Karl May — De Pe Tron La Esafod — V2 Piamida Zeului Soare

KARL MAY 


KARL MAY 


De pe tron la eşafod 


Vol. 2 - PIRAMIDA ZEULUI SOARE 


BĂTRÂNUL RODENSTEIN. 

Dacă cineva ar trage pe hartă o linie dreaptă, din Mainz 
până la Kreuznach, atunci linia ar atinge şi numele unui 
sătuc care este reşedinţă de ocol silvic. Administraţia 
ocolului este adăpostită într-o clădire mare, înaltă şi 
spațioasă, asemănătoare unui castel, fiind construită cu 
secole în urmă pentru a găzdui un număr mare de locatari. 
Acum, în anul 1848, ea oferea adăpost numai câtorva 
familii. 

Bătrânului şef al ocolului silvic, Rodenstein, care ocupa o 
bună parte a marii clădiri, cenuşii, i se făcuse cu timpul urât 
să trăiască singur în ea şi atunci a rugat o rudă îndepărtată 
ca, împreună cu fiica ei, să se mute la el. Această rudă, o 
anume doamnă Sternau, era mama doctorului Carol 
Sternau. Era văduvă de multă vreme şi de aceea se declară 
cu multă plăcere de acord să îndeplinească dorinţa bătrânei 
rude, căruia, în mod obişnuit, i se spunea „domnul căpitan”, 
deoarece slujise cu acest grad la lăncieri. 

Într-una din dependinţele „castelului”, situată într-un fel 
de curte exterioară, mai locuia şi mica familie a timonierului 
Unger. Familia aceasta era constituită, în afara tatălui - 
care lipsea mult de acasă, ca urmare a meseriei sale - din 
doamna Unger şi un băieţel de opt ani, micul Kurt, un 
drăcuşor de copil, altminteri mult îndrăgit de către toţi 
locatarii. 

Era într-o dimineaţă, devreme, şi domnul căpitan se şi afla 
la datorie în biroul său, cufundat până peste cap în calcule. 


Era treaba care-i plăcea cel mai puţin şi de aceea pe 
fruntea sa se concentrau nori negri, prevestitori de furtună, 
în timp ce ochii săi aruncau fulgere asupra celor ce 
îndrăzneau să-l deranjeze în aceste clipe. 

Ei bine, tocmai atunci bătu cineva la uşă. 

— Intră! strigă poruncitor căpitanul. 

Uşa se deschise şi ajutorul de pădurar, Ludwig, păşi în 
încăpere. Era mâna dreaptă a pădurarului-şef, fiind prima 
persoană care suferea în mod obişnuit consecinţele 
caracterului năstruşnic şi vulcanic al şefului de ocol. Slujise 
pe vremuri în compania comandată de domnul căpitan, aşa 
că, obişnuit cu disciplina militară, rămase în poziţie de 
drepţi la uşă. 

— Ei, mârâi şeful ocolului silvic. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan. 

—'mneaţa! Fir-ar să fie! 

— Cine? Hoţii de lemne? 

— Hoţii de lemne! Prostie! Mă refeream la socotelile astea 
nenorocite! 

— Ah, da, aşa-i, astea chiar că sunt ale dracului, mai rele 
decât hoţii de lemne. Sunt bucuros că nu sunt şef de ocol şi 
că nu am treabă cu socotelile astea. 

— Păi da! Tu şi şef de ocol! mormăi căpitanul. Ai face 
numai prostii! Ce ai adus, ce vrei? 

— Jos este un domn care vrea să vorbească cu domnul 
căpitan. Nu vrea să-şi spună numele decât dumneavoastră. 

— Prostie! Dar trimite-l sus! 

— La ordin, domnule căpitan! 

Ludwig ieşi şi peste câteva minute intră în birou străinul, 
un ins deşirat care, pe un nas lung şi ascuţit, purta nişte 
ochelari cu sticle albastre. Avea aerul unui om care se simte 
ca la el acasă şi-l abordă pe căpitan pe un ton dezinvolt: 

— Sunteţi şeful ocolului silvic, Rodenstein? 

Acum se ivise, în sfârşit, prilejul favorabil pentru ca 
Rodenstein să-şi descarce nervii pe cineva. El se sculă de pe 
scaun, deschise uşa şi-i spuse străinului pe un ton ferm: 


— Du-te îndărăt! 

— Pentru ce? întrebă străinul mirat. 

— Pentru că aşa vreau! 

— Dar nu văd nici un motiv. 

— leşi afară! răcni căpitanul. 

Străinul îl privi speriat şi se dădu înapoi. 

— Aşa. Acum intră iar pe uşă şi salută cuviincios, cum se 
cuvine să facă un om bine crescut chiar şi când se duce în 
casa unui om de rând! încheie Rodenstein intrând în birou 
şi închizând uşa în urma lui. 

Trecu vreme de un minut, apoi se auzi bătând în uşă. 

— Intră! „strigă „el. 

Străinul deschise uşa şi intră. După zâmbetul lui ironic se 
cunoştea că-i făcuse silit cheful gazdei, dar că nu-i purta 
pică pentru înfruntarea pe care o suferise. 

— Domnule căpitan, începu el, am motivele mele să-ţi fac 
pe voie de aceea am onoarea să-ţi urez bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, răspunse Rodenstein politicos. Mă rog, 
cu ce te pot servi? 

— Îmi dai voie să-ţi cer o întrevedere în interes de 
serviciu? Eu sunt comisar-şef. 

— Vreme multă de pierdut n-am, domnule cormisar, s-o 
sfârşim deci repede. Poftim, ia loc. Despre ce e vorba? 

— Locuieşte la d-ta o doamnă Sternau? 

— Da. 

— Cu fiica ei? 

— Da. 

— În ce calitate? 

— Cum în ce calitate? izbucni căpitanul indignat. Ce te 
priveşte pe d-ta? 

— Ţi-am vorbit frumos, domnule căpitan, te rog să-mi 
răspunzi la fel. Doamna aceasta mai are şi alţi copii? 

— Da, un fiu, care e medie. 

— Unde? 

— Ascultă domnule comisar, n-am nici timp şi nici chef să 
mă supun unui interogatoriu. Ce e cu doctorul Sternau? 


— E urmărit de parchet. 

— Ce... face? Aiurezi pesemne! 

— Nu aiurez deloc. Doctorul Sternau e urmărit de 
autorităţile din Barcelona pentru încercare de omor, hoţie 
şi răpire de persoană. 

Rodenstein se uită la comisar cu o privire batjocoritoare. 

— Atâta tot? Numai pentru astfel de fleacuri? adăugă el 
zâmbind. 

— Cum, domnule, pentru d-ta sunt fleacuri? strigă 
indignat comisarul. 

— Ei, văd că nu mă înţelegi ce vreau să spun, zise 
căpitanul cu o binevoitoare ironie. Doctorul Sternau e omul 
cel mai de treabă de pe faţa pământului. Mai iute aş putea 
să cred că d-ta eşti un ucigaş, tâlhar sau pungaş, nicidecum 
el. Cele ce susţii sunt curate neghiobii, şi cu neghiobii nu-mi 
place să stau de vorbă. Şi-apoi, d-ta eşti într-adevăr comisar 
de poliţie? Unde ţi-e legitimaţia? 

Roşu de mânie, comisarul se scotoci în buzunar, dar nu-şi 
găsi legitimaţia; o uitase în cealaltă haină când plecase de 
de-acasă. 

— Cum, domnule, îmi ceri legitimaţie? Nu mă crezi pe 
cuvânt? întrebă el indignat. 

— Cum vrei să te cred? Orice pungaş se poate da drept 
comisar. Acu, ai bunătatea şi şterge-o! Şi să nu te mai prind 
pe-aici fără legitimaţie - m-ai înţeles? 

— Ştii d-ta, domnule, ce faci? se răsti comisarul. 

— Da, ştiu. Dacă nu pleci de bunăvoie pun să te dea pe uşă 
afară. 

— Atunci am să revin şi încă cu escorta respectivă; şi în 
afară de asta am să vă reclam pentru obstrucţie la acţiunea 
autorităţilor superioare. Nu e cazul să vă credeţi un prinţ 
suveran şi de sine stătător! 

La auzul acestor cuvinte căpitanul sună din clopoțel şi 
Ludwig reapăru. 

— Ludwig! 

— Da, domnule căpitan! 


— Acest individ sa iasă de aici imediat, altfel va fi azvârlit 
afară. 

— La ordin, domnule căpitan! răspunse vânătorul, 
zâmbind pe sub mustață. Nu de alta, dar o asemenea 
misiune era pe gustul lui. Pe loc îl apucă pe comisar de 
umăr şi-l împinse afară pe uşă, iar apoi pe scări în jos. Acolo 
stăteau nişte tineri la taifas, care se grăbiră să dea şi ei o 
mână de ajutor. Aşa se face că numai în câteva clipe 
polițistul nostru se văzu dat afară din castel cât ai clipi. 
Ajuns în curte, primul său gest a fost să-şi ridice pumnul şi 
să jure răzbunare cruntă împotriva căpitanului. 

Jos, micul Kurt, băieţaşul doamnei Unger, se hârjonea cu 
un căţel cu părul creţ. Auzind pe comisar bombănind şi 
amenințând cu pumnul spre fereastra căpitanului, se opri 
din joc şi-l întrebă pe vechil: 

— Nene Ludwig, de ce l-a dat domnul căpitan afară pe 
domnul de colo? 

— Pesemne că l-o fi insultat, răspunse vechilul. 

— Aşa? Mă duc să iau puşca şi-i arăt eu lui! Cine-l insultă 
pe domnul căpitan are de-a face cu mine, aşa să ştii d-ta! 

— Nu, puiule, nu e voie să împuşcăm oamenii, îl linişti 
Dudwig. O să te duc eu să împuşti altceva. 

— Ce? 

— O vulpe. 

— Da? O vulpe adevărată? strigă copilul plin de bucurie. 
Unde e? 

— În stejăriş. Am văzut-o eu ieri, şi tocmai mă gândeam să 
mă duc cu copoii noştri s-o scot din vizuină. 

— Mă iei şi pe mine? la-mă, zău, nene Ludwig, se rugă 
copilul. 

— Dacă te lasă maică-ta... 

Micuţul alergă într-un suflet la doamna Unger şi-i sări de 
gât. 

— Mămico, mămico, lasă-mă să mă duc s-o împuşc...! 

— Pe cine, drăguţule? întrebă ea zâmbind. 


— Vulpea... ştii, vulpea aia care vă mănâncă găinile... Să 
vezi tu că o împuşc, zău o împuşc! 

— Dacă merge şi Ludwig cu tine, te las. 

Copilul făcu o mutră de om jignit în amorul propriu. 

— Merge. Dar lasă că şi fără el tot împuşcam eu vulpea... 

Alergă în casă şi se întoarse cu o puşcă mică, făcută 
anume pentru el. I-o dăduse căpitanul de ziua lui. 

Kurt era, pentru vârsta lui, foarte bine dezvoltat, atât la 
trup cât şi la minte. Deşi n-avea mai mult de opt ani, 
nimerea pasărea din zbor ca un vânător în lege. 

Intrară în desişul pădurii şi păşeau amândoi voioşi, copilul 
punând fel de fel de întrebări vechilului, care nu mai 
prididea cu răspunsurile. 

Era o dimineaţă blândă şi senină de iarnă. Soarele se 
arăta binevoitor: razele lui călduţe topiseră zăpada de pe 
câmp, dar în desişul pădurii ea mai acoperea cu mantia ei 
albă pământul, aşa că cel mai tânăr dintre vânători, micul 
Kurt, era obligat să se lupte serios ca să ţină pasul cu cei 
mai vârstnici. În sfârşit, ajunseră la o colină acoperită cu 
stejăriş şi dădură repede de urmele vulpii. Câinii trăgeau cu 
putere de zgardă, dar trebuiră să-şi mai astâmpere 
nerăbdarea până ce vânătorii făcură înconjurul locului, ca 
să se convingă că vulpea mai e acolo. După semne se putea 
bănui că era un singuratic care prefera să-şi păstreze 
vizuina de iarnă numai pentru el. 

După ce au astupat intrările lăturalnice şi rămăsese liberă 
numai intrarea principală în vizuină, Vânătorii au dat 
drumul baseţilor. De cum au fost liberi, aceştia au dispărut 
de îndată sub pământ. Trăgătorii şi-au ocupat şi ei locurile. 
Kurt a primit un loc de onoare, ceva mai la o parte de 
ieşirea principală, unde s-a şi instalat plin de mândrie. 

— Vezi, fii atent să nu împuşti cumva vreun câine! îl 
avertiză Dudwig. 

Kurt făcu un gest dispreţuitor şi-i replică pe loc. 

— O astfel de împuşcătură ţi-o las ţie! 


Ca să nu se obosească, se întinse pe jos, înfipse o crăcană 
în pământ şi fixă ţeava armei sale în furca acesteia. Nu 
trecură decât câteva clipe şi de sub pământ se auzi lătratul 
câinilor. Era un semn sigur că încolţiseră vulpea. Un 
schelălăit furios dovedea că aceasta se apăra cu dârzenie. 
De fapt era un vulpoi bătrân care avea să dea mult de furcă 
vânătorilor şi câinilor. 

Din adâncuri putea fi auzit un vacarm asurzitor care 
răzbătea din diferitele cotloane ale vizuinii. În cele din 
urmă, câinii reuşiră să încolţească vulpoiul şi să-l oblige să- 
şi părăsească adăpostul. 

— Atenţie, băiete! Acum apare hoţomanul, îi atrase Ludwig 
atenţia lui Kurt, şi îşi îndreptă arma spre ieşirea vizuinei. 

Băiatul era tot culcat în poziţie de tragere. Îşi dădea 
perfect seama de direcţia din care venea acum zgomotul şi 
sesizase urletul de durere al unuia dintre câini, care fusese 
desigur muşcat de vulpe. O clipă mai târziu se năpusti afară 
din vizuină un ghemotoc negru şi Ludwig strigă: 

— Vulpea! 

Concomitent cu strigătul, bubui şi arma sa, iar animalul, 
rănit mortal, se răsturnă. Dar tot atunci se ridicase şi Kurt 
şi îşi îndreptase arma în cu totul altă direcţie. Împuşcătura 
sa porni cam în acelaşi timp cu a vânătorului, astfel că s-ar 
fi putut crede că a tras numai unul dintre ei. 

— L-am dat gata! strigă Ludwig şi sări spre animalul care 
zăcea la pământ. Dar de la al doilea pas se opri speriat şi 
spuse, blestemând: 

— Fir-ar să fie, ce dracu' e asta? 

— E Waldina! îi răspunse unul din băieţi. 

— Doamne, Dumnezeule, am împuşcat-o pe Waldina! Aşa 
ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dar cum de a ieşit 
din vizuină câinele, mai înaintea vulpii? 

— Păi, pentru că a fost muscat! îi răspunse Kurt. 

— Taci din gură, puştiule! spuse Ludwig, supărat pe el 
însuşi. 


— Puşti? strigă Kurt. Chiar aşa? Dar ce zace acolo, în 
tufişul acela? 

Oamenii priviră în direcţia indicată de băiat. 

— Vulpea! Vezi Doamne, chiar Vulpea! strigă Ludwig. 

Într-adevăr, era vulpea, de a cărei blană trăgeau cu 
nădejde ceilalţi doi baseţi. 

— Ei, sunt un puşti? întrebă băiatul. 

— Tu? Nu cumva vrei să spui că ai împuşcat-o tu? 
Aiureală! Trebuie să fi fost Franz sau Ignaţiu. 

Băiatul îi răspunse numai cu o mişcare mândră a capului 
şi-şi văzu liniştit de treabă, reîncărcându-şi arma. 

— Nu, nu am fost eu, spuse Franz, eu nu am tras. 

— Şi nici eu, adăugă la rândul lui Ignaţiu. 

— Ei drăcie! Te pomeneşti că a fost într-adevăr dracul ăsta 
de băiat, exclamă Ludwig. Dar cum de ţi-a venit să ţinteşti 
în partea cealaltă? 

— Păi, pentru că am auzit că vulpea vrea să fugă pe acolo 
şi pentru că ţi-am spus că îţi las ţie împuşcătura aia 
nenorocită. 

Ludwig, care era, de fapt, un vânător experimentat, a fost 
cuprins de o ruşine teribilă, cu atât mai mult că omorâse un 
excelent câine de vânătoare. 

— Dar, de fapt, vulpea nici nu ar fi putut ieşi pe acolo, 
încercă el să se scuze. leşirea aia era bine astupată. 

— Tocmai, că nu fusese bine astupată, spuse Franz. la uite 
aici mănunchiul ăsta de vreascuri, cât de subţire era! 

— A dracului treabă, mormăi Ludwig, scărpinându-se după 
ureche. Cum am să-i pot explica domnului căpitan 
împuşcarea Waldinei? 

— Pune-ţi mintea la contribuţie! Dar ia să vedem mai 
îndeaproape vulpoiul! 

Vânătorii goniră câinii şi cercetară vânatul. Era un vulpoi 
bătrân, un tâlhar experimentat, care fusese probabil de 
multe ori încolţit de vânători, dar care ştiuse de fiecare 
dată. să le scape. Glonţul tras de băiat îi trecuse drept prin 


cap, nu numai pentru că puştiul ochise bine, ci şi datorită 
întâmplării. 

— Da, a fost glonţul tău, tinere, declară Ludwig. Eşti dat 
dracului! Auzi, la opt ani el împuşcă un vulpoi bătrân, în 
timp ce eu, vânător hârşit, împuşc un câine. Acu' va fi vai de 
mine când va afla domnul căpitan. ie însă, tinere, ţi se 
cuvine toată cinstirea! Vino aici să-ţi prind o rămurică la 
pălărie. În limbajul vânătoresc, rămurica înseamnă că 
purtătorul ei a reuşit să împuşte un vânat deosebit. Ludwig 
rupse o rămurică de stejar pe care, în ciuda iernii, se mai 
aflau frunze şi întinse mâna după pălăria băiatului. Dar 
băiatul se trase înapoi. 

— Nu am nevoie de rămurică, spuse el. Mi-ai spus 
adineaori că este un semn de cinstire. 

— Da. Şi de aceea ţi se şi cuvine. 

— Dar un asemenea semn poate fi purtat numai de cineva 
care îl merită. 

— Pe toţi dracii, nu te mai înţeleg. Eu sper că eşti un tânăr 
cinstit şi onorabil, sau nu e aşa? 

— Păi, poate fi cineva socotit onorabil dacă se lasă insultat 
fără să-l pedepsească pe acela care l-a jignit? 

— Ah, ai fost cumva jignit? întrebă Ludwig, mirat. De către 
cine? 

— De către tine! 

— Dar când am făcut eu asta? 

— Păi, nu m-ai făcut puşti? Tu, tocmai tu, care tragi cu 
arma ca un adevărat puşti. 

Cei din jur erau gata să izbucnească în râs la auzul acestor 
cuvinte, dar se abţinură văzând că Ludwig rămâne serios. 
Da, cineva care ar fi privit cu atenţie ar fi putut observa că 
ochii chiar i se umeziseră; era mişcat de purtarea 
bărbătească a tânărului său ucenic. El se îndreptă spre 
copil, îi întinse mâna şi-i spuse, vădit emoţionat, după ce îşi 
scoase pălăria de pe cap: 

— Eşti un băiat dintr-o bucată, Kurt. Priveşte aici! îmi scot 
pălăria în faţa ta. Vrei să mă ierţi pentru expresia pe care 


am folosit-o? 

Faţa băiatului se lumină imediat. Îi dădu mâna şi-i 
răspunse | 

— Da, Ludwig. Vino să te îmbrăţişez, fiindcă îmi eşti drag. 
Şi acum te rog să-mi prinzi rămurică la pălărie. 

Lucru care se şi făcu; după care Kurt îşi puse pălăria pe 
cap cu gestul cu care un împărat îşi aşează, cu prilejul unei 
festivități deosebite, coroana pe cap. 

— Şi acum mai am ceva de adăugat, spuse el. Vulpea îmi 
aparţine şi am să o duc eu însumi până acasă. 

— Păi eşti prea mic şi prea slab pentru aşa ceva. 

— Eu? Ce-ţi închipui? Nimeni altul nu are voie să o care. 
Mă înţelegeţi? 

Şi ca să-şi întărească spusele, Kurt apucă vulpea de 
picioarele dinapoi şi o ridică în sus. 

— Ei bine, atunci să încercăm, spuse Ludwig. Ai 
binemeritat şi această decorație. Şi dacă pe parcurs o să-ţi 
fie greu, o să ţi-o preluăm. 

— Nu o sa fie cazul! declară băiatul. O să-mi duc vulpea 
singur până acasă. 

— Asta nu e bine, băiete. Vulpoiul e prea greu, nu vei 
ajunge cu elpână acasă. 

— Atunci o să mă odihnesc pe drum. 

— Da, mormăi Ludwig, care înţelegea foarte bine motivul 
pentru care băiatul dorea să meargă acasă singur. Putea să 
se gândească netulburat la toate cele întâmplate în timpul 
vânătorii. 

— Mda! Cam ai dreptate. Bine, să încercăm. Mie îmi 
convine să te duci singur acasă, pentru că noi ceilalţi putem 
între timp să facem un ocol pe la coliba ciorilor. Am să-ţi leg 
vulpea în aşa fel ca să o poţi duce pe umăr. Iar eu, fir-ar să 
fie, am onoarea s-o duc pe Waldina acasă şi să ascult 
cuvântarea de înmormântare pe care o va ţine domnul 
căpitan. 

El se apucă să-i lege vulpii cele patru picioare la un loc şi 
să-i atârne băiatului povara pe umeri, în aşa fel încât să nu-i 


fie prea greu s-o ducă. Drept drum bun îi spuse: 

— Aşa băiete, acum du-te cu laurii tăi acasă. Aceasta este 
prima vulpe împuşcată de tine şi sper că este ultima mea 
gafă. Ar fi şi timpul pentru asta! 

Ludwig ridică pe umeri căţeaua moartă şi porni împreună 
cu alţi participanţi la vânătoarea cu bucluc. Băiatul rămase 
locului privind în urma lor, până ce se pierdură după o 
cotitură a drumului. Abia atunci se întoarse cu o mişcare 
rapidă şi porni spre casă. Cunoştea ca pe propriul buzunar 
fiecare copac şi tufiş, aşa că nu îi era teamă că ar putea să 
se rătăcească. Ajuns la jumătatea drumului, se opri pentru 
o scurtă odihnă. După puţin timp îşi relua mersul; 

Pe când mergea el aşa gâfâind şi nu mai avea de făcut 
decât vreun sfert de ceas până la conac, auzi paşi şi zări un 
bărbat înalt şi voinic, care părea străin, căci se uita mereu 
în toate părţile căutând parcă drumul. 

Kurt se opri, se uită încruntat la el şi-i strigă: 

— Stai! Ce cauţi d-ta aici în pădurea noastră? 

Auzise adesea pe vechil oprind astfel pe oamenii bănuiţi că 
vin să vâneze într-ascuns. 

Străinul se uită mai întâi cu mirare, apoi cu drag la copil, 
pe urmă îi zise zâmbind: 

— Ştii că m-ai speriat, băieţaş? le-ai răstit la mine ca şi 
când ai fi fost proprietarul moşiei! 

— Ori el ori eu, totuna-i! Spune repede ce cauţi în pădurea 
noastră. 

— Uite ce e, drăguţule, răspunse străinul râzând cu poftă 
de vorbele copilului, aş vrea să mă duc la domnul 
Rodenstein, mai e mult până la conac? 

— Nu, cum ieşi din pădure, colo, după stejarii aceia e 
conacul. Hai că te duc eu. 

— Mulţumesc. În schimb o să-ţi duc şi eu vulpea în spinare. 

— Ei aş! Mi-o duc eu singur, n-am nevoie de tine! rosti 
băiatul cu mândrie. 

— E grea... 

— O fi, dar nu pentru mine. 


— Câţi ani ai, micuţule? 

— Opt. 

— Nu se poate! zise străinul. 'Ți-aş fi dat pe puţin zece. 

— Nu cumva crezi că mint? adăugă băiatul cu ciudă. 

— Doamne fereşte! Văd însă că ai şi o puşcă. 

— Se înţelege! Ia pune mâna pe ea, zise el fudul. Bagă de 
seamă, e încărcată. 

Străinul luă puşca şi, după ce se uită mai bine la ea, zise 
cu mirare: 

— După cum văd, e o puşcă făcută anume pe măsura ta. 

— Dar ce, credeai că e una din acelea cu care se joacă 
copiii? Mare nătărău eşti! Cu aia nu poţi împuşca o vulpe... 

— Nu vrei să spui că vulpea asta ai împuşcat-o tu...! 

— Ba chiar aşa! 

— Cum? Tu?! 

— Altfel crezi că aş fi eu nebun să mă car cu vulpea altuia 
în spinare? 

— După cum văd, eşti un adevărat erou, puiule! 

Kurt dădu din cap zâmbind; cuvântul îi plăcuse. Străinul îi 
câştigase inima, de aceea îi zise cu bunăvoință: 

— Dacă ai de gând să stai mai mult timp la moşie, o să te 
iau o dată cu mine la vânătoare ca să-ţi arăt cum se 
împuşcă o vulpe. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, tinere, în schimb eu o să-ţi 
povestesc cum se vânează urşii, bivolii, leii şi elefanții, 
completă străinul foarte serios. 

— Ai împuşcat tu vreodată de astea? Ştiu eu pe unul care e 
mare vânător. 

— Cum îl cheamă? 

— Doctorul Sternau. 

— Îl cunoşti? 

— Nu, dar am văzut o grămadă de blănuri de fiare 
sălbatice împuşcate de el. De are tanti Sternau, mama lui. 
Ce mi-a mai povestit ea de vânătorile fiului ei!... Când voi fi 
mare, am să mă fac şi eu vânător ca el. Ştiu de pe acum să 
călăresc. Nenea Ludwig o să mă înveţe la vară să înot şi... 


Se întrerupse, după care continuă arătând cu de getul: 
Dacă vrei s-o vezi pe tanti Sternau, uite-o colo. 

— Unde? întrebă străinul tresărind. 

— Vezi casa aceea cu geamuri multe? E sera. Da uşă vezi 
două cucoane? E tanti Sternau şi Elena, fata ei. 

Grăbiră pasul şi intrară pe poarta conacului, îndreptându- 
se spre seră. 

— Mamă! strigă Sternau şi o cuprinse pe una din femei în 
braţe. 

Femeia îl privi o clipă năucită, apoi începu să plângă de 
emoție. 

— Carol... copilul meu... tu eşti?! Tânăra fată care o 
însoțea începu şi ea să-l sărute pe străin plină de bucurie. 

— Frăţioare dragă... bine că te-ai întors, zise ea. Tocmai 
vorbeam cu mama de tine. Te credeam tocmai în Spania. 

— Nu v-am scris că vin, ca să vă fac o surpriză, de Crăciun, 
râse el. 

— Mai frumos nici nu se putea, dragul mamei, în Vremea 
asta Kurt alergase la conac şi bătu în uşa biroului maiorului. 

— Intră! strigă Rodenstein morocănos; nu-i trecuse încă 
supărarea cu comisarul. 

Cum păşi pragul, băiatul salută milităreşte, puse vulpea jos 
Şi zise: 

— 'Ţi-am adus vulpea, domnule căpitan. Acesta se însenină 
la faţă, se apropie de vulpe, o pipăi pe toate părţile. 

— Hm! Straşnic vulpoi! zise el zâmbind. Trebuie să fi dat 
mult de lucru băieţilor s-o vâneze. 

— Băieţilor poate, dar mie nu. 

— Şi ţie, piciule, ţi-o fi fost greu să o duci în spinare. 

— Nu mi-a fost greu să o duc, după cum nu mi-a fost greu 
s-o împuşc, zise copilul. 

— S-o împuşti? Tu? întrebă înlemnit maiorul. 

— Da, uite ici, drept în cap. 

Rodenstein se uită la gaura din capul vulpii. 

— Aşa, e adevărat, glonţul a fost foarte mic. Vino-ncoace, 
piciule, să te iau niţel de urechi. 


Şi luând copilul uşor de urechi, căpitanul se aplecă şi-l 
sărută cu dragoste, apoi îl împinse pe uşă cu blândeţe. 

În momentul acela tocmai venea şi Elena ca să-i comunice 
sosirea fratelui ei. 

— Doctorul?! exclamă căpitanul mirat. Îl ştiam în Spania. 

— A fost, însă s-a întors şi vă roagă să-l primiţi, zise fata. 

— Cum, a şi sosit? De altfel îl aşteptam. 

— Îl aşteptaţi? întrebă ea nedumerită. 

— Da. Du-te, te rog, şi spune-i să poftească numaidecât. 

Când dădu cu ochii de doctor, Rodenstein îl privi 
încremenit. 

— D-ta. D-ta eşti doctorul Sternau, întrebă el nevenindu-i 
să creadă. 

— Chiar eu, domnule căpitan. Am sosit acum zece minute 
şi mă grăbesc să vin să vă mulţumesc pentru bunătatea pe 
care aţi avut-o faţă de ai mei luându-i sub ocrotirea dv. La 
moartea tatălui meu, camaradul dv., eu eram departe, peste 
mări şi ţări, şi cum mama şi surioara mea rămăseseră 
singure pe lume, v-aţi gândit să le daţi ospitalitate în casa 
dv. până la sosirea mea. Credeţi-mă, domnule, că 
recunoştinţa mea va fi... 

— Ce tot vorbeşti de recunoştinţă, domnule, îi tăie vorba 
acesta. Eu le sunt lor recunoscător că mi-au mai înveselit 
puţin pustietatea asta de acasă. Dar, ia poftim, şezi. Drept 
să-ţi spun mi te închipuiam cu totul altfel, de aceea am 
rămas cu gura căscată când te-am Văzut. 

— Şi cum anume? întrebă Sternau zâmbind, după ce luă 
loc pe canapea alături de mama şi de sora lui. 

— 'Te credeam un omuleţ măruntei şi slăbuţ, cu trăsăturile 
feţei fine şi delicate, cu ochelari cu rame de aur, şi când 
colo... 

Căpitanul se întrerupse neştiind cum să urmeze. 

— Când colo... râse doctorul, te pomeneşti cu un uriaş, 
fără trăsături delicate şi fără ochelari. 

— Stai că n-am vrut să spun aşa, se apără Rodenstein. Nu- 
mi venea să cred că o făptură plăpândă ca doamna Sternau, 


mama d-tale, ar putea să aibă un fecior atât de voinic. De 
altfel, sosirea d-tale îmi fusese anunţată încă de azi- 
dimineaţă. 

— Da? De cine? 

— De poliţie. 

— Vai de mine! strigă doamna Sternau. Ce are poliţia cu 
noi? 

— A venit un comisar să mă întrebe dacă locuieşte la mine 
un anume doctor Sternau. 

— Mi-am închipuit eu, zise doctorul. 

— Aşadar, există, într-adevăr, un motiv? întrebă căpitanul. 

Doctorul zâmbi. 

— N-a spus, comisarul, motivul? 

— Ba chiar mai multe. Zicea că eşti urmărit pentru 
tentativă de crimă, tâlhărie şi aşa mai departe. 

— Doamne sfinte! exclamă bătrâna înspăimântată. Nu se 
poate! adăugă ea împreunându-şi mâinile. 

— N-am avut încă răgaz să vă povestesc despre ce este 
vorba, răspunse Sternau, mai ales că ţineam să fie şi 
domnul căpitan de faţă. Aveţi timp zece minute să m- 
ascultați, domnule căpitan? 

— Şi până mâine dimineaţă! 

— Ceea ce am să vă spun eu, pare să fie un adevărat 
roman, şi nu ceva din viaţa reală, totuşi lucrurile s-au 
petrecut aievea, spuse Sternau oftând. 

Povesti totul aşa după cum ştim şi noi. Pe măsură ce 
povestea, Rodenstein se înfuria mai mult. Când doctorul 
isprăvi, bătrânul sări în picioare şi strigă cu glas tunător: 

— Ce bandă de pungaşi! Dacă i-aş avea în faţa mea, prafi- 
aş face! Le-aş tăia gâtul... I-aş spânzura cu picioarele în 
sus... I-aş... Dar, ia spune, doctore, acum contele şi Roseta 
sunt în siguranţă? 

— Da. Da Paris m-am dus la ambasadorul nostru şi, după 
ce i-am povestit întâmplarea, l-am rugat să-i ţină sub 
ocrotirea lui. Ambasadorul mi-a dat câteva sfaturi ca să mă 


pun la adăpost de o eventuală urmărire şi cum să salvez 
averea contelui şi a fiicei sale. 

— Şi cu fata ce e, e tot bolnavă? 

— Cum am trecut graniţa Germaniei am luat măsurile 
necesare indicate de ambasador. Am trimis în Spania un 
raport amănunţit asupra crimelor comise de banda aceea 
de ticăloşi. Apoi am plecat cu amândoi bolnavii la Mainz, 
unde i-am instalat la un hotel şi am venit s-o văd pe mama şi 
pe Elena. 

— Sunt aici în oraş? strigă entuziasmat Rodenstein. Şi, 
adică de ce la hotel? Ce, eu sunt câine? N-am inimă? Nu-i 
loc destul în cocioaba asta a mea? Nu te gândeşti că poţi 
găsi o bucată de pâine la mine? Să ştii, doctore, că dacă nu 
pleci numaidecât după ei, mă duc eu acolo, mă însor la 
repezeală cu contesa aia milionară şi ţi-o suflu numaidecât, 
aşa să ştii. D-ta, domnule, ai bagaj? 

— Da. 

— Încape într-o căruţă? 

— Cred că da. 

Căpitanul se repezi la fereastră, o deschise şi strigă în 
curte: 

— Heinrich, înhamă caii la două trăsuri şi o căruţă: peste 
un sfert de ceas plecăm la oraş. 

— Dar bine, domnule căpitan, nu ştiu dacă... 

— Nici un dacă! Aici în casă eu poruncesc! Mă rog, te-ai 
hotărât unde să-l duci pe conte şi pe fată? 

— Nu încă. 

— Nu-ţi place aici la conac? 

— Despre asta nici nu poate fi vorba, numai că n-aş vrea să 
vă fiu o povară... 

— Ia slăbeşte-mă cu povara dumitale! îi aduci chiar astăzi 
la mine, Contele, contesa, doamna Sternau şi d-ta încăpeţi 
într-o trăsură; eu, domnişoara Elena, Alimpo şi Elvira într- 
alta. Am destule odăi la conac pregătite pentru musafiri. 
Acum, dragă doamnă Sternau, aş fi de părere să-i dai 


doctorului să mănânce la repezeală ceva, fiindcă trebuie să 
fie flămând, apoi plecăm la oraş. 

— Trebuie să mă schimb şi eu într-un costum mai acătări. 
După cum vezi, dragă vere, vreau să rezolvăm cât mai bine 
totul, şi să nu ne ţinem de fleacuri. Sper că ai de gând să 
procedezi la fel cu mine şi atunci în mod sigur o să ne 
înţelegem perfect. 

După puţin timp două trăsuri ieşeau pe poarta conacului, 
urmate de o căruţă cu loitre înalte, pentru transport 
bagaje. O ţinură într-un galop până la Mainz, unde se opriră 
în faţa hotelului „Englischer Hof”*. Pasagerii trăsurii 
coborâră şi se duseră în camerele ce le fuseseră rezervate 
de Sternau. Într-una din ele îl găsiră pe administrator şi pe 
soţia sa. 

— Ah, acesta este domnul Alimpo şi buna sa Elvira? 
întrebă căpitanul de cum îi zări pe cei doi soţi. 

Administratorul, auzindu-şi numele şi pe cel al soţiei sale, 
făcu o plecăciune adâncă şi spuse: 

— Mira! Soi Juan Alimpo y esta ma buena Elvira (lată, eu 
sunt Juan Alimpo şi dânsa este buna mea Elvira!). 

— Ei drăcie, şi eu nu ştiu nici măcar un cuvinţel în 
spaniolă, spuse necăjit căpitanul. La asta nu m-am gândit! 

— Ei, atunci poate să vorbim franţuzeşte? întrebă Sternau. 

— La nevoie, să încercăm! 

— Atunci vă veţi putea înţelege. Amândoi vorbesc binişor 
franţuzeşte. Dar, vă rog, poftiţi înăuntru. Sternau deschise 
uşa camerei de alături şi tabloul care li se oferi le stârni o 
adâncă emoție. 

Pe o canapea joasă, în faţa căreia se găsea o pernă moale, 
stătea îngenuncheată Roseta. Mâinile ei delicate erau 
împreunate şi privirea îi era îndreptată în sus, în timp ce 
buzele ei palide se mişcau în tăcere, murmurând o 
rugăciune. Faţa ei era de o frumuseţe nepământeană. 

— Ce trist! Ticăloşii aceştia ar trebui traşi în ţeapă sau 
prăjiţi de vii! 


— Doamne, Dumnezeul meu, spuse doamna Sternau, în 
timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi. Biata, sărmana 
copilă. Să ne rugăm Domnului ca s-o ajute! 

Elena nu spuse nimic. Se îndreptă spre canapea, 
îngenunche lângă Roseta, o îmbrăţişă cu dragoste şi începu 
să plângă. 

Cele două femei ridicară bolnava şi o aşezară pe canapea; 
dar ea alunecă din nou şi îşi reluă poziţia de rugăciune. 

Contele Manuel şedea alături pe un scaun. Deşi statura sa 
nu mai era atât de firavă ca înainte şi faţa îi era mai plină, 
datorită bunei îngrijiri primite în perioada petrecută la 
Paris, privirea indiferentă a ochilor săi făcea să ţi se strângă 
inima. 

— Încă n-aţi încercat să le administraţi medicamentele 
dumneavoastră? întrebă căpitanul. 

— Nu, răspunse Sternau. La Paris şi pe parcursul 
călătoriei mi-au lipsit mediul potrivit şi condiţiile pentru 
îngrijirea necesară. 

— Şi credeţi că vor fi eficiente? 

— Sper, deşi otrava s-a răspândit în tot organismul lor. Am 
să încep de îndată tratamentul. Dar cred, domnule căpitan, 
că ar fi bine să pornim la drum. 

Bagajele aduse de Sternau au fost încărcate în căruţă. 
Căpitanul plăti nota şi cu toţi se urcară în cele două trăsuri, 
pentru a porni la drum. 

Se aflau încă pe una din străzile principale ale oraşului 
când, la un moment dat, căpitanul făcu semn vizitiului să se 
apropie de trăsura în care se afla Sternau. Asta pentru ca 
să poată vorbi cu el. 

— Vărule, spuse el, ia priveşte dincolo, la dreapta, îl vezi 
pe individul acela cu pardesiul gri? 

— Acela cu umbrela sub braţ? Cine e? 

— Este comisarul de poliţie cu pricina. O să ne observe 
mai mult ca sigur şi pariez că o să-l revedem în curând la 
noi, la ocolul silvic, pentru că o să bănuiască că dumneata 
eşti doctorul Sternau pe care-l aşteptam. 


Într-adevăr, omul în gri se opri pe loc în clipa când îi zări. 
Îşi îndreptă ochelarii şi când trecură pe lângă el, se întoarse 
cu un râs batjocoritor, luând-o grăbit spre cartierul unde se 
aflau sediile autorităţilor. 

Călătorii noştri îşi continuară liniştiţi drumul şi sosiră în 
curând la Rheinswalden, unde îi aşteptau camerele puse la 
dispoziţia lor de către doamna Unger, la cererea mamei 
doctorului Sternau. 

Călătorii au folosit sfârşitul zilei pentru a se instala cât mai 
comod, astfel ca la căderea serii să poată să stea cu toţii 
laolaltă, să discute amănunţit cele întâmplate în Spania. Au 
lipsit numai Alimpo şi Elvira, care au stat tot timpul în 
anticamera bolnavei. Cu ei se mai găsea şi Kurt, micul 
vânător, care-i îndrăgise repede pe cei doi. El căpătase ceva 
cunoştinţe de limbă franceză de la învățătorul său şi se 
bucura acum nespus de mult că se putea înţelege în această 
limbă cu Alimpo şi soţia acestuia. 

Seara s-au dus târziu la culcare şi din această cauză s-au 
sculat mai târziu dimineaţa. Căpitanul a fost primul care şi- 
a făcut apariţia în curtea castelului. L-a găsit pe Ludwig 
ocupat cu hrănirea câinilor. 

— Unu, doi, patru, şase, şapte, opt câini, numără el. Dar 
lipseşte unul! 

— Domnule căpitan, este... eu... eu. 

Era atât de speriat că nu putea scoate o vorbă din gură. 

— Ei, ce-i? întrebă Rodenstein pe un ton sever. 

— Eu, ştiţi, lipseşte unul. 

— Păi, asta am văzut imediat. Care din ei? 

— Waldina. Este, vedeţi, este... moartă! 

— Moartă? Fir-ar să fie! De ce a murit? Era doar bine 
sănătoasă. 

— Ea...a... 

— Ei, ce s-a întâmplat cu ea? S-a intoxicat? 

— Da, domnule căpitan, aşa s-a întâmplat. 

— Ei drăcie! Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? 


— Păi, ştiţi, cu un glonte, domnule căpitan, răspunse 
Ludwig. 

— Ei asta-i! Doar un câine nu mănâncă gloanţe! 

— Domnule căpitan, sunt un măgar, glonţul era de la mine. 
Trebuie să vă spun adevărul. Ieri am împuşcat-o pe 
Waldina. 

— O mie de obuze! Dar de ce? Turbase cumva? 

— Nu, se căină Ludwig, nu ea a fost turbată, ci eu. Am tras 
în ea în loc să trag în vulpe. 

— Bravo! Bătrânul vânător a împuşcat câinele, iar între 
timp băieţelul a doborât vulpea. 

— Înseamnă că aţi aflat, domnule căpitan?! Da, aşa s-au 
întâmplat lucrurile. Acum nu merit decât să mă daţi afară 
din slujbă. 

— Asta s-ar fi întâmplat, dar mi-am dat cuvântul de onoare 
că nu o să te cert pentru fapta ta. 

— Lui Kurt? Pe toţi zeii, ăsta e un băiat şi jumătate! N-o să 
uit asta. 

— Asta vreau şi eu să sper. Ar fi putut să-mi ceară altceva. 
S-a tot gândit cum să te scape de „mulţumirea” mea, pe 
care o binemeritai. Unde e Waldina? 

— Am îngropat-o în grădină, cu toate onorurile, domnule 
căpitan; a meritat-o din plin sărăcuţa. 

Chiar în aceeaşi seară erau toţi instalaţi la conac. 
Căpitanul alerga de colo până colo dând porunci slugilor ca 
musafirii să fie cât mai bine serviţi. După masă, doctoral 
stătu cu ei de vorbă la un pahar cu vin şi se sfătuiră 
împreună ce-ar fi mai bine de făcut. Sternau avea de gând 
să înceapă chiar de a doua zi tratamentul de dezintoxicare 
a bolnavilor. 

Dis-de-dimineaţă, Ludwig alergă speriat la căpitan să-i 
spună că a venit iar comisarul, de data asta însoţit de patru 
poliţişti care s-au postat la poarta conacului. 

— Bine, pofteşte-l pe comisar înăuntru, porunci 
Rodenstein foarte liniştit. 


— Bună dimineaţa, prea stimate domnule căpitan, zise 
comisarul cu o politeţe prefăcută. 

— Bună dimineaţa, domnule comisar, răspunse foarte 
cuviincios acesta. Ei, vezi ce face o bună învăţătură? Ştii 
acum în sfârşit cum să te porţi cu oamenii. Ei, s-auzim, care- 
i povestea? 

— Poate că o să-ţi dau şi eu astăzi o lecţie dumitale. Mai 
întâi dă-mi voie să te întreb dacă ai de gând să mă dai afară 
din casă, cum ai făcut ieri? 

— Negreşit că da, dacă nu ţi-ai adus legitimaţia. 

— Fii pe pace, am avut grijă de asta. Poftim, citeşte! 

Comisarul scoase din buzunar o hârtie împăturită şi i-o 
întinse. 

— Foarte bine, zise căpitanul după ce-o citi. E de la 
procuror. Mă roagă să-ţi dau relaţiile necesare şi să-ţi 
înlesnesc cercetările. Şi-acum, ce pofteşti să afli? 

— Doctorul Sternau e aici la d-ta? 

— Da. 

— A adus şi alte persoane eu el? 

— Hm... da. Pe unul anume Alimpo, pe una anume Elvira, 
pe un anume don Manuel şi pe o domnişoară Rosa, Rosaura 
ori Roseta - nu ştiu nici eu bine cum o cheamă. 

— Una din doamne e contesă? 

— Elvira şi contesă! E prea mătăhăloasă pentru o contesă. 
Ori te pomeneşti că Alimpo o fi vreo contesă deghizată în 
bărbatul care şi-a pus în gând să se mărite cu mine, ca să 
mă jefuiască de avere? Mai ştii? 

— Domnule căpitan, îmi place să cred că nu vrei să-ţi baţi 
joc de mine, de aceea te rog să încetezi cu glumele, zise cu 
severitate comisarul. 

Rodenstein îl măsură din cap până în picioare fără să-i 
răspundă. Sună şi spuse servitorului să-l poftească pe 
Sternau. 

Doctorul veni, strânse mâna gazdei şi se înclină cu răceală 
în faţa comisarului. 

— M-aţi chemat, domnule căpitan? întrebă el. 


— Da, domnuleţul acesta zicea că are să-ţi spună ceva. 

— Şi cine e dumnealui? 

Rodenstein vru să răspundă, dar comisarul i-o luă înainte. 

— Sunt comisar-şef al poliţiei marelui principat de Hessa. 

— Şi ce doreşti? 

— D-ta eşti doctorul Sternau? 

— Da, eu suni. 

— Vii din Spania, unde ai locuit la contele Rodriganda; ai 
vrut să-l omori pe un anume Gasparino Cortejo, şi ai fugit 
din închisoarea din Barcelona. 

— Exact. 

— Mărturisirea d-tale îmi ajunge. În numele legii te 
arestez! 

— Bine, mă supun. 

— Cum? Ce-ai spus? strigă căpitanul, te supui? 

— Da, zise doctorul zâmbind. 

— Trebuie mai întâi să-ţi fac percheziţia bagajului. 

— Nu cred că domnul căpitan Rodenstein îţi va îngădui să- 
i faci percheziţie în casă. 

— Să mă ia dracu dacă-i îngădui! răcni acesta. 

— Vă interzic orice împotrivire, zise cu demnitate 
comisarul. 

— Şi eu d-tale orice depăşeşte atribuţiile pe care le ai, 
răspunse foarte serios Sternau. Pari să fii influenţat de nu 
ştiu ce prejudecăţi împotriva mea, şi-ţi atrag atenţia că te 
voi trage la răspundere. 

Cuvintele şi tonul cu care fuseseră rostite făcură impresie 
asupra comisarului. Se înclină politicos: 

— Îmi fac numai datoria, domnule. 

— la să examinăm niţel această datorie, domnule comisar. 
Ai spus ieri domnului căpitan că ai un mandat de arestare 
pentru mine. Ai vrea să fii atât de bun să-mi arăţi şi mie 
mandatul? 

— Nu... nu-l am la... mine... bâigui comisarul. 

— D-ta l-ai citit? 

— Nu sunt obligat să răspund. 


— Foarte bine. Văd acum care e situaţia. D-ta i-ai spus ieri 
domnului Rodenstein un neadevăr, nici nu poate fi vorba de 
un mandat de arestare. Se ştie la Rodriganda din ce oraş 
sunt şi s-au cerut informaţii despre mine. Cum ai ajuns d-ta 
la ideea unei percheziţii şi a arestării mele nu pot să pricep, 
în ce mă priveşte, sunt dispus să te urmez sub rezerva 
răspunderii pe care ţi-o iei. Cât pentru percheziţie, mă 
opun formal. în casa aceasta se află doi oameni bolnavi de 
alienare mintală şi orice enervare le-ar putea face rău. Sunt 
medic şi trebuie să fiu ascultat când e vorba de bolnavi. Şi- 
apoi, nu d-ta eşti în drept să faci percheziţia, ci procurorul, 
dacă găseşte el de cuviinţă. Acum să plecăm; te voi însoţi la 
parchet, ce va fi apoi vom vedea noi. 

— Şi eu, adăugă căpitanul ameninţător, interzic oricui, fie 
el comisar ori tatăl comisarului, să-mi calce casa, m-ai 
înţeles? 

Comisarul văzu că are de-a face cu doi oameni hotărâți, de 
aceea nu mai stărui. 

Plecară. Când ajunseră la tribunal, comisarul intră 
împreună cu Sternau şi Rodenstein la procuror. 

— L-am adus pe Sternau, raportă scurt comisarul. 

— Foarte bine, răspunse politicos procurorul. A, uite-l şi pe 
domnul căpitan Rodenstein! Ce-mi prilejuieşte plăcerea 
vizitei d-tale, domnule căpitan? 

— Am venit să-ţi prezint altfel decât „L-am adus pe 
Sternau”, dragă procurorule, pe prietenul meu, doctorul 
Cari Sternau, unul din cei mai renumiţi vânători ai 
pustiurilor. 

Procurorul zâmbi stânjenit, se înclină şi spuse: 

— Vă declar, domnule doctor, că mi-ar fi plăcut mai mult să 
vă cunosc în alte împrejurări. Sper însă că e o neînțelegere 
la mijloc, care se va limpezi repede. 

— Sunt convins de aceasta, domnule procuror, şi vă rog să 
binevoiţi a lua în cercetare aceste documente, răspunse 
doctorul şi-i întinse un teanc de hârtii. 


Tot citind, chipul magistratului părea şi mai uimit. După ce 
isprăvi, strigă entuziasmat: 

— E ceva extraordinar, domnule doctor! Recomandările pe 
care le ai ar putea dezarma pe cel mai neîmpăcat duşman 
al d-tale. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna şi să-ţi ofer tot 
concursul meu în împrejurarea de faţă. 

Comisarul rămăsese cu ochii holbaţi şi cu gura căscată. 
Procurorul se întoarse spre el şi-i zise cu asprime i 

— Iar ai făcut o năzbâtie, domnule comisar. Un poliţist 
care se tot lasă dus de închipuiri mai mult încurcă, de aceea 
o să mă lipsesc o bună bucată de vreme de serviciile d-tale. 
Poţi să pleci. 

Bietul comisar salută şi ieşi pe uşă, plouat. 

Procurorul ceru să vadă şi el bolnavii; ancheta trebuia 
făcută în orice caz. Plecară deci toţi trei la conac. După ce 
făcu constatarea, procurorul semnă şi întinse actul lui 
Sternau. Stăteau acum în biroul căpitanului comentând 
faptele. Magistratul părea foarte mişcat de nenorocirea 
celor doi spanioli care fuseseră victimele unor ticăloşi şi-şi 
exprima îndoiala asupra vindecării lor. Sternau scoase 
atunci din buzunar o sticluţă şi o privi mult timp la lumină. 

— Ce ai acolo, domnule doctor? îl întrebă procurorul. 

— Antidotul, care sper că va fi leacul contelui şi al 
contesei. L-am preparat eu însumi sub ochii a doi chimişti, 
experţi în materie. 

— Îţi urez din toată inima succes, doctore, dar efectul 
acestei contra-otrăvi nu poate primejdui viaţa bolnavilor? 
întrebă procurorul. 

— Ba da; poate aduce vindecarea sau moartea, de aceea 
am şovăit atâta timp. Totuşi trebuie să încerc. 

— Dacă nu reuşeşte, mă duc la Rodriganda şi ridic castelul 
în aer cu toţi nemernicii aceia care se află în el! 

— Acum, fie ce-o fi, sunt bucuros că eşti şi d-ta de faţă, 
domnule procuror. Să mergem în camera contesei. 

Doctorului îi trebui într-adevăr o putere de stăpânire 
supraomenească în momentul când turnă câteva picături 


într-o lingură cu apă, ca să nu-i tremure mâna. Apa nici nu 
se tulbură măcar, rămase tot atât de limpede ca mai înainte. 
Sternau dădu încetişor capul bolnavei pe spate, dar când 
să-i ducă lingura la buze se opri; închise o clipă ochii, un 
suspin îi ieşi din piept, şi murmură cu glas tremurat de 
emoție: 

— Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere... putere... 

Era o rugăminte venită din adâncul sufletului său chinuit. 
Dumnezeu păru că se îndură de el, căci tânărul îşi recăpătă 
într-o clipă liniştea. Apropie lingura de buzele Rosetei, care 
deschise inconştientă gura şi sorbi băutura până la ultima 
picătură. Medicul lăsă iar binişor capul bolnavei pe pernă, 
puse lingura pe masă şi oftă adânc. 

— Cum se va manifesta acum efectul, doctore? întrebă 
procurorul curios. 

— Se va vedea în curând dacă a avut efect, răspunse 
acesta. Peste zece minute va adormi. Somnul acesta va dura 
peste patruzeci şi opt de ore. În tot acest timp nu trebuie 
trezită cu nici un preţ. Dacă se deşteaptă mai curând, e 
semn că doza a fost prea slabă şi trebuie să-i mai dau o 
dată. Se ivesc însă tulburări, agitaţie sau febră, atunci doza 
a fost prea mare şi bolnava moare, dacă nu i se dă imediat 
un calmant. De aceea nu mă pot mişca nici o clipă de la 
căpătâiul ei. De altfel, nu se poate şti niciodată ce 
complicaţii pot surveni. V-aş ruga, domnule căpitan, să daţi 
ordin ca un cal să stea în permanenţă la dispoziţia mea ca 
să pot trimite imediat la oraş, în cazul în care as avea 
nevoie de ceva. 

Aşteptau acum toţi în tăcere efectul medicamentului. 
Emoţia era maximă. Trecură vreo zece minute. Pleoapele 
bolnavei se lăsară încetişor în jos, scoase un suspin uşor şi 
adormi. 

— Slavă ţie, Doamne! murmură doctorul. Sunt pe jumătate 
convins de reuşită. 

Îl trimise imediat pe Alimpo la conte să-l dezbrace şi să-l 
aşeze în pat. Venea acum rândul lui. 


— Crezi că efectul va fi acelaşi? întrebă magistratul. 

— Da, numai că la el somnul va dura mai mult din pricina 
vârstei, răspunse doctorul, încurajat de efectul pe care-l 
avusese medicamentul asupra contesei. 

Când văzu că bătrânul adoarme şi el repede după luarea 
picăturilor salvatoare, Sternau simţi că i se ia o grea povară 
de pe suflet. Îl puse pe intendent să stea de veghe lângă 
conte, iar el se aşeză la căpătâiul tinerei fete, aşteptând cu 
înfrigurare să treacă vremea hotărâtoare. 

O linişte adâncă domnea la conac. Toţi aşteptau în tăcere, 
cu inima strânsă, ca în faţa verdictului unui judecător care 
trebuia să hotărască viaţa sau moartea unui om. 

2. CRĂCIUNUL ÎN PATRIE. 

A doua zi la aceeaşi oră, Sternau stătea tot la căpătâiul 
bolnavei, de unde nu se mişcase o clipă măcar. În afară de 
el nu se mai afla în cameră nimeni decât mama lui. Bătrâna 
stătea la fereastră şi cosea, pe jumătate ascunsă după 
perdele. Roseta dormise tot timpul foarte liniştită, întinsă în 
pat, cu ochii închişi şi nemişcată, părea o statuie de 
marmură. 

— Mamă! se auzi în şoaptă glasul doctorului. Ia vino puţin 
încoace. 

Bătrâna se apropie în vârful picioarelor. Fiul o privi cu ochi 
sclipitori de bucurie. 

— Uită-te la chipul ei, urmă el. Nu ţi se pare că obrajii s-au 
mai colorat şi buzele nu mai sunt atât de albe? Du-te la 
căpitan şi spune-i că peste un ceas contesa se va trezi din 
somnul ei adânc. 

— Dumnezeule! E-adevărat? şopti bătrâna împreunându-şi 
mâinile. 

— Da, mamă, sper că primejdia a trecut. 

— Şi... tămăduirea? întrebă ea privindu-l îngrijorată. 

— Asta nu stă în puterea mea ci a lui Dumnezeu; mă rog 
atât de fierbinte, mamă, cum n-am mai făcut-o încă 
niciodată în viaţa mea! răspunse Sternau cu glasul 
tremurând de emoție. 


— EI îţi va asculta ruga, copilul meu, fiindcă o meriţi, şi 
Dumnezeu e drept şi milostiv, îl îmbărbătă bătrâna. 

Plecă şi se întoarse aproape, numaidecât, luându-şi locul la 
fereastră. Îşi împreună mâinile şi buzele ei şopteau o 
rugăciune către Cel-de-Sus pentru izbânda fiului ei drag, a 
cărui fericire era acum în joc. 

Trecu un ceas într-o tăcere adâncă. Deodată se auzi 
respiraţia regulată a bolnavei. Obrajii ei se înroşiră, făcu o 
mişcare uşoară cu mâna şi deschise încet ochii. Inima lui 
Sternau bătea să-i spargă pieptul; apucă încet mâna 
făpturii atât de dragi lui, dar ramase liniştit. Bolnava clipi 
din gene şi privi ţintă în faţa ei. 

„Dumnezeule Atotputernic, fii salvatorul ei! se ruga în 
gând tânărul. Acum e clipa hotărâtoare!” 

Privirile ei se însufleţiră încetul cu încetul, ochii ei priviră 
cercetător în jur. 

— E salvată! îşi zise nebun de bucurie doctorul. 

Privirile tinerei fete se opreau cu nedumerire la fiecare 
obiect din cameră. Simţi că-i ţine cineva mâna. Tresări 
speriată. 

— Tu, tu eşti, Carlos? spuse ea deodată. 

— Da, eu sunt, răspunse el tremurând de emoție. 

— Unde mă aflu? Am dormit mult? întrebă ea mirată. 

— Da, iubito, ai fost bolnavă, foarte grav bolnavă, dar 
linişteşte-te, acum au trecut toate... 

— Bolnavă, zici? Cum se poate? leri m-am dus s-o conduc 
pe Amy la Pons, pe urmă, când m-am întors acasă, mi-am 
simţit capul greu şi am adormit pe când îmi făceam 
rugăciunea. Tu, unde ai fost, dragul meu? 

— La Barcelona. 

— De ce nu mi-ai spus şi mie că pleci? 

În clipa aceea se auzi un plâns înăbuşit din dosul 
perdelelor. 

— Cine plânge acolo? Elvira? întrebă ea cu milă. 

— Nu, iubito, e o femeie străină care te iubeşte foarte mult 
şi ar vrea să te vadă. 


— O străină? rosti ea speriată. Cine e? 

— E... mama mea. 

— Mama ta?! Ce surpriză plăcută! Cheam-o încoace 
repede. 

— Trebuie să vorbeşti cu ea franţuzeşte, Roseta, fiindcă nu 
cunoaşte limba spaniolă. 

— Bine, bine, dar să vină cât mai repede, vreau s-o 
îmbrăţişez ca pe o mamă. 

— Măicuţă, zise Sternau emoţionat, vino, căci vrea să te 
vadă. 

— Fiul meu, nu înţeleg ce-aţi vorbit între voi; îmi dau însă 
seama că mintea i-a revenit şi că sunteţi fericiţi. Aşa-i sau 
nu? 

— Da, mamă, Dumnezeu ne-a ascultat ruga şi s-a îndurat 
de noi, răspunse medicul cu lacrimi în ochi. 

Bătrâna se apropie încet de pat. Roseta îi întinse 
amândouă mâinile şi şopti eu bucurie: 

— D-ta eşti mama lui Carlos? O, acum am şi eu o mamă! 
îmi dai voie să-ţi fiu o fiică supusă şi iubitoare, măicuţă? 

— Copila mea, zise bătrâna cu emoție în glas punându-i 
mâinile pe cap în semn de binecuvântare, Dumnezeu să v- 
ajute să fiţi fericiţi toată viaţa, cum sunt eu în clipa aceasta. 

— Carlos, cât îţi mulţumesc că mi-ai dăruit o astfel de 
mamă... zise Roseta după ce-o sărută pe bătrână. Dar, ia 
spune-mi, e-adevărat că am fost atât de grav bolnavă? 

— Da, draga mea, şi încă foarte, foarte multă vreme. 

— Nu ieri s-au petrecut cele ce ţi-am povestit adineauri? 

— Nu, ci acum trei luni. 

— Acum trei luni?... şopti ea mirată. Atunci n-am ştiut 
nimic ce se petrece cu mine... Şi tu m-ai vindecat? 

— Dumnezeu m-a ajutat să găsesc leacul. 

— Şi unde e Alfonso, Cortejo, Elvira şi Alimpo? 

— Alimpo şi Elvira sunt aici. Celelalte le vei afla mai târziu. 
N-ai voie să te oboseşti deocamdată, de aceea îţi cer să te 
cruţi, iubito. 


— Bine, te ascult, dar răspunde-mi la o singură întrebare: 
unde mă aflu acum? 

— Da un bun prieten de-al nostru. 

— Nu suntem la Rodriganda? 

— Nu. Îţi voi spune mai târziu. 

— Şi... zise ea cu teamă, tata... e-adevărat că a murit? 

— Nu, trăieşte. Acum taci, altfel te îmbolnăveşti iar, 
scumpa mea... 

— Carlos... aş vrea să te rog ceva, dar parcă mi-e ruşine... 

— Spune, dragă, nu te sfii. 

— O spun, dar nu logodnicului, ci medicului, zise ea 
înroşindu-se. Dacă am fost atâta vreme bolnavă cum spui, 
atunci... atunci... m-am hrănit foarte puţin, nu-i aşa? 

— Cum, ţi-e foame? Dar bine fetiţo, mai mare bucurie nici 
nu puteai să-mi faci! Asta e un semn bun; cui îi e foame 
înseamnă că e pe cale de însănătoşire. O să-ţi prescriu un 
regim, şi mama o să ţi-l facă numaidecât. Sau vrei să-ţi 
aducă Elvira mâncarea? 

— Să mi-o aducă Elvira dar să vină şi mama cu ea. 

Sternau însemnă ceva pe hârtie şi bătrâna plecă cu biletul 
spre bucătărie. În drum se întâlni cu Rodenstein, care o 
opri cu aceste cuvinte: 

— E-adevărat că se va însănătoşi? 

— Da, slavă Domnului şi Maicii Preacurate! răspunse 
bătrâna zâmbind fericită. 

— Victorie! Aleluia! începu căpitanul să strige nebun de 
bucurie. Pot să mă duc s-o văd, nu? Vezi, asta nu-mi place! E 
barbar! E neomenos! Ceva trebuie să fac de bucurie, 
altminteri crăp, plesnesc! Spune, dragă doamnă Sternau, 
învaţă-mă... 

— De, domnule căpitan, ştiu eu?... Şi-apoi nici n-am timp, 
mă duc la bucătărie; fiul meu i-a prescris ceva de mâncare 
Şi... 

— Ce? Să văd şi eu, zise Rodenstein şi-i smulse hârtia din 
mână. 


— Ce face? răcni el. Supă de zarzavat şi compot? Asta e 
mâncare să pună un om pe picioare? Dă-i şuncă, purcel la 
tavă, castraveți acri şi peşte marinat, ca să-i deschidă pofta 
de mâncare! S-o fi pricepând el doctorul la medicină, dar ce 
se cere unui om bolnav ca să-i dea putere, habar n-are! 

Bătrâna râse şi-şi văzu de drum. Nu trecu mult şi 
mâncarea fu gata. Elvira se duse să i-o ducă, urmată de d- 
na Sternau. Când intrară în camera Rosetei, aceasta stătea 
ridicată în pat şi vorbea cu Sternau. 

— Ce mai faci, Elvira dragă? A trecut multă vreme de când 
nu mi-ai mai auzit glasul... îi zise veselă contesa. 

Pe bătrână o podidiră lacrimile. 

— O, scumpa, draga mea stăpână, suspină ea. Mulţumesc 
Sfintei Fecioare că mă recunoşti din nou. lare-am fost 
amărâţi eu şi Alimpo al meu de boala matale... 

— Acum bucură-te, căci sunt iar sănătoasă. 

Roseta mâncă tot ce i se adusese în farfurie, apoi adormi 
iar. De astă dată somnul îi fu uşor şi fericit, aşa că Sternau 
înţelese că-i va putea povesti chiar în seara aceea cele 
întâmplate. Plecă, lăsând-o în grija Elvirei şi a maică-si, apoi 
se duse să vadă ce face contele. 

Când se întoarse peste vreun ceas, o găsi pe Roseta 
plângând. Elvira stătea lângă ea şi-şi ştergea ochii. Doamna 
Sternau părea tare necâjită. 

— Bine c-ai venit, Carol, îi zise bătrâna când îl văzu 
intrând pe uşă. Nu înţeleg spaniola, dar bănuiesc că Elvira 
i-a povestit Rosetei tot. Am încercat s-o opresc dar n-a fost 
chip. 

Sternau se uită întrebător la contesă. 

— Nu fi supărat pe noi, Carlos, se rugă ea. Elvira a scăpat 
câteva cuvinte şi atunci nu m-am mai putut stăpâni şi am 
descusut-o atâta până când mi-a mărturisit tot. 

— Dar bine, dragă, enervarea ţi-ar putea face foarte rău, 
zise el îngrijorat. 

— 'Te înşeli, dragul meu, nesiguranța mi-ar fi făcut şi mai 
rău. Acum mă simt mai liniştită şi aş vrea să-ţi fac o mare 


rugăminte pe care te rog să mi-o îndeplineşti. Să mă laşi să- 
l îngrijesc eu însămi pe tata. 

Medicul încercă să se împotrivească, în cele din urmă 
trebui să cedeze însă, cu atât mai mult cu cât tânăra fată 
părea acum în stare să-l supravegheze. Îi aşeză un fotoliu la 
căpătâiul bolnavului şi o lăsă singură cu el. Lia vederea 
tatălui ei, de care fusese atâta vreme despărțită, pe Roseta 
o podidiră lacrimile şi plânse multă vreme cu amar. Îi apucă 
mâna şi i-o acoperi de sărutări. De-abia acum observă ea 
prezenţa lui Alimpo, care o privea emoţionat, cu ochii în 
lacrimi. 

— O, scumpa, draga mea stăpână, începu el, nu sunt 
vrednic să îi mulţumesc lui Dumnezeu că te văd iar 
sănătoasă. 

— Îţi mulţumesc şi eu din adâncul inimii mele că mi-ai 
ajutat să-mi recapăt graiul şi minţile, răspunse ea. 

— Ăsta e meritul doctorului, numai el v-a tămăduit de 
boala aceea îngrozitoare. 

— Ştiu, şi ştiu şi ce-ai făcut tu pentru mine, bunul şi 
credinciosul meu Alimpo, şi-ţi mulţumesc din tot sufletul. 

— O, n-am făcut cine ştie ce mare lucru, draga mea 
stăpână şi, dacă e nevoie, vă urmez până la capătul 
pământului, o asigură el. Aşa zice şi Elvira mea. 

A doua zi trebuia să se hotărască dacă medicamentul va 
avea acelaşi succes şi la conte, ca la fiica sa. Aceasta stătea 
la căpătâiul lui şi nu-şi lua ochii de la el. Bătrânul dormea 
de trei zile şi s-ar fi putut trezi dintr-un moment într-altul. 
lată că intră şi Sternau în cameră. Apucă mâna fetei într-ale 
lui şi-i zise doar atât: 

— Roseta! 

— Carlos, spune-mi, crezi că-l vei scăpa?... se rugă ea cu 
glasul înecat în lacrimi. 

— Sper, şi chiar în curând, răspunse el emoţionat. 

Lăsă mâna fetei, o apucă pe cea a contelui şi o ţinu multă 
vreme. Deodată îi dădu drumul şi trecu la picioarele 
patului. Contele începu să se agite, deschise ochii şi se uită 


în jurul său ca un om care se trezeşte din somn. Deodată 
privirile se opriră la Roseta. Apoi spuse mai mult în şoaptă: 

— Doamne, unde mă aflu? Roseta, copila mea, tu eşti? Şi 
doctorul care m-a scăpat de la orbire, unde e? 

Contesa se îngălbeni la faţă. Rămase un timp ca împietrită, 
apoi ţipă deodată: 

— Tată! Tată, mă recunoşti? Mă recunoşti într-adevăr? 

Un zâmbet de fericire flutură pe buzele lui palide. 

— Cum să nu te recunosc! Doar eşti copila mea dragă, 
Roseta mea. le rog, nu-i lăsa pe Alfonso, pe Cortejo şi pe 
Clarissa să vină. Numai doctorul... el să mă Vegheze. Sunt 
atât de obosit! Aş vrea să dorm. Hai, sărută-mă şi spune-mi 
noapte bună ca în fiecare seară... şi mâine... dimineaţă, să 
vii mai... devreme... Bătrânul închise ochii şi adormi. Roseta 
îşi muşcă buzele ca să nu ţipe de durere şi de bucurie. Un 
geamăt adânc îi zgudui pieptul şi lacrimi fierbinţi i se 
prelinseră pe obrajii slăbiţi de boală. În cele din urmă reuşi 
să-şi înfrângă durerea, şi-şi şterse ochii. Lângă ea stătea 
Sternau, care o privea în, tăcere. 

Au trecut două săptămâni de atunci. Don Manuel se 
restabilise pe deplin. Îşi dădu cu bucurie consimţământul la 
căsătoria Rosetei cu tânărul medic. Singurul lucru care-l 
mâhnea era nesiguranța în privinţa soartei fiului său. Nu se 
hotărâse încă nimic pentru salvarea lui. 

La conac era o fierbere neîntreruptă pentru pregătirile de 
nuntă, care trebuia să aibă loc în seara de Crăciun. În ziua 
de ajun sosi încă un musafir: era timonierul Unger. Bucuria 
nevestei şi copilului său era de nedescris. După masă 
timonierul stătu de Vorbă cu nevastă-sa şi află de la ea 
întâmplările de la castelul Rodriganda. El ascultă atent cele 
povestite, apoi îi zise: 

— Aşadar, doctorul acesta Sternau a trebuit să fugă de la 
Rodriganda; nu cumva din pricina unui tânăr care a 
dispărut fără urmă de acolo? 

— De unde ştii tu asta? întrebă mirată soţia lui. E-adevărat 
că a dispărut cineva de-acolo. Era un locotenent de husari - 


aşa spunea doamna Sternau. 

— Hm! Şi nu se ştie unde se află? 

— Nu. A, ia stai! Acum îmi aduc aminte; doctorul Sternau 
crede că a fost dus pe o corabie. 

— Ei drăcia dracului! Ştii că se potriveşte? Nu ştii cum îi 
zicea corăbiei? Nu cumva „Pendola”? Ia gândeşte-te bine... 

— Nu, doamna Sternau n-a spus nici un nume. 

— Nici altceva? 

Femeia se gândi puţin, apoi rostii. 

— Stai! Parcă spunea că era un avocat la mijloc. Avea un 
nume greu şi l-am uitat. 

— Nu-l chema Gasparino Cortejo? 

— Ba da, ba da! Chiar aşa! Dar de unde îl ştii tu? 

— O să-ţi spun mai târziu, acum trebuie neapărat să 
vorbesc îndată cu doctorul, fiindcă am să-i transmit ceva 
foarte important. 

Timonierul ieşi repede din cameră şi întrebă în curte dacă 
nu-l văzuse cineva pe doctor. 1 se spuse că a plecat chiar 
atunci să facă o plimbare prin pădure. Unger se luă după el 
şi-l ajunse imediat din urmă. 

— Vă rog să mă iertaţi, am cinstea să vorbesc cu domnul 
doctor Sternau, nu-i aşa? întrebă timonierul. 

— Da, răspunse cam mirat doctorul. 

— Aş avea să vă comunic ceva foarte important, domnule 
doctor. Eu sunt Unger. 

— A, tatăl micuţului nostru Kurt? 

— Am sosit de-abia astăzi, de aceea nu m-aţi văzut până 
acum. Eu, domnule doctor... 

— E vorba de o consultaţie medicală? îl întrerupse acesta. 

— Nu, e ceva care vă priveşte pe dv. şi persoanele din 
castelul Rodriganda. 

— A, exclamă doctorul foarte mirat, d-ta ai fost prin 
Spania? 

— Nu, dar am aflat în călătoria pe care am făcut-o acum în 
urmă, unele lucruri care vă pot interesa. 

— Ştii că mă faci curios? Spune, te rog. 


— Ancorasem în portul Nantes în Franţa. Lângă noi se afla 
un vas spaniol,La Pendola”, al cărui căpitan se numea 
Landola. Se dădea drept vas comercial, eu însă am bănuit 
de la început că nu e lucru curat cu ei. Căpitanul îmi făcea 
impresia unui pirat. Într-una din zile am surprins o discuţie 
într-o cârciumă din port între doi din marinarii săi. Unul din 
ei povestea celuilalt că pe corabie s-ar afla un prizonier pe 
care-l ţin închis din ordinul unui anume Gasparino Cortejo. 

Pe măsură ce povestea timonierul, încordarea cu care-l 
asculta Sternau era şi mai mare. La un moment dat nu se 
mai putu stăpâni şi strigă: 

— Dumneata nici nu ştii, domnule, cât de importante sunt 
spusele d-tale! Ziceai că pe căpitan îl cheamă Henrico 
Landola? 

— Da, şi corabia se numeşte „L.a Pendola”. Sunt însă sigur 
că numele adevărat al ei e „Lion”, Vasul-pirat care - 
cutreieră mările africane şi ale Americii răsăritene, jefuind 
vasele pe care le întâlneşte în cale. 

— Atunci acest Henrico Landola nu e altul decât căpitanul 
Grandeprise? 

— Tot ce se poate, dar staţi, n-am terminat încă. Marinarul 
întrebă atunci pe camaradul său ce au de gând să facă cu 
prizonierul lor; la care acesta îi răspunse că se va duce şi el 
probabil după celălalt pe care l-au luat cu vreo câteva luni 
în urmă din Mexic. 

Medicul tresări. 

— Din Mexic? N-ai mai auzit altceva nimic despre acest 
om, de pildă cum îl cheamă? întrebă el cu încordare. 

— Ba da, marinarul îi zicea „bătrânul Fernando” şi, după 
câte am înţeles, trebuie să fie un om de seamă, conte sau 
aşa ceva. Ocoliseră atunci Capul în sudul coastei Africii 
Răsăritene şi fuseseră la Zeila, unde îl debarcaseră şi-l 
vânduseră la Harar*. V-am povestit întâmplarea asta fiindcă 
pare să fie o mare asemănare între ea şi cealaltă, în 
amândouă cazurile era acelaşi Cortejo la mijloc. 


În clipa aceea doctorului parcă i se luă o perdea de pe 
ochi. Cu iuţeala fulgerului îi flutură în minte ceea ce-i 
povestise în închisoare Jacques Tardot înainte de a muri. Pe 
atunci încă nu se gândea, auzind numele Fernando la 
fratele contelui Manuel care murise în Mexic. Acum, când 
aflase că Landola era una şi aceeaşi persoană cu căpitanul 
„Pendolei” şi al „Lion”-ului nu se mai putea îndoi că 
bătrânul conte Fernando nu era mort ci fusese răpit de el. 
Cu atât mai mult cu cât aci, ca şi acolo, era amestecat 
numele de Cortejo. 

Sternau ştia că administratorul moşiilor contelui Fernando 
se numea tot Cortejo, putea fi deci frate cu acesta din 
Spania. Îşi potoli cu un efort năvala gândurilor şi întrebă 
mai departe: 

— Altceva mai ştii despre el? 

— Nu, nimic. 

— Nu ştii încotro s-a dus „Pendola” când a plecat din 
Nantes? 

— Auzeam că e vorba să se îndrepte spre Cape-town, dar 
aceşti pirați n-au niciodată o ţintă anume, se duc acolo unde 
cred că dau de o pradă bună. 

— Nu s-ar putea afla de aici unde a acostat sau a fost 
văzută „Pendola”? 

— Ba da, dar cercetările sunt legate de mari cheltuieli şi 
cer timp îndelungat. 

— Dacă aş cere informaţii telegrafic? 

— Ar merge ceva mai repede, cheltuielile ar fi însă şi mai 
mari. Să presupunem că aflaţi unde se află corabia, ce-aţi 
folosi cu asta? 

— Voi porni după ea şi îl voi elibera pe prizonier. 

— Eliberarea acestei persoane vă e într-adevăr atât de 
prețioasă? 

— Nici nu-ţi poţi închipui d-ta! Poate că-ţi voi povesti mai 
târziu amănunţit cum stau lucrurile. Dar, ia spune domnule 
Unger, ai acum vreun angajament pe undeva? 

— Deocamdată nu. 


— 'Te simţi în stare să conduci singur un vas mic, un iaht? 

— Dacă am un maşinist bun, da. 

— S-ar putea lua la luptă un astfel de vas, în larg, cu 
„Pendola”? 

— E greu de răspuns la întrebare. Dacă vasul ar fi solid 
construit, bine înarmat, şi ar avea oameni unul şi unul pe 
bord, cred că da. 

— Aşadar, nu ţi se pare cu neputinţă. 

— În condiţiile amintite, nu. 

— Şi cât ar trebui să coste un astfel de vas? 

— O sută - o sută cincizeci de mii de franci francezi, în 
afară de echipament. 

— Am putea găsi unul de ocazie? 

— Hm. mai greu. Astfel de vaporaşe se întrebuinţează de 
obicei de către milionari în călătoriile lor de plăcere şi nu 
sunt de vânzare. De altfel, un vas mai vechi nici nu v-ar 
putea folosi; v-ar trebui unul făcut anume după indicaţiile 
dv. Echipamentul de asemenea. 

— Unde sunt cele mai bune şantiere de vapoare? 

— În Scoţia. Ar trebui însă să vă duceţi dumneavoastră 
personal acolo şi să-l comandaţi. 

— Eu nu mă pricep. Ai fi d-ta dispus să mă însoţeşti în 
cazul când m-aş hotări la aşa ceva? 

— Cum să nu! Din toată inima, domnule doctor. 

— Bine, o să mă mai gândesc. Surioara mea, care ţine 
foarte mult la soţia d-tale, m-a întrebat dacă n-aş putea să 
te ajut să-ţi cumperi singur o corabie, ca să nu trebuiască 
să mai fii salariatul nimănui. Cumpăr iahtul. D-ta vei fi nu 
proprietarul, ci căpitanul lui. Dacă-mi ajung scopul, voi 
vedea pe urmă ce mai pot face pentru d-ta. Acum să mă 
ierţi că te las, dar ce mi-ai povestit m-a tulburat foarte mult 
şi am nevoie de singurătate ca să mă gândesc la cele ce am 
de făcut. Da revedere, domnule Unger. 

— Da revedere, domnule doctor. 

Îşi strânseră mâinile şi de despărţiră. 

După-amiază sosi şi procurorul la conac. 


— Îmi aduci veşti? îl întrebă Sternau. 

— Da. Uite ce e: am luat câteva informaţii la Rodriganda. 
Din averea contelui nu se va ştirbi un gologan. Am trimis şi 
un detectiv dintre cei mai destoinici la Barcelona. Acesta va 
supraveghea cu multă atenţie castelul. 

— Ideea nu e rea, mai ales că don Manuel are de gând să 
rămână deocamdată în Germania în aşteptarea rezultatului 
cercetărilor pentru găsirea fiului său. 

— Cum, contele nu vrea să se ducă să intre iar în posesia 
averii lui? 

— Şi să vrea, n-ar putea s-o facă. 

— Mă rog, explică-te mai bine... Nu înţeleg ce vrei să spui. 
Ce l-ar putea împiedica pe conte... 

— O să mă înţelegi numaidecât. Averea nu e personală ci 
aparţine familiei Rodriganda şi trece din tată-n fiu, când 
acesta a devenit major, urmând să fie administrată de 
amândoi, iar venitul să se împartă pe din două. Un proces 
intentat de unul din ei trebuie să fie făcut cu asentimentul 
celuilalt, ori contele nu poate da în judecată pe copărtaşul 
averii, deoarece acesta ar trebui să semneze şi el acţiunea. 
Cum crezi d-ta că fiul se va da singur în judecată pentru 
punerea în drepturile lui a contelui Manuel? 

— Dar bine, doctore, legile din Spania sunt absurde! zise 
indignat magistratul. 

— Şi-acum spune, cine crezi d-ta că e moştenitorul averii? 

— Fără îndoială, Mariano. 

— Da? Te înşeli. Dovada? Ar trebui mai întâi ca Mariano să 
fie găsit, ca să-şi revendice drepturile. Greutatea constă în 
faptul că Alfonso e, după lege, moştenitor, sau mai bine zis 
coproprietar al averii familiei Rodriganda. 

— Ce încurcătură, domnule! 

— Aşa e. Înţelegi acum de ce contele e legat de mâini şi de 
picioare şi nu poate face nimic până la găsirea lui Mariano. 
— S-ar putea face, poate, ceva pe cale juridică împotriva 

lui Alfonso. 


— Greu. Ce dovezi poţi aduce? Deocamdată, fără Mariano 
nu se poate face nimic. 

— Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să-ţi dau dreptate. Dar 
cu don Manuel ce-ai de gând, Vrei să ţii ascunsă 
deocamdată salvarea şi vindecarea lui? 

— Nu cred c-o să se poată, deşi ar fi de dorit. Nu-mi pot 
tăinui socrul şi nici să-l pun sub cheie, în orice caz, castelul 
Rodriganda va fi bine supravegheat şi fiecare mişcare a lui 
Alfonso şi a complicilor săi spionată. Pentru moment trebuie 
să-i lăsăm pe criminali să se bucure de roadele crimei lor; 
cel mult dacă putem obţine ca Roseta să-şi primească 
partea de moştenire ce i se cuvine. 

— În privinţa asta îţi pot da o veste bună. Detectivul trimis 
de mine la Rodriganda îmi scrie că, după cât a aflat, cei de 
acolo sunt dispuşi să recunoască în tânăra fată care se 
găseşte aci, pe contesa Roseta. 

— Asta înseamnă că nu-i tăgăduiesc drepturile de 
moştenire? 

— Desigur. Am şi avut un schimb de scrisori cu 
ambasadorul Spaniei în privinţa asta, şi îl văd dispus să facă 
tot posibilul pentru a i se recunoaşte contesei drepturile. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, domnule procuror, pentru 
interesul d-tale, şi-ţi mulţumesc în numele logodnicei mele. 

— Mă rog... Dar, ia spune, e-adevărat ce-am auzit 
adineauri de la Unger, că vrei să te duci să, cumperi un 
vaporaş? 

— Da. 

— Din ce mi-a povestit el am înţeles că e o afacere cât se 
poate de încâlcită. Îmi dai voie ca în lipsa dumitale să mă 
ocup mai departe de interesele d-tale, doctore? 

— Mai întrebi! Sunt chiar foarte mulţumit de asta. 

— Atunci ne-am înţeles. Voi începe chiar de mâine 
cercetările, ca să aflu când şi unde a fost văzut pentru 
ultima oară vasul „La Pendola”. Şi-acum, dragă doctore, 
înainte de plecare, îngăduie-mi să-ţi prezint felicitările mele 


pentru căsătoria d-tale, încheie procurorul strângând mâna 
medicului. 

Nunta avu loc în prima zi de Crăciun la castelul lui 
Rodenstein. Acesta îşi îndrăgise atât de mult oaspeţii, încât 
tuna şi fulgera când auzea pe careva din ei vorbind de 
plecare. 

După cum îi făgăduise lui Sternau, procurorul pornise 
îndată cercetările privitoare la vasul lui Landola, şi află că 
„La Pendola” fusese văzută nu de mult la Sf. Elena, unde 
acostase ca să ia apă dulce, apoi ieşise în larg îndreptându- 
se spre Cap. Se ştia acum cel puţin unde-ar putea fi urmărit 
vasul-pirat. 

La sfârşitul lui ianuarie, Sternau o lăsă pe tânăra lui soţie 
sub ocrotirea căpitanului; el cu Unger plecară în Scoţia 
pentru a comanda sau a cumpăra vaporul care să-i ducă în 
căutarea lui Mariano. Mai înainte însă, medicul se duse să-şi 
ia rămas-bun de la procuror, şi acesta îl asigură că poate 
pleca fără grijă, deoarece tânăra lui soţie şi contele vor fi 
cât se poate de bine îngrijiţi la conacul lui Rodenstein, iar el 
personal nu va înceta o clipă să se intereseze de afacerile 
lor. 

Căpitanul îl însoţi pe doctor până în port. 

— Cât crezi că o să lipseşti, doctore? îl întrebă el la 
despărţire. 

— Cine poate şti! Căile noastre sunt în mâinile Domnului! 

— Nădăjduiesc că te vom avea în curând printre noi. 

— Rămâi sănătos, domnule căpitan... şopti Sternau cu 
lacrimi în ochi. Ai grijă de Roseta... 

— Fii fără grijă. Drum bun şi să ni te întorci sănătos, 
răspunse bătrânul tuşind, ca să-şi ascundă emoția. 

Îşi strânseră mâinile şi Sternau cu Unger se urcară pe 
vapor. 

Nici nu bănuiau ei, sărmanii, câte aveau să întâmpine în 
cale şi anii îndelungaţi care vor trece până să-şi revadă 
fiinţele dragi rămase în patrie... 

3. PE URMELE PIRATULUI. 


În partea de vest a Scoției se află oraşul Greenock, 
renumit pentru şantierele sale de vapoare. De aci au pornit 
în largul oceanelor vase mari comerciale şi de război, ca şi 
vaporaşe micuţe, făcute pentru plăcerile bogătaşilor sau 
pentru nevoile celor care de pe urma pescuitului îşi câştigă 
bucata de pâine. Într-unul din hotelurile de seamă ale 
oraşului descinsese doctorul Sternau împreună cu Unger, 
care avea să-l însoţească de-acum înainte în viaţa 
aventuroasă pe care i-o hărăzise soarta. Colindaseră 
şantierele şi portul cu gând să găsească un vaporaş potrivit 
scopului lor, dar nu găsiseră încă nimic. Stăteau acum de 
vorbă în restaurantul hotelului la o masă şi vorbeau despre 
ceea ce îi interesa, când un domn în vârstă de la o masă 
alăturată, care îi auzise, le spuse că ştia el un iaht care e de 
vânzare. Adăugă că proprietarul vasului însărcinase pe un 
avocat, care locuieşte chiar în vila din faţa hotelului, cu 
vânzarea vasului. 

Doctorul îi mulţumi pentru informaţiile date şi, îndată ce-şi 
sfârşi masa, plecă împreună cu timonierul să vadă 
vaporaşul, care era ancorat tocmai la îmbucătura unde râul 
se vărsa în mare. După ce cercetă cu de-amănuntul iahtul, 
Unger fu de părere că e minunat şi potrivit pentru scopul 
lor. 

Se întoarseră în oraş şi bătură la uşa vilei, unde văzură o 
tăbliță pe care scria: 

Emery Millner, avocat. 

Aflară de la avocat că atât vila cât şi iahtul erau 
proprietatea contelui de Northingham. 

— Contele Northingham? întrebă mirat Sternau. Aţi vrea 
să fiţi atât de bun să-mi spuneţi numele său întreg? 

— Cum să nu! zise avocatul, sir Henry Dryden de 
Northingham e numele lui. 

— A cărui fiică a fost un timp, nu de mult, la castelul 
contelui de Rodriganda ca oaspete a contesei Roseta? 

