Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 02 fasciculele 031-060

VALENTIN CORBAN 


Taluru mortii 


Volumul 02 


(fasciculele 031-060) 


Editura Marton Hertz 1928-1932 


CAPITOLUL 18 
IN TEMNIȚA DIN DUBRO 


Cetatea Rudinului avea una din temniţele cele mai temute ale 
Rusiei. Vinovaţii care erau prinşi în apropierea graniţei ruso- 
poloneze, erau toţi aduşi aici şi puţini din ei apucau să mai iasă 
vii, din acest lăcaş de groază, unde cea dintâi privire a celor noi 
aduşi, cădea asupra spânzurătorii, ce era ridicată în curtea 
închisorii, ca o prevestire a soartei ce-i aştepta. 

Acela care era întemnițat în închisoarea din Dubro, putea să-şi 
ia rămas bun de la lume, chiar dacă nu era osândit la temniţă 
pentru toată viaţa. Să fii închis în temniţa din Dubro, era tot una 
cu o condamnare la moarte, deoarece închisoarea era aşezată 
într-o regiune atât de nesănătoasă şi celulele erau atât de 
mizerabile, încât, chiar dacă prizonierul apuca să rămână în 
viaţă până la capătul pedepsei, tot era pierdut, căci ieşea din 
temniţă cu câte o boală de care nu se mai lecuia niciodată. 

In imediata apropiere a zidului închisorii şi în partea aceea 
unde se găseau celulele, curgea râuleţul Dubro, care se umfla în 
fiecare primăvară şi se revărsa. In zilele de revărsare celulele 
erau inundate de apa râului, dar prizonierii nu erau scoşi de 
acolo, spre a fi adăpostiţi în altă parte. Nenorociţii rămâneau pe 
loc şi adeseori stăteau zile întregi cu picioarele în apa care le 
ajungea până peste genunchi. 

Comandantul temniţei din Dubro era poliţaiul Verşeghin, care 
locuia şi el în clădirea închisorii, dar într-o aripă cu totul 
separată, rânduită astfel, încât să alcătuiască o locuinţă foarte 
plăcută. Aripa aceasta era împrejmuită de o grădină cu flori, 
care fireşte se îngrijea numai cu ajutorul prizonierilor. 

O altă aripă a temniţei fusese transformată în cazarmă şi aici 
se găsea întotdeauna o companie de cazaci, care şi ea, la rândul 
ei, era supusă poliţaiului Verşeghin. El era de doi ani 
comandantul închisorii din Dubro. Făcuse o carieră foarte 
repede, înaintând în timp scurt, la o situaţie, unde alţii nu 
puteau ajunge nici în zeci de ani. 

Cariera şi-a început-o în Siberia, ca simplu cazac, unde făcea 
parte din trupa însărcinată cu paza osândiţilor. In acest iad 
pământesc inima i s-a înăsprit şi a învăţat să fie fără milă, 
neîndurător. Verşeghin petrecuse în Siberia aproape zece ani 
încheiaţi după care timp a fost mutat la Petrograd. In capitala 


Rusiei însă, s-a lăsat de ostăşie şi a intrat în poliţie. Aici a fost 
detaşat la secţia politică şi era întrebuințat ca agent secret, sau 
mai bine zis, ca spion, menit să atragă în cursă pe capii 
mişcărilor care lucrau împotriva regimului. 

Nihiliştii se organizau tocmai în vremea aceea şi Verşeghin 
izbuti să dezvălue mai multe conjuraţii. Atunci i se dădură 
însărcinările cele mai gingaşe şi Verşeghin izbutise să se achite 
de ele întotdeauna, cu multă iscusinţă. 

În chipul acesta a înaintat foarte repede, până când în cele 
din urmă a fost numit poliţaiul oraşului Dubro şi comandantul 
închisorii, unde putea să trăiască întocmai ca un vicerege, căci 
nu era numai stăpânul oraşului, ci şi al împrejurimilor lui. 

Când a fost numit politaiul oraşului Dubro, era necăsătorit. 
Singurătatea oraşului de provincie însă, îl sili să se gândească la 
însurătoare. Verşeghin se învârti prin oraş, dar chiar dacă nu 
lipseau fetele frumoase, niciuna nu era pe placul lui. 

Îşi pusese în gând să plece peste câteva zile la Petrograd şi 
să-şi aducă o soţie de acolo, când într-o bună zi, zări în curtea 
închisorii o fată de o frumuseţe încântătoare. Inaltă, mlădioasă, 
plină de graţie, fata atrase atenţia lui Verşeghin din prima clipă 
şi politaiul nu se mai sătura să se uite la ea. Stătea la fereastră 
şi-i urmărea cu privirea fiecare mişcare, când deodată intră în 
odaie bătrânul Rutkin, funcţionar vechi la poliţia din Dubro. 

Verşeghin îl înhăţă pe bătrân şi-l duse la fereastră. 

— la te uită, bătrâne Rutkin! 

— La ce să mă uit, tătucă? 

— La naiba, ce, eşti orb? N-o vezi pe fetiţa aceea 
încântătoare, care trece prin curtea închisorii? 

— Păi, cred şi eu că e încântătoare. 

— Dar cum ajunse aici? O floare, un boboc, în răceala 
temniţei? 

— Face parte de aici! 

— Cum asta? N-am mai văzut-o niciodată până astăzi! 

— Fiindcă de abia zilele acestea s-a înapoiat acasă, la Dubro. 

— Cum? O cunoşti, bătrâne Rutkin? 

— Cum naiba să n-o cunosc, tătucă, dacă e fata mea!... 

Verşeghin începu să zâmbească, apoi, cu mâna lui voinică îl 
bătu pe umeri pe Rutkin, cu atâta căldură, încât bătrânul era 
gata să cadă în genunchi. 

— Felicitările mele, Rutkin! Frumoasă fată. Tare aş vrea s-o 


cunosc şi eu! 

La auzul cuvintelor poliţaiului, lui Rutkin îi venea sa joace de 
bucurie. El alergă iute acasă şi începu să-şi sărute şi să-şi 
îmbrăţişeze fata, cu atâta ardoare, încât aceasta se întrebă, 
dacă nu cumva tatăl ei îşi pierduse minţile. 

— Saşa, Saşa, nu în zadar te-ai născut vinerea! Eşti fată 
norocoasă, Saşa! 

— De ce, tată? 

— la ghiceşte, cine a pus ochii pe tine? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Ei bine, atunci îţi voi spune eu! Verşeghin, poliţaiul 
oraşului, se interesează de tine! 

— Omul acela morocănos, aspru şi urât? zise Saşa, râzând. 

— Nu trebuie să cauţi dacă este urât sau frumos, ci să te 
gândeşti ce domn mare este Verşeghin! El este stăpân peste 
moartea şi viaţa tuturor locuitorilor din ţinutul acesta şi după 
câte ştiu eu, Verşeghin este foarte bine văzut de guvernul din 
Petrograd. 

— Cu toatea acestea, mie nu mi-ar trebui! 

— Bine, nenorocito, exclamă Rulkin, deznădăjduit, dar ce crezi 
tu că va veni un prinţ caucazian, ca să te ia de nevastă? Fii 
fericită că domnul poliţai Verşeghin se interesează de tine şi 
crede-mă că toate fetele din Dubro vor plesni de mânie, când 
vor auzi că domnul poliţai Verşeghin umblă după tine!... 

— Ce-mi pasă mie de fetele din Dubro? 

Totuşi, bătrânul Rutkin rândui lucrurile astfel, ca în seara 
aceea domnul Verşeghin să fie invitatul său. Nici prin minte nu i- 
ar fi trecut lui Verşeghin, altădată, să primească o asemenea 
invitaţie, căci, ca toţi aceia care se ridică prea iute, era îngâmfat 
şi mândru faţă de cei mai mici decât el. De data aceasta, însă, 
ştiind că va avea prilejul s-o cunoască pe Saşa şi să rămână 
câteva dansuri în apropierea ei, hotărî să renunţe la unele din 
principiile sale. 

În ziua aceea nu mai putea de nerăbdare să se vadă odată în 
casa lui Rutkin. Mai înainte de venirea serii, trecu de 
nenumărate ori prin faţa oglinzii, îşi cercetă uniforma, cu multă 
băgare de seamă, îşi răsuci bine mustaţa şi numai după ce fu 
mulţumit pe deplin cu înfăţişarea sa, numai atunci porni spre 
casa funcţionarului său. 

În tot timpul cinei nu avu alt gând, decât să placă Saşei, ceea 


ce, de altfel îi şi reuşi întrucâtva. Este adevărat că Saşa era 
departe de a avea vreun simţământ mai duios faţă de 
Verşeghin, dar felul lui curtenitor de a se purta cu ea şi gândul 
că prin aceasta îi putea îmbunătăţi soarta tatălui său, o făcură 
să fie drăguță cu poliţaiul. 

Împotriva bătrânului Rutkin, anume, plângerile erau foarte 
dese şi fostul poliţai al oraşului îl ameninţase de câteva ori că-l 
va da afară din slujbă, fiindcă nu-şi vedea de treabă. Bietul 
Rutkin avea o patimă, de care nu se putea dezbăra şi care îl 
făcea să uite, adeseori, chiar şi de îndatoririle pe care le avea, 
faţă de autoritate, de unde îşi câştiga pâinea cea de toate zilele. 
Patima aceasta era vodca! 

Îi plăcea grozav să bea. Ar fi fost în stare să înceapă 
dimineaţa şi să nu mai sfârşească până seara, căci după el, 
lucrul cel mai bun din lume era vodca. 

Fireşte că, cu capul buimac, nu-şi putea vedea de treabă şi 
adeseori săvârşea greşeli atât de grosolane, încât Verşeghin se 
vedea silit să-l facă de două parale, batojcorindu-l într-un chip 
îngrozitor. În asemenea cazuri, Rutkin se jura întotdeauna pe 
lună, şi pe stele că, nici prin apropierea sticlei de vudcă nu va 
mai trece, dar deabia ieşea din biroul închisorii, că şi trăgea un 
gât bun din sticluta cu vodcă, pe care o avea ascunsă, te miri 
unde. 

Plecând din casa lui Rutkin, Verşeghin se culcă încredinţat că, 
mulţumită purtării sale de om binecrescut, elegantei şi bărbăţiei 
sale, izbutise s-o câştige pe Saşa, care i se părea cea mai 
frumoasă fată, nu numai din Dubro, nu numai din Rusia, ci chiar 
din lumea întreagă. 

Şi din ziua aceea Verşeghin era un mosafir nelipsit din casa lui 
Rutkin, ceea ce-l măguli nespus de mult pe bătrânul funcţionar 
al poliţiei din Dubro, care acum bea de două ori atâta vodcă, 
fiindcă ştia că Verşeghin nu va mai îndrăzni să-l certe şi să-l 
amenințe cu datul afară din slujbă. 

După o săptămână, Verşeghin puse chestiunea de încredere 
şi Saşa, atât pentru a-l ajuta pe tatăl său, cât şi îndemnată de 
acesta, zise da. 

După o altă săptămână se celebră cununia şi Saşa se mută în 
locuinţa împodobită a poliţaiului. Verşeghin era mai mult decât 
fericit, căci niciodată nu nădăjduise să aibă o soţie atât de 
frumoasă. Şi în asemenea împrejurări, oricât de mare domn era 


Verşeghin în Dubro şi împrejurimi, acasă tot nu se întâmpla, 
decât ceea ce voia Saşa. 

De îndată ce păşea pragul locuinţei sale, toată autoritatea lui 
se irosea ca prin farmec, supunându-se fără crâcnire, tuturor 
toanelor frumoasei sale soţii. 

Spre a face ca farmecul Şaşei să iasă în evidenţă cât mai 
mult, el o îmbrăca numai cu toalete aduse de la Petrograd, îi 
comandă parfumuri, pudră, sulemeneli, de-a dreptul de la Paris 
şi din toată împrejurimea. Saşa era cea dintâi femeie, care avea 
îmbrăcămintea după modă. 

Din ziua căsătoriei fiicei sale, şi bătrânului Rutkin îi mergea 
mai bine. În urma rugăminţilor Saşei, Verşeghin îl desărcina de 
greaua muncă de birou şi-l numi şeful paznicilor închisorii. 
Slujba aceasta însemna ca bătrânul Rutkin să nu facă nimic, 
toată ziua, şi, după el, aceasta era meseria care-i convenea cel 
mai mult. 

În mod oficial, datoria lui ar fi fost să-i controleze pe paznicii 
închisorii. Dar temniţa din Dubro avea o companie de cazaci şi 
paznici foarte numeroşi, aşa că, încă nu se întâmplase ca vreun 
prizonier să poată fugi şi deci, nici controlul paznicilor nu era 
necesar. 

În asemenea împrejurări, tatăl Saşei nu făcea altceva, toată 
ziua, decât să bea vodcă şi deci, nu este de mirat că, toată 
lumea era uimită, când vedea că socrul poliţaiului mai era şi 
treaz, câteodată. 


Trăsura se opri în faţa temniţei din Dubro. Santinelele îl 
zăriseră de departe pe comandantul lor, pe care-l salutară cu 
onorurile cuvenite. 

Verşeghin fu cel dintâi care cobori din trăsură. După el fu 
coborât cel încătuşat, care în urma poruncii poliţaiului, fu dus 
într-o celulă de la etaj. Flăcăul urmă pe cazaci cu resemnare. Nu 
se mai împotrivea, nu mai vocifera, ca în clipa când fusese 
smuls din casa părintească. 

Dar în timpul drumului din Rudin şi până la Dubro, bietul om 
îmbătrânise cu ani de zilei! Învinuirea care i se aducea îl durea 


grozav şi -l doborâse amărăciunea că, nu numai că-şi pierduse 
pe tatăl său, dar îl mai şi acuzau că şi-ar fi ucis propriul părinte. 
Dar mai mult îl amăra gândul că nu putea avea nicio nădejde să 
scape. Îşi dădea seama prea bine că n-avea nimic cu ce să se fi 
putut apăra. El n-avea nicio dovadă că nu era cu nimic vinovat 
de moartea tatălui său. Faptul că tăgăduia orice amestec în 
crimă, nu era îndeajuns în fata oamenilor legii. Nicio dovadă de 
nevinovăție, în schimb toate împrejurările, în care se petrecuse 
nenorocirea, se îndreptau împotriva sa. 

Situaţia era într-adevăr, înspăimântătoare. 

Odată cu sosirea noului prizonier, se ivi şi bătrânul Rutkin, 
care-i conduse pe cazaci şi care, în calitatea lui de şef al 
paznicilor, trebuia să desemneze celula, în care urma să fie ţinut 
vinovatul, până la darea sentinţei. 

Celulele de la etaj erau adevărate locuinţe confortabile, pe 
lângă celulele de la suprafaţa pământului, unde şi acum, din 
pricina umflării râuleţului, apa ajungea până la glezne. Dar chiar 
şi aici, în aceste celule mai omeneşti, un mănunchi de paie pe 
jumătate putrezite ţinea loc de pat, iar lumina pătrundea printr- 
o ferestruică foarte mică. 

Într-una din aceste celule fu adus Ivan Nicorov. Uşa se închise 
zgomotos în urma lui. 

Flăcăul privi obosit în jurul său, apoi căzu istovit pe paiele 
umede. 

Nu dormise toată noaptea, iar întâmplările din dimineaţa 
aceia îi zdruncânaseră nervii şi mai mult decât nesomnul. Dar 
oricât era de obosit şi istovit, el nu putea închide ochii, 
gândurile-i zburau necontenit spre Rudin, unde acum se făceau 
pregătirile pentru înmormântarea tatălui său, înmormântare la 
care el nu va putea lua parte. 

După aceea înaintea ochilor săi înfriguraţi apăru chipul blând 
şi îndurerat al Soniei. 

Lui Ivan i se păru că-i aude şi glasul, glasul acela plin de 
revoltă, cu care biata fată încercase să se împotrivească 
jandarmului, care-l smulgea de lângă trupul neînsufleţit al 
tatălui său. 

Cine ştie când o va mai revedea pe Sonia! 

Cine ştie dacă o va mai revedea vreodată! 

Ivan se ridică de pe paie şi se duse la ferestruica din peretele 
ce da înspre curtea închisorii. 


Atunci zări şi spânzurâtoarea, care se ridica înspăimântătoare 
înspre cer. 

Văzând-o, flăcăul se cutremură din tot trupul. 

El ştia prea bine că legile ruseşti pedepsesc foarte aspru 
paricidul şi se îngrozi, gândindu-se că, s-ar putea întâmpla ca, 
într-o bună dimineaţă să se trezească în faţa sa cu călăul, care 
vine să-l ducă... să-l ducă... sub spânzurătoare! 

La gândul acesta puterile îl părăsiră, se prăbuşi din nou pe 
paiele mucegăite şi căzu într-un somn adânc. 

Astfel dormi toată noaptea şi când se trezi a doua zi de 
dimineaţă, trupul îi era scuturat de friguri. Suferea grozav, dar 
n-avea pe nimeni, căruia să se fi putut plânge. Indată după 
răsăritul soarelui i s-a adus o strachină, cu un fel de lături, pe 
care însă nu le putu mânca, atât erau de dezgustătoare. 

Şi în vreme ce Ivan Nicorov se frământa în celulă, sus, în 
biroul lui Verşeghin se punea la cale soarta lui. 

Judecătorul de instrucţie Mancicoff, venise să se sfătuiască cu 
Verşeghin, asupra lui Ivan. Ei recitiră procesele verbale, după 
care, Verşeghin zise: 

— Din mărturiile acestea reiese lămurit că Ivan Nicorov este 
acela care l-a omorât pe primar. 

Mancicoff dădu din cap. 

— Bănuiala aceasta este întărită şi de împrejurarea că flăcăul 
era foarte palid şi tremura grozav lângă trupul neînsufleţit al 
tatălui său. 

— Şi nu poate aduce niciun amănunt, care să dovedească 
nevinovăția lui. 

— În orice caz, trebuie1 să-i stoarcem mărturisirea faptei. 

— Cred că va fi cam greu, căci flăcăul pare să fie tare 
încăpățânat. 

— Cu timpul se va înmuia. 

Verşeghin zâmbi plin de înţeles. 

— Sau dacă nu va mărturisi de bună voie, vom şti noi să-l 
facem să spună şi să-şi aducă aminte de laptele pe care l-a supt 
de la maică-sa. 

„La urma urmelor, pentru ce au fost inventate cnuturile? După 
a douăzeci şi cincea lovitură de cnut, cred că va mărturisi că şi-a 
ucis nu numai părintele, ci şi străbunicul!” 

La cererea lui Mancicoff, Verşeghin porunci ca prizonierul să 
fie adus în faţa lui. 


Ivan Nicorov se opri istovit şi clătinându-se, înaintea 
poliţaiului şi a judecătorului de instrucţie. 

— Ei, măi Ivan Nicorov, îl întrebă judecătorul de instrucţie, ia 
spune tu, cum s-a desfăşurat crima? 

— Eu n-am săvârşit nicio crimă! răspunse flăcăul, cu 
indignare. 

— Ascultă Ivan Nicorov, eu te înţeleg mai bine decât oricine. 
Acasă, în Rudin, ţi-a fost ruşine de săteni, să-ţi mărturiseşti vina. 
Aici însă, nu suntem decât noi, niciun străin nu-ţi va auzi 
mărturisirea, aşa că nu trebuie să te mai ruşinezi de nimeni. Noi 
suntem obişnuiţi cu aşa ceva şi nu aruncăm cu pietre în 
vinovaţi, cum poate ar face ţăranii. 

— Sunt nevinovat! 

— De ce nu-ţi uşurezi conştiinţa? Ştii prea bine că un acuzat 
nu-şi poate uşura situatia, decât numai făcând mărturisiri 
complete! 

— N-am ce să mărturisesc! ` 

— Măi, dar încăpățânat mai eşti! In loc să spui totul, aşa cum 
s-a întâmplat, ţii morţiş că eşti nevinovat! Crede-mă că 
încăpăţânarea aceasta n-are niciun fel de înţeles şi nici nu ţi va 
folosi cu ceva, ba dimpotrivă, îţi va îngreuna soarta. 

— Nu pot lua asupra mea un păcat, pe care nu l-am săvârşit! 

— Ei, poate că lucrurile n-au stat tocmai aşa! De altfel aveai o 
pricină foarte puternică să ridici mâna împotriva tatălui tău! 

— N-am avut nicio pricină! 

— Nu minţi, Ivan Nicorov! Noi am stabilit că, cearta iscată 
între voi în seara petrecerii, nu era cea dintâi, între tine şi tatăl 
tău. Vă certaserăţi şi mai înainte şi anume, atunci, când i-ai spus 
bătrânului Nicorov că vrei să te însori cu fata aceea! 

— Asta este adevărat! 

Mancicoff se repezi, sigur de izbândă: 

— Dar atunci de ce mai tăgăduieşti? Vezi bine că ştim totul, 
întocmai după cum am aflat scena aceasta petrecută între tine 
şi primar, tot astfel ştim şi că l-ai pândit pe tatăl tău, spre a 
sfârşi cu el! 

— Nu-i adevărat!. 

Ivan Nicorov, îţi atrag atenţia înc-o dată, aceste tăgăduiri nu 
fac decât să-ţi îngreuneze situaţia! Mai bine ascultă-mă pe 
mine! Cred ca ştii şi tu ca legea face deosebire între o vină şi 
alta. O crimă este judecată altfel decât alta. Sunt cazuri, când 


anumite împrejurări micşorează vina. În ceea ce te priveşte pe 
tine, împrejurările par să fie în favoarea ta. Legea pedepseşte 
mai blând o crimă săvârşită în prada unei mânii de o clipă şi se 
uită şi la starea sufletească în care se găsea ucigaşul, în clipa 
săvârşirii faptei. 

Ivan Nicorov răspunse, gâfăind de istovire: 

— Sunt nevinovat! Sunt nevinovat! 

Dar Mancicoff era neîndurător. El nu-l lăsă pe flăcău să se 
odihnească nicio clipă, ci-l asedie mai departe cu vorbele sale, 
care toate alcătuiau câte o cursă. Metoda aceasta se dovedise 
de multe ori a fi bună. El le vorbea prizonierilor cu atâta 
convingere şi perseverenţă, în cât până în cele din urmă, aceştia 
mărturiseau adeseori fapte, pe care în realitate nu le 
săvârşiseră. 

Nici de data aceasta el nu se dădu bătut, ci urmă neobosit: 

— Vezi, măi Ivan Nicorov, eu înţeleg prea bine situaţia 
nenorocită, în care te găseai. Este o fată, pe care o iubeşti, dar 
pe care n-o poţi lua de nevastă, cât timp trăieşte tatăl tău! Ştii 
bine că tatăl tău este puternic în sat şi nu poţi face nimic 
împotriva lui. Colac peste pupăză, mai vine şi întâmplarea de la 
petrecerea rânduită de prinţesă, când tatăl tău te face de râs în 
faţa satului întreg, lovindu-te cu pumnul în faţă. Cum mai şi 
băuseşi în seara aceea, sub înrâurirea vinului ruşinea aceasta ţi 
se păru mai mare decât era în realitate. Ducându-te spre casă, 
te-ai gândit că, numai moartea tatălui tău ar putea spăla ruşinea 
aceasta şi numai, astfel te-ai putea însura cu aceea pe care o 
iubeşti. Aşa a fost? 

Dar nici Ivan Nicorov, nu se lăsă mai prejos. 

— Nu... nu este adevărat!... E drept că nimic în lumea aceasta 
nu-mi era mai drag, ca Sonia, dar nici chiar dragostea pe care o 
am pentru ea nu m-ar fi putut face ucigaş şi încă ucigaşul 
propriului meu părinte! 

— Aşadar, Ivan Nicorov, nu vrei să-ţi uşurezi conştiinţa şi 
gravitatea faptei tale? 

— Vă mai spun încodată, strigă băiatul primarului din Rudin, 
că nu pot să iau asupra mea o faptă, pe care nici nu m-am 
gândit vreodată s-o săvârşesc! 

— Acesta este ultimul tău cuvânt? 

— Da! 

Judecătorul de instrucţie chemă paznicii. 


— Duceţi-l înapoi! 

După plecarea lui Ivan Nicorov, Mancicoff se întoarse spre 
Verşeghin, cu fruntea înmuiată de năduşeală... 

— Îţi mărturisesc sincer că, nu mi s-a întâmplat să mai văd un 
păcătos mai încăpățânat decât acesta! 

Verşeghin răspunse, morocănos: 

— Am spus eu că nu va ajuta nimic, decât numai cnutul! 
Cnutul este interogatoriul cel mai bun şi vei vedea, dragă 
domnule judecător de instrucţie că, interogatoriul acesta va 
aduce rezultatul dorit! 

Mancicoff clătină din cap. 

— Te îndoieşti? întrebă Verşeghin. 

— Cu multă hotarâre! 

— Şi de ce? 

— Mă socotesc drept un bun cunoscător de oameni, căci de 
zeci de ani am de-a face numai cu astfel de soiuri de oameni şi 
am învăţat să cunosc sufletul împricinaţilor. De aceea, sunt pe 
deplin încredinţat că flăcăul acesta va muri mai curând, sub 
loviturile de cnut, decât să ia crima asupra sa! 

Poliţaiul se uită mirat la judecătorul de instrucţie. 

— Şi cum îţi tălmăceşti dumneata, domnule judecător de 
instrucţie, încăpăţânarea neobişnuită a împricinatului? 

Mancicoff îşi ridică brusc capul şi zise, cu multa hotărâre: 

— Împricinatul aceste este... nevinovat! 

Uimirea lui Verşeghin nu mai avea margini. 

— Dumneata... dumneata vorbeşti astfel? Dumneata, care cu 
câteva clipe mai înainte erai tot atât de încredinţat de vinovăția 
lui Ivan Nicorov, ca şi mine, poate chiar mai mult? 

— În timpul acestui ultim interogatoriu mi-am schimbat 
părerea! 

— Şi de ce? 

— Ai fost de fată la asediul, pe care l-am pornit împotriva lui! 
Până astăzi, aceste atacuri oratorice au dat întotdeauna 
rezultatul dorit, acesta este singurul caz, când am fost înfrânt cu 
el. Pe vremea, când eram la Moscova, felul acesta de a face 
cercetările se numea „Interogatorul Mancicoff” şi toată lumea se 
minuna, văzând că acuzaţii făceau mărturisiri complete, după a 
treia, a patra întrebare. În decurs de douăzeci de ani, Ivan 
Nicorov este singurul acuzat, care n-a căzut în urma 
„Interogatorului Mancicoff”. 


Verşeghin ridică din umeri. 

— Acestea sunt presupuneri! Dovezile sunt toate împotriva 
lui! 

Dar Mancicoff se arătă tot atât de încăpățânat, după cum 
fusese Ivan Nicorov, cu câteva clipe mai înainte. 

— Recunosc că dovezile sunt împotriva lui. Dar acuzarea 
noastră nefiind întemeiată, decât pe bănuieli şi presupuneri, 
căci crima n-a avut niciun martor ocular, de ce n-am crede şi 
ceea ce spune învinuitul şi anume că n-a ajuns la locul crimei, 
decât în clipa când misteriosul necunoscut a tras cu pistolul 
asupra tatălui său. 

Poliţaiul îşi scutură capul cu plete nepieptănate. 

— Nu te mai recunosc, domnule Mancicoff! Dumneata ţii o 
adevărată pledoarie de apărare pentru Ivan Nicorov! 

— N-am ce face! Sunt încredinţat că flăcăul este cu totul 
nevinovat şi că ucigaşul trebuie căutat cu totul în altă parte. 

— Aceasta este convingerea dumitale, răspunse Verşeghin. A 
mea, dimpotrivă, este aceea că, ucigaşul se găseşte în mâinile 
noaştre, ca prizonier în temniţa din Dubro, unde va rămâne 
până în ziua când vor veni, spre a-l duce la spânzurătoare, unde 
va trebui să-şi ispăşească păcatul. 

Dar nu trecu niciun ceas întreg, şi afacerea lui Ivan Nicorov 
luă o întorsătură cu totul neaşteptată. Flămând, obosit, istovit 
de interogator, Ivan Nicorov dormea pe mănunchiul de paie 
mucegăite, când deodată fu trezit din somn de scârţăitul cheii, 
care se învârtea în broasca uşii celulei sale, în pragul căreia se 
ivi peste o clipă bătrânul Rutkin. 

— Ivan Nicorov, scoală-te şi urmează-mă! îi zise tatăl Saşei. 

— Unde mă duci? 

— Te cheamă domnul poliţai. 

— Dumnezeule, iar vor să înceapă cu chinurile 
interogatorului? 

— Haide, haide! 

— In zadar mă mai duci, căci nu veţi scoate nimic de la mine! 
Mai bine mor, decât să iau vina asupra mea! 

Apoi îşi adună puterile sleite şi se ridică cumva pe picioarele-i, 
care de abia îl mai ţineau. Atunci bătrânul Rutkin se apropie de 
el şi-i luă cătuşele de pe mâini. 

Faţa lui Ivan Nicorov se însenină şi o rază de nădejde îi lumină 
sufletul. 


— Îmi iei cătuşele? Dar asta înseamnă că... sunt iarăşi liber! 

