Karl May — Inimi Germane — V3 Vanatorul De Samur

Karl May 


Karl May 


Inimi Germane 


Vol. 3 - Vânătorul De Samuri 


CUPRINS: 

Capitolul 1 - În iarmarocul din Verhne-Udinsk 1 

Capitolul II - Fiica principelui 13 

Capitolul III - Vestul sălbatic din... Siberia 27 

Capitolul IV - Petrecerea 52 

Capitolul V - Spiritul-broască 65 

Capitolul VI - Cazacul „Numărul 10” 74 

Capitolul VII - Diavolul şi... mama lui 98 

Capitolul VIII - Printre gentlemeni 111 

Capitolul IX - Votca şi cnutul 139 

Capitolul X - Un înger, un tâlhar şi un pungaş 154 

Capitolul XI - iar ţarul e departe 174 

Capitolul XII - Cânta o balalaică... 203 

Capitolul XIII - Vecinul Sergius merge în peţit 220 

Capitolul XIV - În ascunzătoarea surghiuniţilor 242 

Capitolul XV - Un ţăran îşi apără gospodăria 272 

Capitolul XVI - Doi pungaşi între ei 286 

Capitolul XVII - „Oamenii sărmani” 306 

Capitolul XVIII - Atunci când şoarecele e mai şiret decât 
pisica 334 

Capitolul XIX - Cu împuternicire absolută 376 

Capitolul XX - Ibrahim Bei şi soarta sa 402 

Capitolul XXI - Nemernicii îşi plătesc păcatele 436 


Capitolul 1 - În iarmarocul din Verhne-Udinsk. 

În capitala siberiană de district Verhne-Udinsk au loc, de 
obicei, două iarmaroace faimoase; unul din ele cade pe timp 
de primăvară. Atunci vin vânătorii să facă negoţ cu pieile 


luate pradă din timpul iernii, de prin pădurile acoperite cu 
nea sau de prin tundra pustie şi singuratică, în schimb, la 
târgul de toamnă se aprovizionează cu toate cele necesare 
pentru vânătoarea hibernală de blănuri. 

În oricare din câmpiile acestea nesfârşite, care poartă 
îndeobşte numele de tundră, se poate vâna doar iarna, când 
totul este îngheţat straşnic. Primăvara, în timpul 
dezgheţului, locul se transformă într-o mlaştină de 
nepătruns. 

Când iarna aşterne o velinţă de gheaţă, vânătorii de 
samuri se adună laolaltă şi pornesc în cete de câte zece 
până la douăzeci de oameni în căutarea animalelor ale 
căror blănuri sunt atât de căutate pe piaţa rusească sau 
chinezească. 

Pe vremea când se petreceau cele ce vor fi povestite, 
vânătorii erau fie băştinaşi care vânau, deoarece erau 
nevoiţi să-şi plătească dările către ţar în blănuri, fie exilați, 
care trebuiau să dea în fiecare an un anumit număr de 
blănuri, ca să fie scutiţi de pedepse mai grele. 

Vânătorii solitari nu aveau o viaţă prea uşoară prin acele 
locuri, căci în tundră, iarna sunt cincizeci şi cinci până la 
şaizeci de grade Celsius sub zero, iar furtunile de zăpadă 
culcă la pământ păduri întregi, făcându-le de nepătruns. În 
zilele mai blânde se lasă ceața, de nu mai poţi vedea nici la 
doi paşi, asta ţinând uneori săptămâni în şir. Când e ceaţă, 
un sobolnik1 solitar nu are ce să mai facă decât să se 
alăture unui grup, ca să nu fie singur în faţa eventualelor 
primejdii. 

Dacă povesteşti despre vreunul care a îndrăznit să stea 
singur-singurel o săptămână sau chiar două în tundră, chiar 
şi vânătorii cu sângele cel mai rece dau din cap şi spun: 

— E o nebunie! 

Şi au dreptate. 

Acum putem să ne întrebăm dacă un vânător american 
poate rătăci pe gerul cel mai muşcător prin pădurea 
siberiană la fel ca prin pădurile din Mississippi sau 


Missouri. Însă vânătorul american este croit din cu totul alt 
material decât oricare deportat rus. 

Astăzi puteai întâlni o învălmăşeală de oameni în 
iarmarocul de toamnă din Verhne-Udinsk. De obicei în 
localitate se află o trupă restrânsă de militari, dar în ziua de 
care vă vorbesc, la faţa locului se găsea o întreagă sotnie2, 
deoarece câţiva deportaţi care lucrau în uzinele de la 'Tşita 
evadaseră şi se aflase că nefericiţii s-ar fi îndreptat spre 
Verhne-Udinsk. Cazacii fuseseră trimişi să cerceteze cu de- 
amănuntul împrejurimile ținutului, să-i aresteze pe evadați 
şi să le administreze o pedeapsă exemplară. Căpitanul de 
cavalerie al acestei sotnii era fiul prefectului din Verhne- 
Udinsk, care cunoştea locurile ca pe propriile sale 
buzunare, putând să-i descopere pe cei fugiţi chiar şi în 
gaură de şarpe. 

Fiul prefectului era cunoscut ca un ofiţer sever şi de 
temut. Tatăl său locuia în cea mai impunătoare casă din 
localitate, care nu se putea compara decât cu o singură 
clădire din Verhne-Udinsk: cu hanul, al cărui proprietar era 
socotit drept unul din cei mai înstăriți oameni din oraş. 

La cârciumă era chef mare. Siberienii sunt faimoşi pentru 
rachiul lor, de altfel ei se şi îmbată repede; nu e o beţie 
grea, dar e continuă. E de ajuns niţică votcă şi sunt 
mahmuri două zile, iar când se trezesc simit nevoia să se 
îmbete din nou. 

Înăuntru nu erau nici mese, nici scaune. Chefliii cu ochii 
migdalaţi erau aşezaţi de-a dreptul pe rogojinile înşirate de 
jur-împrejurul pereţilor şi beau tot ce era de găsit: lapte 
acru, votcă, ceai. Era o hărmălaie de nedescris - nici unuia 
nu-i tăcea gura. 

Deodată toţi amuţiră. Intrase cineva: era un străin de 
statură mijlocie, un „domn”. Pentru băştinaşi „domn” este 
oricine are trăsături caucaziene şi are haine de calitate. 

Nou-venitul purta pantaloni bufanţi albaştri, care lăsau să 
se vadă carâmbul cizmelor, o tunică cu găitane, iar pe 
deasupra îşi aruncase o blană de capră uşoară. Pe cap avea 


o căciulă din miel tăbăcit, cum se poartă prin ţinuturile 
persane şi caucaziene. Chipul îi era umbrit de o barbă 
neagră şi deasă, care lăsa la iveală doi ochi străpungători şi 
neliniştiţi, ce nu inspirau prea multă încredere. Cu 
siguranţă că nu era rus. După trăsături putea fi luat drept 
vreun francez sau grec. 

Salută scurt şi-şi plimbă semeţ privirea peste mulţimea din 
cârciumă. Cârciumarul îi ieşi înainte şi se ploconi în faţa lui 
până la pământ. 

— Bun venit, tătucă, în cârciuma mea! Ce-ţi doreşte 
sufleţelul? 

— Pot să locuiesc la tine? 

— Da, tătucule! Dar eşti singur? 

— Nu, am o slugă cu mine. 

— Unde este? 

— Afară, la kibitka. 

— Vai, dumnezeule mare din Ostrolenko! Ai o kibitka? Ai 
venit cu trăsura? Şi eu nu am observat? lartă-mă, te rog! O 
să dau un acatist şi o icoană în dar Sfântului Nicolae, 
patronul hanului meu, ca să-mi fie iertată după moarte 
greşeala asta. Vreau să-ţi văd şi eu trăsura! 

— Atunci, vino! 

Cei doi ieşiră. La intrare era oprită o trăsură cu doi cai, 
încărcată cu fel de fel de cufere: aceasta era kibitka. 
Vizitiul, un bărbat vânjos, îşi făcea de lucru pe la cai. 

— Am să dau poruncă să-ţi fie duse în han toate lucrurile, 
spuse hangiul. Cât ai de gând să stai la mine? 

— Încă nu ştiu cât mă vor reţine afacerile. Am auzit că ar fi 
târgul de toamnă. 

— Da, domnule. 

— Dar nu văd nimic. Unde este? 

— A, în Verhne-Udinsk nu este loc pentru un târg, aşa că 
se ţine în afara oraşului. Poţi să-mi spui dincotro vii? 

— De la Irkutsk. 

— Aşadar, din vest. Nu aveai cum să vezi iarmarocul, care 
este în partea de răsărit a oraşului. 


— Vin acolo şi vânători de samuri? 

— Mulţi, domnule. 

— Aş vrea să tocmesc câţiva. 

— Vrei să iei în serviciul tău vânători de samuri? Hm, 
domnule, este foarte riscant. Poţi ori să câştigi foarte mulţi 
bani, ori să pierzi totul. 

— Cel ce nu riscă, nu câştigă. 

— Pe cine vrei să angajezi? 

— Poţi să-mi recomanzi tu câţiva vânători de nădejde? 
Vreau să alcătuiesc o trupă de vânătoare. 

— N-ai să reuşeşti, domnule. 

— De ce nu? 

— Oamenii ăştia îşi aleg singuri compania. Tu trebuie să te 
înţelegi cu un vânător iscusit, care să găsească el oamenii 
de care ai nevoie. 

— Aşa voi face. Ştii vreunul? 

— O, mai mulţi, domnule! Cel mai faimos dintre ei este... 
ah, de-ai putea să-liei pe el! 

— Pe cine? 

— Numărul 84”. 

— Numărul... N-are nume? 

— Nu i-l ştie nimeni, în afară de judecătorii care l-au 
condamnat. Nici măcar autorităţile de pe aici nu i-l ştiu. Dar 
este cel mai bun vânător dintre toţi! Nu este el prea limbut, 
dar oricine doreşte să-l aibă camarad; însă oamenii şi-i 
alege întotdeauna singur şi mereu vine cu tolba încărcată. 

— Ce vârstă are? 

— Trebuie să fi împlinit şaizeci de ani. 

— Mai este pe aici? 

— Eu nu l-am văzut, dar pe oricine vei întreba de el, ţi-l va 
putea arăta. Însă, înainte de toate, e musai să treci pe la 
prefect. 

— De ce? 

— Mai întâi că fără permisiunea lui nu poţi să stai prea 
mult în hanul meu şi nici în oraş. Apoi, fără încuviințarea lui 
nu poţi merge la târgul de toamnă, şi, în cele din urmă, nu 


poţi încheia nici o învoială cu nimeni fără să semneze şi el. 
Dacă nu faci aşa cum se cuvine, vei fi straşnic pedepsit. Alt 
sfat mai bun nu am să-ţi dau... 

— Rus afurisit, mormăi în barbă străinul, mai mult ca 
pentru sine. Bine, spuse el cu voce tare, mă voi duce. Până 
mă întorc să-mi aranjezi camera! 

leşi, se îndreptă spre casa învecinată şi intră pe uşa 
principală. Înăuntru se putea citi deasupra unei uşi: 
„Oficiu”. Acolo era postat un bărbat în tunică tradiţională 
căzăcească. Străinul se duse la el. 

— Unde îl găsesc pe ispravnic? 

Cazacul nu-i răspunse imediat, ci se dădu speriat înapoi şi 
făcu ochii mari. 

— E oare cu putinţă? Florin? Tu? În Siberia? 

Străinul se schimbă la faţă, se dădu şi el un pas îndărăt, 
dar îşi reveni. 

— Te înşeli, nu te cunosc. 

— Se prea poate, dar eu te cunosc prea bine. Au trecut doi 
ani de la ultima noastră întâlnire. E adevărat, eu m-am 
schimbat, dar tu ai un chip care nu poate fi uitat cu 
uşurinţă. 

— Curios lucru! Spuse străinul, dând din umeri. Şi cine ar 
trebui să fiu eu, mă rog? 

— Valetul Florin! 

— Valet? Al cui? 

— Al lui Bruno von Adlerhorst. 

— N-am auzit în viaţa mea numele ăsta! 

Cazacul se apropie de el. 

— Pe legea mea, spuse el răguşit, cu cât mă uit mai bine la 
tine, cu atât sunt mai sigur că tu eşti Florin! Hai, nu te mai 
preface! 

Străinul spuse: 

— Sper că nu ai de gând să mă insulţi! Porţi însemnele de 
exilat, asta înseamnă că ai fost trimis într-un regiment 
disciplinar siberian. Ce m-ar costa să cer să-ţi înăsprească 


pedeapsa? Ai putea fi mutat foarte uşor din clasa a doua în 
clasa a cincea! 

Amenințarea nu-l făcu pe cazac să se răzgândească. 

— Aş pune rămăşag că nu mă înşel! Nu e posibil ca doi 
oameni să semene ca două picături de apă! 

— E doar o asemănare! Nu am de ce să mă cert cu un 
cazac pedepsit, dar am să-ţi dovedesc că te înşeli. Uite 
paşaportul meu, citeşte! 

Străinul îşi scoase paşaportul şi-l dădu cazacului. Acesta 
citi cu voce tare: Fedor Lomonov, comerciant din Orenburg, 
act emis de autorităţile de acolo şi semnat de guvernator. 
Nu mai era loc de nici o îndoială. Şi totuşi cazacul spuse 
comparând descrierea din act cu înfăţişarea străinului: 

— Aici stă scris: doi dinţi din faţă lipsă, iar tu nu eşti deloc 
ştirb! Cum vine asta? 

Străinul spumega de furie; smulse paşaportul din mâna 
cazacului. 

— Mi i-am pus la loc, creier de oaie proastă! Sunt falşi! 
Oricum, nu tu eşti prefect şi am stat destul de vorbă cu tine! 
Spune-mi, unde pot da de ispravnic! 

— E aici înăuntru, intră! 

Anticamera avea trei uşi. Una prin care intrase 
neguţătorul Fedor Lomonov, alta prin care se pătrundea la 
ispravnic şi o a treia care ducea nemijlocit în curte. 

— Şi totuşi, el este! Spuse cazacul ca pentru sine. Ce-o 
căuta aici? Pe unde o fi umblat toţi anii ăştia? De ce o minţi? 

Nu avu timp să mai reflecteze la întâmplarea asta, căci cea 
de-a treia uşă se deschise şi intrară trei persoane. 

Mai întâi, un flăcăiaş mic şi grăsuţ, cu ochii migdalaţi, cu 
bărbia proeminentă şi cu o căciulă de urs uriaşă. Era 
înveşmântat pe de-a-ntregul în blană. Ţinea în mână o 
cravaşă, care nu-i dădea nicicum un aer fioros, căci avea o 
figură cu totul inofensivă şi, pe deasupra, mai şi zâmbea 
prietenos. 

După el venea o femeie care îi cam semăna. Şi ea avea o 
cravaşă. Îi lipsea doar căciula. Părul şi-l purta pe spate în 


două cosiţe subţirele, în urechi avea cercei mari de aur, iar 
la piept îi atârna un lanţ greu do argint. Chipul ei părea şi 
mai blajin decât al bărbatului său. Era şi mai grăsuţă decât 
el, aşa că intră cu multă osteneală pe uşă. 

În urma celor doi păşea o fată înăltuţă şi bine 
proporţionată, îmbrăcată cam bizar. Avea cizme lungi din 
piele roşie de elan şi o rochie din piele de samur argintiu 
din cea mai scumpă, cu mâneci tăiate după moda orientală 
până pe la umeri şi prinse cu agrafe de aur. La gât îi 
strălucea un lanţ de aur. Părul bogat şi-l prinsese tot cu 
agrafe de aur. Pe fruntea frumos arcuită îşi pusese mai 
multe şalbe de monezi de aur combinate cu diamante. 
Mânerul biciuştei era împodobit tot cu pietre preţioase. 

Dar mai presus de toate aceste minunâţii, fata avea un 
chip cum rar îţi este dat să întâlneşti. Privirea visătoare 
arăta un suflet nobil, iar zâmbetul abia ghicit în colţul 
buzelor trăda o fire veselă şi deschisă. Ce mai, fata era 
frumoasă atât la chip, cât şi la suflet. 

Omuleţul cel dolofan se duse zâmbind la cazac. 

— Tu eşti aici de pază, fiule? 

— Da, tătucă. 

Toate neamurile vorbitoare de rusă se alintă spunându-şi 
tătucă, mămucă, frăţioare, surioară. 

— Ştii cine sunt? Mai întrebă dolofanul. 

— Nu, dar aş fi bucuros să aflu. 

Omuleţul se însenină şi mai tare. 

— Sunt Bula, teişul3 buriaţilor. Acum ştii cine sunt, 
drăgălaşule? 

— Da, tătucă, acuma ştiu. 

— Ea este nevestica mea, principesa. O cheamă Kalyna4. 
Nu găseşti că i se potriveşte numele? 

— O, chiar foarte bine, tătucă! 

— Ştii cumva dacă bunuţul prefect este acasă? 

— Da, tătucă, e în odaia lui. 

— Ei, atunci trebuie să mergem la el. Am venit să-i facem o 
vizită. 


— O să vă rog să mai aşteptaţi puţin, căci acum e cineva la 
el. 

— Cine? 

— Un neguţător străin care vrea să-şi pună în regulă 
paşaportul. 

— Bine, aşteptăm, dar sper că prefectul nu va întârzia 
prea mult cu paşaportul ăsta. Am venit la iarmaroc şi am 
multe târguieli de făcut. 

— Ispravnicul se va grăbi. Vrei să-l anunţ că sunteţi aici? 

— A, nu! Graba nu-i chiar aşa de mare. Pentru ca timpul să 
nu ni se pară atât de lung, vreau să ţi-o prezint pe fiica mea. 
Inimioara mea, odorul meu, mieluşelul tatii, vino încoace! O 
cheamă Karpala. Nu-i aşa că i se potriveşte? 


(„Karpala” înseamnă „strălucitoare ca neaua”.) 

Cazacul îşi pironi privirea asupra frumoasei şi se înroşi 
până în vârful urechilor. 

— Da, ai fost foarte inspirat cu numele ăsta, tătucă! 

Karpala veni spre cazac şi îi întinse mâna, spunându-i cu o 
voce clară: 

— Să ne dăm mâinile ca nişte cunoştinţe care nu s-au uitat 
niciodată! 

Mama şi cu tatăl ei se uitară miraţi unul la celălalt. 

— Cum? Cunoştinţe? V-aţi mai văzut vreodată? Întrebă 
Bula. 

— Da, răspunse fata bucuroasă. El este... salvatorul meu! 

Cei doi dolofani ridicară mâinile a uimire. 

— Salvatorul tău? 

— Da. 

— Cel care te-a scos de sub gheaţă? 

— Da. 

— Nu cumva te înşeli, inimioara mea? 

— Nu. L-am recunoscut de cum l-am văzut. 

— Dar îl descriseseşi cu totul altfel... 

— Ba chiar aşa cum e... 


— Ce minune! E adevărat că eşti salvatorul ei? Căzăcelul 
meu drag? 

— Sunt fericit că am putut să fac ceva pentru fiica voastră, 
răspunse, cazacul cu modestie. 

— Nu e nici o greşeală? Tu eşti acela? Dă-mi voie să te 
îmbrăţişez! 

Bula îl strânse în braţe pe cazac şi apoi îi spuse şi nevestei 
sale: 

— Mămucă, strânge-l şi tu la pieptul tău! Merită să-i 
mulţumeşti. 

„Mămuca” vru să-l pupe pe obraji, dar din cauza staturii 
nu putu să ajungă la el, aşa că renunţă. 

Teişul spuse, apoi: 

— Dar acum nici să nu te gândeşti să nu o săruţi pe fetiţa 
mea! Sărutările ei aparţin altuia, căci este logodită cu 
căpitanul, fiul prietenului meu, prefectul. În schimb, poţi să 
te consideri prietenul nostru, cu toate că eşti doar un cazac 
osândit! 

Karpala se dădu înapoi, vizibil afectată. Cazacul păli. 

— Nu sunt un răufăcător, spuse el trist, uitându-se cu 
coada ochiului la fată. Sunt deţinut fără să am vreo vină. 

— Voi pune o vorbă bună pentru tine. 

— Nu, să n-o faci! O să-mi aducă mai mult rău decât bine, 
tătucă! 

— Te înşeli, fecioraşul meu! Căpitanul pune mult preţ pe 
cuvântul meu! 

Karpala veni iarăşi lângă cazac şi se uită drept în ochii lui. 

— Nici mie nu-mi îngădui să intervin pentru tine? 

— Nu, prinţesă! le implor să n-o faci! 

— Crezi că mie, logodnica lui, nu-mi va îndeplini 
rugămintea? 

Chipul cazacului se înăspri. 

— Nu am nevoie de îndurarea lui. 

Karpala lăsă tulburată capul în jos, apoi spuse: 

— Îmi pare rău că nu am cum să te ajut. Dar poate vrei să 
primeşti alt fel de recunoştinţă de la mine. Îngăduie-mi să-ţi 


dau un suvenir! 

Fata îşi scoase un inel şi i-l puse pe deget cazacului. 

În acel moment, din camera de primire ieşi Fedor 
Lomonov, deschizând uşa atât de larg, încât prefectul, fiul 
său şi un locotenent dădură cu ochii de musafiri. 

— Bula, principele! Strigă prefectul. 

În timp ce Fedor Lomonov o luă iute la picior, căpitanul se 
repezi la cazac. 

— Ce se întâmplă aici? 

— L-am găsit pe cel care m-a salvat, surâse Karpala. 

— Da, salvatorul ei, spuse şi principele. Nu te bucuri şi tu, 
căpitane? 

Tânărul făcu un gest de nemulţumire. 

— Ce e cu inelul ăsta? Întrebă el scurt. 

— L-am dăruit salvatorului meu, răspunse Karpala, iritată 
de tonul cu care i se vorbise. 

— Cum? Lui, un criminal? Eu nu îngădui aşa ceva! Vino- 
ncoa, băiete! 

Căpitanul luă mâna cazacului şi-i scoase inelul de pe 
deget, apoi se adresă familiei care-l aştepta: 

— Poftiţi înăuntru, vă rog. 

Cazacul rămase în poziţie de drepţi, întruchiparea însăşi a 
disciplinei militare! Doar vârfurile mustăţilor îi tresăreau şi 
pleoapele îi zvâcneau abia vizibil, încercând astfel să nu 
trădeze prin priviri ce se întâmplă în sufletul lui. 

Karpala veni după ceilalţi cu chipul îmbujorat şi cu inima 
strânsă. 

— Nu fii mâhnit! Ne vom revedea! Mai apucă ea să-i 
şoptească bietului cazac. 

De-abia după ce se închise uşa în urma fetei, cazacul îşi 
veni în fire. Luă o gură bună de aer, se întinse şi ridică 
pumnul ameninţător. 

— O să vină şi timpul meu! Scrâşni el printre dinţi. 
Gândurile începură să-i alerge nebuneşte prin minte. Voi fi 
iarăşi liber şi apoi...! Ce mai zi! Mai întâi Florin. Pot să jur 


că el era! Şi acum, Karpala, logodnica căpitanului. Ah, 
Dumnezeule! 

Se linişti, lăsă pumnul în jos şi începu să se plimbe de colo- 
colo, ca unul care se lupta cu o mare deziluzie. 

Capitolul II - Fiica principelui. 

Ispravnicul îi salută prietenos pe principe, pe nevasta şi pe 
fiica lui. Dar un fin cunoscător ai firii omeneşti şi-ar fi dat 
seama că prisosul ăsta de politeţe nu venea nicidecum din 
suflet, ci din obligaţie. 

Era înalt, lat în umeri, cu fruntea îngustă, nasul cârn şi 
buzele groase şi cu barba înfoiată. Fiul său, căpitanul de 
cavalerie, îi semăna foarte bine, ba părea să fie şi mai lat în 
umeri; părea să fie foarte viguros. 

Locotenentul care se afla acolo vru să se retragă, însă 
căpitanul îl opri cu un semn discret. 

— Nu mă stânjeneşti deloc, îi suflă la ureche căpitanul. 
Vreau să fii martor când îi voi desluşi grăsanului ăsta de 
principe punctul meu de vedere. 

Rânjind răutăcios, se îndreptă spre teiş. 

— Tătucă, spune-mi cum ai putut să îngădui fiicei tale să 
dăruiască un inel unui criminal? 

Principele făcu ochii mari. 

— Dar e salvatorul ei! 

— Te-ai bucurat într-adevăr că l-ai găsit? 

— Foarte mult! Şi mămuca s-a bucurat. De fericire l-am şi 
îmbrăţişat. 

— Îmbrăţişat? 

— Şi de ce nu? 

— Şi Karpala? 

Teişul se pregătea să-i răspundă, însă Karpala i-o luă 
înainte. 

— Ai ceva împotrivă? 

— Bineînţeles! Doar eşti mireasa mea! 

Karpala păli speriată. Era limpede că se lupta în sinea ei 
cu o hotărâre. 

— Nu am ştiut nimic. 


— Aşa a rămas statornicit între noi şi părinţii tăi. Tatăl tău 
a jurat în faţa lui Lama şi nu trebuie să-şi încalce 
jurământul. 

Lama este preotul buriaţilor şi are o mare înrâurire 
asupra conştiinţei mirenilor lui. 

Fata ridică privirile, implorând ajutor de la tatăl ei. 

— E adevărat, tătucă? Îl întrebă ea cu voce joasă. 

— Da, sufleţelul meu. 

— De ce ai făcut asta? 

— Îţi voi spune când vei fi soţia acestui tânăr. 

— Deci, nu se mai poate schimba nimic? 

— Nu. Ştii că este cu neputinţă să-mi încalc jurământul. 

Karpala tăcu, abia stăpânindu-şi lacrimile. Se lăsă să cadă 
pe un scaun, căci simţi cum o cuprinde leşinul. Căpitanul se 
apropie de ea şi-i spuse drăgăstos: 

— Comoara mea, ştii că suntem făcuţi unul pentru altul. 
Cel care îndrăzneşte doar să-ţi arunce o privire este un 
câine nenorocit! 

Fata ridică fruntea, mânioasă: 

— Îl faci câine pe cel care m-a salvat? De ce? Cu cea 
greşit? 

— Nimeni nu ştie pricina pentru care sunt deportaţi în 
Siberia oamenii aceştia. Oricum, îl voi pedepsi straşnic. 

— Pentru ce? Întrebă Karpala. 

— Pentru obrăznicia cu care te-a sărutat. 

Karpala roşi. 

— Sărutat? Nu ştiu nimic... 

— Ba a făcut-o. Am un martor. 

— Cine? 

— Eu însumi. 

Căpitanul îi aruncă fetei o privire semeaţă, dar nu se 
întâmplă aşa cum se aşteptase el; Karpala nu se apără, ci se 
ridică de pe scaun şi făcu un pas spre el. 

— Ai văzut când m-a sărutat? Atunci, poate ai văzut şi când 
s-a rupt gheaţa sub mine? 

— Da. 


— Atunci mi-am pierdut cunoştinţa şi am apucat, totuşi, să 
văd chipul salvatorului meu. Doar o clipă a fost de ajuns să 
nu i-l mai pot uita niciodată! Când mi-am revenit, eram aici, 
în casa ta. 

— Da, eu te-am adus. 

— Dar el a fost cel care m-a scos de sub gheaţă, nu-i aşa? 

— Da, el a fost „Numărul 10”! Am să-l chem încoace! O să 
vadă el! 

Karpala se mânie şi mai tare. 

— Aha, acum ai prins curaj! Atunci nu ai avut tăria să-ţi 
rişti viaţa pentru mine! A trebuit ca el să şi-o pună în joc şi 
nu tu, cu toate că ştiai încă de pe atunci că urma să-ţi fiu 
soţie! 

De enervare, căpitanului începu să i se zbată o venă la 
tâmplă. 

— Măsoară-ţi cuvintele! 

— Vrei să spui că ai fost curajos? 

Se înfruntau stând faţă în faţă, amândoi deopotrivă de 
mândri şi de furioşi. Prefectul şi teişul vrură să-i despartă, 
însă căpitanul îi dădu la o parte cu un gest. 

— Lasă-l, tătucă, spuse Karpala dispreţuitoare. Trebuie să- 
mi dea un răspuns! 

— Da, îţi voi răspunde! Strigă căpitanul. Te-aş fi salvat eu 
dacă nu ar fi fost acolo şi cazacul „Numărul 10”. Aşa, de ce 
mi-aş fi udat eu uniforma? 

Karpala îl măsură din cap până în picioare, aruncând 
flăcări din priviri. 

— Prin urmare, el trebuie să primească în locul tău 
răsplata! 

— Pe Sfântul Andrei, ocrotitorul meu, despre de răsplată 
vorbeşti? Râse aspru căpitanul. 

— Răspunsul îl vei avea în curând, îi răspunse rece fata. 

— Îl vreau acum! Îţi poruncesc! 

— Mie? Prințesei Karpala? 

— Da, ţie! Şi mi te vei supune! 

— Niciodată! 


— 'Te voi sili! 

Ridică mâna. 

— Vrei să dai în mine? Ţipă fata şi se dădu înapoi, speriată. 

Căpitanul se răzgândi şi lăsă braţul în jos. 

— Nu, în tine nu. Dar o să te doară şi mai tare dacă o să 
primească el loviturile în locul tău. 

Puse mâna pe clopoțel şi sună. Cazacul intră, închise uşa 
după el şi rămase locului. 

— Prinţesa a vrut să-ţi dăruiască un inel? Îl întrebă 
grosolan căpitanul. 

— Da, stăpâne. 

— Şi tu nu ai refuzat? 

— Nu, stăpâne. 

— Fiu de căţea! Nu ştii care-ţi sunt îndatoririle? Ia aici 
răsplata! 

Luă cravaşa de pe masă şi îl şfichiui pe cazac. Bietul 
condamnat nici nu clipi, doar îşi feri faţa cu mâna. 

Părinţii fetei vrură să-l oprească pe căpitan, care parcă 
înnebunise, însă Karpala îi opri cu-n gest. 

— Vreau să rezolv singură problema! Scrâşni ea. 

Căpitanul se potoli în sfârşit şi puse biciuşca la loc. 

— Aşa, acum ţi-ai primit răsplata! Acum cară-te la 
grajduri! 

— La ordine, stăpâne! Spuse cazacul şi plecă. 

Căpitanul se întoarse apoi spre Karpala şi o întrebă 
sarcastic: 

— Ei, cum ţi-a fost? 

— Nu mi-a făcut rău, răspunse ea cu răceală, uitându-se 
drept în ochii lui. Dar dacă te uitai bine la ea, vedeai că îşi 
muşcase buzele până la sânge. Nu e nevoie să fii atât de 
batjocoritor! El este un erou! 

— La naiba! Cum, erou? 

— Da, un erou şi un martir, pentru că a râbdat durerea 
insultei fără să se plângă şi pentru că s-a expus în locul 
meu. 


— Insultă? Strigă căpitanul bătând din picior. Mă faci să 
râd! Ca şi cum un ofiţer ar avea cum să insulte un criminal! 
Şi să ştii că mă bucur că s-a expus în locul tău. Data viitoare 
îl bat până-l omor şi n-ai să mă poţi împiedica! 

— Nu te împiedic de la nimic, căci mi-e egal ce faci. Voi 
pleca imediat, cu toate că ştiu că trebuie să se negocieze 
dota miresei. Faci ce doreşti! Nu e nevoie să mai fiu de faţă. 
Este un proverb care spune că nedreptatea iese la iveală ca 
uleiul în apă. Singura zestre pe care ai nevoie să ţi-o aduc 
este o cravaşă! 

Karpala îl dădu pe căpitan la o parte din calea ei, lovindu-l 
cu biciuşca de călărie şi plecă fără ca nimeni să încerce să o 
oprească. În faţa casei aşteptau caii cu care venise familia 
ei. Încalecă pe calul ei, dădu pinteni şi... dusă a fost! 

După ce Karpala ieşi, preţ de o clipă se aşternu o tăcere 
de mormânt în cameră. Fiul prefectului făcu o mişcare fără 
rost, apoi se duse la locotenent şi-i făcu semn să-l urmeze. 
Teiaşul Bula şi Kalyna rămaseră ţintuiţi locului, ca năuciţi. 
Ispravnicul se duse la fereastră, vizibil afectat. 

Căpitanul ieşi însoţit de locotenent şi trânti uşa de răsună 
în toată casa. De-abia în faţa casei îşi recapătă graiul. 

— Karpala i-a dat nas mişelului ăsta. Poate fi primejdios 
acum! Trebuie să-l fac să dispară din calea mea. 

— În ce fel? Nu cumva vrei să-l...? Întrebă locotenentul, 
arătând spre spada sa. 

— Nu. 'Ţărănoiul ăsta e prea nevolnic pentru o asemenea 
onoare. Nu e altceva decât un număr. 

— Atunci, vrei să-l mut de aici? 

— Nu, căci ia prea mult timp şi e nevoie de aprobarea 
colonelului. 

— În cazul ăsta, habar n-am ce ai de gând să faci. 

— Se pot întâmpla mici accidente, în care nimeni să nu fie 
de vină. Uite, de pildă, gândeşte-te la armăsarul cel nou pe 
care mi l-am adus din Tabun; până acum nu l-a mai 
încălecat nimeni! 

— Nu-i rău! Rânji locotenentul. 


— Hai, vino! O să facem o partidă de călărie! 

Cei doi ofiţeri ieşiră în curte; în faţa grajdului erau doi cai. 
Tot acolo era şi cazacul, care se afla în serviciul personal al 
căpitanului. 

— Mergem la plimbare. Pune-ţi şaua pe armăsarul cel nou, 
îi porunci căpitanul cazacului. 

Calul era pe jumătate sălbatic; să călăreşti un asemenea 
armăsar, care nu mai fusese niciodată obişnuit cu un 
călăreț, era curată nebunie. 

Şi totuşi, cazacul nu schiţă nici un gest de împotrivire. Se 
apucă să pună şaua mai întâi pe calul stăpânului său. 

— Lasă-l pe al meu! Vezi-ţi de armăsarul tău şi grăbeşte-te, 
că n-avem timp de pierdut! 

Cazacul se supuse ordinului şi se duse la grajd. 

— Ţi-ai făcut socotelile greşit! Murmură el că pentru sine. 
Nu degeaba am călărit pe ascuns noaptea pe armăsarul 
ăsta drăgălaş! Acum e gata îmblânzit! Mi-e clar; căpitanul 
vrea să scape de mine. Ei, acum o să vedem, ori eu ori el! 

Deschise uşa grajdului şi intră. Într-un colţ, printre nişte 
scânduri, crescuse un soi de muşchi numit de buriaţi 
„lepta”. Cazacul rupse din el un smoc, îl băgă în gură, 
începu să-l mestece, apoi se duse la cal, care era bine legat, 
şi-i suflă în nări. Deodată, privirile armăsarului, care mai 
înainte luceau sălbatic, se îmblânziră. Animalul fornăi de 
plăcere. lată ce efect imediat avu planta asta care nu era, 
totuşi, decât un mijloc simplu, dar foarte bun, pentru a 
îmblânzi chiar şi armăsarii cei mai nărăvaşi! 

Cazacul luă şaua, scoase calul uşurel din grajd, apoi 
înşfacă nagaika atârnată într-un cui în grajd. Nagaika este o 
biciuşcă cu mâner scurt folosită de îmblânzitorii de cai 
sălbatici. 

— Băiete, se stropşi căpitanul la cazac. Tot nu eşti gata? 

— Nu trebuie să pun şaua pe cal aici afară? 

— Aici? Ţi-ai pierdut minţile? 

În acea clipă chiar, ieşi ca o vijelie armăsarul, pe care îl 
dezlegaseră doi camarazi de-ai cazacului, la un semn de-al 


lui. Toţi cei de faţă se dădură înspăimântați din calea 
calului. Acesta făcu un ocol în galop, apoi cazacul îi ieşi 
înainte; îşi scoase din gură, fără să fie observat, nişte 
muşchi gata mestecat şi se duse la cal, ca şi cum voia să-l 
dezmierde; îi duse mâna la bot, animalul apucă cu buzele 
muşchiul pe care i-l întindea cazacul, apoi se lăsă înşeuat 
fără să opună nici cea mai mică rezistenţă. 

Cei care asistaseră la această scenă scoaseră strigăte de 
uimire. Nici măcar ofiţerilor nu le venea să creadă. 
Armăsarul cel de temut se lăsase înşeuat de parcă era o 
mârţoagă fără pic de vlagă. Căpitanul se apropie prudent 
de cai. 

— Omule, ăsta-i chiar calul din Tabun? 

— Stăpâne, uită-te mai bine ca să te convingi! Îi răspunse 
calm cazacul. 

— Şi stă blând ca un miel? 

— După cum vezi. 

— Cum de ai reuşit? 

— Eu ştiu cum să îmblânzesc un duşman, fie el om sau 
animal. 

— Neruşinatule! Ce faci cu cravaşa? 

— Am luat-o pentru cazul în care cineva ar voi să-mi facă 
rău. 

Cazacul vorbise politicos şi smerit, însă căpitanul pricepu 
bine la adresa cui era ameninţarea. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre lupi, fireşte! 

— Norocul tău! Aruncă biciuşca! Urmează-ne! 

Spunând acestea, căpitanul se îndreptă către râu. Cazacul 
i se supuse; aruncă nagaika şi o porni călare în urma celor 
doi ofiţeri. 

— Stăpâne, nu ne duce în păcat! Omul ăsta are pe diavolul 
în el! Nu vezi că armăsarul îl ascultă blând ca un mieluşel? 
Spuse locotenentul. 

Verhne-Udinsk se află pe malul râului Uda; nu departe de 
oraş cei doi ofiţeri trecură râul, a cărui apă le ajungea 


cailor de-abia până la pântece. Cazacul îi urma, armăsarul 
său galopând la fel de repede precum caii superiorilor săi. 

Când ajunseră pe celălalt mal al apei, căpitanul se uită în 
jurul său şi spuse: 

— Ţărănoiul ăsta chiar că e diavolul în persoană! Oare 
cum o fi făcut să îmblânzească animalul? 

— N-am nici o idee, spuse şi locotenentul. 

— Ia să vedem dacă armăsarul o să fie la fel de liniştit când 
o să treacă prin ape mai repezi. 

— Cum, vrei să mai trecem încă o dată prin râu? 

— Da, pe acolo! Spuse căpitanul şi arătă spre un loc de pe 
mal, destul de îndepărtat. 

— Dar acolo apele sunt adânci şi foarte periculoase! Nu 
cumva ai de gând să mergem într-acolo? 

— A, noi nu! Doarelo să meargă! 

— Sub ce pretext? 

— Acolo departe văd un convoi de trăsuri. Am să-l pun să 
întrebe pe oamenii aceia dincotro vin. 

— Dar convoiul se îndreaptă spre noi. 

— Tocmai de aceea! Chiar în locul acela a salvat-o pe 
Karpala astă-primăvară, când ea a vrut să treacă râul şi s-a 
rupt gheaţa sub ea. Vreau să-l văd dacă de data asta mai 
reuşeşte să treacă pe acolo! 

Căpitanul se întoarse spre mal, unde se opri şi arătă cu 
mâna înainte: 

— Acolo în apă este un cal? 

— Da. 

— Şi pe lângă el nu este o grămăjoară de veşminte? 
Ciudat! 

— Hei, arată de parcă ar fi veşminte femeieşti! Strigă 
locotenentul. 

— Şi mie îmi pare la fel. Nu cumva or fi... 

—... ale Karpalei, care se scaldă acolo? 

— N-ar fi exclus. Locul este destul de ferit, iar malul este 
înalt şi înconjurat de tufe; e tocmai potrivit pentru scalda 
unei fecioare... 


— Dar de ce tocmai acolo, unde e aşa de primejdios? 

— Buriaţii sunt nişte înotători excelenți! 

Cei doi ofiţeri se îndepărtară; niciunul din ei nu bănuia că 
erau urmaţi îndeaproape de cazac. 

— La naiba! E calul ei! 

Karpala venise acolo să se liniştească şi să-şi pună 
gândurile în ordine. Se întâmplaseră prea multe în ziua 
aceea: îl revăzuse pe cel care o salvase, aflase că tatăl ei o 
legase prin jurământ de căpitanul faţă de care nutrea un 
dispreţ adânc. Doar la gândul că trebuia să devină soţia 
acelui bădăran, simţea cum o cuprinde mânia. Să fie a lui 
până la moarte... niciodată! Cugeta şi iar cugeta: cum să 
facă să nu-şi încalce tatăl său jurământul, dar nu găsea nici 
o cale de ieşire. 

Deodată îşi aduse aminte de cazac. Karpala nu-şi dăduse 
seama ce impresie adâncă îi făcuse acesta, dar, tot 
gândindu-se la el, simţi cum se linişteşte. De câte ori nu-şi 
lăsase fantezia să zburde, imaginându-şi chipul celui care o 
salvase de la moarte! De câte ori nu se gândise la el, 
lăsându-şi închipuirea, singurătatea şi ardoarea să-l 
zugrăvească pe cel care fusese un adevărat erou... 

Se uita la apa învolburată a râului, înspre locul unde se 
întâmplase totul. Acolo i-a văzut chipul când şi-a revenit în 
simţiri şi... când a sărutat-o. Apoi a venit căpitanul, omul 
ăsta neînchipuit de dezgustător! 

Aducându-şi aminte de căpitan, fata plesni în aer cu 
biciuşca. Îşi spuse că trebuie să-şi ia gândul de la el şi să se 
gândească mai bine la celălalt, la cazacul care îşi riscase 
viaţa pentru ea, chiar aici, în apele acestea primejdioase. Ar 
fi vrut să se arunce în râu, să-şi răcorească inima prea 
înfierbântată. Se uită cercetător de jur-imprejur - nu era 
nimeni. Începu să-şi lepede hainele şi podoabele, apoi se 
aruncă în apă, lăsându-se mângâiată de undele răcoroase şi 
limpezi ale râului. 

Biata fată nici nu-şi închipuia că cei doi ofiţeri o văzuseră 
şi se apropiau pe furiş de ea. 


— Cazacul se ţine după noi! Spuse deodată locotenentul. 

Fiul prefectului se uită îndărăt. 

— Aşa e, pe legea mea! Ticălosul pare că pune ceva la cale. 
Uită-te la el, acum face cale întoarsă! Aşteaptă, tu, flăcăiaş, 
că-ţi vin eu de hac! Pe naiba, vin nişte străini! Cred că sunt 
cei din convoiul de trăsuri. 

Căpitanul arătă spre celălalt mal, de care se apropiau trei 
călăreţi. Doi erau înalţi şi slăbănogi, iar al treilea era mai 
scund. Lunganii călăreau doi armăsari buriaţi, iar piticul 
părea să aibă un catâr. Se pare că animalele lor fuseseră 
foarte însetate şi de aceea cei trei călăreţi veniseră pe 
malul apei. 

Străinii dădură cu ochii de tânăra care înota netulburată, 
încremeniră o clipă, apoi făcură stânga-mprejur. 

— Ah, câtă delicateţe! Pufni batjocoritor locotenentul. 

— Ne-au văzut! la uite ce face piticul? 

— Vine spre noi. 

— Cred că vrea să ne convingă. Să plecăm şi noi. 

— Ne ameninţă cu pumnul! 

— Câine râios! 

Călărețul cel scund ridicase pumnul ameninţător. Văzând 
că nu are nici un succes, descălecă şi, desfăcând nişte 
curele, scoase un obiect lunguieţ. 

— Fir-ar să fie! O puşcă! Strigă căpitanul. 

— Fii atent! Flăcăul o să tragă, spuse locotenentul. 

— Numai să îndrăznească! 

Străinul, în schimb, nici nu păru că se sinchiseşte; mai 
ameninţă o dată cu pumnul şi apoi, văzând că nu are efect, 
puse arma la ochi şi trase. Căpitanul tresări puternic şi 
duse mâna la cap. 

— Pe legea mea! Băieţandrul ăsta trage bine! Strigă 
locotenentul. Te-a nimerit? 

— Ei, undeva m-a nimerit el... 

— Aha, aici, în căciulă! Agrafa care ţinea pana a dispărut! 

În acel moment, piticul le strigă într-o rusă stricată: 


— Prima împuşcătură în căciulă, a doua în umăr, dacă nu 
mă înşel! De avertizat, v-am avertizat... 

— Câine, cine eşti? Răcni căpitanul. 

— Sam Hawkens este numele meu. Fugi, boy, ori trag în 
tine! 

Străinul puse iar puşca la ochi. 

— Haide, vino! O să tragă din nou şi pistoalele noastre nu 
bat aşa departe ca arma lui! Îi spuse locotenentul 
căpitanului. 

Acesta trase iute de hăţuri şi plecă. 

Cei doi ofiţeri făcură cale-ntoarsă înspre oraş. Cazacul 
numărul zece îi urma. 

Karpala se speriase foarte tare când auzise împuşcătura, 
îşi dădu seama că nu era singură prin locurile acelea, mai 
ales că-l auzi vorbind şi pe Sam Hawkens. Ajungându-i la 
urechi şi strigătul căpitanului, a cărui voce o recunoscu 
imediat, ştiu că fusese spionată şi-l ghici pe cel care o 
făcuse. 

Când răsunase împuşcătura, fata intrase în apă aşa de 
adânc, încât nu-i rămăsese afară decât capul. De pe malul 
celălalt auzi vocea străinului, care-i strigă: 

— Copilă, nu te vedem de aici de unde suntem, dar tu poţi 
să ne auzi! 

— Vorbeşte! Strigă Karpala curajoasă. 

— Pentru Dumnezeu, ieşi din apă! Au plecat. 

— Şi voi? 

— Noi suntem trei străini care vrem să ne adăpăm caii. 
Stăm cu spatele la râu şi nu o să ne întoarcem până când o 
să ne dai tu voie! 

— Bine, vă cred! 

— Să ştii că Sam Hawkens se ţine de cuvânt, mai ales când 
şi-l dă unei fete care stă pitită în apă! Hi-hi-hi-hi! 

Era ceva în purtarea straniului care-i trezi fetei încrederea 
în el şi, de altfel, ea fusese crescută ca un băiat, aşa că nu 
ştia ce sunt acelea fasoane sau mofturi. Dacă situaţia ar fi 
fost alta, ar fi fost în stare să se apere chiar cu arma în 


mână, aşa că ieşi fără sfială pe mal. Dintr-o privire văzu că 
străinul nu o păcălise - cei trei erau întorşi cu spatele. Se 
îmbrăcă iute, apoi le spuse râzând: 

— Acum puteţi să vă întoarceţi! 

Străinii făcură întocmai. 

— Cine sunteţi? Îi întrebă Karpala, punându-şi podoabele 
fără să se grăbească. 

— Sunt un american cu puţin sânge nemţesc, din partea 
bunicii, dacă nu mă înşel, dar camarazii mei sunt americani 
get-beget! 

— l-aţi văzut pe cei care mă spionau? 

— Da şi pentru asta le-am făcut cadou un glonte în căciulă. 

— O să cam trageţi ponoasele pentru asta! 

— De ce? 

— Cel pe care l-aţi împuşcat este fiul prefectului. 

— Aha, un domn distins care pândeşte pe furiş femei 
necunoscute şi care, la prima împuşcătură, spală iute 
putina, dacă nu mă înşel! 

— Da. Acum s-a dus să dea ordin să fiţi arestaţi. 

— Minunat! 

— N-o lua în râs! El are puterea pe aici; veţi fi învinuiți de 
tentativă de omor. 

— Tentativa de ucidere a unei şepcuţe? 

— E de ajuns că ai tras în el. Însă am de gând să vă ajut. 

— Tu? Ce vrei să faci? 

— Nu mai pierdeţi timpul şi mergeţi degrabă la iarmaroc. 
Întrebaţi acolo de Bula, principele buriaţilor! Vă va lua sub 
ocrotirea lui. 

— Principele te cunoaşte? 

— Sunt fiica lui! 

— Extraordinar! Eşti foarte bună cu noi, dar nu ne temem 
de căpetenia cazacilor! 

— Ba ar trebui să vă temeţi, măcar de dragul meu! Vreau 
să vă mulţumesc cum ştiu eu mai bine! 

— La naiba! Niciodată Sam Hawkens n-a mai primit o 
astfel de rugăminte de la o femeie! Ei, de dragul tău, o să 


ne temem şi noi o dată! Hi-hi-hi-hi! 

— Plecaţi iute! Vin şi eu deîndată. Voi încerca să-i întrec pe 
ofiţeri. 

— Bine, atunci. La revedere! 

Încălecară cu toţii şi o porniră în galop înspre oraş. Calul 
Karpalei era mult mai iute decât armăsarii ofiţerilor, aşa că 
îi ajunse repede din urmă. Îi găsi tocmai când treceau 
printr-un vad al râului. Intră cu calul în apă şi făcu în aşa fel 
încât îl stropi straşnic pe căpitan. 

— Ticălosule! Mizerabilule! Îi strigă ea ofițerului, care nu-i 
răspunse, ci dădu pinteni calului, însă fără să ajungă pe fată 
din urmă. 

Când ajunse în târg, Karpala văzu că cei trei străini nu 
ajunseseră încă acolo, aşa că nu mai descălecă, ci le spuse 
ceva părinţilor ei, care fuseseră deja întorşi din drum de 
ispravnic, apoi plecă degrabă să iasă înaintea străinilor. 

Dădu peste ei tocmai când se interesau care e cortul 
principelui şi-i aduse în tabăra unde se aflau părinţii ei. 
Descălecară cu toţii şi apucară să intre în cortul principelui 
exact înainte de a-şi face apariţia şi cei doi ofiţeri. 

Capitolul III - Vestul sălbatic din... Siberia. 

Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker în Siberia! Oare 
ce planuri îi făcuseră pe cei trei să schimbe savanele şi 
preriile cu tundra cea neprimitoare şi pustie? 

Odinioară, pe când se aflau în Valea Morţii, nici măcar n-ar 
fi visat să ajungă prin aceste locuri asiatice atât de sălbatice 
şi ar fi râs oricui în faţă dacă le-ar fi spus că odată vor 
ajunge să simtă sub picioare pământul tundrei siberiene. 

Totul se petrecuse foarte simplu, de fapt. Cei trei camarazi 
fuseseră nevoiţi să petreacă mai mult timp în San 
Francisco, pentru a depune mărturie într-un proces. 'Tot 
acolo se întâmplase ca Hermann von Adlerhorst să 
primească o scrisoare de la prietenul lui, pictorul Paul 
Normann, care îl pusese foarte tare pe gânduri. Scrisoarea 
era datată de mai demult şi ajunsese la el, la destinatar, 


printr-un ocol. lată ce stătea scris în acea misivă: „Dragul 
meu Hermann! 

De ce oare viaţa îţi dă atât de rar ocazia să întâlneşti 
fericirea pură şi sublimă? Liza şi cu mine suntem fericiţi, iar 
Zykyma face şi ea parte din fericirea noastră. Dar în cupa 
fericirii s-a strecurat o picătură amară. Află că fratele tău, 
Gottfried, de a cărui şedere în Rusia am luat cunoştinţă abia 
de curând, a dispărut fără urmă, la fel ca şi Martin din 
Wilkinsfield, despre care mi-ai scris. Şi odată cu ela 
dispărut şi tatăl lui adoptiv, contele rus Vasilkovici. Sunt 
sigur că nu ştiai nimic despre toate acestea, fiindcă şi noi 
am aflat de-abia de curând. Contele şi fiul său adoptiv au 
purces acum trei ani într-o călătorie prin Siberia din care 
nu s-au mai întors. Au rămas dispăruţi, în ciuda tuturor 
căutărilor pe care le-au întreprins rudele contelui. Cu un an 
în urmă a fost declarată moartea oficială a contelui şi toate 
bunurile sale au trecut în mâinile unui văr din parte 
maternă, deoarece contele nu avea moştenitori direcţi. 
Toate acestea le ştiu de la reprezentantul Rusiei la Berlin, 
căruia m-am adresat cu problema aceasta. 

Dragul meu, toate loviturile destinului care au atins mereu 
familia ta sunt atât de cumplite, încât mi-e teamă că orice 
cuvânt al meu de compătimire poate părea neputincios şi 
lipsit de conţinut. Nu-ţi pot dori altceva decât ca Dumnezeu 
să-ţi dea tăria să poţi suporta ca un adevărat bărbat 
această nouă lovitură şi să-ţi laşi inima deschisă pentru 
bucuriile ce vor veni! 

Ce vreau să spun? Îţi mărturisesc că Zykyma a primit 
ştirea dispariţiei lui Gottfried cu mai multă cumpătare decât 
o credeam capabilă. Da, am impresia că este mult mai 
îngrijorată pentru căpitanul Orioltşaştşa decât pentru 
fratele tău. 

Ei, şi-acum îmi iau inima în dinţi să-ţi aduc la cunoştinţă 
încă ceva, care-ţi va redeştepta, din păcate, o durere mai 
veche. Sorţi fericiţi au făcut să aflăm veşti despre fraţii tăi, 
în schimb, despre mama ta nu ştiam nimic. Dar acum s-a 


ridicat vălul acestui mister. Ştii că Liza poartă un medalion 
cu portretul tatălui tău, Bruno von Adlerhorst, care a făcut 
ca odinioară să-ţi poţi recunoaşte sora - pe Liza. De curând, 
pe când rememoram trecutul, Liza a deschis medalionul: 
poza tatălui vostru s-a dezlipit şi dinăuntru a ieşit la iveală 
un bileţel minuscul şi îngălbenit de vreme în care scria 
aproape ilizibil: „Dragă micuță Liza! Mama ta a murit din 
cauza unei slăbiciuni a inimii. latăl tău este mort, fraţii tăi, 
ca tine şi ca mama ta, au fost vânduți ca sclavi. Atunci când 
spiritul tău se va deştepta, să te ajute Dumnezeu ca acest 
bileţel şi acest portret să-ţi fie de folos. Copila mea, 
Dumnezeu să te ocrotească şi îngerul tău păzitor să te ducă 
înapoi în patria ta natală - Germania! 

Anna von Adlerhorst. , 

Poţi să-ţi închipui, dragă Hermann, cât m-a tulburat 
această descoperire. Aflând de moartea mamei voastre m- 
am întristat foarte tare, căci cu toţii trăiam cu speranţa 
firavă că într-o zi o vom regăsi, ca pe fraţii tăi. Nu ne-a mai 
rămas decât să sperăm că în anii de sclavie mama ta nua 
suferit prea mult. 

Dragul meu Hermann, te rog să primeşti această veste cu 
cumpătare şi sper să te consolezi cu gândul că, oricum, 
speranţa ca mama ta să mai fie în viaţă era prea mică. 
Bucură-te că şi-a găsit, în sfârşit, liniştea şi îndreaptă-ţi 
gândurile către un viitor mai bun! 

Liza şi Zykyma îţi trimit sărutări şi speră, împreună cu 
mine, să ai succes în căutarea lui Martin. 

PPrietenul tău, Paul.” 

Hermann se grăbi să-i ducă scrisoarea fratelui său Martin, 
care îşi revenea încetul cu încetul din boala pe care o 
căpătase lucrând la minele de mercur. Trebuiau oare să 
accepte ca atare declararea oficială a morţii lui Gottfried şi 
a tatălui său adoptiv? Martin, care încă nu-şi revenise din 
boală, credea că situaţia era fără ieşire, dar Hermann avea 
altă părere. 


Norocul care-l călăuzise spre Martin îi dăduse încredere, 
căci şi el fusese dispărut fără urmă şi totuşi, Old Firehand, 
cu iscusinţa şi stăruința lui, izbutise să-l găsească şi să-l 
elibereze. Old Firehand! Da, el şi cu Winnetou erau cei care 
ar fi putut da cel mai bun sfat cu putinţă! 

Cei doi fraţi se duseră iute în odaia unde locuia vânătorul 
împreună cu apaşii lui. Firehand citi pe îndelete scrisoarea, 
apoi se uită gânditor la Hermann. 

— Vreţi sfatul meu? Hm! Povestea asta nu-mi place deloc. 

— Cum aşa? Întrebă Hermann. 

— Un conte nu poate dispărea chiar aşa, fără urmă, în 
Siberia. Aici stă ascuns altceva. 

— Te gândeşti la o crimă? 

— Da. 

— Te gândeşti că fratele meu a fost ucis...? 

— Nu neapărat. Ştiţi bine că eu nu cred că un om a murit, 
până nu-i văd leşul. Gândiţi-vă la fratele dumneavoastră, 
Martin, cum voiaţi să renunţaţi la căutarea lui şi uitaţi-l 
acum teafăr şi întreg lângă dumneavoastră! 

— Ai dreptate; nu trebuie să ne gândim la ce-i mai rău. 
Dar ce posibilităţi am avea? 

— Încă nu vă pot spune. În orice caz, nu trebuie să ne 
descurajăm, ci să plecăm în căutarea celui dispărut. 

— Îmi dai un sfat preţios, cu toate că poţi vedea din 
scrisoare că nu avem nici un punct de pornire. 

— Nu există fărădelege care să nu lase cea mai mică urmă, 
presupunând, fireşte, că e vorba de o nelegiuire. 

— După părerea ta, de unde trebuie să încep căutările? 

— De acolo de unde dispare ultima urmă a celor doi. Este 
într-adevăr departe, însă trebuie să se mai ştie, locurile prin 
care au trecut contele şi fratele dumneavoastră. 

— 'Ţie ţi se pare foarte simplu, însă pentru mine e greu. Ei, 
dacă aş avea lângă mine un cercetaş ca tine, aş mai zice, 
dar aşa... Nu ai putea... ştiu bine că e o îndrăzneală mare 
din partea mea... nu ai putea să mă însoţeşti? 

Old Firehand râse. 


— Nu e chiar aşa simplu cum credeţi. Ştiţi bine că eu am 
obiceiul de a sta în fruntea unei asemenea întreprinderi, de 
aceea îmi trebuie timp ca să mă hotărăsc5. Afacerea cu 
fratele Martin mi-a luat mai mult timp decât îmi 
închipuisem eu. 

Hermann dădu din cap jenat. 

— Well, mi-am închipuit eu. lartă-mă! Ai făcut deja atât de 
mult pentru familia noastră! Dar eu credeam că, fiind un 
prieten al familiei şi în acelaşi timp un compatriot de-al 
nostru... 

Old Firehand deveni brusc serios. 

— Nu aveţi de ce să vă cereţi iertare. Crede-mă, prietene 
drag, că v-aş îndeplini rugămintea cu plăcere, mai ales 
pentru tatăl dumneavoastră, pe care l-am prețuit mult, 
însă... hm... de data asta nu stă în puterile mele să vă ajut... 
N-aţi putea alege pe altcineva? 

— Nu ştiu pe nimeni altcineva. În Winnetou nu mă prea 
încred, iar Sam Hawkens e atât de şiret, încât nu cred că e 
omul care, să poată... 

— De ce nu? Îl întrerupse Old Firehand. Nu-l cunoaşteţi pe 
Sam Hawkens aşa de bine ca mine. În ultimul timp, cât mi-a 
fost întru totul supus, nu a avut nici o ocazie să arate tot ce 
poate. Daţi-i şansa să acţioneze singur şi nu o săvă 
dezamăgească! Aş vrea să-l văd pe cel care-l egalează în 
şiretenie şi viclenii! 

— Când te aud vorbind, mai că-mi vine să fac o încercare şi 
să-l chem să ni se alăture. Dar o să-mi dea cuvântul lui? 

— Nu ştiu. Trebuie să vă convingeţi singur. Oricum, o să vă 
sprijin din toate puterile mele. 

Hermann şi Martin ieşiră şi se duseră într-o cameră mai 
depărtată; băâtură la uşa lui Sam Hawkens şi a celor doi 
lungani, însă în zadar - nu era nimeni acolo. Nu le rămase 
altceva de făcut decât să aştepte întoarcerea celor trei. 

De-abia seara se reuniră cu toţii la cină, în sala de mese a 
hanului în care locuiau. Hermann dădu glas dorinţei sale. 


Micuţul Sam se scarpină neliniştit în creştet, apoi începu 
să-şi agite în aer furculiţa şi cuțitul. 

— Dar, sir, v-aţi pierdut minţile? Eu nu am habar despre 
dialectul vorbit de indienii aceia, sau musulmani, sau ce-or 
fi ei! 

— Asta ar fi cea mai neînsemnată problemă. Eu ştiu limba 
rusă şi te pot ajuta s-o pricepi şi tu! 

— Aşa?! Trebuie să fie mai grea decât chineza, dacă nu mă 
înşel! 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza asta. Ştiţi cu 
toţii că mai demult am activat la Constantinopol în cadrul 
serviciului secret de informaţii, unde cunoaşterea limbii 
ruse era obligatorie. 

— Well. Dar mai e o problemă: oare pot eu să bag la 
scăfârlie limba rusă, sir? 

— Lasă-mă să te ajut! Râse Hermann. Sunt convins că în 
scăfârlia ta e loc destul! 

— Sunteţi sigur? După ce cunoaşteţi ce e în tărtăcuţa 
mea? 

— Mă gândesc şi eu aşa... Oricum, master Hawkens, 
dumneata vorbeşti limba germană, care e mult mai grea şi 
o stăpâneşti aproape la fel de bine ca pe limba ta maternă... 

— Sunt un geniu! Hi-hi-hi-hi! Se amuză Sam Hawkens. 
Asta n-a ştiut-o până acum bătrânul Sam Hawkens! Dar, să 
ştiţi, sir, că nu vă înşelaţi prea mult! M-am înţeles binişor cu 
vreo două duzini de neamuri de indieni; şi dacă nu-mi vine 
pe buze vreun cuvânt, atunci mă folosesc de cele zece 
degete de la mâini sau de praf de puşcă şi de plumbi. Şi mă 
gândesc că Sam Hawkens a scos-o mereu la capăt, dacă nu 
mă înşel! 

— Atunci? Spuse Hermann. Vrei să mă ajuţi sau nu? 

— Hm, luaţi-mă încet, stimate domn! Mai întâi spuneţi-mi 
dacă pot s-o iau cu mine şi pe Mary! 

— Se-nţelege! Fără armăsar n-ai ajunge prea departe! 
Prin locurile acelea! 

— Sunt şi pe acolo savane sau prerii? 


— Da, însă acolo li se spune tundre. 

— Şi indienii? Cum stăm cu ei? 

— Nu sunt indieni. Doar nişte neamuri nomade cum ar fi 
kirghizii, tunguşii, buriaţii, ostiakii, iakuţii, samoizii şi... 

— Ajunge, ajunge! Naiba ştie ce mai înseamnă şi 
denumirile astea! Şi câte limbi trebuie să ştiu! Cred că n-o 
să pricep o iotă din dialectele astea! 

— Dar ţi-am spus că o să te învăţ limba rusă, care o să fie 
de ajuns să te înţelegi cu toate neamurile de pe acolo. 

— Vorba dumneavoastră e ca un lasou care mă leagă de 
mâini... Ce crezi despre toate astea, master Firehand? 

— Master Adlerhorst grăieşte adevărul. Dracul nu-i aşa 
negru precum crezi. În ceea ce mă priveşte, aş fi foarte 
uşurat să te ştiu alături de master Adlerhorst. 

— Aşa să fie oare? Se miră Sam măgulit. Cât ar trebui să 
dureze călătoria asta? 

— Nu pot încă să-ţi spun, mărturisi Hermann. Cam o 
jumătate de an ai să tot fii ocupat. 

— Doar atât? Chiar că nu e prea rău. 

— Aşa zic şi eu. În orice caz, nu o să fac nimic fără să-ţi cer 
sfatul mai înainte. 

Spunând acestea, Hermann atinse punctul sensibil al lui 
Sam. Era pe bună dreptate mândru de puterile sale; nu 
vorbea niciodată despre asta, însă îi făcea mare plăcere să-i 
audă pe alţii lăudându-l. 

— Well, spuse el bine dispus, văd că sunteţi un om înţelept, 
cu care pot îndrăzni să fac o încercare. 

— Îndrăzneşte, Sam, îndrăzneşte! Nu are să-ţi pară rău. 

— Cum adică? 

— Adică, sunt gata să-ţi plătesc la sfârşitul călătoriei o 
despăgubire nu tocmai neînsemnată. 

Auzind acestea, ochişorii lui Sam se îngustară straşnic. 

— Egad! 6 Vreţi să-mi plătiţi precum unui negustor care-şi 
vinde marfa pur şi simplu? Aşa credeţi că-l veţi îndupleca pe 
bătrânul Sam să vă accepte propunerea? Tinere domn, vă 
previn să nu mai rostiţi niciodată asemenea vorbe! Nu am 


nevoie de nici un cent de la dumneata! Dacă te voi însoţi, o 
voi face doar din prietenie pentru dumneata şi pentru 
master Firehand. Şi acum, să batem palma! Să fim 
camarazi buni şi să ne încredem unul în celălalt! 

Lăsă cuțitul şi-i întinse mâna lui Hermann. 

— Well, master, aşa să ne fie învoiala! Strigă Hermann 
bucuros. 

Cei doi lungani urmăriseră discuţia cu mare încordare, 
însă nu se amestecaseră deloc. În schimb, când Sam căzu la 
învoială, se putea citi clar pe chipurile lor ce li se petrecea 
în suflet. Dick Stone era tot un semn de mirare, iar Will 
Parker era straşnic de supărat. 

— Opreşte-te, Sam! Interveni Will. Te porţi de parcă noi 
nici n-am fi de faţă! 

Sam Hawkens îi aruncă o privire uluită. 

— All right! Bine că mi-ai adus aminte, că uitasem cu 
desăvârşire! Hi-hi-hi-hi! Ce vreţi de la mine? 

— E foarte urât din partea ta că iei o hotărâre aşa de 
importantă fără să ne consulţi şi pe noi. 

— Şi de ce, mă rog frumos, iar trebui să vă consult pe voi? 

— Nu mai vorbi aiureli! Ştii bine că noi suntem un trio de 
nedespărţit! 

— E vorba doar de o despărţire scurtă! 

— Poţi tu să bagi mâna în foc? O jumătate de an se poate 
prelungi. Nu, rămânem cu tine. 

— Dar tocmai i-am promis acestui gentleman că-l voi 
însoţi. 

— Venim şi noi cu tine! 

— Nu se poate! De data asta nu am nevoie de ajutorul 
vostru! 

— Ce ce nu? Se aprinse şi tăcutul Dick. 

— Pentru că sunteţi amândoi nişte greenhorns incorigibili 
şi puteţi să-mi faceţi mult rău. 

— Calmează-te! Calmează-te odată şi nu ne mânia! Se 
amestecă iarăşi Will. Ştim foarte bine că nu poţi reuşi fără 
noi. 


— Behold! Amândoi sunteţi nişte cizme! 

— Sam, fii înţelept! Suntem un trio şi aşa vrem să 
rămânem. Nu putem să te lăsăm să rătăceşti de unul singur 
printre arapii şi hotentoţii de acolo. Ce-ai fi fără noi? Un 
copac desfrunzit, un orfan fără mamă, fără tată. 

— Aha, deci tu îmi ţii loc de tată, iar celălalt cavaler, îmi 
este ca o mamă? 

— Nu-ţi mai bate joc! Rămâne stabilit: mergem cu tine. 
Trei perechi de ochi văd mai bine decât una singură. Nu 
poţi să ne laşi aici, eşti prea bun la suflet. 

— Da? Aşa sunt eu? Ei, atunci, pot să vă spun că nici n- 
aveam de gând să plec fără voi. 

— De ce n-ai spus de la început aşa? Puteai cel puţin să ne 
consuli şi pe noi. 

— La ce bun? 

— Pentru cazul în care ne-am fi împotrivit să te însoţim. 

— Prostii! Să vă împotriviţi? Aceşti gentlemeni au nevoie 
de noi şi doar n-o să-i lăsăm baltă, dacă nu mă înşel...! 

După ce se înţelese cu cei doi amici ai săi, Sam Hawkens îl 
rugă pe Hermann să-i povestească pe îndelete despre ce 
era vorba, apoi, după ce chibzui câtva timp, spuse: 

— Şi eu cred ca şi master Firehand că aici este o 
nelegiuire la mijloc. Treaba noastră este să scoatem la 
iveală dacă s-a petrecut vreo crimă sau vreo altă 
fărădelege. 

— Cum vreţi să începeţi? 

— Cu sfârşitul, bineînţeles. Master Adlerhorst, când 
pornesc în căutarea unui răufăcător, mai întâi de toate îmi 
pun întrebarea: cine-şi trage spuza pe turta lui? Puteţi să- 
mi spuneţi dumneavoastră? 

— Fireşte că moştenitorul. 

— În cazul nostru, cine este acesta? 

— Fratele meu, Gottfried, care este fiul adoptiv al contelui. 

— All right. Dar el iese din chestiune, căci a dispărut 
împreună cu contele. Cine este următorul la rând? 

— Mogştenitorul iniţial - vărul contelui. 


— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. În scrisoare nu i se pomeneşte şi numele. 

— Dar ştiţi cumva unde locuieşte? 

— Nu. Nu ştiu nimic altceva despre el decât că era rudă 
din parte maternă cu cel dispărut. 

— Atunci eu de aici aş începe, de aş fi în locul 
dumneavoastră, dacă nu mă înşel. Mai întâi trebuie să ne 
interesăm de numele şi reşedinţa moştenitorului, apoi 
trebuie să aflăm unde se afla în timpul comiterii presupusei 
fărădelegi. 

— Formidabil! Exclamă Old Firehand. Bravo, master 
Hawkens! Exact aşa cred şi eu. N-am avut dreptate, master 
Adlerhorst, când v-am sfătuit să-l alegeţi pe Sam Hawkens? 

— Hi-hi-hi-hi! Râse micuțul mulţumit. Întâi de toate, 
master Adlerhorst, trebuie să telegrafiezi degrabă 
prietenului dumitale din Petersburg sau mai bine legaţiei 
germane de acolo, iar ei să ne trimită răspuns pe aceeaşi 
cale. 

— Nu merge, e prea. Scump. Nu pot să plătesc o 
telegramă sau chiar mai multe, care în cazul nostru e sigur 
că vor fi cam lungi! 

— Cât despre bani, tânărul meu frate alb nu trebuie să-şi 
facă griji, interveni Winnetou, care până atunci se ţinuse 
tăcut deoparte. Apaşii vor putea plăti în locul tău. 

— Primesc oferta dumitale cu mare bucurie, dar nu o 
consider un dar, ci un împrumut pe care ţi-l voi înapoia la 
timpul cuvenit, spuse Hermann. 

— Fratele meu alb este mândru, dădu apaşul din cap. 
Winnetou nu-i va da pepitele în dar. 

— Atunci, să nu mai pierdem timpul. Trebuie să începem 
deîndată cercetările, fu de părere Hermann. Cui îi 
telegrafiem pentru început? 

— Întâi de toate, surorii şi prietenului dumitale în 
Germania, propuse Old Firehand. Ei au dreptul să fie puşi 
primii la curent cu desfăşurarea lucrurilor. Pe urmă, 
consulului sau altui funcţionar german din Rusia. 


Se grăbiră cu toţii să ducă la îndeplinire acest sfat. Fireşte 
că avură cu toţii ceva mai mult de aşteptat până la primirea 
răspunsului, însă aceasta nu-i ţinu în loc, fiindcă, oricum, 
fuseseră nevoiţi să mai zăbovească prin Frisco7 până ce se 
termină procesul răufăcătorilor din Valea Morţii. 

După paisprezece zile sosi din Rusia o telegramă ce 
cuprindea un răspuns cât se putea de complet. 
Moştenitorul contelui se numea Polikev şi în prezent se afla 
în Petersburg. Înainte de a primi uriaşa moştenire a vărului 
său intrase până peste urechi în tot felul de datorii, după 
cum umbla zvonul. În timpul dispariţiei rudei sale, Polikev 
nu se afla acasă, ci era plecat în străinătate. Unde, nu se 
putuse stabili. 

Old Firehand şi Sam Hawkens se arătară mulţumiţi de cele 
aflate. Bănuiala lor fusese confirmată şi de faptul că Polikev 
nu fusese acasă în timpul presupusei crime, însă nu aveau 
încă dovada deplină a vinovăţiei lui. 

— Se poate să ne aflăm pe o pistă greşită, îşi dădu cu 
părerea Old Firehand, dar este singura care, deocamdată, 
promite un oarecare succes, aşa că suntem nevoiţi să o 
urmăm până la capăt. Master Adlerhorst, nu aveţi pe 
nimeni de încredere în Rusia? 

— Nu, am doar în Germania un prieten şi acesta e Paul 
Normann. 

— Acum e musai să nu-l pierdem din ochi pe acest Polikev. 
Eu propun să-l trimiteţi pe prietenul dumneavoastră 
Normann la Petersburg, unde trebuie să încerce cu 
mijloace care să nu bată la ochi, să ajungă în apropierea 
contelui Polikev şi să-i supravegheze fiecare mişcare. 
Normann trebuie să vă înştiinţeze exact despre ce se 
petrece acolo. Ce zici, Sam? 

— Well şi eu sunt de aceeaşi părere, master Firehand. 
Socot că trebuie să rămânem pe această pistă, dacă nu mă 
înşel. 

— Am sentimentul că la Petersburg începe un fir care duce 
în Siberia. Dar, master Adlerhorst, dacă vreţi să pătrundeţi 


în Siberia cu autoritate deplină, trebuie să vă faceţi rost de 
un paşaport. Credeţi că puteţi? 

— Da, fără probleme. Vom avea cu toţii paşapoarte. 

— Behold! Cum vreţi să procedaţi? 

— Fireşte că pe o cale ocolită. Paşapoarte semnate de 
mâna ţarului se pot obţine dacă nu de la Petersburg, atunci 
din altă parte. 

— Mă faceţi curios. Cum vreţi să... 

— Nu uitaţi că am lucrat în serviciul secret german. Prin 
activitatea mea plină de succes din Tunis am lăsat o 
amintire foarte bună. Numai cu un cuvânt pot să obţin tot 
sprijinul necesar. lar nişte paşapoarte semnate de ţarul 
însuşi nu sunt o greutate! 

— Cu atât mai bine! Să sperăm că drumul pe care ni l-am 
ales ne va duce direct la ţintă. 

În urma acestei discuţii i se trimise o telegramă lui 
Normann, dându-i-se toate instrucţiunile pentru misiunea 
lui din Petersburg. Apoi, nu mai avură altceva de făcut 
decât să aştepte răbdători. 

Procesul de la San Francisco îşi urmă cursul. Probele 
împotriva împricinaţilor fuseseră atât de zdrobitoare, încât 
aceştia nu mai avuseseră scăpare. Dar procedura fu 
anevoioasă şi luă mult timp, ceea ce puse la încercare 
răbdarea fraţilor Adlerhorst, a lui Old Firehand şi trioului 
de cowboys, care nu prea mai aveau ce face prin San 
Francisco. 

Dar veni o zi plină de surprize, care anunţă un sfârşit 
apropiat tuturor aşteptărilor. În închisoarea preventivă, 
unde zăceau Roulin, Walker, Leflor, Juanito Alvarez, miss 
Miranda şi bătrâna Arabella, fuseseră aduşi câţiva bărbaţi 
care jucaseră un rol important în viaţa publică a statelor din 
vest. Era vorba de nişte indivizi care făcuseră uneltiri 
obscure, având ca mobil dolarii sau ambiția. Poliţia îi 
descoperise şi îi arestase, după care se puseseră în mişcare 
partenerii de afaceri, rudele, urmaşii arestaţilor, pentru a 
mitui justiţia să-i elibereze pe aceştia din urmă. 


În acea zi a surprizelor, izbucni furtuna. Arestaţii se 
răsculară, paznicii mituiţi deschiseră celulele, iar străjile 
care voiseră să-şi facă datoria fură închise. Se încinse o 
luptă în toată regula - era tocmai ce-şi doriseră acei 
intriganţi! Se iscă o debandadă nemaipomenită, în care li se 
dădu drumul la grămadă tuturor arestaţilor. 

Nelegiuiţii din Valea Morţii erau strânşi buluc în faţa porţii 
închisorii, încercând să fugă. Era noapte, dar locul era 
luminat ca ziua, căci ceata de răsculați incendiase un corp 
de clădire mai veche. Gloanţele bubuiau, pumnalele 
scăpărau; rebelii se luptau cu paznicii închisorii, scoțând 
urlete îngrozitoare. 

Leflor izbea în poartă; Roulin şi Walker încercau să sară 
zidul. Walker ajunse primul sus, iar Roulin, înnebunit, îl tot 
zorea. 

— Repede! Vreau să sar şi eu! 

Deodată, se apropie de ei un bărbat. Walker crezu că era 
vreun gardian; dintr-o săritură, dispăru pe partea cealaltă a 
zidului. 

— Blestematule! Strigă Roulin la Walker. Vrei să mă laşi 
aici, câine? 

Roulin auzi paşi în spatele său. Se întoarse, cu pumnul 
ridicat. Se trezi faţă în faţă cu Juanito Alvarez, cel cu ţeasta 
pleşuvă şi roşie ca para focului. Omul îşi revenise fizic, dar 
psihicul i se tulburase din ce în ce mai mult. Nebunia lui 
mocnea precum focul ascuns sub cenuşă. Haosul din acea 
noapte îl dăduse gata - îşi pierduse complet minţile şi se 
afla într-o stare de mare agitaţie. 

— Na, că te-am prins! Izbucni el, apoi se ghemui înfricoşat. 

Roulin îl recunoscu şi, răsuflă uşurat. 

— Vino încoa'! Repede! Ajută-mă să mă ridic! 

— Să vezi acum răzbunare! Şuieră nebunul. 

— După ce mă sui pe zid, te trag şi pe tine după mine! 

— Mai ştii, că odinioară n-ai avut milă cu mine? 

— Eşti nebun! Strigă Roulin. Cară-te! Dispari! 

— O să înţepeneşti de tot...! 


Roulin vru să-l îmbrâncească pe nebun, dar nu mai apucă. 
Cu o furie dementă, smintitul îşi scoase pumnalul şi se 
repezi asupra lui Roulin, care, urlând şi gemând, se prăbuşi 
sub greutatea lui Alvarez. Nebunul se dezlănţui şi începu 
să-l hăcuie râzând sălbatic, răcnind, chiuind. Nu se potoli 
până ce nu-l lăsă pe Roulin într-o baltă de sânge... 

În tot acest timp, Walker aterizase de partea cealaltă a 
zidului, dar... fără noroc. Îşi rupsese un picior şi avea nişte 
dureri cumplite. Gemea şi blestema. La naiba, asta mai 
lipsea acum! Se simţi deodată foarte greoi şi se sperie; 
numai de n-ar rămâne pe aici! Trebuia să fugă! Încercă să- 
şi înfrângă durerea, dar înainta greu, sprijinindu-se de zid. 
Ajunse până la colţul străzii. Şi acum, încotro...? Era 
derutat, căci nu cunoştea locurile suficient de bine. Spre 
port? Nu, mai bine să dispară în munţi. 

Cu mari cazne reuşi să meargă mai departe. În urma lui, 
vacarmul începea să se estompeze. Străduţa îngustă îi 
părea că nu se mai sfârşeşte. 

Deodată auzi paşi venind din faţa lui. Auzi apoi şi voci. Se 
dădu îndărătul unei uşi deschise, cât mai firesc cu putinţă, 
ca să pară că locuia acolo. 

Pe străduţă năvăliră nişte indivizi: doi, trei, patru, cinci, 
şase. Carâmbi înalţi, pălării cu boruri late - pe toţi dracii! 
Walker îi recunoscu imediat - erau Old Firehand, trioul, 
Hermann von Adlerhorst şi Winnetou. 

— Master, i se adresă Will Parker când ajunseră lângă el, 
închisoarea preventivă se află într-acolo? Am auzit că ar fi 
răzmeriţă mare şi am vrea să ne convingem, singuri... 

— Well, se căzni Walker să-şi prefacă vocea şi să fie concis, 
da, într-acolo! 

Will Parker vru să plece; nu observase nimic. Însă 
Winnetou şi Old Firehand aveau auzul mai exersat, ca şi 
Sam, de altfel, care privea ţintă din întunericul străzii spre 
chipul necunoscutului. 

— Stai! Spuse Old Firehand şi veni spre străin. 

Winnetou duse mâna la puşcă, dar Sam i-o luă înainte. 


— Arată-ţi chipul, master, nu-ţi fie cu supărare! Spuse 
Sam. 

În aceeaşi clipă, Walker îi smulse puşca lui Will, care 
rămăsese încremenit. Ridică arma şi apăsă pe trăgaci. Totul 
se petrecu uluitor de repede. Sam Hawkens apucase să 
tragă primul. Walker se prăbuşi la pământ, rănit. Micuţul 
Sam îşi puse arma la loc. 

— L-am recunoscut imediat... Well, a fost legitimă apărare. 
Oricum, a meritat-o. Pe individul ăsta îl chema Hopkins, 
înainte de a-şi spune Walker. 

Aşa se sfârşi răzmeriţa răufăcătorilor din Valea Morţii, 
care fură înfrânți în ultimul moment prin mobilizarea 
trupelor de gardieni. Leflor căzu în lupta de la poarta 
închisorii. La fel şi bătrâna Arabella. Juanito Alvarez fu 
răpus mai târziu de nebunia lui. Frumoasa Miranda, în 
schimb, reuşi să scape fugind cu o ceată de bandiți. La 
început crezuse că bravii senores, cum le spunea ei, îi 
oferiseră protecţie, dar mai apoi îşi dădu seama că o 
luaseră drept pradă, târând-o cu forţa în munţi. Astfel, 
Miranda fu printre puţinii care izbutiră să fugă din 
închisoare în acea noapte. Spre norocul, sau mai bine-zis, 
nenorocul ei, căci mai bine ar fi rămas acolo... 

Autorităţile continuară procesul lui Leflor şi după moartea 
acestuia. Artur fu repus în toate drepturile pe plantaţia 
tatălui său, iar vânzarea frauduloasă din Santa Fe a fost 
anulată. 

Acum, că totul se sfârşise cu bine, cei pe care soarta îi 
adunase la un loc în San Francisco nu mai aveau nici un 
obstacol care să-i împiedice să plece fiecare la treburile lui. 
Artur se întoarse la Wilkinsfield însoţit de unchiul său şi de 
miss Almy, cărora li se alăturară lordul David Lindsay şi 
Martin Adlerhorst. Bătrânul Wilkins voia mai întâi să 
meargă la Fluviul Albastru şi să caute comorile pe care le 
dusese în munţii de acolo împreună cu apaşii. Se răzgândi 
însă şi se hotări să-şi însoţească nepotul până la Wilkinsfield 
şi de acolo să plece la New Orleans. Hotărâse să-şi petreacă 


amurgul vieţii cu fiica şi ginerele său, Martin Adlerhorst, iar 
lordul Lindsay socoti că este de datoria lui să-i ducă acasă 
pe cei trei atât de încercaţi de soartă, cu iahtul său. 

Old Firehand se întoarse la Lacul de Argint, iar Winnetou îl 
însoţi o bună bucată de drum, apoi cei doi prieteni, se 
despărţiră. 

Pe când cei mai sus-amintiţi lăsau în urmă frumosul Frisco, 
primii paşi care trebuiau făcuţi în problema lui Hermann 
von Adlerhorst începură să se desluşească. La scurt timp, 
una după alta, sosiră mai multe telegrame din Petersburg, 
de la Paul Normann. Aşteptarea şi răbdarea acestuia 
fuseseră încununate de succes, reuşind să intre în contact 
cu contele Polikev. Acesta îi pozase pentru un portret care 
până la urmă ieşi foarte bine, Normann câştigându-şi astfel 
încrederea contelui. Lucrurile nu merseseră prea departe, 
însă pictorul se dovedise foarte abil şi reuşise să-şi atingă 
ţinta. Din cercetările pe care le făcuse, concluzia pe care o 
putea trage era clară: contele nu era cu totul nevinovat de 
dispariţia rudei sale. Polikev adusese de multe ori vorba 
despre cel dispărut, nebănuind că pictorul nu era deloc 
inofensiv precum părea. 

Ultima telegramă aduse şi cea mai importantă informaţie: 
contele Polikev pleca iarăşi în călătorie şi, mai precis, în... 
Siberia! Spunea că pleacă la vânătoare, dar Normann nu 
crezu nici un moment în acest pretext şi cu atât mai puţin 
nu crezură Hermann şi trioul de cowboys. Oare ce caută 
contele în Siberia răsăriteană, tocmai la Verhne-Udinsk? 
Polikev îi mărturisise toate acestea lui Normann odată, când 
se cherchelise zdravân. Contele ar fi putut să-şi satisfacă 
pofta de vânătoare mult mai simplu şi mai ieftin; era clar că 
aici se ascundea ceva, ceva legat de urmele căruia sperau 
cei patru camarazi să dea. 

Hermann telegrafie îndată lui Normann, să înceteze 
cercetările şi să revină acasă, căci mai departe urma să se 
ocupe el de chestiune. Şi chiar că nu mai pregetă nici un 


moment: se îmbarcă împreună cu ceilalţi trei pe primul 
vapor cu aburi care pleca spre Vladivostok. 

În tot acest timp, Sam Hawkens reuşi să pătrundă tainele 
limbii ruse. Dar, câteodată, îşi scărpina chelia, când vreo 
expresie rusească mai grea nu voia să i se înfigă în 
„rumeguşul lui din scăfârlie”; iar când Hermann îl obosea 
peste măsură cu exerciţiile, i se părea că tunica lui din piele 
de căprioară e prea strâmtă şi-l stânjeneşte al naibii de 
tare. 

Şi totuşi, nu după mult timp, Sam începu să vorbească cu 
maestrul său în limba rusă despre cele de toată ziua: 
mâncare, băutură, somn, călărie, cu toate că adesea nu 
reuşea să lege între ele decât substantivele, restul făcându-l 
cu mâinile sau cu ochişorii lui vicleni. Dar cel mai mult se 
distra când reuşea să-i copleşească pe Dick Stone şi pe Will 
Parker - care refuzaseră să ia lecţii de rusă politicos, dar 
ferm - fără ca aceştia să-i poată replica. 

Aşa se cazani Sam Hawkens s-o scoată la capăt cu limba 
rusă, iar când ajunseră la Vladivostok, era aşa bine pus la 
punct, că ar fi putut să străbată de unul singur în ţara 
aceea străină fără nici o problemă. 

De la Vladivostok călătoriră cu un vas de coastă până la 
Nikolaevsk, la gura de vărsare a râului Amur, apoi o luară în 
susul apei până la Habarovsk, capitala guberniei Amur. 
Trioul plecă mai departe, urmând firul râului Amur, apoi al 
râului Siika, până la Mitrofanova, în timp ce Hermann mai 
zăbovi câteva zile la Habarovsk, să-şi pună în ordine 
problemele legate de bani şi de călătorie. 

Din Mitrofanova nu se mai putea naviga pe Amur. De la 
Nikolaevsk trioul străbătuse pe apă aproape trei mii de 
kilometri. Mai departe merseră călare, trecând prin 
Nertşinsk şi Tşita, ajungând în cele din urmă la Verhne- 
Udinsk - ţinta finală a călătoriei lor, unde avu loc ciudata 
întâlnire cu Karpala. 

Nici nu ajunseră bine Sam Hawkens şi prietenii lui să intre 
în cortul părinţilor Karpalei, că sosiră şi logodnicul fetei şi 


camaradul său. Cei doi săriră de pe cai şi intrară şi ei în 
cort. 

Când dădu cu ochii de Sam, căpitanul uită să mai salute. 

— Ele! Băiete, eşti prizonierul meu! 

— Sau tu al meu! Se amuză Sam. 

— Eu, altău? 

— Da, căci eu te-am prins pe tine şi tu pe mine. Sau, mai 
bine zis, niciunul nu l-a prins pe celălalt, dacă nu mă înşel. 

— Nu pot să înghit o asemenea obrăznicie! Eu sunt 
comandantul trupelor de pe aici! 

— lar eu sunt căpetenia comandanților acestor două 
corpuri de armată! Spuse Sam, arătând spre Dick şi Will. 

— Omul ăsta nu-i în toate minţile! 

— lar tu nu eşti prea mintos! Mă aflu sub protecţia unui 
principe buriat! 

— Dar pe pământ rusesc! Trebuie să mi te predea! 

Karpala lămuri lucrurile cu un gest: 

— Acest om este oaspetele meu şi nu va fi predat. 

— Atunci îmi voi chema cazacii! 

— Cheamă-i! Buriaţii sunt de cinci ori mai numeroşi şi nu 
vor răbda să nesocoteşti onoarea fiicei teişului lor şi să-l 
arestezi pe protejatul lor. 

— Se va ajunge la război! 

— Dacă aşa vrei - fie! Armă contra armă! 

— Dă-ţi seama ce faci! Eşti mireasa mea! Trebuie să mite 
supui! Urlă el ca turbat. 

Principele şi principesa rămăseseră aşezaţi pe pernele lor. 
Se aflau într-o situaţie delicată, aşa că se gândiseră să nu 
ţină nici partea fiicei lor, dar nici a ofițerului. Atitudinea 
aceasta era tipică pentru felul lor de a fi, paşnic şi potolit. 

Sam Hawkens îşi dădu bine seama ce se petrecea. Pricepu 
că, deşi nu se temea de cazaci, nu era, totuşi, înţelept să-i 
amestece pe buriaţi într-o poveste din care puteau ieşi rău, 
aşa că-i întrerupse pe cei doi: 

— Nu vă mai certaţi, copii. Vom merge de bunăvoie la 
prefect. 


— De bunăvoie? Spuse batjocoritor căpitanul. Sunteţi siliţi 
s-o faceţi! Voi pune să fiţi legaţi şi să fiţi duşi la închisoare. 

— Nu, râse Sam, n-o să faci asta, flăcăiaşul meu! Vom 
împuşca pe oricine va cuteza să ne atingă. Dar acum ne 
vom sui pe cai şi vom face de bunăvoie o vizită 
ispravnicului! 

— Ridicol! 

— Da şi nu! la uită-te aici! 

Sam Hawkens scoase la iveală două revolvere şi păşi cu 
ele ridicate spre ieşirea din cort. Dick şi Will păşiră în urma 
lui, tot cu revolverele în mâini. 

— Nu vă las singuri; vin cu voi, spuse Karpala şi urcă în şa. 

Ajunseră în oraş. În faţa prefecturii, căpitanul îi şopti ceva 
locotenentului, care o luă grăbit înainte. Primise 
însărcinarea să ordone cazacilor să supravegheze ieşirile 
din clădire. 

Karpala trebui să aştepte în anticameră împreună cu cei 
trei protejaţi ai ei. Căpitanul intră înainte la tatăl său, ca să 
poată vorbi singur cu el; după ce-l înştiinţa ce se petrecea, 
ieşi şi îi chemă pe ceilalţi să intre. 

— Eu rămân aici, spuse Karpala. Nu vreau să mă amestec 
în disputa voastră. Dar vreau să fiu înştiinţată ce aveţi de 
gând să faceţi cu aceşti oameni. 

— Vor fi băgaţi la răcoare şi apoi îi voi trimite la Irkutsk. 
Acolo or să afle ei ce înseamnă să tragi într-un ofiţer! Spuse 
aspru căpitanul. 

— O să mai vedem noi, drăgălaşule, râse Sam, care îl 
împinse din calea sa pe căpitan şi intră ţanţoş la prefect. 

Acesta, care îndeplinea şi funcţia de judecător al 
guberniei, îi primi pe cei trei „răufăcători” cu o privire 
întunecată. 

— Ai tras în acest ofiţer! Îl întrebă el autoritar pe Sam 
Hawkens. 

— Nu. 

— Să nu minţi! 

— Spun adevărul! 


— El aşa pretinde! 

— Minte. 

— Omule, păzeşte-ţi limba, altfel ţi-o fac bucăţi cu cnutul! 

Sam îşi puse mâinile în şolduri şi se înfipse bine în 
picioare, apoi spuse râzând: 

— Tu? Cu cnutul? Eu ştiu prea bine ce înseamnă mantila 
regească şi nu m-aş atinge nici în ruptul capului de un ofiţer 
neînfricat. Dar pot eu oare să iau drept un ofiţer pe cineva 
care se ascunde în tufişuri ca să tragă cu ochiul la scalda 
unei fecioare? Niciodată! Ăsta e un mojic, un bădăran 
neruşinat, dacă nu mă înşel, hi-hi-hi-hi! 

— Tu să taci oda... 

— Tacă-ţi fleanca! Tună Sam Hawkens. Acum vorbesc eu! 
După aia îţi vine şi ţie rândul! Nu prea pari să ştii că mai 
înainte de toate trebuie să te interesezi cu cine stai de 
vorbă. Ţarul se va bucura nespus când va afla de la mine ce 
păduchi de prerie sunt pe aici! Uite paşaportul meu! Dacă 
nu ştii să citeşti, o să-ţi scriu alfabetul pe scaun cu creta, iar 
când o să te ridici, o să-l poţi lua cu tine pe pantaloni, hi-hi- 
hi-hi! 

Sam scoase paşaportul şi-l dădu ispravnicului. 
Americanului îi turuise gura aşa de repede, că funcţionarul 
amuţise şi nu pricepuse nici pe jumătate din politeţurile 
îndrugate de acesta. 

Năucit, ispravnicul deschise paşaportul. Îl citi pe îndelete, 
se frecă la ochi şi-l mai citi o dată. La semnul lui Sam, Dick 
şi Will îi dădură şi ei actele lor, pe care funcţionarul le 
cercetă cu aceeaşi uimire. 

Prefectul începu să năduşească. Fiul său veni lângă el şi 
aruncă şi el o privire în paşapoarte. Tatăl său puse apoi 
documentele cu grijă la un loc şi le înapoie proprietarilor 
lor. 

— Şi acum? Întrebă Sam Hawkens. 

— Sunteţi liberi! 

— Liberi eram oricum! Speram să primesc alt răspuns! 


— Totul a fost o neînțelegere, spuse ispravnicul cu voce 
scăzută. 

— Oho! Aşteptăm scuze de la domnul căpitan. Dacă nu o 
face, dau de ştire guvernatorului să-i trimită în dar un 
glonte! Spuse Sam în zeflemea. 

Tatăl şi fiul se uitară unul la celălalt, apoi căpitanul se duse 
mai mult cu de-a sila spre Sam. 

— Recunosc că am procedat cam pripit. Îmi cer iertare. 

— Aşa, flăcăiaşul meu! Cine are curajul de a face greşeli, 
trebuie să aibă şi curajul de a şi le asuma. Ei, de acuma nu 
mai există nici o neînțelegere. Rămâi sănătos, tătucă! Rămâi 
cu bine, flăcăiaş! Nu vom uita ziua asta în care v-am 
cunoscut într-un mod atât de plăcut! 

Făcând o plecăciune repezită, Sam şi prietenii lui plecară. 

Tatăl şi fiul rămaseră mult timp tăcuţi. Prefectul fixa uşa de 
parcă văzuse vreo arătare acolo. De furie, se schimbase la 
faţă. Într-un sfârşit, rupse tăcerea. 

— Ce ruşine! Nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva de la 
nenorociţii ăştia! 

— După cum arată, nu. Dar paşaportul e semnat personal 
de ţar, ca şi de marele duce urmaş la tron şi de hatmanul 
cazacilor siberieni. 

— Şi scrie acolo că trebuie să li se pună la dispoziţie, dacă 
cer, ajutor militar! Dacă acest Sam Hawkens ar pofti să te 
trimită chiar azi cu cazacii tăi prin mlaştini... 

— Pe naiba! Ar trebui să mă supun! 

— De trei ori pe naiba! Fii mai atent pe viitor! Vezi să nu-ţi 
pierzi şi mireasa. Ştii în ce situaţie materială groaznică ne 
aflăm! 

— Pfui! S-o pierd! Pufni dispreţuitor căpitanul. Bătrânii ei 
sunt mult prea proşti şi prea credincioşi obligaţiilor lor ca 
să nu-şi respecte cuvântul dat. 

Cu asta, discuţia lor luă sfârşit, amândoi lăsându-se în voia 
unor gânduri nu tocmai plăcute. 

Karpala se întoarse cu oaspeţii săi înapoi la cort. Le 
povesti entuziasmată părinţilor săi cum cei trei se 


apăraseră singuri, neavând nevoie de nici o protecţie. 
Auzind acestea, consideraţia teişului şi a soţiei lui pentru 
cei trei crescu simţitor. 

— De-abia acum îmi este dat să vă spun bun venit în cortul 
meu şi vă rog să vă prezentaţi. 

Sam Hawkens făcu o plecăciune şi spuse: 

— Eu mă numesc Sam Hawkens - el este Dick Stone, iar el 
- Will Parker. 

— Eu -el-el! Samauk - Dickson - Wilipack! E prea greu 
pentru un bătrân ca mine, frăţiorii mei. Îngăduiţi-mi să vă 
numesc într-un fel care îmi este mai la îndemână! 

— Fă-o! 

— Numele tău va fi Tikva. 

— Asta înseamnă „dovleac” - poate cumva din cauza 
pălăriei uriaşe pe care o port pe ţeastă? Râse Sam 
binevoitor. 

— Iar pe ceilalţi frăţiori îi voi numi Planka şi Rogatina. 

— Ce spune despre noi? 

— V-a spus Laţ şi Lance, îi lămuri Sam. 

— Mie nu-mi convine! Mormăi Will. 

— Nici mie! Bombăni şi Dick. 

Sam căută o cale de ieşire. Îi explică grăsuţului buriat că 
putea să lase deoparte numele de familie şi să ţină minte 
doar cele trei nume monosilabice - Sam, Dick şi Will. 

După ce se puseră cu toţii de acord, principele îi ospăta pe 
musafiri. Karpala îi servi foarte atentă şi afectuoasă, apoi 
cei trei plecară la târg, să facă unele cumpărături. Deodată, 
Dick îl zgâlţâi aşa de tare pe Sam, de mai-mai să-l dărâme. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bill Newton! 

— Prostii! Ce să caute secătura asta tocmai aici în Siberia? 

— N-avem de unde şti. Vino-ncoace repede! 

Dick îl trase după el pe Sam printre corturi, se uită în 
toate părţile, însă nu mai dădu de străin. 

— Nu era decât cineva care semăna cu fostul derviş, asta-i 
tot, îşi dădui cu părerea Sam. 


— Pot să jur că el a fost. Purta barbă, asta era singura 
diferenţă. 

Înainte de a merge la ispravnic cu paşaportul, Bill Newton, 
sau, mai bine zis, Fedor Lomonov, trecuse pe la han, unde 
mâncase. După aceea se grăbise înspre târg, să-l caute pe 
faimosul vânător „Numărul 84”. Îl întâlnise destul de 
repede şi, cum îi propusese un preţ bun, acesta se învoise 
pe dată să vină cu el. Vânătorul strânse fără nici o greutate 
o trupă pentru vânătoare; bunul său renume îl ajută să-i 
adune pe cei mai buni. 

Acum mai rămăseseră de rânduit cumpărăturile necesare, 
aşa că fostul derviş se mai preumblă câtva timp prin 
iarmaroc. În jurul neobişnuiţilor americani se strânsese o 
gloată de curioşi, aşa că L.omonov fu şi el împins de valul 
mulţimii într-acolo. Văzându-i, îi recunoscu îngrozit pe cei 
din mâinile cărora scăpase cu chiu cu vai în Valea Morţii. De 
uimire, crezu că aceştia îi luaseră urma şi veniseră după el 
din Valea Morţii, aşa că hotări să o şteargă de acolo cât mai 
iute cu putinţă. 

Cumpără cele necesare şi împacheta apoi totul. Le dădu 
vânătorilor tocmiţi un peşcheş, făcându-i astfel să 
grăbească plecarea. O porniră la drum, dar tocmai când 
Lomonov se ducea spre locul de plecare, dădu nas în nas cu 
cei trei. Dick îl recunoscu. O luă sprinten printre corturi şi 
reuşi să scape. 

Capitolul IV - Petrecerea. 

Când amurgul cobori pe pământ, în sala de dansa 
cârciumii fură aprinse cele câteva lămpi, căci în prima zi de 
iarmaroc era bal. 

În partea dinapoi a sălii se îngrădise cu plăci din lemn un 
separeu pentru „notabilităţi”. Se împământenise obiceiul ca 
figurile de seamă ale locului să danseze doar ei fiecare al 
zecelea dans. 

Nici nu se dădu bine primul semnal cu o trompetă obosită, 
că şi năvăliră în sală cete întregi de dansatori voioşi. Lia 


început, dansurile notabilităţilor nu se ţinură, căci aceştia 
nu-şi făcuseră încă apariţia. 

Nu trecu, însă, mult timp până sosiră şi feţele înalte ale 
locului. În faţă stăteau prefectul cu familia, apoi urmau 
ceilalţi ofiţeri, preotul şi un subofițer. Veniră apoi şi 
căpeteniile de vază ale popoarelor învecinate; în sfârşit, îşi 
făcu apariţia şi teişul cu soţia şi cu fiica sa. 

Apariţia acestora din urmă făcu mare senzaţie şi nu atât 
din cauza frumuseţii Karpalei, ci mai ales datorită celor trei 
figuri neobişnuite ale lui Sam, Dick şi Will, care însoțeau 
familia teişului. 

Faptul că Sam se bucura încă de libertate după ce trăsese 
în căpitan, îl făcuse să capete în ochii acelor oameni simpli 
un respect nemaivăzut. 

De-ale gurii nu erau, iar de băut se găseau doar ceai, 
basamac, rachiu şi lapte acru. O trompetă, o chitară veche 
şi un trombon răguşit executau un concert care, după cum 
ar spune un poet, ar fi trezit din amorţeală şi pietrele. 

Favoritele erau dansurile populare. Cu toate că băutura 
era proastă, iar muzica era şi mai şi, atmosfera se încinse 
repede, chiar şi în separeul notabilităţilor. 

Doar căpitanul rămase încruntat şi zgârcit la vorbă. Se 
simţea înjosit în ochii oaspeţilor de la bal, cu atât mai mult 
cu cât Karpala nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Când 
se porni un nou dans al „domnilor”, se ridică posomorât şi 
se duse la fată să o invite la dans. Karpala îl refuză, fără 
măcar să se uite la el. 

— Nu dansezi? O întrebă el. 

— Nu. 

— Nu dansezi deloc în seara asta? 

— Încă nu ştiu. 

— Sau doar pe mine mă refuzi? 

— Cu tine nu voi mai dansa niciodată! 

Căpitanul păli. Toate privirile se aţintiseră asupra lui şi 
simţi batjocura lor arzându-i obrajii. 


— O să dansezi cumva cu numărul zece? Îi şuieră el 
veninos la ureche. 

— Poate. 

— N-o luă pe fată în serios. Nu era cu putinţă ca fiica unui 
prinţ bogat să danseze cu un cazac pârlit, mai ales că era şi 
un deportat. Aruncă o privire înverşunată pe după 
paravanul separeului către cazacul care sprijinea un zid, 
fără să pară că lua seama la ce se petrecea, dar care, pe 
furiş, n-o slăbea din priviri pe Karpala. 

După câteva dansuri populare, trompeta anunţă un nou 
dans „domnesc”. Karpala se ridică atunci liniştită, se duse la 
cazacul „Numărul 10” şi-i întinse mâna. 

— Hai, dansează cu mine! 

Cazacul tresări uluit, dar se ridică sprinten. Privirile îi 
străluceau, obrajii îi ardeau. Văzuse bine cum căpitanul 
fusese refuzat şi acum prinţesa venise la el! Îşi dădu 
imediat seama de urmări, dar puţin îi păsa. O luă de mână 
şi o duse în mijlocul sălii. 

Asistenţa scoase un ah! De uimire. Toate privirile se 
îndreptară către căpitan, care albise la faţă ca varul. 

Muzica începu. Perechea era singură pe ring, căci ceilalţi, 
„notabili”, nu îndrăzniseră să danseze lângă un deportat. 
Cazacul, în schimb, părea să se gândească doar la 
partenera lui. Ţinând-o de mijloc, o conducea uşurel în 
ritmul muzicii. Ea se abandonase toată melodiei duioase şi 
partenerului său iscusit; îşi lăsase capul într-o parte, iar 
ochii şi-i închisese pe jumătate. 

Părinţii fetei urmăreau perechea cu priviri calde şi senine. 
În deportat ei nu vedeau decât omul care le salvase odorul 
de la înec. 

Dansul luă sfârşit. 

— Vino! Spuse Karpala. 

— Nu, şopti el, te conduc eu! 

Merseră cu paşi înceţi până la separeu şi intrară. 
Căpitanul sări ca ars şi se repezi la cazac. Urmărise dansul 
cu priviri turbate. 


— Îndrăzneşti să vii aici, câine? Strigă el aşa de tare, încât 
se auzi în toată sala. Ce cauţi aici? 

— O conduc pe doamna mea la loc, îl înfruntă cazacul 
numărul zece. 

— Doamna ta? Nemaiauzită obrăznicie! Cum poate să fie 
Karpala doamna unui condamnat? Este logodnica mea. 
Cară-te, altfel o să ai de-a face cu cnutul meu! 

Întinse mâna după biciuşca şi o apucă strâns. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Toţi aşteptau cu încordare 
urmarea. Cei mai mulţi erau convinşi că numărul zece va da 
ascultare poruncii cu cea mai mare umilinţă. 

— Hai, că-i tare! Şopti Sam Hawkens lunganului Dick. 

Şi cu toate acestea, cazacul nu arătă nici urmă de 
umilinţă. Rămase demn în faţa ofițerului şi-i răspunse pe un 
ton reţinut şi politicos: 

— Voi face precum îmi porunceşte Karpala. 

Se uită întrebător la fată, care se văzu datoare să salveze 
onoarea cazacului, aşa că-i strânse şi mai tare mâna într-a 
sa şi-i spuse prietenos: 

— Ai dansat cu mine şi de aceea te rog să mă conduci 
înapoi la părinţii mei, apoi poţi să te întorci la locul tău. 

— Îţi mulţumesc. 

Cazacul vru să înainteze împreună, cu fata, dar căpitanul îl 
apucă strâns de braţ. 

— Stai! Dă-i drumul imediat! 

— Vezi care e voia doamnei mele. Dacă e într-adevăr 
logodnica ta, ar trebui să-i dovedeşti tot respectul de care 
eşti în stare! 

— Câine spurcat! Mi te supui sau nu? 

Căpitanul ridică biciuşca. 

— Nu sunt nici câine, nici criminal. Am fost trimis în 
Siberia fără să fiu judecat. Sunt, ca şi tine, ofiţer şi nobil. 
Numai să îndrăzneşti să mă atingi cu biciuşca! 

— Ticălosule! Strigă căpitanul şi vru să-l lovească, dar nu 
mai apucă, fiindcă Sam îl înşfacă iute de braţ şi-i spuse în 
rusa lui stâlcită: 


— Calmează-te, frăţioare! Am venit aici să ne distrâm, nu 
să ne certăm! 

Căpitanul începu să urle ca un taur furios: 

— Nu-mi porunci tu mie! La o parte! 

— Nu ţi-am poruncit, ci doar te-am rugat. Respectă-ţi 
logodnica! Lasă-l pe cel care a dansat cu ea să-şi 
îndeplinească datoria de onoare! Ce e rău dacă vine şi el un 
moment în separeul notabilităţilor? 

— La mine n-are ce căuta! 

— Atunci, are ce căuta la mine! Eu sunt oaspetele 
principelui buriaţilor şi vreau să văd dacă o să mă insulţi şi 
pe mine. 

Spunând acestea, Sam se duse la cazac. 

— Frăţioare, condu-ţi doamna la locul ei şi hai să bei cu 
mine un păhărel în sănătatea ei! 

Se duse la masă ca să umple paharele, trebuind astfel să-i 
dea drumul ofițerului. Acesta profită şi ridică iar mâna să-l 
lovească pe cazac. 

Sam Hawkens vru să intervină iarăşi, dar privirea 
cazacului îl făcu să renunţe. Numărul zece stătea drept în 
faţa căpitanului cu ochii aruncând fulgere de mâine. 

— Hai, încearcă! 

— Poftim! 

Biciuşca şuieră prin aer. Cazacul dădu drumul mâinii fetei 
şi se repezi la ofiţer. Îl apucă de braţ şi-i smulse biciuşca, pe 
care o rupse dintr-o mişcare. 

— Gata! Ajunge! Acum nu te mai cruţ! Aşază-te şi taci din 
gură! 

Ofiţerul se dădu un pas înapoi. De furie, amuţise. 

— Cum?! Îşi regăsi până la urmă graiul. Tu îmi porunceşti 
mie să tac? Îmi rupi biciuşca?! O să-ţi arăt eu ţie! Urlă el 
spumegând de furie, apoi se năpusti asupra cazacului. 

Acesta se dădu repede într-o parte, dar ofiţerul se repezi 
la cazac şi-i trase o palmă cu atâta putere, încât căzură 
amândoi peste parapet. Reugşi să se ridice şi se aruncă din 
nou pe cazac. Acesta îl înşfacă şi-l trânti straşnic la pământ. 


Totul se petrecu fulgerător. Nimeni nu îndrăzni să-i 
despartă. Când totul luă sfârşit, cazacul îi întinse Karpalei 
mâna, respirând cu greu, şi-i spuse calm, de parcă nu se 
întâmplase nimic: 

— Dă-mi voie să te conduc la locul tău! 

Fata pălise şi nu mai putea să scoată un cuvânt. În sală 
domnea o linişte de mormânt. 

— Frăţioare, acum vrei să închini cu mine un păhărel? Îl 
întrebă cazacul pe Sam. 

— Pe legea mea! Eşti un tip de ispravă! E o plăcere să 
ciocnesc cu tine! 

Sam vru să toarne în pahare, dar nu apucă, fiindcă în sală 
răsună vocea căpitanului: 

— Pe el! Arestaţi-l! Acum! 

Căpitanul se învineţise la faţă de mânie. Toţi cei de faţă se 
ridicaseră în picioare. Soldaţii, care nu erau tocmai puţini la 
număr, se apropiară cam fără chet de cazac. 

— Repede, câinilor! Tună căpitanul. 

Atunci Will îl bătu uşurel pe umăr pe Sam. 

— O să răbdăm una ca asta? Nu-i mai bine să-l linşăm pe 
căpitănaşul ăsta? Întrebă el. 

— Da, ia să-l jumulim puţin! Spuse şi Dick. 

— Aveţi răbdare! Le ordonă Sam, care se apropie apoi de 
cazac. 

Numărul zece pricepu intenţia lui Sam şi-i apuse: 

— Fără imprudenţe, Frăţioare! Pe aici sunt legi de care tu, 
ca străin, trebuie să asculţi mai mult ca oricare altul! 

Dându-şi seama că situaţia era, într-adevăr, gravă, Sam se 
duse la Will şi-i şopti: 

— Deocamdată, s-o lăsăm baltă. Furişează-te până afară şi 
încearcă să afli unde au de gând să-l ducă pe cazac. 

— De ce nu te ducitu? 

— Pentru că mai am o vorbuliţă cu acest domn căpitan. 

— O vorbuliţă? Cu oameni ca el se vorbeşte cu pumnul, aşa 
cum făcea prietenul nostru Old Shatterhand. Mai bine 


întipăreşte-i pe mutră cu pumnii alfabetul rusesc, poate aşa 
o să priceapă ce vrei să-i spui! 