— Da, chiar aşa e, răspunse mirat la rândul său avocatul. 
Dar de unde ştiţi dv.? O cunoaşteţi pe miss Amy personal? 


— Şi încă foarte bine. Am fost şi eu în acelaşi timp cu ea la 
castel şi aş putea spune că ne-am şi împrietenit. 

— Nu cumva dv. sunteţi doctorul Sternau care l-a operat 
cu atât succes pe contele de Rodriganda? 

— Da, eu sunt. 

— O, dar e o mare cinste pentru mine, domnule doctor, să 
vă cunosc! strigă entuziasmat avocatul. Miss Amy ne-a 
vorbit foarte mult despre d-voastră. Trebuie să vă spun că 
are o deosebită simpatie pentru soţia mea şi de câte ori vine 
pe la noi îi povesteşte fel de fel de lucruri interesante. 

Aşa am aflat şi despre cele petrecute la Rodriganda. 

— Atunci vă voi întregi povestea spunându-vă că astăzi 
contesa Roseta e soţia mea. Acum se află în Germania, la 
mama mea. 

— Cum, aşa de iute a mers? Bănuia Amy aşa ceva, nu 
credea însă că lucrurile se vor hotări atât de repede. 
Probabil că a survenit ceva, nu-i aşa, domnule doctor? Şi... 
parcă nu îndrăznesc să vă rog... nu le-am putea afla şi noi? 
întrebă cam cu sfială avocatul. 

— Deoarece miss Amy are atâta încredere în dv., nu văd de 
ce n-aş avea şi eu, răspunse amabil acesta. 

— V-aş ruga să-mi daţi voie să vă prezint soţiei mele şi să 
primiţi ospitalitatea pe care v-o ofer cât timp veţi sta în 
oraş. Ne veţi face o mare bucurie, domnule doctor, şi vă rog 
să nu ne refuzaţi, stărui avocatul. 

Cu toată împotrivirea lui, Sternau trebui în cele din urmă 
să se mute la avocat, care nu mai ştia ce să facă de fericire. 
Află de la el că lordul Dryden vindea iahtul deoarece era 
vorba să stea mai multă vreme în Mexic şi n-avea ce să facă 
în timpul acesta cu el, aşa că medicul îl putu cumpăra la un 
preţ destul de convenabil. 

Acum vasul trebuia echipat şi înarmat. Angajă paisprezece 
marinari, dintre care unii se pricepeau foarte bine la 
maşini. Unger fu numit căpitanul vasului, iar proprietar era 
doctorul. Botezară iahtul „Roseta”, după numele soţiei lui. 


Vasul avea o viteză de optsprezece noduri pe oră şi 
consuma în acest timp două sute pfunzi de cărbuni, ceea ce 
îl silea să facă dese escale pentru a se aproviziona cu 
combustibil. 

În curând vaporaşul părăsi şantierul şi ieşi în largul mării 
cu o direcţie pe care nimeni nu i-o cunoştea. Era însă de 
presupus că pornise spre coasta de vest a Africii, în 
căutarea lui Landola. Trecuseră cu bine de golful Biscaya, 
supranumit de marinari „Cimitirul marinarilor” din pricina 
stâncilor sale primejdioase, şi se opriră la Colonia Capului 
pentru a da de urma „Pendolei”, dar nu aflară nimic. De- 
abia la Sf. Elena, unde trebuiau să se aprovizioneze cu 
cărbuni, li se spuse că, „Pendola” trecuse pe-aici în drum 
spre Capul Bunei Speranţe. 

Sternau se luă după el. 

Când iahtul „Roseta” fu la câteva grade nord de Cap, 
Unger intră într-o dimineaţă în cabina doctorului şi îl 
înştiinţă că spre vest se zăreşte un vas cu trei catarge. Pe 
bordul iahtului se afla un marinar, un negru, care avea o 
vedere foarte ageră. Din vârful catargului zărise vasul cu 
ochiul liber, pe când Unger nu-l putuse vedea nici prin 
ochean. 

— Să fie „Pendola”? întrebă Sternau. 

— Nu se poate şti deocamdată, dar pare să fie un vapor de 
marfă, răspunse Unger. Să ne îndreptăm spre el. 

leşiră pe covertă şi se uitară cu ocheanul în zare. Băgară 
de seamă că vasul urma aceeaşi direcţie cu ei, dar având 
vânt prielnic şi pe lângă pânze şi maşini cu aburi, „Roseta” 
înainta mult mai repede. 

În timp ce iahtul tăia cu repeziciune valurile, negrul din 
vârful catargului scoase un strigăt de spaimă şi de mirare în 
acelaşi timp. 

— Ce e? îl întrebă Sternau. 

— Se mai zăreşte încă un vapor, colo, spre apus, răspunse 
negrul. Se poate vedea bine de tot, are pânze negre. 


— Pânze negre? Aşa le are numai vasul lui Landola! strigă 
Unger şi îndreptă ocheanul în direcţia pe care i-o arăta 
negrul cu mâna. Zări într-adevăr un vas care alerga în 
goană nebună spre cel dintâi. 

— E într-adevăr „Pendola”, zise el foarte agitat. 

— Nu te înşeli? 

— Nu. Landola e un mare pungaş şi foarte şiret, are două 
feluri de pânze. Când e vorba să ancoreze în vreun port, 
întinde pânze albe, iar după ce iese în larg, pentru mai 
multă siguranţă, le întinde pe cele negre. După cum se 
vede, a pus gând rău corăbiei aceleia de marfă şi vrea s-o 
jefuiască. 

— Cum am putea veni în ajutorul ei? întrebă doctorul. În 
sfârşit am pus mâna pe Landola, şi te asigur că n-o să-mi 
mai scape ticălosul. 

Unger clătină din cap îngândurat. 

— Nu trebuie să uităm că iahtul nostru nu prea poate 
lupta împotriva unui vas-pirat. Strădania noastră trebuie să 
fie să-l prindem pe bord. O luptă pe mare ar pricinui mari 
pagube vasului şi de prins tot nu l-am prinde. Nădăjduiesc 
însă că şi corabia de marfă va încerca să se apere, aşa că 
vom fi doi împotriva lui. Voi pune să se strângă pânzele, ca 
să fim zăriţi cât mai târziu. 

Se începură pregătirile; pânzele fură strânse şi tunurile 
încărcate, apoi se dădu cea mai mare presiune maşinilor. 

Nu trecu mult şi vasul-pirat se apropie din ce în ce mai 
mult de corabia de marfă. Landola pusese să se înalțe 
steagul roşu (al piraţilor) şi o bubuitură de tun dădu 
semnalul de oprire. Corabia păru că-şi dă seama de 
înfrângerea care o aştepta, totuşi încercă să scape. Un val 
puternic o abătu din calea vasului-pirat; acesta însă îşi 
potrivi direcţia şi goni din nou după ea. 

Se auzi încă o bubuitură. De astă dată piratul ochise mai 
bine şi nimeri drept în coasta corăbiei. Un răcnet de triumf 
răsună de pe puntea vasului-pirat în acelaşi timp cu 
strigătele de furie de pe corabia de marfă, care îşi lăsase în 


jos pânzele, aşa că „Pendola” trecu ca o săgeată pe lângă 
ea. În clipa aceea se auziră două bubuituri, ceea ce pricinui 
zăpăceală pe puntea piratului. Cele două obuze trase de pe 
corabia de marfă îşi nimeriseră pesemne ţinta. 

— Bravo! strigă Unger. Corabia de marfă e englezească. 
Are câteva tunuri la bord şi e hotărâtă să-şi vândă scump 
pielea. Are tunari destoinici, după cât văd. Înainte! Acum să 
luăm şi noi vasul-pirat din partea cealaltă. 

Cele două vase stăteau acum faţă-n faţă şi se bombardau 
de zor. Era vădit că piratul era superior celuilalt, dar un 
bombardament mai îndelungat nu-i era pe plac. Îşi întinse 
toate pânzele şi se repezi la corabie. 

— Vrea să-l abordeze, strigă doctorul. 

— Da, dar nici englezului nu-i lipseşte îndemânarea. Uite 
cum s-a aşezat cu prora înainte, ca un dulău care-şi arată 
colții. O să dau acum presiune maşinilor. Peste cinci minute 
ajungem la ei ca să le spunem şi noi două vorbe şi-un 
cuvânt... 

lahtul se ferise până atunci să facă fum, aşa că nici nu 
fusese zărit de cele două vase. Deodată ţâşni pe coşul lui o 
trâmbă groasă, neagră, şi strigăte de bucurie răsunară pe 
bordul vasului de comerţ. Piratul îl văzu şi el pe noul său 
adversar, păru însă că nici nu se sinchiseşte de un potrivnic 
atât de neînsemnat. 

lahtul trecu ca o săgeată pe lângă englez. Căpitanul 
acestuia, care stătea pe covertă, îi strigă: 

— Hei, iaht, prieten ori duşman? 

— Prieten! Nu vă predaţi! strigă Sternau. 

— Nici prin gând nu ne trece! 

Şi căpitanul îşi adeveri spusele cu o nouă bombardare 
care păru să nu-şi greşească ţinta, căci se auzi de pe vasul- 
pirat un glas mânios răcnind: 

— Daţi toată viteza! Abordaţi! 

— Aha! Ăsta e Landola! zise Unger. Stai că-ţi dăm noi o 
abordare să-ţi treacă pofta...! 


lahtul făcu un ocol şi se opri drept la pupa vasului-pirat, 
dar atât de aproape încât bombele treceau pe deasupra lui. 

— Foc! comandă Unger. 

Detunăturile răsunară puternic şi proiectilele se înfipseră 
în cherestea. 

— Aşa! zise Sternau mulţumit, acum trimiteţi-i şi câteva pe 
covertă, băieţi! 

În timp ce tunarii iahtului căutau să găurească vasul 
deasupra liniei de plutire, marinarii de pe punte trăgeau de 
zor spre covertă. De-abia acum văzu piratul că adversarul 
pe care-l socotise neînsemnat, putea fi un duşman 
primejdios. N-avea însă ce să-i facă, fiindcă bombele sale 
nu-l puteau nimeri, şi împotriva gloanţelor de puşcă Unger 
avusese grijă să aşeze la proră pavăze groase prin care nu 
puteau trece proiectilele. 

Piratul se găsea acum între două focuri. Atât englezul cât 
şi iahtul se ţineau dârz, şi Landola îşi dădea seama că 
situaţia lui nu era deloc plăcută. Atâta timp cât nu se va 
descotorosi de iaht, îi era cu neputinţă să biruie corabia de 
marfă. 

— Abordaţi afurisita aia de stârpitură! răcni el. 

În câteva minute două din bărcile piratului, încărcate cu 
marinari, se lăsară pe apă şi porniră spre iaht. 

— Minunat! făcu Unger râzând. Stai că-i trimitem noi 
acuşi la fund... 

Porunci să dea vasul înapoi şi se aşeză la unul din tunuri. 
Prima barcă - şi cea mai mare din ele - se apropie. 

Unger ochi, şi obuzul porni ca o săgeată; pătrunse barca, 
trecu prin proră şi ieşi pe partea cealaltă. Câţiva vâslaşi 
fură sfârtecaţi în bucăţi şi cârma se sfărâmă. Barca luă apă 
şi se scufundă. Marinarii scăpaţi cu viaţă porniră înot spre 
cealaltă barcă, dar o altă bombă o nimeri şi pe ea drept în 
mijloc. 

— Aşa, ia mai daţi-le câteva gloanţe, ca să-i săturăm de 
abordaj, zise căpitanul mulţumit de succesul său. 


Acum văzu Landola că micul iaht era un adversar de temut 
şi mult mai primejdios decât vasul englez. Făcea spume la 
gură de furie. 

— Aruncaţi grenade de mână, să-l sfâşiem pe piticul de 
colo! răcni el oamenilor săi. 

Sternau se apropie atunci de parapetul vaporaşului şi 
strigă de după adăpostul ele rogojini: 

— Henrico Landola, Gasparino Cortejo din Rodriganda îţi 
trimite salutări! 

Tâlharul se îngălbeni. 

— Grenade! Repede, repede! Nemernicul ăsta nu trebuie 
să ne scape! răcni el. 

Dar căpitanul puse maşina sub presiune şi dădu vasul 
înapoi ca să nu fie ajuns de grenade. Acum însă era 
ameninţat de tunurile piratului. Unger îşi îndreptă vasul în 
direcţia cârmei vasului duşman şi încercă, să i-o 
bombardeze. Dacă izbutea, piratul devenea neputincios în 
luptă şi victoria era a lui. Henrico Landola înţelese scopul şi 
puse să se întindă pânzele, ca să se repeadă în iaht şi să-l 
ciocnească. Acesta însă manevră în aşa fel ca să-l ocolească. 

În vremea aceasta nici englezul nu se lăsase pe tânjelă. 
Adevărat, fusese simţitor avariat, dar asta nu-l împiedica să 
bombardeze de zor vasul-pirat care, având a se lupta cu doi 
adversari deodată, se găsea acum în inferioritate. De o 
abordare a vasului comercial nu mai putea fi vorba, şi când 
văzu că iahtul vrea să-i sfărâme cârma, înţelese că se află în 
mare primejdie. Îşi întinse deci pânzele şi porni dus de vânt, 
după ce mai bombardă o dată vasul englezesc. 

La bordul acestuia izbucniră strigăte de bucurie, şi când 
iahtul se apropie de el, marinarii se întreceau care mai de 
care să mulţumească salvatorilor lor. 

Sternau trecu împreună cu Unger pe puntea vasului. 

— Asta se cheamă ajutor sosit la timp, sir, zise căpitanul 
întinzându-le mâna. lahtul dv. e un adevărat erou, aşa 
mititel cum e. 


— Lasă că nici d-tale nu-ţi lipseşte nimic, răspunse 
germanul râzând. 

— Aş! Eu mi-am făcut numai datoria, trebuia să mă apăr. 
Sunt însă convins că piratul mă va ataca din nou. 

— Nu cred, fiindcă am de gând să-ţi ţin tovărăşie. 

— Adică, vrei să mă însoţeşti? 

— La drept vorbind, nu pe d-ta, ci pe pirat. De săptămâni 
întregi alerg după el, şi tocmai acum, când l-am găsit, să-l 
scap din mână? 

— Zău? Ai vreo răfuială cu el? 

— Cam aşa ceva. Eşti dispus să-mi faci un serviciu, 
căpitane? 

— Cu plăcere. 

— Atunci comunică în toate porturile pe unde vei trece că 
te-ai luptat cu „Lion”, comandat de căpitanul Grandeprise, 
dar că atât numele vasului cât şi al comandantului sunt 
false. Vasul se numeşte,La Pendola” şi căpitanul e un 
spaniol, pe nume Henrico Landola. Aşa s-ar putea să se 
pună mâna pe el. Eu mă voi preface că mă ţin după d-ta 
spre Colonia Capului. Piratul nu va bănui că îl urmăresc. 

— Dar ce ţi-a făcut, sir? Aş putea să ştiu şi eu? 

Sternau îi povesti căpitanului englez cât crezu el de 
cuviinţă, apoi se înapoie pe puntea iahtului, care porni spre 
sud, pe când piratul se îndreptă spre sud-vest. 

Când crezu că nu mai poate fi văzut nici cu ocheanul de 
pe,La Pendola”, doctorul întoarse vasul şi luă aceeaşi 
direcţie. 

Atunci când Landola auzise pomenindu-i-se numele lui şi 
pe cel al lui Cortejo din Rodriganda, nu ştiu ce să creadă. 
Omul care îi cunoştea taina era deci un duşman. Dar cine? 
Nu-şi putea închipui pentru nimic în lume. Îşi zicea că iahtul 
se va duce la Cap ca să-l denunțe, de aceea îşi luă toate 
măsurile de precauţiune. 

EI însuşi urma să se ducă acolo unde avea treburi de pus 
la cale, dar trebuia să stea departe încă vreo câteva zile, 
deoarece era sigur că iahtul va ajunge înaintea lui. De 


aceea ocoli spre vest, ca să nu întâlnească vreun vapor în 
cale, apoi o luă spre sud şi se îndreptă spre coasta Capului. 
Fiind noapte, era sigur că nu va fi văzut de nimeni, şi cum 
se lumină de ziuă ancoră într-un golf pustiu. 

Aci scrise o scrisoare agentului său din Cape-town, şi-l 
rugă să-i păstreze corespondenţa până la sosirea lui în oraş. 
Scrisoarea o dădu la doi din marinarii săi, care porniră cu o 
barcă să o ducă agentului. 

Când ajunseră în port, unul din ei rămase să păzească 
barca, pe când celălalt se duse cu scrisoarea în oraş. 

— Mare noroc aţi avut că v-aţi ascuns, zise agentul după 
ce citi scrisoarea. Un german care a sosit aseară aici pe un 
iaht a făcut un denunţ că Henrico Landola, căpitanul 
Vasului „La Pendola”, şi piratul Grandeprise e una şi aceeaşi 
persoană. 

— Neamţul e tot aici? întrebă marinarul. 

— Da. la cărbuni, fiindcă i s-a isprăvit provizia. 

— Cum îl cheamă? 

— Sternau, iar pe căpitanul iahtului Unger. Guvernatorul i- 
a chemat pe toţi agenţii de vapoare şi le-a comunicat să nu 
trateze cu Landola decât prin scris. Toate epistolele 
privitoare la el să fie predate imediat autorităţilor. Se cere 
să fiu şi eu atent. Îi trimit acum scrisoarea care a venit ieri 
pentru el, dar deocamdată, pentru un timp cel puţin, 
trebuie să mă feresc să mai primesc ceva pe numele lui. 

Agentul dădu marinarului o epistolă deschisă, scrisă însă 
cu un fel de cifru. 

Omul luă scrisoarea şi plecă. Landola îi spusese să 
cerceteze ce e cu iahtul, de aceea se îndreptă spre chei. N- 
apucă însă s-ajungă în port şi se întâlni cu un străin care-l 
privi îndelung, se opri, porni iar, apoi se întoarse şi-i zise: 

— Ascultă, băiete, pe ce vapor eşti tu? 

— Pe ăla american de colo, răspunse marinarul şi arătă cu 
mâna spre un bric ancorat în port. 

— Hm! răcni străinul cu îndoială. Pare-mi-se că te-am mai 
văzut eu undeva... 


— Ai fost vreodată la Funchal? 

— Da. 

— Când? 

— Acum Vreo câţiva ani. Eram atunci pe unul franțuzesc. 

— Da? Eu zic că nu e chiar aşa de mult de când te-am 
văzut. Credeam că eşti tot pe „Pendola” căpitanului 
Landola. 

— Nu-l cunosc. Să ne vedem sănătoşi, că nu prea am 
vreme de palavre, zise piratul şi se îndepărtă. 

Însă cum ajunse în colţul străzii, întoarse capul şi văzu că 
străinul se luase după el. Alergă în port, se urcă în luntre şi 
începu-să vâslească de zor. 

Străinul care-l oprise în drum nu era altul decât Unger, 
care se ducea la controlul hârtiilor, căci „Roseta” era gata 
de plecare. Îşi aducea perfect de bine aminte de chipul 
individului şi prinsese bănuieli. 

El alergă la iaht, şi cum urcă pe punte îi spuse lui Sternau: 
— Vedeţi luntrea aceea de colo, domnule doctor? în ea se 
află doi indivizi, dintre care unul e marinar pe „La Pendola” 
lui Landola. Zicea că face serviciu pe bricul acela american, 

dar nu-l cred fiindcă luntrea nu seamănă deloc a fi 
americană. Poate că am dat de o urmă. Trimiteţi pe cineva 
cu o barcă după ei, dar să nu simtă că sunt urmăriţi. M-aş 
duce eu singur, dar n-am timp, trebuie să mă duca, 
comisariatul portului. 

Doctorul îi ascultă sfatul. Băgă de seamă că luntrea nu se 
opreşte lângă vasul american ci trece înainte. Dădu ordin să 
plece imediat patru oameni şi un vâslaş bun cu o barcă în 
urmărirea luntrei, dar să caute să nu fie observați. 

Marea nu era agitată, totuşi valurile se ridicau destul acolo 
unde era ancorată „La Pendola”. 

Landola ascultă în tăcere cele spuse de marinar şi se duse 
în cabina lui să descifreze scrisoarea. „Doctorul Sternau e 
pe urmele d-tale. Ştie tot. Cortejo”, se specifica în scrisoare. 

Avocatul aflase prin spionii săi trimişi în Germania ce se 
întâmplă acolo şi crezu de cuviinţă să-l înştiinţeze pe 


căpitan. Aceeaşi ştire o trimisese în diferite localităţi, unde 
ştia că se va opri piratul. Cifrul îl stabiliseră ei între ei de 
mai multă vreme, şi se foloseau de el de câte ori era nevoie 
să-şi comunice ceva important. 

Landola se urcă pe punte, îşi chemă secundul, şi-i porunci 
să ridice ancora. 

— Acum?! Nu crezi că e primejdios să ne arătăm în lumina 
zilei? întrebă acesta mirat. 

— Ba da, dar e şi mai periculos să rămânem aici. Pornim 
imediat spre Indiile Occidentale. 

Ofiţerul ştia că corabia fusese nu de mult acolo, de aceea îl 
privi uimit. 

— Suntem urmăriţi, deci trebuie să ni se piardă urma, îl 
lămuri căpitanul. S-a descoperit că,La Pendola” nu e alta 
decât vasul-pirat,Lion”. Trebuie să schimbăm culoarea 
vasului şi să ne procurăm alte hărţi. Aşadar, la drum! 

Când,La Pendola” ieşi în larg, omenii din barcă priviră 
lung în urma ei. Se întoarseră apoi la iaht unde, din pricina 
vântului potrivnic, ajunseră tocmai târziu de tot. 

lahtul aştepta gata de plecare. 

— Landola a luat-o la fugă, zise Unger, şi-a schimbat 
itinerarul. 

— Unde s-o fi ducând? 

— Greu de ghicit. Trebuie să ne luăm după el. Am eu o 
bănuială care poate să se adeverească, dar poate să şi dea 
greş. Landola ştie că e urmărit, trebuie deci să-şi facă vasul 
de nerecunoscut şi să-i schimbe numele. Într-un şantier nu 
poate s-o facă. Atunci o să se ducă undeva la loc ascuns ca 
să nu fie văzut de nimeni. În spatele Antilelor sunt sute de 
insule mititele; acolo va încerca el să ancoreze ca să-şi 
vopsească vasul. Eu cred că presupunerile mele sunt 
temeinice şi nu mă înşel. 

— Atunci să ne luăm după el. 

— Greu! Ca marinar cu multă experienţă cum e piratul va 
şti să se ferească. Totuşi, trebuie neapărat să ia curentul 
Golfului, şi dacă i-o luăm înainte, îl găsim cu siguranţă. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Dumneavoastră nu sunteţi un lup de mare ca mine, 
domnule doctor, şi n-aveţi de unde şti că pentru noi, 
marinarii, există căi pe apă ca pentru căruţaşi şoselele de 
pe uscat. Deocamdată vom lua-o spre vest până ce-l vom 
zări din depărtare pe pirat; după aceea vom vedea noi 
încotro se îndreaptă el. 

— Să punem atunci mâna pe el. 

— Nu se poate; l-am putea avaria, cel mult, pe când el ne 
poate distruge. Are bărci pe care se poate salva dacă am 
reuşi să-i găurim. Vasul, dar dacă un singur proiectil de-al 
lui ne-ar nimeri am fi pierduţi. În amândouă bărcile pe care 
le avem nu încap nici măcar jumătate din oamenii noştri; şi- 
apoi nici nu sunt destul de trainice ca să ţină la drum mai 
lung pe ocean. 

Doctorul trebui să-i dea dreptate experimentatului 
marinar. Peste puţin timp,Roseta” pornea din port şi ieşea 
în larg. 

Trecuseră două săptămâni de-atunci. În Mexico, o tânără 
fată stătea culcată în hamacul ei şi-şi citea corespondenţa. 
Citise toate scrisorile sosite şi acum o deschise pe cea din 
urmă. Ochii ei luciră de bucurie. lată ce scria în epistolă: 
„Scumpă miss. Amy. 

Aţi părăsit Rodriganda în nişte împrejurări destul de 
ciudate şi cred că aţi fi curioasă să ştiţi ce s-a mai întâmplat 
acolo. 

Cum pentru moment am destul timp liber, vă voi povesti 
toate cele petrecute până în ziua de astăzi. Vă scriu din 
Greenock, unde sunt oaspetele avocatului Millner, chiar în 
vila dv. Mâine plec de aci, şi cu ajutorul lui Dumnezeu sper 
să dau de urma locotenentului de Lautreville, care se află 
prizonier pe bordul lui „La Pendola”. 

Sper că Roseta v-a scris înaintea mea şi aţi răspuns 
rândurilor ei. Îndată ce voi avea ceva important de 
comunicat vă voi ţine la curent. 

Devotatul dv. 


Carol Sternau”. 

Aceasta era scrisoarea de introducere. Amy începu acum 
să citească foile alăturate scrisorii, în care erau descrise 
amănunţit toate evenimentele care au urmat după plecarea 
ei. Căsătoria Rosetei cu doctorul o duse cu gândul la 
Mariano, şi acum afla că tânărul rătăceşte ca prizonier pe 
mare, victimă a unor uneltiri neînţelese pentru ea. Pentru 
ce? Ce crimă făcuse, sărmanul? De ce îl urmăreau cu atâta 
înverşunare duşmani necunoscuţi? Va reuşi Sternau, omul 
curajos şi puternic, să-l elibereze din ghearele lor? Şi 
lacrimi fierbinţi i se prelingeu pe obrajii delicaţi ai tinerei 
fete. 

Deodată fu trezită din gânduri de cameristă, care veni să-i 
spună că seniorita Josefa Cortejo ar dori s-o vadă. Amy îşi 
strânse foile şi-şi şterse lacrimile, apoi intră în salon. 

O cunoscuse pe Josefa la o tertufia, un fel de adunare care 
n-are alt scop decât ca persoanele din societate să poată sta 
de vorbă, doamnele la un ceai iar bărbaţii la un pahar cu 
vin. Englezoaicei nu-i plăcuse defel spaniola aceea cu 
privirea de bufniţă, rea şi vicleană, de al cărui nume nici nu- 
şi aducea aminte. Totuşi n-avu încotro, trebuia s-o 
primească. 

— Te rog să mă ierţi, miss Amy, începu Josefa cu glas 
mieros, că te-am deranjat, dar auzind că tata are treabă cu 
lordul Dryden, mi-am permis să vin şi eu să-ţi fac o vizită. 

Amy ocoli un răspuns de politeţe şi întrebă eu mirare: 

— Tatăl d-tale e aici? 

— Da. În interese de afaceri. Am profitat de ocazie să mai 
stau şi eu de vorbă cu o persoană din adevărata 
aristocrație, de acelaşi rang cu mine, căci nu prea se găsesc 
astfel de persoane pe la noi. 

Amy se uită pe furiş la ea şi nu i se păru defel că femeia 
din faţa ei ar face impresia unei aristocrate. 

— Pe cât ştiu, se găsesc destule familii bune în Mexic, îi 
răspunse ea. 


— Hm, bune da, dar nu nobile, zise spaniola strâmbând din 
nas. Eu, ca logodnica celui mai bogat moşier din Mexic, 
trebuie să fiu foarte prevăzătoare în alegerea prietenelor 
mele. 

— Eşti logodită? 

— Nu oficial; din anumite cauze diplomatice, logodna n-a 
fost declarată încă. 

— A, logodnicul d-tale e diplomat? 

— Nu, dar am întrebuințat cuvântul deoarece pe 
logodnicul meu îl aşteaptă acolo, în patrie, un viitor 
strălucit. 

— Felicitările mele. 

— Mulţumesc. Cred că ai auzit de contele de Rodriganda, 
nu-i aşa? 

— Contele de Rodriganda? întrebă mirată Amy. 

— Da. Numele pare să te surprindă. 

— Am şi eu o prietenă cu acelaşi nume. 

— O spaniolă? 

— Da, fiica lui don Manuel de Rodriganda y Se villia. 

Ochii de bufniţă ai Josefei luciră ca ai unei păsări de pradă. 

— Unde-ai cunoscut-o? 

— La Madrid. Pe urmă i-am făcut şi o vizită la Rodriganda. 

— Când? 

Tonul întrebării era atât de stăruitor, încât o indispuse pe 
englezoaică, de aceea răspunse cam vag: 

— Acum vreun an. 

— Nu se poate, trebuie să fi fost mai târziu, zise Josefa. 
Amy roşi de ciudă că străina aceasta antipatică o prinsese 
cu minciuna. Trebuia însă să fie prevăzătoare, deoarece din 
rândurile primite de la Sternau înţelesese ea orice 

imprudenţă le-ar putea fi dăunătoare. 

— Ce te face să crezi asta? întrebă ea cu răceală. 

— Fiindcă spuneai adineauri că e fiica lui don Manuel, în 
loc să spui ca a fost, deoarece bătrânul conte a murit. 

— Pe atunci trăia. Am aflat de-abia astăzi că a dispărut. 

Din prudenţă, Amy nu-i spuse că ştia de salvarea contelui. 


— De la cine? 

— De la un prieten. 

— Cum îl cheamă? 

Stăruinţele Josefei o scoaseră din fire pe Amy. Se sculă în 
picioare şi zise cu asprime: 

— Nu cumva e o formulă de politeţe aici în Mexic ca 
femeile să facă pe... detectivii, amestecându-se în afacerile 
particulare ale altora? 

Dar „bufniţa” nu păru defel jignită şi răspunse foarte calm: 

— Compătimirea e şi ea o formulă de politeţe. 

— Atunci e şi întrebarea pe care ţi-o voi pune o formulă de 
politeţe: Mă rog, cine eşti d-ta? 

— Ţi-am fost doar prezentată, miss Dryden. 

— Ca domnişoara Josefa. 

— Numele meu este Josefa Cortejo. 

— Şi cine e acest domn Cortejo? 

— Secretarul fostului conte Fernando şi actualmente al lui 
don Alfonso. 

— Secretarul? Aşadar, un fel de contabil? Ştii d-ta ce 
înseamnă în realitate un lord? întrebă Amy dându-se un pas 
înapoi. 

— Ştiu foarte bine, răspunse fără să se tulbure Josefa. 

— şi ştii că tatăl meu este lord? 

— Da. 

— Şi îndrăzneşti d-ta, fata unui contabil, să vii să-mi faci o 
vizită mie? Totuşi, asta n-ar fi nimic, o îngădui oricărei fete 
cât de simple. Dar ca să îndrăzneşti să-mi pui întrebări ca 
un judecător, ca un alcade de-al dv. unei ţigănci, vezi, asta 
nu o pot îngădui şi te rog să pleci imediat din casa mea. 

Josefa îngălbeni. 

— Vorbeşti serios, miss Dryden? 

— Cât se poate de serios. Tatăl d-tale e rudă cu Gasparino 
Cortejo din Rodriganda? 

— Da, frate. 

— A, aşa se explică antipatia pe care am simţit-o de la 
început pentru d-ta... Unchiul d-tale e un ticălos care o să-şi 


primească în curând pedeapsa. Pleacă... pleacă, să nu te 
mai văd...! 

Şi zicând acestea, Amy ieşi indignată clin salon, lăsând-o 
pe Josefa înlemnită de uimire şi paralizată de furie. Îşi 
reveni însă repede, se ridică de pe scaun şi mormăi, 
amenințând cu pumnii spre uşa pe care ieşise fata: 

— O să mi-o plăteşti tu, englezoaică fudulă; şi cât de 
curând, n-avea grijă! 

După ce Cortejo plecă, lordul trimise s-o anunţe - după 
obiceiul englez chiar între ai casei - pe Amy că vrea să-i 
vorbească. 

— Bine că vii, pa! îl întâmpină ea. 

— M-ai aşteptat, scumpo? 

— Nu, dar prezenţa ta o să mă mai înveselească puţin. 

— Eşti tristă? De ce? 

— Nu sunt tristă, dar m-am necâjit grozav. 

— Tu? Din ce pricină? întrebă el zâmbind. 

— Din pricina bufniței aceleia... a Josefei Cortejo. 

— Tatăl ei a fost la mine şi-mi spunea că a adus-o şi pe 
fiică-sa să-ţi facă o vizită. Sunteţi prietene? 

— Eu prietenă cu fata unui contabil? Nu pot s-o sufăr... 
replică Amy cu dispreţ. 

— De când te-ai făcut aşa de mândră, draga tatii? întrebă 
lordul Dryden râzând. Parcă te ştiam, altfel. 

— Mândră? N-am fost niciodată, dar prea mi s-a vârât în 
suflet şi a îndrăznit chiar să mă întrebe lucruri care mă 
privesc numai pe mine. Am dat-o pur şi simplu pe uşă afară! 

— Întocmai ce-am făcut eu cu tatăl ei, zise lordul. 

— Da? Şi de ce? 

— Pentru că a vrut să mă tragă pe sfoară. Nu ştiu de unde 
a aflat că vreau să cumpăr nişte pământ în Mexic şi a venit 
să-mi ofere o moşie care se află undeva la nord, hacienda 
del Erina, arendată unuia Pedro Arbellez. M-am pomenit 
astăzi iar cu el că vine să-i dau răspunsul. 

— Şi de aceea l-ai gonit? 


— Da, căci am aflat între timp că hacienda aparţine de 
drept arendaşului şi că n-are nimeni dreptul s-o vândă în 
numele contelui de Rodriganda. 

— A fost proprietatea lui? 

— Da, şi acesta a dăruit-o prin testament lui Arbellez. Dar 
ştii de ce-am venit la tine, dragă? îţi plac călătoriile pe cât 
ştiu. 

— De ce mă întrebi? spuse Amy devenind atentă. 

— Ai călătorit mult singură şi ştiu că n-am de ce-ţi duce 
grija; de astă dată însă nu mă pot hotărî atât de uşor să te 
las. 

— E vorba să plec undeva, pa? 

— Da. Am de trimis unele comunicări foarte importante 
guvernatorului din Jamaica, pe care nu le pot încredința în 
mâini străine. În port la Veracruz e ancorat un vas de război 
care te va duce la destinaţie; nu i le pot preda căpitanului, 
deoarece nu e diplomat. Nu ştiu alt mijloc decât să te trimit 
pe tine. Da drept vorbind, nu se lasă o femeie pe un vapor 
de război, dar sper că pentru mine se va face o excepţie. 

— Trimite-mă pe mine, tată! strigă Amy entuziasmată. Plec 
numaidecât, şi fii sigur că voi şti să-mi îndeplinesc misiunea. 

— Bine, am toată încrederea în inteligenţa şi energia ta; 
mă temeam însă că o să-ţi fie greu; deoarece treburile sunt 
urgente, aş vrea să pleci cât mai repede. Când crezi că vei fi 
gata de drum? 

— Chiar mâine dimineaţă. 

— Atunci ne-am înţeles. Eu te voi însoţi până la Veracruz, 
ca să te instalez pe vapor. Guvernatorul din Jamaica mi-e 
prieten şi te va primi cu braţele deschise. 

A doua zi, o trupă de douăzeci de călăreţi însoțeau trăsura 
care-l ducea pe lordul Dryden şi pe fiica sa la Veracruz, 
unde fu primită cu multă amabilitate de către comandantul 
vasului de război. Puse să i se pregătească o cabină şi, după 
ce lordul îşi luă rămas-bun de la fiica lui şi-i înmână 
documentele, cobori pe uscat. 


Timpul era prielnic şi călătoria cât se poate de plăcută. 
Marea sclipea în bătaia soarelui, apa era limpede şi 
străvezie. Lăsară în urmă Marele şi Micul Caiman şi se 
apropiau de Jamaica. Ca să poată ajunge la Kingston, 
trebuiau să treacă pe la primejdioasele bancuri Pedro, atât 
de temute pentru stâncile lor colţuroase de mărgean. 

Era înainte de amiază, soarele nu era încă prea fierbinte, 
aşa că ochii se puteau odihni cu plăcere pe întinderea 
nesfârşită a mării. Deodată omul de veghe veni să spună că 
se zăreşte un vaporaş, probabil un iaht. 

Amy tocmai stătea de vorbă pe covertă cu comandantul. 
Acesta luă ocheanul, privi câtva timp în direcţia unde se 
vedea iahtul, apoi zise i 

— Mic şi îndrăcit mai e şi vaporaşul acela! Aleargă pe apă 
cu o viteză ca şi când ar zbura. la te uită şi d-ta, miss 
Dryden. 

Amy se apropie de parapet. În clipa aceea se auzi de pe 
vasul de război o bubuitură: tunul avertiza vaporaşul să-şi 
declare numele şi destinaţia. 

— Cine sunteţi? întrebă ofiţerul de gardă. 

— lahtul particular „Roseta” se auzi răspunsul. 

— Cui aparţine? 

— Proprietatea lui Carol Sternau din Germania. 

La auzul numelui, Amy scoase un țipăt de surprindere. Îşi 
încordă privirea şi zări pe covertă trupul voinic al 
doctorului. 

— Îl cunoşti pe acest Sternau, miss Dryden? întrebă 
comandantul, care auzise exclamaţia ei. 

— Da, sir, e un bun prieten de-al meu. Îngăduie-i, te rog, 
să vină pe bord. 

— Cum să nu! 

Căpitanul făcu mâinile pâlnie şi strigă spre iaht. 

— E şi domnul Sternau pe bord? 

— Da, se auzi răspunsul. 

— Atunci să poftească încoace! 


— N-am vreme, răspunse acesta, deşi ştia că va fi silit s-o 
facă, deoarece ordinul venit de pe un vas de război trebuie 
executat îndată. 

— Miss Amy Dryden e cu noi! îl lămuri căpitanul. 

— Atunci vin! 

Imediat o luntre se desprinse de pe iaht şi se apropie de 
scăricica vasului. Doctorul urcă repede treptele şi, după de 
ce prezentă şi-l salută pe comandant, strânse mâinile 
tinerei englezoaice. 

— Te credeam în Africa, îi spuse ea. 

— L-am fugărit pe „Lion” până aici, răspunse el zâmbind. 

— Care „Lion”? Doar nu vrei să zici vasul-pirat? întrebă cu 
mirare căpitanul. 

— Ba chiar el, sir. N-am vreme multă de pierdut, fiindcă nu 
vreau să-l scap din ochi. O, sir, dacă ai vrea să mă ajuţi să-l 
prind pe ticălosul acela de Grandeprise! 

— Fără cea mai mică şovăire, răspunse agitat englezul. E 
un noroc neaşteptat de care trebuie să mă folosesc. Unde 
se află acum? 

— În dosul bancurilor Pedro. Dv. îl luaţi de la bord, eu de la 
tribord, şi-l prindem la mijloc ca într-o menghine. 

— Dar bine, domnule, cum ai reuşit d-ta cu o astfel de 
coajă de nucă - altfel n-aş putea să-i spun - cum e vaporaşul 
ăsta, să urmăreşti pe unul ca Grandeprise? strigă uimit 
comandantul. 

— Îmi pare rău că n-am timp acum să-ţi explic, dar miss 
Amy îţi va povesti totul. Trebuie să mă grăbesc să dau de el 
la bancuri. Da revedere, sir! 

Căpitanul îl opri o clipă. 

— Domnule, îi zise el, dacă piratul va încerca să evite 
lupta, îl gonim pe bancurile Seranille sau pe Rozalind, unde 
se va înţepeni între stânci. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

Sternau se întoarse pe iaht şi porni sub mare presiune 
spre bancurile Pedro. După o jumătate de ceas zări înaintea 
lui vasul-pirat. Căpitanul vaporaşului zâmbi mulţumit, se 
uită pe hartă şi-i zise doctorului: 


— De zece minute a ocolit bancul. Nu ne va recunoaşte şi 
ne vom putea apropia. Îi sfărâmăm cu o ghiulea cârma şi |- 
am dat gata! 

— Bine. Vezi însă să nu tragi sub linia de plutire; 
prizonierul trebuie să fie în fundul calei, şi să ne ferim cu 
orice preţ să scufundăm vasul. 

— Trebuie să-i spunem şi englezului. 

lahtul se prefăcu că nici nu se sinchiseşte de pirat, şi 
fiindcă locul de trecere era îngust, faptul că vaporaşul se 
ţinea atât de aproape, nu-i dădu nimic de bănuit. Când ieşi 
însă iar în larg, se repezi spre el, bombardă întâi dintr-o 
parte, apoi din cealaltă cârma şi i-o făcu praf. 

Această manevră, pe atât de îndrăzneață pe cât era de 
neaşteptată, îi înspăimântă pe cei de pe „Pendola”. Alergară 
toţi pe punte, chiar şi Landola. 

— Ah! Iar ticălosul ăsta! Daţi-i la cap! strigă el înfuriat. 

Dar „Pendola” nu era pregătită de luptă. Aici, în 
apropierea atâtor porturi, îşi acoperise gurile de tun şi-şi 
ascunsese armele. Puținele puşti pe care le aveau la 
îndemână aveau tirul prea scurt şi gloanţele n-ajungeau 
până la iaht. 

Sternau stătea pe covertă şi privea. 

— O salutare de la Rodriganda! strigă el deodată, întinse 
puşca lui care trăgea la mare distanţă, ochi şi trase. Se auzi 
o detunătură şi Landola căzu grămadă. 

— Glonţul l-a nimerit în umăr şi i-a sfărâmat osul, mai 
poate însă vorbi, zise Unger. În clipa aceea se auzi o a doua 
detunătură şi secundul vasului căzu mort lângă căpitanul 
său. 

Sternau porunci să oprească maşina şi iahtul se legăna 
acum uşor pe valuri. Îşi încărcă din nou puşca, trase şi-l 
nimeri pe timonier. 

— Aşa! Acum nu mai are cine comanda marinarilor, zise 
Unger mulţumit. A, uite că vine şi englezul nostru! adăugă 
el, arătând spre cuirasat, care apăruse de după o stâncă şi 
se aşezase în faţa piratului. 


— Salve! îi strigă comandantul lui Sternau. L-aţi 
damblagit, după cum văd. Bravo! 

— Şi i-am împuşcat ofiţerii, răspunse acesta. Băgaţi de 
seamă să nu trageţi sub linia de plutire, fiindcă prizonierul 
trebuie să fie în fundul vasului. 

— Am înţeles. 

Cuirasatul trase o ghiulea care trecu pe deasupra vasului, 
semnalul convenţional ca piratul să-şi ridice pavilionul. 

Aceasta îl înalţă pe cel spaniol. 

— Ce vas e? întrebă englezul. 

— La Pendola”, căpitan Landola. 

— Câţi oameni are la bord? 

— Douăzeci şi patru. 

— Minţi! Să treacă toţi la mine pe punte! 

„Pendola” era pierdută; nu mai putea înainta fiindcă nu 
mai avea cârmă. Marinarii înţeleseră că nu le mai rămânea 
decât să scape cu fuga. Se prefăcură că se supun ordinului, 
dar după ce lăsară bărcile pe apă începură să vâslească 
disperaţi spre țărm. Nu ajunseră însă departe, căci iahtul se 
luă după fugari şi, văzând că nu e nici un prizonier printre 
ei, stârni valuri mari în jurul bărcilor, scufundară două 
dintre ele, pe când englezul bombarda pe celelalte. 

Amândouă vasele se întoarseră acum la pirat. Pe punte 
găsiră numai cadavrul secundului şi al timonierului. 
Landola, care era doar rănit, fusese luat de marinarii săi în 
bărcile care zăceau acum în fundul mării. 

Cercetară cu de-amănuntul vasul şi se găsiră cele mai 
zdrobitoare dovezi că fusese într-adevăr condus de pirați. 
Doctorul aprinse un felinar şi cobori scara care ducea în 
fundul vasului, unde fuseseră îngrămădiţi bolovani şi saci cu 
nisip, aşa-zisul balast. Şi cum apa pătrunde de obicei prin 
cherestea, nisipul e întotdeauna umed. În nisipul acesta 
jilav zăcea legat în lanţuri nenorocitul Mariano. 

Când se auziră paşii lui Sternau şi ai comandantului 
englez, lanţurile zâăngăniră şi un glas ca de pe altă lume 
întrebă: 


— Cine-i acolo? 

Doctorul se înfioră. 

— Domnule locotenent, venim să te scăpăm, răspunse el 
mişcat până la lacrimi. 

— O, glasul acesta!... Să fie adevărat, sau mă înşeală 
auzul? şopti el. 

Sternau ridică felinarul ca să-i cadă lumina drept în faţă. 

— Dumnezeule! Doctorul Sternau! murmură nenorocitul, 
şi leşină de bucurie. 

Îl scoaseră de acolo după ce-l descătuşară, şi fiindcă 
lumina zilei i-ar fi putut face rău după ce zăcuse atâta timp 
în beznă, nu-l duseră de-a dreptul pe punte ci în cabina 
căpitanului. Doctorul trimise apoi după Amy. 

În vremea aceasta, Mariano - cum îi spuneau bandiții - îşi 
revenise în simţiri. 

— Senior Sternau, înger trimis din cer, visez sau e 
adevărat? murmură el nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— E realitate, dragul meu, lasă că o să-ţi povestim noi mai 
târziu. Acum o să-ţi căutăm ceva haine şi rufe în garderoba 
lui Landola, ca să te primeneşti, fiindcă vei primi o vizită. 

— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat; am auzit 
împuşcături... 

— Ţi-am găsit urma şi am plecat după d-ta din Europa. 
Acum ne aflăm în Jamaica. Mai târziu vei afla cum a fost. 
Acum spală-te şi îmbracă-te repede. 

— Cine e persoana care vine să mă viziteze? întrebă 
tânărul, curios. 

— O domnişoară, mai mult nu-ţi spun. Când vei fi gata, 
bate în uşă. 

Medicul ieşi din cabină şi Mariano se spălă şi începu să se 
îmbrace. Auzi afară şoapte. Deşi foarte slăbit, reuşi totuşi 
să-şi tragă hainele pe el, apoi bătu în uşă. 

— Intră, miss Amy, cred că n-are să moară de bucurie, zise 
Sternau pe când deschidea uşa. 

Mariano privi şi... înaintea lui stătea făptura adorată la 
care nu încetase să se gândească o clipă în această lungă 


captivitate. 

— Amy..., miss Amy... bâigui el nebun de fericire. 

Ea nu văzu chipul lui slăbit, ochii afundaţi în orbite, ci 
numai privirea lui de adoraţie şi braţele care se întindeau 
spre ea. 

— Alfred! în sfârşit!... Te-am regăsit în sfârşit! şoptiră 
buzele ei şi căzu la pieptul lui. 

Deodată braţele lui se lăsară moi în lungul trupului, o 
paloare cadaverică i se întinse pe faţă, pleoapele i se 
închiseră şi fu cât pe-aci să se prăbuşească. 

— Alfred, scumpul meu, ce ai? strigă ea speriată. 

— Bucuria... fericirea... e prea mare, murmură el şi se lăsă 
să cadă într-un fotoliu. 

De-abia acum văzu ea ce făcuse foamea, captivitatea şi 
suferinţele sufleteşti din tânărul acela voinic şi frumos. 
Inima i se strânse de durere şi lacrimi fierbinţi i se 
prelinseră pe obraji. 

— Lasă, dragul meu, căută el să-l îmbărbăteze, acum au 
trecut toate şi vei fi fericit. 

Cuvintele ei îl întristară parcă şi mai mult. 

— Amy... începu el, eu... nu sunt ceea ce am vrut să par... 

— Nu acum, Alfred, îmi vei povesti mai târziu, zise ea 
punându-i mâna pe gură. Ştiu că eşti bun şi nobil - atât îmi 
ajunge. După ce te vei întrema, îmi vei spune ce ai pe suflet. 

Un zâmbet de fericire se ivi pe chipul lui slăbit. 

În momentul acela cineva bătu în uşă. Era doctorul. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, zise el, dar vin în calitate de 
medic, şi-l rog pe domnul locotenent să iasă pe punte. 
Deoarece a stat prea mult închis pe fundul unui vapor, are 
nevoie de aer curat şi de hrană bună. 

leşiră toţi trei pe punte. 

— Acum te-aş ruga, miss Amy, să-mi spui şi mie cum ai 
ajuns d-ta pe cuirasat? întrebă curios Sternau pe 
englezoaică. 

— Trebuie să-i duc guvernatorului din Jamaica nişte 
documente foarte importante. 


— Atunci întâlnirea asta a noastră a fost o simplă 
întâmplare? 

— Nu, dragă doctore, e mai mult decât atât, e voinţa lui 
Dumnezeu care m-a adus aici. 

— Şi cât crezi că vei rămâne? 

— Până ce-l voi vedea pe Alfred mai întremat. 

— N-aş vrea să stea la Kingston. Clima e foarte 
nesănătoasă, bântuie frigurile şi alte boli. Dacă reuşeşti să- 
ţi termini afacerile repede, te duc eu cu iahtul meu înapoi în 
Veracruz. Aerul în Mexic e bun şi-i va prii, aşa că-l vom 
vedea repede restabilit pe tânărul nostru locotenent. 

A doua zi iahtul ridică ancora şi porni spre Veracruz. 

— Cred că n-a scăpat nimeni de pe „Pendola”, zise Sternau 
înainte de plecare comandantului cuirasatului. 

— Nu se ştie! răspunse acesta. leri, după ce aţi plecat, am 
cercetat bine cu ocheanul coasta şi mi s-a părut că zăresc 
câţiva marinari ducând cu ei un bolnav sau un rănit. 
Deoarece în partea locului coasta e nelocuită, lucrul mi s-a 
părut suspect şi am trimis o barcă după ei. Oamenii mei au 
găsit urme de paşi, dar n-au găsit pe nimeni. 

— Să fi izbutit Landola s-ajungă la țărm? Atunci ar fi bine 
să nu plec încă şi să-l caut. Poate dau deel. 

— Ce te face să crezi că ar fi chiar Landola? întrebă 
englezul. 

— Pentru că el e singurul pe care numai l-am rănit - 
intenţionat de altfel - pe ceilalţi doi i-am omorât. 

— Ticălosul nu merita să trăiască, zise atunci Mariano, 
care-i auzise. M-aş bucura însă să-l ştiu în viaţă, căci aş 
avea poate prilejul să-l întâlnesc vreodată şi să mă răfuiesc 
cu el. S-a purtat atât de inuman cu mine, m-a chinuit 
îngrozitor şi n-aş vrea să rămână nepedepsit pentru ceea ce 
am îndurat. 

— Bine. Să ne convingem atunci, fu de părere doctorul. 
Cercetările nu pot să dureze mai mult de un ceas. Şi-apoi n- 
ar strica să ştiu dacă a scăpat sau nu. 


Iahtul se îndreptă spre punctul arătat de comandant şi 
ajunse după un sfert de oră acolo. Şi fiindcă Sternau nu 
vroia să se amestece urmele lăsate de fugari cu ale altora, 
cobori singur pe uscat ca să cerceteze bine locul. Coasta 
era însă plină de stânci de mărgean, şi fiindcă în ajun fusese 
fluxul mării, apa măturase urmele, aşa încât trebui să plece 
fără să fi aflat ceva. 

4. DE LA VERACRUZ LA MEXICO. 

Călătoria până la Veracruz se făcu repede şi în modul cel 
mai plăcut. Hotărâră ca doctorul să-i însoţească pe cei doi 
logodnici până la Mexico, iar iahtul să rămână în paza lui 
Unger. Dar fiindcă Mariano era prea slăbit ca să poată face 
drumul călare, luară diligenţa care făcea curse regulate 
între port şi Mexico. îşi luară provizii destule - pe timpul 
acela încă nu existau restaurante pe acolo - şi părăsiră 
portul. 

Călătoria cu diligenţa era cât se poate de obositoare. 

Se înhămară opt catâri la ea: doi înaintaşi, patru mijlocaşi 
şi câte unul pe de lături. Catârii erau de obicei mai mult 
sălbatici, căci păşteau pe câmp şi erau prinşi cu lasoul. Cu 
greu reuşeau să le pună hamurile, dar odată porniţi nu mai 
puteau fi opriţi. 

Docurile prin care treceau erau pustii; văgăuni, păduri 
dese şi drumuri pietroase. Nu întâlneau ţipenie de om. 
Rareori dădeai de vreo colibă dărăpănată, locuită de vreun 
indian, rămăşiţă a foştilor stăpânitori ele odinioară. 
Diligenţa sărea peste hârtoape, trecea prin vaduri secate, 
pe margini de râpe unde la cel mai mic pas greşit te puteai 
prăbuşi în fundul prăpastiei. 

Vizitiul stătea pe capră cu hăţurile în mână, şi alături de el 
băiatul care îngrijea de catâri. Acesta n-avea o clipă de 
răgaz. Sărea din goană să îndrepte ici-colo hamurile, aduna 
pietre cu care să îndemne catârii, apoi tot din fugă sărea iar 
pe capră. 

Astfel învăţa el meseria de vizitiu ca să mâne şi el cândva 
catârii diligenţei. Un bun vizitiu de diligenţă era foarte 


prețuit şi respectat. 1 se zicea „senior” şi primea ca leafă o 
sută douăzeci de pesetas, hrană şi locuinţă. Dacă în cursul 
anului reuşise să nu răstoarne nici o singură dată diligenţa, 
i se mai dădea o gratificaţie de două sute de pesetas. 

Drumurile erau însă nesigure. Orice mexican era mai mult 
sau mai puţin bandit pe vremea aceea, aşa că diligenţa era 
escortată de oameni bine înarmaţi. Totuşi, nu rareori 
călătorii ajungeau la destinaţie prădaţi de tot ce aveau 
asupra lor - sau nu mai ajungeau deloc, fiind ucişi pe drum. 

Pe înserat, cei trei călători ajunseră la un fel de han, unde 
erau nevoiţi să rămână peste noapte. Hanul era o cocioabă 
scundă, împrejmuită de cactuşi. În curte păşteau câţiva cai 
şi catâri slabi şi prăpădiţi. În colibă locuia „şeful poştei”, un 
mexican fioros, slab şi deşirat, care aducea mai mult a 
bandit decât a om cinstit. Pe lângă slujba lui, făcea negoţ cu 
un fel de băutură din agave dospite, pe care o turna în nişte 
ulcele murdare şi o vindea călătorilor însetaţi pe un preţ 
foarte bun. 

Amy nu vru să se culce în mizeria care domnea în colibă, 
căci vederea „şefului” o făcea să se înfioare. I se pregăti un 
culcuş în diligenţă, iar tovarăşii săi se culcară în aer liber, 
lângă diligenţă. 

Era o noapte minunată. Cerul sclipea de stele şi adierea 
vântului aducea miresme îmbătătoare. Mariano şi cu Amy 
se plimbau visători pe lângă gardul de cactuşi. În cele din 
urmă tânăra fată rupse tăcerea şi murmură: 

— Ce deosebire între timpul petrecut la Rodriganda şi 
acum... 

— Şi câte am îndurat de atunci... suspină Mariano. 

— Crezi că eu n-am suferit de dorul tău, Alfred? zise ea 
privindu-l drăgăstos. 

— Să nu-mi mai spui Alfred, ci Mariano, o rugă el. 

— Mariano? întrebă ea mirată. 

— Da. Acesta e numele meu adevărat. Alfred de Lautreviile 
era un nume de împrumut. 


— Atunci... aceasta era ceea ce te apăsa pe suflet, dragul 
meu? 

— Da. Stai aici lângă mine să-ţi povestesc tot. 

— Nu mai poţi amâna? Eşti încă prea slăbit, emoția ţi-ar 
putea face rău... 

— Fii fără grijă, Amy. Gândul că m-am purtat necinstit cu 
tine îmi face mai rău decât amintirile acelor timpuri care aş 
fi vrut să nu fi existat niciodată. 

Se aşezară pe un bolovan, şi după ce Mariano stătu multă 
vreme pierdut în gânduri, începu: 

— Ai auzit de la Sternau unele bănuieli asupra originii 
mele, nu-i aşa? 

— Da. Mi-a dat încă de la Rodriganda să înţeleg ceva, apoi 
mi-a şi scris despre ele. 

— Atunci află că am fost victima unei uneltiri criminale, a 
cărei descoperire e ţinta întregii mele vieţi. În copilărie am 
fost răpit de lângă părinţii mei şi m-au dus într-o vizuină de 
bandiți. 

Amy scoase un țipăt de spaimă. 

— Da, am fost crescut printre bandiți. 

La asta nu se aştepta englezoaica. Răsuflă adânc, dar nu 
putu scoate un cuvânt. El observă şi se trase mai la o parte. 

— Taci? Mă dispreţuieşti... Uite, vezi de ce mă temeam 
eu... spuse el cu amărăciune. 

Ea însă îi luă mâna şi murmură cu o milă adâncă: 

— N-a fost vina ta că ai încăput pe mâinile bandiţilor. 

— Nu, căci eram foarte mic pe-atunci. Am trăit, printre 
bandiți, dar n-am fost la fel ca ei şi n-am făcut niciodată 
nimic care să mă pună în conflict cu justiţia... 

— Slavă Domnului! Cum ai putut însă căpăta cultura şi 
educaţia pe care o ai? 

— Căpitanul avea probabil scopuri mai înalte cu mine. Am 
fost crescut potrivit rangului social din care fac parte prin 
naştere, Singurul lucru necinstit de care sunt vinovat este 
că la Rodriganda mi-am dat un nume fals. 

— Nu puteai face altfel, dragul meu. 


Mariano povesti apoi toată viaţa lui trăită printre tâlhari, şi 
când isprăvi Amy îl cuprinse de gât, zicându-i cu lacrimi în 
ochi: 

— Îţi mulţumesc pentru sinceritata ta, Mariano, şi te socot 
Vrednic de mine. 

— Dar tatăl tău...? 

— Să n-ai nici o grijă. E bun şi drept, şi mă iubeşte mai 
mult decât orice pe lume. 

A doua zi porniră din nou la drum. Călătoria aceasta 
obositoare îi zdruncină şi mai mult sănătatea tânărului şi, 
când ajunseră la Mexico, îi era mai rău ca oricând. Doctorul 
îl asigură însă că după o odihnă de câteva săptămâni va fi 
iar pe picioare. Amy vru să-i ducă îndată la locuinţa tatălui 
ei, dar Sternau nu fu de acord. 

— Vom trage la un hotel, spuse el. Tatăl d-tale nu ne 
cunoaşte personal, şi ceea ce i-ai povestit d-ta despre noi nu 
e de-ajuns ca să ne bucurăm de ospitalitatea sa. 

— Mi-ai făcut însă mari servicii şi m-ai adus în siguranţă, 
protestă englezoaica. 

Doctorul zâmbi. 

— Nu cumva vrei să-l prezinţi aşa, fără introducere, pe 
logodnic tatălui tău? o întrebă el. 

— Ai dreptate, răspunse ea roşind. Mergeţi deocamdată la 
hotel, dar făgăduiţi-mi că veţi veni îndată ce vă va pofti tata 
la noi. 

— Cu plăcere. Am venit la Mexico cu scopul de a-l 
cunoaşte pe Pablo Cortejo şi îmi va fi mai uşor locuind la dv. 
Poate că vom găsi în sfârşit dezlegarea misterului care ne 
înconjoară. 

Diligenţa îi lăsă pe cei doi tineri la hotel, apoi o duse pe 
Amy la locuinţa tatălui ei. Acesta, care nu se aştepta s-o 
vadă atât de curând înapoi, rămase uimit de sosirea ei. 

— Amy! strigă el ridicându-se de la birou, e cu putinţă? 

— Da, răspunse ea râzând. 

— Bine, dar nici n-ai avut când s-ajungi şi să te întorci din 
Jamaica! zise el nevenindu-i să creadă. 


În loc de răspuns, fata îi puse dinainte răspunsul 
guvernatorului. 

— Aşa-i, zise lordul, acum m-am convins. Dar cum s-a 
putut înfăptui minunea asta? 

— Minunea, cum zici tu, s-a înfăptuit datorită unor domni, 
şi mai ales datorită doctorului Sternau. 

— Doctorul Sternau? Nu cumva o fi doctorul acela pe care 
l-ai cunoscut la Rodriganda? întrebă mirat lordul. 

— Chiar el! 

— Şi te-a adus la Mexico? 

— Mai întâi m-a dus în Jamaica şi apoi la Mexico. Se află 
aici în tovărăşia a doi domni. Îţi voi povesti după ce vei citi 
scrisoarea guvernatorului. Până atunci mă duc să mă 
schimb. 

Peste puţin timp Amy reveni şi începu să-i povestească 
tatălui ei tot ce se petrecuse la Rodriganda şi ce-a urmat 
după aceea. 

Lordul o asculta cu multă atenţie. Ceea ce auzea i se părea 
un roman de senzaţie şi-l punea pe gânduri. Amy era unicul 
lui copil şi spera s-o vadă fericită la casa ei. Şi acum îi 
spunea aşa, netam-nesam, că e îndrăgostită de un bandit 
spaniol... 

După ce termină de povestit, fata aşteptă zadarnic 
răspunsul. Lordul începu să se plimbe prin cameră fără să 
spună un cuvânt. Deodată se opri în faţa ei şi-i zise cu glas 
blajin: 

— Amy, fetiţa mea iubită, până acum mi-ai făcut numai 
bucurii, dar astăzi e pentru mine întâia oară când îmi aduci 
o mare supărare. 

Ea se atârnă de gâtul lui, îl sărută şi căută să-l îmbuneze: 

— Iartă-mă, tată, dar Dumnezeu a sădit iubirea aceasta în 
inima mea şi nu pot renunţa la ea. 

— Şi tu crezi tot ce ţi-a povestit acel Mariano? 

— Da, cred fără cea mai mică şovăială. 

— Poţi tu iubi cu adevărat pe un... copil adoptat de 
căpetenia unor bandiți? 


— Îl iubesc atât de mult încât fără el aş fi cea mai 
nenorocită fiinţă ele pe lume, răspunse ea privindu-l în ochi 
rugător. 

— Şi la mine, tatăl tău, nu te-ai gândit o clipă măcar? 
întrebă el mâhnit. 

— Ba da, m-am gândit şi la tine. 

— Totuşi vrei să te căsătoreşti cu un aventurier... 

Fata făcu un pas spre el şi-l întrebă hotărâtă: 

— Tată, tu nu vrei să-ţi vezi copila fericită? 

— Desigur. Tocmai de aceea mă doare sufletul că-ţi ştiu 
inima încătuşată în chip nedemn. 

— Caută să-l cunoşti şi tu pe Mariano, şi dacă vei găsi că e 
nedemn de mine, te voi asculta şi voi renunţa pentru 
totdeauna la el. 

Era atâta convingere în glasul ei încât lordul se simţi 
emoţionat. 

— Bine, copila mea, Voi încerca. Acum du-te şi odihneşte-te 
după călătoria aceasta obositoare, eu voi chibzui ce e de 
făcut. 

O sărută cu dragoste părintească şi se aşeză la birou, 
prefăcându-se că vrea să lucreze. însă cum ieşi Amy pe uşă, 
se sculă din fotoliu şi începu să se plimbe îngândurat prin 
cameră. în cele din urmă păru să ia o hotărâre. 

„Nu e decât un singur om de la care pot cere un sfat: 
acesta e doctorul Sternau. Din câte am auzit despre el, e un 
om pe al cărui cuvânt pot să mă bazez”, îşi zise lordul. 

Sună servitorul şi ceru să-i aducă pălăria şi bastonul, apoi 
ieşi în stradă. 

Ajuns la hotel, întrebă de doctor. 

— E în camera lui, îi răspunse hotelierul. Vreţi să-i vorbiţi? 
Mă duc să-l anunţ. Cine să-i spun că-l caută? 

— Un domn care doreşte să-i vorbească între patru ochi. 

Sternau se miră auzind că-l caută cineva; de-abia sosise şi 
nu cunoştea pe nimeni în oraş. Îl pofti însă sus. 

Când cei doi bărbaţi fură fată în fată se măsurară din 
priviri. Medicul îşi dădu repede seama că cel ce venise la el 


nu era un om de rând, iar lordul simţi imediat o vie simpatie 
pentru tânărul acesta voinic cu chipul energic. 

— Aţi dorit să-mi vorbiţi? întrebă doctorul într-o spaniolă 
perfectă. 

— Da. Numele meu e Dryden. Sternau păru surprins. 

— Dryden? Nu cumva sunteţi lordul Dryden, tatăl... 

— Aşa e, eu sunt: 

— Vă rog, luaţi loc. Nu mă aşteptam la vizita dv. 

— "Totuşi, cred că bănuiţi motivul. 

— Poate, răspunse acesta cu o uşoară înclinare a capului. 

— Daţi-mi voie mai întâi să vă mulţumesc, domnule doctor, 
pentru amabilitatea şi atenţia pe care aţi avut-o fată de fiica 
mea. 

— Mă rog... n-am făcut altceva decât ceea ce ar fi făcut 
orice om bine crescut în locul meu. 

— Şi-acum, permiteţi-mi să vă vorbesc într-o chestiune cât 
se poate de serioasă. 

Sternau crezu de cuviinţă să i-o ia înainte. 

— Vreţi să spuneţi despre prietenul care e cu mine? 

— Da. Mai bine zis despre relaţiile dintre tânărul acesta şi 
fiica mea. 

— Miss Amy v-a şi spus...? 

— Da. Nici nu mă aşteptam altfel de la ea. E obişnuită de 
mică să-mi încredinţeze toate tainele ei. Cunoaşteţi situaţia 
acestui prieten al dv., domnule doctor? 

— Da. 

— Amy mi-a povestit un adevărat roman despre viaţa lui 
trecută şi prezentă. 

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, sir Dryden, îl 
întrerupse doctorul. M-aţi întrebat dacă ştiu ceva despre 
situaţia prietenului meu. Am spus „da”, crezând că vă 
referiţi la situaţia lui actuală. E - pe scurt - un copil crescut 
printre bandiți care n-are pe nimeni şi nimic în lumea asta 
largă. Atât e tot ce vă pot spune despre el. 

Lordul Dryden se uită la Sternau întrebător. 

— Dar copilul acesta crescut de bandiți are şi un viitor? 


— Probabil. 

— Ce fel de viitor? 

Medicul înălţă din umeri. Nu-l cunoştea pe lord şi nu putea 
şti cu ce anume gânduri venise, de aceea trebuia să fie 
prudent. 

— Eşti o fire închisă, doctore, zise englezul zâmbind. Te 
rog însă să iei în seamă că-mi iubesc enorm copila şi vreau 
s-o văd fericită. Cum îmi pot închipui că fericirea ei stă în 
căsătoria cu un om despre care nu ştiu altceva nimic decât 
că a fost un bandit? 

— Mă rog, sir, Mariano n-a fost bandit. 

— Bine, să zicem. Înţelegi totuşi dorinţa mea de a afla ceva 
mai mult despre acest Mariano. Şi fiindcă din cele auzite 
despre d-ta te cred un om de onoare, am venit să te rog să- 
mi dai câteva lămuriri. 

Cuvintele acestea fuseseră spuse cu atâta gravitate, încât 
Sternau se simţi învins. 

— Bine, mylord, zise el, întreabă şi-ţi voi răspunde tot ce 
ştiu. 

— Se presupune că Mariano ar fi copilul răpit al contelui 
Manuel de Rodriganda? 

— Da. Eu am fost primul care am avut această bănuială. 

— Vrei să-mi spui şi mie motivele care te-au făcut să ai 
această bănuială? 

— Dacă timpul îţi îngăduie, îţi voi povesti pe larg toate 
întâmplările prin care am trecut până la convingerea la 
care am ajuns, căci în momentul de faţă nu mai e o simplă 
bănuială. 

— Te rog chiar s-o faci, timpul nu contează. 

— Ascultă, aşadar. 

După ce sfârşi, lordul sări în picioare. 

— Dar asta e ceva extraordinar! strigă el. Sunt pe deplin 
convins de concluziile d-tale. Deci, să rezumăm: Contelui de 
Rodriganda i-a fost răpit un băiat. Răpirea s-a făcut cu 
ajutorul bandiţilor, care au ascuns copilul în peştera lor. 
Adevăratul i bandit însă e Gasparino Cortejo. 


— Nu mai încape nici o îndoială. 

— Care a fost scopul răpirii? E foarte important de ştiut. 

— Ca să-l pună pe fiul acestui Gasparino în locul băiatului. 

— Foarte bine! Secretul a fost dezvăluit băiatului de către 
cerşetorul acela, Tito Sertano, care a bănuit că Mariano ar 
fi copilul răpit, Acesta a venit la Rodriganda, unde a fost 
recunoscut de Cortejo şi predat căpitanului de pirați ca să-l 
înlăture din cale. D-ta l-ai salvat şi l-ai adus la Mexico. E sau 
nu e aşa? 

— Da. 

— Dar care e scopul venirii d-tale la Mexico? 

— Mai întâi vreau să aflu dacă Maria Hermoyes care a 
adus copilul substituit - mai trăieşte, de asemenea şi Pedro 
Arbellez, fost, pe timpul acela, arendaşul contelui Fernando. 
Şi-apoi nu trebuie să uiţi, mylord, că eu nu cred deloc în 
moartea contelui Fernando. Fostul timonier şi actualul 
căpitan Unger spunea despre un prizonier cu numele de 
Fernando care a fost vândut ca sclav în Harar. 

— Şi d-ta bănuieşti că prizonierul acela e contele 
Fernando. 

— Da. Poate ţi se pare curios din partea mea, dar când te 
gândeşti de ce fel de mijloace se slujeşte Cortejo n-are să ţi 
se mai pară imposibil. Sunt ferm hotărât să deschid 
mormântul contelui şi să văd dacă trupul se află în sicriu. 

— Îţi voi înlesni eu autorizaţia. 

— Mulţumesc, dar n-am nevoie de autorizaţie, zise 
Sternau cu un gest de dispreţ. 

— Te expui însă la mari primejdii! strigă lordul îngrijorat. 

— Aş! Nu mă tem de ele! Ceea ce te-aş ruga însă, mylord, 
e să-mi dai prilejul de a face cunoştinţă cu Pablo Cortejo. 

— Foarte simplu. Vrei să-l cunoşti? 

— E foarte necesar. 

— Bine. Frecventez cercurile unde vine din când în când şi 
el. Nu de mult voia... a, bine că mi-am adus aminte! Vrei să 
afli unde se găseşte acum Pedro Arbellez? 

— Da, ţi-am spus doar adineauri. 


— Pot să-ţi spun că Arbellez este acum arendaşul 
haciendei del Erina, în nordul ţării. Cortejo vroia să mă 
tragă pe sfoară. Insista să cumpăr moşia, deşi era lăsată 
prin testament lui Arbellez. 

— Atunci, va trebui probabil să mă duc la hacienda. 

— Dar de ce-ţi dai d-ta atâta interes în afacerea asta, 
doctore? 

— Te rog să nu uiţi că soţia mea e contesa Roseta de 
Rodriganda şi Mariano mi-e cumnat. 

— El ştie asta? 

— În orice caz bănuieşte, de vorbit n-am vorbit încă cu el 
despre această chestiune. Am rugat-o şi pe miss Amy şi pe 
prietenul meu Unger să nu-i pomenească nimic despre asta. 
Vreau să afle de-abia atunci când ne vom afla în faţa 
faptului împlinit. Cum putem afla fără să atragem atenţia 
unde e cavoul familiei Rodriganda? 

— Am să aflu eu, dragul meu. O întrebare din partea mea 
n-ar mira pe nimeni. 

— Mulţumesc, mylord, şi te rog să mă înştiinţezi imediat, 
deoarece... 

Îşi curmă vorba, căci uşa se deschise şi Mariano apăru în 
prag. 

Când văzu un străin vru să se întoarcă, dar Sternau se 
ridică repede şi-i făcu semn să intre. 

— Nu ne deranjezi deloc, dragul meu, zise el, apoi se 
întoarse spre lord şi adăugă: domnul acesta e senior 
Mariano, după care continuă prezentările: lordul Dryden, 
tatăl domnişoarei pe care am avut cinstea s-o însoţim. 

Mariano se zăpăci de tot. Îşi reveni însă repede şi se 
înclină cu demnitate în faţa lordului. 

— Tocmai vorbeam despre d-ta, îi zise acesta prietenos. 
Doream să te cunosc şi-mi pare bine că am ocazia; trebuie 
să-ţi mulţumesc pentru ajutorul oferit fiicei mele. 

— O, mylord, ajutorul meu nu i-ar fi putut fi de mare folos 
domnişoarei, răspunse el zâmbind cu amărăciune. Sunt 
bolnav şi nu sunt în stare să fac pe cavalerul. 


Dacă explicaţiile lui Sternau înlăturaseră întrucâtva 
ezitările lordului, vederea acestui tânăr frumos, dar atât de 
slăbit şi palid, trezi în sufletul său o milă adâncă. Îi ţinu 
mâna lui descărnată într-ale sale şi-i zise eu blândeţe: 

— Ai într-adevăr mare nevoie de îngrijiri; crezi că te poţi 
îngriji aici, la hotel? 

— Sper cel puţin, răspunse tânărul. 

— Speri, dar speranţele cred că vor fi zadarnice. Un hotel 
mexican nu e ceea ce-i trebuie unui convalescent. De aceea 
te rog să primeşti ospitalitatea pe care ţi-o ofer în casa mea. 

Mariano ridică privirile spre el. Un licăr de bucurie îi sclipi 
în ochi. 

— Mylord, murmură el, apoi trist, eu sunt un biet oropsit 
de soartă, nu pot îndrăzni să mă bucur de bunătatea d- 
voastră. 

— Ba poţi foarte bine, dragul meu! Doctorul Sternau mi-a 
povestit câteva din nenorocirile d-tale, dar nu trebuie să te 
consideri oropsit de soartă. Eşti sărac, dar nu eşti vinovat 
cu nimic de asta. Primeşti? 

Mariano se uită la doctor, apoi răspunse: 

— N-aş vrea să mă despart de prietenul meu. 

— Dar cine-ţi spune să te desparţi? strigă lordul. Domnul 
doctor va fi atât de bun să vină şi el, de asemenea şi domnul 
Unger; loc e, slavă Domnului, pentru toţi. 

Doctorul se apropie de lord, îi întinse mâna cu multă 
căldură şi-i spuse râzând: 

— Când te invită cineva cu atâta bunăvoință, ar fi o lipsă 
de tact din partea noastră să refuzăm. 

Josefa Cortejo stătea întinsă pe un divan în camera ei şi 
fuma ţigară după ţigară, după cum e obiceiul femeilor 
mexicane. Gândurile ei rătăceau departe, la Alfonso, iubitul 
ei, care se afla acum în Spania; se temea să nu-i fure inima 
vreo spaniolă frumoasă şi să-l facă să-şi retragă cuvântul pe 
care i-l dăduse la plecare că se va căsători cu ea, deşi n-o 
iubea. 


Pe când sufletul ei se zbuciuma astfel, intră Cortejo cu un 
plic în mână. 

— Am primit o scrisoare de la fratele meu, zise el. 

— Veste bună sau rea? întrebă ea smulgându-i cu 
nerăbdare plicul. 

— Hm! Şi bună şi rea. Alfonso a fost acum în urmă în 
Germania. 

— Ce-a căutat acolo? 

— Pentru afurisitul ăla de doctor. Omul ăsta a venit în 
Spania numai spre nenorocirea noastră; e cel mai 
neînduplecat duşman pe care-l avem. 

Josefa se încruntă eu dispreţ. 

— Aş! N-avem de ce să ne temem de el! 

— Ba avem. Din prima zi când a sosit la Rodriganda ne-a 
ghicit planurile şi ne-a pus beţe-n roate. E deştept al 
dracului şi-şi câştigă toate simpatiile. Parc-ar fi făcut 
legământ eu diavolul. 

— Care o să vină într-o zi să-l ia! Ai auzit şi tu de neamţul 
care se află acum în oraş şi cutreieră saloanele 
aristocratice? îl cheamă tot Sternau şi e musafirul 
ambasadorului englez. A fost ieri invitat chiar la masă la 
prezident. Un medic, un simplu medic... Zău, e ridicol. 

— Sternau zici? Caramba! Să fie chiar el? 

— M-am întrebat şi eu, dar cred că e numai o potrivire de 
nume. Carol Sternau de care te temi tu atât e acum în 
Germania, aşa că nu poate fi în acelaşi timp şi acolo şi aici. 

Chipul lui Cortejo se întunecă. 

— Crezi? întrebă el. Cine ţi-a spus că se află în Germania? 

— Doar scrie unchiu-meu în ultima lui scrisoare. 

— Aşa? Ia citeşte-o pe asta. 

Josefa despături scrisoarea chiar atunci, şi iată ce citi: 
„Dragă frate, De astă data am să-ţi comunic lucruri 
importante. După cum ştii, doctorul Sternau ne-a scăpat 
printre degete. Îţi scrisesem că Alfonso nu l-a mai găsit la 
Paris când a sosit el, plecase. Atunci Alfonso a pornit după 
el şi a putut afla doar locul unde se află. Ca să încerc ceva 


împotriva lui ar fi fost deocamdată o nesocotinţă. Între timp 
Sternau s-a căsătorit cu Roseta, apoi la câtva timp după 
nuntă a plecat în călătorie. Ştii ce şi-a pus în gând? Să-l 
caute pe Landola şi să i-l ia pe Mariano, tânărul care se 
dădea la Rodriganda drept locotenentul de Lautreville. De 
la Sternau te poţi aştepta la orice, sper însă că planurile-i 
vor fi dejucate. 

Am trimis în toate porturile unde ştiu că se opreşte 
Landola câte un avertisment, şi deoarece e posibil să vină şi 
la Mexico, îţi scriu şi ţie, ca să ştii. Acest Sternau trebuie 
neapărat înlăturat din drum, altminteri suntem pierduţi. 

Şi acum, o veste bună şi îmbucurătoare. Alfonso e acum 
capul familiei Rodriganda, şi ca să nu se stingă neamul 
trebuie să se însoare. Am şi ales o fată din cea mai înaltă 
societate a Spaniei, foarte bogată, tânără şi frumoasă. 
Îndată ce voi reuşi să pun la cale această căsătorie îţi voi 
comunica şi ţie. 

Fratele tău Gasparino Cortejo”. 

La ultimele rânduri ale scrisorii Josefa se îngălbeni; când 
termină de citit scrâşni din dinţi, făcu hârtia mototol, o 
azvârli jos şi începu s-o calce în picioare. 

— Aşa am să le fac şi lor, dacă Alfonso nu se ţine de 
promisiune! răcni ea. O să-i zdrobesc, o să-i fac praf...! 

În furia ei era şi mai urâtă, şi mai respingătoare. 

Tatăl îi puse mâna pe cap şi căută s-o liniştească. 

— Stai, draga mea, că n-au ajuns lucrurile până acolo, zise 
el. 

— Da, făcu ea ridicând cu trufie capul, n-au ajuns, şi nici 
nu vor ajunge! Dar numai gândul că ar putea face aşa ceva, 
e o trădare faţă de mine. 

— Deloc. 

— Cum? Poate vrei să îi iei apărarea? 

— Lui Gasparino da, nu însă şi lui Alfonso. Gasparino habar 
n-are de proiectul vostru, aşa că degeaba te superi pe el. 

— Atunci cu atât mai vinovat e Alfonso, un trădător, un 
nemernic care nu se ţine de cuvânt! Vreau să ajung contesă 


de Rodriganda, şi ce vreau eu trebuie să fie, nimic nu mă 
poate împiedica, nimic, înţelegi tu...? 

Stătea ca o „furie” în faţa tatălui ei, care răspunse însă cât 
se poate de calm. 

— Bine, îi voi scrie lui Gasparino. 

— Scrie-i numaidecât, şi insistă să-ţi răspundă fără nici o 
întârziere. 

— Şi dacă zice „nu”? 

— E pierdut, îţi jur! 

— Josefa, e fratele meu! 

— Tocmai de aceea trebuie să fie de acord, şi e cu atât mai 
vinovat dacă n-o va face. Ştii doar bine că testamentul e în 
mâinile mele. 

— N-ai să te foloseşti de el împotriva lor! 

Ea rânji ca o fiară şi zise oprindu-se în faţa lui: 

— Ştii că ai haz? Fratele tău are un băiat şi tu o fată. Toţi 
suntem nişte pungaşi, nişte bandiți, ba am devenit şi 
ucigaşi, numai ca să punem stăpânire pe averea 
Rodrigandei. Şi-acum vrei s-o stăpânească numai feciorul 
său, iar fata ta să rămână pe drumuri? Nu, tată, averea 
trebuie să fie a amândoura. Dacă el e conte, eu vreau să fiu 
contesă, şi ideea asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap! 

Cortejo găsi că e mai bine s-o lase în pace, să n-o 
contrazică. 

— Foarte bine, numai că nu-i acum momentul să ne batem 
capul cu de-alde-astea. Avem altele mai importante de 
discutat. 

— Zău? Ce găseşti tu mai important? întrebă ea 
bosumflată. 

— Chestia cu Sternau. 

— Aha! exclamă zgripţuroaica, aducându-şi aminte de 
prima parte a scrisorii. Vrei să zici netrebnicul ăla de 
doctor, care a plecat să-l caute pe Landola? Vă e vouă frică 
de-un om ea el? Sunteţi caraghioşi, zău aşa! 

— Nemţălăii ăştia sunt încăpăţânaţi şi energici. Când şi-au 
pus ceva în gând nu se lasă cu una cu două. 


— Şi tu crezi că Sternau care se află acum aici e unul şi 
acelaşi? 

— Sunt aproape sigur. 

— Ar trebui să ne convingem... 

— Cum? Nu-l putem întreba pe lordul Dryden. 

— Nu, dar lasă pe mine! chicoti ea. Voi obţine o invitaţie la 
ceai şi voi avea prilejul să-l văd. 

— Ştii cum arată? 

— Da. E înalt şi voinic, un fel de uriaş, după cum am auzit. 

— Aşa mi l-a descris şi Gasparino într-o scrisoare. 

— Asta nu înseamnă nimic, s-ar putea să fie frate cu 
celălalt, sau văr. Voi căuta însă să obţin o invitaţie la lordul 
Dryden, pe urmă vom vedea noi ce-o mai fi! 

Sternau se aştepta la o întâlnire cu aceşti ticăloşi. Nu se 
putea ca numele lui să nu fie cunoscut de Pablo Cortejo şi 
ca acesta să nu caute să-l cunoască personal. Aflase că 
administratorul averii contelui de Rodriganda pătrunsese şi 
în cercurile mai înalte, aşa că era cu neputinţă să nu dea 
într-o bună zi ochii cu el. 

5. „STĂPÂNITORUL. STÂNCILOR” 

Trecuse o săptămână ele la sosirea lui Sternau în Mexico 
când, într-o dimineaţă, lordul veni să-l poftească la o 
plimbare călare, după cum făcea în fiecare zi. leşiră afară 
din oraş pe câmp, şi la întoarcere, făcând un ocol, lordul îi 
arătă o împrejmuire de zid şi-i zise: 

— Acesta e cimitirul. În sfârşit, pot să-ţi dau o informaţie 
pe care mi-ai cerut-o. 

— În privinţa cavoului familiei Rodriganda? 

— Da. 

Se ridicară amândoi în şa şi Dryden îi arătă un monument. 

— Acela cu stâlpi corintici? 

— Chiar aşa. E mormântul în care zace contele Fernando 
de Rodriganda. 

— Putem intra în cimitir? 

— De ce nu? Porţile sunt deschise toată ziua. 


Descălecară, legară caii şi intrară. Dar, mai fiind şi altă 
lume, se plimbară un timp printre morminte, apoi se 
apropiară de cavou. 

— Eşti sigur că aici e? întrebă doctorul. 

— Da, uite că scrie şi pe mormânt. 

— După cum văd, n-are să fie tocmai greu de pătruns 
înăuntru, şopti ca pentru sine doctorul. 

— Când vrei să încerci? întrebă lordul. 

— Chiar la noapte. Vrei să fii şi d-ta de faţă? 

— Mulţumesc, dar sunt reprezentantul unei naţiuni şi nu 
îmi este îngăduit să mă amestec în treburile altora. 

Pe la miezul nopţii, trei inşi se apropiau tiptil de zidul 
cimitirului. Erau Sternau, Mariano şi Unger. Mariano se 
întremase atât de mult în ultimile zile, încât putuse veni şi el 
eu ceilalţi doi. 

— Staţi puţin aici, le zise medicul, vreau să mă asigur mai 
întâi dacă nu ne vede cineva. 

Sări peste zidul cimitirului, se uită împrejur cu ochii lui 
ageri, apoi şopti peste zid: 

— Puteţi veni. 

Se îndreptară toţi trei spre cavou. Deschiseră grilajul şi 
coborâră înăuntru, după ce mai întâi deşurubară capacul 
care acoperea cavoul. Sternau, care mergea înainte, îi 
spuse lui Unger să ferească lumina ca să nu se observe de 
afară. La lumina felinarului văzură mai multe sicrie de 
metal. Da cel dintâi seria pe capac: „Don Fernando, conte 
de Rodriganda y Sevilla, decedat în ziua de... 

Cu un gest, doctorul arătă sicriul fără să citească mai 
departe, apoi începu să deşurubeze capacul. 

— Ce-o să vedem acum? şopti Mariano înfiorându-se. 

— Trupul unchiului d-tale sau... poate nimic, răspunse 
Sternau. 

La ridicarea capacului, mâna medicului tremură şi-l scăpă 
din mână. Se auzi o bufnitură, care răsună lugubru în 
tăcerea cavoului. 


— Ai zice că mortul nu îngăduie să-i tulburăm spiritul, 
murmură Mariano. 

— N-are să se supere că vrem să ne convingem dacă s-a 
făcut un sacrilegiu cu trupul lui, răspunse acesta. 

Apucă iar capacul, de astă dată cu mâna mai sigură, şi-l 
dădu la o parte. Unger însă lăsă lumina felinarului să cadă 
înăuntru şi - ca la o comandă - se priviră toţi trei unul pe 
altul. 

— Sicriul e gol! zise Mariano. 

— Întocmai după cum mi-am închipuit, răspunse medicul. 

— N-a zăcut nimeni în el, adăugă Unger. 

— Ba da, uite că se cunosc încă formele unui corp 
omenesc, zise Sternau. 

— Aşadar, unchiul tot a murit! spuse Mariano îndurerat. 
Dar de ce i-au scos cadavrul din mormânt? întrebă el 
nedumerit. 

— N-a fost un cadavru, ci un om viu; n-ar fi avut nici un 
sens să scoată un mort din mormânt. După cum există 
otrăvuri care să facă pe cineva să-şi piardă minţile, tot aşa 
există altele care să provoace o moarte aparentă. 

— Atunci omul care a fost îmbarcat pe vasul lui Landola şi 
vândut ca sclav la Harar să fi fost într-adevăr don Fernando 
de Rodriganda? 

— Nu mai încape îndoială. Acum să închidem sicriul la loc 
şi să nu lăsăm nici o urmă după noi, fu de părere doctorul. 
leşiră apoi din cavou, săriră zidul şi se întoarseră acasă. 
A doua zi dimineaţa, doctorul îl înştiinţă pe lordul Dryden 

despre rezultatul cercetărilor sale. 

— Nu-mi vine să cred! zise el. Ce crimă îngrozitoare! 
Trebuie să înştiinţăm numaidecât autorităţile. 

— N-ar folosi la nimic. Nu am nici o încredere în poliţia 
mexicană, răspunse medicul. 

— O vom sili să-şi facă datoria. 

— Ar fi inutil. 

— Zău? Am să-ţi dovedesc eu că nu. 


