 

Cuvintele ei sunau într-adevăr plăcut, dar nu aveau 
căldura afectuoasă a glasului unei femei îndrăgostite. El îi 
ascultă îndemnul şi se aşeză, iar Zykyma se aşeză alături. 
Câtva timp domni o tăcere destul de neplăcută. 

— De ce ai vrut să vorbeşti cu mine? Îl întrebă ea, punând 
capăt tăcerii. 

— Nu-ţi poţi închipui de ce, Zykyma? 

— M-ai pândit şi m-ai văzut fără văl; ţi-am plăcut. Bine. 
Acum mă vizitezi, ca să povesteşti în ţara ta că ai fost atât 
de curajos şi în acelaşi timp atât de seducător, încât ai 
pătruns într-un harem şi ai cucerit o femeie. 

— Părerea ta este cât se poate de greşită. 

— Şi care-i adevărul? 

— Că te iubesc! Te iubesc din tot sufletul! 

— Aşa spune oricine, când vrea să se distreze cu o femeie. 

— Să mă distrez? O, Zykyma, cât de puţin mă cunoşti! Nici 
nu îţi poţi închipui cât de sincer îţi vorbesc şi cat de 
puternice îmi sunt simţămintele! Cunoşti vechea legendă, 
potrivit căreia la naşterea unui băiat Allah din cer rosteşte 


numele fetei care-i va aparţine, cu toate că ea se naşte mai 
târziu decât el? 

— Da, am auzit despre legenda aceasta creştină. 

— Ei bine, când te-am văzut, mi s-a părut că la naşterea 
mea Allah n-a rostit alt nume în afară de al tău; mi s-a părut 
că sufletul meu nu s-ar putea înţelege şi uni decât cu 
sufletul tău! Din clipa aceea ţi-am aparţinut numai ţie şi m- 
am hotărât! Să-mi pun viaţa în primejdie pentru tine! De 
aceea am fost atât de fericit când am văzut că ţi s-au speriat 
vitele şi că am avut astfel prilejul de a te salva. Ţi-am auzit 
glasul şi ţi-am zărit mâna pe care mi-ai dăruit putinţa de a o 
săruta... şi apoi te-am văzut iarăşi în bazar! N-a fost oare 
împlinirea soartei? O, Zykyma, încântarea pe care am 
resimţit-o atunci nu poate fi exprimată în cuvinte. Vrei să 
mai susţii că am venit astă-seară numai ca să-mi pierd 
vremea alături de tine? 

EI vorbise pe un ton cald şi sincer şi acum se apropie de 
ea, ca să vadă impresia pe care o produseseră cuvintele lui. 
Zykyma nu îşi îndepărtase vălul şi continuă să-şi păstreze 
obrazul acoperit, dar îşi cobori capul încet pe piept, de 
parcă ar fi auzit ecoul glasului. 

— Prin urmare, mă iubeşti cu adevărat şi vrei să fiu soţia 
ta? Întrebă ea în cele din urmă. 

— Da. Îţi jur că numai inima este aceea care m-a îndemnat 
să vin aici. 

— Eşti creştin, nu-i aşa? 

— Da. 

— Un creştin are voie să se însoare cu o mahomedană? 

— Nu. Dar iubirea nu cunoaşte piedici. 

— Bine, spuse ea şi-şi întoarse capul spre el. Dacă-ţi 
făgăduiesc dragostea mea, ai fi în stare să-ţi părăseşti 
credinţa şi să treci la religia mea, ca să te poţi căsători cu 
mine? 

El nu se aşteptase la întrebarea aceasta. 

— Nu, răspunse el pe un ton şovăitor. 

— Atunci, nu mă iubeşti! 


— O, Zykyma, întreaga mea viaţă îţi aparţine... până la 
mormânt... dar fericirea mea veşnică... 

— Crezi, prin urmare, că eu mi-aş părăsi credinţa de 
dragul tău? 

— Am îndrăznit să sper că o vei face. 

— Înseamnă atunci că aştepţi din partea mea mai mult 
spirit de sacrificiu decât ai tu însuţi. Credinţa mea este 
pentru mine tot atât de prețioasă, cum este credinţa ta 
pentru tine. 

— Crezi că ne-am putea aparţine, fără să ne părăsim 
religiile în care ne-am născut? 

— Nu, fiindcă mi-ai spus adineauri că un creştin nu are 
voie să se însoare cu o femeie de religie mahomedană. 

Atunci, Hermann se ridică şi spuse pe un ton trist: 

— Când mi-ai acordat întâlnirea aceasta, nu m-am gândit 
că acesta va fi sfârşitul convorbirii noastre. Eram atras spre 
tine cu o putere căreia nu voiam şi nu puteam să mă 
împotrivesc; mi se părea că toate cerurile se deschid pentru 
mine şi acum... 

El nu-şi sfârşi fraza şi se întoarse. 

— Sunt silită să-ţi vorbesc în felul acesta, răspunse ea şi lui 
i se păru că glasul ei tremură. Eşti bărbat, dar încă prea 
tânăr; imaginaţia te-a copleşit şi a pus cu totul stăpânire pe 
tine. Tu nu cunoşti încă viaţa şi crezi că vei dobândi 
fericirea veşnică, dacă vei da ascultare unei înflăcărări a 
inimii tale, care nu se datoreşte însă decât unei clipe de 
entuziasm şi care se va sfârşi curând, fiindcă nu are 
trăinicia cuvenită. 

Tresărind, el se întoarse iar spre ea. 

— Ascultă-mă: să fim sinceri! Primirea pe care mi-ai făcut- 
o nu este aceea la care m-am aşteptat din partea unei inimi 
iubitoare. Nu mă iubeşti? 

— Nu, răspunse ea aproape în şoaptă. 

Era un singur cuvânt, dar el cuprindea tot ce i s-ar fi putut 
spune, ca să i se pricinuiască o durere. 

— Şi atunci, de ce mi-ai îngăduit să vin aici? O întrebă el. 


— Aşază-te la locul tău, linişteşte-te şi te voi lămuri. 

— Ce am mai avea de vorbit? Mi-ai spus doar că nu mă 
iubeşti - mi-e de ajuns. Nu mai am de ce să stau, aşa că pot 
pleca. 

— Aşadar, vrei să părăseşti o nenorocită, care vrea să te 
roage s-o ajuţi? 

Hermann se ridicase şi începuse să se îndepărteze de ea, 
dar ultimele cuvinte îl îndemnară să se întoarcă şi să se 
apropie iar. 

— Să te ajut? Se miră el. Eşti nefericită? 

— Nu-ţi poţi închipui cât de nenorocită sunt! De aceea ţi- 
am îngăduit să vii în grădină. 

— Din pricină că trăieşti sub stăpânirea ticălosului de 
Ibrahim? 

— Da. 

— Vrei să te scap de aici? 

— Da. 

— Când? 

— Cât mai curând. 

— Şi unde să te duc? 

— Unde vrei tu. Te urmez oriunde, numai să fug cât mai 
departe de locul acesta! 

— Cum vrei să mă urmezi, dacă nu mă iubeşti? Doar nu 
vrei să fii soţia mea. 

— Nu, nu pot. Dar te rog să fii prietenul meu şi să mă iei 
de aici ca pe prietena ta, ca pe sora ta. 

Ea se ridică, îşi înlătură vălul şi, cu un aer rugător, îşi puse 
ambele mâini pe umerii lui Hermann. El nu ştia ce să-i 
răspundă. Iubirea îl îndemna stăruitor să-i făgăduiască 
imediat că-i va îndeplini dorinţa, dar raţiunea îl îndemna să 
fie prevăzător. 

— Vrei? Îl întrebă ea. Te rog, dă-mi mâna, ca să fiu 
convinsă că nu eşti supărat pe mine. Şi spune-mi că nu-mi 
vei purta pică, pentru faptul că nu-ţi pot dărui inima mea! 

Ea îi întinse ambele mâini şi-i vorbi atât de înduioşător, 
încât el se simţi năpădit de o sinceră compătimire şi de un 


real cavalerism, şi-i strânse mâinile cu căldură. 

— Dumnezeu este cel care dăruieşte dragostea. Numai el 
ştie cum îmi sângerează inima, dar ceea ce face el, este 
bine făcut. Da, vreau să fiu fratele tău! 

— Allah să te binecuvânteze pentru cuvântul acesta! Simt 
că ţi-aş fi dăruit inima, dacă ar mai fi fost a mea. 

— Ah, iubeşti pe altul? 

— Da. 

— Cât eşti de sinceră! Cuvintele tale parcă ar fi un fier 
aprins care-mi străpunge inima! 

— Există medici care lecuiesc rănile cu ajutorul fierului 
înroşit în foc. 

— Da, medicii de animale, răspunse el pe un ton amar sau 
şarlatanii la popoarele sălbatice. 

— Fierul acesta va avea darul să-ţi lecuiască şi să-ţi 
cicatrizeze şi ţie rana. 

— Şi doreşti să pleci de aici? 

— Din toată inima! 

— La el? 

— Da, la el! 

— Şi eu să te ajut, ca să te poţi duce la el? 

— 'Te rog în numele lui Allah s-o faci! 

Hermann oftă. 

— Foarte curios! Exclamă el, mâhnit. Vin să-ţi ofer inima, 
vin să-ţi spun că nu pot trăi fără tine... şi acum îmi ceri să te 
salvez, ca să te duci la altul! Nici nu bănuieşti ce-mi 
pretinzi! 

— Nu numai că bănuiesc, dar îmi dau seama că nu este o 
cerere uşoară. Este cel mai mare sacrificiu de pe pământ, 
un sacrificiu pe care nu-l face decât un om hotărât şi 
generos. 

— Şi mă crezi atât de hotărât şi generos? 

— Da. Când am văzut cum te-ai repezit şi ai prins de 
coarne vitele sălbatice, îmblânzindu-le, mi-am spus 
numaidecât că eşti la fel cu el. Şi apoi, ai tot ce-i trebuie 


unui om energic şi generos: obrazul, trăsăturile, ochii, gura, 
glasul. Semeni cu el, cum seamănă doi fraţi între ei. 

— Ce este iubitul tău? 

— Ofiţer. 

— În serviciul sultanului? 

— Nu, în serviciul ţarului Rusiei. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— Eu sunt originară din Caucaz. Tatăl meu a fost una din 
căpeteniile cele mai viteze; toată viaţa a luptat împotriva 
ruşilor. În urma unei lupte a luat prizonier un ofiţer, pe care 
l-a adus la noi în munţi. Ne-am cunoscut şi ne-am iubit. Mai 
târziu a fost predat în schimbul altor prizonieri şi la 
despărţire mi-a făgăduit că va veni să mă ia, ca să se 
însoare cu mine. După încheierea păcii, tatăl meu a plecat 
la Moscova şi m-a luat cu el. M-am interesat de iubitul meu 
şi am aflat că, după ce s-a înapoiat, ţarul l-a trimis în Asia, 
într-o localitate îndepărtată. Dar pacea nu a ţinut mult; 
luptele începură iar şi tatăl meu căzu în timpul uneia din 
ele. Am rămas singură şi, după vechile legi, trebuia să mă 
supun adunării căpeteniilor. Mi s-a poruncit să primesc 
cererea în căsătorie a unuia dintre ei, dar am refuzat să 
îndeplinesc porunca. Nu ştii ce înseamnă un asemenea 
refuz la populaţiile pe jumătate sălbatice. Mi s-a dat un timp 
de gândire, dar fiindcă am rămas şi după acest timp 
credincioasă dragostei mele, am fost îmbarcată pe un vapor 
şi vândută la Istanbul. Nu mai aveam nici un trecut; nu-mi 
salvasem din el decât dragostea, mâhnirea şi un pumnal 
otrăvit pe care mi-l dăduse cândva iubitul meu. 

— Sărmana de tine! Şi iubitul tău? 

— Ah, el nu va afla niciodată unde am fost târâtă! 

Zykyma se prăbuşise pe bancă şi plângea încet. Priveliştea 
aceasta sfâşie inima lui Hermann. Peste măsură de 
înduioşat, el îi desprinse mâinile de la ochi. 

— Nu plânge! Poate că vei izbuti să-l regăseşti. Îl voi căuta 
şi eu. 


Zykyma îi strânse mâna şi se uită recunoscătoare în ochii 
lui. 

— Vezi că nu m-am înşelat în privinţa ta? Adineauri ai fost 
supărat pe mine şi acum vrei să mă ajuţi să-l regăsesc! 

— Pot să ştiu cum îl cheamă? 

— Îi spuneam Bogumir. 

— E un nume rusesc şi înseamnă Gottfried. Aşadar, e de 
origine rusă? 

— Nu. Nu pomenea niciodată despre familia sa. Dar l-am 
auzit vorbind în limba lor cu germanii care locuiesc prin 
ţinutul Tbilisiului şi vin uneori în munţii noştri. Ei spuneau 
că el vorbeşte atât de bine de parcă s-ar fi născut în ţara 
lor. 

— Nu ţi-a spus cum se numeşte familia lui? 

— Nu, niciodată. 

— Cu toate astea, trebuie să fi avut încă un nume doar nu 
putea să-l cheme numai Bogumir. 

— Nu. Era căpitan şi mai avea un nume - ah! N-am putut 
să-l rețin; era foarte lung, greu şi străin. Nu-l rostea 
niciodată; şi apoi Bogumir era un nume scurt şi mai uşor de 
pronunţat. 

— Şi nu ţi-l poţi aminti deloc? Ia încearcă? 

— Am reţinut numai primele două silabe. 

— Spune-mi-le! 

— Orjol. 

— Ia mai încearcă, poate că ţi-l aminteşti. Altminteri, cum 
crezi că am putea să găsim un om, al cărui nume nu-l ştim? 

— Era prea greu pentru mine, ţi-am spus doar. Cred că 
avea şi un „tşe” sau „tşu”. 

Hermann sări în, picioare, surprins. 

— Cerule! Numele lui n-avea cumva un „işa”? 

— Da. 

Tânărul german vădea o adâncă tulburare. 

— Ce ai? Îl întrebă ea, mirată. Te-ai speriat? 

— N-am nimic, n-am nimic, răspunse el, încercând să-şi 
stăpânească tulburarea. Nu m-am speriat, ci m-am bucurat 


de ceea ce mi-ai spus. Şi... semăna cu mine? 

— Cum seamănă doi fraţi între ei. 

— Şi se numea Bogumir, adică Gottfried? Doamne, 
Dumnezeule, ajută-mă! Ascultă, Zykyma, gândeşte-te bine 
şi caută să-ţi aminteşti: numele pe care nu l-ai putut reţine - 
fii atentă! 

— Nu era Orjoltşaştşa? 

— Da, acesta-i era numele! Orjoltşaştşa, căpitanul 
Orjoltşaştşa! Ce înseamnă asta? 

— Adlerhorst. 

— E un cuvânt german. Şi acum, îţi jur că te voi scoate din 
casa asta, fiindcă bărbatul pe care-l iubeşti este fratele 
meu! 

Ea îl privi uimită. 

— Fratele... tău? Exclamă după un timp. 

— Da, nu mă pot înşela. Numele familiei este foarte rar... 
şi prenumele se potriveşte... ah! Simt că e aşa cum îţi spun! 
— Allah e atotputernic şi nesfârşit de îndurător. Şi acum 

voi afla unde este Bogumir? 

— Din păcate, nu-ţi pot spune, fiindcă nici eu însumi nu 
ştiu. 

— Tu? Tu nu ştii unde este fratele tău? 

— Nu. Pot să-ţi spun doar că o nenorocire, o crimă, i-a 
împrăştiat în lume pe toţi membrii familiei mele. Îi caut de 
multă vreme şi descopăr abia astăzi, cu ajutorul tău, prima 
urmă a unuia dintre fraţii mei dispăruţi. 

— Minunat! 

— Da, este într-adevăr o minune. Mă voi lua după urma 
aceasta şi îl voi găsi pe fratele meu. 

— Ce noroc! Acum încep să nădăjduiesc sincer că voi fi şi 
eu fericită. 

— Da, vei fi liberă. Vrei să mergi cu mine? 

— Când? 

— Acum! 

— Acum nu se poate. Am o prietenă demnă de compătimit, 
căreia i-am făgăduit că o voi lua cu mine, în cazul când voi 


fugi de aici şi... nu te supăra... am făgăduit şi altcuiva să-l 
iau cu mine. 

— Cine este persoana aceasta? 

— Tânărul arabadşi, care este şi aliatul nostru. 

— Bine. Dar de ce vrea să plece şi prietena ta? 

— Paşa i-a propus să fie sultana lui, dar ea iubeşte pe altul. 

— Iubitul ei locuieşte în Istanbul? 

— Da, cel puţin acum. Este un francez. 

— Un francez? Cum s-au cunoscut? 

— Ea a venit abia ieri aici şi l-a cunoscut în timp ce elîi 
picta portretul. 

— Cum? Ce? Fată, Zykyma, ascultă: prietena ta se 
numeşte Işita? 

— Da, aşa o cheamă. O cunoşti? 

— A fost vândută de bătrânul negustor de sclavi Barişa? 

— Da, de la ela cumpărat-o beyul Ibrahim. Allah, o cunoşti 
într-adevăr! 

— Îl cunosc şi pe iubitul ei. 

— Pe pictor? 

— Da. A căutat-o azi-dimineaţă şi n-a găsit-o. 

— Atunci, vrei s-o iei şi s-o duci la el? 

— Nu, n-am s-o fac. N-are decât să şi-o ia singur! 

— De ce? De ce să mai aştepte atât de mult, sărmana? 

— N-am spus să aştepte. O să meargă cu noi chiar astă- 
seară, fiindcă pictorul este în grădină. E unul din cei doi 
prieteni care m-au însoţit. Mă duc să-l chem. 

— O, Allah! Exclamă Zykyma, împreunându-şi mâinile. 

Hermann porni cu paşi iuți, dar nu pe aleea acoperită cu 
nisip, ci pe pajiştea care-i înăbuşea paşii. El nu ştia exact 
unde se află prietenii săi, dar când ajunse în preajma 
copăceilor, se auzi strigat. 

— Hermann! 

— Da. 

Paul Normann se ridică, dar lordul rămase tolănit în iarbă. 

— Lipseşti de o veşnicie! Mormăi el. Merge cu noi? 


— Da, imediat. Dar n-o luăm numai pe ea, ci şipeo 
prietenă şi pe servitorul ei. Prietena aceasta se numeşte 
Tşita, după câte mi se pare. 

— Tşita? Exclamă Paul Normann. Hermann, spui asta într- 
un mod atât de ciudat... nu cumva este...? 

— Da, râse Hermann. Este 'Işita ta! 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Zykyma i-a făgăduit s-o ia, dacă se hotărăşte să plece cu 
mine. 

— Atunci, hai! Ce mai stăm? 

Paul Normann alergă spre colţul grădinii, urmat de 
ceilalţi, care mergeau încet. Când ajunse la banca pe care 
şedea Zykyma, Normann întrebă: 

— I-a pricinuit vreun rău? 

— Nu; n-a putut să se atingă de ea. 

— Dacă ticălosul ar fi îndrăznit să-i facă vreun rău, i-aş fi 
zdrobit coastele! Aşadar, Işita ţi-a povestit despre mine? 

— Mereu, ore întregi, ore întregi! Râse Hermann, care se 
apropiase de ei. Dar să nu mai pierdem vremea! S-o lăsăm 
pe Zykyma să plece, ca să o aducă pe Işita. 

— Şi cum sărim gardul? Întrebă Zykyma. 

— Nu trebuie să fii îngrijorată, avem cheia de la poartă. I- 
am luat-o aseară paşei. 

— Aşadar, voi sunteţi cei care l-au atacat? 

— Da. Acum putem s-o recunoaştem. Dar grăbeşte-te, ca 
să nu trebuiască să aşteptăm prea mult! 

Zykyma se îndreptă cu paşi iuți spre clădirea unde se afla 
haremul, se urcă repede pe scară şi intră pe fereastra 
deschisă în odaia neluminată. 

Paul Normann nu-şi putea stăpâni fericirea care-l 
năpădise. 

— Cine şi-ar fi închipuit una ca asta! Râse el cu glas 
înăbuşit. Tşita să fie vândută aici! Aşadar, ne scoatem 
amândoi iubitele din acelaşi harem! Minunat! 

Hermann stătea tăcut, deoparte. 


— Hermann! Şopti Paul Normann, copleşit de fericire. 
Trebuie să ai sânge rece în vine! 

— Din păcate, nu! Dar Zykyma mi-a mărturisit cu toată 
sinceritatea că iubeşte pe altul. 

— Şi mi-o spui pe un ton atât de nepăsător? Glumeşti, 
probabil! Dacă nu te-ar fi iubit, nu te-ai fi hotărât s-o scoţi 
de aici şi nici ea n-ar fi vrut să te urmeze. 

— Cu toate acestea, ţi-am spus adevărul. Mi-a pomenit un 
nume, care m-a uluit. lubeşte un ofiţer, pe care-l cheamă 
Orjoltşaştşa. 

— Orjol... Orjol... silabisi lordul. Ciudat nume! Îţi poţi rupe 
limba, încercând să-l pronunţi. 

— Dar este foarte important pentru noi. 

— De ce? 

— Orjol înseamnă Adler23, iar tşaştşa înseamnă Horst24; 
împreună, Adlerhorst25. 

— The devil! 

— Din cele ce mi-a spus Zykyma, se pare că iubitul ei nu 
este rus, ci german. 

— Să fie o urmă a dispărutului... heavens! N-aţi auzit un 
strigăt de ajutor? 

— Ba da, a strigat un glas de femeie! Să vedem ce s-a 
întâmplat! 

Cei trei prieteni se îndreptară în goană spre clădirea 
haremului. Când ajunseră în faţa casei, văzură că în odaia 
Zykymei este lumină şi că fereastra este larg deschisă. 

— Nu e acolo, spuse Paul Normann, îngrijorat. 

— Nu, răspunse Hermann. Fără îndoială că nu-şi ţine odaia 
luminată, fiindcă astfel şi-ar trăda hotărârea de a fugi. Să 
mergem mai departe! 

Străbătură pajiştea şi, la o depărtare de vreo douăzeci şi 
cinci de paşi de casă, văzură doi bărbaţi în odaia Zykymei. 

— Drace! Exclamă David Lindsay. Unul este Ibrahim bey! 

— Da şi celălalt este dervişul! Să ştiţi că se pune ceva la 
cale! 


— Ibrahim ţine în mână o lampă... se apropie de 
fereastră... ah! 

În clipa aceea, Ibrahim lumină curtea. 

— Şeitan! Înjură el. Iată o scară, sprijinită de zid! 

Dervişul Osman se apropie de el. 

— Înseamnă că a venit pe fereastră. 

— Cu siguranţă! 

— Prin urmare, a fost în grădină. Ce-o fi căutat acolo? 

— Asta mă întreb şi eu! 

— Nu cumva afurisitul acela de Hermann Wallert... 

— Eşti nebun? 

— Atunci, ce-a căutat în grădină? Porunceşte oamenilor să 
cutreiere curtea şi grădina. Poate că mai este aici! 

Cei doi inşi plecară de la fereastră şi ieşiră din odaie, astfel 
că încăperea rămase iar în întuneric. 

— Prostul acela ne-a spus fără să vrea ce are de gând să 
facă, râse Hermann. Acum ştim ce ne aşteaptă. 

— Nu glumi! Îl mustră Paul Normann. Din ceea ce a spus, 
reiese că a descoperit fapta Zykymei. Am mai avea timp să 
ne furişăm până la poartă şi să fugim, dar se cuvine să le 
părăsim pe cele două femei? 

— No! Spuse David Lindsay pe un ton hotărât. 

— Atunci, să ne căţărăm în pom şi să ne ghemuim pe zid! 

În clipa următoare începură să se caţăre pe platan, unul 
după altul şi alunecară apoi pe creangă şi pe marginea de 
sus a zidului. Nu trecu mult şi se auziră paşi şi glasuri. 

— Se apropie! Şopti Hermann. 

— N-au decât! Răspunse Paul Normann. Cred că aici 
suntem în siguranţă. 

— Dar ce ne facem, dacă unuia dintre ei îi trece prin minte 
aceeaşi idee pe care am avut-o şi noi? 

— Adică să se caţăre până aici? 

— Da. 

— Într-un asemenea caz, nu ne rămâne altceva da făcut 
decât să recurgem la revolvere. 


— Da, însă în felul acesta, primejduim viaţa Zykymei, 
dovedind că ea s-a întâlnit cu noi în grădină. 

— N-am putea găsi alt mijloc, cu ajutorul căruia să le tăiem 
pofta de a veni după noi? 

— Cunosc eu un mijloc. Ne aşezăm culcaţi, cap la cap... tu 
mă ajuţi să ţin creanga, până când îi trece unuia prin minte 
să se aşeze pe ea; şi, când se apropie, o slobozim şi-l facem 
să se rostogolească. 

Creanga pe care alunecaseră cei trei inşi ca să ajungă pe 
zid era foarte groasă şi se afla la o înălţime de vreo patru 
picioare deasupra zidului. Hermann se ridică şi o trase 
încet spre el. Normann îl ajută şi, după ce se culcară pe zid, 
cap la cap, ţinură creanga cu putere. 

— Bună idee! Şopti pictorul. 

— Aşa-i? Dacă vedem că vreunul din ticăloşii aceia începe 
să se caţăre şi se apropie de vârful pomului, dăm drumul 
crengii, ea sare şi-l trânteşte pe viteazul căţărător, care nu- 
şi poate da seama ce i s-a întâmplat şi nu-şi poate lămuri 
pricina rostogolirii. Psst... au venit! 

Într-adevăr, toţi paznicii haremului porniseră „în 
recunoaştere”, în frunte cu Ibrahim şi dervişul Osman. Albi 
şi negri, amestecați într-un grup împestriţat, alcătuiseră o 
linie, a cărei lungime era egală cu lăţimea grădinii şi se 
îndreptau spre colţul unde se desfăşurase mai înainte 
întâlnirea dintre Zykyma şi cei trei europeni; întrucât 
grădina se îngusta acolo din ce în ce mai mult, iscoadele se 
strânseră unul într-altul. Toţi ţineau în mână câte o lanternă 
din cele obişnuite la Constantinopol şi se înarmaseră cu tot 
ce găsiseră în grabă. 

Aripa stângă a acestei ciudate oştiri se opri în preajma 
platanului, în timp ce aripa dreaptă înainta spre colţul 
grădinii, ca să-l cerceteze. În centru se afla Ibrahim, iar 
lângă el Osman dervişul. 

— Cercetaţi fiecare tufiş cu toată atenţia! Le porunci 
Ibrahim şi aşteptă apoi tăcut rezultatul cercetărilor. 

Dar nu se găsi nimic. 


— Ne-am înşelat, spuse Ibrahim. În grădină nu e nimeni şi 
Zykyma a făcut doar o plimbare. 

— Iertare, stăpâne! Spuse dervişul. Dar dacă a fost cineva 
şi între timp a plecat? 

— Pe unde? 

— Peste zid. 

— Nimeni nu se poate căţăra pe zid. 

— Cu toate acestea, ia uită-te la pomul de colo! Oricine s- 
ar putea căţăra uşor pe el, ajungând tot atât de uşor pe zid. 

— Dar nu poate cobori în afara grădinii; ar însemna sa 
cadă în apă, fiindcă zidul e prea înalt. 

— Ai dreptate, dar Allah îmi luminează mintea cu un gând 
pe care vreau să ţi-l spun. Poate că a fost cineva în grădină 
şi, simțind că ne apropiem, s-a căţărat pe zid şi s-a lungit pe 
marginea de sus, așteptând liniştit până când va vedea că 
am plecat. Ar trebui să se facă şi acolo cercetări! 

— N-avem ce pierde! Omar, caţără-te în pom! 

Un sclav gras şi negru îşi puse lanterna deoparte, se 
apropie de pom, îl înconjură cu ambele braţe şi încercă să 
se urce. 

Întrucât Ibrahim şi oamenii lui vorbiseră turceşte, lordul 
nu-i înţelesese. Dar când văzu că paznicul cel gras încearcă 
să se caţăre în pom, se apropie de Paul Normann şi-i şopti: 

— Mi-am închipuit că aşa o să fie! Vor să ne viziteze! 

— Grasul acela n-o să izbutească. 

Într-adevăr, omul lui Ibrahim gemea ca o locomotivă şi de 
câte ori încerca să se avânte în pom, aluneca la pământ. 

— Emin, împinge-l! Porunci Ibrahim, furios. 

Emin îl ajută, iar ceilalţi îl imitară; şi, într-adevăr, voinicia 
atâtor inşi îngădui grăsanului să se caţăre până la cea mai 
de jos dintre crengi. Se agaţă de ea, dar în loc să salte, se 
bălăbăni de câteva ori într-o parte şi într-alta şi în cele din 
urmă scăpă creanga din mână şi se rostogoli la pământ. 

Atunci, dervişul îşi dezbrăcă mantaua de un alb murdar şi 
înconjură pomul cu braţele, ca să se caţăre el însuşi. Deşi 
mişcările lui nu erau destul de agere, izbuti totuşi să se 


urce la o înălţime mai mare decât aceea la care ajunsese 
grasul. Gâfâind, el se aşeză întâi pe o creangă, ca să se 
poată odihni câteva clipe. 

— Vezi ceva pe zid? Îl întrebă Ibrahim. 

— Nu. 

— Coboară! 

— Ah, vreau să mă urc şi mai sus. Dacă s-a căţărat cineva 
până aici, fără îndoială că s-a urcat apoi până în vârf şi a 
alunecat pe zid, ca să nu fie descoperit. 

Dervişul ar fi putut să-i zărească prin întuneric pe cei trei 
inşi, dacă n-ar fi fost orbit de lumina lanternelor. Cu toată 
băgarea de seamă, se caţără până la creanga orizontală şi, 
aşezându-se pe ea, îşi îndreptă privirea spre marginea de 
sus a zidului. 

— Vine! Şopti Hermann. Când şoptesc „trei”, dai drumul 
crengii! Unu... doi... 

— Să nu cazi! Strigă în clipa aceea Ibrahim, îngrijorat de 
soarta dervişului. 

— Aş! Ce-ţi închipui, stăpâne! Răspunse dervişul, jignit. 
Allah mi-a dăruit sprinteneala unei pisici, când trebuie să 
mă caţăr. Nu cad, fii sigur! 

— Trei! Comandă Hermann, în şoaptă. 

Creanga se înălţă cu repeziciune şi cu putere; dervişul fu 
aruncat spre crengile de sus şi se prăbuşi apoi zgomotos la 
pământ. 

Paznicii şi Ibrahim scoaseră strigăte înspăimântate şi se 
apropiară cu lanternele de derviş care, în ciuda, sfinţeniei 
sale, înjura de zor şi se zvârcolea. 

— Te-ai lovit rău? Întrebă Ibrahim, îngrijorat. 

— Nu ştiu, am să văd! Gemu Osman; apoi se ridică încet şi 
se apropie de ceilalţi. 

Hermann abia aşteptase clipa aceasta. El şopti pictorului: 
„Acum se uită cu toţii la derviş. Pot să-mi îndeplinesc 
gândul” şi, ridicându-se cu o iuţeală fulgerătoare, prinse cu 
putere creanga şi o trase repede spre el. 


— Aşa, acum o avem iar! Exclamă el, bucuros. Mai întâi e 
bine s-o ţinem cu putere, pentru cazul când se găseşte alt 
viteaz, care să fie năpădit de dorinţa de a se căţăra pană la 
noi; în al doilea rând, nu le dăm putinţa să observe că în 
realitate creanga are altă poziţie. Amicul nostru a căzut 
bine de tot! 

— N-am păţit nimic! Spuse dervişul tocmai în clipa aceea. 

— Slavă lui Allah, că nu ţi-ai zdrobit oasele! Vezi că nu e 
bine să fii sprinten ca o pisică? 

— Ah, eu ştiu să mă urc! Îl asigură Osman, supărat de 
această observaţie batjocoritoare. Dar cine şi-ar fi putut 
închipui că o creangă este în stare să sară?! 

— A sărit? Eu n-am auzit că există crengi care pot să se 
mişte după bunul lor plac! 

— Şi totuşi a sărit! 

— S-a încovoiat sub tine şi, când te-ai prăbuşit, s-a înălţat 
iar, reluându-şi poziţia. Aşa se întâmplă cu orice creangă. 

— Nu; s-a înălţat în timp ce şedeam pe ea. De aceea am 
fost azvârlit. Acum însă trebuie să aibă altă poziţie. 

— N-ai decât să te uiţi, ca să te convingi că are aceeaşi 
poziţie ca înainte. 

Paznicii îşi înălţară lanternele şi-şi ridicară ochii spre 
creanga buclucaşă. 

— E de neînțeles! Exclamă dervişul. Aş fi putut să jur că 
adineauri s-a înălţat! 

— Dar te-ai lecuit cel puţin de bănuiala că este cineva pe 
zid? 

— Allah să-i afurisească pe toţi cei care se află acolo! 

— Nu vrei să te mai urci? 

— Să nu râzi de mine, dar eu nu mă mai urc! N-are decât 
să încerce altul! 

— N-are nici un rost să ne mai pierdem vremea! Avem 
ceva mai bun de făcut! 

Ibrahim porni, urmat de derviş şi de ceilalţi; curând, cei 
trei prieteni nu le mai auziră paşii, iar lumina lanternelor se 
pierdu încetul cu încetul din grădină. 


— Am scăpat! Răsuflă uşurat Paul Normann. Hermann, 
ideea ta a fost într-adevăr iscusită! 

— Slavă Domnului, că ne-a salvat pe noi şi, să sperăm, pe 
cele două femei! Ce facem acum? 

— În orice caz, nu mai rămânem aici. Nu stăm într-o 
poziţie prea comodă. Dacă li se năzare iar să vină pe aici, 
poate că tot izbutesc să ne găsească; pe când în grădină n-o 
să se gândească să ne mai caute. Şi apoi, acolo putem să ne 
ferim mai bine de ei şi să ne ascundem. 

— Să coborâm! 

Alunecând pe creangă şi apoi de-a lungul copacului, cei 
trei prieteni coborâră şi se furişară în colţul grădinii, ca să 
aştepte desfăşurarea lucrurilor. 

Trecu o vreme destul de îndelungată până când auziră în 
afara grădinii paşii câtorva inşi, care se îndreptau de-a 
lungul zidului pe drumul ce ducea spre oraş. În acelaşi 
timp, copacii care se înălţau deasupra zidului se luminară, 
datorită lanternelor pe care le aveau cel ai căror paşi se 
auziră. 

Cei trei prieteni nu bănuiau că Ibrahim părăsea haremul, 
purtat de paznicii săi într-o litieră şi că Zykyma şi Tşita, care 
fuseseră mai întâi ameţite, îl urmau într-altă litieră, pentru 
a fi îmbarcate pe un vapor. 

Mai aşteptară o vreme, până când îşi pierdură răbdarea. 

— În felul acesta, nu ajungem la nici un rezultat, spuse 
pictorul. Ori s-a întâmplat o nenorocire, ori s-au luat măsuri 
împotriva celor două femei, astfel că ele nu-şi pot părăsi 
încăperile. Propun să ne convingem de starea lucrurilor, 
chiar dacă ar trebui să înfruntăm oarecare primejdii. 

— Şi cum crezi că ne-am putea convinge? 

— Ne apropiem încet de casă şi vedem dacă scara mai este 
sprijinită la locul ei. 

Fereastra de la odaia Zykymei era întunecată, iar scara nu 
mai era acolo, ci aşezată pe pământ, de-a lungul zidului. 

— Staţi de veghe în ambele colţuri ale clădirii! Spuse 
pictorul. Eu mă urc. 


Cei doi se îndreptară spre dreapta şi spre stânga iar Paul 
Normann sprijini scara de zid şi începu să urce. Grilajul de 
lemn era fixat iarăşi pe dinăuntru. Fiindcă fereastra nu 
avea geam, se putea auzi uşor dacă era cineva în odaie. 
Normann ciuli urechea o vreme, dar nu auzi nici cel mai 
mic zgomot. 

— Tşita! Şopti el în cele din urmă. 

Nici un răspuns. 

— Zykyma! 

Şi de data aceasta urmă aceeaşi tăcere. Normann cobori şi 
aşeză iar scara la locul ei. 

— Sus nu mai e nimeni. Ibrahim trebuie să fi bănuit ceva şi 
a poruncit femeilor să se mute în alte încăperi. O să fim 
nevoiţi să mai venim pe aici şi poimâine. 

— Cum o fi fost descoperită Zykyma, dacă au descoperit-o 
într-adevăr? Se întrebă Hermann. 

— Cine ştie? 

— Pari foarte liniştit şi nu te înţeleg. Drept să-ţi spun, eu 
sunt foarte îngrijorat. Adineauri am auzit trecând atâţia inşi 
pe lângă zid. N-au dus cumva femeile în alt loc? 

— Unde să le fi dus? 

— Începând să nutrească bănuieli, puteau să le ducă la 
palatul din oraş al lui Ibrahim. Într-un asemenea caz, nici 
vorbă nu mai poate fi de răpirea pe care am plănuit-o. 

— Aş! Eu nu-mi pierd nădejdea nici dacă presupunerea ta 
ar fi adevărată! Arabadşiul, omul nostru de încredere, ne 
cunoaşte locuinţa şi o să vină să ne dea vreo veste. 

— Poate că a fost prins şi el, ca şi Zykyma. 

— Ar fi foarte neplăcut. Oricum, eu voi fi aici mâine- 
dimineaţă, ca să încerc să aflu ce s-a întâmplat. 

— Şi ca să-ţi atragi bănuielile celor de aici. 

— Nu, voi căuta să mă feresc. Dar a început să mijească de 
ziuă şi cred că ar trebui să dispărem cât mai curând. 

— Să-l ia dracu' pe ticălosul de Ibrahim şi tot haremul lui! 
Mormăi lordul David Lindsay. 


Cei trei prieteni se furişară iar pe lângă zid şi porniră de-a 
lungul lui până la poartă, cu aceeaşi băgare de seamă. 
Izbutiră să descuie poarta şi s-o încuie iar, după ce ieşiră 
din curte. Apoi, părăsiră locul nereuşitei lor aventuri. 

Abia după ce ajunseră la o mare depărtare, se opriră ca să 
se sfătuiască dacă e mai bine să se îndrepte spre iaht, sau 
spre locuinţa celor doi tineri din Piaţa Inger Postan. Se 
hotărâră să pornească spre iaht. Tocmai când voiau să se 
urce pe bord, pe lângă iaht trecu un mic vas de pasageri, pe 
care nu-l băgară în seamă. Din cale-afară de obosiţi, se 
duseră să se culce. Paul Normann porunci să fie trezit 
devreme. 

Totuşi, pictorul se trezi la o oră destul de târzie. Ceilalţi doi 
mai dormeau şi el socoti că n-are de ce să-i scoale. Spuse 
căpitanului să-i comunice lordului că a plecat şi porni iarăşi 
spre scena aventurii pe care o începuseră în cursul nopţii 
precedente. 

Ajungând la poarta haremului, bătu cu hotărâre şi curând 
se ivi unul dintre paznicii negri. 

— Ce vrei? Îl întrebă. 

— Ibrahim bey, stăpânul, a venit? 

— Nu. 

— Cine conduce casa? 

— Administratorul. 

— Du-mă la el! 

— Cine eşti tu? 

— Un sol trimis să-i împărtăşească o veste importantă. 

Convins, paznicul îi deschise poarta şi-l conduse la 
administrator. 

— Cine te trimite? Întrebă omul lui Ibrahim. 

— Barişa, negustorul de fete. 

— 'Ticălosul acela? Şi ce vrea? 

— Mi-a spus să te întreb întâi de portretul sultanei Tşita. 
Poate că beyul vrea să fie terminat, fiindcă atunci când l-a 
cumpărat nu era gata. 


Paul Normann cunoştea soarta tabloului din ceea ce-i 
povestise Zykyma, aşa că nu stărui. 

— Trebuie să vii altă dată. Beyul a plecat. 

— Unde? 

— N-a spus nimănui. 

— Când se înapoiază? 

— Nu cred că se înapoiază curând, fiindcă le-a luat cu el 
pe Zykyma şi 'Işita, favoritele lui. 

Paul Normann tresări. Încercă să afle şi alte amănunte, 
dar se încredinţă curând că nici administratorul nu ştia mai 
mult decât îi spusese. 

Închirie un măgar şi călări peste pod spre Pera, unde se 
afla palatul lui Ibrahim şi, dându-se drept trimisul unui înalt 
funcţionar, căută să obţină vreo ştire în legătură cu 
plecarea beyului. Dar nu i se spuse decât că Ibrahim 
plecase cu un vapor în timpul nopții. 

După aceea se înapoie la iaht, ca să împărtăşească vestea 
neplăcută prietenilor săi, care îl aşteptau cu nerăbdare. 

— Ce-ai aflat? Îl întrebă Hermann. 

— Au plecat. 

— Cine? Femeile? 

— Toţi: Ibrahim, Zykyma şi Işita. 

— Dumnezeule! Ce nenorocire! 

— Dacă am şti cel puţin încotro a pornit ticălosul! Aş 
alerga după el până la capătul pământului! 

Hermann se gândi o clipă. 

— Ştiu! Ştiu! Exclamă. Mă mir că m-am îndoit până acum! 

— Nonsense! Mormăi lordul Lindsay. De unde poţi să ştii? 

— Îţi aminteşti, cred, că ieri m-am ţinut pe urma litierei 
sultanului, după ce am ieşit din casa lui Ibrahim. Bănuieşti 
cine a coborât din litieră şi s-a oprit acolo? 

— No. 

— Marele vizir în persoană! Acum, te mai îndoieşti că 
plecarea subită a turcului este în legătură cu vizita de ieri a 
acestui înalt demnitar? 


— Poate c-ai dreptate! Dar amănuntul acesta nu ne 
foloseşte la nimic. Cine o să ne spună unde a plecat 
ticălosul? 

— Nu cumva vrei să-l întrebăm pe marele vizir? 

— Nu râde, nu râde! Pentru asemenea împrejurări, am 
anumite surse proprii de informare. Îţi dau cuvântul meu de 
onoare că până diseară îţi voi preciza locul unde a plecat! 

Şi, luându-şi pălăria, porni în grabă, fără să ia în seama 
întrebările pe care i le strigau cei doi prieteni. 

Lordul şi Paul Normann aşteptară multă vreme înapoierea 
lui Hermann. Se scurseseră nenumărate ore, în cursul 
cărora Lindsay îşi pierdu răbdarea şi începu să dea cele mai 
contrazicătoare porunci, care stârniră uimirea oamenilor 
din echipaj. În sfârşit, Hermann se înapoie spre seară, 
încălzit şi gâfâind. Dar ochii îi străluceau. 

— Ei? Întrebă Paul Normann. 

— Well? Se interesă lordul, al cărui obraz alcătuia un semn 
de întrebare. 

— Ibrahim a plecat în Tunis şi eu pornesc după el cu cel 
dintâi vapor pe care-l găsesc. 

— La Tunis? Întrebară ceilalţi doi, aproape în acelaşi timp. 
Ce caută acolo? 

— Vă voi lămuri în câteva secunde. V-am mărturisit ieri că 
activez în Serviciul Secret de Informaţii. Datorită acestui 
fapt, eu sunt obligat să dau celor ce se petrec în jurul meu 
mai multă atenţie decât un alt cetăţean. În urma unor 
servicii deosebite, am cucerit încrederea superiorilor mei; 
de aceea sunt folosit numai atunci când este vorba de 
misiuni anevoioase şi care cer multă prevedere. Adineauri 
m-am dus de-a dreptul la... nu, numele nu are nici o 
legătură cu problema noastră. Prin urmare, m-am dus la 
unul din superiorii mei. Vestea pe care i-am împărtăşit-o, cu 
privire la vizita marelui vizir la Ibrahim, l-a uimit şi l-a 
îndemnat să-i atribuie o însemnătate deosebită. El a dat 
imediat ordinele cuvenite şi după două ore am ştiut tot ce 
mă interesa. 


— Ce? Întrebă Paul Normann. 

— Ce? Repetă lordul. 

— Că ieri după-amiază s-a ţinut un consiliu de miniştri, pe 
urma căruia s-a hotărât ca Ibrahim să fie trimis la Tunis, ca 
să supravegheze toate mişcările beyului Mohammed es 
Sadok, în care Poarta nu mai are încredere. Mă înţelegeţi? 

— No, răspunse David Lindsay. Ce-mi pasă mie de Tunis şi 
mai ales de Mohammed acela! Yes. 

— Vă voi înfăţişa în câteva cuvinte situaţia din Africa de 
Nord. Franţa urmăreşte stăpânirea Tunisului, iar 
Mohammed es Sadok bey, care a dobândit de curând de la 
Poartă independenţa Tunisului, se teme să nu-şi piardă 
domnia. De aceea, caută sprijinul Italiei, cu care duce 
tratative în privinţa Tripolitaniei. Dar nu uitaţi că 
Tripolitania aparţine Porții. Prin urmare, vă puteţi închipui 
că în situaţia aceasta, sultanul se află în raporturi încordate 
cu fostul său vasal, beyul Tunisului. 

— Da, e un lucru uşor de înţeles, spuse Paul Normann. Şi 
Germania? Ce legătură are ea cu toată chestiunea aceasta? 
— Germania? E adevărat că ea nu are legături directe cu 

situaţia din Tunis şi Tripolitania, dar nu poate rămâne 
nepăsătoare, când vede că Franţa îşi sporeşte neîncetat 
posesiunile coloniale în acest continent. De aceea, caută să 
zădărnicească strădaniile vecinei ei vestice din Tunis şi 
sprijină pe de altă parte Italia în acţiunea pentru 
dobândirea Tripolitaniei. Acum v-am lămurit? 

— Yes. Ai vorbit foarte limpede! Cât se poate de limpede! Îl 
lăudă lordul. 

— De aceea, Germania supraveghează cu grijă acţiunile pe 
care Poarta le întreprinde împotriva beyului din Tunis. Şi 
tot din aceeaşi pricină se dă o atenţie deosebită călătoriei 
lui Ibrahim la Tunis. Şi vreţi să ştiţi cine trebuie să-l 
supravegheze? 

— No, răspunse lordul, clătinând din cap. 

— Eu ştiu, interveni Paul Normann. Ne-ai spus adineauri 
că vei pleca la Tunis. Nu cumva tu? 


— Da, eu, râse Hermann. N-am avut decât să pomenesc un 
singur cuvânt, exprimându-mi dorinţa de a-l urmări pe turc 
şi mi s-a încredinţat imediat misiunea de a porni după el. 
Plec mâine, cu primul vapor. 

— Şi eu te însoțesc, îl completă pictorul. 

— Nonsense! Mâine! De ce nu azi? De ce nu imediat? Allo, 
capt'n! 

— Allo, sir! 

Căpitanul venise să asculte porunca lordului. 

— Când am putea pleca? 

— Încotro, sir? 

— Spre Tunis. 

— Peste trei ore. Mai curând nu se poate, fiindcă atât 
durează formalităţile pe care trebuie să le îndeplinesc la 
căpitănia portului. 

— Well. Peste trei ore! Yes! 

În timp ce căpitanul se înapoia pe punte, ca să ia măsurile 
cuvenite şi să supravegheze pregătirile, lordul se întoarse 
spre cei doi germani. 

— Cum staţi cu paşapoartele? 

— Eu îl port totdeauna la mine, spuse Hermann. 

— Şi eu, adăugă pictorul. 

— Well. Alergaţi la Consulatul German, ca să vă pună viza 
pentru Tunis! 

— Eu mi-am şi obţinut viza, spuse Hermann. 

Lordul zâmbi. 

— Peste trei ore plecăm! Yes - Ahead! Înainte! Trebuie să 
punem negreşit mâna pe şmecherul acela, pe Ibrahim bey! 
Trebuie să ştiu de unde are ceasul şi vreau să aflu ce este 
cu rusul Er... or...ur... 

—... da, Orjoltşaştşa! Aici n-am izbutit să reuşim răpirea. 
Nevermind. Dincolo, în Tunis, o să lucrăm cu mai multă 
dibăcie. Well! 

În timp ce Paul Normann plecă să-şi vizeze paşaportul, 
Hermann se îngriji de transportarea pe bord a lucrurilor 
sale şi ale prietenului său. 


Exact după trei ore, iahtul porni. Pe punte, între cei doi 
germani, stătea lordul în hainele sale cenuşii cu pătrăţele. 
Vădea aerul satisfăcut al unui om care este sigur că-şi va 
îndeplini negreşit intenţiile pe care le nutreşte. 

Capitolul IX - În ruinele Cartaginei. 

Tunisul, capitala ţării cu acelaşi nume, nu se află chiar la 
mare, ci pe malul unui lac, care o desparte de mare. De 
aceea, pe coastă este un port separat, care are pentru 
Tunis aceeaşi însemnătate, ca şi portul Bremen pentru 
oraşul cu acelaşi nume sau Cuxhaven pentru Hamburg. 
Portul de care vorbim se numeşte Goletta. 

De la Tunis la Goletta se poate merge cu trăsura, călare, 
cu luntrea sau, mai recent, cu trenul. Pe şoseaua care duce 
spre port domneşte totdeauna o mare însufleţire. Mai ales 
atunci când se anunţă sosirea vapoarelor, negustorii şi 
curioşii se îndreaptă în număr mare spre locurile de 
ancorare. 

Curioşii care stăteau acum pe țărm nu ştiau ce să creadă 
despre jucăria plutitoare care sosise în port de vreo două 
ore şi care ancorase între marile vapoare aflate acolo, de 
parcă ar fi avut aceleaşi drepturi ca şi ele. 

Se uitau cu nemărginită uimire la făptura ciudată, 
îmbrăcată în haine cenuşii cu pătrăţele, care era pictată pe 
partea dinainte a vasului. Nimeni dintre orientalii de pe 
țărm nu credea că ar putea să existe în realitate un 
asemenea om. Însă atunci când se deschise cabina şi în 
pragul ei se ivi făptura înfăţişată în tabloul de pe vas, 
uimirea lor se prefăcu într-o zgomotoasă admiraţie. 

Lordul David Lindsay nu se sinchisi câtuşi de puţin de 
privirile şi exclamaţiile curioşilor şi-l întrebă pe căpitan, pe 
tonul său obişnuit: 

— Mister Normann sau Wallert v-au comunicat unde vor 
locui? 

— Încă nu, domnule lord. 

— Well. O voi afla îndată. 

— Domnul lord coboară pe uscat? 


— Yes. 

— Când trebuie să vă aşteptăm înapoierea? 

— Nu ştiu. Duceţi iahtul în port şi aşteptaţi-mă acolo! Yes! 

Păşi pe puntea de debarcare spre țărm şi apoi printre 
curioşii care se înghesuiau să-l vadă şi care acum îi făceau 
loc, respectuoşi şi uimiţi. 

Printre ei erau mauri, negri, tuaregi, arabi, evrei, creştini 
din toate ţările, bărbaţi şi femei de toate culorile, în cele 
mai deosebite şi împestriţate veşminte. 

Hamalii, conducătorii de măgari, birjarii, comisionarii 
hotelurilor şi barcagiii se îngrămădeau în calea lui, 
nădăjduind că acest bărbat, îmbrăcat atât de neobişnuit, va 
fi şi de o neobişnuită dărnicie în privinţa bacşişurilor. El îi 
înlătură pe toţi cu ajutorul uriaşei umbrele de care nu se 
despărţea niciodată şi, dacă umbrela nu era destul de 
convingătoare, folosi pumnii sau coatele. 

Întrucât Tunisul strălucea atât de aproape, de partea 
cealaltă a lacului şi fiindcă stătuse atâta vreme pe vapor, 
voia să dăruiască picioarelor sale lungi puţină mişcare 
sănătoasă, adică să pornească pe jos prin oraş. 

În timp ce mergea agale, lăsându-şi ochii să alunece peste 
tot unde era ceva de văzut, privirea îi căzu asupra unei 
femei pe care o observase mai înainte printre curioşii de pe 
țărm şi care, ca şi el, părea că nutreşte intenţia de a face o 
plimbare spre oraş. Ea avea o înfăţişare impunătoare şi 
mişcări mlădioase şi tinereşti. 

— By Jove! Mormăi lordul. Minunată femeie! Trebuie să 
aparţină unui harem distins. Din păcate, sunt singur şi nu 
ştiu turceşte. Dacă ar fi aici Normann sau Hermann! Dar... 
mai bine că nu sunt... mi-ar fi suflat-o într-o clipă! Poate că 
înţelege franţuzeşte - să încerc! 

Trecând pe lângă ea, îşi scoase pălăria cenuşie cu 
pătrăţele. 

— Bonjour, mademoiselle! 26 

— Bonjour, monsieur! 27 

— Ah, vorbiţi franţuzeşte! 


— După cum auziţi! 

— Wonderfull! Dar aveţi voie să vorbiţi cu un bărbat? 

Femeia îi aruncă o privire uimită prin vălul care-i acoperea 
obrajii. 

— Într-adevăr, e bătător la ochi dacă vorbesc cu 
dumneavoastră! Răspunse ea pe un ton şovăitor. 

— Nu există vreun loc, unde am putea vorbi în voie, fără să 
atragem atenţia nimănui? 

— Doriţi să vorbim, monsieur? 

— Yes, răspunse el, nimerind iar în limba engleză. 

— Atunci să vă spun ceva. Aşteptaţi aici, până când mă 
îndepărtez puţin pe țărm. După aceea, chemaţi un 
barcagiu, vă urcați în barcă şi spuneţi doar cuvântul: 
„Cartagina”. 

— Pentru ce? 

— Ruinele Cartaginei se află în apropiere. Mergem acolo, 
ca să nu fim tulburaţi de nimeni! 

— Well! 

— Apoi, când luntrea a ajuns în dreptul meu, faceţi 
barcagiului semn să se uite la mine şi-i spuneţi: beraber 
almak. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ia-o şi pe doamna în barcă. El va opri barca şi mă va 
ajuta să urc în ea. 

— Excellently! Puteţi pleca! Am înţeles ce trebuie să fac. 
Chem pe barcagiu şi beraber almak. Bun! 

Ea porni. El nu observă privirile numeroase şi uimite 
aţintite asupră-i, fiindcă se gândea doar la aventura ce se 
ivise pe neaşteptate. Fireşte, David Lindsay era un om 
deştept, dar înclinarea spre întâmplări romantice îl 
îndemna deseori să nu fie destul de chibzuit. Aşa se explică 
faptul că lordul era oricând dispus să lege cuvântul 
„turcoaică” sau „mahomedană” de noţiunea „harem” şi 
„primejdie”. Şi din cele întâmplate până aici, ştim că el era 
atras de tot ce însemna primejdie. 


— O întâlnire între ruinele din Cartagina! Murmură el, 
încântat. Fără îndoială că niciodată cartaginezii nu şi-au 
închipuit că voi pune la cale o aventură între ruinele acelea. 
Straşnică aventură! Yes! 

Făcu semn unui luntraş şi se urcă în barcă. Omul zâmbi 
într-un mod ciudat când călătorul rosti cuvântul 
„Cartagina” şi aruncă o privire vicleană şi semnificativă 
spre fata care păşea înaintea lor, pe țărm. Se părea că este 
iniţiat în taine de felul acesteia. 

— Beraber almak! Îi porunci lordul, când ajunse în dreptul 
ei. 

Barca se lipi de țărm şi frumoasa cobori în ea, aşezându-se 
pe o bancă în faţa lordului. 

Apoi barca pluti iar de-a curmezişul lacului. 

— Sunteţi turc, nu-i aşa? Întrebă fata, cu un aer nevinovat. 

— No, sunt englez. 

— Allah, un ghiaur! 

— Vă rog să nu vă speriaţi! Noi, creştinii, nu suntem 
mâncători de oameni. Yes. 

— Cuvintele dumneavoastră mă neliniştesc, răspunse ea 
pe un ton de o seriozitate copilărească. 

— Mai mult, sunt dispus să mă arăt foarte binevoitor faţă 
de dumneavoastră. V-aş ruga numai să-mi daţi prilejul. 

— O, Allah, cu toată plăcerea! 

— Dar mai întâi trebuie să-mi îndepliniţi altă rugăminte. 
Acordaţi-mi favoarea de a privi frumosul dumneavoastră 
chip. Şi dumneavoastră îl vedeţi doar pe al meu. 

— Nu ştiţi că-mi cereţi un lucru neîngăduit? 

— Yes. Ştiu. Dar suntem singuri. 

— Luntraşul! 

— Ah, e mut ca peştii din apa aceasta. 

— Bine, mă voi încumeta s-o fac. Sunteţi un bărbat căruia i 
se poate satisface o asemenea plăcere. 

Ea îşi înlătură vălul de pe faţă. Într-adevăr era frumoasă. 
Avea buze groase, obraji rotunzi, privire seducătoare. Fata-i 
plăcu. 


— Sunteţi mulţumit? 

— Yes, foarte, răspunse el pe un ton sincer. Spuneţi-mi, vă 
rog: haremul dumneavoastră e mare? 

— Da. 

— Câte femei are? 

— Şase. Printre ele, suntem trei fiice. 

— Tatăl dumneavoastră este stăpânul haremului? 

— Da. 

— Sunteţi fericite? 

Ea îl privi surprinsă şi iscoditoare. Se părea că nu se 
aşteptase la această întrebare şi se gândea la modul cum se 
cuvenea să se poarte faţă de străinul din faţa ei. 

— N... nu! Răspunse ea după câteva clipe, şovăind. 

— Well! Foarte bine! Minunat! 

— Ce? Vă bucuraţi? 

— Yes! Şi chiar foarte mult! Vă voi împărtăşi pricina 
bucuriei mele, când vom fi singuri. Acum este prea 
primejdios! 

Şi convorbirea încetă deodată, spre părerea de rău a fetei 
care nu înţelesese nimic din atitudinea englezului. Nu era 
îndrăgostit de ea - era un lucru asupra căruia nu încăpea 
îndoială. Şi atunci, ce scop urmărea? 

Luntrea se opri şi lordul cobori pe uscat împreună cu 
„sultana” lui. Întrucât aventura îi trezise o dispoziţie dintre 
cele mai plăcute, el răsplăti cu atâta generozitate pe 
barcagiu, încât acesta îşi zâmbi mulţumit în barbă şi 
măsură cu o privire aproape compătimitoare pe 
mărinimosul englez. 

David Lindsay însă nu se mai sinchisi de el şi porni 
numaidecât alături de frumoasa femeie pe drumul ce ducea 
spre ruine. Bineînţeles, el nu observă nici privirea vicleană 
cu care-l urmări luntraşul. 

„A căzut în cursă! Îşi spuse luntraşul. O să fie nevoie să 
sângereze mult, ca să scape din mâinile bandei!” 

Pe partea aceasta a apei, regiunea nu era prea însufleţită. 
Se vedea rareori câte un drumeţ, care se plimba singur 


printre ruinele oraşului comercial Cartagina, atât de 
puternic şi bogat odinioară. 

După ce străbătu o bucată de drum, fata se opri. 

— Şi acum, vă rog să-mi spuneţi, de ce v-aţi bucurat când 
aţi auzit că nu sunt fericită! Începu ea. 

— Well, fiindcă în acest caz vă veţi declara uşor de acord 
cu intenţia mea. 

— Ce intenţie? 

— Vreau să vă fac fericită. Yes. 

— Să mă faceţi fericită? Cum? 

— Foarte simplu, mademoiselle. Vă voi scăpa de traiul trist 
pe care-l duceţi! 

— Să mă scăpaţi? 

— Well. Vă voi răpi. Yes. 

— Să... mă... răpiți? 

— Yes. 

— Din haremul părintesc? 

— Yes. 

Fata aţinti iar o privire iscoditoare asupra străinului. 
Vorbea oare serios? Oare nu bănuia într-adevăr nimic, ori 
se prefăcea că nu este bănuitor, de parcă n-ar fi observat 
jocul ei? 

— De ce nu căutaţi să răpiți o englezoaică? 

Se părea că, din pricina acestei întrebări fără rost, nasul 
lordului are de gând să se prelungească mai mult, spre 
bărbie. 

— În Anglia liberă nu există nici haremuri, nici sclave! Yes! 

— Vreţi să vă însuraţi? 

— Nonsense! Bineînţeles că nu! Numai răpire! 

Ea păru să înţeleagă acum cu cine are de-a face. Un 
englez bolnav de spleen, atâta tot! În cazul acesta, nu putea 
decât să se bucure că-l cunoscuse, aşa că se hotări să-i ia 
toana în serios. 

— Dar este un lucru greu, foarte greu, spuse ea 
continuându-şi drumul. 

— Well! Cu atât mai bine. Şi unde vreţi să mă duceţi? 


— Vedeţi coloana aceea? Lângă ea se află o colibă mică - 
vom fi singuri acolo şi vom putea vorbi fără să fim 
stingheriţi. 

— A cui este coliba? 

— A unui foarte bun prieten al meu. A fost sclavul tatălui 
meu, dar mai târziu a fost eliberat, fiindcă a avut purtări 
frumoase şi s-a arătat credincios. Aşteptaţi-mă puţin - mă 
duc să văd dacă nu e vreun străin pe acolo. 

— Well, voi aştepta. 

Ea plecă şi David Lindsay se sprijini nerăbdător de un bloc 
uriaş de piatră, de o vechime milenară, aţintindu-şi privirea 
spre coliba în care dispăruse fata. Trecu destul de mult 
până când o văzu iar în pragul colibei. Apăru împreună cu o 
altă fată şi cu un bărbat şi arătă spre el. Cu toţii îl priviră 
stăruitor timp de câteva minute. 

— Un bărbat? Gândi lordul. Well, o să-i dau un bacşiş bun, 
dacă se poartă cum trebuie. 

Noua lui prietenă se apropie cu paşi iuți. 

— Ei, ce se aude? Întrebă el, pe un ton nerăbdător. 

— Suntem singuri. Însoţiţi-mă! 

— Acela era sclavul pe care l-a eliberat tatăl 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Am văzut şi o femeie lângă el. 

— N-aveţi nici o grijă! E una dintre surorile mele care a 
făcut ca şi mine o plimbare până la ruine. 

— Ah! Oh! Soră! E drăguță? 

— Foarte drăguță! 

— Tânără? 

— Cu doi ani mai mică decât mine. 

— Are bărbat? Sau un iubit? 

— Nu. 

— Well! Să mergem, să mergem! 

Coliba era construită din pietre şi nu avea o înfăţişare prea 
plăcută. În faţa uşii stătea sclavul de odinioară, un bărbat 
înalt şi slab, cu ochii saşii, acoperit cu nişte veşminte cărora 


li s-ar fi potrivit foarte bine denumirea de zdrenţe. 
Înfăţişarea lui nu era deloc menită să inspire încredere, cu 
atât mai mult cu cât frânghia care-i slujea de cingătoare 
avea înfipte în ea două cuțite lungi. 

— Sallam aleikum! Salută saşiul, plecându-se umil. 

— Bună ziua! Răspunse lordul David Lindsay în limba 
franceză. 

Scoase apoi o monedă de aur din punga sa plină şi i-o 
dădu. Obrazul fostului sclav se lumină de mulţumire şi făcu 
o plecăciune şi mai adâncă decât înainte. 

— Mii de mulţumiri, monsieur! Rosti el tot în limba 
franceză. Vă rog să păşiţi în sărăcăcioasa mea locuinţă! 
Sunt ocrotitorul dumneavoastră şi voi veghea să nu fiţi 
stingherit de nimeni! 

Lordul Lindsay îi urmă îndemnul. Fu nevoit să se aplece ca 
să poată intra prin uşa joasă. Interiorul colibei era alcătuit 
dintr-o încăpere pătrată cu un covor vechi, într-un colţ se 
vedeau câteva oale sparte şi diferite vase murdare, iar într- 
altul erau câteva sticle şi un pahar de vin. O deschizătură 
mică ţinea loc de fereastră. 

Pe covor şedea sora cea tânără. Ea îl salută pe lord în 
limba franceză. 

— Sora mea mi-a povestit despre dumneavoastră, începu 
ea. Fiţi binevenit, cu toate că de fapt nu avem voie să fim 
văzute plimbându-ne sau vorbind cu cineva. Voi face o 
excepţie, de dragul surorii mele. Luaţi loc! 

Lindsay îşi puse pălăria şi umbrela deoparte şi se aşeză 
lângă ea pe covor, având grijă să lase un loc pe care să 
poată şedea şi cealaltă soră. Dar aceasta părea că vrea să 
rămână în picioare. După ce se uită spre uşă, ea îl întrebă: 

— Ştiţi că aici în Tunis este obiceiul ca gazda ureze bun- 
venit unui oaspete plăcut? 

— E un obicei care domneşte pretutindeni şi pe care de 
altfel l-aţi respectat. 

— Dar nu v-am oferit încă „băutura de bun-venit”. 

— Ah, o băutură? Şi unde este? 


— Acolo, în sticle. Vreţi să bem o sticlă împreună? 

— De ce nu? 

— Dar proprietarul acestei colibe este sărac şi nu ne poate 
da vinul fără să-i plătim. 

— Excellently! Vreţi să-mi oferiţi o „băutură de bun-venit”, 
dar trebuie s-o plătesc eu. Well. Cât costă sticla? 

— Zece franci. E prea mult? 

— Nu pot să vă spun, fiindcă nu ştiu dacă vinul merită 
banii ăştia. Dar ca să vă fiu pe plac, desigur, nu mi se pare 
prea mult. 

— Atunci, plătiţi! 

— Ah,... chiar acum? Înainte? 

— Da. 

— Prin urmare, aici nu există credit până la plecare? Bine, 
vrăjitoare mică - iată banii! 

Îi dădu zece franci şi ea îi aduse una din sticle. Apoi umplu 
paharul şi i-l oferi. 

— Vă rog să beţi! Allah să vă binecuvânteze! 

— Well! Beţi dumneavoastră întâi! 

Ea duse paharul la gură şi-l goli dintr-o înghiţitură. 

— Vă pricepeţi de minune! Exclamă el, uimit. Ştiţi sa beţi 
tot atât de bine ca şi cârmaciul meu. Daţi acum un pahar şi 
surorii dumneavoastră. 

— Nu, întâi e rândul dumneavoastră. Sunteţi oaspete. 

— Well! Daţi-mi mie! 

Prevăzător, el duse întâi la nas paharul umplut cu 
repeziciune. Ochii-i deveniră strălucitori şi nasul său 
bănuitor începu să danseze un vals. Apoi, duse cu hotărâre 
paharul la gură şi-l goli dintr-o înghiţitură, ca tânăra ce 
şedea lângă el, pe covor. Buzele subţiri ale lordului se 
strânseră, de parcă ar fi fost încuiate ca să nu se mai 
deschidă niciodată, iar nasul începu să se înalțe şi să 
coboare în mişcări iuți, de parcă şi-ar fi vădit astfel 
indignarea împotriva nedreptăţii ce se săvârşise împotriva 
lui. Urmă o izbucnire, care pe bună dreptate s-ar fi putut 
numi vulcanică. Tot corpul i se cutremură şi lordul începu să 


tuşească şi să strănute. În timp ce lacrimile îi curgeau de-a 
lungul obrajilor, cele două fete râdeau zgomotos şi fără milă 
de acest efect dureros al urării lor de bun-venit. 

— Ce v-a venit să... hapciu! Să râdeţi, şmecherelor? Se 
înfurie el. Băutura aceasta afurisită... hapciu! Arde... 
hapciu! ca iadul! Şi asta se cheamă... hapciu! pe aici... 
hapciu! Bun-venit? Din ce e făcută băutura? 

— Din spirt. 

— Da, am băgat de seamă! Şi încă ce spirt! Heavens! Dar 
ce se mai pune în spirt? 

— Coji de portocale şi usturoi. 

— Usturoi? The devil, aţi înnebunit? Atunci, n-am de ce să 
mă mir că pişcă în halul ăsta! Şi beţi rachiul acesta ca un 
birjar bătrân?! 

— Da, amândouă! 

Râzând, fata întinse un pahar şi surorii ei, care-l goli cu 
aceeaşi repeziciune. 

— Din partea mea, n-aveţi decât! Oricum, gâtlejul 
dumneavoastră trebuie să fie croit ca şi carâmbul unei 
cizme! Usturoi cu coji de portocale! Zece franci! 

— Vi s-a părut prea scump? 

— Nu. De dragul dumneavoastră n-a fost o băutură 
scumpă. Dar dumneavoastră, mahomedane, aveţi voie să 
beţi spirtul acesta afurisit? 

— Desigur, doar nu e vin. 

— Mahomed ar fi fost mai înţelept dacă v-ar fi îngăduit să 
beţi vin şi v-ar fi oprit în schimb să vă turnaţi pe gât otrava 
asta drăcească! Wonderfull! Fete atât de delicate şi vă 
ardeţi gâtlejul cu asemenea tărie! În Orient nu trebuie să te 
mai miri de nimic. Yes. 

Acum se aşeză şi cealaltă soră lângă el şi, întrucât covorul 
nu era prea lung, se înghesuiră toţi trei unul lângă altul. 
Totuşi, lordul nu se simţea prea bine. El nu venise aici cu 
gândul de a-şi pierde vremea şi de a juca rolul 
îndrăgostitului. Ceea ce urmărea el era o aventură într-un 
harem, aşadar cu o turcoaică, pe care s-o poată răpi cu 


acordul ei. Acum, însă, începu să se simtă năpădit de 
bănuiala că nu se află pe drumul dorit. Cele două femei nu 
păreau deloc nefericite cu viaţa pe care o duceau şi nici nu 
dădeau impresia că merită să înfrunte cineva riscul de a le 
răpi. 