Spunând acestea, Will dispăru, totuşi, pe neobservate. 
Toată atenţia era îndreptată către cazac. Numărul zece 
aruncă biciuşca pe care i-o smulsese căpitanului şi se duse 
în faţa camarazilor săi: 

— Sunt al vostru! Vouă nu vă opun rezistenţă! 

— Legaţi-l zdravăn! Puneţi-l în lanţuri! Tună ofiţerul. 

— Dă fuga şi cere-i hangiului sfoară! Strigă deodată 
singurul subofițer care era pe acolo, unuia din oamenii săi. 
Să-l legăm pe nenorocitul ăsta până-i dă sângele! Mai spuse 
el, apoi îi şopti arestatului: 

— Fii fără grijă! Am să te leg de o să zici că eşti împachetat 
în vată! Dar să faci o mutră foarte îndurerată! 

Se duse apoi la căpitan: 

— Unde-l ducem? 

— Deocamdată, în foişorul pompierilor. Eu personal voi 
avea grijă de el! 

„Numărul 10” fu deîndată legat şi dus. Căpitanul îl însoţi 
până la uşă, apoi se întoarse la locul său. Înainte de a se 
aşeza nu se putu abţine să nu-i arunce o privire furioasă lui 
Sam. 

— Cazacul ăsta merită moartea. Tribunalul are să-i dea ce 
i se cuvine, pufni el. Dar nu-mi dau seama cum poate să-i ia 
apărarea un străin. Acest străin cred că nu-i în toate 
minţile. 

— De mine vorbeşti, frăţioare? Întrebă liniştit Sam. Mă 
jigneşti de moarte. Ştii tu oare cum se răspunde unei 
jigniri? 

— Dă-mă în judecată! 

— Nici prin gând nu-mi trece. Un bărbat adevărat 
răspunde cu arma. 

— Pe Sfântul Andrei! Vrei să ne duelăm? Hohoti căpitanul. 

— Da. 

— Încă o dovadă că eşti nebun! Să mă duelez cu tine...? 
Un căpitan al ţarului nu se bate cu civili. Ai înţeles? 


Sam îi râse în faţă. 

— Crezi că eşti mai tare ca mine? 

— Bineînţeles! 

— Dracu' să te ia! 

Povestea devenise serioasă. Prefectul, care până atunci 
îndurase în tăcere umilirea fiului său, nu se mai putu abţine 
şi spuse furios: 

— Îţi poruncesc să taci! Nu ai dreptul să vorbeşti! 

Sam pufni dispreţuitor. 

— Dar tu ai dreptul? 

— Da. Eu sunt prefect! 

— Aici eşti doar un oaspete, ca şi mine. lar eu am acelaşi 
drept să vorbesc ca şi tine, dacă nu mă înşel. În odaia ta de 
funcţionar nici n-ai crâcnit, iar aici te dai zmeu! Atât îţi mai 
spun, tătucă, eşti un nătărău, iar fiul tău este un mojic pe 
care nu-l deranjează să fie bumbăcit, după cum s-a văzut, 
hi-hi-hi-hi! 

Ispravnicul, căpitanul şi ceilalţi ofiţeri îl înconjurară 
imediat. 

— Staţii liniştiţi! Strigă prefectul batjocoritor. Să-l lăsăm în 
plata Domnului! E de-a binelea ţicnit! 

— Te avertizez, tătucă! Fiul tău m-a jignit şi îi cer 
satisfacţie. Dacă mă refuză e un laş. Ai înţeles? 

Sala încremeni. Muzicanţii îşi lăsară instrumentele. Dick 
Stone stătea pe scaun cu picioarele lui lungi răscrăcărate, 
înghiontindu-l pe Sam. 

Prefectul era sufocat de mânie. Aşa ceva nu i se mai 
întâmplase niciodată. 

— Îţi poruncesc să taci! Spuse el, abţinându-se cu greu. 
Dacă nu te supui, pun să fii arestat! 

— Sper că n-ai uitat ce scrie în paşaportul meu! Îi replică 
Sam cât putu de prietenos. 

— Nu. Dar scrie acolo că trebuie să înghiţim mojiciile tale? 

— Nu, dar nici nu scrie să mă las doborât de primul 
căpitan de cavalerie care-mi iese în cale! M-a jignit, iar eu îi 
cer satisfacţie! 


— N-o să se bată cu tine. Nu eşti ofiţer; nu eşti de acelaşi 
rang cu el. 

— Pe naiba, asta-i tare! Ei, frăţioare, asta trebuie s-o afle şi 
ţarul, când mă voi întoarce în '[arskoie Selo8 şi voi bea o 
cafeluţă cu el şi vom juca o partidă de cărţi! 

Toate privirile se întoarseră uluite spre micuțul străin. 

— Cafea? Cărţi? În Ţarskoie Selo? 

— Sigur! Şi tu crezi că nu sunt de rangul vostru? Ridicol! 
Dar, cum vrei! Eu voi raporta... 

Prefectul făcu o faţă uluită peste poate, iar toţi ceilalţi se 
grăbiră să ia o atitudine cât mai plină de Consideraţie. 

— Dumnezeule - e adevărat, excelenţă? De ce n-ai spus 
aşa de la început? 

— Pentru că aşa am vrut eu. Ile mai întreb o dată de faţă 
cu aceşti martori: sunt de acelaşi rang cu fiul tău? 

— Ah, iertare! Eşti mai presus de noi! 

— Aşadar, pentru fiul tău e o mare onoare să se lupte cu 
mine. 

— Se-nţelege de la sine! Tocmai de aceea mă gândesc că o 
să renunţi la pretenţia ta! 

— De ce? 

— Fiul meu e foarte curajos şi are multă forţă! Te-ar putea 
răni. 

— Vrei să spui că eu n-aş fi curajos? 

— A, nu! Însă curajul poate păli în faţa unui glonte! 

— Ştiu să mă descurc cu gloanţele. Am dovedit-o chiar 
astăzi, când i-am găurit căciula, dacă nu mă înşel. 

Siguranţa cu care vorbea Sam îl nelinişti pe ispravnic, 
care nu se lăsă şi mai făcu o încercare: 

— Nu ţi-ar dăuna rangului să te duelezi? 

— Nu. Căci dacă îl omor pe fiul tău, nimeni n-o să se 
sinchisească; în schimb, dacă eu voi fi doar rănit, fiul tău va 
intra în bucluc. Mă aflu sub protecţia cu totul specială a 
ţarului. 

Ofițerii stăteau cu privirile în pământ. Niciunul nu voia să 
fie amestecat în afacerea asta penibilă. Cu toţii îşi doreau s- 


o şteargă de acolo, să nu fie obligaţi să asiste ca martori la 
duelul celor doi. 

Căpitanul încercă şi el să găsească o cale de scăpare. 

— Spre binele tău, sper că ai glumit. 

— De ce? 

— Sunt maestru în mânuirea tuturor armelor. 

— Asta-mi este foarte pe plac! Eu nu mă bat cu ageamii! 
Rămâne stabilit. Îţi cer satisfacţie! 

Căpitanul nu-i răspunse. 

— Ei? Mă refuzi? 

— Nu. Accept. 

— Bun. Prietenul meu îmi va fi martor. Cine stabileşte 
armele? 

— Cel insultat. 

— Aha, eu! Tragem cu puştile de la cinci sute de paşi! 

Căpitanul răsuflă uşurat, căci cinci sute de paşi însemnau, 
totuşi, o distanţă bună. Sam observă aceasta şi clipi şiret 
din ochi. 

— Sau să spunem o mie de paşi? Întrebă el. Eu trag bine şi 
de la o mie cinci sute de paşi. 

— Cum vrei, îi răspunse căpitanul. 

— Să rămânem la cinci sute de paşi! Mâine în zori, la ora 
şase, pe pajiştea din faţa iarmarocului. 

— Dar, domnule, de ce într-un loc atât de public? 

— Pentru că toţi îşi vor dori să asiste la duel, hi-hi-hi-hi! 
Lumea va avea ce povesti mult timp de acum încolo, dacă 
nu mă înşel. Şi acum, să ne veselim! Să cânte muzica! 

Prefectul dădu semnalul. Dansul începu din nou. În 
separeul notabilităţilor muzica nu mai înfierbântă pe 
nimeni. Ispravnicul nu scotea o vorbă. Jena şi mânia îi 
muşcau sufletul. Purtarea lui Sam i se părea monstruoasă, 
însă nu avea ce face. Pe vremea aceea nu era lucru rar în 
Rusia şi mai ales în Siberia, ca ordinea firească a lucrurilor 
să fie răsturnată de apariţia vreunui favorit al ţarului sau de 
vreo împrejurare neobişnuită. 


Chiar şi căpitanul tăcu, înghiţindu-şi obida. Numai cei trei 
cowboys erau în vervă mare. Will se întorsese, dar nu 
putuse aduce prea multe veşti. 

— A fost dus într-o clădire învecinată şi cam dubioasă. De 
acolo cred că se poate vedea casa prefectului. E un foişor 
ridicat pe şase piloni şi are acoperiş de stuf. Nu m-am putut 
apropia şi n-am văzut prea multe, căci erau mulţi oameni 
strânşi acolo. 

— E păzit? 

— Da, sunt două santinele. 

— Să sperăm că n-or să ne împiedice când îl vom ajuta pe 
flăcău să evadeze. De dragul Karpalei şi ca să-i facem în 
ciudă căpitanului trebuie să-l ajutăm pe cazac să-şi 
recapete libertatea. Sau n-aveţi chef? Atunci, o fac singur! 

— Asta-i bună! Suntem cu tine! 

Prefectul nu mai zăbovi prea mult în sala de dans. Plecă, 
însoţit de nevasta şi de fiul lui. Femeia tăcuse tot timpul; 
tacea şi acum. Ofițerii se făcură şi ei nevăzuţi, apoi plecară 
şi subordonații lor. 

Subofiţerul care-l arestase pe cazac se întoarse între timp. 
Îi făcuse fetei semn cu ochiul, fără să fie observat de ceilalţi, 
ca şi cum avea să-i spună ceva. Când fata se ridică să plece 
şi ea împreună cu părinţii şi cu cei trei americani, 
subofiţerul le-o luă înainte, se opri într-un colţ mai 
întunecos şi o aşteptă pe Karpala. Când aceasta se apropie 
de el, îi ieşi înainte şi-i spuse: 

— Surioară, iartă-mă că te tulbur! Am să-ţi transmit 
salutări de la numărul zece. Nu am voie să fac aşa ceva, dar 
tuturor ne este drag acest cazac. Trebuie să-ţi transmit 
mulţumirile lui că ai fost aşa de bună cu el. Şi tătucăi tale îi 
este recunoscător, dar vă roagă să nu intraţi în bucluc 
pentru el. N-ar dori să păţiţi vreun rău dacă încercaţi să 
puneţi o vorbă bună pentru el pe lângă căpitan. 

— Te mai întâlneşti cu el? Întrebă Karpala. 

— Mâine după-amiază. Trebuie să-l duc la Irkutsk. 

— Atunci spune-i că voi face precum îi e voia! 


— Ai ceva să-i transmiţi? 

— Nu. 

— Rămâi cu bine, surioară! 

Subofiţerul vru să plece, dar Sam Hawkens veni spre el şi-i 
întinse o monedă. 

— Uite, bea o votcă! 

Darul atât de neaşteptat îl bucură mult pe subofițer. 

— Tătucă, eşti un om distins. Sunt soldat de optsprezece 
ani şi nu am mai primit până acum vreun peşcheş. Cerul să- 
ţi dăruiască aşa de multe butoaie de votcă, încât să-ţi 
ajungă să bei din zori şi până în noapte, tu şi urmaşii tăi, 
până la a suta spiţă! 

— Arestatul nu are nimic de băut? Îl întrerupse Sam. 

— Nu primeşte nici de băut, nici de mâncat. 

— E închis în cea mai rea închisoare? 

— Da. 

Sam mai flecari puţin cu subofiţerul, cercetându-l cu 
luare-aminte. 

— Îţi mulţumesc, frăţioare, spuse el când terminară de 
vorbit. Rămâi cu bine şi nu uita să-ţi bei votca! 

— Ei, ce crezi? Îl întrebă Dick, după ce Sam le traduse 
discuţia avută cu rusul. 

— Că o să reuşim. 

— Da, şi eu cred la fel. 

— În ciuda armelor celor două santinele? Spuse Will. 

— Pshaw! Nu dau doi bani pe ţevuştile alea! Am face faţă 
şi la o duzină de flăcăi ca ăia, darămite la doi? Însă ar fi mai 
bine dacă ne-am putea folosi de vreun vicleşug. 

— Înainte de orice, să aruncăm o privire împrejur, apoi 
vom hotări ce avem de făcut. 

Ajunseră la tabăra de corturi şi intrară în cortul buriaţilor. 
Nu mai ardea nici un foc; noaptea era neagră ca smoala. 
Cei trei vânători iscusiţi reuşiră, aşadar, să plece din tabără, 
mai târziu, fără să fie observați. 

Capitolul V - Spiritul-broască. 


Will Parker luă conducerea, căci el ştia unde se află 
foişorul pompierilor. Când ajunseră aproape de închisoare, 
Sam îşi lăsă camarazii în urmă, se culcă la pământ şi merse 
târâş până la clădirea cu pricina. 

Cei doi gardieni stăteau tihniţi, sprijinindu-se de unul din 
stâlpii foişorului. Discutau cu voce joasă chiar despre 
arestat, cu toate că acela se afla chiar deasupra lor şi putea 
auzi tot ce vorbeau. 

Sam se apropie cu băgare de seamă. Chiar lângă ei văzu o 
scară scurtă. 

Ciuli urechile la discuţia celor doi şi ce auzi îl făcu să 
pufnească în râs, dar se abţinu - cu greu, ce-i drept! Nu 
înţelegea el chiar tot, dar sensul îl pricepu imediat. Rar îi 
fusese dat să mai vadă atâta naivitate şi superstiție ca la cei 
doi gardieni. 

— Dacă izbuteşte s-o şteargă, noi ne alegem cu o sută de 
lovituri de bici, spuse unul din ei. 

Celălalt făcu un gest de parcă voia să alunge acel gând 
rău. Era posibil să fi cunoscut deja gustul cnutului! 

— Din fericire, nu are cum să fugă. E legat. 

— Dar dacă rupe sfoara? 

— Atunci tragem în el. 

— Nu-mi place să trag în oameni. 

— Nici mie. Mai întâi o să-i spun: „Frăţioare, stai pe loc şi 
lasă-ne să te legăm din nou, altfel trebuie să tragem în 
tine!” 

— Aşa e cel mai bine. E un om bun şi înţelegător; n-o să 
rişte nici viaţa lui, nici pe a noastră. Să nu ne mai facem 
griji! Sunt convins că totul are să meargă bine. 

— De ce? 

— Astăzi este cea mai norocoasă zi din an. Ştiai că există 
zile norocoase şi zile cu ghinion? 

— Ştiu asta de când eram copil. Sunt zile în care nu e bine 
să faci nimic - să semeni, să culegi, să pleci în călătorii, să 
faci negoţ - absolut nimic! 


— Aşa e. Cele mai nenorocoase zile sunt prima zi de 
martie, căci atunci Sodomia şi Gomora au pierit, prima zi a 
lui august, căci atunci Satan a fost izgonit din cer şi prima zi 
a lui decembrie, când a muşcat Adam din mărul oprit. Dar 
există şi zile norocoase, tot în număr de trei, iar astăzi este 
cea mai norocoasă dintre ele. E ziua sfântului Ivan 
Vasilievici sau ziua comorilor. 

— Ce spui! 

— Da, ştiu bine. Bunica mea a găsit un milion de ruble, de 
la ea ştiu! 

— Dar cum se face că ai rămas atât de sărac? 

Ei, frăţioare, bunica mea a fost neprevăzătoare şi a vorbit 
când a găsit comoara. Nu a putut s-o scoată pe toată, căcia 
spus ceva ce nu trebuia. Ştii, nu e voie să rosteşti decât 
anumite cuvinte, altfel, comoara dispare într-un fulger. 

— Cunogşti cuvintele care trebuie? 

— Da, le ştiu foarte bine. Le-am învăţat pe de rost de la 
bunica mea. Dar numai cei născuţi într-o zi de sâmbătă pot 
să scoată la iveală comori. 

— Eu sunt născut sâmbăta. 

— Şieu. 

— A, atunci amândoi suntem îndreptăţiţi să avem noroc şi 
să găsim o comoară. 

— O, pe Sfânta Teodosia! Numai de aş găsi-o! 

— Dar cum să faci să găseşti o comoară? 

— Bunica mi-a povestit şi asta. Mai întâi se vede o lumină. 
Este o lumină gălbuie, căci galbenul e semnul aurului. Apoi 
apare spiritul. 

— Aaa... sub ce formă? 

— Depinde. Bunicii mele i-a apărut sub formă de broască. 
Cu cât animalul e mai mare, cu atât comoara este mai 
însemnată. Broasca bunicii mele era de două ori mai mare 
decât căciula ei de blană şi orăcăia îngrozitor, de se auzea 
până hăt-departe. Zicea că şi mie o să-mi apară tot o 
broască. Spiritul apare sub aceeaşi formă la membrii 
aceleiaşi familii. 


— Sfinte Sisoe! Povesteşte mai departe! 

— Apoi, trebuie să te iei uşurel după animal, până în locul 
unde dispare. Ai voie să vorbeşti. Poţi chiar să-l întrebi pe 
spirit despre una şi alta... 

— Şi îţi răspunde? 

— Da, normal, cu vocea animalului şi sub chipul lui. 
Câteodată, dacă eşti mai norocos, spiritul vorbeşte chiar cu 
voce umană. În locul unde dispare el, pământul este 
răscolit. Spiritul a făcut asta, ca să-ţi arate că acolo se află 
comoara. 

— Şi acolo trebuie să sapi? 

— Imediat, altfel, odată cu ivirea zorilor, comoara dispare 
din nou. Dar, din clipa în care începi să sapi, nu mai ai voie 
să scoţi nici un cuvinţel, decât descântecele, întâmplă-se 
orice s-ar întâmpla, altfel totul e pierdut. Bunica mea 
aproape scosese comoara din pământ când a strigat-o 
cineva; ea a uitat porunca şi a răspuns. În acea clipă 
comoara... parcă a înghiţit-o pământul... dusă a fost! 

— Ştii descântecul? 

— Da. 

— Ah! De l-aş cunoaşte şi eu! 

— Până acum nu l-am spus nimănui, dar ţie ţi-i voi 
dezvălui, căci am sentimentul că astăzi va apărea o 
comoară, în timp ce sapi trebuie să spui cu voce joasă: „În 
locul de faţă, E o comoară. 

O scot afară Şi o duc acasă. 

Spirite drag, nu mă părăsi, Cu multă votcă eu te-oi cinsti!” 
După ce ai scos comoara, groapa se acoperă singură, ca 
nimeni să nu-şi dea seama ce s-a întâmplat acolo. Din acest 

moment ai voie din nou să vorbeşti. 

— Spiritele beau, aşadar, votcă? Asta chiar că habar n-am 
avut! 

— Pentru că eşti un mare nătărău, frăţioare. Spiritele 
astea stau vârâte în pământ, ca să păzească toate comorile. 
Dar acolo e aşa de rece şi de jilav, că e mare minune că nu 
răcesc şi... 


Sam Hawkens nu vru să audă mai mult. Ce aflase era 
minunat. Planul său era ca şi făcut! Se întoarse tot târâş la 
amicii săi. 

— Să nu vă speriaţi dacă vedeţi un chibrit arzând şi o 
broască orăcăind! Le spuse el grăbit. 

— 0... începu Dick Stone. 

—... broască? Încheie Will Parker, neînţelegând nimic. 

— N-am timp de explicaţii. Cei doi paznici ar dori să 
dezgroape o comoară. Stau sub foişor. Strecuraţi-vă cu 
mare atenţie într-acolo! Cum aţi plecat, vin şi eu apoi, să-i 
scoatem de acolo, dacă nu mă înşel, hi-hi-hi-hi! Chicoti el. 

Dispăru şi merse cam trei sute de paşi mai încolo de foişor. 
Acolo scoase cuțitul şi începu să sape o groapă. Se tări apoi 
până lângă cei doi paznici. Îşi dădu jos pălăria şi, ţinând-o 
aproape de pământ, scapără sub ea chibritul, în acest fel, el 
nu se putea vedea şi lăsa impresia că lumina se ridică din 
pământ. 

În acest timp, cazacii pălăvrăgeau mai departe. 

— Cam când obişnuiesc spiritele să apară? 

— Înspre miezul nopţii. 

— Atunci, ar cam fi timpul. Cred că e miezul nopţii. 

— Şi eu cred. N-o să te sperii? 

— Nici o clipă! 

— Şi eu la fel. M-oi ţine după spirit ca un căţel după un 
cârnat. De-aia aş vrea ca... tu... acolo... acolo... acolo... e... 
e... este o lu... lu... lumină! 

Cazacul îl înşfăcase pe celălalt de braţ şi se bâlbâia 
îngrozitor. Simţea că îl trec toate nădugşelile. 

Camaradul său - la fel. Se holba înspăimântat la lumina pe 
care o vedea şi care credea că vine din adâncurile 
pământului. 

— Nu... nu cumva... ăsta e spi... ri... tul? 

— Pro... pro... probabil! 

— Sfinte Ivan Vasilieviei! Ia uite, acolo e o broască uriaşă! 

— O bro... bro... broască? 

— Broas... broasca... bunicii tale! 


— Da, ea, €... €... este! 

— Dar e mult mai mare! 

— A crescut, doar au trecut cincisprezece ani de atunci! 

— Deci, spiritele-broaşte cresc şi ele! 

— Se poate! 

— Oooaac! Se auzi deodată din faţa lor. 

— Auzi? 

— Da. Ne cheamă. 

— Să mergem? 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu. Cumva ţie...? 

— Nici vorbă! 

— Atunci, hai! 

Se ridicară greoi, cu genunchii tremurând, fără să-şi 
mărturisească unul altuia că le era frică. 

Spiritul făcu o săritură ca de broască. Se luară după el cu 
picioarele împleticinde. 

— Ooaac! Făcu broasca. 

Cazacii se opriră. 

— la uite ce mare e! Să-i vorbim? 

— Da. 

— Atunci, vorbeşte! 

— Nu, încearcă tu! 

— Nu, tu! Doar e broasca bunicii tale! 

— Fie. 

Clătinându-se, cazacul făcu un pas mititel înainte. 

— Eşti un spirit? 

— Oac! Răsună, ca un fel de „da”. 

— Vrei să ne arăţi comoara? 

— Oac! 

— Să venim după tine? 

— Oac! 

Arătarea se porni iarăşi, iar cazacii, după ea. În sfârşit, 
broasca se opri. Nepotul bunicii căpătase curaj. 

— Unde e comoara? Întrebă el. 

— Oac! 


Asta voia să însemne un „aici” hotărât. Ca să fie şi mai 
convingătoare, broasca făcu un salt în aer, apoi, tronc! Căzu 
înapoi pe pământ. 

— Trebuie să săpăm aici? 

— Oac! 

— Vom găsi comoara? 

— Oaaac - oac - oac - ooaac! 

Cam aşa trebuie să sune un rămas-bun de la o broască ce 
tocmai stă pe malul unui heleşteu şi vrea să facă bâldâbâc 
în apă. Şi, într-adevăr, broasca dispăru în tenebrele nopţii. 

Cei doi înaintară uşurel şi ajunseră în locul unde dispăruse 
broasca. Se aplecară să cerceteze pământul. 

— Ah, Sfinte Ivan Vasilievici! Aici... e o groapă! 

— Săâpăm? 

— Se-nţelege! Pe-aici pe aproape este grădina tânărului 
Alexei Filippovici, unde putem găsi târnăcop şi lopată. Merg 
să le aduc! 

— Şi eu trebuie să rămân aici în răstimpul ăsta? 

— Da, altfel groapa se închide la loc. Cât sunt eu plecat, 
spune descântecul! Când mă voi întoarce, ţine minte că nu 
avem voie să schimbăm între noi nici măcar un cuvinţel! 

Plecă, iar camaradul său începu formula magică. Se 
întoarse iute, aducând uneltele. Se apucară de lucru; 
săpară până ce năduşiră de-a binelea. 

Groapa se făcuse cam de un metru adâncime, când văzură 
apropiindu-se de ei o lumină ce venea dinspre casa 
prefectului. Erau doi bărbaţi; unul din ei ducea o lanternă 
făcută nu din sticlă, care e rară prin acele locuri, ci din 
hârtie unsă cu ulei. 

Nefericiţii văzură cum cei doi veneau drept la ei. Îi apucă 
tremuratul - nu doar de încordare, ci şi de frică; cei doi 
bărbaţi erau nimeni alţii decât prefectul şi fiul său. 

— Pe naiba! Strigă căpitanul. Ce se petrece aici? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Ce faceţi aici? 

— O dezgropăm! Se auzi un murmur. 


— Pe cine? 

— Spirite scump, ajută-ne! Se bâlbâiră gardienii. 

— Pe toţi dracii! Las' că vă dau eu ajutor! 

Căpitanul scoase biciuşca şi începu să care lovituri pe 
spinările paznicilor. Cei doi nefericiţi răbdau plesniturile şi- 
şi vedeau mai departe de săpatul lor. Săpau şi bodogăneau 
descântecul - nu se lăsau. În cele din urmă, căpitanul obosi. 

— N-aţi simţit nimic, zevzecilor? Tună el. leşiţi imediat din 
groapă! 

— În locul ăsta... spuse unul din ei. 

— Ce tot trăncănegşti acolo? 

—... se află o comoară, completă celălalt. 

— O comoară! Pe Sfântul Ciprian, acum m-am luminat! O 
comoară voiau să dezgroape! Îi spuse el ispravnicului. De- 
aia scormonesc aici, în loc să stea la locurile lor. Flăcăi, cine 
v-a tras pe sfoară în halul ăsta, că prostănaci mai sunteţi! 

Asta era prea mult pentru un căutător de comori. Uitară 
că trebuiau să tacă şi unul din ei spuse: 

— Prostănaci? Ba nu, tătucă, suntem deştepţi! 

Camaradul său scoase un strigăt de spaimă. 

— Ah, sfântă biserică! Totul e pierdut acum! Doar ai 
promis! 

— Sfinte Ivan Vasilievici! Se jelui celălalt. Ce-am putut să 
fac... 

— Să-ţi ţii gura! Aş vrea să arzi în focurile Gheenei! În 
necazul lor, cei doi nici nu se sinchiseau de superiorii lor, 
care se uitau la ei înmărmuriţi. 

— Azi era ziua potrivită! Se tângui nepotul bunicii. Ani de- 
a rândul am aşteptat în zadar broasca bunicii mele. Apare, 
în sfârşit şi ce mare era! Cu siguranţă că aici zac milioane 
bune! M-am lăsat biciuit fără să crâcnesc şi totul a fost în 
zadar. Comoara a dispărut! 

— Poate mai apare peste un an! 

— Nu cred, tărtăcuţă seacă ce eşti! Aşa curând nu mai 
apare broasca aia! Ah, ce ghinion! Acum, totul s-a terminat! 

Căpitanul îşi pierduse răbdarea. 


— Te înşeli! Mârâi el, supărat. Nu s-a terminat! De-abia 
acum începe distracţia - pedeapsa. Pentru purtarea 
voastră! Voi pune să fiţi legaţi! O să daţi voi de naiba, 
ticăloşilor! 

Îngroziţi, cei doi cazaci ţâşniră din groapă şi se aruncară 
la picioarele căpitanului. 

— Tătucă, să nu ne faci nimic! Strigă nefericitul nepot al 
nefericitei bunici. 

— Nu o să putem îndura! Se jelui şi celălalt. 

— Nici nu trebuie! O să pun să fiţi biciuiţi până o să scot 
sufletul din voi, câini netrebnici! 

— Nu suntem netrebnici, domnule! 

— V-aţi părăsit posturile! Am venit să vedem dacă 
prizonierul este temeinic păzit şi... ce-am văzut? În loc să 
păziţi închisoarea, voi săpaţi după comori. În timpul ăsta, 
nenorocitul ăla poate să fi ajuns departe. 

— Dar era legat straşnic, tătucă! 

— Vai de voi dacă nu e aşa cum spuneţi! Noi mergem să 
verificăm, voi aşteptaţi aici. Când ne vom întoarce, vom 
hotări ce facem cu voi. 

— Aici încremenim, tătucă. 

Căpitanul plecă împreună cu prefectul înspre foişor. Ajunşi 
acolo, urcară amândoi scara sus, fiul pipăi încuietoarea uşii. 

— E, în regulă? Întrebă prefectul. 

— Da, dar asta nu dovedeşte încă nimic. Să vedem mai 
departe! 

Căpitanul trase zăvorul şi intră. 

Deodată, prefectul auzi un zgomot uşor, ca un geamăt 
înăbuşit. 

— Ce-ai păţit? Ce este? Întrebă el. 

— Nimic. Vino sus - repede! I se răspunse dinăuntru. 

Capitolul VI - Cazacul „Numărul 10” 

În răstimpul cât cei doi gardieni săpau de zor după 
comoară, Sam Hawkens se strecurase până la camarazii 
săi, care-l aşteptau sub foişor. 

— Ce comedie joci acolo? Întrebă Will. 


— Hii-hi-hi-hi! Bătrâne, sunt un mare spirit! 

— Ai luat-o razna, Sam. Te crezi Manitou, sau ce? 

— Prostii, Will! Chicoti Sam, mulţumit. Flăcăâii au crezut că 
sunt un spirit şi încă un spirit-broască. Minunea eu am 
făcut-o! N-aţi auzit orăcâăitul meu colosal? 

— Ba cum să nu. Am văzut şi lumina. 

— Nătărăi ca ăia doi nu cred că mai există în altă parte 
decât aici în Siberia, dacă nu mă înşel. Avem timp destul să- 
| scoatem pe evadat. Vor săpa până în zori şi fireşte că nu 
vor găsi nimic. Între timp va dispărea adevărata comoară 
pe care trebuiau s-o păzească, hi-hi-hi-hi! 

Sam le povesti camarazilor săi pe scurt discuţia la care 
trăsese cu urechea. Când termină, Will îl întrebă: 

— Acum ce facem, urcăm toţi acolo sus? 

— Nu e nevoie, spuse Sam. Voi rămâneţi jos şi staţi de 
pază. Nu se ştie niciodată când îşi poate băga necuratul 
coada. Fiţi cu ochii-n patru! 

Spunând acestea, urcă, scoase zăvorul, deschise uşa şi 
intră. 

— Numărul 10”! Strigă el cu jumătate de glas. Unde te-ai 
vârât? 

— Aici la perete! Cine e? 

— Prietenul tău, străinul care te-a mai luat o dată sub 
protecţia lui, dacă nu mă înşel. 

— Ah! Sunt legat fedeleş aici de grindă! 

— Te dezleg eu. 

Sam înaintă în direcţia de unde venea vocea, întinzând 
mâinile, până ce dădu de arestat. 

— Aha, aici eşti! O să fii liber în curând! 

— E foarte frumos din partea ta, frăţioare, ce vrei să faci, 
însă nu prea am nevoie de bunătatea ta. 

— Cum aşa? 

— Am mai multe motive. Întâi, că bănuiala va cădea 
imediat asupra ta; vei avea de îndurat urmările. 

— Mă doare undeva de urmările astea. Prefectul vostru 
are un creier de oaie şi nu poate să mă înspăimânte. Pe de 


altă parte, nimeni n-are dovezi că eu am fost aici. 

— Crezi că cei doi gardieni nu se vor prinde că i-ai tras pe 
sfoară? 

— La naiba! Aşadar, ştii ce le-am făcut? 

— Normal. Vorbeau atât de tare, încât am auzit tot. După 
ce au plecat, am auzit şuşoteli care veneau de dedesubtul 
meu. Am ştiut că erau chiar camarazii tăi, căci vorbeau în 
engleză; am reuşit să pricep câte ceva. 

— Înţelegi limba engleză? 

— Da. 

— Un cazac siberian care vorbeşte englezeşte? Jos pălăria 
în faţa ta! Se miră Sam. 

— Nu sunt cazac, nici asiatic şi, mai ales, nici rus. 

— Aşa? Dar ce eşti? 

— German. 

— La naiba! Vorbi Sam în germană. E oare aşa ceva cu 
putinţă? Şi eşti deportat? Cum poate fi trimis un german în 
Siberia? 

— Eram ofiţer rus. 

— Asta-i cu totul altceva. Aşadar, ofiţer rus. Atunci, trebuie 
să renunţ la tutuială. Acum, ca german, trebuie neapărat să 
evadați. Să nu refuzaţi să veniţi cu mine! 

Sam se opri. Dinspre intrare răzbătu un avertisment. 

— Pst! Grăbiţi-vă! Nu mai pierdeţi nici un minut! 

Sam Hawkens veni iute la uşă, unde îl găsi pe Dick Stone 
cocoţat pe scară şi observă că în direcţia unde gardienii 
săpaseră după comoară se vedea lumina unei lanterne. 
Imediat se auzi şi vocea mânioasă a căpitanului. 

— Damned! 9 Este căpitanul! Spuse Dick. 

— Da. O să vină încoace, să vadă ce s-a întâmplat cu tine. 
leşi repede cu elcu tot! 

— Nici prin gând nu-mi trece. Nu plecaţi! Spuse calm 
Sam. 

— De ce nu? 

— Fiindcă imediat ce se va descoperi lipsa arestatului, vor 
porni după noi. Am un plan minunat. Adu-l repede sus şi pe 


Will. 

Un minut mai târziu, se aflau cu toţii sus. 

— Well! Spuse Sam. Repede înăuntru! Trebuie să 
închidem uşa. 

Sam descoperise o gaură lângă uşă, pe unde-şi strecură 
mâna şi trase zăvorul. 

— Ce surpriză pe domnul căpitan când o să-i găsească pe 
cei mai buni prieteni ai săi adunaţi aici! O să fie o glumă 
bună, dacă nu mă înşel. Dar mai întâi să-l dezlegăm pe 
prizonier. 

În timp ce Dick Stone executa ordinul lui Sam, se puteau 
auzi foarte clar şfichiuirile biciuştii căpitanului. Apoi, le 
ajunse la urechi ordinul acestuia: 

— Noi mergem să verificăm, voi aşteptaţi aici! 

— A spus „noi”, deci nu e singur, spuse Sam. Astanue 
bine. 

Se uită pe gaura din peretele temniţei şi-l recunoscu şi pe 
celălalt. 

— Este şi prefectul cu el. Mă bucur, că aşa o să-i prindem 
pe amândoi. Atenţie! Vin! 

Sam se dădu într-o parte. Zăvorul zăngăni. Uşa se 
deschise şi înăuntru intră căpitanul. Tocmai când vru să se 
întoarcă spre tatăl său, care rămăsese în căpul scărilor, 
Sam îl înşfacă de gât. O strânsoare zdravănă, un geamăt 
scurt şi înăbuşit, iar căpitanul căzu pierzându-şi cunoştinţa. 

Prefectul auzise geamătul şi întrebase: „Ce-ai păţit? Ce 
e?”. Cazacul „Numărul 10” dovedise prezenţă de spirit şi-i 
răspunsese, prefăcându-şi vocea: „Nimic. Vino sus - 
repede!”. 

Prefectul se grăbi să-şi urmeze fiul. Dick Stone îi smulse 
mai întâi lanterna din mână, ca ispravnicul să nu poată 
recunoaşte pe nimeni. Will Parker îl strânse de gât aşa de 
tare, încât, luat prin surprindere, prefectul nu avu cum să 
se mai împotrivească. Mâinile îi căzură în lături fără vlagă, 
horcăi o dată şi se prăbuşi şi el. 

Sam luă lanterna şi lumină chipurile celor doi. 


— Legaţi-i la ochi, să nu ne poată vedea când se vor trezi! 

— Nu e nevoie, se împotrivi Will. N-o să stăm aici să-i 
aşteptăm să-şi vină în fire. Ar fi o nebunie! 

— 'Te crezi mai deştept ca mine? Îl ironiză Sam. Am un 
chef grozav să mai zăbovesc pe aici încă un sfertuleţ de oră. 

— De ce? 

— Ca să dăm întâmplării o turnură amuzantă. Îl cunoaşteţi 
doar pe bătrânul vostru Sam Hawkens şi ştiţi că eu sunt un 
flăcău şugubăţ. Îi vom linşa. 

— Ce?! Se miră Will. 

— Ei, nu chiar de-adevăratelea, dar tot va trebui să le 
aplicăm un procedeu sută la sută american. Aţi mai văzut 
până acum pe cineva tăvălit prin fulgi, după ce mai întâi a 
fost dat cu gudron? 

— Bounce! Nu-i deloc rea ideea. 

— Nu-i aşa? Da, Sam Hawkens n-are idei proaste în 
tărtăcuţa aia a lui, dacă nu mă înşel. Să-i jumulim nu putem, 
căci nu sunt înaripaţi, dar avem pe aici îndeajuns de mulţi 
câlţi. Şi uite, acolo, ditamai hârdăul de gudron. Totul se 
potriveşte de minune. Despuiaţi-i repede, până nu-şi revin! 

— Vai, ce ruşine! Dar nătăfleţii ăştia înfumuraţi o merită 
din plin! Îşi dădu Dick cu părerea, foarte mulţumit. 

Sam atârnă lanterna de un cui şi se apucară cu toţii să-i 
dezbrace pe cei doi, care zăceau în nesimţire pe jos. Le 
făcură căluşuri din câlţi, apoi îi unseră cu gudron din cap 
până în picioare, după care îi tăvăliră prin câlţi. Când 
terminară treaba, îi legară de bârna de care fusese legat 
mai înainte cazacul. 

Tatăl şi fiul se treziseră demult din amorţeala lor, dar, cum 
erau buimaci, habar n-aveau ce se petrecea cu ei. 
Legăturile de la ochi îi împiedicau să vadă, de auzit nu 
aveau ce auzi, aşa că totul rămase pentru ei un mister de 
nepătruns. „Spiritele” care-i chinuiseră şi-i torturaseră îşi 
terminaseră treaba. Într-un sfârşit, cei doi începură să, 
mormăie şi să bolborosească ceva. 


— Or să se cam chinuie să-şi dea seama ce li s-a întâmplat, 
chicoti Sam. N-aş vrea să fiu în pielea lor! Aşa ceva nu se 
uită toată viaţa. Să le fie învăţătură de minte! Hai, am 
terminat ce aveam de făcut pe aici, dacă nu mă înşel! 

Stinseră lanterna, apoi coborâră cu toţii din foişor. Sam fu 
ultimul şi închise uşa după el. Plecară fără să fie observați, 
căci cei doi căutători de comori rămăseseră tot în groapa cu 
pricina, ascultând credincioşi de ordinul căpitanului. 

— Unde mă duceţi? Întrebă cazacul numărul zece. În 
tabără nu pot să merg, iar în oraş, nici atât. 

— Ocolim oraşul şi ne apropiem de tabără, însă nu intrăm 
acolo; noi o să mergem să-l înştiinţăm pe Bula, principele 
buriaţilor, care o să hotărască ce este de făcut. 

— Aşa e cel mai bine. Sunt convins că o să-mi găsească o 
ascunzătoare sigură, unde să pot aştepta fără teama de a fi 
descoperit. 

Reuşiră să ajungă aproape de oraş fără să-i vadă nimeni. 
Merseră apoi de-a lungul râului, până ce dădură de nişte 
tufişuri dese. 

— Rămânem aici, spuse Sam. Dick şi tu, Will, duceţi-vă la 
tabără, cât puteţi de neobservaţi şi anunţaţi-l pe principe. 
Pe noi ne găsiţi aici. 

Cei doi lungani se holbară la Sam cu gurile căscate. 

— Ce să facem? Întrebă Will. Nu am înţeles prea bine. 

— Trebuie să-l înştiinţaţi pe principele buriaţilor, dacă nu 
mă înşel! 

— Cred că glumeşti, Sam! Nu ştiu o boabă ruseşte. 

— N-am ce să vă fac. Trebuia să o învăţaţi de mult. Hi-hi- 
hi-hi! Aţi fost prea leneşi; ei, acum, trageţi ponoasele! 

— Dar cum să-l înştiinţăm... 

— Nu e treaba mea, ci a voastră! Din partea mea, puteţi să 
vorbiţi şi limba surdo-muţilor, ce mă interesează este ca 
principele să fie pus la curent! Dovediţi-mi că nu mai sunteţi 
cei pe care-i ştiam eu! Hai, cărăbăniţi-vă odată! 

Lunganii îşi luară picioarele la spinare şi plecară spăşiţi. 


— Aşa, acum am rămas între noi, spuse Sam, după ce se 
aşeză pe jos împreună cu cazacul. Ne-am cunoscut într-un 
mod atât de ciudat, dacă nu mă înşel! Doi oameni în vinele 
cărora curge sânge nemţesc, să se întâlnească un inima 
Siberiei! Unul e deportat, iar celălalt,... hm! 

— Celălalt, ce? Vă rog, spuneţi mai departe! Ard de 
nerăbdare să aflu cine este cel care m-a eliberat şi care, în 
plus, spre nespusa mea bucurie, vorbeşte şi limba mamei 
mele! 

— Cred şi eu că este o bucurie! Dumneata, limba mamei 
dumitale, iar eu, limba bunicii mele, hi-hi-hi-hi! Vei afla 
deîndată cine sunt. Chiar, drept cine mă iei dumneata? 

— Eşti un mister pentru mine. Ai o purtare foarte mândră 
şi eşti foarte sigur pe dumneata. 

— Ei, atunci îţi voi dezlega imediat misterul. Nu sunt decât 
un simplu vânător din preria americană. 

— Ah! Felul în care acţionezi e cel al unui bărbat care n- 
are frică de nimic. Dar cum ai ajuns pe aici tocmai din 
America de Nord? 

— Ca vânător. 

— Vrei să vânezi samuri? 

— Dacă mi-ar ieşi vreunul în cale, nu m-aş da în lături. Dar, 
eu, vorbind cinstit, sunt aici la vânătoare de oameni. 
Căutăm un dispărut, de fapt, chiar doi. 

„Numărul 10” se uită ţintă la el, surprins. 

— Extraordinar! Un vânător american vine în Siberia să 
caute nişte dispăruţi. Ce treabă ai cu ei? 

— Vreau să-i găsesc! Chicoti Sam. Tustrei avem ceva 
experienţă în treburile de genul ăsta, iar Sam Hawkens este 
de-a binelea un copoi bătrân! 

— Sam Hawkens? Dumneata eşti? 

— Da; de obicei mi se spune Sam, pe scurt. Ceilalţi doi 
camarazi ai mei sunt Dick Stone şi Will Parker. 

— Cine sunt cei doi dispăruţi? 

— Unul e contele Vasilkovici, iar... 

— Vasilkovici? Sări ca ars cazacul. 


— Dar aşază-te la loc! Îl... cunoşti? 

— Am auzit o dată de el. Şi celălalt? 

— E fiul său adoptiv; îl cheamă Orioltşaştşa, adică, pe 
nemţeşte, Adlerhorst10. 

— Adlerhorst! Strigă cazacul. 

— Încet, încet! Nu uita că eşti evadat! Şi pe ăsta îl cunoşti? 

Cazacul se strădui să-şi stăpânească tulburarea care-l 
cuprinsese. 

— Da şi numele ăsta l-am auzit mai demult. Domnule 
Hawkens, sunt cu totul... 

— Nici un domn Hawkens. Spune-mi Sam şi gata! lar eu, 
cum să-ţi spun dumitale? 

— Numele meu este... „Numărul 10”, şovăi cazacul. 

— Prostii! Trebuie să fi avut şi un alt nume. 

— Un deportat îşi pierde numele. Prenumele meu este 
Gottfried. 

— Gottfried; bun! De altfel şi noi căutam tot un Gottfried - 
Gottfried von Adlerhorst. 

— E adevărat? 

Cazacul se ridicase în picioare, pradă unei mari 
frământări. 

— Normal că-i adevărat. De ce întrebi în felul ăsta? 

— Pentru câ... pentru că... socot că e ciudat ca dumneata, 
un vânător american, să vii în Siberia în căutarea unui 
gentleman dispărut. 

— Nu e nimic ciudat! Tot noi i-am găsit şi pe ceilalţi 
membri ai familiei Adlerhorst. 

Cazacul tresări vizibil impresionat. 

— Ce tot spui? Nu este... cu putinţă! 

— De ce nu? l-am găsit deja pe trei dintre ei: pe Liza... 

— Liza! Repetă cazacul tulburat. 

—... şi pe fraţii Hermann şi, Martin. 

— Hermann şi Martin! Repetă iar „Numărul 10”, 
pierzându-şi cumpătul. Dumnezeule mare, e aproape toată 
familia! Lipseşte doar mama! 

— Da, mama şi Gottfried, pe urmele căruia suntem acum. 


— Ştiţi că s-ar afla pe aici? 

— N-avem nici cea mai mică idee pe unde se ascunde. Dar 
avem o urmă care ne-a adus mai întâi prin locurile acestea. 
De unde ştii că lipseşte mama din familia asta? 

— Eu... m-am întâlnit odată cu un Adlerhorst. Îl chema 
Gottfried. 

— Egad! Ce întâmplare! Unde era asta? 

— În Caucaz. Era în serviciul militar rusesc; avea rang de 
căpitan. 

— Când s-a petrecut asta? 

— Acum patru sau cinci ani. 

— Ei, cine s-ar fi gândit că vom da aici, în Verhne-Udinsk 
de cineva care-l cunoaşte pe Gottfried von Adlerhorst. Ce-o 
să se bucure Hermann când o să afle! 

— Unde este... Hermann? 

— E încă în Habarovsk, dar va sosi şi el curând aici. 

Această veste îl tulbură atât de tare pe cazac, încât nu mai 
putu să articuleze nici un cuvânt. Fratele său aici, când el îl 
credea sclav pe undeva prin Africa! 

Sam Hawkens păru că nu observă zbuciumul cazacului şi 
continuă să vorbească nestingherit: 

— Ea doua oară pe ziua de azi când îmi aduc aminte de 
familia von Adlerhorst. Acum câteva ore, a fost prima dată, 
când l-am văzut pe derviş. 

— Derviş... 

— Hm, uit mereu că dumneata nu ai cum să ştii toate 
astea. Acest derviş a cutreierat toată lumea sub tot felul de 
nume false. L-am prins de mai multe ori, dar a reuşit mereu 
să scape. De fapt, îl cheamă Florin şi a fost servitor la 
familia Adlerhorst! 

— Florin! Florin! 

— Hallo! Îl cunoşti cumva şi pe acest Florin? 

— Ah, prea bine! 

— De unde? 

— Acest Gottfried von Adlerhorst mi-a vorbit despre el. 


— Aşa! Bătrânul meu Dick a crezut azi că l-a văzut pe 
flăcău. 

— Unde? 

— Acolo, printre corturi! Dar nu cred că e cu putinţă. 

— De ce nu? Pe lumea asta se întâmplă şi minuni mai mari! 

— Ai întru totul dreptate. Dar ce să caute tipul în Siberia? 

— Dar voi ce căutaţi pe aici? Prezenţa lui aici se poate 
explica la fel de bine ca şi a voastră. 

— Fireşte, fireşte! Poate că ela fost, totuşi. Hm! Ar fi o 
treabă foarte urâtă dacă l-am scăpa iarăşi printre degete! 
El poartă vina dispariţiei familiei Adlerhorst. 

— Atunci, trebuie prins! Vă spun eu, chiar el era! 

— Ce? Cum? Strigă Sam, chipurile mirat şi sări în sus. Asta 
înseamnă că îl cunoşti! 

— Personal, aş putea spune. 

— Behold! Dumneata... dumneata... 

Respiră adânc, se apropie de numărul zece şi-i puse mâna 
pe umăr. 

— Domnule, domnule... Gottfried, nu vrei să fii sincer cu 
mine... 

— De ce nu? 

—,.. şi să recunoşti că dumneata..., da, că dumneata eşti 
Gottfried von Adlerhorst? 

„Numărul 10” îşi apăsă bărbia în piept, respirând greoi. 

— Da, eu sunt, spuse el într-un sfârşit. 

— A durat cam mult să mărturiseşti, spuse Sam Hawkens 
uşurat, şi-şi şterse fruntea năduşită cu mâneca. De cum te- 
am văzut am avut sentimentul că dumneata eşti cel căutat, 
cu toate că nu prea semeni cu fratele dumitale. 

Spunând acestea, îi întinse mâna cazacului. 

— Ei, iată că bătrânul Sam Hawkens şi-a rezolvat din nou 
cazul încredinţat. Linişteşte-te, domnule! Pentru dumneata, 
necazurile au luat sfârşit! 

— Dacă evadarea va izbuti... 

— Normal că va izbuti! Dar din ce cauză te-au deportat 
aici? 


— Despre asta, mai târziu! Acum aş vrea să aflu despre ai 
mei. Povesteşte-mi, dar scurt şi concis, căci nu prea avem 
timp. 

Sam nu se lăsă rugat de două ori. Povesti despre ciudatul 
şir de întâmplări care începuse în Turcia şi se încheiase aici, 
în Siberia. „Numărul 10” asculta profund răscolit. Mult timp 
după ce Sam îşi termină povestirea, cazacul rămase 
cufundat în gânduri şi cu privirile pierdute... 

— Hei, domnule! Rupse Sam tăcerea, râzând. Îngăduie-mi 
să-ţi aduc aminte că mai sunt şi eu pe aici şi tare mi-ar 
plăcea să aud cum ai ajuns din Sudan în Rusia şi de acolo în 
Siberia! 

Cazacul păru că se trezeşte dintr-un somn greu. Îşi trecu 
mâna peste frunte şi spuse: 

— Ai dreptate, trebuie să afli totul. Până în ziua de azi am 
crezut că eram singurul din familie care-şi găsise o soartă 
suportabilă. Din Suakin, unde am căzut în mâinile unui 
neguţător de sclavi, am fost adus la Fasodah. Stăpânul meu 
avea de gând să mă vândă în Sudan, unde sclavii albi încă 
mai erau la mare preţ. Şi totuşi, soarta mi s-a schimbat încă 
din prima zi a opririi noastre în Fasodah. Contele 
Vasilkovici, care se întorcea dintr-o călătorie de cercetare 
pe Nil, mă văzu şi fu cuprins de milă. Preţul pe care-l cerea 
neguţătorul pentru mine era un fleac faţă de milioanele 
bogatului conte, aşa că mă cumpără, fără să se tocmească 
nici măcar pentru o para şi mă aduse la Petersburg. Îmi 
dădu o educaţie aleasă şi mai târziu, când prinse mai mult 
drag de mine, mă adoptă. 

— Ce-au spus rudele lui despre asta? 

— Habar n-am. 

— Mai târziu n-ai încercat deloc să te apropii de unchiul 
dumitale, lordul Lindsay? 

— A fost dintotdeauna dorinţa mea secretă, dar contele nu 
m-a lăsat şi oricum nu aveam o nevoie imperioasă de a-l 
cunoaşte, căci tatăl meu adoptiv s-a purtat întotdeauna cu 
mare grijă faţă de mine. Am făcut o singură dată încercarea 


să dau de urmele alor mei; unde se putea, spuneam că mă 
numesc Bogomir Orioltşaştşa. 

— lar lordul nu a putut afla despre salvarea dumitale. 

— Nu. Eram convins că fratele meu, Martin, dispăruse din 
Statele Unite, iar familia mi se împrăştiase pe undeva prin 
inima Africii şi se alesese praful de ea. La fel credea şi tatăl 
meu adoptiv, aşa că nu am mai făcut nici un pas, crezând că 
totul era în zadar. 

— Îmi dau seama cum a fost. Dar nu ştiaţi că există Sam 
Hawkens, hi-hi-hi-hi! 

— Contele Vasilkovici dorea să devin ofiţer, aşa că m-am 
înrolat şi am ajuns căpitan. 

— Well. 

— Acum trei ani am plecat amândoi într-o călătorie în 
Siberia, care s-a dovedit a ne fi fatală. 

— Cine v-a însoţit? 

— Nimeni. Contelui nu-i plăcea să călătorească decât 
singur şi cu cât mai puţine bagaje cu putinţă, ca să nu-l 
stânjenească. Din această cauză nu am avut nici un servitor 
cu noi. 

— Ei, acum încep să înţeleg şi eu cum de aţi dispărut fără 
urmă. 

— Eu nu. Pentru mine totul este o enigmă... 

— Pe care Sam Hawkens o va dezlega, dacă nu mă înşel. 

— Ajunsesem într-un orăşel siberian, Ulukutsk şi trăsesem 
la singurul han de acolo. A doua zi voiam să mergem la 
vânătoare de samuri, dar nu am mai apucat, căci chiar în 
zorii celei de-a doua zi ne-am trezit arestaţi de cazaci. 

— Sub ce motiv? 

— Din mina de la Olekminsk dispăruseră cu puţin timp 
înainte doi arestaţi, tată şi fiu. Nu ştiu cum le-am atras 
atenţia celor ce făceau razia, dar ne-au luat drept cei doi 
fugiţi şi, fără prea multă ceremonie, ne-au luat cu ei. 

— De necrezut! Cum îi chema pe arestaţi? 

— Saltikov. 

— Dar nu le-aţi dovedit că e o confuzie? 


— "Tocmai aici e marea mea uimire şi nici acum nu-mi dau 
seama ce s-a putut întâmpla. Nu ne-am mai găsit actele. Ne 
fuseseră furate. 

— Mă aşteptam. Frumoasă ospitalitatea siberiana! N-aţi 
cerut să se facă cercetări? 

Gottfried von Adlerhorst râse amar. 

— Se vede că nu ştii cum stau treburile pe aici! Deportatul 
este doar un număr; nu este un om. E cu totul lipsit de 
drepturi şi de apărare. 

— Înţeleg. Poţi să fii bucuros că, cel puţin, aţi scăpat cu 
viaţă. Ce s-a întâmplat cu tatăl dumitale adoptiv? 

— Nu ştiu. Ultima dată când l-am văzut a fost în acea 
dimineaţă fatală. Am fost despărțiți. Asta este cea mai 
cumplită lovitură a soartei mele; nu ştiu ce s-a ales de cel 
care a fost binefăcătorul meu. 

Sam nu se lăsă purtat de sentimentalismul lui Gottfried şi 
îl aduse înapoi cu picioarele pe pământ. 

— Dar oamenii aceia şi-ar fi putut da seama după 
înfăţişarea voastră că au făcut o confuzie. 

— Aici te înşeli. Eram de mult pe drum şi nu avusesem 
cum să ne primenim hainele. În Siberia nu găseşti la tot 
pasul un magazin de îmbrăcăminte. Ne crescuse barba şi 
eram neîngrijiţi, aşa că nu lăsam o impresie prea plăcută. 
Se poate întâmpla şi în alte ţări una ca asta, nu-i aşa? 

Spunând acestea, îi aruncă o privire piezişă lui Sam, care 
arăta ca în Vestul Sălbatic, dar se comporta ca un 
gentleman. Americanul se amuză de privirea lui Gottfried şi 
îi răspunse cu aceeaşi monedă. 

— Well, aici ai dreptate. Dar eu nu sunt un conte, hi-hi-hi- 
hi! Nu te-ai gândit niciodată să evadezi? 

— O, de câte ori! Dar nici n-ai idee cât de greu era. Dintr-o 
sută care au evadat, doar unul poate să fi scăpat cu viaţă. 

— Şi cum îţi explici „confuzia” căreia i-aţi căzut victime 
dumneata şi tatăl dumitale? 

— Mult timp am crezut că a fost doar o greşeală, însă mai 
târziu m-am gândit că s-ar putea să fi fost opera vreunui 


duşman. 

— Nemaipomenit! Te-ai gândit la cineva anume? 

— Nu. 

— Ah, câtă bunătate! Şi totuşi, e clar ca lumina zilei că 
toată povestea se învârtea în jurul averii contelui. Tot nu 
bănuieşti nimic? 

— Vrei să spui că moştenitorii... 

— Nu moştenitorii. E vorba de un singur moştenitor. Ce 
părere ai despre contele Polikev? 

— Nu-l cunosc prea bine, dar nu cred că a fost capabil de o 
asemenea nelegiuire. 

— Dar ştii că dumneata şi contele Vasilkovici aţi fost 
declaraţi oficial decedați înainte de scurgerea termenului 
legal şi că toată averea tatălui dumitale adoptiv a trecut în 
mâinile lui Polikev? 

— Nu... nu se poate! 

— Ba chiar aşa s-a întâmplat! Acum îţi dai seama, suflet 
bun ce eşti? 

— N-aveam habar că... 

—... că între timp o vrabie neruşinată v-a luat locul în cuib, 
hi-hi-hi-hi! Pot să pun prinsoare cu dumneata că vrăbioiul 
ăsta şi-a trimis oamenii... stai! Uite-i că vin! 

Sosi Karpala, împreună cu cei doi americani şi cu un 
buriat. 

— Eşti liber, spuse ea bucuroasă, când cazacul îi ieşi 
înainte. Am aflat de la cei doi trimişi. Tata m-a îndemnat să 
vin încoace; ar fi vrut să vină şi el, dar nu vrea să fie zărit de 
prefect. Buriatul acesta este cel mai bun dintre oamenii 
noştri. 'Te va duce într-un loc unde nu vei putea fi găsit. Mai 
târziu vom veni şi noi şi te vom trece graniţa. 

Cazacul îi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc! Bunătatea ta îmi va fi de folos, ori poate 
că nu, cine ştie! Acum aşază-te puţin lângă noi. Acest străin 
mai are să-mi povestească ceva şi pe urmă voi putea să-ţi 
spun ce am de gând să fac. 


Karpala se aşeză puţin mai departe de bărbaţi, iar Sam 
Hawkens putu să-şi ducă la bun sfârşit povestirea. 

— Eu bănuiesc, spuse el hotărât, că ruda dumitale, contele 
Polikev, nu este întru totul străin de fapta căreia i-aţi căzut 
victime dumneata şi contele Vasilkovici. 

— Ai vreo dovadă? 

— Dovadă? Hm! Ce dovezi vrei? Te gândeşti cumva la 
martori? Pe ăştia nu am cum să-i aduc aici. Eu nu am fost 
atunci de faţă, dacă nu mă înşel, hi-hi-hi-hi! Împotriva lui nu 
am mai mult decât o bănuială şi anume aceea că Polikev va 
veni încoace. 

— Cum? Sări ca ars Gottfried. Ce să caute aici? 

— Ei, asta am vrea să ştim şi noi! Râse Sam. 

— Cum aţi aflat? 

— Ar dura prea mult să povestesc. E suficient că am aflat. 
Acesta a fost motivul pentru care fratele dumitale a plecat 
împreună cu noi din Statele Unite. 

— Ah, de-abia acum se leagă totul! 

— Ai înţeles, în sfârşit! Speram să dibuim tertipurile lui 
Polikev şi să aflăm ceva concret despre rudele sale. Dar nu 
bănuiam că vom da nas în nas cu unul din cei pe care-i 
căutăm, chiar de la începutul pelerinajului nostru. De acum 
încolo, datoria noastră este să luăm urma tatălui dumitale 
adoptiv şi să-l găsim, viu sau mont. 

— Păcat că nu prea pot să vă fiu de folos acum. Măcar de- 
aş putea rămâne cel puţin până la sosirea fratelui meu! 

— Nici să nu te gândeşti! 'Te sfătuiesc să accepţi 
propunerea Karpalei şi să rămâi ascuns până la sosirea 
fratelui dumitale, care va lua măsurile necesare ca să vă 
puteţi întoarce acasă. 

— Şi Florin, dervişul? Întrebă Gottfried, după o scurtă 
reflecţie. 

— A tras la han, după câte ştiu. 

— N-o să doarmă prea mult în noaptea asta, din cauza 
iarmarocului şi a balului, aşa că putem să întrebăm de el 
chiar începând din acest moment. 


— Se poate să ai dreptate, însă asta nu trebuie să-ţi 
schimbe hotărârea de a rămâne ascuns. 

— Cine ştie! Îl voi trimite acolo pe buriat. 

— Nu mi se pare prea sigur aşa. Mai bine mă duc eu 
însumi. 

— Ştii ce nume poartă Florin aici? 

— Nu. 

— Eu i-am văzut paşaportul. Îl cheamă Feodor Lomonov şi 
se dă drept negustor din Orenburg. 

„Numărul 10” îi descrise lui Sam înfăţişarea actuală a 
fostului derviş, apoi americanul plecă degrabă. 

Cazacul se aşeză apoi lângă Karpala. După o lungă tăcere, 
Gottfried începu să vorbească. 

— Unde se află locul în care mă trimiţi? 

— Aproape de vărsarea râului Selenga în lacul Baikal, 
printre stânci, unde nici un necunoscut nu poate găsi 
drumul. 

— Cât de departe este? 

— Două zile de mers călare. În scurt timp, venim şi noi. 

— Mă voi bucura foarte mult să te revăd acolo, cu toate că 
întâlnirea cu tine îmi face rău, spuse Gottfried cu voce 
înceată. 

— De ce? 

— Pentru că vei veni ca mireasă a căpitanului. 

În loc de orice răspuns, Karpala lăsă capul în jos. 

— Am sau nu dreptate? 

Nu-i răspunse nici da, nici nu, ci deschise ochii mari şi se 
uită cercetător la el. 

— Chiar îţi face rău? 

— Da, căci sunt convins că vei fi tare nefericită lângă el. 

— Cine ascultă de părinţi este întotdeauna fericit, spuse ea 
cu o convingere copilăroasă. 

— Nu întotdeauna. Părinţii ar trebui să ceară ascultare 
doar atunci când e spre binele copiilor lor. De ce vor ai tăi 
să fii soţia acestui rus? 

— Pentru că Lama le-a poruncit. 


— Îl iubeşti pe căpitan? 

— A, nu! Îl urăsc! Izbucni ea. 

În acel moment veni Sam. 

— Ei, ai aflat ceva? Întrebă Gottfried, încă speriat, dar şi 
bucuros de răspunsul pătimaş al fetei. 

— Da, a tras la han, dar se pare că intre timp a plecat din 
Verhne-Udinsk. A tocmit o trupă de vânători, iar conducător 
l-a luat pe faimosul vânător de samuri „Numărul 84”, al 
cărui renume a ajuns tocmai până în America! Old 
Shatterhand şi Old Firehand mi-au vorbit despre el şi tare 
mi-ar plăcea să-l întâlnesc, dacă nu mă înşel, hi-hi-hi-hi! 

— Şi încotro au pornit-o? 

— Înspre gura de vărsare a râului Selenga. 

— Excelent! Într-acolo duce şi drumul meu, strigă 
însufleţit Gottfried. 

— Serios? E o coincidenţă prielnică. Dervişul te cunoaşte? 

— Nu, m-am schimbat aşa de mult, încât sunt sigur că nu 
m-a recunoscut. 

— Asta ar fi bine. Ai putea împiedica sub vreun pretext 
toată trupa lui să părăsească malul râului Selenga, ca pe 
urmă noi, împreună cu fratele tău, să ieşim înaintea 
dervişului? Depinde de noi toţi să-l prindem pe omul ăsta 
primejdios. 

— Voi când veniţi? 

— Imediat ce ajunge şi fratele dumitale. Aş vrea să vin cu 
dumneata, dar am hotărât cu el să ne întâlnim aici. 

— Sper că o să vină repede. Dar cum o să mă găsiţi? Voi fi 
într-adevăr acolo unde se varsă Selenga în lacul Baikal, dar 
e o descriere aşa de vagă, încât e aproape cu neputinţă să 
daţi de urma mea! 

— Dragul meu prieten, n-ai habar ce nas avem noi! Acum 
pleacă degrabă şi străduieşte-te să-ţi poţi găsi o 
ascunzătoare cât mai bună! Sam Hawkens va veni într-o 
săptămână şi te va găsi cu certitudine. Dar să nu-ţi închipui 
că e chiar aşa de uşor să-ţi dăm de urmă. Avem nevoie să 
laşi un semn în urma ta. Pune, unde te opreşti în drumul 


dumitale, două pietre una peste alta şi încă una în direcţia 
în care mergi. Mai ai vreo întrebare, master 10? 

— Nu. 

— Atunci, porneşte-o la drum! Noaptea e pe trecute şi în 
curând se vor ivi zorile, iar dumneata trebuie să ai un avans 
bun în faţa oricui va voi să te urmărească. 

— Acum nu mă mai tem de nimeni! Sunt sigur că teişul a 
găsit doi cai potriviţi pentru noi. Altceva mă pune pe 
gânduri: nu am nici o armă. 

Karpala, care până atunci tăcuse şi se ţinuse deoparte, 
spuse: 

— Am avut eu grijă de tot. Acolo, la şa, o să găseşti o puşcă 
bună, iar în taşcă ai un cuţit şi muniții. 

— Ei, acum cred că putem să ne despărţim, dacă nu mă 
înşel, spuse Sam Hawkens, aruncând o privire şireată către 
cazac, căci pricepuse bine că acesta ar fi dorit să rămână o 
clipă singur cu fata. Rămâi cu bine! Să aveţi noroc şi să fiţi 
convinşi că ne vom revedea în curând. Dar să aveţi grijă cu 
pretinsul negustor din Orenburg! Nu e numai primejdios, e 
şi viclean. E greu să-l tragi pe sfoară! 

— Fii fără grijă! Acum, că sunt liber, nu mă tem deel! 

— Şi încă ceva: dacă te întreabă ce vrei de la el, ce-i spui? 

— Trebuie să mă mai gândesc. 

— Uite, de exemplu, poţi să-i spui că ai fost trimis să 
găseşti un refugiat care se ascunde pe acolo. 

— Da, nu-i rău. Dacă-i spun asta, poate se va simţi obligat 
să-mi dea tot sprijinul. 

— Vezi, un vânător de prerie are întotdeauna un truc 
ascuns în pălărie, hi-hi-hi-hi! La revedere! 

Chicotind, Sam plecă împreună cu Dick şi Will. Gottfried 
von Adlerhorst îi urmări cu privirea până ce dispărură în 
zare, apoi se întoarse către Karpala: 

— Când ai să ajungi la lacul Baikal? 

— Rămânem aici până se încheie iarmarocul. Aş pleca 
bucuroasă mai devreme, însă ar putea bate la ochi. Oricum 
vom fi bănuiţi că te-am ajutat să fugi. 


— Sper că nu veţi avea de suferit. Mi-ar părea foarte rău. 

— Nu ne e frică, iar eu îmi voi da toartă osteneala să-i duc 
pe un drum greşit pe cei care vor voi să te urmărească. 

— Mă bucur pentru când ne vom revedea. 

— Dar revederea noastră va fi scurtă, căci imediat ce vom 
sosi, câţiva oameni de-ai noştri te vor trece graniţa. Apoi, o 
să pleci... nu ştiu unde... şi n-o să te mai întorci niciodată, 
spuse fata, foarte tristă. 

Elo luă de mână. 

— Voi încerca să ajung în patria mea natală, Germania. 

— Nu eşti rus? 

— Nu, german. Am trăit din fragedă tinereţe în Rusia, 
unde am căpătat numele de Bogumir Orioltşaştşa, dar 
acasă mi se spunea Gottfried. 

Fata privi tulburată înaintea sa. 

— Sună străin pentru mine. lar între noi e o distanţă aşa 
de mare şi de nemăsurată... 

— Îţi pare rău că ne despărţim? O întrebă încetişor 
Gottfried. 

— Da, din tot sufletul. Tu eşti salvatorul meu... şi... te 
preţuiesc. Inelul pe care ţi-l dădusem ţi l-a luat căpitanul şi 
acum nu mai ai nici o amintire de la mine. 

— Dar nici tu! 

— O, ba da! Tu mi-ai redat viaţa pe care aproape o 
pierdusem. Nu e cel mai minunat dar? Ţi-aş da cu dragă 
inimă alt inel, dacă aş şti că-l primeşti. 

— Primesc cu o condiţie, spuse el şi se uită drept în ochii 
ei. Cere-i căpitanului înapoi celălalt inel! 

— Aşa voi face şi chiar azi, căci nu trebuie să poarte inelul 
care era de drept al tău. Uite, acum ia-l pe acesta! 

Karpala îşi scoase un inel de pe deget şi i-l întinse lui 
Gottfried. El îl luă şi o prinse de mână. 

— Karpala, orice s-ar întâmpla, această amintire o voi 
păstra cu sfinţenie! Spoi că te vei gândi adesea la mine - te 
asigur şi eu că gândurile mele vor fi mereu cu tine. 

Ea suspină abia auzit. 


— Aşa vorbeşti acum. Eu locuiesc într-un ţinut pustiu şi 
nimic nu mă va putea împiedica să mă gândesc la tine, dar 
tu te întorci într-o ţară unde totul este diferit de aici. În 
curând nu vei mai avea timp să te gândeşti la mine... mă vei 
uita. 

— Nu, niciodată, Karpala! 

— Dacă ţara ta nu ar fi prea departe şi s-ar putea ajunge 
acolo călare...! 

— Ai veni? 

— Cu siguranţă. Cât de mult ar fi de mers călare? 

— Luni în şir. 

— Ce trist! Aşadar, nu ne putem revedea acolo. Cel mai 
mult aş vrea... 

Karpala se opri, luptându-se cu lacrimile care o 
podidiseră. 

— Ce ai vrea? Spune! O rugă el. 

— Dacă nu ar fi mama şi tata, atunci... 

— Mai departe, te rog! 

—... cel mai mult aş vrea să vin cu tine în ţara ta. 

El îi puse mâna pe umăr, adânc mişcat. 

— Dacă ai şti ce fericit mă faci cu spusele tale! Şopti el. 

— Chiar te bucură? 

— Nespus de mult. 

— Atunci, rămâi aici! Îţi voi fi soţie... 

— Dar sunt un fugar! 

— Aş merge cu tine într-un loc unde să nu te găsească 
nimeni niciodată. 

— Fata mea dragă! Ce fericire ar fi şi, cu toate acestea... 
nu este cu putinţă. 

— Din ce pricină? 

— Ar fi o nedreptate să-ţi legi viaţa atât de liniştită acum, 
de cea a unui proscris, care întotdeauna va fi nevoit, să se 
ascundă. Remuşcările m-ar chinui fără încetare, căci ştiu că 
ți-aş răpi un viitor frumos pe care ai putea să-l ai. 

— "Te aşteaptă cineva acasă? 


— O soră şi doi fraţi. Nu ne-am văzut de ani buni. De-abia 
astăzi am aflat veşti despre ei, că s-au regăsit şi aşteaptă să 
mă întorc şi eu. 

— Atunci nu trebuie să-i laşi să aştepte! Nici eu nu pot să- 
mi părăsesc părinţii. Cum de-am putut să-ţi cer să rămâi cu 
mine! 

— Karpala! Spuse el şovăind, însă imediat îşi înfrânse 
tulburarea, căci, oricum o întorcea, nu găsea cale de ieşire 
- nu putea s-o rupă pe fată de părinţii ei, de viaţa ei liniştită 
şi îndestulată şi să-i ofere una plină de griji şi de probleme. 

Îşi strânse pumnii, încruntă sprâncenele... nu, alt drum 
decât renunţarea nu exista, dacă nu voia să-şi facă iubita să 
sufere toată viaţa! 

— Trebuie să ne despărţim, spuse el. Dar nu pentru 
totdeauna. Ne vom revedea. Însoţitorul meu mă aşteaptă 
acum. 

— Da, trebuie să pleci. Cerul începe să se lumineze a ziuă. 
Încrede-te în cel care ţi-e însoțitor, căci e un om pe care te 
poţi bizui. 

— Cum îl cheamă? 

— Gisa. Este printre cei mai curajoşi şi mai înţelepţi din 
neamul nostru. 

— Rămâi cu bine, draga mea Karpala! 

Vru să pună piciorul în scăriţă, fără să se mai uite la fată, 
însă simţi un imbold de nestăvilit şi-i luă mâna. I-o sărută o 
dată şi încă o dată. Apoi sări în şa. 

— Să ne revedem cu bine! 

Dădu pinteni calului şi plecă, cu Gisa în urma lui. 

— La revedere, Bogumir... dragul meu, dragul meu 
Bogumir! 

Karpala strigă cât putu de tare şi-i făcu semn cu mâna; 
apoi lăsă mâna în jos şi rămase mult timp uitându-se după 
el, atât cât putu să vadă în aurora dimineţii. 

De-abia când „Numărul 10” dispăru în zare, Karpala 
încălecă şi făcu cale-ntoarsă, cu calul galopând cât îl ţineau 


puterile. Spera ca viteza cu care alerga să-i calmeze 
tulburarea. 

Primele scânteieri ale soarelui învăluiră cerul şi aruncară 
snopi de jăratic pe câmpurile întinse. Dinspre sud se 
apropiau nişte puncte negre, care veneau în direcţia 
Karpalei. Fata văzu şi se îndreptă către ele. Apropiindu-se, 
le vedea din ce în ce mai desluşit. Erau două trăsuri care 
mergeau întins spre Verhne-Udinsk. Cea din faţă era o 
troică; avea înhămaţi trei cai, dintre care cel de la mijloc 
era cel mai arătos şi mai puternic şi avea deasupra capului 
un fel de arc, de care era agăţat un clopoțel. A doua trăsură 
era o kibitkă uşoară cu doi cai. 

În troică era un domn, iar kibitka era înţesată de bagaje, 
care erau păzite de un servitor. 

Trăsurile se ţineau strâns una în urma celeilalte. Durerea 
şi bucuria amestecate o aduseseră pe Karpala într-o stare 
de nebunie, cum numai un tungus sau un buriat poate simţi. 
Dădu din nou pinteni calului, merse perpendicular spre cele 
două trăsuri şi trase un foc între ele, cu toate că de-abia era 
loc între troică şi kibitkă. 

O luă apoi la goană pe câmp şi călări nebuneşte, până 
când simţi că încordarea începea s-o părăsească. 

Aşa trecu un ceas. Se întoarse, în sfârşit, în oraş, 
nebănuind că cel cu care tocmai se întâlnise îi făcuse atâta 
rău iubitului ei. 

Capitolul VII - Diavolul şi... mama lui. 

Când troica ajunse în oraş, ocupantul său dădu ordin 
vizitiului să se oprească în faţa casei prefectului. Acolo se 
dădu jos şi întrebă un servitor: 

— Prefectul locuieşte aici? 

— Da, tătucă. 

— Se poate intra la el? 

— Cred că doarme încă. 

— Trezeşte-l şi du-mă la el! 

— Asta nu pot s-o fac. Trebuie să aştepţi până se trezeşte. 
Cu siguranţă că o să tragi la han! Du-te acolo şi aşteaptă, 


căci te voi înştiinţa deîndată ce se va trezi! 

— Are familie? 

— Da. O soţie - mămuca noastră - şi un fiu, căpitanul 
nostru. 

— Atunci se poate intra cumva la fiul său? 

— Nu. Şi el doarme. 

— La naiba! Toată familia doarme aici? 

— Nu. Mămucă e trează. l-am adus ceaiul mai înainte. 

— Du-mă la ea! 

— Nu pot. 

— Îţi arăt eu ce poţi şi ce nu poţi! Dacă nu te supui 
degrabă, te biciui! Spune-i acestei mămuci că eu, contele 
Nikolai Polikev, vreau să-i prezint omagiile mele şi că n-am 
timp de pierdut! 

Auzind acestea, servitorul se repezi să intre şi să-l anunţe 
pe conte, care intră şi el în casă. Se orientă bine, căci 
ajunse chiar unde trebuia. 

Soţia prefectului stătea în mijlocul odăii. Îl primi cu o 
reverență adâncă, dar când se ridică, privirea nu-i era deloc 
prietenoasă. Contele nu salută, ci o măsură pe femeie 
batjocoritor; deodată, pe chip îi apăru un surâs al cărui 
înţeles putea fi descifrat cu greu. 

— Sunteţi soţia prefectului? O întrebă el trufaş. 

— La ordinele dumneavoastră! Spuse ea cu o umbră de 
iritare. 

— Numele? 

— Rapnin. 

— Unde e soţul? 

— Doarme. 

— Şi fiul? 

— Şi el doarme. 

— Domnii dorm cam mult pe aici! Spuse el ironic. 

— Dorm cât au chef! Îi replică femeia supărată. 

— N-am nimic împotrivă. Am venit să vă cer ospitalitatea şi 
să plec mâine în zori; între timp m-am răzgândit şi mă 
gândesc să locuiesc mai mult timp la voi. 


Soţia prefectului îl privi cu un amestec de uimire şi de 
mânie. 

— Cu ce drept vă credeţi îndreptăţit să locuiţi în clădiri 
oficiale? Aveţi un paşaport special? 

— Nu. Aşa fac de obicei. 

— Noi avem alte obiceiuri şi nu suntem obligaţi să ni le 
sacrificăm de dragul unui străin, domnule conte. 

— Sunteţi nepoliticoasă, doamnă! 

— Intrarea şi pretenţiile dumneavoastră sunt mai mult 
decât nepoliticoase! Se înfurie femeia. 

— Nu o iau în nume de rău. Părerile dumneavoastră nu mă 
interesează. 

— Dacă eu vă iau drept ceea ce aţi spus că sunteţi, atunci 
vă rog ca şi dumneavoastră să-mi respectaţi rangul. De 
altfel, nici nu aţi dovedit că sunteţi într-adevăr conte. 

— Nici dumneavoastră nu aţi dovedit că sunteţi într- 
adevăr doamna Rapnin! 

— Eu nu am nevoie să dovedesc nimic. Vă aflaţi în casa 
mea şi nu sunteţi altceva decât un străin. E uşor să te dai 
drept conte şi în realitate să fii cu totul altcineva. 

— Şi e la fel de uşor să pretinzi că eşti doamna Rapnin şi în 
realitate să fii... doamna Saltikov. 

Auzind acestea, nevasta prefectului se schimbă la faţă. 

— Ce vreţi să spuneţi? Nu înţeleg. 

— Vreau să spun că, în curând, s-ar putea să fie nevoie să 
dovediţi că vă numiţi Saltikov. 

— Tot nu pricep. 

— Lasă că o să priceapă domnul prefect. Vă rog să-l treziţi 
imediat! 

Femeia cedă; spuse: 

— Luaţi loc! Soţul meu va veni îndată. 

Contele Polikev îşi răsuci mulţumit mustăţile şi îşi scoase 
apoi o ţigară de foi pe care şi-o aprinse cu aerul că se 
simţea ca în propria casă. 

Trecură mai mult de zece minute, după care se auziră 
nişte voci şi nişte paşi grăbiţi. Uşa se deschise şi intră tot 


stăpâna casei, cu chipul schimonosit de spaimă. 

— Iertare! Acum am observat că nici soţul şi nici fiul meu 
n-au fost acasă în noaptea asta. Paturile lor sunt neatinse. 

— Curios! Rânji contele. Îmi daţi voie să mă conving cu 
propriii mei ochi, ca să nu cred că vreţi să mă păcăliţi? 

În ciuda spaimei, femeia se simţi ofensată şi-i replică: 

— Dacă aţi fi vreo autoritate publică, n-aş avea nimic 
împotrivă, dar dumneavoastră nu sunteţi decât un străin 
pentru mine. 

Contele făcu o plecăciune în zeflemea. 

— Cum doriţi. Fireşte că fără permisiunea dumneavoastră 
nu pot să intru în casă, dar situaţia neplăcută în care vă 
găsiţi îmi cere să mă conving personal! Vreţi război? Atunci, 
război să fie! Renunţ la ospitalitatea dumneavoastră şi mă 
retrag. Sunt sigur că la han voi găsi o primire mult mai 
prietenoasă, dar nici să nu vă gândiţi să vă mai arăt 
bunăvoință. 

La această ameninţare, femeia păli. Purtarea contelui o 
făcuse să se simtă speriată şi-i alungase siguranţa de sine. 
Se răzgândi şi-i dădu un răspuns cât putu ea de prietenos. 

— Nu aveţi nevoie să trageţi la han. Casa noastră vă stă la 
dispoziţie şi veţi vedea că sunteţi binevenit la noi. Îngăduiţi- 
mi să vă duc în camera de oaspeţi! Din păcate, nu putem să 
vă oferim tot confortul cu care sunteţi obişnuit! 

Dădu să iasă, când auzi o bătaie grăbită în uşă. Intră un 
locotenent. 

— Domnul căpitan? Întrebă el, uitând să mai salute. 

— Nu e aici. 

— Domnul prefect? 

— Nici el. 

— Pe toţi dracii! Nu pot să dau drumul celor doi care au 
făcut de pază la închisoare, fără permisiunea prefectului 
sau a căpitanului, care au ordonat străjilor să nu se mişte 
din loc până nu se întorc ei. 

— Slavă Domnului, în sfârşit am dat de un fir! Strigă 
femeia, răsuflând uşurată. Când au vorbit gardienii cu soţul 


şi cu fiul meu? 

— Da' cine ştie? Am vrut să-i descos pe flăcăi, dar nu sunt 
în stare să-mi răspundă. N-aveţi idee pe unde s-or fi dus? 

— Deloc. 

— Atunci, trebuie să-i căutăm. 

— Vă rog să începeţi degrabă şi să mă înştiinţaţi şi pe mine 
când aflaţi ceva! 

Ofiţerul plecă. Soţia prefectului îl conduse pe conte în 
camera de oaspeţi. 

leşind, locotenentul dădu peste trei bărbaţi care păreau că 
au de gând să intre. Văzându-i, chipul i se înăspri, căci era 
chiar trioul cel vestit. Fusese de faţă la tot ce se petrecuse 
în sala de bal. 

— Ce căutaţi aici? Se răsti el la ei. 

Sam îl privi ţintă zâmbind. 

— Locuiţi în casa asta? 

— Nu. 

— Atunci nu vă interesează ce căutăm aici! 

— Daţi-mi voie, asta e prefectura! 

— Ştiu. 

— lar eu sunt un angajat al prefecturii. 

Lui Sam Hawkens îi pieri zâmbetul. 

— Omule, crezi că noi primim ordine de la un cazac? 
Închipuie-ţi că nu! Dacă mai scoţi un singur cuvânt 
nepotrivit, îi scriu prietenului meu, guvernatorul din Siberia 
Baltică, dacă nu mă înşel. O să aibă el grijă să te facă mai 
politicos! 

— Iertare, tătucă! Spuse locotenentul spăşit. N-am ştiut că 
eşti prieten cu guvernatorul general... 

— Puteai fi politicos şi fără să ştii asta! Vreau să merg la 
prefect. 

— Nu e acasă. A dispărut. Trebuie să-l căutăm. 

— Atunci, fiul său, căpitanul... 

— Şi el a dispărut, îl întrerupse locotenentul zelos. 

— Ştii pe unde sunt? 

— Nu. 


— Ei, atunci, o să aflăm noi. Dar ce-i cu flăcăii ăia care stau 
aşa înţepeniţi acolo, de parcă ar fi înghiţit nişte bastoane? 

— Sunt paznici. 

— Poate ştiu ei ceva. 

— l-am întrebat; nu ştiu. 

— Poate nu i-ai întrebat cum trebuie. Odinioară, eu am fost 
preşedinte de tribunal şi am învăţat cum se pun întrebări în 
aşa fel încât să obţii şi răspunsurile, hi-hi-hi-hi! 

— Atunci, poate domnia-voastră are bunătatea să mă ajute 
să-i întreb din nou! Îl rugă locotenentul, vizibil impresionat 
de autoritatea micuţului Sam. 

Sam se duse la cei doi paznici. 

— Drăguţii mei! Ştiţi, cumva pe unde se ascunde domnul 
căpitan? 

— Nu, domnule, răspunse unul din ei. 

— Cine v-a pus să staţi aici? 

— Tătucul nostru, căpitanul. 

— Aha, l-aţi văzut, aşadar. Când a fost asta? 

— La miezul nopții. 

— Era singur? 

— Nu, tătucă, era cu prefectul. 

— Ce căutau pe aici? 

— Nu ştim. 

— Dar trebuie să vă fi spus ceva. Ia uite, ce de vânătăi ai! 
Trebuie că te-a altoit cineva. De la cine te-ai căptuşit aşa 
bine? 

— De la tătucul căpitan. 

— Şi care a fost cauza pentru care te-a bătut? 

— Broasca. 

— Băiete, aşa nu ajungem nicăieri, dacă mă căznesc să-ţi 
smulg vorbele cu cleştele. N-am nici timp şi nici răbdare, 
aşa că, dă-i drumul, spune odată ce s-a întâmplat! 

Spunând acestea, Sam luă de la brâu biciuşca, pentru a 
părea mai convingător. 

— Aşadar, cum a fost cu broasca? 

— Voia să ne arate comoara. 


— O comoară? Şi când aţi vrut s-o dezgropaţi, v-au 
surprins superiorii voştri, nu-i aşa? 

— Da, aşa s-a întâmplat. Pe urmă, tătucul cel tânăr ne-a 
poruncit să nu plecăm de aici până când nu se întorc ei. 

— Dar măcar direcţia în care au luat-o trebuie s-o fi văzut- 
o, nu? N-aţi tras cu ochiul după ei? 

— Nu. Întâi, că era tare întuneric, pe urmă, a trebuit să 
rămânem nemişcaţi, cum ni s-a ordonat. 

Sam nu putu să se mai abţină. Izbucni într-un hohot de râs 
nebun. Îşi închipuia feţele nătânge ale celor doi cazaci şi, 
apoi, chipurile nu tocmai inteligente ale celor doi ofiţeri. 
Totul era mult prea comic! Paznicii înţepeniseră în aceeaşi 
poziţie, cu spatele la închisoare şi nu văzuseră cum 
superiorii lor urcaseră scara în foişor şi... cum rămăseseră 
acolo! 

În jurul lor se strânsese multă lume curioasă, în special 
cazaci. 

— Prin urmare, nu ştiţi unde au dispărut tătucii voştri? 
Acum, ce e drept, în toiul nopţii nu se prea iese la plimbare, 
aşa că trebuie că au venit la voi cu un scop. Voi aţi stat 
numai aici? 

— Nu, trebuia să facem de pază în faţa închisorii. 

— Unde e închisoarea? Îl întrebă Sam pe locotenent. 

— Chiar acolo! Îi răspunse acesta, arătând spre foişorul 
prăpădit. 

— Aha! Sigur aveau de gând să urce înăuntru. E cineva 
închis acolo? 

— Da, cazacul „Numărul 10”. 

— Probabil voiau să se convingă că nu a fugit. Domnule 
locotenent, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să urci 
acolo şi să vezi dacă totul e în regulă. Poate celor doi domni 
li s-a întâmplat ceva şi e de datoria dumitale să-i ajuţi. 

Locotenentul nu fu uşor de convins, căci se temea că poate 
căpitanului nu i-ar fi pe plac ce-i cerea americanul să facă. 

— Veniţi cu mine? Îl întrebă el şovăind. 

— Da, te voi însoţi împreună cu amicii mei. 


Toţi cei de faţă se luară după ei, oprindu-se în faţa 
temniţei-foişor. Ofiţerul încă şovăia dacă să intre sau nu, dar 
când Sam îl îndemnă din nou, se hotări, în sfârşit, să urce 
scara. 

Asistenţa aştepta, plină de nerăbdare. Niciunul nu voia să 
lipsească de la dezlegarea misterului dispariţiei celor mai 
importanţi oameni din oraş. Cu toţii erau de partea 
cazacului care îl înfruntase atât de curajos pe căpitan, cu o 
seară mai înainte. 

Locotenentul urcă scara, scoase zăvorul, deschise cu grijă 
uşa şi aruncă o privire înăuntru. Scoase un strigăt îngrozit. 

— Pe toţi dracii! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Sam Hawkens. 

Ofiţerul se dădu jos dintr-un salt. Nu scoase nici un cuvânt, 
căci amuţise şi tremura din tot corpul. 

— Ei, ce e? 

— Di... di... diavolul! Urlă locotenentul. 

Sam arăta de parcă i se părea normal ca diavolul să facă o 
vizită prin Verhne-Udinsk. 

— Diavolul? Chiar aşa? Întrebă el calm. 

— Da, da, da! Acolo... acolo sus! Arătă locotenentul cu 
mâna tremurândă înspre uşa care rămăsese deschisă. 

Mulțimea se dăduse imediat mai aproape, ca să nu piardă 
nici un cuvinţel. 

— Nu te-ai înşelat, cumva? 

— Nu, nu! Am văzut bine, e diavolul şi mămuca lui! 

— A, sunt doi! 

— Da unelşioea. 

— Diavolul şi mămuca lui! Se răspândi vestea prin 
mulţime. 

— Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Sam şi se cocoţă şi 
el pe scară. 

Aruncă doar o privire şi pricepu că cele văzute puteau să 
sperie doar pe cineva mai sărac cu duhul şi grozav de 
superstiţios. Spre marea lui uşurare, văzu că cei doi mişcau. 


Se căzneau de mama focului să scape de sforile cu care 
fuseseră legaţi. 

Sam scoase, totuşi, un strigăt şi o zbughi în jos pe scară. 
Dick şi Will făcură la fel. 

— Prietenii dumitale sunt la fel de curajoşi ca dumneata şi 
ca mine, râse locotenentul cu jumătate de gură. Ce părere 
ai? 

— Şi noi credem că e diavolul. 

Mulțimea fu cuprinsă de un fior. Îngrozitor! Diavolul! 

Vestea se răspândi cu mare iuţeală, ajungând până la 
iarmaroc, unde toţi cei care se aflau acolo fură cuprinşi de 
panică şi începură să vină în valuri la foişorul cu pricina. 

Cu toţii se întrebau care fusese pricina pentru care 
diavolul venise pe acolo. Zvonul ajunse chiar şi până la 
urechile „alungătorului de demoni” din Verhne-Udinsk, 
venerabilul cioban Bibikov, care era ţinut la mare respect 
de oamenii aceia simpli din ţinut pe care-i vindecase cu tot 
felul de alifii şi de ierburi miraculoase. Bătrânul era şi un 
om citit - o raritate prin locurile acelea - şi se ocupa mult cu 
treburi spirituale. De când scosese „diavolul” din trupul 
firav al fiului unui vânător, îi mersese numele hăt-departe 
ca „domn peste spirite şi diavoli”. Pe diavol nu-l întâlnise 
decât în bucoavnele şi în hârţoagele lui vechi şi îngălbenite 
de timp, în care erau descrise tot soiul de metode de 
alungare a necuratului. Când află despre cele ce se 
petreceau la foişor, luă cu el o cărţulie cu descântece şi 
plecă şi el degrabă într-acolo. 

Nu-i venea prea uşor să dea ochii cu diavolul, mai ales că 
nu era singur, ci venise şi cu „mămuca” lui şi despre ea nu 
stătea nimic scris în cărţile lui. Putea să-şi piardă nu numai 
sufletul, ci şi viaţa şi de aceea se hotări să fie cât putea de 
prevăzător. 

Când ajunse în faţa foişorului. Şi văzu mulţimea adunată 
acolo, îl cuprinse un rău de nedescris. 

Se duse către un grup din care făceau parte câţiva ofiţeri, 
contele Polikev, locotenentul şi cei trei vânători americani. 


Bătrânul cioban simţi că-l trec toate năduşelile. Îşi scoase 
căciula să-şi şteargă fruntea, şi-o puse la loc, apoi urcă cu 
paşi măsuraţi scara, cu privirea aţintită înspre uşa 
foişorului. Ajuns sus, îşi scoase cărţulia cu descântece şi i-o 
arătă diavolului. 

— Vezi cartea asta de vrăji? Întrebă el. 

I se răspunse cu un horcăit. 

— Este pavăza mea. Să ştii că nu-mi poţi face nimic atâta 
timp cât o port cu mine! 

Dinăuntru se auzi iarăşi un horcăit ca de aprobare. Asta îi 
dădu curaj să mai urce o treaptă şi să arunce o privire 
înăuntru. Dar numai ce dădu cu ochii de cele două arătări, 
că scăpă cartea din mâini şi o zbughi urlând înapoi pe 
scară. 

— Ajutor! Îngeri dumnezeieşti, ajutor! 

Căzu, rostogolindu-se, dar se ridică iute, îşi ridică şi 
bucherniţa deasupra capului şi începu să-şi rostească cu 
voce tare afuriseniile. 

Mulțimea se înspăimântă şi mai tare. 

— leşi afară! Porunci el, în sfârşit şi se dădu prevăzător un 
pas înapoi. 

Dar nu ieşiră la iveală nici necuratul, nici muma lui. 

— Îţi poruncesc să ieşi afară! Repetă el. Nici acum nu i se 
dădu ascultare. 

— Îţi poruncesc pentru ultima oară: ieşi afară! 

Porunca i se transformă în strigăt: 

— Ah! Cerule! M-a ascultat! lese...! 

Înăuntru, căpitanul era turbat de furie; trăsese şi-şi 
smulsese legăturile, până când acestea cedaseră. Îşi eliberă 
mâinile, apoi îşi scoase căluşul din gură şi-şi luă legătura de 
la ochi. Un geamăt cumplit îi aduse aminte de tatăl său; îl 
dezlegă şi pe el. 

— În sfârşit, în sfârşit, gemu ispravnicul. Încă puţin şi mă 
sufocam! 

— Hai! Spuse aspru căpitanul şi dădu să iasă, dar, 
aruncând o privire afară, încremeni înspăimântat. 


— La naiba! Tot oraşul s-a adunat aici! la uite-i pe ofiţeri, 
ha, uite-i şi pe blestemaţii ăia de străini... şi... mai e cineva 
care mi se pare cunoscut! Fir-ar să fie! Nu se poate! Uite, îl 
cunoşti pe individul ăla înalt care vorbeşte cu locotenentul? 

— Contele! Şopti prefectul îngrozit. 

— Da, Polikev este! Nu trebuie să dăm ochii cu el în halul 
în care suntem! 

— Imposibil! 

— Dar cum să fugim? Prin toată mulţimea asta? Niciunul 
din ei nu o să plece acasă până n-o să afle cine se ascunde 
aici. 

— Mai bine rămânem aici, spuse bătrânul, până... ah, 
nebunul de Bibikov! 

— Ce naiba caută şi ăsta aici? Şuieră căpitanul. 

— Îşi face cruci. Asta-i culmea! Crede că suntem spirite 
rele. 

— Nici nu mă mir, căci sunt cu toţii nişte nătărăi...! 

— Dar aşa şi arătăm. Am o idee: ce-ar fi să ieşim şi să 
trecem printre ei? Cred că şi-ar lua toţi picioarele la 
spinare! 

— Ştii că nu-i rea ideea? Încercăm? 

— Altă cale de ieşire oricum nu avem, se hotări şi 
ispravnicul. 

— Atunci, înainte! Nu uita să-ţi iei tunica şi căciula! Nu 
trebuie să ştie nimeni cine au fost diavolii. 

Căpitanul ieşi primul, iar tatăl său îl urmă. Amândoi 
credeau că nu fuseseră observați. Dar se vede că nu ştiau 
cât de viclean era Sam Hawkens. Americanul le zărise 
chipurile prin deschizătura uşii şi auzise şuşotelile lor. Reuşi 
chiar să priceapă câte ceva, în orice caz, pricepuse bine că 
cei doi erau teribil de speriaţi din cauză că dăduseră ochii 
cu contele Polikev. Aşadar, acesta ajunsese deja aici? Dar 
unde era? Sam se uită în jurul său. Privirea îi căzu pe un 
bărbat care privea foişorul cu nepăsare. Era slab şi potrivit 
la statură; avea o privire inexpresivă şi un chip palid, pe 


care trona o mustață straşnică; bărbia voluntară trăda 
multă forţă. 

Sam se întoarse uşurel către camarazii săi. 

— Uitaţi-vă la tipul care stă acolo lângă ofiţer! Dick şi Will 
întoarseră capetele într-acolo. 

— Well şi ce-i cu el? Întrebă Dick Stone. 

— E omul nostru, dacă nu mă înşel. 

— Ce om? Nu-l cunosc. 

— Cred şi eu, hi-hi-hi-hi! Şi eu îl văd pentru prima dată. E 
contele Polikev. 

— Egad! De unde ştii? 

— Diavolul cocoţat acolo sus în foişor i-a pronunţat 
numele. Sau să fi fost mumă-sa? Nu-mi dau seama. 

— Atunci, am pus mâna pe el! Dar eşti sigur că ai auzit 
bine? Spuse Will Parker. 

— Sam Hawkens trage întotdeauna bine cu urechea, dacă 
nu mă înşel. 

— Ce facem?! Mergem să vorbim cu el? 

— Asta ar fi cea mai mare neghiobie. Nu, o să punem noi 
altfel frâul pe mustangull 1 ăsta! 

— Cum? 

— Lasă-l în seama lui Sam Hawkens! Acum o să-nceapă 
circul! Îmi pun scalpul gaj că flăcăii or să dea buzna afară. 
Eu o şterg înspre prefectură, căci acolo o să fie tam-tam 
mare şi nu vreau să-l pierd. 

Chiar când Bibikov îi poruncea diavolului să se arate, Sam 
se furişa printre cei care căscau gura la spectacol şi se duse 
la prefectură. Nu-l observă nimeni. 

Era de aşteptat ca cei doi „diavoli” să se refugieze în 
propria lor casă, unde s-ar fi aflat în cea mai mare 
siguranţă. 

Capitolul VIII - Printre gentlemeni. 

Sam Hawkens intră în prefectură şi, uitându-se în jurul 
său, văzu o uşă pe care scria „pivniţă”. 

În acel moment, de afară răzbătu un urlet înfricoşător. 


— Aha! Surâse el. Uite că vin. N-am unde să mă ascund 
decât în pivniţă! 

Sam avea o cheie care se potrivi în lacăt. Deschise iute 
uşa, ţâşni înăuntru şi se opri pe prima treaptă, ca să se uite 
mai bine la lacăt. Nu era decât o încuietoare simplă, pe care 
o putea deschide şi dinăuntru. Încuie uşa şi ciuli bine 
urechile. 

Hărmălaia părea că se apropie. Auzi nişte paşi, uşa fu 
deschisă, apoi cineva spuse gâfâind: 

— Încuie bine! Să nu intre nimeni! 

— Dar nu putem intra aşa în casă! Se auzi altă voce. Nu 
trebuie să ne vadă slugile în halul ăsta. 

Se auzi o înjurătură plină de zăduf. 

— Ai dreptate. S-o chemăm pe mama. 

— Natalia! Natalia! 

O voce de femeie le răspunse: 

— Ce e? 

— Vino repede, noi suntem! Nu trebuie să ne vadă nimeni! 

— Imediat, imediat! 

Sam auzi nişte paşi grăbiţi. 

— Aoleu! Diavolul! 

— Prostii! Noi suntem, Ivan şi cu mine! 

— Sfinte Sisoe! Ce-aţi păţit? 

— O să afli mai încolo, dar acum nu trebuie să ne vadă 
nimeni. O să mergem în pivniţă! 

— Haideţi în casă! 

— Nu putem, căci avem nevoie de gaz, ca să ne curăţăm şi 
asta nu găsim decât în pivniţă. Adu-ne degrabă haine, apă şi 
lumină! Să nu laşi pe nimeni să intre! 

— Nici pe contele Polikev? A tras la noi acasă şi acum vă 
caută! 

— Să-l ia toţi dracii! 

— Ce aveţi de împărţit cu el? 

— Nimic. Să ştii că trebuie să fii politicoasă cu el, să-l laşi 
să intre. Dar nu la noi, în pivniţă! Hai, repede, fuga marş! Te 
aşteptăm aici. 


— Vin imediat! 

Isprăvniceasa plecă iute. 

Sam Hawkens simţi că-l trec toate năduşelile. 

— Am dat de bucluc! Se gândea el. Ce să fac? Ei, poate că 
e mai bine aşa. la să merg mai în fundul pivniţei! 

Cobori bâjbâind scările şi-şi aprinse câteva chibrite, ca să 
poată vedea pe unde calcă. 

Pivniţa era cam mică. Se găseau acolo câteva, butoaie de 
diferite mărimi, nişte lucruri puse de-a valma şi în faţă uşii 
erau nişte rafturi cu sticle de vin. Rafturile nu erau lipite de 
perete, ci erau puse de-a curmezişul pe colţ. Sam descoperi 
un butoiaş care i se păru potrivit. 

— Acolo, în spate! Murmură el. Mai bine nici că se putea, 
dacă nu mă înşel! 

Se strecură pe după butoiaş. Bătrâna lui Liddy, puşca de 
care nu se despărţea decât foarte, foarte rar, îl cam 
stânjenea. Se aşeză mulţumit pe butoiaş, convins fiind că nu 
putea fi descoperit. 

Numai ce reuşi el să se instaleze, că uşa pivniţei se şi 
deschise. Intrară căpitanul şi prefectul, urmaţi de 
isprăvniceasă, care le adusese hainele cerute, iar cei doi 
bărbaţi duceau lumina şi o carafă cu apă. Lampa o puseră 
într-un colţ, unde era o nişă, iar carafa o aşezară pe podea. 

— Ce-aţi păţit, pentru numele lui Dumnezeu? Arătaţi 
îngrozitor! Se jelui femeia. 

— Gura! Mârâi ispravnicul. Lasă că o să afli şi tu ce-am 
păţit. 

— Unde aţi stat ascunşi până acum? 

— Nu mai pune întrebări! Mai bine du-te până sus şi 
îngrijeşte-te să nu ne deranjeze nimeni. 

Femeia plecă, ascultătoare. 

Cei doi începură să se curețe, suduind şi ocărând de mama 
focului. 

Femeia se întoarse repede, aducând nişte prosoape. 

— În faţa casei s-a adunat o gloată întreagă! Se tângui ea. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac? Toţi strigă că 


diavolul e la noi în casă! Şi contele ăsta, Polikev, bate la uşă 
şi vrea înăuntru! 

— Dă-i drumul! Dar la noi să n-ajungă! 

Nevasta prefectului se duse iute şi deschise uşa. Contele 
intră, împingându-i pe cei care voiau să dea năvală în casă 
şi trase zăvorul după el. 

— Unde ţi-e bărbatul? Întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

— Şi fiul? 

— Nici asta nu pot să-ţi spun. 

Contele râse dispreţuitor. 

— Dumneata crezi că eu sunt la fel de prost ca nerodul 
dumitale? Spune-mi cel puţin pe unde se ascund cei doi 
drăcuşori? 

Polikev o luă înainte, iar femeia se luă după el, tulburată 
până peste poate. Când contele ajunse în faţa uşii de la 
pivniţă se opri, adulmecă şi spuse: 

— Aha! Aici miroase straşnic a gudron şi a gaz! Unde se 
află cei doi domni? 

— În camera lor. 

— Aşa? Hm! 

Se uită fix în ochii ei, iar când femeia cobori privirile, el 
răsuci iute cheia în broască şi deschise uşa, zărind lumina 
şi, auzind vocile înăbuşite ce veneau din adâncul pivniţei, o 
întrebă pe şoptite pe isprăvniceasă: 

— Cine e acolo jos? 

— Est... este... 

— Sunt diavolii, nu-i aşa? 

Femeia nu mai avea cale de scăpare. 

— Da, răspunse ea apăsat. 

— Bun! Acum, poţi să pleci! Cobor singur. 

Contele o luă pe scări în jos, mergând tiptil. Acum putea să 
audă ce vorbeau cei doi, care habar n-aveau că erau 
ascultați. 

— De fiecare dată când vine Polikev ni se întâmplă câte o 
nenorocire, bodogănea prefectul. 


— Aş fi vrut să fi fost el în locul nostru în foişor! Spuse şi 
căpitanul. 

— Ce-o vrea de la noi? 

— O să aflăm în curând, că doar n-o să ţină secret. 
Suntem, la mâna lui. Dacă aş vrea să scap de el pentru 
totdeauna, tare aş mai încerca ori cu otravă, ori cu o 
împuşcătură bună. 

— Ei, n-ar fi rău! Dar e prea viclean ca să ne putem atinge 
de el. O să văd ce vrea, dar, dacă cere prea mult, praf de 
cantaridă o să primească de la noi! 

Popoarele siberiene folosesc praful de cantaridă ca 
afrodiziac, dar şi ca paralizant şi ştiu la fel de bine să 
provoace o moarte lentă, dar sigură. Ispravnicul tocmai 
despre asta vorbea şi se sperie îngrozitor când de pe scări 
răsună o voce: 

— Crezi că e aşa de prost încât să faceţi ce vreţi voi cu el? 

Spunând acestea, Polikev înainta către cei doi. 

— Contele! Bâigui prefectul. 

— Da, eu mi-s. Sunteţi voi mari pişicheri, dar şi nişte 
nătărăi vrednici de toată mila. Ce prostii aţi mai făcut, 
afurisiţilor? 

Cei doi nu apucaseră să-şi pună pe ei decât cămăşile. 
Căpitanul, uitând în ce ţinută era, strânse pumnul 
ameninţător, şi-i spuse contelui: 

— Domnule, cine vă dă dreptul să ne insultaţi? Eu sunt 
ofiţerul rus, iar tatăl meu e prefect! 

Polikev îi râse în nas. 

— Toată stima, domnule căpitan! Dar cine v-a făcut ce 
sunteţi, mă rog frumos? 

— "Ţarul! 

— Ţarul? Hm, mă îndoiesc că i-ar păsa de voi! 

— Domnule! 

— Ei, hai să nu ne certăm. Contelui Polikev trebuie să-i 
mulţumeşti, nu altcuiva. Cred că ne cunoaştem prea bine, 
ca să nu ştim cine suntem. Mai bine să ne înţelegem paşnic 
şi raţional! Spuse contele şi se aşeză pe un butoi. 


— Asta putem s-o facem sus, mormăi prefectul. Doar 
vedeţi că nu sunt în condiţia de a purta o discuţie. 

— A, nu vă mai formalizaţi! Vreau să rămânem aici, în 
primul rând pentru că nu ne vede nimeni şi în al doilea 
rând, pentru că ador mirosul de gaz! Vă invidiez pentru 
fericirea de a vă fi spălat cu aşa ceva! 

Prefectul sări în sus de mânie, pierzându-şi stăpânirea de 
sine. 

— Nu suntem aici ca să înghiţim glumele dumitale 
nesărate! Familiaritatea are şi ea nişte limite! 

— Hopa, hopa! Îl luă în râs Polikev. Nu uitaţi, dară, cine 
sunteţi cu adevărat! 

Sărise de pe butoi şi stătea foarte ameninţător în faţa 
prefectului. 

— La dracu'! Strigă acesta furios, azvârlind cât colo 
pantalonii pe care tocmai voia să şi-i pună pe el. Noi 
suntem... 

—... pungaşi! Îl completă contele. 

Prefectul îşi ieşi din fire. 

— Vom fi... 

— Nu veţi fi nimic! Îi tăie Polikev vorba cu brutalitate. Aţi 
auzit vreodată de un anume Saltikov? 

Cei doi se frânseră ca sub o lovitură de bici. Dar mai era 
cineva care asculta buimăcit în întunericul pivniţei - Sam 
Hawkens. Saltikov! Acesta fusese numele sub care fuseseră 
confundați şi apoi arestaţi contele Vasilkovici şi Gottfried 
von Adlerhorst. 

— Sau nu, nu m-am exprimat corect, continuă Polikev 
netulburat. Erau doi Saltikovi, tată şi fiu, care erau căutaţi 
pentru diferite nelegiuiri. Dar şi-au găsit un prieten sau mai 
degrabă un protector care i-a salvat... 

— Domnule! Strigă prefectul răguşit. 

— Domnule conte, spuse şi căpitanul. 

Dar Polikev nu se lăsă. Se desfătă cu priveliştea celor doi, 
pe ale căror chipuri se amestecau furia şi frica. 


— Aha! Râse el dispreţuitor. Acum ciripiţi pe cu totul alt 
ton! Spuneam, un protector, care i-a salvat, făcându-le acte 
pe numele Rapnin. Astfel, cei doi nu numai că au scăpat de 
deportare pe viaţă, dar, datorită legăturilor şi intervențiilor 
protectorului lor, au ajuns pre... 

— N-o să puteţi dovedi niciodată! 

— Zău?! A, acum vă înţeleg şi eu! Credeaţi că am uitat sau 
am pierdut hârtiile? Nu mă cunoaşteţi deloc! Hârtia asta 
era aşa de importantă pentru mine, că nu am lăsat-o 
niciodată din mâini. Chiar şi acum o am la mine, prieteni! 

Contele se bătu peste buzunarul de la piept. Ochii 
prefectului aruncau scântei. 

— Cine şi-ar fi închipuit! Scrâşni el. 

Fără grabă, Polikev scoase un pistol dublu şi îi trase 
amândouă trăgaciurile. 

— Ştiţi că de obicei îmi ţin cuvântul. Am să vă arăt hârtia 
de departe. Dacă unul din voi încearcă să facă vreo mişcare, 
să mi-o smulgă din mână, îl împuşc. 

— Tată! Strigă căpitanul. Fără prostii, că o să tragă de- 
adevăratelea! 

— Nici nu-mi trece prin cap să-i iau hârtia, care, oricum, 
nu mai are demult nici o valoare! 

— Nu? Ia uită-te! Râse contele batjocoritor şi scoase din 
buzunarul de la piept o hârtie împăturită, pe care o aduse 
la lumină. Cu pistoalele aţintite îi ţinu pe cei doi, tată şi fiu, 
la cel puţin trei paşi de el. 

— Asta e hârtia care adevereşte că în realitate vă numiţi 
Saltikov. Ascultaţi! 

Desfăcu hârtia şi începu să citească cu un glas ridicat şi 
batjocoritor: „Confesiune. 

La cererea contelui Polikev Nikolai, adeveresc că mă 
numesc în realitate Vasili Saltikov şi că împreună cu fiul 
meu am fost condamnaţi la exil şi vânătoare silnică de 
samuri pe viaţă. Actele noastre pe numele Rapnin sunt 
false. 

Parankov, 11, octombrie 18... 


Vasili Rapnin, prefect” 

Împături hârtia, o vâri la loc în buzunar şi făcu o 
închinăciune în zeflemea. 

— Mulţumiţi? 

Prefectul râse aspru. 

— Cu mâzgălitura asta nu aveţi nici cea mai mică putere 
asupra noastră, domnule conte! 

— Vorbe! Spuse Polikev dispreţuitor. 

— Pot să vă demonstrez. 

— Sunt foarte curios. 

— Bun, cine a scris şi a semnat mărturisirea? 

— Dumneata însuţi, flăcăiaşule. 

— Cine a întocmit conţinutul? 

— Dumneata! 

— Da, eu, domnule conte! lar dumneavoastră aţi comis o 
prostie enormă! Aţi fost de acord cu conţinutul făcut de 
mine. 

— Cum adică? 

— Primele cuvinte spun: „La cererea contelui Polikev 
Nikolai”. Introducerea asta am făcut-o cu bună ştiinţă. Dacă 
îmi recunosc fapta „la cererea” dumneavoastră, înseamnă 
că şi dumneavoastră aţi ştiut despre ce e vorba. Prin 
urmare, sunteţi complicele meu. 

Contele se juca cu pistolul. 

— Mai departe, domnule conte! Pot să vă tai toate 
atuurile! 

— Chiar îţi închipui că poţi? 

— Sunt absolut sigur. Şi, pe de altă parte, de ce ne-aţi 
procurat acte pe numele Rapnin? 

— De milă! 