— Vei putea dovedi numai că lipseşte cadavrul, altceva 
nimic. Dacă a fost îngropat viu sau mort, unde e acum şi 
cine e autorul crimei nu se va putea şti. 

— Dar bine, doctore, îngădui d-ta ca o astfel de nelegiuire 
să rămână nepedepsită? strigă indignat englezul. 

— Nu va rămâne nepedepsită, fii pe pace! Nu o vom putea 
face însă decât după ce îl vom găsi pe don Fernando. 

— Atunci ai de gând să te duci la Harar? 

— Da. Mai întâi trebuie să vorbesc cu Pedro Arbellez sau 
cu Maria Hermoyes, dacă mai trăieşte. Cel mai bine ar fi să 
plecăm îndată, dar Mariano e încă prea slăbit pentru un 
drum atât de lung, călare. 

— Şi, adăugă lordul zâmbind, trebuie să-i mai laşi cel puţin 
o săptămână căpitanului Unger ca să se perfecţioneze în 
arta călătoriei, fiindcă nu e lesne pentru un călăreț 
neexperimentat să colinde câmpiile indiene, La două zile de 
la întâmplarea aceasta, lordul Dryden fu invitat împreună 
cu doctorul Sternau la o serbare la care trebuia să vină şi 
Cortejo cu Josefa. Doctorul se grăbi să fie înaintea lor acolo. 

Serbarea avea loc în casa unui om foarte bogat, un 
adevărat palat. După ce sărutară mâna doamnei gazde, 
medicul se despărţi de lordul Dryden şi-i spuse că-l aşteaptă 
în grădina de iarnă. Nu trecu mult şi acesta veni să-i spună 
că Josefa şi Cortejo sosiseră chiar atunci. 

— Vrei să mă prezinţi, mylord? 

— Bine, vino să te prezint. 

Intrară într-unui din saloane şi-l văzură pe Cortejo alături 
de fiică-sa stând de Vorbă cu câţiva invitaţi. 

— Domnul acela înalt şi slab e Cortejo, zise lordul. 

— Ah, seamănă foarte bine cu frate-său... 

— Şi doamna de lângă el e seniorita Josefa. 

— Aceea cu chip de bufniţă? 

— Da. 

— Fata îmi face impresia să fie şi mai rea decât taică-său. 

Se apropiară de grup. Cortejo era cu spatele la ei. Da un 
moment dat întoarse capul şi, zărindu-l, îi spuse lordului: 


— Ce plăcere să vă întâlnesc, mylord! Aţi reflectat la 
propunerea mea? 

— Care? 

— Aceea cu hacienda del Erina. 

Lordul încruntă din sprâncene. 

— Nu-mi place să discut despre afaceri în societate, 
răspunse el. De altfel, trebuie să ştiu sigur dacă hacienda 
este într-adevăr proprietatea contelui de Rodriganda. 

— Bineînţeles eă e! 

— Şi d-ta ai dreptul s-o vinzi? 

— Da. 

— Am auzit că a fost lăsată prin testament arendaşului ei. 

— Nu-i adevărat, mylord, zvonuri neroade... 

— Bine, o să mă conving eu în curând. 

— Cum? 

— Printr-un prieten de-al meu care pleacă zilele acestea 
acolo. Îmi dai voie să ţi-l prezint? 

Cortejo şi Josefa se întoarseră brusc spre Sternau, care 
stătea mai la o parte. 

— Domnul acesta e prietenul meu, doctorul Sternau, zise 
lordul arătând spre german. 

Cortejo îl măsură o clipă cu ochii pe doctor, apoi zise cu 
amabilitate: 

— E o mare cinste pentru mine, domnule doctor. Sunteţi, 
după cum ani auzit, german? 

— Da. 

— Mie îmi sunt dragi germanii. Îmi daţi voie să vă prezint 
fiicei mele? 

Sternau se înclină politicos, iar Josefa clătină din cap. 

Îl poftiră apoi să ia loc cu ei pe o canapea şi-l supuseră 
unui adevărat interogatoriu. 

— Lordul Dryden îmi spunea adineauri că vreţi să vă 
duceţi la hacienda del Erina, începu Cortejo. 

— Probabil, răspunse scurt cel întrebat, nemulţumit că 
lordul îi trădase intenţiile. 

— Aş putea să ştiu pentru ce? 


— Fiindcă vreau să cunosc mai de aproape Mexicul şi 
obiceiurile tării. Când a auzit lordul, m-a rugat să mă duc şi 
la hacienda del Erina, pe care intenţionează să o cumpere. 

— Da? zise Cortejo mulţumit. Am acolo un arendaş foarte 
îndărătnic care susţine că hacienda e proprietatea lui. E 
ridicol! După cât înţeleg, călătoriţi mult. 

— Aşa e. 

— Sunteţi de invidiat, zise Josefa cu o amabilitate 
prefăcută. Un om liber pe acţiunile sale trebuie să se simtă 
foarte fericit. Ce aţi vizitat până acum? 

— America, Africa şi o parte din Asia. 

— Dar Europa? 

— Acolo m-am născut, răspunse el zâmbind. 

— Cunoaşteţi Franţa? 

— Da. 

— Poate şi Spania? 

— Am fost şi pe-acolo. 

Josefa schimbă o privire plină de înţeles cu tatăl ei. 

— Spania e ţara noastră maternă, de care vorbim cu mai 
multă plăcere, adăugă ea. Aş putea să ştiu ce oraşe aţi 
vizitat în Spania? 

— Am fost prea puţin în frumoasa dv. ţară, seniorita. Am 
fost chemat acolo ca să îngrijesc un bolnav, contele de 
Rodriganda. 

— Rodriganda?! Ştiţi că acest conte are proprietăţi şi aici 
la noi, şi că tata e administratorul lor? 

Sternau se prefăcu peste măsură de mirat. 

— Da? Nu ştiam, zise el, şi rămase câteva clipe îngândurat, 
ca şi când ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva. 

— Există şi în Rodriganda, urmă el apoi, un senior Cortejo; 
sunteţi rude? 

— Da, mi-e frate. 

— Îmi pare bine, senior. Pe domnul Gasparino l-am 
cunoscut foarte bine la castelul Rodriganda. 

— Mă mir, fiindcă îl ştiu foarte puţin comunicativ. 


— N-am observat. Aş putea spune chiar dimpotrivă, am 
fost deseori în contact amândoi. 

Josefa îşi muşcă buzele. Înţelese ironia. Schimbă vorba. 

— Bine ar fi fost, senior, dacă l-aţi fi putut salva pe bietul 
conte Manuel, zise ea cu o milă prefăcută. 

— Aş fi dat orice s-o fi putut face, seniorita. 

— Mi se pare că a murit într-un accident nenorocit, nu-i 
aşa? 

— Aşa e, seniorita. 

Era şi în cuvintele acestea o ironie pe care Josefa şi 
Cortejo o înţeleseră foarte bine. 

— Atunci o cunoaşteţi şi pe contesa Roseta, desigur? 

— Deoarece acum este soţia mea. 

Sternau era convins că ştiau amândoi de căsătoria lui, deşi 
păreau cât se poate de surprinşi. 

— Nu mai spune! exclamă Cortejo, şi Josefa adăugă: 

— E cu putinţă? 

— După cum vedeţi, seniorita. Ştiu că diferenţa de clasă 
socială e foarte strictă în Spania, dar dragostea trece peste 
astfel de prejudecăţi. De altfel, căsătoria am făcut-o în 
Germania. 

— Atunci contesa şi-a părăsit patria? 

— Da. 

— Şi contele Alfonso a încuviinţat acest lucru? 

— În orice caz nu l-a împiedicat, după cum vedeţi. Îl 
cunoaşteţi şi dv. pe contele Alfonso? 

— Cum să nu-l cunoaştem? Doar a crescut aici în Mexic. 

— Aşa e, uitasem. 

— Ni se scrisese la un moment dat că contesa Roseta ar fi 
tare bolnavă. 

— A fost, într-adevăr, dar acum e sănătoasă. A, vă rog să 
mă iertaţi, lordul îmi face semn, probabil vrea să mă 
prezinte cuiva. 

Sternau se ridică şi Cortejo făcu la fel. 

— E o mare plăcere pentru noi că am avut prilejul să 
cunoaştem pe cineva care a fost la Rodriganda, zise Cortejo. 


Vom avea cinstea să ne vizitaţi în timpul şederii dv. aici? 

— Cu toată plăcerea, senior. 

— Sau să venim noi odată la lordul Dryden să vă vedem? 
Din fericire sunt foarte bună prietenă cu miss Amy, adăugă 
Josefa. 

— Mă rog... cu plăcere, răspunse doctorul şi se înclină, 
apoi plecă. 

După ce dispăru din ochii lor, Josefa se uită la tatăl ei şi 
murmură cu ciudă: 

— Caramba! Ele! 

— Nu poate fi altul, adăugă Cortejo. 

— Te-ai uitat bine la el? 

— Foarte bine. E un adversar de temut. 

— De temut? zise ea privindu-l cu dispreţ. E într-adevăr un 
adversar care poate ţine piept oricărui bărbat, dar nu şi 
unei femei. Nu degeaba a venit el în Mexico, ci cu un scop 
anume. Trebuie cu orice preţ să dispară, deşi îmi pare rău 
de el, căci e un duşman demn de-a fi iubit. 

— După cum văd, îţi place! Ce ţi-a venit să-i spui că ne vom 
duce să-l vizităm? 

— Altfel crezi că am fi avut prilejul să-l descoasem? Nu 
vine el la noi, fii sigur! 

— Ba are să vină, ai să vezi. Nu e omul căruia să-i fie frică 
să intre în bârlogul ursului. Aş da mult să ştiu ce caută aici 
în Mexico. 

— Vom afla în curând, fiindcă am intenţia să ne ducem 
chiar mâine la el. 

— Ce, eşti nebună? După ce te-a dat englezoaica afară? 

— Când e vorba de ceva atât de important nu iau în seamă 
toate fleacurile. 

— Du-te singură dacă vrei, eu nu merg. 

— Aşa am să şi fac, răspunse ea dârz. 

— Ai fi în stare? 

— Ba bine că nu! Ştiu însă că vei veni şi tu. Trebuie să 
aflăm de la el ce are de gând, arma de care se va folosi 


împotriva noastră, în sfârşit, atât cât îl vom putea descoase 
fără să-şi dea seama, ca să ştim ce ne rămâne de făcut. 

Pe când vorbeau ei, Dryden îl întrebă pe Sternau: 

— Ei, cum îi găseşti? 

— Un uliu şi o bufniţă, numai că bufnița pare să aibă mai 
mult curaj şi energie decât uliul. 

— Îi crezi deci capabili de ceea ce îi acuzăm? 

— Chiar de mai mult. Aceşti Cortejo, şi toată şleahta lor, se 
potrivesc de minune. Dar să nu ne stricăm dispoziţia 
gândindu-ne la ei, mylord. Destul că-i vedem. 

— 'Te-au invitat pe la ei? 

— Da. 

— Şi te vei duce? 

— Dacă nu-mi vor lua-o ei înainte venind la mine? 

— I-ai poftit d-ta? 

— Nu, dar duduia zicea că e prietenă bună cu miss Amy. 

Lordul înălţă din umeri şi tăcu. Toată seara doctorul se feri 
să se apropie de Cortejo şi Josefa. 

A doua zi, înainte de amiază, feciorul veni să-i anunţe 
doctorului vizita domnului şi a domnişoarei Cortejo. 

— Vă rugăm să ne iertaţi, senior Sternau, că vă deranjăm, 
dar Josefa ardea de nerăbdare să mai afle ceva de pe acasă. 
N-am primit de mult veşti de la ai noştri şi ne-am permis să 
vă vizităm atât de curând, zise spaniolul. 

Medicul îi pofti să ia loc şi aşteptă interogatoriul, care 
începu imediat. 

— Aţi debarcat la Veracruz, domnule doctor? întrebă 
Cortejo. 

— Da. 

— Probabil că aţi avut o scrisoare de recomandare pentru 
lordul Dryden. 

— Am făcut cunoştinţă cu miss Amy la Rodriganda, 

— Ah! făcu Josefa mirată, e o prietenă de-a Rosetei? 

— Desigur. 

— S-ar zice că la Rodriganda aveaţi o viaţă animată, 
senior! 


— Dimpotrivă. 

— Mă mir. Spuneaţi că era şi miss Amy şi un locotenent 
francez, după cum ni s-a scris de-acolo, aşa că nu trăâiaţi 
chiar atât de singuratici. 

Sternau văzu că venise rândul lui Mariano. 

— "Totuşi, era foarte monoton, răspunse el cu răceală. 

— L-aţi cunoscut şi pe ofiţer, nu-i aşa? 

— Da. 

— Nu v-aduceţi aminte cum îl chema? 

— Se numea Alfred de Lautreville. 

— A stat mult la Rodriganda? 

— Numai câteva zile. 

— Şi apoi s-a întors în Franţa? 

— Hm, a plecat fără să spună unde, seniorita. 

Josefa înţelese că apucase pe o cale greşită. 

Nu-i spunea nici un neadevăr, dar nici ceea ce vroia ea să 
afle. Tocmai vroia să-i pună o altă întrebare, când Unger 
intră pe uşă. Lui Sternau îi păru bine, avea astfel prilejul să 
iasă câteva minute din cameră, mai ales că Unger, ca 
marinar, vorbea binişor câteva limbi, printre care şi 
spaniola. Îl prezentă deci musafirilor, şi sub un pretext 
oarecare ieşi scuzându-se. 

Alergă la Dryden, unde-i găsi pe Amy şi Mariano şi le 
spuse grăbit: 

— Vă confirm cele ce vă spuneam ieri. Cortejo şi Josefa 
sunt aici. 

Lordul clătină din cap şi-l întrebă râzând: 

— Şi i-ai lăsat singuri? 

— Nu, Unger e cu ei. Am venit să-ţi fac o mare rugăminte, 
mylord. 

— Spune! 

— Invită-i, te rog, la masă. 

— Glumeşti? întrebă Dryden privindu-l mirat. 

— Vorbesc foarte serios. Deşi văd că şi miss Amy se uită 
încruntată la mine, totuşi îmi menţin rugămintea. 


— Dar pentru ce? Nemernicii aceştia îmi sunt atât de 
antipatici şi nesuferiţi, încât nici nu vreau să-i văd în ochi. 

— Vreau să văd ce impresie o să le facă Mariano. 

— A, acum înţeleg! N-ai decât să-i iei cu d-ta. 

— Nu, mylord, vreau să fiţi şi dv. martori. 

— Hm! E greu ce-mi ceri, dar fie, o să-ţi fac pe plac. 

Doctorul plecă şi după câteva minute intră lordul la el. Se 
prefăcu mirat că vede musafiri la acesta, îi salută cu 
prietenie, stătu câteva momente de vorbă cu ei, apoi fiind 
ora dejunului, îi pofti la masă. 

Trecură în sufragerie. Mariano nu venise încă. Începură să 
mănânce fără el. Sternau aşezase pe Cortejo şi Josefa astfel 
ca să nu-l poată zări imediat. De-abia când se aşeză pe 
scaun la locul lui, Cortejo băgă de seamă că a mai venit 
cineva la masă. Ridică în sus capul, şi când îl văzu pe 
Mariano sări în sus şi strigă îngrozit: 

— Contele Manuel! 

Se îngălbenise la faţă ca un mort şi ochii aproape că-i 
ieşiră din orbite. Josefa se ridică şi ea în picioare şi holbă 
ochii la Mariano. În palatul contelui Fernando se afla un 
portret al contelui Manuel de pe vremea când era tânăr şi 
Mariano semăna leit cu portretul, ceea ce-o făcuse pe 
Josefa să se sperie de-a dreptul. 

— Vă înşelaţi, zise medicul foarte calm. Domnul aceste nu 
e contele Manuel, ci locotenentul de Lautreville, despre 
care m-aţi întrebat ieri. 

Încetul cu încetul Cortejo îşi veni în fire. 

— lertaţi-mă, vă rog, dar e o oarecare asemănare cu 
contele Manuel, care m-a făcut să uit anii care s-au scurs, 
zise el eu nepăsare, deşi glasul îi tremura. 

— Şi m-ai speriat şi pe mine, adăugă Josefa. 

— Zici că există o asemănare între locotenent şi contele 
Manuel? întrebă lordul. 

— Da, din ce mă uit, văd mai bine că seamănă... 

— Curios! O astfel de asemănare la două persoane de 
naţionalităţi diferite e într-adevăr de mirare. Ciudată 


coincidenţă, zise lordul şi schimbă discuţia. 

Când Josefa şi Cortejo ajunseră acasă, acesta o întrebă. 

— Vrei să-ţi spun acum adevărul? 

— Care? 

— Locotenentul ăsta e adevăratul conte Alfonso de 
Rodriganda. 

— Văd şi eu. 

— Cu siguranţă că Sternau e acela care l-a scăpat din 
mâinile lui Landola. 

— Dar unde şi cum? Ce s-a ales de Landola şi de vasul lui? 

— Nu ştiu. 

— Doctorul pleacă peste trei zile la hacienda del Erina. 

— Da, împreună cu locotenentul şi cu celălalt. 

— Şi îi laşi tu să-ţi scape? 

— Nici prin gând nu-mi trece! 

— Cum crezi c-ai să faci? 

— Nu ştiu încă. De altfel, astea nu sunt lucruri în care să 
se amestece femeile. Voi vedea eu! 

Cortejo nu închise ochii toată noaptea. În cele din urmă 
păru să ia o hotărâre, căci se duse la grajd şi puse să i se 
înşeueze un cal. Cum se lumină de ziuă, porni călare spre 
nord, şi când Josefa întrebă mai târziu de eli se spuse că a 
plecat pentru câteva zile din oraş. 

— Cât crezi că o să lipseşti, doctore? întrebă - la trei zile 
după aceasta - lordul Dryden pe Sternau, gata de plecare, 
pe când îşi lua rămas bun de la el. 

— În împrejurările de faţă nu se poate şti nimic hotărât. 
Vom căuta să ne întoarcem cât mai repede, răspunse el 
îngândurat. 

— Nu cruța caii, pasc destul pe întinsul câmpiilor. Mai ai 
vreo însărcinare pentru mine? 

— Da, mylord. Dacă se întâmplă să nu mă întorc curând, ai 
grijă, te rog, de vaporaşul şi de marinarii mei. 

— Deşi nu cred că va fi nevoie, îţi făgăduiesc s-o fac. 
Umblă sănătos, doctore, şi să vă întoarceţi cu bine! 


Doctorul călătorea fără servitori sau călăuză, şi deşi nu 
fusese niciodată până atunci în Mexic, harta după care se 
orienta îi fu de-ajuns ca să nu se rătăcească sau să se abată 
o singură dată măcar din drum. Unger şi Mariano se lăsau 
în nădejdea lui fără cea mai mică grijă. 

Să mai fi fost vreo zi de drum până la hacienda lui Arbellez 
când Sternau zise deodată tovarăşilor săi: 

— Nu întoarceţi capul nici la dreapta nici la stânga, dar 
uitaţi-vă pe furiş la tufişul acela de la marginea apei. 

— De ce? întrebă Mariano. 

— Un om stă la pândă şi calul e alături de el. 

— Eu nu văd nimic. 

— Nici eu, adăugă Unger. 

— Cred şi eu! Se cere multă experienţă şi un ochi foarte 
ager ca să poţi deosebi din depărtare un om şi un cal într- 
un tufiş. Când veţi vedea că întind puşca faceţi şi voi la fel, 
dar nu trageţi până ce nu vă dau eu semnalul. 

Când fură aproape de tufiş, doctorul desprinse puşca de la 
spate şi ochi într-acolo. 

— Hei, domnule, ce cauţi d-ta pe jos, nu cumva ai pierdut 
ceva? strigă el. 

— Ce te priveşte? răspunse un glas răguşit izbucnind într- 
un hohot de râs. 

— Mă priveşte, şi încă foarte mult. Ia poftim încoace, rogu- 
te, să te văd şi eu la faţă! 

— Bine, vin, dacă-ţi face plăcere... 

Tufele se dădură la o parte, şi dintre ele se ivi un om 
îmbrăcat în haine făcute din piele de bivol. Chipul său 
păstra urmele obârşiei sale indiene, dar îmbrăcămintea era 
a vânătorilor de bivoli. Drept armă avea o puşcă şi un cuţit 
la brâu. Omul părea să nu ştie şi nici să nu fi ştiut vreodată 
ce e frica. Când ieşi din tufiş, calul îl urmă de la sine ca un 
căţeluş. 

Străinul se uită cu ochi sfredelitori la cei trei călăreţi, apoi 
zise: 


— Păreţi să fiţi oameni care au mai cutreierat preriile; v- 
aţi prefăcut la început că nu mă vedeţi, apoi aţi întins 
puştile asupră-mi toţi trei în acelaşi timp. 

— Vezi că mi s-a părut ciudat să stea cineva ascuns în tufe 
pândind. 

— Aşteptam. 

— Pe cine? 

— Nici eu nu ştiu, poate pe voi. 

— Lasă gluma! zise Sternau încruntând sprâncenele. Fii 
ceva mai lămurit. 

— Bine, o să vă spun, dar vreau mai întâi să aflu unde vă 
duceţi. 

— La hacienda del Erina. 

— Atunci pe voi vă aşteptam. 

— S-ar zice că se ştie de venirea noastră şi te-au trimis ca 
să ne ieşi înainte, zise doctorul mirat. 

— Cam aşa ceva. Am fost ieri în munţi, la vânătoare de 
bivoli, şi am zărit la întoarcere urme. M-am luat după ele şi 
am surprins un grup de albi vorbind între ei. Astfel am aflat 
că vor să pună mâna pe trei călăreţi care vin din Mexico 
spre hacienda del Erina. Am pornit atunci la drum ca să le 
dau de ştire. Dacă voi sunteţi aceia, bine, dacă nu, aştept 
aici până când vor veni. 

— Eşti un om de treabă, străinule, şi-ţi mulţumesc, zise 
Sternau strângându-i mâna. După cum stau lucrurile, pare 
să fim chiar noi cei aşteptaţi. Câţi oameni erau? 

— Doisprezece. 

— Hm! tare-aş avea chef să dau ochii cu ei, însă cred că e 
inutil să se vâre cineva de bunăvoie în primejdie. 

— Aşa Zic şi eu, spuse străinul cu ironie. 

— Şi d-ta încotro te duci? întrebă doctorul. 

— Da hacienda. Vreţi să vă călăuzesc eu? 

— De călăuză n-am avea trebuinţă, dar dacă-ţi face 
plăcere, hai! 

Străinul încălecă şi porni alături de ei. Mergea aplecat 
peste coama calului, cum fac indienii ca să poată zări 


urmele, şi Sternau văzu din toată făptura lui că e un om pe 
care se poate baza cineva. 

Pe înserat, când fu vorba de găsit un loc de popas, străinul 
se dovedi atât de priceput şi de destoinic, încât doctorul 
înţelese că acesta nu era un om de rând. Mâncă din 
merindele lor, fumă cu ei, dar când medicul îl îmbie cu un 
păhărel de rom, refuză categoric. 

Din prevedere, ca să nu atragă atenţia, călătorii se feriră 
să facă foc şi stătură de vorbă pe întuneric. 

— Îi cunoşti pe oamenii de la hacienda del Erina? îl întrebă 
Sternau pe indian. 

— Sigur că-i cunosc, răspunse el zâmbind. 

— Cine sunt? 

— Mai întâi, senior Arbellez, arendaşul. Pe urmă seniorita 
Emma, fata lui, seniora Hermoyes şi un vânător bolnav, 
rănit la cap. Mai sunt şi o mulţime de argaţi şi ciboleros. 

— Dintre aceştia din urmă faci şi d-ta parte, nu-i aşa? 

— Nu, senior, eu sunt un mexican liber, nu sunt sluga 
nimănui. 

— Atunci eşti un mixtecas şi trebuie să-l cunoşti pe 
căpetenia lor, Ucigătorul-de-bivoli? 

— Da, îl cunosc, răspunse cu nepăsare străinul. 

— Unde se află acum? 

— Când ici, când colo, după cum îl mână Marele Spirit. 
Dar d-ta cum de-ai auzit de el? 

— Numele lui a străbătut pretutindeni. Am auzit chiar 
dincolo de mare vorbindu-se despre el. 

— O să-i pară bine când va afla. Cum să-ţi spun, senior, 
când vorbesc cu d-ta? 

— Mă numesc Sternau, pe domnul acesta îl cheamă 
Mariano, iar pe celălalt Unger. Dar pe d-ta? 

— Sunt un mixtecas, ziceţi-mi aşa. 

Aceasta fu toată discuţia, apoi se întinseră să doarmă. 
Rămase câte unul de veghe, schimbându-se pe rând, şi când 
se lumină de ziuă porniră mai departe. 

Pe la amiază zăriră o aşezare omenească. 


— Acolo e hacienda del Erina, seniori, zise mixtecaşul 
arătând cu mâna clădirile; acum nu vă mai puteţi rătăci. 

— Nu vii cu noi? îl întrebă doctorul. 

— Nu, am drum prin pădure. Mergeţi sănătoşi. 

Indianul dădu pinteni calului şi o luă la stânga. Cei trei 
călăreţi se apropiară de împrejmuirea conacului şi se opriră 
la poartă. 

Un argat veni să-i întrebe ce doresc. 

— Senior Arbellez e acasă? întrebă Sternau. 

— Da. 

— Du-te şi spune-i că i-au venit musafiri din Mexico. 

— Sunteţi numai dv. sau mai vin şi alţii? 

— Nu, numai noi trei. 

— Bine. Atunci vă descui poarta să intraţi. 

Argatul trase zăvorul şi-i lăsă să treacă. Descălecară, 
aruncară frâiele argatului ca să se ducă să adape caii, şi 
când să urce treptele arendaşul le ieşi înainte. Întinse mâna 
mai întâi lui Sternau, apoi lui Mariano. Acesta ţinea însă 
capul întors, uitându-se după cai. Când se întoarse şi 
arendaşul îi văzu faţa, îşi trase mâna repede îndărăt şi 
scoase o exclamaţie de uimire. 

— Caramba! Asta ce-o mai fi? Contele Manuel! Dar nu, nu 
se poate, contele e om bătrân... zise el şi-şi duse mâna la 
frunte. 

Nu mai înţelegea nimic, asemănarea îl zăpăcise. Deodată 
privirile îi căzură asupra lui Unger. 

— Voiga me Dios! Sfinte Dumnezeule, nu cumva sunt 
vrăjit? strigă el. 

— Ce e, tată? se auzi în spatele lui o voce limpede de 
femeie. 

— Vino încoace, copila mea, răspunse el. E o adevărată 
minune! Au venit trei domni, din care unul seamănă leit cu 
contele Manuel, iar celălalt cu logodnicul tău. 

— Da, aşa e, răspunse ea zâmbind. Domnul acesta 
seamănă foarte bine cu sărmanul meu Antonio. 


— Bine, o să lămurim noi asta. Fiţi bineveniţi seniori, Vă 
rog să poftiţi în casă, le spuse arendaşul. 

Îi duse în sufragerie, unde li se oferiră băuturi răcoritoare. 
Unger ridică paharul la gură, dar îl scăpă din mână. Ochii 
lui rămaseră aţintiţi la uşă, căci în prag apăruse un tânăr cu 
privirea rătăcită, palid la faţă, care se uita la străini fără să-i 
vadă. 

Unger se apropie de el şi strigă cu glas îndurerat: 

— Anton, Anton! Doamne, Doamne, nu mă recunoşti...? 

— Eu am murit... m-au omorât... murmură bolnavul 
tânguitor. 

Unger îşi lăsă braţele să-i cadă de-a lungul trupului şi îl 
întrebă mişcat pe arendaş: 

— Senior, Arbellez, cine e omul acesta? 

— E logodnicul fiicei mele; îl cheamă Anton Unger şi 
vânătorii l-au poreclit Săgeata-trăsnetului. 

— Atunci el e! Frate, frăţioare, ce-i cu tine? strigă Unger 
şi-l cuprinse în braţe. 

Dar tânărul îl privi cu nepăsare, murmurând: 

— Eu am murit!... m-au omorât...! 

— Ce are? De ce boală suferă? îl întrebă marinarul pe 
arendaş. 

— E nebun, sărmanul! răspunse cu milă Arbellez. 

— Nebun! O, Doamne! Cum mi-a fost dat să-l revăd... Şi 
marinarul se lăsă pe-un scaun, îşi acoperi faţa cu mâinile şi 
începu să plângă de disperare. 

Ceilalţi îl priveau în tăcere, impresionați de durerea lui. în 
cele din urmă, arendaşul îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă 
blând: 

— E-adevărat că eşti fratele lui Anton? 

— Da, sunt fratele lui... suspină Unger. 

— Atunci eşti marinar? Ne-a vorbit mult despre d-ta. 

— Eu am murit!... M-au omorât!... se tânguia mereu 
nebunul. 

Sternau nu-şi luase tot timpul ochii de la el. 

— Din ce cauză şi-a pierdut minţile? întrebă el. 


— Dintr-o lovitură în creştet, răspunse Arbellez. 

— L-a consultat vreun medic? 

— Da, mai de mult. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că nu-i nici o nădejde de vindecare. 

— Atunci e un cârpaci, un om care nu-şi cunoaşte meseria. 
Fii curajos Unger. Fratele tău nu e nebun, şi sper că se va 
vindeca în curând. Şocul i-a pricinuit un fel de amnezie, 
care se poate vindeca. 

— Adevărat, senior?! strigă cu bucurie Emraa. Dv. sunteţi 
medic? 

— Da, seniorita. Îndată ce voi cunoaşte cauzele bolii, vă voi 
putea spune sigur dacă îl pot face să-şi recapete memoria. 

— O, atunci să vă povestim. 

— Nu încă, seniorita. Deocamdată avem de discutat alte 
lucruri tot atât de importante. 

Emma nu mai insistă şi ieşi cu bolnavul, să-l ducă în 
camera lui. 

— Trebuie să fie într-adevăr foarte important ceea ce v-a 
adus aici, zise arendaşul presimţind că e vorba de ceva 
serios. 

— Aşa şi e, senior. 

— 'Ţinta călătoriei dv. a fost hacienda mea, după cum văd. 

— Da. 

— Şi aţi nimerit fără căâlăuză? 

— Aproape. De-abia ieri ne-am întâlnit în drum cu un 
indian din neamul mixtecaş care ne-a însoţit până aici. 

— Un mixtecas? Atunci trebuie să fi fost Ucigătorul-de- 
bivoli. 

— Cum? Să fi fost el? întrebă uimit doctorul. Dar nu purta 
nici un însemn care să arate că e căpetenia unui trib. 

— Nu poartă niciodată aşa ceva; se îmbracă în haine de 
piele de bivol şi n-are alte arme decât o puşcă şi un cuţit la 
brâu. 

— Adevărat, am băgat de seamă. Atunci am fost atâta timp 
în tovărăşia lui fără să ne spună cine e. Vom mai avea 


prilejul să-l vedem? 

— Cred că da, deoarece se aţine prin împrejurimi. Veţi 
rămâne câtva timp la conac, nu-i aşa? 

— Depinde de împrejurări. Ai timp să asculţi pentru ce am 
venit? 

— După ce vă veţi odihni. Acum poftiţi în camerele care v- 
au fost pregătite, apoi vom sta de vorbă. 

După ce-şi mai scutură praful de pe el Sternau ieşi în 
grădină. O văzu pe Emma stând pe o bancă alături de 
bolnav. Se apropie de ei şi fata începu să-i povestească 
întâmplarea din peştera comorilor şi pricina bolii 
logodnicului ei. 

Medicul o asculta cu atenţie. 'Tot ce-i spunea îl interesa şi-i 
părea cât se poate de interesant nu numai din punctul de 
vedere al medicului. 

— Aşadar, era şi Inimă-de-urs de fată? întrebă el. L-aţi mai 
văzut de atunci la conac? 

— Nu. 

— Şi când te gândeşti că toate aceste nenorociri sunt din 
pricina unui nemernic ca Alfonso de Rodriganda! Dar îl vom 
învăţa noi minte şi va trebui să-şi primească pedeapsa 
pentru tot răul ce l-a făcut! 

— O, senior, crezi că sărmanul meu Antonio se va vindeca? 
Fratele său mi-a spus adineauri că eşti un medic vestit şi că 
ai salvat şi pe soţia d-tale de la aceeaşi boală. 

— Cel mai mare medic e Dumnezeu şi sper că se va îndura 
şi acum. Bolnavul este blând şi supus? îl voi putea 
determina să vină cu mine? 

— Da. 

— Atunci mă voi duce chiar acum cu el în camera mea ca 
să-l examinez. 

Sternau îl apucă pe bolnav ele mână, şi acesta se lăsă dus 
ca un copil. După ce-l examină multă vreme cu atenţie, veni 
în salon unde erau adunaţi toţi, aşteptând cu înfrigurare 
rezultatul. 


— Vă aduc o veste bună, le spuse el zâmbind mulţumit. 
Sper să-l vindec pe domnul Unger, şi încă foarte curând. 

Cuvintele lui fură întâmpinate cu strigăte de bucurie. 

— Lovitura a fost foarte puternică, urmă el, dar n-a 
sfărâmat ţeasta. Însă i-a fost afectată memoria, de aceea 
bolnavul nu-şi mai aduce aminte decât de clipa când a fost 
lovit. Ştie că lovitura i-a fost dată ca să-l ucidă, şi crede că a 
murit. Trebuie să-i fac o trepanaţie ca să-i extrag cheagul 
de sânge care-i afectează memoria. Apoi creierul îi va 
funcţiona normal şi memoria îi va reveni imediat. 

— Operația îi poate pune viaţa în pericol? întrebă 
îngrijorată Emma. 

— Nu, dar va fi dureroasă. Dacă sunteţi de acord o voi face 
chiar mâine, instrumentele le port întotdeauna cu mine. 

După cină se adunară în salon şi Sternau explică scopul 
venirii lor la hacienda. Cele povestite de Maria Hermoyes şi 
Arbellez îi confirmară bănuielile. 

Operația fu hotărâtă pentru a doua zi. Doctorul îl rugă pe 
Unger şi pe Mariano să-l asiste, şi nu primi pe nimeni 
altcineva în camera bolnavului. În toată casa domnea o 
tăcere adâncă şi toţi se rugau pentru salvarea tânărului. 
Din când în când se auzea câte un geamăt sau un țipăt de 
durere, apoi se făcea din nou linişte. În sfârşit, Arbellez veni 
galben ca ceara în salon. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Emma tremurând toată. 

— Doctorul are mari speranţe. Deocamdată însă bolnavul 
e leşinat. Trebuie să te duci să-l veghezi. 

— Eu singură? 

— Nu, cu mine. Când se va trezi din leşin nu trebuie să 
vadă în faţa lui decât figuri cunoscute. 

Se îndreptară amândoi spre camera bolnavului; pe coridor 
se întâlniră cu fratele lui. Acesta era şi el tras la fată şi ochii 
îi erau înecaţi în lacrimi. 

Când intrară la bolnav, doctorul stătea aplecat asupra lui; 
îi lua pulsul. 

— Va trece mult până când îşi va reveni? întrebă Emma. 


— Vreo zece minute, şi atunci ne vom da seama dacă i-a 
revenit memoria. S-aşteptăm şi să ne rugăm. 

Minutele păreau veacuri. în sfârşit bolnavul făcu o uşoară 
mişcare cu mâna. 

— Să nu vă speriaţi dacă-l veţi auzi scoțând un țipăt; Va 
crede că primeşte în cap lovitura. 

Medicul nu se înşelase. Bolnavul îşi destinse deodată 
corpul şi rămase câteva secunde ţeapăn. Erau clipele în 
care memoria îi revenea. Scoase apoi un țipăt atât de 
îngrozitor, încât Arbellez şi Emma se cutremurară. După 
țipăt urmă un suspin adânc şi bolnavul deschise încet ochii. 

Lunii de zile ochii aceştia priviseră fără viaţă. Acum însă se 
părea că Anton Unger se deşteaptă dintr-un somn adânc. 
Se uită mai întâi drept în faţa lui, apoi la dreapta, pe urină 
la stânga, şi privirile i se opriră la Emma. Buzele lui 
murmurară atunci în şoaptă: 

— Emma, Doamne, ce vis! Se făcea că Alfonso a venit după 
mine în peştera comorilor şi vroia să mă omoare... E- 
adevărat că eşti lângă mine? 

— Da, Antonio, dragul meu, sunt lângă tine, zise ea 
mângâindu-i mâna. 

Deodată Anton duse mâna la bandaj. 

— Dar vezi că mă doare capul tocmai în locul unde m-a 
lovit. De ce sunt bandajat? întrebă el mirat. 

— Eşti puţin rănit, dragule, răspunse ea cu blândeţe. 

— Da, aşa e, simt şi eu. O să-mi povesteşti mai târziu de ce, 
acum aş vrea să dorm. 

Închise ochii, şi după respiraţia lui regulată se vedea că a 
şi aţipit. 

Sternau ieşi din locul unde stătea ascuns de bucurie. 

— Am reuşit! Dacă nu se vor ivi complicaţii şi temperatura 
nu i se va urca, va fi salvat! Du-te şi spune-le şi celorlalţi 
vestea cea bună, senior Arbellez, eu rămân cu seniorita să-l 
veghem pe bolnav. 

Ziua şi noaptea trecură în linişte. Dis-de-dimineaţă însă 
conacul fu pus în picioare de vestea adusă de Ucigătorul- 


de-bivoli cum că s-ar plănui un atac asupra haciendei. 
Arbellez se înspăimântă. 

— Trebuie să-l înştiinţez îndată pe domnul Sternau, zise el. 

— Senior Sternau? întrebă indianul mirat. Nu e străinul 
acela voinic pe care l-am adus eu la conac? Ce amestec are 
el în afacerea asta? 

— Ne poate sfătui ce e de făcut. 

— El? Cine e omul acesta? întrebă indianul cu dispreţ. 

— Un medic. 

— Un medic de-al albilor. Cum ar putea da el un sfat 
căpeteniei mixtecaşilor? 

— Nu ţie, ci mie. Să vă înţelegeţi voi între voi ce e de făcut. 

— E o căpetenie a albilor care poate lua parte la o luptă cu 
duşmanul? 

— E un om înţelept şi priceput. L-a operat ieri la cap pe 
Săgeata-trăsnetului şi l-a făcut să-şi recapete memoria. 

Indianul rămase încremenit. 

— Cum? Prietenul meu Săgeata-trăsnetului vorbeşte acum 
ca toţi oamenii? 

— Da. Peste câteva zile va fi din nou sănătos ca mai 
înainte. 

— Atunci seniorul Sternau e un doctor mare şi medic 
destoinic, dar nu poate fi şi un bun războinic. I-ai văzut 
armele? 

— Da. 

— Dar cum câlăreşte ai văzut? 

— Da, l-am zărit din depărtare venind. 

— Stătea înfipt pe cal cum stau albii, şi armele îi lucesc ca 
argintul, ceea ce nu-i e îngăduit unui războinic de seamă. 

— Aşadar, nu vrei să te sfătuieşti cu el? 

— Îţi sunt prieten şi am să te ascult, deşi ştiu că n-o să fie 
de nici un folos. Du-te şi cheamă-l! 

Arbellez îi povesti doctorului părerea indianului, de aceea 
când intră la el medicul îi zise zâmbind: 

— Am auzit că d-ta eşti Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia 
mixtecaşilor, e adevărat? 


— Da. 

— Ce veste ne aduci? 

— 'Ţi-am spus când v-am adus încoace că am văzut 
doisprezece albi care vă pândeau ca să vă ucidă. Acum însă 
am văzut de trei ori pe atât, ei plănuiesc să atace conacul. 

— I-ai spionat? 

— Da. 

— Şi ce spuneau? 

— Că vor veni mâine noapte. Acum stau ascunşi în 
„Văgăuna tigrului”. 

— Departe de aici? 

— După măsura voastră, a albilor, vreun ceas de mers 
călare ori două pe jos. 

— Ce fac acum? 

— Mănâncă, beau şi dorm. 

— Sunt tufişuri în văgăună? 

— O pădure întreagă. E şi un pârâu. Stau cu toţii pe malul 
apei. 

— Au rânduit santinele? 

— Am văzut una la intrarea în văgăună şi alta la ieşire. 

— Ce arme au? 

— Puşti, cuțite şi pistoale. 

— Vrei să mă duci acolo? 

Indianul îl privi mirat. 

— Pentru ce? 

— Ca să-i văd şi eu. 

— Nu e nevoie, i-am văzut eu. Ca s-ajungi până la ei 
trebuie să te târăşti prin pădure şi ţi-ai murdări hainele 
astea frumoase de pe d-ta, zise indianul privindu-l pe 
Sternau cu un zâmbet ironic, aproape batjocoritor. Şi-apoi, 
cine vrea să-i spioneze şi e prins e împuşcat pe loc. 

— Ţi-e frică? râse medicul. 

— Ucigătorul-de-bivoli nu ştie ce e frica! răspunse 
mixtecaşul cu mândrie. 'Te voi duce acolo, dar nu-ţi va putea 
ajuta cu nimic dacă de trei ori doisprezece albi se vor 
năpusti asupră-ţi. 


— Bine, aşteaptă-mă puţin zise acesta şi se duse să se 
pregătească de drum. 

— Doctorul ăsta o să moară! zise indianul cu nepăsare. 

— O să ai tu grijă să-l aperi, răspunse grav Arbellez. 

— Are gura mare şi mâna prea mică; vorbeşte mult şi n- 
are să facă nici o ispravă, încheie el şi se duse să privească 
nepăsător pe fereastră. 

Peste puţin timp se întoarse şi Sternau. 

— Acum putem merge, zise el când intră pe uşă. 

Indianul întoarse capul. Rămase foarte impresionat 
văzându-l pe doctor îmbrăcat în portul de vânător al 
preriilor, cureaua puştii petrecută peste umăr, cu două 
pistoale, un pumnal şi un tomahawk la brâu. Aspectul lui 
era acum acela al unui adevărat războinic, ceea ce-l 
impresionă foarte mult pe indian. Porni înainte şi zise numai 
atât: 

— Să mergem! 

Şi fiindcă Sternau văzu că are pinteni la cizme, îl întrebă: 

— Eşti călare? 

— Da. 

— Şi vrei să te duci călare la „Văgăuna tigrului”? 

— Chiar aşa. 

— Eu sunt de părere să mergem pe jos. Un om călare se 
poate furişa mai greu decât unul pe jos, şi calul te poate da 
de gol, mai ales că nu vreau să lăsăm urme de copite în 
urma noastră. 

Chipul mixtecaşului se însenină. Îşi dădu seama că 
doctorul are dreptate. Îşi lăsă deci calul să pască pe câmp şi 
porni la drum fără să privească înapoi. Numai o singură 
dată se opri şi-şi aruncă ochii la urmele rămase înapoia lor. 
Era o singură urmă, căci Sternau păşise exact pe urmele 
lui. Indianul încuviinţă din cap fără să mai spună nimic. 

Drumul ducea prin păşuni întretăiate de întinderi 
nisipoase, peste coline, până la o pădure deasă ai cărei 
copaci aveau trunchiuri atât de groase încât un om se putea 
ascunde foarte bine după ele. 


Mergeau de vreo două ceasuri neîntrerupte, când doctorul 
băgă de seamă că indianul călca mai cu băgare de seamă; 
înţelese că se apropiau de „Văgăuna tigrului”. Deodată 
rnixteeaşul se opri şi-i şopti la ureche: 

— Să nu faci gălăgie fiindcă s-ar putea să ne audă. 
Germanul nu-i răspunse şi-l urmă în tăcere. Indianul se 
întinse deodată la pământ şi-i făcu semn să facă şi el la fel. 

Înaintară târându-se binişor până ce auziră glasuri 
omeneşti. Ajunseseră la marginea unei prăpăstii adânci, cu 
pereţii atât de abrupți încât ar fi fost cu neputinţă să 
coboare cineva. Văgăuna avea o lungime de vreo opt sute 
de paşi şi o lăţime de vreo trei, în fundul ei şerpuia un 
pârâiaş şi pe mal stăteau culcaţi zece inşi bine înarmaţi. La 
intrare şi la ieşirea din văgăună păzea câte o santinelă. 

Sternau văzuse totul dintr-o singură privire. 

— Spuneai că sunt de trei ori doisprezece iar eu nu văd 
decât zece. Unde să fie ceilalţi? 

— S-or fi dus să iscodească. 

— Sau să jefuiască. 

Doctorul ascultă atent ce vorbeau cei de jos. Trebuie că 
aceştia se simțeau foarte în siguranţă, altfel n-ar fi vorbit 
atât de tare. 

— Şi cât ne-ar fi dat dacă puneam mâna pe ei? întrebă 
unul. 

— Zece pesos de om. Doi nemți şi un spaniol nu fac nici 
măcar atât, răspunse un altul. 

Sternau înţelese că era vorba despre el şi tovarăşii lui. 

— Au luat-o, ai dracului, pe alt drum. 

— Şi ce dacă? Eu zic că-i mai bine că s-a întâmplat aşa, 
fiindcă acum o să prăduim conacul şi ne alegem cu mai 
mult. Bineînţeles, dacă reuşim să-l curăţăm pe neamţul ăla 
înalt şi pe spaniol, altfel n-am făcut nici o treabă. 

— Cum zicea boierul că-i cheamă? 

— Pe neamţ Sternau şi pe spaniol Lautreviile sau cam aşa 
ceva. 


— Om putea noi parada hacienda? Am auzit că Arbellez 
ăsta are peste cincizeci de argaţi la curte. 

— Tii! Da neghiob mai eşti, îi luăm din oală. 

Doctorul ştia acum mai mult decât îi trebuia. 

Nu-i plăcea să verse sânge de pomană, dar acum era 
vorba să stârpească nişte tâlhari şi ucigaşi. Luă încet puşca 
din spinare şi vru să tragă. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă îngrijorat indianul. 

— Să-i împuşc, asta vreau. 

— Pe toţi? 

— Da. 

Indianul crezu că are de-a face cu un nebun şi vru să se 
dea îndărăt, dar Sternau îi zise cu glas poruncitor. 

— Stai! Nu cumva ţi-e frică! Eu sunt Matava-se, 
Stăpânitorul stâncilor. Bandiţii aceştia sunt acum în mâinile 
noastre şi niciunul din ei n-are să ne scape. 

La numele de Matava-se, indianul vru să se ridice în 
picioare ca să i se închine cu respect, acesta însă îl opri cu 
un gest şi urmă: 

— Acoperă ieşirea, ca să nu fugă vreunul. 

Zicând acestea, Sternau îndreptă puşca spre bandiți, dar 
îşi luă seama. 

— Vei vedea acum cum ştie Stăpânitorul stâncilor să-şi 
biruie duşmanii, zise el sărind în picioare şi scoțând un țipăt 
prelung. Tâlharii ridicară capul. 

— Eu sunt Sternau pe care-l căutaţi! le strigă el cu glas 
tunător. 

Ecoul repetă cuvintele lui şi în acelaşi timp se auzi prima 
împuşcătură. Bandiţii puseră mâna pe arme, doctorul însă 
se lăsase la pământ şi împreună cu Ucigătorul-de-bivoli 
trăgeau fără întrerupere. 

Până să se dezmeticească bandiții, şase din ei zăceau la 
pământ. Ceilalţi trăgeau zadarnic în cei de sus, căci nici un 
glonte nu-i nimerea. Bandiţii rămaşi în viaţă văzându-şi 
tovarăşii morţi, înţeleseră că numai fuga i-ar putea salva. 


Dar cum se îndreptau spre ieşire, venea un glonţ şi-i culca 
la pământ. În curând nu mai rămaseră decât doi. 

Pe unul îl dobori indianul, pe celălalt Sternau vru să-l cruţe 
şi-i strigă: 

— Stai jos şi nu mişca! Altfel te-mpugşc ca pe un câine! 

Omul nu se mai clinti. 

— Du-te acum jos la el iar eu voi sta aici să-l păzesc, îi zise 
el indianului. 

Acesta alergă la bandit şi-i puse vârful cuţitului în piept. 
Sternau cobori şi el şi se apropie de bandit. 

— Scoală! îi porunci el. 

Omul se ridică în picioare tremurând ca varga. 

— Câţi aţi fost? îl întrebă doctorul. ) > 

— Treizeci şi şase, bâigui banditul. 

— Unde sunt ceilalţi? Omul nu răspunse. 

— Vorbeşte dacă ţi-e dragă viaţa! 

— S-au dus la hacienda Vandacua. 

— Pentru ce? 

— Au ceva de vorbit cu boierul. 

— Cine e acesta? 

— Omul care ne-a poruncit să jefuim hacienda del Erina. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. 

— Lasă că ştiu eu! Aţi venit călări? 

— Da. 

— Unde vă sunt caii? 

— Pasc undeva aproape, într-o poiană. 

— Cât e de-aici până la hacienda Vandacua? 

— Vreo trei ceasuri de drum. 

— Şi când au plecat oamenii? 

— Acum un ceas. 

— Când trebuie să se întoarcă? 

— Diseară. 

— Bine. Acum du-ne la poiana unde v-aţi lăsat caii. 

Cu puşca întinsă, medicul se luă după bandit şi alese trei 
din cei mai buni cai iar armele bandiţilor le îngrămădi în 


văgăună. Urcară banditul pe unul din cai, îl legară zdravăn, 
apoi Sternau apucă într-o mână căpăstrul calului pe care 
era banditul, iar cu cealaltă pe al lui şi porniră astfel la 
drum, trecând la pas prin pădure, în trap prin munţi şi la 
galop prin şes. 

Mult se mai mirară cei de la hacienda când îi văzură 
venind. Doctorul alergă mai întâi să vadă ce-i face bolnavul. 
În vremea aceasta căpetenia mixtecaşilor povesti 
arendaşului şi celorlalţi aflaţi la conac cele petrecute. 

— Doctorul vostru e un om de mare ispravă printre 
vânătorii şi cercetătorii preriilor; i se zice Matava-se, adică 
Stăpânitorul stâncilor, încheie el. 

Tocmai sfârşi indianul de povestit când apăru Sternau. Îi 
găsi pe toţi adunaţi în curte şi ascultând cu gura căscată la 
cele ce le povestea Ucigătorulde-bivoli. 

Pedro Arbellez îi strânse mâna şi-i zise emoţionat: 

— Senior, d-ta eşti un judecător drept şi nu ştii ce-i zăbava 
când e vorba să-şi primească vinovaţii pedeapsa. Dar e bine 
aşa, fiindcă m-ai scăpat de un duşman îngrozitor. 

— După cum am aflat, răspunse acesta, hacienda 
Vandacua e cale de vreo trei ceasuri călare de aici, e- 
adevărat? 

— Da. 

— Cum stai cu proprietarul? 

— E cel mai înverşunat duşman pe care-l am. 

— Mi-am închipuit eu. La el se află acum Pablo Cortejo, 
care a pus la cale atacul conacului ca să ne ucidă pe toţi câţi 
ne aflăm aici. Trebuie neapărat să ne ducem să-l prindem. 
Eu şi Mariano luăm cu noi douăzeci de argaţi de-ai d-tale şi 
dăm năvală peste el, iar Ucigătorul-de-bivoli cu alţi zece se 
va întoarce la văgăună s-aducă toţi caii care au mai rămas şi 
armele bandiţilor rămase acolo. Oamenii pe care îi mai ai 
rămân să apere conacul, căci nu se ştie ce se poate 
întâmpla. Eşti de acord cu planul meu? 

— Nu se putea altul mai bun, spuse arendaşul, care avea o 
încredere oarbă în medic. 


Peste puţin timp, amândouă cetele porniră la drum. 
Ucigătorul-de-bivoli avea treabă uşoară de făcut, nu tot aşa 
însă Sternau, căci trebuia procedat cu multă atenţie. 

Cum trecură de hotarul moşiei se întâlniră cu un cibolero 
care venea dintr-acolo. 

— Vii de la Vandacua? îl întrebă doctorul. 

— Da, senior. 

— Proprietarul e acasă? 

— Da, joacă zaruri pe bani de argint. 

— Cu cine? 

— Cu un barosan venit de la oraş. Am uitat cum îl cheamă. 

— Nu cumva Cortejo? 

— Parc-aşa-i zice. 

— Mai sunt şi alţi musafiri la Vandacua? 

— Da, încă vreo douăzeci, care au sosit adineauri. Şi ăştia 
joacă, dar cu argaţii şi nu pe bani de argint. 

Acum rămânea de văzut care ar fi cel mai bun mijloc de a-l 
prinde pe Cortejo. 

Despre călcarea domiciliului nu putea fi vorba. Totuşi 
Sternau şi Mariano se hotărâră să se apropie de conac, apoi 
vor vedea ce mai e de făcut. 

Mai aveau încă vreun sfert de ceas de drum când zăriră pe 
şes alergând în goana cailor câteva puncte negre. 
Proprietarul haciendei le ieşi înainte şi zise zâmbind: 

— A senior! Cu ce ocazie? 

— Te rog să mă ierţi, senior, răspunse Sternau. Sunt străin 
de partea locului şi-l căutasem pe senior Cortejo la 
hacienda del Erina. Mi s-a spus însă că se află la d-ta şi am 
venit să-i vorbesc. 

Apariţia germanului îl impresionase într-atât pe 
haciendero încât zâmbetul îi pieri de pe buze. 

— Îmi pare rău, senior, dar Cortejo a plecat mai adineauri. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

Sternau zâmbi. Era clar că omul acesta nu-şi va trăda 
prietenul. Rămânea doar să se convingă dacă într-adevăr 


Cortejo plecase, de aceea întrebă politicos: 

— Ne îngăduiţi să ne odihnim puţin la conac? 

— Cum să nu! Poftiţi! 

Invitaţia era o dovadă că nemernicul nu se mai afla acolo. 

— Cine erau călăreţii pe care i-am zărit mai adineauri? 
întrebă doctorul cu nepăsare. 

— Quien sabe - cine ştie! răspunse mexicanul dând din 
umeri. 

Se vedea însă bine de pe faţa sa că, deşi ştia, n-ar fi spus 
pentru nimic în lume; de aceea Sternau întoarse calul şi 
zise numai atât: 

— Rămâi sănătos, senior, o să aflăm noi şi fără d-ta! 

O luară în direcţia în care-i văzură pierind pe călăreţi. 
Drumul ducea de-a dreptul la „Văgăuna tigrului”. Când 
ajunseră în pădure, trebuiră să meargă în pasul cailor, căci 
se putea întâmpla ca bandiții să se fi ascuns după copaci şi 
să dea năvală peste ei. Ajunseră însă cu bine la intrarea 
văgăunii. Doctorul se opri să cerceteze urmele. Văzu că 
argaţii lui Arbellez fuseseră pe aci, dar mai găsi şi urmele 
bandiţilor, care trecuseră şi ei pe acolo. Se luară după ele şi 
ieşiră la şes. Era clar că tâlharii, în frunte cu Cortejo, se 
îndreptaseră spre orăşelul San Rosa. 

— Acum înapoi la conac, fu de părere Sternau. Pentru 
câtva timp cel puţin suntem siguri că nu ne vor ataca. De- 
am dat o lecţie ca să le treacă pofta. 

— Am să fac o plângere, zise arendaşul. 

— Crezi c-o să-ţi folosească la ceva? Mă îndoiesc. [ara asta 
binecuvântată de Dumnezeu e totuşi una dintre cele mai 
nenorocite de pe pământ. Partidele se sfâşie între ele şi nu 
poţi găsi nicăieri dreptate. Cine o caută trebuie să şi-o facă 
singur. Acum să ne întoarcem acasă: încercarea bandiţilor a 
dat greş şi cred că ne vor lăsa în pace o bucată de vreme. 

Pe înserate ajunseră la hacienda del Erina. 

6. JUAREZ. 

Cortejo fusese într-adevăr la hacienda învecinată. Ca să-şi 
atingă scopul urmărit de el luase în solda lui o armată din 


bandele de tâlhari care cutreierau împrejurimile şi pe care 
o întâlnise din întâmplare. Oamenii avuseseră ordin să 
tabere asupra lui Sternau şi tovarăşii săi în drum şi să-i 
omoare. Cum însă planul nu reuşise deoarece aceştia 
fuseseră înştiinţaţi de Ucigătorul-de-bivoli şi o luaseră pe alt 
drum, bandiții se hotărâseră să atace hacienda; de aceea 
poposiră la „Văgăuna tigrului” pe care unii din tâlhari o 
cunoşteau, aşteptând momentul prielnic pentru atac. 

Cortejo găsi mai prejos de demnitatea lui să stea împreună 
cu bandiții, de aceea se repezi la conacul unui prieten de-al 
lui care nu era departe de Văgăună şi pe care-l ştia duşman 
neîmpăcat al lui Arbellez. Află aici că de la văgăună se 
auziseră împuşcături repetate şi alergase în goană să vadă 
ce s-a întâmplat. În vremea aceasta Ucigătorul-debivoli 
venise cu oamenii lui Arbellez şi ridicase armele şi caii. 

Cortejo nu mai găsi decât cadavrele bandiţilor găurite de 
gloanţe. Sări îngrozit de pe cal şi se apucă să cerceteze 
văgăuna. 

— Aici n-a fost altcineva decât oamenii de la hacienda del 
Erina, zise el tovarăşilor săi. Au aflat de planul nostru şi ne- 
au ucis oamenii. Să mergem acum să ne luăm caii. 

Dar când ajunseră la locul unde-i lăsaseră, nu-i mai găsiră. 

— Ni i-au luat! strigă el turbat de furie. Au ştiut că suntem 
aici şi se vor întoarce. Să fugim cât mai e timp, altfel dau de 
noi şi ne ucid. 

— Să plecăm fără să ne răzbunăm? strigă unul din bandiți 
fierbând de furie. 

— Ne vom răzbuna, fiţi pe pace, îi potoli Cortejo. Mai întâi 
însă trebuie să vedem cum şi în ce fel. 

— Şi încotro mergem acum? 

— Acolo unde vom fi deocamdată în siguranţă. La San 
Rosa. 

— Fie şi aşa! 

— Dar să n-o luăm pe drumul drept ca să nu ne 
urmărească şi să ne atace pe drum. Să facem un ocol. 


— Bine, să-ţi facem pe plac; îţi punem însă o condiţie: să 
ne dai prilejui să ne răzbunăm tovarăşii ucişi. 

— VIi-l voi da eu cu siguranţă. 

Cortejo rosti aceste cuvinte fără să aibă habar cum se va 
putea ţine de cuvânt. Vedea bine că planurile îi erau acum 
cunoscute la conacul lui Arbellez şi că vor lua măsuri de 
apărare. Pentru un timp trebuia să stea deoparte şi să nu 
încerce nimic. 

Făcură un ocol destul de mare, şi când ajunseră aproape 
de San Rosa se întunecase de-a binelea... Caii îşi iuţiseră 
mersul simțind drum bătut sub copite. Din depărtare se 
vedeau lumini sclipind în întuneric, De-abia dădură de 
prima casă de la marginea oraşului şi un glas răstit le 
strigă: 

— Cine-i acolo? 

— Ce mai e şi asta? întrebă mirat Cortejo. 

— Răspunde! zise şi mai răstit glasul. 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Ce draci, n-ai înţeles încă? Sunt santinela, cine ai vrea 
să fiu? 

— Santinela? Glumeşti pesemne. De când şi pentru ce se 
pun santinele aici? întrebă Cortejo şi mai mirat. 

— O să vezi numaidecât că nu glumesc. Întreb încă o dată: 
cine eşti şi ce cauţi aici? 

— Om bun, zise Cortejo râzând. Lasă-ne să ne vedem de 
drum. 

Santinela scoase un fluieraş din buzunar şi se auzi un 
fluierat scurt. 

— Ce faci, omule? întrebă Cortejo. 

— Ai auzit doar, dau semnalul! 

— Ia lasă fleacurile! 

Şi spunând aceasta, Cortejo vru să-l împingă pe soldat la o 
parte. Acesta însă îi puse mâna în piept şi-i strigă: 

— Înapoi, altfel trag! Stai şi-aşteaptă până vin oamenii 
noştri. San Rosa e sub stare de asediu. 

— Ah! Şi de când? 


— De acum două ceasuri. 

— Din porunca cui? 

— A lui senior Juarez. 

Da auzul acestui nume, bandiții, care vroiau să treacă fără 
să le pese de santinelă, se dădură înapoi. Până şi Cortejo 
scoase o exclamaţie de mirare. 

— Juarez! E aici în oraş? întrebă el îngrijorat. 

— Doar ai auzit. 

— Atunci e altceva. Mă supun. Uite că-ţi vin şi camarazii. 


La semnalul dat de santinelă îi răspunsese un fluierat 
prelung şi câţiva inşi bine înarmaţi apărură aproape îndată. 

— Ce e, Hermillo? întrebă conducătorul lor. 

— Oamenii ăştia vor să intre în oraş. 

— Cine sunt? 

— Nu mi-au spus. 

— Atunci să spună. 

— Mă numesc Cortejo şi sunt din capitală. Mă întorceam 
spre casă şi am vrut să rămân peste noapte în oraş. 

— Oamenii ăştia sunt tot cu d-ta? 

— Da. 

— Ce meserie ai? 

— Sunt administratorul mogşiilor contelui de Rodriganda. 

— Aha, tot o lipitoare! Bine, vino după mine. Cuvintele 
acestea fură spuse pe un ton dispreţuitor. 

— Parc-aş renunţa mai bine ţi mi-aş vedea de drum, 
răspunse repede Cortejo, căruia nu-i convenea deloc 
situaţia actuală. 

— O fi, dar nu se poate! Ai ajuns până la posturile noastre 
de avangardă şi nu mai poţi da înapoi; înainte, marş! 

Cortejo n-avu încotro. Cine ştie ce greutate n-ar fi fost să 
dea pinteni calului şi să dispară în întuneric, dar Cortejo era 
fricos din fire şi nu îndrăzni s-o facă. 

Intrară în orăşel, care era alcătuit numai din câteva case; 
acum însă domnea o mare animaţie şi pe la porţi se vedeau 
priponiţi cai ai căror călăreţi erau găzduiţi pe la locuitorii 
oraşului. 

Trebuie să lămurim pe scurt cititorilor noştri situaţia 
politică a Mexicului de pe vremea aceea. 

Benito Juarez a fost omul care a jucat un rol nefast în 
destinul nenorocitului împărat Maximilian. Mexicanul 
acesta, deşi nu era un geniu, poseda o judecată sănătoasă, 
o energie de fier, un foarte dezvoltat simţ al dreptăţii, 
hotărâre, dragoste de ţară şi alte calităţi necesare pentru a 
aduce un mare folos patriei sale. 


Benito era indian de origine, se născuse la 21 martie 1806, 
în localitatea San Pedro din Sierra de Oaxaca, şi din 
tinereţe avusese de luptat cu nevoile şi sărăcia. Reuşi totuşi 
să-şi termine studiile de drept şi să fie numit profesor la 
gimnaziul din Oaxaca, ceea ce pentru un indian, o „piele- 
roşie”, atât de dispreţuită pe atunci, era foarte mult. 

Pe lângă slujba lui de profesor se îndeletnicea şi cu 
avocatura şi-şi căpătă în felul acesta o faimă de om priceput 
şi de o cinste exemplară. Datorită acestor două calităţi a 
fost ales în 1848 guvernator al statului Oaxaca, şi până şi 
duşmanii lui trebuiră să recunoască competenţa sa în 
administrarea slujbei care-i fusese încredinţată de popor. 
Respectul de care se bucura printre concetăţenii săi era 
atât de mare, încât una din cele mai vechi familii de creoli, 
Mazo, îl primi în sânul ei, Juarez căsătorindu-se cu 
Margerita, o descendentă a acestei familii, deşi creolii au un 
dispreţ suveran pentru indieni. 

Ca guvernator, aduse o mulţime de îmbunătăţiri provinciei 
Oaxaca, a cărei faimă străbătu toată tara. 

Exilat în 1853, de către adversarul său, prezidentul Santa 
Arna, plecă în Noul-Orleans, dar se înapoie în 1855 în ţară 
şi fu numit, sub preşedinţia lui Alvarez, ministru de justiţie. 
Când Alvarez îşi dădu demisia, Juarez plecă şi el, dar 
ulterior fu numit preşedinte al tribunalului suprem naţional 
de către Comonfort, iar după căderea acestuia preşedinte 
de drept al ţării. 

Prin aceasta, mult dispreţuitul indian obţinu nu numai cea 
mai înaltă demnitate în stat, dar moşteni de la predecesorii 
săi şi întreaga situaţie nenorocită a ţării, la care nu avea 
nici o vină şi al cărei părtaş nu fusese niciodată. Avu de 
luptat cu armatele şi flota Franţei; suferi de pe urma 
discordiei cu Spania şi Anglia; din pricina atitudinii ostile a 
Statelor Unite, a îndărătniciei şi duşmăniei adversarilor săi 
politici dinlăuntrul ţării, a bietului Maximilian de Austria 
care fu trimis de Napoleon al III-lea ca împărat al 
Mexicului. 


Toate acestea erau probleme uriaşe. L,e-a rezolvat el? Ce 
întrebare! Puteau fi ele rezolvate în cursul unei vieţi de om, 
în scurtul răstimp cât fusese preşedinte? îşi dădu seama că 
un împărat trimis din graţia lui Napoleon nu putea dăinui în 
Mexic. Avea pentru Maximilian multă stimă şi compătimire, 
dar era un om de principii. 

Juarez muri la 18 iulie 1872. Un istoric german a scris 
despre el: „Benito Juarez e o figură importantă în istorie, 
deoarece a fost unul din descendenţii rasei indiene care a 
jucat un rol înseninat în dezvoltarea civilizaţiei ţării sale”. 

Se ştia despre el că e şiret, îndrăzneţ şi cu sânge-rece, dar 
cu o voinţă neclintită şi o energie de fier, în stare să aducă 
rânduială în haosul şi tulburările care domneau în ţară. 

Juarez fusese încartiruit în cea mai de seamă casă din San 
Rosa. Aci fu dus Cortejo cu oamenii săi. La poartă păzeau 
patru oameni înarmaţi până în dinţi. 

Juarez stătea la masă înconjurat de statul său major. 
Indianul purta părul tăiat scurt, aşa că se Vedea bine forma 
capului său masiv; era foarte simplu îmbrăcat, mai simplu 
decât ceilalţi, dar şi un străin putea să-şi dea seama îndată 
că are de-a face cu şeful şi stăpânul lor. 

— Ce e? întrebă el scurt când îi văzu intrând. 

— Oamenii aceştia au fost opriţi la intrarea în oraş de 
postul de gardă, răspunse şeful de pluton. 

Privirile indianului se opriră scrutători la Cortejo. 

— Cine eşti d-ta? îl întrebă el. 

— Mă numesc Cortejo, sunt administratorul contelui de 
Rodriganda şi locuiesc în Mexic. 

— Al bogatului spaniol Rodriganda, proprietarul haciendei 
del Erina? întrebă el după ce se gândi puţin. 

— Da. 

— Şi unde te duceai? 

— Acasă. 

— De unde vii? 

— De la hacienda Vandacua. 

— De ce ai fost acolo? 


— Ca să-l văd pe haciendero. 

— Ce treabă aveai eu el? 

— Niciuna, mi-e prieten şi mă duceam să-l văd. 

Juarez încruntă sprâncenele, apoi zise: 

— A, ţi-e prieten? 

— Da. 

— Atunci nu eşti dintr-ai mei. Omul acesta e partizan de-al 
preşedintelui. 

Cortejo se sperie. Preşedintele de pe atunci, Herrera, 
cutreiera ţara ca să-şi facă partizani şi distrugea fără milă 
pe cei ce nu erau de partea lui. 

— Nu mi-am întrebat niciodată prietenul despre părerile 
sale politice, răspunse Cortejo vrând să pară nepăsător şi 
crezând că va reuşi astfel să-şi îmbunătăţească situaţia. 

Se înşela însă. 

Juarez îl fulgeră cu privirea şi rânji ca un dulău care îşi 
arată colții. 

— Nu cred. În împrejurările de faţă, când se întâlnesc doi 
mexicani nu vorbesc decât despre politică. De altfel, pare- 
mi-se că şi d-ta eşti un partizan de-al preşedintelui. 

Amenințarea din glasul indianului îl îngrozi pe spaniol. 
Zise încercând să se apere: 

— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, senior. Eu nu m-am 
amestecat niciodată în politică. 

— Atunci e şi mai rău. Trebuie să fiu prevăzător, şi atâta 
timp cât nu voi fi convins de contrariu, te cred un spion. 

— Vai de mine! exclamă Cortejo speriat. Nici prin gând nu 
mi-a trecut... 

— Vom vedea noi. În orice caz, am tot dreptul să te 
suspectez. Drumul până la hacienda Vandacua e lung şi nu-l 
face cineva pentru plăcerea de a-şi vedea un prieten. 

— Dar nici n-am ştiut că vă aflaţi în San Rosa! 

— Atunci ai vrut s-o afli. Ori, nu cumva oraşul e în drum 
spre Mexico? Pentru ce ai făcut un astfel de ocol? 

Cortejo nu ştia ce să răspundă. 


— Taci? întrebă indianul. Bine. Deocamdată vei fi arestat şi 
mâine vom afla noi ce-i cu d-ta. 

— Sunt nevinovat! strigă Cortejo. 

— Cu atât mai bine pentru d-ta. Acum du-te! 

În acel moment se auzi cineva de la masă zicând: 

— Senior Juarez, mă crezi cu adevărat prieten? 

Individul care pusese întrebarea era un mexican înalt şi 
voinic; altfel sunt de obicei mexicanii, mărunți de statură şi 
rareori graşi. 

Ce întrebare, senior Verdoja? Te-aş fi ales eu căpitanul 
gărzii mele personale? Dar de ce mă întrebi? 

— Fiindcă aş vrea să te rog să dai crezare cuvintelor 
seniorului Cortejo. 

Până atunci Cortejo nu se uitase mai atent la cei din jurul 
mesei, dar la auzul glasului apărătorului său se însenină şi 
frica îi pieri pe dată. Îl cunoştea bine pe Verdoja şi înţelese 
că de la el îi venea salvarea. 

Verdoja nu era milionar, totuşi era proprietar cu stare. 
Avea în nordul ţării păşuni întinse şi pământul lui se 
învecina cu o moşie a contelui de Rodriganda. Pe moşia 
aceasta se aflau vechi mine de mercur şi Verdoja râvnea de 
mult la ele, însă contele nu vroise cu nici un preţ săi le 
vândă. 

— Cum? îl cunoşti? îl întrebă Juarez. 

— Da. 

— Şi crezi că nu poate fi primejdios? 

— Dimpotrivă, mă pun chezaş pentru el. 

Juarez îl privi lung pe Cortejo, apoi zise: 

— Dacă-i aşa, poate să plece. D-ta eşti însă răspunzător 
dacă se va întâmpla ceva. 

— De acord. 

— Cine sunt persoanele care te însoțesc? îl întrebă Juarez 
pe Cortejo. 

— Argaţii mei. Oameni de treabă care n-au cu nimeni 
Nimic. 


— Să iasă în curte şi să-şi facă un lagăr pentru noapte, iar 
d-ta şezi cu noi la masă să mănânci. Treci lângă senior 
Verdoja. Ai auzit ce-a spus, nădăjduiesc că nu-l vei face de 
râs. 

Îi făcură loc lui Cortejo la masă lângă Verdoja, şi astfel 
spaniolul putu să se laude apoi că a mâncat alături de 
indianul Juarez, viitorul preşedinte al republicii mexicane şi 
omul care a fost în stare să smulgă de pe capul lui 
Maximilian coroana de împărat. 

După ce terminară de mâncat, Juarez se ridică de pe 
scaun, semn că masa s-a sfârşit. Cortejo şi Verdoja ieşiră în 
stradă, unde puteau sta de vorbă mai în voie. 

— Vei dormi la mine, îi zise Verdoja. Sper că nu-ţi va fi 
neplăcut să-ţi petreci noaptea în societatea mea. 

— Îţi sunt chiar foarte recunoscător, senior Verdoja. Dacă 
nu erai d-ta tare mă tem că aş fi dormit cam prost în 
noaptea asta, răspunse Cortejo. 

— Probabil. M-am mirat când am auzit că ai fost la 
hacienda Vandacua, fiindcă, fie vorba între noi, asta e şi 
ţinta călătoriei noastre. 

Cortejo se înspăimântă grozav. Ştia că nu-i de glumit cu 
indianul şi că viaţa lui atârna de-un fir de păr. 

— E cu putinţă? strigă el. 

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun, fiindcă e un secret până 
acum. Dar ce dracu ai căutat acolo? Pe cât ştiu, vecinul ăsta 
al dv. nu vă e prea binevoitor. 

— S-au schimbat lucrurile, senior Verdoja. 

— De când? 

— De când hacienda del Erina nu mai e proprietatea 
noastră. 

— Cum se poate? 

— Pedro Arbellez a moştenit-o de la contele Fernando. 

— Ia te uită domnule! Mie n-a vrut să mi-o vândă moşul şi 
lui i-o dă pe degeaba... Dar o să mai vorbim noi despre asta, 
acum poftim înăuntru. 


Ajunseră la o casă a cărei uşă se deschise la apropierea 
lor, dar nu văzură pe nimeni. Gazda pregătise cina pe masă 
şi aşternuse patul. 

— Eu o să mă culc în pat, iar d-tale o să-ţi întind hamacul - 
nu te superi, nu-i aşa? 

— Te rog să nu te deranjezi pentru mine, mă culc unde-o 
fi, răspunse cu modestie spaniolul. 

— După cât am aflat, contele Alfonso, moştenitorul lui 
Fernando, se află în Spania. De când? 

— De un an de zile. 

— Şi d-ta administrezi mai departe averea contelui? 

— Da. 

— Bine stai! Mai pui şi d-ta ceva părăluţe la o parte, nu-i 
aşa? N-ar putea pica o afacere, ceva şi pentru mine, dragă 
Cortejo? 

— Vrei să spui de afacerea cu minele de mercur? Mh. 
acum am putea pune la cale mai bine lucrurile decât 
înainte. Dar ia spune-mi, rogu-te, ce caută Juarez la 
hacienda Vandacua? 

— I-a pus gând rău proprietarului fiindcă l-a trădat. 

— Cum? 

— Nu pot să-ţi spun; atâta e însă sigur, că mâine pe 
vremea asta proprietarul haciendei Vandacua nu va mai fi 
printre cei vii. Juarez nu cunoaşte îndurare şi milă când e 
vorba de aşa ceva. De altfel, cu ocazia asta o să mă abat şi 
eu pe la hacienda del Erina. 

— Da? întrebă mirat Cortejo. 

— O parte din oamenii noştri au să fie încartiruiţi acolo şi o 
să fiu şi eu printre ei. 

Spaniolul rămase multă vreme pe gânduri. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă în cele din urmă Verdoja. 

— La minele de mercur, răspunse el zâmbind cu 
subînţeles. 

— Vrei să le vinzi? zise repede Verdoja. 

— Să vedem mai întâi cât dai. 


— De, mult nu face; nu e pământ de păşune, şi mie tocmai 
asta îmi trebuie. 

— la nu te mai preface! Ne cunoaştem de multă vreme şi 
nu e nevoie să ne ascundem după deget. Hai, vorbeşte! 

— După cum îţi spuneam adineauri, nu e loc de păşune ci 
numai văi şi dealuri cu râpe adânci unde nu poate creşte 
nimic, dar fiindcă se învecinează cu moşia mea, aş da poate 
vreo zece mii de pesos pe el. 

Cortejo râse ironie. 

— Te înşeli de zece mii de ori, senior, zise el. 

— De ce vorbeşti aşa, Cortejo? 

— Mogşia a fost cumpărată de conte cu o sută de mii de 
pesos şi acum preţuieşte încă o dată pe-atât! 

— Depinde... 

— Dacă se adeveresc băânuielile că terenul conţine mercur 
şi alte minereuri, nu e plătită nici cu un milion, căci va 
aduce un venit de sute de mii de pesos. 

— Cred că aiurezi. 

— Deloc. Vorbesc însă despre ce-ar putea fi în viitor, 
deoarece ar fi nevoie de multe braţe de muncă. 

— Presupunerile nu se plătesc cu bani peşin, dragă 
Cortejo, d-ta nu ştii? 

— Ştiu foarte bine, de aceea nici nu-ţi vorbesc din egoism 
ci spre binele d-tale. 

— Nu mai spune! De când mi-ai devenit aşa de binevoitor? 

— De astă-seară. D-ta mă cunoşti şi ştii că mă pricep la 
socoteli. Mi-ai făcut un mare bine; dacă nu erai d-ta, mâine 
poate aş fi fost împuşcat ca spion. De aceea, în afacerea cu 
pământul despre care e vorba, o să socotesc altfel decât ar 
trebui. 

— Nu cumva vrei să mi-l dăruieşti? întrebă râzând 
Verdoja. 

— Ai ghicit, răspunse foarte serios Cortejo. 

— Ce-ai spus? întrebă Verdoja sărind drept în picioare. 

— Ce-ai auzit: vreau să-ţi dăruiesc pământul. 


Mexicanul, stând pe marginea patului, îşi aprinse o ţigară 
şi zise cu glas şovăielnic: 

— Prostii! 

— Ba e aşa precum ţi-am spus. 

— Ascultă Cortejo, dacă te-aş crede pe cuvânt? 

— Ai face foarte bine. 

— Mi se pare că te-ai cam ţicnit... Vorbeşti fără să ştii ce 
spui. 

— Ţi se pare. 

— Ştii ce, Cortejo, nu-ţi bate joc de mine, zise Verdoja 
începând să se supere. Cine dăruieşte un astfel de pământ 
nu e în toate minţile. 

— Fără un scop oarecare, cred şi eu. 

— Aşadar, asta-i! Şi care anume? 

— Mai nimic. Un serviciu pe care ţi l-aş cere în schimb. 

— S-auzim! Sunt curios să aflu prin ce-aş merita o răsplată 
atât de mare. 

— Hm... ne cunoaştem şi putem avea încredere unul în 
celălalt. Ştiu că eşti foarte puternic... 

— Da, dar ce-are a face puterea mea fizică cu pământul lui 
Rodriganda? 

— Ştii să mânuieşti spada şi eşti un bun ţintaş. 

— Bineînţeles, chiar şi pumnalul. 

— Vezi, tocmai ce-mi trebuie mie. Presupun că nu te-ai 
lăsat pe tânjală... 

— Cred şi eu! râse Verdoja. Mulţi care s-au luptat cu mine 
au văzut pe dracu! 

— Cu atât mai bine. E vorba de nişte indivizi care îmi stau 
în cale. 

— A, asta era, senior Cortejo? Vrei să devin ucigaş? 

— Nici gând! Vreau numai să-ţi atrag atenţia asupra unor 
persoane cu care te poţi lua lesne la ceartă, restul ştii d-ta 
ce ai de făcut. 

— Adică să-i provoc la duel şi să-i curăâţ cu un glonţ ori cu o 
lovitură de spadă? 


— În schimb ai primi de la mine minele de mercur, încheie 
simplu Cortejo. 

— Zău? Dar pământul aparţine contelui Alfonso de 
Rodriganda. 

— N-are a face, sunt sigur că o să se învoiască. 

— Atunci doresc să-i întâlnesc pe indivizii de care vorbeai 
cât mai curând. 

— Nimic mai uşor. Poate chiar mâine. 

— Unde? 

— La hacienda del Erina. 

— Ei drace! Nu cumva o fi chiar bătrânul Arbellez? 

— Nu el, ci musafirii lui, şi trebuie să ştii că sunt vreo 
câţiva dintre ei pe care aş vrea să-i ştiu în rai, sau mai bine 
zis în fundul iadului. 

— Cum îi cheamă? 

— Mai întâi e unul, doctorul Sternau. 

— Bine, o să-l ţin minte. 

— Pe urmă un marinar german, Unger, şi un spaniol care 
îşi zice Mariano sau poate Alfred de Lautreviile. 

— Aşadar, ăştia trei: Sternau, Unger şi Mariano sau 
Lautreville. Fii sigur că n-am să le uit numele. Să 
presupunem că mă iau la harţă cu ei şi rezultatul... terenul 
cu minele de mercur? 

— Da. 

— Cine-mi garantează că...? 

— Cuvântul meu de onoare! îl întrerupse repede Cortejo. 

— Hm... e şi asta o garanţie, dar nu destul de sigură. Dar 
ia spune, ce ai d-ta, în definitiv, cu oamenii ăştia? Te-au 
insultat? 

— Da. 

— Nu umbla cu fleacuri, Cortejo! Pentru o insultă 
răzbunată nu dăruieşte cineva o avere; trebuie să fie 
altceva la mijloc. 

— Şi dacă ar fi, ce te priveşte pe d-ta? 

— Bine zici, dar de ce nu-i înlături d-ta singur? 


— Nu se poate, sunt în conflict cu Pedro Arbellez şi nu mă 
pot duce în casa lui. 

— Pândeşte-i când pleacă de-acolo. 

— N-am timp, sunt prea ocupat cu slujba. De altminteri, 
pentru asta sunt acum aici. Trebuie să-ţi spun că mi-am 
angajat o ceată de derbedei ca să... 

— Pentru trei inşi? râse Verdoja. 

— Râzi d-ta, dar ăştia trei au o sută de draci în ei. 

— Câte treizeci şi trei de fiecare. Ei, şi na i-ai biruit? 

— Nu. Mi-au omorât o parte din oameni, şi dacă nu plecam 
din întâmplare la Vandacua cu ăştia pe care i-ai văzut cu 
mine, cine ştie ce păţeam... 

— Caramba! Mă faci curios să le văd şi eu mutrele. Şi zii, 
ăştia sunt angajaţi de d-ta? Nu prea par să fie uşă de 
biserică. 

— Cam aşa ceva. 

— Ne-ar putea prinde bine mai târziu. Ştii ceva? Lasă-mi-i 
mie. 

Lui Cortejo i se luă o piatră de pe inimă. 

— Cu plăcere, răspunse el. Chiar că nu ştiam ce să fac cu 
ei. Sunt făcuţi foc şi pară pe străinii aceia şi nu vor să se 
lase până ce nu-şi vor fi răzbunat tovarăşii ucişi. 

— Foarte bine, o să le dau eu prilejul. Mâine dimineaţă o 
să mă înţeleg eu cu ei. D-ta te întorci în Mexico? 

— Da. 

— O să-ţi dau de ştire, după ce se va sfârşi afacerea. 

— Pe urmă voi expedia şi eu în Spania actul de donaţie ca 
să-l semneze Alfonso. Dar ia spune-mi şi mie: cum ai de 
gând să procedezi cu cei trei indivizi? 

— Nu pot să ştiu decât după ce voi vorbi cu ei. Acum te rog 
să mă scuzi, dar trebuie să mă duc să-mi inspectez 
posturile. Juarez e foarte sever în privinţa asta, şi dacă află 
că s-a comis o neglijenţă chiar şi de către un ofiţer, s-ar 
putea să-mi stea capul unde-mi stau picioarele. 

Cortejo se întinse în hamac zâmbind mulţumit. Se putea 
întoarce liniştit acasă, convins că lăsase afacerea pe mâini 


bune. Îl ştia pe Verdoja brutal şi fără scrupule, care pentru 
un petec de pământ ca acela promis de el, ar fi fost în stare 
să omoare nu trei, ci douăzeci de inşi. De altfel, făgăduiala 
putea să rămână o simplă făgăduială. Odată adversarii lui 
ucişi, va vedea el ce şi cum... Verdoja nu va îndrăzni să 
ceară pe cale legală preţul crimei sale, căci ar fi şi el 
pierdut... În timp ce Cortejo se lăsa furat de gânduri, 
căpitanul se duse să-şi inspecteze posturile. Mintea lui însă 
nu era la ceea ce făcea, ci la discuţia pe care o avusese cu 
Cortejo. „Pedeapsa unei insulte nu poate fi, îşi zicea el în 
sinea lui. Atunci ce? Preţul e mare. Pământul preţuieşte un 
milion, deci avantajul pe care l-ar avea Cortejo după 
moartea acestor trei indivizi trebuie să fie cu mult mai 
însemnat. Contele dăruieşte minele de mercur, deci averea 
trebuie să-i fie primejduită, cel puţin aşa par să stea 
lucrurile. Cine sunt aceştia trei? Un medic şi un marinar - 
amândoi nemți. Al treilea e spaniol. Îl cheamă Mariano sau 
Alfred de Lautreville. Sună cam ciudat... Ăsta din urmă pare 
să fie cu pricina.” 

Şi pe când umbla prin întuneric de la un post la altul, îşi 
depăna mai departe firul gândurilor. „Vorba e, o să se ţină 
Cortejo de cuvânt? îl ştiu o puşlama şi jumătate. Ce-ar fi să-i 
trimit eu pe cei trei pe lumea cealaltă şi el să-mi tragă 
chiulul? S-au dus minele de mercur dracului şi eu rămân cu 
buzele umflate. De făcut nu i-aş putea face nimic. Dar l-ar 
lua şi pe el dracu, asta-i sigur. O să mai chibzuiesc eu peste 
noapte.” 

Se întoarse la gazdă şi se culcă. A doua zi dimineaţa 
chemă oamenii şi-i întrebă în faţa lui Cortejo: 

— Cine sunteţi voi, puişorilor? 

— Păi... nu v-a spus domnul Cortejo? îndrăzni unul care 
părea să fie şeful bandei. Nişte biete suflete care ne 
câştigăm şi noi pâinea cum putem. 

— Atunci nu vă pasă în ce fel o câştigaţi? Vreţi să vă dau eu 
prilejul? 

— Nu se poate, senior, suntem tocmiţi de senior Cortejo. 


— Dumnealui v-a pasat în slujba mea. 

— Aşa să fie, senior? întrebă omul. 

— Întocmai, răspunse Cortejo. 

— Nu e bine ce-ai făcut, senior! Noi suntem oameni liberi 
nu robi. Şi-apoi, ne-aţi promis că o să ne răzbunăm 
prietenii. 

— Nu mai am timp să vă conduc, dar o va face domnul 
acesta în locul meu, îi răspunse Cortejo. 

— Aşa e, întări Verdoja. Care din voi vrea să treacă în 
slujba mea mă va însoţi la hacienda. 

— Cu lăncierii dv.? 

— Nu, în urma lor. Conacul e împrejmuit cu zid? 

— Da. 

— Bine. Să vină unul din voi la miezul nopţii - până atunci 
staţi ascunşi - la partea dinspre miază-zi a zidului ca să-i 
spun ce aveţi de făcut. 

— Păi, plata...? 

— Vă voi da atât cât v-aţi tocmit cu senior Cortejo. 

— Atunci ne-am înţeles. Când trebuie să pornim? 

— Nu ştiu încă. Juarez n-a dat până acum nici un ordin. 

Oamenii se îndepărtară. Nu toţi erau mulţumiţi de 
schimbarea care intervenise în situaţia lor. 

Când Verdoja se înfăţişă înaintea lui Juarez, acesta îl 
trimise să i-l aducă pe Cortejo. Îl privi încruntat. 

— Ştii d-ta cui îi datorezi viaţa? îl întrebă el. 

— Ştiu. Aş fi murit însă nevinovat. 

— Taci! Senior Verdoja a garantat pentru d-ta şi de-acum 
încolo. Vrei să te duci la Mexico? 

— Da. 