— Ei, copilelor, spuse el pe un ton oarecum stăruitor, 
sunteţi foarte prietenoase, e drept. Dar cum rămâne cu 
răpirea? 

Fetele îşi aruncară priviri semnificative şi-şi stăpâniră cu 
greu râsul care le podidea. 

— La noi e greu, e foarte greu, răspunse una din ele. 
Suntem încuiate. 

— Ei şi! N-are nici o importanţă! De altfel, nu prea cred să 
fie chiar aşa. Văd că umblaţi libere, oriunde vreţi! 

— Ah! Aşa se pare! Dar suntem supravegheate de departe. 

— Nici supravegherea aceasta nu înseamnă mare lucru. 
N-am decât să vă duc pe iahtul meu şi sunteţi libere. 

— Nu-i chiar atât de uşor cum vă închipuiţi, fiindcă suntem 
urmărite pas cu pas. Nici n-aţi putea ajunge cu noi la vasul 
dumneavoastră. 

— Hm! Tocmai asta-mi place! 

— N-am putea fi răpite decât din locuinţa pe care o avem 
în oraş. Dar tatăl nostru ne păzeşte cu mare severitate. 
Dacă v-ar prinde, ar fi în stare să vă ucidă! 

— Să mă ucidă? N-o să-i fie prea uşor. Yes! 

— Şi apoi, mai este încă o piedică. Eu nu vreau să fiu 
răpită singură. 

— Nu? De ce? Aţi vrea să le iau cu mine pe toate cele şase 
despre care mi-aţi vorbit? 

— Nu, fiindcă trei din ele sunt femei şi încă destul de 
vârstnice. 

— Atunci, n-au decât să rămână acolo unde sunt! 

— Dar noi celelalte trei, surorile, ne iubim foarte mult şi 
ne-am jurat să nu ne părăsim niciodată. Dacă nu puteţi să 
ne răpiți pe toate trei... 

— By Jove! Trei deodată! Exclamă lordul David Lindsay. 


— Nu-i aşa că este o condiţie atât de grea, încât nu vreţi să 
mai ştiţi de mine? 

— Grea! Nonsense. Dar ce este cu cea de-a treia soră? 
Până acum n-am aflat încă nimic despre ea. E tânără? 

— Este cea mai tânără dintre noi. 

— Frumoasă? 

— Cea mai frumoasă dintre noi. 

— Well. Vă iau pe toate trei. 

— Ne daţi mâna şi cuvântul dumneavoastră? 

— Yes. lată mâna! Dar ţin mult să-mi spuneţi: de ce vreţi 
să plecaţi de acasă? Văd că vă plimbaţi în voie pretutindeni, 
puteţi să beţi cât vă place din spirtul acela minunat cu 
usturoi şi coji de portocale, ce vă mai lipseşte? 

— Primul motiv, care ne îndeamnă să plecăm, este tirania 
tatălui nostru. 

— Măgarul! 

— Ne dă prea puţină mâncare! 

— Nu păreţi a fi chiar atât de flămânde! 

— Şi apoi, nu ne putem împăca deloc cu soțiile lui. Sunt 
bătrâne, certăreţe şi flecare. Ne urăsc, fiindcă suntem 
tinere şi drăguţe. De aceea, caută să ne amărască viaţa, 
pricinuindu-ne tot felul de necazuri şi suferinţe. 

— Bine! Vă înţeleg: veninoase şi cicălitoare! Dar nu ştiu 
nici cum vă cheamă. 

— Nu avem voie să ne spunem numele. 

— Sunt multe lucruri pe care n-aveţi voie să le faceţi, dar 
văd că nu ţineţi seama de ele. 

— Numiţi-ne cum vreţi! 

— Da, e o propunere romantică, şi-mi place. Prin urmare, 
o primesc şi vă voi da eu numele. Fiindcă stau aşa, între 
două şi am impresia că sunt ca strămoşul lacob, care şi-a 
luat cu el două surori în ţară, o să vă numiţi ca aceste două 
surori: cea din dreapta, Rachela şi cea din stânga, Lea. Ne- 
am înţeles? 

— Da. 


— Bine! Să vorbim acum despre proiectul nostru. Cum 
credeţi că-l putem îndeplini? Vreţi să vă iau de tot cu mine? 

— Desigur. 

— Şi să mă însor cu voi? 

— De ce întrebaţi? N-aţi vrea? 

— No, nu se poate. Sunt creştin şi nu am voie să ma însor 
cu o turcoaică, cu atât mai puţin cu trei deodată. Ar fi o 
poveste tare nostimă! Aşadar, ţin să vă atrag atenţia, ca să 
ştiţi ce am de gând: sunt gata să vă eliberez, bucuros şi cu 
cea mai mare plăcere, dar nu mă pot însura cu voi. 

— Nu-i nimic! Mai există doar bărbaţi, chiar mulţi de tot! 

— Drace! Izbucni el. 

— Nu-i adevărat? 

— Ba da! Însă credeţi cu adevărat că vreau să scot 
castanele din foc pentru alţii? 

— Nu vreţi? Atunci, lăsaţi-ne aici, sau însuraţi-vă cu noi, în 
ciuda oricăror piedici! 

— Afurisită poveste! High-day, ce-ar mai holba ochii la 
mine prietenii de la clubul meu din Londra, dacă aş apărea 
cu voi trei! Dar toto să vă răpesc! Mi-am făurit planul şi 
trebuie să îl duc la capăt. Singur. Şi o să se mire toţi! 

— Când vreţi să ne răpiți? 

— Chiar azi. 

— Azi? Ce crezi, Lea? 

— Dar tu, Rachela? 

— Eu cred că ar fi greu. 

— Da, însă tot s-ar putea. 

— Numai dacă dorm ceilalţi. 

— Mai înainte, nu. Dar nu putem hotări încă nimic. Nu 
suntem acasă. 

— Well! Atunci, vă sfătuiesc să vă duceţi acasă. 

— E cel mai bun lucru. Dar cum vă putem înştiinţa să 
veniţi? 

— Nu ştiu. Asta trebuie să ştiţi voi. 

— Aveţi dreptate. Ah, dacă aţi putea să-l vizitaţi pe tatăl 
nostru! Ar fi mult mai simplu! 


— Primeşte vizite? 

— Da, deseori. Din păcate, însă, nu-i plac străinii. 

— E foarte urât din partea lui! 

— Tatăl nostru nu e prea deştept, însă e... zgârcit şi poate 
că aţi găsi o cale să-i câştigaţi încrederea. 

— Ce cale? 

— Ar trebui să-i trimiteţi nişte bani. 

— Un bacşiş? 

— Ah, bacşişul se dă cuiva care-ţi face un serviciu. Ar 
însemna să-l insultaţi şi să nu vă puteţi înfăptui niciodată 
planul. 

— Well! Să renunţăm. Dar cu ce se ocupă de fapt omul 
acesta rău? 

— E negustor de giuvaieruri. 

— Are o prăvălie? 

— Nu. Tocmai asta e. S-a retras din afaceri. Acum 
cumpără şi vinde numai din plăcere. Cei mai mulţi care vin 
să-l vadă sunt alungaţi. Nu arată nimănui comorile, caută să 
pară cât mai sărac şi nu scoate la iveală decât foarte puţine 
bijuterii. De cele mai multe ori, însă, sunt adevărate rarităţi, 
pe care nu oricine este în stare să le preţuiască. 

— Şi mie-mi plac rarităţile. 

— Vreţi să încercaţi să cumpăraţi ceva? 

— Yes. 

— Dar asemenea rarităţi sunt foarte scumpe. 

— Ei, doar n-o să coste cât un regat! 

— Trebuie să-i atingeţi slăbiciunea şi, pentru numele lui 
Allah, să vă tocmiţi. În felul acesta, îi câştigaţi prietenia cu 
siguranţă. Şi poate că vă invită chiar să beţi cu el o cafea în 
curte. 

— E o cinste atât de mare? 

— Da, o face rareori. El n-a învrednicit încă niciodată pe 
un francez cu onoarea asta. Dar în cazul când vă invită am 
câştigat partida. 

— Cum asta? 


— Vă vom lămuri atunci cum ne puteţi scoate din casă. În 
spatele locului unde obişnuieşte să stea oaspetele, este un 
grilaj destinat femeilor. Eu şi cu surorile mele vom sta în 
spatele acestui grilaj. Dacă tata se ridică de pe scaun, ca să 
lipsească pentru câtva timp - şi vom avea noi grijă să-i dăm 
prilejul să plece - suntem singure cu dumneavoastră şi vă 
împărtăşim planul nostru. 

— Foarte bine! Dar dacă nu pleacă? 

— Vă strecurăm un bileţel, în care vă comunicăm toate 
instrucţiunile trebuincioase. 

— Bine. Şi cum se numeşte bătrânul? 

— Ali efendi. Dar nu trebuie să pomeniţi nimănui numele 
lui şi nici să întrebaţi despre el. 

— De ce? 

— Ar însemna să ne trădaţi fără să vreţi, fiindcă 
îmbrăcămintea dumneavoastră e bătătoare la ochi. Dacă 
noi trei dispărem, nu trebuie să ştie nimeni încotro am 
fugit. 

— Şi cum găsesc locuinţa dacă nu pot să întreb pe nimeni 
despre el? 

— Ne urmăriţi de departe şi vă uitaţi unde intrăm. 

— Bine, voi veni. 

— Dar nu mai înainte de a se întuneca de-a binelea. 
Altminteri, ne vede tata că stăm în spatele grilajului. Acum, 
să mai bem un pahar şi să plecăm! 

Rachela şi Lea goliră singure sticla, întrucât el refuză să-şi 
mai ardă gâtlejul. După aceea, plecară. 

Cele două fete porniră spre lac şi-l trecură într-o barcă. Şi 
lordul îşi tocmi un barcagiu, care-l duse până la malul 
celălalt, îndată ce fetele coborâră din barca lor. 

Lordul David Lindsay începu să se simtă stăpânit de 
căinţă, fiindcă-şi spunea că n-ar fi trebuit să se lase târât în 
aventura aceasta ciudată; pe de altă parte, însă, îşi amintea 
că el nu este omul care să se oprească la jumătate de drum. 
În afară de aceasta, îşi dăduse celor două frumoase 
cuvântul şi mâna - nu, nu mai putea să renunţe. Şi apoi, 


poate că în urma acestei aventuri se produce vreo 
întâmplare de care n-ar fi fost nevoit să se ruşineze mai 
târziu. 

Fireşte că cei care treceau pe lângă el îl priveau uimiţi, 
dar el nu se sinchisea de vâlva pe care o stârnea şi continuă 
să se ţină neobosit după fete prin mai multe străzi şi 
străduţe strâmte şi întortocheate, până când le văzu 
intrând într-o casă. 

Abia atunci Rachela se întoarse şi-i făcu semn. Credincios 
învoielii, el trecu nepăsător pe lângă ele luând o atitudine 
gravă, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit deloc de casa aceea. Dar, 
pe furiş, se uită la ea ca să şi-o amintească. 

Fațada părea un zid vechi, dărăpănat şi înalt. Avea o 
singură deschizătură, în afară de uşă. Altceva nu putu să 
observe. De altminteri, casa vecină se asemăna cu aceasta, 
iar lângă ea străduţa cotea. El coti pe străduţă, fiind sigur 
că în spatele casei este o grădină. Dar zidul era atât de 
înalt, încât nu putu să privească peste el. 

Capitolul X - „Răpirea din Serai” 

Se întunecase de-a binelea. David Lindsay porni. Totuşi, se 
părea că nu e prea încântat de aventura spre care se 
îndrepta. Dar nu din cauză că i-ar fi fost cumva teamă, 
fiindcă el nu ştia ce este teama. Simţea o încordare 
apăsătoare, dacă nu chiar o îngrijorare ciudată şi 
supărătoare. Şi starea aceasta sufletească avea o anumită 
justificare. În timp ce stătuse în cafenea, fumând şi bând 
cafea, el încercase să se convingă că săvârşeşte o faptă 
bună, salvându-le pe cele trei fete din haremul în care 
trăiau, dar până la urmă nu izbuti să fie convins de rostul 
acestei binefaceri. Îl ispitea însă gândul că va înfrunta 
singur primejdia acestei aventuri. Şi dacă izbutea, ce-ar fi 
spus Normann şi Hermann despre iniţiativa şi iscusinţa lui? 

Astfel, îşi recapătă încrederea în sine. Când ieşi din 
cafenea, îşi împinse jobenul spre ceafă şi porni la drum, plin 
de curaj. Găsi curând strada şi casa în care locuiau fetele. 
Uşa era încuiată. 


Bătu. 

Era într-adevăr curios să-l cunoască pe acest Ali efendi, 
tatăl celor trei fete pe care urma să le răpească. Abia după 
ce repetă bătăile, auzi paşii târşiţi ai cuiva care se apropia. 
Uşa fu deschisă atât cât îngăduia un lanţ de siguranţă. 

— Cine-i acolo? Întrebă în limba arabă un glas de femeie. 

— Nu vă înţeleg, răspunse lordul în şoaptă. Nu ştiţi 
franţuzeşte? 

— Ba da. Aşteptaţi! 

O lanternă veche se înălţă în dreptul crăpăturii uşii, astfel 
că lumina căzu pe oaspetele nerăbdător, iar deasupra 
lanternei se ivi un chip zbârcit de femeie, care îi aruncă 
englezului o privire iscoditoare. 

Vizita lui fusese anunţată de cele două fete şi fiindcă ele 
uitaseră să-l întrebe cum se numeşte, îi descriseseră 
înfăţişarea. De aceea bătrâna primise instrucţiunile 
cuvenite. Totuşi, ea nu-l lăsă să intre, atunci când se 
încredinţă că el este cel aşteptat, fiindcă ar fi dovedit astfel 
că a fost prevenită, lucru pe care englezul nu trebuia să-l 
bănuiască. 

— Cu cine vreţi să vorbiţi? Întrebă ea, de data aceasta în 
franţuzeşte. 

— Cu Ali efendi. 

— Ce doriţi de la el? 

— Sunt un amator de rarităţi şi antichităţi şi am auzit că el 
are o colecţie interesantă. Yes. 

— Nu-i place să fie vizitat la asemenea ore. Ce-i foloseşte 
că străinii vin să-i vadă obiectele pe care le are şi după 
aceea pleacă, fără să cumpere nimic! 

— Eu nu fac parte din oamenii aceia. No. 

— Vreţi să cumpăraţi ceva? 

— Dacă găsesc ce-mi place, desigur că vreau să cumpăr. 

— Mă duc să-i spun şi mă înapoiez. Rămâneţi aici! 

Bătrâna desprinse lanţul, lăsându-l pe Lindsay să intre şi 
încuie uşa. Apoi, porni cu paşi iuți, luminându-şi drumul cu 
lanterna. 


Lordul aşteptă destul de mult în întuneric până când 
bătrâna se înapoie şi înălţă lanterna, ca să-l vadă mai bine. 

— Puteţi să mă urmaţi! 

Rostind aceste cuvinte, ea îi întoarse spatele şi-l conduse 
de-a lungul pridvorului spre un gang strâmt şi lăturalnic, 
unde deschise o uşă şi-i făcu loc să intre. Ea rămase pe 
gang şi încuie uşa. 

Lordul Lindsay îşi roti privirea în jur şi văzu că se află într- 
o odaie mică şi văruită, a cărei mobilă era alcătuită dintr-o 
masă şubredă şi două scaune care abia se ţineau pe 
picioare. Îndreptă unul dintre scaune, se aşeză cu băgare 
de seamă pe el şi aşteptă. Un sfeşnic din sârmă de fier 
ruginit, în care ardea o lumânare de seu, răspândea o 
lumină slabă. 

Deodată, se deschise o altă uşă şi stăpânul casei intră în 
odaie. Purta un caftan lung, împodobit cu flori mari şi un fes 
roşu. Era bătrân şi barba lui cenugşie şi bogată îi împrumuta 
o înfăţişare respectabilă, pe care însă privirea 
străpungătoare a ochilor săi o ştirbea într-o măsură 
însemnată. 

— Marhala! Îl salută, făcând un gest oarecum respectuos, 
dar uitând să-l însoţească de plecăciunea orientală. 

— Ce înseamnă cuvântul acesta? Nu ştiu decât 
franţuzeşte. 

— Bonsoir! 28 

— Ah, bună seara! Bună seara, monsieur Ali efendi. Vă rog 
să mă iertaţi că vă tulbur liniştea, dar am auzit despre 
preţioasele dumneavoastră rarităţi şi voiam să vă cer 
îngăduinţa de a le vedea. 

— De fapt, nu prea îmi place să le arăt nimănui. M-am 
retras din afaceri. 

— Ştiu, ştiu! Dar pentru cunoscătorii şi amatorii de obiecte 
de artă, puteţi să faceţi excepţie. 

— Dacă aţi fi într-adevăr cunoscător şi amator! 

— Sunt! 

Bătrânul îl privi cu ochi cercetători. 


— Sunteţi cunoscător de monezi? 

— Yes. Oui. 

— Atunci, vă voi arăta câteva monezi antice, care sunt 
foarte preţioase. Şi plecă. 

Lordul David Lindsay îşi puse pălăria şi umbrela pe un colţ 
al mesei şi aşteptă liniştit. Bătrânul se înapoie după câteva 
minute, ţinând în mână o punguliţă de piele. Scoase o 
monedă învelită cu grijă într-o hârtie mătăsoasă, desfăcu 
învelitoarea şi-i întinse englezului moneda. 

— O mare raritate! O cunoaşteţi? 

Era o monedă veche franţuzească de cinci sous, dar cu 
ambele feţe atât de uzate, sau poate dinadins frecate, încât 
nu se mai cunoştea nimic din valoarea lor şi nici numele 
țarii care o emisese. Lordul o examină cu atenţie. 

— Well. O veche monedă de aramă; spuse. 

— Da, însă din ce epocă şi de unde este? 

— Asta nu mai ştiu. Trebuie să recunosc sincer că toate 
cunoştinţele mele se opresc aici. 

— Atunci, ascultați cu evlavie şi respect şi aflaţi ca bucata 
aceasta face parte dintre cele o sută de monezi, pe care 
Profetul Mahomed, binecuvântat fie de Allah, a poruncit să 
fie bătute în amintirea cuceririi oraşului Mecca. 

Lordul nu era câtuşi de puţin dispus să creadă că 
Mahomed avea pe atunci o maşină de bătut monezi, dar, ca 
să-şi poată atinge scopul, trebuia să-i câştige încrederea lui 
Ali efendi; de aceea, spuse pe un ton admirativ: 

— Adevărat? Ah, atunci moneda aceasta are o valoare 
mare. La cât o preţuiţi? 

— Cincizeci de franci. 

Era un preţ prea mare pentru lordul Lindsay, aşa că el se 
grăbi s-o restituie. 

— Poate că merită banii aceştia, dar sunt convins că n-o 
veţi vinde. 

— De ce? Am mai multe monezi, care sunt tot atât de 
valoroase. 

— Arătaţi-mi-le! 


— lată, moneda aceasta de argint este aproape la fel de 
prețioasă. Vă rog s-o priviţi! 

Lordul îi făcu pe plac şi o luă, dar şi moneda aceasta avea 
ambele părţi atât de bine şterse, încât era cu neputinţă să 
se vadă că fusese cândva o monedă austriacă de şase 
Kreuzeri. 

— Din păcate, n-o recunosc. 

— Nu? Cu toate acestea, este foarte prețioasă. A fost 
bătută de către Mahomed al doilea, ca amintire a glorioasei 
cuceriri a Constantinopolului. 

Desigur că moneda nu mărturisea defel o origine atât de 
străveche şi distinsă. 

— Şi cât costă? Întrebă lordul, din politeţe. 

— Treizeci de franci. 

— Cred că ţineţi mult şi la această monedă comemorativă, 
aşa că n-o veţi vinde. Yes. Arătaţi-mi alta, dacă aveţi! 

— Ali efendi scoase din punga de piele încă vreo trei-patru 
monezi, care aveau fireşte o valoare foarte mare; din 
păcate, însă, ele erau tot atât de şterse ca şi primele două. 
Când văzu că lordul nu e dispus nici de data aceasta să 
cumpere cel puţin una din ele, bătrânul se supără. 

— Credeam că sunteţi cunoscător şi amator, dar până 
acum nu m-am convins că ştiţi să preţuiţi rarităţile. 

— Ba da! Însă mi-am închipuit că nu vreţi să vă despărțiți 
de monezile acestea atât de rare. 

— De ce să nu mă despart de ele? 

— Well. Atunci cât îmi cereţi, dacă vreau să cumpăr toate 
monezile pe care mi le-aţi arătat? 

— Nu-mi place să mă tocmesc şi nu scad nimic din preţ, 
fiindcă cer întotdeauna foarte puţin - vă rog să reţineţi ceea 
ce vă spun. Cine-mi oferă mai puţin, mă jigneşte; mai bine 
să nu ofere nimic. Monezile acestea costă o sută de franci, 
dacă le pot vinde pe toate odată. Şi dau cumpărătorului şi 
punga pe deasupra! 

Punguliţa aceea murdară nu merita nici un ban; prin 
urmare mărinimia lui era caraghioasă. De dragul scopului 


pe care-l urmărea, însă, lordul trebui să joace aşa cum i se 
cânta. 

— Well, nu mă tocmesc. Le cumpăr. 

— Şi spunând aceste cuvinte, îşi scoase punga, numără o 
sută de franci şi luă punguliţa cu monezile bătrânului. 

— Ali efendi se grăbi să vâre banii în buzunarul adânc al 
caftanului său. 

— Aţi făcut, spuse el pe un ton grav, o afacere foarte bună 
şi sunt sigur că veţi mai veni pe la mine. 

— No, nu cred că mai vin, fiindcă nu rămân mult în Tunis. 

— Atunci să vă mai arăt ceva, dacă vreţi să mai vedeţi o 
raritate de o nebănuită valoare! 

— Ce vreţi să-mi arătaţi? 

— Un inel foarte preţios, pe care l-a purtat favorita 
Profetului. 

— Să-l văd! 

— Bătrânul Ali scoase din celălalt buzunar al caftanului un 
inel simplu de aur, sau poate numai aurit, pe care lordul îl 
obţinu cu preţul de numai cincizeci de franci. Cumpără 
apoi, cu bani destul de grei, un pumnal pe care trebuie să-l 
fi purtat califul Abu Beker şi vârful unei săgeți, care trebuie 
să fi fost scoasă din rana vestitului căpitan de oaste Tarik. 

— Aşa, spuse el în cele din urmă, în timp ce nasul său îşi 
manifesta indignarea prin tot felul de mişcări ciudate, acum 
am obţinut tot ceea ce mi-a dorit sufletul şi pot să plec. 

Îşi luă de pe masă pălăria şi umbrela, dar bătrânul nu voia 
să-l lase să plece, fiindcă ţinea să-l ducă mai întâi în curte, 
aşa cum spuseseră cele două fete că obişnuieşte el să 
procedeze cu cei care îl vizitează. 

— Dacă aţi vrea să beţi cu mine un fingan de cafea, spuse 
el pe un ton de prietenie binevoitoare, v-aş mai arăta o 
raritate, care vă va produce o deosebită bucurie. Vă rog să 
mă urmaţi! 

Îl conduse pe lord, prin două odăi mici, într-o curte, a cărei 
suprafaţă însuma foarte puţini metri pătraţi şi, care în fund 
avea într-adevăr grilajul de lemn, despre care pomenise 


fetele. În curte ardea o singură lanternă şi în dreptul ei se 
afla o mică estradă din câteva scânduri aşezate pe pietre şi 
acoperite cu un covor. 

— Luaţi loc! Mă duc să comand cafeaua şi mă înapoiez 
numaidecât. 

În clipa când se aşeză, sprijinindu-se cu spatele de grilajul 
de lemn, lordul David Lindsay simţi o mână pe umăr şi auzi 
un glas femeiesc. 

— Bine aţi venit! Suntem aici! 

— "Toate trei? Întrebă el în şoaptă. Well. Ce avem de făcut? 

— Încă nu ştim. Trebuie să aflăm mai întâi la ce oră se 
culcă tata. 

— Foarte neplăcut! Dar tot trebuie să ştiu. 

— Aveţi răbdare! Se înapoiază îndată. Aţi cumpărat ceva? 

— Yes. 

— Foarte frumos! Înseamnă că e bine dispus. 

— Aşa se pare. 

— Dar tot mai e puţin ursuz. Ar fi bine să mai cumpăraţi 
ceva de la el. Apoi, se duce cu siguranţă în casă, ca să-şi 
numere banii şi să-i ascundă. Asta este pentru el cea mai 
mare plăcere. Ah, iată-l că vine! Căutaţi să fiţi prietenos şi 
binevoitor! 

Îndărătul bătrânului păşea femeia care-i deschisese mai 
înainte lordului. Ea aducea pe o tavă două ceşti de cafea şi 
două pipe. 

După ce se aşeză, Ali efendi scoase din buzunar un obiect 
pe care îl întinse lordului cu un gest solemn. 

— Priviţi şi minunaţi-vă! 

— Ce obiect aţi adus? 

— Ghiciţi! 

— Văd o coală de hârtie veche de împachetat! 

— Aşa e! Dar valoarea ei este extraordinară! 

— Adevărat? 

— Desigur. E drept că sunteţi un necredincios, însă ştiţi 
poate că noi avem o carte sfântă care se numeşte Coran. 

— Fireşte că ştiu. 


— Aţi auzit poate şi despre faptul că această carte sfântă a 
fost înmânată Profetului de către arhanghelul Gabriel? 

— Yes. 

— Ei bine, arhanghelul a adus-o din cer pe pământ şi 
întrucât cartea s-a udat în timp ce a trecut prin nori, 
îngerul a avut grijă s-o învelească în hârtia asta. 

— Hang it all! Exclamă lordul, pe care neruşinarea 
negustorului îl făcu să caşte gura şi să holbeze ochii. 

— Ce înseamnă asta? 

— O înjurătură veche englezească, îl lămuri David Lindsay, 
uşurat. 

— Nu înjuraţi în faţa unui lucru atât de însemnat! 

— Vă rog să mă iertaţi! Dar cum a putut îngerul să 
găsească hârtia sus în cer? 

— Allah este atotputernic, el poate să facă hârtie din nimic. 

— Hm! Asta este o explicaţie foarte simplă. 

— Dar este singura adevărată. N-o credeţi? 

— Ca să fiu sincer, aş vrea să vă spun că sunteţi un mare 
şar... 

Dar în clipa aceea simţi printr-o deschizătură a grilajului 
un pumn atât de puternic în ceafă, încât nu-şi rosti cuvântul 
în întregime. Ali efendi îşi mângâie tacticos barba. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi? Nu credeţi că bucata aceasta de 
hârtie este autentică? 

— Well. Yes. Mă gândeam că v-ar fi fost greu să dovediţi 
originea acestei hârtii de împachetat - apoi lordul îşi aminti 
de scopul pe care-l urmărea şi continuă - chiar dacă eu 
însumi cred că s-ar putea să fie autentică... Yes! 

— Adică nu sunteţi convins? Vă rog să aflaţi că şi cea mai 
mică îndoială constituie pentru mine o insultă! 

— Lordul părea că vrea să stăruie asupra imposibilității de 
a dovedi autenticitatea hârtiei cereşti, dar simţi iar două 
lovituri puternice în coaste, aşa că se văzu nevoit să 
mărturisească, bineînţeles cu jumătate de glas, că 
presupunerile lui sunt lipsite de temei. 


— Dacă stau şi mă gândesc, trebuie să mărturisesc într- 
adevăr că hârtia aceasta... damned! Da, că hârtia aceasta 
este autentică. 

— Vreţi s-o cumpăraţi? 

— Nici nu m-am uitat bine la ea! E prea întuneric aici! 

— Ah, nu aveţi de văzut nimic deosebit! 

— Nici o inscripţie, nici un cuvânt scris de înger? 

— Nu. Ce rost ar fi avut să scrie? A înmânat-o doar el 
însuşi Profetului. 

— Şi cum a ajuns tocmai în mâinile dumneavoastră? 

— A rămas în familia noastră din tată în fiu. Asta explică 
totul. Prin urmare, vreţi s-o cumpăraţi? 

— Cât costă? 

— Trei sute de franci. 

— Pentru Dumnezeu, preţul ăsta este... 

Dar se opri, fiindcă simţi în spate alţi doi pumni destul de 
zdraveni. 

—... neînchipuit de mic. 

— Nu-i aşa? Un obiect atât de sfânt şi numai trei sute de 
franci! Ar fi trebuit să cer de cinci ori pe atât. Dar odată ce 
am spus un preţ, nu-mi retrag cuvântul. 

— În clipa aceea veni în curte bătrâna şi-l vesti pe Ali 
efendi că vecinul vrea să-i vorbească despre zidul dintre 
proprietăţile lor. 

— Din păcate, trebuie să vă las, spuse Ali efendi pe un ton 
care-i vădea părerea de rău. Nu ştiu dacă o să mă înapoiez, 
aşa că vă rog să-mi spuneţi: vreţi s-o luaţi? 

— Da! Răspunse lordul, după ce primi din nou un ghiont 
încurajator. 

— Allah v-a luminat mintea, cu toate că sunteţi un 
necredincios. lată hârtia! 

O întinse lordului şi plecă. În clipa următoare dispăru şi 
grilajul de care se sprijinise englezul până atunci. 

— Intraţi! Rosti încet un glas de femeie. Repede! 

Lordul fu tras puternic de o mână nevăzută şi condus până 
într-o odaie luminată, unde-şi regăsi cele două prietene 


frumoase, în tovărăşia surorii celei mici. 

— Foarte bine aţi făcut că aţi cumpărat hârtia! Îi spuse 
Lea pe un ton recunoscător. lat-o pe sora noastră cea mai 
mică! Vă place? 

— Yes. 

— Poate să vină şi ea cu noi? 

— Fireşte. Yes. 

— Să mergem puţin în grădină! 

Lea îl conduse pe lord printr-o uşă spre o curticică, în care 
el zări curând un pom, în ciuda întunericului. 

Datorită acestui pom, curticica pătrată îşi purta cu 
mândrie numele de „grădină”. 

— Vedeţi scara aceea? Întrebă Lea. Cu ajutorul ei vom fugi 
azi de aici. Alături este grădina vecinului. Traversăm 
grădina aceea şi numai un zid ne mai desparte de o stradă 
îngustă. 

— Cunosc strada. 

— Foarte bine! Atunci, nu mai trebuie să vi-o descriu. În 
strada aceea ne aşteptaţi. 

— Când? 

— La miezul nopții. 

— Well, o să fiu la timp acolo şi sper că n-o să fim 
stingheriţi. 

— Sunt foarte liniştită în privinţa aceasta, fiindcă tata este 
bine dispus. Se duce devreme să se culce. 

— Allah să-i dăruiască o odihnă plăcută! Fetelor, puteţi să 
vă bucuraţi că scăpaţi de tatăl vostru. 

— De ce? 

— Este cel mai mare pungaş din Tunis. Yes. 

— Nu înţeleg de ce spuneţi cuvântul acesta. 

— Monezile lui nu fac nici o para, iar hârtia aceea veche de 
împachetat n-a fost niciodată în mâinile Profetului vostru! 
Yes. Lordul David Lindsay n-o să uite niciodată târgul pe 
care a fost nevoit să-l primească. Şi, dacă am avut oarecare 
mustrări de conştiinţă, acum nu mă mai sinchisesc de ele. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— Că sunt hotărât să vă răpesc. Yes. Bătrânul pungaş o să 
se mire mâine dimineaţă, când o să vadă că a rămas 
deodată un tată orfan de copii. Aşadar, la miezul nopţii? 

— Da. Ne făgăduiţi că veţi veni? 

— Desigur că vin! Yes. 

— Înapoiaţi-vă acum la locul dumneavoastră, ca să nu 
bage de seamă că aţi plecat. 

Fetele îl conduseră pe lord la estrada din curte şi traseră 
iar grilajul îndărătul lui. Lindsay rămase multă vreme 
singur în curtea slab luminată şi trecu mai bine de o 
jumătate de oră până când se întoarse în sfârşit bătrânul. 

— M-am înapoiat, spuse el gâfâind. Convorbirea a fost 
foarte importantă; altminteri, n-aş fi zăbovit atât de mult. 
Mai doriţi o pipă? 

— Mulţumesc, nu mai vreau. 

— Şi cei trei sute de franci? 

— Vi-i dau imediat. 

Lordul numără suma stabilită şi-şi vâri în buzunar hârtia 
de împachetat; apoi, gazda îl însoţi de-a lungul gangului şi 
se despărţi de el, cu o atitudine foarte politicoasă. Bătrâna 
îl conduse până la uşă, dar înainte de a o descuia, îi puse 
mâna pe braţ. 

— N-aţi vrea să-mi dăruiţi şi mie un mic bacşiş? 

— Lordul îşi scoase punga şi-i îndeplini rugămintea. 

Ea păru foarte mulţumită de bacşiş, fiindcă făcu o 
sumedenie de plecăciuni şi rosti tot atâtea binecuvântări în 
turceşte. 

În timp ce străbătea agale străzile şi ulicioarele din Tunis, 
stăpânit de gânduri din cele mai contradictorii şi tocmai 
când voia să treacă printr-o piaţă mică, văzu o clădire cu o 
înfăţişare plăcută, la a cărei uşă atârnau două felinare mari. 
Deasupra intrării se afla o firmă cu litere mari, aurite. 

„A la Maison Italienne” - „La Casa Italiană”, citi el. „Ah, 
cunoscutul hotel la care trag de obicei străinii. Are şi un 
local; să-l vizităm! Poate că se găseşte pe aici un pahar de 
Porto sau Ale şi ne alungăm puţin gândurile urâte.” 


Spre norocul lui, Paul Normann se afla în local şi-l zări 
imediat. 

— Deci, aţi şi primit rândurile noastre? Exclamă pictorul, 
bucurându-se că îl vede. 

— Ce rânduri? 

— V-am trimis un bilet, ca să vă înştiinţăm că locuim în 
Casa Italiană. 

— No. N-am fost pe bord şi am nimerit aici din întâmplare. 

— Ăsta e un adevărat miracol! Am reţinut şi pentru 
dumneavoastră două odăi. Credeam că aţi venit aici fiindcă 
aţi primit biletul nostru. Dar unde aţi fost până acum? 

Nasul lordului David Lindsay îşi reîncepu mişcările, de 
parcă ar fi bănuit că întrebarea aceasta nevinovată ascunde 
o intenţie oarecare. Se părea că stăpânului acestui nas nu-i 
convenea deloc să vorbească despre orele ce se scurseseră 
de la plecarea prietenilor săi; dar minunata părere bună pe 
care o avea despre sine însuşi şi care nu îngăduia nimănui 
să-i critice faptele şi atitudinile şi gândul că mai curând sau 
mai târziu tot va trebui să împărtăşească tovarăşilor săi 
aventura pe care o trăise, îl îndemnară în cele din urmă să 
vorbească. 

— Mister, sir! Rosti el pe un ton serios. Mare mister! 

— Mister? Râse Paul Normann. După atitudinea 
dumneavoastră gravă, s-ar părea că vreţi să răpiți singur 
un serai întreg. 

— Aţi ghicit. Yes. 

— L.-aţi şi vizitat? 

— Yes! 

— Glumiţi! 

— Eu sunt lordul David Lindsay. Nu glumesc niciodată. Dar 
dumneavoastră? Aveţi vreun rezultat? 

— Din păcate, nu. Am fost la consul şi la poliţie, chiar şi la 
limam redssi, dar în zadar! 

— Cine este limam redssi? 

— Căpitanul portului. Credeam că vom obţine de la el vreo 
informaţie, fiindcă este de faţă la sosirea fiecărui vapor; şi 


am aflat, într-adevăr, că înaintea iahtului nostru au sosit aici 
două vapoare de la Constantinopol, dar n-am putut să 
descoperim nici cea mai mică urmă a lui Ibrahim. 

Nereugşita prietenilor săi spori încrederea lordului în el 
însuşi. 

— Eu am fost mai norocos! 

— Da? Aţi aflat unde este Ibrahim? 

— Nu, n-am vrut să spun asta. Mă gândeam la aventura 
mea. 

— Aventura dumneavoastră? Prin urmare, taina 
dumneavoastră nu are nici o legătură cu ticălosul de 
Ibrahim? 

— No. Este o aventură care mă priveşte numai pe mine. 
Yes. 

— Numai pe dumneavoastră? Se miră pictorul. Ce-ar 
putea...? 

Şi se opri. Cu iuţeala fulgerului îşi aminti că lordul lipsise 
tot timpul de pe iaht şi se gândi la atitudinea ciudată a lui 
David Lindsay care, în ciuda firii lui reci, era acum foarte 
misterios şi în acelaşi timp stăpânit de o neobişnuită 
nelinişte. Cum pe de altă parte cunoştea îndeajuns dorinţa 
de nepotolit a lordului de a trăi o aventură, pictorul fu 
cuprins deodată de îngrijorare. 

— Yes, mormăi lordul, care-i ghicise parcă gândurile lui 
Paul Normann. Trei deodată! 

— Trei? 

— Yes. 

— Femei? 

— No. 

— Dar ce? 

— Fete! 

— Cum dracu'?! Aţi sosit doar de câteva ore în Tunis şi aţi 
şi avut putinţa să cunoaşteţi trei turcoaice? În ce lac le-aţi 
pescuit? 

— Lac? No. Pescuit? No. Le-am cunoscut între ruinele 
Cartaginei. Un loc venerabil, sir! 


— Şi trei deodată? 

— Yes. One, two, three29... 

Acum Paul Normann îşi dădu în sfârşit seama că lordul nu 
glumeşte. 

— N-aţi vrea să fiţi bun şi să-mi istorisiţi toată povestea? 

— Nici nu mă gândesc! O veţi afla la timp. 

— Vă expuneţi unei primejdii! Nu cunoaşteţi limba ţării! 
Aţi putea ajunge foarte uşor într-o situaţie, din care nu ştiu 
dacă o să fiţi în stare să ieşiţi. 

— N-o să fiu în stare? Nu mă cunoaşteţi destul de bine! Aş 
putea să duc Tunisul întreg în spinare! 

— Doar n-aveţi de gând să săvârşiţi chiar azi aventura de 
care aţi pomenit adineauri! Vă rog... 

— Tăceţi, mister Normann! Mă voi muta aici în cursul zilei 
de azi, ca să nimicesc anumite urme şi să îndepărtez orice 
bănuieli şi neplăceri. Dar nu chiar acum. Voi veni la vreo 
două ore după miezul nopţii, adică după ce mi-am înfăptuit 
planul. 

— Desigur că nu împreună cu haremul dumneavoastră...? 

— Ba da! 

— Lăsaţi-mă să vă dau un sfat, sir David! Nu faceţi nici un 
pas fără noi! 

— Ei aş! Vă voi convinge că planul pe care l-am urzit eu nu 
putea să fie făurit cu mai multă dibăcie. Duc fetele pe iaht şi 
după aceea vin aici. Astfel, mi se pierde orice urmă. 

— Petele locuiesc în ruinele acelea din afara oraşului? 

— No. Locuiesc în oraş, la tatăl lor, care a fost negustor de 
giuvaieruri şi acum s-a retras din afaceri. 

— Le-aţi vizitat? 

— Fireşte. Sub pretextul că vreau să cumpăr obiecte rare 
de la tatăl lor. Am câteva lucruri... Heavens, trebuie să vi le 
arăt! lată o hârtie foarte interesantă: vine de-a dreptul din 
cer. Coranul a fost învelit cu ea, ca sa nu se ude în nori, în 
timp ce arhanghelul l-a adus din cer. Monedele acestea au 
fost bătute în amintirea cuceririi oraşelor Mecca şi 
Constantinopol. Vârful acesta de săgeată a fost... 


Şi-şi continuă, râzând, lămuririle, în timp ce înşira pe masă 
obiectele pe care le cumpărase. 

— Şi credeţi ceea ce spuneţi? 

— Vreţi să mă insultaţi, sir? Bătrânul este un pungaş 
rafinat, iar cele trei fiice ale lui sunt la fel... voiam să spun 
îngeri adevăraţi! 

— Cele trei fiice sunt pungăşoaice tot atât de mari, aţi vrut 
să spuneţi! Vă rog stăruitor să renunţaţi la planul 
dumneavoastră, sau cel puţin să-i amânaţi realizarea. 

— No. Nici nu mă gândesc! 

— Şi Hermann o să vă dea acelaşi sfat. 

— E aici? 

— Da, în odaia lui. Mă duc să-l chem, ca să vă spună el 
însuşi părerea sa. 

Şi plecă. 

Lordul David Lindsay însă se simţea jignit. Aruncând pe 
masă o monedă pentru băutura ce-i fusese adusă puţin mai 
înainte, îşi puse pălăria, îşi luă umbrela şi părăsi localul. În 
grabă, uită pe masă „rarităţile” pe care i le arătase lui 
Normann. leşind în stradă, porni cu paşi iuţi şi nu-şi încetini 
mersul decât după ce străbătu la întâmplare câteva străzi şi 
ulicioare. 

În timp ce se îndrepta spre port, ajunse un trecător care 
mergea agale. După ce trecu de el, auzi un glas care-l 
striga şi vădea o nemărginită bucurie: 

— Hamdulillah! Lord efendi! Lord efendi! 

Uimit, se opri, se întoarse şi se uită la cel care-l strigase. 
Era tânărul arabadşi, omul de încredere al frumoasei 
Zykyma şi aliatul lor din Istanbul. 

— Tu eşti?! Heavens! Şi Zykyma este aici? 

— Burada Zykyma; burada Işita; burada paşa; burada 
derviş Osman. 

— Ah, toată banda e aici! Dar cine este acest burada? Sau 
e tot o femeie? 

Burada înseamnă „aici” sau „este aici”. Dar Lindsay nu 
avea de unde să ştie înţelesul cuvântului. La rândul său 


arabadşiul nu înţelesese ce spunea lordul şi se mulţumi să 
salte din umeri. 

— Geliniz, geliniz! 

Cuvântul acesta înseamnă: „Veniţi, veniţi!” Şi tânărul arătă 
spre stânga. Dar lordul David Lindsay clătină atât de 
puternic din cap, încât pălăria lui cenuşie cu pătrăţele 
începu să se legene cu furie. 

— Neghioabă limbă mai e şi turca asta! Nici un creştin 
cumsecade nu este în stare s-o priceapă. Yes. 

— Unde... domnul Hermann Wallert? Întrebă arabadşiul, 
nerăbdător. 

— A la „Maison Italienne”! 

— Onu bilirim, onu bilirim - adică: o cunosc - rosti pe un 
ton bucuros tânărul, care se întoarse repede şi începu să 
alerge înapoi spre oraş. 

— Bilirim! Tâmpit cuvânt! Mormăi lordul. Dar întâlnirea 
aceasta este o coincidenţă minunată. Ce-o să se mai bucure 
prietenii mei când îl vor vedea! E o întâmplare fericită 
pentru mine, fiindcă acum vor avea şi ei o aventură. Well, 
mâine am putea să plecăm de aici... Tunisul ăsta e un cuib 
îngrozitor! Dar mai întâi trebuie să schimbăm cu Ibrahim 
un cuvânt despre ceasul acela şi despre familia Adlerhorst. 

Lordul îşi găsi iahtul ancorat la ţărmul vestic al lacului. 
Când se urcă pe bord, află că puţin mai înainte căpitanul 
coborâse pe uscat, spunând că nu va lipsi mult. De aceea, 
sir David spuse cârmaciului că după miezul nopţii se va 
înapoia pe iaht cu trei femei. 

— Trei? Se miră cârmaciul, care până atunci auzise numai 
de Zykyma şi Işita. 

— Yes. 

— Aventură periculoasă? 

— Yes. 

— Mylord e singur? 

— Yes. 

— Să vin şi eu? 

— No. 


Şi lordul Lindsay se îndreptă spre cabină, ca să-şi îmbrace 
veşmintele turceşti pe care le cumpărase la Constantinopol. 

Ca să nu fie găsit de Hermann Wallert şi Paul Normann, 
lordul făcu un ocol, astfel că în clipa când ajunse în faţa 
casei celor trei frumoase, ceasul arăta că mai sunt cinci 
minute până la miezul nopţii. 

Aceste cinci minute trecură repede; se scurseră apoi alte 
cinci, alte zece minute, fără să se vadă şi să se audă nimic. 
În cele din urmă, lordul auzi înăuntrul zidului un zgomot. 
Se uită spre marginea de sus a zidului şi înţelese că cineva 
reazemă o scară. În clipa următoare apăru un cap de 
femeie. 

— Pssst! Aţi venit? 

— Yes. Oui. Cine e? 

— Eu, Rachela. 

— Şi celelalte? 

— Sunt încă jos. Vine şi Lea. 

Rachela şi Lea se aşezară pe zid, iar sora lor cea mică le 
imită; apoi, traseră scara, o trecură peste zid şi, după ce o 
sprijiniră pe partea exterioară, coborâră. Îndatoritor, lordul 
le ţinu scara şi le ajută să coboare. 

— Bună seara! Spuse Lea. Vedeţi că ne-am ţinut 
făgăduiala, monsieur? 

— Yes, mormăi David Lindsay. Începusem să cred că nu 
veţi veni. Şi acum, să plecăm, fetelor! 

Ca să fim sinceri, lordul nu era prea voios. E drept că nu 
se simţea stăpânit de frică - el nu-şi pierduse curajul nici 
atunci când participase împreună cu Kara ben Nemsi la 
cele mai îndrăzneţe aventuri - dar acţiunea ciudată în care 
se aventurase acum îl neliniştea într-un mod neaşteptat şi 
de neînțeles; da şi neliniştea aceasta sporise şi poate că ar fi 
crescut şi mai mult, dacă el ar fi ştiut că aşa-numitul tată 
ajutase presupuselor sale fiice să se urce pe scară şi că alt 
bărbat îl supraveghease şi luase scara după plecarea lui. 

Cele trei surori îl urmară tăcute prin diferite străzi. Apoi, 
se opriră ca să se sfătuiască dacă n-ar fi bine să ajungă la 


iaht pe un drum ocolit. Lordul le declară că nu este de 
părerea lor şi încercă să le convingă că ar fi mai nimerit să 
folosească drumul obişnuit, ca să nu întârzie în oraş. 
Deodată apăru un bărbat, care se apropie de lord. 

— Bună seara! Ce faceţi aici? Întrebă necunoscutul în 
franţuzeşte. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Fiindcă am dreptul să vă întreb. 

— Şi eu am acelaşi drept, răsună glasul unui al doilea 
bărbat, ivit tot pe neaşteptate. 

David Lindsay se întoarse şi zări un al treilea bărbat. 

— Ce doriţi, messieurs? 

— Ne cunoaşteţi? Întrebă cel dintâi. 

— Nu. 

— Dar cunoaşteţi uniformele pe care le purtăm. 

— Nu le văd. E întuneric beznă! 

— Uitaţi-vă acum! 

Şi necunoscutul scoase din buzunar o lanternă, pe care o 
aprinse, ca să îngăduie lordului să-l vadă. Într-adevăr, purta 
o uniformă de poliţist, ca şi celălalt. În clipa următoare, 
apăru încă un bărbat. 

— Sunteţi poliţişti? Întrebă lordul uimit. 

— După cum vedeţi. Aşadar, răspundeţi: ce faceţi aici? 

— Mă plimb. 

— Cu fetele astea? 

— Sunt soțiile mele. 

— Ah! Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt lordul David Lindsay. 

— Lord? N-avem timp s-ascultăm poveşti! 

— Pot să vă dovedesc. 

— Oho! Un lord nu are trei soţii! Şi lordul nu poartă 
asemenea haine. Aşadar, de unde aţi luat fetele astea? 

Până acum, lordul răspunsese liniştit. Acum însă, îşi spuse 
că nu trebuie să fie prea politicos cu necunoscuţii, care şi-ar 
fi putut închipui că se teme de ei. 

— Nu cred că sunt obligat să vă dau socoteală. 


— Atunci, sunt nevoit să vă arestez. 

— O să renunţaţi la plăcerea asta! Sunt cetăţean englez şi 
nu mă puteţi aresta, fără să fiţi pedepsiţi. 

— Dovediţi-ne că sunteţi englez! 

— Well, însoţiţi-mă până la iahtul meu! 

— lahtul dumneavoastră, chiar dacă ar fi adevărat că-l 
aveţi, nu mă priveşte. De altfel, se pare că iahtul nici nu 
există şi că mă minţiţi. 

— Măsuraţi-vă cuvintele! 

— Arătaţi-mi paşaportul! 

— Îl am pe iaht. 

— Bine, o să trimitem mâine pe cineva să-l aducă. Acum, 
urmaţi-ne! Sunteţi suspect! Vă arestez, împreună cu fetele. 
Înainte! 

Polițistul îl apucă pe lord de braţ, dar se pomeni cu un 
pumn atât de puternic în stomac, încât se prăbuşi la 
pământ. În clipa următoare, ceilalţi doi se aruncară asupra 
lui David Lindsay. El se aşteptase însă la intervenţia lor şi-i 
întâmpină cu doi pumni zdraveni, care nu-şi greşiră ţinta. 
Dar, în acelaşi timp, alţi doi inşi, pe care el nu-i observase 
până atunci, se repeziră pe la spate asupra lui şi-l trântiră. 
El se apără din răsputeri, dar în cele din urmă se trezi cu 
mâinile legate la spate. 

Fusese o luptă scurtă şi surdă. Niciunul nu rostise un 
cuvânt. Lordul nu se încumetase să strige, iar ceilalţi erau 
determinaţi poate de un motiv puternic să nu facă zgomot, 
ci să procedeze cu o „discreţie” cât mai mare. 

Unul dintre poliţişti ridică lanterna care căzuse în timpul 
luptei şi lumină obrazul celui legat. 

— Aşa, acum te-am legat bine şi o să vedem dacă ne 
însoţeşti sau nu. 

— Cred şi eu că acum mă puteţi sili să merg! Dar vă atrag 
atenţia că veţi fi traşi la răspundere pentru fapta aceasta. 

— Ne-am îndeplinit datoria. Sunteţi un răpitor de fete! 

— Afirmația aceasta trebuie dovedită. 

— Domnul acesta poate s-o dovedească. 


Polițistul lumină cu lanterna pe unul din cei doi inşi care se 
repeziseră pe la spate asupra lordului. 

Chipul lui David Lindsay vădi o nemărginită surpriză. 

— Ali efendi! Exclamă el uimit. 

— Da, eu sunt! Vreţi să tăgăduiţi că mi-aţi răpit fiicele? 

— În privinţa asta, ne înţelegem noi. Dar veţi confirma, 
cred, că sunt englez. 

— Şi în chestiunea asta ne vom înţelege. 

— Şi - adăugă lordul, furios - văd încă un ticălos, care ştie 
tot atât de bine că sunt englez! 

Spunând aceste cuvinte, îl arătă pe al cincilea ins, asupra 
căruia cădea acum lumina lanternei. Era „fostul sclav”, în 
coliba căruia lordul stătuse de vorbă cu cele două fete. 

— Nu-l cunosc, spuse acesta, pe un ton îndrăzneţ. 

— Asta este o minciună mârşavă! E drept că port alte 
haine decât azi după-amiază, dar obrazul nu mi l-am 
schimbat. 

— Toate acestea sunt lucruri secundare, spuse Ali efendi; 
ceea ce trebuie să ştim este dacă el le-a convins pe fiicele 
mele să-l urmeze pe furiş. Ascultaţi-mă: dacă mărturisiţi 
adevărul, nu veţi avea de suferit nici o pedeapsă! 

— Aşa este, răspunse Lea. 

— Ce avea de gând? 

— Voia să ne ducă pe vasul său. 

— E de ajuns! Înainte de a-l duce la locul cuvenit, vom 
vorbi serios cu el. Deocamdată, transportaţi-l la colibă! Eu 
le însoțesc până acasă pe făpturile acestea nechibzuite şi 
mă înapoiez curând. 

Ali efendi aruncă fetelor câteva cuvinte amenințătoare şi 
porni cu ele. Lordul fu dus prin străzile cele mai 
întunecoase ale oraşului, spre apeductul cartaginez. Când 
ajunseră în dreptul unei colibe dărăpănate, poliţiştii se 
opriră. 

Lordul nu scoase nici un cuvânt în tot timpul drumului şi 
nu spuse nimic nici în clipa, când fu împins spre uşa colibei. 
Se aşeză liniştit pe un scaun şi, în ciuda atitudinii şi 


cuvintelor batjocoritoare ale poliţiştilor, vădi un calm 
desăvârşit, de parcă nici nu i-ar fi auzit. 

Nu trecu mult şi Ali efendi - tatăl jignit al celor trei 
frumoase - îşi făcu apariţia în colibă. 

— Acum vom lua hotărâri asupra soartei dumneavoastră, 
începu el, trecându-şi încet mâna prin barba căruntă. Sper 
că ne vom încredința curând dacă trebuie să vă punem în 
libertate, sau dacă să vă predăm beyului, spre a fi judecat. 

— Beyul n-are ce să-mi spună! Sunt englez. 
Dumneavoastră ştiţi mai bine ca oricine lucrul acesta. Am 
fost doar la dumneavoastră. 

— Nu vă cunosc şi nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată 
în casa mea. Aţi păcătuit rău împotriva mea, dar poate că 
am să vă iert, cu toate că nu meritaţi. Fiicele mele au fost 
totdeauna ascultătoare şi nu m-au necăjit; acum însă, 
dumneavoastră le-aţi făcut pe aceste fete nevinovate să mă 
acopere de ruşine, îndemnându-le să vă urmeze. 

— Fete nevinovate? Hang it all! Femeile acestea m-au 
atras în cursă! Yes! 

— Sunteţi destul de vârstnic şi destul de isteţ ca să nu vă 
lăsaţi atras în cursă de nişte fete nevinovate. 
Dumneavoastră le-aţi zăpăcit cu tot felul de făgăduieli, dar 
Allah mi-a dat de veste la timp. Ştiu tot ce-aţi plănuit. Dar 
sunt dispus să mă arăt iertător dacă veţi accepta condiţia 
pe care am dreptul să vi-o pun, fiindcă sunt tatăl lor. 

— Condiţie? Well! S-o aud! 

— Cine răpeşte o fată trebuie să plătească suma pe care ar 
achita-o părinţilor, în cazul când s-ar însura cu ea. 

— Excellently! Aşa mai zic şi eu că se poate vorbi! 

— Sunteţi bogat? 

— Foarte. 

— Ce sumă aţi plăti pentru o soţie? 

— Câteva milioane dacă o iubesc. 

Ali efendi nu se aştepta la răspunsul acesta. Şi tocmai 
suma era aceea care-i încurca socotelile. I-ar fi plăcut ca 
lordul să fi spus întâi că nu vrea să plătească nimic. 


— Câteva milioane? Pentru o singură soţie? 

— Yes! 

— Mi-aţi furat trei fiice! Ceea ce înseamnă de trei ori 
câteva milioane! 

— All right! 

— Dar n-o să vreţi să le plătiţi! 

— De ce nu? Mă supun legii. Dacă judecătorul mă 
osândeşte să plătesc, nu mai stau pe gânduri şi număr 
banii! 

Îndureratul tată era din ce în ce mai încurcat. El clătină 
din cap. 

— Nu sunt atât de crud. Vă cer mult mai puţin. Plătiţi-mi 
pentru fiecare fiică cinci mii de franci şi vă dau imediat 
drumul. 

— No! Plătesc numai ceea ce hotărăşte judecătorul. 

— Daţi-mi câte patru mii de franci pentru fiecare din ele! 

— Nici un ban! 

— Trei mii! 

— No. 

— Mă mulţumesc şi cu două mii de franci! 

— Nothing.30 

— Ştiţi că vă pot constrânge să plătiţi. Sunteţi în puterea 
mea! 

— Nu. Sunt arestat. Duceţi-mă în oraş! 

Acum interveni „fostul sclav” al lui Ali efendi. 

— Ce mai lungeşti vorba şi ce rost au toată comedia şi 
toată tocmeala asta? Nu vezi că e încăpățânat? N-am vreme 
de pierdut. Să terminăm odată! 

— Bine! Vreau să vă informez, se adresă lordului fostul 
proprietar al hârtiei cereşti de împachetat, că oamenii 
aceştia nu sunt poliţişti. 

— Mi-am închipuit. Yes! 

— Sunt oamenii mei de încredere şi-mi îndeplinesc orice 
dorinţă. Aşadar, cer câte două mii de franci pentru fiecare 
din fiicele mele. Vă dau un răgaz de o oră. În timpul acesta 


vă puteţi gândi şi veţi hotărî singur ce aveţi de făcut. 
Măsurile noastre depind de răspunsul dumneavoastră. 

Nasul lui Lindsay începu să execute mişcări 
amenințătoare. 

— Sunteţi nişte ticăloşi josnici! Yes! Le spuse elpe un ton 
dispreţuitor. Îmi pare rău numai de faptul că un lord englez 
a căzut în capcana voastră! 

Ali efendi dădu din cap, cu o sinceritate batjocoritoare. 

— Fetele nu erau decât păsări ademenitoare. Trebuia să 
vă închipuiţi de la început lucrul acesta! Acum, însă, ştiţi ce 
vă aşteaptă. 

— Ei, şi! Abia acum începe să-mi placă povestea. Nişte laşi 
nemernici ca voi ar plăti desigur preţul ce li s-ar cere, dar 
eu sunt David Lindsay. Yes! 

— Vă jucaţi cu viaţa dumneavoastră! 

— Well, n-aveţi decât să mă omorâţi! La urmă tot o să 
plătiţi ceea ce meritaţi, messieurs! 

— De ce? 

— Fiindcă un lord englez nu se apucă de aventuri în 
Tunisul ăsta blestemat, fără să-şi ia anumite măsuri. Yes. 

Seriozitatea cu care rostise cuvintele acestea şi atitudinea 
curajoasă pe care o vădise tot timpul impresionară pe cei 
cinci ticăloşi. Ei se sfătuiră câtva timp, fiindcă nu ştiau cum 
să procedeze cu englezul cel ciudat. 

— Ne-am hotărât, începu Ali efendi. Dar să ştiţi că e 
ultimul nostru cuvânt. Vă cer pentru fiecare fiică suma de o 
mie de franci. 

— Numai atât? E foarte curios că-mi cereţi bani numai 
pentru cele trei nevinovate şi-i uitaţi pe complicii 
dumneavoastră. Aş! Fetele, care nici nu sunt fiicele 
dumneavoastră, nu vor primi nimic. Am înţeles cum stau 
lucrurile şi nu vă dau nici un ban. 

— Atunci, veţi muri! Vă dau o oră de gândire: dacă şi după 
această oră refuzaţi să plătiţi, veţi muri înecat în lac. O să se 
creadă că e vorba de o întâmplare nenorocită. 


— Nu mă sinchisesc defel de ceea ce o să se creadă. Eu 
însumi nu voi crede, ci voi şti că am fost omorât şi tocmai 
faptul acesta este esenţialul pentru mine. Yes! 

Capitolul XI - Lordul Lindsay câştigă un bacşiş. 

După ce se întâlnise cu lordul, tânărul arabadşi pornise în 
goană. Auzi cuvintele „Casa Italiană” şi găsi curând localul, 
întrebând câţiva trecători. 

Când intră, îi zări imediat la o masă pe cei doi germani, 
care priveau „rarităţile” uitate de lord şi erau îngrijoraţi de 
soarta lui. Deodată, îl văzură pe omul de încredere al 
Zykymei apropiindu-se de ei. 

— Tu? Tu aici? Exclamă uimit Paul Normann. Ce plăcere! 
Şi 'Işita este aici? 

— Da. 

— Şi Zykyma? Întrebă Hermann. 

— Şi ea. Şi Ibrahim şi dervişul Osman, toţi sunt aici. 

— Dar de unde ai ştiut că ne găseşti în localul acesta? 

— Mi-a spus-o adineauri domnul acela cu haine cenuşii cu 
pătrăţele. 

— Lordul? Unde l-ai întâlnit. 

— În afara oraşului. Se ducea spre port. 

— Slavă Domnului! Înseamnă că toată povestea aceea cu 
frumoasele din harem era născocită. Ai timp să stai? 

— Pentru voi, am timp oricând. 

— Hai sus, în odaia mea! Acolo nu ne stinghereşte nimeni. 
Trebuie să ne povesteşti tot ce s-a întâmplat din seara 
aceea, când aţi dispărut pe neaşteptate din Constantinopol. 

Cei doi prieteni strânseră de pe masă hârtia cerească de 
împachetat, monezile, pumnalul şi vârful de pipă, 
cumpărate de lord şi porniră împreună cu tânărul lor aliat. 

— Întâi, începu Paul Normann, ce fac fetele noastre? Cum 
se simt? 

— Sunt sănătoase, dar neliniştite din pricina soartei lor şi 
speră că le veţi ajuta să scape. 

— Speranţa lor nu va fi zadarnică. Şi acum, povesteşte-ne 
cum aţi dispărut! 


— Oh, efendi, eu n-am ştiut nimic despre plecarea plănuită 
şi nici femeile! Abia după aceea am înţeles multe lucruri pe 
care nu le ştiam. Ibrahim fusese încă în timpul zilei la casa 
de lângă apă, împreună cu dervişul, pe care Allah ar putea 
să-l afurisească. Ei au stat întâi vreme îndelungată de vorbă 
cu administratorul şi au făcut toate pregătirile pe furiş, aşa 
cum am aflat mai târziu. Când voi mai eraţi în grădină, 
pregătirile erau terminate. 

— Şi n-aţi putut să ne daţi de veste? 

— N-am putut. Când am aflat de la postul meu de veghe că 
prezenţa voastră a fost descoperită, paznicii începuseră să 
cutreiere grădina şi să vă caute. Voiam să alerg la voi, ca să 
vă previn, dar stăpânul meu m-a trimis sus la femei, care 
zăceau ca moarte pe covor. 

— Cerule! Dar ce li se întâmplase? 

— Şi lucrul acesta l-am aflat mai târziu. Stăpânul, care 
prevăzuse că ele se vor împotrivi, urmase sfatul dervişului 
şi se dusese la un om care cunoştea toate leacurile de pe 
pământ. Acesta i-a dat un praf. Dacă praful este suflat 
printr-o ţeavă mică într-o lampă, omul care stă îndărătul ei 
se prăbuşeşte ca mort şi se trezeşte abia a doua zi. Ibrahim 
s-a dus cu praful în odăile femeilor. A găsit-o numai pe Tşita 
şi a ameţit-o, ducând-o apoi în odaia alăturată. Zykyma 
fusese în grădină şi când s-a înapoiat, Ibrahim i-a suflat 
praful drept în obraz şi a făcut-o şi pe ea să-şi piardă 
cunoştinţa. 

— Ah! Exclamă Paul Normann. De aceea scosese ţipătul pe 
care l-am auzit noi! 

— Fireşte că Zykyma nu v-a mai putut trimite nici o veste, 
continuă arabadşiul. Şi fiindcă ea fusese în grădină, 
stăpânul începu să nutrească oarecare bănuieli şi porunci 
să se cerceteze toată grădina. Eu am fost silit să rămân 
lângă cele două femei, ca să ajut la aşezarea lor în litiere. 
Abia am avut vreme să-mi strâng lucrurile şi am pornit în 
goană spre vapor. Ne-am îmbarcat numaidecât şi am ajuns 
aici. După cum vedeţi, mi-a fost cu neputinţă să vă previn. 


Dacă aş fi încercat totuşi s-o fac, fără îndoială că aş fi fost 
descoperit şi v-aş fi trădat. 

— Ai dreptate. Eşti un băiat deştept şi ai procedat cu 
chibzuinţă. Ce-au făcut femeile? Cum s-a purtat Zykyma? 

— E curajoasă ca un bărbat, în tot timpul călătoriei n-a 
schimbat nici un cuvânt, nici cu Ibrahim, nici cu dervişul 
Osman. Era fericită că are iar pumnalul, ca să se poată 
apăra împotriva oricui. 

— Îl pierduse? 

— Da, îl luase Ibrahim, după ce o ameţise. Credea că în 
felul acesta, ea va fi în puterea lui, dar nu bănuia şi nu 
bănuieşte nici acum că eu sunt aliatul ei. Chiar din prima zi 
i-am furat pumnalul şi l-am dat Zykymei. Acum, ea poate să 
se apere; el se teme de otrava din vârful pumnalului şi nu se 
încumetă să se atingă de cele două femei. 

— Şi Tşita? 

— Ah, cu ea am avut neplăceri! Zykyma este ca femeia 
şoimului, dar Tşita este o privighetoare blândă. Tot timpul i- 
au curs lacrimile din ochi. A plâns neîncetat după Paul 
Normann efendi. 

În timpul povestirii lui Said, Paul Normann se plimbase 
neliniştit prin odaie, cu sprâncenele încruntate şi pumnii 
încleştaţi. 

— Ah, o să mă socotesc eu cu Ibrahim într-o zi! Exclamă el. 
Ştiţi de ce a venit aici? 

— Nu. Dervişul şi cu mine trebuie să supraveghem palatul 
beyului Tunisului şi bardo, castelul din afara oraşului, în 
care locuieşte beyul. Stăm de strajă pe rând. Începem 
veghea de dimineaţă şi seara ne înapoiem la stăpânul 
nostru. 

— Şi ce aveţi de observat? 

— Trebuie să-i vedem pe toţi consulii francezi care vin să-l 
viziteze pe bey, ţinând minte ora la care pleacă. 

— Cunoşti rostul acestei supravegheri? 

— Nu. 

— Unde locuieşte stăpânul tău? 


— În faţa oraşului, pe strada care duce spre bardo. Şi-a 
închiriat o căsuţă. 

— Şi stă acolo numai cu cele două femei? 

— Nu. A angajat doi bărbaţi, care le păzesc neîncetat. 

— Şi acum să ne spui un lucru important: ce nume poartă 
în Tunis? 

— Spune că se numeşte Hulam şi că este funcţionar din 
Smyrna. 

— Bine. Deocamdată am aflat tot ce voiam să ştim. Te duci 
acasă? 

— Da. 

— Mergem şi noi! 

— Nu, să n-o faceţi! În timpul nopţii, paznicii sunt mai 
atenţi şi mai bănuitori decât ziua. 

— Ai dreptate. Dar vrei să lăsăm femeile să locuiască o 
veşnicie în iadul acela? 

— Vă rog să mă lăsaţi pe mine să mă îngrijesc deocamdată 
de situaţia lor. Mâine dimineaţă vă voi spune dacă este ceva 
de făcut. Stăpânul este un şarpe veninos, care trebuie 
strivit. Eu îl slujesc numai ca s-o pot scăpa pe Zykyma din 
mâinile lui. Mă hotărâsem chiar să-l omor, dar fiindcă v-am 
cunoscut pe voi şi fiindcă sunteţi mai înţelepţi, vă las vouă 
sarcina de a o elibera pe stăpâna mea şi vă voi ajuta din 
toată inima. 

— Eşti un băiat de ispravă. Şi acum, aşază-te să mănânci şi 
să bei ceva! 

Said ascultă îndemnul. Când se ridică să plece, trecuse de 
miezul nopţii. 

— Ce-o să spună stăpânul tău când va vedea că te 
înapoiezi atât de târziu? Întrebă pictorul. 

— O să creadă că sunt un servitor foarte credincios şi 
foarte atent, fiindcă o să-i povestesc despre un consul care 
a fost la bey şi a stat vreme îndelungată în palat. 

— Poţi să ne descrii casa în care locuieşte Ibrahim? 

— Când pleci din oraş spre bardo, pe partea dreaptă, este 
cea dintâi clădire îndărătul marelui şi vechiului apeduct şi 


se află în mijlocul unei grădini, înconjurată de un zid. Odăile 
femeilor se află la etaj, în partea care dă spre oraş. Mâine o 
să vă spun când să veniţi, fără să fiţi văzuţi de cineva. 

Said plecă. 

Paul Normann îşi întinse braţele şi scoase un chiot atât de 
puternic şi de sonor, încât s-ar fi crezut că se găseşte în faţa 
unei stâne din Tirol. 

— Drace! Râse Hermann. Parcă te-ai schimbat cu totul! 
Este prima oară când te văd atât de vesel şi când te aud 
chiuind, după nu ştiu câtă vreme! 

— N-am oare motive să mă bucur? Gândeşte-te, am 
regăsit-o pe 'Işita! Pe 'Işita mea şi a ta! 

— Vrei să spui pe sora mea? Hm! Lucrurile nu sunt încă 
sigure. M-am gândit la ea în tot cursul călătoriei şi parcă 
sunt înclinat să cred că asemănarea dintre Tşita ta şi mama 
mea nu este decât o întâmplare. 

— O întâmplare? Dar nu este vorba numai de asemănarea 
dintre ele! 

— Nu ştiu să existe alte elemente care mă pot îndemna să 
cred că mi-am regăsit sora. 

— Fiindcă nu vrei să ţii seama de anumite lucruri care au o 
mare importanţă, atunci când le alăturăm. Să începem cu 
Ibrahim: are ceasul tatălui tău, refuză să-ţi dea o explicaţie 
serioasă şi sinceră când îl întrebi de unde îl are şi caută să 
scape, minţind. De ce? Fiindcă-şi dă seama că, mărturisind 
adevărul, va fi silit să îndure pedeapsa. Cred că ela avut 
cândva legături cu tatăl tău. Apoi, tocmai Ibrahim o 
cumpără pe 'Işita, despre care noi bănuim că este sora ta. 
Şi o cumpără după ce a descoperit-o Osman dervişul, 
despre care tu însuţi spui că l-ai mai văzut o dată în viaţa ta. 
De ce? Numai fiindcă e frumoasă? Mă îndoiesc. Există o 
ciudată înlănţuire de fapte, pe care n-o pot înţelege încă, 
dar îi simt totuşi importanţa cu o certitudine dintre cele mai 
mari. Tu ce crezi? 