— Ah, ce suflet mărinimos! 

— Dar de ce crezi? Voiam să vă salvez. 

— Vă este cumva cunoscut un anume conte Vasilkovici? 

— Asta nu vă priveşte pe voi. 

— Ba poate că da. Cei doi au fost luaţi drept noi şi arestaţi. 

— Şi? Spuse Polikev scrâşnind din dinţi. 


— Restul e foarte simplu, dragă domnule conte! După ce 
cei doi Vasilkovici au fost arestaţi în locul nostru, noi a 
trebuit să primim alte nume. Domnule conte, nu aţi făcut 
altceva decât să vă urmăriţi propriile dumneavoastră 
interese. Planurile v-au fost date în vileag, asta e sigur, 
pentru că aţi venit să ne pricinuiţi nouă necazuri cu 
„confesiunea” noastră. Cred că suntem chit! 

În ascunzătoarea lui, Sam Hawkens ciuli urechile. Primise 
explicaţia mult dorită, fără să-şi fi dat cea mai mică 
osteneală! Fireşte că nu pricepuse chiar tot, dar înţelesul îl 
prinsese în întregime. Când Polikev scosese scrisoarea 
trebuise să se înfrâneze ca să nu sară şi să nu-i smulgă 
contelui preţioasa dovadă. Trebuia să pună mâna pe hârtia 
aceea, oricât ar fi costat! Ea era cheia pentru dezlegarea 
misterului. 

— 'Te înşeli, îi replică Polikev liniştit. Puteam să aleg pe 
oricine altcineva, dar aţi fost voi pentru că... ei, bine, pentru 
că vă compătimeam. 

— Câtă mărinimie! Dar vreau ca această... compătimire să 
ia sfârşit. E de dorit pentru toţi trei să se întâmple aşa. 

Polikev dădu din umeri. 

— Din păcate, nu am ce să fac. 

— Cum adică? 

— Încă mai am nevoie de voi. 

— Ca unelte pentru planul dumneavoastră? Nu vă mai 
ajutăm! 

Cei doi reuşiseră să se îmbrace. Miroseau încă a gaz, însă 
nimic altceva din înfăţişarea lor nu mai amintea de 
peripeţiile prin care trecuseră. 

Contele începu să şovăie. Întrezărea pericolul ca cei doi 
Rapnin să-i scape printre degete, aşa că se hotări să fie mai 
prevăzător. 

— Bun, o să fiu cinstit cu voi, spuse el, după ce se gândi 
puţin. Putem să ne înţelegem şi paşnic. 

— Aşa ar fi cel mai bine pentru toţi. Nu trebuie decât să ne 
daţi înapoi hârtia. 


— Bine, dar cu nişte condiţii. 

— Ce condiţii? 

— Îl caut pe contele Vasjlkoviei şi pe fiul său. Trebuie 
neapărat să-i găsesc, dacă mai trăiesc. 

— De ce? 

— Ar trebui să nu vă pese. 

— Nu, nicidecum! Ar fi înţelept din partea dumneavoastră 
să fiţi deschis cu noi. Poate vom putea să vă ajutăm să-l 
găsiţi pe cel căutat. 

— Bun, atunci! Trebuie neapărat să vorbesc cu amândoi. 

Prefectul îl privi cercetător pe conte. 

— Asta-i tot? 

— Da. Mai este ceva? 

— Nu ne duceţi cu vorba aşa uşor! Credeţi că suntem atât 
de proşti încât să ne mulţumim cu explicaţia asta? 

— Alta n-am. 

— Mai bine spuneţi că nu vreţi! Vă cunosc bine. Şi sunt 
convins că este vorba de altceva. 

— Atunci ştii mai multe decât mine. 

— Bănuiesc ce aveţi de gând şi o să vă spun tot ce ştiu. 
Lăsaţi deoparte pistoalele! 

— Nu mă gândesc la aşa ceva; suntem prieteni atât de 
apropiaţi... 

— Ei, văd că trebuie s-o spun cu voce tare: aveţi de gând 
să ucideţi! 

Polikev se dădu îndărăt ca muşcat de-o viperă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Ba v-am ghicit gândurile! Nu vă mai simţiţi sigur pe 
moştenirea dumneavoastră. Cu toate că e puţin probabil, se 
poate totuşi ca Vasilkovici şi fiul său să se afle iarăşi în 
libertate şi atunci sunteţi pierdut. Pe ei vreţi să-i doborâţi şi 
să-i faceţi să dispară de pe faţa pământului. 

— Repet, cred că ţi-ai pierdut minţile! 

— E de tot râsul. Cum vreţi să ne păcăliţi cu vorbe goale. 
Nu vă mai daţi osteneala în zadar. Nu vreau să-mi vâr nasul 


în secretele dumneavoastră şi cu asta consider discuţia 
încheiată. 

Spunând acestea, păru că se pregăteşte să plece. Asta nu 
se prea mai potrivea cu planul contelui. Îl prinse de braţ pe 
bătrân şi-l trase înapoi. 

— Nu plecaţi! Lăsaţi-mă să vă explic! Ce aveţi de pierdut 
dacă refuzaţi să-mi daţi informaţiile cerute? 

— Nu vă exprimaţi corect. Nu noi, ci chiar dumneavoastră 
aţi avea de pierdut dacă v-aş ascunde informaţia despre 
locul unde se află contele! 

— Ştii unde se află contele? 

— Da. 

— L-ai văzut? 

— Da. Să facem un schimb onorabil, marfă contra marfă! 
Hârtia în schimbul informaţiei mele despre conte! Dacă ne 
înţelegem acum, în două zile puteţi să-i daţi de urmă. 

— Bun; spune-mi ce trebuie să ştiu şi-ţi dau actul înapoi. 

Scoase iarăşi hârtia din buzunar, dar se miră că celălalt 
făcu un gest de respingere. 

— Încă nu am ajuns atât de departe! 

— Cum adică? 

— Nu-mi vând informaţia chiar aşa de ieftin! 

— Ieftin? 

— Da, ieftin! De ceea ce vreţi să aflaţi de la mine depinde 
toată averea dumneavoastră, aşa că afacerea asta 
valorează nişte ruble în plus. 

— Vrei bani? 

— Se-nţelege. 

— Bine. Cât ceri? 

— Cu cinci mii de ruble, problema e ca şi rezolvată. 

— Naiba să te ia! Cinci mii... 

— Nici o copeică în minus! 

— Eşti un escroc! 

— Mulţumesc! 

— Dar ştii tu precis că pot să dau de conte în câteva zile? 

— Foarte precis! 


— Fie! Uite, hârtia! După întoarcerea mea, vei primi şi 
banii. 

— Nu, domnule conte, asta ar însemna să facem afacerea 
pe încredere. Or, nu aveţi ce încredere să aşteptaţi de la un 
escroc ca mine, nu? Două mii acum, pe loc şi restul, mai 
târziu! 

— Aşa să fie, dar pentru asta îţi mai cer ceva: trebuie să-mi 
spui şi unde pot să-l găsesc pe fiul contelui Vasilkovici. 

— Despre asta nici n-a fost vorba, dar, hai să vă fac pe 
plac. O să vă povestesc şi despre fiu, dar acum, plata, vă 
rog! 

— Mai întâi, marfa, pe urmă banii! Spuse Polikev. 

— Bine. Bătrânul conte este acum vânător de samuri şi a 
devenit „Numărul 84”. Până ieri s-a aflat pe aici, pe la 
iarmaroc, de unde a fost angajat de un neguţător, pe 
numele său Feodor Lomonov. Şi-a strâns o trupă de 
vânătoare şi au plecat cu toţii. 

— Încotro? 

— Înspre gura de vărsare a râului Selenga, cam la două 
zile de mers de aici. 

— Ştii tu că se vor opri acolo? 

— În orice caz, trebuie să facă un popas acolo. 

— Atunci, trebuie să plec imediat pe urmele lor. Poţi să-mi 
faci rost de cai? 

— Dacă plătiţi bine, pot. 

— Nu mă uit la bani. Dar singur nu pot să merg prin 
locurile alea! 

— Vă dau zece cazaci şi o călăuză pe care vă puteţi bizui, 
căci cu toţii cunosc foarte bine locul. 

— Când pot să plec? 

— Chiar şi într-o oră, dacă doriţi. 

— Minunat! Şi acum, cealaltă informaţie! Unde se află fiul 
contelui? 

— Uşurel! V-am făcut voia şi v-am spus ce-am ştiut despre 
conte. Acum, vă cer hârtia şi banii! 

— Ne-am înţeles. Poftim banii! 


Prefectul luă actul şi banii, pe care-i numără, apoi îi vâri în 
buzunarul de la tunică. 

— Aşadar, celălalt pe unde se ascunde? Întrebă Polikev. 

— Celălalt poartă numărul zece şi se află pe aici, prin 
Verhne-Udinsk. 

— Foarte bine! Mai întâi, vreau să dau peste bătrân, pe 
urmă o să-l caut şi pe fiu. 

— Dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. 

— Cum aşa? 

— Numărul 10” a dispărut azi-noapte, deşi cred că se mai 
află prin apropiere. 

— La naiba! 

— Ei, aveţi răbdare! Râse prefectul. Nu scapă el aşa de 
Uşor! 

— Eşti tu sigur? Ce-ar fi ca într-o bună zi flăcăul să apară 
în Petersburg? Atunci, mai bine... 

— Mai bine, ce? 

— Nimic! 

— Înţeleg. Fiţi fără grijă! Fugarul ăsta n-o să ajungă prea 
departe. Lăsaţi-mă pe mine să mă ocup de el! 

— Ai luat măsuri ca să-l urmăreşti? 

— Încă nu. 

— Idiotule! Ce mai aştepţi? 

— Vă rog să nu mă mai jigniţi! Nu am putut căci de-abia 
acum am aflat şi eu. 

— O să pun o recompensă de zece mii de ruble pe capul 
lui! Totul e să-l prindem! 

— Voi da deîndată ordinele necesare. 

— Bun, oricum am pierdut deja prea mult timp. 

— Totul se leagă de blestematul ăsta de „Numărul 10”. 

— Poftim? 

Prefectul îi povesti contelui pe scurt peripeţiile de peste 
noapte, dar nu apucă să termine, că se stinse lumina. 
Fuseseră prea ocupați ca să mai dea atenţie acestui lucru şi 
acum rămăseseră pe întuneric. 

— Fir-ar să fie! Se înfurie contele. 


— Nu-i nimic! O să găsim ieşirea şi pe întuneric. Veniţi cu 
mine! 

Sam Hawkens stătuse chitic în ascunzătoarea lui şi-şi tot 
frământase mintea cum să pună mâna pe hârtia aceea 
prețioasă. Nu reuşise să pună la cale nici un plan şi iată că 
acum i se oferea cel mai bun prilej să acţioneze. 

Văzuse bine unde pusese prefectul hârtia şi acum, când se 
stinsese lumina, îi veni, în sfârşit, ideea cea bună. 

Se dădu iute jos de pe butoiaş şi se duse lângă scară. 

— Staţi! Îi avertiză Polikev pe cai doi Rapnini. Înainte de 
orice, luaţi aminte că nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit 
noi! 


Cei trei o luară pe bâjbâite înspre scări. Trecuseră chiar 
pe lângă Sam, care putu astfel să-şi dea seama că primul 
era căpitanul, după el venea contele şi, în urma lor, 
prefectul. Cum toţi erau concentrați să găsească drumul, 
niciunul nu-l auzi pe Sam când o porni uşurel în urma lor. 
Niciunul nu bănui că zgomotul pe care-l auziseră la un 
moment dat venea de la Liddy, puşca lui Sam, pe care o lovi 
din greşeală de perete şi fiecare se gândi la ceilalţi doi de 
lângă el. 

Lui Sam nu-i era prea uşor să subtilizeze hârtia din 
buzunarul prefectului, căci n-avea nici un strop de 
experienţă ca hoţ de buzunare. Şi, cu toate astea, îi veniră 
în ajutor şi întunericul, dar şi agitația celor trei. 

Îşi strecură degetele în buzunarul tunicii prefectului, când 
ajunse chiar în dreptul lui, şi... chiar reuşi! Se strecură 
înapoi şi rămase în josul scării, cu urechile ciulite. 

Cei trei „gentlemeni” ajunseseră la uşă. 

— Stai, Ivan! Spuse în şoaptă ispravnicul. Am uitat cu 
desăvârşire de norodul adunat în faţa casei; du-te tu şi 
trage cu ochiul să vezi ce se mai întâmplă afară! 

Căpitanul se duse şi se înapoie repede, mormăind ceva ce 
Sam nu înţelese. 

— Mi-am închipuit eu, spuse prefectul. Nu se dau duşi de 
acolo până nu o primesc pe cocoaşă! Ce naiba facem? 

— Să jucăm comedia până la capăt! Râse contele. Puneţi 
pucioasă să ardă în sobă, ca să duhnească straşnic, apoi 
spuneţi-le că Satana şi cu mumă-sa s-au cărăbănit pe coşul 
sobei. Gogomanul ăla de exorcist mai stă afară? 

— Este chiar lângă uşă. 

— Atunci, aduceţi-l înăuntru! Dacă dă cu nasul de 
duhoarea pucioasei o să creadă tot ce-i spunem, apoi o să-l 
creadă şi ceilalţi când le-o povesti. La treabă, acum! N-am 
timp de pierdut! 

leşi din pivniţă şi închise uşa în urma lui. Sam ajunse dintr- 
un salt pe prima treaptă şi ciuli şi mai bine urechile. Paşii 
celor trei se auzeau din ce în ce mai slab. În pridvorul casei 


nu mai era nimeni. Sam trase zăvorul, ieşi afară şi închise 
uşa după el. 

Şi acum, încotro s-o ia? În faţa casei se înghesuia mulţimea 
de curioşi. Aşadar, pe uşa din spate! Se găsea acum în 
curtea din dosul casei, împrejmuită cu scânduri şi în care 
dădeau grajdurile. Nu era nimeni acolo, probabil că se 
ascunseseră cu toţii de frica diavolului. Sam tocmai se 
gândea cum să sară zidul sau să scoată nişte scânduri din 
acelea putrezite, ca să iasă prin gard, când dădu cu ochii de 
o portiţă la care putea să ajungă strecurându-se pe lângă 
zid. 

Era mai mult decât binevenită ieşirea aceea. Într-o clipită, 
Sam se trezi în grădina de zarzavaturi. Se uită primprejur 
şi zări o altă portiţă, prin care se ieşea din grădină, dar 
unde ducea, Sam habar n-avea. Se strecură până acolo, 
trase zăvorul de lemn cu care era închisă portiţa şi ieşi cu 
mare băgare de seamă. Ajunse într-o străduţă îngustă şi 
pustie. 

— Sfinte Sisoe! Răsuflă el, uşurat. Am scăpat cu bine, dacă 
nu mă înşel! 

Porni grăbit mai departe, trecu pe lângă mai multe case şi- 
ajunse în partea cealaltă a locului, unde mulţimea mai era 
încă adunată, ca să afle ce se întâmplase cu diavolul care 
poposise în prefectură. 

De un stâlp stăteau sprijiniți Dick Stone şi Will Parker, 
supraveghind partea din faţă a casei. Ştiau că prietenul lor 
Sam Hawkens era înăuntru şi credeau că a dat de necazuri. 
Când îl văzură, chipurile li se înseninară. 

— Hei, bătrâne Sam, cum de te-a adus vântul aici? Îl 
întrebă Will. Te credeam ascuns în casa ispravnicului şi 
când colo, tu vii din cu totul altă direcţie! Ne-am făcut multe 
griji pentru tine! 

— Griji? Ce v-a apucat? 

— Chiar şi cel mai curajos dintre curajoşi poate să 
nimerească într-o capcană şi să-şi piardă scalpul! 

— Dragă Will, să ştii că m-am descurcat bine! 


— Cum a fost în „palat”? 

— Foarte frumos. Ba chiar minunat, dacă nu mă înşel! 

— la să auzim! 

— A fost aşa de bine, că v-am adus chiar şi două hârtiuţe, 
hi-hi-hi-hi! 

— Ce sunt astea? 

— Două bancnote a câte o mie de ruble. 

— Behold! Cum ai făcut rost de banii ăştia? 

— Ca un adevărat pungaş de meserie, hi-hi-hi-hi! 

— I-ai...? 

—... şterpelit. Da. De la prefect. 

— Cum ai reuşit? 

— l-am luat puţintel din buzunarul lui. 

— Dick, îl auzi? Şterpelit! Şi chiar din buzunar! 

— Nu, bătrâne Sam, nu eşti un pungaş, spuse Dick. Eu 
cred că bancnotele astea ţi s-au lipit de degete într-o ocazie 
cu totul onorabilă, nu-i aşa? 

— Exact aşa e, Dick. Am mai şterpelit încă ceva. 

— Încă ceva? 

— Da. Când un tip ca mine izbuteşte s-o şteargă dintr-o 
temniţă, nu pleacă cu mâinile goale. Lui Sam Hawkens nu-i 
plac jumătăţile de măsură, chicoti el mulţumit. 

— Dumnezeu ştie de ce vorbeşti ca o căpetenie de tâlhari! 
Spuse iarăşi Will. 

— Chiar asta şi sunt, iar voi doi sunteţi banda mea, hi-hi-hi- 
hi! 

— Mulţam frumos, dar nu prea am chef ca-ntr-o bună zi să 
mă dau huţa într-o spânzurătoare. 

— Te-aş scăpa eu, Will, dacă nu mă înşel. Ia priviţi, se 
deschide uşa! Iese domnul căpitan. S-a îmbrăcat în 
uniforma de cazac. Mai adineauri era în... 

—... gudron şi câlţi! 

— Nu, se curăţase cu gaz. Dar se schimbase în haine civile, 
iar acum văd că, după ce a ieşit din pivniţă, şi-a pus 
uniforma. 

— În pivniţă? A fost în pivniţă? 


— Da, el, încă alţi doi şi un anume Sam Hawkens. Ia uitaţi- 
vă la el, îl pofteşte înăuntru pe izgonitorul de diavoli! O să 
vândă nişte gogoşi de toată frumuseţea! 

— Ştii tu? 

— Da, i-am auzit. Uite, că exorcistul s-a întors. la să auzim 
ce spune! 

Bătrânul ridicase vocea. Dick şi Will nu înțelegeau o 
boabă, dar Sam le tălmăci tot. 

— Spune că diavolul a fugit la prefectură, ca urmare a 
descântecelor lui, iar acolo, de frică, s-a aruncat în sobă. 
Primejdia care ameninţa locurile acestea a trecut, e timpul 
ca toţi să meargă spre casele lor cu inima împăcată. Lumea 
îşi face cruci şi pleacă! Deci aşa se procedează în ţara asta 
binecuvântată! În America l-ar fi sleit în bătaie pe flăcău sau 
l-ar fi spânzurat de primul copac întâlnit în cale, hi-hi-hi-hi! 

— Plecăm şi noi? 

— Nu. Probabil că tânărul domn căpitan va vorbi cu cei doi 
paznici şi tare aş vrea să aflu ce le spune. 

Sam ghicise. Nici nu se împrăştiase bine mulţimea de 
curioşi, că-l şi zări pe căpitan ieşind din casă. Când acesta 
dădu cu ochii de cei trei şi mai ales de şeful lor, care-l 
înfruntase atât de dur cu o seară înainte; la bal, găsi de 
cuviinţă că trebuie să le atragă atenţia acelor străini în 
vreun fel. Se duse la amărâţii de paznici şi, după ce le arse 
câteva biciuşti pe spinare, începu să zbiere la ei: 

— Câinilor! Vă învăţ eu minte să vă mai nesocotiţi 
îndatoririle! Numai din cauza voastră diavolul şi mumă-sa i- 
au dat drumul prizonierului! Primiţi-vă pedeapsa acum! 
Na... na... na...! loată noaptea aţi stat aici şi aici să 
rămâneţi până diseară fără apă şi mâncare. Pe urmă o să 
mai primiţi încă o sută de loviturii de bici pe spinare! 

— Tătucă! Se jelui unul din ei. O să ne prăpădim! 
Nemâncaţi şi nebăuţi atâta timp! Şi pe deasupra, bătuţi! 
Nimeni n-ar rezista! 

Căpitanul râse aspru. 

— Ce să spun, mare pagubă! O să vă dau hrană lupilor! 


— Îndurare! 

— Gura, altfel pun să fiţi legaţi şi să vă azvârle piper în 
ochi! 

Cazacii amuţiră. Căpitanul plecă, aruncându-le celor trei 
vânători de prerie o privire cât putu el de trufaşă. 

— O sută de lovituri de bici! Strigă Dick Stone revoltat, 
după ce Sam îi tălmăci vorbele căpitanului. Prietene Sam, 
cum ar fi dacă le-ar primi chiar el? 

— Nu ştiu, să vedem! 

— Şi piper în ochi! Tare m-aş bucura să simtă şi el o dată 
pe pielea lui ce bine e! Îl completă Will. 

Sam Hawkens se duse încetişor la cei doi cazaci. 

— Oameni buni! Am auzit ce v-a spus căpitanul. Chiar, aşa 
o să facă? 

— Poţi să fii sigur că da. 

— Va fi vai şi-amar de voi! 

— Ce putem să facem, tătucă! Suntem nevoiţi să ne lăsăm 
în voia lui. 

— Şi o spui aşa de resemnat? 

— Da, pentru că, oricum, nu pot să mai schimb nimic. 

— Nu aveţi pe nimeni care să plângă după voi? 

Cazacilor li se umeziră ochii. 

— Bătrâna şi buna mea mămucă - ah, o să jelească 
amarnic! Şi Marinka mea... o să moară de durere. 

— Marinka este drăguţa ta? 

— Da. Sunt soldat de doi ani. Aş mai fi avut încă opt ani de 
militărie, iar Marinka m-ar fi aşteptat, apoi aş fi luat-o de 
nevastă. Acum totul s-a sfârşit. Ah, Dumnezeule, o să mă 
bată ca pe un câine! 

Celălalt cazac îşi şterse şi el ochii. 

— Şi tu? Ai şi tu o iubită? 

— Da, tătucă, o am pe dulcea de Rusinka. E săracă, dar 
are grijă de cei doi fraţi mai mici ai mei, căci părinţii noştri 
s-au prăpădit. 

— Trebuie că e o fată de ispravă, dacă nu mă înşel. 


— Ah! Suspină el. Camaradul meu o cunoaşte, suntem 
consăteni. Cred că o să fie o mamă bună pentru orfani... 

Era tulburător să-i asculţi pe aceşti oameni simpli. Pe Sam 
îl cuprinse furia. 

— La naiba! Aveţi de gând să răbdaţi pedeapsa fără să 
crâcniţi? Eu, în locul vostru, aş fugi. 

— Tătucă, nu înţelegi. Ne-ar prinde şi atunci ar fi mult mai 
rău. 

— Dar trebuie să fie vreo posibilitate de a vă apăra de un 
asemenea abuz de putere! 

— Nu. 

— Pshaw! O să încerc, totuşi, să vă ajut. 

Unul din cazaci îl măsură pe Sam din cap până-n picioare, 
iar pe chip îi apăru un surâs firav. 

— Iertare, tătucă, dar nu prea pari în stare să ne ajuţi. 

— Aşa crezi tu? Hm! La voi toţi bărbaţii fac armata? 

— Nu, doar cei asupra cărora hotărăsc sorții, iar cei care 
au bani, pot să plătească pe cineva care să meargă în locul 
lor. 

— Cât v-ar costa un înlocuitor? 

— Cu două sute de ruble am găsi, poate, vreunul, dar cu 
trei sute, găseşti câţi doreşti. 

— Cum se procedează să faci rost de un înlocuitor? 

— Te duci la gardianul din Verhne-Udinsk şi, dacă-i dai 
cinci ruble, într-o jumătate de ceas îţi aduce zece ratniki. 

— Ce-ţi aduce? 

— Ratnikii sunt tineri apți pentru serviciul militar. 

— Şi unde se încheie afacerea? 

— La căpitan. 

— Şi dacă-i respinge? 

— Nu are cum, dacă sunt apți. 

— Spuneţi-mi numele voastre, ca să mi le notez! 

— Pentru ce? 

— O să aflaţi înainte de a muri, hi-hi-hi-hi! 

Sam îşi notă numele lor şi plecă fără să le mai dea altă 
lămurire, iar cazacii îl urmăriră cu priviri nedumerite. Ajuns 


la camarazii săi, îi trase deoparte pentru a le vorbi. Le 
povesti cu de-amănuntul ce auzise în pivniţă. 

— Aşadar, cazacul „Numărul 10” este un Adlerhorst, asta o 
ştiam deja, spuse Will Parker. Tatăl său adoptiv este şi el 
aici, iar contele Polikev vrea să-l prindă şi pe el. Asta nu 
trebuie să lăsăm să se întâmple. Vom pune noi mâna pe 
mişelul ăsta! 

— Cumva folosindu-ne de prefect? 

— Fireşte. 

— Eşti incorigibil! Ispravnicul este acum aliatul lui! 

— Dar avem şi noi atuurile noastre! 

— Cu toate astea, va găsi el un mijloc să ne tragă pe 
sfoară. 

— Să înţeleg că nu-l vei împiedica să plece? 

— Deloc. 

— Dar gândeşte-te, Sam, dacă-l ajunge din urmă pe 
Vasilkovici! Îl va omori fără să stea prea mult pe gânduri! 

— Nu se ucide chiar aşa de uşor! 

— Şi apoi, „Numărul 10”, adică Gottfried von Adlerhorst, a 
plecat pe acelaşi drum şi nu e însoţit decât de Gisa, 
buriatul. Dacă dă peste ei contele? 

— Asta nu am cum s-o împiedic. 

— Îi va măcelări. 

— Hm. În orice caz, nu trebuie să ne lăsăm, purtaţi de 
sentimente. Trebuie să-l aşteptăm aici pe Hermann. Şi să 
sperăm că mâine o să vină, apoi el va hotări ce e de făcut 
mai departe, căci este afacerea lui. 

Până la urmă, Sam reuşi să-i convingă pe cei doi. 

— Aşadar, ticălosul ăsta de prefect este un criminal, nu 
înceta să se minuneze Will. O să-i facem noi felul! 

— Asta s-o lăsăm pe seama lui master Hermann. 
Deocamdată vreau să-i servim amicului ispravnic un 
aperitiv la marea bucurie care-l aşteaptă, ca să priceapă că 
bunul plac nu se-ntinde la nesfârşit. 

— Ce o să faci? 


— O să vedeţi imediat. Deocamdată văd că vine chiar cel 
de care avem nevoie. 

— Un gardian? Ce vrei să faci? 

— O să aflaţi când o să termin. 

Jandarmul ieşise dintr-o casă învecinată şi se îndrepta 
către ei. Avea o barbă imensă din care de-abia i se ghicea 
un nas cârn şi roşu - semn că posesorul lui se cam dădea în 
vânt după votcă. Îi salută prietenos pe cei trei din mers. 

— Tătucă, vino puţin! Îl strigă Sam. Ai timp să-mi răspunzi 
la o întrebare? 

Apărătorul ordinii se opri. Îl privi bine pe Sam, apoi îi pipăi 
cu un gest familiar buzunarele. 

— Ai vreo sticluţă la tine, tătucă? 

— Nu. 

— Atunci nici eu nu am timp. 

Se întoarse şi dădu să plece, dar Sam îl apucă de braţ. 

— Chiar ai chef de o duşcă? 

— Întotdeauna am chef. 

— Ei, poate om avea vreun leac. 

— Atunci, veniţi cu mine! Spuse jandarmul şi iar dădu să 
plece. 

Sam, însă, îl ţinu bine strâns, scoase din buzunar o rublă şi 
i-o întinse. 

— Câtă votcă poţi să-ţi iei cu asta? 

— Sfântă Katinka! Mai multă decât pot bea într-un ceas! 

— E ata. 

Jandarmul o înşfacă iute şi-i dădu drumul în buzunarul de 
la pantaloni. 

— Tătucă, eşti un tip de ispravă! Ce pot să fac pentru tine? 

— Îţi voi da o însărcinare. Pe aici sunt de găsit ratniki? 

— Sigur că da. Îi cunosc pe toţi. Câţi vrei - cinci, zece, 
douăzeci? 

— Doar doi. 

— Nu cumva pentru tine sau pentru lunganii ăştia doi? 

— Nu, pentru două cunoştinţe de-ale mele. 

— Cât mai au de stat în armată? 


— Numai opt anişori, râse Sam. Cât trebuie să plătesc? 

— Dacă vrei să fii generos, atunci dai câte două sute 
cincizeci de ruble. 

— Cu mare plăcere. 

— Atunci, o să ţi-i caut pe cei mai de ispravă. Vrei să mă 
duc la ei? 

— Chiar te rog! 

— Bun; să plec chiar acum? 

— Bineînţeles. 

— Dar nu pot. 

— De ce nu? 

— Pentru că ai uitat lucrul cel mai important. 

Jandarmul luă o figură foarte demnă şi spuse: 

— Pe mine. 

— Da, ai dreptate! Cât ceri? 

— Eşti un tătuc darnic şi de onoare, aşa că o să fiu cinstit 
cu tine. Dă-mi pentru fiecare câte trei ruble, aşadar şase în 
total. 

— Şase ruble? 

— E prea mult? Ah, îmi pare rău! 

— Nu, mi se pare prea puţin. Îţi dau cinci ruble de fiecare, 
deci zece cu totul. 

Gardianul îşi frecă nasul de parcă voia să se convingă că 
nu visase şi că auzise bine. Îi luă mâna lui Sam şi i-o sărută 
pătimaş. 

— Da da, tătucă, eşti un domn a-ntâia! Te voi servi cum se 
cuvine. 

— În afară de asta, îţi mai dau bani şi ca să bei ceva cu cei 
doi înlocuitori pe care-i vei găsi. 

Omul se holbă la Sam, nevenindu-i să creadă. 

— Vorbeşti serios? Îl întrebă el nesigur. 

— Da. 

— Dar eu sunt un om cinstit şi o să te întreb: ştii cât pot să 
bea trei oameni ca mine? 

— Pot să-mi imaginez. Cred că beţi până cădeţi sub masă. 

— Vezi, că nu ştii! Bem şi sub masă! 


— Mă bucur. 

— Chiar o să faci cinste? 

— Da. 

Copleşit de o bunătate cum nu mai văzuse până atunci, 
apărătorul ordinii din Verhne-Udinsk îşi desfăcu larg 
braţele şi-l strânse pe Sam la pieptul său, începând să-l 
pupe zgomotos. 

— Tătucă! Inimioară! Drăguţule! Eşti un înger printre 
oameni, un mântuitor al tuturor necazurilor! O alinare a 
tristeţilor, un salvator al tuturor... 

— Gata! Bine! Îl domoli Sam pe gardian, după ce reuşi să 
se smulgă din dezmierdările atât de speciale ale rusului şi 
să-şi aranjeze pălăria pe cap. Plătesc şi cu asta ajunge! Dar 
nu sunt obligat să-ţi suport şi pupăturile. Abţine-te! Fii 
atent, că mai pun o condiţie: nu beţi nici o duşcă până când 
nu mergem la căpitan să încheiem afacerea! 

— Aoleu, o să fie cam greu! 

— Eu aşa, vreau. 

— Dacă porunceşti, o să te ascultăm, bineînţeles. Dar 
măcar îmi dai voie să-mi beau rublele pe care mi le-ai dat? 

— Nu, pentru că o să te chercheleşti. 

Jandarmul se întristă. 

— Tătucă, mă jigneşti! Spuse el cu reproş. Cu o rublă nu 
pot să-mi iau decât trei sticluţe de votcă, aşa că, din ce să 
mă îmbăt? De-abia ajunge să stingi setea unui sugaci. 

— Nu mai spune! Ce bebeluşi drăgălaşi aveţi pe aici, prin 
Siberia! 

— Voi nu le daţi pruncilor voştri câte un rachiu? 

— Nu. 

— Bieţii copilaşi! 

— Ba, mai mult, e interzis prin lege. 

— Ce legi rele aveţi! Aşa-i că la voi nu domneşte tătucul 
ţar? 

— Aşa-i. 

— Puteam să-mi închipui. Lui i-ar fi fost milă de bieţii 
sugari. Pot ori ba să-mi beau rublele? 


— Nu; când fac afaceri îmi place să fiu lucid. Adu-mi doi 
ratniki şi apoi puteţi să beţi toţi trei până când v-o ieşi pe 
nas! 

— Am înţeles. Unde să-i duc pe ratniki? 

— La han. Într-o jumătate de ceas sunt şi eu acolo. 

— Bine, tătucă! Am zburat! 

Făcu câţiva paşi, se opri, apoi se întoarse. 

— Iertare, tătucă! Am o nevestică bună şi ascultătoare. 
Tare ce-i place şi ei votca! Poate să bea şi ea cu mine? 

— Fie! 

— Îţi mulţumesc! Eşti soarele bunătăţii şi dărniciei. Am 
fugit! 

lar se opri. 

— Bunule tătucă, inimioara ta nu cred că ar vrea să lase cu 
buzele umflate pe cineva care nu merită aşa ceva. Am o 
fetiţă. Poate şi ea...? 

— Câţi ani are? 

— Cincisprezece veri şi şaisprezece ierni. 

— Şi cumva, bea câte o sticluţă pentru fiecare vară şi 
iarnă? 

Jandarmul cel iubitor de votcă chibzui puţin, apoi spuse: 

— Dacă îi e sete mare, de ce nu? O mai ajut şi eu un pic... 

— Fir-ar să fie! Mai ai pe vreunul în familie la fel de 
însetat? 

— Soacră-mea, tătucă - mama nevesticii mele... 

— Şi ea duce la băutură? 

— O, mai bine ca mine, mai ales când e în toane rele! Şi e 
tot timpul aşa. 

— Fie, ia-o şi pe ea! 

— Tătucă, nu-mi ajung vorbele să-ţi spun cât îmi eşti de 
drag! Dar vreau să... spuse el şi se întinse iar să-l 
îmbrăţişeze pe Sam, care se împotrivi. 

— Hai, gata! Spuse Sam şi se dădu un pas în lături. 

— Nevasta mea o să te preţuiască... 

— Foarte frumos! 

— Fata mea o să te îndrăgească... 


— Şi mai frumos! 

— Soacra mea o să te îmbrăţişeze, ca să-ţi mulţumească... 

— Ba o să-i interzic cu desăvârşire! Cară-te odată, amice! 
Dacă te mai întorci o singură dată, să ştii că-ţi iau afacerea 
şi se alege praful de treaba cu votca. 

— Doamne fereşte! Fug, zbor, alerg! Într-o jumătate de 
oră totul va fi aranjat. 

De data asta o luă la fugă de parcă era viaţa lui în joc. 

Sam Hawkens îşi puse mâinile în şolduri şi chicoti. 

Will Parker veni la el nerăbdător. 

— Poţi să ne lămureşti şi pe nod ce naiba ai avut de 
discutat cu jandarmul ăla şi de ce omul a plecat aşa de 
grăbit? Singurul motiv pe care l-am priceput şi noi a fost 
„Votca”. 

— Ei, unui adevărat vânător de prerie nici nu-i trebuie mai 
mult ca să ghicească şi restul, hi-hi-hi-hi! 

— Povesteşte-ne odată! 

— Sluşaiuş. 

Will se uită pieziş la Sam, apoi i se adresă lui Dick Stone: 

— Ştii cumva ce spune? 

— Habar n-am. 

— Poate ne înjură. 

— E posibil. 

— Să ştii că eu nu rabd aşa ceva. O să-l... o să-l... hm... 

— Hi-hi-hi-hi! Chicoti Sam. M-ai întrebat dacă am înţeles, 
iar eu ţi-am spus în ruseşte „la ordine”, dacă nu mă înşel! 

— Well, spuse Will mulţumit, asta pot să rabd. 

— Voiai să ştii ce am vorbit cu jandarmul? O să aflaţi 
amândoi deîndată. 

Şi le povesti pe scurt cele discutate cu însetatul păzitor al 
ordinii locale. 

— Lack-a-day! 12 spuse Will. Ce mai oameni şi pe aici! 

— Da. O să ne distrăm şi o să ne facem prieteni, dacă totul 
depinde de sticlele de votcă. 

— Dar va trebui să plăteşti! 


— Pot să plătesc. Am bani peşin - două mii de ruble! 
Bancnotele astea trebuie să-şi găsească stăpânii potriviţi. 
Bănuiţi acum ce am de gând să fac? 

— Ştiu cine trebuie să primească banii, spuse Will. Sam 
eşti un mare pişicher şi un tip de ispravă. Vrei să-i 
răscumperi pe cei doi paznici, nu-i aşa? 

— Hi-hi-hi-hi! Îţi merge mintea! O să am o vorbă cu 
căpitanul şi o să mă... auzi, un huruit de trăsură, ia să 
vedem! 

Dădură colţul străzii, tocmai la timp ca să vadă cum 
contele Polikev pleca. Avea două trăsuri şi era însoţit de 
zece cazaci călare. 

— O şterge! Spuse Dick. 

— Lasă-l! Zise Sam Hawkens. Nu ne scapă el. Acum, mai 
bine să vedem dacă în oraşul ăsta afurisit există vreo bancă 
sau ceva de genul ăsta. Aş vrea să schimb bancnotele de 
două mii în mărunţiş. 

— Aha, se amestecă şi Will, căpitanul nu trebuie să bage 
de seamă nimic! 

— Corect, frăţioare! Îl lăudă Sam. Probabil că domnul 
căpitan încă nu a descoperit lipsa banilor, iar dacă eu îi 
flutur pe sub nas bancnotele de două mii, când voi merge să 
răscumpăr cazacii, poate să intre la bănuieli. Pe de altă 
parte, am nevoie de mărunţiş şi pentru altele. La cârciumă 
îl aşteaptă pe Sam Hawkens niscai gâtlejuri uscate şi nu 
trebuie să le fac să-şi piardă răbdările! Haideţi! 

Capitolul IX - Votca şi cnutul. 

Cei trei nu găsiră în Verhne-Udinsk o bancă în toată 
regula, ci doar un fel de casă de schimb. 

Înarmat cu mărunţişul atât de necesar, Sam îşi duse 
prietenii la cârciumă, unde îl găsiră pe jandarm, care sosise 
înaintea lor. Era împreună cu doi bărbaţi tineri şi bine 
clădiţi; îşi adusese, bineînţeles şi nevasta şi fiica. Pe soacră- 
sa i se păruse mai bine să o lase acasă. 

Când păzitorul legii dădu cu ochii de cei trei, sări în 
picioare de pe scaun. 


— Tătucă, ei sunt oamenii pe care i-ai cerut. Sunt convins 
că o să fii mulţumit şi de ei, dar şi de mine. 

— O să vedem. Au vreun act la ei? 

— Da. 

— Vreau să le văd! 

Cei doi tineri îi dădură lui Sam Hawkens actele lor. Deşi 
americanul nu era obişnuit cu scrierea rusească, reuşi 
totuşi să descifreze ce era mai important. Căzură repede la 
învoială. Sam le oferi celor doi ratniki o sumă convenabilă şi 
le ceru să-l însoţească la prefect. 

— Dar, tătucă, spuse jandarmul, cum rămâne cu votca 
făgăduită? 

— O veţi primi. 

— Şi banii mei? 

— După ce totul va fi în ordine. 

— Ai dreptate, dar nouă ne e sete. Trebuie să mai 
aşteptăm aşa de mult? 

— Bine, deocamdată puteţi să vă luaţi o sticluţă! 

— Una... una singură? Drăgălaşa de nevastă-mea şi 
scumpa de fiică-mea să sufere de sete? 

— Cred că vă ajunge până ne întoarcem noi. 

— Să ne ajungă? Strigă jandarmul disperat. 

— Ei, dragul meu frăţior, sticluţele de colo nu sunt 
îndeajuns de mari? Spuse Sam şi arătă spre tejghea, unde 
stăteau înşirate clondirele pline ochi. 

— Mari? Vai, tătucă, trebuie neapărat să-ţi arăt cât de 
mari sunt? 

— Acum? 

— Le plăteşti? 

— Fireşte. 

— O să vezi! 

Jandarmul luă o sticlă, o destupă, o puse la gură şi o goli 
pe jumătate. Plescăi apoi din limbă şi-şi dădu ochii peste 
cap. 

— Asta, da, băutură! Patru sticluţe din astea într-o oră, ar 
fi un vis! 


— Ei, nu vreau să fiu nepoliticos, dar dă-le şi nevestei şi 
fiicei tale să guste din sticluţa ta! 

— Fără să aştepte să i se spună de două ori, jandarmul îşi 
împrospăta provizia şi le făcu fericite şi pe cele două odoare 
ale sale, care arătau a fi foarte însetate. 

Clătinând din cap, Sam Hawkens plecă împreună cu 
prietenii lui şi cu cei doi ratniki. Cei trei mergeau semeţ, cu 
paşi măsuraţi, lăsându-i pe cei doi cazaci să vină în urma 
lor. Micuţul Sam şi cei doi lungani atraseră pe drum 
privirile tuturor celor cu care se întâlniră. 

Ajunşi la prefectură, fură întrebaţi ce vânt îi aducea pe 
acolo. 

— Aş dori să-l văd pe domnul căpitan, spuse Sam. 

Cel care-i întrebase îl cercetă din priviri pe Sam cam 
temător, căci se răspândise iute zvonul că nu era deloc bine 
să te pui cu mărunţelul străin. 

— Ce treabă ai cu el? Îl întrebă omul cu mare băgare de 
seamă. 

— Ceva de care tu nu ai nevoie să ştii, frăţioare. 

— Dacă-i pe aşa, nu pot să-l anunţ că ai venit. 

— Treaba ta. Eu, oricum, o să merg la el. 

— Neanunţat nu poţi să intri. 

— Şi cine vrea să mă împiedice? 

— Eu. Aşa îmi cere regulamentul. 

— Frumos! Ţi-ai făcut datoria, aşa că poţi să te retragi cu 
conştiinţa împăcată, îi spuse Sam liniştit, apoi îl împinse la o 
parte şi intră împreună cu ceilalţi. 

Ce putea să mai facă cel care fusese însărcinat cu paza 
prefecturii? Să se opună, nu îndrăznea, aşa că începu să 
strige şi să se agite. 

La auzul hărmălaiei, ispravnicul dădu buzna afară. 

— Ce e cu scandalul ăsta? 

— Oamenii ăştia vor să meargă la domnul căpitan, îl lămuri 
slujbaşul smerit. 

— Nu primeşte pe nimeni. 

— Aşa le-am spus şi eu, dar ei au intrat cu forţa. 


— La naiba! Au îndrăznit să dea năvală în casa mea? 

— Nu vorbi aiurea, tătucă! Râse Sam Hawkens. Asta nu e 
nicicum casa ta, ci a preabunului ţar. Să înţeleg că fiul tău 
nu primeşte pe nimeni? 

— Nu. N-are timp de voi. 

— Ei, atunci o să-i fac eu timp. Unde s-a ascuns? 

— Nu vă priveşte. 

Sam îşi sprijini ameninţător patul puştii de podea. 

— Omule, te-am întrebat unde e? Îl întrebă Sam 
aruncându-i o privire la fel de amenințătoare. 

— În odaia lui, cedă ispravnicul, căci îşi amintise de 
episodul din sala de bal. Cred că mai doarme încă. 

— Îl înţeleg, după încordarea de noaptea trecută! Cu toate 
astea, o să-l deranjăm! Am venit în interes oficial. 

— lar eu credeam că... 

— Ce credeai, tătucă? 

— A, NIMIC! 

— Atunci, nu ne mai ţine degeaba în loc, spuse Sam. Ştia 
prea bine că prefectul făcuse aluzie la provocarea la duel şi- 
| mai lăsa să se frământe puţin. Ne grăbim, continuă el. 
Insist să ne duci la el. 

Până la urmă, ispravnicul nu mai avu încotro. 

— Veniţi! 

Deschise uşa şi-i lăsă pe musafirii cei nepoftiţi să intre. În 
odaia lui, îl găsiră pe căpitan tolănit pe o canapea, cu o 
ţigară atârnându-i în colţul buzelor. 

— Aha! Spuse Sam Hawkens. la uite că nu doarme, ba, 
dimpotrivă! Se vede treaba că e tare ocupat. Bună 
dimineaţa! 

Ofiţerul sări ca ars şi-i aruncă lui Sam o privire încărcată 
de mânie. 

— Nu ţi s-a spus că nu am timp? De ce daţi buzna peste 
mine? 

Sam Hawkens nu-şi pierdu cumpătul. 

— Avem o treabă foarte urgentă, spuse el calm. Pe tatăl 
tău l-am înştiinţat, iar acum, vrei ori nu vrei, trebuie să ne 


asculţi şi tu. 

— N-am timp acum, mârâi căpitanul. 

— Aşa? Întrebă Sam. Dar când ai timp? Noaptea te 
ascunzi în foişor, iar ziua dormi. Când se pot discuta cu tine 
chestiuni de serviciu? Fii atent, dacă nu vrei să ne asculţi, 
guvernatorul din Irkutsk va primi fără doar şi poate o mică 
scrisorică, dacă nu mă înşel. Hai să n-o mai lungim! Ai timp 
sau trebuie să scriu scrisoarea? 

Sam fu foarte convingător. Căpitanul nu mai îndrăzni să se 
opună. 

— Intraţi! Spuse el îmbufnat. 

Trioul intră împreună cu cei doi ratniki. Nu la mult timp 
veni şi prefectul, care auzise de afară ce voiau cei trei 
turbulenţi de la odorul lui de flăcău. 

— Ce caută oamenii ăştia cu voi? Îi întrebă grosolan 
căpitanul. 

— Sunt ratniki şi vor să înlocuiască doi cazaci. Asta-i 
pricina pentru care am venit la tine. 

— Cine-i răscumpără? 

— Eu. Te rog să pregăteşti hârtiile de care e nevoie! 

— Pe cine vor să înlocuiască? 

— Mai întâi vezi dacă sunt apți să fie înlocuitori! 

— Îi cunosc. Amândoi sunt apți. Şi, ca să vedeţi ca sunt 
binevoitor, o să-i accept. Dar trebuie ca şi voi să fiţi 
binevoitori cu mine. 

— Ce vrei de la noi? 

— Să păstraţi sub tăcere povestea cu diavolul! Îi şopti el 
lui Sam, ca cei doi ratniki să nu-l poată auzi. 

— Dacă tu însuţi n-o să ne dai prilejul să vorbim, o să 
păstrăm pe veci secretul. 

— Atunci, ne-am înţeles. Dar mai e ceva... trebuie să fii 
rezonabil şi în cealaltă privinţă. 

— Eu sunt întotdeauna rezonabil. 

— Bun, te cred pe cuvânt. Acum, hai să facem înţelegerea 
cu înlocuitorii. Contractul trebuie semnat de cei doi şi 
autorizat de mine. 


Scoase dintr-un dulap două formulare şi începu să le pună 
celor doi ratniki întrebările necesare. Când îi întrebă pe 
cine vor să înlocuiască, unul din ei arătă spre Sam. 

— Noi nu ştim. Întreabă-l pe tătucul aici de faţă! 

— Bine. Aşadar, numele lor! Spuse căpitanul, uitându-se la 
Sam. 

— Ar trebui să ştii şi singur, chicoti Sam. Sunt cei doi 
paznici care au stat astă-noapte la foişor. 

Căpitanul sări ca un arc. 

— Cum? Nu se poate! Ălora nu le pot da drumul! Cine 
naiba ştia că pe ei îi vrei! 

— Cum doreşti. Atunci tot oraşul o să afle într-o jumătate 
de ceas cine au fost cei doi demoni; ba chiar şi guvernatorul 
va afla. Doar autorităţile cele mai sus-puse pot hotărî dacă 
un om care s-a făcut de râs în halul ăsta îşi mai poate păstra 
rangul de ofiţer. 

— Dar... dar... se bâlbâi căpitanul, o să-ţi dai seama şi 
singur că cei doi trebuie pedepsiţi! 

— N-am nimic împotrivă. Dacă e pe-aşa, eu îmi cruţ banii, 
dar în schimb, tu o să-ţi pierzi rangul. 

Căpitanul se plimba prin odaie ca un leu în cuşcă. Nu se 
putea hotări deloc, până când Sam îşi pierdu răbdarea. 

— Nu pot să aştept aşa de mult. Ori - ori! Faci hârtiile? 

— La naiba! Da! 

— Şi cei doi paznici nu păţesc nimic? 

— Nu. 

— Pot să se întoarcă nestânjeniţi la casele lor? 

— Din partea mea pot să se ducă şi în iad! 

— Acolo le-ar fi prea cald! Un cazac nu e obişnuit cu arşiţa, 
hi-hi-hi-hi! Fii aşa bun şi cheamă-i! 

— Imediat. 

Deschise fereastra şi-i strigă pe cazaci. Aceştia veniră 
tremurând şi şovăind. Erau convinşi că le sunase ceasul 
pentru pedeapsa cea straşnică! De-abia când dădură cu 
ochii de american, în suflet le încolţi o umbră de speranţă, 
căci le promisese ajutorul lui. 


— Veniţi încoace, câinilor! Mârâi căpitanul. V-am promis 
biciul, dar voi fi îngăduitor cu voi! 

— Prostii! Strigă Sam Hawkens. Nu te împopoţona cu 
podoabe false! Fă bine şi întocmeşte contractele şi nu mai 
spune minciuni! 

Căpitanul îşi înghiţi o înjurătură, dar înşfacă pana şi scrise 
mai departe. Cei doi cazaci habar n-aveau ce se întâmpla, 
dar erau în al nouălea cer de bucurie că fuseseră iertaţi. 

— Aşa, acum semnaţi-vă! Porunci ofiţerul. Cine nu ştie să 
scrie, să facă o cruciuliţă în loc de nume. 

De scris nici nu era vorba, dar cei doi cazaci învăţaseră 
măcar să-şi mâzgălească numele. Cu chiu, cu vai, năduşind 
din plin, reuşiră să-şi aştearnă numele pe hârtie. Apoi 
căpitanul semnă şi el şi se întoarse către cazaci: 

— Ştiţi măcar ce aţi semnat? 

Cei doi clătinară din cap. 

— Prostănacilor! Hai că-i tare! Semnaţi şi habar n-aveţi ce! 
Flăcăi, aţi scăpat de armată! Nu mai sunteţi soldaţi! 

— Sfântă Fecioară! Am scăpat de militărie! Cine nea 
răscumpărat? Şi se întoarseră către Sam: Nu cumva tu, 
tătucă? 

Cei doi cazaci se uitară lung la Sam, care nu prea arăta a 
bogătaş. 

— Tu, chiar tu? Îl întrebă nepotul faimoasei bunici care 
văzuse spiritul-broască. 

— Ei, da! Râse americanul. Aici aveţi actele de eliberare şi, 
atâta timp cât aveţi aceste acte, nu mai puteţi fi înrolați. Cât 
faceţi pe drum până acasă? 

— Câteva zile de mers. 

— Atunci trebuie să vă cumpăraţi cai, nutreţ pentru ei şi 
provizii pentru voi. 

— Tătucă, ce uşor vorbeşti! Dar noi nu avem bani! 

— Asta nu e bine. Vorbiţi cu domnul căpitan să vă dea ce 
aveţi nevoie. 

— Da, aşa o să fac! Râse acesta aspru. În trei zile sunteţi 
acasă, dacă vă grăbiţi. Prin urmare o să vă dau simbria pe 


trei zile şi pesmeţi. 

— Numai atât? Broasca îşi închipuise mai mult! 

— Ce broască? 

— Spiritul. Ştiţi de cine vorbesc? 

Întrebarea îi privea pe cei doi cazaci. 

— Vorbeşti cumva de broasca... se bâlbâi nepotul bunicii, 
aceea care păzeşte comoara? 

— Da. 

— Tătucă, spune repede ce ştii despre ea? 

— O să aflaţi, hi-hi-hi-hi! Uite, să nu o mai lungesc: printre 
altele broasca mi-a încredinţat secretul că ea păzea o 
comoară pe care doar un cazac trebuia s-o dezgroape. 
Astăzi aproape că aţi reuşit voi doi, dacă nu aţi fi fost 
tulburaţi chiar în ultimul moment. 

— Ai auzit? Îl întrebă cazacul pe camaradul său. Aşadar nu 
am minţit! 

— Nemaipomenit! Se bâlbâi celălalt. Spune mai departe 
tătucă! 

— Broasca vă compătimea, căci sunteţi flăcăi de ispravă şi 
voiaţi să-i dăruiţi niscai votcă. 

— Ştie tot, pe legea mea! Şopti primul cazac. 

— Discuţia mea s-a terminat când broasca a dispărut şi s-a 
reîntors cu cincizeci de bancnote. Ultimele ei cuvinte au 
fost: „Uite aici bani! Cauţi doi ratniki voinici, care vor să ia 
locul cazacilor şi-i plăteşti. Ce rămâne împarţi la cei doi 
eliberaţi, ca să-şi cumpere şi ei cai, ca să se întoarcă la 
casele lor şi să se însoare cu iubitele lor!” 

Sam Hawkens îşi încheie aici fabula. Vorbise în ruseşte şi 
fusese cât putuse el de serios. Prefectul ascultase în tăcere 
şi chiar căpitanul nu îndrăznise să scoată un cuvânt. 

Cazacii şi cei doi ratniki îi sorbiseră vorbele lui Sam. Când 
acesta termină, nepotul bunicii spuse: 

— Sfinte Sisoe! Chiar ţi-a dat bani pentru noi? 

— Cincizeci de băncuţe fix! 

— Cerule mare! Câţi bani sunt cu totul? 


— O să vedem îndată. A, mi-am adus aminte! A mai pus o 
condiţie, de care era să uit. 

— Ce condiţie? 

— Chiar eu trebuie să vă cumpăr caii şi merindele, ca să 
nu fiţi traşi pe sfoară! 

— Asta e bine, e, foarte bine! 

— Şi apoi trebuie să nu mai zăboviţi o clipă, ci să purcedeţi 
imediat la drum. 

— O, plecăm cu mare plăcere! 

— Acum veniţi aici, la masă, ca să vedeţi câţi bani vă dau! 

Sam Hawkens dădu banii mai întâi celor doi ratniki, care-i 
înşfăcară iute, cu nişte feţe foarte mulţumite. 

— Aşa, râse americanul, pe voi v-am plătit. Pentru voi 
broasca nu a pus nici o condiţie, aşa că puteţi bea câta 
votcă poftiţi, hi-hi-hi-hi! 

Ratnikii se uitară unul la celălalt şi apoi rânjiră cu gura 
până la urechi. 

— Ce de bani! Putem să bem cât vrem de banii ăştia! Nu 
vrei să vii cu noi? 

— Nu. 

— Atunci, rămâi sănătos! Ne găseşti la cârciumă! 

Cei doi plecară grăbiţi. Dacă nu i-ar fi întors din drum 
căpitanul, ca să le dea echipamentul, e sigur că şi-ar fi băut 
fără să stea prea mult pe gânduri o mare parte din bani. 

Sam împărţi apoi restul de bani în două părţi egale, după 
ce puse mai întâi deoparte suma promisă jandarmului. 

— Aşa! Ăştia sunt ai tăi - şi ăştia. 

— Ai tăi! Mai numărați încă o dată! 

Cei doi cazaci se uitau la bani ca ameţiţi; nu găseau 
cuvinte pentru fericirea care dăduse peste ei şi nici nu 
aveau timp să se gândească prea mult la asta. Se aruncară 
la picioarele lui Sam şi tot dădeau să-i sărute mâinile. 

— Prostii! Spuse Sam Hawkens! Mişcat. Dacă vreţi să-mi 
mulţumiţi în vreun fel, ridicaţi-vă şi purtaţi-vă demn! Puneţi- 
vă bine banii! 


Cazacii se repeziră şi, într-o clipită, bancnotele fură puse 
la loc sigur. 

— Aşa! Acum, cărâbăniţi-vă! Adică, ieşiţi, dar nu plecaţi de 
tot, căci mai am ceva de vorbit cu voi. Aşteptaţi-mă afară! 
Mai am ceva de aranjat pe aici. Înainte, marş! 

Cei doi dispărură ca şi ratnkii, uitând să-l mai salute pe 
căpitan. 

După ce se închise uşa în urma lor, în cameră se aşternu 
un timp tăcerea. Dinspre colţul unde prefectul stătuse tăcut 
şi cu braţele încrucişate se auzi un tuşit. Căpitanul înţelese 
că pe el îl privea şi că era un avertisment să spună şi el 
ceva. Îl întrebă pe Sam: 

— Cei mai vrei de la mine? 

— Ar trebui să ştii şi singur. 

— Atunci nu te-aş mai întreba. 

— Ce mai încolo şi-ncoace? Îmi cer dreptul care mi se 
cuvine: satisfacţie! 

— Ah! Spuse căpitanul. Credeam că totul s-a rezolvat. 

— Eu zic că nu. Ştiu doar că ai fost împiedicat să dai ochii 
cu mine. Te-ai ascuns împreună cu tatăl tău în foişor, unde 
v-aţi jucat de-a diavolul şi mama lui! 

— Noi? Exclus! Sări prefectul. Am fost acasă. 

Sam Hawkens îi zâmbi ironic. 

— Hi-hi-hi-hi! Şi atunci de ce nu v-a găsit acasă contele? 

— Ce ştii tu despre asta? 

— Mai mult decât tine. Oricum, ce spui tu e de tot rasul. 
Fiul tău tocmai a recunoscut că aţi fost în foişor. 

— E o minciună! Se înfurie prefectul, care nu auzise ce-i 
şuşotise căpitanul lui Sam mai devreme. 

Sam Hawkens se încruntă. 

— Tătucă ispravnic, îl avertiză el, te sfătuiesc să nu mă 
jigneşti! În primul rând, nu ai tu căderea să te pui cu mine, 
în al doilea rând, eu nu negociez cu tine, ci cu fiul tău, iar în 
al treilea rând, din gura bătrânului Sam Hawkens nu iese 
niciodată o minciună şi asta din principiu! Sunt prea 
mândru ca să mint. Înţeles? 


Dick şi Will se uitau pe furiş la Sam, neînţelegând ce 
spunea el, dar pricepând că se petrecea ceva deosebit. 

Sam era de-a binelea înfuriat. Îl fulgera din priviri pe 
prefect când, din fericire, căpitanul interveni: 

— Este o neînțelegere. Povestea cu diavolul este ca şi 
îngropată! 

— Stai! Îi tăie vorba Sam. Adevărul întâi de toate! Mai 
devreme nu ai cerut tu pe furiş să păstrez tăcerea? 

— Aşa am făcut, iar tu... 

— Eu am fost de acord. Dar tu te-ai dat de gol cu 
rugămintea ta! 

— Mă rog... 

— Aşadar, eu nu am minţit, ispravnice! la aminte! Şi acum, 
la obiect! Cum rămâne cu duelul? 

— Nu mai e valabil, îşi dădu cu părerea căpitanul. Tu mi-ai 
făgăduit că vei fi rezonabil şi în privinţa asta, dacă eu voi fi 
de acord cu înlocuirea cazacilor. 

— Nu, zău! Spuse Sam. Dacă te las să scapi, asta numeşti 
rezonabil? 

— Nu mai căuta nod în papură! Se răţoi căpitanul, îmi dai 
cuvântul tău, sau ce naiba? 

Sam pufni în râs. 

— Ah, mare şmecher eşti! Da, îţi dau cuvântul meu. Nu mă 
mai bat cu tine. Renunţ. Bătrâna mea Liddy - aşa o cheamă 
pe puşca asta - s-ar putea ruşina dacă aş aţinti-o asupra 
unuia ca tine. Suntem chit. Dar, bagă de seamă! Să nu te 
mai pui niciodată de-a curmezişul! E valabil şi pentru tine! 
Mârâi el, întorcându-se către prefect, care încremenise. 
Adio, nefericiţilor! 

Cu acestea, Sam Hawkens ieşi ţanţoş din încăpere. Dick şi 
Will veniră după el. 

— Good day, pungaş bătrân! Îi trânti Dick din mers 
prefectului. 

— Farewell, ticălosule! Rânji Will către căpitan. 

leşiră trântind uşa în urma lor. 


Tatăl şi fiul erau într-o stare de nedescris. Ei, care 
stăpâneau peste întregul ţinut, să fie puşi la punct de 
străinii aceia vagabonzi! 

— Să mă ia naiba dacă nu sunt buni de spânzurătoare! 
Spuse ţâfnos căpitanul şi izbi cu pumnul în masă. 

— Mda, mârâi şi prefectul. Îi bănuiesc foarte serios pe 
mişeii ăştia, că de la ei ni se trage păţania de azi-noapte. 

— Nu e cu putinţă! 

— Cum de nu? Încă de ieri s-au interesat de cazacul 
„Numărul 10”. 

— Înghiţi-i-ar iadul de netrebnici! Ce le-a trebuit să se 
amestece în treburile noastre? 

— Asta mă întreb şi eu, spuse prefectul. Urmăresc ei vreun 
scop ascuns, iar noi trebuie să fim cu ochii în patru. 

— 'Ţi-e frică de ei? 

— Frică-nefrică, e bine să fim atenţi. Aluzia piticului de 
american la conte m-a pus pe gânduri. Chiar pare să ştie 
ceva. 

— Ce poveste afurisită! Şi ce părere ai despre bani? Eu 
cred că sunt mână în mână cu cazacii, altfel de ce s-ar fi 
amestecat să le răscumpere eliberarea? 

— Cu siguranţă că aşa este! Ceva nu e în regulă. 

— Mă chinuie rău gândul că am fost nevoit să-i eliberez pe 
cazaci. Tare aş vrea să le iau banii înapoi! 

— Cum şi unde? N-ai nici un motiv întemeiat. 

— Ce-mi pasă mie de motive întemeiate? Iau pur şi simplu 
câţiva oameni cu mine, îi pândesc la ieşirea din oraş şi le 
cer totul înapoi; şi banii şi actele pe care am fost silit să le 
eliberez. 

— Nu merge! 

— De ce nu? Sunt superiorul lor şi am să găsesc eu cu 
uşurinţă o justificare legală în faţa colonelului. 

— Nu asta ar fi problema. Dar dacă ciudatul ăsta de 
american cu ţeasta roşie află că i-ai jefuit pe protejaţii lui, 
vine iarăşi pe capul nostru. 


— Dar de ce trebuie să afle? Vrea să cumpere doi cai şi 
asta nu ia mult timp. După aceea, cazacii trebuie să plece, 
iar eu ştiu pe ce drum o vor lua. 

— Ar fi foarte bine să le luăm actele înapoi. 

— Şi banii. Câinele ăsta de străin îşi va închipui că cei doi 
au plecat şi nu-şi va mai face griji pentru ei. Deîndată ce şi 
el va pleca din Verhne-Udinsk, cea doi nemernici îşi vor 
primi pedeapsa promisă. Voi reuşi să fac ce ai făcut şi tu cu 
contele - să le iau înapoi actele şi banii. 

— Că veni vorba - le-ai pus bine? 

— Da. 

— La loc sigur? Le-ai ascuns? 

— Prostii! Cum să ascund o fiţuică? Dacă ar descoperi-o 
cineva, n-ar fi deloc bine. Trebuie s-o ardem şi s-o ştergem 
de pe faţa pământului, pentru totdeauna, însă banii o să-i 
ascund, să nu-i găsească mama ta! 

— Unde le-ai pus? 

Ispravnicul îşi duse liniştit mâna la buzunar, apoi se uită fix 
la fiul său. De spaimă, uită să mai şi răspundă. 

— Ei? 

— Gol... gol! Se bâlbâi prefectul. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— S-au dus? De-a binelea! 

Bătrânul îşi întoarse pe dos buzunarul. 

— Nu cumva le-ai pus în altă parte? 

— Nu. 

De tulburare, îi tremurau mâinile. Se scotoci iarăşi, dar 
fără rezultat. 

— Poate le-ai scăpat pe lângă buzunar. Trebuie să fie jos în 
pivniţă. 

Se duseră grăbiţi în pivniţă. Căutară şi acolo, dar... nimic! 

— În numele lui Dumnezeu... nu sunt! Strigă căpitanul. 

— Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat! Bâigui bătrânul. 

— Eu nici atât! Erau lucruri care trebuiau puse deoparte 
cu mare grijă! 


— Sigur le-am pus în buzunar! Cred că cineva mi le-a 
furat! 

— Asta-i bună! Cine putea să le fure? 

— Nu ştiu! 

— Cine a stat aşa de aproape de tine, încât... 

— Numai o singură persoană: tu! Răcni ispravnicul. 

— Eu? 

— Da tu! E singura posibilitate! 

— Nemaipomenit! 

— Ivan! Scoate banii - acum! 

— Eu... să-i fur? E o prostie! 

— Termină cu teatrul! Oi fi vreun înger în care să pot avea 
încredere?! 

— Vezi că mergi prea departe, fii atent! Banii nu sunt la 
mine şi cu asta, basta! 

Se întoarseră în casă. Ivan începu să se plimbe prin 
cameră ca un leu în cuşcă. Aruncă o privire pe fereastră, 
apoi spuse: 

— Vezi că am dreptate? Spuse el cu răutate. În faţa 
hanului sunt doi cai. Îi recunoşti? 

Bătrânul se uită peste umărul fiului său. 

— Sunt armăsarii hangiului. 

— I-a vândut cazacilor. Ia uite, străinii ies şi se uită la ei. 
Cazacii trebuie să plece şi vreau să le ies înainte. 

Se duse degrabă la grajd, îşi înşeuă calul şi plecă însoţit de 
şase cazaci. Merse preţ de un sfert de ceas, închipuindu-şi 
că nu-l observase nimeni. 

Capitolul X - Un înger, un tâlhar şi un pungaş. 

Celor doi cazaci proaspăt eliberaţi le ajunse la urechi 
vestea că hangiul avea doi armăsari de stepă pe care voia 
să-i vândă la un preţ de nimica. Aceasta fu pricina pentru 
care americanii se duseseră împreună cu cei doi proprietari 
ai aşa-zisei comori într-acolo. Sam Hawkens voia să 
cumpere caii pentru cazaci. 

Hanul era plin. Toţi discutau aprins despre cele întâmplate 
în sala de bal. Când Sam intră însoţit de ceilalţi, fu 


întâmpinat cu strigăte. Toată adunătura de cheflii îi pofti pe 
toţi cinci să vină în mijlocul lor. 

Sam îi refuză, căci cel mai important era să-i pună la drum 
pe cazaci. Dacă ar fi apucat să guste din rachiu, cu 
siguranţă că pe flăcăi nimeni nu i-ar mai fi putut opri. 
Hangiul le arătă deîndată caii. Tot el le dădu şi de-ale gurii 
şi tot la un preţ rezonabil! 

Caii fură scoşi în curtea hanului. Sam ieşi să-i cerceteze cu 
luare-aminte când, deodată, văzu cum, în fereastra odăii 
prefecturii, căpitanul discuta aprins cu tatăl său şi arăta 
înspre Sam. 

— Egad! Murmură Sam. Ce-or avea de discutat despre 
mine căpitanul şi prefectul? Hopa, au dispărut amândoi. 
Asta îmi dă de gândit! 

Se întoarse la han, le spuse celor doi cazaci să iasă afară şi 
să fie cu ochii în patru pe clădirea prefecturii şi, dacă văd 
ceva deosebit, să vină să-i spună imediat. 

Nu după mult timp, nepotul bunicii se întoarse. 

— Tătucă, domnul căpitan a plecat cu şase cazaci. 

— Încotro? 

— Înspre apus, în stepă. 

— Pe acolo trebuie să o luaţi şi voi! 

— Chiar pe acolo. 

— Aşa! Hm! 

Sam schimbă câteva cuvinte cu Dick şi cu Will, apoi îi 
întrebă iarăşi pe cazaci: 

— Cunoaşteţi bine locurile prin care trebuie să treceţi? E 
regiune muntoasă? 

— Nu, mai degrabă de şes. Nu e nici pădure; doar la o 
depărtare de un ceas sunt nişte stânci. 

— Cât de înalte sunt? 

— Arată ca un bârlog unde odinioară şi-au avut lăcaşul 
nişte uriaşi şi care acum s-au surpat. Unele stânci sunt 
foarte înalte. 

— De unde poţi să vezi dacă vine cineva dinspre oraş? 


— Dacă ocoleşti şi intri acolo dinspre nord şi nu dinspre 
răsărit. 

— E bine şi aşa. Pe acolo am s-o iau. 

— Cum? Printre stânci, tătucă? 

— Da, ca să vă pot apăra. 

— Apăra? De cine? 

— De căpitan. 

— Crezi că are de gând să ne atace? Strigă cazacul 
speriat. 

— Închipuie-ţi că va încerca. Este, totuşi, ofiţer şi, ca 
soldat, trebuie să ştie că acela este locul cel mai potrivit 
pentru a-şi duce la îndeplinire planurile. Aşadar, am să fac 
un ocol împreună cu prietenii mei. Voi doi, însă, plecaţi 
puţintel în urma noastră şi mergeţi la pas prin păşunea cu 
stânci. Cheamă-ţi camaradul şi aşteptaţi până plecăm noi! 

Sam Hawkens şi cu cei doi lungani se duse la tabăra de 
corturi. În apropierea cortului buriaţilor, caii lor păşteau 
liniştiţi. 

Karpala îi văzu venind şi le ieşi în întâmpinare. 

— Te vei duela cu căpitanul? Întreba ea. 

— Nu acum - de fapt, niciodată. 

— Ah, ce bine! Îmi eşti prieten, tare m-aş întrista dacă te- 
ar răni. Încotro ai de gând să pleci acum? 

— Înspre stepă. Căpitanul pune la cale o răutate, pe care 
am de gând s-o împiedic. 

— Eşti un adevărat erou! 

— Ei, mai sunt şi alţii, dacă nu mă înşel! 

— Eşti modest. Nu cunosc decât puţini bărbaţi la fel de 
neînfricaţi. 

— E cumva o cerere în căsătorie, hi-hi-hi-hi? Ce-ar spune 
Bogumir, dacă ar auzi? 

— Bogumir! E bine că-i ştii numele. Sunt îngrijorată 
pentru el. Voia să meargă la Selenga, râul cu țânțari. Şi 
închipuie-ţi că un locotenent însoţit de douăzeci de oameni 
a plecat chiar într-acolo, căci un negustor, care vine des pe 


aici şi-l cunoaşte pe „Numărul 10”, le-a spus în ce direcţie a 
luat-o fugarul! 

— Linişteşte-te, copila mea! Aştept să vină fratele lui şi 
apoi plecăm cu toţii înspre Selenga. Nu-ţi fie teamă pentru 
„Numărul 10”! 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă, căci am încredere în 
tine. 

— Hi-hi-hi-hi! Chicoti Sam încântat. Inimioara ta de 
fecioară! Bate numai pentru el? 

Karpala se uită drept în ochişorii lui înveseliţi. 

— Poţi să mă încerci. Dar eu îţi spun că inima îmi bate 
pentru toţi nefericiţii. Ce părere ai despre toţi sărmanii, 
deportaţi? 

— Aceeaşi ca şi tine. 

Fata dădu nerăbdătoare din cap. 

— Chiar ca şi mine? Habar n-ai ce cred eu. 

— N-ai spus „sărmanii deportaţi”? Îi compătimeşti, ţi-e 
milă de ei, nu-i aşa? 

— Eşti foarte perspicace, spuse ea şi, după ce reflectă 
puţin, spuse: Ai auzit cumva de „Îngerul deportaților”? 

— Da şi mai cu seamă în ultimele zile. 

— Ştii şi cine este? 

— Nu. Se fac tot felul de presupuneri. Unii cred că ar fi 
într-adevăr sau, cel puţin, un spirit bun, o zână sau ceva de 
soiul ăsta. Cei mai deştepţi ştiu sigur că este un om, dar nu 
sunt cu toţii de acord că ar fi femeie sau bărbat. 

— Şi ce se povesteşte despre înger? 

— Că-l eliberează pe orice deportat care se află prin 
preajmă, în măsura în care este demn de a fi ajutat. Pe cei 
netrebnici îi trimite înapoi în mâinile autorităţilor. 

— Este adevărat! Se aprinse Karpala. 

— Ştii tu sigur? 

— Ei, toată lumea vorbeşte, spuse ea precaută. 

— Dar asta nu dovedeşte nimic, stărui Sam. 

Karpala căută să-i răspundă ceva, dar nu găsi ce şi se 
mulţumi doar să dea din umeri. 


— Unora o asemenea persoană li se poate părea într- 
adevăr un înger, continuă Sam. Trebuie să fie mulţi 
deportaţi care nu-şi merită soarta tristă, dacă nu mă înşel. 

— O, sute de mii! Strigă Karpala înflăcărată. Tocmai de 
aceea îngerul şi-a propus să-i treacă graniţa pe cei care 
merită! 

— Se spune că unii l-ar cunoaşte. 

— Vai, asta nu se va întâmpla niciodată! Îl cunosc numai 
oamenii lui, care mai degrabă şi-ar da viaţa decât să-l 
trădeze. 

— Doar oamenii lui? Hm! Eu ştiu pe cineva care e cu totul 
străin şi totuşi îl ştie bine pe înger. 

— Nu se poate! 

— Ba da! Este o femeie, nu-i aşa? 

— Sam îi aruncă o privire cu subîinţeles pe sub borul 
pălăriei. 

— Da. 

— E necăsătorită? 

— Da. 

— Nu e o fată obişnuită, ci chiar fiica unei căpetenii de 
vază. 

— Da. 

— Are un nume drăgălaş? 

— Ce nume? 

— Karpala. 

Zăpăcită, fata se dădu câţiva paşi înapoi. De-abia acum 
băgă de seamă privirile şirete ale străinului, pe care, în 
înflăcărarea ei, nu le observase. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre tine! Râse Sam. 

— Crezi că eu aş fi „Îngerul deportaților”? 

— Da, inimioară, aşa cred. Şi acum spune-mi dacă am 
dreptate. 

Karpala se eschivă. 

— Sau nu ai încredere în mine? Spuse Sam, foarte serios. 


— Ah, cum ar putea cineva să nu aibă încredere în tine? 
Doar ieri i-ai luat partea bietului cazac „Numărul 10” 
împotriva căpitanului şi ispravnicului şi... se uită cercetător 
în ochii lui Sam, n-o să spui nimic? 

— Mai degrabă îmi rup o mână sau un picior! 

— Bine, atunci! Da, mi se spune „Îngerul deportaților” 
pentru că i-am ajutat pe unii dintre ei. Ah, tu eşti străin de 
ţara asta şi nu ştii în ce mizerie adâncă trăiesc nefericiţii 
ăştia! 

— Dă-mi mâna! Îţi voi păstra secretul cu sfinţenie. Sunt 
sincer uimit de tine, Karpala! 

— De ce? 

— Să fii „Îngerul deportaților” cere mult curaj şi nu mă 
aşteptam de la o fată atât de tânără să fie aşa de 
neînfricată. 

Karpala spuse: 

— Curajul unei femei este altfel decât cel al unui bărbat. 
Voi aveţi un curaj distructiv sau autodistructiv, pe când noi 
avem curajul de a salva şi de a ajuta. 

Dintr-o dată, Karpala păru altă femeie. Vorbea apăsat, iar 
ochii îi exprimau o fermitate neobişnuită. 

— Karpala, nu sunt doar uimit, ci te admir, spuse Sam 
Hawkens foarte sincer. Totuşi, nu poţi să ajuţi un arestat 
fugit fără să-ţi rişti şi tu viaţa! 

— Ei, da, e puţin primejdios, spuse ea zâmbind. Dar 
trebuie să ştii că am multe ajutoare. Toate neamurile 
buriaţilor şi tunguşilor îmi dau ajutorul lor, îi luăm cu noi pe 
deportații evadați, îi ascundem pe fiecare într-un loc diferit, 
apoi îi adunăm într-un loc când îi ducem la graniţă. Îi 
îmbrăcăm pe unii în haine de buiriaţi, pe alţii în haine de 
tunguşi şi aşa nu pot fi recunoscuţi. Dar să ştii că nu e chiar 
aşa de uşor. Adesea dăm peste soldaţi, care fac razii pentru 
a-i căuta pe fugari şi de aceea de multe ori se întâmplă să-i 
descopere. 

— Părinţii tăi ştiu? 


— Fireşte! Tot poporul meu ştie. locmai de aceea trebuie 
să devin soţia căpitanului. Tatăl meu şi Lama s-au făcut 
vinovaţi odată de faptul că o trupă mare de evadați ajutaţi 
de ei au fost împresuraţi de soldaţi chiar când ajunseseră la 
graniţa chineză. Bieţii de ei au hotărât că ei mai bine mor 
decât să se predea, aşa că s-au aruncat în apa unui râu şi s- 
au înecat toţi. 

— Îngrozitor! 

— Da. Amândoi au fost aşa de impresionați, încât au 
făgăduit solemn ca de atunci înainte să salveze orice evadat 
demn de a fi ajutat. Din această zi au fost trecuţi graniţa 
sute de fugari. Nu cu mult timp în urmă, Lama s-a gândit că 
ne-ar fi mult mai uşor dacă aş deveni soţia unui ofiţer 
influent. Aşa că tatăl meu a trebuit să-i promită că voi fi 
soţia căpitanului Ivan Rapnin, pentru a putea afla deîndată 
ce se va întreprinde împotriva deportaților. 

— Dar e foarte riscant. Dacă ai fi descoperită că eşti 
spioană, ce s-ar alege de tine? Te-ar aştepta munca silnică 
pe viaţă în minele din Nertsinsk! 

— Ştiu! Spuse fata netulburată. Însă cum aş putea să-mi 
dovedesc afecțiunea faţă de deportaţi, dacă n-aş risca? 

— Îl iubeşti pe căpitan? 

— Cum aş putea? Îl dispreţuiesc! 

— Şi cu toate astea, vrei să te căsătoreşti cu el? 

— Dar trebuie! Jurământul tatălui meu... 

— Prostii! Mârâi Sam. Jurământul ar fi trebuit să însemne 
că tu, prin căsătoria ta, i-ai putea ajuta mai bine pe 
deportaţi şi, când colo, nu are altă urmare decât pierderea 
libertăţii tale alături de un barbar! 

Karpala lăsă capul în jos, fără să răspundă. 

— Acum poţi fi de mare ajutor, continuă Sam Hawkens. la 
gândeşte-te ce vei face dacă după nuntă căpitanul va fi 
mutat din Siberia? 

— Ai dreptate. Ce să fac? 

Americanul clipi jucăuş din ochi. 


— Ce să faci? Să te încrezi în Sam Hawkens. Hi-hi-hi-hi! 
Nici el nu poate să-l sufere pe nemernicul ăla de căpitan şi 
va avea el grijă ca treburile să se rezolve, dacă nu mă înşel! 

— Mă încred în tine, spuse ea simplu, şi-i întinse mâna. 

— Chiar? Chicoti el. Ca ieri când te-am găsit în apă şi i-am 
tras căpitanului un glonte drept în căciuliţă? 

— Ba mai mult! Râse ea înveselită. Acum te cunosc şi o să- 
ţi dovedesc că am încredere în tine. Ascultă-mă: chiar astăzi 
avem un convoi de trecut graniţa, însă ne lipseşte ceva - 
armele. Pentru fugari sunt foarte importante armele, ca să 
se poată apăra de urmăritori şi ca să vâneze pentru a-şi 
asigura hrana. Avem nevoie de puşti, praf de puşcă şi 
plumbi pentru ei şi pentru noi. 

— Nu puteţi să le cumpăraţi? 

— Ar bătea la ochi. Ne-ar trece prin ciur şi prin dârmon, 
căci ne-ar suspecta de răzmeriţă împotriva cârmuirii. 

— Vreţi să vă faceţi rost de cele necesare pe ascuns? Nu-i 
rău. Unde v-aţi gândit să căutaţi ce vă lipseşte? 

— Prefectul are o mulţime de praf de puşcă şi de plumbi, 
ba are chiar şi puşti. 

— Aha! Şi unde se află depozitul acesta? 

— În prefectură, chiar lângă odaia unde doarme Rapnin. 

— Extraordinar! Doarme acolo lângă depozit? Ce 
periculos! 

— Nu e chiar aşa, căci nu ştie nimeni în afara alor săi. 

— Acolo trebuie să mă strecor eu? Ascultă, Karpala, treaba 
asta nu-mi place deloc. Nu sunt prieten nici cu căpitanul, 
nici cu tatăl lui. Amândoi sunt nişte pungaşi. Să le joc feste 
pot oricând, cu mare plăcere, dar să-i jefuiesc, puşchea pe 
limbă! Bătrânul Sam Hawkens nu se amestecă într-o 
afacere ca asta! 

Karpala plecă fruntea ruşinată, apoi, spuse: 

— Şi dacă avem nevoie de arme pentru ceva special? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Sam. 

— Am aflat de la un om de-al nostru de încredere că 
ispravnicul pune la cale o trădare. Vrea să vândă armele 


încredințate lui unui trib de mongoli şi are de gând să ceară 
bani buni pentru ele. 

— Şi apoi? Povestea nu se poate să nu iasă la iveală. 

— Rapnin va arunca vina pe alţii. Cine ştie cine are să 
plătească oalele sparte? 

— Hi-hi-hi-hi! Chicoti Sam. Aşa stau lucrurile? Ei, atunci, 
sunt gata să pun eu mâna pe ele înaintea altora. În felul 
ăsta, ispravnicul o să capete pedeapsa pentru dispariţia 
armelor pe bună dreptate. Dar, spune-mi, te rog, nu putem 
să scoatem armele printr-o şiretenie? De pildă, am putea 
pune mâna pe cheie! Uite ce idee mi-a venit: ieri seara, la 
bal, am văzut că isprăvniceasa avea o poşetuţă. 

— Aha, ştiu ce vrei! Da, când iese undeva seara îşi ţine 
cheia cu ea. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Atunci, fii atentă, Karpala: 
părinţii tăi trebuie să-i invite diseară pe prefect cu soţia şi 
fiul la voi acasă şi să-i reţină cât pot de mult. Crezi că se 
poate? 

— E foarte uşor. Dacă mă arăt doar un pic prietenoasă cu 
căpitanul, ai lui vor fi foarte încântați şi vor uita să mai 
plece acasă! 

— Bun. În lipsa lor, Sam Hawkens o să-şi facă treaba cum 
ştie el mai bine, hi-hi-hi-hi! Putem să scăpăm şi de servitorii 
care locuiesc în casă? 

— Cred că da. Am să trimit apoi buriaţi care să-i ducă la 
han. Oamenii vor crede că pot să se bucure şi ei de o votcă, 
dacă stăpânii sunt în vizită la noi acasă. 

— Nu ne mai rămâne decât să luăm cheia. Diseară trebuie 
s-o împrumutăm puţin de la isprăvniceasă. 

— Este nespus de greu! 

Sam Hawkens chicoti bine dispus. 

— Dacă e bal, bal să fie! 

Nu după mult timp, planul era făcut. Se puse la cale totul; 
prietenii Karpalei fură înştiinţaţi unde vor găsi armele. 
Pentru a spulbera orice bănuială, Sam se gândi să facă un 


drum fără rost în stepă, împreună cu prietenii lui şi să se 
întoarcă abia mai târziu la corturile buriaţilor. 

Karpala dispăru în cortul părinţilor. Sam înşeuă caii şi se 
duse la han, unde era aşteptat cam de multişor. 

— Unde-ai fost până acum? Îl întrebă Dick Stone. 

— Ne-am plictisit îngrozitor, spuse şi Will Parker. 

— Trebuie să vă spun ceva important, dar acum, pe cai! 

Le mai spuse cazacilor să plece cam la un sfert de oră 
după ei şi să meargă încet, aşa cum îi învățase mai 
devreme. 

Plecară toţi trei. Merseră mai întâi la pas, apoi o porniră în 
galop. Călăreau printr-un ţinut de şes, unde aerulera 
limpede, încât se putea vedea departe. 

Merseră preţ de un sfert de oră, până văzură cum în 
stânga se ridicau nori de aburi. 

— Am ajuns? Întrebă Will Parker. 

— Cam aşa ceva, îi răspunse Sam Hawkens. Unde sunt 
păşuni, e umezeală şi unde e umezeală, se înalţă aburi. Prin 
urmare, tocmai am intrat în păşunea cu stânci. 

— Negura asta ne este foarte prielnică, pentru că nu 
putem fi văzuţi de căpitan. 

— Dar nici noi nu-i putem vedea pe el şi pe oamenii lui. 

— Asta este! Dar noi, ca nişte adevăraţi oameni din Vestul 
Sălbatic, ştim cum să le dăm de urmă! 

Locul era presărat cu mărăcinişuri şi copaci. Mai merseră 
o bucată de drum, apoi se opriră, îşi legară caii, îşi luară 
armele şi o porniră tiptil-tiptil pe jos. 

În faţa lor se ridicau bolovani masivi şi sterpi. Înaintau 
anevoios, căci erau împiedicaţi de nenumărate desişuri şi 
băltoace. În sfârşit, ajunseră la masivul stâncos. De-abia 
acum văzură până unde se întindea învălmăşeala de stânci, 
şi-şi dădură seama că se aflau chiar în mijlocul lor. 

Sam dădu din cap mulţumit. 

— E bine. Pe partea cealaltă căpitanul şi oamenii lui se vor 
opri ca să-i pândească pe cazaci. Oricum, tânărul domn s-a 
ascuns pe după stânci. Haideţi, să urcăm până sus şi apoi să 


coborâm pe dincolo, dar cu mare atenţie, să nu ne vadă 
cineva! 

Nu după mult timp ajunseră sus, în creştet. Aruncară o 
privire de jur-împrejur şi văzură un cazac care inspecta 
câmpia, îndreptându-se către oraş. 

— Este o santinelă, îşi dădu cu părerea Dick. E clar, 
căpitanul nu poate fi prea departe. 

— Uite, că-l şi văd, râse Sam. La stânga, în spatele 
bolovanului acela colţuros; mai este cu cineva, dacă nu mă 
înşel. Am avut dreptate, vrea să-i atace pe cazaci. Ei, dar i s- 
au cam încurcat socotelile! 

— Coborâm? 

— Da, e cel mai bine. Aici, în dreapta, e un jgheab care 
duce înainte. Pe acolo nu o să putem fi zăriţi şi poate că o să 
ne apropiem aşa de mult de flăcăi, încât o să auzim fiecare 
vorbuliţă din discuţia lor. Ah, vedeţi punctul ăla de acolo? 

Sam arăta înspre oraş. 

— Yes, spuse Will. Sunt cazacii noştri. 

— N-o să dureze prea mult până or să ajungă aici. Vedeţi, 
santinela i-a şi zărit! Vine încoace să dea de veste - ia uite, 
eroii noştri cum încalecă! Sunt gata să le iasă în cale din 
ascunzătoarea lor ca nişte potlogari! Nepreţuită ţară, 
Siberia! Acum, iute, jos! Cu cât suntem mai repede jos, cu 
atât mai bine, dacă nu mă înşel. 

Coborâră cu mare atenţie. Jos, se postară strâns înghesuiți 
unul în celălalt, în spatele unei stânci înguste, dar suficient 
de înalte. De partea cealaltă a stâncii se găseau căpitanul 
cu oamenii lui. Aşa cum îşi dorise Sam, puteau auzii tot ce 
vorbeau aceştia. 

Unul din cazacii căpitanului călărise atât de departe, încât 
putuse să străbată cu privirea toată câmpia fără să fi fost 
văzut. 

— Spune, cât mai au până aici? Îl întrebă căpitanul. 

— O jumătate de verstă13. 

— Frumos! Voi rămâne în ascunzătoare. Dar voi veţi ataca 
de aici! E mai bine să rezolvăm problema aici, decât afară, 


în câmpie. Cum ajung aici, săriţi pe ei, îi împresuraţi şi-i 
aduceţi la mine! Să nu cumva să-i scăpaţi! 

— Nemernicul! Murmură Sam. Nici măcar în faţa 
amărâţilor ăstora nu are curajul să iasă el, ci îşi trimite, 
oamenii. Aşteaptă, numai, flăcăule! Dar acum, linişte! 
Începe dansul! 

Nu trecu nici un minut, că se şi auziră de partea cealaltă a 
stâncii tropote de cai. Se auziră nişte suduieli, apoi oamenii 
căpitanului se întoarseră. 

— I-au prins! Şopti Dick Stone. 

— Sst, linişte, să auzim totul! Îi preveni Sam. 

În aceeaşi clipă izbucni căpitanul. 

— Jos de pe cai, câinilor! Vreţi să vă ajut eu, sau ce? 

— Dar ce am făcut, de ne-aţi tăiat calea? Îndrăzni unul din 
ei să se împotrivească. 

Imediat se auzi o şfichiuitură de bici. 

— Na, asta-i pentru obrăznicia ta, nenorocitule! Jos! 

— Nu mai sunt înrolat, se răzvrăti cel lovit şi nimeni n-are 
dreptul să-mi poruncească! 

— Frumos! Pentru vorbele astea o să vezi tu ce-o să mai 
primeşti! Acum scoate degrabă actul de eliberare pe care ţi 
l-am dat azi - haide odată! 

— Uite-l! 

— Aşa! Acum, banii! 

— Tătucă, banii i-am primit în dar. 

— Dă-mi-i ori... 

Se auzi un strigăt în urma unei lovituri de bici. 

— Stai! Stai! Poftim! 

Căpitanul părea că numără banii, căci făcu o pauză, după 
care vocea i se auzi din nou. 

— Aşa! Acum, celălalt! Banii şi actul! 

— Tătucă, spune-mi cum o să mai trăiesc şi eu şi cum o să- 
mi iau nevestică fără bani şi fără actul de eliberare? 

— Poţi să iei şi pe muma necuratului, ticălosule! Ce măi 
interesează pe mine? Dă-mi-le! 


— Da, da, da, strigă nefericitul. Ţi le dau! Ia-le tătucă şi să- 
ţi aducă mai mult noroc şi belşug decât mi-au adus mie! 

— E bine că v-au venit minţile la cap aşa de repede. 
Câinilor, v-aţi bucurat peste poate că am cedat în faţa 
nemernicului ăla de străin, nu-i aşa? Acum o să vedeţi voi 
cine e mai deştept. O să plecaţi spre casele voastre, iar ca 
răsplată veţi primi câte douăzeci de lovituri de cnut! Iar în 
două săptămâni, o să fiţi aduşi înapoi, cu cai cu tot şio să 
primiţi şi cele o sută de lovituri pe care vi le-am promis! O 
să am eu grijă să mă ţin de cuvânt! Acum o să încasaţi câte 
douăzeci de şfichuiri, de o să răcniţi ca broasca aia uriaşă 
care v-a dăruit banii! 

— Iar tu o să orăcăi înaintea lor, dacă nu mă înşel! Se auzi 
în acea clipă din spatele căpitanului. 

Acesta se întoarse, trezindu-se nas în nas cu Sam, Dick şi 
Will. 'Toţi aveau pistoale în mână. 

— Pe toţi dracii! Sudui căpitanul, palid la faţa. 

— Ia auzi la el! Spuse Sam în batjocură. Asta da poveste! 
Întocmai cum a prezis spiritul-broască, hi-hi-hi-hi! 

Cei şase soldaţi ai căpitanului habar n-aveau ce se 
întâmplase şi nici ce trebuiau să facă. Îşi îndreptară privirile 
înspre superiorul lor, căutând un răspuns. 

— Veniţi, drăgălaşilor! Li se adresă Sam. Aşezaţi-vă pe 
piatra asta! 

Auzind tonul, chipurile, prietenos şi holbându-se la 
revolvere, se supuseră imediat. 

— Frumos, văd că sunteţi ascultători. De aceea n-o să 
păţiţi nimic dacă o să fiţi cuminţi şi n-o să scoateţi nici o 
vorbuliţă. Acum trebuie să fiţi martori la înapoierea a ceea 
ce li se cuvine foştilor voştri camarazi. 

Căpitanul încremenise, neputând să-şi vină în fire. Nu-şi 
imagina cum ajunseseră acolo cei trei străini. Duse mâna la 
pistol. 

— Ce căutaţi aici? Strigă el mânios. Aici eu dau ordine! 
Ştergeţi putina, altfel... 


— Hei, îl întrerupse Sam, ascunde pistolaşul ăla! S-ar 
putea descărca şi eu nu aş putea râbda aşa ceva. 

— Câine impertinent! 'Tle dobor cu o împuşcătură! lună 
căpitanul, dar Sam îi trase un pumn, încât îi scăpă pistolul 
din mână. 

— Ce zici că eşti? Domn şi stăpân? Un derbedeu şi un 
mizerabil, asta eşti! Scoate tot ce ai prădat! 

— Totul îmi aparţine! Se împotrivi căpitanul, dar îşi dădu 
seama că pierduse şi nu se mai gândi decât cum să păstreze 
actele de eliberare ale celor doi. 

Sam nu se pierdu cu firea. 

— O să ne lămurim în curând cui aparţine. Totul, dacă nu 
mă înşel. Uită-te bine la pistoalele astea drăgălaşe, 
flăcăiaşule! Îmi dau cuvântul că în clipa următoare le 
descarc, dacă nu-ţi vine mintea la cap. 

Spunând acestea, Sam vâri amândouă revolverele sub 
nasul căpitanului. 

— N-o să îndrăzneşti să tragi în mine! Gândeşte-te că port 
veşminte oficiale! Spuse căpitanul. 

— Ce mă doare pe mine de veşmintele tale? Eşti un tâlhar 
şi vei fi tratat ca atare. Aşadar, ale cui sunt actele şi cui 
aparţin banii? 

Căpitanul tăcu. 

— Mai repede! Nu glumesc. Răspunde, altfel îţi găuresc 
mutra! Unu... doi... 

Căpitanul nu mai aşteptă să audă „trei”. Îl cunoştea pe 
american prea bine şi ştia că nu trebuie să-l scoată din 
sărite. 

— Stai! Nu trage! Spuse el gâtuit de ruşine, dar şi de 
mânie. 

— Aşa e bine, flăcăâiaşule! Prin urmare, ale cui sunt 
lucruşoarele acelea? Ale tale? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Ale câinilor ăstora, iadul să-i... 


— Vezi ce repede ai căzut cu botul pe labe, hi-hi-hi-hi! L-aţi 
auzit, frăţiori! Se întoarse el către cei şase cazaci. Dacă 
domnul căpitan va pofti mai târziu să-şi schimbe părerea, vă 
voi chema pe voi drept martori, dacă nu mă înşel. M-aţi 
înţeles? 

Însoţitorii căpitanului urmăriseră scena cu gurile căscate 
de uimire. Felul în care îl asaltase Sam pe superiorul lor li 
se părea de necrezut. 

Fără să crâcnească, ofiţerul înapoie tot ce luase de la cei 
doi cazaci. Sam numără banii, cercetă actele şi le dădu 
înapoi cazacilor. 

— Aşa, râse el. Am terminat, căpitănaşule şi îţi doresc 
drum bun şi cale bătută înapoi spre casă. 

Căpitanul, după ruşinea înghițită în faţa oamenilor săi, se 
grăbi să dea ascultare lui Sam. Fără o vorbă se duse la calul 
său, sări în şa, dădu pinteni calului şi plecă val-vârtej. 

— A încasat-o! Râse Will Parker în urma lui. 

Cei doi căutători de comori, care îşi recăpătaseră avuţia 
într-un mod atât de neobişnuit, îi mulţumiră americanului 
cu un potop ele vorbe. Într-un sfârşit, plecară şi ei. Cazacii 
căpitanului se aleseră şi ei cu un dar de la Sam, care le 
dădu bani pentru o votcă, după care se întoarseră în oraş. 

Cei trei prieteni o porniră şi ei la drum, iar Sam le povesti 
ce plănuise el pentru acea seară. Căzură cu toţii de acord 
să facă precum propusese Sam, căci, cu cât mai multe 
aventuri, cu atât mai bine. Erau foarte încântați că trebuiau 
să golească un depozit de arme. 

Karpala îl aşteptase pe Sam cu sufletul la gură. Îl descusu, 
iar el îi povesti toată tărăşenia. După ce află totul, fata se 
duse degrabă în oraş, să invite familia prefectului la cina 
din seara aceea. 

Ispravnicul şi căpitanul, care erau încă foarte tulburaţi de 
cele petrecute mai devreme, au acceptat pe loc invitaţia, 
crezând că era un semn bun pentru a repune la locul lor 
relaţiile dintre familia lor şi cea a fetei. 


Totuşi, bătrânul avu o ezitare. Bănuia că fuseseră invitaţi şi 
cei trei străini şi-i spuse pe şleau Karpalei că nu dorea să 
mai dea ochii cu ei. 

Tânăra izbuti să-l liniştească pe ispravnic. Îi spuse că Sam 
Hawkens plecase împreună cu tovarăşii săi într-o plimbare 
în stepă şi nu aveau să se întoarcă decât târziu în noapte. 
Pusese la cale acest şiretlic împreună cu Sam. 

Când se înnopta, Sam Hawkens îl trimise pe Dick Stone să 
spioneze clădirea prefecturii. Cei trei nu ieşiseră toată 
după-amiaza din cort, lumea, în afară de buriaţi şi de 
Karpala, crezându-i plecaţi la plimbare. De plimbat, se 
plimbaseră ei, dar se întorseseră pe ascuns la un moment 
dat, fără să-i vadă nimeni. 

Când întunericul se aşternu de-a binelea, Sam Hawkens şi 
Will Parker se duseră în spatele cortului buriaţilor şi se 
puseră pe aşteptat. 

După câtva timp, Karpala veni la ei. 

— Bine că sunteţi aici, spuse ea bucuroasă. Cred că 
musafirii trebuie să apară. 

— Musafiri? Hm! Cred că li s-ar potrivi mai bine altă 
expresie! Sunt nişte oi care urmează să fie duse la tăiere, 
dacă nu mă înşel! Dacă ar şti ei ce urmează să se întâmple 
în lipsa lor! 

— Nu au de ce să fie compătimiţi, şi-au meritat din plin 
ocara locuitorilor de pe aici. Nici măcar un singur nevoiaş 
nu a scăpat de cnutul lor, ba chiar şi cei mai înstăriți au fost 
aduşi la sapă de lemn, că prefectul le-a luat toată avuţia. S- 
a folosit de rangul lui numai şi numai pentru a strânge bani. 
Cel care nu-şi putea răscumpăra nici cea mai mică greşeală, 
era biciuit. Asta era dreptatea pe care o cunoştea el. 

Karpala se întoarse în cort. În curând îşi făcură apariţia şi 
oaspeţii. 

Prin acele locuri, unde chiar şi cel mai sărman îşi poate 
permite un cal, este o mare ruşine să faci o vizită pe jos. 
lată de ce prefectul şi ai săi veniseră călare, cu toate că 
locuiau foarte aproape. 


Când ajunseră, descălecară şi fură întâmpinați foarte 
călduros de dolofanul principe Bula şi de nevasta lui, 
Kalyna. Chiar şi Karpala se arătă atât de prietenoasă, încât 
căpitanului îi mai veni inima la loc. 

Înăuntru, Karpala le arată oaspeţilor locurile unde aveau 
să se aşeze şi observă că isprăvniceasa avea la ea, ca de 
obicei, poşeta. Fata îi luă politicoasă şalul şi poşeta şi le 
puse aproape de deschizătura cortului. Înainte de a aşeza 
poşeta, o scutură uşurel şi auzi, spre satisfacția ei, zornăit 
de chei. 

După ce se aşezară cu toţii, Karpala aduse ceaiul şi avu 
grijă ca oaspeţii să fie îndeajuns de ocupați cu degustarea 
ceaiului. Ba, le fredona chiar şi un cântecel buriat. 

Tot timpul ăsta stătu cu ochii pe poşeta cu chei. La un 
moment dat, văzu mâna lui Sam strecurându-se încetişor şi 
luând poşeta. Numai după câteva clipe, poşeta reapăru la 
locul ei. 

Fata se linişti şi-şi întreţinu oaspeţii cu o vervă de zile 
mari. 

Între timp, Sam şi Will se făcură nevăzuţi. Ajunseră în faţa 
prefecturii, unde nu ardea nici un felinar. Dick Stone le ieşi 
înainte. 

— Ei, cum stăm? Întrebă Sam. 

— Bine. Nu e nici un suflet acasă. 

— Atunci, să ne apucăm de treabă. 

Sam scoase cheile şi le încercă pe rând. A treia se potrivi 
în broască. Intrară şi închiseră uşa în urma lor. Uşa din dos 
nu avea broască, ci doar un zăvor pe dinăuntru, care era 
uşor de pus la loc Sam îşi duse prietenii în curte, apoi în 
grădiniţa de zarzavaturi, ca să se familiarizeze cu locul. Îl 
postă pe Dick Stone în faţa uşii din dos, iar el se duse la 
odaia de dormit. O descuie şi intră. 

Will Parker îl urmă. 

— Acum, să găsim iute cheia de la uşa magaziei! Spuse 
Sam. Asta este principalul acum. 


Până în acea clipă totul se petrecuse rapid şi fără multă 
zarvă, dar acum dădură peste un obstacol: niciuna din chei 
nu se potrivea la cameră unde ştia Sam că era magazia. 

Ce era de făcut? Să forţeze uşa? Nu se putea, fără să facă 
zgomot şi nu de asta aveau ei nevoie! Sam scoase la iveală 
un felinar cu blendă şi cercetă cu mare atenţie camera, 
care era sărăcăcios mobilată: nu avea decât un pat, un 
scaun şi o masă. Dar, deasupra patului se afla un dulăpior 
suspendat într-un cui care putea fi dat jos cu, uşurinţă. 

Dulapul nu era încuiat, iar în el se aflau tot felul de 
mărunţişuri. Printre ele era şi o cheie. Să fi fost cea 
căutată? 

Sam Hawkens o vâri în broască şi... zăvorul cedă! Înaintea 
lor se deschise o cameră mai mare decât cea în care se 
aflau, ale cărei ferestre, două la număr, aveau obloanele 
trase. 

Dădură peste un număr mare de butoiaşe, care cu 
siguranţă ascundeau praf de puşcă. Cam o duzină de lădiţe 
din cherestea păreau să fie pline cu cartuşe. Jumătate din 
cameră era ocupată de arme noi; erau cam două sute de 
puşti. 

— Behold! Râse Sam mulţumit. Le-am găsit pe toate la un 
loc, dacă nu mă înşel! Şi sunt frumos rânduite, ca darurile 
lui Moş Crăciun, hi-hi-hi-hi! Du-te în capul scărilor, Will! Îţi 
aduc mai întâi praful de puşcă. 

Luă un butoiaş şi i-l dădu lui Will, care-l duse în faţa uşii, 
de unde Dick îl scoase în grădină. Toţi trei erau sprinteni şi 
voinici, aşa că treaba nu le luă mult timp. Când terminară, 
şterseră toate urmele, închiseră uşile şi puseră cheia la 
locul ei în dulăpior. Lucrarea era isprăvită. 

Ajunşi înapoi în tabăra de corturi, Sam se strecură mai 
întâi până la cortul buriatului, puse la loc cu mare grijă 
cheia în poşetuţă şi plecă. 

Karpala aşteptase acest moment. Nu pierduse din priviri 
poşeta toată seara, aşa că acum se scuză cu un pretext 


oarecare şi se duse pe furiş în spatele cortului, unde o 
aştepta Sam. 

— Aţi reuşit? Întrebă ea în şoaptă. 

— Da, dacă nu mă înşel. 

— Ah, cât mă bucur! 

— Prin urmare, eşti mulţumită de mine, drăgălaşa mea 
copilă? 

— Foarte mulţumită! 

— Slavă Domnului! Mai ai vreo însărcinare pentru mine? 
Vrei cumva să fur de pe degetul ţarului inelul cu sigiliu? 
Sau poate împăratului chinez... 

— Opreşte-te! Râse Karpala. Vreau să te duci să te culci 
acum. Ai făcut îndeajuns de multe pentru noi. 

— Să mă culc? Acum? Nici prin gând nu-i trece lui Sam 
Hawkens. Nici nu pun capul pe pernă până când ispravnicul 
şi fiul său nu se întorc acasă la ei. Trebuie neapărat să aflu 
dacă vor descoperi repede toată povestea. 

Se pare că oaspeţii teişului se simţiseră foarte bine, căci 
era ora unsprezece din noapte când se hotărâră, în sfârşit, 
să plece. 

Sam se furişă după ei. Dick şi Will vrură şi ei să-l 
însoţească, dar Sam nu-i lăsă. Unul singur era suficient. 

Ajunse la prefectură fără să se întâlnească cu nimeni, în 
casă erau luminate doar cele două ferestre ale camerei de 
zi; cu siguranţă că cei doi nu intraseră încă în dormitor. Era 
de aşteptat ca ispravnicul să adoarmă repede după tot 
alcoolul cu care se învrednicise în vizită şi să nu mai 
cerceteze restul casei. Surpriza aveau să o descopere abia 
a doua zi. 

Sam o luă pe străduţa lăturalnică, pe lângă gardul de 
scânduri. Portia era închisă. Îşi vâri mâna printr-o spărtură 
şi o deschise. Intră în grădină şi văzu că tot ce furaseră ei 
fusese dus de acolo. Buriaţii fuseseră foarte ageri! 

Capitolul XI - iar ţarul e departe. 

Pe drumul înapoi spre tabără, în dreptul hanului, Sam auzi 
tropote de cai care veneau înspre el. Rămase pe loc şi-i auzi 


pe cei doi călăreţi vorbind între ei: 

— Şi acum, drept înainte! Spuse unul din ei. De aici mai 
sunt doar câţiva paşi până la prefectură. 

— Primesc oaspeţi acolo? 

— Da, domnule, vino... acolo... la stânga! 

Sam le ieşi înainte. 

— Stop! Strigă el în englezeşte. Nu la stânga, ci la dreapta 
e drumul cel bun, master Adlerhorst! 

Hermann recunoscu imediat vocea lui Sam. 

— Sam! Dumneata! Stai cumva de pază aici? 

— Nu, treceam din întâmplare pe aici şi am auzit tropăit 
de copite. Nu vă aşteptam aşa de curând. 

— Mi-am rezolvat afacerile din Habarovsk cu o jumătate 
de zi mai devreme de cum socotisem eu, aşa că am sosit mai 
devreme. 

— Aşa singur prin ţinutul ăsta străin? Noaptea? 

— Omul ăsta este un cazac care cunoaşte drumul. L-am 
luat cu mine de la ultimul popas pe care l-am făcut. 

— Spuneţi-i călăuzei să rămână cu caii la han, unde e 
foarte bine, dacă nu mă înşel! 

— Îl cunoşti pe hangiu? 

— Da, fiţi fără grijă! 

Hermann sări din şa, dădu mâna cu Sam şi apoi se 
îndreptară spre han, unde hangiul se grăbi să-l servească 
pe străin. Cei doi plecară apoi de la han, dar nu mai înainte 
ca Adlerhorst să se convingă că totul era în regulă cu caii şi 
cu bagajele. 

Hermann se schimbase în bine în ultimul timp. Oboseala 
ultimelor luni pline de aventuri nu trecuse fără să lase urme 
pe chipul său; căpătase trăsături cu adevărat bărbăteşti, iar 
în priviri purta o umbră de melancolie. Se maturizase de-a 
binelea! 

— Ei, acum, dă-i drumul! Începu Hermann, după ce ieşiră 
din han. Ai aflat ceva? 

— Încetişor! Râse Sam. Aşteptaţi până ne adunăm cu toţii! 

— Unde mă duci? 


— La cortul buriaţilor, în afara oraşului. 

— Cum de aţi ajuns la buriaţi? Am crezut că veţi face mai 
bine cercetările aici, în oraş... 

— Pshaw! Nu pricepeţi nimic. Sam Hawkens ştie el ce face. 
Aşadar, răbdare! Până ajungem în tabără! 

— Sună foarte misterios. De-abia aştept să-mi spui totul. 

— Good-lack! Să nu vă aşteptaţi la prea mult! De-abia ieri 
am ajuns aici, dacă nu mă înşel. Mai bine spuneţi-mi de ce 
voiaţi să trageţi la ispravnic acasă! 

— La ultimul popas am întâlnit un împuternicit al 
guvernatorului din Irkutsk care avea ordin să colinde 
ţinutul pentru a vedea dacă se respectă ordinea şi legea. 
Mâine va sosi aici şi va face o vizită ispravnicului. 

Sam Hawkens fluieră uşurel. 

— Mă bucură foarte mult ce aud. 

— Cum adică? 

— Despre asta, mai târziu! I-am pregătit ispravnicului un 
ghiveci de toată frumuseţea! Hi-hi-hi-hi! Dar povestiţi mai 
departe! 

— Documentele mele speciale au făcut mare impresie 
asupra trimisului oficial. Mi-a spus că nu trebuie să trag la 
han, ci să cer găzduire la prefectură. Mi-a dat o scrisoare 
de recomandare către prefectul din Verhne-Udinsk. 

— Aşa! Hm. Atunci, poate ar fi fost, totuşi, bine să vă duceţi 
la prefectură. Mi-ar cam fi plăcut să-l văd împresurat pe 
ispravnic, hi-hi-hi-hi! Mulţumiţi-vă acum cu o noapte în 
cortul buriaţilor. 

— De ce nu? 

— Well! Oricum, nu o să dormiţi prea mult, cred eu... Ca 
ispravnicul pe care l-au obosit întâmplările din noaptea 
trecută, dacă nu mă înşel. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui. 

— Veţi înţelege în curând, master. Gata, am ajuns. 

Sam îl conduse pe noul-venit până la cortul buriaţilor, 
strecurându-se printre celelalte corturi, care abia se 
ghiceau în întunericul nopţii. 


Dick şi Will se culcaseră deja, dar se treziră iute şi îl 
salutară pe Hermann în felul lor aspru şi bărbătesc. 
Hermann fu nevoit să se aşeze pe o pernă. Cei doi lungani 
se duseră să pregătească ceaiul, iar Sam Hawkens aduse ce 
rămăsese de la masa de seară, dar care era îndeajuns 
pentru a sătura doi ca Hermann. 

— Well, master, trebuie să fiţi tare înfometat. Până nu daţi 
gata berbecuţul ăsta, nu scoateţi o vorbă de la mine. 

Hermann avea o mulţime de întrebări în cap, însă nu avu 
încotro şi trebui să asculte de Sam. Nu mai pusese nimic în 
gură de la prânz, aşa că îi era cam foame. După ce termină, 
îi spuse nerăbdător lui Sam: 

— Thank you very much, bătrâne Sam! Acum, nu mă mai 
ţine pe jăratic! 

— Lack-a-day! Nu aveţi deloc răbdare, dacă nu mă înşel! 
Ce părere ai, bătrâne Will, să-i spunem totul? 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, sunt de acord. Master 
Adlerhorst va fi uimit să afle ce am făcut noi. 

— Behold! Care „noi”? 

— Păi, noi trei, fireşte! 

— Good-lack! Vrei să-mi spui, mă rog frumos, ce ai făcut tu 
personal? Dacă n-aş fi stat mereu după voi... 

Hermann îl întrerupse, pierzându-şi răbdarea. 

— Stop, master Sam! Mai sunt şi eu de faţă... 

— Egad! Aveţi dreptate! Aşadar, master Adlerhorst, l-am 
găsit! 

— Pe cine? 

— Păi, pe el... pe fratele dumneavoastră, Gottfried. Pe cine 
altul? 