— Nu trebuie să se ştie acolo că am fost la San Rosa, dar 
se va afla prin d-ta, de aceea trebuie să rămâi cu noi. 

— Voi şti să tac, senior. 

Juarez făcu cu mâna un gest de dispreţ. 

— Un alb nu poate păstra o taină, numai indianul ştie să-şi 
stăpânească limba. Albul se ţine de cuvânt doar atunci când 
a fost forţat prin jurământ. 


— Voi jura, senior. 

— Bine, jură. 

Cortejo ridică mâna şi jură că nu va spune nimănui despre 
întâlnirea lui cu Juarez. 

— Acum poţi pleca; ia-ţi şi oamenii cu d-ta, dar ia bine 
seama, d-ta eşti răspunzător pentru ei. 

După câteva minute Cortejo ieşea din oraş însoţit de 
bandiți, căci nu trebuie să ştie nimeni că au trecut pe seama 
lui Verdoja. Nu mai rămăseseră decât opt din ei, ceilalţi 
preferară să rămână în slujba lui Juarez. 

După ce se îndepărtară bine de San Rosa se despărţiră de 
Cortejo şi o luară pe alt drum spre hacienda del Erina. 

În vremea aceasta, Juarez puse să se sune adunarea şi 
porni înconjurat de ofiţeri în fruntea oamenilor săi în goana 
cailor peste şes. 

Erau pe-atunci timpuri grele pentru Mexic. Se despărţise 
de mult de ţara-mumă, Spania, şi-şi alesese un stăpânitor 
de sine stătător, totuşi n-avea destulă putere să se conducă 
singur. Venea un preşedinte care-l răsturnase pe celălalt, 
apoi altul, ales în aceleaşi condiţii, statul n-avea bani, 
funcţionari nedestoinici, oamenii n-aveau încredere unii în 
alţii, armata nedisciplinată, orice ofiţer vroia să 
poruncească, fiecare general năzuia să devină preşedinte 
de republică. Cel care apuca să vină la putere căuta să 
stoarcă ţara pe cât putea ştiind că puterea nu va ţine mult. 
Cine venea după el făcea acelaşi lucru, tot astfel şi 
guvernatorii provinciilor. 

Pe urmă nu mai ştia nici un cetăţean de cine să asculte. 
Mai bine decât toţi o duceau arendaşii şi proprietarii care 
îşi aveau moşiile departe de oraş. 

În mijlocul acestei debandade răsărise Juarez şi, deşi mai 
avea mult până să ajungă preşedinte, avea o influenţă atât 
de mare în stat, încât ajunsese să încheie tratate cu Statele 
Unite. Îl vedeai când ici, când colo că-şi câştigă partizani 
sau că răsplăteşte sau îi pedepseşte pe cei vinovaţi. 


O astfel de ţintă avea şi călătoria lui de-acum la hacienda 
Vandacua. 

Când lăncierii fuseseră zăriţi de la conac, oamenii 
haciendei se înspăimântară groaznic. Juarez descălecă şi 
intră în casă urmat de câţiva din ofiţerii săi. 

— Ştii cine sunt? îl întrebă el pe haciendero, Care tocmai 
stătea la masă. 

— Nu. 

— Eu sunt Juarez. 

Omul păli şi strigă îngrozit: 

— Sfântă Fecioară! 

— N-o chema degeaba că nu-ţi poate fi de nici un ajutor, 
spuse Juarez aspru. Eşti partizan de-al lui Herrera? 

— Nu, bolborosi moşierul. 

— Nu minţi! tună Juarez. Eşti în corespondentă cu oamenii 
lui? 

— Nu! 

— Bine, o să mă conving eu numaidecât, Controlaţi! 

Ultimul cuvânt fusese adresat ofiţerilor săi, care se 
apucară să percheziţioneze toată casa. După un timp unul 
din ofiţeri veni cu un teanc de scrisori şi-l întinse în tăcere 
indianului. Când haciendero văzu scrisorile se îngălbeni şi 
privirile lui se aţintiră la Juarez. 

După ce acesta sfârşi de citit, se ridică de pe scaun şi 
întrebă: 

— Scrisorile acestea ţi-au fost adresate ţie? 

— Da, răspunse tremurând nefericitul. 

— Şi ai răspuns la ele? 

— Da, murmură el aproape în şoaptă. 

— Atunci m-ai minţit adineauri. Eşti partizan al unui 
complot împotriva libertăţii poporului, îţi vei primi 
pedeapsa! 

Zicând acestea scoase pistolul de la brâu, ochi şi trase. 
Omul căzu fulgerat la pământ, izbit drept în frunte. 

Nevasta şi copiii mortului începură să ţipe, dar Juarez le 
zise răstit: 


— Linişte! Şi voi sunteţi vinovaţi, dar vă iert. Imediat să 
părăsiţi casa! Moşia devine proprietatea statului. Luaţi-vă 
banii, ce aveţi mai de preţ şi plecaţi. Şi-acum, pieriţi din 
ochii mei! 

— Putem să luăm mortul cu noi? întrebă femeia plângând. 

— Da, hai, plecaţi! 

După un ceas, când nu mai rămase nimeni la conac, Juarez 
dădu voie soldaţilor să pună mâna pe ce vroiau şi începu 
jefuirea conacului. Aceştia tăiară pe urmă câţiva berbeci, îi 
puseră în frigare şi începu ospăţul afară în curte. 

Juarez rămase în casă, unde veni în curând şi Verdoja. 

— Aşa trebuie să sfârşească toţi aceia care îşi trădează 
ţara! murmură încruntat indianul. Apoi aruncând o privire 
de tigru asupra ofițerului îl întrebă: 

— Îmi eşti cu adevărat credincios, Verdoja? 

— Da, senior, o ştii doar... răspunse acesta calm. 

— Bine... Vreau să-ţi încredinţez o misiune. D-ta cunoşti 
provincia Chihuahua? 

— Acolo m-am născut, senior, şi moşia mea e chiar la 
hotarul ei. 

— Şi mai bine. Te vei duce în capitala provinciei şi vei pune 
la cale nişte treburi în locul meu. Mai întâi însă mă vei însoţi 
la hacienda del Erina, pe urmă vei pleca într-acolo. 

— Singur sau cu escorta militară? 

— Vei lua cu d-ta un escadron, iar unul rămâne cu mine. 
Acum să mergem. 

Când ajunseră la hacienda del Erina, găsiră poarta 
încuiată căci fuseseră văzuţi venind. 

Juarez bătu în poartă el însuşi. 

— Cine-i acolo? întrebă Arbellez. 

— Armata, deschideţi! 

— Ce vreţi? 

— La dracu! Deschideţi ori nu? 

— Să deschid? îl întrebă încet arendaşul pe Sternau, care 
stătea împreună cu Unger şi cu Mariano în dosul porţii. 

— Da, sunt numai vreo câţiva inşi, răspunse acesta. 


După ce arendaşul deschise poarta, Juarez intră în curte şi 
privi cu ochi scăpărători la cei din fata lui. 

— De ce n-aţi ascultat când v-am poruncit să deschideţi? 
tună el. 

— Nu te cunoaştem, senior, răspunse Arbellez. Eşti dintr- 
aceia a cărui poruncă trebuie ascultată? 

— Sunt Juarez. N-ai auzit încă de mine? Arbellez se înclină 
cuviincios. 

— Cum să nu fi auzit, senior? lertaţi că nu v-am deschis 
numaidecât. Poftiţi înăuntru şi fiţi bineveniţi în casa mea. 

Îi duse pe Juarez şi pe Verdoja în salon şi-i pofiti să ia loc. 

Cu toată buna primire pe care le-o făcuse arendaşul, 
chipul indianului rămase întunecat. 

— Ne-ai văzut venind? întrebă el. 

— Da, senior, răspunse fără ocol Arbellez. 

— Şi-ai văzut că suntem militari? 

— Da. 

— Şi cu toate acestea n-ai voit să ne deschizi. Purtarea d- 
tale merită o pedeapsă. 

— O, senior, preşedintele are şi el soldaţi, dar aceştia nu 
ne-ar fi fost pe plac. De unde era să ştiu eu că sunteţi dv.? 

Chipul lui Juarez se însenină. 

— Şi eu da? întrebă el zâmbind. 

— Aşa e, senior. Ai mâna grea, senior, şi ţara are trebuinţă 
de ea. 

— Au simţit-o mulţi, chiar adineauri unul. Dar ia spune, 
cunoşti d-ta hacienda Vandacua? 

— Cum să n-o cunosc, dacă suntem vecini? 

— Cam cu cât s-ar putea arenda moşia asta? 

— Nu e de arendat, o lucrează proprietarul. 

— Răspunde la ce te întreb, zise Juarez cu nerăbdare. 

— Dacă ar încăpea pe mâini bune, ar face vreo zece mii de 
pesos, acum însă nu. 

— Bine, poţi s-o iei cu şapte mii. 

Arbellez îl privi nedumerit. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, senior? zise el. 


— Vorbesc doar destul de lămurit. Socot că moşia ţi-ar 
conveni fiindcă e lipită de a d-tale. Vandacua a fost 
rechiziţionată pentru stat şi ţi-o arendez dumitale. 

— Şi proprietarul?... întrebă speriat Arbellez. 

— L-am împuşcat adineauri eu cu mâna mea, era un 
trădător. Familia lui a trebuit să plece. Hotărăşte-te repede, 
senior, da sau ba? 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci zic da, însă... 

— Nici un însă. Adu hârtie şi ce trebuie pentru scris, să 
facem contractul. 

Ca tot ce hotăra Juarez, lucrurile fură aranjate în grabă, 
dar cu rost şi cum se cerea. Apoi indianul zise arătând spre 
însoţitorul său: 

— Seniorul acesta e căpitanul Verdoja. Va rămâne cu 
escadronul său câteva zile la conac, îl poţi găzdui la d-ta? 

Arbellez n-avu încotro; mai curând ar fi zis nu, decât da... 

— Soldaţii vor sosi diseară. Rânduieşte ce trebuie, 
căpitanul va plăti ce ţi se cuvine. Rămâi sănătos! 

Se ridică de pe scaun, ieşi în curte, încălecă şi porni cu 
Verdoja în galopul cailor, lăsându-i pe cei de la conac 
încremeniţi. 

— Pentru ce fusese împuşcat proprietarul vecin? se 
întrebau ei. De ce să-i arendeze tocmai lui Arbellez moşia? 
Aşadar, acesta era Juarez, indianul faimos de care se temea 
o ţară întreagă, om urât şi iubit de atâţia? Niciunul din ei nu 
bănuia urmările pe care le va avea vizita lui la conac. 

Când Juarez ajunse la Vandacua găsi îngrămădite în faţa 
casei lucrurile luate ca pradă de către soldaţi şi, deşi mare 
lucru nu era, totuşi oamenii se bucurau ca nişte copii. Pe 
urmă Verdoja primi instrucţiunile indianului. Popasul pe 
care trebuia să-l facă la Arbellez n-avea alt scop decât să-şi 
odihnească bine caii şi oamenii deoarece drumul până la 
Chihuahua era lung şi cât se poate de anevoios. Juarez 
vorbi multă vreme cu aghiotantul său, semn că însărcinarea 
pe care i-o dădea era foarte importantă. Se despărţiră apoi 
cu o strângere de mână, şi Juarez porni eu escadronul său 


pe acelaşi drum pe care venise de dimineaţă. Părea cu 
adevărat spiritul Răzbunării care apare şi dispare tot atât 
de repede, lăsând după el urmele sângeroase ale menirii 
sale. 

7. CĂPITANUL DE LĂNCIERI. 

Era pe înserate, când tropote de cai vestiră sosirea 
lăncierilor la conac. Numai ofiţerii erau găzduiţi în casă, 
soldaţii trebuiau să-şi facă lagărul afară sub cerul liber. 
Verdoja împreună cu ofiţerii fură poftiţi în salon, unde li se 
oferi ceva de băut, apoi li se arătară de către bătrâna Maria 
Hermoyes camerele unde aveau să locuiască pe timpul 
şederii lor la conac. 

Emma Arbellez tocmai venise să vadă dacă în camera lui 
Verdoja fusese pus tot ce trebuie, când îi auzi paşii 
apropiindu-se. Vru să iasă repede, dar nu mai avu când; 
Verdoja păşea pragul. 

— Poftiţi, senior, îi zise ea cu amabilitatea unei gazde 
primitoare. 

În clipa aceea lumina amurgului se răsfrânse pe chipul ei 
gingaş şi o arătă parcă şi mai frumoasă. 

— Sunt fericit, răspunse el salutând-o politicos, că primul 
pas pe care-l fac în această cameră îmi dă prilejul să am 
înaintea mea o făptură atât de încântătoare, privind-o cu o 
admiraţie stânjenitoare. 

— O, rosti ea vădit stingherită de privirile şi cuvintele lui, 
venisem să văd dacă slugile nu au uitat să aducă tot ce 
trebuie. 

— A, atunci dv. sunteţi îngerul păzitor al acestei case, 
seniorita, nu-i aşa? Poate chiar... 

— Sunt fiica arendaşului, răspunse ea scurt. 

— Mulţumesc, seniorita. Daţi-mi voie să mă prezint: 
Verdoja, căpitan de lăncieri, şi mă simt în clipa aceasta 
fericit să vă sărut mânuşiţele. 

Vru să-i apuce mâna, dar Emma reuşi să se strecoare pe 
uşă, lăsându-l uluit în mijlocul încăperii. 


— Drace, frumoasă fată! M-am îndrăgostit ca un nătâng de 
cum am văzut-o... 

Seara, când se adunară cu toţii la masă, Verdoja fu foarte 
dezamăgit văzând că Emma lipseşte. Arbellez făcu 
prezentările. Ofițerii fură politicoşi, dar cât se poate de reci 
cu Sternau, Unger şi Mariano. Erau doar nişte străini de 
care puţin le păsa. Numai Verdoja îi urmărea pe furiş. 

Aşadar aceştia erau oamenii a căror moarte îi va aduce o 
moşie în valoare de sute de mii de pesos. Privirile lui se 
opreau mai ales asupra lui Sternau, a cărui statură îl 
impresionase de la început. Cu un astfel de uriaş nu era 
uşor de luptat. Şi din primele cuvinte pe care le spusese era 
clar că omul acesta e inteligent şi conştient de valoarea lui. 
Verdoja înţelese că numai viclenia l-ar putea ajuta să-l 
înfrângă. 

În timpul mesei, Arbellez făcu o observaţie care-i atrase 
atenţia căpitanului. 

— Nu e numai o plăcere pentru noi să vă avem în mijlocul 
nostru ci şi o siguranţă, zise arendaşul. Nu mai târziu decât 
ieri am trecut printr-o mare primejdie. 

— O primejdie? întrebă Verdoja cu o prefăcută mirare. 

— Da. Era cât p-aci să fim atacați de o ceată de bandiți. 

— Erau mulţi? 

— Destui. Peste treizeci de inşi. 

— Zău? Ar trebui să se ia măsuri împotriva acestor ticăloşi 
care pun în primejdie viaţa şi avutul oamenilor. Şi atacul era 
plănuit numai în vederea jafului sau altceva şi-mai grav? 

— La drept vorbind, intenţia lor era să ucidă nişte 
persoane care sunt oaspeţii mei, dar fiindcă n-aveau altă 
posibilitate, bandiții trebuiau să dea năvală în conac, să 
prade tot şi să ne omoare pe toţi câţi ne aflam în casă. 

— Ei drăcie! Şi cine erau persoanele vizate? 

— Seniorii Sternau, Unger şi Mariano. 

— Ciudat... şi cum v-aţi descotorosit de bandiți? 

— Senior Sternau a împuşcat vreo câţiva din ei. 


Căpitanul se uită mirat la german, pe când ceilalţi ofiţeri 
zâmbeau neîncrezători. 

— Doi, trei? întrebă Verdoja. 

— Nu, ci a treia parte. 

— Şi isprava asta a făcut-o domnul Sternau singur? 

— Împreună cu încă o persoană care-l însoțea. 

— Nu-mi vine să cred! Zece inşi să se lase ucişi de un 
singur om? Imposibil! 

— Ba e chiar aşa cum v-am spus, zise Arbellez 
entuziasmat. Staţi să vă povestesc... 

— Mă rog, senior Arbellez, să nu mai discutăm... n-a fost 
cine ştie ce ispravă, îl întrerupse Sternau, nemulţumit de 
laudele bătrânului. 

— E un act de mare bravură, dimpotrivă... Aş ruga pe 
senior Sternau să îngăduie să aflăm şi noi cum s-au 
petrecut lucrurile, zise Verdoja curios şi interesat. 

Germanul ridică din umeri, plictisit. Pedro Arbellez făcu pe 
reporterul şi povesti cu atâta însufleţire toată întâmplarea, 
încât ofiţerii îl ascultau cu încordare, fără să-şi ia ochii de la 
el. 

— De necrezut! zise Verdoja când arendaşul termină de 
povestit. Daţi-mi voie, senior Sternau să un felicit pentru o 
astfel de izbândă vrednică de vă adevărat erou. 

— Mulţumesc, răspunse acesta cu răceală. 

— Vitejia aceasta nu e de mirare, începu iar arendaşul. Aţi 
auzit dv. de căpetenia unui trib indian, Ucigătorul-de-bivoli? 

— Da, şeful mixtecaşilor, pe cât ştiu. 

— Dar de un vânător căruia i se zice Stăpânitorul 
stâncilor? 

— E renumit pentru îndrăzneala şi curajul lui, ştie toată 
lumea: 

— Ei bine, vânătorul acesta e senior Sternau şi Ucigătorul- 
de-bivoli, cel care l-a ajutat în lupta cu bandiții. 

Ofițerii scoaseră o exclamaţie de mirare. 

— Adevărat, senior Sternau? întrebă căpitanul Verdoja. 


— Da, trebuie s-o mărturisesc, deşi nu-mi place să mă văd 
dat în vileag, răspunse doctorul cât se poate de nemulţumit 
de laudele aduse. 

Verdoja era un om deştept; îşi zise deci: Mariano e 
persoana principală în afacerea asta misterioasă, şi dacă 
vânătorul acesta renumit se amestecă în treabă, înseamnă 
că e ceva la mijloc. Se hotări să lucreze repede şi fără 
întârziere. 

— Dar cum se face, senior, că atacul era îndreptat numai 
împotriva acestor trei persoane? întrebă el apoi. 

— Vă pot lămuri îndată, răspunse arendaşul. 

Sternau îi curmă însă vorba. 

— E o chestiune strict personală care nu-l poate interesa 
pe senior Verdoja, zise el. S-o lăsăm, vă rog... 

Arbellez înghiţi observaţia şi tăcu, dar căpitanul nu se 
dădu bătut. 

— E departe de aici „Văgăuna tigrului”? întrebă el. 

— La un ceas de drum, răspunse plictisit doctorul. 

— Aş fi foarte curios să văd şi eu locul, n-ai vrea să fii atât 
de bun, senior Sternau, să mergi cu mine până acolo? 

— Mă rog... cu plăcere. 

Pe chipul căpitanului flutură un zâmbet ele bucurie 
vicleană pe care nu şi-o putu stăpâni. Doctorul, cu spiritul 
lui de observaţie căruia nu-i scăpa nimic, îl văzu. Deveni 
atent şi bănuitor, dar nu lăsă să se observe, 

— Şi când ne putem duce? întrebă Verdoja. 

— Când doriţi, senior, răspunse cât se poate de calm 
Sternau. 

— Atunci o să-mi permit să fixez eu ora. 

Schimbară vorba şi cât ţinu seara nu se mai pomeni nimic 
despre întâmplarea cu bandiții. Ofițerii se retraseră în 
camerele lor, şi peste puţin timp se făcu linişte la conac. 

Mexicanul e obişnuit să flirteze cu orice femeie drăguță, şi 
locotenentul Pardero, un tânăr aventurier, nu se dădea 
niciodată înapoi când era vorba de vreo mică aventură 
amoroasă. Aşa, stând la fereastră, pe întuneric, ca să 


respire puţin aer curat înainte de culcare, zări în grădina 
de sub fereastra lui o tânără fată pierdută în gânduri. Era 
Karja, indiana. 

Paşii uşori o treziră din visare. Ridică ochii şi-l văzu lângă 
ea pe locotenent. Tresări speriată şi vru să se îndepărteze, 
dar el îi tăie calea, se înclină uşor şi zise cu glas rugător. 

— Nu fugi, seniorita. Mi-ar părea foarte rău ca din pricina 
mea să fii lipsită de o plimbare în aerul acesta îmbălsămat 
de flori. 

Ea îl privi cercetător. 

— Pe cine cauţi d-ta, senior? 

— Nu caut pe nimeni. Am ieşit numai puţin la aer. Nu 
cumva intrarea în grădină e oprită? 

— Pentru oaspeţi nu. 

— Sper însă că prezenţa mea nu te face să fugi, seniorita! 

— Karja nu fuge de nimeni, e loc destul în grădină pentru 
amândoi. 

Locotenentul păru că nu vrea să înţeleagă. 

— Te cheamă Karja? Şi ce cauţi d-ta aici în hacienda? 

— Seniorita Emma e prietena mea. 

— Şi cine e seniorita Emma? 

— N-ai văzut-o încă? E fata lui senior Arbellez. 

— Ai vreo rudă pe-aici? 

— Ucigătorul-de-bivoli mi-e frate. 

— Aşa?... părea el impresionat în mod neplăcut. Căpetenia 
mixtecaşilor? Acum e la conac? 

— Nu. 

— Dar ieri a fost cu senior Sternau la „Văgăuna tigrului” 
pe cât ştiu. 

— E un om liber, vine şi pleacă atunci când vrea şi nu dă 
socoteală nimănui. 

— Am auzit foarte multe despre el, dar nu ştiam că are o 
surioară atât de frumoasă, zise Pardero şi apucă mâna 
tinerei vrând s-o ducă la buze. 

Ea însă şi-o smuci cu putere şi-l izbi cu pumnul sub bărbie, 
încât îl făcu să se poticnească, apoi o luă la fugă. 


— Stai tu, drac împieliţat, o să-ţi arăt eu ţie!... mârâiel 
înfuriat şi se luă după ea. 

Verdoja stătea şi el la fereastră şi privea îngândurat 
înaintea lui. Deodată zări o rochie albă fluturând prin 
întuneric. Cobori în grădină şi se izbi piept în piept cu 
indiana, care fugea cât putea. 

— Ah, seniorita! spuse el încântat şi vru s-o cuprindă în 
braţe. 

Dar Karja îl izbi şi pe el cu pumnul ca şi pe celălalt şi fugi 
mai departe. 

— A dracului tigroaică! mormăi el frecându-şi bărbia. 

În clipa aceea Pardero trecu în fugă pe lângă el. 

— D-ta eşti, locotenente? strigă Verdoja recunoscându-l pe 
Pardero. încotro aşa grăbit? 

La strigătul lui, Pardero se opri ruşinat. 

— Ah, căpitane, te-ai întâlnit şi d-ta cu afurisita aceea de 
fetişcană? Ai văzut-o? îl întrebă locotenentul necăjit. 

— Nu numai c-am văzut-o, dar am şi simţit-o... 

— Cum asta? 

— Mai bine zis i-am simţit pumnul cu care m-a mângâiat 
ceva cam prea tare sub bărbie... 

— Zău? Atunci ai păţit-o şi d-ta la fel ca mine. 

— Nu face nimic, suntem tovarăşi de suferinţă, râse 
căpitanul cu poftă. Dar cine era mititica? 

— O cheamă Karja, e indiană şi pare să fie prietenă cu fata 
arendaşului. 

— Cu seniorita Emma? 

— Da. D-ta o cunoşti? 

— Am văzut-o înainte de masă. E o frumuseţe. 

— Zău? O fi şi mai prietenoasă decât indiana de 
adineauri...? 

— Aş! 

— Să nu ne lăsăm, căpitane! 

— Aşa Zic şi eu, dar acum du-te să te culci: eu mă mai 
plimb puţin singur prin grădină. Noapte bună. 

— Noapte bună, căpitane. 


Locotenentul plecă şi Verdoja se îndreptă spre locul unde 
dăduse întâlnire bandiţilor. 

— Senior... şopti şeful bandiţilor. 

— A, tu eşti? Unde-ţi sunt tovarăşii? îl întrebă Verdoja. 

— Aici, pe-aproape. 

— Nu i-a simţit nimeni? 

— Fii fără grijă, senior. Şi-acu, ce porunceşti? 

— Îl cunoşti tu personal pe acest Sternau? 

— Nimeni din noi nu-l cunoaşte. 

— Foarte prost. O să meargă cu mine la „Văgăuna 
tigrului”. 

— Să-l aşteptăm acolo? 

— Să-l aşteptaţi şi să-l împuşcaţi. 

— O să-l împuşcăm... ca pe un câine o să-l împuşcăm! Ne-a 
ucis prietenii... Trebuie să moară şi el şi celălalt! 

— Păi dacă nu-l cunoşti... Până acum nu ştiu cine o să mai 
vină cu noi; în orice caz o să iau şi eu câţiva oameni de-ai 
mei cu mine. Ce semn să-ţi dau ca să-l poţi recunoaşte? 

— Spune-mi cum arată. 

— E mai voinic decât mine şi poartă o barbă blondă. Cum 
va fi îmbrăcat şi ce cal o să aibă nu pot şti dinainte. 

— Atunci să stai mereu la dreapta lui, asta să-mi fie 
semnul. 

— Crezi că ajunge? 

— Da. Dar cu ceilalţi doi cum facem? 

— Pe aceştia vi-i dau eu în mână cu altă ocazie. Principalul 
e să vii în fiecare noapte la ora asta aici ca să ne putem 
întâlni şi înţelege ce e de făcut. Acum du-te, să nu ne simtă 
cineva. 

Banditul plecă şi Verdoja se duse să se culce. Dormi foarte 
bine; crima plănuită nu-i tulbură defel somnul. 

A doua zi dimineaţă îi propuse lui Sternau să meargă chiar 
acum la „Văgăuna tigrului”. Germanul n-avu nimic 
împotrivă. Cei doi locotenenţi ai lui Verdoja se rugară să-i ia 
şi pe ei, ceea ce îi convenea de minune mexicanului. 


Doctorul era singurul civil printre ei, aşa că bandiții nu 
puteau greşi ţinta; glonţul trebuia să-l nimerească. 

Când ajunseră aproape de văgăună, Sternau descălecă şi 
zise: 

— Să ne lăsăm caii aici, îi vom găsi la întoarcere. 

Ceilalţi descălecară şi ei şi porniră pe jos. La intrarea în 
văgăună, doctorul se aplecă şi cercetă cu atenţie iarba de 
sub picioarele lui. 

— Ce cauţi? îl întrebă curios căpitanul. 

— Hm... răcni germanul îngândurat, nimic. Să mergem 
mai departe. 

Verdoja se ţinea tot la dreapta lui, iscodind mereu cu 
privirea în jur, aşteptându-se din clipă în clipă să audă 
împuşcătura fatală. Jos pe pământ zăceau încă stârvurile 
bandiţilor; începuseră să intre în putrefacție şi răspândeau 
un miros infect. 

— Şi zii, aici a fost, senior? întrebă căpitanul. 

— Da, aici, răspunse acesta. 

— Şi cadavrele acestea sunt opera d-tale şi a Ucigătorului- 
de-bivoli? 

— Şi a norocului... adăugă Sternau zâmbind. 

Ceilalţi nu băgaseră de seamă că în timp ce vorbea cu ei, 
doctorul privea pe furiş în toate părţile şi se tot ascundea 
după ei. 

— Aici nu poate fi vorba de noroc ci de îndemânare, urmă 
Verdoja. Bun ţintaş trebuie să fii d-ta, senior Sternau! 

— Aş! Se cere numai să ştii să-ţi întrebuinţezi arma la 
timp. Zece duşmani care te atacă făţiş sunt mai puţin 
primejdioşi decât unul care te pândeşte în umbră, răspunse 
el. 

— Eu cred că pe d-ta nu te poate ataca nimeni, fu de 
părere Pardero. 

— Ba şi pe mine, zise acesta râzând, adăpostindu-se 
mereu după ceilalţi. 

— Cu neputinţă! exclamă Verdoja. 

— Vreţi să vă dau o probă? 


— Da, da! strigă locotenentul curios. 

— Atunci spuneţi-mi dacă dv. credeţi că se află cineva 
acum la pândă pe-aici? 

— Cine-ar putea fi şi unde? 

— Şi totuşi mă pândeşte cineva ca să mă omoare, răspunse 
foarte calm doctorul în timp ce-şi luă puşca din spate şi o 
vâri sub braţ. 

Căpitanul se sperie, întrebându-se: „De unde ştie Sternau 
că viaţa îi e în primejdie?” 

— Vrei să glumeşti, senior, zise el cu glas nesigur. 

— Nu glumesc defel şi o să vă dovedesc îndată că vorbesc 
cât se poate de serios, răspunse acesta. Ridică puşca şi 
trase de două ori una după alta. 

Se auziră răcnete de sus, de la marginea prăpastiei. 

Doctorul o luă atunci la fugă în susul râpei printre tufe şi 
dispăru. 

— Ce-a fost asta? strigă Pardero încremenit. 

— A ucis un om, răspunse celălalt locotenent. 

— Grozav om! rosti Verdoja îngrijorat. 

— Să plecăm repede... aici e primejdie mare... bâigui 
Pardero speriat. 

Alergară la intrarea în văgăună şi aşteptară să vadă ce-o 
să mai urmeze. Se auziră din nou două împuşcături, apoi 
nimic. Trecu vreun sfert de ceas. Auziră foşnind lângă ei, şi, 
de frică, puseră mâna pe arme. 

— Nu vă temeţi, seniori, eu sunt, zise Sternau şi răsări ca 
din pământ în faţa lor. 

— Ce-ai făcut, domnule? îl întrebă Pardero. 

— Am tras, asta am făcut, răspunse el râzând. 

— Asta ştim şi noi, dar de ce? 

— Cum de ce? Ca să mă apăr, altminteri trăgeau ei în 
mine. 

— Nu se poate! Cine? Şi de unde ştii d-ta? 

— Ochii mei nu mă înşeală niciodată. 

— Noi n-am văzut nimic. 


— Cred şi eu. Dv. nu sunteţi oameni de-ai preriilor ca mine. 
Domnul căpitan m-a văzut adineauri cum examinam iarba. 
Zărisem nişte urme proaspete care duceau sus, la marginea 
râpei. Uitaţi-vă şi dv., se văd încă desluşit şi acum. 

Ofițerii se uitară dar nu văzură nimic. 

— Se cere un ochi ager şi experimentat, le spuse Sternau. 
Mai departe! Fiindcă urmele duceau spre dreapta, mi-am 
aruncat ochii în sus şi am zărit la marginea râpei nişte 
capete. Nu puteau şti că i-am văzut, fiindcă îmi lăsasem 
pălăria pe ochi. 

— Ce te făcea să crezi că sunt duşmani? întrebă Verdoja. 

— Văzusem ţevile puştilor printre tufe îndreptate încoace. 

— Carabma! exclamă Pardero care habar n-avea de 
complot, se putea prea bine să fie pentru noi, nu pentru d- 
ta. 

— Nu. Ştiu eu ce spun. Am motivele mele. De aceea mă 
ascundeam mereu după domnul căpitan. Glonţul hărăzit 
mie trebuia să treacă mai întâi prin el. 

Căpitanul holbă ochii. 

— Ei drace! Atunci eu am fost mai în primejdie decât toţii! 
strigă el îngrozit. 

— Aşa e! râse doctorul. Am observat că bandiții păzeau cu 
mare grijă pavăza pe care mi-o făcusem din trupul d-tale. 

Cuvintele acestea îl cam puseră pe gânduri pe Verdoja. Nu 
cumva bănuia Sternau ceva? 

— De altfel era foarte uşor pentru mine să mă ţin la 
adăpost, deoarece ţevile puştilor erau îndreptate dinspre 
dreapta şi domnul căpitan a avut bunătatea să se ţină 
mereu la dreapta mea. 

Verdoja păli. Acum nu mai încăpea nici o îndoială că 
bănuiala lui se adeverea. 

— Dv. n-aţi văzut nimic, eu însă ştiu foarte bine cum să 
ocheşti ca să nimereşti pe cineva drept în cap. După ce am 
tras de două ori, am mai văzut alte două ţevi de puşcă 
îndreptate spre mine, de aceea am luat-o la fugă printre 


tufe şi am ieşit din văgăună. Neghiobii aceia şi-au ales rău 
locul, ar trebui pălmuiţi pentru prostia lor. 

— Şi unde te-ai dus după ce-ai luat-o la fugă? 

— M-am strecurat cât am putut mai repede afară din 
văgăună ca să-i iau pe la spate. Fuseseră însă destul de 
deştepţi ca să spele putina. Am mai tras şi eu de două ori 
după ei, aşa, la întâmplare. 

— şi morţii unde sunt? 

— Colo sus. Vreţi să-i vedeţi? 'Tovarăşii lor le-au luat numai 
armele, banii şi i-au lăsat pe loc. 

leşiră din văgăună şi ajunseră la locul unde zăceau 
cadavrele celor doi bandiți. Căpitanul văzu cu bucurie că 
acela care făcea pe conducătorul lor lipsea. 

— A fost o mare îndrăzneală din partea d-tale, senior, că 
te-ai ţinut tot pe lângă noi când ai văzut ţevile îndreptate 
spre d-ta, zise locotenentul. 

— Deloc. Îndrăzneala era din partea acestor doi ca să mă 
lase să le văd ţevile puştilor înainte de-a apuca să tragă. Un 
bun cunoscător al Vestului n-ar face niciodată o greşeală ca 
asta, 

— Şi-acum ce facem cu aceste două cadavre? 

— Nimic, le aruncăm lângă celelalte. Nu cred să mă înşel 
în părerea mea că aceşti doi inşi au fost ieri cu un anume 
Cortejo la San Rosa. Parcă şi dv. tot de acolo veniţi, nu-i 
aşa? întrebă Sternau cu un ton indiferent. Verdoja însă 
ghici o urmă de acuzare în cuvintele şi tonul lui. 

— Aşa e. A Venit la Juarez unul, Cortejo, pe când stăteam 
la masă, răspunse al doilea locotenent, care habar n-avea 
de înţelegerea căpitanului cu spaniolul. 

Căpitanul îi aruncă o privire fulgerătoare pe care însă 
ofiţerul n-o surprinse. 

— Mai era şi altcineva cu el? întrebă doctorul. 

— Da, vreo douăzeci de inşi. 

— Erau şi aceştia doi printre ei? 

— N-aş putea să-ţi spun, pare-mi-se însă că da. Poate că 
domnul căpitan ştie mai bine. 


— Cum asta? 

— Fiindcă acest Cortejo a dormit la el. 

Verdoja se uită şi mai încruntat la ofiţer, deşi degeaba. 
Sternau însă îi văzu scăpărarea de ură din privire. Se făcu 
însă că nu bagă de seamă. 

— Nu cred că senior Verdoja va voi să-mi spună, zise el. De 
altfel, afacerea n-are nici o importanţă. Nemernicii şi-au 
luat pedeapsa. 

Cei patru bărbaţi se întoarseră la locul unde-şi lăsaseră 
caii, încălecară şi porniră spre casă. 

Doctorul tăcu tot drumul. Verdoja nu scoase nici elun 
cuvânt, numai locotenenţii discutau cu aprindere între ei. 
Admirau curajul, prezenţa de spirit şi îndemânarea 
germanului, şi cum ajunseră la conac povestiră soldaţilor 
întâmplarea de la „Văgăuna tigrului”. 

Cei de la conac aflară bineînţeles de cele petrecute şi 
regretară doar că nu toţi bandiții putuseră fi ucişi, ca să 
scape de grijă. Sternau, care se ştia urmărit de Verdoja, 
rămase mai tot timpul în camera lui, şi când se duse la masă 
căută să răspundă cât mai pe scurt la multele întrebări care 
i se puneau relativ la cele petrecute. De-abia după-amiază, 
când îl văzu pe căpitan pornind călare peste câmp, îi adună 
pe prietenii săi în salon şi le comunică bănuiala pe care o 
căpătase şi care-i dădea de gândit. 

Hotărâră să se ferească de căpitan şi să-i supravegheze 
mişcările. 

Seara, după cină, când se retraseră toţi în camerele lor, 
Sternau se strecură la etajul de jos, într-o odăiţă de lângă 
gangul casei. Îşi zicea că dacă într-adevăr căpitanul e în 
legătură cu bandiții, numai noaptea se poate întâlni cu ei, şi 
se aşeză la pândă. Uşa din dos era încuiată, deci va trebui 
să iasă prin cea care dădea în gang şi l-ar putea vedea de 
unde era. 

Deschise puţin fereastra, ca s-audă mai bine, şi se aşeză 
pe scaun. Gândurile i se duceau acasă, la ţara lui şi la soţia 


sa, făcu însă un efort şi căută să-şi concentreze toată 
atenţia la prezent. 

Pe la miezul nopţii i se păru că aude un zgomot uşor în 
gang. Ascultă mai atent şi auzi uşa deschizându-se încet. Îşi 
aruncă privirea prin fereastră şi-l zări pe căpitan 
îndreptându-se spre poarta rămasă deschisă, deoarece 
ofiţerii ceruseră, să aibă oricând posibilitatea să comunice 
cu soldaţii lor care îşi făcuseră tabără afară din conac. 

Sări pe fereastră, o închise pe dinafară şi se luă după 
Verdoja, dar se opri lângă zid, de unde îl putu vedea mai 
bine pe căpitan trecând de la un post la altul, dând ordine 
santinelelor. Acum, deşi ar fi putut să se întoarcă în casă, 
Verdoja se îndreptă spre fundul curţii şi se opri lângă zidul 
în care era o spărtură. Ce căuta mexicanul acolo? Şi de ce 
mergea încovoiat, furişându-se ca un hoţ, în loc să calce 
drept, ca omul care n-are de ce să se ascundă? 

Călcând în vârful picioarelor, doctorul ajunse, fără să-l 
simtă, aproape de Verdoja. 

Îl auzi şoptind şi o voce străină zicând: 

— Ne stăteai în drum, senior; dacă trăgeam nimeream în 
d-ta. 

— De ce n-aţi stat pe stânga? 

— Fiindcă din dreapta se vede mai bine în văgăună, şi-apoi 
cine naiba şi-ar fi închipuit că omul ăsta e atât de-al 
dracului?! 

— S-ar zice că pe toate le ştie, afurisitul! Deocamdată nu 
pot face vreun plan, de aceea îmi trebuie timp să chibzuiesc 
ce-i de făcut. Şi-apoi, mi se pare că neamţul mă 
suspectează, aşa că trebuie să schimbăm locul şi să ne 
întâlnim în altă parte. 

— Unde? 

— Ai hârtie, şi creion la tine? 

— Nu. 

— Dar de scris şi de citit ştii? 

— Da. 


— Na, ţi-am adus hârtie şi creion. Când ieşi din pădure ca 
să cobori în „Văgăuna tigrului” e un copac singuratic cu un 
bolovan la rădăcină. Când voi avea ceva de comunicat îţi voi 
lăsa un bilet sub bolovan; tu să faci tot aşa. Ai înţeles ce-ţi 
spun? 

— Da. Dar ia spune, senior, cine se plimbă colo sus, pe 
terasă? întrebă banditul arătând spre acoperiş. 

— A, e Emma, fata arendaşului. N-o văzusem. Mă duc să-i 
ţin tovărăşie. Tu du-te. Bagă însă bine de seamă; dacă s-o 
mai întâmpla ce s-a întâmplat azi-dimineaţă stricăm târgul. 
Eu nu intru în cârdăşie cu proştii! Noapte bună! 

La ultimele cuvinte Sternau se furişă în casă tot prin 
fereastră şi o închise la loc. Aflase destul. Aşadar, bănuiala 
lui se adeverea: căpitanul îi era duşman de moarte; fusese 
însărcinat de Cortejo să-l trimită pe lumea cealaltă şi făcea 
tot ce-i stătea în putinţă să se achite de însărcinare. 

Mare noroc avea că aflase de locul unde îşi vor pune 
Verdoja şi banditul biletele; va putea astfel cunoaşte toate 
planurile lor şi le va putea zădărnici la timp. Dar ce căuta 
acum Verdoja pe terasă? Vroia numai să se scape de bandit 
sau avea în realitate intenţia să se ducă acolo după Emma? 
Va vedea numaidecât. 

Îl auzi pe căpitan urcând treptele. Lăsă să treacă câteva 
minute şi se luă după el. Când ajunse în vârful scării, îl auzi 
pe Verdoja spunându-i Emmei: 

— De ce fugi de mine, seniorita? Nu, nu te las să pleci...! 

— 'Te rog, senior! 

— Zadarnic, de data asta nu-mi mai scapi, fii pe pace! 

Şi zicând acestea vru să-i apuce mâna. 

— Doamne, Doamne, ce să fac? Vrei să chem ajutor? strigă 
ea tremurând de indignare. 

— Nu-i nevoie, seniorita, zise Sternau care răsărise ca din 
pământ lângă ei. Dacă domnul Verdoja nu pleacă imediat de 
bunăvoie, zboară numaidecât pe sus de pe acoperiş drept în 
mijlocul curţii. 

— Ah, senior Sternau exclamă ea răsuflând uşurată. 


— Sternau, scrâşni căpitanul furios. 

— Da, eu sunt. Lasă mâna domnişoarei! 

Verdoja o cuprinse atunci de mijloc şi răspunse rânjind: 

— Ce te amesteci d-ta? Hai, şterge-o, nemernicule, că te 
iau la palme! 

Nici n-apucă să-şi sfârşească fraza şi pumnul doctorului se 
abătu ca un ciocan pe creştetul ticălosului, care se prăbuşi 
grămadă. 

— Să mergem, seniorita, te voi însoţi până la uşa camerei 
d-tale, zise el apoi foarte calm. 

— Doamne... se tânguia biata fată. N-am schiţat nici cel 
mai mic gest care să-l îndreptăţească la o astfel de purtare. 

— Ştiu. Oameni de felul lui nu se dau înapoi de la nici o 
mârşăvie. Acum du-te de te culcă, seniorita, şi fii fără grijă; 
cred că de-acum încolo nu va mai îndrăzni să te supere. Mai 
sunt şi eu pe-aici...! 

— Aceşti lăncieri nu-mi mai lasă pentru plimbare decât 
interiorul casei şi acum va trebui să renunţ şi la asta. 

— Nu, seniorita. Aveţi absolută nevoie, pentru a vă 
întrema, de aer curat, şi nu este permis să vi se răpească 
posibilitatea de a vă plimba în fiecare seară. O să iau toate 
măsurile ca să nu mai fiţi tulburată în continuare. 

EI o conduse pe scări până la uşa camerei în care zăcea 
bolnavul, unde îşi lua rămas-bun, deoarece ea dorea să 
rămână în preajma logodnicului său. Întors în camera lui, 
prin faţa căreia trebui să treacă şi căpitanul lăncierilor, se 
sprijini de uşă şi începu să aştepte. După un timp mai 
îndelungat, auzi nişte paşi venind dinspre terasă şi apoi 
strecurându-se prin coridor. Abia acum se duse la culcare. 

Emma se simţea atât de tulburată şi de enervată de insulta 
care i se adusese, încât nu reuşi să adoarmă multă vreme în 
hamacul aşezat lângă patul bolnavului. Era chinuită de 
gânduri dureroase. Lăncierii urmau să mai stea câteva zile 
în hacienda. În felul acesta căpitanul avea să găsească 
multe prilejuri de a-şi relua atacurile şi era improbabil că va 
mai găsi şi atunci un apărător atât de curajos. Pe tatăl ei nu 


putea conta. Nu era născut să fie un erou şi trebuia să dea 
dovadă de multă reţinere faţă de militarii care-i erau, într- 
un fel, oaspeţi. Ea îşi spunea că trebuie să ţină seama şi de 
faptul că persoana care-i lua apărarea se şi expunea unor 
pericole. Ce reprezentau doi sau trei bărbaţi curajoşi în faţa 
unei trupe de lăncieri semisălbatici, fiecare din ei situându- 
se, de fapt, în afara legii! 

Tot frământându-se cu aceste gânduri, a trecut şi noaptea. 
Bolnavul n-a tulburat liniştea din cameră, zăcând nemişcat, 
cufundat într-un somn adânc. El nu s-a trezit nici în cursul 
dimineţii când a intrat Karja ca s-o înlocuiască pe Emma 
într-o serie de treburi gospodăreşti inevitabile. 

— Cum şi-a petrecut noaptea? întrebă ea. 

— Bine, răspunse Emma. A dormit fără întrerupere, aşa că 
acum putem spera că însănătoşirea lui va progresa repede. 
Senior Sternau spunea că acum trebuie să ne mai temem 
numai de febra cauzată de rană şi de urmările acesteia. I- 
am dat leacurile făcute din plante. Sper ca în curând, cu 
ajutorul Domnului, să fie din nou sănătos. 

— Aceasta este dorinţa mea cea mai fierbinte, spuse Karja. 
Deci nu trebuie să ne mai fie teamă pentru senior Unger, 
dar rămân îngrijorată pentru tine. Eşti atât de palidă şi de 
obosită. Veghea asta de noapte te epuizează. 

— Nu, nicidecum. Dacă mă simt obosită nu e din cauza 

Ea îi relată, vorbind încet, ca să nu trezească bolnavul, 
cele întâmplate sus, pe terasa casei. Karja, care o asculta 
emoţionată, s-a simţit îndemnată să-i povestească, la rândul 
ei, întâmplarea pe care o avusese în grădină cu 
locotenentul Pardero. Amândouă erau încă în toiul discuţiei 
şi îşi exprimau cu foc revolta faţă de insistenţele de neiertat 
cu care fuseseră nevoite să se confrunte, când a intrat în 
încăpere Sternau. El vroia să-l viziteze pe bolnav imediat ce 
se trezeşte şi intrase încet în cameră, aşa că auzise, fără să 
vrea, ultimele cuvinte ale celor două fete. Când ele îl 


observară, era deja târziu. Sternau se scuză şi o întrebă pe 
Kara: 

— Cum aşa, şi dumneata ai avut de suportat insistenţe ca 
acelea cu care a avut de-a face seniorita Emma? 

— Din păcate, da, îi confirmă ea. 

— Din partea cui? 

— Eram în grădină şi locotenentul Pardero m-a acostat, iar 
când am reuşit să scap de el, fugind, am dat de căpitan, 
care, şi ela vrut să mă oprească şi să mă înşface. 

— 'Ticăloşii! 

A fost singurul cuvânt rostit de Sternau la auzul celor 
relatate de cele două seniorite, după care s-a aplecat 
asupra bolnavului care dormea. După ce l-a cercetat atent 
cu privirea şi mai ales i-a urmărit ritmul respirației, a dat 
din cap mulţumit. Când i s-a povestit cât de liniştit i-a fost 
somnul, fără nici o întrerupere, faţa i s-a luminat şi mai 
mult. 

— Să-l lăsăm să doarmă în continuare. Somnul şi liniştea 
sunt acum cel mai bun leac ce-i asigură însănătoşirea. De 
îndată ce se Va trezi va avea voie să-şi revadă fratele. 

8. UN DUEL DUBLU. 

A doua zi dimineaţa, când se întoarse de la plimbarea lui 
obişnuită, se întâlni în poartă cu locotenentul Pardero. 

— A, senior Sternau! Tocmai te căutam, îi zise el cam 
răstit. 

— Pentru ce? întrebă scurt acesta. 

— Trebuie să vorbesc ceva cu d-ta. 

— Trebuie? Nu cumva vrei să spui că sunt obligat să te 
ascult! 

— Ba da. 

— Fie, deşi un om bine crescut nu opreşte pe cineva în 
drum ca să se răstească la el. Poftim sus în camera mea. 

Locotenentul păli şi făcu un pas îndărăt. 

— Eşti cam semeţ, domnule! 'Ie crezi un personaj atât de 
însemnat? 


— Trebuie să recunoşti şi d-ta că nu suntem egali, atât ca 
poziţie socială cât şi morală şi intelecatulă. Totuşi, sunt 
dispus să te ascult. 

— Mă socoteşti inferior? întrebă mexicanul ameninţător. 

— Nu cred, ci sunt convins. Nu pune, te rog, mâna pe 
braţul meu, nu-mi plac astfel de gesturi, adăugă el dându-l 
la o parte pe mexican. 

Acesta se simţi intimidat de tonul şi gestul doctorului, îi 
lăsă braţul, dar strigă cu ochii scăpărând de mânie: 

— Lăudărosule! Voi, europenii, sunteţi asemenea catârilor, 
purtaţi cu răbdare şi fără să crâcniţi orice povară în 
spinare; când vi se năzare însă, începeţi să zvârliţi din 
copite şi deveniți îndărătnici, şi numai cu bătaia vă poate 
potoli cineva. Şi cum Sternau mergea înainte îndreptându- 
se spre camera lui lăsându-l să vorbească, mexicanul intră 
după el. 

— Şi-acum, zise foarte calm doctorul, spune ce ai de spus. 

— Senior, începu Pardero, situaţia e de-aşa natură încât nu 
te mai pot considera un om de onoare. 

— Situaţia d-tale nu mă priveşte, vino la obiect. Ce 
doreşti? 

— Vin din însărcinarea superiorului meu, căpitanul 
Verdoja. D-ta l-ai insultat. 

— Dacă ghionţii pe care i-am dat sunt o insultă, atunci e- 
adevărat. 

— Da. Şi căpitanul vrea să-ţi ceară satisfacţie 

— Aşa! zise Sternau cu o mirare prefăcută. Satisfacţie?! 
Prin d-ta?... Cunogşti d-ta regulile duelului, senior Pardero? 

— Te îndoieşti? 

— Da, deoarece te amesteci într-o afacere care numai 
onoare nu-ţi poate face. Ştii d-ta pentru ce - să zicem - l-am 
insultat pe căpitanul Verdoja? 

— Perfect, răspunse locotenentul fierbând de mânie. 

— Atunci nu pot decât să te dispreţuiesc. L-am bătut, da, 
bătut, pentru că a insultat o femeie, mai mult chiar, a 
insultat-o pe fiica omului care i-a dat ospitalitate în casa lui. 


Cine ia apărarea unei astfel de josnicii este inexistent în 
ochii mei. 

Mexicanul nu se mai putu stăpâni. Trase sabia pe jumătate 
din teacă răcnind: 

— Cum?! Ce-ai spus?! îndrăzneşti?... O să... 

— Nici un „o să...”, răspunse cu o linişte înspăimântătoare 
medicul, dar ochii îi scăpărau ameninţători. Eşti o canalie 
tot atât de mare ea şi superiorul d-tale. 

— Dacă mai spui un cuvânt, te străpung cu sabia! Retrage- 
ţi cuvintele, altminteri... 

În timp ce vorbea, Pardero scosese sabia din teacă şi vru 
să izbească. într-o clipă însă sabia îi zbură din mână. 
Sternau i-o frânse drept în două şi i-o aruncă la picioare. 

— Poftim briceagul, zise el râzând. Şi d-ta ai insultat-o pe 
seniorita Karja (aflase de la Emma), deci eşti tot atât de 
ticălos ca şi superiorul d-tale. leşi imediat afară, dacă nu 
vrei să te arunc pe fereastră. 

Pardero se opri în prag, strânse pumnii şi strigă clocotind 
de furie: 

— O să mi-o plăteşti, n-avea grijă!... Şi chiar acum. Ie vei 
bate cu noi amândoi şi nu se poate să nu te ucidă unul din 
noi - dacă n-ai pe dracul în ajutor. 

Sternau îşi aprinse foarte liniştit o ţigară şi aşteptă. După 
vreun sfert de ceas bătu cineva în uşă. 

— Intră, strigă el. 

Era celălalt locotenent care, după ce salută, zise politicos: 

— Vă rog să mă scuzaţi dacă vă deranjez, senior Sternau, 
dar n-aţi vrea să-mi acordaţi o discuţie de cinci minute? 

— Cu plăcere. Ia loc şi serveşte o ţigară, zise cu 
amabilitate acesta. 

Locotenentul fu foarte surprins de atitudinea lui, din 
spusele lui Pardero se aştepta la o primire contrară. 

După ce-şi aprinse ţigara, mexicanul urmă: 

— Sincer vorbind, nu sunt defel încântat de misiunea cu 
care am fost însărcinat, deoarece vin la dv. ca duşman iar 
nu ca prieten. 


— Nu face nimic, senior; bănuiesc despre ce poate fi 
vorba. 

— Am fost trimis de seniorii Verdoja şi Pardero, care se 
cred insultaţi de dv., după cum spun ei. 

— Termenul e bine ales, senior. Domnii se cred ei insultaţi, 
pe când în realitate ei au fost aceia care au insultat două 
doamne cărora le-am luat eu apărarea. Aşadar, o provocare 
la duel, după cum înţeleg. 

— Da. 

— Şi cu cine trebuie să mă bat? 

— Cu amândoi. 

— Hm! îmi pare foarte rău pentru d-ta că eşti trimisul unor 
oameni pentru care nu pot avea nici o consideraţie. De 
altminteri, aş putea să refuz provocarea, fiindcă nu se bate 
cineva decât cu oameni de onoare. Dar fiindcă nu vreau să 
te jignesc pe d-ta, care mi-ai vorbit atât de cuviincios, şi 
fiindcă mă aflu într-o ţară unde noţiunea cuvântului onoare 
nu e bine definită, primesc. Şi-au exprimat domnii vreo 
preferinţă? 

— Da. Căpitanul a ales ca armă sabia, iar locotenentul 
pistolul. 

— Bine. De voi împlini dorinţa, dar cu o condiţie. 

— Care anume? 

— Lupta cu senior Verdoja să dureze până ce unul din 
combatanți va fi rănit, aşa încât să nu mai poată ţine sabia 
în mână. 

— Cred că această condiţie va fi acceptată. 

— lar cu locotenentul mă voi bate la distanţă de trei paşi, 
fiecare din noi având dreptul să tragă două gloanţe. 

— Dar bine senior, în felul acesta te duci la o moarte 
sigură! Dacă scapi de sabia căpitanului, cazi cu siguranţă 
lovit de glonţul locotenentului, care e cel mai bun ochitor 
din câţi cunosc eu. 

— Poate că sunt alţii şi mai buni ca el, râse doctorul. Nu 
mă tem eu de locotenentul Pardero. Restul aranjează d-ta, 


te rog, cu senior Mariano, care va avea bunătatea să mă 
secundeze. 

Ofiţerul plecă. 

Sternau îl căută pe Mariano ca să-i spună cum stau 
lucrurile. Acesta se duse să se înţeleagă cu locotenentul 
despre condiţiile duelului. Se întoarse aproape imediat să-i 
spună medicului că amândouă fuseseră primite. El, fiind cel 
provocat, avea dreptul să-şi aducă pistoalele lui, şi deoarece 
era sigur pe sine nu avea nici cea mai mică grijă de 
rezultatul duelului. 

Din momentul acela nu se mai clinti de la fereastră. Ştia ce 
avea să urmeze. Aproape de amiază îl văzu pe căpitan 
încălecând şi ieşind pe poarta conacului. Sternau ştia că se 
duce să pună o scrisoare sub bolovan. Cum îl văzu pe 
Verdoja îndepărtându-se, încălecă şi el şi o luă pe altă parte. 
Gândul lui era s-ajungă înaintea căpitanului, dar fiindcă 
conducătorul bandiţilor s-ar fi putut să se ţină prin preajmă 
trebui să fie cu mare băgare de seamă. De aceea descălecă, 
legă calul într-un tufiş şi porni pe jos, furişându-se printre 
tufe. 

Când fu aproape de bolovan se întinse pe burtă şi începu 
să se târască încet pe pământ. Zări în sfârşit bolovanul. 
Făcu un ocol, şi când se convinse că nu se află nimeni pe- 
aproape, se apropie de el. Da zece paşi de bolovan era un 
cedru cu frunza deasă. Nu-i fu greu să se caţăre în pom şi 
să se ascundă printre ramuri. 

Peste puţin timp auzi tropot de cal şi văzu pe cineva 
apropiindu-se de bolovan, descălecând şi punând o hârtie 
sub el. Omul aşeză bolovanul la loc şi porni în goana calului. 
Sternau se dădu jos din copac, luă biletul, îl despături şi citi: 
„La miezul nopţii lângă ladrillos. Vino negregşit; e mare 
nevoie. Mâine ne vom atinge scopul”. 

Nici o iscălitură. Doctorul puse biletul la loc, şterse urmele 
lăsate de el şi se întoarse la conac. 

Căpitanul nu sosise încă. Veni de-abia mai târziu. Habar n- 
avea că secretul lui fusese descoperit. 


Locul de întâlnire era la ladrillos, cuvânt care în spaniolă 
înseamnă cărămizi. 

Vechii locuitori ai Amerieii Centrale îşi clădeau de obicei 
piramidele şi casele din cărămizi arse la soare, pe care le 
numeau adobes, în spaniolă ladrillos. Astăzi încă se mai 
găsesc prin codrii deşi şi savanele întinse ruine din aceste 
adobes. 

În apropiere de hacienda del Erina se afla o astfel de 
ruină. Era la depărtare de cel mult o jumătate de ceas. În 
jurul ei crescuseră mărăcini înalţi şi plante agăţătoare; pe 
un singur perete însă rămăsese o spărtură cât poate trece 
un om. Sternau presupuse că acolo trebuie să se 
întâlnească Verdoja cu banditul. Nu spuse nimănui nici un 
cuvânt despre cele ce plănuia şi-şi petrecu după-amiaza în 
camera bolnavului. Săgeata-trăsnetului se bucura din inimă 
de revederea cu fratele său şi memoria îi revenise complet. 
Povesti cu de-amănuntul întâmplarea din peştera comorilor 
şi-o rugă pe Emma să aducă giuvaierurile dăruite de 
Ucigătorul-de-bivoli ca să i le arate doctorului. Acesta se 
bucură când află că dintr-un biet vânător sărac, Unger 
ajunsese pe negândite milionar. 

— Lasă că nici n-ai avea nevoie de atâta bogăţie, are tata 
destul, zise Emma zâmbind fericită că-şi vedea logodnicul 
atât de vesel. Nu crezi că ar fi bine să împărţi cu fratele tău, 
adăugă ea arătând spre marinar. 

— Da, frate, răspunse Unger, tot ce am vom împărţi pe din 
două. Parcă ziceai că ai un fecior? 

— Da, am acasă nevastă şi copil, răspunse marinarul 
oftând şi povesti despre ai lui cu dor şi drag în glas. 

— După cum înţeleg, zise Antonio, băiatul trebuie să fie 
foarte inteligent şi se cuvine să i se dea o educaţie aleasă. 
Domnul Rodenstein e un om foarte bun şi o să caute să-l 
protejeze. Vreau însă ca băiatul să nu depindă de nimeni. 
Sunt doar unchiul lui şi se cuvine să mă interesez eu de el. 

Spre seară lăsară bolnavul să se odihnească şi se duseră la 
masă. Ofițerii lipseau. După cele petrecute în ajun, găsiră 


mai nimerit să mănânce în odăile lor. După masă, Sternau - 
pretextând că are ceva de lucru - rugă să nu fie deranjat de 
nimeni. Vroia să nu i se observe lipsa. Aşteptă până ce se 
linişti conacul, băgă în buzunare arme, curele şi cârpe, se 
furişă într-o cameră nelocuită care corespundea în curtea 
din dos, deschise fereastra, cobori în curte şi sărind zidul 
ieşi la câmp. 

Se îndreptă apoi spre locul de întâlnire. Deşi domnea un 
întuneric adânc, simţul lui de orientare îl duse de-a dreptul 
la ţintă. Când fu mai aproape, se lăsă pe pământ şi începu 
să se târască pe burtă cu mare băgare de seamă. 

Deodată se opri uimit în loc. 

— Ce să fie asta? se întrebă el nedumerit. Miroase a carne 
friptă. Tare mă tem că dobitocul de mexican s-a apucat să-şi 
facă de mâncare. 

Se târi mai departe luându-se după miros şi ajunse la 
spărtura pe care o văzuse peste zi. Se ascunse în tufele 
care o înconjurau. Văzu dincolo de ea un om care stătea 
lângă foc şi frigea ceva în frigare. După ce termină, omul se 
apucă să mănânce cu lăcomie. 

Doctorul îl privi cu atenţie: banditul era destul de voinic; 
purta la brâu un cuţit lung şi jos, lângă el, avea o puşcă cu 
două ţevi. Totuşi înţelese că nu-i va fi greu să-l înfrângă. 
Aşteptă până ce i se păru că aude paşi prin întuneric. Paşii 
se apropiară şi căpitanul apăru în lumina focului. 

— Ce, mă, eşti nebun? se răsti el. 

— Pentru ce? întrebă banditul. 

— Cine te-a pus, neghiobule, s-aprinzi focul? 

— Mi-era foame şi mi-am făcut o fripturică fie iepure. 

— Să te ia dracu ett friptura ta cu tot! Pute cale deo 
poştă! 

— Poate să pută, că n-are cine să simtă. Căpitanul dădu 
din umeri şi nu-i răspunse nimic. 

— Ei, ce e, senior căpitan, la ce m-ai chemat? întrebă 
banditul. 

— Unde-ţi sunt oamenii? 


— Dincolo de deal, în pădure. 

— Ştiu unde te afli? 

— Nu. 

— Cu atât mai bine. N-ai putea să te descotoroseşti de ei? 

— Ba s-ar putea, dar pot să fac eu singur treaba? 

— Sper. Îţi dau ţie cât am făgăduit la toţi. Cred că vei 
putea îndeplini singur ceea ce o să-ţi cer deocamdată. 

— Ce? 

— Ştii să ocheşti bine? 

— Nu dau niciodată greş. 

— Va trebui-să tragi în doi inşi în acelaşi timp. 

— Cine sunt ăştia? 

— Sternau şi spaniolul. 

— Am înţeles. Când şi unde? 

— Cunoşti gropile de var din spatele dealului? 

— Cum să nu! 

— Mâine la ceasurile cinci am acolo un duel. 

— Caramba! Vrei să te omoare, senior căpitan? 

— Fără ajutorul tău ar fi posibil. Eu şi cu locotenentul 
Pardero l-am provocat pe neamţ la duel şi Mariano e 
martorul lui. Aşadar el se va bate cu noi amândoi, dar 
afurisitul ăsta are pe dracu-n el, trebuie să fim cu mare 
băgare de seamă. Trebuie să nu-i dai timp să înceapă 
duelul. 

— Am înţeles. Şi Mariano? Să-l găuresc şi pe el? 

— Da. 

— Fac cu plăcere ce-mi ceri, nu atât de dragul banilor cât 
pentru ca să mă răzbun, fiindcă ticălosul mi-a ucis tovarăşii. 

— Înainte de ora cinci, urmă Verdoja, te vei ascunde în 
tufele din preajma locului. 

— Aha, pricep eu ce vrei să spui! Sternau cu Mariano au 
să vină probabil ei mai întâi, când vei veni d-ta cu 
locotenentul să-i găseşti morţi, cu ţestele găurite. 

— Nu, nu aşa. Vreau să fiu de faţă când îşi vor da sufletul. 
Să mă uit ca la teatru. Eu l-am provocat cu sabia, 


locotenentul cu pistolul. Sunt deci primul; când îl vei vedea 
pe neamţ gata să înceapă, ocheşti şi tragi. 

— Planul nu-i râu. Dar plata, senior? 

— Mâine seară la miezul nopţii tot în locul ăsta. 

— Bine. 

— Când ai fost să iei biletul? 

— Pe înserate. 

— Locul e sigur, ne putem folosi de el şi de-acum înainte. 
Şi-acum eu mă duc. Sper că mă pot baza pe tine. Noapte 
bună. 

— Fii fără grijă, senior. Noapte bună! 

Căpitanul plecă. Mexicanul mai ronţăi carnea care mai 
rămăsese pe oase, pe urmă se sculă, îşi luă puşca în spinare 
şi ieşi dintre ruine. 

Doctorul se strecură încet din tufiş, răsări ca din pământ 
în faţa lui şi-l apucă de beregată. Banditul nu putu scoate 
un cuvânt. Ca un cerc de fier i se strângeau mâinile 
atacatorului în jurul gâtului. Încetul cu încetul trupul 
nemernicului se înţepeni, apoi se destinse şi rămase moale 
ca o cârpă. 

Sternau îşi descleştă degetele şi-l lăsă la pământ. Omul nu 
era mort ci numai leşinat. Germanul se apucă să-l lege 
zdravăn, îi puse căluşul în gură, îl ridică în spate şi porni 
spre conac. Ajuns aci, îl trecu dincolo de zid, sări şi el în 
urma lui, îl târî până la fereastra pe care n-o închisese de 
tot, îl trase înăuntru şi închise bine fereastra la loc. leşi apoi 
pe coridor, se uită în jur să vadă dacă nu e nimeni pe- 
aproape, se întoarse la bandit, îl ridică pe umeri şi-l duse în 
camera lui. Lampa pe care o lăsase dinadins aprinsă ardea 
încă, semn că nu fusese nimeni în cameră în lipsa lui. Încuie 
uşa şi se apropie de bandit. 

Acesta se trezise din leşin şi-l privea cu ochii plini de 
spaimă. 

— Aha, mă recunoşti, nemernicule! îi zise el în şoaptă. 
Bine zicea căpitanul că am pe dracu în mine, altminteri n-ai 
fi acum în mâinile mele... O să dormi mai bine aici decât 


afară. Dar mai întâi o să-ţi scotocesc niţel buzunarele. Cine 
e atât de nesocotit ca să-şi frigă iepurele în apropierea 
duşmanului poate să fie atât de dobitoc ca să păstreze 
biletul pe care l-a luat de sub bolovan. 

Sternau îl căută prin buzunare şi găsi într-adevăr biletul. 

— Acum caută şi gândeşte-te bine până la ziuă dacă e mai 
bine pentru tine să tăgăduieşti ori să mărturiseşti ce ştii. 

ÎI legă şi mai zdravăn cu nişte funii, îi îndopă mai bine 
căluşul în gură, îl înţepeni de piciorul patului şi se culcă şi el 
să se odihnească vreo câteva ceasuri. 

La ora hotărâtă Mariano veni să-i bată în uşă. 

Îl rugă să se ducă să-l aştepte jos în curte şi el se apucă să- 
şi pregătească armele, controlă legăturile banditului, ieşi 
din cameră, încuie uşa în urma lui, vâri cheia în buzunar şi 
cobori scara agale, ca şi când s-ar fi dus la plimbare. 

Mariano îl aştepta. Se duseră la grajd, înşeuară caii şi 
porniră la drum. Căpitanul stătea la fereastră şi privea în 
urma lor. 

— Bănuieşti tu oare ce şi-o fi zicând el acum? zise Mariano 
care-l văzuse. (Cei doi prieteni se tutuiau de la o vreme.) 

— Ce? 

— Îşi va fi zicând că nu-i chip să le mai scapi. Dacă nu te 
doboară el, te omoară cu siguranţă celălalt. Am auzit că 
locotenentul ar fi un ochitor grozav. Discutau ieri afacerea 
duelului, ca şi când ar fi fost un fleac, şi sunt convins că nu 
le e frică deloc. 

— Şi eu cred la fel, dar din alt motiv nu le e frică. Cred cu 
siguranţă că nici nu vom apuca să ne duelăm. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă - după ei - până atunci vom fi, şi tu şi eu, morţi. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Stai că vei înţelege numaidecât. Ascultă. 

Sternau îi povesti prietenului său despre întâlnirea lui 
Verdoja cu banditul şi cele puse la cale de aceşti doi 
nemernici. 


— Şi ucigaşul e închis în camera ta? întreba îngrijorat 
Mariano. Dacă scapă? 

— Imposibil! E legat fedeleş şi nici de ţipat nu poate 
fiindcă i-am vârât bine căluşul în gură. Şi-apoi, chiar dacă |- 
aude cineva gemând nu-i dă drumul, închipuindu-şi că nu 
degeaba l-am încuiat acolo. 

— Dar cu tovarăşii lui ce-o să facem? 

— Imediat după duel o să ne ducem cu vreo câţiva argaţi 
să punem mâna pe ei. 

Curând după sosirea lor la locul de întâlnire veniră şi 
ofiţerii. Se salutară ceremonios. Sternau şi Mariano băgară 
de seamă că privirile căpitanului scrutau în jur, căutând 
parcă să străbată tufişurile, doar-doar îşi va zări complicele. 
Acesta însă nu se vedea nicăieri. 

Martorii încercară de formă să-i împace pe adversari, dar 
Verdoja refuză cu un gest de mândrie orice încercare. 

— Nici un cuvânt despre împăcare! zise el. Adversarul 
meu a pus condiţia ca lupta să înceteze numai după ce unul 
din noi nu va mai putea ţine spada în mână. Am primit 
această condiţie şi o voi respecta în totul. 

— Dar dv., senior Sternau? întrebă martorul. 

— Eu am fost acela care am pus condiţiile, deci cu atât mai 
mult le voi menţine. Şi-acum, domnule martor, înainte de-a 
începe, mi-e îngăduit să spun un cuvânt? 

— Mă rog, vorbiţi. 

— Atunci află, domnule locotenent, că omul în fata căruia 
mă aflu acum ca să ne încrucişăm spadele aşteaptă cu 
absolută siguranţă ca să se tragă asupra mea şi a 
martorului meu gloanţele ucigătoare. Ucigaşul a fost 
cumpărat de el şi trebuie să-şi primească la miezul nopţii, 
lângă ladrillos, recompensa crimei lui. 

Ofiţerul se dădu un pas înapoi şi strigă mânios: 

— Senior, ceea ce spui d-ta e o insultă nemaipomenită şi 
nedemnă de un om de onoare. 

— Ba este purul adevăr, domnule locotenent, răspunse cu 
răceală Sternau. Uită-te, te rog, la camaradul d-tale; îl vezi 


cum s-a îngălbenit de spaimă? Cum îi tremură mâna... şi 
buzele? Astfel arată un om nevinovat? 

Locotenentul aruncă o privire către superiorul său şi păli. 

— O, Dios... E-adevărat... Tremuri, căpitane? 

— Minte! strigă acesta cu glas răguşit. 

— Până şi glasul îi tremură, zise Sternau. Îi e frică... Şi- 
acum să începem comedia! 

— Da, să începem! răcni el şi se repezi cu spada înainte 
spre Sternau. 

— Stai! strigă acesta, şi cu o lovitură făcu să-i zboare sabia 
din mână. Nu s-a dat încă semnalul de luptă. Respectă 
regulile, altminteri arunc sabia şi pun mâna pe nuia. M-ai 
înţeles? 

Se aşezară în poziţie de luptă; martorii numărară până la 
trei şi duelul începu. Căpitanul se aruncă turbat asupra lui 
Sternau, dar acesta para cu dibăcie loviturile. Deodată un 
fulger îi sclipi în ochi, izbi... şi vârful spadei străpunse mâna 
adversarului, care urlă ca un nebun... 

— O, nenorocitul de mine! Mi-a tăiat mâna... Am rămas 
schilod. 

Doctorul se întoarse atunci spre martori şi le spuse foarte 
liniştit: 

— Omul acesta nu va mai atinge cu dreapta lui vreo femeie 
fără voia ei. 

Căpitanul, uitând de durere, răcni scos din fire: 

— Tu nu eşti om, ci diavol! Dar, dracu de-ai fi, tot nu mă las 
până ce nu-ţi voi veni de hac! 

Martorul lui şi cu Pardero se apropiară de el ca să-l 
potolească şi să-i oprească sângele care gâlgâia din rană. i 
lăsă să-l panseze, pe când de pe buzele lui ieşeau cuvinte de 
ameninţare. 

Sternau însă nici nu se sinchisi de ceea ce spunea 
ticălosul. Când sfârşiră pansamentul, Verdoja îi şopti printre 
dinţi lui Pardero: 

— Dacă-l ucizi, îţi iert tot ce mi-ai rămas dator la cărţi. 


Mexicanul dădu din cap, dar gestul era ca celalunui 
automat. Era tot atât de palid ca şi superiorul lui şi ochii îi 
erau aţintiţi la martori, care măsurau distanţa. 

După ce pistoalele fură examinate şi încărcate, adversarii 
se aşezară faţă-n faţă. 

Locotenentul îşi drese glasul şi strigă: 

— Una! 

Mâinile care ţineau pistoalele se ridicară şi adversarii 
îndreptară ţevile unul spre pieptul celuilalt. 

— Două! 

Mâna lui Pardero tremura. Îşi încleşta fălcile ca să nu se 
audă cum îi clănţăne dinţii şi ţinti locul unde ştia că e inima. 
Acolo, drept acolo trebuia să nimerească glonţul, îşi zise el. 
Da o distanţă de trei paşi nu putea să dea greş. Sternau 
însă stătea nepăsător; un zâmbet îi flutura pe buze. 

— Trei! strigă locotenentul. 

Era cuvântul hotărâtor. Doctorul nu-şi luase ochii de la 
Pardero. Dar în clipa aceea, cu o iuţeală fulgerătoare 
îndreptă arma spre mâna ofițerului şi trase. Mâna lui 
Pardero, împreună cu pistolul, zbură cât colo. În acelaşi 
timp se auziră două ţipete. 

— Mâna mea!... se văita Pardero. 

— Aoleu, m-a împuşcat şi pe mine! răcnea căpitanul. 

Locotenentul se zăpăcise de tot. Alergă la căpitan, care se 
văicărea ca o muiere. 

— Vina nu e a mea ci a adversarului meu. Glonţul tras de 
el a ricoşat şi te-a nimerit pe tine, căpitane, zise Sternau. 
Cine duelează trebuie să ştie bine să mânuiască arma. Dacă 
ai curaj să insulţi o femeie, trebuie să ştii să suporţi 
consecinţele. Obiceiul meu e să dau pedeapsa cuvenită unor 
astfel de lichele. Bună ziua, domnilor. 

Îşi băgă pistoalele în buzunar, încălecă şi plecă urmat de 
Mariano. Se îndreptară spre ladrillos, unde era locul de 
întâlnire al căpitanului cu şeful bandiţilor ca să-i poată lua 
urma şi să dea de tabăra lor. 


Urmele, care erau încă destul de proaspete, duceau peste 
deal la o pădure. Adunară câţiva argaţi şi se îndreptară 
într-acolo. Găsiră un bandit pus de santinelă, care de frică 
le arătă vizuina hoţilor. Aceştia, buimaci de somn, se lăsară 
prinşi şi legaţi pe cai, apoi alaiul o luă spre conac. În drum, 
doctorul le scoase căluşurile din gură, poruncindu-le să nu 
scoată însă un cuvânt, altminteri îi împuşcă. Le lăsă şi 
mâinile libere, doar atât cât să poată ţine frâul, apoi argaţii 
îi luară între ei. 

Aproape de conac îi trimise pe argaţi să-şi vadă de treabă, 
şi mânând dinapoi pe cei cinci bandiți câţi mai rămăseseră 
din ceată, intră cu ei pe poartă. 

Arendaşul se miră când îi văzu venind. 

— Îmi aduceţi musafiri, senior Sternau? întrebă el pe 
acesta: 

— Nu musafiri, senior, ci prizonieri, răspunse el. 

— Prizonieri? Sfinte Dumnezeule, ai păţit iar ceva! strigă 
speriat bătrânul. 

— Lasă că o să-ţi spun eu ce e. Acum dă ordin să ne 
deschidă cineva beciul ca să-i băgăm pe indivizii ăştia la 
răcoare. Aş dori însă ca ofiţerii care sunt încartiruiţi la d-ta 
să nu afle deocamdată nimic despre treaba asta. 

Legară iar zdravăn mâinile bandiţilor şi-i închiseră într-un 
beci fără ferestre, a cărui uşă groasă şi bine zăvorâtă nu 
permitea nici cea mai mică încercare de fugă. 

Sternau şi cu Mariano se duseră apoi în salon, unde-i 
găsiră pe toţi ai casei adunaţi acolo şi le povestiră cele 
întâmplate. Arendaşul se înspăimântă grozav. Se temea ca 
nu cumva soldaţii să caute să-şi răzbune ofiţerii jefuind 
conacul şi omorându-i pe cei care se aflau în el. 

— Teama nu ţi-e îndreptăţită, zise doctorul căutând să-l 
liniştească. Soldaţii sunt oamenii lui Juarez, care îţi este 
binevoitor d-tale, altfel nu ţi-ar fi arendat Vandacua. Ofițerii 
ştiu lucrul ăsta. Şi-apoi, avem o armă puternică împotriva 
lor: prizonierii pe care îi vom lua îndată la întrebări. 


Se duse în camera lui să vadă ce e cu banditul prins peste 
noapte. îl găsi vânăt la faţă şi horcăind, căci respiraţia îi era 
grea din pricina căluşului. Îi scoase căluşul din gură, îl 
dezlegă, lăsându-i numai mâinile legate la spate şi-i porunci 
să se scoale. 

Banditul de-abia se putu ridica de jos. Se uită cu ură la el 
şi-i zise clocotind de furie: 

— Cum ai îndrăznit d-ta să pui mâna pe mine, un mexican 
liber care nu e supus nimănui? 

— la lasă prostiile! Vezi doar bine că nu mai eşti un 
mexican liber. 

— Nu de bunăvoie. Cer să-mi redai libertatea şi satisfacţie. 

— Ce ceri tu e una, şi ce o să primeşti o să vezi tu 
numaidecât. Mie să nu-mi joci teatru, m-ai înţeles? O să 
mergi chiar acum unde vreau eu, zise Sternau enervat, şi-l 
împinse pe uşă. 

Când intră în salon şi văzu atâţia adunaţi acolo, întrebă 
nedumerit: 

— De ce m-ai adus aici, senior? 

— Ca să răspunzi la ce te voi întreba eu, de aceea. Uite, 
vezi pistolul ăsta? La cea mai mică încercare de fugă te 
împuşc ca pe un câine, să ştii! 

Mexicanul se îngălbeni, dar se ţinu dârz. 

— Zici aşa ca să mă sperii, dar n-ai să îndrăzneşti. 

— Nu s-a născut încă omul care să mă facă să spun o 
minciună. Uită-te jos în curte şi ai să vezi caii tovarăşilor tăi. 

Banditul îşi aruncă ochii afară şi se convinse că Sternau nu 
minţea. Făcu totuşi o încercare să-i înspăimânte pe cei din 
jurul lui. 

— O să mă răzbune căpitanul, zise el cu obrăznicie. 

Doctorul se apropiase în acelaşi timp cu mexicanul de 
fereastră şi-i zări pe ofiţeri venind. 

— Îi cunoşti pe cei trei călăreţi care vin încoace? E 
căpitanul cu ofiţerii lui. Când vor fi mai aproape ai să vezi 
că Verdoja şi Pardero au mâna bandajată. M-am bătut azi- 
dimineaţă cu ei în duel şi i-am lăsat pe amândoi schilozi. Ce 


ajutor mai aştepţi de la ei? zise el banditului, căruia îi 
pierise toată îndrăzneala. 

Se auziră paşii ofiţerilor urcând scara, dar niciunul nu 
apăru în salon. 

— Şi-acum, porunci Sternau întorcându-se spre bandit, 
răspunde! Aşa e că aţi fost tocmiţi de Cortejo să mă pândiţi 
pe mine şi pe cei doi prieteni ai mei? 

— Da. 

— Şi după ce lovitura din „Văgăuna tigrului” a dat greş aţi 
trecut în slujba căpitanului? 

— Da. 

— Aţi avut ordin să mă împuşcaţi? 

— N-am tras eu, ci tovarăşii mei, ăia doi pe care i-ai 
omorât d-ta. 

— Nu căuta să-ţi micşorezi vina, erai conducătorul lor. Ai 
avut pe urmă câteva întâlniri cu Verdoja, şi ieri, la cea din 
urmă, ţi-a poruncit să mă împuşti pe mine şi pe senior 
Mariano în momentul când va fi să începem duelul? 

— Da, mărturisi banditul, apoi adăugă: Dar nu te-aş fi 
omorât, Doamne fereşte! 

— Aşa? Şi ce-ai fi făcut? 

— Aş fi ieşit de unde pândeam şi aş fi venit să-ţi spun ce 
are de gând cu d-ta căpitanul. 

— Asta s-o spui altuia, nu mie! Şi-acum o să-ţi aduc aici 
tovarăşii, să vedem ce-o să spună şi ei. Mariano, fii bun şi 
adu-i încoace pe bandiți. 

Când aceştia îşi văzură tovarăşul legat, înţeleseră că 
tăgăduiala le-ar fi îngreunat situaţia, aşa că mărturisiră fără 
multă vorbă. 

— Sunteţi nişte tâlhari şi ucigaşi la drumul mare, le zise 
doctorul, şi locul vostru e la spânzurătoare. Vreau însă să 
mă îndur de voi şi vă iert, dar cu o condiţie. 

— Care? întrebă unul din ei. 

— Să mărturisiţi în faţa căpitanului adevărul. Vreţi, sau 
nu? 

Bandiţii se priviră întrebători. 


— Şi dacă nu vrem? zise unul mai dârz. 

— Pun să vă spânzure imediat. 

— N-o să ne lăsăm noi spânzurați pentru secătura aia! Mai 
bine mărturisim. 

— Bine. Vă dăruiesc deocamdată viaţa, pe urmă vom 
vedea noi ce-o mai fi. Acum veţi fi închişi din nou. Nu căutaţi 
însă să fugiţi, fiindcă orice încercare de fugă o veţi plăti cu 
capul. 

Bandiţii tăcură şi ieşiră îngânduraţi din salon. 

9. UN TRIBUNAL DE ONOARE. 

După plecarea lui Sternau şi a lui Mariano, cei trei ofiţeri 
fură nevoiţi să mai rămână câtva timp la locul de luptă, din 
pricina rănilor. Mâna lui Pardero era complet sfărâmată, 
dar hemoragia nu era prea mare, aşa că un pansament 
provizoriu ajunse să oprească sângele. Nu tot astfel era 
situaţia lui Verdoja. Degetele îi fuseseră retezate de la 
rădăcină şi sângele nu se putea opri; de asemenea la 
împuşcătura din braţ. Glonţul nimerise, probabil, într-o 
venă şi cu greu se putea opri hemoragia. 

În timp ce locotenentul îi pansa, răniții mormăiau cuvinte 
de furie şi de amărăciune. 

— Cine şi-ar fi putut închipui una ca asta?! zise Pardero. 

— Că vei fi atât de stângaci să tragi în mine, îl întrerupse 
Verdoja. 

— Eu? Ai auzit şi d-ta cum s-au petrecut lucrurile. 
Afurisitul ăsta de neamţ e un ochitor şi un trăgător cum n- 
am mai pomenit. 

— Şi d-ta pe dos: cum nu există altul mai prost. 

— Domnilor, vă rog să nu vă certaţi de pomană, le zise 
locotenentul. Staţi liniştiţi să vă pansez. Îndemânarea 
acestui Sternau e într-adevăr uimitoare, dar ce e şi mai 
uimitor sunt cuvintele pe care l-am auzit spunându-le. 

— Bine zici! Te acuza, căpitane, că ai tocmit un om să-l 
omoare pe el şi pe Mariano, adăugă Pardero. 

— Ce infamie! bombăni Verdoja, peste paloarea căruia se 
întinse o pată roşie. 


Locotenentul îl privi mirat. Era un om de onoare care 
habar n-avea de planurile superiorului său, căruia îi servise 
de martor fiindcă n-avea încotro, deşi era revoltat că 
Verdoja insultase o femeie. Era perfect convins că 
învinuirile aduse de Sternau erau întemeiate. 

— Ce l-a făcut pe neamţ să ridice o astfel de acuzare? îl 
întrebă el. 

— Răutatea, răspunse Verdoja. 

— Te înşeli, căpitane. După cum îl cunosc eu pe omul 
acesta, nu e capabil de o răutate, răspunse foarte calm 
mexicanul. 

— Atunci a fost o înscenare ca să sporească efectul. 

— Nici asta nu cred. Un Matava-se nu e un actor. 

— Taci! se răsti Verdoja. Nu cumva crezi calomniile acestui 
nemernic? 

— Dacă a fost calomnie, de ce-ai tăcut atunci? Mă abţin de 
la orice comentariu până ce nu se va dovedi că acuzatorul 
n-a avut dreptate, răspunse cu seriozitate ofiţerul. 

— Chiar te sfătuiesc s-o faci. 

Locotenentul care tocmai îl pansa ridică ochii, încruntă 
sprâncenele şi-l întrebă privindu-l lung: 

— E o ameninţare, căpitane? 

— Da. 

Locotenentul lăsă faşa din mână, făcu un pas îndărăt şi 
zise: 

— Pe care ţi-o interzic formal. În slujbă eşti superiorul 
meu, dar când e vorba de o afacere de onoare, suntem pe 
picior de egalitate, domnule căpitan. Atitudinea d-tale faţă 
de mine e cât se poate de ciudată, şi imediat ce ne vom 
întoarce la conac voi căuta să am o întrevedere cu domnul 
Sternau. Te-a acuzat de încercare de asasinat. A făcut-o pe 
nedrept, va trebui să-mi dea satisfacţie; nu, atunci îmi voi 
da imediat demisia. 

— Îţi interzic să vorbeşti cu el! se răsti Verdoja. 

— Domnule căpitan, primesc ordine numai în ce priveşte 
serviciul, altfel nu. Îmi cunoşti acum părerile. Dacă vrei să 


termin pansamentul, te rog să încetăm discuţia. 

Verdoja tăcu dar fierbea de mânie. Din pricina iritării 
hemoragia se potoli eu greu. În timp ce locotenentul îl 
pansa, schimbă o privire cu Pardero şi înţelese că avea în el 
un aliat. 

În cele din urmă pansamentul fu gata şi se înapoiară la 
conac. 

Printre soldaţi se afla unul care studiase câtva timp 
medicina, dar din pricina vieţii dezordonate pe care o 
dusese nu-şi putu termina studiile şi intrase în armata lui 
Juarez. Făcea acum pe doctorul escadronului şi s-ar fi 
cuvenit să fie de faţă la duel. Dar Sternau refuzase, şi 
căpitanul - care era sigur că planul îi va izbuti - nu stăruise 
nici el. Acum trimise imediat după el să le facă un 
pansament medical. 

Aflară cu acest prilej că în lipsa lor venise un om cu un 
ordin de la Juarez ca escadronul să plece fără cea mai mică 
întârziere la Monclava. 

— Voi fi în stare să călăresc? întrebă Verdoja. 

— Da. Rana în sine n-ar fi o piedică, numai că nu ar fi bine 
dacă ar creşte temperatura, deşi nu cred. 

— Dar locotenentul Pardero?' 

— Rana lui e mai dureroasă, dar nu-i primejdioasă, aşa că 
se poate. Ceea ce însă e sigur, e că nu veţi mai putea ţine 
niciunul sabia în mână de-acum înainte. 

— O să luptăm cu stânga, făcu semeţ căpitanul. Mâine 
dimineaţă plecăm. 

În vremea asta locotenentul se duse la Sternau să-i 
vorbească. Acesta văzu că are de-a face cu un om de 
onoare, totuşi nu vru să-i dea deocamdată nici o explicaţie. 

— Şi totuşi insist, zise locotenentul. A venit un ordin de la 
Juarez să plecăm cât mai curând la Monclava. Dacă eşti 
într-adevăr sigur de învinuirea adusă căpitanului, şi mi-o 
dovedeşti, îmi dau imediat demisia. Mă refer de asemenea 
şi la Pardero, deoarece bănuiesc că sunt înţeleşi amândoi. 