— Poate că şi dervişul Osman îi cunoaşte taina lui Ibrahim 
şi de aceea îl însoţeşte pretutindeni. Dar cum îi putem sili să 


ne dezvăluie taina, tocmai nouă? 

— Ai dreptate. Până acum nu avem nici un mijloc legal cu 
ajutorul căruia să aflăm ceea ce ne interesează. Ticăloşii nu 
se vor lăsa prinşi atât de lesne. 

— Din păcate aşa e. Dar până la urmă, găsim noi o soluţie! 
Am presimţirea că în curând o să avem de-a face cu Ibrahim 
şi că o să stăm cu el de vorbă într-alt mod decât la 
Constantinopol. Aici nu are situaţia de la Istanbul - să nu 
uităm lucrul ăsta! Da şi nădăjduiesc chiar că, datorită 
relaţiilor mele, voi izbuti să-i înfrâng îndărătnicia şi viclenia. 

— Ah, te gândeşti la Kruger-bey, colonelul care comandă 
garda domnitorului Tunisiei? 

— Da. Ştii că avem o scrisoare de recomandare câtre el. L.- 
am vizitat azi după-amiază şi mi-a făgăduit că nu va uita 
niciodată, în cursul actualelor evenimente politice, că este 
german şi că are anumite îndatoriri către patria sa. 

— E într-adevăr german? 

— Da, a fost băiat de serviciu într-o berărie din 
Brandenburg. 

— Băiat de serviciu într-o berărie...? Glumeşti. 

— Nu. Kruger-bey a avut o viaţă foarte aventuroasă. S-a 
înrolat în Legiunea străină din Franţa, a venit în Alger, a 
fugit după un an, a stat o vreme în închisoarea unui emir 
maur şi în cele din urmă a venit în Tunis, unde a ajuns 
încetul cu încetul colonel şi comandantul Gărzii beyului 
Mahommed es Sadok. Se bucură de încrederea deplină a 
domnitorului său, dar nu şi-a uitat niciodată patria 
germană. Fireşte că vorbeşte limba maternă într-un mod 
groaznic şi te poţi înveseli ascultându-l. Poate că o să ai într- 
o zi plăcerea de a-l auzi. Te asigur că o să râzi cu poftă! 

— Şi crezi că omul acesta ne poate fi de vreun folos? 

— Sunt convins de lucrul acesta. 

— Dar... hm! Presupun că, spre a se menţine în situaţia la 
care a ajuns, trebuie să fi trecut la mahomedanism. 

— Bineînţeles! 


— Atunci n-o să ne arate prea multă înţelegere când va 
afla că vrem să le răpim pe Işita şi pe Zykyma. 

— Nu-l cunoşti. Ne va ajuta cu toate mijloacele de care 
dispune. 

— Dacă e adevărat, sunt mai liniştit. Fiindcă simt că nu 
mai pot să aştept când ştiu că Işita şi Zykyma se află în 
mâinile ticălosului de Ibrahim şi noi n-am început nici o 
acţiune menită să ducă la salvarea lor. Chiar astă-seară mă 
duc la locuinţa despre care ne-a vorbit Said. 

— Şieu. 

— Atunci, să pornim! N-avem nimic de pierdut dacă facem 
o recunoaştere, ca să ne putem da mai bine seama de 
situaţia casei şi de piedicile care s-ar ivi atunci când vom 
trece la înfăptuirea planului. 

După câteva minute, cei doi prieteni se aflau pe drumul ce 
duce spre bardo. Ei nu bănuiau că în curând aveau să 
obţină arma cu ajutorul căreia să pornească lupta 
victorioasă împotriva lui Ibrahim şi a complicilor săi. 

Said se îndreptase agale şi adâncit în gânduri spre 
locuinţa stăpânului său. În clipa când străbătea o ulicioară 
din preajma portului, auzi la oarecare depărtare câteva 
glasuri, care îl îndemnau să creadă că se întâmplă ceva 
neobişnuit. El se opri şi văzu deodată lumina unei lanterne: 
în acelaşi timp, auzi o frântură de convorbire, din care însă 
nu putu să înţeleagă decât trei cuvinte: „Lordul David 
Lindsay!” 

Celelalte cuvinte fuseseră rostite în limba franceză, dar 
numele lordului îi era de ajuns de cunoscut, ca să-i atragă 
luarea-aminte. De aceea el se furişă până în preajma 
grupului pe care-l auzise vorbind, se aplecă la pământ şi 
deveni astfel martor nevăzut al arestării şi legării 
englezului. 

El îi urmări de departe pe cei care intrau împreună cu 
lordul în coliba singuratică. Apoi, se apropie încet de 
deschizătura care ţinea loc de fereastră, se uită cu băgare 
de seamă înăuntru şi-l văzu pe lord, legat şi trântit pe 


podea. Fără să înţeleagă ce se întâmplase, Said îşi dădu 
totuşi seama că lordul se află în primejdie şi lucrul acesta 
era de ajuns. Dacă întârziase atât de mult, încă o oră nu 
putea să-i pricinuiască necazuri cu stăpânul său. lotodată, 
îşi spunea că nu poate recurge la ajutorul celor doi 
germani, chiar dacă i-ar mai fi găsit în „Casa Italiană”, 
fiindcă depărtarea era prea mare şi ar fi înrăutățit poate 
situaţia celui legat. 

Ce era de făcut? Dacă voia într-adevăr să dea lordului 
ajutor, Said trebuia să nu stea mult pe gânduri. Prin 
urmare, se hotări să alerge la poliţie. 

Trecând pe lângă palatul beyului din Tunis, îi zări pe 
poliţiştii care stăteau de veghe tot timpul nopţii. Avu în 
primul rând grijă să nu pomenească nici un nume, fiindcă 
nu ştia cum ajunsese lordul în situaţia aceea nenorocită. 

De aceea, le spuse numai că un om a fost târât de tâlhari 
în coliba dărăpănată de lângă vechiul apeduct şi se oferi să- 
i conducă pe poliţişti. 

Aceştia îi cerură să repete de câteva ori povestea, fiindcă 
şovăiau să-l creadă; în cele din urmă, un ofiţer porni 
împreună cu zece gardieni, înarmaţi până în dinţi, ca să-i 
aresteze pe tâlhari. 

Ofiţerul era un om priceput. El făcu un ocol, ca să ajungă 
în preajma colibei pe un drum din a cărui direcţie tâlharii 
nu se aşteptau să fie stingheriţi. Îşi spusese, pe bună 
dreptate, că netrebnicii au pus pe unul dintre ei să stea de 
veghe, ca să preîntâmpine orice primejdie. 

Astfel, poliţiştii se apropiară de colibă fără a fi simţiţi. 
Ofiţerul se furişă până la deschizătura care înlocuia 
fereastra şi îl zări pe cel legat. 

— Bine! Îi şopti el lui Said. Ne-ai spus adevărul şi poţi 
pleca! 

Said plecă în grabă; acum se putea înapoia la stăpânul 
său, care nu se culca niciodată fără să asculte raportul lui 
Said. 


Ofiţerul auzea prin deschizătura aceea fiecare cuvânt 
rostit înăuntrul colibei. Tocmai acum vorbea cineva, pe care 
polițistul nu putea să-l vadă: 

— A trecut ora stabilită. Spuneţi-mi ce-aţi hotărât! 

— Well! Răspunse lordul David Lindsay, aruncând o privire 
dispreţuitoare asupra celui care-l întreba. „M-am hotărât să 
vă spun următoarele: sunteţi nişte tâlhari netrebnici şi nişte 
pungaşi fricoşi cu care un lord al Angliei libere nu poate 
trata niciodată. Yes!” 

— Îmi daţi câte o mie de franci pentru fiecare din fiicele 
mele? 

— No. 

— Vă semnaţi singur condamnarea la moarte. 

— Dacă aş avea mâinile libere, v-aş face nişte semne 
straşnice pe mutrele voastre de ticăloşi buni de spânzurat! 

— Prin urmare, în loc să cedaţi, aveţi curajul să ne 
insultaţi. Spuneţi că nu ne veţi da nimic; ei bine, ne vom lua 
cel puţin ceea ce aveţi dumneavoastră. Căutaţi-l prin 
buzunare! 

Lordul sări în picioare, cu toate că mâinile-i legate îi 
stânjeneau mişcările. Fostul sclav îl apucă de braţ, dar 
englezul se smulse din strânsoarea lui şi-i repezi cu tocul 
ghetei o lovitură atât de puternică în pântece, încât îl făcu 
să se prăbuşească. 

— Înjunghiaţi-l! Împuşcaţi-l! Omorâţi-l! Urlară ceilalţi, 
furioşi. 

În clipa aceea uşa trosni şi căzu sub loviturile unor paturi 
de armă, iar în deschizătura uşii şi ferestrei se iviră zece 
ţevi de arme. 

— Minune! Se bucură lordul, zâmbind. V-am spus eu, 
canaliilor; nu-l puteţi îneca pe David Lindsay, ca pe o 
pisicuţă! 

Sub ocrotirea armelor oamenilor săi, ofiţerul intră în 
colibă şi-i măsură cu privirea pe tâlhari. 

— Tu aici, lacub Asir? Se miră. Cu ce scop ai venit? 


Întrebarea aceasta fusese adresată în limba franceză 
respectabilului bărbos Ali efendi. Folosirea limbii franceze 
era un lucru firesc, fiindcă armata şi poliţia din Tunis erau 
alcătuite mai ales din francezi. De aceea, lordul Lindsay 
înţelese întrebarea. 

— Ilacub Asir? Exclamă el. Aşa se numeşte omul acesta? 

— Da, răspunse ofiţerul. 

— Nu-l cheamă Ali efendi? 

— Pe el? Ar fi o îndrăzneală prea mare! Cum o să fie 
tocmai el un efendi? 

— Mie mi-a spus că este negustor de giuvaieruri şi că se 
numeşte Ali efendi. 

— Câine, ai avut neruşinarea asta? 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! 

— Nu! N-am nevoie de dovezi! le-am prins doar asupra 
loviturii tale ticăloase! Şi voi, ticăloşilor, de unde aveţi 
uniformele de poliţişti? Vă cunosc eu şnapanilor! Nu-i aşa 
că s-au dat drept poliţişti? 

— Da, răspunse lordul. M-au arestat, m-au legat şi m-au 
adus aici. 

— Pentru ce? 

— Omul ăsta susţine că le-aş fi răpit pe cele trei fiice ale 
sale. 

— Trei fiice?! O, Allah, câinele ăsta râios n-are nici o fiică; 
el găzduieşte fete, pe care le negustoreşte în fel şi chip! E 
un pungaş dibaci. Ştiam de mult tot ce face, dar era atât de 
viclean încât nu-l puteam prinde. Astăzi ne-a căzut în mâini 
şi nu-i mai dăm drumul. Legaţi-l imediat, dar cu aceeaşi 
sfoară cu care l-a legat el pe domnul acesta! 

— Sunt nevinovat! Se tânguia bărbatul, în timp ce doi 
poliţişti executau porunca superiorului lor. 

Îndrăzneala de până acum a răufăcătorilor pieri ca prin 
farmec, fiind înlocuită de o atitudine jalnică. 

— Născocirile voastre nu vă slujesc la nimic, strigă ofiţerul, 
punând capăt văicărelilor lor. Am auzit eu însumi când aţi 
pretins acestui om câte o mie de franci pentru fiecare 


dintre cele trei fete şi când l-aţi ameninţat că-l veţi omori, 
fiindcă nu vi-i poate da. Nu vreau să mai aud nimic! Dar tu 
cine eşti? 

— Sunt englez, răspunse lordul. 

— Englez? În îmbrăcămintea aceasta? 

Se părea că polițistul nu vrea să-l creadă. 

— Minte, nu e englez! Strigă lacub Asir. 

— Poţi dovedi că eşti într-adevăr englez? 

— Da. Uitaţi-vă la inelul acesta! 

Lordul îşi scoase din deget inelul cu sigiliu şi-l înmână 
poliţistului. 

— O, Allah! Un diamant atât de mare! Trebuie să fii foarte 
bogat, aproape tot atât de bogat ca englezul care a venit azi 
în port cu iahtul său. 

— Cine v-a spus că omul acela este atât de bogat? 

— Doi inşi, care au vorbit despre el în „Casa Italiană”. Le- 
am dus paşapoartele acolo. 

— Paul Normann efendi şi Hermann Wallert efendi? 

— Da. Îi cunoşti? 

— Au venit cu iahtul meu. Eu sunt lordul David Lindsay, 
despre care au vorbit ei. 

— Şi te-ai plimbat în hainele acestea? 

— Da. Mă deghizez deseori. 

— Atunci, nu mai e nevoie de nici o dovadă. Ţi-ai stabilit 
identitatea şi eşti liber. Poţi să pleci. Drace! Adăugă ofiţerul, 
speriat, fiindcă-şi dădu seama că nu încetase să-l tutuiască 
pe lord. Vă cer iertare, mylord! Sunt deprins să tutuiesc pe 
oricine, ştiţi. Prin urmare, puteţi pleca, dar vă rog să şi 
făgăduiţi că vă veţi înfăţişa autorităţilor, în cazul când vreţi 
să depuneţi plângere împotriva acestei bande. 

— Well, prietene. Dar înainte de a pleca, vreau să vă las o 
mică amintire. Yes. 

Şi scoţându-şi punga din buzunar, înmână fiecărui poliţist 
câte o monedă de aur, iar ofițerului îi dădu cinci monede. 
Poliţiştii îl priviră uluiţi. Niciodată nu le fusese hărăzită 


atâta generozitate. Ofiţerul îşi încrucişă braţele pe piept şi 
făcu o plecăciune adâncă. 

— Allah să vă dăruiască o viaţă îndelungată, o mie de ani! 
Iar pe câinii aceştia îi voi duce acolo unde le este locul. Vor 
căpăta întâi loviturile la tălpi şi cred că înainte de ivirea 
zorilor vor fi spânzurați. 

Atitudinea lui era desigur exagerată, dar mărturisea o 
sinceră bunăvoință. De altminteri, şeful celor zece poliţişti 
se ţinu de cuvânt, fiindcă după ce se îndepărtă cu câţiva 
paşi de coliba afurisită, lordul auzi strigăte de durere care 
răzbeau prin deschizătura ferestrei. 

Lindsay păşi încet prin întuneric, se opri, se uită nehotărât 
în stânga şi în dreapta şi clătină din cap, mormăind. Nasul 
începu să i se mişte într-o parte şi într-alta şi încercă să se 
prelungească spre bărbie, de parcă ar fi vrut să arate că nu 
e deloc mulţumit de stăpânul său. 

În cele din urmă, lordul porni îngândurat spre port. 

Dar după o bucată de drum, se opri pentru a doua oară şi 
se lovi cu palma peste frunte. 

— Nu merge! Nu mă pot înapoia pe iaht. Acolo sunt 
aşteptate trei fete - damned! 

— Şi dacă vin singur, toţi îşi vor bate joc de mine! Mai bine 
mă duc la „Casa Italiană”. Well! 

Se întoarse şi porni înapoi, spre oraş. Dar în clipa când 
ajunse în dreptul primelor case, se opri pentru a treia oară 
şi clătină din cap. 

— By Jove! Tare-i tâmpită povestea asta! Nici acolo nu mă 
pot arăta. Prea m-am lăudat faţă de acest mister Normann 
cu tripla răpire pe oare o plănuiam. Yes. Abia acum văd că a 
avut dreptate Normann, când m-a prevenit. Un tânăr ca el 
este uneori mai deştept ca un om bătrân. Şi atunci, unde e 
mai bine să mă fac de râs, aici sau acolo? Să mă gândesc 
puţin. Poate că nu mă duc nici pe iaht, nici în localul acela. 
Aici este un drum larg şi frumos. Stelele sclipesc 
wonderfull, aerul este curat şi plăcut. O să fac o plimbare şi 
o să-mi vină alte gânduri. Yes. 


Lordul se afla pe şoseaua ce ducea spre bardo şi mergea 
agale, scoțând din când în când câte un mormăit furios. Era 
peste măsură de nemulţumit de el însuşi. Îşi aprinse o 
ţigară şi se lăsă atât de mult în voia gândurilor care îl 
frământau, încât nu dădu nici o atenţie lucrurilor prin care 
trecea. În cele din urmă se opri pentru a patra oară, îşi 
întinse braţele spre cer, de parcă ar fi vrut să depună un 
jurământ şi strigă cu glas atât de puternic, încât s-ar fi 
crezut că se află în faţa unei adunări: 

— Să le ia dracu' pe toate femeile, dar mai ales pe 
turcoaice! 

— De ce? 

Lordul David Lindsay se sperie şi-şi lăsă braţul să alunece 
pe lângă corp. Din întuneric răsări un om, care se apropie 
de el. Englezul rostise blestemul în limba franceză, fiindcă 
rămăsese cu obiceiul de a folosi această limbă pe urma 
întâmplărilor din ultimele ore; necunoscutul vorbise tot 
franţuzeşte, dar purta veşminte orientale, ca lordul. 

— Nu vă priveşte, răspunse lordul. 

— Da, aveţi dreptate. Dar purtaţi îmbrăcămintea noastră 
şi vorbiţi totuşi franţuzeşte. 

— Ca şi dumneavoastră. 

— Hm! Şi eu sunt francez. 

— Ca şi mine. 

— Socotesc mai nimerit să mă folosesc de portul local. 

— Şi eu tot aşa. 

— Prin urmare, suntem compatrioți. Cu ce vă ocupați? 

— Sunt corăbier, răspunse David Lindsay, dând ascultare 
unei inspiraţii subite. 

— Marinar? 

Răspunsul ţâşnise întâmplător de pe buzele lordului. După 
experienţa neplăcută pe care i-o dăruise ziua aceasta, 
socotea că nu e nevoie să spună adevărul. 

— Nu chiar marinar, îl lămuri el pe străin. Am o luntre şi 
duc pasagerii din port spre oraş. 


Apoi, scuturând scrumul ţigării, îşi apropie obrazul de cel 
al necunoscutului şi trase câteva fumuri puternice. Astfel, 
chipul străinului fu luminat, pe când cel al lordului rămase 
în umbră. Străinul se retrase, indignat. 

— Ce-i asta? Era să-mi arzi nasul! 

— Te luminez, răspunse David Lindsay pe un ton liniştit. 
Omul trebuie totdeauna să ştie cu cine vorbeşte. 

Cuvintele lordului fuseseră cât se poate de nimerite, dar 
mai ales prudenţa sa, care-l îndemnase să săvârşească 
gestul acela şi care-i îngăduise să recunoască un om, pe 
care nu s-ar fi aşteptat să-l întâlnească: dervişul Osman. E 
drept că de data aceasta Osman nu mai purta 
îmbrăcămintea obişnuită, dar el nu-şi putuse ascunde 
obrazul. Fireşte că lordul deveni şi mai prudent, ca să nu fie 
recunoscut la rându-i şi ca să afle vreun amănunt care l-ar 
fi interesat. 

— Nu cred că ai vreun folos dacă-mi vei privi obrazul, 
răspunse Osman. Nu mă cunoşti. 

— Fireşte. De altminteri, nici nu l-am văzut prea bine. O 
ţigară nu este o făclie, din păcate. 

— Şi de ce te plimbi pe aici, de fapt? 

— Fiindcă,... hm! Fiindcă sunt nefericit în dragoste. 

— Şi-ţi pierzi noaptea umblând prin întuneric după 
greieri? Nu-ţi ajută la nimic. 

— Ai dreptate. Dar după ce să umblu? 

— După un bacşiş, un bacşiş bun. 

— Un luntraş nu scapă nici un prilej în care să poată 
câştiga un bacşiş. Vrei să te duc undeva cu barca? 

— Nu. Dar mi-ai putea face un alt serviciu. Ai timp o oră? 

— Dacă nu durează mai mult, îţi stau la dispoziţie. 

— Bun! Dar înainte de orice, trebuie să-ţi ţii gura! De un 
flecar n-am nevoie, să ştii! 

— Unul ca mine este deprins să tacă toată viaţa. Cu cine să 
pălăvrăgească un luntraş? Cel mult cu el însuşi. 

— Bine, îţi voi da prilejul să câştigi un bacşiş. 


Osman se apropie de el şi-i şopti pe un ton confidenţial: Şi 
eu am una. 

— O ţigară? Foarte frumos! 

— Aş! O dragoste! 

— Aşa? Şi ea nu te iubeşte? 

— Dimpotrivă, mă iubeşte. Mi-a spus să vin azi. Trebuia să 
mă caţăr pe zid şi să sar în grădină. Am venit la timp, adică 
acum vreo jumătate de oră. Dar... zidul e prea înalt! 

— Da, e o piedică foarte neplăcută! 

— Şi acum ea stă în grădină şi mă aşteaptă, iar eu am 
rămas dincoace de zid. Voiam să plec. Dar te-am întâlnit şi 
am văzut că eşti foarte înalt. 

— 'Te înţeleg. 

— Dacă mă urc pe umerii dumitale ajung uşor pe zid. Vrei 
să-mi ajuţi? 

Lordul îşi dădu numaidecât seama că nu este vorba de o 
aventură de dragoste, ci de o ticăloşie. Totuşi, el socoti că 
este mai bine să nu-şi trădeze bucuria pe care i-o stârnea 
această întâlnire, ci să şovăie înainte de a primi oferta cei 
se făcuse. 

— Pentru un îndrăgostit nefericit, nu e chiar plăcut lucrul 
acesta. Eu te voi ajuta să treci dincolo şi în timp ce voi fi 
nevoit să te aştept, dumneata vei fi în grădină într-al 
şaptelea cer. 

— Bine, dar nu vei aştepta degeaba. Ai uitat că-ţi dau un 
bacşiş! Doi franci! 

— Mon Dieu, da' bogat trebuie să fii! M-aş fi mulţumit şi cu 
jumătate de franceză 

— Vezi, aşadar, că plătesc bine. Ei, vrei să mă ajuţi? 

— Fireşte! Doi franci! Desigur că vreau! Dar frumoasa 
aceea o mai fi în grădină? 

— Da. Mi-a făgăduit că mă aşteaptă o oră întreagă. 

Dervişul porni şi la colţul clădirii coti la stânga. 

Formele întunecate ale unei clădiri mari sau mai exact ale 
unui bloc se înălţau înaintea lor şi lordul se gândi că acolo 


ar putea fi bardo, reşedinţa beyului Tunisului, despre care 
auzise. 

Osman îl conduse spre locuinţa aceea şi apoi de-a lungul 
unui zid vechi. În cele din urmă se opri şi măsură cu ochii 
înălţimea zidului. 

— Aci este locul întâlnirii; tocmai îndărătul acestui zid. 

Lordul tăcu o clipă. 


— Da, singur nu poţi trece dincolo. Dar dacă te urci pe 
umerii mei, o să meargă! 

— Trebuie să vii şi dumneata cu mine în grădină, fiindcă 
altminteri nu mă mai înapoiez. Am o frânghie, pe care mi- 
am legat-o în jurul şoldurilor. Îmi ajuţi să mă urc şi ţii 
frânghia cu ambele mâini. După ce mă caţăr, sar în grădină 
şi ţin cu putere frânghia ca şi dumneata să te poţi căţăra şi 
sări dincolo. Tot aşa ne vom înapoia. 

— Dar văd că ai o geantă care o să te împiedice să te urci. 

— Da, am în ea câteva daruri pentru iubita mea. Să nu mai 
zăbovim! 

— Bine. Îmi voi împreuna mâinile, iar dumneata o să te 
salţi pe ele şi o să te urci pe umerii mei. 

— Parcă ar fi mai bine să ţii geanta şi după aceea o trag 
după mine. Dar ai grijă să nu se spargă ceva! 

Lordul luase geanta şi ardea de nerăbdare să afle ce este 
în ea. Nu avea mâner şi era desfăcută. Îndată ce-l văzu pe 
derviş urcându-se, lordul îşi vâri repede mâna în ea şi simţi 
un burghiu lung şi destul de gros, un ghem de sârmă 
subţire, câteva bucăţi de sârmă în forma unor ace de păr, 
dar mai lungi şi mai groase, un fel de cutiuţă de tablă şi alte 
câteva obiecte, al căror rost nu-l putea înţelege. 

După câteva clipe, lordul se căţără pe zid şi sări în grădină 
atingând cu bine pământul. 

— Am venit şi eu, spuse el dervişului. Ce facem acum? 

— N-ai nimic de făcut. Stai aici şi aşteaptă-mă până mă 
înapoiez. Mă duc în chioşc. 

În ciuda întunericului, chioşcul putea fi văzut, fiindcă era 
în apropierea zidului. 

— Bine! 

— Prin urmare, rămâi aici şi ai grijă să nu te descopere 
cineva! 

— E atât de primejdios să fim găsiţi aici? 

— Sunt câţiva paznici aici, dar nu cred că-i va trece 
vreunuia din ei prin minte să se plimbe prin partea aceasta 
a grădinii. Dar în cazul când simţi că se apropie cineva, 


trânteşte-te la pământ! Nu uita că, dacă eşti descoperit, nici 
eu nu mai pot ieşi. 

Spunând aceste cuvinte, Osman se furişă cu paşi înăbuşiţi. 
Lordul ciuli urechile. 

Liniştea adâncă a nopţii nu era tulburată nici de cel mai 
mic zgomot. 

— Straşnică aventură! Se gândi. Ticălosul acesta 
urmăreşte alte scopuri decât cel de care mi-a vorbit, 
întâlnirea aceasta este o minciună, fără îndoială. Ce nevoie 
are de burghiu? Ce rost au sârma şi acele? Ce este cu 
cutiuţa aceea de tablă? Ca să nu stau degeaba, o să încep 
să fac cercetări. Yes. 

Îngenunche şi se târî pe mâini şi picioare pe urmele lui 
Osman. Când ajunse la chioşc ciuli urechea, scrută 
întunericul, dar nu auzi şi nu văzu nimic. Se afla în spatele 
chioşcului şi se întreba dacă ar fi mai bine să se târască 
până la intrarea lui. Nu, n-ar fi fost un lucru prudent! L-ar fi 
putut observa dervişul, care ar fi devenit bănuitor. Aşadar, 
rămase pe loc. Şi hotărârea lui se dovedi chibzuită, fiindcă 
după câteva minute auzi zgomotul uşor şi caracteristic al 
unui burghiu care găureşte un obiect. Apropiindu-se de 
locul unde se auzise zgomotul şi ţinându-şi palma întinsă, 
simţi vârful burghiului care străpungea lemnul. Dervişul 
făcuse o gaură în chioşc. 

— Ce-o fi urmărind? Se întrebă lordul. 

Burghiul îşi încetase lucrul. Ducându-şi cu grijă mâna în 
dreptul găurii, David Lindsay simţi o sârmă subţire şi 
răsucită, pe care Osman o împinse atât de mult, până când 
pe partea unde se afla lordul se încolăciră pe pământ câţiva 
metri. 

— Un fir electric! Îşi spuse lordul. Trebuie să văd ce are de 
gând omul nostru. 

Deodată se auziră paşi uşori. Dervişul ieşea din chioşc. 
Lordul abia avu vreme să se retragă şi să-l vadă pe Osman 
apropiindu-se de gaura pe care o făcuse cu ajutorul 
burghiului. 


După câteva minute, dervişul se înapoie iar în chioşc. 
David Lindsay se târi cu băgare de seamă până la locul 
unde stătuse mai înainte şi constată că sârma fusese îndoită 
şi fixată cu ajutorul unuia din acele de sârmă. Sârma era 
destul de lungă, ca să poată fi trasă de acolo până la zid şi 
apoi peste el, de partea cealaltă. 

— Cerule! David Lindsay nu este totuşi atât de naiv cum au 
dovedit cele întâmplate în cursul zilei de azi. Cred că ştiu ce 
urmăreşte, îşi spuse lordul. Omul acesta vrea să arunce 
pavilionul în aer. Dar în ce mod? Cu ajutorul electricităţii? 
Hm! Un derviş care se ocupă de electricitate... e un om 
ciudat. Ce ştie el despre electricitate şi ce ţintă urmăreşte? 

După câtva timp, Osman se înapoie şi-şi continuă opera 
tainică. Lordul se retrăsese, dar nu la o depărtare prea 
mare, astfel că, trântit la pământ, putea să-l observe destul 
de bine. Şi se simţi oarecum mulţumit, când îl văzu pe 
Osman întinzând sârma până la zid şi fixând-o în diferite 
locuri. Acum, lordul trebuia să se retragă, ca să nu fie 
surprins. El se târi cu repeziciune de-a lungul zidului, până 
acolo unde fusese lăsat de Osman. Într-adevăr, după puţin 
timp apăru şi dervişul. 

— Ai observat ceva suspect? Îl întrebă. 

— Nu. N-a fost nimeni pe aici. A venit iubita? 

— Da. Voia tocmai să plece şi fiindcă mă aştepta de mult, 
n-a mai putut rămâne. Ne vom întâlni mâine, într-altă parte. 

— Plecăm? 

— Încă nu. Vom înălța mai întâi sârma aceasta peste zid, 
pentru ca mâine fata să se poată căţăra mai uşor decât noi. 
Pe ea nu are cine s-o ajute. Înţelegi? 

— Ca să fiu sincer, nu prea înţeleg. Nu ştiu cum s-ar putea 
folosi ea de sârmă, ca să se caţăre pe zid şi să sară apoi pe 
partea cealaltă. 

— Lucrul e foarte simplu! Mâine-seară voi lega de sârma 
pe care noi o vom înţepeni acum în preajma zidului, o scară 
de frânghie pe care fata s-o poată trage uşor în grădină. Să 
plecăm! E mai bine să ne îndepărtăm puţin de locul acesta. 


Sârma fu trasă peste zid şi înţepenită cu câteva ace în 
crăpături. Cei doi inşi se căţărară apoi pe zid şi coborâră pe 
partea cealaltă, ca s-o înţepenească iar cu câteva ace sârma 
era atât de subţire, încât şi ziua ar fi fost observată cu mare 
greutate. 

— Aşa! Exclamă dervişul, după ce-şi termină lucrul şi 
ajunseră iar pe şosea. Acum ne-am terminat misiunea şi 
putem pleca. 

Lordul dădu ascultare unei inspiraţii subite. El îşi scoase 
pe furiş briceagul din buzunar şi-l vâri repede într-o 
crăpătură a zidului, ca să regăsească uşor locul unde fusese 
înţepenită sârma şi se hotări, să se ducă imediat la „Casa 
Italiană”, ca să poată povesti lui Normann şi Hermann noua 
lui aventură. 

Pornind cu paşi iuți, cei doi ajunseră curând în dreptul 
casei pe care o închiriaseră Ibrahim şi dervişul. Dar Osman 
nu ţinea defel ca însoţitorul său să ştie unde locuieşte, aşa 
că nu-i spuse nimic şi-şi continuă drumul până la conducta 
de apă care mărturisea şi în starea de acum măreţia 
realizărilor din secolele apuse. 

— Aici trebuie să ne despărţim. Dar mai întâi o să-ţi dau 
bacşişul pe care ţi l-am făgăduit, spuse dervişul, vârându-şi 
mâna în buzunar. În timp ce Osman căuta încă moneda de 
doi franci pe care voia s-o dăruiască lordului, se auzi un 
zgomot de paşi din direcţia unde era situată casa lui 
Ibrahim. Se apropiau doi inşi. 

— Nu trebuie să fim văzuţi! Sopti Osman, înmânând 
repede lordului moneda făgăduită. Stai liniştit şi intră în 
crăpătura zidului, până când trec cei doi inşi! 

— Eu cred că ar fi mai bine să ne trântim la pământ! 
Răspunse lordul tot în şoaptă. 

Osman îi urmă sfatul şi, după câteva clipe, cei doi trecură 
pe lângă ei. Spre marea uimire a lui Lindsay, ei vorbeau în 
limba germană şi glasurile lor i se păreau cunoscute. De 
aceea, el ciuli urechea, ca să-i înţeleagă. 


— Acum ne putem aprinde în sfârşit o ţigară, spuse unul 
din ei. Ai foc? 

— Da, îndată! 

În clipa următoare sclipi flacăra unui chibrit, care lumină 
obrazurile celor doi, ce se opriseră la o distanţă de vreo 
zece paşi de locul unde se ghemuiseră dervişul şi ajutorul 
său. Şi presupunerea pe care o făcuse lordul atunci când 
auzise glasurile se dovedi întemeiată: cei doi erau Paul 
Normann şi Hermann Wallert. Cu toate că n-avea de ce să 
se teamă, el socoti că e mai bine să stea liniştit lângă derviş. 
Acesta, însă, se sperie când îi recunoscu. 

— Allah, Allah! Exclamă. lar ăştia, iar...! 

Vorbise destul de încet, dar Paul Normann întoarse repede 
capul. 

— N-ai auzit nimic? Îşi întrebă încet prietenul. Mi s-a părut 
că a vorbit cineva. 

— Ţi s-a părut. Eu n-am auzit nici un glas. Să mergem! 

Cei doi prieteni se îndreptară agale spre oraş. Acum, 
Osman se ridică în picioare. 

Era atât de tulburat, încât nici nu se mai gândi că 
luntraşul i-ar putea observa neliniştea. După ce merse doi- 
trei paşi, se opri. 

— Ah, aici erau! Exclamă el, năcăjit. Ce-au căutat? Cum au 
aflat? S-o fi întâmplat ceva? Trebuie să ştiu! Mii de draci, ce 
să fac mai întâi? Să mă ţin după ei, ori să mă duc acasă? 

— Îi cunoşti pe cei doi? Întrebă lordul pe un ton nevinovat. 

— Foarte bine! Sunt doi netrebnici, în stare de orice. 
Ascultă, vrei să adaugi zece franci la bacşişul pe care ţi l-am 
dat? 

— Zece franci? Asta-i o avere pentru mine! 

— Bine. Ţine-te după ei - fără să fii observat - fiindcă 
vreau să ştiu unde locuiesc. Fugi după ei! Repede! Eu te 
aştept aici. 

— Drace! Ce să fac? Voiam să mă furişez după el, ca să ştiu 
unde locuieşte! Îşi spuse lordul. Şi acum, mă trimite după 
prietenii mei. Ce să fac? Pe cei doi îi găsesc eu şi fără să mă 


trimită el, dar... fir-ar al naibii! Adineauri voia să se ducă 
acasă şi spunea că este grăbit. Prin urmare, îl găsesc cu 
siguranţă aici. Cel mai bun lucru este să fug după cei doi. 

Când ajunse, gâfâind, lângă Paul Normann şi Hermann 
Wallert, ei se dădură în lături: îi auziseră paşii, astfel că 
voiau să-l lase să treacă, fiindcă nu ştiau cine este. 

— Staţii, ticăloşilor! Strigă el. Mâinile sus! Adică, nu: punga 
sau viaţa! Yes! 

— Drace! Exclamă Paul Normann. Sir David! 

— Adevărat! Unchiule! De unde ai răsărit şi ce cauţi pe 
aici! 

— Dacă ţi-aş mărturisi, ai rămâne uimit. 

— Vii de la cele trei fete ale tale din harem? 

— No. Să le ia dracu' pe toate femeile din harem! De-acum 
încolo, mă mulţumesc să văd Răpirea din serai numai la 
Operă. Mozart se pricepea mai mult ca mine. Well. Am găsit 
ceva mult mai important. Yes! Pe derviş! 

— Atâta tot? 

— Cum „atâta tot”? Nu-ţi ajunge? Ăsta-ţi este răspunsul? 

— Ce-ai fi vrut să-ţi spun? 

— Să mă aplaudaţi amândoi, ca să văd că mă admiraţi. Îl 
găsesc pe ticălosul pe care-l căutăm de zor şi vă uitaţi la 
mine cu cel mai nepăsător aer din lume. 

— Nu te supăra, unchiule, dar ceea ce am găsit noi 
preţuieşte mai mult: tot cuibul, adică pe Ibrahim şi fetele! 

— By Jove! Unde? 

— În casa aceea din preajma conductei de apă. 

— Ah, acolo stă? De aceea spunea că trebuie să intre 
acolo! 

— Cine? 

— Dervişul. V-a văzut şi v-a recunoscut pe amândoi. 

— Ne-a văzut şi ne-a recunoscut? 

— Yes. Eram cu el. Voia să fugă după vei, dar s-a răzgândit 
şi m-a trimis pe mine. 

— Pe tine? Dervişul te-a trimis pe tine? 

— Yes. Spunea că sunteţi nişte ticăloşi. 


— Şi l-ai lăsat să vorbească aşa despre noi? 

— Yes. N-are dreptate? Am câştigat de la el un bacşiş de 
doi franci şi... 

— Un bacşiş? Tu? 

— Şi aţi luat banii, sir David? 

— Yes. Şi voi câştiga încă zece franci, dacă mă înapoiez şi-i 
spun unde locuiţi. 

— Te-a trimis pe tine să ne urmăreşti? Foarte ciudat! Te 
cunoaşte, doar! 

— Nu m-a recunoscut. Dacă aţi şti prin ce-am trecut! Osă 
vă minunaţi, când vă voi povesti! 

— Povesteşte-ne! 

— Well! Dar mai întâi spuneţi-mi ce căutaţi la ora asta 
târzie în afara oraşului? 

— Am fost în grădina lui Ibrahim şi am vorbit cu Zykyma şi 
Tşita. 

— Trebuie să-mi istorisiţi şi mie cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Desigur. Dar poate că ar fi mai bine să ne povesteşti mai 
întâi tu întâmplările pe care le-ai trăit azi şi să ne înapoiem 
în oraş. 

— Nu, încă nu ne înapoiem. Am de lucru pentru voi. Dar să 
nu rămânem pe şosea, ca să nu ne observe nemernicul 
acela! S-o luăm la stânga şi o să aflaţi îndată tot ce trebuie 
să ştiţi. 

Capitolul XII - În cursă. 

Paul şi Hermann voiseră numai să cerceteze situaţia casei 
în care erau ţinute cele două fete şi care era în mijlocul unei 
grădini, în preajma şoselei. Dar când ajunseră acolo, văzură 
că le este cu neputinţă să se îndepărteze imediat după 
această recunoaştere. 

— N-ai vrea să ocolim grădina? Propuse Hermann. 

— De ce nu? Însă trebuie să avem grijă să nu ne audă 
paznicul! 

— Vrei să intrăm? 


— Dacă am putea, desigur că aş vrea. Aminteşte-ţi că Tşita 
este închisă acolo şi eu stau aici. Crezi că aş fi în stare să 
şovăi? 

— Nu, nu! Şi eu sunt stăpânit de aceeaşi hotărâre ca şi 
tine! Poate că ea este chiar aproape de noi, fără să ştim. 

— M-aş mira să fie aşa cum presupui tu. Arabadşiul ne-a 
informat doar că haremul este la etajul casei şi anume în 
partea care dă spre oraş. Probabil că tot pe acolo trebuie să 
fie şi paznicul. 

— Atunci, hai să ne strecurăm în grădină! 

Paul Normann nu mai stătu pe gânduri şi, strecurându-şi 
mâna printre scândurile porţii, trase zăvorul, fără să facă 
zgomot. Apoi împinse poarta, dar se produse un scârţâit 
puternic şi supărător, din pricina căruia cei doi inşi 
tresăriră. 

— La asta nu m-am aşteptat, spuse Hermann, necâjit. 
Trebuie să fugim! 

— Nu, răspunse Paul. Dimpotrivă, să intrăm repede! 

Îşi urmă prietenul în grădină, închise uşa cu acelaşi 
zgomot, împinse zăvorul la loc şi-l trase pe Hermann după 
el. 

— Acum, să ne trântim pe iarbă, lângă gard! 

Abia se aşezară şi se auziră paşii cuiva care se apropia. 

Paznicul trecu pe lângă ei, atât de aproape încât l-ar fi 
putut apuca de picioare. El se uită cu atenţie la poartă, îşi 
roti cu grijă privirea în jur şi se înapoie încet spre partea 
din faţă a casei. 

Cei doi prieteni se târâră cu băgare de seamă de-a lungul 
gardului şi zăriră curând aripa unde erau închise cele două 
fete; fireşte, însă, numai contururile ei, din pricina 
întunericului şi a depărtării. 

— Rămâi aici! Şopti Paul Normann. Eu plec în 
recunoaştere. 

Târându-se mai departe, el auzi deodată zgomotul unor 
paşi, care îi trădară locul unde se afla paznicul şi socoti că 
ar fi bine să se târască până în apropierea lui. 


Paznicul şedea pe o bancă de piatră acolo unde, înăuntrul 
unui gard viu, înalt şi gros, grădina era despărțită de o alee 
care mergea împrejurul casei. Încercarea era îndrăzneață 
şi legată poate de oarecare primejdii, dar Paul Normann se 
furişă totuşi până aproape de bancă. Acum putea să vadă 
mai bine şi casa. 

Un fel de verandă era sprijinită de doi stâlpi. Deasupra se 
vedeau două obloane, dintre care unul părea închis, iar 
celălalt deschis. Statura vânjoasă a paznicului îngăduia să 
se presupună că el nu şi-ar fi părăsit curând locul plăcut de 
odihnă pe care şi-l alesese, decât dacă ar fi fost silit s-o facă. 
De aceea, Paul se înapoie cu aceeaşi băgare de seamă la 
prietenul său. 

— În sfârşit! Spuse Wallert, uşurat. Bine că ai venit! 

— Casa are o verandă, la care se ajunge foarte uşor. Sus 
am văzut un oblon. Dar paznicul stă pe o bancă, tocmai în 
dreptul lui. 

— Păcat! 

— Dacă am fi cel puţin siguri că fetele locuiesc în partea 
aceea a casei. 

— Arabadşiul ne-a spus că locuiesc acolo şi el ştie doar. 

— Atunci, cel mai bun lucru ar fi ca tu să atragi atenţia 
paznicului asupra ta, în timp ce eu am să mă caţăr pe 
verandă. Vrei? 

— Sigur că vreau, fiindcă mă gândesc că Tşita trebuie să 
fie acolo. 

— Bine! 

— Eu mă furişez pe partea cealaltă şi fac un zgomot uşor. 
Când vine paznicul, mă ascund. Între timp, tu eşti sus. 

— Dar îndată ce-l vezi apropiindu-se, tu trebuie să-i dai de 
lucru cel puţin cinci minute, ca să nu fiu stingherit. Ce-ar fi 
să arunci în el cu pietre? Pe alee sunt destule, doar! 

— Bună idee! Şi cum aflu că vrei să cobori? 

— 'Te voi înştiinţa printr-un semn, care să nu fie observat. 
Pot să imit de pildă cântecul greierului. 


— Ai dreptate; e un semn care nu poate da de bănuit. Să 
plecăm, a trecut de mult miezul nopţii şi trebuie să ne 
folosim de întuneric. 

— Mă furişez încă o dată până la el. Nu zăbovesc mai mult 
de un minut. După aceea, începi să arunci cu pietre. 

Paul Normann se târl iar până la bancă şi se furişă 
îndărătul ei, în iarbă. El nu mai avu mult de aşteptat şi i se 
păru că vede mişcându-se ceva în tufişul din partea cealaltă 
casei, apoi auzi o piatră căzând printre frunze. Paznicul sări 
în picioare şi trase cu urechea. După câteva clipe se auzi 
altă piatră vâjâind printre frunze. Paznicul îşi murmură 
ceva în barbă şi se îndepărtă. 

Cum îl văzu dispărând după colţul casei, Paul Normann se 
căţără pe unul din stâlpi şi ajunse repede pe verandă. El se 
întinse imediat pe scândurile podelei, fiindcă în timpul 
căţărării se produsese puţin zgomot, care l-ar fi putut 
trăda. 

După câteva clipe, paznicul se înapoie şi, cu un aer 
bănuitor, se opri şi se uită spre verandă; el începu să se 
plimbe cu paşi mari pe dinaintea casei şi mormăi atât de 
tare, încât şi Paul Normann îl auzi. 

În momentele acelea periculoase, Hermann aruncă iar o 
piatră şi paznicul porni încă o dată spre locul de unde se 
auzise zgomotul. Atunci, Paul Normann se ridică şi se 
convinse că avusese dreptate: acolo erau într-adevăr două 
obloane, dintre care unul era închis. 

În deschizătura celuilalt apăru o arătare albă. 

— Cine-i acolo? Întrebă în limba franceză un glas înăbuşit 
de femeie. 

— Un salvator, răspunse el. Dar tu cine eşti? 

— Zykyma, răspunse glasul aproape în şoaptă. 

— Te rog să te întorci în odaie! 

Ea îi ascultă îndemnul şi după câteva clipe Paul Normann 
o urmă; dar înainte de a sări pe fereastră se uită cu grijă în 
grădină. Tocmai atunci se înapoia paznicul. El părea liniştit 
şi se plimba. 


Paul Normann intră în odaie. Zykyma se apropie de el şi-l 
privi. 

— Normann efendi! Exclamă ea în şoaptă. Allah fie lăudat 
de-a pururi! Unde este Wallert efendi? 

— Jos, în grădină. Unde e Tşita? 

— În odaia de alături. Doarme. 

— Şi tu de ce nu dormi? 

— Ne-am culcat târziu, fiindcă am primit vestea că sunteţi 
în Tunis. 

— De la Said? 

— Da. Până acum o oră am stat de vorbă. Tşita a adormit 
imediat. De când am venit aici n-a dormit aproape deloc şi a 
plâns întruna. Şi pe mine era sa mă doboare somnul, dar 
am auzit scârţâitul porţii şi mi-am închipuit că aţi venit voi. 
M-am apropiat de fereastră şi am aşteptat, dar n-am vrut s- 
o trezesc pe Işita. Şi acum, iată-te! Ah, acum putem să 
nutrim iarăşi o speranţă! 

— Nu numai o speranţă. Puteţi fi sigure că se apropie ziua 
în care veţi fi salvate. N-aş putea vorbi cu Işita? 

— Ba da. Mă duc s-o trezesc încet şi să-i spun că ai venit. 
Altminteri, ar fi în stare să strige de bucurie şi am fi trădaţi. 
Aici este odaia mea şi dincolo este a ei. Aşteaptă-mă! 

Zykyma intră în camera de alături. 

Paul Normann auzi curând şoaptele celor două fete, apoi 
un țipăt înăbuşit şi după aceea... ea se furişă cu paşi iuți în 
odaie şi se apropie de el. Îmbrăţişându-l, Tşita îşi rezemă 
capul de pieptul lui şi, copleşită de fericire, nu mai scoase 
nici un cuvânt. 

Peste măsură de tulburat, o îmbrăţişă şi el. 

— 'Tşita! Floarea mea, bucuria mea, viaţa mea! Te-am 
regăsit, în sfârşit! Acum va fi iarăşi bine! Ah, mult trebuie să 
fi suferit! 

Ea nu-i răspunse, dar corpul îi era zguduit de suspinele pe 
care nu izbutea să şi le înăbuşe. El aşteptă s-o vadă 
liniştindu-se. 

— Acum nu ne vom mai despărţi! Spuse Normann. 


Şi începură să-şi povestească toate cele întâmplate de 
când nu se văzuseră, ochi în ochi şi mână în mână. 

Zykyma rămăsese întâi în odaia ei, ca să îngăduie celor doi 
îndrăgostiţi să se bucure în voie că s-au regăsit; după câtva 
timp, ea se înapoie. 

Paul Normann află că şi pe gangul care ducea la odăile 
celor două fete era un paznic. Prin urmare, acum nu se 
putea întreprinde nimic. Se stabili însă ca Said să vină a 
doua zi la „Casa Italiană” şi să se sfătuiască, după ce vor 
cunoaşte proiectele stăpânului, asupra hotărârilor ce 
urmau să fie luate. 

Totodată, Paul Normann şi cele două prietene îşi dădură 
seama că el nu trebuie să mai întârzie, ca să nu-şi 
primejduiască situaţia, întrucât nu mai era mult până în 
Zori. 

De aceea, el se apropie de fereastră, îşi duse mâna la gură 
şi imită cântecul greierului, aşa cum se înţelesese cu 
Hermann, ca să-i dea de veste că vrea să coboare. Nu trecu 
mult şi paznicul sări iar de pe bancă şi dispăru cu paşi iuți 
îndărătul casei. 

Normann îşi strânse încă o dată iubita la piept. 

— Rămâi cu bine! 

După ce strânse mâna Zykymei, cobori pe stâlp, străbătu 
aleea din câteva sărituri şi ajunse pe iarbă, unde se întinse 
imediat, fiindcă îl văzu iar pe paznic. Apoi se târi până la 
gard şi după câteva clipe veni şi Hermann. 

— Slavă Domnului! Exclamă Wallert, uşurat. Mi-a fost frică 
să nu te prindă! Ştii că ai stat mult? Ei, ce-i cu fetele? 

— Întâi să plecăm! 

Părăsiră curând grădina şi dispărură după colţul casei, 
ajungând la vechea conductă de apă, unde trecură pe lângă 
lord şi pe lângă derviş, fără să le bănuiască prezenţa. După 
aceea David Lindsay îi ajunse şi, spre marea lor uimire, îi 
conduse în spatele grădinii bardo-ului. Când aflară ce se 
întâmplase acolo, îşi exprimă admiraţia pentru curajul 
bătrânului lor prieten. 


Lordul se apropie de zidul grădinii şi-şi găsi briceagul 
înfipt în crăpătura zidului. 

Cei trei inşi se hotărâră ca, înainte de a-i anunţa pe 
paznicii bordo-ului despre cele ce se puneau la cale, să sară 
zidul şi să cerceteze cu atenţie pregătirile criminale ale 
dervişului. 

Şi de data aceasta David Lindsay ţinu locul scării, cum se 
exprimase el însuşi, iar după ce Normamn şi Wallert se 
urcară pe zid, el le aruncă repede cingătoarea şi se căţără 
la rându-i. După câteva minute, coborâră în grădină. 

Lordul îi conduse până la chioşc şi le arătă gaura pe care o 
făcuse dervişul, după care pătrunseră în chioşc. 

Aprinzând un chibrit, ei văzură că se găsesc într-o 
încăpere fără nici o fereastră. Într-unul din pereţi se afla o 
firidă, în care, pe un scăunel scund, era aşezată o pernă. În 
afară de covorul care acoperea întreaga podea, nu se mai 
vedea nimic. 

— Ciudat, foarte ciudat! Se pare că nu este un chioşc 
obişnuit. Yes. 

— Nu, răspunse Paul Normann. E o casă de rugăciune. 
Firida se numeşte Kiblah şi indică direcţia spre Mecca, spre 
care orice credincios trebuie să-şi întoarcă obrazul atunci 
când se roagă. Se pare că pe scăunelul acela 
îngenunchează credinciosul în timpul rugăciunii. Şi fiindcă 
nu văd decât un scăunel, presupun că aici este o casă de 
rugăciune destinată unui singur om. Şi acest om trebuie să 
fie... 

—... beyul Tunisului! Îl completă Hermann. 

— Desigur. Prin urmare, dacă este într-adevăr plănuită, 
lovitura este îndreptată împotriva lui. Şi acum, să urmărim 
sârma şi să vedem cum se desfăşoară. 

Aprinzând pe rând câteva chibrituri, ei găsiră curând locul 
pe unde pătrundea sârma înăuntrul chioşcului; ea se 
întindea pe sub covor până la scăunel, a cărui înălţime era 
numai de o palmă. Aşa cum îşi închipuiseră ei, capătul 


firului electric intra în cutiuţa de tablă, care era ascunsă 
sub scăunelul acoperit de pernă. 

— Drace! Ce părere aveţi? 

— O tentativă de omor! Spuse Paul Normann. O tentativă 
de omor, îndreptată împotriva beyului! 

— Excellently! Cred că a fost o întâmplare fericită că m-am 
întâlnit cu ticălosul acela. Well. Acum, reclamaţie. Arestare. 
Bătaie la tălpi. Frânghie. Yes. 

— Da, să comunicăm imediat ceea ce am descoperit. Nu se 
poate şti când ar urma să se săvârşească atentatul. Nu 
trebuie să pierdem vremea. 

— Pe cine înştiinţăm? 

— Vom afla noi curând şi cu cine urmează să stăm de 
vorbă. Să mergem! Pornim repede spre castel, în direcţia în 
care vom vedea că arde o lumină. 

Grădina era mare şi frumoasă, după cum putură să 
observe cei trei inşi în pofida întunericului. Merseră mult 
până să ajungă în partea din spate a uneia din clădirile care 
aparţineau castelului. Nu se vedea nici un paznic. Puținele 
ferestre ale casei erau aşezate la întâmplare. Din fericire, 
una dintre ele era luminată. Ea nu era înaltă şi avea un 
grilaj de lemn. 

Hermann se apropie de fereastră şi se uită, dar în clipa 
următoare se retrase uimit. 

— Drace... însuşi Kruger-bey e înăuntru! 

— Ce? Vreau să-l văd şi eu! 

Paul Normann îşi împinse prietenul în lături şi privi. 

Într-adevăr, la o masă şedea Kriiger-bey, comandantul 
gărzii. 

Îşi deschisese tunica împodobită cu trese aurite, astfel că 
rotunjimea pântecului său impunător putea fi admirată în 
voie. Obrazul său roşu şi blând, umbrit de o mustață uriaşă, 
vădea o expresie de nemărginită mulţumire; nasul lat şi 
destul de mic avea culoarea aceea cu totul neobişnuită unui 
credincios adept al Profetului, căruia nu-i sunt îngăduite 
anumite băuturi. Şi parcă tocmai spre a confirma bănuiala 


pe care o stârnea în mod neîndoios aspectul nasului, pe 
masă se răsfăţau o sticlă de vin şi un pahar; e drept însă că 
acum amândouă erau goale. 

Bărbatul acesta era prin urmare fostul băiat de serviciu 
dintr-o berărie din Brandenburg şi actualul comandant al 
gărzii, căruia Mohammed es Sadok Paşa îi încredinţase 
paza preţioasei sale vieţi. 

După o sumedenie de călătorii aventuroase prin diferite 
părţi ale lumii, ajunsese în Tunis şi se înrolase în armată. 
Înzestrat cu anumite însuşiri, curajos şi isteţ, el urcase din 
ce în ce mai sus şi ajunse în cele din urmă comandantul 
gărzii. Desigur că fusese nevoit să se convertească la 
islamism, dar cu inima rămăsese creştin şi, mai ales, un bun 
Şi sincer german. 

Era o personalitate foarte cunoscută şi mult apreciată, pe 
care o vizitau mai ales germanii, de dragul unei ciudăţenii 
care făcea din el un minunat tovarăş de societate. 
Ciudăţenia aceasta consta în modul cum vorbea limba 
germană. 

Fireşte că nu avea o cultură deosebită. La început vorbise 
germana aşa cum poate s-o rostească un băiat de serviciu 
dintr-o berărie şi un brandenburghez autentic, în dialectul 
local. Trecură apoi câţiva ani, în care nu avu prilejul să mai 
vorbească limba maternă, astfel că o uită pe trei sferturi. 
Iar cuvintele pe care şi le mai amintea erau rostite după 
regulile limbilor turcă şi arabă şi încetul cu încetul dădură 
naştere unui limbaj greu de înţeles şi pe care nu ne 
încumetăm să-l reproducem în amănunţime. 

Se adăuga însă şi faptul că-i plăcea s-o vorbească. Nimic 
nu-l bucura mai mult, decât vizita unui german. Dar 
silinţele pe care le depunea cu toată seriozitatea, din 
dorinţa de a folosi un limbaj cât mai corect, erau atât de 
caraghioase, încât cel care-l asculta trebuia să se 
stăpânească din răsputeri, ca să nu izbucnească în hohote 
de râs. 


— Aşadar, acesta este Kruger-bey despre care se 
povestesc atâtea? Întrebă Paul Normann, după ce se uitase 
un timp pe fereastră. 

— Da, el este. Şi după cum cred, faptul că am dat de el 
este o întâmplare neaşteptat de norocoasă. 

— Să batem? 

— Desigur. Dar te rog să-mi laşi mie sarcina aceasta! 

EI bătu în oblon. După câteva clipe se deschise fereastra şi 
un glas întrebă în limba arabă: 

— Cine-i acolo? 

— Trei sărmani ucenici germani, răspunse Hermann în 
limba germană. 

Capul lui Kruger-bey se apropie de fereastră şi se ciocni 
aproape de obrazul lui Hermann. 

— Drace! Dumneata aici, în bardo? Exclamă uimit 
comandantul gărzii. 

— După cum vedeţi, excelenţă! 

— Şi cum se face că vă plimbaţi la ora aceasta prin grădina 
castelului? Pe unde aţi intrat? 

— Am sărit peste zid. 

Auzind lămurirea lui Wallert, rostită cu atâta linişte, 
Kruger-bey rămase cu gura căscată şi-l privi cu o căutătură 
în care se amestecau uimirea şi indignarea. 

— Aveţi vreo legătură cu diavolul? 

— Nu. Dar vrem să vă aducem la cunoştinţă un lucru 
foarte important. Daţi-ne voie să intrăm, vă rog! 

— Să intraţi? Nu sunteţi singur? 

— Nu, v-am spus doar că suntem trei. Am venit împreună 
cu cei doi prieteni, despre care v-am vorbit azi. 

— Lordul şi pictorul? Bine! Îmi voi îngădui imediat să am 
onoarea de a mă înfăţişa. Mergeţi de-a lungul zidului până 
la prima uşă! 

După câteva clipe, Kruger-bey le deschise uşa, lăsându-i să 
intre. 

— Vă rog să primiţi salutările mele şi să-mi daţi voie să aflu 
care este scopul onorabilei dumneavoastră vizite. 


— Am venit să-l prevenim pe Mohammed es Sadok, beyul 
Tunisului, că se pregăteşte un atentat împotriva sa, începu 
Hermann. Urmează să fie aruncat în aer! 

— Nu se poate! Glumiţi! 

— Nu glumim. E adevărat. 

— Şi când ar urma să se producă această întâmplare de 
necrezut? 

— În timp ce beyul îşi face rugăciunea, în grădină. 

— Şi cine vrea să săvârşească atentatul? 

— Un oarecare derviş Osman. 

— Aş fi foarte încântat dacă aţi încerca să vă exprimaţi 
prin cuvinte din care să înţeleg ce vreţi să spuneţi. Am 
impresia că visez. 

Hermann începu să-i povestească în amănunţime aventura 
lui Lindsay în grădina castelului, stârnind uluirea 
ascultătorului său. E drept că lordul nu vorbea limba 
germană, dar înţelegea de ajuns ca să poată urmări 
povestirea lui Hermann şi ca să-i întărească aproape fiecare 
cuvânt prin câte o înclinare a capului. 

— Dacă lucrurile se prezintă aşa cum susţineţi 
dumneavoastră, răspunse Kruger-bey, înseamnă că aţi 
salvat viaţa beyului şi că mi-aţi făcut şi mie un mare 
serviciu. Prin urmare, atentatul trebuie să se producă în 
chioşcul es Sallah? 

— Da, în chioşcul de rugăciune. Tentativa de omor se va 
produce exact la ora trei după-amiază, sunt sigur. 

— Cum puteţi să fiţi atât de sigur? 

— Se ştie doar în tot oraşul, că Mohammed es Sadok îşi 
face în chioşc numai rugăciunea de după-amiază. Îndată ce 
muezinul îi cheamă din minaret pe credincioşi la rugăciune, 
Mahommed es Sadok păşeşte în chioşc şi obişnuieşte să 
consacre rugăciunii câte un sfert de oră în fiecare zi. Prin 
urmare, ucigaşii au destulă vreme să-şi săvârşească 
ticălosul asasinat pe care l-au plănuit. 

— E un plan făurit cu multă chibzuinţă, iar lovitura n-ar fi 
putut să dea greş. 


— Fară îndoială că aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, fără ca 
asasinii să se teamă câtuşi de puţin că vor fi descoperiţi. Îmi 
voi îngădui să împărtăşesc imediat vestea lui Mohammed es 
Sadok, printr-un sol pe care i-l voi trimite. 

— Vreţi să-l treziţi? 

— Fireşte! Bineînţeles! Negreşit! 

— Nu o să se supere? 

— În împrejurări atât de grave nu mai pot să ţin seama de 
ceea ce-mi este îngăduit şi ceea ce-mi este interzis. 

— Şi vreţi să-l rugaţi să vină aici? 

— Bineînţeles! Negreşit! Fireşte! Dacă mă duc la el la o 
asemenea oră, faptul va da de gândit. Aici la mine, însă, 
putem cerceta chestiunea în taină şi pe îndelete; altminteri, 
riscăm să trădăm ucigaşului că i-am descoperit planurile şi-i 
înlesnim putinţa de a se ascunde, îmi daţi voie, da? 

Colonelul luă o hârtie, scrise repede pe ea câteva rânduri 
şi o puse într-un plic. După ce-l lipi, bătu din palme. În clipa 
următoare apăru un negru, care făcu o plecăciune umilă. 
Colonelul îi înmână plicul şi-i dădu ordinul cuvenit, iar 
negrul se îndepărtă în grabă. 

Apoi, Kruger-bey începu să se intereseze cu deosebită 
căldură de situaţia fiecăruia dintre oaspeţii săi. Şi în timp ce 
se schimbară întrebări şi răspunsuri, el avu grijă să-şi pună 
deoparte sticla şi paharul care se răsfăţaseră pe masă şi 
care-i ajutau întotdeauna să-şi treacă într-un mod plăcut 
orele de inactivitate. Mohammed es Sadok nu trebuia să 
ştie de plăcerile interzise pe care şi le oferea comandantul 
gărzii sale. 

După câtva timp se auzi o bătaie în uşa laterală. Colonelul 
aprinse o lumânare şi ieşi. Cel care bătuse era însuşi 
Mohammed es Sadok; venise într-o îmbrăcăminte foarte 
puţin ceremonioasă, alarmat de rândurile lui Kriiger-bey. 

— 'Ţi-am primit scrisoarea, spuse el pe un ton indispus şi-i 
dădu scrisoarea înapoi. De ce mă scoli în toiul nopţii şi mă 
faci să vin aici pe furiş? 

Kruger-bey nu-şi pierdu cumpătul. 


— Viaţa ta e în primejdie, stăpâne! Răspunse el în limba 
arabă. Şi dacă n-ai fi venit pe furiş, aşa cum te-am sfătuit, 
poate că n-am fi izbutit să-l prindem pe asasin. 

— Viaţa mea? Un asasin? 

— Da, ai auzit bine. Ţi-am spus că acel Ibrahim a venit aici, 
sub un nume străin, ca să-ţi afle intenţiile. Ai crezut că nu 
trebuie să nutresc vreo bănuială împotriva lui. Azi vei 
recunoaşte că am avut dreptate. Ibrahim vrea să te ucidă, 
în timp ce-ţi faci rugăciunea. 

— Dovedeşte-mi ceea ce susţii! 

Colonelul îi povesti atunci ceea ce aflase de la Hermann 
Adlerhorst şi însoțitorii săi. Mohammed es Sadok îl ascultă 
liniştit. 

— Să mergem la chioşc! Spuse el, după ce Kruger-bey îşi 
sfârşi povestirea. Numai noi doi! 

Cei trei prieteni aşteptau în camera comandantului gărzii. 
El crezuseră că beyul îi va întreba despre descoperirea 
atentatului plănuit, dar se înşelaseră. Abia după o oră se 
înapoie Kruger-bey şi între timp se crăpase de ziuă. 

Kriiger-bey, care vorbea atât de urât limba sa maternă, 
dovedi în schimb că stăpâneşte în mod desăvârşit limba 
franceză. 

— Totul depinde de împrejurări, răspunse el. Domnitorul 
meu n-a vrut să fie nepoliticos cu oaspeţii mei şi m-a 
însărcinat să vă salut în numele lui. 

— Atunci salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i că am 
terminat cu el. Yes! Spuse lordul. 

— Bine, vă voi îndeplini dorinţa. 

— Şi acum, ne despărţim. Adieu! Sper că n-o să ne mai 
vedem! 

— Ba da! Chiar azi-dimineaţă. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Ce! Nu vreţi să fiţi de faţă la interogatoriu? 

— Care interogatoriu? 

— Mohammed es Sadok este un judecător aspru şi drept, 
dar în acelaşi timp un om care nu amână ceea ce are de 


făcut. Totodată, nu-i place să lase pe seama altora 
împărţirea dreptăţii. De aceea, el va judeca încă dimineaţă 
cele întâmplate în cursul nopţii. 

— Despre ce întâmplare este vorba? 

— Ei, despre unul care a răpit astă-noapte trei femei dintr- 
un harem. 

— Fantastic! 

Lordul David Lindsay roşi. 

— Şi voia să le ducă pe un vapor. 

— Fir-ar a dracului de întâmplare! 

— Ah, sir David, dumneavoastră sunteţi eroul! Râse Paul 
Normann. 

— Vă rog să mă lăsaţi în pace cu povestea asta! A trecut. 

— Da, povestea a trecut, râse Kruger-bey, dar în ceea ce-l 
priveşte pe lacub Asir şi complicii lui, ei trebuie să fie 
judecaţi cu toată asprimea. Dar e neapărat nevoie de 
mărturia dumneavoastră. 

— Nonsense! Nu ţin deloc să depun mărturie! Cine vrea să 
afle amănunte, n-are decât să-i întrebe pe ticăloşii aceia. 
Cercetările au un caracter public, dar eu nu vreau să se ştie 
că un lord englez a vrut să glumească într-o noapte, în 
Tunis. 

— E drept că sunt unele amănunte, despre care nu este 
prea plăcut să se ştie. Dar tocmai de aceea cred că ar fi mai 
bine să mai rămâneţi şi să beţi o cafea cu mine. 

— Ce legătură are cafeaua cu... întâmplarea de care mi-aţi 
vorbit? 

— După cafea, Mohammed es Sadok se va bucura să vă 
primească în cabinetul său, ca să afle chiar de la 
dumneavoastră cum aţi făcut descoperirea. 

Cuvintele acestea îşi produseră imediat efectul dorit. 

— Well. Prin urmare, aşa stau lucrurile? Spuse lordul, 
vădind deodată un aer mulţumit. Şi cine va mai lua parte la 
audienţă? 

— Nimeni. Beyul vrea să vă audă declaraţiile şi, după felul, 
cum îi veţi înfăţişa lucrurile, va hotări sentinţa pe care o va 


pronunţa. 

— Beyul ăsta al Tunisului nu e băiat rău, all right! Bine, să 
bem cafeaua aici, în bardo. Dar ce facem cu chioşcul de 
rugăciuni? 

— Vă rog, vă rog, îl întrerupse Kriuiger-bey. Am fost acolo 
cu beyul, care s-a încredinţat cu propriii săi ochi că vă 
datorează viaţa. Probabil că vă va ruga el însuşi ca 
deocamdată să păstraţi discreţia în chestiunea aceasta. Şi 
acum, să vedem dacă băutura oacheşă a mulţumirii este 
gata. 

El bătu din palme şi, după câteva clipe, negrul aduse 
ceşcuţele cu cafea. 

Ora următoare petrecută cu Kruger-bey în bardo ar putea 
fi înfăţişată minunat în trei cuvinte: „Germania în Orient”. A 
fost o oră de pălăvrăgeală, la care cei patru inşi s-au gândit 
multă vreme. Fireşte că aproape toată convorbirea a fost 
purtată în limba germană şi isteţul colonel şi comandant al 
gărzii au avut prilejul de a folosi cel mai înflorit limbaj din 
câte se pot închipui, în timp ce Paul şi Hermann se 
străduiau din răsputeri să-şi stăpânească hohotele de râs 
care îi podideau. 

Kruger-bey se interesă în mod stăruitor de scopul venirii 
la Tunis al celor trei prieteni. Hermann îi povesti sincer şi 
amănunţit despre soarta tristă de care fusese năpăstuită cu 
ani în urmă întreaga sa familie şi despre rolul pe care 
anumite presupuneri îl îndemnau să-l atribuie lui Ibrahim şi 
dervişului Osman în desfăşurarea nenorocirii de atunci. 
Colonelul îl ascultă cu multă luare-aminte şi-i făgădui în 
mod solemn şi într-un limbaj din cele mai caraghioase, că-i 
va acorda tot sprijinul să-i prindă pe cei doi netrebnici. 

Ora aceasta se scurse cu prea multă repeziciune. 

Deodată apăru un sol, trimis de bey să-l cheme pe lord în 
cabinetul său. Lordul îl urmă dar se simţi stăpânit de o 
oarecare stângăcie, fiindcă-şi spunea că mărturisirea lui va 
trebui să aibă caracterul unei spovedanii. 


Dar când se înapoie în odaia lui Kruger-bey, chipul său 
vădea o mulţumire deplină, iar nasul i se mişca mai mult şi 
mai prietenos ca de obicei. Lordul primise asigurarea că 
anumite părţi ale întâmplării de la miezul nopţii vor fi 
trecute sub tăcere. 

În sfârşit, Mohammed es Sadok încuviinţă ca o trăsură a 
palatului, veche de peste o sută de ani, să-i conducă pe lord 
şi pe cei doi germani la „Casa Italiană”. 