Hermann sări în sus de uimire. 

— Glumeşti! 

— Nici gând. L-am găsit. Mai precis, am vorbit cu el şi ştiu 
unde poate fi găsit. 

— Este... adevărat? Unde este? Spune iute! 

— La lacul Baikal. 

— Nu cumva te-ai înşelat? 


— Nu. 

Hermann von Adlerhorst se lăsă moale înapoi pe pernă şi- 
şi acoperi faţa cu mâinile. În sinea lui îşi spusese de sute de 
ori că şansele de a-l găsi pe Gottfried erau ca şi inexistente 
şi, cu toate acestea, se agăţase de speranţa de a-l regăsi ca 
înecatul de un pai. Acum, certitudinea îl copleşise. 

Încremeni minute în şir, până când Sam rupse din nou 
tăcerea. 

— Încă nu am terminat. Mai avem o veste pentru 
dumneavoastră. Cred că şi asta o să vă bucure. 

Hermann se uită la el neîncrezător. 

— Încă o veste? 

— Da. 

— Ce fel de veste? 

— Despre contele Vasilkovici, care a dispărut şi el. 

— Nu e împreună cu Gottfried? 

— A, nu! Este plecat la vânătoare de samuri, dacă nu mă 
înşel. 

— La vânătoare... de samuri! Nu înţeleg nimic. 

— Nici nu v-o iau în nume de rău. Acest master Vasilkovici 
este deportat şi a fost angajat de Fedor Lomonov pentru a-l 
însoţi la vânătoarea de samuri. 

— Cine este Fedor Lomonov? 

— Un negustor din Orenburg, dar mai demult era derviş şi 
îl chema Osman. 

— Sam, la naiba! Dervişul, aici? Totul sună fabulos! 

— Şi aproape că este, hi-hi-hi-hi! Acest master Osman sau 
Bill Newton sau Florin a plecat tot acolo unde a plecat şi 
Gottfried, înspre gura de vărsare a râului Selenga în lacul 
Baikal. Şi a mai plecat cineva acolo. 

— Vrei să nu mă mai fierbi mult? Cine? 

— Contele Nikolai Polikev. 

— Sam Hawkens, să nu glumeşti cu mine, te rog! Contele 
Polikev este şi el aici? E de necrezut! 

— Da, multe sunt de necrezut pe lumea asta şi totuşi sunt 
adevărate, master Adlerhorst. Bănuielile mele s-au 


adeverit. Contele a comis o nelegiuire hidoasă împotriva 
rudelor sale, iar ispravnicul de aici şi fiul său sunt şi ei 
amestecați. Am dovada în buzunar, dacă nu mă înşel. Socot 
că pe cei doi Rapnini îi aşteaptă o şedere gratuită prin 
minele siberiene. 

— Povesteşte! Povesteşte! După cele ce mi-ai spus până 
acum, trebuie că aţi trăit extraordinar de multe peripeții 
într-un timp atât de scurt! 

— Aşa e. Trebuie să binecuvântezi gândul care te-a făcut 
să ne trimiţi înainte pe mine, împreună cu Dick şi Will. Dacă 
întârziam o zi sau două, puteam să cutreierăm în lung şi-n 
lat Siberia, că tot degeaba, dacă nu mă înşel. În ultimele 
patruzeci şi opt de ore am dat nas în nas cu toţi cei patru pe 
care-i căutăm, hi-hi-hi-hi! Am avut un noroc formidabil. 
Sunteţi mulţumit de trioul dumneavoastră? 

— Sam, n-am cuvinte să vă spun cât de bucuros sunt! Dar 
află că, de fapt, eu nu ştiu încă nimic! 

— Egad! Uite-mă cum îi tot spun acestui master de un 
sfert de ceas noutate după noutate şi el spune că tot nu ştie 
nimic! Ai mai văzut aşa ceva, bătrâne Dick? 

— No. Dar nici n-am mai văzut încă pe vreunul ca tine, 
care să uite capcana când merge la vânătoare de biberi. 

— Silence! Strigă Sam iritat. De unde ştii tu cum se prind 
biberii? N-o să te pricepi tu la aşa ceva nici în vecii vecilor, 
hi-hi-hi-hi! Dar îi voi face pe plac lui master Adlerhorst şi 
dacă, după ce voi fi terminat de povestit, tot nu va fi 
priceput, atunci nu eu voi fi de vină. 

Şi Sam se apucă să povestească toată înlănţuirea de 
evenimente care făcuse ca într-un timp aşa de scurt să fie 
pătrunse toate misterele. Hermann îl ascultă fără să-l 
întrerupă măcar o dată; doar din când în când, trăgea aer 
adânc în piept, trădându-şi astfel tulburarea cu care asculta 
istorisirea. 

— Prin urmare, am ajuns aici, îşi încheie Sam povestea, iar 
acum trebuie să hotărâți paşii următori. Socot că acum e 
rândul dumneavoastră, dacă nu mă înşel. 


Hermann îi întinse mâna lui Sam, apoi celor doi lungani. 

— Domnilor, purtarea voastră înţeleaptă şi vigilenţa este 
atât de nepreţuită pentru mine, încât nici nu ştiu în ce 
cuvinte să-mi îmbrac mulţumirea... 

— Mulţumirea... pshaw! S-o îmbrăcaţi în cuvinte? Prostii! 
Îl întrerupse Sam. Lăsaţi îmbrăcatul pe seama croitorului, 
hi-hi-hi-hi! Nouă ne ajunge să ştim că am condus bine 
treburile! 

— Ai descris lucrurile de parcă totul s-ar fi datorat doar 
unei înlănţuiri fericite de întâmplări. Sigur, conjunctura v-a 
fost favorabilă, dar voi aţi folosit-o cu atâta isteţime şi 
şiretenie, cum rar am mai văzut. 

— Well, e suficient. Nu vrem să auzim mai mult. Şi acum, 
la ce vă gândiţi să facem? 

— Avem urmele care să ne ajute să dăm la iveală toată 
lucrătura contelui Polikev. Mâine se întâmplă să vină şi 
trimisul guvernatorului, aşa că-i voi preda lui afacerea. Va 
întreprinde tot ce e necesar ca fratele meu şi tatăl lui 
adoptiv să fie repuşi în drepturile lor. 

— Este chiar calea pe care v-aş fi propus-o şi eu, spuse 
Sam. 

— Dar Florin ăsta mă pune pe gânduri. Apariţia lui pe aici 
o avea vreo legătură cu dispariţia fratelui meu? Sau să fie 
doar o coincidenţă afurisită? 

— Hm! Eu, dinspre partea mea, aş vrea să cred în ultima 
variantă, căci Gottfried a avut impresia că fostul camerist al 
tatălui dumneavoastră nu l-a recunoscut când s-au întâlnit 
la prefectură. În consecinţă, cred că Florin nu a bănuit că 
fratele dumneavoastră se află aici. 

— Cu atât mai bine. Însă noi nu trebuie să-l pierdem din 
ochi. Are prea multe păcate pe răboj! 

— Şi eu zic la fel. Încă din Valea Morţii avem să-i spunem o 
vorbuliţă. 

— Iar noi stăm aici! Cine ştie ce i se poate întâmpla fratelui 
meu, atât de lipsit de apărare cum este! 


— Ei, chiar aşa de neajutorat nu este el, socot eu. Mai am 
să vă povestesc ceva. Karpala, fiica principelui buriaţilor, 
pare că e îndrăgostită lulea de el, dacă nu mă înşel. Va 
veghea asupra lui ca un înger peste... Egad! Mi-am adus 
aminte de ceva. Aţi auzit vorbindu-se despre „Îngerul 
deportaților”? 

— Da, în Nertşinsk. 

— Ei, atunci pot să vă spun mai pe scurt. Pe aici sunt câţiva 
care ştiu cine se ascunde în spatele acestui „înger” şi 
printre aceştia se numără şi fiul mamei mele. 

— Mă faci curios. Cine este? 

— Vă voi spune, căci cred că veţi păstra secretul şi nu-l 
veţi duce mai departe. 

— Nici vorbă de aşa ceva! 

— Bun. Este Karpala, fata principelui. 

Hermann von Adlerhorst sări în sus de uimire. 

— Fata trebuie să fie o fiinţă extraordinară! Sunt curios să 
o cunosc! 

— Well, mâine dorinţa dumneavoastră se va întruchipa. 
Dar vă sfătuiesc să nu vi se aprindă călcâiele după ea! 

— De ce? E atât de periculoasă? 

— Nu, dar fratele dumneavoastră nu cred că ar fi foarte 
încântat. Se pare că şi el s-a îndrăgostit de ea, dacă nu mă 
înşel. 

— Imposibil! 

Hermann rostise acest cuvânt sincer convins. Ştia că între 
Gottfried şi frumoasa Zykyma se înfiripase o afecţiune 
profundă, deşi nedeclarată. 

— De ce imposibil? A salvat-o odată pe Karpala de la înec, 
iar ea s-a îndrăgostit de el. 

— Şi el ce spune? 

— Well, cred că o va lua de nevastă imediat ce va putea. 

Hermann nu mai ştia ce e cu el. De mii de ori încercase să- 
şi alunge din suflet dragostea pentru Zykyma. Fata 
aparţinea fratelui său, aşa că era de neatins, însă de uitat, 
nu izbutise s-o uite. 


În San Francisco, atunci când primise de la Normann 
vestea că Gottfried ar fi fost dat dispărut şi declarat mort, în 
ciuda tristeţii, simţise pentru o clipă un fel de uşurare. 

Dacă Gottfried era mort, însemna că Zykyma era liberă. 
Nimeni nu ar fi putut să-l învinovăţească dacă ar fi luat-o de 
soţie. 

Însă miezul acestei poveşti era amar, iar Hermann îşi dădu 
seama că era dator să-şi caute mai întâi fratele declarat 
mort. Dacă îl mai găsea în viaţă, trebuia să renunţe pe veci 
la Zykyma. 

Cu toate acestea, în nopţile liniştite, când somnul îl ocolea, 
nu-şi putea împiedica gândurile să zboare înapoi, acasă, la 
ea, pe care nu o putea uita, la ea, pe care o iubea din tot 
sufletul lui... 

Şi acum, americanul acesta îi spusese în felul lui primitiv 
că Gottfried iubea pe altcineva. 

Nici în cele mai îndrăzneţe vise n-ar fi cutezat să spere că 
s-ar putea întâmpla aşa... Zykyma era liberă. Lui Hermann 
nu-i trecu nici un moment prin gând că Sam s-ar fi putut 
înşela. Se bizuia pe agerimea lui de vânător de prerie. 

— Hei, master, ce-ai rămas aşa? Ai ceva împotriva lor? Hi- 
hi-hi-hi! Îl readuse la realitate Sam. 

Lui Hermann îi înotau ochii în lacrimi. Se simţea ca un 
condamnat la moarte care fusese grațiat în ultima clipă. Şi 
deodată râse din toată inima, eliberându-se de greutatea 
care-i apăsase sufletul şi fu învăluit de o bună dispoziţie 
cum demult nu mai trăise. 

Sam Hawkens, în schimb, interpretă altfel accesul lui de 
bucurie. 

— Egad! Nu mă credeţi? Bine, o să vă convingeţi singur şi 
o să-i daţi dreptate bătrânului Sam! Socot, de altfel, că am 
sporovăit destul. Faceţi ca mine şi culcaţi-vă, ca mâine să fiţi 
odihnit! 

Spunând acestea, Sam se întinse pe jos, ca şi Dick şi Will. 
Lui Hermann nu-i mai rămase altceva de făcut decât, să se 


culce şi el, cu toate că mai era frământat şi de alte 
întrebări. 

Când la răsărit ziua se anunţă cu o licărire palidă, adormi 
şi Hermann, cu zâmbetul pe buze, semn că sufletul său 
ajunsese pe tărâmul viselor... 

Era amiază târziu când cei trei îl prezentară pe noul-venit 
teişului şi familiei sale. Karpala îl privea cu o curiozitate 
abia ascunsă pe cel despre care aflase că e fratele iubitului 
ei. Hermann, la rândul lui, o cerceta din priviri la fel de 
stăruitor pe cea pentru care Gottfried renunţase la Zykyma. 

Era uimit. În sinea lui se întrebase cum fusese posibil ca 
fratele său să se oprească la o fată care, chiar dacă era fiica 
unui principe, era totuşi o buriată. Însă acum, văzând-o, nu 
putu desluşi nimic slav în trăsăturile ei. Îi venea greu să-şi 
închipuie că Bula şi Kalyna, cei doi rotofei, erau părinţii 
acelei făpturi atât de încântătoare şi atât de mândre! 

Nu avu timp să-şi desăvârşească observaţiile, căci de afară 
se auziră tropote de cai şi zgomot de roţi, însoţite de 
strigăte de bun-venit şi lovituri de bici. 

— Au venit nişte străini! Spuse teişul. Vom afla degrabă 
cine este. 

Într-adevăr, nu dură mult până când un buriat intră să-i 
înştiinţeze. 

— Este un trimis al guvernului cu suita sa. Voia să meargă 
în oraş, dar când a aflat că străinul pe care l-a cunoscut pe 
drum este la noi, şi-a îndreptat trăsurile încoace. 

— Ah, mai bine nici că se putea! Strigă Hermann bucuros 
şi ieşi grăbit afară. 

Între corturi se opriseră patru kibitki încărcate cu 
lucrurile străinului. Hermann von Adlerhorst se duse la 
prima trăsură şi dădu mâna cu un bărbat care tocmai 
coborâse. Bula se duse şi el în faţa cortului, dar stătea 
departe pentru a putea desluşi ce vorbeau cei doi. După un 
scurt răgaz, cei doi veniră la el. Îi ură bun-venit trimisului 
oficial. 


— Tânărul meu prieten aici de faţă doreşte să-mi comunice 
un lucru important. Cu toate că timpul mi-e măsurat, îi voi 
îndeplini dorinţa şi-l voi asculta. 

— Excelenţă, nu va fi un timp pierdut, îi spuse Hermann 
politicos, căci ceea ce am să vă povestesc are legătură cu 
scopul misiunii dumneavoastră. Am de făcut o plângere 
întemeiată împotriva autorităţilor de pe aici. 

— Cum e cu putinţă? Aţi sosit aici de puţin timp şi nici 
măcar nu l-aţi putut cunoaşte pe prefect! 

— Nu e vorba de persoana mea, ci de familia mea. 

— Mă faceţi curios. Îmi permiteţi, principe, să intru pentru 
scurtă vreme în cortul vostru? 

— Este o onoare pentru mine, excelenţă! Simţiţi-vă sub 
acoperişul meu ca acasă! Îi răspunse îndatoritor teişul. 

Intrară în cort. Principele îi făcu cunoştinţă înaltului 
oaspete cu ceilalţi şi îl pofti să ocupe locul de onoare. 

Hermann von Adlerhorst descrise în câteva cuvinte 
povestea familiei sale şi îi spuse ce pricini îl îndemnaseră să 
purceadă în călătorie înspre Verhne-Udinsk. Povesti apoi 
amănunţit tot ce se întâmplase până în acel moment. 

Trimisul ascultă în linişte, fără să scoată un cuvânt. În 
schimb, principesa şi Karpala, care de-abia atunci aflau 
povestea pe de-a-ntregul ei, îl întrerupseră tot timpul cu 
strigăte de uimire. Hermann von Adlerhorst trecu, fireşte, 
sub tăcere, tot ce le-ar fi putut face rău buriaţilor - ajutorul 
dat de ei fratelui său pentru a evada, misterioasa dispariţie 
a armelor şi faptul că fata era „Îngerul deportaților”. 

După ce istorisirea luă sfârşit, trimisul guvernului rămase 
o bucată de vreme pe gânduri, cu sprâncenele încruntate. 

— Arătaţi-mi înscrisul pe care l-aţi luat de la ispravnic! 
Spuse el, în sfârşit. 

Sam Hawkens vâri mâna în buzunar şi scoase hârtia, 
înaltul funcţionar o cercetă cu luare-aminte, apoi o împături 
la loc şi o puse bine. 

— Este aproape de neconceput - dar aceasta dovedeşte 
totul. Această mărturie mă va ajuta să-mi duc repede la bun 


sfârşit misiunea care m-a purtat prin aceste locuri. Trebuie 
să ştiţi că guvernatorului din Irkutsk i-au ajuns la urechi 
multe plângeri ale populaţiei în legătură cu administraţia 
din Verhne-Udinsk. Eu mă aflu aici ca să verific justeţea lor 
şi nu-mi închipuiam că cercetările mele vor lua o asemenea 
amploare. Siberia este mare, se întoarse el, parcă 
scuzându-se, către Hermann von Adlerhorst şi într-o ţară 
unde cârmuitorul depinde atât de mult de corectitudinea 
funcţionarilor săi, este firesc să se întâmple lucruri care 
altfel nu s-ar fi putut petrece. Dar, fiţi liniştit! Îi voi supune 
pe vinovaţi unui proces foarte sever, care să ofere 
satisfacţie contelui Vasilkovici şi fiului său adoptiv. 

— Excelenţă, mă faceţi fericit cu această promisiune. 

— Bun. Acum, însă, trebuie să-mi iau rămas-bun. Veniţi cu 
camarazii dumneavoastră la prefectură cam într-un ceas! 
Vă rog şi pe dumneavoastră, principe Bula, să veniţi, 
împreună cu soţia şi cu fiica! Trebuie să fiţi martori la felul 
în care voi proceda cu aceşti ticăloşi! La revedere! 

Cu acestea, se ridică şi plecă, iar principele şi Hermann îl 
conduseră afară din cort. 

— Good-lack! Spuse Sam Hawkens. Nu e râu! N-aşvrea să 
fiu în pielea ispravnicului şi a fiului său, dacă nu mă înşel! 

Când se adunară cu toţii, un ceas mai târziu, la prefectură, 
găsiră o mare mulţime strânsă acolo. Se răspândise iute 
zvonul că sosise un înalt funcţionar, iar curiozitatea îi 
împinsese pe oameni să vină şi să vadă ce se întâmplă. 

Hermann von Adlerhorst şi însoțitorii lui îşi făcură loc prin 
mulţime, iar când ajunseră la intrarea în prefectură, un 
cazac îi opri. 

— Stai! N-are voie nimeni să intre! 

— Dă-te la o parte, prostănacule! Închipuie-ţi că am fost 
chemaţi aici! 

— E adevărat, tătucă? 

— Crezi că mint? 

Cazacul nu mai îndrăzni să se împotrivească şi se dădu în 
lături. Când ajunseră, în sfârşit, în biroul prefectului, îşi 


dădură seama că în aer pluteau nori de furtună. 

Îndărătul mesei stătea trimisul guvernului. Pe frunte îi 
apăruse o cută adâncă; îl fixa cu o privire aspră pe prefect, 
care stătea foarte spăşit în faţa lui. Căpitanul, care primise 
ordin să aibă grijă să nu fie deranjaţi, se postase lângă uşă. 

— Ce-i cu voi aici? Întrebă el grosolan, înainte chiar ca 
nou-intraţii să apuce să scoată o vorbă. Nu aveţi ce căuta 
aici! 

— Nu mai spune, flăcăiaşule! Îi replică Sam Hawkens 
vesel. Aici rămânem. 

— Iar eu vă ordon să părăsiţi imediat încăperea! 

— Nu primim noi ordine de la tine! Taci, că nu te-a 
întrebat nimeni nimic! 

Căpitanul îşi pierdu cumpătul. În ultimul timp fusese silit 
să înghită cele mai cumplite umilinţe, fără să poată riposta. 
Acum credea că era momentul să se răzbune şi miza pe 
sprijinul înaltului trimis al guvernului. 

— Aşadar, nesupunere faţă de autoritatea statului! Strigă 
el. Ştii ce vine după asta? 

— Da - nimic! 

— Oho! Lasă că o să vezi tu... 

— Prostii! Nu vreau să văd nimic de la tine. Iu vei fi cel 
care va trebui să ne asculte, dacă nu mă înşel. 

— Câine! E ultima neruşinare pe care o mai rabd! 

În clipa următoare, căpitanul ieşi val-vârtej şi se duse la 
clădirea care servea drept cazarmă. 

Sam Hawkens îşi râse în barbă, foarte mulţumit. 

Nu dură mult până ce căpitanul îşi făcu din nou apariţia, 
însoţit de câţiva cazaci înarmaţi. Îi aruncă lui Sam Hawkens 
o privire nimicitoare, apoi îi puse o mână pe umăr. 

— În numele ţarului, eşti arestat. 

— De cine? 

— De mine. 

Americanul închise şmechereşte un ochi, iar cu celălalt îl 
măsură pe căpitan din cap până-n picioare, apoi izbucni 
într-un hohot de râs. 


— Omule, ce-ai găsit de râs? Strigă căpitanul. Ai 
înnebunit? 

Sam Hawkens se duse la cei doi lungani, foarte bine 
dispus. 

— Dick, sunt arestat, spuse el în engleză. Ai auzit? 

— Well. 

— WILll, cum ţi se pare? 

— Minunat! 

— Ăla de acolo m-a arestat! Strigă Sam şi arătă spre 
căpitan. 

— Ăla de acolo repetă Dick. 

— Ăla de acolo! Spuse şi Will. 

Pufniră toţi trei în râs, arătându-l pe căpitan cu degetul. 
Râdeau cu atâta poftă, că îl molipsiră chiar şi pe grăsuţul 
teiş. Kalyna începu şi ea să râdă şi totul se transformă într- 
un tablou atât de hazos, încât nici Karpala nu se mai putu 
abţine. 

Afară, în faţa uşii deschise, stăteau cazacii cu armele la 
picior, supraveghind încăperea. Când îi văzură pe 
principele buriaţilor şi pe soţia lui prăpădindu-se de râs, le 
urmară şi ei exemplul; unul câte unul, se lăsară pradă 
râsului năvalnic. 

Căpitanul încremenise de parcă îl lovise un trăsnet. Nu-şi 
dădea seama ce se întâmplă. Era palid ca moartea. 

— Asta înseamnă ofensă adusă autorităţilor! Îi strigă el lui 
Sam, când îşi mai reveni în fire. O să pun să fii biciuit! 
Duceţi-l afară! 

Ordinul îl dăduse cazacilor lui, însă niciunul nu se clinti din 
loc. Sam era, totuşi, omul care-i luase apărarea cazacului 
„Numărul 10” împotriva căpitanului - şi acum, să-l 
aresteze? 

— Mişcaţi-vă! lună căpitanul. 

Cazacii încă mai râdeau. 

— Vezi, flăcăiaşule, rânji Sam, că nu e aşa de uşor să 
arestezi pe cineva care a venit să te aresteze el pe tine, hi- 
hi-hi-hi! 


— Lasă-i în pace pe oamenii aceştia, domnule căpitan! 
Răsună, în sfârşit şi vocea energică a comisarului. Nu sunt 
nişte intruşi, au venit la cererea mea expresă! 

Căpitanul căscă ochii mari la cel care-i vorbise. Comisarul 
îşi bătea joc de el? 

— Dar, excelenţă, de ce nu mi-aţi spus... bâigui el încurcat. 

— N-am de ce să-ţi dau ţie explicaţii. Să lăsăm asta acum! 
Mai bine îngrijeşte-te de scaune pentru oaspeţii mei! 

Asta era culmea! Îi numise oaspeţi şi trebuia să le aducă 
scaune, în timp ce el, comandantul acestui loc, era silit să 
stea în picioare lângă uşă, ca un câine. 

Îşi înghiţi, totuşi, furia şi dădu ordin cazacilor să aducă 
scaune. În curând, toată adunarea luă loc, mai puţin 
căpitanul. 

— Mai aveţi puţină răbdare, vă rog! Se adresă comisarul 
străinilor. Voi termina repede şi apoi mă voi putea ocupa şi 
de problema dumneavoastră. 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare prefectului, care până 
atunci tăcuse mâlc. 

— Domnule prefect, am inspectat registrele 
dumneavoastră şi am descoperit că nu v-aţi luat datoria în 
serios. Acum nu-mi mai rămâne decât să inspectez şi 
depozitul de arme. Sper că verificarea aceasta vă va fi mai 
favorabilă! 

Prefectul simţi că-l gâtuie mânia. Să-i spună aşa ceva în 
faţa tuturor! Pe de altă parte, îi mulţumi sorții că trimisul nu 
venise o zi-două mai târziu şi că armele erau încă - îşi 
închipuia el - la locul lor. 

— Excelenţă, doriţi să mă urmaţi? Magazia de arme se află 
lângă locuinţa mea, ca să o am tot timpul sub ochi. 

Comisarul se ridică şi ieşi împreună cu prefectul. 

Sam îi dădu un cot lui Dick şi îi şuşoti ceva la ureche. Nu 
voia să dea ceva de bănuit căpitanului înainte de vreme. 

— Începe spectacolul! Chicoti el. Aşadar, nu se ştie nimic 
despre vizita noastră la depozit. Chiar că aş da un braţ de 


blănuri de castor să văd mutra prefectului când o descoperi 
minunea, hi-hi-hi-hi! 

Sam nu avu prea mult de aşteptat. Uşa se deschise din nou 
şi cei doi se întoarseră. Comisarul avea o privire 
impenetrabilă, iar prefectul era alb la faţă. 

— Domnule căpitan, începu comisarul, după ce se aşeză la 
locul lui, am o întrebare pentru dumneata. 

Căpitanul se apropie supus de masă. 

— Unde aţi dus provizia de arme şi de muniţie? Spuneţi-mi 
adevărul! 

Căpitanul îşi plimbă privirea de la comisar la tatăl său şi 
înapoi, într-o uimire nemăsurată. 

— Vă cer iertare, excelenţă, dar nu am înţeles întrebarea. 

— Atunci voi fi mai explicit: cui le-aţi vândut? 

Căpitanul încremenise. 

— Tot nu pricep nimic. Armele nu mai sunt acolo? 

Comisarul zâmbi dispreţuitor. 

— Dumneata trebuie să ştii cel mai bine. Nu te mai 
preface, că nu-ţi merge cu mine! 

Căpitanul făcu o faţă neajutorată. 

— Tată! În numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă? 

— Armele au dispărut! Spuse prefectul dintr-o suflare. 

— La naiba! Sunt foarte sigur că ieri se mai aflau încă la 
locul lor. 

— Trebuie că au fost furate, iar excelența sa ne bănuieşte 
pe noi că... 

— Pe onoarea mea de ofiţer! Strigă căpitanul. Habar nu 
avem cine a putut să fure armele! 

— Nu-mi mai aruncaţi praf în ochi, spuse comisarul 
batjocoritor, iar onoarea voastră de ofiţeri o s-o cercetez 
foarte îndeaproape imediat. N-o să vă mai rămână mare 
lucru din ea! 

Căpitanul vru să ducă mâna la sabie pentru a răzbuna 
ofensa primită, dar spaima îl paraliza. Ce se întâmpla? Era 
o conspirație la mijloc? 

— Excelenţă, sper că vă place să glumiţi, altfel... 


—... altfel... ce...? 

—,.. altfel sunt nevoit să vă cer satisfacţie! 

— Ai tot dreptul, poţi să fii convins! Îi replică în doi peri 
comisarul. Aşteaptă un moment! Mai am o treabă scurtă de 
rezolvat şi vin imediat. 

leşi din cameră, iar Sam, care se dusese la fereastră, îl 
văzu cum traversează piaţa şi se duce la cazarmă. Se 
întoarse repede, urmat de locotenent. Sam pricepu şi se 
aşeză la locul său zâmbind. 

Căpitanul se uită surprins la locotenent, neînţelegând ce 
căuta subalternul lui acolo. Comisarul luă loc, apoi îl întrebă 
pe prefect: 

— Aşadar, nu ştiţi cine a luat armele din depozit? 

— Nu, habar nu avem. Vreun tâlhar neruşinat... 

— Ştiu eu cine este tâlharul. Mă credeaţi atât de naiv încât 
să nu descopăr uneltirile voastre? Aveaţi nevoie de bani şi, 
cum pe locuitorii din Verhne-Udinsk i-aţi stors până la 
sânge, v-aţi gândit să înstrăinaţi bunurile statului. Este sau 
nu adevărat? 

— Este o infamie! Aşa ceva nu pot să înghit! Excelenţă, nu 
uitaţi cu cine vorbiţi! Sunt Vasili Rapnin, prefectul din 
Verhne-Udinsk! 

Comisarul dădu din cap. 

— Prefect ai fost - până astăzi. Dar Rapnin? Nu cred. 
Numele dumitale este - după câte ştiu eu - Saltikov. 

Prefectul scoase un strigăt de uimire; căpitanul se dădu 
înapoi ca muşcat de un şarpe. 

— Saltikov? Se bâlbâi prefectul. Nu vă înţeleg, excelenţă. 

— Aveţi de gând să tăgăduiţi că sunteţi cei doi nelegiuiţi 
căutaţi de mult, Saltikov, tatăl şi fiul? 

Prefectul se strădui să ia o faţă cât mai jignită, iar fiul său 
îl imită. Amândoi se gândiseră, după ce le trecuse surpriza, 
că nu aveau ce să le facă, pentru că nu existau dovezi. 

— Nelegiuiţi? Saltikov? Întrebă uimit prefectul. Cum poate 
excelența voastră să ne confunde cu aceşti oameni care de 
ani de zile au fost deportaţi? 


— Adică vrei să spui că voi aţi fost confundați cu doi 
nevinovaţi, în timp ce eraţi căutaţi pe drept cuvânt! Nu vă 
mai chinuiţi! O să vă spun o istorioară pe care voi o 
cunoaşteţi deja foarte bine. Un anume conte Nikolai Polikev 
voia să pună mâna pe moştenirea unor rude foarte bogate, 
care trebuiau să dispară. Pe vremea aceea existau doi 
răufăcători, tată şi fiu, pe numele lor Saltikov, care erau 
urmăriţi. Contele reuşi printr-o viclenie să facă să fie 
arestate rudele lui în locul celor doi Saltikov şi să fie trimise 
în exil pe viaţă în Siberia. Adevăraţii Saltikov au primit de la 
conte acte pe numele Rapnin. E adevărat, domnule prefect? 
E adevărat, domnule căpitan? 

Tatăl şi fiul ascultară consternaţi. Cum ajunsese secretul 
lor în mâinile acelui bărbat? Fuseseră ferm convinşi că 
autorităţile nu aveau cum să intre în posesia vreunei dovezi. 

Nu aveau altceva de făcut decât să nege. Căpitanul îşi mai 
venise în fire. 

— Excelenţa voastră insinuează că eu şi tatăl meu suntem 
nişte criminali? 

— Nici vorbă de insinuare. Sunt foarte convins şi o pot 
dovedi atât verbal, cât şi în scris. 

Prefectul sări cât colo. 

— Excelenţă, aveţi dovezi în scris? Nu se poate aşa ceva; 
eu ştiu sigur că problemele astea nu se tratează în scris! 

Comisarul îl privi ţintă. 

— Aşa? Dragul meu, tocmai te-ai trădat! Dacă ştii aşa de 
bine cum se tratează problemele de felul acesta, înseamnă 
că eşti obişnuit cu ele! 

— Pe toţi dracii! 

Prefectul bătu mânios din picior; fiul său trase o înjurătură 
printre dinţi. 

— Nu e nevoie să vă ambalaţi. Oricum aţi fi încurcat-o. Ştiu 
că i-aţi dat o semnătură contelui Polikev. 

— Să ne-o arate! 

— E chiar la mine în mână! 


Spunând acestea, înaltul funcţionar scoase la iveală hârtia 
pe care Sam Hawkens o şterpelise în pivniţă de la prefect şi 
o flutură pe sub nasul bătrânului. Când dădu cu ochii de 
hârtia trădătoare, prefectul începu să tremure, genunchii i 
se înmuiară aşa de rău, încât fu nevoit să se sprijine de 
masă. Căpitanul era şi el speriat până peste poate. 

Până atunci comisarul îşi păstrase calmul, dar acum îşi ieşi 
din fire. 

— Câinilor, tot mai vreţi să negaţi? Tună el către cei doi. V- 
a sunat ceasul! Domnule locotenent, fă-ţi datoria şi pune-i 
bine pe nelegiuiţi! Dumneata vei purta răspunderea dacă 
vor evada! 

Ofiţerul urmărise scena cu o uimire fără margini. Lui, care 
era obişnuit să dea ascultare superiorilor săi, i se părea că 
păcătuieşte de moarte dacă face ceva împotriva lor. Dar tot 
obişnuinţa supunerii îl făcu să dea ascultare orbeşte 
ordinului comisarului. Se apropie de căpitan. 

— Frăţioare, dă-mi sabia ta! 

Căpitanul se uită la el cu o privire în care se amestecau 
teama, ruşinea şi mânia. Cel mai mult şi-ar fi dorit să-şi 
croiască drum cu armele şi să fugă de acolo, însă îşi spuse 
că, dacă ar fi încercat aşa ceva, şi-ar fi înrăutățit şi mai mult 
situaţia. Dar să-şi predea arma aşa, fără să se opună deloc? 
O văzu pe Karpala şi în minte îi încolţi un gând, salvator. 

— Excelenţă, sunt nevinovat. Şi dacă toată lumea se 
îndoieşte, există totuşi o persoană care îmi ţine partea! 

— Cine? 

— Karpala, mireasa mea! Socrul meu, principele buriaţilor, 
nu va îngădui să fiu tratat ca un răufăcător. Karpala, îţi cer 
să mă aperi! Este de datoria ta. 

Căpitanul se apropie de fată, care, însă, se feri de elcu un 
gest de respingere. 

— Piei din ochii mei! Niciodată n-am spus că îţi voi fi soţie 
şi nimeni nu m-ar fi convins s-o fac! Te-am disprețuit de 
când te-am cunoscut! Meriţi cu vârf şi îndesat ce ţi se 
întâmplă. Nu vreau să mai am de-a face cu tine! 


— Ei, Ivan Saltikov, se auzi iarăşi vocea comisarului, cred 
că a fost de ajuns. Şi, ca să fiţi lămuriţi pe deplin cum stau 
treburile, o să primiţi, tu şi tatăl tău, câte douăzeci de 
lovituri de bici. Rolul vostru aici s-a încheiat pentru 
totdeauna! 

Făcu un semn şi locotenentul îi strigă pe cazacii care 
aşteptau afară şi care auziseră tot ce se petrecuse înăuntru. 

Căpitanului îi fu luată sabia. În clipa următoare, erau 
amândoi legaţi cu mâinile la spate. 

La un semn al comisarului fu adusă şi isprăvniceasa, care 
urma să împărtăşească aceeaşi soartă cu cei doi, fiind 
complicea lor. Se împotrivi şi făcu mare zarvă, însă fu de 
ajuns un cuvânt al comisarului ca să amuţească. 

Pentru că în Verhne-Udinsk nu exista o închisoare sigură, 
locotenentul fu nevoit să-i ducă pe răufăcători sub escortă 
la Irkutsk. Fu numit provizoriu comandant în locul celui 
arestat, până la o hotărâre definitivă. 

Căderea mai-marilor locului stârni mare vâlvă. Nu era 
unul care să nu răsufle uşurat la aflarea veştii, căci Rapnin- 
Saltikovii ştiuseră să se facă urâţi de toată lumea. Toată 
suflarea se grăbise înspre prefectură să asiste la arestarea 
familiei cu pricina. Când ieşiră din casă, Hermann von 
Adlerhorst şi camarazii săi îşi croiră cu greu drum printre 
curioşii adunaţi acolo în număr foarte mare. 

În cortul teişului intră un buriat. 

— Ce se întâmplă? Întrebă principele. 

Buriatul se uită în jur încurcat. 

— Tătucă, numai tu trebuie să afli, tu, mămuca şi Karpala, 
prinţesa buriaţilor. 

Karpala protestă. 

— Ce trebuie să aflu eu, pot să afle şi oamenii aceştia. Sunt 
ca şi fraţii mei. 

— Bine, atunci pot să vorbesc. Ieri a venit vestea că un 
grup de „oameni sărmani” a reuşit să evadeze din minele 
din Işita. După cum mi s-a spus, sunt aproape numai 
bărbaţi Se pare că este o singură femeie printre ei. l-au dat 


un semn bunei Mila Dobronici, care ţi-a trimis deîndată 
vorbă să te roage să-i ajuţi. 

— Dacă te trimite Mila Dobronici, trebuie să te ajut. Iată, 
dă imediat ordin de plecare! Nu trebuie să mai zăbovim! 

— Fetiţa mea, cum se poate? Nu putem pleca, uiţi că avem 
oaspeţi? 

— Tocmai pentru ei trebuie să plecăm cât mai repede, căci 
cei pe care îi caută ei se află la gura râului Selenga, chiar 
acolo unde trebuie să mergem şi noi dacă vrem să-i ajutăm 
pe acei „oameni sărmani”! 

— Ce-mi aud urechile? Strigă Hermann. Vreţi să mergeţi 
la gura râului Selenga? 

— Da, cât de repede putem. 

— Cu toţii, tot neamul? 

— "Toţi buriaţii care sunt supuşi tatălui meu. 

— Asta e bine. 

— Vrei să vii cu noi? 

— Da, imediat ce voi avea actele cu care să-l înfrunt pe 
contele Polikev. 

Trioul, în schimb, nu avea nici un motiv să mai aştepte 
până a doua zi. Cei trei puteau să se alăture imediat 
buriaţilor. Hermann îşi făcea griji pentru Gottfried, fratele 
lui, aşa că îl linişti gândul că-i ştia pe cei trei vânători pe 
urmele lui Polikev şi ale dervişului. 

În timp ce strângeau corturile, lui Hermann îi veni o idee. 
Îl rugă pe Sam Hawkens să meargă la Karpala şi s-o roage 
să vină la o mică discuţie între patru ochi cu el. 

Oarecum mirat, americanul se duse şi, nu după mult timp, 
se înapoie cu Karpala. 

— Vrei să-mi încredinţezi un secret? Începu ea. 

— Nu, dar e ceva pe care nu trebuie să-l audă altcineva. Ile 
priveşte doar pe tine şi... pe cazacul „Numărul 10”. Putem 
să vorbim despre el? Am auzit că ţi-e drag, spuse Hermann. 

— Eşti fratele lui şi oaspetele nostru. Poţi să vorbeşti cu 
noi despre orice. 


— Îţi mulţumesc. Te asigur că nu aduc vorba dintr-o 
curiozitate nelalocul ei. Mă preocupă soarta fratelui meu. 
Mult mi-ar plăcea să-l ştiu fericit. 

Karpala, care-şi dusese traiul prin stepa rusească, îşi dădu 
seama că Hermann spunea adevărul, însă nu era obişnuită 
să vorbească prea mult despre cele sufleteşti. 

— Asta este şi dorinţa mea, spuse ea. De aceea sper că va 
reuşi să treacă graniţa fără să fie prins. Eu şi cu ai mei vom 
face tot ce ne stă în putinţă să-l ajutăm. 

Hermann se minună când văzu că fata nu adusese vorba 
de dorinţa ei personală. Îl iubea pe fratele lui; în această 
privinţă era sigur, că fusese bine informat. 

— E foarte frumos din partea voastră, spuse el şi simt 
convins că veţi face totul ca să-l salvaţi pe fratele meu. Dar 
poate că nu e nevoie. Trimisul guvernului mi-a dat toate 
asigurările că l-aş putea elibera. N-ar fi mai bine decât 
orice evadare? 

— Pentru el, sigur că da. 

— Cum vine asta, pentru el? 

— Mie mi-ar conveni mult mai bine să fugă, pentru că aş 
avea cel puţin sentimentul că am făcut ceva pentru fericirea 
lui. 

Acum vorbise copilul stepei, fata care crescuse printre 
buriaţi. Hermann surâse: 

— N-ai vrea să te îngrijeşti altfel de fericirea lui? Tu îl 
iubeşti, el te iubeşte, aşa că... 

— Nu, spuse Karpala ferm. Nici nu trebuie să mă gândesc 
la aşa ceva. Eu aparţin alor mei, iar pe el îl cheamă datoria 
în ţara lui. Am discutat deja despre toate acestea. 

Hermann înmărmuri. 

— Înseamnă că nu mai am ce face, spuse el. Vrei să-i 
înştiinţezi pe părinţii tăi că doresc să-mi iau rămas-bun de 
la ei? 

Karpala plecă. 

Hermann se grăbi înspre cortul unde era Sam, pe care 
voia să-l ia şi să facă cu totul altceva decât să-şi ia rămas- 


bun. Avea de gând, nici mai mult nici mai puţin, decât să-i ia 
prin surprindere pe principe şi pe soţia lui şi să le ceară o 
explicaţie la care trebuia să aibă un martor. 

De când o văzuse pe Karpala, îi încolţise în minte gândul 
că frumoasa fată care semăna atât de puţin cu dolofanii ei 
părinţi nu era fiica lor. Probabil că legătura dintre fratele lui 
şi ea, ca fiică de principe, ar fi întâmpinat greutăţi nespus 
de mari. Dar dacă, dimpotrivă, se dovedea că fata era de 
neam european - ceea ce o cam arătau şi trăsăturile ei - 
speranţele fratelui său puteau să devină realitate. 1 se 
părea că e de datoria lui să-i aştearnă fericirea în cale, 
pentru ca apoi să-şi netezească drumul către inima dragei 
lui Zykyma. 

Cortul principelui buriaţilor se strângea de obicei ultimul - 
aşa era tradiţia. Karpala nu era acolo. Începu să vorbească 
fără nici un înconjur. 

— Tătucă, eşti ferm hotărât să mergi cu buriaţii tăi la râul 
cu țânțari? 

— Da, trebuie, căci m-a chemat Mila Dobronici şi când mă 
cheamă ea, înseamnă că este musai! 

— Cine este femeia aceasta? 

— Nu este o femeie, ci o fată, o prietenă de-a Karpalei, 
care o ajută să-i treacă pe fugari graniţa. 

— Cine este tatăl ei? După nume pare a nu fi rus. 

— Este un proprietar de turme, foarte bogat, de pe malul 
lacului Baikal, la vărsarea râului Selenga, cam la o sută de 
verste depărtare de Verhne-Udinsk. 

— Cum îi ajută pe fugari să evadeze? 

— Este un secret pe care nu am voie să-l dezvălui. Dar, 
pentru că este în joc soarta fratelui tău, îţi voi spune: 
Dobronici are o ascunzătoare excelentă pe malul lacului 
printre stânci, unde-i ascunde pe fugari până se iveşte o 
ocazie bună să-i treacă graniţa. Din păcate, o să-l pierd. A 
venit în Siberia sărac, s-a îmbogăţit aici şi acum vrea să 
plece în ţinutul Varşoviei, de unde este el. Se prea poate să 
nu-l mai văd niciodată, spuse Bula întristat. 


— Acesta este destinul tuturor oamenilor. Vin şi apoi 
pleacă. Adesea eşti silit să te desparţi de tot ce-ţi este mai 
drag. [i se poate întâmpla şi ţie. 

— Mie? Cum aşa? Din cauza lui Dobronici? 

— Nu. Mă gândesc că poate odată vei fi nevoit să te 
desparţi şi tu de Karpala ta. 

— Niciodată! 

— Ba poate că da. Rostul unei femei este să stea alături de 
alesul inimii ei. 

— Dacă se va mărita, Karpala va rămâne cu noi. 

— Am auzit că s-a îndrăgostit de unul din cazacii evadați. 
Dacă va voi să fie a lui, va trebui să-l urmeze în ţara lui. 

Hermann von Adlerhorst făcu o pauză, dar nu-şi dezlipi 
ochii de pe teiş. Apoi îl întrebă cu un ton foarte grav: 

— Chiar este fiica voastră? 

— Cum poţi să întrebi aşa ceva? Fireşte că este a noastră. 

— Aşa! Chiar este... adevărat? 

Vorbi cântărind fiecare cuvânt. 

Principele se sperie. Se uită îndelung la Hermann. 

— Ce-ţi veni cu întrebarea asta ciudată? 

— Ştiu că nu este fata voastră, i-o trânti Hermann. 

Principele sări ca ars. Principesa scoase un strigăt şi-l 
apucă pe Hermann de braţ. 

— Domnule, taci! Strigă ea. Nimeni nu trebuie să afle. 
Chiar dacă nu i-am dat eu naştere, este copilul nostru! 

Adlerhorst se înduioşa în sinea lui de mâhnirea celor doi, 
dar gândul la fratele lui, Gottfried, îl făcu să vorbească mai 
departe: 

— De ce v-aţi speriat? Nimeni nu vrea să vă ia fata. 

— O, ba da! Spuse principesa. Dacă vorbeşti aşa, înseamnă 
că vrei să mi-o răpeşti pe Karpala. Întotdeauna s-a 
considerat una de-a noastră. Dar dacă va voi să-l urmeze pe 
cazac în ţara lui, nimic nu-i va sta în cale, căci aceea e şi 
ţara ei. 

— Cum? Karpala e din... Germania? 

— Da. 


— Nu, nu se poate! Sări şi principele. Este rusoaică. 

— Tatăl ei era de origine germană, îi ţinu piept Kalyna. 

— Dar mama ei era rusoaică şi, în plus, ea s-a născut în 
Rusia. 

lată că presupunerea lui Hermann se adeveri. Se hotări să 
se folosească de starea pe care o provocase celor doi. 

— Liniştiţi-vă! Îi rugă el. Nu am de gând să vă răpesc fiica. 
Dar sunt fratele celui pe care-l iubeşte Karpala şi vă veţi 
convinge că sunt cu totul de partea ei. Poate veţi voi să-mi 
spuneţi cum aţi dat de Karpala. 

Teişul se uită întrebător la Kalyna, care-l îndemnă cu un 
gest să povestească. 

— Spune-i! Sunt sigură că domnul nu are vreun gând rău 
faţă de noi. 

— Nu voi face nimic care să fie în dezavantajul Karpalei, îi 
asigură Hermann. 

— Foarte bine! Am încredere în tine. Vei afla totul. Era 
iarnă, o iarnă foarte grea. Îngheţaseră chiar şi renii, care 
din cauza gheții groase nu mai aveau cu ce să se hrănească. 
Ne aşezaserăm corturile pe drumul cel mare, pe care sunt 
duşi deportaţi înspre răsărit. Furtuna vuia îngrozitor, 
spulberând zăpada cât colo, în vălătuci groşi. Deodată, 
văzurăm îndreptându-se spre noi un convoi de arestaţi, 
care se opri lângă corturile noastre, ca bieţii oameni să-şi 
mai tragă sufletul. 

— Aveau sănii? 

— Nu, pe vremea aceea nu li se dădeau. Erau siliţi să 
meargă pe jos. Convoiul era format din şaizeci de oameni, 
deportaţi împreună cu familiile lor, care îi urmaseră de 
bunăvoie. Un bărbat ţinea de mână un băieţel care de-abia 
se mai ţinea pe picioare din pricina gerului muşcător. 
Nevasta lui ducea în braţe o fetiţă mititică, ce nu părea să fi 
împlinit nici măcar un an. Femeia se descheiase la haină şi- 
şi vârâse copilaşul la piept, ca să-l mai încălzească. Însă, în 
zadar. De milă, o luai pe femeie în cortul meu şi, când 
scoase copilul, ce să vezi? Era mort! 


— Da, mort de-a binelea! Întări şi Kalyna spusele soţului 
ei, podidind-o lacrimile la amintirea aceea teribilă. 

— Mi se sfâşie sufletul când mă gândesc la femeia aceea, 
continuă teişul. Rămase mută mult timp, cu privirile aţintite 
asupra copilaşului ei mort. Apoi scoase un strigăt îngrozitor 
şi se prăbuşi la podea. Sărăcuţa de ea aproape îşi pierduse 
minţile de durere. Convoiul nu mai putea adăsta, căci 
opririle le erau, oricum, total interzise. Cazacii se 
pregăteau de plecare. Căpetenia lor îi dădu, totuşi, voie 
tatălui să-şi îngroape copilul. Dădură zăpada la o parte 
aproape de cortul meu, însă pământul era îngheţat bocnă, 
aşa că nu îngropară copilul, ci doar îl acoperiră cu zăpadă, 
rămânând ca mai târziu să mă ocup eu de leş. Cazacii şi 
deportații rostiră o rugăciune, apoi porniră mai departe. 

— Şi mama? 

— Amuţise; îşi ţinea braţele ca şi cum ar mai fi purtat încă 
trupul copilului la piept şi îngâna încetişor un cântec de 
leagăn. 

— Dumnezeule mare! Este oribil! 

— Da şi noi am fost adânc tulburaţi, însă nu aveam ce face. 
Plecară învăluiţi de norul de zăpadă. În curând căzu seara. 
Stăteam în faţa focului, beam un ceai şi vorbeam despre 
„sărmanii oameni”, căinându-i din tot sufletul. Deodată, 
auzirăm un zgomot ciudat. Prima dată am crezut că era 
vreun câine rătăcit care urla în depărtări, dar ne dădurăm 
repede seama că zgomotul venea de undeva de aproape. 
Am ieşit în faţa cortului şi de unde crezi că venea? Din locul 
unde îngropasem copilul! M-am dus iute într-acolo, am dat 
zăpada la o parte cu mâinile şi am văzut copilul care... 
trăia! Chiar trăia! Dădea din mânuţe şi din picioruşe şi urla 
ca din gură de şarpe. Oare nu a fost o minune? 

— Nu a fost nici o minune, spuse Hermann. E simplu de 
explicat. Zăpada a încălzit trupul copilului şi l-a trezit. 
Spune mai departe! 

— Păi, cam asta e... Copilaşul era... 

— Karpala! 


— Da. Karpala noastră. Asta-i tot. 

— Încă nu. Ce-ai făcut după ce ai luat copilul în cortul tău? 

— L-am dat soţiei mele, Kalyna, care s-a îngrijit de bebeluş 
cu mare dragoste; i-a dat să mănânce şi să bea. Tot 
trupuşorul lui era vineţiu, însă cu timpul şi-a revenit şi a 
căpătat culoarea albă, ca de nea. De aceea i-am pus numele 
„Karpala” - „strălucitoare ca zăpada”. 

— Dar părinţii ei! Trebuia să vă gândiţi şi la ei. Aveaţi 
datoria să le trimiteţi copilul! 

— Cum am fi putut s-o facem? Furtuna a durat zile în şir, 
iar când s-a potolit, nămeţii erau atât de înalţi, încât nu 
puteau fi biruiţi. Săptămâni întregi am fost înzăpeziţi şi abia 
după mult timp am putut să mergem în căutarea acelor 
arestaţi, însă nu le-am putut da de urmă. Aşa că am oprit 
copila cu noi şi am crescut-o ca pe propria noastră fiică. 

— Dar mai târziu n-aţi încercat să daţi de părinţii ei? 
Autorităţile v-ar fi ajutat. 

— Ne-am gândit, dar ce le pasă autorităţilor de un 
deportat! 

— Cum îl chema pe tatăl, ei? 

— Nu ştiu. 

— Dar ştii că era german? 

— Am auzit de la cazacii care vorbeau despre el. Fusese 
condamnat, iar soţia lui venise de bunăvoie după el 
împreună cu copiii. 

— Era tânăr? 

— Da. 

— Câţi ani avea băiatul? 

— Să fi avut vreo trei-patru ani. 

— Unde s-a întâmplat totul? 

— În tundra cu mesteceni. Toată lumea o cunoaşte. 

— Trebuie să ţin minte! 

— Ai cumva de gând să-i cauţi părinţii? 

— Nu, dar e bine de ştiut. Prietenii mei, care - deja ne-au 
fost de mare ajutor, aşa procedează de obicei. Avem de 
făcut un drum lung prin ţinuturile Siberiei şi nu este exclus 


să dăm peste cineva care să ştie ceva despre părinţii 
Karpalei! Dacă o iubiţi cu adevărat, trebuie să vă gândiţi în 
primul rând la ea şi pe urmă la voi şi să speraţi împreună cu 
mine că cerul se va îndura de ea şi-şi va regăsi părinţii, care 
sunt cele mai apropiate fiinţe pe pământul ăsta pentru ea! 

Capitolul XII - Cânta o balalaică... 

Multe din popoarele asiatice pe jumătate sălbatice care 
sălăşluiesc pe lângă lacul Baikal erau înrolate pe vremea 
aceea în serviciul militar şi obligate să păzească graniţele 
sub numele de cazaci baikali. 

O parte erau cavalerişti, alţii erau artilerişti şi aveau 
misiunea de a împiedica contrabanda între Rusia şi China, 
în afară de asta, mai erau însărcinaţi şi cu paza minelor 
metalifere din Nertşinsk şi Tşita, ca şi cu supravegherea 
marelui drum al caravanelor, care venea de la Pekin, trecea 
prin deşertul mongolez şi ducea în teritoriile ruseşti. Însă 
datoria lor cea mai de seamă era aceea de a nu-i lăsa pe 
condamnaţii la deportare în Siberia să fugă peste graniţa 
cu China. 

Centura de graniţă consta, de fapt, într-un şir de sate 
fortificate, printre care se făcuseră nişte foişoruri de 
dimensiuni mici. Legătura între acestea era menţinută prin 
santinele care circulau călare. 

În apropierea unui asemenea sat se afla o aşa-numită 
vişka. Era un fel de piramidă ridicată din trei trunchiuri de 
copac. O scară ducea la o santinelă care stătea tot timpul 
acolo sus, supraveghind de la înălţimea aceea tot ţinutul 
dimprejur. Deîndată ce se întâmpla să vadă un fugar 
încercând să treacă graniţa, aprindea un foc din câlţi şi 
catran sau din vreascuri, care-şi trimitea lumina pe timp de 
noapte şi mirosul pe timp de zi până hăt-departe. Astfel, 
„graniţa” primea vestea cea gravă. Dimineaţa, tot ţinutul 
era scotocit straşnic de câţiva călăreţi. 

Fiecărui post îi corespundea pe partea cealaltă unul 
chinez; amândoi erau obligaţi să se ajute reciproc. Părea 


practic imposibil ca un deportat să scape teafăr din toată 
aventura trecerii graniţei. 

Şi chiar dacă reuşea să fugă, se trezea singur-singurel, 
fără nici un ajutor; în urma lui avea o ţară unde, dacă se 
întorcea, îl aşteptau pedepse cumplite, iar în faţă nu avea 
decât pustiul cel nemărginit, unde îl pândeau primejdii la 
fel de mari. 

Erau destul de puţini aceia care izbuteau să învingă toate 
obstacolele. 

În Siberia erau mulţi care fugiseră fără să reuşească să 
părăsească ţara. Singura lor pavăză era pustiul de 
necuprins, unde găseau mii de ascunzători. Duceau o viaţă 
nenorocită şi mare parte din ei se prăpădeau în mizerie, 
înghiţiţi de mlaştinile fără fund, torturați de foame şi de 
sete, chinuiţi de roiurile de țânțari. 

Şi totuşi, nu erau pe deplin lipsiţi de apărare. Dacă ruşii au 
o fire blajină, atunci popoarele siberiene erau şi mai şi. 
Ştiau prea bine că mulţi din cei deportaţi din marele 
imperiu în Siberia erau condamnaţi pentru vini ca şi 
inexistente. Locuitorii liberi ofereau cu mare bucurie 
acestor oameni mila şi sprijinul lor, numindu-i nu altfel 
decât „oameni sărmani”. Îi ajutau de cele mai multe ori pe 
ascuns. 

Nenumărate case aveau câte o fereastră care niciodată nu 
era cu oblonul tras. Era în aşa fel construită, ca să poată fi 
deschisă şi de afară şi pe dinăuntru. Noaptea, înăuntru 
ardea câte o luminiţă. Pe canatul ferestrei se punea 
mâncare şi băutură, ba chiar şi unele lucruri care ar fi 
putut face trebuinţă unui eventual fugar... Acesta venea pe 
furiş şi lua tot ce găsea acolo. Dacă dimineaţa darurile nu 
mai erau la locul lor, locuitorii casei şuşoteau bucuroşi: 
„oamenii sărmani au fost pe aici şi le-au luat”. 

Uneori se întâmpla ca fereastra să dea într-o cămăruţă, 
unde fugarii îşi puteau găsi adăpost - mai ales iernile, când 
vântul hăulea prin câmpie. 


Fireşte că fugarii erau nevoiţi să fie prevăzători, căci se 
întâmpla ca unii oameni răi să zăvorască ferestrele şi să-i 
încuie acolo pe evadați, pentru ca apoi să-i predea 
autorităţilor. Toată lumea îi dispreţuia pe trădători. 

În locul unde Selonga venea dinspre răsărit să se verse în 
lacul Baikal, se întindea un şir de munţi care împrejmuia o 
câmpie foarte roditoare, unde creşteau plante cum nici în 
regiunile mai sudice nu puteau fi văzute. Câmpia era ca un 
triunghi cu baza îndreptată înăuntrul ținutului, în timp ce 
vârfurile înaintau spre lac. 

La o depărtare de jumătate de verstă de malul lacului se 
afla o fermă impunătoare, formată din multe acareturi 
construite în marea lor parte din lemn şi care nu aveau 
decât parter. De jur-împrejur se întindeau ogoare şi păşuni, 
unde păşteau laolaltă cai, vaci şi oi. Totul iradia o bunăstare 
rară pentru acele locuri. 

Cea mai împodobită clădire era casa de locuit, care avea 
chiar şi geamuri la ferestre. Câţiva copaci înalţi şi rămuroşi 
copleşeau acoperişul scund. 

La umbra copacilor şedeau câteva fete care învârteau 
sârguincioase nişte roţi de tors. 

Alături de servitoare se afla Mila Dobronici, prietena 
Karpalei. 

Mila avea trăsături vestice. Chipul ei trandafiriu era 
încadrat de o coamă de păr blond-auriu, cum adesea poţi 
vedea în provinciile baltice. Purta o fustă scurtă roşie şi o 
bluză albă, peste care avea un pieptar negru cu catarame 
din metal. 

În ciuda hărniciei cu care lucrau fetele, în curte domnea o 
veselie de nedescris. Buzele sângerii ale copilelor se mişcau 
la fel de sârguincios ca şi roţile de tors. 

Mila, cu toate că stătea în mijlocul lor, nu era prea 
vorbăreaţă. Nu răspundea decât dacă i se punea vreo 
întrebare; părea, în ciuda tinereţii ei, mult mai matură 
decât celelalte. 


Când vârtelniţele amuţiră pentru o clipă, Mila auzi cum 
două fete începuseră să cânte uşurel şi ciuli urechile fără să 
vrea. 

— Roag-o să cânte cu noi, doar e cântecul ei preferat, 
spuse una din fete. 

Mila se întoarse către ea şi spuse: 

— Aşa e, când toarcem, trebuie să cântăm, ca să lucrăm cu 
mai mult spor. Ascultaţi aici! 

Şi începu să cânte cu un glas frumos şi pătrunzător, 
acompaniată de slujnice. Când ajunseră la refren, una din 
fete scoase un țipăt şi arătă înspre cişmea, care era 
înconjurată de un gard viu. Văzuse ceva acolo. 

— Ce te-ai speriat aşa? O întrebă Mila. 

— Trebuie să fi fost o pasăre! Spuse altă fată. Lasă-ne să 
ne terminăm cântecul! 

Când sfârşiră ultimul vers, se auziră nişte aplauze în 
dreptul cişmelei. 

— Aţi auzit? Spuse slujnica. Am avut dreptate, e cineva 
acolo. 

— Atunci să facă bine să se arate, spuse Mila calmă. 

Privirile îi erau aţintite asupra gărduleţului viu. Cine putea 
să fie? Tatăl ei era plecat la oraş, mama era în casă, iar 
argaţii erau la cai. Numai un străin putea să se furişeze aşa. 

La gândul că cineva îndrăznise să o spioneze, Mila se 
supără, dar când din spatele tufişurilor îşi făcu apariţia cel 
care o tulburase, supărarea i se şterse de pe chip. 

Era un tânăr cam de douăzeci şi doi de ani. Purta o tunică 
şi un ilic de în albastru, pantalonii erau de un albastru ceva 
mai închis şi şi-i vârâse în cizme. Pe cap avea o căciulă 
veche şi ponosită. Dacă-l judecai după înfăţişare, părea un 
om simplu din popor. Dar chipul mândru şi privirea 
întunecată şi tăioasă arătau că era obişnuit să poruncească. 

Tânărul nu avea nici baston şi nici arme, însă pe umăr 
ducea o învelitoare din care se iţea un instrument cu 
coarde. 

— Un cântăreţ! Strigă una din fete. 


— Un cântăreţ! Un cântăreţ! Începură şi celelalte, bătând 
bucuroase din palme. 

Pe vremea când se petreceau cele povestite, nu arareori 
puteai să vezi cântăreţi ambulanți, aidoma vechilor barzi 
sau a trubadurilor, apărând ici şi colo prin ţinuturile locuite 
ale Siberiei. Peste tot erau primiţi cu mare bucurie, în parte 
din pricina cântecelor lor - căci ruşii sunt mari amatori de 
cântece - în parte din cauză că purtau noutăţile dintr-un loc 
în altul. 

— lertare că v-am tulburat! Spuse străinul. Am venit pe 
acolo din pădure. Gardul viu e de vină că nu m-am făcut 
văzut deîndată şi apoi, cântaţi aşa de frumos, că n-am vrut 
să vă întrerup. 

— Nu ai de ce să-ţi ceri iertare, îi spuse Mila. Eşti 
binevenit la noi. Cum te cheamă? 

Îi întinse mâna. 

— Alexius. Şi pe tine? 

— Mila. 

— Aha, tu eşti Mila Dobronici despre care mi s-au povestit 
atâtea? 

— Eu suni. 

Tânărul o măsură admirativ din cap până-n picioare. Fata 
se îmbujoră. 

— Vii de departe? Se interesă ea. 

— De foarte departe. 

— De aceea nu te-am mai văzut până acum! N-ai mai fost 
niciodată pe aici? 

— Nu şi cu toate astea, eu te cunosc de mult. 

Îi vorbea politicos, însă glasul lui iradia o căldură familiară. 

— Cum este cu putinţă? Întrebă ea. 

— Nu pot să-ţi explic. Pasărea care nu a mai fost niciodată 
în ţările sudice, visează la flori minunate, la strălucirea 
soarelui; nu le cunoaşte, dar tânjeşte după ele. lar când 
vine timpul, se pregăteşte de călătorie şi se grăbeşte să 
plece în întâmpinarea obiectului dorinţei ei. La fel m-au 
purtat şi pe mine drumurile către tine. 


În acel moment, Mila se simţi tulburată, cum nu mai fusese 
vreodată. Mai în glumă, mai în serios, îi spuse: 

— Vorbeşti de parcă şi tu ai fi tânjit după mine. 

— Chiar aşa s-a şi întâmplat, îi răspunse el serios. Am auzit 
atâtea despre tine, încât îmi doream să te cunosc odată şi- 
odată. 

— Şi ce-ai auzit? 

— Că, tu... 

Se aplecă spre ea şi îi spuse la ureche: 

—... că tu ai fi „Îngerul deportaților”. 

Mila se schimbă la faţă şi-şi duse un deget la buze, apoi se 
întoarse prevăzătoare cu spatele la celelalte fete. 

— Cine ţi-a spus, s-a înşelat. Cel despre care ţi s-a spus 
este altcineva. 

— Îl cunoşti? 

— Da. Ai nevoie de el? 

— Repede, cât se poate de repede. 

— Atunci, fii binevenit la mine! Vrei să intri în casă? 

— Nu, nu încă! Strigă o slujnică. Mai întâi să ne cânte 
ceva! 

— Da, un cântec! Ia-ţi balalaica şi cântă-ne ceva! Strigară 
şi celelalte. 

Alexius se înduplecă, îşi scoase instrumentul şi începu să-i 
acordeze strunele. Apoi se uită la Mila cu o privire gravă. 
Fata pricepu întrebarea mută din ochii lui şi, apropiindu-se 
de el, îi şopti la ureche: 

— Eşti în siguranţă aici. 

Alexius se uită în jurul lui. 

— Ei, ce cântec vreţi să auziţi? 

— Cântecul tău preferat, hotări Mila. 

— De ce tocmai pe ăsta? 

— Ca să te cunoaştem mai bine. Când cunoşti cântecul 
preferat al unui om, îi cunoşti şi sufletul. 

I se oferi un loc. El refuză şi se duse lângă cel mai apropiat 
copac, se sprijini uşurel de trunchi, îşi luă balalaica şi 
începu, după ce căzu puţintel pe gânduri, visător: „Departe, 


hăt departe, vai, de-aice, E o vale şi-o livadă Unde tare mi- 
aş dori, ferice Să stau făr' ca nime' să mă vadă. 

Privirile-mi tânjesc Peste munţi şi peste văi. 

Patria mea, să te salut aş vrea Măcar o singură dată!” 

Balalaica-şi cânta durerea şi tristeţea, iar vocea 
cântăreţului, asemenea. Începu a doua strofă: „În pustiul 
cel fără de margini Culcuş nu găsesc Tristeţea nime' nu mi- 
o şti, Nici visul la care tânjesc. 

Şi totuşi, cândva am avut - 

Nu-i o închipuire vagă - 

Copil fiind, culcuş în ţara mea dragă”. 

Ultimele vorbe se topiră încetul cu încetul, iar strunele 
amuţiră într-un oftat dureros. 

Nimeni nu spuse nimic. Alexius încremeni un răstimp, 
apoi, cu o mişcare bruscă se întoarse către fată: 

— Nu-i aşa că e un cântec care nu are cum să placă? 

Pe chipurile fetelor, însă, se citea exact contrariul. 

— Ce frumos, ce frumos! Spuse Mila. Aşadar, acesta ţi-e 
cântecul preferat? 

— Da. 

— Şi cum îi spune? 

— Tinerețe pierdută”. 

Mila îl privi ţintă în ochi. 

— Nu cumva ai pierdut pe cineva drag? 

— Nu am cunoscut nici tinereţea şi nici fericirea. 

— Atunci, bunul Dumnezeu îţi va da în schimb un viitor 
frumos. 

— Tot timpul mă rog pentru asta. Sper să-mi audă 
rugăciunile, căci nu sunt pentru mine, ci... 

Tăcu; dinapoia casei apăru un chip plăcut de femeie, care 
le strigă pe slujnice. Fetele se grăbiră ascultătoare într- 
acolo, aşa că Mila rămase singură cu străinul. 

— Acum putem să stăm de vorbă, spuse ea. Cauţi „Îngerul 
deportaților”? 

— Da. 

— Eşti un evadat? 


— Nu, eu nu. Dar tatăl meu este; şi-a petrecut ani de-a 
rândul în lakutsk. Mama l-a urmat de bunăvoie, împreună 
cu noi, copiii, în miezul cumplitei ierni siberiene. După ani şi 
ani, am izbutit să-mi eliberez tatăl. De la Iakutsk şi până aici 
am străbătut un drum lung, preţ de luni întregi. Am auzit 
de „Îngerul deportaților” şi mi s-a spus că tu ai fi acela, de 
aceea am venit la tine. Nu mi s-au povestit prea multe, dar 
văd că într-adevăr eşti un înger! 

Mila cobori privirile. 

— 'Ţi-am spus că nu eu sunt îngerul. Nu merit lauda ta! Te 
rog... ah! Vine cineva! Ascunde-te! 

De după un acaret se ivi un călăreț, urmat de alţi doi. 

Era sergentul-major leroşkin de la trupele de grăniceri, cu 
doi din oamenii săi. Când ajunse în faţa fetei se opri. 

Tânărul nu mai apucase să se ascundă, aşa că rămase 
acolo unde era. Cazacul îi aruncă o privire rapidă şi 
întunecată. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, drăguță Mila! O salută 
el pe fată. Nu puteam trece mai departe fără să vin să te 
văd. Ce mai face tătucul tău? 

— E dus la oraş. 

— Şi mămuca? 

— Este în bucătărie. 

— Şi tu ce mai faci, porumbiţa mea? 

— Foarte bine, mai ales când nu se interesează nimeni de 
mine. 

— A, de mine vorbeşti? 

— De toată lumea. 

Mila vorbea scurt şi respingător, căci leroşkin nu era o 
apariţie tocmai plăcută. Avea o barbă deasă şi zbârlită, 
lăsând la iveală nişte ochi a căror privire nu prea inspira 
încredere. 

— Toată lumea? Râse el. Nu cred. De-asta stai de vorbă cu 
flăcăul ăsta? A, dar mai văd ceva! Ceva foarte interesant! 

Spunând acestea, cazacul dădu pinteni calului şi, din 
câteva salturi, ajunse lângă casă, la o fereastră singuratică, 


ce stătea deschisă. Se uită înăuntru cu mare atenţie, apoi se 
întoarse la fată. 

— Ieri am trecut pe aici, spuse el. Era seara târziu şi toată 
suflarea dormea. Dar acolo, înăuntru, ardea o lumină. M-am 
uitat şi ce crezi că am descoperit? O pâine, nişte brânză, un 
cârnat, niscai tutun şi chibrituri. Ale cui erau? 

— Întreabă-l pe tata, îi răspunse Mila. Eu n-am ce face cu 
tutunul. 

— La naiba! Sudui cazacul. Crezi că nu ştiu pentru cine 
era pregătit totul? Ce-ai spune dacă aş scrie la raport aşa: 
„În casa lui Peter Dobronici, - „oamenii sărmani, nu numai 
că sunt ospătaţi, dar primesc şi tutun”? 

— Nimic. Ai văzut cu ochii tăi „oamenii sărmani” pe care i- 
am ospătat noi? 

— Deocamdată nu, căci de dragul tău am mai închis şi eu 
un ochi. Dar dacă îţi sunt aşa de indiferent, poate o să mă 
răzgândesc şi o să scriu cu totul altceva, ca de exemplu: 
Mila Dobronici este „Îngerul deportaților”. 

Cazacul o spusese, desigur, în batjocură, căci nu avea de 
unde să ştie de legăturile dintre Mila şi Karpala, aşa că fata 
izbucni într-un râs forţat. 

— Aş vrea eu să fiu un înger! Cine nu-şi doreşte să fie 
înger? 

— Un înger, da, însă nu îngerul ăsta, care încalcă legea. 
Dacă ajunge în mâinile noastre, n-o să-i fie prea bine. Poate 
şi flăcăul de colo crede că eşti vreun înger. Când am venit, 
părea că este în al nouălea cer. Cine este? 

— Un cântăreţ. Doar vezi că are o balalaică. Tocmai a sosit. 

— Aşa! Aşa! Atunci ia să-l cercetez eu mai îndeaproape. 
Cunosc toţi cântăreții pe o întindere de cinci sute de verste, 
dar pe ăsta nu l-am văzut în viaţa mea! 

Cazacul se duse la Alexius şi se uită la el cu luare-aminte. 
Tânărul ţinu piept foarte liniştit privirii cazacului, în schimb, 
Mila se îngrijoră foarte tare, căci ştia că băiatul era, totuşi, 
un fugar care venise să dea de „Îngerul deportaților”. 


— Hei, se răsti cazacul la băiat, nu auzi ce vorbesc despre 
tine? Ai gura încleiată de nu spui nimic? 

Alexius îi aruncă o privire încărcată de uimire şi de 
dispreţ. Se mulţumi doar să dea din umeri. 

— Eşti surd? 

— Se răspunde doar când se pune o întrebare. 

— Şi ce, eu nu te-am întrebat? 

— Nu. Ai spus foarte limpede că ai vorbit despre mine - 
mă auzi, despre mine şi nu cu mine! 

— Ehei, flăcăiaşule! Las' că o să vezi tu cu cine ai de-a 
face! 

— Pot să văd şi acum. Eşti un cazac. Si? Eu suntun 
cântăreţ, iar cântăreții sunt oameni liberi. Noi nu primim 
ordine de la nimeni. 

— Dacă eşti într-adevăr cântăreţ, băiete! De unde vii? 

— Din kKrasnoie. 

— Aha, din nord. Ai acte? 

— De ce? Mă suspectezi de ceva? 

— Şi încă cum! Semeni leit cu cineva pe care-l căutăm de 
mult. Arăţi întocmai ca Alexius Boroda, vânătorul de samuri 
cu faimă rea, care a eliberat atâţia arestaţi! 

Mila mai-mai că era să scoată un țipăt. Numele lui Alexius 
Boroda era de mult pe buzele tuturor. Făcea parte dintre 
acei vânători de samuri care-şi practicau aventuroasa 
meserie din vocaţie şi nu sub constrângerea vreunei 
condamnări. Se povestea că-şi salvase nişte rude din 
lakutsk, apoi eliberase nişte arestaţi din Tşita şi că acum se 
afla în drumul spre graniţă. 

Dacă acel cântăreţ era într-adevăr viteazul vânător de 
samuri, atunci se afla în mare primejdie, căci sergentul- 
major era un om lipsit de orice scrupule. 

Tânărul, însă, izbucni în râs. 

— Frăţioare, să ştii că-mi faci o mare cinste! Aş vrea eu să 
fiu atât de faimos! Noi, poeţii şi cântăreții suntem prea 
puţin cunoscuţi, dar, din păcate, eu nu sunt decât un 
pribeag sărman. Numele meu este Maxim Robanov. 


Când rosti acest nume, Alexius observă că unul din cazaci 
făcu o mutră foarte uimită şi se uită fix la el. 

— la arată-mi actele tale şi permisul care-ţi dă voie să te 
plimbi prin ţară şi să cânţi! Îi porunci cazacul. 

— Poftim! 

Alexius scoase actele din buzunar, iar cazacul le examina 
foarte atent, apoi dădu din cap. 

— Sunt în regulă, spuse el nedumerit. Văd că nu am cum 
să te împiedic să-ţi practici arta. Dar... hm... ce s-a 
întâmplat? 

Întrebarea din urmă o pusese cazacului suspicios, care 
părea că voia să spună ceva. 

— Frăţioare, spuse cazacul cu pricina, pun rămăşag că 
omul ăsta nu este Maxim Robanov. Am o soră în Kransnoie, 
pe la care am fost acum doi ani. Atunci l-am văzut pe 
Robanov. Avea părul deschis la culoare, pe când al ăstuia 
este întunecat. Era mai scund şi avea doar trăsături ruseşti. 
Ăsta nu arată ca un rus. 

— Hm, bombăni sergentul-major. Mda, e cam ciudat. 
Trebuie să... hm! 

Se uită cu atenţie la cântăreţ, care izbucni iarăşi în râs. 

— Ce e aşa ciudat? Lucrurile sunt foarte simple: acest 
cazac se înşală doar pe jumătate. Suntem, într-adevăr, doi 
Robanovi; dar suntem fraţi. Pe mine mă cheamă Maxim, iar 
pe celălalt, Paul. Pe el trebuie să-l fi văzut şi nu pe mine. 

— A, nu! Stărui cazacul. Pe vremea aceea se vorbea mult 
de Maxim Robanov. Nu avea nici un frate, de fapt, nu mai 
avea pe nimeni pe lume. 

Sergentul-major îi aruncă lui Alexius o privire vicleană, 
apoi luă actele şi le vâri în taşca de la şa. 

— Treaba asta m-a pus pe gânduri. O să cercetez mai 
îndeaproape actele. 

Alexius încruntă sprâncenele şi făcu un pas înspre cazac. 

— Nu ai nici un drept! Actele mele sunt în regulă, aşa că 
trebuie să mi le dai înapoi şi să nu te mai pui în calea mea! 


— Trebuie să verific spusele camaradului meu. Voi da 
paşaportul şi permisul ofițerului meu, să le vadă şi el. Acum 
o să vii cu noi la post. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Frăţioare, bagă de seamă! Pe de altă parte, nici nu e 
chiar aşa de rău. O să ne cânţi ceva şi o să-ţi dăm niscai 
bani, o să bem multă votcă. 

— Eu nu beau votcă şi mai ştiu că soldaţii nu prea au bani. 
Vreau să mă laşi în pace, nimic mai mult. 

Felul în care vorbi îl impresiona pe sergentul-major. Dădu 
să ducă mâna la taşca unde pusese actele, însă cazacul cel 
bănuitor se repezi la el. 

— Frăţioare, îi şopti el, nu te lăsa păcălit! Nu este 
cântăreţ! Mai mult, pot să jur că el este vânătorul de 
samuri. leri am aflat că cel căutat are un semn pe mâna 
stângă, unde l-a muşcat odată un samur. Ia vezi dacă aşa 
este! Porunceşte-i să cânte! O să ţină balalaica cu mâna 
stângă, iar mâneca o să i se ridice şi o să lase la iveală 
semnul. 

— Mare pişicher eşti, frăţioare! 

Sergentul se întoarse apoi către Alexius. 

— Am vorbit cu camaradul meu, care tot pretinde că nu 
eşti Maxim Robanov. Ar trebui să te arestez pe loc, însă 
vreau să mă conving în alt fel dacă m-ai minţit au ba. Dacă 
eşti chiar cântăreţ, trebuie să cunoşti cântecul acela frumos 
despre lăută. Ia cântă-l! 

Alexius se uită neîncrezător la sergent. Bănuia că-i ceruse 
să cânte din cu totul alt motiv, însă nu-şi putea da seama 
dincotro venea primejdia. 

Chipurile nebănuind nimic, se sprijini iar de copac, dar 
astfel încât să nu aibă nici un cazac în spatele său şi păru 
concentrat doar de instrumentul lui. În realitate, era 
pregătit ca în orice moment să i se întâmple ceva. 

Îşi luă balalaica, o acordă şi începu, în timp ce cazacii erau 
cu privirile aţintite asupra braţului său stâng: „Lăuta mi-e 
cel mai, de preţ avut Lăuta mi-e fala şi-ndrăzneala, Din 


mână nu o las, Căci struna e-al ei glas Ca un înger de 
demult grăieşte. 

Lăuta mea vede pe tânăra râzând Lăuta mea vede ochiul 
plângând, Le vede cântând, Mândră ca un zeu Prin floarea 
vieţii păşind. 

Lăuta mea-l vede pe cel întristat Vede şi sufletul îmbucurat 


O inimă bătând, Pe strune cântând, Durere şi plăcere 
vestind”. 

Cam aici ajunsese tânărul cu cântecul acesta atât de 
îndrăgit de ruşi, când văzu pe sub gene cum sergentul- 
major le făcu un semn celorlalţi doi cazaci. 

Ce voia oare? Nu era nicidecum un semn de plăcere că 
ascultase cântecul, ci mai mult unul de înţelegere între ei. 
Arăta mai degrabă ca un ordin. Cântărețul, însă, continuă: 
„Lăuta mea, întinereşte moşneagul Ce tremură şi nins i-e 
capul; 

Lăuta-n braţe de-o ţin, Mă apăr de-al vieţii venin Şi-n cerul 
înalt plutesc.” 

În timp ce tânărul cânta ultimele versuri, sergentul duse 
mâna la biciuşca şi o trase afară, printre hăţurile calului, 
căci nu descălecase. Acum stătea pregătit să lovească. 
Nebănuind intenţia lui, Alexius începu ultima strofă: „Lăuta 
mă omoară, Lăuta mă doboară; 

Când cântăreţul moare Şi străinul să cânte habar n-are”. 

Cântărețul vru să continue, dar nu mai putu. Văzuse bine 
că cei trei cazaci se uitaseră tot timpul la braţul lui stâng, 
dar nu bănuise de ce o făcuseră. Îşi dădu acum seama că 
mâneca stângă i se ridicase, lăsând la iveală urma vineţie 
de pe încheietura mâinii, pe care o căpătase la o vânătoare 
de samuri. Aşadar, fusese recunoscut! 

Nici nu isprăvi bine ultimul vers, că sergentul-major ridică 
biciuşca. 

— Pe el! Strigă cazacul. El e Alexius Boroda! 

Ceilalţi doi săriră din şei. 


Mila ţipă, convinsă fiind că tânărul nu mai avea scăpare - 
singur în faţa a trei cazaci înarmaţi până în dinţi! Însă 
acesta nu avea nicicum înfăţişarea unui învins; se aprinsese 
la faţă, iar privirea i se înăsprise. 

— Ei, nu mai spune! Râse el. Deci eu sunt Boroda? Atunci, 
duceţi-vă şi spuneţi-le şi camarazilor voştri ce frumos ştiu 
eu să cânt! 

— Pe el! Se auzi porunca sergentului. 

De data aceasta, cazacii nu mai pregetară. Se năpustiră 
asupra cântăreţului, care, însă, rămăsese tot sprijinit de 
copac. În poziţia în care se afla, avea spatele acoperit. 
Ridică balalaica şi-i dădu unuia din cazaci o lovitură în cap 
cu instrumentul, încât acela se prăbuşi imediat. Celuilalt îi 
dădu un pumn în stomac, aruncându-l şi pe el la pământ. 
Cei doi zăceau pe jos, înainte ca sergentul să fi apucat să se 
repeadă şi el la tânărul cântăreţ. 

— Fiu de căţea! Urlă sergentul. Lasă că ţi-o plătesc eu! 

Îşi mână calul înspre copac şi ridică biciul foarte 
ameninţător. Popoarele siberiene folosesc acest gen de 
biciuşcă atunci când vor să omoare un lup - şi-l ucid dintr-o 
singură lovitură. 

Boroda sări într-o parte. Lovitura dădu greş. Cât ai clipi 
din ochi, Boroda îl înşfacă pe sergent de braţ şi-l trânti cu o 
smucitură puternică de pe cal, apoi îi smulse biciuşca şi sări 
în şa. 

— Aşa! Strigă el. Acum aţi aflat şi voi cine este Boroda! Să 
povestiţi şi la alţii şi să rămâneţi sănătoşi! 

Dădu pinteni şi celorlalţi doi cai, speriindu-i atât de tare, 
încât o luară la sănătoasa, alergând de rupeau pământul. 
Se duse apoi după colţul casei, pentru a fi acoperit în caz că 
s-ar fi tras asupra lui. 

Cei trei cazaci încă zăceau la pământ. Totul se petrecuse 
atât de iute, încât fuseseră luaţi prin surprindere. 

De tulburare, Mila aproape că-şi frânsese mâinile, aşa de 
tare şi le strânsese. 


— Slavă Domnului! Respiră ea uşurată când Alexius 
dispăru după colţul casei. A scăpat! Ce puternic, ce mândru 
şi ce curajos este! Da, s-a văzut că el este într-adevăr 
Boroda! 

Priveliştea celor doi cazaci şi a sergentului era jalnică. 
Singura martoră, Mila, fugise în casă, pentru a scăpa de 
ancheta cazacilor. Acum stătea împreună cu mama ei şi cu 
slujnicele la fereastră, râzând din toată inima de feţele 
cazacilor, care-şi reveneau în simţiri cu mare greutate. 

Capitolul XIII - Vecinul Sergius merge în peţit În acest 
moment; un călăreț dădu năvală de după colţ; era tatăl 
Milei, ţăranul Peter Dobronici. Când văzu grupul de cazaci, 
îşi înfrână, mirat, calul. 

— Ce-i asta? Ce faceţi aici? 

— Suntem răniţi, gemu jalnic sergentul-major. Blestematul 
ăla de Alexius Boroda a fost aici. S-a dat drept cântăreţ şi, 
atunci când l-am recunoscut şi am vrut să-l arestăm, i-a tras 
una în cap cu balalaica acestuia de aici, încât balalaica s-a 
făcut bucăţi; pe celălalt l-a doborât cu un pumn, iar pe mine 
m-a trântit de pe cal cât ai clipi, de mi-am rupt toate cele 
şaizeci şi două de coaste. 

Țăranul îşi dădea toată silinţa să rămână serios. 

— Aoleu! Îl compătimi el. Fără îndoială, este un lucru rău. 
Unde se află acum? Şi unde sunt caii voştri? 

— Doi mi i-a alungat cu biciul, ca să nu-l pot urmări, iar pe 
al meu a plecat el călare. N-ai cumva o înghiţitură de votcă? 

— Am, dar nu cred să vă fie de folos, în starea în care 
sunteţi. 

— O, ba da. O votcă bună face minuni pentru toate 
durerile. 

— Înainte de toate, este necesar să vă examinez. Ştii că mă 
pricep puţin la tratarea rănilor. Aşa că, arată-mi capul! 

Dobronici descălecă şi se îndreptă spre cel care fusese 
lovit cu balalaica, să-i pipăie capul. Dar acesta începu să 
răcnească. 

— Nu mă atinge! Nu pot să suport! 


Țăranul era un bărbat înalt, cu trăsături de om cinstit şi 
bun la inimă. Figura sa inteligentă rămase şi acum 
nemişcată. 

— Ce-i drept, arăţi rău, spuse el. N-o s-o mai duci mult. lot 
capul îţi este zdrobit şi nasul deja a început să ţi se ascută şi 
să se albească. 

Omul îşi duse repede mâna la nas, îl pipăi cu băgare de 
seamă şi oftă adânc, rostind cu voce spartă: 

— Da, este deja ascuţit, spuse el jalnic, aproape la fel de 
ascuţit ca o suliță. S-a terminat cu mine; o să mor! O, Sfântă 
mamă a lui Kazan! 

Zicând acestea, îşi împreună mâinile şi se prăbuşi, între 
timp, ţăranul îl examina pe cel de-al doilea cazac şi întinse 
mâna spre stomacul acestuia. 

— Pleacă! Strigă omul. Doare îngrozitor! 

— Sunt convins de asta, bietul de tine! Ai o gaură aşa de 
mare, de poţi băga pumnul în ea. Nu cred să mai ai 
scăpare! 

— Ah, nu mă poţi vindeca, tăicuţă? 

— Un stomac cu o gaură în el nu se poate cârpi ca o tobă 
veche. 

— Înseamnă că şi eu o să mor? 

— Cu siguranţă. Căieşte-te; mărturiseşte-ţi păcatele şi 
pregăteşte-te pentru clipa când îţi va suna ceasul! 

Omul se lungi la pământ şi nu mai scoase nici un sunet. 

— Şi acum eu! Se milogi sergentul-major. Eu o să scap cu 
viaţă. Capul îmi este sănătos. Coastele nu stau în cap. 

— Vino să văd! 

Dobronici îngenunche lângă sergentul-major, îl apucă cu 
mâinile de ambele părţi ale pieptului şi apăsă cu putere. 

Cazacul răcni ca din gură de şarpe. 

— Dracu' să te ia! Ce-ţi veni? Astea-s chinurile iadului! Nu 
te gândeşti că-mi sunt rupte toate coastele? 

— Hm, da. Prima dată nu mi-a venit să cred; acum, însă, 
am simţit; ai dreptate: sunt rupte. Eu atâta înţeleg de aici: 


că nici ţie nu pot să-ţi mai dau vreo speranţă. La ce te ajută 
dacă te consolez? O să mori în curând. 

Sergentul-major se holbă la el, cu ochii mari, îngroziţi. 

— Curând - o să mor? Rosti el încet. 

— Fără nici o îndoială! Spuse cu seriozitate Dobronici, 
dând din cap. Coastele tale rupte sunt atât de ascuţite, 
încât, în scurt timp, o să-ţi iasă afară din corp. 

— O, voi cei răposaţi! Trebuie să mor! Să-l ia dracul pe 
blestematul ăsta de Boroda! 'Ţărane, adu-mi votcă, votcă, 
votcă! 

— Votca nu-ţi ajută la nimic. Îţi e mai de folos apa. 

— Şi să mor bând apă? 

— Să bei? Nu, nu trebuie să o bei. N-aş pretinde aşa ceva 
de la un cazac muribund. O s-o folosim pe din afară. 

— Atunci, grăbeşte-te. Apoi, însă, să-mi aduci şi votcă! 

— Şi mie, se rugă unul din ceilalţi cazaci. 

— Vreau şi eu votcă, scânci şi cel de-al treilea. 

— O să primiţi fiecare ce vi se cuvine. Aşteptaţi numai 
câteva clipe! 

Dobronici se îndreptă spre fântâna la care era fixat un 
mecanism, aşa cum întâlneşti foarte des în Siberia de Sud. 
Întrucât acolo casele sunt construite îndeosebi din lemn, 

pericolul de incendiu este foarte mare. De aceea, se 
construieşte, pe jgheabul pentru adăpat vite, acolo unde se 
poate dirija vreun izvor de munte spre una dintre aceste 
gospodării, un stativ înalt de lemne, spre care apa va fi 
condusă, în sus, printr-o conductă. De acolo, apa curge, din 
nou, în jos, în altă conductă. În acest fel, ea capătă o 
presiune atât de mare încât, dacă se înşurubează jos un 
muştiuc sau se fixează un furtun, apa poate fi împinsă ca 
dintr-o pompă de incendiu, până pe acoperişul clădirii. 

Şi fântâna lui Peter Dobronici avea un asemenea 
mecanism. Furtunul era lăsat în apă, ca să nu se usuce. 

Țăranul îl înşurubă la ţeavă, îndreptă muştiucul spre 
cazaci şi deschise robinetul. Numaidecât, ţâşni violent un 


jet puternic de apă spre cei trei „sortiţi morţii”, astfel că, în 
cel mai scurt timp, erau uzi până la piele. 

— La dracu'! Zbieră sergentul-major şi sări în picioare, la 
fel ca şi ceilalţi doi cazaci. Câine, cum îndrăzneşti? 
Încetează ordinarule! 

Dar ţăranul nu încetă, dimpotrivă, lăsă liniştit jetul de apă 
să-i izbească în continuare pe cazaci, încât aceştia abia se 
mai puteau ţine pe picioare. 

Încercară să-şi tragă răsuflarea şi se aruncară din nou la 
pământ. Abia acum, ţăranul închise robinetul. 

Cazacii săriră din nou în picioare şi se uitară la Dobronici 
cu ochii scăpărând de, mânie. 

— Peter Dobronici, am să ţi-o plătesc pentru asta! Scrâşni 
din dinţi sergentul-major. Ce, crezi că noi nu ştiam că ai fost 
întotdeauna apărătorul „oamenilor sărmani”? De unde vin 
bucatele, băuturile şi tutunul pe care doar noaptea le aşezi 
acolo, la fereastră? 

— Ei? 

— Ia aminte! 

Țăranul îşi încruntă sumbru sprâncenele. 

— Ascultă, sergent-major, nu-ţi permit să vorbeşti cu mine 
pe tonul acesta! Pe mine mă cheamă Peter Dobronici; 
nimeni nu a putut, până acum, să dovedească faptul că aş fi 
comis ceva contra legii. Dacă nu te porţi cuviincios, n-ai ce 
căuta la mine. Să ţii minte asta! Şi acum, nu mai am timp 
pentru voi. Căraţi-vă! 

Sergentul-major ridică ameninţător pumnul. 

— Câine! 

— O să te muiem noi pe tine, mai mult decât ne-ai muiat tu 
pe noi acum! 

Plecară ocărând. 

Țăranul se îndreptă spre casă, unde, în uşă, stăteau 
nevasta şi fiica sa. 

— Tăicuţule, n-ai fost prea aspru cu ei? Întrebă îngrijorată 
măâicuţa cea trupeşă. Acum or să caute să se răzbune. 


— Eh, ţopârlanii ăştia n-au fost niciodată prietenii mei! 
Lasă-i să se care. Mai bine să-mi povestească Mila ce s-a 
întâmplat. 

Mila povesti şi părinţii o ascultară cu atenţie. 

— Deci, acesta a fost Alexius Boroda! Spuse ţăranul, la 
sfârşit. Aşa mi l-am închipuit şi eu: tânăr, curajos, cumpănit 
şi tare ca un urs! Ce păcat că n-am vorbit eu însumi cu el. 

— Tăicuţule, o să vină din nou. 

— Cu siguranţă, copilă, o să revină. El este conducătorul 
celor surghiuniţi, pe care noi îi aşteptăm. Boroda vrea să-i 
adăpostească la noi pe oamenii pe care, în mare parte, eli-a 
eliberat, pentru ca noi să-i ajutăm să treacă dincolo de 
hotare. 

— O, vai de mine! Acum cazacii au devenit bănuitori în 
ceea ce-l priveşte! Or să ia toate măsurile posibile să-l 
prindă şi aşa s-ar putea să cadă în mâinile lor întregul grup 
al fugarilor. 

Dobronici clătină, din cap, dus pe gânduri. 

— Da, situaţia este gravă. Oricum, am încredere în Boroda 
că nu o să facă nici o greşeală. Aş fi vrut ca buriaţii să fi fost 
deja aici. 

— Karpala va porni îndată, fu de părere Mila. 

— Bineînţeles. Dar, într-un grup atât de mare nu se 
călăreşte la fel de repede cum ai călări singur. Trimisul 
nostru va ajunge chiar astăzi la ei, în Verhne-Udinsk şi 
durează două zile călătoria până la noi. Numai de nu s-ar 
întâmpla ceva rău, în acest timp! Se pare că încet, încet, 
încep să ne descopere secretul. Bine că n-o să mai 
rămânem mult aici. 

Ţăranca nu luase, până acum, parte la discuţie, dar 
interveni însufleţită. 

— Aşadar, ai reuşit? O să vinzi? 

— Da. 

— Curând? 

— Mai repede decât credeţi. Dar îngrijiţi-vă odată de calul 
ăla! 


Arătă spre animalul său. De ambele părţi ale şeii atârnau 
ademenitor genţi mari de piele. 

Dobronici deschise una. Ea conţinea pachete mici pătrate 
de hârtie şi fişicuri lungi, sigilate. 

— Ce-o fi asta? Întrebă el, zâmbind. 

— Bani! Răspunse ţăranca. 

— Da, nevestică şi chiar foarte mulţi bani. Cumpărătorul 
mi-a plătit aproape o sută de mii de ruble pentru 
proprietatea noastră. 

— O sută de mii de ruble! Strigară amândouă femeile. 

— Da, o sută de mii de ruble! Repetă ţăranul, cu un ton de 
satisfacţie în voce. Ne reîntoarcem în patrie şi acolo vom 
putea trăi acum fără muncă grea şi fără griji. Ştiţi cine o să 
se supere cel mai mult din această cauză? 

— Cine? 

— Iubitul nostru vecin, Sergius Propov. 

— De ce? 

— Pentru că i-ar fi plăcut să pună mâna pe gospodăria 
noastră! 

— S-o cumpere? 

— A, nu! Pentru asta e prea zgârcit şi chiar prea - deştept. 
Cu o proprietate te poţi şi căsători. 

— Casă... 

Ţărăncii îi rămase cuvântul în gât. 

— Tată! Strigă Mila, speriată. Sergius Propov ăsta ar fi 
vrut să mă ia de nevastă? 

— Da, aceasta este dorinţa lui fierbinte. Abia astăzi am 
aflat. 

— De la cine? 

— De la croitorul la care şi-a comandat noul surtuc. Eli-a 
mărturisit acestuia, în mare secret, că îi trebuie surtucul ca 
să vină în peţit la tine. 

— Sfântă Marie! 

— Astăzi de dimineaţă, surtucul trebuia să fie gata şi 
Sergius a mers şi l-a luat. De aici, deduc că şi cererea lui în 
căsătorie este pregătită, copilă. 


— Dar tu ce-o să spui? Doar n-o să... 

— Cum aş putea? Am vândut deja. Plecăm. E clar că nu 
vreau să aud nimic de omul acesta. Să intrăm în casă! 

Peter Dobronici duse ambele genţi în casă. Mama şi fiica 
rămaseră, totuşi, câteva minute în faţa uşii. Deodată, Mila 
făcu un semn spre dreapta, în direcţia câmpului întins, de 
unde se vedea apropiindu-se, cu băgare de seamă, un 
călăreț. 

— Măicuţă, vecinul nostru, Sergius Propov! Vine, vine la 
noi! Tata are dreptate! Aceasta, fără îndoială, nu este o 
surpriză plăcută. Nu pot să-l sufăr pe făţarnicul ăsta - mai 
bine mă uit la o broască râioasă decât la el! 

Cu aceasta, cele două femei dispărură în interiorul casei 
şi, câteva minute mai târziu, călăreţul se opri în faţa intrării. 

Propov era uscat ca un ţâr. Capul său avea formă 
lunguiaţă, ca a unui pepene, în aşa fel încât jobenul său 
înalt, negru, din păr neţesălat avea o înfăţişare ciudată. Sub 
fruntea îngustă, ieşea în relief, între cei doi ochişori de 
culoare verzuie, un nas ascuţit, îndoit ca o seceră. Buzele 
erau groase, obrazul spân şi gura plină de dinţi negri. 
Braţele lungi, uscăţive, aveau nişte palme din care se 
puteau ciopli încă alte patru, picioarele strâmbe se 
terminau cu nişte labe grosolane, uimitor de late. 

Statura aceasta era vârâtă într-un surtuc de postav, negru 
şi strâmt, ale cărui poale atârnau până la glezne. Gâtul era 
încorsetat într-o eşarfă albă atât de înaltă, încât omul abia 
îşi putea ţine bărbia în poziţie orizontală, în picioare purta 
cizme lunguieţe, unse cu seu, la care erau fixaţi pinteni de 
fier. 

Deci, acest mândru călăreț îşi opri calul în faţa uşii, 
descălecă încet şi cu demnitate, îşi legă cu atenţie mârţoaga 
de un par şi urcă treptele care duceau la uşă. 

Acolo, rămase pe loc. 

— Curios! Mormăi el. Nu e nimeni aici! Trebuie să se fi 
văzut de departe că astăzi am venit în haine de sărbătoare! 


Faptul că acest om era vecinul lui Peter Dobronici nu 
însemna aici nimic altceva decât doar, poate, că locuia la 12 
verste distanţă de el. După părerea lui însă, ca vecin, el 
avea odată pentru totdeauna dreptul de a fi întâmpinat cu 
prietenie la uşa casei. Faptul că acest lucru nu se 
întâmplase astăzi, îl supără. 

Păşi în casă prost dispus şi ciocăni la uşa camerei de zi. 

Nici un răspuns. Mama şi fiica se grăbiseră să între în 
camera din spate, pentru a se pregăti de vizită. Țăranul nu 
ştia încă nimic de sosirea peţitorului; el stătea sus, la 
mansardă, pentru a-şi putea număra banii din sipet. 
Servitoarele, însă, munceau în bucătărie, iar argaţii erau pe 
păşune cu cirezile. 

Sergius Propov mormăi, prost dispus. 

Bătu a doua oară, dar tot fără rezultat. 

Acum deschise uşa şi intră. 

— Nu-i nimeni aici! Cât se poate de necuviincios! Am să 
institui un regim mai aspru, când Mila va fi nevasta mea. 
Disciplină şi ordine, politeţe şi băgare de seamă, asta 
trebuie aici. O să se obişnuiască ei să-mi îndeplinească toate 
dorinţele. 

Privi cu atenţie prin cameră. Deodată, auzi un zgomot în 
camera alăturată. 

— Aha, acolo sunt! De acolo dau şi nişte ferestre spre 
faţada casei. Precis că m-au văzut! 

Băgă mâna în buzunarul surtucului, scoase o priză de 
tutun gata pregătită, dintr-o cutie din coajă de mesteacăn şi 
îşi umplu zgomotos nasul. 

În acest moment, mama deschise uşa. 

— Ah, Sergius Propov! Spuse ea. Bine aţi venit la noi! 

Apoi îi întinse mâna. 

Prevăzător, lăsă să dispară în buzunarul surtucului cutia 
cu tutun şi se înclină, în tăcere, fără a apuca mâna femeii. 

— Bună ziua, vecine! Repetă ea. 

El se înclină din nou, tăcut, fără să atingă mâna femeii. 


— N-am ştiut că eşti aici! Continuă femeia şi îşi retrase 
mâna. 

Abia acum consimţi Propov să răspundă. 

— Maria Petrovna Dobronicia, m-ai insultat atât de tare, că 
nu te-aş putea ierta niciodată, dar dragostea mea veşnică 
îmi impune să fiu îndurător. Nu m-ai întâmpinat la sosire. 

— Aveam multă treabă şi n-am băgat de seamă când ai 
venit. 

— Aşa ceva nu trebuie să-i scape cuiva! O acuză el. Eu 
sunt un prieten credincios al acestei case, dar când se 
întâmplă aşa ceva, îţi scuturi praful de pe picioare şi te 
retragi. 

— Eşti nedrept, Sergius Propov! Este imposibil să ştim 
când eşti dispus să vii la noi. Cum poţi să ne ceri să stăm la 
fereastră, la întâmplare, să băgăm de seamă dacă tu te 
gândeşti cumva să ne faci o vizită? 

Aceste vorbe fură rostite fără plăcere. Asta îl supără şi mai 
mult pe Propov; îşi scoase din nou cutia, luă zgomotos o altă 
priză şi încruntă sprâncenele. 

— Maria Petrovna, nu se cade ca o femeie să-i vorbească 
astfel unui bărbat. O femeie trebuie, întotdeauna, să fie 
modestă şi politicoasă; tu nu ai fost acum niciuna, nici alta. 
Am motiv să mă plâng de tine. 

— N-am să te împiedic să faci asta. Iată, vine bărbatul 
meu, poţi să-i aduci la cunoştinţă plângerea ta. 

Dobronici intrase. Îl salută amical pe musafir. Propov, însă, 
se înclină sobru şi răspunse foarte rece şi rezervat 
cuvântului prietenos al ţăranului. 

— Peter Dobronici, tu mă cunoşti. Ştii că sunt unul dintre 
cei mai înstăriți şi mai respectaţi locuitori din această 
regiune; pe lângă aceasta, sunt şi cel mai apropiat vecin al 
tău. Sunt, deci, oarecum îndreptăţit să fiu tratat cu politeţe. 
De ce nu s-a întâmplat aşa? 

— Ai fost desconsiderat? 

— Da. Am venit călare încoace şi nimeni nu era aici să mă 
întâmpine. Precis am fost văzut venind - şi dacă nu, ar fi 


trebuit să mi se acorde mai multă atenţie când am venit! 

În clipa aceea, ţăranul îşi pierdu răbdarea. 

— Te comporţi de parcă ai fi guvernatorul general al 
Siberiei de Sud. Nici chiar ţarul n-ar putea pretinde să fim 
gata pregătiţi să-l întâmpinăm, atunci când nu-şi anunţă 
vizita. Comportarea ta este deosebit de grosolană şi lipsită 
de consideraţie. Sper că, în viitor, te vei schimba. 

Sergius Propov făcu o figură, de parcă ar fi auzit ceva de 
neînțeles şi holbă ochii mari la ţăran. 

— Asta, asta este seriozitatea ta? Chiar nu ai habar ce 
vreau de fapt? 

— Cum aş putea să am? 

— Ocazia cu care am venit este una foarte norocoasă 
pentru voi. 

— Asta ar trebui să mă bucure. Aş putea să ştiu ce anume 
te aduce la noi? 

Sergius Propov se aşeză încet şi ceremonios, îşi scoase din 
nou cutia, o învârti între degete şi îşi luă un aer solemn. 

— Ştii ce trebuie să citeşti în Cartea întâi a lui Moise? 

— Geneza. 

— Corect. Acolo vei citi că Dumnezeu i-a creat pe oameni, 
bineînţeles, mai întâi pe bărbat. Apoi, Dumnezeu a spus: 
„Nu este bine ca omul să fie singur”. De aceea, ela creat 
femeia, a creat-o mai târziu, lucru din care fiecare femeie 
îşi poate da seama clar că bărbatul îi este superior. Deşi, nu 
se poate tăgădui că bărbatul are nevoie de o femeie. Nu eşti 
şi tu de aceeaşi părere? 

— De acord! 

— Şi eu am recunoscut acest lucru şi sunt hotărât să-mi 
iau o nevastă. 

— Faci foarte bine. 

— Vreau să duc o viaţă cucernică şi să-i aduc laude lui 
Dumnezeu, împreună cu soţia mea, prin cântece şi psalmi. 
Dar vreau ca ea să-mi desfete şi ochii. De aceea, m-am 
gândit să-mi aleg una care să nu fie urâtă. 

— Procedezi cu înţelepciune. 


— Nu trebuie să fie nici săracă, ca să poată face un bine, 
atunci când cineva o roagă ceva. 

— Şi acest lucru este lăudabil din partea ta. 

— În afară de aceasta, ea trebuie să fie şi bună gospodină. 
Şi, aceea la care fac eu referire, aşa este. 

— Îţi doresc noroc. 

— Mulţumesc. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi, apoi, Propov îi 
întinse şi ţărăncii mâna dreaptă. 

— Femeia nu are, în nici un caz, dreptul să participe la 
discuţii, în astfel de ocazii, spuse el, serviabil - dar eu sunt 
bine crescut şi vreau să te întreb dacă te bucuri şi tu. 

— Sigur că mă bucur că te vei căsători cu o astfel de 
femeie, răspunse ţăranca. Şi eu îţi doresc noroc. Când 
serbezi logodna? 

— Chiar astăzi! 

— Dar, e un secret atât de mare pe cine ai ales? Spune-ne 
şi nouă, îl pofti ţăranul. 

Atunci, Sergius Propov îşi scoase pălăria şi îşi împreună 
mâinile. 

— O, sfântă simplicitate, nu ştiţi! 

— Ce vrea să însemne asta, vecine? Eşti atât de ciudat. 

— Din motive întemeiate. Tu vei fi socrul meu! 

— Eu? Socrul tău? Dar n-ai spus nici un cuvânt în legătură 
cu asta. 

— Mai era necesar să pomenesc numele tău? Se înţelegea 
de la sine că la tine mă gândeam. Crezi că mi-am pus noul 
surtuc doar pentru a te invita la logodna mea? 

— Aha, asta e! O vrei pe fiica noastră, Mila? Ea ar trebui să 
devină nevasta ta? 

— Da. Are şi ea cusururile ei, dar, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, am s-o dau eu pe brazdă. Aşa cum scrie în 
Cartea Sfântă, am s-o lovesc cu biciuşca, să se purifice prin 
durere şi să stea lângă mine, până la veşnica mântuire. 

— Nu ştii cumva dacă şi ea vrea să fie mântuită alături de 
tine? 


— Chiar dacă nu vrea, va trebui să vrea. Poate fi 
constrânsă. Dă-mi tu consimţământul - şi restul lasă-l în 
seama mea. 

— Îmi voi da consimţământul, numai atunci când Mila îl va 
iubi cu adevărat pe cel care o cere de nevastă. 

— Peter Dobronici, nu eşti tată, nu eşti bărbat! 

În acest moment, ţăranul se ridică de pe divan şi începu să 
se plimbe, încet, în sus şi în jos, prin cameră, pentru a-şi 
putea stăpâni indignarea. 

Ţăranca, însă, abia îşi putea stăpâni mânia. Faţa i se 
înroşise şi gâfâia. Peter Dobronici văzu ce se întâmplă cu ea 
şi încercă s-o liniştească. 

— Fii liniştită, măicuţă. O să mai stau de vorbă cu vecinul. 
Du-te şi adu-o pe Mila aici. Să-i spună el însuşi ce doreşte 
de la ea şi ea să-i dea răspunsul. 

Femeia ieşi din cameră şi îşi strigă fata. Uşa de la odaia de 
alături era uşor întredeschisă, aşa că Mila auzise totul; nu 
lăsă, însă, să se vadă acest lucru pe faţa ei. 

— Bine aţi venit Sergius Propov, spuse ca, intrând fără însă 
a-i întinde mâna. 

El o privi câteva secunde, în tăcere. 

— Mila, ai să binecuvântezi ziua de astăzi, până la 
bătrâneţe, spuse el, apoi. Este o zi foarte fericită pentru 
tine. 

Expresia de pe faţa Milei îl puse pe Propov în încurcătură: 
nu ştia ce să creadă. Era mânie îmbinată cu zâmbet hâtru. 

— În ce măsură este fericită pentru mine? Întrebă ea, cu 
amabilitate. 

— Pentru că este ziua logodnei tale. 

— Dar eu nu ştiu nimic despre aceasta. 

— Este o surpriză pentru tine, porumbiţa mea. Am hotărât 
să mă căsătoresc eu tine! 

— A, tu ai hotărât, bunul meu vecinel?! Oh, cât mă 
întristezi! 

— Te întristez? 

— Cum adică? 


— N-o să se aleagă nimic din hotărârea ta. 

— De ce nimic? 

În loc de răspuns, Mila îl luă de braţ pe peţitor şi îl aduse 
în faţa oglinzii. El privi în oglindă şi dădu din cap. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă el. 

— Vreau să-mi spui cum arăţi. 

— Bine - normal! 

— Înseamnă că ai gusturi foarte proaste, Sergius Propov! 
Ai o figură, de parcă ai fi stat zece ani în zeamă de varză 
murată. Arăţi de parcă ai fi o sperietoare de ciori. Vocea ta 
seamănă cu un scârţâit de roţi, iar mâinile tale sunt 
adevărate lopeţi. Eşti cel mai urât individ pe care-l cunosc. 
Cum ţi-a putut trece prin cap că te-aş vrea de bărbat? 
Pleacă şi nu te mai face de râs! 

Aşa ceva nu mai permisese nimănui cinstitul domn Propov. 
Înţepenise de groază şi indignare. Vroia să vorbească, dar 
nu reuşi să articuleze nici un cuvânt. 

— Maria Petrovna, Peter Dobronici, aţi auzit ce afirmă fiica 
voastră? Bâlbâi el, în cele din urmă. 

— Am auzit, spuse ţăranul, bine dispus. 

— Ceea ce a spus fiica voastră este o insultă îngrozitoare 
la adresa mea! 

— Aşa? Continuă fata. Dar cuvintele tale ce-au fost? Te 
crezi frumos şi eşti oribil. Zici că eşti evlavios, când tu, de 
fapt, eşti un ipocrit. Te lauzi că ai fi cel mai bun slujitor al lui 
Dumnezeu şi ai cele mai grosolane cusururi pe care le 
poate avea un om! Pretinzi să fii tratat ca o înaltă 
personalitate şi nu eşti decât un individ josnic! Aşa, acum ai 
primit răspunsul meu. Am terminat discuţia cu tine. 

Mila îi întoarse spatele, plecă în odaia de alături şi zăvori 
uşa după ea. 

Dar peţitorul respins îşi trase cu greu răsuflarea şi îşi 
dădu ochii mici peste cap, de parcă fusese ucis. 

— Să mi se întâmple mie asta! Mie! Scânci el. Aţi auzit? 

— Bineînţeles că am auzit, replică ţăranul. 

— Şi staţi aşa de liniştiţi? 


— Dar ce-ar trebui să facem? 

— S-o pedepsiţi cu biciuşca. Biblia spune că un tată nu 
trebuie să cruţe biciuşca, dacă îşi iubeşte copilul. 

— Atunci, pot să-i fac multe reproşuri tatălui tău. 

— Cum adică? Ce are a face tatăl meu cu această 
problemă? El a fost un om cu frica lui Dumnezeu, care... 

—,.. care a cruțat cam mult biciuşca. Dacă te-ar fi educat 
astfel, Sergius Propov, atunci ai fi fost scutit de această 
lecţie amară. 

Sergius încă sufla din greu. 

— Ce? Zbieră el, în sfârşit, furios. Omule, tu eşti vecinul 
meu? Până acum te-am crezut un om cucernic, dar - tu eşti 
Anticristul, eşti şarpele căruia am să-i zdrobesc capul! M-aţi 
jignit, dar eu am să mă înarmez cu răbdare. Am să aştept 
să-mi vină şi mie rândul şi îmi va veni, mai curând decât 
credeţi. Acum îmi scutur praful de pe picioare. Sunteţi 
progeniturile diavolului. Nu vreau să mai am de-a face cu 
voi! 