Bătrânul Rutkin vru să fie diplomat şi răspunse: 

— Asta nu pot s-o ştiu! Eu nu fac decât să îndeplinesc porunca 
ce mi s-a dat! Domnul poliţai Verşeghin mi-a spus să te aduc 
înaintea lui, fără cătuşe, şi eu îndeplinesc porunca primită! Asta 
este. 

Ivan Nicorov nu putu să-şi dea seama cărui fapt se datora 
această schimbare şi porni nerăbdător în urma bătrânului 
Rutkin. 


CAPITOLUL 19 
ADEVARATUL UCIGAȘ 


Amurgul se lăsase, când  Stanislau  Rimsky părăsi 
ascunzătoarea din Cetatea Rudinului, şi Vulturul Morţii mai 
aruncă o privire plină de nostalgie înspre Cuibul Vulturilor, care 
se ridica mândru înspre cer şi unde rămăseseră în urmă, 
întristaţi şi amărâţi de moarte, bunii săi prieteni şi tovarăşi. 

El se oprise la cotitura şoselei Rudinului şi de îndată ce trecu 
de ea, privirea îi fu împiedicată de desişul pădurii, care-i 
ascunse mândrul turn al Cuibului Vulturilor. Până să ajungă în 
sat, noaptea se lăsă. El străbătu tot Rudinul şi în cele din urmă 
ajunse la mica colibă din marginea satului, unde locuiau Marta şi 
Sonia. Aproape toate casele din sat erau cufundate în întuneric. 
În coliba de la marginea Rudinului, însă, cineva tot mai veghea, 
căci razele slabe ale unui opaiţ, pătrundeau în noapte prin 
fereastră. 

Stanislau Rimsky se furişă încet până la uşă şi auzi plânsetul 
celor două femei. Ele vegheau, căci somnul fugea fără milă de 
ochii lor, din clipa în care Ivan Nicorov fusese dus la Dubro. 

Singura speranță a  sărmanelor femei era la Fedora 
Feodorovna, care, nădăjduiau că va putea face ceva, spre a veni 
în ajutorul lui Ivan Nicorov. 

Plângeau încet şi înăbuşit, când deodată, cineva bătu în uşă. 

— Cine să fie? zise bătrâna, ridicându-se de pe scaun şi 
ducându-se de-a dreptul la uşă. Sonia se uită şi ea înspre uşă, în 
al cărei prag se ivi un bărbat voinic, cu înfăţişare foarte 
atrăgătoare. 

— Vă rog să nu vă supăraţi, zise el cu voce caldă, că vă tulbur 
în miez de noapte. 


— Casa noastră este deschisă oricând, pentru oameni buni! 
răspunse bătrâna Marin. 

— Vă mulţumesc pentru primire şi vă spun că sunt un om 
bun, nu trebuie să vă temeţi. 

— Nici n-avem de ce să ne temem, zise Marta. Noi suntem 
făpturile cele mai sărace şi mai nenorocite din tot satul. De eşti 
călător şi n-ai unde să-ţi petreci noaptea, noi te primim cu dragă 
inimă, numai să te mulţumeşti cu mica noastră colibă. 

— Îţi mulţumesc înc-o dată, răspunse străinul, dar n-am venit 
pentru a vă cere adăpost. Încă în noaptea aceasta trebuie să 
plec mai departe, însă nu singur... 

— Dar cu cine? 

— Cu fiica ta, bătrână Marta! 

Bătrâna tresări. 

— Cu fiica mea?... Dar de unde ştii cum mă cheamă?... Cine 
eşti, străine? 

Rimsky caută să scape de răspuns. 

— Numele meu n-are nicio însemnătate! Mulţumiţi-vă cu 
aceea că vă cunosc şi vă vreau binele. Sonia, ai curajul să vii cu 
mine? 

— Unde? Pentru ce? întrebă fata, speriată. 

— Pentru a-l scăpa pe Ivan Nicorov! răspunse Rimsky. 

Fata sări de pe scaun cu un strigăt de fericire: 

— Vai, străine, spune-ne cine eşti? Te joci numai cu mine, sau 
într-adevăr vrei să mă faci fericită? 

— Vreau într-adevăr să te fac fericită! 

— Şi cum vrei să-l scapi? 

— Ai încredere în mine! În temniţa din Dubro vei afla totul. 

— În temnita din Dubro? 

— Da, acolo trebuie să mergem. 

— Bine, dar acolo sunt paznici înarmaţi, care stau de veghe zi 
şi noapte, aşa că este cu neputinţă să pătrundem înăuntru. 

— Pentru mine nimic nu este cu neputinţă! Înaintea mea se 
deschide orice uşă şi-ţi făgăduiesc, Sonia, că în revărsatul zorilor 
îţi vei strânge iubitul în braţe, care va fi liber, ca şi mai înainte. 

Sonia căzu în genunchi în faţa străinului şi mai înainte ca 
acesta s-o fi putut împiedica, îi sărută mâna, aceeaşi mână care- 
| ucisese pe primarul Nicorov. 

— Străine, nu te întreb cine eşti, oricine ai fi, dacă vei duce la 
îndeplinire ceea ce mi-ai făgăduit, îţi voi purta o recunoştinţă 


veşnică şi numele tău va fi sfânt peste mine. 

Rimsky mângâie cu blândeţe părul bălai al fetei. 

— Acum pregăteşte-te de drum, Sonia, căci calea până la 
Dubro nu este tocmai scurtă. 

— Du-te, Sonia! îi zise şi bătrâna Marta. Dumnezeu să fie cu 
voi! 

Sonia nu aşteptă să i se spună de două ori, ci îşi aruncă iute 
un şal pe umeri, îşi luă rămas bun de la maică-sa şi porni la 
drum, în tovărăşia străinului. 

Ei mergeau tăcuţi pe şoseaua Dubroului, pe care luna o 
scălda în razele sale argintii. Sonia încercă de mai multe ori sa 
vorbească, cu însoţitorul său, dar acesta îşi vedea de drum, 
tăcând cu încăpățânare. Din când în când îi răspundea doar, 
însă aproape întotdeauna cu aceleaşi cuvinte: 

— Vei vedea mâine, în temniţa din Dubro! 

Drumul din Rudin şi până la Dubro este lung, mai ales când 
mergi pe jos, cum mergeau călătorii din noaptea aceea. Dar 
Sonia nu simţea oboseala şi ar fi mers până la capătul 
pământului, căci un gând îi dădea puteri, pe care nu le 
cunoscuse până atunci, gândul că lvan va scăpa şi că 
nevinovăția lui va îi dovedită. 

Se luminase de ziuă, când intrară în Dubro, dar tot mai aveau 
de mers căci închisoarea era aşezată în capătul celălalt al 
oraşului, aproape de pădurea Dubroului. Dar cu toată lumina 
slabă a zorilor, puternica clădire tot se desprindea din ceaţă, 
atrăgând atenţia trecătorilor. Zărind închisoarea ridicata cu 
atâta chibzuinţă, lui Rimsky i se cam strânse inima, totuşi, nu-i 
păru rău de hotărârea pe care o luase. 

— Tot voi scăpa eu, într-un chip oarecare, se gândi el. Sau voi 
sparge zidul, sau vor veni tovarăşii să mă scape. Un lucru este 
neîndoelnic. Atâta timp cât nu vor afla cine sunt, pot nădăjdui să 
scap mai uşor. 

Cu toate că nu era nimic de râs, în situaţia în care se găsea, 
totuşi, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, când îi veni în 
minte un alt gând. 

— În închisoare voi fi mai liber, decât în libertate, unde mă 
urmăresc necontenit, căci nimeni nu se va gândi să mă caute în 
temniţă. Şi până în cele din urmă voi găsi eu un mijloc oarecare 
de a şterge putina! 

Între timp ajunseră în faţa închisorii, unde cazacul, care făcea 


de santinelă, se răsti la ei: 

— Cine sunteţi şi ce căutaţi pe aici? 

— Vrem să vorbim cu domnul poliţai! răspunse Rimsky. 

— Cu domnul comandant? Dar ce credeţi că altă treabă n-are, 
decât să stea de vorbă cu voi? 

— Lasă-ne să trecem, căci trebuie să-i vorbim într-o afacere 
de mare însemnătate! 

Caiacul îşi aşeză din nou puşca pe umăr şi răspunse: 

— Intraţi! Şeful gărzii vă va spune dacă dorinţa voastră poate 
să fie îndeplinită, sau nu! 

Rimsky, o lua înainte şi Sonia îl urmă pas cu pas... 

In faţa Vulturului Morţii se ivi acum interiorul temniţei din 
Dubro, pe care n-o cunoştea decât din auzite. El tresări, zărind 
în toate părţile numai cazaci şi paznici şi acum începu să-şi dea 
seama şi el, pentru ce nu izbutise până atunci niciun prizonier 
să fugă din temniţa din Dubro. 

Şi inima i se strânse din nou, căci acum văzu cât de greu îi va 
fi şi lui să fugă din această temută închisoare, căci chiar dacă 
izbutea să spargă zidul celulei, aceasta nu însemna că a scăpat, 
deoarece partea cea mai grea era tocmai să păcălească 
supravegherea paznicilor şi să se strecoare printre ei, fără să fie 
recunoscut. 

Înăuntru se văzură faţă în faţă cu bătrânul Rutkin. 

— Ce vreţi? îi întrebă el. 

— Vreau să vorbesc cu domnul poliţai Verşeghin, răspunse 
Vulturul Morţii. 

Bătrânul Rutkin se uită la străin, dându-şi aere de persoană 
însemnată. 

— Asta nu merge aşa, cu una cu două! Domnul comandant al 
închisorii nu primeşte pe cel dintâi venit! 

— Dar eu trebuie să vorbesc cu el, într-o chestiune foarte 
importantă. 

— Asta o va hotărî domnul Verşeghin, dacă este importantă, 
sau nu! 

— Nu ne mai sta în drum... 

— Dacă veniţi spre a pune o vorbă bună pentru vreunul din 
prizonieri, atunci puteţi să vă întoarceţi îndată, căci domnul 
comandant nu vă va primi. 

— N-am venit pentru aşa ceva! 

— Atunci? 


— Asta i-o voi spune domnului poliţai! 

— Oho! mai încet, prietene! Aşa nu vei ajunge niciodată 
înaintea domnului comandant, fiindcă eu sunt omul lui de 
încredere şi pentru a ajunge în biroul lui, trebuie să treceţi pe la 
mine! 

— Atunci spune-i că vreau să depun o mărturie de mare 
însemnătate, în cazul Nicorov! 

— În cazul Nicorov? repetă bătrânul Rutkin, încreţindu-şi 
fruntea. Bine, aşteptaţi aici până când îi voi spune domnului 
comandant despre ce este vorba. 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă. 

În timpul acesta Rimsky se uită în jurul său cercetând cu 
privirea aranjamentul curţii şi aşezarea celulelor, căci mintea lui 
nu era frământată, decât de gândul fugii, cu toate că încă nici 
nu fusese arestat. În ceea ce o priveşte pe Sonia, ea se gândea 
numai la Ivan şi tremura să vadă ce va aduce clipa următoare, 
de care ştia că atârna soarta iubitului său. 

Bătrânul Rutkin nu se înapoie, decât peste vreo zece minute. 

— Domnul comandant nu este în birou, ci la locuinţa 
dumisale. La început a vrut să mă dea afară că nu-l las în pace 
cu chestiunile oficiale, nici chiar când este acasă, dar spre 
norocul vostru, s-a întâmplat să fie de fată şi soţia lui... fata 
mea, Saşa... şi ea l-a convins să vă asculte... Aşa că, veniţi cu 
mine, ne vom duce la locuinţa domnului comandant Verşeghin. 

Peste câteva clipe Vulturul Morţii se găsea în faţa temutului 
comandant al închisorii din Dubro. Saşa era şi ea în odaie şi se 
uită curioasă la bărbatul care intră. 

— Ei, ce vreţi? De ce nu-mi daţi pace, nici măcar când sunt 
acasă? se răsti Verşeghin la Rimsky. 

Vulturul Morţii se înclină, ca un om care ştie cum să se poarte 
cu boierii. 

— i-am trimis vorbă, tătucă, că vreau să-ţi spun ceva, în 
afacerea Nicorov! 

— Ce vrei cu afacerea Nicorov? Ucigaşul a fost prins şi cu 
aceasta chestiunea este încheiată. N-a mai rămas decât 
spânzurarea vinovatului. 

Sonia ţipă deznadăjduită, şi dacă Rimsky n-o prindea la timp 
în braţe, s-ar fi prăbuşit la pământ. 

Atunci Verşeghin recunoscu fata. El îşi aduse aminte că fata 
aceasta se repezise la Ivan Nicorov în clipa când jandarmul îl 


împingea să iasă din casa primarului din Rudin, îşi aduse aminte 
că ea fusese aceea, care se agăţase de gâtul flăcăului şi striga, 
cât o ţinea gura, că nu îngăduie să i se ia iubitul. 

În urma acestor amintiri, se răsti la ei şi mai furios. 

— Acum ştiu pentru ce aţi venit... O recunosc pe fată... Dar 
este în zadar orice implorare... Pe Ivan Nicorov nu-l va mai 
scăpa nimeni de aici... Puteţi pleca! 

— Te înşeli, tătucă! zise Rimsky foarte liniştit. 

— Ce vrei să spui? 

— N-am venit să vă rugăm! 

— Atunci? 

— Vreau să fac o mărturisire foarte însemnată! 

— Mărturisire însemnată? 

— Da! Eu ştiu cine este ucigaşul primarului Nicorov. 

Acest răspuns neaşteptat îl făcu pe Verşeghin să-şi piardă 
cumpătul. El sări de pe scaun şi se apropie de Rimsky. 

— Ce-ai zis? la mai spune odată! 

— Eu ştiu cine este ucigaşul primarului Nicorov! 

— Cum înţelegi tu asta? Nu Ivan Nicorov l-a ucis pe tatăl său? 

— Nu! 

— Gândeşte-te bine la ceea ce spui! 

— M-am gândit! 

— Nu uita că ceea ce spui trebuie să şi dovedeşti! 

— Voi dovedi! 

Verşeghin începu să umble de colo până colo prin odaie, apoi 
se întoarse spre Saşa: 

— Îți spun drept că este un caz cu totul neobişnuit! 

După aceea se duse din nou la Rimsky. 

— Ei, ia să auzim, prietene, cine l-a ucis pe primarul 
Rudinului? 

Dar Rimsky tăcu. 

Poliţaiul din Dubro strigă, înfuriat: 

— Ai înnebunit? Ce crezi că-ţi vei bate joc de mine multă 
vreme? Ai spus că-mi vei numi pe ucigaşul primarului, aşa că te 
rog să te ţii de cuvânt! Ai înţeles? 

— ţi mai spun înc-o dată, tătucă, că ţi-l voi dezvălui, dar 
deocamdată nu-ţi pot spune numele lui. 

— Vrei să induci în eroare autorităţile care cercetează cazul? 
Nu te temi că vei ajunge şi tu în închisoare? Spune, de ce nu 
vrei să-mi dezvălui numele vinovatului? 


— Fiindcă am venit aici, din însărcinarea chiar a vinovatului! 

— Din însărcinarea vinovatului? repetă Verşeghin, uimit. 

— Întocmai! 

— Şi ce vrea vinovatul? 

— Întreabă că, în ce condiţii poate să se prezinte? 

Poliţaiul începu să râdă, batjocoritor. 

— Cum? Prietene, sau eşti beat, sau eşti nebun! Ce fel de 
condiţii poate să ceară un ucigaş? Sau poate că vrea să-i 
ridicăm un arc de triumf şi să-i presărăm flori pe unde trece? 

Dar cu tot râsul batjocoritor al lui Verşeghin, Rimsky nu-şi 
pierdu cumpătul. El stătea nemişcat ca o statuie, chiar şi atunci, 
când Verşeghin se mai oprea câteodată din plimbarea prin odaie 
şi se uita ţintă în ochii lui. 

Însă Rimsky nu-şi întoarse privirea, cu toate că ştia prea bine 
că clipa aceea putea să fie hotaritoare pentru soarta lui. 
Verşeghin îl privi cercetător, apoi exclamă: 

— Îmi pari tare cunoscut! 

Lui Rimsky inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

El ştia prea bine de unde îl cunoştea poliţaiul din Dubro. 

Ştia prea bine că contele Gorciacov poruncise unui pictor 
cunoscut să facă din memorie portretul Vulturului Morţii şi 
portretul acesta reprodus în sute de exemplare, fusese trimis 
tuturor autorităţilor, care fuseseră însărcinate cu urmărirea şi 
prinderea lui. 

Nu încăpea nicio îndoială că şi Verşeghin primise vreo copie 
de pe acest portret şi dacă-l recunoştea acum, atunci era 
pierdut! 

Rimsky se uita drept înaintea sa şi atunci i se păru că Saşa, 
soţia poliţaiului, îi face semne. El nu putea să înţeleagă ce rost 
au semnele acestea şi nici nu-i prea venea să se gândească la 
ele, deoarece în fiecare clipă trebuia să se aştepte ca Verşeghin 
să se oprească în faţa lui şi să-i strige în faţă: 

— Tu eşti Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

Voinicul îşi adună toată puterea de voinţă spre a nu-şi trăda 
zbuciumiul ce-i frământa pieptul şi apoi, după ce se mai linişti, 
răspunse încet, cu glas aproape nepăsător: 

— Se poate să mă cunoşti, tătucă. Mă vei fi văzut la Rudin, în 
timpul cercetărilor, şi eu eram acolo, împreună cu ceilalţi săteni, 
ba apucasem să ajung chiar până lângă onorata comisie. 

Verşeghin se mulţumi cu această explicaţie. 


— Ai dreptate... la Rudin... cu prilejul cercetărilor... Cum te 
cheamă numai? 

— Gheorghe lerşin. 

— Gheorghe lerşin! repetă poliţaiul din Dubro. Ca şi când ar fi 
vrut să-şi întipărească numele acesta în memorie, cât mai bine. 
Aşadar, tu-l cunoşti pe ucigaşul primarului din Rudin? 

II cunosc! 

— Şi în ce condiţii eşti gata să ni-l trădezi? 

— Vi-I trădez, dacă-mi făgăduiţi că, în cazul când se va 
prezenta adevăratul ucigaş, îi veţi da drumul lui Ivan Nicorov. 

— Dar aceasta se înţelege de la sine! Însă numai în cazul 
când adevăratul ucigaş va veni să se predea! Ai înţeles, 
Gheorghe lerşin? 

— Înţeles, tătucă! 

— Atunci, cine este ucigaşul? 

Rimsfcy tăcu o clipă, apoi răspunse încet, dar cu multă 
hotărâre: 

— Ucigaşul, este... Gheorghe lerşin! 

Verşeghin se clătină de uimire. 

— Ce spui? 

— Am spus numele ucigaşului, aşa după cum am făgăduit! 

— Tu... tu... să fii? 

— Da, eu!... Eu l-am ucis pe bătrânul Nicorov. 

Verşeghin tot nu se putea dezmeteci din înmărmurire. Lui nui 
se întâmplase să mai vadă încă un nebun, care să vină să se 
predea, atunci când, un altul era bănuit, şi deci, nimeni nu l-ar 
mai fi urmărit vreodată. 

Dar mai mult chiar şi decât Verşeghin se mira Sonia, în 
creierul căreia nu voia să intre nicidecum gândul că, omul 
acesta, ce părea atât de bun la suflet, să fi săvârşit crima 
împotriva primarului Nicorov. Ea se uită încremenită la Rimsky, 
ai cărui ochi o priveau cu nesfârşită bunătate. 

Clipele zburau una după alta şi Verşeghin tot nu putea să se 
dezmeticească. El se duse lângă Saşa şi-i zise: 

— Asculta, Saşa, omul acesta nu poate fi decât beat sau 
nebun! 

Rimsky auzi cuvintele acestea rostite în şoaptă şi răspunse, 
îndată: 

— Nu-i aşa, tătucă! Sunt foarte treaz şi tocmai de aceea am 
venit să mă predau. Ştiu prea bine ce mă aşteaptă şi cu toate 


acestea, vezi bine că nu mă tem. Îmi aştept soarta, cu 
resemnare şi voi fi tot atât de curajos şi când voi auzi rostindu- 
se sentinţa împotriva mea. 

Verşeghin clătină din cap. 

— Mă mir grozav că ai avut curajul să-ţi mărturiseşti fapta! 

— Tătucă, crede-mă că e grozav să fii chinuit de mustrările 
conştiinţei! Nu-mi părea rău că am săvârşit crima, ci de Ivan 
Nicorov, care suferea fără să fie vinovat! 

— Bine! 

— Ţine-mă aici, tătucă şi în locul meu, redă-i libertatea lui 
Ivan Nicorov. 

Verşeghin mai clătină din cap o dată, apoi strigă: 

— Rutkin! Rutkin! 

Strigătul lui îl trezi pe socru din dulcea ameţeală pricinuită de 
vodcă. Acesta intră în odaie, clătinându-se şi-l întrebă: 

— Care-i porunca, tătucă? 

— Scoate-l din temniţă pe Ivan Nicorov, ia-i cătuşele de la 
mâini şi adu-l la mine! 

Bătrânul Rutkin primi porunca cu gura căscată, dar după 
aceea o îndeplini, fără să crâcnească. 

Peste câteva minute, uşa se deschise, spre a-l lăsa pe Ivan 
Nicorov să intre. Intrând în odaie, flăcăul nu ştia ce să creadă, 
nu ştia dacă ceea ce vedea era adevăr, sau numai o nălucire. 
Strigătul de bucurie al Soniei îl făcu să vadă că nu visa şi totul 
era o realitate, la care, cu câteva clipe mai înainte nici n-ar fi 
îndrăznit să se gândească. 

— Ivan... scumpul meu Ivan! 

— Sonia... dragostea mea! 

— Eşti liber... Eşti al meu, iarăşi 

— Liber?... Vai, nu te juca cu mine, pentru ca deşteptarea să 
fie cu atât mai amarnică! 

— Nu, nu! Nu este vis, Ivane! Nu vezi, nu simţi că sunt lângă 
tine? 

— Te văd, te simt Sonia şi sunt atât de fericit! 

Verşeghin îşi drese glasul, spre a-i putea comunica vestea lui 
Ivan. Cu toată solemnitatea necesară în asemenea împrejurări: 

— Ivan Nicorov, am o veste foarte importantă pentru tine! În 
afacerea uciderii tatălui tău s-a ivit o întorsătură neaşteptată! 
Adevăratul ucigaş s-a predat, zicând acestea, poliţaiul arată 
înspre Stanislau Rimsky, şi el este Gheorghe lerşin! 


Flăcăul se uită cu o ură neîmpăcată la Vulturul Morţii. 

— Tu... tu l-ai ucis pe tata? 

Rimsky dădu din cap. 

— Eu! 

Ivan Nicorov fu cuprins de o mânie fără margini. 

— Vai, măi... măi ticălosule... fii blestemat... 

Dar n-apucă să-şi sfârşească vorba, căci mâna Soniei îi astupă 
gura. 

— İvane, nu-l blestema, căci nu merită să fie blestemat. A 
venit la mine în miez de noapte şi m-a luat cu el. Nimeni nu l-a 
silit să se predea. A venit de bunăvoie, spre a te scăpa pe tine şi 
spre a ne reda fericirea! 

— Totuşi, mi-a ucis părintele! zise flăcăul, în prada mâniei, pe 
care de abia putea să şi-o stăpânească. 

Dar glasul blând al Soniei îi potoli mânia, cât ai clipi din ochi: 

— Nu trebuie să vezi în el pe ucigaşul tatălui tău, ci pe 
mântuitorul propriei tale vieţi. Pe cât este păcat, una din faptele 
sale, pe atâta este virtute, cealaltă! 

Ivan Nicorov simţi că Sonia avea dreptate şi se apropie de 
Rimsky. 

— L-ai ucis pe tatăl meu, deci, nu pot să-ţi întind mâna, în 
schimb trebuie să-ţi mulţumesc pentru curajul pe care l-ai avut, 
de a veni să spui adevărul şi de a mă scăpa din prada chinurilor 
pe care le înduram. 

— N-ai pentru ce să-mi, mulţumeşti, Ivan Nicorov! răspunse 
Vulturul Morţii liniştit. Ceea ce am făcut, era datoria mea s-o fac 
şi pentru fapta aceasta nu merit nici mulţumiri şi nici 
recunoştinţa... lar în ceea ce priveşte uciderea tatălui tău, 
crede-mă că, nu eu sunt cel vinovat... El m-a atacat mai întâi şi 
dacă l-am doborât, n-am făcut-o, decât spre a-mi apăra propria 
mea viaţă. 

— Te iert, Gheorghe lerşin! 

— Acuma duceţi-vă! zise Rimsky. Şi îţi doresc să fii fericit cu 
Sonia! 

Verşeghin făcu şi el un semn cu mâna. 

— Puteţi pleca! 

Dar lui Ivan Nicorov tot nu-i venea să creadă că uşa temniţei 
din Dubro era deschisă înaintea lui. Numai atunci văzu că într- 
adevăr aşa era, numai atunci se bucură din nou de libertate, 
când bătrânul Rutkn îi conduse până la poarta cetăţii şi le strigă: 


— Duceţi-vă cu Dumnezeu! 

Şi cei doi fericiţi porniră îmbrăţişaţi, spre satul lor, spre Rudin. 

Rimsky se apropie de fereastra care dădea spre şoseaua 
Rudinului şi privi îndelung după tânăra pereche, care se 
îndepărta de temuta închisoare. 

După aceea suspină din adâncul sufletului. Cu paşi mărunți, el 
se înapoie la locul său şi trecând pe lângă Saşa, i se păru c-o 
aude şoptind: 

— Rimsky! 

Nu putea să-şi dea seama dacă auzise într-adevăr, sau totul 
nu fusese decât o închipuire. 

El se uită la soţia lui Verşeghin. 

Pe faţa acesteia era întipărit un surâs misterios, enigmatic, 
din care el nu putu înţelege nimic. 

De altfel îl aiurise şi vocea lui Verşeghin, care răsună ca o 
furtună, nu numai în odaie, dar chiar şi pe coridor: 

— Rutkin! Rutkin! 

Bătrânul Rutkin se ivi din nou. 

— Care-i porunca, tătucă? 

— la toate măsurile, să vină câţiva cazaci, care să-l ducă pe 
omul acesta în celula ce tocmai s-a golit, căci el este adevăratul 
ucigaş al primarului din Rudin. 

Bătrânul Rutkin se uită la Rimsky din stânga, din dreapta, din 
faţă şi din spate şi apoi, cu glasul lui răguşit de vodcă exclamă: 

— Ei!... Aşadar tu l-ai ucis pe primarul Rudinului? 

Rimsky, se uită la el şi se mulţumi să-i spună numai atât: 

— Adu cazacii şi să mergem! Sunt obosit! Întâmplările 
acestea m-au istovit! Aş vrea să mă odihnesc! 

— Du-l, Rutkin! zise şi Verşeghin. lar când va sosi domnul 
judecător de instrucţie, îl vei aduce în biroul meu. Ai înţeles? 

— Inţeles, tătucă. 

Pe coridor se auzi zgomotul paşilor greoi ai cazacilor şi inima 
lui Rimsky începu să bată mai repede... Acum... acum va sosi şi 
clipa, când va fi pus sub pază armată şi cine ştie dacă-i va mai fi 
dat să scape vreodată de aici? 

După aceea se aşeză fără să crâcnească între paznicii cu 
baioneta la armă şi porni spre temniţa din Dubro. 

Pe tot drumul de la locuinţa lui Verşeghin şi până la 
închisoare, el cercetă cu multa atenţie curtea şi aşezarea 
celulelor, spre a se putea orienta, în clipa când urma să încerce 


să fugă. 

Peste câteva minute se deschise înaintea lui uşa celulei, care 
până mai adineauri îl separase de lumea de afară pe Ivan 
Nicorov şi care acum se închise zornăind în urma lui. Când cheia 
se învârti în broască, Vulturul Morţii se cutremură. Aceasta 
însemna că-şi luase rămas bun de la libertate. 

Se uită cu luare-aminte la locul strâmt cuprins între cei patru 
pereţi. El se şi gândea la putinţa de a scăpa. Acum îi părea rău 
că nu-şi luase cu sine nicio unealtă, căci se temuse că, în clipa 
arestării îi vor scotoci buzunarele şi găsirea unor unelte asupra 
lui ar fi stârnit bănuieli care ar fi putut să-i fie fatale. 

Dar din pricina uimirii, Verşeghin uitase să poruncească 
perchiziţionarea prizonierului, aşa ca, Rimsky avea tot dreptul 
să se căiască acum, de a nu fi luat cu sine niciun instrument, 
care i-ar fi putut sluji la fugă. 

Vulturul Morţii era obosit şi istovit cu desăvârşire. 

Noaptea trecuta mersese fără întrerupere, nu dormise nici cu 
o seară mai înainte şi dacă ne gândim şi la zbuciumul prin care 
trecuse, vom vedea că dorinţa lui de a se odihni puţin era mai 
mult decât îndreptătită. 

El se trânti pe paiele umede, dar multă vreme somnul nu i se 
aşeză pe ochi. 

| se păru că aude din nou glasul şoptit al soţiei lui Verşeghin: 

— Rimsky! 