Acolo îl găsiră pe arabadşi, care-i aştepta de mult. El 
fusese trimis de 'Işita şi Zykyma să le spună celor trei 
prieteni că pot veni la miezul nopţii să le ia; până atunci, ele 
vor face toate pregătirile cuvenite. 

— Stăpânul, îşi încheie el raportul, vrea să plece. 

— Încotro? 

— Din întâmplare ştiu unde vrea să se ducă, fiindcă-l voi 
însoţi. Are de gând să meargă până la băile lEnf. 

— Am auzit de ele. Ce caută acolo? 

Capitolul XIII - Beyul Tunisului. 

După ce-i recunoscuse pe Paul Normann şi Hermann 
Wallert, dervişul se dusese acasă şi vorbise mai întâi cu 
paznicul grădinii, ca să afle dacă s-a întâmplat ceva 
deosebit. Răspunsul acestuia îi dăduse de gândit; de aceea, 
aprinse o lanternă şi începu să cutreiere grădina. 

În cursul cercetărilor, el descoperi urmele lăsate de paşii 
celor doi prieteni. 

Neliniştit, dervişul se duse imediat la Ibrahim, care nu se 
culcase încă fiindcă abia ascultase raportul lui Said şi care 
se miră de vizita aceasta târzie. Dar când auzi veştile 
dervişului despre cele descoperite în grădina casei, uimirea 
lui se prefăcu într-o adevărată uluire. 

— Hermann Wallert? Fratele Işitei? Exclamă el. Nu se 
poate! 

— Crezi că nu mai văd şi că nu mă mai pot încrede în ochii 
mei? 

— Ar însemna că ei au plecat din Consitantinopol imediat 
după noi. Să fi călătorit oare chiar cu iahtul englezului, 


prietenul lor? 

— Poate că presupunerea ta e întemeiată. 

— Vreau să ştiu adevărul! Voi porni chiar acum spre port, 
ca să aflu dacă iahtul e ancorat acolo. 

— N-ar fi mai bine să aşteptăm întâi înapoierea luntraşului 
care m-a ajutat adineauri, ca să ştiu unde locuiesc câinii 
aceia? 

— Sfatul tău e bun. Prin urmare, crezi că unul din ei a fost 
sus? 

— Sunt sigur. Am văzut urme în nisip. lar sus, unul din 
obloane era deschis. 

— Mii de draci! 

— Poate că ei ştiu că sunt frate şi soră. 

— Să-i înghită Gheena. Acum încep să cred că ticăloşii 
aceştia au fost şi în grădina mea din Constantinopol. 

— Şi eu bănuiesc acelaşi lucru. 

— Poate că au vrut să răpească fetele încă de acolo, dar 
noi am venit în ultima clipă şi le-am dejucat planurile. 
Totuşi, aş ţine mult să ştiu cum au izbutit să treacă apa şi să 
se caţăre apoi pe zidul acela înalt, ca să ajungă în grădină. 

— Cine ştie? Poate că au un complice. Altminteri, cum ar fi 
fost în stare să afle atât de repede că suntem aici? 

— Un complice? În casa mea? 

— Dar unde? 

— Cine ar putea să fie? În nici un caz paznicii, fiindcă ei 
nu-i cunosc. Ar însemna să-l bănuim pe Said, arabadşiul. 

— Poate că eel. 

— Nu, pe el n-aş avea de ce să-l bănuiesc. S-ar putea ca 
obrazul lui sincer şi cinstit să ascundă minciuna şi 
trădarea? Nu, nu îmi vine să cred. 

— Îi dăruieşti prea multă încredere şi prea multă libertate; 
îi dai putinţa să afle anumite lucruri, despre care n-ar 
trebui să ştie nimic. 

— Bine. Îl voi pune la încercare şi vai de el dacă voi vedea 
că-mi nutreşte simţăminte de vrăjmăşie! Azi ai observat 
ceva deosebit la postul tău de veghe? 


— N-am observat nimic, dar am făcut un lucru care este 
mult mai important decât tot ce-am întreprins noi până 
astăzi. 

— Ce? 

— Am să-ţi spun mai târziu. Acum trebuie să plecăm. 
Luntraşul acela pe care l-am trimis poate să se înapoieze şi 
n-o să mă aştepte, dacă nu mă găseşte acolo unde m-am 
înţeles cu el. 

Înainte de a pleca, Ibrahim se încredinţă că Said s-a dus să 
se culce şi porunci paznicilor să fie cât mai atenţi. Apoi 
porni împreună cu Osman. 

Când ajunseră în dreptul conductei de apă, desigur că 
solul dervişului, sărmanul luntraş, stătea de vorbă în bardo 
cu comandantul gărzii. 

— Poate că a trebuit să-i urmărească departe, se consolă 
Osman, aşa că din pricina asta întârzie. 

— Să-l aşteptăm! Vreau să ştiu neapărat unde locuiesc cei 
doi. Până atunci, vorbeşte-mi despre chestiunea aceea 
importantă, de care ai pomenit adineauri. E în legătură cu 
planurile noastre? 

— Fireşte! Chiar acum mă gândeam că ai fost de două ori 
la beyul Tunisului... 

— Din păcate, ambele vizite au rămas fără rezultat. 

— Cred că avem de întâmpinat o înrâurire vrăjmaşă, care 
ne este cu atât mai păgubitoare, cu cât planurile noastre nu 
suferă întârziere. 

— Mogştenitorul tronului priveşte intenţiile noastre cu mai 
multă bunăvoință decât Mohammed es Sadok. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da, ieri după-amiază. 

— Bănuieşte cine eşti? 

— Poate că da. Trebuie să-l las să-şi închipuie că nu sunt 
un efendi oarecare. Mi-a arătat multă prietenie. Se pare că 
nu-l iubeşte prea mult pe bey. Dacă ar fi el la cârmă, n-ar 
trebui să-i spun decât un cuvânt şi totul ar decurge aşa cum 
vrem noi. 


— Pune-l la cârmă! 

— Eu? Întrebă Ibrahim, uimit. Cum aş putea s-o fac? 

— Luând cârma din mâinile actualului conducător. 

— Eşti nebun? Lucrul acesta nu s-ar putea întâmpla decât 
cu ajutorul unei revolte şi eu n-am nici timpul, nici 
înrâurirea necesară spre a o pune la cale. 

— Revoltă? O, Allah! 

Cuvintele lui Osman fuseseră rostite pe un ton 
dispreţuitor. 

— Cum îţi îngădui să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Se înfurie 
Ibrahim. Dar se potoli curând şi întrebă: cunoşti un mijloc 
mai bun? 

— Da, unul care-şi produce imediat efectul. Moartea! 

— Vrei să spui... crima? 

— Te temi? 

— Nu; am dovedit-o doar! 

— Da, eşti originar dintr-o familie kurdă. Şi în Kurdistan o 
găleată de sânge omenesc nu preţuieşte nici un piastru. 
Dar acum nu mai eşti la vârsta vijelioasă a tinereţii. Acum ţi 
se pare că mirosul sângelui e neplăcut. 

— Aş! Dacă-mi pot atinge ţinta pe care o urmăresc, nu-mi 
pasă de mijlocul folosit! Dar nu pot întreprinde nici o 
acţiune care este împotriva vrerii sultanului... 

— Ai fi în stare să ceri voie? Totul este să nu ţi se poată 
dovedi vina! 

Ibrahim tăcu. Glasul ispitei nimerise o ureche dispusă să-l 
asculte. El reflectă şi reluă convorbirea după o pauză destul 
de lungă. 

— Eşti un şeitan şi tot atât de deştept şi viclean ca el. 

— Soarta şi sfârşitul oamenilor sunt însemnate în cartea 
vieţii din clipa când se nasc. Nu există schimbări! Dacă 
Allah a hotărât de mult ca Mohammed es Sadok să moară 
de mâna mea, eu n-aş fi ucigaş dacă l-aş omori, fiindcă mă 
supun doar voinţei Celui Atotputernic. 

— Vorbeşti despre tine? Ai cumva de gând să-ţi însuşeşti o 
asemenea misiune? 


— De ce nu? Ceea ce mă interesează este: ce-mi oferi? 

— Ce-mi ceri? 

— O parte din puterea care ţi-ar reveni după săvârşirea 
loviturii. 

— Îţi voi dărui toată bunăvoința mea. 

— Gândeşte-te că, dacă-ţi duci repede misiunea la 
îndeplinire, ţi se deschid perspectivele celor mai mari 
demnități. Vizirul nu s-a bucurat niciodată de încrederea 
desăvârşită a sultanului. Dacă domnitorul Tunisului moare 
acum, marele vizir şi toţi miniştrii şi slujbaşii Înaltei Porţi 
cad odată cu el. În locul lor se ridică alţii şi printre ei ai 
putea să fii şi tu. 

— Ştiu lucrul acesta tot atât de bine ca şi tine. 

— Voi fi secretarul tău particular, dacă ajungi ministru? 

— Da. [i-o jur pe barba Profetului! 

— Bine! Ai auzit vreodată de „Prietenii cartuşelor”? 

— Da. Există câteva asociaţii secrete, din care fac parte 
mai ales dervişi şi studenţi. Una dintre asociaţiile acestea îşi 
numeşte membrii „Prietenii otrăvii”, iar alta îi numeşte pe 
membrii ei „Prietenii cartuşelor”. Cea dintâi îşi răpune 
duşmanii cu ajutorul otrăvii, iar cealaltă împuşcă sau 
aruncă în aer pe cei care îi stau în cale. 

— Aşa e. 

— Şi tu? Eşti cumva membru într-una din ele? 

— Eu sunt un „prieten al cartuşelor”. 

— Şi ce legătură este între asociaţia ta şi misiunea 
noastră? Ai vrea să-l aruncăm în aer pe beyul Tunisului? 

— De ce nu? Cartuşul este pus la locul lui. L-am dus astă- 
noapte în chioşcul lui Mohammed es Sadok. 

Şi-i povesti din cele întâmplate în grădina bardo-ului atât 
cât crezu că e bine să-i spună. 

— Şi cum vrei să-i dai foc? Întrebă Ibrahim, pe un ton 
şovăitor. 

— Este o operaţie foarte uşoară. E nevoie numai de o 
scânteie electrică. Aici, în turbanul meu, am o mică baterie. 
Când vreau să aprind cartuşul, n-am decât să ating bateria 


de capetele sârmei. Se produce o scânteie şi în aceeaşi clipă 
explodează cartuşul. 

— Nu pricep nimic din electricitatea asta. Dar mă tem că 
se produce o explozie care te poate distruge şi pe tine. 

— Nu trebuie să fii îngrijorat în privinţa aceasta. Cartuşul 
îşi produce efectul pe o distanţă mică, dar cu un efect cu 
atât mai puternic. Şi apoi, între mine şi jMohammed es 
Sadok este zidul grădinii. 

— Dar detunătura te va trăda. Cei din jur te vor prinde 
imediat şi-ţi vor cere socoteală. 

— De unde ar putea să ştie că eu sunt autorul loviturii? Mă 
voi plimba liniştit pe acolo, cu aerul cel mai nevinovat din 
lume. Când muezinul se urcă în minaret şi strigă: 
„Credincioşilor, pregătiţi-vă de rugăciune!”, beyul se duce 
în chioşc şi îngenunchează pe pernă. Eu trec agale pe acolo 
şi ating uşor sârma. Cine ar fi în stare să vină atât de 
repede şi să descopere firul electric, pentru ca după aceea 
să susţină că eu sunt făptaşul? Dar lucrul principal este să 
ştiu dacă tu eşti sau nu de acord cu ceea ce am săvârşit eu. 

— Pe Allah, eşti un om primejdios! Desigur că sun de 
acord, dar trebuie să fiu întâi sigur că beyul nu vrea să ţină 
seama de intenţiile pe care le nutresc eu. 

— Şi ai vrea poate să aştept până când o să se descopere 
acolo cartuşul? 

— Nu. Mă duc la el chiar înainte de prânz; de modul cum 
va decurge convorbirea depinde dacă-l vom cruța sau nu. 

— Bine, fie şi aşa! Dar văd că s-a făcut ziuă şi solul meu nu 
s-a înapoiat. 

— Eşti sigur de el? 

— Allah nu i-a dăruit minte şi un prost nu este niciodată 
trădător. Probabil că n-a fost în stare să-i urmărească pe cei 
doi inşi şi i-a pierdut. Acum se gândeşte că n-are de ce să se 
înapoieze, de vreme ce nu şi-a câştigat bacşişul pe carei l- 
am făgăduit. Ssst! Ai auzit! A început rugăciunea de 
dimineaţă. Poţi să-ţi închiriezi un animal şi să te duci în 
port, ca să vezi dacă iahtul este acolo. 


— Şi tu ce faci? 

— Mă duc acasă. Vreau să le supraveghez pe cele două 
frumoase din haremul tău, până când te înapoiezi. 

În timp ce dervişul se îndreptă spre casă, Ibrahim porni 
spre oraş, care începuse să se însufleţească. În faţa vechii 
porţi era un conducător de măgari, care-şi oferea 
trecătorilor animalele. Ibrahim închirie un măgar şi se duse 
în port. 

Da, iahtul englezului era acolo! 

În loc să se întoarcă, Ibrahim se îndreptă spre sud şi se 
opri abia când ajunse în preajma moscheii Sidi ben Hassen. 
Acolo se afla pe uscat o luntre lunguiaţă, ca cele care se văd 
pe vapoare şi în ea şedeau doi marinari turci. Se părea că ei 
îl cunosc, fiindcă îndată ce-l văzură, săriră în picioare şi se 
plecară adânc în faţa lui. 

— Unde este cârmaciul? Întrebă el. 

— Doarme îndărătul stâncii. 

— Vreţi să mă duc eu să-l trezesc? 

Cei doi marinari porniră în goană şi se întoarseră curând 
cu cârmaciul cel somnoros. 

— Care-ţi este porunca, o, beyule? Întrebă el. 

— Sunteţi de mult aici? 

— Da. Doar tu ai poruncit să ancorăm aici. 

— Spune-i căpitanului că am dat ordin să ridice ancora şi 
să pornească spre peninsula Dakhul! Poate că va trebui să 
părăsesc curând Tunisul. Dacă iau hotărârea aceasta, voi 
călători pe o cămilă spre partea cealaltă şi poate că mâine 
chiar, înainte de răsăritul soarelui, o să mă găsiţi 
aşteptându-vă la nord de lacul Klibiah, în faţa capului El 
Melah. Să veniţi cu barca cea mare, fiindcă voi fi însoţit de 
unele persoane care vor refuza să urce pe bord. 

— Şi dacă nu eşti acolo? 

— Înseamnă că am rămas în Tunis şi vă înapoiaţi aici, 
stând de veghe ca şi până acum. 

Mulţumit, Ibrahim se întoarse spre casă. Dacă lovitura 
plănuită de derviş nu izbutea, pregătirile acestea îi puteau 


înlesni la timp o fugă lipsită de primejdii. 

Întâlnindu-l pe Said, arabadşiul, care se sculase între timp, 
îi spuse că după-amiază vrea să se plimbe până la băile 
l'Enf, şi-i porunci să-l însoţească. Şi şarlatania aceasta făcea 
parte din pregătirile de fugă. Said şi cele două fete nu 
trebuiau să ştie că vor părăsi curând Tunisul. 

Fireşte, însă, că el avu grijă să împărtăşească dervişului 
planul pe care şi-l făurise şi Osman se declară de acord, 
zâmbind răutăcios. 

— Acum mă duc la bardo, încheie Ibrahim. Mohammed 
judecă azi în palatul său, dar mai întâi mă primeşte pe mine 
în audienţă. Atunci se va hotări dacă vom aprinde cartuşul 
sau nu. Tu rămâi aici şi supraveghează casa! 

Şi plecă. Îndată ce-l văzu dispărând, dervişul îşi încleştă 
pumnii şi murmură ameninţător în urma stăpânului său. 

— Du-te, du-te! Scrâşni el. Nebun orb ce eşti! Floarea 
Tşita nu este hărăzită nici pentru tine, nici pentru ghiaurul 
acela! Eu am găsit-o şi numai mie îmi va aparţine! 

În sala de aşteptare a beyului se îmbulzeau toţi cei cărora 
domnitorul le făgăduise că-i va primi în audienţă. Dar spre 
deosebire de liniştea adâncă de totdeauna, acum domnea în 
încăperea aceasta zgomotul abia înăbuşit al unor şoapte 
neîncetate. Se răspândise în străzile şi ulicioarele din Tunis 
zvonul că fusese prins faimosul tăinuitor lacub Asir, 
împreună cu tovarăşii lui, cu prilejul unei încercări de omor, 
plănuită, împotriva unui prinţ străin şi că însuşi Mohammed 
es Sadok este hotărât să-i judece. Era un caz juridic 
senzaţional, menit să stârnească curiozitate şi să atragă mii 
de inşi în curtea palatului. 

Cei care aşteptau să fie primiţi în audienţă dispărură pe 
rând îndărătul perdelelor groase ale cabinetului. 

— Hulam efendi! 

Ibrahim bey se ridică de pe pernă şi intră în cabinetul lui 
Mohammed es Sadok. 

Domnitorul trăgea liniştit dintr-o narghilea prețioasă. În 
mâna stângă ţinea un revolver încărcat, cu care se prefăcea 


că se joacă. El îşi aţinti privirea asupra străinului, care se 
aplecă atât de adânc încât era aproape să atingă pământul. 

— Ai mai fost de două ori la mine, Hulam efendi, începu 
Mohammed es Sadok. Ce te aduce iar? 

— Stăpâne, ştii că la Istanbul am căzut în dizgrație. 

— Mi-ai mai spus-o şi te-am primit ieri de două ori, ca să 
aud că de aceea ai venit la Curtea mea. 

— Marea ta bunăvoință se revarsă asupră-mi... 

— Nu vorbi de bunăvoință! Întrerupse Mohammed es 
Sadok, cu un zâmbet dispreţuitor şi mândru, cuvintele 
umile ale lui Ibrahim. Ai venit de la Istanbul aici şi mi-ai 
înfăţişat în amănunţime intenţiile şi dorinţele marelui vizir. 
Acum ce doreşti? 

— Sunt sluga ta credincioasă, o, stăpâne! 

— Dacă este adevărat că-mi nutreşti simţăminte sincere, 
vreau să-ţi dau o însărcinare. Împărtăşeşte marelui vizir 
respectul pe care i-l port şi spune-i totodată că mă miră 
mult purtarea lui faţă de mine! 

— Nu te înţeleg, stăpâne! 

— Ar fi totuşi mai bine pentru tine, dacă m-ai înţelege! 
Spuse Mohammed es Sadok, pe un ton aspru. Hulam efendi 
din Smyrna este prea mic şi nu se poate măsura cu beyul 
Tunisului. E un vierme, la care nici nu mă uit. Nu-l cunosc. 
Dar dacă mă sileşte să-l cunosc, atunci mă sileşte şi să-i 
strivesc capul. Şi mi-ar părea rău s-o fac, din pricina tatălui 
său cu care am mâncat pâine şi sare şi care era prea mare, 
ca să coboare până la rolul unui târâtor făţarnic. 

Ibrahim bey căzuse în genunchi. Mâinile-i tremurau. 
Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare, care 
mărturiseau teama ce-l năpădise. 

— Stăpâne, bâigui el, eu sunt ţinut să îndeplinesc 
poruncile ce mi se dau! Îndurare! 

— Da, eşti sclavul stăpânului tău, aşa că mânia mea nu se 
va revărsa asupra ta. Dar fereşte-te să săvârşeşti aici, în 
ţara mea, vreo faptă care este împotriva vrerii mele şi 
împotriva legilor mele! Vizirul nu te-ar putea ocroti. Te 


sfătuiesc să rămâi Hulam efendi şi în calitatea aceasta să fii 
înţelept şi să porneşti pe drumul spre casă. Ar fi lucrul cel 
mai nimerit. Dacă ne mai vedem o dată, să fii sigur că nu 
vom mai vorbi ca acum. Poţi să pleci! Nu te rețin. 

Vanitosul Ibrahim, omul acela plin de el însuşi, n-a ştiut 
niciodată cum a ieşit din cabinet, când a ajuns în curte şi 
apoi în afara palatului. 

Când ajunse acasă, îl întâmpină dervişul Osman, care-l 
aşteptase cu nerăbdare. 

— Ei, cum a decurs audiența, ce-ai hotărât? 

— Trebuie să moară! 

— Ah! Povesteşte-mi! 

— Ce vrei să-ţi povestesc? Am fost trădaţi! 

— Trădaţi? 

— Da. Mohammed es Sadok, pe care Allah o să-l 
afurisească, îmi cunoaşte numele şi misiunea. 

— Să-l ia şeitan! Dar de unde ştie! 

Ibrahim săltă din umeri, furios. 

— De unde? Nu există decât o singură explicaţie: câinii 
aceia de francezi, care se ţin după Zykyma şi Tşita! Ei sunt 
singurii care mă cunosc aici. Şi, încleştându-şi pumnii, rosti 
pe un ton ameninţător: Dacă aş pune mâna pe ghiaurii 
ăştia...! 

— "Toate acestea n-au nici un rost! Îl întrepse dervişul, pe 
un ton calm. Singura ta grijă este să dispari cât mai curând, 
ca să nu fii arestat chiar în casa ta! 

— Cred că Mohammed es Sadok o să chibzuiască mult, 
înainte de a se hotări să se atingă de un împuternicit al 
marelui vizir. Nu, abia acum nu vreau să fug, fiindcă vreau 
să văd dacă reuşeşte lovitura ta împotriva beyului. Urmaşul 
lui îmi este binevoitor şi s-a declarat de acord cu planurile 
noastre. Totuşi, trebuie să fiu prevăzător, şi-mi voi face 
toate pregătirile pentru cazul când voi fi silit să fug. Să 
închiriem animalele de care avem nevoie! 

— Vrei să te duci la băile acelea, chiar dacă izbuteşte 
lovitura? 


— Nu ştiu. 

— Ar fi mai bine să te duci. Tot ai făcut pregătirile. Dacă ai 
renunţa, ai putea să dai de bănuit. le urci pe vapor şi după 
o plimbare scurtă pe mare, te înapoiezi în cursul serii. 

Între timp, Mohammed es Sadok îi judeca pe Iacub Asir şi 
pe complicii săi. 

Înainte de începerea interogatoriului, se strânseseră 
picioarele tuturor membrilor bandei între două scânduri şi 
li se aplicară loviturile la tălpi - bărbaţii în curte, câte 
douăzeci de lovituri fiecare; fetele într-o odaie închisă, câte 
zece lovituri. În felul acesta, li se pregătea „dispoziţia de a 
mărturisi”. 

Pe temeiul îndelungatei sale experienţe în asemenea 
chestiuni, Mohammed es Sadok izbuti să conducă în aşa fel 
interogatoriul, încât lordul David Lindsay n-a fost 
compromis câtuşi de puţin. Nu trecu mult şi toţi membrii 
bandei îşi mărturisiră participarea la isprava săvârşită la 
miezul nopţii trecute. 

Sentința avea un caracter ciudat: domnitorul hotări 
confiscarea averii tuturor răufăcătorilor şi porunci ca 
bărbaţii să fie tunşi şi să li se radă barba - o pedeapsă 
îngrozitoare. În acelaşi timp, Mohammed es Sadok hotărti ca 
toţi cei opt inşi - bărbaţi şi femei - să fie duşi la graniţa 
algeriană, de unde să nu se mai înapoieze niciodată în 
Tunis. 

„Fiindcă, declară el, nu vreau să-i omor pe câinii ăştia şi pe 
cele trei căţele, de vreme ce Allah le-a dăruit viaţa. Nu 
vreau nici să-i ţin în închisoare, fiindcă ar trebui să-i 
hrănesc şi am supuşi mai buni şi mai cinstiţi care merită să 
fie hrăniţi şi îmbrăcaţi, mai curând decât ticăloşii aceştia. 
De aceea, îi alung din ţară în felul acesta, scap de ei. Dar 
dacă se înapoiază, pun să-i biciuiască până când se 
prăbuşesc morţi. Aceasta îmi este sentinţa. La ilâha illa' lâh 
we Mohâmmed rasul Allah!” 

După ce urmăriră ciudatele dezbateri ale procesului, Paul 
şi Hermann se duseră să ia masa la „Casa Italiană”. După 


masă urmau să se ducă la Kruger-bey, împreună cu 
englezul, care-i aşteptase în local şi care nu ţinuse câtuşi de 
puţin să fie martor la şedinţă. În bardo voiau să fie de faţă 
la prinderea dervişului Osman. 

Când auzi cuprinsul sentinţei pronunţată împotriva lui 
Iacub Asir şi a complicilor săi, lordul David Lindsay zâmbi 
mulţumit. 

— Dacă toţi judecătorii ar proceda astfel, ar însemna să 
asistăm la o plimbare necontenită a criminalilor şi ticăloşilor 
dintr-o ţară într-alta! Spuse el uşurat, în timp ce nasul său, 
care-şi recăpătase mobilitatea, începu să se mişte de la 
dreapta la stânga şi înapoi, de parcă ar fi voit să adulmece 
noi aventuri. O să se bucure mult francezii când o să 
primească vizita acestui lacub Asir! În orice caz, eu nu-i mai 
răpesc nici o fiică! Well! 

Capitolul XIV - Sub „bâta mărturisirii” 

Rugăciunea de după-amiază a mahomedanilor începe 
exact la ora trei. Încă de la ora două Ibrahim fusese la Tşita 
şi Zykyma, ca să le pregătească în vederea plimbării călare. 
După câtva timp, Said arabadşiul le vesti că stăpânul său a 
părăsit casa, spunând că se înapoiază curând. 

— Unde este dervişul? Întrebă Zykyma. 

— Şi ela plecat. 

— Merge cu noi? 

— Da. Toţi mergem. 

— De ce toţi? Nu ţi se pare că e vorba iar de o plecare pe 
furiş? 

— Şi eu m-am gândit la lucrul acesta. 

— N-ar fi mai bine să plecăm acum şi să-i căutăm pe 
prietenii noştri? 

— Nu se poate. Cei doi paznici stau la posturile lor şi sunt 
înarmaţi până în dinţi. Nu ne putem gândi la o fugă pe furiş, 
fiindcă ar trebui să mă lupt cu paznicii şi m-ar răpune, fără 
îndoială. Apoi, aparţineţi stăpânului şi el ar putea dovedi 
curând că sunteţi ale lui, silindu-vă oricând să vă înapoiaţi şi 
să-i daţi ascultare. Aşteptaţi până seara! 


— Dar dacă Ibrahim ne duce iar undeva? 

— Nu cred să fie încă hotărât să plece. Ştiu că mai are de 
lucru aici. L-am auzit ieri făurindu-şi împreună cu Osman 
planurile pentru ziua de azi. 

— Allah să ne ocrotească! Oftă Işita. 

— De altminteri, adăugă Said, m-am gândit la toate. Am 
spus prietenilor noştri că vom merge la băile l!Enf. Se vor 
ţine după noi, dacă nu ne înapoiem şi voi găsi eu un mijloc 
să le dau de veste încotro ne îndreptăm. Nu trebuie să fiţi 
îngrijorate! 

Ibrahim bey nu avusese răbdare să rămână acasă. Îl 
frământa furia împotriva lui Mohammed es Sadok, 
pricinuită de neaşteptata umilinţă din cursul audienței. De 
aceea, plecă spre bardo, ca să afle mai curând rezultatul 
loviturii pusă la cale de complicele său. Dar nu se încumetă 
să se apropie prea mult de palat, ci se hotări să facă un 
ocol. Îndărătul grădinii era un tufiş, care-i putea sluji drept 
ascunzătoare, spre a urmări desfăşurarea lucrurilor. 

În clipa aceea răsună glasul muezinului, care-i chema pe 
credincioşi la rugăciune. Mahomedanii nu au clopote; în 
locul lor se folosesc scândurile, a căror lovire produce un 
zgomot care se aude la depărtări mari. 

Aşa se întâmplă şi acum, când răsunară loviturile şi când 
muezinul urcat pe minaret începu să strige: 

— Hai el Moslemin alas salah - la rugăciune, 
credincioşilor! 

Bineînţeles, în clipa când aude aceste cuvinte, fiecare 
musulman îngenunchează, ca să-şi rostească rugăciunea. 
Dervişul Osman însă nu îngenunche şi nici Ibrahim, care-şi 
urmărea încordat tovarăşul; acesta păşea de-a lungul 
zidului, vădind un aer evlavios. 

Deodată, dervişul se opri şi se păru că se reazemă de zid, 
peste măsură de istovit de pe urma drumului străbătut 
până aici. 

Acum, acum trebuie să se producă grozăvia! 


Dar, cu toate că amândoi ciuliseră urechile şi-şi încordară 
privirile, nu auziră şi nu văzură nimic. Aşteptaseră să audă 
detunătura asurzitoare a exploziei, dar nădejdile lor se 
dovediră zadarnice. 

Ce se întâmplase oare? Osman nu-şi îndeplinise misiunea 
aşa cum se cuvenea? Făcuse vreo greşeală? 

Dervişul îşi roti privirea în jurul lui, dar nu văzu pe nimeni. 
Cercetă repede sârma şi bateria - amândouă erau în 
ordine. Atinse încă o dată capetele sârmei, însă nu se 
produse nici o scânteie! 

— Kull şejatin - mii de draci! Înjură el. Ia să mai încerc o 
dată! 

Îşi scoase cuțitul din buzunar şi începu să curețe vârfurile 
sârmei de învelitoarea lor, făcându-le să strălucească, însă 
deodată simţi o mână puternică în ceafă şi scoase un țipăt 
înspăimântat. În aceeaşi clipă, doi bărbaţi săriră de pe zid 
şi-l înşfăcară. 

— Ce faci aici? 

Dervişul se întoarse şi se trezi în faţa ghiaurului Hermann 
Wallert. 

— Ei, răspunde! Îi porunci Hermann. 

— Ce te priveşte pe tine? Bâigui Osman, recunoscându-i 
îngrozit pe ceilalţi doi: Paul Normann şi englezul. 

— Te rog să mă crezi că mă priveşte! Zise Hermann. Până 
acum am crezut că eşti un derviş! 

— Sunt! 

— Minţi. Dacă ai fi aparţinut acestui ordin cucernic, la ora 
asta de rugăciuni ai fi stat în genunchi şi ţi-ai fi dăruit 
sufletul lui Dumnezeu. 

— Ai dreptul să mă înveţi ce am de făcut? 

— Nu, nu am dreptul acesta. 

— Atunci, nu te atinge cu mâinile tale necurate de un 
credincios şi dă-mi drumul! 

Dervişul voi să plece, dar Hermann îl ţinu de braţ. 

— Nu te grăbi, mai stai! Aş fi încântat să ştiu ce ai în mână. 
Ah, o baterie! Dar pe cine vrei să electrizezi, nenişorule? 


Osman îşi pierdu cumpătul. 

— Să electrizez? Repetă el. Ce-i asta? 

— Nu ştii? Să-ţi explic. Pui bateria asta încărcată în 
atingere cu sârma aceasta. Operația de care-ţi vorbesc 
înseamnă electrizare. 

— Nu înţeleg. Şi apoi, ce mă priveşte sârma pe mine? 

— Stai, că n-am terminat! Scânteia electrică merge repede 
de-a lungul sârmei până în chioşcul de rugăciune, unde este 
cartuşul, şi-l preface în bucăţi pe domnitorul Tunisului. 

— Câinilor! Răcni dervişul şi-i lovi cu pumnii pe Paul şi pe 
Hermann, încercând să-i înlăture şi să fugă. Dar Hermann îl 
apucă imediat de ceafă şi-l trânti cu atâta putere de zid, 
încât dervişul căzu în genunchi, văicărindu-se. 

— Nu te grăbi, nenişorule! Râse Hermann. Mai avem de 
adăugat un cuvinţel. Ei, domnule colonel! 

Pe marginea de sus a zidului se ivi obrazul roşu al lui 
Kruger-bey. 

— Ah! Exclamă el. L-aţi prins pe individul periculos chiar 
asupra faptului! Iată o frânghie, ca să-l legaţi bine şi să-i 
tăiaţi orice poftă de împotrivire. 

Şi le aruncă de pe zid o frânghie. 

Abia acum dervişul începu să-şi dea seama că se află într-o 
situaţie nenorocită. Furios, el se zbătea şi încerca să se 
smulgă din mâinile „călăilor”, îi lovea deznădăjduit şi voia 
să-i muşte ca o fiară încolţită. 

— Daţi-i o palmă zdravănă şi o să vedeţi că se îmblânzeşte 
imediat! Îi povăţui bravul colonel. 

Dar sfatul acesta era de prisos, fiindcă Hermann îl 
strânsese pe ticălos de ceafă şi după aceea îi trecuse un laţ 
în jurul pieptului, zădărnicindu-i orice mişcare. Câţiva ostaşi 
din garda palatului îl traseră pe derviş peste zid, în timp ce 
pentru cei doi germani şi pentru englez se cobori o scară, 
cu ajutorul căreia ajunseră în grădină. 

În preajma chioşcului, vreo cincizeci de arătări sălbatice, 
din garda beyului, alcătuiau un cerc în jurul prizonierului, 
astfel că dervişul nu putu să fugă. 


— Vrei sâ mărturiseşti, fecior de câine? Întrebă Kriger- 
bey. 

— N-am ce să mărturisesc! Răspunse Osman, gâfâind. Nu 
ştiu ce vreţi de la mine! 

— Bine, o să-ţi ascuţim mintea, ca să înţelegi mai bine. 

Colonelul făcu un semn şi într-o clipă apăru ca din pământ 
banca folosită la aplicarea bastonadei, adică a loviturilor la 
tălpi. Banca aceasta, pe care cel osândit se aşează cu faţa în 
jos, are la capăt o rezemătoare, de care picioarele îi sunt în 
aşa fel înţepenite, încât să poată lăsa tălpilor o poziţie 
verticală. În felul acesta se procedă acum cu dervişul. El se 
zbătu din răsputeri şi scoase cele mai josnice înjurături. 

— Vreţi să-i aplicaţi de pe acum bastonada? Îl întrebă 
Hermann pe colonelul comandant al gărzii. 

— Fireşte! Bineînţeles! Negreşit! 

— Înainte de a-l duce în faţa beyului? 

— Da. Cel care tăgăduieşte, trebuie bătut. Aţi înţeles? 

Dervişul era legat atât de zdravăn, încât nu putea face nici 
o mişcare. În faţa tălpilor sale goale stătea călăul. Totuşi, în 
Tunisia, slujba de călău nu are renumele urât care i s-a 
creat în alte ţări; dimpotrivă, acolo ea este privită cu ochi 
buni şi nu poate fi încredinţată decât acelora care se 
bucură de încrederea domnitorului. 

Fireşte Kriger-bey conducea interogatoriul în limba turcă. 

— Ai fost astă-noapte aici în grădină? 

— Nu. 

— Două lovituri! 

Călăul execută porunca şi-i trase dervişului prima lovitură. 
Tocmai când se pregătea să i-o tragă pe cea de-a doua, 
ticălosul strigă: 

— Da, am fost! 

— Tu ai fixat sârma! 

— Nu. 

— Două lovituri! 

Călăul îi trase repede alte două lovituri, care îi pricinuiră 
dervişului o durere îngrozitoare şi-l făcură să se 


zvârcolească şi să scoată ţipete asurzitoare. 

— Stai! Răcni Osman. Da, da, da, eu am pus-o! 

— Şi cartuşul! 

— Nu. 

Un semn al lui Kruger-bey şi urmară alte două lovituri. 

— Oh, Allah, Allah! Da, da şi cartuşul! 

— De ce? 

— Voiam... voiam... să văd dacă... face explozie. 

— Prin urmare, nu voiai să-l omori pe bey, domnitorul 
credincioşilor din ţara aceasta? 

— Nu. 

— Patru lovituri! 

Dar abia îi trăsese călăul două lovituri şi dervişul începu să 
răcnească: 

— Stai, stai! Da, voiam să-l omor! 

Desigur că durerea sălbatică pe care o resimțea Osman 
producea asupra lui un efect mai puternic decât pedeapsa 
necruțătoare care avea să urmeze după mărturisirea lui. 

— Ai complici? 

— Nu. 

— Două lovituri! 

Călăul se repezi iarăşi să execute porunca şi-i trase prima 
lovitură. 

— Opreşte-te! Răcni Osman, copleşit de durere. Da, am un 
complice: pe Ibrahim bey! 

— Dar ceilalţi? 

— N-am avut alţi tovarăşi. 

— Încă două lovituri! 

— Pe Allah şi pe Profet, vă jur că numai Ibrahim bey ştie 
despre ceea ce am făcut! 

Călăul voi să-i tragă alte două lovituri, dar Hermann îl 
apucă repede de braţ. 

— Nu mai are alt complice, îi spuse el lui Kruigerbey. Cred 
că aş putea să vă jur lucrul acesta. Întrebaţi-l mai bine 
despre rudele mele! 

Kruger-bey dădu din oap. 


— Îl cunoşti pe acest efendi? Se adresă el lui Osman. 

Dervişul aruncă germanului o privire plină de ură cu ochii 
săi injectaţi de sânge. 

— Da. 

— Spune-mi cum îl cheamă! 

— Wallert efendi. 

— Numele lui adevărat, adică cel al familiei lui, nu pe cel 
de acum. 

Dervişul şovăi. Ce avea de gând Kruger-bey? Cunoştea 
istoria familiei Adlerhorst şi voia să-i smulgă mărturisirea 
celor întâmplate demult? Nu, era un lucru greu de crezut. 

— Nu ştiu alt nume. 

— Zece lovituri! 

Această neaşteptată sporire a numărului de lovituri îl 
îngrozi pe derviş şi-l făcu să scoată un urlet asurzitor: 

— Aveţi milă de mine! Nu mă mai loviți! Vreau să 
mărturisesc totul! 

— Bine, voi mai încerca o dată. Dar să ştii că va fi vai de 
tine dacă abuzezi iarăşi de răbdarea şi bunătatea mea! 
Aşadar, îl cunoşti pe acest efendi? 

— Da. 

— Cunogşti şi numele lui adevărat? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? 

— Este din familia Adlerhorst. 

— Ai văzut? Bâta ţi-a deschis gura şi te-a învăţat să 
vorbeşti! Dar mi-a plăcut cât de frumos şi uşor ai pronunţat 
numele acesta, care este atât de greu de rostit, pentru un 
oriental. Şi încep să cred, ba sunt aproape sigur că nici nu 
eşti turc. Ascultă, care-i adevărul? 

— Vă jur pe barba Profetului, sunt... 

Kruger-bey aruncă călăului o privire şi un singur gest 
ameninţător al acestuia înfrânse împotrivirea lui Osman. 

— Stai, nu lovi! Sunt francez. 

— Şi cum te numeşti? 

— Înainte mi se spunea... 


Şovăi. 

— Ei, ţi se spunea...? 

— Florin. 

Înmărmurit, Hermann îl privi pe prizonier cu ochii holbaţi 
şi chipul alb ca varul: omul acesta care zăcea în faţa lui cu 
tălpile însângerate era fostul servitor al mamei sale. I se 
părea că inima şi-a încetat bătăile. Fără voie, trecutul îi 
reveni în minte, cu tot cortegiul lui de amărăciuni şi 
suferinţe - ticălosul din faţa lui purta vina soartei 
nenorocite şi chinurilor nemărginite îndurate de iubita sa 
mamă, de fraţii săi, de sora sa! De aceea i se păruseră 
cunoscute trăsăturile dervişului! 

Kruger-bey îşi continua interogatoriul: 

— Fii recunoscător lui Allah, că ţi-a dăruit prin mine 
binefacerea de a-ţi întări memoria! Şi acum, spune-mi: ce 
rost aveai tu în familia Adlerhorst? 

— Eram... servitorul ei. 

— Şi ce rost avea în familia aceea omul care se numeşte 
Ibrahim bey şi care se afla în stăpânirea ceasului care 
aparținuse consulului ucis? 

Dervişul înţelesese că e pierdut. Prin urmare, complicele 
său trebuia să împărtăşească aceeaşi soartă. Dacă s-ar fi 
hotărât să-l cruţe şi-ar fi înrăutățit situaţia în care se afla el 
însuşi. 

— Ibrahim bey, care pe atunci nu purta încă titlul acesta, 
se afla în Aden, ca emisar politic al padişahului şi s-a 
îndrăgostit de soţia consulului. 

Kruger-bey îşi înălţă sprâncenele, uimit de această 
mărturisire, în timp ce ochii lui Hermann erau aţintiţi spre 
gura fostului servitor, aşteptând amănuntele acestei 
spovedanii silite şi târzii. 

— Da. Şi...? 

— Ibrahim a văzut că nu se poate apropia de ea şi a jurat 
răzbunare întregii familii. 

— Până aici, te credem. Dar ce legătură ai avut tu cu toate 
cele întâmplate? Trebuie să ne lămureşti prietenia ta cu 


Ibrahim. 

Osman aruncă o privire şovăitoare asupra lui Hermann 
Adlerhorst. 

— Înălţimea ta, voi răspunde nesilit întrebării tale. Dar te 
rog să ceri acestui om să se îndepărteze. Nu vreau să 
vorbesc în prezenţa lui. 

— Câine, îndrăzneşti să mă înveţi ce am de făcut? Acest 
tânăr efendi rămâne aici! El este cel dintâi care are dreptul 
să afle totul. Hai, vorbeşte! De nu... 

Un singur semn al lui Kruger-bey către călău înlătură 
imediat şovâăiala dervişului. 

— Vorbesc, vorbesc! Strigă el, înspăimântat. Adevărul este 
că şi eu o iubeam pe stăpâna mea şi... 

Osman se opri iar. Poate că-l stăpânea un ultim rest de 
ruşine care-i îngreuia spovedania. 

— Ei? Se răsti Kruger-bey la el. 

Călăul apucă biciul şi îl înălţă ameninţător, gata să 
lovească la primul semn al stăpânului său. 

— Pe Dumnezeul meu! Se tângui dervişul, voi mărturisi 
totul, aşa cum a fost! Ce sunt eu de vină dacă o iubeam? 
Dar ea m-a certat cu asprime şi mi-a impus să am o 
atitudine respectuoasă. 

Hermann Adlerhorst tresări, de parcă s-ar fi trezit din 
somn. 

— Ticălosule! Ai îndrăznit să-ţi ridici ochii spre mama 
mea? Mai departe, mai departe! Vorbeşte, nu mai sta pe 
gânduri. De nu, te gâtui! 

Hermann îşi încleştase pumnii şi păru că e gata să se 
năpustească asupra dervişului. 

— Faptul că ea m-a certat atât de aspru m-a umplut de 
mânie continuă Osman, aruncând o privire speriată spre 
bâta călăului. Eram stăpânit de simţământul răzbunării. M- 
am aliat cu turcul Ibrahim şi am căutat împreună prilejul de 
a nimici întreaga familie. Nu a trecut mult şi s-a ivit prilejul 
aşteptat. Consulul voia să se înapoieze în Germania. 
Ibrahim s-a interesat şi a aflat uşor numele şi data când 


avea să plece vaporul pe care voia să se îmbarce familia 
Adlerhorst. Apoi, a trimis repede un sol la şeicul dşeheinilor, 
care erau temuţi atunci, ca şi astăzi, ca fiind pirați 
primejdioşi. Ibrahim îl cunoştea pe şeicul lor şi s-a înţeles cu 
el să atace sambuk-ul în cursul călătoriei pe mare. Vasul şi 
toată încărcătura urmau să aparţină piraţilor, în timp ce 
Ibrahim îşi rezerva averea consulului. Totodată, şeicul avea 
să-şi reţină suma obţinută prin vânzarea prizonierilor. 

Paul Normann îşi ţinu de braţ prietenul, fiindcă vedea că 
este peste măsură de tulburat şi înfuriat. Şi lordul David 
Lindsay stătea lângă el şi nu-l slăbea din ochi. Ei voiau să-l 
împiedice pe Hermann, copleşit de durere, să se repeadă 
asupra ticălosului care avea pe conştinţă suferinţele 
îndurate ani de zile de membrii familiei sale. 

Dar şi Hermann îşi dădea seama că trebuie să se 
stăpânească. Chiar dacă în clipele acestea retrăia întreaga 
şi înfiorătoarea tragedie de demult şi chiar dacă resimțea 
durerea firească pricinuită de suferinţele a lor săi, el îşi 
spunea că nu este decât la începutul mărturisirilor şi că 
trebuie să fie liniştit, ca să cunoască în amănunţime cele 
întâmplate. 

— Şi mama? Întrebă el cu un glas oarecum liniştit. Unde 
este mama? Unde sunt fraţii mei? Sora mea? 

— Nu ştiu. Vă jur pe Allah şi pe Profet că nu ştiu! Eu mă 
răzbunasem, aşa că nu m-am mai sinchisit de trecut, până 
în ziua când... 

—... când? Mai departe! 

—... când am văzut-o pe tânăra cercheză. 

— Tşita? 

— Da. 

— Pe care o picta prietenul meu? 

— Da. Am văzut-o la Barişa. 

— De unde o avea negustorul de sclave? 

— Nu ştiu! 

— Barişa a fost în aceeaşi bandă cu tine şi cu Ibrahim? 

— Nu. 


— Câine! Se răsti Kruiger-bey la el. Dacă memoria ţi-a 
slăbit iar, voi porunci călăului să se joace din nou cu „bâta 
mărturisirilor” pe tălpile tale, până când amintirea ta va 
deveni puternică şi mare, ca bunătatea sultanului! 

— Îndurare, stăpâne! Se tângui Osman. Nu l-am cunoscut 
pe Barişa. Pe 'Işita am găsit-o întâmplător la el. 

— Este... sora mea? Îl întrebă Hermann. 

— Nici asta n-aş putea s-o spun, fiindcă nu sunt sigur. Dar 
ne-am gândit că ar putea să fie, din pricina asemănării ei cu 
fosta mea stăpână. Altceva nu ştiu, în afară de faptul că 
fetiţa stăpânei mele ar fi trebuit să aibă acum vârsta 'Tşitei 
şi că cercheza aceasta nu-şi cunoaşte familia. 

Mărturisirile dervişului nu fuseseră rostite atât de uşor 
cum s-ar părea după descrierea noastră. El vorbise încet, 
şovăitor şi oprindu-se mereu şi numai teama de bastonada 
aceea groaznică îl silise să-şi sfârşească spovedania. 

Colonelul porunci ca Osman să fie închis în celula cea mai 
sigură a închisorii. Apoi porni în fruntea câtorva oameni din 
gardă, ca să-l aresteze pe Ibrahim. Paul şi Hermann plecară 
înaintea lui. 

În clipa când văzu că, împotriva oricăror aşteptări, Osman 
este prins şi legat, Ibrahim era aproape să se trădeze 
printr-un strigăt de spaimă. 

— O, Mahomed! O, califilor! Scrâşni el. lar câinii ăştia! 
Cum au ajuns aici? Oare luntraşul de astă-noapte l-o fi 
trădat pe Osman? Dacă nu izbuteşte să fugă, e pierdut! 

Tremurând de frică, el urmări scena din preajma zidului. 

— Mii de draci! Gemu el. Îl trag peste zid! Nu mai poate să 
scape! 

Voi să fugă, dar se răzgândi şi se hotări să mai aştepte. 
După câteva minute răsună un strigăt asurzitor, căruia-i 
urmă altul. 

Ibrahim ştia de ajuns. 

— Îi aplică loviturile la tălpi! Au început să-i ia 
interogatoriul! Murmură el, încremenit. O să-l întrebe dacă 
a avut complice şi o să mă divulge! Mă va trăda, fiindcă e o 


javră egoistă şi nici un om nu este în stare să reziste 
durerii, atunci când lovitura de bâtă răzbeşte prin talpă 
până la oase. Trebuie să plec, să plec! Într-o jumătate de 
oră, poliţiştii lui Kruger-bey vor fi în faţa casei mele! 

Năpădit de spaimă, el se îndepărtă în goană de palatul 
beyului. Şi renunţă să mai ocolească drumul, chiar dacă ştia 
că va părea suspect trecătorilor. Să ajungă acasă, cât mai 
curând, să nu piardă nici o clipă, aceasta era singura ţintă 
care-l stăpânea. Când ajunse acasă, respiră, oarecum 
uşurat: animalele erau pregătite de plecare. Dar fetele nu 
voiau să meargă. Graba lui Ibrahim le dădea de gândit; 
presimţeau că nu e vorba de o plimbare, ci de o adevărată 
fugă. De aceea, ele refuzară să-l însoţească şi se apărară 
din răsputeri atunci când Ibrahim le porunci celor doi 
paznici să le silească să meargă şi chiar să le împuşte, dacă 
vor încerca să se folosească de pumnal. 

După câteva minute fetele şedeau în litierele purtate de 
cămile, iar bărbaţii mergeau călare. Dar arabadşiul lipsea. 

— Şeitan! Unde e Said? Răcni beyul. 

— Aici! Răspunse arabadşiul, ieşind din casă şi avântându- 
se pe cal. 

— Ai avut noroc! Înainte! 

Mai întâi caravana cea mică se îndreptă spre partea de 
vest a oraşului şi după aceea porni spre aşa-numitul „fort 
nou”. În felul acesta, Ibrahim voia să se ferească de 
regiunile mai populate din preajma oraşului, ca să nu se 
poată afla în ce direcţie a mers. 

De la „fortul nou” nu e mult până la băile l'Enf. Ibrahim nu 
se gândi câtuşi de puţin să se oprească în locul acela care 
urma să fie ţinta plimbării, ci porunci să se continue 
călătoria, de-a curmezişul văii Tuttun, spre localitatea 
Soliman. 

La sudul golfului Tunis, peninsula Dakhul se întinde 
dinspre sud-vest spre nord-est şi pătrunde în mare. Întrucât 
îi era cu neputinţă să fugă din Tunis călătorind pe apă, 
Ibrahim îşi făurise planul de a străbate peninsula aceasta 


călare, până la unul din vârfurile ei. Acolo urma să-l aştepte 
a doua zi luntrea vaporului cu care venise din Istanbul. 
Dacă izbutea să se îmbarce, era salvat. 

De aceea, el nu se putea gândi să-şi întrerupă călătoria 
nici măcar o clipă şi întrucât cămilele erau mânate cu 
repeziciune, cele două fete nu puteau să încerce o coborâre 
pe furiş din litierele în care şedeau. 

Cei doi paznici erau bine instruiți de stăpânul lor. Şezând 
pe cai, fiecare din ei ţinea de căpăstru câte una din cămile, 
ca să le împiedice pe Zykyma şi Işita să fugă şi le 
supravegheau cu o atenţie neobosită. 

Caravana ajunse în orăşelul Soliman. 

— Continuaţi-vă drumul, străbătând orăşelul! Porunci 
Ibrahim paznicilor. Vă ajung curând! 

Şi se opri împreună cu Said, care călărea alături de el şi 
ducea de căpăstru calul destinat dervişului. Ibrahim se 
adresă câtorva inşi care stăteau de vorbă: 

— Ei, care dintre voi poate să ne conducă până la Klibiah? 

— Cât îmi dai? Întrebă unul dintre ei. 

— Vei primi cincizeci de piaştri şi calul ăsta, împreună cu 
şaua şi căpăstrul, dacă te urci imediat şi mă însoţeşti! 

— Pe Allah, eşti atât de darnic, încât nu cred că e bine să 
am încredere în tine. Dă-mi banii înainte! 

Ibrahim îşi scoase punga. Între timp, Said sări de pe cal şi 
îşi făcu de lucru la şa. 

— De ce te-ai dat jos de pe cal? Întrebă stăpânul său pe un 
ton răstit. 

— Paznicii ăştia sunt nişte nătărăi! Nu se pricep nici să 
înşeueze un cal. Chinga e prea lungă. 

— Hai, înnoad-o repede! N-avem timp de pierdut! 

Şi, rostind aceste cuvinte, porni în goana calului, împreună 
cu călăuza căreia-i înmânase suma stabilită. 

Said făcu semn celor rămaşi să se apropie de el şi-şi duse 
un deget la gură, ca să le dea de înţeles că e vorba deo 
taină. 

— Vreau să vă spun ceva. Veniţi încoace! 


Ibrahim îşi întoarse capul ca să vadă de ce întârzie Said şi, 
trântind o înjurătură, spuse: 

— Cred că ai terminat! Ce mai stai? 

— Vin îndată. Mai am puţin. 

— Hai, grăbeşte-te! Ţi-am spus că n-am vreme de pierdut 
şi nu pot lăsa cămilele să se îndepărteze prea mult. 

Şi-şi continuă drumul. 

Îndată ce-şi văzu stăpânul dispărând după colţul unei 
grădini, arabadşiul - care abia aşteptase clipa aceasta - se 
avântă pe cal, dar în loc să-l urmeze pe Ibrahim, se aplecă 
spre oamenii cărora le făcuse semn să se apropie. 

— Ascultaţi-mă: prietenul acela al vostru a căpătat 
cincizeci de piaştri, le spuse. Vreţi să câştigaţi mai mult ca 
el: două sute, ori chiar trei sute? 

— O, Allah! Asta-i o avere! Se minună unul. 

— Ei, vreţi? Hotărâţi-vă repede! 

— Ce avem de făcut? 

— Porniţi în goană până la băile l'Enf. Acolo vor veni nişte 
călăreţi şi vor întreba încotro ne-am îndreptat noi. Spuneţi- 
le: spre Klibiah! Şi dacă aceşti călăreţi nu vin curând, unul 
dintre voi fuge spre oraş şi întreabă de ei la „Casa Italiană”. 
Sunt doi germani şi un englez. Eu sunt Said, arabdaşiul. Aţi 
înţeles? 

— Da însă cine ne dă banii? 

— Domnii de la „Casa Italiană”. Ei vă vor plăti atât cât v- 
am spus eu, dacă nu chiar şi mai mult, dacă izbutiţi să-i 
găsiţi cât mai curând. Vă făgăduiesc pe Allah şi pe barba 
Profetului, că veţi primi banii! 

— Dacă ne juri, te credem. Ne vom răspândi pe toate 
drumurile, ca să nu-i pierdem şi unul dintre noi se va duce 
imediat în oraş, la „Casa Italiană”. 

Said îşi mână calul cu repeziciune, ca să-şi ajungă 
stăpânul. Era mulţumit că trimisese celor trei prieteni 
vestea plecării lor şi că le indicase direcţia spre care 
porniseră. E drept că se întrebă dacă n-ar fi fost bine să se 
ducă el însuşi în oraş. Dar pe de o parte îşi spunea că 


stăpânul său ar fi înţeles imediat rostul acestei fugi, 
schimbându-şi imediat ţinta călătoriei, iar pe de alta se 
gândi că e mai nimerit să rămână în preajma celor două 
fete, care, cine ştie, mai puteau fi amenințate de vreo 
primejdie. 

Capitolul XV - În ultimul minut. 

Paul Hermann şi lordul Lindsay plecaseră înaintea 
comandantului şi gărzii sale şi intraseră în grădina lui 
Ibrahim, dar ajungând în faţa uşii, o găsiră încuiată. Bătură, 
însă nu veni nimeni să le deschidă. Lucrul părea ciudat, 
fiindcă Ibrahim spusese că face o simplă plimbare, astfel că 
nu era de crezut că şi-ar fi lăsat casa fără nici o pază. 

Înconjurând grădina, ei se hotărâră să pătrundă în casă 
prin oblonul deschis al parterului. Odaia în care nimeriră 
era goală. De aici ieşiră pe un gang întunecos şi nu găsiră 
paznicul, despre care Zykyma îi vorbise pictorului. Întâlnind 
o uşă încuiată, o sparseră şi intrară într-altă odaie, dar şi 
aceasta era goală. În clipa aceea sosi Kriiger-bey, urmat de 
oamenii săi. 

— L-aţi înşfăcat? Întrebă colonelul. 

— A plecat. 

— Ce? A fugit? Încotro? 

— S-a dus să se plimbe cu fetele la băile lEnf. 

— Ce? Are poftă de plimbare, ticălosul? O să-l facem noi 
să-i treacă pofta! Pornim imediat după el; trebuie să-l 
ajungem! 

— Vreţi să porniţi după el? N-ar fi mai bine să ne 
convingem întâi dacă nu e vorba decât de o plimbare? 

— Foarte bună idee! O accept şi mi-o însuşesc, fără să mai 
stau pe gânduri. Să procedăm imediat la o cercetare 
amănunţită! 

Ei cutreierară cu toată luarea-aminte odăile în care 
locuiseră fetele şi constatară, aşa cum bânuiseră cei trei 
străini, că erau goale: dispăruseră şi pernele şi covoarele. 

În timp ce treceau printr-un gang, Paul Normann zări pe 
podea un obiect, se aplecă şi-l ridică. Era un medalion de 


aur, la fel ca cel pe care-l avea Hermann Adlerhorst şi 
atârna de un lănţişor subţire tot de aur, care fusese rupt în 
mijloc. Curios, Paul întoarse medalionul şi izbuti să-l 
deschidă. În clipa următoare, scoase un strigăt de 
nemărginită uimire. 

— Hermann, uită-te! Da, da, ăsta eşti tu, în carne şi oase! 

Hermann se uită cu luare-aminte la fotografia mică din 
medalion găsită de prietenul său. 

— Nu... nu sunt eu... e tata! Exclamă el în cele din urmă. 

— Tatăl tău? Şi cum... cum a ajuns fotografia aceasta... 
aici? Ah, ce mai întreb? E doar atât de simplu! Medalionul a 
aparţinut 'Işitei; nu încape nici o îndoială: ea l-a purtat! 

— Tşita? 

— Ştii ce înseamnă asta? Exclamă Paul, peste măsură de 
tulburat. 

— Ce? 

— Că 'Tşita este într-adevăr sora ta. Acum vei recunoaşte, 
sper că am dreptate! 

— 'Işita... sora mea? 

Hermann îşi duse mâinile la ochi, se rezemă de perete şi 
începu să plângă ca un copil. 

Toţi cei de faţă erau mişcaţi. Niciunul dintre ei nu scoase 
însă vreun cuvânt, nici chiar lordul care abia îşi stăpânea 
emoția stârnită de această descoperire. 

Paul îşi puse mâna pe umărul lui Hermann. 

— Stăpâneşte-te, dragul meu prieten! N-ai aflat un lucru 
trist, aşa că nu trebuie să plângi. 

— Nu, nu! Răspunse Hermann, printre lacrimi. E o 
descoperire tristă şi bucuroasă în acelaşi timp! Sora mea... 
sclavă! Dar crezi că nu mai există nici o îndoială? Ar fi 
îngrozitor dacă... 

— Taci! Cum te mai poţi întreba dacă 'Işita e într-adevăr 
sora ta, când ai o dovadă atât de convingătoare? Aminteşte- 
ţi ce mi-ai povestit pe vapor despre cele două medalioane. 
Mi-ai spus că tu, fiindcă erai cel mai mare dintre copii, ai 
primit medalionul cu portretul mamei tale, iar sora ta, care 


era cea mai mică dintre voi, a primit la vârsta de şase luni 
medalionul cu portretul tatălui tău. Ei, am dreptate sau nu? 

— Tare aş vrea să fiu sigur că acesta este adevărul. Ea 
trebuie să ştie a cui este fotografia din medalion. 

— Trebuie? Eu cred, dimpotrivă, că nici n-a văzut 
fotografia dinăuntrul medalionului. În afară de faptul că 
încuietoarea este lucrată cu dibăcia pe care o folosesc 
puţini bijutieri la giuvaierurile preţioase, nu uita că ea n-a 
umblat niciodată cu obiecte occidentale. Ea a primit doar o 
creştere orientală. 

— Desigur că a pierdut medalionul. 

Paul Normann examină lănţişorul. 

— Nu cred. Bănuiesc că lănţişorul i-a fost smuls şi s-a rupt. 
Dumnezeule! Ce ne facem dacă turcul n-a plecat să se 
plimbe, ci a fugit de teama urmărilor prinderii lui Osman? 
Să ştii că fetele au înţeles planul lui Ibrahim şi au încercat 
să se împotrivească poruncii lui de a-l însoţi, el a pus mâna 
pe 'Işita şi lănţişorul s-a rupt. 

— N-avem timp să ne cercetăm presupunerile şi 
simţămintele, spuse Hermann. Trebuie să ne gândim la 
soarta Tşitei şi a Zykymei. Vai de ticălosul de Ibrahim, dacă 
va îndrăzni să se atingă de ele! 

Ei îşi continuară cercetările în celelalte odăi. 

— Au rămas foarte puţine lucruri, spuse Hermann, după 
ce ieşiră în curte. Încep să cred că netrebnicul a ştiut de 
arestarea dervişului şi a fugit, înțelegând că vine şi rândul 
lui. 

— Să pornim după el! 

— Sunt de aceeaşi părere. Trebuie să plecăm imediat spre 
băile l'Enf. 

— Desigur. Dar de unde luăm animalele de care avem 
nevoie? 

Problema animalelor fu soluţionată în chip mulţumitor de 
Kruger-bey. El făgădui să se îngrijească de cai şi se 
înapoiară la bardo. Dar colonelul lăsă un număr de soldaţi 


în casă, poruncindu-le să-l aresteze imediat pe Ibrahim, în 
cazul că se va înapoia. 

Întrucât garda pe care o comanda Kriiger-bey era 
alcătuită numai din călăreţi, în grajdurile palatului erau 
destui cai buni. Colonelul înfăţişă domnitorului său un scurt 
raport asupra celor constatate şi după puţin timp caravana 
formată din cei doi germani, lordul Lindsay, comandantul 
gărzii şi zece oameni înarmaţi porni la drum. 

Ei străbătură oraşul în trap, iar când ajunseră la marginea 
lui îşi mânară caii la galop. 

Cercetările din casa de lângă vechea conductă de apă 
țţinuseră mai bine de o oră. Călăreţii ajunseră la lEnf la ora 
cinci şi întrucât Kruger-bey era foarte cunoscut, locuitorii 
se strânseră în jurul lor şi-i priviră cu nestăpânită 
curiozitate. 

— Comandantul gărzii! Îl auzi Hermann pe un om din 
mulţime. Ăştia nu pot să fie călătorii pe care îi aşteptăm noi. 

Hermann îşi opri calul lângă cel care vorbise. 

— Aştepţi călăreţi din oraş? 

— Da. Doi germani şi un englez. 

— Noi suntem. 

— Îl cunoşti pe Said, arabdaşiul? 

— Desigur. Ai să ne transmiţi vreo ştire din partea lui? 

— Ne-a trimis să vă spunem că au pornit spre Klibiah. Au 
luat o călăuză din orăşelul Soliman, căruia i-au dat cincizeci 
de piaştri şi i-au făgăduit pe deasupra un cal şi şaua lui. 

— Spre Klibiah! Exclamă Hermann, mirat. Înainte! 

Dar omul care-i vorbise luă calul de căpăstru. 

— Allah să-ţi lumineze mintea şi să-ţi deschidă mâna, 
efendi! 

Hermann îşi scoase repede punga şi-i întinse o monedă de 
aur. 

Dar solul lui Said se uită la bacşiş şi clătină din cap. 

— Bunăvoinţa ta este mai mică decât gura lui Said, spuse. 

— Ah, ţi-a făgăduit ceva? 

— Patru sute de piaştri, minţi solul cu un aer sincer. 


Lordul David Lindsay îşi apropie calul de ei; nasul lui îşi 
recăpătase mobilitatea. 

— Bacşiş? Întrebă el. Well, asta este o chestiune care mă 
priveşte mine. Cât? 

— Patru sute! 

— Merită? 

— Da, este o veste foarte importantă! 

— Le voi da cinci sute de piaştri. Sunt David Lindsay. Yes. 

Caravana îşi continuă drumul cu cea mai mare 
repeziciune. Din fericire, printre oamenii colonelului erau 
câţiva care cunoşteau atât de bine peninsula, încât puteau 
să nimerească până acolo şi s-o străbată chiar pe întuneric. 

După ce ajunseră la Soliman, urmăritorii se îndreptară 
spre Masera şi intrară seara târziu în Abeid, unde pârâul cu 
acelaşi nume se varsă în mare. Ei aflară că Ibrahim şi 
însoțitorii săi trecuseră pe acolo mai înainte cu o oră şi o 
porniseră spre Bir el Dşedi. 

— Credeţi că e bine să mergem spre Klibiah? Întrebă 
colonelul. 

— Da, fiindcă aşa ne-a vestit Said, răspunse Hermann. 

Am impresia că Ibrahim are o călăuză, căreia nu-i place să 
meargă pe drumuri anevoioase şi cred că de la Bir el Dşedi 
se va duce spre Sidi Daud. Apoi va străbate peninsula de-a 
curmezişul, rămânând tot timpul pe drumuri bune, cu toate 
că în felul acesta face un mare ocol şi pierde mai multă 
vreme. 

— Nu i-am putea tăia drumul? 

— Dacă nu vă temeţi de oarecare oboseală, i-l putem tăia. 

— 'Ţinem să-l prindem cu orice preţ, altceva nu ne 
interesează! 

— Bine. Vom urca munţii şi vom întâlni apa Abeid-ului, 
care curge în direcţia spre care mergem noi. Urmăm valea 
acestui pârâu şi înainte de ivirea zorilor ajungem la Klibiah. 

După o scurtă consfătuire, se adoptă această propunere, a 
cărei temeinicie se dovedi curând. Cu două ore înainte de 
revărsatul zorilor, caravana ajunse la ţintă. 


Din păcate, însă, Ibrahim vorbise călăuzei despre 
localitatea Klibiah, dar el nu avusese de gând să se 
oprească aici, fiindcă poruncise cârmaciului ca barca să-l 
aştepte mai departe spre nord, la capul El Melah. De aceea, 
colonelul cu trupa lui şi cei trei prieteni ar fi aşteptat o 
veşnicie în Klibiah, fără să-l poată prinde. 

Dar nu trecu mult şi un călăreț care venea dinspre Sidi 
Daud trecu pe lângă colonel şi însoțitorii săi, care îşi 
înjghebaseră tabăra în mijlocul localităţii şi le spuse că o 
caravană mică, alcătuită din două cămile şi cinci cai a plecat 
seara din Sidi Daud şi poposeşte acum la capul El Melah. El 
văzuse caravana de sus, din munţi. 

— Vai! Exclamă Hermann. Îi aşteptăm degeaba. Se pare că 
vor să se îmbarce pe un vapor. 

— E adevărat că am văzut fumul care ieşea din coşul unui 
vapor, observă călăreţul. 

— Drace! Unde? 

— Deasupra capului Aswad. 

— Cât avem de mers până la locul unde a poposit 
caravana? 

— Zece minute. 

— În ce direcţie? 

— Drept înainte, printre cele două colibe. 

Hermann se avântă în şa. 

— N-avem timp de pierdut. 

Ceilalţi îl imitară şi, goniţi parcă de vânt, porniră în 
direcţia ce le fusese indicată, intrând într-o vale îngustă, 
pentru ca după aceea să urce un deal. 

Când ajunseră pe culmea dealului, văzură marea care se 
întindea la picioarele lor. Un vapor turcesc se apropiase de 
țărm şi aştepta, legănându-se uşor în bătaia valurilor, 
înapoierea unei bărci. 

Barca aceea fusese trasă pe uscat. În preajma ei, pe țărm, 
erau două cămile şi cinci cai. Câţiva bărbaţi se străduiau să 
împingă în barcă, pe o scândură aşezată între mal şi luntre, 
două femei care se împotriveau. 


Unul dintre bărbaţi scoase un țipăt. Îi zărise pe urmăritori 
şi făcu un semn poruncitor celor de pe vapor. 

După câteva clipe se ivi pe bord ţeava unui tun, de pe care 
se luase în grabă pânza cu care era acoperit. 

— Ei sunt! Am ajuns prea târziu! Exclamă Paul. 

Cred că au de gând să tragă în noi! 

— Nu cred că vor îndrăzni să nesocotească în felul acesta 
dreptul ginţilor, rosti Hermann furios. Doar nu suntem în 
război! Vrem să prindem un ticălos, atâta tot. Spre ei, 
galop! 

Dând pinteni cailor, coborâră dealul cu repeziciune. 

Tşita fusese împinsă în barcă de către paznicul ei. Abia 
acum îşi zări ea prietenii şi întinse braţele spre ei. Zykyma, 
care observase şi ea venirea salvatorilor, se apăra din 
răsputeri. 

Urmăritorii se apropiau vijelios, în frunte cu Hermann 
Adlerhorst şi Paul Normann. În afară de Zykyma şi de 
călăuză, care stătea uluită deoparte, pe țărm se mai aflau 
Ibrahim, cel de-al doilea paznic şi Said. Arabdaşiul îşi dădu 
seama că salvarea stăpânei sale depinde de câteva clipe şi, 
ridicând o piatră grea, îl dobori cu ajutorul ei pe paznic. 

Fapta lui Said îl înmărmuri pe Ibrahim, care lăsă câteva 
clipe preţioase să se scurgă fără nici un folos. Văzându-şi 
paznicul prăbuşit, Zykyma nu mai stătu pe gânduri şi fugi 
spre salvatorii ce se apropiau, oprindu-se drept în braţele 
ocrotitorului ei. 

Înjurând, Ibrahim se refugie în barcă. Luntraşii începură 
să vâslească şi barca se îndreptă spre vapor. 

Tocmai în clipa aceea ajunseră urmăritorii pe marginea 
malului. 

— Opriţi-vă! Strigă Kruger-bey. 

Cei din barcă îi răspunseră cu hohote de râs. 

— Suntem din garda beyului Tunisului. Vă poruncesc să vă 
opriţi! 