— Şi totuşi le-ai servit de martor. 


— N-avea cine s-o facă. De altfel, bănuiala am căpătat-o în 
drum spre locul de întâlnire. Vezi deci şi d-ta, domnule, că e 
neapărat nevoie să-ţi cer lămuriri precise. 

— Le vei avea în curând, domnule locotenent. Căpitanul a 
văzut că lovitura a dat greş şi, după cum bănuiesc eu, se va 
duce să ducă un ordin omului însărcinat cu asasinatul. 
Intenţionez să-l urmăresc. D-ta pregăteşte-te să mă 
însoţeşti. Vei avea prilejul să te convingi de adevărul 
spuselor mele. Te rog însă să nu afle nimeni de planul 
acesta. 

Locotenentul plecă. Doctorul nu se înşelase în 
presupunerile lui, căci îndată ce se văzu pansat, Verdoja 
încălecă şi plecă împreună cu Pardero, căruia îi spuse că 
are ceva de vorbit cu el între patru ochi. 

Pardero era un adevărat mexican: fluşturatec, pătimaş, 
dornic să-şi satisfacă toate plăcerile. Era sărac, dar vroia să 
se îmbogăţească. Credea că banul îi poate satisface orice şi, 
ca să aibă bani, ar fi fost în stare de orice. Dar până acum 
nu reuşise decât să facă datorii, şi căpitanul era creditorul 
său principal la care pierduse la cărţi sume respectabile. De 
împrejurarea aceasta vroia să se folosească Verdoja. Îi 
trebuia un aliat care să depindă de el şi nimeni nu se 
potrivea mai bine ca Pardero pentru un astfel de scop. 
Verdoja nu ştia că toţi complicii săi fuseseră prinşi, şi se 
ducea acum să pună un bilet sub bolovan, înştiinţându-l pe 
bandit să fie la miezul nopţii la locul cuvenit. Totuşi nu se 
duse de-a dreptul la bolovan, ci făcu un ocol; se ştia urmărit 
de Sternau şi se ferea. 

— De ce plecăm de-abia mâine la Monclava şi nu astăzi? 
întrebă Pardero pe drum. 

— Mai avem amândoi o treabă pe-aici, îi răspunse Verdoja. 

— Amândoi? se miră Pardero. 

— Da. Ori nu cumva vrei să-l laşi pe neamţ nepedepsit 
fiindcă te-a schilodit? 

— Ah, de l-aş putea avea odată în mână! zise Pardero 
scrâşnind din dinţi. 


— O să-l avem, locotenente, dacă suntem doi. Vrei să mă 
ajuţi? 

— Din toată inima! Dar cum să facem? 

— Las' că ştiu eu! Mai am eu şi alte planuri care vor fi în 
avantajul nostru, al amândoura. 

— Sper că mi le vei spune şi mie. 

— Hm... sunt foarte delicate şi nu ştiu dacă mă pot bizui pe 
tăcerea d-tale. 

— Jur! 

— Bine, te cred. Ce zici de acuzaţia pe care mi-a adus-o azi 
dimineaţă neamţul? 

— Hm... mormăi Pardero ocolindu-i privirea. 

— Hai, spune! 

— Drept să-ţi spun, atitudinea d-tale. de!... mai că-mi vine 
să cred că avea dreptate... 

— Aşa şi e. 

Pardero se fâstâci. 

— Cum, e-adevărat? bâigui el. 

— Da, şi dacă planul meu ar fi reuşit, n-am fi acum 
amândoi fără, o mână, schilodiţi pe viaţă. Trebuie, să-ţi 
spun, dragul meu, că am ordin de la o persoană foarte sus- 
pusă ca Sternau şi prietenul lui, spaniolul, să dispară de pe 
faţa pământului. 

Ultimele cuvinte fuseseră bine calculate ca să-l 
impresioneze pe locotenent. 

— Zău! spuse Pardero intrigat. Şi cine e persoana? 

— Deocamdată nu pot să-ţi spun. Neamţul ăsta e mai mult 
de cât pare să fie. De dispariţia lui depind lucruri mari, şi 
cine reuşeşte să-l înlăture va fi bine răsplătit băneşte. Îţi 
închipui şi d-ta că nu m-aş expune eu unor astfel de 
primejdii, dacă n-aş şti că prin dispariţia lui pusă la cale de 
mine nu m-ar aştepta un viitor strălucit. 

Toate minciunile acestea erau spuse să-l ispitească pe 
Pardero, care se lăsă prins în capcană. 

— Şi crezi că mă voi alege şi eu cu ceva dacă te ajut? 
întrebă el. 


— Mai e vorbă! Mai întâi avansarea. Pe urmă parale din 
gros şi satisfacția de-a ne fi răzbunat. Ei, ce zici, mă pot 
bizui pe d-ta? 

— Îţi stau cu mare plăcere la dispoziţie, căpitane, şi te rog 
să-mi spui ce am de făcut. 

— Până acum nu ştiu nici eu. Deocamdată trebuie să aflu 
de ce omul meu nu a venit încă. 

— O să ne întâlnim acum cu el? 

— Nu. Trebuie mai întâi să-i comunic că-l aştept-la miezul 
nopţii la locul convenit. Din cele ce-mi va spune el voi şti 
cum să lucrez. Acesta e şi motivul pentru care n-am. plecat 
astăzi la Monclava. 

— Dar de unde a aflat neamţul ce-aveai de gând cu el? Nu 
cumva omul d-tale e un trădător? 

— Nu, sunt sigur de el. Mai degrabă cred că am fost 
spionaţi de neamţ. Trebuie să se fi aflat din întâmplare pe- 
aproape. De aceea voi schimba locul de întâlnire. 

După ce-i văzu pe amândoi plecaţi de la conac, doctorul, 
însoţit de locotenent, se îndreptă pe alt drum spre bolovan. 
Locotenentul se urcă în copac, iar el se ascunse într-un 
tufiş. 

Trebuiră să aştepte o bună bucată de timp până ce auziră 
tropot de cai. Călăreţii descălecară şi se apropiară de 
bolovan. Erau Verdoja şi Pardero. Căpitanul ridică 
bolovanul, puse un bilet jos, aşeză bolovanul la loc, apoi 
încălecă şi porni iar cu Pardero. După ce se îndepărtară, 
Sternau scoase biletul, îl citi şi i-l întinse ofițerului. 

„Fii la noapte aici. Trebuie să-mi dai socoteală pentru 
neghiobia ta” citi locotenentul. 

Literele erau neregulate, ca la un om neobişnuit să scrie 
cu stânga. Ca întotdeauna, nici o iscălitură. 

— Rândurile sunt pentru omul care trebuia să vă împuşte? 
întrebă locotenentul. 

— Da. 

— Şi vei lăsa să ajungă biletul în mâinile lui? 

— Nu mai poate ajunge. 


— Eu în locul d-tale aş pune biletul la loc şi la noapte aş 
veni să ascult ce spune căpitanul. 

— Nu mai e cu putinţă, deoarece omul e acum în puterea 
mea. L-am prins şi l-am dus legat la conac. Să ne întoarcem 
acasă. Pe drum îţi voi da lămuririle pe care mi le-ai cerut 
azi-dimineaţă. 

Cele povestite ele medic îl indignară pe locotenent, care îl 
întrebă după ce sfârşi: 

— Şi acum ce ai de gând să faci? 

— Să dau totul în vileag. 

— Foarte bine. Pot să fiu şi eu de fată? 

— Desigur! 'Te voi ruga chiar să-mi fii martor. 

— Dar cu bandiții ce-are să se întâmple? 

— Le-am promis că le dăruiesc viaţa, dacă vor face 
mărturisiri complete în faţa căpitanului. E de datoria mea 
să mă ţin de cuvânt. 

— Hm! Nu e tocmai prudent; cum se vor vedea liberi, vor 
căuta să te asasineze mişeleşte. 

— Nu este exclus, dar nu mi-am călcat în viaţa mea 
cuvântul şi nu o voi face nici acum. S-ar putea însă ca gestul 
meu să le schimbe gândul. 

— Nu prea cred; pentru oameni de soiul acestora, mila şi 
îndurarea e semn de slăbiciune. 

Când Verdoja îi văzu pe Sternau şi pe locotenent venind 
împreună se încruntă. Prietenia acestora îl nemulţumea şi-i 
dădea de gândit. 

— Unde ai fost, locotenente? îl întrebă el pe ofiţer. 

— La plimbare. 

— 'Ţi-am dat eu voie? se răsti el ameninţător. 

— Era nevoie? răspunse ofiţerul cu glas tăios. 

— Aşa cred. Ne aflăm în misiune, nu în cantonament, şi se 
cuvine să-mi ceri voie când ai poftă de plimbare. 

Ofiţerului i se urcă sângele în obraji, căci soldaţii erau 
aproape şi auzeau fiecare cuvânt. 

— Pentru plimbare nu se cere permisie, domnule căpitan. 
M-am plimbat şi eu puţin, cum ai făcut şi d-ta adineauri cu 


locotenentul Pardero. 

Căpitanul luă un aer semeţ. 

— Ştii d-ta ce înseamnă nesupunerea în armată? strigă el 
ameninţător. 

— Ştiu tot aşa de bine ca şi d-ta, senior, dar aici nu poate fi 
vorba de nesupunere ci de o simplă divergență de păreri, 
care se poate tranşa în linişte, nu cu răcnete în faţa 
soldaţilor, ceea ce nu e demn de un ofiţer. 

Ochii căpitanului aruncau scântei. Făcu un pas spre 
locotenent, întinse mâna şi strigă: 

— Dă încoace sabia! Acum, imediat! 

Deşi tânăr, ofiţerul era un om chibzuit şi curajos. Reuşi să- 
şi stăpânească mânia şi răspunse zâmbind: 

— Sabia? Ei aş! N-ai d-ta dreptul să mi-o ceri. 

— Sunt superiorul d-tale, răcni Verdoja scos din fire. 

— Vrei să zici „ai fost”, acum nu eşti decât un nemernic şi 
un ticălos, şi-ar fi o ruşine pentru mine ca mâna d-tale să 
atingă sabia unui om cinstit. 

Cuvintele acestea fuseseră spuse atât de tare încât 
lăncierii le auziră limpede. 

Soldaţii americani nu sunt atât de disciplinaţi ca aceia din 
Europa, şi când grozava acuzare le ajunse la ureche, făcură 
un cerc în jurul ofiţerilor. Sternau nu se clintise de lângă 
curajosul locotenent. În primul moment căpitanul fu atât de 
uluit de îndrăzneala ofițerului, încât nu putu scoate o vorbă. 
Se repezi apoi la locotenent răcnind ca turbat: 

— Retrageţi cuvintele! Acum, îndată! 

— Să mi le retrag? Dimpotrivă, repet ceea ce am spus, 
răspunse el cât se poate de liniştit. 

Căpitanul vru să se repeadă atunci la ofiţer, dar Sternau 
dădu pinteni calului şi, dintr-o săritură, fu lângă ei, dându-i 
lui Verdoja un pumn atât de tare, încât îl ameţi. 

— Ce-a fost asta? Cum ai îndrăznit?... răcni Pardero 
zăpăcit. 

— Nimic, am îndrăznit cel mult să-mi murdăresc mâna, 
răspunse cu scârbă acesta. 


— Are dreptate, răspunse locotenentul. Eşti şi d-ta un 
ticălos ca şi celălalt, şi orice atingere cu oameni ca voi 
produce dezgust. 

— Aiurezi, pesemne, zise locotenentul îngălbenindu-se de 
furie. 

— Deloc. Sunt în toate minţile, ceea ce nu pare să fie cazul 
la d-ta. 

— Uiţi, se vede, că eu îţi sunt superior prin vechime? 

— Nu-mi mai eşti superior. Dacă nu vă daţi voi amândoi 
demisia din armată, mi-o dau eu. 

— Zău? Ştii foarte bine că nu se poate da demisia cu una 
cu două. Deocamdată te arestez pentru nesupunere, şi pe 
domnul Sternau pentru lovire. 

— Da? întrebă doctorul indignat. Un vierme ca tine să mă 
aresteze! îndrăzneşte numai să pui mâna pe mine! 

Şi cum se afla tocmai lângă el, se aplecă în şa, îl ridică în 
sus ca pe un fulg, şi-l trânti apoi cu toată puterea, încât 
Pardero rămase nemişcat la pământ. 

Lăncierii priviseră în tăcere scena care se desfăşurase sub 
ochii lor. Acum vagmistrul escadronului nu mai putu râbda. 

— Am putea şti şi noi ce înseamnă toate acestea, domnule 
locotenent? zise el ieşind din rând. 

Locotenentul îi zâmbi prietenos. 

— Randoso, care din ofiţeri vă e vouă mai drag? spune 
drept, îl întrebă el. 

— Hm... Pâi... De, domnule locotenent, o ştiţi doar foarte 
bine. Altminteri am fi îngăduit noi să fie insultaţi aşa domnul 
căpitan Verdoja şi domnul locotenent Pardero, mai cu 
seamă de un civil? 

— Atunci o să-ţi spun pricina, Randoso. Aceşti doi ofiţeri s- 
au purtat ca nişte mişei. S-au întovărăşit cu nişte bandiți şi 
asasini ca să ucidă doi oameni cinstiţi şi au insultat două 
doamne cumsecade. Azi-dimineaţă au avut un duel în care 
şi-au pierdut amândoi mâna dreaptă, pedeapsa lui 
Dumnezeu, Randoso! Chiar adineauri am fost cu senior 
Sternau în pădure ca să mă conving că sunt nişte ticăloşi 


fără pereche, care nu sunt vrednici să comande unor bravi 
lâăncieri mexicani. De aceea nu mai vreau să slujesc sub 
ordinele lor. 

— Caramba! Atunci îmi dau şi eu demisia, senior! zise 
bătrânul Vagmistru. 

— Să nu faci una ca asta, Randoso. Eşti un vechi ostaş şi-ţi 
cunoşti meseria. Eu zic să studiem bine cazul şi să hotărâm 
pe urmă care din noi să plece: eu sau d-ta. 

— Bine aţi grăit, domnule locotenent, aprobă bătrânul 
mângâindu-şi mustaţa. Dar dacă plecaţi dv., nici eu nu mai 
rămân. S-a dovedit că sunt vinovaţi şi vor fi izgoniți dintre 
noi, iar dv. o să fiţi căpitanul nostru. 

— Şi tu locotenent, pe urmă vin la avansare ceilalţi. 

— Şi-acum, ziceţi să facem un tribunal militar - o curte 
marţială? 

— Nu, crimele lor nu sunt în legătură cu milităria. Vom 
institui un tribunal civil - un fel de juriu de onoare, mai bine 
Zis. 

— Bine şi aşa. Să le luăm armele? 

— Se înţelege de la sine. 

— Să-i legăm? 

— Nu, dar deocamdată îi vom transporta la conac şi-i vom 
închide într-o cameră bine păzită. Juriul, martorii şi pârâţii, 
împreună cu soldaţii care vor fi de faţă la judecată se vor 
aduna cu toţii în curte. Acuzaţii sunt acum în nesimţire. 
Când se vor deştepta din leşin să vii să-mi spui. Vreau să fii 
şi tu de faţă la anchetă. 

Era un mare noroc că tânărul locotenent era atât de iubit 
de soldaţi, altfel lucrurile ar fi luat o întorsătură cu totul 
diferită şi situaţia lui Sternau ar fi fost cât se poate de 
primejdioasă. 

Locotenentul se duse cu acesta din urmă în salon, unde 
erau adunaţi toţi ai casei, şi le povesti ce se întâmplase. 
Mariano fu de părere că la judecată trebuie să fie de fată 
toată lumea, şi cei doi acuzaţi să fie aduşi înaintea 
tribunalului de către patru argaţi voinici. 


Jos, în curte, se începură în grabă pregătirile; se aşezară 
bănci şi scaune pe care să ia loc pârâţii, judecătorii şi 
acuzarea. La o masă şedea locotenentul cu vagmistrul; la 
stânga şi-la dreapta lor,- subofiţerii. Acesta era tribunalul - 
curtea, cum i se zice în termeni juridici. Pe latura cealaltă 
luaseră loc Sternau şi Mariano, acuzatorii. În faţa lor 
Unger, arendaşul, Emma şi Karja, martorii, iar pe a patra 
latură soldaţii, argaţii şi cibolerii. 

Se aduseră acuzaţii. 

Nici nu se poate descrie starea de spirit în care se aflau 
Verdoja şi Pardero. Nu şi-ar fi putut închipui vreodată că 
vor fi supuşi unei astfel de umilinţe. Clocoteau de mânie şi, 
dacă s-ar fi putut servi de mâna dreaptă, nici n-ar fi fost cu 
putinţă să fie ţinuţi în frâu de cei patru argaţi care îi duceau 
aproape pe. sus. 

— Ce înseamnă asta? strigă Verdoja când văzu atâta lume 
adunată. Şi voi, nemernicilor, căraţi-vă că... zbieră el către 
soldaţi. 

— Măsoară-ţi cuvintele, senior Verdoja, îi zise locotenentul 
în calitate de preşedinte. Stai în faţa noastră ca acuzat, şi 
numai de atitudinea d-tale depinde felul cum te vom trata. 

— Acuzat, eu? Cine a-ndrăznit să mă acuze? 

— Vei afla îndată. 

— Noi, pe care ne vezi aici. 

Verdoja izbucni într-un hohot de râs. 

— Nu cumva mă aflu într-un balamuc? Să mă judece, cine? 
Soldaţii mei? Ticăloşilor, la locul vostru, acum, imediat, 
altminteri dau ordin să vă împuşte pe toţi! răcni el la 
lâncieri. 

Ridică mâna stângă şi vru să se repeadă la vagmistru, dar 
argaţii îl ţintuiră. 

— Cer ca acuzatul, să fie legat imediat, dacă nu se 
astâmpără! zise Sternau. 

— Se admite, răspunse locotenentul. 

— Îndrăzniţi?! Pun să se dărâme întregul conac până la 
temelie! răcni căpitanul. 


— Aveţi curele sau frânghii? întrebă locotenentul pe 
argaţi. 

Aceştia scoaseră cele cerute din buzunare. 

— Vedeţi, domnilor, că nu glumim, zise locotenentul grav 
acuzaților. Supuneţi-vă de bunăvoie, altminteri vă vom sili s- 
o faceţi. 

— Să ne supunem? Dar ce crimă am făcut? Cine 
îndrăzneşte să instituie o curte marţială în care inferiorii să- 
i judece pe superiori? Eu sunt acela care acuz! strigă 
Verdoja. 

— 'Te înşeli, domnule Verdoja. Nu-i vorba aici de o curte 
marţială, ci de un tribunal de onoare, în care se va hotări 
dacă oamenii cinstiţi pot sluji sub comanda d-tale. 

Căpitanul vru să se răstească din nou, dar Pardero îi puse 
mâna pe umăr şi-i şopti la ureche: 

— Astâmpără-te, pentru Dumnezeu! Cu mojicii nu facem 
nici o ispravă... 

— Bine, începeţi farsa, zise Verdoja încercând să se 
stăpânească. O să vedem noi... Cine râde la urmă... 

Preşedintele, văzând că s-a făcut linişte, se adresă mai 
întâi doctorului. 

— Senior Sternau, aveţi cuvântul. 

Acesta se ridică în picioare şi începu: 

— Acuz, în numele acestor doamne, pe pârâţi pentru 
atitudine necuviincioasă faţă de două făpturi fără apărare. 
Mai departe îi acuz de încercare de crimă asupra persoanei 
mele, a domnilor Mariano şi Unger. 

— Puteţi dovedi temeinicia acuzațiilor dv.? 

— Da. 

— Acuzaţi, ce aveţi de spus în apărarea voastră? îi întrebă 
locotenentul pe cei doi ofiţeri. 

— E atât de absurdă încât nici nu merită răspuns, zise 
Verdoja. 

— Mulţumesc. Prin tăcerea dv. ne uşuraţi sarcina. Trecem 
peste prima acuzaţie, pe care pârâţii nici n-o tăgăduiesc. În 
ce priveşte însă pe cea de a doua, trebuie să fim mult mai 


stăruitori şi să venim cu amănunte. Domnule Sternau, vă 
rog să precizaţi. 

Doctorul începu cu întâlnirea lui în drum spre hacienda 
del Erina eu Ucigătorul-de-bivoli şi avertismentul pe care 
acesta i-l dăduse; aminti de stăruința lui Verdoja de a vedea 
„Văgăuna tigrului” însoţit de el şi locotenenţii săi, de 
drumul pe care căpitanul îl făcuse într-ascuns cu Pardero, 
probabil cu intenţii dăunătoare pentru el şi Mariano. 

Când sfârşi, Verdoja luă cuvântul, deşi spusese că nu va 
răspunde la acuzaţii. 

— După cum văd, zise el, pare să am de-a face cu nişte 
nebuni. Omul acesta a înşirat o mulţime de bănuieli 
neîntemeiate, şi pe aceste bănuieli ale închipuirii lui 
bolnave cutează să aducă în faţa unui tribunal de onoare 
doi cavaleri şi ofiţeri ai glorioasei noastre republici. E o 
ruşine ceea ce s-a făcut, o ruşine pe care voi şti s-o 
pedepsesc după cum merită, îndată ce comedia va fi la 
sfârşit. 

— Nu mă tem de nici o pedeapsă, deoarece voi întări cele 
spuse eu dovezi. Când aceşti doi domni au pornit azi- 
dimineaţă de la conac, m-am luat după ei împreună cu 
domnul locotenent, ca să văd ce au de gând. Trebuie să ştiţi 
că Verdoja îşi instalase la marginea pădurii un fel de oficiu 
poştal, un bolovan sub care îşi punea ordinele scrise. Cel de 
astăzi era următorul: „Fii la noapte aici. Trebuie să-mi dai 
socoteală pentru neghiobia ta”. Cred că Verdoja nu poate 
tăgădui faptul. 

Când doctorul pomeni despre bolovan şi începu să citească 
biletul, pârâţii se îngălbeniră, dar nu ziseră nimic. 

— Trebuie să mărturisesc, urmă Sternau, că spionam 
întâlnirile acuzatului. Auzeam tot ce vorbea şi ştiam ce-mi 
rămânea de făcut. Am martori care vor confirma cele spuse 
de mine. 

La un semn al lui, argaţii îi aduseră pe cei şase prizonieri 
în faţa tribunalului. La vederea lor Verdoja se dădu îndărăt 
înspăimântat. 


Bandiţii mărturisiră tot, dar pârâţii nu voiră să recunoască 
nimic şi tăceau cu îndărătnicie. 

— Vina inculpaţilor e - dovedită, zise locotenentul. După 
legile ţării, Verdoja ar trebui osândit la moarte. În ce-l 
priveşte pe locotenentul Pardero, nu stăruim să aflăm până 
unde a mers complicitatea lui. Dar, fiindcă noi n-am instituit 
decât un tribunal de onoare, nu avem cădere să osândim, ci 
numai să hotărâm dacă putem rămâne sub comanda lor. Eu, 
din partea mea, renunţ, şi mă declar din acest moment 
demisionat. 

— Nu-ţi primesc demisia! strigă Verdoja. 

— Nu mă poţi opri nici pe mine şi nici pe aceia care sper 
că-mi vor urma pilda. 

— Să îndrăznească numai! răcni el înfuriat. 

— Eu de asemenea, zise vagmistrul ridicându-se de pe 
scaun, nu mai vreau să servesc alături de nişte nemernici, şi 
cred că mulţi din camarazii mei vor face ca mine. 

Verdoja vru să spună ceva, dar se iscă o larmă care-i 
acoperi glasul. Soldaţii şi gradaţii nu mai vroiau să ştie de ei 
şi cerură ca locotenentul să le fie căpitan de acum încolo. 

După ce se potoli gălăgia, locotenentul le vorbi astfel: 

— Camarazi! lau sub conducerea mea escadronul şi-i voi 
alege pe cei mai destoinici dintre voi ca locotenenţi, 
avansând în acelaşi timp pe alţii. Voi trimite un raport 
amănunţit lui Juarez, care va aproba sau dezaproba 
dispoziţiile luate de mine. Tribunalul de onoare şi-a făcut 
datoria. Juriul a hotărât ce crede de cuviinţă. Acuzaţii vor fi 
predaţi celor în drept să-i pedepsească pentru crimele 
plănuite împotriva acuzatorului şi a prietenilor săi, iar noi 
vom pleca peste un sfert de ceas la Monclava. 

Locotenentul se duse imediat în camera lui ca să scrie 
raportul pentru Juarez, pe când soldaţii se apucară să-şi 
facă pregătirile de drum. 

Starea de spirit în care se afla Verdoja când se văzu închis 
cu Pardero nu se poate descrie. Fierbea nu alta. Umilinţa 


pe care o îndurase cerea răzbunare. Se stăpâni însă în faţa 
inferiorului său, căutând să nu-şi dea frâu liber mâniei. 

Pardero stătea la fereastră şi privea afară. 

— Suntem păziţi de doi argaţi înarmaţi până în dinţi, zise 
el. Se tem să nu fugim. Dar, ia explică-mi şi mie, Verdoja, 
atitudinea d-tale în afacerea asta. 

— Care? întrebă Verdoja, aparent liniştit. 

— Am fost supuşi unei umilinţe nemaipomenite şi, după 
cum văd, ai primit verdictul fără cea mai mică împotrivire. 
Ştii că încep să mă îndoiesc de povestea d-tale eu persoana 
aceea sus-pusă şi răsplata care ne aşteaptă? 

— Şi eu încep să mă îndoiesc de inteligenţa d-tale, 
Pardero. Nu înţelegi că toată afacerea de acum, nu-i decât 
un inconvenient trecător, fără importanţă, de care nici nu 
trebuie să ne sinchisim”? Căpitanul ăsta proaspăt avansat cu 
de la sine putere a procedat după cum avea dreptul să 
procedeze, dar ceea ce pierdem astăzi vom câştiga în 
curând însutit. Am ordin să înlătur anumite persoane - şi o 
voi face, n-avea grijă! în schimb răsplata va fi în raport cu 
neplăcerile pe care le întâmpinăm acum. 

— Eşti atât de sigur? Cum vrei să înlături persoane în a 
căror putere ne aflăm şi care ne pot trimite când au chefpe 
lumea cealaltă? 

În sinea lui, Verdoja îi dădea dreptate, dar îşi dădu 
osteneala să-l liniştească pe Pardero, ceea ce reuşi în cele 
din urmă. Ştia el foarte bine că la Juarez nu mai avea ce 
căuta şi nici la partida adversă, care va intra la bănuieli şi 
va pune să-l spioneze într-ascuns. Se hotări să renunţe la 
armată şi să trăiască numai pentru realizarea a două 
scopuri: să pună mâna pe pământul făgăduit de Cortejo, şi 
să o răpească pe Emma ca să se răzbune pentru umilinţa 
îndurată. Avea însă nevoie de un ajutor, un tovarăş care să-i 
fie devotat cu trup şi suflet, şi în care să se poată încrede 
fără teamă. Pardero era cel mai nimerit pentru aceste 
scopuri. Ca să-l câştige, îl luă pe departe: 


— La drept vorbind, sunt foarte mulţumit de cele 
întâmplate. Sunt sătul de militărie până peste cap. Şi-apoi, 
era o piedică serioasă în realizarea planurilor mele. Dar ia 
ascultă, Pardero, cam cât îmi eşti d-ta mie dator? 

— Vreo câteva mii de piaştri de argint. 

— Pe care nu mi-i vei putea achita niciodată, dacă rămâi 
toată viaţa în situaţia mediocră în care te afli acum. Ajută- 
mă să-mi ating scopul şi-ţi dau îndărăt poliţele, renunțând 
la orice pretenţii. Mai mult chiar, vei avea şi o răsplată 
bănească, şi pe deasupra un premiu la care nici nu te 
aştepţi. 

— Ce premiu? 

— Pe Kara. 

— Ei, să ştii căpitane că dacă te ţii de făgăduială, mă arunc 
şi în foc pentru d-ta! răspunse Părdero încântat. 

— Nici să nu te îndoieşti. Cât priveşte teama că ne vor 
omori ăştia de-aici, să n-ai nici o grijă. Sunt sigur că ne vor 
lăsa să plecăm nestingheriţi. Pe urmă... la lucru, băiete! 
încheie Verdoja cu un zâmbet diabolic pe buzele lui palide. 

— Ruşinea şi umilinţa pe care am îndurat-o astăzi cere o 
răzbunare cumplită, zise Pardero. Ce ai de gând sa faci? 

— Ceea ce au făcut şi ei cu-noi. Îi voi atrage în cursă şi-i 
voi închide într-un loc de unde nici dracu nu-i mai poate 
scăpa. În apropierea conacului meu se află ruinele unei 
vechi piramide mexicane cu o mulţime de ganguri - un 
adevărat labirint - pe care numai eu le cunosc. E un secret 
care se moşteneşte la noi în familie din tată în fiu. În 
subterana asta îi voi lăsa să putrezească, iar pe fete le vom 
avea în mâinile noastre. 

— Eşti un diavol, Verdoja, dar un diavol simpatic, râse cit 
cinism Pardero. 

— O să fim doi diavoli de-acum încolo, răspunse râzând 
ticălosul. Să nu crezi însă că mă mână numai dorul 
răzbunării; mai e şi altceva. la mijloc. Mi s-a făgăduit o 
răsplată fantastică dacă reuşesc să-i înlătur din calea unor 
anumite persoane pe Sternau, Mariano şi Unger. Se vor 


ţine ele de cuvânt? Sunt aproape sigur că da, totuşi, în 
vremurile astea tulburi în care trăim nu se ştie ce se poate 
întâmpla. Dacă îi omor şi aceia din ordinul cărora lucrez 
încearcă să mă tragă pe sfoară, nu le pot face nimic şi 
trebuie să înghit cacealmaua; sunt însă în viaţă şi în puterea 
mea, se schimbă chestia. Vezi deci că procedez cât se poate 
de înţelept, spre folosiţi nostru, al amândoura. 

— Da, da, eşti un mare pişicher, de aceea cred că planurile 
noastre vor reuşi cu siguranţă şi am toată încrederea în d- 
ta. Dar mi se pare, nu ştiu cum să zic... cu neputinţă ca doi 
schilozi ca noi să pună mâna pe trei bărbaţi voinici şi două 
femei destul de zdravene. 

— N-am eu grijă de asta. În binecuvântatul nostru Mexic 
există destui oameni, care, pentru un pumn de arginţi, să 
facă lucruri şi mai şi! 

— Şi urmările?... Fiindcă vom fi cu siguranţă urmăriţi. 

— Nu mă sinchisesc eu de asta! Vom lua-o prin pustiul 
Mapimi, şi fii sigur că acolo nu ne va urmări nimeni. 

— Prin pustiul Mapimi! exclamă Pardero înfiorându-se. Ce, 
eşti copil? Mergem la o moarte sigură... 

— Nu-ţi fie teamă, tinere! Am mai fost eu pe-acolo. Să nu 
crezi ce se spune, că pustiul ar fi numai o întindere 
nesfârşită de nisip şi stânci; se găsesc în el şi păduri, apă şi 
fructe ca să nu mori de foame şi sete. 

În timp ce puneau ei la cale viitorul, în salon se ţinea sfat 
ce e de făcut cu prizonierii. Mariano era de părere să fie 
împuşcaţi, dar ceilalţi protestară. Fusese într-adevăr o 
încercare de omor, dar omorul nu se săvârşise. Şi-apoi, nu 
se ştia ce va zice Juarez de o astfel de hotărâre. Era mai 
bine să-i lase să plece, rămăseseră fără câte o mână şi asta 
era o pedeapsă destul de aspră. 

Ca să aibă timp ştafeta să ajungă la Juarez îi mai ţinură 
încă două zile închişi şi, după ce le luară puştile şi 
pistoalele, le dădură drumul, ameninţându-i însă că, dacă 
vor fi văzuţi prin apropierea conacului, vor fi imediat 
împuşcaţi. 


Verdoja şi Pardero primiră în tăcere hotărârea, încălecară 
şi se îndreptară spre oraşul Saltilo, care se afla în partea de 
miazăzi a provinciei Coahuila. Aci îşi schimbară uniformele 
cu haine obişnuite, civile, apoi se pierdură fără urmă. 

10. RĂPIREA. 

După timpurile acestea de agitaţie domni câteva 
săptămâni liniştea. Sternau nu vroia să plece de la conac, 
până ce nu-l va vedea pe Anton Unger complet restabilit, 
deoarece o cât de neînsemnată iritare i-ar fi putut 
primejdui sănătatea. 

Nu trecu nici o lună şi convalescenţa era pe sfârşite. 
Totuşi, trupeşte era încă destul de slăbit, în mintea lui însă, 
perfect lucidă acum, se înfiripase un singur gând: să se 
răzbune pe Alfonso de Rodriganda. De aceea nu-şi lăsă 
prietenii să plece, vroia să pornească împreună cu ei pe 
calea răzbunării şi, neputând face încă drumul călare, 
aşteptau cu toţii să se mai întremeze. 

Şi astfel mai trecură câteva săptămâni, în vremea aceasta, 
Mariano primise două scrisori de la logodnica lui, prin care 
îl sfătuia să se lase îndrumat şi pe viitor de către doctor, în 
nădejdea căruia se putea lăsa fără frică. 

Înainte de plecare la Mexico, Sternau îi scrisese soţiei sale 
şi o rugase ca să-i trimită viitoarea ei epistolă pe adresa 
prietenei ei Amy Dryden, prin intermediul căreia aceasta 
urma să-i parvină cu siguranţă, oriunde s-ar fi aflat. În 
aceeaşi zi, Mariano a mai primit o scrisoare de la iubita lui. 
Plicul era destul de voluminos şi atunci când l-a deschis, a 
găsit în el o epistolă pentru Sternau. 

Scrisoarea era din patrie, din Rheinswalden; conţinea mai 
multe pagini aşternute mărunt şi o pagină separată, 
adresată căpitanului Unger de soţia lui şi de Kurt. În ea 
Roseta îi relata despre faptul că acasă la toţi le merge bine 
şi-i dădea fel de fel de veşti despre unii şi alţii. Sternau citi 
cu atenţie scrisoarea, după care o împături cu grijă, o puse 
în port-vizitul din buzunarul hainei şi porni călare prin 


prerie. Simţea nevoia să rămână singur, numai cu gândurile 
sale. 

Anton Unger, în plină convalescenţă, purtase până acum, 
pe cicatricea rămasă de pe urma operaţiei pe craniu, un 
pansament special din piele, care urma să fie înlocuit cu o 
plăcuţă de aur. Făcuse zilnic mici excursii călare, sub 
supravegherea atentă a doctorului Sternau, astfel încât, 
după un timp, organismul său s-a întărit într-atât, că îşi 
putea permite acum să întreprindă drumuri mai lungi, 
desigur călare pe un cal liniştit, cu un mers fără zguduituri. 
Aşa stând lucrurile, Sternau a fixat data plecării pentru 
săptămâna următoare. Până atunci urmau să se odihnească 
cu toţii în primitoarea haciendă. 

Săptămânile din urmă constituiseră pentru Emma şi 
iubitul ei o perioadă de fericire şi amândoi resimţeau o 
mare recunoştinţă pentru Sternau, căruia îi datorau 
această fericire. 

Pedro Arbellez fusese între timp numit de Juarez 
administrator şi al moşiei Vandacua, aşa că avea deseori 
drum pe acolo. 

Într-una din zile, trebuind să meargă din nou la Vandacua, 
îl luă şi pe viitorul lui ginere cu el. Curând după plecarea lor 
de la hacienda del Erina, Sternau, care stătea la fereastră, 
văzu un călăreț venind în goana calului spre conac. Era un 
ofiţer de lăncieri. Când Emma îi ieşi în întâmpinare în 
calitatea ei de gazdă, ofiţerul, care părea să fie foarte 
grăbit, o întrebă, după ce o salută cuviincios: 

— Mă rog, asta e hacienda del Erina? 

— Da, răspunse ea. 

— Proprietatea lui senior Pedro Arbellez? 

— Da, eu sunt fiica lui. Ce doriţi? 

— Sunt o ştafetă a lui Juarez care duc ştiri la Monclava. 
Juarez mi-a spus că, dacă voi întârzia pe drum, e sigur că 
senior Arbellez va fi bucuros să mă găzduiască, de aceea 
am îndrăznit să vă deranjez. 


— Cu plăcere, răspunse Emma. Deşi tata e plecat şi se 
întoarce abia mâine, voi căuta eu să vă ofer ospitalitatea de 
care vorbiţi. Poftiţi în casă; unul din argaţi va avea grijă de 
calul dv. 

Străinul o urmă în salon, unde fu prezentat şi celorlalţi 
bărbaţi. La masă nu prea luă parte la conversaţie, şi când 
doctorul îl întrebă unde se află acum Juarez, răspunse 
ocolindu-i privirea: 

— Motive diplomatice şi strategice nu îngăduie 
întotdeauna un răspuns, senior. Juarez nu vrea să se ştie 
unde se găseşte în momentul de faţă. 

Cuvintele acestea i se părură lui Sternau ciudate. Îi aruncă 
o privire scrutătoare, apoi nu-i mai adresă toată seara nici 
un cuvânt. 

Străinul mai stătu puţin, apoi zise că se duce să se culce, 
deoarece trebuie să se scoale de dimineaţă ca să-şi vadă de 
drum. 

În camera unde-l conduse bătrâna Măria Hermoyes, făcu 
lumină şi se trânti pe pat fără să se dezbrace. Îşi aprinse o 
ţigară, pe urmă alta, şi iar alta, aşteptând cu auzul încordat 
până ce se făcu linişte deplină în conac. Luă apoi 
lumânarea, se apropie de fereastră şi o plimbă de trei ori în 
sus şi în jos, după aceea o stinse şi rămase în aşteptare. 
Trecură câteva minute; un pumn de nisip azvârlit în geam îi 
dădu de veste că semnalul lui fusese văzut. Deschise 
fereastra. 

După ce ofiţerul ieşise din sufragerie, doctorul şi prietenii 
săi răsuflară uşuraţi. Prezenţa lui parcă îi apăsa. Omul avea 
ceva sinistru în privire şi chipul respingător. Glasul de 
asemenea. Uniforma nu i se potrivea pe trup. Sternau 
simţise o antipatie nefirească pentru acest străin, pe care 
nu şi-o putea explica. Totuşi, nu spuse nimănui nimic. De- 
abia când fu în camera lui se lăsă pradă gândurilor care îl 
frământau. Începu să se plimbe de colo până colo; îşi dădea 
seama că neliniştea care îl tulbura e în strânsă legătură cu 
prezenţa străinului la conac. Să fi fost omul acesta într- 


adevăr ofiţer? Verdoja şi Pardero plecaseră cu gânduri de 
răzbunare, şi de când Arbellez administra Vandacua, o 
parte din argaţi fuseseră luaţi acolo. 

Doctorul se hotări să vegheze. leşi tiptil pe coridor şi îşi 
lipi urechea de uşa străinului. N-auzi nici un zgomot, 
probabil că dormea. Se furişă în curtea din spate să vadă 
dacă nu-i ceva suspect pe-acolo. Nu bănuia nici pe departe 
ce-l aştepta. 

Dinspre Saltilo venea pe înserat o ceată de oameni 
înarmaţi. Erau doisprezece inşi, în frunte cu Verdoja şi 
Pardero. Se opriră la marginea pădurii din apropierea 
haciendei del Erina, deseălecară, îşi legară caii de copaci, 
doi din ei rămaseră de strajă, iar ceilalţi opt o luară pe jos 
spre conac. 

— S-a nimerit bine că ne-am mai găsit uniformele unde le 
lăsasem, zise Verdoja către Pardero. Am putut astfel să-l 
îmbrăcăm pe Enrico militar, ca să-l trimitem să iscodească 
şi să aflăm ce se petrece la conac înainte de-a începe 
treaba. 

— Numai de nu l-ar mirosi careva că-i spion, răspunse 
Pardero. 

— Nu duc eu grijă de asta. E o puşlama şi jumătate, ştie el 
cum să facă şi în ce fel să se poarte ea să nu se trădeze. 
Presimt că toate au să iasă cu bine. 

Era lună nouă, deci întuneric, aşa că ajunseră - la conac 
nevăzuţi de nimeni. Ocoliră zidul şi se - opriră în spatele 
casei. 

— Colo sunt odăile de musafiri, zise Pardero. Are să ne 
facă el acum un semn. Nu crezi că ar fi bine să trecem 
dincolo de zid şi să ne ascundem în curte? 

— N-ar fi rău. 

Escaladară zidul şi se apropiară încet de fereastra 
luminată, pe când oamenii lor rămaseră afară şi se 
chirciseră lângă zid. 

Deodată auziră prundişul scrâşnind. 


Era Sternau, care venea păşind încet şi cu băgare de 
seamă. Se opri la colţul casei, ascultă câtva timp, apoi porni 
mai departe. 

— Ela fost, şopti Pardero. Ce facem acum? 

— Pe el! O să-i dau una în cap cu patul puştii, fiindcă în 
casă ar fi mai greu de înfrânt. 

— Dar dacă i se observă lipsa? 

— N-are cum, toţi dorm. Să mergem! 

Verdoja apucă puşca de ţeavă şi se luă după doctor. larba 
deasă răsărită printre prundiş înăbuşea zgomotul paşilor. 
Când fu la doi paşi de acesta, se aplecă puţin, calculă 
distanţa şi se repezi asupra lui. 

Având auzul foarte fin, acesta se întoarse şi în aceeaşi clipă 
se auzi o pocnitură zdravăână şi Sternau se prăbuşi la 
pământ. 

— Pardero, şopti fostul căpitan, vino-ncoa! 

— Gata? 

— Da. Acum îl leg. Cere băieţilor să-ţi arunce un căluş. 

Pardero îi aduse cele cerute. 

— Poftim, ţine căluşul. A mers mai lesne decât mă 
aşteptam. El era singurul de care mă temeam. Cu ceilalţi 
isprăvim repede. A, uite că Enrico ne face semn. 

La una din ferestre se văzu lumina plimbându-se de trei 
ori pe la geam, apoi se stinse. 

— Unde-l ducem acum pe neamţ? întrebă Pardero. 

— Îl lăsăm pe loc. E atât de bine legat încât nu se poate 
mişca. Şi-apoi e leşinat - dacă nu chiar mort. De scăpat nu 
ne mai poate scăpa. 

Îl transportară pe acesta după colţul casei, apoi Verdoja 
aruncă o mână de nisip în geamul lui Enrico. 

— 'Totu-i în regulă? întrebă acesta deschizând fereastra. 

— Da. Aruncă frânghia. 

Pe când acesta aruncă de sus un capăt de frânghie, 
Pardero prinse din zbor de la unul din oamenii care 
aşteptau dincolo de zid o scară de frânghie şi o legă de 
funia înţepenită de fereastră. 


— O să mă ţină? întreabă Verdoja. 

— Da. 

— Bine, vin. 

Fostul căpitan începu să se caţere pe scara improvizată şi 
ajunse la fereastră. 

— Am pus mâna pe Sternau, zise el mulţumit către Enrico. 
I-am dat una în cap cu patul puştii jos în curte, l-am ameţit 
şi l-am legat zdravăn. Acum să vedem de ceilalţi. 

— Pesemne că a ieşit pe uşa din spate, fiindcă nu l-am 
simţit. Probabil că uşa a rămas deschisă, aşa că puteţi intra 
cu toţii de-a dreptul în casă fără să mai urcați scara de 
frânghie, fu de părere banditul. 

— Nu, pe uşă s-ar face gălăgie şi ne-ar simţi; tot mai bine e 
prin fereastră, răspunse Verdoja. În orice caz, voi lăsa doi 
oameni de pază, jos la uşa principală, ca să nu poată scăpa 
careva pe-acolo. 

Verdoja cobori scara de frânghie şi porunci oamenilor săi 
să treacă peste zid şi apoi să intre în casă prin fereastră, iar 
doi să rămână la intrare şi să nu lase pe nimeni să iasă. 

Bandiţii veniseră până la conac nesimţiţi de argaţi, aşa că 
planul le reuşise fără prea multă greutate. Îl aveau în mână 
pe doctor, cel mai de temut dintre cei care se aflau la conac; 
cu ceilalţi vor isprăvi mai lesne. 

— Arendaşul nu-i acasă, şopti Enrico către Verdoja. 

— Unde e? 

— La Vandacua. A plecat cu ginere-său. 

— Pe dracu! Are şi un ginere? zise fostul căpitan foarte 
mirat. 

— Adică logodnicul fiică-şi. 

— Ăsta cine mai e? 

— l-am auzit spunându-i senior Antonio, pare-se că a fost 
tare bolnav. 

— A, ăsta! S-a dus şi el la Vandacua? 

— Da. 

— Nu face nimic, ne putem lipsi de el. Dar Mariano e-aici? 

— Da. 


— Şi căpitanul Unger? 

— Da. 

— Dar fetele, Emma şi indiana? 

— Le-am văzut pe amândouă. 

— Bine. Ştiu camerele fiecăruia. Ai felinarul orb la tine? 

— Da, să-l aprind? 

— Aprinde-l şi veniţi toţi după mine. 

Deschiseră binişor uşa camerei şi ieşiră pe coridor. Enrico 
le lumină drumul. Verdoja îi duse mai întâi la camera lui 
Mariano. Bătu încet de câteva ori în uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă un glas. 

— Eu, Sternau, zise Verdoja în şoaptă, totuşi destul de tare 
ca să fie auzit. 

— A, tu! Ce e? 

— Deschide repede. Trebuie să-ţi spun neapărat ceva 
important. 

— Imediat. 

Se auzi un foşnet. 

— N-aprinde lumina, şopti Verdoja. 

Mariano îşi trase hainele pe el şi deschise. 

— Vino înăuntru, zise el tot în şoaptă, curios să afle ce se 
întâmplase. 

Auzi pe cineva intrând, dar nu băgă de seamă că erau mai 
mulţi paşi. În clipa următoare două mâini îi cuprinseră gâtul 
şi-i apăsară beregata, încât îi tăie răsuflarea. Vru să se 
zbată, dar alte mâini îl legară şi-i vârâră un căluş în gură. 

— Gata şi cu ăsta! Acum la Unger, zise Verdoja. 

Procedară şi cu el la fel, cu acelaşi succes. Sternau, 
Mariano şi marinarul erau acum în mâinile lor fără să fi fost 
simţiţi de careva din casă. 

Acum venise rândul fetelor. 

Verdoja bătu la uşa Emmei. 

— Cine-i acolo? întrebă ea. 

Verdoja îşi subţie glasul şi răspunse în şoaptă: 

— Eu, Karja. 

— Ce vrei? 


— Deschide, trebuie să-ţi vorbesc, Emma! 

— Pentru ce? 

— Sst! Mai încet. Ştii... ofiţerul ăla străin... Nu ştiu dacă 
să-l trezesc pe senior Sternau... 

Emma se prinse în cursă. 

— Ah, e vreo primejdie... Stai să-ţi deschid îndată. 

O auziră dându-se jos din pat, apropiindu-se ele uşă şi 
trăgând zăvorul. 

— Hai, intră, ce s-a întâmplat? întrebă ea în şoaptă. 

Verdoja o apucă de gât şi fata căzu grămadă; leşinase de 
spaimă. De aci bandiții trecură în camera indiencei. Şi aici 
vicleşugul avu acelaşi rezultat, numai că fata, mai puţin 
slabă de înger, nu leşină ci încercă să se împotrivească. 
Zadarnic. O legară şi pe ea şi-i puseră căluşul în gură. 

Acum bandiții îi aveau pe toţi în mâinile lor. Îi duseră în 
spinare în curte, luându-le şi hainele cu ei. Unul din bandiți 
descuie poarta şi ieşiră afară în câmp. Totul nu durase mai 
mult de-un ceas. În mai puţin de o jumătate de oră ajunseră 
la marginea pădurii, unde-şi lăsaseră caii. Bandiţii 
aduseseră cinci cai şi pentru prizonieri. îi urcară în şa şi-i 
legară pe cai. Doctorul îşi venise în simţiri dar nu spunea 
nimic, nu făcea nici cel mai mic gest. 

Cei treisprezece bandiți se împărţiră în cinci grupuri. De 
fiecare prizonier trei inşi, pe când conducătorii numai câte 
unul. Se despărţiră şi fiecare grup apucă pe alt drum. Era o 
şiretenie de-a lor ca să nu poată fi urmăriţi. De-abia după o 
zi de mers trebuiau să se întâlnească două grupuri, într-un 
anumit loc, şi tocmai a doua zi seara, toate, într-un singur 
punct, stabilit de mai înainte şi bine cunoscut de ei. 

Planul le reuşise pe deplin. 

A doua zi spre seară se adunaseră toate grupurile într- 
unui singur. Poposiră peste noapte în jurul unui foc, şi după 
ce cinară le dădură şi prizonierilor să mănânce, fără însă să 
le dezlege mâinile, apoi se întinseră jos să doarmă, după ce 
rânduiră orele de veghe. 


Verdoja ceru să fie cel dintâi care va sta de pază ca să 
poată chinui prizonierii. Aceştia erau aşezaţi în mijlocul 
lagărului, înconjurați de cei unsprezece mexicani. 

— Ei, măi secătură, cum îţi place plimbarea asta călare? îl 
întrebă el pe Unger. Mi-a spus cineva care vă are grozav la 
suflet să vă salut din partea lui. 

— Cine? întrebă marinarul. 

— Un prieten de-al vostru; îl cheamă Cortejo. 

— Cel din Mexic? 

— Chiar el. Vă iubeşte ca sarea-n ochi... 

— Lua-l-ar dracu! 

— Nu ştiu dacă l-o lua ori nu, dar pe voio să vă ia cu 
siguranţă! 

— În nici un caz fără tine! 

— Taci, nemernicule! se răsti el şi-i dădu un picior în spate. 
O să te-nvâăţ eu minte să nu te mai amesteci unde nu-ţi 
fierbe oala! 

Trecu apoi la Mariano. 

— Vezi ce păţeşti dacă eşti prieten cu toţi ticăloşii? îi zise 
mexicanul. Cunoşti pe unul Cortejo, prieten de-al vostru? 
întrebă el apoi. 

Mariano nu-i răspunse. 

— Îl cunoşti? Răspunde! 

Tânărul tăcea mereu. 

— Aha, văd că n-o scot la capăt cu binişorul, dar o să vă fac 
eu să vorbiţi, fiţi pe pace! Şi-i dădu şi lui un picior în spate. 

Se apropie acum de Sternau. Acesta, deşi strâns legat, 
avea totuşi genunchii liberi. 

— Şi tu, câine! Ne-ai lăsat fără o mână, de aceea va trebui 
să ispăşeşti îndoit decât ceilalţi. Cum ţi-a fost când ai simţit 
patul puştii mele în creştetul scăfârliei? 

Sternau nici nu clipi. 

— Ce, nu vrei nici tu să răspunzi? Ştii tu, ticăloşiile... Te fac 
eu acuşi să-ţi deschizi pliscul... 

Ridică piciorul să-l izbească şi pe el, dar prizonierul îşi 
strânse repede genunchi şi, când îi deschise, îl lovi cu atâta 


putere pe Verdoja în pântece, încât acesta se poticni şi căzu 
cu capul pe vreascurile aprinse. Se ridică numaidecât, 
scoțând un urlet înfricoşător. 

— Ochiul meu! Ochiul meu! răcnea el. M-a orbit... M-a 
nenorocit! 

Bandiţii săriră speriaţi din somn şi alergară să vadă ce s-a 
întâmplat. în cădere, Verdoja nimerise peste un vreasc 
uscat şi o aşchie care îi sărise în ochi rămase înfiptă acolo. 

— Ochiul e pierdut, fiindcă nu e nici un medic pe aci, zise 
unul din mexicani. 

Verdoja alerga de la unul la altul şi se ruga să-i scoată 
aşchia, dar nimeni nu îndrăznea s-o facă. 

— Numai unul ar putea face ceva, zise Pardero, şi ăsta e 
Sternau. 

— Cine? EI, tâlharul care m-a nenorocit? răcni Verdoja. O 
să îl omor cu mâna mea...! 

— E medic şi ştie cum să-ţi scoată aşchia din ochi. 

— S-o scoată, da, s-o scoată... Pe urmă, las' pe mine, o să 
mă răzbun de-o să-i placă şi lui... 

Pardero se apropie de medic şi-l întrebă: 

— D-ta eşti şi oculist? 

Deoarece fostul ofiţer îi vorbise cuviincios, acesta dădu din 
cap afirmativ. Totuşi, n-ar fi răspuns astfel dacă nu i-ar fi 
trecut ca un fulger prin minte gândul că ar putea fugi. 

— Vei putea scoate aşchia? 

— Nu pot să ştiu până ce nu voi examina ochiul. 

— Bine. O să-ţi desfac legăturile astfel ca să poţi umbla. 

Pardero îi dezlegă curelele de la picioare şi-l împinse spre 
Verdoja, care stătea ghemuit lângă foc şi gemea. 

— Examinează-l! porunci el. 

Verdoja îşi luă mâna de pe ochi, îl privi mânios cu cel 
sănătos şi-i zise: 

— Să ştii, nemernicule, că dacă nu-mi vindeci imediat 
ochiul, pun să te ardă de viu...! 

Deschise câteva secunde ochiul bolnav şi Pardero ridică o 
ţandără aprinsă ca să-i facă lumină. Vorbea în limba 


mexicano-spaniolă. Sternau era convins că nimeni din cei 
de faţă nu cunoştea limba germană în afară de Unger; de 
aceea, pe când examina cu băgare de seamă ochiul, 
murmură în această limbă: 

— Curaj! Vă voi salva! 

— Ce tot mormăi acolo? se răsti la el Verdoja. 

— Noi medicii, numim orice boală sau rană pe numele ei 
latinesc, aşa am făcut şi acum, răspunse doctorul. 

— Se poate scoate aşchia? 

— Da. 

— Atunci scoate-o imediat! 

— Cum să ţi-o scot, nu vezi că sunt cu mâinile legate? 

— Dezleagă-l! porunci Verdoja. 

— Dar dacă fuge? întreba Enrico cu teamă. 

— Prostule! Noi suntem treisprezece şi el unul, cum vrei 
să fugă? Faceţi cerc în jurul lui, zise Pardero. 

Când Sternau pronunţase cele câteva cuvinte în limba lui, 
Unger tuşi încet în semn c-a înţeles. Atunci medicul se 
hotări să lucreze repede şi fără întârziere. 

— Nu pot apuca aşchia cu degetul, daţi-mi un cuţit, zise el. 

I se dădu ce cerea. Acum era cu desăvârşire liber şi avea şi 
o armă în mână. Nu-i mai trebuia decât o puşcă sau un 
pistol şi câteva gloanţe. 

În jurul lagărului păşteau caii. Puştile erau aşezate în 
piramide şi Verdoja îşi încinsese în jurul mijlocului un chimir 
cu bani de care atârna o cartuşieră plină. Într-o clipă 
Sternau îşi făcu planul. 

Examină cuțitul: tăişul era bun şi vârful ascuţit. Se apropie 
acum de Verdoja şi-i puse mâna pe cap. 

— Deschide ochiul bolnav şi închide-l pe celălalt, îi spuse 
el. 

Fostul căpitan făcu aşa cum i se ceru. Doctorul ridică în 
sus cuțitul, dar îl lăsă imediat în jos. Cu o iuţeală 
extraordinară îi tăie chimirul, îl apucă între dinţi, apoi îl 
apucă pe Verdoja cu amândouă mâinile şi-l aruncă peste 
ceilalţi mexicani. Vreo trei, patru din ei se rostogoliră la 


pământ. Se făcu o spărtură prin care germanul îşi croi 
drum. Smulse unuia o puşcă, sări în spinarea unui cal şi 
porni în goană nebună drept înainte. 

Totul se petrecuse cu o repeziciune fulgerătoare. Când 
răcnetele de furie izbucniră din piepturile bandiţilor, 
doctorul era departe. Puseră toţi mâna pe arme, se auziră 
câteva împuşcături, dar niciunul nu-l nimeri. 

— Pe cai! După el! răcni Verdoja. 

Într-o clipă patru bandiți fură în şa, pornind în direcţia 
luată de medic. 

Acesta îşi închipuise că se va întâmpla aşa. În timp ce 
gonea mereu înainte, îşi examină arma; văzu că era o puşcă 
cu două ţevi, încărcată. Îi ajungea să ucidă cu ea pe vreo 
câţiva din bandiți care l-ar fi ajuns din urmă. 

Opri calul şi privi îndărăt; se auzea desluşit tropot de cai. 
Bandiţii veneau risipiţi, nu în ceată. Întunericul era atât de 
adânc încât nu se zărea nimic, de auzit însă se auzea clar. 
Sternau sări de pe cal şi trase şi calul după sine la pământ. 
Mexicanii trecură pe lângă el fără să-l vadă. Într-o clipă 
doctorul fu din nou în şa, luându-se după ei. Peste câteva 
momente îi ajunse şi se alătură de cel din dreapta lui. 
Acesta crezând că e tovarăşul lui, îi strigă: 

— Ia-o la stânga! înainte! 

În aceeaşi clipă puşca lui Sternau şuieră prin aer, patul ei 
îl izbi pe mexican drept în creştet şi-i sfărâmă ţeasta. Apucă 
de căpăstru calul acestuia şi luă ce găsi atârnat de oblânc, 
apoi îl goni peste câmp. 

Acum se dădu aproape de celălalt mexican. 

— Bine mă, mie îmi spui s-o iau la stânga şi tu o ţii pe 
dreapta? întrebă acesta supărat. 

— Iaca vin! răspunse Sternau cu glas schimbat, şi până să- 
şi dea banditul seama îi zdrobi şi lui capul cu patul puştii. 
Luă şi de la acesta ce socoti că îi va fi de folos şi porni mai 
departe. Nu mai avea acum decât doi adversari. De aceştia 
se va descotorosi lesne, îşi zise el. 


— Încoace, băieţi! Am pus mâna pe el! le strigă doctorul cu 
glas schimbat. 

— Unde-i? întrebă unul din ei. 

— Aici! A căzut de pe cal. 

Mexicanii veniră în goana cailor. Sternau îndreptă puşca 
înspre ei şi trase. Se auziră două împuşcături; oamenii se 
rostogoliră din şa, dar caii rămaseră în loc. 

Germanul îşi încordă auzul, dar nu auzi nimic. Aşadar, 
numai aceştia patru porniseră în urmărirea lui. Descălecă şi 
îi pipăi pe întuneric; erau morţi. De luă şi lor puştile, 
pumnalele şi pistoalele, două lasouri şi o cantitate bunicică 
de gloanţe. În chimirul lui Verdoja erau o mulţime de bani 
de aur şi hârtii; avea de toate, numai de-ale gurii nu. Nu se 
îngrijoră însă prea mult de lipsa aceasta. 

Agăţă repede prada de oblâncurile şeilor celor doi cai, îi 
legă unul de celălalt, apucă frâul şi porni la întâmplare în 
pustiul nesfârşit. 

Cea mai mare grijă a lui era să facă să i se piardă urma; 
ştia că mexicanii vor găsi la ziuă cadavrele tovarăşilor lor şi 
vor da de urmele lui. Trebuia deci să-i inducă în eroare şi 
să-i ţină cât mai mult în loc. Nu se putea ca imediat ce se va 
observa lipsa lui şi a celorlalţi la conac, să nu plece o echipă 
de argaţi în căutarea lor şi să pună mâna pe Verdoja cu 
banda lui. Se hotărî deci să călărească în cerc câteva ore, 
ca să nu mai ştie bandiții încotro s-o apuce. Pe la amiază se 
opri la locul unde-i omorâse pe cei doi mexicani din urmă şi 
găsi o grămadă mare de bolovani, semn că tovarăşii lor 
dăduseră peste cadavre şi le îngropaseră acolo. Uitându-se 
atent, văzu după urme le lăsate de copite că mexicanii, 
luându-i cu el pe prizonieri, porniseră în urmărirea lui. Râse 
eu poftă, deoarece în loc să fie - după cum credeau ei - 
înaintea lor, îl aveau în spate. Se luă după ei şi din urmă în 
urmă, ajunse la locul unde începea întinderea nesfârşită a 
pustiului Mapimi. 

Dar mexicanii nu sunt deprinşi cu drumul prin pustiu. În 
loc să meargă unul în urma altuia, ca indienii, călăresc în 


grup, aşa că doctorul putu număra treisprezece urme de 
copite. Deci, în afară de cei patru mexicani ucişi de el se 
aflau în grup Verdoja, Pardero, cei patru prizonieri şi şapte 
mexicani. Spera să dea, după ce se va întuneca, de locul 
unde se vor opri să poposească peste noapte şi să mai 
secere pe vreo câţiva din bandiți. 

Cu o noapte în urmă, când cei patru bandiți porniseră în 
goana cailor să-l ajungă din urmă, cei rămaşi în lagăr 
ascultară în tăcere s-audă ce are să se întâmple. Până şi 
Verdoja uită să mai geamă. După un interval de timp, mai 
lung, se auziră în depărtare două împuşcături. 

— L-au prins! strigă Pardero. 

— Da, dar nu viu, bombăni Verdoj. L-au împuşcat, 
nemernicii! Cum să mă mai răzbun acum? Cine să-mi mai 
vindece ochiul? 

— Poate că a fost doar rănit, îşi dădu cu părerea unul din 
bandiți. Omul ăsta are pielea tăbăcită. 

— Atunci au să ni-l aducă aici; peste o jumătate de ceas 
trebuie să sosească. 

Dar jumătatea de ceas trecu şi nu veni nimeni. 

— De ce-or fi zăbovind? întrebă Verdoja înfuriat. O să-i 
învăţ eu minte pe netrebnicii ăştia...! 

Ceasurile treceau într-o aşteptare zadarnică. Verdoja nu 
putea dormi din cauza durerilor. Când începură să se 
ivească zorile trimise doi din mexicani să vadă ce e cu 
tovarăşii lor. 

Nu trecu mult şi aceştia îi găsiră pe doi cu ţestele 
sfărâmate şi, ceva mai departe, dădură şi de cadavrele 
celor împuşcaţi. 

— Santa Madonna! toţi patru morţi! zise unul din cei doi 
bandiți trimişi după Sternau. 

— Să ştii că omul ăsta îl are pe dracu-n el... bodogăni 
celălalt, speriat. Hai să ne întoarcem. 

Când cei din lagăr îi văzură venind singuri, rămaseră 
încremeniţi. 


— Ei, unde-i? îi întrebă Verdoja. Ce vă uitaţi la mine ca 
nişte tâmpiţi? 

— Nu l-am găsit, răspunse unul din ei cu frică. Doi din 
tovarăşii noştri au fost împuşcaţi, şi ceilalţi doi zac cu 
ţestele sfărâmate. Toţi patru au fost jefuiţi de arme şi le-a 
luat şi caii. 

Ochii prizonierilor sclipiră de fericire şi Enima nu-şi putu 
stăpâni un țipăt de bucurie. 

— Gura! se răsti Verdoja la ea. Vă bucuraţi degeaba. Nu- 
mi scapă el mie, fiţi pe pace! Să plecăm imediat. Trebuie să 
aflu încotro a luat-o. 

Îi legară atunci pe prizonieri pe cai şi porniră în direcţia 
unde fuseseră găsite cadavrele. 

De găsiră pe cele două dintâi, dar din urmele lăsate nu 
putea nimeni să priceapă cum se petrecuseră lucrurile. 
Luară cadavrele cu ei şi merseră mai departe până ce 
dădură şi de celelalte două. Dar nici aici nu găsiră vreo 
urmă de luptă. 

— Ăsta-l are pe dracu-n el! zise unul din mexicani făcându- 
şi cruce. Cum se poate ca un fugar să ucidă patru inşi fără 
ajutorul diavolului...? 

— Taci, dobitocule! se răsti Verdoja mâniat. Neamţul e om 
şiret, atâta tot. I-a luat cu vicleşuguri. Uite aici urmele 
cailor. După el! 

Îngropară în grabă cadavrele, puseră bolovani peste ele şi 
porniră la drum. 

— S-a întors la hacienda, fu de părere Pardero. 

— Nu, răspunse Verdoja, urmele duc spre răsărit şi 
hacienda se află la miazăzi. Alte planuri are el în cap. Dacă 
ar fi vrut să se întoarcă la conac, ar fi luat-o de-a dreptul. 
Urmele văd că duc în pustiu. Să ne luăm după ele. 

Merseră încă vreo câteva ceasuri până ce ajunseră la locul 
unde doctorul cotise spre miazăzi. 

— Ei, vezi că am avut dreptate? răsti Pardero încântat. S-a 
dus la conac după ajutor. 


— Vorbeşti prostii! îi tăia Verdoja scurt vorba. Cine a putut 
ucide singur patru inşi n-are nevoie de ajutor ca să se lupte 
cu nouă, câţi am mai rămas noi. Neamţul nu-i prost. Nu face 
el patru zile pe drum, două la dus şi două la întors, când 
ştie bine că în vremea asta ni s-a pierdut urma. 

— Atunci ce are de gând? 

— A luat cu el armele celor ucişi. Pentru ce? Ca pradă? Aş! 
Nu se cară el degeaba cu ele. Îi trebuie pentru altceva. Şi 
caii? Ca să-i aibă de schimb. 

— Dar de ce-a luat-o spre miazăzi? 

— Ca să facă înadins un ocol. Când o fi după deal o s-o ia 
după noi ca să ne cadă în spate. Poate că vrea să câştige 
timp, şi în vreme ce noi ne învârtim în cerc, sosesc oameni 
de la conac. Ştiţi cu toţii că Sternau e supranumit 
Stăpânitorul stâncilor. Nu îi e frică de noi - a dat doar 
dovadă. Cam ghicesc eu ce vrea el şi o să-i dejoc planurile. 
Bănuiesc că de câte ori vom face un popas de noapte o să 
caute să pună mâna pe vreo câţiva din noi. Aşadar, nici un 
popas. Mergem fără întrerupere până mâine dimineaţă, 
apoi ne odihnim câteva ceasuri, pe urmă pornim din nou, şi 
poimâine în zori ajungem la marginea de vest a pustiului şi 
suntem la ţintă. El va trebui însă să poposească două nopţi 
la rând, aşa că ne va pierde urma şi vom scăpa de el. 

— Bine, bine, dar au să ţină caii atâta vreme la drum? 

— Cu siguranţă. Mâine dimineaţă vom ajunge la un iaz; o 
să-i adăpăm, iar dacă s-ar întâmpla să crape poimâine şi 
avem zor, găsim pe câmpie cai berechet. 

— Şi fetele? 

— Lasă că rabdă ele! Le eliberăm prizonierilor mâinile ca 
să nu obosească prea tare. La marginea pustiului, lăsăm 
câţiva oameni de-ai noştri să-l aştepte pe neamţ. Cum l-or 
zări, să pună mâna pe el sau să-i tragă un glonţ în cap. Şi- 
acum, la drum! 

După cum vedem, Verdoja ghicise planul doctorului, 
dovadă că era mai deştept decât şi-l închipuia el. Dacă 


reuşea, îşi ducea prizonierii la loc sigur, iar pe el îl 
împuşcau sau îl luau prizonier bandiții. 

După muşchii contractaţi ai feţei, se vedea bine că Verdoja 
suferea dureri cumplite; totuşi, nu se plângea ci răbda cu 
bărbăţie. Singura lui preocupare era acum s-ajungă la ţintă, 
răzbunarea va veni pe urmă. 

Merseră toată ziua printre bolovani, stânci pleşuve şi nisip 
încins până ce ajunseră spre seară la o pădurice unde se 
opriră să se odihnească vreo jumătate de ceas. 

Pe cât sunt de fierbinţi în regiunile acelea zilele, pe atât de 
răcoroase sunt nopţile. Frigul le prindea însă bine, 
deoarece le făcea drumul mai uşor şi caii oboseau mai 
puţin. De altminteri, e de neînchipuit cât de mult pot duce 
la drum caii mexicani. 

2. ÎN SUBTERANELE PIRAMIDEI. 

A doua zi dimineaţă ajunseră la iazul mult aşteptat, unde 
făcură un popas mai lung. Caii fură lăsaţi să pască în voie şi 
să se sature de apă, iar oamenii să-şi potolească foamea. Li 
se dădu şi prizonierilor ceva de mâncare. 

Când auziră caii nechezând şi-i văzură zbenguindu-se, 
înţeleseră că s-au odihnit destul şi porniră iar la drum. 
Treceau acum prin locuri mai puţin aride, ici, colo o tufă, o 
pajişte, ba chiar câte o pădurice destul de deasă. Ajunseră 
într-o trecătoare îngustă, care dădea într-o vâlcea, 
mărginită de râpe împădurite. Făcură din nou un popas ca 
să poată ţine caii la drum până pe înnoptat. 

Verdoja lăsă şi aici trei din oamenii săi ca să se ascundă în 
tufe şi să-l aştepte pe Sternau. Era convins că germanul se 
va opri aici ca să cerceteze urmele lăsate de ei. Până mâine 
seară în nici un caz nu va putea ajunge la râpă, şi până 
atunci el, Verdoja, avea vreme destulă să-şi trimită şi ceilalţi 
mexicani care-i mai rămăseseră să le ţie tovărăşie ăstorlalţi. 

Când ieşiră din vâlcea dădură de un şes întins cu o păşune 
bogată. Cotiră pe drumuri neumblate ca să nu-i întâlnească 
nimeni; merseră toată ziua fără să dea de vreun conac, deşi 
trebuiau să fie pe undeva prin apropiere, şi se opriră pe 


înserat înaintea unei piramide năruite, înconjurată de 
sfărâmături de stâncă şi de tufe. Verdoja duse două degete 
la gură şi scoase un fluierat prelung. Tufele se dădură la o 
parte şi un om ieşi dintre ele. 

— A fost cineva trimis de mine aici? îl întrebă Verdoja. 

— Da, senior, mi-a adus scrisoarea şi am pregătit tot ce mi- 
ai poruncit, până şi lumină. 

— Bine. Du-mă unde trebuie. Ceilalţi vor rămâne afară 
până mă voi întoarce. 

Fostul căpitan se apropie de Emma, îi legă mâinile la 
spate, o dădu jos de pe cal şi o împinse printre tufe. Tânăra 
fată nu încercă nici o împotrivire, căci ştia c-ar fi fost inutil. 
O legară la ochi. Verdoja o luă în braţe şi porni cu ea. După 
zgomotul înăbuşit al paşilor, înţelese că se aflau într-o 
subterană; aci urcau, aci coborau şi aerul devenea din ce în 
ce mai greu de respirat. Auzi în sfârşit o uşă scârţâind; 
Verdoja o lăsă jos şi-i luă legătura de pe ochi; văzu că se afla 
într-o încăpere lungă de peste doi metri, lată de vreun 
metru şi jumătate şi înaltă de aproape trei metri. Nici o 
fereastră. O mână de paie drept aşternut, un ulcior cu apă, 
un codru de pâine uscată şi două lanţuri fixate în lungul 
pereţilor. Verdoja ţinea în mână un felinar aprins. Omul 
care îi adusese aici plecase, închizând uşa cu drugi de fier 
în urma lui. 

— În sfârşit am ajuns la destinaţie, zise Verdoja triumfător. 
De aici nici dracu nu te mai poate scăpa, aşa că o să-ţi 
dezleg mâinile. 

După ce-o dezlegă, o privi zâmbind cu satisfacţie. 

— Dar bine, senior, eu nu ţi-am făcut nimic... De ce m-ai 
răpit ca să mă aduci în locul acesta îngrozitor? îl întrebă ea 
tremurând, cu glasul înecat în lacrimi. 

— Cum nu mi-ai făcut nimic? Mi-ai furat inima şi atunci te- 
am furat şi eu pe tine, răspunse el râzând cu răutate. Şi 
fiindcă te iubesc, trebuie să mă iubeşti şi tu, încheie el 
apropiindu-se de ea. 


Emma se repezi ca o tigroaică, îi smulse cuțitul de la brâu, 
îl îndreptă spre el şi strigă: 

— Îndărăt, nemernicule, că te omor! 

Verdoja se opri uluit, apoi izbucni într-un hohot de râs. 

— Dă încoa' cuțitul, fetiţo, ăsta nu e ac de pălărie ca să te 
joci cu el. 

Vroi să o apuce şi, neavând decât o mână, aşeză felinarul 
pe pământ. În clipa aceea fata ridică cuțitul spre el şi zise: 

— Sunt o fată fără putere, dar dumneata ai o singură 
mână. Să nu îndrăzneşti să te atingi de mine! 

El rămase, nehotărât, pe loc. În clipa aceea intră paznicul, 
care auzise ultimele ei cuvinte. 

— Să vă ajut, senior? îl întrebă el pe căpitan. 

— Da, răspunse acesta. Vino mai aproape şi ia-i cuțitul! 

Emma îşi dădu seama că nu se putea apăra împotriva 
amândoura, dar nu renunţă să spere că s-ar putea împotrivi 
agresiunii lor. Hotărâtă, îşi propti cuțitul în propriul piept şi 
spuse: 

— Dacă îndrăzniţi să mă atingeţi, atunci mă omor! 
Expresia feţei ei era atât de hotărâtă, că Verdoja trebuie 
să-i dea crezare. Dar nu şi să-şi schimbe intenţiile mârşave, 
decât pentru moment. De aceea reţinu mâna paznicului, 

care se pregătea să imobilizeze fata, şi-i spuse: 

— Las-o deocamdată. De aici nu poate să scape. Foamea e 
un oaspete aspru, o să-i zdrobească repede împotrivirea. 
Nu-i da nici o fărâmă de mâncare până nu se cuminţeşte. 
Să mergem! 

Cu aceste spuse, luă felinarul şi părăsi închisoarea. 
Paznicul îl însoţi; cei doi încuiară poarta în urma lor şi 
Emma auzi zăvoarele pe care le trăgeau pe uşa masivă de 
la intrare. 

Ea se lăsă pe culcuşul de paie şi încercă să-şi adune 
gândurile. Deprinsă cu aerul sănătos de la ţară, se vedea 
acum închisă în hruba aceasta întunecoasă, neavând altă 
hrană decât o bucată de pâine uscată şi un ulcior cu apă 
stătută care avea să se isprăvească repede, şi pe urmă? în 


lungul drum pe care îl făcuse de când fusese răpită de 
acasă avusese ocazia să schimbe câteva cuvinte cu indiana, 
care-i spusese că ar trebui să-şi procure cu orice preţ o 
armă. Întâmplarea făcuse să i asculte sfatul şi acum fiind în 
posesia unui cuţit ca văzuse chiar atunci folosul pe care l-ar 
putea trage de pe urma unui astfel de mijloc de apărare. 
Oboseala o cuprinse şi adormi plângând. 

În vremea asta Verdoja ieşi din piramidă şi se întoarse la 
ceilalţi prizonieri. Piramida, o rămăşiţă a vechii arte 
arhitectonice mexicane, era ridicată pe o temelie săpată în 
stâncă. În această stâncă se făcuseră o mulţime de mici 
încăperi; la fel se aflau şi în interiorul piramidei astfel de 
încăperi legate între ele prin ganguri numeroase în care 
preoţii şi membrii familiei domnitoare de odinioară îşi 
făceau slujbele religioase şi ospeţele. Cărămizile se 
fărâmiţaseră în decursul anilor şi printre ele crescuseră 
buruieni. Acum piramida părea o movilă de verdeață, din 
falnica construcţie de odinioară nemaicunoscându-se nimic. 

Înăuntrul ei însă, furtunile şi ploile nu putuseră pătrunde, 
aşa că totul rămăsese într-o stare destul de bună. Odăile şi 
gangurile erau tot atât de solide ca şi cu veacuri în urmă, 
pereţii de stâncă erau nemăcinaţi de vreme. 

Ruina se afla pe pământul care aparținuse odinioară 
strămoşilor lui Verdoja. Unul din ei încercase ani şi ani de-a 
rândul să dea de intrarea în piramidă, până ce o găsi în 
sfârşit sub dărâmături. N-a spus nimănui nimic, dar taina a 
încredinţat-o fiului său ca să se moştenească din tată în fiu. 

Multe lucruri care nu trebuiau să iasă la lumina zilei şi să 
ajungă la urechile justiţiei se petrecuseră de-atunci în 
subteranele piramidei. Omul care îl condusese pe Verdoja şi 
pe Emma era paznicul acestei ruine şi sluga credincioasă a 
actualului stăpân. Păzeau amândoi cu străşnicie taina şi 
ştiau că se poate baza unul pe celălalt. 

După ce ieşiră din piramidă, Verdoja porunci s-o dezlege 
pe Karja. Procedară cu ea la fel ca şi cu Emma, asemenea şi 
eu Pardero. Acesta vru să se împotrivească, dar Verdoja îi 


spuse că trebuie neapărat să-l lege la ochi, deoarece nimeni 
în afară de el nu trebuie să cunoască intrarea în subterană. 

Când va fi înăuntru poate să-şi scoată legătura de la ochi şi 

să se plimbe cât o pofti prin piramidă. 

Ajunseră la încăperea unde o duseseră pe Emma; alături 
era o alta la fel, în care o băgară pe Karja. 

— Eu mă duc acum să-i aduc şi pe ceilalţi prizonieri, zise 
Verdoja către Pardero. Te las să stai puţin de vorbă cu 
indiana dumitale. Dacă te plictiseşti, ieşi în gang şi cheamă- 
mă. 

Când rămase singur cu fata, Pardero vru s-o ia în zeflemea 
ca să se răzbune pentru ghiontul pe care i-l dăduse în 
grădina conacului. 

— Ei, ce zici, fetiţo? Tot mai faci pe fudula? Aşa-i că mi-ai 
căzut în mână? o întrebă el zâmbind. 

— Laşule! îi strigă ea cu ochii scăpărând de mânie. Ne-aţi 
luat prin vicleşug, nu în luptă dreaptă. Şi-apoi, ce vitejie e 
să înfrângi o femeie...?! Sternau tot v-a scăpat... Era 
bărbat! Voi sunteţi ca lupii de câmpie care ies noaptea pe 
întuneric după pradă şi, cum aud o împuşcătură, o iau la 
fugă schelălăind. Sunt numai o femeie, dar nu mă tem de 
tine nici cât de o gânganie pe care o pot strivi între degete. 

— Taci, nefericito! Eşti în puterea mea şi depinde numai de 
felul cum te porţi ca să te zdrobesc sau să te scap. 

— Să mă zdrobeşti tu pe mine? zise ea. Nu eşti tu omul 
care s-o zdrobească pe sora Ucigătorului-de-bivoli! Ai fi 
mort dacă te-ai atinge de-un fir de păr din capul meu! 

— Zău! zise el râzând şi întinse mâna spre ea. 

Indiana se repezi ca fulgerul la el şi-i smulse cu o mână 
cuțitul de la brâu, întocmai cum făcuse Emma cu Verdoja. 
Fiind însă mai îndemânatică decât ea, îi smuci cu cealaltă 
mână în acelaşi timp şi pistolul, împingându-l cu atâta 
putere, încât îl izbi de uşă. 

— Stai, ticăloaso, că-ţi arăt eu ţie! răcni Pardero scos din 
fire, şi înaintă cu pumnul ameninţător spre ea. 


— Un pas dacă mai faci, eşti mort! strigă indiana cu 
revolverul întins. 

— Nu mi-e frică de-o muiere... răspunse el şi vru să pună 
mâna pe fată. În clipa aceea răsună o detunătură şi cu un 
răcnet de durere Pardero duse mâna pe care o mai avea la 
gură. Glonţul îi sfărâmase falca şi-i sfârtecase limba. 

— O să-mi plăteşti tu, diavole! bolborosi el şi se repezi ca 
un nebun spre ea. Tăişul pumnalului fulgeră o clipă, apoi se 
înfipse în pieptul nenorocitului, care se prăbuşi fără viaţă 
pe lespedea de piatră. 

— Du-te în iad, unde ţi-e locul! strigă indiana, şi cu o furie 
nebună îi mai înfipse de câteva ori pumnalul în piept. Când 
văzu că Pardero nu mai mișcă, îi smulse şi celălalt revolver 
de la brâu, punga cu muniții, ceasul, teaşca în care avea 
proviziile atârnată de o curea peste umăr şi tot ce mai găsi 
la el. 

Tresări auzind ciocănind în perete. 

— Cine e? întrebă ea. 

— Eu, Emma, se auzi un glas înăbuşit. 

Karja scoase un țipăt de bucurie, apucă felinarul de jos şi 
într-o clipă fu lângă uşa de-alături. Cu mare greutate reuşi 
să tragă zăvoarele ruginite de vreme şi să deschidă uşa. 
Emma o privi încremenită. 

— Eşti liberă! Ai arme şi lumină! strigă ea nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor. 

— Arme am, dar liberă nu sunt, răspunse indiana. Ştiai că 
sunt aici şi ai bătut în perete? 

— Am auzit două voci, una de bărbat şi alta de femeie, şi 
mi-am închipuit că trebuie să fii tu. Apoi a urmat o 
împuşcătură. Cine a tras? 

— Eu. l-am sfărâmat lui Pardero falca, apoi l-am înjunghiat 
cu pumnalul pe care i-l smulsesem de la brâu. 

— Ce grozăvie! murmură Emma cutremurându-se. 

— De ce grozăvie? întrebă Karja. Trebuia să mă apăr... 
Acum să nu pierdem timpul de pomană. Să nu-l lăsăm pe 


Verdoja să ne încuie în celulele astea strâmte, fără aer şi 
lumină. Ai vreo armă la tine? 

— Da, un pumnal pe care l-am luat de la Verdoja. 

— Foarte bine, văd că poţi fi şi tu curajoasă la nevoie. Ţine 
şi un pistol. Tragem în oricine s-ar atinge de noi. Şi-acum 
hai să cercetăm gangul. 

Porniră pe drumul luat la venire. Gangul era îngust şi 
tavanul scund, aerul înăbugşitor şi mucegăit. Karja mergea 
înainte. Deodată scoase o exclamaţie de bucurie. 

— Ce e? întrebă Emma. 

— Am găsit ceVa. Am scăpat de grija luminii şi nici de 
foame nu o să murim. la te uită aici. 

În perete era un fel de firidă în care se afla o întreagă 
provizie de turte de mălai, tortillas - cum le zic mexicanii - 
şi o sticlă mare plină cu ulei. 

— Mare noroc pe noi! zise Emma bucuroasă. Mă temeam 
că Verdoja mă va lăsa într-adevăr să flămânzesc, după cum 
m-a ameninţat. 

— N-avea grijă, cu turtele astea şi ce am mai găsit în 
teaşca lui Pardero nu murim noi de foame. Să mergem mai 
departe. 

— Nu crezi că-i periculos să ne avântăm? Ne putem rătăci 
dacă ne afundăm tot mai mult înăuntrul piramidei. 

— Nu. Ştiu foarte bine că pe-aici am venit. Deşi eram 
legată la ochi, mi-am dat seama că uşa celulei mele se 
deschidea pe partea de unde veneam. 

Înaintau cu mare băgare de seamă; ajunseră în sfârşit la o 
uşă cu un zăvor mare pe dinafară, care se vedea că fusese 
uns de curând. Uşa era întredeschisă. O dădură de perete 
şi se pomeniră într-un alt gang lateral. Karja fu destul de 
prevăzătoare ca să examineze mai întâi uşa şi văzu că avea 
şi pe dinăuntru un zăvor, astfel încât se putea închide şi pe 
dinafară şi pe dinăuntru. 

— Bine erau puse lucrurile la cale! zise Karja. Zăvorul din 
afară era destinat să oprească la nevoie comunicarea cu 
gangul nostru, iar cel dinăuntru ca să nu putem fugi. 


— Doamne, ce soartă ne aşteaptă! şopti Emma 
cutremurându-se. Şi-acum, ce facem? 

— Deocamdată aşteptăm. Mâncare şi lumină avem; la fel şi 
arme. Nu se poate ca doctorul să nu dea de urma noastră. 
De-aş şti numai încotro s-o luăm, la dreapta, la stânga... 

— Sst! Ascultă! şopti Emma. Se auzeau paşi apropiindu-se. 

— Înapoi, şi să încuiem uşa, zise Karja. 

Se dădură îndărăt şi împinseră zăvorul. Paşii trecură pe 
lângă uşă fără să caute cineva s-o deschidă. Izbiră numai 
uşor cu pumnul în ea, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă e 
închisă sau nu. 

— Erau paşi de bărbat, şopti Emma. 

— Da, păreau să fie patru inşi. Cred că era Verdoja, 
paznicul, Mariano şi Unger. S-au oprit. Ascultă! Ce spun? 

Răsuna glasul lui Verdoja. 

— Staţi, am ajuns, zise el. Unul aici, celălalt dincolo. 
Înainte! 

Se auzi zăngănit de fiare, apoi din nou paşii a doi oameni. 
Se opriră la uşa gangului şi încercară s-o deschidă. 

— A, a încuiat-o, zise Verdoja râzând. 

— Foarte rău a făcut, acum trebuie s-aşteptăm, mormăi 
paznicul. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Dar dacă Pardero vrea să iasă din gang? 

— Treaba lui! 

— O s-o ia la fugă prin ganguri şi o să se rătăcească, sau o 
să vadă ce nu trebuie... 

— Încuiem uşa gangului şi s-aştepte până ce-om veni să-l 
luăm. 

— Dar dacă iese prin uşa din dos a celulei? 

— N-o să poată, fiindcă nu-i ştie secretul. Să mergem, 
peste un ceas o să te întorci să-l iei. 

Fetele răsuflară uşurate; îngheţaseră de frică să nu dea 
Verdoja peste ele. Ascultară până ce-i auziră îndepărtându- 
se. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Emma. 


— Îi dezlegăm pe senior Mariano şi pe Unger. Vom fi patru 
şi nu mai avem de ce ne teme. 

Traseră zăvorul şi ieşiră în gangul transversal. Văzură 
două uşi una lângă alta. Karja bătu la una din ele, dar nu-i 
răspunse nimeni. La cealaltă, la fel. O deschise şi lumină cu 
felinarul înăuntru. Un bărbat stătea ghemuit jos, ferecat în 
lanţuri. 

— Senior Unger! murmură ea recunoscându-l. De ce nu 
răspunzi? 

Omul făcu o mişcare şi lanţurile zăngăniră. 

— Seniorita Karja! strigă el plin de bucurie. Cum de-ai 
ajuns aici? 

— Am reuşit să ne dezlegăm, răspunse ea. 

— Cu cine mai eşti aici? 

— Cu seniorita Emma. 

— Ah, e şi ea cu d-ta? 

— Da, aici sunt, răspunse Emma intrând în celulă. 
Curajoasa Karja l-a omorât pe Pardero, i-a luat armele şi m- 
a eliberat şi pe mine. Acum vom face acelaşi lucru cu d-ta. 

— Slavă Domnului! zise el răsuflând adânc. Verdoja a 
plecat? 

— Da. Paznicul se întoarce peste un ceas. 

— Avem timp destul deci. Senior Mariano e în celula de- 
alături. 

— O să-l eliberăm şi pe el. Dar cum să facem? Cu ce să 
descuiem lanţurile? întrebă îngrijorată Karja. 

— N-au nici un fel de lacăt, sunt doar agăţate în perete de 
piroane, însă atât de sus, că nu se poate ajunge până acolo. 

Karja se urcă în spatele lui Unger şi în câteva minute 
scoase verigile din piroane. Marinarul era liber. Îşi frecă 
membrele amorţite, se ridică în picioare şi strigă voios: 

— Asta zic şi eu noroc în nenorocire! Acum să nu mai 
pierdem vremea cu întrebări şi răspunsuri, ci să ne gândim 
şi la Mariano. 