Îşi aduse aminte de scenă şi de zâmbetul misterios al Saşei. 
Oare să-l fi recunoscut într-adevăr? lar dacă l-a recunoscut, de 
ce nu l-a dezvăluit soţului său? S-au poate că-l va fi trădat după 
plecarea lui, spre a-i pregăti o surpriză? 

Gândul că între zidurile temniţei din Dubro se găsea o fiinţă 
care ştia cine este cu adevărat, îi umplu sufletul de nelinişte. 
Chiar dacă Saşa nu era pe deplin încredinţată de temeinicia 
bănuielii sale şi voia să se încredinţeze mai înainte de a-i vorbi 
soţului său, această încredințare putea să-i vină dintr-o clipă 
într-alta şi atunci tot planul său ar fi fost nimicit. 

Aşa, crezându-l un simplu ţăran, un oarecare Gheorghe lerşin, 
putea să mai nădăjduiască cum că va putea să înșele vigilenţa 
paznicilor şi a cazacilor, dar dacă era păzit ca Stanislau Rimsky, 
temutul şi atât de căutatul Vultur al Morţii, atunci trebuia să 
renunţe la orice speranţă de a mai ieşi vreodată din temniţa 
Dubroului. 


Cu timpul, într-un târziu, aţipi. Somnul lui însă, nu tinu decât 
vreun sfert de ceas, căci deodată se trezi în zgomotul unor paşi 
târâţi, care se apropiau de uşa lui, care apoi se deschise, 
scârţâind. 

— Gheorghe lerşin! zise Rutkin, cu glasul lui răguşit. 

— Eu sunt! Ce vreţi cu mine? 

— Scoală-te! interogatoriu! 

Rimsky se ridică greoi. Deabia aţipise şi îl şi treziră din somn. 

De îndată ce adevăratul ucigaş al primarului din Rudin fu 
închis în celulă, Verşeghin îi trimise vorbă judecătorului 
Mancicoff, să vină până la închisoare. 

Mancicoff nu aşteptă să fie chemat de două ori şi peste o 
jumătate de ceas se prezentă în biroul lui Verşeghin, unde 
poliţaiul şi comandantul închisorii îl aşteptau. 

— Dragă domnule Mancicoff, am o mare noutate pentru 
dumneata? 

— Şi anume, care? 

— L-am găsit pe adevăratul ucigaş al primarului din Rodin! 

— Adevărat? 

— Atât de adevărat, că lui Jvan Nicorov i-am şi dat drumul. 

Pe chipul judecătorului de instrucţie se putea citi un 
simţământ de mulţumire. 

— N-am spus eu că Ivan Nicorov este nevinovat? 

— Dar, răspunse Verşeghin, căutând să se pună într-o lumină 
mai favorabilă, după ce se înşelase atât de grozav în privinţa lui 
Ivan Nicorov, şi eu eram încredinţat că nu băiatul îşi ucisese 
părintele, dar în interesul cercetărilor, n-am vrut să fiu pe faţă 
de aceeaşi părere ca dumneata, căci numai din păreri deosebite 
poate să iasă lumină. Acum însă, am pus mâna pe adevăratul 
asasin, un om de la ţară, cu numele de Gheorghe lerşin. 

Mancicoff îi întinse mâna poliţaiului. 

— Te felicit pentru această izbândă! Să nădăjduim însă că de 
data aceasta am pus mâna pe adevăratul ucigaş! 

— Nu mai încape nicio îndoială, căci chiar şi Gheorghe lerşin a 
mărturisit că el este acela care a săvârşit crima. 

Pe coridor se auzi un zgomot de paşi. 

— A şi venit, zise Verşeghin, şi în clipa următoare Rimsky intră 
în birou, însoţit de paznici. 

Era foarte obosit, ochii i se închideau aproape, totuşi, îşi dădu 
toată osteneala să fie tare. Se duse de-a dreptul la masa 


judecătorului de instrucţie şi se opri fără să spună un cuvânt, în 
faţa lui. 

Mancicoff se uită la el şi-l cercetă cu priviri scrutătoare. Bietul 
Rimsky trebui să îndure pentru a doua oară tortura acelor priviri 
iscoditoare. 

In cele din urmă judecătorul de instrucţie îi spuse: 

— Cum te cheamă? 

— Gheorghe lerşin! 

— Cu prilejul interogatorului, pe care ţi l-a luat domnul poliţai 
Verşeghin, ai mărturisit că tu l-ai ucis pe primarul Rudinului. 
Menţii această mărturie? 

— Întru totul! 

— Aşadar pot să trec în procesul verbal că în noaptea de 
alaltăieri l-ai ucis pe Nicorov, primarul Rudinului, cu un foc de 
pistol? 

— Aşa este! 

Mancicoff însemna totul, după cum recunoscuse acuzatul, 
apoi, îşi ridică deodată capul şi întrebă: 

— Şi de ce ai făptuit crima? 

— Mă duşmăneam demult cu primarul Nieorov! 

— Totuşi, ce te-a făcut să-l ucizi? 

— Tătucă, dacă ai cunoaşte unele amănunte, dacă ai şti ce fel 
de om era Nicorov, atunci nu te-ai mai mira că l-am trimis din 
lumea aceasta. 

— la să auzim! Spune tot ce ştii, pe rând, aşa după cum s-a 
întâmplat. 

Lui Rimsky nici prin minte nu-i trecea încă, ce avea să spună, 
dar de aceea nu-şi trădă încurcătura cu nicio mişcare. El se 
gândi să născocească o asemenea poveste, care să necesite o 
cercetare cât mai îndelungată, pentru a-i rămâne lui cât mai 
mult timp, pentru a-şi pregăti fuga. 

El începu deci să istorisească o poveste, pe care o concepea 
în clipa aceea, şi a cărei acţiune o ţeşea atunci, cuvânt cu 
cuvânt... 

— Primarul Nicorov nu era iubit în Rudin, fiindcă a fost un om 
nemilos şi iute la mânie. Fără inimă a fost el chiar din frageda-i 
copilărie, toată lumea ştie aceasta şi, de altfel, în timpurile 
acelea îndepărtate trebuie căutată pricina pentru care primarul 
Nicorov a trebuit să moară... 

— Cum putem căuta pricina în timpuri atât de îndepărtate, îi 


tăie vorba judecătorul de instrucţie, când tu eşti un om, foarte 
tânăr, iar primarul Nicorov trecuse de cincizeci de ani? 

Dar Rmsky nu se încurcă. 

— Ascultă-mă până la sfârşit, tătucă şi atunci vei înţelege 
toată povestea. Pe vremea aceea tatăl meu locuia în satul 
Owen, din apropierea Rudinului şi de acolo se duse la cătănie. El 
a sluiit împreună cu primarul de mai târziu al Rudinului, cu care, 
certându-se o dată, l-a bătut măr. Atunci Nicorov a jurat să se 
răzbune şi într-adevăr s-a şi răzbunat. Intr-o zi se răspândi 
vestea că nihiliştii vor să arunce cazarma în aer şi comandantul 
militar făcu îndelungate cercetări, spre a găsi firul conspirației 
spre a putea împiedeca atentatul. Şi în cursul acestor cercetări 
comandantul militar primi o scrisoare anonimă, în care se arăta 
că tatăl meu ar face parte dintre nihilişti. Părintele meu fu 
chemat îndată la interogatoriu şi în timpul acesta i se scotociră 
boarfele, printre care s-a dat peste o maşină infernală. Fireşte 
că în zadar au fost toată tăgada şi jurămintele lui. Comandantul 
l-a trimis în Siberia. De acolo ne scria din când în când şi veşnic 
scrisorile lui erau pline de acuzări împotriva lui Nicorov, despre 
care el era încredinţat că trimisese scrisoarea anonimă 
comandamentului militar şi că el fusese acela, care-i vârâse 
bomba printre lucruri. În fiecare scrisoare tata îi mai spunea 
mamii să nutrească în sufletul meu dorul de răzbunare 
împotriva omului care-l nenorocise, pentru ca, ajungând mare, 
să pedepsesc mârşăvia lui Nicorov. Aşa am crescut eu, nutrind 
în suflet o ură neîmpăcată împotriva lui Nicorov, din pricina 
căruia nenorocitul meu părinte a trebuit să se sfârşească în 
minele de plumb ale Siberiei. Zi şi noapte nu mă gândeam la 
altceva, decât la chipul în care aş putea să dau de urma lui, spre 
a-mi răzbuna părintele. În cele din urmă, acum câteva zile, am 
aflat că trăieşte în Rudin, că este chiar primarul satului, dar că 
nici acolo nu-l iubeşte nimeni. Auzind că stăpâna satului, 
prinţesa Fedora Feodorovna rânduieşte o petrecere pentru 
popor, m-am gândit că acesta era prilejul cel mai nimerit de a-l 
cunoaşte pe primar şi de a sta de vorbă cu el. M-am dus deci şi 
eu la petrecere, unde nu mi-a fost greu să aflu care este 
primarul. Toată seara n-am făcut altceva, decât să-l urmăresc 
cu privirea şi am avut prilejul să văd cu câtă cruzime se purta, 
chiar şi cu propriul său copil, ceea ce a aţâţat şi mai mult ura pe 
care i-o nutream şi până atunci. 


— Şi cum s-a întâmplat crima? întrebă judecătorul de 
instrucţie Mancicoff. 

Rimsky îşi urmă povestirea, născocită cu atâta iscusinţă. 

— Când am văzut că părăseşte cârciuma, m-am luat după el. 
L-am urmărit pas cu pas şi îndată ce s-a despărţit de săteanul 
cu care venise până în apropierea casei m-am aşezat în calea 
lui, pe neaşteptate. Primarul se sperie. Nu ştia cine sunt şi 
pesemne că se temea că l-am oprit, spre a-l prăda. In clipa 
următoare însă, i-am şi pus întrebarea, care mă chinuia de atâta 
amar de vreme: 

— la spune, bădie Nicorov, îţi mai aduci aminte de Fedor 
lerşin? 

Primarul tresări şi făcu câţiva paşi înapoi, ca şi când tatăl meu 
ar fi înviat din morţi şi ar fi venit să-i ceară socoteală. 

— Ce vrei? strigă el speriat şi încercă să fugă. Eu însă l-am 
prins de braţ, căci teama lui era destulă dovadă că sărmanul 
meu părinte spusese adevărul, arătându-l pe Nicorov ca pe omul 
care-l nenorocise pe nedrept. 

— Nu vei fugi, i-am strigat eu, căci trebuie să ne răfuim 
pentru moartea lui Fedor lerşin! 

— Dar cine eşti tu? strigă primarul Rodinului, tremurând ca 
varga. 

— Sunt Gheorghe lerşin, fiul lui Fedor lerşin! 

Atunci primarul Rudinului îşi duse mâna la brâu unde îşi purta 
cuţiitul. Dar eu am fost mai iute decât el şi l-am culcat la 
pământ, cu un glonte de pistol. 

Mancicolf îşi însemnase totul. Întreaga poveste a Vulturului 
Morţii era aşternuta pe hârtie, în faţa lui. 

După ce Rimsky îşi sfârşi istorisirea, judecătorul de instrucţie 
mai însemnă unele lucruri, care îi veniră în minte pe urmă, apoi 
întrebă: 

— Şi ce ai simţit după săvârşirea crimei? 

— Tremuram atât de tare, încât şi pistolul mi-a căzut din 
mână. Nu mă gândeam, decât să scap cu viaţă... 

— la stai! Cum era pistolul? 

Rimsky îşi descrise pistolul, întocmai. 

— Ai dreptate!, zise Maneicoff. Nu mai încape nicio îndoială că 
tu ai săvârşit crima! Urmează! 

— N-am avut niciun fel de mustrare de cuget, ci dimpotrivă, 
îmi părea bine că-mi răzbunasem părintele. A doua zi de 


dimineaţă însă, am fost cuprins de curiozitatea de a afla, cum 
au primit sătenii moartea primarului Nicorov şi m-am coborât 
până în Rudin. 

— Mai departe! 

— Am zărit de departe mulţimea adunată, am fost de faţă la 
sosirea autorităţilor din Dubro şi m-am strecurat printre curioşi, 
să aud ce se va întâmpla. Măcar de n-aş fi ajuns niciodată acolo, 
căci aceasta a fost pieirea mea! 

— De ce? 

— Fiindcă atunci am aflat că Ivan Nicorov este învinuit de aşi 
fi ucis părintele. Pe flăcău îl cunoscusem cu o seară mai înainte 
şi mi-a fost drag de la prima vedere, fiindcă vedeam că are o 
fire tocmai potrivnică aceleia a lui Nicorov. Ivan este un băiat 
bun, cinstit, căruia nu-i plac nedreptăţile. Şi a trebuit să văd cu 
ochii mei cum Ivan Nicorov este arestat şi dus la închisoare. Din 
clipa aceea mi-am pierdut liniştea. Vedeam necontenit înaintea 
mea pe acest flăcău, care suferea pe nedrept şi mai vedeam şi 
chipul plâns şi îndurerat al iubitei sale. Cugetul mă mustra, nu 
puteam să dorm, nu puteam să mănânc, până când în cele din 
urmă m-am dus de am luat fata, am pornit cu ea spre Dubro şi 
aici m-am prezentat domnului poliţai căruia m-am predat. 

Mancicoff se uita mirat ia Verşeghin. 

— Cum? Ucigaşul s-a prezentat de bună voie? 

Verşeghin primi încurcat privirea judecătorului de instrucţie, 
fiindcă îşi dădea seama că acum va fi prins cu minciuna. 

— Da... da... s-a prezentat... de bună voie! răspunse el, 
încurcat peste măsură. 

După câteva clipe de apăsătoare tăcere, urmă, triumfător: 

— Dar eu l-am arestat! 

Rimsky se întoarse din nou spre judecătorul de instrucţie: 

— Trebuie să vă mai spun că, nu l-am căutat pe primarul 
Rudinului cu gândul hotărât de a-l ucide şi dacă totuşi l-am 
împuşcat, aceasta am făcut-o numai fiindcă am văzut că voia să 
pună mâna pe cuţit. 

— Cercetările vor avea să stabilească, dacă uciderea a fost 
săvârşită cu premeditare, sau numai sub înrâurirea unei mânii 
de o clipă. În orice caz, prin predarea de bună voie, ţi-ai uşurat 
soarta mult şi justiţia va avea în vedere nu numai aceasta, dar şi 
împrejurarea că Nicorov a fost pricinuitorul morţii în Siberia a 
tatălui tău. Fireşte, aceasta dacă se va adeveri că spusele tale 


nu sunt minciuni. În scopul acesta va trebui să facem rost de 
toate amănuntele privitoare la cele petrecute pe vremea când 
tatăl tău era ostaş. In care regiment a slujit tatăl tău? 

— Ìn regimentul douăzeci şi nouă de cazaci, din 
Nijninovgorod! răspunse Rimsky, fără nicio şovăire. Judecătorul 
de instrucţie însemnă şi acest amălrrunt... 

Rimsky se simţi mulţumit de iscusita poveste, pe care o 
născocise. El socotise foarte bine că cercetările vor fi întinse şi 
asupra faptelor pe care le va istorisi el şi-i părea bine că nu se 
înşelase nici în privinţa aceasta. El dăduse anume numele 
Nijninovgorodului, punctul cel mai de răsărit al Rusiei. Până să 
ajungă scrisoarea acolo şi până să vină răspunsul, avea tot 
timpul să fugă din închisoare. 

Mancicoff porunci ca prizonierul să fie dus înapoi, în celulă. 

Vulturul Morţii găsi aici strachina cu ciorbă, dar nici nu se 
atinse de ea, că nu era de mâncat. In schimb cercetă din nou 
pereţii celulei, gândindu-se necontenit la mijlocul prin care ar 
putea scăpa din temniţa din Dubro. Acum, după ce judecătorul 
de instrucţie crezuse cuvânt cu cuvânt, toată istorisirea lui, 
câştigase un timp foarte preţios, aşa că nu trebuia să se mai 
grăbească în ruptul capului, ca atunci, când n-ar mai fi fost 
decât câteva zile, până la judecarea procesului. 

In vreme ce se gândea la toate acestea, uşa se deschise şi în 
crăpătura ei se ivi capul zbârlit al bătrânului Rutkin. Bătrânul era 
foarte vesel şi din întreaga lui înfăţişare se vedea prea bine că 
de data aceasta băuse mai mult. Chiar şi decât de obicei. 

— Ei, dragul meu, cum ne simţim la închisoare? întrebă el, 
inundând cu duhoare de vodcă, celula. 

— La ce mă mai întrebi, tătucă? Oare nu-i tot una, dacă 
prizonierul se simte bine, sau rău? 

Bătrânul Rutkin se apropie şi mai mult de Vulturul Morţii şi 
luându-l în braţe, exclamă, încet: 

— Gheorghe... Gheorghe... Ştiu totul! 

Rimsky se uită mirat, dar şi foarte serios la bătrânul Rutkin, 
care era beat turtă. 

Ce să ştie oare? se gândi el, neputând pricepe purtarea 
neobişnuită a bătrânului. 

Rutkin urmă cu vorbele lui misterioase, învăluite într-o 
groaznică duhoare de rachiu: 

— Ştiu totul, Gheorghe... dar voi fi mort, ca groapa... Saşa, 


fiica mea, mi-a mărturisit că tu ai fost iubitul ei pe vremuri şi 
numai de aceea s-a măritat cu Verşeghin, fiindcă voia să-mi 
îmbunătăţească soarta. 

Acum Rimsky pricepea şi mai puţin, din toate acestea, cu 
toate că din spusele bătrânului Rutkin se vedea lămurit că el 
fusese trimis de soţia lui Verşeghin. 

Vulturul Morţii îşi zise însă că, poate scăparea lui stătea în 
mâinile acestor doi oameni şi de aceea se hotărî să joace rolul, 
pe care i-l dăduse bătrânul şi cu fiica lui. 

El răspunse, prefăcându-se adânc întristat: 

— Sărmana Saşa, aşadar tot nu m-a uitat? 

— Cum să te fi uitat?... Fata mea... un înger, nu altceva... 
acum se gândeşte la tine... Gheorghe... şi mi-a poruncit să-ţi 
dau mâncare şi băutură ca lumea... Dar acum vino să mergem, 
căci Saşa te aşteaptă! 

Lui Rimsky i se păru că visează de-a binelea. Nu-i venea să 
creadă că ajutorul îi era atât de aproape. Dar nici timp n-avea să 
se gândească, deoarece bătrânul Rutkin o şi luase înaintea lui 
pe coridor şi trebuia să pornească şi el, vrând nevrând. El băgă 
bine de seamă, să nu facă zgomot, dar inima îi bătea grozav, 
deoarece la drept vorbind, el nici nu ştia încă ce-l aşteaptă, 
acolo unde se duce. 

Putea să fie scăparea, dar putea să fie şi o groaznică trădare! 

Între timp, bătrânul Rutkin găsi, oricât era de beat, drumul 
care ducea la o uşă dosnică a închisorii, o uşă pe care nu se 
umbla, decât foarte rar. Uşa aceasta dădea în grădina lui 
Verşeghin. Cei doi bărbaţi traversară iute grădina, apoi Rutkin îl 
conduse pe prizonier printr-o altă uşă dosnică, în locuinţa 
ginerelui său. 

Rimsky, se văzu pe nesimţite într-o odaie foarte bine mobilată 
şi în faţa Saşei, care acum era cu mult mai frumoasă, decât 
prima oară când o văzuse. 

El se înclină adânc în faţa frumoasei femei şi sărută curtenitor 
mâna albă, pe care i-o întinse ea. 

Saşa se întoarse înspre tatăl său: 

— i-am pregătit în pivniţă o sticlă de vodcă. Bea-o, dar bagă 
de seamă, să nu dea cineva peste noi! 

Auzind că-l aşteaptă o sticlă de vodcă, bătrânul o luă la 
goană, de parcă l-ar fi urmărit tătarii. Indată după plecarea lui 
Rutkin, Saşa se întoarse înspre musafirul său: 


— Îţi urez bun sosit în casa mea, Stanislau Rimsky! 

Vulturul Morţii privi înmărmurit la frumoasa femeie, care se 
uita la el zâmbind şi care, văzându-i încurcătura, îi zise: 

— Nu trebuie să te temi! Iţi făgăduiesc că nu te voi trăda! 

— Vă spun sincer că, sunt adânc uimit de ceea ce se petrece 
cu mine! Intrând în temniţa Dubroului, credeam că nu mă va 
recunoaşte nimeni, or aici a trebuit să mă întâlnesc de la 
început cu dumneavoastră care m-aţi recunoscut îndată, fără ca 
eu să-mi pot da seama, de unde mă ştiţi... 

— Dumneata nu poţi să ştii dar eu îmi aduc aminte... ŞI 
ajunge, dacă-mi aduc aminte eu! 

— Saşa, nu mă lăsa în această nesiguranţă. 

— Te-am văzut acum doi ani... la Balul Studenţesc din 
Lemberg! 

— La Balul Studenţesc din Lemberg? repetă Rimsky, căutând 
să-şi aducă aminte. Dar cum ai ajuns dumneata acolo? 

— Eu am trăit ani de zile la Lemberg, la o mătuşă a mea, care 
m-a şi crescut. Am fost dusă la Lemberg îndată după moartea 
mamei mele, căci rudele n-au vrut să mă lase pe mâinile tatei, 
care încă de pe atunci nu avea nimic mai sfânt pe lume, ca 
vodca. Am trăit trei ani la Lemberg şi acum doi ani l-am 
cunoscut pe Stanislau Rimsky. La balul acesta au venit şi 
studenţii din Varşovia, care au dat petrecerii o vioiciune 
neobişnuita şi seara aceea s-a întipărit adânc în mintea mea, 
căci îl cunoscusem pe Stanislau Rimsky, cel mai chipeş şi 
elegant student al Varşoviei. Nu te-am mai uitat de atunci, nici 
chiar până în ziua de astăzi şi de aceea te-am ecunoscut de 
îndată. 

— ŞI... şi cum ai ajuns alături de Verşeghin? 

— La câteva zile după ce m-am înapoiat din Lemberg, 
Verşeghin m-a văzut. După două săptămâni am fost soţia lui... 
Am făcut aceasta pentru tatăl meu, care era slujbaşul lui... M- 
am jertfit pentru el, întocmai după cum te-ai jertfit dumneata 
astăzi, pentru un om străin! Vai, Rimsky, cum ţi-a trecut prin 
minte să faci un asemenea lucru, căci din temniţa din Dubro nu 
te va mai putea scăpa nimeni! Numai din mărinimie nu ia 
nimeni astăzi asupra sa, păcatul săvârşit de un altul. lţi spun 
sincer că, nu te înţeleg deloc! 

— Sa lăsăm chestiunea aceasta... Mai târziu se va şti totul! 

După aceea Saşa îl conduse pe Rimsky în faţa mesei încărcate 


cu toate bunătăţile. 

— Nu te supăra că te-am chemat aici. Dar voiam să-ţi dau o 
mâncare mai cumsecade, decât cea de la închisoare, pe care 
ştiu că dumneata n-o poţi mânca! 

— Cât eşti de bună! 

Rimsky nu aşteptă să fie îmbiat de două ori, ci se aşeză la 
masă, unde mâncă cu poftă. In timpul acesta Saşa îi spuse că 
Verşeghin este în oraş, de unde nu se va înapoia, decât numai 
peste două-trei ceasuri. 

— Până atunci vom fi singuri, zicea ea, nu ne va tulbura 
nimeni, aşa că, pentru timpul acesta poţi schimba fără grijă 
celula dumitale, cu locuinţa aceasta, care e mai plăcută decât 
închisoarea. 

— Şi nu te temi că o poţi păţi cu acest loc îndrăzneţ? întrebă 
Rimsky. 

— În casa aceasta se întâmplă ceea ce vreau eu! Verşeghin 
este mare domn în Dubro, dar aici eu ăoruncesc şi nimeni altul! 

— Atunci trebuie să fii fericită! 

— Atunci aş fi fericită, când te-aş şti pe dumneata la adăpost. 
Dar aşa!? Primejdiile se îngrămădesc tot mai amenințătoare 
deasupra capului dumitale. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra 
cuvintelor acelora pe care soţul meu le-a schimbat cu 
judecătorul de instrucţie Mancicoff, după plecarea dumitale. 
Cred că sunt lucruri care te vor interesa. 

— Ce anume? 

— Mâine vei fi confruntat cu bătrânul pădurar, al prinţesei 
Fedora Feodorovna... 

— Şi ce nădăjduiesc ei să ajungă cu această confruntare? 

— Nu ştiu! 

— Dar cum le-a venit în minte să mă pună în faţa acestui 
pădurar, pe care nu mi-l amintesc să-l fi văzut vreodată în viaţa 
mea? 

— După câte ştiu eu, pădurarul s-a oferit el singur, spunând 
că ar vrea să-l vadă pe ucigaşul primarului din Rudin! 

— Să-l ia dracul! Dar nu-mi va fi teamă să mă uit în ochii lui... 

— Dar dacă te va recunoaşte? 

— Nu, nu! Este cu neputinţă! 

— Nu te juca cu focul, Stanislau Rimsky! 

— Ar fi în zadar, dragă Saşa, căci în închisoarea din Dubro nu 
se întâmplă ceea ce vreau eu, care nu pot să fac altceva, decât 


să mă supun poruncilor primite de la alţii. 

Saşa tăcu câteva clipe, apoi zise încet, aproape în şoaptă: 

— Rimsky! Amândoi ştim ce loc primejdios este închisoarea 
Dubro-ului. Până astăzi niciun prizonier n-a scăpat de aici, căci 
chiar dacă a izbutit să fugă din celula, în timpul evadării era 
ajuns de gloanţele cazacilor. Cu toate acestea, eu voi încerca să 
te scap! 

Ochii lui Rimsky străluciră de bucurie. 

— Saşa... femeie cu suflet de înger... într-adevăr ai fi gata să 
încerci?... 

— Şi nădăjduiesc că, cu un deplin succes! 

— Cum să-ţi mulţumesc pentru atâta bunătate? Prin ce am 
meritat eu de la dumneata, ca să mă aperi cu atâta căldură? 

Saşa zâmbi dureros: 

— Să nu căutăm pricinile! 

Rimsky tăcu o clipă, căci înţelegea prea bine răspunsul 
frumoasei femei. 

Saşa îl iubise şi îl mai iubea încă şi acum. 

— Şi cum crezi că am putea să punem fuga la cale? întrebă el, 
spre a schimba vorba. 

— Planul este gata. 

— Care ar fi planul? 

—  Verşeghin tot îşi mai păstrează într-un dulap vechi, 
uniforma de ofiţer de cazaci. Eu am pregătit uniforma aceasta, 
cu care te vei îmbrăca şi vei părăsi închisoarea încă în timpul 
acestei nopţi. Santinelele te vor saluta, nimeni nu va îndrăzni să 
te oprească, fiindcă toţi vor crede că unul din ofiţerii de cazaci a 
plecat în căutarea vreunei aventuri galante... N-ar fi un lucru 
neobişnuit, aşa că nimeni nu s-ar mira. 

— Dar cine va răspunde pentru fuga mea? întrebă Vulturul 
Morţii. 

— Restul lasă-l pe seama mea! Fără îndoială că Verşeghin se 
va mira mult că imposibilul s-a întâmplat şi un prizonier a fugit 
din colivie... Dar tot atât de sigur este că nu va face gălăgie 
prea mare, căci tot numai lui i-ar strica. 

— Dar bătrânul Rutkin nu ne va trăda? 

— De tata nu trebuie să ne temem. Nici el nu-l poate suferi pe 
Verşeghin şi apoi, cu o sticlă de vodcă am rânduit totul. Cu el 
lucrurile merg foarte uşor. 

— Cât eşti de deşteaptă şi de iscusită, Saşa! zise Rimsky, 


foarte sincer. 

Saşa îl conduse apoi în odaia vecină, unde îi arătă uniforma 
de cazac, pe care trebuia s-o îmbrace. 

— Ti-am pregătit totul, îi spuse ea lui Rimsky, pantalonii, 
tunica, mantaua, şapca, sabia. Pe întunericul acesta nimeni nu 
te va recunoaşte, mai ales dacă-ţi vei ridica gulerul de la manta 
şi-ţi vei trage bine şapca pe ochi. In chipul acesta vei putea 
părăsi închisoarea, fără nicio primejdie. 

Rimsky luă mâna albă a frumoasei femei şi o sărută cu 
căldură. 

— Niciodată nu voi putea să-ţi răsplătesc această bunătate! 

Saşa răspunse, emoţionată: 

— Te ajut cu dragă inimă, căci pentru mine este o fericire de a 
şti că ţi-am putut fi de ajutor. Dar grăbeşte-te, căci nu mai ai 
timp de pierdut! Fiecare clipă este prețioasă! Te las singur. In 
timpul acesta ei rog să îmbraci uniforma! 

Cu aceste cuvinte, Saşa porni sa iasă. 

În aceeaşi clipă însă, bătrânul Rutkin năvăli în odaie, speriat 
de moarte. 

— Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Verşeghin s-a înapoiat 
acasă, pe neaşteptate! 

Saşa se îngălbeni şi chiar şi Rimsky se schimbă la faţă. 