Luntrea continua să alunece spre vapor. 

— Trageţi în ticăloşii aceia! 


Dar Zykyma se aşeză în faţa soldaţilor, care îşi luaseră 
puştile la ochi. 

— Nu trageţi! Strigă ea. Tşita este în luntre! Aţi putea s-o 
nimeriţi! 

— Prostii! Mormăi Kruger-bey, după care, totuşi, adăugă: 
Jos puştile! Are dreptate, îi spuse el în limba germană lui 
Paul; cu puştile astea strâmbe turceşti este ca şi cu lozul 
loteriei prusiene: nu ştii niciodată pe cine nimeresc! 

Şi sări de pe cal, luând o carabină agăţată de şa. 

— Hell and damnation! Exclamă lordul David Lindsay. 
Pistoalele noastre nu trag atât de departe! Damned! Dacă 
veneam cu un minut mai devreme, îl prindeam şi pe 
ticălosul acela. Prietenul meu Kara ben Nemsi ar fi fost în 
stare să smulgă cârma din labele ticălosului, nimerind-o cu 
un glonte! Yes! 

Deznădăjduit, Paul Normann, se uita spre luntrea ce se 
îndepărta. 'Işita se lupta cu paznicul ei. 

Deodată răsună o împuşcătură. 

Lordul se întoarse repede şi se uită la Kruger-bey, care-şi 
cobora carabina; el trăsese. 

— Am vrut să arăt compatrioţilor mei germani că bătrânul 
brandenburghez Kruger-bey are un ochi perfect şi se 
pricepe să nimerească o ţintă, spuse colonelul pe un ton 
mândru, întinzându-şi braţul. Uitaţi-vă cum se prăbuşeşte! 

În luntrea ce se îndepărta, paznicul îşi întinse braţele în 
aer şi căzu în genunchi. 

— Tşita! Răsună glasul lui Paul, luându-se la întrecere cu 
vuietul valurilor. 

În clipa în care paznicul se prăbuşise pe spate pe fundul 
luntrei, Işita se ridică brusc de pe banca pe care şezuse şi 
sări în apă. Ea pluti o secundă la suprafaţa apei... scoase un 
țipăt... şi dispăru în valuri. 

De pe urma săriturii ei, barca începu să se clatine, iar 
Ibrahim, care-şi întinsese braţele, ca să o prindă pe 'Işita şi 
s-o tragă înapoi, trebui să se agaţe de marginea bărcii, ca 
să nu cadă şi el în apă. 


— Înainte! Înainte! Răcni cârmaciul. 

Luntraşii îi ascultară îndemnul şi vâslele se îndoiră sub 
apăsarea braţelor lor încordate. 

— Opriţi, câinilor! Strigă Ibrahim, furios. Trebuie să o scot 
pe 'Işita din apă! Nu renunţ la ea! Înapoi! 

— Ca să ne împuşte pe toţi, ca pe nişte şobolani! Răcni 
cârmaciul. Înainte! Înainte! 

Luntrea despică voiniceşte valurile şi se îndepărtă de 
bătaia armelor de pe mal. Când o văzu pe 'Işita urcându-se 
pe marginea luntrei, Paul se aruncase în apă, de parcă ar fi 
bănuit intenţiile iubitei lui. El începu să înainteze, dar când 
se uită în direcţia spre care înainta, nu mai văzu decât 
luntrea ce se îndepărta mereu şi pe Ibrahim care-şi agita 
pumnii, ameninţător. Işita dispăruse de la suprafaţa apei. 

Inima-i zvâcni de groază şi durere şi în clipa aceea, în care 
credea că o pierduse pentru totdeauna, tânărul îşi dădu 
seama cât de mult o iubeşte. 

El ajunse curând la locul unde 'Işita se aruncase în mare. 
Dar cu toate că-şi roti cu luare-aminte privirea în jur, nu 
izbuti să zărească nici cea mai mică urmă a celei pe care o 
înghiţiseră valurile. Deodată i se păru că la oarecare 
depărtare de el vede câteva băşici de aer ridicându-se din 
adânc. Se îndreptă spre locul acela, se scufundă şi începu 
să-şi caute iubita. Dar toate încercările lui rămaseră 
zadarnice. Cu respiraţia aproape pierdută, se înălţă la 
suprafaţă. Trase aer în piept şi se afundă iar. Dar nici de 
data asta nu avu mai mult noroc. 

Începu să înghită apă şi simţi că se înăbuşe... mâna lui 
dreaptă întâlni un obiect... i se păru că-şi pierde 
cunoştinţa... şi valurile îl ridicară la suprafaţă. Odată cu el 
se ivi şi chipul Tşitei, palid şi frumos ca o zeiţă a mării. 

La început i se păru că visează şi că lângă el nu se află 
decât imaginea ei, la care se gândise neîncetat; deodată 
însă simţi că mâna îi este încă încleştată în rochia ei şi că 
neînsufleţitul ei corp vrea să-l tragă cu el în adânc. Teama şi 
bucuria îl readuse în fire şi-i dublară puterile care 


începuseră să-l părăsească. Cu o ultimă sforţare, într- 
adevăr deznădăjduită, îşi aşeză iubita de-a curmezişul 
pieptului şi se îndreptă încet spre mal, unde oamenii lui 
Kruger-bey îl înjurau de zor într-un stil oriental pe Ibrahim, 
a cărui luntre se îndepărta cu repeziciune. 

Hermann şi Zykyma îngenuncheară lângă Tşita, în timp ce 
Paul îşi întindea braţele şi picioarele, ca să-şi revină după 
sforţarea supraomenească pe care o făcuse pentru salvarea 
iubitei sale. 

— Am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă, tânărul meu 
prieten, zâmbi Kruger-bey. Să sperăm că bunul Dumnezeu, 
sau bunul meu Allah, cum m-am deprins şi cum cred că e 
bine să-l numesc, îşi va arăta şi el puterea. El nu se va lăsa 
ruşinat de bătrânul Kruger-bey... Aha! A început să mişte! 
Femeile sunt întocmai ca pisicile: dacă nu le vâri în sac, nu 
izbuteşti să le îneci! 

— Să mergem, domnule colonel! Îl îndemnă lordul David 
Lindsay, uitându-se pe furiş la cei doi prieteni şi la tinerele 
salvate din ghiara lui Ibrahim, în timp ce nasul său îşi reluă 
mobilitatea, care mărturisea că nu mai poate ascunde 
emoția stăpânului său. Suntem de prisos aici. Indeed. Se 
mergem până în satul apropiat. Domnişoara are nevoie de o 
rochie uscată. Yes. 

Colonelul şi lordul plecară, urmaţi de cei zece inşi din 
gardă. În timpul acesta, vaporul lui Ibrahim ieşi în largul 
mării. 

Paznicul pe care-l doborâse mai înainte Said îşi reveni în 
fire şi dispăru, împreună cu călăuza şi cămilele. 

În sfârşit, Tşita deschise ochii. Dar ea nu-i văzu pe Zykyma 
şi pe Hermann, care o îngrijiseră cu un devotament 
neţărmurit, ci pe Paul Normann, care o privea neliniştit. 

— Paul... visez! Murmură ea zâmbind, în timp ce pleoapele 
i se închiseră iarăşi. 

— Tşita... Işita mea! 

— Şi toate astea, murmură ea, pentru o biată sclavă 
cercheză, vrednică de dispreţ! 


— 'Tşita, îi şopti el uşor la ureche, tu nu eşti cercheză... tu 
eşti germană, aşa cum sunt şi eu! 

— Germană? Repetă ea, ca în vis. Apoi deschise iar ochii. 
Îşi roti privirea în jur, se uită roşind la chipul prietenos al lui 
Hermann Adlerhorst şi, ruşinându-se, îşi trase peste bărbie 
vălul ud. 

— Nu trebuie să te ruşinezi de prietenul meu, spuse 
pictorul, uitându-se la Hermann şi clipind şiret. El îţi este 
mai puţin străin decât mine, da şi mai puţin! 

— Mai puţin... străin... decât tine? 

— Da, Işita. 

— Nu te înţeleg, murmură ea. 

— Îţi voi lămuri totul pe îndelete, când vei avea iar puterea 
să mă asculţi, îi şopti el la ureche. 

Sub îndemnul afecțiunii pe care i-o nutrea, ea îi înconjură 
gâtul cu braţele: 

— Ah, acum sunt puternică fiindcă eşti cu mine, de acum 
încolo nu te voi mai părăsi niciodată! 

— Atunci, să-ţi spun: ai un frate, pe care... 

— Un frate? O, Allah! Unde e? 

Ea îşi cobori braţele, încrucişându-şi-le apoi pe piept. 

— Acesta e, Tşita... a fost vândut ca sclav, odată cu tine... 
dar cu timpul şi-a câştigat libertatea... şi a izbutit să-şi 
cucerească locul său în rândul oamenilor liberi. 

Ea oftă şi capul îi cobori pe umerii lui; pleoapele i se 
închiseră şi Zykyma îşi duse mâna la gură, făcându-le semn 
să tacă. 

— A leşinat iar, spuse ea pe un ton dojenitor. 

Capitolul XVI - „Irifoiul” 

Era cam în aceeaşi vreme când se petreceau întâmplările 
descrise în capitolele precedente. 

Într-o seară călduroasă de primăvară, un urs mergea 
agale printre copacii unei păduri seculare din America de 
Nord. Trebuia să fie un urs, fiindcă se târa fără zgomot, aşa 
cum e obiceiul urşilor şi mormăia din când în când. Blana sa 
de culoare închisă abia se putea deosebi de vegetaţia 


înconjurătoare. Numai ochiul experimentat al unui vânător 
din prerie sau al unui „om din vest”, deprins să vadă 
noaptea tot atât de bine ca ziua, ar fi fost în stare să-l 
descopere. Dar tocmai un asemenea vânător ar fi fost 
surprins de apariţia unui urs la ora aceea, fiindcă lui „Moş 
Martin” nu-i plac plimbările nocturne - el se culcă odată cu 
lăsarea serii, aşa cum este de aşteptat din partea oamenilor 
cinstiţi. 

Prin urmare, ursul acesta trebuia să fi fost silit de un motiv 
puternic să săvârşească un lucru care era împotriva 
obiceiurilor neamului său. În orice caz, plimbarea lui 
urmărea un anumit scop, care-l preocupa mai mult decât s- 
ar putea crede; el se oprea mereu şi clătina mirat din cap. 
lar mormăitul lui era din ce în ce mai des. Totuşi, parcă 
mormăia mai încet decât la început şi se părea că adulmecă 
ceva. 

Tocmai acum se ridică iar pe labele din spate, adulmecă 
bănuitor în jur, clătină din cap, făcu unele mişcări ciudate 
cu labele din faţă şi mormăi iar. Dar mormăitul ursului se 
prefăcu deodată, ca prin minune, într-un mormăit omenesc. 

„Damn! Să mi se taie capul dacă nu se simte aici un miros 
de fum!” 

Şi adulmecă încă o dată. 

„Da, e fum! Aici s-a aprins un foc de vreascuri. Numai 
lemnul ud arde astfel şi fumul înţeapă mai mult nările, dacă 
nu mă înşel. Unde s-au putut găsi acum vreascuri în 
pădurea aceasta udă de ploaie? Mirosul vine dinspre 
dreapta, fiindcă se simte mai mult pe măsură ce păşesc în 
direcţia aceea. la să văd!” 

Nu făcu decât vreo douăzeci de paşi spre dreapta şi se 
opri iar, dar brusc, adică întocmai ca un om care se trezeşte 
în faţa unei descoperiri uimitoare. 

„Ce-o fi asta?” 

El începu din nou să adulmece în jur, dar cu grijă, adică 
aşa cum face un mâncăcios care, trecând prin faţa ferestrei 
deschise a unei bucătării, se opreşte fără voie şi trage aer 


pe nări, ca să se încredinţeze dacă înăuntrul ei bucătarul 
găteşte un şniţel vienez sau o friptură. În cele din urmă, se 
păru că s-a lămurit. 

„Nu e friptură de bivol... nici pecari... nici racoon... ah, nu 
este nici măcar friptură din carnea unei sălbăticiuni. 
Trebuie să fie carnea celui mai blând dintre toate animalele 
domestice; da, să mi se taie capul dacă mirosul care-mi 
gâdilă nările nu este al unei fripturi de oaie! Carne de oaie 
în pădurea seculară! Trebuie să fie furată. Prin urmare, 
avem de-a face cu hoţi şi poate chiar cu tâlhari dintre aceia 
primejdioşi care se feresc de lumina zilei. Fiindcă un 
vânător se hotărăşte să mănânce carne de animal blând, 
numai atunci când nu vrea să-şi trădeze prezenţa printr-o 
împuşcătură.” 

Ursul se furişă mai departe, spre locul de unde venea 
mirosul. 

Pădurea avea copaci înalţi, situaţi la o mare depărtare 
unul de altul. De aceea, „ursului” nu-i era greu să înainteze 
printre ei. Curând se ivi în depărtare o lumină şi el se 
îndreptă spre ea. Deodată se opri şi trase iar aer pe nări. 

„Acum îşi prepară şi grog, şmecherii ăia! Benchetuiesc, de 
parcă ar celebra un botez! N-ar strica să fie atenţi, pe 
cinstea mea; s-ar putea să ne dea prin minte gândul să ne 
invităm singuri la ospăț, ca să-l înlocuim pe naş! Hi... Hi... 
Hi... Hi...!” 

Îşi continuă drumul, dar văzu numai lumina flăcării, nu şi 
focul care ardea într-o adâncitură lunguiaţă şi îngustă, 
făcută în pământ. Era o mică văgăună, în care crescuseră 
mure şi putu să se uite în jos. 

În văgăună poposiseră câţiva bărbaţi, ale căror chipuri 
arătau culori tot atât de deosebite, ca şi îmbrăcămintea şi 
armele lor. Erau acolo albi, negri şi mulatri; se părea că 
este şi un indian. 

„Să-i ia dracu'! Îşi şopti cel ce-i supraveghea. Mutrele lor 
nu trădează gânduri bune. Şi ce foc şi-au aprins, nătărăii; la 
flacăra aceea s-ar putea frige un bivol întreg! Şi boierii se 


cred atât de siguri, încât nici nu-şi închipuie că-i poate 
spiona cineva. Noroc! Îţi urez să te îneci!” „Urarea” aceasta 
era adresată unuia dintre ei, care tocmai atunci îşi scosese 
din cazanul care atârna deasupra focului un pahar cu grog 
şi-şi turna pe gât băutura fierbinte. 

„Hm! Boierii poartă pinteni, prin urmare trebuie să aibă 
cai. Cred că animalele sunt prin apropiere. Ar fi primejdios 
să mă furişez până la ele, fiindcă ar sforăi şi m-ar trăda.” 

În clipa aceea, unul dintre bărbaţii din văgăună începu să 
vorbească cu glas tare. 

— Mi-am pierdut răbdarea! Spuse el pe un ton furios. 
Iscoadele noastre puteau să se întoarcă de mult. Până la 
Wilkinsfield n-au avut de mers mai mult de patru ore şi au 
plecat de aici odată cu revărsatul zorilor! 

— Fără îndoială că au vrut să-şi îndeplinească misiunea cu 
toată conştiinciozitatea, îl linişti unul dintre tovarăşii săi. Şi 
poate că au fost ispitiţi să-şi arunce puţin ochii în casa de 
bani a bătrânului Wilkins, ca să ştie exact cât este înăuntru. 

— Ah, are destul - vă asigur eu, fiindcă ştiu. De aceea, 
flăcăii noştri n-ar trebui să-şi piardă vremea. l-am trimis 
numai să afle dacă este acolo. Pleacă deseori la Saint-Louis 
sau la New-Orleans, aşa că voiam să ştiu ce avem de făcut. 

Paharul de piele trecu din mână în mână şi din gură în 
gură şi convorbirea încetă un timp. Dar liniştea fu 
întreruptă curând printr-o fluierătură venită de departe. 

— Vin! Exclamă conducătorul. 

Cei din jurul lui începură să se mişte, trădându-şi astfel 
neliniştea pe care le-o pricinuise întârzierea tovarăşilor lor. 
Câţiva dintre ei săriră în picioare, alergând în întâmpinarea 
lor. 

După câteva minute se auziră paşi; doi bărbaţi înaintară 
printre pomi şi coborâră în văgăună. Ei se aşezară în 
preajma focului, îşi scoaseră cuţitele şi tăiară bucăţi mari de 
carne din berbecul înfipt în frigare. 

— Ei? Întrebă nerăbdător şeful, apucându-l de încheietura 
mâinii pe unul dintre ei, care voia să-şi scoată un pahar cu 


grog din cazanul atârnat deasupra focului. De ce nu 
vorbeşti? L-aţi văzut pe Wilkins? 

— Yes. 

— Şi? 

— Am şi luat masa cu el. 

— Ah! Ce i-aţi spus că sunteţi? 

— Imigranţi dinspre răsărit. l-am povestit că am venit să 
vedem pământurile din regiunea aceea şi poate să 
cumpărăm un teren oarecare. 

— Foarte bine. Cât timp mai rămâne Wilkins acolo? 

— Până săptămâna viitoare. 

— Ce este cu supraveghetorul acela? 

— Câinele acela din Germania? 

— Yes. Adler e numele lui. 

— Ce să fie cu el? E şi acum acolo şi susţine că face parte 
dintr-o veche şi nobilă familie germană. 

— O să ne ocupăm curând de el. Acum doi ani, când am 
fost pentru prima dată la plantație, l-a împuşcat pe fratele 
meu. Acum o să se câiască! Trebuie să născocim un mijloc 
nostim, cu ajutorul căruia să-i arătăm cum este pedepsit 
acela care a avut curajul să-l răpună pe fratele lui „Jack 
sângerosul”! 

— Un mijloc nostim? Râse unul dintre tovarăşii săi. 

— Eu cunosc un asemenea mijloc, unul straşnic, interveni 
altul. Un mijloc sigur, care-i va tăia pentru totdeauna pofta 
de a trage cu arma şi care ne va înveseli în acelaşi timp! 

— Vorbeşte! Îl îndemnă căpitanul. 

— Odată, mă hotărâsem cu câţiva camarazi să luăm câţiva 
cai unui tip bogat şi în timpul luptei am fost rănit în braţ de 
unul dintre oamenii lui. Ca să-l pedepsim, întâi l-am bătut 
bine de tot, după aceea l-am dezbrăcat la piele, l-am uns cu 
miere şi l-am legat de un copac, în preajma unui loc plin de 
furnici. Vă jur că i-a chemat pe toţi sfinţii în ajutor! Dar 
furnicile n-au ţinut câtuşi de puţin să ne năruiască planul, 
fiindcă ne-au înţeles gluma. Şi eram cu toţii tineri şi voinici 


şi am fi fost în stare să-l apucăm şi pe diavol de coarne, 
dacă ne-ar fi ieşit în cale! 

— Mai departe, mai departe! 

— Ce credeţi că s-a întâmplat după aceea? L-am lăsat să 
înjure şi să se roage în voie. Doar nu era să-l stingherim în 
timp ce-şi făcea rugăciunea! Râse povestitorul cu poftă, 
tăindu-şi o halcă de carne din berbecul care se frigea încet. 
După vreo zece minute n-a mai cântat şi nu s-a mai rugat, 
fiindcă era în aşa hal acoperit de furnici, încât era negru de 
sus până jos şi nu se mai putea gândi la... desfătări 
religioase. 

— Îmi închipui, zise un bărbos. Şi pe urmă ce s-a mai 
întâmplat? 

— După vreo două săptămâni, când am trecut iar prin 
locul acela, n-am mai găsit decât scheletul boy-ului. 
Furnicile îl mâncaseră până la os. 

— Ideea ta nu e rea, spuse căpitanul. Dacă găsim miere, îl 
trimitem şi pe neamţul acela pe lumea cealaltă cu ajutorul 
metodei tale. Mâine seară suntem la Wilkinsfield. După 
miezul nopţii ne năpustim asupra negrilor şi după ce 
scăpăm de ei, năvălim în casă. Sunt convins că n-o să 
plecăm de acolo cu mâinile goale, fiindcă... 

Cel care stătea sus la pândă nu mai putu să audă nimic, 
fiindcă se retrăsese; ceea ce auzise îi era de ajuns, ca să 
ştie ce este de făcut. O vreme merse de-a-ndăratelea, în 
patru labe, având grijă să-şi şteargă urmele. Când socoti că 
a ajuns destul de departe se ridică în picioare şi porni cu 
paşi iuți. 

Era întuneric beznă şi ochiul unui european abia ar fi 
putut să străpungă la o distanţă de un pas-doi întunericul 
care domnea în pădurea seculară. Totuşi, ciudatul călător 
nu se lovi de nici un pom şi nu se rătăci. Datorită 
experienţei îndelungate, simţurile unui cercetător al pădurii 
devin tot atât de ascuţite ca şi acelea ale animalelor 
sălbatice. În cursul anilor se naşte în el însuşirea care-i 
îngăduie să presimtă lucrurile, ca un al şaselea simţ, care 


dă vânătorului putinţa să adulmece de departe primejdia. 
Însuşirea aceasta este într-adevăr uimitoare. Deşi s-ar 
putea numi sălbatic, un asemenea om este în realitate un 
pionier al civilizaţiei şi croieşte cu mijloacele lui simple 
primele poteci în Vestul Sălbatic, în dark and bloody 
grounds31. Ameninţat mereu de primejdii neaşteptate, 
viaţa are pentru el o însemnătate atât de mică, încât şi-o 
riscă oricând, fără să se gândească prea mult; şi cu toate 
acestea el ştie să şi-o apere cu şiretenie, cu un curaj şi o 
stăruinţă, pe care omul civilizat nici nu şi le poate închipui. 
Un ofiţer merituos, de pildă, care s-a distins în cursul 
câtorva campanii pe câmpul de luptă, n-a avut de înfruntat 
atâtea primejdii şi n-a avut prilejul să vădească atâtea 
însuşiri, ca un „om din vest”, simplu şi îmbrăcat în zdrenţe, 
într-o jumătate de an de pribegie prin pădurile seculare. 

„Prin urmare, e vorba de „Jack sângerosul,, mormăi omul- 
urs. Sunt tare curios să aud ce vor spune despre 
descoperirea mea Dick şi Will. Ar fi însă o lovitură grozavă, 
dacă am putea să punem mâna pe aceşti nemernici! Fireşte 
că trebuie să plecăm imediat la Wilkinsfield, ca să-l 
prevenim pe proprietar şi pe supraveghetorul german 
Adler, pe care ei vor să-l lase pradă furnicilor. O să vă 
miraţi, ticăloşilor, când veţi constata că Sam Hawkens v-a 
lăsat cu buzele umflate şi fără pradă! Mă bucur de pe acum, 
când mă gândesc ce frumos o să fie! O glumă ca asta merită 
cel puţin zece legături groase de blănuri de castor, dacă nu 
mă înşel!” 

După vreun sfert de oră se auzi zgomotul unei ape 
curgătoare. Copacii începură să se rărească şi apoi să 
dispară, ca şi frunzişul des care împiedica vederea şi 
călătorul nostru izbuti să privească în voie bolta acoperită 
de stele. El ajunse la o rarişte cu mărăcini deşi, prin care-şi 
croia drumul apele unui fluviu impunător. Fără să stea o 
clipă pe gânduri, Sam Hawkens coti după un copăcel şi 
ajunse curând într-un loc deschis şi acoperit cu iarbă, pe 
care trei inşi se puteau odihni în voie, în jurul unui foc. 


Flacăra era întreţinută după obiceiul indian, aşa că numai 
vârfurile crăcilor se înălţau deasupra ei până când ardeau. 
Lângă foc şedeau doi inşi, care abia se mişcară când îl 
văzură pe Sam Hawkens. 

— Puteţi să mai aruncaţi crăci şi să faceţi focul mai mare! 
Nu ne ameninţă nici o primejdie, dacă nu mă înşel. 

Unul dintre ei aruncă repede pe foc câteva vreascuri. O 
flacără uriaşă se înălţă curând şi lumină făpturi ciudate, 
cum nu pot fi întâlnite decât în Vestul Sălbatic. 

Într-adevăr, datorită faptului că era mărunt şi purta o 
haină lungă de vânătoare, Sam Hawkens putea fi confundat 
lesne cu un urs, în întuneric, mai ales atunci când se târa în 
mâini şi picioare, ca mai înainte. 

Haina aceasta de vânătoare, croită din piele de capră şi 
destinată, după câte se părea, unei persoane înalte şi 
vânjoase, era plină de petice. În timpul zilei, fără îndoială că 
omuleţul acesta oferea priveliştea unui copil care s-a 
îmbrăcat astfel, ca să se joace „de-a oamenii mari”, cu haina 
tatălui său. Sam Hawkens purta pe cap o pălărie veche de 
pâslă, a cărei culoare, vârstă şi formă ar fi pricinuit dureri 
de cap chiar celui mai pătrunzător dintre oameni. Sub 
această pălărie antediluviană ieşea la iveală, dintr-o pădure 
de păr, încâlcit, de culoare cenuşie care acoperea toată 
faţa, un nas de o mărime înspăimântătoare care ar fi putut 
sluji, ca aruncător de umbre oricărui cadran solar. Datorită 
bărbii îmbelşugate, în afară de organul mirositor croit cu 
atâta dărnicie, se vedeau doi ochişori, care păreau 
înzestrați cu o neobişnuită vioiciune şi mărturiseau 
necontenita bună-dispoziţie a stăpânului lor. 

De sub haina de vânătoare din piele de capră ieşeau la 
iveală două picioruşe subţiri şi cam rotunde, vârâte într-o 
pereche de leggins destrămaţi. Pantalonii aceştia erau atât 
de vechi, încât s-ar fi putut afirma că s-au născut cu multe 
decenii înaintea omuleţului şi îngăduiau să se vadă o 
pereche de cizme indiene, în care stăpânul lor şi-ar fi găsit 
refugiul în vremuri de nevoie. 


Şi cel care se îngrijise de foc avea o înfăţişare ciudată. Era 
nesfârşit de lung şi îngrozitor de slab şi uscat. Deasupra 
ghetelor sale groase de vânătoare îşi legase o pereche de 
jambiere de piele; corpul îi era acoperit de o cămaşă de 
vânătoare, încheiată strâns; în jurul umerilor săi largi se 
întindea o pătură de lână, ale cărei fire păreau că au 
obţinut îngăduinţa nemărginită de a se împrăştia spre toate 
punctele cardinale; pe capul tuns mărunt şedea un obiect, 
care nu era nici batistă, nici scufie, nici pălărie, căruia însă 
cu greu i s-ar fi putut găsi un nume potrivit. 

Cel de-al treilea, tot atât de lung şi slab, îşi legase în jurul 
capului, ca pe un turban, un fel de basma de culoare închisă 
şi purta un veston roşu de husari, care se rătăcise într-un 
mod de neînțeles în vestul îndepărtat, pantaloni lungi de 
pânză şi peste ele cizme înalte şi impermeabile. La 
cingătoare avea două revolvere şi un cuţit din cel mai bun 
oţel de Kingsfield. Dacă ar fi vrut cineva să caute o 
trăsătură caracteristică pe obrazul acestui bărbat, gura lui 
mare i-ar fi atras imediat atenţia: se părea că ambele 
colţuri ale gurii au o afecţiune deosebită pentru urechi şi se 
apropie de ele cu toată încrederea. În acelaşi timp, însă, 
chipul lui vădea o nemărginită sinceritate; oricum, stăpânul 
lui era un om al cărui suflet nu adăpostea falsitatea. 

În imediata apropiere a focului, trei arme încărcate erau 
aşezate în formă de piramidă. Dar ce arme! Una dintre ele 
avea înfăţişarea unei bâte uscate, tăiată dintr-un copac, cea 
de-a doua părea un burduf de apă legat de un băț, iara 
treia avea toate formele şi niciuna. Din pricina loviturilor 
date cu patul acestei arme, se spărseseră câteva bucăţi din 
el, care fuseseră înlocuite cu altele şi înţepenite cu ajutorul 
unui cerc de fier. Unui privitor neobişnuit cu întâmplările, 
făpturile şi lucrurile din Vestul Sălbatic, i s-ar fi părut 
desigur cu neputinţă ca arma aceasta să tragă măcar o 
singură împuşcătură, fără să pună în primejdie însăşi viaţa 
puşcaşului. Dar un vânător din prerie ştie să preţuiască o 


asemenea armă şi o mânuieşte cu un adevărat şi neţărmurit 
respect. 

Poate că înainte puşca aceasta fusese o minunată 
„Kentucky rifle”. Ea n-a fost părăsită niciodată de stăpânul 
ei, i-a salvat viaţa de sute de ori, dar în cursul vremii 
îndelungate şi pe urma nenumăratelor primejdii, ea a fost 
rănită şi vătămată tot atât de des ca şi el, pentru ca după 
aceea să fie mereu îngrijită şi reparată. Stăpânul ei a 
studiat-o în amănunţime, o iubeşte şi n-ar înlocui-o 
niciodată cu alta; o cunoaşte, aşa cum se cunoaşte pe el 
însuşi şi de câte ori se slujeşte de ea trage câte o lovitură 
măiastră, care l-ar uimi pe cel ce nu este iniţiat în tainicele 
ei însuşiri. 

Dacă aceşti trei bărbaţi ar fi apărut pe o şosea din 
Germania, fără îndoială că după o oră s-ar fi trezit la 
închisoare, sub pază severă. Fireşte, însă, că situaţia din 
vest se deosebeşte de aceea din Germania. Aici, unde omul 
nu este judecat după îmbrăcăminte, nimănui nu i-ar fi dat 
prin minte să arunce, din pricina înfăţişării lor, o privire 
mirată asupra acestor trei inşi. Dimpotrivă, oricine s-ar fi 
simţit onorat să-şi petreacă vremea în tovărăşia lor, fiindcă 
aceşti trei bărbaţi făceau parte dintre cei mai vestiți 
vânători din prerie şi erau cunoscuţi pretutindeni, în 
localităţile din apropierea mărilor, ca şi în cele din preajma 
Munţilor Stâncoşi, sub numele the leaf of trefoil - „Irifoiul”. 

— Ei, Sam Hawkens, câţi sunt? Întrebă cel cu vestonul de 
husari. 

— Nu ştiu exact, Will Parker. Era prea întuneric şi nu i-am 
putut număra. Dar nu cred să fi fost mai mult de o duzină, 
dacă nu mă înşel. 

— Atunci, povesteşte-ne şi nu ne sili să-ţi smulgem fiecare 
cuvânt cu cleştele, spuse cel care semăna mai curând cu un 
schelet decât cu un om viu. 

— Răbdare, Dick Stone; răbdare, bătrânul meu urs! Pun 
rămăşag că n-ai atâţia bani câţi merită vestea pe care ţi-o 
aduc eu. 


— Nu te făli, bătrâne Sam! Lasă-ne s-o preţuim noi! 

— Spui că mă fălesc? O să-ţi pară râu că vorbeşti aşa! De 
altminteri, ştiu sigur cât de importantă este vestea mea, 
fără să aştept prețuirea ta. Sau ai cumva zece mii de dolari, 
Dick? 

— Zece... eşti nebun, Sam! Crezi poate c-ai să primeşti 
suma aceasta pentru vestea cu care te lauzi? 

— Lasă glumele! Crezi că Sam Hawkens şi-ar vinde 
înţelepciunea pentru bani? Sunt sigur însă de un lucru: 
dacă mi-aş păstra înţelepciunea în ţeastă, un om bogat va fi 
mâine noapte sărac, fiindcă va pierde zece mii de dolari. 

— Hai istoriseşte-ne o dată povestea şi nu ne mai chinui! 
Se supără Will Parker. Mustangul nu se îmblânzeşte de la 
coadă, ci de la cap! 

— Bine că-mi aminteşti: altminteri aş fi uitat. Nu-i vorbă, 
Will, că în şaisprezece ani de când suntem împreună n-ai 
învăţat de la mine decât dibăcia de a pune frâul pe 
mustang. Hi... hi... hi... hi! 

Acest „hi... hi... hi... hi” era un râs caracteristic, despre 
care s-ar fi putut spune că este îndreptat înăuntrul fiinţei lui 
Sam Hawkens. El nu ştia să râdă altfel. 

— E destul de trist pentru tine, dacă în atâţia ani n-ai fost 
în stare să mă înveţi mai mult, răspunse Parker. 

— Zău că nu e vina mea! Mi-am dat toată silinţa să fac din 
tine un vânător iscusit, dar în ciuda strădaniilor mele ai 
rămas un greenhorn, aşa cum scrie la carte, dacă nu mă 
înşel. 

— Stop! Interveni Scheletul, pe un ton energic. Nu vreţi să 
încetaţi? Şi tu, Sam, ia spune-mi: ai de gând să ne relatezi 
încă anul acesta vestea ta grozavă? 

— Ai dreptate, iubitul meu Dick! Îţi voi satisface imediat 
curiozitatea. Ai auzit vreodată pomenindu-se despre „Jack 
sângerosul”? 

— Drace! Cum poţi să mă mai întrebi? În toate preriile din 
partea de răsărit a Munţilor Stâncoşi răsună iarăşi 
mârşăviile ce se povestesc pe socoteala lui. Este şeful unei 


bande care se îndeletniceşte cu spargerile şi cu furturile de 
cai. Din păcate, nimeni n-a izbutit până acum să-i arunce un 
lasou în jurul gâtului. 

— Well! Ce n-au izbutit alţii, vom săvârşi noi. Mâine îi vom 
tăia pofta să se mai ţină de ticăloşii; cu prilejul acesta îşi va 
spune cuvântul şi „Liddy” a mea. 

Şi-şi aruncă o privire drăgăstoasă spre arma în formă de 
bâtă. 

— Yes! Interveni Parker în convorbirea lor, „Jack 
sângerosul” este un desperado, la fel cu Buttler, 
conducătorul celeilalte bande de răufăcători, cu care am 
avut de-a face acum doi ani. 

— Sau cu ticălosul de Hopkins, care îl are pe conştiinţă pe 
prietenul nostru „Mătuşa Droll” şi cu care sper că ne vom 
mai întâlni cândva, observă Dick Stone. Dar nu vrei să-ţi 
începi o dată povestirea, dragă Sam? 

— Well! Până acum aş fi ajuns la jumătate, dacă m-aţi fi 
lăsat să vorbesc. Aşadar, ascultaţi-mă şi nu mă mai 
întrerupeţi! 

Şi le istorisi ceea ce plănuiseră tâlharii din văgăună pentru 
seara zilei următoare. 

— Trebuie să plecăm negreşit la Wilkinsfield, îşi încheie el 
povestea, ca să-l prevenim pe proprietar şi pe 
supraveghetorul german Adler. Sper să mergeţi şi voi, dacă 
nu mă înşel! 

— Doar n-o să-l lăsăm pe „Jack sângerosul” să opereze în 
voie! Exclamă Dick. Mâine după miezul nopţii trebuie să 
înceapă reprezentaţia; până acolo avem de mers patru ore, 
prin urmare nu e nicio grabă. 

— N-ar fi mai bine să plecăm? Întrebă Will. 

— De ce să cutreierăm pădurea noaptea, pe întuneric? Îl 
contrazise Sam. Vă propun să ne odihnim aici până mâine- 
dimineaţă. După aceea pornim şi avem destul timp ca să 
ajungem acolo şi să-l prevenim pe plantator, dacă nu mă 
înşel. 

— Păcat că nu avem animalele cu noi! 


— De ce? Pentru oasele tale o odihnă de trei-patru ore e 
foarte sănătoasă. Dar dacă ne-ai fi prorocit, bătrâne, că vom 
întâlni urmele lui „Jack sângerosul”, desigur că nu ne-am fi 
lăsat caii „în pensiune” la Van Buren, atunci când ne-am 
hotărât să ne îngropăm pentru câteva zile în pădurile astea! 
E drept însă că până aici ne-ar fi stingherit. Sau ar fi fost o 
plăcere să galopez cu „Mary” a mea printre coroanele 
copacilor? Ai să rămâi toată viaţa un nătărău, dacă nu mă 
înşel. 

Cazul acesta simplu fusese cercetat destul de amănunţit, 
aşa că orice altă discuţie ar fi fost de prisos. Subiectul 
conversaţiei se schimbă şi curând se înfiripă atmosfera 
aceea caldă şi plăcută, pe care o îndrăgesc atât de mult 
călătorii din Vestul Sălbatic când poposesc în jurul focului 
de tabără. 

— Sam, ştii ce zi e astăzi? Întrebă Will Parker. 

— Fireşte. Azi e vineri. 

— Mulţumesc! Ce te întreb eu şi ce-mi răspunzi tu! La 
urma urmelor, însă, tu nici n-ai de unde să ştii, fiindcă n-ai 
fost de faţă la întâmplarea aceea. Dick, ghiceşti la ce mă 
gândesc? 

— Yes. Ştiu ce vrei să spui. 

— Ei? 

— Azi se împlinesc doi ani de când „Mătuşa Droll” a 
muşcat ţărâna şi ne-a părăsit. 

— Well, văd că ştii. E frumos din partea ta că n-ai uitat. 

— Ar fi fost urât să uit un camarad atât de bun! Fiul mamei 
mele nu-i în stare de un asemenea lucru! 

— Toată ziua m-am gândit la el. 

— Ca şi mine! 

— Şi am avut în stomac presimţirea că o să se întâmple 
curând ceva, în legătură cu camaradul nostru mort. 

— Ţi-a fost foame, dragă Will! Râse Sam. Îţi cunoaştem noi 
„presimţirile”. N-ai mai supt de mult o gheară de urs, hi... 
hi... hi...! Şi vrei să ne povesteşti că ai avut presimţiri! 


— Te rog să nu mă insulţi! Rosti Parker pe un ton care voia 
să pară furios. Simţămintele mele sunt oricum mai delicate 
decât ale tale. 

— Will are dreptate, îi sări Dick Stone în ajutor. Şi mie mi 
s-a părut azi când m-am gândit la Droll, că trebuie să se 
întâmple ceva, că pluteşte ceva în aer. 

— În aer? Zămbi Sam. Unul a simţit întâmplarea în stomac 
şi celălalt a mirosit-o în aer! „Mătuşa Droll” s-o fi prăpădind 
de râs uitându-se la voi de sus, din terenurile veşnice de 
vânătoare. Sau vă temeţi că ne ameninţă o primejdie care 
vine din aer? Hai, lăsaţi prostiile! Să nu vă închipuiţi că 
Droll s-a prefăcut în ciocârlie! V-aţi gândit toată ziua la el, 
aşa se explică dispoziţia voastră, dacă nu mă înşel! 

— No, răspunse Dick pe un ton serios. Mai este şi altceva, 
un fel de presimţire, ceva ce n-aş fi în stare să descriu. De 
altminteri şi tu eşti stăpânit uneori de acelaşi simţământ, 
Sam, aşa că n-ai nici un motiv să râzi de noi. 

— Good-lack! 32 Aţi devenit foarte supărăcioşi, ştiţi? Râse 
Sam. E adevărat, însă, că n-am nici un motiv să vă 
contrazic. Cunosc foarte bine simţământul acesta. La noi, 
călătorii preriei, este cel de-al şaselea simţ. 

— Well, aşa îmi placi, bătrâne Sam! Îl lăudă Parker. 

— Sărmană „Mătuşă Droll”! De ce n-ai vrut să-l asculţi 
atunci pe Hobble-Frank? Poate că ai trăi şi astăzi! 

— Yes, adăugă Dick. Ce nevoie a avut să se amestece în 
chestiuni care nu-l priveau câtuşi de puţin? Păcat de el! 

— Nu vorbi aşa, bătrâne Dick! Desigur, ar fi fost mai bine 
dacă s-ar fi înapoiat în Germania, să se odihnească acolo pe 
moşia lui ţărănească! Dar n-a putut să se împotrivească 
soartei. Soarta de „om din Vest”. Şi acum, ce mai vreţi? Ce e 
starea asta afurisită de babe care bocesc?! Cine ştie când şi 
unde o să ne trezim şi noi cu un glonte, care o să ne trimită 
frumuşel în terenurile veşnice de vânătoare?! 

Soarta de „om din Vest” - da, cuvintele acestea erau pline 
de adevăr şi de înţeles! „Mătuşa Droll” fusese un „om din 
Vest” dintre cei mai cunoscuţi, căruia camarazii îi dăduseră 


această poreclă glumeaţă pe care o purta cu mândrie. 
Multă vreme îşi câştigase pâinea ca agent secret de poliţie, 
până când se întovărăşise cu Old Firehand la exploatarea 
minelor din Lacul de Argint şi dobândise o avere, care era 
destul de mare spre a-i îngădui să trăiască fără griji tot 
restul vieţii. Cu ajutorul ei îşi putea înfăptui dorinţa care-l 
stăpânise neîncetat: înjghebarea unei mari moşii ţărăneşti 
în ţara sa, Germania. 

Totuşi, acela care a respirat cândva aerul savanei se 
întoarce mereu la ea. Ca şi prietenul şi vărul său Hobble- 
Frank, el n-a fost în stare să rămână multă vreme acasă. Şi 
amândoi porniră curând în dark and bloody grounds. După 
câtva timp se întâlniră cu Old Shatterhand şi întreprinseră 
împreună cu el o călătorie îndelungată prin Vestul Sălbatic 
şi mai târziu cu „Irifoiul”. După câteva aventuri se 
despărţiră. Droll şi Hobble-Frank se înapoiară în răsărit, 
Dick Stone şi Will Parker îi însoţiră o bucată de drum, pe 
când Sam Hawkens voia să se folosească de lipsa lor, ca să-i 
facă o vizită lui Old Firehand, care se stabilise în preajma 
Lacului de Argint. Din pricina aceasta el n-a putut să fie de 
faţă la nenorocirea căreia urma să-i cadă victimă „Mătuşa 
Droll”. 

— Când ajunse în Santa Fe, găsiră oraşul într-o atmosferă 
foarte tulbure. Un oarecare Hopkins săvârşise o serie 
întreagă de excrocherii bancare din cale afară de 
îndrăzneţe şi, prin dispariţia sa fără urme, lăsase într-o 
situaţie deznădăjduită pe câţiva bancheri vrednici de 
respectul concetăţenilor. Vestea aceasta era menită, 
desigur, să atragă atenţia lui Droll. În el se trezi detectivul 
de altădată şi, fără să mai stea pe gânduri, aduse la 
cunoştinţa autorităţilor că este hotărât să le ajute, ca să se 
poată da de urma celui dispărut. Fireşte, Hobble-Frank era 
nemulţumit de această hotărâre şi încercă să-şi înduplece 
prietenul şi vărul să renunţe la ea; dar rugăminţile lui 
rămaseră zadarnice. Şi întrucât nu voia să-l părăsească, se 
văzu silit să colaboreze cu el la urmărirea fugarului 


necinstit. Ei izbutiră în scurtă vreme, împreună cu ceilalţi 
doi prieteni, să dobândească un rezultat, pentru care 
autorităţile se străduiseră fără nici un folos vreme 
îndelungată: găsiră urmele celui căutat şi se ţinură după ele 
până în Munţii Wasatsch, în Utah. Ei se apropiaseră atât de 
mult de Hopkins, încât erau îndreptăţiţi să spere că-l vor 
prinde în cursul zilei următoare; de aceea, poposiră la 
adăpostul unui tufiş, în preajma unui curs de apă, ca să-şi 
petreacă noaptea acolo. Dar abia îşi priponiseră caii şi se 
aşezară în jurul focului de tabără şi o împuşcătură trasă pe 
ascuns dintr-un tufiş îl nimeri pe Droll drept în frunte, 
răsturnându-l la pământ. Hopkins aflase că este urmărit şi 
scăpase de primejdiosul său vrăjmaş cu ajutorul unui singur 
glonte. Ce a folosit celorlalţi trei inşi, că s-au avântat 
imediat pe cai, hotărâți să răzbune moartea tovarăşului lor? 
Hopkins izbuti să dobândească ocrotirea unui trib de utabhi, 
care poposise în apropiere, astfel că toate încercările 
urmăritorilor, de a-l convinge pe căpetenia tribului să le 
predea pe ucigaş, rămaseră fără nici un rezultat. Şi 
trebuiră să-l asculte chiar pe Hopkins lăudându-şi isprava 
pe un ton batjocoritor, fără să-l poată pedepsi. 

Peste măsură de îndurerat şi dezamăgit, Hobble-Frank se 
înapoie în Germania. Moartea vărului său îl lecuise pentru 
totdeauna de pasiunea nutrită până atunci „regiunilor 
întunecoase şi însângerate”. 

„Irifoiul” vorbise deseori despre nefericita acţiune a lui 
Droll, astfel că Sam Hawkens cunoştea cele mai mici 
amănunte cu privire la tragica lui moarte. După cuvintele 
lui Will Parker urmă o tăcere îndelungată, care îngăduia 
fiecăruia dintre ei să se gândească înduioşaţi la prietenul 
mort în urmă cu doi ani. Poate că presimţirea glontelui 
care-i aştepta şi pe ei atingea o coardă tainică a sufletului 
lor şi le preocupa atât de mult gândurile încât convorbirea 
amuţi de-a binelea. Noaptea era liniştită şi adânca tăcere 
care domnea în jurul focului nu era tulburată decât de 
zgomotul apei ce curgea în apropiere. Deodată, Sam îşi 


înălţă capul, de parcă voia să audă ceva. Ceilalţi doi 
rămaseră nemişcaţi. Ciuliră şi ei urechile, dar nu auziră 
NIMIC. 

— Aţi auzit? Întrebă Sam. 

— Nu, nimic, răspunse Will, în şoaptă. 

— Zgomotul venea din apă. 

— O fi o broască sau un peşte. 

— Aiurea! E o luntre! Ascultaţi! 

Într-adevăr, se auzea un freamăt uşor, pricinuit parcă de 
apa ce se izbea de o piatră. 

— Ei, acum auziţi? Şopti Sam. Valurile se lovesc de cârma 
luntrei sau de vâsle. Luntrea pluteşte foarte aproape de noi. 
Trebuie să vedem despre ce e vorba! 

Tustrei îşi înşfăcară armele şi se furişară spre țărm. 
Lumina stelelor plutea pe apă ca fosforul strălucitor, astfel 
că licărirea aceasta palidă le îngădui să vadă un punct 
întunecat, care se mişca şi care se apropia din ce în ce mai 
mult. Era o luntre. 

În timp ce Sam Hawkens şi tovarăşii lui stăteau la pândă 
cu atenţia încordată, luntrea se întoarse uşor şi începu să 
plutească pe lângă malul apei. 

— Este o luntre indiană, din scoarță de copac; e afundată 
aproape în întregime în apă, spuse Sam. În ea stă un singur 
om. Acum şi-a pus vâslele deoparte. 

Deodată se auzi un zgomot şi în luntre licări o flacără. 

— Da, înţeleg, continuă Sam. A vrut să aibă mâinile libere, 
ca să-şi aprindă pipa. Uitaţi-vă, puteţi să-i vedeţi obrazul! 

În aceeaşi clipă îşi simţi braţul strâns cu atâta putere de 
mâna lui Parker, încât abia putu să-şi înăbuşe un țipăt de 
durere. 

— 's death! 33 murmură Will. E cu putinţă oare? 

— Ce? 

— Dacă nu mă înşală lumina, cunosc obrazul acela 
blestemat. Dick, e al nostru! Ah, presimţirea mea de 
adineauri! 


— Vorbeşte mai încet! Îl îndemnă Dick. Altminteri, ne aude 
şi îl scăpăm iar din mână. Şi eu l-am recunoscut. 

— Cine e? Întrebă Sam. 

— Ucigaşul lui Droll. 

— Pe dracui'! Ai început să vezi stafii! 

— Ce stafii! Suntem siguri. El este, sau în orice caz unul 
care-i seamănă atât de mult, ca gemenii între ei. Să-l lăsăm 
să vină pe uscat! 

— Foarte bine! Dar să nu ne pierdem vremea, sfătuindu- 
ne! Nu trebuie să ne vadă. Dimpotrivă, să creadă că Sam 
Hawkens e singur. Mă înţelegi, Sam? 

— Desigur. Sau îţi închipui că am ceară roşie sub perucă? 

— Strigă-l şi caută să-l atragi lângă foc! Noi doi vom 
apărea la timpul potrivit. 

— Bine. Căraţi-vă mai repede, se apropie! 

După câteva secunde, omul din luntre ajunse în dreptul lui 
Sam. Dar se vedea că vrea să-şi continue drumul. 

— Hei! Hei! Strigă vânătorul, nu prea tare, dar aşa ca să 
poată fi auzit de luntraş. 

Necunoscutul tresări, puse mâna pe lopeţi şi începu să 
vâslească, trădându-şi intenţia de a se îndepărta de țărm. 

— Ei, n-auzi? Strigă Sam încă o dată. Opreşte! 

— Nu, mulţumesc. 

— Vreau să-ţi fac o rugăminte. Am nevoie de dumneata! 
Sunt vânător şi vreau să merg la Van Buren. 

— N-ai decât! 

— Mi-am scrântit piciorul şi nu pot să merg. 

Celălalt tăcu un timp. Apoi, îşi mână puţin luntrea îndărăt, 
ca să-l poată auzi mai bine pe cel care-i vorbea de pe țărm. 

— Cum te cheamă? 

— Miller. 

Sam rostise primul nume care-i venise în minte. Nu 
trebuia să şi-l destăinuiască pe-al său, fiindcă era de 
presupus că luntraşul auzise de el şi ar fi fost năpădit 
imediat de bănuieli care l-ar fi îndemnat să fugă. Fără 
îndoială că, dacă el era într-adevăr Hopkins, nu-i cunoştea 


numai pe Dick şi Will, ci şi că Sam Hawkens este tovarăşul 
lor nedespărţit şi cel de-al treilea membru al „Irifoiului”. 

— Eşti sigur? 

— Yes. 

— Spui adevărul? 

— De ce te-aş minţi? Spune-mi mai bine: încotro te duci? 

— În apropiere de Van Buren. Vrei să mergi cu mine? 

— Desigur, dacă vrei să mă iei. 

— Ai cu ce să plăteşti? 

Era o întrebare foarte ciudată. Nici un „om din Vest” nu 
primeşte nici cea mai mică plată din partea cuiva căruia-i 
face un serviciu, mai ales când este vorba de un serviciu 
atât de neînsemnat. 

— Pentru ce să-ţi plătesc? Râse Sam. Eşti oare, un căpitan 
şi coaja dumitale de nucă este un steamer34 de pe 
Mississippi, ca să-mi cumpăr întâi bilet şi după aceea să-mi 
dai voie să mă urc pe bord? Hai? 

Sam Hawkens era determinat de anumite motive să 
prelungească această convorbire - el voia să le dea timp lui 
Dick şi Will să se ascundă în preajma focului. 

— Doar n-o să-mi pretinzi să te duc pe gratis până acolo, 
master Miller! Şi dacă nu-ţi convine, atunci... 

— No! Exclamă Sam. Fii atât de bun şi ia-ţi mâinile de pe 
vâsle. Bineînţeles că nu-ţi cer nimic pe gratis! 

— Şi cât vrei să-mi dai? 

— Cred că o să găsesc prin buzunare o sumuşoară care să 
te mulţumească. 

— Bine! Să încerc. 

Îşi apropie luntrea de mal. 

— Poţi să te încălzeşti puţin la focul meu, dacă vrei şi să te 
convingi că sunt singur. 

— Ah! Ai aprins focul! Ai şi ceva de mâncare? 

— Nu prea mult, dar cred că o să ne ajungă. Nu ţi-ai luat 
nici o provizie la drum? 

— Ba da, însă am isprăvit-o. Am plecat devreme. Acum 
fumez ultima pipă, fiindcă mi s-a terminat şi tutunul. Ajută- 


mă să mă urc pe mal! 

— Hai! 

Străinul îşi legă luntrea şi, ajutat de Hawkens, se căţără pe 
țărm. 

Sam se sprijini de armă, de parcă-şi scrântise într-adevăr 
piciorul şi se uită îngrijorat spre foc, temându-se ca străinul 
să nu-şi dea seama că acolo mai şezuseră doi inşi; dar Dick 
şi Will avuseseră grijă să îndepărteze orice urmă în timp ce 
Sam prelungise convorbirea cu cel pe care voiau să-l 
prindă. 

Străinul se uită prevăzător şi bănuitor în jur, dar păru 
curând că s-a liniştit. 

— Cum îşi poate scrânti piciorul un „om din Vest”, obişnuit 
să străbată locurile acestea? Întrebă el, aşezându-se. 

— M-am împiedicat pe întuneric de o rădăcină afurisită şi 
am căzut, răspunse master Miller, aşezându-se şi el lângă 
foc şi îndreptându-şi piciorul îndurerat; bineînţeles, el nu 
uită să geamă, ca să-l convingă pe străin că nu l-a minţit. 

— Aşadar, vrei să mergi la Van Buren? Ce treabă ai acolo? 

— Vreau să-mi cumpăr muniții şi să-mi vindec piciorul. 

— De unde vii? 

— De sus, din munţii Ozark, unde am vânat. 

— Fără cal? 

— Mi L-au furat noaptea, în timp ce poposeam într-un 
cătun mic şi părăsit, îndărătul munţilor. Lua-i-ar dracu' de 
hoţi! Şi acum, master, ai aflat cine sunt şi încotro mă duc. 
Pot să ştiu şi eu cum te cheamă? 

— Walker. 

— Mulţumesc. Eşti vânător? 

Străinul purta haine cenuşii, aproape orăşeneşti. Nu avea 
deloc înfăţişarea unui om care vine din prerie, sau care a 
cutreierat pădurile vreme îndelungată. 

— Mai înainte am fost vânător, dar acum mă ţin de afaceri. 

— 'Te ocupi de tutun sau de bumbac? 

— De orice mi se iveşte. Dar parcă spuneai că vrei să-mi 
dai ceva de mâncare! 


— Aşa e. Era să uit, iartă-mă! 

Sam îşi desfăcu tolba, în jurul căreia era înfăşurat lasoul şi 
scoase din ea o bucată de carne de culoare închisă. 

— Ce e asta? Întrebă Walker. 

— Şuncă de urs, uscată la aer. 

— Trebuie să fie bună. Lasă-mă s-o văd! 

Îşi tăie o bucată şi începu să mănânce. Arma pe care şi-o 
luase din luntre era aşezată pe genunchi. Se părea că-i 
place şunca. În timp ce mânca, îi spuse lui Sam: prin 
urmare, vrei să-mi plăteşti. Dar un vânător nu prea are bani 
la el. Ce vrei să-mi dai? 

— Mai întâi aş vrea să aud cât îmi ceri, să mă duci până la 
Van Buren. 

— Doi dolari. 

— Eşti nebun! Dacă aş putea să merg, în cinci ore aş 
ajunge acolo. N-ai nevoie să vâsleşti, fiindcă luntrea 
alunecă, şi-mi ceri o sumă atât de mare? 

— Dacă ţi se pare că am cerut prea mult, n-ai decât să 
rămâi aici până la anul! Orice muncă şi orice serviciu 
trebuie să fie plătite. 

— Ai dreptate, de pildă bucăţica aceea de şuncă de urs pe 
care ai mâncat-o costă cinci dolari. 

— Eşti nebun? 

— Ai spus singur că totul trebuie să fie plătit. 

— Am crezut că mi-o dăruieşti. 

— Şi eu am crezut că mă duci până la Van Buren, fără să- 
mi ceri vreo plată. 

— Asta-i altceva! 

— Prin urmare, nu vrei să-mi plăteşti şunca de urs? 

— Nici nu mă gândesc, master Miller. 

— Trebuie să-mi plăteşti! 

— Nu fi caraghios, sir! Şi ce-ai putea să-mi faci, dacă refuz 
să-ţi îndeplinesc „porunca”? 

— Îţi confisc arma. 

— Încearcă! 


Şi sări în picioare, închipuindu-şi că Sam n-o să se mişte cu 
aceeaşi repeziciune. Într-adevăr, acesta rămase liniştit la 
locul său şi râse nepăsător. 

— Nu te înfierbânta, bătrâne prieten! E adevărat că am un 
picior scrântit şi că nu te-aş putea ajunge, dacă ai fugi cu 
arma. Dar nu cred că ai s-o faci. 

— Ţi se pare! 

Chipul lui Walker avea anumite trăsături, care atrăgeau 
atenţia. Cine-l vedea o dată, nu putea să-l uite şi-l 
recunoştea la cel dintâi prilej. 

— Nu, răspunse Sam. N-o să fugi! Sunt sigurcăosămă 
duci la Van Buren. 

— Pe dracu'! Nici nu mă gândesc să te iau. Eşti un tâlhar, 
ai auzit? Un tâlhar! Ţi-am cerut doi dolari; dumneata însă, 
mi-ai pretins cinci dolari pentru bucata aceea nenorocită de 
carne, cu alte cuvinte, ar mai trebui să-ţi dau eu trei dolari 
şi pe deasupra să-ţi fac loc în luntrea mea. Asta e nebunie 
curată! 

Sam observase de mult că cei doi prieteni ai săi se 
strecuraseră fără zgomot îndărătul lui Walker, ieşind din 
tufişul în care se ascunseseră. Acum, ei ajunseră în spatele 
luntraşului îndărătnic. 

— Atunci, sunt nevoit să-ţi confisc arma, spuse Sam 
Hawkens, pe un ton oarecum necâjit. Sper că mi-o vei da de 
bunăvoie! 

Walker îşi duse mâna la frunte şi făcu un gest şiret. 

— Se pare că lădiţa ta cu creier are o gaură prin care intră 
aer. la-mi arma, dacă poţi! Noapte bună! 

Şi se întoarse, gata să plece. 

— Nu mai trebuie să mi-o dai! Râse Sam. 

Într-adevăr, în clipa când rostise cuvintele acestea ţinea în 
mâini arma luntraşului. Dick Stone i-o smulsese pe la spate 
şi-o aruncase repede micului Sam. 

Walker nu ştia cum se întâmplase „minunea”. El se 
întoarse repede şi se trezi în faţa celor doi inşi, răsăriţi ca 
din pământ. Flacăra le lumină chipurile, astfel că el îşi 


recunoscu imediat vrăjmaşii şi se simţi năpădit de o spaimă 
cumplită. 

— Drace! Voi aici? 

— De ce spui „voi” întrebă Dick. Aşadar, ne cunoşti! 

— Voi? Repetă Walker, aproape fără voie. Ochii-i erau 
holbaţi. Apariţia celor doi inşi îl înlemnise. 

— Da, noi... prietenii lui Droll! Răspunse Dick. Vrem să-l 
răzbunăm şi să te facem să ispăşeşti moartea lui! 

Chipul lui Walker tresări uşor. El izbutise să-şi înfrângă 
spaima şi acum se întreba dacă mai are vreo putinţă de 
salvare. Da, numai fuga putea să-l scape de vrăjmaşii 
apăruţi pe neaşteptate. Totuşi, dacă ar fi căutat să se 
refugieze în luntre, fără îndoială că ar fi fost pierdut. Chiar 
dacă ar fi izbutit să ajungă la marginea malului, să sară în 
barcă şi să vâslească, gloanţele celor trei inşi l-ar fi nimerit. 

— Moartea lui Droll? Rosti el pe un ton de prefăcută 
uimire. Nu te înţeleg. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Lasă, că mă înţelegi destul de bine! Sau vrei să 
tăgăduieşti că eşti Hopkins, ucigaşul prietenului nostru 
Droll? 

Luntraşul clătină din cap. 

— Hopkins? Nu cunosc numele acesta. Eu mă numesc 
Walker şi nu ştiu ce vreţi de la mine. 

— Nu minţi! 

Walker-Hopkins vădi un aer jignit. 

— Îţi interzic să-mi vorbeşti pe tonul acesta. Se pare că mă 
confunzi cu un bărbat care seamănă, poate, cu mine. Dar 
confuzia aceasta nu te îndreptăţeşte să mă jigneşti şi să 
spui că mint. 

Will râse cu poftă. 

— Ticălosule, te pricepi să joci teatru! Dar fii sigur că se 
sfârşeşte curând comedia. Întinde-ţi braţele, să ţi le legăm 
puţin! Şi voi să pună mâna pe el, dar Walker se repezi în 
tufişul ce se afla îndărătul său. În clipa următoare trozniră 
în urma lui două împuşcături. Apoi, Dick şi Will îşi aruncară 


armele şi, scoţându-şi cuţitele de la cingătoare, alergară 
după el. 

Sam Hawkens rămase liniştit lângă foc. După ce-şi văzu 
prietenii fugind, se ridică încet şi luă cele două arme ale lor 
şi pe aceea a lui Walker. 

„Mare prostie! Clătină din cap. Şi ăştia vor să fie „oameni 
ai Vestului,! Nu sunt decât nişte greenhorni, atâta tot! Am 
spus-o mereu, dacă nu mă înşel.” 

Avea dreptate. Walker nu se gândise deloc să înfrunte 
primejdia de a fi nimerit de gloanţe sau de a fi prins. El se 
repezise în tufiş, fiind convins că vânătorii vor trage imediat 
în el şi după aceea îl vor urmări. De aceea, îndată ce intră în 
tufiş, coti puţin spre dreapta, făcu încă trei-patru paşi, se 
ghemui la pământ şi rămase nemişcat. 

Socoteala lui se dovedi întemeiată. Cele două gloanţe 
şuierară pe lângă el fără să-l atingă şi după câteva clipe îi 
auzi pe cei doi vrăjmaşi pătrunzând în tufiş. 

Sam porni încet pe malul apei, cobori în luntre, o 
îndepărtă de țărm cu ajutorul vâslelor şi se opri la o 
depărtare oarecare. După părerea lui, acesta era cel mai 
bun lucru pe care-l putea face. 

Walker ciuli urechea. Când se încredinţă că deocamdată a 
scăpat de urmăritori, se retrase încet, ieşi din tufiş şi văzu 
că lângă foc nu e nimeni. 

„Mă caută! Se gândi el. Dar unde o fi cel mic? Rămăsese 
lângă foc. Îşi scrântise piciorul şi nu putea să meargă... ori 
s-a prefăcut şi m-a minţit? Şi acum, la luntre, repede! 
Arma... ah! Am uitat că mi-au luat-o.” 

Se furişă spre mal. Luntrea nu mai era la locul unde o 
lăsase, ci la o depărtare de vreo zece metri. În ea şedea 
Sam; Walker îl recunoscu după pălăria diformă pe care o 
purta. 

„Lua-l-ar dracu' de ticălos! Are înfăţişarea unui tâmpit şi 
cu toate acestea e un şmecher cum rareori mi-a fost dat să 
văd. Fir-ar al naibii! Geanta mea e în luntre. Am pierdut-o!”, 
gândi Walker. 


Reflectă o clipă. 

„Nu, încă nu e pierdută. Cei doi inşi se vor înapoia la 
tovarăşul lor cel mic. În timp ce ei se vor apropia de foc şi 
vor sta de vorbă, eu mă voi furişa la mal, voi sări în luntre şi 
voi fugi. Dar întâi ar trebui să aud ce vorbesc. Mă ascund 
frumos în tufiş. Cu siguranţă ei nu-şi vor închipui că sunt 
atât de curajos încât să rămân în apropierea lor.” 

El se ascunse în preajma locului unde fusese legată 
luntrea şi aşteptă liniştit înapoierea urmăritorilor săi. 

Răbdarea lui n-avea să fie supusă unei încercări prea 
îndelungate. În tufiş se auzi zgomot şi o arătare lungă ieşi 
curând la iveală. Era Dick. El se opri pe mal, tocmai acolo 
unde se ascunsese Walker, la o depărtare de cel mult patru 
paşi, astfel că cel care stătea la pândă putea să audă ceea 
ce murmura Dick, peste măsură de necâjit şi surprins. 

— Haida de! Mormăi Dick. Acum, ticălosul stă în luntre şi 
aşteaptă să ne vadă, ca să râdă de noi. Stai, şmechere, că o 
să te învăţ eu! Good-lack! Ăsta e Sam. Dar unde e Will? 

Răspunsul nu întârzie. Dintr-un tufiş ieşi Will Parker, 
gâfâind; era furios pe luntraşul care izbutise să scape şi 
obosit de alergătura zadarnică prin întuneric. 

— Tu eşti Dick? L-ai văzut, sau... Drace! Ticălosul stă în 
barcă! 

— 'Te înşeli. Gentlemanul pe care-l vezi este Sam al nostru. 

— Aşa e... dar ce l-a apucat? În loc să se tolănească în 
luntre, ar fi putut să-l urmărească pe Walker, ajutându-ne 
să-l prindem. O să-i spun îndată câteva cuvinte drăgălaşe, 
ca să-i treacă pofta să se joace! Ca westman vechi şi 
experimentat, s-ar cuveni să ştie că... 

Dar Sam îl întrerupse cu râsul său ascuţit. 

— Ei, v-aţi terminat recunoaşterea? Foarte frumos! Şi mai 
aveţi de gând să vă uitaţi mult la mine? Sper că ştiţi în 
sfârşit cine sunt şi că aţi renunţat să mă confundați cu cel 
care v-a scăpat. 

— De ce te-ai aşezat acolo? Întrebă Will, necăjit. Te-a 
țintuit cineva în luntre, Sam? Hai, vino odată! 


— Well! Îţi voi dărui curând plăcerea de a mă îmbrăţişa! 

El îşi apropie luntrea de mal şi o legă iar. 

— În privinţa îmbrăţişării pe care o râvneşti, dragul meu 
Sam, ţin să ştii că te înşeli, mormăi Will. Nu ţi-ai câştigat o 
asemenea răsplată. Şi purtarea ta nu este aceea a unui 
westman experimentat, ci a unui copil nepriceput. 

— Ah! Şi eu credeam, dimpotrivă, că am fost foarte iscusit, 
dacă nu mă înşel. 

— În loc să te plimbi cu luntrea, ar fi trebuit să fugi 
împreună cu noi după netrebnicul acela. Cu şase mâini se 
poate prinde un fugar mai uşor decât cu patru, cred că 
recunoşti! 

— Da, însă numai în cazul când cele şase mâini ar fi fost 
conduse de şaizeci de ochi, care sunt în stare să vadă şi în 
întuneric. Noaptea eu nu alerg după nimeni, fiindcă nu-l pot 
zări. Şi dacă vreau să-l aud, trebuie să mă opresc şi să trag 
cu urechea. Între timp, el mi-o ia atât de mult înainte, încât 
sunt nevoit să renunţ. Dacă în timpul nopţii îmi scapă din 
mâini un ins ca luntraşul acela, îl las să fugă liniştit şi aştept 
să se facă ziuă. Atunci îi văd urmele şi mă pot ţine după ele 
oricât de departe. Dar voi aţi alergat ca nişte orbi după 
acest Walker sau Hopkins şi i-aţi nimicit în aşa hal urmele, 
încât nici nu ne mai putem gândi că i le vom descoperi în 
timpul zilei. 

— Hm! Mormăi Dick. Trebuie să mărturisesc sincer, că 
scuza ta nu sună prea rău. Dar de ce te-ai aşezat în luntre? 

— Altă întrebare înţeleaptă! Cine merge cu luntrea, are şi 
câte un obiect pe care-l lasă în ea atunci când coboară. Nu-i 
aşa? 

Se aplecă în luntre, ridică un obiect şi-l întinse lui Will. 

— O geantă! Se miră Will. Şi e grea. Ce-o fi în ea? 

— Am cercetat-o, n-avea grijă! Omul nostru are cartuşe şi 
pe lângă ele câteva fişicuri - dolari de argint după cât se 
pare. 

— Adevărată pleaşcă! Altceva nimic? N-ai găsit vreo hârtie 
de-a lui sau altceva? 


— Nu. Mulţumiţi-vă cu banii! 

— Ai dreptate. Dar aş fi preferat să pun mâna pe el, în 
locul banilor. Good-lack, când mă gândesc, simt că 
înnebunesc! L-am avut în mână şi l-am scăpat! Decenul- 
am înşfăcat, de ce? Dar tu de ce taci, Dick? N-ai nimic de 
spus? 

— Ba da. Am de spus un singur lucru: că suntem cei mai 
mari măgari din câţi au existat vreodată! Ne-am dorit atâta 
vreme să-l întâlnim pe ticălosul acela şi tocmai când ne iese 
în cale, de parcă ar fi picat din cer, îl lăsăm să fugă. Mi-e 
ruşine de mine însumi! 

— Foarte frumos! Râse Sam. Ruşinaţi-vă puţin! Dar asta o 
puteţi face lângă foc. 

— Da, să mergem! Armele noastre au rămas acolo. 

— Nu. Vă rog să aveţi bunăvoința de a vi le lua din luntre. 

— Din luntre? De ce le-ai luat? 

— Nu înţelegi? Am vrut să vă împiedic de a săvârşi o faptă 
necugetată. S-ar fi putut să-l nimeriţi pe bietul om! 

— Lasă glumele, Sam! Zău că n-am poftă să-ţi ascult 
prostiile! 

— Nu glumesc deloc. Lăsaţi-l pe Walker-Hopkins să fugă! 
Ar folosi la ceva dacă l-aţi omori? Nu! Să ne culcăm şi mâine 
dimineaţă o să vedem dacă-i mai putem descoperi urmele. 
Ca să fiu sincer, eu nu ţin prea mult să-l găsesc. Trebuie să 
mergem la Fort Gibson, ca să fim punctuali la întâlnire, nu 
ne putem lăsa camarazii să aştepte. Şi chiar dacă ne-am 
ţine o veşnicie după urmele unui om, de multe ori ajungem 
prea târziu şi nu ne alegem decât cu oboseala şi cu timpul 
pierdut, dacă nu mă înşel. 