Trecură în celula alăturată şi îl scoaseră şi pe Mariano din 
lanţuri. 


Tânărul fu de părere ca pumnalele să le oprească fetele, 
iar pistoalele să le ia ei. 

Hotărâră să nu se îndepărteze unul de altul, ca să nu se 
rătăcească. Totuşi împărţiră proviziile în patru părţi egale, 
deoarece nu se putea şti ce se va întâmpla şi fiecare trebuia 
să aibă cu sine partea lui. Unger şi Mariano îşi împărţiră şi 
gloanţele luate de la Pardero, iar la urmă marinarul luă şi 
sticla cu ulei. 

Porniră acum să cerceteze subterana. Gangul în care se 
aflau celulele celor doi bărbaţi avea o uşă care dădea într-o 
celulă făcută în stâncă. De aici pornea un alt gang, unde 
văzură o uşă; cu două zăvoare ruginite. După multă trudă 
izbutiră să tragă zăvoarele, dar uşa nu se putu deschide. 
Era aceea despre care spunea Verdoja: „Nu o poate 
deschide, fiindcă nu-i cunoaşte secretul”. 

— Ce-i de făcut? întrebă Mariano. 

— Să căutăm, poate descoperim în cele din urmă secretul, 
fu de părere Unger. 

Studiară atent uşa, pipăiră bucată cu bucată peretele, dar 
zadarnic. Nu găsiră nimic. 

— Căutăm degeaba şi timpul trece, zise în cele din urmă 
Mariano. Trebuie să încercăm să scăpăm prin vicleşug. 
Paznicul trebuie să vină. Să punem mâna pe el şi să-l silim 
să ne scoată de-aici. 

— Ar fi singurul şi cel mai bun mijloc, răspunse Mariano. 
Să stingem felinarul - îl vom aprinde după aceea cu 
aprinzătoarea pe care o avem de la Pardero - şi să 
aşteptăm. Unul din noi să rămână în gang, iar celălalt să 
stea după uşă. Când o veni paznicul, îl înhăţăm şi-l 
înghesuim de perete. 

— Şi noi ce facem? întrebă Karja. 

— Vă ascundeţi în celula senioritei Emma. În cealaltă e 
cadavrul lui Pardero şi nu cred că ar fi o tovărăşie plăcută 
pentru dv. 

Făcură întocmai după cum plănuiseră. După o bucată de 
timp se auziră paşii înăbuşiţi ai paznicului, apoi o bufnitură 


şi paşii se apropiară. 

Venea paznicul. Lumina felinarului său juca pe lespezile de 
piatră şi se opri pe uşa deschisă. Omul se opri. 

— Senior Pardero? strigă el. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Se dădu mai aproape. 

— Ce e? şopti Mariano cu glas schimbat. 

— Senior Verdoja a plecat la conac, m-a trimis să te duc şi 
pe d-ta. 

— Şi ceilalţi? 

Dacă gangul n-ar fi fost atât de îngust, umed şi întunecos, 
omul nu s-ar fi putut înşela atât de lesne. Aşa însă, la lumina 
slabă a felinarului, corpul ghemuit al lui Mariano şi glasul 
său înăbuşit puteau fi luate foarte bine drept ale lui 
Pardero. 

— Au plecat toţi? întrebă spaniolul. 

— Da. Senior Verdoja ar fi vrut să trimită numai vreo 
câţiva, s-a temut însă că şiretul ăla de Sternau n-o să poată 
fi prins cu una cu două. Dacă i-l aduc viu o să le dea un 
bacşiş gras, dacă îl ucid, o să le dea şi atunci ceva, dar mai 
puţin. 

— Păi... le erau caii obosiţi. 

Unger văzu că Mariano vroia să afle cât mai multe 
amănunte de la paznic; se temea însă că până la urmă 
acesta îşi va da seama că nu vorbea cu Pardero, de aceea se 
dădu binişor în spatele mexicanului. 

— S-au dus mai întâi la conac să schimbe caii, urmă omul 
care nu bănuia nimic. De altminteri Mariano şi Unger ăştia, 
cum le-o fi zicând, sunt bine ferecaţi şi n-au cum să fugă. 

— Zău! făcu Mariano şi ieşi la lumină în acelaşi moment în 
care Unger îl apucase pe la spate pe paznic şi-i pusese 
mâna în gât. Omul scăpă felinarul din mână, scoase un 
horcăit înăbuşit, bătu aerul cu mâinile şi rămase moale ca o 
cârpă în braţele lor. 

— A leşinat, zise marinarul. S-aprindem felinarul. 


Îi dădură drumul jos, aprinseră lămpiţa şi apropiară 
lumina de faţa lui. Ochii îi erau ficşi şi sticloşi, faţa 
pământie. 

— Omul nu e leşinat, e mort, zise Mariano. 

— Nu se poate! L-am strâns doar puţin de beregată, 
răspunse mirat Unger. 

— Uită-te şi d-ta. Ăsta nu e chip de om leşinat. A murit de-a 
binelea, dar nu de mâna d-tale ci de spaimă. 

— Ei drăcia dracului! Mai ştii! Pesemne că l-a apucat 
damblaua de frică. Dobitocul! Acum nu ne mai poate arăta 
ieşirea din subterană. 

— Poate că o găsim şi singuri. Să plecăm pe unde a venit 
el. 

— Uşor de zis, senior, dar greu de făcut. Gangurile se 
aseamănă perfect unele cu altele şi pare să fie un adevărat 
labirint. Şi-apoi sunt şi uşi care nu se pot deschide dacă nu 
le cunoşti secretul. 

— O să vedem noi. Mai întâi să ne convingem dacă omul e 
întradevăr mort. Să-i luăm deocamdată pistolul şi pumnalul; 
vom avea astfel încă două arme cu noi. 

Mariano luă cuțitul şi-i făcu paznicului o crestătură într-o 
venă; nu-i ieşiră însă decât o picătură, două de sânge. Îi 
ascultară inima, dar aceasta îşi încetase bătăile. Vreme de 
un sfert de ceas se trudiră zadarnic să-l readucă la viaţă. Se 
convinseră în cele din urmă că era într-adevăr mort. 

— Inexplicabil! zise Unger. Individul acesta cutreieră 
gangurile fără cea mai mică frică şi la cea dintâi emoție îl 
loveşte damblaua! Să-l ducem lângă cadavrul lui Pardero, 
ca să nu-l mai vadă fetele. 

Îi scotociră mai întâi buzunarele; găsiră la el un ceas, un 
briceag şi o mulţime de ţigări, căci mexicanul e de obicei un 
fumător pasionat. 

De-abia după ce luară de-acolo cadavrul le chemară pe 
fete şi le spuseră cele întâmplate. 

— Omul nu părea defel să fie un fricos, zise Karja. Probabil 
că senior Unger i-a strâns prea tare beregata cu mâinile 


sale puternice. 

— Da de unde! făcu acesta supărat. N-o fi fost el fricos, dar 
îşi avea pesemne cugetul încărcat de prea multe păcate şi 
spaima l-a omorât. Dar să nu discutăm degeaba. Mai bine 
să vedem dacă ne-a lăsat individul drumul liber. 

Porniră în susul gangului şi trecură într-unui lateral pe 
unde văzuseră că venise paznicul, apoi pe altul, şi apoi iar 
pe altul până ce ajunseră la un perete de stâncă unde se 
închidea drumul. Se întoarseră iar la gangul dintâi şi o 
luară pe stânga. Deodată se opriră în faţa unei uşi cu două 
zăvoare şi traseră de ele, dar uşa rămase închisă. 

— Şi asta e cu secret, rosti Unger cu ciudă. 

— Probabil. Să-l căutăm, răspunse Mariano. 

Se căzniră ceasuri întregi fără folos. Îşi încordară toate 
puterile să scoată uşa din balamale, dar degeaba. 

— De prisos: toată munca noastră. Trebuie să facem altă 
încercare, fu de părere Mariano. 

— Care? 

— Să punem mâna pe Verdoja. 

— Bine zis, răspunse Unger. Când Verdoja va vedea că 
paznicul nu se mai întoarce, îşi va închipui că i s-a întâmplat 
ceva şi va veni să vadă despre ce e vorba. Îl pândim şi 
facem cu el ce-am făcut cu ăstălalt. 

— Dar dacă îl strângi şi pe el de gât? strigă Emma. 

— Ei aş! Nici nu e nevoie să-l apuc de gât. Noi bărbaţii îl 
ţinem şi voi amândouă îl legaţi. Ca să scape cu viaţă şi să ne 
spună care e ieşirea din piramidă. 

— E singura noastră şansă de-a scăpa, zise Karja. Până să 
vină Verdoja o să maitreacă o bucată de timp. 

— Atunci dv. căutaţi să dormiţi câteva ceasuri şi noi o să 
veghem. 

Aşa şi făcură. Fetele se culcară în celula lui Mariano, iar el 
şi Unger rămaseră să păzească la uşă în aşteptarea lui 
Verdoja. 

Acesta habar n-avea ce-l aştepta. Se dusese cu mexicanii 
săi la conacul moşiei lui părinteşti. Hacienda Verdoja se afla 


la depărtare de două zile de capitala provinciei Chihuahua, 
dar până la Mexico era cale de o săptămână, călare. De 
aceea strămoşii lui Verdoja fuseseră toţi moşieri, din tată în 
fiu, şi se îndeletniciseră numai cu creşterea vitelor, ţinându- 
se departe de orice mişcare politică. El era cel dintâi care 
renunţase la aceste principii. Era orgolios şi ambițios şi 
vroia să se facă luat în seamă. Aceasta în Mexic e ceva 
foarte lesne, dar şi greu în acelaşi timp. Presimţea că Juarez 
va ajunge cândva cineva şi se lipise de el. Alături de acest 
aventurier energic, căruia nu-i sosise încă ceasul, se 
ridicase până la gradul de căpitan. Sfârşitul venise însă 
prea repede printr-o decădere ruşinoasă, căci ştia bine că 
Juarez nu va mai vroi să ştie de el. 

Era târziu când ajunse la conac. Nu-l aştepta nimeni, toţi 
dormeau. Sculă vreo câţiva argaţi ca să pregătească la 
repezeală cai odihniţi pentru oamenii aduşi de el. Aceştia 
plecară apoi în goană în direcţia de unde veniseră. Erau 
siguri că vor pune mâna pe Sternau, mort sau viu, în 
vederea recompensei făgăduite. 

După ce-i văzu plecaţi, Verdoja se gândi şi la el. Era 
neînsurat şi o rudă îndepărtată îi vedea de gospodărie. 
Bătrâna fu foarte mirată când îl văzu venind în puterea 
nopţii, dar mirarea ei se preschimbă în spaimă când băgă 
de seamă că e ciung şi chior. Vru să spună ceva, dar Verdoja 
i-o tăie scurt şi-i porunci să-i aducă repede ceva de 
mâncare. 

În timp ce mânca, spuse bătrânei că va veni un musafir, un 
anume domn Pardero, aşa că să-i pregătească masa şi o 
cameră. Pe urmă se duse să se culce, fiindcă pica de 
oboseală. 

Când se trezi a doua zi dimineaţa, bătrâna veni să-i aducă 
şocolata, iar el o întrebă: 

— Senior Pardero s-a sculat? 

— Care senior Pardero? întrebă ea mirată. 

— Domnul pe care îl aşteptam aseară. 

— A, ăla... Nici n-a mai venit. 


— Cum n-a mai venit? strigă Verdoja încremenit. Dar 
paznicul care trebuia să-l aducă e aici? 

— Nu, nu l-am văzut nici pe el. 

— Pesemne că te-a furat somnul şi nu ştii. 

— Nu intră nimeni în casă fără ştirea mea! se răsti bătrâna 
indignată. Nici nu m-am mai culcat azi-noapte şi am 
aşteptat până la ziuă, dar n-a venit nimeni, înţelege ce-ţi 
spun! 

Verdoja tăcu, ieşi în curte, porunci să i se pună şaua pe cal 
şi porni în galop spre piramidă. Când ajunse, descălecă şi 
ascunse calul într-un tufiş. Se afla aici o stâncă despicată în 
crăpăturile căreia crescuse un strat gros de muşchi, iar la 
poalele stâncii crăpăturile păreau să fie foarte adânci. 
Verdoja se lăsă la pământ, puse umărul la una din crăpături 
şi dădu la o parte lespedea. În locul ei se căscă o gaură 
mare cât să poată trece un om. Verdoja se lăsă în gaură şi 
trase lespedea la loc. Păşi apoi într-un fel de hrubă unde 
erau atârnate câteva felinare. Aprinse unul şi se îndreptă 
spre un gang care răspundea în subterană. Urcă vreo 
câteva trepte, cobori altele, coti când la dreapta, când la 
stânga, ajunse la celule, deschise o uşă, o închise la loc, apoi 
alta, şi iar o alta, toate apăsând pe un resort, care lăsa să se 
audă un sunet metalic strident. 

Urcă iar o scară, şi după ce deschise şi aci câteva uşi în 
acelaşi mod misterios, ajunse şi la uşa pe care prizonierii se 
căzniseră zadarnic s-o deschidă. Apăsă pe un buton şi, deşi 
uşa avea două zăvoare mari, se deschise imediat. De aci se 
duse la celelalte, unde-i închisese pe Mariano şi pe Unger, 
ferecaţi în lanţuri. 

Încuiase toate uşile în urma lui. Nu bănuia nici pe departe 
ce surpriză îl aştepta. 

Păşea agale, fără nici o grijă. Când ajunse în gangul unde 
erau celulele fetelor, lumina felinarului căzu brusc pe chipul 
lui Mariano. N-apucă bine să-l vadă şi se simţi apucat pe la 
spate şi-l auzi pe Unger strigând: 

— Am pus mâna pe el! 


— Încă nu! răcni Verdoja, care cu o smucitură îi scăpă din 
mâini şi-i dădu cu atâta putere un picior în burtă lui 
Mariano încât acesta căzu grămadă la pământ. Apoi o luă la 
fugă cu felinarul în mână drept înainte. 

Înţelese imediat cum stau lucrurile. Pardero şi paznicul 
fuseseră ucişi, altfel prizonierii n-ar fi acuma liberi. Trebuia 
cu orice preţ să le scape şi să încuie uşile ca ei să nu mai 
aibă pe unde ieşi. De aceea renunţase la luptă şi o luase la 
fugă. 

— După el! strigă Unger. 

Mariano se dezmetici repede şi sări în picioare. 

— Şi fetele? strigă el. 

— Lasă-le! 

— Dar dacă ne rătăcim de ele? Mă duc să le aduc. 

— Doamne sfinte! strigă Unger oprindu-se în uşă, şi-a 
zdrobit oasele! 

— Unde? Unde? întrebă Mariano gâfâind. 

— Colo jos. 

Veniră şi cele două fete, care vrură să închidă uşa după 
ele, dar Mariano le opri la timp. 

— Pentru Dumnezeu, ce vreţi să faceţi? strigă el îngrozit. 
Dacă închideţi uşa suntem pierduţi, fiindcă n-am mai putea- 
o deschide şi am rămâne în vecii vecilor aici, pe locul acesta 
strâmt unde de-abia am avea loc toţi patru. 

Aşa şi era. Încăperea era pătrată, tăiată drept la mijloc, de 
la un capăt la altul, de o deschizătură lată de cinci metri, şi 
cu o adâncime mult mai mare, deasupra căreia fusese pusă 
o scândură îngustă drept punte. Distanţa de la uşă la 
deschizătură nu era nici de un metru, aşa că erai ameninţat 
în fiece moment să te rostogoleşti în abisul acela îngrozitor. 

La lumina felinarului văzură că în tavan era o gaură 
aidoma celei de la picioarele lor. 

— Aici a fost cândva un puț, zise Mariano. 

— Ia ascultați! zise Unger, care se lăsă în genunchi şi 
strigă aplecându-se peste groapă: 

— Verdoja! 


Un geamăt îngrozitor îi răspunse. 

— Eşti în simţiri? 

Gemetele se repetară, dar nu desluşiră cuvintele. 

— Te putem ajuta? întrebă iar marinarul. 

Drept răspuns, auziră aceleaşi gemete. 

— Nenorocitul, e pierdut! A căzut de la mai bine de 
douăzeci de metri, zise Mariano cu milă. 

— Şi-a primit pedeapsa, murmură Karja cu o privire 
sălbatică în ochii ei întunecaţi. Dar noi ce ne facem acum? 

— Uşa e deschisă, poate că reuşim să aflăm secretul, 
răspunse Emma. 

Luminară uşa şi se trudiră multă vreme să găsească vreun 
buton care să fie în legătură cu resortul prin care uşa se 
deschidea şi se închidea de la sine, dar nu găsiră nimic. 
Peste abis nu puteau trece. Gemetele lui Verdoja erau din 
ce în ce mai sfâşietoare şi le făcea milă. Se întoarseră în 
gangul unde erau celulele, lăsând uşa deschisă. Se priveau 
descurajaţi, neştiind ce să facă. 

— Să vedem dacă Verdoja n-a lăsat vreo uşă deschisă când 
a venit încoace, zise Mariano. 

O luară iar în susul gangului, uşile erau însă toate închise. 

— Vom muri aici de foame, suspină Emma. 

— Nu se ştie, răspunse Mariano. Dumnezeu nu o să ne 
părăsească... 

— Să mai încercăm, poate că aflăm taina uşilor, fu de 
părere Unger. 

— N-o s-o aflăm niciodată; numai senior Sternau ne poate 
veni în ajutor, zise Karja. 

— Dar dacă l-au prins şi l-au ucis bandiții lui Verdoja? se 
tângui Emma. 

— Nu cred, ştie el cum să le scape printre degete, 
răspunse marinarul. De altfel să nu ne mai frământăm 
degeaba cu secretul uşilor, avem o unealtă foarte bună în 
mână: cuţitele noastre. 

— Bine zici, spintecăm uşile, strigă Emma. 


Cu toată situaţia tragică în care se aflau, Unger nu-şi putu 
stăpâni râsul. 

— Nu aşa, seniorita, lemnul ăsta e tare ca fierul şi ne-ar 
trebui luni întregi şi o muncă de uriaşi ca să tăiem toate 
uşile, cu riscul ca la urmă abia să nu nimerim ieşirea. Ceea 
ce zic eu e să dărâmăm o parte din zidul care încadrează 
uşa, fiindcă aici trebuie să fie secretul. 

— Să ştii că aşa e, încuviinţă Mariano. Să ne apucăm deci 
de treabă. 

— Mai e şi un alt mijloc, zise Karja. Răsucim o frânghie şi 
unul din noi se lasă jos la Verdoja. Trăieşte, trebuie să ne 
spună cum se deschid uşile. 

— Din ce să facem frânghia? 

— Din curelele cu care am fost legaţi şi din hainele celor 
două cadavre şi, dacă nu ajunge, chiar dintr-ale noastre. 
Poate că reuşim să desprindem şi lanţurile din celule. Avem 
şi păturile pe care le luaseră bandiții pentru noi. De tăiem 
în fâşii şi le împletim într-o funie groasă. 

Făcură după cum îi sfătuise Karja. Frânghia era lungă de 
peste douăzeci de metri. O încercară şi era destul de 
trainică, atât cât să tină un om. Mariano, mai slăbuţ, se oferi 
să se lase în fundul puţului. 

Aveau eu ei două felinare. Unul şi-l atârnă Mariano de gât, 
luară frânghia şi se întoarseră la încăperea unde se afla 
Verdoja. Acesta gemea jalnic. Mariano îşi legă un capăt al 
frânghiei în jurul pieptului, iar celălalt capăt trebuia să-l 
ţină Unger împreună cu fetele. 

Tânărul le spuse că la întoarcere să nu-l tragă în sus, ci să- 
| lase să se caţere pe frânghie, căci se temea că frânghia nu 
va fi destul de trainică să-l ţină la tras. 

Deoarece aveau patru ulcioare cu apă, sacrificară unul ca 
să ude frânghia, pentru a-i da mai multă trăinicie şi 
elasticitate, apoi Unger, Emma şi Karja apucară de frânghie 
şi cu un „Doamne-ajută!” Mariano se lăsă în puț. 

Marinarul era voinic şi puternic, aşa că la coborâre n-avea 
nevoie de ajutorul fetelor. Tânărul dispăru în abis. Lumina 


felinarului său se zărea din ce în ce mai slab, până ce nu 
mai fu decât o scânteie în adâncul înconjurat de beznă. 

— Doamne, Doamne, dacă se asfixiază? strigă Emma. 
Puţul e adânc şi trebuie să fie plin de gaze. 

— Nu-l auzi pe Verdoja gemând? Dacă ar fi aşa, ar fi murit 
de mult, răspunse Unger. 

Când nu mai rămase sus decât vreo doi metri de frânghie, 
simţiră că Mariano a ajuns în fundul puţului. Rămaseră 
nemişcaţi ascultând. 

Puţul era, după cum am spus, nu rotund, ci pătrat, eu 
pereţii drepţi şi netezi. Cu veacuri în urmă trebuie să fi 
conţinut apă, acum era însă complet secat. Mariano se afla 
într-o scobitură de stâncă poroasă, înconjurat de jur- 
împrejur de un strat de pământ nisipos care absorbise cu 
timpul apa. 

Îl căută cu privirea pe Verdoja şi-l văzu chircit ca un câine 
la picioarele lui, gemând şi tânguindu-se; la gură avea 
spume de sânge; ţinea ochiul sănătos deschis şi se cunoştea 
că e perfect conştient de ce se petrece. 

— Nu te mai boci aşa, am venit să te scot, îi zise tânărul. 

Nenorocitul îşi curmă gemetele şi-l privi cu o ură 
îngrozitoare în ochi. 

— Unde e Pardero? întrebă el. 

Se vedea bine că efortul pe care-l făcea ca să vorbească îi 
pricinuia dureri cumplite. 

— Mort! răspunse Mariano. 

— Şi paznicul? 

— Mort şi el. 

— Fetele? 

— Sunt sus cu noi. 

— Ucigaşilor! şopti el. 

— Nu insulta, ticălosule! Tu singur eşti vinovat de cele ce 
s-au întâmplat. Şi totuşi noi o să te salvăm. 

— Voi? Cum? întrebă Verdoja. 

— Te legăm de frânghie, te ridicăm de-aici şi te ducem la 
conac. 


Chipul schimonosit de durere al lui Verdoja se lumină o 
clipă, apoi se întunecă iar. 

— Cum veţi reuşi să ieşiţi din piramidă? întrebă el. 

— O să ne spui secretul uşilor şi drumul spre ieşire. 

— A, nu-l cunoaşteţi? O bucurie sălbatică îi luci în ochi şi 
fata i se schimonosi de bucurie şi mai grozav decât de 
durere. 

— Să... muriiţi de foame... de sete... aici cu mine..., 
bolborosi el. 

— N-o să murim, fiindcă nici tu nu vrei să mori, şi numai 
noi te putem salva, răspunse foarte calm Mariano. 

— Să mă salvaţi! Schilod, fără mâini, fără picioare... şira 
spinării ruptă... Eu... eu... trebuie să mor! 

— Nu, n-ai să mori, te vom salva. 

— Nu, nu! Să muriiţi şi voi... aici... cu mine... repetă el şi 
gura i se strâmbă într-un rânjet feroce. 

— E ultimul tău cuvânt? întrebă Mariano, care începuse 
să-şi piardă răbdarea. 

— Da, ultimul... scrâşni el, ultimul, ultimul, ultimul... 

— Bine, până acum ţi-am vorbit calm, văd însă că n-ajută, 
de aceea o să întorc foaia. Se mai găsesc mijloace pentru 
ticăloşi de soiul tău. N-avem poftă să ne prăpădim aici din 
pricina răutăţii tale, zise Mariano. Îngenunche lângă 
Verdoja, îl apucă de braţe în locul unde îi erau rupte şi 
apăsă cu toată puterea. Nenorocitul scoase un răcnet atât 
de înfiorător, încât Mariano îşi închipui că s-a cutremurat 
întreaga piramidă. 

— Cum se deschid uşile? Spune! scrâşni el printre dinţi. 

— Nu spun! zbieră Verdoja. 

— Ba o să spui, repede, şi Mariano apăsă din toate puterile 
pe oasele sfărâmate ale nenorocitului. Urletele acestuia 
întreceau orice închipuire omenească. Tot nu răspunse la 
întrebare. Atunci Mariano îl apucă de picioare; nu folosi la 
nimic, căci Verdoja îşi frânsese şira spinării şi nu mai simţea 
nimic de la mijloc în jos şi râdea batjocoritor. 


— Răzi, Satano! Dar sunt dureri încă şi mai grozave, o să 
vezi tu, scrâşni Mariano scos din fire. 

Îl apucă de umeri şi-l smuci o dată atât de tare, încât crezu 
că i-a scos braţele din loc. Verdoja scoase un urlet de fiară, 
dar tot nu răspunse. 

— Omule, tu l-ai întrecut pe dracu! strigă Mariano. Atunci, 
mori ca un câine! Dumnezeu nu o să ne lase. 

Şi cu aceste cuvinte apucă frânghia, se răzgândi însă, 
scotoci buzunarele ticălosului şi scoase tot ce găsi în ele. 

— Tâlharule! scrâşni Verdoja. 

— Lasă că ţie tot nu-ţi mai trebuie şi s-ar putea să ne 
prindă bine, râse Mariano apucând frânghia şi începând să 
se caţere pe ea. Când ajunse sus, ceilalţi îl întrebară cu 
înfrigurare dacă a aflat secretul uşilor. Mariano le povesti 
însă scena cu Verdoja şi torturile pe care le întrebuinţase 
dar care nu duseseră la nici un rezultat. Fetele se înfiorară, 
Unger însă îi zise nemulţumit: 

— De ce nu l-ai omorât? Câinele! 

— Mai bine aşa, lasă-l să se chinuiască. Să moară ca un 
ticălos ce e, răspunse Mariano supărat. 

— Aşadar nu ne mai rămâne decât să încercăm cum am 
plănuit: să scoatem cărămizile din jurul uşii. Când vom 
cunoaşte mecanismul uneia, le vom putea deschide pe 
toate. 

Se întoarseră în gangul unde era uşa pe care intrase 
ultima oară Verdoja. 

12. PE URMELE DISPĂRUŢILOR. 

Pedro Arbellez rămăsese peste noapte împreună cu Anton 
Unger la hacienda Vandacua, unde avea de făcut nişte 
socoteli şi nu ştia că în timpul acesta fata lui fusese răpită 
de bandiții lui Verdoja. 

A două zi dimineaţa, când se sculă bătrâna Maria 
Hermoyes şi n-o văzu, îşi închipui că a ieşit la plimbare pe 
câmp, cum făcea şi în alte dăţi. Musafirii de asemenea. Dar 
când văzu că a trecut prânzul şi după-amiaza şi că nu s-au 
mai întors, se înspăimântă. 


Spre seară veni şi Arbellez cu Anton. Vestea dispariţiei 
Emmei şi a celorlalţi îl făcu pe arendaş să-şi piardă capul. 
Alergă de colo până colo frângându-şi mâinile, pe când 
Săgeata-trăsnetului îşi păstra calmul şi sângele rece. Nu 
mai era acum omul prăpădit de boală, îşi recăpătase 
energia pe de-a-ntregul. În mai puţin de un sfert de ceas 
înţelese din urmele lăsate de bandiți, şi pe care numai un 
om al pustiului le putea cunoaşte, aproape tot ce se 
întâmplase. După alt sfert de ceas era în şa şi zbura ca o 
săgeată, însoţit de bătrânul Francisco, peste câmpie, 
îndreptându-se spre pustiu. Luaseră cu ei cai de schimb, 
provizii şi ceva de-ale îmbrăcăminţii pentru cei dispăruţi. 

Săgeata-trăsnetului - cum îi vom spune deacum încolo - 
avea încă vreo câteva ceasuri înaintea lui până a nu se fi 
întunecat de-a binelea; îşi zise, pe drept cuvânt, că bandiții 
vor fi părăsit hacienda după miezul nopţii, deci aveau un 
avans de mai bine de douăsprezece ore pe care spera să-l 
câştige pe drum. Ajunse însă la poalele dealului când 
Verdoja apucase să intre în pustiul Mapimi. 

Când faimosul om al pustiului fu la locul unde mexicanii îşi 
făcuseră în ajun lagărul, reconstitui în gând, după urmele 
găsite, tot ce se petrecuse cu prizonierii. Fiecare fir de 
iarbă, orice urmă de picior era pentru el ca o carte deschisă 
în care citea întreaga dramă petrecută acolo. 

— Ah, murmură el deodată, asta ce-o mai fi? Aici s-a dat o 
luptă crâncenă. Se cunoaşte cum cineva s-a înţepenit bine 
în călcâie, pe când altul în vârful degetelor, căutând să se 
apere; pe urmă învingătorul a luat-o la fugă. Pare că a 
ridicat pe careva în braţe şi l-a azvârlit în ceilalţi ca să-şi 
croiască drum. 

Săgeata-trăsnetului ocoli tăciunii stinşi studiind mai 
departe. 

Ici, urmă el, au fost rezemate puştile una de alta. O puşcă 
a smuls-o fugarul în treacăt. A fost probabil unul de-ai 
noştri, cred că Sternau. 


Căutătorul porni iar la drum cu Francisco, căruia îi explica 
tot ce credea el. Se luară după urmele fugarului şi ale 
duşmanilor săi care duceau mai întâi spre apus apoi spre 
miazăzi. Cu multă iscusinţă cercetătorul descifră cele mai 
mici amănunte: uciderea celor dintâi doi bandiți porniţi în 
urmărirea fugarului, apoi a celorlalţi doi şi apoi, curând, 
dădu şi de mormântul lor. 

— Vezi d-ta aici urmele astea de copite? zise el către 
Francisco. Doi din cai n-aveau călăreţi, numai al treilea 
purta o povară în spinare, probabil pe doctor. Îi luase ca să-i 
aibă de schimb. A pornit-o apoi spre răsărit şi a făcut aşa ca 
să le vină în spate bandiţilor. Îl avem deci şi pe el şipe ei 
înaintea noastră. 

La cuvintele acestea privi cu încordare în faţă ca şi când s- 
ar fi aşteptat să-i zărească. Deodată tresări. Văzu o nouă 
moviliţă de nisip care nu-şi avea nici un rost acolo. Nu putea 
fi o simplă întâmplare şi nici nisipul îngrămădit de vânt. Se 
vedea bine că era făcută de mână omenească. 

— Cu siguranţă că e un semn lăsat de Sternau, zise el cu 
bucurie. Să vedem ce-o fi în ea. 

Începu să scormonească nisipul şi scoase dinăuntru o 
hârtie împăturită în care scria următoarele: „Eu am reuşit 
să fug, ceilalţi sunt tot prizonieri, dar sănătoşi. Am cu mine 
trei cai, arme şi muniții destule. Verdoja m-a lovit în cap, pe 
când mă aflam în curtea conacului. Era cu Pardero şi încă 
unsprezece mexicani. Au intrat prin fereastra camerei 
falsului ofiţer şi i-au atras pe prietenii noştri în cursă. Au 
uitat să mă caute în buzunare, Am hârtie şi creion la mine, 
aşa că v-am puiul scrie aceste rânduri. Prizonierii vor fi 
eliberaţi de mine - fiţi deci fără grijă! Luaţi-vă după urmele 
mele şi nu zăboviţi pe drum. 

Sternau” 

3 septembrie 1849, ora 9 dimineaţa. 

Plin de bucurie, Săgeta-trăsnetului sări în şa şi porni în 
goana calului, urmat de Francisco. Caii mexicani nu obosesc 
lesne, nici chiar după o zi întreagă de drum, aşa că aceştia, 


luaţi odihniţi de la conac, alergau ca vântul. Dar fiindcă şi 
doctorul gonea cât putea, era greu să-l ajungă atât de 
curând. 

Călăriră fără răgaz până târziu după-amiază, când zăriră 
în depărtare trei puncte mici negre. 

— Ele şi cei doi cai luaţi de la bandiți, strigă Săgeata- 
trăsnetului. Trebuie neapărat să-l ajungem până a nu se 
înnopta. 

Dădură pinteni cailor, care goneau ca nălucile. Trecu o 
jumătate de ceas; punctele creşteau din ce în ce până ce 
desluşiră un călăreț şi doi cai fără povară. Deodată se văzu 
bine cum călăreţul ridicase puşca şi o rotea deasupra 
capului. 

— S-a întors şi ne-a văzut, zise Săgeata-trăsnetului. 

— Crede că suntem duşmani, altminteri s-ar opri să ne 
aştepte, răspunse Francisco. 

— Eşti foarte priceput în meseria ta, dragul meu, dar om 
al savanelor nu eşti, zise zâmbind Săgeata-trăsnetului. Ca 
să ne aştepte, ar însemna să piardă din timp şi spaţiu şi 
acum fiecare clipă e prețioasă. Pe întuneric nu se pot vedea 
urmele bandiţilor şi rămânem în urmă, pe când ei 
înaintează tot mai mult. De aceea trebuie să ne folosim de 
timp cât mai e lumină, şi doctorul se aşteaptă să-l ajungem 
din urmă. 

— S-ar fi putut însă să fie nişte duşmani. 

— Cu atât mai mult n-ar avea nici un interes să ne aştepte. 
Bănuieşte însă că suntem de-ai lui. Uite, ne face iar semn. 

Acum ridică şi Săgeata-trăsnetului puşca şi o roti deasupra 
capului ca să-l priceapă doctorul. 

— Ne apropiem din ce în ce de el, zise Francisco. 

— Nu-i de mirare; caii noştri sunt odihniţi, pe când ai lui 
nu. Şi-apoi, e mai voinic ca noi, deci şi mai greu de dus. 
Uite, acum schimbă calul. 

Într-adevăr, Sternau sărise din fugă în spinarea unuia din 
caii pe care-i ducea cu sine. 


Distanţa dintre ei scădea mereu. Îşi puteau auzi chiar 
glasul. 

— Domnule Sternau, strigă Săgeata-trăsnetului în limba 
germană. 

Doctorul întoarse capul şi răspunse cu glasul lui puternic: 


— Bună ziua, domnule Unger. Te-am recunoscut de mult. 

— După ce? 

— Numai un cunoscător al pustiului călăreşte în felul 
acesta şi ştiam că la del Erina rămăseseşi singur d-ta. Dar 
hai mai repede! 

— Vin îndată. 

Săgeata-trăsnetului se săltă în şa ca să uşureze calului 
povara şi scoase un fluierat strident. Calul se repezi ca 
fulgerul, al lui Francisco la fel, şi după câteva minute 
călăreau amândoi alături de Sternau. 

— Bine-aţi venit, le zise el voios. Dar de ce-aţi luat atâtea 
bulendre cu dv.? 

— Sunt numai lucruri folositoare, răspunse Săgeata- 
trăsnetului zâmbind. Socot că prietenii noştri vor fi cam 
goluţi şi le-am luat haine şi arme. 

— Zău? zise doctorul bucuros. 

— Da, de toate. 

— Foarte bine aţi făcut. Ce mai e pe la conac? Când s-a 
descoperit lipsa noastră? 

Săgeata-trăsnetului îi povesti ce şi cum, în timp ce caii 
goneau de zor. Când se înnoptă şi urmele bandiţilor nu se 
mai putură deosebi prin întuneric, poposiră pe un loc cu 
iarba rară unde caii aveau ce paşte. Nu găsiră însă nici o 
aşchie ca să facă foc, aşa că trebuiră să rămână pe 
întuneric. De altfel nici nu aveau chef de vorbă fiindcă se 
cerea să se odihnească bine în vederea lungului drum pe 
care îl mai aveau de făcut. 

Când se lumină de ziuă încălecară şi o porniră în goană 
prin pustiu. 

13. INIMĂ-DE-URS ŞI UCIGĂTORUL-DE-BIVOLI. 

La hotarul de miazăzi al Noului Mexic şi Arizona, în 
vecinătatea lui Rio Grande del Norte, se află la sud de acest 
însemnat râu al Mexicului un şes întins, ici, colo întrerupt 
de un şir de dealuri care coboară la răsărit şi nord-est în 
câmpiile indienilor comanşi. Şesul însă e al apaşilor şi între 
aceste două triburi dăinuie dintotdeauna o ură de moarte. 


Comanşii fuseseră chemaţi în Mexic pentru a mări 
numărul trupelor guvernamentale. Alergaseră în număr 
mare nădăjduind să se întoarcă cu prăzi bogate. Porniseră 
mii şi mii, dar nu făţiş, ci împărţiţi în cete şi pe furiş, ca să 
nu prindă de veste duşmanii lor neîmpăcaţi, apaşii. 

Cu vreo săptămână înainte de întâmplările povestite mai 
sus, se putea vedea pe şes, într-o mică prerie, o mare 
agitaţie. Era perioada când bivolii sălbatici pornesc în 
cârduri spre regiunile de la miazăzi. Acesta e prilejul când 
indienii vin să-i pândească prin locurile de trecere pentru a- 
şi face proviziile de carne pentru iarnă. 

Soarele apăruse de mult la orizont, luminând cu suliţele lui 
de foc un spectacol sângeros. Cât cuprindeai cu ochii, leşuri 
de bivoli ucişi şi trupuri arămii alergând de colo până colo 
îndeletnicindu-se cu „facerea cărnii”, cum numesc oamenii 
preriilor această operaţie. Focuri numeroase, deasupra 
cărora sfârâiau hălci mari de carne, sute de cureluşe şi sfori 
legate de stâlpi pe care atârnau felii subţiri de carne de 
bivol, ca să le usuce vântul şi soarele. 

În mijlocul acestui tablou atât de pitoresc se ridicau trei 
corturi. Erau făcute din piei de bivoli şi împodobite cu pene 
de vultur, semn că slujeau de acoperământ unor şefi vestiți 
printre indieni. În două din aceste corturi nu se afla acum 
nimeni. În faţa celui de-al treilea însă, stătea un bătrân 
indian, tatuat din cap până în picioare, îşi înfăşurase trupul 
într-o piele de cerb tăbăcită, iar alături de el se vedea o 
puşcă cu ţeava lungă. Cicatrice numeroase îi brăzdau 
trupul şi părul îi era strâns în vârful capului într-un fel de 
COC, în care stăteau înfipte cinci pene de vultur. 

Omul acesta era Calul-înaripat, una din cele mai de seamă 
căpetenii ale apaşilor. Era cărunt tot şi nu mai avea destulă 
putere să vâneze bivoli, dar inima îi era încă tânără şi 
mintea ageră, de aceea vorba lui avea precumpăneală. În 
sfat era prețuit mai mult decât părerile a sute de războinici. 
Fiindcă nu mai putea lua parte la vânătoare, stătea înaintea 
cortului său şi privea la spectacolul care se desfăşura sub 


ochii lui. Vânătorii de bivoli erau mulţi, căci se 
întovărăşiseră alte trei triburi prietene apaşilor. 

Şesul era presărat cu tufişuri, şi printre aceste mici insule 
de verdeață se dădeau luptele între vânat şi vânători. În 
apropierea celor trei corturi ale căpeteniilor triburilor se 
afla un tufiş des. Părea că bătrânul şef nici nu se uita într- 
acolo, totuşi ochiul lui ager zărise crăcile mişcându-se. Puse 
mâna pe puşcă şi vru să tragă, crezând că e vreo 
sălbăticiune mai măruntă, dar văzu un om ivindu-se dintre 
tufe şi apropiindu-se de el. Era un apaş, un străin. Cum 
putuse el ajunge până în mijlocul lor, fără să fie simţit de 
cineva? 

Calul-înaripat rămase cu degetul pe trăgaci, dar străinul 
ridică mâna stângă în semn că n-are gânduri duşmănoase. 
Era îmbrăcat tot în veşminte de piele de bivol şi la spate 
purta o puşcă grea cu două ţevi. Pa brâu avea pe lângă 
teaşca de muniții, un cuţit şi un tomahawk. Chipul îi era 
arămiu, era deci un indian. 

Străinul se aşeză jos, la stânga bătrânului, puse mai încolo 
puşca, tomahawkul şi cuțitul, dovada intenţiilor sale 
paşnice, şi zise în limba indiană: 

— Feciorii apaşilor au avut astăzi o vânătoare îmbelşugată. 
Marele Spirit a fost binevoitor vitejilor săi fii. 

Bătrânul era încredinţat că avea de-a face cu un războinic 
renumit, totuşi răspunse foarte liniştit: 

— Apaşii vânează acum ca să-şi pregătească merinde, dar 
ştie să-şi nimerească la nevoie vrăjmaşii, şi mai bine decât 
bivolii. 

— Calul-înaripat a spus adevărul, încuviinţă străinul. 

Chipul bătrânului se însenină. 

— Mă cunoşti tu, străinule? 

— Nu te-am văzut nicicând, dar faima ta a străbătut 
dincolo de dealuri şi câmpii; cine te vede, te recunoaşte 
numaidecât. 

— Calul-înaripat e o căpetenie a tribului; poartă pene de 
vultur şi stă călare pe cal când porneşte din lagăr. 


În cuvintele lui era un tâlc pe care străinul îl înţelese, căci 
răspunse îndată: 

— Şi alte căpetenii au cai, dar îi ascund când pornesc în 
iscoadă. Au şi ele drept să poarte pene de vultur şi la brâu 
scalpurile a treizeci de duşmani ucişi, dar nu vor să se dea 
astfel în vileag străinilor. Capul nu le-a încărunţit încă, 
totuşi ştiu că o punguţă cu şiretenie prinde de multe ori mai 
bine ca un cort plin cu pulbere şi gloanţe. 

Cuvintele lui făcură mare impresie asupra bătrânului. 
Multe pene de vultur şi peste treizeci de vrăjmaşi! De atâta 
vitejie nu se poate lăuda nici Calul-înaripat, de aceea zise: 

— Străinul e curajos şi şiret, numai un războinic vestit 
poate fi aşa, fiindcă numai un astfel de om se poate furişa în 
mijlocul duşmanilor. Străinule, tu nu eşti un comanş. Fiii 
apaşilor sunt porniţi după vânat, dar nu la luptă, securea de 
război e îngropată în pământ. A venit printre noi străinul ca 
să fumeze pipa păcii? 

— A fumat-o mai de mult. 

— Atunci străinul e un prieten de-al apaşilor? 

— E fratele lor. Toţi licarilla îl cunosc; de aceea a venit să-l 
caute aici pe Vestitul Shosh-in-liett, Inimă-de-urs, căpetenia 
lor. 

Chipul nepăsător al bătrânului se însufleţi, îi aruncă o 
privire de admiraţie străinului şi-l întrebă: 

— Străinul e frate cu Inimă-de-urs? 

— Da. 

— Şi e îndreptăţit să poarte şapte pene de vultur? 

— Da. 

— Şi la cingătoare treizeci de scalpuri duşmane? 

— Chiar mai multe. 

— Atunci ştiu cine e. E Mocaşi-tayiss, Ucigătorul-de-bivoli, 
de aceea nu poartă penele de vultur la el ci le lasă acasă în 
wigwamul său. 

— Calul-înaripat a ghicit. Fratele meu Inimă-de-urs se află 
aci printre războinicii apaşilor? 


— Da. A ucis astăzi peste zece bivoli. Căpetenia 
mixtecaşilor poate să-i vorbească; va fi el însuşi fratele 
nostru şi războinicii apaşilor se vor înfrăţi cu el şi nu-l vor 
ucide. 

— Războinicul apaşilor nu l-ar putea prinde şi ucide, chiar 
de-ar fi duşmanul lor, răspunse indianul zâmbind. 
Ucigătorul-de-bivoli nu cunoaşte frica şi nu există nimeni 
ele care să se teamă. 

Bătrânul tăcu, în semn de aprobare, pe urmă îl întrebă: 

— Să trimit pe cineva să-ţi aducă aici calul? 

— Nu, oamenii au treabă cu tăierea bivolilor. O să mă duc 
eu să-l aduc. Nu-i o ruşine pentru un şef să-şi îngrijească 
singur calul care l-a purtat în spinare. 

Se ridică de jos şi porni să se furişeze printre tufe fără să 
fie simţit ele cineva. 

Preria, care era aci numai un fel de îmbucătură a marii 
savane, dădea într-o pădure deasă care acoperea dealurile 
şi văgăunile de la poalele munţilor. Ucigătorul-de-bivoli 
dispăru pe sub copaci, şi tocmai vroia să coboare într-o 
râpă când auzi crengile trosnind şi tropot de copite. Se uită 
să vadă din ce parte venea zgomotul, şi văzu un taur grozav 
urmărit de un vânător călare. Acesta ducea în spinare tolba 
cu săgeți, în mâna stângă arcul, iar în dreapta sulița lungă 
şi flexibilă, care e mult mai primejdioasă pentru animal 
decât un glonţ de puşcă. Vânătorul nu părea s-aibă mai mult 
de douăzeci de ani. Unul mai în vârstă şi mai cu experienţă 
ar fi preferat carnea fragedă a unei bivoliţe tinere, decât a 
unui taur bătrân, şi nici n-ar fi cutezat să urmărească un 
animal atât de voinic prin locuri primejdioase ca acelea, în 
înfierbântarea luptei, însă, vânătorul nu mai ţinea seama de 
nimic. Gonea prin hârtoape şi tufe unde crengile îi sfâşiaţi 
carnea. 

Vânat şi vânător apucară pe râpa în fundul căreia se afla 
ascuns calul Ucigătorului-de-bivoli. Taurul, văzându-se 
încolţit, îşi lăsă capul în piept; Vânătorul aruncă sulița, dar 
nu nimeri locul potrivit ca să-l ucidă, şi numai îl răni. 


Înfuriat, taurul se repezi cu coarnele înainte şi spintecă 
burta calului vânătorului. Acesta avusese însă timp să sară 
la vreme şi scăpă de primejdie. Nu mai avea acum altă 
armă decât cuțitul şi săgețile. Într-o clipă slobozi o săgeată 
care se înfipse în ochiul taurului. Fusese o prezenţă de 
spirit cu adevărat uimitoare. Dar taurul, mai avea un ochi, 
şi acesta zdravăn. Scoase un răget îngrozitor, rămase o 
clipă în loc şi lăsă iar capul în piept, pregătindu-se să se 
repeadă asupra vânătorului. De astă dată coarnele lui 
ascuţite l-ar fi nimerit cu siguranţă, dar în acelaşi moment 
un glonte şuieră pe la urechile vânătorului şi odată cu 
pocnitura taurul lăsă capul într-o parte, se cutremură, 
genunchii i se îndoiră şi căzu mort la pământ. Glonţul îi 
pătrunsese prin ochi de-a dreptul în creier. 

Când Ucigătorul-de-bivoli văzuse ce sfârşit tragic va avea 
lupta, se lăsase la vale pe povârnişul râpei şi împuşcase 
taurul. Vânătorul se întoarse mirat şi-l văzu pe indian 
încărcându-şi foarte liniştit puşca. 

— 1 se pare fratelui meu mai gustoasă carnea de taur 
bătrân decât a unei bivoliţe tinere? îl întrebă acesta pe 
vânător cu ironie. Şi găseşte mai nimerit să-l ucidă în 
pădure decât pe câmpie? Ar trebui ca fratele meu să fie mai 
prevăzător şi mai cuminte de-acum încolo. 

Cu toată pielea oacheşă a feţei, se vedea bine că tânărul 
roşi până în albul ochilor. Zise însă dârz: 

— Ce-ţi pasă ţie dacă mă omora taurul? 

— N-are fratele meu părinţi ca să-l jelească? 

— Tatăl meu e Calul-înaripat, răspunse cu mândrie 
vânătorul. 

— Şi pe tine cum te cheamă? 

— Numele meu îmi va duce faima peste dealuri şi văi. 

— Aşadar n-ai încă nici un nume? Ai fi murit atunci fără să 
se poată spune cine a fost îngropat. Tânărul meu frate a 
scăpat de o mare ruşine. Să fie mai cu băgare de seamă de- 
acum înainte şi va purta în viitor un nume care să-i facă 
fală. 


Obiceiul la apaşi e ca să se dea nume bărbaţilor de-abia 
după ce au înfăptuit ceva eroic. E o mare ocară pentru un 
tânăr să moară fără nume. De aceea mânia tânărului la 
aceste cuvinte spori. 

— Să-ţi iau scalpul ca să-mi fac astfel un nume? strigă el 
trăgând cuțitul de la brâu. 

Ucigătorul-de-bivoli zâmbi. 

— Până s-apuci tu să-l iei pe al meu, l-aş lua eu de zece ori 
pe-al tău... 

— Încearcă! 

Cu aceste cuvinte, tânărul apaş îl apucă pe Ucigătorul-de- 
bivoli de piept şi vru să înfigă cuțitul în el. Dar acesta îi 
prinse cu un gest fulgerător mâna care ţinea cuțitul şi i-o 
strânse cu atâta putere, încât tânărul scoase un urlet de 
durere şi arma îi căzu la pământ. 

— De când e obiceiul să se vaite un apaş când îl doare 
ceva? îl întrebă căpetenia mixtecaşilor. Şi de când mai e 
obiceiul să-l ucidă pe acela care i-a salvat viaţa? Aş avea 
acum dreptul să-ţi iau scalpul, dar te iert fiindcă... uite colo 
un duşman care e mai vrednic de luptă decât tine, zise el 
arătând cu mâna spre marginea râpei, unde tufele se 
dăduseră la o parte şi dintre ele apăruse un urs enorm. Era 
un urs grozav, cenuşiu, dintr-aceia cărora americanii le 
spun grizly şi care, când se ridică în două labe, e înalt de 
aproape trei metri, fiind în stare să târască cu elun bou, 
atât e de puternic. E socotit ca cea mai primejdioasă fiară 
de pe suprafaţa pământului. Cine poate înfrânge un urs 
cenuşiu e considerat egal cu un erou care a ucis şi a luat 
scalpurile a zece duşmani. 

Ursul adulmecase a pradă şi venea întins spre ea. 

— Ah! de-aş avea eu acum puşca tatei!... strigă tânărul 
indian. 

Unui apaşnuisedăarmă de foc decât după ce şi-a 
căpătat un nume. 

— Uite-o pe-a mea, zise Ucigătorul-de-bivoli. 


Apaşul îl privi încremenit. Nu putea pricepe cum e cu 
putinţă să renunţe cineva la un astfel de vânat. Văzu însă pe 
celălalt întinzându-i foarte serios puşca şi înţelese că nu eo 
glumă. O smuci repede şi alergă în întâmpinarea ursului. 

Mai repede decât el fusese însă Ucigătorul-de-bivoli; trase 
cuțitul de la brâu şi, luând-o pe altă parte, ajunse înaintea 
tânărului în faţa fiarei. Vroia să supravegheze lupta ca să 
poată interveni la nevoie. Ursul îşi ochise prada. Era la 
numai şase paşi de băiat şi se ridicase pe labele dinapoi ca 
să-l cuprindă în braţe. Indianul se folosi de prilej, ochise şi 
trase între coaste, chiar în dreptul inimii, apoi sări la o 
parte cu puşca întinsă spre urs şi cu mâna pe trăgaci. Puşca 
era cu două ţevi. Fiara mai făcu doi, trei paşi şi se opri, 
scoase un mormăit, sângele îi ţâşni prin gură şi se prăbuşi 
la pământ. 

— Minunat! strigă Ucigătorul-de-bivoli. Glonţul l-a nimerit 
drept în inimă. Fratele meu are ochiul ager şi mâna 
singură. N-a tremurat o clipă. Fratele meu va fi cândva un 
mare războinic. Acum are dreptul să i se dea un nume şi eu 
îi voi fi prietenul lui atâta vreme cât marele Manitou mă va 
dărui cu viaţă. 

Apaşul, care nu clipise în faţa grozavei fiare, începu acum 
să tremure de bucurie. 

— E cu adevărat mort? întrebă el. 

— Da. Fratele meu îi poate lua pielea şi păstra capul 
afumat ca un trofeu, în amintirea celei dintâi fapte eroice pe 
care a săvârşit-o. 

Tânărul se lăsă în genunchi lângă urs, ca să vadă dacă mai 
dă vreun semn de viaţă. Indianul acesta era mai bucuros de 
isprava lui decât mulţi albi când primesc cea mai înaltă 
decorație. Se apucă numaidecât să jupoaie ursul, în vreme 
ce Ucigătorul-de-bivoli îşi încarcă puşca, se duse să-şi 
dezlege calul şi plecă lăsându-l pe tânăr să-şi vadă de 
treabă. 

Când ieşi din pădure, soarele scăpătase de după deal; 
peste o jumătate de ceas va fi noapte. Apaşii târau bivolii 


ucişi cu frânghii de curele la locul unde îşi îngrămădeau 
vânatul de peste zi. Mixtecaşul nu mai veni pe furiş ci în 
văzul tuturor. Se îndreptă spre corturile căpeteniilor, şi 
când fu lângă ele descălecă. În faţa unuia din corturi stătea 
un indian cu trei pene de vultur înfipte în cocul capului. Era 
Inimă-de-urs. 

— Inima mea a fost dornică de tine, frate, îi zise el 
întinzându-i mâna. Mulţumesc marelui Manitou că mi-a 
îngăduit să te revăd. Fii oaspetele cortului meu şi vino să 
fumezi pipa păcii cu fraţii mei. 

Războinicii care stăteau în cerc în jurul lor priveau cu 
respect la căpetenia mixtecaşilor şi se dădură la o parte să-i 
facă loc de trecere. Cei doi indieni se apropiară de cortul 
bătrânului şef cu care vorbise mai înainte Ucigătorul-de- 
bivoli; se afla aci şi un al treilea şef. Se ridicară amândoi în 
picioare şi-şi dădură mâna în semn de bunsosit. 

Apaşii se apucară să pregătească cina. Hălci mari de carne 
de bivol se frigeau în frigare şi răspândeau un miros cât se 
poate de plăcut pentru stomacurile lor flămânde. Numai 
unul singur lipsea de la ospăț: feciorul bătrânului şef Calul- 
înaripat, dar nimeni nu-l pomeni. De altfel toţi tăceau în 
vreme ce se pregătea ospăţul. E obiceiul la indieni ca să nu 
se vorbească în timp ce se frige carnea, şi numai când e 
gata căpetenia tribului are dreptul să înceapă. Deodată 
privirile tuturor se îndreptară spre o făptură ciudată şi 
grozavă care venea cu paşi rari spre ei. Era tânărul apaş. 
Jupuise ursul de piele, dar îi lăsase capul şi şi-l pusese peste 
al lui, aşa că blana părea o manta care se târa ca o trenă 
după el. 

Când ajunse lângă cortul tatălui său se opri. Era foarte 
mirat văzându-l pe străin alături de el, dar nu zise nimic şi-i 
puse la picioare două din labele ursului. Era un omagiu, un 
semn de cinstire pe care ceilalţi nu-l puteau pricepe. 
Înţeleseră însă că era în legătură cu uciderea ursului, totuşi 
nimeni nu scoase un cuvânt. Nici chiar Calul-înaripat, dar în 
ochii lui lucea bucuria că feciorul lui doborâse o fiară atât 


de grozavă cum e ursul cenuşiu. În sfârşit, când friptura 
începu să sfârâie molcom deasupra focului, semn că e 
aproape gata, Calul-înaripat se sculă în picioare şi începu: 

— Ziua de astăzi a hărăzit războinicilor apaşi o mare 
bucurie: Ucigătorul-de-bivoli, marele şef al mixtecaşilor, 
prietenul fratelui nostru Inimă-de-urs, a venit să fumeze cu 
ei pipa păcii. Mâna lui e puternică, piciorul sprinten, mintea 
înţeleaptă şi tot ce face sunt fapte de vitejie. Fie binevenit 
printre noi! 

După ce-şi sfârşi discursul, bătrânul luă un cărbune, 
aprinse luleaua, trase de şase ori din ea, suflând fumul spre 
cer, spre pământ şi spre cele patru puncte cardinale, apoi o 
întinse musafirului. 

Acesta se ridică de jos şi zise: 

— Fiii apaşilor sunt războinici renumiţi prin vitejia lor, căci 
până şi copilandrii lor ucid ursul cu un singur glonţ fără 
măcar să clipească. 

La vorbele lui toţi îşi aţintiră privirile la feciorul bătrânului 
şef. Acesta aflase din cuvintele tatălui său cine era omul 
căruia avea să-i mulţumească pentru bunătatea lui şi inima 
îi tresări în piept de bucurie. Bătrânului însă i se umeziră 
ochii când auzi pe un astfel de războinic lăudându-i feciorul. 

— Căpetenia mixtecaşilor, urmă Ucigătorul-de-bivoli, a 
venit printre voi să vă aducă o veste mare. Vă va spune-o 
după cină. Duşmanii voştri sunt şi duşmanii lui şi prietenii 
voştri sunt şi prietenii lui. El şi-ar da viaţa pentru fiecare 
din fiii apaşilor şi va fi bucuros ca faima mixtecaşilor să se 
contopească pe de-a-ntregul cu a lor. 

După ce sfârşi trase şi el şase fumuri din lulea şi le 
împrăştie în aceleaşi direcţii după cum făcuse bătrânul, 
apoi dădu calumetul lui Inimă-de-urs, care îl trecu şi el, la 
rândul său, celuilalt şef, un alt fiu al bătrânului, şi apoi, din 
mână în mână, la toţi războinicii adunaţi în jurul focului, în 
afară de tânărul care n-avea încă nume şi nu se putea deci 
bucura de această favoare. 


După ce se sfârşi solemnitatea, începu cina. Toate hălcile 
acelea enorme de carne fură înghiţite la repezeală, pe urmă 
bătrânul spuse că e gata s-asculte vestea adusă de 
Ucigătorul-de-bivoli. 

Acesta începu astfel: 

— În ţara întinsă a Mexicului a izbucnit o mare gâlceavă. 
Războinicii ca şi oamenii paşnici nu erau mulţumiţi de 
căpetenia lor. E un alb şi nu-şi face datoria cum s-ar cuveni 
s-o facă. Oamenii şi-au ales atunci o altă căpetenie, pe 
indianul Juarez; acesta e puternic ca un taur, viclean ca o 
panteră şi ştie tot ce trebuie să cunoască un şef. 

Omul acesta a ascultat glasul neamului său şi voieşte să-l 
facă fericit. De aceea a strâns în juru-i tot oameni viteji unul 
şi unul şi cutreieră ţinuturile ca să adune pe lângă el pe toţi 
cu dragoste de ţară. Căpetenia de până acum are frică şi a 
trimis o ştafetă la fiii comanşilor să-i vină în ajutor. Atunci 
căpeteniile acestora au ţinut sfat şi i-au făgăduit ajutorul 
lor. Sute şi sute din ei pornesc acum spre Mexic. Vor să se 
aşeze cu toţii între imaşurile apaşilor şi Mexic; dacă 
izbutesc, atunci li se taie războinicilor apaşi calea spre 
ţinuturile de miazăzi şi îi împing spre munţi, unde vor duce 
mare lipsă, fiindcă iarna bate la uşă. Dar căpetenia cea 
nouă a mexicanilor are dragoste pentru vitejii războinici 
apaşi şi vrea să-i vadă înfrânți pe câinii de comanşi. De 
aceea m-a trimis pe mine să vă spun că voieşte împreună cu 
voi să-l respingă pe duşman. Comanşii au şi pornit la drum, 
dar dacă apaşii se grăbesc şi li se pun în cale între pustiul 
Mapimi şi oraşul căruia i se zice Chihuahua, duşmanii nu 
vor mai putea înainta şi vor fi biruiţi în pustiu. 

După ce sfârşi, se aşeză iar la locul lui. Apaşii tăcură multă 
vreme, apoi Calul-înaripat luă cuvântul. 

— Cuvintele fratelui nostru bine le-am auzit şi găsim că 
bine-a grăit. Căpetenia cea nouă e un indian de-al nostru şi 
ne e mai drag decât un alb. Fiii apaşilor nu se vor lăsa 
învinşi de câinii de comanşi. Calul-înaripat roagă pe fraţii lui 
să-şi dea părerea. 


Inimă-de-urs se sculă atunci în picioare şi zise: 

— Aveţi aici, înaintea voastră, pe fratele meu Ucigătorul- 
de-bivoli. E un mare războinic, nu se teme de duşmani şi 
gura lui grăieşte adevărul. Nicicând nu va ieşi de pe buzele 
lui un cuvânt care să fie în dauna fiilor şi fiicelor apaşilor. 
Mulţi comanşi am ucis eu împreună cu el şi nădăjduiesc să 
le mai iau încă multe scalpuri. Acestea sunt pe drum, de 
aceea se cere să nu mai zăbovim nici noi. S-au adunat aci 
trei neamuri de apaşi să-şi pregătească merinde pentru 
iarnă. Eu, căpetenia vitejilor licarilla, sunt gata să pornesc 
îndată la drum, dacă triburile celelalte aflate aci făgăduiesc 
să ne facă şi nouă parte din merinde şi să vină pe drum 
după noi. 

Acum luă cuvântul cel de-ai treilea şef, feciorul bătrânului. 

— Fratele meu Inimă-de-urs a grăit înţelept, zise el. 
Războinicii apaşilor să nu mai piardă vremea; unul din noi 
trebuie să plece îndată, fie eu sau altul, după cum sfatul va 
hotări. 

Aşadar toţi erau învoiţi, mai rămânea acum să-l întrebe şi 
pe vraciul lor. 

„Vrăjitorul” sau vraciul tribului îşi purta cu mândrie 
însemnele demnităţii sale: scalpuri, pungi, cozi împletite, 
beţişoare şi steguleţe. Se înfăşură acum într-o piele de bivol 
proaspătă şi începu un dans care, la lumina jăratecului, 
părea şi mai înfiorător. 

Indienii priveau cucernici şi nu-şi pierdeau defel răbdarea, 
deşi dansul ţinu multă vreme. In cele din urmă vraciul se 
opri, luă două vreascuri aprinse şi privi cu mare luare- 
aminte încotro se îndrepta fumul. Se uită apoi la stele şi zise 
cu glas răsunător: 

— Manitou, Marele Spirit, e mânios pe viermii care îşi zic 
comanşi. Îi dă pe mâna apaşilor şi porunceşte ca războinicii 
licarilla să pornească la drum îndată ce soarele se va înălța 
a doua oară pe cer. Celelalte triburi să plece după ce se va 
zbici carnea pregătită pentru iarnă. 


În cuvintele lui nu era numai aprobarea, ci şi hotărârea 
care trib să pornească mai întâi. Căpetenia acestuia era 
Inimă-de-urs. Oamenii lui erau cât se poate de voioşi de 
această hotărâre. Li se dădea o zi întreagă pentru pregătiri. 
Pregătirile erau mai ales zugrăvirea chipului în culorile de 
război, căci fără aceasta indianul nu are încredere în 
biruinţă. 

Mai discutară şi alte chestiuni, dar se învoiră toţi 
numaidecât, căci erau bucuroşi să pornească la luptă 
împotriva comanşilor. 

Acum veni rândul să se hotărască dacă tânărului apaş 
feciorul Calului-înaripat să i se dea un nume, răsplata 
cuvenită actului său de bravură la care fusese de faţă 
Ucigătorul-de-bivoli. Tânărul stătea tăcut la o parte şi nu 
zicea nimic. 

— Fiul meu s-a îmbrăcat în pielea ursului, zise bătrânul. 
Avea el dreptul s-o facă sau nu? 

— Eu l-am ucis, răspunse băiatul. 

— Singur? 

— Da. 

— Cu ce armă? 

— Cu puşca pe care mi-a împrumutat-o vestitul şef al 
mixtecaşilor. Îl am martor. 

— Căpetenia mixtecaşilor a fost martor la lupta feciorului 
meu cu ursul; văd labele fiarei la picioarele lui. Să ne spună 
şi nouă cum s-au petrecut lucrurile. 

Ucigătorul-de-bivoli povesti atunci cele întâmplate, 
căutând să ocolească tot ce-ar fi putut să-l jignească pe 
tânăr şi, după ce sfârşi, Inimă-de-urs se ridică spunând: 

— Feciorul Calului-înaripat a doborât ursul cenuşiu cu un 
singur glonţ. E mai mult decât dacă ar fi ucis zece fii de-ai 
comanşilor. Inima lui e vitează, mâna sigură şi ochiul ager; 
e vrednic să fie primit printre războinici. Inimă-de-urs 
vroieşte să i se dea un nume. 

Cererea aceasta era cât se poate de măgulitoare pentru 
tată şi fiu, deoarece ei, interesaţi în cauză, nu aveau dreptul 


s-o ceară. 

Învingătorul ursului stătea în picioare lângă foc. Ochii îi 
luceau de mândrie şi de bucurie. 

— Fratele meu Inimă-de-urs e vestit printre cei mai vestiți, 
lui am să-i mulţumesc că voi avea şi eu un nume. Când va 
avea loc serbarea? 

— Îndată ce fiii apaşilor se vor înapoia în wigwamurile lor, 
răspunse bătrânul. 

— Dar se poate să ia parte la lupta împotriva câinilor de 
comanşi unul care n-are încă nume? 

— Nu. 

— Eu însă vreau să-l însoțesc pe Inimă-de-urs, prietenul 
meu, în Mexic, de aceea vreau să mi se dea chiar de mâine 
numele. 

— Nu e obiceiul. Labele ursului aparţin căpeteniei 
mixtecaşilor, oaspetele nostru; să hotărască el, dacă ştie 
vreunul pentru tine. 

— Numele l-am găsit, răspunse Ucigătorul-de-bivoli. 
Tânărul meu prieten a biruit ursul, de aceea zic să-l cheme 
Şoşseste, adică Ucigătorul-urşilor-grizly. Dacă fratele meu 
Calul-înaripat îngăduie, tânărul va porni mâine cu noi ca să 
biruie pe comanşi cum l-a biruit pe urs. 

Hotărârea faimosului mixteeaş era iarăşi o distincţie 
pentru apaş şi fu primită numaidecât. 

Sfatul luă sfârşit, dar căpeteniile celor trei triburi de apaşi 
stătură încă mult de vorbă, discutând cu gravitate despre 
luptele care îi aşteptau, în cele din urmă, se făcu linişte. 
Lagărul era păzit de santinele care se schimbau din ceas în 
ceas. 

A doua zi dimineaţă avu loc serbarea aşa-zisului botez, 
când cele două labe de urs fripte, aveau rolul principal. 

Ucigătorul-urşilor-grizly primi în dar cea mai bună puşcă a 
tatălui său şi, ca fecior al unei căpetenii de trib, dreptul să 
poarte o pană de vultur în vârful capului. După-amiază se 
începu zugrăveala de război a feţei. Erau peste două sute 
de inşi care porneau la luptă în zorii zilei şi aveau de lucru 


cu pregătirile, împodobindu-şi îmbrăcămintea şi armele cu 
trofeele luptelor anterioare. 

Când armata aceasta părăsi a doua zi lagărul, apaşii fură 
petrecuţi o bucată de drum de ceilalţi apoi, după ce se 
depărtară, formară convoiul după obiceiul indian, adică 
mergând unul în urma altuia. Cel mai bătrân dintre 
războinici fu însărcinat cu conducerea convoiului, pe când 
Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Ucigătorul-urşilor- 
grizly porniră în goana cailor ca să cerceteze locurile pe 
unde avea să treacă convoiul şi să vadă dacă nu-i aşteaptă 
vreo primejdie. 

Deoarece ar fi fost o lipsă de prevedere s-o ia pe câmpie, 
merseră peste dealuri şi văi ca să coboare la şes. Drumul 
acesta pe ocolite îi întârzie mult dar nu puteau face altfel. 
Dacă ar fi luat-o de-a dreptul prin prerie, ar fi fost expuşi la 
un atac neprevăzut. De-abia a cincea zi de la plecare cei 
trei călăreţi ajunseră în pustiul Mapimi. Deodată toţi trei îşi 
struniră caii în acelaşi timp, căci zăriseră urme. 

— Copite de cai, zise Ucigătorul-urşilor-grizly, care 
descălecase. 

— Să le numere fratele meu şi să-mi spună câţi au fost, 
zise Inimă-de-urs, vrând să-l pună la probă pe tânărul apaş. 

Acesta examină urmele, apoi răspunse: 

— Treisprezece. 

— Aşa e. Şi călăreţii cine erau? 

— Albi. 

— După ce cunoaşte fratele meu că au fost albi? 

— N-au mers unul în urma celuilalt, se văd desluşit toate 
urmele de copite. 

— Când au trecut pe-aici? 

Tânărul apaş se apucă iar să cerceteze, se aplecă, apoi 
zise: 

— Soarele e acum drept deasupra capului nostru; au 
trecut ieri, după răsăritul lui. 

— Erau grăbiţi? 


— Foarte. Copitele cailor au răscolit nisipul şi l-au azvârlit 
în urmă, semn că alergau în goană. 

— Bine a văzut fratele meu. Ar putea el acum să-mi spună 
dacă erau oameni paşnici sau nu? 

Tânărul îl privi nedumerit şi clătină capul îngândurat. 

— Cine poate cunoaşte aşa ceva după urmele cailor? 
întrebă el. 

— O să-i dovedesc eu acum fratelui meu că se poate. 
Mapimi cere patru zile de drum călare ca să-l străbaţi. Cine 
a călărit trei zile în şir îşi ştie calul obosit şi caută pe cât se 
poate să-l cruţe. Urmele de copită nu sunt uşoare ca la 
galop, ci foarte adânci; nici săriturile lungi, ci scurte. Caii 
erau peste măsură zoriţi de călăreţi, semn că fugeau de 
cineva. 

Apaşul încercă să se justifice. 

— Şi cine e urmărit goneşte, zise el. 

— Dacă ar fi fost aşa, s-ar fi ţinut în urma fugarului şi nici 
nu se vede o altă urmă; aşadar ei erau urmăriţi şi fugeau de 
urmăritori. 

— Fratele meu, Inimă-de-urs, are dreptate, încuviinţă şi 
Ucigătorul-de-bivoli. Urmăritorii pot fi din moment în 
moment aici şi nu trebuie să ne vadă. Ucigătorul-urşilor- 
grizly să se întoarcă îndată să le spună războinicilor apaşi 
să se îndrepte spre miazănoapte şi să ne aştepte după 
dealurile care mărginesc pustiul. În vremea asta noi vom 
căuta să dăm de rostul urmelor. 

Tânărul apaş încălecă şi porni în goana calului, pe când cei 
doi indieni cercetau cu băgare de seamă urmele. Deodată 
se priviră cu înţeles. 

— Fugarii s-au dus spre apus, zise Ucigătorulde-bivoli. 

— De-a dreptul spre trecătoare. Primejdios loc... 

— Poate că fugarii au vrut să întindă o cursă urmăritorilor. 
la să vedem! 

— Să ne ştergem mai întâi urmele, fiindcă s-ar putea s- 
avem de-a face cu duşmani. 


Împrăştiară nisipul peste urme pe o bună bucată de drum, 
încălecară şi făcură un ocol prin pustiu, până ce ajunseră la 
poalele munţilor care mărginesc în partea de vest pustiul 
Mapimi. Se afla aci o trecătoare foarte primejdioasă, cu 
urcuşul şi coborâşul plin de râpe şi prăpăstii. În sfârşit 
urcară coama unui deal de unde se putea vedea bine 
trecătoarea. Aci trebuiau mexicanii lui Verdoja s-aştepte să 
treacă Sternau, ca să-l prindă sau să-l împuşte, intenţie de 
care, bineînţeles, indienii habar n-aveau. Descălecară, 
ascunseră caii în nişte tufe şi priviră în vale. 

— Ah! exclamă deodată Inimă-de-urs. 

Exlamaţia lui era pentru celălalt o dovadă că ochii ageri ai 
indianului zăriseră ceva. Se uită şi el în direcţia unde îi 
arăta tovarăşul său şi văzu un om urcând povârnişul. De la 
depărtarea unde se aflau ei, omul se vedea numai cât un 
cărăbuş, totuşi pe măsură ce înainta se putea desluşi din ce 
în ce mai bine. 

— Un mexican! zise Ucigătorul-de-bivoli. 

— Aşa e, pare să fie chiar mai mulţi, mai încolo de coastă. 

— Pândesc pe cineva. 

Omul urcă dealul, puse mâna streaşină la ochi şi scrută 
depărtarea. Se uitară şi ei în aceeaşi direcţie. 

— Vin! şopti Ucigătorul-de-bivoli. 

— Sunt trei oameni călări, răspunse Inimă-deurs, a cărui 
privire era tot atât de ageră ca şi a tovarăşului său. 

— Să fie ăştia urmăritorii? 

— Nu cred ca trei inşi să urmărească pe alţi treisprezece. 

— De ce nu? Dacă sunt oameni voinici... De altminteri s-ar 
putea să fie cercetaşi trimişi înainte şi ceata să vină mai pe 
urmă. 

— S-aşteptăm şi vom vedea noi ce-o să mai fie. 

Îl observau acum pe mexicanul din vârful dealului; acesta 
îi zărise şi el pe călăreţi, căci scoase un strigăt şi cobori în 
fugă coasta. 

— Dă de veste celorlalţi care trebuie să fie ascunşi pe 
undeva pe-aproape, zise unul din indieni. 


Aşa şi era, căci imediat după aceea apărură încă doi şi se 
ascunseră în spatele unui colţ de stâncă. 

— Au să-i omoare, zise Inimă-de-urs. 

— Dar de ce sunt numai trei când noi am văzut după urme 
că au fost treisprezece? 

— Probabil că tovarăşii lor şi-au văzut de drum. Au socotit 
pesemne că sunt de-ajuns ca să ucidă mişeleşte pe la spate 
trei viteji. 

— Să le dăm de ştire? 

— Nu numai atât, să le venim chiar în ajutor, dacă vedem 
că merită. Trebuie să căutăm ca în scurtul timp până s- 
ajungă ei aici, noi să ieşim în spatele acelora de colo. 

Zis şi făcut. Coborâră în fugă dealul pe după tufişurile care 
dominau trecătoarea, se furişară la locul unde aşteptau cei 
trei mexicani şi se ascunseră după nişte bolovani. îi puteau 
Vedea de-aici foarte bine; de asemenea şi întreaga vale de 
dincolo de trecătoare. 

Se auzi tropot ele cai şi drumeţii apărură în raza vederii 
lor. 

— Ah, răcni Inimă-de-urs, acesta e Itinti-ka, Săgeata- 
trăsnetului, fratele nostru. Îl ştiam bolnav... 

— Şi Francisco, argatul lui Arbellez? Oare ce-or fi căutând 
ei pe-aci? Nu cumva s-a întâmplat ceva la conac? adăugă 
Ucigătorul-de-bivoli îngrijorat. 

— O să aflăm noi numaidecât. A, dar uite-l şi pe fratele 
meu Matava-se! De unde până unde? 

— L-am cunoscut şi eu acum câteva luni la hacienda del 
Erina. 

— Să-i omorâm pe aceşti trei mexicani! 

— Să vedem mai întâi ce gânduri au. Dacă pun mâna pe 
arme îi împuşcăm pe loc. 

Mexicanii stăteau şi ei ascunşi după un bolovan şi şuşoteau 
între ei. Aşteptau ca Sternau să ajungă de-abia a doua zi şi 
acum sosea cu încă doi. Cine să fie aceştia? 

— Pesemne că s-au întâlnit pe drum, zise unul din 
mexicani. Ei, acum ce facem? De prins nu mai poate fi 


vorba, fiindcă nu e singur, dar de împuşcat ne va fi uşor. 

— Şi pa ceilalţi să-i lăsăm să fugă? întrebă altul. 

— Ei aş! Ca să se ducă să spună la conac? Mai avem însă 
timp. N-au ajuns încă în bătaia puştilor noastre şi nu 
trebuie să ne scape niciunul, să-i doborâm pe toţi trei 
deodată, altminteri s-ar putea s-o păţim rău de tot, cu 
afurisitul ăsta de Sternau. 

— Dacă ne-ar veni ajutoarele trimise de Verdoja i-am 
putea prinde pe toţi trei, adăugă al treilea mexican. 

— N-avem trebuinţă de alţii, suntem doar oameni în 
putere! 

Ei nu bănuiau că, în spatele lor, se aflau doi inşi care le 
spionau orice mişcare. 

În vremea aceasta doctorul cu prietenii lui se apropiau 
mereu. Lăsase calul la pas şi examina cu luare-aminte valea 
şi distanţa de la un perete la altul. 

— Primejdios loc, zise el. Dacă Verdoja n-a pus pe cineva 
să ne pândească aici, atunci să ştii că e un mare dobitoc! Să 
înaintăm cu băgare de seamă; nu vă uitaţi nici la dreapta 
nici la stânga, am eu grijă de asta. 

Ajunseră la locul unde poposise Verdoja cu ai săi. 

— Descălecaţi, legaţi caii şi să ne prefacem că vrem să ne 
oprim aici ca să ne odihnim, dar repede, cât mai repede, 
şopti el. 

Săgeata-trăsnetului privi în direcţia unde se uitase 
Sternau şi sări îndată de pe cal. 

— Ai dreptate, răspunse el. Să ne facem însă că n-am 
văzut nimic. Trebuie să ne căutăm un loc de apărare. 

— Colo, pe dreapta, bucata aceea mare de stâncă, 
răspunse Sternau. Caii n-au să ni-i împuşte. Să ne prefacem 
că adunăm vreascuri ca să facem focul şi să ne adăpostim 
după stâncă. 

Lăsară caii să pască şi se apucară să adune vreascuri. 

— Vor să poposească aici, îi putem deci ucide pe îndelete, 
zise unul din mexicani. 


— Ce e asta? zise un altul. Se ascund după bolovani; 
pesemne că ne-au văzut urmele... 

— Da de unde! Altceva trebuie să fie... 

— Nu cred. Acum suntem asediați şi ei şi noi. 

Aşa şi era. Sternau nu văzuse altceva decât? o creangă 
ruptă proaspăt de unul din mexicani când urcase dealul. 
Atât îi fusese de ajuns şi lui şi tovarăşului său, Săgeata- 
trăsnetului, ca să-şi dea seama că sunt pândiţi de cineva. 

Se aflau acum la adăpost în dosul bolovanului. 

— Ce e jocul ăsta de-a v-aţi-ascunselea? răcni mirat 
Francisco, care nu pricepea nimic din ce se petrece. 

— Vezi cumva creanga aceea ruptă? îl întrebă doctorul. 

— Da. O văd. Ei şi, ce-i cu asta? 

— E că acum, de curând, a stat cineva în vârful dealului şi 
a pândit venirea noastră. Când ne-a văzut a coborât, sau 
mai bine zis s-a lăsat s-alunece prea repede la vale, şi a rupt 
creanga. 

— Ei drăcia dracului! zise bătrânul îngrijorat. 

— Nu-ţi fie frică, moşule! râse Sternau. Sunt doi, cel mult 
trei inşi. 

— De ce aşa de puţini? întrebă Săgeata-trăsnetului. 

— Nu cumva crezi că Verdoja era să-şi mobilizeze întreaga 
trupă pentru un singur om - fiindcă mă aştepta numai pe 
mine - şi să-şi lase prizonierii singuri? Socotea că trei inşi 
sunt de-ajuns să-mi expedieze un glonţ în creier. Ar trebui 
acum să vedem dacă dăm de ascunzătoarea lor. 

Ochiul lui ager alunecă încet de la tufă la tufă, de la 
bolovan la bolovan. 

— Am găsit! şopti el. 

— Unde? întrebă Francisco. 

— Am zărit o clipă numai un genunchi în dosul bolovanului 
acela de colo. Ia să-i trimit eu un glonţ, aşa, într-o doară... 

— N-o să-l nimerească, zise bătrânul. 

— Să vedem! 

Doctorul se întinse pe burtă; printre bolovanii unde erau 
ei era o spărtură prin care se putea vâri ţeava puştii fără să 


fie văzut. 

— Pune d-ta pălăria în vârful puştii şi ridic-o atât cât să se 
creadă că e un cap de om care vrea să privească peste 
bolovani, îi zise el lui Săgeata-trăsnetului. Poate că vreunul 
din mexicani o să se lase păcălit şi o să încerce să tragă. 
Vom şti atunci unde le e ascunzătoarea după direcţia din 
care va veni glonţul. 

— Bine, să-ncercăm, răspunse Săgeata-trăsnetului 
zâmbind. 

Cei doi indieni pândeau. 

— Uite-l că descalecă, şopti Inimă-de-urs tovarăşului său. 
Stăpânitorul-stâncilor priveşte în juru-i... a zărit ceva. 

— Da, adăugă Ucigătorul-de-bivoli, ştie că e pândit... le 
spune şi celorlalţi. 

— A, s-a ascuns după bolovani... acum sunt salvaţi! Să 
vedem ce-au de gând să facă. 

Deodată apăru pălăria: părea într-adevăr că e un cap de 
om. 

— Vai, ce nesocotiţi! spuse Ucigătorul-de-bivoli 
nemulţumit. 

— Nu cumva crede fratele meu că Stăpânitorul-stâncilor e 
atât de prost? zise celălalt zâmbind. Aşteaptă şi vom vedea 
noi ce e. 

Mexicanii se sfătuiră între ei, apoi unul luă carabina, o 
sprijini de muchia bolovanului, aplecă puţin capul într-o 
parte şi ochi pălăria. Nici n-apucă să tragă şi se auzi o 
pocnitură, o lumină fulgeră şi mexicanul căzu cu ţeasta 
sfărâmată grămadă la pământ. 

— Ei, a văzut fratele meu că a fost o cursă? zise Inimă-de- 
urs. 

— Stăpânitorul-stâncilor e cu adevărat un mare vânător, 
răspunse cu admiraţie celălalt indian. 

— O să le vină el şi celorlalţi doi de hac, dar durează ceva 
mai mult. N-ar fi bine să ieşim şi noi la iveală? 

— Să mergem! răspunse scurt mixtecaşul. 


Cei doi mexicani erau acum atât de ocupați cu mortul, 
încât habar n-aveau ce se petrece în spatele lor. Indienii se 
ridicară în picioare ca să-i vadă prietenii lor, le făcură semn, 
apoi se lăsară iar la pământ. 

— Ei drace! Cine-or mai fi şi ăştia? întrebă Săgeata- 
trăsnetului încremenit. 

— E Ucigătorul-de-bivoli şi celălalt... stai... parc-ar fi 
Inimă-de-urs, răspunse Sternau. Ce întâlnire! Duşmanul se 
află acum între două focuri. Cui i-ar fi putut trece prin 
minte că sunt şi ei prin apropiere! Nu se putea o 
coincidenţă mai fericită... 

— Cu siguranţă că au să-i împuşte ei pe mexicani. Noi să 
stăm numai să privim, zise bătrânul Francisco. 

— Mai bine-ar fi să punem mâna pe ei ca să-i descoasem 
niţel, poate aflăm ceva ce ne-ar putea interesa, fu de părere 
doctorul. Bănuiesc că mexicanii aceştia nu cunosc limba 
apaşilor şi când m-or auzi strigând ceva, n-au să ştie cui îi 
sunt adresate cuvintele şi nici ce înseamnă. Nu cred că 
indienii vor fi atât de imprudenţi să îmi răspundă. 

— Ţi-ai găsit! rosti Săgeata-trăsnetului, care îi cunoştea 
mai bine. 

Sternau lăsă să treacă vreo câteva minute, apoi strigă de 
unde era ascuns: 

— Tenilsuk nagongoakaţia - câţi sunt la număr duşmanii? 

Drept răspuns văzu două braţe ridicându-se de după 
bolovani. 

— Aşadar numai doi, - după cum spuneam eu, zise 
Sternau, şi strigă: şi ankimau to tasta ta şi ankiman hotili 
hiahinta - nu vreau să fie omorâţi ci prinşi de vii! 

— Ce dracu tot zbiară neamţul ăla? zise unul din mexicani 
mânios. Dacă vrea să ne ia peste picior, n-are decât s-o 
spuie pe limba noastră. În ce încurcătura dracului ne aflăm! 
Cum om scoate capul, ne împuşcă pe loc. Nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să stăm ghemuiţi aici până ce s-o 
înnopta, dacă nu chiar până ce vor veni ai noştri. 


Se întâmplă însă altfel decât credeau ei. Indienii înţeleseră 
numaidecât ce vroia doctorul. Puseră jos puştile, apucară 
cuţitele între dinţi şi se apropiară târâş de mexicani. 
Sternau îi văzu. Se ridică în picioare şi duse puşca la ochi. 

— Aha, vrea să tragă! râse unul din mexicani care privea 
de după bolovan. Stai că-i arăt eu lui! îşi luă puşca, dar în 
aceeaşi clipă se simţi apucat pe la spate şi strâns cu putere 
de gât, încât îşi pierdu cunoştinţa. Acelaşi lucru păţi şi 
celălalt. 

— Pe ei! strigă doctorul şi alergă într-acolo urmat de 
tovarăşii săi. 

Nu mai era însă nevoie de ajutorul lor, căci indienii se şi 
apucaseră să-i lege cu lasourile lor pe leşinaţi. 

— Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia mixtecaşilor, mi-a salvat 
pentru a doua oară viaţa, zise Sternau şi-i întinse mâna 
indianului. 

— Matava-se s-a salvat fără ajutorul meu, răspunse el cu 
modestie. 

Doctorul strânse apoi mâna şi lui Inimă-de-urs. 

— Au trecut ani de când nu am mai văzut pe fratele meu, 
căpetenia apaşilor, îi zise el. Multă bucurie simte inima mea 
la vederea lui. 

— 'Tot asemenea se bucură şi Inimă-de-urs. Multe veri de-a 
rândul a aşteptat clipa de acum. 

În câteva cuvinte, Săgeata-trăsnetului le povesti celor doi 
indieni vindecarea cu ajutorul lui Sternau. Stăteau de vorbă 
pe şoptite ca să nu fie auziţi de mexicani. 

— Ce-i aduce pe prietenii noştri prin pustiu? întrebă 
Ucigătorul-de-bivoli. 

— O întâmplare cât se poate de dureroasă, răspunse 
acesta. Hacienda del Erina a fost atacată. 

— De cine, de mexicani? 

— Da. Ticăloşii aceştia au răpit de la conac patru 
persoane, adică pe senior Mariano, senior Unger, seniorita 
Emma şi pe seniorita Karja. 


— Karja, sora mea? interveni înspăimântat Ucigătorul-de- 
bivoli. 

— Pe floarea femeilor vitejilor mixtecaşi? exclamă Inimă- 
de-urs. Nu se găsea nici un bărbat pe-acolo. 

— Ba erau toţi, dar... 

— Cum? De faţă cu bărbaţii să cuteze cineva o faptă ca 
asta? adăugă indianul cu dispreţ. Ăştia nu se mai pot numi 
bărbaţi! 

— Am fost şi eu răpit odată cu ceilalţi, răspunse doctorul. 

— Stăpânitorul-stâncilor a fost răpit? îl văd doar liber... 

— Da, fiindcă am reuşit să fug. Îi rog pe fraţii mei să-mi 
îngăduie să le povestesc cum s-a întâmplat. 

După ce sfârşi de povestit întâmplările din ultimele zile, 
apaşul îi întinse mâna şi zise: 

— Fratele meu să ierte cuvintele mele nesocotite. E uşor 
să înfrângi prin vicleşug, în întunericul nopţii, chiar pe omul 
cel mai voinic şi viteaz. Acum socot că ar fi bine să ne 
ascundem undeva caii, fiindcă nu se ştie ce se mai poate 
întâmpla. 