Mai înainte de toate, Saşa aruncă uniforma de cazac, înapoi în 
dulap. În timpul acesta Rimsky sări la Rutkin: 

— Bătrâne Rutkin, du-mă iute înapoi, în temniţă! Nu mai avu 
decât chiar numai atâta vreme ca să strângă mâna Saşei, care-l 
îmbărbăta cu multă hotărâre: 

— Ai încredere în mine! Ceea ce nu s-a făcut astăzi, se va face 
mâine, sau altădată! 

Vulturul Morţii se repezi după Rutkin, care-l conduse înapoi în 
închisoare, pe acelaşi drum, pe care venise cu el. Nici nu 
apucară să ajungă în curtea închisorii, când Verşeghin şi intră în 
odaia soţiei sale. 

El se miră grozav, văzând lumină. 

— Cum Saşa, nu te-ai culcat încă? 

— Nu mi-a fost somn! şi de aceea nu m-am culcat! Dar tu de 
ce ai venit astăzi acasă, atât de devreme? 

— Unul din parteneri n-a venit, aşa că partida de cărţi nu s-a 
mai putut alcătui. 

Saşa se stăpâni cu multă măiestrie. Nici o singură mişcare nu- 


i trăda enervarea. Era foarte liniştită şi nimic nu trăda furtuna în 
sufletul său. Verşeghin văzu masa bogat pusă şi urmele 
ospăţului care avusese loc acolo. 

— Saşa! strigă el, uimit. 

— Ce este, Verşeghin? 

— Ce înseamnă aceasta? zise el, arătând înspre masa pusă... 

- Dar Saşa nu-şi pierdu cumpătul nici la strigătul înfuriat al 
soţului său. 

— De ce te miri atâta? S-au n-ai mai văzut în viaţa ta nicio 
masă pusă? 

— Ştii prea bine ca nu masa pusă mă miră. 

— Dar ce atunci? 

— Cine a mâncat aici? 

— Eul! 

— Şi mai cine? 

— Şi Rutkin, tatăl meu, zise Saşa, cu hotărâre. 

Verşeghin îşi clătină capul cu părul vălvoi. 

— Ciudat! Foarte ciudat! Nu prea îţi stă în obicei sa iei masa 
cu tatăl tău. 

— Aşa este, dar astăzi m-am abătut de la acest obicei. 

— Şi de ce, dacă-mi dai voie să ştiu şi eu? 

— Fiindcă astăzi era ziua lui de naştere. 

De data aceasta însă, Verşeghin nu se lăsă convins de soţia 
sa. Aceasta era pentru prima oară că poliţaiul Dubroului 
îndrăznea să se îndoiască de cuvântul soţiei sale. 

— Nu cred! Nu pot crede! mormăi el, amărât. 

— Dar ce s-a întâmplat cu tine, Verşeghin? întrebă femeia, 
foarte mirată. Sau poate că te-ai întors acasă beat? Atunci mai 
bine nu veneai! 

Dar vorbele Saşei nu izbutiră să-l înfrâneze pe Verşeghin. 

— Nu încape nicio îndoială că ţi-ai primit iubitul. 

— Verşeghin! 

— Cum crezi că aş putea să dau crezare poveştii tale? Tocmai 
de dragul beţivului de Rutkin ţi-ai găsit să deschizi vinul cel mai 
bun din pivniţă? 

— Verşeghin, îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel de tatăl meu? 
Aceasta nu ţi-o voi ierta niciodată! 

Şi începu să plângă, nădăjduind că lacrimile vor izbuti să-l mai 
liniştească pe Verşeghin. 

Şi în clipa aceea mai dramatică, se înapoie şi bătrânul Rutkin 


din închisoare, cu gândul de a-i comunica fiicei Sale că 
prizonierul este uirăş în siguranţă, încelula lui. 

De abia apucă bătrânul să intre în casă, că Verşeghin îl şi 
asaltă cu întrebarea: 

— la spune, Rutkin, când te-ai născut tu? 

— În lulie! răspunse bătrânul. 

Verşeghin începu să râdă batjocoritor, apoi îşi întoarse 
privirile triumfătoare spre Saşa. 

— Ce ţi-am spus eu? Acum te-am prins şi pentru aceasta vei fi 
pedepsită aşa după cum meriţi! 

Dar Saşa îşi păstră sângele rece, chiar în urma acestei 
întorsături neaşteptate. Ea se întoarse spre tatăl său şi pe un 
ton de blândă imputare, îi zise: 

— Bine tată, dar de ce m-ai păcălit? De ce, îndată după 
plecarea lui Verşeghin mi-ai spus că astăzi este ziua ta de 
naştere, şi când te-am întrebat ce ţi-ai dori pentru ziua ta de 
naştere de ce mi-ai spus: o cină bună? 

Bătrânul Rutkin înţelese îndată cum întorsese fiica lui lucrurile 
şi răspunse, umil: 

— Saşa, dragă, nu fi supărată, că te-am păcălit, dar drept să-ţi 
spun, tare mi-era dor şi mie de o mâncare udată cu puţin vin 
mai de soi... Numai vodcă şi far vodcă, m-am plictisit şi eu de 
ea... Aşa Saşa, nu fii supărată! S-au poate că soţul tău s-a 
supărat?... Dacă-i aşa, atunci renunţ la masa pe care mi-ai fi 
dat-o în iulie! 

— Nu m-am supărat, dar nu cred toată povestea aceasta!zise 
Verşegjain, foarte aspru. 

Atunci Saşa se înfurie. 

— Aşadar nu mă crezi? Te îndoieşti de cuvântul meu şi pe 
deasupra îţi mai pare rău şi de o mâncare şi un vin bun pe care 
am îndrăznit şi eu să i-l dau tatălui meu, crezând că este ziua lui 
de naştere? Ei, bine, jupan Verşeghin, te vei căi amarnic pentru 
cuvintele acestea şi-ţi vei muşca degetele că ai fost atât de 
zgâircit cu tatăl soţiei tale şi atât de prost crescut cu propria ta 
nevastă! 

Această ieşire războinica nu întârzie să-şi aibă efectul dorit. 
Poliţaiul ştia prea bine că, într-o ceartă dintre un bărbat şi o 
femeie, aceasta din urmă este mult mai rezistentă şi de aceea 
se gândi să sfârşească. 

— Aş mânca ceva, dacă a mai rămas vreo bucăţică, din 


această cină bogată! zise el. 

— N-a mai rămas nimic! Tata a avut o poftă de lup! De altfel 
tocmai de aceea s-o fi gândit să născocească afacerea cu ziua 
de naştere. 

— Asta înseamnă că eu nu pot mânca nimic în casa aceasta? 

— Dacă vrei neapărat, pot să-ţi fac ceva! 

Şi cu aceste cuvinte se şi duse în bucătărie, să facă nişte ouă 
pentru înflămânzitul poliţai al Dubroului. 

Între timp Rutkin îi şopti la ureche: 

— Totul e bine! Am izbutit să-l duc pe Gheorghe lerşin înapoi, 
în celula lui! 

— Slavă Domnului! exclamă Saşa. 

Peste câteva minute fu gata cu mâncarea de ouă şi se înapoie 
în odaie. La întoarcerea Saşei, Verşegliin bătu cu pumnul în 
masă şi strigă, triumfător: 

— Acum ştiu cine a fost aici! 

— Cine? 

— Pe cine ai avut ca musafir? 

— Ţi-am mai spus că pe tata! 

— Nu-i adevărat, ci pe Petrov, locotenentul de cazaci! 

Saşa izbucni într-un hohot de râs, care nu mai vru să se 
sfârşească. 

— Ai înnebunit de-abinelea! De locotenentul acela ciupit de 
vărsat ai ajuns să fii gelos? Dar ce crezi că m-aş aşeza măcar cu 
el la aceeaşi masă? Ascultă, Verşeghin, gluma ta a început să fie 
cam nesărată şi eu încep să mă plictisesc! 

— Aşadar, n-a fost el? 

— Nebunule, ţi-am spus că am cinat cu tata! 

Verşeghin clătină din cap. 

— Mă mir, căci am văzut adeseori că Petrov nu se mai satură 
să se uite după tine! 

— Din partea mea, poate să se usuce, tot uitându-se! 
răspunse Saşa, apoi se aşeză într-un colt şi luă un lucru de 
mână. 

Verşeghin îi vorbi de mai multe ori, dar ea se prefăcu că nici 
nu-l bagă în seama. 

— Eşti supărată? o întrebă poliţaiul, în cele din urmă. 

— Ba nu! răspunse Saşa, jignită. Dar la drept vorbind, nici nu 
merită să mă supăr. Mai bine aş face să râd de caraghioasa ta 
gelozie! 


Acesta era spinul, care înţepa cel mai dureros inima lui 
Verşeghin. 

— Saşa, fii cuminte! zise el, linguşitor. N-are niciun rost să fim 
supăraţi! Recunosc că am fost poate prea aspru, dar din pricina 
aceasta nu trebuie nici să nu mă bagi în seamă! 

— Nu meriţi altceva! Eşti un zgârcit fără pereche şi ai ajuns 
să-ţi pară rău chiar şi de o bucăţică mai bună, pe care i-o dau şi 
eu tatii, o dată pe an! Ar trebui să-ţi fie ruşine, Verşeghin! 

Şi cu aceste cuvinte se întoarse dispreţuitoare de la puternicul 
stăpân al Dubroului. 

Verşeghin turnă vin în două pahare. Unul îl luă el, pe celălalt îl 
aşeză înaintea soţiei sale. 

— Hai să ne împăcăm, Saşa! 

Dar aceasta se trase mai la o parte, morocănoasă. 

— Saşa, nu vrei să bei? 

— Lasă-mă în pace! 

— Haide, nu fi atât de răutăcioasă! Acesta este paharul de 
împăcăciune! 

— Nu-mi trebuie pahar de împăcăciune de la un om care mă 
bănueşte, într-un chip atât de josnic! Nenorocita de mine, de ce 
a trebuit să mă mărit cu tine? Ce bărbaţi buni m-au cerut la 
Lemberg, dar mie mi-a trebuit să vin aici, în oraşul acesta pustiu 
şi pe deasupra să mai îndur şi grosolăniile unui soţ prost 
crescut! Asta le întrece pe toate! 

— Saşa, fii cuminte! 

— Voi fi cuminte, chiar şi fără sfatul tău şi voi şti eu să pun 
capăt unor scene asemănătoare. Indrăzneşti să mă bănuieşti pe 
mine, despre care lumea spune că, aş putea servi drept model 
statuii care ar simboliza credinţa conjugală? 

Acum Saşa nu mai tăcea şi lui Verşeghin îi păru rău de o sută 
de ori că fusese atât de aspru faţă de soţia sa. 

El căuta în fel şi chip s-o îmbuneze, se duse mai aproape de 
ea, o mângâie, imploră iertare şi până în cele din urmă izbuti să 
ajungă până acolo, ca Saşa să-i îngăduie să-i sărute mâna. 

A doua zi de dimineaţă veni la închisoarea din Dubro, un 
bătrân cu barbă căruntă şi îmbrăcat în haine de pădurar, cane 
ceru să vorbească cu Verşeghin. 

Santinelele îl opriră, dar pădurarul răspunse cu îngâmfare: 

— II caut pe Verşeghin! Spuneţi-i că pădurarul Gorkov este 
aici! 


Când numele acesta fu adus la cunoştinţă comandantului 
închisorii, Verşeghin porunci să fie lăsat înăuntru, fără întârziere. 

Pădurarul fu condus în birou şi peste câteva minute el luă loc 
chiar în odaia de lucru a lui Verşeghin. 

—  Mărturisesc că eşti foarte punctual, dragă domnule 
pădurar! Ai venit exact la ora la care te-am rugat să-mi faci o 
vizită! 

La drept vorbind, eu te-am rugat să-mi dai prilejul acestei 
vizite, răspunse  pădurarul, cu aceeaşi curtenire, şi îţi 
mulţumesc, domnule poliţai, că mi-ai îndeplinit rugămintea! 

Verşeghin îşi cinsti musafirul cu rachiu şi în vreme ce turna în 
pahare, îl întrebă: 

— Dacă nu mă înşel, domnule Gorkov, dumneata nu eşti 
demult în Rudin? 

— Să tot fie câteva săptămâni, de când am intrat în slujbă la 
prinţesa Fedora Feodorovna, prin bunăvoința lui Alexandru 
Popov. 

— Cum? Dumneata îl cunoşti pe Alexandru Popov? 

— Lui i-am fost recomandat, iar la rândul sau, Popov s-a 
îngrijit să capăt o întrebuințare la castelul Fedorei Feodorovna. 

— Şi eşti mulţumit cu slujba? 

— Foarte mulţumit! 

— Şi dacă-mi dai voie să te întreb, de unde crezi că-l cunoşti 
pe Gheorghe îerşin, ucigaşul primarului din Rudin, care s-a 
predat de bună voie? 

— Totul nu se bizuie decât pe o bănuială, care se prea poate 
să nu fie îndreptăţită. Dar nu demult, o crimă asemănătoare a 
fost săvârşită în satul Sulef, unde eram şi eu pe vremea aceea şi 
m-am gândit că s-ar putea întâmpla să fie o oarecare legătură, 
între cele două asasinate. Asta este totul! 

— S-ar putea să ai dreptate! 

— Dar tot atât de bine se poate şi să mă înşel! 

— Vom vedea îndată! zise Verşeghin şi chemă un cazac. 

— Aduceţi-l în faţa mea pe Gheorghe lerşin, cel bănuit de a-l fi 
ucis pe primarul Rudinului! Sau mai bine să-l duceţi în odaia 
domnului judecător de instrucţie, unde vom veni şi noi, îndată! 

Cazacul se îndepărtă şi Verşeghin îi spuse musafirului său, pe 
un ton foarte politicos: 

— Putem merge! 

Când cei doi bărbaţi intrară în odaia judecătorului de 


instrucţie, Mancicoff şedea înaintea mesei sale de lucru, 
cufundat în cercetarea unui maldăr de hârtii. 

Verşeghin îşi prezentă musafirul: 

— Domnul  Gorkov,  pădurarul-şef al prinţesei Fedora 
Feodorovna! 

Judecătorul de instrucţie îi întinse mâna. 

Câteva clipe ei vorbiră despre lucruri fără nicio însemnătate, 
apoi deodată se auzi zgomotui unor paşi care se apropiau pe 
coridor, uşa se deschise şi în pragul ei se ivi Stanislau Rimsky, 
cu mâinile încătuşate şi însoţit de doi cazaci. 

În clipa în care Vulturul Morţii păşi în odaie, bătrânului 
pădurar i se păru că picioarele îi prind rădăcini în podeaua 
încăperii. Uimirea lui neţărmurită fu observată şi de Verşeghin, 
care-l întrebă: 

ÎI cunoşti? 

Gorkov dădu din cap. 

— Şi într-adevăr, este Gheorghe lerşin? 

— Nu! 

— Nu? Dar cine, atunci? 

— Vei afla îndată, domnule poliţai! 

Infrigurarea bătrânului pădurar trecu şi asupra poliţaiului, 
care aştepta cu o curiozitate crescândă, să vadă, care va fi 
sfârşitul acestei confruntări. 

Pădurarul se adresă din nou comandantului închisorii: 

— Domnule poliţai, îmi dai voie să-i pun prizonierului, câteva 
întrebări? 

— Cum doreşti, domnule Gorkov! 

Rimsky auzi rostirea nurnelui de Gorkov şi stabili mulţumit că 
nu mai auzise niciodată numele acesta şi că deci, nu era 
ameninţat de primejdia de a fi recunoscut. 

Totuşi, i se păreau foarte ciudate privirile acestui străin, care-l 
măsura din creştet până în tălpi. Necunoscutul nu-şi mai lua 
ochii de la el şi oricât de stăpân era Vulturul Morţii pe nervii săi, 
totuşi, privirile acestea scrutătoare îl atingeau într-un chip foarte 
puţin plăcut. 

Pădurarul veni mai aproape de el şi-l întrebă, cu glasul lui 
răguşit: 

— Cum te cheamă? 

Rimsky nu răspunse. 

— N-ai auzit că, te-am întrebat cum te cheamă? 


Dar Vulturul Morţii nu răspunse nici de data aceasta. 

Verşeghin se înfurie şi lovind cu pumnul în masă, se răsti: 

— De ce nu răspunzi? 

— Dumneavoastră sau domnului judecător de instrucţie, 
răspunse prizonierul, de data aceasta, vă răspund. Dar nu văd 
ce rost are amestecul acestui străin în chestiunea mea, când el 
nu este un reprezentant al autorităţilor? 

— Ce tot îndrugi aici verzi şi uscate! Îţi poruncesc să răspunzi 
la întrebările domnului pădurar, fiindcă întrebările pe care ţi le 
va pune domnia sa, fac parte din interogatoriu. 

— Nu văd cum se face aceasta! 

— Aceasta este o confruntare! 

— Şi la ce bun serveşte această confruntare? Domnul pădurar 
nici nu ştie cine a fost primarul Nicorov, pe care l-am ucis! 

— În schimb, domnul pădurar bănuieşte ca în afară de 
uciderea primarului Nicorov, mai ai şi alte păcate pe conştiinţă. 

— Nu este adevărat! 

— Aceasta se va vedea, după ce vei fi răspuns la întrebările 
domnului pădurar! Domnule Gorkov, întreabă-l mai departe. 

Bătrânul pădurar îi puse prima întrebare: 

— Cum te cheamă? 

Rimsky se uită la pădurar cu ochi scrutători, aruncători de 
fulgere, apoi răspunse cu glas tunător, mânios: 

— Gheorghe lerşin! 

— Eşti încredinţat ca ai spus adevărul? 

— Am spus adevărul tot astfel, după cum pe tine te cheamă 
Gorkov! 

La auzul acestui răspuns rostit cu un ton deosebit, bătrânul 
pădurar zâmbi. 

— Cu toate acestea, eu mă îndoiesc de adevărul spuselor 
tale! 

— N-am înnebunit, să-mi fi uitat numele! Repet, mă numesc 
Gheorghe lerşin! 

— N-am spus că ţi-ai uitat numele, dar ţi-ai tuat un altul. 

— Minciună! strigă Rimsky, cu multă hotărâre... 

Chipul bătrânului pădurar se strâmbă din nou într-un zâmbet 
trecător. 

— Te înfurii în zadar, căci prin aceasta nu mă vei încredința că 
n-am dreptate. Şi dacă tu nu poţi să-ţi aduci aminte de numele 
tău adevărat, te voi ajuta eu! 


Rimsky păli. 

Se putea ca omul acesta, pe care nu-l mai văzuse niciodată în 
viaţa sa, să ştie cine era acela, care se ascundea sub numele de 
Gheorghe lerşin? 

Totuşi, se gândi că nu trebuie să se dea bătut, ci să-l înfrunte 
cu tărie, căci în chipul acesta poate îl va face să se îndoiască de 
îndreptăţirea bănuielii sale. 

— Sunt foarte curios să ştiu şi eu! 

Atunci străinul se apropie şi mai mult de prizonier, întinzându- 
şi mâna cu degetul lui osos atinse aproape cătuşele lui Rimsky 
şi glasul lui până atunci răguşit, devenind deodată metalic, zise: 

— Nu eşti Gheorghe lerşin, ci Stanislau Rimsky, Vulturul 
Morţii! 

Vorbele bătrânului pădurar avură un efect neaşteptat. 
Judecătorul de instrucţie Mancicoff sări în sus, iar Verşeghin 
căzu năuc în fotoliul din faţa mesei de lucru. 

Cel mai înmărmurit însă, era Rimsky însuşi. 

Dezvăluirea aceasta neaşteptata, îl făcu să-şi piardă sângele 
rece, atât de admirat întotdeauna, şi el îşi ridică mâinile 
încătuşate, lăsându-le să cadă cu furie, asupra capului 
trădătorului său. Acesta însă se feri din vreme, aşa că grozava 
lovitură izbi în aer, iar în clipa următoare Vulturul Morţii simţi 
ţeava unui pistol aşezată în dreptul inimii sale. 

— Încă un pas, Stanislau Rimsky, şi glontele îţi va străbate 
inima!... strigă pădurarul ameninţător. 

Mişcarea neaşteptata a prizonierului îl trezi şi pe Verşeghin 
din buimăceală. El sări din fotoliu şi începu să strige, cât îl lăsau 
plămânii: 

— Cazaci! Ajutor... Ajutor... 

Cei doi cazaci se năpustiră în odaie, speriaţi. 

— Puneţi mâna pe el! strigă Verşeghin, arătând înspre 
Rimsky, care se împotrivi cu îndârjire, scuturând de pe el, când 
pe unul, când pe celălalt din cazaci. 

Se încinse o luptă cumplită. Chiar şi cu mâinile încătuşate 
Vulturul Morţii, opunea o împotrivire vrednică de admirat, celor 
doi cazaci cu trupuri de uriaşi. 

Văzând că cei doi ostaşi erau ameninţaţi să fie învinşi, 
Verşeghin deschise uşa şi începu să urle, ca un turbat: 

— Cazaci! Cazaci! Ajutor... 

La strigătele de ajutor al comandantului lor, mai veniră în 


birou, încă patru cazaci, care izbutiră să-l răpună pe Vulturul 
Morţii, ce se luptase cu deznădejde. El se simţi prins deodată de 
douăsprezece braţe vânjoase, care îl trântiră la pământ, unde 
apoi îl legară cobză, de nici să se mişte nu mai putea. 

Verşeghin şi cu judecătorul de instrucţie nu putură să-şi vină 
în fire nici chiar acum. Ei credeau că prinseseră pe un ucigaş 
oarecare, or, iată, acum ieşea la iveală că acest simplu criminal, 
era cel mai temut căpitan de bandiți din toată Rusia, pe care-l 
căutau cu îndârjire toate autorităţile imperiului. 

O mândrie grozavă umplu sufletul lui Verşeghin, în urma 
acestei capturi preţioase şi se bucura mai dinainte, gândindu-se 
la recunoştinţa pe care i-o datora guvernul din Petrograd. Era 
încredinţat că, odată cu prada aceasta, cariera lui făcuse un nou 
salt înainte şi se vedea avansat într-o slujbă mai mare aceleia 
pe care o ocupase până atunci. 

El se întoarse spre pădurar şi-l întrebă, curios: 

— Domnule Gorkov, dar de unde ai bănuit dumneata că, sub 
numele de Gheorghe lerşin se ascundea temutul căpitan de 
bandiți? 

Bătrânul pădurar răspunse, peste umăr: 

— O, Stanislau Rimsky este o veche cunoştinţă de a mea! 

Cu aceste cuvinte, el îşi smulse din jurul feţei, barba albă, îşi 
lua mustaţa şi peruca de pe cap şi chipul bătrânului pădurar 
deveni deodată, foarte tânăr. 

Lui Rimsky | se părea că ochii îi vor ieşi din orbite. Sângele îi 
îngheţă în vine şi buzele lui palide murmurară: 

— Marius Gersot! 

— Da, Marius Gersot! Te miră, poate, că mă întâlneşti aici? 
Fireşte că nu credeai că se va mai găsi cineva, care nu se va 
teme să lupte împotriva ta! Şi acum, Stanislau Rimsky, unde 
este temutul Vultur al Morţii, unde este puterea ta făcătoare de 
minuni? Văd că nici să te mişti nu mai poţi? 

Fiecare din aceste cuvinte sfâşiau inima voinicului ca tot 
atâtea lovituri de pumnal. Îşi adună toate puterile, spre a rupe 
frânghia, cu care fusese legat, dar nici chiar puterea lui 
proverbială nu-l mai putu ajuta la nimic. Legăturile îi intrară doar 
şi mai adânc în trup, rănindu-l în mai multe locuri. 

lar Marius Gersot urmă cu vorbele lui batjocoritoare: 

— Ce să-ţi spun, Stanislau Rimsky, tare prost ai trebuit să fii, 
de ai alergat aşa orbeşte în braţele pieirii! In clipa în care s-a 


răspândit în Rudin vestea ca s-a găsit cineva care s-a prezentat 
de bună voie la închisoare, spre a-l scăpa de la o pedeapsă 
nemeritată pe Ivan Nicorov, am ştiut îndată că, un singur om în 
lumea aceasta ar fi în stare de o asemenea nebunie şi omul 
acesta erai tu Stanislau Rimsky. Pare că te-ai crezut mai 
puternic decât eşti în realitate şi te bizuiai că, nu se va găsi 
nimeni, care sub numele lui Gheorghe lerşin, să-l descopere pe 
atât de căutatul Vultur al Morţii. Văzând că în tot ţinutul acesta 
nu se găseşte nimeni, care să ştie despre un oarecare Gheorghe 
lerşin şi după ce l-am pus pe Ivan Nicorov să-mi descrie 
înfăţişarea salvatorului său, am ştiut îndată că nu putea fi vorba, 
decât numai despre Stanislau Rimsky. Mă bucur că nu m-am 
înşelat, dar mă bucur şi mai mult că am scăpat Rusia de cel mai 
mare şi ticălos criminal, pe care l-a cunoscut vreodată! 

— Taci! strigă Vulturul Morţii, îndurerat. 

— Ha ha ha! răsună râsul ironic al lui Marius Gersot. 

— Acum poţi să-ţi baţi joc de mine, poţi să mă jigneşti, dar 
încearcă s-o faci şi atunci când mâinile nu-mi sunt încătuşate şi 
când nu stau şase cazaci lângă mine! 

Marius Gersot începu să râdă şi mai tare. 

— Nu, zău, Stanislau Rimsky, tu îţi închipui că aşa ceva se va 
mai putea întâmpla? Crezi că vei mai ajunge să fii liber? Atunci 
dragul meu, este de datoria mea să-ţi scot din minte aceste 
visuri şi să-ţi spun că închisoarea din Dubro nu mai are pentru 
tine, decât un singur drum, acela care duce la spânzurătoare! 

Verşeghin dădu din cap, mulţumit. 

— Aşa este! 

— Acum trebuie să luaţi toate măsurile, urmă Marius Gersot, 
ca pasărea să nu scape din colivie! 

— Lăsaţi-l pe mâna mea! răspunse poliţaiul. 

— Trebuie să băgaţi de seamă foarte bine, căci închisoarea 
din Dubro n-a mai avut un prizonier mai primejdios, decât 
acesta. Afară de aceasta nu trebuie să uitaţi nici de tovarăşii lui, 
care sunt în stare de orice şi care nu s-ar sfii să-şi dea şi ultima 
picătură de sânge, dacă ar ştii că prin aceasta ar putea să-şi 
salveze căpitanul. 

— Vom fi cu ochii in patru! răspunse Verşeghin, care porunci 
îndată ca bătrânul Rutkin să vină înaintea sa. 

— Înc-o dată, zise Gersot, fiţi cu luare-aminte! Eu voi pleca 
îndată la Varşovia, spre a-i anunţa contelui Gorciacov marele 


eveniment. Guvernatorul Varşoviei va hotărî apoi despre soarta 
prizonierului, care în orice caz trebuie să rămână aici, până la 
noi ordine. Poate că-l vom transporta la Varşovia, sau la 
Petrograd... Totuşi, cred că spânzurătoarei închisorii din Dubro îi 
vom face cinstea să-i mângâie gâtul Vulturului Morţii! 

Marius Gersot fu întrerupt de sosirea bătrânului Rutkin. 
Acesta era cam cherchelit şi de data aceasta rămase foarte 
mirat, când îl văzu pe Gheorghe lerşin legat cobză. El nu-şi 
putea închipui ce se întâmplase cu prizonierul, pe care cu o 
seară mai înainte îl condusese la fiica sa. 

Ginerele lui însă, îşi luă însărcinarea să-l lămurească, îndată. 

— Rutkin, uite-te bine la prizonierul acesta! 

— De ce să mă uit la el? Oare nu l-am văzut îndeajuns pe 
Gheorghe lerşin? 

— Ei bine, află că prizonierul acesta nu este Gheorghe lerşin! 

— Dar cine? 

— Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii, atât de mult căutat, zise 
Verşeghin, arătând cu mândrie la pieptul său, a cărui prindere 
este legată de numele ginerelui tău! 

— Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii? 

— El însuşi! zise poliţaiul Dubroului, şi tocmai de aceea îţi 
atrag luarea aminte, să-l păzeşti ca pe ochii tăi din cap! 

Rutkin dădu din cap. 

— Ai o celulă goală, bună pentru el? întrebă mai departe 
comandantul închisorii din Dubro. 

— Cea de până acum nu mai e bună? 

— Nu! Trebuie sa-l ducem la un loc mai sigur. 

— In celulele de jos? 

— Acolo! 

— Este una goală, dar... apa ajunge până le glezne! 

Ochii lui Verşeghin sclipiră. 

— Cu atât mai bine! De abia va avea prilejul faimosul Vultur al 
Morţii, să facă cunoştinţă mai bine cu temniţa Dubroului. 

— De acolo nu poate să fugă? întrebă Marius Gersot. 

Verşeghin zâmbi, răutăcios: 

— Acolo, prizonierii pot cel mult să moară, dar nu să fugă! 

Rimsky tresări. 

Aşadar acestea erau vestitele celule ale temniţei din Dubro, 
despre care toată lumea vorbea cu atâta groază! 