Şi rostind aceste cuvinte, se îndreptă spre foc. 

Dând din cap, Dick şi Will îl urmară; ei nu izbuteau să-l 
înţeleagă. Care era rostul ultimelor lui cuvinte? Niciodată 
nu fusese vorba să meargă la Fort Gibson, care se afla la o 
depărtare de o zi de locul unde se găseau ei acum. Dar 
amândoi îşi dădeau seama că el urmărea o anumită intenţie 
şi erau nerăbdători să-i audă lămuririle. 


— Ai auzit, Dick? 

— Yes. 

— Ai înţeles? 

— No. 

Îndată ce ajunse lângă foc, Will se adresă lui Sam: 

— Ce-ai vrut să spui adineauri...? 

— Slăbeşte-mă cu întrebările! Îl întrerupse Hawkens în 
şoaptă. Aşezaţi-vă şi aşteptaţi! 

EI se aplecă şi pătrunse în tufişul apropiat, apoi îl auziră 
scotocind alte câteva tufişuri. După câteva minute se 
înapoie şi se aşeză lângă ei. 

— Vorbiţi încet, ca să nu auzim decât noi! 

— Crezi că ticălosul acela mai este aici? 

— Tu crezi că nu este? Vă spun cinstit că, dacă aş fi fost în 
locul lui, aş fi rămas pe aici, m-aş fi ghemuit la pământ în 
tufişul cel mai apropiat şi v-aş fi lăsat să alergaţi. Apoi, aş fi 
aşteptat să vă culcaţi, ca să mă furişez până la luntre şi să 
fug. 

— Şi-ţi închipui că el s-a condus după aceleaşi gânduri? 

— Da. Nu mi s-a părut câtuşi de puţin că e un om prost; 
are o mutră de pungaş desăvârşit, aşa că sunt sigur că 
trebuie să fi ajuns la hotărârea de a se ascunde. De 
altminteri, şi-a lăsat geanta cu bani în luntre, aşa că este de 
aşteptat că se va strădui cu orice chip să şi-o ia. 

— Sam, eşti într-adevăr un băiat deştept! Lasă-ne să-ţi 
exprimăm respectul pe care ţi-l purtăm. 

— Phui! Respectul pe care mi-l pot nutri doi geanabeţi nu 
preţuieşte prea mult. Fiţi siguri că omul nostru ar fi 
dispărut de mult cu luntrea, dacă nu m-aş fi aşezat eu în ea! 

— Dacă n-a dispărut atunci, poate să dispară acum! 

— N-are decât! 

— Ce-ai spus? 

— Ce-aţi auzit. Şi ca să fiu sincer, mi-e milă de voi, fraţilor! 
Zău că vă compătimesc! 

Clătină din cap şi-i privi cu ochi trişti, de parcă ei ar fi 
săvârşit cea mai mare neghiobie din viaţa lor. 


— Ne compătimeşti? Se supără Dick. 

— Vreţi să-l prindeţi pe omul acela, împiedicându-l să fugă. 
Foarte rău! E o metodă obişnuită, dar greşită! Dimpotrivă, 
trebuie să-l lăsăm să fugă şi atunci putem fi siguri că-l vom 
prinde. 

— Numai dracu' ar putea să înţeleagă o maximă atât de 
absurdă! 

— Să presupunem că Walker se mai află prin apropiere. 
Cunoaşteţi locul unde s-a ascuns? 

— Nu, răspunse Dick. 

— Şi atunci, cum vreţi să-l prindeţi? 

— Foarte uşor. Vrea să fugă cu luntrea. N-avem decât să 
ne ascundem în preajma locului unde este legată şi, când o 
să vrea să sară în ea şi să fugă, ne năpustim asupra lui şi-l 
legăm. 

— Vai! În felul acesta n-o să-l prindeţi niciodată! El v-ar 
supraveghea mişcările, ar renunţa la luntre şi ar dispărea 
pe nesimţite. 

În timp ce vorbea, Sam ridica din când în când capul, de 
parcă ar fi auzit un zgomot. 

— Dacă nu-l prindem acum, îl pierdem pentru totdeauna, 
spuse Dick. 

— Phui! Doar n-o să dispară cu totul din lumea aceasta! Şi 
nici luntrea nu poate să zboare în cer! Pornim devreme de-a 
lungul fluviului şi acolo unde vedem că este legată barca, 
înseamnă că fugarul nostru a coborât pe uscat. Ar însemna 
să fie omul dracului, ca să nu-l poată găsi trei westmani! 

— Şi dacă a renunţat la barcă şi a fugit totuşi? Îl necăji 
Will. Într-un asemenea caz, recunoşti că l-am pierdut? 

— Nici în cazul de care vorbeşti tu, nu m-aş da bătut! 
Peste trei ore se crapă de ziuă. Până atunci nu i s-au şters 
urmele. Sunt sigur că i le vom descoperi. 

— Numai dracu' te poate înţelege, Sam! Mai înainte, când 
stăteam pe mal, spuneai că o să ne fie cu neputinţă să-i 
descoperim urmele. 


— Da? Am spus eu asta? Zâmbi Sam. Credeţi că sunt atât 
de prost, încât să-mi strig părerea pe care o nutresc cu 
adevărat şi intenţia pe care o urmăresc, ca să mă audă 
oricine? Mai ales când ştiu că acela pe care vrem să-l 
prindem se află în preajma noastră? 

— Ai dreptate, Sam. Îţi vom asculta sfatul. Prin urmare, tu 
eşti de părere să rămânem liniştiţi lângă foc şi să-l lăsăm să 
fugă? 

— Nu. Eu sunt de părere să ne furişăm toţi trei până la 
luntre. 

Will îl privi uimit. 

— Ai înnebunit? Adineauri ne-ai sfătuit să nu ne sinchisim 
de luntre şi acum ne îndemni să ne furişăm la ea. 

— N-aţi auzit nimic? Urmaţi-mă! 

EI se ridică şi porni împreună cu ei, spre malul apei. 

— Ei, unde e? Întrebă Sam. 

— A fugit! 

— Da. Uitaţi-vă acolo! Vedeţi luntrea? 

— Da. Se pare că e goală. 

— Phui! Credeţi că fugarul e prost să se arate? S-a lungit 
în luntre, ca să ne facă să credem că ea s-a desfăcut, fiindcă 
nu era bine legată şi că acum pluteşte singură. 

— Aşa e! Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să-i trimitem 
câteva gloanţe. 

— La ce v-ar folosi? Pe unul ca ăsta trebuie să-l prindem 
viu. Ce-aţi avea de făcut cu cadavrul lui? 

— Şi de data asta ai dreptate. Să-l lăsăm să fugă! Când se 
luminează, pornim de-a lungul țărmului şi vom găsi imediat 
locul unde a debarcat. 

— Hm! Râse Sam. Acum vă şi socotiți biruitori! Aţi uitat că 
avem de-a face cu un ticălos deştept. Mai întâi, nu ştiu încă 
pe ce malo să coboare. 

— Îl vom căuta pe ambele maluri deodată. 

— Da. Fluviul nu e lat. Putem vedea de pe un malpe 
celălalt şi, dacă e nevoie, puteţi trece de pe o parte pe 
cealaltă, fără să fiţi siliţi să înotaţi. Am găsit mai încolo un 


rest de plută, care vă poate folosi la amândoi. Dar mă 
gândesc că fugarul s-ar putea hotări să nu coboare acolo 
unde o să-l căutăm noi. El îşi va închipui că-l vom urmări şi 
că în primul rând ne vom călăuzi după luntre. Şi dacă este 
într-adevăr atât de deştept cum îl cred eu, ar fi în stare să 
coboare undeva şi să dea drumul luntrei să plutească 
singură. 

— Dacă i-ar veni în minte ideea aceasta, ne-ar încurca 
planurile! 

— Nu atât de mult cum s-ar părea! Malul este pretutindeni 
nisipos, sau în orice caz terenul e moale, prin urmare, va 
lăsa urme, oriunde va cobori. Nu era încălţat cu cizme de 
prerie, ci cu ghete noi. Urmele lor se deosebesc uşor de 
altele. Şi acum, să încercăm să dormim puţin! Mâine vom 
avea o zi grea. Pe de o parte trebuie să-l prindem pe fugar, 
iar pe de alta trebuie sa mergem la acel master Wilkins, ca 
să-l prevenim că tâlharii din văgăună vor să-l jefuiască. De 
aceea, eu mă culc, dacă nu mă înşel. Good night! 35 

Capitolul XVII - La plantație. 

Cele dintâi raze ale dimineţii scânteiau pe valurile fluviului 
care trece prin faţa localităţii Wilkinsfield şi sclipeau în 
picăturile de rouă care împodobeau frunzele ca nişte perle 
strălucitoare. Negrii şi negresele care aparţineau plantaţiei 
se îndreptau pălăvrăgind spre câmpurile de bumbac. De 
departe, zgomotul glasurilor lor putea fi asemuit cu ţipetele 
unui stol de grauri gălăgioşi. Ziua începuse şi în încăperile 
stăpânilor, în clădirile administraţiei şi în grădină. 

Numai în vale, pe malul fluviului, domnea o linişte adâncă. 
Nu se vedea nici un om. Deodată se ivi din josul apei o 
luntre indiană - barca în care se afla fugarul. 

Se părea că el vrea să coboare pe uscat şi să-şi părăsească 
luntrea. Cercetă malul cu privirea şi se hotări să coboare 
într-un loc unde ştia că nu va lăsa urme, din pricina 
pietrelor îngrămădite acolo. Sări din luntre şi începu să-şi 
întindă braţele şi picioarele. 

Apoi scrută zarea cu o privire atentă. 


„Îi voi zăpăci, îşi spuse, râzând. Chiar dacă vor să se ducă 
la Fort Gibson... dar nu, nu mă pot încrede în vicleanul 
acela mic. Fără îndoială că întâi vor căuta luntrea. Şi acolo 
unde o vor găsi, îşi vor închipui că sunt şi eu. Dar o voi lăsa 
să plutească singură. Şi ca să nu se apropie curând de mal, 
o voi îngreuna, fiindcă e foarte uşoară.” 

El aruncă mai multe pietre mari în luntre, care se afundă, 
dând impresia că în ea stă cineva. Având grijă să nu lase 
nici o urmă, dădu luntrei o lovitură zdravănă de picior şi ea 
alunecă, fiind târâtă imediat de curentul apei. El o urmări 
cu privirea, dar în clipa următoare tresări speriat şi se 
întoarse, fiindcă îndărătul lui auzi ţipătul unui glas 
femeiesc. 

— lisuse, lisuse! Pluteşte singură! 

Două negrese ieşiseră din grădină şi se îndreptau spre mal 
cu un coş plin cu rufe. Şi fiindcă nu-şi puteau închipui că 
Walker îşi împinsese singur luntrea, lăsând-o să plutească, 
una din ele scoase ţipătul înspăimântător de adineauri. 

Întâlnirea aceasta era foarte neplăcută lui Walker, dar el 
nu trebuia să se trădeze. Se uită la cele două femei cu un 
aer trist şi săltă din umeri. 

— Da, am uitat s-o leg şi acum pluteşte singură! 

— Puțin mai încolo este luntrea stăpânului nostru. Dacă 
săriţi repede în ea, puteţi s-o ajungeţi pe a dumneavoastră. 
— Mulţumesc, nu mai am nevoie de ea. Cine sunteţi voi? 

În timp ce le privi cu atenţie, ele râseră încurcate, 
arătându-şi dinţii albi. 

— Noi suntem My şi Ty, răspunse cea mai vârstnică. 

My şi Iy sunt prescurtările numelor Mary şi Tony. Negrilor 
le plac asemenea prescurtări, dar ele sunt folosite şi de 
americani. De pildă numele Rick şi Will sunt prescurtările 
numelor Richard şi William. 

— My şi Iy, foarte frumos vă cheamă. Care este My? 

— Eu, îi lămuri cea vârstnică, jucându-se ruşinată cu 
basmaua albă legată în jurul gâtului. 

— Aveţi bărbaţi? 


— Iisuse, lisuse! Ne întrebaţi dacă avem bărbaţi? Noi 
suntem fete, massa! 

— Da? Cine este stăpânul vostru? 

— Massa Wilkins. Suntem la bucătărie. 

— Stăpânul vostru este un om bun? 

— Foarte bun. 

— Dar fiicele lui? 

— Şi ele sunt bune, foarte bune! 

— După cum văd, vă iubiţi stăpânii. 

— Da, massa. 

— Mă bucură. Prin urmare pe aici nu este nici un om care 
să nu-şi iubească stăpânii? 

— Nu, niciunul. 

— Ba da, My! Sări cea tânără. Eu cunosc unul! 

— Te gândeşti la Bommy, Bommy cel rău? 

— E tot un negru? Un servitor? Le iscodi Walker. 

— Nu e servitor, nu e negru - e un nigger păcătos. 

Nigger este forma cea mai insultătoare a cuvântului 
„negru”. Desigur, însă, că în gura unei negrese avea un 
răsunet înveselitor. 

Intenţia cu care venise Walker la Wilkinsfield îl îndemna să 
i se pară foarte nimerită împrietenirea cu un om care nu 
trăia în raporturi bune cu stăpânul plantaţiei. 

— Şi unde locuieşte Bommy cel rău? 

— Între plantaţia noastră şi cea mai apropiată plantație, 
de-a curmezişul grădinii, în câmpul de zahăr. La marginea 
câmpului are o colibă, unde vinde gin şi whisky. 

— E cârciumar? 

— Da. A fost eliberat şi i s-a dat coliba aceea. Dar fiindcă 
nu vrea să muncească, îşi aduce tot felul de tării şi le vinde. 
Massa al nostru i-a oprit pe muncitori să bea rachiu de la 
Bommy; de aceea e furios Bommy. 

— Om rău! Spuse Walker-Hopkins. Rămâneţi mult aici? 

— Da, multe ceasuri. 

— Să vă spun ceva? M-aţi văzut? 

— Da. 


— Nu, nu m-aţi văzut. Aţi înţeles? 

Ele căscară gura şi-l priviră cu o nemărginită uimire. 

— lisuse, lisuse! Exclamă My. Păi vedem pe massa în carne 
şi oase! 

— Da, însă nu trebuia să mă vedeţi! O să treacă pe aici 
câţiva oameni, care o să vă întrebe de mine. Sunt oameni 
răi, care îl duşmănesc pe bunul vostru massa Wilkins. Să le 
răspundeţi că am trecut pe aici în luntrea mea, în josul 
fluviului. M-aţi înţeles? 

— Da, da! Îl asigurară cele două negrese, pe un ton 
şovăitor. 

— Vă place bătaia? 

— lisuse, lisuse! 

— Atunci, să ştiţi că o să mâncaţi bătaie dacă mă trădaţi. 
Să nu uitaţi: m-aţi văzut trecând pe aici în luntre! 

El urcă apoi malul şi se îndreptă, pe drumul ce-i fusese 
indicat, spre coliba lui Bommy cârciumarul. 

Grădina avusese la început înfăţişarea unui parc, dar 
copleşitoarea dărnicie a pământului o prefăcuse într-un loc 
aproape sălbatic. De aceea, oricine putea să străbată 
grădina, fără să se teamă că va fi văzut. Lucrul acesta îi 
convenea de minune lui Walker, care se ferea de orice loc 
deschis. 

Casa stăpânului avea un aspect impunător. Era clădită în 
formă de castel din epoca Renaşterii, dar se ţinuse cont şi 
de obiceiurile din Sud, astfel că se construiseră şi 
numeroase balcoane şi verande. 

Una din verande oferea o privelişte de o fermecătoare 
frumuseţe: într-un hamac şedea o fată. Părul ei despletit şi 
de un negru strălucitor atârna până aproape de pământ. 
Obrazul avea trăsături aspre, dar era de o frumuseţe ce se 
întâlneşte rareori chiar în ţările acelea sudice. Capul ei era 
culcat pe partea stângă; pe umărul drept al fetei şedea un 
papagal, cu care ea se juca voios. Deasupra lui, într-un 
leagăn mic, era o maimuţă, iar în faţa verandei se vedea un 
vultur care, legat cu un lanţ de o bară de fier, îşi curăța 


penele strălucitoare. Tabloul acesta viu, de o frumuseţe cu 
adevărat unică, era încadrat de o sumedenie de liane în 
culori aprinse. 

Până şi sufletul rece al lui Walker se simţi încălzit pentru 
câteva clipe de farmecul acestei privelişti. El se opri 
îndărătul unui copac, admirând-o pe furiş pe fata aceea 
drăgălaşă. 

— Mon cheri, mon favori! 36 exclamă ea cu un glas 
melodios. Fata vorbea franţuzeşte, ca mai toţi locuitorii din 
regiunile acelea. 

Papagalul răspunse ca un om, astfel că era de presupus că 
această convorbire afectuoasă se desfăşura mereu. 

— Ma belle, ma petit femelle! 37 

Maimuţa îşi ciupi stăpâna de păr şi, când o văzu că se uită 
la ea, îi trimise o duzină de bezele. 

Papagalul îşi întoarse capul, îşi roti privirea în jur şi 
exclamă: 

— Mon amant, mon bien-aime, ou est-tu? Ou est-tu? 38 

Frumoasa lui stăpână îi dădu un bobârnac. 

— Taci, ştrengarule! Nu trebuie să mă trădezi. 

Dar el se scutură, imită extraordinar de bine râsul unui 
bărbat şi bătu din aripi. 

— C'est monsieur Adler, le bon monsieur Adler! 39 

Am arătat la timp că Adler era numele supraveghetorului 
german al plantaţiei. Auzind cuvintele papagalului, stăpâna 
roşi până la tâmple, cu toate că, după cum îşi închipuia, nu 
era nimeni prin apropiere. Ea sări din hamac şi dispăru cu 
pasărea în braţe pe uşiţa care ducea din verandă în odaia 
ei. 

— Ce femeie! Se gândi Walker, ducându-şi mâna la frunte. 
Păcat că nu mă pot arăta pe aici! Dar voi aştepta să văd ce 
au de gând să întreprindă cei trei vânători împotriva mea. 
După ce trece pericolul, ştiu ce-mi rămâne de făcut. Şi 
acum, să mă duc spre plantaţia cu trestie de zahăr, ca să 
stau de vorbă cu Bommy, cârciumarul negru. Poate că ne 
aliem împotriva lui Wilkins! 


E] se furişă cu aceeaşi grijă şi ieşi din grădină. 

My şi Iy, cele două negrese, se ocupară mai bine de două 
ceasuri de rufele lor. Negreselor le place să pălăvrăgească 
şi mai ales să râdă. Cel mai neînsemnat lucru le dă prilej să 
râdă cu poftă. De aceea, ele nu-şi dădură seama când trecu 
vremea şi nici nu auziră paşii ce se apropiau. Şi nu-l văzură 
pe bărbatul ce venea agale spre ele, decât în clipa când el 
se opri în faţa lor şi le dădu „bună dimineaţa”. 

— Good morning, girls! 40 

Speriate, cele două negrese scoaseră câte un țipăt ascuţit 
şi îi priviră. Omul acela mărunt şi cu pecetea pădurii 
seculare întipărită pe trăsăturile obrazului, haina lui prea 
lungă şi pălăria de o formă atât de ciudată le stârniră o 
îndreptăţită uimire. 

— Nu ţipaţi, aşa, gângăniilor! Râse Sam Hawkens. Ori am 
într-adevăr o înfăţişare atât de groaznică? Hi... hi... hi... hi! 

Abia acum îşi amintiră ele că necunoscutul acesta, apărut 
pe neaşteptate, le salutase atât de prietenos. Ele se uitară 
cu mai multă atenţie la el şi văzură că, în ciuda 
îmbrăcămintei sale ciudate, au de-a face cu un om ca 
oricare altul, dacă nu chiar cu unul din cale afară de 
binevoitor. De aceea, îşi recăpătară curând liniştea. 

— Cine este stăpânul vostru, fetelor? 

— Massa Wilkins. 

— Foarte bine. E acasă? 

— Da. Massa îşi bea ceaiul. 

My uitase că trecuseră aproape trei ore de când veniseră 
ele să spele rufe şi că massa trebuia să-şi fi băut de mult 
ceaiul. 

— Sunteţi de mult aici? 

Ea se uită la coşul cu rufe şi văzu că, pălăvrăgind, spălase 
foarte puţine lucruri. 

— De câteva minute, foarte puţine minute spuse ea pe un 
ton lipsit de convingere. 

Sam cunoştea firea şi obiceiurile negrilor. De aceea, se 
apropie de ele şi cercetă cu luare-aminte urmele pe care le 


lăsaseră picioarele lor desculţe în malul nisipos şi ud al 
fluviului. 

— Cum te cheamă? O întrebă. 

— My şi ea e Iy. 

— Ascultă, draga mea My, eşti o mare mincinoasă! Spui că 
aţi venit aici numai de câteva minute şi eu văd că sunteţi 
aici de câteva ore. 

— O, de câteva ore, da! 

Ea rosti cuvintele acestea cu atâta naivitate, de parcă între 
minute şi ore n-ar fi nici cea mai mică deosebire. Sam 
Hawkens se uită la ea, râzând. 

— Ce v-a spus? Le iscodi el, pe un ton prietenos. 

— Cine? 

— Bărbatul acela care a coborât aici din luntre. 

My şi Ty nu cunoşteau agerimea şi viclenia unui vânător, 
aşa că întrebarea lui le ului şi ele nu ştiură ce să-i răspundă. 

— Ei, răspundeţi! Stărui Sam Hawkens. 

Cele două negrese se priviră, înfricoşate. Celălalt le 
ameninţase cu bătaia, dar acesta avea o armă; oricum, 
bărbatul mărunt care le vorbea acum era mai 
înspăimântător decât celălalt şi părea că ştie totul. 

My era mai deşteaptă decât cealaltă. Ea se gândi că, pe de 
o parte, trebuie să spună că omul cu luntrea a pornit în 
josul apei, iar pe de alta să nu divulge că ela intrat de fapt 
în grădină. Şi mintea ei ageră de negresă găsi un 
compromis între aceste două porunci, o soluţie care să 
stabilească un echilibru între ceea ce-i era îngăduit şi între 
ceea ce i se interzicea să mărturisească; de aceea, arătând 
spre plantație, răspunse pe un ton convins: 

— A fost aici şi a intrat cu luntrea în grădină. 

Răspunsul acesta îl uimi până şi pe Sam Hawkens, care se 
uită cu gura căscată la negresa cea naivă. 

— Eşti nebună, fetiţo? În grădină nu este nici o picătură de 
apă! Aşadar, a coborât aici? 

— Da, recunoscu ea. 

— Şi luntrea a pornit singură pe apă? 


— Da, massa. 

— Şi omul acela a intrat în grădină? 

— Da, a intrat foarte repede. 

— V-a oprit să spuneţi cuiva că l-aţi văzut? 

— Ne-a spus că o să mâncăm bătaie. 

— N-aveţi nici o grijă! Bătaia asta o s-o capete el, puteţi fi 
sigure, dacă nu mă înşel! 

Ultimele lui cuvinte le înlăturară teama, înlocuind-o cu o 
încredere deplină, astfel că de pe urma altor întrebări 
Hawkens află tot ce vorbise Walker cu ele. Negresele nu 
uitară să-i povestească nici despre luntrea fermierului, care 
se afla la o mică depărtare de locul unde stăteau acum. 

— Ştiţi să vâsliţi? Le întrebă. 

— Să vâslim? Da, răspunse My pe un ton mândru. Plimbăm 
în fiecare zi pe miss cu luntrea. 

— Atunci, uitaţi-vă spre malul celălalt. Vedeţi acolo doi 
bărbaţi? Acei doi master sunt prietenii mei buni. Vor să vină 
încoace, dar nu au cu ce. Dacă una dintre voi vrea să 
vâslească luntrea până la ei, o să vă dau poza asta 
frumoasă, în care o să puteţi vedea ce pălărie să vă 
cumpăraţi, ca să arătaţi ca nişte cucoane. Pălăria asta se 
poartă numai de câtva timp. 

Îşi deschise haina şi scoase dintr-un buzunar al vestei o 
hârtie mototolită şi ruptă. Era o foaie dintr-o revistă 
ilustrată. Un vânător din prerie are rareori o hârtie la el şi 
Sam Hawkens o păstrase tocmai cu gândul că i-ar putea fi 
de folos cândva. Desigur că, de când o avea, împachetase în 
ea tot felul de lucruri. Hârtia avea nenumărate pete de 
grăsime, funingine şi sânge, astfel că devenise cu timpul 
atât de străvezie, încât literele negre de pe o parte se 
puteau citi foarte uşor şi pe partea cealaltă. „Poza” se mai 
putea recunoaşte. Ea arăta un cap de fată cu trăsături de 
mongolă; capul fetei era acoperit de o pălărie de papură, în 
felul celor care se poartă în sudul Chinei; marginile ei erau 
atât de late, încât ar fi putut să slujească foarte bine ca 
umbrelă pentru o familie de zece persoane. Dedesubtul 


imaginii se puteau citi cuvintele explicative: „O frumuseţe 
chineză din epoca împăratului Tung-lutşu, cu cinci sute de 
ani înainte de Hristos”. 

Sam netezi hârtia pe haina sa de piele şi arătă celor două 
negrese imaginea chinezoaicei. Negreselor le plac foarte 
mult formele bătătoare la ochi şi culorile ţipătoare. Când 
văzură capul chinezoaicei şi mai ales pălăria aceea uriaşă, 
My şi Iy începură să bată din palme, încântate. 

— Ce pălărie! Exclamă My. O, lisuse, lisuse! Ce frumoasă 
este! Cine e doamna aceasta? 

— O regină a negrilor din New York. Are o avere de trei 
sute de milioane de dolari şi poartă cele mai noi pălării. 

— Şi ne dai nouă poza? 

— Da, însă numai dacă una din voi duce barca la malul 
celălalt. Între cele două negrese se iscă o ceartă, fiindcă 
amândouă voiau să câştige premiul. Sam puse capăt 
disputei, printr-o hotărâre în stilul lui Solomon; el spuse că 
va rupe poza în două şi va da fiecăreia dintre ele câte o 
jumătate; dar aceea căreia-i va reveni partea dreaptă a 
pălăriei avea să-şi asume şi obligaţia de a vâsli. 

Ambele negrese se declarară de acord cu hotărârea lui. Ty 
dobândi partea dreaptă a preţioasei imagini şi porni în 
goană spre locul unde era legată luntrea. My câştigă partea 
cealaltă şi începu să danseze şi să chiuie de bucurie. 

Sam Hawkens nu se mai sinchisi de ea şi cercetă terenul 
cu deosebită luare-aminte. Pe mal nu găsi desigur nici o 
urmă, fiindcă Walker fusese prevăzător, bănuind că va fi 
urmărit. Dar în preajma gardului care împrejmuia grădina, 
ochiul său experimentat zări câteva fire de iarbă strivite. 
Semnul acesta se repeta la depărtări regulate, astfel că nu 
mai încăpea nici o îndoială că trecuse cineva pe acolo. 

Între timp, Ty ajunsese la celălalt mal. Dick şi Will se 
urcară în luntre şi, întrucât amândoi ştiau să vâslească mai 
bine decât negresa, după câteva minute ajunseră la malul 
opus. 

— Ne-ai făcut un semn, spuse Will. Ai găsit vreo urmă? 


— Da, răspunse Sam pe un ton încântat. O să-l prindem 
curând, dacă nu mă înşel. 

— Unde? 

— Ascultaţi! Spuse Sam, adresându-se celor două negrese, 
fără să ia în seamă întrebarea lui Will, mai am o poză, mult 
mai frumoasă decât cealaltă. Dacă vreţi s-o căpătaţi, trebuie 
să faceţi ce vă spun eu. 

— Trebuie să aducem pe cineva cu luntrea? Întrebă My, 
curioasă. 

— Nu, vreau să vă cer altceva. Dacă vine iar bărbatul acela 
care a coborât din luntre şi vă întreabă dacă am fost noi pe 
aici, nu trebuie să-i spuneţi nici un cuvânt. 

— Nu, massa. O să spunem că massa cu pădure multă pe 
faţă şi cei doi massa lungi n-au trecut pe aici. 

— Nu m-aţi înţeles! Nu trebuie să-i spuneţi cum arătăm. 
Dacă ştie că ne cunoaşteţi, pricepe că ne-aţi văzut. Voi 
trebuie să răspundeţi că nu ne-aţi văzut; aşa că nu ştiţi cum 
arătăm. 

— Da, aşa e! Atunci, mai bine ne ducem într-altă parte să 
ne spălăm rufele. 

— Foarte bine. Ăsta este cel dintâi gând isteţ pe care l-aţi 
avut în viaţa voastră. Şi acum, moliilor, plecaţi cât mai 
repede şi cât mai departe! Malul e destul de lung. 

— Dar poza, massa? Nu ne-o daţi? 

— N-avea grijă de ea; ţi-o aduc, frumoaso! 

Negresele îşi strânseră în grabă rufele şi, începând să 
pălăvrăgească în graiul lor de neînțeles, porniră în susul 
fluviului. 

Sam se îndreptă împreună cu prietenii săi spre gardul 
grădinii, le arătă urmele pe care le descoperise şi le 
împărtăşi ceea ce aflase de la negrese. Dick deveni gânditor 
şi-şi duse degetul la nas. 

— Crezi că ar trebui să ne ţinem după urmele acestea, 
Sam? Fără îndoială că au fost lăsate acum vreo două ore. În 
timpul acesta el şi-a isprăvit treburile şi se pregăteşte să 
plece. De aceea, s-ar putea ca, în timp ce noi ne ţinem după 


urmele lui, el să vină aici pe furiş, să se urce în luntre şi să 
dispară. 

— Ai dreptate, se grăbi Will să recunoască. 

— Nu, n-are dreptate, răspunse Sam pe un ton convins. Şi 
pot să dovedesc foarte uşor ceea ce susţin. El se foloseşte 
de o luntre indiană, din cele care nu se prea construiesc şi 
nu se întrebuinţează în părţile acestea. Ce concluzie putem 
să tragem? 

— Că vine de departe, în orice caz din munţi, răspunse 
Will. 

— Aşa e. Mai departe: Walker era sigur că-l vom urmări, 
totuşi s-a oprit aici, într-un loc atât de apropiat de cel de 
unde a scăpat de noi. Să fie o simplă coincidenţă? 

— Nu. Era dinainte hotărât să poposească aici. 

— Prin urmare, putem să presupunem că are de gând să 
rămână aici. Sunt convins că ela venit la Wilkinsfield pentru 
o chestiune care-l va reţine mai multă vreme în localitatea 
aceasta. Aşa că, după părerea mea, cel mai bun lucru este 
să ne ţinem după urmele lui. 

Ei îi ascultară sfatul şi porniră, în timp ce Sam Hawkens 
păşea înaintea lor cu capul plecat, ca să nu piardă urmele. 

După câtva timp el se opri, se aplecă şi cercetă pământul 
cu o atenţie deosebită. 

— Hm! Mormăi. Aici, sub pomul acesta, a stat mai mult, cu 
vârfurile picioarelor spre dreapta. Obrazul lui era întors 
spre casa stăpânului acestei plantaţii. Storurile ferestrelor 
încă nu sunt ridicate şi desigur nici acum două ore n-au fost 
ridicate; numai veranda este deschisă. Prin urmare, trebuie 
să fi fost acolo ceva care i-a atras atenţia şi l-a îndemnat să 
se oprească. Ia staţi, eu cred că a fost îndemnat să vină aici 
de o intenţie pe care o nutreşte împotriva stăpânului 
plantaţiei. Şi presupun că are această intenţie, fiindcă nu s- 
a dus de-a dreptul la el, ci s-a furişat întâi printre pomi. 
Poate că, în timp ce noi îl căutăm, s-a dus la plantator şi 
acum stă cu el de vorbă. Poate că mister Wilkins se afla pe 
verandă atunci când... nu, nu! O maimuţă, un vultur şi 


perdelele acelea fine de la uşă, acolo e locul unei femei, 
dacă nu mă înşel! 

Fără să împărtăşească prietenilor săi planul pe care şi-l 
făurise, se îndreptă cu paşi iuți spre casă. Tocmai în clipa 
aceea se deschise uşa verandei şi în pragul ei se ivi tânăra a 
cărei frumuseţe atrăsese luarea-aminte a lui, Walker. Ea îl 
zări pe vânător şi scoase un țipăt de uimire. 

Sam Hawkens se apropie de ea şi se opri lângă scară. 
Voise să îi vorbească în limbajul său vânătoresc, dar 
farmecul acestei fete produse asupră-i o impresie puternică 
şi-l îndemnă să vădească o atitudine cât mai politicoasă. El 
încercă să facă o plecăciune cât mai adâncă, fiind 
încredinţat că nici chiar un conte nu l-ar fi putut întrece. 
Dar fiindcă bunul Sam nu fusese niciodată maestru de 
ceremonii sau de dans, plecăciunea lui caraghioasă stârni 
veselia tinerei de pe verandă, care-şi duse batista la gură, 
ca să nu se vadă că râde. 

— Vă rog să mă iertaţi, începu. Sunteţi miss Wilkins, nu-i 
aşa? 

— Da sunt miss Wilkins. 

— Mi-am închipuit. Mă bucur mult că am cinstea să vă 
cunosc, miss! Sper că veţi fi mulţumită de mine. 

— Ce-aţi spus? Că voi fi mulţumită de dumneavoastră? 
Pentru aceasta ar fi trebuit să vă cunosc mai de mult, ori să 
fi existat între noi vreo legătură oarecare. 

— Desigur că e vorba de o legătură! Recunoscu el. Dar o 
să vă rog să mă iertaţi; să ştiţi însă că atunci când am vorbit 
aşa, nu m-am gândit la o legătură de dragoste! 

Ea roşi fără să vrea, dar izbucni apoi într-un hohot de râs. 

— Vă iert, desigur că vă iert! 

— De altminteri, vin aici ca un prieten bun, după cum am 
s-o dovedesc foarte curând. De aceea, sper că veţi răspunde 
întrebării pe care vreau să vi-o adresez. Acum vreo două 
ore aţi stat pe veranda aceasta? 

— Da. 

— A fost cineva la dumneavoastră? 


— Nu. 

— Aţi fost pândită de cineva şi anume de un străin care a 
stat multă vreme ascuns îndărătul acelui platan uriaş. 
Totuşi, nu trebuie să roşiţi pentru atâta lucru! Cine are un 
obrăjor ca al dumneavoastră poate să îngăduie oricui să-l 
privească, ziua sau noaptea, fără să se ruşineze câtuşi de 
puţin, dacă nu mă înşel. 

— Aţi venit aici numai cu scopul de a-mi spune asemenea 
lucruri? 

— Nu, cuvintele acestea au fost rostite în treacăt. De fapt, 
voiam să ştiu dacă se poate vorbi cu master Wilkins. 

— Cred că o să fie greu să-i vorbiţi acum, fiindcă nu e 
singur. 

— Ah, şmecherul acela o fi la mister Wilkins? 

— Care...? Cine? 

— Acela care v-a pândit. 

Ea roşi iar. 

— Să se fi încumetat oare Leflor? 

— Leflor? Nu Walker sau Hopkins? Hm...! Poate că aici şi-o 
fi spunând Leflor. 

— Cine e Walker? 

— Acela pe care-l caut, un răufăcător care a coborât din 
munţi ca să... 

— El m-a pândit? Întrebă ea. 

— Da, el. 

— E foarte neplăcut, dar nu poate fi vorba de master 
Leflor. El este proprietarul plantaţiei vecine şi a venit acum 
la Pa, ca să discute chestiuni urgente de afaceri. 

— Ceea se vreau să discut eu este şi mai urgent, aşa că mă 
văd silit să-i deranjez pe cei doi domni. 

— Dacă ţineţi atât de mult, vă rog să intraţi prin partea din 
faţă a casei. Veţi găsi o poartă şi servitorul o să vă anunţe. 
Dar nu uitaţi să vă spuneţi numele, cum aţi uitat să mi-l 
spuneţi mie. 

— Vă cer iertare, miss! Dar când mă uit la dumneavoastră, 
uit şi de actul de botez şi de cel de identitate. Mă numesc 


Sam Hawkens şi sunt de profesiune westman, călător prin 
savane. 

Ea tresări, surprinsă. 

— Sam Hawkens, vânătorul? 

— Da, aşa mi se spune. 

— Ah, ce plăcere! Am citit despre dumneata. 

Acum era rândul lui să fie uimit. 

— Aţi citit... despre mine? 

— Da, de câteva ori. 

— Nu se poate, scumpa mea miss. N-am scris nici un rând 
care să vă fi putut cădea sub ochi, dacă nu mă înşel. 

Ea râse cu poftă. 

— Nu vreau să te contrazic, dar nici n-am vrut să spun 
lucrul acesta. Dacă dumneata eşti într-adevăr Sam 
Hawkens, vânătorul din prerie, am citit despre dumneata în 
ziar. 

— Behold! În ziar? 

— Da, stimate domn. Vânătorii care vin câteodată din Vest 
povestesc întâmplările lor şi pe ale altora, pomenind cu 
acest prilej numele vânătorilor mai de seamă din prerie. 
Printre ei eşti şi dumneata. Şi ceea ce se povesteşte apare 
curând şi în ziar. 

— Dar de ce s-a scris despre mine? 

— S-au istorisit câteva întâmplări. De pildă, într-o zi n-ai 
apărat împreună cu alţi şase vânători caravana Santa-Fe 
împotriva unui atac al comanşilor? 

— Da, a fost o încăierare crâncenă, dar pieile roşii n-au 
scăpat prea uşor. 

— Şi n-ai scăpat altă dată un cătun întreg împotriva unei 
năvale a tribului siucşilor? 

— Da şi isprava asta am făcut-o. De fapt, n-a fost o faptă 
prea eroică, fiindcă noi eram treizeci de inşi şi ei optzeci. 
După cum vedeţi n-a fost o luptă grea. 

— Şi odată nu ţi s-a...? Se uită deodată la părul ei bogat şi 
tăcu, jenată. 

EL îi ghicise gândurile. 


— Voiaţi să mă întrebaţi dacă nu mi s-a tăiat o bucată din 
pielea capului, împreună cu părul? O ajută el să iasă din 
încurcătură. Da, este ceva adevărat în povestea asta cu 
scalparea..., dar aş vrea să-l cunosc şi eu pe cel care a avut 
curajul să scrie că Sam Hawkens a fost scalpat! Hi... hi... 
hi...! 

— Ah, cât de rău îmi pare! Exclamă ea pe un ton sincer şi 
compătimitor. Trebuie să fii un erou! Da, eşti prieten cu 
marele Old Shatterhand! Mă bucur că ai venit la noi. Ar fi 
frumos, dacă ai putea să rămâi mai multă vreme la noi, sir! 

— Poate că voi rămâne o zi sau câteva; lucrul acesta se va 
hotări imediat. Dar înainte de orice trebuie să vorbesc cu 
tatăl dumneavoastră, dacă nu mă înşel. 

Sam făcu iar o plecăciune, foarte politicoasă după părerea 
lui şi plecă. După ce coti spre partea din faţă a casei, zări 
poarta înaltă despre care-i vorbise miss Wilkins şi pe 
servitorul care îndeplinea slujba de portar. 

— Ascultă, amice! Pe unde se poate intra la master 
Wilkins? 

— Trebuie să aştepţi, omule. Dimineaţa, stăpânul nu are 
timp să stea de vorbă cu nimeni. 

— Foarte frumos. Dar nici eu nu am vreme, aşa că osă 
găsim o soluţie. Du-te chiar acum la stăpânul dumitale şi 
spune-i că Sam Hawkens vrea să-i vorbească neapărat şi 
imediat. Ai înţeles? 

— Ce mă priveşte pe mine Sam Hawkens? Aşteaptă până... 

Se întrerupse deodată şi, făcând o plecăciune adâncă, se 
retrase. O uşă a gangului se deschisese şi în pragul ei se 
ivise tânăra stăpână. Ea se îndreptă zâmbind spre Sam. 

— Întrucât mi-ai spus că ai de discutat o chestiune 
urgentă, am fost eu însumi la Pa şi te-am anunţat. Te rog să 
mă însoţeşti! 

Sam Hawkens aruncă o privire ucigătoare servitorului, 
care se văzu nevoit să-i deschidă poarta şi o urmă pe tânăra 
stăpână. Ea îl conduse pe Sam printr-o săliţă în odaia de 


primire; aici se aflau doi inşi: Wilkins, tatăl frumoasei şi 
vecinul său Leflor, despre care îi vorbise ea. 

Wilkins era un bărbat voinic, în vârstă de vreo cincizeci de 
ani. Avea înfăţişarea desăvârşită a unui gentleman; 
atitudinea lui era serioasă, privirea prietenoasă. Cutele 
subţiri care porneau de la marginile ochilor spre tâmple 
îndreptăţeau presupunerea că viaţa lui fusese plină flori, ea 
îşi încruntă şi mai mult sprâncenele. 

Celălalt era un bărbat în vârstă de vreo treizeci de ani. Era 
înalt, slab şi puţin adus de spate; îmbrăcămintea lui era 
elegantă şi obrazul proaspăt ras. Dădea impresia unui 
yankeu autentic. Uitându-se la Sam Hawkens, îşi strânse 
ochii şi-l măsură cu luare-aminte. Se părea că oaspetele nu- 
i este pe plac, fiindcă-i vădi o atitudine neprietenoasă. 

— Pa, domnul este master Hawkens, care vrea să-ţi 
vorbească, spuse fiica. Cred că te bucură venirea lui. 

— Desigur, dragă Almy. Bine aţi venit, sir! 

Wilkins se îndreptă spre vânător, întinzându-i mâna şi 
acesta se grăbi să i-o strângă, călduros. 

— Mă bucură, sir, că nu sunteţi supărat pe mine şi că aţi 
avut bunăvoința de a mă primi. Dar poate că mai ales 
domnişoarei Almy îi datorez cinstea aceasta. 

— Nu v-am primit numai în urma recomandării fiicei mele, 
zâmbi plantatorul; aveţi o reputaţie frumoasă, care vă 
recomandă oricui. 

— Şi care în orice caz exagerează meritele omului! 

Cuvintele acestea fuseseră rostite de Leflor, care îi aruncă 
lui Sam o privire dispreţuitoare. 

Sam Hawkens se întoarse spre el şi-l privi drept în ochi. 

— Se poate master. Aveţi şi dumneavoastră? 

— Cine? Eu? Vreţi să spuneţi că am şi eu o reputaţie? 

Întrebarea lui Sam îl uluise pe Leflor. 

— Aşadar, nu aveţi nici o reputaţie? Hm! Atunci, ar fi mai 
bine să nu vorbiţi de a mea, ci să vă îngrijiţi ca cei care vă 
cunosc să poată avea păreri bune despre dumneavoastră! 


Discuţia aceasta era foarte neplăcută stăpânului casei. El 
voi să rostească un cuvânt împăciuitor, dar Leflor i-o luă 
înainte. 

— Aveţi dreptate, master! Râse el, batjocoritor. Un vânător 
trebuie să aibă prezenţă de spirit, dar e dator să se uite 
totdeauna la cel cu care stă de vorbă, ca să nu dea de unul 
care-i este superior. De altminteri, nici nu-mi faceţi impresia 
unui adevărat westman. Blana asta este menită să înşele 
aparențele şi puşca asta amărâtă, ce bâtă caraghioasă! 

Apoi luă arma în mână şi o arătă plantatorului, râzând. 
Acesta-i făcu un semn dojenitor, care nu scăpă ochişorilor 
ageri ai micului trapper4l. 

— Nu e nevoie să-i faceţi vreun semn, sir! Acum ştiu cu 
cine am de-a face. Dacă nu-mi pune imediat arma pe masă, 
îmi voi vâri pumnul printre dinţii lui galbeni. După aceea, 
am să-l las să-şi dea singur seama cine este superior între 
noi doi. Sam Hawkens e un om cumsecade şi blând, dar 
numai cu oamenii de ispravă şi cuviincioşi. 

— Sir! Strigă Leflor, furios. 

— Boy! 

Trapperul rosti foarte liniştit cuvântul, dar pe un ton 
hotărât, ca să arate că nu glumeşte; din felul cum îşi 
măsura potrivnicul, se putea înţelege că dintr-o clipă într- 
alta e gata să-şi prăvălească pumnii asupră-i. Wilkins se 
aşeză repede între ei, luă arma din mâna lui Leflor şi i-o 
înapoie lui Sam. 

— Vă rog, dragul meu vecin, să nu vă certaţi! Master 
Hawkens este oaspetele meu, nu v-a jignit, nu v-a pricinuit 
nici un neajuns, aşa că nu văd de ce ţineţi să vă certaţi cu 
el. Şi acum, îmi îngăduiţi, master Hawkens, să vă întreb 
despre scopul vizitei dumneavoastră? 

Leflor primise dojana fără să răspundă, dar ochii săi 
scăpărau şi expresia obrazului său lăsa să se întrevadă că 
abia îşi stăpâneşte furia, pe care şi-o va dezlănţui totuşi 
curând, ca să-şi răzbune înfrângerea suferită. 


Almy pălise şi se rezemase de perete. Chipul ei frumos era 
rece şi de nepătruns. În clipa când o privi Leflor, ea îşi 
încruntă şi mai mult sprâncenele. 

Sam se prefăcu desigur că n-a observat atitudinea ei şi 
răspunse întrebării pe care i-o adresase gazda. 

— Aveţi dreptul şi datoria de a mă întreba, sir. N-am venit 
aici ca să pălăvrăgesc fără rost. Vă rog să-mi spuneţi dacă 
vă este cunoscut un bărbat care se numeşte Walker. 

— Walker? Numele acesta nu e rar. L-am auzit adeseori, 
dar nu cunosc pe nimeni care să se numească astfel. 

— Nici Hopkins? 

— Nu. 

— Hm! Azi-dimineaţă n-a fost la dumneavoastră un bărbat 
cu unul din aceste două nume? 

— Nu. 

— Vă rog să-mi spuneţi: pe cine aţi primit astăzi? 

— Pe nimeni. Domnul Leflor este singurul cu care am 
vorbit azi-dimineaţă. 

— Mulţumesc. Dar mai am şi altceva de discutat cu 
dumneavoastră. Vă pot vorbi între patru ochi? 

— Desigur. Este o chestiune care vă priveşte pe 
dumneavoastră? 

— Nu, pe dumneavoastră. 

— Atunci, puteţi să vorbiţi. N-am nici un secret faţă de fiica 
mea, iar mister Leflor este vecinul şi prietenul meu, care 
poate să asiste la convorbirea noastră. 

— N-aş vrea să vă supăr, dar v-aş ruga să-mi împliniţi 
rugămintea şi să-mi acordaţi îngăduinţa de a vă vorbi numai 
dumneavoastră, sau cel mult în prezenţa fiicei 
dumneavoastră. Aveţi o încăpere, master Wilkins, în care 
am putea sta de vorbă nestingheriţi şi având siguranţa că 
nu ne ascultă nimeni? 

Leflor râse. 

— Nu trebuie să treceţi dincolo din cauza mea, master 
Wilkins! Dacă nu mi se arată încredere, sunt obligat să mă 
retrag. Mă voi plimba prin grădină şi vă rog să-l trimiteţi pe 


servitor să mă cheme îndată ce veţi fi liber. N-aş vrea să vă 
părăsesc, înainte de a lua de acord cu dumneavoastră o 
hotărâre în chestiunea pe care v-am înfăţişat-o. 

Şi ieşi din odaie. 

Plantatorul îşi dojeni prietenos oaspetele: 

— Master Hawkens, v-aţi şi făcut un duşman! 

— Hm! Toţi ticăloşii îi duşmănesc pe oamenii cinstiţi. Unul 
mai mult, sau mai puţin, nu-i mare lucru, dacă nu mă înşel. 
În ce priveşte chestiunea care m-a adus la dumneavoastră, 
aş ţine mult ca tocmai el să nu afle ceea ce vă voi spune, 
master Wilkins. 

— Gândiţi-vă că este vecinul meu şi că într-o regiune atât 
de izolată vecinii sunt de multe ori nevoiţi să se ajute şi să 
conlucreze. 

— Aveţi dreptate, dar eu nu am nici cea mai mică 
încredere în omul ăsta. Vreţi să-mi făgăduiţi că nu-i veţi 
destăinui subiectul convorbirii noastre? 

— Dacă ţineţi atât de mult, vă făgăduiesc. Dar chestiunea 
aceasta este într-adevăr atât de importantă, master? 

— Foarte importantă. O veţi afla imediat. Aţi auzit 
vreodată de un oarecare „Jack sângerosul”? 

Plantatorul tresări, speriat. 

— Jack? Repetă el. Îl cunosc destul de bine! Ce e cu el? 

— Vrea să vă viziteze în noaptea asta. 

— Cerule! Îmi aduceţi o veste rea! 

Wilkins începu să măsoare odaia cu paşi înceţi şi se opri 
după câtva timp în faţa lui Sam. 

— De unde ştiţi, sir? Doar nu v-a spus-o chiar el! 

— Ba da, chiar el... hi... hi... hi...! Am ascultat ceea ce 
vorbea ieri seară cu prietenii săi în pădurea ce se află la o 
depărtare de patru ore de plantaţia dumneavoastră. 

— Ce veste! Într-adevăr, este de o importanţă 
extraordinară! Tu ce spui, draga mea Almy? 

De când plecase Leflor, frumoasa nu scosese nici un 
cuvânt. 


— Linişteşte-te, Pa, spuse ea acum, tulburată. Ar fi fost 
groaznic dacă am fi fost atacați pe neaşteptate de omul 
acela şi de tovarăşii lui. Dar acum ştim ce s-a pus la cale şi 
putem lua măsurile cuvenite. Master Adler îşi va face 
datoria ca şi data trecută şi, dacă-l vom ruga frumos, poate 
că şi master Sam Hawkens o să rămână aici, ca să ne ajute 
cu mintea sa ageră, cu experienţa şi cu faimoasa lui armă 
să-i înfruntăm pe vrăjmaşi. Nu-i aşa, master? 

Ea îi zâmbi lui Sam şi-i întinse mâna. El o prinse cu două 
degete şi o duse sub haina sa de vânătoare, în locul unde 
bănuia că trebuie să fie inima. 

— Miss, voi rămâne la dumneavoastră şi nu sunt singur, ci 
vă aduc şi doi prieteni, pe care vă puteţi bizui fiindcă sunt 
oameni iscusiţi şi experimentați. Spuneţi că aţi citit despre 
mine, miss. Ziarul a pomenit cumva şi numele Dick Stone 
sau Will Parker? 

— Desigur. Am citit că sunteţi nedespărţiţi şi că din pricina 
aceasta vi se spune „Irifoiul”. 

— Şi ei vă vor ajuta să vă apăraţi împotriva bandei de 
tâlhari. 


— Au venit cu dumneavoastră? 

— Yes. „Trifoiul” este întreg, dacă nu mă înşel. Sunt în 
grădină şi mă aşteaptă. 

— De ce n-au intrat şi ei? 

— Fiindcă au o misiune de îndeplinit în grădină; mai târziu 
vor intra şi ei. Supraveghetorul german este un om 
destoinic? 

— Ne putem bizui pe el, răspunse plantatorul; este fiul 
meu adoptiv. 

Almy se uită la tatăl ei cu o privire recunoscătoare. Apoi, 
se grăbi să sublinieze cuvintele de laudă rostite la adresa 
supraveghetorului: 

— Şi-ar jertfi şi viaţa pentru noi! 

Sam istorisi tot ce se întâmplase în seara precedentă şi în 
cursul nopţii, iar tatăl şi fiica îl ascultară cu deosebită 
atenţie. 

— Prin urmare, Walker acesta se află acum aici, pe 
plantaţia mea? Întrebă Wilkins. Ce-o fi vrând? 

— În orice caz, a venit încoace cu un scop anumit. Poate că 
o să vă viziteze. Vreţi să-mi făgăduiţi că, în cazul când va 
veni să vă vorbească, îl veţi reţine şi-l veţi trimite după 
mine? 

— Desigur că vă făgăduiesc. Şi dumneavoastră aveţi de 
gând să vă ţineţi acum după urmele lui? 

— Trebuie să-l prindem, cu orice preţ. 

— Şi dacă nu i se văd urmele? 

— Înseamnă că s-a dus la Bommy. 

— Bommy? Ah! Îl cunoaşteţi? 

— Abia de vreo jumătate de oră. Ce fel de om este negrul 
ăsta? 

— Un individ nerecunoscător şi egoist. Fratele meu l-a 
eliberat din sclavie şi i-a dăruit o bucată de pământ. Prea 
leneş ca să muncească pentru a trăi, a început să facă negoţ 
cu rachiu. Dar nu ţin de fel ca oamenii mei să se deprindă 
să bea, aşa că i-am oprit să cumpere rachiu de la el. De 


câtva timp, caută pe orice cale să-mi pricinuiască un rău. 
Credeţi că Walker s-a dus la el? 

— Aş putea s-o jur. 

— Poate că-l cunoaşte. 

— Şi poate că nu. Le-a iscodit pe cele două negrese ale 
dumneavoastră, My şi Ty, voind să afle cine vă duşmăneşte 
şi ele i-au pomenit numele acestui Bommy. Acum ştiţi totul, 
master. Îi voi face o vizită lui Bommy, împreună cu prietenii 
mei. S-ar putea să-l găsim acolo pe omul nostru. 

— Când vă înapoiaţi? 

— Cred că vom fi nevoiţi să întârziem. Îndată ce venim, 
începem să făurim planul de apărare împotriva tâlharilor. 
Până atunci, însă, nu destăinuiţi nimănui ceea ce am vorbit! 
Negrii sunt fiinţe foarte vorbăreţe. Dacă ar afla ceva, ar fi în 
stare să răspândească imediat vestea şi în felul acesta şi 
„Jack sângerosul” ar fi prevenit; el ar renunţa să mai vină şi 
nu l-am mai putea prinde. 

— Dar Leflor ar trebui totuşi s-o ştie. Sunt sigur că n-ar 
pregeta să ne sară în ajutor, împreună cu câţiva oameni de 
pe plantaţia sa. 

— Dacă ar veni el, noi am sta deoparte: adică Dick, Will şi 
cu mine. De altminteri, am impresia că acest Leflor nu vă 
este un prieten prea sincer. Aşteptaţi să ne înapoiem; după 
aceea vom vedea dacă avem nevoie de ajutorul lui. Good 
bye, master Wilkins, good bye, miss Almy! 

După cum am arătat, Leflor se dusese în grădină. Discuţia 
cu Sam îl necăjise şi acum se gândea să se răzbune. 

Ce-o fi vrând oare vânătorul acela închipuit de la Wilkins? 
Leflor îşi frământa mintea, dar nu izbutea să găsească un 
răspuns acestei întrebări. 

El se plimbă furios prin grădină, până când auzi că se 
apropie nişte paşi şi se sperie. Un bărbat tânăr şi îmbrăcat 
simplu, al cărui chip expresiv era umbrit de o pălărie de 
Panama, veni cu paşi iuți de pe o alee lăturalnică, şi, 
întrucât nu-l văzuse pe Leflor din pricina tufişului, era 
aproape să se ciocnească de el. 


Leflor îl privi cu un aer duşmănos. 

— Vă rog să vă deschideţi ochii, master Adler! Cred că nu 
sunteţi orb... 

Adler îşi continuă liniştii drumul, fără să răspundă. 

— Master, aveţi vată în urechi? 

Adler îşi încetini paşii şi se întoarse. 

— Cu mine vorbiţi? 

— Desigur! Purtarea dumitale faţă de mine este atât de 
necuviincioasă, încât n-o mai pot răbda. De ce nu mă saluţi? 

Adler săltă uşor din umeri. 

— Întrebarea dumneavoastră mă miră. V-am salutat 
totdeauna. Dar fiindcă nu mi-aţi răspuns niciodată, am 
renunţat să vă mai salut. 

— Zău? Exclamă Leflor pe un ton batjocoritor. Cu alte 
cuvinte ai pretenţia ca un plantator să salute un servitor! 

— De ce nu? Dacă ţineţi atât de mult să fiţi salutat de un 
servitor, încât sunteţi în stare chiar să-l siliţi să vă salute, 
înseamnă că acest servitor este o persoană importantă şi 
merită să-l salutaţi. 

— Ce rost ar avea să mă cert cu dumneata! Mai bine du-te 
la grajd şi vezi dacă s-a dat nutreţ calului meu! 

— Nu vreau să vă răpesc plăcerea de a vă ocupa singur de 
calul dumneavoastră. 

Cei doi bărbaţi se înfruntau cu o duşmănie abia stăpânită. 
Era uşor de înţeles că Leflor căuta neapărat să se certe cu 
Adler, fiindcă-l ura. Ştia că tânărul administrator era socotit 
fiu adoptiv al lui Wilkins şi că avea un rol important în 
conducerea plantaţiei. 

— Ah, refuzi să-mi îndeplineşti ordinele? 

— Nici nu poate fi vorba de vreo poruncă din partea 
dumitale! 

— Da? Ei bine, te vei convinge curând că pot să-ţi dau 
ordine. Ginerele lui master Wilkins se va pricepe să-ţi 
frângă mândria! 

Chipul lui Adler se acoperi de o uşoară paloare. 


— Dumneavoastră nu veţi fi niciodată ginerele lui master 
Wilkins! 

— Nu? Ţin să te înştiinţez că mai înainte cu câteva minute 
am cerut mâna Almyei. 

— Şi aţi fost respins! 

— Te înşeli. 

— Pshaw! Afirmația dumitale nu este decât o minciună. 

Leflor se retrase cu un pas. 

— Ai îndrăznit să mă faci mincinos? Răcni. Câine german, 
afurisitule! Stai că te învăţ eu! 

Şi încleştându-şi pumnii, voi să şi-i prăvălească în obrazul 
lui Adler, dar nu-l nimeri; în schimb, se pomeni el însuşi cu 
un pumn atât de zdravăn în stomac, încât se prăbuşi la 
pământ. 

— O, lisuse! lisuse! Strigară două glasuri femeieşti. 

My şi Iy îşi spălaseră rufele şi se înapoiaseră. Ca să ajungă 
mai repede acasă, ele veniseră pe aleea lăturalnică pe care 
o străbătuse mai înainte Adler. Auzind glasuri, se opriră şi-i 
recunoscură printre ramuri pe cei doi bărbaţi care se 
înfruntau. Ele înţeleseră fiecare cuvânt şi, când îl văzură pe 
Leflor prăbuşindu-se, scoaseră ţipătul acela înspăimântător. 

Leflor se ridică după câteva clipe şi voi să se repeadă iar 
asupra lui Adler, care-l aştepta liniştit, cu pumnii gata de 
atac. Dar când îşi dădu seama că cele două negrese 
fuseseră martore ale înfrângerii pe care o suferise, Leflor 
se ruşină şi socotind că e mai bine să renunţe la o nouă 
ciocnire, dispăru în tufiş. 

Adler săltă din umeri, dispreţuitor. 

— Ce căutaţi aici? Le întrebă pe negrese. Aţi stat şi v-aţi 
uitat! 

— O, nu, massa! Nu uitat! Răspunse Ty. Veneam de la apă. 
Din întâmplare ne-am oprit. 

— Aţi văzut şi aţi auzit tot ce a fost aici? 

— Totul. Massa Adler este un erou mare. O, lisuse, cum s-a 
rostogolit Leflor la pământ: ca un câine care cade de pe 
fereastră. 


Gândindu-se la scena de mai înainte, My şi Ivy începură să 
râdă cu hohote. 

— Şi acum, duceţi-vă la bucătărie! Le porunci Adler. Dar 
să nu vă prind că povestiţi cuiva ceea ce aţi văzut! Dacă aflu 
că aţi pălăvrăgit, să ştiţi că n-o să vă meargă bine. Să tăceţi, 
aţi înţeles? 

— O, massa, noi tăcem, suntem mormânt! 

Îşi luară rufele şi plecară. În bucătăria cea mare o găsiră 
pe Almy. Ea fusese nevoită să-i lase singuri pe tatăl ei şi pe 
Leflor, care se înapoiase din grădină şi acum îşi căuta de 
lucru prin bucătărie, ca să-şi alunge neliniştea stârnită de 
vestea adusă de Sam Hawkens cu privire la atacul ce urma 
să se producă. 

— Ne-am întors, miss Almy! Strigă My, din pragul uşii. 

— Aţi zăbovit mult, le dojeni stăpâna. Puteaţi să veniţi mai 
curând! 

— Mai curând? Dar n-am stat numai cu rufele! Am avut şi 
alte treburi; am vorbit cu mulţi oameni. 

— Ce treburi? Ce oameni? 

— Întâi a venit un om cu o luntre indiană. Pe urmă a venit 
alt om, cu o pădure de barbă pe faţă. După el, alţi doi 
oameni înalţi ca nişte prăjini de bambus. Şi la urmă a fost 
cearta între massa Leflor şi massa Adler. 

Almy Wilkins tresări. 

— O ceartă? 

— Da. Massa Leflor l-a insultat pe massa Adler. A spus că 
massa Adler să-l salute, să-l asculte, să se ducă să vadă de 
cal, la grajd. Şi pe urmă, massa Leflor a spus că este 
ginerele lui massa Wilkins, că massa Wilkins i-a dat 
consimţământul. 

Almy roşi. 

— Cine a spus asta? 

— Massa Leflor. 

— Lui massa Adler? 

— Da. 

— Şi ce a răspuns massa Adler? 


— A spus că massa Leflor minte. 

— Aşa e. 

— Massa Leflor s-a înfuriat şi a vrut să bată pe massa 
Adler. Dar massa Adler a fost mai repede şi a lovit în burtă 
pe massa Leflor, care s-a dat tumba la pământ. O, lisuse, ce 
frumos a fost! 

— Eu am ţipat şi Iy a ţipat. Atunci, massa Leflor a fugit. 
Dar massa Adler a venit la noi şi ne-a poruncit să nu 
vorbim... O, lisuse, am povestit totul! Ne-a poruncit să nu 
spunem nimic! Ce-o să ne facă? 

— Linişteşte-te! N-o să vi se întâmple nimic, dar să nu mai 
povestiţi nimănui ce-a fost între cei doi domni. 

Totuşi, două minute mai târziu, My stătea de vorbă cu 
Nero, iubitul ei negru, şi-i povestea, cu exagerările 
cuvenite, toate întâmplările ce se desfăşuraseră în cursul 
zilei. 

După câtva timp veni un servitor, care o vesti pe Almy că 
tatăl ei vrea să-i vorbească. 

Wilkins o primi cu un aer înduioşat şi îngrijorat: 

— Aşază-te lângă mine, draga mea copilă! Spuse tatăl. 
Vreau să-ţi împărtăşesc o veste importantă. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui. 

— Nu cred. 

— Ba da, ştiu. Se pare că nu-ţi este prea plăcut să vorbeşti. 
Te înţeleg, dar te-aş ruga să nu iei lucrurile sub o formă 
prea gravă. 

— Te gândeşti la atacul pregătit împotriva noastră. Mi-am 
închipuit. Dar te rog să mă crezi să năvala tâlharilor mă 
nelinişteşte mai puţin decât... 

—... măritişul meu, îl completă Almy. 

Wilkins tresări, uimit. 

— De unde ştii? 

— Leflor e frământat de multă vreme de gândul că se va 
căsători cu mine. Atitudinea lui solemnă de azi m-a 
îndemnat să înţeleg că acesta este scopul vizitei lui. 


— Da, mi-a cerut mâna ta, răspunse plantatorul, mulţumit 
că Almy îl ajutase să treacă atât de uşor peste introducerea 
care i se părea din cale afară de grea. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Până acum, nimic. Trebuia să vorbesc întâi cu tine. Nu 
voi făgădui nimănui mâna ta, fără consimţământul tău, 
draga mea copilă. 

— Când vine să afle hotărârea mea? 

— Nici n-a plecat. M-a rugat să-i dau chiar acum răspunsul 
şi aşteaptă în odaia de primire. 

— Se grăbeşte! Râse ea, batjocoritor. Îi voi comunica 
numaidecât hotărârea mea. 

Uimit, tatăl o prinse de mână. 

— Vrei într-adevăr să-i dai răspunsul pe care-l aşteaptă, 
draga mea? N-aş fi crezut că o să te bucuri atât de mult de 
cererea lui. E drept, însă, că voi femeile sunteţi de 
neînțeles. Îmi închipuiam că te cunosc, dar văd că m-am 
înşelat. 

— Da, te-ai înşelat, Pa, dar cu totul altfel decât crezi. Să 
mergem! 

Almy intră cu tatăl ei în odaia de primire, unde Leflor 
stătea la fereastră şi aştepta. Desigur că se gândea la Adler, 
fiindcă avea un aer mohorât şi fruntea-i era încreţită. El se 
întoarse şi, când o zări pe Almy care intra zâmbind la braţul 
tatălui ei, chipul i se însenină. 

— Atât de repede! Exclamă el. Îmi îngădui să cred că 
graba domnişoarei Almy este de bun augur pentru mine. 
Îmi daţi voie să nădăjduiesc? 

Leflor dori s-o prindă de mână, dar ea se retrase cu un 
pas... 

— Mai încet, mai încet, master Leflor! Spuneţi-mi mai 
întâi: ce nădăjduiţi? 

— Că v-aţi hotărât să fiţi soţia mea. 

— Dacă spuneţi că speraţi să fiu soţia dumneavoastră, 
înseamnă că nu sunt încă, nu-i aşa? 

— Din păcate, încă nu. 


— Atunci, de ce afirmaţi că aţi obţinut consimţământul 
meu şi că sunteţi sigur de mine? 

Şi rostind cuvintele acestea, Almy îl privi cu atâta asprime, 
încât el trebui să-şi plece ochii. 

— Am afirmat eu lucrul acesta? Cui? 

— Lui master Adler. 

— Ah! A pălăvrăgit, infamul! 

— Nu, n-a spus nici un cuvânt. My şi Iy au fost martore la 
discuţia dumneavoastră şi au văzut când v-a lovit master 
Adler. Ele mi-au povestit ceea ce s-a întâmplat. Vă închipuiţi 
că sunt un obiect oarecare, o marfă şi că e de ajuns să vreţi, 
ca să fiu a dumneavoastră? În cazul acesta, v-aţi înşelat 
amarnic. Cuvântul pe care l-aţi afirmat nu este numai o 
minciună, dar şi o jignire pentru mine. Şi desigur că nu pot 
aparţine unui bărbat care mă jigneşte. Nu vreau să vorbesc 
de dragoste, dar trebuie cel puţin să-l respect pe bărbatul 
căruia urmează să-i închin viaţa. Vă mărturisesc, însă, că nu 
vă pot nutri nici respect, după o asemenea atitudine! 

Leflor o lăsase pe Almy să vorbească. Acum se uită la ea 
zăpăcit. 

— Am auzit bine? Întrebă el aproape în şoaptă. Prin 
urmare, răspunsul dumneavoastră e negativ? 

— Aşa cum aţi înţeles. 

El încercă să spună ceva, dar nu izbuti. Fusese atât de 
sigur că va obţine consimţământul ei, încât nu-i venea să 
creadă că cererea lui fusese respinsă. 

Înşelat de atitudinea Almyei, care vădise o voioşie 
prefăcută, Wilkins fusese convins că ea îl iubea în taină pe 
Leflor. Faptul acesta îl mirase şi-l întristase într-o măsură 
oarecare, dar el s-ar fi supus dorinţei fiicei lui, fără cea mai 
mică împotrivire. Acum, însă, răspunsul ei constitui pentru 
el o uşurare. De aceea, se grăbi să-i dea lui Leflor de înţeles 
că este de acord cu hotărârea Almyei. 

— După cum vedeţi, sir, fiica mea s-a hotărât, spuse el pe 
un ton rece. Aţi fost foarte imprudent. Oamenii care se 
încred prea mult în ei înşişi greşesc şi sunt expuşi 


dezamăgirilor. Vă mărturisesc sincer că înţeleg atitudinea 
fiicei mele şi hotărârea pe care a luat-o. Graba 
dumneavoastră ne-a jignit, aşa că trebuie să-i suportaţi 
urmările fireşti, pe care nu vi le pot cruța. 

Abia acum înţelese Leflor că a pierdut partida. Pe chipul 
lui flutură o licărire verzuie; fruntea i se încreţi, iar 
degetele lui lungi şi osoase începură să se joace, nervos, cu 
pulpana hainei. 

— Vă amintiţi ce v-am spus adineauri, master? 

— Da, îmi amintesc, răspunse Wilkins, pe un ton oarecum 
silit şi cu un gest plictisit. 

— Când am vorbit cu dumneavoastră, se părea că sunteţi 
convins că domnişoara va răspunde afirmativ! De 
altminteri, mi-aţi şi făgăduit că o veţi sfătui să-mi dea un 
asemenea răspuns. Schimbarea ce s-a produs, însă, m-a 
uimit mai ales din pricina repeziciunii ei. Să sperăm că nu 
vă veţi căi! Sau doriţi să mai reflectaţi şi după aceea să-mi 
împărtăşiţi răspunsul definitiv? Sunt dispus să trec pe la 
dumneavoastră mâine, dacă-mi îngăduiţi. 

— Vă mulţumesc, sir! După cele întâmplate, o amânare n- 
ar mai avea nici un rost. Rămâne aşa cum am hotărât. 

— Da, repetă Almy, rămâne aşa cum am hotărât. 

Furios, Leflor se apropie cu un pas de plantator. 