Se grăbi să iasă afară, atât cât îi permitea demnitatea sa 
ceremonioasă pe care încă şi-o mai păstra şi acum. Se urcă, 
cu băgare de seamă, pe mârţoaga sa şi, în timp ce pleca 
încet călare, medita cum ar putea să se răzbune mai bine 
pe cei care îl ofensaseră. Şi, se pare că, uimitor de repede, i 
se oferi o ocazie excelentă. 

Se îndepărtase destul de mult de gospodărie, calul său 
mergea la trap, pe pământul ierbos, pe lângă tufişurile dese 
din partea dreaptă a drumului, care se îndreptau în sus, 
spre izvorul de munte, când auzi din această parte sforăitul 
unui cal şi, chiar atunci, un călăreț se ivi din desiş. 

Era sergentul-major al cazacilor care, între timp, îşi 
regăsise calul. 

Propov şi cazacul nu se iubeau. Deşi niciodată nu rostiseră 
vreun cuvânt despre Mila, ştiau, totuşi, că îşi stăteau unul 
altuia în drum. 

De aceea, sergentul-major nu avea o privire prea 
prietenoasă atunci când se întâlni cu rivalul său. El se 


bucură mai mult de ocazia pe care o avea de a-l supăra pe 
acesta şi îşi proţăpi calul în faţa lui Propov, aşa încât acesta 
se văzu nevoit să-şi oprească şi el animalul. 

— Ei, vii de la prietenul tău Peter Dobronici? 

Această întrebare se nimeri foarte bine pentru 
pretendentul respins. 

— Ce să fiu? Prietenul lui Peter Dobronici? 

— Tăgăduieşti acest lucru? 

— Aş vrea să-l văd pe acela care ar putea afirma pe drept 
cuvânt că eu sunt prietenul acestui blestemat! 

— Aşa! Dar fătuca lui precis nu-ţi este antipatică! 

— Cine te-a făcut să crezi aşa ceva? 

Sergentul-major îi aruncă lui Sergius Propov nişte priviri 
scrutătoare, neîncrezătoare. Un zâmbet răutăcios îi înflori 
pe faţă. 

— Nu trebuia să mă facă nimeni să cred aşa ceva. Văd 
foarte bine cu amândoi ochii. Ce, crezi că n-am observat 
privirile pe care i le arunci fetei, atunci când mergi în vizită 
acolo? 

Sergius izbucni într-un râs respingător. 

— Chiar dacă mi-o oferă taică-su, eu n-am nevoie de ea! 

Spuse asta pe un asemenea ton dispreţuitor, indignat, 
încât sergentul-major îşi dădu acum seama că omul spunea 
adevărul. Dădu din cap şi îl privi cu coada ochiului. 

— Sergius Propov, dar ai un nou surtuc! Şi pe deasupra şi 
mâănuşi. Se pare că astăzi a fost o zi de sărbătoare pentru 
tine - chiar cred că ai fost în petit! 

Deodată se lovi cu mâna peste frunte şi începu să râdă 
răutăcios. 

— Aha, ai fost astăzi s-o ceri pe Mila de nevastă şi ai fost 
refuzat? 

— Ce te priveşte pe tine? 

Sergius Propov voi să-şi continue drumul, dar cazacul îl 
apucă de braţ şi îl ţinu strâns. 

— Stai - stai, prietene! Nu poţi să scapi aşa de repede de 
mine! Unde te duci? 


— Peste râu, acasă. 

— Te conduc până la apă. 

Cei doi bărbaţi călăriră unul lângă altul, fără să-şi 
adreseze vreun cuvânt, în direcţia pe care venise Propov. 
Un timp sergentul-major îl urmări pe furiş, dintr-o parte, pe 
celălalt. 

— Am avut dreptate? Insistă el. Ai fost la Peter Dobronici şi 
el ţi-a refuzat cererea în căsătorie? 

— De ce-aş minţi? El, oricum, o să povestească peste tot. 

— Deci aşa! Dar, totuşi, ce motive a avut să respingă un 
bărbat atât de falnic ca tine? Eşti, totuşi, bogat şi respectat! 
Măgarul ăsta se consideră cumva prea bun pentru a-ţi fi 
socru? 

Încetul cu încetul, Sergius Propov începu să creadă cu 
adevărat că sergentul-major al cazacilor vorbea cu 
sinceritate. 

— Dacă n-aş fi un fiu credincios al bisericii, dacă n-aş 
considera smerenia şi abnegaţia ca pe nişte frumoase 
virtuţi, aş avea toate motivele să jur că mă voi răzbuna pe 
acest om! Mărturisi el, în cele din urmă. Acum poate chiar 
să-mi arunce fata în braţe, nu mai am nevoie de ea! Ştiu că 
şi tu o iubeşti şi nu-ţi mai stau în cale. Poţi să o ceri în 
căsătorie. 

— Mă las păgubaş. 

— De ce? 

— Pentru că - pentru că ea mi-a spus că nu mă place. Deci, 
amândoi suntem respinşi. Ar trebui să ne unim şi să ne 
răzbunăm împreună. 

— Să ne răzbunăm? Nu, nu vreau asta. Un bun creştin nu 
este răzbunător, dar el nu se va împotrivi dreptăţii lui 
Dumnezeu. 

— Ei, asta-i cam acelaşi lucru. Să nu ne mai certăm pentru 
cuvinte goale. Bate palma! De azi înainte vom fi prieteni şi 
ne vom gândi cum să-i jucăm o festă muierii ăsteia proaste 
şi tatălui ei care umblă cu nasul pe sus! 


Sergentul-major îi întinse mâna lui Sergius şi acesta bătu 
palma cu el. 

— Ai dreptate, fu de părere Propov. Indulgenţa ar fi, în 
acest caz, un păcat. Ne vom alia. Doi bărbaţi ca noi trebuie 
să găsească o cale prin care să-şi atingă scopul. 

— Cred că o astfel de cale îţi este deja cunoscută. Nu ţi-a 
făcut Peter Dobronici confidenţe în legătură cu „oamenii 
sărmani”? Întotdeauna am crezut că eşti complicele lui 
secret. 

— Niciodată nu mi-a trecut prin gând aşa ceva. Bănuiesc 
că îi ajută pe fugari, ceva sigur, însă, n-am aflat. 

— Aşa, aşa! Ei, n-o să dureze mult şi o să ştiu ceva sigur. 
Astăzi, de exemplu, a fost la el Alexius Boroda, vânătorul de 
samuri. 

Apoi, cazacul îi povesti lui Propov, cu unele înflorituri 
personale, incidentul din crângul ţăranului Dobronici. 

— Boroda, continuă el, nu s-a îndepărtat prea mult, după 
ce mi-a scăpat, căci mi-am găsit calul după un sfert de oră. 
Animalul ăsta deştept s-a întors pur şi simplu înapoi, acolo 
unde mă lăsase. 

— Am 0 idee care, poate, nu e proastă: după câte mi-ai 
povestit, înseamnă că Boroda este încă pe aici, prin 
apropiere. Nu vrei să-l prinzi? 

— Ce întrebare! S-a pus un preţ de o mie de ruble pe 
capul lui. 

— Ai putea să câştigi această sumă. 

— Vreau să încerc. Planul meu este deja gata. 

— Aş putea să-l aflu şi eu? Se interesă Propov. 

— Am încredere în tine; de aceea, nu vreau să-mi ţin 
planul ascuns. Ştiu că îl putem găsi pe Boroda la Peter 
Dobronici. A venit să ceară sprijin de la ţăran şi probabil că 
se va întoarce, cu toate că eu tocmai eram pe punctul de a-l 
înhăţa. 

— Precis! Şi cred că o va face la noapte. 

— Exact. Şi aceasta este o ocazie excelentă să-l prindem şi 
pe Dobronici. Am să-l prind pe Boroda. De aceea, o să-mi 


las cazacii în curie. Când apare, punem mâna pe el. 

— Lucrul acesta ar putea să-i bată la ochi vulpoiului de 
Boroda. În afară de aceasta, trebuie să te gândeşti că Peter 
Dobronici i-ar putea face un semn că se află în pericol. Nici 
Dobronici nu trebuie să ştie că îi va fi supravegheată 
curtea. 

— Ai dreptate, recunoscu sergentul-major. 

— Vezi! Mă gândesc că Boroda se va furişa la noapte. 
Cunoşti magazia aceea mică, sub a cărei fereastră arde de 
obicei o lampă? 

— Da. Dobronici pune acolo mâncare şi băutură. 

— Desigur că Boroda va dori să vorbească cu Dobronici. 
Bănuiesc că va intra pe acea fereastră. De îndată ce se va 
afla în casă, îi va fi uşor să-l trezească pe Dobronici şi să 
vorbească cu el. 

— Ah, atunci aş vrea să pun mâna pe ei. Dar cum să 
facem? 

— Asta rămâne în grija mea. Cunosc casa. Lângă acea 
odăiţă unde sunt puse pe fereastră alimentele pentru 
„oamenii sărmani”, se află o afumătoare. Acolo ne 
ascundem. 

— Ne ascundem? Vii şi tu? 

— Bineînţeles. Dă-ţi seama că nu poţi să-l biruieşti singur 
pe Boroda. 

— Am să iau cu mine câţiva cazaci. 

— Nu este loc decât pentru doi. Şi, în afară de aceasta, va 
trebui apoi să împărţi recompensa cu ei. Noi doi suntem 
destul de bărbaţi să-l putem înfrânge pe Boroda; o să ne 
înarmăm bine şi, apoi, întreaga sumă va fia ta. 

— Dacă-i aşa, sunt de acord. 

— Când şi unde ne întâlnim? 

— Imediat după ce se întunecă, într-un loc care nu bate la 
ochi. 

— Stai un pic! Cunoşti bradul acela roşu uriaş, care se află 
pe câmp, când te îndrepţi de aici spre mare? E cel mai bun 
loc de întâlnire. 


— Desigur. Este cel mai mare pom, pe o distanţă de o sută 
de verste, de jur-împrejur. 

— Ne vom întâlni acolo, la o oră după căderea 
întunericului, adică în jur de ora 9. 

— Bine. Deci, pe diseară. lată râul. Trebuie să mă grăbesc, 
dacă vreau să ajung la timp la locul de întâlnire. 

— Să nu mă faci să te aştept, Propov. Şi nu-ţi aduce calul 
cu tine până acolo, ci leagă-l undeva mai sus. Ne-ar putea 
da de gol. 

Cei doi bărbaţi ajunseseră la malul râului Selenga care, 
aici, cu puţin înainte de vărsarea în lacul Baikal, avea o 
lăţime şi o adâncime considerabile. Un locuitor al Siberiei 
nu se teme, în nici un caz, să treacă un râu călare, dar se 
udă mereu şi lucrul acesta încearcă fiecare să-l evite, după 
posibilităţi. De aceea, Peter Dobronici, căruia îi aparţinea 
acest pământ, construise un pod umblător dintr-o plută 
tare, care ducea de la un malla altul cu ajutorul unei 
frânghii. 

Propov călări spre râu şi apoi cobori de pe cal, pentru a 
putea trage bacul. Dar, acesta nici nu ajunsese în mijlocul 
râului, când apărură doi călăreţi care, după cum se părea, 
voiau să folosească şi ei bacul. 

Sergentul-major se afla încă pe malul stâng al râului. Când 
îi observă pe cei doi, se hotărî, întrucât neîncrederea 
devenise pentru el o a doua natură, să aştepte până ce 
străinii se vor apropia. 

Acum privi şi Sergius Propov în partea cealaltă. Pe unul 
dintre călăreţi îl cunoştea bine. 

— Gisa, tu eşti? Îl salută el. Cum de ai venit încoace? 

Era Gisa, bătrânul buriat pe care Karpala i-l dăduse 
iubitului ei drept călăuză spre Selenga. Celălalt era 
Gottfried von Adlerhorst, cazacul fugar „Numărul 10”. 
Desigur, acum nu purta tunica militară, ci o haină buriată 
de care Gisa îi făcuse rost pe drum. 

— Da, eu sunt Sergius. Ce mai faci? 


— Foarte bine. Dar ce cauţi aici singur sau, mai bine zis, 
cu un singur însoțitor? 

— Îl duc pe acest om la Peter Dobronici. 

— Aşa, aşa. Dar ce vrea el să facă acolo? 

— Frăţioare, n-avem timp să stăm la palavre. Ai să afli, 
dacă vii şi tu la Peter Dobronici. Doar eşti un bun prieten al 
lui. 

— Am fost! 

— Frăţioare, Frăţioare! Deci te-ai certat cu el? De ce? 

— O să-ţi spună el. Nici eu nu am timp de flecăreală. 
Rămâneţi cu bine! 

— Mai spune-mi, te rog, cine se află acolo, pe malul 
celălalt. Bătrânii mei ochi sunt slabi. Arată de parcă ar fi un 
cazac. 

— Chiar şi este cazac şi se numeşte Jeroşchin, sergentul- 
major Jeroşchin, din staniţa de sus14. Te temi cumva de el? 

Întrebarea fusese pusă pe un ton de neîncredere, căci 
Gisa nu şi-a putut stăpâni expresia feţei, când a auzit 
numele cazacului - ca şi cum l-ar fi trecut un fior. 

— Să mă tem? Întrebă buriatul. De ce ar trebui să mă tem 
de acest sergent-major? Ştii doar că nu sunt duşmanul 
nimănui. 

— Da, dar eşti cel mai bun prieten al „oamenilor sărmani”, 
frăţioare. Bagă de seamă! Şi acum, rămâi cu bine! 

Cu aceste cuvinte, Propov sări pe cal şi plecă, dar nu 
înainte de a se mai uita o dată cu atenţie la Gottfried von 
Adlerhorst. 

— Un om periculos! Îi şopti Gisa germanului, în vreme ce 
privea în urma ţăranului ce se îndepărta călare. Totuşi, nu- 
mi fac griji în privinţa lui. Am îndoieli numai în ceea ce-l 
priveşte pe cazacul de dincolo; este un destoinic grănicer, 
urcat în şa zi şi noapte, neobosit, viclean, perfid şi mereu cu 
o figură prietenoasă. 

— Nu vrei să aşteptăm puţin aici până pleacă? 

— Cum crezi. 


— Nu mi se pare a bună. Dacă mai zăbovim aici, ar putea 
să creadă că avem vreun motiv să ne temem de el. Atunci 
nu se va mai feri. 

— Aşa e. Dar o să vorbească cu tine, te va interoga. Ce ai 
să-i răspunzi? 

— Că sunt un ţăran din regiunea Ekaterinburg şi aş vrea 
să mă stabilesc aici. 

— Dacă te întreabă de permisul de călătorie? 

— Lasă asta în grija mea. 

Bărbaţii îşi duseră caii spre râu şi se urcară pe bac, pentru 
a ajunge la celălalt mal. 

Capitolul XIV - În ascunzătoarea surghiuniţilor. 

Gisa îi spusese lui Propov că vederea îi era slabă. În 
realitate, vederea îi era încă foarte ascuţită şi îl 
recunoscuse imediat pe sergentul-major. Punând 
întrebarea, a vrut doar să se convingă că nu se înşelase. 

În vreme ce legau bacul şi se urcau din nou pe cai, pentru 
a sui ţărmul povârnit, îşi luă o mină naivă. Nici Gottfried von 
Adlerhorst nu dădea nici cel mai mic semn de îngrijorare. 
Chiar dacă ar fi fost descoperit că este un fugar, nu avea de 
ce să se teamă; era conştient că se putea măsura şi cu un 
număr mare de urmăritori. Cu atât mai puţin se temea de 
acest sergent-major. 

Figura acestuia nu promitea, într-adevăr, nimic bun. 
Privirea sa ascuţită şi cercetătoare era îndreptată spre cei 
doi străini. 

— Tu, aici? 1 se adresă el, sumbru, lui Gisa. Ce cauţi din 
nou aici? 

— Ce caut aici? Ţânţari, desigur, glumi Gisa. Ce s-ar putea 
găsi aici altceva decât țânțari? 

— Taci! Se răsti la el Jeroşchin. Cu un sergent-major al 
cazacilor Maiestăţii Sale Ţarul Rusiei nu se vorbeşte pe 
acest ton. Încă o dată: ce cauţi aici? După câte ştiu, acum 
aveţi tabăra la Verhne-Udinsk. 

— Comunitatea mea se află, într-adevăr, acolo, eu sunt, 
totuşi, aici, după cum vezi. Spune-mi, nu cumva consideri că 


nu sunt un om liber? N-am voie să călăresc acolo unde 
vreau? 

— Ba ai voie. Dar alţii nu sunt liberi. Şi cine călătoreşte cu 
oameni suspecți devine şi el suspect. 

— Asta n-o înţeleg. Sau te referi oare la acest domn? i se 
pare cumva suspect? 

— Domn? Asta e un domn? Îl luă în râs sergentul-major. 

Cu aceste cuvinte, îşi împinse în aşa fel calul înspre cei doi, 
încât, la nevoie, Adlerhorst nu putea folosi decât râul. 

— Aş putea să ştiu cine eşti? Îl întrebă sergentul-major. 

— Sunt un negustor şi agricultor din Ekaterinburg. 

— Numele tău? 

— Skobelev. 

— La dracu'! Ai un nume ilustru. Dar dacă ţi se pare că nu 
te cunosc, te înşeli. 

— Este posibil să mă fi văzut vreodată în Ekaterinburg. 

— Acolo? Oh, nu. De câtva timp, am fost trimis de mai 
multe ori, de câtre locotenentul meu, la Verhne-Udinsk, 
pentru a-i duce o scrisoare căpitanului de cavalerie Rapnin. 
Acolo te-am văzut. Eu şedeam în cârciumă şi tu ai trecut pe 
acolo. Mi-ai fost arătat şi mi s-a povestit că ai salvat-o de la 
înec pe Karpala, fiica principelui buriaţilor. Eşti cazac. 

— Eu... un... cazac? Făcu Gottfried pe miratul. Am eu 
trăsăturile feţei unui cazac siberian? Uită-te la mine! 
Europenii sunt înrolați la voi doar ca ofiţeri. Dacă aş fi 
cazac, ar trebui să fiu ofiţer şi atunci nu m-aş mai lăsa, atât 
de răbdător, interogat de tine. 

— Frăţioare, nu te înfierbânta. Există şi europeni care sunt 
cazaci şi fără grad de ofiţeri; expulzaţii care au fost înrolați 
în serviciu. Unul din aceştia eşti tu. 

— Îmi vine să râd. 

— Te fac eu, imediat, să-ţi treacă pofta de râs. Nici măcar 
nu porţi un nume, ci ai doar un număr. Nu eşti nimeni 
altcineva decât „Numărul 10”! 

Până acum, Gottfried reuşise să-şi păstreze calmul. Acum, 
însă, se înfurie. 


— Am crezut că vrei doar să faci o glumă. Acum însă văd 
că vorbeşti serios. Nu permit asemenea bănuieli! 

— Oho! Nu permiţi! Cum îndrăzneşti? Dacă mă tratezi aşa, 
schimb imediat, tonul! Eşti prizonierul meu şi ai să mă 
însoţeşti în satul de cazaci. 

Deci Gottfried trebuia să-l însoţească în satul de cazaci. 
Odată ajuns acolo, nu şi-ar mai fi putut continua fuga. Vru 
să pună mâna pe armă. Gisa observă acest lucru şi încercă 
imediat să-l salveze pe cel ce-i fusese încredinţat, mai 
degrabă recurgând la un şiretlic decât folosind forţa. 

— Frăţioare, te înşeli într-adevăr, îi spuse el, liniştit, 
sergentului-major. Pot să te asigur de asta. 

— Tu? Nu dau doi bani pe asigurarea ta. 

— Atunci, am să-ţi dau numele altui bărbat al cărui cuvânt 
valorează mai mult: Peter Dobronici. El îl cunoaşte pe acest 
domn. Întreabă-l chiar pe el! 

Acesta era un semn pentru Gottfried. El înţelese imediat 
că se putea bizui pe Peter Dobronici. Ce va spune însă 
ţăranul, care habar nu avea despre acest lucru? 

Cazacul râse batjocoritor. 

— Taci! Ce-mi pasă mie de Dobronici? N-am timp. O să 
mergeţi cu mine direct în satul de cazaci! 

Gottfried se ridică în şa şi se uită ameninţător la cazac. 

— Cunogşti legile şi regulamentele serviciului tău? Dacă îţi 
spun că Peter Dobronici mă va recunoaşte, trebuie să mă 
însoţeşti până la el. Ai înţeles? 

— Dacă lucrul acesta îmi este pe plac! Dar, întrucât nu îmi 
este, n-am s-o fac. Înainte! 

Cu aceasta, încercarea lui Gottfried de a îndrepta 
problema în direcţia dorită de el eşuă. El îndreptă repede o 
privire întrebătoare spre Gisa. Atunci văzu că buriatul îi 
face semn cu ochiul, ca şi cum ar fi vrut să spună: lasă-mă 
pe mine să rezolv problema! 

Gisa îl apucă pe cazac de mâna stângă, cu care acesta 
ţinea frâul. 


— Ia-o mai încet, frăţioare! Îl avertiză el. Mă gândesc la 
sfaturile bune pe care vi le-a dat odată, pe vremea mea, 
comandantul vostru din satul de cazaci! 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi amintesc de un caz, de acum doi ani, când a scăpat 
peste graniţă o grupă de surghiuniţi. Atunci aţi neglijat să 
vă asiguraţi de ajutorul populaţiei de la graniţă. De aceea 
aţi primit ordinul să evitaţi pe viitor asemenea greşeli. 

Sergentul-major mârâi, dar se dădu bătut. 

— Fie! Atunci, înainte, spre Dobronici! 

Cei trei bărbaţi se puseră în mişcare, cazacul în faţă lângă 
Gottfried şi buriatul în spate; el rămase, voit, din ce în ce 
mai în urmă. 

— Grăbeşte-te, n-am timp! Se răsti cazacul la el. 

— Nu pot. Calul meu este şchiop. 

— Atunci vino după noi. N-am chefsă te aştept. 

Exact asta vroia şi Gisa. Vicleşugul său avusese succes. 
Când cei doi antemergători ai săi dispărură după un tufiş, el 
se fofilă într-o altă direcţie. 

Acum se văzu că armăsarul său nu era şchiop; porni în 
galop întins şi se îndreptă spre moşie. 

Peter Dobronici stătea în faţa casei şi îl recunoscu pe 
călăreț. 

— Gisa, tu? Bine ai venit! Ce te aduce din nou la mine, atât 
de curând? 


— Îţi aduc un fugar, pe cazacul „Numărul 10” din Verhne- 
Udinsk! Îl trimite Karpala. La râu, ne-a arestat sergentul- 
major Jeroşchin; „Numărul 10” s-a dat drept negustor şi 
agricultor din Ekaterinburg şi a spus că tu îl cunoşti. 

— Foarte bine. Cum zici că l-ar chema? 

— Skobelev, o rudă a generalului. 

— Şi prenumele? 

— Pe ăsta nu l-a spus. 

— Am să-i spun Dimitri. 

— Bine. Acum trebuie s-o şterg repede. 

— Cum se face că nu eşti împreună cu ceilalţi? 

— Le-am spus că armăsarul meu este şchiop; de aceea am 
rămas în urmă. Am pornit-o, însă, neobservat pe un alt 
drum. Acum plec şi o să apar puţin mai târziu. Şi încă ceva, 
era să uit: Karpala îl iubeşte. 

Cu acestea zise, Gisa o luă din loc. în momentul când 
ţăranul tocmai voia să intre repede în casă, Mila apăru în 
spatele lui. Ea auzise ultimele cuvinte. 

— Karpala îl iubeşte? Întrebă ea, mirată. Pe cine? 

— Pe un arestat, pe care îl va aduce acum sergentul-major. 

— Dumnezeule! Tăicuţă, dragă tăicuţă, trebuie să îl 
salvăm! 

— Bineînţeles! Vino înăuntru! Vreau să vă pregătesc, pe 
tine şi pe mama. 

La scurt timp apăru şi sergentul-major împreună cu 
Gottfried. Se putea vedea că sergentul nu avea încredere în 
însoţitorul său; în timp ce călărea, se ţinea foarte aproape 
de Gottfried. 

— Hei! Strigă Jeroşchin. Peter Dobronici! leşi afară! 

Totuşi, mai întâi apăru Mila. 

— Ce vrei? Întrebă ea scurt. 

— Tatăl tău este acasă? 

— Da, este în odaia lui. 

— Cheamă-l! Trebuie să vorbesc ceva cu el. 

— Imediat. 


Mila se făcu că vrea să îl strige pe tatăl său, dar rămase 
încremenită, se uită la Gottfried şi, emoţionată şi uimită, 
făcu un pas înainte. 

— Oare văd eu bine? Acesta este bunul nostru Dimitri 
Skobelev? Sau mă înşel eu? 

Gottfried era buimăcit, dar nu lăsă să i se observe uimirea. 
El sări de pe cal, se îndreptă, grăbit spre ea şi îi întinse 
amândouă mâinile. 

— Se-nţelege că eu sunt, iubită surioară! Mă mai cunoşti 
încă? 

— Cum aş fi putut să te uit? Dar şi tu mă recunoşti, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles. Cine a văzut o dată frumoasa feţişoară a 
Milei Dobronici, acela nu o poate uita! 

Adlerhorst îi cunoştea numele, pentru că Gisa îi vorbise 
despre ea. Şi, întrucât cazacul vorbise de tatăl ei, ea trebuia 
să fie fiica; deci nu era nici un pericol să se înşele. 

— Haide înăuntru! Spuse şi vru să-l ducă de acolo. 

Sergentul-major Jeroşchin privise întunecat această scenă. 

— Stai! Strigă el. Nu merge aşa uşor. Acest bărbat este 
prizonierul meu. Este un fugar. 

— Ce-ţi veni? El este iubitul nostru prieten Dimitri 
Skobelev. Vino aici, măicuţă, să vezi cine a venit la noi! 

Ţăranca ieşi în faţa uşii. Îi întinse amândouă mâinile lui 
Gottfried. Faţa ei plină de bunătate strălucea de bucurie. 

— Dimitri Skobelev, inimioara mea, fiule! Tu, aici? Ce 
surpriză! Cine s-ar fi aşteptat, la aşa ceva? Unde este 
tăicuţul meu, bărbăţelul meu? Trebuie să-l chem imediat! 

Spunând acestea, se grăbi să intre în casă şi, după câteva 
clipe, se reîntoarse împreună cu Dobronici. 

— Iată-l, iată-l! Acum crezi, nu-i aşa Peter? 

— Țăranul făcu o figură mirată dar prietenoasă. 

— Doamne, chiar el este! Strigă el. Nu credeam că este 
posibil, atunci când soţioara mea mi-a adus vestea. Dimitri, 
fiule, vino în braţele mele. 


Îl îmbrăţişă pe Gottfried, îl sărută pe frunte şi pe obraji şi îl 
întrebă înfocat: 

— Cum îi merge tăicuţului tău? 

— Bine! 

— Şi măicuţei? 

— Foarte bine. Vor să aştepte târgul anual în Verhne- 
Udinsk, să mai cumpere câte ceva. Pe mine m-au trimis 
înainte, să vă anunţ sosirea lor. 

— Ce spui, inimioară! Ce bucurie! Suntem încântați. Hai 
înăuntru! 

— N-am voie. Cel de acolo mi-a interzis. 

— Ăla? Întrebă ţăranul, aruncându-i o privire ascuţită 
cazacului Jeroşchin. De ce? 

— Sunt prizonierul lui. Zice că aş fi un fugar, un cazac 
fugar, „Numărul 10” sau 11, din Verhne-Udinsk. 

— Cine i-a făcut să creadă asta? Sergent-major, eşti 
nebun? 

Jeroşchin nu ştia ce ar trebui să spună; căci modul în care 
fusese primit aici aşa-zisul Skobelev dovedea clar că, într- 
adevăr, este persoana drept care se dăduse. Părea evident 
că era vorba doar de o asemănare. Sergentul-major îşi 
dădu seama că pierduse, dar nu voia să se facă de râs. El 
găsi, totuşi, o ieşire din această situaţie jenantă. Mai exista 
un motiv pentru care să-l reţină pe om. 

— Aici nu-i vorba de nebunie, strigă el, cu o figură 
întunecată. Dacă eu m-am înşelat, nici el nu trebuia să-mi 
vorbească mie, reprezentantului poliţiei imperiale, pe un 
asemenea ton, de parcă el ar fi fost un mare duce şi eu 
rândaşul lui. Trebuie să-l arestez; îşi va încasa pedeapsa. 

În acel moment, se apropie Gisa. Venea pe jos şi îşi trăgea 
calul după el. Țăranul folosi ocazia, pentru a alunga mânia 
sergentului-major. El făcu câţiva paşi spre cel ce se apropia 
şi întrebă: 

— Acesta nu-i Gisa, prietenul nostru? Dar nu de mult ai 
plecat de aici! Cum se face că te-ai reîntors la ţânţarii de 
râu? 


Zicând acestea, Peter Dobronici îi întinse mâna buriatului 
şi i-o strânse cu drag; şi nevasta şi fiica lui îi urară, cu 
prietenie, bun-venit. Jeroşchin privi neîncrezător. 

— Întreabă-l pe el! Răspunse Gisa şi arătă spre Gottfried 
von Adlerhorst. Am venit cu el. Eram călăuza lui. 

— Aha, aşa! Asta mă bucură tare. Haideţi înăuntru, să vă 
dau ceva să mâncaţi şi să beţi! 

Îl urmară toţi. Rămase numai sergentul-major Jeroşchin; ei 
ştia că invitaţia nu-l includea şi pe el. Plin de mânie, dădu 
pinteni calului. 

— Norod blestemat! Dar aşteptaţi voi! În seara asta am să 
vă prind pe toţi! 

— Şi, în plus şi pe Boroda! Mormăi el în barbă, în vreme ce 
se îndepărta. 

Între timp, Peter Dobronici îşi invitase musafirii în odaie şi 
le oferi un pahar de bun-venit. Apoi, râzând, îi povesti lui 
Gottfried ce şiretlic folosise Gisa pentru a-l înştiinţa despre 
însoţitorul său şi cum îl lăsase pe el şi familia sa să-l 
primească. 

Gottfried povesti, pe scurt, ce i se întâmplase până la fuga 
sa din Verhne-Udinsk. Cei prezenţi îl ascultară cu atenţie. 
La sfârşit, Peter Dobronici îi întinse mâna. 

— Îţi promit că, atât cât depinde de noi, te vom trece 
graniţa în siguranţă. Te vei afla într-o societate numeroasă. 
Călăuza pe care trebuie s-o urmaţi este un om renumit, 
Alexius Boroda, vânătorul de samuri. 

— Am auzit de el. Când va veni? 

— Este deja prin apropiere. Dar astăzi nu-l aştept la mine. 
Probabil, se va ascunde până mâine sau poimâine, căci, pe 
bună dreptate, presupune că sergentul-major va fi cu ochii 
în patru. 

Dobronici prezentă, apoi, pe scurt, încăierarea pe care o 
avusese mai înainte Alexius Boroda şi el însuşi cu Jeroşchin 
şi cazacii acestuia şi încheie astfel: 

— Acum, însă, te rog să mă ierţi, dacă am să te rog să 
mergi în ascunzătoarea ta. Au trecut deja două ore de când 


a plecat sergentul-major. S-ar putea să te fi denunţat şi să 
se întoarcă împreună cu cazacii şi să te înhaţe. 

În vreme ce Gottfried îşi lua rămas bun de la cei prezenţi, 
Mila îl rugă pe tatăl ei; 

— Dragă tăicuţule. Nu-mi dai voie să-l conduc pe domnul? 

— De ce tu? 

Atunci, ea îi şopti la ureche: „Karpala îl iubeşte şi aş vrea 
să vorbesc cu el despre ea”. 

— Atunci du-te! Cunoşti totul la fel de bine ca şi mine. 

Gottfried îi mulţumi gazdei sale şi cu o deosebită 
cordialitate călăuzei sale, Gisa, căruia i se simţea îndatorat 
şi primi de la el asigurarea că îl va vizita în ascunzătoarea 
sa. 

Mila se retrăsese pentru câteva minute. Când se 
reîntoarse, purta o bluză dintr-o țesătură albastră, precum 
şi încălțări de aceeaşi culoare, care îi ajungeau până la 
genunchi. Ea plecă numaidecât împreună cu Gottfried. 

Trecură pe lângă fântână şi apoi printre tufe, mai departe 
spre mare. Acolo se înălţau munţii înalţi şi se apropiau tot 
mai mult unii de alţii. Mila se opri lângă o prăpastie între ai 
cărei pereţi abia dacă era o distanţă de cincisprezece până 
la douăzeci de metri şi care se ridicau abrupt de ambele 
părţi. 

— Am ajuns la ţinta călătoriei noastre. 

— Deja? Aici ar trebui să fie ascunzătoarea? 

— Da. Încearcă s-o descoperi. 

Gottfried se uită cu atenţie în jurul său, dar nu se putea 
observa nimic care să semene cu o ascunzătoare. La 
dreapta şi la stânga se înălţau vertical, către cer, pereţii de 
stâncă. În stânga, se afla un brad cum Gottfried nu mai 
văzuse până acum. Avea, cu siguranţă, peste treizeci de 
metri înălţime şi o circumferință uriaşă, un aşa-numit brad 
roşu. Ramurile lui începeau de la un metru deasupra 
pământului şi erau atât de groase, încât tulpina nu mai 
puteai fi recunoscută. 

— Ei, zâmbi Mila, vezi ceva? 


— Nu. 

— Atunci, vino! 

Fata privi cu băgare de seamă în jurul său; nici un 
observator ascuns nu se afla prin apropiere. Mila se 
îndreptă spre pom şi arătă spre coroană. 

— Trebuie să ajungem acolo sus! 

Cu o săritură puternică se ridică pe ramura cea mai joasă. 
Gottfried o urmă. 

Se putea urca pe ramurile înguste ca pe o scară. În 
apropierea tulpinii, ramurile groase nu aveau ramificații, 
aşa că nici în această privinţă nu existau obstacole. Bradul 
putea fi comparat cu un turn uriaş, îmbrăcat în verde, care 
ascundea în interiorul său, în locul unei scări, nenumărate 
crengi aşezate una peste alta şi încrucişate. 

Astfel, Mila urca, în frunte, iar fugarul după ea, mai sus, 
tot mai sus. Se odihniră de câteva ori, căci urcuşul devenea 
din ce în ce mai greu. 

Urcaseră aproape trei sferturi din înălţimea pomului, când 
fata se opri. 

— Aproape am ajuns. Acum, uită-te în jurul tău! 

Gottfried nu vedea, însă, nimic decât trunchiul bradului 
din care porneau nenumărate crengi, iar jur-împrejur doar 
verdele compact de nepâtruns al acelor de conifer. 

— Vino mai departe! 

Mila păşi pe o ramură groasă, care forma un unghi drept 
cu trunchiul. 

Nu era periculos, pentru că, la înălţimea umărului, se afla 
o a doua ramură de care te puteai agăța, în siguranţă, iar 
ambele ramuri, în ciuda înălţimii, erau suficient de 
rezistente pentru a suporta greutatea a doi oameni. 

Deodată Mila îngenunche, întinse amândouă mâinile 
înspre peretele gros şi verde de ace şi îl împinse. 

— Acum vezi? Întrebă ea. 

— Nu. 

Gottfried nu zărea, într-adevăr, nimic decât un loc 
întunecos! Şi nu ştia ce să facă. 


— Mai departe, dar cu băgare de seamă. 

Fata se strecură acum printre rămurişul împodobit cu ace 
groase; Gottfried mai făcu încă trei paşi înainte pe ramură 
şi apoi pătrunse şi el în labirintul de ace de brad. 

În jurul lui era cu desăvârşire întuneric. O clipă, se simţi 
nesigur, merse însă mai departe, chiar de la trunchiul 
copacului, în susul şi în josul ramurii, mereu mai în afară, 
printre ramurile bradului, care îl loveau peste faţă. După 
socoteala sa, trebuia să ajungă curând la capătul ramurii. 

Atunci se simţi apucat de mâna Milei. 

— Stai! Spuse ea. Este suficient acum. Am să fac lumină. 
Aşteaptă puţin! 

Gottfried văzu un chibrit aprinzându-se; apoi se aprinse o 
lumânare de seu, pe care Mila o ţinea în mână, iar faţa ei 
roză şi frumuşică râse spre el. Faţă de Gottfried era foarte 
spontană, cu totul altfel decât faţă de Boroda. 

El stătea încă pe ramura de jos şi se ţinea strâns cu 
mâinile de cea de sus. Spre uimirea sa, însă, nu mai zări în 
stânga şi în dreapta, sub el şi deasupra lui ramurile 
bradului. Alături o observă pe Mila. Părea că pluteşte în aer. 
Cu siguranţă nu mai avea nici o ramură de brad sub 
picioare. 

— Dumnezeule! Pe ce stai? Întrebă Gottfried, agitat. 

— Pe teren solid, răspunse ea. Încearcă şi tu. Pipăie cu 
picioarele! Nu trebuie să te mai ţii. 

Adlerhorst urmă indicaţia ei şi simţi pământul pietros. 

— Ce este asta? Întrebă el. Unde ne aflăm? 

— În ascunzătoarea noastră. În peretele de stâncă abrupt 
de care se sprijină bradul, se află aici sus o grotă. Două 
ramuri ale copacului au crescut în interiorul ei - cea pe 
care ai stat şi cea de care te-ai agăţat. Acum ai sub picioare 
teren pietros. 

— Ah, este extraordinar! 

— Nu-i aşa? Acum, spune-mi dacă un om care ne caută 
ascunzătoarea poate găsi acest refugiu? 


— Nimeni nu-l poate găsi. Dar cum aţi descoperit această 
grotă. Precis, din întâmplare. 

— Da. Un buriat a descoperit-o, în timp ce urmărea o 
pisică sălbatică. Animalul s-a căţărat în brad şi a dispărut 
aici, în grotă. Dar acum, hai să mergem! 

Mila porni înainte cu lumânarea aprinsă. 

Coridorul în care se aflau era, probabil, o fisură în stâncă, 
lungă de trei metri, care se tot îngusta în sus. Părea să aibă 
vreo patru metri înălţime. 

După puţin timp, fata se opri şi se aşeză pe un scaun, pe 
un scaun adevărat. 

Până acum, ea ţinuse mâna în faţa luminii, aşa încât 
însoţitorul ei să poată vedea drumul, dar să nu observe ce 
se află în faţa lui. Acum observă el că deschizătura se 
lărgea; da, acum se afla într-o încăpere de stâncă, unde 
erau aşezate o masă şi mai multe scaune! 

— Ei, cum îţi place aici? Îl întrebă ea. 

— Excelent! Cine s-ar fi gândit la aşa ceva! 

— Vei vedea chiar mai mult. Acum, însă, înainte de toate, 
trebuie să mă ocup de un mic ceremonial. 

Zâmbind, Mila introduse mâna într-o nişă şi scoase o carte, 
o călimară, precum şi un suport pentru condei. 

— Aşa! Înscrie-ţi, te rog, numele! 

Gottfried se aşeză la masă, deschise cartea, trase lumina 
mai aproape şi începu să dea foile. Ce nume găsi el acolo! 
Principi, erudiţi şi ignoranţi, artişti şi meseriaşi îşi 
înscriseseră numele, remarcile şi versurile, în diferite limbi. 

Îşi înscrise şi fugarul numele, sub ultima însemnare. 

Apoi, Mila luă cartea şi se uită în ea; citi tare şi desluşit: 
Gottfried von Adlerhorst! 

Auzind-o, el ridică mirat capul. 

— Cum? Ştii să citeşti în limba germană? Cine te-a învăţat? 

— Mama mea. Ea este nemţoaică, născută la Konigsberg. 
Se va bucura din inimă, când va afla că eşti un compatriot 
de-al ei. Ei, dar acum suntem gata. 


Cu acestea zise, luă din nou lumânarea şi îl conduse pe 
fugar mai departe, prin coridorul care, după o scurtă 
distanţă, se lărgi din nou şi păru ca o încăpere deosebit de 
mare. 

— Am să aprind lampa. 

O uimire fără margini se aşternu pe figura lui Adlerhorst, 
când privi în jurul său: se afla într-o bibliotecă. Pe pereţi, se 
înălţau, până aproape de tavan, rafturi pline de cărţi şi mai 
multe mese şi bănci ofereau diverşilor cititori ocazia de a se 
cufunda aici, în tihnă, în numeroasele cărţi. În mijloc, 
atârna din tavan o lampă mare de petrol, care lumina 
suficient încăperea. 

— Dar, Mila! Strigă Gottfried. Toate acestea sunt reale? 
Sau visez cumva? 

— Da, vezi, noi ne dăm toată osteneala să îi facem pe 
oaspeţii noştri secreţi să se simtă cât mai bine posibil. 
Tăicuţul a construit toate acestea şi le-a cărat aici sus pe 
bucățele. Se întâmplă ca unul dintre „oamenii sărmani” să 
fie nevoit să petreacă luni de zile aici, înainte de a i se oferi 
o ocazie sigură de a scăpa. Poţi să-ţi închipui ce valoare au 
aceste cărţi pentru el. 

— Şi cine îl hrăneşte pe un astfel de fugar? 

— Noi. Primeşte zilnic vizita noastră. Dacă, însă, buriaţii se 
află în apropiere, se îngrijeşte Karpala de această grotă şi 
de locuitorii ei. Oh, ce deşteaptă e! A învăţat foarte mult de 
la erudiţii care au fost aici. 

— Mie îmi pare totul un vis! 

— Atunci, am să-ţi dovedesc imediat că eşti treaz. Vino! 

Mila păşi înainte pe coridor, într-o încăpere, unde agăţaţi 
de tavan şi de pereţi atârnau cârnaţi, şunci, carne şi peşti, 
toate afumate. Dedesubt se afla o mulţime de somoni uriaşi, 
care se găsesc frecvent în lacul Baikal. 

Pe lângă acestea, erau acolo butoaie cu făină şi alte 
produse de mâncare. 

— În nici un caz, oaspeţii noştri nu sunt siliţi să sufere de 
foame, zâmbi fata. Fiecare se poate servi cu ce doreşte. 


Dar, să mergem mai departe! 

Intrară acum într-o încăpere a cărei podea era acoperită 
cu culcuşuri din frunziş uscat şi blănuri. 

— Ah, se miră Gottfried, aceasta este o sală de dormit într- 
adevăr bine mobilată! 

— Aici pot dormi mulţi fugari, spuse Mila. Vara este 
răcoare şi iarna destul de cald. 

— Totul este perfect! Acum nu mai lipseşte decât o 
bucătărie. 

— Există şi aceasta. Dar este folosită numai atunci când 
sunt atât de mulţi oaspeţi, încât ne este greu să aducem de 
acasă mâncare caldă. 

— Şi cum aduceţi mâncarea până aici sus? 

— Asta am să-ţi arăt după aceea. Acum, însă, vom mai 
vizita ceva. 

Zicând acestea, o luă din nou înainte, cu lumina în mână şi, 
curând, Gottfried văzu licărind lumina zilei. Apoi, o 
crăpătură se deschise înspre un loc liber, destul de mare. 

Acest loc avea forma de pâlnie a unui crater. Pereţii 
interiori, acoperiţi cu copaci şi tufe, se ridicau abrupți, dar 
se putea urca pe ei. 

Jos, în stânga, ţâşnea dintre stânci un izvoraş clar şi 
dispărea apoi, în dreapta, în roca permeabilă. 

— Ce minune! Strigă Gottfried. Este ca şi cum Dumnezeu 
ar fi creat acest loc numai pentru şederea secretă a 
fugarilor! 

— Aşa şi este. Mai bine nici nu s-ar fi putut. Nu există nici 
o altă intrare sau ieşire, decât aceea pe unde am venit noi, 
căci pereţii exteriori ai craterului coboară perpendicular în 
adâncime. 

— Şi nici un nechemat nu va găsi grota. 

— Da, de afară nu se vede nimic din această ascunzătoare. 
Dar cine locuieşte aici, acela poate admira întreaga 
regiune. Când te urci aici şi te ascunzi acolo sus, între tufe, 
poţi să admiri până departe întregul ţinut. La poalele 
muntelui se află casa noastră şi în apropiere observi oraşul. 


De partea cealaltă, poţi să vezi locul, la care se poate 
ajunge, de la bradul cel mare, în cinci minute. Poţi, deci, să 
observi orice duşman care s-ar apropia de acest loc. 

Acum Mila arătă spre un zid mai puţin înalt de piatră. 

— Acolo este vatra unde poţi găti, frige şi coace. Vasele 
sunt în spate. 

— Toate lucrurile de care ai nevoie se găsesc aici. Mă mai 
mir doar de un singur lucru: cum aduceţi totul aici sus? 

— Vino să-ţi arăt. 

Se întoarse şi îl conduse înapoi pe Gottfried, prin întreaga 
locuinţă a fugarilor, până la intrarea care se afla pe coroana 
bradului. Acolo, fata arată spre o nişă de piatră a 
coridorului. Înăuntru se afla un coş legat strâns de o 
frânghie care atârna de un fel de scripete de lemn. 

— Se dă drumul de aici coşului, peste stânci şi se 
răsuceşte scripetele, explică Mila. Când sfoara este 
desfăşurată, se ţine cu mâna, pentru a simţi când a fost 
prinsă de jos. Acesta este semnul că poate fi ridicat coşul. În 
cazul în care unul dintre noi vine în grotă, urcăm prin pom 
şi tragem de clopoţelul aflat aici, în partea stângă. Atunci, 
fugarul aude sunetul şi nu se sperie de apariţia noastră. Un 
alt mâner de sonerie, acolo în dreapta, ajunge până la 
locuinţa noastră. 

— Surioară, sunt uluit de cat de bine aţi rânduit totul. 

— În orice caz, aici eşti în siguranţă. Tata îţi va face astăzi 
o vizită, pentru a vedea cum te simţi. Poţi să-i comunici lui 
dorinţele tale. Ne-ai fost recomandat de Karpala şi îţi vom 
oferi tot confortul posibil. 

— Nu faceţi asta pentru toţi? 

— Nu, ar fi prea mult. 

— Şi, atunci, de ce faceţi tocmai pentru mine o excepţie, 
buna mea surioară? 

— Deoarece ştiu, de la Gisa, că... că te iubeşte Karpala, 
răspunse Mila, zâmbind. 

— Într-adevăr? Ea mă iubeşte? Strigă Gottfried, tulburat. 
Cine i-a spus asta lui Gisa? 


— Poate i-a spus chiar ea, atunci când i te-a încredinţat. 
Nu-i aşa că şi tu o iubeşti? 

— Da, din tot sufletul! 

— Merită s-o iubeşti! Spuse Mila, simplu. Nu ţi-a spus 
Karpala când vine şi ea aici? 

— Nu. Dar vine. 

— Mă bucur foarte mult de venirea ei. Dar acum, rămâi cu 
bine. Ne revedem mâine. 

— Dumnezeu să te aibă în pază! 

Dădură mâna, apoi Mila îi întinse lampa şi dispăru afară în 
rămurişul întunecos şi gros al copacului. 

Gottfried se întoarse în interiorul ascunzătorii şi examina 
cu atenţie toate încăperile. Acolo găsi multe lucruri, pe care 
Mila nu ile arătase încă. Existau, într-adevăr, toate 
comodităţile imaginabile care fuseseră create cu dragoste 
şi atenţie, pentru un fugar obosit. 

În bibliotecă, Gottfried stinse lampa, care încă mai ardea şi 
ieşi afară în crater, pe ai cărui pereţi de stâncă se urcă. 
Înălţimea depăşea mult treizeci de metri. 

Ascuns în spatele tufelor, privi împrejur, în depărtare. 

În stânga putea privi până la râu. În dreapta, la o mare 
depărtare, se afla oraşul. Mai departe, se aflau acele mici 
sate. Fortificate de cazaci, între care se găseau santinelele 
izolate, cu semnalul de incendiu. 

Văzu munţii Baikal şi recunoscu, între pârleazuri, pustiul 
mongol care se întindea spre sud, încremenit şi searbăd. 
Mai departe, înspre vest, se afla lacul. Apele sale sclipeau 
argintii în lumina soarelui şi pe acest puhoi strălucitor de 
apă pluteau insule năpădite de verdeață. 

Acolo, în vest, însă departe, foarte departe, era patria sa, 
iubita patrie germană... 

Ochii i se umeziră. De când era departe de ea - peste tot 
un străin, un fugar, un exilat! 

Se aşeză jos, îşi sprijini capul de o stâncă şi se cufundă în 
amintiri pline de melancolie. Se gândi la nefericirea care îi 
lovise familia; la contele Vasilkovici, la care găsise o a doua 


patrie; la viaţa de soldat, sălbatică şi plină de pericole, din 
Caucazia şi la singura stea care îi apăruse acolo: Zykyma. 

Da, el o venerase: Zykyma Minunata. Apoi, însă, portretul 
ei păli în depărtare şi abia mult timp după aceea, află el ce 
înseamnă iubirea adevărată. Desigur, el o adorase pe 
Zykyma, inima lui bătuse cu putere, atunci canid o văzuse, 
dar ce însemnase asta faţă de puternica furtună pe care o 
stârnise în el Karpala? Ce însemna recunoştinţa şi adoraţia 
faţă de atotputernica iubire! 

Soarele ajunsese în vârful muntelui şi începea să coboare. 
Munţii aruncau umbre lungi şi adânci asupra lacului. Era 
timpul să se reîntoarcă în ascunzătoare. 

Adlerhorst cobori, bău apă din izvorul proaspăt şi se duse 
în bibliotecă. Acolo aprinse din nou lampa, îşi alese o carte 
şi începu să citească. 

Dar nu ajunsese prea departe cu lectura, când sună 
clopoţelul. Se ridică repede de pe bancă. Ce să fie asta? 
Precis era Peter Dobronici. 

Exact! Țăranul veni pentru a-l linişti încă o dată cu privire 
la situaţia lui de moment, să-l asigure de sprijinul lui şi să-l 
roage ca, în noaptea aceasta, să facă de pază în brad şi să-i 
dea de ştire, în cazul în care sergentul-major al cazacilor ar 
veni aici cu oamenii lui, aşa cum era de presupus, pentru a-l 
înhăţa pe Boroda de la fermă. 

Gottfried se declară, cu multă bucurie, gata pregătit. 

— Să-mi spui numai unde trebuie să mă aşez! 

— Dacă sergentul-major vine cu oamenii lui dinspre lac, 
atunci el trebuie să treacă pe aici, pe sub pom. Tu te urci pe 
crengile cele mai de jos. Poţi vedea totul, fără însă a putea fi 
observat; apoi te urci din nou aici, pentru a trage de 
clopoţelul care duce până la casa mea. 

— Când trebuie să mă aşez la post? 

— Imediat. Se apropie amurgul; presupun că, în scurt 
timp, vor apărea şi cazacii. 

Stinseră lampa şi părăsiră grota. La plecare, Dobronici îi 
atrase din nou atenţia protejatului său asupra clopoţelului 


care ducea spre locuinţa sa şi îi arătă cuiul pe care îl bătuse 
într-o ramură, pentru mai buna recunoaştere a intrării. 

Între ramurile bradului era întuneric beznă. 

La coborâre, bărbaţii trebuiră să se bazeze doar pe simţul 
lor tactil. Ajunseseră, însă, cu bine jos. 

— Aşa, şopti Peter Dobronici, rămâi aici pe penultima 
ramură. Nimeni nu te poate descoperi aici. 

Apoi sări la pământ şi se grăbi să plece. Spionul, însă, se 
aşeză comod pe locul unde se afla. 

În curând, se lăsă deplin întunericul. În jur, domnea o 
linişte adâncă. Atunci i se păru lui Gottfried că aude nişte 
paşi uşori. Rămase încremenit; avea o presimţire că tocmai 
bradul în care se afla el era locul unde vroiau să se 
întâlnească sergentul-major şi Sergius Propov. 

Sub brad, paşii se opriră şi Gottfried văzu o siluetă înaltă 
şi subţire. 

— La dracu'! Bombăni străinul. Încă n-a venit. De nu m-ar 
lăsa să aştept o veşnicie! 

Apoi bărbatul se aşeză jos şi se sprijini de trunchiul 
copacului. 

După puţin timp, apăru al doilea. 

— Pst! 

— Pst! 

— Ah, eşti deja aici, Sergius Propov. 

— Da, vino încoace, sergent-major! 

Gottfried ştia acum precis cu cine avea de-a face. Bărbaţii 
stăteau chiar sub el şi chiar dacă nu ar fi vorbit tare, tot ar 
fi înţeles foarte bine ce-şi spuneau. 

— Unde îţi este calul? Întrebă Jeroşchin. 

— Este ascuns sub pomi. Vii singur sau ai adus şi oameni 
cu tine? 

— Sunt singur. Vreau să câştig singur cele o mie de ruble 
puse pe capul lui Boroda. Ai fost deja la casă? 

— Nu. 

— Am să mă duc eu până acolo, să văd dacă aerul este 
curat. Individul a pus, probabil, din nou, tot felul de provizii 


la fereastră. 

Sergentul-major Jeroşchin plecă şi trecu destul timp până 
se reîntoarse. 

— Fereastra este deschisă şi se află, din nou acolo, 
mâncăruri pentru fugari. 

— Foarte bine. Deci totul este în regulă. 

— În curând, Dobronici merge la culcare. Aşteptăm până 
când se bagă în pat, apoi coborâm şi ne strecurăm în 
magazia pentru afumat. 

— Cum zici tu. 

Urmă apoi o pauză şi Gottfried chibzui ce anume ar trebui 
să facă. Din convorbirea celor doi aflase că erau singuri şi 
că aveau de gând să-i înhaţe pe Peter Dobronici şi pe 
vânătorul de samuri, Boroda. Sergentul-major nu adusese 
cu el cazacii. 

N-ar fi fost bine să-l înştiinţeze deja de acum pe ţăran? 
Gottfried se hotări să procedeze aşa. Începu să se caţăre, 
încet şi uşor, pentru ca mişcările sale să nu fie auzite de cei 
doi. Ajunse la intrarea ascunzătorii, pipăi pe întuneric şi 
trase o dată puternic de fir. Semnalul fusese dat. 

Apoi se întoarse şi cu cât cobora mai jos, cu atât mai 
uşoare şi mai încete erau mişcările lui. Când ajunse pe 
ramura cea mai de jos, auzi vocea lui Propov: 

— Ai auzit? Parcă a fost ceva, deasupra noastră, printre 
ramuri. 

— Probabil vreo veveriţă. 

— S-ar putea. Aş vrea, însă, să ştiu ce-a însemnat sunatul 
acela de clopoțel. 

— Poate că a fost un semn pentru servitori, să intre în casă 
şi să meargă la culcare. Să mai aşteptăm puţin! Apoi, o să 
mă mai furişez o dată, să văd dacă s-au culcat cu toţii. 

Mai trecu, din nou, încă aproape un sfert de oră, timp în 
care bărbaţii şezură sub pom, tăcând. Apoi, sergentul-major 
Jeroşchin se îndepărtă încă o dată. 

— S-au dus toţi la culcare, spuse el, când se reîntoarse. 
Toate luminile sunt stinse, cu excepţia lămpii din odăiţa la a 


cărei fereastră sunt puse mâncărurile şi băuturile. 

— Se pare că o să reuşim să-i capturăm. Pornim? 

— Mai bine să mai aşteptăm puţin, să adoarmă! 

După puţin timp, cei doi părăsiră locul de sub brad, 
mergând cu atenţie pe lângă stânci, să nu-i poată spiona 
nimeni. 

Acum, Gottfried sări repede la pământ şi porni în 
urmărirea lor, mergând furişat şi fără să facă vreun zgomot, 
dându-şi osteneala să nu-i piardă din ochi. 

Jeroşchin şi Propov erau foarte prevăzători şi foloseau 
fiecare tufiş, pentru a se adăposti în spatele lui, înainte de a 
trece peste o porţiune de drum deschis. 

Astfel ajunseră foarte aproape de casă şi se îndreptară mai 
întâi spre partea din faţă a casei, pentru a vedea dacă mai 
ardea lumina în camera ţăranului. Acelaşi lucru îl făcu şi 
Gottfried, dar se ţinea atât de departe de ei, încât era 
imposibil să-l descopere. Fereastra din faţă era întunecată. 

Propov şi Jeroşchin se furişară acum spre fereastra unde 
ardea lumina. 

Sergentul-major împinse canatul ferestrei, care era doar 
sprijinit şi intră. 

Sergius Propov îl urmă. Când se aflară amândoi în 
cămăruţă, împinseră la loc canatul. 

Adlerhorst lunecă acum uşor pe lângă fereastră, dar se 
aşeză în aşa fel încât lumina să nu cadă peste silueta sa şi 
reuşi să privească în odăiţă. 

Pe o măsuţă se afla aprinsă o lămpiţă cu petrol, care 
reuşea să lumineze suficient odăiţa. 

Pe poliţa ferestrei se aflau o jumătate de pâine, o bucată 
de slănină şi o sticluţă plină cu rachiu. În partea stângă se 
deschidea o uşă, care ducea spre pridvorul casei şi, faţă în 
faţă cu fereastra, se afla o a doua, mai îngustă şi mai joasă 
decât cealaltă, fixată cu un drug puternic de fier. 

Spre această uşă păşiră cei doi, o deschiseră şi se furişară 
prin ea. 


— Aha! Se gândi Gottfried. Aceasta este camera de afumat 
de care au amintit ei şi se ascund aici, pentru a pune mâna 
pe Boroda, când va intra pentru a-l căuta pe ţăran. Lucrul 
acesta ar fi putut fi fatal pentru acela care, ca şi el, era un 
fugar. Cu ce să încep? 

Gottfried nu prea avea timp de reflectat. El trebuia şi voia 
să acţioneze. Deodată, îşi aduse aminte de o afirmaţie a lui 
Dobronici, în legătură cu Boroda. Țăranul îl aştepta pe cel 
hăituit. Dar unde? În casă sau la bradul uriaş? Probabil 
Boroda cunoştea ascunzătoarea. Sau chiar mai bine: o 
cunoştea precis, altfel Dobronici nu s-ar fi culcat atât de 
liniştit. Se părea că ţăranul îşi făcuse socoteala că Boroda 
şi-ar putea găsi adăpost în grotă, pentru o vreme. 

Deci, înapoi la brad! Boroda trebuia avertizat! 

Cu aceasta, se furişă din nou de aici. locmai voia să 
păşească sub coroana lată a copacului, când se auzi strigat 
de o voce aspră: 

— Stai! Nici un pas mai departe. 

Gottfried nu cunoştea ce-i aia frică; dar, când în mijlocul 
nopţii, eşti reţinut într-un asemenea mod, te înfiori. 

Ridică piciorul, pentru a face un pas înainte. Atunci se auzi 
zgomotul unui cocoş de armă tras. 

Acum, ochii lui Gottfried se obişnuiseră cu întunericul; 
văzu o siluetă înaltă, stând lângă trunchiul copacului, care 
ţinea în mâna întinsă un pistol îndreptat spre el. 

Lui Adlerhorst îi trecu un gând prin cap. 

— Ascultă-mă! Îi şopti el necunoscutului. Nu eşti cumva 
Alexius Boroda, vestitul vânător de samuri? 

Îi răspunse doar un mârâit nedesluşit. 

— Poţi să ai încredere. Căci, dacă eşti Boroda, atunci eu 
sunt prietenul şi tovarăşul tău de suferinţă şi vreau să te 
avertizez cu privire la un pericol. Sergentul-major este aici, 
pentru a pune mâna pe tine. le pândeşte. 

— Sau eu pe el. Atunci, tu cine eşti? 

— Un cazac fugar - „Numărul 10” - căruia Peter Dobronici 
i-a oferit ospitalitatea sa. 


— Bine, te cred. Dar dacă încerci să mă minţi, până aici ţi- 
a fost, prietene! Deci: eu sunt Alexius Boroda! 

— Asta şi aşteptam; ţăranul mi-a vorbit de tine. Nu ştia 
dacă vei veni încă din seara asta, deoarece sergentul-major 
te urmărea. 

— Trebuie să vorbesc chiar astăzi cu Dobronici şi nu mă 
tem de sergentul-major. Chiar şi dacă acesta a înconjurat 
curtea cu cazacii săi, mă voi furişa. 

— Nu e nevoie să faci asta. Nu e nici un cazac acolo. 
Sergentul-major este însoţit doar de un om, un anume 
Propov, pe care Dobronici şi fiica lui l-au respins când a 
venit în petit şi care, probabil, vrea să se răzbune pe ei. 

— Ştii unde se ascund poteraşii? 

— Da. În odaia de afumat. Ei presupuneau că vei intra pe 
fereastra „oamenilor sărmani”. Am să-ţi arăt. 

— Cunosc locul. Mai răspunde-mi, te rog, la o întrebare: 
eşti rus? 

— Nu. Sunt neamţ. 

— Ce? Exclamă, involuntar, în limba germană, Boroda. 
Atunci putem să ne folosim de limba germană! Şi tatăl meu 
este neamţ. Doar târziu, când a venit în Rusia, şi-a luat 
numele de Boroda. Este o întâlnire fericită, compatrioate şi 
camarade! Acum pot să-ţi acord toată încrederea. Un 
compatriot care e şi fugar nu-l va trăda pe celălalt. Bate 
palma! Vom fi prieteni buni şi ne vom sprijini unul pe altul, 
să putem pleca, în sfârşit, din blestemata asta de Siberie. 

Îşi strânseră mâinile, din toată inima. Apoi porniră, în 
tăcere, unul lângă altul, spre casă. Boroda voinic, aspru, 
Gottfried mai suplu şi mai mlădios. 

Ajunşi pe terenul din faţa casei, tânărul Adlerhorst făcu un 
semn spre odăiţa luminată. 

— Ce-ai să faci acum? 

— Am să le joc o festă, aşa de grozavă, după cum merită. 
Dacă aş şti doar unde doarme Peter Dobronici. 

— În odaia din faţă, acolo în dreapta. 


— Am să-l trezesc. Dacă am avea o scară, am putea să 
ajungem la fereastra lui. 

— O scară se poate găsi uşor. Vino! Hai să căutăm. 

Se duseră, încet, după peretele din spate al casei. Acolo se 
afla, aşa cum au presupus ei, o scară sprijinită de zid. O 
duseră repede în partea din faţă a casei şi o aşezară. Ea 
ajungea până la coama acoperişului. Boroda se urcă şi bătu 
la fereastră, o dată - de două ori. Dobronici deschise 
imediat. Era pregătit să primească o vizită, căci fusese 
avertizat de clopoțel, dar nu se aştepta să apară Boroda. 

— Sunt Boroda şi vreau să vorbesc cu tine. 

— Tu, Boroda? Ce imprudenţă! Pot să pun pariu că 
sergentul-major se află aici, cu cazacii lui. 

— Este aici, dar nu e nici un cazac cu el. 

Vânătorul de samuri îi povesti ţăranului tot ceea ce văzuse 
şi ce auzise de la Gottfried. 

— Atunci, o să fie de rău pentru cei doi flăcăi, se mânie 
Dobronici. Cobor şi eu imediat. Aşteaptă-mă jos! 

Dobronici închise fereastra, iar Boroda cobori lângă 
Gottfried von Adlerhorst. După câteva minute, ţăranul ieşi 
din casă şi o porni, cu atenţie, spre odăiţa luminată. 

— Da, spuse el, după puţin timp. Au intrat pe aici. Uşa care 
duce spre afumătoare este deschisă iar pâinea şi slănina nu 
mai sunt în acelaşi loc unde le-am pus eu. Ei, acum fiţi 
atenţi să vedeţi ce-am să le fac! 

Cu aceste cuvinte, ţăranul plecă şi cei doi fugari îl văzură 
intrând în odaie. 

— La dracu'! Îl auziră ei strigând. Cineva a lăsat uşa 
deschisă de la afumătoare şi vântul scoate afară toată 
funinginea. 

Zăngănind, trânti uşa şi o bloca imediat cu drugul greu de 
fier, aşa încât Propov şi cazacul Jeroşchin erau acum 
încuiaţi acolo. Apoi, se reîntoarse la fugari. 

— l-am prins, râse el şi vor sta închişi în afumătoare până 
mâine, ticăloşii ăştia au vrut să-mi facă rău - ei, lasă-i acum, 


cel puţin, să se afume cum trebuie. Mă bucur straşnic să le 
dau drumul să iasă ziua, pe lumină, în faţa tuturor. 

După ce ţăranul îi prinse pe amândoi duşmanii săi în 
propria lor capcană, Boroda îşi expuse dorinţa cu privire la 
surghiuniţi. El povesti faptul că reuşise să treacă, împreună 
cu cincizeci de fugari, peste Selenga şi că îşi condusese 
trupa într-un desiş gros de lângă râu, dar acest loc nu 
putea oferi o ascunzătoare sigură pentru prea mult timp. Îl 
întrebă pe ţăran dacă n-ar putea să-i indice o ascunzătoare 
mai bună. 

— Oh, una minunată! Replică Peter Dobronici. Şi anume, 
chiar în bradul înalt sub care te-ai întâlnit cu prietenul 
nostru de aici. Este destul loc acolo pentru cei cincizeci de 
fugari ai tăi. Am să-ţi arăt după aceea. Nu poate exista o 
ascunzătoare mai potrivită. 

— Şi, vrei să spui că, apoi, cu ajutorul vostru, vom reuşi să 
trecem graniţa? 

— Sper. Vom face tot ce ne va sta în putinţă. lată mâna 
mea. 

— Trebuie să trecem dincolo, spuse, hotărât, vânătorul de 
samuri. Dacă nu se poate altfel, atunci îmi voi îndeplini 
planul la care m-am gândit de la început. Căutăm o magazie 
fortificată, unde se păstrează rezervele de uniforme, o 
atacăm, ne îmbrăcăm şi punem mâna şi pe caii de care 
avem nevoie. Apoi, vom călări, îmbrăcaţi ca şi cazacii 
imperiali, în linişte, până în plasa Orenburg. De acolo, prin 
Turkestan, se ajunge în Persia - şi atunci suntem salvaţi! 

— Pentru aceasta trebuie să alegeţi o călăuză curajoasă! 

— O avem deja: colonelul Sendevici, care a făcut parte din 
garda imperială. Vorbeşte persana şi limba turkmenă şi este 
un bărbat cutezător şi cumpănit. Am să-i încredinţez lui 
conducerea. 

— Totuşi, treaba aceasta trebuie bine chibzuită. Este plină 
de pericole şi fără fiica lui Bula, principele buriaţilor, foarte 
greu se va putea realiza. Sper că va porni şi ea la drum cu 
oamenii săi, pentru a veni încoace, din Verhne-Udinsk. I-am 


trimis un mesager de încredere. Acum, hai să căutăm 
ascunzătoarea! 

Nici Boroda nu fu mai puţin mirat decât fusese Gottfried 
de bogat înzestrata grotă. Aproape că nu găsi cuvinte 
pentru a-şi exprima mirarea faţă de ceea ce realizase 
Dobronici. Da, aici putea fi adăpostită întreaga lui ceată. 

— Sunt mulţumit, dacă tu eşti satisfăcut, spuse simplu 
ţăranul. Când te gândeşti, însă, să-ţi aduci aici oamenii? 

— Mâine noapte. Am să-i aduc până în apropiere şi am să 
mă furişez mai întâi eu singur, pentru a pândi în jur. Apoi, în 
funcţie de împrejurări, voi acţiona. 

— Atunci, bine, să plecăm acum. Presupun că şi tu vrei să 
porneşti la drum pe întuneric, pentru a nu te descoperi 
nimeni. 

— Da. Dar mai am încă destul timp. Mai lasă-mă puţin aici. 
Aş vrea să mă mai întreţin puţin cu compatriotul meu. 

— Cum vrei. Rămâneţi cu bine amândoi! 

Dobronici plecă, în vreme ce cei doi fugari mai rămaseră 
acolo încă un timp. Boroda povesti despre relaţiile sale de 
familie. 

— Când tatăl meu a fost surghiunit, mama mea, împreună 
cu noi, copiii, l-a urmat de bunăvoie. Am trecut prin multe. 
Surioara mea a murit pe drum. Eu m-am hotărât, încă de 
copil, să mă fac vânător de samuri şi am câştigat bani 
frumoşi. Atunci când am adunat suficient pentru a putea 
face faţă cheltuielilor de călătorie, l-am eliberat pe tatăl 
meu şi am fugit cu el şi cu mama. Ea este singura femeie 
din ceata noastră şi împarte toate pericolele cu bărbaţii. 
Unii fugari, pe care i-am întâlnit, s-au hotărât să vină cu noi. 
Alţii au fost eliberaţi de noi, pe drum şi acum suntem aici. 
Aceasta este, pe scurt, povestea vieţii mele. Acum vrem să 
mergem în Germania. Dacă vom reuşi, numai Dumnezeu 
ştie. 

În sfârşit, Boroda se pregăti de plecare. Gottfried îl însoţi 
şi, atunci, observară cu mirare, că mijise deja de ziuă. Îşi 


luară rămas-bun, din inimă, unul de la altul şi Boroda cobori 
din brad. 

Când ieşi din ascunzătoarea copacului, se uită precaut în 
jur. Nu se zărea nici un om. 

Boroda se furişă încă o dată până la casa lui Dobronici, să 
vadă dacă totul era în ordine. 

Fereastra de la odăiţă era întredeschisă. Pâinea şi slănina 
se aflau încă acolo şi la fel şi rachiul. Totul părea încă 
adormit, iar cucernicul vecin Sergius Propov şi sergentul- 
major al cazacilor, Jeroşchin, se aflau tot în afumătoare. 

Unde era, oare, ţăranul? 

Boroda se furişă în partea din faţă a casei şi se uită spre 
fereastra lui Peter Dobronici. Era închisă. Acesta intrase în 
odaia lui şi adormise. 

Atunci, Boroda auzi, în spatele casei, o voce armonioasă de 
femeie, cântând un cântec şi înţelese bine textul acestuia. 
Era o melodie melancolică, plină de un dor feciorelnic după 
iubit. 

Boroda cunoştea această voce: o auzise ieri, pe când 
stătea, pândind, în spatele tufişului de lângă fântână. Privi, 
cu prudenţă, după colţ. 

Da, acolo se afla Mila Dobronici, în grădiniţa din spatele 
casei, culegea un buchet de flori şi cânta. 

Tocmai lăsase în jos mâna cu care ţinea florile, se sprijinea 
de un pom şi privea spre răsărit, unde apăruse o palidă 
urmă roşiatică, ce vestea răsăritul soarelui. Pe cine căuta 
acolo? Cui îi era adresat cântecul ei plin de dor? 

Boroda făcu câţiva paşi rapizi şi ajunse în spatele casei, 
lângă Mila. O roşeaţă bruscă acoperi deodată obrajii fetei. 

— Te-ai speriat, surioară? Întrebă el. Sunt chiar aşa un 
flăcău rău, încât să se sperie lumea de mine? 

— Oh, nu! Sunt doar - doar surprinsă de curajul tău. Nu te 
temi de pericolul care te pândeşte aici? 

— Ştiu sigur că nu trebuie să mă tem. 

— Atunci nu cunoşti acest pericol. Sergentul-major este 
îngrozitor! 


Boroda râse, cu veselie. 

— Mila, ai dreptate, este îngrozitor. Dacă ai să-l priveşti 
mai de aproape, ai să vezi că este chiar mai îngrozitor decât 
te-ai gândit tu. Întreabă-l pe tatăl tău, ţi-l va arăta el! 

— Asta sună ca un secret. 

— Chiar şi este şi încă unul hazliu, surioară. 

— Mi se pare mie, sau ai vorbit cu tăicuţul meu? 

— Da, în noaptea aceasta. N-ai să spui însă nimănui nimic 
despre acest lucru. Nu-i aşa, Mila? 

În acel moment, Peter Dobronici apăru de după colţul 
casei. Când îi zări pe cei doi, îi ameninţă cu degetul. 

— Pentru Dumnezeu, ce v-a apucat? Credeam că ai 
dispărut de mult, Boroda! Acum că deja s-a luminat, ar 
trebui să nu-ţi mai dau drumul să pleci. Vei fi văzut pe 
drum. 

— Nu vă faceţi griji cu mine! 

— Dumnezeu să te apere! 

— Unde pot să te întâlnesc astăzi la miezul nopţii? Întrebă 
Boroda, în timp ce-i întindea mâna lui Dobronici. 

— La bradul uriaş. 

— Bine. Rămâi cu bine, tăicuţă, rămâi cu bine, surioară! 

Boroda dispăru în spatele gardului care înconjura grădina. 

— Era de mult aici, cu tine? Întrebă ţăranul. 

— Nu. De-abia venise. 

— Este o faptă prea îndrăzneață să stea de vorbă cu tine, 
aici, în zori de zi. Dacă l-ar fi auzit vreun cazac, s-ar fi 
terminat cu Boroda. 

— Dar sergentul-major se află aici? 

— Elţi-a spus asta? Şi ştii unde? 

— Nu. Mi-a spus să te întreb pe tine. 

— A făcut bine. Ascultă copilă, tu nu trebuie să ştii nimic, 
nici acum, nici mai târziu. Ai să-l vezi şi tu pe sergentul- 
major şi pe un altul, de asemenea, dar nu trebuie să ai nici 
o bănuială din a cui vină; ei - ah, ascultă! Aud tropote de cai 
- hai să vedem cine este! 

Capitolul XV - Un ţăran îşi apără gospodăria. 


Peter Dobronici se grăbi să ajungă în partea din faţă a 
casei şi zări treisprezece călăreţi cu mai mulţi cai de samar 
încărcaţi din greu. Unul dintre cei sosiți sări de pe cal şi se 
îndreptă spre ţăran. 

— Cui aparţine această casă? Întrebă el. 

— Mie. 

— Care ţi-e numele? 

— Peter Dobronici. 

— Deci am ajuns unde trebuia. Mi-ai fost recomandat şi 
sper că ne vei da voie să ne odihnim puţin, aici, la tine. Am 
călărit toată noaptea! 

— Pentru numele lui Dumnezeu. Spuneţi ce vreţi să beţi şi 
să mâncaţi şi veţi primi tot ce doriţi! 

— Carne şi pâine pentru noi, ovăz pentru caii noştri. Asta-i 
tot. 

— Dar tu cine eşti? 

— Negustorul Fedor Lomonov, din Orenburg; merg la 
vânătoare de samuri. În acest scop mi-am angajat servitori 
care să mă însoţească. 

Țăranul îşi plimbă privirea pe feţele celorlalţi călăreţi. 

— Ţi-ai angajat servitori? Întrebă el, zâmbind. Nu te-ai 
exprimat cumva greşit? Cel puţin pe bărbatul de acolo îl 
cunosc atât de bine, încât ştiu că niciodată nu s-a angajat 
servitor şi nici n-a permis să fie numit în felul acesta. 

— Aşa? La care dintre ei te referi? 

— Acela de acolo! Este renumitul vânător de samuri 
„Numărul 84”. L-ai insultat cu cuvântul „servitor”. 

„Numărul 84”, despre care era vorba aici, nu se deosebea, 
la prima vedere, cu nimic de însoțitorii săi. Dar la o privire 
mai atentă, se putea observa că ai de-a face cu un om 
instruit. Îmbrăcămintea sa era veche, dar cel care o purta 
ştiuse, totuşi, s-o întreţină cu grijă. Faţa îi era acoperită cu o 
barbă de culoare cenuşie, strălucitoare. Şi prin felul în care 
şi-o tăiase - camarazii săi purtau bărbi neîngrijite - ştiuse 
să arate o nuanţă de nobleţe. În ciuda poziţiei sale de 
inferioritate, părea că vrea să accentueze, de fapt, cine este 


în realitate. Era greu să-i ghiceşti vârsta; probabil că se 
apropia deja de şaizeci de ani. 

Acest om stătea liniştit pe calul lui şi, la cuvântul 
„servitor”, nici măcar nu tresări; dar ochii i se aprinseră. 
Nu spuse nici acum nimic şi se comportă ca şi cum nici n-ar 
fi fost vorba de el. 

— Aida de! Râse negustorul Lomonov. Îi plătesc, prin 
urmare sunt servitorii mei! Vor să se odihnească aici. Adu-le 
ce ai de mâncare şi adu şi rachiu! Pentru mine, însă, vei 
pregăti o cameră, unde să mă pot odihni. 

Dobronici făcu o figură mirată. 

— Să pregătesc o cameră? Replică el. Casa mea nu este 
han, Fedor Lomonov. Şi nu permit să mi se poruncească. 
Dacă vrei să te odihneşti, este loc destul aici, pe iarbă, 
lângă camarazii tăi... 

Spunând acestea, intră în casă. Pe când se afla încă în faţă 
uşii, îi veni un gând mai bun. 

— Dacă, însă, totuşi trebuie, strigă el, am aici o odăiţă pe 
care ţi-o pot oferi, dacă îţi place. Vino s-o vezi! 

Fostul derviş dădu curs invitaţiei, în timp ce însoțitorii săi 
se aşezară pe iarbă. 

Încărcătura de pe cai consta, în cea mai mare parte, din 
capcane pentru samuri şi alte animale care meritau să fie 
vânate pentru blană, pe care nu le împuşti, pentru a le 
cruța blana. Încărcăturile fură date jos de pe cai; un semn 
sigur că negustorul intenţiona să facă aici un popas ceva 
mai lung. 

Lucrul acesta părea curios, căci proprietatea ţăranului nu 
era un han, iar proprietarul nu-i invitase pe străini, în nici 
un caz, să zăbovească prea mult. 

Lomonov intrase în casă cu Peter Dobronici. Acolo, ţăranul 
deschise odăiţa de la parter, care se afla lângă afumătoare. 

— Aici ar trebui să rămân? Întrebă negustorul, morocănos. 

— Dar cine spune să rămâi? Replică Dobronici, în timp ce 
se uita la Lomonov cu o asemenea privire, care spunea clar 
că nu-i făcea nici o plăcere să-l vadă. Eu nu găzduiesc pe 


nimeni. Trebuie doar să mai călăreşti câteva verste şi ajungi 
în oraş, unde îţi poţi alege un han după bunul tău plac. 

— Nu vreau să merg în oraş; de aceea, te rog să-mi 
permiţi cel puţin să mă odihnesc aici, pentru scurt timp! 
Hm! O masă şi două scaune de lemn - este într-adevăr 
foarte modest. Şi ce este acolo? 

Arătă spre uşiţa ferecată cu drugul de fier. 

— Cămara de afumat. 

— Pot să mă uit şi eu înăuntru? 

— De ce nu? 

Lomonov trase drugul, deschise şi privi înăuntru. Se trase, 
însă, imediat înapoi şi îşi făcu repede trei cruci. 

— Doamne fereşte! 

— Două stafii! 

Peter Dobronici izbucni într-un hohot de râs. 

— Se pare că te-ai speriat foarte tare! 

— Nu mă crezi? Strigă negustorul. Atunci, priveşte tu 
însuţi înăuntru. 

— Nici prin gând nu-mi trece. 

— Îţi jur! Amândouă stăteau ghemuite, ca maimuţele pe o 
prăjină! 

Sergentul-major Jeroşchin şi Sergius Propov nu 
petrecuseră, în nici un caz, o noapte plăcută. În ciuda 
tuturor încercărilor lor de a o deschide, uşa nu cedase. Să 
facă gălăgie nu îndrăzneau, căci voiau să evite marea 
ruşine de a fi descoperiţi. Din acest motiv se aşezaseră, 
până spre dimineaţă, pe prăjinile care erau puse în 
curmeziş prin odaie, pentru a agăța de ele alimentele puse 
la afumat. Întrucât prăjinile erau aşezate la înălţimea 
umărului, sperau ca, la deschiderea uşii, să nu fie imediat 
observați, în primul moment de neatenţie voiau să fugă. 

Bâjbâind primprejur în întunecoasa afumătoare şi, mai 
ales, când s-au căţărat pe prăjini au intrat în contact cu 
peretele plin de funingine. Pe hainele lor, cât şi pe feţele şi 
mâinile lor se aşezase o funingine neagră, aşa încât 


sperietura pe care o trăsese negustorul Lomonov în 
legătură cu cele două „stafii” era motivată. 

Şi mai mare a fost propria lor groază, atunci când, la 
deschiderea uşii, se văzură descoperiţi. Nu aveau cum să 
bănuiască faptul că ţăranul ştia ceva de pătrunderea lor 
acolo şi voia să le joace o farsă. Ce era de făcut acum? Să 
sară de pe prăjini şi să iasă pe uşă, în ochii tuturor? 
Nehotărâţi, rămaseră ghemuiţi pe vine. 

Lomonov deschise a doua oară uşa şi acum intră şi Peter 
Dobronici şi se uită înăuntru. 

Într-adevăr, acolo stăteau cei doi înnegriţi de funingine, 
sus pe prăjină şi ofereau o privelişte înfricoşătoare. Arătau 
de parcă ar fi ieşit din iad. Mai făceau şi nişte grimase de 
nedescris. Era teamă sau mânie? 

Peter Dobronici simulă spaima şi strigă din toată puterea: 

— Stafii! Da, sunt două stafii! 

Zicând acestea, trânti din nou uşa, o baricadă cu drugul de 
fier şi se grăbi să iasă din odaie. Lomonov, care nu se simţea 
deloc bine în societatea celor doi flăcăi negri şi ciudaţi, 
alergă afară, după el. 

— Da, da! Strigă şi el. Fantome! 

Vânătorii de samuri săriră în sus. 

În acest moment, se auzi un tropot de cai. Se apropiau, 
dinspre râu, două trăsuri însoţite de circa treizeci de cazaci 
şi un locotenent. 

— Cine locuieşte aici? Întrebă un bărbat îmbrăcat în haine 
de burghez, care stătea în prima trăsură. 

— Peter Dobronici, răspunse ţăranul. 

— Eu sunt contele Nikolai Polikev. Căutăm un cazac, un 
surghiunit care a fugit din Verhne-Udinsk. N-a trecut cumva 
pe aici un asemenea individ? 

— Nu. 

În momentul în care contele îşi spuse numele, unul dintre 
cei prezenţi tresări uimit: vânătorul de samuri cu barba 
cenuşie, „Numărul 84”, care, până acum, stătuse jos liniştit. 
Făcu o mişcare într-o parte şi aruncă o privire cercetătoare 


spre cel ce vorbea. Apoi, se răsuci din nou, ca şi cum n-ar fi 
vrut să-i fie recunoscută figura. 

— Precis n-a trecut? Întrebă contele. Dacă ascunzi 
adevărul, vei fi biciuit, ţărane! O să-ţi percheziţionăm casa! 

— Cine? 

— Cumva tu? Întrebă Dobronici, ridicând sprâncenele. 
Încearcă, dacă vrei cumva să fii aruncat afară. 

Contele cobori din trăsură şi se îndreptă ţeapăn spre 
ţăran. 

— Netrebnicule! Ce te-a apucat? 

Peter Dobronici nu era un asiatic slugarnic. El ridică 
ameninţător mâna, aşa încât contele se trase înapoi. 

— Cum mi-ai spus? 

— Netrebnic? 

— Un singur cuvânt ca acesta să mai spui şi te învăţ eu ce-i 
aceea buna-cuviinţă! Pleacă de aici! 

Zicând acestea, îl împinse pe conte, aşa încât acesta se 
împletici. 

— Câine! 

— Ai să plăteşti pentru asta! 

— Pe el! Strigă Polikev. 

Această poruncă fusese adresată cazacilor. Aceştia 
descălecară, dar nu urmară ordinul, ci se uitară spre 
locotenent. 

Dobronici sări la uşa casei şi strigă înăuntru: 

— Argaţi, aici! 

— La arme! 

— Mila, puştile! 

— Îl auziţi? Îi aţâţă contele pe cazaci. Vrea să ni se 
împotrivească cu armele! Prindeţi-l şi legaţi-l! 

— O să-l înveţe minte biciul că trebuie să se supună! 

Locotenentul nu părea să aibă chef să urmeze somaţia 
contelui. Prudent, el scoase doar sabia. 

Cazacii săi, însă, se îndreptară spre uşă, unde stătea 
ţăranul, cu arma în mână. În spatele lui se aflau argaţii, 
înarmaţi şi ei. 


Contele se adresă din nou soldaţilor. 

— Împuşcaţi-l, dacă nu se supune! Strigă el. 

Țăranul râse. 

— Nu merge chiar aşa, prieteni. Eu sunt proprietarul 
acestei case şi pot să resping cu arma în mână orice intrus 
nechemat, dacă este necesar. N-ai de ce să-mi porunceşti tu 
mie! Şterge-o! 

Acum se amestecă şi negustorul Lomonov. 

— Făceţi-l bucățele! Strigă el. Este un răzvrătit. Şi faţă de 
mine a fost ostil. 

Contele se uită mirat la cel ce vorbea. 

— Faţă de tine? Cine eşti tu? 

— Sunt negustorul Fedor Lomonov, din Orenburg. Mă pun 
sub protecţia dumneavoastră împotriva acestui rebel. 

Aha, îi trecu prin minte contelui, Fedor Lomonov! Acesta 
era omul la care se găsea vânătorul de samuri căutat! 
Trebuia să-i arate bunăvoință. 

— Vă voi proteja, răspunse Polikev, cu un aer de 
superioritate. Mai târziu, o să mai stăm de vorbă. 

— Deci, pleacă de la uşă, ţărane! 

Dobronici, însă, puse mâna pe armă. 

— Să nu mai faci nici un pas, altfel te împuşc ca pe un hoţ! 
Pleacă de! Aici! Unu, doi...! 

Văzând hotărârea cu care vorbea ţăranul, contelui începu 
să i se facă frică. Făcu o săritură în spatele cazacilor. 

— Omule, ai înnebunit? Se amestecă acum şi locotenentul. 
Nu vezi cine suntem? Fă loc! 

— În ce mă priveşte, nu am nimic cu dumneavoastră! Până 
acum, nu am avut de-a face decât cu acest om, care îşi 
spune conte şi se comportă ca un bădăran, replică Peter 
Dobronici. 

— Dar eu îţi spun cinstit că este un domn distins! 

— Nu se vede după comportamentul lui! 

— Dar faptul că eu sunt ofiţer, asta crezi? 

— Asta văd. 


— Deci, atunci, cel puţin mie şi oamenilor mei nu ne vei 
interzice să intrăm în casa ta. 

— Ce-i drept, asta n-am s-o fac. Înainte, însă, aş dori să te 
rog să-mi spui de ce vrei să intri în casa mea. 

— Lucrul acesta ţi l-a spus deja contele. 

— Ce mă interesează pe mine impertinentul ăsta? Este un 
supus al ţarului, la fel de bun ca şi mine. Vorbeşte tu! Doar 
tu dispui aici de putere. 

— Şi dacă fac uz de putere, fără să-ţi mai dau explicaţii? 

— Atunci vei fi tu răspunzător de urmări. Îmi apăr casa 
împotriva oricărui atac. Eu sunt doar un ţăran, dar îmi 
cunosc drepturile! 

Locotenentul se adresă acum contelui. 

— Omul este în dreptul său, îi şopti el. Ne-am fi atins mai 
repede scopul, dacă i-aţi fi vorbit politicos. 

— Ar fi trebuit să-i adresez cuvinte frumoase unui 
asemenea individ? Comportamentul său dovedeşte că 
fugarul se află la el! 

— Sau eu cred, tocmai pentru că îşi apără în acest fel 
onoarea, că nu are nimic de-a face cu fugarul. Am să-i 
percheziţionez cu atenţie casa. Fiţi atent. 

Locotenentul se reîntoarse la Dobronici. 

— Ca ofiţer al armatei imperiale, îţi spun că suntem în 
căutarea unui fugar. Sunt convins că l-ai ascuns în casa ta. 

— Te înşeli. 

— Cu atât mai bine pentru tine! Atunci poţi să-i laşi liniştit 
pe oamenii mei să intre. 

— Acum sunt satisfăcut şi vă permit să-l căutaţi pe fugar, la 
mine în casă. 

Dobronici se adresă oamenilor săi: 

— Lăsaţi-i pe soldaţi să intre! Mama şi Mila pot să-l 
conducă peste tot pe domnul locotenent. Eu rămân aici, sa 
am grijă să nu între în casă nici un păduche. Dar vă spun un 
lucru: dacă percheziţia îmi produce cea mai mică pagubă, 
am să-l pedepsesc pe acela care o va face, indiferent cine 


este el. Mă cheamă Peter Dobronici şi nu ştiu de glumă, 
când e vorba de aşa ceva. 

Ofiţerul nu prea avea încredere în disciplina cazacilor lui. 
— Voi intra doar eu cu subofiţerul, spuse el. Oamenii pot 
face aici un semicerc, aşa încât uşa şi locul din faţa casei să 

fie bine păzite, pentru a nu putea să se furişeze nimeni. 

Aşa se şi întâmplă. Cazacii se aşezară de la un colţ al casei 
la celălalt, formând un semicerc în care se aflau toţi cei 
prezenţi. Apoi, locotenentul intră în casă, urmat de 
subofițer. 

Contele, care se trăsese înapoi din faţa intrării, spumega 
de mânie. 

— Domnule, i se adresă Fedor Lomonov, nu este o ruşine 
ca un om ca dumneavoastră să fie nevoit să se lase tratat în 
modul acesta de un ţăran? 

— Tăceţi din gură! Se răsti contele la el. N-am chef de 
discuţii inutile. 

Polikev se îndepărtă de el şi Lomonov îl urmări cu o privire 
din care nu se putea citi nici un fel de simpatie. 

Între timp, locotenentul se uitase prin vestibul şi arătă 
spre uşa din partea stângă. 

— Ce se află acolo? Întrebă el. 

— Odaia de toate zilele şi odaia alăturată, răspunse Mila. 

— Putem să intrăm? 

În loc de răspuns, fata deschise uşa şi cei doi soldaţi 
pătrunseră înăuntru. Căutară cu mare atenţie prin odăi. 
Dar nu găsiră nimic. 

— Mai departe! Comandă ofiţerul, în timp ce se reîntoarse 
în vestibul şi se interesa de odaia care se afla alături. 

— O odăiţă care se află lângă afumătoare, explică Mila. 

— Afumătoarea - nu-i rău! Un astfel de loc poate fi uşor 
folosit, ca ascunzătoare! 

Locotenentul intră repede, împreună cu subofiţerul, în 
odăâiţă şi arătă spre uşiţa baricadată. Mama Dobronici şi 
Mila îi urmară. 

— Acolo se afumă? O întrebă el pe femeie. 


— Da. 

Scoase drugul de fier şi deschise uşa larg, pentru ca 
lumina zilei să poată pătrunde în încăperea plină de 
funingine, întâi nu văzu nimic suspect; când, însă, privi în 
sus, recunoscu două figuri chircite care semănau cu nişte 
maimuțe şi care stăteau ghemuite lângă prăjini. 

— Pe toţi sfinţii! Strigă el. Aici sunt afumaţi oameni! 

— Oameni? Întrebă mirată Mila. 

— Uită-te înăuntru, surioară. 

Cele două femei priviră cu prudenţă înăuntru şi văzură, 
spre mirarea lor, două siluete care nu scoteau nici un 
cuvânt şi care puteau fi recunoscute ca fiinţe vii, doar după 
mişcările pe care le făceau cu mâinile şi cu picioarele. 
Temătoare, se traseră înapoi. Ofiţerul observă după 
comportamentul lor că niciuna din ele nu ştia nimic de cei 
doi. El se aplecă şi intră în afumătoare. 

— Cine sunteţi? 

Nici un răspuns. 

— Să vă ia dracul! Nu puteţi să vorbiţi, nemernicilor? 

— Ba da, să vorbim putem, se jelui vecinul Sergius. 

— Atunci răspunde! Cine eşti? 

— Sergius Propov este numele meu. Moşia mea se află în 
apropiere. 

— Omule, îmi pari dubios! Celălalt cine este? 

Amândoi afumaţii erau într-o stare groaznică, atât fizic cât 
şi psihic. Au vrut să se răzbune şi răzbunarea s-a întors 
împotriva lor. Intenţionaseră să-l prindă pe Boroda şi, în loc 
de aceasta, fuseseră afumaţi - o întreagă, amarnică noapte! 

Acum fuseseră descoperiţi. Şi încă de un ofiţer. Sergentul- 
major ar fi preferat să se tragă singur de urechi. Chiar dacă 
nu-l aştepta o pedeapsă, îl aştepta totuşi un serios 
avertisment umilitor şi hohotele de râs care vor răsuna pe 
toată graniţa. Nimeni nu va uita vreodată această 
înfrângere pe care o suferise. 

De aceea tăcuse la toate întrebările pe care ofiţerul i le 
pusese lui Propov; chiar şi acum, când locotenentul se 


interesase de el şi era datoria sa să răspundă, supărarea şi 
ruşinea îi înăbuşeau în gât orice cuvânt. 

— Este prietenul meu, sergentul-major de cazaci, 
Jeroşchin din tabăra fortificată, din apropiere, răspunse 
Sergius Propov, în locul lui. 

— Ce? 

— Un cazac? Şi, pe deasupra, încă sergent-major? O mie 
de draci! 

Îmbrăcămintea tovarăşului de nenorocire al lui Propov nu 
mai putea fi recunoscută ca uniformă, din cauza funinginei. 
Arăta pur şi simplu îngrozitor. 

— Cum aţi ajuns aici măgarilor? Continuă locotenentul. 

— Am vrut să-l prindem pe vânătorul de samuri Boroda, 
iar Dobronici ne-a închis aici. 

— La dracu'! Deci Boroda se află în acest ţinut? 

— Da. L-am văzut aici, în curte, îşi găsi, în sfârşit, glasul 
sergentul-major. 

— Aha! Deci acest Peter Dobronici tot un mincinos este! 
Dar în loc să-l înhăţaţi pe Boroda, v-aţi lăsat închişi aici? 
Frumos, aşa ceva e de neînchipuit. Ai să-mi explici mai 
târziu. Şi acum, ieşiţi afară! 

Zicând acestea, locotenentul luă biciul şi îl pocni pe 
Jeroşchin peste picioare, încât acesta urlă de durere. În 
momentul următor, era jos la pământ. În acelaşi mod îl 
aduse locotenentul şi pe Propov cu picioarele pe pământ. 

— Şi acum, afară! Porunci ofiţerul, ajutându-se cu biciul, 
până când cei doi ajunseră în faţa uşii casei. 

Cei prezenţi se uitau uluiţi la cele două apariţii negre. 

— Peter Dobronici, se adresă ofiţerul ţăranului, îi cunoşti 
pe aceştia doi? 

Cel întrebat se apropie şi privi vreme îndelungată acele 
feţe acoperite cu funingine groasă, apoi scutură mirat din 
cap. 

— Nu, nu îi cunosc. 

— Dar ei se aflau în casa ta! 


— Dacă i-ai scos afară înseamnă că au fost înăuntru, dar 
cu nu-i cunosc şi nici nu ştiu cum au intrat. 

— Şi totuşi, tu i-ai încuiat în afumătoare! 

— Eu? 

— l-am încuiat? Habar n-am avut. Dar ce căutau acolo? 

— Asta o ştii tu însuţi cel mai bine. 

— Hm! Precis s-au furişat acolo să fure. Dar, din fericire, 
nu era prea mare lucru în afumătoare! 

Peter Dobronici avea o mină atât de serioasă, încât îţi era 
greu să nu-l crezi. 

— Ei, însă, afirmă că tu i-ai fi încuiat, continuă 
locotenentul. 

— Sunt nişte mincinoşi neobrăzaţi! 

— Nu, nu minţim - este adevărat! Strigă, răguşit, 
sergentul-major. N-ai intrat tu aseară în odăiţa unde arde 
lumina? 

— Da. Înainte de a mă duce la culcare, mai controlez o 
dată totul, să văd dacă nu este vreo neregulă. 

— Nu tu ai baricadat uşa de la afumătoare? 

— Aceea? 

— Da, sigur. Acum îmi dau seama! Am pus bara de fier, 
pentru că uşa era deschisă. Probabil că vreunul din oamenii 
mei a uitat-o deschisă. Nu pot să suport aşa ceva şi, de 
aceea, am încuiat-o. 

— Dar ne-ai încuiat şi pe noi acolo! 

— Pe voi? Dar ce căutaţi voi, fără ştiinţa şi fără 
permisiunea mea, în afumătoare? 

Sergentul-major tăcu, încurcat, apoi mormăi: 

— Asta nu e treaba ta. 

— Oho, nu e treaba mea, când doi indivizi străini se 
furişează noaptea în casa mea? Chiar eşti nebun? 

— Acum chiar mi se pare că povestea a început să devină 
dubioasă! Spuneţi-mi de ce nu aţi apărut, atunci când am 
zăvorât uşa? Ei? 

— Am să vă spun eu: pentru că nu aveaţi gânduri curate şi 
nu voiaţi să fiţi descoperiţi! Sunteţi nişte pungaşi şi 


intenţionaţi să mă furaţi! 

— Eu? Să te fur? Eu, sergentul-major Jeroşchin? 

— Cum? Ce? Tu eşti sergentul-major? 

— Da. 

— Într-adevăr, este vocea ta. Dar celălalt cine e? 

— Vecinul tău, Sergius Propov. 

— El? Vă mai întreb o dată: ce-aţi căutat noaptea la mine 
în casă? 

— Vroiam să-l prindem pe vânătorul de samuri Boroda. 

— La mine? Aşa, deci! Da, copilaşi, cu asta aţi făcut o mare 
greşeală. Când vrei să prinzi pe cineva, nu te laşi tu însuţi 
încuiat. La urma urmei, este dreptul meu să-mi baricadez 
uşile. Cum aş putea, atunci, să ştiu că cineva s-a furişat la 
mine în casă! Nu, prietene, povestea cu Boroda este un 
pretext fals! Şi dacă n-aţi venit să furaţi, atunci aţi avut un 
motiv şi mai rău! Amândoi aţi avut-o în vedere pe Mila, fiica 
mea, şi, pentru că aţi fost respinşi, aţi adresat cuvinte 
amenințătoare. Acum v-aţi asociat, ca să pescuiţi, în secret, 
în ape tulburi. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat, dacă eu n-aş fi 
baricadat uşa! Am să vă chem în faţa judecătorului. 

Această învinuire aspră avu asupra locotenentului efectul 
scontat. 

— 'Ţopârlane, strigă el la Jeroşchin, ai merita să fii biciuit! 
Norocul tău că nu-ţi sunt eu superior. N-am să mă ocup de 
această problemă. Va avea grijă locotenentul tău. Un soldat 
şi încă pe deasupra un sergent-major, care se iasă prins 
într-o asemenea urzeală - la dracu', acela trebuie să-şi 
primească pedeapsa! Dă-i drumul la fântână şi spală-te! 
Apoi te prezinţi la mine! 

— Şi tu, tu mârşavule, cară-te iute de aici! Strigă ella 
Propov şi îl biciui peste picioare. 

Sergius Propov urlă din toate puterile şi vru s-o şteargă. 
Dar Dobronici îl înhaţă de braţ. 

— Stai, vecine! Într-adevăr, domnul ofiţer ţi-a ordonat să 
pleci, dar eu nu-ţi permit încă. Te-am surprins în casa mea, 
unde te-ai furişat, în secret, în timpul nopţii. Ai să, rămâi 


aici! Am să te dau pe mâna judecătorului şi, între timp, am 
să-ţi repartizez odaia pe care chiar tu însuţi ţi-ai ales-o ieri! 

Propov se sperie. La aşa ceva nu se aşteptase. Voia să se 
împotrivească şi, doar atunci când ofiţerul îi mai trase o 
lovitură cu biciul, se lăsă dus şi încuiat din nou în 
afumătoare. 

Pentru ofiţer, incidentul acesta era penibil. El recunoscu 
faptul că sergentul-major, care jucase aici un rol atât de 
ridicol, ştirbise considerabil autoritatea trupei. De aceea, 
nu-şi mai răci gura să pună şi alte întrebări în legătură cu 
această întâmplare dubioasă, deşi, în sinea lui, se stârni o 
oarecare neîncredere faţă de Peter Dobronici. 

Tocmai datorită acestei neîncrederi, se hotări să 
controleze întreaga gospodărie a ţăranului şi mansarda şi 
hambarul şi pivniţa. Porni însoţit din nou de subofițer, 
Dobronici conducându-i pe amândoi. 

În cele din urmă, se dovedi că Dobronici nu minţise şi, 
deci, fusese bănuit pe nedrept. Locotenentul nu găsi nici 
urmă de fugar, nici în casă, nici printre acareturi. 

Capitolul XVI - Doi pungaşi între ei. 

În vreme ce se desfăşura discuţia dintre Dobronici, 
locotenent şi cele două „stafii” din afumătoare, contele 
Polikev îl luă de-o parte pe fostul derviş, actual negustor 
Lomonov. 

În timpul călătoriei de două zile, avusese destul timp să 
chibzuiască asupra măsurilor viitoare. Trebui să recunoască 
în sinea sa că, prin fuga cazacului „Numărul 10”, situaţia sa 
se complicase în mod considerabil. Putea să parieze unu la 
o sută că tânărul Orioltşaştşa fusese prins, dar cine îi 
garanta asta? Cum ar fi, când cel dispărut şi declarat mort 
s-ar ivi pe neaşteptate la Moscova şi şi-ar revendica 
pretenţiile la moştenire? Cu orice preţ, trebuia să împiedice 
acest lucru, care ar fi dus la ruinarea averii lui Polikev, dacă 
nu chiar mai mult. 

După multă chibzuinţă, ştiu ce avea de făcut. Planul său 
iniţial fusese să-i amuţească pentru totdeauna pe cei doi 


care îl stinghereau, ca să se poată bucura în linişte de 
averea sa. Fuga, între timp, a „Numărului 10” schimbă 
situaţia şi făcu necesară luarea de noi măsuri. Poate era 
posibil sa cadă la învoială, în bună înţelegere, cu contele 
Vasilkovici, „Numarul 84”. 

Nu avea încă de unde să ştie de evadarea fiului său 
adoptiv, chiar dacă i s-ar fi adus la cunoştinţă întârzierea de 
până acum a grupei disciplinare de cazaci. Şi Polikev era 
convins că bătrânul conte se va încovoia sub nenorocirea 
care dăduse peste ei şi, de aceea, nu va respinge mâna care 
i se va oferi pentru a-l ajuta. Vasilkovici ar accepta, cu 
siguranţă, propunerea pe care i-ar face-o ruda sa, de a-l 
considera, da, chiar pe el, oricât de ciudat ar părea, drept 
salvator al său din această situaţie disperată. 

O dată ce Polikev ar avea cuvântul de onoare al bătrânului 
Vasilkovici că-i lasă lui moştenire averea sa, atunci lucrurile 
s-ar rezolva. Un glonţ rapid sau o lovitură aspră de cuţit - şi 
agerul Polikev ar fi fost scutit, pe viitor, de orice temere. 

Nici Florin, dervişul - actualul negustor Lomonov - nu era 
lipsit de griji. Dacă surprinzătoarea apariţie a celor trei 
prieteni americani îi pricinuise o groază atât de mare, încât 
plecase în mare grabă din Verhne-Udinsk, ulterior îşi făcuse 
şi mai multe gânduri despre faptul ciudat că acel cazac de 
la uşa administratorului de plasă din Verhne-Udinsk nu 
numai că îi cunoştea numele, ci ştia şi în ce relaţii fusese cu 
familia Adlerhorst. 

Cum era posibil acest lucru? Cazacul era încă tânăr, deci 
în perioada în cauză trebuie să fi fost un băieţel. Unde şi în 
ce circumstanţe îl văzuse el pe Florin? Şi cum se putea 
explica faptul că îi rămăseseră în memorie trăsăturile feţei 
servitorului din acea vreme? O clipă, lui Florin îi trecuse 
prin minte că putea fi vorba despre un membru al familiei 
Adlerhorst şi anume Gottfried. Dar în următoarea secundă 
râse singur de el însuşi. Începuse să vadă stafii ziua în 
amiaza mare! Pe un Adlerhorst, aşa credea Lomonov, l-ar fi 
recunoscut de la prima vedere: putea cunoaşte trăsăturile 


caracteristice ale unui Adlerhorst, după părerea lui, dintr-o 
sută de persoane. Şi cum să fi venit Gottfried în Siberia? 
Ce-i drept, soarta îşi bătuse joc, în mod ciudat, de unii 
dintre membrii acestei familii risipite dar, de la târgul de 
sclavi din Suakin şi până în Verhne-Udinsk, în Siberia, era o 
cale mult prea lungă. 

EI reflecta şi tot reflecta unde anume putuse „Numărul 
10” să-l cunoască, dar nu găsea nici o explicaţie. Lucrul 
acesta îl nelinişti şi mai mult, când îndrăzni să-l recunoască. 
Fără îndoială, omul acesta era doar un cazac şi, pe 
deasupra, un surghiunit, dar putea fi periculos. Lomonov 
era total convins că făcuse să dispară toate urmele. Această 
convingere suferise o puternică lovitură, în Verhne-Udinsk, 
la vederea micului vânător de blănuri. Şi cum nu, când, 
printr-o anumită înlănţuire a lucrurilor, se ciocniseră unul 
de altul tocmai cazacul şi Sam Hawkens. Într-adevăr, un 
gând neverosimil şi fantastic - dar totul este posibil când îşi 
bagă dracul coada! 

Florin-Lomonov nu bănuia că această posibilitate de care 
se temea devenise chiar realitate. El nu-l recunoscuse pe 
Gottfried von Adlerhorst, deoarece acesta se schimbase 
foarte mult la înfăţişare, în cei trei ani ai săi de surghiun. 
Lipsurile suferite lăsaseră urme adânci asupra lui; chiar şi 
barba groasă care îi înconjura faţa nu mai lăsa să se vadă 
asemănarea cu fraţii săi Hermann şi Martin. În afară de 
aceasta, Florin-Lomonov se grăbea şi nu avusese timp să 
studieze mai atent trăsăturile feţei cazacului. 

Polikev îl măsura pe Lomonov cu priviri cercetătoare. 
Cumpănea cum s-ar putea apropia mai bine de acest bărbat 
pe care nu-l cunoştea. Şi Florin era foarte curios să ştie ce 
avea să-i spună contele. 

— Fedor Lomonov, începu, în sfârşit, prudent, Polikev, am 
auzit că mergi la vânătoare de samuri. 

— Da, tăicuţule. De aceea am luat în serviciul meu un 
număr de vânători din Verhne-Udinsk. 


— Îţi doresc să reuşeşti. Drum bun şi nu uita, înainte de 
orice, să porneşti imediat la drum cu oamenii tăi! 

Lomonov făcu ochii mari la el. 

— Ce ar trebui să fac? Să pornesc imediat la drum? Dar 
asta nu este posibil. Suntem de două zile pe drum şi trebuie 
neapărat să le îngădui oamenilor mei să se odihnească. 

— Cât timp vrei să rămâi aici, prietene? 

— Până mâine în zori, tăicuţă. 

— În nici un caz; nu se poate. Trebuie să plecaţi imediat la 
drum! Eu vreau acest lucru. 

Mirarea lui Lomonov se transformă în consternare. 

— Tu vrei aşa? Dar cine eşti tu să-mi dai mie astfel de 
porunci? 

— Îmi cunoşti numele. Sunt contele Polikev. 

— Dar de ce ar trebui să părăsim acest loc frumos? 

— Asta-i treaba mea şi nu te priveşte pe tine. 

— Excelent! Dar de treaba mea puţin îţi pasă. 

— Ce-mi aud urechile? Vrei să mi te împotriveşti? 

— Domniei Voastre îi place să glumească, spuse Lomonov, 
batjocoritor. N-aş putea, dacă ar trebui, de drept, să mă 
supun ţie. Dar nu e cazul. Arată-mi împuternicirea care îţi 
permite să-mi porunceşti mie! 

Polikev fusese ferm convins că erau necesare numai câteva 
cuvinte, pentru ca Lomonov să se supună voinţei sale. 
Faptul că negustorul nu era un rus slugarnic ci un francez 
ambițios, nu avea de unde să-l ştie. Se văzu, deci, nevoit să 
adopte alt ton, căci îl interesa în mod deosebit ca vânătorul 
de samuri să se îndepărteze de acest ţinut. Contele 
presupunea că acel cazac „Numărul 10” se adăpostea pe 
undeva, pe aici, prin apropiere. I s-ar fi încurcat rău 
socotelile, dacă o întâmplare i-ar fi adunat la un loc pe tată 
şi pe fiu. 

— Desigur că nu am o împuternicire, îşi luă seama Polikev. 
Se înţelege că nu am de ce să-ţi poruncesc ţie. Este doar o 
dorinţă pe care mi-am exprimat-o. 

Lomonov zâmbi, satisfăcut. 


— O dorinţă? Asta-i cu totul altceva. O dorinţă exprimată 
de tine o voi îndeplini cu plăcere - în anumite condiţii! 

— Şi care ar fi acestea, prietene? 

— Spune-mi, mai întâi, de ce vrei să plecăm de aici. 

— Motivul poate să-ţi fie indiferent. 

— Nu tăicuţule. Insist să-mi spui. 

— Dar nu are nici o importanţă... 

Lomonov izbucni în râs. 

— Mă laşi cu gura căscată! Noi suntem de două zile pe 
drum şi avem neapărată nevoie de odihnă. Tu vrei să ne-o 
interzici şi te miri că vreau să cunosc ce motive ai? 

— Bine, atunci! M-am gândit să vă îndepărtez de aici, 
pentru că nu doresc ca surghiunitul care a evadat şi pe care 
noi îl căutăm, să se întâlnească din întâmplare cu unul din 
oamenii tăi. 

Lomonov fluieră printre dinţi. 

— Aha, aşa stau lucrurile! Eu cred că-ţi faci griji inutile. 
Dacă cel evadat chiar s-ar afla pe aici, prin apropiere, ceea 
ce eu nu cred, atunci s-ar feri să-şi părăsească 
ascunzătoarea şi să meargă între oameni. 

— Asta nu înţelegi tu. Eu îţi spun: dacă fugarul ar avea 
doar o bănuială cine se află între oamenii tăi, atunci, 
nemaiţinând socoteală de siguranţa lui, ar intra în legătură 
cu el. 

Lomonov rămase încremenit. Dacă deja îi stârnise uimirea 
faptul că însuşi contele participa la urmărirea unui biet 
cazac evadat, abia acum îi bătu la ochi ardoarea cu care 
acesta încerca să-i îndepărteze pe el şi pe oamenii lui. Aici, 
ceva nu se potrivea. Dacă ar fi fost vorba doar de un 
surghiunit oarecare, precis contelui nu i-ar fi trecut prin 
cap să-şi bată capul cu el. În mod evident, era la mijloc un 
secret şi Lomonov se hotări să afle despre ce este vorba. 
Poate putea obţine, vreun avantaj din asta. 

— Care dintre oamenii mei este acela pe care fugarul nu 
trebuie să-l vadă? Dacă vrei să împiedici întâlnirea dintre 
cazac şi omul meu, nu este neapărat necesar să plecăm toţi 


de aici. Este suficient să-l trimit înainte pe respectivul cu o 
însărcinare. 

— Ai dreptate. E cel mai simplu aşa. Este vorba despre 
vânătorul de samuri „Numărul 84”. 

— Despre cine? Ce are el de-a face cu fugarul? 