Verşeghin le făcu semn cazacilor. 


— Duceţi-l! 

După aceea se întoarse spre Marius Gersot. 

—AŞ fi de părere să mergem şi noi, domnule Gersot. Aş vrea 
să-i spuneţi prea milostivului guvernator al Varşoviei, ce locuinţă 
am pus la îndemâna Vulturului Morţii. 

Poliţaiul râse singur de această glumă aspră. 

În timpul acesta, Stanislau Rimsky trecea prin groaznice 
chinuri sufleteşti. leri încă, mai nădăjduia să scape, iar astăzi 
vedea că, ceea ce-l aşteaptă, era o moarte sigură. Suferea 
înspăimântător, mai ales din pricină că tocmai duşmanul său cel 
mai înverşunat îl aruncase în ghearele pieirii. Îşi dădea seama 
că acum totul era în zadar. Dacă-l duceau în celulele de jos, 
unde atâţia pieriseră înaintea lui, nu mai exista niciun mijloc de 
scăpare. lar în timpul acesta, Marius Gersot îi va aduce ştirea 
contelui Gorciacov şi cei doi duşmani de moarte ai săi vor jubila 
de nenorocirea lui. 

— Vai, Doamne! oftă el, trist. Dacă aş mai putea fi liber o 
dată! 

Liber?... Ce nebunie să te gândeşti la libertate, când în 
stânga, în dreapta, înaintea şi în spatele tău păşesc cazaci gata 
să te culce la pământ, la cea dintâi încercare de fugă, chiar dacă 
ai mai putea să încerci aşa ceva, când eşti legat cobză! 

Vulturul Morţii fusese sortit să facă şi el cunoştinţă cu iadul 
temniţei Dubroului. Celulele destinate criminalilor îmbătrâniţi în 
rele, erau aşezate puţin mai jos de suprafaţa pământului, aşa 
că, spre a ajunge la ele, trebuia să cobori câteva trepte înguste 
şi întunecoase. Din dosul zăbrelelor de la uşi, ici şi colo se ivea 
câte un chip slab, osos, ca de fantomă, în care numai strălucirea 
înfrigurată a ochilor mai dovedea că sălăşluieşte viaţa. 

Din una din aceste celule se auzeau cuvinte neînţelese, urlete 
fioroase, care se repetau la răstimpuri egale. 

Marius Gersot îşi întoarse curios capul, în direcţia de unde 
veneau aceste sunete, şi întrebă: 

— Ce este aceasta? 

— Nimic neobişnuit! Unul din prizonieri a inebunit acum 
câteva zile. De atunci urlă necontenit. 

Vulturul Morţii se cutremură. 

Aici a trebuit să ajungă el? Aici, în iadul acesta, de unde nu 
mai exista nicio scăpare? 

Îi venea să plângă, dar se stăpâni, căci nu voia să se spună că 


Vulturul Morţii s-a temut, fie chiar şi numai o clipă, de soarta 
care-l aştepta. Nevoia de a plânge nu izvora din teamă, nu 
izvora din deznădejde. Ea era rezultatul încordării nervoase, prin 
care trecuse din clipa când îşi zări duşmanul atât de aproape de 
el, fără a-i putea face nimic, fără a putea răzbuna sângele atâtor 
martiri ai Poloniei, care cursese din pricina acestui mârşav 
trădător. 

În cele din urmă convoiul ajunse până la celula pe care Rutkin 
i-o hărăzise lui Rimsky. 

Tatăl Saşei scoase la iveală legătura de chei, din care luă una 
eu ajutorul căreia deschise uşa celulei. 

Un cazac ridică felinarul, ale cărui raze palide luminară slab 
interiorul. 

Dar razele felinarului erau îndestulătoare, spre a lumina toată 
grozăvia ce se desfăşura aici, înaintea ochilor celor de faţă. 

Toţi pereţii celulei fuseseră îmbibaţi de umezeală, iar podeaua 
era o adevărată mlaştină, alcătuită din noroi, murdărie şi apă. 
Nu era niciun pat, nicio bancă măcar. Dacă prizonierul voia să se 
culce, trebuia să se întindă în noroiul acela pestilenţial, sau 
poate, de mai avea putere, să se razeme de zidul din care apa 
picura fără întrerupere. 

Peretele din dreptul uşii avea o mică ferestruică zăbrelită pe 
unde pătrundea o lumină foarte slabă şi pe unde se auzea 
murmurul şi plescăitul necontenit al râuleţului Dubro. 

— Ce ziceţi de celula aceasta? întrebă Verşeghin, adresându- 
se lui Gersot. 

— Bună! Nădăjduiesc că de aici nu va mai putea să fugă 
prizonierul nostru! 

— lar dacă se plictiseşte, tovarăşi îşi va găsi, câţi va dori! zise 
Verşeghin, cu râsul său batjocoritor. Celulele acestea sunt pline 
de şobolani! 

— În orice caz, cred că n-ar strica dacă l-am şi înlănţui de 
perete! Apoi ar fi bine să pun o santinelă specială numai pentru 
el! 

Verşeghin dădu din cap. 

— În orice caz l-aş fi legat de perete. Acum însă, îi voi pune şi 
o santinelă specială, care să n-aibă alt rost, decât să păzească 
în fiecare clipă, ca Vulturul Morţii să n-o şteargă din închisoare. 

— Foarte bine! Contele Gorciacov va fi foarte mulţumit, aflând 
despre măsurile de precauţie pe care le-a luat poliţaiul 


Verşeghin şi va face un referat favorabil la autorităţile în drept, 
despre felul cum sunt păziţi prizonierii din temniţa Dubroului. 

La un semn al lui Verşeghin, Rimsky fu dus în celula aceea 
înfiorătoare, pe unul din pereţii căreia era întărit un lanţ, 
prevăzut la capăt cu un inel gros de fier, care fu fixat de piciorul 
voinicului. 

Vulturul Morţii îndura cu resemnare, această înjosire. Ştia că 
şi aşa, orice împotrivire, orice crâcnit ar fi fost în zadar. 

Verşeghin şi Marius Gersot se uitau cu o plăcere diabolică la 
prizonierul încătuşat de mâini şi de picioare. 

— Petrecere bună, Stanislau  Rimsky! strigă râzând 
batjocoritor, Marius Gersot părăsind celula a cărei uşă grea de 
fier se închise. Bătrânul Rutkin învârti de două ori cheia în 
broască. 

Paşii se pierdură pe coridor şi soarta Vulturului Morţii se 
pecetluise. 

Stanislau Rimsky rămăsese singur în locul acela mai înfiorător 
decât un iad. 

De pe coridor se auzeau din când în când, urletele 
prizonierului înnebunit, întovărăşite de plescăitul neîntrerupt al 
apelor râuleţului Dubro. 

— Ce se va întâmpla cu mine? oftă Rimsky, cu sufletul hărțuit 
de nesiguranţă. 

Situaţia era cum nici nu se putea mai groaznică. Voinicul nu 
putea să facă mai mult de doi paşi, căci mai mult nu se 
întindeau lanţurile cu care fusese întărit de perete. 

Cu toate acestea, gândurile lui nu se frământau decât în 
căutarea unui mijloc de scăpare. Işi aduse aminte de Saşa, sotia 
poliţaiului îi făgăduise că-l va scăpa, dar în clipa în care Saşa îi 
făgăduise să-l salveze, el era închis în celula de la etaj, de unde 
era mult mai uşor să scape, decât din gaura în care stătea 
acum. 

De aici orice fugă părea cu neputinţă. Piedicile erau 
nenumărate. Cătuşele, zidul neobişnuit de gros al celulei, 
numărul mare al paznicilor... 

Trebuia să renunţe la orice încercare de fugă! 

Cum ar fi vrut să se întindă, fie chiar şi pe un mănunchi de 
paie mucegăite, spre a uita în somn de toată cruzimea cu care-l 
lovise soarta! Dar cum să se întindă pe pământul acesta 
mocirlos, ce răspândea un miros înăbuşitor? 


Se rezemă de perete şi începu să plângă. 

Da, temutul Vultur al Morţii plângea! Nu se temea de moarte, 
căci moartea o înfruntase de nenumărate ori, fără să se 
cutremure, dar inima i se sfâşia la gândul că, trebuia să piară 
într-un chip atât de mizerabil. 

Şi durerea aceasta îl frământa într-un chip atât de cumplit, 
încât încetul cu încetul puterea de rezistenţă a trupului său 
începu să lâncezească, să slăbească şi deodată i se păru că 
peretele îi fuge din spate, ca şi pământul de sub picioare şi în 
clipa următoare, Vulturul Morţii începu să alunece, mai jos, tot 
mai jos până când căzu cu totul în mocirlă unde rămase 
nemişcat. 

CAPITOLUL 20 
PRIETENI CREDINCIOȘI 


După ce se întoarse din înfiorătoarea celulă, la dorinţa lui 
Marius Gersot, Verşeghin porunci să fie puşi la o trăsură caii cei 
mai iuți pe care îi avea oraşul, căci trădătorul neamului polonez 
voia să plece la Varşovia cât mai neîntârziat. 

În clipa despărțirii Gersot îi mai atrase atenţia, că o fugă a 
Vulturului Morţii ar însemna căderea lui în dizgrație, apoi îi 
strânse mâna poliţaiului din Dubro şi trăsura porni. 

Verşeghin se înapoie în odaia sa de lucru, spre a se mai gândi 
puţin la marele eveniment ce se întâmplase la închisoarea 
Dubroului. El ştia prea bine că, guvernul din Petrograd pusese 
un premiu de douăzeci de mii de ruble, pentru prinderea 
Vulturului Morţii. 

— Ziua de astăzi este o zi foarte norocoasă, pentru mine! 
mormăi el, frecându-şi mâinile cu imulţumire. Ea nu-mi va aduce 
numai faimă, ci şi ceva părăluţe care nu sunt tocmai de 
disprețuit. 

Îşi aduse aminte însă că, s-ar putea întâmpla ca Marius Gersot 
să ceară ca premiul să-i fie dat lui. In cazul acesta Verşeghin era 
hotărât, să lupte cu cea mai mare îndârjire pentru dreptul, pe 
care îl credea al sau. Căci la urma urmelor, meritul prinderii 
Vulturului Morții era tot al său, fiindcă în clipa, în care Gersot i-a 
smuls masca lui Rimsky, temutul căpitan de bănuiţi era 
prizonierul temniţei din Dubro. 

Dacă Vulturul Morţii n-ar fi fost prizonierul lui Verşeghin, cum 
ar fi putut Gersot să-l recunoască? Deci, lucrul de căpetenie nu 


era recunoaşterea, ci prinderea lui Rimsky, căci în timpul 
cercetărilor era neîndoelnic că şi el, Verşeghin, ar fi aflat cine 
este acela, care se ascundea sub numele lui Gheorghe lerşin. 

Poliţaiul se duse acasă şi neobişnuita lui veselie i se păru 
ciudată Saşei, care-l întrebă: 

— Ce s-a întâmplat de eşti atât de vesel şi ce rost are 
forfoteala aceasta din curtea închisorii? Sau poate că tarul îţi va 
face cinstea de a vizita temniţa Dubroului? 

— S-a întâmplat ceva mai însemnat, chiar şi decât o vizită a 
ţarului! zise Verşeghin, înălțându-se mândru. 

— Ce tot spui! 

— L-am prins pe Slanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

Saşa păli şi fără îndoială că s-ar fi prăbuşit la pământ, dacă 
Verşeghin n-o sprijinea la timp. 

— Saşa, ce-i cu tine? întrebă el, îngrijorat. 

— Nimic, nimic... M-am speriat doar... că Rimsky... Vulturul 
Morţii, este... este în aceeaşi casă cu mine! 

Verşeghin începu să râdă. 

— Bine, comoara mea, dar pentru aceasta nu trebuie să-ţi fie 
frică! Fii liniştită, căci Rimsky nu mai este în măsură să mai facă 
vreun rău cuiva! E jos, în una din celulele inundate, ferecat de 
zid şi sub pază deosebită. De acolo nu va mai putea fugi, nici 
chiar dacă zidurile închisorii s-ar prăbuşi, căci şi atunci, ar fi 
îngropat sub ele. 

Saşa pălea tot mai mult, dar spre a nu stârni bănuielile soţului 
său, se prefăcu că-i pare bine. 

— Şi ia spune-mi, Verşeghin, cum ai pus mâna pe Vuitorul 
Morţii? 

—  Inchipueşte-ţi, draga mea că, cu prilejul confruntarii 
prizonierului cu pădurarul prinţesei Fedora Feodorovna, s-a 
dovedit că Gheorghe lerşin nu este altul, decât Stanislau 
Rimsky... 

Poliţaiul descrise amănunţit cele petrecute în odaia 
judecătorului de instrucţie, apoi vorbi de viitorul său, pe care-l 
vedea în culori foarte trandafirii: 

— Vei vedea tu, Saşa, că prinderea lui Rimsky va fi temelia 
norocului meu. Cei mari îşi vor da seama ce om iscusit sunt şi îşi 
vor zice că e păcat, ca un om atât de capabil să lâncezească în 
cuibul acesta din Dubro. Părerea mea este că voi fi chemat la 
Petrograd şi mi se va încredința comanda închisorii 


Petropawlovski! 

Şi în vreme ce Verşeghin visa atât de ispititor, despre viitorul 
său, Saşa se gândi, amărâtă, că, în asemenea împrejurări 
trebuie să renunţe de a-l mai salva pe Stanislau Rimsky. 

Vestea prinderii Vulturulhi Morţii se răspândi ca fulgerul, în 
toată împrejurimea şi toată lumea nu mai vorbea decât despre 
cele petrecute la închisoarea din Dubro. 

Verşeghin luă toate măsurile ca strălucita lui faptă să ajungă 
la urechile tuturor. El trimise curieri la toate guvernămintele, şi 
pe cel dintâi, la guvernul din Petrograd. 

Dar vestea prinderii Vulturului Morţii fu primită de oameni cu 
simţăminte foarte deosebite. Fireşte că autorităţile jubilau de 
bucurie, dar se şi gândeau cu invidie la Verşeghin, care izbutise 
să pună mâna pe temutul Rimsky, pe care nici chiar 
atotputernicul guvernator al Varşoviei nu reuşise să-l prindă. ŞI 
se gândeau cu invidie, deoarece ştiau că pentru prinderea 
Vulturului Morţii, Verşeghin nu numai că punea mâna pe premiul 
de douăzeci de mii de ruble, dar urma să fie şi decorat şi 
înaintat în functie. 

Împreună cu autorităţile se bucurau şi aceia, care avea 
motive să se teamă de mânia lui Stanislau Rimsky, dar mult mai 
numeroşi erau aceia care plângeau şi care se rugau lui 
Dumnezeu să facă vreo minune, ca Vulturul Morţii sa scape din 
închisoare. Căci numai printr-o minune putea cineva să scape 
din temniţa Dubroului. 

La Varşovia, contele Gorciacov primi cu o bucurie nespusă 
vestea adusă de Marius Gersot, iar la Petrograd, îndată după 
primirea raportului lui Verşeghin, ministrul de interne se duse în 
audientă la ţar, spre a-i şi aduce la cunoştinţă tatălui tuturor 
ruşilor, vestea îmbucurătoare. 

Numele Dubroului, a micului orăşel de la graniţa ruso- 
poloneză, ajunsese deodată pe buzele tuturor. Prinderea lui 
Stanislau Rimsky ridicase deodată faima orăşelului. 

Toată lumea vorbea despre marele eveniment, despre soarta 
care-l aştepta pe Vulturul Morţii, despre lovitura dată de 
Verşeghin, şi numai în Cuibul Vulturilor, vestea prinderii lui 
Rimsky nu pătrunsese încă. 

Credincioşii tovarăşi ai lui Rimsky se gândeau necontenit la 
căpitanul lor, dar nici unuia nu i-ar fi trecut prin minte cele 
petrecute în temniţa din Dubro. 


Dar zilele treceau una după alta şi tovarăşii Vulturului Morţii 
începură să se neliniştească. 

Căpitanul întârzia cam mult. 

— Trebuie să ne grăbim în ajutorul lui! 

Dar doctorul Leonida se împotrivi: 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi! Aduceţi-vă aminte de vorbele 
căpitanului, pe care ni le-a spus la despărţire. Atâta timp cât nu 
vor afla că l-au prins pe Stanislau Rimsky, nu mă pândeşte nicio 
primejdie. 

— Aşa este! întări şi Dan Dragomir. Veţi vedea voi că într-o 
bună zi Vulturul Morţii se va ivi din nou în mijlocul nostru şi 
atunci chipurile noastre vor deveni iarăşi zâmbitoare! 


Mai trecură două zile. 

De la plecarea Vulturului Morţii voinicii nu părăsiseră încă 
Cuibul Vulturilor. Acum însă, Dan Dragomir se îmbrăcă în 
veştminte ţărăneşti şi se duse la bâlciul săptămânal din Rudin, 
pentru a împrospăta provizia de alimente. 

Voinicul român cumpărase aproape tot ceea ce aveau nevoie 
cei din Cuibul Vulturilor, când deodată luarea aminte îi fu atrasă 
de convorbirea a doi ţărani. 

— Şi ce se va întâmpla cu el? 

— Îţi închipui că nu prea îl vor mângâia şi nici nu-i vor da să 
mănânce cu tacâmuri de argint! 

— Dar nu-l pot omori decât o singură dată! 

— De asta nu va scăpa. După cât am auzit, guvernatorul 
Varşoviei este acela care-l va judeca... 

Acest crâmpei de conversaţie îl făcu pe Dau Dragomir să 
tragă cu urechea mai departe şi prefăcându-se că se uită la 
marfa expusă pentru vânzare, asculta cu luare-aminte la ceea 
ce vorbeau cei doi ţărani. 

— Vorba zicătoarei, urmă unul din săteni, ulciorul merge la 
fântână, până când se sparge! Şi Rimsky credea că niciodată nu 
va fi prins şi iată că tot a ajuns în temniţa Dubroului. 

— Şi încă într-o celulă inundată. 

Dan Dragornir se cutremură. 


— L-au aruncat în celula inundată? întrebă mirat celălalt 
ţăran. Dar de acolo nu mai e scăpare! 

— Se prea poate ca, nici să nu ajungă să se vadă sub 
spânzurătoare, căci celulele inundate sunt atât de nesănătoase, 
încât cred că diavolul îi va lua sufletul Vulturului Morţii, mai 
înainte de judecata contelui Gorciacov. 

Dan Dragornir aflase îndeajuns. 

Părăsi târgul săptămânal al Rudinului şi alergă cât îl ţineau 
picioarele înapoi la Cuibul Vulturilor. 

Ajungând în ascunzătoare, deschise uşa încăperii unde erau 
adunaţi tovarăşii săi, cu atâta înfrigurare, încât era s-o smulgă 
din ţâţâni. 

Voinicii îl priviră înmărmuriţi şi după chipul lui contractat îşi 
dădură seama îndată că se întâmplase o nenorocire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară voinicii, într-un singur glas. 

— Căpitanul a fost recunoscut! gâfâi Dan Oragomir. 

O gălăgie de nedescris urmă acestor cuvinte ale românului. 
Ici-colo, câte un strigăt înăbuşit, plânsul Ludovicăi, înjurături 
furioase şi întrebări înfrigurate, se amestecau într-un haos 
infernal. 

După ce se mai linişti puţin înfrigurarea, Dan Dragomir le 
povesti tot ce aflase la bâlciul din Rudin. 

— Bietul nostru căpitan e pierdut! exclamă Severin, îndurerat 
de moarte. Din temniţa Dubroului nu este nicio scăpare... 
Doamne, de ce s-a încăpățânat el să se jertfească pentru 
ţăranul acela! 

—  Linişteşte-te, Severin! zise doctorul Leonida, care de la 
plecarea căpitanului întruchipa cumintenia liniştea sufletească şi 
seriozitatea celui arestat. 

— Dacă începem să bocim, nu vom câştiga nimic. Mai bine să 
ne sfătuim, să vedem cum l-am putea salva pe căpitan. 

Căpitanul Korsakofi se amestecă şi el în vorbă. 

— Sufletul meu este cuprins de aceeaşi îngrijorare, ca şi 
sufletul lui Severin. Pe vremea când eram sublocotenent, am 
slujit câteva luni la regimentul de cazaci din Dubro şi cu acest 
prilej am cunoscut îndeajuns de bine închisoarea în care a fost 
aruncat căpitanul. 

— Aceasta ne poate fi de folos, strigă doctorul Lecmida, cu 
însufleţire. 

— Mă jertfesc cu dragă inimă, pentru salvarea Vulturului 


Morţii, răspunse fostul curier al tarului. 

— Trebuie să vă spun însă că nu am nicio nădejde de izbândă, 
căci din celulele inundate ale temniţei Dubroului nu există 
scăpare! 

— Cu toate acestea, noi ne vom scăpa căpitanul! răsună 
glasul înflăcărat al lui Dan Dragomir. Dacă va fi nevoie, vom şti 
să ne dăm cea din urmă picătură de sânge pentru Vulturul 
Morţii! 

Cuvintele înflăcărate ale românului stârniseră şi entuziasmul 
celorlalţi voinici, care strigară ca un singur om: 

— Viaţa şi sângele nostru pentru Vulturul Morţii! 

După ce strigătele de entuziasm se mai liniştiră, Korsakoff luă 
cuvântul, pentru a spune: 

— Entuziasmul nostru este vrednic de toată lauda, dar cu el 
nu vom ajunge prea departe. Pentru salvarea căpitanului n- 
avem nevoie de putere şi avânt, ci de iscusinţă şi viclenie. 

— Aşa este, căpitane! zise doctorul Leonida, dând din cap. 

— In zadar am căuta să luăm temniţa cu asalt, căci ea este 
supravegheată de paznici numeroşi şi de o companie întreagă 
de cazaci. De aceea trebuie să căutăm cu totul o altă cale de a-l 
salva pe Vulturul Morţii. 

— Şi te-ai gândit la ceva, căpitane? întrebă Dan Dragomir. 

— Îmi aduc bine aminte de orânduirea temniţei Dubroului şi 
ştiu unde sunt aşezate celulele mlăştinoase, în una din care 
sărmanul nostru căpitan suferă acum chinuri îngrozitoare. În 
imediata apropiere a aripei acesteia a temniţei, curge râuleţul 
Dubro, care cu prilejul topirii zăpezilor se umflă aşa de tare, 
încât apa ajunge până la pereţii clădirii. Dar au fost cazuri, când 
râuleţul s-a umflat atât de mult, încât apele lui au pătruns până 
în celulele prizonierilor. Îmi reamintesc foarte bine că, cu prilejul 
marilor inundaţii din anul 1812, toţi prizonierii celulelor 
mlăştinoase au pierit înecându-se în apa cea năvălit peste ei. 

— Groaznic!... exclamă Ludovica. 

— După părerea mea, urmă căpitanul Korsakoff, singurul 
drum care poate că ne-ar aduce izbânda, duce numai peste 
apele umflate ale râuleţului Dubro. Trecând râuleţul, poate că 
am izbuti să ajungem până la ferestrele celulelor, cu toate că 
paznicii veghează zi şi noapte în partea aceasta, şi să tăiem 
zăbrelele de fier, spre a ne salva căpitanul. 

— Doamne, dacă s-ar putea! exclamă Micislav. 


— Eu cred că acesta este planul cel mai bun! zise şi doctorul 
Leonida. 

— Atunci să nu mai pierdem timpul în zadar şi să pornim 
îndată la lucru! strigă Severin, cu înflăcărare. 

— Incet, încet! zise doctorul Leonida, căutând să-i calmeze. 
Mulţi nu ne putem duce, căci cu cât vom fi mai numeroşi, cu 
atât putem fi văzuţi mai uşor şi în chipul acesta putem primejdui 
tot planul. 

— Mai mult de doi oameni nu pot merge! zise şi Korsakoff. 

— Cine să fie aceştia doi? întrebă doctorul Leonida. 

— Eu! 

— Eui 

— Eu! se auzi din toate părțile. 

Doctorul Leonida îi linişti, cu o singură ridicare de mână şi le 
zise: 

— Am hotărât, dragii meii. Unul voi fi eu, iar al doilea, 
căpitanul Korsakoff, ale cărui cunoştinţe despre aşezarea locului 
ne vor fi de mare folos! 

— Sunt fericit că mă iei! zise Korsakoff cu sinceră bucurie. 

Nimeni nu îndrăzni să se împotrivească voinţei aceluia, pe 
care căpitanul îl lăsase locţiitorul său şi pentru a nu mai pierde 
niciun ceas în zadar, se ocupară toţi cu facerea pregătirilor 
necesare. 

După sfatul doctorului Leonida, amândoi se îmbrăcară ca 
negustori ambulanți şi-şi schimbară înfăţişarea într-atata, încât 
nimeni nu i-ar mai fi putut recunoaşte. 

Fiecare din ei îşi mai atârnă de gât câte o lădiţă de lemn, 
plină cu feluritele mărfuri cu care umblă de obicei negustorii 
ambulanți: cuțite, bricege, mărgele, butoni, pipe, podoabe 
femeieşti şi altele. 

Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că lăzile acestea aveau 
fund dublu şi că acolo erau ascunse uneltele de care voinicii 
aveau nevoie pentru salvarea căpitanului lor. 

Şi cei doi negustori ambulanți porniră din Cuibul Vulturilor. 

Amândoi ardeau de înfrigurarea însărcinării pe care şi-o 
luaseră. Nu se temeau de nimic şi porniseră la drum hotărâți şi 
având încredere în iscusinţa lor, care trebuia să-i ajute, spre a 
păcăli vigilenţa paznicilor. 

Spre amiazi ei ajunseră la Dubro şi se opriră într-un han de la 
marginea orăşelului, spre a mânca ceva. 


După masă o luară încet spre celălalt capăt al oraşului, unde 
se găsea temuta închisoare. 

Ei ajunseră la ţintă, obosiţi, plini de praf şi jucând-uşi rolul cu 
dibăcie, oferindu-şi marfa fiecărui trecător, pe care-l întâlneau în 
cale. 

În faţa porţii închisorii păzeau doi cazaci. Doctorul se duse 
lângă ei şi-i vorbi astfel aceluia care privea mai curios spre 
lădiţa lui cu mărunţişuri. 

— Lasă-mă să intru, tătucă. Ştiu că înăuntru sunt mulţi 
soldaţi, care ar cumpăra câte ceva din marfa aceasta. 

— Nu se poate! zise cazacul, clătinându-şi capul. Fără voia 
domnului comandant nimeni nu poate trece pragul închisorii. 

— Tătucă, noi suntem nişte bieţi negustori amarâţi, care am 
vrea să câştigăm acolo, câteva copeici, că ştim noi că nici 
ostaşii nu sunt bogătaşi şi nu vrem să le jupuim pielea. Cu 
aceste cuvinte el căută un briceag frumos, cu prăselele de os şi 
i-l arătă cazacului: 

— Uite, tătucă, îţi dau ţie briceagul acesta, dacă ne laşi să 
intrăm. Face o rublă şi jumătate, e o minune de briceag, dar eu 
ţi-l dau degeaba, ţi-l dau în dar. 

Însă cazacul clătină din cap, cu încăpățânare, şi de data 
aceasta. 

— Nu se poate, căci îmi aprind paie în cap dacă vă las să 
intraţi. 

— Dar, de ce ţi le-ai aprinde? 

— Verşeghin ne-a poruncit numai acum câteva zile că chiar 
dacă ar veni tarul însuşi, nici pe el să nu-l las au între, fără 
învoirea lui. Paza este foarte înăsprită, de când Vulturul Morţii a 
ajuns în temniţa Dubroului. 

— Acum pricep! zise doctorul Leonida, dând din cap. Dar de 
noi zău că... 

Din spatele porţii se auziră copitele unui cal. Cazăcul luă 
poziţia de „drepţi”, şi strigă la doctoral Leonida, cu glas înăbuşit: 

— Căraţi-vă de aici! Vine Verşeghin! 

Doctorul Leonida vru să sară la o parte, dar nu mai avu timp, 
căci Verşeghin şi ieşi pe poartă şi zărindu-i pe cei doi negustori 
ambulanți, care se învârteau în jurul intrării, îl apucă o mânie 
neţărmurită. 

— N-o ştergeţi de aici?... Nu ştiţi că nu-i voie să umblaţi prin 
apropierea închisorii? 


— Suntem negustori ambulanți! zise doctorul Leonida, cu 
umilinţă. 

— Puțin îmi pasă mie ce sunteţi, dar să vă căraţi de aici! 

Şi spre a da cuvintelor sale o tărie şi mai mare, îi lovi cu 
cravaşa de călărie. 

— lar tu, zise el apoi adresându-se cazacului, dacă nu se vor 
îndepărta, vei trage în ei! Ai înţeles?... 

— Înţeles, tatucă! 

După aceea Verşeghin îşi văzu de drum, iar doctorul Leonida 
şi cu Korsakolf socotiră că era mai bine să se îndepărteze, căci 
cazacul şi începuse să-i amenințe cu puşca. 

Ei porniră spre oraş, vorbind încet unul cu altul. 

— N-am izbutit să pătrundem înăuntru, zise Korsakoff, dar nu- 
i nimic! Diseară vom vedea cum o să ne ducem la îndeplinire 
partea a doua a planului nostru. 

