Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 07 fasciculele 181-210

CAPITOLUL 112 
RĂPIREA DIN MĂNĂSTIRE 


Câteva zile după înapoierea boierului Panait Fotache de la 
vizita pe care o făcuse în straie de argat la Schitul Sfintei 
Treimi, boierul Fotache stătea de vorbă cu acela dintre 
argaţii săi care fusese hotărât pentru serviciile lui cele mai 
intime. 

Argatul acesta se numea Timoftei Bălan și fusese 
tovarășul de joacă din copilărie al boierului Panait Fotache, 
care-l ţinu și pe mai departe ca omul său de încredere. 
Timoftei cunoștea toate matrapazlâcurile, toate isprăvile 
boierului și Panait Fotache îi ceru sfatul argatului său, care 
de altfel fusese foarte viclean, nu numai o singură dată. 

Și de data aceasta, când văzu că nu se poate înţelege cu 
Mioara Comăneanu cu vorba bună, boierul Panait Fotache 
hotărî cu încăpățânare de catâr că, orice s-ar întâmpla, dar 
planul lui tot și-l va duce la îndeplinire și se va însura cu 
frumoasa nepoată a lui Mircea Vulpescu. 

— Acum să te văd câte parale faci, măi Timoftei! îi zise 
boierul Fotache argatului său, care cunoștea prea bine 
patima stăpânului său pentru Mioara Comăneanu. 

— Poruncește, boierule! 

— Mai întâi șezi colea, lângă mine! zise boierul și-i turnă 
servitorului un pahar de vin. 

Mai înainte de a se așeza însă, Timoftei se duse pe rând la 
toate ușile și le încuie, deoarece știa că dacă boierul se purta 
atât de prietenește cu el atunci voia să-i vorbească despre 
vreo chestiune foarte gingașă, care nu trebuia să fie 
cunoscută și de o a treia persoană. 

Într-adevăr așa se întâmplă și acum. De-abia se așezase 
Timoftei pe scaunul din fața stăpânului său că acesta și 
începu să-i vorbească cu o voce atât de mieroasă, cum 
niciunul din ceilalţi argaţi nu avuseseră norocul să-l audă 
vreodată. 

— Măi Timoftei, știi tu ce vreau eu să vorbesc cu tine? 


— Bănuiesc, boierule! răspunse argatul. 

— Ştii că Mioara Comăneanu este găzduită la Schitul 
Sfintei Treimi. Dar nu ca un oaspete oarecare ci ca novice, 
ceea ce însemnează că în curând se va călugări. Cu toate 
acestea, chiar dacă ar trebui să se prăbușească toată lumea, 
eu vreau ca Mioara Comăneanu să fie a mea! 

— Păi asta se poate! răspunse argatul. 

— Se poate, se poate, dar vezi că ea nu vrea nici măcar să 
audă de mine! zise boierul, cu amărăciune. 

— Păi nu știm noi s-o îmblânzim, boier Panait? făcu 
argatul râzând plin de înţeles. 

— În ceea ce privește îmblânzirea nu mă tem eu, căci asta 
o fac eu și singur. 

— Dar atunci? 

— Alta este buba! 

— Anume! 

— Nu pricepi? Mioara Comăneanu este la mănăstire, de 
unde nu vrea să plece. Mai mult chiar decât atâta, ea a 
tăgăduit în faţa boierului Mircea Vulpescu, care este unchiul 
său, cum că ar fi Mioara Comăneanu. 

— Te pomenești că așa și este! 

— Şi eu m-am gândit la asta și tocmai de aceea am căutat 
să mă încredințez cu proprii mei ochi dacă aceea care se 
ascunde sub numele novicei Agapia, este sau nu Mioara 
Comăneanu, fosta mea logodnică. 

— Şi? întrebă argatul. 

— Bine măi prostule, ce mă ţii numai în „și”, în „păi”, în 
„atunci”? Deschide-ţi capul și înţelege odată că Mioara 
Comăneanu n-a vrut să știe despre mine nici chiar atunci 
când eram logodiţi, dar încă acum, când se ascunde chiar și 
de propriul său unchi? Sau poate, tu crezi că dacă aș apărea 
deodată în faţa ei și i-aș spune: „Scumpa mea Mioară, vino 
cu mine să-mi fii soţie”, ea le-ar lăsa acolo pe călugărițele 
acelea și ar veni cu mine? 

— Păi, zău că ar fi mult mai cuminte dacă ar face așa! 
răspunse argatul. 


— Vezi tu însă că femeile nu sunt cuminţi niciodată și nici 
nu sunt în stare să-și dea seama de ceea ce ar fi bine pentru 
ele. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la un alt mijloc de 
a pune mâna pe ea. 

— Păi dacă lucrul nu merge cu binișorul, atunci o vom 
scoate noi cu forța din mănăstire! răspunse Timoftei. 

— Slavă Domnului că ai înţeles și tu odată despre ce este 
vorba! strigă boierul Fotache înfuriat. 

— Și cam cum gândești boierule că ar trebui să 
întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la ţintă? 

— Ar trebui s-o răpim din mănăstire! 

— S-o răpim? Lucrul este cam primejdios! Dacă suntem 
descoperiţi, dracul ne-a luat! se îngrijoră argatul. 

— Nătângule, dar tocmai de aceea lucrul trebuie făcut 
astfel ca nimeni și niciodată să nu-și poată da seama cum s- 
au petrecut lucrurile și de cine au fost puse la cale! 

— Şi cu cine ai de gând, boier Panait, să o răpești pe prea 
frumoasa Mioară din mănăstire? întrebă Timoftei. 

— Tocmai acesta este punctul asupra căruia sunt 
nedumerit! Tu nu știi vreun om hotărât și fără teamă, care ar 
fi gata să ne dea o mână de ajutor pentru ducerea la 
îndeplinire a planului nostru? 

— Vezi dumneata, boier Panait, chestiunea este foarte 
încurcată, căci la urma urmelor se poate ușor întâmpla ca 
lumea să creadă despre acela care ar lua parte la răpirea 
călugăriţei că face parte din banda lui Mihu Inimă de Leu și 
dacă pun mâna pe el, îl spânzură îndată acolo unde-l prind, 
fără interogatoriu, fără judecată, de cel dintâi copac! 

— Asta se poate întâmpla, zise boierul, și tocmai de aceea 
nu vreau ca eu să fiu amestecat în chestiunea aceasta, căci 
în caz de eșec, chiar și eu aș mai putea avea vreun bucluc. 

— Trebuie să facem rost de câţiva flăcăi îndrăzneţi care 
pentru bani buni să fie gata să-și primejduiască viaţa. 

— Iar ai început să vorbeşti năzbâtii! făcu boierul Fotache, 
mânios. După isprava lui Mihu Inimă de Leu, cu cei 
doisprezece oameni pe care i-am trimis pe capul lui în Baltă, 
nu prea îmi vine să cred că voi mai găsi în ţinutul acesta 


vreun om care să se încumete la săvârșirea răpirii, chiar 
dacă aș oferi un premiu înc-odată atât de mare. Pe urmă, 
acei care și-ar lua însărcinarea să ducă planul nostru la 
îndeplinire ar trebui să fie oameni de mâna întâi, deștepţi, 
vicleni, trecuţi prin ciur și dârmon, căci dacă trimitem 
oameni așa, luaţi la întâmplare, nici nu vor izbuti să 
pătrundă în mănăstire sau chiar dacă pătrund, cine știe prin 
ce neîndemânare se trădează și atunci se alege praful de tot 
planul nostru. În al treilea rând, vreau să mă folosesc în 
scopul acesta de oameni cu totul străini, care să nu mă 
cunoască pe mine, pentru ca în cazul când ar fi prinși, să nu 
mă poată arăta pe mine ca acela care i-a plătit pentru a o 
răpi pe călugăriţă. 

— În privinţa asta ai mare dreptate, boier Panait! zise 
argatul. 

— Atunci arată-mi că ești deștept, măi Timoftei! Ia 
gândește-te tu puţin și vezi, de cine ne-am putea noi folosi 
pentru a scoate castanele din foc? 

Timoftei își mai turnă un pahar de vin și după ce-l goli 
până în fund, își încreţi fruntea tare, vrând să dovedească 
prin aceasta că se gândește serios la ceea ce i-a spus 
stăpânul său. 

— Ei, Timoftei, ce s-aude? îl întrebă boierul Fotache, 
nerăbdător. 

— Am găsit! strigă Timoftei, cu ochi strălucitori de 
bucurie. 

— Să auzim! 

— Tiganii! zise argatul. 

— Ce ai spus? 

— Țiganii, boier Panait! Cu ei trebuie s-o răpim pe Mioara 
Comăneanu. Tiganii sunt vicleni, îndrăzneţi, pentru bani 
sunt în stare să facă orice și nu-mi vine să cred că l-ar 
cunoaște pe boierul Panait Fotache. 

— Ai înnebunit, Timoftei? Tiganii vrei să nu mă cunoască 
pe mine? 

Timoftei începu să râdă. 


— Păi nu ţiganii noștri, boier Panait! Tiganii străini, cei 
vagabonzi, care umblă cu șatra din ţară în ţară. 

— Așa parcă ar mai merge! zise boierul Panait Fotache și 
rămase pe gânduri, în vreme ce ochii lui începeau să se 
învioreze tot mai mult, ceea ce însemna că propunerea lui 
Timoftei îi era pe plac. 

— Dar oare unde găsim noi ţigani de aceștia vagabonzi, pe 
care să-i putem întrebuința pentru scopul nostru? întrebă 
Panait Fotache. După cât știu eu, pe aici prin apropiere nu 
prea se mai găsesc ţigani lăieţi, căci eu însumi am pus de i- 
am izgonit de prin împrejurimi. 

— Tocmai asta este partea cea bună a lucrului că nu sunt 
prin apropiere și că deci nu-l pot cunoaște pe boierul Panait 
Fotache. Îi aducem aici, ne facem treaba cu ei, pe urmă n-au 
decât să se înapoieze iarăși acolo unde îi așteaptă șatrele 
lor. 

— Dar nu cumva îţi închipui că acum mă voi așeza să caut 
zile și săptămâni întregi, până când voi găsi ţiganii lăieţi de 
care am nevoie, pentru ducerea la îndeplinire a planului 
meu! 

— Partea asta las-o pe mine, boier Panait! răspunse 
Timoftei, cu ton familiar. Dincolo de Brăila, pe Bărăgan, sunt 
țigani destui și voi găsi nu unul, ci o sută de vagabonzi, care 
să vrea să meargă cu noi în această mică excursiune! 

— Bine! La urma urmelor, nu pierdem nimic, dacă 
încercăm, zise boierul Panait Fotache. Dă ordin să se pună 
caii la o căruţă ţărănească, pregătește-mi mie niște straie 
țărănești și îmbracă-te și tu, tot ţărănește. Mai poruncește 
jos la bucătărie, să ne pregătească niște merinde pentru 
drum. Peste o jumătate de ceas plecăm. 


* 
x x 


Peste o jumătate de ceas, o căruță ţărănească înainta pe 
drumul Brăilei. In căruță ședeau doi bărbaţi, îmbrăcaţi 
ţărănește. 


Spre seară căruţa aceasta ajunse la Brăila, dar nu opri, ci 
mână mai departe, luând-o de-a dreptul spre Bărăgan. 

Și căruța merse înainte toată noaptea și a doua zi până 
spre înserat, când ajunse într-un ţinut mocirlos, așezat pe 
marginea Dunării. 

În fiecare an Dunărea inunda ţinutul acesta și de aceea, cu 
toate că era partea aceea a Bărăganului care cădea spre 
Dunăre, totuși nu era cultivat. Nu creștea nimic în regiunea 
aceasta, decât papură, stuf și câteva plante de apă, 
nefolositoare însă. 

În schimb erau mii și milioane de broaște. Din această 
pricină, berzele din ţinuturile îndepărtate își dădeau 
întâlnire aici. 

Din cauza mulţimii de berze, care populau regiunea, 
poporul o poreclise „Mlaștina Berzelor”. 

Mlaștina Berzelor era, într-adevăr, o mlaștină fără de 
sfârșit, în mijlocul căreia doar se întindea o bucată de 
pământ uscat, de vreo câteva pogoane. 

La insula aceasta, așezată în mijlocul unui adevărat ocean 
de noroi, ducea un drum lat doar de vreo doi metri și pe 
drumul acesta, foarte rar se rătăcea câte cineva. 

Timoftei Bălan, care mai fusese prin partea locului, era 
printre puţinii care știau de insula din mijlocul Mlaștinii 
Berzelor. 

Cum străbătuseră tot Bărăganul fără să dea de ţigani, 
spre nemărginita mânie a boierului Panait Fotache care 
înjura ca cel din urmă surugiu din pricina arșiţei și a lipsei 
de apă, Timoftei își puse ultima nădejde în Mlaștina 
Berzelor. 

Pe vremuri, după ce tatăl său se răscumpărase din 
iobăgie, Timoftei plecase cu el spre ţinutul acesta pentru a 
face gospodărie pe cont propriu. După un an însă, tatăl său 
murise și atunci Timoftei se întoarse la Galaţi unde intră în 
slujba lui Panait Fotache. 

De pe vremea aceea știa Timoftei că ţiganii nomazi, după 
ce erau alungaţi din toate satele și orașele, aveau obiceiul să 
se așeze vreme mai îndelungată în insula, sau mai bine zis, 


peninsula din Mlaștina Berzelor, căci acolo nimeni nu se mai 
sinchisea de ei. De aceea, el nădăjduia și acum să găsească 
acolo vreo ceată de lăieţi cu care apoi să pună în aplicare 
planul stăpânului său. 

Timoftei nici nu se înșelă în această așteptare a sa. 

De-abia coti căruţa pe drumul îngust ce ducea la insulă că 
și săriră în faţa cailor doi ţigani zdrenţăroși, cu părul uns, cu 
hainele de pe ei mai unsuroase decât o cămașă de cioban de 
la stână. 

Când băgară de seamă că ţăranii au și arme cu ei, se mai 
îmblânziră puţin, cu toate acestea tot mai erau destul de 
provocatori și-i întrebă, obraznici, că ce caută pe acolo și 
unde vor să meargă? 

— Duceţi-ne la bulibașa! strigă Timoftei și pentru ca 
vorbele sale să aibă și mai mare căutare, luă pușca și trase 
una zdravănă cu patul ei în umărul ţiganului care era mai 
aproape de el. 

Din aceasta ţiganii își dădură seama că pe oaspeţii aceștia 
nu-i puteai lua prea repede și de aceea își schimbară 
purtarea îndată, arătându-se mult mai umili și fiind gata de 
a-i duce în faţa bulibașei. 

Bulibașa era un om bătrân, gârbovit, cu barba albă și la 
sosirea celor doi falși ţărani, tocmai își bătea una din 
numeroasele lui neveste, care părea să fie cea mai 
neascultătoare, cu toate că era cea mai bătrână, după cât se 
părea, chiar mai bătrână și decât bulibașa însuşi. 

— Bună ziua, bulibașă! îi zise Timoftei. Am venit la tine ca 
prieteni și prieteni vrem să și rămânem. 

Bulibașa se uită cam neîncrezător la cei doi străini. Mintea 
lui nu putea să-și închipuie ce vânt îi aducea pe cei doi ţărani 
în necunoscuta Mlaștină a Berzelor. Socotind după praful de 
pe călători și cai, aceștia trebuiau să vină tare de departe. 
Pe urmă, chiar și forma căruţei și oboseala animalelor 
dovedeau că străinii nu erau oameni de prin partea locului. 
Apoi, ceata aceasta de ţigani se așezase în Mlaștina Berzelor 
de vreo doi ani, așa că tot colindând prin împrejurimi pentru 


repararea tingirilor și a căldărilor, bulibașa avuse prilejul să 
cunoască aproape pe toţi gospodarii ținutului. 

Timoftei observase că neîncrederea bulibașei în loc să 
scadă, creștea mereu și de aceea trecu de-a dreptul la scopul 
venirii sale acolo. 

— Ascultă, bulibașă, vrei să câștigi un pumn de aur? 

— Auzi colo întrebare? făcu bulibașa. Dacă-i vorba de a 
câștiga parale pe o cale cinstită, atunci sunt omul vostru. Se 
pune însă întrebarea, despre ce este vorba? 

— Despre nimic rău! zise Timoftei. Dar și din partea mea 
se pune întrebarea, ai tu vreo trei-patru oameni isteti, 
deștepţi și destul de îndrăzneţi pentru a se măsura chiar și 
cu necuratul, dacă ar fi nevoie? Mă înţelegi tu, bulibașă, 
oameni care să nu se sperie de propria lor umbră. 

— Cum să nu am! răspunse bulibașa mândru. 

— Am vrea să-i vedem și pe aceia! 

— Bine, bine, îi vei vedea, răspunse voievodul ţiganilor, 
mai înainte însă, aș vrea să știu, la ce vrei să te folosești de 
oamenii mei? 

— Bine! zise Timoftei, argatul lui Panait Fotache. Află deci 
că fiecare din oamenii tăi poate câștiga câte cinci galbeni, 
iar tu însuţi, zece, dacă vă îndepliniţi cum trebuie 
însărcinarea pe care vrem să v-o dăm. 

— Bine, bine, banii sunt bani, aș vrea însă să știu despre 
ce este vorba? 

— Nu întreba cine suntem și nici de unde venim. Asta să 
nu te intereseze! Însărcinarea pe care vrem să ţi-o dăm este, 
ca oamenii tăi să se strecoare într-un chip oarecare în 
Schitul Sfintei Treimi de lângă Galaţi, de unde să ia o 
anumită călugăriţă și s-o ducă acolo unde îi vom spune noi. 
Trebuie să știți însă că, nici ei și nici altei călugăriţe nu 
trebuie să i se întâmple nicio neplăcere, dar chiar niciuna. 
Pe de altă parte, chestiunea și mai însemnată este ca, atunci 
când veţi ieși din mănăstire împreună cu femeia de care ți- 
am vorbit, nimeni să nu vă vadă. Dacă totuși, s-ar întâmpla 
ca cineva să vă iasă în cale, atunci oamenii tăi nu trebuie să 
șovăie nicio singură clipă să-l trimeată pe lumea cealaltă, 


deoarece băgaţi bine în cap ceea ce-ţi spun, niciun suflet de 
om nu trebuie să știe cine au fost aceia care au furat-o pe 
călugăriţă din mănăstire. Mai puţin trebuie să afle cineva, 
unde a fost dusă călugăriţa. 

Bulibașa rămase puţin pe gânduri, apoi îi spuse ceva, 
țigănește, soţiei sale, pe care tocmai o bătuse când veniseră 
străinii. Femeia dispăru atunci, cu o vioiciune neînţeleasă 
pentru vârsta ei și peste câteva minute se înapoie cu patru 
țigani vânjoși și fioroși la vedere. 

— Ei, care-i răspunsul? întrebă Timoftei, văzând că 
bulibașa nu spuse nimic la propunerea lui. 

— Aceștia ar fi flăcăii de care aţi avea nevoie! zise atunci 
bulibașa. Stai puţin, să le spun și lor despre ce este vorba. 

După aceea bulibașa se întoarse spre cei patru supuși ai 
săi și începu să le vorbească în limba țigănească. 

Tiganii ascultară liniștiți spusele voievodului lor, din când 
în când mai întreba doar câte unul din ei câte ceva. Se vedea 
însă lămurit că întrebările acestea se refereau la amănunte 
despre isprava pe care trebuiau s-o săvârșească. Când în 
cele din urmă ţiganii fură lămuriţi pe deplin și bulibașa le 
dădu toate instrucţiunile, voievodul se întoarse spre cei din 
căruţă și zise: 

— Noi nu ne-am da în lături de la isprava despre care ne- 
ai vorbit, numai că, în privinţa preţului nu prea suntem de 
aceeași părere. 

— Cât vreţi? întrebă Timoftei. 

— Câte zece galbeni de căciulă și câte un armăsar de trei 
ani! 

Timoftei se uită întrebător la tovarășul său de drum, care 
nu rostise niciun cuvânt până atunci. Nici acum însă nu 
răspunse cu graiul, ci printr-o singură clipire a ochilor săi, 
clipire care însemna că se învoiește. 

— Bine, fie! îi răspunse atunci Timoftei, bulibașei. Veţi 
primi fiecare ceea ce aţi cerut, iar tu, bulibașă, dacă oamenii 
tăi își vor îndeplini însărcinarea cum se cade, tu vei primi 
înc-odată pe atâta. 


— Las” pe noi! Las” pe noi! strigară atunci țiganii, bucuroși 
că izbutiseră să mai stoarcă ceva. 

— Şi cum aveţi voi de gând să faceţi treaba aceasta? 

— Nu te îngriji matale, răspunse unul din cei patru ţigani, 
căci știm noi ce avem de făcut! 

— Mai înainte de toate, zise atunci bulibașa, vom face rost 
de ceva căldări și tingiri vechi, de care se găsesc îndeajuns 
în tabăra noastră și pe urmă, eu voi cere intrare în mănăstire 
pentru a drege tingirile și căldările găurite. Nu se poate ca 
într-o mănăstire să nu se găsească întotdeauna ceva tingiri 
de dres. Asta știm noi, căci doar din spoitul tingirilor trăim, 
când nu ne pică vreo afacere mai de seamă. După ce voi fi 
pătruns astfel în mănăstire, voi drege atâta la tingiri până 
când văd cum stau lucrurile și până când dau cu ochii de 
călugărița pe care trebuie s-o răpim. 

— Planul nu este tocmai rău! zise Timoftei și se uită 
întrebător la tovarășul său care ședea tăcut pe jilțul căruţei. 

Boierul Panait Fotache dădu din cap, făcându-l pe Timoftei 
să înţeleagă cum că planul îi plăcea și lui. 

— Uite aici vă dau la toţi câte doi galbeni, ca arvună! zise 
Timoftei. Restul îl veţi primi îndată ce fata va fi în loc sigur, 
afară de zidurile mănăstirii. 

Tiganii luară galbenii, mulţumiţi și după ce-i mușcară pe 
rând, pe toţi, pentru a se încredința că sunt bani adevăraţi, îi 
aruncară, care în sân, care prin vreun buzunar tainic, care în 
poala cămășii zdrenţuite. 

După aceea Timoftei le explică ţiganilor cum și unde era 
așezat Schitul Sfintei Treimi și le dădu amănunte foarte 
complete și asupra Mioarei Comăneanu, spunându-le chiar și 
unde și când avea fata obiceiul să stea singură. 

După aceea mai stabiliră că cei patru ţigani vor porni la 
drum numai a doua zi, pe când bulibașa va pleca cu Timoftei 
și tovarășul lor cu căruţa cu care urmau să-l ducă până în 
marginea Galaţilor. Mai hotărâră ca răpirea călugăriţei să 
aibă loc a treia zi, pe înserat. 

După ce stabiliră toate amănuntele, până în cele mai mici 
detalii, precum și locul și timpul când aveau să se 


întâlnească țiganii cu voievodul lor, bulibașa îi mai dădu una 
nevestei sale, drept duios rămas bun, pe urmă apoi sări pe 
capră, lângă Timoftei. 

Boierul Panait Fotache nu rostise niciun singur cuvânt, ba 
își trăsese chiar și pălăria, adânc peste ochi, așa că ţiganii 
nu putuseră să vadă aproape nimic din înfățișarea sa. 

Când bulibașa dădu să se urce în căruţă, Panait Fotache 
se așeză pe jilțul dinapoi, deoarece socoti că nu era tocmai 
cuminte să meargă o zi și o noapte cu un ţigan lăieţ în 
spatele său. Tiganii aceștia, de orice nație ar fi ei, mânuiesc 
cuțitul cu multă dibăcie și știu grozav de bine unde să-l 
împlânte în spate, pentru a ajunge la inimă. De aceea, socoti 
că era mai practic să șadă el în fund și să-l aibă pe ţigan în 
bătaia puștii și a pistoalelor sale. 

După ce bulibașa se așeză pe capră, Timotei dădu bice 
cailor și porni în goană spre drumul de ţară prost și plin de 
gropi care mărginea Mlaștina Berzelor. 

Când ajunseră însă pe drumul acesta, se înnoptase de-a 
binelea. 

Oricât de rău ar fi fost însă drumul de ţară, tot era mai 
bun decât câmpul și potecile abia bătătorite pe care mâna 
argatul caii. 

Și până în marginea Galaţilor, Timoftei conduse căruţa tot 
pe asemenea căi lăturalnice, unde nu se putea întâlni cu 
nimeni care să recunoască în ţăranul din fundul căruţei pe 
boierul Panait Fotache. 

Își închipuie oricine că praful s-ar fi ales de tot planul lui 
Panait Fotache dacă-l vedea cineva în straie țărănești, 
mergând în aceeași căruţă cu un ţigan lăieţ. După dispariţia 
novicei Agapia din mănăstire, legătura ar fi fost făcută 
îndată și toată afacerea cu răpirea călugăritei ar fi ieșit la 
iveală. 

A doua zi după amiază apoi, când în zare se iviră turnurile 
bisericilor din Galaţi, Timoftei îi mai explică odată lămurit 
bulibașei pe unde s-o ia pentru a ajunge cât mai iute și fără a 
fi văzut de prea multă lume la Schitul Sfintei Treimi. 


Bulibașa își agăţă atunci de gât căldarea cu care pornise 
de acasă, luă în mână o tingire și porni apoi pe drumul pe 
care-i spusese Timoftei că va ajunge la mănăstirea căutată. 
După ce se despărţiră de ţigan, Timoftei dădu bice cailor și 
luând-o tot pe drumuri lăturalnice, în curând intră cu căruța 
și stăpânul său pe poarta conacului. 

Bulibașa ţiganilor din Mlaștina Berzelor nu se înșelase 
socotind că dacă va bate la poarta mănăstirii, ca dregător de 
tingiri și cazane, poarta aceasta i se va deschide. In schit 
zăceau într-adevăr mai multe tingiri și cazane care așteptau 
să li se repare stricăciunile, așa că atunci când călugăriţa- 
portar îi vesti Stareţei că la poartă se găsește un ţigan 
tingiriu, Maica Stareţță porunci îndată ca ţiganul să fie lăsat 
să intre. 

De unde putea biata stareță să cunoască scopurile 
necurate ale aceluia pe care-l lăsase să pătrundă în curtea 
sfântului lăcaș? 

Bătrânul bulibașă adună toate tingirile și toate cazanele 
din mănăstire, începând cu cazanele de rufe și sfârșind cu 
tingirile de dulceaţă și le cercetă pe toate spre a vedea dacă 
n-au vreo gaură de astupat sau dacă nu trebuiesc spoite. 

Și bulibașa își îndeplini meseria cu atâta râvnă și 
conștiinciozitate încât nici nu-și sfârși lucrul până pe 
înserate, când, după regulamentul schitului, orice străin era 
obligat să părăsească mănăstirea. De aceea, a doua zi de 
dimineaţă, după primul sunet de clopot, el se înapoie la 
mănăstire, pentru a-și termina lucrul. 

Între timp însă bulibașa se și întâlnise cu oamenii săi în 
păduricea de lângă mănăstire. 

Acum însă bulibașa își pregăti planul de război după 
propriile sale cunoștințe. Bulibașa mai stabili odată totul cu 
cei patru oameni ai săi, apoi se trântiră să se odihnească. 

A doua zi de dimineaţă, a treia de la plecarea bulibașei din 
Mlaștina  Berzelor, când voievodul lor se înapoie la 
mănăstire, cei patru ţigani se ascunseră în desișul păduricii 
și rămaseră acolo până când se înseră. 


Numai când auziră dăngănitul clopotului de seară de la 
schit, numai atunci ieșiră la iveală și se furișară cu multă 
băgare de seamă până la zidul mănăstirii unde traseră și 
căruţa cu doi cai, pe care o aduseseră cu ei. Doi din ţigani 
rămaseră la poalele zidului. Unul din ei ţinea caii de 
căpestre, iar al doilea se uita în dreapta și în stânga spre a 
vedea dacă nu se zărește cineva prin împrejurimi. Ceilalţi 
doi însă, se căţărară cu iscusinţa unor pisici pe zidul înalt de 
trei metri care înconjura mănăstirea. Ajungând de partea 
cealaltă în grădină, se furișară până sub un plop înalt și se 
ascunseră în umbra lui, pândind de acolo la aleile care 
șerpuiau prin grădină. 

În curând apoi auziră un fluierat ca de mierlă, la care ei 
răspunseră prin același semnal. 

După o așteptare de câteva clipe, bulibașa apăru pe 
marginea drumului ce ducea în curte. După cât se părea, 
bătrânul bulibașă se încovoia sub greutatea unei mari 
căldări de aramă. Peste câteva minute, în capătul dinspre 
grădină al drumului se ivi trupul ca tras prin inel al novicei 
Agapia. 

Novicea Agapia șezuse și acum pe locul ei preferat și citea 
Viaţa Sfinţilor Martiri. Tocmai sfârșise de citit și se îndrepta 
spre bisericuţa schitului spre a-și face rugăciunea de seară, 
când se întâlni pe drum cu ţiganul care gemea sub greutatea 
căldării. 

La câţiva pași de Agapia, bulibașa se clătină și căzu la 
pământ, doborât după cât se părea de greutatea căldării. 

Novicea Agapia alergă îndată spre el pentru a-l ajuta să se 
ridice. Ea se aplecă chiar deasupra bătrânului, care părea că 
suferă grozav din pricina căzăturii și voi să-l ajute. 

În aceeași clipă însă, văzu deodată negru înaintea ochilor 
și simţi cum șase mâini o ridică în aer și o duc în goană spre 
un punct de așezarea căruia nu-și putea da seama. Toate 
acestea se petrecură cu atâta repezeală și atât de neașteptat 
încât uită chiar și să strige după ajutor. 

Lucrurile se întâmplaseră în chipul următor. Când novicea 
Agapia se aplecase peste bulibașa pentru a-i da o mână de 


ajutor să se ridice, cei doi ţigani săriră ca niște iepuri din 
dosul plopului și din câteva salturi ajungând lângă Mioara îi 
aruncară un sac în cap. 

La început, Agapia nici nu-și dădu seama ce se petrecea 
cu ea. Negreala pe care o văzu înaintea ochilor crezu că este 
numai rezultatul unui rău care o cuprinsese deodată și 
aștepta ca răul să treacă și întunericul să se împrăștie. În 
clipa însă în care ţiganii o ridicaseră în aer și începură să 
fugă cu ea, Agapia lovi cu mâinile, cu picioarele, se zvârcoli 
cât putu, doar doar va izbuti să scape din strânsoarea lor. 

Tiganii însă, nici nu băgară în seamă loviturile novicei, ci 
se trudiră din răsputeri să ajungă cât mai iute la zidul 
mănăstirii dincolo de care voiau să se vadă odată. 

Tiganii ajunseră aproape lângă zid când Mioara izbuti să- 
și scoată capul din sac și atunci strigă după ajutor. 

Atunci ţiganii îi vârâră în gură un căluș făcut la iuţeală 
dintr-o bucată de cârpă murdară, ruptă din veștmintele lor și 
biata Mioara aproape că nici să răsufle nu mai putea. După 
aceea cei trei ţigani se uitară cercetători în jurul lor pre a 
vedea dacă nu cumva auzise cineva strigătul de ajutor al 
fetei. 

Când văzură că nimeni nu se mișca prin grădină se 
liniștiră și-și văzură de drum. 

În grădină nu văzuse nimeni răpirea Mioarei Comăneanu. 
Din păduricea de lângă schit însă, cineva, care era ascuns 
acolo auzi strigătul de ajutor se venea din grădina 
mănăstirii, 

Nici chiar ţiganii care stăteau de veghe în afara zidurilor 
nu băgaseră de seamă trupul acela femeiesc care stătea pitit 
în dosul unui tufiș din marginea păduricii. Femeia aceasta 
urmărea cu mult interes fiecare mișcare a ţiganilor care 
așteptau la poalele zidurilor. 

Martorul răpirii Mioarei Comăneanu era Smaranda, fata 
morarului de la moara de pe malul Dunării. 

Smaranda aflase că Mioara Comăneanu înviase din starea 
de moarte aparentă în care o cufundase ea, cu ajutorul 
băuturii fermecate pe care i-o dăduse vrăjitoarea din Baltă 


pentru a câștiga dragostea lui Mihu Inimă de Leu, băutură, a 
cărei a doua jumătate era o puternică otravă și nu avea 
efectul dorit, filtru de dragoste, decât numai dacă era dat 
după ce mai înainte cel ales băuse prima jumătate a 
farmecului. Din povestirea lui Mihu Inimă de Leu, Smaranda 
mai aflase și că, părăsind coliba vrăjitoarei, unde după lungi 
luni de suferinţă se însănătoșise, Mioara pornise spre moara 
de pe malul Dunării unde îi credea pe haiduci, neștiind că 
Mihu Inimă de Leu își schimbase ascunzătoarea. 

În clipa în care Smaranda prinse de veste că rivala ei era 
iarăși printre vii, jură că nu se va liniști până atunci până 
când nu va scăpa de ea, odată pentru totdeauna. 

Pentru a ajunge la dragostea căpeteniei haiducilor, fata 
morarului, socotea că nicio jertfă nu era prea mare și de 
aceea hotărî să o suprime din viaţă pe iubita căpitanului. 

Tocmai de aceea hotări să caute cu orice preţ să dea peste 
refugiul Mioarei. 

Făcându-și fel de fel de socoteli asupra locului unde s-ar fi 
putut refugia iubita căpitanului, Smaranda găsi că cel mai 
bun refugiu pentru o fată singură, lipsită de orice scut, nu 
poate fi decât mănăstirea. Imprejurarea că Mioara mai 
fusese odată în Schitul Sfintei Treimi o făcu să bănuiască 
cum că și de data aceasta tot acolo se va fi dus. Pentru a se 
încredința dacă bănuiala ei era întemeiată sau nu, Smaranda 
se furișă, fără știrea nimănui, până la mănăstire. 

Tocmai voia să se caţere pe zid pentru a pătrunde în 
mănăstire, când băgă de seamă că ceva mai în sus se oprise 
o căruţă cu patru ţigani, din care doi săriră zidul iar ceilalţi 
doi rămaseră lângă căruţă. 

În urma acestei întâmplări, Smaranda renunță 
deocamdată de a mai trece zidul, temându-se să nu fie 
văzută de ţigani și hotărî să aștepte. De aceea se târî până în 
dosul unui tufiș de la marginea pădurii pe unde de altfel 
trecea și drumul și se ascunse acolo, rămânând în așteptare. 

De acolo auzi ea apoi strigătul de ajutor al Mioarei 
Comăneanu. 


Nu mult timp după aceea văzu apoi că cei doi ţigani, care 
pătrunseseră în mănăstire se iviră din nou pe zid și că apoi 
predară tovarășilor lor de lângă căruţă trupul unei femei. Pe 
urmă, săriră în drum și ţiganii care fuseseră în grădină. 

În clipa aceea femeia răpită se întoarse cu fața spre 
Smaranda, așa că fata morarului îi văzu chipul și 
nemaiputându-și stăpâni uimirea, scoase un țipăt de mirare: 

— Mioara! 

Mai mult n-apucă Smaranda să spună căci unul din ţigani 
se repezi la ea și o întinse la pământ. 

În clipa următoare apoi, fără a mai spune vreun singur 
cuvânt, ţiganul își înfipse cuțitul în inima Smarandei. 

Smaranda ţipă sfâșietor. Din rana adâncă sângele curgea 
șiroaie. Tiganul, fără a se mai trudi de a-și scoate cuțitul din 
pieptul fetei, fugi după tovarășii săi. 

Intre timp ceilalţi săriseră în căruţă și-și așteptau 
tovarășul cu nerăbdare. Când și acesta ajunse acolo, dădură 
bice cailor și dispărură în întunericul înserării. 

Smaranda zăcea nemișcată în șanțul ce mărginea drumul 
care trecea între pădure și zidul mănăstirii. În clipa în care 
tiganul își vârâse cuțitul în pieptul ei, Smaranda își pierduse 
cunoștința și când își reveni în fire, în jurul său se lăsase 
noaptea. Fata morarului se simţea foarte slăbită și oricât ar 
fi vrut ea să-și ridice mâna măcar, puterile n-o ajutară. 
Atunci își dădu seama că i se apropie sfârșitul, simţi că 
puterile o părăsesc din ce în ce. Fiecare zvâcnire a inimii 
sale rănite o făcea să simtă fierul rece al cuţitului ţiganului. 
Ştia că moartea nu mai putea fi departe. Și simțind că va 
trebui să moară, o nemărginită deznădejde puse stăpânire 
pe sufletul său. 

Și în aceste clipe supreme, ea își aminti de tot ceea ce o 
învățase preotul satului pe când era copilă, de iad și de 
pedepsele la care sunt supuși păcătoşii în lumea de apoi. Își 
zise atunci că cuțitul ţiganului putea să fie foarte bine 
pedeapsa lui Dumnezeu, mai ales că ea însăși era acolo spre 
a încerca să stingă pentru a treia oară o viață omenească. 


Singurătatea de moarte care o înconjura și apropierea 
clipei sale din urmă pe acest pământ, o făcură să se coboare 
înlăuntrul sufletului său și să se căiască de tot ceea ce 
făcuse. 

Se ruga Tatălui Ceresc să arunce asupra ei măcar o 
fărâmă din mila Sa și să-i îngăduie să nu moară singură, în 
pustietatea nopţii. Îl implora pe Dumnezeu să-i trimită pe 
cineva care să-i închidă ochii, creștinește. Şi dacă se ruga cu 
atâta căldură ca Cerul să-i trimită pe cineva, o făcea și cu 
gândul că, vroia să treacă în lumea cealaltă ușurată măcar în 
parte de păcatele care o apăsau cu greutatea unei stânci. Şi 
sufletul acesta îngreunat de păcate nu și-l putea ușura decât 
numai dacă se spovedea cuiva, numai dacă ar fi avut pe 
cineva acolo, lângă căpătâiul ei, cui să-i spună ce greșeli 
săvârșise în viaţa pământească. 

După cât se părea, Cerul auzise ruga nefericitei fete, 
deoarece, după cât mai erau simţurile ei slăbite în stare să 
perceapă, Smarandei i se păru că aude tropotul unui cal care 
trecea tocmai pe drumul de lângă mănăstire. 

Tropotul calului se auzea tot mai tare, tot mai aproape și 
nocturnul călăreț, care, după cât se părea era tare zorit, era 
gata să treacă prin dreptul locului unde zăcea Smaranda în 
șanț când calul se opri deodată și începu să-și ciulească 
urechile. 

Călărețul părea cufundat în gânduri căci nu observă 
îndată că bravul său animal se oprise. Când își dădu seama 
însă, ridică brusc capul și privi mirat în jurul său. 

— Ce este, Murgule? Ce ai păţit? mormăi călăreţul și 
tocmai voia să-și înfigă pintenii în coastele calului spre a-l 
îndemna să alerge mai departe când auzul îi fu izbit de un 
geamăt slab. 

Călărețul nu stătu o clipă la gânduri să coboare de pe cal 
și pornind în direcţia de unde venea geamătul acela surd, în 
curând dădu peste Smaranda. 

Zărind lacul de sânge în care zăcea fata, călăreţul scoase 
un strigăt de spaimă, apoi, aplecându-se trase din pieptul 


nenorocitei cuțitul care tot mai era acolo unde îl împlântase 
tiganul. 

— Smarando, pentru numele lui Dumnezeu, dar ce s-a 
întâmplat cu tine? întrebă nocturnul călăreț, zărind chipul ca 
de ceară al fetei care zăcea nemișcat în șanț. 

— Mă recunoști, Smarando? urmă călărețul. Eu sunt, Dan 
Dragomir. 

— Da! răspunse fata, mai slab decât în șoaptă. Vino mai 
aproape... simt că puterile mă părăsesc. 

— Dar ce s-a întâmplat cu line? întrebă Dan Dragomir, 
care nu putea să priceapă, ce căuta acolo fata morarului și 
mai ales cine și cu ce scop o rănise atât de grav? 

— Nimic, Dane... Lasă... Pe mine nu mă mai doare nimic! 

— Dar Smarando nu te lăsa așa, nu descuraja căci rana ta 
nici nu este tocmai atât de primejdioasă! Am avut eu parte în 
viaţă de înjunghieri mai păcătoase și vezi bine că nu mi-am 
dat ochii peste cap. Pe urmă, acum că sunt lângă tine... 

— İn zadar, Dane! îl întrerupse fata morarului. Puterile mă 
părăsesc... sfârșitul se apropie... 

Smarandei îi veni rău deodată și timp de câteva minute 
horcăi îngrozitor. După aceea însă își adună cele din urmă 
puteri și-și continuă ce avea de spus cu glasul și mai slăbit 
încă decât înainte: 

— Mai înainte de toate, te rog Dane, spune-i căpitanului că 
din cea dintâi clipă când l-am văzut toate gândurile, toate 
zvâcnirile inimii mele n-au fost decât ale lui. Spune-i 
căpitanului că tot ceea ce am făcut, am făcut numai pentru 
a-l câștiga pe el, pentru a-i câștiga dragostea lui. Spune-i 
căpitanului, urmă Smaranda cu vocea atât de slabă că de- 
abia putea fi înțeleasă,- că pentru a-mi asigura dragostea lui 
nu m-am dat în lături de la folosirea niciunui mijloc. Spune-i 
lui Mihu Inimă de Leu că atunci când am prins de veste că 
inima lui era dată, o mânie și o ură nemărginită îmi năpădi 
sufletul și această ură se revărsă toată asupra Mioarei 
Comăneanu. Acum pot mărturisi că atunci când căpitanul m- 
a însărcinat s-o scap pe aleasa inimii sale din mijlocul 
călugărițelor Schitului Sfintei Treimi nu mi-am îndeplinit 


însărcinarea, așa după cum îmi fusese dată, ci dimpotrivă, 
tocmai eu am fost aceea care ademenind-o pe Mioara 
Comăneanu în catacombele mănăstirii, am atras-o în cursă 
spre a o face să cadă în pârâul subpământean care curge 
prin pivnițele schitului. 

Dan Dragomir se îngrozi la auzul acestei dezvăluiri și vru 
să spună ceva, dar Smaranda îl împiedică, urmând: 

— Când Mioara a scăpat de la moartea sigură, numai 
mulțumită voinţei lui Dumnezeu, care o ocrotea și căpitanul 
a scăpat-o din ghearele ţiganilor lăieţi, atunci eu am fost 
aceea care într-o noapte înăbușitoare de vară, am amestecat 
în apa Mioarei otrava pe care o primisem de la vrăjitoarea 
din Baltă. Nu m-am simţit fericită decât numai atunci când 
mi-am văzut rivala zăcând moartă în sicriul de sticlă din 
Racla Bălții. 

Dar fericirea mea n-a fost de lungă durată. Nu mi-a fost 
îndeajuns că nici în chipul acesta nu izbutisem să întorc 
inima căpitanului spre mine, dar într-o bună zi, întorcându- 
mă dintr-o hoinăreală prin Baltă a trebuit să mai aud și că 
Mioara Comăneanu, rivala de care credeam că scăpaseră 
pentru totdeauna, trăiește, deoarece aţi găsit gol sicriul de 
sticlă de pe Raclă. 

Smaranda tăcu o clipă, adună noi puteri, apoi continuă: 

— Atunci ura puse din nou stăpânire pe inima mea. Nu mă 
puteam simţi liniștită, atâta vreme cât rivala mea era în 
viață. Și atunci mi-am zis că dacă Mioara n-a dat de urma 
iubitului său la moară, atunci fără îndoială că ea se va fi 
înapoiat la mănăstire, unde se refugiase și întâia oară, când 
a crezut că Mihu Inimă de Leu nu mai este printre cei vii. De 
aceea am venit aici, la mănăstire, pentru a mă încredința 
dacă bănuielile mele sunt întemeiate sau nu. În cazul când 
presimţirea nu m-ar fi înșelat și aș fi dat aici peste Mioara 
Comăneanu eram hotărâtă să sfârșesc îndată cu ea, 
deoarece eram încredinţată că dacă Mihu prindea de veste 
că iubita sa se găsea înlăuntrul zidurilor sfântului lăcaș, s-ar 
fi făcut luntre și punte și tot ar fi găsit vreun mijloc oarecare 
pentru a o scoate de la mănăstire și atunci eu trebuia să 


renunţ pentru totdeauna la inima lui. Nici nu eram încă bine 
hotărâtă asupra celor ce aveam de făcut, când deodată, am 
auzit un strigăt de ajutor care venea din partea cealaltă a 
zidului. In curând apoi, din dosul tufișului unde ședeam 
pitită, am văzut cum doi ţigani scot din grădina schitului o 
femeie cu care săriră zidul înalt. Când am zărit însă chipul 
acestei femei, uimirea mea fu atât de mare, încât nu-mi putui 
stăpâni un țipăt de mirare. Femeia din mâinile ţiganilor era 
Mioara Comăneanu. 

— Cum? strigă Dan Dragomir atunci, pe Mioara 
Comăneanu au răpit-o ţiganii? 

— Da, răspunse horcăind Smaranda, la a cărei gură se ivi 
o spumă plină de sânge. Mioara a fost aceea pe care au 
răpit-o ţiganii. Dar strigătul de uimire prin care mi-am trădat 
ascunzătoarea m-a costat viaţa. Unul din ţigani m-a rănit de 
moarte cu pumnalul său... 

— Şi încotro au luat-o ţiganii? întrebă Dan Dragomir cu 
înfrigurare. 

— Spre  miază-zi... spre Brăila, răspunse Smaranda. 
Spune-i căpitanului să mă ierte pentru tot răul pe care i l-am 
făcut, iar Mioarei, să mă ierte și ea pentru păcatele pe care 
le-am săvârșit împotriva ei. Simt că în curând Mioara se va 
întâlni cu căpitanul și vor trăi fericiți împreună. Spune-le că-i 
rog să-mi ierte păcatele săvârșite împotriva lor, căci simt că 
fără iertarea lor nu voi avea odihnă în mormânt. 

— Liniștește-te, Smarando! li voi spune căpitanului tot 
ceea ce mi-ai spus tu mie. 

— Iar tu, Dane, fii fericit și nu uita să mai spui din când în 

când câte o scurtă rugăciune cultă odihna păcătosului meu 
suflet. Rămâi cu bine, Dane... Dumnezeu să te 
binecuvânteze... 

Mai horcăi odată, de două ori, pe urmă sufletul Smarandei 
de pe malul Dunării se despărţi de trup printr-un suspin 
adânc, sfâșietor. 

Dan Dragomir închise ochii moartei, apoi, după ce rosti un 
Tatăl Nostru la căpătâiul trupului neînsufleţit al Smarandei, 
se aruncă din nou pe cal și porni ca vântul spre miază zi, 


spre partea unde dispăruseră ţiganii, care o furaseră pe 
Mioara Comăneanu. 


* * 


Pornind cu Mioara Comăneanu de sub zidul Schitului 
Sfintei Treimi, ţiganii o luară pe un drum părăsit de ţară pe 
care merseră ca vreun sfert de ceas. 

După aceea, ajunseră la una din acele pădurici de sălcii, 
care sunt atât de dese în ţinutul Dunării de jos. Ţiganii 
intrară cu căruţa în mijlocul pădurii și aici bulibașa începu 
să se uite cercetător în stânga și în dreapta ca și când ar fi 
căutat un semn mai dinainte hotărât. În curând apoi bulibașa 
și găsi semnul căutat, căci le porunci oamenilor săi să 
oprească. Semnul căutat era o salcie bătrână, foarte 
bătrână, care avea una din puternicele sale crăci, lovită de 
trăsnet. 

Aici, la rădăcina acestei sălcii trăsnite se vorbiseră ţiganii 
să se întâlnească cu aceia care-i tocmiseră pentru isprava 
din noaptea aceea. 

Tiganii coborâră din căruţă. Ei o luară pe sus pe Mioara și 
făcându-i în grabă un culcuș, din iarbă și crengi o așezară cu 
multă băgare de seamă pe acest pat improvizat. 

Nu mult timp după aceea se auzi huruitul unei căruţe. 
Tiganul așezat ca paznic în marginea pădurii îi spuse 
bulibașei că aceia care se apropiau erau oamenii lor. 

Într-adevăr, căruţa sosi în curând în dreptul sălciei 
trăsnite și Timoftei sări cu înfrigurare de pe capră. Celălalt 
călător din căruţă, rămase și de data aceasta mut ca un 
pește, cu pălăria trasă peste ochi, cu faţa aproape complet 
ascunsă de borul pălăriei. 

— S-a făcut? îl întrebă Timoftei pe bulibașă. 

Drept orice răspuns, cel întrebat arătă spre Mioara 
Comăneanu, care zăcea întinsă la rădăcina copacului. 

Atunci Timoftei se apropie de Mioara și se uită la ea 
cercetător. 


— Ea este! îi zise el atunci bulibașei. A mers ușor treaba? 
Aţi avut vreo neplăcere? 

— Răpirea a mers destul de ușor, răspunse bulibașa. Dar 
tocmai când voiam să dăm bice cailor am găsit în șanțul de 
lângă drum o femeie, care, după cât se pare o cunoștea pe 
jupânița, deoarece, când a văzut-o, a strigat, Mioara! 

— Nu cumva aţi lăsat-o să fugă? întrebă Timoftei cu 
înfrigurare. 

— Nu trebuie să-ţi faci gânduri, deoarece noi ori facem 
ceea ce am făgăduit, ori nu ne băgăm. Cuţitul lunganului de 
colo a avut grijă ca femeia aceea să nu mai poată povesti 
nimănui, niciodată, ce a văzut la poalele zidului mănăstirii. 

Cel care nu coborâse din căruţă și care la auzul ultimelor 
cuvinte ale bulibașei se cam mișca nervos pe locul său acum 
răsuflă ușurat. 

— Nu mai încape nicio îndoială că a murit? mai întrebă 
Timoftei argatul. 

— Niciuna! răspunse bulibașa. 

— Bine! zise atunci Timoftei. Nădăjduiesc că nici gura 
voastră nu va bate toba. 

— În privinţa aceasta poţi fi fără nicio teamă! îl linişti 
bulibașa. 

— De altfel, urmă Timoftei, aceasta este nu numai spre 
binele nostru, ci mai ales, spre al vostru! 

După aceea tăcutul călător din căruţă îi dădu lui Timoftei 
o pungă cu bani. Argatul la rândul lui înmână punga 
bulibașei. 

— Aici aveţi preţul, cu care ne-am înţeles! zise el. Caii îi 
veţi lua în primire pe drumul Brăilei, acolo unde șoseaua se 
împarte în două. Peste un ceas animalele vă vor aștepta la 
răscruce. 

Cu aceste cuvinte o ridică pe Mioara ca pe un fulg și o 
așeză cu multă băgare de seamă în căruţă. După aceea se 
urcă și el pe capră și luând hăţurile în mână dădu bice cailor 
care porniră spre Galaţi. 


De-abia părăsiră ţiganii căruţa care o ducea pe Mioara 
Comăneanu din păduricea de sălcii că Dan Dragomir sosi și 
el în pădurice. 

Ochii lui  pătrunzători observară îndată că ţiganii 
poposiseră la rădăcina sălciei trăsnite deoarece în jurul 
copacului iarba era mâncată de caii care păscuseră acolo. 
Din iarba și crengile adunate la rădăcina copacului el mai 
înţelese și scopul pentru care fuseseră îngrămădite acolo. 

El rămase însă cam încurcat în faţa celor două urme de 
căruţă. Cum însă pe drumul acesta lăturalnic treceau foarte 
rar căruțele, nu-i fu greu să stabilească cum că una din 
căruţe, pesemne a ţiganilor, își urmase drumul mai departe, 
pe când a doua se înapoiase de la rădăcina sălciei trăsnite pe 
unde venise. Căutând să-și lămurească rostul pe care-l 
puteau avea cele două căruţe, voinicul își dădu iute seama 
că aceia care se găseau în cele două căruţe își dăduseră 
întâlnire la salcia trăsnită. Într-o căruţă erau ţiganii, dar în 
cea de a doua? 

Fără îndoială că erau aceia pentru care o răpiseră ţiganii 
pe Mioara din mănăstire și care veniseră să-și ia prada în 
primire. 

Așadar, Mioara nu putea fi decât în căruţa care venise 
numai până la salcia trăsnită și nu în aceea care pornise mai 
departe. În consecinţă, urma pe care trebuia să pornească 
era urma căruţei care se înapoiase. 

După ce cumpăni astfel lucrurile, Dan Dragomir se aruncă 
iarăși în șea și porni după căruţa ce plecase spre Galaţi. 

Cum calul lui era mult mai iute decât caii boierului Panait 
Fotache, voinicul auzi în curând huruitul căruţei și peste 
câteva clipe chiar și zări căruţa care înainta în goană pe 
șosea. Apropiindu-se mai mult, observă că pe capră ședeau 
doi bărbaţi. Mai văzu însă că în fundul căruţei mai era încă 
ceva negru, ce nu putea fi deslușit din pricina întunerecului. 

— Mioara! își zise haiducul și își încetini galopul calului 
pentru a nu fi observat de cei din căruţă. 


Dan Dragomir urmă căruţa pas cu pas, de la o depărtare 
destul de mare însă pentru a nu fi văzut, până când ajunse la 
marginea Galaţilor. 

Aici însă căruța nu intră pe strada principală, ci ocoli 
orașul și o luă pe drumuri lăturalnice. Dan Dragomir n-o 
slăbi din ochi, ci o urmă necontenit până aproape de conac. 

Când văzu că intră pe poarta conacului, voinicul descălecă 
își legă calul de un pom și se furișă până aproape de tot de 
curtea conacului. De aici apoi văzu până și odaia în care 
fusese dusă Mioara Comăneanu. 

După ce află toate acestea se înapoie la calul său, se 
aruncă în șa și cât putu de iute alergă până la acel punct al 
Dunării unde se găsea noua ascunzătoare a lui Leonte, 
paznicul cailor haiducilor. Aici lăsă nobilul animal în grija lui 
Leonte, luă o barcă și trecu în Baltă, unde se îndreptă spre 
ruinele castrului roman de la Iglița pentru a-i raporta lui 
Mihu Inimă de Leu despre ceea ce văzuse și aflase în 
noaptea aceea. 


* * 


Din pricina frământărilor și a zbuciumului prin care 
trecuse, Mioara Comăneanu își pierduse cunoștința, încă de 
atunci când ţiganii o așezară în căruţa care aștepta la 
poalele zidului mănăstirii. 

Când o așezară ţiganii sub salcia trăsnită, ea își revenise 
în simţiri pentru câteva clipe, dar încă mai înainte de sosirea 
boierului Panait Fotache își pierduse cunoștința din nou. 

Tot timpul cât ţinu drumul până la conac, ea nu-și mai 
reveni în fire de loc și nu se trezi din leșin nici chiar atunci 
când căruţa se opri în curtea conacului lui Panait Fotache. 

Ticălosul moșier și cu Timoftei, omul său de încredere, o 
ridicară pe Mioara din căruţă, cu multă băgare de seamă și o 
duseră într-una din odăile conacului unde o așezară pe patul 
mai dinainte pregătit. De-abia atunci se îndură boierul 
Fotache să scoată din gura nefericitei fete murdarul căluș pe 


care i-l vârâseră în gură ţiganii încă în grădina Schitului 
Sfintei Treimi. 

Acum, după ce putea să respire iarăși mai ușor, Mioara se 
simţi mai bine și în curând își recăpătă cunoștința. 

La început i se păru că zace pe patul tare al colibei sale 
din mănăstire. Când se mai dezmetici însă puţin băgă de 
seamă că nimic din ceea ce se găsea în jurul său nu-i era 
cunoscut. Încetul cu încetul apoi își aduse aminte de tot ceea 
ce se petrecuse cu ea în timpul din urmă. Atunci se puse însă 
în mintea ei o altă întrebare. Pentru cine și pentru ce o 
răpiseră ţiganii? 

În clipa însă în care își întoarse capul într-o parte zări 
chipul unui bărbat care o privea ţintă de vreme îndelungată. 
Bărbatul acesta era boierul Panait Fotache, omul pe care 
Mioara Comăneanu îl ura mai mult decât orice în lumea 
aceasta. 

— Slavă Domnului că ţi-ai revenit în fire, Mioaro! exclamă 
moșierul. Începusem să-mi fac gânduri de teamă să nu-ţi fi 
făcut rău prea brusca schimbare de aer. 

Panait Fotache râdea vesel, iar Mioara Comăneanu, 
dându-și seama atunci că se găsea în mâinile fostului său 
logodnic, se îngrozi de scârbă și deznădejde. 

— Cum te simţi acum, Mioaro? o întrebă Panait Fotache. 

Mioara însă nici măcar nu-l învrednici de răspuns. 

— Aranjează-te cât mai bine aici, urmă boierul, ba aș 
putea spune chiar că, fă ca la dumneata acasă deoarece și 
așa în curând casa aceasta va fi și a dumitale. Cred că îţi dai 
seama că acum după ce te-am regăsit după atâtea căutări 
zadarnice, te socotesc iarăși logodnica mea și nădăjduiesc că 
nu vei avea nimic împotrivă să facem nunta cât mai curând 
cu putinţă. 

Mioara Comăneanu tăcu însă și de data aceasta, așa că 
până în cele din urmă Panait Fotache își dădu seama că fosta 
sa logodnică anume nu răspundea la ceea ce-i spunea el. 

— Dar de ce nu vorbești, draga mea? o întrebă atunci 
moșierul. Poate vrei să te așezi împotriva voinţei mele? Ei 
bine, fă cum crezi! Să știi însă că nu vei părăsi odaia aceasta 


până când nu te vei învoi să hotărâm ziua cununiei noastre. 
Noapte bună! 

Cu aceste cuvinte boierul Panait Fotache părăsi odaia în 
care se găsea Mioara Comăneanu și încuie ușa în urma sa. 

Rămânând singură în odaie, Mioara încercă să se ridice în 
patul pe care Panait Fotache și cu Timoftei o așezară 
îmbrăcată, așa cum era. Dar în urma zbuciumului prin care 
trecuse se simţi atât de slăbită încât de-abia fu în stare să se 
miște. 

Numai cu multă greutate izbuti să se ridice în pat. 

Fereastra odăii sale care dădea în curtea conacului era 
zăbrelită cu gratii groase de fier. Odaia era mobilată cu gust 
și pesemne că înainte slujise de odaie de locuit, deoarece 
patul pe care se găsea Mioara nu făcea parte din mobila 
odăii. 

Pesemne că boierul Fotache alesese anume odaia aceasta 
pentru Mioara deoarece fereastra era zăbrelită și deci 
împiedica orice tentativă de fugă din partea Mioarei. 

De toate acestea nefericita iubită a lui Mihu inimă de Leu 
își dădu seama în decurs de câteva clipe. Ea își adună toate 
puterile, cobori din pat și cu multă greutate se târi până la 
fereastră. 

În curtea conacului stăteau de pază doi argaţi înarmaţi și 
afară de ei, mai alergau prin curte trei dulăi, trei câini de 
măcelar, a căror singură privire și era îndeajuns pentru a te 
îngrozi. 

Atunci Mioara se duse la ușă. Aceasta era o ușă grea de 
stejar, avea o broască întocmai ca de celulă de temniţă și 
când Mioara se propti în ea cu toată puterea ușa nici nu 
trosni măcar. 

Atunci Mioara își dădu seama că era cu totul în puterea 
boierului Panait Fotache. Își dădea seama că Panait Fotache 
nu glumea cu amenințările și că într-adevăr n-o va lăsa să 
iasă din această temniță până când nu-și va da învoirea la 
căsătoria cu el. La gândul de a deveni soţia lui Panait 
Fotache, biata fată se cutremură până în adâncul sufletului 
său. 


Se îngrozea chiar și numai când se gândea că 
dezgustătorul boier îi va cere să-l sărute. Scârba îi fu atât de 
mare, încât nu lipsi mult să-și piardă cunoștința din nou. 

Până a doua zi de dimineaţă ea nu mai închise ochii, cu 
toată oboseala care-i slăbise trupul. Nu îndrăznea să se 
culce, deoarece se temea ca nu cumva ticălosul boier să 
pună la cale vreo nouă mârșăvie în vreme ce ea dormea. 

Ea moţăi pe marginea patului până când se crăpă de ziuă 
și atunci puterea de rezistenţă o părăsi cu totul. 


* * 


Când se trezi, mai târziu, își dădu seama că cineva umbla 
prin odaie. La început nu-și dădu seama unde se găsește. Pe 
urmă însă își aminti că era prizoniera lui Panait Fotache. 

Multă vreme ea nu-și deschise ochii, deoarece nu vroia ca 
boierul Fotache să bage de seamă că se deșteptase. In 
schimb, ea se uită pe sub gene la făptura care rânduia prin 
odaie și atunci văzu că nu era boierul, ci o țărancă curată și 
destul de frumușică la înfățișare. 

Fata se numea Gherghina Coșaru și nu făcea parte din 
supușii lui Fotache. Boierul o luase în slujba sa anume 
pentru a o servi pe Mioara Comăneanu. Timoftei fusese 
acela care i-o recomandase moșierului, deoarece argatul îi 
dădea de mult târcoale Gherghinei, care era fata unui ţăran 
mai înstărit din marginea Galaţilor. Bătrânul Coșaru își avea 
casa lui și dacă Gherghina intrase în slujba boierului n-o 
făcuse pentru slaba simbrie pe care i-o făgăduise Panait 
Fotache, ci fiindcă se plictisise în casa părintească și 
nădăjduia să găsească o plăcută schimbare la conacul 
moșierului. 

Timoftei, care-și petrecea toate clipele libere alături de 
Gherghina, nu șovăi o clipă s-o recomande boierului când 
acesta îi spuse că ar vrea să angajeze o fată curată, 


îndemânatică și mai ales de încredere pentru Mioara 
Comăneanu. 

Dacă Fotache nu voia o fată de pe moșia lui știa el de ce-o 
face. Fără îndoială că oricare fată ai cărei părinți mai erau 
supuși lui Panait Fotache l-ar fi trădat pe moșier la cea dintâi 
propunere a Mioarei de a o ajuta să fugă deoarece Fotache 
își dădea seama că soarta pe care o aveau ţăranii de pe 
moșia lui era o soartă bună pentru câini, dar nu pentru 
oameni. 

În ceea ce-l privește pe Timoftei, acesta era mai mult 
decât încântat de împrejurarea că Gherghina fusese luată în 
slujbă la conac. În chipul acesta fata urma să fie mereu în 
apropierea lui, așa că acum putea nădăjdui că va izbuti în 
ceea ce nu izbutise până atunci, cu toată truda lui, să câștige 
inima Gherghinei. 

Fata nu se simţea atrasă de loc de înaltul, subţirelul și 
roșcatul Timoftei. Îl lăsa însă să-i dea târcoale, deoarece 
părea să-i fie foarte credincios. Când Timoftei îi vorbi despre 
slujba pe care ar putea-o avea la conacul boierului Panait 
Fotache, Gherghina sări de bucurie și se arătă îndată gata să 
intre la stăpân. 

Gherghina rânduia de multă vreme prin odaie când băgă 
de seamă că Mioara se trezise din somn. Fata se duse îndată 
la tânăra sa stăpână și sărutându-i mâna, după cum se 
cuvenea, o întrebă dacă n-are nevoie de ceva, dacă nu vrea 
să-i aducă cafeaua cu lapte sau dacă nu are vreo altă 
dorinţă. 

Mioara se uită întâi cu neîncredere la fată. Pe urmă însă, 
instinctul său de femeie îi șopti că ţărăncuţa aceasta nu 
putea să fie rea la suflet. De aceea, ea hotări s-o apropie cât 
mai mult de sufletul său, nădăjduind să găsească în ea un 
prieten care s-o ajute la nevoie, împotriva uneltirilor lui 
Panait Fotache. 

Tocmai i se adresa fetei cu câteva cuvinte prietenești 
pentru a o pregăti pe fată la ceea ce voia să-i spună când ușa 
se deschise pe neașteptate și în pragul ei se ivi boierul 
Panait Fotache. 


— Bună dimineaţa, porumbiţța mea! zise boierul Fotache 
adresându-se Mioarei. 

În clipa în care Fotache intrase în odaie, Gherghina se 
făcu îndată nevăzută, cu toate că tare ar fi vrut să rămână 
acolo, fiindcă era din fire foarte curioasă să știe și să afle cât 
mai multe. Dar atât Timoftei cât și însuși Panait Fotache îi 
atrăseseră luarea aminte că atunci când boierul intra în 
odaia Mioarei Comăneanu, ea trebuia să plece pe loc de 
acolo și că nu mai avea voie să se înapoieze decât numai 
după plecarea boierului sau dacă era chemată. 

Gherghina însă nu-și putu stăpâni firea curioasă și după ce 
ieși din odaie nu plecă de lângă ușă, ci-și lipi urechea de 
gaura cheii și ascultă la ceea ce se petrecea dincolo de ușă. 

După plecarea fetei boierul se apropie de Mioara, îi luă 
mâna și i-o acoperi cu sărutări. Mioara îndură cu resemnare 
aceste dovezi de dragoste pe care căuta să i le dea Panait 
Fotache, dezgustul însă nu și-l putu stăpâni și la fiecare 
sărutare de mână ea se cutremura. 

— Mă urăști, îngerașul meu? o întrebă boierul Panait 
Fotache. Și nu mă învrednicești nici măcar să stai de vorbă 
cu mine? 

Mioara însă nu răspunse nimic, nici de data aceasta. 

— Ei, dar îndărătnică mai ești! strigă atunci moșierul, 
supărat. Mă rog, vreau să știu dacă într-adevăr nu mă 
socotești vrednic să stai de vorbă cu mine! 

Prizoniera se uită la boierul Panait Fotache tot fără a rosti 
vreun cuvânt. Ochii ei însă trădau o ură atât de neţărmurită, 
încât chiar și Fotache o băgă de seamă. El îi zise atunci: 

— Te sfătuiesc, pentru binele dumitale, Mioaro, sfârșește 
cu încăpăţânarea în dosul căreia te-ai baricadat deoarece, 
dacă vei urma cu acest fel de a te purta cu mine, atunci voi 
recurge la alte mijloace de îmblânzire 

— Nu mă tem nici de dumneata și nici de vreuna din 
amenințările dumitale! răspunse atunci Mioara Comăneanu. 

— Slavă Domnului că ţi-a revenit graiul! zise boierul, 
râzând batjocoritor. Atunci toate sunt în bună regulă, căci 


asta însemnează că, în câteva zile, te vei îmblânzi cu totul și 
atunci nu vom mai întârzia cu nunta nicio zi. 

— Nu voi fi soţia dumitale niciodată! strigă Mioara, 
înfuriată. 

— La ce bun să-ţi faci atâta sânge rău în zadar, îngerașul 
meu? zise Panait Fotache și vru s-o îmbrăţișeze. 

— Dă-mi bună pace! Să nu te atingi de mine! Îţi interzic să 
te apropii de mine! strigă atunci, Mioara în prada unei mânii 
de nedescris. Înțelege odată că te urăsc, mi-e scârbă de 
dumneata și nu voi fi niciodată a dumitale, după cum nu voi 
fi nici a altuia! Nu mă voi mai mărita niciodată, deoarece 
Stanislau Rimsky, care a devenit Mihu Inimă de Leu, tocmai 
din pricina mârșăviei și a răutăţii d-tale nu mai este printre 
cei vii! 

— Cum?... Așadar tot pe ticălosul, pe banditul acela îl mai 
iubești? făcu boierul Fotache furios. 

— Da și numai pe el îl voi iubi, cât timp voi mai rămâne în 
lumea aceasta! Ştiu că numai din pricina mea a luat calea 
Bălții, numai din pricina mea, a devenit temutul Mihu Inimă 
de Leu și numai din pricina mea a murit de moartea 
îngrozitoare care l-a răpus în mijlocul flăcărilor care au 
mistuit moara de pe malul Dunării! 

— Te înșeli, Mioaro! zise Panait Fotache, cu vădită 
răutate. Mihu Inimă de Leu n-a murit în flăcări la moara de 
pe malul Dunării! 

— Ce spui? strigă atunci Mioara, cuprinsă de o 
neașteptată bucurie. Stanislau Rimsky n-a murit? 

— Nu! Până acum ticălosul a scăpat de pedeapsa bine 
meritată. Insă nu va mai trece mult timp și nemernicul va 
ajunge acolo unde trebuia să fie de mult, la spânzurătoare! 

— N-a murit?... Stanislau trăiește!... exclamă Mioara 
Comăneanu, ca în extaz. Nu cumva îţi baţi joc de mine din 
dorința de a mă chinui și mai mult decât m-ai chinuit până 
acum? Răspunde boier Panait Fotache, urmă Mioara, în 
prada unei mari înfrigurări, este adevărat ceea ce mi-ai 
spus? 


— Este foarte adevărat! Nu glumesc! Ticălosul tot mai 
este încă în viaţă, din păcate! Fii fără teamă însă, porumbiţa 
mea, căci voi lua eu toate măsurile ca iubitul dumitale să 
părăsească și încă cât mai iute lumea aceasta. Atunci 
nădăjduiesc că-ţi vor veni minţile și dumitale și-ți vei da 
seama că tot mai bine este să fii soţia boierului Panait 
Fotache, decât iubita unui bandit care sfârșește în furcă. 
Căci îţi voi arăta eu că, chiar dacă s-ar împotrivi o mie de 
Mihu Inimă de Leu și tot vei fi soția mea. 

Cu aceste cuvinte, boierul Panait Fotache trânti ușa furios 
în urma sa și învârti cheia de două ori. 

În schimb Mioara Comăneanu era nespus de fericită 
deoarece aflase că iubitul său era în viaţă și că nu murise cu 
prilejul arderii morii de pe malul Dunării cum crezuse până 
atunci. 


CAPITOLUL 113 
ADEVARATA PIA ISPIRESCU 


În timpul din urmă bietul colonel Ispirescu avu cam mult 
de furcă din pricina încurcăturilor care îi căzuseră pe cap. 
Atât din București, cât și din orașele și satele din jurul Bălții, 
el era zorit necontenit să facă ceva pentru a pune mâna pe 
Mihu Inimă de Leu, dar toată truda și toate încercările sale 
rămaseră zadarnice. Din ziua în care plecase din Galaţi 
generalul Kiseleff, guvernatorul general al celor două 
provincii românești, cercetările nu înaintaseră cu niciun pas. 

Răul de căpetenie era că bietul colonel n-avea la îndemână 
oamenii care i-ar fi trebuit în asemenea împrejurări grele. 
Pandurii, alcătuiți din oameni recrutaţi aproape numai dintre 
străini, bulgari, turci, sârbi, ruși, polonezi, unguri, erau prea 
ușuratici, îi interesa prea puţin siguranţa acestei ţări care nu 
era a lor și în loc să fie de vreun folos la urmărire, ei mai 
mult îi încurcau și pe dorobanţi, oastea naţională, pe 
deoparte, din pricina dorinţei de glorie, pe de altă parte din 
pricina premiului pe care voiau să și-l însușească ei, firește, 


scoțând castanele din foc cu mâna altora. Când porneau în 
urmărire, de pildă, în loc să cerceteze porțiunea de Baltă 
care le era împărțită lor, ei se ţineau scai după dorobanţi, ca 
nu cumva aceștia să-l găsească pe temutul căpitan de 
haiduci și ei să nu fie de faţă. 

Căpitanul Guriotis era o pildă vie a acestei lașităţi. Și el, 
anume, era foarte curajos atât timp cât Mihu Inimă de Leu 
era departe de el. Căci de îndată ce era vorba să pornească 
în urmărirea haiducilor, rânduia lucrurile astfel ca el să 
rămână în urma trupei, de unde fuga era mai ușoară. Când s- 
a întâmplat odată să dea totuși ochii cu Mihu Inimă de Leu la 
ocolul de vite de pe drumul Bucureștilor, n-a știut cum să se 
ascundă mai iute în pădurice, de unde apoi n-a mai ieșit la 
iveală decât numai după ce n-a mai fost prin apropiere nici 
picior de haiduc. 

Şi ca el, erau toţi pandurii. 

Ceea ce-l supăra însă mai mult pe colonelul Ispirescu era 
că el, soldatul cu experienţă și renumele făcut, trebuia să 
primească sfaturi de la mici funcţionari ai isprăvniciei care 
se credeau îndreptăţiți să se amestece în toate. Pe vremea 
aceea funcţionari nu puteau fi decât numai fii de boieri, așa 
că bietul colonel Ispirescu nu-i putea pune la locul lor așa 
după cum ar fi vrut. 

Lucrul acesta îl supăra grozav pe bătrânul soldat. 

Toată lumea cerea urmărirea lui Mihu inimă de Leu, toată 
lumea cerea capul lui Mihu Inimă de Leu, toată lumea cerea 
ca Mihu Inimă de Leu să atârne odată în spânzurătoare, ori, 
părerea colonelului Ispirescu era că nu trebuia să înceapă cu 
urmărirea lui Mihu Inimă de Leu, ci dimpotrivă, cu pustiirea 
micilor cete de haiduci sau mai bine zis, bandiți, care își 
găsiseră refugiu în Balta Dunării. Căci colonelul Ispirescu 
era încredinţat că aceștia săvârșeau banditismele şi 
grozăviile care înfiorau pe toată lumea și nu Mihu Inimă de 
Leu. 

Mai înainte de toate bătrânul soldat ar fi vrut să pună 
mâna pe falsul Mihu Inimă de Leu, deoarece era convins că, 


odată cu prinderea acestuia, va scăpa ţinutul de una din cele 
mai sângeroase fiare ale sale. 

De aceea, el trimise spioni în toate orașele și în toate 
satele de prin împrejurimi și în urma știrilor aduse de 
aceștia colonelul Ispirescu află că acela care ucidea și prăda 
sub numele lui Mihu Inimă de Leu era Grigore Muscan. Și 
iată cum s-a ajuns la această constatare. 

Într-o noapte, Grigore Muscan a năvălit într-un sat și 
credincios obiceiului pe care și-l luase, cel dintâi gând al lui 
fu să strige în gura mare: 

— Tremuraţi, căci eu sunt Mihu Inimă de Leu! 

Firește că la auzul acestei vești, cei fricoși au fugit îndată, 
neștiind unde să se ascundă mai iute. Nu tot astfel s-a 
întâmplat însă cu un flăcău voinic, care de mult dorea să se 
vadă odată faţă în faţă cu temutul căpitan de haiduci, despre 
care își zicea că, la urma urmelor nu poate fi decât tot un om 
în carne și oase, ca și el. 

De aceea, fără a șovăi, ieși în faţa casei unde Muscan și cu 
cei câţiva tovarăși ai săi, adunaţi în timpul din urmă, făceau 
pe grozavii. 

Zărindu-l pe acela care părea să fie căpitanul bandei 
flăcăul strigă, uimit: 

— Dar tu nu ești Mihu Inimă die Leu, ci Grigore Muscan... 

Strigătul acesta, rostit cu mânie și dispreţ, fu auzit și de 
ceilalți săteni care, auzind că au de-a face cu temutul 
căpitan de haiduci, se ascunseseră care pe unde apucase. 
Auzind deci că nu Mihu Inimă de Leu este acela care 
năvălise în satul lor, oamenii începură să iasă de prin 
ascunzători. 

Înfuriat peste măsură de a fi fost recunoscut de unul care-l 
știa mai de mult, încă de pe când nu se apucase de tâlhării, 
Muscan își scoase pistolul și îndreptându-l asupra flăcăului, 
apasă pe trăgaci. 

Flăcăul sări la o parte, dar glontele tot îl nimeri în braţ. 
Rana însă era ușoară, așa că ea nu-l împiedică să alarmeze 
pe toată lumea din apropiere. 


Ţăranii ieșiră la iveală, înarmaţi cu coase, cu topoare, cu 
furci de fier, cu puști vechi și se năpustiră asupra lui Muscan 
și a oamenilor săi. Situaţia pentru bandiți deveni deodată 
atât de primejdioasă încât Muscali socoti că era mult mai 
bine s-o șteargă dacă nu voia să-și lase oasele pe acolo. 

Și așa însă, expediția aceasta se sfârși cu pierderi pentru 
ticălosul de Grigore Muscan. Nu numai că nu reușise să 
pună mâna pe nicio pradă, nu numai că înșelăciunea cu 
Mihu Inimă de Leu fusese dată la iveală, dar unul din 
oamenii săi fu ajuns de furca unui ţăran care-l rostogoli de 
pe cal. 

Atât le trebui sătenilor înfuriaţi. Toţi se năpustiseră 
asupra celui căzut și începură să-l lovească, fiecare cu ce 
avea în mână, cu topoare, cu coase, cu bâte. In decurs de 
câteva clipe, îngâmfatul bandit, care mai înainte striga sus și 
tare că este tovarășul lui Mihu Inimă de Leu, se transformă 
într-o grămadă înfiorătoare de carne și oase însângerate. 

Prinzând de veste despre ceea ce i întâmplase unuia din 
oamenii săi, Grigore Muscan ridică din umeri, nepăsător și 
zise: 

— În chipul acesta cel puţin știu că nu ne va trăda. 

Întâmplarea aceasta îi dovedi colonelului Ispirescu că 
bănuiala sa în privinţa unui alt bandit care taie și spânzură 
sub numele lui Mihu Inimă de Leu, era îndreptăţită. 

Așadar, presimţirea și concluzia trase de el din cercetarea 
dosarelor, nu-l înșelară. 

Descoperirea aceasta fu pentru colonelul Ispirescu un 
prilej de mare bucurie. Acum știa cel puţin că urma pe care 
pornise era urma cea bună și judecând după rezultatul 
cercetărilor sale de până atunci putea nădăjdui că același 
rezultat îmbucurător îl va culege și în viitor în urmărirea 
haiducilor, firește însă, dacă va fi lăsat să lucreze așa după 
cum va crede el de cuviinţă și dacă nu se mai amestecau și 
alţi nepricepuţi în planurile sale. 

Căci colonelul Ispirescu își alcătuise planul lui amănunţit 
pentru curățirea Bălții de bandiți și până acum ar fi ajuns 


chiar la oarecare rezultate dacă nu se amestecau pandurii 
care îi încurcau toate planurile, parcă înadins. 

În urma acestor sâcâieli, colonelul Ispirescu era gata să-și 
dea demisia pentru a treia oară și de data aceasta, în mod 
irevocabil, câţiva prieteni însă, se așezară pe capul lui, îl 
rugară zi și noapte să nu lase ţinutul pe mâinile cine știe 
cărui nepriceput și rugăminţile acestea nu rămaseră fără a-și 
ajunge scopul. Colonelul Ispirescu renunţă de a mai 
demisiona și a cere scoaterea sa la pensie și hotări să lupte 
din răsputeri pentru prinderea vestitului căpitan de haiduci, 
voind astfel să le arate lăudăroșilor că tot el a avut dreptate 
și că tot planul lui a fost cel bun. 

În ziua aceea, colonelul Ispirescu era acasă în frumoasa și, 
pentru timpurile acelea mai ales... eleganta lui locuinţă din 
Galaţi. 

Monotonia care stăpânise până atunci în casă dispăruse 
de când colonelul își regăsise copila pe care o crezuse 
pierdută. 

Împrejurarea prin care soarta îi readusese în casă pe 
iubita și adorata lui Pia îi umplea inima de nespusă bucurie. 
Este adevărat că fata nu dovedea a simţi nici cea mai 
neînsemnată dragoste filială faţă de tatăl său care o copleșea 
cu toată dragostea părintelui ce-și regăsise copilul pierdut. 

Și bietul om, făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a fi pe 
placul fetei sale. Înainte de toate colonelul adusese 
croitorese chiar de la București și croitoresele acestea 
rămaseră în casa colonelului săptămâni întregi pentru a-i 
coase fetei rochii, care mai de care mai frumoase, după 
ultima modă sosită de la Paris. 

La vederea scumpelor veștminte, chipul îmbufnatei Sofica 
se mai însenină și când le îmbrăca, admirându-se în oglinda 
venețiană lungă până în pământ, nimeni nu mai putea ajunge 
până la nasul ei, atât era de îngâmfată. 

Niciuna din jupâniţele boierilor de prin împrejurimi n-avea 
rochii atât de scumpe și de frumoase ca fata colonelului 
Ispirescu care nu se dădea în lături de la niciun sacrificiu 


numai să-i poată face plăcere aceleia pe care o credea iubita 
sa Pia. 

Acum, când colonelul o căută pe Sofica, ea era iarăși în 
tovărășia croitoresei or și încerca o rochie după alta. 

— Ei, dragă Pia, îi zise colonelul cu glasul lui blând 
iubitor, cum îţi plac rochiile? 

— Mulţumesc, răspunse Sofica din vârful limbii, sunt 
destul de frumoase... 

Când ar fi nădăjduit ea, o simplă fată de ţăran să ducă un 
trai așa de bun ca acela de care avea parte acum în casa 
colonelului Ispirescu? 

Nu exista dorință pe care să și-o fi exprimat și pe care 
colonelul să nu i-o fi îndeplinit. Şi pe urmă, unde se putea 
asemui cocioaba în care crescuse ea, cu locuința aceasta 
scump mobilată, cu grădina aceea îngrijită, cu servitorii care 
n-așteptau decât s-o slujească? Dacă se gândea din când în 
când, își dădea seama că nu făcuse o prostie tocmai atât de 
mare când primise să se dea drept ţiganca Stanca. Viaţa pe 
care o ducea ea putea să fie invidiată chiar și de fata celui 
mai bogat boier de prin împrejurimi. 

Apoi, cu cât era mai bine aici decât lângă Muscan, care o 
bătea adeseori când se îmbăta, cu toate că spunea că n-ar 
putea trăi fără de ea. În asemenea împrejurări era firesc să 
nu mai dorească de a se înapoia la ascunzătoarea bandiţilor. 

Veni însă o zi când Sofica începu să strâmbe din nas. 

Atâta vreme anume, cât fusese vorba numai să primească 
rochii scumpe, să mănânce mâncări alese, să i se dăruiască 
fleacuri care costau mult, Sofica fusese foarte încântată de 
traiul din casa pretinsului său părinte. Când colonelul însă îi 
luă profesoară de franceză și germană și încă una pentru a 
mai spilcui puţin mintea fetei, crescută în deplină neștiință, 
lucrurile se schimbară. 

Acestea erau lucruri care nu erau de loc pe placul Soficăi 
și de care ea s-ar fi lipsit cu dragă inimă. Nu-i vorbă că nici 
nu se trudea ea să prindă ceea ce o învățau profesoarele. De 
voie, de nevoie, ea asculta trăncăneala fără rost a 
profesoarelor dar gândul îi fugea în altă parte și nu pricepea 


nimic din ceea ce se trudeau profesoarele să-i bage în cap. 
Din spusele profesoarelor, colonelul Ispirescu află cu mirare 
că Pia nu moștenise nimic din agerimea minţii lui și a mamei 
sale și că toată munca învăţătoarelor era sămânță aruncată 
în pământ sterp. 

Era însă cineva care urmărea cu multă luare aminte 
purtarea pretinsei Pia. Acesta era Marin, vechiul servitor al 
colonelului Ispirescu, care privise ca neîncredere intrarea 
Soficăi în casă, încă din prima zi a venirii sale acolo. 

În zadar înșira colonelul toate dovezile care în aparenţă 
confirmau că fata adusă în casă de către Muscan era într- 
adevăr copila lui, ochiul și inima bătrânului servitor nu le 
puteau înșela nicio dovadă din lume. 

Bătrânul Marin era pe deplin încredinţat că fata pe care 
necunoscutul acela o adusese în casa colonelului nu era 
copila stăpânului său, nu era copila mică și dulce, blânda 
Pia, cu care cu cincisprezece ani în urmă el se jucase cu 
atâta drag. 

Toate dovezile acestea nu stăteau în picioare pentru 
sufletul bătrânului Marin care se frământa zi și noapte să 
găsească mijlocul prin care să dovedească cum că 
presupunerea lui era cea adevărată. 

Această presupunere a lui era întărită și de împrejurarea 
că, din motive neînţelese, Sofica nu-l plutea suferi nici ea pe 
Marin. De altfel ibovnica banditului Muscan nici nu se 
trudea să-și ascundă aceste resentimente pe care le avea 
împotriva bătrânului servitor. 

Dar măsurându-l pe Marin întotdeauna cu priviri pline de 
ură și de dispreţ, ea nu-și dădea seama că prin aceasta 
venea să întărească și mai mult bănuiala servitorului care 
deschidea ochii din ce în ce mai mult. 

— Furia aceasta să fie micuța și drăgălașa Pia, care acum 
cincisprezece ani mă iubea ca pe tatăl său? își zicea bătrânul 
servitor, clătinând din cap neîncrezător. 

Și presimţind și ea bănuielile de care era cuprins Marin, 
Sofica începu să-i poarte și mai multă ură de acum înainte. 

Într-o bună zi apoi, ea se duse la tatăl său, vădit enervată. 


— Ce s-a întâmplat, copila mea dragă? o întrebă colonelul 
care băgase de seamă îndată că ceva o supărase pe pretinsa 
sa fată. 

— Tată, răspunse Sofica de-abia putându-și stăpâni mânia, 
aș avea o rugăminte. 

— Vorbește, copila mea! 

— De ce-l mai ţii în casă pe hodorogul acela de Marin? 

Colonelul Ispirescu rămase înlemnit la auzul acestei 
întrebări. 

— Dar, Pia dragă, zise colonelul după o scurtă pauză, ce-ai 
tu împotriva bătrânului Marin care de zeci de ani slujește în 
casa noastră și care niciodată nu ne-a dat prilej să fim 
nemulţumiţi de el? În decursul atâtor decenii pe care le-am 
petrecut împreună ne-am legat atât de strâns unul de altul, 
încât nici nu-l mai socotesc ca pe un servitor, ci ca pe omul 
meu de încredere. 

— Foarte rău faci! răspunse fata din vârful limbii și felul ei 
de a vorbi îl miră pe colonel și mai mult. Cu toate acestea nu 
dădu nicio însemnătate faptului. El căută să-și explice felul 
de a se purta al fiicei sale, lipsa de duioșie în vorbele pe care 
i le adresa, lipsa de stimă pe care copilul o datorează unui 
părinte, prin creșterea proastă de care Sofica avusese parte 
în mijlocul ţiganilor. 

Căci soarta, cruda și nemiloasa soartă, rânduise lucrurile 
astfel ca fata lui care se născuse într-un palat, să crească în 
Bărăgan, în mijlocul acelora care nu puteau să-i dea 
creșterea care i se cuvenea. 

De aceea n-o dojeni, ci îi răspunse cu cuvinte tot atât de 
blajine, ca și la început. 

— Dar de ce ești tu supărată pe bătrânul Marin? 

— Este veșnic necuviincios cu mine! strigă Sofica. Și de 
aceea nu-l pot suferi, îl urăsc, îl urăsc din tot sufletul! 

Și rostind aceste cuvinte, bătu pătimaș cu piciorul în 
pământ. 

Bătrânul soldat clătină din cap, neîncrezător. 

— Ei, ei, murmură colonelul Ispirescu, mărturisesc sincer 
că spusele tale mă miră grozav și dacă nu ar veni de la tine, 


copila mea, nici nu le-aș crede. În cuvintele tale însă nu 
vreau să mă îndoiesc, căci ești sânge din sângele meu și un 
Ispirescu nu este în stare să mintă! 

— Nici să nu te îndoiești, sări fata de colo de parcă ar fi 
vorbit cu un servitor, căci ceea ce spun eu este adevărat! 

— Pia, Pia, zise atunci colonelul Ispirescu clătinând din 
cap, în semn de dojană, ai putea să vorbești cu tatăl tău cu 
mai mult respect! 

— Cum să vorbesc altfel, când văd că-i iei partea 
hodorogului acela cu sufletul negru. 

— Cine-i ţine partea, Pia mea? Numai vezi tu, mi se pare 
de necrezut ca bătrânul Marin, care este bunătatea, 
blândeţea, cinstea întruchipată, să fi îndrăznit să te 
jignească... Mi se pare foarte ciudat! 

— Şi totuși, m-a jignit, strigă Sofica cu aceeași patimă, a 
fost necuviincios fată de mine și-ţi cer să-l dai afară! 

O tresărire de durere se observă pe fata bătrânului soldat. 
I se strânse inima când se gândi că furia aceasta, răutatea 
aceasta personificată era copila sa, fata sa, pe care și-o 
închipuise întotdeauna blândă ca un înger. 

Ce dezamăgire alcătuise pentru el convorbirea din ziua 
aceea! 

După ce fata își vărsă necazul în cuvinte pline de patimă și 
de răutate, colonelul Ispirescu răspunse cu blândeţe: 

— N-ai dreptate, copila mea! După cât am băgat eu de 
seamă, ești o fire foarte nervoasă. Trebuie să-ţi dai seama că 
pentru a-ţi satisface ţie un capriciu, care de altfel cred că va 
fi trecător, nu pot arunca în stradă un om bătrân și cinstit, 
care până acum și-a îndeplinit însărcinările întotdeauna cu 
cea mai mare conștiinciozitate și care prin felul lui de a fi, 
prin purtarea lui onestă a știut să-mi câștige nu numai 
încrederea, dar aș putea zice, chiar și prietenia. Cu toate 
acestea voi lua măsuri ca de astăzi înainte Marin să nu te 
mai servească pe tine. De astăzi înainte, el va fi numai la 
dispoziția mea. 

Soficăi însă, soluţia aceasta era departe de a-i fi pe plac. 


Ar fi vrut să-și atingă scopul pe deplin, căci atunci ar fi 
avut o dovadă de adevărata putere pe care credea ea că o 
are în casa aceea dacă bătrânul Marin era dat afară chiar în 
ziua aceea, îndată după ce ea apucase să se plângă 
împotriva lui. Speranţa ei rămase însă neîndeplinită 
deoarece planurile sale nevrednice, uneltirile sale se izbiră 
de firea dreaptă, cinstită a colonelului Ispirescu, care oricât 
și-ar fi iubit fata, totuși, pentru mulţumirea toanelor ei nu 
putea să lovească într-un om care-l slujise cinstit o viaţă 
întreagă. 

Colonelul Ispirescu îl chemă la sine pe bătrânul Marin, 
spre a afla de la el care era pricina mâniei fără margini a 
fiicei sale. 

Marin ascultă înmărmurit cuvintele dojenitoare ale 
stăpânului său. Era pentru cea dintâia oară în viaţa lui că 
acesta se arăta nemulțumit de el. 

— Credeţi-mă stăpâne, răspunse bătrânul aproape cu 
lacrimi în ochi, că n-am jignit-o nici măcar cu un singur 
cuvânt. 

— M-am mirat îndeajuns și eu, răspunse atunci colonelul 
zâmbind, din pricina învinuirii ce ţi s-a adus, căci te cunosc 
doar îndeajuns pentru a-mi putea da seama că nu ești în 
stare să faci una ca asta! Dar nu trebuie să pui nici tu prea 
mult la inimă chestiunea aceasta, căci totul se datorează firii 
sale prea nervoase, care cu timpul se va schimba. In orice 
caz, te sfătuiesc, pentru a căuta să ocolești orice frecături cu 
Pia, să faci astfel ca să te întâlnești chiar cât se poate mai 
puţin cu ea. 

Marin își lăsă capul peste piept și zise: 

— Am înţeles, domnule colonel! 

Mai mult nu mai zise nimic. 

Cu toate că ar fi avut ce să spună. 

Cunoștea doar prea bine pricina mâniei fetei, știa că falsa 
Pia de aceea voia să-i sape groapa deoarece simţea că o 
ameninţă o primejdie din partea lui. 

Marin își lipi călcâiele soldăţește și plecă. 

A treia zi era duminică. 


Toată ziua în duminică aceea bătrânul Marin nu stătu 
acasă. Plecă dimineaţa și nu se înapoie decât foarte târziu, 
după miezul nopţii. Nimeni nu știa unde fusese, ce făcuse. 


* 


Haiducii din castrul roman de la Igliţa erau veseli acum. 
Se bucurau că Mihu Inimă de Leu nu mai era atât de 
posomorât ca mai înainte, că mai vedeau și câte un zâmbet 
în jurul buzelor lui, că-l mai auzeau și făcând câte o glumă, 
ceea ce de mult nu se mai întâmplase cu el. Pe de altă parte 
se bucurau și din pricină că toate încercările soldaţilor de a 
pune mâna pe ei rămăseseră zadarnice. Nimeni, afară de ei, 
nu cunoștea taina celui de-al doilea castru roman din care își 
făcuseră o locuinţă cât se poate de plăcută. 

Era o seară frumoasă, încântătoare și haiducii erau 
adunaţi în tufișul de deasupra moviliţei sub care se găsea 
ascunzătoarea lor. 

Deasupra lor luceau stelele cerului, în stânga se auzea 
zumzetul neînțeles al vieţuitoarelor din Baltă, în dreapta, în 
depărtare, luminile caselor din Iglița păreau niște licurici 
care mureau pe rând, unul câte unul. 

Haiducii erau adunaţi în cerc și cântau cântece haiducești 
atât de cunoscute pe vremea aceea și atât de cântate de 
toată lumea obijduită. 

Firește că fiecare cântec era udat cu vin și încă cu vin 
bun, de Cotnari, din care haiducii aveau o provizie destul de 
mare în castrul lor roman. 

Pentru voinici însă adevărata plăcere era să-l audă pe 
căpitan cântând câte un cântec românesc, dintre acelea care 
merg la inimă. 

Glasul lui cald, de bariton, răsuna cale îndepărtată și 
înrâurea sufletele tuturor acelora care îl ascultau. 

Firea îl înzestrase pe Mihu Inimă de Leu și cu darul de a 
cânta. Glasul lui suna atât de duios, atât de tulburător de 
inimi, încât atunci când începea să cânte el toată lumea 


amuţea și din ochiul oţeliților haiduci începeau să picure 
lacrimile emoţiei. 

Dar cântecele lui erau toate cântece de jale și jalea 
căpitanului haiducilor o cunoșteau toţi voinicii săi. 

Jalea lui singură și marea lui jale era Mioara Comăneanu! 

De aceea și în seara aceea, cântându-și focul ca de obicei, 
cântă pentru atât de greu încercata sa iubită. 

Cântecul se sfârși dar recunoștinţa voinicilor nu mai voia 
să se sfârșească. În vreme ce Mihu Inimă de Leu dădu pe gât 
o cană cu vin, haiducii nu mai conteneau cu cuvintele de 
laudă: 

— Cât a fost de frumos! 

— Mai cântă, căpitane! 

— Să auzim! 

— Încă unul, căpitane! 

Cum rugăminţile nu mai încetau, Mihu Inimă de Leu 
începu un nou cântec. 

Gavrilă din Măcin, unul dintre haiduci, se pricepea să 
cânte din vioară și aducându-și scripca din ascunzătoare, îl 
acompanie pe căpitan în cântecul său, trist și acesta. 

Și cântă căpetenia haiducilor și cântă Gavrilă din Măcin 
de nu rămase voinic cu ochii neînlăcrămaţi și nu rămase 
pasăre de noapte, care să mai fi îndrăznit să întrerupă prin 
țipătul ei, frumosul cântec al celor doi haiduci. 

Într-un târziu cântecul se sfârși. 

Glasul căpitanului amuţise, amuţiseră și coardele vioarei. 
Haiducii se uitau adânc mișcaţi la Mihu Inimă de Leu care se 
lăsase târât cu totul de jalea ce se desprindea din cântec. 

În curând însă, căpetenia haiducilor își dădu seama că 
versurile lui întristaseră sufletele tovarășilor săi și căută el 
însuși să risipească posomoreala din mijlocul lor. Puse mâna 
pe cana cu vin o ridică în sus și strigă: 

— Să bem, băieţi! 

Haiducii goliră ulcelele până la fund și cheful își reluă 
ritmul vioi de mai înainte. Mihu Inimă de Leu însă, se 
gândea tot mai mult la scumpa lui Mioara. 


Numai acum, în mijlocul veseliei ce-l înconjura își dădu el 
seama pe deplin cât de mare îi era suferința din pricina 
pierderii Mioarei Comăneanu. Și suferinţa îi era cu atât mai 
mare cu cât trebuia să se prefacă vesel, când în realitate 
inima îi era copleșită de durere... Ei, dacă ar fi fost și Mioara 
acolo atunci n-ar fi avut niciun motiv de a fi trist, atunci n-ar 
trebui numai să se prefacă vesel, n-ar trebui să râdă numai 
pentru a nu lăsa posomoreala să apese și pe sufletul 
tovarășilor săi. Atunci ar râde și el din suflet, atunci s-ar 
bucura într-adevăr și el de viaţă! 

Dar gândindu-se la toate acestea, amărăciunea îi aprinse 
sufletul și mai mult. Și atunci, se scârbi deodată și de vin, și 
de veselie și de cântec căci își dădu seama cât de singur era 
el în lumea aceasta. 

Și în vreme ce haiducii petreceau mai departe fără să-și 
bată capul cu ceea ce se întâmpla în jurul lor, Mihu Inimă de 
Leu se strecură neobservat din mijlocul lor și porni spre 
odaia sa din castrul roman. 

Îi era atât de dor, dacă se simţea singur, să poată fi 
singur, într-adevăr, întovărășit numai de gândurile sale! 