— Bine! Scrâşni el. Fiecare e stăpân pe fericirea lui şi are 
dreptul să şi-o făurească aşa cum crede. Nu pot să vă spun 
decât un singur lucru: vă veţi căi amândoi şi încă foarte 
curând. Atunci mă veţi dori, dar va fi prea târziu! 

Şi luând o atitudine semeaţă, ieşi din odaie. 

Tatăl şi fiica tăcură, până când auziră în curte zgomotul de 
copite al calului ce se îndepărta. 

— A plecat! Spuse Wilkins, oftând adânc. 

— Şi-ţi pare rău, Pa? 

— Nu. Dar acum cinci minute nu m-aş fi aşteptat să 
ajungem aici. 

— Leflor a afirmat că voiai să mă sfătuieşti să-mi dau 
consimţământul. 


— E adevărat că i-am făgăduit lucrul acesta, cu toate că 
nu-l preţuiesc prea mult. Dar atitudinea şi felul cum mi-a 
vorbit m-au îndemnat să cred că, nădăjduind să obţină 
consimţământul tău, se bazează pe lucruri pe care eu nu le 
cunosc. Şi apoi a izbutit să găsească anumite mijloace, cu 
ajutorul cărora m-a silit să doresc căsătoria aceasta. 

Ea îl privi uimită. 

— Despre ce mijloace a fost vorba, Pa? 

— Ştii că în timpul războiului civil am fost un partizan al 
statelor nordice. Toţi proprietarii de moşii din regiunea 
noastră sunt şi acum partizani convinşi ai statelor sudice. 
Cine nutreşte păreri deosebite de-ale lor, poate fi victima 
unor nenumărate intrigi menite să-l distrugă. Dornic să fiu 
de folos cauzei pe care o îmbrăţişasem, eu am făcut pe 
atunci unele sacrificii şi am săvârşit unele fapte despre care 
nu trebuie să ştie nimeni pe aici. Cum a izbutit Leflor să le 
afle nu pot să înţeleg, dar sunt convins că ştie multe lucruri 
şi mi-ar putea pricinui neajunsuri. 

— Te-a ameninţat că le va divulga, dacă vei refuza să-i 
acorzi mâna mea? 

— Da. 

— Prin urmare, eşti convins că avem de-a face cu un om 
josnic. M-aş hotări mai curând să cerşesc, decât să fiu soţia 
unui asemenea ticălos! 

— Almy, nu cunoşti sărăcia! 

— Aş şti s-o îndur! Dar nenorocirea de a fi soţia unui 
asemenea om, n-aş fi în stare s-o suport. Şi apoi, nu suntem 
săraci, Pa! 

— Dar el ne poate distruge! 

— Atunci să vindem ceea ce avem şi să plecăm! 

Wilkins oftă adânc şi clătină din cap, îngândurat. 

Inima-i era frământată şi de altă îngrijorare, dar nu se 
încumetă s-o împărtăşească fiicei sale, ca să n-o 
neliniştească şi pe ea. Să-i încredinţeze taina aceea, care i- 
ar fi chinuit mintea şi i-ar fi răpit somnul? Nu, încă nu. 


Încă nu, încă nu, aşa se gândise mereu şi cu toate acestea 
trebuia să-i vorbească într-o zi, trebuia să-i spună că-i 
aşteaptă necazuri şi dureri. Şi după aceea? Ce s-ar fi 
întâmplat după aceea? El căuta să-şi alunge din minte 
gândul acesta chinuitor, fiindcă se simţea prea slab ca să-l 
poată înfrunta. 

Almy îl îmbrăţişă şi-şi rezemă afectuos capul de pieptul lui. 

— Crezi că m-am purtat cum se cuvine? 

— Da, copila mea, ai fost chibzuită şi hotărâtă. 

— Aşa cum voi fi şi astă-seară, când ne vom apăra 
împotriva bandiţilor. Sunt sigură că-i vom învinge! Master 
Adler ştie ce ne aşteaptă? 

— Nu, încă nu l-am văzut. Trimite-l la mine, dacă-l 
întâlneşti. 

Almy se duse spre odaia ei. În clipa când deschise uşa, auzi 
un zgomot. Întorcându-şi capul, îl văzu pe Adler, care ieşea 
din odaia lui şi trebuia să treacă prin faţa odăii ei. 

— Master Adler! 

EI se opri şi-şi scoase pălăria, salutând-o respectuos. 

— Vreţi să-mi daţi vreo poruncă, miss Almy? 

Totdeauna îi vorbea politicos şi respectuos. Dar tocmai 
contradicţia dintre atitudinea lui supusă şi simţământul 
propriei sale valori o impresiona pe Almy şi o uluia, ori de 
câte ori se afla în preajma lui. 

— Voiam să vă împărtăşesc o mică însărcinare din partea 
tatei, spuse tânăra stăpână. 

— O ascult cu plăcere, miss. 

Almy, care până atunci stătuse în pragul uşii, se retrase 
încet în odaie. Şi el, care ştia că ea vrea să-i comunice un 
ordin din partea lui Wilkins, o urmă, bineînţeles. 

Uluiala ei spori, în clipa când văzu că Adler închise uşa, în 
urmă-i. 

El aştepta să audă ordinul. Ce să facă? Să-i spună să se 
ducă la tatăl ei? Pentru atâta lucru, n-ar fi avut nevoie să-l 
lase s-o urmeze în odaie; putea să i-l spună când erau afară. 
Dar acum era prea târziu şi nu ştia cum să iasă din 


încurcătură. Şi apoi, el s-ar fi simţit jignit, sau ar fi înţeles, 
din atitudinea ei stângace, că e stăpânită de simţăminte pe 
care nu le poate mărturisi. Aşadar, trebuia să găsească 
neapărat o soluţie salvatoare. 

Rotindu-şi privirea în jur, ea se strădui un timp să 
născocească un pretext, dar strădania ei rămase zadarnică. 

Deodată se auzi glasul papagalului: 

— Almy, Almy, draga mea Almy! 

Da, pasărea era salvarea ei. 

— Master Adler... vă pricepeţi... cunoaşteţi or... or... or...? 

Cum se numea oare cuvântul acela afurisit? E foarte 
neplăcut când vrei să rosteşti un cuvânt şi nu-ţi aminteşti 
decât prima silabă. Doamne, cum se numea? 

Adler auzise strigătul papagalului şi se grăbi s-o ajute: 

— Ornitologie, nu-i aşa? 

— Da, ornitologie am vrut să spun. 

— M-am ocupat cândva de ştiinţa aceasta. 

— Şi de papagali? 

— Şi de ei. 

— Ah, mi-am închipuit că ştiţi; eram sigură. Şi atunci, ştiţi 
ce poate... 

Almy se opri, speriată; se zăpăcise şi nu era în stare să-şi 
continue întrebarea. 

— Ce boli poate să aibă un papagal? O ajută el, zâmbind. 
Da, cunosc bolile de care poate suferi pasărea aceasta: 
papagalul dumneavoastră e bolnav, miss Almy? 

Ea se uită la el cu o privire recunoscătoare. 

— Da, din păcate. Şi sunt foarte neliniştită din pricina lui. 

— Dacă-mi îngăduiţi, aş încerca să-l lecuiesc. 

— Vreţi să-l aduc? 

— Vă rog! 

Almy ieşi. Când ajunse pe gang, îşi duse mâna la inimă. 
Doamne, ce să fac? Papagalul e sănătos. Ce boală să 
născocesc? Ah, dacă aş şti, dacă aş şti! 

Luă papagalul în braţe şi se înapoie cu paşi şovăitori. 

— L-am adus. 


Adler se uită la micul bolnav. 

— Ştrengarule, ştrengarule! Exclamă papagalul. Du-te, 
paiaţă, du-te! 

— Îţi mulţumesc, frumosule! Râse administratorul. Aţi 
supravegheat papagalul cu luare-aminte? Ştiţi ce are? 

— Da, desigur că ştiu, se grăbi ea să răspundă. 

Adler dădu din cap. 

— Să vedem dacă diagnosticul meu se potriveşte cu al 
dumneavoastră. După părerea mea, micul dumneavoastră 
favorit este peste măsură de nervos. 

— Da, aveţi dreptate! Exclamă ea, uşurată. Suferă de 
nervi, sărmanul! Dar mă tem că nu există nici un leac 
împotriva acestei boli. 

— De ce să nu existe? 

— Pa mi-a spus odată că nervii se lecuiesc foarte greu. 

— Da, însă numai oamenii se lecuiesc greu când suferă de 
nervi. Dar papagalul are nervi mai rezistenți decât ai noştri. 

— Şi ce leac l-ar putea vindeca? 

— Ca să ştiu leacul acesta, ar trebui mai întâi să aflu 
pricina boli. De obicei, nervii slăbesc de pe urma unor 
anumite tulburări. 

— Da, aşa e! 

— Ce fel de tulburări a suferit pasărea? 

— Nu putea să-l sufere pe monsieur Leflor şi îndată ce-l 
vedea, era cuprins de furie. 

— Păcat! 

— De ce spuneţi că e păcat? 

— Fiindcă nu cred să putem găsi un leac. Doar nu poate fi 
alungat, un prieten, de dragul unei păsări care are toane! 

— Ţin la papagal mai mult decât la vecinul nostru. 

— Foarte bine. Dar nu puteţi fi nepoliticoasă cu Leflor. 

— Voi fi, totuşi, dacă ştiu că în felul acesta îmi pot lecui 
favoritul. De altminteri, Leflor n-o să mai vină pe aici. l-am 
spus-o mai înainte. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 

— Era de faţă şi mi-a dat dreptate. 


— Din pricina papagalului? 

Almy văzu că, rostind această întrebare, buzele lui 
tremurau. 

— Da, din pricina lui, răspunse ea pe un ton rece. 

Chipul lui Adler vădi o schimbare bruscă şi tânărul 
administrator se apropie de ea. 

— Vă rog să-mi spuneţi: l-aţi alungat pe Leflor numai ca să 
cruţaţi nervii papagalului? 

Almy se uită la el cu o privire sinceră şi ochii lor se aţintiră 
câteva secunde unii într-alţii. Se părea că, odată cu privirea 
aceea caldă, ea îi dăruieşte şi sufletul. Acum, ea trebui să-şi 
plece ochii. 

— Nu. Pasărea nu este bolnavă. Nu-i aşa că aţi ştiut-o, 
master Adler? 

— Da, favoritul dumneavoastră e sănătos tun! 

— Eu sunt aceea care nu-l poate suferi pe Leflor. E un om 
rău. Dar a plecat şi n-o să mai vină niciodată. Slavă 
Domnului! 

În clipa aceea, papagalul începu să bată din aripi, de parcă 
s-ar fi bucurat de întorsătura pe care o luase convorbirea 
dintre cei doi tineri. 

— Adler, Adler! Strigă pasărea. Mon amant, mon bien- 
aim6, ou est tu? 

Almy ar fi vrut să se scufunde pământul, ca să dispară din 
faţa lui Adler, iar pe chipul lui se ivi o licărire ciudată. 

— Uitaţi-vă, îi este dor de camaradul lui, de vulturul care-l 
aşteaptă pe verandă. Ar fi mai bine să-l duceţi afară. 

Almy oftă uşurată şi se grăbi să-i urmeze îndemnul, 
bucuroasă că a scăpat iar dintr-o situaţie delicată. Când se 
înapoie, îi întinse mâna. 

— Sunteţi supărat pe mine... fiindcă mi-am îngăduit să fac 
gluma de adineauri, spunându-vă că papagalul e bolnav? 

În loc să-i răspundă, el îi strânse mâna şi o privi drept în 
ochi. 

— De fapt, continuă ea, tata mă rugase să vă trimit la el, 
dacă vă întâlnesc. Dar când v-am zărit, n-am mai ştiut ce 


trebuie să vă spun şi am născocit un pretext. 

Privirea pe care Adler şi-o aţintise în ochii ei era atât de 
pătrunzătoare, încât Almy roşi aproape fără voie. 

— Ce vrea să-mi spună tatăl dumneavoastră? 

— Nu ştiu. Dar cred că este vorba să trageţi iar câteva 
împuşcături, ca în ziua când l-aţi ochit pe fratele lui „Jack 
sângerosul”. 

— Behold! Doar nu vom avea de înfruntat un atac 
banditesc? 

— Ba da! „Jack sângerosul” vrea să se răzbune şi a plănuit 
un atac... 

— Well! Şi-mi împărtăşiţi abia acum vestea aceasta? Şi pe 
un ton atât de liniştit? 

— Vai! Credeţi că vom fi nevoiţi să ne luptăm cu ei? 
Altminteri nu-i putem îndepărta? 

— Nu cred. 

— Doamne! Sărmanul meu Pa! Şi el trebuie să ia parte la 
luptă? 

— Poate că vom orândui lucrurile în aşa fel, încât tatăl 
dumneavoastră să nu aibă de înfruntat nici o primejdie. 

— Ce încântată aş fi dacă aţi face-o! 

— Şi eu m-aş bucura! 

— Vă mulţumesc. Dar dumneavoastră o să puteţi sta 
deoparte în timpul luptei? 

El clătină din cap şi zâmbi. 

— Nu se poate, miss Almy. Eu nu trebuie să mă feresc de 
luptă, ca un laş. 

— N-ar fi o laşitate, dar v-aţi putea cruța! Ar fi doar o faptă 
chibzuită. 

EI clătină iar din cap. 

— De ce? Pentru orice om viaţa merită să fie trăită numai 
atunci când este preţuită şi de alţii. 

— Nu pot să cred că viaţa dumneavoastră nu este preţuită 
şi de alţii! Gândiţi-vă la rudele dumneavoastră! Aţi uitat că 
ţinta vieţii dumneavoastră este să vă regăsiţi mama, fraţii şi 
sora? 


Chipul lui vădi o nemărginită tristeţe. 

— Îmi voi atinge vreodată ţinta aceasta? Ca să-mi aduc la 
îndeplinire planul pe care mi l-am făurit, aş avea nevoie de 
o sumă uriaşă, pe care n-o am şi pe care n-o voi avea 
curând. M-am gândit în ultima vreme să plec spre regiunile 
aurifere, ca să câştig repede o mare avere. Dar mi-am spus 
că printr-o asemenea hotărâre ar însemna să renunţ la un 
venit sigur, chiar dacă e modest, pentru o bogăţie cât se 
poate de îndoielnică şi judecata mea sănătoasă se 
împotriveşte acestei încercări. 

— Aveţi dreptate. 

— Poate că da. S-ar cuveni să mă întreb în acelaşi timp: 
aici aş putea ajunge vreodată la averea de care am nevoie 
spre a-mi atinge scopul? Şi anii trec, unul după altul... Şi 
atunci, ce valoare mai are viaţa mea? 

— Mai sunt oameni care nu doresc deloc să vă nimerească 
un glonte. 

— Nu ştiu cine ar putea să fie. 

— Eu, de pildă. 

— Dumneavoastră? 

— Da, răspunse ea pe un ton curajos şi hotărât. Aş fi foarte 
tristă, dacă aţi suferi de pe urma luptei ce ne aşteaptă. 

EI tresări şi duse mâna ei la buze, sărutând-o. 

— Rostind cuvântul acesta, m-aţi făcut fericit. Vă rog să vă 
gândiţi la clipa aceasta, miss, când nu voi mai fi aici... 

— Doar nu ai de gând să ne părăseşti? Exclamă ea, 
speriată. 

— Nu. Însă viitorul e în mâinile lui Dumnezeu. Nimeni nu 
poate să prevadă ce-o să se întâmple în clipa următoare. 
Dacă într-o zi nu voi mai fi aici şi dacă vă veţi gândi cândva 
la mine, să fiţi convinsă că viaţa mea vă aparţine numai 
dumneavoastră. 

Făcu o plecăciune şi ieşi din odaie. Ea se prăbuşi pe un 
scaun cu obrazul în mâini şi rămase multă vreme aşa, 
îngândurată şi nemişcată. 


Adler era stăpânit de o dispoziţie minunată. lubea şi se 
ştia iubit. Se cuvenea oare să rostească acum cuvântul 
hotărâtor? Gândurile lui rătăciră departe, dincolo de mări, 
la soarta nesigură şi tristă a familiei Adlerhorst. Era un 
membru al acestei familii, cu toate că socotise nimerit, 
fiindcă trăia în America, unde omul nu înseamnă nimic prin 
originea sa, ci prin munca şi însuşirile sale, să-şi 
prescurteze numele şi să renunţe la titlul de baron. El 
rămăsese legat de familia sa dispărută, prin lanţuri care nu 
puteau fi rupte. Poate că era singurul dintre toţi care 
avusese parte de o soartă omenească. Nu avea datoria să 
facă tot ce-i era cu putinţă ca să-şi regăsească mama, fraţii 
şi sora, dacă mai trăiau? Avea dreptul să se gândească la 
propria sa fericire, înainte de a-şi îndeplini această datorie? 

Nu! Şi se hotări să asculte glasul conştiinţei şi al datoriei, 
nu pe cel al inimii şi al dragostei. 

Capitolul XVIII - În coliba negrului. 

După ce se despărţi de plantator şi de fiica sa, Sam 
Hawkens se înapoie la Dick şi Will. 

— Unde ai stat până acum? Mormăi Will, pe un ton 
dojenitor. Te aşteptăm de-o veşnicie. Sau te-ai îndrăgostit 
cumva de mititica aceea cu care ai vorbit când am intrat în 
grădină? 

— Da. A mers foarte iute: Hi... hi... hi... hi! Văzut, plăcut, 
îndrăgostit, mărturisit, logodit, toate deodată. Vrea să fie 
soţia mea şi plecăm împreună în Vest, dacă nu mă înşel. Şi 
voi o să rămâneţi cu buzele umflate! 

— Nu mai vorbi prostii! 

— 'Ţi-am spus de atâtea ori că eşti agiamiu! Prostii, hai? 
Sam Hawkens n-are loc pentru prostii în capul ăsta, ai 
înţeles? 

— L-ai prevenit pe plantator că s-a pregătit un atac 
împotriva lui? 

— Credeai că m-am dus să-i povestesc despre străbunica 
ta? Mai târziu vom ţine împreună cu el un consiliu de 


război. Deocamdată, ne ducem să-l căutăm pe bunul nostru 
master Walker. Haideţi! 

Cei trei inşi porniră. Sam, care păşea în fruntea lor, era un 
strălucit descoperitor de urme. Deşi trecuseră mai bine de 
două ore, el izbuti să găsească urmele lăsate de Walker- 
Hopkins în drumul spre cârciumarul Bommy. Şi ţinându-se 
după ele, vânătorii noştri ieşiră din grădină şi ajunseră la 
cărarea care o despărţea de plantaţia de trestie de zahăr. 

În depărtare se vedea pădurea şi la marginea ei era coliba 
lui Bommy. 

Sam Hawkens se opri, îşi roti ochii în jur şi dădu de câteva 
ori din cap. 

— Aceea este coliba negrului, fără îndoială, mormăi el mai 
mult pentru sine, decât din dorinţa de a fi auzit de prietenii 
săi şi drumul acesta duce tocmai la ea. Dacă-l folosim, 
desigur că vom fi zăriţi de departe şi nu mai putem să-l 
prindem pe Walker. Aşadar trebuie să mergem pe furiş. Cel 
mai nimerit lucru este să ocolim plantaţia. Lângă ea este un 
tufiş prin care ne putem strecura foarte uşor fără să fim 
observați, dacă nu mă înşel. Să mergem! 

Ei îl urmară, fără să-l contrazică şi după un sfert de oră 
ajunseră la marginea unui crâng des, de unde putură să 
vadă foarte bine partea din spate a colibei şi chiar s-o 
atingă cu un glonte, dacă ar fi vrut. Ei se aflau acum la o 
depărtare de vreo şaizeci de paşi de cârciuma negrului. 
Spaţiul acesta era acoperit de tufişuri şi copăcei. 

— Rămâneţi aici! Hotări Sam. Eu mă strecor până la 
copăceii din faţa uşii. Dacă vedeţi că sunt în primejdie, 
începeţi să trageţi! 

leşi din ascunzătoare şi se târi cu băgare de seamă de la 
un copăcel la altul şi printre tufişuri, până când ajunse la o 
depărtare de cel mult şase paşi de uşă. Acolo erau lilieci 
sălbatici şi viţă sălbatică, în care oricine s-ar fi putut 
ascunde chiar ziua, fără să se teamă că va fi văzut. Sam 
Hawkens dispăru curând înăuntrul lor şi izbuti să se 


ascundă atât de bine, încât numai ochiul unui westman 
experimentat l-ar fi putut descoperi. 

Coliba era construită din aşa-numiţii logs, butuci mari şi 
groşi, iar acoperişul era făcut din trunchiuri groase de 
copaci. În fiecare din cele patru părţi ale colibei era câte o 
mică deschizătură, care ţinea loc de fereastră. Şi întocmai 
ca la orice colibă din părţile acelea, uşa era construită în 
partea din spate. Ea nu se putea deschide pe dinafară, ca şi 
obloanele şi era făcută din scânduri groase şi duble. 

Sam privi îndelung coliba şi toate amănuntele înfăţişate 
mai sus. 

— Hm! Îşi mormăi el în barbă. E bine că uşa şi ferestrele 
se deschid în afară. În felul acesta ele pot fi baricadate, iar 
cei dinăuntru pot fi prinşi ca şoarecii de apă în gaura unui 
mal. Voi... 

Şi se opri. 

Uşa fu deschisă cu putere. Un negru ieşi în pragul ei şi 
ocoli cu paşi înceţi coliba, uitându-se cu grijă în toate 
părţile. Când se înapoie pe partea cealaltă, strigă cuiva care 
se afla înăuntru: 

— Nu e nimeni. Poţi să ieşi, Daniel. 

Atunci apăru un al doilea negru, desculţ şi cu capul gol, 
îmbrăcat în haine albastre cu dungi. El se opri şi-şi roti 
privirea în jur. 

— Tare-i rău că în coliba ta nu se poate vorbi niciodată în 
linişte! Mormăi el. Cine mai e acolo? 

— Nu te priveşte! Mi-ai împărtăşit solia şi ţi-am răspuns că 
mă învoiesc să fiu alături de voi; dacă mai vrei să-mi spui 
ceva, poţi să-mi spui acum. Cel care-i înăuntru nu ne poate 
auzi. 

— Astă-seară o să mai fie aici? 

— Nu cred. 

— Ar fi bine să plece, fiindcă n-avem nevoie de martori. 
Primul nostru plan a fost straşnic, dar căpitanul l-a 
schimbat. Fiindcă te cunosc destul de bine şi fiindcă ne-ai 


făcut şi alte servicii, m-a trimis să te întreb dacă vrei să te 
întovărăşeşti cu noi. La ora nouă fix vom fi aici. 

— Şi când pornim spre castel? 

— Asta depinde de împrejurări şi va fi hotărât de „Jack 
sângerosul”. Ai destul rachiu? 

— Mai mult decât sunteţi voi în stare să beţi. 

— Bine. Caută să scapi de cel care-i înăuntru, ca să fim 
singuri astă-seară! 

Şi porni cu paşi iuți spre pădure. 

Bommy, cârciumarul, rămase câteva clipe în faţa uşii. După 
aceea, intră în cârciumă. Sam Hawkens îşi spuse cănue 
bine să pătrundă singur în colibă. Era convins că Walker se 
afla acolo şi nu voia să dea loc unei lupte care ar fi putut să 
nimicească întregul plan. De aceea, se furişă cu grijă din 
ascunzătoare şi înconjură coliba, târându-se cu aceeaşi 
băgare de seamă, dar nu izbuti să audă nici un cuvânt din 
cele pe care şi le adresau negrul şi oaspetele lui. Înapoindu- 
se la uşă, se rezemă de peretele colibei şi făcu tovarăşilor 
săi semn să se apropie; totodată, el le dădu de înţeles că 
trebuie să se furişeze cu băgare de seamă, ca să nu fie 
văzuţi. 

Dar lui Will Parker nu-i plăceau aceste pregătiri, pe care le 
socotea exagerate şi nici prudenţa prea mare pe care le-o 
recomanda Sam Hawkens în orice împrejurare. După 
părerea lui, cea mai bună soluţie era atacul făţiş, dezlănţuit 
cu hotărâre şi curaj. 

— Eu cred că nu trebuie să ne sinchisim că o să fim văzuţi, 
mormăi Parker. Tot avem de gând să intrăm în coliba aceea 
afurisită, nu-i aşa? Şi atunci, de ce să ne mai ferim? 

— Sam o să se supere pe noi şi o să ne certe. 

— Pshaw! N-are decât! Acum a pierdut iar vremea, cu 
grija lui copilărească şi cu pânda lui care ţine uneori 
ceasuri întregi. Spune şi tu: n-am dreptate? Ce rost a avut, 
de pildă, urmărirea atât de atentă a unui negru bătrân? E 
caraghios, zău! 


Şi rostind aceste cuvinte, porni drept spre colibă. Dick 
Stone n-avu încotro şi trebui să-l urmeze. Încă nu ajunseră 
şi uşa, care nu era bine închisă, se trânti zgomotos, fiind 
zăvorâtă pe dinăuntru. 

— Drace! Exclamă Sam Hawkens în şoaptă. Aţi înnebunit? 
De ce veniţi ca la plimbare, după ce vă fac semn să vă 
furişaţi şi să vă târâţi până aici? Voi credeţi că în cuibul ăsta 
s-au făcut patru găuri de ferestre numai ca să se poată privi 
înăuntrul colibei, în loc să vă daţi seama că, dimpotrivă, ele 
îngăduie celor dinăuntru să privească în afară, ca să-i vadă 
pe cei ce se apropie? Cine vrea să prindă o pasăre trebuie 
să se furişeze cu băgare de seamă, nu ca voi, care aţi mers 
ca la paradă, dacă nu mă înşel! 

— Lasă, că n-o să scăpăm pasărea pe care vrem s-o 
prindem. Sper că e în colivia asta şi că n-o să poată zbura 
fără s-o zărim. 

Will Parker măsură coliba cu o privire iscoditoare. 

— Da, eşti foarte deştept, bătrâne! Spuse Sam Hawkens 
pe un ton batjocoritor. N-ai vrea să ne spui cum crezi c-o să- 
l putem prinde? 

— Foarte simplu: intrăm şi-l scoatem! 

— Îţi închipui că cei dinăuntru o să se milostivească de 
tine, o să-ţi deschidă uşa şi o să te roage să le faci cinstea 
unei vizite? Hi... hi... hi... hi! 

— Spargem uşa! 

— Încearcă! Dacă vrei să te pomeneşti cu un glonte în cap, 
eu nu te opresc s-o spargi! 

— Crezi că negrul o să tragă? Să îndrăznească, dacă-i dă 
mâna! 

— Pfui! E stăpânul colibei şi are dreptul s-o deschidă 
numai când vrea şi cui vrea. Dacă aţi fi fost prevăzători şi v- 
aţi fi târât până aici, acum am fi fost înăuntru şi am fi prins 
peştele în plasă. 

— Eşti sigur că e înăuntru? 

— Da, cei doi negri au vorbit adineauri despre el. 

— Celălalt negru cine era? Un muncitor de-al lui Wilkins? 


— Good lack! Fie ca Marele Manitu să-ţi lumineze mintea! 
Era unul dintre negrii pe care i-am zărit ieri seară în 
pădure, printre oamenii lui „Jack sângerosul”. Când a ieşit, 
l-am recunoscut după hainele vărgate pe care le purta. Şi 
chiar dacă nu i-aş fi recunoscut îmbrăcămintea, tot aş fi 
ştiut cu cine am de-a face, fiindcă a vorbit cu Bommy despre 
Jack. Dacă ar fi bănuit că Sam Hawkens e ascuns în tufiş şi-i 
ascultă, sunt sigur că n-ar fi vorbit. 

Will Parker tăcu şi-şi plecă privirea; dar Dick Stone ascultă 
zâmbind cuvintele tovarăşului său şi dădu din cap, 
mulţumit. 

— Bine că i-ai auzit, Sam! Ideea ta de a te furişa până în 
preajma colibei a fost straşnică! 

— Dar nu trebuie să se observe că ştim ceva! Altminteri, ni 
se năruie toate planurile. 

— Şi cum intrăm în colibă? 

— Să batem în uşă, să vedem dacă ni se deschide. 

— Bate! 

Sam Hawkens îi privi uimit. 

— Eu? Întrebă. Aţi înnebunit? Credeţi că cei doi ticăloşi 
care se află înăuntru m-au văzut şi pe mine, aşa cum v-au 
văzut pe voi? 

— Dar ne-au auzit acum şoaptele. 

— Aş! Îşi închipuie că vorbiţi voi. Ei nu ştiu că şi Sam 
Hawkens este aici. Aşadar, bateţi în uşă şi dacă nu vi se 
deschide şi nu sunteţi lăsaţi în cârciumă, plecaţi aşa cum aţi 
venit. Presupun că veţi fi urmăriţi de cârciumarul Bommy 
sau de celălalt, fiindcă ticăloşii vor ţine să fie siguri că v-aţi 
îndepărtat. Dacă-i văd că pornesc după voi, mă furişez în 
colibă şi sunt stăpân. Apoi, vă întoarceţi în tufişurile în care 
v-aţi ascuns adineauri şi vă hotărâți singuri în privinţa celor 
ce mai sunt de făcut. Oricum, din ascunzătoare puteţi trage 
foarte bine în colibă şi-l puteţi nimeri cu câteva gloanţe pe 
ticălosul de Walker, în cazul când ar încerca să fugă. 

Dick dădu din cap, în semn afirmativ. 

— Sam, zău că eşti un om deştept! 


— Crezi? De fapt, e bine să judec eu cel puţin, dacă voi nu 
vreţi să vă frământaţi puţin mintea; sau poate că nu sunteţi 
în stare? Hi... hi... hi... hi! Aşadar, bateţi la uşă! Dar să nu 
daţi de bănuit că vreţi să căutaţi pe cineva în colibă. 
Trebuie să-i lăsăm să fie siguri că nu-i ameninţă nici o 
primejdie, dacă nu mă înşel. 

Ameţit de frumuseţea răpitoare a tinerei plantatoare, 
Walker se strecurase până la coliba negrului şi găsise uşa 
deschisă. Pe acolo nu existau hoţi, fiindcă natura era atât de 
darnică în regiunile acelea, încât oferea şi celor mai săraci 
putinţa de a-şi agonisi fără prea multă trudă cele necesare 
pentru trai. Erau de temut cel mult bandele de prin alte 
regiuni şi care operau mai ales prin Sud, dar după fiecare 
lovitură ele dispăreau pentru o vreme îndelungată. 

Bommy şedea pe un buştean, scaunul lui preferat. Fuma 
dintr-o pipă tutunul cultivat de el însuşi şi al cărui miros ar 
fi fost în stare să ameţească şi un taur. Dar nu trebuie să 
uităm că nervii acestor oameni sunt tari ca sârma de fier. 

— Good morning, sir! Îl salută Walker-Hopkins. 

Bommy nu-i răspunse. Salutul politicos adresat de un alb 
unui negru disprețuit era menit să-i stârnească 
neîncrederea. 

— 'Ţi-am spus bună dimineaţa! Repetă Walker pe un ton 
furios. 

— Am auzit, răspunse Bommy pe un ton nepăsător. 

— Ai un rachiu bun pentru mine? 

— Nu. 

Bommy nu se mişcă nici acum de pe buştean. Era un 
bărbat spătos, binefăcut cu braţe şi picioare peste măsură 
de lungi. Obrazul său era mâncat de vărsat, iar ochii săi 
vădeau o expresie răutăcioasă şi vicleană. 

Albul se uită la el cu o privire iscoditoare; se părea însă că 
atitudinea negrului îl înveseleşte, în loc să-l jignească. 

— Prin urmare, eu nu pot să beau un pahar de rachiu de la 
dumneata? De ce? 

— Nu vă cunosc. 


— Aş vrea să beau cu dumneata un pahar de gin sau 
whisky, dar fiindcă nu bei decât cu cei pe care-i cunoşti, o să 
rămân aici până când o să mă cunoşti şi pe mine. 

Walker nu avea o fire prietenoasă şi nu se încredea în 
oricine; de data aceasta, însă, trebuia să câştige cu orice 
preţ bunăvoința lui Bommy. Cârciuma era „mobilată” cu 
mese şi scaune făcute din scânduri groase şi fixate în pari 
înfipţi în pământ; clienţii care veneau aici nu erau 
pretenţioşi. Walker se aşeză pe una din bănci şi, după 
obiceiul yankeilor, îşi puse picioarele pe masă. 

Bommy îl privi liniştit câteva clipe, apoi se ridică de pe 
buştean şi se îndreptă spre el. 

— Câtă vreme aveţi de gând să rămâneţi aici, mylord? 

— Până când o să ne cunoaştem bine. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată, fiindcă în mai puţin de 
două minute o să zbori pe uşă. 

— Nu cred. 

— O să fii nevoit s-o crezi şi încă foarte curând! Ia-ţi 
picioarele de pe masă; de nu, te ajut eu! 

Şi voi să-l apuce de picioare pe Walker, dar acesta se gândi 
că e mai bine să şi le retragă. 

— După cum văd, eşti un om serios! Râse el. Ştii că-mi 
placi? Şi mă bucură şi mai mult că eşti un om curajos. 
Spune-mi, te rog, n-ai vrea să câştigi două monezi de aur 
sau chiar trei? 

— Cu plăcere! Şi o sută, dacă aş avea prilejul! 

— Bravo, my black boy! 42 S-ar putea să se transforme 
uşor într-o sută, dacă m-aş convinge că am găsit în 
dumneata omul de care am nevoie. 

— lisuse... o sută? Ah, mylord, aşezaţi-vă iar picioarele pe 
masă! Vă rog mult, aşezaţi-le unde vă place. Şi ce-mi cereţi 
să fac? 

— Mai întâi, dă-mi un rachiu! 

Negrul se întristă iar. 

— Daţi-l naibii de rachiu! Altceva nu puteţi să beţi? Dacă v- 
a trimis master Wilkins, ca să mă puneţi la încercare? 


— Te temi de master Wilkins? 

— Să mă tem? Pshaw! 

Îşi înălţă umerii şi chipul său vădi un aer de adânc dispreţ. 

— Dacă e adevărat că nu ţi-e frică de el, de ce-ţi închipui 
că m-a trimis el şi te arăţi atât de neliniştit? 

— Fiindcă nu vreau să mă cert cu nimeni. Master i-a oprit 
pe oamenii lui să intre în cârciuma mea şi, chiar dacă nu mă 
tem de el, tot poate să-mi pricinuiască vreun rău; de aceea, 
uneori îi respect voinţa şi nu vând rachiu. 

— Şi crezi că eu sunt un spion de-al lui? 

— S-ar putea să fiţi. 

Walkers se ridică de pe bancă şi-şi puse mâna pe umărul 
cârciumarului. 

— Spionul lui? Ascultă-mă: nu cred să aibă un duşman mai 
înverşunat ca mine. Ceea ce ţin să ştiu este dacă vrei să mă 
ajuţi în cazul când i-aş juca o festă. 

— E vorba numai de o festă? Întrebă negrul pe un ton 
dezamăgit. Credeam că plănuiţi o lovitură mai serioasă. 

Şi pe buzele lui groase flutură un zâmbet drăcesc. 

— Ah, nu trebuie să te întristezi. Există tot felul de 
renghiuri, ai uitat? Cel la care mă gândesc eu îl poate face 
să-şi piardă onoarea şi viaţa. 

— O, lisuse, lisuse! 

— Da, am încredere în dumneata şi de aceea ţi-o 
mărturisesc sincer. 

— Onoarea şi viaţa? 

— Aşa cum ai auzit. Dar mai întâi m-am gândit la 
terenurile pe care le stăpâneşte. 

— La toată plantaţia? 

— Da, o stăpâneşte de prea multă vreme. Ei, eşti gata să 
mă ajuţi? 

— Ajut tuturor celor care-l duşmănesc pe blestematul de 
Wilkins, dacă... dacă plătesc bine. 

— În privinţa aceasta să n-ai nici o grijă, amice! Închide 
uşa şi împinge zăvorul, ca să nu ne surprindă cineva. Nu 
trebuie să mă vadă nimeni în cârciuma dumitale. 


— De ce? Întrebă Bommy, împingând zăvorul. 

— O să te lămuresc după ce-mi vei da paharul cu rachiu pe 
care ţi l-am cerut de atâta vreme. 

Bommy ridică dintr-un colţ al odăii un capac de lemn, sub 
care se afla o gaură pătrată. El scoase de acolo o sticlă şi 
două pahare, le puse pe masa albului şi se aşeză pe un 
scaun, în faţa lui. 

Între timp, Walker îşi rotise privirea prin încăpere. Două 
mese şi patru scaune, buşteanul pe care şezuse mai înainte 
negrul, o vatră cu două oale şi o cratiţă, deschizătura din 
podea în care se aflau mai multe sticle şi pahare, un topor, 
câteva cuțite, o umbrelă veche, un culcuş din vreascuri şi 
frunze într-un colţ şi câteva bucăţi de lemn pentru foc - 
aceasta era toată averea lui Bommy. 

Vatra se afla în dreptul deschizăturii de fereastră din 
partea din faţă a colibei şi prin ea ieşea fumul - coş nu avea, 
bineînţeles. Odaia nu avea tavan, pe care-l înlocuia 
acoperişul colibei. Pe jos era numai pământ bătătorit. 

Bommy văzu că oaspetele său se uită iscoditor în jur. 

— Vă place lăcaşul meu? E drept că nu prea seamănă cu o 
casă boierească din New York sau New Orleans. 

— Nici nu trebuie să semene. Dar în ciuda simplităţii, tot s- 
ar cuveni să ai ceva, de care uneori are nevoie un bărbat ca 
dumneata şi ca mine. 

— Am tot ce-mi trebuie, spuse Bommy, zâmbind şiret şi 
turnând rachiu în paharul oaspetelui. 

— Ai o ascunzătoare? 

— Da, sir. 

— Dar nu aici, în colibă! 

— De ce credeţi că n-am? 

— Fiindcă nici nu bănuiesc unde ar putea să fie. 

Negrul râse batjocoritor. 

— Aţi fi vrut s-o vedeţi? Frumoasă ascunzătoare ar fi fost, 
dacă un străin ar îi putut s-o descopere după cinci minute. 
lar eu aş fi fost nebun, dacă mi-aş fi ales o ascunzătoare 
atât de puţin ascunsă! 


— Damned! Sunt tare curios să ştiu unde este 
ascunzătoarea aceasta grozavă! 

— Sunteţi într-adevăr prea curios. Aţi venit doar de câteva 
minute şi nu vă cunosc destul de bine. Prin urmare, nu-mi 
puteţi cere să vă... 

Walker râse batjocoritor. 

— Bine, bine! Mă bucur că eşti un om prevăzător. Şi 
tocmai de aceea am şi mai multă încredere în dumneata... 
Dar parcă tot nu-mi vine să cred că între pereţii aceştia goi 
şi sub acoperişul acesta ar putea să fie ascunzătoarea... 

EI se uită încă o dată prin încăpere, cu mai multă luare- 
aminte, cercetă pivniţa care nu avea o adâncime mai mare 
de trei picioare, se apropie de vatră şi scormoni cenuşa, dar 
strădania lui se dovedi zadarnică. 

Bommy îl urmări cu o satisfacţie care-l umplea de 
mândrie. 

— Nu-i aşa că Bommy e isteţ? Întrebă negrul. Are o 
ascunzătoare, dar nimeni nu e în stare s-o găsească. 

— Atunci, lasă-mă să-ţi spun că am nimerit la omul de care 
am nevoie. S-ar putea să fiu silit să mă ascund şi eu câtva 
timp la dumneata. 

— De cine vreţi să vă ascundeţi? 

— Voi fi sincer cu dumneata şi-ţi voi vorbi pe faţă, cu toate 
că nu am obiceiul să destăinui atât de repede unui om pe 
care abia îl cunosc chestiunile ce mă privesc. 

Îşi turnă rachiu în pahar, îl goli dintr-o înghiţitură şi umplu 
după aceea paharul negrului. Apoi îşi împrumută un aer de 
nemărginită sinceritate. 

— Este adevărat că master Wilkins a avut un frate? 

— Da, un frate mai mare. 

— L-ai cunoscut? 

— Desigur. Am fost servitorul lui. Când a murit, a hotărât 
prin testament să mi se redea libertatea şi să devin 
proprietarul acestei colibe. 

— Stăpânul dumitale n-a avut copii? 

— Un singur fiu. 


— Mai trăieşte? 

— Nu ştiu. A plecat în călătorie şi până acum nu s-a 
înapoiat. 

— Unde s-a dus? 

— Niciodată n-am putut să aflu. Dar unchiul şi vara lui 
trebuie să ştie. 

— Cum s-a purtat cu dumneata tânărul acesta? 

— Foarte rău. Se deosebea foarte mult de tatăl său şi 
niciodată n-a putut să mă sufere. 

— Prin urmare, nu te-ai bucura deloc dacă l-ai revedea? 

Bommy îşi încleşta pumnii şi scrâşni din dinţi, dar nu 
răspunse. 

— Hm! Află, prietene, că trăieşte şi că a trimis tocmai 
acum încoace pe trei dintre cei mai buni prieteni ai săi. 

— Adevărat, mylord! Cine sunt oamenii aceştia? 

— Trei vânători. Pe unul îl cheamă Sam Hawkens şi... 

— Trifoiul”? Îl întrerupse negrul. 

— Îi cunoşti pe cei trei inşi porecliţi laolaltă „Trifoiul”? 

— Am auzit multe poveşti despre ei. 

— După cum cred, cei trei au de îndeplinit o misiune 
tainică din partea tânărului Wilkins. Ei ştiu că eu sunt aici, 
ca să le zădărnicesc planurile şi s-ar putea să vină chiar azi 
şi pe la dumneata, ca să mă caute. De aceea, mă bucur că ai 
o ascunzătoare sigură. 

— Înţeleg, dar... 

Şi se opri, plecându-şi ochii şi căzând pe gânduri. Ceea ce- 
i povestea străinul nu era prea limpede şi nu-l mulțumea. 
Walker îşi dădu imediat seama că încă n-a câştigat 
încrederea negrului. Trebuia să mai găsească un motiv 
convingător şi cel mai hotărâtor şi mai temeinic dintre 
argumente este totdeauna acela pe care se gândi el acum 
să-l folosească. Îşi vâri mâna în buzunar şi scoase o pungă 
străvezie, care îngăduia să se vadă că este plină cu monezi 
strălucitoare de aur. El scoase din ea o monedă şi o arătă 
negrului. 


— Uite, Bommy, îţi dau o arvună, dacă vrei să fii prietenul 
meu. 

Negrul se grăbi să înşface moneda, dar celălalt îşi retrase 
mâna la timp. 

— Răbdare, amice! Întâi făgăduieşte-mi ce ţi-am cerut. 

Şi întinse mâna; negrul i-o strânse cu putere şi primi 
moneda jinduită. 

— Aur, aur, aur! Râse Bommy. Şi aş putea să câştig mai 
multe monezi la fel cu asta? 

— Foarte multe, dar numai dacă mă serveşti cu credinţă şi 
cu plăcere. 

— Ah, sunt foarte cinstit. Pot să lupt pentru 
dumneavoastră, pot să mor pentru dumneavoastră. Fac 
orice pentru dumneavoastră! 

Vezi, prin urmare, că te pot răsplăti şi că te voi răsplăti şi 
mai mult, dacă... 

Se auziră loviturile de copite ale unui cal. Un călăreț se 
opri în partea din faţă a colibei şi bătu cu mânerul cravaşei 
în deschizătura ferestrei. 

— Bommy, corb bătrân! Unde eşti? Întrebă călăreţul. 

— Zounds! Omul acesta o să intre aici? Întrebă Walker 
îngrijorat. 

— Nu. Este massa Leflor. Trece aproape în fiecare zi pe la 
mine. 

Şi se duse la fereastră. 

— Da massa, Bommy este aici! 

— Adu-mi un gin! 

Negrul umplu un pahar şi-l duse lui Leflor. Walker se 
ridică de pe bancă şi se apropie de fereastră. Îl privi pe 
călăreț, fără să fie văzut şi ascultă convorbirea dintre 
tânărul plantator şi cârciumar. 

— Massa merge la massa Wilkins? 

— Da, bătrână umbră! 

— Şi la miss Almy? 

— Ce te priveşte pe tine? 

— Pe mine? Nu, nu mă priveşte, nu! 


— Ai o mutră foarte şireată, Bommy. Spune-mi ce ai pe 
limbă şi te codeşti să mărturiseşti? 

— Nu acum, massa, nu acum. După ce massa vorbeşte cu 
massa Wilkins, atunci spun. 

— Despre ce să vorbesc? 

— Despre miss Almy. 

— Cred că-mi ascunzi ceva, Bommy şi sunt foarte curios să 
te ascult. Hai, vorbeşte odată! 

— Nu, acum nu, după aceea! 

— Bine. Atunci află că mă duc la master Wilkins, ca să 
vorbesc despre miss Almy. 

— Acum? O, lisuse, lisuse! Ştiu dinainte care o să fie 
răspunsul. 

— De unde ştii! 

— O să-l auziţi de la miss Almy. La înapoiere, treceţi pe la 
mine să mai beţi un păhărel? 

— De ce? 

— Fiindcă o să vă spun atunci ceea ce nu pot să vă spun 
acum. 

— Bine, voi veni. 

Şi-şi continuă drumul, în timp ce negrul se înapoie în 
colibă. 

— Cine a fost călăreţul? 

— Massa Leflor, un plantator, vecinul nostru. Massa Leflor 
este îndrăgostit de miss Almy, fiica lui master Wilkins. 

— Behold! Şi acum se duce să-i ceară lui master Wilkins 
mâna fiicei sale? 

— Da, însă cererea o să fie respinsă. 

— De ce? 

— Dacă nu există motive pe care eu nu le cunosc, Wilkins o 
să-i respingă cererea. Şi chiar dacă Wilkins i-ar primi 
cererea, s-ar împotrivi totuşi miss Almy, fiindcă ea îl iubeşte 
pe altul. 

Întrucât o zărise pe frumoasa fată care şedea tolănită în 
hamacul din verandă, Walker voia să afle amănunte. 

— Îl cunoşti pe iubitul ei? 


— Da. Este master Adler, administratorul german al 
plantaţiei, care-i socotit fiul adoptiv al fermierului. 

— Drace! Asta înseamnă că Leflor nu prea are sorţi de 
izbândă. 

— Da. Cererea lui n-o să fie primită. 

— Şi elo să-l urască pe master Wilkins şi o să vrea să se 
răzbune. Bommy îl cunoaşte bine pe massa Leflor. 

Walker rămase câteva clipe pe gânduri şi cu privirea 
aţintită înainte. 

— Leflor e bogat? 

— Foarte bogat. 

— Mi-a trecut prin minte o idee şi aş vrea să ştiu: crezi că 
la înapoiere o să fie sincer şi o să-ţi mărturisească adevărul 
în cazul când va fi refuzat? 

— De ce nu? Ştie foarte bine că dacă vrea să se răzbune, 
eu pot să-i fiu aliat credincios. 

— Poate că şi eu. N-ai vrea să-l chemi puţin înăuntru? 

— Dacă vreţi să vorbiţi cu el, îl chem. 

— Numai dacă-ţi va spune că a fost respins, altminteri să 
nu-l chemi! 

Cei doi mai vorbiră un timp. Apoi, se auzi o bătaie în uşă, 
pe care Bommy avusese grijă s-o zăvorească. 

— 's death! Iar vine cineva, şopti Walker, neliniştit. Cine o 
fi? 

Negrul se duse la uşă şi se uită afară printr-o crăpătură 
îngustă. 

— E Daniel, un cunoscut al meu, şopti oaspetelui. 

— Nu trebuie să mă vadă. Unde e ascunzătoarea? 

— Urmaţi-mă! 

El se apropie de vatră, alcătuită dintr-o placă de piatră, a 
cărei parte din spate era vârâtă în perete, pe când celelalte 
trei părţi se sprijineau pe trei buşteni de stejar foarte groşi 
şi aşezaţi vertical pe pământ. Negrul împinse în lături unul 
dintre buştenii aflaţi pe partea stângă. 

— La asta nu v-aţi gândit, nu-i aşa? Râse Bommy, încântat. 


Sub vatră era o gaură atât de adâncă, încât şi un om voinic 
s-ar fi putut adăposti în ea, având aer de ajuns. 

— Ca să vezi! Se minună oaspetele. Este cea mai bună 
ascunzătoare din câte se pot închipui. 

— Hai, intraţi! Repede! Daniel bate iar. Dacă vede că nu-i 
deschid, crede că nu sunt aici şi pleacă. 

Walker îi ascultă îndemnul, iar negrul aşeză buşteanul la 
loc; apoi deschise uşa şi-l lăsă pe Daniel să intre în 
cârciumă. 

Bommy îşi duse degetul la gură, ca să-i dea de înţeles că 
nu trebuie să vorbească tare, se aşeză cu el în colţul cel mai 
îndepărtat de vatră şi începu să se întreţină cu el în şoaptă. 
Ei vorbiră îndelung despre planul lui „Jack sângerosul”, dar 
omul de sub vatră nu putu să audă nici un cuvânt. 

În cele din urmă, Bommy îl conduse pe negrul Daniel. 
Tocmai atunci îi pândise Sam Hawkens şi le ascultase 
convorbirea. Când se înapoie, Bommy uită să închidă uşa şi 
se duse să îndepărteze buşteanul de stejar. 

Dar mişcările lui erau foarte încete, astfel că până la 
ieşirea lui Walker din ascunzătoare, Sam avu timp să 
înconjoare coliba. Privirea lui Walker căzu asupra uşii 
deschise. 

— De ce ai...? 

Dar se opri speriat. „De ce ai lăsat uşa deschisă?” voise să 
întrebe; totuşi nu-şi continuă întrebarea, fiindcă îi zărise pe 
Dick şi Will, care se apropiau. 

El alergă la uşă şi împinse în grabă zăvorul. Bommy îşi 
dădu seama că vine cineva, se repezi la fereastră şi sosi 
tocmai în clipa când cei doi vânători ajunseseră în preajma 
colibei. 

— Cine sunt vânătorii aceia? Îl întrebă el pe Walker, în 
şoaptă. 

— Dick Stone şi Will Parker. Înseamnă că Sam Hawkens 
trebuie să fie pe aproape. 

— Ăştia vă urmăresc, nu-i aşa? 

— Da. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i laşi să intre! 


Se aplecă şi se uită prin crăpătură. 

— Nu-i văd decât pe cei doi. Dar îmi pun capul rămăşag, 
că şi Hawkens, vulpoiul acela şiret, este pe aici. Desigur că 
s-a ascuns. 

— De unde ştiu ei că sunteţi aici? 

— Trebuie să-mi fi descoperit urmele. Îţi repet: nu-i lăsa cu 
nici un preţ să intre! 

— Eu cred că greşiţi; tocmai fiindcă sunteţi aici, trebuie 
să-i las. 

— Vorbeşti prostii! Dimpotrivă, tocmai fiindcă sunt aici, nu 
trebuie să-i laşi! Eşti stăpân şi ai dreptul să-i alungi. 

— Da. Însă cei trei vânători sunt prea deştepţi. Se vor 
preface că pleacă şi se vor ascunde prin apropiere, unde 
vor sta la pândă. În felul acesta, fac un fel de asediu în jurul 
colibei şi până la urmă tot o să vă prindă. 

— Şi ce mă sfătuieşti? 

— În ascunzătoare! Repede, repede! 

— Nu mă vei trăda? 

— Nici nu mă gândesc! 

Dar Walker nu avea încredere în el. Scoase încă două 
monede din pungă şi i le vâri în mână. 

— Dacă nu mă descoperă, şopti el, îţi mai dau cinci 
monede. 

— Intraţi repede în ascunzătoare! 

— Hei, deschide! Se auzi de afară glasul poruncitor al lui 
Will Parker. 

După câteva clipe Walker se afla în ascunzătoarea de sub 
vatră. 

Bommy se duse la uşă. 

— Cine-i acolo? 

— Oaspeți. 

— Câţi? 

— Doi. 

— Aş! Exclamă Bommy. Sunteţi trei! 

Urmă o pauză. Cei de afară vorbeau în şoaptă, dar 
cuvintele lor nu puteau fi auzite. 


— Ce-ţi pasă câţi suntem! Rosti iar Will Parker. Deschide 
odată şi nu ne ţine aici! 

— Dar cine sunteţi? 

— Să te ia naiba, curiosule! Ce ne descoşi atâta? Aşa se 
primesc muşteriii cinstiţi? Vrem să tragem o duşcă. Ai 
înţeles? 

— Bine, intraţi! 

Bommy trase zăvorul. Cei trei vânători intrară unul după 
altul, fiindcă Sam Hawkens, care-şi văzuse planul 
zădărnicit, se hotărâse imediat să şi-l schimbe. 

Fireşte că prima lor grijă era să cerceteze într-o clipă 
întreaga încăpere dintr-o privire. Dar în afară de Bommy, ei 
nu văzură pe nimeni. De aceea, se aşezară la masă şi-i 
lăsară lui Sam, care era mai viclean, sarcina de a-l iscodi pe 
cârciumar. 

— Dă-ne o băutură serioasă, negrule! Spuse Sam. Sperăm 
că ai ceva bun, în stare să încălzească stomacul unui bătrân 
vânător! 

— Am destule băuturi! 

— Cred şi eu! Pivniţa de acolo trebuie să fie plină. 

Se îndreptă spre locul unde Bommy îşi ţinea „otrava” 
interzisă de Wilkins, îngenunche şi, prefăcându-se că se uită 
la etichetele de pe sticle, pipăi cei patru pereţi şi fundul 
„pivniţei”. Printr-un semn făcut pe furiş, el îşi înştiinţă 
prietenii că n-a găsit nimic. Apoi se întoarse la masă şi-şi luă 
paharul, pregătindu-se să bea. 

— Toarnă-ţi şi ţie un pahar negrule! Cum îţi merg 
treburile? 

Walker auzi cuvintele lui Sam şi se simţi năpădit de o 
nemărginită spaimă, în timp ce fruntea i se acoperi de 
broboane de sudoare. Şi Bommy se sperie. În grabă, uitase 
pe masă cele două monezi de aur pe care le primise. 
Stăpânindu-se, el se strădui să-şi ia repede un aer liniştit şi, 
ciocnindu-şi paharul cu Sam, luă banii şi-i puse în buzunar. 

— Aveţi dreptate, dacă monedele astea ar însemna deverul 
de azi. M-aş mulţumi să vând de două monede de aur şi la 


două zile, nu numai în fiecare zi. 

— Azi ai mai avut muşterii? 

— Da. 

— Câţi? 

— Aproape o sută. 

— Te credem, fără să juri. Dar ne-ar plăcea şi mai mult 
dacă ne-ai da un răspuns ceva mai precis. Ne-am gândi că 
am putea găsi la tine un cunoscut, pe care-l căutăm. 

— Pe cine? 

— Trebuie să-l fi văzut tu, nu se poate! Îl cheamă Walker 
sau Hopkins. 

— Walker? Hopkins? N-am auzit niciodată de numele 
acestea, master. 

— Nu? Hm! Ţi-ai părăsit cumva coliba pentru câteva clipe? 

— Nu. 

— Nu? Te-am întrebat, fiindcă mă gândeam că s-a 
strecurat aici în timpul lipsei tale şi s-a ascuns apoi fără 
ştirea ta. 

— Nu se poate. Unde ar fi izbutit să se ascundă un om în 
coliba mea? 

— Poate că acolo, sub culcuş. 

— Căutaţi, dacă vreţi! 

— Ori sub lemnele acelea. 

— Ar fi însemnat să-şi caute o ascunzătoare în care să se 
chinuiască rău de tot. 

— Ai dreptate, dar tot vreau să mă conving, ştii? Poate că 
presupunerile noastre sunt întemeiate. 

Cei trei vânători cercetară cu luare-aminte locurile de sub 
culcuşul negrului şi de sub lemne, dar nu găsiră nimic. 
Bommy le urmărea mişcările, îngrozit. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă unuia din ei i-ar fi dat în gând să caute şi sub vatră? 
Nu, trebuia să-i împiedice cu orice preţ. 

Luă un braţ de vreascuri, le aruncă în vatră şi, după ce 
aprinse focul, ieşi din colibă cu o oală, ca să aducă apă. 

— Drace! Exclamă Dick, furios. Unde s-o fi ascuns? Fiindcă 
ştim doar că trebuie să fie aici! 


Sam îi făcu un semn. 

— V-am spus de la început că nu cred să fie în Wilkinsfield. 
Dacă ar fi coborât aici, ar fi trebuit să-i găsim luntrea. A 
pornit în josul fluviului, sunt sigur. Şi fiindcă voi n-aţi vrut să 
mă ascultați, am pierdut vremea degeaba şi cine ştie cât o 
să treacă până când vom putea să-l ajungem. Când vine 
negrul, plătim şi plecăm. 

Bommy se înapoie curând şi atârnă oala cu apă deasupra 
focului. Temându-se că s-ar putea ca Walker să se trădeze, 
tuşind ori strănutând, cârciumarul aţâţă flacăra şi 
vreascurile începură să pârâie zgomotos. Apoi, i se adresă 
lui Sam Hawkens, rânjind prietenos: 

— Vreau să-mi prepar un pahar cu grog. Sper că masters 
vor mai rămâne aici, ca să le servesc o băutură minunată. 

— Îţi mulţumim pentru băutură, negrule, dar nici nu ne 
gândim să rămânem; vrem să părăsim cât mai curând 
coliba ta plină de fum. 

Sam îi ceru lui Bommy să facă socoteala şi plăti. Apoi cei 
trei vânători ieşiră şi se îndreptară spre pădure, oprindu-se 
abia după ce ajunseră la tufişurile care îi acopereau destul 
de bine şi îndărătul cărora nu puteau să fie văzuţi de cei din 
cârciumă. 

— Ne-ai făcut un semn, spuse Will. Crezi că Walker e 
ascuns în colibă? 

— Sunt sigur. 

— Unde putea să se ascundă? 

— Dracu' ştie! Trebuie să fie în baraca aceea o gaură pe 
care noi n-am fost în stare s-o descoperim. Pământul era 
atât de bătătorit, încât n-am putut să zăresc nici o urmă. 
Îmi pun capul rămăşag că Walker îi dăduse monedele de 
aur. Nu avem decât o singură soluţie: să stăm aici la pândă. 
Doar dracu' ar putea să-l ajute ca şi de data aceasta să ne 
scape! 

Bommy îi urmărise cu privirea şi zăvorâse uşa. Apoi, 
îndepărtă buşteanul de sub vatră şi-l scoase din 


ascunzătoare pe Walker, care avea înfăţişarea unui 
cadavru; broboane mari de sudoare îi curgeau pe obraji. 

— A fost îngrozitor! Exclamă. Dacă m-ar fi descoperit, aş fi 
fost pierdut! 

— De ce vă temeţi de ei? Ce-aţi făcut? 

— Îţi voi povesti mai târziu. Acum, însă, ţin neapărat să 
ştiu unde s-au ascuns. 

— Au plecat. 

— Nu cred. În timp ce dumneata ai plecat după apă, Sam 
Hawkens le-a spus tovarăşilor săi că vrea să plece în josul 
fluviului... 

— Prin urmare, nu mai eşti în primejdie! 

— Dimpotrivă, sunt într-o situaţie şi mai rea, fiindcă nu ştiu 
ce-au plănuit. Eu îl cunosc pe vulpoiul acela şiret de Sam 
Hawkens! Aş putea să jur că a rostit cuvintele acelea numai 
ca să mă amăgească. Ei s-au prefăcut că pleacă, pentru ca 
să se ascundă în preajma colibei şi să stea la pândă, 
aşteptând să mă vadă ieşind. 

— Rămâneţi aici până ce se înnoptează! 

— De ce numai până atunci? 

— Doar nu vă închipuiţi că am de gând să-mi las locuinţa 
asediată pentru veşnicie! Am şi alte treburi şi nu pot să stau 
tot timpul să vă păzesc. Astă-seară primesc mai mulţi 
muşterii, care nu trebuie să vă găsească aici. 

— Şi vrei să mă laşi pe mâna lor? 

— Nu. Îmi plătiţi bine şi vreau să vă servesc. O să găsesc 
eu până atunci posibilitatea de a vă scoate din cârciumă, 
fără să înfruntaţi vreo primejdie. 

— Deodată se auziră loviturile de copite ale unui cal. Se 
înapoia Leflor. 

— Unde eşti, broască neagră? 

Negrul se apropie de deschizătura ferestrei. 

— Aici sunt, massa. 

— Un rachiu, frumosule! 

— Master Wilkins a spus „da”? 

— Nu. Să-lia dracu'! 


— Nu vreţi să intraţi puţin? Am să vă împărtăşesc o veste. 

Leflor descălecă, îşi legă calul de un stâlp şi intră în 
cârciumă, urmat de Bommy. Când îl zări pe Walker, tresări. 

— Ce înseamnă asta? Văd că mai este cineva aici! De ce m- 
ai chemat, câine negru? 

Walker sări de pe bancă. 

— Vă cer iertare, master, începu el. Sper că întâlnirea 
noastră întâmplătoare ne va aduce foloase comune. Mă 
numesc Walker. 

— Walker? Repetă Leflor uimit, 's death, master, sunteţi 
căutat! 

— Ştiu. 

— Pentru ce? 

— Am de lichidat o neînțelegere cu cei care mă urmăresc - 
e ceva care se cheamă „răzbunarea sângelui”. 

— Îmi pare rău! Sam Hawkens este cel mai bun copoi din 
câţi există între munţi şi Atlantic. 

— Sper că-mi veţi acorda ocrotirea dumneavoastră. 

— Eu? Pe mine nu mă privesc asemenea treburi! 

— Poate că da! Vă rog să mă iertaţi, sir, dacă am să vă 
adresez o întrebare care vi s-ar părea nelalocul ei, dar este 
în legătură cu ceea ce vreau să vă spun. 

— Întrebaţi-mă! 

— Aţi cerut-o în căsătorie pe fiica lui Wilkins şi aţi fost 
respins? 

— Bounce! Cunoaşteţi povestea de la ticălosul ăsta de 
Bommy; ştiam eu că o să pălăvrăgească! 

— Da. Însă n-a făcut rău că mi-a împărtăşit-o, veţi vedea. 
Vă rog să staţi, iar Bommy va veghea, ca să nu fim 
stingheriţi. 

Cârciumarul aduse o sticlă de rom din pivniţă şi ei 
începură să vorbească în şoaptă. Bommy se ghemui pe 
buşteanul său, îşi aprinse luleaua şi, uitându-se prin 
crăpătura uşii, îşi aţinti privirea spre terenul din faţa 
colibei. El nu putea să audă ce-şi vorbeau cei doi inşi, dar se 


părea că nici nu ţine să afle un lucru care nu-i este 
împărtăşit de-a dreptul... 

Walker îi vorbi făţiş lui Leflor... 

— Dacă aş cere mâna unei fete şi aş fi refuzat, începu el, 
cel dintâi gând care mi-ar trece prin minte ar fi acela de a 
mă răzbuna împotriva acestei mârşăvii. Se cuvine să cred 
că şi dumneavoastră gândiţi ca mine? 

— Şi eu sunt om, aşa că-ţi mărturisesc sincer că mă simt 
stăpânit de acelaşi gând. 

— Atunci, îngăduiţi-mi să vă spun că am mijlocul care vă 
poate înlesni răzbunarea pe care o doriţi! 

— Cuvintele dumitale mă miră. Îl cunoşti pe Wilkins? 

— Pe el nu-l cunosc. În schimb, îl cunosc foarte bine pe 
nepotul său, Arthur Wilkins. 

— 's death! Îl cunoaşteţi pe Arthur? Unde l-ai întâlnit? 

— Îngăduiţi-mi să răspund mai târziu acestei întrebări. 
Deocamdată aş ţine să ştiu dacă dumneavoastră cunoaşteţi 
bine situaţia de pe moşia Wilkins. 

— Fireşte. Sunt doar vecin cu ea. 

— A cui este plantaţia? 

— A lui Wilkins, bineînţeles. 

— Cred că vă înşelaţi. 

— Aş! A cui ar putea să fie, dacă nu a lui? 

— A cui, aţi întrebat? A mea! 

Leflor tresări. 

— Ce? A dumitale? Poate că visezi! 

— Vorbiţi mai încet! Negrul nu trebuie să audă. 

Şi începu să-i dea lui Leflor o sumedenie de lămuriri, ca să 
îl convingă de temeinicia afirmației sale. În cele din urmă, 
scoase din buzunar un plic şi luă din el câteva hârtii pe care 
le înmână noului său prieten. Sigiliile mărturiseau că aceste 
hârtii sunt acte eliberate de autorităţi. 

Leflor le citi, le ţinu în bătaia razelor de soare care 
pătrundeau prin deschizătura ferestrei - în sfârşit, le 
examină în toate felurile şi pe ambele părţi. 


— Cine şi-ar fi închipuit un asemenea lucru! Exclamă el, 
uimit. Ai dreptate, master Walker! Armele dumitale sunt 
foarte periculoase. Aş ţine mult să am hârtiile acestea. N-ai 
fi dispus să mi le vinzi, sir! 

— Ca să câştig o sumă neînsemnată? O, nu! 

— Nu m-am gândit să te silesc să mi le vinzi. Drepturile 
dumitale sunt inviolabile, dar Wilkins se va apăra, fii sigur. 
O să se nască un proces. Ai mijloacele necesare pentru a-l 
susţine? 

— Hm! Mi-am cheltuit toată averea ca să capăt actele 
acestea. 

— Atunci, ar fi bine să chibzuieşti, ca să vezi dacă vei fi în 
stare să găseşti sumele necesare pentru acoperirea 
cheltuielilor. Eu te sfătuiesc să-ţi vinzi drepturile pe care ţi 
le acordă actele. Chiar dacă n-ai să primeşti toată suma, nu 
vei avea de ce să te plângi. Pe când în situaţia de acum, rişti 
să rămâi cu actele. 

— Le-aş vinde numai în schimbul unei sume mulţumitoare, 
plătită imediat. 

— Sunt dispus să discut asupra preţului. 

— Cât îmi oferiţi? 

— Nu mă pot hotări atât de repede. Şi apoi, credcăo să 
ne mai vedem. N-ai vrea să fii oaspetele meu? 

— Sper că ne vom învoi, aşa că primesc invitaţia 
dumneavoastră. 

— Bine. Voi trimite imediat un sol la Van Buren, ca să 
cheme aici un notar. Îi voi cere să examineze hârtiile şi să 
întocmească apoi actele cuvenite pentru trecerea lor în 
stăpânirea mea. De altfel, ţin să-ţi spun de pe acum că şi eu 
am convingerea că ne vom înţelege. 

— Sunt de acord. 

— Ar fi bine să plecăm. 

— Eu nu vă pot însoţi. 

— De ce? Mai ai vreo treabă cu Bommy ăsta? 

— Nu, dar aţi uitat că sunt asediat aici, sir! 


— Aşa e, uitasem! Dar ce ai de împărţit cu cei trei 
vânători? De ce te urmăresc? 

— Am să vă lămuresc altă dată. Totul este să scap acum de 
ei: dacă izbutesc să dispar, am câştigat partida. 

— Numai Wilkins ar putea să-i alunge cu ajutorul 
muncitorilor săi, dar tocmai el pare îndrăgostit de-a binelea 
de trapperul acela. Pe oamenii mei nu-i pot trimite pe o 
moşie străină, ştii. Ar trebui să recurgem la o viclenie... 
Master, stai, am o idee straşnică! 

— Sunt curios s-o aud. 

— E foarte simplă. Ai aproape aceeaşi statură ca mine. Ne 
schimbăm hainele, te avânţi pe calul meu şi pleci. Ei n-au de 
unde să ştie că dumneata eşti cel de pe cal şi că eu am 
rămas aici, aşa că nu te vor opri. Îţi place ideea mea? 

— Pshaw! O mână spală pe alta... Dezbrăcaţi-vă, sir, eu am 
şi început! 

Cei doi bărbaţi îşi scoaseră hainele, iar după cinci minute 
fiecare dintre ei purta hainele celuilalt. 

— Dumneata vei ajunge înaintea mea acasă, aşa că-ţi voi 
da câteva rânduri, ca să ţi se acorde găzduirea cuvenită şi 
ca să trimită imediat la Van Buren un sol, care să-l cheme 
pe notar. Nu vreau să pierd vremea. 

— Dar nu cunosc drumul. 

— Nici nu e nevoie să-l cunoşti. Porneşti drept înainte pe 
cărarea pe care am venit eu de la Wilkinsfield încoace şi 
străbaţi pădurea. La marginea ei începe moşia mea. Dacă 
mergi iar drept înainte, nimereşti la poarta locuinţei mele. 
Vei fi primit de administrator şi-i vei da rândurile pe care 
am să le scriu chiar acum. 

— Foarte bine. Şi dumneavoastră ce faceţi? 

— Nu te înţeleg. 

— Mă gândesc la cei trei trappers care s-ar putea răzbuna 
împotriva dumneavoastră de necaz că i-aţi păcălit. Cum o să 
vă descurcaţi? 

— N-avea nici o grijă, îi cunosc şi ştiu că nu-mi vor pricinui 
nici un rău. Sunt foarte conştiincioşi. Dar bagă de seamă să 


nu-ţi zărească faţa şi să nu te recunoască. Bommy va aduce 
acum calul până la poartă şi dumneata te urci cu spatele 
spre tufişuri, ca să nu fi observat de vânătorii aceia, dacă 
stau într-adevăr la pândă. În felul acesta îi înşelăm cu 
siguranţă. 