— Măcar aceea de ne-ar reuşi, oftă doctorul Leonida. 

— Să avem încredere doctore şi să fim dibaci, şi atunci nu se 
poate să nu izbutim. 

— Mi-aş da cu drag chiar şi viaţa, numai să-l ştiu scăpat din 
temniţa aceasta înfiorătoare. 

— Acum n-avem ce face, zise Korsakoff, trebuie să aşteptăm 
până la noapte! Ai văzut singur cu câtă asprime este păzită 
temniţa. Cu cea mai mare bunăvoință ne-ar fi cu neputinţă să-l 
scăpăm pe căpitan ziua. După ce se va fi lăsat noaptea, ne vom 
apuca să ducem la îndeplinire partea cea mai însemnată a 
pianului nostru. 

Doctorul Leonida văzu şi el că tovarăşul lui are dreptate. Se 
înapoiară deci la Dubro, unde intrară îutr-o cârciumă, în care 
botărâră să rămână, până când se va înnopta. 

Timpul le trecea foarte greu. Li se părea că ziua aceea nu mai 
avea să se sfârşească niciodată. Şi ardeau de dorul de a se 
aşeza la lucru, în acelaşi timp însă, sufletul le era frământat şi 
de bănuială şi de întrebarea: “Ce va fi, dacă nu vom izbuti?” 

Işi dădeau seama prea bine, cât de primejdioasă era 
încercarea pe care o făceau. Paznicii închisorii Dubroului n-au 
obiceiul să glumească prea mult cu aceia pe care îi prind că vor 
să ajute pe vreun prizonier să fugă. Un glonte... şi apoi totul se 
sfârşeşte. 

Arătătorul ceasornicului ajunse la zece. 

incetul cu încetul cârciuma se goli şi cei doi negustori 


ambulanți din Rudin socotiră că sosise timpul să porneasccă şi 
ei la drum. 

Plătiră, îşi adunară marfa, apoi porniră spre râuleţul Dubro, 
făcând un mare ocol. 

Ei poposiră într-un tufiş unde desfăcură fundul dublu al lăzilor 
lor, de unde luară uneltele aduse, pile, drugi de fier, fierăstraie 
pentru tăiat metulele. Ei ascunseră uneltele în surtuc, apoi 
porniră mai departe, ajungând într-un târziu în dreptul clădirii 
întunecoase a închisorii... 

Căpitanul Korsakoff îl apucă de mână pe doctorul Leonida şi 
arătă înainte: 

— Vezi umbrele acelea, care se mişcă? 

— Sunt paznicii? 

— Da. 

Doctorul Leonida rămase câteva clipe pe gânduri, apoi zise: 

— Dragă Korsakoff, mie mi se pare că în ceea ce ne priveşte 
pe noi, paznicii sunt aşezaţi cum nici nu s-ar putea mai bine! 

— Nu te înţeleg! 

— Celula lui Rimsky este aşezată jos, la picioarele clădirii, iar 
paznicii se plimbă pe terasa de sus, de unde nu prea pot urmări 
cu privirea ce se petrece la poalele clădirii. 

— Ai dreptate! zise şi Korsakoff. Cu toate acestea, trebuie să 
umblăm cu cea mai mare băgare de seamă. 

— Nu trebuie să-mi mai atragi atenţia, căci şi eu ştiu prea 
bine că este în joc viaţa noastră. 

Între timp ajunseră în partea dinspre miazăzi a închisorii şi de 
aici drumul lor ducea chiar pe ţărmul râuleţului. Mai încolo, 
râuleţul se lăţi, valuri repezi se izbeau de zidul închisorii şi cei 
doi prieteni credincioşi ai Vulturului Morţii trebuiră să intre în 
apă şi să se lipească de zid, spre a putea merge mai departe. 

Cum Korsakoff prevăzuse că numai astfel se vor putea 
apropia de partea aceasta a închisorii, cei doi voinici veniseră în 
cizme în care nu pătrundea apa. 

Cu toate cizmele lor, însă, apa le ajungea până peste 
genunchi, ba adeseori chiar şi mai sus. 

In curând ajunseră la partea aceea a închisorii, unde se 
găseau celulele mocirloase. Ferăstruici mici, cu zăbrele de fier, 
se înşirau una lângă alta, în dosul fiecăreia din ele tânjind câte 
un biet prizonier, care fără îndoială că visa la timpul pe când nu 
era întemnițat şi la soarta nenorocită ce-l aştepta în închisoarea 


aceasta înfiorătoare. 

Doctorul Leonida o luă înainte şi lipindu-şi faţa de fiecare 
ferăstruică, striga înăbuşit: 

— Căpitane! _ 

La cele două ferestre dintâi, nu primi niciun răspuns. In dosul 
celei de a treia însă, lanţul prizonierului zăngăni şi o faţă palidă, 
tristă, se lipi de zăbrele. 

— Rimsky! exclamă doctorul Leonida înăbuşit... 

O mână încătuşată se ivi printre gratii şi strânse mâna 
doctorului Leonida. 

— Doctore Leonida! zise atunci prizonierul cu adâncă 
recunoştinţă. Scumpul meu prieten! Aşadar tot aţi venit? 

— Mai încet căpitane! Şi Korsakoff este cu mine. 

— Salută-] în numele meu! 

— Bine că te-am găsit! zise doctorul Leonida, în şoaptă. Acum 
te vom scăpa... i 

— Dumnezeu să vă ajute! răspunse Vulturul Morții. incepusem 
să renunţ la orice nădejde şi căutam să mă împac cu gândul că 
va trebui să mor. 

— Cum căpitane, îţi pierduseşi nădejdea chiar şi în prietenii 
tăi? 

Doctorul Leonida făcu câţiva paşi mai la o parte aşa că şi 
Korsakoff putu să vină la fereastră. 

Korsakoff rămase şi el înmărmurit când zări chipul palid şi 
suferind al căpitanului. De abia mai putu recunoaşte în el pe 
Vulturul Morţii de pe vremuri. Numai ochii îi mai luceau cu 
vechea strălucire. 

Şi mai ales acum, când scăparea era atât de aproape, Rimsky 
strânse cu căldură şi mâna lui Korsakoff apoi doctorul Leonida 
zise, în şoaptă: 

— Căpitane, acum trebuie să ne aşezăm la lucru! Avem în 
faţa noastră o noapte întreagă. Cred că, până să se ivească 
zorile vom fi gata şi tu vei fi iarăşi liber... 

— Să te audă Dumnezeu! 

Voinicii scoaseră la iveală uneltele, cu care veniseră. 

— Trebuie să ne împărţim lucrul! zise doctorul Leonida. 
Căpitane, ţine fierăstrăul acesta şi cu mâna rămasă liberă, caută 
să-ţi tai cătuşele. Până atunci, Korsakoff şi cu mine vom căuta 
să pilim zăbrelele. 

Tânărul doctor îi întinse lui Rimsky fierăstrăul de metal, iar el 


şi cu căpitanul Korsakoff se aşezară să pilească gratiile de fier 
ale ferestrei. 

Era o muncă grea, obositoare, mai ales că în fiecare clipă, 
trebuia să bage de seamă să nu facă zgomot şi să se uite dacă 
nu au fost observați de paznici. In privinţa zgomotutui aveau 
noroc, din două motive, pe deoparte fiindcă paznicii erau 
departe, iar pe de alta, fiindcă plescăitul râuleţului acoperea 
zgomotul făcut de pilele lor. 

Dar munca cea mai grea căzuse tot asupra lui Rimsky, 
deoarece el nu putea lucra, decât numai cu mâna stângă, căci 
dreapta îi fusese încătuşată de picior aşa că deabia putea să şi-o 
mişte. Afară de aceasta, el trebuia să lucreze şi mult mai încet, 
spre a nu fi auzit de paznicii de pe coridor, care de obicei nu 
dispreţuiau vodca şi aţipeau liniştiţi, ştiind că din celulele 
mocirloase nu există scăpare. Cu toate acestea, dacă vreunul 
prindea de veste despre ceea ce se petrecea în celulă, atunci 
totul era pierdut. 

Orologiul din turnul închisorii din Dubro bătu ceasurile 
douăsprezece. 

Căpitanul Korsakoff şi cu doctorul Leonida sufereau şi ei 
grozav, fiindcă de mai bine de un ceas şi jumătate stăteau cu 
picioarele în apa rece şi furioasă a râuleţului şi cu toate cizmele 
lor impermeabile, frigul îi pătrunsese până la oase şi pe frunţi 
năduşeala li se adunase în broboane. 

Dar în clipa în care taiară două gratii, uitară de orice durere 
trupească şi căutară să le îndoaie, spre a face liber drumul în 
celulă. 

Munca aceasta căzu în sarcina lui Korsakoff, care, mulţumită 
puterii lui de taur, îndoi una din gratii, apoi se aşeză s-o îndoaie 
şi pe a doua. Doctorul Leonida însă îl opri. 

— Odihneşte te puţin! 

In urmă se aplecă pe fereastră în celulă şi îl întrebă: 

— Cum stai căpitane? 

— Merge foarte greu! răspunse Rimsky, cu glasul sfârşit. 
Lanţul e tare gros, iar eu nu prea sunt îndemânatic cu mâna 
stângă. 

Doctorul Leonida băgă de seamă că gaura făcută în gratii era 
îndeajuns de mare, ca să poată trece prin ea şi zise: 

— Nu deznădâăjdui, căpitane. Vin şi eu şi ne vom aşeza pe 
lucru cu puteri unite. 


După aceea se întoarse spre Korsakoff. 

— Korsakoff, ajută-mă să mă ridic până la fereastră. Slavă 
Domnului că sunt destul de slab, ca să pot trece prin 
deschizătura făcută. Ajuns înăuntru îi voi ajuta căpitanului să-şi 
pilească lanţul. În timpul acesta tu caută să îndoi şi cealaltă 
gratie, ca să poată trece prin fereastră şi căpitanul. 

Căpitanul Korsakoff îl ridică pe doctorul Leonida ca pe o 
jucărie şi trupul tânărului doctor trecu prin fereastră, e drept, cu 
multă greutate. 

Doctorul Leonida îl îmbrăţişa pe Rimsky şi exclamă, adânc 
mişcat: 

— Scumpul,  scumpul nostru căpitan, mulţumesc lui 
Dumnezeu că te-am mai putut revedea! 

Tânărul doctor simţi două lacrimi care căzură pe mâinile sale. 
Erau lacrimile de bucurie ale Vulturului Morţii. 

După aceea se aşeză pe lucru cu o înfrigurare şi mai mare. 

În vreme ce Rimsky urma să taie placa de fier care-i încătuşa 
mâna dreaptă, doctorul Leonida începu să pilească lanţurile de 
la picioare. 

Între timp el îi povesti căpitanului tot ceea ce se petrecuse de 
la plecarea lui din Cuibul Vulturilor, iar apoi îl întrebă, cine şi 
cum l-a recunoscut. 

La rândul său, Rimsky istorisi confruntarea cu pădurarul, care 
nu fusese altul, decât Marius Gersot. 

La auzul numelui trădătorului, pumnii doctorului Leonida se 
încleştară şi un groaznic blestem răsună în celula mlăştinoasă. 

— De atunci sufăr aici, fără nicio nădejde de scăpare! îşi 
încheie Vulturul Morţii povestirea. 

— Acum însă, nu trebuie să mai fii îngrijorat căpitane, căci 
scăparea este aproape! 

În timpul acesta Korsakoff îndoi şi a doua gratie şi într-adevăr 
acum nu mai lipsea altceva, decât ca şi lanţurile căpitanului să 
fie tăiate. 

— Ai răbdare, căpitane! îl îmbărbăta doctorul Leonida pe 
Rimsky. Lucrul merge greu, dar sigur. În curând va fi gata şi 
atunci putem să pornim înapoi, spre Cuibul Vulturilor, unde... 

În clipa aceea liniştea nopţii fu sfâşiată de o împuşcătură... 

Doctorul Leonida scăpă pila din mână, iar Rimsky tresări atât 
de tare, încât lanţurile zăngăniră. 

Cei doi bărbaţi din celulă se priviră şi în ochii fiecăruia se 


putea citi întrebarea înfrigurată: 

— Ce s-a întâmplat? 

Impuşcătura fu urmată de o a doua. 

Doctorul Leonida sări speriat la fereastră, tocmai la timp, spre 
a vedea soarta tristă, pe care destinul i-o pregătise căpitanului 
Korsakoff. 

Unul din paznici zărise trupul lipit de zid al lui Korsakoff şi 
trăsese asupra lui. 

Cel dintâi glonte dădu greş, al doilea însă nimeri şi viteazul 
tovarăş al Vulturului Morţii se prăbuşi însângerat în apa furioasă 
a râuleţului. 

Doctorul Leonida deabia se putu stăpâni să nu strige de 
durere şi poate că tot nu ar fi izbutit să se oprească la timp, 
dacă nu observa la lumina lunii, buzele dureros strânse ale lui 
Korakoff, care chiar şi în această clipă tragică, se stăpâni să nu 
tipe, spre a nu-şi trăda tovarăşul, care lucra în celulă. 

Tânărul doctor sări înapoi de la ferească şi auzi glasul şoptit al 
lui Rimsky: 

— Vorbeşte! 

Doctorul Leonida se aplecă la urechea căpitanului şi-i spuse în 
şoaptă, ce se întâmplase: 

— Totul s-a sfârşit! Korsakotf a fost observat! 

— Şi? 

— L-au împuşcat! 

— Dumnezeule! Din pricina mea a trebuit să moară! 

— Ce ne facem acum? 

— Ce se va întâmpla cu tine? 

— Trebuie să fug! Dar cum? 

— Cum vei şti, numai pleacă!... Nu încape nicio îndoială că 
acum vor veni în celula mea şi dacă te prind aici... s-a sfârşit cu 
tine! 

În celulă pătrunseră într-adevăr zgomote de paşi care alergau 
în toate direcţiile, cuvinte încrucişate şi porunci date cu voce 
tunătoare. 

Doctorul Leonida luă mâna lui Rimsky şi o strânse cu căldură. 

— Nu deznădăjdui căpitane! Noi nu te părăsim şi ne vom 
gândi la tine! 

— Doctore Leonida! 

— Te vom scăpa, chiar dacă ar trebui să pierim cu toţii. 

— Bunul meu prieten! 


Mă duc!... Dumnezeu să fie cu tine, căpitane! 

Doctorul Leonida nu se temea de primejdie şi de aceea, 
simțind grija care se strecurase în inima lui Rimsky din pricina 
lui, îi zise fără a-l mai lăsa să vorbească: 

— De mine să nu te temi! Am scăpat eu şi din încurcături mai 
grele! Şi apoi, nu e tot una? Ori mor aici, ori în mijlocul bătăliei, 
nu e tot la fel? Dacă-mi va fi scris să mor, orice precauţie este în 
zadar! 

Trupul lui mlădios se avântă pe fereastră, se strecura prin 
deschizătura făcută în gratii şi picioarele-i intrară în apa rece a 
Dubroului. Un simţământ de groază îl stăpânea, gândindu-se că 
în fiecare clipă putea să răsune o a treia detunătură şi atunci îl 
urma pe căpitanul Korsakoff pe lumea cealaltă. 

El mai auzi cum uşa celulei lui Rimsky se deschise cu zgomot 
şi pe semne că pila uitată de el acolo fusese găsită, căci o voce, 
în care-l recunoscu pe Verşeghin, începu să urle: 

— Dar bine, aici a umblat cineva! Gratiile de fier ale ferestrei 
îndoite... Vor fi fost doi... După el!... Să se cerceteze ţărmul 
Dubroului şi toată împrejurimea... Viu sau mort, să-mi aduceţi 
aici pe tovarăşul ticălosului... 

Doctorul Leonida îşi dădu seama că nu era decât un singur 
mijloc de scăpare. 

Se vâri în apă şi încercă să înoate mai mult pe sub apă. El 
înotă împotriva curentului, fiindcă îşi dădu seama că urmăritorii 
nu puteau veni decât din josul Dubroului şi până la sosirea lor 
poate că găsea vreun loc spre a se ascunde. 

Peste câteva clipe ieşi din apă, udat până la piele şi se uită 
nehotărât în jurul său. În jos, la o depărtare de câteva sute de 
paşi se şi iviseră felinarele cazacilor, care în câteva minute 
puteau să ajungă până la el şi atunci era pierdut. 

Bietul doctor se lipi de zidul închisorii şi se furişă tot mai sus, 
uitându-se neîntrerupt la punctele acelea luminoase, care se 
făceau tot mai mari, ceea ce însemna că purtătorii lor se 
apropiau tot mai mult de locul unde se găsea el. 

Şi mergând tot aşa, de-a-ndăratelea, deodată dădu peste o 
uşă. 

Era ieşirea din dos a temniţei din Dubro. 

Doctorul Leonida apăsă pe clanţă, dar aceasta rezistă. 

Atunci îşi aduse aminte că avea la el toate uneltele necesare 
spre a sparge o uşă. Dacă izbutea să deschidă poarta şi să 


ajungă în curtea închisorii, atunci era scăpat, căci până se 
sfârşea urmărirea se putea ascunde undeva, pe acolo. ÎI vor 
căuta peste tot, nimănui însă nu-i va trece prin minte să-l 
dibuiască în curtea închisorii, căci nimeni nu se va gândi că şi-a 
căutat scăparea chiar în cuşca leului. 

Apoi, după ce se va fi sfârşit cu urmărirea, prin poarta aceasta 
putea să scape cu uşurinţă şi să se înapoieze la tovarăşii săi din 
Cuibul Vulturilor. De aceea nu mai pierdu nicio clipă în zadar. 
Scoase uneltele din buzunar şi adunându-şi toate puterile, 
încercă să spargă broasca. 

Soarta îl favoriza, făcând-ul să mai câştige puţin timp. Cazacii 
dădură în apă peste cadavrul adus de curent al lui Korsakoff şi 
Verşeghin le porunci ostaşilor să scoată trupul mortului la țărm, 
spre a putea stabili identitatea tovarăşului Vulturului Morţii. 

In timpul acesta doctorul Leonida lucra cu deznădejde şi în 
curând un oftat de uşurare îi ieşi din piept. 

Izbutise să spargă broasca. Poarta se descinse, iar el se furişă 
încet prin ea închizând-o cu băgare de seamă în urma sa. 

Spre marea lui mirare văzu că nu ajunsese în curtea temn tei, 
ci într-o gradină foarte bine îngrijită, plină cu flori şi boschete. În 
partea din faţă a gradinii se afla o locuinţă, care părea rânduită 
cu mult gust. 

Doctorul Leonida bănui îndată care putea să fie adevărul. 

— Dacă nu mă înşel, am nimerii chiar la locuinţa lui 
Verşeghin! Bun adăpost! Cred că aici voi fi căutat cel mai puţin! 

El se retrase iute în dosul unui boschet mai des, aşteptând cu 
inima tremurândă desfăşurarea evenimentelor. Zidul gros al 
închisorii îi împiedică să audă alt zgomot, afară de plescăitul 
uniform al râuleţului. 

Doctorul Leonida trăi poate clipele cele mai groaznice ale 
vieţii sale. 

Pe de o parte sufletul îi era torturat de tragicul sfârşit al 
căpitanului Korsakoff şi de neizbânda scăpării lui Rimsky, pe de 
altă parte îl neliniştea situaţia primejdioasă în care se afla şi la 
care se mai adăuga şi faptul ca tremura ca varga, din pricina 
hainelor ude, care se lipiseră de trupul lui ca un veşmânt de 
gheaţă. 

Se părea însă că chinurile acestea nu erau singurele pe care i 
le hărăzise soarta în ziua aceea, căci clipa următoare îi mai 
rezervă şi alle surprize neplăcute. 


Uşa locuinţei lui Verşeghin, care dădea în grădină, se deschise 
încet şi o făptură omenească se strecură prin ea. Trupul îi era 
învăluit într-o mantie neagră, în mână ţinea un pistol şi la razele 
felinarului care cadeau asupra lui, doctorului Leonida i se păru 
că ar fi un cazac, sau un paznic al închisorii. 

Inima i se strânse şi un fior de gheaţă îi străbătu corpul la 
gândul ca paznicul acesta îl căuta pe el. Nu se temea de moarte, 
căci pentru Rimsky şi-ar fi jertfit şi viaţa cu dragă inimă, dar se 
gândea, că, dacă şi el va avea aceeaşi soartă ca şi Korsakoff, 
atunci nu va mai fi nimeni, care să ducă în Cuibul Vulturilor 
vestea despre cele întâmplate. 

Lumina felinarului se apropia tot mai mult şi parcă ar fi fost 
văzut, unde se ascunsese, căci umbra aceea întunecată venea 
de-a dreptul spre boschetul în care se ghemuise bietul doctor, a 
cărui faţă fu luminată peste câteva clipe de razele felinarului. 
Mâna cu pistolul se ridică şi ţeava armei se îndreptă 
amenințătoare spre capul doctorului Leonida. 

— Indurare! strigă doctoru Leonida. 

La strigătul lui de groază răspunse o voce femeiească, 
şoptită: 

— Cine eşti? Ai vrut să-l scapi pe Rimsky? 

Doctorul Leonida rămase foarte uimit. Mantaua neagră se 
desfăcu şi în faţa ochilor voinicului se ivi făptura unei femei de o 
rară frumuseţe. Intâmplarea aceasta îl ului atât de mult, încât 
nici nu ştiu ce să răspundă. 

— Vorbeşte, nenorocitule! Zise femeia din nou. Eu sunt o 
prietenă credincioasă de-a Vulturului Morţii, aşa că de mine nu 
trebuie să te temi. 

Felul în care îi vorbea ferneea aceasta îi inspiră încredere 
doctorului Leonida, aşa că el mărturisi adevărul: 

— Aşa este, doamna mea. Am vrut să-l scap pe Rimsky! 

— Şi? 

— N-am izbutit! 

— Te-au observat? 

— Tovarăşul meu a fost văzut... 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— L-au împuşcat! 

— Groaznic! Şi dumneata? 

— M-am refugiat până aici... dar pot fi găsit în orice clipă. 

— Şi în ce hal eşti! 


— Am trecut prin apă. 

— De neînchipuit! 

— Numai de l-am putea scăpa pe Vulturul Morţii! Restul n-are 
nicio însemnătate! 

— Bine, dar aici nu poţi rămâne! Se prea poate ca ostaşii şi 
paznicii să te caute şi pe aici şi dacă te găsesc... 

— Ce să fac? 

— Ai încredere în mine! Te voi scăpa eu! zise Saşa, luându-l 
de mană. 

— Cum aş putea să vă arăt recunoştinţa mea, pentru această 
bunătate? exclamă doctorul Leonida, fericit că găsise un 
ocrotitor. 

— Dacă eşti prietenul lui Rimsky, atunci nu trebuie să-mi arăţi 
nicio recunoştinţă, căci prin aceasta îi fac un serviciu Vulturului 
Morţii. 

— Sunt încredinţat că el va şti să vă mulţumească. 

— Acum vino! Nu trebuie să mai rămâi aici nicio singură clipă! 
zise Saşa, cu înfrigurare. 

— Unde mă duceţi? 

Te voi ascunde în pivniţă, unde nimeni nu te va putea căuta! 

În clipa aceea pătrunseră în grădină strigătele cazacilor, care 
cercetau râuleţul. 

— lute, iute! Şopti Saşa, speriată. Se întorc! 

Saşa îl apucă de mână pe tânărul doctor, cu şi mai mare 
înfrigurare şi-l târî aproape după ea, până în marea pivniţă a lui 
Verşeghin unde butoaiele de felurite mărimi, erau aşezate unele 
peste altele. În unul era,vin, în altul vodcă, în al treilea erau 
aruncate fel de fel de unelte. 

Afară de aceasta în pivniţă mai era păstrat un adevărat 
depozit de alimente: cârnaţi afumaţi, slanină, şuncă şi altele. 

— Stai aici, liniştit, îi zise Şaşa, peste câteva minute mă voi 
înapoia. 

Cu aceste cuvinte şi porni pe trepte în sus. Rămas singur, 
doctorul Leonida se uită prin pivniţă. Pereţii groşi îl mai liniştiră, 
dar suferea grozav din pricina frigului. 

Aştepta cu nerăbdare întoarcerea misterioasei femei, care 
venise să-l scape în clipa cea mai primejdioasă. 

Doctorul Leonida nu putea să-şi închipuie cine era femeia 
aceasta. 

Peste câteva minute se auzi un zgomot de paşi şi îndată după 


aceea se ivi Saşa, aducând cu sine un rând de veşminte uscate, 
o şubă caldă şi o sticlă. 

— lute, îmbracă hainele acestea, zise ea, întinzând voinicului 
tot ceea ce atinsese, şi vâră-te în şubă, să nu răceşti... Ti-am 
adus şi puţină vodcă să te încălzeşti! 

Doctorul Leonida nu aşteptă să fie îmbiat de două ori. El trase 
un gât bun din sticlă, iar când îşi mai puse şi bunda pe umeri, i 
se păru că se naşte la o nouă viaţă, atât de iute îi trecu frigul ce- 
| chinuise până atunci. 

Femeia se aşeză pe o bancă, şi-i povesti în ce chip îl 
cunoscuse pe Stanislau Rimsky. 

— Nu trebuie să te miri, îi zise ea, dacă vei afla ca sunt soţia 
lui Verşeghin! 

Cu toată prevestirea aceasta, doctorul Leonida tot rămase 
uluit. 

— Soţia lui Verşeghin şi binevoitoarea Vulturului Morţii? 
exclamă el? 

Il cunosc demult pe Rimsky! răspunse Saşa şi povesti 
întâlnirea de la balul studenţesc din Lemberg, precum şi 
încercarea neizbutită de a-l ajuta pe Rimsky să fugă, îmbrăcat în 
hainele de ofiţer de cazac ale lui Verşeghin. Cu acest prilej 
doctorul Leonida află ca Saşa hotărâse să repete încercarea 
peste două zile, când deodată, surveni demascarea. 

— De îndată ce au aflat cine este acela care se ascunde sub 
numele lui Gheorghe lerşin, au luat măsurile cele mai aspre, din 
celula de la etaj l-au aruncat în iadul celulei mocirloase, l-au 
înlănţuit de perete, aşa că, orice încercare a mea de a-i mai veni 
în ajutor, ar fi rămas zadarnică! 

Doctorul Leonida se aplecă şi sărută mâna Saşei. 

— Doamna mea, dumneavoastră aţi fost îngerul păzitor al 
Vulturului Morții!  Îngăduiţi-mi, să vă mulţumesc pentru 
bunătatea pe care aţi avut-o faţă de Stanislau Rimsky, în 
numele tuturor prietenilor săi! 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, şi de acum înainte, 
răspunse Saşa, spre a-i veni în ajutor şi spre a-l vedea scăpat 
din temniţa Dubroului. 

— Şi ce credeţi că s-ar putea face, doamna mea? întrebă 
doctorul Leonida. Oricum, dumneavoastră sunteţi mai 
familiarizată cu împrejurările şi starea lucrurilor de aici, aşa că 
sunteţi mai în măsură să ştiţi, ce ne este îngăduit să încercăm 


fără a ne expune să fim descoperiţi! 

— Deocamdată nu poţi face altceva, decât să te odihneşti! În 
privinţa aceasta eşti la adăpost sigur, fiindcă cheia este veşnic 
la mine. Dormi, odihneşte-te, după frământările şi zbuciumul din 
noaptea aceasta, pentru ca mâine să putem încerca salvarea 
iubitului nostru prieten cu puteri noi şi cu mai mulţi sorţi de 
izbândă... 

Cu aceste cuvinte Saşa îşi luă rămas bun. Ea se grăbea să 
ajungă cât mai iute în dormitor, unde Verşeghin se putea 
înapoia în orice clipă, întorcându-se din urmărire. 

Doctorul Leonida adormi cu încredințarea ca găsise un 
tovarăş de nepreţuit în soţia lui Verşeghin şi în sufletul lui 
începu să licărească din nou nădejdea că, va izbuti să-l scape pe 
Vulturul Morţii din închisoare. 


CAPITOLUL 21 
TRĂDAREA 


Saşa petrecu o noapte foarte neliniştită. Ea vedea necontenit 
înaintea ochilor săi trupul istovit al Vulturului Morţii, tânjind în 
înfiorătoarea celulă mocirloasă, apoi auzi din nou detunăturile 
de puşcă, detunături care o făcură să-şi dea seama că în 
închisoare se petrecuse ceva neobişnuit. 

Ea revăzu în vis scena aceea, când ducându-se la fereastră, 
zări o umbră furişându-se în grădină şi apoi pitindu-se după un 
boschet. Mai trăi înc-o dată şi clipa, când a pornit cu pistolul în 
mână, prin grădină, spre a vedea cine era acest vizitator 
nocturn şi auzi din nou glasul implorator al necunoscutului, care 
cerea îndurare... 

Dar tot atât de neliniştită fu şi noaptea lui Verşeghin, care 
deabia acum îşi dăduse seama, cât de bine trebuie să fie 
organizată banda Vulturului Morţii, dacă tovarăşii lui nu s-au sfiit 
să încerce, ceea ce până atunci era socotit ca fiind ceva cu totul 
cu neputinţă şi voiseră să-l facă pe Rimsky să evadeze din 
temniţa Dubroului. 