Cobori prin chepeng și porni în jos, pe scările pe care le 
întrebuinţaseră și romanii aproape cu două mii de ani în 
urmă. 

Când ajunse la treapta cea din urmă, zări pe cineva 
șezând pe piatră. 

Era Stanca. 

Ședea nemișcată, cu capul lăsat în palme, cu privirea ţintă 
înaintea sa. 

— Dar tu, de ce stai aici atât de posomorâtă, Stăncuţo? 
întrebă căpetenia haiducilor. 

— Nu sunt posomorâtă, căpitane! răspunse fata. 

— Dar atunci, ce faci aici, singură? 

— Mă gândesc și eu, căpitane! 

— Şi, mă rog, la ce te gândești? 

Fata nu răspunse. 

— Nu vrei să-mi spui și mie?... Te pomenești că ești 
îndrăgostită! 


— Nu sunt! 

— Atunci? 

Fata tăcu din nou. Lui Mihu Inimă de Leu i se păru ciudată 
această tăcere și n-o lăsă în pace. 

— Ei, Stăncuţo, zise el, te-am întrebat ceva! De ce te lași 
atâta rugată pentru a răspunde? 

Stăncuța mai rămase câtva timp nehotărâtă, apoi, în cele 
din urmă zise: 

— Căpitane este ceva ce eu nu ţi-am spus atunci, când m- 
ai ajutat să fug din temnița Galaţilor. 

— Ce tot spui? făcu atunci căpetenia haiducilor, curios de 
a afla ce taină îi mai ascunde și fata aceasta. 

— Dacă nu ţi-am spus chiar de atunci, începu Stanca, este 
că până acum nici eu însămi nu i-am dat întâmplării o 
însemnătate prea mare. Ba, pentru a fi sinceră de tot, 
trebuie să-fi spun că și uitasem de ea cu totul. Și poate că 
niciodată nu mi-aș mai fi adus aminte de chestiunea aceasta, 
dacă astăzi, Niculiţă, care a dat o raita prin Galaţi, nu mi-ar 
fi vorbit despre ea. 

— Dar despre ce, Stăncuţo? întrebă căpetenia haiducilor, 
nerăbdător. Despre ce ţi-ai adus aminte? 

— După ce am fost luată pe sus de pandur la bâlciul la 
care m-am dus cu Smaranda, când cu însărcinarea pe care 
ne-ai dat-o de a o scăpa pe Mioara din mănăstire, m-au 
trimis în temniţa din Galaţi unde comandantul închisorii m-a 
luat în cercetare... Firește că am tăgăduit furtul basmalei 
aceleia blestemate de care nici până în ziua de astăzi nu știu 
cum de a ajuns în desagii mei. În vreme ce-mi lua 
interogatoriul, privirea comandantului închisorii se opri 
deodată asupra medalionului pe care-l purtam la gât. 

Fără să vrea, Mihu Inimă de Leu se uită la gâtul fetei. 

— Da, da... Îmi amintesc și eu de el! zise căpetenia 
haiducilor. Dar ce s-a făcut cu medalionul acela? 

— Tocmai asta vreau să-ţi povestesc, căpitane! 

— Spune, Stăncuţo. 

— Comandantul închisorii se uită la medalionul meu cu 
luare aminte din ce în ce mai mare și până în cele din urmă, 


mă rugă să i-l încredinţez lui, aceasta fiind spre propriul meu 
bine. I l-am dat. După aceea însă purtarea comandantului 
faţă de mine se schimbă ca prin farmec. De unde până 
atunci mă repezea, mă făcea hoaţă de rând, mă ameninţa, 
acum începu deodată să-mi vorbească frumos și veni el 
însuși să mă conducă până în celulă. După aceea a plecat. 

— Ciudat! 

— Aceasta este întâmplarea pe care fără îndoială că aș fi 
uitat-o cu totul, dacă... 

— Dacă? 

— Dacă nu vorbeam astăzi după amiază cu Niculiţă care- 
mi povesti niște lucruri foarte ciudate, fără însă ca el însuși 
să-și fi dat seama ce însemnătate aveau pentru mine spusele 
lui. 

— Vorbește odată mai lămurit, Stăncuţo! o zori Mihu 
Inimă de Leu. 

— Printre alte știri cu care se înapoie el din Galaţi, 
Niculiţă mi-a spus și că în oraș s-a petrecut ceva cu totul 
neașteptat, ceva la care nimeni nu se mai aștepta. Fata 
colonelului Ispirescu, fată dispărută de acasă, încă de acum 
cincisprezece ani, a apărut deodată! 

— Şi? 

— Niculiţă a aflat chiar și amănuntul că fata aceasta a fost 
recunoscută după un medalion pe care era săpat blazonul 
familiei Ispirescu, o spadă într-o mână tăiată de la cot. 

— Mai departe... mai departe! 

— Tot o spadă într-o mână tăiată din cot era și pe 
medalionul meu! 

— Ah! făcu atunci Mihu Inimă de Leu, foarte mirat. 

— Adevărata surpriză vine însă de-abia de acum înainte! 
adăugă fata. 

— Care? 

— Ştii cine este fiica regăsită a colonelului Ispirescu? 

— Cine? 

— Sofica, ultima ibovnică a lui Grigore Muscan. 

Mihu Inimă de Leu se clătină, atât de mare-i fu mirarea 


— Da... Sofica, urmă fata râzând, care are cel puţin 
douăzeci și cinci de ani! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că fata colonelului Ispirescu a fost răpită cu 
cincisprezece ani în urmă și pe vremea aceea fata avea... trei 
ani! 

Mihu Inimă de Leu începu să râdă. 

— Asta într-adevăr că este o știre cât se poate de 
neașteptată! Și colonelul Ispirescu a crezut toată povestea 
aceasta? 

— Sofica trăiește acolo în casa colonelului Ispirescu și face 
pe păuniţa îmbrăcând rochiile cele mai scumpe care au fost 
văzute vreodată prin Galaţi... 

— Dar tu câţi ani ai Stăncuţo? o întrebă Mihu Inimă de 
Leu pe fată, deodată. 

— Optsprezece! răspunse fata cu ochii scânteietori. 

Mihu Inimă de Leu dădu din cap. 

— Acum înțeleg totul! Dar atunci... 

— Da, căpitane, zise Stanca, pe deplin încredinţată de 
ceea ce spunea, eu sunt fata colonelului Ispirescu! 

— Eşti sigură de ceea ce spui? 

Glasul Stăncuţei sună hotărât, când răspunse: 

— Căpitane, întotdeauna mi-am adus eu ceva aminte 
despre casa părintească de unde am fost răpită. Până acum 
însă, toate amintirile acestea erau nelămurite, se amestecau, 
nu era nimic clar în mintea mea... Nici nu este de mirare, 
deoarece n-aveam decât trei ani când am văzut casa 
părintească pentru ultima dată... Acum însă, amintirile încep 
să devină mai lămurite, vălul neguros începe să se ridice tot 
mai mult de pe ochii minţii mele... Da, acum încep să-mi 
aduc aminte de grădina în care mă jucam atât de des, îmi 
aduc aminte de rânduirea odăilor din casă... 

— Stăncuţo, adevărat să fie, ceea ce spui tu? exclamă 
căpitanul. Fată, dacă astfel stau lucrurile, atunci asta ar 
însemna norocul tău! 

— Da... da... 


— Şi ai vrea să te vezi iarăși în casa tatălui tău?... Să duci 
o viaţă liniștită, fericită? 

— Căpitane, răspunse fata, adânc mișcată, din tot sufletul 
nu mă gândesc decât la asta! M-am săturat de viața aceasta 
de vagabondaj... Este adevărat că aici, la tine, am fost 
primită cu braţele deschise și cu o dragoste frățească, cum 
nici nu m-aș fi așteptat. Crede-mă însă că în decursul celor 
cincisprezece ani pe care i-am petrecut printre ţigani am 
suferit mult! De multe ori, îţi mărturisesc că mă întrebam 
dacă moartea n-ar fi mai bună decât viaţa aceasta care nu-mi 
promitea nimic dar chiar nimic! Cu toate acestea, m-am ferit 
de a mă lăsa cuprinsă de deznădejde spunându-mi că, cine 
știe, poate că odată și odată tot mi se va mai schimba soarta 
în mai bine și mie. 

— Iată, zise Mihu Inimă de Leu, că acum ai ajuns la 
această clipă a vieţii tale! 

— Vai, căpitane, dar cum poţi vorbi cu atâta ușurință? 
exclamă Stanca. Cum vrei tu să ajung eu în casa colonelului 
Ispirescu și pe urmă cum vrei tu să-i dovedesc cum că eu 
sunt fata care i-a fost răpită acum cincisprezece ani, când 
medalionul, singura mea dovadă pe care o puteam avea, a 
ajuns la ibovnica lui Muscan în împrejurări de care, oricât m- 
aș trudi, nu pot să-mi dau seama? 

Timp de câteva minute, căpetenia haiducilor nu răspunse 
niciun cuvânt. Căzuse adânc pe gânduri. Umbla cu 
înfrigurare de colo până colo și se vedea prea bine că se 
muncește să născocească un mijloc pentru a-i veni în ajutor 
nefericitei copile. 

Stanca urmărea cu încordare fiecare mișcare, fiecare pas 
al căpitanului, în vreme ce ea însăși se frământa, gândindu- 
se necontenit dacă Dumnezeu va fi îndurător cu ea și-i va 
îngădui să-și vadă visul vieţii sale împlinit. 

Intr-un târziu, căpitanul zise: 

— Du-te de te culcă liniștită Stăncuţo. Mâine vom căuta 
noi să rânduim totul după cum va fi mai bine. 

După aceea, fără a o lăsa pe Stanca să bănuiască măcar ce 
plan avea, porni mai departe și se duse în odaia sa. 


Stanca se uită după el, nedumerită. 


* 
x x 


A doua zi de dimineață, Mihu Inimă de Leu, porni spre 
Galaţi, întovărășit de Stanca. 

Pe drum, mânată de curiozitate, dar și tremurând de a ști 
ce va urma, fata îl întrebă pe voinic de mai multe ori asupra 
planurilor sale, dar Mihu Inimă de Leu tăcu cu încăpățânare. 
Acesta era felul său de a porni la lucru. Fără a-și împărtăși 
gândurile și altora care ar fi putut să-l facă să-și schimbe 
planurile. De aceea tăcu și acum și nu răspunse, decât atât: 

— Ai răbdare, Stăncuţo, căci vei vedea tu! 

— Bine, bine, dar sunt curioasă! răspunse fata. 

Mihu Inimă de Leu râse cu poftă. 

— Curiozitatea strică frumuseţii! 

Fata râse și ea. 

— Din păcate însă, eu nici nu sunt frumoasă! 

— Lasă că vei fi tu frumoasă, zise căpetenia haiducilor, 
când vei umbla îmbrăcată în rochiile scumpe pe care le 
poartă acum ibovnica lui Muscan în locul tău! 

La auzul acestor cuvinte, chipul fetei începu să 
strălucească de bucurie. 

— Cum... crezi într-adevăr că... vom reuși? 

— Sunt pe deplin încredinţat! 

— Dar cum ai de gând să faci să iasă bine? 

— Oho, până aici! Vei fi tu șireată, dar nici eu nu sunt 
prost! Vrei să mă tragi de limbă, dar nu merge! Dacă ţi-aș 
spune totul de acum, n-ai mai fi curioasă și atunci chestiunea 
și-ar pierde farmecul! 

— Vai, căpitane! sună atunci glasul Stăncuţei, dacă într- 
adevăr vei izbuti, atunci nu va fi în lumea aceasta fată mai 
fericită decât mine!... Dacă ai știi tu ce dor îmi este de 
dragostea părintească, de casa aceia caldă, asemenea căreia 
nu poate fi decât numai casa părintească și de care soarta n- 
a vrut să-mi facă parte până acum! 


— Fii fără teamă, Stăncuţo, răspunse căpetenia haiducilor, 
îmbărbătând-o, chiar dacă fericirea aceasta îți vine cam 
târziu, dar de venit tot îţi va veni! 

Vorbind mereu în chipul acesta, cei doi ajunseră în sfârșit 
pe străzile Galaţilor. 

Era o îndrăzneală fără seamăn din partea lui Mihu Inimă 
de Leu să se încumete de a pătrunde în orașul ce gemea de 
soldaţi. Dar căpetenia haiducilor mergea fără teamă, cu un 
curaj dispreţuitor faţă de primejdii, liniștit ca și când ar fi 
umblat prin fața ascunzătorii sale din castrul roman. Nu se 
temea că va îi recunoscut, deoarece nimeni nu putea bănui 
în portul lui simplu pe cel mai temut dintre toţi căpitanii de 
haiduci pe care îl cunoscuse Balta Dunării până atunci. Ceea 
ce-l liniștea însă și mai mult era tocmai faptul că nimeni în 
lumea aceasta nu l-ar fi crezut atât de îndrăzneţ încât să se 
încumete să pătrundă tocmai în Galaţi, cartierul general al 
operaţiunilor care erau îndreptate împotriva lui. 

Când intrară în oraș Mihu Inimă de Leu se adresă 
Stăncuţei cu următoarele cuvinte: 

— Acum rămâi aici, pe locul acesta viran, căci eu mă 
reped până în oraș unde mai am câte ceva de rânduit. Nu te 
teme însă, căci eu mă voi înapoia la timp pentru a te lua cu 
mine. 

— Numai de nu ţi s-ar întâmpla ceva, căpitane! exclamă 
Stăncuţa, îngrijorată de soarta căpitanului. 

— Nu te îngriji, Stăncuţo. Galaţii aceștia nu sunt tocmai 
atât de primejdioși după cum ar părea la prima vedere! 

Cu aceste cuvinte Mihu Inimă de Leu își luă rămas bun de 
la fată și porni singur spre mijlocul orașului. 

El își îndreptă pașii de-a dreptul spre închisoarea orașului, 
spre temnița Galaţilor, care îl aștepta de atâta vreme, dar nu 
ca om liber ci ca pe un prizonier pus în grele fiare. 

Cu toate acestea, acum stătea acolo fără teamă, în faţa 
clădirii cenușii și neprietenoase. 

— Pe cine cauţi? se răsti la el o voce aspră. 

— Pe comandantul închisorii! 


Atunci poarta se deschise și Mihu Inimă de Leu intră 
curajos, cu fruntea ridicată, în fioroasa clădire. 

Peste câteva minute apoi, Mihu Inimă de Leu stătea faţă în 
faţă cu Gheorghe Melinte. 

— Bună ziua! zise căpetenia haiducilor, ridicându-și cușma 
de pe cap. 

— Ce cauţi aici? 

— Vreau să vorbesc cu dumneata> 

— Dar dumneata cine ești? 

— Vasile Popa! 

— N-am auzit niciodată de numele acesta! 

— Atunci auzi acum! 

— Imi pari foarte ciudat! 

— Sunt într-adevăr un om cam ciudat! 

— Şi ce cauţi pe aici? 

— Am venit în chestiunea fetei aceleia! 

— În chestiunea cărei fete? 

— Aceea care a fost găsită și care acum e fata colonelului 
Ispirescu! 

Comandantul închisorii păli și pălirea lui de o clipă nu 
scăpă ochilor ageri ai lui Mihu Inimă de Leu. 

— Ce este cu fata aceea? întrebă Gheorghe Melinte 
tremurând de enervare. 

Mihu Inimă de Leu se scărpină după ureche. 

— Păi ce să fie... puţin bucluc! 

— Cum ai spus? 

— Puțin bucluc! 

— De ce? 

— Fiindcă aceea care a fost vârâtă în casa colonelului 
Ispirescu, n-a fost niciodată fata adevărată a colonelului ci 
Sofica, ibovnica lui Grigore Muscan. 

Vestea aceasta îl făcu pe Melinte și mai palid și mai 
galben. Descoperirea aceasta îl impresiona într-un chip 
foarte neplăcut căci dacă uneltirea lui era dată pe faţă și 
colonelul Ispirescu afla despre felul josnic în care fusese 
păcălit cu fata care nu era a lui, fără îndoială că-l va da afară 
din slujba de comandant al închisorii și încă trebuia să fie 


mulțumit dacă din cabinetul de comandant al închisorii n- 
ajungea în una din celulele ei. 

Timp de câteva minute Gheorghe Melinte fu atât de 
încurcat, încât nici nu putu să răspundă. 

În schimb, Mihu Inimă de Leu se gândi să se folosească de 
această încurcătură a comandantului. 

— După câte văd eu, zise el apăsând pe cuvintele din 
urmă, știi mult mai multe despre chestiunea aceasta decât 
mi-aş fi putut închipui. Acum, tare aș fi curios să știu cum a 
ajuns destrăbălata aceea în casa colonelului Ispirescu? 

— Mai încet! Nu vorbi așa tare! zise comandantul 
închisorii, cu glas rugător. Căci de se întâmplă să afle despre 
înșelătoria a cărei jertfă a fost colonelul ne taie în bucăţi pe 
toţi! 

Mihu Inimă de Leu râse din toată inima văzând groaza lui 
Melinte. 

— În ceea ce mă privește pe mine, eu nu mă tem că mă va 
tăia în bucăţi, deoarece eu n-am tras pe sfoară pe nimeni... 
Dimpotrivă, eu cred că, domnul colonel Ispirescu mi-ar fi 
foarte recunoscător că l-aș lămuri asupra felului mârșav în 
care a fost păcălit. 

— Să nu cumva s-o faci! strigă Gheorghe Melinte, îngrozit. 

— Păi de ce să n-o fac când eu pot să-i dau înapoi pe 
adevărata lui copilă? 

— Aceea pe care Mihu Inimă de Leu a ajutat-o să fugă de 
aici? 

Căpetenia haiducilor râse iarăși. 

— Dar n-a ajutat-o să fugă niciun Mihu Inimă de Leu! 

— Dar cine? 

— Ibovnicul ei, care a lăsat bileţelul acela în celulă numai 
pentru a-i păcăli pe urmăritori. 

— Şi de unde știi toate acestea atât de bine? 

Mihu Inimă de Leu zâmbi, șiret. 

— Iacă, știu și eu! De unde, asta e treaba mea! 

Gheorghe Melinte se uită atunci adânc în ochii aceluia 
care se găsea în faţa sa. 


— Tare mă tem că tu ai fost acela care a-i ajutat-o să fugă 
din temniţă! 

— Şi dacă ar fi așa? 

— Atunci te arestez îndată și te bag în închisoare ca pe 
complicele ei! 

Mihu Inimă de Leu continuă să zâmbească, nepăsător. 

— Este adevărat că asta o poţi face, dar... fata tot va 
ajunge la colonelul Ispirescu și mulțumită dovezilor pe care 
le are, îi va arăta acestuia că ea este adevărata lui copilă... 
Îţi închipui că atunci nici eu n-aş mai sta mai mult de câteva 
minute în închisoare! Așadar, vezi că prin arestarea mea n-ai 
împiedica-o pe copilă să se întoarcă la casa tatălui său, ci 
dimpotrivă. Or, eu știu prea bine că grozav ai vrea să 
împiedici aceasta! 

Comandantul închisorii își dădu seama că avea de a face 
cu un om foarte șiret și încurcătura lui deveni și mai mare. 

Văzând că prin ameninţări n-ajunge la niciun rezultat, se 
gândi să întoarcă foaia și începu să-l implore pe Mihu Inimă 
de Leu să renunţe la planul său. 

Căpetenia haiducilor însă era de neînduplecat. 

— Dar cum poţi crede că ar fi cu putință să mă mai 
răzgândesc? Lăsând la o parte răsplata, pe care fără îndoială 
că mi-o va da colonelul Ispirescu pentru că i-am deschis 
ochii asupra groaznicei înșelătorii a cărui jertfă a căzut, eu 
sunt omul dreptăţii și-ţi mărturisesc sincer că grozav m-aș 
bucura ca mârșăvia care s-a săvârșit faţă de bătrânul și 
cinstitul soldat să fie dată la iveală. 

— Bine omule, dar nu-ţi dai seama că atunci sunt pierdut? 
strigă comandantul închisorii, trădându-se astfel fără să 
vrea. Când își dădu seama de ceea ce făcuse, era prea 
târziu. 

Mihu Inimă de Leu îl prinse îndată asupra vorbei. 

— Așa? Va să zică mărturisești că și tu ai avut partea ta de 
vină în pungășia cu fata colonelului? Te pomenești că ai fost 
chiar complicele lui Grigore Muscan. Ori, adineauri spuneai 
că pedeapsa unui complice este temniţa... 


Gheorghe Melinte își dădu seama că orice tăgadă ar fi fost 
în zădar. De aceea, începu să se roage deznădăjduit de Mihu 
Inimă de Leu. 

— Îndurare! Ai milă de mine! Nu mă nenoroci! 

Lui Mihu Inimă de Leu îi venea să sară din piele de 
bucurie că descoperise adevărul atât de iute și cu atâta 
ușurință. 

— Mai întâi vreau să știu cum aţi făcut isprava! zise el. 

— Mărturisesc... îngână comandantul închisorii, doborât 
cu desăvârșire, că am fost complicele lui Grigore Muscan... 
Ne-am înțeles ca jumătate din cei cinci sute de galbeni, pe 
care îi dădea colonelul Ispirescu pentru regăsirea copilei 
sale să fie ai mei în schimbul certificării din partea mea cum 
că fata adusă de el este aceeași pe care am avut-o eu în 
închisoare... Dar ticălosul m-a tras pe sfoară și pe mine și a 
fugit fără să-mi dea o lețcaie! 

— Nici nu mă miră! Acesta este Grigore Muscan! mormăi 
Mihu Inimă de Leu. 

— Ce mă fac eu acum? se boci comandantul închisorii. S-a 
sfârșit cu toate... Sunt un om pierdut! 

— Nu te mai văita atâta! se răsti atunci Mihu Inimă de 
Leu. Dacă vei face mărturisiri complete și te vei căi, nu se 
poate ca domnul colonel Ispirescu, al cărui suflet nobil este 
cunoscut în tot ţinutul, să nu te ierte! 

— Dar cum să mai îndrăznesc eu să mă duc înaintea lui, 
cum să mă prezint lui? 

— Nu trebuie să te prezinţi căci te va chema el dacă va 
vedea că este nevoie de mărturisirea ta! 

— Şi crezi că mă va ierta? întrebă Gheorghe Melinte, 
căutând o încurajare în cuvintele aceluia care se găsea în 
faţa lui. 

— Fără îndoială! De altfel tu îl cunoști îndeajuns de bine 
pentru a-ți da seama că așa se va întâmpla! 

— Doamne, măcar de ai avea dreptate! 

Căpetenia haiducilor se pregăti să plece. 

— Eu mă duc acum până la colonelul Ispirescu! Tu rămâi 
aici, fără teamă, nu uita însă ceea ce ţi-am spus. 


Cu aceste cuvinte Mihu Inimă de Leu se îndepărtă și-l lăsă 
singur pe deznădăjduitul comandant al închisorii, care acum 
se căia de fapta sa și se ruga lui Dumnezeu să-i dea 
colonelului gândul cel bun pentru a nu-l pedepsi după cum 
merita. 


* * 


Nu mult timp după aceea, Mihu Inimă de Leu se înapoie la 
locul viran unde o lăsase pe Stanca. Fata îl aștepta cu 
nerăbdare și când îi auzi pașii apropiindu-se, chipul i se 
însenină, deodată. 

— Ei, ce ai făcut, căpitane? îl întrebă ea cu înfrigurare. 

— Totul merge strună! răspunse căpetenia haiducilor, 
strălucind de bucurie și el. 

— Zău? 

— Dacă-ţi spun eu! 

— Vai, căpitane, cum să-ţi pot eu mulțumi... 

Și mai înainte ca Mihu Inimă de Leu s-o fi putut împiedica, 
Stanca îi luă mâna și i-o sărută. 

— Stăncuţo, vino-ţi în fire, căci nu sunt nici popă, nici 
vlădică să-mi săruţi mâna! strigă Mihu Inimă de Leu. 

— Dar sunt atât de fericită, căpitane! 

— Acum, hai să mergem! zise căpetenia haiducilor. De- 
abia acum vine partea cea mai grea. Dacă am trecut și hopul 
acesta, atunci vei putea spune cu adevărat că ești fericită! 

Zicând aceste cuvinte, Mihu Inimă de Leu o luă de mână 
pe fată și porni cu ea spre locuinţa colonelului Ispirescu. 

Înainte de a porni la drum însă Mihu Inimă de Leu își 
schimbă înfățișarea pe cât putu, de teamă să nu fie 
recunoscut de colonelul Ispirescu, care-l mai văzuse odată, 
foarte de aproape, cu prilejul nunţii tulburate a boierului 
Panait Fotache. Cu toate că, la drept vorbind, ar fi fost cam 
greu ca Ispirescu să-l recunoască, deoarece în seara aceea 
de pomină Mihu fusese îmbrăcat boierește, pe când acum 
purta numai straie simple de țăran. 


Ajungând la locuinţa colonelului Ispirescu, vistavoiul nu 
voia de loc să-i lase pe cei doi necunoscuţi să pătrundă în 
casă. Ce să caute doi ţărani la viceguvernatorul ținutului? 
Mihu Inimă de Leu însă cunoștea cheia cu ajutorul căreia se 
poate intra în orice casă și un ban de argint vârât în mâna 
vistavoiului deschise îndată ușa înaintea sa 

Peste câteva clipe apoi, colonelul Ispirescu îl primi și 
căpetenia haiducilor îi povesti totul din fir în păr, fără nicio 
introducere, fără niciun fel de înconjur. 

Bietul colonel asculta cu groază, cu uimire, cuvintele lui 
Mihu Inimă de Leu iar când acesta își sfârși ce avea de spus, 
o măsură pe Stăncuţa cu priviri pătrunzătoare spre a vedea 
dacă spusele ţăranului aveau o cât de mică aparenţă să fie 
adevărate. 

Și cum se uita așa, îndelung la fată, asemănarea chipului 
ei cu a copilei de-acum cincisprezece ani i se părea tot mai 
izbitoare... Da, da, fata aceasta și nu cealaltă semăna cu 
copila lui ce-i fusese răpită de ţigani. 

— Cum... tu... tu să fii oare mica, draga mea Pia? îngână 
bietul colonel. Doamne, dar cum să mă încredinţez că acesta 
este adevărul și că nu voi cădea iarăși pradă vreunei 
înșelătorii cum se pare că am căzut prima oară? 

Privirea Stăncuţei rătăcind prin odaie, căzu asupra unui 
tablou care înfățișa pe o femeie tânără cu o privire nespus 
de blândă. 

Femeia din pictura aceea semăna grozav cu Stăncuţa, 
care privind tabloul își aducea aminte tot mai lămurit despre 
o făptură blândă, bună, care în copilăria ei se ocupase foarte 
mult de ea 

Deodată amintirea îi împrospăta în minte nu numai chipul 
dar și numele pe care femeia din tablou îl purtase de mult, 
de mult de tot și stăpânită de un simțământ nespus de duios, 
ea rosti: 

— Mama! 

Lacrimile podidiră ochii colonelului Ispirescu care își 
aduse aminte acum că fata cealaltă nici măcar nu se uitase 


mai cu luare aminte la chipul aceleia care pretindea ea că-i 
dăduse viaţă. 

Și cu cât stătea mai mult Stanca în locuinţa colonelului 
Ispirescu, cu atât mai bine își aducea aminte fata de trecut. 

Ea arătă pe fereastră și zise: 

— lată și grădina în care mă jucam zilnic cu bătrânul 
Marin! 

Dar nici n-apucă să rostească bine aceste cuvinte că 
deodată se și repezi în grădină. 

Mihu Inimă de Leu și cu colonelul Ispirescu o urmară, 
grăbiţi. 

Stanca alergase de-a dreptul la fântâna săritoare din 
mijlocul grădinii. 

Miraculoasa putere a amintirii îi reîmprospătase în minte 
o întâmplare petrecută cu cincisprezece ani în urmă. Intr-o 
după amiază Stăncuţa se jucase prin grădină cu o păpușă de 
lemn și tot jucându-se cu ea o ascunsese atât de bine încât, 
cu toate încercările servitorilor de a-i da de urmă, păpușa de 
lemn rămase pierdută. Pe vremea aceea fetița nu-și mai 
amintise nici ea unde ascunsese păpușa de lemn. Acum însă, 
după atât amar de vreme, ea își aduse aminte de locul unde 
își ascunsese jucăria din copilărie. 

Stăncuţa se repezi deci la fântâna săritoare și din una din 
găurile ornamentaţiei scoase la iveală păpuşa de lemn. 
Timpul, intemperiile, lăsaseră urme adânci pe biata păpușă 
care putrezise pe jumătate și era toată acoperită de 
mucegai. Se mai putea vedea însă că era o jucărie.. 

— Iată păpușoiul! strigă ea, rostind numele de batjocură, 
pe care-l dăduse cu cincisprezece ani în urmă, păpușii de 
lemn. 

Atunci orice îndoială dispăruse din sufletul colonelului 
Ispirescu. 

El se repezi la fată, o strânse în braţe, o copleși cu 
sărutările sale. 

— Copila mea... scumpa mea copilă! exclamă el cu ochii 
năpădiţi de lacrimi de bucurie. 


Gheorghe Melinte care nu se mai putu împotrivi 
mustrărilor de cuget, se repezi la locuinţa colonelului și-și 
mărturisi păcatul, repetând întocmai ceea ce spusese Mihu 
Inimă de Leu cu câteva minute mai înainte. 

Și Cerul, vroind parcă să îndepărteze din sufletul greu 
încercatului părinte, orice urmă de bănuială, îl trimise în 
grădină și pe bătrânul Marin. Acesta însă nu venea singur, ci 
întovărășit de o babă și mai bătrână decât el. 

În câteva clipe află și el despre ceea ce se petrecuse. 
Bătrânul și cinstitul servitor nu-și mai încăpea în piele de 
bucurie că adevărata Pia Ispirescu fusese regăsită. 

— Şi eu tot pentru asta umblam, îi zise el, colonelului. Am 
răscolit tot orașul și nu m-am lăsat până când n-am dat peste 
doica jupâniţei, pentru ca să dovedească și ea că cealaltă nu 
este fata domnului colonel. 

Bătrâna se apropie de Stanca și-i ridică mâneca de la 
cămașă. 

— Iată, zise baba, aici pe braţul stâng, semnul acesta, pe 
care-l avea și mama sa, în același loc, dovedește mai bine 
decât orice că aceasta este adevărata Pia Ispirescu! 

Ura bătrânului servitor împotriva aceleia care intrase pe 
nedrept în casa stăpânului său era atât de mare, încât, nici 
chiar cu prilejul acestei mari bucurii nu uită de ea și porni în 
casă pentru a o aduce pe Sofica spre a-și lua pedeapsa bine 
meritată. 

Dar Sofica ștersese putina. Văzând neobișnuita mișcare 
din grădină, ibovnica lui Grigore Muscan deschisese o 
fereastră care dădea în grădină și auzind despre ce este 
vorba, își dădu îndată seama ce o așteaptă și cât ai clipi din 
ochi se făcu nevăzută... 

Colonelul Ispirescu era în culmea fericirii și Stăncuţa nu 
mai putea de bucurie, nici ea. 

— Copila mea dragă... scumpa mea Pia, exclamă fericitul 
părinte. Acum nu mai încape nicio îndoială că tu ești fetița 
mea dulce care mi-a fost răpită acum cincisprezece ani de 
țigani! Nu, nu mai poate încăpea nicio îndoială! De data 


aceasta și inima îmi spune că tu ești fata mea, tu ești Pia 
mea, mica mea Pia! 

— Tată!... dragă tată! îngână și Stăncuţa, care-și lipi capul 
de pieptul bătrânului soldat. 

După ce mai trecură câteva clipe colonelul Ispirescu se 
gândi și la omul care-i procurase această nesfârșită bucurie 
la apusul vieţii sale. El se uită cercetător în jurul său dar 
Mihu Inimă de Leu nu era niciunde. 

— Unde este omul care mi-a adus-o înapoi pe mica mea 
Pia pentru ca să-l răsplătesc după cum se cuvine? întrebă el. 

Dar omul acesta dispăruse fără urmă de parcă l-ar fi 
înghițit pământul. După ce-și isprăvi treaba și văzu că 
Dumnezeu îl ajutase să-i pricinuiască atât Stăncuţei, cât și 
colonelului Ispirescu o bucurie atât de mare, socoti că 
misiunea lui era îndeplinită și folosindu-se de împrejurarea 
că toată lumea se ocupa numai de fiica regăsită, dispăru din 
grădină. 

Acum călărea ca vântul pe drumul Brăilei, ducându-se 
spre locul unde păzea Leonte caii haiducilor. 

Colonelul Ispirescu se întoarse spre fiica sa. 

— Dar cine a fost omul acesta? Nu l-am întrebat nici 
măcar cum îl cheamă? 

— Asta pot să ţi-o spun și eu, tată! răspunse Stăncuţa. 

— Vorbește! Cum îl cheamă? 

— Mihu Inimă de Leu. 


CAPITOLUL 114 
ATACUL ÎMPOTRIVA CONACULUI LUI 
PANAIT FOTACHE 


După ce se încredințase că boierul Panait Fotache o 
dusese pe Mioara Comăneanu în conacul său, Dan Dragomir 
se întoarse iute la calul său lăsat la câțiva pași de gardul 
conacului. Între timp, calul se mai odihnise puţin și deoarece 
cât timp călăreţul său stătuse la pândă, el mâncase din 
belșug din iarba grasă ce i se îmbia. Acum își ducea stăpânul 


înviorat și ușor, ca și când de-abia atunci ar fi pornit la 
drum. 

Dan Dragomir era un mare iubitor de animale și pe roibul 
său și-l iubea mai ales foarte mult. Tocmai de aceea îl cruța 
pe cât putea și nu-l silea să meargă în galop prea repede 
decât numai atunci când avea vreo veste prea însemnată de 
a-i comunica prietenului său. 

Ori, ce veste mai însemnată ar fi putut el să-i aducă 
căpitanului, decât aceea despre găsirea iubitei sale? De 
aceea, își zori roibul tot mai tare și în curând ajunse la 
păduricea în care păzea Leonte caii voinicilor. 

— Bravo, roibule! strigă Dan Dragomir, bătându-și calul 
pe ceafă. Și de data aceasta ai fost la înălțime! Dar acum te 
vei odihni și tu puţin, căluțul meu drag! Până când nu va fi 
vorba să ne înapoiem la conacul acelui blestemat boier, până 
atunci nici nu te mai scot din grajd! 

Și roibul înţelese parcă rostul cuvintelor stăpânului său, 
sau recunoscuse păduricea unde știa că se găsesc și ceilalţi 
tovarăși ai săi, căci necheză mulțumit. 

Leonte luă calul în primire și peste câteva minute Dan 
Dragomir vâslea din răsputeri, îndreptându-și barca spre 
celălalt țărm al Dunării. 

Nici nu se crăpase încă bine de ziuă când barca voinicului 
și ajunse la păpurișul în mijlocul căruia erau pitite și 
celelalte bărci ale haiducilor. 

Dan Dragomir legă barca, apoi se îndreptă cu pași vioi 
spre intrarea în tunelul care ducea în castrul roman. 

La sosirea lui haiducii dormeau încă. 

Cu toate acestea, voinicul se duse de-a dreptul în odaia 
Lui Mihu Inimă de Leu. Căpitanul le poruncise anume 
tuturor oamenilor săi ca la orice oră s-ar înapoia din drumul 
pe care fuseseră trimiși să vină la el spre a-i raporta despre 
rezultatul însărcinării. 

Dacă s-ar fi găsit cineva care să fi cunoscut cel de-al doilea 
castru roman de la Iglița înainte ca haiducii să se fi așezat în 
el și l-ar fi revăzut acum, fără îndoială că nu l-ar fi 
recunoscut. Încăperile acelea murdare, dărăpănate, pline de 


praful ce le acoperise în răstimp de aproape două mii de ani, 
erau acum niște odăi curate, bine mobilate, străbătute de 
aerul curat care pătrundea în ele prin ventilatoarele tăiate 
cu mult meșteșug în zidul de piatră. 

Mihu Inimă de Leu adusese prin oamenii săi, chiar de la 
Odesa, mobile, covoare, tablouri, chiar și tapete și cu 
acestea rânduise castrul cu atâta bun gust și chiar fast, încât 
acela care ar fi pătruns acolo prin surprindere s-ar fi crezut 
oriunde, numai într-o ascunzătoare de haiduci, nu. Odaia 
căpitanului mai ales, era mobilată atât de frumos, încât 
puţini erau chiar și la București boierii care să fi avut în casa 
lor lucruri atât de minunate și cu atâta bun gust. 

Dar și mai frumoasă și mai scump mobilată decât aceasta 
era o altă odaie a castrului roman. Odaia pe care Mihu Inimă 
de Leu o rezervase pentru Mioara Comăneanu după ce 
trecuse pe la moara de pe malul Dunării, unde aflase că 
iubita sa era în viaţă. 

Din toată Odesa, Zamiris cumpărase tot ce era mai scump, 
deoarece primise poruncă de la Mihu Inimă de Leu să nu 
facă niciun fel de economie când era vorba de ceva ce ar fi 
putut să facă și mai plăcută încăperea în care urma să 
locuiască iubita sa. Și bietul Zamiris trebui să facă de trei ori 
drumul până la Odesa pentru a cumpăra tot ceea ce trebuia 
pentru odaia iubitei căpitanului. 

Mihu Inimă de Leu simţea acum că ziua în care Mioara 
Comăneanu va fi din nou lângă el și de data aceasta pentru 
totdeauna, nu mai putea fi departe. Tocmai de aceea îl zori 
pe Zamiris cât putu să grăbească transportarea lucrurilor 
cumpărate în frumosul oraș rusesc de pe malul Mării Negre. 


* 
x x 


Mihu Inimă de Leu avea somnul foarte ușor și de aceea el 
auzi îndată pașii lui Dan Dragomir și se trezi. Când își văzu 
prietenul intrând pe ușă, citi îndată pe chipul lui că acesta îi 
aducea vești bune. 


— Ce ai făcut, Dane? întrebă căpitanul, cu nerăbdare. Ai 
găsit-o? Ai vorbit cu ea? Răspunde odată! 

— Şi da și nu! răspunse voinicul. De găsit am găsit-o eu și 
știu unde se găsește! De vorbit însă, din păcate, n-am putut 
vorbi cu ea! 

— Dar unde este Mioara mea? 

— Astă noapte boierul Panait Fotache a dus-o în conacul 
lui de lângă Galaţi, unde o ţine prizonieră! 

Mihu Inimă de Leu sări din pat ca mușcat de șarpe. 

— Ce spui, omule? strigă el, înfuriat. Mioara Comăneanu, 
Mioara mea, prizoniera lui Panait Fotache? Dar cum, în ce 
fel, în ce împrejurări a ajuns ea în conacul ticălosului acela? 
Vorbește odată, Dane! 

— Mai ai puţină răbdare, să-ţi spun pe rând tot ceea ce s-a 
petrecut, căci altfel mă vei înțelege mai greu! răspunse Dan 
Dragomir. 

— Unde ai dat de urma Mioarei? 

— Dădusem o raită prin satele din jurul Galaţilor în 
nădejdea că poate voi afla pe acolo ceva despre Mioara și mă 
întorceam spre Galaţi. Tocmai treceam pe sub zidurile 
Schitului Sfintei Treimi când deodată am tresărit la auzul 
unui horcăit sfâșietor. Roibu tresări și el și atunci am 
coborât din șea și am pornit în direcţia de unde veneau 
gemetele acelea îndurerate. In șanțul de la marginea 
drumului am dat apoi peste trupul unei femei rănite care 
zăcea într-un lac de sânge. Femeia aceasta era Smaranda! 

— Ce spui? Smaranda a fost rănită? 

— Ba a și murit chiar! Eu însumi i-am închis ochii. A fost 
rănită de unul din ţiganii care au răpit-o pe Mioara din 
Schitul Sfintei Treimi. 

— Cum?! Mioara a fost răpită de ţigani?! Dane, îţi dai 
seama de ceea ce spui? 

— Da, îmi dau prea bine seama, răspunse Dan Dragomir, 
și îţi repet, Mioara Comăneanu a fost răpită din Schitul 
Sfintei Treimi, unde pesemne că se refugiase din nou, de 
către ţigani. Aceștia însă, au predat-o pe iubita ta îndată 


boierului Panait Fotache din a cărui însărcinare se pare că 
lucraseră. 

— Dar cum de a ajuns Smaranda lângă Schitul Sfintei 
Treimi care e dincolo de Galaţi, când nouă ne-a spus că se 
duce până la moară, spre a vedea dacă printre ruine nu mai 
găsește ceva ce ne-ar putea fi de folos aici? 

— Înainte de a trece în lumea de apoi Smaranda mi-a 
dezvăluit multe, ușurându-și sufletul de multe din păcatele 
pe care le-a săvârșit în viaţă. 

— Cum?! se miră căpetenia haiducilor. Smaranda a avut 
sufletul încărcat de păcate? Dane, ceea ce-mi spui tu mi se 
par lucruri din altă lume! 

— Și, totuși, așa este. Noi ne-am înșelat grozav în privința 
acestei fete care în clipa de faţă nu mai este printre cei vii! 

— Ce tot spui! 

— Pentru ca să-ţi dai seama că astfel stau lucrurile este 
îndeajuns să-ţi spun următoarele, Smaranda mi-a mărturisit 
că în două rânduri a încercat s-o omoare pe Mioara 
Comăneanu, iar acum, când a auzit că iubita ta trăiește, se 
pregătea pentru a treia oară s-o scoată din rândurile celor 
vii. Bănuiala ei fiind că Mioara se refugiase din nou la 
Schitul Sfintei Treimi, se dusese acolo cu gândul de care ți- 
am vorbit mai sus 

— Ceea ce spui tu mi se pare de necrezut, zise căpetenia 
haiducilor, uluit cu desăvârșire de cele auzite. Dacă nu mi-ai 
vorbi tu, aș crede că stau de vorbă cu unul care vrea să mă 
zăpăcească cu cine știe ce scop. 

— Şi cu toate acestea, vei afla încă multe lucruri care ţi se 
vor părea cu neputinţă de a fi adevărate! zise Dan Dragomir 
și apoi îi povesti lui Mihu Inimă de Leu, pe rând, tot ceea ce 
auzise de la fata morarului de pe malul Dunării. 

Când Dan Dragomir sfârși cu ceea ce avu de spus, Mihu 
Inimă de Leu își împreună mâinile, îngrozit. 

— Cine ar fi crezut, exclamă el, că fata aceasta, cu o 
înfățișare atât de blândă, să fie în stare de ticăloșii atât de 
mari! 


— După ce Smaranda și-a dat sufletul, urmă voinicul 
român, am sărit iarăși în șa și am pornit pe urmele ţiganilor, 
după amănuntele pe care mi le dăduse nefericita Smaranda. 
În curând am și dat de urma lor sub un copac trăsnit, dintr-o 
pădurice de sălcii. Până când să ajung eu acolo însă 
nemernicii spălaseră putina. Am observat însă urmele unei o 
a doua căruţe care venise până acolo și apoi se înapoiase pe 
un drum ocolit spre Galaţi și am hotărât să pornesc pe urma 
aceasta. Era clar pentru mine că ţiganii o răpiseră pe Mioara 
Comăneanu pentru altcineva și nu pentru ei. Și cum urmele 
căruţei de-a doua duceau spre Galaţi, mi-am zis că ţiganii 
lucraseră fără îndoială din încredințarea boierului Panait 
Fotache. 

— Şi ai dat peste cea de-a doua căruţă? întrebă Mihu 
Inimă de Leu, cu nerăbdare. 

— Așteaptă puţin! În curând am auzit înaintea mea 
huruitul unei căruţe care mergea în goana cailor. Nu mult 
după aceea am și zărit căruţa și am urmărit-o pas cu pas, 
însă din depărtare, pentru a nu fi văzut. Când am ajuns în 
apropierea Galaţilor, căruţa a ocolit orașul și pe urmă s-a 
îndreptat spre conacul boierului Fotache. Atunci, am coborât 
din șa și m-am furișat pe jos până la gardul care 
împrejmuiește conacul. De acolo am văzut cum cei doi 
călători ai căruţei o ridică pe Mioara și o duc în una din 
odăile conacului. 

— Blestematul! strigă căpetenia haiducilor. 

— Liniștește-te, căpitane, zise Dan Dragomir, căci Mioara 
Comăneanu nu va rămâne prea multă vreme în ghearele 
acelui ticălos. 

— Te-ai uitat puţin prin conac, întrebă Mihu Inimă de Leu, 
spre a vedea cum am putea-o scăpa mai ușor pe Mioara din 
captivitatea nemermicului acela? 

— Mărturisesc, căpitane, că nu prea m-am uitat, deoarece 
mă grăbeam să ajung cât mai iute aici spre a-ţi da de știre. 
Dar mă voi înapoia îndată și voi căuta să-mi dau seama cum 
am putea să ajungem mai iute și mai sigur la ea! 


— Nu, stai pe loc! zise Mihu Inimă de Leu. Ești îndeajuns 
de obosit. Îţi mulțumesc, în orice caz, îţi mulţumesc din tot 
sufletul că mi-ai adus știri de la scumpa mea Mioara. 

Cu aceste cuvinte Mihu Inimă de Leu îl îmbrăţișă și-l rugă 
să-l trezească pe Mișu Drăgan și să-l trimită până la el. 

Peste câteva minute, Mișu Drăgan stătea în fața 
căpitanului său. 

În câteva cuvinte Mihu Inimă de Leu îi spuse lui Drăgan 
tot ceea ce credea că este necesar ca acesta să știe pentru a- 
și putea îndeplini cu folos însărcinarea pe care i-o dăduse. 

— Așadar, ai înţeles Drăgane, ce ai de făcut? îl întrebă 
căpitanul pe haiduc. 

— Am înţeles, căpitane! răspunse Drăgan. 

— Te furișezi cu multă băgare de seamă până la conac, te 
uiţi bine spre a da de rostul tuturor porţilor, și prin care se 
poate pătrunde mai ușor înăuntru. Vei căuta să afli câţi 
oameni se găsesc la conac în permanenţă și câte și ce fel de 
arme se găsesc acolo. Te vei mai uita la ce depărtare de 
conac sunt așezate locuinţele argaţilor și a celorlalți 
servitori, precum și dacă sunt câini prin curte. Într-un 
cuvânt, vei căuta să afli tot ceea ce trebuie să știm pentru ca 
atacul nostru să fie încununat de succes! 

— Am înţeles, căpitane! 

— La ceasurile unsprezece din noapte voi fi la salcia 
trăsnită împreună cu oamenii noștri. Până atunci îmi vei afla 
toate aceste amănunte și vei veni și tu acolo. 

— Voi fi acolo, căpitane! răspunse flăcăul. 

— Acum du-te cu Dumnezeu! zise Mihu Inimă de Leu. 

Mișu Drăgan porni la drum, chiar peste câteva minute, iar 
Mihu Inimă de Leu își trezi oamenii din somn pentru a 
începe pregătirile în vederea atacului ce urmau să-l dea în 
noaptea aceea împotriva conacului lui Panait Fotache. 

Pregătirile ţinură toată ziua deoarece Mihu Inimă de Leu 
voia ca de data aceasta să sfârșească odată pentru 
totdeauna cu acela care fusese pricina nenorocirii sale în 
ţara Românească. El nu avea de gând numai s-o scape pe 
iubita sa din ghearele aceluia care o ţinea captivă în scopuri 


pe care el le bănuia, ci voia să se și răfuiască cu boierul 
Panait Fotache. Voia să se folosească de toată puterea de 
care dispunea, pentru a-i răsplăti ticălosului boier toate 
suferinţele și umilirile pe care i le pricinuise Fotache atât lui, 
cât și Mioarei Comăneanu. 

După amiază apoi, haiducii porniră la drum. 

La chemarea lui Mihu Inimă de Leu treizeci de flăcăi 
oţeliţi în lupte porniră la drum din castrul roman de la Igliţa. 
Toţi treizeci erau înarmaţi cu puști noi nouţe, cu câte două 
pistoale, câte un pumnal lung, câte o ghioagă și câte o 
frânghie de aruncat, după asemănarea călăreţilor din 
preriile Americii. Şi mai înainte de a se îmbarca în bărci, 
Mihu Inimă de Leu privindu-și mica lui ceată părea un 
comandant care-și trece în revistă trupa, mai înainte de a 
pleca la paradă. 

Bărcile înaintau încet prin labirintul de canale ale Bălții, 
deoarece Mihu Inimă de Leu nu voia să-și obosească 
oamenii. 

Ceata haiducilor trecu apoi și Dunărea și se urcă pe caii 
pe care Leonte îi pregătise mai dinainte. La câteva minute 
după unsprezece, Mihu Inimă de Leu și cu oamenii săi 
ajunseră la salcia trăsnită. 

Aici îl și aștepta Mișu Drăgan care se înapoiase de la 
Galaţi cu o exactitate vrednică de admirat. De îndată ce-l 
zări pe căpitan apropiindu-se se apropie de el și-i raportă: 

— Mioara Comăneanu este închisă în odaia cu fereastra 
zăbrelită. Niciunul din servitorii de la conac n-au voie să 
intre în odaia aceasta afară de argatul Timoftei și o tânără 
servitoare, intrată de curând în slujba boierului Panait 
Fotache, care a luat-o anume pentru a o servi pe Mioara. 
Slugile de la conac nici n-au văzut-o măcar până acum pe 
Mioara. În schimb boierul are obiceiul de a se duce la ea, 
chiar și de mai multe ori pe zi. De fiecare dată însă în 
coridorul din fața odăii pătrunde zgomotul certei care are 
loc mereu între boier și prizoniera sa. Boierul Panait Fotache 
părăsește odaia Mioarei aproape întotdeauna foarte furios. 


Astăzi la amiază mai ales, s-a necăjit atât de grozav, încât i-a 
venit rău și a trimis după doctor care venind i-a lăsat sânge. 

Servitorimea de la conac nu este prea numeroasă, își urmă 
raportul Mișu Drăgan. Zece bărbaţi și cinci femei. Asta-i tot. 
Servitorimea n-are arme, dar într-una din odăile conacului 
sunt îngrămădite atâtea puști și pistoale, încât, în caz de 
primejdie, fiecare servitor poate fi înarmat destul de bine. 

Conacul n-are decât două ieșiri. Una este prin poarta cea 
mare din faţă, iar alta în dos, pentru servitorime. Afară de 
aceasta, mai este un coridor lung și închis care leagă 
conacul de locuinţa vechilului. In mijlocul acestui coridor se 
găsește o ușă de fier, despre care nimeni nu-și amintește s-o 
fi văzut vreodată descuiată. De altfel nici nu se știe dacă 
cheia de la broasca ușii mai este pe undeva, sau s-a pierdut 
de mult. 

Conacul propriu zis este înconjurat de un parc mare, care 
însă n-are altă intrare decât aceea din faţă. Locuinţele 
servitorilor sunt foarte departe de conac. Cam la vreo zece 
minute de drum. În curtea conacului noaptea păzesc trei 
câini măcelărești, care trebuie să fie foarte răi, deoarece 
numai noaptea li se dă drumul, ziua fiind legaţi. Am avut eu 
grijă însă, să nu fim trădaţi de lătratul acestor câini. Le-am 
dat la toţi trei câte o bucată de carne otrăvită, așa că, nu 
vom fi tulburaţi de ei. 

— Bravo, Drăgane! zise căpitanul, după ce primi raportul 
flăcăului. i-ai făcut datoria cum nu se putea mai bine. 
Acum, ne vom împărţi în două cete și vom împresura 
conacul. Să nu rămâneţi însă prea depărtaţi unul de altul, 
deoarece planul meu este să împresurăm conacul lui Panait 
Fotache ca un lanţ viu, pentru ca nimeni să nu poată părăsi 
casa. Eu am nevoie de patru oameni care să pătrundă odată 
cu mine în conac pe poarta principală. Cine vrea să meargă 
cu mine? 

Toţi haiducii se oferiră fără ca vreunul să fi căutat să se 
ferească. _ 

— Bravo, băieţi! zise atunci căpitanul. Imi pare bine că nu 
vă temeţi de niciun fel de primejdie! Cristache Roată, 


Gavrilă din Macin, Niculiţă și Mitrache, voi veţi veni cu 
mine! 

Drăgane, tu îţi iei doisprezece oameni și pornind spre 
dreapta vei alcătui un semicerc în jurul conacului. Tu, Dane, 
îi vei lua pe ceilalţi oameni și mergând spre stânga, vei face 
același lucru. Când voi fluiera de trei ori, veţi trage toţi, 
deodată. M-aţi înţeles? 

— Da! strigară cei treizeci de haiduci. 

— Acum, porniţi la drum. Când cercul va fi încheiat, Dane, 
să faci de trei ori cum face cucuveaua. Când eu voi da 
același semnal, toată lumea pornește înainte, având ca ţintă 
conacul. La o sută de pași de gard vă opriţi și nu înaintați 
decât numai dacă vă dau eu semnalul de atac. Acum porniţi! 

Haiducii porniră și parcă și Dumnezeu ar fi fost cu ei, căci 
luna, care până atunci luminase orbitor, intră după un nor 
des și negru. 


* * 


În vreme ce haiducii se sfătuiau sub salcia trăsnită, 
luminile conacului boierului Panait Fotache se stingeau una 
după alta. Locuitorii conacului se culcaseră rând pe rând. 

Cea dintâi care se culcase fusese Mioara Comăneanu, 
deoarece veșnicul violent schimb de cuvinte cu Panait 
Fotache o obosea grozav. Curând după aceea se duse să se 
odihnească și Panait Fotache, deoarece a doua zi de 
dimineaţă voia să-și isprăvească iute treburile pentru a se 
putea înapoia la conac încă înainte ca Mioara să se scoale. 

Și servitorii dormeau de mult somnul celor drepţi, când 
deodată, doi oameni se furișară din conac pe ușa din dos, 
aceea pe unde umblau numai servitorii. 

Cei doi noctambuli erau Timoftei și Gherghina 

Timoftei se rugase atât de mult de iubita inimii sale, până 
când în cele din urmă Gherghina primi să facă o mică 
plimbare cu el. 


Ei înconjurară încet castelul și mână în mână porniră pe 
șosea mergând mereu înainte. 

Timoftei șoptea cuvinte de dragoste iar Gherghina râdea 
în ascuns de planurile de viitor ale flăcăului, care credea că 
în curând vor fi uniţi într-o singură pereche. 

Inspirat poate de apropierea alesei inimii sale, poate de 
noaptea aceea cu lună plină, Timotei începu să cânte, 
deodată. 

Gherghina se trânti atunci pe marginea câmpului de lângă 
drum, la rădăcina unui salcâm și așa ascultă cântecul lui 
Timotei. 

Argatul preferat al boierului Panait Fotache cânta unul 
după altul, cântecele cele mai frumoase, dar Gherghina 
tăcea cu încăpățânare și privea ţintă înaintea sa. 

Timotei tocmai voia să înceapă un nou cântec, când 
Gherghina îi prinse mâna, deodată. 

— Ce este? o întrebă argatul. 

— Acolo! Acolo! șopti fata. 

— Ce este acolo? 

— Ia te uită, măi Timotei, șopti fata din nou, apropiindu-se 
tot mai mult de argat. Acolo, în marginea păduricii, stă de 
mult un călăreț. Nu se mișcă de loc, parcă ar fi de piatră. 
Timoftei, mie mi-e frică! Hai să ne înapoiem la conac! 

Timotei se uită în direcţia arătată de fată și atunci îl zări și 
el pe misteriosul călăreț. 

Atunci o apucă pe Gherghina de mână și porni în grabă cu 
ea spre conac. 

— Nu înţeleg, zise argatul, de ce n-au lătrat câinii la 
apropierea străinului! 

— Şi să știi că e cam mult de când n-am mai auzind niciun 
lătrat! zise și Gherghina. N 

— Nu cumva să li se fi întâmplat ceva! In orice caz, mă voi 
uita să văd de ce au amuţit așa, pe neașteptate. 

Dar ajungând în curte, în zadar căutară ei câinii. 
Credincioasele animale nu erau niciunde. În cele din urmă îi 
găsiră lângă coteţul lor. Toţi trei zăceau ţepeni, unul lângă 


altul. Unul tocmai își dădea sufletul când Timoftei se 
aplecase peste el. Ceilalţi doi muriseră mai dinainte. 

— Ptiu, drace! strigă Timoftei, când zări cadavrele 
înţepenite ale câinilor. Asta nu mai e șagă! Se pare că 
primejdia e mare! Trebuie să-l scol pe boier. Mai întâi însă, 
tu, Gherghino, fugi iute în odaia ta, să nu prindă cineva de 
veste că am fost împreună. 

Gherghina ascultă de sfatul argatului și fugi iute în odăița 
ei. În vremea aceasta Timoftei se duse în odaia stăpânului 
său și fără a-l trezi cu binișorul, strigă: 

— Boierule, boierule... scoală că e mare bucluc! 

Strigătul argatului îl trezi pe Panait Fotache dintr-un vis 
foarte frumos. Visa tocmai că o ducea la altar pe Mioara 
Comăneanu și de aceea era furios pe Timoftei care-l 
deșteptase dintr-un vis atât de frumos. 

— Dracul să te ia, că nici să visez nu mă mai lași! Ce este? 
se răsti el, furios. 

— Boierule,  boierule, răspunse  argatul cu glasul 
tremurând, mi se pare că vine Mihu Inimă de Leu peste noi! 

— Ai înnebunit? urlă Panait Fotache, scos din sărite. 

După aceea sări din pat drept în mijlocul odăii și se răsti 
atât de grozav la argatul care tremura de teamă, încât 
acesta se fâstăci cu totul și numai cu multă greutate fu în 
stare să povestească ceea ce știa. 

Atunci boierul se îmbrăcă în grabă și se repezi în curte. 
Când se încredinţă și el de moartea câinilor, porunci îndată 
să se închidă poarta grea de stejar a conacului și să se așeze 
și crucile de fier în spatele ei. 

— Toată lumea să se adune cât mai iute în sala cea mare a 
conacului! îi porunci apoi Fotache lui Timoftei. 

Peste câteva minute apoi argaţii și servitoarele speriate și 
somnoroase începură să sosească unii după alţii. 

Boierul Panait Fotache se uită pe rând la toţi oamenii săi, 
apoi întrebă: 

— Toată lumea este aici? 

— Da! răspunseră servitorii. 


— Ascultaţi pentru ce v-am chemat! urmă atunci boierul. 
După cum cred că știți și voi, logodnica mea se găsește aici, 
la conac. Judecând după anumite semne care au fost 
descoperite, se pare că Mihu Inimă de Leu vrea să atace 
conacul pentru a-mi răpi logodnica. Mai știți însă că dacă 
Mihu Inimă de Leu izbutește să pătrundă în conac atunci voi 
toți veţi fi niște copii ai morţii, deoarece ticălosul acesta nu 
cunoaște milă și îndurare faţă de nimeni. În ceea ce le 
privește pe femei, pe ele le așteaptă o soartă mai rea chiar și 
decât moartea dacă vor cădea în mâinile bandiţilor. De 
aceea, vă cer să nu mă lăsaţi... să nu mă lăsaţi singur în fața 
banditului! 

Niciunul din cei de faţă nu dorea să cadă în ghearele 
temutului căpitan de haiduci, dar mai puţin să pornească 
împotriva lui cu arma în mână. 

De adevărul acesta se pare că era pătruns și boierul 
Panait Fotache căci deodată schimbă tonul și strigă: 

— Pe acela, care nu va sta de pază acolo unde-l voi așeza 
eu, sau nu va asculta de poruncile mele, îl voi împușca 
întocmai ca pe un câine! 

Și pentru a dovedi că nu glumește, luă în grabă un pistol 
vechi de pe perete și-l îndreptă asupra servitorilor care se 
ghemuiseră speriaţi unii într-alţii. 

Văzând că prin această ameninţare își ajunsese scopul, 
porunci îndată ca toate obloanele de la ferestrele conacului 
să fie trase și toate mobilele care puteau fi mișcate din loc, 
să fie îngrămădite în faţa ferestrelor. 

De-abia apucaseră servitorii să îndeplinească aceste 
porunci ale boierului când deodată, la poarta principală a 
conacului se auzi o gălăgie asurzitoare. Servitorii se speriară 
atât de tare de parcă ar fi căzut în mijlocul lor cel puţin o 
duzină de ghiulele. 

— Deschideţi! strigă Mihu inimă de Leu, lovind cu patul 
puștii în poarta. Deschideţi și daţi-mi înapoi logodnica, pe 
Mioara Comăneanu! Daţi-mi-o de bună voie, căci de nu, voi 
veni eu însu-mi să mi-o iau și atunci nu voi avea milă și 
îndurare de niciunul din aceia pe care îi voi găsi în conac! 


Drept răspuns, boierul Panait Fotache trase două focuri 
prin găurile anume tăiate în poarta principală, pentru a se 
putea împușca prin ele. 

Se pare însă că Mihu Inimă de Leu se așteptase la un 
asemenea răspuns, deoarece el se așeză cu oamenii săi nu în 
faţa porţii, ci la dreapta și la stânga ei, lângă zid. 

Drept răspuns, căpetenia haiducilor fluieră de trei ori și 
atunci, oamenii săi traseră o salvă, aproape în același timp. 

Salva aceasta, cu un răsunet înfiorător în tăcerea nopţii îi 
sperie pe servitori atât de tare, încât începură să alerge ca 
niște nebuni prin conac. Femeile își frângeau mâinile, 
bărbaţii își temeau pielea tot atât de mult. Și nici unul din ei 
nu se arătă dispus să se așeze cu pușca în mână în dosul 
obloanelor unde le arătă locul boierul Panait Fotache, decât 
numai după ce acesta îl ameninţă pe fiecare în parte că-l va 
ucide ca pe un câine. Dar și așa, numai cu mare greutate și 
după multă scurgere de timp se hotărâră să tragă în aceia pe 
care de fapt nici nu-i vedeau. Și numai când văzură că focul 
haiducilor se întețește văzând cu ochii, numai atunci 
începură și ei să tragă mai ca lumea. 

Boierul Panait Fotache era peste tot. 

Își dădea seama că dacă ajunge în mâinile lui Mihu Inimă 
de Leu, nu-l poate aștepta nicio bucurie. Gândul acesta îl 
făcu să fie curajos, ba chiar îndrăzneţ. 

Socotind însă după ploaia de gloanţe a haiducilor, 
moșierul își dădu iute seama că Mihu Inimă de Leu venise cu 
mult mai mulţi oameni decât cu câţi ar fi putut el Fotache să 
se măsoare cu oarecare speranțe de izbândă. Pe de altă 
parte, nici nu putea avea prea mare încredere în oamenii săi 
și pe urmă, se putea aștepta să i se sfârșească și muniţia. De 
aceea, îi făcu un semn lui 'Timoftei și când argatul se apropie 
îi vorbi astfel: 

— Timoftei, vei căuta să te furișezi afară din conac, pe 
portiţa din dos. Eu voi porunci în timpul acesta oamenilor să 
pornească un foc aprig în partea cealaltă a clădirii pentru a 
atrage atenţia haiducilor în partea aceea ca tu să poţi ieși 
neobservat. La capătul grădinii de zarzavat se găsește o 


groapă veche de var. Aruncă-te în ea. Într-o parte vei vedea 
o crăpătură îngustă. Crăpătura aceasta este intrarea unui 
tunel subteran care duce până la păduricea de sălcii. In 
capătul celălalt al tunelului așteaptă întotdeauna doi cai gata 
de drum. Vei încăleca pe unul din ei și te repezi cât poţi mai 
iute la Galaţi, la colonelul Ispirescu. Colonelului îi vei spune 
că Mihu Inimă de Leu m-a înconjurat cu oamenii săi și că-l 
rog să trimeată trupa să mă elibereze. 

Timoftei nu mai putea de bucurie că în chipul acesta i se 
oferea putinţa de a părăsi conacul împresurat de oamenii 
temutului Mihu Inimă de Leu. De aceea era gata să-și 
primejduiască viața pentru câteva clipe, deoarece după 
aceea era aproape sigur că va scăpa de groaznica soartă ce 
l-ar aștepta la conac dacă Mihu Inimă de Leu izbutea să 
pătrundă înăuntru. 

El deschise cu multă băgare de seamă portița din dos, pe 
care boierul Panait Fotache o baricadă îndată în urma lui. 
Dar în clipa în care făcu primul pas, haiducii înteţiră focul. 
Poate că nici nu-l văzuseră pe Timoftei și înteţirea focului 
era numai o întâmplare, care n-avea nicio legătură cu fuga 
argatului, se poate însă și ca haiducii să fi observat făptura 
aceluia care se furișase afară din clădire și de aceea trăgeau 
acum mai des. 

Auzind șuieratul gloanţelor în imediata sa apropiere, 
Timoftei își pierdu deodată curajul de care dăduse dovadă 
atâta vreme cât se găsise în dosul zidurilor apărătoare ale 
conacului. Acum, deodată se gândi că tot era mai bine acolo, 
înăuntru, în dosul groșilor pereţi ai clădirii, unde nici nu era 
singur, decât aici, în noapte, în bătaia gloanţelor ucigătoare. 

Ar fi vrut să se înapoieze în conac, dar oricât bătu el în 
ușă, boierul Panait Fotache nu-i mai deschise, așa că vrând- 
nevrând, era silit acum să încerce imposibilul și să se 
strecoare până la groapa de var din capătul grădinii de 
zarzavat, în mijlocul focului necontenit al haiducilor. 

Timoftei își luă inima în dinţi și porni spre ţinta care putea 
să însemneze tot atât de ușor salvarea, ca și moartea. 


El se furișă încet, cu multă băgare de seamă și era gata să 
ajungă la groapa de var, când deodată, luna, care până 
atunci stătuse ascunsă în dosul unui nor ieși la iveală și 
aruncă razele sale argintii asupra pământului. 

În clipa, în care razele astrului nocturn căzură asupra lui 
Timoftei luminându-i făptura, haiducii băgară de seamă 
îndată că cineva se trudește să părăsească pe furiș conacul 
și porniră o adevărată ploaie de gloanţe împotriva lui. Atunci 
Timoftei începu să fugă, să fugă din răsputeri și teama îi 
înzeci vioiciunea, mai ales când întorcându-și capul băgă de 
seamă că unul din haiduci se luase după el. Haiducul acesta, 
văzând însă că fugarul alerga mai iute decât el, azvârli cu 
ghioaga înspre urmărit. În aceeași clipă Timoftei se trânti la 
pământ și atunci deodată simţi că pământul îi fuge de sub 
picioare și că se prăbușește într-o adâncitură de vreo doi 
metri. 

Mișu Drăgan, căci el era acela, care-l fugărea pe Timoftei 
nu băgase de seamă prea bine unde căzuse urmăritul și o luă 
ceva mai la dreapta de locul unde dispăruse argatul. Aici 
dădu peste o groapă de var, plină până în gură cu var stins. 
Mișu Drăgan era încredinţat că fugarul căzuse în groapa de 
var și mormăi mulțumit: 

— Știu că nici ăsta n-a sfârșit-o prea bine! Dar nu-i păcat 
de el, căci făcea parte din lingăii boierului Panait Fotache. 

Cu aceste cuvinte se întoarse la locul său și continuă să 
tragă asupra conacului. 

Câtva timp, Timoftei nu îndrăzni nici măcar să se miște pe 
locul unde căzuse. Numai când nu mai auzi niciun zgomot de 
pași în jurul său, numai atunci începu să se uite împrejur. 

Și atunci, care nu-i fu uimirea lui Timoftei când, uitându- 
se bine în jurul său, băgă de seamă că norocul făcuse să 
cadă tocmai în groapa aceea de var pe care o căuta. Gura 
tunelului se zgâia întunecoasă înaintea sa. Atunci, fără să 
mai stea o clipă pe gânduri, argatul se repezi în tunel. 
Orbecăind prin întuneric, totuși, fugind ca fugărit de tâlhari, 
de teamă să nu-i dea cineva de urmă, Timoftei ajunse iute la 
celălalt capăt al tunelului, unde, după o scurtă căutare, dădu 


peste cei doi cai, gata de drum despre care îi vorbie boierul. 
Timoftei era însă într-un hal fără de hal. Căzând în groapa de 
var se lovise la genunchi și la coaste, alergând prin bezna 
tunelului se lovise necontenit când de peretele din dreapta, 
când de cel din stânga și acum era atât de istovit încât de- 
abia se mai ţinea pe picioare. Cu toate acestea își adună cele 
din urmă puteri și se urcă pe cal, deoarece își dădea seama 
că dacă rămânea acolo se putea ușor întâmpla ca haiducii să 
dea peste ei și atunci era pierdut. De aceea, vâri pintenii 
adânc în coastele calului care se repezi ca o nălucă pe 
drumul ce ducea spre Galaţi. 

Spre nenorocul lui însă doi din haiduci zăriră călăreţul 
care alerga în galop nebun pe șosea și porniră în urmărirea 
lui. 

Dar calul lui Timoftei, nefiind obișnuit cu detunăturile de 
armă, se sperie și începu să alerge sălbăticit de groază, 
ducând cu sine și pe călăreţul care nu mai era stăpân pe 
animalul de sub el. Hăţurile nu mai aveau acum niciun rost 
și Timotei dându-și seama de asta, le dădu drumul și se 
prinse cu amândouă mâinile de coama calului. 

Haiducii băgând de seamă că nu vor putea pune mâna pe 
fugar, descărcară câteva focuri după el. În urma acestor 
detunături calul lui Timoftei se sperie și mai rău și porni într- 
un galop și mai sălbatic ducându-și călăreţul într-o goană 
ameţitoare. 

Atunci argatul boierului Panait Fotache avu impresia că 
cineva îl lovise în umăr cu un bolovan. Dar nu se sinchisi de 
această lovitură, ci vâri pintenii și mai adânc în coastele 
calului care i se părea că nu aleargă îndeajuns de iute. După 
vreo zece minute de goană nebună calul obosi și începu să 
alerge ceva mai încet. 

Deodată atunci îndrăzni Timoftei să-și pipăie umărul. 
Sângera grozav. Căci ceea ce el crezuse mai înainte că era 
un bolovan, fusese un glonte. _ 

Acum rana îl durea grozav și sângera tot mai mult. Încercă 
să oprească scurgerea sângelui dar încercarea lui nu prea 
reuși. De altfel ar fi fost și greu să reușească pe spinarea 


unui cal care alerga într-un galop nebun. Rana argatului 
sângera tot mai tare și Timoftei simţea cum îi scad puterile, 
necontenit. Acum de-abia mai putea să se ţină pe spinarea 
calului care tot mai alerga într-un galop sălbatic. Deodată 
apoi, calul se sperie de craca unui pom de pe marginea 
drumului, se opri brusc și Timoftei, care nu era pregătit 
pentru această oprire neașteptată, căzu din șea și se prăbuși 
în șanțul de pe mărginea șoselei. În urma acestei căderi 
argatul își pierdu cunoștința, iar calul, sălbătăcit de groază, 
nici nu băgă de seamă că a rămas fără călăreț și își urma 
goana nebună. 


* * 


În clipa în care boierul Panait Fotache alarmă toată lumea 
de la conac, se deșteptase și Mioara Comăneanu, după cum 
de altfel era și firesc. La început ea nu prea putu să-și dea 
seama ce anume se întâmplase. Din alergăturile înfrigurate 
însă de pe coridoare, din trântitul ușilor, bănui că la conac 
se petreceau, sau aveau să se petreacă întâmplări cu totul 
neobișnuite. Încă nu știa care era pricina acestei gălăgii 
nocturne, dar instinctul o făcu să bănuiască cum că pricina 
aceasta va avea o înrâurire și asupra sorții sale. Când apoi 
boierul Panait Fotache veni să tragă obloanele și de la 
fereastra odăii sale își dădu seama că trebuie să fie vorba 
despre vreun atac care se dădea împotriva conacului, atac 
care nu putea fi pornit decât de iubitul ei, care venea s-o 
scape din ghearele aceluia ce o ţinea prizonieră. lar când 
glasul lui Mihu Inimă de Leu răsună în fata porţii, Mioara 
tresări de bucurie. În același timp se și cutremură însă de 
groază gândindu-se la primejdiile care nu se puteau să 
lipsească într-o asemenea încercare. 

Când îl auzi pe boierul Fotache împușcând prin poartă, 
drept răspuns la somaţia iubitului, Mioara Comăneanu urlă 
de durere ca un animal rănit deoarece credea că gloanţele 
lui Panait Fotache îl nimeriseră pe Mihu Inimă de Leu. La 


împușcăturile boierului, haiducii răspunseră cu o ploaie de 
gloanţe. Răspunsul acesta energic o mai liniști întru câtva pe 
fata care îngenunchease și începu o rugăciune fierbinte. Ea 
se rugă lui Dumnezeu să i-l apere de orice primejdie pe 
iubitul său Stanislau și să pună capăt cât mai iute acestei 
lupte ucigătoare, pentru ca să-l poată simţi iarăși lângă ea 
pe alesul inimii sale de care soarta vitregă o despărțise în 
atâtea rânduri. 

Tocmai își sfârșise rugăciunea când boierul Panait 
Fotache se repezi în odaie. 

— Vezi, Mioaro, zise Panait Fotache furios, toate pagubele 
acestea pe care mi le pricinuiesc haiducii sunt numai din 
pricina dumitale. Din pricina dumitale primejduiesc viaţa 
celor mai credincioși oameni ai mei, ba îmi bun în joc chiar 
și propria mea persoană. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat 
dacă dumneata nu iubeai un tâlhar! 

— Nu îndrăzni să vorbești astfel despre el! strigă Mioara, 
cu ochi strălucitori de mânie. Mă mir că ai curajul să-l 
ponegrești pe el când dumneata ești cu mult, cu mult mai 
rău decât el! De altfel, simt, boier Panait Fotache că în 
curând va sosi vremea când îţi va cere socoteală pentru 
toate faptele, pentru toate mârșăviile dumitale. 

— Oho, mai încet, porumbița mea, nu vinde prea iute 
pielea ursului! răspunse Panait Fotache, cu un zâmbet 
batjocoritor. Este adevărat că în curând voi sta faţă în față 
cu Mihu Inimă de Leu, dar atunci ticălosul bandit nu va avea 
nici vreme, nici poftă și nici putinţa de a-mi cere socoteală 
pentru vreuna din faptele mele. Și aceasta deoarece în 
curând Mihu Inimă de Leu va atârna în furcă. Da, da, îl voi 
spânzura aici în curte, chiar de pomul acela din faţa ferestrei 
dumitale, pentru ca să-l poţi admira în toată lungimea 
trupului său, afară de gât, care va fi puţin cam strâmbat... 
Ha, ha, ha! 

— Nu, nu, aceasta nu se va întâmpla! strigă Mioara 
Comăneanu, 

— Nu? Ei bine, vom vedea! 


— Nu, nu se poate întâmpla! strigă Mioara, pentru a doua 
oară. Şi nu se va întâmpla, deoarece îngerul meu păzitor îl 
va păzi și pe Mihu Inimă de Leu. De altfel, aceia din fața 
porţii sunt mult mai numeroși și mult mai pricepuţi decât 
oamenii dumitale, așa că nu va putea rezista prea mult 
conacul atacului lui Mihu Inimă de Leu. Puterea lor 
covârșitoare va birui! 

— Da, da, puterea covârșitoare, repetă Panait Fotache, 
zâmbind plin de înțeles. Numai că vezi matale, Mioaro, 
haiducii nu vor avea prea multă vreme puterea covârșitoare 
de partea lor... Timoftei, argatul meu, e plecat de mult pe 
calul cel mai repede din grajd spre Galaţi pentru a aduce 
ajutoare! Nu va trece un ceas și ostașii colonelului Ispirescu 
vor fi aici. Şi îţi dai seama că în asemenea împrejurări, Mihu 
Inimă de Leu nu va mai putea scăpa din mâinile noastre. Iar 
peste un ceas și jumătate ticălosul va atârna de pomul 
despre care ţi-am vorbit, iar dumneata tot numai soţia mea 
vei fi! 

Mioara strigă, îngrozită: 

— Nu, nu, niciodată! Înțelege că aceasta nu se va întâmpla 
niciodată, deoarece asediatorii vor lua conacul mult mai 
înainte de venirea soldaţilor. 

După cât se părea, faptele voiau să-i dea dreptate Mioarei 
Comăneanu, deoarece în aceeași clipă, se auziră din spre 
poarta principală repetate lovituri puternice. 

Loviturile acestea erau atât de asurzitoare încât îţi făceau 
impresia că sunt bubuiturile unui tun mai mic. 

Ce se întâmplase? 

Mihu Inimă de Leu băgând de seamă că prin împușcături 
n-ajunge la niciun rezultat, porunci să se ia jos braţul de la 
fântâna din curtea administraţiei. Opt oameni ridicaseră 
acum acest trunchi de copac, lung de vreo zece metri și 
începură să lovească cu el în poartă întocmai ca și cu un 
berbec de pe vremuri. 

Sub puterea acestor grele lovituri, poarta de stejar gemea 
grozav. 


Boierul Panait Fotache părăsi enervat odaia Mioarei și 
alergă la poartă. Poarta gemea, scârţâia, tot mai 
ameninţător. Crucile de fier așezate în spatele ei însă ţineau 
bine piept atacului. 

Când asediatorii își dădură seama că nu vor ajunge la 
vreun rezultat mai simţitor prin asedierea porții principale 
renunțară deodată la această încercare. Boierul Panait 
Fotache se trudea în zadar să bănuiască cam care ar putea fi 
planul haiducilor. Mihu Inimă de Leu însă nu-l lăsă prea 
multă vreme în nedumerire pe boierul Panait Fotache. 

Ticălosul boier începuse să nădăjduiască cum că argatul 
pe care-l trimisese la Galaţi găsise ceva ajutoare încă pe 
drum și acum se înapoia cu ele, speriindu-i pe haiduci, care 
la vederea soldaţilor vor fi încetat asediul. În curând însă îi 
fu dat să înțeleagă că se înșelase amarnic. Bubuiturile 
începură să se audă din nou, însă nu dinspre poarta 
principală, ca prima oară, ci dinspre partea tocmai opusă. 

Se întâmplase anume că, Mihu Inimă de Leu își dădu 
seama că poarta principală nu va izbuti s-o spargă și cum 
între timp prinsese de veste că cineva fugise din conac pe 
poarta din dos, se hotări să sfârșească iute cu cei dinăuntru, 
încă mai înainte de a veni ajutoarele cerute de boier. 

De aceea, renunţă de a mai asedia poarta principală și se 
îndreptă cu oamenii care duceau braţul de fântână spre 
poarta din dos a conacului, aceea de la intrarea servitorilor. 

Ştia că intrarea aceasta va fi mult mai îngustă decât 
poarta principală prin care ar fi putut pătrunde în casă cu 
toţi oamenii săi deodată. La poarta din dos aceasta nu era cu 
putinţă, deoarece ea deservea un coridor îngust, 
întortocheat. Toate întortocheturile acestea ale coridorului 
puteau sluji asediaţilor drept acoperire de unde puteau trage 
fără teamă în năvălitori. Cu toate acestea, căpetenia 
haiducilor își zise că n-avea altă cale de ales și asedia acum 
poarta cea din dosul casei. 

Când boierul Panait Fotache auzi că haiducii asediază 
poarta aceasta, își dădu seama îndată că ușa aceasta fiind 
mult mai mică și mai slabă decât poarta principală nu va 


putea rezista prea mult atacului pornit împotriva ei. El își 
mai dădu seama că dacă nu trece la fapte numaidecât s-ar 
putea să fie prea târziu. Cum de altfel mai știa și că dacă se 
întâmpla să cadă în mâna lui Mihu Inimă de Leu putea să-și 
ia rămas bun de la viaţă, se hotărî fără șovăire. 

El se repezi spre odaia Mioarei Comăneanu. 

Mioara nu-și pierduse cumpătul cu toate împușcăturile 
care nu mai încetau și cu toate bubuiturile pricinuite de 
braţul de fântână care lovea necontenit în poarta din dos. 
Dimpotrivă, când auzi că atacul vine acum din spre ușa de la 
intrarea de serviciu chipul i se însenină, deoarece știa că 
poarta aceasta este mult mai puţin rezistentă de cât cea din 
față. Fiecare lovitură ce venea de la ușa de serviciu însemna 
un pas făcut înainte, pentru eliberarea ei. 

Era aproape sigură de izbândă, de libertatea de care în 
curând se va bucura, când deodată ușa se deschise și boierul 
Panait Fotache năvăli în odaie ca o furie. El se repezi la 
Mioara și apucând-o de mâini, strigă: 

— Trebuie să fug! Dumneata vei veni cu mine? 

— Niciodată! strigă Mioara, cu hotărâre. Vreau să rămân 
aici pentru a mă întâlni în sfârșit cu acela pe care-l aștept de 
vreme atât de îndelungată! 

— Ascultă, eu n-am vreme acum să mă cert cu dumneata! 
răspunse boierul și fără a mai adăuga ceva o luă în braţe pe 
Mioara. 

Fata îl lovi, îl zgârie, îl mușcă, dar boierul Panait Fotache 
nu se sinchisi de toate acestea. El porni în pas alergător spre 
acea parte a conacului unde se găsea lungul coridor care 
lega clădirea de locuinţa vechilului. 

După cum am văzut din raportul lui Mișu Drăgan, 
coridorul acesta era întrerupt de o ușă grea de fier, despre a 
cărei cheie cei de la conac nici nu știau dacă mai există pe 
undeva. 

Cheia aceasta însă era în buzunarul boierului Panait 
Fotache care o scoase acum la iveală și o vâri în broască. 
Trecură însă câteva minute până când boierul izbuti să 
descuie numai cu o singură mână broasca ruginită. In cele 


din urmă însă tot izbuti s-o descuie și când o deschise, îi 
dădu Mioarei un brânci de ajunse tocmai în celălalt capăt al 
coridorului. După aceea trecu și el prin ușă, se întoarse, o 
încuie pe partea cealaltă, ba o mai și baricadă cu tot ce găsi 
pe coridor. După aceea o luă pe Mioara de mână și o târi 
după sine în pivniţa locuinţei vechilului, locuinţă care era 
nelocuită. Aici ajunse în faţa unei noi uși de fier prin care 
trecu însă cu toată împotrivirea deznădăjduită a Mioarei 
Comăneanu pe care o ducea cu sine. În clipa când încuie și 
această a doua ușă de fier în urma sa din spre conac se auzi 
o nouă salvă asurzitoare de gloanţe, precum și un urlet 
înfiorător, ieșit din zeci de piepturi. 

— Am fugit la timp! își zise boierul Panait Fotache, 
mulțumit. Tâlharii au spart ușa și au pătruns în conac! 

După ce cobori câteva trepte ajunse la un coridor lung. El 
înaintă pe acest coridor timp de vreun sfert de ceas, târând- 
o mereu după sine pe biata Mioara Comăneanu, până când 
în cele din urmă ajunseră din nou la niște trepte. În capătul 
de sus al acestor trepte boierul Panait Fotache descuie o 
nouă ușă de fier și în faţa uimitei Mioara Comăneanu se ivi 
atunci bucătăria unei case țărănești. Aceasta era locuinţa 
unui căruţaș. Nevasta căruţașului se îmbolnăvise greu și 
omul își dusese soţia la spital, așa că în clipa aceea nu era 
nimeni acasă. 

Imprejurarea aceasta era tocmai pe placul boierului 
Panait Fotache, care, după ce o încuie pe Mioara în casă ieși 
iute în curte. 

În curte însă el nu stătu multă vreme cu mâinile în sân, ci 
se duse la șopron de unde scoase o căruţă simplă, 
ţărănească. După aceea se repezi în grajd și se înapoie cu 
doi cai, pe care îi înhamă la căruţă, așa cum se pricepu, sau 
mai bine zis, cum nu se pricepu. 

După ce-și sfârși cu chiu cu vai această îndeletnicire, se 
înapoie în casă, unde se răsti la sărmana Mioara Comăneanu 
care se ghemuise într-un colț al bucătăriei. 

— Vino! 


Mioara însă, nici nu se mișcă și nu părea de loc dispusă să 
dea ascultare poruncii chinuitorului său. 

Atunci boierul Panait Fotache se răsti din nou la ea: 

— N-ai auzit? Îţi poruncesc să te ridici de acolo și să vii 
îndată cu mine! 

— Niciodată! strigă Mioara, în prada unei mânii de 
nedescris. 

În ochii boierului Panait Fotache începură să strălucească 
fulgerele furiei. 

— Nu trebuie să mai stăm aici nicio clipă, zise el, căci 
dacă dau peste noi... 

Pe chipul Mioarei Comăneanu se ivi un zâmbet 
batjocoritor. 

— Pe mine asta nu mă sperie de loc! zise ea. Stanislau 
Rimsky de-abia așteaptă să se poată întâlni cu mine. Te 
asigur însă că tot atât de nerăbdător este să te vadă și pe 
dumneata! 

— Încă îţi mai baţi și joc de mine? 

— Aștepţi poate să-ţi fac complimente? Să-ţi laud curajul 
de care ai dat dovadă înfruntând atacul asediatorului? 

Boierul Panait Fotache începu să râdă. 

— Crezi poate că aș fi nebun să-mi primejduiesc viaţa 
pentru a mă măsura cu un bandit! 

— Parcă adineauri vorbeai altfel? 

— Bine... bine... dar asta nu însemnează că tâlharul nu va 
sfârși în spânzurătoare... Îţi voi arăta eu că tot acesta-i va fi 
sfârșitul... Acum însă, ajunge cu vorbăria! Să mergem! Caii 
sunt înhămaţi la căruţă, să fugim! 

— Eu n-am de cine să fug! 

Panait Fotache își pierdu orice răbdare și se apropie de 
Mioara cu priviri amenințătoare. 

Fata însă nu se sperie, ci se uită îndărătnică în ochii lui. 

— Mioaro, șuieră moșierul, nu mă sili să iau față de 
dumneata din nou măsuri mai energice! 

— Pleacă dinaintea ochilor mei! 


Timp de câteva clipe, boierul Panait Fotache se uită furios 
la Mioara Comăneanu și tocmai se pregătea să se repeadă la 
ea când fata urmă astfel: 

— Nu te mai sinchisi de mine, boier Panait Fotache, ci mai 
bine caută să fugi singur căci într-adevăr, îţi plâng de milă 
când mă gândesc ce te așteaptă dacă Mihu Inimă de Leu 
pune mâna pe dumneata! 

— Trebuie să vii și dumneata cu mine! 

— Asta nu se va întâmpla! Eu rămân aici! 

Boierul Panait Fotache turba de mânie. 

— Vom vedea noi... 

În clipa următoare se repezi la Mioara ca un tigru 
flămând. Biata fată se apără din răsputeri. 

Se proptise cu piciorul în perete și așa încercă să se apere 
împotriva atacului moșierului. Când agresorul se repezi la ea 
Mioara își înfipse unghiile în obrajii lui și peste o clipă chipul 
lui Panait Fotache era plin de sânge. 

Boierul scrâșni de durere și furios peste măsură, strigă: 

— Asta ţi-o voi plăti eu, cu vârf și îndesat! 

— N-aveai decât să mă lași în pace! 

— Nici nu mă gândesc! 

— Atunci... 

— Nicio vorbă... 

Şi iarăși se repezi la ea. 

Timp de câteva minute se desfășură o încăierare în toată 
puterea cuvântului. 

Deznădejdea îi dădu Mioarei puteri nebănuite și reuși să-l 
împingă cât colo, de câteva ori chiar, pe boierul Fotache. 
Până în cele din urmă însă, puterea covârșitoare tot învinse. 

Panait Fotache o prinse pe Mioara în așa chip încât 
aceasta să nu se mai poată apăra cu unghiile. De loviturile ei 
de picioare nici nu se sinchisea, ci o duse afară în curte și o 
aruncă în căruţă ca pe un sac. 

Mioara scrâșni de durere căci în cădere își lovise braţul. 
În vreme ce ea își freca mâna lovită, boierul Panait Fotache 
aruncă o frânghie peste ea și o legă de marginea căruţei atât 


de strâns, încât biata fată nu mai putea nici măcar să se 
miște. 

Moșierul nu mai avea niciun fel de milă față de Mioara și o 
legă atât de strâns încât frânghia intră adânc în carnea 
nenorocitei. 

— Ticălosule! strigă ea, deznădăjduită. 

— Dumneata singură m-ai silit să mă port astfel! răspunse 
el batjocoritor. Dacă veneai de bună voie, nu eram silit să 
iau aceste măsuri. 

— De bună voie? răspunse Mioara, cu nespusă scârbă. Dar 
ce iluzii îţi faci dumneata? 

— Vorbește numai, vorbește! mormăi boierul. De aceea tot 
numai a mea vei fi! 

După aceea lovi ca un sălbatec cu biciul în cai și căruţa 
porni pe șosea cu un huruit asurzitor... 


CAPITOLUL 115, 
FUGA FATALA 


Când cei din conac au băgat de seamă că boierul Panait 
Fotache a fugit încetară de a mai trage în haiduci. De altfel 
și așa n-ar mai fi putut ei să tragă multă vreme deoarece 
asediul haiducilor fu încoronat cu succes și în curând poarta 
de din dos a conacului se prăbuși sub loviturile lor. 

Cel dintâi care intră în conac fu Mihu Inimă de Leu. În 
fiecare mână cu câte un pistol gata de a trage el strigă: 

— Cui îi este dragă viaţa să arunce îndată orice armă are 
asupra sa, căci acela la care vom găsi vreo armă va fi un 
copil al morţii! 

Servitorilor înspăimântați nu le trebui mai mult. De îndată 
ce auziră ameninţarea lui Mihu Inimă de Leu, aruncară cât 
colo armele pe care li le încredințase Panait Fotache. 

Intre timp, haiducii intrară în conac unul după altul. 

— Unde este stăpânul tău? întrebă Mihu Inimă de Leu pe 
cel dintâi argat ce-i ieși în cale. 

De teamă argatul nu era în stare nici măcar să răspundă. 


— Nu...u... ști...u... nu... nu... l-am vă... văzut... Cred... 
cred... că... a... a... fu... fugit! îngână el cu chiu cu vai. 

— Ce spui? Panait Fotache a fugit? urlă Mihu Inimă de 
Leu. 

La auzul acestui urlet, servitorul se înspăimântă atât de 
tare încât leșină și se întinse la pământ 

— Panait Fotache să fi fugit? îi întrebă el pe oamenii săi. 
Nu cumva o fi fost fugarul care a căzut în groapa de var? 

— Nu, căpitane, răspunse Dan Dragomir. Acela era un om 
mai subţire, roșcovan la faţă. Cred că era chiar servitorul 
personal al boierului. 

— Dar atunci pe unde naiba să fi ieșit ticălosul din conac? 
Și unde este Mioara? 

Din lămuririle date de servitori, Mihu Inimă de Leu află că 
Panait Fotache fugise prin coridorul care lega conacul cu 
locuinţa vechilului și că o târâse cu sine și pe Mioara 
Comăneanu. 

Căpetenia haiducilor se repezi îndată pe urma arătată dar 
n-ajunse decât până la ușa de fier. 

Aici își dădu seama îndată că ușa aceasta n-o va putea 
deschide cu una cu două și de aceea luă cu sine o parte din 
oamenii săi și ieșind din conac năvăli cu ei în locuinţa 
vechilului. Aici căută toate colţurile, scotoci toate ungherele, 
dar nu găsi nici urmă despre boierul Panait Fotache sau 
Mioara Comăneanu... 

Dan Dragomir și cu Mișu Drăgan coborâră chiar și în 
pivniță, unde apoi dădură de ușa de fier pe care însă în 
zadar se trudiră s-o deschidă. 

Ei se înapoiară însă îndată la Mihu Inimă de Leu spre a-i 
face cunoscută descoperirea lor. Căpitanul cobori îndată și 
el în pivniţă pentru a se încredința personal că ușa nu se 
putea deschide. 

— Firește... firește, zise el, numai pe aici a putut fugi! 

În faţa ușii de fier însă era neputincios. El se întoarse 
amărât în conac, lăsând în părăsire locuinţa vechilului. Între 
timp, oamenii rămași acolo cercetară tot conacul iar pe 
servitori îi adunaseră în sala cea mare, de primire. 


După înapoierea lui Mihu Inimă de Leu, servitorii fură duși 
pe rând în faţa căpeteniei haiducilor 

Mihu Inimă de Leu se uită pătrunzător la toţi, apoi 
întrebă: 

— Care din voi aţi făcut serviciul pe lângă doamna pe care 
Panait Fotache o ţinea prizonieră aici? 

Gherghina făcu îngrozită un pas înainte. 

— Ceilalţi se pot înapoia în odăile lor! strigă voinicul, apoi 
se întoarse spre Gherghina. Cu tine mai am de vorbit! 

Gherghina tremura ca varga. Aceasta însă, numai la 
început, căci când văzu că haiducul îi vorbește prietenos, cu 
blândeţe chiar, își recăpătă felul ei de a fi și răspunse fără 
teamă și șovăire la întrebările pe care i le punea Mihu Inimă 
de Leu. Ea îi istorisi voinicului cum trăise și ce făcuse 
Mioara Comăneanu la conac. Firește că a spus și cât de 
grosolan se purta boierul cu prizoniera sa și că făcea tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a o sili pe Mioara să-i fie soţie. Mai 
departe Gherghina îi destăinui haiducului că sărmana 
Mioara trebuia să recurgă la cele mai neînchipuite viclenii 
pentru a-l ţine departe de sine pe moșier. La sfârșit apoi, 
fata îi spuse lui Mihu Inimă de Leu și felul în care Panait 
Fotache a silit-o pe Mioara să fugă cu el. 

Mihu Inimă de Leu turba de mânie, dar toate încercările 
oamenilor săi de a da de urma boierului fugit și a Mioarei, pe 
care o luase cu sine într-un chip atât de samavolnic, 
rămaseră zadarnice. 

În vreme ce Mihu Inimă de Leu și cu oamenii săi 
scotoceau locuința vechilului și conacul, căruţa în care se 
găseau boierul Panait Fotache și cu prizoniera sa, Mioara 
Comăneanu, se îndepărta tot mai mult de locul care pentru 
cel dintâi putea să însemneze locul pieirii, iar pentru cea din 
urmă, libertatea. 

Moșierul gonea caii din răsputeri, așa că bietele animale 
înaintau pe șosea ca o furtună și duceau căruţa după ei de 
parcă ar fi fost un fulg. 

Zbuciumul și frământările zilelor din urmă o istoviseră cu 
totul pe Mioara Comăneanu. Dacă izbutise să se stăpânească 


în timpul asediului conacului, aceasta se întâmplase numai 
fiindcă nădăjduise că în curând se va putea uni cu alesul 
inimii sale. 

Nădejdea aceasta i se spulberă însă întocmai ca niște 
baloane de săpun. 

Când boierul Panait Fotache porni cu ea spre o ţintă pe 
care nu o cunoștea, dar care știa că nu putea să-i aducă nicio 
bucurie, biata și atât de greu încercata fată nu mai era 
stăpână pe voinţa sa. Numai atunci își dădu seama ce urmări 
nenorocite ar putea avea pentru ea faptul că Mihu Inimă de 
Leu ar putea să-i piardă din nou urma când păși prin a treia 
ușă de fier și intră în bucătăria locuinţei căruțașului. 

De-abia atunci începu ea să se împotrivească din răsputeri 
voinţei lui Panait Fotache, dar ce putea ea, o femeie slabă, 
faţă de forța unui bărbat. 

Purtarea grosolană a lui Panait Fotache, lupta înverșunată 
pe care o dăduse împotriva acestuia, strânsoarea dureroasă 
a frânghiilor cu care era legată o istoviră într-atâta încât își 
pierdu cunoștința. Ea zăcu leșinată în căruţă tot timpul cât 
moșierul gonea caii ca un nebun pe șosea și nu-și reveni în 
fire decât târziu de tot. 

Când se trezi din leșin, se uită în jurul său spre a-și da 
seama măcar cam pe unde umblă. Dar șoseaua monotonă, 
mărginită ici colo de pădurici de sălcii, nu-i oferi niciun 
amănunt care s-o ajute să recunoască regiunea. 

Deznădejdea punea tot mai mult stăpânire pe sufletul său. 
Ar fi vrut să plângă spre a-și mai ușura inima, dar 
simțământul de nobilă mândrie o împiedica de a se arăta 
slabă, de a se umili în faţa chinuitorului său. 

Boierul Panait Fotache băgă iute de seamă că, Mioara își 
revenise în fire și întorcându-se de pe capră, îi zise: 

— Nădăjduiesc că nu ţi s-a întâmplat nimic, Mioaro și că, 
nici nu-ți mai pare rău că n-ai dat ochi cu Mihu Inimă de 
Leu? 

— Boier Panait Fotache, răspunse Mioara Comăneanu la 
ironia moșierului, nu vreau să calific acum purtarea dumitale 
față de mine. Sunt încredinţată însă că va veni o zi când te 


vei găsi în fața omului care are dreptul să hotărască de mine 
și care-ţi va cere o cumplită socoteală pentru fapta pe care 
ai săvârșit-o astăzi! 