Nu trecu mult şi bandiții se deşteptară din leşin. Francisco 
rămase de pază la intrarea în strâmtoare, iar ceilalţi se 
adunară în jurul mexicanilor ca s-audă răspunsurile pe care 
le vor da la întrebările lui Sternau. 

— Faceţi parte din ceata lui Verdoja? începu el. 

Bandiţii tăcură. 

— Orice tăgăduială ar fi zadarnică, v-am văzut cu ochii mei 
printre ei. Vă atrag atenţia că prin tăcerea voastră vă 
înrăutăţiţi situaţia. De ce-aţi rămas în urma celorlalţi? 

— Aşa ne-a poruncit Verdoja, răspunse unul din ei 
posomorât. 

— Pentru ce? 

— Ca să te prindem şi să te ucidem. 

— Mi-am închipuit eu! Aveaţi voi însă curajul, numai trei, 
câţi eraţi, să mă atacați? Aţi avut doar prilejul să vedeţi ce 
pot. De ucis, m-aţi fi ucis poate, dar de prins în nici un caz. 


— Socoteam că o să treci de-abia mâine pe-aici, şi până 
atunci era vorba să ne vină ajutoare. 

— Da? Când? 

— Poate chiar mâine până-n prânz. 

— Câţi? 

— Nu ştim nici noi. 

— Ştiţi unde şi-a dus Verdoja prizonierii? 

— Nu. 

— Minţi! 

— Crezi d-ta că Verdoja e omul care să-şi încredinţeze 
oricui tainele? 

— Hm! S-ar putea ca aceia care vor veni mâine să ştie... 
Unde era vorba să vă întâlniți? 

— Aici în vale. 

— Ce sumă v-a făgăduit Verdoja pentru afacerea asta? 

— Câte o sută de pesos de om. 

— Bine. Ne vom sfătui ce e de făcut cu voi. 

Hotărârea luată în ce priveşte soarta celor doi bandiți fu 
cât se poate de nefavorabilă. Doctorul şi prietenul său ar fi 
vrut să le dăruiască viaţa, dar indienii împreună cu bătrânul 
Francisco erau împotrivă; aceştia îi duseră ceva mai încolo 
după un tufiş, şi când europenii noştri auziră curând două 
detunături de armă înţeleseră că au fost împuşcaţi. 

Se adunară apoi toţi cinci la un loc şi indienii povestiră 
care era motivul venirii lor acolo. Sternau ştia numai atât: 
că în Monclava se află un escadron de lăncieri comandaţi de 
un ofiţer şi că Verdoja avea cu sine şase mexicani. Chiar 
dacă aceştia din urmă vor sosi mâine aici, nu aveau de ce se 
teme. De aceea se luă hotărârea ca Inimă-de-urs să se ducă 
să-şi aştepte oamenii la locul de întâlnire, iar Ucigătorul-de- 
bivoli să rămână cu doctorul. 

Nici după-amiază şi nici peste noapte nu tulbură nimic 
tăcerea, dar a doua zi pe la prânz se auziră tropote de cai. 
Sternau rânduise fiecăruia ce avea de făcut şi dăduse ordin 
să fie împuşcaţi caii mexicanilor, îndată ce vor fi în bătaia 


puştilor. Când zgomotul se apropie, se ascunseră cu toţii 
după un colţ de stâncă. 

Mexicanii se iviră în vâlceaua care dădea în strâmtoare. 
Văzând că tovarăşii lor nu se zăresc nicăieri, porniră prin 
trecătoare. De-abia făcură câţiva paşi şi se auziră patru 
împuşcături. Caii sforăiră, se ridicară pe picioarele 
dindărăt, apoi se prăbuşiră la pământ. Un moment, cai şi 
călăreţi fură de-a-valma unii peste alţii. Prietenii noştri se 
folosiră de învălmăşeală, puseră mâna pe mexicani şi-i 
legară burduf. 

Conducătorul lor era chiar individul care se dăduse la 
conacul lui Arbellez drept ofiţer de lăncieri. 

— Aşa! A venit vremea să ne răfuim, nemernicule! îi zise 
Sternau cu dispreţ. Cred că o să-ţi treacă pofta să mai faci 
pe ofiţerul. 

Acesta îi aruncă o privire plină de ură. 

— Eu sunt un mexican liber şi n-am de dat socoteală unui 
venetic ca tine, răspunse el dârz. 

— Un mexican liber? Nu mai spune! N-am auzit până 
acum ca un om legat burduf să fie şi liber în acelaşi timp. 
Să-mi spui imediat unde i-aţi dus pe prizonierii luaţi de la 
hacienda del Erina. 

— Treaba mea! 

— Repet întrebarea, doar o singură dată! Unde sunt 
prizonierii? 

— Nu spun! 

Ucigătorul-de-bivoli trase pumnalul de la brâu, îl îndreptă 
spre falsul ofiţer, şi zise ameninţător: 

— Unde e sora mea Karja? 

Omul tăcu. Nu ştia probabil obiceiurile indienilor. 

— Vorbeşte! zise iar mixtecaşul cu glas potolit. 

— Nu vreau! 

— Bine. Numai morţii nu vorbesc, şi cine nu vrea să 
vorbească trebuie să fie mort. 

Cu aceste cuvinte indianul înfipse pumnalul cu un gest 
fulgerător drept în inima banditului. Omul îşi dădu sufletul 


fără să scoată un geamăt. 

— Aşa vor muri şi ceilalţi, adăugă Ucigătorul-de-bivoli cât 
se poate de calm. 

Se apropie apoi de un alt bandit şi zise punându-i şi lui 
pumnalul în piept: 

— Nici tu nu vrei să spui? 

Omul se codi o clipă. Nu vroia să moară, dar nici să-şi 
trădeze tovarăşii. Momentul i se păru lung indianului; 
cuțitul intră până în plăsele în pieptul mexicanului. 

Veni rândul unui al treilea. 

— Spune, câine, unde sunt prizonierii? 

— Spun, iaca spun... strigă banditul îngrozit. Sunt în nişte 
ruine... la Chihuahua, în apropiere de moşia Verdoja. 

— Descrie-mi ruinele. 

— E o veche piramidă mexicană, se află la nord de conac şi 
e toată acoperită cu tufe. 

— Pe unde e intrarea? 

— Nu ştiu... era întuneric când am ajuns acolo... nu ne-a 
lăsat să ne apropiem. Numai senior Verdoja, senior Pardero 
şi o slugă bătrână de-a lui senior Verdoja au intrat înăuntru. 
Au dus mai întâi fetele şi pe urmă pe cei doi bărbaţi. 

— Pe ce parte se află intrarea. 

— Nu ştiu. 

— Dar în ce direcţie a luat-o Verdoja ai văzut? 

— S-a îndreptat spre tufele din colţul piramidei şi a pierit 
după colţ. 

— Atunci pe-acolo trebuie să fie. Şi ce-aţi făcut pe urmă? 

— Ne-am dus la hacienda Verdoja, unde ni s-au dat cai 
odihniţi şi am plecat iar. 

— Încoace? 

— Da. 

— Câtă vreme aţi umblat? 

— De la două ceasuri după miezul nopţii până acum. 

— Dacă pornim imediat putem ajunge până diseară la 
piramidă? 

— Da. 


— Bine. O să ne duci acolo, dar în aşa fel ca să nu ne simtă 
nimeni. Să ştii că dacă bag de seamă, sau numai bănuiesc 
că vrei să ne înşeli eşti mort. Cunoşti drumul? 

— Da, foarte bine. 

— Atunci nu mai avem trebuinţă de ăstălalt. După legile 
savanei, a meritat moartea. 

Şi până să aibă doctorul vreme să-l oprească indianul 
înfipse pumnalul în pieptul celui de-al patrulea mexican. 

— Ucigătorul-de-bivoli e prea crud, observă Săgeata- 
trăsnetului cu asprime. Astfel de scalpuri sunt lesne de luat. 

— Căpetenia mixteeaşilor nu ia decât scalpurile 
vrăjmaşilor biruiţi în luptă, aceştia însă sunt nişte ticăloşi 
care au murit ca şacalii pe care îi ucizi cu ciomagul, n-am 
trebuinţă de scalpurile lor, răspunse indianul semeţ. 

Luară tot ce găsiră mai de folos de la mexicani şi porniră la 
drum. 

Trecură prin strâmtoare, cotiră spre nord unde îi aştepta 
Inimă-de-urs cu apaşii săi. Aceştia rânduiră din distanţă în 
distanţă santinele, ca să fie găsiţi mai uşor. 

Hotărâră să plece toţi împreună ca să pună stăpânire pe 
conac şi să-i prindă pe Verdoja şi Pardero, care se vor vedea 
astfel siliţi să-i elibereze pe prizonieri; pe urmă cei doi 
ticăloşi vor fi judecaţi şi osândiţi. Unul din apaşi se întoarse 
la Calul-înaripat ca să-i spună unde să vină şi el cu ceilalţi 
războinici după ce se vor sfârşi pregătirile proviziilor de 
carne. Şi fiindcă bătrânul argat Francisco era acum de 
prisos, îl trimiseră îndărăt la conac să-i comunice lui 
Arbellez cum stau lucrurile. 

Convoiul se puse-n mişcare. În frunte mergeau albii cu 
Inimă-de-urs şi Ucigătorul-urşilor-grizly, având între ei 
mexicanul care trebuia să-i conducă la piramidă. În urma 
lor veneau apaşii, călărind unul în urma celuilalt, caii păşind 
pe urmele celor dinaintea lor - după obiceiul indian. 
Ajunseră la podişul Chihuahua şi trecură pe lângă mai 
multe haciende fără să fie văzuţi de careva. Spre seară 
dădură de o pădure ce părea să nu mai aibă sfârşit, şi de- 


abia când se înnoptă zăriră din depărtare ruinele piramidei, 
ţinta călătoriei lor. 

14. ISCOADELE. 

La nord-vest de Mapimi, dinspre regiunea sud-vestică a lui 
Cosigniachi, o mulţime de ape mai mari care străbat şesul şi 
se varsă în fluviul Rio Grande del Norte a prilejuit acelor 
locuri, odinioară sterpe, dezvoltarea unei vegetaţii 
îmbelşugate. Păşuni întinse mărginite de codri prelungindu- 
se până la Sonora, o provincie nord-vestică a Mexicului, şi 
pierzându-se apoi în susul Apaderiei iar de acolo mai 
departe, la nord de Rio Gila, au contribuit şi aici la rodnicia 
pământului. Una din aceste păduri era aceea pe lângă care 
trecea acum convoiul. Nu întâlniseră ţipenie de om în cale 
şi credeau că nu fuseseră văzuţi de nimeni. Pădurea nu era 
prea întinsă, altfel ar fi căutat ei să se convingă dacă nu-i 
pândeşte cineva, aşa însă era cu neputinţă. Se mulţumiră 
numai cu o cercetare superficială la marginea ei şi-şi văzură 
de drum. 

Un observator mai atent ar fi prins însă un zvon uşor 
neîntrerupt care se auzea dintr-acolo. O crenguţă ruptă, un 
foşnet de frunze când ici, când colo. Ba la un moment dat se 
auziră chiar cuvintele: 

— Fratele meu tot n-a învăţat încă să se mişte fără să facă 
zgomot? 

Apoi răspunsul, tot în şoaptă: 

— Pe sub copaci e întuneric. Are fratele meu ochi de pisică 
de cunoaşte prin beznă toate crenguţele şi frunzele 
codrului? 

Se făcu tăcere; se auzea doar foşnetul slab al pădurii, pe 
urmă amuţi şi el. 

— De ce s-a oprit fratele meu? A auzit ceva? şopti un glas. 

— Da. Un nechezat de cal. A, altul! Vin călăreţi! Uite colo o 
cetină bătrână. Să ne urcăm în ea. De sus putem vedea 
peste şes fără să fim văzuţi. 

Erau doi indieni înarmaţi care înaintau tiptil prin pădure. 
Se căţărară ca veveriţele în copac. De-abia apucaseră să se 


ascundă printre crengi şi auziră paşi. Doi din apaşi 
descălecaseră şi cercetau marginile pădurii. După ce se 
îndepărtară, tropote de cai mulţi răsunară în urma lor. 

— Oh! Apaşii! şopti unul din indieni. 

— Se duc la luptă, adăugă celălalt. 

— Sunt şi chipuri albe printre ei. 

— Da, patru. Ah, ah! 

— De ce se miră aşa fratele meu? 

— Îl cunoaşte fratele meu pe albul acela voinic care merge 
în frunte? 

— Nu. 

— E Matava-se. L-am văzut acum vreo câteva ierni când 
am fost în oraşul căruia-i zic albii Santa-Fe. 

— E un mare viteaz! Dar pe cei doi şefi care călăresc 
alături de el îi cunoaşte fratele meu? 

— Da. Unul e Inimă-de-urs, câinele de apaş! 

— lar celălalt, mixtecaşul, Ucigătorul-de-bivoli. la să 
vedem câţi oameni au cu ei. 

De acolo de unde stăteau ei se putea vedea foarte bine 
convoiul. Numărară oamenii, şi după ce trecură toţi, zise 
unul: 

— De douăzeci de ori câte zece şi încă şase apaşi şi patru 
albi. 

— Fratele meu n-a dat greş la numărătoare. Unde s-or fi 
ducând? 

— Drumul duce la hacienda Verdoja. Preşedintele din 
Mexic i-a chemat în ajutor pe războinicii comanşilor, 
pesemne că trădătorul Juarez a cerut şi el ajutor la apaşi. 
Acum se duc la hacienda pe care trebuie s-o luăm în 
stăpânire. Mâine sosesc mulţi războinici de-ai comanşilor; 
apaşii vor fi înfrânți şi ne vom alege cu multe scalpuri de-ale 
lor. 

— Bine. Atunci să ne despărţim; eu o să-i urmăresc, iar 
fratele meu să se ducă să dea de veste la ai noştri. 

— Aşa să fie! 


Indienii coborâră din copac, şi văzând că apaşii n-au lăsat 
iscoade în urmă ieşiră din pădure. 

Erau doi războinici comanşi care, deşi nu purtau pene de 
vultur în păr, cum poartă căpeteniile de trib, trebuie să fi 
fost ceva mai mult decât simpli războinici, altminteri nu li s- 
ar fi încredinţat slujba de iscoade. 

Soarele asfinţea şi în depărtare se vedea dispărând treptat 
lungul şir al apaşilor. 

— Să grăbească fratele meu pasul ca să nu-i piardă din 
ochi, altminteri după ce se va înnopta nu le va mai putea 
găsi urma prin întuneric, zise unul din ei. 

Celălalt porni numaidecât şi se putu apropia nevăzut de 
convoi, târându-se mai mult pe burtă. 

Apaşii ajunseră lângă piramidă. 

— Ah, de s-ar putea dărâma ruinele astea din temelie! 
murmură Săgeata-trăsnetului, care îşi ştia fiinţa atât de 
dragă lui prizonieră în subteranele ei. 

— Răbdare, dragul meu, răspunse Sternau, îi vom elibera 
cât de curând, fii pe pace! 

— Suspinele Karjei, fiica mixtecaşilor, le vor plăti ticăloşii 
cu capul lor... scrâşni Ucigătorulde-bivoli. Oare pe unde să 
fie intrarea? 

Doctorul se întoarse spre mexicanul care îi condusese şi-l 
întrebă: 

— În ce loc v-aţi oprit? 

— Hai să-ţi arăt, răspunse el, şi după ce merseră o vreme 
se opri şi zise: Aici. 

— Şi pe unde a dispărut Verdoja cu prizonierii? 

— Colo, în tufiş. 

— Bine, dacă se adeveresc spusele tale îţi vom dărui viaţa, 
dar dacă ne-ai minţit, vei plăti cu capul tău, ai înţeles? 

— Nu, nu mint, o să vedeţi şi voi, răspunse omul care n- 
avea defel poftă să împărtăşească soarta celorlalţi trei 
tovarăşi ai săi. 

Sternau îi chemă pe Ucigătorul-de-bivoli, Săgeata- 
trăsnetului şi Inimă-de-urs, arătându-le locul. 


— Acum să nu se apropie nimeni în afară de noi de 
piramidă, zise apaşul. Verdoja, tot ducându-se încoace şi 
încolo, trebuie să fi lăsat urme de paşi care nu cred să se fi 
şters încă, dar pe care nu le putem vedea pe întuneric. S- 
aşteptăm până ce se va lumina de ziuă. 

— De ce s-aşteptăm până atunci? întrebă Inimă-de-urs 
nerăbdător. 

— Da, de ce? Şi în vremea asta prizonierii se zbat în 
suferinţă... adăugă Săgeata-trăsnetului, tot atât de 
îngrijorat de soarta Emmei ca şi indianul de-a surorii sale. 

— Atunci sunteţi de părere să ne arate Verdoja însuşi 
drumul? 

— Da. Să atacăâm conacul şi vai de el dacă n-o să vrea! 

— Bine. Să vedem mai întâi ce e pe la conac. 

— Ba ne ducem de-a dreptul acolo, punem mâna pe el şi-l 
tărâm încoace. 

— Ah, ah! Veniţi repede! se auzi deodată strigătul unui 
indian. 

— Cine să fie? se întrebă doctorul cu mirare. 

— Era glasul fratelui meu Ucigătorul-urşilor-grizli, zise 
apaşul. Se dusese să cerceteze împrejurimile ca să vadă 
dacă nu suntem spionaţi. 

— Se vede că a descoperit ceva interesant. Să mergem 
repede într-acolo. 

Alergară la locul de unde venea glasul şi-l găsiră pe 
tânărul indian cu genunchii pe pieptul unui comanş. într-o 
clipă acesta fu legat burduf. 

— Cum a pus fratele meu mâna pe câinele acesta de 
comanş? întrebă Inimă-de-urs. 

— Veneam în urma convoiului şi am auzit deodată pe 
cineva târându-se pe furiş după voi. Am descălecat şi l-am 
prins aici vrând să asculte ce vorbeaţi. 

— Ucideţi-l! strigă unul dintre războinici. 

— De când e obiceiul la apaşi ca războinicii să grăiască 
înaintea căpeteniilor lor? zise cu asprime Sternau 


indianului. Cine nu-şi poate stăpâni limba e un copil fără 
minte sau o muiere. 

Omul lăsă capul în pământ ruşinat. 

— Unde-ţi sunt tovarăşii? îl întrebă Inimă-de-urs pe spion. 

Comanşul tăcu. Ucigătorul-urşilor-grizly îl izbi cu palma 
peste faţă. 

— Răspunde când te întreabă o căpetenie de-a noastră, 
ticălosule! se răsti el. 

Dar omul tăcea cu îndărătnicie. 

Încercară şi ceilalţi să-l facă să vorbească. Zadarnic. 
Doctorul schimbă atunci tactica. 

— Eşti un viteaz războinic de-al comanşilor, îi zise el, şi vei 
răspunde numai aceluia care se va purta cu tine cum se 
cuvine unui războinic viteaz. Vei încerca să fugi dacă te 
dezleg? 

— Nu. 

— Şi-mi vei răspunde la ce te voi întreba? 

— Stăpânitorului-stâncilor da; el e drept şi bun, nu 
pălmuieşte un prizonier ce nu se poate apăra. 

Aluzia era la adresa tânărului apaş care îl pălmuise. 

— Cum, mă cunoşti? îl întrebă cu mirare Sternau. 

— 'Te cunosc şi mă socot prizonierul tău. 

— Nu eşti prizonierul meu ci al aceluia care te-a biruit. 
Ridică-te! îi porunci doctorul după ce îi desfăcuse 
legăturile. 

Omul se sculă în picioare, nu făcu însă nici un gest de fugă. 

— Eşti singur? îl întrebă Sternau. 

— Nu. 

— Sunteţi mulţi? 

— Numai doi. 

— Aşadar, iscoade? 

— Da. 

— Vin mulţi războinici după voi? 

— Nu mi-e îngăduit să-ţi spun. 

— Bine, nu mai insist. Aşadar nu vei căuta să fugi? 

— Ba da. 


— Fiii comanşilor vorbesc în două feluri? Mi-ai făgăduit că 
nu fugi. 

— Dacă aş fi prizonierul tău, nu, dar nu vreau să fiu 
prizonierul unui băieţandru care a îndrăznit să ridice mâna 
asupra mea. 

— Atunci trebuie să te legăm iar. 

— Încearcă! 

Comanşul vru să se repeadă la tânărul apaş, şi dacă nu l-ar 
fi ţinut la timp doctorul, l-ar fi doborât cu un singur pumn în 
furia umilinţei pe care o îndurase. Dar Sternau îi prinsese 
cu stânga mâna din zbor şi cu dreapta îi trânti un pumn în 
tâmplă cu atâta putere, încât omul se prăbuşi ameţit la 
pământ şi, în clipa următoare, Ucigătorul-urşilor-grizly îi şi 
înfipse cuțitul în inimă. 

— Scalpul lui e al meu! strigă el... 

— Prost scalp... făcu doctorul întorcând capul cu dispreţ. 

— Pentru ce? întrebă nedumerit apaşul. N-aveam dreptul 
să-l ucid? 

— Fiindcă nu l-ai biruit în luptă dreaptă n-ai dreptul să-i 
porţi scalpul, răspunse Inimă-de-urs în locul lui Sternau. 
Comnanşul nu mai era în stare să se apere. De ce l-ai 
pălmuit? Un războinic viteaz nu poartă scalpul aceluia pe 
care l-a batjocorit. 

Lecţia era aspră dar meritată. Tânărul apaş lăsă ochii în 
jos şi plecă ruşinat, nemaiindrăznind să ia parte la 
consfătuirea care urmă aproape în şoaptă. 

— Iscoadele acestea trimise de comanşi dovedesc că nici ei 
nu sunt departe, zise doctorul. Trebuie să fim cu băgare de 
seamă. Unul din ei s-a întors să le spună că ne-au văzut. 
Frică n-are de ce să ne fie, pentru că apaşii vin în urma lor, 
totuşi n-ar fi rău să sfârşim repede ce avem de făcut aici la 
piramidă, până nu vin comanşii. În nici un caz însă nu cred 
că vom fi gata până mâine după-amiază. Părerea mea e să 
renunţăm deocamdată la conacul lui Verdoja, şi în zori să ne 
apucăm de cercetat piramida. Presupunând chiar că sosesc 
comanşii mai devreme decât ne aşteptăm noi, avem aici o 


poziţie de apărare cum nici nu se poate închipui alta mai 
bună. Avem apă destulă pentru noi şi pentru cai şi tufele ne 
pot sluji de adăpost, numai merindele ne lipsesc. Lipsa se 
poate remedia lesne fiindcă n-avem decât să prindem 
câteva vite de pe câmp după ce se vor culca văcarii. 

Aşa şi făcură. Prinseră câteva vite, cât să le ajungă 
proviziile pentru două săptămâni şi şesul care împrejmuia 
piramida era destul de mare ca să aibă caii şi vitele unde să 
pască din belşug. Trimiseră şi câteva iscoade înaintea 
comanşilor, apoi, după ce se rânduiră santinelele, oamenii 
se culcară ca să se odihnească, ştiind că ziua următoare va 
fi foarte obositoare pentru ei. Săgeata-trăsnetului, Inimă- 
de-urs şi Ucigătorul-de-bivoli rămaseră însă treji. Gândul la 
cei aflaţi în piramidă, în cine ştie ce primejdie, nu-l lăsa să 
doarmă. 

Cum începu să se lumineze de ziuă îl deşteptară pe 
Sternau, căci fără el nu puteau întreprinde nimic. Cei patru 
bărbaţi se apucară să cerceteze cu băgare de seamă locul 
arătat de cu seară de mexican şi găsiră într-adevăr urme 
care duceau spre colţul sud-estic al piramidei. Paşii se 
deosebeau clar prin tufiş, apoi se pierdură în iarbă. Trecuse 
prea mult timp şi iarba călcată avusese vreme să se ridice 
iar. 

Prost lucru! Stăteau acum toţi patru şi se priveau 
nedumeriţi, neştiind ce să facă, aproape că-i cuprinsese 
disperarea. Doctorul nu era însă omul care să se lase pradă 
disperării. Mai aruncă o privire înciudată la piramidă, care 
se împotrivea cu atâta înverşunare să-şi dezvăluie taina, 
apoi zise: 

— Orice trudă e zadarnică. Să mergem la Verdoja. 

După cinci minute, o ceată de cincizeci de inşi în frunte cu 
Matava-se şi Inimă-de-urs alerga peste câmpie în goana 
cailor. Soarele se ivea la orizont când zăriră din depărtare 
conacul. Ca vântul se repeziră apaşii într-acolo. Zoreau, 
ştiind că din clipă în clipă pot sosi comanşii, şi trebuiau să 
fie înapoi la piramidă. Ajunseră la zidul care împrejmuia 


conacul fără să fie simţiţi de cineva. Poarta era încuiată, dar 
nu le păsa apaşilor de un fleac ca acesta. Într-o clipă săriră 
peste zid, legară câţiva argaţi care se aflau acolo şi 
deschiseră poarta ca să intre Matava-se cu Inimă-de-urs. 
Aceştia descălecară şi împreună cu trei apaşi urcară scara. 
Casele în regiunea aceea sunt toate la fel, aşa că Sternau 
ştia unde trebuia să fie camera proprietarului. 

Năvala apaşilor făcuse, bineînţeles, gălăgie şi trezise toată 
casa. La vederea indienilor oamenii rămaseră împietriţi de 
groază. În afară de menajeră, rudă cu Verdoja, se mai aflau 
în conac vreo cinci servitoare, care se îngrămădiseră toate 
în prima cameră şi aşteptau tremurând de frică, neştiind ce 
are să se întâmple. Când îl văzură pe doctor trecând pragul, 
începură să bocească şi să ţipe ca nebune. 

— Tăcere! le porunci el. 

Menajera căzu în genunchi şi-şi împreună mâinile: 

— Senior, fie-ţi milă; noi nu ţi-am greşit cu nimic... se rugă 
ea. 

— Unde e senior Verdoja? 

— Nu e aici. A plecat de ieri dimineaţă şi nu s-a mai întors. 

lată ceva care nu-i convenea. Venise la conac numai cu 
gând să afle de la Verdoja intrarea în piramidă şi acum 
vedea că făcuse drumul degeaba. Dezamăgirea şi necazul i 
se citeau atât de bine pe faţă, încât menajera nu se putu 
stăpâni să nu-l întrebe. 

— Sunteţi în duşmănie cu nepotul meu? 

Lui Sternau îi veni atunci gândul că ar putea afla ceva de 
la ea. 

— Verdoja ţi-e nepot? o întrebă el. 

— Da, mi-e nepot de vară. 

— Atunci are destulă încredere în d-ta. 

— Vai de mine, senior! Mi-ar fi dat el altminteri gospodăria 
pe mână? replică ea indignată. 

— Nu, vreau să spun dacă ţi-ar încredința oarecare taine 
pe care nu le-ar încredința altcuiva. 

— Da. 


— Ţi-a spus ieri unde se duce? 

— Nu. 

— A dormit noaptea trecută la conac? 

— Da. 

— Dumneata cunoşti piramida care se află pe aci prin 
apropiere? 

— Da. 

— Ştii d-ta dacă mai dăinuiesc încăperile din ea? 

— Da. Verdoja se ducea adesea acolo. 

— Ah, răcni doctorul cu bucurie. Pe unde intra înăuntru? 

— Asta nu ştiu, e o taină de familie, dar în sertarul biroului 
e un plan al piramidei, poate să fie însemnat în el ce cauţi d- 
ta senior. 

— Bine, du-mă în camera unde e biroul. 

Biroul era însă încuiat, aşa că trebui să strice broasca 
sertarului cu vârful pumnalului ca să-l poată desface. Găsi 
într-adevăr un plan cu interiorul piramidei. Îl băgă în 
buzunar şi alergă să le spună şi tovarăşilor săi bucuria. În 
vremea aceasta apaşii se aprovizionaseră cu gloanţe şi praf 
de puşcă din pivniţa conacului. Mai luară şi câteva pârghii şi 
târnăcoape, căci s-ar fi putut să aibă nevoie de ele. 

Nu trecuse nici o jumătate de ceas de la venirea lor la 
conac şi erau înapoi în drum spre piramidă. 

Sternau se apucă să studieze planul. Era cât se poate de 
amănunţit. Interiorul avea trei etaje, iar în mijloc se afla 
puţul acela adânc cât ţinea toate trei etajele. Jur-împrejurul 
lui se aflau ganguri întretăiate de coridoare în care dădeau 
toate încăperile. Trei intrări duceau din afară în piramidă. 
Trebuia găsită acum una din aceste intrări. Nu găsiră însă 
nimic până ce nu-i veni doctorului în minte să măsoare 
exact mijlocul unuia din pereţi. Drept la mijloc pe peretele 
de stâncă era o crăpătură ciudată. Se uită cu luare-aminte 
în jurul ei fără să observe ceva, îngenunche să vadă mai 
bine, apoi sări brusc în picioare strigând: 

— Am găsit! 


— Adevărat? întrebă Săgeata-trăsnetului nevenindu-i să 
creadă. 

— Da, uite, aici e intrarea, piatra se mişcă. 

— Unde? Unde? întrebară ceilalţi doi cu înfrigurare. 

— Lespedea asta din mijloc trebuie dată la o parte. 

Săgeata-trăsnetului se lăsă în genunchi şi împinse din 
răsputeri. Lespedea intră în locul ei. Sternau se aplecă şi 
privi înăuntru. 

— Uite un felinar şi o sticlă cu ulei. 

— Să aprindem repede felinarul şi să coborâm, zise cu 
înfrigurare Săgeata-trăsnetului, apoi aprinse felinarul şi o 
luă înainte în hrubă, fără măcar să se uite înapoi. Doctorul, 
Ucigătorul-de-bivoli şi Inimă-de-urs îl urmară. 

Hruba dădea într-un gang lung; se opriră înaintea unei 
uşi. Scernau cercetă planul la lumina felinarului. 

— Nu văd nici o uşă însemnată pe plan, zise el. Are 
broască? 

— Nu, totuşi e încuiată, răspunse Săgeatatrăsnetului. 

— Atunci trebuie să fie un zăvor pe dinăuntru sau vreo 
încuietoare secretă. N-avem timp acum de căutat, aşa că 
trebuie s-o spargem. Faceţi cu vârful pumnalului găuri între 
perete şi uşă, pe care să le umplem cu praf de puşcă şi să-i 
dăm foc. Zidul e din cărămidă şi îl putem dărâma lesne. Eu 
mă duc s-aduc explozibilul. 

Aşa şi făcură. Răsuciră apoi câteva fire de aţă pentru fitil, 
îl îmbibară cu pulbere, îl aprinseră la un capăt şi alergară 
afară din gang. Nu trecu mult şi se auzi o detunătură. Vrură 
să intre ca să vadă dacă zidul din jurul uşii s-a năruit, când 
se pomeniră cu Ucigătorul-urşilor-grizly venind în fugă 
foarte agitat. 

— Ce veste ne aduce fratele nostru? îl întrebă Inimă-de- 
urs îngrijorat. 

— Câinii de comanşi vin din pădure, răspunse el. 

— Cine a adus vestea? 

— Cerbul-roşu. 

— Să-l auzim ce spune. Du-te de-l adu. 


Cerbul-roşu, una din iscoadele trimise de apaşi, veni. 

— Să ne spună fratele nostru ce-a văzut, îi porunci Înimă- 
de-urs. 

— M-am întors pe drumul pe care am venit, începu el; cei 
doi comanşi omorâţi de noi ne văzuseră pesemne din 
pădure. Am luat-o pe marginea pădurii, şi după ce am mers 
o bucată de vreme am auzit ciorile cârâind. Se speriaseră, 
se vede treaba, de cineva. M-am ascuns repede într-un 
tufiş. Nu trecu mult şi zării pe câinii de comanşi apropiindu- 
se de locul unde mă aflam. Erau mulţi nevoie mare, fiindcă 
am numărat de patru ori câte zece ori zece războinici, şi 
aveau şi trei căpetenii cu ei. 

— Îi cunoşti? 

— Nu. 

— Încotro se duceau? 

— După ce-au trecut toţi, m-am luat după ei. Când au 
ajuns la marginea pădurii au ţinut sfat şi s-au îndreptat apoi 
spre conac. 

— Atunci o să-i vedem în curând. 

— Poate că abia la noapte, îşi dădu cu părerea Săgeata- 
trăsnetului. 

— Aşa cred. Au să caute să ne împresoare mai întâi ca să 
taie orice legătură, pe urmă tocmai la noapte au să ne 
atace. Vegheaţi cu toţii şi, dacă vedeţi ceva suspect, veniţi 
să ne daţi de veste, noi suntem jos în piramidă. 

După ce plecă iscoada, coborâră în gang, şi când ajunseră 
la uşă o găsiră smulsă din ţâţâni. O scoaseră dintre 
dărâmături şi o cercetară cu atenţie, dar nu găsiră altceva 
decât sus şi jos o gaură, iar în uscior câte un dinte de fier în 
care se îmbuca uşa. Dintele era însă aşa de bine înţepenit, 
încât nu puteau înţelege mecanismul prin care se lăsa sau 
se ridica la nevoie. 

— N-o să ne rămână altceva de făcut decât să spargem 
toate uşile, zise Sternau. Deocamdată să mergem mai 
departe, pe urmă mă voi întoarce să iau explozibil. 


Merseră o bună bucată de drum până să dea de altă uşă, 
care se afla pe partea dreaptă a gangului. Doctorul se uită 
din nou pe plan. 

— Ce caută fratele meu? îl întrebă Inimă-de-urs. 

— Caut locul unde s-ar putea afla prizonierii. Cred că 
trebuie să fie în mijlocul piramidei, în apropierea puţului, 
fiindcă acolo sunt în mai mare siguranţă. Acum să spargem 
şi uşa asta ca să vedem ce e dincolo de ea. 

Făcură ca şi cu cealaltă, dar şi aici găsiră acelaşi 
mecanism. Omul care îl născocise trebuie să fi fost deştept. 
Merseră mai departe. În afară de pulbere, luaseră acum cu 
ei un târnăcop şi o pârghie de fier. La prima uşă încercară 
s-o ridice din balamale, dar zadarnic, uşa nici nu se clinti, 
aşa că fură nevoiţi să se servească iar de explozibil. Uşa 
aceasta avea două zăvoare groase şi le trebuia o mai mare 
cantitate de pulbere. Se auzi o bufnitură formidabilă şi, 
când se întoarseră să vadă rezultatul, găsiră atâta zid 
năruit, încât nu putură trece dincolo şi era nevoie să-l dea 
la o parte, ba să şi sprijine tavanul ca să nu se dărâme peste 
ei. Era o muncă îndelungată fiindcă le lipseau uneltele 
necesare şi trecură astfel iar câteva ore. 

În vreme ce dădeau ei cărămizile şi molozul la o parte, 
veni un apaş să cheme pe căpeteniile lor afară. Când 
aceştia ieşiră din piramidă, văzură că fuseseră înconjurați 
de comanşi, care formaseră un cerc în jurul piramidei, 
tăindu-le orice posibilitate de scăpare. Comanşii erau peste 
o sută, cea mai mare parte călări. 

— Aceştia au apucat să ia cai de la hacienda, zise Sternau. 
Ceilalţi sunt duşi să prindă şi ei de pe câmp şi nu vor începe 
atacul până ce nu va avea fiecare om un cal pentru sine. 
Suntem deci deocamdată în siguranţă şi ne putem întoarce 
la treaba noastră. 

15. SALVAŢI! 

În vreme ce primejdia devenea tot mai amenințătoare în 
jurul piramidei, prizonierii vedeau năruită orice posibilitate 
de salvare. Se bizuiseră pe doctor, dar trecuseră două nopţi 


de când se aflau închişi în piramidă, ceea ce li se părea o 
veşnicie, şi el nu dădea nici un semn de viaţă. Apă aproape 
că nu mai aveau, proviziile erau pe sfârşite, cadavrul 
paznicului şi a lui Pardero răspândeau un miros infect, iar 
din puț se auzeau necontenit gemetele amestecate uneori 
cu răcnete de durere ale lui Verdoja. 

Karja, indiana, nu mai scotea un cuvânt, pe când Emma 
nu-şi mai putea stăpâni tânguirile, la gândul că va trebui să 
moară. Salvarea nu putea veni decât dinafară, şi cine putea 
fi salvatorul? Interiorul piramidei era o taină, şi aceia care o 
cunoşteau zăceau unul mort, iar celălalt cu oasele zdrobite 
în fundul puţului. 

— O, Doamne! se ruga Emma cu mâinile împreunate, fii 
milostiv cu noi şi nu ne lăsa să putrezim în bezna asta 
îngrozitoare! Scoate-ne la lumina zile şi voi slăvi mărirea Ta 
până la sfârşitul vieţii mele... 

Marinarul tăcea posomorât, dar Mariano apucă mâna fetei 
şi încerca s-o îmbărbăteze. 

— Nu dispera încă, seniorita. Doctorul ştie prea bine ce 
soartă ne-a hărăzit Verdoja şi Pardero, şi va face tot ce e cu 
putinţă ca să ne scape din ghearele lor. 

— Dar cine să-i spună că ne aflăm aici? 

— Va avea Dumnezeu grijă să-i îndrume paşii... Sunt sigur 
că ne va găsi. 

— Şi dacă i se va fi întâmplat şi lui vreo nenorocire? 

— Lui nu i s-a întâmplat nimic. Ştie că viaţa noastră atârnă 
de el şi va fi prevăzător. Poate că tocmai din pricina asta 
suntem siliţi să-l aşteptăm atât. De altminteri n-au trecut 
decât două zile de când ne aflăm aici. Se prea poate că în 
momentul de faţă să fie pe urmele noastre. Inima îmi spune 
că... Sst! Ascultaţi! 

N-auziră nimic. 

— Ce e? îl întrebă Emma. 

— Parc-am auzit o bubuitură, ca şi când ar tuna undeva în 
depărtare. 


— ȚŢi s-o fi părut, senior, tunetul nu pătrunde până aci în 
fundul pământului. 

Tăcură; o tăcere grea şi apăsătoare. Deodată marinarul 
strigă necăjit: 

— Fir-ar a dracului de treabă! Nu găsesc şi pace! 

— Ce să găseşti? îl întrebă Mariano. 

— Mijlocul cum să ridic afurisita asta de piramidă în aer 
fără să păţim noi nimic, bineînţeles. 

— Nu te mai osteni degeaba, totul e zadarnic. Ajutorul nu 
ne poate veni decât dinafară. 

— Să vină atunci mai repede; nu pentru mine fiindcă eu 
duc la tăvăleală, dar pentru duduile astea, sărmanele, care 
n-au meritat o astfel de soartă. Cumplită moarte trebuie să 
fie să te stingi încetul cu în... Ascultaţi! strigă el curmându- 
şi vorba. 

— Acelaşi zgomot de adineauri, dar mult mai puternic, zise 
Mariano. Furtuni nu sunt acum, şi chiar de-ar fi, cum poate 
să se audă tunetul până aici? 

— N-a fost tunet, ci o împuşcătură, răspunse Unger. 

— Imposibil să pătrundă detunătura până la noi, zise 
Emma. 

— Dar dacă a tras cineva chiar aci înăuntrul piramidei? 
murmură marinarul. 

— Cine vrei să tragă? 

— Ştiu şi eu... Ştiu numai că eu, ca marinar, pot deosebi 
foarte bine tunetul de împuşcătură. A fost o împuşcătură. 
Dacă s-ar fi tras afară, fie chiar o ghiulea de tun, tot nu am 
fi putut auzi noi aici. Am auzit-o însă, ceea ce dovedeşte că 
a fost trasă înăuntrul piramidei. 

— Totuşi nu era detunătură de armă. Şi-apoi ce rost ar 
avea împuşcătura? Ca să ne dea de veste? Doctorul ştie 
prea bine că nu-i putem răspunde. 

Marinarul rămase câteva momente pe gânduri. 

— Aşa e, glonţul de puşcă sună altfel, zise el dând din cap. 
Dar ştiţi a ce seamănă detunătura? A praf de puşcă. 

— Sfinte Dumnezeule! Crezi că...? 


— Da. Cred că doctorul e aici. Poate că i-a venit în minte 
gândul să spargă uşile. 

Aceste cuvinte le spuse cu atâta încredere, încât Emmei îi 
luciră ochii de bucurie şi speranţă. 

— Vrei să mă faci să sper, senior Unger. O, tată, sărmanul 
meu tată, te voi mai vedea eu vreodată?... zise ea şi izbucni 
în plâns. 

Nu era însă un plâns de bucurie, căci descurajarea o 
cuprinse din nou. Deodată se auzi o pocnitură atât de 
grozavă, încât se cutremură pământul de sub picioarele lor 
şi pereţii trosniră. 

— Ura! Ura! răcni marinarul nebun de bucurie. Doctorul e 
aici! Asta a fost o explozie în toată regula! Salvaţi, suntem 
salvaţi! 

— E cu putinţă? murmură Emma şi căzu în gt nunclii. 

— Cred că senior Unger are dreptate, zise Mariano. D-ta 
ce părere ai, seniorita Karja? 

Indiana, care tăcuse până atunci şi stătuse cu ochii închişi, 
ridică încet pleoapele şi răspunse: 

— E Sternau, ştiam că va veni. 

Emma se lăsă la pieptul ei şi-o sărută, apoi zise printre 
lacrimi: 

— Doamne, îţi mulţumesc din adâncul inimii mele... 
niciodată nu te voi uita, cum n-ai uitat nici Tu acum de 
făpturile Tale... 

Ascultară câtva timp în tăcere. Se aflau acum în gangul 
celulelor unde fuseseră închişi Mariano şi Unger. 

— N-ar fi bine să ne apropiem de uşa gangului? fu de 
părere marinarul. 

— Ba da, fiindcă am putea auzi mai bine ce se petrece, 
răspunse Mariano. 

Se duseră la uşă şi se aşezară jos ascultând încordaţi. 

Auzeau un zgomot înăbuşit şi repetat care părea să nu mai 
ia sfârşit. 

— Ştiţi ce e zgomotul ăsta, senioritelor? întrebă Unger. 
Dau cărămizile şi molozul la o parte. Explozia din urmă a 


fost foarte puternică şi a astupat intrarea în gang. 

— Oh, ce bine-ar fi să fie aşa! oftă Emma. 

— Aşa şi este. 

— A, uite că nu se mai aude nimic... 

— Probabil că se odihnesc. 

Acestea se petreceau în vremea când cele două căpetenii 
de apaşi fuseseră chemate sus să vadă ce făceau comanşii 
în jurul piramidei. 

Prizonierii rămaseră din nou în aşteptare. Nimeni nu 
scotea un cuvânt. Zgomotul începu iar; de astă dată se 
auziră lovituri de târnăcop şi voci omeneşti care veneau 
parcă de la mare depărtare, apoi... paşi apropiindu-se. 

— Şi-acum, uşa, zise cineva. Cu siguranţă că duce la puț. 
Mai avem pulbere destulă. 

Prizonierii săriră ca electrizaţi în picioare. Bucuria le luase 
graiul. Se ţineau strâns de mână. 

— Sternau! murmură marinarul. Stiam eu! Cunoaşte 
drumul... 

Ascultară din nou. Auziră pe cineva pipăind uşa, pe urmă 
cuvintele: 

— Pe asta n-o deschizi decât cu foarte mult praf de puşcă, 
are zăvoare duble. 

Emma recunoscu glasul. Începu să strige nebună de 
bucurie: 

— Antonio! E Antonio! Antonio! 

Urmă un moment de tăcere în dosul uşii, ca şi când spaima 
i-ar fi amuţit pe toţi, apoi un glas strigă: 

— Emma! Tu eşti, iubito? 

— Da, eu sunt, dragul meu. 

— Slavă Ţie, Doamne! Eşti singură? 

— Nu, suntem aici toţi patru. 

— Şi tu, Karja? întrebă un glas pe care nu-l auziseră până 
atunci. 

— Da, sora ta e aici, răspunse indiana, ai cărei obraji se 
înroşiră de bucurie. 

— Ah, ah! se auzi un alt glas. 


Acum Karja se îngălbeni. 

— Cine e? întrebă în şoaptă marinarul. 

— Cunosc glasul, e al lui Inimă-de-urs, răspunse încet 
Emma. Sunt toţi aici: el, mixtecaşul şi Săgeata-trăsnetului. 
Dar unde să fie Sternau? Parcă i-am auzit adineauri glasul. 
Să mă fi înşelat eu? 

Cineva bătu în uşă şi se auzi glasul doctorului întrebând în 
limba germană: 

— Cum stăm, căpitane? De bucurie te-a uitat toată lumea, 
până şi fratele d-tale. 

— Mulţumesc, domnule doctor, mă ţin încă bine pe 
picioare. Dă drumul zăgazului ca să pornim corabia pe apă, 
răspunse Unger râzând. 

— Se va face, căpitane! Acum însă nu e vreme de întrebări 
şi răspunsuri, le amânăm pentru mai târziu. Numai un lucru 
aş vrea să ştiu: Verdoja şi Pardero sunt acolo? 

— Da, dar şi-au căpătat porţia. Pardero e mort şi paznicul 
de asemenea. Verdoja a căzut în puţ şi şi-a zdrobit braţele şi 
şira spinării, totuşi trăieşte încă. 

— Ce soartă îngrozitoare! După cum văd, v-aţi luptat 
vitejeşte. Şi-acum să ne grăbim să vă eliberăm. Aveţi 
lumină. 

— Da, două felinare aprinse. 

— Cu atât. mai bine. Îndepărtaţi-vă cât mai mult, spargem 
uşa. Sau n-aveţi loc să vă daţi înapoi? 

— O, foarte mult chiar. 

— Bine. Începem. 

Prizonierii se retraseră în fundul gangului. Se auzea 
desluşit scrâşnetul pumnalelor în lemn, pe urmă o tăcere de 
câteva minute, apoi o bubuitură teribilă care cutremură 
pereţii până la temelie. 

— Emma, unde eşti? întrebă Săgeata-trăsnetului. 

— Aici! răspunse ea alergând înaintea lui şi căzându-i în 
braţe. O, dragul meu, credeam că o să putrezesc în fundul 
piramidei. 


— Să mulţumim lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat aşa. 
Capul meu bolnav n-ar fi suportat o astfel de lovitură şi mi- 
aş fi pierdut minţile, răspunse el sărutând-o. 

Ucigătorul-de-bivoli veni lângă ea. 

— Unde e Kara, fiica mixtecaşilor? întrebă el. 

— Aici sunt! strigă indiana apropiindu-se. 

Acum apăru şi Sternau. îşi strânseră mâinile cu căldură, 
apoi îşi povestiră pe scurt cele întâmplate. 

— Cum i-ai smuls lui Verdoja cuțitul din mână şi l-ai 
ameninţat că-l omori? o întrebă Săgeata-trăsnetului uimit 
pe logodnica lui. 

— Da, şi fii sigur că n-aş fi şovăit o clipă s-o fac. 

— Eroina mea dragă! 

În clipa aceea se auzi un glas întrebând: 

— Fiica mixtecaşilor a ucis pe Pardero cu mâna ei? 

Era Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor, care punea această 
întrebare. 

— Da, răspunse aproape în şoaptă Karja. 

— Şi şi-a salvat astfel tovarăşii? 

— Da. 

— Fiica mixtecaşilor e o fată vitează, vrednică să fie 
singura soţie a unui mare şef. 

Şi zicând acestea, apaşul o mângâie uşor pe cap, apoi se 
îndepărtă de ea, dar Karja ştia că gestul acesta însemna 
pentru el mai mult decât un potop de cuvinte de dragoste la 
un altul. 

— Dragii mei, interveni doctorul, să lăsăm acum pentru 
mai târziu manifestările de bucurie şi să ne ocupăm de 
prezent. Să cercetăm celulele în care aţi fost închişi şi să 
vedem ce-i cu morţii al căror miros e de nesuportat. 

Mariano luă un felinar şi făcu pe călăuza. Salvatorii se 
cutremurară când văzură celulele strâmte şi umede în care 
fuseseră ferecaţi prizonierii şi, când ajunseră în faţa 
cadavrelor, rămaseră foarte impresionați. Osânda lui 
Dumnezeu înarmase braţul slab al unei femei ca să 
pedepsească doi nelegiuiţi... 


Deodată se auzi un țipăt înfiorător, prelung. 

— Ce-a fost asta? întrebă Sternau. 

— Verdoja a răcnit, răspunse Mariano, al cărui glas 
tremura fără voie. 

— Îngrozitor! zise Sternau înfiorându-se. Vreau să-l văd. 

Se duse împreună cu Mariano la puț, iar fetele rămaseră 
cu Unger în gang. 

Tocmai când ajunseră ei la marginea puţului, nenorocitul 
scoase un răcnet atât de înfiorător, încât cei doi bărbaţi se 
cutremurară. 

— Şi n-a vrut să spună secretul uşilor? îl întrebă doctorul 
pe Mariano. 

— Nu, zicea că vrea să ne lase să murim aici împreună cu 
el. 

— Ăsta nu e om, ci diavol. Totuşi, vreau să mă duc să-i 
vorbesc. 

Doctorul îşi legă lasoul peste piept şi puse să-l coboare în 
puț. Când ajunse jos lăsă lumina felinarului să cadă pe faţa 
lui Verdoja, care clipi şi deschise ochii lui injectaţi; se uită 
îngrozit ca la un strigoi şi murmură: 

— A, tu eşti, câine? 

— Da, eu sunt. Am venit să-ţi spun, diavol cu chip de om, 
că planurile tale infernale au fost nimicite şi că prizonierii 
sunt liberi. 

— Blestemaţi să fiţi în vecii... 

— Taci şi nu blestema, nemernicule! 'Te afli în pragul 
morţii, roagă-te mai bine lui Dumnezeu să-ţi ierte păcatele 
pe care le-ai făcut în viaţă. 

Verdoja vru să facă o mişcare, dar scoase un urlet ele 
durere, scrâşni din dinţi şi răcni: 

— Du-te... pleacă... nu cer îndurare ele la nimeni! 

— Nu nu eşti vrednic de ea, ticălosule, totuşi vreau să văd 
dacă mai poate fi o fărâmă de nădejde să scapi. 

Cu aceste cuvinte medicul se aplecă şi-i pipăi mădularele 
zdrobite. 


— Dumnezeu te-a pedepsit după faptele tale, Verdoja, zise 
apoi Sternau. Nu mai e scăpare pentru tine, peste câteva 
ceasuri nu vei mai fi printre cei vii. 

Îşi dezlegă lasoul, îl legă cu el pe Verdoja şi făcu semn 
celor de sus să-l tragă afară din puț. 

După ce nenorocitul fu aşezat pe o pătură, lăsară iar lasoul 
ca să-l scoată pe doctor. 

— Ce facem acum cu muribundul? întrebă Săge ata-tr 
ăsnetului. 

— O să-l ducem în gangul în care ieşi afară şi să-i dăm 
puţină apă să bea, pe urmă îl vom lăsa acolo până ce 
Dumnezeu se va îndura să-i cruţe suferinţele. Acum să ne 
vedem de treburile noastre. 

Când fetele se văzură la lumina zilei, Emma rămase o clipă 
cu ochii închişi ca orbită, apoi începu să plângă de bucurie. 

— Dacă aş uita vreodată ce-ai făcut pentru noi, senior 
Sternau, să mă uite Dumnezeu şi pe mine... zise ea 
sărutându-l cu dragoste de soră. 

— Matava-se, cere-mi viaţa, ea îţi aparţine, adăugă şi 
Ucigătorul-de-bivoli strângându-i mâna. 

Urcară spre ieşirea piramidei ca să poată vedea mai bine 
ce se petrece. Numărul comanşilor crescuse; trebuie să fi 
fost acum vreo trei sute, toţi călări şi bine înarmaţi. Emmei i 
se făcu frică, dar ceilalţi căutară s-o îmbărbăteze, şi reuşiră 
în cele din urmă. 

Cât pentru Karja, care-i ura de moarte pe comanşi, ceru să 
i se dea o puşcă pentru a ucide cât mai mulţi din ei. 

Înainte de a se însera, nu mai lipsea niciunul din comanşi. 
Erau peste patru sute de inşi care încercuiseră piramida. 
Seara aprinseră focuri de posturi şi apaşii făcură şi ei foc ca 
să-şi pregătească de mâncare. Pe urmă, pe la miezul nopţii, 
focurile din amândouă taberele fură lăsate să se potolească. 

Acum trebuiau să fie cu băgare de seamă. Atâta vreme cât 
ardeau focurile în lagărul duşman, nu aveau de ce se teme, 
deoarece orice mişcare putea fi văzută cu uşurinţă, pe când 
aşa, se puteau aştepta în orice moment la un atac. 


Căpeteniile apaşilor hotărâră ca oamenii lor să stea toţi 
treji. Printre tufişuri santinelele vegheau cu puşca în mână. 
Rânduiră posturi din distanţă în distanţă. Oamenii aveau 
ordin să se retragă îndată ce vor simţi că duşmanul 
înaintează. De fiecare latură a piramidei erau înşiraţi apaşii 
sub comanda unuia din şefi. Sternau era comandantul 
gărzii. 

Trecuseră vreo două ceasuri după miezul nopţii când 
Săgeata-trăsnetului trimise un om să-i spună lui Sternau că 
duşmanul înaintează spre nord şi spre sud. Peste puţin veni 
un altul din partea celorlalţi şefi ca să comunice acelaşi 
lucru. Deci, comanşii plănuiau să dea toţi năvală din aceeaşi 
parte. 

— Să ia fratele meu cincizeci de războinici cu el şi să se 
ducă, făcând un ocol, să sară comanşilor în spate, zise 
doctorul către Inimă-de-urs. Veţi găsi în dosul taberei caii 
duşmanului şi să daţi năvală câălări. 

— Ah! răspunse apaşul, căruia îi plăcu însărcinarea. 
Matava-se e un conducător priceput şi un mare războinic; 
apaşii vor ieşi biruitori din luptă şi-i vor înfrânge pe câinii 
de comanşi. 

Nu trecu mult şi dispăru pe nesimţite împreună cu 
oamenii săi. Sternau porunci celorlalţi o sută cincizeci de 
inşi care îi mai rămăseseră să nu cumva să tragă în călăreţi, 
deoarece sunt de-ai lor, apoi aşteptară în tăcere rezultatul 
luptei, care părea destul de îndoielnic. 

Mai trecu o bucată de vreme, când la orizont cerul începu 
să albească şi lumina fu îndeajuns ca să se deosebească 
oamenii de la mică distanţă; deodată se auzi un răcnet 
îngrozitor, scos din patru sute de piepturi. Era strigătul de 
război. 

Indienii preriilor se luptau mai bucuroşi călări, fiind însă 
vorba să ia cu asalt piramida nu se puteau sluji de cai. Era o 
ţintă prielnică pentru apaşi, şi când duşmanul fu destul de 
aproape, la comanda doctorului, o sută cincizeci de gloanţe 
şi săgeți porniră în acelaşi timp. Comanşii rămaseră un 


moment uluiţi, dar sub îndemnul şefilor lor înaintară din 
nou. În vremea asta apaşii îşi încărcaseră iar armele şi 
efectul fu tot atât de dezastruos pentru duşman ca şi 
celălalt. 

Răcnete îngrozitoare dovedeau furia comanşilor. Îşi 
strânseră rândurile şi se repeziră iar la asalt. Apaşii nu mai 
aveau când să-şi încarce armele, aşa că părea să urmeze o 
luptă corp la corp şi momentul hotărâtor se apropia. Cine 
mai avea un glonţ în puşcă îl descărcă şi puse mâna pe 
tomahawk. Deodată se văzură nişte călăreţi venind în 
goană. Era Inimă-de-urs cu apaşii săi. În tăcere, fără 
obişnuitul răcnet de război al indienilor, dădură buzna 
peste gloata înghesuită a comanşilor şi călcară în picioare 
tot ce le stătea în cale. 

Se luminase aproape de-a binelea şi Sternau putu vedea 
desluşit câmpul de luptă. Priceperea şi mintea lui ascuţită îi 
dictară ce avea de făcut. 

— Încălecaţi şi daţi iureş în ei! strigă dânsul. 

Caii apaşilor se aflau foarte aproape de acolo. În mai puţin 
de-un minut apaşii fură pe cai şi se repeziră în gloata de 
comanşi. La aşa ceva nu se aşteptau comanşii. Îşi făcură 
drum care cum putu printre apaşi şi o luară la fugă peste 
câmpie. Biruinţa era a acestora din urmă, care se aleseseră 
cu peste o sută de scalpuri dar pierduseră şi ei vreo treizeci 
de oameni. 

În timp ce apaşii statură să se odihnească, comanşii îşi 
strângeau rândurile şi vrură să înceapă lupta din nou 
întrebuinţând tactica din ajun: împresurară piramida cir 
gând să taie calea apaşilor. 

Doctorul ţinu sfat cu căpeteniile celelalte. 

— E momentul să plecăm, le zise el. Comanşii ne vor lăsa 
drumul liber, înfrângerea le-a slăbit curajul. 

— De ce să plecăm? întrebă Inimă-de-urs. Aici comanşii nu 
ne pot birui şi în curând trebuie să sosească ai noştri. 

Ceilalţi fură de aceeaşi părere şi Sternau fu nevoit să 
cedeze. 


Verdoja fusese dus în gangul de la intrarea în piramidă şi 
un indian pus de pază lângă el. Omul îşi putu lua în curând 
locul printre ceilalţi apaşi, căci nenorocitul mexican îşi dădu 
sufletul după scurt timp în chinuri groaznice. 

Trecu ziua, şi încă una, fără ca războinicii aşteptaţi să 
sosească. Numărul comanşilor părea să fi sporit iar. Peste 
noapte unul din apaşii postului din afară zări un om 
târându-se pe brânci, în acelaşi moment îl zări şi acesta pe 
apaş. Santinela puse mâna pe cuţit dar auzi că celălalt 
şopti: 

— Fratele meu să stea liniştit, sunt şi eu apaş ca şi el, dar 
nu din acelaşi trib. Care din căpetenii porunceşte fratele 
meu? 

— Matava-se. 

Omul tăcu o clipă, uimit de cele ce auzise. 

— Matava-se se află aci? întrebă el apoi. 

— Da. 

— Atunci biruinţa e a noastră, fratele nostru va înfăptui 
mari isprăvi. Unde pot să-l găsesc? 

— Mergi înainte, ai noştri te vor vedea şi te vor duce la el. 

Omul îi ascultă sfatul. Când fu în faţa lui Sternau îl întrebă 
privindu-l ţintă. 

— Cine eşti? 

— Eu sunt Uliul-rotitor, căpetenia neamului Llanvero. 

La Vorbele lui Inimă-de-urs se apropie de el şi-i întinse 
mâna: 

— Uliul-rotitor? Da, aşa-i, zise el cu bucurie. Când a sosit 
fratele meu cu apaşii săi? 

— Am venit singur, ca ştafetă. 

— Nu în calitate de şef? 

— Nu. Calul-înaripat a adunat pe toate căpeteniile apaşilor 
şi le-a spus că în Mexic a izbucnit război şi că Juarez e 
prietenul nostru. Noi eram adunaţi toţi, pregătiţi de luptă, 
dar războinicii noştri nu vroiau să se bată pentru căpetenia 
de-acum a mexicanilor şi şi-au îngropat securea de război în 
pământ şi m-au trimis pe mine să-ţi spun cum stau lucrurile. 


— Atunci războinicii nu vin încoa'? 

— Nu. Calul-înaripat îţi trimite vorbă să te întorci cu 
războinicii care se află aci pe meleagurile de vânătoare ca 
să faceţi carne pentru iarnă. 

Inimă-de-urs lăsă capul în pământ fără să scoată o vorbă, 
dar Ucigătorul-de-bivoli luă cuvântul: 

— De când grăieşte apaşul în două feluri? întâi ne spune 
să luăm securea de război, pe urmă ne porunceşte s-o 
îngropăm iar. Noi am câştigat aici o mare biruinţă, am pus 
mâna pe o mulţime de scalpuri şi acum să ne întoarcem ca 
să „facem” carne? 

— Tu nu eşti silit s-asculţi, eşti doar căpetenia mixtecaşilor. 

— Atunci nu mai zic nimic! zise indianul cu ciudă. 

— Ce zice Matava-se? întrebă Inimă-de-urs pe Sternau. 

— Eu sunt pentru pace, deşi nu mă dau în lături când e 
vorba să vin în ajutorul fraţilor mei. Fratele meu Inimă-de- 
urs poate să facă după cum crede de cuviinţă. 

— Fraţii mei să se sfătuiască între ei, eu am spus ce-aveam 
de spus, acum trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa 
e porunca pe care mi-au dat-o căpeteniile noastre, adăugă 
Uliul-rotitor şi plecă. 

Cei rămaşi nu pomeniră deocamdată nimic despre 
afacerea asta. 

Înspre ziuă se auziră ţipete de bucurie în tabăra 
comanşilor, semn că survenise ceva îmbucurător pentru ei. 
Ce, se văzu de-abia când se lumină de-a binelea. Peste 
noapte sosise trupa de întărire pe care căpeteniile o 
trimiteau în ajutorul actualului preşedinte. 

Doctorul se înspăimântă. Acum nu mai putea fi vorba de 
scăpare, trebuiau să piară cu toţii. Războinicii apaşilor 
priveau şi ei posomorâţi la numărul mare al duşmanului. Nu 
mai aveau ce spera deoarece orice ajutor le fusese tăiat. 

Matava-se se urcă în vârful piramidei ca să fie singur cu 
gândurile lui. Se cerea acum multă prezenţă de spirit ca să 
se găsească un mijloc de scăpare. Ştia că şi cele două 


căpetenii indiene vor sta să chibzuiască şi fiecare să-şi dea 
pe urmă părerea. 

Situaţia era cât se poate de critică. Libertatea lor, dacă nu 
chiar viaţa, le era în joc. Îi va mai revedea el vreodată pe cei 
atât de dragi lui?... Băgă mâna în buzunar să mai citească o 
dată ultima scrisoare a Rosetei, scoase însă planul 
piramidei, îl despături, şi se apucă să-l studieze mai mult în 
neştire. 

Gangurile erau toate la fel, numai unul singur, foarte 
scurt, nu se potrivea cu celelalte. Părea să fie mai mult o 
încăpere lungă şi îngustă. Pe plan, în locul unde era gangul 
acesta, scria numai atât: peta-pove, un cuvânt pe care 
Sternau nu-l mai auzise până atunci. 

Pe când îşi frământa el creierii ce poate să însemne, veni şi 
Ucigătorul-de-bivoli. 

— A auzit fratele meu vreodată cuvântul peta-pove? îl 
întrebă el. 

— Da. Aşa vorbesc indienii lemes şi înseamnă: „a se duce 
în vale”. Dar pentru ce îmi pune fratele meu o astfel de 
întrebare? 

Doctorul nu-i răspunse; privi cu încordare spre apus, unde 
se desluşeau bine cordilierele din Sonora. Un gând îi 
străfulgera prin minte. Se întoarse spre indian şi-i zise 
numai atât: 

— Vino după mine! 

Alergă în grabă în lagăr, luă un butoiaş cu praf de puşcă, 
aprinse câteva felinare şi chemă vreo câţiva apaşi voinici 
cărora le dădu un târnăcop şi vreo doi drugi de fier. Îl rugă 
pe Înimă-de-urs să aibă grijă de fete, iar el porni împreună 
cu apaşii şi cu Ucigătorul-de-bivoli să coboare în piramidă. 
Când ajunseră la gangul din dreapta se opriră înaintea unei 
uşi pe care însă nu o putură deschide. Cei fură nevoiţi să o 
spargă cu explozibil. La a două uşă, care răspundea în 
gangul unde se aflau acum, făcură acelaşi lucru, şi intrară 
într-o încăpere lungă şi îngustă, semănând mai mult a 
celulă. Sparseră şi aci o uşă şi văzură înaintea lor o scară cu 


câteva trepte. Coborâră treptele şi se pomeniră într-un 
gang îngust şi înalt care părea să nu mai aibă sfârşit. Era 
un fel de tunel sub pământ, făcut din cărămizi şi care ducea 
în direcţie dreaptă spre apus. 

Era întocmai ce socotise doctorul când îl auzise pe 
Ucigătorul-de-bivoli tălmăcindu-i cuvântul acela străin. 
Inima îi sălta de bucurie. O luase înaintea celorlalţi care de- 
abia se puteau ţine după el, luminându-şi calea cu felinarul 
pe care îl ţinea în mână. Cât merse el aşa întruna, nu-şi 
putu da seama. Deodată se opri văzând înaintea lui iar 
câteva trepte. Le urcă şi pătrunse într-un fel de hrubă, plină 
cu bolovani. 

Aci era nevoie de târnăcopul şi pârghiile aduse de apaşi. 
Dădură bolovanii la o parte şi deodată văzură lumina zilei. 
Măriră spărtura, ieşiră din hrubă şi se pomeniră într-o 
vâlcea plină cu bolovani, în care nu creştea nici un fir de 
iarbă. Urcară cu băgare de seamă clina dealului şi zăriră la 
depărtare de o milă piramida, iar între ea şi vâlcea gloata 
de comanşi. Caii lor păşteau la nici cinci sute de paşi de 
vâlcea. 

— Ce zice fratele meu de această descoperire? îl întrebă 
Sternau pe mixtecaş. 

— Preţuieşte cât o viaţă omenească, răspunse acesta 
foarte calm, dar cu ochii lucind de bucurie. 

— Comanşii vor crede cu siguranţă că suntem vrăjitori. 

— Au să ne caute degeaba, în vreme ce noi vom fi cine ştie 
unde. Karja, fiica mixtecaşilor, nu va trebui să moară de 
mâna fratelui ei, care ar fi ucis-o mai bine decât s-o ştie 
soţia unui ticălos de comanş. 

— Acum să ne întoarcem pe unde am venit, ca nu cumva 
să ne zărească vreunul din comanşi. 

Coborâră în hrubă şi astupară deschizătura la loc, apoi se 
înapoiată prin tunel la piramidă. Cine ştie câte se vor fi 
petrecut în gangul acela subteran! Probabil că slujise să 
amăgească norodul; preoţii îl străbătuseră adesea pe când 


sus, pe altarul de sacrificiu din piramidă curgea în valuri 
sângele sacrificaţilor. 

Ajunşi iar afară din piramidă, căpeteniile ţinură îndelung 
sfat între ei, apoi îi chemă şi pe războinici să-şi dea părerea. 
Se luă hotărârea ca să urce împreună munţii şi să se 
despartă pe urmă, dar Inimă-de-urs adăugă: 

— Inimă-de-urs îşi iubeşte prietenii şi-i va însoţi până la 
Guaymas. 

Karja roşi de plăcere; ştia ea pentru cine nu se îndura 
apaşul să plece. 

În munţi era greu de găsit merinde, de aceea era bine să 
ia cât mai multe provizii cu ei şi, fiindcă nu puteau duce şi 
caii prin subterane, se hotărâră să-i lase aci iar în schimb 
să-i ia pe-ai comanşilor, care păşteau aproape de vâlcea. 

Erau cu toţii ocupați cu pregătirile de drum; trebuia să nu 
le lipsească nimic. Soarele era spre asfinţit, când Karja se 
urcă până în punctul cel mai înalt al piramidei. Silueta ei 
dreaptă şi zveltă se contura pe fundalul cerului înroşit. 
Obrajii ei oacheşi se înviorară sub sărutul de adio al 
soarelui ce dispărea la orizont. Lia ce se gândea ea oare? 

Ochii ei erau îndreptaţi spre miazănoapte. Acolo era 
Guaymas, ţinta călătoriei pe care urma să o întreprindă, 
acolo se găsea şi hacienda del Erina, locul ei de baştină, 
unde vroia să se înapoieze, dar acolo erau şi terenurile de 
vânătoare şi de păşunat ale apaşilor, precum şi Inimă-de- 
urs, căpetenia lor, atât de apropiat inimii ei. 

Cum de şi-a putut închipui că l-ar putea iubi pe contele 
Alfonso. Cât de deosebit de el era Inimă-de-urs! 

Cufundată în gânduri, ea nu auzi persoana care urca de pe 
cealaltă parte a piramidei şi care nu era altcineva decât 
acela la care se gândea cu atâta preţuire. 

Inimă-de-urs o văzu şi se opri locului. Zări soarele care-i 
aureola capul şi-i dădea strălucire obrajilor, ochii întunecaţi, 
îndreptaţi cit adâncă tristeţe şi clor înspre miazănoapte. 
Atunci el se apropie. Ea îi auzi paşii şi se întoarse. Când îl 
zări, se roşi toată. 


Căpetenia apaşilor îşi dădu seama de tulburarea de care 
fusese cuprinsă tânăra fată, făcu un pas înapoi şi spuse: 

— Fiica mixtecaşilor se sperie când apare Inimă-de-urs. El 
o să plece, fără să ştie însă ce anume a supărat-o. 

Ea îi replică cu o voce abia auzită: 

— Căpetenia apaşilor nu m-a supărat cu nimic. 

Atunci el se întoarse şi o privi scrutător: 

— Dar ea îl urăşte, vrea să plece atunci când apare el? 

— Nu. 

— Are Inimă-de-urs vreo vină că drumurile ni se întretaie? 
Poţi să porunceşti visului ce să aducă şi ce nu? De ce vede 
ochiul în valurile fluviului şi în norii cerului, tot timpul, 
numai unul şi acelaşi chip şi mereu aceeaşi siluetă? Sunt eu 
oare Manitou să pot ucide viaţa care îmi stăpâneşte inima? 

Karja tăcea, dar Inimă-de-urs vedea că e agitată de un 
tremur uşor. 

— De ce nu răspunde Karja? întrebă el. Cât timp o să mai 
poată vedea Inimă-de-urs pe aceea pe care o iubeşte? 
Câteva zile, câteva ore? După care ea o să devină femeia 
altuia. 

— Ea nu o să fie niciodată femeia altuia, spuse ea în 
şoaptă. 

Atunci el se apropie de ea. 

— Niciodată, spui tu, niciodată? Eşti sigură cu adevărat? 
Spune-mi Karja, tu mă iubeşti? 

— 'Te iubesc, spuse ea, roşind. 

— Şi eu te iubesc. Tu ai să fii femeia apaşului, singura sa 
femeie. Tu nu va trebui să munceşti ca altele, ci o vei duce 
ca o senioră albă, a cărei dorinţă e poruncă. 

Inimă-de-urs o luă în braţe şi o sărută, fără să se mai 
gândească la faptul că, aflaţi în vârful piramidei puteau fi 
văzuţi de toţi comanşii. 

Stăteau îmbrăţişaţi, uitând de ei şi de tot ce-i înconjura, 
luminaţi de ultimele raze ale soarelui, când brusc, tresăriră 
amândoi la auzul unei voci cunoscute: 


— Care dintre voi e bolnavul care trebuie sprijinit de 
celălalt? 

Era Ucigătorul-de-bivoli. Se apropia momentul plecării şi 
el îşi căuta sora, nebănuind, bineînţeles că o va găsi în 
braţele apaşului. 

Acesta din urmă se simţi pentru moment jenat, dar se 
stăpâni repede şi întrebă cu o voce fermă: 

— Ucigătorul-de-bivoli îmi mai este prieten şi frate? 

— Bineînţeles, răspunse cel întrebat. 

— Nu e supărat pe mine că i-am răpit inima sorei sale? 

— Nu, nu este supărat, pentru că inima sorei sale nu i-o 
poate răpi nimeni. În inima unei femei bune au loc amândoi, 
soţul şi fratele. 

— Îmi dai voie să vin la hacienda clei Erina şi să aduc darul 
nupţial? 

— Îţi dau voie! 

— Ce să conţină? 

— Hotărăşte tu singur! Ucigătorul-de-bivoli nu-şi vinde 
sora. 

— Să-ţi aduc o sută de scalpuri ale duşmanilor tăi? 

— Nu; scalpurile duşmanilor le iau eu însumi. 

— Sau zece piei de urs brun? 

— Nu, am destule blănuri. 

— Atunci, spune-mi tu ce ceri. 

Ochii vânătorului părură că s-au umezit; el îşi lăsă mâna 
pe umărul apaşului şi spuse: 

— Nu-ţi cer nici scalpuri, nici blănuri, nici aur şi nici 
argint, îţi cer în schimb ca fiica mixtecaşilor, Karja, să fie 
fericită în cortul tău. Tu îmi eşti prieten şi frate, dar dacă 
sora mea nu ar fi fericită cu tine, ţi-aş sfărâma capul cu 
tomahawkul meu şi ţi-aş da creierul drept hrană furnicilor. 
Du-te la ai tăi, vorbeşte cu ei, după care vino la hacienda 
del Erina şi o vei căpăta pe Karja! 

Ucigătorul-de-bivoli se întoarse şi plecă. Inimă-de-urs îl 
urmă, mândru, ca un bărbat care nu a mai rostit un cuvânt 
dulce unei femei. 


Atâta timp cât era lumină nu se puteau gândi să 
părăsească lagărul, ca să nu dea de bănuit duşmanului. 
Cum se întunecă însă, fiecare îşi luă ce îi era de trebuinţă, 
în afară de arme bineînţeles, şi coborâră în piramidă. Când 
nu mai rămase niciunul afară, Sternau puse un butoiaş eu 
pulbere la uşa din afară a gangului, aprinse un fitil şi urmă 
calea după ceilalţi. Străbătură prin întuneric tunelul şi, 
când ajunseră la capătul lui, se auzi un bubuit îndepărtat ca 
de tunet, deşi nu era nici urmă de nor pe cer. Pulberea 
făcuse explozie şi dărâmase gangul care răspundea în 
tunel. Acum nu mai putea şti nimeni pe unde fugiseră. 

Le mai rămânea deci un singur lucru: să facă rost de cai. 
Cine ştie ce greutate nu era, căci păşteau destui de-ai 
comanşilor în apropiere de vâlcea. Se trimiseră iscoade să 
vadă cum sunt păzite animalele şi aflară că nu sunt decât 
trei inşi care le păzesc. Apaşii îi uciseră la repezeală şi 
puseră mâna pe cai. 

Ca să nu atragă atenţia comanşilor pornind toţi odată, 
doctorul îi sfătui pe apaşi să-şi ia unul câte unul calul şi să-l 
încalece de-abia după ce se vor fi îndepărtat o bună bucată 
de drum. 

Pământul în prerii e moale, de aceea comanşii nu auziră 
paşi şi nici zgomot de copite. De-abia când se lumină de 
ziuă şi găsiră trupurile înţepenite ale paznicilor şi caii 
nicăieri, înţeleseră ce s-a petrecut. Dar apaşii aveau acum 
drum de aproape o jumătate de zi înaintea lor şi nu le păsa 
de vreo urmărire. Dezamăgirea şi furia comanşilor nu se 
poate descrie. Zadarnic căutau ei o explicaţie la dispariţia 
aceasta misterioasă a duşmanilor lor căci nu fu cu putinţă s- 
O găsească. 

16. PIERDUŢI FĂRĂ URMĂ. 

Mai jos de Colima, în Mexicul de Vest, se află, la revărsarea 
fluviului cu acelaşi nume în ocean, portul numit Puerto de 
Colima, zis şi Manzanillo. Micul oraş Colima se află într-o 
regiune foarte rodnică şi comerţul e aci foarte dezvoltat, 


aşa că portul e veşnic plin de vapoare, unele chiar de mare 
tonaj. 

Se afla şi acum printre celelalte vase mari şi mici un astfel 
de vapor. Părea să fie nou de tot şi foarte plăcut la vedere. 
Probabil că acelaşi lucru îl gândeau cei doi inşi care stăteau 
pe mal şi-l admirau de la distanţă. 

— Goddam, frumos vapor! Nu e de mirare, marfă 
americană... zise unul din ei, un individ trecut de vârsta 
tinereţii, lung şi deşirat, îmbrăcat în haine cadrilate. 

— Se cunoaşte la prima vedere, răspunse celălalt, o 
matahală de om, lat în spate, care putea fi luat drept 
marinar, dacă n-ar fi fost încălţat în nişte pantofi de lac 
găuriţi şi în mâini cu mănuşi de piele, murdare şi rupte la 
degete. 

— Oare nu s-ar putea dosi un tun, undeva pe bord, ce zici? 
întrebă lunganul. 

— Nu mă întreba pe mine că te pricepi d-ta mai bine, 
căpitane, răspunse matahala zâmbind. 

— Aşa crezi? Ha-ha-ha! Te rog să nu-mi mai spui căpitane, 
fiindcă s-ar putea să-ţi scape vorba când mai sunt şi alţii de 
faţă. Eu sunt domnul director de trupă Gozmani şi tu eşti... 
ei, cum îi zice... re...re... 

— Regizorul... 

— Aşa, regizorul meu Hermilio Martinez. 

— La ordine, domnule director! răspunse celălalt cu o 
plecăciune caraghioasă. 

— Oare ce destinaţie are vaporul? întrebă mai departe 
lunganul. 

— Cine ştie! Poate că am putea afla. Bâietanul ăla de colo 
pare să facă parte din echipaj. 

Se apropiară mai bine de chei, unde era ancorată o luntre 
în care stătea tolănit un băietan de vreo şaisprezece ani. 

— Ei, senior, eşti de pe vaporul de colo? îl întrebă 
directorul. 

Băiatului nu-i spusese încă nimeni până atunci senior, de 
aceea fu încântat de părerea pe care şi-o făcuseră cei doi 


străini despre el şi răspunse fudul: 

— Da, seniori. 

— Cum îi zice vaporului? 

— Dady”, doar scrie pe el eu litere aurite. 

— Aşa e, bine zici senior, nu văzusem. Şi are aceată 
frumoasă „Dady” un căpitan? 

— Păi se poate vapor fără căpitan? râse băiatul. 

— Mă gândeam că poate să aibă ele comandant un 
locotenent. 

— Asta se poate numai la vapoarele de război. 

— Şi cum îl cheamă pe căpitanul vostru, senior? 

— Maşter Wilkers. 

— Aşadar, e un nord-american? 

— Da, veritabil. Eu de asemenea. 

— Te cred. Şi ce-aţi încărcat pe bord? 

— De toate, şi o grămadă de marfă pentru Guaymas. 

— Pentru Guaymas? Hm, într-acolo am vrea şi noi să ne 
ducem. Poate că ne ia căpitanul pe bord. Unde e acum? 

— S-a dus în oraş, da' zicea că se întoarce repede. A, uite-l 
că vine! 

— Care e? Acela mărunţel? 

— Da, ăla care ţine mâinile în buzunarele pantalonilor. 

Cei doi indivizi se uitară cu luare-aminte la omul care se 
apropia cam pe două cărări de chei. Era un individ 
mărunţel şi uscăţiv, cu obrajii roşii şi ochii lăcrimoşi, semn 
că trăsese binişor la măsea. 

— Ei, mă, dă-i drumul! strigă el din depărtare băiatului. 

— O să mai zăbovim niţel, sir, răspunse băiatul. 

— Pentru ce mă? La mine nu merge cu zăbavă... treizeci 
de noduri pe minut, aşa sa ştii! 

— O fi, da' nu acu', fiindcă gentlemenii ăştia au ceva de 
vorbit cu d-ta. 

— Cu mine? Hm! Şi cine sunt dumnealor? 

Străinii se apropiară de american şi-şi scoaseră pălăriile 
până la pământ. 


— Vă rog să mă scuzaţi, căpitane, începu lunganul, eu sunt 
directorul unei trupe de teatru - numele meu e Gozmani - 
şi domnul e regizorul meu Hermilio Martinez. 

— Actor? Hm... oameni simpatici... şi veseli... Şi ce poftiţi 
dv.? 

— Am auzit că vă îndreptaţi spre Guaymas şi tot într-acolo 
as vrea să mă duc şi eu cu toată şleahta mea. 

— Nu mai spune! Şi câte persoane sunteţi? 

— Şase bărbaţi şi cinci femei, foarte tinere, frumoase şi 
pline de draci. 

— Ştii că ar avea haz! râse căpitanul. Dar de plătit aveţi de 
unde? 

— Dacă n-ai cere prea mult, se poate. 

— Cinci dolari pe cap, fără întreţinere, hrana vă priveşte 
pe dv. 

— Adică cincizeci şi cinci de dolari. Nu s-ar putea cu 
cincizeci, senior? 

— Hm... nu prea! Acu, fiindcă sunteţi actori şi oameni de 
petrecere, fie! Plata când vă urcați pe punte, altminteri vă 
arunc pe toţi în apă, m-ai înţeles? 

— Când ridicaţi ancora? 

— Chiar astă seară la ceasurile unsprezece. 

— Îţi mulţumim căpitane pentru bunăvoința pe care ne-o 
arăţi şi vom şti să ne facem vrednici ele ea. Da ceasurile 
zece şi jumătate vom fi pe bord, zise lunganul, şi după ce 
salutară cu un respect exagerat se îndepărtară. 

Mai cutreierară puţin străzile, pe urmă o luară înspre 
marginea oraşului şi se opriră la o casă dărăpănată cu un 
singur etaj. Era un fel de han, cu o cârciumă, în care fură 
întâmpinați cu bucurie de câţiva indivizi suspecți. 

— Ei, ce mai e nou, directore, s-a făcut? 

— Da, în sfârşit! 

— Era şi timpul! Dar cum? 

— O trupă de actori, şase bărbaţi şi cinci dame. 

— Ha-ha-ha! Are haz, zău! 


Directorul dădu un pahar cu rachiu peste cap, apoi plecă 
spunând că va veni să-i ia diseară. 

Pe-nserate „Dady” se pregăti de drum. Marinarii priveau 
mereu spre chei aşteptându-i curioşi pe pasageri. În sfârşit 
îi văzură venind. Luntrea trebui să se ducă în două rânduri 
să-i ia, fiindcă nu încăpeau toţi o dată. 

Căpitanul Wilkers stătea la scara vaporului cu mâna 
întinsă. După ce-şi primi plata, îi lăsă să treacă pe punte 
fără să-i întrebe de paşaport ori alte hârtii de legitimare. 
Nu li se arătă un loc anume unde să se aşeze sau să-şi pună 
lucrurile, dar nici nu fu nevoie, deoarece „actorii” îşi găsiră 
singuri un locşor unde să nu supere pe nimeni. 

De aceea marinarii îşi ziseră cu satisfacţie că aceşti domni 
şi doamne par să fie oameni tare ele ispravă. 

— Da' oare duduiele astea or putea suporta călătoria? 
întrebă unul din marinari către ceilalţi. Marea e agitată şi, 
când o începe vasul să se clatine, or să-l vadă pe dracu! 

Curios însă că niciunul din călători nu părea să sufere de 
răul de mare. Totuşi, marinarii nu băgară de seamă. 
Stăteau toţi adunaţi pe puntea de la proră şi vorbeau dale 
lor, pe când timomierul admira stelele de pe cer şi căpitanul 
sforăia în cabina lui. 

Actorii se aciuiseră undeva pe punte şi păreau să doarmă. 
Dar pe la două după miezul nopţii, directorul făcu o 
mişcare. 

— Cred că a sosit timpul, şopti el. Am trecut de latitudinea 
Quatalaxaca; să începem, băieţi! 

— Toţi odată? întrebă unul din ei, îmbrăcat femeieşte. 

— Da. Uite norul de colo; când o fi drept deasupra noastră, 
să-şi ia fiecare un om în primire. Pumnalul drept în inimă, şi 
să-l lăsaţi acolo ca să nu ţâşnească sângele. 

După câteva minute, norul acoperi cerul de deasupra 
vaporului şi întunericul se lăsă mai adânc. 

— Sus! înainte! şopti directorul. 

Cei zece indivizi aruncară tot ce aveau alb în 
îmbrăcăminte şi porniră să alunece ca nişte umbre pe 


punte. Se auzi ici un suspin, colo un horcăit, apoi se făcu 
linişte. 

Directorul se îndreptă spre cârmă. Timonierul privea norul 
care se depărta. Deodată simţi ceva apăsându-i pe inimă, 
ceva rece şi tare care îi pătrunse în piept; vru să ţipe dar nu 
mai avu când, şi se prăbuşi mort lângă cârmă. În clipa 
aceea directorul scoase un fluierat ascuţit şi imediat 
regizorul fu lângă el. 

— Ei, cum stăm? 

— Totul în regulă, senior. 

— Bine, treci la cârmă, eu mă duc să văd ce-i cu căpitanul. 

— Dar cu băiatul ce facem? Doarme jos în cală. 

— N-avem nevoie de el. 

— Păcat! Era un ştrengar simpatic. 

În câteva cuvinte se hotărâse destinul a două vieţi 
omeneşti. 

Directorul se îndreptă spre cabina comandantului. Uşa nu 
era încuiată. O deschise şi trecu pragul. Căpitanul dormea. 
Ucigaşul ridică liniştit pătura, potrivi vârful pumnalului în 
dreptul inimii şi apăsă cu putere. Lăsă pumnalul în rană, îl 
luă pe căpitan în braţe şi-l duse pe punte. După câteva 
momente veni şi regizorul cu cadavrul băiatului. 

Scoaseră bolovani de la balast, îi legară de picioarele 
cadavrelor şi le dădură drumul în mare. 

Directorul cobori în cabina comandantului şi cercetă cu 
luare-aminte registrul de bord, actele şi fractele aflate 
acolo. Spre ziuă ieşi pe punte, şi cu un fluierat îşi adună 
oamenii pe covertă. 

— Gluma a reuşit pe deplin, băieţi, le zise el. Acum vom 
începe o viaţă de care să ne pizmuiască şi regele. 
Deocamdată trebuie însă să fim cu mare băgare de seamă. 
Avem mărfuri pentru Guaymas. Nimeni nu cunoaşte acolo 
vaporul şi nici echipajul. Păstrăm deci numele trecute în 
registrul de bord. Eu sunt căpitanul Wilkers. 

Fiecare dintre marinari căpătă câte unul din numele 
trecute în role şi i se făcu cunoscută identitatea. 


„Lady” era un vas admirabil, care aluneca pe valuri ca o 
săgeată, aşa că a doua zi intră în portul Guaymas mai 
devreme decât s-ar fi aşteptat ei. 

Guaymas e um orăşel foarte plăcut care aparţine 
provinciei mexicane Sonora. Are împrejurimi frumoase 
unde marinarii se duc adesea în excursie. Căpitanul Wilkers 
se înfăţişă imediat la poliţia portului ca să-şi declare sosirea, 
legitimându-se cu actele găsite la bord, iar de acolo la 
negustorul pe numele căruia era încărcătura vasului. După 
ce sfârşi aceste formalităţi, se hotărî să rămână câteva zile 
aci şi să mai petreacă niţel în oraş, deşi era cam prea 
aproape de locul crimei şi ar fi putut fi primejdios pentru el. 

Într-una din zile îl luă pe timonierul său să facă împreună 
o excursie prin împrejurimi. închiriară nişte catâri şi o luară 
spre munţi, iar spre seară se înapoiară în oraş. Petrecură 
câteva ore într-o cârciumă, apoi porniră spre chei. În drum, 
tocmai pe când treceau pe sub un felinar, se întâlniră cu un 
om la vederea căruia rămaseră ca trăsniţi. 

— Ei drace! Strigoi să fie? şopti directorul speriat şi 
rămase împietrit în loc. 

— Ce asemănare... murmură timonierul înspăimântat. 

— Să mă ia dracu dacă nu era chiar el!... Hai să-l urmărim, 
vom vedea noi dacă e strigoi ori nu... 