De data aceasta izbutise să împiedice evadarea, dar 
Verşeghin se cutremură gândindu-se ce ar fi însemnat pentru el, 
dacă tovarăşii Vulturului Morţii izbuteau să-şi scape căpitanul. 


Pe cât de mare este cinstea şi meritul de a-l fi prins pe 
Vulturul Morţii, pe care nu putuse să pună mâna nici chiar 
atotputernicul conte Gordacov, pe atât de mare ar fi ruşinea, de 
a-l lăsa pe prizonier să-i scape din mâini. 

În noaptea aceea îşi dădu seama Verşeghin pentru prima 
oară, de marea răspundere, care apăsa pe umerii lui. Până 
acum, temniţa din Dubro, neadăpostind decât vinovaţi nu prea 
însemnați pentru lume, răspunderea lui era normală, adică, cu 
nimic mai mare decât a celorlalţi comandanţi de închisoare. 
Astăzi însă, când privirile întregii Rusii erau îndreptate înspre 
temniţa orăşelului Dubro, devenită şi mai celebra acum, din 
pricina prinderii atât de temutului Vultur al Morţii, astăzi 
răspunderea lui era înzecită şi trebuia să ia toate măsurile de a 
înăbuşi încă din faşă, orice încercare de evadare a lui Rimsky. 

Şi grija lui era atât de mare, încât se sculă pentru a doua oară 
din pat şi se încredinţă cu ochii lui că paznicii din faţa celulei lui 
Stanistau Rimsky fuseseră dublaţi, aşa după cum poruncise el. 

A doua zi de dimineaţă, când se sculă, îi povesti şi Saşei, cele 
petrecute în noaptea aceea. 

Fireşte că Saşa se prefăcu ca şi când habar n-ar avea despre 
cele întâmplate şi se arătă foarte mirată de îndrăzneala 
tovarăşilor lui Rimsky. 

În realitate însă, întâmplările din noaptea trecută lăsaseră 
urme adânci în sufetul ei. Toată dimineaţa fu neliniştită şi nervii 
şi-i vărsă asupra Nataşcăi, servitoarea ei, cu care nu se prea 
putea împăca şi pe care o dădu afara din slujbă, spunându-i să 
plece, chiar de săptămâna viitoare. 

Şi la masă, Verşeghin nu vorbi decât despre Rimsky. 

— Mare noroc, draga mea, îi zise el Saşei, că am izbutit să 
împiedicăm fuga Vulturului Morţii! 

De ce-ţi pare atât de bine? 

— Bine Saşa, dar nu-ţi dai seama ca dacă Vulturul Morţii 
fugea din închisoare, atunci se ducea dracului şi premiul de 
douăzeci de mii de ruble şi înaintarea şi decorarea şi totul? In 
chipul acesta însă, meritul meu a crescut, deoarece pot dovedi 
cu câtă vigilenţă veghez asupra lui Stanislau Rimsky. 

— Şi cine este tovarăşul Vulturului Morţii, pe care l-aţi 
împuşcat? întreba Saşa. l-aţi stabilit identitatea? 

— Din păcate, nu! Şi când te gândeşti că, dacă aflam cine 
este, poate că puneam mâna pe întreaga bandă şi atunci 


scăpam de veşnica teamă că poate tovarăşii blestemaţi ai lui 
Rimsky tot vor izbuti, cine ştie cum, să-şi scape căpetenia din 
temniţă. 

— Şi de ce n-aţi putut să-i stabiliţi identitatea? întrebă Saşa 
mai departe, voind să ştie totul spre a-i putea da amănunte 
doctorului Leonida. 

— Fiindcă glontele l-a nimerit drept în frunte şi i-a sfârtecat 
partea de sus a feţei, atât de groaznic, încât chipul mortului nu 
mai poate fi recunoscut. 

De îndată ce sfârşi masa, Verşeghin se înapoia în biroul său, 
iar Saşa se trânti puţin, spre a se mai odihni, după întâmplările 
zbuciumate ale acelei nopti. Nataşca, servitoarea, se folosi de 
aceasta, spre a se furişa până în curte, unde-l căută pe Stipko. 
Vizitiul lui Verşeghin. 

— Nataşca, dar ce vânt te aduce la mine, la o oră atât de 
neobişnuită? întrebă vizitiul, foarte mirat. 

— Inchipueşte-ţi, Stipko, m-am certat cu cucoana! 

— Păi asta nu-i nicio nenorocire! 

— Cum să nu fie! 

— Nu-ţi face rău din pricina asta, Nataşca. Te-ai mai certat tu 
şi până acum ca ea şi te vei mai certa şi de acum înainte! Nu 
este nici pentru prima şi nici pentru cea din urmă oară! 

— Da, dar de data aceasta cucoana m-a dat afară! 

— Şi din pricina aceasta eşti supărată? 

— Nu-mi pasă de slujbă, Stipko, dar mă gândesc că dacă plec 
de aici, nu te mai pot vedea pe tine! 

— Nu te amări, Nataşca, îndrăgostiţii ştiu să se găsească, 
chiar dacă i-ar despărţi şapte ţări şi şapte mări. Şi apoi, se poate 
întâmpla ca totul să se întoarcă spre bine. Poate, că Verşeghin 
sau chiar şi cucoana să se mai răzgândească şi să-ţi spună să 
rămâi. 

— Dar măcar de m-aş putea răzbuna! exclamă fata, în vreme 
ce ochii ei aruncau scântei de ură. 

Dar Stipko căută s-o liniştească. 

— Nu la răzbunare să te gândeşti, Nataşca, ci că diseară ne 
întâlnim din nou acolo, unde ne-am întâlnit ieri! 

— În pivniţă? 

— Acolo. E locul cel mai bun, Nataşca, acolo nu ne tulbură 
nimeni! 

— Bine, Stipko, voi veni. 


Vizitiul sărută fata, care se întoarse iute la locuinţa stăpânilor 
săi, unde aşteptă cu nerăbdare să se lase noaptea, când urma 
să se întâlnească din nou cu iubitul său. 

Deşteptându-se, doctorul Leonida nu putu să-şi dea seama 
cât dormise. Jur-împrejurul lui era întuneric beznă, aşa că nu 
putu nici măcar să-şi dea seama dacă se luminase de ziuă, sau 
mai era tot noapte. 

Strănuta grozav, dar numai cu atâta se alesese după noaptea 
aceea memorabilă. Deabia acum îşi dădea el seama, ce noroc 
fusese pentru el soţia lui Verşeghin. 

Ca medic, el ştia prea bine că s-ar fi prăpădit, fără nicio 
îndoială, dacă ar fi petrecut noaptea în aer liber, cu hainele 
acelea ude pe el. 

Somnul îndelungat îi reîmprospătase puterile, dar îi şi pricinui 
o foame de lup. Astâmpărarea foamei însă, nu era o problemă, 
căci pivniţa lui Verşeghin era plină cu alimente, din care tânărul 
doctor şi mancă cu poftă, udându-le chiar şi cu vin, supt de-a 
dreptul de la cana. 

Dar după ce se ospăta, i se păru că timpul trece foarte încet şi 
începu să se neliniştească. Mintea îi era frământată de gândurile 
cele mai felurite. Dacă Saşa îl lăsa baltă şi nu mai venea să-l 
scoată de acolo? Dacă îl va fi văzut cineva şi acum Verşeghin îi 
ridică spânzurătoarea, spre a-l duce din pivniţă de-a dreptul la 
furcă? Dacă Saşa nu era, decât o trădătoare şi-l ţinea în pivniţă, 
până la osândirea lui Rimsky, numai spre a-l împiedica de a mai 
veni în ajutorul căpitanului său? Dar oare nu era o prostie să se 
gândească la asemenea posibilităţi, când văzuse înflăcărarea cu 
care îi vorbise Saşa despre Rimsky? Nu, era cu neputinţă ca 
femeia aceasta să mintă! 

Frământându-şi creierul cu asemenea întrebări, la care 
răspundea el însuşi, îndată, doctorul Leonida trăi clipe de 
groaznică aşteptare, fiecare secundă părându-i-se un veac, 
fiecare zgomot părându-i-se o trădare, sau mântuirea. 

În sfârşit, într-un târziu auzi cheia învârtindu-se în broască şi 
uşa pivniţei se deschise încet. 

Doctorul Leonida se gândi că s-ar putea întâmpla ca nu Saşa 
să fie aceea care intra atunci în pivniţă şi spre a fi mai sigur se 
ascunse după un butoi. Clipa următoare însă îl linişti, deoarece 
uitându-se pe furiş din ascunzătoarea sa, observă că soţia lui 
Verşeghin coborâse în pivniţă şi ieşind de după butoi se grăbi 


întru întâmpinarea ei. 

— De când vă aştept! 

— Nu te supăra că n-am venit până acum, se scuză Saşa, dar 
n-am putut să vin! 

— Mi-am închipuit! 

— Sau se întâmpla să fie Verşeghin lângă mine, sau trebuia să 
mă feresc de cei din casă, spre a nu stârni bănuieli, aşa că a 
trebuit să aştept până când mi s-a oferit momentul favorabil. 

— Sunt mulţumit că vă văd şi acum! 

— lar eu aş fi mulţumită dacă l-aş şti pe Rimsky în libertate. 

— Cât sunteţi de bună, doamnă! 

— Din nenorocire însă, noi piedici s-au îngrămădit în faţa fugii 
sale! 

Doctorul Leonida tresări. Un nor îi întunecă faţa şi întrebă 
îngrijorat: 

— Ce piedici? 

— Cred ca-ti dai seama şi dumneata că era firesc ca după 
încercarea neizbutită de evadare să se ia măsurile cele mai 
severe ca o asemenea încercare să nu se mai poată repeta. Aşa 
că, în împrejurările de faţa, evadarea prizonierului pare cu totul 
cu neputinţă. 

— Dar atunci ce e de făcut? 

— Verşeghin mi-a vorbit cu o mânie de nedescris despre 
această încercare de fugă, care, dacă ar fi izbutit ar fi însemnat 
nimicirea tuturor planurilor sale de viitor. De allfel oricine îşi 
poate explica această mânie, căci este ştiut că pentru prinderea 
lui Rimsky îl aşteaptă un premiu destul de însemnat, precum şi 
înaintarea în funcţie, dacă scapă din mână prizonierul atunci a 
scăpat şi premiul şi decorarea şi înaintarea. Vezi deci că, chiar şi 
interesele lui personale îl fac pe Verşeghin să ia toate măsurile 
ca Vulturul Morţii să nu poată evada. 

— E groaznic! 

— Sfătuieşte-mă, cum l-am putea scăpa? Arată-mi drumul şi 
eu sunt gata să-l urmez, cu orice sacrificii! 

— Doamnă, niciodată nu voi putea uita bunătatea sufletului 
dumneavoastră, şi vă făgăduiesc că nici prietenii mei nu o vor 
uita cândva. In privinţa sfatului însă şi eu sunt cu desăvârşire 
dezorientat. Urmă o tăcere adâncă, o tăcere dureros de 
apăsătoare, pe care o rupse tot doctorul Leonida. 

— La cine este cheia celulei? 


— La Verşeghin! răspunse Saşa. 

— Dacă nu mă înşel şi cătuşele de la picioarele lui Rimsky se 
deschid tot cu cheia aceea? 

— Da. 

— Şi cheia aceasta este tot la Verşeghin? 

— Aşa mi se pare. 

Doctoral Leonida rămase câteva clipe pe gânduri, apoi, 
apropiindu-se mai mult de Saşa, o întrebă: 

— Şi nu există nicio posibilitate de a pune mâna pe cheile 
acestea? 

— Poate că aş putea să fac rost de ele, dar... la ce ne-ar 
folosi? 

— Dacă puteţi să puneţi mâna pe ele, aceasta ar însemna 
aproape salvarea Vulturului Morţii! 

— Cum asta? zise Saşa mirată. 

— Eu am şi alcătuit pe jumătate planul evadării. 

— Vorbeşte! 

— Lucrul de căpetenie ar fi să avem cheia care deschide 
celula şi pe aceea de la cătuşe. 

— Da, dar până acum nu m-am gândit, cum voi izbuti să le iau 
de la Verşeghin. 

— Dar m-am gândit eu!... răspunse tânărul doctor triumfător. 

— Cum? 

— Verşeghin n-are obiceiul să bea ceai înainte de a se culca? 

— Întotdeauna! 

— Minunat! 

Saşa îngălbeni şi întrebă, speriată: 

— Vrei să-l otrăvesc? 

— Pentru nimic în lume! răspunse doctorul Leonida, grăbit, 
spre a o linişti. 

— Dar atunci? 

— Sunt doctor, doamnă şi cunosc leacuri care au darul de a 
adormi buştean pentru câteva ceasuri pe acela căruia îi sunt 
date. 

— Acum înţeleg. 

— Aşa că, eu vă voi scrie pe o bucăţică de hârtie, ce să puneţi 
în ceaiul domnului poliţai şi când Verşeghin va fi adormit, pe de 
o parte veţi putea să-i luaţi cheile, fără teamă că v-ar putea 
observa, pe de altă parte, nu trebuie să mai fim îngrijoraţi că 
inimosul comandant al închisorii va descoperi încercarea de 


evadare, mai înainte ca noi să ne fi dus planul la îndeplinire. 

— Ai dreptate! 

— Partea aceasta am rezolvat-o! Mai rămâne de văzut în ce 
chip am putea să trecem peste cazacii aşezaţi să păzească 
intrarea în celula Vulturului Morţii? 

— Aceasta este partea cea mai uşoară a intregii chestiuni! 
răspunse Saşa zâmbind. 

— Credeţi? 

— Adeseori am obiceiul de a le trimite cazacilor vin fiert. Aşa 
că nimănui nu i se va părea ciudat dacă-i voi cinsti şi în seara 
aceasta. 

Doctorului Leonida îi venea să joace de bucurie. 

— Cât de bine vă gândiţi, doamnă! Dacă amestecăm 
narcoticul şi în vinul cazacilor, atunci într-adevăr nimeni nu ne 
va mai sta în cale. 

— Dar cum faci pe urmă să ieşi cu Rimsky din închisoare? 

— Restul lăsaţi-l pe seama mea. Dumneavoastră să faceţi ce 
am hotărât până acum! 

— Aceasta se va întâmpla! răspunse Saşa, cu hotărire 

Dar doctorul Leonida nu uită nici chiar în clipa aceasta atât de 
arzătoare, de cavalerismul cu care un bărbat este dator să se 
poarte faţă de o femeie în orice împrejurare şi întrebă: 

— Dar mai înainte de a începe ducerea la îndeplinire a 
planului nostru, trebuie să vă întreb, dacă nu veţi avea vreo 
neplăcere? Fiindcă, dacă aţi avea chiar şi cea mai neînsemnată 
neplăcere, oricât de dragă mi-ar fi salvarea lui Rimsky, totuşi, aş 
fi obligat să renunţ la preţiosul dumneavoastră ajutor şi să 
încerc în alt chip să-mi scap căpitanul. 

— Doctore, dumneata eşti un adevărat bărbat! zise Saşa, 
strângând cu căldură mâna tânărului doctor. lţi mulţumesc că 
nici chiar în împrejurările de faţă n-ai uitat să fii cavaler faţă de 
o femeie, însă pot să te liniştesc că nu voi avea niciun fel de 
neplăcere. După ce-i vom fi adormit pe Verşeghin şi pe cazaci, 
în aripa aceasta nu va mai rămâne treaz, decât numai Rutkin, şi 
în tata am o încredere oarbă, căci el nu mă va trăda. 

— Dar dacă vor face cercetări, spre a se afla împrejurările în 
care s-a desăvârşit fuga? _ 

— Poţi fi fără grijă şi în privinţa aceasta. Indată după plecarea 
dumitale, cu Vulturul Morţii, voi încuia din nou uşa ceiulei, iar 
cheile le vâr înapoi în buzunarul lui Verşeghin. Când se va trezi 


din somn şi va observa evadarea, nu va putea să-şi dea seama 
în ce chip a putut să fugă prizonierul păzit cu atâta severitate. 
Este de la sine înţeles că, nu va face prea mare gălăgie despre 
evadarea Vulturului Morţii, deoarece în chipul acesta s-ar 
amesteca şi pe sine însuşi în scandal, ori, interesul lui este să se 
înmormânteze cât mai iute o chestiune, care numai cinste nu-i 
face. După cum îl cunosc eu pe Verşeghin, el va da toată vina 
asupra tovarăşilor Vulturului Morţii. Îl şi-l cred în stare să facă un 
raport, în care să spună că Stanislau Rimsky a scăpat din 
temniţă cu ajutorul puterilor necurate. 

— Atunci la lucru, doamna mea! 

După aceasta, doctorul Leonida îi spuse cum să pregătească 
ceaiul şi ce anume să pună în el. 

— M-aţi înţeles, doamnă? întrebă el, după ce-i explică totul, 
amănunţit. 

— Pe deplin! 

— Şi credeţi că de data aceasta vom izbuti? 

— Fără îndoială! 

— Încrederea dumneavoastră îmi măreşte şi mie speranţa! 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă. 

— Repet, doamnă, că nu vom uita niciodată bunătatea de 
care aţi dat dovadă. Cât să fie ceasul acum? 

— Cred că opt. 

— Până la zece veţi fi gata cu toate? 

— Cred că da! 

— Atunci cel mai bun lucru ar fi... 

Deodată, doctorul Leonidu se întoarse, cu o mişcare 
fulgerătoare. 

Saşa îl privi speriată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-aţi auzit? 

— Ce? 

— Parcă s-ar fi mişcat ceva în faţa uşii! 

— Te înşeli! 

— Nu mă înşel! 

— E cu neputinţă! 

— Şi eu vă spun că sunt pe deplin încredinţat că am auzit 
zgomot de paşi. 

— Nimeni nu umblă pe aici! 

— Sunteţi sigură? 


— Pot să mă încredinţez! 

Saşa se repezi la uşă, o deschise, se uită jur-împrejur, apoi se 
înapoie. 

— Nu ţi-am spus eu? 

Cu toate acestea eu sunt convins că am auzit un zgomot în 
faţa uşii. 

Va fi fost vreun şoarece... Nu trebuie să te temi, căci aici eşti 
în siguranţă. 

— Am încredere în dumneavoastră, doamna mea! zise 
doctorul Leonida sărutând mâna Saşei, care părăsi pivniţa, 
lăsandu-l în prada gândului chinuitor: oare vor izbuti să-l salveze 
pe Vulturul Morţii? 


Ceasurile erau aproape nouă şi Verşeghin tot mai lucra în 
biroul său. In ziua prinderii Vulturului Morţii, Verşeghin trimisese 
curieri călare, la fiecare guvernământ şi mai ales la guvernul din 
Petrograd, de unde şi primi răspuns, îndată, în care i se cerea să 
dea explicaţiuni amănunțite despre felul cum a fost prins 
Stanislau Rimsky. 

Verşeghin nu prea era prietenul scrisului şi de altfel, pana de 
gâscă nici nu mergea prea repede în mâna lui neîndemânatică 
la lucruri mai fine, aşa că, îşi pierdu aproape o zi întreagă cu 
întocmirea răspunsului cerut de guvernul din Petrograd. 

In clipa aceea era pe la sfârşitul raportului şi cu toate că 
mâinile i se înţepeniseră aproape de neobişnuita încordare, 
totuşi, nu lăsă pana de gâscă dintre degete, tocmai fiindcă, nu 
mai avea decât câteva rânduri pe care le aşternu pe hârtie, în 
chipul următor: 

“Şİ aşa am pus mâna pe Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii. 
Pe atât de mult căutatul căpitan de bandiți, l-am aşezat în celula 
cea mai sigură a temniţei Dubroului. La mâini i-am pus cătuşe 
speciale, iar în faţa celulei am aşezat pază îndoită. În chipul 
acesta este cu desăvârşire cu neputinţă să poată evada, cu 
toate că tovarăşii lui a căror ascunzătoare până acum n-am 
izbutit s-o descopăr, încearcă tot ce-şi poate închipui o minte 
omenească pentru a-i ajuta fuga. 


Chiar şi ieri noapte doi complici îndrăzneţi s-au strecurat în 
temniţă, dar mulţumită vigilentei mele şi pazei severe pe care 
am instituit-o, lovitura a dat greş. Pe unul din prietenii Vulturului 
Morţii oamenii mei l-au împuşcat, iar celălalt, fără îndoială că s-a 
înecat în apele umflate ale Dubroului. 

Deci, pot sa anunţ cu supunere adâncă din nou că Vulturul 
Morţii se găseşte în temniţa Dubroului sub paza cea mai severă, 
aşteptând să-şi primească pedeapsa bine meritată. 

Sunt prea supusul şi credinciosul slujitor al guvernului ţarului, 

VERŞEGHIN 
poliţaiul oraşului Dubro 
şi comandantul închisorii Dubroului. 


Un simţământ de uşurare îl cuprinse pe Verşeghin când sfârşi 
rândurile acestea. În sfârşit putea să lase pana de gâscă din 
mână şi putea să se întindă după plac. Mai citi o dată raportul, 
să vadă dacă nu s-a strecurat vreo greşeală, şi apoi îl chemă pe 
bătrânul Rutkin. 

Rutkin nu se dezminţi nici de data aceasta. Şi acum era beat, 
ca de obicei, duhoarea de vodcă ieşea din gâtul lui ca dintr-un 
cazan de ţuică şi se clătina pe picioare, de te aşteptai în fiecare 
clipă să-l vezi căzând la pământ. 

— Ascută, bătrânule! 

— Po... run... ceş-te... Ver... şe.. ghin! 

— Te duci până la cazarmă, alegi un călăreț curajos şi iscusit, 
care să plece ia Petrograd, încă în noaptea aceasta...... 

— Aşa de... târziu? 

— Gura! Vei face după cum spun eul 

— Am înţeles... tătucă! 

Cu aceste cuvinte ieşi din odaie, pe două cărări. 

Verşeghin sigilă scrisoarea, o adresă şi când fu gata se şi 
prezentă un tânăr subofițer de cazaci. 

— Tu eşti, Alexei? 

— Eu, tătucă! 

— ŢI s-a spus ce însărcinare te aşteaptă? 

— Trebuie să mă duc la Petrograd. 

— Aşa e! răspunse Verşeghin, înmânându-i scrisoarea. 

— Să bagi de seamă de ea, ca de ochii tai din cap, căci mi- 
ajunge că a trebuit s-o scru o dată! 

— Am înţeles, tătucă! 


— Ajuns la Petrograd, o vei duce la adresa de pe plic... 

— Aşa voi face, tătucă! 

— Dar trebuie să te grăbeşti! Ţine, aici ai şi porunca scrisă, în 
baza căreia fiecare oficiu poştal îţi va da un cal odihnit. 

— Bine, tătucă! 

— Atunci poţi pleca! 

— Plec, tătucă! 

Cazacul salută şi părăsi odaia. 

Verşeghin îşi frecă mâinile, mulţumit. 

— Am terminat şi cu asta! Acum într-adevăr n-a mai rămas 
altceva, decât să încasez cele douăzeci de mii de ruble şi să-mi 
aştept înaintarea! 

Îşi aşeză la locul lor toate hârtiile de pe masă şi tocmai se 
pregătea să sufle în lampă, când cineva bătu în uşă, încet. 

— Cine naiba să mai fie? se întrebă comandantul închisorii 
Dubroului. 

Bătaia în uşă se repetă, de data aceasta, puţin mai tare. 

— Intra! strigă Verşeghin. 

Uşa se deschise încet şi prin crăpătură se ivi capul Nataşcăi, 
urmat de acela al lui Stipko. 

— Ce dracu v-a apucat de nu-mi daţi pace nici la ore atât de 
târzii? Ce vreţi? strigă Verşeghin, înfuriat peste măsură. Căraţi- 
vă din faţa mea! 

— Nu te supără, tătucă, zise Stipko, umil, dar vrem să-ți 
spunem ceva de foarte mare insemnătate!... 

— De mare însemnătate? zise Verşeghin, râzând batjocoritor. 
N-ai vrea să-mi spui şi mie măi Stipko, cam ce ar putea fi lucrul 
acela de mare însemnătate, care te face să nu mă laşi în pace 
nici în mijlocul nopfii? 

— Tocmai de aceea am venit, tătucă, pentru ca să-ţi spun! 

— Atunci, spune iute! Îţi atrag luarea-aminte însă că, dacă ai 
venit să-mi trăncăneşti vreo neghiobie, pun să ţi se dea 
douăzeci şi cinci de lovituri de cnut! 

După această invitaţie nu tocmai surăzătoare, Stipko începu 
să vorbească, dar cam încurcându-se: 

— Să vezi, tătucă... lucrurile s-au petrecut aşa, că... astăzi, 
spre seară... 

— Scurt, că n-am timp de pierdut! 

Scurt, tătucă! Aşadar, spre seară... M-am dus cu Nataşca, în 
pivniţă... adică numai am vrut să mergem... 


— Ei şi unde este însemnătatea? 

— Stai puţin, tătucă! Cheia era în broasca uşii de la pivniţă... 

— Dacă era acolo, de ce n-ai încuiat uşa, măgarule? 

— Păi aş fi încuiat-o eu, tătucă, numai că cheia era în broască, 
dar pe dinăuntru, ceea ce însemna că în pivniţă era cineva 

— Cine era? 

— Erau chiar două persoane! 

— De unde ştiţi, dacă n-aţi intrat în pivniţă? 

— Ne-am lipit urechile de uşă şi am ascultat. In pivniţă erau 
doi... 

— Hoţi? Atunci voi cobori îndată şi-i voi prinde asupra faptului. 

— N-au fost hoţi, tătucă, ci... 

— Ci? 

— Am auzit glasul unui bărbat şi... şi al unei femei! 

— Cine era bărbatul şi cine era femeia? 

Stipko se încurcă şi mai tare. 

— Glasul bărbatului nu l-am recunoscut, dar femeia... 

— Ei, cine era femeia? 

— Femeia... femeia.. 

— Ce tot bâlbâi acolo? Spune odată! 

— Nu îndrăznesc să-ţi spun, tătucă! 

— Atunci voi spune eu! strigă Nataşca. Femeia era... soţia 
domnului poliţai! 

Cuvintele fetei avură o înrâurire de nedescris asupra lui 
Verşeghin. El izbi cu pumnul în masa de scris cu atâta putere, 
încât crăpă în două.. 

— Ce tot spui?... Ce tot îmi minţi aici? strigă el, ne mai 
putându-se stăpâni. 

— Aşa să-mi ajute Sfânta Maică Precista, dacă n-am spus 
adevărul!.. se jura Nataşca... 

— Aşa este, tătucă!... A spus adevărul!... întări şi Stipko, care 
mai prinsese puţin curaj. 

Verşeghin se făcu foc la faţă. 

— Minţiţi câinilor şi va fi vai de pielea voastră... Mă reped 
îndată până acasă şi-o voi întreba pe Saşa... Dacă-mi va spune 
că ea n-a fost în pivniţă, atunci pun cazacii să vă bată până vă 
daţi sufletul... bărfituri ticăloase ce sunteţi! 

Cu aceste cuvinte şi porni spre uşă. 

Stipko însă îşi dădu seama că dacă Verşeghin îşi întreba 
nevasta, nu mai încăpea nicio îndoială că aceasta va tăgădui şi 


atunci poliţaiul îşi va duce ameninţarea la îndeplinire. Aşa că, el 
se aşeză în calea lui Verşeghin cu curajul, pe care i-l insuflă 
deznădejdea şi zise: 

— Mai stai puţin, tătucă, fiindcă partea însemnată urmează de 
abia de acum înainte. 

Şi într-adevăr, cuvintele vizitiului avură darul de a-l opri pe 
furiosul Verşeghin. 

Timp de o clipă, o linişte apăsătoare se lăsă peste odaia de 
lucru a comandantului închisorii Dubroului, apoi Verşeghin mai 
întrebă înc-o dată: 

— Sunteţi pe deplin încredinţaţi că soţia mea a fost în pivniţă? 

— Pe deplin, tătucă! 

— Şi cine era bărbatul? 

— Numele nu i-l ştiu, dar, din cele vorbite am văzut că străinul 
nu putea să fie altcineva, decât un prieten de-al Vulturului 
Morţii, pe semne ticălosul care a scăpat ieri noapte, 
ascunzându-se în pivniţă. 

Verşeghin urlă ca o fiară sălbatică, acuma nu mai voia să 
plece, ci umbla ca un nebun prin odaie. Deodată se opri în faţa 
lui Stipko şi se răsti la el: 

— Vorbeşte! Ce aţi auzit? 

— Tătucă, începu vizitiul, te pândeşte o primejdie grozavă! 

— Ce fel? Vorbeşte, vorbeşte! 

— Nevasta ta s-a unit cu străinul acela, ca să-l ajute pe 
Vulturul Morţii să fugă din închisoare. 

Verşeghin se repezi la vizitiu şi ridicându-şi pumnul, strigă: 

Câine, te ucid eu însumi, dacă se va dovedi că ai minţit! 

Dar Stipko nu se înspăimântă de ameninţare şi ştiind că 
spune adevărul, răspunse cu o linişte vrednică de admirat: 

— Fiecare cuvânt este adevărat, tătucă! 