— Mioaro! zise atunci boierul, care se întoarse atât de 
tare spre Mioara, încât scăpă din mână chiar și hăţurile. 
Orice s-ar întâmpla și chiar dacă ar trebui să trec peste o 
sută de draci și o mie de haiduci, tot îţi voi arăta că vei fi a 
mea, vei fi soţia mea! Înţelege-mă odată că nu pot trăi fără 
dumneata, fiindcă te iubesc prea mult! 

— Dacă mă iubești atât de mult, boier Panait Fotache, 
răspunse Mioara, atunci de ce te porți cu mine așa cum nu s- 
a mai purtat nimeni, niciodată? De ce ai pus să mă răpească 
din mănăstire? De ce m-ai ţinut prizonieră în dosul unor 
ferestre zăbrelite? Cred că, chiar și prizonierii unei închisori 
au mai multă libertate decât aceea de care m-am bucurat eu 
în timpul cât m-ai ţinut încuiată în conacul dumitale! 

— Nu te supăra, Mioaro, încercă boierul Fotache s-o mai 
liniștească pe fata care se aprinsese grozav, fii cuminte! Tot 
ceea ce am făcut, n-am făcut din rea voinţă. Am fost nevoit 
să mă port așa cu dumneata deoarece prin alte mijloace n-aș 
fi ajuns niciodată să-mi văd visul împlinit, să te știu soția 
mea! 

— Dar te înșeli grozav, boier Panait Fotache, răspunse 
fata dispreţuitor, căci nici chiar prin asemenea mijloace nu 
vei reuși vreodată să mă silești să fiu soţia dumitale. Nu s-a 
născocit încă în lumea aceasta unealta de tortură care să mă 
silească pe mine să-ţi arăt dragoste dumitale, când nu te 
iubesc câtuși de puţin și să-l uit pe Mihu Inimă de Leu, de 
care mă simt atrasă cu toată puterea făpturii mele. 

— Iar eu sunt pe deplin încredinţat că în curând vei vorbi 
cu totul altfel! strigă boierul Panait Fotache, lovind cu toată 
puterea în cai, pentru a-și vărsa măcar pe ei mânia-i 
neputincioasă. 


Dacă vreun străin se rătăcea în acea parte a pădurii Gura 
Dracului, unde se găsea casa părăsită, fără îndoială că ar fi 
crezut că moșierul stăpân al pădurii rânduise mari vânători 
și cu prilejul acestor vânători dăduse un mare banchet în 
casa părăsită din pădure. Altfel niciun străin nu și-ar fi putut 
tălmăci cheful și petrecerea ce se putea observa în casa 
părăsită. 

Liniștea solemnă a pădurii era străbătută de chiuituri 
sălbatice, cântecele și vivat-urile nu mai încetau, ceea ce 
însemna că cei din casa părăsită erau în toiul petrecerii. 

Înăuntru, în jurul mesei ședeau oameni care nu se mai 
puteau ţine pe picioare de beţi ce erau, iar în capul mesei 
trona Grigore Muscan, care își așezase tabăra din nou în 
casa părăsită din pădurea Gura Dracului. Cea dintâi ispravă 
a lui după întoarcerea la vechea ascunzătoare, fu să facă o 
vizită la cârciuma din satul cel mai apropiat de unde apoi se 
întoarse cu câteva butoaie de vin. 

Cum vinul era grija lui de căpetenie, era firesc să se 
gândească mai întâi la el. Când apoi era din belșug, de lângă 
care firește că nu lipseau nici mâncările, apoi petrecerile se 
ţineau lanţ și adeseori treceau zile întregi fără ca bandiții să 
se mai trezească din beţie. 

După ce Mihu Inimă de Leu îi spărsese gaşca și-i 
împrăștiase oamenii, Grigore Muscan jură din nou o 
cumplită răzbunare dușmanului său de moarte. 

El își alcătui o nouă bandă din oamenii cu care se găsea la 
Galaţi atunci când Mihu Inimă de Leu tăbărâse peste cei ce 
rămăseseră acasă, în pădurea Gura Dracului. 

Între timp apoi, se mai alăturară de bandă și câţiva 
vagabonzi și stâlpi de cârciumă și cu aceștia Grigore Muscan 
cobora prin satele din jurul pădurii băgând spaima în 
locuitori prin cruzimea faptelor sale. 

Alegându-și ca ascunzătoare din nou casa părăsită din 
pădurea Gura Dracului, Grigore Muscan se gândise că nici 
Mihu Inimă de Leu și nici pandurii nu vor veni să-l mai caute 
acolo unde știau că își mai avusese odată ascunzătoarea. 


După socoteala lui, aceasta era ascunzătoarea cea mai 
nimerită pentru el, măcar pentru câtva timp. 

De câteva săptămâni, Grigore Muscan și cu oamenii săi 
asupreau din nou populaţia de prin împrejurimi în chipul cel 
mai josnic. Ei nu-i cruţau nici chiar pe oamenii săraci și 
lipsiţi poate chiar și de pâinea zilnică și ar fi fost în stare să 
ia și cea din urmă vită din grajdul unui biet iobag de-abia 
scăpat de sub sclavie, numai pentru a-și îndestula pofta lor 
de pradă. Au fost cazuri chiar când bandiții lui Muscan au 
adunat în curte și au dat foc lucrurilor pe care nu le puteau 
lua cu ei sau am împușcat pe rând toate vitele din câte un 
sat, dacă banda mergea mai departe și nu le putea lua cu 
sine. 

În urma unor asemenea grozăvii, nici nu era de mirat că, 
toată lumea de prin împrejurimi tremura de noua bandă care 
se încuibase în pădurea Gura Dracului. Atât săracii, cât și 
bogaţii se rugau zi și noapte lui Dumnezeu să-i ferească de a 
se întâlni cu Mihu Inimă de Leu, căci Grigore Muscan nu-și 
părăsise vechiul obicei de a se da peste tot drept fostul său 
căpitan, de numele căruia știa că tremură toată lumea. De 
îndată ce ajungea în vreo localitate Muscan striga de 
departe, cât îl ţinea gura: 

— Tremuraţi, eu sunt Mihu Inimă de Leu! 

Grigore Muscan își făcuse un obicei, de a porni în fiecare 
noapte în patrulă cu oamenii săi, în nădejdea că le va cădea 
vreo pradă în mână. 

Cu prilejul acestor patrulări, bandiții atacau tot ce le ieșea 
în cale și adeseori luau cea din urmă leţcaie de la câte un 
biet drumeţ care mergea pe jos de la un sat la altul, neavând 
nici măcar aţâţi bani pentru aș plăti un căruțaș. 

În noaptea în care Mihu Inimă de Leu pornise la asedierea 
conacului boierului Panait Fotache, pornise și Grigore 
Muscan după pradă. 

Bandiţii erau în toane foarte rele deoarece, cu toate că 
coborâseră pe șosea până dincolo de Brăila, tot nu le căzuse 
în mâini vreo pradă mai de seamă. 


Tocmai se opriseră în mijlocul drumului și se sfătuiau dacă 
să mai înainteze spre Galaţi sau să se înapoieze acasă, când 
deodată auziră huruitul unei căruţe. 

O scurtă poruncă a lui Muscan și bandiții se așezară de 
cele două părti ale drumului. 

Locul unde se opriseră bandiții însă era foarte aproape de 
satul moșiei Piatra Seacă și de aceea Grigore Muscan le 
spuse tovarășilor săi că, pe cât va fi cu putinţă, prada 
trebuie luată fără împușcături care ar putea atrage atenţia 
pandurilor din sat. 

De aceea, hotări să-și prindă prada prin viclenie. 

— Toată lumea să-și desfacă frânghiile! porunci el. 

Când bandiții îi îndepliniră porunca, Muscan legă 
frânghiile la înălțimi diferite de unul din pomii care 
mărgineau șoseaua. După ce sfârși cu aceasta, el porni cu 
celelalte capete ale frânghiilor spre cealaltă parte a șoselei. 
Aici, el legă capetele frânghiilor iarăși de un pom, așa că 
peste șosea se întinse o reţea de frânghii peste care ar fi fost 
cu neputinţă ca vreo căruţă să mai poată trece. 

Nu mult după ce bandiții ridicară această capcană de 
frânghii la o cotitură a drumului se și ivi căruţa în care se 
găseau boierul Panait Fotache și cu Mioara Comăneanu. 

Caii prinși în goană sălbatecă nu băgară de seamă 
capcana decât numai atunci când frânghiile se izbiră tăioase 
de pieptul lor. Atunci se opriră brusc, răsturnând aproape 
căruţa. 

Boierul Panait Fotache era foarte bine dispus acum. 

Fugind la conacul său de lângă Galaţi el nu se îndreptase 
spre oraș deoarece se temea că prinzând de veste despre 
fuga lui, haiducii lui Mihu Inimă de Leu să nu pornească și ei 
pe același drum, unde fără îndoială că l-ar fi ajuns din urmă. 
El făcuse un ocol mare și se îndrepta acum spre Piatra 
Seacă, unde știa că boierul murise și moșia era gospodărită 
de fiica sa Dochiţa, despre care lumea prinsese de veste că 
fusese ibovnica banditului Muscan. Tocmai de aceea Panait 
Fotache alesese Piatra Seacă. Dochiţa, a cărei cinste fusese 
terfelită în picioare de un bandit nu va îndrăzni să-i refuze 


găzduirea chiar dacă aducea cu sine o femeie legată, se 
gândea ticălosul de Fotache. 

De aceea, acum, când albeața conacului moșiei Piatra 
Seacă începu să se ivească în zare, boierul Panait Fotache se 
gândea cu mulțumire că scăpase de Mihu Inimă de Leu și că 
în curând se va putea odihni într-un pat moale, după 
oboselile peripeţiilor din noaptea aceea zbuciumată. 

El nici nu se mai uita în fața căruţei unde se întindea 
șoseaua, ci privea mereu la dreapta, socotind cam cât mai 
avea de mers până la conacul a cărui grădină în unele locuri 
se întindea până la drum. 

Când caii se opriseră brusc, nu lipsise mult ca moșierul să 
cadă de pe capră. Tocmai se pregătea să trântească o 
înjurătură grosolană, dar cuvântul îi muri pe buze, deoarece 
din șanțurile care mărgineau șoseaua, ieșiră deodată la 
iveală o mulțime de oameni înarmaţi până în dinţi. Doi din 
aceștia apucară caii de căpestre iar ceilalţi își îndreptară 
puștile asupra boierului. 

— Sus mâinile, dacă ţi-e dragă viaţă! strigă căpetenia 
bandiţilor. Eu sunt Mihu Inimă de Leu! 

În prima lui spaimă, boierul era gata-gata să se supună. 
Dar când auzi numele omului pe care-l ura de moarte, sări 
deodată în picioare. 

— Iar eu sunt boierul Panait Fotache, strigă el. Acum ţi-a 
sunat ceasul cel de pe urmă, câine! 

Cu aceste cuvinte își scoase iute pistolul de la brâu și 
trase asupra banditului. 

Dar mâna lui Panait Fotache tremurase de spaimă și de 
enervare, așa că glontele dădu greș. 

În clipa următoare șase vârfuri de pumnal se îndreptară 
spre pieptul boierului Panait Fotache. 

— Nu vă atingeţi de el, strigă Grigore Muscan, boierul 
trebuie să cadă viu în mâinile noastre. 

— Niciodată! strigă Panait Fotache și vru să-și descarce 
pistolul din nou. 


Tâlharii vrură să-i smulgă pistolul din mână și apoi să-l 
tragă de pe capră, spre a-l face inofensiv și a-l pune jos, la 
pământ. 

Însă Panait Fotache se lupta ca un erou. Groaza de soarta 
care-l aștepta, dacă-l prindeau bandiții, îi dădu un curaj de 
care el nu dăduse dovadă niciodată până atunci. 

El se scutura necontenit de bandiții care îl atacau și care 
se purtau cum nu prea erau obișnuiți să se poarte cu 
victimele lor, auzind însă că au de a face cu boierul Panait 
Fotache, s-au gândit că aici era rost de un mare preţ de 
răscumpărare și de aceea umblau cu el ca și cu un ou. 

Boierul însă nu se lăsa nici în ruptul capului. După ce-i 
luaseră pistolul, se luă la luptă cu Grigore Muscan, care se 
apropiase de el cu gândul de a-l trânti la pământ pentru a-l 
putea lega. 

În timpul luptei, Panait Fotache zări pumnalul pe care 
Muscan îl purta la brâu. Boierul se învârti, se suci, până 
când ajunse cu mâna la pumnal. Atunci îl scoase deodată din 
brâul adversarului său și vru să i-l împlânte în pântece. 

În aceeași clipă însă se auzi o detunătură de armă și 
boierul Panait Fotache se întinse la pământ cu un urlet de 
durere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Muscan. 

— Eu am tras, căpitane! zise unul din bandiți. 

— Şi de ce te-ai folosit de pistol, când eu v-am spus că 
trebuie să punem mâna viu pe el? 

— Era singurul mijloc de a-i împiedica să nu te înjunghie! 
... Priveşte, tot mai ţine pumnalul în mână. 

De-abia atunci își dădu seama Muscan din ce primejdie 
scăpase... 

Din pieptul boierului Panait Fotache sângele curgea 
șiroaie. Moșierul horcăia cumplit. 

Grigore Muscan se apropie de el și-l lovi cu piciorul. 

— Îmi pregăteai mie moartea și iată că acum tu pornești 
pe lumea cealaltă, câine! strigă banditul, grozav de înfuriat. 

— Îndurare! Îndurare! gemu Panait Fotache. 

Ochii lui Grigore Muscan luceau sălbatec. 


— Vrei îndurare? Îţi voi da și asta... 

Cu aceste cuvinte se aplecă, smulse pumnalul din mâna 
boierului Panait Fotache, apoi îl ridică în aer și pe urmă îl 
împlântă cu toată puterea în trupul ce se zvârcolea pe jos. 

— Iată și îndurarea mea, câine! 

Din pieptul boierului Panait Fotache sângele ţâșnea acum 
ca apa dintr-o cișmea. Trupul lui se mai zvârcoli de câteva 
ori, apoi ochii se închiseră pentru vecie... 

Grigore Muscan își șterse pumnalul de sânge, nepăsător, 
apoi îl vâri la loc la brâu. 

— Așa! le zise el oamenilor săi. Cu ăsta am încheiat 
socoteala! Este adevărat că am pierdut prilejul de a pune 
mâna pe un frumos preţ de răscumpărare, dar nu-mi pare 
rău deoarece câinele acesta și-a meritat soarta. 

Și în mânia lui sălbatică, îi mai dădu o lovitură de picior 
trupului neînsufleţit. 

După aceea se întoarse spre oamenii săi. 

— Acum însă, e timpul s-o luăm din loc. Mi-e teamă că 
zgomotul împușcăturii va fi ajuns pană la conacul a cărui 
stăpână, jupâniţa Dochiţa Bănuţ și așa nu se prea gândește 
cu drag la mine! 

— Primejdia nu este prea mare, zise unul din bandiți. Cred 
că nimeni n-a auzit împușcătura. 

— Eu însă nu prea sunt de aceeași părere, răspunse 
Grigore Muscan. Nu trebuie să uiţi că ticălosul acesta a tras 
un foc de pistol chiar la început, când l-am oprit! În orice 
caz, dacă vom sta liniștiți câteva minute, vom putea să ne 
dăm seama dacă împușcăturile au fost auzite sau nu. Până 
atunci cercetaţi buzunarele boierului și luaţi-i tot ce are de 
preţ asupra lui. 

— Şi așa, el nu mai are nevoie de nimic! zise unul din 
bandiți batjocoritor. 

Așa s-a întâmplat că inelul, ceasul, punga boierului Panait 
Fotache au trecut în buzunarele bandiţilor în vreme ce 
Grigore Muscan trăgea cu urechea spre a vedea dacă 
împușcăturile avuseră vreun răsunet. 

Nicăieri însă, nu se arătă ţipenie de om... 


Grigore Muscan se liniști, deoarece într-adevăr n-avea de 
unde să știe că cu toate măsurile lui de prevedere, noua lui 
ispravă sângeroasă tot avusese martor. 

Dincolo de pomii care mărgineau șoseaua se întindea un 
tufiș, prin mijlocul căruia trecea un gard. Gardul grădinii 
conacului Bănuţ. Din dosul acestui gard pândea de multă 
vreme, o femeie îmbrăcată în doliu. 

Femeia aceasta în doliu  pândea desfăşurarea 
evenimentelor, încă din clipa când bandiții puseseră la cale 
atacul asupra căruţei care se apropia în goană și când 
baricadaseră șoseaua cu frânghii așezate de-a curmezișul ei. 

Dar în clipa când răsună detunătura, femeia în doliu de- 
abia putu să-și stăpânească un țipăt care ameninţa să-i iasă 
din piept. 

La lumina făcută de arderea pulberii ea zărise chipul 
căpitanului bandiţilor. 

— Grigore Muscan! se gândi ea și în învălmășeala 
pricinuită de Împuşcături, când atenţia bandiţilor era aţintită 
numai asupra aceluia care trăsese în căpitanul lor, femeia în 
doliu își părăsi locul de pândă și se furișă încet spre conac. 
Când ajunse mai departe și nu trebuia să se mai teamă că, ar 
putea fi observată de bandiți, ea începu să fugă din răsputeri 
spre conac. 

Femeia îndoliată era jupânița Dochiţa Bănuţ care, după 
moartea tatălui său și după cumplitele umiliri îndurate în 
ascunzătoarea bandiţilor, trăia retrasă de lume în conacul 
moșiei Piatra Seacă. 

Ea își petrecea nopţile la mormântul tatălui său și acum, 
când gândurile-i chinuitoare n-o lăsaseră să închidă ochii, 
căutase iarăși mângâiere la mormântul celui dispărut în 
împrejurări atât de dureroase pentru ea. 

Când îi zări pe bandiții care plănuiau ceva pe șosea, se 
opri, curioasă să vadă ce va urma. Curiozitatea ei însă se 
transformă într-o ură nemărginită când zări la lumina 
pulberii pistolului chipul omului care era pricina nenorocirii, 
a tristeţii, a doliului său, Grigore Muscan. 


Jupâniţa Dochița Bănuţ era o fată care nu șovăia prea mult 
când era vorba să ia vreo hotărâre. Ea alergă iute în odaia sa 
își aruncă o mantie pe umăr, apoi cobori în grajd unde puse 
șeaua pe calul cel mai iute. 

Ea singură făcu toate acestea deoarece se grăbea și 
deoarece nu voia să mai piardă timp cu servitorii somnoroși. 


* 
x x 


În timpul acesta bandiții întoarseră pe dos buzunarele 
veştmintelor lui Panait Fotache, ba nu se sfiiră nici chiar să-i 
tragă din picioare și cizmele care erau noi nouțe. Trupul 
neînsufleţit îl aruncară în șanțul de pe marginea drumului. 

Numai după aceea se întoarseră și la căruţă. 

— În căruţă se găsește un pachet negru! Ce dracu’ va fi 
acolo? zise unul din bandiți. 

— Ce naiba să fie, ceea ce boierul Fotache transportă el 
însuși în miez de noapte? adăugă un alt tâlhar. 

Al treilea însă nu mai așteptă, ci sări în căruţă, unde puse 
mâna pe negreaţa care stârnise curiozitatea tovarășilor săi. 

— Mai este cineva aici! strigă banditul. O femeie! 

Din cea dintâi clipă a atacului, Mioara Comăneanu 
rămăsese nemișcată în fundul căruţei. Groaza care-i 
cuprinsese sufletul o făcu să-și piardă cunoștința din nou așa 
că, nici nu văzuse când glontele ucigător al banditului 
pusese capăt vieţii boierului Panait Fotache. 

Banditul din căruţă ridică fără milă capul Mioarei 
Comăneanu și întorcându-l așa, ca razele lunii să-l lumineze, 
strigă: 

— E tânără și frumoasă! 

— Mioara Comăneanu! strigă aproape în același timp și 
Grigore Muscan, care recunoscuse îndată chipul fermecător 
al iubitei fostului său căpitan, astăzi, dușmanul lui cei mai 
neîmpăcat. 

— O cunoşti? întrebă unul din bandiți, mirat. 


— Da! răspunse Grigore Muscan. Mare noroc am avut pe 
ziua de astăzi. Cu un glonte am împușcat doi iepuri, boierul 
Panait Fotache și Mioara Comăneanu. 

— Dar cine este femeia aceasta? întrebară bandiții, 
curioși. 

— Ibovnica lui Mihu Inimă de Leu, până astăzi, zise 
Muscan, cu un rânjet diabolic. De astăzi înainte însă, 
ibovnica mea! Nu-i așa porumbiţo?... Ha, ha, ha... Ei, Mihule 
Inimă de Leu, de data aceasta știu că mă răzbun și încă cu 
vârf și îndesat! Îţi voi lua ceea ce-ţi este mai drag decât orice 
în lumea aceasta! Îţi iau iubita! Căci vrei nu vrei, a mea vei 
fi, turturico! Şi nu te mai uita așa de urât la mine, comoara 
vieţii mele, căci la urma urmelor nu sunt nici eu tocmai de 
lepădat! 

Zicând aceste cuvinte căpitanul bandiţilor se apropie de 
Mioara și vru s-o sărute. Mioara însă își adună toate puterile 
și-l împinse cât colo, cu atât mai ușor, cu cât banditul nu se 
aștepta la o asemenea împotrivire din partea unei femei ce 
se găsea singură și fără apărare în mijlocul unei cete de 
bandiți. 

Până atunci, Mioara Comăneanu nu rostise niciun singur 
cuvânt. Era nespus de abătută de faptul că din captivitatea 
boierului Panait Fotache căzuse acum în mâinile unui om și 
mai îngrozitor și mai negru la suflet. 

La început, când caii se opriseră brusc și din șanț văzu 
ivindu-se mai multe făpturi cu gânduri vădit dușmănoase, ea 
crezuse că într-adevăr erau oamenii iubitului său care îl 
atacaseră pe boierul Panait Fotache pentru a o scăpa din 
ghearele lui. Dar de îndată ce auzi glasul aceluia care se 
dăduse drept Mihu Inimă de Leu înţelese că ajunsese în 
mâinile unor tâlhari de rând, care se foloseau de numele 
temutului căpitan de haiduci numai pentru a băga groază în 
victime pentru ca aceștia să se împotrivească cât mai puţin. 

Pe Grigore Muscan nu-l cunoștea personal, așa că nu știa 
încă în mâinile cui căzuse. Muscan în schimb o cunoștea 
prea bine pe Mioara Comăneanu, deoarece Mihu Inimă de 


Leu plecase doar întovărășit de el, la Schitul Sfintei Treimi, 
pentru căutarea iubitei sale. 

Aceasta se petrecuse atunci când Grigore Muscan 
atentase pentru prima oară la viaţa lui Mihu Inimă de Leu cu 
gândul de a pune el mâna pe conducerea trupei de haiduci. 

Acum însă, când Mioara Comăneanu îl respinse cu atâta 
energie îl cuprinse o mânie fără margini. Se și pregătea să 
se poarte și cu ea așa cum era el obișnuit să se poarte cu 
toate femeile, când unul din oamenii săi îi atrase atenţia, 
zicându-i: 

— Muscane, las-o dracului acum căci nu e timpul pentru 
așa ceva! Mai bine ar fi să ne îndepărtăm de aici, cât mai 
iute! La naiba, doar ai destulă vreme acasă s-o îmbrăţișezi 
pe porumbița aceasta sălbatică! 

Muscan își dădu seama că tovarășul său avea dreptate și 
acum el însuși fu acela care-și zori oamenii s-o ia din loc cât 
mai neîntârziat. Doi bandiți se aruncară în căruţă, unul din 
ei luă hăţurile în mână iar celălalt se așeză s-o păzească pe 
Mioara Comăneanu. Ceilalţi bandiți înconjurară căruţa și 
porniră în galop spre casa părăsită din pădurea Gura 
Dracului... 

Bandiţii se credeau în deplină siguranţă și nici unuia nu-i 
trecu prin minte să întoarcă măcar odată capul spre a vedea 
dacă nu cumva îi urmărea cineva dintre cei din sat. Tăcerea 
desăvârșită care domnise tot timpul în jurul locului noii lor 
isprăvi îi liniștise pe deplin. 

Așa s-a întâmplat că ei n-au băgat de seamă nici pe 
călărețul singuratic care-i urmărea pas cu pas de la o 
depărtare îndeajuns de mare însă pentru a nu fi văzut de 
bandiți. 

Călărețul acesta singuratic era jupâniţa Dochiţa Bănuţ 
care, mânată de dorul de răzbunare, nu se sinchisi de 
primejdia care o pândea pe ea însăși într-o asemenea 
întreprindere și hotărî să urmărească ceata bandiţilor pas cu 
pas, pentru a le afla ascunzătoarea. Odată ascunzătoarea 
aflată ea avea de gând să le arate ostașilor unde puteau da 
peste ucigașul tatălui său. 


Dorul ei de răzbunare era atât de puternic încât fata 
hotărâse că, cu orice risc, cu orice primejdie, ea îi va urmări 
pe ticăloși și le va afla vizuina. Când apoi, într-un târziu și 
după o goană nebună, bandiții care o furaseră pe Mioara 
Comăneanu, ajunseră la casa părăsită din pădurea Gura 
Dracului, Dochiţa Bănuţ tot mai era în urma lor. 

Nefericita și atât de josnic batjocorita fată a boierului 
Petrache Bănuţ își ajunsese pe jumătate scopul pe care și-l 
propuse. Acum știa unde putea fi prins ucigașul tatălui său. 

De bucuria prăzii bogate din noaptea aceea și de bucurie 
că, în sfârșit, va izbuti să se răzbune, cum nici măcar nu 
îndrăznise să viseze asupra dușmanului său de moarte, 
Grigore Muscan porunci să se dea cep unui butoi de vin. 

În timpul acesta, Dochiţa Bănuţ băgând de seamă că toţi 
bandiții intraseră din curte în casă, se hotărî să coboare și ea 
de pe cal. Își legă calul de un copac, iar ea însăși se apropie 
de casă. 

La vederea acestei case însă amintirile dureroase se 
treziră din nou în sufletul său. Doamne, nu trecuse doar prea 
multă vreme de când ea fusese sclava acestor bandiți, 
unealtă de groaznică batjocură a căpitanului lor, nu trecuse 
prea multă vreme de când tatăl său murise în mijlocul unor 
groaznice chinuri trupești și sufletești în pivniţa umedă și 
rece a acestei case blestemate. 

Amintirile o strângeau parcă de gât când toate aceste 
amănunte se perindară din nou pe dinaintea ochilor 
sufletului său. Zilele acelea de groază petrecute în 
captivitate la Grigore Muscan apăsau pe amintirea ei cu 
greutate de stâncă și singură, umilită și batjocorită, altă 
ţintă nu mai avea în viaţă decât să se răzbune pentru 
mârșăvia cu care se purtase banditul cu ea. 

lată că acum ceasul răzbunării părea că se apropie. Setea 
ei de răzbunare era atât de mare, încât nici nu-și mai dădea 
seama de cumplită primejdie care o pândea pe ea, o femeie 
singură, lipsită de orice armă, în mijlocul unei păduri, în 
miez de noapte și în imediata apropiere a doisprezece dintre 


cei mai sângeroși tâlhari pe care i-a cunoscut vreodată 
ținutul acela. 

Ea se furișă chiar până lângă casa părăsită și netemându- 
se că Muscan, sau careva din oamenii aceștia ar putea-o 
vedea, spionă să vadă ce făceau cei din casa părăsită. 

După cât se părea, bandiții se înapoiaseră de la o 
expediție mai lungă, deoarece erau foarte obosiţi, flămânzi și 
mai ales însetați. 

Ulcelele cu vin se goleau necontenit, pentru a se umple 
îndată, așa că, butoiul căruia i se dăduse cep se goli simţitor, 
într-un timp foarte scurt. 

De prizoniera lor nu se sinchisea nimeni, cel puţin 
deocamdată. Mioara Comăneanu ședea tristă și abătută pe 
un scaun rupt dintr-un colț al bucătăriei. 

Bandiţii în schimb deveneau din ce în ce mai gălăgioși, ba 
unii din ei începuseră chiar și să cânte. 

În mijlocul unui cântec, Grigore Muscan își aduse aminte 
deodată de Mioara Comăneanu. 

— Dar unde este îndărătnica mea porumbiţă? strigă el, în 
vreme ce gura i se schimonosi într-un rânjet de fiară dornică 
de pradă. 

Mioara ședea tot în colțul ei, pe scaunul stricat și auzind 
cuvintele lui Muscan, groaza îi cuprinse sufletul din nou. 

— Ia fă-te mai aproape, turturico! strigă apoi Muscan. 

Văzând că fata nu se mișcă, se duse el însuși la ea. 

— Nu pune mâna pe mine! strigă Mioara plină de dezgust, 
când Muscan o prinse de braţ. 

— Nu te atinge de mine căci eu sunt logodnica lui Mihu 
Inimă de Leu și stau sub scutul lui. Ar fi vai și amar de acela 
care ar îndrăzni să-mi facă vreun rău. 

— Mai încet, mai încet, porumbița mea! răspunse 
căpitanul bandiţilor, batjocoritor. Nu logodnica, ci ibovnica 
lui Mihu Inimă de Leu ești tu! Asta o știu eu prea bine! 

— Ţine-ţi gura, ticălosule! strigă biata fată, înfuriată peste 
măsură. 

— Nu cumva crezi că mi-e frică de tine sau de ibovnicul 
tău? Eu sunt mult mai zdravăn decât el! Ia te uită puţin la 


mine și vei vedea că în viaţa ta n-ai mai întâlnit un om mai 
chipeș și mai vrednic de iubit ca mine! 

— Nici nu vreau să te văd! Lasă-mă! Dă-mi drumul! strigă 
Mioara, dând din mâini și din picioare, deoarece Grigore 
Muscan voise să o sărute. 

— Ei, și nu mai fi tocmai atât de mândră, las-o dracului! 
zise Muscan. Dacă ai fost până acum drăguţa lui Mihu Inimă 
de Leu și de astăzi înainte vei fi a lui Grigore Muscan, nu-ţi 
va cădea rangul. Dimpotrivă, te înalţi! Intreabă-i pe băieţii 
aceștia și vei vedea că toţi sunt de părerea mea. 

Dar băieţii aceia nu prea erau dispuși să se uite la el, căci 
vinul îi interesa mult mai mult. 

— Haide, puișorule, dă-mi o guriţă! zise Muscan și se 
aplecă din nou spre ea. 

Mioara însă îl împinse din nou de lângă sine și strigă: 

— Îţi scot ochii, dacă îndrăznești să te atingi de mine. 

— Dar sălbatică mai ești, fetiţo! urlă Grigore Muscan, 
deoarece Mioara, pentru a-i dovedi că nu glumește îi 
zgâriase amândoi obrajii și chipul căpitanului bandiţilor 
purta acum două brazde însângerate. 

Muscan își pipăi zgârieturile care îl usturau grozav, apoi 
zise: 

— Ești o adevărată pisică sălbatică, fato! Dar nu-i nimic, 
voi îngriji eu să ţi se mai taie puţin unghiile și să vezi cum te 
îmblânzești tu atunci. 

După aceea se întoarse spre oamenii săi și le zise: 

— Băieți, ia puneţi mâna pe mofturoasa aceasta și duceţi-o 
în pivniţă, printre șobolani, să aibă ce zgâria. Nici mâncare 
și nici băutură nu i se va da până când nu va veni ea singură 
la mine să-mi ceară. Şi atunci, vom sta de vorbă. Eu îţi voi 
vinde mâncarea și băutura și tu vei plăti așa, o strachină de 
mâncare, două guriţe, o cană cu apă, tot atât! 

— Mai bine mor de foame! strigă Mioara Comăneanu, 
când bandiții puseră mâna pe ea. Dar dorinţa ta nu ţi-o voi 
îndeplinii 

— Lasă, lasă, porumbiţo, vei vedea tu că vei vorbi altfel, 
după o noapte petrecută în pivniţă! răspunse Muscan. Află 


că în pivnița aceea a mai murit cineva de foame, boierul 
Petrache Bănuţ, care a fost îndeajuns de prost să vrea să 
facă pe grozavul cu mine! Vezi, fata lui a fost mai cuminte 
decât tine! Ea nu m-a făcut să aștept prea mult și după 
puţină miorlăiala, că pe semne așa trebuie să faceţi voi, 
boieresele, a devenit ibovnica mea. 

Mioara Comăneanu îi urmă fără a mai scoate vreun cuvânt 
pe cei doi bandiți, care o duseră în pivniţă și încuiară ușa 
peste ea. 

În clipa însă în care Grigore Muscan vorbise despre 
moartea boierului Petrache Bănuţ și despre rușinea adusă 
fiicei sale, setea de răzbunare a Dochiţei, care pândea de la 
fereastră, se înteţi și mai mult. Cuvintele batjocoritoare ale 
banditului fură o cană de untdelemn peste focul ce mistuia 
sufletul Dochiţei Bănuţ. 


* * 


În zorii zilei ce urmă nopţii în care avusese loc atacul dat 
împotriva conacului boierului Panait Fotache, doi ţărani 
dintr-un sat din apropiere mergeau agale pe drum, mânând 
înaintea lor două vaci slabe. În ziua aceea era târg 
săptămânal la Galaţi și voiau oamenii să-și vândă vitele, 
deoarece aveau nevoie de parale. 

Nu prea departe de conacul boieresc însă cei doi săteni se 
opriră din drum, deoarece zăriseră un cal fără stăpân care 
păștea liniștit pe câmpul de lângă drum. 

Ţăranii erau tocmai pe punctul să se ia la ceartă asupra 
calului rămas fără de stăpân, când deodată, unul din ei zări 
pete de sânge nu departe de locul unde se opriseră. 

Urmând aceste pete de sânge, în curând ei dădură apoi și 
peste omul care sângerase. Cei doi ţărani recunoscură 
îndată în el pe argatul și în același timp, omul de încredere 
al boierului Panait Fotache. 

Spaima le fu mare și nu știau ce să facă, deoarece Timoftei 
pierduse foarte mult sânge. Unul din ei scoase plosca și 


punând-o la gura argatului, îi turnă câteva înghiţituri pe gât. 
Ţuica tare îl și trezi pe argat din leșin. Timoftei spuse în 
grabă ceea ce știa despre cele petrecute în noaptea aceea. 

— Alergaţi în goană la colonelul Ispirescu și spuneţi-i să 
trimită soldaţi, cât mai mulţi, pentru eliberarea conacului. 

Atunci unul din cei doi săteni sări pe calul lui Timoftei și 
porni spre Galaţi în goană nebună. Celălalt rămase lângă 
argat, căutând să-l îngrijească atât cât putea și se pricepea. 


* 
x x 


Colonelul Ispirescu fu nespus de furios când îl treziră din 
nou din somnul cel mai dulce de dimineață şi iarăşi din 
pricina blestematului acela de Mihu Inimă de Leu. Dar de 
aceea tot sări din pat și porunci să se sune alarma. Peste un 
sfert de ceas apoi, o companie de panduri şi una de 
dorobanţi porniră în goană spre conacul boierului Panait 
Fotache. 

Aceste două companii erau puse iarăşi sub comanda 
căpitanului Guriotis, care se jura pe toți sfinții din cer, 
cunoscuți și necunoscuți că de data aceasta Mihu Inimă de 
Leu nu-i va mai scăpa și va pune mâna pe el, viu sau mort. 

Nu mult după aceea apoi, porni și colonelul Ispirescu spre 
conac în fruntea unei a treia companii de soldați. 

Când ajunse el la conac călăreţii porniţi mai înainte din 
Galaţi își și făcuseră tabăra în faţa conacului. 

Căpitanul Guriotis îi raportă apoi că până să ajungă la el 
acolo n-a mai găsit nici urmă de Mihu Inimă de Leu, sau din 
haiducii acestuia. 

După aceea colonelul Ispirescu ascultă pe toţi servitorii 
conacului, pe rând. 

Dar câţi erau aceștia, în atâtea feluri îi povestiră 
colonelului întâmplările din noaptea trecută. Unii spuneau 
că vestitul căpitan de haiduci venise cu o armată întreagă de 
răufăcători, alţii că a avut chiar și tunuri cu el cu care ar fi 
spart ușa, alţii că l-au văzut chiar cu ochii lor pe necuratul, 


care i-a ajutat voinicului să sfărâme ușa grea stejar. Groaza 
înzecise, înmiise puterea și calităţile lui Mihu Inimă de Leu, 
în ochii servitorimii înspăimântate. Firește însă că, toţi 
mărturisiseră că au luptat din răsputeri pentru a împiedica 
înaintarea haiducilor și că nu se retrăseseră decât numai pas 
cu pas și luptând ca niște adevăraţi eroi. 

Cu multă, foarte multă greutate putu colonelul Ispirescu 
să-și facă o imagine clară despre cele întâmplate la conac. 
Punctele asupra cărora se uneau toate declaraţiile 
servitorilor fură însă în măsură să-l deslușească măcar în 
parte. Punctele acestea erau următoarele: 

Îndată după fuga boierului Panait Fotache cu Mioara 
Comăneanu, haiducii au pătruns în casă. 

Ajuns aici, îl căută numaidecât pe boier și pe jupâniţa pe 
care acesta din urmă o adusese de curând la conac și pe 
care o ţinea încuiată în odaia cu fereastra zăbrelită. 

Când servitorii i-au spus lui Mihu Inimă de Leu că boierul 
Panait Fotache a fugit ducând-o cu sine și pe Mioara 
Comăneanu, căpetenia haiducilor a fost cuprins de o mânie 
nețărmurită. 

El le-a poruncit oamenilor săi să scotocească toată casa, 
să nu lase necăutat niciun colţ, în nădejdea că tot se va găsi 
un amănunt cât de mic despre locul unde se va fi refugiat 
boierul cu prada sa. Haiducii dădură apoi în curând peste 
coridorul care lega conacul cu locuința vechilului, coridor, 
care la mijloc era împărţit în două printr-o ușă de fier. 
Văzând că nu pot sparge ușa aceasta cu una cu două, 
haiducii au trecut prin curte în locuinţa vechilului, pe care 
au cercetat-o la fel, din pod și până în pivniţă. Aici pe urmă, 
au dat peste o a doua ușă de fier care era urmarea 
coridorului ce lega locuința vechilului de conac. După o 
muncă îndeajuns de grea oamenii lui Mihu Inimă de Leu 
izbutiră să spargă această a doua ușă și astfel intrară pe 
coridorul subteran care ducea la locuința căruţașului. 
Haiducii sparseră și a treia ușă de fier care le stătea în cale 
acolo la capătul coridorului și pătrunseră în bucătăria casei 


căruțașului de unde fugise boierul Panait Fotache cu 
prizoniera sa. 

Mihu Inimă de Leu stabilise chiar că fugarii plecaseră cu 
căruţa căruţașului. Încotro o luase boierul însă, îi fu cu 
neputinţă să afle. 

Astfel stând lucrurile și fiind sigur că nici boierul și nici 
Mioara Comăneanu nu se mai găseau prin apropiere, Mihu 
Inimă de Leu și cu oamenii săi s-au retras fără să fi pus 
mâna pe cel mai neînsemnat lucru de la conac. 

Colonelul Ispirescu ascultă povestirile acestea, clătinând 
din cap și după ce își făcu o părere din cele auzite de la 
servitori, se adresă astfel căpitanului Guriotis: 

— Este ceva îngrozitor, să ne scape iarăși! 

Căpitanul pandurilor era însă și mai fiert decât colonelul. 
Ce sigur era el că va putea să se răzbune pentru batjocura 
de care-i făcuse parte Mihu Inimă de Leu de atâtea ori. 

— Ce să vă spun, domnule colonel zise el amărât și abătut, 
eu aș fi putut să bag mâna în foc că de data aceasta s-a 
sfârșit cu tâlharul acesta de Mihu Inimă de Leu! Se vede 
însă că ticălosul este într-adevăr în legătură cu dracul, căci 
altfel n-ar fi putut scăpa așa, mereu, dinaintea noastră... 
Acum, ce facem, domnule colonel? 

Colonelul Ispirescu rămase pe gânduri timp de câteva 
clipe. 

— În orice caz, deocamdată trebuie să așteptăm! zise el, 
pe urmă. Eu cred că boierul Panait Fotache se va înapoia în 
curând și poate că el va ști să ne spună încotro a luat-o Mihu 
Inimă de Leu... Până atunci, voi căuta să mai ascult odată pe 
toţi servitorii de la conac, poate că tot voi mai putea da de 
vreo urmă care să ne îndrepte pe calea cea dreaptă. 


CAPITOLUL 116 A r 
RĂZBUNAREA JUPÂNIȚEI DOCHIȚA BĂNUȚ 


Văzând că Grigore Muscan și cu oamenii săi sunt puși pe 
chef mai îndelungat, de bucuria prăzii însemnate pe care o 


făcuseră în noaptea aceea, Dochiţa nu mai stătu mult pe 
gânduri, ci păși îndată la realizarea planului pe care-l 
concepuse în câteva minute. 

Jupânița Dochița Bănuţ cunoștea prea bine obiceiul 
bandiţilor. Avusese doar nenorocirea să fie prizoniera casei 
părăsite din pădurea Gura Dracului vreme atât de 
îndelungată. Ea știa că dacă bandiții se așează pe chef, 
atunci cu greu îi mai poţi mișca din faţa ulcelelor cu vin. 

Tocmai pe această împrejurare se bizuia tot planul său pe 
care-l ticlui în vreme ce călărea înapoi spre casă. 

— De data aceasta ești în mâna mea, Grigore Muscan! se 
gândea ea. Nu este în lumea aceasta nicio putere omenească 
care să fie în stare să mi te mai fure răzbunării mele! Tată, 
scumpul și nefericitul meu tată, dormi în pace în mormântul 
în care te-a aruncat nemernicul acesta prea de timpuriu, 
căci clipa răzbunării nu mai este departe! Călăul tău își va 
primi pedeapsa bine meritată! 

Asemenea gânduri brăzdau creierul jupâniței Dochiţa 
Bănuţ, în vreme ce calul său o ducea ca vântul spre conacul 
moșiei Piatra Seacă. 

Pe tot drumul până acasă, amintirile grozăviilor îndurate 
de ea și tatăl său în captivitatea lui Grigore Muscan o 
frământau, pricinuindu-i noi chinuri, dar în același timp 
dându-i un sentiment de mulțumire, deoarece știa că 
nemernicul își va primi pedeapsa și această pedeapsă avea 
să fie groaznică, întocmai ca și chinurile pe care i le 
pricinuise el tatălui său. 

— În sfârșit, se gândea ea, mai departe, acum, când îmi 
voi vedea răzbunarea îndeplinită, îmi voi putea regăsi și eu 
liniștea sufletească. Jurământul pe care l-am făcut la 
mormântul nefericitului meu părinte nu va mai rămâne 
numai o dorinţă, ci în curând va fi un fapt îndeplinit. 

În vreme ce Dochiţa se înapoia de la ascunzătoarea 
bandiţilor, soarele se ivi pe cer. Oamenii începură să iasă la 
câmp și oricine își poate închipui uimirea acestora când își 
văzură stăpâna  înapoindu-se acasă dintr-o plimbare 


nocturnă, îndeajuns de îndelungată, socotind după oboseala 
calului și praful care acoperea mantia neagră a călăreţei. 

— Oare ce să se fi întâmplat cu stăpâna noastră? se 
întrebau oamenii, miraţi. La ceasul acesta să se înapoieze 
acasă și încă, de la un drum, după cât se pare, destul de 
lung. 

— Ciudat! spuneau alţii. Niciodată n-a mai plecat noaptea 
de acasă! 

— Ehei, de unde știm noi, spuneau gurile rele, ce face ea 
noaptea când noi dormim duși? Fără îndoială că vine de la 
drăguţul ei! 

— Da, da, a cam întârziat însă de data aceasta și de aceea 
mâna calul atât de iute! 

— Nu este la mijloc niciun drăguţ, zise o bătrână 
superstițioasă. Jupâniţa noastră e vrăjitoare, ăsta-i adevărul! 
Am văzut-o eu cu ochii mei, în noaptea Sfântului Vasile, 
călărind pe o coadă de mătură spre Bărăgan, unde se adună 
toţi vrăjitorii! 

— Se poate, se poate! încuviinţa un bătrân ros de gută. 
Pesemne că și acum vine tot de la un sfat de vrăjitori. 

Dochiţa Bănuţ însă nu auzea nimic din toate acestea. Ea 
își gonea calul într-un galop nebun, iar când ajunse în curtea 
conacului bietul animal era atât de obosit încât de-abia se 
mai putea ţine pe picioare. 

Ajunsă la conac, Dochiţa își chemă îndată vechilul. 

— Haralambie! îi zise ea vechilului, astă noapte, boierul 
Panait Fotache a fost ucis de niște ticăloși, de o bandă de 
tâlhari în apropierea conacului nostru. 

— Vai de mine! făcu vechilul, speriat. Așadar cadavrul 
boierului Panait Fotache era acela pe care l-au găsit ţăranii 
pe șosea în zorii zilei! 

— Da! Unde se găsește acum trupul neînsufleţit al 
boierului? 

— Deoarece nu știam cine este mortul, răspunse vechilul, 
l-am dus la primărie și am trimis un om la Galaţi să-l 
vestească pe colonelul Ispirescu despre cele descoperite. 


— Bine! zise Dochiţa. Trupul neînsufleţit al boierului însă 
nu poate rămâne la primărie. Te rog să iei îndată măsurile 
trebuincioase ca rămășițele pământești ale boierului să fie 
aduse la conac. Să fie așezat pe un catafalc, aici în sala cea 
mare și întocmai cu aceeași pompă, ca și când ar fi un 
membru al familiei mele. Viaţa boierului Panait Fotache a 
fost răpusă de aceeași mână care l-a ucis și pe tatăl meu! 

— După cum doriţi, jupâniţă! 

După aceea, Dochiţa nici nu se mai duse măcar până în 
odaia sa, și ieși îndată din conac. Fără să se odihnească 
măcar un sfert de ceas după oboselile nopţii trecute, ea 
porunci să se pună șeaua pe cel mai bun cal din grajd, pe 
urmă se aruncă pe cal și fără a mai vorbi cu cineva, porni ca 
o săgeată spre Galaţi, lăsând servitorimea cu gura căscată. 

— Doamne, dar ce se va fi întâmplat cu stăpâna noastră? 
se întrebă vechilul când începu să ducă la îndeplinire 
poruncile primite de la Dochiţa. 

— Până acum au trecut luni de zile, fără să iasă din casă, îi 
zise camerista Dochiţei, bucătăresei, și acum deodată, pune 
ea însăși șaua pe cal, în miez de noapte, pleacă de acasă, 
rămâne până în zori, Dumnezeu știe unde, apoi vine, 
schimbă iarăși un cal și pornește din nou! Și-o fi pierdut 
mințile, biata femeie! 

— Să știi că așa este, răspunse bucătăreasa. Chestiunea 
cu banditul acela, moartea groaznică a boierului, toate 
acestea sunt lucruri care se prea poate să întunece judecata 
unei jupâniţe învățată să trăiască așa cum a trăit ea! 

În timpul acesta Dochița Bănuţ înainta ca glonţul spre 
Galaţi. 

Gândurile și dorul de răzbunare o copleșiseră într-atâta, 
încât, vrând să taie drumul pentru a ajunge mai iute la ţintă, 
o luă peste câmp, apoi pe niște cărărui care îi scurtară calea 
într-adevăr, dar o scoaseră în spatele Galaţilor, nu departe 
de conacul boierului Panait Fotache. 

Dochiţa băgă de seamă că în jurul conacului, liniștit 
altădată, domnea acum o forfoteală neobișnuită. 


La stânga conacului pășteau numeroși cai de panduri, iar 
la dreapta stăteau răsfirate nenumărate piramide de arme 
ale dorobanţilor, care își așezaseră tabăra acolo. 

Pandurii, cât și dorobanţii erau împrăștiați peste tot și 
stăteau de vorbă sau jucau barbut. Numai ici și colo să zărea 
câte o sentinelă plimbându-se plictisit în arșița soarelui. 

Una din aceste sentinele o văzu pe Dochiţa de departe și 
pe semne, părându-i-se ciudat că fata se uita nedumerită la 
oastea adunată în jurul conacului, luă iute pușca în mână și 
strigă, cât îl ţinea gura: 

— Stai! 

Dochiţa, care și așa își oprise calul, nu se mișcă din loc. 

Ostașul se apropie de ea și o întrebă: 

— Cine ești și ce te uiţi așa la conac? 

— Sunt jupânița Dochiţa Bănuţ, răspunse fata, și mă duc 
la Galaţi deoarece am treabă cu domnul colonel Ispirescu. 

Văzând cu cine are de a face, ostașul deveni îndată mai 
umil și răspunse: 

— Dacă-l căutaţi pe domnul colonel, atunci poftiţi vă rog la 
conac, deoarece dumnealui este acolo. 

— Cu atât mai bine! zise Dochiţa, care dădu pinteni calului 
și nu se mai opri până la conac. 

Aici lăsă calul în paza unui alt ostaș și intră în casă. 

În conac se vedeau încă urmele luptei date în noaptea 
trecută, urme care nu fuseseră încă îndepărtate. Mobilele 
mai ales, afară de cele grele de tot, erau toate îngrămădite 
în faţa ferestrelor, așa după cum poruncise boierul Fotache 
să fie așezate pentru a opri gloanţele haiducilor. 

În casă se mai simţea încă destul de puternic mirosul 
prafului de pușcă. Podeaua era plină peste tot de cartușe 
trase, pereţii purtau urmele gloanţelor... 

In sala cea mare de la parter, colonelul Ispirescu sfârșise 
tocmai cu al doilea interogatoriu luat servitorilor, când 
aghiotantul său îi anunţă că o doamnă dorește să-i 
vorbească. 

Colonelul Ispirescu o primi îndată pe Dochiţa Bănuţ. 


— Sunt Dochița Bănuţ, fiica răposatului boier Petrache 
Bănuţ, îi zise ea colonelului, și aș dori să vorbesc cu 
dumneavoastră între patru ochi, chestiunea în care vin fiind 
de o mare însemnătate. 

— La ordinele dumneavoastră, jupâniţă! zise colonelul 
Ispirescu și o conduse pe Dochiţa într-o odaie vecină. 

— Cu ce vă pot fi de folos, jupâniţă? întrebă el, după ce 
închise ușa în urma sa. 

— Domnule colonel, începu Dochiţa atunci, fără îndoială 
că vă mai amintiţi și dumneavoastră de tragicele împrejurări 
ale mortii tatălui meu! 

— Da, jupâniţă! răspunse colonelul Ispirescu. Cred că da! 
Dacă nu mă înșel, părintele dumneavoastră a pierit în 
captivitate ţinut prizoner de Mihu Inimă de Leu! 

— Lucrurile nu stau tocmai așa, domnule colonel, 
răspunse Dochiţa. Este adevărat că am fost luaţi prizonieri 
de Mihu Inimă de Leu, dar dacă am fi rămas la el, 
nenorocitul și greu încercatul meu părinte ar mai fi fost și 
astăzi în viaţă. Nenorocirea noastră a fost tocmai că n-am 
mai rămas în captivitate la Mihu Inimă de Leu. 

— Cum? Dar eu nu știu nimic despre aceasta! Este pentru 
prima oară că aud așa ceva! zise colonelul Ispirescu, vădit 
mirat. 

— Unul din oamenii lui Mihu Inimă de Leu s-a răzvrătit 
împotriva căpitanului său și în lipsa acestuia de acasă, a 
prădat propria locuinţă a stăpânului său și a fugit împreună 
cu alţi răzvrătiți, luându-ne și pe noi cu ei. Pe omul acesta îl 
cheamă Grigore Muscan și el este autorul tuturor crimelor și 
josniciilor pe care lumea le aruncă în spinarea lui Mihu 
Inimă de Leu. 

După aceea Dochiţa îi povesti colonelului toate 
amănuntele captivităţii sale în casa părăsită din pădurea 
Gura Dracului, precum și chipul în care a fost eliberată de 
Mihu Inimă de Leu. 

— La înmormântarea tatălui meu am jurat să nu mă 
odihnesc până când nu mă voi răzbuna pe nemernicul care a 
răpus viața părintelui meu în împrejurări atât de crude. 


— În orice caz, ceea ce mi-aţi povestit dumneavoastră 
jupâniță, zise colonelul, este foarte trist și dureros. Spuneaţi 
însă că chestiunea aceasta este în strânsă legătură cu cauza 
pentru care sunt eu aici. Până acum nu înţeleg cum ar fi cu 
putinţă așa ceva! 

— Veţi înţelege îndată, domnule colonel! îi răspunse 
Dochița, colonelului, care ardea de nerăbdare. Același 
Grigore Muscan care a pus capăt vieţii tatălui meu, l-a ucis 
astă noapte și pe boierul Panait Fotache! 

— Cum? strigă colonelul Ispirescu, ca ieșit din minți. 
Panait Fotache a fost ucis? 

— Da! răspunse Dochița. Am văzut cu ochii mei cum l-au 
ucis, însă din nefericire n-am putut împiedica ticăloșia, căci 
ce puteam face eu singură și fără nicio armă asupra mea 
împotriva atâtor bandiți înarmaţi până în dinţi? 

După aceea fata boierului Petrache Bănuţ povesti tot ceea 
ce văzuse în noaptea trecută, firește, fără a uita să spună și 
amănuntele aflate înspre ziuă, la ascunzătoarea bandiţilor. 

Colonelul Ispirescu ascultă cu multă luare aminte 
povestirea Dochiţei și numai din când în când o întrerupea 
cu câte o exclamaţie ca: „de necrezut”, „nemaiauzit”, 
sau „așa ticăloși”! 

După ce sfârși ceea ce avea de spus, colonelul se adresă 
astfel fetei: 

— Așadar, jupâniță, dumneavoastră aţi fi gata să ne 
conduceţi pe urmele bandiţilor care au săvârșit atâtea 
nelegiuiri? 

— Da, răspunse Dochiţa. V-aș ruga însă, domnule colonel, 
să daţi ordin soldaţilor să pornească la drum cât mai iute, 
deoarece n-aș vrea ca până când ajungem acolo ticăloșii să 
dispară din ascunzătoare sau să mai săvârșească vreo nouă 
fărădelege. 

— Fiţi liniștită, jupâniţă, de data aceasta nemernicii nu vor 
mai putea fugi din fața justiţiei care trebuie să purifice 
societatea de asemenea elemente dăunătoare! 


Peste câteva clipe toţi ofițerii trupei, atât călări, cât și 
pedeștri, fură chemaţi înaintea lui și în câteva cuvinte el le 
explică anume despre ce era vorba. 

Ofițerii păreau foarte războinici și jurau că de data 
aceasta bandiții nu le vor mai scăpa. 

După aceea hotărâră planul de război, firește, nu fără a se 
folosi și de jupâniţa Dochiţa Bănuţ care cunoștea ţinutul mai 
bine decât oricare din ei. 

După ce planul de bătaie fu stabilit până în cele mai mici 
amănunte, colonelul chemă gorniștii și le porunci să sune 
adunarea. 

După câteva minute apoi cele două companii de călăreţi și 
compania de dorobanţi se înșirară în linie de bătaie în fața 
conacului. 

Trupele porniră apoi pe rând și anume în așa chip încât 
toată lumea să ajungă în același timp la punctul care-i fusese 
hotărât și de unde urma să înceapă atacul. 

Colonelul Ispirescu și Dochiţa rămaseră cu grosul trupei, 
care era alcătuită din compania de dorobanţi pedeștri și un 
pluton de călăreţi. 

Atacul propriuzis cădea în sarcina acestei trupe, pe când 
călăreţii urmau să alcătuiască un fel de acoperire care să 
împiedice eventuala fugă a bandiţilor. Așa că, în vreme ce 
călăreţii se așezară într-un cerc larg în jurul pădurii Gura 
Dracului, grosul trupei înainta de-a dreptul spre casa 
părăsită unde se găsea ascunzătoarea bandiţilor. 

În decurs de o singură zi iată că Dochiţa Bănuţ se apropia 
pentru a doua oară de tabăra lui Grigore Muscan. Dar pe 
când prima oară îi urmărise pe bandiți în prada unui 
zbucium de nedescris, fiindu-i teamă să nu fie observată și 
arzând de dorul de a-și vedea răzbunarea dusă la îndeplinire, 
acum, când era pe deplin încredinţată că sosise ora când se 
va putea ţine de jurământul făcut la mormântul tatălui său 
era foarte liniștită. Acum nu-i mai era teamă nici de bandiți, 
nici că nu-i va putea pedepsi pe aceia care într-un chip atât 
de josnic își bătuseră joc de ea și de tatăl său. 


* * 


În vremea aceasta, în casa părăsită din pădurea Gura 
Dracului domnea aceeași veselie care-i stăpânise pe bandiți 
și când le atacase ascunzătoarea Mihu Inimă de Leu. 

Grigore Muscan era acum și mai îngăduitor cu oamenii săi 
decât avea obiceiul să fie altădată. Iar bandiții nu șovăiră să 
se folosească, să abuzeze chiar de această îngăduinţă, dând 
cep tot la mai multe din butoaiele cu vin de soi pe care 
puseseră mâna nu de mult. 

Dar nu toţi erau în stare să suporte vinurile grele. Erau 
destul de numeroși aceia care, doborâţi de tăria vinului, 
zăceau acum prin colțuri, beţi morţi. Niciunul însă nu stătea 
prea multă vreme la masa chefliilor. Ei se trezeau din 
ameţeală unul câte unul și se înapoiau la masă pentru a-i 
înlocui pe aceia care, la rândul lor, simțeau nevoia să se mai 
odihnească și să mai facă o mică pauză în băutură. 

În casa părăsită din pădurea Gura Dracului avu loc o 
adevărată orgie, se desfășura un adevărat război pornit 
împotriva butoaielor cu vin. 

Dintre toţi bandiții însă, nu erau decât doi, care nu se 
odihniseră nicio singură clipă, care nu încetaseră de a bea 
niciun moment. Unul din acești doi era Grigore Muscan, iar 
celălalt Stoica Vârtej, poreclit Ştirbul, deoarece cu prilejul 
unei încăierări, cineva îl lovise peste gură cu atâta furie 
încât îi scosese șase măsele. 

Vârtej acesta putea să bea nemaipomenit. Sugea vinul de 
parcă ar fi fost un burete, între timp însă și cânta, dar atât 
de fals, încât te dureau timpanele. 

El nu înţelegea vinul fără cântec. De la primul pahar 
începea să-i zică și nu se mai oprea decât după ce dădea pe 
gât și cea din urmă picătură. Lucru ciudat însă, cu cât bea 
mai mult, cu atât cânta mai puţin fals. Tocmai de aceea, 
bandiții cunoscându-i obiceiul, căutau să-l îmbete cât mai 
iute. Firește însă că, cu prilejul acestei încercări, ei se 
îmbătau pe rând, pe când pe Vârtej de-abia se putea observa 


efectul vinului. Căci Vârtej, pentru a-și dovedi superioritatea, 
nu bea niciun pahar, până când ceilalţi nu și le goleau pe ale 
lor. Așa se întâmpla că bandiții cădeau sub masă de câte 
două-trei ori până când să se îmbete și el. 

Dar când se îmbăta de-a binelea, îi zicea cu atâta patimă și 
cu atâta simţire, încât îți era mai mare dragul să-l asculti, 
mai ales că atunci nu mai cânta fals. 

Bucuria cea mai mare a lui Stroie Vârtej era când vedea 
pe câte unul căzând sub masă. Râdea atunci de se ţinea de 
burtă, apoi începea cu cântecele vesele, trecând pe rând, 
până când ajungea iarăși la cele triste, din care îl dezmorţea 
îmbătarea desăvârșită a unui alt bandit. 

Şi asta mergea mereu așa, fără întrerupere. 

Grigore Muscan îl iubea grozav pe Vârtej și mai ales 
atunci când cânta. De aceea el își dădea toată osteneala să-l 
îmbete cât mai iute. 

De data aceasta căpitanul bandiţilor își ajunsese scopul, 
deoarece Știrbul cânta din ce în ce mai frumos și mai puţin 
fals. 

— Măi Vârtej, îi zise Muscan deodată știi tu cântecul 
acela? 

— Care? întrebă Știrbul. 

— Ala, care-i zice despre pușcărie! răspunse Muscan. 

— D-apoi cum să nu-l știu, căpitane! zise Vârtej și îndată și 
începu să cânte. 

După ce tovarășul său sfârși cântecul, Muscan repetă 
ultimele patru versuri: 


„N-am pe nime “n lumea asta, 
M-a lăsat pân’ și nevasta, 
Puica-i peste cinci hotare 

Și eu zac la închisoare.” 


— Ei, măi Vârtej, măi, oftă Grigore Muscan, că zău, tare 
mai sunt singur și eu pe lumea asta! Nimănui nu-i arde de 
mine, nimănui nu-i sunt drag! Sunt singur, măi Vârtej, singur 
Cuc!... Adică nu! zise el deodată. De-abia acum îmi aduc 


aminte că am și eu o drăguță și încă ce drăguță! Este 
adevărat că astă noapte cam făcea mofturi, de nu puteai să-i 
ajungi la nas cu nicio scară din lume, cred însă că acolo jos, 
în pivniţă, printre șobolani se va mai fi îmblânzit porumbiţa! 
Ce zici tu, măi Vârtej? Poate n-ar fi rău să mă cobor până la 
ea să vedem ce mai face! 

— Firește, căpitane, răspunse banditul. Unde-i vin și 
cântec, trebuie și femeie! 

Grigore Muscan se ridică cum putu de la masă și 
mergând, toată truda lui era să se tină drept. Truda aceasta 
însă îi fu cam zadarnică. Băutura, din care gustase pierzând 
orice măsură, i se coborâse rău de tot în picioare și se 
clătina grozav, la fiecare pas. Efectul vinului se văzu mai 
ales, când începu să coboare treptele care duceau în pivniţă. 
Primele două-trei trepte le coborâse el, cumva, când vru însă 
să pună piciorul pe a patra, își pierdu echilibrul și ajunse în 
pivniţă mult mai iute decât și-ar fi închipuit. 

Câtva timp își pipăi locurile unde se lovise în timpul 
căderii și alunecase pe trepte, apoi, cu chiu cu vai, izbuti să 
se ridice iarăși în picioare. După aceea se duse și deschise 
ușa în dosul căreia o încuiase pe Mioara Comăneanu. 

Doborâtă de întâmplările din noaptea precedentă, Mioara 
dormea încă atunci când Muscan deschise ușa nenorocitei 
sale închisori. 

Banditul rămase împietrit în fata formelor desăvârșite ale 
trupului fetei și multă vreme nu-și putu îndepărta privirile de 
la această apariţie într-adevăr fermecătoare. 

Acum, după ce somnul o luase în braţele sale și nu-și mai 
dădea seama de ceea ce se petrecea cu ea, trăsăturile feţei 
sale schimonosite de ură și dezgust în noaptea trecută se 
distinseseră din nou și chipul ei își redobândise blândeţea 
îngerească. 

Pesemne că visa și visul binevoitor îi adusese aproape pe 
iubitul său pe care nu-l văzuse de atâta amar de vreme, 
deoarece zâmbea prin somn. 

Câtva timp Muscan stătu încremenit. Pe urmă însă bestia 
se trezi din nou în el și nu se mai putu stăpâni să nu încerce 


să-i fure o sărutare, măcar acum, în somn, când ea nu se 
putea apăra. 

Dar în clipa în care își aplecă gura murdară și duhnind de 
vin asupra chipului Mioarei, aceasta se trezi brusc din somn 
și speriată, îi dădu un brânci cu atâta tărie, încât Muscan, 
care și așa nu se ţinea el prea bine pe picioare, zbură cât 
colo. 

Atacul acesta neașteptat al Mioarei înfurie grozav pe 
banditul care se și credea ajuns la ţinta josnicei sale dorinţi. 

Mioara stătea ghemuită în celălalt colţ al pivniţei și era 
hotărâtă mai bine să moară decât să se lase să fie batjocorită 
de banditul acesta pentru care simţea o ură de moarte. 

Oricât de beat era însă Muscan, el observă că fata era 
hotărâtă la orice și mai ales, după ce făcuse cunoștință cu 
unghiile ei în seara trecută, socoti că era mult mai cuminte 
ca deocamdată să renunţe de a-și duce planul la îndeplinire. 
Işi dădea seama că, cu sila nu putea să ajungă la niciun 
rezultat cu fata. In schimb însă, i-ar fi fost grozav de rușine 
faţă de tovarășii săi dacă n-ar izbuti să învingă îndărătnicia 
Mioarei. 

De aceea se gândi să se folosească de altă tactică pentru a 
câștiga încrederea fetei. Își zise că poate dacă se va purta 
mai blând cu ea dacă o va lua cu frumosul, va ajunge mai 
curând să-și vadă scopul împlinit. De aceea, își făcu glasul 
atât cât putu mai mieros și-i zise: 

— Porumbiţa mea, zău că eu nu mai înţeleg nimic. Eşti 
supărată pe mine că te-am scăpat din ghearele ticălosului 
acela de Panait Fotache? Dacă eu nu sunt decât un haiduc, 
asta nu însemnează că nu pot fi mai bun decât mulţi alţii. De 
aceea, te rog, nu mai fi atât de posomorâtă și de îndărătnică 
și zâmbește-mi puţin, așa frumos, cum zâmbeai mai 
adineaori în vis. Haide, turturico, zâmbește-mi puţin și-ţi 
făgăduiesc că niciodată nu mă voi mai atinge de tine! 

La vederea banditului, care în beţia lui se legăna de colo 
până colo și mai ales, care era nespus de caraghios când se 
trudea să spună cuvinte gingașe, Mioara uită o clipă de 
situaţia, în care se găsea și începu să râdă. 


— Slavă Domnului că te mai văd și eu mai veselă, 
îngerașul meu! strigă atunci Muscan, plin de bucurie. Asta 
vezi, îmi place! Acum mă duc să-ți aduc ceva de băgat în 
gură căci trebuie să fii tare flămândă. 

Zicând acestea, părăsi pivniţa și, fie din uitare, fie anume, 
lăsă ușa neîncuiată. Cu toate acestea, Mioara nu încercă să- 
și părăsească închisoarea. 

Când văzu că banditul vrea s-o cucerească cu vorba bună, 
se hotări să-și calce pe inimă și să se prefacă, întocmai ca și 
când banditul nu i-ar fi cu totul indiferent. Cu vorbe bune, cu 
prefăcătorie, ea nădăjduia să poată rămâne mai multă vreme 
printre bandiți, fără ca Muscan să-și poată ajunge scopul. Un 
vechi proverb românesc îi veni în minte: „Te faci frate cu 
dracul, până treci lacul” și se hotări să-l urmeze, căci numai 
așa putea nădăjdui să scape odată și odată din închisoarea 
aceasta, fie printr-un ajutor care i-ar veni din afară, fie 
printr-o întâmplare favorabilă unei evadări. 

În adevăr, ajutorul era în clipa aceea mult mai aproape 
decât ar fi putut ea nădăjdui. 

În clipa în care Grigore Muscan părăsi pivniţa, pentru a-i 
aduce Mioarei ceva de mâncare locul liber din faţa casei 
părăsite se populă deodată cu oameni ieșiţi parcă din 
pământ. Sub scutul copacilor pădurii, soldaţii se apropiaseră 
neobservaţi până în imediata apropiere a casei părăsite în 
faţa intrării căreia se iviră pe neașteptate. 

Veșnic cu urechea la pândă, pentru a prinde cel mai mic 
zgomot ce ar putea trăda apropierea vreunui dușman, oricât 
de beat era Muscan, el tot auzi zgomotul neobișnuit făcut de 
ostașii care se apropiau de ascunzătoare. De îndată ce auzi 
acest zgomot, căpitanul bandiţilor se și repezi la o fereastră 
prin care zări armele ostașilor strălucind în bătaia soarelui 
de după amiază. 

— Trădare! strigă el atunci și primejdia îl făcu să se 
dezmeticească din beţie într-o singură clipă. 

Ca orice ticălos, el nu se mai gândi nici la tovarășii săi și 
nici la frumoasa prizonieră, ci numai și numai la salvarea 
propriei sale vieţi. De aceea se repezi ca un nebun spre ușa 


din dos a casei. Dar când aruncă o privire prin fereastră de 
aici văzu cu groază că și în această parte soldaţii erau tot 
atât de numeroși ca și la intrarea din faţă. 

Văzând că fuga singur nu-i mai era cu putinţă, încercă să- 
și pună oamenii pe picioare. Nădăjduia că printr-un atac 
îndrăzneţ va izbuti să-și croiască drum prin mijlocul ostașilor 
și astfel să scape. 

În curând fu silit însă să-și dea seama că trebuia să 
renunţe și la acest plan, deoarece oamenii săi erau atât de 
beţi, încât orice încercare de a-i pune pe picioare rămase 
zadarnică. Nici chiar brutalele lui lovituri de picior nu fură în 
stare să-i dezmeticească pe bandiții care zăceau beţi morți, 
care încotro. 

Grigore Muscan era foarte amărât, dar și groaza îi creștea 
văzând cu ochii. 

Acum nu se mai gândi chiar de loc la tovarășii săi. Nu-l 
mai interesa decât propria lui viață. Dacă se îmbătaseră în 
așa hal încât nici chiar la auzul că pandurii dăduseră peste 
ascunzătoare nu erau în stare să-și apere viaţa, atunci n- 
aveau decât să sfârșească în spânzurătoare. 

Un lucru era însă sigur, din casă nu putea fugi, căci toate 
căile îi fuseseră tăiate. De aceea se gândi să se ascundă 
undeva chiar prin casă, socotind că dacă soldaţii vor da 
peste tovarășii săi și-i vor prinde fără nicio împotrivire, nu 
vor mai scotoci toate ungherele pentru a da de urma lui. La 
urma urmelor, de unde să știe pandurii câţi erau la număr 
bandiții? În ceea ce-i privea pe oamenii săi, nu-i era teamă 
că aceștia vor spune că mai au și un căpitan care trebuie să 
fie undeva prin casă, deoarece erau prea beţi pentru a fi în 
stare să lege câteva cuvinte. 

Tocmai se gândea unde să se ascundă când de afară 
răsună deodată glasul colonelului Ispirescu, care strigă: 

— Vă somez în numele legii să vă predati! Nu încercaţi să 
vă împotriviţi cu arma căci suntem mult mai numeroși decât 
voi. Voi număra până la zece și până atunci toţi trebuie să 
părăsiţi casa fără nicio armă asupra voastră. Acela care nu 
va ieși din casă până când voi număra zece sau va încerca să 


se împotrivească sau să fugă, va fi împușcat pe loc! Una... 
două... trei... patru... 

Muscan nu așteptă ca Ispirescu să ajungă până la zece cu 
număratul. In deznădejdea lui se repezi pe treptele pivniţei 
și se ascunse în chilia unde se găsea Mioara Comăneanu, 
tremurând din tot trupul și așteptând cu înfrigurare 
desfășurarea evenimentelor. 

Mioara auzise și ea zgomote neobișnuite dar nu putu să-și 
dea seama ce se petrece și că salvarea ei era mai aproape 
decât ar fi putut chiar și numai să viseze. 

Numai atunci își dădu seama că trebuie să fie vorba de o 
mare primejdie pentru bandiți, când îl văzu pe Muscan 
repezindu-se în pivniță galben ca ceara și tremurând din tot 
trupul. Dar Muscan nici n-apucă bine să pătrundă în chilia în 
care se găsea Mioara, că se și auzi un ropot înfiorător de 
detunături. Era salva de foc pe care o comandase colonelul 
Ispirescu când văzu că, cu toată ameninţarea lui, niciunul 
dintre bandiți nu ieșise din casă. 

După salva aceasta însă, în casa părăsită se produse o 
panică de nedescris. Groaznica pârâitură a puștilor îi trezi 
chiar și pe bandiți din amorţeala lor ca de moarte. Dar 
zăpăciţi încă de băutură, ei nici nu puteau să-și dea seama 
anume ce se întâmplase. Alergau ca niște nebuni de colo 
până colo, își strigau căpitanul, își strigau tovarășii, care tot 
mai moţăiau încă prin vreun colț, dar până să se 
dezmeticească era prea târziu, deoarece soldaţii și 
pătrunseseră în casă, cu baioneta la armă, năvălind prin uși, 
prin ferestre, pe unde găsiseră un drum. 

Bandiţii mai erau încă tot nedumeriţi când fiecare se văzu 
înconjurat de câte doi panduri sau dorobanţi, în vreme ce un 
al treilea le scotocea buzunarele spre a le lua armele pe care 
le aveau asupra lor sau alte obiecte cu care ar fi putut să fie 
vătămători altora, sau fie chiar și lor înșiși. 

Colonelul intră și el în casă, urmat de Dochiţa Bănuţ. 

— Unde este Grigore Muscan? întrebă ea când văzu că 
acela pe care-l căuta mai mult nu se găsea printre cei prinși. 


Bandiţii se uitară la ea, nedumeriţi. Nu-și puteau explica 
ce rost avea femeia aceasta din lumea bună, acolo, cu 
soldaţii și nici ce treabă putea ea să aibă eu căpitanul lor. 

— Nu știm! Nu l-am văzut! răspunseră bandiții, ridicând 
din umeri, nepăsători. 

— Şi totuși, aici trebuie să fie, în casa aceasta, căci de 
fugit i-a fost cu neputinţă să fugă! strigă Dochiţa, cu ochii 
scânteietori de mânie. 

— Unde este Mioara Comăneanu, prizoniera voastră? 
întrebă atunci colonelul Ispirescu. 

— O voi căuta eu însămi! strigă Dochiţa și porni în 
căutarea prizonierei. 

Ea cercetă toate încăperile însă fără niciun rezultat. 

— Fără îndoială că în pivniţă se va fi ascuns lașul! îi zise 
Dochiţa colonelului. Pesemne că tot în același loc a aruncat- 
o și pe Mioara Comăneanu unde l-a chinuit și pe nefericitul 
meu părinte. 

— Să ne grăbim, strigă colonelul Ispirescu, căci ticălosul 
acesta este în stare în amărăciunea lui s-o mai ucidă și pe 
biată fată. 

Cu aceste cuvinte se și repezi pe treptele pivniţei, urmat 
de Dochiţa Bănuţ. In aceeași clipă răsunară două detunături 
și două gloanţe trecură pe lângă urechile colonelului și a 
însoţitoarei sale. 

Grigore Muscan își descărcase pistolul asupra lor, dar, 
cum mâna îi tremurase prea tare, gloanţele nu-și nimeriseră 
ținta 

— Mai îndrăznești și să tragi în noi, câine? strigă colonelul 
Ispirescu, care acum sări mai multe trepte deodată și ajunse 
în pivniţă ca o furtună. Dochiţa după el. 

Grigore Muscan se retrăsese în colțul cel mai îndepărtat al 
pivniţei și nemai având alt pistol încărcat asupra sa își 
scoase la iveală pumnalul spre a se apăra. 

— Așadar aici ești? strigă Dochiţa, în vreme ce ochii ei 
aruncau fulgere. Aici te-ai ascuns, pe locul unde sărmanul 
meu părinte și-a dat sufletul din pricina ta și în prada 
chinurilor celor mai cumplite? Văd acum că tot mai este 


dreptate în lumea aceasta, tot mai este o dreptate care-i 
lovește pe ticăloși tocmai acolo unde au lovit și ei! 

— Nu... nu mai vorbi despre asta! urlă Muscan. Nu 
deștepta stafiile din somn căci nu vreau să-mi mai 
reamintesc de lucruri care au trecut! 

— Nu vrei să-ţi mai aduci aminte de lucruri care au 
trecut? Dar oare înainte de a fi săvârșit mârșăviile de ce nu 
te-ai gândit că va veni o zi când ţi se va cere socoteală de 
faptele tale sângeroase? De ce, când mă rugam în genunchi 
să nu-l mai chinuiești pe tata, îmi râdeai în nas și drept 
răspuns, porunceai să i se reducă la jumătate porţia de 
mâncare, care și așa nu ar fi fost îndestulătoare pentru un 
șoarece? De ce, când te imploram să-l scoţi din pivniţa 
aceasta, umedă, plină de mucegai și șobolani, porunceai să 
se mai arunce o găleată de apă pe jos pentru ca umezeala să 
fie și mai mare? De ce, când ai făcut toate acestea nu te-ai 
gândit că va veni o zi când acela pe care l-ai ucis încetul cu 
încetul, zi cu zi, ceas cu ceas, își va trimite răzbunătorul? 

— Taci... taci... lasă stafiile... gemu Muscan, pe care 
amintirile îl îngrozeau acum, cum îl îngrozește trecutul pe 
orice ticălos care-și simte sfârșitul apropiindu-se. 

— Ţi-e frică de stafii? răspunse Dochiţa batjocoritoare. 
Așadar, tu, vestitul, curajosul, lăudărosul Grigore Muscan, 
mai ești și laș, nu numai o bestie sângeroasă? Caută însă să 
te obișnuiești cu aceste stafii pe care le-ai chinuit în viaţa 
aceasta, căci se apropie clipa în care le vei întâlni pe lumea 
cealaltă, unde boierul Petrache Bănuţ, boierul Tudorache 
Bănuţ, boierul Panait Fotache și toţi aceia pe care i-ai ucis 
fără milă, te vor chinui și ei pe tine... 

— Sfârșește, vrăjitoareo, nu mă mai chinui! Mai bine 
ucide-mă acum, căci de nu, te voi ucide eu! strigă Muscan, 
înnebunit de supliciul la care-l supusese Dochiţa. 

În aceeași clipă însă își și ridică pumnalul pentru a lovi. 

Dar Dochiţa fu mai iute și mai înainte ca Muscan să se fi 
putut folosi de pumnal, apăsă pe trăgaciul pistolului pe care- 
l ţinuse tot timpul îndreptat asupra banditului. 


Trupul Lui Grigore Muscan se clătină, braţele i se 
deschiseră largi, se învârti odată în jurul său, apoi se prăbuși 
la pământ fără viaţă. 

— Atunci, piei! strigă Dochița, enervată și vru să-și 
descarce pistolul pentru a doua oară. 

— Ajunge, jupâniţă! strigă atunci colonelul Ispirescu și 
prinse braţul ridicat al Dochiţei, omul acesta este mort și 
morţii nu mai pot fi uciși! 

— Tată! strigă Dochiţa Bănuţ, ca în extaz. Te-am răzbunat! 

După aceea aruncă pistolul cât colo și începu să plângă cu 
hohote. 

Toate acestea se petrecuseră în decurs de câteva minute. 
Când ofițerii și soldaţii ajunseră în pivniță, găsiră acolo pe 
Dochița care plângea de ţi se rupea inima și pe colonelul 
Ispirescu care stătea nedumerit, neștiind ce să se facă cu 
fata. 

În clipa aceea însă, din colţul cel mai întunecat al pivniţei 
se ivi Mioara Comăneanu care se duse de-a dreptul la 
Dochiţa. 

— Nu plânge! îi zise ea Dochiţei, cu nespusă blândeţe. 
Prin fapta dumitale ai răzbunat moartea multor nenorociţi și 
m-ai scăpat chiar și pe mine din ghearele morții. 

Colonelul Ispirescu se uită foarte mirat la Mioara, care tot 
mai purta încă veșmintele călugăriţelor din Schitul Sfintei 
Treimi. 

— Nu vă  miraţi, domnule colonel, urmă Mioara, 
adresându-se bătrânului soldat. Eu mă pregătisem pentru 
moarte! Cred că dacă veneaţi numai cu o jumătate de ceas 
mai târziu, numărul jertfelor lui Grigore Muscan ar fi fost 
mai mare cu unul. 

Cu aceste cuvinte ea scoase din mâneca veștmântului său 
câteva cioburi de sticlă. 

— Muscan voia să pună mâna pe mine cu orice preţ, 
continuă ea. Dacă am scăpat până acum, aceasta se 
datorează numai faptului că bandiții s-au așezat pe băutură. 
Dar dacă mă mai ataca înc-odată și vedeam că alta scăpare 
au mai am, îmi tăiam venele cu cioburile acestea. 


— Sărmana Mioara! exclamă Dochiţa. 

— Mă cunoști? întrebă Mioara, foarte mirată. 

— Da, răspunse Dochiţa. Din auzite te cunosc de multă 
vreme, iar astă noapte am fost martoră când Grigore 
Muscan te-a răpit boierului Panait Fotache. După săvârșirea 
ticăloșiei, m-am luat după bandiți, urmărindu-i pas cu pas 
până aici și atunci, prin fereastră am văzut că Muscan se 
apropie de dumneata cu gânduri necurate. Crede-mă că mi 
se rupea sufletul când vedeam că trebuie să privesc 
neputincioasă la purtarea mișelească a ticăloșilor aceștia. În 
schimb însă, m-am aruncat pe cal îndată și iată, am venit cu 
ajutoarele trebuincioase pentru a te scăpa din ghearele unui 
netrebnic. 

— Slavă Domnului că aţi mai venit la timp, răspunse 
Mioara Comăneanu. Dar la drept vorbind, nici nu știu cui 
trebuie să-i mulțumesc că m-a scăpat de la soarta cumplită 
care mă aștepta. 

— Domnului colonel Ispirescu! zise Dochiţa. 

— Cum puteţi vorbi astfel, jupâniță? făcu colonelul, 
modest. Meritele dumneavoastră sunt mult mai mari. Căci 
dacă dumneavoastră, nu ne-ati fi condus aici atunci noi n-am 
fi putut-o salva pe jupâniță Mioara Comăneanu și nici n-am fi 
putut pune mâna pe bandiți. Fără dumneavoastră noi n-am fi 
dat poate multă vreme încă peste ascunzătoarea tâlharilor. 
Așa că, urmă colonelul, întorcându-se spre Mioara, meritul 
salvării dumneavoastră este în întregime al jupâniţei Dochiţa 
Bănuţ! 

— Îţi mulţumesc, jupâniţă, îţi mulţumesc din tot sufletul 
pentru ceea ce ai făcut pentru mine! zise atunci Mioara 
Comăneanu și ca un semn al recunoștinţei sale o sărută pe 
Dochiţa. 

Colonelul Ispirescu și ofițerii care coborâseră pivniţă între 
timp, se uitau adânc mișcaţi la cele două fete, care se ţineau 
îmbrăţișate, acolo, în pivnița aceea cu miros de mucegai. 

— Cred că, n-ar strica și mai ales nu i-ar strica prizonierei 
eliberate, sfătui colonelul Ispirescu, să părăsim pivniţa 
aceasta unde aerul este atât de înăbușitor. 


— Doamne și câtă vreme a trebuit bietul meu părinte să 
sufere în locul acesta blestemat! exclamă  Dochiţa, 
îndurerată. Vă rog, plecaţi dumneavoastră înainte și lăsați- 
mă câteva clipe singură aici, spre a rosti o scurtă rugăciune 
pentru odihna părintelui meu care s-a săvârșit în locul 
acesta! 

Toţi, până la cel din urmă înţeleseră această dorinţă a 
sărmanei fete și părăsiră pivniţa cu aceeași evlavie, cu care 
părăsești un mormânt. Rămânând singură, Dochiţța Bănuţ 
îngenunche pe locul unde zăcuse tatăl său vreme atât de 
îndelungată și se rugă lui Dumnezeu. 

Când se înapoie din pivniță, ostașii colonelului Ispirescu 
făcuseră de-acum ordine în casa părăsită. 

Legati cot la cot, bandiții erau adunaţi în faţa casei unde îi 
păzeau două companii de soldați. 

O altă parte din soldaţi se îndeletniceau cu adunarea 
diferitelor și numeroaselor obiecte care se găseau în casă și 
care toate proveneau din furturile săvârșite de bandiți. 
Obiectele acestea fură încărcate într-o căruță. O singură 
căruţă însă fu prea puţin. Ostașii scoaseră la iveală o a doua 
căruţă și aceasta se umplu până în vârf cu lucrurile furate de 
tâlhari. 

Când sfârșiră și cu aceasta, colonelul Ispirescu dădu 
ordinul de plecare. 

Companiile porniră la drum una după alta, îndreptându-se 
spre Galaţi. În mijlocul trupei mergeau bandiții legaţi cot la 
cot și apoi și unul de altul, iar în urma lor veneau cele două 
căruţe cu obiectele furate de tâlhari. 

Colonelul Ispirescu, Dochiţa și Mioara Comăneanu se 
uitau lung la trupele care se retrăgeau. 

Când nu mai rămăsese în urmă decât o singură companie, 
colonelul le zise celor două fete: 

— Cred că ar fi timpul să pornim și noi la drum, 
jupâniţelor! 

De-abia acum își dădu seama biata Mioara că, la drept 
vorbind, ea nici nu avea unde să se ducă. 


La boierul Mircea Vulpescu nu voia să se ducă, dar și mai 
puţin la mănăstire. Acum, după ce aflase că Mihu Inimă de 
Leu era în viaţă, nu mai avea niciun rost să se înapoieze la 
mănăstire. 

Singura ei dorinţă era să-i poată da de știre lui Mihu Inimă 
de Leu, într-un chip oarecare, că este în viaţă și se găsește... 
unde? Nici ea singură nu știa. Ştia însă că dacă Mihu Inimă 
de Leu primea vreo veste de la ea se va face luntre și punte 
și o va căuta. 

De aceea, hotări ca deocamdată să caute să afle unde era 
noua ascunzătoare a iubitului său. Își dădea seama însă că 
aceasta nu era un lucru ce se putea face în decurs de o 
singură zi. Ce să se facă până când se va putea întâlni cu 
alesul inimii sale? Gândindu-se la toate acestea, biata 
Mioara nu era departe de a fi cuprinsă de deznădejde din 
nou. Mai înainte, când fusese vorba de viaţa și de cinstea ei, 
n-o chinuiseră gândurile acestea. Acum însă, deodată își 
adusese aminte că în afară de iubitul său n-avea pe nimeni în 
lumea aceasta mare! Dar unde și cum să dea peste Mihu 
Inimă de Leu, când ea n-avea nici măcar unde să-și 
odihnească în noaptea aceea măcar capul. 

Deznădejdea începuse să pună tot mai mult stăpânire pe 
sufletul și inima sa, când Dochiţa, care cu instinctul ei de 
femeie simţi îndată ce se petrecea în sufletul Mioarei, îi zise: 

— Mioaro, te rog primește ca ziua aceasta să însemneze 
pentru noi ziua în care s-a legat între noi o prietenie care nu 
poate fi destrămată de nimeni și de nimic în lumea aceasta. 

Mioara o sărută pe Dochiţa, cu adâncă recunoștință și fata 
boierului Petrache Bănuţ urmă astfel: 

— Ştiu că tu nu mai ai pe nimeni în lumea aceasta mare! 
Te rog deci, rămâi cu mine, rămâi lângă mine și în viitor și fii 
oaspetele conacului din Piatra Seacă până când vei găsi un 
loc mai corespunzător unde să te adăpostești. 

Bunătatea Dochiţei o impresionă pe Mioara atât de mult 
încât o podidiră lacrimile și neputându-și tălmăci toată 
recunoștinţa în alt chip o sărută din nou pe noua sa prietenă. 


Așa s-a întâmplat apoi că în faţa conacului moșiei Piatra 
Seacă se despărți și Mioara Comăneanu de colonelul 
Ispirescu, care-și continuă singur drumul spre Galaţi, în 
vreme ce cele două noi prietene intrară în casă. 


* 
x x 


Când haiducii lui Mihu Inimă de Leu stabiliră în mod 
neîndoielnic că boierul Panait Fotache fugise cu Mioara 
Comăneanu cu o căruță pe care o luase din curtea 
căruțaşului ce nu era acasă, ei îi aduseră vestea aceasta 
îndată la cunoștință. 

Căpitanul se așeză la sfat cu oamenii săi și după ce ascultă 
propunerea fiecăruia hotări să cerceteze tot ţinutul după un 
plan mai dinainte hotărât, pentru a da de urma boierului 
Panait Fotache care fugise cu Mioara. 

După ce totul fu hotărât, Mihu Inimă de Leu își împrăștie 
oamenii în toate direcţiile vântului, stabilind pentru fiecare, 
amănunţit, drumul pe care avea să-l urmeze. El însuși se 
înapoie la castrul roman de la Igliţa împreună cu câţiva din 
tovarășii săi. Anume nu se dusese și el în căutarea iubitei, 
pentru ca în cazul când vreunul din haiduci ar da de urma 
fugarului să știe de unde să-l ia pentru a porni îndată s-o 
scape pe Mioara din ghearele boierului. 

Spre Piatra Seacă pornise Mișu Drăgan. Când ajunse însă 
pe locul unde avusese loc în noaptea trecută încăierarea 
dintre boierul Panait Fotache și Grigore Muscan, nu mai 
văzu nicio urmă din lupta și crima săvârșită acolo. Căruţele 
care trecuseră pe drum răscoliseră praful și acesta acoperise 
sângele scurs din rana boierului. În chipul acesta Drăgan nu 
află că acela pe care-l căuta el zăcea mort întins pe una din 
mesele primăriei din sat. 

În timpul din urmă haiducii băgaseră de seamă că Mișu 
Drăgan se schimbase foarte mult. Cu prilejul unei încăierări, 
cineva îi spărsese capul, dar atât de tare, încât trecu mai 
bine de o lună până când rana să se închidă. De atunci însă 


avea groaznice dureri de cap. Când îl apucau apoi durerile 
de cap nu era bine să stai prin apropierea lui deoarece era 
atât de iute la mânie, încât, pentru cea mai mică împotrivire 
sau neînțelegere ar fi fost în stare să sară cu cuțitul chiar și 
la cel mai bun prieten al său. Fără îndoială că urmarea rănii 
primite în cap nu fuseseră numai durerile acelea cumplite 
care îi reveneau din când în când, ci și o oarecare leziune a 
creierului. Numai așa se putea explica faptul că Mișu 
Drăgan, care mai înainte își îndeplinea însărcinările cu 
multă iscusinţă și prin agerimea minţii sale îl uimea adeseori 
chiar și pe Mihu Inimă de Leu, acum avea uneori purtări cu 
totul neînţelese. Era mult mai încet la fapte ca și la gândire 
și nu mai puteai avea nicio încredere în el dacă-i dădeai vreo 
însărcinare. Nu că s-ar fi gândit la trădare, Doamne ferește! 
Dar memoria se vede că nu-l mai ajuta de loc. Adeseori se 
întâmplase ca Mihu să-l cheme pentru a-i porunci să facă 
ceva sau să se ducă undeva într-un scop bine hotărât. El 
asculta, după cât se părea, cu toată luarea aminte. Dar când 
era vorba să treacă la ducerea la îndeplinire a poruncii 
primite stătea ca un lemn și nu era în stare să-și aducă 
aminte de nimic din ceea ce i se poruncise. Este adevărat că 
Dragan avea și clipe lucide, când se purta întocmai ca și mai 
înainte. Din împrejurarea aceasta însă și din faptul că aceste 
clipe lucide deveneau tot mai rare, căpetenia haiducilor 
înţelesese că pe unul din oamenii săi cei mai iscusiţi nu se 
mai putea bizui. Dacă totuși îi mai dădea însărcinări, aceasta 
o făcea, pe de o parte din milă pentru el, deoarece pe 
Drăgan îl durea grozav când vedea că este ocolit și că Mihu 
nu se mai folosește de el ca și mai înainte, pe de altă parte, 
fiindcă nădăjduia că poate cu timpul, Drăgan tot își va reveni 
și nu voia să-l lase singur și fără lucru, deoarece știa că 
trândăvia și singurătatea slăbesc organismul și mai mult. 
Acum, când Mișu Drăgan se despărțise de Mihu Inimă de 
Leu în faţa conacului lui Panait Fotache, haiducul n-avea 
nimic și porni chiar vesel spre Piatra Seacă. Pe drum însă îl 
apucă din nou durerea de cap. Este adevărat că durerea 
propriu zisă nu tinu prea mult, dar după aceea haiducul se 


simţi istovit cu desăvârșire. În starea aceasta ajunse el la 
Piatra Seacă și de aceea nu băgă de seamă că lumea vorbea 
cu înflăcărare despre o chestiune care pe el l-ar fi interesat 
nespus de mult, care alcătuia chiar scopul venirii sale acolo. 
El nu prinse nimic din ceea ce vorbea lumea, despre cele 
întâmplate în noaptea trecută. 

Lui Drăgan nu i se păru ciudată nici chiar împrejurarea că 
sătenii se adunaseră în număr foarte mare în jurul localului 
primăriei, fiecare întrebându-se: „Oare cine să fie?” 

Toate acestea nu-l interesau pe haiduc câtuși de puţin. El 
se mărgini doar să întrebe doi-trei oameni, adresându-li-se 
cuvânt cu cuvânt, cu vorbele, pe care i le spuse Mihu Inimă 
de Leu, la plecare: 

— N-aţi zărit vreo căruţă din alt sat trecând acum câteva 
ceasuri pe aici? 

Firește că cei din Piatra Seacă au răspuns cum că n-au 
văzut. În urma acestui răspuns, Mișu Drăgan își văzu de 
drum, ca omul, care și-a făcut datoria. 

În vremea aceasta, Mihu Inimă de Leu aștepta cu 
nerăbdare în castrul roman de la Igliţa, să primească vești 
de la oamenii săi trimiși în căutarea Mioarei Comăneanu și a 
boierului Panait Fotache. 

Trecu o zi, trecu a doua. A treia zi veni cel dintâi haiduc, 
care însă nu știu să-i spună nimic îmbucurător. Acolo pe 
unde fusese el, nimeni nu-i zărise pe fugari. 

După aceea veniră și ceilalți haiduci, rând pe rând, dar 
nici ei nu se înapoiară cu o veste mai bună decât aceea 
adusă de tovarășul lor, care sosise cel dintâi. 

Între timp sosise și Mișu Drăgan, care acum era iarăși în 
deplina stăpânire a facultăţilor sale. Din nefericire însă el 
nu-și aducea aminte de nimic din ceea ce vedea sau auzea 
când era în prada nenorocitei sale boli... Așa că el nu raportă 
nici măcar despre mulţimea pe care o văzuse adunată în fața 
primăriei din Piatra Seacă, ci se mulțumi doar să spună că 
nu găsise nicio urmă despre Panait Fotache sau Mioara 
Comăneanu. 


CAPITOLUL 117 : 
MIOARA COMĂNEANU ȘI DOCHIȚA BĂNUT 


Trecură câteva luni, de când colonelul Ispirescu și cu 
Dochița Bănuţ o salvaseră pe Mioara Comăneanu din mâinile 
lui Grigore Muscan pe care Dochiţa îl răpusese cu un glonte 
de pistol, răzbunând astfel chinurile și moartea tatălui său. 

Când Mioara Comăneanu primise invitația Dochiţei de a se 
muta în conacul din Piatra Seacă era primăvara. De atunci 
trecuse vara, trecuse toamna, ba căzuse chiar și cea dintâi 
zăpadă, acoperind cu o mantie albă copacii seculari din 
parcul conacului și Mioara tot mai era încă oaspetele 
Dochiţei Bănuțţ. 

Dar când se mutase la conac, nici ea însăși nu-și 
închipuise că va fi nevoită să se folosească vreme atât de 
îndelungată de ospitalitatea noii sale prietene. Ea nădăjduia 
mereu că va primi într-o zi vreo veste de la iubitul său, sau 
că ea va da de urma ascunzătoarei lui. 

Trecu însă zi de zi, trecură săptămâni și luni îndelungate 
fără ca nădejdea Mioarei Comăneanu să se realizeze. 
Adeseori se gândea că n-ar trebui să abuzeze tocmai într- 
atâta de ospitalitatea pe care i-o oferise Dochița Bănuţ, pe 
care la urma urmelor, nici măcar n-o cunoștea de o vreme 
prea îndelungată și de existenţa căreia nici nu visase măcar, 
înainte de noaptea memorabilă petrecută în casa părăsită 
din pădurea Gura Dracului. 

Dar întotdeauna, când aducea vorba despre intenţia sa de 
a pleca, trebuia să renunţe la ea. Dochiţa se simţea atât de 
jignită de teama Mioarei de a nu abuza de ospitalitatea ei, o 
ruga atât de călduros să socotească cum că se găsește în 
propria ei casă și s-o ia pe ea ca și pe o soră, încât, până în 
cele din urmă Mioara trecu peste toate scrupulele sale și 
hotări să rămână la conac până când va izbuti să dea de 
urma iubitului său, oricând s-ar fi întâmplat aceasta. 

De altfel, prietenia legată între cele două fete în pădurea 
Gura Dracului, se cimenta tot mai mult, pe zi ce trecea. 


În vreme ce, până atunci Dochiţa Bănuţ trăise o viaţă 
foarte retrasă și după tragica moarte a tatălui său aproape 
că nici nu-și mai pusese piciorul afară din curtea conacului, 
acum se schimbase deodată, cu desăvârșire. 