Se luară după necunoscutul care îi îngrozise atât, şi-l 
văzură apropiindu-se de o casă împrejurul căreia era o 
grădiniţă. Sună la uşă şi o femeie tânără şi frumoasă veni 
să-i deschidă. 

— A, d-ta eşti, senior Mariano? întrebă ea. Poftim înăuntru, 
senior Sternau te aşteaptă cu nerăbdare. 

— Ele! mormăi căpitanul printre dinţi. 

— Da, e el! încuviinţă timonierul. 

— Şi ştii cine locuieşte în casa asta? Sternau, omul care 
ne-a atacat cu iahtul lui în Jamaica, mi-a împuşcat ofiţerii şi 
m-a rănit şi pe mine. D-ta m-ai salvat atunci, de aceea te-am 
făcut timonierul meu. 


— Tii, ce bine s-a potrivit! Mare poftă aş avea să mă 
răzbun acum pentru cele ce-am pătimit atunci... 

— D-ta ai poftă, dar pentru mine răzbunarea aceasta e o 
chestie de viaţă şi de moarte. Nu-l mai las eu să-mi scape 
din mână, fii pe pace! Sst! Auzi, ies pe veranda din 
grădină... Am putea auzi ce vorbesc. Repede peste gard! 

Săriră gardul şi se ascunseră după un tufiş. Locuitorii vilei 
apropiară două mese una de alta, aşternură o faţă de masă 
albă, puseră o lampă aprinsă la mijloc, o farfurie cu fructe, 
şi începu o discuţie însufleţită. 

În jurul mesei se aflau Sternau, Mariano, Inimă-de-urs, 
Săgeata-trăsnetului, Unger, Emma şi Karja. 

Sosiseră de-abia de ieri în oraş şi, fiindcă trebuiau să 
aştepte plecarea unui vapor încă vreo câteva zile, 
închiriaseră camere mobilate în oraş şi se adunau aci la 
doctor. Se discutară câteva chestiuni diferite care nu-i 
interesau pe cei doi ascunşi în grădină, până ce în sfârşit o 
auziră pe Emma întrebând: 

— Şi ce ai de gând să faci după ce vei ajunge la Mexico, 
senior Sternau? 

— Să mă reped niţel în Africa. Vreau să dau de urma 
contelui Fernando, răspunse cel întrebat. 

— Crezi într-adevăr că bătrânul mai trăieşte? 

— În nici un caz n-a murit în Mexic. Ai auzit d-ta de 
ticălosul acela de Henrico Landola, seniorita? 

— Piratul pe care l-ai înecat cu vas cu tot în fundul mării în 
Jamaica? 

— Da. Nemernicul l-a dus pe bătrân undeva pe coasta 
Africii Centrale şi l-a debarcat acolo. Dacă n-a murit încă îl 
voi găsi, sper, la Harar. 

— Pe urmă vrei să strângi laţul în jurul gâtului Cortejilor, 
cauza tuturor nenorocirilor? 

— Da. Dar să lăsăm acum lucrurile astea dureroase; am 
scris astăzi acasă, nevesti-mi, o scrisoare mai lungă şi nu 
vreau să-mi întunec în minte chipul ei drag cu astfel de 
gânduri triste. 


Conversaţia luă o întorsătură mai veselă, care nu-i mai 
interesa pe cei doi. 

— Ticălosul! Sternau ăsta... îl am mereu în calea mea... 
scrâşni Landola - căci el era falsul căpitan Wilkers... 

— Să punem mâna pe el, maşter! zise timonierul. 

— Ba bine că nu! Să ştiu că mă ia dracu şi tot nu mă las! 
Numai că nu ştiu cum să fac... 

— Pasă că o să găsim noi. Ar trebui mai întâi să aflăm toate 
planurile şleahtei ăsteia, dar mai bine ar fi să nu dai ochii cu 
ei. 

— Aş! Am eu destule bărbi false! 

— Nu, nu, s-ar putea totuşi să te recunoască. Să mă laşi pe 
mine să lucrez pentru d-ta. O să încep chiar de mâine să-i 
spionez şi nu se poate să nu găsim noi un mijloc... 

— Sper şi eu. A, auzi, s-a spart sindrofia... să-l urmărim pe 
Mariano, trebuie neapărat să aflu unde locuieşte. Să sărim 
repede gardul şi să ne luăm după el, dar nu împreună; dacă 
îl pierde unul din vedere, să nu scape celuilalt. 

Se ascunseră după colţul casei şi se luară după tânărul 
spaniol, mergând la distanţă unul de altul, ca doi cetăţeni 
paşnici care îşi văd de drumul lor. Îl văzură intrând în 
curtea unei case unde îşi închinase o cameră, apoi, după ce 
descuie uşa, dispăru înăuntru. 

— Acum ştim unde locuieşte; de asemenea şi doctorul, zise 
Landola tovarăşului său. Trebuie să mai aflăm cam ce-au de 
gând să facă. 

— O să mă interesez eu. Nici neamţul, nici altul din şleahta 
lor nu mă cunoaşte, răspunse timonierul. 

— Bine, dar cât se poate de repede, chiar de mâine 
dimineaţă, fiindcă nu e timp de pierdut. 

În acea noapte, Landola şi timonierul său dormiseră în 
oraş. Dis-de-dimineaţă, când timonierul se duse să vadă ce 
mai e pe vapor, îi văzu pe Sternau şi pe Mariano plimbându- 
se pe chei. Se opriră la un moment dat să privească mai cu 
atenţie vaporul, şi văzându-l pe timonier pregătindu-se să 
se îndrepte într-acolo, doctorul îl întrebă foarte politicos: 


— Mă rog, domnule, d-ta faci parte din echipajul acestui 
vapor? 

— Da, răspunse timonierul bucuros că norocul îl slujise pe 
neaşteptate. 

— A, îmi pare bine! Şi n-ai vrea să fii atât de bun să-mi spui 
ce destinaţie are? 

Timonierului îi fulgeră un gând. Dacă reuşea, planul 
răzbunării le pica de-a dreptul în mână fără să mai caute ei 
să-l găsească. Vroia însă mai întâi să vadă dacă nu se înşela 
în presupunerile lui, de aceea zise cât se poate de liniştit: 

— Pentru ce mă întrebaţi, senior? Vrei să te luăm şi pe d-ta 
pe bord sau ai vreo marfă de trimis? 

— N-am nici o marfă ele expediat, ci aş vrea să mă luaţi 
împreună cu alţi prieteni de-ai mei pe bord. Destinația 
noastră ar fi Acapulco sau alt port din apropierea lui. 

— Hm! încuviinţă timonierul, ar merge... Tot am eu de 
gând să mă opresc la Acapulco. 

— A, d-ta eşti căpitanul? 

— Chiar aşa. 

— Când ridicaţi ancora? 

— Mâine dis-de-dimineaţă. Călătorii trebuie să vină 
diseară pe bord. Vreţi să vizitaţi vaporul? 

— Nu acum; Voi veni poate peste un ceas. Vom stabili 
atunci şi preţul călătoriei. Bună ziua, senior. 

— Bună ziua. 

Doctorul vroia să viziteze vaporul împreună cu Unger, 
acesta fiind mai priceput în astfel de lucruri. În timp ce el 
cu Mariano se întorceau în oraş, timonierul se urcă în 
luntre şi zori spre vapor. Era bucuros că Sternau amânase 
vizita cu un ceas, va avea astfel timp să ascundă tot ce ar fi 
putut părea suspect şi să-i dăscălească pe marinari cum să 
se poarte. 

Când veniră cei doi, fură primiţi cât se poate de frumos. 
Vizitatorii rămaseră încântați şi plătiră costul călătoriei fără 
să se tocmească. 


Ca să se înapoieze la hacienda del Erina, Emma şi Karja ar 
fi trebuit să facă drumul pe uscat însoţite de Săgeata- 
trăsnetului şi cele două căpetenii indiene. Călătoria era însă 
mult prea obositoare şi foarte primejdioasă. Hotărâră deci 
să meargă cu toţii la Acapulco şi de acolo la Mexico, de 
unde era mai lesne de ajuns la del Erina. Inimă-de-urs şi 
Ucigătorul-de-bivoli nu vroiră să-i însoţească pe apă. 
Preferau să facă drumul pe uscat, socotind s-ajungă 
înaintea lor şi să ducă îmbucurătoarea veste arendaşului că 
fiica lui trăieşte, e sănătoasă şi se va întoarce în curând 
acasă. înainte de plecare vroiau să petreacă însă seara cu 
toţii împreună pe vapor. 

Mare fu bucuria lui Landola când află de la timonier vestea 
că a pus mâna pe duşmanii lui de moarte. 

— S-a potrivit mai bine decât aş fi visat eu, zise el 
frecându-şi mâinile de bucurie. Nu mai am nevoie de barbă 
falsă şi de nici o altă deghizare. Eu vin pe bord după ce se 
întunecă şi-i vom avea pe toţi în palmă. 

— Să-i lăsăm în viaţă? 

— Da. E mai bine aşa. Aş putea trage foloase de pe urma 
lor. 

— Hm!... o să fie o luptă crâncenă... Sunt toţi oameni 
voinici ai dracului! 

— Îi biruim unul câte unul. Doctorul e cel mai de temut. O 
s-avem de furcă cu el, dar o să-l punem şi pe elcu botul pe 
labe. 

— Da, numai că o să trebuiască s-aşteptăm până ce vor fi 
părăsit indienii vaporul. 

— N-au să-l părăsească defel, fiindcă îi luăm şi pe ei. Sunt 
nevoit s-o fac ca să nu se afle în ce fel au dispărut ceilalţi. 
Odată toţi în mâinile noastre, ne îndreptăm spre apus unde 
ştiu eu o insulă de care nu s-a apropiat niciodată vreun 
vapor, îi debarcăm acolo. De hrană, nu vor duce lipsă, căci 
sunt pomi fructiferi şi apă de izvor din belşug. Orice 
încercare de fugă le-ar fi zadarnică şi vor rămâne în 


pustietatea aceea până la sfârşitul vieţii sau... până voi avea 
eu motivele mele ca să-i iau de acolo. 

— Unde se află insula? 

— Departe de calea vapoarelor, patruzeci grade latitudine 
sudică de Insulele Paştelui, şi e o închisoare mai sigură 
decât oricare alta, împrejurul căreia sunt ziduri de zeci de 
metri înălţime. N-are însă nume şi e toată numai din stânci 
de coral. Copacii de pe ea sunt subţiri, aşa că nu se poate 
face vreun vas din ei, şi chiar dacă le-ar veni în gând 
prizonierilor să-şi facă o barcă, departe n-ar ajunge, fiindcă 
valurile se izbesc acolo cu furie de stânci şi s-ar face 
țandări. 

— Vom avea însă martori... marinarii noştri pot să trădeze 
mai târziu din vreo pricină oarecare. 

Căpitanul îl privi dispreţuitor, apoi zise cu subînţeles: 

— Nu vom avea nici un martor, căci vom fi singurii care se 
vor întoarce din această călătorie. 

Timonierul se înfioră. Ce-ar fi să-l omoare căpitanul şi pe 
el, ca să nu mai existe nici un martor în urmă? îşi zise că 
trebuie să fie atent şi să-i spioneze orice mişcare 
căpitanului. 

Spre seară călătorii veniră pe vapor şi fură întâmpinați cu 
multă bunăvoință. Masa fu îmbelşugată şi aleasă şi fiecare 
părea încântat de călătoria plăcută pe care o va face. În 
timp ce stăteau ei la masă, Landola se strecură pe bord şi 
se apucă de treaba. 

Era întuneric beznă şi se lăsase o ceată deasă de nu se 
vedea om cu om. Câţiva din marinarii cei mai voinici se 
aşezară lângă lanţul ancorei, pe când un altul cobori în 
cabina comandantului unde erau adunaţi călătorii. 

— Ce cauţi aici nechemat? se răsti falsul căpitan la el. 

— Să iertaţi, căpitane, răspunse marinarul, dar a venit 
Chiar acu un om care vrea să vorbească cu domnul Sternau. 

— Cu mine? se miră acesta. Ce vrea? 

— Păi... zice că e gazda unde aţi tras şi are să vă spună 
ceva între patru ochi. 


— Bine, vin. 

Doctorul se sculă de la masă şi-l urmă pe marinar. Când fu 
sus pe punte, se simţi deodată apucat de la spate şi, în 
acelaşi timp, un pumn îl izbi cit atâta putere în tâmplă, încât 
se prăbuşi jos leşinat. 

— Pe ăsta l-am pus bine! râse Landola. Legaţi-l zdravăn şi 
duceţi-l jos în cală. Pe urmă aduceţi-l pe indianul ăla 
îmbrăcat în piele de bivol, pare să fie, după Sternau, cel mai 
voinic dintre ei. 

Nu trecu mult şi marinarul cobori iar în cabină şi-i zise 
Ucigătorului-de-bivoli că îl pofteşte domnul doctor sus. 
Indianul îl urmă fără nici o bănuială; avu şi el soarta lui 
Sternau; asemenea şi Inimă-de-urs. De la o vreme Mariano 
păru neliniştit. 

— Mă duc să văd şi eu ce lucru atât de important a avut de 
spus gazda, zise el nemaiputându-şi stăpâni nerăbdarea, şi 
ieşi clin cabină. 

Cei doi fraţi Unger, care rămăseseră cu fetele, şi aşa-zisul 
căpitan la masă, îi auziră paşii îndepărtându-se şi aşteptară 
zadarnic întoarcerea lui. Îngrijoraţi, se sculară şi ei să se 
ducă să vadă ce s-a întâmplat, spunând fetelor că vin 
numaidecât. 

Trecu o bună bucată de timp fără ca să se arate cineva, 
când deodată uşa cabinei se deschise şi Landola se ivi în 
prag. 

Fetele îl priviră cu teamă, el făcu o plecăciune 
respectuoasă şi zise: 

— Aveţi bunătatea, domnişoarelor, să mă urmaţi. Domnii, 
însoțitorii dv., doresc să vă vorbească. 

Nici Emma, nici Karja nu bănuiră nimic şi urcară pe punte. 

Aci domnea un întuneric de nu puteai zări nimic. Deodată 
se simţiră apucate pe la spate de nişte mâini puternice, 
încât nu mai putură face nici o mişcare. Scoaseră doar un 
țipăt ele groază. 

— Gura! se răsti cineva la ele. Ascultaţi ce am să vă spun: 
bărbaţii care vă însoțesc s-au purtat atât de duşmănos cu 


mine şi eu oamenii mei, încât am fost nevoit să-i pun la 
respect. Sunt toţi închişi, şi vă consider şi pe voi 
prizonierele mele. 

— Cu ce drept? se răsti Karja. 

— Cu dreptul celui mai tare, râse Landola. Nu ştiu dacă 
mă cunoaşteţi. Numele meu e Landola. 

— Landola, piratul? strigă Emma înspăimântată. 

— Da, piratul, răspunse el cu mândrie. Vedeţi deci că orice 
împotrivire ar fi zadarnică. Vouă, fiindcă sunteţi femei, nu vi 
se va face nimic, mai mult încă, veţi fi libere să vă plimbaţi 
pe punte, dar îndată ce veţi încerca să faceţi ce va 
împotriva ordinelor mele vă omor prietenii, aţi înţeles? Şi 
eu când spun ceva nu glumesc, cred că ştiţi asta, nu-i aşa? 
Bărbaţii care sunt cu voi au fost închişi şi legaţi jos în cala 
vaporului; le voi spune, şi lor că dacă nu stau liniştiţi vă leg 
un pietroi de gât şi vă arunc în mare. 

— Şi care ne va fi soarta pe urmă? întrebă Karja, 
curajoasă ca o adevărată indiană ce era. 

— O să vă debarce pe toţi pe o insulă pustie unde n-o să mai 
puteţi face râu nimănui. Pe tot timpul călătoriei veţi fi lăsate 
în pace, marinarii se vor purta respectuos cu voi, cu o 
singură condiţie însă: să staţi liniştite şi să nu faceţi cea mai 
mică încercare de a fugi. Acum haideţi cu mine să vă arăt 
cabina în care veţi sta până la debarcare. 

Le duse apoi într-o încăpere strâmtă şi întunecoasă şi le 
încuie acolo. Bietele fete se aruncară una în braţele 
celeilalte şi începură să plângă amar. Din culmea fericirii, se 
cufundau din nou în durere şi nenorocire. 

De aci piratul trecu la prizonieri. Pe aceştia îi închise în 
fundul calei, unde apa pătrundea înăuntru prin crăpăturile 
vasului şi nisipul era umed şi rece ca gheaţa. Îi legaseră 
straşnic cu lanţuri, încât nu puteau face nici o mişcare, şi-l 
trântise pe fiecare la mare distanţă unul de altul ca să nu se 
poată atinge. Cel mult îşi puteau auzi vorba. 

Prizonierii se treziră din leşin, şi când doctorul văzu la 
lumina felinarului pe omul care stătea în faţa lui ştia că nu 


se putea aştepta la nimic bun din partea lui. 

— Ei, senior Sternau; mă recunoşti? îl întrebă piratul cu 
ironie. 

Acesta păru că nici nu-l vede. 

— Aha, faci pe fudulul! Nu-i nimic, vreau să le spun şi 
celorlalţi domni care nu m-au văzut niciodată cine sunt. Eu 
sunt Henrico Landola, căpitanul faimosului,La Pendola”. Mi 
se zice uneori şi Grandeprise, comandantul vasului-pirat 
„Filon”. Acum, după ce m-am prezentat, cred că ştiţi tu cine 
aveţi de-a face. Hai, răspundeţi! 

Dar niciunul nu scoase un cuvânt. 

— Bine, tăceţi. Sunt convins că spaima v-a luat graiul, de 
aceea voi fi îngăduitor cu voi. Presupun însă că dacă aţi 
amuţit, de surzit n-aţi surzit; ele aceea, ascultați ce am să 
vă spun. Am primit de la cineva însărcinarea să vă înlătur 
pe toţi din cale. Sunteţi în mâna mea şi vă pot ucide în orice 
moment, dar am hotărât să vă cruţ, nu din milă - Henrico 
Landola nu cunoaşte astfel de slăbiciuni - ci din alte motive 
pe care nu e nevoie să vi le ascund. Dacă vă ucid, mi se va 
da o răsplată bănească atât de mare, încât ar putea ispiti pe 
oricine nu numai pe mine. S-ar putea însă ca să mă tragă 
pe sfoară, şi după ce s-ar şti că au scăpat de voi să nu mi se 
mai dea nici un gologan. De făcut nu le-aş putea face nimic 
şi tot eu aş fi păcălit. De aceea am hotărât să vă las în viaţă, 
ca să pot avea oricând o armă împotriva lor şi să-i silesc să 
mi se dea ce mi s-a făgăduit. Mi se plăteşte? rămâneţi 
dispăruţi pentru vecii vecilor. Nu? Vă redau libertatea în 
schimbul aceleiaşi sume şi cu condiţia să nu-mi faceţi nici 
voi la rândul vostru nimic. De aceea cred că veţi fi la locul 
vostru şi nu veţi încerca să fugiţi, - ceea ce, de altfel, nici nu 
v-ar reuşi. Fetele sunt şi ele închise; vor fi însă bine tratate. 
Dar să ştiţi că atât unii cât şi ceilalţi veţi plăti cu viaţa cea 
mai mică încercare de fugă. 

Landola tăcu, să vadă efectul pe care-l făcuseră vorbele lui 
asupra prizonierilor; aceştia însă rămaseră nemişcaţi, 
părând că nici nu l-au auzit. Urmă deci: 


— Vă înştiinţez că veţi sta legaţi ca acum zi şi noapte, în 
afară de cele câteva momente când vi se vor dezlega, la 
douăzeci şi patru de ore o dată, mâinile, ca să vi se dea de 
mâncare şi de băut. V-am spus ce aveam de spus. Să vă 
intre bine în cap că aveţi de-a face cu un om care nu ştie de 
glumă şi că la cel mai mic gest de nesupunere vă aşteaptă 
moartea. Ne-am înţeles, nu-i aşa? Noapte bună! 

Landola ridică felinarul de jos şi ieşi trăgând după el 
zăvorul greu de fier. 

Câteva minute domni o tăcere adâncă în încăperea 
strâmtă şi umedă. 

În sfârşit se auzi glasul apaşului exclamând cu necaz: 

— Uf! 

— Uf, îi răspunse prietenul său, căpetenia mixtecaşilor, tot 
atât de înciudat. 

Urmă iar o tăcere. 

— Ce zici de afacerea asta? îl întrebă după un timp 
Mariano pe Sternau. 

— Nimic, ce vrei să spun! răspunse acesta îngândurat. Nu 
cumva ţi-ar putea reuşi să-ţi desfaci peste noapte lanţurile? 

— Cu neputinţă. 

— Atunci trebuie să ne supunem soartei, n-avem ce face. 

Glasul doctorului părea liniştit deşi furia îi clocotea în 
piept. Erau toţi bărbaţi care nu se temeau de moarte şi 
primejdii, nedeprinşi să se văicărească, ştiind că numai 
sângele rece îi poate salva. 

— Tâlharul ăla e pierdut dacă îndrăzneşte să se apropie de 
un fir de păr din capul Karjei, sora căpeteniei mixtecaşilor, 
zise Ucigătorul-de-bivoli scrâşnind din dinţi, căci gândul lui 
era numai la ea, nicidecum la primejdia în care se afla el. 

— Ticălosul va trebui să sufere chinurile cele mai 
îngrozitoare, adăugă cu glas ameninţător căpetenia 
apaşilor. 

— Doar nu vom putrezi noi în afurisitul ăsta de vas... 
mormăi Anton Unger, îngrijorat şi el de soarta logodnicei 
sale. 


Sternau, care se gândea întotdeauna în primul rând la ce 
era mai important, îl întrebă: 

— Cum au putut să pună mâna pe d-ta? Au încercat să te 
sugrume sau ce? 

— Mi-au pus mâna în beregată şi m-au înăbuşit, altminteri 
nu mă lăsam eu prins. 

— Mare noroc ai avut! Dacă te izbeau în cap, rămâneai 
mort pe loc, fiindcă rana de la creier nu e încă pe deplin 
vindecată, îi zise doctorul. Şi-acum, dragii mei, să lăsăm 
amenințările şi să ne gândim serios la un mijloc de scăpare. 
Încercaţi să vedeţi dacă nu poate vreunul din voi să-şi rupă 
legăturile. Pe mine m-au socotit pesemne mai primejdios şi 
m-au legat mai strâns ca pe oricare, aşa că nu pot face nici 
o mişcare. Hai, puneţi-vă puterea la încercare şi vedeţi dacă 
nu e chip să sfărâmaţi lanţurile. 

Îi urmară sfatul. Un timp oarecare nu se auzi în strâmta 
încăpere decât zăngănit de lanţuri şi respiraţia grea a 
prizonierilor. Totul fu însă în zadar. 

— Degeaba! oftă Mariano. Trebuie să ne bizuim numai pe 
o întâmplare, altminteri nu-i nimic de făcut. 

— Slabă nădejde! răspunse Sternau. Banditul o să caute 
să se îndepărteze chiar la noapte de țărm. Dacă nu reuşim 
să ne eliberăm până atunci, rămânem prizonierii lui până o 
avea el poftă să ne ucidă sau să ne debarce pe vreo insulă 
pustie cine ştie unde. În drum vom avea însă de luptat nu 
numai cu el şi oamenii lui, ci şi cu elementele naturii. 
Lanţurile nu ni le putem rupe, asta e sigur, doar dacă nu le 
va reuşi fetelor să ne procure vreo pilă cu care să pilim 
lanţurile. Şi chiar aşa, primejdia ar fi tot atât de mare, 
fiindcă bandiții ne-ar ucide pe loc. 

— Atunci ce-i de făcut? întrebă Mariano. 

— Părerea mea e să ne supunem soartei şi să nu ne 
pierdem speranţa. Va veni şi clipa salvării noastre şi vom şti 
să ne răzbunăm pentru cele îndurate, fii pe pace...! 

Cuvintele lui, spuse cu multă hotărâre, îi îmbărbătară pe 
ceilalţi. Toţi tăceau. Se auzea doar din când în când 


zăngănit de lanţuri, apoi respiraţia regulată a prizonierilor 
adormiţi. Când se treziră clin somn, înţeleseră din 
legănarea vasului că pluteau în larg. încotro? Nimeni nu 
ştia. 

Trecură ceasuri, zile şi săptămâni într-un fel ele toropeală 
din care nu-i scoteau decât scurtele momente în care li se 
aducea mâncarea. Timpul fusese destul de prielnic şi mai 
deloc furtună. Vasul nu acostase însă nicăieri, plutise fără 
întrerupere, vreme care li se părea prizonierilor nesfârşită, 
până ce într-una din zile tăcerea fu întreruptă de zăngănitul 
ancorei şi se auziră paşii mai multor marinari oprindu-se în 
dreptul uşii zăvorâte. 

— În sfârşit! şopti doctorul răsuflând. Clipa hotărâtoare a 
sosit... dar orice ar fi mai bine decât gaura asta umedă şi 
întunecoasă... 

Cineva trase zăvorul şi se auzi glasul răstit al lui Landola. 

— Scoateţi-le lanţurile, dar legaţi-i atât de strâns încât să 
nu se poată mişca, porunci el oamenilor săi. 

Marinarii făcură întocmai, apoi îi scoaseră pe prizonieri 
sus pe punte şi-i trântiră jos ca pe nişte buturugi. 
Nenorociţii, care semănau mai mult a stafii decât a oameni, 
răsuflară adânc în aerul rece şi curat. Ceva mai la o parte, 
legate şi ele fedeleş, zăceau Emma şi Karja, palide şi trase 
la faţă ca după boală. La dreapta lor se întindea marea 
nesfârşită, la stânga zăriră o insulă înconjurată de un cerc 
de mărgean de care valurile se izbeau cu furie. Nu se vedea 
decât o singură deschizătură în acest cerc bătut de talazuri 
şi aceea atât de îngustă, încât numai o luntre trainică ar fi 
putut răzbate pe insulă. 

Prizonierii aruncară numai o privire trecătoare spre 
insulă, atenţia lor fiind îndreptată spre echipajul vasului- 
pirat, adunat în jurul căpitanului lor. 

— Domnilor, zise Landola prizonierilor, am ajuns la 
destinaţie. Insula aceasta vă va fi de acum încolo locuinţa. 
Nu veţi şti niciodată cum se numeşte şi unde se află căci nu 
e cunoscută de nimeni şi nici nu e în calea vapoarelor. Veţi 


găsi aci fructe, peşte, păsări şi vânat destul, precum şi 
izvoare de apă limpede ca să vă potoliţi setea. Armele pe 
care vi le-am luat nu vi le dau înapoi, dar vă puteţi face 
laţuri, arcuri şi săgeți pentru păsări şi sălbăticiuni, pentru 
hrană şi îmbrăcăminte. V-am spus şi vă repet că 
împrejurările vor hotărî dacă ne vom mai vedea sau nu. 
Dacă veţi zări vreodată un vas apropiindu-se să ştiţi că nu 
poate fi altul decât al meu. Acum, oamenii mei vă vor trece 
într-o barcă printre stânci la țărm. După ce se vor îndepărta 
ei, vă puteţi rupe legăturile frecându-le de bolovanii 
ascuţiţi. Rămâneţi sănătoşi, domnilor şi doamnelor! 

Prizonierii tăceau. Barca vâslită cu îndemânare de către 
marinarii lui Landola trecu prin deschizătura îngustă dintre 
stânci, şi după ce prizonierii fură debarcaţi pe țărm, porni 
să se întoarcă la vapor. 

Sternau se apucă numaidecât să-şi frece legăturile 
mâinilor de un colţ de stâncă, şi reuşi în cele din urmă să le 
rupă. Cu mâinile libere acum, apucă un pietroi colţuros şi le 
tăie şi pe cele ele la picioare. În curând fură şi ceilalţi liberi. 

Ucigătorul-de-bivoli ridică mâna şi, arătând spre navă, 
spuse: 

— Cred fraţii mei că am putea cuceri marea barcă a 
duşmanilor noştri? 

În ciuda seriozităţii situaţiei în care se aflau, Sternau 
zâmbi şi declară: 

— Acest lucru nu e posibil! 

Ucigătorul-de-bivoli arătă cu mâna valurile care se izbeau 
de stânci şi insistă: 

— Le e teamă fraţilor mei de aceste valuri? Căpetenia 
mixtecaşilor poate înota în orice apă! 

— Numai că înainte de a putea ieşi de aici, vasul a şi 
plecat. Uite că îşi şi ridică pânzele. Care înotător ar putea 
să-l ajungă din urmă? 

Aşa s-a şi întâmplat. Corabia îşi reluase cursa şi, fiind un 
velier bun, a şi reuşit să parcurgă o distanţă apreciabilă, 


astfel că în scurt timp, insula, care nici nu era prea mare, 
dispăru din ochii echipajului. 

Căpitanul Landola stătea sus pe covertă şi privea cu 
ocheanul spre insulă. Când nu o mai zări, puse jos ocheanul 
şi zise întorcându-se spre timonier: 

— S-a făcut! Băieţii sunt la adăpost. 

— Eşti sigur? zise timonierul cu îngrijorare în glas. Dar 
dacă reuşesc să scape de aici? 

— Fii pe pace, nu mai scapă ei cât e lumea şi pământul!... 
Altceva mă îngrijorează pe mine; uite, ăştia de colo... şi 
arătă spre marinari. 

— Păi, să luăm şi noi măsuri... răspunse timonierul 
zâmbind cu subînţeles. 

— Aşa o să şi facem. Acum să ne îndreptăm spre insula 
Pitcairn, hotărî Landola. 

— Hm! exclamă timonierul care pricepu numaidecât ce 
avea de gând Landola. 

Vântul era prielnic şi vremea frumoasă, aşa că ajunseră în 
curând în insula Pitcairn. Căpitanul cobori o luntre uşoară 
pe apă şi se duse singur pe uscat, 

— Cam bănuiesc eu ce are de gând... ia să fiu eu băgare 
de seamă, îşi zise timonierul. 

Când se întoarse Landola, părea foarte nemulţumit. 

— Mi-a fost drumul degeaba, mormăi el. Socoteam să-mi 
schimb aci echipajul la repezeală, dar văd că va trebui să 
mai rămân câteva zile. 

— N-ar fi bine să încerc eu, căpitane? zise timonierul care 
înţelegea că nu mai era sigur de viaţa lui pe bord. 

Landola îi dăduse să înţeleagă că vroia cu orice preţ să 
înlăture martorii faptei sale nelegiuite. Dintre toţi marinarii, 
el era singurul care cunoştea locul unde se afla insula 
misterioasă. De-abia acum îşi dădea seama timonierul cât 
de primejduită îi era viaţa. Landola însă zâmbea atât de 
blajin şi mulţumit, încât îi mai trecu spaima. 

— Bine zici, răspunse el la propunerea timonierului, du-te. 
Ia şi câţiva oameni din echipaj cu d-ta, cred că patru, cinci 


inşi încăpeţi în luntre. Şi vezi să nu te grăbeşti până mâine 
dimineaţă când ridicăm, ancora, ai tot timpul. 

— Atunci mă duc imediat. 

— Nu uita să luaţi şi arme cu voi, cu indigenii ăştia nu e de 
glumit. 

Timonierul se duse în cabina lui să-şi schimbe hainele. 
După ce se îndepărtă, Landola râse ironic şi mormăi încet în 
barbă: 

— M-a simţit, al dracului! Bine că mi-am găsit ce căutam. 
Oamenii cu care m-am înţeles adineauri mi se par potriviţi 
pentru scopul meu. S-au săturat să tragă pe dracul de 
coadă... Acu să văd cum scap mai repede de ăsta. 

Căpitanul se duse după timonier. Îl găsi încheindu-şi haina 
de zile mari cu nasturi de metal cu ancore pe ei. Pe măsuţă 
sclipea un revolver încărcat. 

— L-ai încărcat? întrebă Landola, luând revolverul în mână 
şi prefăcându-se că vrea să-l examineze. 

Timonierului, care parcă bănuia ceva, îi trecu un junghi 
prin inimă. 

— Bagă de seamă, căpitane, cu jucărioara asta nu-i de 
glumit! strigă el. 

— Nici prin gând nu-mi trece, răspunse Landola apăsând 
pe trăgaci şi glonţul pătrunse prin ochiul timonierului care 
căzu fulgerat la pământ. 

Căpitanul alergă pe punte şi strigă marinarilor: 

— Timonierul e rănit... s-a împuşcat din greşeală... 

Dădură fuga cu toţii în cabină, dar îl găsiră mort. Vârâră 
cadavrul. Într-un sac, îi legară un pietroi de gât şi-l 
azvârliră în mare nepăsători. Martorul cel mai de temut, 
singurul care ar fi fost în stare să găsească insula 
misterioasă, era acum înlăturat. Landola îşi adună apoi 
oamenii şi le spuse că a găsit aci în port câţiva marinari, 
printre care şi un timonier, oameni de ispravă, pe care i-a 
angajat. 

— Ne cred negustori de treabă, şi deocamdată nu trebuie 
să afle cine suntem şi nici cum mă cheamă. Încetul cu 


încetul o să-i punem la curent. Voi să vă ţineţi gura, şi să nu 
cumva să scâpaţi vreo vorbă, aţi auzit? 

Toţi făgăduiră să fie cu băgare de seamă şi îi primiră cu 
prietenie pe noii marinari. Căpitanul ştia la început prin 
şiretlic să le inspire încredere şi, treptat-treptat, îi obişnui 
cu gândul că se află în slujba unui pirat din cei mai temuţi. 

De-a lungul unui şir de ani, Landola a reuşit să facă mările 
nesigure, până ce averea pe care reuşise să o strângă prin 
mijloacele sale sângeroase, i-a permis să se retragă discret 
din „afaceri”. 

17. PANTERA SUDULUI. 

În timp ce Landola pândea în largul mării ducându-şi 
prizonierii în insula îndepărtată şi pustie, cei din Europa 
aşteptau în zadar vreo veste ele la ei. Dar şi în Mexico 
lordul Dryden şi Amy erau tot atât de îngrijoraţi de soarta 
lui Mariano. Nici chiar Pablo Cortejo şi fiica lui Josefa nu 
ştiau nimic de soarta lor. 

Trecuseră săptămâni şi luni fără ca nenorociţii să dea 
vreun semn ele viaţă. Drept e că situaţia politică a 
Mexicului era atât de tulbure încât veştile ajungeau cu greu 
până acolo. Preşedintele Herrera, adversarul politic al lui 
Juarez, fusese înlocuit la sfârşitul anului 1850 cu altul, apoi 
iar altul, căci domnia fiecăruia era de scurtă durată. Juan 
Alvarez, ele obârşie indiană, ca şi Juarez, supranumit 
pentru cruzimea lui Pantera Sudului, dar care în adâncul 
sufletului său s-a dovedit a fi un adevărat patriot, în cele din 
urmă şi-a depus mandatul din proprie iniţiativă. El a fost 
urmat de Ignacio Comonfort, care l-a numit pe Juarez 
ministru de interne şi preşedinte al tribunalului suprem, 
titlu care echivala cu acela de vicepreşedinte al republicii 
mexicane. Adversarul lui Comonfort fu generalul Miguel 
Miramon, omul care mai târziu trecu de partea împăratului 
Maximilian, trimisul lui Napoleon al III-lea, trădându-şi 
astfel ţara. 

Era în anul 1857. Trecuseră şapte ani de la dispariţia lui 
Sternau, Mariano şi a celorlalţi, într-o zi apăru în oraşul 


Mexico un călăreț mai în vârstă, plin de praf, care părea să 
fi venit de departe. În urma lui călăreau câţiva argaţi, tot 
atât de bine înarmaţi ca şi el, care aduceau cu ei un catâr 
cu o povară care, deşi nu era mare, părea să fie foarte grea, 
judecând după oboseala catârului. Bătrânul îşi opri calul în 
faţa tribunalului, descălecă şi-l întrebă pe portar dacă poate 
vorbi cu Excelenţa Sa, senior Benito Juarez. 

Omul îl măsură cu privirea şi-i răspunse dispreţuitor: 

— Nu prea cred. 

— Pentru ce nu? 

— Ţi-a spus dumnealui să vii? 

— Nu. 

— Atunci aşteaptă. Cere mai întâi o audienţă. 

— Altminteri nu se poate? 

— Fără audienţă nu primeşte decât pe prieteni. 

— Păi şi eu sunt un prieten. 

Atitudinea mândră a bătrânului îl impresionă pe portar. 

— Cum te cheamă pe d-ta, senior? 

— Pedro Arbellez, şi sunt proprietarul haciendei del Erina. 

— O, atunci e altceva, senior! Veniţi de departe, de aceea 
sunteţi în halul ăsta. Păi... să mă iertaţi şi dv., dar vedeţi că 
vine multă lume la el ca să ceară dreptate, şi n-are bietul 
om vreme să răsufle. 

Arbellez fu condus de un servitor într-o încăpere destul de 
mare, unde văzu câţiva inşi întinşi în hamac şi fumând. Unul 
din ei era Benito Juarez. 

— A, senior Pedro Arbellez! zise el sculându-se în picioare 
la vederea musafirului. Nu te-am mai văzut de acum şapte 
ani, când ţi-am arendat Vandacua. Ce te aduce la mine? 

— 'Ţi-am adus arenda moşiei, senior, răspunse bătrânul. Şi- 
apoi, aş vrea să-ţi mai fac şi o mare rugăminte, 

— De ordin particular? 

— Nu, am venit să mă adresez judecătorului suprem. 

— Bine, vei fi ascultat. Te rog să mă laşi mai întâi să termin 
cu domnii aceştia. Şezi colo pe masă, că alt loc n-am. 
Aşadar, senior, urmă el adresându-se unui individ mai 


trecut, cu ochii sfredelitori, am pus să te aducă din 
închisoare ca să sfârşesc odată pentru totdeauna cu 
afacerea d-tale. Nu cumva ţi s-a stins ţigara? 

— Nu, senior. 

— Foarte bine, acum să revenim la fapte. De cât timp eşti 
închis? 

— De trei săptămâni, senior. 

— Rău, foarte rău... O să am eu grijă ca judecătorii să fie 
ceva mai expeditivi. Ai fost condamnat? 

— Nu încă şi sper că nu voi avea să mă plâng dreptatea 
Excelenței Voastre. 

— Sunt sigur, zise cu amabilitate Juarez. Nu voi nedreptăţi 
pe nimeni, fii pe pace... Aşadar, e vorba parcă de un fleac 
de împuşcătură, nu? 

— Da. 

— Şi glonţul n-a dat greş? 

— A nimerit-o pe cucoană drept în cap. Sunt bun ochitor. 

— Aşa? îmi pare foarte bine fiindcă, vezi d-ta, aceştia sunt 
din ce în ce mai rari şi avem trebuinţă de ei în vremurile 
astea. Dar, mă rog, pentru ce ai împuşcat-o? 

— Fiindcă mi-a spus pe şleau că vrea să se mărite cu altul. 
Eu am rugat-o cu frumosul să mă ia pe mine, şi fiindcă n-a 
vrut, am împuşcat-o. 

— După cum văd, e cât se poate de simplu: n-a vrut să te ia 
şi d-ta ai împuşcat-o. Fiecare trebuie să tragă consecinţele 
faptelor sale. Dar ia poftim o ţigară, văd că a d-tale s-a stins, 
zise Juarez întinzându-i o ţigară. Tatăl doamnei n-a avut de 
lucru, urmă el, şi a făcut plângere împotriva d-tale, aşa că 
trebuie să-i dau curs, n-am încotro. Şi zici că ai împuşcat-o? 

— Da. 

— Şi a murit? 

— Pe loc. 

— Atunci o să sfârşim repede cu pedeapsa. La lege scrie că 
moartea se plăteşte cu moarte, deci o să fii şi d-ta împuşcat. 
Eşti mulţumit, senior? 


Omul holbă ochii. Nici prin gând nu-i trecuse că s-ar putea 
aşa ceva când îl văzuse pe Juarez atât de prietenos şi 
binevoitor. 

— Dar, Excelenţă... murmură el îngrozit. 

— Sst! zise Juarez întrerupându-l. Ce atâta vorbă pentru 
un lucru mai limpede ca lumina zilei? D-ta ai împuşcat-o pe 
ea şi noi o să te împuşcăm pe d-ta. Fiecare trebuie să tragă 
consecinţele faptelor sale după cum ţi-am spus adineauri. 
Eşti bun să-mi dai un foc? Aşa. 

Juarez îşi aprinse ţigara de la cea a ucigaşului, băgă apoi 
două degete în gură şi fluieră ascuţit. Intrară doi poliţişti. 

— Daţi-mi o foaie de hârtie şi un condei, le porunci el. 

Luă hârtia, o aşeză pe genunchi, scrise câteva cuvinte şi o 
întinse ucigaşului. 

— Poftim senior, asta e condamnarea. Cred că n-ai nimic 
împotrivă ca să fii executat imediat, nu-i aşa? 

Omul se făcu pământiu la faţă. 

— Excelenţă... vă rog... bâigui el. 

— Sst! îl întrerupse Juarez zâmbind prietenos. Te-ai plâns 
adineauri că ai fost ţinut trei săptămâni în prevenţie, era de 
datoria mea să-ţi dau satisfacţie. Aşadar, vei fi împuşcat 
imediat. Dar parcă ţi s-a stins ţigara, stai să ţi-o aprind. Şi- 
acum, te rog să mă ierţi, senior, mai am şi alte treburi. 
Umblă sănătos. 

Se înclină politicos în faţa condamnatului, acesta îi 
răspunse la fel, apoi ieşi însoţit de cei doi poliţişti. Juarez 
tăcu ascultând câteva momente cu încordare, până ce auzi 
câteva împuşcături, pe urmă se întinse în hamac şi zise: 

— S-a isprăvit! Ei, ce spui ele felul cum fac eu judecata, 
senior Arbellez? 

— Mi se pare cu totul deosebită, senior, răspunse bătrânul, 
care privise încremenit la scena petrecută sub ochii lui. 

— Dar practică, scumpul meu Arbellez, zise zâmbind 
Juarez. Dreaptă, prietenoasă şi expeditivă, aşa trebuie să fie 
justiţia după părerea mea. De aceea să nu ne pierdem 
timpul degeaba. Zici că mi-ai adus arenda? 


— Da, o să număr numaidecât banii, sunt afară, în desagii 
de pe catâr. 

— Nu e nevoie dragul meu, ştiu că nu o să mă înşeli d-ta. 
Acum spune-mi, rogu-te, despre ce rugăminte e vorba? 

— Vezi că n-o să se poată hotări aşa de repede ca o 
condamnare la moarte, senior! 

— Nu face nimic, o să vedem noi. Despre ce e vorba? 

— Am venit să cer dreptate judecătorului pentru mine şi 
pentru ai mei, senior Juarez. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva multora. O să fie o poveste cam lungă, senior, 
dar inima mea de tată a suferit şi suferă încă atât, încât te 
rog să mă asculţi cu răbdare. 

— Vorbeşte, bunul meu Arbellez, o să te ascult până la 
capăt. Dar ia aprinde o ţigară. 

— N-o să pot fuma de plâns şi amar, senior. 

— Ba da, ba da, moşule, uite, ţine... zise Juarez, şi-i întinse 
o ţigară. 

Bătrânul îşi aprinse ţigara apoi începu să povestească tot 
ce avea pe suflet. 

— Şapte ani de zile am purtat cu mine durerea fiindcă nu 
era nimeni în nenorocitul ăsta de Mexic care să-mi facă 
dreptate. Acum am venit la d-ta să-ţi spun păsul fiindcă te 
ştiu om drept şi cu dragoste de ţară, încheie Arbellez cu 
lacrimi în ochi. 

Indianul îl ascultase în tăcere, fără să-l întrerupă o clipă. 
Acum cobori din hamac şi începu să se plimbe de colo până 
colo prin cameră. În cele din urmă se opri în faţa 
arendaşului şi-i zise: 

— Dacă mi-ar fi povestit altul şi nu d-ta, senior Arbellez, nu 
i-aş fi dat crezare. Te ştiu însă om cu scaun la cap şi chibzuit 
şi sunt convins că tot ce mi-ai spus e adevărat. De aceea îţi 
făgăduiesc să te ajut. Cum şi în ce fel nu ştiu încă nici eu. 
Trebuie să fac cercetări, să aflu ce trebuie să ştiu, şi când 
voi fi isprăvit cu ele, fii sigur că-i voi pedepsi după cum 


merită pe vinovaţi pentru nelegiuirile lor. Mai stai mult în 
oraş? 

— Da, am ceva treabă cu lordul Dryden. 

— Da? Şi ce anume? 

— Aş vrea să-l rog să-mi facă un mare bine. Ţi-am spus 
adineauri că Săgeata-trăsnetului a primit în dar nişte 
lucruri de mare preţ din comoara aflată în peşteră. Frate- 
său are acasă în ţara lui un nepot, un băiat foarte isteţ care 
promite să iasă ceva de seamă din el, şi logodnicul fiicei 
mele hotărâse acum şapte ani, înainte de a dispărea fără 
urmă, să-i dea lui jumătate din aceste bogății. Cum de 
atunci vremurile au fost atât de tulburi n-am avut cum săi 
le trimit şi ştiu că băiatul are acum trebuinţă mai mult ca 
oricând de ele. De aceea le-am adus să i le predau lui sir 
Dryden ca să le expedieze în Europa. 

—lasă-le să le trimit eu, e mai sigur aşa. Dacă le-ar trimite 
englezul ar fi în primejdie să fie jefuite pe drum de câţiva 
bravos* de-ai noştri, pe când aşa, n-ar cuteza nici un 
mexican să se atingă de un lucru presupus că ar fi 
proprietatea mea. Voi trimite lucrurile la vreo bancă din 
Germania şi aceasta le va preda băiatului. Cum îl cheamă 
pe băiat? 

— Kurt Unger, şi stă la un conac al unui căpitan 
Rodenstein, lângă oraşul Mainz. 

— Bine, o să-mi notez toate astea ca să nu le uit. De altfel, 
aş fi de părere să rămâi mai bine la mine decât la englez, 
cât timp vei sta în oraş. S-ar putea să am nevoie de d-ta în 
cursul cercetărilor şi e de dorit să te am la îndemână. 

Arendaşul ieşi în curte şi puse îndată să se descarce 
desagii. Într-unul erau lucrurile de preţ dăruite de indian 
germanului, în celălalt banii arendei, pentru care primi o 
chitanţă în regulă. 

Când Juarez desfăcu pachetul cu lucrurile dăruite de 
căpetenia mixtecaşilor, rămase încremenit. 

— Dios! strigă el, ce bogății! Apoi adăugă cu privirea 
întunecată: Comoara din peştera regilor ar putea fi 


înălţarea Mexicului, dar locuitorii lui nu sunt vrednici de aşa 
ceva... Căpetenia mixtecaşilor are dreptate, taina trebuie să 
moară odată cu el. Şi zici că aici e numai jumătate din ce i-a 
dăruit ginerelui d-tale? 

— Da. 

— Şi cu jumătatea cealaltă ce-ai făcut? 

— Am îngropat-o într-un loc bine tăinuit. 

— Şi vrei să trimiţi atâta bogăţie în Germania unui 
copilandru care nici măcar nu va şti cum s-o folosească? 

— Se poate să ai dreptate, senior, dar n-am ce face, aşa a 
hotărât căpetenia mixtecaşilor şi trebuie să-i împlinesc voia. 
— Aşa e, ai dreptate, să sperăm însă că această avuţie nu 

va cădea în mâini nevrednice, încheie Juarez. Apoi se 
apropie de un dulap, scoase din el un registru şi zise după 
ce-l cercetă atent: Uite, văd aici că la Mainz se află o 
bancă, Voigt şi Wallner”; pare să fie de încredere. Să 
trimitem lucrurile acolo. Vrei să adaugi câteva rânduri? 

— O, senior, nu prea sunt îndemânatic la scris, dar o s-o 
rog pe miss Amy Dryden să scrie ea pentru mine. 

— Bine, să-mi aduci încă azi scrisoarea, fiindcă vreau să 
expediez chiar mâine lucrurile. Vor fi însoţite de o escortă 
puternică şi o să le şi asigur aici la vreo societate. Şi acum, 
să facem un inventar amănunţit şi o chitanţă cum că am 
primit tot ce scrie în el. 

— Senior Arbellez! Ce plăcere! răsti Amy Dryden când îl 
văzu pe bătrân intrând pe uşă. îmi aduci vreo veste... ai 
aflat ceva? 

— Din nefericire nu, seniorita. De când am fost ultima dată 
aici n-am mai aflat nimic despre dragii noştri dispăruţi, 
răspunse bătrânul amărât. O să-ţi spun însă numaidecât ce 
mă aduce la d-ta, adăugă el şi-i povesti de ce-a venit. 

În vreme ce povestea el, o tânără fată, o metisă - adică din 
tată alb şi mamă indiană - care părea să fie duena 
(domnişoara de companie) englezoaicei, se afla în salon şi-şi 
făcea de lucru prin cameră ascultând atentă la cele ce 


povestea bătrânul. Fata, sub aparenţa ei de blândeţe şi 
supunere era foarte vicleană şi prefăcută. 

Îţi ţinea ochii plecaţi şi, aparent, citea dintr-o carte. Dar 
dacă cineva s-ar fi uitat bine la ea, ar fi putut observa că, de 
fapt, urmărea cu mare atenţie vorbele bătrânului. Se uita 
din când în când pe sub gene la cei doi, privirea ei 
semănând cu aceea a unui animal de pradă care ar ataca cu 
mare plăcere, dar care nu o face din teamă. Un bun 
cunoscător de oameni nu ar fi riscat să arate încredere sau 
simpatie acestei tinere. 

În timpul acesta, altă discuţie avea loc în palatul contelui 
Fernando de Rodriganda între Josefa, fiica lui Pablo Cortejo, 
şi camerista ei, o indiană bătrână. Anii care trecuseră peste 
capul ei o făcuseră parcă pe Josefa şi mai urâtă şi mai rea. 

— Ai vorbit cu fiică-ta? o întrebă ea pe indiană. 

— Nu, răspunse bătrâna. 

— Pentru ce nu? 

— Pentru că n-am vrut să mă duc la ea ca să mă vadă 
cineva şi să ne dăm de gol, şi nici ea n-a mai fost pe la mine. 
— După cum văd eu, toată truda mea pe care am depus-o 

ca fata să pătrundă la englezoaică a fost zadarnică. 
Credeam că după ce am cheltuit atâtea parale voi putea 
trage ceva foloase în problema care mă interesează. Dar 
constat că vă lăsaţi amândouă pe tânjală. 

— O să vie ea când o avea ceva de spus, seniorita, fii pe 
pace. Greu a fost până a căpătat încredere stăpână-sa în ea, 
acum o să meargă mai uşor lucrurile. 

— Ştiu, dar a avut până acum destulă vreme, şi aştept 
dovada că mă pot bizui pe ea. Această Amy trebuie să 
dispară sau să moară. Ce n-aş da eu să ştiu ce s-a întâmplat 
cu Lautreville şi şleahta lui! A, aud paşii tatii, îmi aduce 
probabil gazete şi noutăţi. Du-te! 

Bătrâna plecă. În uşă se întâlni eu Cortejo, care aşteptă 
până ce o văzu înelepărtându-se, să fie sigur că n-ascultă la 
uşă, apoi intră la Josefa. Aceasta văzu după bucuria din 
ochii lui că s-a întâmplat ceva nou. 


— Ai adus vreo veste? îl întrebă ea. 

— Da, o scrisoare. Am reuşit... în sfârşit am reuşit! zise el 
vesel. 

— De la cine-i scrisoarea? 

— De la unchiu-tău. Na, citeşte şi tu, să vezi... mai bună 
veste nici că se putea... 

lată ce citi Josefa:Dragă frate, În sfârşit, după atâţia ani, 
pot să-ţi dau o veste care e de mare însemnătate pentru 
noi. leri a fost Landola pe la mine şi, după ce mi-a stors o 
sumă mare de bani, am putut afla cele ce ne interesează. 
Ticălosul se află de mulţi ani în Spania, unde se stabilise în 
urma averii adunată din afacerile lui... ştii tu ce fel de 
afaceri. După ce şi-a cheltuit toţi banii a venit la mine să mă 
buzunărească şi iată ce-am aflat de la el. Acum câţiva ani, a 
dat în portul Guaymas de următoarele personaje: Sternau, 
Mariano, cei doi fraţi Unger şi de doi indieni, Ucigătorul-de- 
bivoli şi Inimă-de-urs. Împreună cu ei se mai afla sora unuia 
din indieni şi fata lui Pedro Arbellez, arendaşul haciendei 
del Erina. 

Vroiau să se ducă toţi la Acapulco, şi cum nu-l cunoşteau 
pe căpitan, i-a luat pe vasul lui minţindu-i că tot într-acolo 
se duce şi el. Odată urcați pe bord, i-a legat pe toţi în 
lanţuri şi peste noapte a aprins un fitil în cămara cu 
pulbere, iar el a fugit singur cu o barcă în larg. Vaporul a 
sărit în aer şi toţi de pe el s-au înecat ca şoarecii. 

După cum vezi am scăpat de griji. Îţi scriu deocamdată pe 
scurt, urmând ca în scrisoarea mea viitoare să-ţi dau 
amănuntele. 

Fratele tău iubitor Gasparino Cortejo”. 

Josefei îi căzu scrisoarea din mână şi se îngălbeni ca ceara. 
De spaimă sau de bucurie, nu se ştie. 

— Aşadar, sunt morţi? întrebă ea privindu-l pe tatăl ei cu 
ochii holbaţi. 

— Se-nţelege. Vezi şi tu din scrisoare, răspunse el plin de 
bucurie. 

— "Toţi! O, Dios! Şi el? 


— EI? Care el? 

— Adevăratul Alfonso, aşa-zisul Mariano. 

— Da. Am scăpat de el... şi pentru totdeauna. Drept să-ţi 
spun, multe nopţi n-am închis eu ochii din pricina lor. Acum 
m-am liniştit, în sfârşit, şi pot să-mi pun planurile în 
aplicare. 

— Care planuri? 

— Am tăcut până acum ca să nu te tulbur. Uite ce: După 
cum ştii, noi avem doi preşedinţi, şi niciunul din ei nu e 
destul de priceput ca să se poată menţine. [ara are nevoie 
de un om şi el e destul de bogat ca să-şi poată mitui 
adversarii. Omul acesta va fi ales preşedinte şi va pune 
mâna pe averile statului. Omul acela sunt eu! 

— Tu?! exclamă Josefa încremenită. 

— Da, eu! răspunse el mândru. Ce ţi se pare de mirare. 
Am fost eu în stare să-l fac pe nepotul meu conte de 
Rodriganda şi pe frate-meu stăpân pe avutul familiei al 
cărui nume îl poartă, o s-o fac şi pe asta. Averea 
Rodriganzilor se ridică la multe milioane şi eu să nu m-aleg 
cu nimic: Numai moşiile şi proprietăţile de aici din Mexic 
preţuiesc opt milioane pesos. Acestea trebuie să fie ale 
mele. De mai multă vreme sunt în tratative cu Pantera 
Sudului, dacă îi ung ochii cu un milion, îl câştig şi pe el şi pe 
partizanii lui de partea mea. O să vină zilele astea să stăm 
de vorbă, poate chiar în astă seară. Îndată ce-i voi da 
milionul, îşi aduce aci, în oraş, peste zece mii de oameni, 
munteni şi indieni liberi, de prin părţile sudului, punem 
mâna pe Benito Juarez şi-l împuşcăm. Cu ceilalţi o să 
meargă mai lesne. 

— Adevărat? spuse Josefa cu ochii sclipind de bucurie. 

— Nu cumva crezi că aiurez? 

— Nu, dar mi se pare că visez. Cum adică, eu, Josefa 
Cortejo, pe care nimeni n-o ia în seamă, să fiu fiica 
preşedintelui, persoana cea mai sus-pusă în societate? Cine 
şi-ar fi putut-o închipui?... O, cum o să-i calc în picioare cu 
disprețul meu! Pe toţi... da, pe toţi! 


— Aşa-mi placi! zise Cortejo mândru de odrasla lui. Destul 
am fost slugile stăpânilor noştri, acum să fie şi alţii slugile 
noastre... Ce înseamnă frate-meu, ce înseamnă fiu-său, 
falsul conte de Rodriganda, pe lângă ce-o să fim noi! Voi fi 
stăpânul Mexicului, voi face din el un regat şi tu te vei 
mărita cu un prinţ, da, aşa să ştii, cu un prinţ adevărat... 

— O, dacă s-ar putea! Şi zici că-i vorba de un milion? 

— Da, un milion în cap. 

— Dar de unde să-l iei deocamdată? 

— N-am decât să vând una din moşiile contelui sau, şi mai 
bine, i-o dăruiesc Panterei Sudului. Acum, când duşmanii 
noştri cei mai înverşunaţi nu ne mai stau în cale, pot face 
orice fără teamă. 

— Bine, bine, dar eşti tu sigur că nu a mai rămas nimeni 
care să ştie că Alfonso nu-i adevăratul conte de 
Rodriganda? 

— Chiar dacă, n-are cine să mă tragă la răspundere. 

— Nici arendaşul Arbellez sau Maria Hermoyes, care s-a 
refugiat la moşia lui? 

— Odată preşedinte, îi am eu în mână. 

— Sau Roseta de Rodriganda, actuala doamnă Sternau? 

— 1 s-a dat partea ei de moştenire şi n-are de ce să se mai 
amestece. 

— Dar căpitanul Landola, care cunoaşte toată tărăşenia? 

— Îi astupăm gura eu bani, şi-apoi are tot interesul să 
tacă, fiindcă intră şi el în belea. 

— După cum văd, n-are de ce să-mi fie frică. Ah, de-aş 
putea să mă răzbun şi pe Amy Dryden, aş fi cea mai fericită 
fiinţă de pe pământ. 

— Tot ce se poate, nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Sper 
însă că dacă se iveşte prilejul n-o să faci nimic până ce nu- 
mi vei cere mai întâi mie sfatul. Aşa, acum ştii totul. Eu mă 
duc la preşedinte. Cu cât m-oi vâri mai bine pe sub pielea 
lui, cu atât îmi va fi mai lesne să izbutesc în planurile mele. 
La revedere draga mea... Viitoare prinţesă... 


— Da revedere, viitor domn preşedinte al republicii, 
răspunse Josefa râzând şi sărutându-l cu dragoste. 

La câteva minute după plecarea lui Cortejo, cineva bătu la 
uşă şi în prag apăru camerista lui Amy Dryden, spioana 
Josefei Cortejo. 

— A, în sfârşit! zise aceasta din urmă cu necaz. Credeam 
că ai uitat că eşti plătită de mine ca să mă slujeşti după cum 
ţi-am poruncii. Ei, e ceva nou? 

— Da, şi ceva foarte important chiar, răspunse metisa 
zâmbind vicleană. 

— Hai, spune repede, făcu Josefa nerâbdătoare. 

— Nădăjduiesc că veştile pe care vi le aduc, seniorita, vor 
fi răsplătite după cum merită, zise camerista întinzându-se 
cu obrăznicie într-un hamac. 

Josefa se strâmbă, dar nu zise nimic. 

— Întâi, începu camerista fără să se sinchisească de 
privirea pe care i-o aruncă Josefa, Pedro Arbellez a fost 
astăzi pe la noi. 

— Cine? Arendaşul de la dei Erina? strigă ea cu mirare. 

— Chiar el. Venea de la Juarez, care l-a poftit să rămână la 
el. 

— Santa Madonna! Asta ce-o mai fi? 

— Nimic îngrijorător. Am auzit tot ce-a vorbit cu miss Amy 
fiindcă mă aflam acolo când a venit. Zicea că a adus arenda 
moşiei pe care i-a predat-o lui Juarez şi o grămadă de 
giuvaeruri care trebuie expediate nu ştiu unde. 

Josefa îşi stăpâni impresia pe care i-o făcuse vestea 
aceasta şi zise: 

— Ceea ce spui nu mă prea interesează; s-auzim cealaltă 
veste. 

— Dacă asta nu vă interesează, n-o să vă intereseze nici 
cealaltă, urmă cu o nepăsare prefăcută camerista. 

— Spune, să vedem. 

— În casa lordului se află în momentul de faţă mulţi, foarte 
mulţi bani. 

— Ah! exclamă Josefa cu ochi sclipitori. 


— Da, câteva milioane. Am auzit-o pe miss Amy spunându-i 
arendaşului că au în pivniţa casei vreo cinci milioane de 
pesos şi nu ştie cum să expedieze banii de frică să nu fie 
jefuiţi în drum spre vapor. Banii nu sunt ai lui sir Dryden ci 
ai capitaliştilor englezi care i-au împrumutat statului 
mexican şi acum au fost achitaţi. 

— Nici asta nu mă interesează, zise Josefa, deşi cu greu îşi 
putea stăpâni bucuria. Ştii unde se află pivniţa? 

— Da. 

— E mare? 

— Foarte mare. E despărțită în două. În faţă e cămara, pe 
urmă o uşă grea, zăbrelită, şi în spatele ei casa de fier. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am auzit-o pe miss Amy spunându-i arendaşului. Zicea 
că numai aşa poţi fi sigur de bani. 

— Zău? Dacă află cineva şi se strecoară în pivniţă? 

— Cu neputinţă, fiindcă în fiecare seară cheile se predau 
lordului în mână, iar cheia de la uşa zăbrelită o poartă 
întotdeauna la el şi nu o dă nimănui. Seara le încuie pe 
toate în sertarul cu încuietoare secretă al măsuţei lui de 
noapte. 

— Aşadar nu se poate apropia nimeni de bani. Deşi nu mi- 
ai spus cine ştie ce lucru interesant pentru mine, ţine cinci 
piese de aur şi vezi dacă poţi să afli ce s-a făcut cu fata 
arendaşului şi cu unul Mariano de Dautreville, care au 
dispărut de mai mult timp. Acum poţi să pleci şi ţine-mă la 
curent cu tot ce se petrece în casa lordului. Pentru ca apoi, 
după ieşirea cameristei, să strige: Am găsit! Ceasul 
răzbunării a sosit în sfârşit! Ah, de-ar veni mai repede 
Pantera Sudului. 

Dar acesta nu veni nici în ziua aceea şi nici în ziua 
următoare, ci tocmai a treia zi. Spioana venise în ziua aceea 
să-i spună că Pedro Arbellez plecase. Josefa nu spusese 
tatălui ei nimic din cele ce aflase de la cameristă relativ la 
milioanele din pivniţa lordului. 


Cum stăteau ei seara amândoi de vorbă în camera lui 
Cortejo, o umbră se strecură pe nesimţite înăuntru. Josefa 
ţipă speriată, dar umbra se apropie şi-i făcu semn să tacă. 
Când se ivi în lumina lămpii, văzură un om îmbrăcat în 
haine de argat, dar armele bogate pe care le purta la brâu 
dovedeau că nu era ceea ce vroia să pară. Chipul şi 
căutătura lui pătimaşă arătau obârşia lui indiană. Era Juan 
Alvarez, supranumit Pantera Sudului. 

— Vai cum ne-ai speriat, senior Alvarez! zise Josefa 
tremurând încă de spaimă. Te aşteptăm de trei zile. Poftim 
de şezi. 

Indianul o privi cu răceală şi-i zise lui Cortejo: 

— Vin prin întunericul nopţii ca să nu mă Vadă nimeni, şi 
Văd că dau de o muiere. 

— E fiica mea, se scuză Cortejo. 

— "Tot muiere e, răspunse indianul cu dispreţ. 

Josefa făcu un pas spre el şi-i zise cu tărie: 

— Nu cumva crezi că mi-e frică de Pantera Sudului! Sunt 
eu vinovată că m-a făcut Dumnezeu femeie? Oare nu sunt 
bărbaţi mai slabi ca o muiere, de ce n-ar fi şi printre femei 
firi de bărbaţi? Tatăl meu nu face nimic fără ştirea mea şi 
nu ştiu să se fi căit vreodată. îţi voi dovedi îndată că sunt 
vrednică de încrederea d-tale şi că ştiu să mă port ca un 
bărbat. 

Pe buzele subţiri ale indianului se ivi un zâmbet ironic. 

— Vorbeşti într-adevăr ca un bărbat, dar ca să văd că nu te 
lauzi, îi zise Pantera Sudului adresându-i-se, dovedeşte-o. 
Eu nu sunt omul care să-şi încredinţeze oricui taina, senior 
Cortejo. Să vorbim acum despre afacerea noastră. 

— Poftim de şezi, îl invită Cortejo arătându-i un scaun. 

— Nu, răspunse indianul încrucişând braţele, pe piept şi 
privindu-l cu ochi fulgerători pe spaniol, o să vorbesc stând 
în picioare. Deoarece ai o părtaşă fără să mă fi întrebat mai 
întâi dacă-ţi dau voie, să sfârşim repede. Unde sunt banii? 

— Nu-i am încă în mână. 


— Atunci nu mai avem ce discuta, zise indianul şi se 
îndreptă spre uşă. 

Cortejo însă îl apucă de braţ şi-l opri. 

— Stai puţin, senior, să-ţi explic. Am spus că nu-i am încă, 
de, un milion nu e un fleac! Am însă proprietăţi, şi oricare 
din ele preţuieşte mai mult decât atât. Vând o moşie şi-ţi 
dau banii, sau ţi-o fac danie, ca şi când ai fi cumpărat-o. Ei, 
ce zici? 

— Ai d-ta dreptul s-o vinzi sau s-o dăruieşti? îl întrebă 
indianul. 

— Da. 

— Moşiile sunt proprietăţile d-tale? 

— Nu, dar sunt împuternicit de contele de Rodriganda să 
fac ce vreau cu averea lui. 

— Treaba d-tale, eu însă nu cred. Mie nu-mi trebuie o 
hacienda dăruită, pe care mai curând sau mai târziu să fiu 
silit s-o dau înapoi. Rămâi sănătos. 

Indianul vru iar să plece, dar de data asta Josefa fu aceea 
care-l opri. 

— Stai un pic, senior, o să pun eu mai bine la punct 
lucrurile. 

Indianul zâmbi ironic şi răspunse plictisit: 

— La ce atâta vorbărie! Cum o să poată pune la cale o 
femeie o afacere, când bărbatul care trebuie s-o facă n-are 
parale! Şi mie bani îmi trebuie, nu vorbe! 

— O să-i ai, fii pe pace! 

— Când? întrebă el cu răceală. 

— Când pofteşti. 

— Un milion? 

— Nu, cinci. 

Indianul făcu mirat un pas înapoi. 

— Seniorita nu e în toate minţile! zise el. 

Cortejo o privi şi el nedumerit. Ea însă urmă: 

— O să vă vorbesc mai lămurit. Tata ţi-a făgăduit un milion, 
senior. Avea intenţia să ţi-i numere aici, pe masă, şi puteai 
să bagi foarte liniştit banii în buzunar, fără cea mai mică 


osteneală. Eu îţi ofer încă patru pe deasupra, dar cu două 
condiţii: 

— Care? 

— Să ţi-i iei singur, şi să te ţii de făgăduiala dată tatii. 

— Unde se află banii? 

— O să-ţi spun, după ce-ţi vei da cuvântul de onoare şi ne 
vom înţelege asupra unui alt punct. 

— Bine, vorbeşte! 

Alvarez îşi încrucişă iar braţele pe piept şi-şi aţinti privirile 
lui sfredelitoare asupra fetei, care urmă: 

— Există două persoane care trebuie să cadă prada 
răzbunării mele. Aceste două persoane trebuie să moară 
sau să dispară pentru totdeauna undeva în munţi unde eşti 
d-ta atotstăpânitor. O femeie şi-un bărbat, adică tatăl şi 
fiica. Au în posesia lor cinci milioane bani lichizi şi locuiesc 
aici în oraş. Ştiu locul unde se află această sumă şi felul cum 
se poate ajunge acolo. D-ta să te duci singur să-ţi iei banii. 
Vei lua apoi cu d-ta pe aceste două persoane ca să le faci să 
dispară odată pentru totdeauna. După ce vei fi reuşit să dai 
lovitura, vei considera ca dat milionul făgăduit de tata şi te 
vei ţine de cuvânt. Numai cu aceste două condiţii îţi voi 
spune cine sunt persoanele şi unde se află banii. 

— Aşa, acum înţeleg eu despre cine e vorba, strigă 
Cortejo. Şi eşti sigură că se află într-adevăr acolo o sumă 
atât de mare? 

— Foarte sigură, îmi cunoşti doar destul de bine spioana. 

Acum indianul îi puse mâna pe braţ şi zise cu adâncă 
seriozitate: 

— Seniorita, Pantera Sudului nu e omul care să se lase 
tras pe sfoară, şi mai ales de o femeie. Dacă m-ai minţit va 
trebui să te omor. 

— N-ai decât, răspunse ea privindu-l cu îndrăzneală. Sunt 
sigură de ceea ce spun. 

— Dacă-i aşa, eşti într-adevăr bărbat nu femeie. Cine pune 
mai mult preţ pe răzbunare decât pe bani e vrednic de 


încrederea mea. Primesc condiţiile şi sunt gata să mă ţin de 
cuvânt. 

În sfârşit, Josefa reuşise. Obrajii ei uscați se îmbujorară. 
Întrebă totuşi: 

— Şi pe prizonieri îi iei eu d-ta? 

— Da. 

— Şi-i dai tatei o chitanţă pentru cele cinci milioane? 

— Da. 

— Şi-i ajuţi ca să devină preşedinte al republicii? 

— Da. 

— Bine, dă-i mâna şi jură. 

Indianul îi întinse lui Cortejo mâna şi zise solemn: 

— Jur că mă voi ţine de cuvânt, dacă e adevărat cele ce am 
auzit. Şi-acum, spune-mi unde se află banii, seniorita. 

— Îl cunoşti pe lordul Dryden, ambasadorul Angliei? 

Indianul o privi încordat; printre buzele lui se strecură un 
şuierat. 

— Ele? întrebă Alvarez oarecum bănuitor. 

— Da. Te miri, nu-i aşa, sau poate că ţi-ai luat seama? 

— Nu, vorbeşte mai departe. 

— Pivniţa casei sale e despărțită în două; în fund se află, 
apărat de o uşă grea de fier, locul unde îşi are casa cu bani. 
Cheile ambelor uşi le ţine în sertarul secret al noptierei din 
camera lui de dormit. 

— Ajunge, seniorita. Vezi să fii mâine acasă. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă voi veni să-mi iau banii şi trebuie să fii şi d-ta de 
faţă. 

— Eu? zise ea speriată. Ce-amestec am eu în treaba asta? 

— Niciunul. 'Le voi ascunde într-un loc unde să nu te poată 
vedea nimeni. Dacă găsesc într-adevăr banii unde zici că 
sunt, te aduc nevătămată acasă; dacă m-ai minţit însă, vei fi 
spânzurată de uşa pivniţei. 

— Dios! Dar dacă banii se află totuşi acolo şi d-ta nu poţi 
ajunge până la ei? 


— Atunci nu eşti d-ta vinovată şi eu mă ţin de cuvânt. Vezi 
că procedez cinstit. Dacă mâine seară când voi veni să te 
iau nu te găsesc acasă, sunteţi şi d-ta şi tatăl d-tale pierduţi. 

Pantera Sudului nu mai aşteptă răspunsul şi ieşi pe uşă, 
lăsându-i pe Josefa şi pe Cortejo într-o dispoziţie nu tocmai 
plăcută. Ce-ar fi să se fi înşelat spioana? Indianul nu auzi 
presupunerea aceasta pe care cei doi o făcură cu glas tare 
în urma lui. Se strecură prin coridorul cufundat în beznă ca 
şi când ar fi fost la lumina zilei, şi cu paşi uşori de pisică ieşi 
în curte, sări peste zid şi dispăru în noapte. Ajunse la malul 
unui canal mărginit de copaci unde îl aşteptau câţiva inşi 
ghemuiţi la pământ. Se auzi un glas în şoaptă: 

— Tată, tu eşti? 

— Da, Diego, răspunse el. Încălecaţi şi să plecăm, Săriră şi 
ceilalţi în picioare, scoaseră caii ascunşi pe după copaci şi 
porniră în trap. 

Pantera mergea în fruntea trupei împreună cu Diego. Caii 
păreau să cunoască drumul şi călăreţi îi lăsau în voie. 
Domnea o tăcere adâncă. Deodată Pantera rupse tăcerea şi 
zise fiului său: 

— Îţi aduci tu aminte cum l-am izgonit noi din Mexic pe 
preşedintele Santa Ana*, Diego? 

— Da. 

— A fost o luptă de stradă grozavă în care grupuleţul 
nostru de oameni era cât p-aci să fie complet distrusă. 

— Aşa e. 

— M-am ales şi eu cu o înţepătură de pumnal în piept, şi o 
lovitură în cap care m-a doborât la pământ. Când mi-am 
venit în simţiri, mă aflam într-o cameră frumoasă, culcat 
într-un pat moale şi curat. 

— Era în casa lordului Dryden. Credeam atunci că o să te 
pierd, căci rănile tale păreau să fie mortale. Te-ait îngrijit 
însă ca pe un copil al lor şi ai scăpat de la o moarte sigură. 
Am făcut atunci jurământ să le fim recunoscători. 

— N-am avut încă prilejul. 


— îl avem acum. E vorba ca mâine seară să călcăm casa 
lordului, să-l jefuim şi să-l ucidem pe el şi pe fiica lui, O să 
le dau însă dovada că Pantera Sudului ştie cum să-şi arate 
recunoştinţa. De Voi lua banii, dar de ucis nu-i voi ucide, ci îi 
voi trimite departe în munţii Chiapa ca prizonieri. Nu 
trebuie să se afle niciodată cine le-a luat banii. De acolo îi 
voi preda altcuiva, care îi va duce în locul destinat, unde vor 
sta atâta timp cât voi crede eu de cuviinţă. 

— Despre ce sumă e vorba? 

— Cinci milioane de pesos. 

— Tânărul tăcu. Suma era atât de mare încât îi luă graiul 
şi-i tâie aproape respiraţia. 

A doua seară lordul Dryden, care de-abia sfârşise de scris 
un raport amănunţit pentru Anglia, stătea de vorbă cu Amy, 
discutând despre vizita bătrânului Arbellez şi dispariţia 
prietenilor lor atât de dragi. Amy era stăpânită de o 
melancolie profundă şi lordul cuprins de o nervozitate 
neînţeleasă. Era sătul până peste cap de zăpăceala şi 
situaţia tulbure a Mexicului şi îi era dor de o ţară paşnică, 
cu oameni liniştiţi şi de treabă. În sfârşit îşi spuseră noapte 
bună şi lordul se retrase în camera lui. Era târziu şi toţi ai 
casei dormeau. 

Trecu pragul, aprinse lumânarea, se apropie de noptieră, 
apăsă pe un resort, băgă nişte chei în sertar, apoi îl închise 
la loc. 

În vremea asta nu văzu că de sub pat doi ochi urmăreau 
cu înfrigurare fiecare mişcare a lui. Lordul se dezbrăcă, 
stinse lumânarea şi se culcă. Peste puţin, respiraţia lui 
regulată arăta că a adormit. 

— Ai băgat de seamă unde e resortul? şopti cuiva un glas 
de sub pat. 

— Aş putea să-l găsesc cu ochii închişi, fu răspunsul. 

— Atunci, la treabă! 

Cei doi ieşiră fără zgomot de sub pat. Unul din ei scoase o 
basma din buzunar, turnă câteva picături dintr-o sticluţă, se 
apropie de cel adormit şi-i trecu binişor basmaua pe sub 


nas, apoi, când respiraţia lordului nu se mai auzi, îi apăsă 
basmaua pe faţa. 

— Gata! zise el. Dă încoa masca! 

— S-aprind lumânarea? 

— Da, dar lasă mai întâi perdeaua jos. 

Aprinseră lumânarea, puseră lordului un căluş în gură şi-l 
îmbrăcară. 

În vremea asta Amy stătea în camera ei cu spatele la uşă şi 
răsfoia un album cu fotografii. Privirile i se opriră la chipul 
frumos al lui Mariano şi din pieptul ei ieşi un oftat adânc. 
Era atât de cufundată în gânduri încât nici nu auzi când se 
deschise încet uşa şi în prag apărură cei doi indieni care 
veneau acum din camera lordului. Îşi făcură semn unul 
altuia, şi cel cu sticluţa picură iar câteva picături pe basma. 
Se apropiară apoi pe nesimţite de fată, unul o apucă de 
beregată iar celălalt îi apăsă basmaua pe faţă. Când simţiră 
că nu se mai zbate îi luară jos batista. 

— Ce frumoasă e! spuse unul din indieni cu milă. 

— Să nu-i facem nici un rău, răspunse celălalt. Ea l-a 
scăpat de la moarte pe feciorul Panterei. 

Privirea lor căzu pe albumul cu fotografii. 

— Aici sunt chipurile celor dragi ei, zise unul. Hai să-i luăm 
cartea. 

— Oare n-o să ne certe Pantera? 

— Parcă e nevoie s-o vadă? 

— Bine, ia-o. 

Omul ieşi tiptil pe uşă şi se întoarse numaidecât cu alţi 
indieni. Stinseră lumânările şi porniră încet cu victimele lor 
în braţe prin coridoarele întunecoase. Coborâră scara şi 
ieşiră în curte. Pantera le ieşi înainte. 

— În sfârşit! zise el eu glas înăbuşit. M-aţi lăsat cam mult 
să aştept. Unde sunt cheile? 

— Poftim! 

— De unde aţi ştiut care sunt camerele lor? 

— Am intrat peste zi în curte îmbrăcat în cerşetor şi am 
cântat slugilor cântece vechi de-ale noastre. Căzui cu tronc 


cameristei şi am aflat de la ea tot ce-am vrut, răspunse unul 
din indieni. 

— Bine. Ştiţi unde se găseşte uşa pivniţei? 

— Da, chiar aici, sub scară. 

— Duceţi-i acum pe lord şi pe fată afară din oraş şi 
trimiteţi-i pe ai noştri încoace. Aşteaptă colo în fundul curţii. 
Băgaţi însă bine de seamă. Dacă sunteţi prinşi în drum spre 
câmp pun să vă omoare, aţi înţeles? 

Indienii plecară cu victimele lor şi alţi indieni, vreo treizeci 
la număr, apărură din umbră şi se apropiară de Panteră. 
Acesta descuie uşa pivniţei. Intrară cu toţii înăuntru şi 
înaintară spre uşa grea de fier care se afla în fund. Pantera 
vâri cheia în broască şi încercă s-o descuie; mergea însă 
greu. La o sforţare pe care o făcu se auziră două detunături 
în acelaşi timp şi doi din indieni căzură la pământ. Ceilalţi 
se opriră îngroziţi, numai Pantera era nepăsător. Se aplecă 
asupra celor căzuţi, îi pipăi, şi zise: 

— Sunt morţi. Nu m-am gândit că uşa are o puşcă 
automată cu două gloanţe. Daţi trupurile la o parte. Apoi, ca 
să-şi liniştească oamenii adăugă: Detunăturile nu pot fi 
auzite sus în palat. Să intrăm. 

Mica încăpere nu-i putea cuprinde pe toţi, dar cei care 
putură intra nu văzură altceva decât şase lăzi de fier puse 
jos la pământ. Niciunul nu ştia ce se afla în ele. Şeful lor nu 
găsise de cuviinţă să le spună că era vorba de cinci milioane 
de pesos pe care intenţiona să le prade în noaptea aceea. 

— Ridicaţi lăzile! porunci el. Patru inşi de-abia, putură 
sălta o ladă de la pământ. Oamenii duseră lăzile în curte, 
urmaţi de Panteră. 

— Aţi auzit vreo detunătură? îi întrebă el pe cei doi inşi de 
santinelă. 

— Da, dar ca de la mare depărtare, răspunseră ei. 

— S-a simţit ceva în palat sus? 

— Nu, toţi dorm. 

— Bine. Acum să plecăm. Stingeţi felinarele şi lăsaţi-le aici. 


Când ajunseră la poarta zăvorâtă pe dinăuntru, Pantera îi 
întrebă pe oamenii puşi aici de pază: 

— A venit căruţa? 

— Da, aşteaptă afară, răspunse una elin santinele. 

— S-a auzit huruitul? 

— Nu, fiindcă roţile şi copitele cailor sunt înfăşurate în 
cârpe. 

— Atunci grăbiţi-vă şi să plecăm. Dincolo de zid aştepta o 
căruţă trasă de patru cai voinici. încărcară la repezeală 
lăzile. După ce sfârşiră, unul din indieni îndrăzni să întrebe: 

— Dar cu morţii ce facem, senior? Nu-i luăm cu noi? 

— Nu, îi lăsăm pe loc, şi lăsăm şi felinarele, ca să nu fie 
bănuit englezul că a fugit cu lăzile. Acum, la drum! Şi băgaţi 
ele seamă, dacă vrea careva să ne oprească, trageţi în el 
fără preget. 

Căruţa porni. Pantera rămase în stradă, scoase din 
buzunar o hârtie scrisă şi o aruncă peste poartă. Se apropie 
apoi de un colţ, unde doi indieni păzeau o femeie, şi le zise: 

— Duceţi-vă de-mi aduceţi calul. 

După ce se depărtară, o întrebă pe femeie: 

— Ei, seniorita, am zăbovit mult? 

— Mult prea mult. îmi pierdusem răbdarea, răspunse ea 
cu ciudă. 

— i s-a părut, râse el. 

— De altminteri, nu ştiu ce nevoie aveai de prezenţa mea. 

— Foarte mare, seniorita, zise el cu ironie. 

— Ai reuşit? 

— Deocamdată da. 

— Ai luat toate lăzile? 

— Da, toate. 

— Atunci, te vei ţine de cuvânt? 

— Cu o singură condiţie. 

— Care anume? 

— Să nu lipsească nici un gologan din cele cinci milioane 
cât mi-ai spus. 


Josefa se înfioră. Camerista îi spusese „vreo cinci 
milioane”, dar dacă nu vor fi chiar atât? 

— Cred că nu o să te superi d-ta pentru câteva mii de 
pesos lipsă, zise ea îngrijorată. 

— De, seniorita, nici d-ta dacă nu voi împlini făgăduiala pe 
de-a-ntregul, răspunse el batjocoritor. Ce lipseşte din bani o 
să lipsească şi din făgăduială. Sau, mai bine zis, dacă suma 
nu e întreagă, mă consider dezlegat de cuvântul dat. 

— E ruşinos ceea ce vrei să faci! O să mă sileşti atunci să 
spun cine a furat lăzile, strigă ea amenințătoare. 

— Şi eu cine mi-a spus unde se află şi cum pot pătrunde 
până la ele, răspunse el zâmbind cu ironie. A, uite că mi-au 
adus calul! Rămâi sănătoasă, seniorita. O să te înştiinţez 
dacă suma a fost exactă. Noapte bună. 

Cu aceste cuvinte indianul încălecă şi dădu pinteni calului. 

Josefa se întoarse singură acasă turbând de furie... Îşi 
dădea seama că din toată această afacere mişelească nu se 
alesese cu nimic. 

A doua zi dimineaţă, vestea dispariţiei lordului şi a lăzilor 
cu bani se răspândi ca fulgerul în oraş. Era ceva atât de 
nemaiauzit încât nimănui nu-i venea să creadă, deşi se 
găsiseră urmele lăsate de bandiți, urme care lămureau 
perfect cum se petrecuseră lucrurile. Cei doi indieni morţi, 
felinarele stinse, poarta dată de perete şi biletul lăsat lui 
Alvarez nu mai lăsau nici o îndoială. lată ce scria în bilet: 
„Asta îi aşteaptă pe toţi străinii care vin în Mexic să 
propovăduiască omenia şi în schimb adună averi de pe 
urma celor mulţi, secătuind astfel ţara. 

Cel a cărui răzbunare nu dă niciodată greş”. 

Făptuitorul nu putea fi, deci, un om de rând. Trebuie să fi 
dispus de mijloace şi de o îndrăzneală neobişnuită. Toate 
cercetările rămaseră zadarnice. 

Întrebarea era: ce se întâmplase cu Dryden şi fiica lui, 
care dispăruseră odată cu banii? Din însemnările lordului 
reieşea că suma se ridica la patru milioane şi jumătate de 
pesos în aur şi bonuri de-ale statului. Când Josefa şi Cortejo 


aflară aceasta, îi cuprinse o furie turbată. Aşadar învoiala 
lor cu Pantera Sudului n-avea nici o valoare şi rămăseseră 
păcăliţi. Şi ca să li se confirme bănuiala, după câteva zile 
primiră o gazetă care vorbea despre suma furată, pe 
marginea căreia scria cu creionul:Mă simt dezlegat de 
cuvântul dat. Întreabă-te mai bine daca faci de preşedinte şi 
seniorita Josefa de fiica unui atare demnitar al unei ţări ca 
Mexicul”. 

Odată cu sir Dryden şi Amy, dispăru şi epistola pe care 
acesta o scrisese pentru bătrânul Pedro Arbellez în 
Germania. Nici scrisoarea şi nici giuvaierurile trimise nu 
ajunseseră la destinaţie. Juarez luase toate măsurile, şi 
fiindcă nu primise nici un răspuns, îşi închipuise că se 
găsesc la loc sigur. 

Între timp Roseta născuse o fetiţă, a cărei venire pe lume a 
stârnit la Rheinswalden o mare bucurie în rândul tuturor 
celor apropiaţi sau chiar mai îndepărtați. 

Copilul primi numele mamei, Roseta. 

Bucuria produsă de naşterea ei era însă întunecată, din 
păcate, de gândurile la cei aflaţi în depărtări şi despre care 
nu ştiau nimic. Astfel a trecut un an, apoi încă unul şi 
devenea tot mai cert faptul că ei dispăruseră, că erau 
pierduţi pentru totdeauna. Odată cu trecerea timpului, 
Roseta se considera din ce în ce mai mult ca o văduvă. Dacă 
nu ar fi avut fetiţa, nu ar fi rezistat deznădejdii. Acum însă 
ea îşi revărsa toată grija şi dragostea asupra copilului şi 
asupra bătrânului ei tată, care-şi recăpăta, încetul cu 
încetul, forţele. 

Trecuseră trei ani când, într-o frumoasă zi de vară, Roseta 
Sternau s-a dus împreună cu tatăl ei să se plimbe prin 
pădure. Se gândeau amândoi la cei dragi, pe care-i 
pierduseră şi la anii care au trecut. Deodată văzură 
mişcându-se ceva printre tufe şi imediat auziră nişte voci de 
copii. Se apropiară şi zăriră pe fetiţă, cu o coroniţă pe cap, 
împletită din mlădiţe de brad şi de trandafir sălbatic şi cu 
una la fel, în chip de cingătoare, în jurul mijlocului. Kurt, fiul 


căpitanului Unger, acum în vârstă de doisprezece ani, 
stătea îngenuncheat în faţa ei, ca să o împodobească. 

— De-a ce vă jucaţi voi? întrebă Roseta. 

— Păi, pentru că Roseta locuieşte aici, în pădure, ea ar 
vrea să fie numită Roschen şi eu tocmai o împodobeam ca 
atare. 

De atunci fetiţei i se spuse Roschen. 


SFÂRŞIT 


* Curtea engleză - nt. 

* Oraş în Ethiopia, în apropiere de graniţa cu Somalia (N. 
e.). 

* Numele dat în Mexic bandiţilor care jefuiau pe călători la 
drumul mare. 

* în 1855.