— Ar putea face cauză comună şi ar putea fugi împreună. 
— Nu cred. Nimeni nu manifestă mai puţină încredere în 
semenii săi decât un surghiunit. Teama de trădare îl opreşte 

de la sine să intre în legătură cu un necunoscut. 

— Nu este cazul aici. Cei doi se cunosc foarte bine. Sunt 
tată şi fiu. 

Polikev nu intenţionase să meargă atât de departe cu 
mărturisirile, dar se înfierbântase, văzând figura 
zeflemitoare a lui Lomonov. 

— Oh! Exclamă, mirat, fostul derviş. Asta este, evident, cu 
totul altceva. Şi tu te temi de ceva din partea lor? 

— Ce-ţi veni cu asta? 

— Ei, trebuie să ai tu un motiv, dacă îţi pasă atât de mult 
de doi surghiuniţi de rând! 

— Te înşeli, îmi îndeplinesc doar datoria de supus al 
ţarului, de a contribui la pedepsirea răufăcătorilor. 

— Despre ce delict este vorba? 

— Sunt doi ucigaşi. 

— Şi cum îi cheamă? 

— Saltikov. 

Lomonov nu crezu nici un cuvânt. Nu-l cunoştea prea bine 
pe cazac, dar despre vânătorul de samuri ar fi putut să jure 
că nu este un criminal. În nici un caz, nu arăta a criminal. 

— Nu mai încerca să mă convingi! Îl opri el. „Numărul 84” 
nu este un ucigaş sau eu nu mă mai pricep deloc la oameni. 
De altfel, nu mă pot lipsi de el. Este unul dintre cei mai buni 
oameni din trupa mea. 

— Nici nu trebuie să te desparţi de el, nu vreau decât să-l 
faci să plece de aici cât mai repede. 

— Nu-ţi mai da osteneala! Nici nu-mi trece prin minte să-ţi 
îndeplinesc dorinţa, pentru că n-ai fost cinstit cu mine. 


— La dracu'! Îmi pui răbdarea la grea încercare, prietene! 
De fapt, ce vrei de la mine? 

— Numai adevărul, frăţioare! Cine este cazacul a cărui 
arestare te interesează atât de mult? 

Contele Pollikev reflectă. În nici un caz, rudele sale nu 
trebuiau să se întâlnească aici. Dar nici nu-i trecea prin cap 
să-i mărturisească tot adevărul acestei persoane care 
punea întrebări incomode. Prin aceasta s-ar fi dat şi el şi 
secretul lui, cu totul pe mâna acestui străin. Astfel, se hotări 
să treacă sub tăcere relaţia care exista, pe de o parte, între 
cazac şi Vasilkovici şi, pe de altă parte, între aceştia şi el, 
răspunzând însă la întrebare. 

— Vrei să ştii numele cazacului? Bine, am să-ţi fac pe plac. 
El a fost mai înainte căpitanul cazacilor din Caucaz şi se 
numeşte Orioltşaştşa. 

— Oriolt... 

De mirare, Lomonov nici nu putu să pronunţe numele 
până la capăt. Deci, totuşi, un Adlerhorst! Dar care? 

Familia Adlerhorst nu avea o ramură în Rusia. Asta credea 
el că ştie cu siguranţă. Apoi mai exista o posibilitate ca 
acest cazac să fie al doilea ca vârstă dintre cei trei fraţi 
Adlerhorst şi anume Gottfried. 

Îi veni din nou în minte întâlnirea din Verhne-Udinsk. 
Santinela din clădirea administraţiei îl cunoştea de pe 
vremea fostului său serviciu. Deci, nu mai era nici o 
îndoială: cazacul acela era Gottfried von Adlerhorst. 

Contele Polikev observă impresia pe care o avuseseră 
asupra lui cele comunicare. 

— Îl cunoşti pe acest om? 

— Nu-l cunosc; îi cunosc doar familia, presupunând că 
acesta se trage din Germania, răspunse Florin-Lomonov, 
prevăzător. 

— Aşa e, Orioltşaştşa este doar traducerea în limba rusă a 
cuvântului german Adlerhorst. 

— Dar asta înseamnă că nu mi-ai spus adevărul mai. 
Înainte, când ai afirmat că „Numărul 84” ar fi tatăl 


cazacului. Eu ştiu, cu siguranţă, că tatăl lui Adlerhorst este 
mort, deja, de câţiva ani. 

Polikev îşi muşcă buza de jos. Omul acesta îl silea să spună 
mai multe decât ar fi vrut. 

— Nu te-am minţit. „Numărul 84” este tatăl lui adoptiv. 
Ştiu şi eu, la fel de bine ca şi tine, că tatăl lui, printr-un 
destin groaznic, şi-a găsit moartea şi că restul membrilor 
familiei, toţi fără excepţie, până la Gottfried, au dispărut. 

Lomonov chibzui. 

Acest conte Polikev cunoştea povestea familiei Adlerhorst 
surprinzător de bine, deci se afla într-o relaţie mult mai 
apropiată faţă de cazac decât recunoscuse. Vroia să-l 
prindă pe „Numărul 10”, prin urmare relaţia dintre cei doi 
nu putea fi decât de duşmănie. El, Florin-Lomonov nu avea, 
deci, de ce să se teamă, dacă i-ar fi povestit contelui despre 
evenimentele din ultima lună. Din contră, ar fi putut găsi în 
el un aliat. lar acest lucru i se părea foarte valoros, căci el 
nu-şi ascundea faptul că el însuşi era în pericol. Gottfried 
von Adlerhorst era liber şi probabil se afla prin apropiere, 
dacă urmăritorii săi aveau dreptate. Motiv suficient pentru 
Lomonov de a fi cu ochii în patru, cu atât mai mult cu cât 
trebuie să fi fost o strânsă legătură între fugari şi ivirea 
temutului trio de prieteni aici, în Rusia. 

Aceste consideraţii îi trecură fulgerător prin minte. 

— Mai corect era să spui, replică el, că membrii familiei 
Adlerhorst au fost daţi dispăruţi. 

Polikev tresări. 

— Nu pricep. Cum să înţeleg cuvintele tale? 

— Exact aşa cum le-am spus: fraţii Adlerhorst nu mai sunt 
sclavi, ci sunt liberi şi s-au regăsit. 

Această veste fu atât de uimitoare pentru conte, încât o 
clipă nu putu să scoată nici un cuvânt. Se uita la Lomonov, 
fără să înţeleagă absolut nimic. 

— Dar acest lucru - acest lucru nu este posibil! Articulă el, 
în cele din urmă, speriat. 


— De ce nu? Ştiu mai multe despre acest lucru. Fraţii au 
aflat că fratele lor trăieşte în Rusia; da, se pare că ştiu chiar 
că el este un surghiunit. 

— La dracu'! Cum ţi-a venit ideea asta? 

— Pentru că ei îl caută aici. 

— Ei... îl... caută? 

— Sunt convins de asta. Nu ţi-au bătut la ochi, în Verhne- 
Udinsk, trei bărbaţi îmbrăcaţi mai ciudat? Doi înalţi şi 
subţiri şi unul mai mic? 

— Ba da. l-am observat în apropierea clădirii 
administraţiei. Arătau ca nişte vânători din preriile 
americane. 

— Nu numai că arată aşa, chiar asta sunt în realitate. Şi 
bag mâna în foc că şi-au adus şi ei contribuţia la fuga 
„Numaărului 10”. 

— Cum ar fi putut aceşti oameni... 

— Foarte simplu! Îl întrerupse Florin-Lomonov. Au fost în 
America şi acolo l-au eliberat pe Martin von Adlerhorst. 
Acum au venit încoace pentru a-l căuta pe ultimul dintre 
fraţi, pe Gottfried. 

Contele respira cu greutate. Veştile rele îl găsiră complet 
nepregătit. 

— De unde ai aflat toate acestea? 

— Am să-ţi povestesc. De fapt, nu ştiu ce ai împotriva 
familiei Adlerhorst, dar deduc din toate acestea că eşti 
duşmanul lor. Şi, pentru că şi eu am toate motivele să-i 
trimit la dracu', n-am nici un motiv să fiu rezervat faţă de 
tine. Dar, pentru sinceritatea mea, aştept acelaşi lucru de la 
tine! 

— Poţi să te bazezi pe ea. Povesteşte! 

Şi fostul derviş povesti. 

Contele Polikev asculta cu atenţia încordată. 

Amândoi erau atât de adânciţi în discuţie, încât nu mai 
erau atenţi la nimic. Astfel, nu observaseră că vânătorul de 
samuri „Numărul 84” se ridicase, înconjurase casa şi 


rămăsese pe loc la colţul de a cărui cealaltă parte se aflau 
ei. 

Se aşeză acolo, rezemându-se, aparent indiferent, de zid şi 
se comportă de parcă s-ar fi cufundat în meditații adânci. 
Astfel deveni martorul discuţiei neobişnuite, care îi răscoli 
adânc sufletul. Fusese nevoit să-şi adune toate puterile 
pentru a se stăpâni şi a-şi păstra liniştea exterioară şi a nu 
nedumeri pe nimeni. Coşul pieptului i se ridica şi cobora 
spasmodic, îşi strângea mâinile în pumni şi unghiile de la 
degete îi pătrundeau în carne. 

Cât tânjise în cei trei ani de la surghiunirea lui, după o 
veste de la fiul său adoptiv, de care fusese imediat despărţit, 
după misterioasa arestare! 

Serviciul de supraveghere este atât de aspru în acel ţinut, 
încât surghiuniţilor le este imposibil să ia legătura unul cu 
altul. Contele Vasilkovici îl socotise deja pe fiul său adoptiv, 
Bogumir, printre cei dispăruţi. Şi astăzi, primise o veste, 
prin ceea ce oamenii numesc hazard, pe care, nici în cele 
mai îndrăzneţe gânduri ale sale, n-ar fi sperat să o 
primească. 

Fiul său era încă în viaţă şi reuşise să fugă! 

Noi griji puseră imediat stăpânire pe bătrân. El ştia prea 
bine cât de greu era, da, aproape imposibil, să scapi de 
ochii ageri ai pazei de frontieră. Şi soarta acelor fugari care 
nu fuseseră prinşi din nou era, în cea mai mare parte, 
moartea prin înfometare sau frig. Ei trăseseră un bilet 
necâştigător în jocul pentru libertate şi viaţă. 

Prezenţa lui Polikev, pe care îl recunoscuse din prima 
privire, nu mai era o enigmă pentru el. El bănuia că lui 
trebuia să-i mulţumească pentru nefericirea sa şi că acest 
ticălos venise pentru el, chiar dacă nu ghicise încă motivul 
adevărat. Pe la începutul perioadei de surghiun, îşi pusese, 
desigur, de sute de ori, întrebarea cine ar fi putut să-i 
pregătească lovitura aceasta. De repetate ori a cerut să se 
facă o cercetare; n-a primit, însă, decât vorbe de batjocură 
şi lovituri de bici. Apoi s-a liniştit şi a început să cugete 


adânc. Cine, se întreba el, ar fi avut ceva de câştigat de pe 
urma nefericirii sale? Cine ar fi avut interesul să-i aducă, pe 
el şi pe fiul său, în această situaţie fără nici o speranţă? 

Răspunsul la această întrebare nu era greu de dat. O 
singură persoană intra în discuţie: contele Polikev. 
Vasilkovici îl cunoştea suficient de bine, pentru a-l crede în 
stare de o astfel de mârşăvie, îndeosebi când la mijloc se 
afla moştenirea unei averi. De câte ori, în aceşti trei ani, nu 
încercase cel surghiunit să-şi rupă lanţurile şi să trimită o 
veste în lumea exterioară sau să primească una de acolo - 
zadarnic. | se părea ca şi cum laţul se strânsese mult prea 
tare în jurul persoanei sale, faţă de un oricare alt surghiunit 
şi de parcă superiorii săi şi-ar fi dat toată osteneala, în ceea 
ce-l privea, să rămână în necunoştinţă de cauză cu privire la 
anumite lucruri. 

Nu o dată încercase să afle câte ceva de la negustorii care 
îl angajaseră, în zadar. Existau, pentru relaţiile persoanelor 
particulare cu surghiuniţii, cele mai aspre reglementări. La 
anumite întrebări ale nefericiţilor nu era voie să se 
răspundă; încălcarea unui astfel de ordin era considerată 
drept ajutor în scopul evadării. Probabil că şi oamenii 
cărora le fusese trimis Vasilkovici primiseră instrucţiuni 
speciale. În orice caz, nici de la ei nu putuse afla nici măcar 
cel mai neînsemnat lucru care ar fi putut avea vreo legătură 
cu soarta sa. 

Era greu de hotărât cine asculta cu mai mare atenţie 
relatarea dervişului: Vasilkovici sau cel care contribuise la 
ruinarea lui. Vestea pe care o primise acum Polikev trezi în 
el cele mai groaznice temeri. Orioltşaştşa era liber; fraţii săi 
îl căutau; trei bărbaţi curajoşi erau în legătură cu el, pentru 
a-l ajuta să treacă graniţa. Şi el, contele Polikev? Departe 
de a strânge fructele nelegiuirii sale, trebuia s-o ia acum de 
la capăt. Mai mult ca oricând, era convins acum că singura 
cale de a se pune la adăpost era să ajungă la o înţelegere 
paşnică cu Vasilkovici. Dacă va obţine de la el făgăduiala 


dorită, atunci, numai atunci, va recupera ceea ce pierduse 
în urmă cu trei ani... 

După ce dervişul îşi încheie relatarea, contele Polikev 
rămase multă vreme tăcut. Avea nevoie de timp ca să 
mistuie cele auzite şi să ia o hotărâre. În cele din urmă, 
căzu de acord cu el însuşi. 

— Relatarea ta seamănă eu un basm scris de Krâlov15, 
spuse el, dar sunt convins că totul s-a petrecut exact aşa 
cum ai spus tu. Acum, lasă-mă singur şi, trimite-l la mine pe 
„Numărul 84”! Trebuie să vorbesc cu el. 

— Ce vrei de la el, tăicuţule? 

— Am să-ţi spun mai târziu. 

— De ce nu acum? Eu am fost de bună-credinţă şi tu mi-ai 
promis să fii la fel. Am dreptul să aflu adevărul de la tine. 
Cine este acest „Număr 84” şi ce vrei de la el? 

— Te rog să ai răbdare, Frăţioare! Nu este timp de 
pierdut; „Numărul 84” trebuie să plece, să plece imediat! 
Am să mă ocup eu de această problemă şi, apoi, dacă îmi 
ating scopul, am să-ţi povestesc totul. Până atunci, 
mulţumeşte-te cu atât! 

Primul scop al lui Polikev era să câştige timp; nici prin vis 
nu i-ar fi trecut să-i destăinuie adevărul lui Lomonov. Şi aşa, 
lăsase să se întrevadă mai mult decât ar fi vrut. 

Florin îi aruncă o privire în care se citea îndoiala şi plecă 
să-l aducă pe vânătorul de samuri. 

„Numărul 84” îşi părăsise deja postul de observaţie, 
întrucât se gândea că ar fi putut fi observată lipsa sa. Luă 
din nou loc lângă ceilalţi şi se cufundă în gânduri, din care 
fu curând smuls de vocea lui Lomonov. 

— Contele se află acolo, lângă fântână. Vrea să-ţi 
vorbească şi eu doresc să te duci la el. 

— La ordine, domnule! 

Vânătorul se ridică şi se îndreptă spre Polikev, care păşi 
împreună cu el în spatele gardului viu. Numaidecât, se 
furişă în acea direcţie şi Lomonov şi, astfel, deveni martorul 
convorbirii dintre cei doi bărbaţi. 


Polikev avea un sentiment ciudat, aşteptând venirea 
vânătorului. El îl făcuse pe Vasilkovici să-şi piardă patria, 
fiul, averea şi libertatea, pe scurt, totul şi de atunci nu se 
mai întâlnise cu el. Acum, trebuia să-l revadă pentru prima 
oară. Oare cum se va purta faţă de el nefericitul? Bănuia, 
oare, ceva? Toate acestea îl apăsau greu pe inimă. 

Se auziră apropiindu-se paşi uşori. Aparent „Numărul 84” 
venea liniştit şi indiferent. Figura sa era liniştită şi 
nemişcată. Nu se putea vedea furtuna care se zbătea în 
adâncurile fiinţei sale. 

— M-ai chemat, domnule, începu el. 

— Da. Aş vrea să vorbesc cu tine. Nu este ceva obişnuit 
ceea ce am să-ţi spun. 

— Obişnuit sau neobişnuit, mie îmi este egal. Unui 
surghiunit îi este interzis să-i fie drag sau să nu-i fie drag 
ceva. 

— Nici chiar patria? 

— Nici chiar ea. Surghiunitul nu are patrie, nu are nume, 
nu are drepturi, nu are suflet. El este o cifră, un zero. 

Vânătorul pronunţă atât de indiferent aceste cuvinte, de 
parcă nu l-ar fi atins cu nimic. 

Atunci, contele, porni, surprinzător, la atac. 

— Deci, nu mă cunoşti? 

„Numărul 84” se uită la vorbitor cu o privire mirată. 

— Nu te-am văzut niciodată, răspunse el, cu sânge rece. 

— Te înşeli. Sunt contele Nikolai Polikev. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, îşi ţinea privirea 
îndreptată fix asupra surghiunitului. Aştepta ca acesta să 
rămână consternat, dar se înşelase. 

— Aşa! Spuse „Numărul 84”, cu o indiferenţă bine 
simulată. S-ar putea să fi auzit vreodată acest nume, dar l- 
am uitat din nou. 

— Numele meu are legătură cu cele mai importante 
evenimente din viaţa ta. Cine ai fost tu înainte? 

— Eu sunt un surghiunit. Cine am fost înainte nu mai are 
nici o valoare pentru mine. 


— Care era numele tău? 

— Mă numesc „Numărul 84”. Numele meu dinainte este 
pierdut ca o foaie de hârtie luată de vânt. 

— Dar, omule, inima ta este cu totul împietrită? Ai avut 
copii? 

— La ce mi-ar folosi astăzi, dacă într-adevăr aş fi avut 
copii? La nimic. 

— Mă gândeam că ai fi avut un fiu, nu unul de sânge, ci 
unul pe care l-ai adoptat. 

— Când vorbeşti aşa, mi se pare că te-aş auzi vorbind în 
vis. 

Vasilkovici se rezemase cu spatele de trunchiul unui anin şi 
îşi încrucişase braţele peste piept. Figura sa era inflexibilă; 
vocea sa suna slab. 

— Asta trebuie să fi fost cu mult, mult timp în urmă. Nu 
mai ştiu nimic de atunci. 

— Chiar nu poţi să-ţi aduci aminte de numele tău? 

— Ba da, ştiu că am fost numit Saltikov, Vasili Saltikov. 

Polikev începu să devină nesigur. Îşi dădu seama că 
„Numărul 84” juca teatru cu el şi că indiferența sa aparenta 
era doar o mască, în spatele căreia se ascundeau 
adevăratele-i sentimente. La rândul său, surghiunitul era 
destul de dibaci pentru a ghici faptul că Polikev avea ceva 
pe suflet. Dar era hotărât să nu facă el primul pas, sub nici 
o formă. Contele însuşi trebuia să dea cărţile pe faţă. 

— Să nu ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea, spuse Polikev, 
supărat. Ştim foarte bine amândoi, cum stăm unul faţă de 
celălalt. Vreau să vorbesc deschis. Tu eşti contele Vasilkovici 
şi l-ai adoptat pe Bogumir Orioltşaştşa. El era moştenitorul 
averii tale; eu aş fi rămas cu buzele umflate. Atunci mi-a 
venit în ajutor soarta, făcând ca tu şi Bogumir să fiţi bănuiţi 
pe nedrept. Aţi fost surghiuniţi ca răufăcători şi, mai târziu, 
declaraţi morţi. Aşa am intrat eu în posesia averii tale. 
Aceasta n-am s-o mai restitui. Nu sunt nebun. Dar sunt 
pregătit pentru o conciliere. Mă doare să-mi văd rudele în 
mizerie. De aceea, vreau să-ţi fac o propunere. 


— Ascult, replică Vasilkovici, pe un ton de parcă nu ar fi 
fost vorba de el însuşi. 

— 'Te salvez de la surghiun şi îţi dau un milion de ruble. 
Auzi, un milion întreg! 

— Îţi mulţumesc. Mai departe, ce vrei? 

— Îţi închipui că am de pus o condiţie. 

— Spune-o. 

— Îmi dai cuvântul tău de onoare că, în libertate, vei trai 
sub alt nume şi, în primul rând, nu vei întreprinde nici un 
fel de măsuri să mă deposedezi de drepturile mele odată 
câştigate? Deci, contele Vasilkovici rămâne mort, tu, însă, 
trăieşti ca un burghez înstărit. Te cunosc şi ştiu că pot să 
mă bazez pe cuvântul tău. Ce părere ai despre propunerea 
mea? 

— Ai uitat să cuprinzi, în această socoteală, un punct 
important: ce părere va avea fiul meu despre această 
afacere? 

— Fiul tău? El nu are nimic de-a face cu problema asta, 
spuse, categoric, Polikev. 

— Te înşeli. Şi el este în mizerie, ca şi mine. Şi, în afară de 
aceasta, acţionezi împotriva convingerii tale. Ştiu precis că 
fiul meu îţi dă acum multă bătaie de cap. 

— Nu te, înţeleg. 

— Ba mă înţelegi foarte bine. Crezi că nu ştiam că 
„Numărul 10”, cazacul după care alergi ca dracul după 
suflet, este Bogumir Orioltşaştşa? 

Contele se dădu, surprins, înapoi. 

— Cum, tu ştii? 

— Da, ştiu, spuse, liniştit, „Numărul 84”. 

— Cine ţi-a spus acest secret? 

— N-are importanţă. 

— Acum, dacă tot ai aflat, nu mai am nici un motiv să 
tăgăduiesc. Dar n-o să se bucure prea mult de libertate. 

— Vom trăi şi vom vedea! Până atunci, nu-mi trece prin cap 
să-ţi fac vreo concesie. 


Polikev era consternat. El socotise că Vasilkovici se va 
agăța cu amândouă mâinile de funia de salvare pe care i-o 
aruncase el. Pentru Polikev conta foarte mult să-şi atingă 
scopul cu bătrânul, pentru cazul în care temerile sale se 
adevereau şi cazacul „Numărul 10” izbutea să fugă. Dacă s- 
ar fi pus de acord cu tatăl, nu ar mai fi avut de ce să se 
teamă de fiu. Iar, acum, bătrânul îi strica socoteala. Polikev 
nu era dispus să renunţe în nici un chip la planul său. 

— Doar n-ai să fii atât de nechibzuit să respingi oferta 
mea, spuse el, pe un ton, silit, nepăsător. 

— Nu-ţi mai da osteneala! Eu sunt Vasili Saltikov şi 
cuvântul acestui surghiunit nu-ţi poate folosi la nimic. 

— Hai să nu mai vorbim verzi şi uscate! Continuă Polikev, 
nerăbdător. Te las să alegi din două variante: fie primeşti 
propunerea mea, fie rămâi, până la moarte, acela al cărui 
nume pretinzi, în mod curios, că l-ai purta. Deci, bagă bine 
de seamă! De o parte, îţi surâde libertatea şi o bătrâneţe 
fără griji, de cealaltă parte, surghiunul până la moarte. 

— Bine. Să zicem că n-ar exista o altă posibilitate! Vocea 
bătrânului suna la fel de nepăsătoare, ca la început. Ce 
garanţie poţi să-mi oferi că voi fi într-adevăr liber şi că voi 
primi un milion, după ce îţi voi da cuvântul meu? 

Liniştea cu care „Numărul 84” vorbea începuse să-l calce 
pe nervi pe Polikev. Aceasta îl enerva mai mult decât dacă 
Vasilkovici ar fi tunat şi-ar fi fulgerat. Adversarul său 
începea să devină aproape înspăimântător, prin această 
încăpățânare nenaturală. 

— Ce garanţie îmi ceri? În momentul de faţă, nu pot să-ţi 
răspund decât cu aceeaşi monedă. Îţi ofer cuvântul meu de 
onoare, cuvântul unui nobil. 

— Cuvântul unui ticălos fără onoare! 

Cine rostise această îngrozitoare injurie? „Numărul 84”? 
Se părea că nu, căci bătrânul se rezema încă de pom, cu 
braţele încrucişate; pe faţa sa nu se putea vedea nici cea 
mai neînsemnată tresărire. Semăna cu o figură de ceară, nu 
cu un om în care pulsa sângele viu, proaspăt. 


La început, Polikev rămase mut, cu ochii mari deschişi şi se 
holba la vorbitor. Apoi, însă, îşi scoase biciul de la 
cingătoare. 

— Omule, cum îndrăzneşti? Nu ştii că eşti doar un 
surghiunit, un om fără drepturi, un ocnaş, nimic altceva 
decât „Numărul 84”? Aruncă-te la pământ şi târăşte-te în 
faţa mea prin praf, altfel am să te biciuiesc! 

Cel ameninţat nu făcu nici o mişcare pentru a se apăra. 
Păstră acelaşi ton apatic de până acum. 

— Pune biciul la loc! Dacă mă atingi, vei plăti cu viaţa. Şi, 
în plus, nu mai ţipa aşa! Crezi că discuţia noastră poate 
servi cuiva şi că vânătorul de samuri „Numărul 84” nu are 
ochi şi urechi? L-am observat de mult pe individul care ne 
spiona. 

Zicând acestea, el făcu o săritură neaşteptată în tufiş şi îl 
aduse pachet pe negustorul Lomonov, fostul derviş, ţinându- 
l de ceafă. 

— Tu? Strigă contele. Tu ne-ai spionat? 

— Nu! 

— Nu minţi! Porunci vânătorul de samuri, care devenise 
deodată, un alt om. Stai deja de mult aici! Şi mă bucură 
faptul că discuţia noastră a avut un martor. Acum există un 
al treilea care ştie cine sunt eu. 

— Ei, acum vă las singuri. Simţiţi-vă bine! Sper ca timpul 
să nu vi se pară prea lung! 

Cu acestea zise, dispăru. 

Cei doi rămaşi pe loc se uitară unul la altul, câteva 
secunde, fără a scoate o vorbă; apoi, dervişul izbucni într- 
un râs batjocoritor. 

— Al dracului de caraghios să fii surprins spionând! Dar 
lucrul cel mai important este că acum ştiu de ce ai venit la 
Selenga. 

Polikev spumega de furie, dar nu mai avea cum să schimbe 
lucrurile. Întrucât Lomonov îi aflase secretul, trebuia să se 
împace cu aceasta; da, se hotări imediat să se folosească de 


acest lucru. Dacă apoi îşi atingea scopul, va găsi el o cale să 
se descotorosească de complicele incomod. 

Puteai să fii scutit de ruşinea de a fi descoperit ca spion, 
spuse el, pe un ton voit superficial. Eram oricum hotărât să- 
ţi dezvălui totul, aşa cum îţi promisesem mai devreme. 

— După cât se pare, n-ai avut succes la acest vânător de 
samuri cu intenţiile tale filantropice, îl luă în râs Lomonov. 
Ei, cazacul nu cade dintr-o singură lovitură. Am să-l conving 
pe „Numărul 84”. Am să fac ce trebuie pentru a-l împiedica 
pe „Numărul 10” să-l găsească. Nu trebuie decât s-o 
pornesc imediat la drum, spre pădurile seculare, cu 
vânătorii mei de samuri. Ştii că şi eu am motivele mele să-l 
ţin la distanţă pe cazacul „Numărul 10”. 

— În sfârşit, dorinţele noastre coincid. Ascultă, îţi fac o 
propunere avantajoasă: ajută-mă şi convinge-l pe „Numărul 
84” să accepte propunerea mea şi n-o să ai decât de 
câştigat! 

— Îmi convine de minune treaba asta. 

— Pentru a ne atinge acest scop, este, desigur, necesar ca 
acest Orioltşaştşa să dispară. 

— 'Te ajut cu bucurie. 

— În ceea ce mă priveşte şi cei trei americani pot să 
moară. 

— Dacă am să reuşesc asta, mă voi bucura din toată inima. 
Am de încheiat o socoteală cu ei. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

— Până aici, suntem de acord. Acţionăm împreună. Dar, 
acum, mai departe: ce primesc pentru strădaniile mele? 

— Dacă reuşeşti să-l convingi pe „Numărul 84”, îţi dau o 
sută de mii de ruble. 

— Ah! Nu ştiam că omul acesta are o asemenea valoare 
pentru tine. Deci, ar fi neplăcut pentru tine, continuă 
Lomonov, pândindu-l, dacă i s-ar întâmpla o nenorocire, 
într-un viitor apropiat? 

— Nu ştiu de ce i s-ar întâmpla, într-un viitor apropiat, o 
nenorocireş recunosc, însă, că mi-ar încurca foarte tare 


socotelile, dacă n-ar dispărea pentru totdeauna, imediat 
după aceea şi „Numărul 10”. Mă înţelegi? Dar acum, gata, 
am stat destul ascunşi aici împreună. Mai ai ceva pe inimă? 

Contele se uită întrebător spre Lomonov. Putea să-i fi 
promis la fel de bine şi trei milioane, căci era ferm hotărât 
să nu-i plătească nici măcar o rublă acestui om care îi 
aflase, aproape forţat, secretul. Dar recunoscuse în elun 
suflet exact aşa cum îi trebuia acum. Înţelesese foarte bine 
aluzia negustorului, dar clătină din cap. 

La această întrebare, silueta suplă a vânătorului de samuri 
se desprinse de lângă tufiş. Când îi lăsase singuri, mai 
înainte, pe cei doi, nu plecase, ci se ghemuise lângă un tufiş, 
aproape de locul unde se aflau aceştia, pentru a asculta ce 
mai aveau de discutat unul cu altul. 

Acum se grăbi să plece şi, atunci când Polikev şi Lomonov 
ajunseseră în faţa casei, el şedea liniştit şi aparent naiv, 
lângă camarazii cu care împărtăşea aceeaşi soartă. 

Capitolul XVII - „Oamenii sărmani” 

Tocmai când locotenentul se întorcea în faţa casei, fără a fi 
obţinut nici un rezultat din percheziţia făcută, sosiră şi 
contele Polikev şi Lomonov de la fântână. 

— Gata! Strigă ofiţerul. „Numărul 10” nu se află aici şi 
precis nu a fost nici în acest ţinut. Va trebui să căutăm în 
alte locuri. 

Între timp, sergentul-major Jeroşchin reuşise să se curețe 
de funingine şi acum stătea în faţa uşii, pentru a se 
prezenta locotenentului, aşa cum i se ordonase. Atunci auzi 
pomenindu-se numele cazacului „Numărul 10”. Acest lucru 
îl surprinse. Stătu drepţi în faţa superiorului său şi îndrăzni 
să i se adreseze. 

— Am auzit că îl cauţi pe „Numărul 10”, tăicuţule. Chiar a 
evadat? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că l-am văzut. 

— Când? 

— Ieri după-amiază. 


— L-ai prins, totuşi? 

— Da. Am pus mâna pe el. 

— La dracu'! Iar eu m-am târât aici prin toate găurile şi 
colţurile, ca să-l caut, Nătărăule, de ce nu mi-ai spus asta de 
la bun început? Unde se ascunde? 

— Nu ştiu. Am fost nevoit să-l las să plece. 

— De ce? 

— Pentru că s-a dovedit mai târziu că nu era cel căutat, ci 
un prieten al lui Peter Dobronici din Ekaterinburg. 

— Aşa deci! Asta înseamnă că ai arestat un om complet 
nevinovat. Eşti un nătărău care pare că nu ştie să facă 
altceva decât prostii. Du-te dracului! Pleacă acasă şi, altă 
dată, fii mai deştept! 

Sergentul-major se cărăbăni urgent. Ofiţerul, însă, se 
îndreptă spre conte, pentru a discuta cu el despre 
urmărirea în continuarea „Numărului 10”. 

După câteva clipe, fu văzut ieşind din casă, Sergius Propov, 
altădată atât de trufaş şi pe care, în sfârşit, Dobronici îl 
eliberase din afumătoare. Era o adevărată figură jalnică. 
Fugi în spatele casei, cât de repede îi permiteau picioarele 
înţepenite după ore de stat cocoţat şi se strecură după 
colţul casei. Primise o lecţie pe care n-o va uita toată viaţa 
lui. 

Nici nu dispăru bine, când apărură, din partea cealaltă, 
alţi nou-veniţi: un locotenent-major cu o grupă de 
aproximativ cincisprezece cazaci. 

Când îl zări pe locotenentul din Verhne-Udinsk, zori 
călare, mirat, spre el. 

— Tu aici, camarade? Întrebă el. Ce te-a adus aici? 

— Caut un fugar, cazacul „Numărul 10”! Ai auzit cumva de 
el, prietene? 

— Nu. 

— Nici n-a fost nimeni prins la voi? 

— Nimeni. De zile întregi, nu s-a întâmplat nimic la graniţa 
noastră. Astăzi, în sfârşit, avem de lucru. Tu, însă, ai auzit 
precis de Boroda? 


— Vânătorul de samuri fugar? Da. 

— Ei, noi am plecat în căutarea lui, să-l prindem şi să 
câştigăm cele o mie de ruble care se dau ca premiu pentru 
el. 

— Îţi doresc noroc! Deci, ştiţi unde să-l găsiţi? 

— Da, ştim exact unde se află el şi banda lui. 

— Cum? Aţi descoperit ascunzătoarea tovarăşilor lui? 

— Nu noi, ci un om din satul de cazaci. S-a dus noaptea la 
râu, să prindă raci. Acolo a observat lumina unui foc, s-a 
îndreptat spre acel loc şi a văzut că „oamenii sărmani” 
făcuseră tabără acolo, cam cincizeci de persoane. S-a 
apropiat cât a putut de mult şi a tras cu urechea la discuţia 
dintre doi bărbaţi, din care a înţeles că Boroda era 
conducătorul acestei trupe şi că plecase doar de câteva 
clipe. 

— Ce descoperire! Unde se ascund? 

— Numai la câteva verste de aici, în hăţiş, la o cotitură a 
râului. Omul s-a întors acasă doar cu puţin timp în urmă, 
căci au fost puse strâji, printre care nu s-a putut strecura. 
Doar în zori au fost retrase aceste santinele şi, astfel, a 
putut pleca neobservat. 

— Şi voi, ăştia de aici, vreţi să puneţi mâna pe toată trupa 
aia? 

— Noi singuri? Cincisprezece oameni? Nu îndrăznim aşa 
ceva. Oamenii aceia au să-şi apere cu disperare pielea. Nu, 
suntem în total cincizeci de cazaci pedeştri şi treizeci de 
călăreţi, conduşi de un maior. Cazacii pedeştri mărşăluiesc 
spre acel loc. Călăreţii au fost împărţiţi în două flancuri 
egale de câte cincisprezece oameni, astfel încât cele două 
capete să formeze un semicerc în care să-i închidem pe 
„oamenii sărmani”. Dacă reuşim să ne apropiem 
neobservaţi, n-o să ne scape niciunul. 

— Îmi permiţi să mă alătur şi eu cu oamenii mei? Suntem 
şi noi treizeci. 

— Cu cea mai mare plăcere, frăţioare. 


— Pot să vin şi eu? Întrebă contele. Eu sunt contele Nikolai 
Polikev, iar prietenul meu de aici, Lomonov din Orenburg, i- 
ar face şi lui plăcere să ajute la prinderea ticăloşilor 
acelora. 

— "Toţi sunt bineveniţi, răspunse, politicos, locotenentul- 
major. Bineînţeles, cu condiţia să nu se ridice nici o 
pretenţie în ceea ce priveşte răsplata. 

În curând, trupa astfel întărită plecă; vânătorul de samuri 
nu se luă după ei. 

Peter Dobronici tocmai ieşise, din nou, din casă, împreună 
cu Mila, când sosiră cazacii. Amândoi auziseră, 
înspăimântați, despre ce era vorba. Mila îi trase pe tatăl său 
deoparte, pe neobservate. 

— Pentru Dumnezeu, tată! Şopti ea. Trebuie să-i salvăm! 
Trebuie să-l înştiinţăm pe Boroda! 

— Este foarte periculos acest lucru! Nu ştiu dacă are să 
accepte cineva să facă acest lucru. Va trebui să merg eu 
însumi călare. Poate reuşesc să ajung înainte de a se 
închide linia de cazaci. 

— Dar atunci, nu vei mai putea să ieşi de acolo! 

— Exact de asta mă tem şi eu cel mai tare. Priveşte, deja 
pornesc! 

Poteraşii nu părăsiseră toţi curtea, când vânătorul de 
samuri „Numărul 84” se îndreptă spre Peter Dobronici. 

— Vrei să-i salvezi pe cei sărmani? Şopti el. 

— Da. 

— Ai un om destoinic pentru treaba asta? 

— Nu. Voi pleca eu însumi călare. 

— Lasă-mă pe mine să plec. E mai bine. Ai ceva să-i 
transmiţi lui Boroda? 

— Îţi mulţumesc prietene. Spune-i ce-ai văzut şi ceai auzit 
aici! Asta e suficient. N-aş fi acceptat să-mi faci acest 
serviciu, dacă n-ar fi trebuit să mă tem că s-ar putea să fie 
mare nevoie de mine aici. Ştiu şi cine eşti un om mai bun 
nici n-aş putea să trimit. 


„Numărul 84” sări pe cal, îşi aşeză transversal pe 
genunchi carabina cu două ţevi şi voia să dea pinteni 
calului, când îşi mai aminti de ceva şi se adresă tovarăşilor 
săi. 

— Fraţilor, vreţi să fiţi de partea „oamenilor sărmani” în 
luptă în aceste condiţii? 

— Bineînţeles. Îţi suntem alături! 

— Foarte bine. Mă bazez pe voi. Grăbiţi-vă spre râu şi 
aşteptaţi la bac. Poate vin să vă iau. 

Cu acestea zise, „Numărul 84” porni călare, mai întâi 
încet, apoi, după ce lăsă în urmă gospodăria, în trap. 

Pe cazaci îi văzu în faţa sa, în partea dreaptă, îndreptându- 
se spre est. Încă nu formaseră un lanţ, ei se adunaseră la 
un loc, ca o trupă. 

Asta îi convenea, căci astfel putea trece neobservat între ei 
şi râu. 

Dădu pinteni, se aplecă deasupra calului, cu capul înainte 
şi porni într-un galop vijelios. 

În scurt timp îi lăsă în urmă pe cazaşi, fără să fi fost 
observat. 

Era de-abia de o jumătate de oră pe drum, când râul făcu 
o cotitură spre nord şi apoi se reîntoarse spre sud. Apăru o 
peninsulă care era acoperită cu mărăciniş şi pomi 
singuratici. Aici se aflau ascunşi „oamenii sărmani”. 

Călărețul sări în mijlocul mărăcinişului, unde se apropiată 
de el câţiva bărbaţi. 

— Unde este Boroda, întrebă el, ţinându-şi calul de frâu. 

— Boroda? Nu cunoaştem nici un Boroda, răspunse unul 
dintre ei. 

— Ştiu deja, ştiu. Dar vă înşelaţi. Vă avertizez, e urgent: 
aveţi încredere! Voi sunteţi „oamenii sărmani” şi aţi poposit 
aici. Cazacii v-au descoperit şi sunt deja pe drum, să vă 
prindă. Dacă nu mă duceţi repede la Boroda, sunteţi 
pierduţi! 

— O, Sfântă mamă a lui Kazan! Vezi frasinul acela stufos, 
din stânga? Acolo se află Boroda. 


Urmă indicaţia. Sări din nou în şa şi tuturor oamenilor pe 
care îi întâlni le comunică vestea. Îl urmară, agitaţi. Când 
ajunse la frasin, toată tabăra era deja în picioare. 

Sub copac se aflau cinci oameni înarmaţi. 

— Care dintre voi este Boroda? Întrebă el. 

Unul dintre ei făcu un pas înainte şi ridică mâna. 

— Eu sunt. Ce vrei? 

— Vin din partea lui Peter Dobronici, la care au sosit 
patruzeci şi cinci de cazaci călare; din partea cealaltă mai 
vin cincisprezece şi, de aici drept înainte, mai vin cincizeci 
de cazaci, să vă prindă. 

— Cerule milostiv! Deci, suntem trădaţi! 

— V-a descoperit un pescar. 

— Nu ne mai rămâne decât un singur mod de a ne salva: 
ne retragem, luptând, spre curtea lui Dobronici şi dispărem 
imediat în ascunzătoarea pe care mi-a arătat-o ţăranul. Sau 
are vreunul dintre voi un alt plan? 

— lartă-mă, frăţioare! Spuse „Numărul 84”. Te vei 
îndrepta spre curtea lui Peter Dobronici. O să-ţi reuşească 
asta? 

— Trebuie. 

— Drumul spre Dobronici îţi este închis de patruzeci şi 
cinci de călăreţi bine înarmaţi. Vrei să te strecori printre ei? 
Iar la stânga sunt cincizeci de cazaci de linie şi în spatele 
tău alţi cincisprezece călăreţi. 

— O situaţie disperată; dar mai bine murim, decât să ne 
predăm! 

— Am să-ţi fac o propunere, frăţioare. Încearcă să 
negociezi cu soldaţii! Eu mă întorc să-l înştiinţez pe 
Dobronici că am reuşit să te avertizez. Acolo, la bac, am 
unsprezece camarazi curajoşi, care vor să vă ajute. Dacă îi 
aduc pe aceştia în spatele celor patruzeci şi cinci de 
călăreţi, poteraşii sunt prinşi între două focuri şi - probabil 
- se vor destrăma. Atunci vă va fi deschis drumul spre 
gospodăria lui Dobronici. Ce va urma vom hotări în 
momentul respectiv! 


— O idee grozavă! Cam pe când să ne aşteptăm că vin 
cazacii? 

— Îndată! Dar fiţi deştepţi şi cruţaţi vieţile omeneşti! Este 
mai bine şi pentru voi. Împuşcaţi doar caii! Acest lucru va 
produce o mare dezordine, ca şi cum călăreţii ar cădea. 

— Bine, vom fi omenoşi; dar de predat nu se va preda 
niciunul dintre noi. Când vii cu prietenii tăi în ajutorul 
nostru? 

— În cel mult o jumătate de oră. Până atunci, rămâneţi, cu 
bine! 

— Du-te cu bine, frăţioare! 

Vânătorul de samuri încălecă pe armăsarul său şi plecă în 
mare grabă. 

Era deja timpul, dacă dorea să se mai poată strecura. Abia 
călărise preţ de-o verstă, când îi zări, în stânga sa, pe cei 
patruzeci şi cinci de cazaci; erau pregătiţi să se aşeze într-o 
linie care să ajungă până dincolo de râu. 

Acum, se culcă cu totul pe spatele calului. Chiar dacă era 
văzut, măcar nu putea fi recunoscut. 

Şi avusese dreptate. Deodată, câţiva cazaci se desprinseră 
de trupă şi porniră în urmărirea lui. Dar, pentru că îşi mâna 
calul în mare grabă iar ei erau convinşi că n-o să-l poată 
prinde, se reîntoarseră curând. 

După ce vânătorul de samuri mai lăsă în urma sa încă 
două verste, zări o călăreaţă care se îndrepta spre el - Mila, 
fiica lui Peter Dobronici. 

Teama şi grijile nu-i dăduseră pace. Ea alergă spre 
„Numărul 84”. 

— Cum stăm? L-ai întâlnit pe Boroda? 

— Da, l-am avertizat. 

— Se va lupta? 

— Da. Du-te repede acasă şi spune-i tatălui tău să 
pregătească ascunzătoarea! Boroda se va întoarce la 
gospodărie cu oamenii lui şi va dispărea în ascunzătoare. 

— E un lucru bine gândit. Este bine. Mă grăbesc. Mai ai 
vreun mesaj de transmis? 


— Spune-i tatălui tău că voi lupta şi eu cu ei. Camarazii 
mei şi cu mine vom porni imediat. Mă duc să-i iau. 

Se despărţiră. Mila porni în grabă spre curte, iar 
vânătorul de samuri spre bac. Acolo îi găsi gata pregătiţi pe 
cei unsprezece oameni ai săi. Atenţia lor era îndreptară 
spre malul celălalt, unde trei călăreţi desfăcuseră bacul şi 
trăgeau acum la sfoară. 

Erau doi bărbaţi uscăţivi şi foarte înalţi şi unul mai mic. 
Toţi purtau nişte haine neobişnuite pentru această ţară şi 
ofereau o asemenea privelişte, încât „Numărul 84” uită că 
se grăbea. El rămase pe loc cu oamenii săi, până ce cei trei 
ajunseră în partea unde se aflau ei. Urcară încet pe faleză şi 
îi examinară un timp pe cei doisprezece siberieni, cu priviri 
pătrunzătoare. Apoi, cel mic puse mâna pe borul pălăriei 
sale. 

— Bună ziua, oameni buni. Cunoaşteţi locurile pe aici, 
dacă nu mă înşel eu? 

— Aşa şi-aşa, răspunse „Numărul 84”. 

— V-am ruga să ne daţi o informaţie. Căutăm un bărbat 
care se numeşte Peter Dobronici. 

— Locuieşte chiar aici, în apropiere. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da. Suntem prietenii lui. 

— Mă bucură asta. Vrem să fim şi noi prietenii lui, dacă nu 
mă înşel. 

— Vă trimite cineva? 

— Da. Bula, principele buriaţilor şi Karpala, fiica lui. 

— Atunci, veţi fi bineveniţi în casa lui. Luaţi-o drept 
înainte! Şi veţi ajunge curând la el. 

— Mulţumim! 

Îşi apropie calul de cel al lui Sam Hawkens şi îl măsură pe 
micuţ din cap până în picioare; acesta, dintr-o nerăbdare de 
înţeles, o luase înaintea buriaţilor, care mergeau mai încet. 

— V-aţi ales rău timpul pentru această vizită. 

— Cum adică, frăţioare. 


În scurt timp, va avea, probabil, loc aici, în curtea lui Peter 
Dobronici, o bătălie sângeroasă. 

— Ca să vezi! Mai bine nici nu puteam nimeri! 

— Te bucuri, cumva, de lucrul acesta? 

— Ei, doar n-o să-mi sară ochii din cap de plâns, atunci 
când, ici şi colo, ajung între oameni care vorbesc unul cu 
altul din toată inima, hi-hi-hi-hi! 

— Pari să fii un om ciudat. 

— Hm! Tot ce e străin li se pare ciudat oamenilor. 

— Sunteţi străini? M-am gândit eu. De unde veniţi? 

— De peste ocean, din America. 

Deodată, vânătorul de samuri îşi aminti ca într-o 
străfulgerare de ceea ce auzise, când îi spionase pe conte şi 
pe Lomonov. 

— Din America? Întrebă el repede. Sunteţi cumva vânători 
din prerie? Atunci, poate îl cunoaşteţi cumva pe un bărbat 
care se numeşte Adlerhorst? 

— Ce ţi-a venit să menţionezi tocmai numele acesta? 

— Abia de curând l-am auzit de la un om care se numeşte 
contele, Polikev. 

— Polikev? 

— Prin urmare, nemernicul ăsta este aici? Ei, aşteaptă tu, 
băiete, că-ţi vom lua noi scalpul! 

— Ştiu că îl căutaţi şi îl veţi avea - chiar azi! 

— Unde se află? 

— Acolo sus, la râu! Îi ajută pe cazaci împotriva - oh, 
Doamne, eu stau aici şi trăncănesc, în loc să... 

Vru să dea pinteni calului, dar Sam Hawkens îi apucă 
frâul. 

— Mai stai o clipă! Ai zis ceva de-o bătălie şi de contele 
care îi ajută pe cazaci. Împotriva cui scot sabia aceşti 
nemernici? 

— Împotriva unei cete de „oameni sărmani”, care vor să 
treacă graniţa. 

— La dracu'! Câţi cazaci sunt? 


În câteva cuvinte, vânătorul de samuri îi puse pe străini la 
curent cu situaţia. 

— Aşa, aşa! Spuse vânătorul de blănuri din America. Deci 
contele îi ajută pe cazaci. Dar voi pe cine ajutaţi, frăţiorilor? 

— Pe fugari îi ajutăm. 

— Mă bucură acest lucru. O să vă ajutăm şi noi. 

— Voi? Dar voi sunteţi străini aici. Ce vă pasă vouă de 
aceşti „oameni sărmani”? 

— Într-adevăr, ce-i pasă unui om bun de semenii săi? Ce? 
Atât de puţină încredere ai în convingerile mele onorabile? 
Vreau să-ţi spun ceva: o mamă de bătaie or să capete 
cazacii, o mamă de bătaie cumsecade, dacă nu mă înşel! Ne 
luaţi cu voi. Şi dacă nu vreţi, ei, atunci o s-o facem pe cont 
propriu. În toată viaţa sa, Sam Hawkens a fost mereu acolo 
unde era ceva de făcut pentru „oamenii sărmani”. Sunt 
dornic să văd ce mutre vor face domnii cazaci, atunci când 
vor detuna carabinele noastre americane, hi-hi-hi-hi! Vrei 
să ne iei sau nu? 

„Numărul 84” nu-şi dădea încă seama dacă e bine sau nu. 

— O să vă punem la probă, răspunse el, şovâind. 

— Da, frăţioare, pune-ne o dată la probă! Râse vânătorul 
american. Sunt convins că nu veţi regreta această 
încercare. Dar, cine eşti tu, de fapt? 

— Sunt vânător de samuri şi mă numesc „Numărul 84”. 

De uimire, Sam Hawkens îşi dădu pe spate vechea sa 
pălărie. 

— Ca să vezi! Tu eşti „Numărul 84”? 

— Da. 

— Ei bine, uite aşa, am ajuns, în sfârşit, să dăm peste omul 
pe care îl căutam! Da, noroc trebuie să aibă omul! 

— Ce spui? Mă căutaţi pe mine? 

— Exact! Am o traistă plină de noutăţi, pentru tine. Ai să 
faci ochii mari, hi-hi-hi-hi! Dar, despre asta mai târziu! 
Acum nu prea mai avem timp, dacă nu mă înşel! 

Bărbaţii îşi întinseră mâinile, apoi se îndreptară în galop, 
spre râu. 


Atitudinea lui Sam îi făcu o impresie bună „Numărului 84”. 
Călări alături de el şi, pe drum, îi prezentă planul cazacilor 
şi contramăsuri le celor ameninţaţi. 

— Aşa deci, spuse Sam. Pe aici vor să treacă curajoşii 
oameni ai lui Boroda? Atunci trebuie să le facem frumuşel 
loc, altfel rămân împotmoliţi şi vor trebui să dea ortul popii 
sau să se predea. O să împuşcăm mârţoagele cazacilor. O să 
fie o plăcere deosebită. 

Alergau pe malul râului, „Numărul 84” cu Sam, Dick şi Will 
în faţă. Din când în când, iscodeau cu atenţie şi observau 
siluetele care formaseră o linie lungă şi se distingeau în 
spatele tufişurilor joase. 

— Aceştia sunt călăreţi, spuse Sam. Caii sunt ascunşi de 
tufe. În orice caz, avem acum în faţa noastră cavaleria 
inamică. Mă bucur, căci acum începe dansul. 

— Ei bine! Râse Will Parker. O luptă cu cazacii! N-am avut 
parte, până acum, de aşa ceva! 

— Fără îndoială, ar fi mai bine dacă n-ar putea să ne vadă, 
ca să nu ştie mai târziu că noi am fost aceia care le-am 
stricat plăcerea. Din fericire, indivizii nu se aşteaptă să-i 
atace vreun duşman din spate; ne întorc spatele, cu dispreţ 
şi lipsă de curtoazie, hi-hi-hi-hi! Formaţi o linie în spatele 
meu şi culcaţi-vă pe cai, să nu putem fi recunoscuţi, dacă va 
trebui să-l răsucesc pe vreunul dintre aceşti buni 
gentlemeni! 

Urmară cu toţii ordinul şi mai merseră astfel o bucată de 
drum, de-a lungul malului tivit cu tufişuri. 

Se apropiară la aproximativ trei sute de paşi de duşmanul 
călare, ceea ce, în Vestul Sălbatic, nu prea le reuşea cu 
pieile-roşii. 

Sam Hawkens ridică mâna dreaptă. 

— Opriţi! Descălecaţi! Legaţi caii! Ne mai strecurăm puţin 
înainte, până ce vom putea ţinti bine caii. 

Comanda fu executată şi era curios faptul că vânătorul de 
samuri îl acceptase drept conducător pe vânătorul 


american, fără nici o şovăială. Aceasta era urmarea 
atitudinii sale hotărâte şi prevăzătoare. 

Acum, cei cincisprezece bărbaţi se furişară înainte, într-o 
linie închisă, între tufe, până când Sam le porunci, cu o voce 
şoptită, să se oprească. 

Nu-i mai despărţeau acum de călăreţi decât vreo două 
sute de paşi. Tufişurile erau mai joase în acest loc, astfel că 
animalele ofereau o ţintă bună. 

Cazacii stăteau aproape nemişcaţi în şei. 

— Boroda mi-a urmat sfatul, spuse vânătorul de samuri. El 
negociază încă, pentru a câştiga timp. 

— Nu mai este necesar, spuse Sam. Trioul de prieteni este 
acum aici. 

Ca şi cum fugarii ar fi auzit aceste cuvinte, se auzi o 
singură detunătură puternică, care fu urmată de altele. 

— Începe! Zâmbi pe sub mustață Sam. Mai aşteptăm 
puţin. Nu accept să fie irosit nici un plumb! Nu au voie să 
tragă doi într-unui şi acelaşi animal. Suntem cincisprezece 
oameni şi tragem împărţiţi în două grupuri: unul de opt şi 
unul de şapte. În vreme ce un grup încarcă, celălalt trage şi 
scade din numărul total opt sau şapte cai. Aşa ştie fiecare 
spre ce ţinteşte. Cruţaţi, însă, călăreţii! O vor lua singuri la 
sănătoasa. 

Împuşcăturile, sus la fugari, deveniră mai animate. Păreau 
că se află în dezavantaj, întrucât călăreţii îşi puseseră 
baionetele şi se pregăteau de asalt. 

— Acum e timpul, dacă nu mă înşel! Strigă Sam. Grupa 
mea, opt oameni: foc! 

Opt împuşcături pocniră aproape în acelaşi timp. O clipă 
mai târziu, se ridicară în două picioare opt cai; unii dintre ei 
îi zvârliră şi pe călăreţi printre ei. Ceilalţi erau doar răniţi. 

Cazacii erau total surprinşi de acest atac neaşteptat. Ei se 
întoarseră spre duşmanii ascunşi. 

— A doua grupă: foc! Porunci Sam. 

Şapte arme pocniră, având acelaşi rezultat bun ca şi prima 
dată. 


Acum, cazacii începură să urle din toate puterile. Se auzea 
cum blestemă şi fulgeră comandantul. Îşi dădea toată 
osteneala să-şi menţină oamenii în ordine; dar când cei 
cincisprezece oameni mai traseră încă o salvă, restul 
detaşamentului de cavalerie se repezi, într-o grămadă 
confuză şi tânguitoare, în mijlocul celor cincizeci de oameni 
ai trupei pedestre. 

— Înainte! Strigă Sam. Încet şi înclinați! Deschiderea pe 
care vrem s-o realizăm este aici. Acum trebuie să lăsăm 
spaţiul liber. Inamicul nu trebuie să vadă că suntem puţini - 
aşa îi va fi şi mai frică de noi. 

— Ah, priviţi! 

Comandantul, când văzu că se retrage cavaleria din 
flancul drept, porunci celor cincisprezece oameni din 
flancul stâng să vină acolo. Ei se apropiară în ordine şi, 
întrucât nu văzură nici un duşman, călăriră exact în faţa 
armelor inamicului ascuns în spatele tufişurilor. 

Sam Hawkens nu lăsă să-i scape nefolosită această ocazie. 

— Cruţaţi călăreţii, omorâţi caii! Porunci el, din nou. Foc! 

Armele pocniră, întâi opt, apoi şapte. 

Toţi cei cincisprezece plumbi îşi atinseră ţinta. 
Doisprezece cai se prăbuşiseră şi îşi aruncaseră călăreţii 
care, urlând sălbatic, o luaseră la goană. Întreaga grupă 
era în neorânduială şi se întoarse să scape de duşmanul 
periculos şi nevăzut. 

— A fost foarte bine! Râse Sam. Asta ne-a ajutat! Băieţilor 
ăstora le-a intrat o frică groaznică în oase! Precis vor uita 
să se mai întoarcă! Acum trebuie să se retragă şi trupele lor 
pedestre - mă întreb doar dacă nu sunt superioare ca 
număr „oamenilor sărmani”. 

— Ca număr, nu, dar ca arme, da, răspunse vânătorul de 
samuri. 

— Este cazul ca fugarii să se gândească la libertatea lor! 

— Pe aceasta o vor găsi, cu siguranţă, la Peter Dobronici. 

— Cât e până la gospodăria lui? 

— Numai câteva verste. 


— Bine. Atunci să ne întoarcem la acea gospodărie. De o 
parte, trupa noastră este apărată de râu şi de cealaltă parte 
vom organiza noi apărarea, pentru că suntem cei mai buni 
trăgători. Îi voi comunica acest lucru conducătorilor 
fugarilor şi, cu această ocazie, vom face şi un tur de orizont. 

Sam Hawkens încalecă. Dar nu se aşeză direct pe cal, ci se 
agăţă, aşa cum fac indienii, cu piciorul drept în scară şi cu 
mâna dreaptă pe grumazul calului, astfel încât era ascuns 
în spatele animalului. În felul acesta nu putea fi văzut, în 
vreme ce el putea observa totul cu precizie. 

Acum plecă, pe îndelete, pentru a-l căuta pe Alexius 
Boroda, spre cotitura râului, unde se aflase tabăra 
fugarilor. Un bărbat tânăr îi ieşi în întâmpinare, îl privi 
întrebător şi îi opri calul. 

— Pe cine căutaţi? 

— Pe Alexius Boroda. 

— Eu suni. 

Sam Hawkens îi aruncă o privire mirată. 

— Mi l-am închipuit cu totul altfel pe un asemenea renumit 
vânător de samuri. 

— Cine eşti tu? Nu te cunosc. Cine sunt ţintaşii care au 
stat alături de noi, cu atâta vitejie? Vii din direcţia de unde 
s-a tras şi poţi să-mi dai informaţii. 

— Asta pot s-o fac. De tras au tras vânătorii de samuri 
conduşi de „Numărul 84”. 

— Aha, m-am gândit eu. Dar tu cine eşti? 

— Sunt un călător străin şi veneam pe acest drum, 
împreună cu doi camarazi. Am auzit că „oamenii sărmani” 
se aflau în pericol şi ne-am hotărât să-i ajutăm cu puştile 
noastre bune. Asta este totul. Acum, te-am căutat pentru a- 
ţi spune că cel mai bine pentru voi ar fi să vă ducem 
undeva, unde să puteţi fi în siguranţă. Mi s-a spus că 
ţăranul Petec Dobronici... 

— Ştiu deja, ştiu deja! Îl întrerupse Boroda. Da, ne 
retragem spre gospodăria lui Peter Dobronici. Acolo se află 
o ascunzătoare, care este destul de mare pentru noi toţi. 


Nimeni nu poate să o găsească. Important este să 
menţinem liber drumul până acolo. 

— De asta vom avea noi grijă. Suntem cincisprezece 
oameni şi le-am dat ordin celorlalţi să formeze aripa stângă, 
pe drumul de întoarcere. Poţi să te aşezi liniştit în fruntea 
oamenilor tăi. Gata! 

— O să-i ţinem pe cazaci la distanţă de voi. 

Boroda se întoarse în grabă la trupa sa. Planul fu 
îndeplinit şi totul reuşi, fără nici un incident. Cazacii nu se 
mai angajară în luptă. Ei îi urmară pe fugari încet şi cu 
prudenţă, fiind ferm convinşi că vor pune mâna pe ei, căci 
„oamenii sărmani” nu puteau să treacă peste râu şi, în faţa 
lor, se afla lacul Baikal, pe malul căruia trebuiau doar să se 
pună în mişcare, pentru a-i prinde în tihnă. 

Deci, drumul de întoarcere se înfăţişa astfel: în frunte, 
fugarii conduşi de Alexius Boroda, după ei, cei 
cincisprezece vânători, sub conducerea lui Sam Hawkens, 
şi, în spate, la o distanţă respectabilă, se aflau cazacii, care 
nu uitaseră lecţia primită de la puştile misterioase şi 
strălucitoare. 

Vicleanul vânător american se retrăgea încet cu oamenii 
lui, pentru ca fugarii să aibă destul timp să se pună în 
siguranţă. În acelaşi timp, avea mare grijă, ca şi înainte, să 
nu poată fi văzuţi clar de cazaci, el şi prietenii lui. 

Fugarii ajunseseră deja de mult la gospodăria ţăranului, în 
vreme ce Sam se ţinea încă la o distanţă de un sfert de oră 
şi se deplasa cu puştile aţintite spre cazaci, pentru a câştiga 
cât mai mult timp. 

Între timp, Peter Dobronici îşi luase măsuri de prevedere 
şi poruncise tuturor argaţilor în care nu prea avea 
încredere să se adune în odaia de toate zilele, întrucât nu 
prea era bine ca, în astfel de cazuri, să existe martori 
oculari. El însuşi se aşeză lângă ei, rămase în apropiere şi 
se comportă de parcă nici nu-i păsa de ceea ce se întâmpla 
afară. 

Şi servitoarele se aflau împreună, într-o cameră. 


În vreme ce ţăranul îşi lua astfel de măsuri, pentru ca mai 
târziu să nu poată fi acuzat că ar fi avut vreun amestec în 
toate acestea, fiica lui, Mila şi argaţii de încredere se 
ocupau de salvarea fugarilor. 

Câţiva oameni luaseră în primire caii, pentru a le scoate 
şeile şi a-i duce la păşune. Cazacilor trebuia să le fie 
imposibil să poată găsi caii fugarilor. 

Mila pregătise, în grabă, grota, pentru a-i putea primi. 
Fugarii se urcară în bradul uriaş, unul după altul. Fata nu 
trebuia decât să-i conducă pe cei din frunte. Cei ce erau 
călare îşi luară harnaşamentul sus cu ei. 

Alexius Boroda fu ultimul care urcă. La fel ca şi un căpitan, 
care nu îşi părăseşte nava, până, ce nu se salvează toţi 
oamenii, tot aşa voia şi el să îşi ştie, mai întâi, toţi oamenii în 
siguranţă. Între timp, însă, nu stătu degeaba, ci şterse cu 
multă grijă toate urmele de paşi ale fugarilor, aflate în jur. 

După ce ultimul om dispăru în copac, Boroda vru să se 
întoarcă la Sam Hawkens, pentru a se convinge că el şi 
vitejii săi tovarăşi de luptă nu erau în pericol. Dar Mila se 
declară împotriva acestui lucru. 

— Nu este necesar. Eu însămi voi avea grijă de aceşti 
bărbaţi. Tu urcă repede în copac. Cel mai important este să 
dispară orice urmă de-a voastră, când vor sosi cazacii. 

Cei cincisprezece vânători îi ţineau încă în şah pe 
urmăritori, atunci când Mila ajunse la ei. 

Sam Hawkens o privi, zâmbind pe sub mustață, pe fata 
aceasta energică şi era pregătit s-o însoţească până în 
curtea tatălui ei, împreună cu mica sa trupă. 

— Să mergem, fraţilor! Se adresă el vânătorilor. Să vedem 
dacă domnii cazaci vor îndrăzni să ne critice! 

Plecară în galop, spre curtea ţăranului. 

„Numărul 84” luă, din nou, loc acolo unde stătuse înainte. 
Sam împreună cu Dick şi Will se aşezară lângă ei şi îşi 
compuseră cele mai nevinovate figuri din lume. 

Abia atunci când cazacii îşi dădură seama că puştile 
inamicilor lor, care nimereau la sigur ţinta, amuţiseră, 


îndrăzniră să se pună din nou în mişcare. Ajunseră, în 
linişte, în curtea ţăranului. 

Acolo, vânătorii şedeau cu nişte feţe bine dispuse şi se 
uitau curioşi şi uimiţi spre cazacii care se reîntorceau. Nici 
un soldat nu mai avea cal. Doar o mică ceată mai dispunea 
de cai. 

Locotenentul-major, care conducea această avangardă, 
era acelaşi care sosise aici de dimineaţă, devreme. Lângă el 
călărea locotenentul din Verhne-Udinsk. Se opriră lângă 
vânători şi, într-un mod grosolan, le puseră întrebări despre 
fugari. Dar, curând, ofiţerul trebui să recunoască faptul că 
nu prea era nimic de aflat aici. Trimise, acum, câţiva cazaci 
în recunoaştere, pentru a cerceta terenul şi a vedea dacă 
nu cumva trecătoarea îngustă care ducea, pe lângă bradul 
uriaş, spre lac, fusese ocupată de fugari. 

Spre marea sa mirare, fu informat că nu se afla acolo nici 
măcar un singur duşman. Se îndreptă, cu avangarda sa, 
spre trecătoare. 

Sam Hawkens chicoti în sine şi se bucură că renghiul le 
reuşise de minune. „Oamenii sărmani” erau în siguranţă şi 
el putea, acum, să se gândească din nou la misiunea sa. Se 
adresă, imediat, vânătorului de samuri. 

— Ai amintit mai devreme de contele Polikev. Eşti sigur că 
el se află aici? 

— Ştiu cu siguranţă acest lucru. S-a alăturat cazacilor, 
pentru a merge cu ei împotriva fugarilor. 

— Bun, înseamnă că s-a întors şi el împreună cu ei. 

— Hei, Dick, Will, haideţi să intrăm în casă! Ne vom 
prezenta acestui curajos Peter Dobronici. În plus, este mai 
bine dacă domnul conte nu ne observă chiar imediat. 

Cei doi dădură din cap, în semn de aprobare şi plecară, 
împreună cu cel mai mărunt, spre odaia de toate zilele, 
unde, acum, Mila se afla lângă tatăl ei. Peter Dobronici îi 
întâmpină cu multă bucurie. 

— Mă bucur din toată inima de venirea voastră, iubiții mei 
fraţi, spuse el. Aşezaţi-vă lângă noi! 


— Am venit să ne prezentăm, răspunse Sam şi să-ţi 
spunem că se află deja pe drum Karpala. Se va întâlni aici, 
curând, poate chiar astăzi, cu părinţii ei şi cu întregul 
neam. Până atunci, însă, trebuie să te întreb de cineva, pe 
care îl căutăm aici, la tine. Omul se numeşte Fedor 
Lomonov şi pretinde că ar fi negustor din Orenburg. Unde 
se ascunde? 

— La cazacii care au plecat mai înainte împotriva 
„oamenilor sărmani”. Mi-a cerut o cameră, dar n-a găsit 
niciuna care să-i convină. 

— Hm! O să primească o locuinţă unde va trebui să-i placă, 
fie că vrea, fie că nu vrea, hi-hi-hi-hi! De fapt, ne aflăm aici, 
să-l luăm niţel sub aripa noastră protectoare. Dar priveşte, 
se apropie ceata principală a cazacilor! 

Se duse la fereastră. Tocmai intra în curte, în marş, o 
trupă mare de soldaţi. Printre ei se aflau doar foarte puţini 
călăreţi. 

— Ca să vezi! Spuse vânătorul american, când îl descoperi 
pe Lomonov printre călăreţi. Chiar el e. Will, Dick, veniţi să 
vă uitaţi şi voi la individul ăsta! 

Amândoi îl recunoscură imediat pe fostul derviş care, mai 
târziu, devenise Bill Newton. 

— Ei bine! Râse Will Parker. Individul va fi nespus de 
fericit, când o să ne întâlnească, aşa, pe neaşteptate! 

— Da, îşi va ieşi din fire de încântare, când îi vom aminti ce 
s-a întâmplat cândva, acolo, în America, mai precis în Valea 
Morţii. Aş vrea să intre în casă. 

Maiorul stătea în faţa casei şi privea cu atenţie întreaga 
gospodărie. Şi el recunoscu faptul că cei doisprezece, 
vânători de samuri nu aveau nimic de-a face cu această 
problemă; de aceea, nu-i mai băgă deloc în seamă. 

Atunci sosi locotonentul-major, cel care comandase 
avangarda. 

— N-am zărit nici un fugar, domnule maior! 

— E absurd! Doar n-au avut cum să zboare de aici! Precis 
se ascund pe undeva, prin jur! 


— Dar vă spun cu siguranţă că nu există nici un suflet de 
om pe aici. 

— De necrezut! În orice caz, nu-i de crezut că ar fi putut 
să traverseze lacul cu cele câteva bărci ale lui Peter 
Dobronici. Sunt atât de mici, că n-ar fi putut să se urce în 
ele nici jumătate dintre fugari. Ce aveţi de spus în legătură 
cu asta, domnii mei? Se adresă maiorul ofiţerilor săi. 

Răspunsul fu un ridicat unanim din umeri. 

— Dar, la dracu', indivizii ăştia nu au, totuşi, aripi! Strigă 
el, furios. 

— Aida de! Se amestecă în discuţie contele. După părerea 
mea, nu există aici decât o singură posibilitate: oamenii 
aceştia se află într-o ascunzătoare. 

În acest moment, ţăranul apăru în faţa uşii. 

— Dobronici, vino aici! Porunci maiorul şi, de pe calul său, 
făcu un semn cu degetul, arătându-i unde să vină. Ştii ce s-a 
întâmplat? 

— Nu. 

— Nu? Adică susţii că nu ai vorbit cu niciunul dintre 
fugari? Eşti un prieten al „oamenilor sărmani” - ştiu cu 
precizie acest lucru. Fereastra ta stă tot timpul deschisă, 
noaptea. Tu îi protejezi şi i-ai ajutat şi de data aceasta să, 
scape de noi! 

— N-am vorbit cu niciunul dintre ei! 

— Mi s-a spus că Boroda a fost ieri aici, la tine. Vrei să 
tăgăduieşti asta? 

— Nu. A fost în curtea mea, când eu nu eram acasă. N-a 
ştiut nimeni cine era, până ce sergentul-major şi oamenii lui 
l-au recunoscut. Apoi a fugit. 

— Cu siguranţă că, după aceea, s-a reîntors şi aţi pus la 
cale ceea ce urma să se petreacă. Tu i-ai ascuns pe fugari 
de noi. 

Țăranul făcu o figură consternată. 

— Să-i ascund? Sfinte Ivane? Dar unde? 

— Asta o ştii tu, cu siguranţă. Aşa de mulţi oameni nu 
puteau pur şi simplu să dispară. Precis au găsit aici un loc 


pe care încă nu l-am descoperit! 

Dobronici ridică din umeri. 

— Am mai fost o dată astăzi acuzat pe nedrept, cum că aş 
fi adăpostit în casa mea un fugar. Apoi, percheziţia casei 
mele a dovedit că eram nevinovat. lar acum, susţineţi că aş 
adăposti aici o întreagă ceată de surghiuniţi... 

— Stai! Îl întrerupse maiorul. Apoi îi făcu semn 
locotenentului-major să se apropie. Aţi percheziţionat într- 
adevăr gospodăria lui Peter Dobronici? Totul, cu 
minuţiozitate? 

— La ordin, domnule maior! Toate colţişoarele şi 
împrejurimile. 

— Hm! Maiorul cobori tonul, pentru a nu fi auzit decât de 
ofiţerul său. Ce credeţi despre Peter Dobronici? 

— Greu răspuns, domnule maior. Cu siguranţă, el este un 
prieten al „oamenilor sărmani”... 

— Deci, este suspect. 

— Precis. Dar, faţă de mine şi de locotenentul din Verhne- 
Udinsk s-a comportat ireproşabil. 

— Mare lucru! I-a fost frică. 

— O, nu, domnule maior. Pentru Peter Dobronici ăsta, 
teama este un sentiment necunoscut. Din contră, omul are 
tărie de caracter. Se observă că se trage din regiunea de 
vest a împărăției. Aici, în Siberia, nu se nasc astfel de 
oameni. Dacă mi-aţi putea permite un sfat...? 

— Te rog! 

— Aş încerca s-o iau cu binele cu omul acesta. Forţa nu 
ajută la nimic. Am putea folosi un şiretlic. 

— Un şiretlic pentru ca să-l facem să vorbească? Ştiţi 
vreunul? 

— Nu, domnule maior. 

— Atunci, suntem la fel de deştepţi ca mai-nainte. 
Mulţumesc! 

Dobronici, la fel ca şi însoțitorii maiorului, aştepta tăcut 
sfârşitul acestui dialog secret. Acum, conducătorul 
cazacilor, i se adresă din nou lui. 


— Peter Dobronici, te sfătuiesc să mărturiseşti de 
bunăvoie. Noi cunoaştem deja ascunzătoarea fugarilor. 

Era o capcană nu prea abilă, care îi venise în minte 
maiorului în ultima clipă. Țăranul ar fi trebuit să răspundă 
ceva de genul: atunci, nu trebuie să vi-o mai arăt eu. Cu 
asta l-ar fi prins. Dar maiorul făcu degeaba o pauză mai 
lungă, după ce rostise aceste cuvinte. Peter Dobronici nu 
spuse absolut nimic. Aşteptă şi nu făcu nici un fel de 
grimasă. 

Zădărnicirea planului său îl scoase pe ofiţer din sărite. 
Furios, îşi smulse cravaşa de la carâmbul cizmei şi lovi cu ea 
în aer. 

— 'Ţărane! Continuă el, am să-ţi frâng eu încăpăţânarea! 
Dacă nu mărturiseşti, am să te biciuiesc! 

Atunci, din uşa casei răsună cu putere: Stai! Toţi ochii se 
îndreptară în direcţia aceea. Sam, Dick şi Will ieşiră afară 
cu puştile în mână. 

— Drace! Şopti fostul derviş către conte. Aceştia sunt cei 
trei americani! Nu ţi-am spus eu? Sunt pe urmele mele. 

Polikev îl respinse cu o mişcare pripită din mână. Acum nu 
avea ochi şi urechi decât pentru Sam Hawkens, care se 
îndrepta foarte liniştit spre trupa tulburată şi se aşeză între 
ofiţer şi ţăran. 

— Peter Dobronici, spuse tare, Sam, a fost doar o glumă a 
domnului maior. 

Țăranul nu rosti nici acum vreun cuvânt. Dar maiorul se 
holbă buimăcit la micuţ. 

— Omule! Ce-ţi veni? Întrebă el, răstit. 

— Oh, nimic special! Râse Sam Hawkens. Tu faci glume 
îndrăzneţe, iar eu nu vreau ca un novice să le ia în serios. 
Asta-i tot, hi-hi-hi-hi! 

— Neruşinatule! Cine eşti tu? 

— Întreabă-l pe ăla de colo. 

Arătă spre Lomonov. Maiorul privi uimit spre pretinsul 
negustor. 

— Îl cunoaşteţi pe acest om? 


— Nu, scutură Lomonov din cap. 

— Nu? Râse Sam Hawkens. Mi-am închipuit, căci imediat 
ce-ai mărturisi că ne cunoşti, s-ar termina cu tine, dacă nu 
mă înşel! Eşti cel mai mare ticălos care există pe pământ. 
Nu-i aşa că, acum, eşti negustorul Fedor Lomonov din 
Orenburg? 

— Într-adevăr, eu sunt. 

— Şi cine ai fost înainte? N-ai fost în America, unde te 
numeai Bill Newton? 

— Nu. 

— Nu tu erai acela care, mai înainte, la Constantinopole, te 
dădeai drept dervişul Osman? 

— Nu mi-a trecut niciodată prin cap aşa ceva! 

— Şi nu cumva Florin este adevăratul tău nume? Cel puţin, 
numele acesta îl purtai pe când erai camerist. 

— Aiurezi! Lasă-mă în pace! 

— Cum doreşti. Foarte curând o să te bucuri de liniştea pe 
care ţi-o doreşti. 

Uluit din pricina acestui incident, maiorul aproape că 
uitase de conflictul său cu Peter Dobronici. 

— Cum îţi poţi permite să te amesteci în treaba asta, în 
prezenţa mea? Îl întrebă el pe vânătorul american. Cum te 
numeşti? 

— Mă cheamă Sam Hawkens. Poftim, uită-te la actele 
mele! 

Cu acestea zise, scoase documentele din taşcă şi i le 
întinse maiorului. Acesta le citi, se uită mirat la vânătorul 
american şi la camarazii săi şi încruntă sprâncenele. 

— Şi, ce-i cu asta? Spuse el, în sfârşit. le numeşti Sam 
Hawkens şi cei doi însoțitori ai tăi se numesc Stone şi 
Parker. Autorităţile sunt rugate să vă acorde ajutorul, în caz 
de nevoie. 

— Aşa este. Vezi, deci, că-ţi pot solicita ajutorul! 

— Corect. Dar, în documente nu scrie că poţi pune piedici 
în calea acestor autorităţi. Ceea ce fac, e treaba mea. Peter 
Dobronici îşi va primi loviturile de bici! 


— Nu, nu le va primi! Îl contrazise Sam, pe un ton hotărât. 

— Omule, eşti nebun! Am să poruncesc să te aresteze. 
Este suficient să fac doar un semn. 

— Nu-ţi mai da osteneala! Dacă cineva de aici are dreptul 
să facă o arestare, noi suntem aceia. O să-ţi arătăm îndată 
că aşa stau lucrurile. 

Zicând acestea, Sam Hawkens se apropie de calul pe care 
stătea Florin. 

— Bill Newton, spuse el tare, pentru ca toţi cei din jur să-i 
poată auzi şi înţelege cuvintele, te acuz de crimă, de jaf, de 
escrocherie, de fals şi de un întreg şir de alte crime! Eşti 
prizonierul meu! 

— Al tău? Ha, atunci pune mâna pe mine! Râse Bill 
Newton; dădu pinteni calului şi se întoarse brusc, cu 
intenţia să fugă de acolo. Dar el îl subestimase pe vânătorul 
american. Micuţul făcu o mişcare rapidă, îl apucă pe călăreț 
de picior şi îi smulse laba piciorului din scară. O smucitură 
bruscă şi Bill Newton se răsuci în şa şi se prăbuşi la 
pământ. Calul o luă la fugă fără călăreț. 

— Ridicaţi-l şi duceţi-l în odăiţa din partea dreaptă a 
pridvorului! Le porunci el celor doi camarazi ai săi. 

Nici nu mai era nevoie de această invitaţie, căci abia 
atinsese fostul Bill Newton pământul şi cei doi vânători îl şi 
înhăţară şi îl luară pe sus. 

Lomonov urla din toate puterile. Maiorul era la fel de 
furios ca şi el. 

— Staţi! Strigă el. N-am să îngădui asta! 

— Ba, va trebui s-o îngădui, spuse, cu răceală, Sam 
Hawkens. Îţi atrag atenţia asupra a ceea ce era notat în 
actele mele. 

— Duceţi-l de, aici! 

Țăranul urmărise liniştit acest incident. Acum, el se adresă 
lui Dick Stone şi lui Will Parker. 

— În odăiţă nu e prea sigur. Duceţi-l mai bine în 
afumătoare! Am să vă arăt eu. 


O porni înainte; cei doi îl urmară, împreună cu Bill 
Newton, care se zbătea zadarnic să scape din mâinile lor 
puternice. 

Maiorul blestema fără nici o ruşine. El îl ameninţă pe 
vânătorul american cu arestul şi închisoarea şi îi explică a 
nu ştiu câta oară că era o impertinenţă din partea unui 
străin să întemniţeze un supus rus. Dar Sam Hawkens nu se 
lăsă influenţat. Maiorului nu-i mai rămânea decât să 
folosească forţa, dar se îngrozea la gândul acesta. Sam 
stătea în faţa lui atât de sigur de sine şi liniştit, încât 
maiorul nu îndrăznea să ridice măna asupra lui. Atunci, 
contele Polikev socoti oportun să obiecteze. Sam Hawkens, 
după câte îi povestise L.omonov, era şi pentru el un inamic. 
Dacă acest vânător american ar fi făcut inofensiv, jocul ar fi 
aproape câştigat. 

— Domnule maior, spuse el, admiteţi aşa ceva? De la un 
om necunoscut, care nu are nici un rang social? 

— Aveţi dreptate. Va trebui să plătească pentru asta. 
Locotenente, aduceţi cazacii! 

Locotenentul din Verhne-Udinsk, căruia îi erau adresate 
aceste din urmă cuvinte, salută milităros. 

— Domnule maior, vă rog respectuos să-mi permiteţi să vă 
prezint un raport oficial. 

— Ce vrea să însemne asta? Vorbiţi! 

Locotenentul se aplecă în şa spre superiorul său şi îi 
prezentă, în şoaptă, un raport destul de lung. El povesti ce 
auzise, în Verhne-Udinsk, despre Sam Hawkens. Erau 
numai lucruri uluitoare; chiar şi ceea ce spusese micul 
vânător american, referitor la faptul că acesta fusese în 
cabina de pe vapor a ţarului, unde băuse cafea şi jucase 
cărţi cu ţarul, fu prezentat în această relatare. 

Maiorul holbă ochii. 

— Vreţi să spuneţi că n-ar trebui să-l desfid pe omul 
acesta? 

— Mai bine feriţi-vă de acest lucru, domnule maior. 

— Mulţumesc! Problema s-a rezolvat. 


Sam Hawkens urmărea cu o mulţumire bine ascunsă toate 
acestea. Bănuia despre ce este vorba şi le făcu semn cu 
ochiul lui Dick şi Will, care tocmai ieşeau din casă împreună 
cu Dobronici. 

— Domnule maior, îl îndemnă Polikev, acum nerăbdător, vă 
rog încă o dată să porunciţi ca acest om să fie arestat. 
Răspund eu pentru asta. 

Vânătorul american râse cu mare veselie. 

— Domnule maior, chemaţi-l la ordine pe acest om! În 
afară de aceasta, trebuie să vă rog să-l arestaţi. Este un 
complice al aceluia care pretinde că se numeşte Lomonov. 

— Să vă ia dracul! Am să mă feresc să mă mai amestec în 
treburile voastre. Dacă aveţi ceva unul contra celuilalt, 
reglaţi-vă singuri conturile! 

— Cu tine, însă, Peter Dobronici, mai am ceva de vorbit. Ai 
înţeles? N-ai voie să mă mai înşeli. Este sigur că tu i-ai 
adăpostit pe fugari. Îţi poruncesc pentru ultima oară să-mi 
arăţi ascunzătoarea! 

— Eu nu ştiu nimic de nici o ascunzătoare, insistă ţăranul. 
Caută, dacă tu crezi că să găseşti vreuna! 

— N-ai să reuşeşti să mă duci de nas! Scrâşni din dinţi 
maiorul. Am să poruncesc să ţi se împrejmuiască 
proprietatea, aşa încât nici un şoarece să nu se poată furişa. 
Atunci se va vedea unde se află indivizii care mi-au 
împuşcat caii. 

Acestea fiind zise, îşi întoarse calul şi plecă de acolo însoţit 
de cazaci. Polikev aruncă o privire cercetătoare spre 
vânătorul de samuri „Numărul 84”, care stătea încă tolănit 
pe pământ şi apoi se alătură soldaţilor. 

Când, după un timp, ţăranul îşi trimise argaţii în 
recunoaştere, aceştia îi comunicară faptul că întreaga 
proprietate era înconjurată de cazaci. De la lac, până înapoi 
la lac, soldaţii se aşezaseră la o distanţă de un strigăt unul 
de altul. Şi la malul lacului fusese pusă o strajă întărită, 
pentru a-i împiedica pe fugari să traverseze lacul. 


— Asta este, într-adevăr, rău, spuse Peter Dobronici. Acum 
fugarii n-or să mai poată pleca. 

— Haida de! Râse vânătorul american. O să găsim noi un 
mijloc să-i trimitem la dracu' pe cazaci. Au fost ocupate 
doar împrejurimile, aici însă nu suntem observați şi putem 
lua legătura, nestânjeniţi, cu „oamenii sărmani”. Nu vrei să- 
mi arăţi ascunzătoarea? 

— Ar trebui s-o vezi. Dar eu nu pot să te însoțesc. Atâta 
timp cât cazacii se află în apropiere, nu am voie să-mi 
părăsesc curtea. i-o dau pe fiica mea, Mila; ea te va 
conduce. 

În vreme ce Dick şi Will rămaseră acolo să-l păzească pe 
Florin-Lomonov, Mila îl însoţi pe Sam până la bradul uriaş. 
Fuseseră destul de prudenţi, să se convingă de faptul că nu- 
i urmărea nici un nepoftit. Micuţul vânător american făcu o 
figură uluită, atunci când i se ceru să urce în bradul uriaş. 

— N-aş putea spune că este pasiunea mea să mă cocoţ în 
pomi, ca maimuţele! 

Şi mai mult crescu uimirea sa, atunci când ajunseră în 
grotă. Era luminată şi în toate încăperile domnea o 
activitate febrilă. Pe vatră se aflau deja oalele în care fusese 
pregătită mâncarea pentru cei înfometați. Aici se pansa un 
picior care fusese rănit în timpul fugii, dincolo se curăța o 
haină care purta urmele unei nopţi petrecute între mărăcini 
şi ghimpi. 

Surghiuniţii îi primiră pe Mila Dobronici, pe care o 
considerau îngerul lor păzitor şi pe însoţitorul ei cu nişte 
feţe pline de bucurie. Şi, când auziră că trebuie să-i 
mulţumească vânătorului străin pentru deznodământul 
fericit al atacului prin surprindere, datorită energicei sale 
intervenţii, cu toţii doriră să-i adreseze câteva cuvinte 
spuse din inimă. 

Majoritatea oamenilor se aflau în spaţiul liber, din, crater, 
acolo unde ţâşnea izvoraşul. Acolo îl întâlni Sam şi pe 
cazacul „Numărul 10”, care îi strânse cu mare prietenie 
amândouă mâinile. 


— Mulţumesc lui Dumnezeu! În sfârşit eşti aici, Frăţioare, 
strigă el. Am auzit deja de sosirea ta şi de faptele pentru 
care trebuie să-ţi fim recunoscători! Vino aici şi aşază-te 
lângă noi! Cred că ne vom simţi foarte bine împreună. 

Capitolul XVIII - Atunci când şoarecele e mai şiret decât 
pisica. 

Pe un platou de stâncă, spre care cazacul „Numărul 10” îl 
conducea acum pe Sam Hawkens, şedeau două persoane în 
vârstă, cu părul cărunt, un bărbat şi o femeie cu o înfăţişare 
venerabilă: părinţii lui Boroda. Fiul lor luase loc lângă ei. Se 
ridică imediat şi îl salută pe vânătorul american. 

Evenimentele de astăzi fuseseră discutate amănunţit. Apoi 
veni vorba de viitor şi fiecare îşi exprimă speranţa că vor 
reuşi să evadeze, acum, când învinseseră cele mai 
importante greutăţi. Erau deja aproape de graniţă. 

— Acum, se pune întrebarea în ce direcţie ne vom 
îndrepta, când vom lăsa graniţa în urma noastră, spuse 
bătrânul Boroda. Există mai multe drumuri, dar toate au 
dezavantajul că sunt nesfârşit de lungi. Spre China, India, 
Persia, Afganistan, prin stepele kirghize. 

În ce priveşte direcţia, deocamdată nu e nimic sigur, fu de 
părere Sam Hawkens. Să aşteptăm până vine comandantul 
meu. Va alege el drumul. 

— Comandant? Tu ai stăpân? Eşti servitor? Nu pari sa fii 
aşa ceva. 

— Ei, relaţia dintre noi este, ce-i drept, diferită de cea 
dintre un stăpân şi un servitor. Suntem tovarăşi; camarazii 
mei şi cu mine îl ajutăm pe acel om să-şi realizeze un 
anumit scop. 

— Asta-i cu totul altceva. Cum se numeşte el? Întrebă, mai 
departe, bătrânul. 

— Adlerhorst. 

— Dar acesta-i un nume german. 

— Într-adevăr. 

— Şi noi îl vom întâlni, aici? 

— Da, vine aici. Este posibil să sosească chiar astăzi. 


— Mă bucur foarte mult de acest lucru, căci este o fericire 
să pot vorbi din nou cu un neamţ, cu un compatriot care 
vine din patrie. 

Sam Hawkens făcu o figură uluită. 

— Oho, strigă el. Compatriot? Înseamnă că şi 
dumneavoastră sunteţi german? 

— Da. 

— Cerule! 

— De ce te-ai bucurat de asta? 

— De ce? Pentru că şi bunica mea a fost o nemţoaică 
veritabilă. 

Sam sări în sus, ceilalţi îl urmară. Numai cazacul 
„Numărul 10” rămase în continuare jos şi râse bine dispus. 
— Atunci, putem să ne întreţinem în limba mea maternă! 

Strigă bătrânul Boroda. 

— Pentru mine este limba bunicii, dacă nu mă înşel! Spuse, 
în limba germană, vânătorul american şi, emoţionat din 
pricina fericirii, îşi împinse vechea sa pălărie, cu scalp cu 
tot, de pe o ureche pe cealaltă. Şi, aşa fără prea multă 
vorbă, să dau cu nasul de un compatriot german, hi-hi-hi-hi! 
Şi încă de ce compatriot! Dar spuneţi-mi, vă rog, cum aţi 
nimerit din Germania tocmai în această binecuvântată 
Siberie, unde, în cel mai bun caz, iarna îngheţi de frig, iar 
vara te mănâncă ţânţarii? Uitaţi-vă la mine! Stau aici şi vă 
asigur că nu mă voi ridica, până ce nu vă voi cunoaşte 
soarta, dacă nu mă înşel! 

Cu acestea zise, Sam se aşeză din nou şi arătă cu mâna 
spre locul din jurul lor. Cei doi bătrâni, precum şi Alexius, 
dădură curs invitaţiei. Bătrânul privi o clipă posomorât, în 
jurul său, înainte de a-şi înălța capul şi a începe să 
vorbească despre trecutul, său. 

— Povestea mea este scurtă şi am să o relatez îndată. Am 
fost german, am fost cu tot sufletul meu şi mai sunt încă şi 
astăzi. Dar în mine clocoteşte nostalgia după ţinuturile 
îndepărtate, nostalgia pe care toţi germanii o au în sânge. 
Voiam să întemeiez o colonie, voiam să mă aflu printre 


pionieri, acolo unde oamenii nu locuiau atât de înghesuiți 
pe un teren strâmt, ca în patria mea. Mi-am vândut tot 
avutul şi m-am îndreptat spre Rusia, unde, după scurt timp, 
m-a urmat şi soţia mea. Am avut noroc. Pământul pe care îl 
câştigasem prin muncă era ieftin şi bun şi, mulţumită 
cunoştinţelor mele în domeniul agriculturii, ne-am fi putut 
ridica mult peste media ţăranilor ruşi, dacă n-aş fi avut firea 
asta care se aprinde uşor şi care ne-a ruinat pe toţi. Nu fac 
parte dintre oamenii care văd totul într-o lumină favorabilă. 
Chiar şi dacă exagerez măsura pedepsei pe care am primit- 
o, tot sunt foarte departe de a mă considera nevinovat. Încă 
din patria mea, eram, din când în când, nemulţumit de 
condiţii. Am venit în Rusia - şi, ce-am făcut, am căzut din lac 
în puţ. Inima mea s-a răzvrătit împotriva nedreptăţii cu care 
era tratat poporul. N-a durat mult şi m-am amestecat în 
intrigile politice secrete. Ce să-ţi spun mai departe? 
Conspirația a fost descoperită, iar represaliile m-au lovit ca 
un trăsnet nimicitor. Am fost condamnat la surghiun pe 
viaţă în Siberia. Soţia mea, care, din dragoste pentru mine, 
nu a vrut să-şi despartă soarta de a mea, m-a urmat, 
împreună cu copiii. 

— Cu copiii? Întrebă Sam Hawkens. Deci, Alexius nu este 
singurul tău copil? 

— Nu. Mai aveam încă o fată; era foarte mică, mai sugea 
încă, atunci când a trebuit să plecăm. În timpul călătoriei, a 
murit şi am îngropat-o în zăpada tundrei siberiene. 

— Linişteşte-te, măicuţă şi nu te mai tulbura! Adăugă el, 
când observă că soţia sa, amintindu-şi de acea întâmplare, 
îşi acoperise faţa cu mâinile. 

— Hm! Mormăi Sam Hawkens. De ce a murit micuța? 

— A omorât-o frigul. Transportul nostru a avut loc în 
timpul uneia dintre cele mai grele ierni şi asta spune ceva, 
când e vorba de Siberia. În afară de aceasta, în timpul 
călătoriei, ne-a fost refuzat orice fel de confort; a trebuit să 
parcurgem acest drum înfricoşător pe jos. Vă puteţi 
imagina ce înseamnă asta? 


— Îmi pot imagina, dădu din cap Sam, înţelegător. 

— Convoiul nostru, care era compus din şaizeci de 
prizonieri, de frig... 

— Şaizeci de prizonieri erau? Aşa este? 

— Da. De ce? 

— Hm! Mă gândesc, uneori, aşa, la ceva. Continuaţi, vă 
rog! 

— De frig şi de epuizare, eram pe jumătate morţi atunci 
când am făcut un popas, într-o tabără de nomazi. Nu pot să- 
mi mai amintesc în ziua de azi dacă erau tunguşi, buriaţi 
sau iakuţi, atât de nesimţitor şi impasibil devenisem la toate 
influenţele din afară. Numai atât îmi amintesc, că şeful lor, 
făcându-i-se milă de soţia mea, care era aproape nebună de 
durere după copilul ei, o luă în cortul lui. 

Bătrânul tăcu o clipă, copleşit de amintiri. Şi femeia privea 
fix înainte, cu ochii goi. 

— Din păcate, ajutorul căpeteniei venise prea târziu, 
continuă bătrânul. Când copilul fu luat de la sânul nevestei 
mele, unde încerca să-l încălzească, era mort-îngheţat. 
Survenise deja rigiditatea cadaverică. Ce a urmat apoia 
fost îngrozitor şi nu vreau să mai vorbesc despre asta. Soţia 
mea şi-a revenit foarte greu din şocul suferit datorită morţii 
copilaşului; şi eu, acum pot spune asta despre mine, de 
atunci, am devenit alt om. Moartea copilaşului nostru mi-a 
deschis ochii. Am recunoscut că greşisem faţă de familia 
mea şi am luat hotărârea să-mi îndrept greşelile, atunci 
când bunul Dumnezeu îmi va da această ocazie. 

Uşor, foarte uşor, mâna sa o atinse pe cea a soţiei sale. 
Apoi, rămaseră mult timp tăcuţi, cu un zâmbet dureros, dar 
senin, pe trăsăturile lor prea devreme îmbătrânite. 

Sam Hawkens se foia, deja de mult, neliniştit pe locul lui, 
de colo-colo, de parcă nişte furnici şi-ar fi făcut drum prin 
pantalonii lui indieni. Figura lui bărboasă tresărea, în mod 
ciudat. Alternativ, fie îşi pipăia din când în când cu mâinile 
nasul mare şi roşu, fie îşi lăsa, îngândurat, mâinile să 
alunece, ca şi cum ar fi căutat crestătura puştii - Liddy a sa 


- pe care, nici măcar acum, când se afla în această grotă 
sigură, nu o lăsase din mâini. 

Micuţul vânător american se afla într-o stare de profundă 
agitaţie sufletească. Se gândea la povestirea principelui 
buriaţilor, Bula, pe care o ascultase împreună cu Hermann. 
Conform acelei povestiri, ştia acum cu siguranţă că îi avea 
în faţa lui pe părinţii Karpalei. 

Bătrânul Boroda rupse tăcerea. 

— Am trecut prin greutăţi de nespus, în timpul călătoriei... 

— Opriţi-vă! Spuse Sam Hawkens. Numiţi, mai întâi, locul 
unde a trebuit să îngropaţi bebeluşul! 

Bătrânul se uită mirat la el. 

— De ce vreţi să ştiţi asta? 

— Am un motiv pentru asta, dacă nu mă înşel. 

— În ciuda emoţiilor trăite în zilele acelea, mi-a rămas în 
minte un cuvânt auzit din discuţiile cazacilor: ne aflam 
atunci în tundra... 

—... în tundra mestecenilor târâtori, completă, mândru, 
Sam. 

Cei trei îl priviră cu gurile căscate. 

— Nu-i aşa că vă miraţi? Râse Sam, mulţumit. Aşa se 
chema, nu-i aşa? 

Bătrânul Boroda dădu, uluit, din cap. 

— Da, aşa este, dar de unde ştiţi... 

— Ştiu, pentru că, nu în urmă cu mult timp, am întâlnit-o 
pe micuța îngheţată! 

Afirmația aceasta avu efectul unei bombe; cei trei nu 
puteau fi mâi consternaţi decât atât. 

— Asta... nu este... totuşi... posibil! Bâlbâi bătrânul 
Boroda. 

— De ce nu? 

— Pentru că eu însumi am fost acolo, când corpuşorul ei a 
fost îngropat în zăpadă! 

— Oh, dar asta nu spune nimic, nici cel mai neînsemnat 
lucru, hi-hi-hi-hi! Sugarii sunt rezistenți. Ei pot suporta 


multe, uneori pot suporta chiar şi să fie îngropaţi, dacă nu 
mă înşel! 

Femeia pălise şi îşi ţinea mâna dreaptă apăsată pe inimă. 
Alexius se uita cu ochii mari deschişi la omul care spunea 
nişte lucruri de neconceput, iar bătrânul Boroda părea că 
încremenise de spaimă. 

— Omule! Strigă Alexius în cele din urmă. Îţi suntem cu 
toţii recunoscători pentru ceea ce ai făcut pentru noi, dar 
acum trebuie să-ţi spun că nu înţeleg cum poţi să le joci o 
asemenea farsă crudă părinţilor mei! 

— Farsă? Spuse, mirat, Sam Hawkens. Vă asigur că, în nici 
un caz, nu-mi arde acum de farse, dacă nu mă înşel. 

— Dar, te rog! Interveni bătrânul. Nu pot decât să-ţi spun 
din nou că am controlat copilul şi că el avea deja acea 
rigiditate cadaverică. Copilul a fost îngropat în faţa ochilor 
mei. 

— Da, prietene, în zăpadă. Ceea ce dumneavoastră aţi 
considerat a fi rigiditate cadaverică nu era altceva decât 
amorţeală, din cauza frigului. După ce micuțul corp fu 
aşezat în zăpadă, el se încălzi şi reveni curând la viaţă. 
Glăsciorul subţire dovedi, apoi, că fiinţa fără apărare fusese 
salvată. 

— Nu putem să credem asta - nu putem să credem! Strigă 
bătrânul, sălbatic, iar femeia începu să plângă. 

— Credeţi, sau nu credeţi - dar eu am văzut copila şi am 
vorbit cu ea! Şi nu pot să vă spun decât că a devenit o 
copilă minunată, hi-hi-hi-hi! 

— Dar de unde ştiţi că este vorba despre copilul nostru? 
Doar n-aţi fost atunci acolo, iar fiica noastră era încă atât de 
mică, încât este imposibil să-şi poată aduce aminte de acele 
zile. 

— Aşa este! Şi, totuşi, cei mai buni martori ai mei sunt cei 
doi soţi miloşi care au luat copilul la ei. 

Cei trei membri ai familiei Boroda erau, în continuare, 
buimăciţi. Apoi, însă, se repeziră spre Sam cu nenumărate 


întrebări: unde se află fata şi cum îi mergea? Ştia ea ceva 
despre soarta ei? 

— Stop! Opri vânătorul, zâmbind, pornirile celor trei. Nu 
este acum timpul să lămurim totul în amănunţime. Fetei 
voastre îi merge bine! Îi linişti el pe bătrâni. Înarmaţi-vă cu 
răbdare până mâine şi atunci veţi afla totul! Cred, continuă 
el, întorcându-se spre Alexius, că veţi renunţa să mai plecaţi 
mâine cu surghiuniţii, aşa cum a fost înţelegerea şi o veţi 
aştepta aici, împreună cu părinţii, pe sora dumneavoastră. 
Colonelul Sendevici poate prelua conducerea oamenilor. 

Acestea fiind zise, Sam Hawkens se pregăti de plecare şi îi 
lăsă pe cei trei deosebit de emoţionaţi. 

În interiorul grotei, Sam trebui să întrebe mult timp de 
Mila Dobronici, care dispăruse, pur şi simplu, în 
aglomeraţia de oameni ce făceau diverse treburi. Fiecare o 
văzuse, dar niciunul nu ştia unde se afla. 

În cele din urmă, Sam o găsi şi, un timp, o privi cu 
admiraţie cum îi ajuta pe fugari. Când îl observă, ea îi făcu, 
zâmbind, un semn cu capul, dar nu-şi întrerupse lucrul. 

În sfârşit, era şi ea gata şi se întoarseră împreună la 
gospodăria lui Peter Dobronici. 

Țăranul, însă, nu era acasă; se afla afară, pe păşune şi 
privea încordat spre cazaci. Micul vânător folosi această 
ocazie, pentru a merge să-l vadă pe fostul derviş. El păşi 
spre încăperea unde se afla afumătoarea şi în faţa căreia se 
aflau Dick Stone şi Will Parker. 

— Cum s-a comportat? 

— Foarte liniştit, răspunse Will. 

— Asta-i cam suspect. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă făcea 
scandal. Cine se resemnează în faţa sorții, acela are 
anumite gânduri şi planuri. Vreau să mă mai uit o dată, mai 
atent în această afumătoare. 

Scoase imediat drugul de fier şi deschise uşa. Florin- 
Lomonov se aşezase pe podeaua neagră şi se sprijinea cu 
spatele de perete. Îi aruncă o privire plină de ură 
vânătorului american. 


— Ah, te-ai făcut comod! Zâmbi pe sub mustață vânătorul 
din prerie. Păcat că nu pot să-ţi ofer un scaun de catifea. 

— Câine! 

— Ce-ai zis? 

— Ai putea să fii niţel mai politicos. Altfel, s-ar putea să-mi 
treacă prin gând să-ţi dau răspunsul cu biciul. 

— Îndrăzneşte! 

— Nu mi-ar fi greu s-o fac! Răspunse Sam. 

Într-o clipă, smulse biciul de la brâu şi îi trase 
nemernicului o lovitură straşnică. 

— Vezi, continuă el apoi, că nu există nici un risc dacă te 
bat! Cine eşti tu, de fapt? Un nimeni care poartă mai multe 
nume! Un criminal, bun doar de spânzurat! Şi cine ai fost 
înainte? Un amărât de servitor, care a dus la pierzanie 
familia stăpânului său! Unui asemenea individ nu i se poate 
vorbi decât cu biciul. 

— Calomniatorule! Urlă creatura. Adu dovezi! 

— Totul la timpul său! Acum, însă, vreau să mai verific o 
dată, să văd dacă o păsărică poate zbura din cuşca asta. 

El cercetă cu multă atenţie odaia şi se convinse că Florin- 
Lomonov nu avea nici o posibilitate să evadeze. Apoi 
prizonierul fu din nou încuiat. 

— Trebuie să-l supraveghem pe individul închis aici? 
Întrebă Will Parker. 

— Se înţelege. Omul acesta este prea important, pentru a-l 
lăsa nepăzit. A avut deja de prea multe ori norocul să poată 
fugi. De data aceasta, însă, nu trebuie să-i reuşească acest 
lucru. Putem face cu schimbul de paza. Acum, însă, mai am 
ceva de vorbit cu Dobronici. 

Între timp, acesta se reîntorsese acasă şi Sam îl găsi în 
odaia de toate zilele. 

— Ei, cum ţi-a plăcut ascunzătoarea surghiuniţilor, 
Frăţioare? Îl întâmpină Dobronici. 

— Foarte mult. Nu poate exista un loc mai bun pentru 
fugari. Dar tu cum crezi că se va desfăşura în continuare 
fuga lor? 


— Trebuie, mai întâi, să ne asigurăm în ceea ce priveşte 
cazacii. Apoi îi voi conduce pe „oamenii sărmani” peste 
graniţă. 

— Şi apoi? 

— Se vor afla pe teritoriul chinez. 

— Unde, probabil, vor fi din nou prinşi şi trimişi înapoi, hi- 
hi-hi-hi! 

— Îşi vor apăra singuri pielea. I-am spus Karpalei să facă 
rost de arme pentru ei şi sper că a reuşit. 

— A reuşit. Cei doi prieteni ai mei şi eu însumi i-am 
cumpărat căpitanului de plasă din Verhne-Udinsk întreaga 
rezervă de arme - pentru acest scop nobil - cu care săracul 
de el voia să facă puţină contrabandă, hi-hi-hi-hi! 

— Slavă Domnului! În felul acesta fuga va reuşi! 

— Aşa cred şi eu. Ne vom putea croi drum cu bine; asta le- 
am dovedit-o, deja astăzi, cazacilor. Dar ce va fi, atunci când 
fugarii se vor afla pe acel ţinut de dincolo? Ce mijloace de 
viaţă vor avea acolo, pe acea întindere nesfârşită a 
mongolilor? 

— Asta este întrebarea care ne dă cea mai mare bătaie de 
cap, o dată ce vom reuşi să trecem peste graniţă. Această 
ceată mare de fugari. De data aceasta este foarte rău. 
Proviziile noastre nu ajung pentru toţi şi satele de cazaci 
unde s-ar putea adăposti trebuie neapărat să le ocolească. 

— Atunci, cel mai bun lucru ar fi, spuse Sam, după ce 
reflectă puţin, să dăm curs planului iniţial al lui Alexius 
Boroda, să facem rost de uniforme şi să-i ducem prin 
Siberia îmbrăcaţi ca şi cazacii. 

— Planul este bine gândit, dar realizarea lui implică 
numeroase greutăţi. 

— Ei, Sam Hawkens nu se teme de asta, dacă nu mă înşel! 
Unde se află, deci, cel mai apropiat sat de cazaci, în care se 
găseşte o magazie de uniforme? Aş vrea să arunc o privire 
acolo. 

— Se află la o oră de mers de aici. Lângă casa maiorului, 
într-o clădire mică, se află magazia de uniforme, care este 


păzită de două santinele. 

— Nu ne temem noi de aceştia. Mă gândesc dacă este 
posibil să golim chiar în noaptea asta magazia. 

— Dar, în sat, se află optzeci de cazaci. 

— Uiţi, Frăţioare, că acum ei nu sunt acolo? i-au 
înconjurat proprietatea. 

— Într-adevăr. Dar asta nu va dura mult. 

— Ei, tocmai de aceea trebuie să ne îngrijim ca lovitura să 
fie dată cât mai repede. 

— Şi chiar dacă va reuşi, va fi tot în zadar. Lipseşte lucrul 
cel mai important şi anume caii. Fugarii au doar foarte 
puţine animale şi acelea sunt obosite peste măsură. 

— Trebuie să găsim un remediu şi pentru acest lucru. 

Sam Hawkens se plimba, gânditor, prin odaie, de colo, 
colo. În sfârşit, se opri în faţa lui Dobronici. 

— Am găsit! O să facem rost de cai, chiar de la cazaci. 

— Cum? De la cazaci? Nu mai înţeleg nimic. 

— Ei, am să mă duc întâi în recunoaştere. Presupun că 
militarii care ţi-au înconjurat proprietatea nu sunt călare. 
Dacă presupunerea mea este corectă, înseamnă ca 
animalele au fost adăpostite undeva, la un loc, unde sunt 
păzite doar de puţini oameni. Am să văd cum stau lucrurile 
când voi pleca spre sat. Nu vrei să mă însoţeşti? 

— Mai bine nu. Dar am să-ţi dau cu tine pe unul dintre 
argaţii mei de încredere. 

Câteva minute mai târziu, Sam Hawkens şi argatul lui 
Dobronici încălecară şi porniră spre satul de cazaci. 

Nu se îndepărtaseră prea mult de curte, când fură opriţi 
de cazacii care fuseseră lăsaţi acolo cu ordinul de a nu 
permite nici unuia dintre suspecți să treacă. Ambii fură 
aduşi în faţa locotenentului care poruncea acolo. Din 
fericire, era locotenentul din Verhne-Udinsk, care îl 
cunoştea deja pe Sam. Imediat, el făcu semn. 

— Poate trece! 

Cei doi dădură frâu liber cailor şi ajunseră în sat, după o 
jumătate de oră. 


Un sat de cazaci de graniţă nu făcea, pe vremea aceea, o 
impresie prea grozavă. Fortificațiile constau doar într-un 
zid rotund de apărare şi un şanţ de jur-împrejur. Uneori, 
zidul era prevăzut şi cu un rând de pari ascuţiţi. 

Casele erau mici şi construite îndeosebi din lemn. Desigur 
că nu aveau voie să lipsească o cârciumă şi o prăvălioară de 
mărunţişuri, unde se puteau cumpăra cele mai simple 
obiecte de trebuinţă pentru cazaci. 

Uliţele înguste ofereau o privelişte dezolantă, mai cu 
seamă că trupa era acum plecată. 

Sam Hawkens şi argatul îşi legară caii în faţa cârciumii şi 
intrară în încăperea goală, unde se servea ceai chinezesc, 
pe care îl amestecau cu rachiu. 

Cârciumarul, care îl cunoştea pe argatul lui Dobronici, 
veni imediat în întâmpinarea celor doi. Era un om blajin, 
cam curios, dar nu prea înzestrat cu minte. 

— Se poate vorbi în faţa tăicuţului cu barbă groasă şi cu 
nas venerabil? Întrebă el, indicând spre Sam Hawkens. 

— Desigur, spuse argatul. Este un bun prieten al 
stăpânului meu. 

— Veniţi de acasă? Ce mai e pe acolo? Soldaţii sunt la voi, 
pentru că îi caută pe „oamenii sărmani”. Precis că tăicuţul 
Dobronici a ascuns o ceată de fugari. 

— Prostii! Pot să caute! N-au să găsească nimic, nici dacă 
vor călări luni de zile în jurul curţii lui Peter Dobronici. 

Cuvântul „călări” îl folosise argatul la un semn pe care i-l 
făcuse Sam, în mod special. El voia să ştie unde se află caii. 
Şi îşi atinse scopul. 

— Să călărească? Nu cred că le-a trecut asta prin minte. 
Grosul trupei a plecat pe jos la posturi. 

— Deci, şi-au lăsat caii aici? 

— Da. Ei se află în partea de est a zidului şi sunt păziţi de 
trei cazaci. Aceştia trei şi cele două santinele de la arsenal 
sunt singurii soldaţi care se mai află acum în sat. 

— Deci, vor sta de pază toată noaptea? 

— Desigur. 


— Ce prostie! Ne bănuiesc pe noi fără nici un motiv, în 
vreme ce ne păzesc pe noi, „oamenii sărmani” vor aveai 
timp suficient să dispară. 

— Asta nu-i o nenorocire. Noi, toţi, n-o să le permitem aşa 
ceva. 

Sam şi argatul părăsiră acum cârciuma, pentru a da otură 
prin locul acela. 

Vânătorul american dorea să vadă clădirea care fusese 
înnobilată cu numele de „arsenal”. Argatul i-o arătă. Era o 
construcţie lungă şi se compunea doar din parter, cu o 
mansardă mai înaltă, destul de spațioasă. Peretele din faţă 
era prevăzut cu multe uşi şi cu deschizători acoperite cu 
obloane. 