După venirea Mioarei la conac, Dochiţa dădea mereu 
serate după serate, rânduia petreceri în grădină sau 
vânători. La conac era acum veșnic gălăgie și aproape că nu 
trecea zi, ca să nu se oprească câteva călești în faţa casei 
sau să nu vină câţiva tineri călare. 

lar dacă se mai întâmpla vreodată ca liniștea să 
domnească în conac, aceasta nu însemna că Dochiţa și cu 
Mioara stăteau acasă, ci că erau duse la vreo petrecere 
rânduită la vreunul din boierii de prin împrejurimi. 

Pe Mioara o obosea grozav viaţa aceasta de lume și de 
altfel nici nu-i prea plăceau ei petrecerile acestea care nu se 
mai sfârșeau. Dacă totuși mergea peste tot cu Dochiţa o 
făcea numai deoarece își zicea că nu s-ar fi cuvenit ca tocmai 
ea, oaspetele casei, să-i strice fetei plăcerea de a petrece așa 
după cum o trăgea inima. Ea se ducea, fiindcă trebuia să se 
ducă, dar nu fiindcă ar fi găsit vreo plăcere în aceste 
neîntrerupte ieșiri în lume. 

Cunoscuţii și prietenii Dochiţei nu-și puteau explica 
schimbarea neașteptată care survenise în viaţa fetei 
boierului Petrache Bănuţ. La început credeau că Dochiţa se 
va fi plictisit de a mai sta singură și vrea să se mărite cât mai 
curând. Cel puţin aceasta era părerea prietenilor și 
cunoscuţilor de prin împrejurimi. Și când vestea aceasta se 
răspândi, deodată începură să se adune în jurul Dochiţei o 
sumedenie de tineri și de bărbaţi mai puţin tineri, care 
vroiau să se însoare. 

Graba aceasta a tinerilor dornici de însurătoare era de 
altfel foarte firească. Nu numai că Dochița era tânără și 
frumoasă, dar mai aducea și o zestre foarte însemnată și 
acesta era poate un punct de atracţie chiar mai mare și 
decât frumuseţea fetei. Averea pe care ar fi adus-o ea într-o 
căsnicie astupa chiar și gurile rele care răspândiseră mai 
înainte zvonul despre legătura pe care Dochiţa ar fi avut-o 


cu căpitanul bandiţilor pe vremea cât fusese prizoniera lui 
Grigore Muscan. Nimeni însă nu putea dovedi temeinicia 
acestui zvon, răspândit fără îndoială de una din fetele din 
Igliţa care fuseseră furate de bandiți și care se găseau în 
ascunzătoarea bandiţilor odată cu Dochiţa. 

Aceia care luptau din răsputeri pentru dovedirea 
netemeiniciei acestui zvon erau chiar tinerii care aspirau la 
mâna fetei. Ei aveau tot interesul ca cinstea fetei să apară 
neprihănită, pentru a nu se putea spune despre ei că s-au 
însurat cu o fată dezonorată, numai fiindcă avea bani mulţi. 
De aceea, tuturor acelora care le dădeau a înțelege că 
Dochița n-ar mai fi ceea ce ar fi trebuit să fie, ei le cereau 
dovezi despre păcatul fetei, dovezi pe care știau că nimeni 
nu le va putea produce sau, chiar dacă ar fi putut, n-ar fi 
îndrăznit să le aducă. 

— Este o adevărată mârșăvie să se răspândească 
asemenea zvonuri despre o fată lovită atât de crunt de 
soartă. Dacă jupâniţa Dochiţa ar fi avut oarecari legături cu 
căpitanul bandiţilor, atunci tatăl său n-ar fi suferit ceea ce a 
suferit și nu s-ar fi prăpădit în pivniţă pe o mână de paie, în 
mijlocul șobolanilor! le răspundeau peţitorii bârfitorilor și 
argumentul părea atât de puternic, încât, încetul cu încetul 
toate gurile rele amuţiseră și nimeni nu mai îndrăznea să 
arunce cu piatra în Dochiţa. 

Toţi aceia însă care alergau după Dochiţa cu gânduri de 
însurătoare își dădură seama în curând că toate zvonurile 
răspândite despre dorința Dochiţei de a se mărita, erau 
numai simple născociri, deoarece fata îi refuză pe toţi, pe 
rând și nici măcar nu se purta cu vreunul din ei într-un chip 
mai deosebit, spre a le da celorlalţi a înţelege că acesta ar fi 
cel ales. 

Vânătorii de zestre refuzaţi, începură apoi ei să 
născocească tot felul de motive care ar fi putut fi pricina 
petrecerilor de la conac. Firește însă că, în dorinţa lor de a-și 
da de lucru fanteziei, se gândeau la cauzele cele mai 
neînchipuite, cele mai complicate, numai tocmai la cauza cea 
mai simplă și singura adevărată nu se gândi nimeni. Dochiţa 


anume invita lumea la conac, fără întrerupere, numai și 
numai pentru a o înveseli pe Mioara Comăneanu și pentru a 
nu-i lăsa vreme să fie copleșită de amărăciune și tristeţe. 

Niciodată Mioara nu amintise nici măcar cu un singur 
cuvânt că ar avea vreo supărare, vreun păs, care-i apasă 
inima. Cu toate acestea, din lacrimile șterse pe furiș, din 
oftările adânci pe care nu și le mai putea stăpâni, din 
tristeţea ce i se putea citi Mioarei în ochi, oricât ar fi căutat 
ea s-o ascundă, Dochița simţi că prietena sa este chinuită de 
o mare, foarte mare durere. Pentru a veni în ajutorul 
prietenei sale, Dochița Bănuţ nu cruţă nicio oboseală, nicio 
cheltuială. Din discreţie, ea nu încercă s-o descoasă pe 
Mioara pentru a afla pricina suferinţei sale, în schimb, făcea 
tot ce-i stătea în putinţă pentru a-și înveseli prietena. 

Vă veţi întreba dacă Dochiţa aceasta era aceeași Dochiţă 
despre care arătasem noi înainte că era o fiinţă îngâmfată, 
superficială,  nepăsătoare la durerile semenilor săi, 
incapabilă de un simţământ mai duios? 

Da, era aceeași Dochiţă, numai că în sufletul său se 
petrecuse o schimbare foarte mare. 

Din clipa în care căzuse în captivitatea lui Mihu Inimă de 
Leu și apoi în aceea a lui Grigore Muscan și începuse să 
cunoască durerile omenești pe propriul său suflet și trup, 
Dochița Bănuţ se transformă zi cu zi, se schimbă, deveni o 
alta. Când toate rugăminţile ei adresate lui Muscan pentru a 
îndulci cât de cât traiul părintelui său rămaseră zadarnice și 
durerea îi măcina sufletul, Dochiţa își aminti că, tot atât de 
neîndurător și de nesimţitor fusese și tatăl sau și chiar și ea, 
la suferințele supușilor lor și văzu în captivitatea în care o 
aruncase soarta, mâna Providenţei care-i servea o lecţie 
nespus de dureroasă, dar bine meritată. Mizeria și 
suferinţele îndurate în casa părăsită din pădurea Gura 
Dracului îi înmuiaseră inima de piatră, o făcuseră simţitoare 
la durerile semenilor săi, îi treziseră în suflet dorinţa de a 
repara răul pe care-l săvârșise atât ea, cât și tatăl său, în 
viaţa aceasta. 


De aceea, după ce Mihu Inimă de Leu o scăpă din 
ghearele  chinuitorului său, Dochiţța Bănuţ, jupânița 
îngâmfată, rea, nemiloasă, chiar crudă, devenise o Dochiţă 
blândă,  înţelegătoare a durerilor altora, îndurătoare, 
devenise un înger protector al nenorociţilor. Tot din aceeași 
pricină se purta ea și cu Mioara Comăneanu atât de duios. 

În ziua aceea, când poșta aduse invitaţia pentru ea și 
Mioara de a lua parte la balul isprăvniciei din Galaţi, Dochiţa 
alergă veselă la prietena sa, bucuroasă că se ivise un nou 
prilej de a o putea scoate pe Mioara din melancolia în care 
căzuse de câteva zile. 

Dar Mioara Comăneanu nu se arătă atât de încântată, 
după cum nădăjduise Dochiţa. Castelana de la Piatra Seacă 
însă, nu se lăsă impresionată de nepăsarea prietenei sale, și- 
i dădu zor s-o ajute la pregătirile pe care le avea de făcut 
pentru strălucita petrecere, îndemnând-o și pe ea, să-și ia 
toate măsurile pentru a se prezenta cât mai frumoasă și mai 
încântătoare la balul isprăvniciei din Galaţi, care era 
petrecerea cea mai de seamă în ţinutul acela în fiecare an. 

De voie, de nevoie, Mioara Comăneanu fu silită să se arate 
veselă și mulțumită și de data aceasta și începu consfătuirile 
cu croitoresele, cu cizmarii, cu negustorii de podoabe 
femeiești, care toţi trebuiau să contribuie ca jupânița 
Dochița Bănuţ și ea să se prezinte la balul isprăvniciei în 
culorile cele mai atrăgătoare, mai uluitoare. 

Dar dacă ea încerca rochii scumpe, pantofiorii de mătase, 
podoabele de preţ, care ar fi pricinuit bucurie oricărei alte 
femei, gândul și inima ei umblau cu totul în altă parte și 
nicidecum la balul isprăvniciei. 

Din clipa în care aflase de la boierul Panait Fotache că 
Mihu Inimă de Leu nu pierise cu prilejul incendiului de la 
moara de pe malul Dunării, gândurile ei nu mai umblau 
decât la iubitul ei de care nu știa unde să dea. 

În fiecare noapte îl visa numai pe Mihu Inimă de Leu. 
Adeseori voia bună domnea în jurul ei, dar Mioara nu se 
putea înveseli cu aceia care erau veseli, cum putea râde cu 
aceia, care râdeau, căci chiar dacă își uita durerea pentru un 


minut în clipa următoare îi trecea îndată orice chef de a mai 
râde, deoarece se gândea că poate că, în vreme ce ea 
petrecea acolo, în societate, cine știe ce primejdie îl 
ameninţa pe Mihu Inimă de Leu, 

Chiar și acum când sosise ziua balului și când trăsura 
trasă de patru din cei mai frumoși cai din grajdul Dochiţei 
Bănuţ o ducea spre Galaţi, îmbrăcată într-o minunată toaletă 
de seară, dacă Mioara era ceva mai veselă decât de obicei, 
aceasta se datora numai faptului că ea nădăjduia că poate pe 
bucata aceea a drumului care trecea pe lângă Dunăre, le va 
ieși în cale vreun haiduc de la care apoi ar putea afla ceva 
vești despre Mihu Inimă de Leu. Nu se temea că haiducii i-ar 
putea pricinui vreun rău, deoarece după prinderea bandiţilor 
lui Muscan, nu se mai auzise nimic despre vreo nouă ispravă 
sângeroasă sau vreo nouă crimă înfiorătoare care ar fi fost 
săvârșită de haiduci. Aceasta însemna că ţinutul fusese 
curăţat de vampirii săi și că acum, populaţia liniștită și 
oamenii cumsecade nu mai trebuiau să se teamă deoarece 
Mihu Inimă de Leu nu-i lovea decât pe asupritorii poporului 
și pe aceia pe care nu-i pedepsise justiția pentru nelegiuirile 
lor. 

Se părea însă că haiducii își schimbaseră teatrul 
operaţiunilor, deoarece caleașca jupâniței Dochiţa atinsese 
hotarul Galaţilor fără ca întâlnirea atât de mult dorită de 
Mioara să fi avut loc. 

Când apoi ajunseră în dreptul celor dintâi case ale 
Galaţilor, voia bună a Mioarei Comăneanu începu să se 
risipească tot mai mult, deoarece fata își dădea seama că de 
acum înainte dorinţa ei nu se mai putea îndeplini. 

Pe înfățișarea ei însă nu se putea citi nimic din zbuciumul 
și amărăciunea ce-i stăpânea sufletul, deoarece în timpul din 
urmă Mioara învățase arta de a zâmbi, de a se arăta fără 
gânduri, de a fi veselă chiar și atunci când inima îi era 
sfâșiată de frământările cele mai dureroase. 

În frumos împodobita sală de bal oaspeţii se adunaseră și 
toaletele jupânitelor și jupâneselor străluceau orbitor, 


întrecându-se unele pe altele în lux și farmec, când valetul 
de la ușă anunţă cu glas sonor: 

— Măria Sa Principesa Mioara Trubetzkoi și jupânița 
Dochița Bănuţ! 

Frumuseţea, trupurile desăvârșite, toaletele splendide pe 
care le purtau cele două noi venite, făcură ca toată lumea să 
se întoarcă spre ele și în curând ajunseră punctul de atracţie 
al balului. 

Nu trecuseră decât câteva minute de la sosirea lor și 
tinerii cei mai de seamă ai boierimii de prin împrejurimi se 
luară la întrecere pentru a putea schimba un cuvânt mai 
mult cu fermecătoarele invitate. Iar aceia care izbutiseră să- 
și înscrie numele în carneţelul de dansuri al Dochiţei sau al 
Mioarei, n-ar fi schimbat nici chiar cu atotputernicul sultan 
al Stambulului. 

Așa s-a întâmplat apoi că nici Mioara și nici Dochiţa nu 
mai putură să se odihnească nicio singură clipă, deoarece 
mereu erau nevoite să danseze... 

Dar nici chiar în scurtele pauze dintre dansuri nu izbuteau 
să mai stea de vorbă între patru ochi una cu alta deoarece 
ceata cavalerilor le asalta necontenit, spre a le spune vorbe 
de laudă, de admiraţie. 

Mioara era însă curtată mai ales de doi cavaleri care nu se 
mai dezlipeau de lângă ea. Se ţineau necontenit pe urmele 
ei, iar dacă dansul era dat altcuiva, se retrăgeau într-un colț 
al sălii și de acolo se uitau furioși la norocosul care le 
răpiseră idolul pentru câteva minute. 

Îndată după terminarea dansului însă cei doi cavaleri se 
iveau ca din pământ lângă Mioara Comăneanu și iarăși n-o 
mai slăbeau până când nu începea un nou dans. 

Acești doi cavaleri se deosebeau însă grozav unul de altul. 
Unul era cam urâţel și frizerul boierilor din Galaţi numai cu 
multă greutate îi putea pieptăna părul rar, negru și sălbatic. 
Și când te gândești că frizerul acesta era un francez, venit la 
Galaţi din capitala Rusiei, unde pieptănase pe toţi principii și 
conții Petrogradului. Cam aventurier din fire, Monsieur 
Ramanteux, așa se numea frizerul, venise și el în ţara 


Românească odată cu armata rusă, nădăjduind să-și 
mărească și mai mult averea destul de frumușică. La 
București însă nu-i mersese prea bine și atunci plecă la 
Craiova, de acolo la Târgoviște iar acum își încerca norocul 
la Galaţi. 

Așadar, nici chiar Monsieur Ramanteux, marele meșter al 
pieptenului, nu era în stare să îmblânzească părul 
recalcitrant al cavalerului acesta cu fața arsă de soare, cu 
chipul brăzdat de nenumărate tăieturi de spadă, ceea ce 
dovedea că era un om care în viaţa lui făcuse cunoștință cu 
multe tăișuri de săbii. La chipul acesta ars de soare, se 
potrivea foarte bine uniforma de gală a pandurilor, pe care 
se puteau vedea insignele gradului de căpitan, așa că, cu 
toate că vestitul căpitan Guriotis nu se putea număra printre 
așa-zișii „băieţi frumoși”, totuși, avea destulă, poate chiar 
prea multă trecere la femei. De altfel, această trecere la 
sexul frumos a fost și pricina pentru care fusese trecut și el 
de la Craiova, în Baltă. 

Celălalt curtezan al Mioarei Comăneanu era un tânăr cu 
chip feciorelnic, cu păr bălai, cu ochii visători, care purta 
însă cu multă eleganţă straie boierești. lar când Titu 
Frunzescu dănţuia cu Mioara Comăneanu, purtând-o cu 
eleganţă prin sala de bal, toată lumea spunea că nu mai 
văzuse o pereche atât de potrivită și atât de frumoasă. 

După ultimul dans, Mioara Comăneanu se duse la braţul 
lui Titu Frunzescu până într-o odaie alăturată sălii celei 
mari, pentru a se mai odihni și răcori puţin. 

Într-unul din colţurile acestei încăperi se găsea un palmier 
și sub el, două scaune. Titu Frunzescu o conduse acolo pe 
Mioara. 

— Vai, jupâniță Mioară, zise Frunzescu după ce se 
așezară, cât sunt de fericit că în sfârșit, pot fi singur cu 
dumneata! Toată seara am pândit prilejul acesta de a-ţi 
putea vorbi între patru ochi. 

— Acum, iată că prilejul este aici! răspunse Mioara, 
zâmbind. Vorbește, eu te ascult! 


— Crede-mă, jupâniţă Mioara că aș da mult să pot găsi 
cuvintele corespunzătoare prin care să-ţi pot tălmăci toate 
simțămintele inimii mele! zise Titu Frunzescu, vădit 
emoţionat. Dacă aș fi poet, aș pune în versuri tot ceea ce 
simt când te văd, din nenorocire însă, natura nu m-a 
înzestrat cu acest dar, nu sunt un meșter al poeziei, așa că, 
nu-ți voi putea spune, decât versurile marelui nostru Iancu 
Văcărescu, versuri, care sunt mai aproape de sentimentele 
mele. 

— Din nefericire eu nu prea cunosc poeziile lui Văcărescu, 
deoarece soarta m-a ţinut departe de ţară, tocmai atunci 
când era vârsta la care aș fi putut să le înţeleg. 

— Păcat, deoarece sunt foarte frumoase! 

— Am auzit că sunt într-adevăr foarte frumoase. Repet 
însă că, din nefericire, nu le prea cunosc. 

— Eu le am pe toate, răspunse Titu Frunzescu, și dacă-mi 
îngădui, ţi le voi trimite. 

— Te rog chiar și îti mulţumesc, boier Frunzescu, zise 
Mioara. 

— Cu dragă inimă, jupâniţă Mioara! răspunse Titu 
Frunzescu fericit că-i poate face un serviciu idolului inimii 
sale. Poeziile Văcăreștilor sunt minunate și mai ales ale lui 
Iancu Văcărescu, în care pâlpâie dragostea de neam și de 
ţară. Da, Iancu Văcărescu, care de altfel îmi este prieten își 
iubește ţara tot atât de fierbinte după cum îl urăsc eu pe 
căpitanul acela de panduri pe care l-aș sfâșia în bucăţi dacă 
mi-ar sta în putinţă. 

— N-ai decât s-o faci, dacă poţi, boier Frunzescu! zise 
atunci căpitanul Guriotis, care, căutând-o pe Mioara 
Comăneanu intrase în odaie tocmai în clipa în care Titu 
Frunzescu rostise cuvintele din urmă. 

— Domnule căpitan! strigă Frunzescu, sărind de pe scaun, 
roșu ca racul. 

— Dar căpitane, încercă Mioara să-l liniștească pe 
Guriotis, nu te aprinde atât de iute! Fii mai calm! 

— Boier Frunzescu, urmă căpitanul Guriotis nebăgând în 
seamă cuvintele Mioarei, îți voi da prilejul să încerci de a 


trece la faptă, în ceea ce privește dorinţa, pe care ţi-ai 
exprimat-o mai adineaori! 

— Domnule! 

— Îţi aştept martorii! mai zise căpitanul Guriotis, apoi se 
înclină curtenitor înaintea Mioarei Comăneanu, făcu stânga 
împrejur și părăsi odaia... 

— Boier Frunzescu! strigă Mioara, care nu înţelesese 
decât de-abia acum, ce se întâmplase. Spune-mi te rog, cea 
mai fost și asta? Ce însemnează copilăriile acestea? 

— O nimica toată, jupâniţă! răspunse Titu Frunzescu, 
râzând. Îi voi mai tăia puţin nasul acestui grecotei, care 
crede că trăim încă tot pe vremea Fanarioţilor sau a Eteriei! 
Îl învăţ cu minte să nu mai fie atât de iute la mânie, sau dacă 
nu-și poate stăpâni firea, atunci măcar să-și aleagă oamenii 
cu care poate face pe grozavul! 

— Boier  Frunzescu, eu nu pot îngădui aceasta! 
Dumneavoastră v-aţi luat la hartă din pricina mea! 

— Şi dacă ar fi astfel? exclamă Frunzescu, cu ochi 
scânteietori. 

— Dacă-i așa, eu nu pot admite una ca asta! Te rog să 
înţelegi, boier Frunzescu, că eu nu te iubesc pe dumneata! 

— Așadar îl iubești pe blestematul acela de grecotei? 

— Nu, boier Frunzescu! Pe el îl iubesc tot atât de puţin ca 
și pe dumneata! 

— Dar atunci... atunci nu mai înţeleg nimic! 

— Nu înţelegi? răspunse Mioara Comăneanu. Mă mir, căci 
explicaţia este foarte simplă. Nu vă iubesc pe niciunul din 
dumneavoastră doi, deoarece iubesc pe altcineva. 

— Pe altcineva? întrebă Frunzescu, foarte mirat. Pe cine, 
mă rog? 

— Numele lui nu are niciun fel de însemnătate. De altfel 
nu-l pot destăinui și nici nu-l voi spune nimănui, deoarece 
aceasta este o chestiune care mă privește numai și numai pe 
mine. 

— Nu vrei să-mi spui? Atunci nu mai încape nicio îndoială 
că de aceea mi-ai spus toate acestea, pentru a mă împiedica 


de a mă bate în duel. Ei bine, eu însă nu mă las convins! 
strigă Titu Frunzescu, enervat și părăsi odaia. 

Câteva minute Mioara rămase ca trăsnită. Un duel din 
pricina ei? Doi oameni, care mai înainte vorbeau aproape 
prietenește unul cu altul, să sară acum unul asupra altuia, cu 
spada în mână, numai din cauza ei? Nu, aceasta nu trebuia 
să se întâmple! 

Deodată se ridică de pe scaun, intră din nou în sala de bal 
și începu s-o caute pe Dochiţa. După multe căutări o găsi în 
sfârșit, în mijlocul unei întregi cete de curtezani, de unde 
numai cu multă greutate izbuti s-o scoată pentru a o duce 
într-un colţ mai retras, unde îi povesti toate cele petrecute. 

— Dochiţo, zise Mioara după ce-și sfârși istorisirea, te rog, 
fă tot ce-ţi stă în putinţă ca duelul acesta să nu aibă loc! Nu 
vreau ca doi oameni, din care nu iubesc pe niciunul, să-și 
primejduiască viaţa în zadar pentru mine. Nu vreau, Dochiţo, 
nu vreau, deoarece nu-i iubesc pe ei, ci pe altcineva. 

— Așadar, tot pe Mihu Inimă de Leu îl mai iubeşti, 
Mioaro? întrebă Dochiţa. 

— Da, pe el și numai pe el! Niciodată inima mea nu va 
bate pentru un alt bărbat și tocmai de aceea, te-aș ruga, 
Dochiţo, dacă ai cumva gânduri de măritiș în ceea ce mă 
privește, să renunţi la ele, deoarece orice trudă ti-ar fi 
zadarnică și n-aș vrea să mă pui în situaţia de a face ceva ce 
nu ti-ar fi pe plac. Nu-mi trebuie mie niciun alt bărbat, căci 
niciunde pe pământul acesta nu există un om mai 
cumsecade, mai ales, ca suflet, mai nobil, decât el. 

Până atunci, Mioara Comăneanu nu vorbise încă niciodată 
cu Dochiţa despre Mihu Inimă de Leu și de aceea jupânița 
Dochiţa rămase foarte mirată când văzu schimbarea care 
avu loc pe Mioara, în clipa când rostise numele căpeteniei 
haiducilor. 

Instinctul ei de femeie o făcu să înțeleagă îndată care era 
pricina pentru care prietena ei nu voia ca cei doi bărbaţi să 
se bată în duel din cauza ei. Pesemne că Mioara se temea ca 
nu cumva Mihu Inimă de Leu să audă, prin cine știe ce 
împrejurare despre acest duel și pricina lui și atunci să-și 


închipuie că Mioara nu se mai gândea la el, ci la unul din cei 
doi combatanți. 

După ce-și făcu această socoteală, care nu putea să nu fie 
cea adevărată, Dochiţa își frământă creierul să vadă în ce 
chip ar putea împiedica duelul ce se pregătea. După multă 
sfătuire cu sine însăși, izbuti să alcătuiască un plan la 
îndeplinirea căruia păși fără întârziere. 

Boierul Titu Frunzescu era al doilea judecător numit, 
conform Regulamentului Organic, de curând la Galaţi. De 
aceea, mai înainte de toate, Dochiţa Bănuţ îl căută pe boierul 
lurașcu, membru la înalta Curte de Apel, care era și el de 
față la balul isprăvniciei din Galaţi. 

Înaltul dregător avea o singură bucurie în lumea aceasta 
mare, vinul. Dar nu, n-am spus adevărul, deoarece patima 
cea mare a boierului lurașcu, era să facă curte fetelor și 
femeilor frumoase. 

Or, cum aici, la bal își putuse satisface amândouă aceste 
patimi, boierul Ilurașcu era în toane atât de bune, încât ai fi 
putut prinde chiar și muște cu el. 

De aceea o primi pe Dochiţa cu multă bucurie, când 
aceasta îl luă de braţ și trăgându-l mai la o parte îi zise: 

— Dragă boier lurașcu, vino să ne plimbăm puţin 
împreună. 

— Cu dragă inimă, frumoasă jupânită! răspunse lurașcu, 
încântat de a fi fost luat la braţ de o fată atât de frumoasă. 
Dar spune-mi, încântătoarea mea domnișoară, cum se face 
că vrei să mă mai bagi în seamă și pe mine, un hodorog 
bătrân, când ai atâţi boieri tineri, care mai de care mai 
chipeș, și mai îndrăgostit, care îţi fac curte? Dar la urma 
urmelor, de ce-mi frământ eu capul cu așa ceva? Mă bucur 
că m-ai socotit vrednic de atenţia dumitale și asta mi-ajunge! 
Și acum, despre ce anume ai vrea să vorbim, fermecătoarea 
mea madmoazellă? Să-ţi spun versuri în care să cânt ochii 
dumitale negri ca noaptea, sau să-ți spun ditirambe despre 
frumoasa-ţi toaletă? 

Dochiţa începu să râdă. 


— Nu, nu, dragă boier lurașcu, nu vreau așa ceva, nu 
vreau versuri. Și așa, din pricina unui vers, era să aibă loc o 
adevărată răscoală în noaptea aceasta, aici la bal. 

— Ce tot spui, jupânită dragă! făcu boierul, mirat. Ia 
istorisește-mi și mie ce s-a petrecut? Eu n-am auzit încă 
nimic! 

Atunci Dochiţa îi povesti înaltului boier cearta dintre 
căpitanul Guriotis și Titu Frunzescu și firește că nu tăcu nici 
asupra duelului care urma să aibă loc. 

Membrul Înaltei Curți de Apel dădu din cap, mulţumit. 

— Bravo, Frunzescule, bravo! exclamă el, bătând din 
palme. Eu, în locul lui, aș fi făcut la fel! Mâine îi trimit un 
butoi de vin, fiindcă a avut curajul să i-o spună grecului așa 
pe faţă. lar dacă pe deasupra îi mai face și o crestătură, în 
duel, atunci îi voi trimite două butoaie! 

— Va trebui să renunţi de a-i trimite al doilea butoi, nene 
Iurașcule, zise atunci Dochiţa, deoarece duelul acesta nu va 
avea loc, fiindcă nu trebuie să aibă loc. 

— Ia te uită! Eşti poate geloasă? întrebă boierul, 
nedumerit. 

— Ferească Dumnezeu! răspunse Dochiţa. Însă, să vezi 
dumneata boier, cum stau lucrurile cu prietena mea. 

Și Dochiţa Bănuţ, cunoscând prea bine firea curioasă a 
boierului Ilurașcu și știind că prin aceasta îl câștigă pentru 
cauza sa, îi povesti amănunţit toată viața Mioarei 
Comăneanu, precum și a lui Mihu Inimă de Leu. Cu prilejul 
acestei povestiri ea nu uită să amintească și de purtarea cu 
adevărat cavalerească pe care căpetenia haiducilor a avut-o 
faţă de ea, când a găsit-o în pivniţa casei părăsite din 
pădurea Gura Dracului unde zăcuse în captivitatea lui 
Muscan. 

— Cine ar fi crezut că acest Mihu Inimă de Leu să fie un 
om atât de cumsecade! exclamă boierul lurașcu, dând din 
cap. 

Ori, dacă boierul lurașcu avea o părere bună despre Mihu 
Inimă de Leu, aceasta însemna foarte mult pentru căpitanul 
haiducilor. Boierul Ilurașcu anume, fiind membru la Înalta 


Curte de Apel, cea mai mare instanţă de judecată de pe 
vremea aceea, era firesc, să fie și unul din oamenii cu cea 
mai multă trecere în ţară. 

— Dar tare-l mai pizmuiesc eu pe acest Mihu Inimă de 
Leu! exclamă el apoi răsucindu-și mustaţa. Il pizmuiesc 
grozav, frumoasa mea jupâniţă și știi dumneata din ce 
pricină? 

— Nu prea este el vrednic de pizmuit, boier lurașcu, 
răspunse Dochiţa, clătinând tristă din cap. Gândește-te că 
este un biet fugar, urmărit și hărțuit toată viaţa, când ar 
putea trăi atât de fericit alături de iubita sa! 

— Dar tocmai pentru fericirea aceasta îi pizmuiesc eu pe 
vestitul erou al Bălții Dunării! Tocmai de aceea îl pizmuiesc 
că s-a priceput să fure inima unei femei atât de fermecătoare 
ca Mioara Comăneanu și apoi că, pentru interesele lui și-a 
mai găsit și o altă apărătoare, tot atât de încântătoare ca și 
aceea care i-a dăruit inima. Iți mărturisesc sincer, dragă 
jupâniță că dacă aș fi sigur că aș avea parte și eu deo 
apărătoare atât de frumoasă, mâine m-aș face și eu haiduc. 
Aș fura, aș prăda, cu dragă inimă, dacă nu altceva, atunci 
măcar câte o guriță de la femeile atât de dorite ca 
dumneata, jupâniţă Dochiţa! 

— Ştii ceva, nene lurașcule? zise atunci Dochiţa râzând. 
Dacă rânduiești lucrurile astfel ca din duelul acesta să nu se 
aleagă nimic, atunci ai o guriţă de la mine! N 

Cu acestea își luă rămas bun de la consilierul Înaltei Curti 
de Apel, deoarece tocmai îl zărise pe colonelul Ispirescu în 
mijlocul unui cerc de boieri, cărora le spunea că de când 
fusese el numit viceguvernator, bandiții dispăruseră cu totul 
din ţinutul Galaţilor. 

— Adeseori trec luni de zile, zicea colonelul, fără să se mai 
audă ceva despre vreo nouă ispravă de a lor. In ceea ce-l 
privește pe Mihu Inimă de Leu, eu cred că sau și-a luat 
tălpășiţa și a părăsit Balta, sau s-a hotărât să sfârșească 
odată în felul de viaţă pe care l-a dus până acum. Referitor la 
ceilalţi tâlhari de drumul mare care săvârșeau cele mai mari 
nemernicii aruncând vina pe Mihu Inimă de Leu, sub numele 


căruia tăiau și spânzurau, nu vă pot spune decât că aceștia 
au dispărut cu desăvârșire de când am pus mâna, cu ajutorul 
jupâniţei Dochiţa Bănuţ, pe banda sângerosului Grigore 
Muscan. 

— Domnule colonel, te rugăm povestește-ne cum a avut 
loc prinderea bandiţilor? îl rugară boierii din jurul său pe 
colonelul Ispirescu. 

— Ştiţi prea bine, boieri dumneavoastră că nu prea îmi 
place să vorbesc despre lucrurile acestea, răspunse 
colonelul, deoarece s-ar putea găsi cineva, cine să creadă că 
vreau să mă laud și de aceea le povestesc. Dar dacă sunteţi 
foarte curioși să cunoașteţi amănunte despre prinderea 
bandei lui Grigore Mascau, atunci întrebaţi-o pe jupâniţa 
Dochița Bănuțţ, care văd că tocmai vine spre noi! 

Toţi cei de faţă o salutară curtenitor pe fiica decedatului 
boier Petrache Bănuţ. Dochiţa răspunse amabil la salutările 
boierilor și după ce rosti câteva cuvinte de mulțumire pentru 
complimentele care i se făceau, se întoarse spre colonelul 
Ispirescu căruia îi vorbi astfel: 

— Domnule colonel, te-aș ruga să-mi jertfești câteva 
minute și mie, deoarece aș avea ceva de foarte mare 
însemnătate de vorbit cu dumneavoastră. 

— Tot ceea ce au cucoanele de spus, întotdeauna au o 
mare însemnătate, frumoasă jupâniță, răspunse colonelul, 
curtenitor. De aceea îţi stau cu dragă inimă la dispoziţie. 

Pe urmă colonelul se scuză faţă de boieri și se lăsă condus 
de Dochiţa care porni cu el tocmai spre odaia unde cu o 
jumătate de ceas mai înainte avusese loc cearta dintre 
căpitanul Guriotis și Titu Frunzescu. 

Dochiţa Bănuţ îi istorisi din fir în păr cele petrecute. 
Colonelul Ispirescu zise atunci următoarele: 

— De mine nimeni nu poate spune că n-aș fi un bun 
român, dar de aceea tot nu sunt de părere că judecătorul a 
avut dreptate. Tocmai el, împărţitorul dreptăţii, ar fi trebuit 
să fie mai măsurat în cuvinte și să dea pildă de bună creștere 
și stăpânire de sine! Este adevărat că sărmana noastră ţară 
a avut mult de suferit de pe urma Fanarioţilor, dar aceasta 


nu însemnează să jigneşti pe fiecare grec care-ţi va ieși în 
cale! 

— Dar dacă astfel stau lucrurile, atunci nu trebuie să ne 
plecăm capul împotriva grecilor, în general, zise Dochiţa, ci 
numai împotriva unui singur grec, care simţise că-i este rival 
la dragostea pe care o are pentru Mioara Comăneanu. 

— Dacă astfel stau lucrurile, atunci trebuie să se bată în 
duel, deoarece Guriotis este ofiţer și a fost jignit de boierul 
Titu Frunzescu. 

— Dar înțelege, domnule colonel, strigă  Dochiţa 
deznădăjduită, că Mioara ar fi nenorocită, dacă duelul acesta 
ar avea loc! Biata fată este deznădăjduită și pe drept cuvânt 
că iubitul său ar putea afla cumva despre acest duel, care a 
avut loc din pricina ei și atunci ar putea crede că inima 
Mioarei s-a întors de la el. Ori, cu Mioara Comăneanu un 
lucru este sigur, nu-i trebuie nimeni altul decât numai Mihu 
Inimă de Leu! Domnule colonel, eu am și vorbit cu boierul 
Iurașcu, consilierul de la Inalta Curte de Apel și acesta mi-a 
făgăduit că-l va hotărî pe Frunzescu să-i ceară scuze 
căpitanului Guriotis pentru jignirea pe care i-a adus-o. 
Dumneata nu trebuie decât să-l hotărăști pe căpitanul 
Guriotis să se declare mulțumit cu aceste scuze, căci 
onoarea lui de ofițer este salvată în chipul acesta, fără a mai 
fi nevoie ca, unul din ei să rămână pe teren. 

— Bine, fie, jupâniţă  Dochiţa, răspunse colonelul 
Ispirescu, de dragul dumitale și al prietenei dumitale, voi 
trece de data aceasta peste principiile mele de a nu mă 
amesteca în chestiunile intime ale ofiţerilor mei. Așa că, te 
rog spune-i prietenei dumitale, prinţesei Trubetzkoi să fie 
liniștită, căci duelul nu va mai avea loc! 

Dochiţa îi mulțumi colonelului din suflet pentru 
bunăvoința arătată, pe urmă o căută pe Mioara și-i spuse că 
totul este în cea mai bună ordine, deoarece duelul nu va mai 
avea loc. 

Mioara se bucură foarte mult de rezultatul atât de grabnic 
al demersurilor prietenei sale, dar bucuria ei nu fu 
desăvârșită decât numai atunci când îl zări pe boierul 


lurașcu intrând într-o odaie, împreună cu Titu Frunzescu, 
unde peste câteva minute se duse și colonelul Ispirescu, 
însoţit de căpitanul Guriotis. 

Nimeni nu știa exact ce se petrecuse în odaia aceea unde 
se adunaseră cei patru bărbaţi. Un lucru însă fu observat de 
toată lumea. Anume că, peste vreun sfert de ceas, boierul 
Titu Frunzescu părăsi odaia la braţul căpitanului Guriotis, 
iar în urma lor venea boierul lurașcu și colonelul Ispirescu, 
stând de vorbă în cea mai bună înţelegere. 

Atât căpitanul, cât și judecătorul nu mai dansară toată 
noaptea, ci se retraseră la o masă din colț unde apoi 
desfăcură nenumărate butelii de vin, din acelea pe care se 
vedea că stătuseră mulţi ani în nisip, în pivniţă. 

lar când răsări soarele, a doua zi de dimineaţă, boierul 
Titu Frunzescu și căpitanul Guriotis erau prieteni mult mai 
buni decât fuseseră cu douăzeci și patru de ceasuri în urmă. 

Pe urmă, plecă și cel din urmă invitat la strălucitul bal al 
isprăvniciei din Galaţi. Căpitanul Guriotis însă și cu boierul 
Titu Frunzescu tot nu se ridicaseră încă de la masa sub care 
zăceau nenumărate sticle de vin... goale. 


* * 


A doua zi în zori, când caleașca Dochiţei Bănuţ părăsi 
Galaţiul, Mioara Comăneanu își redobândi veselia. Nădejdea 
că poate tot vor fi atacate de haiduci și în chipul acesta va 
putea afla ceva despre soarta iubitului său, îi încolţi în inimă 
din nou... 

Se pare însă că nu se înșelase colonelul Ispirescu când 
spusese că haiducii fuseseră stârpiţi din regiunea aceea, 
deoarece, iată că trăsura trasă de patru cai a Dochiţei Bănuţ 
intră pe poarta conacului din Piatra Seacă și Mioara nu 
zărise nici măcar o urmă de haiduc. 


Lucrul acesta o amări apoi atât de mult încât nici nu mai 
fu în stare să-și ascundă tristeţea. Dochiţa băgă de seamă 
adânca posomorâre a prietenei sale și o întrebă: 

— De ce ești atât de tristă, Mioaro? Sau, poate că nute 
simţi tocmai bine? 

Dar Mioara nu-i dezvălui Dochiței adevărata pricină a 
tristeţii sale ci căută să găsească fel și fel de pricini prin 
care să-și tălmăcească starea de melancolie care pusese 
stăpânire pe întreaga sa făptură. 

Dochiţa însă era departe de a crede în pretextele pe care 
le invoca prietena sa. Şi nu le putea crede, deoarece 
observase că tristeţea Mioarei nu era trecătoare ci era o 
urmare a unei stări de melancolie care ameninţa să nu se 
mai risipească niciodată. Biata fată se consuma văzând cu 
ochii, se ofilea cum se ofilesc trandafirii toamna. Dochița 
Bănuţ își dădu seama că dacă lucrurile mergeau așa și mai 
departe, atunci nu numai că frumuseţea Mioarei ar fi avut de 
suferit dar chiar și sănătatea ei ar fi fost ameninţată, 
deoarece ea știa ce înrâurire nenorocită are tristeţea asupra 
organismului omenesc. 

De aceea, Dochiţa se gândi cu și mai multă râvnă să facă 
tot ce-i va sta în putinţă pentru a ridica moralul prietenei 
sale și spre a nu-i lăsa vreme să fie prea mult sub stăpânirea 
tiranică a gândurilor ce o frământau. 

Toate încercările ei însă rămaseră zadarnice. 

Odată, văzând că amărăciunea și tristeţea Mioarei 
deveniră mai amenințătoare chiar și de cât și-ar fi putut 
închipui o luă cu binișorul și încercă s-o hotărască de a se 
destăinui. 

Mioara însă căută să scape și de data aceasta arătând 
motivele cele mai neînchipuite ca fiind pricina posomorârii 
sale, dar Dochiţa o rugă atâta până când în cele din urmă 
iubita căpeteniei haiducilor trebui să cedeze. 

— Ei bine, Dochiţo, exclamă atunci Mioara, 
nemaipunându-se împotriva rugăminților prietenei sale, 
deoarece în afară de Mihu Inimă de Leu tu eşti singura 
făptură din lumea aceasta care îmi vrea binele, îmi dau 


seama că nu se cuvine să mă mai ascund de tine. M-ai 
întrebat care este pricina tristeţii mele. Nu ţi-am spus până 
acum deoarece știam că nu-ţi stătea în putinţă s-o înlături și 
nu voiam să te mai amărăsc și pe tine. Află deci că, dacă mă 
vezi mereu posomorâtă, mereu îngândurată și tristă, de vină 
este numai împrejurarea că nici până acum n-a fost chip să 
primesc vreo veste de la iubitul meu Stanislau. Știu că 
suferinţele mele sunt și ale lui, știu că împrejurarea că nu 
sunt lângă el îl doare tot atât de mult cât mă doare și pe 
mine despărţirea aceasta care nu vrea să se mai sfârșească 
și de aceea durerea mea este înzecită, înmiită, fiindcă știu că 
lipsa mea de lângă el îi chinuiește sufletul, cum nu i l-ar 
putea chinui nicio altă tortură în lumea această. Doamne, 
Doamne, de ce n-ai lăsat să pier în captivitate la Grigore 
Muscan, sau de ce nu m-ai lăsat să trăiesc mai departe, 
liniștită, în mijlocul întunecoșilor pereţi ai mănăstirii și să nu 
mai fi aflat niciodată că iubitul meu Stanislau mai este în 
viață! Dar Tu n-ai vrut Doamne să fiu liniștită și acum, știind 
că el trăiește și suferă tot atât cât sufăr și eu, durerea îmi 
înnebunește creierul, îmi ucide puterea dorinţei de viaţă! 

Dochiţa nu-și putu stăpâni o lacrimă, când auzi această 
dureroasă, sfâșietor de dureroasă mărturisire a prietenei 
sale pe care deznădejdea o împinsese atât de departe încât, 
iată că nu se mai simţea stăpână nici pe puterea de a dori 
viaţa. Dar nu, aceasta nu se va putea întâmpla! Trebuie să 
fie un Dumnezeu în Ceruri care să vadă cât a suferit această 
nefericită femeie și trebuie ca răsplata pentru suferinţele ei 
să vină odată și odată. 

Din ziua aceea, Dochiţa Bănuţ se frământă zi și noapte 
pentru a găsi o modalitate de a veni în ajutorul prietenei 
sale. 

În cele din urmă, după frământări îndelungate, se pare că 
găsise ceea ce căutase cu atâta râvnă. Intr-o frumoasă zi de 
primăvară, porunci să se înhame calul la o trăsurică ușoară 
și singură și fără să fie însoţită măcar de un servitor se duse 
la Galaţi. 


Ajunsă în oraș, mână de-a dreptul la locuința colonelului 
Ispirescu. 

Colonelului îi făcu multă plăcere s-o revadă și o salută cu 
vădită bucurie. Pe urmă o întrebă care era scopul venirii 
sale. 

Dochiţa Bănuţ îi povesti colonelului fără niciun înconjur 
toată suferința Mioarei Comăneanu și-i mai spuse că este 
hotărâtă să vină în ajutorul prietenei sale cu orice preţ, cu 
orice jertfă. 

— Mioara îmi este foarte dragă și mie, răspunse colonelul 
Ispirescu, și aș fi gata oricând să-i dau o mână de ajutor, 
numai că nu știu cum! 

— Domnule colonel zise atunci Dochiţa, pentru boala 
Mioarei nu este decât un singur leac! 

— Care? 

— Trebuie să ne facem luntre și punte și să-i dăm putinţa 
de a se întâlni din nou cu Mihu Inimă de Leu. 

— Bine dragă jupâniţă, dar cum crezi dumneata că ar fi cu 
putință așa ceva? A trecut multă, foarte multă vreme, de 
când n-am mai auzit nimic despre Mihu Inimă de Leu. Nici 
nu știu măcar dacă mai este în viaţă și chiar dacă este, nu 
știu în care parte a ţării se va fi găsind acum? Nu uita că se 
prea poate ca Mihu Inimă de Leu să se fi lepădat de numele 
fals pe care-l purta, să-și fi reluat numele lui adevărat și sub 
numele acesta sau altul de împrumut, să trăiască undeva 
prin străinătate. Îţi dai seama și dumneata că dacă astfel 
stau lucrurile, atunci în zadar îl căutăm noi aici în Balta 
Dunării! 

— Domnule colonel, eu nu știu unde-l pot găsi cu 
siguranță pe Mihu Inimă de Leu, căci dacă aș ști atunci o 
clipă n-aș mai sta la îndoială să mă duc după el, fie chiar și la 
capătul pământului. În schimb, dacă există o cât de mică 
posibilitate de a le da celor doi îndrăgostiţi putinţa de a se 
întâlni, atunci trebuie ca noi să o încercăm. Firește că 
hotărârea aceasta mă privește pe mine și nu vreau să-ţi cer 
dumitale să faci ceva împotriva conștiinței dumitale. Eu însă, 
vreau să încerc această posibilitate, nu numai din dorinţa de 


a veni în ajutorul prietenei mele, ci și fiindcă trebuie să-i fiu 
recunoscătoare lui Mihu Inimă de Leu. 

— Să-i fii recunoscătoare lui Mihu Inimă de Leu? întrebă 
colonelul Ispirescu, foarte mirat. 

— Da! răspunse Dochiţa cu hotărâre. Poate că-ţi mai 
amintești că pe vremuri, Mihu Inimă de Leu ne-a oprit 
trăsura cu care călătoream cu răposatul meu părinte de la 
Piatra Seacă la Gura Dracului. Se pare că numirile acestea 
date de popor unor localităţi au fost fatale familiei mele. 
Atunci Mihu Inimă de Leu ne-a prins și ne-a ţinut prizonieri 
în moara de pe malul Dunării. Dar tot timpul cât am fost în 
stăpânirea lui, căpetenia haiducilor s-a purtat cu noi 
întotdeauna omenește și nici eu și poate că nici tatăl meu n- 
am fi fost îndreptăţiţi să ne plângem împotriva lui. Căci chiar 
dacă la un moment dat l-a pedepsit ceva mai aspru pe tatăl 
meu, această pedeapsă era o adevărata fericire, pe lângă 
ceea ce am avut de îndurat în captivitate la Muscan. 
Chinurile la care ne-a supus Grigore Muscan l-au ucis pe 
sărmanul meu părinte și m-au nenorocit pe mine. Din starea 
deznădăjduită în care mă găseam m-a scăpat însă Mihu 
Inimă de Leu. El m-a salvat din ghearele lui Grigore Muscan 
și tot el mi-a dat putinţa de a-l înmormânta creștinește pe 
tata. Drept recunoștință pentru libertatea pe care mi-a 
redat-o, pentru felul într-adevăr cavaleresc cu care s-a 
purtat faţă de tata și de mine aș vrea să-i redau și eu pe 
aceea pe care o iubește mai mult decât orice pe lumea 
aceasta, pe Mioara Comăneanu. 

Colonelul Ispirescu ascultă cu multă luare aminte 
cuvintele Dochiţei, apoi, după o scurtă pauză, zise: 

— Şi eu trebuie să-i fiu recunoscător lui Mihu Inimă de 
Leu, deoarece numai lui îi pot mulțumi că mi-am regăsit pe 
mica mea Pia, pe care după cum cred că știi și dumneata, 
mi-au furat-o niște ţigani nomazi, încă acum cincisprezece 
ani. Numai lui îi pot mulțumi că n-am primit în casa mea un 
pui de cuc în locul fiicei mele, deoarece s-ar fi putut întâmpla 
cu ușurință ca, în urma uneltirilor diabolice ale lui Grigore 


Muscan, dragostea mea părintească să se reverse asupra 
unei nevrednice. 

După aceea Ispirescu povesti amănunţit dispariţia fiicei 
sale, căutarea ei zadarnică, timp de un deceniu și jumătate, 
apoi, cum își băgase Grigore Muscan iubita în casa lui, dând- 
o drept fata aceea care fusese închisă în temniţa din Galaţi. 
În cele din urmă colonelul îi spuse că dacă adevărata Pia era 
astăzi în casa tatălui său, aceasta n-o putea mulţumi decât 
numai lui Mihu Inimă de Leu. 

— Ceea ce este mai curios încă, urmă colonelul, e că de 
atunci și până astăzi, mi-a fost cu neputinţă să-i pot mulțumi 
haiducului într-un chip oarecare pentru ceea ce a făcut 
pentru mine și pentru fiica mea. După cum era și firesc, în 
cele dintâi momente ale regăsirii, eram atât de copleșit de 
bucurie încât nici nu m-am mai gândit la ceea ce se petrecea 
în jurul meu. Când mi-am mai putut stăpâni emoția și m-am 
gândit să-i mulțumesc omului care-mi redase pe copila mea, 
acesta nu mai era nicăieri. De altfel numai mai târziu am 
aflat de la Pia că omul acesta era... Mihu Inimă de Leu. 

— Da, da, îl recunosc, acesta este el! zise Dochiţa. 

— De atunci o rog necontenit pe fiica mea, urmă colonelul 
Ispirescu, să-mi dea putinţa de a mă întâlni cumva cu Mihu 
Inimă de Leu, dar toate rugăminţile mele sunt zadarnice. 
Niciodată nu mi-a fost cu putinţă s-o hotărăsc să-mi trădeze 
locul unde se găsește ascunzătoarea căpitanului de haiduci. 
Și ea știe doar unde s-au refugiat haiducii după ce au plecat 
din moara de pe malul Dunării, deoarece, când Mihu Inimă 
de Leu mi-a adus-o acasă, ei veneau din această nouă 
ascunzătoare. 

— Domnule colonel... Ce spui? strigă Dochiţa, cuprinsă 
deodată de o înfrigurare de nedescris. Pia cunoaște noua 
ascunzătoare a lui Mihu Inimă de Leu? 

— Da, răspunse colonelul, dar nu vrea să mi-o 
dezvăluiască cu niciun preţ. De câte ori n-am încercat, fie cu 
vorba bună, fie prin ameninţări dar de fiecare dată ea a 
rămas mută ca și un mormânt. 


— Domnule colonel, zise Dochiţa, imploratoare îngăduie- 
mi, te rog, să stau eu de vorbă cu Pia! Poate că mie îmi va 
dezvălui taina pe care dumitale n-a vrut să ţi-o spună! Și 
dacă am această nădejde, este numai fiindcă nu-mi pot 
închipui că fiica dumitale să tacă și atunci când îi voi spune 
pentru ce vreau să aflu ascunzătoarea lui Mihu Inimă de 
Leu. 

— Bine, jupâniţă, încearcă! răspunse colonelul. Eu îţi 
mărturisesc însă că mă îndoiesc grozav despre izbânda 
acestei încercări! 

După aceea colonelul Ispirescu îi porunci unui servitor s-o 
cheme acolo pe fiica sa. 

Acela care o cunoscuse pe Stanca, fata pe jumătate 
sălbăticită, care trăise cincisprezece ani în mijlocul ţiganilor, 
n-ar fi recunoscut-o acum în Pia, fata colonelului Ispirescu. 
Frumuseţea ei devenise și mai desăvârșită și în decursul 
timpului, de când revenise la casa părintelui său, îi dispăruse 
din privire și focul acela sălbatic, pe care i-l dăduse traiul 
printre ţiganii pătimași. Pia devenise o fată liniștită, bine 
crescută, o adevărată jupâniţă. Firește că această schimbare 
era opera guvernantelor pe care Ispirescu i le puse fiicei 
sale, pentru a învăţa cum să se poarte în societate. 

Acum nu se mai deosebea deloc de fetele celorlalţi boieri. 
Poate doar că într-un singur punct mai era o oarecare 
deosebire între Pia și celelalte prietene ale sale. Deosebirea 
aceasta consta în faptul că, având prilejul să cunoască 
zbuciumările vieţii încă din cea mai fragedă copilărie, era 
mai coaptă decât celelalte de vârsta sa, era mai puţin 
superficială, mai puţin nepăsătoare la durerile omenești. 
Viaţa aventuroasă dusă alături de ţiganii nomazi, o făcuse să 
fie acum mai curajoasă decât prietenele sale. 

De aceea și acum, când intră în odaia tatălui său și o găsi 
acolo pe jupânița Dochiţa nu se emoţionă de loc, nu lăsă săi 
se citească pe faţă nici măcar o uimire oarecare. Colonelul 
Ispirescu făcu prezentările și după aceea trecu îndată la 
scopul venirii Dochiţei la Galaţi. 


— Dragă Pia, zise colonelul, jupâniţa Dochiţa ar vrea să 
stea puţin de vorbă cu tine. 

— Vă stau la dispoziţie, jupâniță, răspunse Pia, fără falsă 
căldură, fără răceală și luă loc pe un scaun din apropierea 
Dochiţei. 

Atunci, Dochiţa îi istorisi Piei povestea eliberării Mioarei 
din mâinile lui Grigore Muscan. 

— Dar din ziua în care Mioara Comăneanu s-a mutat în 
conacul din Piatra Seacă, își urmă Dochița povestirea, este 
veșnic abătută, veșnic tristă. Toate petrecerile, toate 
seratele pe care le-am dat, toate balurile, la care am dus-o n- 
au fost în stare să-i alunge posomorârea sufletului. 
Încercările mele de a o face să zâmbească, să râdă, se 
izbeau de această tristeţe a ei, cum se izbește glontele de 
piatră și cade fără a putea pătrunde. 

În cele din urmă, acum câteva zile, mi-a mărturisit care 
este pricina amărăciunii sale. Mi-a spus că este tristă 
deoarece acum știe că iubitul inimii sale, Mihu Inimă de Leu, 
pe care-l crezuse pierdut în focul de la moara de pe malul 
Dunării, este în viaţă, știe că trebuie să fie pe undeva pe 
acolo, nu departe de ea și cu toate acestea nu poate ajunge 
până la el, ca și când i-ar despărţi un zid chinezesc, ca și 
când între ei s-ar afla o mare fără capăt. 

Mi-a mărturisit, urmă Dochiţa Bănuţ, că atâta timp cât nu 
va da de Mihu Inimă de Leu, nu va putea avea nicio clipă de 
bucurie, niciun moment de seninătate. Și deznădejdea ei 
este atât de mare, încât a început să fie frământată de 
gânduri funeste. Dar, chiar dacă aș reuși s-o împiedic de a-și 
duce la îndeplinire aceste gânduri nenorocite totuși, dacă va 
continua să rămână fără vești de la iubitul său, sunt 
încredinţată că în curând se va prăpădi. 

Pia Ispirescu ascultă cu multă luare aminte cuvintele 
Dochiţei Bănuţ. N-o întrerupse însă cu nicio vorbă Dochiţa 
urmă: 

— Știu că nici Mihu Inimă de Leu nu poate trăi fără de 
Mioara, pe care o adoră ca pe o zeitate și tocmai de aceea 
am hotărât să-i răsplătesc tot binele pe care mi l-a făcut, 


prin aceea că-i voi reda pe aleasa inimii sate. Acum, jupâniţă 
Pia, după ce ţi-am povestit toate acestea, îţi voi spune și că 
scopul dorinței mele de a sta de vorbă cu dumneata este de 
a te ruga să-mi spui unde pot da peste Mihu Inimă die Leu? 

— Asta n-o pot spune, răspunse Pia Ispirescu, cu hotărâre. 
Mi-am dat cuvântul că niciodată și nimănui nu-i voi trăda 
locul unde se găsește ascunzătoarea lui Mihu Inimă de Leu. 

— Copila mea, se amestecă atunci în vorbă și colonelul 
Ispirescu, știi prea bine câtă recunoștinţa îi datorez și eu lui 
Mihu Inimă de Leu pentru faptul că mi te-a redat. Aș vrea să 
răsplătesc și eu cu ceva această faptă nobilă a lui și aș fi 
fericit dacă, contribuind la întoarcerea Mioarei Comăneanu 
în braţele lui, aș putea să-i pricinuiesc și eu lui bucuria, pe 
care mi-a procurat-o el mie, când mi-a dat putinţa să-mi 
strâng copilul în braţe, copilul pe care mi-l credeam pierdut 
pentru totdeauna. 

— Tată! răspunse Pia, sunt fata ta, mi-am dat cuvântul și 
deci, nu poţi fi tu acela care să-mi ceri să mi-l calc. Şi pe 
urmă, cum crezi tu că aș fi în stare să-ţi trădez taina lui Mihu 
Inimă de Leu tocmai ţie, care ești comandantul tuturor 
forțelor armate din regiunea aceasta, care ești însărcinat 
tocmai cu prinderea lui? 

— Pia mea, zise atunci colonelul, îţi dau cuvântul meu de 
cinste că, din ceea ce-i vei spune tatălui tău dornic de a-și 
plăti o datorie, colonelul Ispirescu, viceguvernatorul acestui 
ţinut, nu va afla niciun cuvânt. Îţi dau cuvântul meu că în 
privința aceasta voi fi numai tatăl tău care-i este adânc 
recunoscător lui Mihu Inimă de Leu și pe comandantul 
forţelor militare îl voi îndepărta din mine. 

Pia se uită mișcată la tatăl său și ochiul pătrunzător al 
bătrânului soldat băgă în seamă îndată că conștiința 
cuvântului dat și dorinţa de a îndeplini rugămintea părintelui 
începuseră o luptă crâncenă în sufletul tinerei fete. Pia 
Ispirescu se lupta din răsputeri cu ea însăși și Dochiţa 
dându-și seama de aceasta, simţi că sosise momentul când 
printr-o intervenţie iscusită, își putea ajunge scopul. 

De aceea porni îndată la atac. 


— Jupâniţă Pia, zise ea rugătoare, gândește-te la acea 
sărmană fată îndurerată, a cărei fericire în lumea aceasta, a 
cărei viaţă chiar, atârnă de răspunsul dumitale! 

Dar Pia tot mai șovăia. 

— Gândește-te, urmă Dochiţa, ce nemărginită trebuie să 
fie durerea aceluia care se vede silit să trăiască departe de 
acela care însemnă totul pentru el în lumea aceasta. 
Gândește-te, ce grea, ce oropsită viaţă ai dus chiar și 
dumneata, cât timp ai trăit departe de casa părintească și 
cât de fericită ești acum când poţi trăi sub scutul dragostei 
părintești! 

Lacrimile năpădiră ochii Piei. 

Colonelul văzând că atacul era pe punctul de a câștiga 
teren se grăbi să sară și el în ajutorul Dochiţei. 

— Repet, copila mea, nu trebuie să ai nicio teamă. Ti-am 
făgăduit că voi face deosebire între părintele, care trebuie 
să-i fie recunoscător acestui om și comandantul forţelor 
militare din acest ţinut și mă voi ţine de cuvânt. 
Comandantul militar al acestui ţinut nu va afla niciodată că 
tatăl Piei Ispirescu a umblat prin ascunzătoarea lui Mihu 
Inimă de Leu. 

— Tată! exclamă Pia, tot mai luptându-se cu sine însăși. 

— Nu mai șovăi copila mea! răspunse colonelul Ispirescu. 

— Spune-ne, jupâniță, spune-ne! se rugă și Dochiţa Bănuţ 
și privirile ei se îndreptară implorătoare la Pia. 

— Făgăduiala... cuvântul dat... îngână Pia. 

— Oricine este îndreptăţit de a călca făgăduinţa cea mai 
sfântă, zise Dochiţa din nou, dacă scopul urmărit este nobil. 
Or, scopul urmărit de noi este cel mai nobil pe care și-l poate 
închipui o minte omenească. Dar în cazul de faţă, este chiar 
o datorie pentru dumneata de a ne arăta unde-l putem găsi 
pe Mihu Inimă de Leu, deoarece în chipul acesta redăm 
fericirea chiar și aceluia căruia, la urma urmelor și 
dumneata trebuie să-i fii recunoscătoare. 

Pia Ispirescu tăcu. 

— Este singurul prilej care ni se oferă de a-i putea răsplăti 
lui Mihu Inimă de Leu bunătatea pe care a avut-o faţă de noi. 


Ori, cred că mă cunoști îndeajuns copila mea, pentru a-ţi da 
seama că eu nu sunt omul care să răsplătesc printr-o josnicie 
fapta mărinimoasă, plină de nobleţe a unui semen de-al meu. 
Mihu Inimă de Leu și-a primejduit viaţa intrând în Galaţi 
pentru a mi te aduce. Nu eu voi fi acela care, folosindu-mă 
de destăinuirea ta, să încerc a-l atrage într-o cursă. O 
asemenea josnicie nu este în stare să săvârșească un 
Ispirescu! 

Colonelul rostise cuvintele acestea cu voce tare, aproape 
cu o sfântă revoltă și ele nu întârziară să aibă efectul dorit. 

Fata colonelului Ispirescu se ridică de pe scaun și se 
îndreptă. Glasul ei sună metalic, când răspunse: 

— Bine, fie! Îmi dau seama că un Ispirescu nu este în stare 
să săvârșească o faptă nedemnă și de aceea, facă-se voia ta, 
tată şi  îndeplinească-se dorinţa dumitale  jupâniţă. 
Ascunzătoarea lui Mihu Inimă de Leu și a oamenilor săi este 
în castrul roman de la Iglița! Acolo poate fi găsit acela pe 
care-l căutaţi! 


CAPITOLUL 118 
REVEDEREA 


— Dar Mihu Inimă de Leu nu poate fi găsit în castrul 
roman pe care-l cunoaște toată lumea! urmă Pia Ispirescu. 
Mai există la Iglița, un al doilea castru roman, ascuns sub 
pământ, despre care lumea nu știe decât din legendă și de 
aceea nu crede nimeni în existenţa lui. Castrul acesta însă, 
după cum v-am spus, există, totuși. El se găsește la o 
depărtare cam de vreo jumătate de ceas de mers pe jos de la 
ruinele primului castru, acela pe care-l veţi găsi îndată lângă 
Iglița. Pentru ca să ajungeţi la ascunzătoarea voinicilor nu 
trebuie să o luaţi pe la Iglița, ci să mergeţi cu barca prin 
Baltă, căutând să ajungeţi spre miazăzi de ruinele vechiului 
Troesmis. Pentru a nu vă rătăci însă prin Baltă, mergeţi pe 
braţul drept al Dunării, până în jos de Igliţa. Aici intraţi în 
Baltă și vă îndreptaţi spre partea de miazăzi a păduricii de 


sălcii care se vede de îndată ce ai ieșit din orășel. Veţi 
înconjura partea de miază-zi a acestei păduri până când veţi 
ajunge în dreptul unui stufiș în mijlocul căruia vă veţi mira 
să vedeţi crescând o salcie singuratică. În dreptul acestui 
stufiș cu salcia singuratecă, veţi pune piciorul pe pământul 
peninsulei pe care se găsește păduricea de sălcii. De îndată 
ce aţi pășit pe mal, mergeţi puţin la stânga și veţi da peste 
un mic luminiș. Din mijlocul luminișului, numărați o sută de 
pași, mergând drept spre miază-noapte. Acolo veţi observa 
un stufiș, presărat cu buruieni de tot soiul. În mijlocul 
acestui stufiș se găsește intrarea în tunelul care duce la al 
doilea castru roman unde se găsește ascunzătoarea lui Mihu 
Inimă de Leu. Dar, deoarece intrarea aceasta este atât de 
bine ascunsă încât s-ar putea întâmpla ca, cu toate 
lămuririle mele, tot să n-o găsiţi, îndată după ce aţi ajuns la 
capătul celor o sută de pași făcuţi din mijlocul luminișului, 
strigațţi: 

— Suntem prieteni și vrem să vorbim cu căpitanul! 

Atunci vă va ieși înainte sentinela, care păzeşte 
întotdeauna la gura tunelului și care, după ce va fi primit 
încuviințarea căpitanului vă va conduce în ascunzătoare. 

Dochiţa și colonelul Ispirescu îi mulţumiră Piei din suflet 
pentru destăinuirea pe care le-a făcut-o și care pentru ei 
avea o însemnătate atât de mare. 

După aceea Pia părăsi odaia și Dochița se adresă 
colonelului cu următoarele cuvinte: 

— Domnule colonel, vrei să mă însoţești până la castrul 
roman de la Igliţa? 

— Cu dragă inimă, jupâniță! răspunse colonelul. 

— Atunci să ne sfătuim, pentru a vedea cum ne apucăm de 
lucrul acesta! zise Dochița Bănuţ. Părerea mea este că ar fi 
mai bine ca deocamdată să nu-i spun nimic Mioarei despre 
tot ceea ce știm noi. Mi-e teamă ca vestea aceasta, atât de 
mare pentru ea, aflată deodată, așa, pe neașteptate, să nu-i 
pricinuiască mai mult rău. De aceea, cred că ar fi mai bine s- 
o pregătesc încetul cu încetul pentru revederea care va avea 
loc în curând. Pe de altă parte, mă gândesc că este mai 


prudent să nu-i spun Mioarei nimic, căci, Doamne ferește, 
dacă cele spuse de jupâniţa Pia nu s-ar adeveri, adică, dacă 
între timp Mihu Inimă de Leu se va fi mutat și din castrul 
roman de la Iglița, atunci această nouă dezamăgire ar putea 
avea urmări groaznice pentru biata fată. 

— Şi eu cred că o asemenea dezamăgire ar putea deveni 
fatală pentru Mioara Comăneanu, zise colonelul Ispirescu. 
Dar vestea aceasta bună tot trebuia să i-o dai fetei și atunci 
mă întreb cum vei face? 

Dochiţa stătu câtva timp pe gânduri, apoi răspunse: 

— Domnule colonel, eu cred că lucrul cel mai bun ar fi ca 
dumneata să te duci mai înainte la Mihu Inimă de Leu, să 
vorbești cu el și să veniţi împreună la conacul din Piatra 
Seacă unde eu până atunci o voi pregăti pe Mioara pentru 
marele eveniment. 

— Nu, nu cred că ar fi prea bine așa, răspunse colonelul, 
clătinând din cap. S-ar putea prea ușor ca Mihu Inimă de 
Leu să creadă că totul nu este decât o înscenare și că vreau 
să-l atrag într-o capcană și atunci te pomenești că nu numai 
că n-ar veni cu mine, dar m-ar mai ţine și pe mine prizonier 
în castrul de la Iglița. 

— Dar atunci cum o scoatem la capăt, domnule colonel? 
întrebă Dochița, nedumerită. 

— Mă gândesc că o altă soluţie ar fi mai bună! răspunse 
colonelul Ispirescu. 

— Care? 

— Jupâniţă dragă, dumneata du-te acum frumușel acasă și 
propune-i Mioarei să faceţi o plimbare cu barca. Dumneata 
știi să vâslești? 

— Aș putea spune că m-am născut și am crescut pe 
Dunăre. 

— Cu atât mai bine! Este de preferat să nu fie de față 
niciun străin. 

— Dar dacă nu vrea să vină? întrebă Dochiţa. 

— Doamne, jupânită dragă, dar vei găsi dumneata o 
pricină cu care s-o convingi. Stai că am găsit eu și asta, 
adică, chiar ceva mai bun. Da, da, planul este minunat! 


— Spune-mi-l și mie, domnule colonel, căci mă faci 
curioasă! j 

— Uite ce este, jupâniţă Dochița. li vei spune Mioarei că 
vrei să te însoțească. Ea nu te va refuza, mai ales dacă-i vei 
spune că ţi-e urât, că te plictisești să mergi singură. 

— Şi dacă primește? 

— Dacă primește porniţi frumos amândouă până la Brăila 
și acolo, drumul fiind prea lung pentru ca să vâslești 
dumneata, luaţi o barcă și descindeţi la Igliţa. Pe barcagiu îl 
lăsaţi în sat, dumneata pui mâna pe vâsle și mergi mai 
departe spre locul arătat de Pia. 

— Şi? 

— Până atunci, voi fi și eu acolo și ne vom întâlni, ca din 
întâmplare. 

— Îmi va părea foarte bine, de această întâlnire, răspunse 
Dochița, dar nu văd încă în ce chip ne vom ajunge scopul? 

— Acolo mă veţi lua și pe mine în barcă și vom merge mai 
departe. Din vorbă în vorbă, vom ajunge noi și la Mihu Inimă 
de Leu și atunci, voi găsi eu un mijloc oarecare de a-i aduce 
Mioarei la cunoștință vestea cea mare. Până atunci am tot 
timpul să mă gândesc asupra felului în care îi voi da de știre 
fetei despre bucuria care o așteaptă. 

— Bine, domnule colonel, voi face întocmai după cum ai 
spus dumneata! zise Dochiţa Bănuţ. Iti mărturisesc însă că 
nu prea am multe speranţe ca Mioara, care de când este la 
mine nu s-a mai plimbat niciodată pe Dunăre, să primească 
acum să facă o plimbare atât de lungă, o adevărată călătorie. 
Acum eu mă duc acasă și mâine în zorii zilei nădăjduiesc să 
pornim. În cazul când Mioara n-ar vrea să mă însoţească, 
atunci voi veni eu singură, deoarece nu vreau să te fac să ne 
aștepți în zadar. Dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut, la 
amiază voi fi pe Dunăre, în dreptul ruinelor de la Troesmis. 

— Eu nădăjduiesc că veţi fi amândouă! răspunse colonelul. 

După aceea Dochiţa își luă rămas bun de la Ispirescu și 
porni înapoi spre Piatra Seacă. 

Când ajunse acasă, se înnoptase, dar spre marea ei 
mirare, pe Mioara tot n-o găsi în odaia sa. Era prima noapte 


frumoasă de primăvară și se pare că Mioara se folosise de 
această împrejurare, pentru a mai respira puţin aer curat de 
seară, în locul aerului închis pe care-l respirase în decursul 
lungilor seri de iarnă, căci Dochiţa o găsi în grădină, la 
rădăcina unui paltin sub care îi plăcea Mioarei grozav de 
mult să șadă. 

Iubita lui Mihu Inimă de Leu şedea singură singurică 
acolo, la rădăcina bătrânului copac și își cânta cântecul ei 
favorit, cântec trist, sfâșietor de trist. 

Dochiţa ascultă adânc mișcată cântecul prietenei sale, 
care-l cânta cu atâta patimă, cu atâta căldură încât ochii i se 
umeziră la auzul lui. 

Dar în curând Mioara tăcu și Dochiţa tot nu fu în stare să 
vorbească. Cântecul acela, cântat cu atâta căldură o 
impresionase atât de mult, încât graiul refuză de a o mai 
servi. Trecu multă vreme până când își stăpâni emoția și 
putu să atingă umărul prietenei sale. 

— Mioara, zise ea atunci, cu glasul înăbușit de emoție, ce 
faci la o oră atât de târzie în grădină și încă atât de departe 
de casă? 

— Ah, tu ești, Dochiţo? strigă Mioara, speriată. Credeam 
că sunt singură și de aceea mi-am dat curs liber durerii care 
mă copleșește. Amintirile m-au copleșit și dacă nu mă înșel, 
am și cântat chiar. 

— Da, ai cântat foarte frumos! răspunse Dochiţa. Cu 
adâncă simţire, cu căldură! 

— Nu putea fi altfel, zise Mioara încet, dacă venea din 
adâncul sufletului. 

— Așadar tot îți mai este așa de dor de Mihu Inimă de 
Leu? 

— Nespus, nici nu poate fi tălmăcit în cuvinte! răspunse 
Mioara Comăneanu. Zi și noapte nu mă rog lui Dumnezeu 
decât să-mi ajute să-l mai revăd o dată! 

— Mioara mea, tu ești bună, ești o adevărată martiră! 
Sunt pe deplin încredinţată că Cerul îţi va asculta 
rugăciunea și mai curând sau mai târziu, ţi-o va și îndeplini. 


— Crezi? întrebă Mioara, o rază de nădejde aprinzându-i- 
se în ochi. 

— Ţi-am spus că sunt pe deplin încredinţată! răspunse 
Dochiţa, cu hotărâre. 

— Îţi mulţumesc, scumpă prietenă! Cuvintele tale sunt un 
balsam pentru inima mea și ca întotdeauna și astăzi au avut 
darul să toarne noi nădejdi în sufletul meu. Doamne, dacă ar 
fi așa! Dochița mea, cum să-ți mulțumesc, pentru binele ne 
care mi-l faci necontenit? Aș vrea să-ţi pot pune a picioare o 
comoară și să-ți spun: „Ia ce vrei”! Da, Dochiţa mea, aș fi în 
stare să fac orice pentru tine, orice! 

— Orice, Mioaro? întrebă Dochiţa, zâmbind, deoarece se 
gândea că fără să vrea Mioara venise să-i ușureze sarcina pe 
care și-o luase. 

— Orice! Pune-mă la încercare și aș fi cea mai fericită 
dacă ţi-aș putea dovedi că așa este! _ 

— Bine, te voi pune la încercare. Îţi voi cere ceva! Ştiu că 
nu ești o prea mare prietenă a plimbărilor cu barca, 
deoarece de câte ori ţi-am propus așa ceva, întotdeauna m-ai 
refuzat. Mie însă îmi place grozav să simt legănarea valurilor 
și de mult mă gândesc să fac o excursie cu barca până la 
ruinele vechiului castru roman de la Iglița, sau Troesmis 
cum îi ziceau strămoșii noștri veniţi aici tocmai de pe 
malurile Tibrului. Mâine aș vrea să-mi îndeplinesc această 
dorinţă și de aceea te rog să mă însoţești și tu. Vrei? 

— Odată ce ţi-am făgăduit, firește că mă voi ţine de 
cuvânt! răspunse Mioara. Mâine vom pleca cu barca la 
Iglița! 

— Atunci să mergem să ne odihnim, deoarece este destul 
de târziu și mâine trebuie să ne sculăm cu noaptea în cap. 
Drumul e lung și destul de obositor. Voi îngriji ca mâine în 
zorii zilei să ne aștepte trăsura care ne va duce până la 
Brăila, iar de acolo vom merge mai departe cu barca. 


Æx 


A doua zi de dimineaţă, pe când oamenii se duceau la 
câmp, trăsura de la conac înainta grăbită pe drumul Brăilei. 
În trăsură luaseră loc Dochiţa Bănuţ și Mioara Comăneanu. 

Oamenii le salutară respectuoși și nici măcar nu se mai 
mirară s-o vadă pe stăpâna lor ieșind din casă la o oră atât 
de matinală, deoarece în timpul din urmă se obișnuiseră cu 
ciudăţeniile Dochiţei. 

Caii mergeau în trap repede și în curând coti pe străzile 
Brăilei, luând-o de-a dreptul spre debarcader. 

Aici cele două fete coborâră și fură întâmpinate de unul 
din servitorii Dochiţei, pe care aceasta îl trimisese la Brăila 
încă din ajun, cu scopul de a închiria o barcă, fără barcagiu 
însă. Dochița n-avea încredere în barcagii de meserie, turci, 
ruși și lipoveni, care mai întotdeauna erau beţi și care riscai 
să răstoarne barca atunci când îţi era lumea mai dragă. 
Afară de aceasta, ar fi fost poate chiar și primejdios ca două 
fete tinere să se aventureze într-o plimbare cu barca până la 
Igliţa, singure cu un om străin. De aceea, Dochiţa trimisese 
mai dinainte un argat, meșter în mânuirea lopeţilor, la Brăila 
și acesta închiriase barca dorită de stăpâna sa. 

Însoţită de Mioara și argat, fetele coborâră apoi pe țărm, 
se suiră în barcă și argatul împinse luntrea de la țărm. In 
câteva minute barca fu în mijlocul Dunării și de aici 
servitorul o îndreptă spre braţul drept al apei care trecea pe 
lângă Igliţa. 

Era o zi frumoasă, fără vânt, fără nori. Lovindu-se de 
barcă, valurile bătrânei Dunăre plescăiau vesel, înveselind și 
pe cele două fete, care nu mai ajungeau să se minuneze 
îndeajuns de frumuseţea priveliștii. 

Acum nici Mioarei nu-i mai păru rău de a fi primit 
propunerea prietenei sale. Boarea răcoroasă de la suprafața 
apei o înviora parcă, o făcea să privească în viitor cu mai 
multă seninătate, cu mai multă încredere. 

Prietena ei avea dreptate. Nu se putea ca Dumnezeu să 
nu-i asculte rugăciunile fierbinţi, nu se putea ca odată și 
odată să nu se unească din nou cu alesul inimii sale. Suferise 


prea mult până atunci, pentru ca Cerul să-i poată refuza 
îndeplinirea acestei dorinţi. 

Barca înainta mereu, soarele se ridica tot mai sus și nu 
ajunsese încă în cruce, când se iviră cele dintâi case din 
Igliţa. 

Peste un sfert de ceas apoi, Igliţa rămăsese în urma lor. 

Argatul, care vâslea, tocmai voia s-o întrebe pe stăpâna sa 
unde să iasă la țărm când, deodată, cineva le strigă de pe 
mal: 

— Jupâniţă Dochiţa, bună dimineaţă, jupâniţă! 

Atât Dochiţa, cât și Mioara își întoarseră capul spre țărm 
și-l zăriră pe colonelul Ispirescu care le făcea semne cu 
chipiul. 

— Ioane, vaslește înspre domnul colonel! îi spuse atunci 
Dochiţa argatului, care din câteva vâslituri conduse barca 
chiar la picioarele colonelului. 

— Iat-o și pe prinţesa Trubetzkoi! Bună dimineaţa 
prinţesă! zise colonelul vesel și bine dispus. Dar ce vânt v-a 
aruncat tocmai aici? 

— Vrem să vizităm ruinele castelului roman! Dar 
dumneata, domnule colonel, ce cauţi la Iglița? întrebă 
Dochiţa. 

— Am avut ceva treburi pe aici și acum, înainte de masă, 
am ieșit să iau puţin aer. 

— Dacă n-ai luat încă masa și-ţi face plăcere, poftește de 
mănâncă cu noi la iarbă verde. Mai schimbi și dumneata 
aerul puţin, căci te vei fi plictisit de a mânca mereu în casă 
și la masă, zise Dochiţa. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie și firește că 
dacă nu vă stingherește, pentru mine va fi o adevărată 
plăcere de a lua masa în tovărășia unor jupâniţe atât de 
încântătoare, răspunse colonelul. Dar unde vreţi să poposiţi? 
Chiar la ruine? 

— Nu cred că ar fi nimerit, răspunse Dochiţa, căci acolo e 
soare. 


— Dacă mi-aţi îngădui, zise colonelul Ispirescu, aș ști eu 
un loc minunat pentru a mânca pe iarbă verde, ceva mai în 
Baltă, în păduricea aceea de sălcii care se vede la dreapta. 

— Îţi mulţumesc chiar, domnule colonel. Atunci poftește 
de ia loc în barcă și spune-i lui loan, pe unde să meargă. 

Colonelul se uită însă cam nemulțumit la argat. Nu-i era 
tocmai pe plac prezenţa acestuia, deoarece nu voia ca lumea 
să știe că el, comandantul suprem al forţelor militare din 
ţinutul acela se întâlnise cu Mihu Inimă de Leu, ba știa chiar 
și unde se găsea ascunzătoarea acestuia. De aceea se gândi 
cum să scape de el. 

— Jupâniţă Dochiţa, zise el după o scurtă gândire, aș avea 
însă o rugăminte! 

— Spune-o, domnule colonel. 

— Neștiind că voi avea fericirea de a lua masa în tovărășia 
dumneavoastră mi-am comandat prânzul la han. Te-aș ruga, 
dacă se poate, să-l trimiţi pe argat până la han, să-i spună 
hangiului că nu mai mănânc acolo. De vâslit, voi vâsli eu și 
când ne întoarcem îl luăm pe loan de la han. 

— Foarte bine, domnule colonel! zise Dochiţa. 

Apoi, adresându-se argatului, urmă: 

— Ioane te vei duce la han și vei spune că domnul colonel 
Ispirescu nu mai ia masa acolo. Vei cere să ţi se dea ţie de 
mâncare și ne vei aștepta în fața hanului până când ne 
întoarcem. 

Ioan era încântat de această întorsătură, deoarece obosise 
grozav din pricina vâslitului neîntrerupt și se gândea cu 
bucurie că până la venirea stăpânei sale va putea trage un 
pui de somn. 

El sări deci iute pe mal și locul lui îl luă colonelul Ispirescu 
care vâsli spre păduricea de sălcii. 

— Ce bine îmi pare că te-am întâlnit! zise Dochiţa. Acum 
vom avea măcar cu cine să schimbăm o vorbă. 

Balta era în plină strălucire primăvăratică și ar fi mișcat 
chiar și inima cea mai împietrită, dar încă o inimă atât de 
impresionabilă ca aceea a Mioarei Comăneanu care tresărea 
la cea mai neînsemnată emoție. 


De aceea, Mioara se și lăsă cu totul în prada admirării 
priveliștii acesteia minunate, care era și mai fermecătoare în 
bătaia razelor soarelui de primăvară. Sufletul și întreaga ei 
făptură se înviorară la miresmele proaspete ale firii. 

Viaţa nouă, reînviată îi surâdea din stuf, din copaci, din 
tufișuri și instinctul îi spunea parcă cum că și pe ea însăși o 
aștepta o viaţă nouă, o reînviere. Nădejdea se cuibări tot mai 
mult în sufletul său și cu cât pătrundeau mai adânc în Baltă, 
cu atât mai mult i se însenina chipul, ca și când ar fi simţit 
că se apropie de îndeplinirea acelei dorințe care nu-i mai 
părăsise inima din clipa în care Dochiţa Bănuţ și colonelul 
Ispirescu o scăpaseră din ghearele lui Grigore Muscan. 

Da, aceste două făpturi însemnau pentru ea salvarea de la 
o groaznică nenorocire, însemnau redarea ei la viaţă. Să fi 
fost oare ele predestinate pentru a-i aduce ușurarea, 
bucuria, fericirea? 

În orice caz, prezenţa lor, priveliștea minunată, renașterea 
firii, contribuiră toate la descreţirea frunţii sale și este sigur 
că de când se mutase la conacul din Piatra Seacă, niciodată 
nu mai fusese atât de veselă, atât de mulţumită ca în ziua 
aceea. 

Veselia Mioarei Comăneanu era atât de bătătoare la ochi, 
încât fu băgată de seamă chiar și de colonelul Ispirescu, care 
de obicei nu era prea bun observator de oameni. Nu mai 
vorbim de Dochiţa, care tot drumul nu făcuse altceva decât 
să se minuneze de schimbarea pe care o constatase la 
prietena sa. 

Acela care vorbea necontenit nu era nici colonelul, nici 
Dochița, ci Mioara. Ea găsea mereu ceva de spus, de 
observat, ea făcea mereu la glume și în mijlocul vorbăriei 
sale, nu lipsi mult ca Ispirescu să treacă fără să observe pe 
lângă copacul singuratic din mijlocul unui stufiș, copac pe 
care Pia i-l arătase ca loc de recunoaștere. 

Zărind stufișul cu salcia lui singuratică, colonelul Ispirescu 
opri deodată barca apoi o îndreptă spre țărm. 


— Aici este locul? întrebă Mioara, cam dezamăgită 
deoarece iarba de pe sub sălciile pădurii era foarte rară și 
sub sălcii chiar era încă o oarecare umezeală. 

— Aici coborâm, prințesă, răspunse colonelul, zâmbind. 
Locul nostru însă, este ceva mai la stânga. 

Barca se izbi de țărm și colonelul sări din ea, legând-o 
apoi de un copac. 

După ce ajută și pe cele două fete să sară pe mal, luară 
toţi trei coșul cu merinde și sticlele de vin și conduși de 
colonel porniră spre stânga prin pădurice. 

Colonelul mergea cu pași hotărâți cu toate că nu mai 
fusese nicicând acolo. Ştia însă că, după spusele Piei, în 
curând trebuiau să dea peste un mic luminiș și acolo voia el 
să poposească pentru a fi cât mai aproape de ascunzătoarea 
lui Mihu Inimă de Leu. 

Într-adevăr, peste câteva minute, luminișul se ivi înaintea 
lor. 

Colonelul întinse iute o faţă de masă, Dochiţa așeză pe ea 
ouă, pește rece, pui fripţi, şuncă, brânză și Mioara scoase la 
iveală din coșul pe care-l adusese ea câteva sticle cu vin. 

Aerul proaspăt, drumul până acolo le deschisese pofta și 
toţi trei mâncară de două ori atâta cât obișnuiau să mănânce 
acasă. 

Firește că în timpul prânzului vorbiră despre câte în lună 
și în soare. Colonelul vorbi despre ruinele castrului roman și 
despre un al doilea castru care s-ar găsi pe acolo pe undeva 
pe sub pământ. 

Mioara însă nu părea prea impresionată de discuţia 
aceasta. 

— Am mai auzit, urmă colonelul, că de aici, de undeva, din 
pădurea aceasta începe un tunel subpământean care duce 
până în acest al doilea castru roman. 

Dochiţa, care pricepu îndată ce voia colonelul, zise: 

— Așa ceva m-ar interesa grozav! N-ai vrea să pornim 
amândoi în căutarea acestui tunel subpământean, domnule 
colonel? Până atunci Mioara va rămâne aici și va băga de 
seamă să nu ne fure cineva barca și sticlele cu vin. 


— Din partea mea, cu dragă inimă, jupâniţă Dochiţa, zise 
colonelul, depinde însă dacă prinţesa nu se teme să rămână 
singură aici. 

— Nu mă tem domnule colonel, răspunse Mioara, râzând. 
Am trecut eu în viaţă prin situaţii mult mai grele decât de a 
rămâne singură la marginea unei păduri. Până vă întoarceţi, 
eu voi trage un pui de somn. Firește însă, să nu întârziaţi 
prea mult, căci pe urmă ne apucă noaptea pe aici. 

— Fii fără grijă, zise Dochiţa, ne înapoiem îndată. 

După aceea Dochiţa și colonelul Ispirescu porniră spre 
miază noapte, așa după cum îi învățase Pia. 

Colonelul numărase întocmai o sută de pași și ajunse în 
mijlocul tufișului și a buruienilor descrise de fiica sa dar nu 
zări niciunde vreo urmă, vreun semn care să-i trădeze 
intrarea în tunel. 

Atunci începură să caute în dreapta și în stânga, fără 
niciun rezultat însă. 

Colonelul tocmai voia să strige, după cum îl învățase Pia, 
când deodată simţi în tâmplă fierul rece al unei arme. 

— Stai! Cine ești? strigă un glas nevăzut din mijlocul unui 
tufiș. 

Deocamdată, nici colonelul și nici Dochiţa nu văzură pe 
nimeni. Din tufiș ieșeau doar două ţevi de pușcă care se 
îndreptau amenințătoare înspre tâmplele lor. Tufișul însuși 
însă era atât de des, atât de nefiresc de des, încât era cu 
neputinţă să vezi cine se ascundea în el. 

Dar uimirea colonelului Ispirescu nu ţinu decât o singură 
clipă, căci îndată după aceea, glasul lui metalic răspunse: 

— Jupânița Dochiţa Bănuţ și însoţitorul său! 

— Şi ce căutaţi pe aici? întrebă haiducul nevăzut mai 
departe. 

— Vrem să vorbim cu Mihu Inimă de Leu, condu-ne la el! 
zise atunci Dochiţa. 

— Ce vreţi cu căpitanul? 

— Asta i-o vom spune numai lui! 

— Așteptaţi aici, până când îi vom da de știre căpitanului! 


Atunci una din ţevile de pușcă dispăru și pe urmă se auzi 
zgomotul unor pași care umblau parcă pe sub pământ. Fără 
îndoială că era unul din haiducii de pază care se dusese să-i 
vestească lui Mihu Inimă de Leu sosirea celor doi străini. 

Trecu un bun sfert de ceas, până când se auzi din nou 
zgomotul pașilor subterani, ceea ce însemna că haiducul se 
înapoia. 

— Întoarceţi-vă înspre miază-zi! răsună atunci din nou 
glasul nevăzut din tufiș. Căpitanul a poruncit să vă ducem în 
faţa lui, dar cu ochii legaţi. 

Vrând  nevrând, cei doi vizitatori ai ascunzătoarei 
haiducilor fură siliți să se supună acestei porunci. 

În clipa următoare simţiră câte o batistă deasă și neagră 
legându-li-se peste ochi. 

Pe urmă, haiducii apucară amândoi de câte o verigă de 
fier, ce se găsea într-o parte a tufei în dosul cărora stătuseră 
ascunși și ridicară cu toată puterea. 

Dacă ochii celor doi vizitatori n-ar fi fost legaţi ei și-ar fi 
putut da seama cât de ingenios ascunsese Mihu Inimă de 
Leu intrarea în tunel de privirile nechemaţilor. 

Deasupra gurii tunelului, el făcuse un chepeng mare de 
lemn. Peste acel chepeng era un strat groș de pământ în 
care apoi sădise tufa. Chepengul însă avea o cantă în care 
pământul era așezat ca într-un vas de flori, așa că, atunci 
când cineva voia să intre în tunel și ridica chepengul cu tufa, 
pământul să nu se răstoarne. În asemenea împrejurări, 
urmăritorii puteau trece de zeci, de sute de ori pe deasupra 
intrării în tunel fără însă să-și poată da seama că erau 
tocmai la locul atât de mult căutat. 

Dar chiar și chepengul acesta avea un al doilea chepeng, 
mult mai mic, acoperit cu glie și cu o a doua tufă. Pe aici 
intrau și ieșeau sentinelele, fără a fi observate de cineva, 
deoarece  îndeletnicirea lor avea loc sub scutul tufei 
chepengului celui mare. Prin chepengul cel mic însă, nu 
putea trece decât un singur om, deoarece era foarte îngust. 
De aceea haiducii ridicară acum chepengul cel mare, sub 
care se găseau câteva trepte care coborau până în tunel. 


După ce intrară cu vizitatorii în tunel, haiducii se 
înapoiară și lăsară chepengul la loc. Pe urmă, unul din ei îl 
luă de braţ pe colonel, celălalt pe Dochiţa și la lumina unei 
făclii porniră cu ei înspre castrul subpământean. 

După ce merseră așa vreun sfert de ceas haiducii se 
opriră. 

Mai înainte însă de a li se lua batistele negre de la ochi, 
cei doi vizitatori simţiră că se găsesc într-un loc mult mai 
bine luminat decât tunelul prin care trecuseră până atunci. 
Cu toate acestea, când li se îndepărtară legăturile de la ochi, 
amândoi crezură că vor orbi din pricina luminăţiei ce-i primi. 

Când apoi ochii li se mai obișnuiră cu lumina aceasta 
amândoi avură o exclamare de uimire. 

S-ar fi așteptat la orice în lumea aceasta, numai la ceea ce 
văzură acolo în castrul roman subpământean, nu. 

Judecând după ceea ce spunea poporul și sub înrâurirea 
romanelor citite, își închipuiau ascunzătoarea unor haiduci o 
gaură mizerabilă, murdară, nesănătoasă. 

Care nu le fu deci uimirea când, deschizând ochii, se 
văzură într-un salon mobilat cu gustul cel mai desăvârșit. La 
început amândoi credeau ca se găsesc în fața unei năluciri 
sau în vis. 

Numai atunci își dădură seama că tot ceea ce vedeau era 
realitate și nu vis, când mirosiră parfumul trandafirilor care 
erau așezați într-un vas de cristal pe masa de mahon din 
mijlocul încăperii și când din dosul unuia dintre scumpele 
covoare persane care acopereau pereţii, se deschise o ușă 
secretă, fără a-și putea da seama cum, și deodată se ivi 
înaintea lor un voinic îmbrăcat în haine fine, boierești. 

Era Mihu Inimă de Leu. 

— Bine ai venit, jupâniță  Dochiţa, zise căpetenia 
haiducilor, binevoitor, ia loc te rog și spune-mi cărei 
împrejurări îi pot mulţumi cinstea pe care mi-o faci de a mă 
vizita în modesta-mi locuinţă? Ah, pardon, de-abia acum îmi 
dau seama că încă nici nu m-am prezentat însoţitorului 
dumitale! Dar... dacă nu mă înșel, noi nu ne vedem pentru 
prima oară domnule colonel Ispirescu! zise Mihu Inimă de 


Leu, sărutând mâna Dochiţei și în același timp oferind un 
scaun colonelului. După această surpriză, aștept cu și mai 
multă nerăbdare, dragă jupâniţă, să cunosc scopul vizitei 
dumneavoastră. 

Dochiţa Bănuţ, care după cum era și firesc nu se învârtise 
decât în cea mai bună societate și care avea deci o oarecare 
ușurință de a sta de vorbă cu oamenii, rămase cam încurcată 
când Mihu Inimă de Leu nu arătă nicio teamă, nicio 
neîncredere, văzând-o însoţită de comandantul forțelor 
militare, ci o întrebă în chipul cel mai firesc despre scopul 
vizitei sale. Nici ea însăși nu mai știa dacă se găsește într- 
adevăr în faţa temutului stăpân al Bălții sau în faţa unui 
boier, în odaia de primire a vreunui conac oarecare. 

— Scopul venirii noastre nu poate fi spus așa, într-un 
singur cuvânt, răspunse colonelul Ispirescu, în locul Dochiei. 
Înainte de toate îţi voi spune că am venit la dumneata pentru 
a-ți strânge mâna bărbătește și pentru a-ţi mulţumi din tot 
sufletul că mi-ai redat copila pierdută de atât amar de vreme 
și deci, împiedicând cuibărirea în casa și în sufletul meu a 
unei nevrednice pe care mi-a adus-o Grigore Muscan. 

— lar eu vreau să-ţi mulțumesc că m-ai scăpat din 
ghearele lui Grigore Muscan și mi-ai dat putinţa să îngrop 
creștinește rămășițele pământești ale sărmanului meu 
părinte, mort în împrejurări atât de tragice! urmă Dochiţa, 
cuvintelor colonelului. 

— Vă rog, vă rog! răspunse Mihu Inimă de Leu. Nu trebuie 
să mai pierdem vremea cu lucruri care au trecut. 
Nădăjduiesc însă că n-aţi făcut drumul până aici numai și 
numai pentru a-mi spune acestea. Şi pe urmă, iertaţi-mi o 
întrebare, cum aţi aflat locul ascunzătoarei mele? 

— Hm... hm... făcu colonelul, cam încurcat. Am aflat așa 
că... cineva, care cunoștea locul ascunzătoarei dumitale, mi- 
a dezvăluit și mie taina! Te încredinţez însă că nu colonelul 
Ispirescu, viceguvernatorul ținutului a aflat taina celui de al 
doilea castru roman de la lIglița, ci părintele acelei Pia 
Ispirescu care, drept recunoștință pentru cavalereasca 


dumitale purtare, s-a gândit împreună cu jupânița Dochiţa 
Bănuţ să-ți pricinuiască și dumitale o bucurie. 

Mihu Inimă de Leu se uită cam mirat la colonelul 
Ispirescu. 

— Este mai mult decât drăguţ din partea dumneavoastră 
însă nu prea văd cum aţi putea să-mi mai pricinuiţi și mie o 
bucurie, firește, în afară de aceea procurată prin prezența 
dumneavoastră aici? zise el. 

— Cum putem noi să-ţi pricinuim o bucurie? Dumneata mi- 
ai redat tot ce-mi era mai scump în lumea aceasta, mi-ai 
redat fata. Ei bine, jupânița Dochiţa Bănuţ și cu mine de 
aceea suntem aici, pentru a-ţi reda ceea ce dumneata ai mai 
scump pe lumea aceasta, pentru a ţi-o reda pe... Mioara 
Comăneanu! 

— Domnule colonel... dumneata glumești, nu-i așa? Dar nu 
se glumește cu inima sfâșiată a unui om... strigă Mihu Inimă 
de Leu. 

Dar colonelul nu-l lăsă să sfârșească și zise, foarte liniștit: 

— Nu, nu glumesc de loc! La o sută de pași de intrarea în 
tunel ne așteaptă Mioara Comăneanu. 

— Cum?! Să fie atât de aproape de mine și să nu fi venit 
aici? întrebă Mihu Inimă de Leu, neîncrezător. 

— Mioara Comăneanu nu știe nimic de adevăratul scop al 
venirii noastre aici. Ea crede că a plecat într-o excursie cu 
jupâniţa Dochiţa, să viziteze ruinele romane de la Igliţa și 
întâmplător s-au întâlnit cu mine pe drum. Nici acum de 
altfel nu i-am spus unde ne ducem, pentru ca surpriza să-i fie 
cu atât mai mare când va vedea că am adus-o la acela care-i 
este atât de drag. 

Mihu Inimă de Leu se uita uluit, când la colonel, când la 
Dochița și nu știa dacă trebuia să-i dea crezare tuturor 
acestor cuvinte, sau trebuia să se ferească să nu cadă în 
vreo cursă. 

— Să fie oare adevărat? Oare auzul nu mă înșeală? Mioara 
să se găsească aici prin apropiere și peste câteva minute o 
voi putea revedea? Oare... nu, nu se poate, niciunul din 
dumneavoastră nu este în stare să săvârșească o asemenea 


josnicie... Așadar, cum aţi spus?... Mioara este aici, aproape? 
Doamne Dumnezeule, cum să-ți mulţumesc că mi-ai 
îngăduit să mai trăiesc și ziua aceasta? 