Negrul dezlegă calul şi-l duse la poartă. Se apropie clipa 
când Walker trebuia să iasă din colibă şi el nu se încumeta 
să se îndrepte spre uşă, din pricina neliniştii care-l 
stăpânea. Dacă vânătorii bănuiau înşelăciunea, fără îndoială 
că aveau să tragă în el. Dar Leflor, căruia îi împărtăşi 
această îngrijorare, începu să râdă. 

— Nu mai face mofturi, sir! Uită-te la cal! Aşa cum îl ţine 
negrul, te poţi urca foarte frumos şi foarte uşor fără ca Sam 
Hawkens şi oamenii lui să-ţi zărească faţa. Îndată ce te-ai 
urcat, porneşti în goană! 

Capitolul XIX - O judecată în savană. 

Răbdarea lui Sam Hawkens şi a prietenilor săi fu pusă la 
grea încercare. Ei îl văzuseră pe Leflor descălecând şi 
intrând în colibă. Dar el rămase acolo mai mult, mult mai 
mult decât s-ar fi cuvenit să rămână, dacă ar fi fost vorba 
numai de o duşcă. Lucrul acesta dădu de gândit celor trei 
pândari. Leflor nu venise cumva acolo să-l întâlnească pe 
Walker şi să pună ceva la cale împreună cu el? 

Minutele se scurseră unul după altul, dar Leflor nu ieşi din 
colibă. Întârzierea aceasta deveni din ce în ce mai suspectă 
şi Sam se simţi năpădit de nelinişte. 

— Drace! Exclamă el, furios. Nu încape nici o îndoială că ei 
urzesc acolo un plan, cu ajutorul căruia să-l scoată pe 
Walker din colibă fără ştirea noastră. 

— Nu vor izbuti! Spuse Will. 

— Nu, fiindcă altminteri vor avea de-a face cu Sam 
Hawkens, care nu se lasă prostit atât de uşor, dacă nu mă 
înşel. Fiţi atenţi! Uitaţi-vă, negrul iese din cârciumă şi se 
duce spre partea din faţă a colibei. 

— Atâta tot. Aduce calul; Leflor s-a hotărât în sfârşit să 
plece. 


— Nu vă bucuraţi încă, îi sfătui Sam. Cred că i-am înţeles 
planul. Bommy va sta cu calul în faţa uşii; Leflor se va urca 
şi va porni agale; în timpul acesta, Walker, ascuns după uşă, 
va căuta să se strecoare în afara colibei, fiind sigur că nu-l 
vom observa. 

— Good lack, aşa e! Recunoscu Will. Altfel n-au cum să-l 
scoată pe ticălosul acela. Dick, ia încarcă-ţi puţin puşca. E 
drept că nu vom putea vedea decât picioarele lui Walker, 
dar nu-i nimic: îl nimerim într-un picior, ca să nu fugă. 
Atenţie! 

Cei doi îşi duseră armele la ochi. 

— Uitaţi-vă! Şopti Dick. lese Leflor. După el trebuie să iasă 
Walker. 

Dar presupunerile lor nu se adeveriră. Leflor încălecă, 
dădu negrului mâna, schimbă cu el câteva cuvinte şi plecă. 

— Ca să vezi! Exclamă Will. A plecat singur. Ticălosul 
trebuie să fi rămas în colibă. 

Sam clătină din cap, îngândurat. Simţea că în coliba lui 
Bommy se făurise un plan drăcesc, dar nu reuşea să-l 
înţeleagă. 

— Afurisită poveste! Exclamă, necăjit. Tare aş vrea să ştiu 
ce s-a întâmplat acolo! 

— Dragul meu Sam, aş înnebuni de ciudă dacă până la 
urmă ne-am convinge că am stat degeaba în faţa colibei 
blestemate, fără ca Walker să fie ascuns în ea. 

— A fost acolo, îţi repet. L-am auzit pe Bommy când i-a 
spus lucrul acesta negrului Daniel. Şi fiindcă nu l-am văzut 
ieşind, înseamnă că şi acum e acolo! 

— Ascultă, Sam: cel mai nimerit lucru ar fi să mergem la ei 
şi să mai cercetăm o dată coliba. Poate că suntem mai 
norocoşi şi găsim vreo urmă. 

— Dacă vreţi voi, merg şi eu. Dar nu ca adineauri, ci aşa 
cum vă sfătuiesc eu: ne furişăm, ca să nu fim văzuţi. Să nu 
mai pierdem vremea! 

Cei trei ieşiră din tufiş şi se apropiară de colibă. Apoi, se 
îndreptară târându-se spre unul din colţuri, ca să nu poată 


fi zăriţi prin niciuna din ferestre şi se opriră. 

— Uşa e deschisă, şopti Dick. 

— Înăuntru sunt doi inşi. Îi auziţi vorbind? Întrebă Will. 

— Vedeţi că am avut dreptate? Se bucură Sam Hawkens. 
Acum îl înhăţăm, dacă nu mă înşel. Come in! 43 

Când cei trei inşi pătrunseră în colibă, cu Sam în frunte, 
Bommy se afla lângă uşă, în timp ce Leflor şedea la o masă, 
cu spatele spre uşă. 

— Good morning pentru a doua oară, bufniţă neagră! Îl 
salută Sam. Ah, ţi-ai scos prietenul din ascunzătoare? 

— Prietenul? Întrebă negrul. Care prieten? 

— Ţi-l voi arăta îndată! 

Sam îl împinse pe negru în lături, se apropie de masă, 
urmat de tovarăşii săi, şi-l bătu uşor pe umeri pe pretinsul 
Walker. 

— În sfârşit, băiete! Bine că te-am găsit! Cum ai dispărut 
astă-noapte? 

Când îl auzise intrând, Leflor pusese mâna pe pahar şi-l 
dusese la gură. Apoi, îl bău liniştit şi se întoarse spre Sam. 

— The devil! 44 Cine-i mojicul care se încumetă să mă bată 
pe umăr? Eu nu îngădui asemenea necuviinţe! 

Cei trei vânători tresăriră, dezamăgiţi şi uimiţi. Leflor 
izbucni într-un hohot de râs. 

— S' death! Ce năzbâtie mai e şi asta? Ah, pe cine-mi văd 
ochii? Sam Hawkens! Ei, micul meu sir, s-ar părea că nu 
prea eşti voios, cel puţin în clipa aceasta. Dar ce s-a 
întâmplat de mă priviţi cu toţii atât de uluiţi? 

Dar el nu-l cunoştea destul de bine pe vicleanul Sam. Au 
fost de ajuns aceste cuvinte rostite pe un ton batjocoritor, 
pentru ca trapperul să-şi recapete prezenţa de spirit. 
Chipul său îşi schimbă deodată expresia. 

Clătinând din cap, Sam spuse pe un ton hotărât: 

— Master Walker, mă miră că mai poţi să vădeşti un aer 
atât de curajos în situaţia în care te găseşti. 

— Walker? Râse Leflor. Ai orbit de adineauri şi până acum? 
Sper că mă recunoşti, totuşi. 


— Desigur, tinere. Eşti Walker-Hopkins! 

— Nu te înţeleg. M-ai văzut înainte la Wilkins. Ai uitat? 

— Am întâlnit acolo un singur om, pe master Leflor. 

— Eu sunt Leflor. 

— Dumneata? Leflor? 

Sam Hawkens începu să râdă şi tovarășii săi îl imitară. Ei 
îşi dăduseră seama că Sam urmărea o anumită ţintă. 

— Master, îţi repet că mă numesc Leflor. 

— Phui! Răspunse Sam. Lasă copilăriile, că nu se prind! 
Leflor a încălecat adineauri şi a plecat. Dumneata însă eşti 
ucigaşul Hopkins. Nu încerca să ne minţi, fiindcă n-o să-ţi 
ajute la nimic. Will, dă-mi cureaua! Vreau să leg puţin 
mâinile lui master. 

— Nu îngădui asemenea glume! Răcni Leflor, furios. 
Întreabă-l pe negru! El îţi va spune că nu mă numesc 
Hopkins. 

Bommy holbă ochii şi dădu din cap, în semn afirmativ. 

— Acest massa este massa Leflor, sir. 

— Taci, câine! Îl repezi Sam. Îţi vine şi ţie rândul, nu crede 
că ai scăpat. Daţi-mi curelele! Îi legăm zdravăn pe amândoi 
şi peste cinci minute se cuminţesc. 

Leflor şi negrul auziseră atâtea despre „Irifoiul”, încât nici 
nu încercară să se împotrivească. De altminteri, armele lui 
Dick şi Will le impuneau un nemărginit respect. În schimb, 
se mulţumiră să „protesteze” împotriva tratamentului 
nedrept ce li se aplica. Dar strigătele lor se dovediră 
zadarnice. După cinci minute erau legaţi atât de bine, încât 
nu mai puteau face nici cea mai mică mişcare. De aceea, 
renunţară şi la înjurăturile cu care îşi împroşcaseră până 
atunci „călăii”. 

— Eu plec, spuse Sam Hawkens, ca să mă îngrijesc de 
măsurile cuvenite pentru transportarea acestui Walker. Voi 
rămâneţi aici, împingeţi zăvorul şi nu lăsaţi pe nimeni să 
intre. În caz de nevoie, faceţi uz de arme! Dacă ăştia doi 
sunt gălăgioşi, mângâiaţi-le nasul cu câte un pumn, dar 
zdravăn, adică aşa cum merită ticăloşii, dacă nu mă înşel! 


Şi ieşi din colibă, cu paşi iuți. El avea de gând să se 
înapoieze la locuinţa lui Wilkins, dar se bucură când îl 
întâlni după o bucată de drum pe administratorul german, 
care era călare. 

— Dacă-mi daţi voie, sunteţi dintre locuitorii de la 
Wilkinsfield, nu-i aşa? 

— Da, master Hawkens. Mă numesc Adler şi sunt 
administratorul plantaţiei. Master Wilkins mi-a împărtăşit 
vestea pe care i-aţi adus-o. Ca să putem înfrunta atacul 
tâlharilor, am trimis la Van Buren un sol ca să aducă în 
grabă câţiva inşi înarmaţi. Cred că hotărârea noastră a fost 
chibzuită. 

— Da. Acum însă vreau să vă întreb altceva: cum pot să 
ajung la plantaţia lui Leflor? 

— E o problemă delicată. De azi-dimineaţă am rupt 
legăturile de prietenie cu el. 

— Nu-i nimic. Chiar acum îşi primeşte răsplata. Căutam un 
ticălos cu numele de Walker, care se ascunsese în coliba lui 
Bommy. Am asediat coliba, dar a venit deodată Leflor, care 
şi-a schimbat hainele cu ticălosul acela, ca să-l salveze. De 
aceea, noi l-am luat pe Walker drept Leflor şi l-am lăsat să 
plece. Presupunem că fugarul s-a adăpostit acum pe 
plantaţia lui Leflor. Trebuie să ne convingem dacă 
presupunerea noastră e întemeiată. 

— Îl cred pe Leflor în stare de orice, fiindcă şi el este un 
ticălos. Mă duc eu să văd cum stau lucrurile. 

— Dumneavoastră? Straşnică idee! Când vă înapoiaţi? 

— În cel mult o jumătate de oră. 

— Dacă aţi putea să vă înapoiaţi mai curând, ar fi şi mai 
bine. 

— Pornesc în galop. 

— Încă o întrebare: există pe aici un car sau o căruţă în 
care să putem transporta pe cineva? 

— Da. Cereţi o căruţă din cele cu care transportăm 
bumbacul şi un cal. Unde vă găsesc la înapoiere? 

— În locuinţa lui master Wilkins. 


Cei doi bărbaţi se despărţiră. În timp ce Adler se îndreptă 
spre plantaţia lui Leflor, Sam porni în direcţia opusă şi după 
cinci minute ajunse la locuinţa lui Wilkins. În curte găsi 
câteva căruţe, pregătite pentru câmp. Fără să stea pe 
gânduri, Sam împinse de pe capră un căruţaş negru, se 
urcă în locul lui şi, punând mâna pe bici şi hăţuri, porni în 
galop. După două minute se opri în faţa colibei lui Bommy. 

Bătu şi i se deschise. Cei doi prizonieri erau în aceeaşi 
poziţie în care-i lăsase. Sam şi tovarăşii săi îl ridicară pe 
Leflor şi-l duseră la căruţă, apoi strânseră frunzişul pe care 
se culca de obicei Bommy, îl împrăştiară peste Leflor şi Sam 
porni calul spre locuinţa lui Wilkins. Pe Bommy îl lăsară 
legat, închipuindu-şi că-l va dezlega mai târziu vreunul din 
muşteriii săi credincioşi. 

Will Parker şi Dick Stone păşiră în dreapta şi în stânga 
căruţei. 

— Ce ai de gând, Sam? Întrebă Will, cu jumătate de glas. 

— Neghioabă întrebare! Ticălosul acela ne-a scăpat. Se 
cuvine ca trei westmani experimentați şi dibaci să îndure o 
asemenea lovitură? 

— Nu. Ce vrei să faci? 

— Veţi afla mai târziu. Deocamdată, ţin să vă spun că, după 
părerea mea, nimeni nu ne poate cere socoteală pentru 
fapta noastră. Leflor s-a deghizat ca să ne înşele şi tocmai 
deghizarea aceasta constituie pentru noi o justificare. De 
altminteri, i se întâmplă ceea ce merită, chiar mai puţin 
decât atât, dacă nu mă înşel. 

Căruţa fu ajunsă de un călăreț, care venea în galop - era 
Adler. Sam Hawkens îi făcu semn să nu vorbească, lăsă 
căruţa în seama tovarăşilor săi şi rămase puţin în urma ei. 

— S-a făcut! Spuse Adler. L-am întâlnit pe administratorul 
lui Leflor la marginea plantaţiei. Walker a venit acolo 
călare, în hainele lui Leflor; rămâne mai multă vreme şi i s- 
au pregătit două odăi la etajul întâi. A adus un bilet din 
partea lui Leflor şi un sol a plecat imediat călare, ca să 
aducă în grabă un notar de la Van Buren. 


— Ah! Pentru ce? 

— Administratorul nu ştie. 

— În tot cazul, trebuie să fie ceva în legătură cu Walker. Vă 
rog să porniţi înaintea noastră şi să-i adunaţi pe toţi cei 
aflaţi în serviciul lui master Wilkins. Vreau să le împărtăşesc 
oamenilor o veste bună. 

— Ce veste? 

— Nu pot încă s-o trădez. Ţin totuşi să ştiţi că e vorba de 
un prizonier. 

Adler râse: sunteţi un... 

— Psst! Îl întrerupse Sam. Grăbiţi-vă, ca să-i găsesc pe toţi 
adunaţi în curte! 

Adler porni în galop, iar căruţa îşi continuă drumul la pas. 

Când cei trei vânători ajunseră la locuinţa lui Wilkins, Almy 
şi tatăl ei erau pe verandă, în timp ce muncitorii plantaţiei 
se adunaseră în curte, bineînţeles, în afară de cei ocupați la 
câmp. Negrii făceau un zgomot asurzitor. Dornici să afle 
taina, ei se înghesuiau în jurul căruţei, căutând să ocupe un 
loc cât mai bun. 

Sam Hawkens se urcă pe capră şi ridică mâna dreaptă, ca 
să dea mulţimii de înţeles că vrea să vorbească. 

Apoi, rosti următoarele: 

— Respectată adunare, ladies şi gentlemen45, albi şi 
negri! Vă voi da un exemplu despre felul cum se aplică 
legea savanei, ca să cunoaşteţi şi dumneavoastră obiceiurile 
din Vestul îndepărtat. Cum se numeşte domnul acela gras şi 
negru, cu joben pe cap şi cu o sabie mare pe şoldul stâng? 

— E master Scipio, paznicul de noapte al colibelor, 
răspunse cineva din mulţime. 

— Mulţumesc, mylord! Aşadar, scumpul meu master 
Scipio, vreţi să fiţi bun şi să-mi spuneţi dacă aveţi nas? 

Paznicul de noapte, negru ca noaptea, îşi duse repede 
toate cele zece degete în regiunea obrazului unde, după 
convingerea sa, trebuia să fie organul despre care fusese 
întrebat. Găsindu-l la locul lui, dădu încântat din cap şi-şi 
căscă gura de cinci ori mai mult decât şi-o căsca de obicei. 


— Yes. Master Scipio are nas. 

— Toţi cei de faţă râseră, chiar şi stăpânii de pe verandă. 

— Spuneţi-mi, master Scipio: aţi îngădui cuiva să vă ia 
nasul? 

— O, nu. Nimănui! 

— Bun. Prin urmare, ce-aţi face dacă ar veni cineva şi v-ar 
tăia nasul, master? 

— Il-aş tăia şi eu pe allui. 

— Bine! Foarte bine! Aşa porunceşte legea savanei. Ochi 
pentru ochi, nas pentru nas, viaţă pentru viaţă. Şi acum, să 
vă explicăm rostul nostru aici. Suntem porecliţi „Irifoiul” şi 
oricine ştie că nu este de glumit cu noi. Am avut un 
camarad, un tovarăş drag, care era şi un vânător iscusit şi 
cunoscut. El a fost ucis mişeleşte de către un hoţ şiun 
tâlhar pe care-l urmărea. L-am căutat multă vreme pe 
ucigaşul lui, fără să dăm de el. Astăzi, însă, l-am regăsit. 
Master Scipio, ce trebuie să se întâmple acestui om? 

— Trebuie să moară, ca să-şi ispăşească crima. 

— Foarte bine! Master Scipio, aţi fost născut să ajungeţi 
şerif sau primar. 

— Yes, yes, sir! Sunt foarte deştept, extraordinar de 
deştept, neînchipuit de deştept! Rânji paznicul de noapte. 

— Ucigaşul se află în căruţa asta ca prizonier, iar noi l-am 
adus aici ca să-l pedepsim cu toată asprimea după legea 
savanei. 

Se dezlănţui o bucurie, pe care ne-ar fi greu s-o înfăţişăm. 
Toţi strigau, râdeau şi dansau. Almy îşi întoarse faţa, 
îngrozită. 

— Pa, se poate întâmpla un asemenea lucru? 

— Nu cred. Dar cine ştie ce are de gând Hawkens. E tare 
glumeţ. Şi apoi, uită-te la el: nu pare sângeros! 

Sam se adresă acum lui Will din căruţă. 

— Will, scoate-l pe ticălos din căruţă! 

Toţi îşi lungiră găturile şi se înălţară în vârful picioarelor, 
ca să-l vadă pe răufăcător. Will îşi vâri ambele mâini sub 
frunziş, îl trase pe prizonier afară, îl trânti la pământ şi-l 


dezlegă. Dar Leflor rămase nemişcat; ruşinea îl îndemna să 
stea cu faţa la pământ, ca să nu fie recunoscut. 

Strădania lui se dovedi zadarnică. 

Will îl ridică în braţele sale vânjoase şi-l sili să stea în 
picioare. Leflor oferea o privelişte jalnică: părul îi era 
încâlcit şi-i atârna pe obraz, îmbrăcămintea era murdară şi 
peticită. La început, nimeni nu vru să creadă că-l vede pe 
plantatorul vecin. După câteva clipe, însă, strigară cu toţii: 

— Massa Leflor! Massa Leflor! 

— Vă înşelaţi! Strigă Sam. Acesta nu este massa Leflor. El 
se numeşte Walker şi poate că seamănă cu massa Leflor. 

— Nu, nu, este massa Leflor, massa Leflor! Răcniră negrii. 

— Linişte! Tăcere! Eu ştiu mai bine decât voi cine este 
ticălosul ăsta, nu-i aşa? Doar eu l-am prins! 

Wilkins, care tăcuse până acum, se apropie de vânător. 

— Master Hawkens, ce înseamnă asta? De ce vă purtaţi în 
felul acesta cu master Leflor? 

— Cu master Leflor? Repetă Sam Hawkens pe un ton 
nevinovat. Vă rog să mă iertaţi, dar acesta este un oarecare 
Walker-Hopkins, nu vecinul dumneavoastră. Uitaţi-vă la 
îmbrăcămintea lui. 

— E drept că îmbrăcămintea era să mă inducă în eroare. 
Dar omul acesta este master Leflor. 

— Nu se poate, noi l-am prins la Bommy; se ascunsese 
acolo. 

— Cred că vă înşelaţi! 

— Aş! Suntem trei inşi şi avem şase ochi buni. L-am văzut 
pe Leflor intrând la Bommy şi după câtva timp l-am văzut 
plecând. Ce spune master Adler despre omul acesta? 

— Că vă înşelaţi, răspunse Adler, zâmbind uşor. E master 
Leflor. 

— Foarte ciudat! Nu pot să cred că toţi trei am fost orbi. 
Dacă ar fi fost Walker, l-am fi judecat după legea savanei şi 
l-am fi împuşcat fără să ne gândim prea mult; dacă este 
într-adevăr Leflor, suntem nevoiţi să-i dăm drumul. De 


altfel, îi vom da chiar lui putinţa să ne lămurească şi să se 
salveze. Aşadar, spune-ne cine eşti! 

Leflor tăcu, ruşinat. 

— Vedeţi că am dreptate? Exclamă Sam. Dacă ar fi Leflor, 
ar răspunde. Îl vom judeca după legea savanei... şi în cel 
mult un sfert de oră va atârna de creanga aceea. Dick, dă- 
mi frânghia! 

Abia acum prizonierul se hotări să vorbească: 

— Sunt Leflor! Daţi-mi drumul! 

În acelaşi timp, încercă zadarnic să se smulgă din braţele 
vânjoase ale lui Will. 

— Nu te grăbi! Spuse Sam. Dacă eşti într-adevăr Leflor, 
avem dreptul să ştim cum se face că am fost nevoiţi să te 
confundăm cu ticălosul pe care-l urmărim. 

Leflor nu răspunse. 

Atunci, Wilkins se apropie de marginea verandei. 

— Sam Hawkens, vă poruncesc să-i daţi drumul! 

Pe chipul blând al vânătorului flutură o expresie ciudată. 
Ochii îi scânteiau şi înfăţişarea lui vădea o atitudine demnă 
şi gravă. 

— Vă rog să mă iertaţi, sir, dar nici nu poate fi vorba de o 
poruncă. Noi trei nu ne supunem decât legii care domneşte 
în savană. Dacă nu s-ar da ascultare acestei legi, monştrii 
omeneşti ar avea şi mai mult curaj, iar adevăratele stăpâne 
ale Vestului ar fi crimele şi ticăloşiile. Aseară am prins un 
răufăcător căutat de vreme îndelungată, dar ela izbutit să 
fugă. În cele din urmă, însă, „Trifoiul” l-a descoperit. Iată-l, 
în hainele în care era îmbrăcat atunci când l-am prins; este 
cel pe care-l căutăm. Bine! Vom fi miloşi şi-l vom asculta. Să 
ne explice cum a ajuns să poarte hainele ticălosului. Lucrul 
acesta putem şi trebuie să-i cerem şi dacă s-ar încumeta 
cineva să ne împiedice, termin repede cu ticălosul acesta şi- 
i zbor creierii cu un singur glonte, în prezenţa tuturor. Mă 
numesc Sam Hawkens şi nu ştiu de glumă atunci când e 
vorba de un ticălos mizerabil, dacă nu mă înşel. 


EI îşi luă într-adevăr arma de pe umăr, îndreptă ţeava spre 
capul lui Leflor şi-şi roti privirea în juru-i, cu o atitudine 
provocatoare. 

Micul vânător îşi juca atât de bine comedia, încât nimeni 
nu îndrăznea să-i contrazică. Într-adevăr, se părea că vrea 
să-l împuşte pe Leflor. Almy tremura, dar nu era în stare să- 
şi întoarcă faţa de la grupul din mijlocul curţii. 

— Ei, cum rămâne? Strigă Sam prizonierului. Dacă nu 
răspunzi, înseamnă că eşti Walker şi că avem dreptul să te 
judecăm după cum meriţi. 

— Sunt Leflor, răspunse prizonierul. 

— Şi cum se face că porţi hainele ticălosului? 

— Le-am schimbat cu ale mele. 

— De ce? 

— Voiam să-l salvez. 

— De ce l-ai ajutat să scape de noi? Îl cunoşteai? 

— Nu. 

— Minţi! Să-ţi fie ruşine! Vrei să fii un gentleman Şi ţi-e 
frică de un simplu vânător de prerie. Dar eu sunt prea 
mândru ca să-mi pierd mult vremea cu dumneata. Eşti 
complicele unui ucigaş. Ai purtat hainele lui şi l-ai ajutat să 
fugă: din pricina aceasta, te-am confundat cu el. Ţi-ai bătut 
joc de Sam Hawkens şi ai vrut să-l înşeli. Acum ai de îndurat 
urmările acestor fapte. Pleacă de aici şi fereşte-te să mai 
săvârşeşti asemenea năzbâtii! 

Will îşi desfăcu braţele. Leflor începu să se îndepărteze cu 
paşi iuți, dar se opri deodată, se întoarse şi-şi ridică braţul. 

— Să ţineţi minte cu toţii scena aceasta! Mai vin pe aici, să 
ştiţi! Şi ţie, câine, îţi voi arăta ce înseamnă răzbunare! 

— Chibzuieşte mult, înainte să iei vreo hotărâre! Rânji 
Sam Hawkens. Fiindcă ţin să ştii că, dacă-mi cazi a doua 
oară în mână, nimereşti cu siguranţă în braţele dracului, 
care a pus de mult ochii pe tine! 

Leflor porni cu paşi iuți, în timp ce Sam se avântă pe 
verandă; aici nu se mai afla decât Wilkins, fiindcă Almy nu 
voise să asiste la ultima umilire a lui Leflor şi plecase. Dick 


şi Will îl urmară. Wilkins făcu oamenilor săi semn să se 
îndepărteze şi ei se împrăştiară, vorbind zgomotos despre 
întâmplarea ce se desfăşurase sub ochii lor şi scoțând 
strigăte asurzitoare. Negrul are o fire foarte zgomotoasă, 
iar negresa îl întrece. 

Chipul lui Wilkins vădea o mare seriozitate. 

— E adevărat că nu ştiaţi cu cine aveţi de-a face şi că omul 
acela era Leflor? Întrebă plantatorul. 

— Aş! Râse Sam. 

— Ah, aţi vrut numai să vă bateţi joc de el? 

— Să ne batem joc? Repetă vânătorul, pe un ton serios. 
Deloc. Nu ne-am gândit nici o clipă să ne distrăm! 

— Dar nici n-a fost nevoie de toată scena aceea. 

— N-a fost nevoie? Hm! Omul acela a îndrăznit să mă 
păcălească; trebuia să tragă consecinţele. 

— Prin urmare, numai din îndemnul unei simple păcăleli şi 
a faptului că vă preţuiţi în mod deosebit, după cât se pare, 
aţi pus la cale toată comedia? Daţi-mi voie să vă dojenesc, 
master Hawkens! 

— Dacă ţineţi, n-aveţi decât! Şi eu fac doar ceea ce-mi 
place, adică datoria. Şi acum, să vorbim despre altceva. 
Când vin ostaşii pe care i-aţi chemat? 

— Îndată ce se întunecă. Master Adler a cerut prin solul 
trimis la Van Buren ca ostaşii să nu fie văzuţi de nimeni. 

— Foarte bună idee! În felul acesta, tâlharii nu ştiu ce-i 
aşteaptă. Sper că mulţi dintre ei vor muşca ţărâna! 

Wilkins îşi încruntă fruntea. 

— Eu nu pot nutri o asemenea nădejde. Vreau să-i prind şi 
să îi predau justiţiei. Autorităţile îi vor pedepsi după 
prevederile legale. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră e foarte frumos, dar nu 
duce la nici un rezultat. Tâlharii vor fi băgaţi în închisoare şi 
vor avea prilejul să fugă. Numărul răufăcătorilor evadați 
este destul de mare! Un glonte în cap, fără şovăială, este cel 
mai bun leac împotriva acestei ciume, dacă nu mă înşel. 

Wilkins făcu un gest de dezaprobare. 


— În urma acestor cuvinte, trebuie să vă rog stăruitor pe 
toţi trei să nu luaţi parte la ceea ce se va întâmpla astă- 
seară! 

— Vorbiţi serios? Întrebă Sam uimit. Să sperăm că ofiţerul 
care va veni cu ostaşii va fi de altă părere decât 
dumneavoastră. Şi vreau să sper, totodată, că-mi va da 
oamenii de care am nevoie ca să pornesc după Walker. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu Walker? 

— S-a ascuns la Leflor. Eu nu pot pătrunde acolo, dar 
ostaşii au dreptul acesta. Îl voi ruga pe ofiţer să trimită 
soldaţii la locuinţa vecinului dumneavoastră şi să-l aresteze 
pe Walker. 

— Dacă acţiunea dumneavoastră va porni de aici, Leflor 
îmi va deveni un duşman înverşunat. Şi nu ţin să se 
întâmple lucrul acesta. Îl voi ruga pe ofiţer să nu primească 
rolul de executor al răzbunării dumneavoastră personale şi 
cred că-l voi convinge. 

Wilkins vorbise pe un ton aspru. El se temea de 
răzbunarea lui Leflor. La rându-i şi Sam Hawkens era 
îndârjit; dar ştia să se stăpânească. 

— Prin urmare, sunteţi hotărât să-i cereţi ofițerului să nu-l 
aresteze pe Walker şi să-l lase pe Leflor? Întrebă el, pe un 
ton liniştit. 

— Da. Şi sunt convins că dorinţa mea va fi îndeplinită. 

— Şi eu sunt convins, fiindcă ştiu că nu pot exercita nici o 
înrâurire asupra lui. Aşadar, nu trebuie să luăm parte la 
apărarea împotriva tâlharilor şi nici Walker nu va fi arestat? 
Master, eu sunt un om simplu, dar unul ca mine învaţă 
multe de pe urma primejdiilor pe care le întâmpină de 
atâtea ori în viaţă. Am crezut că e bine ceea ce fac, dar 
fiindcă dumneavoastră vă socotiți mai priceput, aş săvârşi o 
faptă cel puţin supărătoare, dacă m-aş amesteca într-o 
chestiune care nu mă priveşte, fără consimţământul 
dumneavoastră. Vă doresc să nu aveţi niciodată nevoie de 
sfatul altuia! Şi amintiţi-vă câteodată de Sam Hawkens, 


care v-a nutrit gânduri bune, dacă nu mă înşel. Rămâneţi cu 
bine! 

Şi atârnându-şi arma pe umăr, Sam sări de pe verandă şi 
porni cu paşi iuți de-a curmezişul curţii, îndreptându-se 
spre copacii din apropiere. 

— Good bye! Spuse Dick, urmându-şi prietenul. 

— Farewell! Mormăi Will pe un ton furios, luându-se după 
ei. 

Cei trei vânători vorbiseră numai cu plantatorul; Adler 
plecase cu negrii, ca să le arate ce au de lucru. Acum, 
Wilkins rămase singur şi uimit. El nu ţinuse câtuşi de puţin 
să-i alunge pe Sam şi prietenii săi, nu voise ca ei să plece, în 
tot cazul nu în felul acesta. Trebuia să le arate întreaga sa 
recunoştinţă, fiindcă ei îl preveniseră că îl pândeşte o 
primejdie; ei erau salvatorii lui şi acum se simțeau jigniţi. 
Nu, nu putea să-i lase să plece mâhniţi. 

— Domnilor! Strigă după ei. Domnilor! Unde plecaţi? 
Rămâneţi! 

Dar ei nu-i dădură ascultare, şi-şi continuară drumul. 

Când îl văzu pe Will dispărând îndărătul copacilor, Wilkins 
înţelese că vânătorii nu vor să se înapoieze şi alergă după 
ei. Dar îi căută şi-i strigă în zadar. El nu cunoştea firea lui 
Sam şi a westmanilor; îi alungase, cu sau fără voie; dar îi 
îndemnase să plece şi ei îl luaseră în serios, fiindcă nu erau 
deprinşi nici să cerşească dragostea altora, nici să şi-o 
impună. Wilkins nu ştia că, în clipa când dispăruseră, cei 
trei vânători se abătuseră din direcţia spre care porniseră, 
cotind spre dreapta. Şi fiindcă el mergea drept înainte, nu-i 
putea ajunge, cu atât mai mult cu cât nu era westman şi nu 
ştia să le descopere urmele. 

În cele din urmă, plantatorul îşi aminti de Adler şi se duse 
să-l caute. Îl găsi după câtva timp şi-i povesti, întristat, cele 
întâmplate. 

Adler săltă din umeri. 

— Prea târziu! Spuse tânărul administrator. Au plecat şi 
nu vor să se înapoieze. Oamenii aceştia sunt foarte hotărâți, 


sir şi eu sunt convins că au plecat pe drumuri lăturalnice, 
tocmai ca să nu fie găsiţi. 

— Şi credeţi că nu există nici un mijloc care să ne îngăduie 
să-i descoperim? 

Adler se gândi câteva clipe. 

— Poate că ar exista un mijloc. Mă îndoiesc totuşi că vor 
dori să se înapoieze. Ei ţineau să pună mâna pe Walker, 
care s-a ascuns la Leflor. Prin urmare, trebuie să se fi dus la 
plantaţia vecină ca să supravegheze casa lui Leflor şi să-l 
prindă pe Walker. Acolo ar trebui să-i căutăm. 

— Vreţi să-i căutaţi? Poate izbutiţi să daţi de ei. 

— Aş vrea să-i găsesc, dar nu cred. 

După câteva minute, Adler porni călare spre plantaţia 
vecină. El se înapoie seara, fără să-i fi găsit pe vreunul din 
cei trei vânători. 

Între timp, sosise o secţiune a dragonilor Statelor Unite, 
sub conducerea unui locotenent. Ei aduseră şi câţiva cai, ca 
să-i poată transporta pe cei prinşi în timpul luptei. 

Se ţinu un „consiliu de război” şi Wilkins avu prilejul să-şi 
dea seama cât de prețioasă putea să fie colaborarea lui Sam 
Hawkens. Adler era singurul care avea ceva experienţă şi 
cunoştea într-o măsură oarecare situaţia, datorită 
îndeletnicirii sale. În cele din urmă, se adoptă părerea lui. 

Tânărul administrator se ascunse în tufiş, în preajma uşii 
din spate a colibei lui Bommy, şi-i văzu pe bandiți venind 
unul câte unul; abia atunci când socoti că au sosit toţi, se 
târi până la dragoni, care stăteau la pândă la o depărtare 
oarecare, şi-i conduse spre colibă, cu aceeaşi băgare de 
seamă. 

Deodată răsunară lovituri înăbuşite, se fixau în pământ 
stâlpi groşi, care erau proptiţi apoi în uşa şi obloanele 
colibei. Înăuntru izbucni un zgomot asurzitor, care se potoli 
însă curând. 

Apoi se aprinseră câteva focuri în jurul colibei, ca să poată 
fi văzut oricine ar fi încercat să fugă. Îndărătul acestor 
focuri începură să răsară arătări negre, pe care cei asediați 


nu le puteau identifica prin micile deschizături făcute în 
pereţii colibei. Dar când se crăpă de ziuă, ei putură în 
sfârşit să vadă că în jurul colibei se construise un fel de 
parapet din vreascuri şi tot felul de lemne, printre care 
ieşeau la iveală numeroase ţevi de arme. Populaţia din 
întreaga regiune se strânse curând în preajma soldaţilor, ca 
să urmărească desfăşurarea acestui asediu împotriva 
bandei de atacatori. 

Oamenii lui „Jack sângerosul” îşi dădură curând seama că 
orice împotrivire ar fi constituit o nebunie, fiindcă şi-ar fi 
înrăutățit situaţia, fără să obţină un folos cât de mic. Dacă 
se hotărau să se predea, mai puteau nutri nădejdea, că vor 
scăpa cu o pedeapsă uşoară, fiindcă nu fuseseră prinşi 
„asupra faptului”. Apa şi alimentele se sfârşiră curând, aşa 
că spre seară tâlharii se predară. 

Prinderea lor îi umplu de bucurie pe toţi locuitorii regiunii, 
terorizaţi până atunci, şi-i îndemnă să-l laude pe Sam 
Hawkens şi tovarăşii lui, fiindcă ştiau că „Irifoiul” pusese la 
cale şi această lovitură. 

Dar şi alţi inşi petrecură o „noapte albă”. Într-o odaie ale 
cărei ferestre erau acoperite cu obloane de fier, Leflor 
cercetă toată noaptea, împreună cu notarul chemat de la 
Van Buren şi cu Walter-Hopkins, actele pe care urma să le 
cumpere, întocmind procese-verbale şi făcând tot felul de 
socoteli. 

Notarul stabili că afacerea nu prezintă nici un neajuns 
pentru Leflor şi odată cu ivirea zorilor vânzătorul şi 
cumpărătorul încheiară târgul. Walker primi o sumă 
însemnată în bancnote şi poliţe. 

După ce se văzu în posesia sumei cerute, Walker se simţi 
cuprins de o nemărginită tulburare; se părea că ţine să 
plece cât mai curând. 

— Acum vă puteţi bucura de viaţă, spuse notarul. Aţi 
încheiat într-adevăr o afacere bună. Pe noi ne mai aşteaptă 
însă un proces şi cu toate că suntem siguri de rezultatul lui 
favorabil, nu putem uita că va dura mult şi că nu vom fi 


cruţaţi de neplăceri. Dumneavoastră însă aţi scăpat de 
orice grijă! 

— S-ar părea că aveţi dreptate, dar realitatea este cu totul 
alta. Afară mă pândesc trei câini care sunt gata să mă sfâşie 
îndată ce mă zăresc. 

— Cereţi ocrotirea autorităţilor! 

— Ocrotirea aceasta nu-mi poate folosi. Autorităţile mă vor 
ajuta să ies de aici. Dar faptul că voi ieşi cu sprijinul 
ostaşilor va atrage luarea-aminte a vânătorilor; se vor 
repezi asupra mea. 

— Şi atunci, cum vreţi să plecaţi? 

— Cel mai sigur mijloc ar fi o deghizare: numai aşa cred că 
aş putea scăpa. 

— Încercaţi! Şi mie mi se pare că ar fi soluţia cea mai 
nimerită. Aveţi păr negru, master Walker. Tundeţi-l şi 
încreţiţi-l! Înnegriţi-vă braţele şi obrazul şi împrumutaţi 
înfăţişarea unui negru; e un mijloc foarte simplu şi tot atât 
de sigur. 

— M-ar trăda trăsăturile obrazului. 

— Atunci, deghizaţi-vă ca negresă! „Doamnele” negre au 
de obicei trăsături mai regulate decât „gentlemenii” negri. 
Nu aveţi un negru de încredere pe care să vă puteţi bizui, 
master Leflor? 

— Am câţiva oameni de nădejde. 

— Foarte bine. Porunciţi unuia din ei să-l însoţească pe 
mister Walkers şi în felul acesta perechea nu va da nimic de 
bănuit. „Gentleman”-ul să poarte un sac şi lady un coş. Vă 
încredinţez că Sam şi tovarăşii lui nici nu-i vor băga în 
seamă. 

Era ora trei după miezul nopţii. Muncitorii negri trebuiau 
să plece la câmp. Mai întâi apărură o sumedenie de umbre, 
care mergeau unele lângă altele; apoi, umbrele se 
împărţiră în grupuri şi grupurile se împărţiră la rându-le, 
transformându-se în perechi. Una din aceste perechi porni 
agale pe marginea câmpului de orez, îndreptându-se spre 
malul apei. Erau un negru şi o negresă. 


Bărbatul ducea o undiţă, iar femeia purta pe cap un ulcior 
mare. Ei vorbeau în şoaptă, uitându-se pe furiş în toate 
direcţiile. 

Când ajunseră la mal, se opriră şi se aşezară unul lângă 
altul. El agăţă momeala de cârligul undiţei şi o lăsă să cadă 
în apă. Ea îşi umplu ulciorul şi, punându-l alături, începu să 
culeagă floricele şi să împletească o cunună pe care o aşeză 
pe capul bărbatului. 

Între timp, negresa continua să vorbească în şoaptă, dar 
numai ea vorbea. Deodată se auzi un zgomot în tufişul din 
apropiere şi ieşi la iveală un bărbat, care stătuse ascuns 
acolo. După statura lui şi după îmbrăcăminte, negrul îl 
recunoscu pe Dick Stone, trapperul. 

EI veni agale spre cei doi negri. 

— Good day! Ce faceţi aici? 

— Negrii prind peşte, răspunse bărbatul. Massa vrea să 
mănânce crap. 

— Asta e nevasta ta? 

— Nevastă? Nu. Asta e Mally şi Mally o să fie soţia mea. 

— Prin urmare, ţi-e logodnică? 

— Yes, logodnică, massa. Mally găteşte la bucătărie peşti 
mari şi graşi pentru massa. 

— Aveţi oaspeţi? 

— O, yes! Doi oaspeţi. 

— Cine sunt? 

— Massa notarul şi massa... massa, Pluto a uitat cum îl 
cheamă. 

— Poate Walker? 

— Yes, yes! Massa Walker. 

— Ce face master Walker? 

— A mâncat. Pe urmă o să plece cu calul, nu cu trăsura cea 
mare şi frumoasă. 

— Încotro? 

— Pluto nu ştie. Massa Walker plecat în trăsură cu massa 
notary. 

— Poate la Van Buren? 


— Yes, yes! La Van Buren. 

— Când? 

— Îndată. 

— Bine. Îţi doresc să prinzi peşti mulţi! 

— Mulţumesc, mulţumesc! Şi eu doresc lui massa să 
prindă crap mare! 

Pluto rosti cuvintele acestea pe un ton călduros şi sincer. 
Dar când se îndepărtă vânătorul, râse încet. 

— Trapperul n-o să prindă nimic, îi spuse logodnicei sale, 
Mally. Trapperul se duce să ia tovarăşii lui şi pe urmă 
pornesc cu toţii spre Van Buren. Acum, massa este sigur. 
Pluto aduce luntrea şi massa merge la celălalt mal. Apoi, 
massa scăpat de ei. 

Când se înapoie la plantație, vizitiul negru al lui Leflor, 
care-l dusese pe notar la Van Buren, îşi informă stăpânul că 
pe drum fusese oprit de trei inşi înarmaţi doi înalţi şi unul 
mărunt. Ei se uitară înăuntrul trăsurii şi, după ce se 
încredinţară că notarul e singur, îl lăsară pe vizitiu să plece. 

Cei trei inşi fură văzuţi în diferite rânduri în preajma 
plantaţiei lui Leflor. După câteva zile, Pluto şedea iar pe 
marginea apei şi pescuia; deodată îl văzu pe Dick 
apropiindu-se de el. Vânătorul puse negrului câteva 
întrebări, dar nu primi decât răspunsuri scurte, rostite pe 
un ton necâjit. 

— Eşti amărât astăzi. Ce ai? Ţi-e dor de logodnica ta, 
Mally? 

— Mally? Ah, Pluto nu mai vrea să ştie nimic despre Mally. 

— De ce? Te-a înşelat. 

— Da M-a înşelat rău. Şi pe massa Leflor l-a înşelat. 

— Cum aşa? 

— Massa era nouă la plantație şi eu trebuia s-o învăţ cum 
să lucreze. Pe urmă Mally a fost logodnica mea şi eu am 
venit cu ea la pescuit aici. 

— Atunci când am vorbit eu cu voi? 

— Yes, massa. Eu am vrut să sărut pe Mally, dar Mally mi-a 
dat o palmă şi a sărit în apă. 


— Se pare că nu era prea îndrăgostită de tine. Şi după 
aceea? 

— După aceea a înotat până la malul de dincolo. Şi-a scos 
rochia şi am văzut că dedesubt avea haine bărbăteşti şi că 
se spală pe obraz şi pe mâini, ca să nu mai fie logodnica 
mea, să nu mai fie Mally. Ştiţi, şi-a spălat pielea neagră. 

Vânătorul se simţi năpădit de uimire: nu se aşteptase la 
vestea negrului. 

— Şi l-ai recunoscut pe bărbatul acela? 

— Da. Era massa Walker. 

— Walker?! Trebuia să spui imediat... Ascultă negrule, 
credeai că este într-adevăr o negresă? 

— No. N-am crezut. Pluto a ştiut că nu este Mally, că nu 
este fată, că Mally este massa Walker. Pluto a vopsit pe 
massa Walker cu negru şi pe urmă l-a dus cu luntrea la 
malul celălalt. 

Înainte ca vânătorul să se dezmeticească din uluiala care-l 
năpădise, vicleanul Pluto îşi înşfăcă în grabă undiţa şi oala şi 
se îndepărtă în goană. 

Dick rămase o bucată de vreme pe malul apei, cu gura 
căscată şi cu ochii aţintiţi spre direcţia în care pornise 
negrul. De atunci, însă, nimeni nu-i mai văzu pe cei trei 
vânători în regiunea Wilkinsfield. 

În dimineaţa care urmă arestării lui „Jack sângerosul” şi a 
bushheaders-ilor săi, Leflor îşi părăsi plantaţia, dar nu cu 
trăsura ca de obicei, ci pe jos. El porni agale şi gânditor 
spre Wilkinsfield, de unde fusese alungat de două ori în 
condiţii atât de umilitoare. Era îmbrăcat cu grijă, iar 
trăsăturile lui exprimau în acelaşi timp încordare, bucurie 
răutăcioasă şi sete de răzbunare. 

Negrul care se afla la poarta lui Wilkins ştia că vizita lui 
Leflor nu este de dorit. De aceea, se miră când îl văzu şi se 
aşeză în mijlocul intrării, pentru ca plantatorul să nu poată 
trece fără să se lovească de el. 

— Stăpânul tău e acasă? Întrebă Leflor. 

— Nu ştiu, răspunse negrul, fără să se dea în lături. 


— Dar eu ştiu că este. Fă-mi loc! 

Şi dându-i un ghiont negrului, intră în curte. 

Leflor urcă scara, intră în odaia de aşteptare şi, fără să 
mai bată la uşă, pătrunse în odaia stăpânului. 

Wilkins şedea la o masă, adâncit într-o convorbire 
importantă cu administratorul său. Văzându-l pe Leflor, 
bătrânul plantator îl privi uimit şi se ridică de pe scaun, dar 
Adler rămase pe locul lui. 

— Master Leflor? Cum aţi ajuns aici? Nu v-a anunţat 
nimeni. 

— N-am găsit pe nimeni care să mă anunţe. 

Şi rostind aceste cuvinte, Leflor se aşeză pe un scaun dar 
nu-şi scoase pălăria. Atitudinea aceasta era jignitoare. 
Wilkins, care nu dorea să provoace o duşmănie făţişă între 
el şi Leflor, nu ştia ce să facă. Dar Adler se ridică încet de pe 
scaun şi se apropie de oaspetele nepoftit. 

— Master Wilkins, doriţi să chem câţiva servitori? 

— Nu, sir, nu! 

— Ori credeţi că e mai bine să mă ocup eu de mojicul 
acesta şi să-l arunc pe fereastră? Scoateţi-vă pălăria, sir; de 
nu, voi lua rolul unui profesor, care-l învaţă pe un bărbat 
obraznic să fie politicos! 

Adler se apropie cu încă un pas de Leflor. Abia atunci se 
hotări oaspetele să-şi scoată pălăria. 

— Dacă vreţi să vă ţineţi de asemenea lucruri, vă priveşte. 
Dar mai târziu veţi fi dumneavoastră cu mine mai politioos 
decât îmi impuneţi mie să fiu acum. Cât despre acest domn 
administrator, voi pune eu să fie alungat de aici, fiţi sigur! 

Adler ridică din umeri, dispreţuitor. Wilkins îi făcu semn să 
se liniştească şi i se adresă lui Leflor: 

— După cele ce s-au întâmplat, nu pot înţelege cum v-aţi 
hotărât să mă vizitaţi atât de curând. 

— Am făcut-o din pricina unor motive serioase şi doresc să 
fie chemată şi miss Almy. Îi aduc salutări din partea cuiva 
care îi este foarte apropiat. 


— Nu există decât o singură persoană care s-ar putea 
spune că-i este apropiată şi persoana aceea sunt eu. 

— Oare n-o mai fi existând nimeni? Cred că un logodnic 
este un om mult mai apropiat de aceea care urmează să fie 
soţia sa. 

Wilkins îl privi lung. 

— Vorbiţi despre un logodnic al fiicei mele? Cine ar putea 
să fie? 

— Un oarecare Arthur. 

Wilkins tresări. 

— Arthur? Care Arthur? 

— Aveţi un nepot care poartă numele acesta, nu-i aşa? 

— Desigur. Dar nu înţeleg de ce-l numiţi logodnicul fiicei 
mele. Era vorba ca Almy să devină cândva logodnica lui, 
însă nimeni nu ştia despre lucrul acesta. Nici ea. Şi nu 
izbutesc să-mi închipui măcar cum aţi aflat dumneavoastră 
această taină. 

— Totuşi, nu e greu de ghicit. V-am spus, doar, că vă aduc 
salutări. 

— Doar nu cumva de la Arthur...? 

— Ba da, chiar de la el. Şi nu vă aduc numai salutări, ci şi 
câteva acte, care vă vor interesa foarte mult. 

— Unde este? Trăieşte? 

— Nu ştiu decât un singur lucru şi anume că actele acelea 
au fost scrise de el. Şi fiindcă au ajuns în mâinile mele, am 
socotit că sunt dator să vă înştiinţez. 

— Pot să le citesc? 

— Bineînţeles. Dar v-aş ruga să le citiţi în prezenţa fiicei 
dumneavoastră. 

— Bine! O voi chema. 

Wilkins ieşi din odaie şi se înapoie după câteva minute cu 
Almy, care îl urmase fără voie. 

— Fiica mea a venit, spuse plantatorul. Vorbiţi! 

Adler se ridică, dar Leflor rămase pe scaun, nepoliticos. 

— I-aţi spus domnişoarei despre ce este vorba? Întrebă el. 

— Ştie că-i aduceţi salutări din partea lui Arthur. 


— Ştie şi faptul că el îi este logodnic? 

— Încă nu. Dar vreau să... 

— Arthur, logodnicul meu? Îl întrerupse Almy pe tatăl ei. 
Pa, cred că e vorba de o greşeală! 

— Am avut anumite motive care ne-au oprit să-ţi 
destăinuim lucrul acesta. Când i-ai fost făgăduită lui Arthur, 
erai prea mică şi nu puteai să înţelegi ce înseamnă o 
logodnă; de aceea nu ţi s-a spus nimic. În afară de aceasta, 
nu voiam să te influenţez câtuşi de puţin în privinţa alegerii 
tovarăşului tău de viaţă. Eram convins că-ţi vei iubi singură 
vărul. 

— Dar dacă fiica dumneavoastră nu şi-ar fi iubit vărul? 
Întrebă Leflor pe un ton batjocoritor. 

— S-ar fi măritat cu altul. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat cu averea lui? 

Privirea pătrunzătoare a lui Leflor se aţinti cu asprime 
asupra lui Wilkins. Chipul bătrânului căpătă o uşoară 
paloare. 

— Ar trebui să-i plătesc partea sa de avere. 

— Poate că ar fi însemnat să-i plătiţi o sumă a cărei lipsă s- 
ar fi resimţit în administraţia plantaţiei. 

— E o presupunere neîntemeiată. Oricine ştie că 
stăpâneam această plantație în tovărăşie cu fratele meu. 
După moartea fratelui meu, jumătatea ce-i aparținuse a 
trecut în mod firesc asupra lui Arthur, singurul său fiu. 

— Da, da, lucrurile sunt foarte simple, sau mai exact, par 
foarte simple. 

— Ce vreţi să spuneţi? Nu vă înţeleg. 

De când intrase Almy, tânărul administrator rămăsese în 
picioare şi, cu braţele încrucişate pe piept, îl observase pe 
Leflor şi-i ascultase cuvintele. Acum, el socoti că e nimerit 
să intervină. 

— Master Willkins, nu vă lăsaţi amăgit de omul acesta. Ştie 
ceva despre dumneavoastră şi acum vă serveşte otrava 
încetul cu încetul. 

Leflor râse, batjocoritor. 


— Ce om pătrunzător este administratorul 
dumneavoastră! Da, mi-a ghicit intenţiile. Şi ca să scurtez 
lucrurile, am să vă istorisesc o poveste. Aşadar, au fost 
odată doi fraţi, care aveau aceleaşi mijloace băneşti. Ei şi-au 
cumpărat în tovărăşie o plantație şi fiecare din ei a plătit 
jumătate din preţul cerut. Ei aveau păreri politice 
deosebite. Când a izbucnit războiul civil în Statele Unite, 
unul dintre ei a fost de partea Nordului, iar celălalt de 
partea Sudului. 

Povestitorul se opri şi se uită drept în ochii lui Wilkins. 
Fermierul şedea pe scaun, cu chipul palid, şi-şi muşca 
buzele fără să rostească vreun cuvânt. 

— Cei doi fraţi nu s-au certat pentru ideile lor politice, 
fiindcă trăiau într-o armonie desăvârşită, continuă Leflor. 
Unul dintre ei şi anume cel care ţinea cu Nordul, îşi vându 
partea de avere, ca să poată sprijini guvernul cu banii 
rezultați. Când se sfârşi războiul, prin izbânda Nordului, 
nimeni nu-şi aminti de sacrificiile acestui om, care ajunsese 
cerşetor. El recunoscuse în scris fratelui său că şi-a primit 
întreaga parte de avere. Dar fratele se simţi cuprins de milă 
şi-i spuse: „Să nu ne mai gândim la ceea ce a fost. Ne-au 
rămas destui bani. Eu am un fiu şitu aio fiică. Să-i 
căsătorim şi jumătatea mea, care ne-a mai rămas, va fi şi a 
ta. Aşa vorbi fratele şi după aceea... muri. 

Leflor se opri iar. Wilkins îşi rezemase capul pe spătarul 
scaunului. Acum se ridică încet şi se uită drept în ochii lui 
Leflor. 

— De unde ştiţi toate acestea? Întrebă bătrânul cu glas 
tremurat. Cine vi le-a povestit? 

— Încă n-am terminat. N-a fost în joc numai partea 
dumneavoastră, pe care v-a plătit-o fratele. Aţi semnat şi 
poliţe în valoare de treizeci de mii de dolari şi el le-a 
achitat. Este adevărat? 

— Da. Vă închipuiţi, însă, că aceste poliţe au fost 
falsificate? 


— Nu. Totul s-a petrecut în mod cinstit! Şi Leflor adăugă 
cu o sinceritate batjocoritoare: mai cinstit decât îmi pare 
mie acum! 

— Dar tot nu înţeleg cum aţi aflat toate acestea. 

— Foarte simplu: a trăncănit nepotul dumneavoastră. 

— Nu e adevărat! 

— Adică... eu sunt mincinos? Cine ar fi putut să mi-o 
spună, în afară de el? Fratele dumneavoastră a murit, iar 
dumneavoastră v-aţi ferit desigur să destăinuiţi cuiva cele 
întâmplate. Prin urmare, cine le mai cunoştea, în afară de 
nepotul dumneavoastră? 

— Totuşi, nu pot să cred că le ştiţi de la el. 

— Avvrut oare şi el să o ia pe Almy în căsătorie, aşa cum 
hotărâseră părinţii? 

— N-am vorbit niciodată cu el în privinţa aceasta. 

— Dar nici n-a iubit-o; altfel nu s-ar fi apucat să vă joace 
renghiul acesta. 

— Renghi? Ce înseamnă asta? Nici nu bănuiesc ce credeţi 
sau ce vreţi să spuneţi. 

— Atunci, îmi pare rău că trebuie să vă fac o surpriză 
neplăcută. 

Şi Leflor se ridică încet de pe scaun. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? Încercă Wilkins să-l iscodească. 

— Doar faptul că am venit să vă aduc la cunoştinţă, master 
Wilkins şi miss Almy, că sunt actualul proprietar al 
Wilkinsfieldului. 

Şi rostind aceste cuvinte, Leflor se aplecă batjocoritor în 
faţa fiecăruia dintre ei. Stăpânindu-se, Almy se uită 
îngrijorată la tatăl ei, care-şi aţintise privirea asupra lui 
Leflor. Buzele lui Wilkins tremurau, iar mâinile i se mişcau 
fără voie. 

— Tată! Tată! Stăpâneşte-te! Îl rugă Almy, îmbrăţişându-l. 

Plantatorul se desprinse din braţele fiicei sale. 

— Lasă-mă! Ori n-am înţeles bine, ori este vorba de o 
greşeală, care trebuie să fie lămurită. 


— Nu este nici o greşeală. Dar vă pot lămuri, dacă ţineţi, 
răspunse Leflor, scoţându-şi portofelul. Am câteva acte care 
vă vor trezi un interes deosebit, sunt sigur. Dar nu ştiu dacă 
vi le pot încredința... 

— Vi le restitui îndată ce le citesc. 

— Pe cuvântul dumneavoastră de onoare? 

— Da. 

— Uitaţi-vă mai întâi la aceste trei poliţe de câte zece mii 
de dolari fiecare; sunt semnate de dumneavoastră, la 
ordinul fratelui dumneavoastră. 

Wilkins privi cu atenţie cele trei poliţe. 

— Da, sunt autentice, spuse. 

— Acum, iată declaraţia, semnată de dumneavoastră şi 
autentificată de notar; în această declaraţie recunoaşteţi că 
fratele dumneavoastră v-a plătit partea de avere asupra 
plantaţiei şi încă treizeci de mii de dolari. Este scrisă de 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Recunoaşteţi, prin urmare, că plantaţia aparţine 
nepotului dumneavoastră şi că el are dreptul s-o vândă cui 
vrea? 

— Are dreptul s-o vândă, dar sunt convins că nu va face 
niciodată pasul acesta, fără să mă înştiinţeze. 

— Îmi pare rău, dar vă înşelaţi - a şi vândut-o. 

— Unde? 

— În Santa-Fe. 

— Cui? 

— Unui american cu numele Walker. Eu am cumpărat 
plantaţia de la Walker şi i-am plătit-o. 

— N-aţi fost niciodată la Santa-Fe. 

— Walker a fost la mine. Iată actul privitor la vânzarea 
făcută în Santa-Fe. Examinaţi-l! Vă veţi încredința că este 
autentic şi legal. 

Wilkins luă hârtia şi cercetă fiecare rând şi fiecare cuvânt, 
apoi puse actul pe masă şi se prăbuşi în scaunul său. 


— E de necrezut şi totuşi adevărat! A vândut plantaţia, cu 
tot ce se află aici! 

— N-o fi vreo înşelăciune? Întrebă Adler. 

— Nu! Cumpărarea s-a făcut în prezenţa notarului care a 
încheiat actul. Ela cerut drepturile lui Arthur şi a stabilit că 
sunt temeinice. Şi acum, tot atât de temeinice sunt şi 
drepturile acestui Walker. 

— Walker? Ah! O fi oare acelaşi Walker pe care l-a salvat 
master Leflor şi l-a luat acasă? 

— Da, acelaşi, râse Leflor. În locuinţa mea am cumpărat 
plantaţia. Walker a plecat adineauri. 

— Puteţi dovedi că aţi cumpărat într-adevăr plantaţia de la 
el? 

— Da. lată contractul. 

Wilkins examină şi documentul acesta şi se încredinţă că 
este întocmit după prevederile legale. Nici cel mai 
chiţibuşar dintre avocaţi n-ar fi putut să descopere o lipsă 
cât de neînsemnată sau o greşeală cât de mică. 

Leflor îşi luă înapoi contractul. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Voi cere sfatul unui avocat. 

— Bine. Vă dau un răgaz de o săptămână. Dacă până 
atunci nu aţi luat nici o hotărâre, îmi voi valorifica 
drepturile în faţa autorităţilor. În privinţa aceasta mai avem 
ce discuta. Plantaţia îmi aparţine. Dar cum rămâne cu cei 
treizeci de mii de dolari? 

— Este o sumă pe care o datorez nepotului meu. 

— Nu i-o mai datoraţi lui, fiindcă ea a fost preluată de 
acelaşi Walker. La rându-mi, i-am plătit-o lui Walker odată 
cu preţul plantaţiei. lată actele care confirmă susţinerea 
mea. 

Wilkins citi actele. 

— E adevărat. A vândut şi datoria aceasta. 

— E de necrezut! Exclamă Adler. Înainte de a pleca s-a 
certat cu dumneavoastră? 

— Dimpotrivă! Ţinea foarte mult la mine. 


— Atunci, este de presupus că a vândut plantaţia îndemnat 
de motive pe care nu le cunoaştem, în schimbul unei sume 
însemnate. Însă datoria n-ar fi putut s-o vândă decât dacă 
ar fi nutrit intenţia de a vă nimici. Şi lucrul acesta nu poate 
fi săvârşit de un nepot faţă de un unchi cu care a întreţinut 
raporturi bune. 

— Dar actul este scris de el însuşi! 

— Totuşi, eu nu cred în autenticitatea lui, spuse Adler. 

— Nu interesează deloc dacă dumneata crezi sau nu! 
Spuse Leflor pe un ton tăios. Şi apoi, nici nu te întreabă 
nimeni. 

Adler îl măsură cu o privire dispreţuitoare. 

— Poate că vă bucură faptul că aţi putut veni aici spre a-l 
înfrunta pe master Wilkins. Credeţi că veţi fi stăpân aici şi 
pe temeiul acestui drept... 

—... pe temeiul acestui drept, dumneata vei fi cel dintâi pe 
care îl voi trimite dracului! Da, sir, asta e! 

— Sunt convins că nutriţi intenţia aceasta; dar atunci când 
veţi pune piciorul aici, eu voi fi plecat de mult. 

— Atunci caută să fugi cât mai repede, fiindcă am de gând 
să vin foarte curând! Chiar dacă voi fi silit să intentez un 
proces, voi face chiar azi demersurile cuvenite ca să-mi 
încasez mai întâi suma de treizeci de mii de dolari. Poate că 
în Germania dumneavoastră cea bună, creditorii nu au 
mijloace de constrângere împotriva datornicilor; aici, la noi, 
însă, există pedepse destul de severe. Dacă master Wilkins 
nu-mi plăteşte datoria, cer să fie arestat imediat. Şi în timp 
ce stăpânul dumitale va fi la închisoare, voi cere alungarea 
dumitale, domnule administrator. 

— Mai încet, mai încet! Râse Adler. Înainte de a vorbi 
despre pedeapsă şi închisoare, trebuie să vă amintiţi că 
drepturile dumneavoastră cu privire la cei treizeci de mii de 
dolari nu sunt recunoscute în mod legal. Dacă master 
Wilkins ar asculta sfatul meu, v-ar invita imediat să părăsiţi 
această odaie. 


— Credeţi că ar fi un lucru atât de simplu? Nu ştiam că 
eşti atât de isteţ. Ei bine, îi voi da eu un sfat, care este deo 
mie de ori mai bun decât al dumitale. 

În urma celor aflate, Wilkins era aproape ameţit. Când 
auzi ultimele cuvinte ale lui Leflor, îşi închipui că ele vor 
constitui salvarea lui. 

— Ce sfat vreţi să-mi daţi? Întrebă el. 

— Căutaţi pentru miss Almy un om bogat, care să poată 
cumpăra plantaţia. 

— Şi aţi fi dispus s-o vindeţi iar, în cazul când aţi câştiga-o 
în urma procesului? 

— Nu, cu nici un preţ! 

— Atunci, nici cel mai bogat ginere n-ar fi în stare s-o 
cumpere. 

— Nici nu e nevoie să căutaţi un ginere bogat. N-aveţi 
decât să-l alegeţi pe cel căruia-i aparţine plantaţia. 

— Ah, vă înţeleg! Veniţi şi-mi luaţi plantaţia şi ca să fiţi 
mulţumit pe deplin, să vă mai dau treizeci de mii de dolari şi 
pe fiica mea! Straşnică propunere, n-am ce spune! 

— Şi nu vreţi s-o primiţi? Îmi dau seama cât de neplăcută 
este situaţia aceasta pentru dumneavoastră. Dacă v-aţi 
gândi puţin, aţi recunoaşte totuşi că sfatul meu este foarte 
bun. 

În clipele acelea, Wilkins nu se gândea decât la fiica sa 
iubită, ameninţată să trăiască în sărăcie. El îşi spunea că nu 
are dreptul să rostească ultimul cuvânt într-o împrejurare 
atât de serioasă, de pe urma căreia Almy va fi izgonită din 
casa în care s-a născut. De aceea, se adresă fiicei sale: 

— Almy, răspunde tu în locul meu! 

— Prefer să muncesc până când îmi vor sângera mâinile, 
decât să aparţin unui bărbat care se numeşte Leflor! 

Leflor scoase un țipăt, care semăna cu un şuierat. 

— Asta e o prostie! Exclamă. Vă prăbuşiţi în prăpastie cu 
ochii deschişi! 

— Prăbuşirea aceasta îmi va fi mai plăcută, decât situaţia 
de soţie a unui om ca dumneavoastră! Răspunse ea, tăios. V- 


am spus ultimul meu cuvânt. Puteţi pleca! 

Almy îşi întinse braţul spre uşă, ca să dea şi mai multă 
tărie cuvintelor ei. Furia de care era stăpânită îi împrumuta 
atâta farmec, încât Adler nu-şi mai putea lua ochii de la ea. 

Nici Leflor nu se putu smulge vrajei pe care o exercita 
frumuseţea ei, sporită parcă de furie. Voi să se îndrepte 
spre uşă, dar se întoarse încă o dată, fără să ţină seama de 
disprețul pe care făptura aceea încântătoare îl vădise. 

— Da, plec! Spuse el, dar nu de tot: mă voi înapoia curând 
ca să te iau de soţie. Chiar dacă se vor împotrivi toţi îngerii 
şi toţi dracii, vei fi totuşi a mea! Eşti proprietatea mea! Şi, 
cu un gest pătimaş şi ameninţător, făcu un pas spre Almy. 
lar dacă te vei împotrivi tu însăţi, nu voi ţine seama de 
NIMIC Şi... 

În clipa aceea, însă, Adler îl înşfăcă de ceafă. Fără să mai 
stea pe gânduri, tânărul administrator îl aruncă în uşă, ca 
pe o minge; uşa sări din ţâţâni şi Leflor se prăbuşi pe 
podeaua odăii alăturate. Voi să se ridice, dar Adler îl prinse 
de mijloc şi-l azvârli încă o dată, izbindu-l de uşa care dădea 
în curte. 

Leflor căzu pe o piatră, în preajma porţii; acolo se afla 
negrul pe care-l bruscase mai înainte şi care-l aştepta acum 
cu nerăbdare. 

— O, lisuse, lisuse! Master Leflor vine în zbor! Atunci, să 
zboare mai departe! 

Şi înşfăcându-l cu putere, îl aruncă în mijlocul drumului... 


SFÂRŞIT 


1 „Derviş” - este un cuvânt persan şi înseamnă „sărac“; în 
limba arabă, cuvântul corespunzător este „fachir” (n. trad.) 
2 Bineînţeles! (engleză n. ed.) 
3 Într-adevăr (engleză n. ed.) 
4 Bine! (engleză n. ed.) 


5 Drace! (engleză n. ed.) 

6 Nobleţea obligă (franceză, n. ed.) 

7 În sănătatea dumneavoastră, domnule! (franceză, n. 
trad.) 

8 Deloc! (franceză, n. trad.) 

9 Mii de draci! (franceză, n. trad.) 

10 Straşnic, într-adevăr! (engleză, n. ed.) 

11 Domnilor! (franceză, n. trad.) 

12 Nimic (engleză, n. ed.) 

13 Prea bine! (engleză, n. ed.) 

14 Pe Jupiter! (engleză, n. ed.) 

15 La revedere! (engleză, n.t.). 

16 Plictiseală, lehamite (engleză, n. ed.). 

17 Dă-i drumul! (engleză, n. ed.). 

18 Pleacă! (engleză, n. ed.) 

19 Minunat (engleză, n. ed.) 

20 De ce? (engleză, n. ed). 

21 Nu contează (engleză, n. ed.). 

22 Băiatul meu (engleză, n. ed.). 

23 În româneşte: vultur (n. trad.) 

24 În româneşte: cuib (n. trad.) 

25 În româneşte: cuib de vultur (n. trad.) 

26 Bună ziua, domnişoară! (franceză, n. ed.). 

27 Bună ziua, domnule! (franceză, n. ed.). 

28 Bună seara! (franceză, n. ed.). 

29 Da. Un, doi, trei (engleză, n. ed). 

30 Nimic (engleză, n. ed.) 

31 Regiunile întunecoase şi însângerate (engleză, n. ed.). 

32 Noroc! (engleză, n. ed.). 

33 E mort! (engleză, n. ed.). 

34 Vapor (engleză, n. ed.). 

35 Noapte bună (engleză, n. ed.). 

36 Dragul meu, iubitul meu! (franceză, n. trad.) 

37 Frumoasa mea, mica mea femeiuşcă! (franceză, n. 
trad.). 


38 lubitul meu, odorul meu, unde eşti? Unde eşti? 
(franceză, n. trad.). 

39 Este domnul Adler, bunul domn Adler! (franceză, n. 
trad.) 

40 Bună dimineaţa, fetelor! (engleză, n. ed.) 

41 Vânător (engleză, n. ed.). 

42 Tânărul meu negru! (engleză, n. trad.). 

43 Intră! (engleză, n. ed.) 

44 Drace! (engleză, n. ed.) 

45 Doamnelor şi domnilor! (engleză, n. ed.)