— La ce serveşte parterul? 

— Acolo sunt grajdurile pentru iarnă şi încăperi unde se 
păstrează harnaşamentul. Sus, sub acoperiş se depozitează 
hrana cailor; aici, pe partea stângă, se află încăperile 
pentru uniforme şi pentru alte obiecte de echipament. 
Acolo, în celălalt capăt, se află hambarul cu trăsurile uşoare 
şi săniile pentru ofiţeri. 

— Ah, este excelent! Ei, acum vreau să văd şi locul unde se 
află caii. 

Se urcară pe zidul care înconjura satul şi văzură caii 
păscând afară Foarte aproape de zid se afla clădirea unde 
locuia maiorul. Peretele din spate al casei se afla la o 
distanţă de cel mult trei metri de lucrarea de fortificaţii 
ridicată acolo perpendicular. Între casă şi zid se afla, deci, 
un spaţiu lung, îngust, unde erau depozitate tot felul de 
unelte de gospodărie. Se găsea şi o scară printre ele. 

— Nici nu se putea ca lucrurile să fie mai bine rânduite, 
zâmbi pe sub mustață Sam Hawkens. Se poate ajunge de pe 
zid direct în casă. Dacă punem scara de pe zid de aici, pe 
acoperiş, unde se află o fereastră mare, deschisă, avem un 
pod care nici n-ar putea fi mai comod de atât. Hai, să 
plecăm; dacă întârziem prea mult, ar putea să bată la ochi. 


Se reîntoarseră la cârciumă şi mai băură acolo încă o 
votcă, apoi încălecară şi plecară spre casă. Adică, puţin 
înainte de a ajunge în faţa curţii lui Dobronici, Sam îi dădu 
calul său argatului şi el merse la bradul uriaş, pentru a se 
urca în grotă. 

Acolo îi căută pe conducătorii fugarilor. Aceştia erau 
Alexius Boroda şi fostul colonel Sendevici, un bătrân cu 
trăsături energice. Urcară împreună pe înălţimea craterului 
vulcanului, de unde se putea observa întreaga regiune, 
până în depărtare. Acolo se aşezară şi micuțul vânător 
american le dezvălui celor doi planul pe care îl făcuse 
pentru fuga surghiuniţilor. 

— Am cumpănit, cu grijă, toate posibilităţile, îşi încheie el 
relatarea şi am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi dacă 
aţi străbate Siberia îmbrăcaţi în uniforme de cazaci, căci 
dincolo, în pustietatea Mongoliei şi a stepei kirghize, vă va fi 
şi mai greu. 

— Aceasta este şi părerea mea, spuse Boroda. Şi, 
deoarece eu nu pot să plec acum, pentru că vreau să-mi 
aştept sora, colonelul Sendevici va prelua conducerea 
trupei, în calitate de căpitan de cavalerie. În fiecare 
localitate, veţi primi cai odihniţi şi suficiente alimente. 

— Pe Dumnezeul meu, o idee îndrăzneață! Se entuziasma 
Sendevici. O să urmăm acest plan, fără ezitare, în cazul în 
care, contrar aşteptărilor, se va descoperi cine suntem, 
avem totuşi cai buni şi arme suficiente. Ne vom lupta 
pentru libertatea şi viaţa noastră şi va fi foarte greu să ne 
biruiască. 

— Ce încântare, să le tragem o astfel de păcăleală zbirilor 
ăstora! Râse Boroda. Şi ce senzaţie, dacă ne reuşeşte 
planul! Ca o ceată de surghiuniţi evadați să călărească prin 
mijlocul ținutului ţarului este ceva ce nu s-a mai văzut până 
acum! 

— Mă bucur grozav de ce vor scrie gazetele! Chicoti Sam, 
neuitând însă, în ciuda zâmbetului său pe sub mustață, de 


seriozitatea situaţiei şi, lucid, continuă: deci suntem de 
aceeaşi părere. Cum stăm, însă, cu banii, Boroda? 

— Îi avem. Prietenul Sendevici a avut grijă. Mulțumită 
bunelor sale relaţii, a primit banii de la prieteni pentru un 
scop filantropic. Oamenii aceştia nu vor cerşi niciodată în 
Siberia, Mongolia, China sau Persia. În acest sens, deci, 
suntem echipați. Îmi mai rămâne doar dorinţa să ne mai 
acorzi ajutorul tău în această seară. Restul îl rezolvăm noi 
singuri. 

— Ne-am înţeles! Bineînţeles că vin şi eu în noaptea asta. 
M-am ocupat deja de această problemă şi vă voi da ajutor şi 
în continuare, acolo unde pot. 

— Şi când părăsim grota? 

— Exact la miezul nopţii. Este cea mai bună perioadă. 

— Bine. Sendevici şi cu mine îi vom informa acum pe 
tovarăşii de drum, cu privire la planul nostru. 

— lar eu mă grăbesc să fac toate pregătirile. Aveţi grijă ca 
la miezul nopţii să fie totul pregătit! 

Sam Hawkens se reîntoarse la Peter Dobronici. 

— S-a rezolvat! Râse el. Chiar astăzi îţi vor pleca musafirii. 

— Astăzi? Cum ai rezolvat, frăţioare? 

— Asta nu ţi-o spun. 

— Atunci, nici n-am să te întreb. E mai bine ca eu să rămân 
în afara acestui joc. 

— Aşa şi trebuie. Tu trebuie chiar să poţi dovedi că nu eşti 
amestecat. Ştii unde se află maiorul cazacilor? 

— Nu. Am cercetat cu privirea, dar nu am putut descoperi 
din ce loc conduce împresurarea. 

— Atunci, caută-l. Du-te la el şi invită-l să ia cina aici, 
invită-i chiar şi pe ofiţeri. Îţi va fi uşor să-i reţii aici până la 
miezul nopţii. Atunci trebuie să acţionăm. la calul şi pleacă 
imediat, căci se va întuneca în curând! 

Țăranul porni la drum. Îşi îndeplini repede sarcina, căci nu 
dură mult şi se întoarse cu răspunsul că maiorul, deşi 
fusese puţin uimit, acceptase totuşi invitaţia. 


Sam vru să mai afle unde se afla maiorul acum. Apoi îl 
căută pe buriatul Gisa, care, din ordinul Karpalei, îl însoţise 
aici pe cazacul „Numărul 10” şi îl întrebă dacă era pregătit 
să dea o mână de ajutor la fuga surghiuniţilor. Gisa fu de 
acord şi vânătorul american îl puse la curent cu totul. 
Următoarea lor sarcină era să-l caute, în secret, pe maior. 

Se furişară cu precauţie, de-a lungul câmpiei întunecoase, 
în apropierea locului indicat, fură de două ori mai prudenţi 
şi se târâră uşor înainte, culcaţi la pământ, în cele din urmă, 
văzură la câţiva paşi înaintea lor, în întuneric, o grămadă 
nedefinită. Era un gen de adăpost pe care cazacii fuseseră 
nevoiţi să-l ridice din crengi, pentru ca şeful lor să nu 
înnopteze sub cerul liber. 

— Iată cuibul în care se ascunde păsărică, îi şopti Sam 
buriatului. Acum trebuie să fim atenţi. Maiorul trece, din 
când în când, pe la santinele. Noi îl urmăm şi facem în aşa 
fel, de parcă ne-am fi întâlnit din întâmplare. Schimbăm 
câteva cuvinte între noi, aşa încât el să creadă că ne 
spionează, fără a fi văzut. După aceea, vom câştiga partida. 

Aşteptară timp mai îndelungat. În colibă ardea o lumină, a 
cărei rază licărea printre ramuri. În cele din urmă, maiorul 
şi locotenentul ieşiră afară. Ambii erau uşor de recunoscut. 

— Deci, spuse maiorul. Dumneavoastră mergeţi pe la 
santinele. Eu însumi mă voi furişa până la curte. Invitaţia 
ţăranului îmi stârneşte unele bănuieli. S-ar putea să fie bine 
intenţionat, dar poate vrea doar să ne ademenească să 
plecăm de aici, pentru a-i pune în siguranţă pe surghiuniţi. 
Să nu-şi închipuie cumva că o să ne poată înşela. În funcţie 
de circumstanţe, mă voi întoarce mai devreme sau mai 
târziu. 

Cu acestea, cei doi ofiţeri se despărţiră. 

— Facem un ocol, îi spuse Sam Hawkens însoţitorului sau 
şi alergăm repede la Dobronici, căci trebuie să ajungem 
înaintea maiorului. 

Se grăbiră să plece şi ajunseră, într-adevăr, în curtea 
ţăranului, înaintea maiorului. Sam îi porunci buriatului să 


aştepte acolo şi el se furişă spre fântână, unde se ascunse în 
spatele tufişurilor. 

După scurt timp, auzi paşi uşori, furişaţi. Maiorul veni şi 
păşi printre tufe, fără a-l zări pe vânător. Sam fugi, neauzit, 
înapoi la Gisa. 

— Acum, Gisa, tu te duci la fântână şi te aşezi acolo, ca şi 
cum ai avea ceva de făcut! Am să vin şi eu imediat. Apoi 
vorbim suficient de clar, ca să ne poată auzi. 

Gisa plecă şi, după puţin timp, îl urmă şi Sam. 

— Cine e acolo? Întrebă Sam cu voce tare. 

— Eu, răspunse buriatul, fără a-şi pronunţa numele. 

— Ah, tu! Dă-mi să beau. 

Sam se prefăcu că bea ceva; apoi spuse: 

— Dobronici este foarte ocupat în seara aceasta. I-a invitat 
pe ofiţeri. Ar fi putut să se abţină în seara asta având în 
vedere surghiuniţii. 

— Acelora le este absolut indiferent dacă domnii se află 
sau nu aici, ca invitaţi. Au trecut de mult munţii. 

— La asta m-am gândit şi eu; dar nu cred; cred că sunt 
încă aici. Ascultă aici, la mine: pe când mă aflam, astăzi, 
dincolo de stânci, la lac, aproape de gura de vărsare a 
râului şi mă întorceam prin întuneric, am auzit deodată voci 
în faţa mea. Am crezut că sunt cazacii care se furişau pe 
acolo şi am mers liniştit mai departe. Dar, doi oameni 
stăteau sub un copac, vorbind unul cu celălalt şi atunci, 
spre mirarea mea, am auzit că sunt „oameni sărmani”. 

— Totuşi, numai doi care s-au desprins de ceilalţi? 

— O, nu! Toţi sunt acolo. Cei doi bărbaţi vorbeau despre 
asta. Ştii cum au reuşit să scape de cazaci? Au intrat direct 
în lac şi au înotat pe lângă stâncile de la mal, până când au 
găsit un loc unde să se oprească. Bineînţeles că acest lucru 
nu l-au bănuit cazacii. În felul acesta au scăpat, fără nici un 
accident. 

— Da, dar numai deocamdată. Mâine dimineaţă, când se 
va lumina de ziuă, cazacii vor cerceta, cu siguranţă, stâncile 
de la mal şi îi vor descoperi pe fugari. 


— Dar ce crezi tu! Ei vor fi de mult plecaţi. Vor porni la 
miezul nopţii. Unul dintre ei a amintit acest lucru. Nu se vor 
îndrepta spre graniţă, nici spre satul de cazaci, ci în direcţia 
bacului. 

— Ah! E o idee deşteaptă! Astfel se îndepărtează de 
graniţă şi apoi, după un ocol, se vor afla în siguranţă. 

— Corect! Vor trece râul cu bacul, vor călări înainte pe 
malul celălalt şi se vor întoarce mai târziu pe partea 
aceasta, trecând înot. Aşa vor trece repede peste graniţă, în 
vreme ce cazacii vor sta aici şi se vor gândi că pasărea se 
află încă în cuib. 

— Foarte inteligent! Cum vor ajunge însă, la bac, căci le 
stau în drum santinelele cazacilor? 

— Ah, nimic mai uşor! Câţiva indivizi mai puternici se vor 
strecura, pe jos, pentru a lua prin surprindere santinelele 
respective. Nu e mare lucru să iei de gât un om care nu 
bănuieşte nimic şi să-l împiedici să ţipe. 

— Ai stat de vorbă cu cei doi? 

— Nu. Nu vreau să am de-a face cu ei. Faptele lor sunt 
împotriva legii. 

— Ar trebui să-l informezi pe maior. 

— Acesta nu mi-ar da crezare. Şi, de fapt, cel mai bine este 
să nu te amesteci în treburile altora. N-am de gând să-mi 
ard degetele pentru alţii. În cazul în care cazacii îşi fac 
datoria, nu-i vor scăpa pe fugari. Treaba asta nu-mi dă mie 
dureri de cap. 

— Nu intri şi tu cu mine în casă? Eu n-am mâncat încă. 

După această discuţie, Sam şi buriatul se îndepărtară. 

Maiorul înţelesese totul foarte bine şi se bucura enorm. 
Era o descoperire straşnică! Se strecură grăbit spre coliba 
sa şi dădu ordinele necesare. 

Ordonă să se despartă toate avanposturile şi să se 
îndrepte spre râu, acolo unde se afla bacul. Astfel, drumul 
spre satul de cazaci şi spre graniţă era liber, nu se mai afla 
acolo nici un cazac - şi exact asta intenţionase să facă 
vicleanul Sam. 


Vânătorul american mai aşteptă puţin şi apoi se furişă spre 
râu. În apropierea bacului, se convinse că planul său 
reuşise pe deplin. Cazacii erau aşezaţi pe două rânduri 
groase, pe dreapta şi pe stânga locului de trecere şi 
aşteptau apropierea surghiuniţilor, care, după părerea lor, 
trebuiau să cadă în capcană, fără a bănui nimic. 

Mulţumit, Sam se întoarse. 

Între timp, maiorul sosise la Dobronici, împreună cu cei 
doi ofiţeri ai săi. Domnii stăteau deja foarte veseli la masă şi 
mâncau, dar, mai ales, beau. Vinul le plăcea grozav de mult, 
dar nu beau chiar fără măsură, fiind cu gândul la 
evenimentele de la miezul nopţii. 

Când trecu de ora unsprezece, maiorul se ridică. 

— Peter Dobronici, îţi mulţumim foarte mult pentru 
invitaţie. Ne-a făcut o deosebită plăcere. 

— Asta mă bucură. Dar, sper că nu vreţi să plecaţi deja? 

— Ba da. Avem un plan care îţi va face multă plăcere. Nu 
vrei să ne însoţeşti o oră? 

— Cu plăcere! Răspunse ţăranul, deşi nu se simţea deloc 
bine. 

Merseră în tăcere, o vreme, unii lângă alţii. Deodată, 
maiorul izbucni, pe un ton aspru: 

— Pater Dobronici, îţi ordon să-mi spui adevărul. Eşti sau 
nu eşti prietenul aşa-numiţilor „oameni sărmani”? 

— Eu sunt prietenul tuturor oamenilor. 

— Asta nu mi-e de ajuns. Eu vreau un răspuns clar, la 
întrebarea mea. 

— Iar eu îţi spun că sunt prietenul tuturor supuşilor care 
îşi fac datoria. 

— Bine. Dacă este adevărat ceea ce spui, atunci n-ai să le 
dai „oamenilor sărmani” nici un ajutor. Şi totuşi, îi ţii 
ascunşi aici, la tine! 

— La mine? Nu. 

— Chiar nu ştii unde sunt? 

— Nu, tăicuţule. 


— Atunci eu ştiu mai multe decât tine. Se află încă aici. 
Ştiu şi locul unde se ascund şi ştiu şi pe unde vor să se 
furişeze pe lângă santinelele mele. Dar mi-am luat măsurile 
necesare şi nu îmi mai pot scăpa. 

— Dacă vei reuşi, am să mă bucur, spuse Dobronici, în 
ciuda spaimei pe care o simţea. 

— Sunt convins de asta, râse, batjocoritor, maiorul. Şi 
pentru a-ţi dubla bucuria, am să te iau cu mine acum; 
trebuie să fii de faţă, când şoarecii aceştia vor cădea în 
cursă. 

— Domnule, nu vreau să am nimic de-a face cu asta! 
Scoateţi-mă din joc! 

— Nici prin cap nu-mi trece! Dacă te las să pleci acum, n-ai 
avea ceva mai urgent de făcut decât să-i previi pe 
nemernici. Deci, înainte! 

Neavând încotro, Dobronici merse mai departe. 

Mila şi mama erau îngrijorate de faptul că maiorul îl luase 
cu el pe Dobronici. Când văzură că trece timpul şi acesta nu 
se mai întoarce, se adresară, alarmate, lui Sam. 

Isteţul vânător râse mulţumit. 

— Exact asta şi aşteptam. Dar nu vă fie teamă! Nu i se va 
întâmpla nimic ţăranului. Trebuie să se afle acolo, când îi 
vor prinde pe „oamenii sărmani”, care ne vor părăsi. 

— Ce? Strigă Mila, speriată? Vor să plece acum? 

— Exact, la miezul nopţii. 

— Dumnezeule! Dar miezul nopţii va fi peste un sfert de 
oră! 

— Într-adevăr, spuse Sam, deosebit de calm. 

Mila aproape că plângea. Dădu să se repeadă afară. Sam, 
însă, o apucă de mână. 

— Nu fi aşa de grăbită, copila mea! Totul este în cea mai 
bună ordine. Şi, zâmbind viclean, adăugă: de fapt, nu 
pleacă chiar toţi. Unii mai rămân; de exemplu „Numărul 
10”. 

— Şi familia Boroda? Exclamă ea, involuntar. 

— Şi ei rămân aici, zâmbi micuțul, binevoitor. 


Mila rămase o clipă jenată. Simţea că se cam grăbise să 
pună acea întrebare. 

— Trebuie să mă duc la surghiuniţi, spuse ea, din nou, în 
felul ei hotărât. Înainte de a pleca, aş dori, cel puţin, să-mi 
iau rămas bun. Dar tu ai afirmat mai devreme că maiorul îi 
va prinde. 

— Ar vrea el, dar n-o să primească nimic. Am avut eu grijă 
să-l îndrept pe un drum greşit. Du-te sus în grabă şi spune- 
le fugarilor că îi aştept. 

Mila se grăbi să plece, în bezna de afară. 

Prevăzătorul Sam ordonase deja ca argaţii de încredere să 
aducă, în secret, caii care aparţineau surghiuniţilor. 

La câteva minute după miezul nopţii, fugarii coborâseră 
din bradul uriaş. Caii fuseseră înşeuaţi şi acum începu 
marşul nocturn. 

În frunte, călăreau Sam Hawkens, Dick Stone, colonelul 
Sendevici, Alexius Boroda şi Gottfried von Adlerhorst, fostul 
cazac „Numărul 10”. Will Parker fusese lăsat să-l păzească 
pe fostul derviş. 

Şi „Numărul 84” voia să-i însoţească împreună cu 
vânătorii săi, dar Sam reuşise să-l determine să-şi schimbe 
părerea. Nu era necesar să se expună atâţia pericolului de 
a fi descoperiţi. Din acest motiv, nu luă cu el decât fugarii 
care aveau cai. Ceilalţi, urmau să vină pe jos şi anume, sub 
conducerea unui om de nădejde pe care îl alesese din 
rândurile lor. 

Pe drum, trupa lui Sam nu întâlni nici un cazac. În faţa 
satului de cazaci, călăreţii se opriră. Persoanele mai în 
vârstă rămaseră în urmă, să păzească animalele; ceilalţi 
pătrunseră, prudenţi, prin poarta nepăzită a satului. 

Peste tot era întuneric. Locuitorii aşezării dormeau de 
mult. Sam îşi alese câţiva oameni precauţi, printre care 
Alexius, Sendevici, Gottfried von Adlerhorst şi Dick, îşi 
scoase haina şi împrumută mantaua de la unul din 
surghiuniţi. Apoi scoase la iveală un mic recipient. 


— Aici este funingine din afumătoarea lui Peter Dobronici, 
spuse el. Înnegriţi-vă feţele! Trebuie să mergem la locuinţa 
comandantului-şef, căci acolo se află sigur cheile 
arsenalului şi încă alte lucruri de care avem urgent nevoie, 
dacă nu mă înşel. Nu trebuie să fim recunoscuţi. 

Mica trupă se îndreptă spre casa care se afla foarte 
aproape de zid. Obloanele erau trase. Dar, prin crăpăturile 
lor pătrundeau raze subţiri de lumină. Deci, aici, oamenii 
încă nu se culcaseră. 

Sam privi, printr-o crăpătură, în odaie. Văzu o cameră 
bine dotată. O femeie şedea la masă şi citea. Părea să fie 
singură. Gottfried se apropie de Sam şi se uită şi el 
înăuntru. 

— Aceasta trebuie să fie soţia maiorului, fu de părere 
vânătorul american. 

— Să batem la uşă. 

— Nu. Înainte de a deschide, s-ar putea să ne întrebe cine 
suntem şi aşa să ne creeze greutăţi de care nu avem nevoie. 

— Atunci, cum intrăm în casă? 

— Prin fereastra de pe acoperiş. Am cercetat totul, în 
timpul zilei. Am să aduc o scară. Aşteptaţi puţin! 

Se furişă în spatele casei şi se întoarse curând cu o scară. 

Se urcă primul pe zid şi aşeză scara de pe margine până 
pe acoperiş, aşa încât aceasta ajungea exact până la 
fereastra deschisă. 

— Am să urc eu primul, şopti el. De îndată ce veţi vedea o 
lumină arzând, jos, coborâţi şi voi. 

Se căţără sprinten până înăuntru. Acolo scoase o 
lumânare de seu şi o aprinse. Se afla într-o încăpere mică, 
în care nu se aflau decât vechituri. Uşa era prevăzută doar 
cu o simplă clanţă. 

Acum veniră şi ceilalţi. 

— Scoateţi-vă cizmele! Porunci Sam, în şoaptă. 

Deschiseră uşa. Nu departe de acolo, cobora o scară. 

Faţă în faţă se afla o a doua uşă de odaie, în spatele căreia 
se auzea un sforăit puternic. 


Sam aşeză un paznic acolo, pentru a se asigura împotriva 
vreunei tulburări neaşteptate. Apoi coborâră treptele, fără 
să facă nici un zgomot. 

La stânga, se afla camera de toate zilele, în care priviseră 
mai înainte prin oblon. Uşa din partea dreaptă era încuiată. 
Se putea presupune că acolo se afla o odaie, în care nu era 
nimeni. 

Sam stinse lumina. 

— Intrăm acum? Întrebă Dick. 

— Nu, răspunse vânătorul american. Femeia s-ar putea 
speria de moarte. Acum batem la uşă. 

Dar, după ce ciocăniră, nu veni nici un răspuns. Părea că 
femeia se speriase atât de tare, încât nu mai putea vorbi. 
Acum, Sam deschise larg uşa, ca să poată privi înăuntru, 
dar aşa încât faţa sa neagră să nu poată fi văzută şi spuse 
prietenos, cu o voce prefăcută: 

— Nu te speria, măicuţă! Nu venim la tine ca duşmani. 

Femeia sărise de pe scaun şi stătea nemişcată în mijlocul 
camerei. 

Când bărbaţii intrară şi ea le văzu feţele, vru să strige, dar 
nici un sunet nu-i ieşi de pe buze şi îşi duse doar amândouă 
mâinile la inimă. 

— Astăzi suntem mauri, dar altfel suntem băieţi buni, hi-hi- 
hi-hi! Râse Sam. Nu vrem să-ţi facem nimic şi am dori doar 
să te rugăm să ne răspunzi la câteva întrebări, buna mea 
măicuţă. 

— Cine sunteţi? Se bâlbâi ea. 

— Suntem „oameni sărmani”. 

— Doar nu aceia pe care îi caută bărbatul meu? 

— Da, tocmai aceia suntem. El nu are gânduri bune cu noi. 
Totuşi, noi nu-i vom plăti cu aceeaşi monedă. Şi acum, 
ascultă! Deci, presupun că eşti soţia maiorului, aşa cum ai 
lăsat să se înţeleagă din cuvintele tale. 

— Da. 

— Cine se mai află în casă? 


— Doar Katinka, bătrâna mea servitoare. Doarme sus, în 
camera ei. 

— Aşa e. Observ că ne spui adevărul şi asta-i bine pentru 
tine. Ştii unde se află cheile de la arsenal? 

Femeia ezită. Dar frica fu mai puternică decât chibzuinţă. 

— Acolo, în dulăpiorul pentru chei. 

Sam îl deschise şi găsi înăuntru o legătură de chei şi lângă 
ea, o cheie singură, pe care o compară cu celelalte. 

— Ah, spuse el, precis asta este cheia principală. 

— Da. Cu ea se deschid uşile arsenalului. 

— Foarte bine! Pe aceasta o voi lua şi iată legătura! 

Sam îi dădu cheia lui Dick şi apoi privi cu atenţie prin 
odaie. În colţ, la fereastră, se afla o masă de scris. 

— Aici lucrează soţul dumneavoastră? 

— Da. 

— Vrem să ne uităm prin sertare. 

Percheziţia păru să-l mulţumească, pentru că dădu 
satisfăcut din cap şi apoi îi făcu un semn cu mâna 
colonelului Sendevici, să se apropie de el. 

— Priveşte, îi şopti ei, aici se află sigiliul şi ştampila 
regimentului, precum şi formulare şi tot ceea ce mai 
trebuie! Restul e treaba ta. 

— Am înţeles! Pot să-mi alcătuiesc câteva ordine, care să 
fie suficiente pentru a ne legitima pe toţi şi, în acelaşi timp, 
să ne asigure protecţia şi ajutorul tuturor autorităţilor. 
Dacă aş şti numele ofiţerilor de aici! Ştampila cu semnătura 
maiorului o am aici. 

— Iar în celălalt sertar am văzut o listă, care precis conţine 
numele dorite. 

Sendevici îşi trase un scaun iar Sam îi aduse lampa. Apoi, 
colonelul începu să frunzărească lista. 

Femeia păru, în sfârşit, să-şi dea seama că nu avea de ce 
să se teamă de nici un pericol la adresa ei. Se adresă lui 
Sam. 

— Ştii ce faci? 


— Da, măicuţă, ştiu exact ce fac, râse el. Nu este nici un fel 
de nelegiuire. Doar l-am sfătuit pe tâicuţul acesta să facă 
unele însemnări aici. Afară, pe întuneric, nu poate să scrie. 
N-ai cumva un păhărel de votcă pe aici? 

— Dincolo, nu aici în odaie. 

— Atunci, să mergem împreună acolo. Aprinde o lumină! 
Ne e sete. 

Procedând astfel, Sam Hawkens încerca s-o ademenească 
pe femeie să plece de acolo; ea nu trebuia să vadă că, 
acesta folosea ştampila şi sigiliul. 

Când se reîntoarseră ei în odaie, Sendevici se sculase deja 
de la masă şi îşi băga în buzunar mai multe foi de hârtie. 

— Gata? Întrebă Sam. 

Sendevici înclină doar capul, în sens afirmativ. 

— Atunci, să plecăm de aici şi să mergem la arsenal. Tu, 
însă, rămâi cu măicuţa şi ai grijă să stea liniştită. 

Ultimele cuvinte îi fuseseră adresate lui Gotfried von 
Adlerhorst, care nu avea nevoie de tunică militară, pentru 
că nu pleca împreună cu surghiuniţii. 

Santinelei aflate sus, la uşa servitoarei, i se porunci să 
coboare încet şi apoi părăsiră cu toţii casa, mai puţin 
Gottfried şi se furişară, împreună cu tovarăşii care aşteptau 
afară, spre arsenal. 

— Am găsit deja un plan al magaziei, îi spuse colonelul 
Sendevici vânătorului american, şi, de asemenea, un 
registru cu toate obiectele păstrate acolo. Se pare că 
maiorul ţine foarte mult la ordine şi a preluat stocul chiar 
zilele acestea. Ştiu, de exemplu şi unde găsim felinare. 

— Este minunat! Dar mai întâi trebuie să facem inofensive 
cele două santinele, una se află în faţă; cealaltă în spate. Eu 
îl preiau pe primul iar tu, Dick, pe cel de-al doilea. Noi doi 
avem experienţă în astfel de lucruri. Trage-i una să-şi 
piardă cunoştinţa, apoi îl aduci aici, în faţă. Legăm băieţii şi 
îi ascundem undeva, să nu ne poată deranja cu nimic. 

În apropierea clădirii, Sam şi Dick se furişară singuri mai 
departe. 


Deja după scurt timp, vânătorul american scoase un 
fluierat uşor. Ceilalţi îl urmară şi îl văzură stând lângă 
santinela care zăcea la pământ inconştientă şi legată. 
Imediat după aceea, apăru şi lunganul Dick, care îşi ţinea 
cazacul în spate, ca pe un sac. 

— Şi, acum, spre felinare! Chicoti Sam, mulţumit. 


— Aici, pe uşa din mijloc! Îi făcu semn Sendevici micuţului. 

Sam încercă cheia principală; se potrivea. Se găseau într-o 
largă încăpere boltită şi, la lumina lumânării de seu, văzură 
atârnând pe pereţi, de jur-împrejur, şei şi tot 
harnaşamentul necesar. 

Găsiră şi felinare şi le aprinseră. Apoi, colonelul Sendevici 
îşi conduse oamenii în încăperile unde se aflau uniformele. 

Din fericire, toţi locuitorii satului dormeau adânc şi fără 
grijă. Paznic de noapte nu exista aici, întrucât totul se afla 
sub protecţia cazacilor. Astfel reuşiră, fără nici o teamă, să 
golească toate camerele arsenalului. Activitatea secretă 
febrilă dură mai mult de o oră, apoi oamenii ieşiră, în 
sfârşit, afară. Luminile fură stinse, uşile încuiate. Totul era 
la fel de liniştit şi întunecat, ca mai-nainte. 

Fugarii, care erau îmbrăcaţi în straie civile, părăsiră acum 
casa îmbrăcaţi în uniforme de cazaci. Fiecare ducea în 
spate câte o şa şi harnaşamentul necesar, iar unii dintre ei 
chiar două sau trei. Alţii cărau uniforme. Toate acestea erau 
pentru tovarăşii lor de drum, care veneau pe jos şi urmau 
să-şi primească doar aici caii. Unii se dotaseră şi cu arme. 
Părăsiră satul prin poarta aflată în zid, prin care intraseră 
şi se îndreptară spre dreapta, pentru a se furişa spre caii 
cazacilor. 

Sam se strecură tiptil înainte, pentru a iscodi şi a vedea 
câţi cazaci păzeau caii şi unde se aflau. Erau numai patru 
oameni. Dormeau, întinşi pe pământ. 

Vânătorul american îi aduse şi pe ceilalţi şi, înainte ca 
paznicii să se fi trezit de-a binelea, erau deja legaţi şi li se 
puseseră căluşe în gură. 

Puseră şeile pe cai. Pe caii care erau în plus, încărcară 
proviziile de alimente şi muniții pe care le găsiseră în 
arsenal; apoi, „oamenii sărmani” plecară călare spre locul 
unde îşi lăsaseră căii lor şi unde aşteptau deja tovarăşii lor 
de suferinţă, care veniseră pe jos. Fură şi ei îmbrăcaţi în 
uniforme şi, în curând, erau gata de plecare. 


Oamenii se înghesuiră spre vicleanul Sam Hawkens, 
pentru a-i mulţumi. El chicoti doar uşor, în sinea sa. 

— N-are nici o importanţă! Râse el. Am mai săvârşit şi alte 
trăsnăi, dacă nu mă înşel. Faceţi-mi doar hatârul şi nu mă 
trădaţi că am participat şi eu la asta! Legea rusă ar putea 
să mă ia niţel de ceafă, iar apaşilor şi comanşilor o să le 
pară rău, dacă nu-i vor mai revedea pe bătrânul Sam 
Hawkens, hi-hi-hi-hi! 

— Nimeni n-o să afle aşa ceva! Îl asigură colonelul 
Sendevici. 

— Să sperăm că vă reuşeşte şi continuarea fugii, aşa cum 
v-a reuşit şi începutul! Aveţi acum tot ce vă trebuie - cai, 
arme, alimente şi documente de liberă trecere. 

— În ce priveşte armele, am găsit, de fapt, cam puţine. 
Nici cu muniţia nu stăm prea bine. 

— Ei, această lipsă se poate remedia uşor. Îndreptaţi-vă 
mai întâi spre Verhne-Udinsk. Dacă treceţi cu bine, veţi 
întâlni, nu departe de aici, ceata buriaţilor, care vine 
încoace, condusă de principele Bula, pentru a vă aduce 
arme, pulbere şi cartuşe. Spuneţi-i principelui că voi sunteţi 
aceia pentru care erau destinate acele lucruri şi le veţi 
primi. 

— Dacă o să ne creadă. 

— Nu vă faceţi nici o grijă în privinţa asta. Eu m-am 
despărţit pe drum de buriaţii din Verhne-Udinsk, pentru că 
mă grăbeam. Am să-ţi spun un lucru care îl va face pe 
principele Bula să-ţi dea crezare. Pe drumul încoace, ne-a 
întâmpinat un bun prieten, care se mai află încă la buriaţi. 
Numele lui este Hermann von Adlerhorst. Adresează-i-te lui 
şi spune-i că eu te trimit! Înştiinţează-l să se grăbească, 
pentru că am pus deja mâna pe fostul derviş! 

— Pe ce? 

— Pe derviş. E suficient atât. Acum, însă, nu mai pierdeţi 
timpul! Înainte de ivirea zorilor trebuie deja să fiţi departe 
de aici, dacă vreţi să vă reuşească evadarea. Domnul fie cu 
voi! 


O ultimă strângere de mână şi o scurtă învoială cu privire 
la locul unde, mai târziu, Sendevici să dea de ştire despre 
desfăşurarea evadării şi „oamenii sărmani” dispărură 
călare în noapte. 

Vânătorul american se reîntoarse, împreună cu Dick şi 
Boroda, în casa maiorului. Mai trebuiau luate acolo câteva 
măsuri. 

Bătură, cu prudenţă, la uşă şi Gottfried von Adlerhorst le 
deschise. Maioreasa stătea la masă cu o figură abătută; în 
tot acest timp, nu se mişcase din loc. 

— Ei, măicuţă, am venit să ne luăm rămas-bun de la tine, 
spuse Sam Hawkens. Priveşte, pun la loc cheile în dulăpior! 
Deci, vizita noastră nu te-a costat mai mult decât o sticlă de 
votcă şi pentru asta poţi să te consolezi. 

— Oh, voi sfinţi! Gemu ea şi vru să se ridice. 

— Nu, nu, măicuţă! Continuă Sam Hawkens. Stai jos 
liniştită. 'Ţie nu ţi se va întâmpla nimic. 

— Dar cine poate sta liniştit, atunci când i se intră cu forţa 
în casă! Protestă ea, acum. 

Sam Hawkens o privi, prietenos, clipind din gene. 

— Vezi, măicuţă, asta voiam să aud de la tine. Eşti agitată. 
Aş dori, însă, ca tu şi servitoarea ta să vă purtaţi bine, până 
ce soţiorul tău se va întoarce acasă. De aceea, o să 
trebuiască să vă leg puţin. Adu servitoarea jos! Îi ordonă el 
lui Dick Stone. 

— Să mă legi pe mine? Strigă maioreasa. Dar ce, nu ştii că 
sunt soţia unui ofiţer superior? 

Ea păşi mândră spre Sam. 

— Nu te enerva, măicuţă! Ai perfectă dreptate. Tocmai 
datorită rangului tău, te-am tratat cu toată consideraţia. Şi 
de legat, te vom lega cu toată blândeţea, hi-hi-hi-hi! 

Dick Stone o aduse jos pe servitoarea ce fusese sculată din 
somnu-i liniştit. 

Sam Hawkens legă ambele scaune cu sfoară, unul de altul, 
iar cele două femei fură nevoite să se aşeze, spate în spate, 
pentru a putea să fie legate. 


— Aşa! Spuse, mulţumit, Sam. Am să ridic obloanele. Când 
se va lumina de zi iar bunii locuitori din sat vor vedea 
ferestrele închise, se vor gândi că vi s-a întâmplat ceva. Dar 
să nu cumva să ţipaţi. Altfel o s-o păţiţi. Afară rămâne de 
pază o santinelă. 

El ridică obloanele. Apoi stinse lumina, zăvori uşa pe 
dinăuntru şi, curând după aceea, cei patru părăsiră casa în 
acelaşi mod în care intraseră. 

Sam se schimbă de mantaua luată de la fugar şi îşi puse, 
din nou, haina sa. Apoi se întoarseră la curtea lui Dobronici. 

La fântână se spălară mai întâi de funingine şi apoi Sam şi 
Dick intrară în casă, în vreme ce Gottfried şi Alexius Boroda 
se reîntoarseră în ascunzătoare, unde părinţii fugarului 
aşteptau îngrijoraţi. 

În odaia de toate zilele a ţăranului ardea lumina: Mila şi 
mama ei nu se culcaseră. Grija pentru tată nu le lăsase să 
doarmă. Sam le linişti şi le spuse că surghiuniţii scăpaseră 
şi că nu mai aveau de ce să se teamă pentru Dobronici. 

Apoi, îl vizită pe Will Parker, lângă care se afla acum şi 
Dick. Cel închis în afumătoare, Florin-Bill Newton, actualul 
negustor Fedor Lomonov, fusese liniştit. 

Ţăranca, pe jumătate liniştită de cuvintele lui Sam, se duse 
în odaia de dormit, pentru a încerca să se odihnească puţin. 

Mila, însă, rămase trează. Atât de multe gânduri îi 
frământau mintea, încât nu mai putea dormi. Luă un lucru 
de mână; dar curând observă că nu se putea concentra nici 
asupra acestuia. 

Atunci ieşi afară, pentru a se linişti, făcând o plimbare prin 
aerul răcoros al dimineţii. 

Involuntar, paşii o purtară spre bradul uriaş şi ea se urcă 
în copac, fără a-şi da seama de ce făcea acest lucru. 

În grotă era linişte. Mila străbătu încet încăperile, pentru 
a nu-i deranja pe cei ce dormeau şi ieşi afară, în crater, în a 
cărui adâncime pătrunsese strălucirea dimineţii. Se urcă pe 
marginea craterului şi privi spre ţinutul întins. 


Malurile râului erau acoperite de o ceaţă groasă. Fata se 
aşeză, îşi încrucişa mâinile în jurul genunchilor şi privi tristă 
în depărtare. 

Stătea aşa nemişcată şi aştepta răsăritul soarelui. Deodată 
auzi paşi în spatele ei. Îl zări pe Alexius Boroda, care se 
apropia încet de ea. 

— Salutare, Mila Dobronici! Spuse el. Este permis să stau 
puţin aici şi să privesc? 

— Dar cine îţi interzice acest lucru? Întrebă ea, roşind. 

— Dar poate nu îţi face plăcere să te deranjez? 

— O, nu, dimpotrivă! Eu - eu am venit aici să încerc să văd 
dacă îl pot zări pe tatăl meu, când se luminează de ziuă. 

— Îţi faci griji pentru el? 

— Da. 

— Nu ai nici un motiv. Din contră. Faptul că s-a aflat toată 
noaptea împreună cu maiorul este în avantajul lui. Altfel ar 
fi putut fi bănuit că a participat la renghiul pe care 
surghiuniţii l-au jucat cazacilor. Acum, însă, s-a dovedit că el 
nu a fost acolo. Vânătorul cel străin a ştiut să le aranjeze 
foarte abil pe toate; e de admirat. 

— Chiar au scăpat „oamenii sărmani”? 

— Da. 

— Slavă Domnului. Mă bucur din toată inima pentru ei. De 
ce n-ai plecat şi tu cu ei? Acum te-ai fi aflat în siguranţă. 

— Ei, chiar aşa de mare nu este încă această siguranţă. Le 
mai stau în cale destule pericole, căci drumul este foarte 
lung, spuse, pe gânduri, Alexius. 

— Dar acest drum duce spre libertate, accentuă Mila. 

— Şi drumul meu va duce spre libertate, spuse tânărul 
Boroda, cu toată certitudinea. Împreună cu părinţii, voi 
întoarce pentru totdeauna spatele Rusiei. 

— Şi o faci cu plăcere? 

— Bineînţeles. Nu e plăcut să trăieşti în împărăţia ţarului, 
unde biciul se abate destul de des şi asupra oamenilor 
liberi. Te simţi ameninţat. Nu la fel gândeşte şi tatăl tău? 


— Nu ştiu. Pot doar să-ţi spun că nu se mai simte bine aici, 
în Siberia. De aceea vrea să plece în ţinutul Varşoviei. 
Mama dimpotrivă, fiind născută în Germania, ar prefera să 
plecăm mai departe, spre Vest. Ea iubeşte Germania şi 
vorbeşte mult despre patria ei. 

— Ascultă, Mila, se repezi Alexius, cu ardoare, ar trebui să- 
| întrebi pe tatăl tău dacă n-ar vrea să plece împreună cu 
noi! 

— În Germania? La ce te gândeşti? Tata este un ţăran rus 
liber şi nu are nici un motiv să plece pentru totdeauna din 
ţară. 

— Asta până acum, poate însă există un motiv serios 
pentru a face asta. 

Alexius privi zâmbind spre Mila, care se uita întrebătoare 
la el. Apoi adăugă, plin de importanţă: 

— Ar trebui să iei de bărbat un neamţ; acesta ar fi un bun 
motiv! 

Mila roşi şi lăsă capul în jos. 

— Nu m-am gândit încă la măritiş. 

Ea privea pe lângă Alexius. Obrajii ei parcă erau stropiţi 
cu sânge. 

— Mila Dobronici, este adevărat? Întrebă el. Chiar n-a 
venit nimeni, până acum, să-ţi ceară mâna? 

— De fapt, a fost unul. Dar pe acela nu-l vreau eu. 

Îşi recăpătase figura ei obişnuită şi râse. Atunci Alexius, 
hotărât, găsi cuvântul potrivit. 

— Mila, spuse el, atunci am să-ţi prezint eu o problemă de 
conştiinţă. Sper că inima ta este încă liberă şi eu - eu te 
iubesc foarte mult. Vezi, eu vreau să merg în patria mea şi 
să devin acolo ceea ce este şi tatăl tău un ţăran. Mila 
Dobronici, spune-mi, ai dori să fii ţărăncuţa mea? 

— Îşi încolăci braţul în jurul mijlocului ei - ea nu îl 
respinse, dar nici nu răspunse. 

— Mila, o rugă el, vorbeşte! Ai putea fi atât de bună cu 
mine, încât să accepţi să fii soţia mea? 

Îşi aplecă spre ea capul şi îi privi faţa strălucitoare. 


— Da, răspunse ea încet; fusese doar o adiere. Dar 
urechile dragostei, sunt ascuţite. 

O trase pe Mila spre el şi o sărută. Îi primi sfioasă sărutul, 
dar se trase imediat înapoi, speriată, în spatele lor răsună 
un chicotit. 

— Domol, domol! Aşteptaţi un pic, vreau să iau şi eu parte, 
hi-hi-hi-hi! 

Sam Hawkens urcă grăbit. 

— Prietene! Strigă Alexius. Ai văzut ce s-a întâmplat aici? 

— Mi se pare că tocmai s-a pecetluit aici un tratat de stat, 
zâmbi pe sub mustață micuțul vânător american. Vă felicit 
din toată inima! Pot să întreb dacă mai ştie cineva de 
această treabă? 

— Nu, răspunse Alexius Boroda, în vreme ce Mila şedea, 
încurcată, lângă el. Tu eşti primul şi singurul martor. 

— Atunci o să am grijă ca, cel puţin, fericitul tată al miresei 
să fie înştiinţat. 

— Te duci la el? 

— Da. Cazacii mei aşteaptă încă, stând ca buştenii lângă 
iapă şi e timpul să-l eliberăm din mâinile lor pe Dobronici al 
nostru. Nici eu nu vreau să mai deranjez. Căci, mă gândesc 
că aici mai sunt multe de pus la cale, hi-hi-hi-hi! 

Cu acestea zise, se grăbi să plece. 

După ce cobori din brad, Sam se îndreptă în direcţia râului 
şi adoptă atitudinea unui drumeţ nevinovat, care, pierdut în 
gânduri, îşi îndreptase privirea spre pământ şi nu privea 
nici la stânga, nici la dreapta. Deodată, fu trezit din 
meditaţie de un strigăt. 

— Stai! 

Acum ridică privirea. Un cazac stătea în faţa lui şi îşi ţinea 
arma îndreptată spre el. 

— La dracu'! Pune arma deoparte! Spuse Sam. Dacă se 
descarcă din nebăgare de seamă, s-ar putea ca glonţul să 
greşească direcţia şi să-ţi intre prin patul puştii direct în 
corp, hi-hi-hi-hi! 

— Cine eşti? 


— Sam Hawkens. Sunt oaspetele lui Peter Dobronici. 

— Asta să i-o dovedeşti maiorului. 

Cazacul scoase un fluierat şi, câteva secunde după aceea, 
apăru un subofițer care îl prelua pe Sam şi îl duse la 
comandant. 

Maiorul şedea, prost dispus, pe o grămadă de uscături, în 
faţa colibei sale. Lângă el se aflau ofiţerii săi şi, printre ei, 
Peter Dobronici. 

— Aduc un surghiunit, se prezentă subofiţerul. 

— Un surghiunit? Ce-ţi veni, nătărăule? Acesta nu-i un 
surghiunit. Pleacă de-aici! 

Omul o luă din loc. 

Maiorul se răsti acum, ca şi mai înainte la cazac. 

— Cum ai putut să te arăţi pe aici? Ce cauţi aici? 

— Oho, răspunse vânătorul din prerie. Nu sunt obişnuit să 
permit să mi se vorbească aşa. N-am citit în paşaportul meu 
că mi-ar fi interzisă plimbarea pe malul râului Selenga. 

— Dar eu îţi interzic! 

— Cu ce drept? Sunt cetăţean al Statelor Unite ale 
Americii, care au cele mai bune relaţii de prietenie cu Rusia 
şi n-am nici un chef să mă las prins de orice cazac ce se 
ascunde în spatele unui pom, dacă nu mă înşel! 

Sam Hawkens vorbise foarte tare; la auzul vocii sale, 
contele Polikev ieşi din colibă. 

— Ce mod de a vorbi faţă de un ofiţer superior! Strigă el 
mirat. 

— Prostii! Ce-mi pasă mie! Mârâi Sam. Răspund pe acelaşi 
ton cu care mi se vorbeşte. 

— Dar cu ce scop ai venit exact aici, unde m-am oprit eu cu 
cazacii mei? Întrebă maiorul, mai liniştit. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut că te-aş putea găsi aici! Am 
plecat să mă plimb, asta-i tot. 

— Atunci, încearcă şi plimbă-te în altă parte. Terenul 
acesta nu este liber acum pentru toată lumea. 

— Unui asemenea cuvânt liniştit şi raţional am să-i dau, 
desigur, urmare. Ştiu că nu-i place nimănui să fie deranjat 


la exerciţiile de serviciu în campanie. 

— Exerciţiu de serviciu în campanie - aş fi vrut eu să fie 
aşa ceva! 

— Deci, ai alt scop, de te afli aici? Ah, acum îmi dau seama 
că, probabil, îi pândeşti pe fugari! 

— Şi dacă ar fi aşa? Întrebă maiorul, neîncrezător. 

— Hm! Mi-ar părea rău. Atunci, probabil că ai căzut în 
cursă. 

— Cursă? Cum adică? 

— Am să-ţi spun. leri seară am tras cu urechea la ceva 
foarte important. Trebuie să ştii că, de pe când mergeam la 
vânătoare, sunt obişnuit să dorm mai degrabă în aer liber 
decât într-o odaie strâmtă. De aceea, ieri, mi-am căutat un 
locuşor în jurul casei şi anume, lângă fântână, căci îmi place 
să ascult clipocitul ei. Ştii susurul uniform al apei te 
adoarme ca un cântec de leagăn? 

— Ce-mi pasă mie de somnul tău? Mormăi maiorul, 
nerăbdător. 

— Somnul meu? Nimic! Eventual de priveghiul meu! Fii 
atent! Abia mă lungisem, când am auzit un bărbat venind, 
care se opri chiar lângă mine. Imediat după aceea apăru un 
al doilea. Cei doi vorbeau între ei. „A plecat?”, întrebă 
primul. „Da”, răspunse celălalt. „Am fugit o bună bucată 
după el. Era într-adevăr maiorul!” Apoi râseră şi, când 
vorbiră mai departe, am observat că unul dintre ei era chiar 
Boroda însuşi. 

— Să-lia dracu'! Spuse maiorul. Despre ce au mai vorbit? 

— Despre un renghi pe care ţi-l jucaseră ţie. 

— Ce fel de renghi? 

— Te-ar fi convins să crezi ceva, după câte am înţeles eu 
din discuţia, lor. Probabil că te-au văzut undeva, în întuneric 
şi aşa au început să vorbească la întâmplare, pentru ca, 
auzindu-i, să te facă să-ţi trimiţi cazacii într-o direcţie falsă. 
Ei, în schimb, voiau s-o pornească în direcţie opusă, spre 
graniţă. 


— Sfinte Nicolaie! Iar eu am căzut ca prostul în cursă! Dar 
de ce nu te-ai prezentat imediat la mine, ca să-mi spui 
despre această discuţie? 

— Eu nu sunt nici cazac, nici rus şi n-au de cesămă 
intereseze problemele voastre! Dar, am avut totuşi intenţia 
să te caut şi să-ţi povestesc. 

— N-ai făcut-o însă! 

— O, ba da. Numai că nu te-am găsit nicăieri. Nici măcar 
în sat. Un bădăran bătrân pe care l-am întâlnit mi-a spus că 
nimeni nu ştie unde te afli. De aceea, m-am întors. Pe drum 
am întâlnit o grămadă de călăreţi şi pedeştri... 

— Ei erau, ei erau! Strigă ofiţerul. Când s-a întâmplat 
asta? 

— La scurt timp după miezul nopţii. 

— Aşa e, aşa e! Atunci îi aşteptam noi aici! Am să-i fac praf! 

— Dacă ai să poţi, tăicuţa! 

— În ce direcţie au luat-o? Întrebă maiorul, vizibil 
descurajat, fără a înţelege remarca batjocoritoare. 

— Spre satul de cazaci. 

— La dracu'! De acum cred că au trecut deja graniţa! 

— Dacă ei erau aceia, atunci mai mult ca sigur! 

— Trebuie să plec după ei! Repede, repede! 

— Pot veni şi eu? 

— Din partea mea, fă cum vrei. 

— Poate să vină şi Dobronici? 

Zicând acestea, Sam îi făcu semn, zâmbind, ţăranului. 

— Da, mai ales el! Să fie martor, când am să-i înhaţ totuşi 
pe câinii ăia! Înainte! Cine mai are cai să încalece! 
Avanposturile pe aici! În marş forţat spre satul de cazaci! 

Nu dură mult şi efectivul trupei se puse în mişcare. 
Contele, nerăbdător să vadă cum va decurge această 
problemă, călărea lângă maior. Peter Dobronici se ţinea 
lângă Sam Hawkens, care mergea sprinten la trap. 

Ajunseră într-un timp relativ scurt în satul de cazaci, în 
faţa porţii, se coti la stânga şi se merse după zid, spre locul 


unde păscuseră caii. Dar animalele nu mai erau acolo, iar 
cazacii santinele zăceau legaţi la pământ. 

Nici nu se poate desene furia care-l cuprinse pe maior. 
Nici măcar nu se grăbi să poruncească să fie dezlegaţi 
oamenii. Pur şi simplu, li se scoaseră căluşele şi apoi 
trebuiră sa raporteze. Bineînţeles că fură prevăzători şi nu 
spuseră că dormeau, ci afirmară, în unanimitate, că, la 
miezul nopţii, veniseră cam o sută de cazaci pe care ei îi 
consideraseră de-ai lor, până când se dovedi că erau nişte 
străini care vroiau să fure caii. Ei s-ar fi apărat, dar 
superioritatea celorlalţi fusese prea mare. 

— Câinilor! Urlă maiorul. Ce spuneţi? Ce fel de oameni au 
fost? 

— Cazaci. 

— Minţiţi! 

— Nu, tăicuţule. Erau cazaci, cazaci adevăraţi! Putem să 
jurăm asta! 'locmai asta ne-a zăpăcit atât de tare, încât i-am 
lăsat să se apropie de noi! 

— Sunteţi complet nebuni! Dacă m-aţi minţit, o să fiţi 
biciuiţi, până ce vă va cădea carnea de pe oase! Dezlegaţi-i 
pe aceşti câini! Şi acum, repede în sat! Presimt ceva rău! 

Maiorul se grăbi să se întoarcă pe acelaşi drum, spre 
arsenal; ceilalţi îl urmară. 

Sam Hawkens începu să meargă mai încet şi îl trase şi pe 
Dobronici în urmă. 

— Nu te mai grăbi aşa, spuse el. Maiorul se va reîntoarce 
curând. Are s-o caute pe măicuţa lui, pentru că va trebui 
mai întâi să ia de la ea cheile de la arsenal. 

Ei rămaseră, deci, în urmă şi curând se dovedi că Sam 
avusese dreptate. De fapt, nu veni însuşi maiorul, ci un 
cazac se reîntorsese, fugind în cea mai mare grabă. 

— Unde te grăbeşti aşa, frăţioare? Îl întrebă Sam. 

— Spre măicuţa maioreasă. Trebuie să aduc cheile! 

— Fii atent, Dobronici, rânji Sam, se va reîntoarce imediat, 
fără nici un succes! 


Într-adevăr, cazacul se repezi înapoi, după câteva minute, 
de parcă fusese biciuit. 

— Le-ai luat? Strigă Sam. 

— Nu. 

Cu acest scurt răspuns, trecu ca săgeata pe lângă ei. După 
câteva clipe, veni alergând însuşi maiorul, urmat de câţiva 
ofiţeri. Sam şi Dobronici li se alăturară, de parcă avea acest 
drept. 

Maiorul sună zadarnic la clopoţelul de la uşă. Apoi bătu. 
Nici asta nu ajută la nimic. De aceea, se duse la o fereastră 
şi privi înăuntru. 

— Deschide fereastra, Katinka! Strigă el, răstit. 

În lumina spălăcită a zorilor, el o observase pe bătrâna 
servitoare. Ea şedea pe un scaun care era întors spre 
fereastră. Întrucât era legată, nu putu îndeplini porunca. 

— De ce nu deschideţi, blestematelor? Urlă maiorul, 
furios. 

— Pentru că nu putem, tăicuţă! Suntem legate! 

— Leg...! 

Cuvântul îi rămase agăţat în gât. Se uită mai bine înăuntru 
şi abia acum observă că două scaune erau legate spate în 
spate. Pe scaunul întors invers şedea o altă persoană. 

— Cine e cealaltă? 

— Măicuţa, domnule! 

— Ce? Soţia mea? 

— Da, Gregor, eu sunt, răspunse maioreasa, pe un ton 
plângăreţ şi îşi suci capul spre fereastră, cât putu de mult. 

Maiorul zgâlţâi sălbatic de fereastră; sări un canat. 

— La naiba, ce se întâmplă aici? Strigă el. Cine a făcut 
asta? 

— Oamenii sărmani”, răspunse maioreasa. Aveau feţele 
pline de funingine şi au pătruns cu forţa aici. 

— Aici şi-a băgat dracul coada! Ce au căutat aici? 

— Am să-ţi povestesc. Dar, mai întâi, dezleagă-ne! 

Făcând un salt, maiorul sări pe fereastră; ceilalţi îi urmară 
exemplul. La fel precedă şi Sam, de parcă era de-ai casei şi, 


înainte ca ofiţerul să-şi dea seama ce trebuie să facă mai 
întâi, micuțul păşi spre cele două femei şi le dezlegă sforile 
care le ţineau strâns legate de scaune. 

— Aşa, măicuţă, spuse el cu vocea lui naturală, pentru ca 
să nu-l poată recunoaşte. Acum, povesteşte-ne ce s-a 
întâmplat! 

Maioreasa povesti, confuză, evenimentele de peste noapte, 
atât cât văzuse şi auzise. 

Abia după mult du-te vino, află maiorul ceea ce vroia şi, 
curând după aceea, trebui să se convingă, în arsenal, că 
fuseseră furate nenumărate uniforme, arme şi alte obiecte. 

Vestea rea trecu ca fulgerul, din gură în gură. 

Maiorul îşi ieşise din fire. El porunci să se adune toţi 
locuitorii şi îi interogă, dar nu putu afla nimic altceva, decât 
că dormiseră duşi şi nu observaseră nimic. 

Comandantul de plasă era în pericol să primească o 
săpuneală amarnică din partea superiorilor săi, chiar o 
pedeapsă, o condamnare. Nu ştia ce-ar fi putut să facă. 

Ofițerii săi erau mai calmi şi sugerară să ia măsurile 
necesare pentru a porni în urmărirea fugarilor. Lăsară 
felinarele aprinse, confiscară toţi caii disponibili ai 
cetăţenilor şi completară astfel, cu greu, numărul 
călăreţilor, pentru a trimite ştafete de-a lungul graniţei. 
Evadaţii nu puteau fi prea departe. Probabil că fuseseră 
văzuţi trecând de-a lungul graniţei de santinelele militare 
chineze. Purtau uniforme de cazaci. În orice caz, trimiseră, 
în sfârşit, toate dispoziţiile spre zona de graniţă. Că 
evadaţilor le putuse veni ideea extrem de îndrăzneață de a 
se îndrepta spre interiorul ţării, aceasta nu-i trecu nimănui 
prin gând. 

Sam Hawkens văzuse şi auzise suficient. De aceea, se 
hotări să se reîntoarcă la casa ţăranului, iar Peter 
Dobronici, obosit după noaptea nedormită, fu de acord cu 
ei. 

Părăsiră satul de cazaci şi plecară, pe îndelete, spre casă. 


Pe drum, vânătorul american îi povesti lui Dobronici, 
amănunţit, ce se petrecuse noaptea trecută în sat şi de ce 
drumul care fusese ales pentru surghiuniţi era cel mai 
sigur. 

Apoi aduse vorba despre Alexius Boroda şi Mila şi îl 
întrebă pe Dobronici dacă i-ar plăcea să-l aibă de ginere pe 
tânărul vânător de samuri. 

Țăranul privi înaintea sa şi merse o vreme, fără să scoată 
vreun cuvânt. 

— Se pare că ai unele îndoieli, spuse Sam. 

— În ceea ce priveşte persoana lui Boroda, nu, dar el este 
german şi eu sunt rus. Bineînţeles că Boroda, dacă se va 
căsători cu fiica mea, va vrea să plece cu ea în Germania. Şi 
atunci soţia mea şi cu mine vom fi nevoiţi să ne despărţim, 
probabil, pentru totdeauna de ea. Asta n-aş vrea, în nici un 
caz. Şi soţia mea s-ar opune. Altminteri, vreau să le spun 
din toată inima un DA, pentru hotărârea pe care au luat-o. 

— Minunat! Cred că nu te vei căi şi vei avea parte numai 
de bucurii din partea lor. Acum, însă, să ne dăm osteneala 
să ajungem mai repede acasă. Aştept un bărbat în al cărui 
nume acţionez eu aici şi cred că va sosi curând. Este chiar 
posibil să fi ajuns. Cred că este foarte nerăbdător să afle 
ultimele noutăţi de la Sam Hawkens. Vino, prietene 
Dobronici! Când îmi închipui ce ochi va face omul, îmi 
tremură genunchii de nerăbdare. 

Capitolul XIX - Cu împuternicire absolută. 

Aşa după cum bănuise Sam Hawkens, Hermann von 
Adlerhorst, împreună cu principele Bula şi buriaţii acestuia, 
ajunsese deja foarte aproape de proprietatea lui Peter 
Dobronici. 

Toţi bărbaţii aveau cai buni. Pentru femei existau căruţe de 
o construcţie solidă, aşa cum se foloseau pe vremea aceea 
la aceste neamuri pe jumătate sălbatice. 

Mai elegantă era trăsura uşoară în care se aflau 
principesa şi Karpala. 


Bula, principele, se ţinea mai tot timpul în apropierea lui 
Hermann. 

Îi făcea o deosebită plăcere să asculte povestiri despre 
ţinuturi străine şi, deseori, era atât de uluit de unele 
amănunte, încât deschidea larg gura şi uita s-o mai închidă. 

Aşa mergeau şi astăzi, unul lângă altul, foarte aproape de 
trăsura femeilor. 

Deodată, Hermann arătă cu mâna, în faţa lor. 

— Vezi, acolo departe, punctul acela întunecos? Se mişcă. 

Principele se ridică puţin în şa, îşi duse mâna deasupra 
ochilor, pentru a se apăra de soare şi privi în direcţia 
indicată. 

— Da, spuse el. Trebuie să fie călăreţi. 

— Punctul se face din ce în ce mai mare. Se lărgeşte. După 
aprecierea mea, cred că sunt cam cincizeci de oameni. 

— Probabil că sunt cazaci. Vin din direcţia încotro ne 
îndreptăm noi. Curios! 

Cele două trupe se apropiară repede una de alta. Curând 
se putu vedea că era într-adevăr vorba de cazaci. 

Ei veneau în trap întins. În faţă, călărea unul singur, care 
avea straie de căpitan de cavalerie. El strigă tare către ai 
săi o poruncă şi aceştia se opriră, în timp ce el, cu 
desăvârşire singur, se apropie în trap de cealaltă trupă. 

Îşi conduse calul spre Bula şi Hermann, care se aflau în 
fruntea convoiului, se opri în faţa lor şi salută milităreşte. 

— Oare presupun pe bună dreptate că voi sunteţi buriaţi? 

— Da, Frăţioare, răspunse Bula. 

— De unde veniţi? 

— Din Verhne-Udinsk. 

— Ah, foarte bine! Conducătorul vostru este cumva 
principele Bula, împreună cu principesa Kalyna? 

— Aşa este, dragul meu, dădu, zâmbind, din cap Bula. 
Chiar eu sunt acela. 

— Excelent! Privirea căpitanului de cavalerie se plimba 
cercetătoare de la Bula la Hermann von Adlerhorst. Îl caut 


pe un domn care ar trebui să se afle aici la tine. Şi, dacă nu 
mă înşel, el se află chiar aici, în faţa mea. 

Salută, încă o dată, politicos, în direcţia lui Hermann. 

— lertaţi-mă, domnul meu! Numele dumneavoastră este 
Adlerhorst? 

— Da, domnule căpitan de cavalerie. 

— Atunci, trebuie să vă transmit salutări. 

— De la cine? 

— De la Sam Hawkens. 

— Mulţumesc. Spre el ne îndreptăm. Deci, dumneavoastră 
l-aţi întâlnit? 

— Da. M-a rugat să vă spun să vă grăbiţi, căci a pus deja 
mâna pe derviş. 

— Asta numesc eu o veste plăcută! Unde l-aţi întâlnit pe 
prietenul meu? 

— La lacul Baikal, unde ne-a făcut un mare serviciu nouă, 
tuturor, ne-a salvat de la moarte şi de la captivitate. Cazacii 
ne urmăreau îndeaproape. 

— Cazacii? Dar asta sunteţi şi voi! 

Bărbatul în uniformă de căpitan de cavalerie zâmbi. 

— Numai în aparenţă. În realitate, suntem „oameni 
sărmani”. Ce înseamnă asta nu mai e nevoie să vă explic. 

— Ştiu. Dar cum aţi reuşit, voi nişte fugari, să puneţi mâna 
pe echipamentul lor? 

— Este opera de artă a prietenului dumneavoastră, Sam 
Hawkens, care, cu noi împreună, a jefuit arsenalul unui sat 
de cazaci, întrucât aveam nevoie de aceste lucruri, râse cel 
întrebat. 

— Asta seamănă cu el! Prin asta îl recunosc pe bătrânul 
vânător, pentru care nimic nu este imposibil! 

— Da. Numai cu armele nu prea stăm bine, că n-am găsit 
decât puţine acolo. Dar Sam Hawkens mi-a spus că, în 
această privinţă, mă pot adresa cu toată încrederea 
principelui Bula. Pentru ca să fiţi siguri că nu vrem să vă 
înşelăm, am să vă povestesc pe scurt ce s-a întâmplat. Vă 
veţi putea da seama că spusele mele sunt adevărate. 


Principale dădu semnalul pentru un scurt popas şi, 
curând, se formă o tabără pestriță în care se amestecară şi 
fugarii. Bula cu soţia şi fiica, Hermann şi Sendevici se 
aşezară ceva mai retraşi. 

— Numele meu este Sendevici, începu conducătorul 
fugarilor. Mai de mult am fost colonel în regimentul de 
gardă. 

Adlerhorst îl privi cu uimire. 

— Sendevici? Repetă el. Nu-i aşa că aţi avut un conflict cu 
un mare duce şi, ca urmare, aţi fost exilat în Siberia? 

— Exact, spuse colonelul. 

Apoi începu să povestească, de-a dreptul, în ce mod 
scăpaseră de cazaci. 

— Într-adevăr, o acţiune temerară! Se minună Hermann. 
Dar acum nu trebuie să mai zăboviţi, dacă nu vreţi să 
puneţi sub semnul întrebării reuşita evadării 
dumneavoastră. 

Nu mai existau nici un fel de îndoieli pentru a li se da arme 
fugarilor şi, după un rămas bun călduros, „oamenii 
sărmani” plecară mai departe spre est, în necunoscut, în 
vreme ce buriaţii se îndreptară spre proprietatea lui Peter 
Dobronici. 

După două ore ajunseră la bac, trecură cu el şi îşi făcură 
corturile pe pământurile ţăranului. 

Dar Hermann von Adlerhorst, împreună cu familia 
principelui, se îndreptă spre locuinţa ţăranului. Intrară 
neobservaţi în casă şi în odaia de toate zilele, unde Peter 
Dobronici se afla împreună cu soţia şi fiica sa şi cu Sam 
Hawkens. Când Mila o văzu pe prietena sa, sări fericită în 
sus. 

— Karpala! În sfârşit! 

Apoi se aruncară una în braţele celeilalte. 

Şi ţăranca o îmbrăţişă pe frumoasa fată şi o strânse la 
piept pe grăsuna Kalyna. 

Nou veniţii luară loc şi Dobronici turnă paharul de bun- 
sosit. Hermann, însă, se ridică, în scurt timp şi îi făcu un 


semn lui Sam Hawkens să-l urmeze. 

— Ei bine! Începu Sam, când rămaseră singuri. Ştiu că vă 
place să fiu cât se poate de concis; de aceea, n-am de gând 
să vă supun la torturi. Se află aici toţi patru, dacă nu mă 
înşel şi anume, fratele dumneavoastră, bătrânul conte 
Vasilkovici, dervişul şi chiar şi contele Polikev. Adică, pe cel 
de-al patrulea nu-l avem încă, dar se află în apropiere. 
Trebuie doar să puneţi mâna pe el. De scăpat, n-o să vă 
scape. 

Din vorbă în vorbă, se completă acum şi relatarea 
colonelului Sendevici. 

— Şi acum, încheie Sam, după ce vă veţi afla în posesia 
tuturor autorizaţiilor necesare, nu va mai fi greu pentru 
dumneavoastră să obţineţi o soluţie satisfăcătoare pentru 
aventura din Rusia. La fel ca într-un roman, unde virtutea 
învinge şi viciul este pedepsit, hi-hi-hi-hi! N-am citit în viaţa 
mea aşa ceva, dar mi-a povestit un apusean de ispravă că 
aşa stau lucrurile în cărţi. lar acela trebuie că ştia cum stau 
lucrurile, căci el însuşi scria astfel de cărţi şi se numea Old 
Shatterhand. În ceea ce mă priveşte, prefer să trăiesc 
aceste poveşti, dacă nu mă înşel. 

Hermann dădu din cap, dus pe gânduri. Privirea sa era 
îndreptată spre stânci, unde se afla ascunzătoarea fratelui 
său. Inima îi dădea ghes să se grăbească spre locul acela şi 
să-l strângă în braţe pe cel atât de îndelung căutat, dar, mai 
înainte, se cuvenea să rezolve unele lucruri importante. 

— Unde se află contele Vasilkovici? Întrebă el, apoi şi se 
uită afară pe fereastră, unde poposise ceata de vânători de 
samuri. 

— Stă acolo jos, dacă nu mă înşel! Este acela care are 
părul cărunt. 

Hermann von Adlerhorst îl examină pe cel numit. 

Acesta era, deci, tatăl adoptiv şi binefăcătorul fratelui lui! 
Ce mâhnire purta în el acest bătrân! Un bărbat, care 
întreaga sa viaţă se bucurase de o libertate nelimitată, 


fusese exilat nevinovat în Siberia, ca răufăcător, victimă a 
unor intrigi mârşave. 

Se simţi cuprins de emoție. Dar vremea suferinţei trecuse. 
Hermann avea în portofel documentele care urmau să pună 
capăt tuturor suferințelor bieţilor surghiuniţi. 

Plecă, acum, cu Sam spre mica odăiţă din faţa 
afumătoarei, unde Dick Stone şi Will Parker făceau din nou, 
împreună, de pază. Bucuroşi, îl salutară amândoi şi, la un 
semn al micuţului, deschiseră uşa spre închisoarea unde se 
afla Lomonov. 

— leşi afară de acolo! Strigă Sam Hawkens. Cineva vrea 
să-ţi vorbească. 

Fostul derviş se supuse ordinului şi ieşi cu paşi şovâăielnici. 
Când îl recunoscu pe fiul fostului său stăpân, începură să-i 
tremure genunchii de spaimă. 

Hermann îl privi pe criminal cu o scârbă vizibilă. 

— Nu te aşteptai să mă vezi aici? Îl întrebă el, în limba 
germană. 

Dervişul nu răspunse. 

— Ei, ai să-ţi recapeţi tu mai târziu graiul, am eu un mijloc 
excelent pentru asta. Băgaţi-l din nou înăuntru pe 
nemernic! 

Hermann se opri în faţa uşii casei. 

— Acum am să vorbesc cu Vasilkovici, îi spuse el lui Sam, 
dar într-un loc unde să nu pot fi spionat nici de Polikev şi 
nici de altcineva. Unde mă sfătuiţi s-o fac? 

— Mergeţi în spatele casei, în grădiniţă! O să am grijă să 
nu vă deranjeze nimeni. 

Hermann se apropie de grupul de vânători de samuri. 

— Nu-i aşa, se adresă el lui Vasilkovici, că tu te numeşti 
„Numărul 84”? 

— Da, domnule, răspunse vânătorul de samuri, în vreme 
ce privirea sa îl cerceta pe cel ce-i adresase întrebarea. 

Dar numai timp de o secundă, apoi pe faţa lui se putu citi o 
emoție puternică. Sări în sus şi se uită fix la Hermann, 
aproape consternat. Trăsăturile acestui om îi aminteau de 


acelea ale fiului său adoptiv. Fulgerător îşi aduse aminte de 
convorbirea dintre contele Polikev şi actualul negustor 
Lomonov şi al cărei martor fusese. Acest străin, care 
semăna foarte mult cu fiul său adoptiv, nu putea fi decât 
Hermann von Adlerhorst, care pornise la drum să-l caute pe 
fratele său. 

— Cine eşti tu? Veni, în sfârşit, întrebarea pe buzele sale. 

— Ai să afli. Vino cu mine; vreau să-ţi comunic ceva. 

— Cu plăcere! 

Hermann îl conduse în grădiniţă, unde îl pofti să ia loc pe o 
bancă. 

EI însuşi rămase în picioare, în faţa lui. 

— Îţi aduc salutări de la rude îndepărtate. 

— De la rude îndepărtate? Nu te înţeleg. Sau da, ştiu, 
totuşi, ce vrei să spui. Dar aproape că nu-mi vine să cred. 
Spune-mi, mai întâi, cum mă numesc! Da, rosteşte-l tu 
numele, să-l aud din gura altuia şi să învăţ din nou să cred 
în mine! 

— “Tu eşti contele Vasilkovici. 

— Contele Vasilkovici! Repetă vânătorul de samuri, încet şi 
dus pe gânduri. Cerule milostiv îţi mulţumesc! Acum ştiu 
din nou că nu am visat doar că sunt contele Vasilkovici! 

— Conte Vasilkovici, repet cuvintele mele de mai înainte: 
vă aduc salutări de la rude îndepărtate; mai corect spus, de 
la rudele fiului dumneavoastră! 

— Deci este adevărat? Replică bătrânul, cuvintele aproape 
oprindu-i-se în gât. Fraţii fiului meu adoptiv Orioltşaştşa s- 
au regăsit? 

Acum fu rândul lui Hermann să se mire. 

— Cum? Ştiţi... 

— Da, ştiu. Şi vă cunosc şi numele: sunteţi Hermann von 
Adlerhorst, fratele mai mare al lui Bogumir al meu! 

Uimirea lui Hermann crescu. 

— Dar, de unde aţi aflat - ah, acum ştiu! Sam Hawkens v-a 
încredinţat secretul nostru! 


— Vă înşelaţi! Răspunse, cu ardoare, Vasilkovici. Vânătorul 
american nu mi-a spus absolut nimic. Am schimbat cu omul 
acesta doar câteva cuvinte despre contele Polikev. Ceea ce 
ştiu, ştiu din altă parte. Dar răspundeţi-mi, vă rog, la 
întrebare: nu-i aşa că sunteţi Hermann von Adlerhorst? 

— Chiar eu sunt. 

— Şi este adevărat că au fost regăsiţi şi Martin şi Lisa? 

— Dumneavoastră o spuneți. 

— Dumnezeule! Se mai întâmplă şi minuni în ziua de 
astăzi! Cât se va bucura Bogumir, fiul meu, când va afla... 

— El ştie deja totul, de câteva zile. 

— Deci, aţi vorbit cu el? Hermann oftă din greu. 

— Nu, nu l-am văzut încă, deoarece eu nu mă aflam încă în 
Verhne-Udinsk, atunci când Gottfried a reuşit să fugă, cu 
ajutorul celor trei vânători americani. 

— Dar, ce spuneţi? Cei trei l-au ajutat să evadeze? Asta, 
asta n-am ştiut-o! 

— Deci, Sam a fost mai discret decât l-am crezut! 

— Şi acum, încă ceva. 

Hermann ezită şi se uită semnificativ la vânătorul de 
samuri. 

Vasilkovici îl privi întrebător. 

— Începând de astăzi, spuse Hermann, cu o voce reţinută, 
nu mai există nici un „Număr 10” şi niciun „Număr 84”. 

Vasilkovici păru că încremenise. Deodată, sări în picioare 
şi se uită neclintit la cel ce vorbea. 

— Asta nu, nu este posibil! Izbucni el, în sfârşit, bâlbâindu- 
se. 

— De ce nu? Sunt în posesia împuternicirilor necesare. De 
azi înainte sunteţi liberi; dumneavoastră şi Bogumir 
Orioltşaştşa, fratele meu. 

— Liberi? Liberi? 

Din pieptul surghiunitului ieşi un suspin adânc. El se 
clătină şi bâjbâi cu mâinile după un reazem. Hermann îl 
sprijini şi îl ţinu strâns, până ce capul cu păr cărunt se lăsă 
pe umărul său. 


Rămaseră astfel o vreme, adânc zdruncinaţi şi muţi. În 
cele din urmă, Vasilkovici se îndreptă de spate şi îi prinse 
mâna lui Hermann. 

— Ştiţi ce veste îmi aduceţi? O veste a mântuirii şi a 
fericirii! Acum mai am doar o singură rugăminte. Spuneţi- 
mi, repede, tot ceea ce trebuie să ştiu. 

În cuvinte simple şi fără înflorituri, Hermann îi povesti 
despre destinul straniu al familiei Adlerhorst; îi povesti 
despre Constantinopole şi Tunis, despre Wilkinsfield şi 
Valea Morţii şi îi descrise cum reuşise, cu ajutorul celor trei 
vânători din prerie, să dea de urma fraţilor săi, în Rusia şi 
apoi să-i găsească. Era tocmai pe punctul de a-i relata 
despre evenimentele din Verhne-Udinsk, când fu întrerupt - 
apăru Sam Hawkens cu ştirea că Polikev sosise, călare, în 
curtea ţăranului. 

Această veste îi readuse pe amândoi în prezent. Hermann 
îl rugă pe Sam să-l ducă pe contele Vasilkovici în 
ascunzătoarea unde se afla Gottfried şi apoi să se 
reîntoarcă cu amândoi aici. El voia să intre în camera 
alăturată, pentru ca Polikev să nu-l observe imediat. 
Intenţiona ca, la timpul potrivit, să intre, în vreme ce Dick 
Stone şi Will Parker trebuiau să păzească afară, în faţa uşii, 
pentru a împiedica, în caz de nevoie, fuga contelui. La un 
semn, Sam trebuia să-i lase să intre, unul după altul, pe 
vânătorul de samuri „Numărul 84” şi pe Gottfried. 

Hermann se furişă în casă printr-o uşă din spate, în vreme 
ce Sam se îndepărta cu „Numărul 84”, contele Vasilkovici. 

Polikev deja descălecase şi intrase pe coridor. Calul şi-l 
legase afară. Trebuie să fi existat un motiv special, dacă nui 
se rechiziţionase calul în satul de cazaci. 

— Peter Dobronici! Începu contele Polikev, într-un mod 
arogant, când intră în odaia de toate zilele a ţăranului, unde 
se aflau perechea de principi buriaţi şi familia Dobronici. 
Câţi cai ai pe păşune? 

— Dar de ce te interesează asta? 

— Câine! Continuă contele. Nu ocoli întrebarea! 


— Nu mă insulta! Îl avertiză ţăranul. Nu permit să mi se 
vorbească în mod grosolan. Cine vrea ceva de la mine 
trebuie să-mi vorbească politicos. Este dreptul meu, ca om 
liber, să pretind asta. 

Contele Polikev strânse pumnii şi făcu un pas spre 
Dobronici. Dar, îşi luă seama. S-ar fi pus împotriva tuturor 
celor care locuiau aici şi, în cazul unei altercaţii, ar fi ieşit în 
pierdere. De aceea, îşi impuse să fie liniştit. Dar vocea îi 
tremura de mânie. 

— Ai să mă conduci acum până la păşune, pentru ca să-i 
număr şi să hotărăsc care din ei trebuie să fie trimişi în 
satul de cazaci. 

— N-ai nimic de hotărât. Caii îmi aparţin mie. De altfel tu 
eşti străin aici şi n-ai nici un fel de autoritate. 

— Mă aflu aici în calitate de împuternicit al maiorului! 

— Chiar de-ar fi aşa, tot n-ai ajunge la nici un rezultat cu 
mine. Eu sunt ţăran liber, nu cazac de la graniţă şi nu sunt 
obligat nici să prestez servicii militare şi nici să admit 
sechestrul, la bunul plac al unora. Cazacii au primit pe 
gratis pământul, lucru pentru care trebuie să îndeplinească 
servicii militare şi să fie furnizori ai armatei. Eu mi-am 
cumpărat pământul şi nu sunt obligat să dau nici măcar un 
cal. Dacă mai ai altceva de spus, eu am terminat. 

— Nu, încă n-am terminat! Am să mă duc imediat în satul 
de cazaci şi am să mă întorc aici cu ajutor militar. 

Polikev se îndreptă mânios, spre uşă. 

— Mai aşteptaţi, vă rog, o clipă! Răsună o voce în spatele 
lui. Hermann von Adlerhorst intrase pe nesimţite. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Şi ce doriţi de la mine? 
Întrebă, impetuos, Polikev. 

— Cine sunt eu? Asta prefer să v-o spun mai târziu, dacă, 
între timp nu veţi reuşi să ghiciţi dumneavoastră singur. Şi 
ce vreau de la dumneavoastră? Asta se poate spune în 
câteva cuvinte. Cunoaşteţi, cumva, un om care se numeşte 
Saltikov? 

De pe faţa lui Polikev pieri orice culoare. 


— Nu, bâlbâi el. Nu cunosc nici un Saltikov. 

— Atunci, îmi permit să vă reîmprospătez eu puţin 
memoria. Acel Saltikov era un răufăcător şi se zvoneşte că 
eraţi în relaţii foarte apropiate cu el. Se spune că v-aţi 
servit de el, pentru a face să dispară contele Vasilkovici. 
Adică, aţi avut grijă ca respectivul conte Vasilkovici să fie 
luat drept Saltikov. 

— Vorbe goale! 

— Apoi, contele a fost trimis, sub numele de vânătorul de 
samuri „Numărul 84”, în pădurile seculare, iar 
dumneavoastră ar fi trebuit să intraţi în posesia averii sale. 

— Calomnii! 

— Îmi vine greu să-mi imaginez că cineva s-ar calomnia 
singur. Chiar dumneavoastră aţi vorbit despre asta, 
spunând că dumneavoastră înşivă aţi născocit aceste idei şi 
le-aţi şi pus în aplicare. 

— Mă faceţi să râd! Eu? Când? Unde? Cui i-am spus? 

— Lui Saltikov, despre care tocmai am vorbit şi anume, cu 
câteva zile mai înainte, în Verhne-Udinsk. 

— Ce-i drept, am fost acolo. Dar, atunci, înseamnă că şi 
Saltikov trebuie, să fi fost acolo. 

— A fost şi el. Chiar la el în gazdă aţi stat! În Palatul 
administrativ. 

— Acolo îl vizitez numai pe căpitanul de plasă Rapnin. 

— Al cărui adevărat nume este Saltikov. 

— Sunteţi pur şi simplu nebun! 

— Dumneavoastră înşivă aţi recunoscut în faţa lui Rapnin! 

— Cine afirmă asta? 

— Omul meu de încredere. Mi-a raportat tot ceea ce aţi 
discutat cu Rapnin şi fiul acestuia. V-a spionat în pivniţă, 
unde s-a ascuns în spatele unei capre de lemne. Nu ajută la 
nimic dacă tăgăduiţi. 

— Şi acum, vorbiţi dumneavoastră! Cum e cu contele 
Vasilkovici? Probabil că veţi spune că nici nu-l cunoaşteţi! 

— Ce prostie! Bineînţeles că îl cunosc, căci este ruda mea. 
Dar, deja de trei ani, nu se mai află printre cei vii. 


— Sunteţi sigur de treaba asta? Ce-aţi zice dacă eu vă 
dovedesc contrariul? 

Acum, Polikev îşi pierdu cumpătul. Nu ştia ce să înţeleagă 
din toată treaba asta. Omul acesta intrase, nu se ştie cum, 
în posesia secretului său; dacă ştia totul sau numai o parte, 
asta nu-i era foarte clar. S-ar fi putut ca străinul să nu 
cunoască decât unele amănunte şi să fi vrut acum ca, 
luându-l prin surprindere, să scoată totul de la el. 

Pentru conte, aceasta era o problemă de viaţă sau de 
moarte şi, de aceea, pentru el nu exista decât o singură 
cale: tăgăduiala! Va tăgădui până-n pânzele albe. În acest 
sens, răspunse el la ultima întrebare a lui Hermann. 

— Să-mi dovediţi contrariul? Râse el. Aida de! Vă credeţi 
mai deştept decât justiţia care a făcut toate investigaţiile, 
cu cea mai mare băgare de seamă, pentru a-l găsi pe cel 
dispărut, dar zadarnic şi astfel a trebuit să-l declare mort? 
Cine sunteţi dumneavoastră, de fapt, de mă interogaţi în 
felul acesta? Nu sunt obligat să vă dau nici cea mai mică 
informaţie! 

— Asta o să mai vedem noi, replică Hermann, rece şi 
distant. Deci, dumneavoastră continuaţi să susţineţi că 
Vasilkovici ar fi mort? 

— Nu eu, autorităţile au afirmat asta. Cercetările s-au 
dovedit neîndoielnice. Iar eu nu am nici un motiv să 
dezminţi acest rezultat. 

Hermann deschise, în tăcere, uşa. „Numărul 84” intră. 

Aşa după cum conveniseră, Sam Hawkens îl condusese în 
ascunzătoarea unde, după ani de necazuri, îl revăzu pe fiul 
său adoptiv. Se priviseră în ochi şi, fără să scoată vreun 
cuvânt, se aruncaseră unul în braţele celuilalt. Pentru 
moment, nu avuseseră prea mult timp la dispoziţie să stea 
de povestit, pentru că fiecare trebuia să se afle acolo unde 
era nevoie de el. 

Nu trebuiseră să aştepte prea mult afară, pe coridor, că 
Hermann şi deschise uşa şi îi făcu semn lui Vasilkovici să 


între. El păşi peste prag şi se aşeză în faţa duşmanului lui 
de moarte. 

Polikev se sperie foarte tare. Gândurile i se amestecau în 
cap. El ghici cine era omul care îl supusese acestui 
interogatoriu; asemănarea lui Hermann cu Bogumir 
Orioltşaştşa îi bătuse la ochi în decursul convorbirii şi îşi 
reaminti de discuţia pe care o avusese ieri cu negustorul 
Lomonov. Acum ştia că în faţa lui se afla fratele lui Bogumir. 
„Ce era de făcut? Nici acum nu-i o altă soluţie, decât aceea 
de a tăgădui!” 

— Îl cunoaşteţi pe acest om? Întrebă Hermann şi arătă 
spre vânătorul de samuri. 

— Desigur. Este un vânător pe care negustorul Lomonov l- 
a angajat pentru o vânătoare de samuri. 

— Nu-l cunoaşteţi, cumva, mai de mult? 

— La dracu'! Nu! Lăsaţi-mă odată în pace cu întrebările 
dumneavoastră! Ce mă priveşte pe mine omul ăsta. 

Vasilkovici se îndreptă spre el, cu ochii fulgerând. 

— Conte Pohkev, vrei să spui că nu mă cunoşti şi că nu tu 
însuţi mi-ai spus, chiar ieri, că eu sunt contele Vasilkovici? 

— Eu n-am spus aşa ceva! 

— Mincinosule! 

Polikev strânse pumnii. S-ar fi repezit cu multă plăcere 
asupra vorbitorului, dar nu îndrăznea. 

— Sunteţi nebuni! Strigă el. Dar veţi fi trataţi aşa cum vi 
se cuvine! 

— Era bine de noi, dacă am fi fost nebuni, răspunse 
Vasilkovici, tăios. Atunci am fi simţit mai puţin suferinţele 
pentru care trebuie să-ţi mulţumim ţie! 

— Conte Polikev, îl avertiză Hermann. Numai mărturisind 
vă puteţi uşura soarta. 

— La dracu', n-am nimic de mărturisit! 

— Sunteţi, într-adevăr, incorigibil. Dar eu am şi alte dovezi 
împotriva dumneavoastră. 

— Sam Hawkens, să vină „Numărul 10”! 


Vocea sa tremura, în vreme ce strigă tare aceste cuvinte, 
pentru a putea fi auzit afară. Privirea sa stătea aţintită, cu 
încordare, la uşă. 

Cazacul cu „Numărul 10” intră. Îşi plimbă privirea asupra 
celor prezenţi. Ochii lui se fixară, o clipă, asupra Karpalei, 
care se uita la el cu uimire, dar şi cu bucurie, apoi privirea 
lui se îndreptă spre Hermann. 

Mulţi ani fuseseră fraţii despărțiți, dar se recunoscură din 
prima clipă. Păşiră unul spre celălalt. Îşi strânseră, cu 
putere, mâinile. Numai privirile lor se salutau, ei nu scoteau 
nici un cuvânt. Cei de faţă priveau, adânc mişcaţi, acest 
grup. Vasilkovici, la fel ca şi perechea princiară şi Karpala, 
ştiau deja despre ce este vorba, iar familia Dobronici putea 
presupune. 

Polikev, însă, simţi cum îl cuprinde un tremur. Apariţia 
„Numărului 10” fu pentru el o asemenea lovitură, care îi 
întrecu şi cele mai rele temeri. Bogumir Orioltşaştşa aici şi 
încă în compania contelui Vasilkovici! Acest lucru 
reprezenta cel mai mare pericol. Doar sângele rece şi 
atitudinea impertinentă puteau să-l mai salveze. 

Aceste gânduri îl trecură fulgerător prin cap şi, atunci 
când Hermann i se adresă din nou, acuzatorul privi spre o 
faţă liniştită, total schimbată. 

— Ei, domnule conte, ce mai aveţi acum de spus? Vreţi să 
spuneţi că nici pe acest om nu-l cunoaşteţi? 

— Pe acesta? Vocea contelui sună, aparent, mirată în mod 
sincer. Nu vă mai înţeleg deloc şi trebuie să vă rog, cu toată 
sinceritatea, să puneţi capăt acestei farse. 

— Să pun capăt? Hermann se îndreptă ameninţător spre 
el. Bine! Cum doriţi! Sam Hawkens, te rog! 

Vânătorul american apăru imediat la faţa locului. 

— O să-l închidem pe conte, deocamdată, lângă fostul 
derviş, în afumătoare! Spuse Hermann. 

— Oho! Strigă Polikev. Protestez! Nu aveţi nici un drept să 
mă privaţi de libertate! 


— Dracu' v-a cerut părerea cu privire la dreptul 
dumneavoastră! 

— Atunci, sunteţi un... 

— Gura! 

— Am să vă trag la răspundere, am să - ah, slavă 
Domnului! Ajutorul soseşte la timp! 

Contele privise, pe fereastră, în curte; acolo îl văzu pe 
maior, care tocmai descăleca. 

Polikev se repezi la fereastră şi strigă afară. 

— Domnule maior! 

— Înăuntru, înăuntru! 

— Am nevoie de ajutor! Am fost atacat prin surprindere şi 
reţinut! 

— Prostii! Strigă maiorul şi se grăbi să intre, zâăngănind 
din pinteni. 

— Nu, nici o prostie! Omul acesta - Polikev arătă spre 
Hermann - a ţesut un complet împotriva mea, împreună cu 
indivizii aceia! Surghiunitul de acolo, cică ar fi un anume 
conte Vasilkovici! 

— Numărul 84”? O nălucă! 

— Zic că eu l-aş fi trimis în surghiun! 

— O să-l biciuim pe ticălosul ăsta. 

— lar omul ăsta, de aici, este cazacul „Numărul 10”, care a 
evadat şi care susţine... 

— Numărul 10,? Strigă maiorul, uimit peste măsură. Ce 
spuneţi? Acesta de aici este „Numărul 10”? 

— Întrebaţi-l chiar pe el! Vă va confirma, presupunând că 
va avea curajul să spună adevărul. 

— Câine! Strigă maiorul către Gottfried. Am să te sfărâm 
în bucăţi, dacă minţi. Eşti într-adevăr „Numărul 10”? 

— Numărul 10”, replică Gottfried liniştit şi fără teamă, 
ăsta am fost cândva, acum, însă, nu mai sunt. 

— Cazac dobitoc! Ăsta eşti încă! Sau crezi cumva că ai să- 
mi scapi? Ai căzut într-o capcană din care nu mai există 
scăpare. Ai să fii împuşcat ca dezertor. 


Gottfried vru să răspundă. Se simţea în siguranţă, căci se 
gândea că Hermann nu l-ar fi chemat să iasă din 
ascunzătoare, ziua în amiaza mare, dacă ar fi existat chiar 
şi cel mai mic pericol. Dar fratele său i-o luă înainte, 
îndreptându-se hotărât spre maior. 

— Permiteţi-mi, domnule maior, spuse el politicos, să mă 
amestec şi eu în această discuţie! Este vorba despre o 
eroare aici. Acest fugar se află sub protecţia mea. Vă rog! 

Zicând acestea, duse mâna la buzunarul de la piept şi 
scoase un document, pe care se grăbi să-l despăturească. 
Maiorul aruncă doar o privire pe semnătură, apoi căzu în 
genunchi. 

— Iertare, Excelenţa Voastră! Se bâlbâi ofiţerul. Sunt 
preaplecatul dumneavoastră servitor! 

Această rapidă schimbare, a situaţiei se explica astfel: 
suveranul tuturor ruşilor acorda, din când în când, 
reprezentantului său în acest ţinut îndepărtat puteri 
depline. Aceasta însemna o aşa-numită procură în alb, un 
document care purta semnătura proprie a ţarului, dar nu 
conţinea nimic scris şi putea fi completat de cel care îl 
deţinea, conform dorinţei şi necesităţii sale. 

Un astfel de document cu semnătura ţarului era hârtia pe 
care Hermann i-o arătase maiorului. Comisarul 
guvernamental din Verhne-Udinsk, căruia îi raportase 
problema sa, îi înmânase acest document nepreţuit. Pe 
lângă aceasta, înaltul funcţionar făcuse chiar mai mult. 
Hermann era împuternicit să-şi ducă până la capăt 
misiunea. 

— Bineînţeles că dumneavoastră n-aveaţi de unde să ştiţi 
cum stau lucrurile aici, îi spuse el maiorului, zâmbind 
politicos. De aceea, era cât pe-aci să cădeţi în capcana 
uneltirilor unui şarlatan şi criminal. 

— Şarlatan? Criminal? Întrebă, consternat, maiorul. Dar 
cine este acesta? 

— Omul acesta de aici, care îşi spune contele Polikev. 


Maiorul privea perplex, de la unul la celălalt. Polikev se 
făcu alb ca şi creta. El interveni, mânios, pe lângă ofiţer. 
Dar acesta păru că nici nu-l aude. 

— Un criminal? Repetă maiorul - gata-gata să spună de 
necrezut! 

— Dar, după cum spuneţi dumneavoastră, Excelenţă, este 
adevărat. 

— Aşa este! Imediat veţi avea şi mai multe surprize. 

Hermann scoase acum din portmoneu două documente 
groase, semnate şi parafate cu sigiliul procurorului general. 
Apoi, spuse tare şi cât se poate de clar: 

— Mai întâi, trebuie să vă comunic dumneavoastră, 
domnule maior, în calitatea dumneavoastră de deţinător al 
puterii în acest ţinut, că fostul căpitan Bogumir Orioltşaştşa, 
care se află în faţa dumneavoastră sub numele de „Numărul 
10”, este pus imediat în libertate. Aici este ordinul! 

EI îi dădu maiorului documentul. Acesta îl citi şi apoi îl 
înmână fostului cazac „Numărul 10”. 

— Poftiţi, ordinul! Spuse el. Din această clipă sunteţi un 
om liber. 

Gottfried von Adlerhorst parcurse în grabă, cu ochi 
strălucitori, rândurile documentului şi vru să se îndrepte 
spre fratele său. Dar, în acel moment, Karpala veni spre el. 

— Eşti liber? Strigă ea, cu totul liber? Ce fericire! Acum nu 
trebuie să mai evadezi de aici! 

— Poţi să rămâi la noi! 

— Despre asta vom vorbi mai târziu, zâmbi Hermann, în 
vreme ce Gottfried nu reuşi să dea un răspuns. Acum, am 
aici un al doilea ordin şi vă rog să luaţi cunoştinţă de 
conţinutul lui. 

Îi înmână maiorului documentul, pe care acesta îl citi 
peste măsură de mirat şi apoi aduse la cunoştinţa celor 
prezenţi conţinutul lui: 

— Vânătorul de samuri „Numărul 84”, care a fost 
condamnat pe viaţă la surghiun în pădurile siberiene, va fi 
imediat pus în libertate. S-a dovedit că el este contele 


Vasilkovici şi că este nevinovat de vina care i-a fost 
imputată. Tuturor instanţelor împărăției, precum şi 
autorităţilor locale li se ordonă să-l sprijine, gratuit, în 
călătoria sa spre casă. 

Această dispoziţie provocă o furtună de emoţii de bucurie. 

— Tată, tatăl meu! Liber! Strigă Gottfried şi se aruncă la 
pieptul fostului vânător de samuri. 

Şi ceilalţi se repeziră la el să-l felicite. Dar el îi opri printr- 
un semn, se simţi, deodată, slab din cauza emoţiei şi a 
surprizei. 

Contele Polikev asistase la întreaga scenă, de parcă era 
dus pe lumea cealaltă. Când fură prezentate cele două 
documente prin care rudelor sale li se reda libertatea, simţi 
că pământul îi fuge de sub picioare. Trecură câteva minute, 
până ce se reculese şi putu să gândească din nou clar. Jocul 
era pierdut pentru el. Recunoscu faptul că nici măcar 
tăgăduiala încăpăţânată nu-i mai era de nici un folos, căci 
existau probe împotriva cărora argumentele lui nu mai 
aveau nici o valoare. 

Nu-i mai rămânea acum decât o singură cale: să fugă cât 
mai repede. Trebuia să ajungă cât mai repede în regiunea 
de vest a Rusiei, unde se aflau proprietăţile sale, trebuia să- 
şi adune, în cea mai mare grabă banii şi să încerce să 
dispară undeva. 

Important era să acţioneze rapid. Afară se aflau doi cai cu 
şeile pe ei, pe care îi folosiseră el şi maiorul. Afară, deci, în 
şa şi plecarea! 

Observă că atenţia tuturor era îndreptată acum spre 
Vasilkovici şi Adlerhorst. Se părea că nimeni nu-l bagă în 
seamă. Momentul acesta era potrivit pentru planul său. 
Făcu o săritură rapidă spre uşă. 

Însuşi Sam Hawkens, cel atât de şiret şi prevăzător, se 
gândea acum la cu totul altceva decât la contele Polikev. 
Dar exista, din fericire, cineva care avea ochii deschişi şi 
care stătea de pază. Abia apucă Polikev să deschidă uşa şi 
se trezi în bătaia a două pistoale. 


— Stop, băiete! Spuse, prietenos, Dick Stone. Unde vrei să 
pleci? Cară-te! Înapoi! Adăugă, mai puţin prietenos, Will 
Parker şi îl înhăţă de mână. 

Polikev ridică pumnul să-l lovească pe Parker, chiar cu 
riscul de a încasa unul sau două gloanţe. Dar nu ajunse să 
facă asta. Sam Hawkens se grăbise să iasă afară şi îl 
înhăţase. O scurtă luptă; contele se apără cu toate puterile, 
dar inutil. Într-o clipă fu legat de mâini şi de picioare. 

Fuga eşuase. 

Prinsul fu aşezat pe un scaun. Tremura din toate 
mădularele; respiraţia îi ieşea şuierat pe gură. Plin de ură şi 
mânie, închise ochii. 

Hermann nu îl lăsă prea mult să stea la îndoială cu privire 
la ceea ce-l aştepta. El scoase un nou document şi-l înmână 
maiorului. 

— Citiţi, vă rog, domnule maior! 

— Posesorul acestui document este împuternicit să ordone 
arestarea contelui Nikolai Polikev, oriunde l-ar găsi. 

Ordinul de arestare era semnat de procurorul general. 

— Ah, ce putere deplină! Se miră maiorul. 

De altfel, întreaga poveste îi era neplăcută şi se grăbi să 
plece de acolo, după ce îi felicită pe Vasilkovici şi pe 
Gottfried pentru eliberarea lor şi îşi luă rămas bun, într-un 
mod politicos, de la Hermann von Adlerhorst. 

Cu toţii răsuflară uşuraţi. În sfârşit, era din nou linişte în 
curtea lui Peter Dobronici. Feţele celor prezenţi se 
înseninară şi, în vreme ce contele era dus şi închis, 
împreună cu Florin, în afumătoare, se aprinse afară în faţa 
casei un foc al prieteniei. Principele Bula îşi strigă oamenii 
să se apropie şi porunci să fie înjunghiaţi un bou şi mai 
multe oi, care urmau să fie fripte după tradiţia buriaţilor. 
Curând, întregul ţinut se umplu de miros de friptură şi 
oamenii se aşezară unii lângă alţii şi începură să se 
ospăteze. 

Doar Hermann şi fratele său Gottfried se ţinură deoparte 
de animația veselă şi păreau să fi uitat de tot ceea ce era în 


jurul lor, în timp ce vorbeau. 

Sau poate nu uitaseră chiar de toate... Ochilor ageri ai lui 
Sam nu le scăpa nimic şi observă că Gottfried arunca, din 
când în când, câte o privire, pe furiş, spre Karpala, care îl 
privea şi ea la fel şi nu prea era atentă la cuvintele 
părinţilor ei. 

Micuţul vânător american zâmbi mulţumit pe sub mustață. 
Lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine; şi chiar dacă 
multe din cele întâmplate se datorau unui şir de 
circumstanţe fericite, îşi spuse totuşi în sinea sa, cu multă 
mulţumire, că el şi prietenii săi contribuiseră destul de mult 
la reuşita generală. Trioul de prieteni putea să părăsească 
cu cinste scena siberiană. 

Înainte de aceasta, însă, mai trebuia rezolvat un lucru: 
trebuia să ducă în mijlocul familiei Boroda „minunatul 
sugar” regăsit. Chiar în acest moment, Karpala privi din 
nou în acea direcţie; Sam Hawkens chicoti în sinea sa şi îi 
făcu un semn să îl urmeze în casă. 

— Principele, începu el, când se aflau pe coridor, ne-a 
spus, stăpânului Adlerhorst şi mie, când ne aflam la Verhne- 
Udinsk, că, de fapt, el nu este tatăl tău. Ştiai ceva de asta? 

— Da, răspunse ea. Sunt copilul unui sărman surghiunit. Şi 
de când am aflat asta, fac totul pentru a-i ajuta pe „oamenii 
sărmani”, oriunde pot. 

— N-ai dorit niciodată să-ţi cunoşti adevărații părinţi? 

— Ah, de câte ori! 

— Dar nu i-ai căutat niciodată, surioară? 

— Cum aş fi putut să-i găsesc? Ei au murit de mult, poate 
chiar de atunci, când au trecut prin furtuna aceea de 
zăpadă! Ea îşi înclină fruntea. Vezi, prietene, acum ai să 
înţelegi de ce Karpala a riscat totul, chiar şi propria viaţă, 
pentru a-i putea ajuta pe surghiuniţi să-şi recapete 
libertatea. N-aş vrea să fie nimeni în pielea mea. 

— Dar tu n-ai dus-o rău! Prinţul Bula şi mama Kalyna te 
iubesc şi îţi citesc toate dorinţele în ochi. 


— Asta este adevărat, iar eu îmi iubesc părinţii adoptivi, 
spuse ea încet şi o lacrimă îi străluci în ochi. Dar dorul după 
părinţi are rădăcini adânci în inimă şi nu se linişteşte. 

— Hm! Mormăi Sam Hawkens, răguşit şi se şterse şi el la 
ochi, din care două lacrimi mari îi picaseră pe barba 
stufoasă. Hm. Poate, totuşi, părinţii tăi trăiesc încă. 

— Nu! Atâţia ani au trecut şi n-am aflat nici cel mai 
neînsemnat lucru, care să ne fi putut pune pe urmele 
părinţilor mei. 

— Asta nu spune aproape nimic, dacă nu mă înşel. Sam 
Hawkens este un bătrân ogar apusean şi înţelege că trebuie 
să adulmece orice urmă, chiar dacă este aproape ştearsă. 
Dă-mi voie să-ţi spun că acest Sam nu numai că a găsit un 
anumit sugar, dar i-a găsit şi pe părinţii cărora le aparţine 
acest sugar! 

Acesta avu un mare efect. Karpala era atât de uluită, încât 
nu mai putu să rostească nici un cuvânt. 

— Şi, afară de aceasta, fetiţa are şi un frate; un frate, îţi 
spun, care... 

— Sam! Strigă Karpala, apucându-l cu amândouă mâinile 
de braţ. Te rog, te implor: nu glumi cu o treabă atât de 
serioasă, atât de sfântă! 

— Dar cine vorbeşte de glume? Eu doar relatez aici un 
fapt! 

— Adevărat? Dumnezeule, o, Dumnezeule mare! Părinţii 
mei trăiesc? 

— Este adevărat, copila mea. Cel puţin, ieri seară erau 
încă în viaţă, sănătoşi şi voioşi, hi-hi-hi-hi! 

— Unde? Unde? 

— Chiar în apropiere. Ei făceau parte din grupul acela de 
„oameni sărmani”, dar n-au trecut graniţa împreună cu ei. 
Le-am spus să rămână, căci aici îşi vor găsi fiica şi ei mi-au 
urmat sfatul. 

— Unde sunt? Du-mă repede la ei! 

— Nu te grăbi aşa! Îţi închipui doar că nu aleargă în 
libertate, ci stau ascunşi. Mă duc la ei acum. Între timp, poţi 


să-i pregăteşti pe părinţii tăi adoptivi, pentru ca să nu fie 
prea surprinşi. 

Cu acestea zise, el se grăbi să plece, căci se temea să nu-i 
mai curgă câteva picături de pe barba stufoasă, pe straiul 
de vânătoare, din piele de ţap. 

Prinţul Bula rămase consternat de relatarea fiicei sale, 
care îi comunică faptul că părinţii ei se aflau aici, în 
apropiere şi nici Kalyna nu rosti, mult timp, nici un cuvânt. 
În cele din urmă o cuprinse pe fată în braţe. 

— Copilul meu! Iubitul meu copil! Nu vreau să pleci de la 
noi; mi se frânge inima! 

Karpala nu ştia ce să răspundă. Îi iubea din toată inima pe 
părinţii ei adaptivi; se obişnuise cu gândul că era orfană - şi 
acum... 

Faţa ei era când palidă, când roşie. Ochii îi erau plini de 
lacrimi. Erau lacrimi de durere sau de bucurie? Nici ea 
însăşi nu ştia. 

— Mamă! Strigă ea. Vă iubesc atât de mult pe amândoi. 
Dar, îmi veţi interzice să-i revăd pe bieţii mei părinţi? 

— Nu, în nici un caz nu-ţi interzicem, răspunse principesa. 
Dar nu vreau ca ei să te ia de la noi! Trebuie să rămâi la 
noi! 

— Kalyna, oh, Kalyna! Spuse prinţul. Astăzi este cea mai 
nefericită zi din viaţa noastră! 

Atunci Karpala îşi încolăci mâinile după gâtul principesei; 
lacrimile îi înăbuşeau vocea. 

— Tată, mamă, nu plângeţi! Şi voi sunteţi părinţii mei, 
dragii, dragii mei părinţi adoptivi şi aşa veţi rămâne mereu! 

Revederea avu loc în ascunzătoare, sus pe stânci. Merseră 
cu toţii şi cu toţi luară parte la fericirea familiei Boroda. Cel 
mai mult se bucură tânărul Adlerhorst de acest eveniment, 
prin care iubirea lui căpăta noi speranţe. Dacă iubita lui 
Karpala nu era o buriată, ci o nemţoaică, fusese îndepărtat 
un obstacol care ar fi stat în calea unirii lor. Şi Mila 
Dobronici se bucură că, în calitate de aleasă a tânărului 
Boroda, se afla acum într-o relaţie de rudenie cu aceea pe 


care şi până acum, o considerase drept cea mai bună 
prietenă a sa. 

În raportul concis pe care Sam i-l dăduse lui Hermann, cu 
privire la evenimentele din curtea ţăranului Peter 
Dobronici, nu-i pomenise despre faptul că îi găsise pe 
părinţii Karpalei, aşa că şi Hermann era complet uluit. Dar, 
faţă de această desfăşurare a evenimentelor, nu putea să 
spună decât un DA şi AMIN, din toată inima. Nici nu se 
putea mai bine pentru dorinţa inimii lui. 

Singurii care sufereau erau Bula şi Kalyna. Dar firea lor 
înclinată spre bunătate îi ajută să treacă mai uşor peste 
această durere. Bunătatea inimii lor era suficient de mare, 
pentru ca ei să pună pe primul plan fericirea tinerei făpturi, 
înaintea fericirii lor şi să nu se aşeze în calea Karpalei. 

În vreme ce, în ascunzătoare, domnea o atât de mare 
veselie, trioul de prieteni urcase pe marginea craterului, de 
unde privirea se pierdea în depărtarea nesfârşită. 

Mult timp, cei trei rămaseră tăcuţi unul lângă altul. 

Apoi, din pieptul lui Dick Stone ieşi un suspin adânc. Şi, ca 
şi cum nu ar fi aşteptat altceva, Will Parker suspină şi el, la 
fel de adânc. 

Apoi, fu din nou linişte, un timp îndelungat. Tot Dick fu cel 
care întrerupse tăcerea. 

— Acum este perioada când migrează bivolii, observă el. 

— Da! Şi migraţia mustangilor, completă sec Will. 

— lar noi nu suntem acolo, spuse Dick. 

Amândoi căzură iar în tăcere şi priviră mohorâţi înainte. 
Le era dor de casă; dor de savanele şi preriile Vestului şi de 
bucuriile şi pericolele pământului negru şi însângerat. 

— WIll! Începu din nou, după o vreme, Dick, cel care, de 
obicei, era foarte zgârcit la vorbă. Ai întâlnit vreodată aici 
un bivol? 

— Nu. 

— Sau poate vreun grizzly? 

— Nu. 

— Sau poate vreun amărât de viezure puturos? 


— Nu. Trist ţinut! 

Din nou, cei doi se cufundară în melancolie şi priviră ţintă 
în depărtare, de parcă ar fi căutat ceva acolo, în sfârşit, 
Dick păru că ajunsese la un acord cu sine însuşi. 

— Sam! Se adresă el micului vânător american, care nu se 
amestecase până acum în discuţie cu nici o singură silabă. 

— Ce vrei, bătrâne negru? 

— Ai vorbit deja cu el? 

— Cu viezurele puturos? Nu. 

— Prostii! Continuă Dick, nemulţumit. Eu mă refer, 
bineînţeles, la Adlerhorst. 

— Aha, aşa! Răspunse Sam cu o figură nevinovată. Despre 
ce trebuia să fi vorbit cu el? 

— Despre plecarea noastră. 

— Eu mă gândeam că n-avem de ce să ne grăbim, dacă nu 
mă înşel. 

— Ce-ţi veni! Se înfierbântă Dick. Doar ne-am rezolvat 
misiunea aici şi putem pleca oricând! 

— Da! Completă Will. Ce să mai facem aici, în acest ţinut 
blestemat, unde nu se poate înţelege nici un cuvânt din 
vorbirea greoaie a acestor oameni? Stăpânul Adlerhorst şi- 
a găsit fratele şi de acum înainte se vor descurca singuri. 

— Încă nu, copii, le răspunse Sam celor doi nerăbdători. 
Daţi-mi voie să vă spun că trioul de prieteni nu şi-a rezolvat 
decât jumătate din misiune. Nu se poate ca Hermann 
Adlerhorst să-şi asume singur responsabilitatea pentru 
ceea ce mai este aici de făcut. În afară de aceasta, este 
vorba de familia Boroda, pe care trebuie să o trecem în 
siguranţă peste graniţă. Şi pentru acest lucru nu stăpânul 
Adlerhorst este omul cel mai potrivit, dacă nu mă înşel. 

— S-ar putea să ai dreptate. Dar pentru asta e bun tânărul 
Boroda, spuse Will. 

— Termină! Îl întrerupse Sam. Uiţi că el însuşi este 
surghiunit şi proscris şi că cei de la graniţă vor fi cu ochii pe 
el. 


— Asta aşa e, dar, din cauza asta, reîntoarcerea noastră în 
State va întârzia şi mai mult. 

— Las-o moartă, bătrâne Will! Îl consolă Sam. Şi dacă am 
pleca în acest moment, tot am ajunge prea târziu pentru 
vânătoarea de bivoli. Copii, gândiţi-vă numai la distanţa 
imensă! De data-aceasta, lăsaţi-i şi pe bivoli să se bucure de 
viaţă; n-or să fugă de voi, dacă nu mă înşel! 

Capitolul XX - Ibrahim Bei şi soarta sa. 