Lacrimile îi podidiră ochii și era atât de mișcat încât timp 
de câteva clipe îi fu cu neputinţă să mai rostească vreun 
cuvânt. După aceea însă, porni din el un adevărat potop de 
cuvinte de recunoștință. 

— Jupâniţă, domnule colonel, cuvintele-mi sunt prea 
sărace pentru a putea tălmăci toată recunoștința pe care v-o 
datorez... Nu vă pot spune, decât că vă mulţumesc, vă 
mulțumesc foarte mult, atât în numele meu cât și în numele 
Mioarei Comăneanu, pentru ceea ce ați făcut astăzi și 
nădăjduiesc că va veni o zi, când vă voi putea arăta toată 
recunoștinţa, pe care simţim că v-o datorăm! Vă rog însă, 
acum, vă rog foarte mult, duceţi-mă îndată la locul unde o 
voi întâlni pe Mioara Comăneanu, deoarece fiecare clipă, pe 
care o trăiesc departe de ea însemnează o lună mai puţin în 
viața mea. Vreau s-o văd cât mai neîntârziat. Vezi, domnule 
colonel, cât de curată este bucuria mea! Nu mă tem că-mi 
întinzi o capcană! Am încredere în dumneata, domnule 
colonel și te voi urma. Dacă-mi îngădui, o voi lua eu înainte, 
până când ajungem la suprafața pământului, zise Mihu Inimă 
de Leu și cu aceste cuvinte și porni înainte spre a le arăta 
drumul. 

Oaspeţii castrului roman de la Igliţa nu se puteau minuna 
îndeajuns de pompa și luxul pe care-l vedeau împrăștiat prin 
încăperile prin care trecură acum când se înapoiau la 
suprafaţa pământului. 

Spre marea lor părere de rău însă, nu prea avură prilej să 
se uite amănunţit la toate deoarece Mihu Inimă de Leu îi 
zorea grozav. Căpetenia haiducilor voia să ajungă afară cât 
mai iute pentru ca în sfârșit să-și poată îmbrăţișa logodnica, 
pe Mioara Comăneanu, de care vitregia sorții îl despărțise în 
atâtea rânduri și din pricina căreia avusese de îndurat 
chinurile cele mai cumplite pe care i le poate hărăzi soarta 
omului. 


* xX 


Când Dochița Bănuţ și cu colonelul Ispirescu plecară în 
căutarea tunelului care ducea la cel de al doilea castru 
roman, Mioara Comăneanu se întinse în iarbă și rămase cu 
privirea aţintită asupra cerului care nu era pătat de nicio 
umbră de nori. 

În păduricea de sălcii din jurul ei domnea o liniște 
desăvârșită și numai din când în când se auzea vreun cântec 
de pasăre sau vreun ciocănit de ciocănitoare. 

Veselia de mai înainte a Mioarei Comăneanu se 
transformase într-o linişte asemănătoare aceleia care 
stăpânea firea. Era calmă, mulţumită chiar, fără însă ca ea 
însăși să-și fi putut da seama pentru ce anume. Ea știa acum 
tot atât de puţin pentru ce era liniștită, cât de puţin știuse 
mai înainte pentru ce fusese veselă. Dându-și seama de 
această schimbare bruscă, căută să-și cerceteze sufletul 
pentru a da de rostul pricinei. 

Și atunci își aduse aminte că veselia ei data din clipa 
întâlnirii cu colonelul Ispirescu, sau mai exact din clipa când 
auzi că vor lua masa pe iarbă verde în Baltă. Dar era ciudat 
că pe când altădată gândul la Balta Dunării o întrista, acum 
el o înveseli, îi procură un neobișnuit simțământ de bucurie. 
Şi ceea ce era și mai ciudat încă, nu-și aducea aminte să se 
mai fi gândit în timpul din urmă cu atâta tărie, cu atâta 
perseverenţă la Mihu Inimă de Leu, cum se gândea acum. 

Își aducea aminte de fiecare cuvânt al iubitului său, de 
fiecare vorbă pe care o schimbaseră cu prilejul ultimului 
rămas-bun. Parcă și acum îi răsunau în urechi cuvintele lui 
Stanislau Rimsky pe care acesta i le șoptise în noaptea aceea 
fierbinte de vară, când voinicul plecase tocmai spre castrul 
acesta roman de la Iglița pentru a-l pedepsi pe Grigore 
Muscan, tovarășul necredincios. 

Mioara Comăneanu își scoase din sân briceagul împodobit 
cu stele pe care Mihu Inimă de Leu îl pierduse la moara de 
pe malul Dunării și sărutându-l fierbinte, zise: 


— Stanislau, Stanislau, oare pe unde umbli tu? Oare unde 
ești și de ce nu pot eu afla nimic despre tine? De ce nu dai 
niciun semn de viață? 

Mioara Comăneanu nu-și mai lua gândul de la Mihu Inimă 
de Leu, dar nici prin minte nu i-ar fi trecut că iubitul atât de 
mult dorit se găsea la o depărtare de-abia de un sfert de 
ceas de ea. 

În clipa în care Mioara scosese din sân briceagul plin de 
stele al căpeteniei haiducilor, în aceeași clipă își începu și 
colonelul Ispirescu  cuvântarea sa în  ascunzătoarea 
haiducilor. Aflând că Mioara Comăneanu se găsește în 
apropierea castrului roman, adică în apropierea lui Mihu 
Inimă de Leu fu cuprins de o nemărginită bucurie și fără să 
se sinchisească de primejdia unei capcane porni îndată prin 
tunel, pentru a se întâlni cât mai iute cu iubita inimii sale. 

Pe când traversa împreună cu Dochița Bănuţ și colonelul 
Ispirescu, sala cea mare a castrul ui roman, se întâlni cu Dan 
Dragomir. 

— Încotro, căpitane? întrebă Dan Dragomir. 

— Inchipuește-ţi Dragomire că Mioara este pe aici, prin 
apropiere! răspunse Mihu Inimă de Leu. Da, Dane, aici prin 
apropiere și acum alerg s-o strâng în braţe. 

— Cum? Mioara prin apropiere? strigă Dan Dragomir, cu 
aceeași bucurie ca și când ar fi fost vorba despre propria sa 
iubită. Doamne mulțumescu-ţi că mi-ai dat putinţa să trăiesc 
clipa aceasta! Merg și eu cu tine, căpitane, merg și eu să-i 
urez bun venit!... Firește, dacă nu te stingheresc! 

— Nu, nu mă stingherești, Dane! Cu dragă inimă îţi dau 
prilejul să te bucuri și tu, căci doar și tu ai luat parte la 
amărăciunea mea. 

— Dan Dragomir? întrebă colonelul Ispirescu. Pe 
dumneata te cheamă Dan Dragomir? 

— Da, domnule colonel, eu sunt Dan Dragomir! răspunse 
cel întrebat. Și cu îngăduința dumneavoastră jupâniţă, mă 
voi prezenta și dumneavoastră. A 

— Dar noi ne-am mai cunoscut! zise Dochiţa. Imi aduc 
aminte de dumneata încă pe când eram prizonieră în moara 


de pe malul Dunării. Şi, dacă nu mă înșel, dumneata ai fost 
acela care m-ai însoţit până la conac, când am transportat 
trupul neînsufleţit al nefericitului meu părinte, după ce Mihu 
Inimă de Leu m-a scăpat din captivitatea banditului. 

— Da, eu am fost acela, jupâniţă, răspunse Dan Dragomir, 
și în orice caz mă bucur nespus că îţi mai aduci aminte de 
mine. 

— Vai, dragă domnule Dan, zise Dochiţa, eu am vrut încă 
de atunci să-ți mulțumesc într-un chip oarecare pentru 
ajutorul pe care mi l-ai dat, dar vezi dumneata, pierderea 
tragică a părintelui meu mă doborâse într-atâta încât am 
uitat chiar și despre această elementară îndatorire pe care o 
aveam faţă de dumneata. 

— Crede-mă te rog, jupâniţă, că nicio singură clipă n-am 
așteptat să fiu răsplătit pentru serviciile pe care vi le-am 
adus în calitate de bun creștin! răspunse Dan Dragomir și 
fără să vrea, se apropie mai mult de Dochiţa pe care o luă de 
braţ și o conduse așa prin tunelul întunecos. 

În curând apoi ajunseră la chepengul pe care cei doi 
haiduci de pază îl deschiseră îndată la porunca lui Mihu 
Inimă de Leu. 

Când ieșiră apoi la suprafaţa pământului colonelul 
Ispirescu se uită la Dan Dragomir cu multă luare aminte. 

— Ciudat! Ce asemănare izbitoare! exclamă bătrânul 
soldat. Și chiar și numele se potrivește! Dacă nu te-aș fi 
cunoscut în împrejurările acestea aș fi zis că ești neam cu un 
bun prieten al meu, răposatul Ștefan Dragomir. Dar aceasta 
nu este cu putință deoarece Fănică n-avea decât o singură 
rudă mai apropiată, un nepot care umbla la o școală înaltă 
prin străinătate, pe undeva. De ani de zile însă, nimeni n-a 
mai auzit de el și nimeni nu știe măcar dacă mai trăiește sau 
a murit. Şi bietul Fănică i-a lăsat tocmai acestui nepot moșia 
sa de zece mii de pogoane de la Dragomiri. 

— Cum?!... Ce-ai spus, domnule colonel? întrebă Dan 
Dragomir, cu înfrigurare. Fănică Dragomir a murit și și-a 
lăsat averea nepotului său care învăţa în străinătate? Bine, 


domnule colonel, dar eu sunt nepotul acela! Eu am învăţat în 
străinătate! 

— Bine, dar asta este ceva de necrezut! exclamă colonelul 
Ispirescu. Atunci, află prietene că dumneata ești stăpânul 
unei moșii de zece mii de pogoane și trăiești aici, în castrul 
roman de la Iglița fără să știi ce bogăţie ai! Ce să vă spun 
însă, mie mi se pare că toate acestea nu sunt adevărate, ci 
să trăiesc doar cele citite prin vreun roman. Și îţi spun drept 
că dacă n-ai semăna așa de tare cu răposatul Fănică 
Dragomir, nici n-aș crede că ești nepotul și moștenitorul lui, 
ci vreun uzurpator care vrea să se folosească de o 
asemănare de nume. 

Jupâniţa Dochiţa, care tot mai mergea la braţul lui Dan 
Dragomir, se dezmetici cea dintâi și zise: 

— Dragă domnule Dragomir, îngăduie-mi să fiu eu cea 
dintâi care să-ţi ureze mult noroc cu prilejul primirii acestei 
vești îmbucurătoare. 

— Îţi mulţumesc, jupâniţă! răspunse Dan Dragomir și 
mâna lui strânse îndelung mâna întinsă a Dochiţei și privirile 
lor rămaseră îndelung legate una de alta. 

Dochiţa Bănuţ, care refuzase aţâţi cavaleri până atunci, 
care rămăsese nepăsătoare de toate jurămintele de dragoste 
ce i se făcuseră, care până astăzi nu s-a gândit niciodată că 
ar putea să se îndrăgostească și ea odată de cineva, uitându- 
se acum în ochii lui Dan Dragomir, simţi deodată că adeseori 
soarta oamenilor poate fi pecetluită într-o singură clipă. 
Inima începuse deodată să-i bată mai repede, obrajii i se 
îmbujorară. Când îl felicitase pe Dan Dragomir, acesta nu-i 
dădu drumul braţului fetei ci îl strânse și mai tare în al său și 
așa merse mai departe printre buruienile și tufișurile acestei 
părţi a păduricii de sălcii. 

Mihu Inimă de Leu era stăpânit numai de gândul 
apropiatei întâlniri cu Mioara Comăneanu. El auzise prea 
bine ce vorbiseră Dan Dragomir, Dochiţa și colonelul 
Ispirescu și își dădea seama de norocul ce căzuse pe capul 
prietenului său. Cu toate acestea gândurile lui umblau 
departe și i se părea că tot ceea ce auzise erau numai 


fanteziile unui vis. Numai când se făcu tăcere și Dan 
Dragomir înainta mut de emoție la braţul Dochiţei Bănuţ, iar 
colonelul Ispirescu, de încurcătură fluiera toate semnele de 
trâmbiţă ale cavaleriei și infanteriei, numai atunci înţelese și 
el că ceea ce auzise era aievea și nu închipuirea unui vis. 

Colonelul Ispirescu era tocmai pe punctul de a începe și 
programul gorniștilor tunari, când Mihu Inimă de Leu zise: 

— Iartă-mă, dragă Dane că nu ţi-am spus îndată cât mă 
bucură norocul ce a dat peste tine, dar propria-mi bucurie 
mă copleșește atât de mult în clipa de faţă, încât, cu toate că 
am auzit fiecare cuvânt pe care l-a rostit domnul colonel, 
totuși gândurile mele nu s-au putut îndepărta la timp de la 
revederea apropiată cu iubita mea Mioara, așa că, de-abia 
acum mi-am dat seama pe deplin de ceea ce s-a petrecut în 
jurul meu! 

— Dragul meu Stanislau, răspunse Dan Dragomir cu 
glasul tremurând de emoție, eu te înţeleg, deoarece știu 
prea bine cu cât nesaţ ai așteptat tu această revedere. Dar 
bucuria mă copleșește și pe mine, eu sunt tot atât de fericit, 
ca și tine, așa că bucuriile noastre se unesc, se contopesc, 
fac parte parcă dintr-una și o singură bucurie! 

— Da, Dane, ai dreptate! zise Mihu Inimă de Leu. Dar vezi 
tu, eu sunt cuprins de o înfrigurare atât de mare, sunt atât 
de nerăbdător... 

Mai departe nu mai fu în stare să-și tălmăcească gândurile 
în cuvinte. 

Se vedea prea bine că se întâmplase cu el ceva cu totul 
neobișnuit, deoarece glasul îi tremura și el, temutul căpitan 
de haiduci, care altădată nu cobora din șea ceasuri întregi și 
cu toate acestea nu era obosit de loc, acum, după câteva zeci 
de pași era atât de istovit încât fu nevoit să se rezeme de un 
copac pentru a se mai odihni. 

— Poate că ar fi mai bine ca eu să mă duc înainte, cu 
domnul colonel și dumneavoastră să veniți după noi! 
propuse atunci Dochiţa. 

Așa se și întâmplă. 


Curând după aceea colonelul și Dochiţa Bănuţ o zăriră pe 
Mioara Comăneanu care se găsea pe același loc și în aceeași 
poziţie în care o lăsaseră cu un ceas mai înainte când 
porniseră în căutarea tunelului, care ducea la cel de-al 
doilea castru roman. 

Între timp Mioara Comăneanu se lăsase cu totul în prada 
gândurilor și strângând în mână briceagul lui Mihu Inimă de 
Leu, se gândi atât la iubitul pe care nu-l mai văzuse de 
vreme atât de îndelungată încât până în cele din urmă 
adormi. 

Se prea poate să fi adormit din pricina zumzetului 
monoton al albinelor sălbatice, care își aveau cuibul într-un 
copac găunos din apropiere, se prea poate să fi adormit din 
pricina oboselii drumului prea lung pe care-l făcuse și al 
aerului neobișnuit pentru ea. Se poate însă și ca amintirile 
să-i fi copleșit sufletul cu atâta putere încât să-i fi obosit 
creierul care în curând apoi fu cuprins de moleșeală și pe 
urmă de somn. 

Și somnul Mioarei Comăneanu nu fu lipsit de visuri. 

Ea visă că umbla singură printr-o grădină foarte mare. 
Grădina aceasta era plină cu pomi fructiferi ale căror crengi 
atârnau la pământ de bogăţia rodului. 

Fructele acestea pârguite, nespus de frumoase, i se 
îmbiau parcă, dar ea nu gustă din niciunul. 

În jurul ei păsărelele ciripeau, gândacii zburau cu 
zumzetul lor caracteristic, fluturașii multicolori zburdau 
veseli. 

Și păsărelele însă, și gândacii și fluturașii, erau doi câte 
doi, erau perechi, numai ea singură n-avea tovarăș. 

Pe aleile grădinii veneau spre ea din toate părțile, voinici 
chipeși, care mai de care mai bogat îmbrăcat și 
îngenunchind în faţa ei, își îmbiau inima. 

Ea însă nu primi oferta niciuneia din aceste inimi, ci 
colinda de colo până colo pe aleile grădinii, ca și când ar fi 
căutat ceva, ca și când ar fi căutat pe cineva. 

Ea rătăcea de multă vreme prin grădina aceea fără de 
sfârșit, dar inima pe care o căuta nu era niciunde. Fără 


îndoială că ar mai fi căutat multă vreme inima dorită dacă n- 
ar fi împiedicat-o în aceasta glasul Dochiţei, care se auzi din 
celălalt capăt al grădinii unde se găsea casa. 

— Mioaro! Mioaro! striga Dochiţa. 

Dar ce însemnează asta? 

Grădina dispare deodată ca prin farmec și ea se găsește în 
mijlocul unei păduri. Şi prin pădurea aceasta începe, să 
alerge de colo până colo, în căutarea inimii dorite. Ia 
rătăcirea ei prin pădure ajunge la un mic luminiș, acoperit 
cu un covor de iarbă verde. Pe iarba aceasta se trântește 
puţin să se odihnească, dar în curând pornește mai departe 
pentru a găsi inima atât de mult căutată. 

În vis apoi, se așează iarăși sub unul din copacii de la 
marginea luminișului și atunci aude parcă imnul serafimilor 
din cer. În adevăr, era fluieratul colonelului Ispirescu, pe 
care Mioara pe jumătate adormită cum era, îl auzi drept 
cântec de serafimi. 

După aceea, așa vedea Mioara în vis, două făpturi se 
apropiară de ea și simţi că și ea trebuia să se apropie de 
aceste două fiinţe. 

Ceva mai la o parte de locul unde se găsea ea, în dreptul a 
două sălcii surori, cele două ființe se opriră și Mioara simţi 
că oamenii aceștia erau aceia care îi aduceau inima pe care 
o căutase atât de mult. Nu le vedea încă chipurile atât de 
lămurit, dar, Dumnezeule!... veșmintele, înfățișarea uneia 
din acele două făpturi erau întocmai ca ale lui Mihu Inimă de 
Leu! 

E încredințată însă că și veștmintele celeilalte făpturi îi 
sunt cunoscute de undeva. 

Dar firește că le cunoștea! Acum că cele două făpturi se 
apropiaseră mai mult, își dădu seama că nu se înșelase. 
Acum recunoscu și cea de a doua ființă, care nu era alta 
decât Dan Dragomir, prietenul credincios, tovarășul 
nedespărţit, veșnic vesel, sufletul acela care înţelegea totul, 
fie bucurie, fie necaz. 

Tocmai voia să-l strige pe Stanislau Rimsky, care din 
motive neînţelese nu se apropia de ea, ci stătea acolo, 


nemișcat, rezemat de una din sălcii. Tocmai vroia să-l strige 
pe nume, dar... în zadar, nu vine mai aproape, ba 
dimpotrivă, se ascunde în dosul sălciilor împreună cu Dan 
Dragomir. 

Mioara vru să se scoale, spre a se repezi în dosul sălciilor, 
spre a vorbi cu Stanislau Rimsky, spre a-l îmbrăţișa, spre a-i 
cere inima atât de mult căutată. 

Dar atunci răsună deodată un glas în spatele său, un glas 
care o striga pe nume. 

— Mioaro, scoală-te, Mioara! striga Dochiţa Bănuţ. 

Ce însemnează asta? Așadar tot dormise? 

Cum, totul nu fusese decât un vis? 

Nu se poate, căci vocea Dochiţei răsună din nou în spatele 
său: 

— Să-ţi fie de bine, Mioaro! Dar ai dormit, nu glumă! 

Mioara era încă buimăcită de somn când auzi și glasul 
colonelului Ispirescu: 

— Așadar într-adevăr doarme? S-o trezim atunci! 

Mioara își deschise ochii și se văzu în același loc în care se 
văzuse și în vis. 

Inaintea ei se întindea luminișul din pădurea de sălcii. 

Dincolo de luminiș, printre alţi copaci, cele două sălcii 
surori. 

Deasupra ei zări chipul Dochiţei și al colonelului Ispirescu. 
Amândoi o priveau zâmbitor. 

— Am avut un vis atât de ciudat, zise atunci Mioara. Am 
visat că mă plimbam printr-o grădină mare cu porni roditori 
și căutam ceva. Nu-mi aduc însă aminte unde era grădina 
aceasta și nici ce căutam. Stai... Acum îmi amintesc... Pe 
aleile grădinii îmi ieșeau mereu în cale voinici chipeși și 
eleganti, care toţi îmi îmbiau inima lor. Eu însă am refuzat 
toate aceste inimi strălucitoare, deoarece știam că pe cât de 
împodobite sunt pe din afară, pe atât de goale, de 
nesimţitoare sunt pe dinăuntru, îmi vedeam de drum și 
căutam necontenit o altă inimă, caldă, simţitoare, lipsită de 
deșertăciune, Inima lui Stanislau Rimsky! Da, acum îmi dau 


seama bine că inima lui Stanislau Rimsky era aceea pe care 
o căutam! 

— Şi ai găsit inima căutată în vis, în grădina aceea 
minunată cu pomi roditori? întrebă Dochiţța Bănuţ, 
înduioșată. 

— Nu, n-am găsit-o acolo! răspunse Mioara. Deodată însă, 
nu știu nici eu cum, visul s-a schimbat brusc! Nu mă oprisem 
încă din căutare. Acum însă nu mai eram în grădină, ci 
rătăceam printr-o pădure. Mergeam, mergeam necontenit, 
până când apoi, deodată, am ajuns la un loc întocmai ca 
acesta pe care ne găsim noi acum. 

Tocmai așa eram întinsă în vis, la marginea luminișului, 
cum sunt întinsă în realitate, aici, pe iarbă și priveam drept 
înainte. Deodată, am văzut ivindu-se din dosul sălciilor, două 
făpturi. Unul era Dan Dragomir, vechiul și credinciosul 
prieten al lui Rimsky. Chipul celuilalt nu-l puteam vedea 
deslușit, știam însă că el trebuie să fie acela care-mi aduce 
inima atât de mult căutată. Când se apropiară însă, mi-am 
dat iute seama că acela care-mi aducea inima caldă, 
simţitoare, era chiar Stanislau Rimsky, sau, după cum îl 
cunoști tu, Mihu Inimă de Leu. 

Colonelul Ispirescu și Dochiţa se uitau încurcaţi, când 
unul la altul, când la Mioara Comăneanu. 

— Ciudat vis ai mai avut! zise colonelul, apoi. Dar, ce ai 
zice, Mioaro, dacă visul ar avea urmare și în realitate? 

— Oare a fost urmarea visului? întrebă Dochiţa. 

— Când m-aţi trezit, tocmai vroiam să mă scol, în vis 
firește, și să mă reped spre cele două sălcii surori, în dosul 
cărora îi văzusem dispărând! zise Mioara Comăneanu și se 
uită spre cele două sălcii ca și când ar fi așteptat ca visul să 
continue. 

Dar ce însemnează asta? Are năluciri, sau tot mai visează? 

Nu se poate să mai viseze, căci vorbise doar cu Dochiţa și 
auzise chiar și glasul colonelului Ispirescu. 

Dar atunci? 

Din dosul sălciilor surori se apropiau două făpturi, având 
în totul înfățișarea ființelor văzute în vis. 


Vru să sară în picioare, pentru a alerga în întâmpinarea 
lor, dar atunci, întocmai ca în vis, cele două făpturi 
dispărură în dosul sălciilor. Unul din ei fusese Dan 
Dragomir, în privinţa aceasta nu mai încăpea nicio îndoială, 
deoarece o rază de soare îi luminase tocmai faţa, așa că nu 
se mai putea înșela. 

Dar atunci... atunci celălalt, al cărui chip nu-l putuse zări, 
deoarece era în umbră, nu putea fi decât Stanislau Rimsky. 

Făcu o nouă încercare de a se ridica de la pământ, 
întocmai ca în vis, spre a se repezi la cele două sălcii surori, 
ba chiar și strigă: 

— Stanislau! Stanislau! 

După aceea totul se întunecă în jurul său. 

Mioara Comăneanu își pierduse cunoștința. 


* 
x x 


Când își veni în fire, simți că nu se mai găsea cu capul pe 
iarbă ci în brațele cuiva. I se părea că tot mai visează și de 
aceea îi era teamă să-și deschidă ochii, fiindu-i frică să nu se 
irosească visul. 

În cele din urmă însă, tot își întredeschise puţin pleoapele. 
Atunci zări un bărbat în faţa sa și pe urmă simţi două buze 
fierbinţi apăsându-i-se pe gură. 

Ea își deschise ochii de tot. Tot se mai temea însă. 

Dar nu, chipul nu dispare... Sărutarea o arde, chipul este o 
realitate! 

Este Stanislau Rimsky, în carne și oase. 

— Stanislau! strigă atunci Mioara. Tu ești, într-adevăr? 

— Da, Mioaro, eu sunt! răspunse Stanislau Rimsky. 

Și apoi se uniră din nou, într-o sărutare fără de sfârșit. 

Când apoi sărutarea se sfârși, Mioara strigă, aproape 
speriată: 

— Dochiţo, unde ești? Cum să-ți mulțumesc... pentru ceea 
ce ai făcut pentru mine? 


Mihu Inimă de Leu se uită și el în jurul său. Dar nu văzu 
pe nimeni, nicăieri. Erau singuri în mijlocul pădurii. 

Când cei doi îndrăgostiţi despărțiți vreme atât de 
îndelungată se regăsiră, Dochiţa, colonelul Ispirescu și cu 
Dan Dragomir se făcură nevăzuţi. 

— Au dispărut întocmai așa după cum am dispărut eu din 
grădina colonelului, când i-am redat fata. Așadar Ispirescu 
mi-a plătit bucuria pe care i-am pricinuit-o și nu a vrut să-mi 
rămână dator! se gândi căpetenia haiducilor, dar nu zise 
niciun cuvânt, ci se lăsă cu totul în prada bucuriei pricinuită 
de atât de mult dorita revedere. 


* 
x x 


Într-adevăr, așa se și întâmplase. Văzând nemărginita 
bucurie a celor doi îndrăgostiţi care se regăsiseră, atât 
Dochiţa, cât și colonelul Ispirescu și Dan Dragomir nu vrură 
să-i mai tulbure prin prezenţa lor, ci se îndepărtară pe 
nesimţite, fără ca Mihu sau Mioara să-i fi băgat de seamă. 

Colonelul Ispirescu își dădu seama că și Dochiţa și cu Dan 
Dragomir aveau destule să-și vorbească și de aceea, zise: 

— Nu vă supăraţi, dar eu mai am câte ceva de rânduit prin 
Iglița. De aceea, cum știu că aici, trebuie să se mai găsească 
bărci, te-aș ruga, jupâniță Dochiţa, să-mi îngădui să plec eu 
iute cu barca dumitale, până la Iglița și acolo i-o dau în 
seama argatului. Prietenul nostru, Dragomir, va fi așa de 
drăguţ să te însoţească până în sat, mai târziu! 

— Dacă jupânița îmi îngăduie, zise Dan Dragomir, cu ochi 
strălucitori de bucurie, pentru mine ar fi o nemărginită 
fericire să-i pot fi de folos în chipul acesta. 

— Cu dragă inimă, domnule Dan răspunse Dochița Bănuţ. 

După aceea își luară rămas bun de la colonelul Ispirescu, 
care înainte de a pleca îi mai zise lui Dan: 

— Dragă prietene, înapoindu-mă la Galaţi voi căuta să aflu 
cum mai stă chestiunea aceea cu moștenirea, precum și 
chestiunea dumitale personală. Aș fi foarte mulţumit dacă aș 


ști că moșia prietenului meu Fănică, rămasă atâta vreme 
fără stăpân, a ajuns pe mâini bune! Voi găsi eu un mijloc 
oarecare de a-ţi da de știre cum stau lucrurile. Cred că cel 
mai nimerit ar fi prin intermediul jupâniţei Dochiţa. Firește, 
dacă jupâniţa este atât de drăguță să-și ia această 
însărcinare. 

— Cum să nu! Cum să nu! răspunse Dochiţa și după uşorul 
tremurat al vocii sale se vedea, cât de mult se bucura de 
acest lucru care o îndreptăţea să se întâlnească cu Dan 
Dragomir. 

— Foarte bine! După ce am pus la cale și chestiunea 
aceasta și încă într-un chip atât de minunat, să-mi daţi voie 
să-mi iau rămas bun! zise colonelul Ispirescu. 
Dumneavoastra mai staţi puţin aici, căci e prea frumos și 
apoi n-aveţi nicio grabă. Jupâniţa, eu îţi sărut mâinile, iar 
dumitale îţi spun la revedere, amice Dragomir. 

Cu aceste cuvinte, colonelul Ispirescu se repezi spre locul 
unde se găsea barca și fără a mai aștepta ca Dan să-i 
mulțumească măcar pentru interesul pe care i-l arăta, puse 
mâna pe vâsle și porni cu barca spre Dunăre. 

Râmași singuri, multă vreme Dan Dragomir și cu Dochiţa 
nu schimbară niciun cuvânt. Cu atât mai mult vorbeau însă 
ochii lor, care se cercetau unii pe alţii. Apoi deodată, Dan își 
deschise braţele, Dochiţa se simţi cuprinsă de strânsoarea 
lor și gurile lor se împreunară în cel dintâi sărut. 

— Ce fericită sunt, Dane, zise apoi Dochiţa, că te-am găsit! 
Acum văd lumea cu totul în alte culori, altul mi se pare 
parfumul florilor, altul, cântecul păsărilor. De când știu că 
iubesc pe cineva, totul mi se pare schimbat în jurul meu. 

— Așadar mă iubești? strigă Dan Dragomir și luând-o în 
braţe ca pe un fulg, o sărută, o sărută, nici el însuși neștiind 
cât. 

Pe urma luară și ei o barcă, dar Dan Dragomir nu vâslea 
de trei-patru ori că iarăși și iarăși își săruta iubita. 

Ei uitară de Mihu Inimă de Leu, de colonelul Ispirescu, 
uitară chiar și de Ion, care o aștepta pe Dochiţa și tot 


sărutându-se se făcu seară când barca opri pe malul Dunării, 
cam în dreptul conacului fetei lui Petrache Bănuţ. 

— Când ne mai vedem, Dane? întrebă atunci Dochia. 

— De îndată ce-mi va sta în putinţă, voi veni până aici, în 
această parte a grădinii și voi fluiera de trei ori. Uite așa! 

Şi fluieră de trei ori. 

— Dacă auzi semnalul acesta, Dochiţa mea atunci ieși din 
casă și vino aici, în locul acesta, unde ne găsim acum. Eu te 
voi aștepta aici. Acum însă, trebuie să mă înapoiez la Igliţa, 
căci mă așteaptă căpitanul. 

După o nouă și îndelungată sărutare, Dan Dragomir o luă 
spre Dunăre unde se așeza în barcă și porni spre Igliţa. 

Dochiţa se uită vreme îndelungată după el până când îl 
văzu dispărând în Baltă. 

Când Dan Dragomir ajunse înapoi la castrul roman, era 
trecut de miezul nopţii. Cu toate acestea, haiducii nu se 
culcaseră încă deoarece Mihu Inimă de Leu dăduse cep la 
două butoaie de vin vechi pentru a sărbători după cum se 
cuvenea fericita întâmplare din ziua aceea. 

Căpitanul însă nu rămase prea mult în mijlocul oamenilor 
săi ci luând-o pe Mioara se retrase cu ea în odaia acesteia. 

Intrând în odaia mobilată ca orice încăpere a unui conac 
boieresc, Mioara nu se sătură să privească la lucrurile de 
preț și de mult gust care se înfățișau privirilor sale uluite. 

— Îţi mulţumesc, dragă Stanislau, că tot timpul te-ai 
gândit la mine zise ea, adânc mișcată. Îţi mulțumesc că ţi-ai 
bătut capul cu mine, chiar și atunci când nu eram alături de 
tine și când soarta nemiloasă ne-a despărţit pentru un timp 
atât de îndelungat. Îţi mulţumesc, de o mie de ori îţi 
mulțumesc. 

După aceea, Mioara Comăneanu îi povesti lui Mihu Inimă 
de Leu, tot ce se petrecuse cu ea de la ultima lor întâlnire. 
Iar după ce-și sfârși povestirea, încheie astfel: 

— Dar tu, Stanislau, ce-ai făcut de când ai plecat atunci de 
la moara de pe malul Dunării pentru a-l căuta pe Grigore 
Muscan în castrul roman de aici, de la Igliţa? 


La rândul său, Stanislau Rimsky povesti și el cât de mare 
i-a fost durerea când înapoindu-se acasă, nu mai găsi decât 
trupul neînsufleţit al Mioarei sale. li povesti apoi iubitei 
aventura din Galaţi, fuga contesei Anastasia Subotkin și pe 
rând, tot ceea ce se petrecuse de la ultima lor revedere. 

Mioara ascultă cu multă luare aminte istorisirile lui 
Rimsky, apoi zise: 

— Stanislau, Stanislau, oare până când va trebui să mai 
tremur în fiecare clipă pentru tine? Până când vrei să mai 
urmezi cu felul acesta de viaţă? Te rog, te implor, renunţă la 
viaţa de haiduc, căci nu este pentru tine și pe mine mă bagă 
în pământ această veșnică îngrijorare din pricina ta. Te rog, 
dragă Stanislau, dă-le drumul oamenilor tăi, împarte-le tot 
ceea ce ai aici, în ascunzătoarea voastră și spune-le să se 
înapoieze pe la casele lor și să se facă din nou oameni de 
treabă. Să se sfârșească odată cu viața de haiduc, care de 
altfel nici nu mai are vre-un rost. Vino, iubitule, să mergem 
undeva prin străinătate unde nu este cunoscut numele lui 
Mihu Inimă de Leu. Ne vom așeza undeva în vreun colț 
îndepărtat al lumii, unde vom duce un trai liniștit, fără să ne 
mai pese de cineva, trăind numai unul pentru altul. 
Înmormântează-l pentru vecie pe Mihu Inimă de Leu și fii din 
nou nobilul polonez, Stanislau Rimsky, liber și independent, 
pe care-l va stima toată lumea. 

— Mioara, Mioara mea, răspunse Stanislau Rimsky, numai 
acum, când te știu iarăși lângă mine, îmi dau seama cât de 
mult, cât de nețărmurit de mult te iubesc! Cu toate acestea, 
nu pot face ceea ce-mi ceri, sau cel puţin, nu pot face 
deocamdată. Mihu Inimă de Leu, căpetenia haiducilor din 
Baltă trebuie să mai trăiască, deoarece mai are multe de 
rânduit pe aici. Cred că ai auzit și tu că în timpul din urmă 
oamenii mei nici n-au mai ieșit, așa zicând, din 
ascunzătoarea lor. Am renunţat la isprăvi, nu mai caut niciun 
fel de aventură. Numai o singură datorie mai am de 
îndeplinit, după care mă voi retrage iarăși pentru multă 
vreme aici, ca lumea să uite cu totul de numele lui Mihu 
Inimă de Leu. După aceea, când nimeni nu va mai vorbi 


despre numele acesta, atunci va sosi și timpul ca dorinţa ta 
să fie dusă la îndeplinire. 

— Dar care este datoria de care vorbești? întrebă Mioara 
Comăneanu, curioasă. Pe Grigore Muscan nu trebuie să-l 
mai urmărești, căci cerul l-a pedepsit după cum merita. 

— Afară de el însă, mai este un om cu care trebuie să mă 
răfuiesc. Tu știi prea bine, cine este omul acesta! 

— Cine? 

— Boierul Panait Fotache! 

— Bine, dragă Stanislau, dar boierul Panait Fotache a 
murit de mult! L-a ucis Grigore Muscan. 

După aceea, Mioara îi povesti toate amănuntele morţii 
tragice a lui Panait Fotache. 

— Așadar și el a murit! exclamă Mihu Inimă de Leu, dus 
pe gânduri. Cerul tot l-a pedepsit, chiar dacă i-a fost scris să 
scape de răzbunarea mea! Așadar, tot mai este un 
Dumnezeu în cer care-i pedepsește pe nevolnici! Atunci, 
începând cu ziua de astăzi, Mihu Inimă de Leu nu mai există 
și nici ceata lui de haiduci! Acum castrul roman de la Igliţa 
este locuit de Stanislau Rimsky și de prietenii săi care vor să 
devină iarăși oameni liniștiți. S-a sfârșit cu haiducia. 


CAPITOLUL 119 
1848 


Se scursese multă vreme. 

Primăvara veni din nou. Mai frumoasă, mai caldă decât 
altă dată. Luna martie părea că se mutase și locuia acum în 
inima primăverii. 

De obicei, trecând din iarnă în primăvară, oamenii se 
dezmorțesc, sunt mai veseli, mai gălăgioși. De data aceasta 
însă oamenii erau nespus de gălăgioși. 

Chipurile lor radiau de bucurie, pe când se plimbau agale 
pe străzile încălzite de soare ale Bucureștilor. Cafenelele 
erau pline de lume și în vestitele localuri de întâlnire de pe 
Podul Mogoșoaiei, astăzi Calea Victoriei, nu găseai un scaun 


neocupat. Cam în dreptul colţului pe care-l face astăzi Calea 
Victoriei cu Strada Știrbei Vodă se găsea o cafenea renumită 
pentru oamenii care veneau acolo, gazetari, poeţi și tineri 
cărturari. 

Multe versuri au văzut lumina zilei în jurul meselor 
rotunde ale acestei cafenele și martorii multor discuții 
politice au fost pereţii ei îmbâcsiţi de fum. 

Un obișnuit de toate zilele ai acestei cafenele era un tânăr 
slab, palid la faţă, cu părul vâlvoi, care ticluia necontenit 
versuri, pe care le așternea pe câte o margine de gazetă sau 
pe câte o jumătate de pagină albă, ruptă din vreo carte. 
Gălăgia din jurul său nu-l supăra de loc și nu băga în seamă 
pe nimeni. 

Alături de masa lui ședea un alt tânăr, cu ochi albaștri, 
pierduţi în infinit, ca și când și treaz ar fi rătăcit prin lumea 
visurilor. În realitate însă el urmărea cu mult interes fiecare 
vorbă a acelora care discutau în jurul lui. 

Intre timp numărul clienţilor creștea mereu și în curând se 
adunase atâta lume la cafenea, încât cei sosiți mai în urmă 
nici nu mai aveau loc pe scaunele din jurul meselor. 
Imprejurarea aceasta însă nu-i supără prea mult pe tinerii 
bucureșteni. Ei se adunaseră grupuri-grupuri și își 
continuară astfel discuţiile lor aprinse. 

Un tânăr care părea de-abia ieșit de pe băncile școlii, era 
cel mai gălăgios. 

— Prieteni, strigă el în gura mare. Ceasul cel mare a 
sunat! Trebuie să scuturăm jugul asupritor al rușilor! Ne- 
ajunge cât am îndurat tirania ţarului... Nu vrem să mai fim 
sclavii unei națiuni străine. 

— Așa este! Așa este! strigară ceilalţi în cor și se adunară 
în număr tot mai mare în jurul înflăcăratului tânăr. 

— Națiunea s-a trezit din toropeală și nu vrea să mai 
îndure asuprirea străinilor! 

— Așa este! Nu mai vrem! 

— Să mergem la palat și să-i cerem lui Vodă să alunge din 
țară pe consulul general rus, baronul Rukmann. Adunarea 
obștească a fost închisă fiindcă a protestat împotriva 


amestecului lui Rukmann în treburile noastre. Să plece 
Rukmann! 

— Bravo! Să plece! strigă toată cafeneaua. 

— Este o bubă însă, zise o voce. Palatul Domnitorului este 
păzit de soldaţi devotați Rusiei! 

Ochii tânărului începură să strălucească ameninţător și 
glasul lui răsună metalic, când zise: 

— Vom trece peste ei! 

— Vom trece! 

Atmosfera devenea tot mai încărcată, tot mai 
amenințătoare. 

Doi cetăţeni pașnici erau atât de cufundaţi în jocul lor de 
șah încât nici nu băgară de seamă ce se petrecea în jurul lor. 
Dar când toată cafeneaua începu să urle: „Să plece 
Rukmann... să plece muscalii” se dezmeticiră și ei și se 
uitară aiuriţi în jurul lor. 

— Ia te uită, dragă Teodorene, zise unul din ei într-un 
târziu, din pricina gazetarilor, poeţilor, literaţilor aceștia nu 
mai poţi juca nici măcar o partidă de șah! 

— Ai dreptate, nene. Mie îmi place tinereţea, dar gălăgia 
acestora întrece orice hotar. 

— Eu aș fi de părere să ne căutăm o altă cafenea, căci de 
aici ne dă tinereţea afară. 

— N-ar strica! Asta nu mă împiedică însă ca până atunci 
să-ți iau regina... Uite așa! Și acum cred că am și câștigat 
partida! Şah! zise Teodoreanu fericit. 

Celalalt se uita amărât la atacul hotărâtor al adversarului. 

— Trăsnete și fulgere! Într-adevăr nu mai pot scăpa... Dar 
numai din pricina gălăgiei acestor zgârie-hârtie mi-ai 
câștigat partida!... Dacă-i mai prind făcând atâta scandal, 
pun mâna pe un scaun și-i dau afară pe toţi! 

Gălăgioșilor, însă, puţin le păsa de ceea ce spuneau 
despre ei clienţii cafenelei. Ei puneau la cale lucruri mult 
prea mari pentru a se lăsa înrâuriţi de murmurul de 
nemulțumire al celor câţiva bătrâni din cafenea. 

Și lucrurile merseră astfel, zi de zi, fără încetare, deoarece 
amestecul rușilor în treburile lăuntrice ale ţării devenea de 


nesuportat. Teatrele fură închise, gazetele oprite să mai 
apară, bărbaţii politici erau arestaţi și martirizaţi. In cele din 
urmă se instituise și cenzura. Cursurile de istorie națională 
fură suspendate, iar învățământul superior fu reformat după 
dorinţa curţii de la Petrograd. În locul limbii române, fu 
introdusă în școli limba franceză, ca limbă de predare, iar 
cea rusă, ca studiu deosebit... 

La această operă de desființare naţională pornită de ruși 
în ambele principate, rușii găsiră mult sprijin în reacţionari, 
în boierii bătrâni, care ţineau morţiș la Regulamentul 
Organic, întrucât acesta consfințea privilegiile lor, 
combătute de partidul naţional, în frunte cu Eliade 
Rădulescu. 

Până în cele din urmă, revoluția izbucni, la 9 iunie 1848. 

În Moldova, aceleaşi stări de lucruri precipitară 
evenimentele şi revoluția fu proclamată de Grigore Cuza, 
încă din 27 martie 1848 

În ambele principate însă, răscoalele sunt înăbușite atât 
de ruși, cât și de turci, care năvălesc cu oaste în ţară. 

În schimb, duhul revoluţiei care plutea deasupra Europei 
în anul 1848 avu mult mai mare răsunet în Ardeal. 

În Ungaria, ungurii se răsculaseră împotriva austriecilor și 
printre altele cerură și unirea Transilvaniei cu Ungaria. 
Firește că la aceasta românii se împotriviră și atunci începu 
o luptă pe viaţă și pe moarte între românii conduși de Avram 
lancu și generalul austriac Puchner și ungarii conduși de 
generalul polonez, Bem. 

Ungurii se răsculaseră anume împotriva Austriei, spre a-și 
dobândi libertatea, dar ca de libertatea cerută de ei să se 
bucure și românii din Ardeal nici nu voiau să audă. Urmarea 
a fost că românii s-au aliat cu trupele imperiale austriece de 
sub comanda supremă a generalului Puchner și au început 
lupta deznădăjduită împotriva ungurilor. Regimentul 1 de 
grăniceri români de sub comanda colonelului Mihai 
Clococeanu refuză de a se supune ordinelor primite de la 
Budapesta și se alătură lui Avram Iancu și la fel făcu și 
colonelul Urban, comandantul celui de al II-lea regiment de 


grăniceri din Transilvania. Războiul începe cu toate 
măcelurile lui înfricoșătoare, cu toate actele lui de eroism 
sublim din partea românilor ardeleni, cu toată pustiirea 
desăvârșită a celor o sută și zece sate care au fost prefăcute 
în scrum, în timpul bătăliilor. 


* * 


Cele petrecute la București, Iași și Blaj fură aflate și la 
Brăila și ca în toată ţara, o fierbere de nedescris cuprinse și 
populaţia de aici. Oamenii se adunau grupuri-grupuri, pe 
străzi, prin cafenele, prin cârciumi și discutau cu aprindem 
evenimentele care se precipitau cu o viteză neașteptată. 
Cântecul lui Andrei Mureșanu, „Deșteaptă-te Române!”, 
pătrunsese și până aici și era pe buzele tuturor românilor 
adevărați. 

Printre acești români adevăraţi se număra și colonelul 
Alexandru Ispirescu care trecuse la Brăila încă îndată după 
retragerea rușilor din principate. Când primi vestea că 
revoluţia izbucnise și la București și la Iași, întineri parcă 
într-o clipă cu douăzeci de ani și era atât de vesel, încât ai fi 
zis că a pus mâna pe cea mai mare comoară a lumii. Alerga 
de colo până colo, îi îmbărbăta pe ţăranii care nădăjduiau 
acum că se va mai îmbunătăţi și soarta lor, îi felicita pe aceia 
care veneau la el spre a-i spune că sunt gata, dacă va fi 
nevoie, să lupte pentru principiile nobile ale revoluţiei și el 
însuși, se ţinea gata să sară în foc de îndată ce ar fi fost 
nevoie. 

Intr-o zi, pe la amiază, sosi un curier de la București. 

— Il caut pe colonelul Alexandru Ispirescu! strigă el, 
vistavoiului care-l întâmpină în ușă. Vin din partea 
guvernului provizoriu din București! 

Peste câteva clipe, curierul cu hainele murdare, pline de 
praf, era în faţa celui căutat. 


— Am onoare să mă prezint, căpitanul Negulescu, trimis al 
guvernului provizoriu! din București! zise curierul. 

Colonelul îi întinse mâna. 

— Fii binevenit, căpitane! 

— După cum v-am amintit, vin din însărcinarea guvernului 
provizoriu spre a vă aduce decretul de numire care vă 
întărește în slujba pe care o deţineţi acum și care vă 
însărcinează cu organizarea cetelor de voluntari de care 
națiunea s-ar putea să aibă nevoie. 

Colonelului Ispirescu îi păru nespus de bine că 
simțămintele lui erau cunoscute noilor conducători ai ţării 
care îl onorau cu atâta încredere. 

— Spune membrilor guvernului, îi zise el căpitanului, că în 
ţinutul Brăilei domnește ordinea cea mai desăvârșită și că 
toată populaţia românească de aici se închină cu supunere și 
încredere în faţa celui dintâi guvern curat românesc. 

— Sunt încredinţat, răspunse căpitanul Negulescu, că 
guvernul provizoriu va fi fericit să audă asemenea vești din 
partea dumneavoastră. Deocamdată nu știu ce întorsătură 
vor lua evenimentele. Pare însă neîndoielnic că vom avea de 
furcă cu rușii, așa că este de o însemnătate covârșitoare ca 
toți aceia care simt românește în ţara aceasta să lucreze 
mână în mână pentru salvarea ideilor măreţe care stau la 
baza revoluţiei. 

— Spune-le cârmuitorilor de la București și mai ales 
domnului loan Brătianu, care mă cunoaște, că poate avea 
toată încrederea în simțămintele mele românești. lar dacă 
împrejurările vor cere, niciun român din ţinutul acesta nu va 
șovăi să lupte cu arma în mână sub steagul tricolor. 

Și într-adevăr, colonelul Ispirescu nu se înșela. Acestea 
erau simțămintele tuturor românilor din ambele principate 
care priveau plini de nădejde în viitor. 


1 16 iunie 1848 Bucureşti, Guvernul provizoriu era condus de 


mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, 
Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. 
Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Brătianu. 


Din nefericire însă, speranţele românilor fură spulberate, 
prin înăbușirea revoluţiei, atât de către ruși, cât și de către 
turci. Turcii trimit în ţară o armată de 60.000 de oameni. O 
parte din această armată pătrunde în București, ca într-un 
oraș dușman și cu acest prilej avu loc vestita luptă din 
Dealul Spirii, la 13 septembrie, dintre turci și corpul de 
pompieri români sub conducerea căpitanului Zăgănescu. Pe 
de altă parte rușii intră și ei în ţară sub conducerea 
generalului Luders și vin și ei până la București. Guvernul 
provizoriu este dizolvat, membrii lui fugind, care la Paris, 
care la Viena, care la Budapesta. 

Amărât peste măsură, colonelul Ispirescu își dă demisia 
din armată și trăiește retras de lume, ca un pustnic. 

El nu putea înţelege cum era cu putinţă ca ideile atât de 
nobile, atât de măreţe ale revoluţiei să fie spulberate de naţii 
străine de neamul său și zi și noapte nu făcea altceva decât 
să se gândească în ce chip s-ar fi putut alunga dușmanul din 
ţară pentru ca ideile acestea să poată reînvia din nou și 
scopul lor nobil să fie atins. 

Colonelul Ispirescu nu se putea împăca deloc cu gândul 
renunţării și inactivitatea, după ce-și dăduse demisia din 
armată, nu făcea decât să-i dea și mai mult prilej de a cădea 
în prada gândurilor și de a se avânta în lupta pentru triumful 
dreptăţii. 

Într-o bună zi apoi, colonelul Ispirescu îi porunci 
bătrânului Marin să-i închirieze o barcă, pentru douăzeci și 
patru de ceasuri. 

Auzind că tatăl său a dat ordin să i se caute o barcă, Pia îl 
întrebă, îngrijorată: 

— Unde te duci, tată? 

Colonelul mângâie duios părul fiicei sale. 

— Am ceva de aranjat la Igliţa, copila mea! 

— Tăticule, gândește-te ce vremuri tulburi trăim! N-ar fi 
mai bine să amâni plecarea asta? 

— Fii fără teamă, Pia mea, căci pentru mine nu există 
nicio primejdie. Mâine pe vremea asta voi fi înapoi! 

— Dar de ce nu iei pe cineva cu tine? 


— Ar fi de prisos! Și pe urmă, știi prea bine că sunt lucruri 
care nu trebuiesc să fie știute de toată lumea! 

Cuvintele acestea mai mult o neliniștiră pe Pia, decât s-o 
calmeze, dar cum se obișnuise să nu se împotrivească 
dorințelor bunului său părinte, hotărî să nu mai insiste nici 
de data aceasta, nădăjduind că Dumnezeu îl va feri pe tatăl 
său de primejdii. 

Colonelul își sărută copila, apoi, însoţit de Marin, cobori la 
debarcader unde-i aștepta luntrea închiriată. 

Cu o vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o la bătrânul soldat, 
acesta sări în barcă și din câteva lovituri de lopată își duse 


luntrea în mijlocul curentului apei. 
x 


* * 


Soarele trecuse de amiază când colonelul Ispirescu intră 
în Baltă, cam în dreptul ruinelor de la lIglița. Se uită 
cercetător în jurul său și recunoscu îndată drumul pe unde 
venise pe vremuri întovărășit de Mioara Comăneanu și 
Dochița Bănuţ. 

În curând apoi ajunse în dreptul sălciei singuratice și 
acolo își îndreptă barca spre mal. 

Cu pași ușori, el păși pe țărm, merse spre luminiș, numără 
o sută de pași spre miazănoapte și... 

— Cine-i acolo? răsună glasul sentinelei lui Mihu Inimă de 
Leu. 

— Colonelul Ispirescu! răspunse bătrânul soldat. Vreau să 
vorbesc cu căpitanul. 

Acela care făcea de sentinelă era Niculiţă și haiducul își 
aducea bine aminte că Ispirescu fusese acela care i-o 
adusese pe Mioara căpitanului și de aceea îl salută plin de 
respect. 

— li voi da de știre căpitanului, îndată! 

În clipa următoare văzduhul fu străbătut de un fluierat 
ascutit. 

Peste câteva minute un alt haiduc veni la fața locului și se 
uită nedumerit, când la colonelul Ispirescu, când la Niculiţă. 


— Aleargă și spune-i căpitanului, îi zise acesta tovarășului 
său, că domnul colonel Ispirescu este aici și dorește să 
vorbească cu el. 

Haiducul dispăru atunci în tunelul subteran, spre a veni 
înapoi peste vreun sfert de ceas și a-i spune colonelului: 

— Domnule colonel, căpitanul va fi fericit să vă poată 
vedea în ascunzătoarea sa. 

Colonelul Ispirescu porni spre coridorul subteran, care 
ducea spre cel de al doilea castru roman de la Iglița, coridor 
pe care-l cunoștea îndeajuns de bine. 

După cale de vreo zece minute, bătrânul soldat ajunse 
într-o încăpere mare, bine luminată, în care Mihu Inimă de 
Leu îl și aștepta. 

De îndată ce-l văzu, căpetenia haiducilor se grăbi în 
întâmpinarea oaspelui său. 

— Fii bine venit în locuința mea, domnule colonel. Ce scop 
te face să vii în ascunzătoarea aceluia pe care l-ai urmărit 
atâţia ani de zile? 

— Pașii mei nu sunt călăuziţi, ca și în trecut, decât numai 
de gânduri pașnice. 

— Ne aduci poate iarăși vreo veste bună? 

— Întocmai! 

Chipul lui Mihu Inimă de Leu se însenină, deodată. 

Haiducii din cel de al doilea castru roman de la Igliţa, 
trăiseră luni de zile, retrași cu totul, nepărăsindu-și 
ascunzătoarea decât numai spre a face cumpărăturile 
necesare. După înapoierea Mioarei Comăneanu și în urma 
rugăminţilor fierbinţi ale acesteia, căpitanul hotărâse să 
rupă definitiv cu viaţa de haiducie. 

Biata Mioara făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru a-și 
asigura fericirea în viaţă. Ea se dusese chiar și la colonelul 
Ispirescu, rugându-l să intervină pentru amnistierea 
haiducilor. Dar după plecarea rușilor, colonelul nu mai avea 
prea multă trecere la Curte, așa că, în afară de bunăvoința 
sa, nu-i putu da Mioarei nici cea mai mică nădejde. El o 
sfătui însă pe Mioara să-l roage pe Stanislau Rimsky să-și 
schimbe felul de viaţă. Şi Stanislau Rimsky primi sfatul 


bătrânului soldat. Rămase și pe mai departe în castrul roman 
de la lIglița, dar se feri de orice nouă acţiune care l-ar fi 
putut aduce în conflict cu legile ţării. 

El îi făcu pe oamenii săi să înţeleagă despre ce este vorba, 
le spuse că interesul fiecăruia era să se înapoieze la viaţa 
liniștită de familie, și haiducii, ca și mai înainte, se supuseră 
și de data aceasta, fără crâcnire, hotărârilor Lui Mihu Inimă 
de Leu. Ei erau încredinţaţi că numai așa poate fi bine 
pentru ei, cum vrea căpitanul. Și din ziua aceea, voinicii 
oţeliţi în lupte căutară să se îndeletnicească cu meserii 
pașnice. 

Dar cea mai mulțumită de rezultatul acesta era Mioara 
Comăneanu. Era pe deplin încredinţată că pornirea 
populaţei și a autorităţilor împotriva lui Mihu Inimă de Leu 
va înceta cu timpul mai ales că lumea aflase cum că toate 
cruzimile fără seamăn, toate nemerniciile săvârșite în ţinutul 
Bălții erau faptele lui Grigore Muscan și nu ale lui Mihu 
Inimă de Leu. În asemenea împrejurări, ea putea nădăjdui că 
în curând lumea va uita cu totul de Mihu Inimă de Leu și 
atunci se va putea așeza undeva cu iubitul său, spre a trăi 
numai unul pentru altul, liniștiți și fericiţi. 

Dar oare când avea să sosească timpul acesta? 

Mioara Comăneanu voia să fie soţia lui Stanislau Rimsky și 
nu a lui Mihu Inimă de Leu. Timpul însă trecea, lunile se 
făceau ani și haiducul din Balta Dunării tot nu putea încă să- 
și reia vechea lui personalitate de nobil polonez. La aceasta 
îl împiedicaseră și împrejurările politice din ţările românești. 
Amândouă principatele, stând anume sub protectoratul 
Rusiei, care împănase ţara cu spionii săi, Stanislau Rimsky 
nu-și putea relua numele său adevărat fără a risca să fie 
extrădat Rusiei, unde acum?, după moartea ţarului 
Alexandru I, fără îndoială că ar fi fost executat. 


2 În timpul anului revoluționar 1848 în Rusia domnea Nicolae I (în 


limba rusă: Hukonai I IlasnoBuu, Nicolai I Pavlovici), (6 iulie (stil 
nou)/25 iunie (stil vechi), 1796-2 martie (stil nou)/18 februarie, (stil 
vechi), 1855), Împărat al Rusiei din 1825 până în 1855, și rege al 
Poloniei din 1825 până în 1831. 


De aceea, toată nădejdea lui Mihu Inimă de Leu era în 
bunăvoința colonelului Ispirescu. Încredinţat că bătrânul 
soldat se va ţine de cuvânt, convingerea aceasta și-o dobândi 
și în urma împrejurării că, cu toate că Ispirescu cunoștea 
ascunzătoarea lui totuși, nu venise să-l aresteze, nădăjduia 
că mai curând sau mai târziu acesta tot va izbuti să 
dobândească graţierea sa și a tovarășilor săi. 

Mihu Inimă de Leu nici nu se înșelase în privința 
simțămintelor colonelului Ispirescu. De când acesta își 
dăduse seama că fondul haiducilor era bun și că numai 
vitregia sorții îi împinsese să la drumul Bălții, voinicul îi 
devenise foarte drag și era ferm hotărât să facă fot ce-i va 
sta în putinţă spre a-l reda pe Rimsky societăţii. 

De aceea, de îndată ce auzi despre revoluţie și despre 
alcătuirea guvernului provizoriu, colonelul se și gândi că va 
dobândi de la Ion Brătianu, pe care-l cunoștea, îngăduinţa ca 
Stanislau Rimsky să se așeze în țara Românească, unde să 
poată începe o viaţă cinstită. 

Soarta rânduise însă lucrurile altfel. În cartea destinului 
era scris ca Mihu Inimă de Leu să mai joace un rol în viaţă și 
încă un rol dintre cele mai frumoase pe care soarta le poate 
hărăzi muritorilor. Era poate cununa de lauri care mai lipsea 
activităţii greu încercatului nobil polonez. 

Auzind că, colonelul Ispirescu este în fața intrării 
coridorului subteran, Mihu Inimă de Leu fu cuprins deodată 
de gândul fericit că bătrânul soldat îi aducea graţierea, îi 
aduce libertatea. 

Iar când colonelul Ispirescu îi dădu această nădejde prin 
cele dintâi cuvinte pe care le rosti la intrarea sa în 
ascunzătoare, bucuria Lui Mihu Inimă de Leu nu mai 
cunoscu margini 

— Mi-aduci într-adevăr o veste bună, domnule colonel? 
mai întrebă el înc-odată, parcă nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. 

— Mai mult decât o veste bună! răspunse colonelul. 


Căpetenia haiducilor nu se mai putu stăpâni. Se repezi la 
toate ușile care dădeau în sala cea mare a castrului roman și 
strigă: 

— Veniţi copii, veniţi, căci vă așteaptă o veste mare! 

Haiducii năvăliră în încăpere și în curând sala fu populată 
până la cel din urmă colţișor. 

Atunci Mihu Inimă de Leu se adresă colonelului Ispirescu 
care stătea în mijlocul haiducilor. 

— Domnule colonel, te rog urmează acum. 

Vocea colonelului Ispirescu răsună metalic când zise: 

— Oameni buni, dorinţa voastră atât de arzătoare se 
apropie de împlinire. S-a sfârșit cu viaţa de haiducie, căci vă 
voi da mijlocul să vă recâștigaţi libertatea și încă în chipul 
cel mai nobil! 

Un murmur de bucurie se desprinse atunci din ceata 
haiducilor. Mihu Inimă de Leu vru să vorbească, pentru a 
mulțumi în cuvinte călduroase, dar colonelul Ispirescu îl opri 
spre a urma: 

— Nu-mi mulţumiţi încă până când nu veţi auzi care este 
preţul pe care vi-l cer pentru mijlocul ce vă voi da dea vă 
redobândi libertatea. 

Chipurile mai înainte strălucitoare de bucurie ale 
haiducilor se întunecară pentru o clipă, deoarece se temeau 
ca nu cumva preţul cerut de colonel să fie prea mare pentru 
a putea fi plătit de ei. 

— Nu știu, urmă colonelul Ispirescu, dacă a pătruns și aici, 
în ascunzătoarea voastră, vestea celor petrecute în timpul 
din urmă în ţările locuite de români? 

Haiducii se uitau nedumeriţi la colonel. 

— Nu știu nimic, răspunse Mihu Inimă de Leu, deoarece 
credincioși făgăduielii pe care am făcut-o, n-am mai ieșit din 
ascunzătoare de luni, poate de ani de zile. Am trăit atât de 
retrași, încât nici nu știu bine în ce an ne găsim. În 
asemenea împrejurări e firesc că nu știm ce se petrece în 
lume. 

— Toată ţara, ba aproape toată Europa este în fierbere, 
zise atunci colonelul Ispirescu. Revoluţia a izbucnit, în 27 


martie la Iași, în 15 mai în Ardeal, în 9 iunie la București. 
Scopul revoluţiei din Moldova și Muntenia este scuturarea 
jugului rusesc. Armatele ţarului însă au și trecut graniţa și în 
curând toată ţara va fi cotropită. 

— Asta nu se va întâmpla! strigă Dan Dragomir cu nobilă 
înflăcărare și ceilalţi haiduci îl imitară. 

— Nu le îngăduim! 

— li aruncăm înapoi peste graniţă! 

— Jos cu muscalii! strigau haiducii. 

Când în sfârșit strigătele mai încetară, colonelul Ispirescu 
urmă astfel: 

— Din nefericire lucrurile stau foarte prost. În Moldova 
revoluţia a fost înăbușită aproape în fașă. În Muntenia, din 
pricina lipsei unei armate bine organizate care să se poată 
împotrivi cotropitorilor, guvernul provizoriu a fost silit să se 
retragă și membrii lui au luat calea pribegiei, iar acum bat 
pe la porțile ţărilor civilizate căutând să atragă atenţia lumii 
asupra prăpădului care s-a abătut asupra meleagurilor 
locuite de români. 

— Lașitate, strigă Dan Dragomir, furios. Fiecare român 
trebuia să pună mâna pe armă și să pornească împotriva 
dușmanului! 

— Nu vorbi astfel, deoarece n-ai dreptate! răspunse 
colonelul Ispirescu, dojenitor. Mai întâi de unde să fi luat 
bieţii români armele cu care să lupte împotriva dușmanului 
când, conform cu înțelegerea dintre ruși și turci, ţările 
românești n-aveau voie să aibă mai mult armament decât cel 
trebuincios celor câteva mii de dorobanţi și panduri? Pe 
urmă cum să pornești cu o mână de oameni împotriva unui 
imperiu ca Rusia? Rezultatul ar fi fost că am fi jertfit în zadar 
sângele soldaţilor noștri, iar ţara ar fi fost încorporată la 
Rusia fără nicio șovăire. Nu, prietene, membrii guvernului n- 
au fost lași, ci dimpotrivă, oameni cu multă judecată care și- 
au dat seama de sfârșitul catastrofal al unei împotriviri 
armate. 


— Așadar, în vreme ce toată Europa fierbe, urmă vijeliosul 
Dan Dragomir, în vreme ce o lume întreagă se zbate pentru 
triumful dreptăţii, noi să stăm cu mâinile în sân? 

— Nu, și tocmai de aceea am venit în mijlocul vostru! Dacă 
nu putem sluji cu folos cauza românismului nici în Muntenia 
și nici în Moldova, mai sunt meleaguri locuite de fraţi de ai 
noștri unde braţele, vitejia și iscusința noastră pot pune și 
ele o cărămidă la ridicarea templului dreptăţii. V-am amintit 
că românii de peste munţi, au proclamat și ei revoluţia și în 
clipa de față luptă pentru cauza naţională împotriva 
ungurilor. Legiunile lui Avram Iancu, un viteaz fiu ai 
Munţilor Apuseni, se organizează tot mai bine pentru lupta 
hotărâtoare și locul nostru este acolo, în mijlocul fraţilor 
care vor să dezrobească glia strămoșească. 

— Ura! Ura! 

— Trăiască Avram Iancu! 

— Trăiască colonelul Ispirescu! 

— Mergem acolo! 

— Mergem în Ardeal! 

— Jos cu ungurii! 

— Să piară asupritorii! 

— Vrem să luăm parte la lupta de dezrobire a fraţilor 
noștri! 

Strigătele de înflăcărare ale haiducilor nu mai voiau să 
contenească și numai cu multă greutate izbuti colonelul să 
ajungă la vorbă din nou. 

— Vă mulțumesc băieţi, zise el atunci, adânc mișcat. 
Înflăcărarea voastră îmi dovedește înc-odată că, chiar dacă 
v-aţi abătut de la drumul cel drept, sufletul vă este bun și 
simțământul naţional n-a slăbit nicio clipă. Mai este însă o 
chestiune la care voi nu v-aţi gândit. Căpitanul vostru știu că 
este un om de inimă, știu că urăște pe asupritori, știu că nu 
se teme de primejdie, nu știu însă dacă și el, care nu este de 
același neam... 

— Domnule colonel, îl întrerupse atunci Mihu inimă de 
Leu, nelăsându-l să sfârșească, este adevărat că nu sunt 
român din naștere, este adevărat că patria mea nu este 


patria aceasta, dar inima mea se simte alături de toţi 
nedreptăţiţii și viața mea stă în slujba adevărului. Când 
vitregia sorții m-a făcut, la Varșovia, să iau drumul codrului 
pentru a lupta împotriva asupritorilor naţiunii poloneze, un 
prieten de neam străin și străin de sângele meu mi-a întins 
mâna și mi-a spus: „Primește-mă în rândurile luptătorilor tăi, 
căci dacă nu am în vine sânge polonez, cunosc prea bine 
cauza dreptăţii pe care o slujești și vreau să lupt și eu sub 
steagul dreptăţii”. Mă bucur nespus că astăzi îi pot răspunde 
acestui prieten, care e Dan Dragomir și vouă tuturora, cu 
aceleași cuvinte: „Cunosc prea bine cauza dreaptă, pe care 
vreţi s-o slujiţi și voi fi mândru, dacă mă veţi primi să lupt 
alături de voi!”. 

— Ura! 

— Trăiască Mihu Inimă de Leu! 

— Trăiască bunul nostru căpitan! strigară haiducii din nou 
și pe colonelul Ispirescu îl podidiră lacrimile. 

— Vă mulțumesc, și mai ales dumitale, Mihule Inimă de 
Leu, îți mulţumesc din tot sufletul! zise colonelul adune 
înduioșat. Cauza românească are nevoie de o inimă caldă ca 
a dumitale și națiunea îţi va fi în veci recunoscătoare. De 
altfel cea dintâi răsplată pe care o veţi primi va fi libertatea. 
Luptând alături de legiunile lui Avram lancu pentru 
dezrobirea fraţilor de peste munţi veţi bine merita de la 
românism și după izbândă, care nu se poate ca măcar acolo 
în Ardeal să nu fie de partea dreptăţii, nu va trebui să vă mai 
ascundeţi, ci vă veţi putea așeza ca cetăţeni de onoare pe 
meleagurile încântătoare ale Transilvaniei. 

— În Ardeal! Vrem să mergem în Ardeal! strigară voinicii 
a căror înflăcărare nu mai cunoștea margini. 

— Domnule colonel, zise deodată Mihu Inimă de Leu, v-aţi 
gândit însă dumneavoastră cum facem noi să străbatem 
toată ţara ocupată de ruși, pentru a ajunge până la Carpaţi? 
Drumul este foarte lung și dacă rușii au năvălit în ţară, după 
cum spuneţi dumneavoastră ne va fi cu neputinţă să ne 
strecurăm cale de atâtea zeci de poște, fără să fim observați 
și îndată arestaţi, mai ales că vom fi înarmaţi? 


— M-am gândit și la aceasta căpitane, îmi dai voie să-ţi zic 
astfel, căci vei rămâne și de acum înainte căpitanul cetei 
dumitale! zise colonelul Ispirescu. Firește că așa cum 
suntem, n-am putea străbate ţara. Vom căuta deci să ne 
schimbăm înfățișarea și de aceea ne vom îmbrăca toţi în 
uniforme rusești. 

— Domnule colonel, îngăduiţi-mi o mică lămurire, zise 
Mihu Inimă de Leu, care părea nedumerit asupra unei 
chestiuni. Aţi spus „ne” vom îmbrăca! Înseamnă aceasta că... 

— ... Merg și eu cu voi! completă colonelul Ispirescu. 

— Mergeţi cu noi?... Luptaţi alături de noi?... Să fie 
adevărat? exclamară haiducii, nevenindu-le să creadă. 

— Eu n-am venit aici pentru a vă trimite pe voi în foc, iar 
eu să stau acasă! răspunse colonelul Ispirescu, cu mândrie. 
Voi merge cu voi și voi lupta cot la cot cu toţi românii 
însufleţiţi de cauza naţională. 

Uralele izbucniră din nou și după câteva minute, când se 
sfârșiră, Ispirescu urmă astfel: 

— Așadar, vom trece prin ţară ca un pluton de cazaci. Eu 
mai am încă uniforma mea de maior în armata rusească și 
cunosc bine limba, ca și obiceiurile din armata rusă, așa că, 
chiar dacă am fi opriţi cândva de vreo unitate rusească, voi 
ști eu să ies cu faţa curată. Dacă nu mă înșel și dumneata știi 
rusește, căpitane? zise colonelul adresându-se lui Mihu 
Inimă de Leu. 

— Firește! Și Dan Dragomir știe perfect, căci a trăit doar 
câţiva ani de zile printre ruși. 

— Cu atât mai bine! continuă colonelul. Dumitale, 
căpitane, îţi voi da una din uniformele mele, pe care îţi vei 
coase gradul de căpitan în armată rusă. Prietenul Dan însă, 
va trebui să se mulțumească să fie numai plutonier, 
deoarece ne trebuie și un subofițer care să știe rusește, la 
caz de nevoie. Uniformele căzăcești le voi cumpăra eu, prin 
servitorul meu, Marin, de la rușii care au ocupat Brăila. Cu 
câteva sticle de ţuică bună, cumpăr de la ruși uniforme 
pentru un regiment de oameni. 

— Şi când ar urma să pornim? întrebă Mihu Inimă de Leu. 


— Peste două zile. Mâine îl pun pe Marin să facă rost de 
uniforme căzăcești, iar mâine seară va fi cu ele, să zicem, de 
pildă, la primul canal care duce spre Baltă după ce treci de 
Iglița. Poimâine noapte, ne întâlnim apoi cu toţii în pădurea 
Brăilei și de acolo pornim la drum. Câţi oameni vor merge cu 
noi? 

Mihu Inimă de Leu făcu un pas spre colonel și zise: 

— Domnule colonel, printre oamenii mei nu este niciun 
laş, așa că, toţi vom lua parte la luptă! 

— Nu așa, nu așa căpitane, zise colonelul zâmbind. Nu mai 
am nevoie să mă încredinţez de simţămintele voinicilor, căci 
avântul lor mi-a spus îndeajuns. Te-am întrebat însă câţi 
oameni vor merge cu noi, spre a ști câte uniforme să 
cumpăr? 

— Douăzeci și opt, afară de mine! răspunse Mihu Inimă de 
Leu. 

— Atunci îţi voi trimite treizeci de uniforme, pentru a avea 
de rezervă, dacă nu s-ar potrivi vreuna. 

După aceea colonelul Ispirescu se retrase într-o odaie cu 
Mihu Inimă de Leu spre a stabili toate amănuntele plecării. 

În timpul acesta haiducii se răspândiră spre a se pregăti 
pentru îndelungata călătorie. 

Armele, care se odihniseră luni, ani de zile, ieșiră iarăși la 
iveală. Puștile, pistoalele, cuţitele, săbiile, fură frecate până 
când începură să strălucească de parcă ar fi fost noi. 

Înfrigurarea războinică îi cuprinse pe fiecare. 

Mușchii voinicilor stătuseră inactivi atât amar de vreme, 
era deci firesc să se bucure acum, când puteau pune mâna 
pe arme din nou și încă, pentru o cauză atât de mare, ca 
dezrobirea fraţilor de același sânge cu ei. Gândul că vor 
putea lupta împotriva ungurilor, care asupriseră atâtea 
milioane de români timp de o mie de ani, le umplu sufletul 
de o bucurie fără margini. 

Peste vreo jumătate de ceas plecă apoi și colonelul 
Ispirescu, în mijlocul uralelor fără de sfârșit ale haiducilor. 
Mihu Inimă de Leu îl conduse pe bătrânul soldat, până la 
ieșirea din tunel. 


Acolo dădu peste Niculiţă, care stătea de sentinelă. 

— Bucură-te, băiete, îi zise căpitanul vesel, și intră în 
ascunzătoare, căci nu mai trebuie să stăm de pază, deoarece 
suntem oameni liberi și nimeni nu ne va mai urmări! 

Niculiță nu roia să-și creadă urechilor. Dar chipul 
strălucitor al căpitanului, felul în care acesta vorbea cu 
colonelul Ispirescu, îl făcură să bănuiască ceva și alergă ca 
un nebun în ascunzătoare. Aici tovarășii îi povestiră ce se 
întâmplase și, firește că și Niculiţă își scoase îndată armele 
la iveală, pentru a și le curăța. 

După ce-și trecu oameni în revistă, Mihu Inimă de Leu se 
duse în odaia iubitei sale. 

Mioara Comăneanu fusese și ea de faţă, când colonelul 
Ispirescu le vorbise haiducilor despre datoria care îi 
așteaptă, și își dăduse seama ce însemna pentru iubitul ei 
putinţa de a lupta pentru cauza românismului. 

— Cât sunt de fericită, scumpul meu Stanislau, zise ea cu 
faţa strălucitoare de bucurie, că lucrurile au luat întorsătura 
aceasta!... Poate că o altă femeie în locul meu, ar fi cuprinsă 
de îngrijorare văzându-și iubitul pornind la război. Inima 
mea însă, nu este apăsată de nicio teamă și sunt fericită că 
te voi ști luptând sub steagul dreptăţii, deoarece îmi dau 
seama că Dumnezeu a vrut astfel! Dumnezeu v-a oferit 
această cale de purificare, pentru ca apoi să fiţi vrednici de 
iertarea Lui și a oamenilor, pentru păcatele pe care le-aţi 
săvârșit. 

— Bucuria mea este mai mare decât a oricui, zise Mihu 
Inimă de Leu cu ochi strălucitori de bucurie, că lucrurile au 
luat această întorsătură. 

Nu mi-e frică de primejdiile, care te-ar putea pândi, zise 
Mioara Comăneanu cu o încredere oarbă, deoarece 
rugăciunile mele te vor urma și vor fi un scut împotriva 
gloanţelor dușmane. Dragă Stanislau, sunt mândră că te 
duci să-ți primejduiești viața pentru cauza sfântă a neamului 
meu și fapta ta nobilă nu face decât să mă lege și mai mult 
de tine. 


— Voi lupta cu aceeași ardoare, ca și când aș lupta pentru 
patria mea. 

— Şi vei lupta chiar pentru patria ta, căci dacă Dumnezeu 
te va ajuta să scapi din război, atunci ne vom așeza acolo, pe 
frumoasele plaiuri ale Ardealului, la dezrobirea cărora vei fi 
contribuit și tu! 


CAPITOLUL 120 
TREIZECI ȘI TREI DE CAZACI 


Pe drumul ce ducea spre pădurea Brăilei înainta la pas un 
pluton de cazaci. În frunte, pe un cal alb de toată 
frumuseţea, călărea un ofițer voinic, spătos, un munte de 
om. Căciula căzăcească îi era trasă adânc peste ochi și 
văzându-l cum stătea nemișcat pe cal, ai fi zis că doarme. 

În urma lui, la cei trei pași reglementari, călărea un 
subofițer, iar în urma acestuia veneau cazacii așezați pe 
șapte rânduri, câte patru în fiecare rând și un sergent la 
urmă, pentru a încheia formațiunea. 

Cu toate că luna răsărise de mult pe cer, cazacii înaintau 
agale, fără grabă, ca și când ar fi ieșit să se plimbe, nu 
pentru a îndeplini vreo poruncă a vreunui mai mare în grad. 

În curând plutonul intră în pădure și își continuă drumul 
cu aceeași nepăsare și aparentă trândăvie. Ofiţerul își 
întorcea doar acum capul, când la dreapta, când la stânga, 
ca și când ar fi căutat pe cineva. 

Peste un sfert de ceas de mers prin pădure el porunci 
oprirea și cazacii traseră de frâiele cailor care rămaseră 
nemișcațţi. 

Comandantul plutonului își aprinse luleaua, chemă apoi la 
sine pe subofițer și începu să vorbească cu el în șoaptă. 

În vreme ce ofiţerul vorbea astfel cu subalternul său, 
deodată se auzi un foșnet printre copacii de la marginea 
drumului și peste o clipă, un glas sonor strigă: 

— Trăsnete și fulgere! De un sfert de ceas mă ţin după voi 
și nu reușesc să-mi dau seama, dacă voi sunteţi sau nu! 


— Să trăiţi, domnule colonel! răspunse atunci ofițerul. Ne 
miram tocmai că nu vă vedem! 

— Cum să mă vedeţi, dacă stăteam ascuns? Eu v-am văzut 
intrând în pădure, dar, întâi, v-aţi deghizat atât de bine încât 
nici naiba nu vă poate recunoaște și pe urmă, eu știam că vii 
cu douăzeci și opt de oameni, ori, acum văd că sunteţi 
treizeci. 

— Da, domnule colonel, răspunse ofițerul de cazaci, care 
nu era altul decât Mihu Inimă de Leu, dar între timp 
numărul acelora care vor să lupte pentru cauza dreptăţii s-a 
mărit cu încă doi tovarăși și cum dumneavoastră mi-aţi 
trimis treizeci de uniforme, i-am îmbrăcat și pe ei. 

— Dar mă rog, zise colonelul cam bănuitor, sunt oameni 
de ispravă? Putem avea încredere în ei? 

— Ca și în mine, domnule colonel! Dar dumneavoastră ați 
venit pe jos? 

— Nu. Mi-am lăsat însă calul în pădure ca să vă pot urmări 
neobservat, deoarece, după cum v-am spus, nu știam dacă 
sunteţi voi sau cazaci adevăraţi. Mă duc să-mi aduc calul și 
însoţitorul, căci, trebuie să știți că nu sunt singur. 

Cu aceste cuvinte, colonelul dispăru în pădure, de unde se 
întoarse peste câteva minute călare și însoţit de un cazac. 

— V-aţi luat și vistavoiul cu dumneavoastră? întrebi Mihu 
Inimă de Leu. 

— Vistavoiul meu e... Pia! răspunse colonelul și-i făcu 
semn cazacului să se apropie. N-a vrut să rămână acasă nici 
în ruptul capului și atunci am băgat-o în straie de cazaci și 
am luat-o cu mine! 

— Atunci să-mi daţi voie să vă prezint și pe cei doi noi 
tovarăși ai noștri, zise Mihu Inimă de Leu și făcu un semn 
spre cazaci, din mijlocul cărora se desprinseră doi și se 
apropiară. De altfel cred că nu vă vedeţi astăzi pentru prima 
oară. 

Cei doi cazaci se apropiară de colonel, unul de o parte, 
celălalt de altă parte și își ridicară puţin căciula de pe ochi. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă atunci colonelul. Jupâniţa 
Mioara... Jupâniţa Dochiţa! 


— Întocmai! răspunse Dochiţa, râzând. După cum Pia n-a 
vrut să rămână acasă, știind că s-ar putea întâmpla să lipsiţi 
multe luni sau poate chiar ani de zile, tot astfel n-am vrut 
nici noi să fim despărțite pentru vreme atât de îndelungată 
de aceia care ne sunt dragi. 

— Nădăjduiesc însă că n-aveţi de gând să și luptaţi alături 
de noi! 

— De ce nu? răspunse Dochiţa. Crezi oare că noi suntem 
mai puţin curajoase decât dumneavoastră bărbaţii? 

— Asta nu! Cred însă că dumneavoastră nu sunteţi făcute 
pentru a lupta. Dar să nu mai lungim vorba, ci să pornim. 
Ştii, dragă căpitane, se adresă atunci colonelul lui Mihu 
Inimă de Leu, că nu mai putem trece Carpaţii pe la pasul 
Buzăului, deoarece și săcuii au pus mâna pe arme și au 
pornit împotriva românilor. Cum se prea poate ca până la 
sosirea noastră, săcuii să pună mâna pe Brașov, trecătoarea 
cea mai apropiată care ne rămâne liberă este Turnu-Roșu. 
Pe acolo va trebui să trecem Carpaţii, spre a ajunge la Sibiu, 
unde știu cu siguranţă că vom da peste generalul austriac 
Puchner, comandantul suprem al forțelor austriece din 
Ardeal, care și el luptă împotriva ungurilor. 

— Atunci cu Dumnezeu înainte, spre Turnu Roșu! strigă 
Mihu Inimă de Leu și ceata de haiduci, deghizată în cazaci, 
porni la drum. 


* * 


Era spre seara celei de a cincea zi de drum când în sfârșit, 
în zare se ivi Oltul. Până acolo haiducii merseseră fără să fi 
întâmpinat vreo neplăcere. Gradul de maior rus, pe care-l 
purta colonelul Ispirescu, îi deschidea toate porțile, iar când 
se întâmpla să se întâlnească cu vreo formaţiune regulată 
rusă, bătrânul soldat știa ce să răspundă spre a nu fi 
descoperit. 


De altfel unităţile rusești nu se mirau, când întâlneau 
falsul pluton de cazaci, deoarece în vremea aceea asemenea 
patrule de soldaţi ruși cutreierau toată ţara spre a cerceta 
dacă nu cumva se mai ţin pe undeva întruniri cu scopuri 
revoluţionare sau pentru a descoperi din vreme un eventual 
nucleu de răzvrătiți. 

În asemenea împrejurări, haiducii străbătură cea mai 
mare parte a drumului ce-l aveau de făcut și în seara celei 
de-a cincea zi, ajunseră în satul Aldești de lângă malul 
Oltului. De acolo și până la Turnu Roșu nu mai aveau de 
mers decât o zi. 

Ca și până atunci, se opriră la hanul din sat și se așezară 
în jurul meselor, ocupând aproape toată cârciuma. Mâncară 
în voie și tocmai se pregăteau să se ducă să se culce în șură, 
numai cele trei femei având loc în singura odăiță a hanului, 
când deodată se auzi un tropot de cai și peste câteva clipe o 
patrulă de cazaci, condusă de un locotenent, opri în fața 
hanului. 

Rușii descălecară de pe cai și ofițerul intră gălăgios în 
cârciumă, cerând într-o românească stricată, mâncare și 
băutură pentru el și oamenii săi. 

Dar când zări cazacii colonelului Ispirescu, rămase cam 
nedumerit. 

— Ai cui sunteţi, cazaci? îl întrebă ofiţerul pe rusește, pe 
Toma, care ședea mai aproape de ușă. 

Toma însă nu știa boabă de rusească și neștiind nici ce 
este întrebat și nici ce să răspundă, se gândi că e mai bine 
să se facă cum ca n-a auzit. 

Ofiţerul se înfurie și-l lovi cu cravașa peste faţă, strigând: 

— Tie ţi-am vorbit dobitocule, n-auzi? 

Toma sări de pe scaun, ca mușcat de șarpe și își duse 
mâna la brâu unde avea pistolul. 

— Câine! urlă atunci locotenentul și-și trase pistolul și el. 
Îndrăznești să ridici arma împotriva superiorului? Tine, 
măgarule! Cu aceste cuvinte ridică pistolul îndreptându-l 
spre capul lui Toma. 


Mai înainte însă de a apuca să apese pe trăgaci un pumn 
cumplit îi lovi mâna și pistolul îi căzu la pământ. 

— Trădare! Săriţi, cazaci! urlă atunci ofițerul și se întoarse 
ca o fiară sălbatică spre acela care-l lovise. 

În aceeași clipă însă... rămase încremenit, genunchii 
începură să-i tremure și chipul i se făcu palid ca ceara. 

În faţa lui îl văzu pe Alexandru Ispirescu, îmbrăcat în 
uniforma de maior în armata rusă și pe Mihu Inimă de Leu, 
care purta gradul de căpitan al aceleiași armate. 

— Locotenente! tună Ispirescu. Ce însemnează aceasta? 
Așa te porţi dumneata cu soldaţii ţarului? Astfel de exemple 
dai dumneata într-o ţară străină? 

Locotenentul, îngrozit de moarte, încercă să îngâne ceva, 
dar Ispirescu îi tăie vorba: 

— Numele și unitatea dumitale? 

— Iertare, domnule maior, se rugă locotenentul. N-am 
vrut... m-aș fi tras... am vrut numai... 

— Numele și unitatea, dumitale, am întrebat! tună 
Ispirescu. 

— Locotenentul... Grișa Dobrotici... din... regimentul 98... 
de cazaci! bâlbâi ofiţerul, care se și vedea în faţa Consiliului 
de Război și condamnat să mai rămână locotenent încă 
douăzeci de ani. 

— Unde îţi este comandamentul? întrebă Ispirescu, mai 
departe. 

— La Curtea de Argeș! 

— Voi îngriji ca superiorii dumitale să-ți cunoască 
purtările mai bine. În executarea cărui ordin ești aici? 

— Am fost trimis în patrulare... și acum mă înapoiam la 
Curtea de Argeș. 

— Vei încăleca îndată și te vei întoarce cu oamenii 
dumitale la comandament, unde vei raporta cele petrecute. 
Mâine voi fi și eu acolo! 

Locotenentul vru să se mai roage dar Ispirescu părea 
neînduplecat. 

— Pe cai! porunci el. 


Cazacii încălecară îndată și locotenentul se târi mai mult 
mort decât viu până la armăsarul lui. 

Se urcă în șa, salută pe maiorul și căpitanul care veniseră 
în ușă, pentru a asista la plecarea lor și dădu pinteni calului. 

Peste câteva clipe dispărură în noapte. 

Ispirescu și Mihu Inimă de Leu răsuflară ușuraţi. 

— Bine că am scăpat! exclamă Mihu Inimă de Leu. 

— La drept vorbind, trebuie să fim mulţumiţi că s-a 
întâmplat așa, căci altfel, cazacii s-ar fi dat în vorbă cu 
băieţii noștri și dacă vedeau că niciunul nu știe rusește, le 
mai dădeau de bănuit! zise colonelul Ispirescu. 

— Naiba i-a adus și pe cazacii aceștia aici, tocmai astăzi? 
Până acum am scăpat cu faţă curată și acum era să ne 
înecăm ca tiganul la mal! Bine că nu mai avem decât ziua da 
mâine de petrecut pe teritoriul de sub stăpânirea rușilor. 
Mâine pe vremea aceasta vom fi în Ardeal! 

— Acum însă, să mergem să ne odihnim, căci mâine 
trebuie să ne sculăm dis-de-dimineaţă, zise colonelul 
Ispirescu. La culcare, copii! 

Colonelul, Mihu Inimă de Leu și cu Dan Dragomir își luară 
rămas bun de la Mioara, Dochiţa și Pia, care rămaseră să se 
culce în odăița hanului, apoi se duseră și ei în șură, unde 
haiducii se și întinseră pe fânul proaspăt cosit. 

Obosiţi de drum, haiducii adormiră în curând. 

Bieţii oameni dormeau liniștiți, fără să bănuiască ce nori 
negri se adunau deasupra capetelor lor! 


Æx 


Patrula cazacilor conduşi de locotenentul Grişa Dobrotici, 
n-apucase să iasă bine din sat, când subofiterul care-l 
însoțea pe locotenent se apropie de superiorul său și-i zise: 

— Tătucă, aș vrea să-ţi spun ceva! 

— Du-te dracului și lasă-mă în pace, strigă ofiţerul înfuriat 
foc, căci numai din cauza ta mi s-a întâmplat nenorocirea! 
Dacă tu nu propuneai să ne abatem pe la Aldești, mâine n-aș 
ajunge în faţa Consiliului de Război! 


— Eu am avut gândurile cele mai bune, tătucă, răspunse 
subofiţerul. Cârciumarul este omul nostru și mă gândeam că 
poate are să ne dea ceva de știre. Tocmai în privinţa aceasta 
voiam să-ţi vorbesc... 

— Să nu-mi mai vorbești nimic și să mă lași în pace, tună 
locotenentul, căci spusele tale aduc numai nenorocire! 

— Tătucă, nu fii așa de supărat! Mie îmi șoptește o voce 
ascunsă că lucrurile se mai pot îndrepta! 

— Ivanov, dacă nu mă lași în pace, îţi dau zece zile de 
închisoare! 

— Dă-mi-le, tătucă, numai ascultă-mă căci ceea ce vreau 
să-ţi spun e pentru binele tău! 

— Vrei poate să-mi propui să mă mai abat pe la vreo altă 
cârciumă? 

— Nu, tătucă, dar uite ce este. Ştii că, Patamachis, 
cârciumarul din Aldești, este omul nostru și în vreme ce tu 
vorbeai cu domnul maior, îmi făcea semne disperate că are 
să-mi spună ceva. Cum însă maiorul a poruncit să ne 
întoarcem îndată la Curtea de Argeș, nu m-am mai putut 
duce să văd ce vrea să ne spună. 

— Să te ia dracul și pe tine și pe cârciumar! Cine știe ce 
prostii vrea să ne spună pentru a arăta că își merită suta de 
ruble pe care i-o plătim în fiecare lună. 

— Tătucă, eu nu știu ce vrea să ne spună. Dar dacă a dat 
cumva de ițele vreunui complot, gândește-te că vestea 
aceasta adusă de tine, ţi-ar ușura mult situaţia, când ar veni 
mâine maiorul să te raporteze. 

Locotenentul Dobrotici își dădu seama că plutonierul avea 
dreptate. Dar pentru a vedea ce voia să le spună cârciumarul 
ar fi trebuit să se înapoieze la Aldești și pentru nimic în lume 
n-ar fi vrut să se mai întâlnească înc-odată cu maiorul, care 
s-ar fi înfuriat și mai mult, văzând că nu-i îndeplinise 
porunca. El îi și spuse lui Ivanov această teamă a sa și 
plutonierul răspunse: 

— Nici nu trebuie să te întorci tu, tătucă! Mă întorc eu și 
când maiorul și oamenii lui vor dormi, mă furișez în 


cârciumă și văd ce vești are să ne dea Patamachis. Până 
atunci tu mă aștepți aici. 

— Bine Ivanov, du-te, dar dacă nu te întorci cu o veste 
care să mai stingă din paiele pe care mi le-am aprins în cap 
din pricina ta să știi că nu scapi fără închisoare. 

Ivanov descălecă atunci și se întoarse pe jos în sat. 

Locotenentul Dobrotici și cu cazacii săi se retraseră la 
marginea pădurii și așteptară acolo înapoierea lui Ivanov. 

Dar trecu un sfert de ceas, trecu o jumătate de ceas, trecu 
un ceas și Ivanov nu se mai înapoia... 

Locotenentul Dobrotici turba de mânie. 

— Sau s-a pus pe beţie, sau cârciumarul i-a spus vreo 
prostie și acum nu îndrăznește să se întoarcă! își zicea el. 

Dar pe când îl înjura mai grozav pe bietul Ivanov, acesta 
se ivi pe drum, alergând într-un suflet. 

— Te-ai așezat la băutură, ticălosule, de ai întârziat atâta! 
se răsti Dobrotici la plutonierul, care gâfâia de mama 
focului. 

— Ce băutură... tătucă! răspunse subofițerul. 

— Sunt sigur că, nu-mi aduci nicio veste mai de seamă! 

— Ba îți aduc, tătucă... îti aduc, gâfâi plutonierul Ivanov, și 
încă una mai mare decât înfrângerea lui Napoleon! 

— Vorbește odată! 

— Tătucă, eu cred, nu numai că ai scăpat de Consiliul de 
Război, dar că ţarul te va și decora. 

— Ivanov, nu mă scoate din sărite și spune odată ce ai 
aflat? 

Ivanov mai respiră odată adânc, apoi începu: 

— Tătucă, mi se pare mie că lucrurile nu sunt tocmai 
curate cu maiorul nostru. Patamachis mi-a spus că, nici 
maiorul, nici căpitanul și niciunul din oamenii lor nu par a fi 
ruși, fiindcă vorbesc numai românește și încă o românească 
curată. Unde ai mai auzit tu, tătucă, o trupă de treizeci de 
cazaci, unde să nu se vorbească nicio iotă de rusească. 

— Ciudat, foarte ciudat! mormăi locotenentul. 

— Stai să mai vezi, urmă Ivanov. Patamachis n-are decât o 
singură odaie pentru oaspeţi. Firesc era dar, ca în această 


odaie să se culce maiorul si cu căpitanul, căci de aceea sunt 
ofiţeri. Or, în odaie dorm trei cazaci, cu chipuri de copil, iar 
ofiţerii se odihnesc pe paie în șură. 

— Şi mai ciudat... foarte, ciudat! mormăi Dobrotici din 
nou. 

— Stai să mai vezi, tătucă, zise plutonierul, de-abia acum 
vine comedia cea mare! Când am auzit așa, mi-am zis îndată 
că, cei trei cazaci care dorm în odaie nu pot să fie cazaci 
dacă ofițerii îi lasă pe ei în pat și în casă iar ei se culcă pe 
paie. Şi atunci am născocit ceva, să te crucești și tu, tătucă. 
Odaia în care dormeau cazacii cu pricina, are o fereastră 
chiar în dreptul ușii, iar patul vine până sub fereastră. I-am 
spus atunci cârciumarului: 

— Patamachis, ia un felinar, fă-ţi de lucru prin curte și 
apropie-te cu felinarul cât mai mult de fereastră, ca eu, 
privind prin gaura cheii să pot vedea cum arată la față 
cazacii noștri? 

Așa a făcut Patamachis și când a ajuns cu felinarul în 
dreptul ferestrei, unul din cazaci s-a speriat la lumina ce a 
năvălit deodată în odaie și s-a așezat în capul oaselor în pat. 
Atunci, tătucă, era cât p-aci să cad și eu în capul oaselor de 
uimire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dobrotici, nerăbdător. 

— De întâmplat, nu s-a întâmplat nimic, tătucă. În schimb 
am văzut că cei trei cazaci cu pricina erau trei femei! 

— Trei femei? exclamă locotenentul. Ivanov, ești sigur? 
Trei femei? 

— Cum mă vezi și cum te văd, tătucă! 

— Dar ce să însemneze asta? 

— Stai să vezi ce zice Patamachis că înseamnă. Că maiorul 
și cu căpitanul și cu cazacii n-ar fi ruși, ci niscaiva boieri 
români care vor s-o șteargă din ţară. Poate chiar capi de-ai 
revoluţiei și fiindcă nu îndrăznesc să iasă la lumină, 
deoarece ar fi arestaţi de autorităţile rusești, s-au gândit să 
se îmbrace în uniforme căzăcești și așa să se strecoare până 
la graniţă. 


— Ivanov, omule, îți dai seama tu ce ar însemna dacă 
spusele și bănuielile tale s-ar adeveri? 

— Cum să nu-mi dau seama tătucă! Tu n-ai mai ajunge la 
Consiliul de război, dimpotrivă, ai fi înaintat, iar eu, în loc de 
zece zile de închisoare, aș căpăta zece zile concediu, să mă 
mai pot îmbăta și eu odată ca lumea, fără să mă tem că a 
doua zi trebuie să plec în patrulare și nu mă pot ţine pe cal. 

— Așa este, Ivanov, băiete! strigă Dobrotici, a cărui 
bucurie că s-ar putea întâmpla să nu mai ajungă la Consiliul 
de Război, nu mai cunoștea margini. Dar ce facem acum, 
căci noi suntem numai doisprezece și ei sunt peste treizeci? 
Să-i arestăm nu putem, căci după câte am văzut, sunt 
înarmaţi până în dinţi și dacă se împotrivesc, noi am trage 
paiul scurt! 

— Stai să vezi ce facem, tătucă! răspunse Ivanov. Falșii 
cazaci nu pleacă mai departe, decât mâine în zori de zi. Asta 
o știu de la Patamachis, căruia maiorul i-a spus să-l scoale 
când se va lumina de ziuă. Până atunci, noi avem tot timpul 
să ne repezim până la Curtea de Argeș, să luăm de acolo un 
escadron de cazaci și să ne înapoiem la Aldești, unde-i vom 
prinde ca pe niște șoareci în cușcă. 

— Bine ai grăit Ivanov! răspunse locotenentul. Pe cai, 
cazaci! În patru ceasuri trebuie să ajungem la Curtea de 
Argeș și să ne și înapoiem aici! 

Apoi adăugă, cu o bucurie sălbatică: 

— Stai tu, maiorule, că te învăţ eu minte să porţi pe 
nedrept uniforma ofiţerilor ruși! 

În fruntea patrulei sale de cazaci, locotenentul Grișa 
Dobrotici, înainta ca vântul spre Curtea de Argeș. 


* 
x x 


A doua zi de dimineață, soarele apăruse la orizont, când 
colonelul Ispirescu se trezi din somn. Călăritul de cincizeci 
de zile îl obosise și pe el, ca și pe ceilalți tovarăși ai săi și toți 
dormiseră duși. 


— Dracul să-l ia de grecotei, mormăi el mânios. I-am spus 
să mă scoale în zori! Sus, băieţi, că soarele se apropie de 
amiază! 

Haiducii săriră în picioare și își frecară ochii, somnoroși. 

— Dar știu că am dormit, domnule colonel! zise Mihu 
Inimă de Leu. 

— Cam mult însă, pentru oameni care pleacă la război, 
căpitane! răspunse colonelul, zâmbind. 

— Ehei, domnule colonel, se amestecă atunci în vorbă și 
Dan Dragomir care se îndrepta spre ușă, de astăzi înainte, 
cine știe cât va mai trece, până când vom mai putea dormi 
liniștiți, câteva ceasuri pe noapte! 

Între timp voinicul ajunse la ușa șurii și o deschise. 

În aceeași clipă însă se făcu galben ca ceara și nu mai fu 
stare să rostească nici un cuvânt. 

Mihu Inimă de Leu, care venea la un pas în urma lui, 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Dane? 

Dar în loc de răspuns, urmă tot el, cu un urlet ca de fiară: 

— Trădare!... Am fost trădaţi! 

— Ce spui? strigă colonelul Ispirescu, îngrozit. 

Mihu Inimă de Leu arătă cu mâna spre ușa întredeschisă, 
aiurit chiar și el, de ceea ce văzuse... 

Prin deschizătura ușii se puteau vedea, la o depărtare de 
câţiva pași de șură, două rânduri de cazaci cu armele la ochi, 
îndreptate asupra haiducilor. Rândul din faţă erau așezați 
într-un genunchi, rândul din spate stăteau în picioare în 
poziţie de tragere. _ 

— Sunteţi descoperiţi! tună atunci o voce, din afară. În 
numele ţarului vă somez să vă predaţi! Șura este înconjurată 
de o sută douăzeci de cazaci și la cea mai mică împotrivire, 
comand foc! 

Un fior de groază străbătu trupurile voinicilor. Acum, când 
ajunseseră aproape de ţintă, tocmai acum să fie descoperiţi? 

Colonelul Ispirescu, Mihu Inimă de Leu, Dan Dragomir, se 
uitau uluiţi unul la altul, cu înfrigurare, așteptând să li se 
poruncească ce să facă. Unii din ei și puseseră mâna pe 


arme și nu așteptau decât comanda pentru a se repezi 
asupra dușmanului neașteptat. 

— Ce facem? murmură colonelul Ispirescu, mai mult 
pentru sine, decât pentru a primi un răspuns de la cei din 
jurul său. 

— Vă somez înc-odată să vă predaţi! răsună din nou, 
glasul poruncitor de afară. Dacă nu vă supuneţi, dau foc 
șurii și veţi arde ca șoarecii! 

— Să ne predăm? strigă vijeliosul Dan Dragomir. 
Niciodată! La arme, băieţi! 

— Mai încet, mai încet, prietene! căută Ispirescu să-l 
potolească. Nu ne este îngăduit să ne pripim. Mai înainte de 
toate, să vedem dacă nu putem ieși din șură pe altundeva 
decât pe ușa în faţa căreia sunt așezați cazacii. 

Propunerea colonelului fu primită cu bucurie de haiducii 
care alergară care încotro, spre a găsi o eventuală portiţă de 
scăpare din capcana în care se găseau. 

Şura n-avea însă o a doua ieșire, așa că toate încercările 
lor rămaseră zadarnice. 

Deodată însă, Dan Dragomir, care se cățărase pe o grindă 
până la acoperișul de stuf al șurii, strigă: 

— Am găsit! Dacă îndepărtăm o parte din stuful 
acoperișului, putem cobori în dosul șurii, unde, după cât pot 
vedea de aici, nu sunt cazaci. 

— Dar până să ne strecurăm noi unul câte unul prin gaura 
din acoperiș, zise Mihu Inimă de Leu, cazacii vor ataca șura, 
sau îi vor da loc, după cum ne-au ameninţat. 

— In orice caz, nu ne putem preda, zise colonelul 
Ispirescu, deoarece portul pe nedrept al uniformei rusești se 
pedepsește foarte aspru, mai ales în timp de război. Pe 
urmă, dacă suntem prinși cumva de locotenentul de ieri, 
ceea ce de altfel, cred că este cazul, spre a se răzbuna el ne 
poate declara spioni și ne împușcă pe toţi fără nicio 
judecată. După purtarea lui de ieri, nu mai încape nicio 
îndoială că aceasta ar fi soarta care ne-ar aștepta. 

— Uite ce vom face! zise Dan Dragomir, care între timp se 
coborâse de pe grindă, în locul său urcându-se acum trei 


cazaci care începură să smulgă cu înfrigurare stuful 
acoperișului. Eu voi sta aici la ușă și voi căuta să-l ţin de 
vorbă pe comandantul cazacilor cât voi putea mai mult. În 
timpul acesta toată lumea va părăsi șura prin acoperiș, iar 
când va fi plecat și cel din urmă om voi veni și eu. 

— Pentru ultima oară vă somez să vă predati! strigă atunci 
comandantul cazacilor. 

Dan Dragomir le făcu semn tovarășilor săi să-i urmeze 
sfatul și el se apropie de ușa pe care o închise din nou. 

— Mai înainte de toate, strigă el în limba rusă, vrem să 
știm cine ne cere să ne predăm și cu ce drept? 

— Aici este locotenentul Grișa Dobrotici, pe care aţi căutat 
să-l păcăliţi ieri, dându-vă drept ostași ai ţarului. Acum însă 
vi s-a înfundat și vă voi plăti cu vârf și îndesat obrăznicia de 
ieri. 

La auzul numelui lui Dobrotici, colonelul Ispirescu se 
cutremură. Acum nu se mai îndoia de soarta care-l aștepta, 
mai ales pe el, dacă rusul punea mâna pe dânsul. 

— Te  înșeli, locotenente Dobrotici, răspunse Dan 
Dragomir cu prefăcută mânie, și pentru a-ţi răspunde cu 
cuvintele tale, îţi spun că te vei căi amarnic de a fi fost atât 
de obraznic cu un maior și un căpitan al ţarului! 

Răspunsul atât de hotărât ai lui Dan Dragomir, îl cam 
încurcă puţin pe locotenent. Dacă într-adevăr maiorul era 
ofiţer în armata ţarului și soldaţii erau cazaci adevăraţi?... 

Plutonierul Ivanov îi șopti însă: 

— Întreabă-i, tătucă, din ce unitate fac parte? 

— Din ce unitate faceţi parte, dacă sunteţi într-adevăr 
ostași ruși? strigă atunci Dobrotici. 

Dan Dragomir se întoarse, spre a-l întreba pe colonelul 
Ispirescu ce să răspundă. Acesta însă și ieșise din șură prin 
gaura din acoperiș împreună cu jumătate din haiduci. Așa 
că, răspunse și el, la întâmplare: 

— Din regimentul 15, de cazaci, de pe Volga! 

— Şi unde se găsește în clipa de faţă unitatea aceasta? 

— La Drăgășani! răspunse Dan Dragomir. 

O ploaie de hohote de râs urma acestor cuvinte. 


— Altădată învaţă să minţi mai bine, prietene! strigă 
locotenentul Dobrotici, batjocoritor. Niciun regiment de 
cazaci de pe Volga n-a fost adus în ţările Românești, iar 
numărul regimentelor cazacilor de Volga, este de 
douăsprezece, așa că regimentul 15 există numai în 
închipuirea ta. Să-ţi spun eu însă cine sunteţi voi. Sunteţi 
revoluționari care n-aţi apucat încă să fugiţi în străinătate ca 
ceilalți ticăloși sau sunteţi spioni, care aţi îmbrăcat uniforma 
Majestății Sale pentru a putea spiona mai ușor. Și acum voi 
număra până la zece și dacă în timpul acesta nu vă predati, 
dau foc șurii, căci nu meritaţi să primejduiesc viața niciunui 
cazac adevărat luând ascunzătoarea voastră cu asalt! Unu... 
doi... trei... patru... 

Dan Dragomir își dădu seama că încercarea lui de a 
câștiga timp ţinându-l de vorbă pe locotenent se sfârșise. 
Timpul câștigat însă, fusese îndeajuns, deoarece haiducii 
părăsiseră toţi şura și numai Mihu Inimă de Leu mai 
rămăsese sus pe grindă. 

— Gata, Dane! îi strigă voinicul. Vino și tu! 

Dan Dragomir se cățăra ca o veveriţă pe grindă și peste 
câteva clipe era împreună cu căpitanul afară din șură. 

Locotenentul Dobrotici căutase să nu dezmintă prin 
măsurile luate de el tembelismul rusesc. Știind că aceia pe 
care vroia să-i aresteze erau în șură, își așeză toţi soldaţii în 
faţa ușii acesteia, astfel că o parte din șură era păzită de o 
adevărată armată de oameni înarmaţi, pe când celelalte trei 
părţi erau cu totul libere. Cu privirile aţintite asupra ușii 
cazacii lui așteptau ivirea falșilor ostași ruși și nimeni nu se 
gândi că stuful de pe acoperiș poate oferi o portiţă de 
scăpare celor urmăriţi. 

În chipul acesta haiducii putură să părăsească șura 
nestingheriţi și care cum coborau de pe acoperișul de stuf, 
alergau la grajdul din spatele șurii, își luau calul de căpăstru 
și printr-o ulucă spartă pătrundea în curtea vecină unde apoi 
încăleca și pe aci ţi-e drumul. 


Colonelul Ispirescu fusese de părere ca haiducii să fugă 
unul câte unul, pentru ca tropotul cailor să nu fie auzit de 
cazaci. 

Mihu Inimă de Leu și cu Dan Dragomir ieșiseră tocmai cu 
caii lor din grajd, când deodată auziră o sfârâială și 
trosnituri neobișnuite. Își ridicară privirile și atunci zăriră 
mai multe limbi de foc, care se înălţau spre cer din 
acoperișul șurii. 

Locotenentul Dobrotici, văzând că cei dinăuntru nu vor să 
se predea nici după ce numărase până la zece, porunci să se 
arunce mai multe făclii aprinse în stuful ce acoperea șura. 

Ochii rusului străluceau diabolic la gândul că falșii cazaci 
aveau să iasă acum ca niște șoareci de sub acoperișul care 
se aprinsese deasupra capetelor lor. In așteptarea acestei 
întâmplări, el își și așezase oamenii pe două rânduri, 
poruncindu-le să stea gata cu frânghiile pentru a-i lega pe 
prizonieri. 

Dar focul începu să se întindă și la bârnele de lemn ale 
șurii, acoperișul se prăbuși, ușa fu mistuită de flăcări, fără ca 
vreun singur om să fi căutat să scape din prada focului. 

— Ivanov, îi zise atunci Dobrotici plutonierului, pe 
Dumnezeul meu că românii aceștia sunt nebuni. Mai bine se 
lasă să fie prăjiți de vii, decât să se predea! 

— Tătucă, răspunse subofiţerul, mie nu-mi miroase a bine! 

— Ce vrei să spui? 

— Mi se pare ciudat ca din treizeci de oamenii să nu fi fost 
niciunul care să fi preferat să fie prins decât să fie făcut 
friptură! 

— Şi atunci?... 

— Și atunci, stai să vezi... Mă tem că am fost cam proști! 

— Ivanov, te ia mama dracului! tună locotenentul. 
Vorbește lămurit! 

— Noi am stat toţi aici și trei părţi din șură au fost 
nepăzite! 

Locotenentul Dobrotici se repezi ca un turbat spre locul 
din spatele șurii. Ivanov și o parte din cazaci îl urmară. 


Aici însă, nu se vedea nicio spărtură, nicio gaură în zidul 
de bârne care începuse să cadă pradă și el flăcărilor. 

— Nicio urmă pe unde să fi fugit! zise locotenentul! 

Ivanov însă, zărise ușa deschisă a grajdului și se repezi 
acolo. 

Grajdul era gol. A 

— Şi totuși au fugit, tătucă! îi zise el, locotenentului. În 
grajd nu mai sunt decât caii hangiului. 

Locotenentul Dobrotici ieși în stradă, se uită în dreapta, se 
uită în stânga, dar niciunde, nicio urmă de fugari. 

O femeie îi spuse însă că a văzut mai mulţi cazaci 
alergând în galop, unul după altul, pe drumul ce ducea spre 
Tigveni. 

Locotenentul Dobrotici lăsă la han zece cazaci sub 
conducerea lui Ivanov, iar el porni pe urmele fugarilor cu 
ceilalţi ostași. 

Dar atunci haiducii erau deja departe de Aldești. Ei 
câștigaseră aproape o jumătate de ceas și în acest răstimp 
izbutiseră să se facă nevăzuţi în pădurile înconjurătoare 
unde locotenentul Dobrotici își dădu seama că nu-i mai 
putea urmări, deoarece unde să cauţi o mână de oameni în 
nemărginirea munţilor Făgărașului, pe care ei, ca ruși, nici 
nu-i cunoșteau?! 

Furios și turbând de mânie, rusul se înapoie la cârciuma 
lui Patamachis din Aldești. 


CAPITOLUL 121 E 
UN INEL CARE SALVEAZA DE LA MOARTE 


În timpul acesta, haiducii dispăruseră într-adevăr în 
pădure și râdeau veseli de farsa pe care le-o jucaseră 
cazacilor. Erau atât de glumeţi, atât de gălăgioși, încât 
nimeni n-ar fi zis că, cu o jumătate de ceas mai înainte, 
oamenii aceștia erau ameninţaţi să fie împușcați fără 


cruţare, din porunca unei bestii cu chip de om, pentru care o 
viaţă de om preţuia mai puţin decât un pui de găină. 

Dar deodată, pe când haiducii râdeau mai cu poftă, 
pădurea fu străbătută de un urlet înfricoșător, de un urlet ce 
nu mai avea în el nimic omenesc. 

Și urletul acesta ieșise din pieptul lui Mihu Inimă de Leu. 

— Mioaro... Pio... Dochiţo! strigă el, ca ieșit din minti. 

Într-o clipă, zâmbetul muri pe bazele haiducilor și o 
groază nemărginită se întipări pe chipurile tuturor. 

Colonelul Ispirescu și cu Dan Dragomir mai ales erau de 
nerecunoscut. Chipul lor devenise ca o foaie de hârtie de alb, 
buzele le tremurau murmurând cuvinte neînţelese, iar 
privirile lor înspăimântate alergau de colo până colo căutând 
să zărească printre haiduci chipurile acelora care stăteau 
atât de aproape de inimile lor. 

Dar în zadar cătau cercetător privirile lor. Nici Mioara, 
nici Pia, nici Dochița nu erau acolo. Ele dormiseră în odăiţa 
din han și ivirea neașteptată a dușmanului în faţa șurii, îi 
zăpăcise pe haiduci într-atâta încât niciunul nu-și mai aduse 
aminte că mai erau trei tovarăși de-ai lor care nu 
petrecuseră noaptea în șură. Desfășurarea evenimentelor 
apoi, înfrigurarea fugii, teama de a nu fi descoperiţi în 
fiecare clipă, toate acestea preocupaseră prea mult mintea 
celor pe care moartea îi pândea la doi pași, pentru a le mai 
lăsa vreme să se gândească mai departe. Pe urmă, dacă nu 
se gândise nimeni la cele trei fete era și din pricină că ei se 
știau acolo, în șură, toţi, și fără să judece, fiecare văzând în 
faţa sa mulţimea celorlalți douăzeci și nouă de tovarăși își 
zicea că nimeni nu lipsește. De altfel, totul se petrecuse atât 
de iute, în decurs de câteva minute, pe urmă fuga fusese atât 
de grăbită, încât nimeni nu mai avu vreme să judece situaţia 
în general, pentru ca lipsa celor trei fete îmbrăcate și ele în 
uniforme căzăcești, să fie observată. 

Cu atât mai mare era însă consternarea lor acum. 

Dan Dragomir, cel mai impulsiv din ei, fu și cel dintâi care 
se dezmetici. Fără a spune vreo vorbă se aruncă pe cal și 


dacă colonelul Ispirescu nu-i prindea hăţurile s-ar fi repezit 
ca o nălucă printre copacii pădurii. 

— Unde te duci, omule? strigă colonelul, pe care-l 
podidiseră lacrimile. 

— Mă duc... mă duc să le scap! strigă el ca un nebun. 
Nenorocitul de mine... Mai bine ne predam, mai bine nu-mi 
mai venea gândul nenorocit de a fugi prin acoperiș... Lasă- 
mă domnule colonel... căci mi se întunecă minţile când mă 
gândesc că sărmanele fete au căzut în mâinile câinelui acela 
de locotenent! 

— Vino-ţi în fire, prietene, zise colonelul Ispirescu, 
ștergându-și lacrimile din ochi. Ce vrei să faci singur 
împotriva a o sută douăzeci de cazaci înarmaţi? Coboară de 
pe cal și vino să ne sfătuim. 

— Liniștește-te, Dane, zise și Mihu Inimă de Leu. 
Gândește-te că nu numai ţie ţi-a fost răpită aceea care-ţi este 
mai dragă decât orice pe lumea aceasta! De data aceasta 
suntem trei aceia pe care ne încearcă soarta. Cu gânduri și 
puteri unite însă nu se poate să nu găsim un mijloc de a le 
scăpa pe dragele noastre din ghearele bestiei aceleia de 
locotenent rus. 

— Singurul mijloc care poate fi, zise Dan Dragomir care 
voia să nu mai piardă nicio clipă fără a face ceva pentru 
salvarea iubitei sale, este să-i atacăm pe cazaci și să le 
smulgem prada. Nu odată am mai luptat noi unul contra trei 
și am ieșit învingători! 

— Nu sunt de aceeași părere, zise colonelul Ispirescu. Pe 
lângă faptul că avem cei mai mulţi sorţi să fim învinși de 
numărul mult mai mare al cazacilor riscăm ca prin pripirea 
noastră să înrăutățim soarta copilelor. Căci în urma atacului 
nostru respins ticălosul acela de Dobrotici n-ar mai șovăi o 
clipă să le împuște cu propria lui mână, numai pentru a-și 
vărsa necazul. Întâmplarea de ieri de la han ne-a dovedit 
îndeajuns ce om crud și sângeros este. 

— Dar atunci ce ne rămâne de făcut? se frământa Dan 
Dragomir. 


— Nu ne putem ajunge scopul decât numai prin viclenie. 
Dar și aceasta, numai atunci când vom fi aflat ce are de gând 
locotenentul cu prizonierele! zise colonelul. 

— Părerea mea este, se amestecă în vorbă și Mihu Inimă 
de Leu care până atunci stătuse dus pe gânduri, că Dobrotici 
va duce fetele la comandamentul unităţii sale, la Curtea de 
Argeș. 

— Şi eu cred asta, răspunse colonelul. Dar în orice caz, ar 
trebui să aflăm cu siguranţă. 

— Așa este, zise iarăși Mihu Inimă de Leu, și de aceea mă 
voi strecura eu înapoi, la Aldești. Dincolo de râuleţul 
Râmnicului văd un sat. Voi cumpăra de acolo niște straie 
țărănești și așa deghizat voi izbuti să mă apropii de cazacii 
lui Dobrotici. 

— Merg și eu cu tine, căpitane! zise Dan Dragomir. 

— Nu-i nevoie, Dane! Asta nu este ispravă pentru doi 
oameni. Şi pentru a nu mai pierde vreme, voi porni îndată la 
drum. 

Lui Dan Dragomir nu-i prea plăcu hotărârea lui Mihu 
Inimă de Leu. Dar căpetenia haiducilor observase că atunci 
când era vorba de Dochiţa Bănuţ, prietenul lui era foarte 
iute la mânie, și se temea că, luându-l cu sine să nu-i facă 
vreun bucluc. 

De aceea, Mihu Inimă de Leu își luă rămas bun de la 
prietenii săi după ce hotărâră locul unde să se întâlnească și 
porni singur spre satul Popești, așezat pe parcea cealaltă a 
râulețului Râmnic. 


* * 


Nu plouase de peste două săptămâni și pământul și 
începuse să crape pe alocuri din pricina arșiţei. Spicele 
grânelor, care la poalele munţilor se coc numai în August, 
erau galbene, cu toate că rodul nu se copsese încă și pe 
drumurile nepietruite praful zăcea de-o palmă de gros. 


Din această pricină ceata de cazaci care ieșea tocmai din 
comuna Blidari, aproape că nici nu se vedea din cauza 
norilor de praf care luau naștere sub copitele cailor. Rușii 
înjurau furioși și blestemau ţara aceasta care nu le curăța 
nici măcar praful de pe drumul pe unde umblau ei. 

— Îi voi spune comandantului, îi zicea ofițerul care 
conducea trupa, ajutorului său, să dea ordin ca toţi mujicii 
români să iasă la drum și să curețe șoseaua de praf odată pe 
săptămână. 

— N-ar strica, tătucă! răspunse subofițerul. Praful acesta 
îți usucă gâtul. Dacă n-ar mai fi praf pe drum nici noi nu ne- 
am mai opri la fiecare cârciumă să ne udăm gâtlejul! 

— Nu-mi mai vorbi de cârciumă, căci iar m-apucă dracii! 

— De ce, tătucă? La drept vorbind, cârciuma nu ne-a fost 
cu ghinion. Dacă i-am scăpat pe ticăloșii aceia deghizați în 
cazaci, în schimb am pus mâna pe trei femeiuști, una mai 
chipeșă decât alta și sunt încredinţat că domnul colonel te va 
răsplăti pentru neașteptata pradă pe care i-o aduci. 

— Cred și eu, căci are pentru ce să-mi mulţumească. De 
când sunt n-am văzut femeiuști mai frumoase decât astea! 
Se cunoaște că sunt fete, neveste de boier. Aia cu părul bălai 
mai ales, parcă e o zână din povești! Și după ce se va fi 
săturat colonelul de ea, mi-o ţin și eu câteva săptămâni, căci 
peste un asemenea chilipir nu dai oricând. 

— Eu îţi spun de pe acum, să-ţi fie de bine, tătucă, 
răspunse subofițerul. Numai de... să nu pună domnul colonel 
stăpânire pe ea, cu totul! 

Ofiţerul vru să răspundă ceva, dar în clipa aceea, calul i se 
opri deodată. Odată cu el se opriră și ceilalți cai ai cazacilor 
și când peste câteva clipe vântul care sufla din spate mai 
împrăștie puţin norul de praf, ofițerul zări în mijlocul 
drumului o căruță cu lemne, răsturnată. Și pesemne că 
stăpânul lemnelor mânase caii iute și căruţa se răsturnase în 
plină viteză, căci lemnele erau răspândite pe toată lăţimea 
drumului, așa că, pentru a merge mai departe, cazacii ar fi 
trebuit să coboare de pe șosea și s-o ia prin lanuri. 


Căruţașul, un ţăran cu straie rupte, se trudea să-și pună la 
loc roata, care fugise din osie și pricinuise buclucul. 

— Ticălosul, cum îndrăznești să răstorni căruţa pe drumul 
pe care trebuie să treacă ostașii ţarului? se răsti ofițerul la 
căruţaș. 

— De, boierule, răspunse ţăranul, roata-i roată, n-are 
minte și fuge din osie acolo unde o apucă, fără să-i pese de 
va trece pe drum o cireadă de boi sau un regiment de ostași 
de ai ţarului! 

— Ţine-ţi gura, măgarule! tună locotenentul Dobrotici, 
căci el era. Strânge iute lemnele din drum și fă-ne loc să 
trecem, căci de nu pun să ți se dea douăzeci și cinci de 
cnuturi! 

— De strâns le strâng eu boierule, răspunse ţăranul, 
numai că, vezi dumneata, eu n-am decât două mâini și singur 
o să meargă cam încet. Dar dacă te grăbești, dă-mi câţiva 
cazaci să mă ajute și treaba se va face în câteva clipe. 

— Dar ce crezi tu, bestie de valah, răcni Grișa Dobrotici, 
că soldaţii ţarului sunt făcuţi pentru a strânge lemnele tale 
din drum? Dacă până număr la zece, n-ai curăţat șoseaua 
pun să ţi se dea atâtea cnuturi, câţi bușteni vor mai fi în 
drum. 

— Păi, boierule, răspunse ţăranul ridicând din umeri, ce 
mi-e douăzeci, ce mi-e douăzeci și una de lovituri! Pune-ţi 
cazacii să-și arate vitejia pe spinarea mea și apoi, pentru a fi 
decorat, spune-i ţarului că o sută de ostași de ai lui au reușit 
să bată un biet om căruia i s-a răsturnat căruţa în drum! 

— Ticălosule, porcule, bestie! răcni locotenentul Dobrotici, 
roșu de mânie. Asta însemnează insulta ţarului și se 
pedepsește cu moartea! Ivanov, se adresă el plutonierului. 
Nemernicul acesta este arestat și va fi dus înaintea Curţii 
Marţiale pentru crimă de „lez-majestate*!” 

În câteva clipe ţăranul fu legat de mâini și de picioare și 
după ce-l aruncară în cotiga căruţii, rechiziționate din 


3 Crimă de lezmajestate = jignire adusă persoanei sau autorității 


unui suveran, în țările monarhice, pedepsită de lege ca o crimă. 


Aldești, în care se găseau cele trei prizoniere, convoiul porni 
mai departe. 

Bietul țăran bombănea, blestema, dar nimeni nu-l băga în 
seamă. Cei doi cazaci, care ședeau pe capră, râdeau 
gălăgioși, râdeau și cazacii călări care înconjurau căruţa din 
toate părțile, numai cele trei prizoniere nu râdeau de 
sărmanul om care fusese arestat fiindcă roata căruţii sale nu 
se gândise că pe acolo vor trece ostașii ţarului. 

Tăcute, copleșite de durere și de nesiguranța sorții lor, 
fiecare din ele se gândea cu groază la ceea ce le aștepta în 
captivitatea rusească, așa că aproape nici nu băgaseră de 
seamă ce se petrecuse în jurul lor. Știau că un ţăran fusese 
arestat, dar cine era acest ţăran, ce făcuse el, pentru a i se 
răpi libertatea și a fi legat cobză nu știau și nici nu le venea 
să se intereseze, atât de mult le copleșea propria lor durere. 

Intr-un târziu, Mioara își întoarse capul, zicând: 

— Ce-ai făcut, sărmane... 

Ceea ce urmă însă, nu mai fură cuvinte ci un țipăt 
îngrozitor, un țipăt care trăda bucurie și deznădejde în 
același timp, un țipăt, în care se amesteca groaza și 
fericirea. 

Cu toată mustaţa falsă, cu tot chipul mânjit, cu toată 
înfățișarea lui de sătean nenorocit, Mioara recunoscuse în 
ţăranul prizonier pe Mihu Inimă de Leu și revederea 
iubitului, în situaţia grozavă în care se găsea, o făcu să-și 
piardă cumpătul, să uite de orice precauţie și întorcându-se, 
sări lângă el sărutându-l și dezmierdându-l: 

— Stănislau... scumpul meu Stanislau... tu ești? Dar de ce 
te-au arestat? De ce te-au legat? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Mioaro, zise Mihu Inimă 
de Leu, în șoaptă, fă-te că nu mă cunoști, căci altfel suntem 
pierduţi! Am ieșit anume în calea voastră, ca să aflu unde 
veţi fi duse pentru a vă putea scăpa. Acum însă, așează-te 
iute pe locul tău, căci dacă văd cazacii că ne cunoaștem 
atunci nicio putere din lumea aceasta nu ne mai scapă din 
ghearele lor!. 


— Dar Dan?... Tata? întrebară Dochiţa și Pia, care se 
întoarseră și ele, după Mioara. Ce e cu ei? 

— Au scăpat teferi, toţi! răspunse voinicul. Dar vă rog, vă 
implor, întoarceţi-vă! Cazacii nu trebuie să bage de seamă că 
ne cunoaștem! 

Dochia și Pja se întoarseră, iar Mioara își reluă locul. 

Era însă prea târziu. 

Atenţia cazacilor, care călăreau lângă căruţă fusese atrasă 
de ţipătul Mioarei, așa că ei priviseră nedumeriţi la toată 
scena care se desfășurase între căpetenia haiducilor și iubita 
sa. Împrejurarea că prizoniera cea blondă îl cunoștea atât de 
bine pe ţăranul arestat întâmplător li se păru ciudată și unul 
din ei se duse îndată la locotenentul Dobrotici, spre a-i 
raporta. 

Dobrotici porunci îndată oprirea, apoi veni în galop lângă 
căruţă. 

— Așadar, sunteţi vechi cunoștințe? zise el, batjocoritor, 
uitându-se când la Mioara când la Mihu Inimă de Leu. 

— De cine vorbești, domnule ofițer? întrebă Mihu Inimă de 
Leu, prefăcându-se că nu înţelege. 

— De cine vrei să vorbesc, când mă uit la tine? răspunse 
locotenentul, răstit. 

— De mine? se miră voinicul. Cu cine să mă cunosc eu 
aici? 

— Nu te mai preface, căci toţi cazacii au văzut cum 
prizoniera s-a repezit la tine, speriată, când a văzut că tu ești 
prizonierul. 

— Dumnezeu să-i răsplătească jupâniţei pentru inima ei 
bună, răspunse Mihu Inimă de Leu. Este adevărat că a venit 
lângă mine, dar nu fiindcă mă cunoștea, ci fiindcă eu am 
rugat-o să mă așeze puţin mai bine, căci așa cum m-au 
aruncat soldaţii dumitale în căruţă îmi ieșea umărul din loc 
până la Curtea de Argeș. 

— Așadar nu vă cunoașteţi? Nu v-aţi văzut niciodată? zise 
locotenentul Dobrotici. 


— Acum o văd pentru prima oară, dar Dumnezeu s-o 
fericească fiindcă are suflet bun! răspunse căpetenia 
haiducilor. 

— Ha, ha, ha, izbucni atunci în râs, Dobrotici. Doi oameni, 
care se văd pentru prima oară în viaţă și se sărută de mama 
focului! 

— Cine s-a sărutat, domnule ofiţer? întrebă Mihu Inimă de 
Leu, foarte mirat. 

— Tu și cu prizoniera blondă! 

— Te înșeli, domnule ofițer și cine ţi-a spus asta n-a văzut 
bine. Jupâniţa s-a aplecat peste capul meu pentru a-mi ridica 
umărul din adâncitura cotiugii, dar să mă sărute?... Pe mine, 
un biet ţăran? 

— Mladenov, îi strigă atunci locotenentul cazacului, care 
venise să-i raporteze. L-a sărutat pe omul acesta? 

— L-a sărutat, tătucă! 

— Iurievici, tu ai văzut? 

— Văzut, tătucă! 

— Dar tu, Osipovici? 

— Şi eu, tătucă! 

— Şi tu ai văzut că l-a sărutat, Nicolov? 

— Văzut, tătucă! Și încă l-a sărutat cu atâta foc, cum nici 
pe mine n-o să mă sărute Katușa, când m-oi întoarce acasă 
din ţara asta blestemată. 

— Acum tot mai tăgăduiești? zise Dobrotici, râzând ironic. 

— Tăgăduiesc, fiindcă nu este adevărat, răspunse Mihu 
Inimă de Leu cu hotărâre. 

— Vrei să mă faci să cred că toţi oamenii mei mint și 
numai tu spui adevărul? 

— Oamenii dumitale n-au văzut bine! 

— Oamenii mei au văzut foarte bine și de altfel, acum îmi 
dau seama și de întâmplarea care te-a adus în calea noastră. 
Răsturnarea căruţei în mijlocul drumului s-a întâmplat 
anume, pentru a ne împiedica pe noi să înaintăm, sau 
pentru... da, da, pentru a ne spiona! Așadar ești și tu un 
spion, ca și cele trei prizoniere! Ştii cu ce se pedepsesc 
spionii în timp de război? 


— Nu știu și nici nu vreau să știu, fiindcă eu nu sunt spion! 
răspunse Mihu Inimă de Leu. 

— Dacă nu știi, îţi voi spune eu! zise Dobrotici, râzând 
batjocoritor. Cu asta! 

Zicând aceste cuvinte, locotenentul își scoase pistolul de 
la brâu și-l îndreptă asupra lui Mihu Inimă de Leu, ţintind de 
la doi pași drept în capul voinicului. 

Căpetenia haiducilor încremeni, știa prea bine că ticălosul 
era în stare să-l ucidă fără niciun fel de judecată, deoarece 
nimeni nu i-ar fi cerut socoteală. La comandament ar fi făcut 
un raport că l-a prins spionând și nimeni nu i-ar fi făcut vreo 
imputare. 

— Da, cu un glonte se pedepsesc spionii! zise Dobrotici 
pentru a doua oară și degetul său se așeză pe trăgaci. 

— Îndurare! Îndurare! strigă atunci Mioara Comăneanu și 
sărind din căruță, se aruncă în genunchi în faţa 
locotenentului. Nu este spion! Îndurare! 

— Ha, ha, ha, râse atunci Dobrotici. Vedeţi cum se roagă 
prizoniera pentru omul pe care-l vede pentru prima oară în 
viaţa ei? Complicitatea lor este în afară de orice îndoială. Aș 
putea să-i împușc pe amândoi, acum pe loc. N-o fac însă, 
deoarece vreau ca mai înainte să știu cine sunt, ce spionau și 
pe urmă, în ceea ce te privește pe tine, mititico, poate că-ţi 
voi mai ușura soarta dacă vei fi drăguță cu mine! 

Mioara Comăneanu se roși până în vârful urechilor. Se 
ridică din genunchi și aruncând o privire plină de dispreţ 
locotenentului, își reluă locul în căruţă, fără a mai spune 
vreun cuvânt 

— Mai ești și mândră, fetițo! strigă Dobrotici. Nu vor trece 
însă nici douăzeci și patru de ceasuri și vei fi oiţa cea mai 
blândă de pe suprafața pământului, mai ales după ce vei fi 
făcut cunoștință cu colonelul nostru. 

Cu aceste cuvinte dădu pinteni calului și porni din nou în 
fruntea trapei, care se îndrepta acum în galop, spre Curtea 
de Argeș. 


Colonelul Trahanov, comandantul regimentului de cazaci 
era în culmea fericirii. De două săptămâni fusese mutat cu 
regimentul lui la Curtea de Argeș dându-i-se să 
supravegheze toată regiunea cuprinsă între Râmnic, Slatina 
și Pitești, până la graniţă. În tot ţinutul acesta el era stăpân 
atotputernic și neavând pe nimeni care să-l controleze, putea 
să-și dea frâu liber celor două principale patimi ale sale: 
vinul și femeia. 

Tătar de origine, avea în sânge toată sălbăticia neamului 
său și când se îmbăta mai ales, cruzimea lui îi înspăimânta 
chiar și pe proprii săi ofițeri. Şi din nenorocire pentru 
sărmana populaţie a acestei părți a Munteniei, colonelul 
Trahanov era aproape veșnic beat, deoarece Drăgășanii erau 
sub stăpânirea lui și principala însărcinare a cazacilor din 
regimentul 98, era să descopere prin pivnițele podgorenilor 
vinurile cele mai vechi și să le pornească spre Curtea de 
Argeș. 

Lui Trahanov îi plăceau însă și femeile și aceasta era a 
doua nenorocire abătută asupra populaţiei. Aici, în ţara 
subjugată, putea să pună în practică nestânjenit obiceiurile 
lui de oriental și în decurs de două săptămâni, nu mai puţin 
de treizeci de familii fură aruncate în braţele deznădejdii, 
prin răpirea de către cazaci a fetelor sau a nevestelor. 

Treizeci de copile nevinovate sau femei cinstite erau 
ţinute prizoniere în casa pe care o locuia colonelul Trahanov 
la Curtea de Argeș, treizeci de nenorocite pângărite de 
sălbaticul asiatic, care vroia să-și aibă haremul său. 

Treizeci și patru fuseseră aduse în casa blestemată. Patru 
însă nu mai ieșiră vii de acolo. 

O biată copilă de șaisprezece ani se spânzură îndată după 
ce scăpă din îmbrăţișările tătarului, neputând supravieţui 
rușinii, o alta răpită tocmai în ziua nunţii, își tăie beregata 
cu un ciob de sticlă, mai înainte de a fi căzut pradă patimii 
sălbaticului, iar a treia și a patra fură înjunghiate chiar de 


Trahanov, în furia beţiei, fiindcă îndrăzniseră să se 
împotrivească chemărilor lui de dragoste... 

În fiecare zi, numărul nenorocitelor din haremul lui 
Trahanov se înmulţea cu noi jertfe răpite de cazaci și dacă 
vreuna nu-i plăcea colonelului, acesta o dădea pe mâinile 
ofiţerilor săi, care, în mare parte, erau vrednici de superiorul 
lor. 

În seara aceea, ca de obicei, colonelul Trahanov era iarăși 
în mijlocul victimelor sale și beat mort, se tolănea pe un 
divan lângă o ţărăncuţă din Șuici, care-i fusese adusă chiar 
în după amiaza acelei zile. 

Sărmana fată fusese prevestită de celelalte victime, așa că 
ţinând la viaţa-i tânără, nu se mai împotrivea dezmierdărilor 
dezgustătoare ale tătarului. 

Deodată, cineva bătu în ușă și la strigătul de „intră”, 
apăru în odaie locotenentul Dobrotici. 

— Mâine, mâine la raport, Dobrotici, astăzi n-am timp! 
zise colonelul Trahanov, de îndată ce-și văzu ofițerul. 

— Domnule colonel... încercă Dobrotici să vorbească, dar 
Trahanov i-o tăie scurt: 

— Ţi-am spus că, mâine! Astăzi am și vin bun și femeie 
nostimă, așa că, nu-mi mai trebuie nimic. 

— Am adus patru prizonieri, domnule colonel... zise iute 
Dobrotici, în nădejdea că va stârni curiozitatea superiorului 
său. 

Dar pe colonelul Trahanov îl interesa mai mult ţărăncuţa 
din Șuici, decât prizonierii aduși de Dobrotici. 

— Ofițerul de serviciu să le ia interogatoriul! Și acum, 
pleacă! răspunse colonelul, nepăsător. 

— Da, domnule colonel, dar trei sunt... 

— Dobrotici, răcni colonelul trântind o înjurătură grozavă, 
dacă nu ieși afară, numaidecât, îţi găuresc căpăţâna aia de 
dobitoc! și sfârși cu o nouă înjurătură. 

Locotenentul care-și cunoștea prea bine superiorul, nu 
mai insistă, ci se retrase, mormăind nemulțumit că nu-i 
putuse da raportul colonelului chiar atunci. 


Și dacă Dobrotici ţinea să raporteze chiar în seara aceea, 
nu o făcuse fără un anumit scop. 

El aflase de la vistavoi că fata din Șuici îi plăcuse grozav 
colonelului și atunci trăgea nădejdea ca Trahanov nici să nu 
ceară să vadă prizonierele, ci să-i spună, cum mai făcuse și 
altădată: 

— Luaţi-le voi! 

In chipul acesta, el, care adusese prada, ar fi avut dreptul 
să și-o aleagă pe Mioara, după care îi lăsa gura apă. 

Acum, iată însă că tot planul lui să năruise. Colonelul îi 
poruncise să predea pe prizonieri spre cercetare ofițerului 
de serviciu. Nici măcar nu-i lăsase să-i cerceteze el. 

Mormăind furios, se întoarse la Primărie unde era 
comandamentul și luând în mijlocul a patru cazaci pe 
prizonieri, intră cu ei în odaia ofițerului de serviciu. 

Dobrotici îi raportă căpitanului de serviciu în ce 
împrejurări îi prinsese pe cei arestaţi. 

— Bine, domnule locotenent, răspunse căpitanul, ale cărui 
priviri lacome alergau de la Mioara la Pia și de la Pia la 
Dochiţa, fără a se putea hotărî, la care să rămână. Dumneata 
te poţi retrage. Voi lua eu interogatoriul arestaţilor. 

— Poate că n-ar strica, zise Dobrotici, să rămân și eu aici, 
spre a vă da unele amănunte. 

— Nu este nevoie, răspunse căpitanul care se vedea că nu 
voia să fie  stânjenit de prezenţa locotenentului. 
Interogatoriul cuprinde numai răspunsurile arestaţilor așa 
că nu este nevoie de nicio lămurire. Noapte bună, domnule 
locotenent! 

Hotărât că locotenentul Dobrotici avea ghinion în ziua 
aceea. Trebui să plece cu buzele umflate și din odaia 
ofițerului de serviciu, care spre ghinionul lui, era tocmai un 
căpitan, adică, mai mare în grad decât el și deci, trebuia să 
se supună poruncilor lui. 

După plecarea lui Dobrotici, căpitanul se mai uită odată la 
cele trei prizoniere, apoi se așeză la masă, luă hârtie, toc și 
cerneală și se adresă astfel lui Mihu Inimă de Leu: 

— Să terminăm mai întâi cu dumneata. Cum te cheamă? 


— Gheorghe a Tudosii! răspunse Mihu Inimă de Leu. 

Căpitanul repeta și seria: 

— Pretinde a se numi Gheorghe a Tudosii. 

— De unde ești? urmă căpitanul cu întrebările. 

— Din Popești! răspunse Mihu Inimă de Leu. 

— Pretinde a locui în Popești. Așa! zise căpitanul, după ce 
așternu pe hârtie și fraza de mai sus. Acum te rog să-mi spui 
ce scop ai urmărit răsturnând căruța cu lemne în mijlocul 
drumului? 

— Asta, boierule, e greu să ţi-o spun! 

— De ce? 

— Fiindcă, vezi dumneata, căruța n-am răsturnat-o eu, ci 
roata care a fugit din osie și ce scop va fi urmărit 
blestemata, zău că nu știu. 

— Hm! făcu căpitanul. Care-i meseria dumitale? 

— Păi meseria mea, răspunse prizonierul, e să tai lemne în 
pădure și să le vând pe porumb, ca să aibă boiereasa și 
copiii, ce să bage sub nas. 

— Arată-mi mâna dumitale! urmă căpitanul. 

Prizonierul își arătă mâna stângă. 

— Firește, firește! zise căpitanul, triumfător. Mă gândeam 
eu la asta! Un tăietor de lemne n-are mâini ca ale dumitale, 
prietene. Mâna dumitale nu este o mână obișnuită cu munca, 
nu este o mână plină de bătături, cu pielea groasă, ci mână 
îngrijită, de domn. Meseria dumitale nu este de a tăia lemne 
în pădure, ci cu totul alta. Acum nu mai încape nicio îndoială 
că ești spion. 

— Dar vă rog, domnule ofițer, zise Mihu Inimă de Leu 
trimiteţi pe cineva, până în Popești, să întrebe de mine. Biata 
nevastă-mea trebuie să fie moartă de spaimă că nu m-am 
înapoiat încă acasă. 

— Povești, zise căpitanul. Povești, prietene, pe care eu nu 
le înghit. Un ţăran de rând nu este sărutat așa cum ai fost 
sărutat dumneata de cocoana de colo. Dar arată-mi te rog și 
mâna cealaltă. Firește și asta este la fel! Nu tai dumneata 
lemne, prietene! Dar ce-i asta? Mai arată-mi te rog odată 
mâna! Ce este cu inelul acela pe degetul dumitale? 


În clipa aceea Mihu Inimă de Leu își dădu seama că era 
pierdut. Travestindu-se în grabă, uitase pe deget inelul pe 
care i-l dăruise ca amintire contesa Anastasia Subotkin când 
părăsise castrul roman de la Iglița. Inelul era un obiect de 
mare preţ, cu un safir în care era încrustat blazonul familiei 
Subotkin. De când i-l dăduse contesa Anastasia, Mihu Inimă 
de Leu îl purtase întotdeauna pe deget. Așa s-a întâmplat că- 
l uitase pe deget și acum, când se dădea drept Gheorghe a 
Tudosii din Popești și nu Mihu Inimă de Leu. Ah, inelul 
acesta! Ce să răspundă oare acum în grabă? 

— Inelul acesta? Păi ce să fie cu el, domnule ofiţer! Iacă l- 
am găsit și eu în pădure pe când tăiam lemne. Dar cred că 
nu face nici două parale. Trebuie să fie de aramă. L-am tras 
însă și eu pe deget, să fie acolo. 

— Așa? Ai găsit inelul acesta? Nu dragul meu, n-ai găsit 
inelul acesta! L-ai furat de undeva! 

Ochii lui Mihu Inimă de Leu începură să strălucească 
ameninţător. 

— Nu-i adevărat! Nu l-am furat! tăgădui el, cu toată 
hotărârea. 

— Atunci? 

— Atunci... mai bine mărturisesc adevărul, căci la urma 
urmelor, n-am săvârșit nicio crimă! 

— Să auzim! 

— Inelul acesta mi-a fost dăruit! 

— Dăruit? Ce tot spui? Și de cine, mă rog? 

— De o contesă rusă. 

Răspunsul acesta îl uimi grozav pe căpitanul de cazaci. 

— De o contesă rusă? 

— Da. Odată, pe vremuri, am fost de mare folos unei 
contese ruse din Basarabia, care drept recunoștință mi-a 
dăruit inelul acesta. 

— Şi cum o chema pe contesă? 

— Pe contesă? 

— Da, da, pe contesă! Dar să spui adevărul! 

— O chema contesa Anastasia Subotkin. 


— Aha! Așadar tot nu m-am înșelat! Dumneata nu ești 
tăietor de lemne, căci aceia căruia i-a dăruit contesa 
Anastasia Subotkin inelul acesta, nu era de loc tăietor de 
lemne! Contesa Subotkin a dăruit inelul acesta lui Mihu 
Inimă de Leu, căpetenia haiducilor din Balta Dunării. Da, ea 
l-a dăruit acelui Mihu Inimă de Leu, pe capul căruia 
autorităţile rusești de pe vremuri puseseră un mare premiu, 
deoarece haiducul acesta îndrăznise să prade chiar și un 
transport de aur, însoţit de o întreagă companie de panduri. 
Haiducul acesta, dacă nu mă înșel, este urmărit chiar și 
acum de autorităţile ţării, care, după cât se pare, i-au cam 
pierdut urma. Ei, cucoane, ce zici dumneata de toate 
acestea? Aud? 

— Nu știu de unde știe domnul ofiţer toate acestea, eu 
însă îl încredinţez că nu sunt Mihu Inimă de Leu, de care, de 
altfel, acum aud pentru cea dintâia oară în viaţa mea. În 
orice caz, dacă mă bănuiţi pe mine de asemenea fapte, rău 
faceţi, deoarece, cine vi le-a spus, oricine ar fi el, n-a spus 
adevărul. 

— Așa? N-a spus adevărul? Ei bine, află că toate acestea le 
știu de la contesa Anastasia Subotkin, sora mea! 

— Sora dumneavoastră? 

— Da. Eu sunt căpitanul conte Felix Subotkin. 

— Căpitanul... 

— Aha! Mai tăgăduiești și acum, cucoane? Cum? Dar de ce 
ai tăcut așa, deodată? 

— Domnule conte, dacă toate acestea le știți de-a dreptul 
de la sora dumneavoastră atunci fără îndoială că știți și în ce 
împrejurări am primit eu inelul acesta! 

— Ce însemnătate au împrejurările! În ceea ce privește 
inelul, când vei atârna în furcă, ţi-l voi trage frumos de pe 
deget! Căci de atârnat în furcă, vei atârna prietene! De asta 
cred că ești încredinţat și dumneata... De aceea, ai face bine 
să te și pregătești de moarte. Paharul dumitale s-a umplut cu 
ultima-ţi ispravă, încercarea de spionaj de astăzi! 

Dar Mihu Inimă de Leu nici nu tresări măcar. În schimb 
Mioara, Pia și Dochiţa tremurau ca varga. Pentru ele totul 


era pierdut și nu se mai îndoiau că odată cu revărsatul 
zorilor se va fi sfârșit cu căpetenia haiducilor. 

Pe Mioara o podidiră lacrimile și era gata să-și piardă 
cunoștința. Numai curajul și hotărârea iubitului său o mai 
țineau pe picioare. 

— Ce vorbe sunt acestea? Pentru ce? 

— Fiindcă aș vrea să vă spun ceva! 

— N-ai decât să spui tot ceea ce vrei, răspunse căpitanul 
Subotkin. Justiţia armatei rusești n-are taine faţă de ostașii 
săi. 

— Nu este vorba de o armată rusă, ci de o chestiune 
familiară, care nu trebuie să fie auzită decât de 
dumneavoastră. 

— Chestiunile familiare ale unui om care mai are de trăit 
câteva ceasuri pot fi cunoscute de oricine! 

— Nu este vorba de chestiunile mele familiare și refuzul 
dumneavoastră mă miră în cel mai înalt grad. 

— Te miră? De ce mă rog? 

— Fiindcă însemnează că vă este teamă să rămâneţi 
singur într-o odaie cu Mihu Inimă de Leu chiar și când 
acesta este legat cobză. 

— Mie să-mi fie teamă? exclamă ofiţerul. 

— Dacă nu vă este teamă de mine, atunci pe semne că vă 
temeţi de aceste trei doamne. In orice caz, n-aş fi crezut ca 
un ofiţer rus și încă un conte Subotkin, să se teamă de trei 
femei lipsite de orice armă! 

Cuvintele lui Mihu Inimă de Leu își atinseră scopul... Ca 
orice aristocrat... așa și contele Felix Subotkin era mândru și 
nu admitea ca mândria lui să fie călcată în picioare, curajul 
lui să fie pus la îndoială, nici chiar de un condamnat la 
moarte. 

— Cazaci, se întoarse el spre cei patru soldaţi, părăsiţi 
odaia aceasta. Părăsiți nu numai odaia, dar chiar și localul 
comandamentului. Vreau să-i arăt acestui domn că un ofiţer 
al țarului și un conte Subotkin, nu se teme de umbra sa. 

Cazacii se supuseră și părăsiră încăperea. 


După aceea Subotkin se întoarse spre Mihu Inimă de Leu 
şi-i zise: 

— Vorbește! 

— Domnule conte, începu Mihu Inimă de Leu, căutând să 
gâdile vanitatea ofițerului, fiind încredinţat că așa își poate 
ajunge scopul, mai înainte de toate ţin să vă mărturisesc că 
sunteți primul om care îndrăznește să rămână singur faţă în 
față cu Mihu Inimă de Leu, chiar când acesta este legat de 
mâini și de picioare. Legenda spune că aș avea puteri 
supraomenești și tocmai de aceea curajul dumneavoastră 
merită toată lauda. Se vede că sunteţi un conte Subotkin! 

— Mulţumesc! zise căpitanul, vădit măgulit. Să trecem 
însă, la ceea ce voiai să-mi spui! 

— Domnule conte, urmă Mihu Inimă de Leu dacă 
dumneavoastră cunoașteţi împrejurările în care mi-a dăruit 
contesa Anastasia Subotkin inelul acesta, atunci nu se poate 
să nu știți și ce mi-a spus sora dumneavoastră cu prilejul 
acela. 

— Hm! Da, da! Dar ce a spus sora mea? 

— Sora dumneavoastră a spus următoarele: „Primește, te 
rog, inelul acesta ca o amintire din partea mea. Dacă s-ar 
întâmpla vreodată să ajungi în vreo mare încurcătură, 
trimite-mi inelul acesta și voi face tot ce-mi va sta în putinţă, 
pentru a-ţi fi de folos.” Domnule conte, cuvintele acestea au 
fost rostite de o contesă Subotkin. Nădăjduiesc că 
dumneavoastră, care sunteți tot un conte Subotkin, veţi ţine 
cuvântul dat de un membru ai familiei dumneavoastră. 

Căpitanul rămase vădit impresionat de cuvintele lui Mihu 
Inimă de Leu. 

Timp de câteva minute rămase tăcut privind nehotărât 
înaintea sa. După aceea începu să tușească și să umble de 
colo până colo prin odaie. 

— Mii și mii de trăsnete și bombe! Dumneata m-ai strâns 
grozav cu ușa. Acum știu hotărât că ești un spion și încă nu 
un spion de rând, ci unul foarte, foarte primejdios. Afară de 
aceasta, mai ești și căpetenia unei cete de haiduci, care a 
dat mult de lucru autorităţilor rusești de pe vremuri. Fără 


îndoială că acum puneai iarăși ceva la cale și dacă oamenii 
noștri nu puneau mâna pe dumneata cine știe ce ispravă mai 
aflam despre faimosul Mihu Inimă de Leu. Dar mii și mii de 
bombe, ceea ce mi-ai spus, m-a pus cu botul pe labe. Ştiu 
prea bine că sora mea îţi este foarte îndatorată dumitale. I-ai 
scăpat nu numai viaţa, ci chiar și mai mult decât atât, ai 
scăpat-o de la o soartă cumplită pe care ar fi avut-o alături 
de soţul pe care și-l alesese. Știu că sora mea este obligata 
dumitale și ceea ce este și mai mult, știu că, într-adevăr ţi-a 
spus cuvintele pe care le-ai rostit mai adineauri. Știu că, și-a 
dat cuvântul să îndeplinească orice dorință aducătorului 
acestui inel. Ei, bine, eu voi îndeplini cuvântul dat de un 
membru al familiei Subotkin. Un Subotkin este dator, dacă-i 
stă în putinţă, să săvârșească ceea ce a făgăduit un alt 
Subotkin. Dar mii și zeci de mii de draci, cum să ţin eu 
făgăduiala sorei mele? Căci dacă se află la comandament 
cine ești dumneata, nu este putere în lumea aceasta, care să 
te poată scăpa de la ștreang. Pe capul dumitale este pus un 
mare premiu și zău că autorităţile rusești ar fi foarte 
mulțumite dacă l-ar ști plecat din lumea aceasta pe acela 
care le-a pricinuit și le mai poate pricinui și de acum înainte, 
atâta bătaie de cap. Cu toate acestea, vreau să-ţi arăt că 
sunt un adevărat conte Subotkin și că voi ţine cuvântul dat 
de Anastasia Subotkin. Mihule Inimă de Leu, voi face, ceea 
ce ar însemna propria mea pieire dacă s-ar afla. Îţi voi reda 
libertatea. 

— Firește că și acestor doamne, nu-i așa, domnule conte? 
zise Mihu Inimă de Leu. 

— Asta nu! răspunse contele căpitan. Dumneata ai salvat 
viaţa sorei mele, eu o salvez pe a dumitale. Preţul ar fi prea 
mare, ca în schimbul unei vieţi, să-ţi dăruiesc patru. 

— Credeam, zise atunci Mihu Inimă de Leu cu viclenie, că 
viaţa unui membru al familiei Subotkin preţuiește nu cât 
patru, ci cât patruzeci de alte vieţi. Se pare însă că, pus în 
cumpănă, un Subotkin preţuiește tot atât, ca și alt muritor. 

Insinuarea lui Mihu Inimă de Leu își ajunse scopul și de 
data aceasta. 


El cunoștea prea bine trufia nobililor și mai ales a celor 
ruși. Cum putea să admită un conte Subotkin că un Subotkin 
preţuiește tot atât ca și un alt muritor de rând? 

— Mii și mii de tunete și vijelii, exclamă căpitanul, tare 
încurcat. Dumneata știu că mă strângi cu ușa! Acum îmi dau 
eu seama de ce te-ai făcut dumneata atât de vestit. Ești omul 
cel mai viclean de pe toată suprafaţa pământului. Firește că 
un Subotkin preţuiește mai mult decât patru vieţi omenești 
și nu-mi este îngăduit mie, contelui Felix Subotkin, să dau o 
dovadă contrară. 

Cu aceste cuvinte se mai uită odată cu jind la cele trei 
prizoniere, îmbrăcate tot în uniformă căzăcească, apoi urmă 
astfel: 

— Bine, fie! Le voi reda libertatea și acestor doamne, însă 
numai cu o singură condiţie. 

— Puneti condiţia, domnule conte. 

— Condiţia mea este, să-mi dai mie inelul pe care ţi l-a 
dăruit sora mea. Valoarea ţi-o voi plăti în bani. 

— Vă rog, domnule conte! Poftiti, aici aveţi inelul! 

— Te rog, te rog, nici prin minte nu mi-a trecut să te 
jignesc. Dar pentru mine inelul acesta are o valoare 
nepreţuită. El este purtat întotdeauna de fata cea mai în 
vârstă a familiei Subotkin și nu se desparte de el decât 
numai atunci când se mărită. La cununie, ea este obligată a-l 
înmâna șefului familiei care-l încredinţează următoarei fete a 
familiei. Inelul acesta îl are familia noastră de aproape două 
sute de ani. Ea îl are de la ţarul Petru cel Mare. De atunci și 
până acum n-a lipsit din familia noastră. Tocmai 
împrejurarea că sora mea a călcat acest obicei al familiei 
noastre, mi-a dovedit cât de recunoscătoare trebuie să se 
simtă ea faţă de dumneata, fiindcă ai scăpat-o de legătura 
care urma s-o unească pentru totdeauna de boierul Panait 
Fotache. Cu toate acestea, eu aș dori ca inelul să reintre în 
stăpânirea familiei Subotkin, deoarece se spune că fata care 
poartă inelul acesta, se va mărita în decurs de un an. Ori, în 
familia noastră, a Subotkinilor, sunt astăzi, nu mai puţin de 


șaptesprezece fete de măritat, care, toate, toate râvnesc la 
inelul acesta! își sfârși cuvântarea căpitanul, râzând. 

— Vă rog, domnule conte, în asemenea împrejurări îmi va 
face chiar o plăcere să vă înapoiez inelul și doresc din tot 
sufletul ca în decurs de un an, nicio fată din familia Subotkin 
să nu mai râvnească la inelul acesta. 

Fără a mai șovăi, Mihu Inimă de Leu și trase inelul de pe 
deget și-l înmână căpitanului. 

— Sunteţi liberi, toţi patru! zise contele căpitan. Dar cum 
faceţi să părăsiți comandamentul și orașul? 

— Nu știu încă, domnule căpitan, răspunse Mihu Inimă de 
Leu, îngândurat. Dar voi născoci eu ceva. 

Căpitanul începu să se plimbe din nou, de colo până colo, 
prin odaie și din când în când, privirile lui alunecau spre cele 
trei fete. Privirile acestea însă, nu mai aveau însemnătatea 
privirilor de mai înainte ale căpitanului. Ele nu mai trădau 
pofte josnice, ci dimpotrivă, îngrijorare pentru soarta celor 
trei femei. 

— Așteptaţi-mă puţin aici! zise căpitanul, în cele din urmă. 
Voi încerca să vă scot din oraș, fără să vi se întâmple vreo 
neplăcere. 

Cu aceste cuvinte, căpitanul dispăru. 

Rămase singur cu căpetenia haiducilor, Pia și Dochiţa nu 
știau cum să-i mulțumească lui Mihu, pentru că le scăpase 
de la cumplita soartă de care nu se mai îndoiau nici ele că le 
va aștepta în lagărul rusesc, iar Mioara, apropiindu-se de 
iubitul său, își lipi capul de pieptul voinicului. 

— Stanislau, dragă Stanislau, îngână ea. Ce ne-am fi făcut 
noi, fără de tine? Niciodată n-am mai fi scăpat din mâinile 
acestor oameni sângeroși. 

— Să nu ne grăbim, Mioaro, să nu ne bucurăm prea de 
timpuriu! zise căpetenia haiducilor, îngândurat. Încă n-am 
scăpat din lagărul rusesc și chiar când vom părăsi Curtea de 
Argeș, primejdia tot ne va mai pândi, deoarece prietenii 
noștri ne așteaptă în pădurea de la Popești, până unde mai 
avem de mers o bună bucată de drum, printr-un ţinut 


cutreierat de patrule rusești. Să nădăjduim însă că 
Dumnezeu ne va ajuta și de acum înainte. 

În clipa aceea ușa se deschise și în pragul ei se ivi 
căpitanul Subotkin, încărcat ca un vânzător ambulant. 

El aducea patru mantale căzăcești, patru puști și chiar și o 
pereche de cizme, pentru Mihu Inimă de Leu care purta 
opinci țărănești. 

In câteva clipe, fetele îmbrăcară mantalele, își luară 
puștile pe umăr, își traseră cușmele pe ochi și erau gata de 
plecare. 

La Mihu Inimă de Leu însă deghizarea se poticni. Cea mai 
lungă dintre mantalele aduse, nu-i ajungea decât până la 
genunchi, astfel că de sub ea i se vedeau ițarii albi. 

Căpitanul Subotkin luă atunci din cui pelerina sa de ofițer 
și o puse pe umerii lui Mihu. Aceasta îi acoperea iţarii, dar în 
schimb avea alte două părţi rele. 

Căpitanul Subotkin avea de gând să-i scoată pe prizonieri 
din oraș mergând cu ei, ca și cu o patrulă de noapte spre a 
face rondul. Dar o patrulă alcătuită din cinci oameni nu 
putea avea doi ofiţeri. In al doilea rând, pelerina căpitanului 
făcea parte din uniforma de gală a ofițerului și era albă, deci 
foarte bătătoare la ochi. 

— Mii și mii de trăsnete și fulgere! tună contele Felix 
Subotkin. N-ai putut și dumneata să crești mai puţin ca să-ţi 
vină mantaua? Ce ne facem acum? 

Mihu Inimă de Leu se gândi o clipă, apoi își dezbrăcă 
pelerina și întorcând-o cu dosu-i negru în afară și-o aruncă 
pe umeri. 

— Așa nu merge? 

— Bravo, de minune! strigă căpitanul. Numai să bagi de 
seamă, să nu faci pași prea mari ca să nu se vadă căptușeala 
albă. Acum, ascultați! Eu voi merge înainte, la un pas după 
mine, vei veni dumneata, Mihule, ca subofițer, după 
dumneata vor veni două din doamne, iar a treia va încheia 
patrula. Nimeni nu va rosti niciun singur cuvânt. La orice 
întrebare voi răspunde numai eu! M-aţi înţeles? 

— Da! 


— Atunci, cu Dumnezeu înainte! zise căpitanul și 
deschizând ușa, ieși în curtea comandamentului. 

După el ieșiră Mihu Inimă de Leu, Mioara, Pia și Dochiţa, 
în ordinea hotărâtă de căpitan. 

Patrula condusă de căpitanul Subotkin părăsi curtea 
primăriei și o luă pe strada Mare îndreptându-se spre podul 
de peste Argeș. 

La ora aceea nimeni nu mai era pe străzi. Cârciumile în 
schimb erau pline de cazaci. 

Patrula ajunse fără nicio neplăcere până la pod. Aici însă 
veghea câte o sentinelă și la un capăt și la celălalt. 

Spre a fi sigur că-și va scăpa protejaţii contele Subotkin 
hotări să-i ducă până dincolo de pod. 

El se opri în faţa primei sentinele, îl întrebă dacă n-a 
observat nimic neobișnuit, apoi trecu podul și făcu același 
lucru cu sentinela de la celălalt capăt al podului. 

Pe urmă mai făcu vreo două sute de pași și se opri. 

— De aici înainte puteţi merge fără teamă! zise el, 
întinzându-i mâna lui Mihu Inimă de Leu și salutând 
militărește pe cele trei femei. 

După aceia făcu stânga-mprejur și se întoarse pe drumul 
pe care venise. 

Cei patru prizonieri eliberaţi se uitară timp de câteva clipe 
adânc mișcaţi în urma contelui Subotkin, pe urmă porniră pe 
drumul ce ducea spre Tigveni. 

— În primul sat vom încerca să închiriem o căruţă, zise 
Mihu Inimă de Leu, căci până în pădurea Popeștilor unde ne 
așteaptă prietenii e cale lungă și voi nu veţi putea rezista. 

— Gândul că am scăpat din mâinile cazacilor ne dă puteri 
de a merge și până la capătul pământului! răspunse Dochiţa 
Bănuţ. 

— Să nu ne supra-preţuim, căci... 

Dar Mihu Inimă de Leu n-apucă să sfârșească vorba căci 
din pădurea care mărginea drumul pe ambele părți, ieșiră la 
iveală, ca din pământ, vreo treizeci de călăreţi, cu puștile 
îndreptate asupra fugarilor. 


— Nicio împotrivire, căci sunteţi pierduţi! tună un glas 
sonor, pe rusește. 

— Dane, tu ești? strigă Mihu Inimă de Leu, în culmea 
fericirii. 

— Căpitane, tu? se minună Dan Dragomir care-i atacase 
pe presupușii ruși cu toată ceata haiducului. Să fie adevărat, 
sau închipuirea își bate joc de mine?... Dochiţa... Mioara... 
Pia! 

Voinicul român nu se mai putu stăpâni și coborând de pe 
cal, se repezi la Dochiţa, pe care luând-o în braţe ca pe un 
fulg, o copleși cu sărutările sale. 

Colonelul Ispirescu sări și el de pe cal și cine ar putea 
descrie bucuria bătrânului soldat când își revăzu copila 
alături de el! 

După ce mai trecu bucuria revederii Mihu Inimă de Leu 
trebui să istorisească din fir în păr tot ce se întâmplase cu el 
și cum scăpase din captivitate. 

— Acum, după ce Domnul ne-a ajutat să fim iarăși 
împreună, zise colonelul Ispirescu, să nu mai pierdem 
vremea și să ne îndreptăm îndată spre graniță. 

— Eu aș avea o rugăminte, zise Mihu Inimă de Leu. 

— Care? întrebă colonelul. 

— Să mai rămânem măcar o singură zi, prin apropierea 
Curţii de Argeș. 

— Pentru ce? întrebă Ispirescu, adânc mirat, neputând 
pricepe scopul urmărit de căpetenia haiducilor. 

— Nu mă întrebaţi, răspunse Mihu Inimă de Leu, vă asigur 
însă că dacă-mi îndepliniţi această dorinţă, veţi aduce 
nepreţuite servicii populaţiei acestui ţinut. 

— Totuși, am dori să știm și noi pentru ce vrei să ne mai 
primejduim viaţa, rămânând în apropierea comandamentului 
rusesc? zise colonelul Ispirescu, neplăcut atins de 
neîncrederea pe care i-o arăta Mihu Inimă de Leu. 

— M-aţi înţeles greșit, domnule colonel, urmă căpetenia 
haiducilor. Dacă nu v-am dezvăluit scopul amânării trecerii 
graniței, este numai fiindcă voiam să cruţ de câteva clipe de 
groază pe cele trei fete care ne însoțesc. 


— Când ne-am hotărât să pornim la luptă, zise atunci 
Dochița, războinică, știam că vom trece prin clipe de groază, 
așa că nu văd pentru ce ai căuta să te ascunzi de noi. 

— Bine, fie! răspunse căpetenia haiducilor. Ca să ajungeţi 
aici, cred că aţi trecut și voi prin Popești! 

— Nu, zise Dan Dragomir, n-am trecut prin niciun sat. Din 
marginea pădurii am văzut trupa locotenentului Dobrotici 
trecând pe șosea și atunci l-am trimis pe Niculiţă până la 
podul de peste Râmnic, sub care ascunzându-se să vadă cum 
erau duse prizonierele. Care nu ne-a fost mirarea când 
înapoindu-se, Niculiţă ne-a spus că în căruţa prizonierelor 
mai era și un ţăran legat cobză! Ne-am dat seamă îndată că 
acest ţăran nu puteai fi decât tu și atunci am hotărât să vă 
urmărim pas cu pas, pentru ca la momentul prielnic să vă 
putem scăpa din ghearele cazacilor. Din nefericire, 
momentul prielnic nu s-a ivit și așa a trebuit să vedem 
neputincioși cum sunteţi duși la Curtea de Argeș. Când v-am 
atacat pe voi, nu departe de podul Argeșului, am crezut că 
sunteţi vreo patrulă rusească de la care nădăjduiam să aflăm 
unde aţi fost închiși, spre a vă putea elibera. Furișându-ne 
deci prin marginea pădurilor, n-am trecut nici prin Popești și 
nici prin alt sat. Dar de ce ne întrebi asta? 

— Fiindcă, reluă căpetenia haiducilor, în oricare sat și mai 
ales în Popești aţi fi aflat despre grozăviile care se petrec la 
Curtea de Argeș. Acum trei zile, anume, o patrulă de cazaci 
a năvălit în satul Popești și a adunat toată lumea la primărie. 
Aici apoi comandantul patrulei, se pare că tot locotenentul 
Dobrotici, le-a poruncit fetelor și nevestelor până la douăzeci 
și cinci de ani să treacă deoparte. Din aceste fete și neveste 
apoi comandantul patrulei a ales patru pe care le-a urcat pe 
cai, lângă cazaci și a pornit cu ele spre Curtea de Argeș. Doi 
flăcăi, care se rugaseră de locotenent să nu le răpească 
logodnicele au fost împușcați ca niște câini. Cele patru femei 
răpite au fost duse apoi în faţa comandantului regimentului, 
un colonel de origină tătară, unul Trahanov și acesta a 
poruncit ca cea mai frumoasă din fete să fie dusă la el acasă. 


Pe celelalte trei, le-a dat pe mâna ofiţerilor săi, care după ce 
le-au batjocorit, le-au trimis înapoi în sat. 

— Îngrozitor! exclamă colonelul Ispirescu. 

— Asta nu este nimic, urmă Mihu Inimă de Leu și pe urmă 
povesti tot ceea ce aflase în Popești, despre cruzimea și 
josnicia colonelului Trahanov. 

— Am socotit că este de datoria noastră, a acelora care 
pornim să luptăm pentru dezrobirea românilor de dincolo de 
Carpaţi, sfârși Mihu Inimă de Leu, să-i scăpăm pe românii de 
aici de sălbăticia acestei bestii cu chip de om. 

Toţi cei care ascultaseră istorisirea căpeteniei haiducilor 
rămaseră încremeniţi. 

Colonelul Ispirescu se apropie de Mihu și-l îmbrăţișă cu 
lacrimi în ochi. 

— Sărutarea aceasta, zise el adânc mișcat, este semnul 
recunoștinţei pe care ţi-o poartă națiunea română. Eşti 
străin de neamul acesta și totuși, ești gata să-ţi jertfești viaţa 
când este vorba să pui capăt unei nedreptăţi. 

— V-am mai spus, răspunse Mihu Inimă de Leu, că pildă 
mi-a fost un român, prietenul nostru Dan Dragomir, care la 
Varșovia, străin de națiunea poloneză, n-a șovăit să pună 
mâna pe armă pentru a pedepsi nevolniciile asupritorilor. 

— Şi el și dumneata sunteţi adevăraţi eroi, zise colonelul 
Ispirescu, și ne vom supune întru totul, hotărârilor pe care le 
vei lua. Şi fiindcă este vorba de pedepsirea unui ticălos, vom 
rămâne în jurul Curţii de Argeș nu o zi, nu o săptămână, ci 
atât timp cât va fi nevoie spre a îndepărta pacostea de pe 
capul populaţiei acestui ţinut. 


* 
x * 


Înapoindu-se la comandament, căpitanul Subotkin dădu 
îndată alarma despre dispariția prizonierilor. 

El părăsise clădirea primăriei cu Mihu Inimă de Leu și 
cele trei fete, tocmai când se schimba garda, așa că, în odaia 


de lângă poartă, unde se găsea corpul de gardă, nu se afla 
nimeni și nu-l văzuse ieșind pe poartă, decât sentinela. 
Acesta era un om de pe moșia sa și-i porunci să nu spună 
nimănui că-l văzuse întovărășit de alți patru cazaci, căci îi va 
da la întoarcerea acasă, câteva prăjini de pământ și-l va face 
gospodar. 

În asemenea împrejurări, reîntors la comandament dădu 
alarma și porni toată garda pe urmele fugarilor. 

Firește că ostașii se înapoiară cu mâinile goale. 

A doua zi de dimineaţă, căpitanul Subotkin se prezentă la 
raport și-i spuse colonelului cele petrecute. 

Trahanov se înfurie peste măsură, mai ales când află că 
printre prizonieri se găseau trei femei de toată frumuseţea și 
porunci ca fugarii să fie găsiţi, din pământ, din iarbă verde, 
căci de nu va fi vai și amar de toată lumea. 

Locotenentul Grișa Dobrotici, care avea necaz pe contele 
Subotkin, fiindcă acesta era din neam nobil și el se trăgea 
numai dintr-o familie de negustori sârbi, pripășiţi cine știe 
cum prin Rusia, se hotări să cerceteze și el misterioasa 
dispariţie a prizonierilor. Necazul lui împotriva lui Subotkin 
crescuse și mai mult, în urma celor petrecute în ajun, când 
contele nu-i îngăduise să fie faţă la luarea interogatoriului 
prizonierilor. Dobrotici era încredinţat că Subotkin le 
ascunsese undeva pe cele trei prizoniere pentru a și le ţine 
pentru sine și gândul acesta îi umplu sufletul josnic de dorul 
de a se răzbuna. 

El cercetă casă cu casă, toate locuinţele argeșenilor, iar 
când căutarea aceasta nu dădu niciun rezultat atunci se 
gândi să mai întrebe odată sentinelele. Poate că Subotkin va 
fi dus prizonierele undeva, afară din oraș. 

Sentinela de la poartă, cu gândul la răsplata ce-l aștepta 
acasă, declară că nu este nimic, că n-a văzut pe nimeni, 
ieșind pe poartă, afară de căpitanul de serviciu. 

La fel declarară și celelalte sentinele, până la cazacii, care 
făcuseră de pază la pod. 


Interogaţi cu asprime de către Dobrotici, aceștia declarară 
că l-au văzut pe căpitanul Subotkin trecând podul, dar 
întovărășit de patru cazaci și nu de trei femei. 

— Şi cazacii s-au înapoiat odată cu domnul căpitan? 
întrebă Dobrotici. 

— Nu, nu s-au mai înapoiat! 

În aceeași clipă năvăli în odaia lui Dobrotici și plutonierul 
Ivanov. 

— Tătucă, tătucă, ia te uită ce am găsit în marginea 
pădurii de după pod. 

Cu aceste cuvinte subofițerul desfăcu o pelerină 
ofițerească de gală. 

— Acum ești al meu, mândre conte Subotkin! strigă 
Dobrotici și luând pelerina cu sine, alergă într-un suflet la 
comandant căruia îi povesti toate cele aflate. 

Trahanov sfârșise tocmai prânzul, care pentru el era un 
nou prilej pentru a goli câteva sticle de Drăgășani vechi. 

— Să vină căpitanul Subotkin, urlă el, după ce primi 
raportul lui Dobrotici. Să vie ticălosul, mi-a șterpelit de sub 
nas cele trei femei! 

Dobrotici alergă în goană până la locuinţa căpitanului, 
făcându-și o plăcere drăcească, din a-l vedea pe Subotkin 
cum schimbă feţe-feţe, când îi spune că domnul colonel îl 
cheamă la raport din nou. 

— Du-te și spune-i că voi veni îndată! răspunse Subotkin. 

— Domnul colonel mi-a poruncit să vă însoțesc! zise 
Dobrotici, care se temea că văzându-se descoperit, căpitanul 
să nu fugă. Granița era doar atât de aproape! 

Subotkin își mușcă buzele de ciudă, dar n-avea încotro, 
trebuia să se supună ordinului. 

Iși aruncă deci dolmanul pe umeri, își încinse sabia și 
însoţit de locotenentul Dobrotici, porni spre locuinţa 
comandantului. 

Trahanov era încă tot la masă și până să se înapoieze 
Dobrotici, mai golise două sticle cu vin. 


— Ei, domnule căpitan, zise colonelul, de-abia mai 
ţinându-se pe picioare de beţie. Vrei să ne spui și nouă unde 
ai ascuns cele trei porumbiţe? 

— Mă iertati, dar nu știu despere ce porumbiţe vorbești! 
răspunse Subotkin. 

— Nu știi? exclamă Trahanov, sughițând. Atunci să-ţi 
amintesc eu! Despre cele trei prizoniere pe care ți le-a 
predat spre cercetare, ieri seară, locotenentul Dobrotici. 

— Aș vrea să știu și eu unde sunt, domnule colonel! 
răspunse căpitanul conte. 

— Așadar, zici că nu știi? 

— Nu! 

— Atunci să te ajutăm noi să le găsești! Ieri noapte, 
ofițerul de serviciu a trecut podul cu patru cazaci. Acești 
patru cazaci erau cei patru prizonieri. Ofiţerul s-a înapoiat, 
prizonierii nu s-au mai înapoiat în oraș. Acum crezi că vei da 
de urma fugarilor? 

— Nu, fiindcă eu nu știu nimic din ceea ce ați spus 
dumneavoastră acum! 

— Nu știi nimic? Ciudat! Dar pelerina aceasta o cunoști? A 
fost găsită la marginea pădurii de peste podul pe care au 
fugit prizonierii! 

— N-o cunosc! 

— Nu? exclamă colonelul batjocoritor. Mi se pare ciudat, 
căci, uite, aici pe căptușeala de mătase, sunt brodate două 
litere, F și S, încălecate de o coroană cu nouă capete. După 
câte știu eu, coroana cu nouă capete este coroană de conte, 
ori, conte nu ești decât dumneata în tot regimentul. Afară de 
aceasta literele F și S se potrivesc de minune cu Felix 
Subotkin! Aud? 

— Bănuiala dumneavoastră este jignitoare, domnule 
colonel, răspunse căpitanul Subotkin, și protestez împotriva 
învinuirii ce mi se aduce. Dacă totuși mă credeţi vinovat, 
trimiteţi-mă înaintea Curţii Marţiale care mă va judeca. 

— Dumneata uiţi, domnule căpitan, răspunse Trahanov 
care începuse să se înfurie din pricina mândriei ofițerului, că 
aici suntem în ţară dușmană, deci pe front, și că pe temeiul 


legilor militare, în anumite ocazii, comandantul de unitate 
este el însuși judecător. 

— Eu însă, răspunse căpitanul cu aceeași hotărâre, nu pot 
fi judecat de dumneavoastră deoarece fapta de care sunt 
învinuit nu face parte din acelea care trebuiesc pedepsite pe 
loc, fără nicio cercetare. 

— Hm! făcu colonelul, batjocoritor. Spionajul în front, 
pactizarea cu dușmanul, se pedepsește pe loc, fără 
cercetare, prin plutonul de execuţie. 

— Spionaj... pactizare cu dușmanul? bâlbâi Subotkin, 
făcându-se alb ca varul. 

— Se pare că nu prea ești lămurit! râse Trahanov, cu o 
plăcere diabolică. Să te lămuresc eu domnule căpitan! 
Prizonierii erau spioni, femei îmbrăcate în uniforme 
căzăcești. Aceasta o dovedesc toţi oamenii locotenentului 
Dobrotici. Dumneata i-ai ajutat pe acești spioni să fugă, deci 
și dumneata ești spion și ai pactizat cu dușmanul. 

— Nu este adevărat, strigă contele Subotkin, care se 
vedea pierdut. N-am pactizat cu niciun dușman. Învinuirea 
ce mi se aduce nu este dovedită și cer să fiu trimis în fața 
Curţii Marţiale! 

— Îţi citesc gândurile, domnule căpitan! răspunse 
colonelul Trahanov, cu același zâmbet diabolic pe buze. Ai 
vrea să te trimit la Curtea Marţială, unde mulțumită averii 
dumitale și a numelui pe care-l porți ai izbuti să ieși basma 
curată. Dar aceasta nu se va întâmpla. Vinovăţia dumitale 
este stabilită. Santinelele de la pod, pelerina cu iniţialele!... 
Deci, sau mărturisești unde ai dus prizonierele și atunci mă 
voi mai răzgândi asupra pedepsei ce să-ţi dau, sau dacă nu, 
peste un sfert de ceas vei sta în fața plutonului de execuţie! 

Căpitanul Subotkin era mai mult mort decât viu. Își dădea 
seama că era pierdut. Colonelul, care nici altfel nu-l prea 
avea la suflet, întorsese lucrurile astfel încât tot regimentul 
îl va socoti ca pe un trădător, cu toate că în realitate nu era. 
Nu se va găsi nimeni care să pună o vorbă pentru el și în 
consecință va cădea pradă acestui sălbatic care nu va 
întârzia să-l împuște. Dându-și seama de toate acestea, se 


resemnă și se gândi să moară măcar într-un chip mai demn 
de rangul și de gradul său. 

— Domnule colonel, zise el, săvârșiţi o nedreptate, de care 
va trebui să daţi socoteală, atât pe pământ, cat și în cer. 
Neamurile mele vor ști să dea adevărul la iveală și atunci 
veţi avea să răspundeţi pentru fapta dumneavoastră. Eu 
însă, sunt soldat și mă supun poruncii primită de la 
superiorul meu, chiar dacă este nedreaptă și mă va costa 
viaţa. Cer însă, să mi se îngăduie să mor ca un ofiţer... 

— Pistolul?... Sinuciderea? rânji colonelul Trahanov, 
tăindu-i vorba. Moartea aceasta se obișnuiește în timp de 
pace căpitane Subotkin, nu în timp de război. Sabia 
dumitale! A 

Căpitanul Subotkin scrâșni din dinţi. Işi duse mâna la 
sabie, dar în loc să i-o predea colonelului, o trase din teacă și 
vru să se arunce în ea. 

Dobrotici însă, care se aștepta la așa ceva îi dădu un 
brânci și peste câteva clipe sabia căpitanului conte Felix 
Subotkin era în mâinile colonelului Trahanov, care o rupse în 
două, aruncând-o la picioarele ofițerului. 

— Te întreb pentru cea din urmă oară, Felix Subotkin, zise 
colonelul Trahanov, nemaidându-i de data aceasta nici titlul 
de căpitan, știind că prin aceasta lovește în mândria 
ofițerului, vrei să-mi spui unde ai ascuns prizonierele? 

Contele Subotkin nu răspunse niciun cuvânt. Știa că, chiar 
dacă ar mărturisi adevărul, soarta nu i-ar fi schimbată. 
Mărturisirea ar fi însemnat recunoașterea vinei și atunci n-ar 
mai fi putut muri nici măcar cu fruntea sus. 

— Nu vrei să răspunzi? tună colonelul. Locotenente 
Dobrotici, ia șase cazaci și execută sentința. Căpitanul Felix 
Subotkin este condamnat la moarte prin împușcare! 

— Unde să execut sentinţa, domnule colonel? întrebă 
Dobrotici, când primi în scris ordinul de împușcare. 

Lui Dobrotici îi scăpărau ochii de bucurie. În sfârșit se 
putea răzbuna pe mândrul conte Subotkin. Şi soarta voise ca 
chiar el să fie acela la a cărui comandă urma să curgă 
sângele trufașului căpitan. 


— Oriunde! răspunse Trahanov. Sau stai! urmă tot el după 
o clipă de răzgândire. Să fie împușcat acolo unde a fost 
găsită pelerina. Fără îndoială că pelerina aceasta i-a ţinut loc 
de divan, pentru a-și primi răsplata trădării de la vreuna din 
cele trei prizoniere. Să moară deci chiar pe locul unde a 
gustat îmbrăţișările spioanei! Ha, ha, ha, va fi ceva 
neobișnuit. Da, da... O asemenea priveliște e rară! Voi veni și 
eu să văd cum udă sângele trădătorului locul care cu o 
noapte mai înainte i-a slujit drept alcov de dragoste! 

Peste un sfert de ceas, căpitanul conte Felix Subotkin 
trecea pentru a doua oară, în decurs de douăzeci și patru de 
ceasuri, podul de peste Argeș. 

În noaptea trecută călcase pe acest pod liber, salutat cu 
respect de santinele, călcase pe el pentru a face o faptă 
bună, pentru a răsplăti cum se cuvenea pe acela care o 
salvase pe sora sa de la o soartă cumplită. 

Acum, călca pe podul acesta cu capul plecat, fără sabie la 
șold, dus ca un răufăcător de rând, între baionete. 

În frunte mergea călare colonelul Trahanov, apoi urma 
locotenentul Grișa Dobrotici, pe urmă plutonierul Ivanov și 
șase cazaci, în mijlocul cărora înainta osânditul. 

Tristul convoi intrase în pădure, de câteva minute, când 
deodată plutonierul Ivanov alergă la colonel și-i zise: 

— Aici am găsit pelerina, tătucă, în dosul tufișului acela. 

— Fireşte, firește! rânji colonelul. Îmbrăţișările de 
dragoste trebuiesc luate după paravanul unui tufiș! Așa este 
obiceiul! Așa este poetic! Şi ca să fie poetic de tot, cavalerul 
nostru va uda cu sângele său iarba pe care a primit 
sărutările iubitei! Ha, ha, ha. Binevoiește, domnule conte, să 
te așezi în faţa tufișului! 

Căpitanul Subotkin se îndreptă, alb ca varul, dar cu pași 
hotărâți, spre locul arătat. 

— Plutonier, leagă-i ochii! strigă colonelul. 

Ivanov se apropie de căpitan și vru să-i lege ochii cu 
batista lui murdară. 

— Să nu mi se lege ochii! strigă atunci Felix Subotkin. Nu 
mă tem să privesc moartea în faţă! 


— Nici chiar când ești cu un picior în groapă nu te lepezi 
de mândrie? tună colonelul. În curând îţi vei purta trufia 
printre stafiile de pe lumea cealaltă! Vezi numai că acolo nu 
sunt conți și prinți și să nu te ia la bătaie, dacă vei avea 
nasul tot așa, de ceară, cum l-ai avut aici pe pământ! 
Locotenente Dobrotici, îndeplinește-ţi datoria! 

Dobrotici își așeză oamenii pe două rânduri, cu faţa la 
condamnat. 

Din ordinul colonelului, el nu luase cu sine decât șase 
soldaţi și nu doisprezece. Chiar și prin numărul acelora care 
aveau să-l omoare, colonelul Trahanov voia să-l umilească pe 
contele Subotkin. 

— Încărcaţi! strigă Dobrotici, când cei șase cazaci se 
așezară pe două rânduri. 

Armele ţăcăniră, cartușierele se goliră, apoi Dobrotici 
strigă din nou: 

— Arma la ochi! 

În clipa aceea se auzi o șuierătură ciudată și soldaţii care 
ţinteau băgară de seamă că ceva se încolăci în jurul trupului 
căpitanului care se cutremură. Apoi, în momentul, în care 
locotenentul Dobrotici ridică spada spre a comanda foc, 
căpitanul Subotkin fu trântit la pământ. 

În timpul acesta, comanda de „foc” răsună, dar gloanţele 
cazacilor spintecară numai frunzele tufișului, căci căpitanul 
zăcea la pământ. 

Ce se întâmplase? 

Ceva foarte simplu. 

Mihu Inimă de Leu și cu tovarășii săi dădeau târcoale 
orașului, spre a se interesa cum și unde ar putea pune mâna 
pe colonelul Trahanov, când deodată zăriră pe pod convoiul 
care-l ducea pe căpitanul Subotkin la locul de execuţie. 

Căpetenia haiducilor înţelese îndată cum stăteau lucrurile 
și binecuvântă cerul că-i dădea prilejul atât de iute, nu 
numai să-l pedepsească pe mârșavul tătar, dar și să-l scape 
pe acela care la rândul său îl scăpase de la moarte. 

De aceea se ascunse iute în pădure și urmări convoiul pas 
cu pas. 


Când îl văzu pe colonel oprindu-se, iar pe Ivanov arătând 
înspre tufișul de la marginea pădurii, unde în noaptea 
trecută se lepădase el de pelerina căpitanului, pricepu 
îndată că acolo urma să aibă loc execuţia. 

Împreună cu câţiva din haiducii săi, se apropie cât putu 
mai mult de marginea pădurii, ascunzându-se pe după 
copaci. 

Apoi, în clipa, în care Dobrotici comandă arma la ochi, 
Mihu Inimă de Leu, ascuns în dosul unui alt tufiș din 
apropiere, aruncă frânghia cu dibăcia celui mai iscusit 
aruncător de „lasso” din preriile Americii. Ochiul frânghiei 
se încolăci în jurul trupului căpitanului, iar în clipa în care 
Dobrotici ridică sabia spre a comanda „foc”, Mihu smuci 
frânghia cu putere, furând în adevăratul înţeles al cuvântului 
ţinta dinaintea cazacilor, care astfel traseră în vânt. 

Dar cazacii n-avură vreme sa se dezmeticească din uluirea 
lor, căci o salvă venită din pădure îi culcă pe toţi la pământ. 

În viaţă nu mai rămăsese decât colonelul Trahanov și 
locotenentul Dobrotici. 

Trahanov, călare, spumega de mânie, bolborosea cuvinte 
neînţelese și bănuind că dușmanul nevăzut va ieși la iveală 
își trase pistolul de la brâu. 

Locotenentul Grișa Dobrotici în schimb, tremura ca varga, 
chipul îi era mai alb decât creta și fără îndoială că dacă ar fi 
avut un cal sub el, n-ar fi șovăit o clipă s-o ia la goană. 

De printre copacii pădurii se ivi atunci Mihu Inimă de Leu, 
care, netemându-se de pistolul colonelului, i se adresă astfel: 

— Colonele Trahanov, ai venit aici pentru a-ţi satisface 
pofta bestială de a fi de faţă la o execuţie. Nu-ţi vom răpi 
această plăcere. Vei vedea cum va fi executat un ticălos, un 
nemernic, o ființă, care merită orice denumire, numai pe 
aceea de om, nu! 

După aceea, ridicând mâna dreaptă în sus, strigă: 

— Foc! 

În aceeași clipă, de printre copacii pădurii răsunară mai 
multe detunături, iar locotenentul de cazaci, Grișa Dobrotici, 
se prăbuși la pământ, nimerit de toate gloanţele haiducilor. 


— Ai fost de faţă la sfârșitul unui ticălos, se adresă apoi 
Mihu Inimă de Leu din nou, colonelului Trahanov, care 
rămăsese încremenit, crezând mai curând că visează, decât 
că totul este adevărat, la sfârșitul aceluia care cutreiera 
satele spre a fura copile și neveste tinere pentru stăpânul 
său, al cărui suflet era alcătuit din noroiul cel mai murdar. 

La auzul acestor cuvinte, colonelul Trahanov se dezmetici 
cu desăvârșire din beţie și își dădu seama că sfârșitul lui 
Dobrotici îl aștepta și pe el. 

Socotind după ploaia de gloanţe care-i culcase la pământ, 
mai întâi plutonul de execuţie, apoi pe locotenent, Trahanov 
înţelese că o împotrivire din partea lui n-ar putea avea alt 
rezultat, decât să se expună de a fi ciuruit de gloanţele 
dușmanului nevăzut. 

De aceea, se gândi că dacă mai exista o scăpare pentru el 
aceasta nu putea fi decât fuga. 

Într-o clipă deci, se lăsă de partea cealaltă a calului, așa 
cum fac tătarii, care sunt cei mai buni călăreţi din lume și 
nobilul animal, simțind primejdia, după felul cum îl încăleca 
stăpânul, se repezi ca o săgeată înspre pod. 

Dar oamenii lui Mihu Inimă de Leu se așteptau la aceasta. 

Două detunături spintecară tăcerea pădurii și minunatul 
armăsar se prăbuși la pământ, după câţiva pași. 

Colonelul 'Trahanov se rostogoli în praful de pe drum, iar 
când se ridică în picioare, cu gândul de a urma fuga pe jos, 
se văzu în faţa a vreo treizeci de cazaci, care își ţineau 
flintele îndreptate asupra lui. 

— Cazaci, aţi înnebunit? strigă el, ca ieșit din fine. 

— Numai uniforma este căzăcească pe ei, colonele 
Trahanov! zise atunci Mihu Inimă de Leu, care se ivise în 
fruntea oamenilor săi. În pieptul lor însă, bate o inimă 
românească și inima aceasta îndurerată, strigă răzbunare 
pentru toate mârșăviile, toate cruzimile, pe care le-ai 
săvârșit de când ai fost trimis în ţinutul acesta. Da, colonele 
Trahanov, a sosit clipa în care zecile de femei necinstite de 
tine, nenumăratele copile a căror viaţă s-a stins atât de 
timpuriu din pricina pornirilor tale animalice, a sosit clipa în 


care va fi răzbunat tot sângele nevinovat care a udat 
pământul acestui colţ de ţară din porunca ta sau a oamenilor 
tăi. 

Colonele Trahanov, peste un minut vei primi sentinţa 
dreptăţii omenești. Pregătește-ţi sufletul, pentru a primi și 
sentința dreptăţii divine! 

Cu aceste cuvinte, Mihu Inimă de Leu se dădu la o parte 
din faţa oamenilor săi și comandă ca și cu câteva minute mai 
înainte, locotenentul Grișa Dobrotici: 

— Arma la ochi! 

Colonelul Trahanov fu scuturat de un fior îngrozitor. Ochii 
lui injectaţi de sânge, cătau furioși la dreapta și la stânga, 
pieptul i se zbătea furtunos, mâna dreaptă i se încleștă cu 
atâta putere pe patul pistolului încât acesta trosni. 

Apoi, cu o mișcare fulgerătoare, își duse pistolul la tâmplă 
și strigă: 

— Câinilor, viu nu mă veţi avea! 

Dar haiducii nu mai așteptară porunca lui Mihu Inimă de 
Leu și focul lor ucigător porni, mai înainte ca degetul 
colonelului să fi apucat să apese pe trăgaciul pistolului. 

Într-un lac de sânge, cu pieptul ciuruit de douăzeci și opt 
de gloanţe, colonelul Trahanov, spaima românilor de la 
poalele Munţilor Argeșului, sângerosul profanator al cinstei 
familiare își dădu sufletul lui negru. 

Mihu Inimă de Leu rupse o foaie de hârtie dintr-un carnet 
și scrise pe ea, în limba rusă și română: 


„Spre a sluji drept pildă acelora care ar încerca să 
mai calce pe urmele colonelului Trahanov și a 
locotenentului Dobrotici.” 


Căpetenia haiducilor prinse bileţelul de pieptul cadavrului, 
apoi se întoarse la căpitanul Felix Subotkin, pe care între 
timp colonelul Ispirescu îl eliberă din laţul frânghiei care-l 
scăpase de la moarte. 

Când îl văzu pe Mihu Inimă de Leu apropiindu-se, se duse 
înaintea lui și întinzându-i mâna, îi zise: 


— Îţi mulţumesc că m-ai scăpat de la o moarte rușinoasă. 
Nu-mi pare rău că ţi-am redat libertatea deoarece fapta 
dumitale dovedește că ai sufletul mult mai nobil decât mi l-aș 
fi putui închipui, chiar și după ceea ce ai făcut pentru sora 
mea. 

Cu aceste cuvinte Felix Subokin trase de pe deget inelul 
pe care de-abia îl primise noaptea trecută de la Mihu Inimă 
de Leu și întinzându-i-l voinicului, urmă: 

— Te rog primește din nou acest inel, ca un semn că 
familia conților Subotkin îţi va fi în veci recunoscătoare. 

— Dar cum rămâne cu domnișoarele Subotkin? întrebă 
Mihu Inimă de Leu, luând inelul și trăgându-l pe deget. Ce 
vor zice, dacă din pricina inelului nu se vor putea mărita la 
timp? 

— Puțin îmi pasă! Fapta dumitale este mai măreaţă decât 
măritișul lor! răspunse contele Felix Subotkin. N-au decât să 
îmbătrânească fete mari, toate șaptesprezece! 

— Dar dumneata ce te faci acum, domnule căpitan? 

— După cele petrecute, nu mă mai pot înapoia la 
regiment, deoarece camarazii ar putea crede că eu am făcut 
toată isprava aceasta, sau sunt în înțelegere cu populaţia 
ținutului. De aceea, cred că voi trece graniţa în Ardeal și voi 
rămâne acolo până când cele întâmplate vor fi date uitării. 

— Atunci avem același drum, deoarece și noi mergem în 
Ardeal, pentru a lupta pentru dezrobirea fraţilor noștri! 
răspunse Mihu Inimă de Leu. 

Peste un sfert de ceas, ceata voinicilor lui Mihu Inimă de 
Leu se îndreptă spre culmile Carpaţilor. 


CAPITOLUL 122 
CEA DINTÂI ÎNCĂIERARE CU UNGURII 


În timpul acesta, situaţia românilor din Ardeal se 
înrăutăţea tot mai mult, în fiecare zi. Ungurii răsculați 
împotriva Austriei trâmbiţaseră libertatea, dar această 


libertate o înțelegeau numai pentru ei, nu și pentru românii 
care alcătuiau marea majoritate a populaţiei. 

In locul libertăţii făgăduite, ei ridicară furci prin satele 
locuite de români și gărzile ungurești se dedau la cruzimile 
cele mai neînchipuite împotriva bieţilor români. 

În comuna Mihalţ, fură măcelăriți doisprezece români, iar 
cetele de secui organizaţi în garda naţională ungurească, 
pustiiră satele Șieu, Sălcul, Blăjel, Sfântul Craiu și altele. 

Guvernul revoluţionar al lui Kossuth numi comisar pentru 
Ardeal pe baronul Nicolae Vay, a cărui primă ispravă fu de o 
îndrăzneală care-i revoltă pe toţi românii 

La Sibiu se alcătuise un comitet naţional care era un fel de 
guvern al românilor de peste munţi și care urma să ia 
hotărârile principale pentru apărarea drepturilor naţiunii. 