Un vânt uşor din est încreţea suprafaţa albastră a Mării 
Negre. 

Pe cursul de la Eregli spre Odessa, naviga un vapor, unul 
dintre acele şlepuri greoaie - vaporul se numea, de fapt, 
Trog16 - care sunt utilizate doar pentru circulaţia dintre 
localităţile de coastă. Cu atât mai curios părea că această 
navă mică, nepotrivită pentru o mare furtunoasă, 
îndrăznise să iasă în largul mării. 

De balustrada velierului grosolan se sprijinea un turc cu 
barbă neagră şi îmbrăcat cu strai bogat. Lângă el, se afla 
un bărbat care putea fi luat drept un hamal, în straie de 
lucru. Dar acest om cu veşmântul murdar şi cu bereta uzată 
nu era un hamal, ci era stăpânul, care putea lua orice 
hotărâre în privinţa acestei nave: era căpitanul. 

Echipajul acestui vapor nu rămânea cu nimic mai prejos 
decât stăpânul său, în ceea ce priveşte murdăria şi o 
cercetare mai atentă a vaporului confirma impresia de 
decădere, dezordine, lucru făcut de mântuială, care stârnea 
o impresie de lucru improvizat. 

— Şi când crezi, continuă discuţia cu căpitanul cel cu 
barbă neagră, că va ajunge în portul Odessa această rablă 
veche? 

Căpitanul îi aruncă turcului o privire dezaprobatoare. 

— Asta o ştie numai Allah. Dar, dacă nu se întâmplă ceva 
neprevăzut şi briza de acum va continua să sufle, de acum 
în cinci zile vei pune teafăr piciorul pe ţărmul Rusiei. 

— Cinci zile? 


Turcul tropăi de nerăbdare pe scândurile groase ale punţii 
vasului. Privirea sa zăbovi, cu o expresie deosebit de 
îngrijorată, pe linia care indica, departe în sud, malul 
pierdut din vedere al Asiei Mici. Apoi, ochii săi alunecară 
asupra velei înfoiate şi se opriră, în cele din urmă, pe faţa 
murdară, dar cinstită a căpitanului. 

— N-ai putea să mai pui nişte vele, ca să măreşti viteza 
navei? 

— Stai liniştit. Habar n-ai de lucrurile astea! Îţi spun eu că 
am pus toate bulendrele din pânză de aici, pe care le-am 
putut folosi. Este imposibil să mai pun şi o singură velă, 
chiar dacă n-ar fi mai mare decât suprafaţa palmei mele. 

Cel cu barbă neagră tăcu. 

— De ce ai închiriat „Raţa” mea? Continuă căpitanul. Ţi-am 
explicat doar foarte clar, ieri, ce poţi să aştepţi de la ea. 

„Raţă” fusese botezată această copaie. Şi, la fel ca şi o 
rață, vaporul se aşezase confortabil pe apă şi se mişca 
înainte cu atâta încetineală, încât îl ducea la disperare pe 
cel grăbit. 

— Iar eu îţi repet că ţi-am explicat chiar ieri, spuse 
călătorul, că misiunea mea este urgentă şi nu suferă 
amânare. Tu ştii doar că padişahul - Allah să-i dăruiască o 
mie de ani - m-a trimis la Odessa cu o problemă importantă. 

— Da, ştiu că îndurarea stăpânitorului credincioşilor se 
revarsă asupra ta. Numai celor pe care îi iubeşte în mod 
deosebit le dăruieşte o insulă, ca aceea care-ţi aparţine ţie, 
o, beiule! 

Coasta de sud a Mării Negre, deci cea asiatică, este, spre 
deosebire de cea de nord, mai fracționată. Acolo nu există 
peninsule, iar în ce priveşte insulele, le poţi căuta zadarnic 
pe marele şi cuprinzătorul atlas. Şi, totuşi, există câteva, 
dar atât de mici, încât abia pot fi observate pe hărţile mării. 
Ele sunt întipărite lângă coastă şi se ridică abrupt din mare. 
Văzute de departe, seamănă mai degrabă cu un recif, decât 
cu o insuliţă locuită. Carapacea zgrunţuroasă conţine, 
totuşi, un miez încântător cu căsuțe elegante. De aceea, mai 


marii împărăției se dau în vânt după astfel de căsuțe, unde, 
de obicei, îşi petrec lunile de vară. 

La o astfel de insulă se referise căpitanul. 

— Mă mir doar de ce n-ai vrut să aştepţi cu plecarea până 
mâine, continuă stăpânul „Raţei”. Atunci ai fi putut să pleci 
cu „Peştele” şi ai fi ajuns la Odessa cu două zile mai 
devreme. În loc de asta, te-ai hotărât pentru „Raţa” mea. 

Beiul deveni confuz. 

— Asta nu înţelegi tu iar, îi pară el iute lovitura. Ordinul pe 
care l-am primit spunea că trebuie să mă îndrept spre 
localitatea de destinaţie cu primul vapor disponibil. Primul 
vapor a fost „Raţa” ta şi eu l-am luat. Doar ştii că 
padişahului - Allah să-i dăruiască o viaţă lungă - îi place ca 
poruncile sale să fie îndeplinite la timp şi cuvânt cu cuvânt. 

— Atunci trebuie să te mulţumeşti şi cu ceea ce poate 
„Raţa” mea, replică celălalt; îl supărase faptul că beiul 
vorbise atât de dispreţuitor despre vasul său. Consolează-te 
cu gândul că soarta stabileşte dinainte totul! 

Beiul nu răspunse. Ce-ar fi putut să spună? Căpitanul 
habar n-avea de soarta care stabilise ca el să-şi părăsească, 
de parcă era gonit din urmă, insula lui paradisiacă! Căci 
trimiterea lui în secret la Odessa era o scorneală, pentru a 
ascunde adevăratul motiv al bruştei sale călătorii. 

Ibrahim Bei17 fusese, în ultimul timp, părăsit de noroc. 
După trimiterea sa în Tunis, care avusese un sfârşit 
deplorabil, căzuse în dizgraţia padişahului. Soarele 
îndurării nu mai părea să fie atât de luminos pe drumul 
vieţii sale, până acum atât de protejate. Poziţia sa la Poartă 
era din zi în zi mai puţin solidă. Lui Ibrahim i se păru, în 
cele din urmă, mai potrivit să schimbe locul. El se mută pe 
Ada, insula pe care padişahul i-o dăruise în zilele lui cele 
mai bune. Dacă ar fi dispărut din ochii duşmanilor săi, 
aceştia i-ar fi acordat - aşa spera el - mai puţină atenţie; ar 
fi putut, apoi, să-şi petreacă restul vieţii consumându-şi 
liniştit averea, pe care, în decursul anilor, o adunase prin 
indubitabile maşinaţiuni. 


Hotărâtoare pentru alegerea unui alt loc unde să locuiască 
mai fusese şi o altă circumstanţă. Apariţia, pe neaşteptate, 
la Stambul, a copiilor Annei von Adlerhorst îl făcu să se 
sperie de moarte. Era supărător că trebuise să 
mărturisească faptul că ceasul de buzunar care purta 
blazonul şi numele tatălui lor era proprietatea lui. Bănuiau 
ei oare ceva despre interesul pe care-l purta faţă de soarta 
familiei lor? De câte ori îşi pusese această întrebare nu 
reuşise să se lămurească. Cum ar fi, dacă, într-o zi, cei doi 
ar apărea în faţa lui şi i-ar cere socoteală? Socoteală pentru 
crimele comise asupra lor şi asupra averii tatălui lor, pe 
care el şi-o însuşise. Încercă să se debaraseze de aceste 
gânduri născute din spaimă; dar ele nu-l lăsară în pace. În 
definitiv, această posibilitate trebuia, fără multă vorbă, 
respinsă. Avea un complice la această crimă: dervişul 
Osman; şi habar nu avea ce se întâmplase cu acesta. În 
Tunis, Ibrahim fusese martor când Osman fusese arestat, 
ceea ce îl determinase să întoarcă spatele oraşului cât mai 
repede. Până acum, nu putuse afla nimic de soarta 
arestatului. Nici „Agence Havas” şi nici un alt ziar nu 
comunicase nimic despre atentatul împotriva lui 
Mohammed es Sadok Paşa. Evident, se evitase, din motive 
politice, ca această problemă să fie dată publicităţii. 

Ce se întâmplase oare cu dervişul? Mai zăcea încă în 
spatele gratiilor sau fusese condamnat la moarte şi 
executat? Şi, ceea ce era şi mai important pentru Ibrahim: 
trăncănise, oare, Osman despre relaţiile sale, ale lui 
Ibrahim, cu familia Adlerhorst? Beiul credea că putea să 
nege acest lucru, căci, de la acel incident trecuse mult timp, 
fără să se fi întâmplat ceva. Putea, deci, să spere că totul 
rămăsese nedescoperit. Dar, nu se putea şti! Şi astfel, 
proprietatea sa înconjurată de mare i se păru mult mai 
sigură decât Stambulul, unde i se clătina pământul sub 
picioare şi unde consulii apuseni aveau o influenţă, pe care 
el ştia s-o aprecieze cum trebuie. 


Ibrahim, deci, se mută pe insula sa, Ada, din Marea 
Neagră. Dar, nu plecase fără a-şi acoperi mai întâi spatele. 
Prudenţa era una dintre părţile sale cele mai tari. Avea şi 
acum oamenii lui de bază, bine plătiţi, la Stambul, care îi 
raportau, cu fidelitate, toate evenimentele importante de la 
Consiliul de Miniştri. Mare parte din averea sa o 
transformase în bani lichizi şi o depusese într-o bancă din 
Moscova. Aşa putea să privească spre viitor, fără prea mari 
griji. 

Tot oamenilor săi de încredere trebuia să le mulţumească 
pentru faptul că prinse de veste la timp despre pericolul 
care îi ameninţa averea şi chiar viaţa. eri, aflase că, prin 
dezvăluirea a tot felul de uneltiri ale sale, căzuse cu totul în 
dizgraţia padişahului. Fusese hotărâtă confiscarea averii 
sale; chiar se pusese un preţ pe capul lui. 

Ibrahim nu pierdu nici o clipă. Îşi strânse urgent lucrurile 
şi merse cu o barcă până la Eregli, de unde se gândise să-şi 
continue călătoria spre Odessa. 

Dar nu avusese noroc. Singura navă care era ancorată era 
„Raţa”, iar ea nu făcea decât curse uşoare, în apele de 
coastă, în nici un caz în largul mării. Ce avea de făcut? 
Chiar mâine dimineaţă puteau sosi aici agenţi de poliţie. 
Atunci, totul era pierdut. Dacă s-ar fi aflat, însă, în largul 
mării, atunci avea şanse să scape. Poate întâlnea vreun 
vapor rusesc cu aburi, care l-ar fi putut lua la bord. Atunci 
era salvat. 

Nu mai stătu pe gânduri. Povestea despre trimiterea lui în 
secret şi perspectiva unei recompense mari biruiră ezitările 
căpitanului de a porni la drum. Omul îl cunoştea pe acest 
mare domn, iar povestea lui Ibrahim nu-i trezi nici cea mai 
mică bănuială. El ridică ancora, cât putu de repede şi 
„Raţa” părăsi portul Eregli. 

Beiul nu-şi făcuse, într-adevăr, nici un fel de idee 
exagerată cu privire la viteza vasului, căruia îi încredinţase 
viaţa şi preţiosul său avut din sacul de călătorie. Dar 
realitatea îi întrecu temerile, căci i se păru în primele ore 


ale călătoriei că vasul nu se îndepărtase aproape deloc de 
mal. Acesta era motivul pentru care îl întrebase pe căpitan 
dacă n-ar fi fost posibil ca „Raţa” să poată prinde o viteză cu 
câteva noduri mai mare. 

Dar proprietarul navei îl lămurise despre cu totul altceva. 
Iar ultima referire, cea cu privire la soartă, nu reprezenta 
pentru Ibrahim nici cea mai măruntă consolare. Dacă ar fi 
ştiut căpitanul ce sumă se oferise pentru prinderea 
oaspetelui său, n-ar fi putut să se împotrivească ispitei de a 
da navigatorului ordinul de întoarcere şi de a se îndrepta, 
pe acelaşi drum, spre Stambul, pentru a câştiga premiul 
oferit. 

Ultimele cuvinte despre soartă le spusese căpitanul pe un 
asemenea ton, încât lui Ibrahim îi pieri cheful de a mai 
continua discuţia. Celălalt era şi mai puţin dornic de vorbă 
şi, curând, se îndepărtă, pentru a merge în cabina sa. 
Pentru prima oară în viaţa lui, Ibrahim se gândi serios la 
ceea ce prezisese căpitanul: că totul este dinainte stabilit de 
soartă, de cartea vieţii. 

Soarta? Era oare soarta lui aceea de a fi trimis la moarte 
cu şnurul de mătase, sau i se permitea, totuşi, să-şi 
mănânce în linişte averea, într-un stat străin? La ce i-ar fi 
folosit, în primul caz, faptul că încercase să scape la bordul 
„Raţei”? Soarta ar fi ştiut cum să-l înhaţe şi să-i ofere, cu un 
zâmbet rece, mult-temutul şnur. Şi dacă îi era destinat să-şi 
găsească adăpostul salvator, atunci, de ce, la dracu', se 
urcase în această rablă blestemată de Allah? Nici un 
padişah şi nici un Consiliu de Miniştri n-ar fi putut să se 
apropie de el - soarta l-ar fi apărat. 

Ori aşa, ori aşa; nu se putea împotrivi sorții. Dar atunci, ar 
fi trebuit să rămână pe minunata sa insulă şi să poată 
aştepta acolo venirea sorții. Sau şi mai bine: să nu fi părăsit 
Stambulul, ci să lase totul să treacă liniştit pe lângă el. A 
fost o prostie din partea lui că a fugit, a fost o absurditate, a 
fost cea mai mare nechibzuinţă a vieţii sale! 


Hm. Oare fusese chiar atât de nechibzuit? Cu siguranţă, 
modul său de a acţiona era explicabil. Şi câinele se fereşte 
de mâna care îl loveşte. Iar el - nici el nu făcuse altceva. Şi 
ursita - sau poate era soarta? 

— Îi arătase cnutul, iar el încercase să se ferească. Asta 
era ceva absolut normal! Şi dacă, în sfârşit, se afla aici, pe 
un vas pe care ar fi dorit să-l ia dracu' şi acest lucru era la 
fel de normal şi se potrivea cu desfăşurarea evenimentelor. 

Ibrahim dădu din cap. La dracu' cu meditaţiile şi toate 
filosofiile care îţi zăpăceau minţile! Filosofia nu însemna 
nimic pentru el, iar cu soarta, nici atât, n-ar mai fi terminat. 
Las' să se chinuie alţii cu chestii de-astea! Nu vroia să mai 
ştie nimic de toate acestea. 

Cu acestea zise, o luă din loc, făcu stânga-mprejur şi se 
îndreptă spre cabina sa - în întâmpinarea sorții sale. 

Vântul din est continuă să bată peste zi; „Raţa” făcea, dacă 
nu o călătorie bună, cel puţin progrese vizibile pentru a se 
apropia de ţinta sa îndepărtată. Seara, însă, direcţia 
vântului se schimbă subit şi acesta porni să bată dinspre 
nord, greoaia navă reuşind cu greu să se descurce. lar 
peste noapte, nenorocirea se năpusti cu toată puterea. 
Vântul din nord se înteţi şi mai tare şi, chiar dacă nu se 
transformă în furtună, era oricum mult mai puternic decât 
putea suporta „Raţa”. Curând după miezul nopţii se rupse 
timona. Vasul fusese dat pradă vântului, fără nici o 
împotrivire, gonind din faţa lui în direcţia sud a malului 
asiatic, de unde Ibrahim abia evadase. 

Echipajul se lăsă în voia sorții cu sânge rece, specific 
oriental. Căpitanul se mulţumi să dea dispoziţiile necesare 
doar pentru ca „Raţa” să nu se abată prea mult sub vânt. 
Nu se putea gândi, în timpul călătoriei, la repararea timonei 
care se scufundase pe jumătate în mare; lucrul acesta 
trebuia amânat până la sosirea în port. Puternicul vânt de 
nord i se părea chiar foarte convenabil, căci el târa vasul în 
larg, spre apele teritoriale mai circulate. Aici conta mai 
mult pe faptul că puteau fi văzuţi de un vapor care să îi 


remorcheze şi să-i ducă până într-un port - nu trebuia 
neapărat ca acel port să fie Eregli. 

Când se întâmplă nenorocirea care distruse brusc 
speranţele lui Ibrahim, acesta dormea liniştit în cabina sa 
fără a bănui nimic. Căpitanul nici măcar nu-şi dădu 
osteneala să-l trezească. De ce să fi făcut asta? Omul nu-i 
putea fi de nici un ajutor. Mai degrabă, i-ar fi stat în drum. 
Astfel că Ibrahim află despre acest eveniment abia 
dimineaţă, când ieşi pe punte. 

Mai întâi, alergă ca turbat pe covertă, amenințând, plin de 
manie, cerul cu pumnii strânşi. Apoi, ca toţi oamenii de 
genul lui, dădu toată vina pe căpitan, pe care îl acoperi cu 
cele mai defăimătoare injurii. Pretindea să se ia cele mai 
imposibile măsuri, ordona să se repare imediat timona şi să 
se reia călătoria spre nord şi ameninţa, în caz de refuz, cu 
cele mai groaznice pedepse din partea lui Allah şi a 
padişahului. 

Stăpânul vasului râmase, mult timp, liniştit. Pentru el, totul 
însemna soartă, deci şi cuvintele acestui om pe care trebuia 
să-l suporte fără a-şi pierde cumpătul. Nu pronunţă nici 
măcar o silabă; dar ştia el ce ştia. Turcul are un proverb 
care se potriveşte foarte bine aici: câinii latră, caravana 
merge. Acest proverb îl aşeză căpitanul ca pavăză împotriva 
torentului de cuvinte plin de injurii rostit de furiosul bei. 

Dar, întrucât acesta nu mai termina cu ocările, consideră 
totuşi că ar fi bine să-şi apere demnitatea. 

— Taci din gură! Îi porunci el lui Ibrahim, când acesta făcu 
o pauză pentru a-şi trage respiraţia. Nu te mai face de râs! 
Te comporţi ca un nebun! Să ţii minte asta! Eu sunt 
stăpânul vasului şi, dacă nu schimbi tonul, te arunc în mare 
sau te pun în lanţuri jos în cală. Am acest drept. Cine se 
comportă duşmănos aici, pe punte, pe acela îl pot trata ca 
pe un răzvrătit. 

Cuvintele sale avură efectul dorit. 

Ibrahim privi uluit la căpitan. Arăta ca unul pe care îl 
adusese în simţiri un duş rece. Începu să-şi dea seama că se 


purtase ca un smintit. Mânia i se topi rapid; locul ei îl luă o 
teamă distrugătoare. 

Acolo jos, în sud, la ţărmul de care „Raţa” se apropia din 
ce în ce mai mult, aşteptau agenţi de poliţie. O debarcare 
pe acel țărm ar fi însemnat pentru el arestarea, sfârşitul; 
lucrul acesta trebuia, cu orice preţ, împiedicat. Se gândea 
că, în minte, căpitanul avea ideea de a se lăsa remorcat de 
vreun vapor întâlnit în cale şi dus într-un port turcesc. Grija 
sa, deci, trebuia să fie aceea de a-l convinge pe acesta să-şi 
schimbe gândul. 

Dar, în acest sens, nu prea găsi înţelegere la căpitan, 
căruia nici măcar nu-i trecea prin cap adevăratul motiv al 
îngrijorării sale. Omul trebuia să se gândească mai întâi la 
vasul său şi abia în al doilea rând, la dorinţele oaspetelui 
său. Tot ceea ce putu obţine Ibrahim, fu promisiunea 
căpitanului de a-l urca la bordul unui vapor care naviga 
spre nord, dacă vor întâlni vreunul. Mai mult de atât 
stăpânul vasului nu se lăsă convins să facă pentru oaspetele 
său. 

Ibrahim, vrând-nevrând, trebui să se declare mulţumit cu 
această decizie. Era aproape imposibil să se poată întâlni 
tocmai cu un vapor care călătorea spre nord, dar Ibrahim 
se agăţă de această slabă speranţă. Se rezemă de 
balustradă cu luneta în mână şi cercetă în jur, în toate 
direcţiile, în vreme ce „Raţa” era târâtă încet, dar cu o forţă 
irezistibilă, spre temutul țărm turcesc. Dar corabia mult 
dorită nu vroia să se arate. 

În schimb, altceva hrăni speranţele lui Ibrahim. Vântul, 
care de ieri seară bătuse doar dinspre nord, îşi schimbă 
brusc direcţia spre vest; vasul era acum târât spre est. 

Lui Ibrahim i se luă o piatră de pe inimă. Pericolul iminent, 
acostarea pe malul asiatic, fusese îndepărtat; da, fugarul 
îndrăzni, chiar, să creadă din nou într-o soartă favorabilă. 
Vântul nu trebuia decât să-şi schimbe în continuare direcţia 
spre sud şi astfel, în loc să fie târâţi spre est, ar fi fost duşi 
spre nord; atunci şansa sa ar fi fost strălucitoare. 


Dar vântul nu-i făcu plăcerea să-şi schimbe direcţia; el 
bătea cu stăruinţă din vest, de parcă ar fi dorit cu tot 
dinadinsul să-l supere pe Ibrahim. Trecură şi după-amiaza 
şi seara. Nici o îmbunătăţire. Şi nici urmă de vreo corabie 
nu se arătă. Lucrurile rămaseră la fel, toată seara şi toată 
noaptea. Temerile lui Ibrahim ajunseseră la limită, când 
observă că vasul nu se mai apropia de țărm; dar gândurile 
sale rătăceau cu acelaşi dor nestins spre nord, acolo unde îi 
făcea semne libertatea nepreţuită. 

A doua zi dimineaţă, „Raţa” pluti întâmplător spre creasta 
Amasra; Ibrahim, care nu-şi părăsise locul de lângă 
balustradă, decât în timpul nopţii, se afla la pândă şi văzu, 
prin lunetă, departe, în est, un punct pe suprafaţa apei. 
Punctul se mări rapid şi, curând, putea fi văzut şi cu ochiul 
liber - nici o îndoială, era un vapor care ţinea cursul spre 
vest şi anume, se îndrepta chiar spre „Raţă”. 

O emoție puternică puse stăpânire pe Ibrahim. Oare sub 
ce pavilion naviga vaporul? Dacă era vorba de un vapor 
apusean, atunci s-ar fi putut urca la bord cu toată 
încrederea. Dar dacă era cumva steagul turcesc? Hotărârea 
sa era luată şi pentru acest caz. Prezenţa sa pe „Raţă” 
trebuia să fie ţinută secretă. Căpitanul vasului care se 
apropia nu avea nici un motiv stringent să coboare pe 
„Raţă”, nici chiar dacă ar fi intenţionat să remorcheze vasul 
deteriorat. Exista, deci, posibilitatea de a rămâne ascuns; 
pentru Ibrahim, se punea doar problema să coboare pe 
țărm, fără a fi prins cu această ocazie. 

Ibrahim observă cu cea mai mare atenţie punctul care 
devenea din ce în ce mai marc. Curând se putu vedea 
catargul, apoi scheletul vasului şi, în sfârşit, deveni vizibil 
faptul că era vorba de un iaht care făcea călătorii de 
plăcere, un vas pe care şi-l comandau „francii” cei bogaţi, 
apusenii, pentru a călători prin lume. 

Când căpitanul reuşi să distingă înfăţişarea vasului care se 
apropia, strâmbă din nas. Pentru astfel de vapoare care, 
după părerea sa, erau total nefolositoare şi, pe nedrept, 


făceau ca marea să fie nesigură, nu avea decât un dispreţ 
total, aşa cum avea pentru tot ceea ce depăşea orizontul 
său. Dar, oricum - iahtul care se apropia merita să fie luat 
în seamă. Micul vas se apropia, în ciuda vântului potrivnic, 
cu o rapiditate şi uşurinţă care se bazau pe puternica forţă 
a aburilor. În orice caz, el se îndrepta în această direcţie, 
pentru a o ajuta pe neputincioasa „Raţă”. 

În vreme ce căpitanul privea spre iaht plin de speranţe, pe 
Ibrahim puse stăpânire o nelinişte chinuitoare. Obiectul 
acela de acolo, pe care îl vedea foarte clar prin lunetă şi 
care se îndrepta spre ei cu o nemaipomenită uşurinţă, 
credea că-l mai văzuse odată, undeva - şi anume, în Tunis. 
Aparţinea englezului aceluia nebun, care fusese atât de 
incomod pentru el, atunci la Stambul şi care, probabil, 
jucase un rol în ceea ce priveşte neplăcutul deznodământ al 
acţiunii din Tunis. 

Sau, poate că totuşi nu era acela. Ibrahim îşi aduse aminte 
că, pe vremea aceea, iahtul purta la etravă un tablou imens: 
silueta lordului Lindsay. Vasul care se apropia nu părea, 
totuşi, să aibă ceva de genul acesta. S-ar fi putut, totuşi, ca 
acel tablou să fi fost îndepărtat. Atunci, însemna că acesta 
era iahtul. Ibrahim se retrase, prudent, în spatele 
catargului. În următoarele momente trebuia să ia o 
hotărâre; prefera să nu se expună privirilor echipajului. 

Contururile vaporului erau din ce în ce mai evidente. Mai 
întâi, doar pentru Ibrahim, care era singurul ce se afla în 
posesia unei lunete. Căpitanul nu voia să aibă de-a face cu 
astfel de lucruri moderne de-ale francilor. Acum puteau fi 
distinse persoanele care stăteau pe puntea anterioară şi 
care priveau stăruitor spre partea lor şi anume - Ibrahim se 
cutremură - nu mai era nici o îndoială: acolo se afla 
lunganul aceia de englez, îmbrăcat în aceleaşi straie de om 
trăsnit, aşa cum îl cunoscuse Ibrahim. Şi lângă el - La ilâha 
illa' llâh we Mohâmmed rasul Allâh18 - nu se afla oare acel 
blestemat de Adlerhorst? Într-adevăr, el era! Tocmai îşi 


întorsese faţa spre vecinul său, aşa încât Ibrahim putea să-i 
distingă clar trăsăturile. 

Beiul nu-şi mai pierdu vremea să-i observe şi pe ceilalţi de 
pe iaht, atâta timp cât nu erau în stare să-i mai trezească 
curiozitatea; îl chemă la el pe căpitanul „Raţei”. 

Aici trebuia acţionat şi încă foarte repede. Cu nici un preţ, 
oamenii aceştia nu trebuiau să afle că el se afla la bord. 

— Ascultă aici! Începu el, răguşit, când căpitanul se 
apropie. Cunosc oamenii care se află pe vaporul ce se 
apropie de noi. Ei sunt duşmanii mei de moarte. 

— Adevărat? Spuse, neîncrezător, căpitanul. De unde ştii 
asta? Vaporul este încă destul de departe, pentru a se putea 
distinge feţele oamenilor. 

— l-am recunoscut cu ajutorul lunetei. Lucrul acesta 
trebuie să-ţi fie de ajuns. Iar acum, te întreb: ce ai de gând 
să vorbeşti cu ei? 

— Asta poţi să-ţi închipui şi singur! Am să-i rog să-mi 
remorcheze vasul până într-un port. 

— M-am aşteptat la răspunsul acesta. Ce-ar fi dacă te-aş 
ruga să te abţii de la asta? 

— Ce-ţi trece prin cap? Cum de-ai ajuns la ideea asta de 
neconceput? Vorbeşti de parcă ai fi înnebunit; şi la fel de 
nebun aş fi şi eu, dacă aş proceda aşa cum vrei tu. 

— Ştiam că aşa ai să spui şi aprob punctul tău de vedere. 
Dar nu poţi să te pui şi în situaţia mea? 

— Aş putea, dar lucrul acesta nu trebuie să fie hotărâtor 
pentru mine. Pentru mine, pe primul loc se află „Raţa”. De 
fapt, de ce te îngrozesc atât de tare oamenii aceştia? Ei nu 
trebuie neapărat să ştie că tu te afli aici. 

Ibrahim dădu, mulţumit, din cap. 

— Asta aşteptam de la tine să spui. Nu trebuie, sub nici un 
motiv, să fiu văzut de duşmanii mei, altfel ar fi imposibil să 
îndeplinesc misiunea pe care mi-a încredinţat-o padişahul. 
Ei m-ar împiedica să fac acest lucru. 

Căpitanul îşi clătină, gânditor, capul. 


— Atunci, va trebui să le dau instrucţiuni corespunzătoare 
oamenilor mei, ca să ştie cum să se comporte. 

— Eşti sigur de echipajul tău? 

— Aşa cred. Dacă le promiţi un bacşiş copios, se vor arăta 
recunoscători faţă de tine şi îţi vor face orice serviciu. 

— N-avea grijă, nu vor duce lipsă de aşa ceva. Iu fă tot 
ceea ce este posibil! 

— Foarte bine. Tu ce ai să faci? 

— De îndată ce se va oferi ocazia, voi părăsi în secret 
„Raţa” şi voi încerca să ajung la țărm cu barca ta de 
salvare. 

— Maşallah! Strigă mirat căpitanul. Nu înţeleg nimic. De 
ce nu vrei să rămâi pe vas, până când ajungem într-un port? 

Ibrahim încercă să găsească un răspuns potrivit. Nu putea 
să-i spună căpitanului că era căutat şi că nu dorea să fie 
văzut într-un loc populat. 

— Trebuie să aleg calea cea mai sigură, spuse el, în cele 
din urmă; nu am voie să pun în pericol scopul călătoriei 
mele. Cel mai bun lucru este să mă îndepărtez în secret. 

— S-ar putea să ai dreptate. Sunt gata să-ţi dau barca, 
dacă îmi plăteşti această pagubă. 

— Ai să fii mulţumit de plata pe care ţi-o voi da. 

— Atunci, totul este în regulă. Presupun că vrei să 
părăseşti „Raţa” pe timpul nopţii? 

— Da. De fapt, mi-ar fi convenit mai mult ca distanţa până 
la țărm să nu fie atât de mare. 

— Cum aş putea să rezolv lucrul acesta? 

— Convingându-i pe domnii de pe vaporul străin să ţină 
cursul cât mai aproape de mal. Ai să găseşti tu un motiv 
plauzibil pentru asta. 

— O să-mi vină mie o idee la timp. 

— Înainte de orice, ai cea mai mare grijă să nu dea cineva 
de vreo urmă de-a mea! 

— Nici o grijă! Francii ăştia sunt ca şi căţeii tineri, care 
încă nu pot să vadă nimic. 

Ibrahim dădu dezaprobator din cap. 


— Habar n-ai ce spui. Nu-i subestima pe aceşti apuseni! 
Eu i-am cunoscut şi ştiu că trebuie să te păzeşti de ei. 

Căpitanul zâmbi cu superioritate. 

— Ei, am să văd în curând la ce trebuie să mă aştept din 
partea lor. 

— De acum înainte, n-am să mă mai arăt pe punte, ci am 
să mă retrag în cabina mea, până când voi dispărea. Mai am 
încă o rugăminte la tine. Este foarte posibil ca domnul de pe 
vaporul franc să dorească să urce la bordul „Raţei”, pentru 
a discuta cu tine cele necesare. Fă-mi, te rog, plăcerea şi 
du-l în cabina ta, care se învecinează cu a mea! Astfel voi 
putea auzi totul şi poate voi putea afla ce anume i-a adus 
aici pe străini. 

— Am să fac aşa cum doreşti. 

— Ei, acum plec, căci timpul ne presează. Fii cu ochii în 
patru, ca să nu avem nici tu, nici eu de pierdut! Priveşte, 
iahtul deja s-a apropiat destul de mult! În cinci minute se va 
afla parte lângă parte cu „Raţa”. 

Ibrahim se furişă în cabina sa. Căpitanul se îndreptă spre 
echipajul său, pentru a-l instrui cum să se comporte. 

Între timp, vaporul cu aburi se apropiase atât de mult, 
încât literele mari, aurii, de pe etravă se puteau citi cu 
uşurinţă: cuvântul „Lindsay” strălucea scris cu litere ale 
alfabetului apusean. 

Şi chiar în faţă, lângă balustradă, stătea acesta însuşi, în 
întreaga sa măreție, binecunoscutul Master Fowling-bull. El 
se întreținea, însufleţit, cu doi bărbaţi; pe unul din ei 
Ibrahim îl recunoscuse corect ca fiind Hermann Wallert 
Effendi, care se dovedi mai târziu a fi un Adlerhorst. 
Celălalt, care semăna izbitor cu Hermann, era Gottfried 
Orioltşaştşa. 

Lordul îmbrăcat cu straie bizare, stârni, în cel mai înalt 
grad, uimirea echipajului de pe „Raţa”. EL, însă, nu era 
singurul om de pe iaht la care ei priveau cu mirare. Mai 
existau acolo două grupuri, faţă de care ei îşi exprimau 
opiniile contradictorii: trei oameni stăteau acolo, la un loc, 


dintre care doi, îmbrăcaţi la fel, erau atât de graşi, încât 
mantourile de blană, lungi, care ajungeau până la pământ, 
le cuprindeau corpurile foarte strâns, părând îndesate până 
la refuz. Căciulile din blană le acopereau în aşa fel capetele 
încât nu mai erau vizibili decât obrajii strălucitori de 
sănătate şi bunăstare; cea de-a treia din grup era o fată 
chipeşă, îmbrăcată într-un fel de costum cum nu mai 
văzuseră până acum membrii echipajului turc, deşi, la 
Stambul, intraseră în legătură cu oameni care făceau parte 
din cele mai diverse naţii. 

— Oare, din ce ţară or fi? Se miră unul dintre ei. 

— Nu ştii? Îl informă cu importanţă un altul. Se vede clar 
după ei că nu pot fi decât eschimoşi. 

— După ce-ai recunoscut asta? 

— După blănurile lor. În împărăţia eschimoşilor este atât 
de frig, încât soarele încremeneşte de frig, chiar atunci 
când răsare şi nu mai este în stare să dea căldură. Abia 
când ajunge la graniţele acestei ţări, îşi revine şi el, din nou. 
De aceea, trebuie ca toţi oamenii de acolo să poarte blănuri 
groase. 

— Maşallah! Da' rece trebuie să mai fie acolo! 

— Da, înfiorător de frig. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că 
întreaga ţară nu este formată decât din gheaţă. Padişahul 
împărăției eschimoşilor posedă chiar un palat care este 
construit din gheaţă străvezie. Tot mobilierul este din 
gheaţă, chiar şi pernele şi saltelele. 

După ce rosti aceste cuvinte, omul privi în jurul său, de 
parcă ar fi îmbogăţit omenirea cu o descoperire etnologică 
zguduitoare. 

— Prostănacule! Se auzi glasul altcuiva. Oamenii aceştia 
este imposibil să vină din acea ţară pe care ai numit-o tu. 

— Doar n-oi vrea să spui că ştii mai bine decât mine, care 
cunosc pe dinafară geografia tuturor ţărilor din lume. 

— Au mai învăţat şi alţii câte ceva. Dacă oamenii aceştia ar 
veni dintr-un ţinut atât de friguros, cum spui tu, atunci n-ar 
putea să suporte căldura care este aici la noi. Cu atât mai 


puţin ar purta blănuri aici. Diferenţa de temperatură este 
mult prea mare. Nu, cred că lucrurile stau exact invers. 
Oamenii aceştia provin dintr-o ţară unde este deosebit de 
cald, încât aici, la noi, ar îngheţa pe loc, dacă nu şi-ar 
înfăşură mădularele în blănuri. 

— O asemenea ţară nu există, replică cel ce era un 
cunoscător al eschimoşilor, pe care obiecţia celuilalt îl 
iritase. 

— Ce deştept eşti! Înseamnă că n-ai auzit de Ţara de Foc, 
ai cărei locuitori se închină diavolului şi mănâncă foc? 

— Am auzit de asta, recunoscu celălalt, care ştia pe 
dinafară geografia întregii lumi şi căruia îi venea greu să-şi 
recunoască ignoranţa în această privinţă. 

— Vezi? Jubilă adversarul său. Ei sunt vecini cu China, 
trăiesc pe râul Polonia şi se războiesc de mulţi ani cu 
împăratul Australiei. Hrana lor constă doar din focul care 
ţâşneşte din mai multe găuri aflate în pământ şi care, 
pentru ei, reprezintă un fel de mâncare la fel de gustoasă 
cum este carnea de berbec pentru osmanlâi. 

— La ilâha illa' llâh! Şi Maşallah! Se mirară cu toţii. Este 
adevărat? 

— Cum puteţi să mai întrebaţi? Sau poate e vreunul dintre 
voi care ştie mai bine? 

Nu, niciunul nu ştia mai bine; nici chiar marele geograf. 
Căzură cu toţii de acord că era vorba despre locuitori ai 
Ţării de Foc. 

Nu la fel de uşor, însă, fură de acord cu privire la cel de-al 
doilea grup aflat la bordul iahtului străin. Curiozitatea 
turcilor era scuzabilă. Căci, modul în care acest grup se 
rezema de balustradă ar fi stârnit vâlvă generală şi 
altundeva. 

Doi dintre aceşti oameni erau foarte înalţi şi slabi şi 
îmbrăcaţi în straie de piele strânse pe ei, cel de-al treilea 
era, dimpotrivă, mic şi purta o haină de piele lungă, 
asemănătoare cu un sac. Spre deosebire de tovarăşii lui, 
care nu aveau barbă, el avea pe faţă o barbă groasă, 


stufoasă şi încâlcită, nelăsând să se vadă decât doi ochişori 
vioi ce priveau în toate părţile. O pălărie demodată, al cărei 
bor atârna trist, în jos, completa această apariţie. Pe umărul 
omului se găsea un ciomag grosolan, a cărui destinaţie nu 
era uşor de ghicit; şi cei doi lungani posedau nişte măciuci, 
faţă de care numai un cunoscător - şi aceasta, abia după o 
examinare atentă - ar fi putut bănui pericolul. 

Dimineaţa, după evenimentele care avuseseră loc în 
curtea ţăranului Peter Dobronici, se ţinu sfat cu privire la 
modul în care trebuia să decurgă călătoria de înapoiere. 

Încă înainte ca participanţii să fi căzut de acord, se 
petrecu un incident neprevăzut. Când se deschise uşa 
afumătoarei, pentru a se uita după cei doi deţinuţi, se văzu 
că respectivul conte Polikev scăpase de pedeapsa celor de 
pe pământ; îl găsiră atârnând de una din barele 
transversale. 

Moartea sa contribui, astfel, la luarea unei mai rapide 
hotărâri în ceea ce privea plecarea. Contele Vasilkovici 
trebuia să-şi revendice, desigur, la Moscova, pretenţiile 
asupra averii sale. Pentru aceasta era de dorit, dar nu 
neapărat necesar, ca fiul lui adoptiv să-l însoţească. 
Bătrânul conte consimţi, în cele din urmă, ca Gottfried să-l 
însoţească pe fratele său în călătoria înapoi spre Germania. 

Se punea problema a două drumuri: unul ducea peste 
graniţă, în ţinutul chinezilor şi oferea mai multă siguranţă 
familiei Boroda, dar comporta şi multe greutăţi cărora tatăl 
şi mama Boroda nu le puteau face faţa. Celălalt drum ducea 
prin mijlocul stepelor Rusiei. Surghiuniţii preferară să 
înfrunte pericolul de a fi recunoscuţi şi prinşi din nou, dar 
acest pericol putea fi preîntâmpinat. 

Hermann von Adlerhorst era în posesia unor paşapoarte 
speciale, în care se făcea menţiunea şi asupra însoţitorilor 
săi. Având în vedere aceste avantaja care le stăteau la 
dispoziţie, fură şi ceilalţi de acord. În afară de aceasta, Bula 
şi Kalyna se hotărâseră să o însoţească, o vreme, pe fiica lor 
Karpala, pe drumul spre Germania. Patru dintre oamenii lor 


trebuia să însoţească perechea princiară. Ce-ar fi dacă doi 
dintre ei erau bătrânii Boroda? Nu părea deloc imposibil să 
se îmbrace ca buriaţi şi să străbată astfel ţara. Planul n-ar fi 
eşuat nici dacă l-ar fi luat cu ei pe Fedor Lomonov, fostul 
derviş. Îi tăiau barba, îi ascundeau părul sub o legătură 
pentru cap, îl îmbrăcau în haine de femeie şi îl aşezau în 
trăsura închisă a principesei buriate. Puteau astfel să spună 
că este o femeie grav bolnavă. Prin ţinuturile izolate erau 
de ajuns lanţurile, pentru a-l ţine în siguranţă. Dacă ar fi 
trecut pe lângă un oraş, i-ar fi dat un somnifer, pe care 
prinţul Bula îl avea pregătit de către unul din vracii săi. În 
acest fel, Lomonov putea fi transportat fără să-i 
stingherească. 

Planul fusese pus la cale de vajnicul vânător american, a 
cărui înţelepciune şi şiretenie depăşeau orice obstacol. 

De la Krasnovodsk, la Marea Caspică, Hermann îi expedie 
fratelui său Martin, în Germania, o înştiinţare prin telegraf, 
prin care îi comunica reuşita acţiunii şi momentul 
aproximativ când se gândea că grupul va ajunge la 
Trapezunt. 

Apoi, într-o zi, se găsiră în faţa țărmului Mării Negre şi a 
Trapezuntului. Spre marea uimire a tuturor, Hermann 
recunoscu acolo, printre vapoarele ancorate, vasul cu aburi 
„Lindsay” al unchiului său. 

Martin îi dăduse imediat de ştire lordului şi Lindsay nici nu 
aştepta altceva decât să plece să-i întâmpine pe Hermann şi 
pe cel de-al treilea nepot al său, care fusese găsit. 
Înfierbântă cazanul şi porni, pufăind, spre Trapezunt. 

După primele îmbrăţişări furtunoase, începură să se 
sfătuiască. Se luă hotărârea să se îndrepte spre Stambul. 
Ibrahim Bei, demonul familiei Adlerhorst, nu trebuia să se 
mai bucure de roadele mârşăviilor sale. 

Aşa se făcu că, în dimineaţa următoare, după sosirea lor la 
Trapezunt, „Lindsay” brăzda valurile Mării Negre, în 
direcţia vest şi, după două zile de călătorie, văzură „Raţa” 


plutitoare. Soarta i-l trimisese în cale bătrânului răufăcător 
Ibrahim Bei pe „Lindsay”. 

De la început chiar, „Lindsay” urmă cursul spre „Raţa”, 
aşa încât căpitanul ei să nu se mai ostenească să dea 
semnalul de alarmă. Abia când vaporul străin se află în 
imediata lor apropiere, căpitanul înălţă pavilionul care 
semnala pericolul. „Lindsay” dădu imediat semnalul „Am 
înţeles” şi descrise o curbă, pentru a se apropia parte de 
parte de „Raţa”. 

Întrucât nici căpitanul vasului „Lindsay” şi nici lordul nu 
înțelegeau turca, Hermann se pregăti să traducă el. 

— Aici este „Lindsay”, iahtul înălţimii sale lordul Lindsay! 
Strigă el spre puntea „Raţei”. 

Căpitanul turc spuse numele vaporului său şi continuă: 

— Mergem spre Odessa. Vreţi să ne remorcaţi? 

— Spre Odessa? Nici nu ne trece prin cap! Replică, 
râzând, Hermann, după ce îi traduse lordului întrebarea 
căpitanului. 

— Ni s-a rupt timona. Nu putem naviga mai departe. 

— Aşteptaţi să vă remorcheze un vapor care se îndreaptă 
în direcţia aceea. 

— Voi încotro mergeţi? 

— Spre Stambul. 

Căpitanul nu stătu mult pe gânduri. Până când ar fi întâlnit 
un vapor care să se îndrepte spre Odessa, puteau trece zile 
sau chiar săptămâni. Putea să fie bucuros, dacă un căpitan 
se arăta gata să-l remorcheze, indiferent în ce direcţie. 

— Atunci, vreţi să ne duceţi la Stambul? Întrebă el repede. 
Şi ce pretenţii aveţi? 

Hermann îi traduse lordului rugămintea. Lindsay îşi 
plimbă privirea asupra „Raţei”. 

— Ce părere aveţi, putem îndrăzni să facem asta? Îl 
întrebă el pe căpitan. 

— De ce nu, mylord? Vasul turcilor este mai mare decât al 
nostru, dar „Lindsay” va reuşi, totuşi. Doar că vom merge 
ceva mai încet. 


— Hm, să mă mai gândesc. Dar, nu suntem totuşi nişte 
barbari. Că vom ajunge mâine sau poimâine la Stambul nu 
mai are nici o importanţă. Ibrahim, nemernicul, nu poate să 
ne mai scape. Sau eşti de altă părere, Hermann? 

— Nu, unchiule. O zi în plus sau în minus nu mai contează. 

— Ei bine, atunci totul este O. K. Îl remorcăm, dar numai 
până când întâlnim un alt vapor. 

— Şi despăgubirea? 

Pe mare, nimic nu era gratuit şi chiar salvarea 
naufragiaţilor trebuia plătită de respectiva Societate de 
navigaţie. 

Dar lordul Lindsay gândea altfel. 

— Eu nu sunt negustor de mărunţişuri, mormăi el. Eu sunt 
lordul David Lindsay. N-am nevoie de piaştrii lui. Spune-i 
asta turcului! 

Hermann urmă indicaţia şi adăugă dorinţa de a i se 
permite să urce la bordul „Raţei”, împreună cu lordul, 
pentru a cădea de acord asupra detaliilor. El nu bănuia că, 
prin aceasta, venea în întâmpinarea intenţiilor turcului, 
care dorea ca străinii să poftească în cabina lui. Aceasta 
fusese dorinţa lui Ibrahim. 

Nu dură mult şi cei patru stăteau alături, în micuța cabină 
a căpitanului „Raţei” - Lindsay, Hermann, căpitanul „Raţei” 
şi timonierul său - fumând ciubucuri şi sorbind cafea Mokka 
din ceşcuţe minuscule. 

Se căzu repede de acord în ceea ce priveşte condiţiile. 
Căpitanul „Raţei” fu de acord ca Lindsay să cerceteze 
vecinătatea țărmului. Chiar dacă acceptase să-l remorcheze 
pe turc, nu voia să facă acest lucru mai mult decât era 
neapărat necesar. Şi, în apele de lângă litoral era mai uşor 
decât în largul mării să întâlneşti un vapor care să accepte 
să remorcheze această codiţă incomodă. 

După ce pasagerii iahtului fură astfel legaţi, pentru o zi 
sau două, de „Raţa”, îşi exprimară dorinţa să afle mai multe 
despre acest lădoi vechi. 

— Deci, mergeai spre Odessa? Întrebă Hermann. 


— După cum spui. 

— Ce ai încărcat? 

— Nimic. 

Hermann ridică, mirat, capul. 

— Nimic? Asta n-o înţeleg. 

— N-am găsit nici o marfă corespunzătoare, se scuză 
căpitanul, ceva cam încurcat, după cum i se păru lui 
Hermann. Voiam mai întâi să iau zahăr de la Odessa. 

Hermann dădu din cap. Nu prea pricepea explicaţia asta. 
Ce căpitan pleacă pe mare fără marfă? Şi, dacă nu găseşte 
o încărcătură corespunzătoare, atunci ia ce se găseşte, 
chiar de-ar fi şi numai o încărcătură de oase pe care să le 
vândă cu un câştig de un piastru la cincizeci de kilograme. 

Aici, ceva nu se potrivea. Hermann se uită întrebător la 
căpitan. Avea oare de-a face cu un contrabandist? Dar nu, 
omul acesta nu făcea impresia că s-ar ocupa de 
contrabandă; şi, în afară de aceasta, un vas precum „Raţa” 
nici n-ar fi fost corespunzător pentru un astfel de negoţ. 
Nu, acest căpitan turc nu era, cu siguranţă, un 
contrabandist. 

Şi, totuşi, Hermann avea sentimentul că omul nu-i spusese 
adevărul. N-avea cum să gândească ce secret ascundea 
turcul. Ei şi la urma urmelor, ce-l privea pe el. „Lindsay” 
putea remorca cu uşurinţă „Raţa”. De altfel puţin îi păsa lui 
de acest lădoi vechi. 

— Ai mai fost vreodată la Stambul? Îl întrebă, mai departe, 
Hermann. 

— Destul de des. 

— Nu cumva, cu vreuna dintre aceste ocazii, ai cunoscut 
pe un anume Ibrahim Bei? 

Aha! Se gândi căpitanul. Acum trebuie să fiu atent! 

În cabina sa, Ibrahim îşi ascuţi urechile, ca să nu lase să-i 
scape nici un cuvânt din această convorbire. 

— Nu-l cunosc, dar am auzit de el, răspunse turcul, 
credincios înţelegerii făcute. Este foarte bogat şi se află în 
grațiile padişahului - Allah să-i dăruiască o mie de ani. 


— N-o să se mai bucure mult timp de aceasta, răspunse 
Hermann, involuntar, pe un ton batjocoritor. 

— Ce vrei să spui? Întrebă căpitanul. Îl interesa foarte 
mult să afle relaţia în care erau străinul şi Ibrahim Bei, unul 
faţă de celălalt. 

— Aşa cum spun. În curând, Ibrahim va înceta să mai joace 
vreun rol. E, cu desăvârşire, în mâna mea. 

— Deci, tu eşti duşmanul lui? 

— Doar duşmanul lui? Spune mai degrabă, duşman de 
moarte! Replică Hermann, aspru. 

— Ce ţi-a făcut? Iscodi, mai departe, căpitanul „Raţei” şi 
lungi, intenţionat, cuvintele. Ibrahim Bei este considerat un 
om evlavios, care respectă cu fidelitate cuvântul Coranului. 

Hermann se lăsă orbit de mânie. 

— Evlavios? Îţi spun eu, este cel mai perfid nemernic care 
s-a aflat vreodată sub soare. 

— Spui lucruri pe care nu le înţeleg. Ibrahim Bei este un 
nemernic? N-aş fi crezut asta niciodată. 

— Am să dovedesc acest lucru la Stambul. 

Marinarul clătină din cap. 

— Ce ai împotriva lui Ibrahim? Tu, un franc, un apusean, 
împotriva puternicului Bei? 

— În ziua în care eu îl voi pune sub acuzare, întreaga lui 
putere se va prăbuşi. Sau poate crezi că aş întreprinde 
ceva, fără să mă fi pregătit cu grijă înainte? Lovitura va 
cădea asupra lui ca un fulger din înaltul cerului. 

— Ce lovitură? Iscodi căpitanul, curios. 

— Tovarăşul lui, cu care a săvârşit faptele diavoleşti, se 
află în puterea mea - am să-l pun faţă în faţă cu Ibrahim - şi 
atunci vreau să vedem dacă acest diavol... 

Hermann se întrerupse brusc. Abia acum îşi dădu seama 
că se purtase absolut nechibzuit. Se lăsase atras în discuţie 
de un om complet străin, pe care nu-l interesa această 
problemă. Se ruşina de el însuşi. Cum putuse să fie atât de 
nechibzuit! Se dojeni în sinea sa, ca pe un nebun 
inconştient care nu-şi putea ţine limba în frâu. 


— Ei, ce-ai vrut să spui? Îi dădu ghes turcul. 

Hermann se ridică şi lordul Lindsay, care nu înţelesese 
nimic din conversaţia celor doi, îi urmă exemplul. 

— Am uitat complet că eu, de fapt, îţi povestesc nişte 
lucruri care pentru tine sunt absolut neinteresante. 

Căpitanului i-ar fi făcut, de fapt, plăcere să-l mai descoasă 
pe franc, dar trebuia să se mulţumească doar cu atât, dacă 
voia să nu-i stârnească nedumerirea străinului. Îi însoţi pe 
cei doi, urmat de timonierul său, până la scara de bord. 
Acolo atârna micuța iolă pe care ei o aduseseră la bordul 
„Raţei”. 

Ultimele cuvinte ale lui Hermann îl îngroziseră foarte tare 
pe Ibrahim. Oare la cine se gândise francul când îl amintise 
pe „tovarăşul” pe care îl avea în puterea lui? Doar despre 
unul singur putea fi vorba, iar acesta era dervişul. Dar el se 
afla, totuşi, în Tunis, în mâinile paznicilor! Cum ajunsese el 
aici, după atâta timp şi tocmai pe iahtul duşmanului său? 

Ibrahim simţea cum plasa se strângea tot mai mult în jurul 
capului său. Probabil că se petrecuseră anumite lucruri de 
care el habar nu avea şi care, tocmai de aceea, erau foarte 
periculoase pentru el. Hotărârea sa era mai fermă ca 
oricând: chiar în noaptea asta va părăsi vaporul şi va 
încerca să ajungă la țărm. Acolo, se va ascunde într-un 
adăpost, până ce i se va oferi o ocazie favorabilă să fugă în 
străinătate. 

Pe când beiul chibzuia, febril, cum ar fi purtat să scape de 
soartă, soarta păşi, acolo sus, la bord, urmându-şi 
neînduplecată drumul. Când cei patru trecură pe lângă 
catargul principal, Hermann se simţi apucat de mână; se 
întoarse şi îl observă pe timonier, care îi atrase atenţia să 
fie prudent, ducând un deget la gură şi aruncând, în acelaşi 
timp, o privire semnificativă spre căpitan. 

Ce voia omul acesta? Era clar că voia să vorbească cu el şi 
anume, fără să fie observați de căpitan. La bordul „Raţei” ar 
fi bătut la ochi; deci omul trebuia să fie dus pe iaht. 


Înainte de a pune piciorul pe scara de frânghie, se 
întoarse spre căpitan: 

— Era cât pe-aci să uit ceva. Care dintre voi ne însoţeşte la 
bordul iahtului? Nimeni din echipajul nostru nu ştie limba 
voastră, iar eu însumi nu sunt, din păcate, marinar, pentru a 
le putea explica oamenilor comenzile tale. 

Căpitanul căzu direct în cursă. 

— Ai dreptate. Eu trebuie să rămân pe „Raţa”. Dar 
timonierul poate veni cu voi, până ce se rezolvă problema 
remorcării. Îi voi trimite apoi barca să vină înapoi cu ea. 

Hermann urcă mulţumit în iolă. Lordul Lindsay nu părea 
să fie prea încântat de aceste măsuri. După ce luară loc 
unul lângă altul, îi şopti nepotului său: 

— Ce te-a apucat să-l iei pe omul ăsta murdar cu tine? O să 
aducă pe vasul nostru curat toţi păduchii şi puricii şi toate 
neamurile acestora! 

— Am motivele mele să procedez aşa, dragă unchiule. 

— Grozave motive! Mormăi lordul. Aş vrea să ştiu care 
sunt acestea. 

— Mai târziu, unchiule, mai târziu! Acum n-avem timp de 
asta. 

Lindsay bombăni în sinea sa: 

— Simpatică harababură pe vasul acesta! Nişte situaţii de 
necrezut! Ruşine! 

— 'Te referi la păduchi, nu? 

— Da. Ai băgat de seamă cum arăta cabina căpitanului? 

— Da, mişunau peste tot păianjeni şi gândaci de toate 
felurile. 

— Infect! Pur şi simplu îngrozitor! În timp ce vorbeaţi, mi- 
a trecut un şoarece de două ori peste cizmă. lar noi trebuie 
să remorcăm lădoiul ăsta mizerabil! Pfui! La dracu'! 

— N-o să mai trecem pe acolo, dacă nu vrem să devenim 
cu totul nesimţitori. 

— Ei bine! Continuă! Aş şti eu ce să fac dacă troaca asta 
jalnică ar fi proprietatea mea. 

— Aşadar, ce-ai face? 


— Aş găuri-o şi aş scufunda-o împreună cu insectele ei. Da. 

Iola ajunsese la iaht. La bordul iahtului, Hermann îi luă 
imediat deoparte pe timonier, fără a putea fi văzut de cei de 
pe celălalt vas. 

— Presupun că vrei să-mi comunici ceva. 

— Da, effendi. 

— Atunci, dă-i drumul! 

Bărbatul, însă, părea că nu se prea grăbeşte s-o facă. Se 
uită cercetător la neamţ, ca şi cum ar fi vrut să-i preţuiască, 
mai întâi, grosimea pungii cu galbeni. 

— Mă vei plăti pentru asta? Întrebă el, apoi. 

Hermann se uită mirat la el. 

— Ah! Vrei bani? Noi vă scoatem din încurcătură, iar tu 
vrei să fii plătit pentru un mic serviciu? Asta este lipsă de 
ruşine. 

— Te înşeli, effendi, dacă îţi închipui că este vorba doar de 
un Mic serviciu. Ceea ce am să-ţi spun este de cea mai mare 
importanţă pentru tine. 

— Şi cât ceri pentru ceea ce ai să-mi comunici? 

— O sută de piaştri nu reprezintă o sumă prea mare. 

— Eşti de o sută de ori nebun. 

— Atunci am să păstrez pentru mine nepreţuita veste, dar 
tu te vei căi, effendi. 

— Asta o să mai vedem. 

— Atunci, bine. Dacă nu vrei, eu am plecat. 

Nu plecă, ci, după primul pas, se întoarse. 

— Effendi, dacă ai şti ceea ce ştiu eu, mi-ai da de bunăvoie 
un bacşiş gras. 

— Aha, bacşiş! Asta-i cu totul altceva! 

— Aşa ceva sunt gata să-ţi ofer, dacă informaţia ta este 
într-adevăr valoroasă pentru mine. 

— Este. Îţi jur pe barba profetului. 

— Bine, hai, spune odată ce ai de spus! Nu am timp de 
pierdut. 

— Cât de mare va fi bacşişul tău? Se interesă, grijuliu, 
timonierul. 


— Asta nu pot să-ţi spun acum, depinde de valoarea 
informaţiei tale. Dar, îţi dau cuvântul meu că nu voi fi 
zgârcit, dacă va fi aşa cum spui. 

— Atunci sunt liniştit, căci ştiu că vei rămâne cu gura 
căscată de uimire. 

— Şi tu ai să rămâi cu gura căscată de ceea ce se va 
întâmpla, dacă nu-i dai drumul odată, izbucni Hermann. Era 
pe punctul de a-şi pierde total răbdarea. 

— Atunci, ascultă aici! Tu cauţi la Stambul un om pe care 
vrei să-l tragi la răspundere. Omul acesta nu se află în 
prezent la Stambul, ci pe vasul nostru. 

Era într-adevăr o veste care îl buimăci, câteva clipe, pe 
Hermann. Duşmanul său de moarte în imediata sa 
apropiere, fără ca el să aibă vreo idee despre acest lucru! 

— Te-am înţeles corect? Reuşi el să articuleze, în cele din 
urmă. le referi la Ibrahim Bei? 

— Da, effendi. 

— Favoritul padişahului? 

— Nimeni altul. 

— Nu te înşeli? Poate e un altul, care poartă, întâmplător, 
acelaşi nume. 

— Nu, precis este acela pe care îl cauţi tu. 

— De unde ştii tu asta? 

— Pentru că beiul ne-a promis un bacşiş mare, dacă nu vă 
vom spune că el se află la bordul „Raţei”. 

— Înseamnă că a ştiut cine se află pe acest iaht? 

— Precis că a ştiut, pentru că v-a observat, mult timp, prin 
lunetă. Apoi l-a chemat la el pe căpitan şi a tratat problema 
cu acesta. În numele lui Ibrahim, căpitanul ne-a promis 
fiecăruia un bacşiş, dacă vom tăcea. 

— Atunci, înseamnă că el este! El este, cu adevărat! Strigă 
tare Hermann. Omule, informaţia ta este într-adevăr foarte 
prețioasă şi tu vei primi cei o sută de piaştri pe care i-ai 
cerut - nu, vei primi două sute, dacă nu cumva mi-ai turnat 
vreo gogoaşă mai mare decât amărâtul vostru de vapor. 

— Effendi, cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? 


— Foarte bine. De îndată ce mă conving că ai spus 
adevărul, îţi vei primi banii, până la ultima para. 

— Cum vrei să procedezi? 

— Hm, abia la Stambul am să pot pune mâna pe individ. 
Până acolo, n-am nici o putere asupra lui. 

— Şi dacă reuşeşte să scape? 

— Atunci va fi numai vina noastră, iar tu îţi vei primi, 
totuşi, banii. Ce caută, de fapt, Ibrahim pe vasul vostru? 

— Nu ştiu. Se pare, că n-a avut încredere decât în căpitan 
să-i spună. 

— Şi cum se face că tu îl trădezi? 

— Pentru că este un om trufaş, care n-a avut pentru noi 
decât cuvinte de ocară şi blesteme. Mă bucur, dacă va fi 
umilit. Allah să-l pedepsească! 

Informaţia primită de la timonier îl umpluse pe Hermann 
de o asemenea bucurie, încât ar fi vrut s-o împărtăşească 
imediat rudelor şi prietenilor săi, dacă nu ar fi trebuit 
rezolvate acum alte lucruri mai urgente. Era timpul să 
rezolve problema remorcării, dacă nu voia să trezească 
suspiciunile căpitanului sau ale lui Ibrahim. 

Într-o jumătate de oră se rezolvă totul: greoaia „Raţă” era 
agăţată de delicatul iaht. 

Acum fu trimisă micuța barcă a „Raţei” pentru a-l duce 
înapoi pe timonier. Mai mult prin gesturi, decât prin 
cuvinte, timonierul îl rugă pe Hermann să nu-l trădeze faţă 
de căpitanul său şi să-i spună că a aflat de la el despre 
prezenţa lui Ibrahim. Hermann dădu aprobator din cap. 
Barca plecă. Legătura dintre cele două vapoare consta 
acum doar dintr-un odgon de oţel. 

În vreme ce iahtul îşi reluă călătoria spre sud, Hermann le 
povesti fratelui său, lordului şi celor trei prieteni cine se afla 
ca musafir la bordul „Raţei”. Le-ar fi plăcut să dezlege pe 
loc barca de salvare, pentru a-l scoate din ascunzătoarea sa 
pe duhul rău al familiei Adlerhorst şi a-l judeca. 

Acest lucru, însă, nu era indicat, din mai multe motive. 
Hermann îi promisese timonierului să păstreze tăcerea. De 


unde să fi avut ei, atunci, cunoştinţă despre prezenţa 
beiului la bordul „Raţei”? Timonierul ar fi fost astfel 
demascat. Pe deasupra, era destul de problematic să te urci 
pe un vas străin, fără permisiune, pentru a pune mâna pe 
un oaspete al acestuia. Căpitanul s-ar fi opus, iar în cazul 
acesta, era chiar foarte probabil s-o facă. Şi, în cele din 
urmă, nici nu mai era loc la bordul vasului „Lindsay” pentru 
prizonier. Micul iaht era plin până la ultimul colţişor, căci se 
afla pe el o societate destul de numeroasă - treizeci de 
oameni, cu familia Boroda, inclusiv dervişul. Îşi dăduseră 
destulă osteneală pentru a găsi un loc sigur unde să-l ţină 
închis pe derviş. După ce îl târâseră după ei prin Rusia, 
întâmpinând tot felul de greutăţi, nu doreau ca exact acum, 
în ultimul moment, să-i ofere ocazia să scape. Fusese închis 
într-o cabină specială, restrângându-i-se, astfel, orice 
posibilitate de evadare. 

Aşa că toţi căzură de acord să mai aştepte cu prinderea lui 
Ibrahim, până când vor fi ajuns la Cornul de Aur. În plus, 
această soluţie oferea avantajul de a-şi fi putut asigura 
ajutorul consulilor englez şi german. 

Sam Hawkens nu se amestecase până acum cu niciun 
cuvânt în acest sfat. Acum, însă, consideră oportun să-şi 
exprime gândurile. 

— Dacă aşteptăm până la Stambul, o să fie prea târziu. 

— Cum adică? Întrebă Hermann. 

— Pentru că, până atunci, pasărea o să-şi ia zborul. 

— Dar nu poate face aşa ceva. 

— De ce nu? Mi se pare chiar că este destul de uşor, dacă 
nu mă înşel. 

— Fii mai explicit. 

— Ei bine, o să fiu mai clar. Acest faimos Ibrahim şi 
căpitanul merg mână în mână, iar dumneavoastră, tinere 
stăpân, aţi fost atât de nechibzuit încât să-i împărtăşiţi 
planul dumneavoastră. Este clar ca bună-ziua că Ibrahim 
ştie acum tot. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Recunosc acest lucru, spuse Hermann, dând din cap. 


— Ce să facă el acum? Va aştepta până la Stambul şi apoi 
ni se va preda de bunăvoie? 

— Dar el habar nu are că noi avem cunoştinţă de prezenţa 
lui la bordul „Raţei”; îşi va face socoteala că va reuşi, în 
port, să părăsească neobservat nava. Cu această ocazie, 
punem mâna pe el. 

— Sau nu punem, dacă nu mă înşel. Presimt eu că, atunci, 
el nu se va mai afla pe vas şi chiar că nu puteţi tăgădui că 
trebuie să luaţi în considerare chestia asta. 

— Fireşte că nu! Trebui Hermann să recunoască. 

— Fiţi sigur de asta, Ibrahim va şterge putina! În situaţia 
lui şi Sam Hawkens ar proceda la fel, dacă nu mă înşel. 

Aceste cuvinte fură rostite cu atâta siguranţă, încât 
Hermann rămase pe gânduri. 

— Când şi cum va face aşa ceva? 

— Când? În noaptea asta, când se va lăsa întunericul 
deplin. Şi cum? Bineînţeles, într-o barcă. Până la căderea 
nopţii, ne vom apropia destul de mult de țărm, încât nu-i va 
fi prea greu să vâslească până acolo. 

— Şi totuşi, există o greşeală în socotelile dumneavoastră. 
Nu este neapărat nevoie ca Ibrahim să părăsească vasul, 
căci am stabilit cu căpitanul „Raţei” că îl vom preda altui 
vapor, de îndată ce vom întâlni unul. Atunci, Ibrahim va 
scăpa de noi şi va putea rămâne liniştit la bord, până la 
următorul port. 

— Şi noi, între timp, mergem în faţă şi îl întâmpinăm pe 
țărm cu tobe şi surle! Asta este intenţia dumneavoastră, nu- 
i aşa? Chiar credeţi că Ibrahim se va lăsa în nădejdea asta? 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Nu ştiu ce-ar trebui să 
facem? Dacă vrea să părăsească vasul la noapte, nu cred că 
îl putem împiedica s-o facă. Nopțile sunt, la vremea aceasta, 
atât de întunecoase, încât ne va fi imposibil să vedem dacă 
se îndepărtează vreo barcă de „Raţa”. 

— Ei, asta las-o în grija noastră! Spuse vânătorul. Sam 
Hawkens este omul care va rezolva această problemă. lar 
lunganii ăştia doi de aici sunt, de fapt, nişte novici, dar au 


nişte ochi în cap care nu se pot compara cu ai 
dumneavoastră. Asta trebuie să recunoască chiar şi cei 
invidioşi. 

— Ei bine, e grozav. Dar ce-o să facem, dacă se împlineşte 
prezicerea dumneavoastră? 

— Mai puteţi avea îndoieli în această privinţă? Bineînţeles 
că-l vom urmări cu iahtul şi-l înhăţăm frumuşel de guler, 
dacă nu mă înşel. 

— Hei! Va fi o distracţie! Se auzi glasul lordului Lindsay. 
Domnule, tare mult doresc ca vorbele dumneavoastră să se 
îndeplinească. Ar fi, în sfârşit, încă o aventură, pentru care 
aş plăti bucuros o sută de lire. Da! 

— Nu este necesar, sir, replică, sec, Sam. Puteţi să trăiţi, 
pe gratis, aventura. 

— Dar, chiar admițând faptul, spuse Gottfried, că reuşim 
să-l prindem - unde îl ducem pe prizonier? Aici, la bord, nu- 
iun loc bun pentru el. Şi ca să-l punem împreună cu 
dervişul n-ar fi recomandabil. Ar putea pune ceva la cale 
amândoi. 

— Îmi închipui, râse Sam. În locul lor, aş face şi eu la fel, 
hi-hi-hi-hi! Nu este însă necesar să le oferim această 
posibilitate să facă prostii. Trebuie doar să-l scoatem afară 
pe domnul Florin, care o dată s-a numit dervişul Osman, o 
dată Bill Newton şi o dată Fedor Lomonov, să-l ducem pe 
„Raţa” şi să-l ţinem acolo sub supraveghere. Astfel, o să fie 
loc pe iahtul nostru şi pentru Ibrahim. 

— Ce vă trece prin cap? Replică Hermann. Exact lucrul 
acesta trebuie să-l evităm. Căpitanul „Raţei” este de partea 
cealaltă şi s-ar putea să nu ne mai dea înapoi prizonierul. 

— Nu l-aş sfătui să facă asta, observă Sam. Aşa ar fi putut 
să acţioneze doar în cazul oaspetelui său Ibrahim. El se află 
sub protecţia ta, la bordul „Raţei”. Acest derviş, însă, nu 
reprezintă pentru el decât o marfă lăsată în pază, pe care o 
putem lua înapoi. Şi, pentru ca să nu-l facă scăpat în secret, 
de asta va avea grijă o santinelă pe care o s-o aşezăm acolo. 


— Pe legea mea! Râse Hermann. Aveţi câte o soluţie 
pentru toate şi cine vă aude vorbind, ar putea să creadă că, 
pentru dumneavoastră, nu există într-adevăr nici o 
greutate. 

— Chiar nici nu există, stimate domn! Cel puţin nu în cazul 
acesta, care este foarte simplu. 

Şi cu aceasta, afacerea era rezolvată pentru vânătorul 
american. 

Luară hotărârea să acţioneze conform indicaţiilor 
experimentatului vânător al preriei. lahtul trebuia să 
navigheze doar cu jumătate de lumini aprinse; de fapt, 
acest lucru era împotriva reglementărilor, dar oferea un 
mare avantaj. Vaporul lui Lindsay se găsea astfel în legătură 
cu „Raţa”, într-un întuneric deplin. Aceasta le era de mare 
folos celor trei vânători. Din beznă, se putea observa mult 
mai bine, după cum se ştie, decât din lumină. 

Nu mai rămăsese decât o oră până la prezumtiva „spălare 
a putinii” de către turc. Întrucât cursul era îndreptat spre 
sud, deci, spre mal, ar fi fost o prostie din partea fugarului 
să părăsească vasul mai devreme decât era absolut necesar. 
Pe de altă parte, la ivitul zorilor, trebuia să fi ieşit deja din 
raza vizuală a celor două vapoare. 

Sam Hawkens nu greşise, deci, atunci când spusese că 
Ibrahim va încerca să fugă mai devreme, în primele ore ale 
zilei următoare. 

Micuţul vânător american era atât de sigur pe ceea ce 
avea de făcut, încât, la căderea întunericului, se întinse pe 
punte să doarmă, cu dispoziţia ca Dick şi Will să stea de 
pază, cu schimbul, până la miezul nopţii şi apoi să-l 
trezească. Sam spuse toate acestea atât de liniştit, iar cei 
doi îi primiră indicaţiile atât de calmi, ca şi cum nu se aflau 
în faţa unei aventuri senzaţionale. 

Capitolul XXI - Nemernicii îşi plătesc păcatele. 

Pe puntea ambelor vase se făcuse de mult linişte; toţi 
păreau să doarmă, cu excepţia celor câţiva pe care serviciul 
îi ţinea treji. Cei cinci oameni, care se ghemuiseră pe pupa 


vasului cu aburi, în umbra cabinei căpitanului, nu atraseră 
atenţia nimănui. Şi, chiar dacă nici la bordul „Raţei” nu era 
atâta linişte şi nemişcare cum ar fi trebuit să fie la acea oră 
târzie - prima oră a dimineţii - nu se observa nimic de pe 
iaht. 

Cei doi fraţi Adlerhorst, nu putuseră să închidă ochii toată 
noaptea. Agitaţia nu-i lăsase să doarmă. Acolo, în partea 
cealaltă, se afla duşmanul de moarte al familiei lor, care, 
probabil, chiar acum se pregătea să scape de urmărirea lor. 
Şi dacă Sam Hawkens avusese dreptate, peste câteva ore 
ar fi trebuit să se afle faţă în faţă cu el. Erau suficiente 
motive pentru ca cei doi tineri să nu se poată gândi la 
odihnă. Şi lordul, în cabina sa, era gata de acţiune. 

Când Sam Hawkens intră de gardă, la miezul nopţii, cei 
doi fraţi Adlerhorst se alăturară trioului de prieteni. Din 
locul unde se aflau, puteau să observe foarte bine ambele 
părţi laterale ale „Raţei”, care plutea la o depărtare de 
circa douăzeci de metri în spatele iahtului. Luminile 
vechiului vas împrăştiau doar o licărire slabă peste mare, în 
vreme ce locurile de pe scheletul vasului se găseau într-o 
umbră adâncă. O barcă împinsă acolo ar fi fost aproape 
invizibilă, dar nişte ochi ageri ar fi putut să o observe, de 
îndată ce ar fi intrat în raza de lumină care venea de pe 
„Raţa”. 

Minute după minute trecură, fără ca dincolo să se mişte 
ceva. Încordarea celor doi fraţi crescu atât de mult, încât 
trebuiau să facă eforturi deosebite pentru a sta liniştiţi pe 
loc. Deodată - să fi fost cam ora unu şi jumătate - se 
aprinseră dincolo, la babord, câteva luminiţe. Era o prostie 
din partea căpitanului „Raţei”, căci acest lucru ar fi putut 
trezi, cel puţin, suspiciunile santinelei de pe iaht. Dar se 
gândise că nu era nimic deosebit pe „Raţa”, pentru care 
santinela să fi fost atentă, iar îndepărtarea luminiţei n-ar fi 
atras atenţia. 

Cei cinci se uitau, încordaţi, de cealaltă parte. Micuţul 
vânător fu primul care făcu o nouă descoperire. 


— Aţi văzut? Mie mi s-a părut ca şi cum o umbră s-ar fi 
desprins de scheletul „Raţei”, dacă nu mă înşel. 

Nu, ceilalţi nu observaseră. Dar acum, toţi cinci făcură un 
semn cu mâinile întinse spre un ceva negru. Slab, dar totuşi 
putând fi recunoscut, acest ceva păşi în afara razei de 
lumină. 

— "Toţi oamenii la bord! Răsună, pe punte, vocea lui Sam 
Hawkens. 

Ceea ce urmă acum se derula cu o viteză uimitoare, într-o 
clipă, totul fu în picioare. Maşinăria se opri. Zece mâini se 
întinseră să dezlege de iaht odgonul de remorcă. Acesta 
căzu în mare. În aceeaşi clipă, iahtul se puse din nou în 
mişcare şi făcu o scurtă cotitură pe lângă „Raţa”. Nici zece 
minute nu trecuseră de când vânătorul american dăduse 
comanda şi „Lindsay” se afla deja de partea cealaltă a 
„Raţei”. 

lahtul ar fi putut să pornească imediat în urmărire, dar 
şovăi s-o facă. Acest tertip, pentru care nu era nevoie decât 
de câteva minute, era necesar pentru a-l acoperi pe 
timonier. Trebuia să pară în aşa fel, ca şi cum nu s-ar fi ştiut 
cine se afla în bărcuţa care fugea. 

La bordul „Raţei” se aflau căpitanul şi câţiva oameni din 
echipaj, care fuseseră necesari pentru a pune barca de 
salvare pe linia de plutire. Ei priviră încremeniţi, cu ochi 
îngroziţi, spre iahtul care se ivise pe neaşteptate în faţa lor. 

— Ce-i cu barca aceea care tocmai a coborât de la bordul 
„Raţei”? Întrebă, scurt şi concis, Hermann. 

— O barcă? Căpitanul „Raţei” se prefăcu mirat. Nu ştiu 
nimic de nici o barcă. 

— De mai puţin de trei minute, barca a părăsit „Raţa”. 

— Probabil că ai visat. 

— lar tu ne iei drept proşti. S-o scurtăm; n-avem timp de 
pierdut. Nu vrei să ne explici care-i treaba cu barca. 
Chestia asta mi se pare suspectă. Căpitanul lui „Lindsay” 
răspunde de tot ceea ce se întâmplă pe ambele vase. Pentru 
că tu îl minţi, are să preia el urmărirea bărcii. 


— Porniţi motoarele! 

lahtul părea că nu aşteptase decât acest ordin şi se 
desprinse imediat de „Raţa”. 

Faţa lui Lindsay strălucea de plăcere; el se bucura ca un 
copil de felul cum se desfăşuraseră toate. Fu pus acum în 
acţiune reflectorul, pentru a căuta pe mare barca fugară. 
Toţi stăteau încordaţi, la balustradă şi urmăreau cu mare 
atenţie conul de lumină care luneca pe apă. Acolo... acolo... 
o pată întunecată apăru la suprafaţa apei. 

Oamenii de pe „Raţa” priveau, cu sentimente amestecate, 
ceea ce făceau străinii. Dacă nu puteau să înţeleagă cum 
fusese observată împingerea pe apă a bărcii, rapiditatea de 
necrezut cu care se petrecea totul, pur şi simplu, îi lăsă 
consternaţi. 

Nu doar consternat, ci total distrus fu Ibrahim, când îşi 
dădu seama că fuga sa fusese descoperită. Cum fusese 
posibil aşa ceva? Oare îl trădase căpitanul? În afară de el, 
nu mai vorbise cu absolut nimeni despre intenţiile sale. 

— Mizerabilul ăsta. 

Pe Ibrahim pusese stăpânire o mânie de nedescris, la 
gândul că celălalt fusese necredincios şi purta vina 
nenorocirii lui. 

Şi apoi, acest con de lumină care trăda poziţia bărcii şi de 
care nu putea să scape prin nici un tertip sau subterfugiu. 
Cele mai îngrozitoare blesteme şi cele mai înflăcărate 
promisiuni cu care încerca să-şi îndemne vâslaşii nu 
schimbau cu nimic faptul că, în curând, avea să fie prins. 

Încet, încet, în sufletul lui Ibrahim pătrunse disperarea. 

Dar pe iahtul lui Lindsay domnea un mare entuziasm. 
Vasul aluneca cu forţă prin apă. Foarte repede se apropiară 
de fugar. Acum, cele trei siluete puteau fi uşor deosebite: 
cei doi vâslaşi, ale căror părţi de sus ale corpului se mişcau 
ritmic înainte şi înapoi şi Ibrahim, care se comporta ca un 
nebun; braţele lui urcau şi coborau ca aripile morii de vânt, 
pentru a-i determina pe marinari să depună eforturi cât mai 
mari. 


Acum se aflau foarte aproape de fugar: cei doi vâslaşi îşi 
dădură seama că eforturile lor erau zadarnice şi opriră 
vâslele. La ce folosea să se mai împotrivească inevitabilului? 
Asta era soarta lor, să fie prinşi de străini. 

lahtul trebui acum să oprească maşinile. Când mai aveau 
încă vreo zece lungimi de barcă până la mult aşteptata lor 
ţintă, aceasta stătea liniştită. Deodată, oamenii de pe 
„Lindsay” văzură că Ibrahim se apleacă spre fundul bărcii 
de salvare şi apucă un obiect, cu mâna dreaptă; cu un râs 
batjocoritor, ascuţit, îl arătă în direcţia iahtului - era o 
geantă de călătorie. Apoi încercă să o arunce peste bord, cu 
putere, folosind ambele mâini. 

Dar el nu pusese la socoteală prezenţa de spirit a lui Sam 
Hawkens. Vânătorul american presimţise bine ce anume 
conţinea geanta: desigur o frumoasă sumă de bani şi tot 
felul de alte lucruri de valoare ale fugarului. Oare toate 
astea trebuiau să rămână pradă valurilor? Familia 
Adlerhorst, grav păgubită de Ibrahim, avea toate drepturile 
asupra acestor lucruri. lute ca gândul, Sam o ridică pe 
Liddy a sa şi trase. Ibrahim lăsă geanta să cadă; ea se 
rostogoli pe fundul bărcii. 

Însuşi Ibrahim se prăbuşi. Glonţul îi pătrunsese în cotul 
stâng. Dar amorţeala sa dură numai o clipă. Într-o clipă, 
mâna sa dreaptă nerănită se strecură în geantă şi apoi o 
scoase afară - din nou un hohot de râs batjocoritor, o 
detunătură uşoară - şi duşmanul de moarte al familiei 
Adlerhorst se prăbuşi cu capul zdrobit de glonţ. 

Urmăritorii nu prevăzuseră un asemenea deznodământ al 
aventurii şi, cu atât mai puţin, îl doriseră. Dar, acum, nu se 
mai putea schimba nimic. Cercetarea scoase la iveală faptul 
că glonţul pătrunsese în tâmpla lui Ibrahim, provocându-i 
moartea. 

Cu un sentiment de nedescris în inimă, cei doi fraţi vâsliră 
până la barca fugarului şi stăteau acum în faţa cadavrului 
omului care pricinuise familiei lor o asemenea durere 
imensă; cel care provocase, absolut conştient, uciderea 


tatălui lor şi moartea timpurie a mamei lor şi, împreună cu 
dervişul, purta toată responsabilitatea pentru tristeţea care 
cuprinsese, de atunci, toţi membrii familiei. Hohotul 
dispreţuitor de râs, cu care părăsise viaţa, părea să i se fi 
întipărit pe faţă, în moarte şi dădea trăsăturilor sale o 
înfăţişare drăcească. Hermann şi Gottfried se îndepărtară 
scârbiţi. 

Se reîntoarseră în tăcere la „Raţa”. Echipajul acesteia nu 
putuse să urmărească desfăşurarea evenimentelor de pe 
mare şi aştepta cu încordare rezultatul acestei vânători. 
Când iahtul se reîntoarse, în sfârşit şi oamenii de pe „Raţa” 
aflară de moartea oaspetelui lor, primiră vestea în linişte, 
ridicară din umeri şi plecară. Nimănui nu-i păsa de cel 
mort. 

— Ei, acum nu mai este nevoie să-l ducem pe derviş 
dincolo, pe „Raţa”, îi spuse Hermann, în treacăt, lui Sam 
Hawkens. 

Micuţul vânător dădu circumspect din cap. 

— Ar trebui, totuşi, s-o facem şi anume, chiar acum, cât 
timp se mai află aici, pe punte, cadavrul lui Ibrahim. În 
primul rând, vom avea mai mult spaţiu pe iaht, unde se 
circulă al naibii de greu, şi, în al doilea rând, hm, gândeşte- 
te la efectul pe care l-ar avea asupra bătrânului păcătos, 
dacă va fi dus pe aici şi va vedea cadavrul complicelui lui! 
Ticălosul nu e de invidiat. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, spuse Hermann, dar... 

— Nu spuneţi nimic, dar mergeţi la căpitan şi lămuriţi 
treaba cu el, în limba lui stâlcită! Nu uitaţi, băgaţi puţin 
spaima în el! Nu-i strică, în nici un caz. 

Căpitanul „Raţei” stătea deoparte, lângă balustradă şi se 
făcea că joacă rolul observatorului mut. Hermann se 
îndreptă spre el. 

— Te-ai arătat făţarnic faţă de noi. Nu mai vrem să avem 
de-a face cu tine. 

Cu acestea zise, se îndepărtă de balustradă. Pe căpitan îl 
cuprinse spaima şi strigă, înfricoşat: 


— Ce-ţi trece prin cap effendi? Ce-o să se întâmple cu noi? 

— Întrebarea asta trebuia să ţi-o fi pus mai devreme. 

— Dar effendi, doar n-ai să fii atât de crud, încât să ne laşi 
aici fără nici un ajutor? Nu ne-am apropiat încă suficient de 
mult de țărm şi s-ar putea să treacă zile întregi, până când 
vom întâlni un alt vapor. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. 

Acum, omul începu cu rugăminţile. 

— Effendi, te înşeli dacă-i închipui că te-aş fi trădat. N-am 
putut să procedez altfel. Omul acela, care acum zace mort, 
era un favorit al padişahului şi m-a ameninţat cu mânia 
stăpânitorului credincioşilor, dacă nu-i făceam pe plac. 

— Dar el ţi-a promis şi o bună recompensă, nu-i aşa? Râse 
Hermann, care nu prea luase în serios ameninţarea. 

Căpitanul era stânjenit. 

— Nu eu am pretins-o. El însuşi mi-a oferit-o. 

— Bine. Am să admit că ai fost silit să procedezi astfel şi n- 
am să-mi duc la îndeplinire ameninţarea. Da, te vom 
remorca până la Stambul, dacă eşti de acord cu o condiţie. 

— Ce doreşti de la mine? 

— Avem foarte puţin loc pe vaporul nostru cu aburi şi nu 
putem păstra cadavrul acestui om. Vrei să-l ţii, până mâine, 
pe puntea ta? Nu mai mult! Apoi, puteţi să-l aruncaţi în 
valuri. 

— Am să fac asta cu plăcere. 

— În afară de asta, mai avem un prizonier, care ne stă în 
drum. Ai o cabină la bord, sau ceva asemănător, unde să-l 
putem ţine în siguranţă? 

— În cală este loc mai mult decât suficient pentru el. Dar 
cine îl va păzi? 

— Asta este treaba noastră. Nu trebuie să vă faceţi nici 
cea mai mică grijă în ceea ce priveşte acest om. Coboară 
acum, din nou, scara de frânghie, ca să putem să-l aducem 
la bord pe prizonierul nostru! 

În vreme ce căpitanul urma aceste instrucţiuni, dervişul fu 
scos din temniţa unde fusese ţinut până acum. Detenţia 


îndelungată nu părea să-i fi învins rezistenţa, căci el privea 
arogant şi sfidător în jurul lui, când fu condus pe punte. 
Numai când ajunse în dreptul cadavrului fostului său 
complice, rămase încremenit. Îl recunoscuse pe Ibrahim. 

— Îl cunoaşteţi pe mortul acesta? Întrebă Hermann, care 
observase cum tresărise celălalt. 

Cel întrebat păru că ezită, la început. Aparent, politicoasa 
întrebare îl puse, evident, în încurcătură. Apoi sângele i se 
urcă la tâmple. Simţi în cuvintele lui Hermann 
superioritatea învingătorului. 

— Ucis! Gâfâi el, fără să răspundă întrebării lui Hermann. 
Apoi izbucni în râs, ca un nebun. Mă pricep la aşa ceva! 
Brută împotriva brutei! Cel mai tare îl sugrumă pe cel mai 
slab! 

— Aşa procedaţi dumneavoastră! Continuă Hermann. Noi 
nu! Cel de colo s-a împuşcat singur. 

Din nou râsul cel sălbatic. 

— Asta ar trebui să-mi fie mie de învăţătură? 

— Luaţi-o cum vreţi! În orice caz şi dumneavoastră vă 
apropiaţi de sfârşit. 

— Puțin îmi pasă mie de sfârşit! Strigă criminalul. Auziţi? 
Puţin îmi pasă de totul - de viaţă, de moarte, de cer şi de 
iad! Totul, dar totul, este o şarlatanie! 

Hermann se întoarse îngrozit cu spatele şi făcu un semn 
ca prizonierul să fie dus de acolo. Un minut mai târziu, 
fostul derviş dispăru prin chepengul care ducea jos în cală. 
Acolo jos, printre lăzi şi boarfe, fu din nou legat, aşezat jos 
şi pironit de perete, astfel încât să nu se poată mişca, nici 
măcar rostogolindu-se. Apoi, cei trei prieteni, care îl 
aduseseră aici pe prizonier, părăsiră cala şi se întoarseră 
sus. Chepengul fu încuiat şi Dick, care prelua paza, se aşeză 
pe un sul de odgon. Mai puţin trebuia să-l păzească pe 
derviş, care, fără ajutor din afară, nu putea să scape şi mai 
mult trebuia să fie atent la oamenii de pe „Raţa”, să nu intre 
în legătură cu prizonierul. 


Între timp, la est, se arătau zorile şi odgonul de remorcă fu 
scos de la adâncime, restabilindu-se din nou legătura între 
iaht şi „Raţa”. 

Pe când soarele ieşea roşu şi strălucitor din mare, 
„Lindsay” îşi reluă călătoria, dar nu spre sud, ci spre vest, 
urmând cursul spre Bosfor. 

La scurt timp după aceea, echipajul „Raţei” aruncă în 
mare cadavrul fostului lor oaspete. Nu avură loc nici un fel 
de ceremonii. Dintre cei de pe iaht, nimeni nu avea chef de 
aşa ceva. Numai câţiva priviră de la depărtare, cum dispare 
în valuri corpul lui Ibrahim. 

Apoi, călătoria fu din nou întreruptă de un alt eveniment 
tulburător. 

Will Parker, la o oră după prânz, vâslise spre „Raţa”, 
pentru a-l schimba din post pe prietenul său Dick Stone. 
Bărcuţa care trebuia să-l aducă înapoi pe Dick mai atârna 
încă de odgon. Atunci, Hermann, care se afla la pupa, îi zări 
pe cei doi prieteni apărând la prora „Raţei” şi făcând semne 
de consternare. Dădeau din amândouă mâinile şi strigau 
numele lui Adlerhorst. 

Ce se întâmplase oare? 

Vrând-nevrând, el trebui să se îndrepte spre „Raţa”, îl 
rugă pe fratele său să-l însoţească. Se alătură şi lordul 
Lindsay, căci îi mirosea a ceva deosebit; nu trebuia să 
lipsească de la aşa ceva. 

Iola de pe „Raţa” se întoarse, dar fără Dick Stone. Cele 
trei rude se urcară în ea. 

— Ce s-a întâmplat? Îi întrebă Hermann pe cei doi vâslaşi. 

— Nu ştim, răspunse unul dintre ei. Stăpânul Dick ne-a 
strigat doar de sus şi ne-a spus să venim să vă luăm pe 
dumneavoastră, pentru că s-a petrecut ceva important. 

Când iola ajunse la „Raţa” cei trei erau aşteptaţi de Dick şi 
Will, sus, lângă balustradă. Echipajul navei stătea deoparte 
şi, după cum i se păru lui Hermann, manifesta o atitudine 
timidă. 


— Domnule Adlerhorst, începu Dick, nu trebuie să fiţi 
supărat pe mine. Nu sunt vinovat. 

— Dar ce s-a întâmplat? Se interesă Hermann. 

— Cine ar fi putut să bănuiască aşa ceva! Continuă Dick, 
fără a răspunde la întrebare. 

— Dar vorbeşte odată! Strigă Hermann, nerăbdător. A 
scăpat cumva prizonierul? 

— Nu, spuse Dick, monosilabic. 

— Slavă Domnului! Atunci de ce sunteţi atât de zăpăciţi? 

— Este mort. 

Hermann von Adlerhorst se uită spre rudele sale, fără a 
rosti nici un cuvânt. Astăzi de dimineaţă Ibrahim. Şi la 
câteva ore după el, dervişul! Soarta, destinul? 

— Dar cum s-a întâmplat lucrul acesta? El singur a...? 

— Nu. A fost mâncat. 

— A-fost-mân-cat? 

— Da. Mâncat de şobolani! 

Hermann se holbă la vânător, de parcă nu-l credea în toate 
minţile. 

— Condu-ne în cală! Spuse el, scurt. 

Priveliştea care li se oferi era înspăimântătoare. Când îl 
legaseră pe periculosul răufăcător şi îl pironiseră de perete, 
nimeni nu se gândise la şobolani - iar acum, scârboasele 
vieţuitoare se repeziseră peste cel ce nu se putea apăra şi, 
fără multă osteneală, îl mâncaseră. 

Animalele îl maltrataseră îngrozitor. Trebuie să fi suportat 
nişte chinuri îngrozitoare, pe care nici măcar căpeteniile de 
indieni, setoase de sânge, nu ar fi fost în stare să le 
imagineze pentru cei aflaţi la stâlpul de tortură. Urletul lui 
de disperare nu fusese auzit de Dick, întrucât două podele 
despărţeau cala de punte. Şi astfel, Florin, dervişul de mai 
târziu, criminalul Bill Newton, aşa-zisul negustor Fedor 
Lomonov muri în chinuri îngrozitoare. 

— Soartă, destin? 

Nici o instanţă de pe pământ nu ar fi putut să pronunţe o 
mai groaznică şi mai dreaptă sentinţă, ca aceea care 


avusese loc în întunericul şi liniştea din cală. 

Hermann se gândi, înfiorat, la cuvintele pe care criminalul 
i le aruncase în faţă, doar cu câteva ore mâi înainte. Omul 
acesta, care se purtase cu oamenii ca şi cu jucăriile, mânat 
de ură şi egoism, pierduse, într-un mod îngrozitor, întreaga 
miză a jocului... 

Un tânăr, care abia depăşise cu puţin treizeci de ani, se 
afla la masa de scris. Filă cu filă fu scrisă şi pusă deoparte, 
în timp ce orele treceau una după alta. 

În sfârşit, era gata. 

— Uiii! Scria ultimul cuvânt prevăzut cu o înfloritură 
graţioasă a scrisului său de mână şi „uiii”! Pronunţă şi el 
însuşi în timp ce, respirând adânc, puse pana deoparte. 
Apoi se întoarse şi rămase încremenit, ca o stană de piatră. 

Acolo, chiar în faţa lui, stăteau tolăniţi, pe divan, trei 
bărbaţi pe care doar imaginaţia sa bogată ar fi putut să-i 
oglindească. Oare siluetele cu care avusese de-a face în 
ultimele zile şi săptămâni, deveniseră deodată carne şi 
sânge? Dar nu, nu putea să fie aşa, căci aceştia trei nu 
apăreau în povestirea pe care tocmai o terminase. 

Uimit, se şterse la ochi, dar un hohot de râs, care venea 
dinspre divan, îl convinse imediat că era în toate minţile. 

— Dick Stone, bătrâne negru, priveşte un pic la acest 
novice! Aşa ceva se cheamă acum un apusean, cel puţin aşa 
pretinde Old Shatterhand, dacă nu mă înşel şi nici măcar nu 
bagă de seamă când cineva se apropie pe furiş de el, ziua în 
amiaza mare, hi-hi-hi-hi! 

— Sam Hawkens, dumneavoastră sunteţi, într-adevăr! 
Strigă cel căruia i se vorbise şi care îşi revenea doar încetul 
cu încetul din surpriză. Şi chiar şi Dick Stone şi Will Parker! 
Asta numesc eu o mare bucurie! Bun venit, din inimă, în 
patria germană! 

Zicând acestea, păşi spre musafirii săi şi le strânse 
bărbăteşte mâinile. 

— Nu patria tatălui, stimate domn, ci patria bunicii, dacă 
îmi permiteţi! Uitaţi că eu numai prin bunica mea sunt 


german. 

— Dar, Sam, stau şi mă tot întreb dacă sunt treaz sau dacă 
visez! Cum aţi reuşit să ajungeţi aici? 

— Fără îndoială că nu prin gaura cheii! Chicoti micuțul. 

— Şi de când vă aflaţi aici? 

— De cel puţin un sfert de oră! Şi pot să vă spun ca a fost 
destul de neplăcut pentru noi să fim nevoiţi să stăm liniştiţi 
atâta timp. 

— Dar, de ce nu aţi... 

— Lăsaţi-o baltă! N-am vrut să vă deranjăm de la 
activitatea dumneavoastră. În afară de aceasta, pentru noi 
a fost o lecţie grozavă să vedem cum arată Old Shatterhand 
în coliba de indian, hi-hi-hi-hi! Leul acesta împăiat, care îşi 
cască atât de larg botul, l-aţi împuşcat în Algeria, dacă nu 
mă înşel? 

— Aşa este. V-am povestit doar de mult istoria caravanei 
de tâlhari. 

— Şi blana aceea de tigru provine din Ceylon, bineînţeles. 
O pisicuţă drăgălaşă, aş putea spune! 

— Să lăsăm acum aceste lucruri! Pentru astea avem timp 
mai târziu. Vă puteţi închipui ce nerăbdător sunt să aflu 
veşti despre voi, cum aţi... 

— Ei bine, n-o să vă supun la prea multe chinuri. Aceşti doi 
novici lungani, care se holbează aşa de fascinaţi la 
dumneavoastră, sunt vinovaţi că ne aflăm aici. Le-a fost dor 
de dumneavoastră - ca unui fumător de o pipă cu tutun - şi 
atunci le-am făcut pe plac şi am venit aici, împreună cu ei, 
dacă nu mă înşel. Vă aducem salutări de la Winnetou, 
căpetenia apaşilor, de la Old Firehand, marele vânător şi, în 
sfârşit, de la David Lindsay, lordul englez... 

— Ce? L-aţi întâlnit pe Lindsay? Asta este absolut uimitor! 
Când şi unde s-a întâmplat asta? 

— Deja de mai mult timp. Unde? În Colorado. Şi, nu de 
mult timp, l-am întâlnit din nou la Marea Neagră, după 
întoarcerea noastră din Siberia, dacă nu mă înşel. 

— Sibe... 


— Nu-i aşa, eu numesc asta un adevărat dovleac plin cu 
noutăţi, hi-hi-hi-hi! 

— Cei trei prieteni în Siberia! De necrezut! 

— Şi totuşi, adevărat, completă Sam, rânjind. 

— Trifoiul” în Siberia! Repetă, încet, Old Shatterhand. N- 
aş fi crezut niciodată să fie posibil aşa ceva. 

— De ce? Nu ne credeţi capabili să facem o astfel de 
călătorie? 

— Dar voi nu ştiţi limba rusă. 

— Cine v-a spus asta? 

— Ei, doar nu vreţi să susţineţi... 

— Bineînţeles că susţin! Ia spune, Will, n-am vorbit eu 
excelent limba rusă? 

— Hm, de unde să ştiu eu? Eu n-am înţeles nimic din 
vorbirea aceea greoaie! 

— 'Ţine-ţi pliscul, dacă nu ştii ceva exact! 

— Ei, dacă mă iei aşa, atunci trebuie să recunosc că 
întotdeauna părea că eşti foarte bine înţeles. Cel puţin, ţi-ai 
atins scopul de fiecare dată. 

— Îl auziţi, domnule Shatterhand? Triumfă Sam. 

— Sam Hawkens şi limba rusă! Se mai întâmplă şi minuni! 
Sper că nu-mi vindeţi pielea ursului din pădure, domnule 
Sam? 

— Nici nu-mi trece prin cap. Ursul l-aş păstra pentru mine, 
dacă s-ar afla cumva pe aici, prin apropiere, hi-hi-hi-hi! 

— Şi aţi călătorit mereu aşa, ca vânători din prerie? 

— Se înţelege. 

— Chiar şi aici în Germania. 

— De ce nu? Dacă oamenii de pe stradă rămân în loc şi se 
uită la noi şi dacă ştrengarii de pe uliţe aleargă după noi, 
asta a reprezentat ceva foarte amuzant pentru fiul mamei 
mele. 

— Sam, te rog să-mi permiţi să iau loc. Siberia voastră mi- 
a îngheţat spatele, iar limba voastră rusă m-a zăpăcit de tot. 

— Dacă doar puţinul pe care vi l-am povestit până acum vă 
face să vă tremure picioarele, ce va fi când o să-i dăm 


drumul de-adevăratelea! Dar, hai să vedem ce aţi mai scris! 

Fără a mai aştepta să primească permisiunea, Sam înhaţă 
teancul de hârtii de pe birou şi îşi aruncă o privire peste 
prima pagină. 

— Căpitanul Caiman. Asta este deja o poveste veche şi nici 
nu mai este adevărată. Dacă cel puţin „Irifoiul” ar fi fost şi 
el acolo! Aruncaţi vechiturile astea la coşul de hârtii, 
domnule Shatterhand! 

— Ce vă veni? Am muncit săptămâni întregi să scriu 
această povestire. 

— Aruncaţi vechiturile la coşul de hârtii, vă spun! Am să vă 
povestesc eu o altă istorie, care s-a spălat deja, hi-hi-hi-hi! 
Vreţi să publicaţi lucrul ăsta? 

— Bineînţeles. 

— Câte pagini or să iasă de aici? 

— Eu apreciez că vor ieşi cam trei sute. 

— Eh! Nu mai multe? Spuse Sam dispreţuitor. Am să vă 
dau un lasou care este de cel puţin patru ori mai lung. Şi 
veţi avea nevoie de luni, nu de săptămâni, ca să-l 
desfăşuraţi, dacă nu mă înşel. 

Între timp, Sam lăsase să-i alunece printre degete foile 
manuscrisului. Privirea îi rămase fixată pe ultimele rânduri 
ale ultimei foi. 

— Ah, iată sfârşitul: „Fiul preriei iubeşte cerul liber şi 
strălucirea stelelor. Apaşul se va culca pe firul ierbii şi se va 
înveli cu norii cerului, aşa cum fac copiii poporului lui încă 
din fragedă pruncie. Uiii!” - Cine vorbeşte aşa? Aha, uite că 
scrie aici! Bineînţeles că Winnetou. Hm! Nu-i rea 
exprimarea. Delicată şi poetică. 

Atunci Will Parker nu se mai putu abţine. El explodă, cu 
voce tare. 

— Cât te pricepi tu la poezii? Atât cât se pricepe un urs 
grizzly la împletit fileuri. 

— Împletit fileuri? Figura lui Sam părea un mare semn de 
întrebare. Să fiu mâncat aici, pe loc, de ursul tău grizzly, 
dacă eu pot înţelege ce înseamnă asta. Eu cunosc doar 


fileul de porc şi de vită. Aşa ceva, însă, se mănâncă, dacă nu 
mă înşel. 

— Vezi că nu ştii nimic? Şi omul nostru mai vrea să discute 
şi despre poezie! 

— Ce-are fileul tău de-a face cu asta? În afară da aceasta, 
domnule Shatterhand, n-aş avea nimic împotriva unui fileu 
gustos. Dar friptura trebuie să aibă cel puţin şase până la 
opt livre19, hi-hi-hi-hi! 

— O să vedem ce se poate face în acest sens, râse 
prietenului său. Faceţi-vă comozi, până dau eu ordinele 
necesare. 

Puțin mai târziu, cei patru stăteau în jurul mesei şi se 
ospătau cu poftă. Dar cei trei musafiri nu se făcuseră 
comozi. La fel ca în regiunile sălbatice, ei rămăseseră 
îmbrăcaţi în straiele lor de vânătoare şi stăteau cu 
inevitabilele puşti între picioare. 

Şi apoi, de la bere şi ţigări se ajunse la povestit. Scriitorul 
german asculta, încordat la maximum, iar orele treceau ca 
în zbor. 'Trecuse de mult de miezul nopţii, când Sam se 
ridică. 

— Gata, domnule Shatterhand! Pentru astăzi trebuie să-i 
punem capăt. Şi mâine este o zi. 

— Ai dreptate, dragă Sam. Să punem punct pentru ziua de 
azi. Am să vă conduc până la „Mielul Alb”, căci micuța mea 
locuinţă nu este, din păcate, potrivită pentru oaspeţi. 

— Ruşine! Micuţul vânător american se uită cu gura 
deschisă la gazda sa. Vreţi să ne vârâţi într-un căsoi de 
piatră, căruia dumneavoastră i-aţi dat frumosul nume de 
hotel? Nu va ieşi nimic din asta, dacă nu mă înşel. 

— Dar, atunci, unde să vă găzduiesc? 

— Omule, bărbate, prietene, novice, ne mai şi întrebaţi? 
Doar aveţi o grădină în faţa casei; după cum am remarcat 
atunci când am venit. Nu e ea prea mare, dar, pentru o 
noapte sau chiar două, e suficientă, dacă nu mă înşel. Apoi, 
aruncă o privire hâtră spre prietenul său mai tânăr şi 
continuă: Fiul preriei iubeşte cerul liber şi strălucirea 


stelelor. „Trifoiul” se va odihni la firul ierbii şi se va înveli cu 
norii. Uiii! 

Cu acestea zise, se propti pe picioarele sale în formă de 
seceră şi porni spre uşă. Dick şi Will îl urmară. Zâmbind şi, 
totuşi, cu o uşoară nostalgie în ochi, Old Shatterhand privi 
în urma lor. 

La marginea din sud a câmpiilor Laramie, din statul 
Wyoming, despărțită de albia râului Medicine Bow doar de 
câteva tufişuri dese, ardea, într-o seară de vară târzie, un 
foc de tabără potolit. Fusese întreţinut după metoda 
indiană, aşa încât nici o flacără ce lumina în depărtare să nu 
poată trăda prezenţa celor trei vânători care se odihneau 
aici, într-o ascunzătoare plină de verdeață. Tlerminaseră 
masa de seară, ciosvârta de cerb la frigare şi acum se 
întindeau pe pături. În jurul lor domnea o linişte adâncă. 
Numai cei doi cai şi catârul, care fuseseră legaţi în 
apropierea stăpânilor lor, tropăiau din când în când sau 
rupeau cu un fâsâit perceptibil, câteva frunze din tufişuri. 

În cele din urmă, unul dintre vânători se ridică pe 
jumătate. 

— Mai ţii minte Dick, cum stăteam pe stânci, cu aproape 
un an în urmă, în ascunzătoarea „oamenilor sărmani”? 
Acolo, în ţara aceea străină care se cheamă Siberia? 

— Socotesc că n-am uitat, mormăi cel întrebat. 

— Pe vremea aceea, ne părea foarte rău că trebuia să 
pierdem vânătoarea de bivoli şi de mustangi. 

— Aşa a fost, aşa a fost, dădu celălalt din cap, gânditor, şi, 
aruncând o privire şireată spre cel de-al treilea, continuă: 
dacă m-ar chema Sam Hawkens, aş spune: Dacă nu mă 
înşel! 

Atunci, cel luat în bătaie de joc şi care, până acum, tăcuse, 
se ridică de pe pătură şi privi spre cei doi prieteni cu nişte 
ochi sclipind de mânie. 

— Coţcari afurisiţi! V-aţi sălbăticit de tot, de când aţi scos 
nasul o dată peste graniţele acestei ţări binecuvântate! Nici 
măcar persoana bătrânului Sam Hawkens şi tot ceea ce ţine 


de el, nu mai este sfântă pentru voi. Staţi că-mi bat eu joc 
de voi! Cui trebuie să-i mulţumiţi că aţi găsit, din nou, 
întregi şi sănătoşi, drumul spre această direcţie, spre bivoli 
şi mustangi şi spre indienii care, sper, că o să vă toace 
curând, aşa cum au făcut-o odată cu bravul Sam Hawkens, 
dacă nu mă... 

Se întrerupse brusc şi înghiţi ultimul cuvânt. De data 
aceasta îi fu penibil să mai fie surprins vorbind în felul lui 
obişnuit, din cauza căruia fusese luat peste picior. Dar, îşi 
dăduse seama prea târziu. Cei doi râdeau deja, iar când el 
se întrerupse, râseră şi mai tare. 

Atunci, furia lui crescu. Începu să-i ocărască. 

— Mii de draci! N-aveţi de gând să vă potoliţi, capete 
necoapte, pierde-vară ce sunteţi! Ce v-a apucat să faceţi o 
asemenea gălăgie? Vreţi să-i ademeniţi încoace pe indieni, 
cu ţipetele voastre, să vă ia scalpul încă din seara asta? 

Celor doi li se opri râsul în gât. Sam scoase un suspin. 

— Sunteţi o calamitate amândoi! Mai bine vă lăsam acolo, 
în Siberia, sau vă trimiteam cu familia Adlerhorst în 
Germania. Aşa aş fi scăpat de voi. 

Tăcu, de parcă această cuvântare lungă îl epuizase şi se 
uita sfidător la cei admonestaţi. 

— Hm! Mormăi Dick Stone. 

— N-ar fi fost atât de rău, spuse Will Parker. 

— Să fi fost - să fi fost - ce? Se miră Sam. Să nu fi fost atât 
de rău? Pentru totdeauna, acolo, în Siberia? 

— Nu, răspunse Will. La familia Adlerhorst, în Germania, 
vreau să spun. Nu mai ştii, bătrâne Sam, ce scria în epistola 
pe care ţi-a trimis-o Hermann la Rawlins şi pe care doar de 
scurt timp ai luat-o de la gară? Tânărul Adlerhorst şi-a 
răscumpărat moşia tatălui său şi se ocupă de ea împreună 
cu soţia lui, care poartă ciudatul nume de Zykyma. Crezi că 
cei doi n-ar fi avut un locuşor liber, unde să ne putem găsi 
un adăpost, eu şi Dick? 

— Să nu-ţi imaginezi asta, dragă Will! Mormăi Sam 
Hawkens. Cei doi n-ar fi avut nevoie de voi. 


— Atunci, poate celălalt, spuse Dick. 

— Da, completă Will. Martin von Adlerhorst! Şi el are o 
moşie în Germania şi locuieşte acolo cu Almy a sa, 
„Porumbelul pădurilor seculare”. Şi, dacă nici aceştia n-ar fi 
avut nevoie de noi, am fi găsit un adăpost la cel de-al treilea 
Adlerhorst, fostul „Număr 10”. El ne este recunoscător, iar 
curajoasa sa soţie, Karpala, nu ne este mai puţin 
recunoscătoare. Ei au o frumoasă casă la ţară, după cum 
scrie Hermann. 

— Aşa! Izbucni, acum, Sam, care îl lăsase pe Will Parker să 
trăncănească liniştit. Poate că aţi fi încercat şi la bătrânul 
Vasilkovici, care locuieşte, din nou, în palatul său din 
Petersburg, sau la acel pictor Normann, de care ne-a 
povestit Hermann von Adlerhorst, la prietenul său, Paul, 
care s-a căsătorit cu 'Işita, Lisa von Adlerhorst? Sau poate la 
familia Boroda şi la Dobronici, care s-au încuscrit şi locuiesc 
undeva în estul Germaniei, de când Alexius şi drăguţa Mila 
au devenit o pereche? O, voi, descurcăreţilor! Dumnezeu şi 
toată lumea v-ar fi primit, dar bătrânul Sam Hawkens - ce 
ar fi devenit el? Ar fi trebuit să vâneze singur bivolii şi urşii 
grizzly şi să prindă greieri şi țânțari? Ce? 

— Nu te înfierbânta, Sam! Spuse, binevoitor, Will. 

— Doar suntem împreună, completă Dick. 

— Şi vom rămâne împreună, încheie Sam, aşa cum trebuie 
să fie un trio de prieteni... dacă nu mă înşel, hi-hi-hi-hi! 


SFÂRŞIT 


1 Vânător de samuri. 

2 Escadron de cazaci. 

3 Principele. 

4 Grăsuţa. 

5 Vezi Karl May, Comoara din Lacul de Argint. 
6 Zău! (nota ed.). 


7 San Francisco. 

8 „Oraş împărătesc” (situat la 25 km de Sankt 
Petersburg). Odinioară reşedinţa țarilor. 

9 Blestem! (n. ed.). 

10 Cuib de vultur. 

11 Cal pe jumătate sălbatic (nota tr.). 

12 Drace! (engl). 

13 1 verstă = 1,067 km. 

14 Staniţă înseamnă un sat fortificat de la graniţa 
cazacilor. 

15 Scriitor rus, 1769 - 1844 (n. trad.). 

16 Covată, troacă: jgheab pentru adăpatul vitelor. 

17 Vezi Karl May: Dervişul. 

18 Allah este unicul şi Mohammed este Profetul său (limba 
arabă, citat din Coran. 

19 O livră este egală cu aprox. O jumătate de kg.