Comisarul ungur, Vay, credea că prin înlăturarea acestui 
comitet, a cărui desființare de altfel o decretase mai demult, 
îi va fi cu putință să pună stăpânire pe cuibul principal al 
propagandei românești și îndeosebi, punând mâna pe arhiva 
comitetului, să poată cunoaște toate firele mișcării 
revoluţionare. 

De aceea el trimise la Sibiu pe contele Francisc Beldi, care 
apoi, în seara zilei de 16 August 1848, izbuti să-i aresteze pe 
doi din membri comitetului, pe August Laurian și pe 
profesorul Nicolae  Bălășescu. Bărnuţiu scăpă ca prin 
minune. 

Cutezanţa aceasta neînchipuită pricinui revolta întregului 
ţinut și oamenii erau atât de îndârjiți încât numai cu multă 
greutate izbutiră fruntașii români să potolească mulţimea 
care voia să năvălească în Sibiu. 

În timpul acestei fierberi sosiră la Sibiu voinicii lui Mihu 
Inimă de Leu, conduși de colonelul Alexandru Ispirescu. 

Haiducii rămaseră la un han din orașul vechi, iar 
colonelul, împreună cu Mihu Inimă de Leu și cu Dan 
Dragomir, se duseră îndată să se prezinte generalului Mihai 
Clococeanu, comandantul regimentului I de grăniceri, pe 
care Ispirescu îl cunoscuse pe vremuri, odată, în trecere prin 
Viena. 


Mihai Clococeanu, făcut general de curând, avea un suflet 
cu adevărat românesc și lupta din răsputeri pentru izbânda 
cauzei naţionale. El voise să demisioneze din armata 
austriacă, încă de la 15 mai, când s-au adunat la Blaj cei 
patruzeci de mii de români, pentru a putea lupta fățiș pentru 
izbânda aspirațiilor neamului său. Comitetul Naţional îl 
sfătuise însă să continue a ocupa înalta însărcinare pe care i- 
o dăduse Curtea de la Viena, deoarece în această calitate 
putea aduce naţiunii servicii mult mai mari. 

Și generalul Clococeanu urmă să comande regimentul I de 
grăniceri. În ascuns însă, lucra mână în mână cu răsculații. 

De aceea, bucuria lui fu îndoită, când îl văzu pe colonelul 
Ispirescu. 

Mai întâi, fiindcă revedea pe un om pe care învățase la 
Viena să-l stimeze pentru principiile sale democratice și 
apoi, fiindcă acesta îi aducea o ceată de treizeci de voinici 
căliți în luptă și hotărâți să înfrunte orice primejdie. 

— Evenimentele se precipită, zise generalul Clococeanu, și 
cred că nu va trece mult până când va trebui să pornim cu 
arma în mână pentru a câștiga recunoașterea dreptului la 
viaţă pentru națiunea română. Ungurii se dedau la cruzimi 
tot mai mari și Avram lancu de-abia mai poate stăpâni furia 
mulțimii. În ziua când Iancu va trage spada o luptă pe viaţă 
și pe moarte se va încinge în Ardeal între unguri și români. 
Atunci domnul meu, generalul se întoarse spre Mihu Inimă 
de Leu, atunci ajutorul voinicilor dumitale va fi românilor de 
mare preţ și poţi fi încredințat că românul știe să fie 
recunoscător! 

— Excelenţă, răspunse atunci căpetenia voinicilor, eu n- 
am venit aici pentru a vâna glorie sau răsplată. Am venit să 
ajut după micile mele puteri o naţiune asuprită, deoarece și 
eu sunt fiul unui neam subjugat și știu ce înseamnă jugul 
străin. Nu cer răsplată, cer doar să mi se dea de lucru cât 
mai iute, cer să fiu, atât eu, cât și prietenii mei, puși la 
încercare cât mai neîntârziat. 


Generalului Clococeanu îi plăcură cuvintele volnicului și 
pesemne că se și gândea să-l întrebuințeze la ceva, căci 
rămase pe gânduri. 

Când își ridică apoi capul, ochii lui luceau foarte ciudat. 
Lucirea aceasta însă, nu ţinu decât o clipă, căci îndată după 
aceea își reluară expresia lor de blândeţe. 

— S-ar putea întâmpla, zise el, să fie nevoie de dumneata 
mai curând de cât te-ai aștepta! 

— Sunt gata oricând, Excelenţă! 

— Da, da... urmă generalul. Se uneltește ceva și în cazul 
când zvonul se va adeveri, atunci numai dumneata și cu 
oamenii dumitale, care nu sunt cunoscuţi spionilor unguri 
care mișună pe aici, ne-ar putea fi de folos! Da, da... De 
aceea, te-aș ruga să treci pe la mine pe acasă, după ce se 
înserează. Ar fi de dorit însă, să-ţi schimbi înfățișarea, 
deoarece, după cum am mai amintit, Sibiul e plin de spioni 
de-ai ungurilor pe care aceștia i-au recrutat mai ales printre 
sași. 

— Am înţeles, Excelenţă! răspunse Mihu Inimă de Leu. 

După ce mai stătură puţin de vorbă, colonelul Ispirescu și 
însoțitorii săi își luară rămas bun de la generalul Clococeanu 
și părăsiră biroul acestuia. 

În anticameră, unde se găsea aghiotantul, un căpitan 
austriac, mai era un domn care aștepta pesemne să fie 
primit și el de general. 

Domnul acesta înalt, slab, cu un umăr mai înalt decât 
celălalt, cu faţa spână și ochi albaștri spălăciţi, un om ca la 
vreo cincizeci de ani, se uită atât de pătrunzător la colonelul 
Ispirescu și însoțitorii săi, încât ai fi crezut sau că-i 
asemuiește cu cineva sau că vrea să-și întipărească bine în 
minte chipurile lor. 

Lui Mihu Inimă de Leu nu-i scăpară privirile cercetătoare 
ale necunoscutului și purtarea lui i se păru atât de ciudată, 
încât, nu se duse îndată după Ispirescu și Dan Dragomir, ci 
așteptă, până când străinul fu introdus la general, apoi se 
adresă astfel aghiotantului: 


— Domnule căpitan, fii bun te rog și spune-mi cine este 
domnul acesta. Mi se pare foarte cunoscut și nu știu de unde 
să-l iau. 

— E Hans Schulze, ajutor de primar al Sibiului. Una din 
personalităţile săsești cele mai cu vază din oraș. 

— Mulţumesc! Atunci m-am înșelat! răspunse Mihu Inimă 
de Leu și porni după prietenii săi. 

Numele lui Hans Schulze și-l întipări însă bine în minte, 
deoarece o presimţire îi spunea că drumurile lor se vor mai 
încrucișa 

Clopotul de la primăria orașului bătuse ceasurile nouă 
când un sas bine legat și îmbrăcat în portul de sărbătoare al 
sașilor, cu haina lungă, împodobită cu catarame de argint, 
sună la poarta casei unde locuia generalul Mihai 
Clococeanu. 

Vistavoiul veni la poartă și deschizând numai ferăstruica, 
întrebă: 

— Pe cine cauţi? 

— Pe domnul general Clococeanu! răspunse întârziatul 
vizitator în nemţeasca schiloadă și tărăgănată a sașilor. 

— La asemenea ore Excelenţa Sa nu primește, se răsti 
vistavoiul, înfuriat că cineva îndrăznea să vină acasă la 
stăpânul său și încă atât de târziu. Mâine, la regiment! 

Și vru să închidă ferăstruica. 

Sasul însă își așeză mâna pe tăblia ferăstruicii și toate 
încercările vistavoiului de a o închide rămaseră zadarnice. 

— Nu te mai trudi degeaba, zise sasul, și mai bine du-te 
de-i spune domnului general că vin din partea domnului 
ajutor de primar Schulze și trebuie să-i vorbesc numaidecât. 

La auzul numelui lui Schulze, vistavoiul se mai îmblânzi, 
deoarece știa că ajutorul de primar îi făcuse în mai multe 
rânduri vizită stăpânului său. 

— Atunci așteptați puţin, zise vistavoiul. Mă duc să-i spun 
Excelenței sale. 

Peste câteva minute, vistavoiul se întoarse și deschise 
poarta. 


Sasul trimis de domnul Schulze așteptă până când 
vistavoiul încuie poarta din nou, apoi se lăsă condus în odaia 
unde îl aștepta generalul. 

Acesta părea să fie în toane foarte rele, deoarece se 
plimba enervat prin odaie și își mușca necontenit vârful 
mustății. 

Generalul părea atât de cufundat în gânduri încât nici nu 
observă prezenta sasului. 

Nu-l băgă de seamă decât numai când acesta se înclină 
până la pământ și zise: 

— Bună seara, Excelenţă! 

Generalul Clococeanu tresări și la început se uită 
nedumerit la omul din pragul ușii. Pe urmă își aduse aminte 
că vistavoiul îi anunţase vizita unui trimis al primarului și 
zise, stăpânindu-și cu greu nemulţumirea de a fi fost 
tulburat: 

— Ce este, domnul meu? Ce s-a întâmplat? Au năvălit 
românii în oraș, ungurii au cotropit Viena, Napoleon a 
reînviat, ce s-a întâmplat că domnul Schulze n-a putut 
aștepta până mâine și te-a trimis aici, în miez de noapte? 

— Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, Excelenţă, 
răspunse vistavoiul foarte liniștit, și dacă sunt în fata 
dumneavoastră este că, Excelenţa Voastră m-a chemat! 

— Eu te-am chemat? exclamă generalul foarte mirat. 
Omule, se vede că dumneata nu ești în toate minţile! 

— Ba sunt, Excelenţă! Aduceţi-vă aminte ce mi-aţi spus azi 
dimineaţă! 

— Omule, sau îţi baţi joc de mine, sau ești nebun! tună 
generalul, înfuriat. Te văd pentru prima oară în viaţa mea. 

— Mă iertaţi, Excelenţă! Pentru a doua oară! 

Generalul Clococeanu nu se mai îndoia că avea de a face 
cu un nebun și duse mâna spre clopoţelul de pe masă, 
pentru a chema servitorii să-l dea afară. 

Străinul observă însă mișcarea și zise: 

— Nu sunaţi, Excelenţă, căci tot dumneavoastră m-aţi 
chema înapoi. Să vă amintesc eu însă cu ce prilej mi-aţi spus 
să vin acasă la dumneavoastră. Azi dimineaţă, când v-am 


vizitat la cancelarie, împreună cu colonelul Ispirescu și încă 
un prieten... 

— Cum?... îl întrerupse generalul, uimit. Dumneata ai fi... 

— ...Mihu Inimă de Leu! răspunse voinicul, de data 
aceasta, în românește. 

— Dar cum e cu putință?... Ce cauţi în straiele acestea? 

— Excelenţa Voastră mi-a spus să-mi schimb înfățișarea. 
Şi cum, tot de la Excelenţa Voastră am aflat că cei mai mulţi 
spioni ai ungurilor sunt sași, mi-am zis că în port săsesc voi 
fi mai puţin bănuit și tot de aceea i-am spus și vistavoiului că 
vin din partea domnului Schulze. 

— Bravo! exclamă atunci generalul, strângând mâna 
voinicului. Ideea a fost foarte bună! Şi bine că ai venit, căci 
am pentru dumneata o însărcinare de cea mai mare 
însemnătate. Îţi spun însă mai dinainte că este vorba de o 
însărcinare foarte grea, că s-ar putea întâmpla să curgă și 
sânge și dacă... 

— Excelenţă, îi tăie vorba Mihu Inimă de Leu, oamenii mei 
sunt mai oțeliți decât au fost cei mai bătrâni soldaţi ai 
războiului de treizeci de ani și dacă i-aţi cunoaște, aţi vedea 
că nu sunt din aceia care se tem de propria lor umbră. 

— Îmi pare foarte bine căci tocmai de asemenea oameni 
aveam nevoie pentru noaptea aceasta. 

— Chiar pentru noaptea aceasta? 

— Da. Mai înainte însă de a-ţi spune despre ce este vorba, 
trebuie să-mi juri solemn că orice s-ar întâmpla, nu vei spune 
nimănui, niciodată, cine ţi-a dat această însărcinare. Eu sunt 
general în armata austriacă și dacă s-ar afla că lucrez mână 
în mână cu revoluționarii români, nu numai că aș fi pierdut 
eu însumi, dar s-ar pricinui un rău imens și cauzei naţionale. 
De aceea, te rog să-mi spui, dacă ești dispus să-mi faci acest 
jurământ? 

Mihu Inimă de Leu își așeză mâna pe inimă, cealaltă o 
ridică în sus și exclamă: 

— Pe onoarea și conștiința mea, jur! Așa să-mi ajute 
Dumnezeu! 


— Îţi mulţumesc! zise generalul Clococeanu. Șezi te rog și 
ascultă despre ce este vorba. 

Noul comisar pentru Ardeal al guvernului lui Kossuth, 
baronul Vay, a trimis la Sibiu pe contele Francisc Beldi, care 
printr-o manevră mârșavă a izbutit să aresteze doi membri ai 
comitetului naţional român, pe Laurian și Bălășescu și să 
pună mâna pe arhiva comitetului. Bieţii oameni stau închiși 
de patru zile și sunt păziţi de soldaţii generalului Pfersman, 
care, cu toate că e austriac, totuși, este partizan al 
ungurilor, de la care nădăjduiește o răsplată împărătească. 
În asemenea împrejurări, eu n-am putut face nimic pentru 
prizonieri, căci aș fi dat de bănuit. Poate că mâine sau 
poimâine, când voi convoca la o adunare pe toţi ofițerii 
grăniceri și vom lua o hotărâre, i-aș putea elibera. Astăzi 
însă, sunt legat de mâini și de picioare. Ori, ticălosul de 
Beldi a pus la cale o nouă mârșăvie. 

Temându-se de cei zece mii de ţărani, care s-au adunat la 
Sibiu, pentru a reclama eliberarea martirilor cauzei lor, 
generalul Pfersman a făgăduit astăzi, că va elibera 
prizonierii. Pretextând însă... facerea formalităţilor, a spus 
ţăranilor că prizonierii nu pot fi scoși din arest decât mâine. 

Ce se întâmplă însă. În înţelegere cu Pfersman... contele 
Beldi a pus la cale răpirea lui Laurian și a lui Bălășescu în 
noaptea aceasta, precum și transportarea arhivei comitetului 
naţional la Cluj. 

În acest scop, Laurian și Bălășescu au fost scoși din 
temniţă și au fost duși într-o casă de la marginea orașului, 
vezi Doamne, ca să nu mai stea în închisoare. În realitate 
însă, pentru a putea fi răpiți mai ușor. Poporul, care nu știe 
nimic de toate acestea, stă liniștit în faţa cazărmii Galbene 
așteptând eliberarea conducătorilor. 

Sentinelele care îi păzesc pe cei doi prizonieri, sunt secui 
de-ai lui Beldi, îmbrăcaţi în uniforme austriece date de 
Pfersman. La ceasurile două din noapte, Beldi va veni cu o 
ceată de cincizeci-șaizeci de secui, îi va răpi pe bieţii oameni 
și-i va duce la Cluj, unde știm prea bine că nu-i așteaptă 
decât spânzurătoarea. 


Sarcina dumitale va fi să împiedici această răpire, precum 
și să pui mâna pe arhivă, unde se găsesc multe hârtii care ar 
putea fi fatale pentru numeroși oameni de seamă ai naţiunii 
române. 

— Aţi putea să-mi descrieţi împrejurimile casei în care 
sunt ţinuţi prizonieri cei doi români? întrebă Mihu Inimă de 
Leu, după o scurtă gândire. 

— Firește! Dar în ce scop mă întrebi? 

— Pentru a-mi putea face planul de bătaie. 

— Nu fiindcă n-aş avea încredere în iscusinţa dumitale, 
zise generalul Clococeanu, dar pentru că îi cunosc și pe 
oameni și împrejurimile mai bine, îmi vei da voie să-ţi fac eu 
acest plan. 

Cu aceste cuvinte, generalul se apropie de masă, întinse 
pe aceasta o hartă a Sibiului și a împrejurimilor și-i explică 
lui Mihu Inimă de Leu tot ceea ce avea de făcut. 

Căpetenia haiducilor își însemnă bine în minte spusele 
generalului, el însuși dându-și seama că planul făurit de 
Clococeanu era foarte bun și avea cei mai mulţi sorţi de 
izbândă. 

Mihu se ridică de pe scaun și își luă rămas bun... 

— Așadar ne-am înţeles, mai zise generalul. Nu uita că 
mâine de dimineaţă Laurian și Bălășescu trebuie să fie găsiţi 
tot în casa care le slujește de închisoare, căci altfel Pfersman 
ar fi în stare să spună că au fugit și să-i aresteze din nou. 
Acum du-te cu Dumnezeu și grăbește-te, căci nu mai ai decât 
patru ceasuri înaintea dumitale! 

Mihu Inimă de Leu strânse mâna întinsă a generalului, 
apoi ieși pe poarta pe care i-o deschise vistavoiul. 

Strada era goală. Peste drum de locuinţa generalului, doar 
un bărbat bine îmbrăcat, citea ceva la lumina slabă a 
felinarului. 

Mihu Inimă de Leu nu-i dădu nicio însemnătate și-și văzu 
de drum. 

Cu atât mai mult se părea însă că-l interesa pe domnul 
bine îmbrăcat persoana voinicului, căci se ţinu după el, pas 
cu pas, până când îl văzu intrând în curtea hanului. 


După câteva minute apoi, intră și domnul necunoscut, dar 
nu în curte, ci chiar în cârciumă și se duse de-a dreptul la 
hangiu. 

Acesta îl salută, aplecându-se până la pământ. 

— Ascultă, Fritz, îi zise noul venit hangiului. Aș vrea să 
vorbim ceva între patru ochi. Mai ai vreo odăiţă liberă? 

— Din păcate, n-am niciuna, domnule Damler, răspunse 
hangiul, căci de când cu ţăranii aceștia care au năvălit cu 
miile în Sibiu, nu mai am nici eu unde să-mi așez capul. Ba 
azi dimineaţă au venit niște refugiaţi din Tara Românească și 
a trebuit să-i culc în șură, cu toate că ei îmi plătesc mai bine 
decât popii valahilor care dorm în patul meu. 

— Nişte refugiaţi din Ţara Românească ai spus? întrebă 
Damler, mirat. 

— Da. Și sunt mulţi ai naibii! Vreo treizeci și trei. 

— Dar cine sunt, n-ai aflat? se interesă Damler. 

— N-a fost chip să aflu nimic, căci cum au venit, s-au 
întins pe fân și de atunci dorm de parcă ar fi venit tocmai de 
la Viena. Trei din ei însă au fost prin oraș și s-au înapoiat 
tocmai sub seară. 

— Şi n-ai băgat de seamă nimic deosebit la ei? 

— Nimic! răspunse hangiul. Ba să nu mint Acum vreo două 
ceasuri, am văzut ieșind din șură un sas de-al nostru. Dracul 
știe când a intrat acolo, căci nimeni nu l-a văzut. Eu m-am 
dus iute la el și l-am întrebat pe cine caută și mi-a spus că a 
avut treabă cu refugiații, pentru niște pământ, pe care 
aceștia vor să i-l cumpere. 

— Şi cine era sasul? întrebă Damler, intrigat. 

— Nu-l cunosc! Zice că-i din Veștem și i-a cunoscut pe 
refugiaţi când au trecut pe acolo, pentru a veni la Sibiu. 
După câte am aflat de la el, românii aceștia au fugit din 
Muntenia din pricina rușilor și ar vrea să se așeze pe aici pe 
undeva și de aceea vor să cumpere pământ. 

Damler rămase puţin pe gânduri, apoi zise: 

— Ştii că sasul s-a înapoiat iarăși la refugiaţi! 


— La naiba, dar și noaptea mai pertracteazăt cu ei? 

— Şi mai știi că sasul tău a ieșit de la generalul 
Clococeanu, ale cărui simțăminte nu trebuie să ţi le mai 
descriu, căci le cunoști. 

— Ce tot spui, domnule Damler! exclamă Fritz, hangiul. 
Dar atunci se pare că, lucrurile nu sunt tocmai curate! 

— Așa se pare! răspunse Damler. Și tocmai de aceea, n-ar 
strica să fii cu ochii mai deschiși. Mâine pe la amiază voi 
trece iarăși pe aici și atunci vreau să știu ce hram poartă 
refugiații aceștia, precum și ce este cu sasul nostru! 

— Am înţeles, domnule Damler. Vă voi servi ca și până 
acum! 

— Îţi cer chiar aceasta, căci altfel stricăm prietenia! 
Așadar, pe mâine la amiază! 

Cu aceste cuvinte Damler părăsi cârciuma, iar hangiul se 
duse îndată să dea poruncile necesare slugilor, care erau 
spionii lui pe lângă mușterii. 


* * 


În casa de la marginea orașului, Laurian și cu Bălășescu 
stinseseră tocmai lampa și se culcară unul lângă altul, pe 
patul înalt, săsesc. 

Din ziua de 16 august de când fuseseră arestaţi, era 
pentru prima oară că se puteau odihni într-un pat mai ca 
lumea. 

In Cazarma Galbenă, unde fuseseră ţinuţi prizonieri, până 
în după amiaza acelei zile, aveau paturi, este adevărat, dar 
paturi fără saltea și fără perne, numai cu scândura goală. 

— Pentru valahii aceștia cu păr pe limbă, spusese contele 
Beldi, și scândura este un așternut prea bun. 

În ziua aceea însă, de teama celor zece mii de români 
adunaţi la Sibiu, generalul Pfersman făgăduise că-i va pune 


“pertractare | BARIȚIU, P. A. III, 76 / () ~at~, petrec-[1] / : 
-tări / pertracta] () Discuţie, dezbatere, tratare îndelungată, 
amănunţită a unei probleme, a unui litigiu (rar) pertractație. 


în libertate și avea chiar de gând s-o facă a doua zi, când 
contele Beldi interveni din nou și izbuti să-l convingă pe 
Pfersman să-l ajute să-i răpească pe prizonieri. 

În acest scop însă, arestaţii trebuiau scoși din cazarmă, 
deoarece răpirea din mijlocul unui regiment întreg de soldaţi 
era anevoioasă. 

Pe faţă lucrul nu putea fi făcut, deoarece adevărul s-ar fi 
aflat și generalul austriac se temea de răzbunarea românilor. 

De aceea, spunându-le prizonierilor că sunt liberi, numai 
din pricina formalităţilor trebuind să mai stea sub pază, până 
a doua zi, îi scoase în ascuns din cazarmă și-i duse la casa 
din marginea orașului. 

Nici prin minte nu le trecea bieţilor români care era 
adevăratul scop al mutării lor. 

Se puteau ei oare îndoi de cuvântul unui general? Puteau 
ei să creadă că era cu putinţă ca în sufletul unui om să zacă 
atâta perfidie? 

Din nenorocire, evenimentele de mai târziu aveau să 
dovedească cum că falsitatea austriecilor merge cu mult mai 
departe. 

Așadar, în noaptea aceea de 19 spre 20 august, Laurian și 
cu Bălășescu se culcară liniștiți fiind încredinţaţi că a doua zi 
calvarul lor va lua sfârșit. 

Trecuse de miezul nopţii, când deodată, Bălășescu, care 
dormea mai ușor, fu sculat din somn de niște zgomote 
ciudate care se auzeau în jurul casei. 

Voia tocmai să coboare din pat spre a se duce la fereastră 
când ușa se deschise brusc și în odaie intră contele Beldi, 
urmat de șase secui înarmați. 

— Îmbrăcaţi-vă și urmaţi-mă! strigă Beldi, poruncitor. 

— Unde să vă urmăm? întrebă Laurian care între timp se 
trezise și el din somn. 

— La comandament pentru întocmirea actelor de punere 
în libertate! 

— În miezul nopţii? se miră Laurian. 

— Oare nu doriţi să fiți liberi cât mai curând? răspunse 
Beldi, cu un zâmbet ciudat. 


— Ba da... dar mi se pare ciudat ca pentru eliberarea 
noastră să vină revoluționari secui și nu soldaţi austrieci! 
zise Bălășescu. 

— Generalul a cerut anume ca aceia care v-au arestat să 
vă și redea libertatea pentru a dovedi populaţiei că dracul nu 
este tocmai atât de negru după cum îl cred oamenii. 

Laurian și Bălășescu se uitară unul la altul, apoi, după o 
scurtă răzgândire, Laurian răspunse: 

— Îţi mulţumim pentru interesul pe care ni-l porti, 
domnule conte, dar noi nu vom părăsi casa aceasta decât în 
urma unui ordin scris din partea autorităţilor austriece, 
singurele cărora înţelegem să ne supunem. 

Contele Beldi își mușcă buzele dar își stăpâni mânia. 

— Aceasta înseamnă că n-aveţi încredere în cuvintele 
mele? zise el, jignit 

— Cuvintele contelui Beldi nu le punem la îndoială, 
răspunse Laurian. Împrejurările de astăzi însă sunt de așa 
natură, încât chiar și omul de cea mai bună credinţă se 
poate înșela. 

— Domnule Laurian, zise Beldi, răspunsul dumitale este 
politicos, dar nemulţumitor. În orice caz, chestiunea aceasta 
rămâne s-o lămurim mai târziu. Acum vă rog să vă îmbrăcaţi 
și să mă urmaţi, căci nu-l pot face pe domnul general să ne 
aștepte atâta. 

— Domnule conte, zise Laurian cu hotărâre, repet că fără 
ordin scris noi nu părăsim casa aceasta. 

— Vreţi să mă siliți să întrebuinţez forța? strigă Beldi, 
furios. 

— Dacă ai întrebuința forţa, răspunse Laurian liniștit, ar 
însemna că nu lucrezi din ordinele generalului Pfersman, ci 
din ordinul guvernului lui Kossuth pe care noi nu-l 
recunoaștem. 

— Puțin îmi pasă ce ar însemna, tună contele Beldi, care 
nu-și mai putea stăpâni mânia. Vă întreb pentru ultima oară. 
Mă urmaţi, sau nu? 

— Nu! răspunse Laurian cu hotărâre. 

Atunci Beldi se întoarse spre secuii săi și le strigă: 


— Faceţi-vă datoria! 

Nu trecură nici cinci minute și Laurian și cu Bălășescu 
erau legaţi cobză, numai în cămăși, așa cum fuseseră luaţi 
din pat. 

— Duceţi-i în trăsură! porunci Beldi apoi și secuii îi luară 
pe sus pe cei doi români și-i aruncară în trăsura care aștepta 
în faţa casei, înconjurată de vreo cincizeci de secui călări și 
înarmaţi până în dinţi. 

La vederea secuilor, Laurian și Bălășescu înţeleseră îndată 
că bănuiala lor fusese întemeiată. 

Beldi venise nu pentru a-i duce la comandament, ci pentru 
a-i răpi, pentru a-i duce în tabăra ungurească unde, fără 
îndoială, că-i aștepta ștreangul. 

La porunca lui Beldi, secuii îi legară pe prizonieri și de 
trăsură pentru ca în nici un caz să nu poată nici măcar 
deschide ușa fără știrea lui. 

Pe urmă, contele se așeză în fruntea secuilor săi și 
convoiul porni în galop spre Copșa Mică. 

Cu călușuri în gură, legaţi de mâini și de picioare, cei doi 
eroi ai cauzei românești zăceau neputincioși în trăsura care 
era plină cu nenumărate registre și hârtii, arhiva comitetului 
naţional din Sibiu. 

Ticăloșii nu le lăsaseră nici măcar putinţa de a vorbi, de a 
se consola unul pe altul, de a-și spune un cuvânt de 
mângâiere. Beldi poruncise să li se astupe gura cu zdrenţe, 
de teamă ca ziua, când vor trece prin satele locuite de 
români, prizonierii să nu strige și populaţia să le vină în 
ajutor. 

Așadar, martirii cauzei naţionale erau duși ca niște saci, 
ca niște vite împiedicate la tăiere. 

Convoiul trecu în curând de Șura Mare și se îndrepta tot 
în galop, spre Slimnic. 

Beldi își zorea secuii, deoarece voia să ajungă înainte de 
revărsatul zorilor la Copșa Mică, unde satele erau mai mult 
locuite de sași. 

Nicio stea nu lucea pe cerul acoperit cu nori negri. Și 
noaptea era atât de întunecoasă, încât de-abia puteai zări 


copacii, care se înșiruiau de-a lungul drumului. Vântul nici 
nu adia măcar, liniștea din văzduh prevestind furtună. 

Într-un loc, pe partea dreaptă a șoselei se înălța un șir de 
vreo douăzeci de plopi, care așezați la o depărtare de doi 
metri unul de altul, alcătuiau un fel de gard uriaș, de-a 
lungul drumului. Nimeni nu știa dacă fuseseră plantați acolo 
de mână omenească sau vântul adusese sămânţa lor. 
Socotind însă după regularitatea distanţei dintre copaci, mai 
curând era de crezut că plopii fuseseră plantați acolo de 
cineva. 

Convoiul secuilor se apropia acum în galop de acest șir de 
plopi. 

Contele Beldi mergea în frunte, pe armăsarul lui de rasă, 
la o depărtare de două lungimi de cal de secui. Pe urmă 
veneau jumătate din călăreţi la o distanţă de câţiva metri, 
trăsura cu prizonierii, și apoi cealaltă jumătate de secui. 

Când Beldi ajunse în dreptul celui din urmă plop, văzduhul 
fu străbătut de un întreit țipăt de cucuvea. 

— Dracul să te ia! mormăi contele și la fel gândiră și 
secuii, deoarece, oameni superstițioși, ei socoteau că 
cucuvelele sunt prevestitoare de rău. 

Dar ce însemna aceasta?... Erau oare numai pradă 
închipuirii lor biciuită de superstiţia ţipătului de cucuvea, 
sau într-adevăr plopii de pe marginea drumului începuseră 
să se clatine ca niște uriași care băuseră prea mult? 

Nicio adiere, nicio suflare de vânt... De ce se clătinau 
plopii?... 

Secuii dădură pinteni cailor, vrând să scape cât mai iute 
de locul acesta unde cântase cucuveaua, dar... era prea 
târziu! 

Cu un trosnet înfiorător, trunchiurile uriașe de plopi se 
mișcară din loc și se abătură șuierând pe drum, prinzând sub 
greutatea lor zdrobitoare, cai și călăreţi. 

Oamenii cu capetele sparte, cu șirele spinării rupte, cu 
mâini și picioare smulse din încheieturi, ţipau deznădăjduiţi, 
căutând în zadar să scape de sub plopi sau de sub caii care 
urlau înfiorător. 


Cei câţiva secui, ai căror cai scăpaseră neatinși de plopi în 
cădere, fugeau mâncând pământul, fiind încredinţaţi că 
puterile iadului porniseră pe urmele lor. 

Contele Beldi, care scăpase și el neatins, fiind în fruntea 
convoiului, căuta în zadar să-și stăpânească armăsarul. 
Trosnetul plopilor, tipetele oamenilor, urletele de durere ale 
cailor loviți, îl speriară așa de tare, încât, cu toate că Beldi îi 
rupsese gura, trăgând de frâie, el tot alerga într-un galop 
nebun. 

Dar ce se întâmplase? Oare într-adevăr iadul își 
dezlănţuise puterile împotriva unor oameni nevinovaţi? 

Nu! Puterile supraomenești n-aveau niciun amestec cu 
ceea ce se petrecuse! Totul era opera oamenilor și anume a 
oamenilor lui Mihu Inimă de Leu, care lucrase după planul 
hotărât de generalul Clococeanu. 

Mihu Inimă de Leu trebuia să pună mâna pe cei doi 
români răpiți de Beldi fără să se tragă niciun foc, deoarece 
detunăturile armelor puteau fi auzite din satele care în jurul 
Sibiului sunt foarte dese, or, nimeni nu trebuia să știe 
despre dispariţia din noaptea aceea a lui Laurian și 
Bălășescu, deoarece austriecii ar fi fost în stare să spună că 
au vrut să fugă din arest și astfel să aibă un nou motiv dea 
amâna eliberarea lor până la efectuarea cercetărilor. 

De aceea, generalul Clococeanu făurise un plan care, în 
caz de reușită, le îngăduia voinicilor să-și atingă scopul fără 
a se folosi de armele de foc. 

El cunoștea șirul de plopi de pe șoseaua dintre Şura Mare 
și Slimnic și pe acesta își alcătuise planul pe care haiducii îl 
executară întocmai. 

Conduși de Mihu Inimă de Leu, ei veniseră anume la fața 
locului, încă de pe la miezul nopţii. 

Aici ei legară vârfurile a zece plopi cu frânghii lungi, pe 
care le trecură până în șanțul de pe cealaltă parte a șoselei. 
Pe urmă, cu ferestraiele anume aduse tăiară trunchiurile 
plopilor la o înălţime de un cot de pământ. Nu tăiară însă 
copacii de tot, ci mai lăsară spre drum o margine de câteva 
degete așa ca plopii să continue să rămână în picioare. Cum 


vântul nici nu adia măcar, nu trebuia să le fie teamă că plopii 
vor cădea la pământ mai înainte de vreme. 

După ce sfârșiră cu aceste pregătiri, se ascunseră în 
șanțul de peste drum din fața plopilor și așteptară liniștiți 
sosirea secuilor. 

Caii voinicilor pășteau pe câmp la adăpostul întunericului 
ce domnea. 

Când apoi secuii ajunseră în dreptul plopilor retezaţi 
voinicii apucară de frânghii, câte trei de o frânghie și la 
țipătul de cucuvea scos de Mihu Inimă de Leu traseră cu 
toată puterea de frânghii. 

Plopii căzură și prinseră sub ei pe cea mai mare parte din 
secui. Trăsura însă, în care se găseau cei doi prizonieri, 
rămase neatinsă deoarece în dreptul ei haiducii nu 
retezaseră niciun copac. Caii însă se speriară și o luară la 
goană. Nu putură însă să înainteze decât până la primul plop 
căzut care baricada drumul. În spaima lor, vrând să sară 
peste trunchiul copacului, rămaseră suspendaţi în aer, 
încurcaţi printre crengile plopilor. 

Atunci ieșiră la iveală și haiducii. 

În câteva clipe eliberară prizonierii din jalnica lor situaţie, 
Mihu Inimă de Leu le explică ce se întâmplase, apoi haiducii 
traseră trăsura prin șanț până în partea liberă a drumului, 
deoarece trebuia salvată și arhiva comitetului naţional. 

Peste o jumătate de ceas un nou convoi înainta pe șosea. 

De data aceasta însă, el mergea spre Sibiu și ducea doi 
oameni liberi, scăpaţi din mâinile răpitorilor lor... 

A doua zi era 20 august 1848. 

Un maior din armata austriacă se prezentă la casa din 
marginea orașului și-i rugă pe Laurian și pe Bălășescu să 
poftească până la comandament pentru a iscăli procesul 
verbal de punere în libertate. 

Maiorul se miră, de a nu găsi nicio pază, nicio sentinelă în 
jurul casei celor doi prizonieri dar își zise că pesemne 
comandantul rânduise astfel. 

Împreună cu cei doi prizonieri el se prezentă la 
comandament. 


Când aghiotantul îi anunţă că maiorul, împreună cu 
domnii Laurian și Bălășescu sunt în anticameră, generalul 
Pfersman crezu că visează. 

— Cum ai spus? se adresă el aghiotantului, nevenindu-i să- 
și creadă urechilor. 

— Domnul maior Felstein, cu domnii Laurian și Bălășescu! 
repetă aghiotantul. 

— Ai înnebunit, omule? strigă generalul Pfersman și 
sărind de pe scaun se duse el însuși să deschidă ușa. 

Când îi văzu pe cei doi prizonieri înaintea sa trebui să se 
sprijine de ușă pentru a nu cădea jos. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră... aici? bâigui el. 

— Da, Excelenţă! răspunse Laurian, cu un zâmbet plin de 
înţeles. Contele Beldi ar fi vrut să ne vadă la Cluj sau Târgu 
Mureș, noi însă suntem credincioși împăratului și n-am dat 
ascultare decât chemării reprezentantului Majestății Sale. 

Câteva minute mai târziu, procesul verbal de punere în 
libertate fu semnat. 

Laurian și Bălășescu părăsiră comandamentul fiind purtaţi 
pe sus de cei zece mii de ţărani care așteptau în piaţă și care 
își însoţiră martirii într-un marș triumfal, până la Orlat. 

Generalul Pfersman rămase ca trăsnit în fotoliul său, 
dinaintea mesei de lucru și oricât se trudea el să înţeleagă 
cum scăpaseră prizonierii din mâinile lui Beldi, nu putu. 

Până la amiază, el nu mai primi pe nimeni. Umbla ca un 
turbat, de colo până colo prin odaie și aștepta sosirea 
contelui Beldi care nu putea să nu vină. 

Dar contele Beldi nu veni. 

După ce izbuti să-și stăpânească armăsarul, el se întoarse 
la locul nenorocirii. Aici însă nu putu să constate decât 
groaznica moarte a majorităţii secuilor săi și... dispariţia 
prizonierilor. 

În asemenea împrejurări el nu îndrăzni să se mai 
înapoieze la Sibiu, unde știa că sunt adunaţi peste zece mii 
de ţărani, ci pe poteci ascunse, fugi la Târgu Mureș unde 
rămase până la sfârșitul revoluţiei. 


Mihu Inimă de Leu îi tăiase odată pentru totdeauna pofta 
de a se mai amesteca în mișcarea de la 1848. 

În schimb, generalul Pfersman primi pe la ceasurile două 
după amiază, vizita ajutorului de Primar, Hans Schulze. 

— Excelenţă, Excelenţă, am fost trădaţi! exclamă Schulze, 
după ce închise ușa în urma sa. 

— Ştiu! răspunse generalul Pfersman. 

— Nu știți însă de cine! urmă ajutorul de primar al 
Sibiului. 

— Să vă spun eu! De generalul Clococeanu! 

Pfersman simţi, pentru a doua oară în ziua aceea, 
pământul învârtindu-se în jurul său. 

— De cine?... De cine ai spus? bâigui generalul Pfersman. 

— De generalul Clococeanu! repetă Schulze. 

— Cum?... să fie cu putință?... El și cu grănicerii lui? 

— EI, fără grănicerii lui însă! răspunse ajutorul de primar. 
Îndrăzneala aceasta n-a avut-o! 

— Dar vorbește! De unde știi? Cine ţi-a spus? strigă 
Pfersman, ca ieșit din fire. 

— Aseară, pe la ceasurile opt, începu Schulze să 
istorisească, secretarul meu Damler, a zărit un sas, îmbrăcat 
în haine de sărbătoare, plimbându-se pe străzile orașului 
vechi. Cum i s-a părut ciudat ca un sas să umble în zi de 
lucru în haine de sărbătoare, s-a ţinut după el și mare nu i-a 
fost mirarea când l-a văzut bătând la poarta casei 
generalului Clococeanu. Mirarea lui Damler însă crescu și 
mai mult când văzu că, cu toată ora înaintată, generalul îl 
primește pe omul nostru și stă de vorbă cu el peste un ceas. 
Bănuind ceva necurat Damler îl urmări pe sas și după cea 
părăsit locuinţa lui Clococeanu și astfel a aflat că locuiește la 
hanul lui Fritz Conerth din orașul vechi. 

Cum  hangiul este de-ai noștri, l-am însărcinat să-l 
supravegheze. Astăzi, la amiază, ducându-se să ia raportul 
hangiului, Damler a aflat că sasul nu era sas, ci unul din 
românii refugiaţi din Muntenia care au intrat ieri în oraș. 
Românii aceștia, în număr de treizeci și trei, înarmaţi până 
în dinţi, au părăsit apoi hanul pe la unsprezece noaptea, 


luând-o spre Șura Mare. Nu s-au înapoiat decât în zori, 
împreună cu o trăsură pe porţile căreia sunt desenate 
armele contelui Beldi. În trăsură se găseau o sumedenie de 
hârțoage. 

La amiază apoi spionii noștri din Slimnic, ne-au adus 
vestea că treizeci și opt de secui au fost găsiți morți, sau 
răniţi, pe șoseaua dintre Șura Mare și Slimnic, loviți de zece 
plopi care au fost prăbușiţi asupra lor. Aceasta este isprava 
generalului Clococeanu care a fost ajutat de refugiații din 
Muntenia spre a ne răpi prada. 

— Acum... acum pricep și eu! îngână generalul Pfersman. 
Așadar Clococeanu este acela care ne-a jucat farsa aceasta? 
Dar se va căi amar! Deocamdată te rog pe dumneata, 
domnule Schulze să dai instrucţiuni tuturor oamenilor noștri 
să-l supravegheze de aproape pe Clococeanu pentru a-l 
putea prinde asupra faptului, căci numai astfel îl pot trage la 
răspundere. Până când n-avem dovezi zdrobitoare împotriva 
lui nu-i putem face nimic. 

— Am înţeles, Excelenţă. 

— Acum voi da ordin ca trăsura contelui Beldi care 
cuprinde arhiva comitetului naţional român să fie adusă la 
comandament. 

— E prea târziu, Excelenţă. 

— Prea târziu? exclamă generalul Pfersman furios. De ce? 
Ticăloșii au ars cumva arhiva? 

— Nu! Dar trăsura contelui Beldi a fost luată de cei zece 
mii de ţărani care îi duc pe Laurian și Bălășescu spre Orlat. 

— Sacrament’! tună generalul Pfersman. Atunci voi îngriji 
ca măcar blestemaţii aceia de refugiaţi să nu ne scape! 

— Refugiații care au nimicit ceata de secui a contelui 
Beldi au părăsit Sibiul împreună cu Laurian și Bălășescu. 

— Ce spui, omule? strigă Pfersman. Oare toate îmi vor ieși 
pe dos? S-ar zice că... 

În clipa aceea ușa cabinetului se deschise și aghiotantul, 
ivindu-se în prag, anunţă: 

SSACRAMENT, sacramente, Nume dat în religia catolică fiecăreia 
dintre cele șapte taine bisericești. 


— Excelenţa Sa, generalul Clococeanu și o delegaţie a 
regimentului I de grăniceri! 

Generalul Pfersman schimbă iute o privire plină de înţeles 
cu ajutorul de primar care rămase în cabinet. 

Fără a mai aștepta invitaţia comandantului, generalul 
Clococeanu intră în cabinet, urmat de trei ofițeri din 
regimentul său. 

După ce salută militărește, generalul Clococeanu zise 
următoarele: 

— Excelenţă, am venit să vă vestesc că regimentul I de 
grăniceri, în adunarea pe care a tinut-o astăzi de dimineaţă a 
hotărât să nu mai asculte de ministerul de război de la Pesta, 
ci numai de Majestatea Sa Împăratul. In același timp, ofiţerii 
acestui regiment au subscris o declaraţie prin care recunosc 
dreptatea cererilor formulate de marea adunare de la Blaj și 
această declaraţie va fi prezentată Majestății Sale, de o 
delegaţie de ofiţeri care a și pornit spre Viena. V-am adus la 
cunoștință acestea, ca să cunoașteţi calea pe care o va urma 
regimentul meu. 

Generalul Pfersman se prăbuși pe scaun. Lucrurile din 
odaie începură să se învârtească în jurul său și trecură 
câteva minute până când izbuti să-și revină în fire. 

Regimentul I de grăniceri era floarea armatei din partea 
de sud a Ardealului și acum îi scăpa din mâini și această 
prețioasă armă cu care nădăjduia să-și facă dublul său joc 
între unguri și austrieci. Cu răzvrătirea regimentului I de 
grăniceri i se tăia de sub picioare puntea care-l lega de 
ungurii lui Kossuth, la care nădăjduia să ajungă ministru de 
război. 

Schulze, văzând că Pfersman tace, se gândi că poate el va 
mai putea salva ceva prin ameninţări și se adresă astfel 
generalului Clococeanu: 


6 Declarația Reg. I de grăniceri a fost prezentată Împăratului la 11 


septembrie 1848. 


— Excelenţă, nu credeţi că actul regimentului I de 
grăniceri este o răzvrătire și că legile militare sunt foarte 
aspre, faţă de răzvrătiți? 

— Dumneata, domnule Schulze, răspunse Clococeanu 
scurt, să-ţi vezi de primăria dumitale și să nu te amesteci în 
chestiuni care nu te privesc. 

Nici Schulze și nici Pfersman nu se așteptaseră la un 
răspuns atât de drastic. Pfersman se crezu dator să ia 
apărarea complicelui său și zise: 

— Domnul Schulze este îngrijorat de soarta acestui oraș 
care în urma hotărârii dumneavoastră rămâne pradă 
revoltaţilor. 

— Regimentul I de grăniceri, răspunse Clococeanu, a luat 
această hotărâre tocmai spre a apăra orașul și ţinutul de 
bandele răsculaților unguri, singurii primejdioși. Aţi văzut 
prea bine că au fost la Sibiu zece mii de români și niciun 
cetățean al orașului n-a avut de suferit nici cea mai 
neînsemnată pagubă. În schimb, o ceată de câţiva secui a 
fost îndeajuns ca să săvârșească cunoscutele măceluri din 
Blăjel, Sălcud, Sfântul Craiu și alte sate. 

Generalul Pfersman tăcu. Dar cupa amărăciunilor nu era 
încă plină. Lovitura cea mare venea de-abia acum și lovitura 
aceasta era nimicitoare. 

Ușa cabinetului se deschise deodată și fără a fi anunţat, 
fără a aștepta să fie invitat, în pragul ei se ivi un ofițer 
austriac, al cărui grad nu se putea cunoaște, din pricina 
gulerului ridicat de la pelerină. 

Apariţia lui îl făcu însă pe generalul Pfersman să sară de 
pe scaun ca mușcat de șarpe. Chipul i se făcu palid ca ceara, 
picioarele începură să-i tremure și de-abia putea să-și ţină 
călcâiele lipite. 

Dar cine era omul acesta, de care tremura chiar și 
generalul Pfersman? 

Era generalul Puchner, comandantul suprem al forţelor 
imperiale din Ardeal. 

La începutul revoluţiei, Puchner jucase același joc cu două 
fețe ca și Pfersman. Mai departe văzător însă decât 


Pfersman, el își dădu seama iute de realitate și se lepădă de 
Kossuth. El favorizase alcătuirea guvernului unguresc din 
Cluj, dar văzând că sorții de izbândă ai acestui guvern sunt 
foarte reduși, se hotări să rămână credincios împăratului și 
părăsi capitala Transilvaniei spre a veni la Sibiu unde forțele 
imperiale erau mai numeroase. 

Venind la Sibiu însă, el aducea și o veste zdrobitoare 
pentru generalul Pfersman. 

Curtea din Viena anume, prinsese de veste despre 
uneltirile lui Pfersman și hotărâse rechemarea lui. 

Ordinul de rechemare îl aducea Puchner cu sine, care 
căută să fie cât mai aspru, spre a risipi îndoiala ce plutise un 
timp în jurul persoanei sale. 

— Domnule general, îi zise Puchner lui Pfersman. Citește 
te rog acest ordin prin care ești rechemat din postul de 
comandant al Sibiului. Activitatea dumitale din timpul din 
urmă pare să fi fost foarte dubioasă și va trebui să dai 
socoteală de ea în faţa Ministerului de Război din Viena. Vei 
preda postul în primirea domnului general Clococeanu care 
este numit comandantul cetăţii în locul dumitale și mâine în 
zori vei porni spre Viena. 

Ordinul acesta lovi doi oameni, deodată, pe Pfersman și pe 
Schulze. 

Pfersman porni spre Viena chiar a doua zi, unde urma să 
se sfârșească cu cariera lui de ofițer, Schulze însă, 
intrigantul, spionul ungurilor rămase și mai departe pe loc, 
pentru a fi una din figurile cele mai triste ale revoluţiei din 
1848. 


CAPITOLUL 123 
MĂCELUL DIN ZLATNA 


Ca urmare a hotărârilor luate la cea de-a treia adunare 
naţională de la Blaj, din 16-25 septembrie, unde se hotărâse 
crearea gărzii naţionale române, ungurii se dădară la 


măcelurile și cruzimile cele mai neînchipuite împotriva 
românilor. 

La 28 septembrie în comuna Lunca sunt împușcați 23 de 
români, tot atunci, unul din cei mai crunţi persecutori ai 
românilor, baronul Apor puse să se spânzure 26 de români, 
numai așa, de pofta de a ucide, apoi se plimbă cu ţigara în 
gură, printre cadavrele lor, la 3 octombrie sunt spânzurați la 
Cluj tribunii Alexandru Bătrâneanu și Vasile Simonis, iar la 
12 octombrie teologul Vasile Pop. 

Cruzimile acestea ale ungurilor făcură ca și răbdarea 
românilor să se sfârșească și atunci se alcătuiră vestitele 
legiuni românești, care au luptat tot timpul revoluţiei cu o 
vitejie devenită legendară. 

Cartierul general al revoluţiei era la Câmpeni, în munţii 
Apuseni, care închid acum ca un cerc de fier frontiera 
dinspre apus a ţării noastre. 

Nici că se putea alege un loc mai nimerit ca centru de 
acţiune militară ca acest orășel, apărat din toate părţile de 
munţi înalţi și totuși legat prin linii bune de comunicaţie cu 
principalele localităţi din munţii Apuseni. 

Aici își organiză Avram lancu garda naţională, ajutat de 
tribunul Nicolae Corcheș, centurionul Alexandru Bistran și 
vice-tribunul Dionisie Popovici. 

Comandantul suprem al trupelor austriece din 
Transilvania, generalul Puchner îi trimise lui Iancu, ca atașat 
militar, pe căpitanul Ivanovici, iar ca ataşat civil pe Hans 
Schulze, ajutorul de primar al Sibiului. 

Fostul complice al generalului Pfersman izbutise să se 
lingușească pe lângă Puchner și sub paravanul legăturilor de 
rasă dintre sași și austrieci, reuși chiar să se facă numit 
atașat civil pe lângă cartierul lui Avram Iancu. 

Fire slabă, lașă chiar și ușor de cumpărat, căpitanul 
Ivanovici se lăsă înrâurit într-atâta de Hans Schulze, încât în 
curând atașatul militar nu mai era decât o unealtă în mâinile 
atașatului civil, care era spionul ungurilor și care, prin 
legăturile sale cu tabăra ungurească, zădărnici atâtea 
izbânzi și pricinui măcelărirea atâtor români. 


În ziua de 24 octombrie 1848, Avram Iancu intră în Abrud 
și dezarmă garda ungurească, fără a ucide însă un singur 
om. Colonelul Ispirescu, Mihu Inimă de Leu și haiducii erau 
și ei cu Craiul Munţilor”. 

După eliberarea lui Laurian și Bălășescu, generalul 
Clococeanu îi trimisese pe haiduci și conducătorii lor la 
Câmpeni la Iancu cu o scrisoare plină de laude. 

Craiul Munţilor îi primi cu braţele deschise și în urma 
dorinţei lui Mihu Inimă de Leu, hotări să nu-i împartă în 
nicio legiune, ci să-i ţină la dispoziţia sa pentru a-i arunca în 
foc acolo unde se va simţi mai multă nevoie de oameni 
învăţaţi cu lupta. 

Afară de Avram lancu mai era însă cineva care se bucura 
nespus de a-i avea în apropierea sa pe voinici. 

Acest cineva era Hans Schulze. 

Ajutorul de primar al Sibiului nu uitase renghiul pe care i-l 
trăseseră acești refugiaţi din Muntenia, când cu răpirea lui 
Laurian și Bălășescu. 

Dacă Mihu Inimă de Leu nu se amesteca, cei doi 
conducători ai românilor ar fi zăcut acum în temniţa din Cluj 
și știind în primejdie viaţa celor doi oameni de seamă ai lor, 
românii n-ar fi îndrăznit să ridice armele împotriva 
ungurilor. 

Schulze jurase răzbunare și se bucura acum, deoarece 
știindu-i în apropierea sa pe voinici răzbunarea lui putea să-i 
ajungă. 

De la sosirea voinicilor, el nu mai făcea altceva decât să se 
sfătuiască toată ziua cu secretarul său, Damler, pe care-l 
luase cu sine și în munţii Apuseni, asupra chipului cum ar 
putea să plătească refugiaților farsa de la Șura Mare. 

La Abrud, Schulze și cu Ivanovici își aleseseră ca locuinţă, 
pentru noaptea pe care urmau s-o petreacă acolo o casă de 
la marginea orașului, spre miază-zi. În zadar le spusese 
Avram lancu că este primejdios să stea așa izolaţi de trupa 
care cantona în piaţă. Schulze răspunse că locuitorii au dat 


Așa îl botezase poporul pe Avram Iancu. 


dovadă de simțăminte pașnice, lăsându-se dezarmaţi fără să 
se împotrivească și că deci n-avea de ce să se teamă. 

În realitate însă, Schulze urmărea cu totul alt scop... 

El trimisese încă de dimineaţă pe un ungur din Abrud, cu 
o misiune ascunsă până la Zlatna, la consilierul Nemegyei, 
comandantul gărzii ungurești și în cursul nopţii acesta 
trebuia să vină cu răspunsul. Schulze alesese deci casa 
aceasta spre a-și putea primi curierul în ascuns, fără a fi 
văzut de oamenii lui Iancu. 

Pe la miezul nopţii, curierul se și înapoiase și se pare că 
adusese o veste foarte îmbucurătoare, deoarece chipul lui 
Schulze și al lui Damler strălucea de bucurie. 

A doua zi, Schulze se sculă cu noaptea în cap și-l căută pe 
Avram lancu pe care-l găsi la sfat cu prietenii săi. 

Schulze se amestecă și el în vorbă și când se ajunse la 
înaintarea trupei spre Zlatna, grăi astfel: 

— Tocmai m-am sfătuit aseară și cu căpitanul Ivanovici și 
am găsit că este mai bine să trimitem întotdeauna înaintea 
noastră câte o avangardă, care să vestească populaţia că 
sosim și că nu venim cu niciun gând războinic. În chipul 
acesta oamenii vor fi prevestiţi și știind că nu venim să-i 
măcelărim nu vor mai opune nicio împotrivire iar noi ne vom 
putea face datoria fără nicio vărsare de sânge. 

— Cele întâmplate până acum însă, răspunse Avram Iancu, 
ne îndreptăţesc să credem că avangarda noastră ar fi 
primită cu ploaie de gloanţe și nu cu ramură de măslin. 

— Capitularea Abrudului dovedește tocmai contrariul. 

— Aceasta nu însemnează că toate gărzile ungurești se vor 
purta la fel. 

— O încercare însă n-ar strica să facem! răspunse Schulze. 

— Nu văd pentru ce să primejduiesc în zadar viața a 
câtorva zeci de oameni! 

— Pe de-o parte, eu sunt încredinţat, urmă perfidul Schulze, că 
n-am primejdui viața niciunuia din luptătorii noștri, pe de altă 
parte, încercarea n-ar fi zadarnică, deoarece, după cum am mai 
spus, în chipul acesta am ocoli o vărsare de sânge. Pe urmă, 
avem în mijlocul nostru pe domnul Mihu, despre a cărui 


vitejie și iscusință ne-a vorbit atât de mult generalul 
Clococeanu și cred că, încredințându-i-se lui și oamenilor săi 
această însărcinare, ar ști s-o ducă la îndeplinire fără nicio 
pierdere pentru dumnealui. 

Mihu Inimă de Leu care era și el de faţă la sfat, tresări la 
auzul acestor cuvinte. 

Ochii sasului acestuia nu-i plăcuseră niciodată. Erau prea 
neastâmpăraţi și când Schulze vorbea cu cineva nu priveau 
niciodată în faţă. Nu astfel face un om cu sufletul curat, cu 
conștiința împăcată. 

De aceea, acum, când îl auzi pe Schulze vorbind astfel, era 
aproape pe deplin încredinţat că propunerea sasului era în 
legătură cu ceva necurat. Dar Schulze îl provocase pe faţă și 
Mihu Inimă de Leu nu putea lăsa să plutească nici măcar o 
umbră de îndoială în jurul curajului său. Era prea mândru de 
trecutul său pentru a nu ridica mănușa aruncată de un om ca 
Schulze, chiar dacă avea convingerea că ridicarea acestei 
mănuși însemna o mare primejdie pentru el. 

De aceea, răspunse fără șovăire, adresându-se lui Avram 
Iancu: 

— Domnule comandant, vă rog să-mi dați mie această 
însărcinare și fiți încredințat că chiar dacă aș fi primit de o 
mie de unguri în loc de o mână cu ramura de măslin, Mihu 
Inimă de Leu și oamenii săi nu vor dezminţi cele spuse 
despre ei de generalul Clococeanu. 

— Dar bine, domnule Mihu, răspunse Craiul Munţilor, nici 
nu s-a hotărât încă să trimitem avangardă, al cărei rost, în 
ceea ce mă privește pe mine, mărturisesc sincer că nici nu-l 
prea văd. 

— Domnule comandant, zise Mihu cu hotărâre, domnul 
căpitan Ivanovici și domnul Schulze sunt atașați pe lângă 
dumneavoastră din partea comandamentului austriac din 
Sibiu și pentru bunele raporturi cu acest comandament sunt 
de părere să primiţi sfatul dumnealor. În ceea ce mă privește 
pe mine și oamenii mei, ne-aţi face un mare serviciu, 
deoarece mărturisesc sincer că ni s-au înțepenit oasele de 
când stăm cu mâinile în sân. 


Curajul lui Mihu Inimă de Leu îi plăcu lui Avram Iancu, 
care se apropie de voinic și bătându-l pe umeri, zise: 

— Îţi mulţumesc frate, pentru avântul cu care îţi oferi 
serviciile. Pentru a-ți face dumitale o plăcere și numai 
pentru asta, te însărcinez să te duci înainte la Zlatna și să 
vestești populaţiei că Avram Iancu vine cu gânduri pașnice și 
nu cu intenţii de răzbunare. Altă instrucţiune nu-ţi dau. Eşti 
destul de călit în lupte pentru a ști singur ce ai de făcut. Du- 
te și Dumnezeu să te aibă în paza sa. 

Mihu Inimă de Leu salută militărește, mai aruncă o privire 
scrutătoare spre Schulze și plecă. 

Privind în ochii atașatului civil, i se păru că zărește în ei 
lucirea unei bucurii fără margini. 

Plecând de la Sfat, se duse de-a dreptul la casa unde 
mânaseră peste noapte. 

Colonelul Ispirescu se folosise că ziua aceea rămâneau în 
Abrud, pentru a-și obloji picioarele umflate de reumatism, cu 
foi de varză. 

Mioara, Dochiţa și Pia, erau duse prin oraș, spre a și 
completa cumpărăturile, căci la rugămintea lui Avram Iancu, 
ele își lepădaseră hainele bărbătești. Iancu anume știa că 
bărbaţii sunt mai liberi la gură și se temea ca vreunul din 
voinicii care i se alăturau pe drum și care nu aveau de unde 
să știe că sub veștmintele bărbătești se ascundeau trei 
femei, să nu cumva să spună glume care nu erau pentru 
urechile unor femei. 

Grija aceasta, doveditoare a unei mari stime fată de femei, 
se mai poate vedea și astăzi în familiile românești din 
Ardeal. 

Mioara, Dochiţa și Pia îmbrăcaseră deci portul naţional al 
româncelor din munţii Apuseni și folosindu-se de faptul că 
Abrudul avea prăvălii mai mari și mai multe decât Câmpenii, 
ieșiseră acum în oraș spre a-și completa cumpărăturile. 

De aceea, înapoindu-se de la sfat, Mihu nu găsi acasă pe 
niciuna din fete. 


— Bine că nu sunt aici copilele, zise colonelul Ispirescu, 
după ce auzi că Mihu trebuie să plece la Zlatna, căci altfel n- 
ai fi scăpat de ele și ar fi trebuit să le iei cu dumneata. 

— Cum să plec, fără să-mi iau rămas bun de la Mioara? 
exclamă căpetenia haiducilor. 

— Doamne, Mihule, zise colonelul dojenitor, parcă ai fi un 
băiat de școală! 

— Ehei, domnule colonel oftă Mihu, când o viaţă întreagă 
ai avut de îndurat ceea ce a îndurat Mioara și cu mine, inima 
îți tremură la fiecare despărțire și te întrebi mereu dacă la 
înapoiere nu te așteaptă o nouă surpriză neplăcută. 

— Vezi-ţi de treabă și nu mai cobi. Aici, în mijlocul taberei 
e mult mai în siguranţă, decât acolo unde te duci dumneata. 

Mihu Inimă de Leu rămase pe gânduri. Cuvintele 
colonelului îl făcură să-și aducă aminte de Schulze. 

Da, fără îndoială că Mioara era mai în siguranţă la Abrud 
decât la Zlatna, unde nu știa ce-l așteaptă. 

— Ai dreptate, domnule colonel, zise el într-un târziu. De 
aceea voi și porni îndată, să nu cumva să se înapoieze din 
oraș. Te rog însă, ai grijă de Mioara. 

— Şi de Dochiţa! adăugă Dan Dragomir. 

— Fiţi fără teamă! răspunse colonelul. Este vorba doar și 
de copila mea 

Copila lui?... Bietul om, dacă ar fi știut ce soartă îi era 
hărăzită atât ei, cât și lui! 

Peste un sfert de ceas, Mihu Inimă de Leu și cu voinicii săi 
părăsiră Abrudul, îndreptându-se spre Zlatna. 

Drumul de la Abrud și până la Zlatna este de o frumuseţe 
răpitoare. El duce numai printre munţi și păduri, până la 
cinci kilometri de Zlatna, șerpuind necontenit la o înălţime 
de peste o mie de metri. 

Mihu Inimă de Leu însă n-avea ochi pentru toate aceste 
frumuseți ale naturii deoarece el se gândea mereu la 
Schulze. Vruse oare omul acesta să-l împingă într-o capcană 
sau sfatul lui fusese sincer? I se păruse oare numai lui că 
privirea atașatului civil trăda o bucurie fără margini când îl 


văzu plecând spre Zlatna sau aceasta era privirea lui 
obișnuită? 

Gândurile acestea îl frământară pe Mihu tot drumul și de 
teama de a nu fi surprins printr-un atac neașteptat înainta 
numai cu multă băgare de seamă. 

Așa se întâmplă că n-ajunse în fața Zlatnei, decât pe la 
amiază. 

Pe drum i se mai alăturaseră vreo două sute de ţărani de 
prin satele Cerbu, Trâmpoaiele și Valea Dosului, care voiau 
să-i facă lui Avram lancu o primire triumfală în Zlatna. 

Ajuns la bariera orașului, Mihu Inimă de Leu arboră 
steagul alb și trimise vorbă comandantului gărzii ungurești 
că este avangarda oștii lui Avram Iancu care vine cu gânduri 
pașnice și deci să predea orașul de bună voie, spre a-l feri de 
distrugere. 

Comandantul gărzii ungurești, Nemegyei, veni el însuși în 
întâmpinarea lui Mihu Inimă de Leu, spre a-l asigura că și el 
este însufleţit de gândurile cele mai pașnice și că este gata a 
preda orașul spre a-l feri de distrugere. 

Ba Nemegyei îl pofti chiar pe Mihu în oraș pentru a 
pregăti împreună primirea lui Iancu. 

Odată cu Nemegyei veniseră în întâmpinarea lui Mihu și 
locuitorii români ai Zlatnei, în număr de câteva sute. De la 
aceștia Mihu află că garda ungurească se compunea din vreo 
șaizeci de oameni, numai, așa că, Mihu nu văzu nicio 
primejdie în intrarea în oraș mai ales că Nemegyei venise 
însoţit numai de primar, ceea ce făcu să întărească și mai 
mult convingerea lui Mihu că comandantul gărzii ungurești 
era loial. 

Urmat deci de ţăranii de prin satele din apropiere, precum 
și de locuitorii români ai orașului Mihu Inimă de Leu intră în 
Zlatna. 

De unde să bănuiască bietul om că mârșăvia de care se 
temea îi fusese întinsă într-devăr? De unde să știe el că 
Nemegyei venise anume singur, pentru a-i înlătura orice 
bănuială asupra planului său drăcesc? De unde să-și 


închipuie el că Schulze pusese la cale cu comandantul gărzii 
ungurești uciderea lui și a voinicilor săi? 

Bănuise el că atașatul civil îi purta sâmbetele, că rânduise 
ceva pentru a-l înlătura. Dar la cursa de care se temea, se 
aștepta să i se întindă undeva prin apropierea Abrudului, nu 
însă la treizeci de kilometri de tabăra lui Iancu. Nici prin 
minte nu i-ar fi trecut că Schulze izbutise să se pună în 
legătură cu Nemegyei într-un răstimp atât de scurt și că 
izbutise să stabilească cu comandantul militar al Zlatnei, 
planul ticălos al măcelăririi voinicilor săi. 

Totuși, când Nemegyei îl pofti să intre în localul primăriei, 
prudenta îi șopti să refuze. Ar fi fost o adevărată copilărie să 
se ducă singur într-un local, unde de după fiecare ușă, de 
după fiecare colţ l-ar fi putut pândi moartea. 

Văzând că Mihu refuză să intre, Nemegyei zise: 

— Atunci mă ierți câteva clipe, să mă duc să adun pe 
fruntașii orașului, spre a hotări cu toţii cum să-l primim pe 
Avram lancu. 

Nemegyei și primarul intrară în primărie. 

Mica piaţă din fata primăriei era plină de lume, numai 
ţărani și români din Zlatna. Mihu Inimă de Leu și cu oamenii 
săi erau aclamaţi ca niște mântuitori și după plecarea 
comandantului gărzii ungurești, bieţii locuitori ai orașului se 
îmbulzeau, care mai de care, să se plângă de unguri. 

— Eu sunt negustor de bucate, zicea unul, și ungurii mi-au 
luat până la cel din urmă sac de grâu, fără să-mi dea un ban! 

— Mie mi-au luat până și perna de sub căpătâi, pentru că 
n-am vrut să mă înscriu în garda ungurească! se plânse un al 
doilea. 

— Pe bărbatul meu, plângea o femeie de vreo treizeci de 
ani, l-a împușcat Nemegyei cu mâna lui fiindcă n-a vrut să se 
înscrie în garda lui și pe urmă mi-a dat foc casei, de am 
rămas pe drumuri, cu patru copilași. 

— Băiatului meu, zise apoi un moșneag gârbovit de ani, i- 
au tăiat nasul și urechile, fiindcă a îndrăznit să cânte 
„Deşteaptă-te Române!”. 


Și plângerile despre autorităţile ungurilor urmând tot așa, 
Mihu Inimă de Leu începu să se teamă că poporul acesta, 
atât de crud persecutat de garda ungurească, să nu-și piardă 
capul, acum când știa oștirea română prin apropiere și să nu 
se dedea la cruzimi asemănătoare acelora pe care le 
îndurase el de la unguri. 

Mihu fierbea de mânie la auzul acestor atrocități, dar îi 
făgăduise lui Iancu că va evita orice vărsare de sânge și 
stăpânindu-și revolta sufletului se gândi să vorbească 
poporului, spre a liniști spiritele. 

Tocmai se pregătea să se adreseze mulțimii îngrămădite în 
piaţă, când deodată, un om ieși ca turbat pe ușa primăriei și 
croindu-și drum cu forța, se apropie de Mihu Inimă de Leu. 

— Domnule, domnule! strigă omul, îngrozit, fugiţi, căci 
ungurii vor să vă omoare! 

O liniște mormântală urmă acestor cuvinte. 

Innebunise oare omul acesta, sau ce era cu el de venea cu 
o asemenea veste nesăbuită? 

— Ce-ai spus, omule? strigă Mihu Inimă de Leu. 

— Fugiţi, domnule, repetă omul, căci toate casele din 
piaţă sunt ocupate de oamenii lui Nemegyei, care la un semn 
al comandantului lor vor trage în dumneavoastră. 

— De unde știi toate acestea? întrebă căpetenia 
haiducilor, căruia nu-i venea să creadă în spusele 
necunoscutului. 

— Sunt servitor la primărie, răspunse omul, și încă de azi 
dimineaţă l-am auzit pe Nemegyei punând la cale ticăloșia 
cu ungurii lui. Când am vrut să fug din primărie ca să dau de 
știre mârșăvia fraţilor mei, secretarul primăriei m-a 
ademenit în pivniţă și a încuiat ușa peste mine, pesemne 
temându-se că le-am aflat uneltirile. De-abia acum am putut 
sparge broasca de la ușă, spre a mă furișa afară. Fugiţi, 
domnule, căci ne măcelăresc pe toți! 

Mihu Inimă de Leu aruncă o privire în jurul său. 

Piaţa, aproape pătrată, era o mare de capete. Jur împrejur 
case clădite după moda veche, fără curte, fără gard, una 


lângă alta, un adevărat șir de fortărețe. Din piaţă duceau 
patru străzi spre patru puncte diferite ale orașului. 

Dacă ungurii deschideau focul, jumătate din oamenii 
adunaţi în piaţă ar fi fost loviți de gloanţelor lor mai înainte 
ca mulțimea să se fi scurs pe cele patru străzi. 

Totuși, dacă spusele servitorului de la primărie erau 
întemeiate, altă scăpare nu era decât ca lumea să fugă prin 
cele patru străzi. 

De o împotrivire nici vorbă nu putea fi căci la adăpostul 
zidurilor de câte o jumătate de metru grosime, cum se 
clădeau pe atunci, ungurii i-ar fi împușcat pe toţi până la cel 
din urmă. Ca să ia dușmanul cu asalt ar fi fost tot atât de 
zadarnic, deoarece cum să ataci cincizeci-șaizeci de case 
deodată, așezate pe patru fronturi și aceasta numai cu 
douăzeci și opt de oameni? Căci țăranii și locuitorii erau 
nearmați. 

De aceea, Mihu se ridică în picioare în șa și strigă: 

— Jos de pe cai! 

Porunca aceasta era adresată oamenilor săi, care singuri 
călări din toată mulţimea, ar fi fost cei dintâi seceraţi de 
gloanţele ungurilor. Pe urmă strigă cât îl ţinea gura: 

— Toată lumea să părăsească piaţa și să se adune la 
marginea pădurii, lângă râu. 

Cum vestea noii ticăloșii a ungurilor trecuse din gură în 
gură, mulţimea începuse să golească piaţa, încă mai înainte 
de a auzi porunca liMihu Inimă de Leu. 

Haiducii coborâseră de pe cai și făcându-și scut din 
trupurile nobilelor animale, înaintau în spre strada cea mai 
apropiată. 

Fie că Nemegyei observase din fereastră că românii 
evacuau piaţa, fie că momentul hotărâtor pentru atac sosise, 
deodată el se ivi la una din ferestrele primăriei, în mână cu 
un pistol pe care-l descărcă fără ţintă în mijlocul mulţimii. 

O biată ţărancă din Valea Dosului, se prăbuși la pământ cu 
fruntea găurită. 


O clipă mai târziu, toate ferestrele caselor din piaţă se 
deschiseră și o ploaie de gloanțe căzu în plin asupra 
mulțimii. 

Mulțimea înfuriată, din care numai jumătate izbutise să se 
refugieze din piaţă, năvăli acum ca înnebunită spre cele 
patru străzi. 

Din ferestrele caselor pe lângă care treceau însă o ploaie 
cu apă fiartă căzu asupra fugarilor, opărindu-i pe cap, pe 
faţă, pe piept, pe mâini. 

Ungurii hotărâseră pesemne exterminarea a tot ceea ce 
era românesc în Zlatna și plănuiseră această ucidere în 
masă, până în cele mai mici amănunte, căci îndată ce 
dispărură din ferestre femeile care aruncaseră cu apă fiartă, 
urmă o nouă ploaie de gloanţe. 

Mihu Inimă de Leu văzând acest măcel înfiorător, se gândi 
să apere cât de cât retragerea mulțimii și își așeză oamenii 
sub bolțile a trei porţi, unde nu puteau fi atinși de gloanţele 
măcar a acelora, care trăgeau din acel front de case. 

Aici, haiducii așteptau acum cu arma în mână, iar când se 
iviră din nou în ferestrele de peste drum femeile cu oalele de 
apă clocotindă, douăzeci și nouă de puști răsunară și 
douăzeci și nouă de unguroaice se prăbușiră la pământ, 
vărsând apa fiartă peste ele și peste cei din jurul lor. 

După această salvă, Mihu Inimă de Leu și cu oamenii săi 
se ascunseseră sub alte trei porţi din rândul alăturat de case 
și se așezară din nou la pândă. 

Ungurii nu se așteptaseră la un răspuns atât de violent. 
Cei ascunși în casele unde fuseseră lovite aruncătoarele de 
apă clocotită, nu îndrăzniră să se mai apropie de ferestre. Pe 
ceilalţi, salva dușmanului îi zăpăcise și acum nu mai trăgeau 
decât cei mai curajoși, care veneau până la fereastră, își 
descărcau arma și fugeau. 

Haiducii în schimb, alergau din poartă în poartă și cum 
zăreau vreo ţeavă de pușcă ivindu-se la vreo fereastră o și 
luau la ochi. 


În chipul acesta, Mihu colindă cu oamenii săi toate cele 
patru șiruri de case din piaţă, trăgând pe rând asupra 
fiecăreia. 

Strategia lui Mihu avu efectul cel mai strălucit. 

Văzând că focul dușmanului vine din toate părţile, 
gardiștii unguri, câte unul sau doi în fiecare casă, fără 
comandant, căci acesta era la primărie, de-abia mai trăgeau 
așa că mulțimea putu fugi din piaţă fără a mai fi decimată de 
gloanţele ungurilor. 

Cu toate acestea, când Mihu se furișă și el cu oamenii săi 
cei din urmă pe o stradă, în piaţă zăceau vreo cincizeci de 
cadavre de români, bărbaţi, femei și copii. 

Furia mulţimii însă nu mai cunoștea margini. După ce 
scăpă de focul gardiștilor, ea se îndreptă ca o mare 
furtunoasă spre marginea pădurii, unde le spusese Mihu să 
se adune. 

Când haiducii ajunseră la locul întâlnirii, ei găsiră acolo 
câteva sute de oameni, care strigau, gesticulau, amenințau, 
cereau răzbunare. 

Şi aveau dreptate nenorociţii să ceară răzbunare căci 
ticăloșia ungurilor fusese prea mare. 

La marginea pădurii zăceau, urlând de durere, zeci de 
răniți, loviți de gloanţe sau opăriţi, orbiti, asurziți de apa 
clocotită aruncată de unguroaice. Priveliștea acestora era 
înfiorătoare și Mihu se cutremură când ajunse în faţa lor. 

— Răzbunare! Răzbunare! striga mulțimea, sălbăticită de 
mânie. 

— Să piară ungurii! 

— Jos cu ticăloșii! 

— Să piară toată Zlatna! 

Răniţii care se mai puteau mișca, se ridicau într-un cot, în 
capul oaselor, cum puteau și strigau: 

— Răzbunaţi-ne, fraţilor! Prea au fost mârșavi! 

— Scoateţi-le și lor ochii, cum ne-au orbit ei pe noi! 

— N-aveţi milă nici de femei, căci ele ne-au asurzit! 

Oricât de mult era însă impresionat Mihu de priveliștea ce 
se înfățișa în fața sa, oricât de mult îl dureau suferinţele 


răniților, oricât de mare îi era revolta din pricina fățărniciei 
ungurilor, totuși el se gândi că Avram Iancu îl rugase să 
evite orice vărsare de sânge și hotărât să asculte de porunca 
acestuia, se trudi să liniștească spiritele, lăsând ca judecata 
să fie făcută chiar de Craiul Munţilor, a doua zi, când oștirea 
acestuia urma să pătrundă în oraș. 

De aceea, el le ţinu oamenilor următoarea cuvântare: 

— Fraţilor! Sufletul meu este o mare răzvrătită și sângele 
îmi aleargă înnebunit prin vine când mă gândesc la ticăloșia 
ungurilor. Atâta fățărnicie, atâta mârșăvie nu-mi închipuiam 
că poate sălășlui în inima unor fiinţe omenești. Prin fapta lor 
de astăzi, ungurii au pierdut orice drept de a se mai numi un 
popor civilizat, au pierdut orice drept de a mai cere milă! 

— Așa este! Să piară până la cel din urmă! strigă 
mulțimea. 

— Prin cruzimea lor s-au făcut vrednici de pedeapsa cea 
mai aspră, zise Mihu, și după cum bine aţi spus, chiar nici 
femeile n-ar trebui să fie cruţate, căci și ele au fost tot atât, 
poate chiar și mai sălbatice, decât bărbaţii. Trebuie însă 
frații mei, să le arătăm acestor unguri, care spun că noi 
suntem sălbatici, să le arătăm câtă deosebire este între 
sufletul lor și al nostru, trebuie să le arătăm că pe când ei 
sunt fiare sângeroase, noi suntem un popor blând, 
mărinimos, așa cum au fost strămoșii noștri. 

Mulțimea începu să murmure, căci ea se aștepta să fie 
condusă la răzbunarea sângelui vărsat, ori, iată că acela, 
care credeau că le va fi conducător, îi îndemna să fie 
mărinimoși cu ucigașii fraţilor lor nevinovaţi. 

— Ce-ar însemna pentru noi, aproape o mie de oameni, 
reluă Mihu, când se mai făcu puţină tăcere, să măcelărim pe 
cei șaizeci de gardiști unguri? Într-un ceas n-ar mai exista 
unul, căci acum nu am mai fi la cheremul lor, îngrămădiţi 
într-o piaţă, unde nici nu ne putem mișca, ci am porni la 
luptă pregătiţi și apăraţi împotriva gloanţelor lor. Dar 
aceasta n-ar fi vrednic de numele de român. Nu ne este 
îngăduit nouă, o mie de oameni, să ne arătăm viteji faţă de 
șaizeci de unguri. Dorul nostru de răzbunare ar fi satisfăcut, 


dar toată Europa ar arunca în noi cu noroi, toată omenirea s- 
ar întoarce cu scârbă de la noi. Gândiţi-vă că fruntașii noștri 
bat pe la curţile Europei, lăudând virtuțile poporului 
românesc și cerând ca dreptul lor la viață să le fie 
recunoscut! Ce vor putea răspunde ei, când vestea uciderii 
celor șaizeci de gardiști unguri de către o mie de români va 
trece granița? Ne-am tăia noi singuri craca de sub picioare, 
ori, aceasta n-avem dreptul s-o facem, căci ar însemna nu 
numai să îngreunăm însărcinarea pe care le-am dat-o 
fruntașilor noștri, dar am da chiar și dușmanului o armă 
împotriva noastră! 

Și bunătatea, înţelepciunea poporului român vor ieși la 
iveală înc-odată chiar și atunci când alături de el se auzeau 
încă strigătele de durere ale jertfelor ungurilor. 

Mulțimea se linişti încetul cu încetul și Mihu Inimă de Leu 
văzu cu bucurie că truda lui nu fusese zadarnică. 

Observând că vorbele sale căzuseră pe pământ bun, veni 
și cu cel din urmă argument pentru a-i calma și pe cei câţiva 
înflăcăraţi, care tot mai cereau răzbunare. 

— Pe urmă, fraţilor, toţi și de bună voie ne-am ales un 
conducător, căruia am hotărât să ne supunem fără crâcnire, 
deoarece l-am socotit cei mai înțelept, cel mai iscusit și mai 
drept dintre noi. Cuvine-se deci, ca dreptul de a judeca fapta 
de astăzi a ungurilor să i-l lăsăm lui Avram Iancu, Craiul 
Munţilor. 

La auzul numelui idolului lor, poporul izbucni murale: 

— Trăiască Iancu! 

— Trăiască Craiul Munţilor! 

— Așa este! El trebuie să-i judece pe ticăloșii de unguri! 

Scopul fusese atins. Mulțimea, care mai înainte strigă 
răzbunare, pentru sângele nevinovat care fusese vărsat într- 
un chip atât de josnic, cerea ea însăși să se aștepte sosirea 
lui Iancu, a Craiului Munţilor, care să-i judece pe vinovați. 

— Dar până să vină Iancu, ungurii vor fugi spre Aiud! 
strigă cineva deodată. 

— Așa este! Vor fugi! repetă mulţimea. 


Mihu făcu semn că vrea să vorbească și zgomotul se 
potoli. 

— Pentru a-i împiedica să fugă, zise el, n-avem decât să le 
tăiem drumul ce duce spre Aiud. Ne așezăm în capătul 
dinspre răsărit al orașului și așteptăm acolo sosirea Craiului. 

— Așa să facem! Coborâţi spre Pătrângeni, fraţilor! 

Și, ca un singur om, cei aproape o mie de români 
înconjurară orașul, mergând pe marginea pădurii și se 
așezară pe șosea, la mijlocul drumului între Zlatna și 
Pătrângeni, primul sat după Zlatna. 


Cu tot vântul care sufla și ploaia îngheţată ce se scutura 
din norii de toamnă, românii nu se mișcară de pe șosea. 
Stăteau acolo, strajă neclintită, în calea acelora care le 
uciseseră fraţii și surorile. 

Pe la patru după amiază, ei zăriră deodată numeroase 
limbi de foc, care se iviră aproape în același timp, în mai 
multe puncte ale orașului. 

— Domnule, domnule, zise atunci un bătrân care se găsea 
în apropierea lui Mihu Inimă de Leu. Ungurii au dat foc 
caselor noastre. 

Mihu scrâșni din dinţi, dar se stăpâni. 

— Ar trebui să intrăm câţiva în oraș, spre a stinge 
focurile! zise el. 

— Să nu faci asta, domnule, zise bătrânul clătinând din 
cap, căci dacă intră oamenii în oraș, nu mai rămâne pui de 
ungur viu când or vedea că până și casele lor vor să li le 
nimicească, să nu mai aibă nici măcar adăpost! 

Mihu Inimă de Leu își dădu seama că bătrânul avea 
dreptate și-și stăpâni mânia și-i stăpâni și pe aceia care 
începeau să strige din nou răzbunare 


Sufletul lui însă era o căldare de venin și trebui să se 
întoarcă cu spatele spre oraș, spre a nu vedea noua ticăloșie 
a ungurilor, căci îi era teamă ca până în cele din urmă nu va 
mai putea privi cu mâinile în sân la această mârșăvie. 

Dar dacă el izbutise să-și înăbușe dorul de răzbunare, 
Dumnezeu nu mai răbdă atâta nedreptate. 

De după ultima casă a orașului se ivi deodată un convoi de 
care, trăsuri, vite și oameni. 

Erau ungurii care fugeau din oraș de teama lui Avram 
Iancu. 

Românii, ascunși pe malul râului Ampoiul, îi lăsară să se 
apropie, cu gândul de a le tăia calea tocmai când vor ajunge 
în dreptul lor. 

De data aceasta nu se mai temeau de gloanţele gardiștilor 
unguri, deoarece voinicii lui Mihu Inimă de Leu erau acolo 
cu puștile gata de a răspunde. 

Mihu se așeză cu voinicii săi în partea dinspre oraș pentru 
a plutea interveni îndată în cazul când oamenii lui Nemegyei 
ar fi făcut uz de arme. Aceasta însă nu era de presupus 
deoarece nimeni nu-și închipuia că vor fi atât de nesăbuiţi să 
provoace o mie de oameni, chiar dacă aceștia erau 
neînarmaţi când ei nu numărau decât șaizeci. 

După cât se părea Nemegyei rânduise o coloana de 
retragere în toată accepțiunea cuvântului. 

În frunte mergea Nemegyei, în costumul lui negru, de 
boier ungur, cu pana de cocoș la pălărie. Pe urmă veneau 
vreo treizeci de gardiști călări. In urma acestora veneau 
nenumărate căruţe și trăsuri, pline cu tot felul de obiecte 
casnice. Pe lângă ele mergeau bărbaţii. Capătul coloanei, 
lungă de aproape un kilometru, îl alcătuiau alţi treizeci de 
gardiști călări. 

— Dar ce naiba au gardiștii aceia în săbii? îi zise Dan 
Dragomir lui Mihu. 

— Şi eu mă trudesc să-mi dau seama, dar nu pot! răspunse 
Mihu. În curând însă vor fi aici şi atunci vom vedea! 

Convoiul înainta mereu, cântând imnul lui Kossuth. 


Acum se apropiaseră atât de mult de români, încât 
haiducii puteau să deslușească chiar și chipurile gardiștilor 
unguri. 

O clipă mai târziu însă, Dan Dragomir scoase un urlet 
înspăimântător, un urlet, care fu repetat mai întâi de 
haiduci, apoi pe rând de toţi cei aproape o mie de români 
care stăteau ascunși sub malul Ampoiului. 

Dan Dragomir întâi, pe urmă toţi ceilalţi, observară ce 
aveau ungurii în vârful săbiilor, în vârfuri de coase, de furci. 

Erau capete de oameni, erau prunci din fașă, erau mâini, 
picioare de români, pe care ungurii le luaseră cu ei ca trofee 
de război și pe care acum le agitau însângerate și cu o poftă 
sălbatică. 

La văzul acestei nelegiuiri, a acestei profanări, Dan 
Dragomir nu-și mai putu stăpâni revolta și odată cu urletul 
de groază pe care-l scosese din piept își și descărca pușca în 
cel mai apropiat ungur care ţinea în vârful sabiei trupul 
plăpând al unui copilaș, smuls pe semne de lângă cadavrul 
mamei sale. 

Detunătura lui fu semnalul dezlănţuirii răsturnării. 

Nicio putere din lume n-ar mai fi fost în stare să 
stăpânească furia mulţimii a cărei răbdare fusese împinsă 
până dincolo de orice margine omenească. 

Cei o mie de români săriră în picioare ca un singur om și 
ca un talaz, căruia nimic nu i se poate împotrivi, năvăliră 
asupra convoiului. 

Uimiţi o clipă, de ivirea neașteptată a acestei mase de 
oameni, ungurii rămaseră încremeniţi la început. 

Pe urmă însă, văzând că puhoiul înaintează spre ei, fără a 
mai aștepta vreo comandă, întoarseră caii și vitele și o fugă 
deznădăjduită începu înapoi, spre oraș. 

Panica ungurilor era atât de mare încât nimeni nu se mai 
uita unde călca, nimeni nu se mai gândea la aproapele său, 
fiecare gândindu-se numai la salvarea propriei sale vieţi, 
ceea ce nădăjduia să găsească în orașul pe care tocmai îl 
părăsise. 


Caii călcau în picioare pe aceia care nu se fereau 
îndeajuns de iute, căruțele treceau peste trupurile celor 
căzuţi, trăsurile umblau peste corpuri de femei și de copii. 
Mamele își aruncau pruncii, pentru a putea fugi mai iute, 
fraţii își aruncau părinţii din trăsuri pentru a le lua locul 
spre a ajunge cu o clipă mai devreme în oraș și în această 
fugă deznădăjduită, ungurii se omorâră între ei, presărând 
drumul până la Zlatna cu trupurile celor de aceeași nație cu 
ei. 

În urma lor veneau românii, mare înfuriată, menită să 
înghită tot ce întâlnea în cale. 

Haiducii, fiind călări, îi ajunseră pe unguri din urmă și 
săbiile lor culcară la pământ tot ceea ce găseau în viaţă. 

Mihu Inimă de Leu, nu era român, însă sălbăticia 
oamenilor lui Nemegyei făcuse din sângele său un torent 
clocotitor, și făcuse din el o fiară al cărei dor de răzbunare 
nu mai putea fi stăpânit atâta vreme cât mai zărea ungur viu 
înaintea sa. 

Şi ca el erau toţi haiducii și ca haiducii erau toţi cei o mie 
de români. 

Când mulțimea ajunse în marginea orașului cineva strigă: 

— Ne-au dat foc caselor, focul să se aleagă și de casele 
lor! 

lasca și cremenea intrară în joc și rând pe rând începură 
să ardă toate casele Zlatnei. 

Mulțimea înainta însă mereu și unde punea mâna pe un 
ungur, îl sfâșia în bucăţi. 

Și măcelul continuă până când poporul ajunse la bariera 
din spre apus a orașului. Aici pe drumul liber, românii 
sfârșiră și cu cei din urmă unguri care izbutiseră să străbată 
orașul. 

In tot orașul nu mai rămăsese un singur ungur viu, nu mai 
rămăsese o singură casă nedată pradă focului. Zlatna era o 
mare de flăcări care se reflecta înspăimântător pe cerul 
acoperit de mantia amurgului ce se lăsase între timp. 

La lumina acestor flăcări, Niculiţă, haiducul care se găsea 
pe marginea Ampoiului și care fusese nimerit de un glonte în 


braţul stâng încă din piaţă, zări câteva umbre furișându-se în 
marginea pădurii. 

— După mine! strigă el și se repezi ca o nălucă spre 
pădure, urmat de câţiva haiduci și de câţiva flăcăi care 
izbutiseră să pună mâna pe caii scăpaţi neatinși din măcel. 

În câteva minute urmăritorii înconjurară vreo zece unguri, 
care scăpaţi cine știe cum din învălmășeală, izbutiseră să se 
strecoare până în pădure. Printre aceștia se găsea și 
primarul Zlatnei, acela care-l ajutase pe Nemegyei să-l 
ademenească pe Mihu Inimă de Leu în oraș cu jindul de a-l 
ucide. 

Niculiţă îl recunoscu îndată și se repezi la el. 

— Voiai să fugi, ticălosule! tună el, ridicând pumnalul. 
Dumnezeu însă n-a vrut să scapi nepedepsit. 

Primarul căzu în genunchi și împreunându-și mâinile, 
strigă: 

— Nu mă ucide și-ţi voi spune cine este vinovat de această 
nenorocire și de cine trebuie să vă feriţi! 

— Vinovat ești tu și cu câinele acela de comandant al 
gărzii! tună Niculiţă și ridică pumnalul. 

— Nu, nu sunt eu... Este... 

Dar primarul n-apucă să sfârșească fiindcă lama cuţitului 
lui Niculiţă îi și retezase beregata. Cât s-ar mai fi căit 
haiducul de fapta lui dacă ar fi știut că cel ucis vroia să 
rostească numele adevăratului vinovat, numele șarpelui care 
pusese la cale acest măcel de la depărtare, numele lui 
Schulze, năpârca, vipera, care la lumina zilei o făcea pe 
prietenul românilor, iar în întuneric îi spiona, îi trăda, îi 
vindea dușmanului! 

Gestul pripit al lui Niculiţă îl împiedicase nu numai pe 
Mihu Inimă de Leu să-și dea seama că într-adevăr Schulze îi 
întinsese această cursă, dar împiedicase și demascarea 
trădătorului care avea să pricinuiască atâtea nenorociri 
românilor în timpul revoluţiei. 


CAPITOLUL 124 
RĂZBUNAREA LUI SCHULZE 


Pe la ceasurile nouă seara, vestea măcelului de la Zlatna 
ajunse și în tabăra lui Avram Iancu din Abrud. 

Ea fusese adusă de un trimis al lui Mihu Inimă de Leu, 
care crezu că este de datoria sa să-și înștiinţeze 
comandantul cât mai iute despre cele petrecute. 

La auzul groaznicei știri, Craiul Munţilor fu atât de 
impresionat, încât multă vreme nu putu nici măcar să 
vorbească. 

Cu toate cruzimile săvârșite de unguri asupra românilor, 
cu tot sângele nevinovat vărsat de oamenii lui Kossuth, 
Avram lancu le poruncise oamenilor săi să-și stăpânească 
setea de răzbunare și la sălbăticia ungurilor să răspundă cu 
blândeţe și generozitate căci aceasta este adevărata fire a 
românului. 

De aceea îl mâhni atât de mult vestea celor petrecute la 
Zlatna și de aceea se întoarse cu nestăpânite imputări către 
Schulze, care era principalul vinovat al nenorocirii. 

— Vezi, domnule Schulze, unde ne-a dus sfatul dumitale? 
Fără nici un gând de a te jigni, te anunţ că în chestiuni de 
război nu voi mai da ascultare sfaturilor dumitale! 

Schulze își mușcă buzele de mânie. Era furios nu numai că 
trebuia să înghită aceste imputări din partea lui Avram 
Iancu, ci mai ales, fiindcă planul său dăduse greș și nu-și 
putuse vedea răzbunarea îndeplinită. Din această pricină ura 
lui împotriva haiducilor și a lui Mihu Inimă de Leu crescu și 
mai mult și pentru a-l ponegri în faţa lui Avram Iancu, zise: 

— Sfatul meu urmărea tocmai evitarea unei vărsări de 
sânge și dacă îndeplinirea lui nu și-a ajuns scopul, fără 
îndoială că aceasta este numai din pricina nepriceperii și a 
violenţei celor trimiși în avangardă. 

— Din spusele  curierului lui Mihu reiese tocmai 
contrariul! răspunse Avram lancu. 


— Rămâne de văzut, dacă lucrurile s-au petrecut într- 
adevăr așa! zise Schulze. Mie nu-mi vine să cred că cincizeci 
de gardiști unguri au îndrăznit să dea semnalul măcelului, 
când știau că peste douăzeci și patru de ceasuri Zlatna va fi 
ocupată de oastea Craiului Munţilor. 

— Din încercarea lor de fugă după atacul mișelesc din 
piaţa orașului, din împrejurarea că chiar și locuitorii unguri 
au vrut să părăsească orașul, reiese lămurit că ungurii n- 
aveau de gând să aștepte sosirea oastei mele, ci erau 
hotărâți ca după ce vor fi măcelărit avangarda noastră, să 
fugă spre ţinuturile care sunt încă în stăpânirea soldaţilor lui 
Bem. 

Tribunul Nicolae Corcheș, vice-tribunul Dionisie Popovici 
și centurionul Alexandru Bisirau, care erau de faţă, fiind și ei 
de aceeași părere, Schulze nu mai continuă cu ponegrirea, 
temându-se să nu stârnească bănuieli. 

După vreun sfert de ceas apoi, se îndreptă spre locuinţa sa 
din marginea orașului, unde Damler îl aștepta nerăbdător să 
vadă cum s-au desfășurat lucrurile deoarece știa că venise 
un curier din Zlatna. 

După chipul întunecat al stăpânului său însă, secretarul 
înțelese îndată că lucrurile n-au mers tocmai așa după cum 
ar fi vrut ei. 

— Domnule Schulze, de ce sunteţi atât de posomorât? 
întrebă el, sfios. Sau aţi primit vești proaste de la Zlatna? 

Schulze își azvârli furios pălăria pe pat, trase o înjurătură 
grosolană, apoi urmă: 

— În loc să fie ei uciși, ticălosul acela de Mihu și cu 
oamenii săi au măcelărit nu numai pe Nemegyei și gardiștii 
săi, ci și toată populaţia ungurească a Zlatnei! 

Damler se prăbuși pe scaun, când auzi această veste. 

— Nemegyei... garda... ungurii au fost măcelăriți? bâigui 
el, nevenindu-i să-și creadă urechilor. 


8 Józef Bem (n. 14 martie 1795, Tarnów - d. 10 decembrie 1850, 
Aleppo, astăzi Halab, Siria) a fost un general polonez, comandantul 
armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848. 


— Până la cel din urmă! Blestematul acesta de Mihu a 
scăpat iarăși de răzbunarea mea! Se pare că toate puterile 
iadului s-au unit cu el, spre a-și bate joc de mine! Am căutat 
să arunc vina asupra lui, dar ticălosul acela de Avram Iancu 
și cu oamenii săi i-au luat îndată apărarea! 

— De-am izbuti odată să ne scăpăm și de valahul acesta! 
zise Damler. Eu v-am spus că cel mai bun lucru ar fi să-i 
înfigem lui Iancu un pumnal în inimă, noaptea, când nu știe 
nimeni. 

— Şi eu ţi-am mai spus că planul dumitale este bun pentru 
a-l da în tărâţe la porci! tună Schulze, pe care secretarul îl 
găsise în toane rele, pentru a-i reaminti de o veche 
propunere a sa pentru uciderea lui Avram lancu. 

— Mă iertaţi, domnule Schulze, răspunse Damler, dar eu 
mă gândesc că trebuie să le arătăm și ungurilor că facem 
ceva, căci altfel vor refuza să ne mai plătească. Gândiţi-vă ce 
încântat ar fi generalul Bem, când ar afla că faimosul Avram 
Iancu, Craiul Munţilor, a fost găsit dimineaţa cu inima 
străpunsă de un pumnal! 

— Generalul Bem n-ar fi de loc prea încântat, deoarece el 
își dă seama că în locul lui Iancu ar răsări îndată un alt 
conducător în fruntea românilor. Nu, planul dumitale nu este 
bun, deoarece nu ne va face să ne atingem scopul. Noi 
trebuie să ștergem de pe suprafața pământului odată pe toţi 
conducătorii de astăzi ai românilor, pentru ca să nu mai 
rămână niciunul care să se mai poată așeza în fruntea 
mulțimii. 

— Dar asta este cu neputinţă! strigă Damler. 

— Numai ţi se pare! 

— Aveţi cumva dumneavoastră vreun plan? întrebă 
Damler, mirat. 

— Firește! 

Schulze se apropie și mai mult de secretarul său și urmă: 

— Va veni o zi, când se va da marea bătălie între unguri și 
români, când toţi conducătorii valahilor vor veni cu trupele 
lor, pentru a lua parte la lupta hotărâtoare. Ziua aceasta va 
fi și ziua izbânzii noastre. Atunci îi vom avea adunaţi laolaltă 


pe toţi fruntașii românilor și vestindu-l pe generalul Bem 
când și unde îi poate surprinde, pentru a-i ucide pe toţi, fără 
prea multă bătaie de cap, vom scăpa Ardealul de ei, într-o 
singură zi. 

— Planul este genial, domnule Schulze, zise Damler 
lingușitor, și într-adevăr, dacă ar izbuti, dumneavoastră aţi 
ajunge guvernatorul Ardealului, iar eu secretarul Excelenței 
Voastre. Mă întreb însă dacă e sigur că lucrurile se vor 
desfășura astfel încât să se ajungă la acea mare bătălie, 
unde să se adune toţi conducătorii românilor, cu toate 
trupele lor! 

— N-aș fi vrednic să mă numesc Hans Schulze, zise 
trădătorul cu mândrie, dacă n-aș ști să rânduiesc lucrurile 
astfel încât bătălia aceasta, sau măcar pregătirea ei, să aibă 
loc! 

De data aceasta Damler se uită cu neîncredere la stăpânul 
său. Oricât de meșter îl știa el în trădări, totuși, nu-și plutea 
închipui că ar fi în stare să pună la cale o ispravă atât de 
mare. 

Adevărul era însă că Schulze era într-adevăr un geniu, 
însă un geniu al răului, un geniu josnic, care se folosea de 
agerimea minţii sale numai și numai în scopul de a se ridica 
deasupra semenilor săi, fără să aleagă mult mijloacele de 
care se folosea pentru a-și atinge ţinta. 

La începutul revoluţiei el se dăduse de îndată cu ungurii, 
deoarece nădăjduia că izbânda va fi de partea acestora. Se 
făcuse spionul lor, pe lângă comandamentul trupelor 
austriece din Ardeal și izbuti să aducă la cunoștința 
oamenilor lui Kossuth multe din planurile acestui 
comandament. 

După venirea generalului Puchner, el știu să se vâre și sub 
pielea acestuia și izbuti să se facă numit atașat civil, pe 
lângă Avram Iancu. 

În urma acestei numiri, valoarea persoanei lui crescu mult 
în ochii ungurilor, care îl plăteau acum înzecit și-i făgăduiră 
chiar și postul de guvernator al Ardealului dacă izbutea ca 
prin sfaturile sale să împiedice acţiunea lui Avram Iancu și a 


revoluţionarilor români și dacă reușea să-i dea pe fruntașii 
revoluţiei în mâinile ungurilor. 

Pentru atingerea acestui scop, a cărui răsplată era postul 
de guvernator, Hans Schulze născoci un plan într-adevăr 
drăcesc. 

lată ce răspunse el la cuvintele de îndoială ale 
secretarului său: 

— Prin oamenii noștri de legătură am rânduit astfel ca toţi 
oamenii mai răsăriţi ai românilor care pot fi prinși, să fie 
duși la Aiud, unde să fie chinuiţi în văzul lumii, ca vestea 
torturării lor să se răspândească în tot Ardealul. În chipul 
acesta Avram Iancu va prinde de veste de cruzimile săvârșite 
de unguri la Aiud și se va îndrepta cu oastea sa spre acolo, 
pentru a-și elibera fraţii. Între timp însă, Aiudul va fi întărit 
cu șanțuri și metereze și se va aduna acolo o mare armată 
ungurească, așa că românii vor trebui să se adune toti, 
pentru a se putea măsura cu ungurii. 

— Dar dacă românii vor ieși învingători? zise Damler. 

— Aceasta nu se va întâmpla și din două motive, răspunse 
Schulze. Întâi, fiindcă nu se va ajunge la luptă. Când românii 
vor ajunge în fața Aiudului, toate căpeteniile se vor aduna, 
pentru a ţine sfat, cum se obișnuiește înainte de luptă. Noi 
vom ști unde se va ţine acest sfat și-i vom vesti pe unguri 
care la ora consiliului îi vor ataca pe conducătorii românilor 
cu toate forţele din Aiud și-i vor prinde până la unul, 
deoarece voi îngriji eu ca trupele lui Iancu să fie împrăștiate 
în jurul orașului, sub cuvânt ca ungurii să nu poată fugi. În al 
doilea rând, chiar dacă se va ajunge la bătălie, ea nu se va 
putea sfârși cu izbânda românilor, deoarece oricât de mulţi 
ar fi ei, nu vor avea arme. Comandamentul austriac din Sibiu 
i-a făgăduit lui Iancu armament pentru zece mii de oameni. 
Dar în rapoartele pe care i le scriu eu generalului Puchner îi 
ponegresc pe români atât de rău, îi arăt ca pe niște oameni 
primejdioși, care de-abia așteaptă să pună mâna pe arme 
pentru a se întoarce împotriva austriecilor, deoarece vor 
neatârnarea Ardealului sub conducerea lor, așa că, 
armamentul pentru cei zece mii de oameni al lui Avram 


Iancu nu va sosi niciodată. În faţa Aiudului deci, românii vor 
veni cu coase și topoare, iar ungurii vor avea tunuri și puști. 
În asemenea împrejurări, îţi dai seama că izbânda nu poate fi 
decât de partea ungurilor. 

— Domnule Schulze, exclamă secretarul cu sinceră 
admiraţie, sunteţi un om într-adevăr mare! 

— Un om mare, răspunse Schulze, care însă n-a fost în 
stare să se scape de un om mic ca acest blestemat de Mihu! 

— Da, da, așa este! îngână secretarul. Acesta și-a cam 
bătut joc de-noi! 

— Şi ascultă-mă pe mine, Damler, zise Schulze cu multă 
seriozitate. Omul acesta ne va mai da mult de lucru! Este 
foarte deștept și foarte iscusit! Dovada o avem chiar și în 
felul cum s-a purtat la Zlatna. În mijlocul pietii, în bătaia 
celor șaizeci de guri de foc ale gardiștilor lui Nemegyei, el a 
scăpat neatins, câţiva din oamenii săi alegându-se doar cu 
răni fără însemnătate. Asta nu știe s-o facă un om de rând. 

— Într-adevăr! Şi după cât am văzut, Avram Iancu ascultă 
de sfaturile lui, ceea ce nu poate fi de loc spre binele nostru. 

— Așa este! Tocmai de aceea trebuie să ne scăpăm de el 
cât mai iute! Te însărcinez pe dumneata, Damler, să găsești 
un mijloc de a-i pune pe picioare pe Mihu și pe oamenii săi, 
sau măcar de a-i îndepărta de tabăra lui Iancu unde ne pot 
pune bete în roate. Îţi dau timp o săptămână să te gândești. 
Cu cât vei găsi mijlocul mai iute, cu atât mai mare îţi va fi 
răsplata! Acum însă să ne odihnim, căci mâine în zori, 
pornim mai departe. 

Cei doi ticăloși se culcară. Dar în vreme ce Schulze adormi 
îndată ce-și așezase capul pe pernă, Damler, nu putu să 
închidă ochii toată noaptea. 

Gândul lui nu era decât la Mihu și la răsplata pentru 
uciderea lui și a oamenilor săi. 

Trecuse de mult miezul nopţii și Damler tot nu dormea. 

Deodată apoi sări din pat și alergă ca un nebun la patul 
stăpânului său. 

— Domnule Schulze... Domnule Schulze, strigă el, ca ieșit 
din minţi. Scoală! Scoală repede! 


Damler găsise mijlocul de a scăpa de Mihu și de oamenii 
săi! 


În casa în care fusese încartiruită trupa lui Mihu Inimă de 
Leu domnea cea mai desăvârșită liniște. 

Haiducii erau duși la Zlatna, iar colonelul Ispirescu și cele 
trei femei se culcaseră devreme, deoarece a doua zi de 
dimineaţă urmau să pornească la drum în zorii zilei și voiau 
să fie odihniţi. 

Casa aceasta, așezată pe șoseaua dinspre Abrud Sat, era a 
unui croitor ungur, care fugise din oraș când auzise că vin 
românii, deoarece luase parte și el la schingiuirea unor 
români și nu-i dădea mâna să aștepte sosirea oastei lui 
Avram lancu. 

Clădită ca cele mai multe case din vremea aceea, ea avea 
trei odăi care dădeau una în alta și din care, odaia din faţă îi 
slujise croitorului ca atelier, cea din mijloc ca dormitor, iar 
cea din fund ca bucătărie. 

În graba fugii croitorul nu-și putuse lua cu el decât câteva 
boarfe, așa că locuinţa rămăsese mobilată complet. 

Colonelul Ispirescu dormea în atelier pe o canapea, iar 
Mioara, Pia și Dochiţa se odihneau în dormitor, ghemuite 
una în alta în singurul pat ce-l găsiseră în casă. 

Atelierul avea două uși, una care dădea în curte și una 
care comunica cu dormitorul. Dormitorul însă n-avea ușă de 
comunicaţie cu curtea, ci numai ușa care dădea în atelier și 
a doua care comunica cu bucătăria. 

Dincolo de bucătărie se găsea un șopron, sub care 
dormiseră și haiducii o noapte, iar dincolo de șopron se 
întindea grădina de zarzavat și pomi roditori, a cărei fâșie 
lunguiaţă de pământ ajungea până la pârâul ce curgea pe la 
marginea pădurii dinspre Cristea. 


Cam pe la ceasurile două din noapte se iviră deodată mai 
multe umbre în marginea pădurii. 

Erau umbrele a șapte sau opt oameni, din care doi purtau 
câte o mască neagră pe fată. 

— Uite acolo, pe celălalt țărm al pârâului, se adresă unul 
din oameni pe ungurește celui mai înalt dintre mascaţi, 
începe grădina croitorului Fazakaș. 

— Atunci trebuie să trecem apa? întrebă mascatul, al cărui 
trup înalt și slab părea că nu se mai sfârșește. 

— Nu trebuie să vă temeti, căci apa de-abia ajunge până la 
glezne! răspunse cel întrebat și spre a-și întări vorbele și 
intră în apa pârâiașului. 

Pilda lui o urmară și ceilalţi și peste câteva clipe toţi cei 
opt se găseau de partea cealaltă a pârâului. 

— Numai de nu ne-ar lătra câinii! zise atunci mascatul cel 
înalt. 

— Fazakaș n-avea decât unul singur, răspunse iarăși omul, 
care părea să cunoască bine locuinţa și obiceiurile 
croitorului fugit, iar pe acesta l-a luat cu el când a plecat. 

— Atunci, înainte! zise mascatul și sub conducerea 
călăuzei se îndreptară toţi opt prin grădină spre casa care-l 
adăpostea pe colonelul Ispirescu și cele trei femei. 

Necunoscuţii, în mâinile cărora luceau acum securi și 
cuțite, înaintau cu multă băgare de seamă, furișându-se în 
umbra pomilor, și neînțelegându-se între ei decât în șoaptă. 

Când ajunseră, în apropierea șopronului, mascatul cel 
înalt și subţire se adresă astfel călăuzei: 

— Imre, furișează-te până la șopron și vezi dacă nu cumva 
stă cineva de pază acolo! 

Călăuza se strecură tiptil până la șopron, unde la lumina 
lunii observă că afară de fânul pe care dormiseră haiducii și 
câteva bucăţi de lemne nu se găsea nimic sub înjghebarea 
de scânduri vechi. 

Făcu atunci un semn tovarășilor săi și aceștia se 
apropiară. 

— Acum, cum pătrundem în casă, fără să fim simţiţi? zise 
cel de al doilea mascat. Căci dacă cei dinăuntru prind de 


veste, dau alarma și nimeni nu ne mai scapă din ghearele 
valahilor! 

Mascatul cel înalt se uită atunci mai bine la casă și după 
câteva clipe de gândire, zise: 

— Descrierea făcută de Imre este exactă. Casa n-are decât 
două ieșiri, cea din atelier și cea din bucătărie. Noi trebuie 
să pătrundem înăuntru deodată, prin ambele uși, întâi, 
pentru a-i împiedica să fugă, iar al doilea, pentru a-i 
surprinde deodată, ca să nu mai aibă timp să dea alarma. 
Firesc ar fi ca în odaia din fată, unde este atelierul, să 
doarmă colonelul Ispirescu, iar în dormitor cele trei femei. 
De aceea, Damler, dumneata vei lua trei oameni și vei 
pătrunde înăuntru prin atelier, iar eu, cu ceilalţi trei, voi 
intra prin bucătărie. Dacă bănuiala mea se va adeveri și în 
atelier doarme colonelul, atunci să nu staţi pe gânduri, o 
lovitură de topor sau de cuţit și gata! Dacă însă daţi peste 
femei, să nu întrebuinţaţi mijloace violente, căci ele trebuie 
să cadă vii în mâinile noastre. Ai înțeles? 

— Am înţeles, domnule... 

— Sst! făcu mascatul cel înalt. Iar ai uitat că numele meu 
nu trebuie să fie rostit? 

— Am înţeles, stăpâne! îndreptă atunci greșeala secretarul 
lui Schulze. 

— Atunci la lucru! Vă furișaţi pe sub ferestre și când 
ajungeţi la ușă așteptați semnalul meu. Amândouă ușile par 
destul de șubrede pentru a sări din țâțâni la o singură 
opintire. Nu trebuie să încercăm să spargem broasca, 
deoarece s-ar putea întâmpla să fim auziţi și cei din odaia 
din faţă ar putea da alarma deschizând fereastra din stradă. 
După ce v-am făcut eu semn cu pălăria, mai numărați până 
la trei, apoi Imre, ca om mai voinic, dă un brânci ușii și pe 
urmă faceţi așa după cum v-am învăţat. Acum porniţi, să nu 
mai pierdem vremea! 

Damler, urmat de Imre și de încă doi unguri înarmaţi cu 
topoare, se lăsară pe brânci și începură să se târască pe sub 
ferestre, înaintând spre ușa atelierului, care se găsea la 
câţiva pași de poartă. 


Mascatul cel înalt îi urmărea cu luare aminte și scrâșnea 
din dinţi, de cate ori auzea că oamenii lui Damler făceau 
vreun zgomot prea mare care ar fi putut să-i trădeze... 

În timpul acesta, atât colonelul Ispirescu, cât și cele trei 
femei dormeau liniștite, nebănuind groaznica primejdie ce se 
apropia de ei cu pași ameninţători. 

Mioara adormise cu gândul la viitorul pe care ea îl credea 
apropiat, când războiul civil va lua sfârșit și Mihu se va 
putea așeza ca om liber și cinstit de semenii săi, undeva 
acolo, pe frumoasele plaiuri ale Ardealului devenit 
românesc. 

Biata fata și începuse să caute în vis locul unde urma să se 
ridice în sfârșit și căminul lor atât de mult dorit. Dar locurile 
pe care le cunoscuse până atunci din Ardeal erau atât de 
frumoase încât unul i se părea mai pitoresc decât altul și nu 
se putea hotări să spună: „Aici ne vom așeza”! 

Dochiţa făurea și ea în vis planuri de viitor alături de Dan 
Dragomir, iar colonelul Ispirescu, cu picioarele oblojite în foi 
de varză, se gândea ce pereche minunată ar face Pia cu 
Avram lancu când deodată se trezi din somn și visuri. 

Oare auzise într-adevăr pe cineva bâjbâind prin curte sau 
numai i se păruse? 

Se sculă în capul oaselor pe canapea și ascultă. 

Timp de câteva clipe nu auzi nimic și tocmai se pregătea 
să se culce din nou, încredinţat că se înșelase, când iarăși 
auzi o bâjbâitură, care de data aceasta venea chiar din 
apropierea ușii care da în curte. 

— Ce să fie asta? se întrebă el nedumerit. Să se fi întors 
careva dintre haiduci? Poate Mihu, sau Dan? N-ar avea 
niciun rost! Dar atunci?... 

Era sigur că nu se înșelase, deoarece a doua oară auzise 
lămurit un târșâit în faţa ușii. 

— Un câine vagabond? își mai zise el, trăgând din nou cu 
urechea. 

Câteva clipe domni iarăși liniștea cea mai desăvârșită, 
apoi se auzi iarăși, de data aceasta un scârțâit asemănător 


aceluia pe care-l face o cizmă când calcă nisipul de pe o 
piatră. 

— Ei, drăcie, ăsta nu mai e câine! își zise colonelul și 
începu să-și dezoblojească cu înfrigurare picioarele din foile 
de varză. 

În aceeași clipă însă, se auzi o trosnitură puternică și ușa 
sări din broască izbindu-se cu zgomot de perete. 

În pragul ei se iviră patru oameni, doi înarmaţi cu topoare 
și doi cu cuțite. 

Ispirescu își dădu seama îndată că necunoscuţii aceștia, 
din care unul era mascat, voiau să-l răpună și de aceea se 
repezi la masă unde își așezase de cu seara pistoalele și 
sabia. 

În grabă însă și în întuneric, el nu nimeri pistoalele, ci 
numai sabia. Colonelul Ispirescu însă nu era omul care să se 
teamă nici chiar de patru adversari când știa că are spada în 
mână. 

Necunoscuţii se repeziseră spre el cu topoarele și 
pumnalele ridicate, dar când zăriră fulgerarea spadei, 
așezată în gardă, se dădură înapoi, înspăimântați. 

— Dacă aţi venit după pradă, zise colonelul, atunci aţi 
nimerit greșit, căci eu n-am la mine nici aur, nici lucruri de 
preţ! În orice caz, vă sfătuiesc să vă vedeţi de drum, căci 
altfel veţi face cunoștință cu tăișul spadei mele! 

În aceeași clipă, din odaia de alături se auzi un țipăt care 
muri însă îndată. 

— Mi-aţi trezit fetele, ticăloșilor! exclamă atunci colonelul, 
care credea că Pia, Dochiţa sau Mioara îi auzise cuvintele și 
țipase de spaimă. Fiţi fără teamă, copilele mele, căci 
sfârșesc eu îndată cu ticăloșii aceștia! strigă el spre ușa de 
comunicaţie dintre atelier și dormitor, apoi, întorcându-se 
spre agresori, tună: 

— Afară, nemernicilor, căci de nu... 

Dar Ispirescu n-apucă să sfârșească, deoarece unul din 
unguri se repezi din nou asupra lui cu toporul și lovi. 

Colonelul se apără cu spada, dar securea mult mai grea 
decât sabia, o izbi aproape din mâna colonelului, care dacă 


nu sărea un pas înapoi, s-ar fi ales cu pieptul despicat de 
topor. 

Ispirescu își dădu îndată seama că nu se putea apăra cu 
sabia împotriva topoarelor și puse mâna pe un scaun, din 
care-și făcu scut. 

Urmând pilda tovarășului său, al doilea ungur atacă și el 
cu toporul, dar lovitura fu prinsă de scaun și îndată după 
aceea, spada se ivi din dosul scaunului și tăie o rană adâncă 
în mâna ticălosului. 

Ungurul scăpă toporul din mână și părăsi odaia scrâșnind 
de durere. 

Din odaia de alături se auzeau gemete ciudate, care în 
înfrigurarea luptei i se părură colonelului plânsete de 
spaimă. 

— Nu vă speriaţi, copilele mele! strigă bietul colonel, care 
cu inima lui bună, chiar și în aceste clipe atât de 
primejdioase se gândea numai la spaima prin care treceau 
Pia, Dochiţa și Mioara. Cu unul am sfârșit! Acum e rândul 
celorlalţi! 

Dar, Imre și ridicase toporul căzut din mână tovarășului 
său și repezindu-se ca o fiară asupra colonelului, lovi cu 
toată puterea. 

Toporul nimeri din nou scaunul. Dar lovitura fusese atât 
de puternică, încât scutul căzu din mâna colonelului, care 
acum rămăsese descoperit în faţa dușmanului. 

Cu toate acestea nu încetă de a mânui spada, din pricina 
lungimii căreia, ungurii nu se puteau apropia prea mult de 
el. 

Situaţia bietului colonel era însă îngrozitoare. El trebuia 
să se apere nu numai pe sine împotriva loviturilor de topor, 
dar și spada, căci o lovitură mai puternică de secure ar fi 
fost îndeajuns să-i rupă în două sabia și atunci ar fi fost 
pierdut. 

Colonelul căutase să se apropie de masă spre a-și lua 
pistoalele, dar Damler îi înţelese gândul și le vâri în buzunar, 
pe amândouă. 


Atunci Ispirescu se apropie din nou de ușa de legătură și 
strigă: 

— Pia, aleargă până în stradă... și strigă după ajutor! 

O nouă lovitură de topor a lui Imre fu de data aceasta atât 
de iute, încât Ispirescu nu se mai putu apăra la timp și-i 
atinse braţul. 

— Mai iute, Pia! strigă el, în vreme ce propriul său sânge îi 
încleia mânerul spadei. 

Dar cu toată durerea sfâșietoare care o simţea în braţul 
lovit colonelul Ispirescu atacă din nou și spada lui străpunse 
pieptul celui de al doilea ungur care se pregătea să-l 
lovească. 

Cu un horcăit fioros ungurul se prăbuși la pământ. O dâră 
de sânge ţâșni din pieptul său ca dintr-o fântână săritoare 
murdărind hainele colonelului. 

Dar în aceeași clipă Ispirescu se cutremură din tot trupul 
și spada îi alunecă din mână. 

— Pia... ce este... asta? îngână el, întretăiat și încercă să 
se întoarcă. 

Mai înainte însă de a apuca să zărească ușa din spatele 
său, o lovitură de topor îi spintecă în două capul și colonelul 
Ispirescu se prăbuși la pământ, într-un lac de sânge, fără să 
mai poată rosti vreun cuvânt. 

Ce se întâmplase? 

În același timp cu spargerea ușii atelierului de către Imre, 
Schulze și cu ceilalți trei unguri pătrunseseră în casă prin 
bucătărie. 

Zgomotul forțării ușii o trezi din somn pe Mioara, care la 
început, buimăcită de somn, nu-și putea da seama ce se 
întâmplase. Când însă auzi vocea colonelului în atelier și 
văzu năpustindu-se în odaie, din bucătărie, patru făpturi 
omenești, scoase un țipăt de spaimă, care însă îi fu înăbușit 
îndată de unul din agresori care-i astupă gura cu mâna. 

Dochița și Pia se treziră speriate, dar ele n-apucară nici 
măcar să mai strige, căci ungurii le și vârâseră în gură câte 
un căluș. Bietele fete se zbăteau îngrozite în braţele 
atacatorilor, dar toată frământarea lor era zadarnică. Ce 


puteau ele să facă cu slabele lor puteri, împotriva celor trei 
vlăjgani care le ţineau în braţe ca în niște clești de fier? 

Mascatul cel înalt, care nu era altul decât Schulze, le legă 
cobză pe rând, pe fiecare. 

Când cele trei femei erau legate de nu se mai puteau nici 
măcar mișca, Schulze se apropie de ușa atelierului și auzi 
cuvintele colonelului, prin care acesta îi spunea Piei să iasă 
în stradă și să strige după ajutor. 

Atașatul civil se înfurie, dându-și seama că Damler nu 
sfârșise încă cu Ispirescu și deschise ușa. 

În clipa aceea colonelul își scotea tocmai spada din pieptul 
ungurului străpuns. 

Cu o sete nestăpânită și aproape trădându-se singur, 
printr-un urlet de mânie cu greu înăbușit, Schulze își vâri 
pumnalul în spatele colonelului Ispirescu, apoi smulse 
toporul din mâinile ungurului de lângă el și despică în două 
capul nenorocitului părinte al Piei. 

— Să vă fie rușine! le zise Schulze oamenilor săi, patru 
oameni n-aţi fost în stare să doborâţi un bătrân! 

— Nu e tocmai ușor să lupţi împotriva unei săbii de două 
ori mai lungă, decât coada toporului tău! răspunse Imre, 
căutând să se dezvinovăţească. 

— Acum lasă scuzele și la lucru! Unde este pivnița? 

— Sub noi, răspunse Imre. Ușa pivniţei e chiar aici, în 
atelier. 

Cu aceste cuvinte se uită în jurul său, ca și când ar fi vrut 
să-și aducă aminte, apoi se apropie de divan. Îl dădu la o 
parte și sub el se ivi într-adevăr un chepeng. 

— Iat-o! 

— Deschideţi iute ușa și coborâţi fetele acolo! 

Cei patru unguri, care rămăseseră nevătămaţi se 
înapoiară atunci în dormitor și doi câte doi, le luară întâi pe 
Dochiţa și Mioara și pe urmă pe Pia și le coborâră în pivniţă. 

— Dar acum ce ne facem cu aceștia? întrebă Damler, 
arătând spre colonelul Ispirescu și ungurul ucis. 

— Duceţi-i și pe ei în pivniţă! porunci Schulze. 


Imre și cu tovarășii săi apucară și cadavrele celor doi 
morți și le aruncară în pivniţă. 

— Acum aduceţi apă și cârpe și spălaţi sângele de aici zise 
Schulze, pe urmă, căci s-ar putea ca mâine dimineaţă să mai 
vină cineva pe aici și dacă vede sângele se va descoperi 
dispariția femeilor și a colonelului și atunci toată socoteala 
noastră se încurcă. 

Ungurii îndepliniră și această poruncă a ticălosului de 
Schulze. După ce îndepărtară orice urmă despre tragedia 
care se întâmplase în noaptea aceea în casa croitorului 
Fazakaș, adunară toate lucrurile colonelului Ispirescu și ale 
fetelor, așezară ușile la loc și se îndepărtară pe același 
drum, pe care veniseră. 

Ajungând la marginea pădurii dinspre Cristea, ceata 
nemernicilor se opri și Schulze se adresă astfel lui Imre: 

— Mâine, după vreo trei ceasuri de la plecarea românilor 
din Abrud, vei lua trăsura închisă de unde ţi-am arătat și vei 
veni cu ea aici. Vei așeza în ea prizonierele, pornești spre 
Aiud, luând-o de-a dreptul prin munţi. Aici ai o hârtie iscălită 
de Avram lancu, în care se spune că ești însărcinat să duci 
trei prizoniere la Cluj. Asta pentru cazul când vreo ceată de 
români curioși ar căuta să te descoasă. 

— Mă iertati, stăpâne, zise Imre nedumerit, dar cum se 
face că Iancu a iscălit o asemenea hârtie? 

— Eşti măi prost decât te credeam! răspunse sasul. 
Iscălitura este plăsmuită, dar imită atât de bine semnătura 
conducătorului valahilor, încât el însuși dacă ar vedea-o, ar 
crede că e scrisul mânii sale. 

Așadar, dacă cineva te oprește pe drum, îi arăţi hârtia 
aceasta și vei fi lăsat în pace. Nu uita, să te îmbraci 
românește și să faci pe românul. Cred că nu-ţi va fi greu! 

— Fiţi fără teamă, răspunse Imre, vorbesc tot atât de bine 
limba valahilor ca și ungurește. 

— Așa! urmă Schulze. La Aiud te duci de-a dreptul la 
Hatvani, comandantul trupelor, și-i predai prizonierele. Pe 
drum însă nu vei uita să faci ceea ce ţi-am spus. Bagă bine 
se seamă Imre căci de iscusința dumitale atârnă izbânda! 


Ceea ce am făcut până acum va fi în zadar, dacă planul 
nostru nu va fi îndeplinit pe de-a-ntregul! Trebuie să cadă 
din picioare ticăloșii aceștia, căci altfel îi vom avea mereu în 
calea noastră! 

— Am înţeles, stăpâne! răspunse Imre. Fiţi fără teamă căci 
totul va merge strună. V-aș ruga însă să-mi mai daţi pe 
cineva să mă ajute, căci singur îmi va fi greu să scot femeile 
din pivniţă, să le urc în trăsură și apoi și pe drum... 

— Din oamenii aceștia nu-ţi pot da pe nimeni! îi tăie vorba 
Schulze. Unul a murit, unul e rănit, n-am mai rămas decât cu 
trei de care se poate întâmpla să am nevoie oricând pentru a 
sta în legătură cu armata ungurească. Dar vei găsi dumneata 
pe cineva în tot Abrudul, un om în care să poţi avea 
încredere! 

— Bine, stăpâne, voi căuta! 

— Iar voi, urmă Schulze adresându-se celorlalţi, plecaţi 
chiar de acum spre Zlatna, ca să ajungeţi înainte de sosirea 
oastei lui Iancu. Tot așa, vă veţi furișa prin păduri să nu vă 
vadă nimeni. Ajunși la Zlatna, așteptați în pădurea de pe 
malul Ampoiului semnalul cunoscut, în urma căruia vă 
arătaţi pentru a primi ordinele pentru mai departe. 

Cu aceste cuvinte Schulze se întoarse și urmat de Damler 
se înapoie la locuinţa sa din marginea orașului. 

— Așa! exclamă Schulze, trântindu-se pe pat. Acum să ne 
odihnim două ceasuri, căci cine știe ce ne mai așteaptă la 
Zlatna! 

Damler se lungi și el în patul său dar cam dezamăgit. 
Schulze îi făgăduise o răsplată și iată că se culcase fără să 
amintească o vorbă. Mâine însă nu-l va lăsa și dacă nu spune 
nimic, îi va aduce el aminte. La urma urmelor planul era al 
lui și fără acest plan, Schulze n-ar fi ajuns niciodată nici să 
se răzbune și nici să scape de Mihu și de oamenii săi. 

Cât de greșită era socoteala lui Damler! 

Este adevărat că el îi dăduse stăpânului său ideea răpirii 
celor trei femei. Sau, nici măcar atât, căci Damler se gândise 
la uciderea lor, ca răzbunare pentru farsa jucată la Sibiu. 
Planul lui Damler nu făcu, decât să stârnească planul cel 


mare, cel desăvârșit al lui Schulze și ducerea lui la 
îndeplinire n-ar fi fost cu putinţă dacă atașatul civil n-ar fi 
fost un om priceput, un om de o deșteptăciune diabolică. 

Schulze anume, venind spre Câmpeni la Avram Iancu, își 
recrutase pe drum vreo zece unguri, dintre cei mai șoviniști, 
dintre cei mai aprigi dușmani ai românilor. Ungurii aceștia îl 
urmau pas cu pas, ascunzându-se prin munţi și prin păduri și 
nu ieșeau la iveală, decât la un semn al lui spre a săvârși o 
nouă crimă, o nouă fărădelege. 

Unul din aceștia făcuse legătura dintre Schulze și 
Nemegyei, pentru punerea la cale a ticăloșiei din Zlatna și 
tot aceștia îl ajutaseră pe Schulze să-l ucidă și pe colonelul 
Ispirescu și să le răpească pe Mioara, Pia și Dochiţa. 

Patru dintre ei erau și acum pe drum, trimiși cu diferite 
însărcinări pe la conducătorii ungurilor, iar ceilalți urmau 
să-l aștepte la Zlatna, pentru a primi noi ordine care aveau 
ca ţintă împiedicarea reușitei cauzei românești. Imre, cel 
mai iscusit dintre aceste umbre ale lui Schulze, fusese 
însărcinat să le ducă pe cele trei nenorocite la Aiud, la 
Hatvani, crudul, sângerosul, sălbaticul comandant al uneia 
din armatele ungurești. 

În asemenea împrejurări, meritul lui Damler în punerea la 
cale a ticăloșiei era nespus de mic, faţă de meritul drăcesc al 
lui Schulze, acest demon, această piază rea a revoluţiei 
românești din Ardeal de la 1848. 


CAPITOLUL 125 
ÎN MÂINILE DUȘMANULUI 


În ziua de 26 octombrie, pe la amiază, oastea Craiului 
Munţilor intră în Zlatna, sau mai bine zis printre ruinele 
Zlatnei, căci după măcelul și focul din ajun, nu mai rămase 
nicio casă întreagă în târgușor. 

Cei aproape o mie de români, veniţi în întâmpinarea 
Craiului Munţilor, primiră cu urale care nu mai luau sfârșit 


pe idolul lor, dar Avram lancu era mâhnit până în adâncul 
sufletului din pricina jalei ce întâlni în cale. 

Cu toată purtarea mișelească a lui Nemegyei și a 
oamenilor săi, blândul, generosul Avram Iancu nu se putea 
împăca cu gândul măcelului care avusese loc. 

— Şi n-a fost chip să ocolești nenorocirea? îl întrebă el pe 
Mihu, după ce acesta îi raportase pentru a treia oară, cele 
petrecute. 

— Domnule comandant, răspunse Mihu, sunt pe deplin 
încredinţat că dumneavoastră aţi fi tras spada cel dintâi, 
când aţi fi văzut pruncii din vârful săbiilor lor, când aţi fi 
văzut sălbatica profanare celor uciși! 

Avram lancu dădu trist din cap și porunci să se meargă 
mai departe, nevoind să mai rămână într-un loc unde 
cursese atâta sânge, chiar dacă sângele acesta fusese mai 
mult al vrăjmașului. 

După ce-și sfârși raportul și se îndepărtă de Iancu, Mihu 
fu întâmpinat de Dan Dragomir, care venea în goana calului. 

— Căpitane,  căpitane, strigă el, încă de departe. 
Colonelul... Dochița... Mioara... nu sunt nicăieri. 

— Ce-ai spus? strigă Mihu Inimă de Leu, îngrozit de 
moarte. 

— Nici femeile, nici colonelul n-au venit cu oastea! 
răspunse Dan Dragomir. 

— Dane... Dane... este adevărat? îngână Mihu nevenindu-i 
să creadă. 

— Adevărat, căpitane! 

Un fior de gheaţă străbătu trupul voinicului care rămase 
năuc, ca lovit de trăsnet. 

Apoi, îi veni un gând, dădu pinteni calului și ca o volbură 
se repezi după Craiul Munţilor. 

— Domnule comandant... domnule comandant... strigă 
Mihu, gâfâind. 

— Ce este, frate Mihule? întrebă Iancu, blând. De ce ești 
atât de aprins? 

— Domnule comandant... unde a rămas Mioara, Dochiţa... 
Pia... unde este colonelul Ispirescu? 


— Ce întrebare este asta, frate Mihule? exclamă Avram 
Iancu, nedumerit. Trebuie să fie în vreuna din trăsuri! 

— Nu sunt în niciuna, răspunse Dan Dragomir, care venise 
și el acolo. Și nimeni nu i-a văzut astăzi! 

— Eşti încredinţat? întrebă Iancu. 

— Am cercetat pe rând toate trăsurile și am întrebat pe 
toți voinicii, dar nimeni nu i-a mai văzut de ieri de după 
amiază. 

Craiul Munţilor încruntă din sprâncene. Asta i se părea 
foarte ciudat. 

El însuși fusese seara la colonelul Ispirescu și la cele trei 
femei și-i vestise că a doua zi în zori vor porni la drum. 

— Chemaţi-l la mine pe Vasile Fătu! porunci Avram Iancu. 

Peste câteva minute cel chemat apăru în fața Craiului 
Munţilor. 

— Fătule, i se adresă Avram lancu, n-ai fost azi dimineaţă 
la domnul Ispirescu, să-l iei cu trăsura, împreună cu cele trei 
doamne? 

— Ba am fost, domnule comandanţi 

— Şi? 

— Şi n-am mai găsit pe nimeni în casă. Nişte copii de pe 
stradă mi-au spus că doamnele și domnul au plecat mai 
înainte cu o altă trăsură, spre Zlatna. 

— Nu se poate! strigă lancu. Inaintea noastră n-a ieșit 
nimeni din Abrud! 

— Mie așa mi-au spus copiii și cum n-am găsit pe nimeni 
în casă și cum nici lucrurile nu mai erau acolo, mi-am zis că 
așa trebuie să fie, că vor fi plecat înainte! 

Avram lancu se uită întrebător la Mihu Inimă de Leu dar 
în privirea acestuia nu găsi răspuns, ci aceeași întrebare 
chinuitoare care-l frământa și pe el. 

— Să fi rămas în Abrud? îngână Iancu, mai mult pentru el 
decât pentru alţii. 

— Pentru ce? zise Mihu, care-l auzise. 

— Nu văd nici eu! 

— Când este vorba de doamne, nu trebuie să ne mire 
nimic! se auzi deodată o voce râzătoare. 


Iancu și Mihu întoarseră capul în același timp. 

Cel care vorbise era Hans Schulze, atașatul civil. 

— De ce să nu ne mire? întrebă Mihu, scrutându-l pe sas 
cu privirea sa pătrunzătoare. 

Dar oricât de pătrunzători erau ochii săi ei nu citiră în 
privirile sasului nimic ce să-i fi dat de bănuit. O voce 
lăuntrică însă îi spunea lui Mihu, poate pentru a zecea oară, 
să se ferească de omul acesta. 

Schulze râse mai departe, netulburat și răspunse: 

— Fiindcă doamnele au multe toane și te miri ce-și vor fi 
adus aminte că trebuie să mai cumpere din oraș. 

— Cumpărăturile le-au făcut de ieri, zise Mihu. 

— O femeie are întotdeauna ceva de cumpărat! zise 
Schulze, îndată. Eu vă sfătuiesc să nu vă neliniștiţi, căci ne 
vor ajunge din urmă. 

— Domnule comandant, zise Mihu deodată, adresându-se 
lui Iancu. Vă rog să-mi îngăduiţi să mă înapoiez cu oamenii 
mei la Abrud, să văd ce s-a întâmplat. Trebuie să vă gândiţi 
că este vorba de ființa care-mi este mai scumpă pe lumea 
aceasta și fără ea nu pot face niciun pas înainte! 

Avram Iancu dădu din cap, înţelegător. El, în al cărui 
suflet aveau răsunet toate durerile omenești, cum era să nu 
înțeleagă inima îndurerată a îndrăgostitului care își vede 
iubita pierdută. 

— Du-te, frate Mihule, răspunse Craiul Munţilor, și pentru 
mai multă siguranţă, afară de voinicii dumitale, mai ia și încă 
pe atâţia oameni de ai mei. Noi te vom aștepta în Presaca. 

— Îţi mulţumesc, domnule comandant! răspunse Mihu. 
Oamenii mei îmi ajung să înfrunt orice primejdie și să-l 
ferească Dumnezeu pe cineva să se fi atins de Mioara, căci 
își va aduce aminte și de laptele pe care l-a supt de la maică- 
sa. 

Rostind aceste cuvinte, privirile lui Mihu se îndreptară 
fără să vrea spre atașatul civil și voinicul se cutremură 
văzându-l pe acesta zâmbind. 


— De ce râzi, domnule Schulze? întrebă el. Sau poate ţi se 
pare că vinovatul, dacă este vreunul, va scăpa de răzbunarea 
mea? 

Schulze tresări căci nu se aștepta la aceste cuvinte care 
păreau să trădeze că Mihu știa mai mult decât arăta. 

Stăpân pe sine însă, Schulze își dădu seama că Mihu n- 
avea de unde să cunoască isprava lui din noaptea trecută și 
răspunse cu același zâmbet neschimbat: 

— Iartă-mă, domnule Mihu, dar râd fiindcă dumneata te 
gândești la primejdii și răzbunări și eu sunt încredinţat că nu 
vei ieși din Zlatna și te vei întâlni cu trăsura care aduce 
doamnele. Ori, atunci va trebui să te răzbuni pe ele, căci 
numai ele pot fi vinovate de întârziere. 

— Să dea Dumnezeu să fie așa! Căci altfel... 

Mihu nu-și mai tălmăci gândul în cuvinte ci salută 
militărește, își întoarse calul și urmat de Dan Dragomir își 
adună voinicii. 

Peste câteva minute, ceata lui urca în galop drumul ce 
ducea spre Abrud. 


* * 


Coborând la vale, cu o zi mai înainte, lui Mihu îi trebuiseră 
cinci ceasuri pentru a face drumul de la Abrud până la 
Zlatna. Astăzi, același drum îl făcu în decurs de trei ceasuri 
și ceva cu toate că la înapoiere drumul mergea în urcuș. 

Neliniștea din pricina Mioarei îl făcea să nu lase cailor nici 
măcar un răgaz de câteva clipe pentru a se odihni și îndată 
ce ajungea în vârful unui pisc, mâna mai departe, de parcă 
toate puterile iadului ar fi fost pe urmele lui. 

Și cu cât înainta cu atât îi creștea și îngrijorarea, deoarece 
nădejdea de a-și întâlni iubita pe drum se risipea tot mai 
mult, la fiecare cotitură, la fiecare vârf de munte de unde 
zărea drumul liber neumblat de nicio trăsură. 


Și la fel de îngrijorat, la fel de îndurerat era și bunul său 
prieten, Dan Dragomir, pe care gândul la iubita despre a 
cărei soartă nu știa ce să-și mai închipuie îl chinuia tot atât 
de mult ca și pe căpetenia haiducilor. 

Și lui i se părea drumul acesta nesfârșit de lung, și lui i se 
părea că Abrudul s-a mutat la marginea pământului. 

În cele din urmă însă, ceata voinicilor tot ajunse în 
Abrudul care li se păruse atât de îndepărtat și ca o vijelie 
străbătu oraşul îndreptându-se spre casa croitorului 
Fazakaș. 

Aici, Mihu nici nu așteptă oprirea calului, ci sări din șea în 
mers și se repezi în curte ca o furtună. Dan Dragomir îl urmă 
îndată și după el veniră și ceilalţi haiduci. 

Ușa atelierului era deschisă larg. Ea fusese lăsată astfel 
de ungurii abrudeni care după plecarea oastei lui Iancu din 
oraș, furaseră tot ceea ce se putea fura din locuinţele 
propriilor lor conaţionali fugiţi de teama românilor. 

În casa lui Fazakaș nu mai rămăseseră decât mobilele 
grele care nu puteau fi urnite cu ușurință, patul, canapeaua, 
masa din atelier, o ladă grea și câteva cutii goale. 

Mihu străbătu cu inima tremurândă toată casa dar nicăieri 
nu găsi nicio urmă despre cei dispăruți. 

În timpul acesta, în stradă, se adunase o mulțime de 
oameni curioși de a afla pricina întoarcerii voinicilor. 

Dan Dragomir îi întrebă pe aceștia dacă n-au văzut ce s-a 
întâmplat cu colonelul Ispirescu și cele trei doamne, 
răspunsul tuturor însă era la fel și acest răspuns era de 
natură să-i neliniștească și mai mult pe haiduci. 

— La vreo două ceasuri după plecarea oastei lui Iancu, 
suna răspunsul uniform, a venit o trăsură și a tras în curte. 
După vreun sfert de ceas trăsura a părăsit curtea, luând-o 
spre Zlatna. 

Cine era însă în trăsură nimeni nu știa, deoarece vizitiul 
închisese poarta după ce intrase în curte și caleașca era și 
ea închisă. 


Dan Dragomir se întoarse la Mihu, care între timp 
cercetase și grădina, fără niciun rezultat și-i spuse ce aflase 
de la abrudeni. 

— Cineva minte! strigă Mihu. Azi dimineaţă când a venit 
Fătu să-l ia pe Ispirescu și pe femeile noastre niște copii i-au 
spus că cei căutaţi plecaseră mai înainte cu o trăsură. 

— Ai dreptate, căpitane! Dar vom afla noi îndată care este 
adevărul! 

Cu aceste cuvinte Dan se repezi în casă, unde haiducii tot 
mai căutau în nădejdea să găsească vreo urmă și luând cu 
sine zece oameni ieși iarăși în stradă. 

— Care sunt copiii care se găseau aici azi dimineaţă când 
a venit o trăsură să le ia pe doamnele din casă? 

Abrudenii se uitară unul la altul, mamele căutară să-și 
ascundă copiii. 

Dar de răspuns, nu răspunse nimeni. 

— Românii să vină lângă mine! strigă atunci Dan 
Dragomir și îndată se desprinseră din mulțime vreo zece 
bărbaţi și femei care alergară lângă haiduc. 

Mai mulţi români nu erau, căci partea aceasta a orașului 
era locuită aproape numai de unguri. 

— Dacă nu-mi arătaţi copiii de care v-am întrebat vă 
împușc fără cruţare! strigă Dan Dragomir care apoi se 
întoarse spre haiduci și porunci: 

— Arma la ochi! 

Femeile începură să ţipe, bărbaţii să murmure, câţiva 
încercară să fugă dar vocea tunătoare a lui Dan îi încremeni 
pe loc: 

— Cine mai face un pas e un copil al morţii! Arătaţi-mi 
care sunt copiii, căci nu li se va întâmpla nimic. Vreau numai 
să-i întreb ceva! 

O mișcare se produse în mulțime, ungurii începură să 
vorbească în șoapte, dar tot nu se prezentă nimeni. 

— Vă mai dau răgaz până când voi număra trei. Dacă până 
atunci nu-mi răspundeţi poruncesc „foc”! Repet, copiilor nu 
li se va întâmpla nimic. Unu... doi... 


— Domnule... domnule, strigă atunci o femeie, care era 
chiar în rândul din faţă, plângând. Gyuri al meu a fost și el! 
Dar nu-l omori căci n-a făcut nimic! 

— Noi nu suntem sălbatici să omorâm copii nevinovaţi, 
răspunse Dan. Unde este Gyuri al dumitale? 

— Iacă aici! răspunse femeia, făcând loc unui băieţaș de 
vreo zece ani, care se pitulase în spatele mamei sale. Dar ai 
milă de el, domnule! 

— Vino aici, Gyuri! îi zise Dan, copilului, care se apropie 
tremurând. Așa! Spune-mi, tu ai fost aici azi dimineaţă când 
a venit trăsura? 

— Fost! răspunse băiatul. 

— Şi ai vorbit cu vizitiul? 

— Eu nu vorbit! răspunse copilul, prost românește. 
Domokos vorbit! 

— Unde este Domokos? strigă Dan spre mulţime. 

Văzând că voinicul vorbește frumos cu Gyuri, ungurii 
prinseră curaj și părintele celui chemat își trimise copilul 
îndată 

Domokos era mai mare, de vreo doisprezece ani și se 
apropie fără teamă de Dan, care băgă de seamă îndată că 
avea de a face cu un copil înfipt. 

— Ascultă, Domokos, îi zise Dan. Tu ai fost acela care ai 
vorbit cu vizitiul de dimineaţă? 

— Eu, domnule! 

— Şi ce i-ai spus? 

— Am spus la el că doamne și domni au plecat dimineaţa 
tare cu un trăsura. 

— Şi într-adevăr așa a fost? 

Domokos rămase puţin pe gânduri, ceea ce-l făcu pe Dan 
Dragomir să devie bănuitor. 

— Ascultă, Domokos, îi zise el atunci, dacă-mi spui 
adevărul, îţi dau un florin. Dacă minţi însă, îţi tai urechile și 
nasul! 

— Spune adevăr, Domokos... spune adevăr! strigă 
părintele băiatului din mulțime. 

— N-ai fost așa, domnule! răspunse atunci băiatul. 


— Dacă n-a fost așa de ce i-ai spus omului cu trăsura că 
doamnele au plecat? între Dan, înfuriat. 

— Nu știu, domnule, eu nu vinovat! răspunse băiatul cam 
speriat. Eu merge cumper lapte și vezi un baci’, care vine și 
spune: Eu dai la tine douăzeci creițari, dacă stai aici și 
aștepți un trăsura. Când vine trăsura un baci întreba la tine 
dacă ai văzut trei doamne și un domn. Tu spui: trei doamne 
și un domn ai plecat acum cu un trăsură la Zlatna. Eu luat 
douăzeci creițari și șteptam. Când venit trăsura, baci 
întrebat la mine și eu spus: trei doamne și un domn ai plecat 
acuma cu un trăsura la Zlatna. Baci mai stat puţin și plecat 
și el cu trăsură. 

Dan Dragomir rămase pe gânduri câteva clipe, apoi 
întrebă din nou: 

— Dar pe baci, care ţi-a dat cei douăzeci de creiţari îl 
cunoști? 

— Nu cunoşti! răspunse băiatul. Este ţeran de la sat. 

— Ungur sau român! 

— Rumun! 

— Şi l-ai mai văzut astăzi pe aici? 

— Vezut. Dupe ce ai plecat cătane, baci ai venit cu un 
trăsura, intrat în curte la Fazakaș și pe urma plecat iar. 

— Încotro a plecat cu trăsura? 

— La Zlatna! 

Dan aflase ceea ce voise să știe. Era neîndoielnic că cei 
căutaţi fuseseră răpiți și că această răpire fusese pusă la 
cale mai dinainte de cineva care știa că dimineaţa trebuia să 
vină o trăsură pentru a-i lua. Răpitorul ascunsese fetele și pe 
colonel undeva, prin casă poate pentru ca Fătu venind să 
creadă că aceia pe care îi căuta plecaseră mai înainte. 
Aceasta o dovedea și însărcinarea dată băiatului Domokos. 

Dan Dragomir alergă într-un suflet la Mihu și-i istorisi cele 
aflate. 

Căpetenia  haiducilor împărtășea în totul părerile 
prietenului său. 


Baci = nene. 


— Da, exclamă el, cu inima sfâșiată de durere. Au fost 
răpite, nu mai încape nicio îndoială! Dar de cine... de cine? 

— Căpitane, zise Dan Dragomir, eu cred că ar trebui să 
mai cercetăm odată casa, căci fetele au fost răpite după 
plecarea oastei, ori, când a venit Fătu să le ia nu le-a găsit. 
Este neîndoielnic deci că ele au fost ţinute ascunse undeva 
prin casă, sau prin apropiere și poate că acolo vom da peste 
vreo urmă. 

— Ai dreptate, Dane! răspunse Mihu, ștergându-și 
lacrimile din ochi. Să mai căutăm odată! 

Și iarăși scotociră toată casa, toată grădina și tot podul. 

— Dar pivniţă n-are casa asta? întrebă unul din haiduci. 

— Trebuie să aibă! zise un altul. Acum îmi aduc aminte că 
am văzut două ferestruici care dau în stradă. _ 

— Dar unde să fie intrarea? se întrebă Dan Dragomir. În 
curte nu este nicio ușă. 

— Am văzut multe pivnițe, pe aici prin Ardeal, în care se 
intră prin casă! zise unul din haiduci. 

— Daţi scoarţele la o parte! porunci Mihu și haiducii 
îndepărtară de pe podea scoarţele zdrenţuite, care erau atât 
de rupte încât nici abrudenilor nu le trebuiseră. 

— Iată intrarea în pivniţă! strigă un haiduc, care se 
aplecase în apropierea divanului. 

Într-o clipă divanul fu dat la o parte și chepengul ridicat. 

— Aduceţi un felinar! strigă Mihu, deoarece între timp se 
înserase. 

Unul din haiduci alergă în vecini de unde se întoarse cu un 
felinar. 

Mihu îl luă cu înfrigurare și stăpânit de o emoție 
neînțeleasă, începu să coboare în pivniţă urmat de Dan și de 
câţiva haiduci. 

Un miros greu de mucegai, de hoit îi izbiră în faţă pe 
haiduci. 

— Se pare că de ani de zile nu s-a mai aerisit pe aici! zise 
unul din haiduci. 

Deodată Mihu scoase un țipăt de groază. 


Mâna dreaptă cu care se ţinea de scară, i se murdărise de 
ceva cleios și când o lumină cu felinarul văzu că era sânge 
închegat. 

— Sânge! strigă Mihu și cuvântul acesta îl îngrozi atât de 
înspăimântător încât își pierdu echilibrul și alunecă de pe 
scară. 

Noroc că până jos nu mai erau decât vreo patru fuștele! 
căci altfel își mai rupea și gâtul. 

Dar jos nu căzu pe pământ, ci pe ceva moale și rece, pe 
ceva vâscos. 

În cădere felinarul îi scăpase din mână și se rostogolise 
mai departe așa că nu-și putu da seama îndată peste ce 
căzuse. 

Când se ridică însă și luă iarăși felinarul în mână, un urlet 
de groază, un urlet sălbatic, ca de fiară rănită îi ieși din 
piept. 

— Colonelul... Colonelul Ispirescu! strigă el. 

Într-adevăr, acel ceva moale peste care căzuse Mihu Inimă 
de Leu, era trupul bietului colonel Ispirescu. El zăcea plin de 
sânge, cu capul despicat, spre dreapta, la un pas de scară. 

Chiar la picioarele scării, cu o mână prinsă de cel din urmă 
fuștel al scării, mai zăcea un alt cadavru, al unui ungur. 

— Dumnezeule! ce s-a petrecut aici? îngână Dan 
Dragomir. Căpitane, căpitane, urmă el îngrozit, luminează 
pivniţa... luminează mai departe! 

Ca un fulger străbătu gândul lui Dan, mintea lui Mihu. 
Căpetenia haiducilor alergă ca un nebun, de colo până colo, 
luminând fiecare colţ, fiecare ungher al pivniţei, dar nu, cele 
trei femei nu erau acolo, ele nu fuseseră ucise. 

Spre peretele din spre miazăzi însă, se vedeau în praf 
urmele a trei trupuri care zăcuseră acolo. Pe locurile acelea 
însă, nu se vedea sânge, dovadă că nici Mioara, nici Dochiţa 
și nici Pia nu fuseseră nici măcar rănite. Ceva mai spre 
mijlocul pivniţei erau câteva așchii însângerate, dar acestea 
proveneau pesemne de la cei doi morți. 


19 fuștel - fiecare din vergelele orizontale ale unei scări de lemn. 


După această constatare, haiducii rămaseră încremeniţi, 
cu privirile aţintite asupra chipului groaznic mutilat al 
colonelului Ispirescu. 

— Bietul om! îngână Mihu, într-un târziu. 

— A murit ca un erou, apărându-și fata, apărându-ne 
femeile noastre! 

Ochii tuturor celor de față se umeziră și fiecare îngână în 
gând un creștinesc: „Dumnezeu să-l ierte!” 

— Căpitane, zise apoi Dan Dragomir, să luăm trupul 
neînsufleţit al iubitului nostru tovarăș și să-l îngropăm în 
grădină! 

Mihu dădu mut din cap și haiducii ridicară cadavrul 
aceluia care din dușman le devenise un tovarăș atât de bun 
și-l scoaseră din pivniţă. 

Peste un ceas, în fundul grădinii lui Fazakaș, la umbra 
unui cireș, se ridica o moviliţă, în care era înfiptă o cruce. 

— Ai fost cel dintâi care ai pornit să întinzi fraţilor tăi 
subjugaţi o mână de ajutor și cel dintâi ai căzut! Dar aici, la 
mormântul tău jur, brav prieten și viteaz tovarăș, că atâta 
timp cât va mai curge în vinele mele o picătură de sânge nu 
mă voi odihni până când nu-ţi voi descoperi ucigașul și până 
când nu te voi răzbuna! 

— La fel jurăm și noi! strigară haiducii, ca un singur om. 

Și dacă în clipa aceea, Hans Schulze ar fi fost prin 
apropiere, fără îndoială că s-ar fi cutremurat, văzând cu câtă 
hotărâre, cu câtă îndârjire îi juraseră moartea acești treizeci 
de voinici. 


Mihu și voinicii săi nu se înapoiară la tabăra lui Avram 
Iancu decât tocmai a doua zi, pe înserat. 


Toată noaptea și toată ziua ei colindaseră prin 
împrejurimile Abrudului, nădăjduind să dea peste vreo urmă 
a dispărutelor. Truda lor rămase însă zadarnică. Trăsuri 
trecuseră multe, în toate direcţiile, căci în zilele acelea de 
fierbere ungurii fugeau necontenit spre ţinuturile locuite de 
conaţionalii lor, iar românii veneau din regiunile unde erau 
înconjurați de prea mulţi unguri. Dar cum să-i afli care era 
trăsura cu cele trei dispărute când nu puteai da niciun 
amănunt, niciun indiciu? 

Abătuţi și posomorâţi haiducii se înapoiară a doua zi seara 
la Presaca unde era tabăra lui Iancu. 

Când auzi despre cumplita moarte a colonelului Ispirescu 
pe Craiul Munţilor îl podidiră lacrimile... 

— Sărmanul... sărmanul de el! exclamă Iancu și aceste 
două singure cuvinte exprimau, mai mult decât orice fraze 
oratorice, mâhnirea lui. Să vină părintele Ștefan să facă o 
slujbă pentru odihna nobilului său suflet. 

Și acolo, în mica bisericuţă din Presaca se cântă veșnica 
pomenire pentru sufletul inimosului român care fusese 
colonelul Alexandru Ispirescu. 

După slujba religioasă, Avram Iancu îi luă de braţ pe Mihu 
și pe Dan Dragomir și porni cu ei spre tabăra de la marginea 
satului. 

— Fraţilor, le zise el cu vocea-i caldă, înduioșătoare, vă 
cer iertare că atât de iute v-a lovit și pe voi urgia 
ungurească. Nu încape nicio îndoială că ungurii v-au răpit 
soțiile, căci acesta este felul lor de a se răzbuna, să-i atace 
pe cei slabi, să-i lovească pe cei ce nu se pot apăra pentru a 
pricinui durerea celor tari. Dar nu trebuie să vă pierdeţi 
nădejdea. Faptul că femeile voastre au fost răpite și nu 
ucise, însemnă că, deocamdată cel puţin, nici n-au de gând 
să le ia viaţa. Eu înclin a crede că le-au luat pentru a ne 
speria sau pentru a ne sili să eliberăm pe ungurii care au 
căzut în mâinile noastre la Abrud și pe care i-am luat ca 
ostateci. În orice caz, peste două-trei zile trebuie să ne 
trimeată ei ceva veste și aveţi cuvântul meu că dacă mi s-ar 
cere pentru cele trei doamne eliberarea tuturor ostatecilor 


pe care îi avem nu voi sta o clipă la îndoială să primesc 
târgul. 

— Îţi mulțumim, domnule comandant, zise Dan Dragomir. 
Tare mă tem însă că nu ne va fi dat să ne mai revedem 
femeile în viața aceasta. 

— Deznădejdea nu este o virtute de luptător! răspunse 
Craiul Munţilor, dojenindu-l cu blândeţe. Eu îmi cunosc 
ungurii mai bine decât îi puteţi cunoaște voi. Acum duceţi-vă 
și vă odihniţi liniștiți, căci nu vor trece trei zile și veţi avea 
vești de la doamnele voastre. 

Bietul Avram Iancu! El își cunoștea ungurii, își cunoștea 
dușmanii făţiși, dar nu-și cunoștea dușmanii ascunși, care 
erau de zece, de o sută de ori mai primejdioși decât cei 
dintâi. 

Mihu și Dan se duseră în cortul lor trişti și abătuţi de 
moarte. 

De data aceasta lovitura soartei fusese mai crudă decât 
oricând. Îi lovise pe amândoi, deodată, nelăsându-le nici 
măcar o licărire de nădejde. Căci în decursul celor câteva 
săptămâni petrecute în Ardeal îi cunoscuseră pe unguri 
îndeajuns pentru a-și da seama că speranţa pe care Avram 
Iancu încercase să le-o sădească în suflet, nu avea sorţi să se 
realizeze. 

Pe urmă, până acum, de câte ori fusese Mihu despărţit de 
Mioara, îl avusese măcar lângă el pe Dan Dragomir, pe 
prietenul bun și credincios care îl mângâia, îl îmbărbăta, 
care se trudea să-l facă să uite încercarea destinului. De 
data aceasta însă prietenul credincios fusese lovit și el, tot 
atât de crud, și el însuși avea nevoie de mângâiere, de 
îmbărbătare. 

De aceea durerea lor era fără de margini și de aceea 
nădejdea nu putea prinde sămânță în inimile lor, cu toate că 
Avram lancu nu încetă de a-i încuraja și în zilele următoare. 

Durerea voinicilor, pe care îi îndrăgise toată lumea, stârni 
mâhnire în toată oastea lui lancu. Doi oameni doar se 
bucurau, dar numai în ascuns, de nenorocirea care-i lovise, 
Schulze și Damler. 


Ticăloșii își râdeau în pumni și se felicitau unul pe altul, de 
minunata lovitură, pe care o dădură. 

Ei își atinseseră scopul mult mai mult decât nădăjduiseră. 

Nu numai că voinicii lui Mihu nu se mai gândeau acum la 
război, ci numai la găsirea soţiei căpitanului lor, dar chiar și 
Craiul Munţilor se schimbase, devenise mai posomorât, mai 
abătut decât fusese până atunci. 

— Ascultă, Damler, îi zise Schulze, secretarului său, într-o 
zi, ţi-am dat două sute de florini pentru ideea de la Abrud. 
Astăzi îți mai dau o sută, căci rezultatul e mai bun decât mă 
așteptam. 

— Nu înţeleg domnule Schulze! zise Damler, după ce băgă 
banii în buzunar. 

— Noi ne gândeam să lovim, prin răpirea celor trei femei, 
numai în românii veniţi din Muntenia zise Schulze, și când 
colo am lovit și în Avram Iancu! 

— Înţeleg și mai puţin! 

— Nu mă miră, căci dumneata nu vezi dincolo de vârful 
nasului! N-ai băgat de seamă ce mâhnit este și domnul Iancu 
de când cu dispariţia celor trei femei? 

— Ba da. Dar e firesc! Au fost răpite doar soțiile a doi 
prieteni de-ai săi. 

— Şi? 

— Şi? făcu Damler. 

— Şi aceea pe care pusese ochii el însuși! 

— Fata lui Ispirescu? exclamă secretarul foarte mirat. 

— Întocmai! Eu am observat de mult că domnului Iancu îi 
lăsa gura apă după domnișoara Pia. Acum, de când n-o mai 
vede, e fiert și nu m-ar mira dacă l-am vedea săvârșind cine 
știe ce neghiobie din pricina ei. In orice caz lovitura a reușit 
mai bine decât m-aș fi așteptat! 

În privinţa aceasta însă Schulze se cam înșela. Căci chiar 
dacă Avram Iancu nutrea pentru Pia simțăminte mai mult 
decât prietenești, simțămintele acestea nu-i puteau înăbuși 
focul ce-i ardea inima din pricina asupririi naţiunii sale. 


Craiul Munţilor era din oamenii aceia care se nasc la un 
veac odată și pentru care patria, națiunea, poporul sunt mai 
întâi, decât chiar propria lor fericire. 

De altfel trădătorului Schulze soarta îi mai pregătise o 
decepţie. 

În ziua de 10 noiembrie Aiudul s-a predat, fără împotrivire 
și oastea lui Avram Iancu intra triumfătoare în oraș. 

Schulze socotise că aici, la Aiud, să le dea românilor 
lovitura de graţie. Se întâmplase însă ca oștirea ungurească 
să nu se poată aduna în jurul orașului îndeajuns de iute și 
faimoasa gardă a Aiudului părăsi orașul, fugind spre Vinţul 
de Sus. 

Ziua de 10 noiembrie îi mai rezervase însă o surpriză și lui 
Mihu și Dan. 

De-abia luaseră orașul în primire și lancu porunci repaus 
pentru oastea sa, căci în faţa lui Mihu veni un ţăran care, 
scoţându-și căciula, îi zise: 

— Ziua bună, domnule! Mă rog frumos n-aţi putea 
dumneavoastră să mă îndreptaţi la domnul Mihu, unul din 
căpitanii Craiului? 

— Eu sunt, bădie! răspunse Mihu. Dar ce vrei cu mine? 

Țăranul se uită cercetător la voinic ca și când ar fi vrut să 
se încredinţeze că într-adevăr stă în faţa aceluia pe care-l 
căuta, apoi zise: 

— Cunoașteţi dumneavoastră pe o doamnă Mioara? 

Mihu încruntă din sprâncene și o durere nespusă i se 
oglindi în priviri. 

— De ce mă întrebi omule? întrebă el, cu inima sfâșiată. 

— Te întreb domnule, fiindcă eu am o scrisoare de la 
doamna Mioara, pentru domnul Mihu. 

— Ce-ai spus? strigă căpetenia haiducilor și-l apucă de 
umeri pe ţăran cu atâta putere încât oasele acestuia 
trosniră. 

— Mai încet domnule, că mă rupi! 

— Unde este Mioara!... Ce e cu scrisoarea?... Când ai 
văzut-o?... Vorbește odată omule, n-auzi? strigă Mihu Inimă 
de Leu, ca ieșit din minți. 


— Mai încet domnule, nu striga așa căci de află vreun 
ungur sunt pierdut! zise ţăranul, uitându-se fricos în jurul 
său. 

— Dar vorbește odată omule? Spune-mi, ce știi? Dă-mi 
scrisoarea! 

Țăranul se mai uită odată în jurul său, apoi vâri mâna în 
sân și scoase o hârtie mototolită pe care i-o întinse lui Mihu. 

Acesta o luă o desfăcu și recunoscu îndată scrisul iubitei 
sale. Pe bucăţica de hârtie erau scrise următoarele rânduri: 


„Iubitule, 
omul care-ţi va aduce aceste rânduri îți va spune unde 
sunt și cum am ajuns aici. E un om de treabă, singurul cu 
suflet printre toți nelegiuiții în mijlocul cărora m-a aruncat 
soarta nemiloasă. Dacă poți, aleargă de mă scapă căci nu 
știu cât mai am de trăit. Ungurii mă pot spânzura în fiecare 
zi și pe mine și pe Dochiţa și pe Pia, cu care îmi împart 
nenorocul. Nu mai am timp să scriu. Omul îţi va spune totul. 

Scapă-mă! 
A ta, Mioara”. 


Mihu mai citi odată cele câteva rânduri scrise în grabă de 
iubita sa, apoi le sărută și iarăși le citi... 

Intr-un târziu doar se mai linişti, și atunci luându-l de braţ 
pe ţăran porni cu el spre cortul său, unde-l găsi și pe Dan, 
căruia îi spuse în câteva cuvinte despre ce era vorba. 

Când Dan auzi că ţăranul o văzuse pe Dochiţa, îi sări de 
gât și-l sărută de bucurie. 

— Spune, bădie Onuţ, spune ce știi? îl zori el, nerăbdător. 

— Uite, domnule! începu Onuţ. Eu eram rândaș la domnul 
conte Kemény, unde era găzduit Hatvani, comandantul 
oștirii ungurești din partea locului. Într-o zi, numai iată că 
sosește o trăsură cu trei doamne legate fedeleș. Eu mi-am 
zis îndată că trebuie să fie românce de-ale noastre și am 
căutat să mă apropii de ele. Doamnele erau ţinute închise 
într-o odaie și nu era chip să ajung până la ele. Într-o noapte 


însă, pe când Hatvani și cu domnul conte chefuiau, m-am 
urcat pe o scară până la fereastra cu pricina și am bătut 
încet. Una din doamne cu părul bălai, care zicea că o 
cheamă Mioara, a deschis fereastra și eu i-am spus că sunt 
român și că dacă n-aș putea să-i fiu de folos cumva. Doamna 
mi-a spus atunci să vin în tabăra Craiului și să-l caut pe 
domnul Mihu, căruia să-i spun unde se află doamna Mioara. 

Eu i-am făgăduit să viu, dar în zadar m-am trudit două zile 
în șir să părăsesc orașul, n-a fost chip, căci ungurii îl păzeau 
nevoie mare. Alaltăieri, Hatvani auzind că se apropie Craiul, 
a hotărât să fugă. Domnul conte a poruncit să înhămăm caii 
la toate trăsurile și când am făcut asta, au început să le 
umple cu lucruri din casă. Două trăsuri au rămas însă goale 
și în una s-a așezat Hatvani și contele Kemeny, cu cele două 
ibovnice ale lor, iar în a doua au fost așezate cele trei 
doamne. 

Înainte de plecare doamna Mioara a putut să-mi strecoare 
scrisoarea asta și să-mi spună și din gură ca să vă duceţi s-o 
scăpați. 

— Dar de unde? strigă Mihu. Unde le-au dus ticăloșii de 
unguri? 

— La Vinţul de Sus, domnule. Acolo au fugit ungurii. 

— Departe de aici? 

— Cam la vreo două ceasuri, călare! 

— Căpitane! strigă Dan Dragomir. Nu trebuie să mai 
șovăim nicio clipă, căci fiecare minut poate fi fatal! 

— Câtă oştire au ungurii cu el? îl întrebă Mihu pe Onuţ. 

— Apăi n-au multă, domnule, căci cătanele pe care le 
aștepta Hatvani de la Cluj, n-au venit la timp. Să tot fie vreo 
cincizeci-șaizeci de oameni. Atât! 

— Cu aceștia sfârșim repede! Hai căpitane, nu mai sta! 

— Nu te pripi, Dane, căci și pe mine mă arde nerăbdarea 
de a-mi scăpa iubita din ghearele ticăloșilor dar nu ne este 
îngăduit să alergăm orbește înspre vreo primejdie. Niciunul 
nu cunoaștem ţinutul acesta. Trebuie să căutăm o călăuză. 


— Apăi domnule, zise atunci Onuţ, eu vă duc, dar să nu 
știe nimeni, căci de se întorc ungurii vreodată în Aiud și află 
ca eu v-am călăuzit, de limbă mă spânzură. 

— Nu te teme, bădie Onuţ, că nu va afla nimeni! zise 
Mihu. Noi nu răsplătim prin nerecunoștinţă binele ce ni se 
face. Uite aici ai cinci sute de florini, pentru ceea ce ai făcut 
pentru noi până acum, iar dacă izbutim să ne salvăm femeile 
din ghearele ungurilor atunci mai capeti încă pe atâta. 

Onuţ luă banii, se uită la ei și nu-i venea să creadă că toţi 
erau ai lui. 

— Ai mei, domnule... ai mei să fie toţi? îngână el, parcă 
temându-se să se bucure prea tare de așa noroc. 

— Ai dumitale bădie Onuţ! răspunse Mihu. Acum însă să 
ne pregătim de drum. Dane, adună oamenii și îngrijește și 
de-un cal pentru Onuţ. Până atunci eu mă duc să-i spun 
domnului comandant că plecăm. 

— Apăi atunci, zise Onuţ, mă reped și eu până acasă să-mi 
las banii, căci nu pornesc eu la drum cu așa o comoară la 
mine! 

— Du-te, bădie Onuţ. Peste o jumătate de ceas să fii aici, 
căci plecăm. 

— Fi-voi, domnule! 

Și Onuţ ieși din cort. 

Dar el nu se îndreptă spre casa contelui Kemeny unde 
spusese că e rândaș, ci mai întâi se amestecă printre ostași 
ca să i se piardă urma, iar apoi se strecură ca o umbră, în 
cortul... lui Schulze. 


În noaptea de 25 spre 26 octombrie, când fuseseră 
aruncate în pivniţa croitorului Fazakaș din Abrud, din cele 
trei femei numai Dochiţa nu-și pierduse cunoștința. Mioara 


și Pia leșinară încă mai înainte de a fi coborâte în pivniţă de 
oamenii lui Schulze. 

Soarta fusese mai îndurătoare cu iubita haiducului și fata 
lui Ispirescu, deoarece le luase cunoștința pentru a le 
împiedica, măcar pentru câteva ceasuri, de a-și da seama de 
toată grozăvia situaţiei lor. 

În asemenea împrejurări numai Dochița observă tot ceea 
ce se petrecuse în noaptea aceea blestemată. 

Când ungurii o ridicară pe sus spre a o duce în pivniţă, ea 
zări două trupuri nemișcate întinse pe podeaua atelierului 
dar din pricina întunericului nu le recunoscu. Şi nu le 
recunoscu nici când ungurii le aruncară după ele, în pivniţă. 

Dar după plecarea trădătorului și a oamenilor săi, când 
începu să se lumineze de ziuă și lumina pătrunse și în pivniţă 
prin cele două ferestruici murdare, Dochiţa recunoscu pe 
unul din cadavre hainele colonelului Ispirescu. Ţipătul ei de 
groază fu înăbușit de călușul din gură, dar la ochi ungurii 
nu-i puseseră căluș și lacrimile începură să-i curgă șiroaie. 

Cu cât se lumina, cu atât vedea mai lămurit cumplita 
mutilare a bravului soldat și cu atât se îngrozea mai mult la 
gândul că aceeași scena fioroasă se va înfățișa și înaintea 
ochilor Piei, când aceasta își va reveni din leșin. 

Să ascundă, da, să ascundă cadavrul nenorocitului părinte 
al Piei... Dar cum, când era legată cobză, când frânghii 
groase se împleteau în jurul trupului său împiedecându-o să 
se miște? 

Totuși, Dochiţa își dădea seama că dacă nu reușește să 
facă ceva, Pia va înnebuni de groază și durere când își va 
vedea părintele lângă ea, plin de sânge, cu capul despicat 
până la gât. 

De aceea își adună toate puterile și începu să se târască, 
întocmai ca un vierme, spre trupul neînsufleţit al colonelului. 

Dar încercarea ei mergea foarte greu și era întovărășită 
de chinuri cumplite. 

Croitorul ţinuse cândva lemne în pivniță și pământul era 
plin cu așchii peste care se așezase un strat gros de praf. 
Așchiile acestea, cum se târa pe spate, îi spintecaseră 


cămașa naţională, apoi îi intrară în carne, sfâșiindu-i-o până 
la os. Sângele curgea pârâu, rănile, îmbâcsite de praful de 
pe jos, usturau îngrozitor, dar Dochiţa nu renunţă, ci se târî 
mai departe. 

În cele din urmă ajunse până la trupurile celor doi morți. 

Ungurul care fusese aruncat cel din urmă, zăcea de-a 
curmezișul peste cadavrul colonelului. 

Din această pricină, încercarea Dochiţei de a împinge 
cadavrul mai în fund, sub scară, rămase zadarnică. Legată 
cum era, i-ar fi fost cu neputinţă să împingă cu trupul ei, 
încă două trupuri. 

Atunci se gândi la altceva. Se târî mai spre capul 
colonelului și cu picioarele-i legate începu să tragă trupul 
ungurului spre a-l face ca, din cruce cum era peste cadavrul 
lui Ispirescu, să vină de-a lungul, spre a-l acoperi. 

Aceasta îi izbuti pe jumătate. Dar o parte din trupul 
colonelului tot se mai vedea. 

Atunci, cu o sforțare mai mult decât eroică, își învinse 
scârba și groaza și se lipi cu spatele său sângerând de cele 
două trupuri neînsufleţite, pentru a nu putea fi văzute de Pia 
și Mioara. 

Sunt puţini bărbaţii care ar fi fost în stare să facă o 
asemenea faptă, numai spre a cruța pe un semen al lor de la 
o mare durere, cu atât mai puţine însă femeile. Privind 
lucrurile prin această prismă, fapta Dochiţei apare în lumină 
de sfântă și oricare ar fi fost greșelile și păcatele sale de 
până atunci, fără îndoială că cerul i le va fi iertat. 

Pe când zăcea astfel istovită de greaua încercare, cu 
spatele lipit de cele două cadavre, auzi deodată pe cineva 
umblând prin casă, apoi strigând: 

— Domnule Ispirescu... Doamnelor, unde sunteţi? 

Era vizitiul Fătu, care venise să le ia. 

Dochiţa încercă să strige, dar călușul îi înăbuși ţipătul. 
Lovi atunci cu picioarele în scară, dar zgomotul era prea 
slab pentru a fi auzit de Fătu. 

Ce groaznic chin, să știi salvarea atât de aproape și să nu 
fii în stare să dai un semn de viaţă! 


Fătu mai strigă de câteva ori, apoi ieși în stradă. 

Dochiţa auzi apoi huruitul trăsurii care se îndepărta, auzi 
marșul ostașilor care părăseau orașul, auzi buciumul celor 
din urmă glotași și lacrimile îi umeziră obrajii iarăși. 

Buciumul acesta era buciumul nenorocirii ei și a 
prietenelor sale. 

Cei din urmă români părăseau orașul lăsându-le pradă 
furiei ungurilor. 

Străzile se liniștiră încetul cu încetul. 

Groaznica amărăciune și deznădejde care îi cuprinseră 
sufletul o aruncară pe Dochiţa într-un fel de toropeală vecină 
cu moartea. 

Vedea acum că Mioara își revenise în fire, vedea că și Pia 
se mișcase, nu era însă în stare să dea niciun semn de viaţă. 
Zăcea nemișcată, ca moartă, lipită de ceilalți doi morți. 

Mioara și Pia își redobândiseră cunoștința, într-adevăr. 
Privirile lor năuce cătau speriate în jur, apoi deveniră 
îngrozite când o zăriră pe Dochiţa lângă un cadavru, căci din 
pricina poziţiei Dochiţei nu se vedea decât trupul ungurului. 

Dacă n-ar fi văzut-o cu ochii deschiși și clipind din când în 
când, ar fi crezut că și prietena lor murise. 

Dar vie sau moartă, cu ce puteau ele să o ajute? 

Pe când se uitau așa neputincioase una la alta, deodată un 
fior de gheaţă străbătu trupul Dochiţei, un fior care o trezi 
chiar și din toropeala în care zăcea. 

În pivniţa cufundată în tăcere mormântală se auzise un 
suspin, apoi unul din cadavre se mișcă încet, greoi, nesigur. 

O mână se ivi, pipăi la întâmplare trupul Doichiţei, apoi 
ungurul se ridică și se uită în jurul său. 

Nu murise. Sabia colonelului Ispirescu îi străpunsese 
pieptul, nu însă și inima. Acum, după câteva ceasuri de leșin, 
își revenise în fire. 

Mioara și Pia, dar mai ales Dochiţa, se uitau îngrozite la 
ungurul care înviase din morți. 

Sărmana Dochiţa era în prada unei groaze de neînchipuit. 

O îngrozea faptul că acest trup însângerat, pe care ea îl 
crezuse neînsufleţit, se mișca acolo lângă ea cu mâinile-i 


reci, de gheaţă, îi umbla pe corp cu privirile-i aproape 
sticloase, se uita ţintă în ochii ei și cu toate acestea, nu se 
putea mișca din loc, deoarece cea mai mică mișcare ar fi 
scos la iveală trupul colonelului Ispirescu și atunci toată 
truda ei, toate chinurile îndurate atunci ar fi fost zadarnice. 

Privirile ungurului, la început nedumerite și aproape 
stinse începură să sclipească încetul cu încetul, apoi, 
deodată deveniră crude, bestiale. 

— Ah, gemu el, de-abia mai putând rosti cuvintele, din 
pricina voastră trabue să mor!... Dar... veţi veni și voi cu 
mine... blestemate românce!... Să-mi ţineţi de urât în 
întunericul din lumea cealaltă... Păcat că nu mai am putere... 
căci altfel... m-aș putea și desfăta mai întâi... la frumuseţea 
trupurilor voastre... dar nu e rău... să ai trei femei... așa de 
frumoase... ca tovarășe de drum... 

Cu aceste cuvinte muribundul își adună cale din urmă 
puteri, se ridică în genunchi, apoi își întinse mâinile 
însângerate spre gâtul Dochiţei. 

Ce grozăvie să vezi două mâini, năclăite de sânge, 
îndreptându-se spre gâtul tău, să simţi trupul unui om pe 
jumătate mort, căzând greoi peste trupul tău, să vezi un chip 
cu bale roșii la gură, aplecându-se asupra ta, să știi că un 
singur brânci ar fi îndeajuns pentru a scăpa de primejdie și 
totuși să nu fii în stare să dai acest brânci deoarece mâinile 
și picioarele îţi sunt legate, deoarece cea mai mică mișcare 
ar dezvălui cealaltă grozăvie pe care o ascunzi cu trupul tău 
de ochii unei prietene care ar putea înnebuni de durere. 

Dochiţa ar fi putut să încerce să scape rostogolindu-se. 
Dar fata boierului Petrache Bănuţ își dădu seama că 
scăparea i-ar fi de scurtă durată deoarece ungurul, cu 
mâinile și picioarele libere, ar veni după ea și ar fi omorâto o 
clipă mai târziu. 

Soarta se părea că pecetluise atât viaţa ei cât și pe a Piei 
și Mioarei. Deci, dacă tot trebuia să moară aici, în pivnița 
aceasta fioroasă, atunci să moară măcar săvârșind o faptă 
bună. 


Pia urma să fie ucisă și ea căci cruzimea ungurului nu mai 
cunoștea îndurare. Se putea citi aceasta în privirile lui de 
fiară. Dar lăsându-se să fie ucisă fără împotrivire, Dochiţa îi 
cruța măcar prietenei sale chinul cumplit de a-și vedea 
părintele ucis atât de sălbatic, atât de bestial. 

Dându-și sufletul fără împotrivire sub mâinile încleștate 
ale ungurului, trupul ei ar fi rămas pe loc și deci ar fi 
continuat să fie paravan pentru cadavrul colonelului 
Ispirescu. 

De aceea, jertfindu-se a doua oară într-o singură zi pentru 
prietena sa, Dochița își închină sufletul Domnului, cel din 
urmă gând și-l îndreptă spre Dan Dragomir și închise ochii, 
măcar pentru a nu vedea rânjetul însângerat al bestiei care-i 
pregătea moartea. 

Între timp, mâinile ticălosului atinseseră gâtul Dochiţei și 
se încleștară ca două gheare roșii în el, strângând ca o 
plăcere drăcească, mai tare, tot mai tare. 

Pe locurile lor, Mioara și Pia se frământau în prada unei 
mânii ce nu poate fi descrisă. Mioara, care era mai aproape, 
începu să se rostogolească spre ticălos și în curând și ajunse 
până la un pas de el. 

Dar o lovitură de cizmă a acestuia drept în obraz o umplu 
de sânge și durerea o făcu pe iubita lui Mihu să rămână 
nemișcată câteva clipe. 

După această ispravă, ungurul își văzu mai departe de 
planul său fioros. 

— Deschide... deschide ochii, păpușico, horcăia el, văzând 
că Dochiţa își închisese ochii. Ha, ha, ha... așa vezi... nu este 
tocmai o privire de dragoste... pe lumea cealaltă... merge... 
Acum... acum scoate și limba... Ha, nu poți... stai să-ţi iau 
călușul... Trebuie să te văd cum scoti limba... 

Acestea zicând, își luă o mână de pe gâtul Dochiţei și se 
pregătea să-i scoată călușul din gură. 

Mai înainte însă de a atinge gura fetei cu mâinile lui pline 
de sânge, o puternică lovitură de picior îl izbi în umăr și 
ticălosul se rostogoli cât colo. 


— Ai înnebunit, Gyula? tună un bărbat voinic care se ivise 
pe scara pivniţei. 

— Cine... cine ești? îngână ungurul, din al cărui piept 
începuse să curgă iarăși sângele. Ce cauţi aici? 

— Sunt Imre! răspunse pe ungurește omul din capul 
scării. Ştii prea bine că trebuia să-mi schimb înfățișarea! 

— Bine... că ai venit! horcăi ticălosul care încercase s-o 
sugrume pe Dochiţa. Vino... leagă-mi rana... căci îmi pierd 
tot sângele... 

— Mai întâi trebuie să sfârșesc cu femeile, zise Imre, care 
purta barbă și costum naţional românesc. Așteaptă și tu 
puţin! 

Cu aceste cuvinte Imre o luă în spinare pe Mioara și porni 
cu ea în sus, ieși în curte și o așeză în trăsura, pe care o 
trăsese acolo. 

Pe urmă făcu același lucru cu Pia și în cele din urmă și cu 
Dochița care-și pierduse cunoștința sub gâtuirea lui Gyula. 

Dar după ce o duse și pe Dochiţa în trăsură, Imre nu mai 
cobori în pivniţă, ci veni numai până la chepeng. 

— Vino mai iute... Imre... gâfâi rănitul din pivniţă. 

— Du-te dracului, dobitocule! răspunse Imre. Dacă ai fost 
atât de neîndemânatic și te-ai lăsat străpuns de sabie atunci 
du-te de-i ţine de urât Satanei! 

— Imre! horcăi Gyula, îngrozit. Ai de gând... să mă lași... 
aici? 

— Ba nu! Ce vrei să fac cu tine? Dacă-ţi leg rana și te scot 
la lumină vor prinde de veste românii din Abrud de ceea ce 
s-a întâmplat și pe tine te vor sfâșia iar pe mine mă vor 
urmări, mă vor lua din urmă și praful s-alege de tot planul 
nostru. 

— Dacă nu mă scoţi... de aici... îngână Gyula, din ce în ce 
mai slab, din pricina pierderii de sânge, încep să strig... și de 
pe stradă... mă vor auzi... 

Imre scrâșni din dinţi, stătu o clipă pe gânduri, apoi cobori 
iute scara. 

Gyula se târâse până la capătul scării și se prinsese cu o 
mână de fușteiul cel mai de jos. 


Voise să urce scara, dar nu mai avea putere. 

Ajuns lângă el, Imre părea că vrea să-l ridice, dar în clipa 
în care se aplecă, scoase iute un cuţit de la brâu și-l împlântă 
în spatele tovarășului său. 

— Blestemat... blestemat să fii... mai horcăi Gyula și-și 
dădu sufletul, rămânând cu mâna încleștată pe fuștel, așa 
cum l-au găsit haiducii mai târziu. 

După aceea se urcă în atelier, închise chepengul, așeză 
divanul peste el și ieși în curte. 

Aici se duse de-a dreptul la trăsură, deschise ușa și se 
adresă astfel celor trei femei pe care le așezase pe jilţ: 

— Doamnelor, Dumnezeu a vrut ca astă-noapte să fiu 
martor la ticăloșia pe care ungurii au săvârșit-o asupra 
dumneavoastră. Eram însă singur și n-am putut sări să vă 
iau apărarea, deoarece nu mă puteam măsura cu opt oameni 
înarmaţi. Nenorocul meu și al dumneavoastră a vrut ca 
ungurii să dea peste mine în pod, unde mă ascunsesem și m- 
au târât cu ei până la Ciuruleasa, unde nu mi-au dat drumul 
decât după ce m-au bătut măr. Dar de îndată ce am scăpat 
din mâinile lor am alergat înapoi la Abrud să-l caut pe Craiul 
Munţilor. Acesta însă părăsise orașul împreună cu oastea sa. 
M-am dus atunci la popa Toader căruia i-am spus cele 
petrecute. Bietul părinte, bolnav în pat, căci altfel ar fi plecat 
și el cu Craiul, mi-a dat trăsura lui și am venit să vă scap. Vă 
rog deci, să nu vă arătațţi la fereastră și nici să nu vorbiţi 
prea tare, căci eu vă scot călușurile acum ca nu cumva 
ungurii din Abrud, sau cei pe care-i vom întâlni pe drum să 
prindă de veste cine e în trăsură, căci atunci ne sfâșie pe toţi 
patru, fiindcă nu se mai tem de oastea Craiului care-i în 
drum spre Zlatna. 

Cu aceste cuvinte, Imre scoase călușurile din gura 
prizonierelor, care răsuflară ușurate. Bietele femei erau pe 
punctul de a se înăbuși! 

De altfel tocmai de aceea le și scoase Imre călușurile din 
gură. Ticălosul își dădea seama că prizonierele s-ar fi 
înăbușit până la Aiud. El născocise povestea de mai sus, 
pentru a le face pe fete să nu strige după ajutor. Ori, 


povestea lui era atât de bine ticluită încât fetele o crezură. 
De altfel cum să nu-l creadă pe Imre când îl vedeau îmbrăcat 
în port românesc și când vorbea românește tot atât de bine 
ca și ele. 

— Şi unde mergem acum? întrebă Mioara. 

— La Zlatna, după oastea Craiului! răspunse Imre. 

— Dar desfă-ne atunci frânghiile acestea, zise Mioara, căci 
ne strâng grozav. 

— Dacă vreţi, eu vi le desfac, răspunse Imre. Cred însă că 
ar fi mai bine să rămâneţi legate, fiindcă nu trebuie să uitaţi 
că mai sunt mulţi unguri pe aici. Ori, dacă e vreunul curios și 
vrea să vadă cine se găsește în trăsură, eu m-am gândit să 
fac pe trădătorul și să spun că v-am furat ca să vă duc la 
Cluj. 

Vorbele acestea o făcură pe Pia să tresară. 

Dacă într-adevăr acesta era un trădător! 

— Dar tata... tata unde este? întrebă ea, iute. 

Imre tocmai se pregătea să răspundă, când Dochiţa, care 
între timp își revenise în fire, se amestecă în vorbă brusc: 

— Colonelul Ispirescu a fost ușor rănit la braţ și după cât 
știu eu a fost dus în tabăra lui Iancu. Așa este? îl întrebă ea 
pe Imre, făcându-i cu ochiul. 

— Da, așa mi s-a spus și mie! zise Imre, nepricepând 
pentru ce-i venea prizoniera aceasta în ajutor. 

— În vreme ce voi două eraţi în nesimţire, azi dimineaţă, 
urmă Dochița, eu am auzit din pivniță pe oamenii lui Iancu, 
umblând prin casă, însă cum aveam călușul în gură n-am 
putut striga și nici ei nu aveau de unde să știe că noi suntem 
în pivniță. 

— Dumnezeule, exclamă Pia, poate că-i rănit grozav! 

— Fii fără grijă, Pia, zise Dochiţa, din nou, eu am auzit 
lămurit spunând pe unul din oameni: „N-are decât o tăietură 
ușoară la braţ și dacă a leșinat, pesemne că ungurii l-au 
adormit cu vreo băutură oarecare. 

Acum pricepu și Imre de ce-i venise Dochiţa în ajutor. Ea 
nu voia ca Pia să știe că tatăl său murise. 


— Cu atât mai bine! se gândi ungurul. Așa cel puţin n-o să- 
mi mai smiorcăie pe drum. 

În ceea ce-o privește pe Dochiţa, ea nu punea o clipă la 
îndoială buna credinţă a lui Imre. Oare nu el fusese acela 
care o scăpase din ghearele ungurului din pivniță? 

— Acum însă, trebuie să plecăm, doamnelor, zise Imre, 
căci dacă mai zăbovim, dau peste noi ungurii care v-au legat 
astă-noapte și care, după cum am auzit eu, vor să vă ducă la 
Aiud, la sângerosul Hatvani. Rugaţi-vă la Dumnezeu să nu 
întâlnim unguri până la Zlatna! mai adăugă vicleanul, apoi 
închise poarta, sări pe capră și porni cu trăsura, dar nu spre 
Zlatna, ci... spre Aiud. 


Trecuse de amiază și trăsura cu cele trei prizoniere tot nu 
făcuse încă niciun popas. 

Imre se grăbea grozav, deoarece aici, la poalele Munţilor 
Apuseni satele erau aproape toate românești și se temea să 
nu fie descoperit. 

El dădea mereu bice cailor și nu se opri nici măcar să 
mănânce la amiază, vrând să ajungă cât mai iute la Aiud. 

În comuna Ponor însă, făcu un scurt popas, pentru a adăpa 
caii. 

Tocmai se suise pe capră și luase hățurile în mână, când 
deodată, din spre partea de răsărit a satului se auziră ţipete 
deznădăjduite urmate de câteva împușcături. 

Imre tresări, prizonierele se speriară. O spaimă grozavă îi 
cuprinsese pe toţi patru. 

Dar dacă spaima le era aceeași, gândurile lor se 
deosebeau cu totul. 

— Numai de n-ar fi vreo ceată de români! se gândea Imre. 

— Doamne, ferește-ne de unguri! se rugau prizonierele. 


Pe ulița principală a satului veneau acum spre trăsură, 
alergând și ţipând, o droaie de femei, de copii și câţiva 
bărbaţi. Dar cum toţi strigau deodată, fiecare ţipând altceva, 
nu se putea înţelege care era pricina spaimei și a fugii lor. 

Imre însă, răsuflă ușurat. 

Dacă românii fugeau, însemna că vreo ceată de unguri era 
prin apropiere. 

Și într-adevăr, peste câteva clipe se iviră vreo douăzeci de 
gardiști unguri călări, care loveau cu sabia și împușcau tot 
ceea ce găseau viu în calea lor. 

Era una din faimoasele bande de ucigași care porneau din 
când în când din Aiud și cutreierau satele de la poalele 
munţilor pentru a omori populaţia lipsită de arme a satelor 
românești, una din acele bande ale lui Hatvani, de a căror 
amintire se cutremură încă și astăzi românii din Munţii 
Apuseni. 

Sălbăticia, cruzimea cu care ucideau ungurii aceștia, 
întrece orice închipuire. În satele prin care treceau nu mai 
rămânea piatră pe piatră din case, nu mai rămânea ţipenie 
de român, nu mai rămânea o vită în viaţă. Ei treceau prin foc 
și sabie tot ceea ce întâlneau în cale și era românesc. Din cei 
42.000 de români ardeleni căzuţi în revoluţia din 1848, mai 
mult de jumătate au fost uciși de aceste bande care juraseră 
stârpirea poporului românesc. 

Zărind pe gardiștii unguri, Imre tresări de bucurie. Acum 
era sigur că sub scutul acestora va ajunge la Aiud cu 
prizonierele sale. 

Bucuria lui însă, era să-i fie cea de pe urmă, deoarece unul 
din unguri, văzându-l în port românesc, se repezi la el și 
dacă Imre nu sărea la timp de pe capră, îi reteza capul de pe 
umeri. 

— Staţi! urlă el, pe ungurește, cât îl ţinea! gura. Sunt 
ungur și omul lui Hatvani! 

La auzul acestor cuvinte, comandantul gărzii se apropie 
de el, îl măsură din cap, până în picioare și zise: 

— Ce-ai spus? Ești omul lui Hatvani? 

— Întocmai! răspunse Imre. 


— Cu ce ne poţi dovedi? Căci portul nu te arată! 

Imre stătu puţin pe gânduri, apoi o lumină diabolică îi luci 
în ochi. 

— Faceţi ca și când m-aţi lua prizonier și duceţi-mă în vreo 
casă și vă voi dovedi că sunt omul lui Hatvani. In trăsură am 
trei prizoniere, pe care le duceam tocmai la Aiud, ele nu 
trebuie să știe că sunt ungur. 

Comandantul gărzii dădu atunci o poruncă, câţiva unguri 
săriră la Imre și-l târâră în cârciumă, în care intră și 
comandantul. 

Ghemuite în fundul trăsurii, cele trei prizoniere văzuseră 
tremurând ceea ce se petrecuse cu Imre, dar n-au înţeles 
nimic din ceea ce se vorbise, deoarece niciuna din ele nu știa 
ungurește. Toate trei erau încredințate că salvatorul lor va 
plăti cu viaţa încercarea lui de a le elibera și erau sigure că 
nu-l vor mai vedea ieșind viu din cârciumă. 

— İl vor chinui până când va spune cine suntem! zise Pia. 

— Şi atunci suntem pierdute și noi! adăugă Dochiţa. 

— Doamne, Doamne, se tângui Mioara, oare de ce nu pui 
odată capăt suferințelor mele? De cât să trăiesc în chinurile 
acestea care nu se mai sfârșesc, de o mie de ori mai bine ar 
fi să mor! 

— Nu  deznădăjdui,  Mioaro, încercă Dochița să-și 
îmbărbăteze prietena. Dumnezeu e bun și mare și ne va 
scăpa și de data aceasta, cum ne-a mai scăpat și mai ales pe 
tine, de atâtea ori! 

— Dochiţo, Dochiţo? Cum mai poţi nădăjdui? Am căzut în 
ghearele ungurilor și nimeni din aceia care au căzut în 
mâinile lor n-au mai scăpat cu viaţă! _ 

În clipa aceea ungurii ieșiră din nou din cârciumă. În 
mijlocul lor mergea Imre cu capul plecat, cu mâinile legate 
la spate. 

Un ungur deschise ușa trăsurii și-l azvârli pe Imre 
înăuntru, peste cele trei prizoniere. 

Un alt ungur sări pe capră, luă hăţurile în mână și trăsura 
porni mai departe, spre Aiud, însoţită de garda ungurească, 
care nici acum la întoarcere, nu scăpă niciun prilej de a mai 


da foc caselor care rămăseseră neatinse sau de a schingiui 
răniții care mai erau în viaţă. 

— Bade, bade, exclamă Mioara cu lacrimi în ochi, iată cum 
ai ajuns, fiindcă ai vrut să ne vii în ajutor! 

— Bătu-i-ar Dumnezeu, scrâșni Imre, jucând de minune pe 
înfuriatul. Făcusem mai bine de jumătate din drum, credeam 
că vom ajunge cu bine la Craiul și când colo... 

— Dar ce se va întâmpla cu noi acum? întrebă Dochiţa. 

— Nu știu! Deocamdată ne duc la Aiud, la Hatvani! 

— La Hatvani? ţipă Mioara 

— Da, doamnă! răspunse Imre. Dar nu deznădăjduiţi, căci 
câtă vreme îmi mai stă capul pe umeri, eu tot cred că voi mai 
găsi o portiță de scăpare. 

— Scăpare? strigă Pia. Dar cum vrei să mai scapi dacă te 
vor duce la Aiud? 

— Nu știu! zise Imre. Dar până acolo mai am timp să mă 
gândesc! 

Curajul, bărbăţia falsului român, mai turnă putină nădejde 
și în sufletele fetelor. 

Sărmanele! Dacă ar fi știut ele că toate acestea erau 
numai comedie, numai înșelăciune! 

Imre, după ce-i arătă comandantului ungurilor scrisoarea 
lui Schulze către Hatvani, îl rugă pe gardist să-l facă 
prizonier, așa, numai de formă, deoarece Schulze îi mai 
dăduse o însărcinare și ducerea la îndeplinire a acestei 
însărcinări, atârna de iscusinţa lui. 

Ori, Imre voia să se arate vrednic de încrederea 
diabolicului său stăpân. 

Și după cum vom vedea mai departe, s-a și arătat. 


Continuarea aventurilor o veţi afla în capitolul următor: 


Hatvani. 


XXX