Şi apoi istorisi amănunţit tot ceea ce auzise vorbindu-se în 
pivniţă. 

Verşeghin alerga prin odaie, ca un tigru înfuriat, din când în 
când se mai oprea în faţa lui Stipko, sau a Nataşcăi, spre a-i 
privi scrutător. Apoi pornea din nou să măsoare încăperea în 
lung şi în lat, cu paşi înfuriaţi. 

— Aşa că, îşi sfârşi Stipko trădarea, ea are de gând ca îndată 
după ce vor fi adormit paznicii, să coboare în celulă şi cu cheile 
luate din buzunarul tău, să-l libereze pe Vulturul Morții. 

Verşeghin îşi mai urmă plimbarea câteva minute, apoi se opri 


în faţa lui Stipko şi zise, cu voce liniştita, dar cu atât mai 
amenințătoare: 

— Băgaţi bine de seamă, la ceea ce vă spun! Puteţi pleca, dar 
dacă scăpaţi chiar şi numai un singur cuvânt despre cele vorbite 
în pivniţă, sau despre rolul soţiei mele, atunci să ştiţi că voi fi 
neîndurător faţa de voi! Vă trimit la spânzurătoare pe amândoi, 
fără niciun pic de milă! Aţi înţeles? 

— Am înţeles, tătucă! zise Stipko, dând din cap, ceea ce făcu 
şi Nataşca. 

— Atunci puteţi pleca! 

Vizitiul şi servitoarea părăsiră odaia şi Verşeghin rămase 
singur, spre a-şi continua plimbarea prin odaie şi spre a se 
înfuria tot mai mult, din pricina celor auzite. 

Nu-i venea să creadă că Saşa ar fi fost în stare să primească 
un asemenea rol, dar jurămintele slugilor erau prea hotărâtoare, 
spre a se mai putea îndoi şi începu să se întrebe, dacă nu 
cumva tovarâăşii lui Rimsky izbutiseră s-o amăgească chiar şi pe 
Saşa lui. 

— Dar dacă într-adevăr astfel stau lucrurile, voi fi fără cruţare 
faţă de ea, oricât îmi este soţie! Dacă e în stare de o trădare 
atât de josnică, atunci îşi merită soarta! 

Cu această hotărâre îşi părăsi odaia de lucru. Cu paşi înceţi, el 
porni spre locuinţa sa, dar când ajunse aproape de casă, se 
răzgândi deodată şi se duse în închisoare spre a controla 
paznicii care stăteau în faţa celulei Vulturului Morţii. 

De îndată ce-l zăriră, cazacii săriră în picioare şi-l salutară 
reglementar. Verşeghin se duse în mijlocul lor şi le vorbi pe un 
ton neobişnuit de prietenos. 

— Ascultaţi! Am prins de veste că tovarăşii Vulturului Morţii 
vor încerca să repete în noaptea aceasta lovitura de ieri seară. 

— Poţi fi liniştit, tătucă, răspunse plutonierul cazacilor. Vom fi 
cu ochii în patru! Nici dracul nu va putea trece, fără să-l vedem! 

Verşeghin dădu din cap. 

— Ştiu că mă pot încrede în voi. Dar chestiunea trebuie 
rânduită altfel! Trebuie să punem mâna pe ticăloşii aceştia! De 
aceea, ascultați ce vreau să vă spun! 

— Ascultăm, tătucă! 

— Astă seară va veni o fată, care vă va aduce vin fiert. Din 
vinul acesta însă, niciunul să nu gustaţi, căci o singură picătură 
este îndeajuns să vă trimită pe lumea cealaltă, fiindcă este 


otrăvit. Aţi înţeles? 

— Nu bem, tătucă! răspunse bătrânul cazac, îngrozindu-se, 
căci niciunul din noi nu vrea să moară! 

— Vinul care vi se va aduce, să-l vărsaţi şi după aceea să vă 
trântiţi cu toţii la pământ, prefăcându-vă că dormiţi tun. Orice s- 
ar întâmpla, nici să nu vă mişcaţi. 

— Dar dacă între timp îl vor elibera pe Vulturul Morţii? 

— Nu trebuie să te temi de aceasta, căci şi eu voi fi cu ochii în 
patru! În orice caz, nu vă mişcaţi, până când nu vă voi porunci 
eu însumi s-o faceţi! Aţi înţeles? 

— Aşa vom face, tătucă! 

— lar când voi veni eu, veţi sări în picioare şi veţi pune mâna 
pe cei doi îndrăzneţi, chiar şi atunci, dacă unul din ei va fi o 
femeie... 

— Dar dacă ar încerca să fugă? 

Verşeghin rămase câteva clipe gânditor, apoi răspunse, cu 
multă hotărâre: 

— Atunci vă veţi folosi de armele, şi-i împuşcaţi, fără nicio 
milă. 

— Chiar şi atunci, dacă unul din ei va fi femeie? mai întrebă 
bătrânul cazac. 

— Chiar şi atunci! răspunse Verşeghin, aproape urlând. Apoi 
porni pe trepte în sus şi se duse la locuinţa sa. 

Încă de cum intră în vestibul îşi dădu seama că cele două 
slugi spuseseră adevărul. 

Saşa cu toată ora înaintată, era în bucătărie şi fierbea ceva. 

— Aşadar, este adevărat! mormăi Verşeghin. 

— Femeie nebună, dacă ai şti ce te aşteaptă! 

Deocamdată însă nu se trăda că ştie totul şi urmându-şi 
obiceiul din fiecare zi, îşi salută nevasta şi apoi se retrase în 
odaia de culcare. 

În curând Saşa veni şi ea în dormitor şi atunci Verşeghin o 
întrebă, într-un chip foarte firesc: 

— Saşa, dar ce faci tu la bucătărie, atât de târziu? 

— Fac ceai! Bei şi tu o ceaşcă, nu-i aşa? 

— Cum să nu beau, răspunse Verşeghin liniştit, fără să se fi 
trădat, nici măcar cu o tresărire a muşchilor feţei. 

— Bine, dragul meu, zise femeia, linguşitoare. Atunci mă duc 
să ţi-l pregătesc şi ţi-l voi aduce îndată! 

După plecarea Saşei, Verşeghin zâmbi amărât. 


Oricât voia el să fie de tare, tot nu-l lăsă rece necredinţa Saşei 
şi i se strânse inima gândindu-se că, poate peste o jumătate de 
ceas, trupul soţiei sale va fi străpuns de gloanţele cazacilor. 

— Dar ce-mi pasă mie! zise el, îndată. De ce îşi bagă nasul, 
unde nu-i fierbe oala? Prin faptul că încearcă să-l scape pe 
Vulturul Morţii, nu face decât să-mi sape propria mea groapă, 
căci evadarea lui Rimsky ar însemna prăbuşirea mea! Doamne, 
ce femeie rea! l-am dat tot ce a vrut, i-am îndeplinit toate 
dorinţele şi acum aceasta este recunoştinţa? Ei bine, să piară! 

Verşeghin făcea parte din oamenii aceia care nu se 
mulţumesc că-şi răpun jertfele, dar mai simt şi nevoia de a se 
desfăta la chinurile lor. Şi în privinţa aceasta el nu făcea nicio 
deosebire, nici în ceea ce o privea pe Saşa. 

Când soţia lui apăru cu ceaiul, Verşeghin era culcat în pat şi-şi 
fuma liniştit pipa cu coada lungă. 

— Bine că ai venit, Saşa! 

Saşa se apropie de pat. Şi-i întinse ceaşca cu ceaiul aburind. 

Verşeghin amestecă ceaiul cu linguriţa şi duse ceaşca la buze, 
dar nu bău din ea, ci se mulţumi să miroasă doar aburii care 
ieşeau în nori alburii. Chiar dacă nu i-ar fi spus Nataşca şi Stipko, 
că ceaiul are narcotic, el tot ar fi bănuit aceasta din purtarea 
neîndemânatică şi sfiicioasă a soţiei sale! 

Ea îşi întoarse capul tremurând şi temându-se să nu se 
trădeze, se duse la fereastră, spre a trage obloanele. 

Dar încurcătura ei nu făcu decât să-i uşureze lui Verşeghin 
ducerea la îndeplinire a planului său. 

În vreme ce Saşa se trudea cu obloanele, Verşeghin vărsă 
ceaiul într-un ibric, pregătit mai dinainte, iar când Saşa, 
simțindu-se mai stăpână pe nervii săi, îşi întoarse capul, 
Verşeghin tocmai îşi lua ceaşca de la gură, ca şi când atunci ar fi 
sfârşit de băut. 

— A fost bun ceaiul? întrebă Saşa. 

— Mai bun decât oricând! 

Saşa duse ceaşca din nou la bucătărie şi o strigă pe Nataşca, 
spre a-i da cana cu vin în care băgase narcoticul şi spre a o 
trimite la cazacii care făceau de pază. 

— Du vinul acesta paznicilor care veghează în faţa celulelor 
mocirloase! E frig, să se încălzească şi ei puţin! 

Nataşca luă cana şi porni cu ea, fără să arunce măcar o 
privire asupra stăpânei sale. 


După aceea Saşa se înapoie în odaia de culcare, unde 
Verşeghin juca cu multă măiestrie rolul omului care este sub 
înrâurirea unei băuturi adormitoare. Căsca de zor, îşi freca ochii 
necontenit şi se prefăcea că luptă eroic împotriva somnului. 

Văzând că Saşa nu se culcă şi caută ceva de lucru, o întrebă: 

— Saşa, tu nu te culci? E târziu! 

— Mă culc şi eu îndată, numai să termin ce am de cusut! 

— Mâine n-ai timp să coşi? 

— Îmi trebuie de dimineaţă! 

In timpul acesta Saşa se uită pe furiş la soţul său, să vadă 
dacă băutura îşi face efectul. Şi văzu cu mulţumire că poliţaiul 
deabia mai putea să-şi fină ochii deschişi şi o ducea numai într- 
un căscat. De altfel Verşeghin zise el însuşi: 

— Nu ştiu ce naiba am, draga mea! Mi se închid ochii de 
somn! 

— Se vede că ai muncit prea mult! 

— Aşa e! A trebuit să fac un raport foarte lung guvernului din 
Petrograd, despre prinderea Vulturului Morţii. 

— Pe urmă te vor fi istovit şi aceste veşnice frământări. Nici 
noaptea trecută nu te-au lăsat să dormi. 

— Am dreptul... să nădăjduiesc însă... că în noaptea aceasta... 
voi putea dormi liniştit... nu va trebui să mă mai tem că... 
prietenii lui Rimsky... vor încerca... din nou... să-l scape... din 
închisoare. Tu... ce crezi... Saşa? 

— Dormi, dragul meu, dormi liniştit! Ştii bine că Vulturul Morţii 
e bine păzit, aşa că nu va putea evada, oricât ar căuta prietenii 
lui să-l ajute. 

— Căci... dacă evadează... s-au dus... douăzeci de mii... de 
ruble... decoraţii... îna... în... tare... şi... 

Verşeghin nu-şi mai sfârşi fraza. 

Pleoapele i se închiseră. 

Saşa lăsă lucrul din mână şi întrebă, tare: 

— Verşeghin, dormi? 

Niciun răspuns. 

— Verşeghin! strigă Saşa pentru a doua oară, dar nici de data 
aceasta nu primi răspuns. 

Atunci Saşa se apropie de pat şi se aplecă peste soţul său, 
care respira regulat. 

Verşeghin se prefăcea cu multă măiestrie că doarme, cu toate 
ca trebuia să se stăpânească mult, spre a nu se trăda. Chiar 


dacă nu putea să vadă, din dosul pleoapelor lăsate, totuşi el 
simţea tot ceea ce se petrecea în jurul său şi-i trebui o putere de 
voinţă cu adevărat eroică, să nu sară din pat, când Saşa îşi vâri 
mâna sub pernă spre a o scoate apoi, împreună cu legătura de 
chei. Dar oricât îşi iubea Verşeghin soţia, totuşi, n-o putu, nu vru 
s-o împiedice de a merge mai departe spre cumplita soartă, pe 
care şi-o căutase ea însăşi. 

El nu-şi deschise ochii, decât numai în clipa în care Saşa se 
furişă afară din odaie. 

Dar nu se dădu jos din pat îndată, de teamă ca Saşa să nu se 
mai înapoieze cumva. 

Între timp însă, se îmbrăca de zor, spre a sosi la vreme, 
pentru a dejuca îndrăzneţul plan al Saşei. 

În vremea aceasta soţia lui cobori în pivniţă, unde doctorul 
Leonida o aştepta cu nerăbdare. 

— Am venit! exclamă ea, deabia mai putând răsufla, când 
ajunse în pivniţă. 

— Aţi aranjat totul? întrebă tânărul doctor. 

— Aşa, după cum mi-ai spus dumneata şi după cum ţi-am 
făgăduit. 

— Cazacii? 

— Şi-au primit porţia de vin fiert! 

— Dorm? 

— Fără îndoială! 

— Dar Verşeghin? 

— Doarme dus! 

— Nu se poate să se trezească? 

— Cred că înainte de revărsatul zorilor nu va deschide ochii. 

— Cheile? 

— Sunt aici! zise Saşa, ridicându-le triumfător. 

— Atunci să mergem! 

— Dumnezeu să ne ajute! zise Saşa luând-o înainte, spre a-l 
conduce pe doctorul Leonida pe drumul cel mare. 

Ei trecură neobservaţi prin curte, doctorul Leonida ţinându-se 
mereu în urma soţiei lui Verşeghin. Saşa cunoştea bine drumul 
şi în curând ajunseră la coridorul care ducea la celulele 
mocirloase. 

— Pe aici trebuie să mergem! zise ea în şoaptă. 

În clipa aceea se auzi un urlet sălbatic. 

Saşa şi doctorul Leonida se lipiră unul de altul speriaţi. 


Tânărul doctor întrebă, nedumerit şi cu glasul înăbuşit de 
emoție: 

— Ce a fost asta? 

— Nicio primejdie! răspunse femeia liniştitor. Unul din 
prizonieri a înnebunit şi strigă din când în când, de ţi se rupe 
inima. 

— Numai de nu s-ar fi trezit cazacii! 

— Să aşteptăm o clipă şi vom şti! 

Teama lor părea să fie neîntemeiată. Cazacii zăceau 
nemişcaţi la pământ, aşa după cum le poruncise Verşeghin. 

— Drumul este liber! Putem merge! zise Saşa, în şoaptă. 

Şi porniră cu băgare de seamă şi trăgând cu urechea la 
fiecare pas pe care-l făceau. 

Inima le bătea să le spargă pieptul, când trecură pe lângă 
cazacii întinşi la pământ. Erau pe deplin încredinţaţi că planul lor 
va izbuti, cu toate acestea, înfrigurarea îi făcea să tremure şi să 
se sperie de cel mai mic zgomot. 

În curând ajunseră în faţa celulei lui Stanislau Rimsky, pe care 
mişcarea produsă înaintea uşii sale îl trezi din toropeală. 

— Pentru mine au venit! îşi zise Vulturul Morţii, dar cine să fie, 
prieteni, sau duşmani? 

Cu toate că era obosit şi cu picioarele amorţite din pricina 
strânsorii cătuşelor, totuşi, se târî până la uşa de care-şi lipi 
urechea. 

— Saşa, iute, cheile! îl auzi el spunând pe doctorul Leonida şi 
îndată după aceea auzi şi zgomotul atât de cunoscut al învârtirii 
cheii în broască. 

Un simţământ de nespusă fericire cuprinse sufletul Vulturului 
Morţii. 

Era fericit, văzând că doctorul Leonida nu avusese trista 
soartă a căpitanului Korsakoff, cu prilejul încercării din noaptea 
trecută şi era fericit, văzând că tot sunase ceasul libertăţii, 
ceasul, în care se va deschide uşa celulei, spre a-l lăsa să se 
întoarcă în mijlocul bunilor şăi prieteni, care nu-l uitaseră nicio 
singură clipă. 

— Şi el aştepta cu inima tremurândă să vadă uşa 
deschizându-se şi să-şi poată strânge la piept prietenul 
credincios şi viteaz... 

Dar în locul deschiderii uşii, temniţa răsună de un strigăt 
înfiorător... 


Era Verşeghin! 

Aproape îndată după sosirea pe coridor a doctorului Leonida 
şi a Saşei, Verşeghin venise şi el şi urmări pe salvatori pas cu 
pas. El înaintase de-a lungul celulelor cu multă băgare de seamă 
şi cei doi oameni, cuprinşi de înfrigurarea isprăvii lor, nici nu 
auziseră paşii uşori ai lui Verşeghin, aşa că polițistul izbuti se 
tină în imediata lor apropiere. 

lar când doctorul Leonida vâri cheia în broască, socoti că 
sosise timpul să zădărnicească şi această nouă încercare de 
eliberare a Vulturului Morţii. 

— Sus cazaci! strigă el cu o voce atât de tunătoare, încât tot 
coridorul se cutremură. Vor să-l scape pe Vulturul Morţii. 

Saşa şi cu doctorul Leonida nici nu apucaseră să se dezme 
ticească din uluirea pricinuită de apariţia lui Verşeghin, când 
soarta le rezervă o altă surpriză dureroasă. 

Cazacii, pe care ei îi credeau adormiţi, la auzul poruncii 
stăpânului lor săriră toţi în picioare şi porniră ameninţători spre 
tânărul doctor şi Saşa, care stăteau încremeniţi în faţa uşii de la 
celula lui Rimsky. 

Şi atunci pereţii trimiseră înapoi ecoul rânjetului batjocoritor 
ai lui Verşeghin. 

— Pe mine vreţi voi să mă legaţi de gard? 

Doctorul Leonida era atât de amărât, încât i se părea că 
ceasul din urmă îi bătuse, dar nu spre a muri de gloanţele sau 
baionetele cazacilor, ci spre a-şi da sufletul din pricina 
neţărmuritei dureri care-i sfâşia inima. 

In timpul acesta cazacii ajunseră aproape până lângă el şi 
baionetele lor se şi îndreptau amenințătoare spre pieptul lui. 

Primejdia apropiată îl trezi din amorţeală şi cu un curaj 
vrednic de admirat se repezi la Verşeghin, care tocmai se 
întorsese înspre cazaci şi cu braţele sale voinice îi prinse mâinile 
pe la spate, acoperindu-şi corpul său cu trupul poliţaiului. 

— Acum n-aveţi decât să trageţi! le strigă voinicul, cazacilor. 
Odată cu mine va muri şi comandantul vostru! 

Cazacii coborâră armele, speriaţi, în vreme ce Verşeghin 
striga ca din gură de şarpe: 

— Scăpaţi-mă! Săriţi-mi în ajutor! 

Dar cazacii erau neputincioşi, căci în clipa în care doctorul 
Leonida îl prinsese în braţe pe Verşeghin, Saşa scoase la iveala 
pistolul, pe care-l adusese pentru tânărul voinic şi îndreptându-l 


spre pieptul poliţaiului, strigă: 

— La cel dintâi pas pe care-l mai faceţi, comandantul vostru 
va fi un copil al morţii! 

Cazacii se uitară uluiţi la cei doi oameni pe care îi prinseră... 
şi totuşi, se pare că nu-i prinseră! 

Pe Verşeghin îl înăbuşea mânia. 

— Lua-v-ar dracii să vă ia de tâmpiţi, nu găsiţi niciun mijloc de 
a mă scăpa? Săriţi-mi în ajutor, boilor! 

Dar niciunul dintre cazaci nu îndrăzni să se mişte, căci Saşa 
vorbise cu prea multă hotărâre şi pielea comandantului lor le 
era poate mai scumpă decât propria lor piele, deoarece ştiau 
prea bine că, dacă Verşeghin murea din pricina amestecului lor, 
pe toţi îi aştepta Siberia sau spânzurătoarea. 

Doctorul Leonida îşi dădu seama că nici vorbă nu mai putea fi 
despre salvarea lui Rimsky şi trebuia să fie fericit, dacă într-un 
chip oarecare izbutea să scape din această situaţie 
primejdioasă. 

Mulțumită curajului şi sângelui său rece, izbutise să câştige 
ceva timp, prin imobilizarea lui Verşeghin, din care îşi făcuse un 
scut. 

— Să ne retragem încet spre ieşire! îi şopti el Saşei. Şi vâră 
mâna în buzunarul surtucului meu, vei mai găsi şi acolo un 
pistol. 

Saşa făcu, după cam îi spuse doctorul Leonida şi în clipa 
următoare, ea avea şi în mâna stângă un pistol, pe care-l 
îndreptă împotriva cazacilor. 

Şi atunci, doctorul Leonida începu să se retragă încet, spre 
ieşire, fără însă de a-i da drumul lui Verşeghin, care alcătuia cel 
mai bun scut ce şi l-ar fi putut dori împotriva gloanţelor 
cazacilor. 

Când ajunseră aproape de ieşire, doctorul Leonida îi zise 
Saşei: 

— leşi în curte! 

Saşa făcu după cum o sfătuise voinicul, fără însă de a 
schimba direcţia ţevilor celor două pistoale. 

— Gata? mai întrebă tânărul doctor. 

— Da! 

— Atunci ia-o la fugă! 

În clipa aceea doctorul Leonida îl ridică în aer pe Verşeghin şi- 
| azvârli în cei patru cazaci cu atâta putere, încât trei din ei se 


rostogoliră la pământ, iar al patrulea se izbi cu capul de uşa unei 
celule. În aceeaşi clipă, tovarăşul lui Rimsky sări afară, şi închise 
uşa în urma sa, încuind-o de două ori, cu cheia, care spre 
norocul lui se găsea în broască. 

Era şi timpul să facă asta, căci cazacii, ridicându-se de la 
pământ şi începuseră să lovească în uşă cu paturile puştilor. 

— Fugi cât poţi de iute! fiecare clipă de întârziere poate să ne 
fie fatală! 

— Dar încotro? întrebă femeia, cu ochii plini de lacrimi. 

— După mine! 

— Nu văd nicio scăpare! 

— Nu trebuie să deznădăjduim! 

În timpul acesta ei fugeau cât puteau. Doctorul Leonida, care 
mergea înainte, se îndreptă înspre uşa din dos a închisorii, prin 
care se strecurase cu o noapte mai înainte. 

— Unde mergem pe aici? zise Saşa. Poarta aceasta duce la 
râu! 

— N-avem alt drum de ales! Trebuie să trecem râuleţul! 

Fără a mai zăbovi, doctorul Leonida deschise poarta, o luă în 
braţe pe Saşa care tremura ca varga şi porni cu ea prin apă. 

— Curaj, Saşa! zise el, căutând să-şi îmbărbăteze tovarăşa de 
nenorocire. Cu voinţă fermă vom scăpa! 

— Numai în mâinile lui Verşeghin de n-aş cădea! 

Cei doi fugari izbutiră să treacă apa, fără să fie observați, dar 
când ajunseră pe ţărmul celălalt, una din santinelele de pe 
terasă îi zări şi trase în ei. Spre norocul lor, noaptea nu era prea 
luminoasă, aşa că gloanţele nu-şi nimeriră ţinta. 

Saşa simţi un fior de gheaţă străbătându-i trupul. 

— Doamne, ce se va întâmpla cu noi? exclamă ea, 
deznădăjduită. 

— Curaj, curaj! Nu trebuie să pierdem speranţa! 

O nouă detunătură străbătu liniştea nopţii, dar doctorul 
Leonida nici nu se sinchisi de ea. 

— Nu te teme! îi zise el Saşei, care leşinase aproape. 
Întunericul ne ascunde... înainte, mereu înainte! 

Pe terasa închisorii, paznicii se adunaseră în număr mare şi 
împuşcăturile răsunau fără întrerupere. 

În timpul acesta, cei împotmoliţi în coridorul celulelor 
mocirloase, se luptau cu deznădejde să iasă în curte. Verşeghin 
turba de mânie. El luă puşca din mâna unui cazac şi începu sa 


lovească şi el însuşi în uşă, care în cele din urmă se prăbuşi sub 
loviturile celor patru paturi de armă. 

Verşeghin începu să strige ca un nebun. 

— După ei! Trebuie să-i prindem, cu orice preţ! 

Cazacii porniră într-o fugă sălbatică prin curte. 

Verşeghin alergă în fruntea lor. 

— O voi ucide pe femeia aceea nevrednică! 

În clipa aceea răsună cea dintâi împuşcătură de pe terasă. 

— Slavă Domnului că au fost zăriţi! 

Poarta din dos rămasă deschisă arăta drumul pe care 
apucaseră fugarii. Verşeghin se năpusti prin ea şi cazacii după 
el. 

Ajungând afară, poliţaiul le strigă cazacilor care trăgeau de pe 
terasă: 

— Pe unde au luat-o? 

— Au trecut râuleţul şi s-au înfundat în pădure! 

— După ei! urlă Verşeghin din nou, ca şi când ar fi pornit 
pentru câştigarea tuturor averilor din lume... . 

Sufletul lui ardea de dorul de răzbunare. Il rodea cumplit că 
soţia lui se întorsese împotriva sa şi vroia să le arate cazacilor 
că nici chiar cu propria sa nevastă nu este îndurător, când se 
face vinovată de călcarea poruncilor sale. El intră în râu, 
împreună cu cei patru cazaci şi le mai strigă santinelelor de pe 
terasă: 

— Să mai vină vreo patru-cinci oameni! Aduceţi şi făclii! lute! 

În timpul acesta împuşcăturile nu mai conteneau. Paznicii 
trăgeau în neştire, nu spre a-i lovi pe fugari, căci nu-i mai 
puteau vedea, ci numai spre a-i ţine mereu sub groază, ca să nu 
le lase răgaz să se odihnească. 

Paznicii chemaţi de Verşeghin coborâră în câteva minute, 
aducând cu ei, afara de făclii, şi cei doi câini poliţişti ai lui 
Verşeghin, care alergară câtva timp în dreapta şi-n stânga, până 
când se repeziră deodată, într-o direcţie anumită. 

— Pe urmele câinilor! urlă Verşeghin şi porni ca o furtună 
după cele două animale ale sale. 

În timpul acesta, Stanislau Rimsky era chinuit de gândurile 
cele mai groaznice. Cu câteva minute mai înainte se gândea la 
clipa apropiată a eliberării sale şi acum i se părea că, ni 
niciodată în viaţa lui, dar oare cât avea să mai tină această 
viaţă?, nu va putea uita clipa aceea când auzise deodată 


răcnetul lui Verşeghin, care-i risipi orice nădejde de scăpare. 

Sufletul îi era torturat de moarte la gândul că, după moartea 
căpitanului Korsakoff, aceeaşi soartă tristă îi pândea acum şi pe 
doctorul Leonida şi pe Saşa, bunul său înger păzitor. 

Şi toate acestea numai din pricina lui... şi totuşi, în zadar! 

Această a doua încercare de a-l scăpa îl încredința şi mai mult 
că este păzit cu o străşnicie care face cu neputinţă orice 
tentativă de evadare. 

În răstimp de două zile, două încercări dădură greş şi de data 
aceasta trebuia să renunţe definitiv la gândul libertăţii. Acum 
Verşeghin descoperise şi rolul pe care-l juca Saşa şi în soţia 
poliţaiului el îşi pierduse singurul sprijin de la care mai nădăjduia 
un ajutor. 

Din depărtare veneau până la el bubuiturile puştilor şi Vulturul 
Morţii se gândi cu inima îndurerată la cei doi prieteni, în jurul 
cărora şuerau acum gloanţele aducătoare de moarte. 

Mâinile lui încătuşate se împreunară şi buzele lui murmurară: 

— Doamne Dumnezeule, ajută-i şi scapă-i de la moarte. 


Fugarii pătrunseseră în pădurea care lega Dubroul cu Rudinul. 

În urma lor puştile pocneau neîntrerupt, ca spre a le reaminti 
mereu că în goana aceasta alergau pentru salvarea propriei lor 
vieţi. 

Ei înaintau necontenit, goniţi de moartea care-i urmărea pas 
cu pas. Crăcile copacilor le rupeau veşmintele, le sfâşiau 
mâinile, faţa, dar ei tot nu se opreau. 

Dacă simțeau că oboseala, istovirea, ameninţa să-i doboare, 
luptau împotriva ei cu puterea voinţei, o învingeau şi fugeau mai 
departe, mereu mai departe... 

— Dar unde fugim noi? întrebă Saşa, care de abia mai putea 
gâfâi. 

— La prietenii Vulturului Morţii! 

— Şi acolo nu ne poate ajunge mânia lui Verşeghin? 

— Nu! Acolo suntem la adăpost... şi toţi te vom înconjura cu 
dragoste şi recunoştinţă, pentru jertfa pe care ai adus-o pentru 
el! 


— Vai, Doamne... ce se va întâmpla cu el? 

— Cu Vulturul Morţii? 

— Da! 

— Saşa... acum trebuie să scăpăm noi... pentru ca mai târziu 
să-l putem scăpa şi pe el... După ce vom fi ajuns... la 
ascunzătoare... vom făuri un nou plan... 

Fugeau mereu, adunându-şi toate puterile, dar doctorul 
Leonida observă, că Saşa alerga tot mai încet, silindu-l şi pe el 
să-şi încetineze paşii. 

— Saşa, nu mai poţi? întrebă el odată, văzând că soţia lui 
Verşeghin deabia se mai târăşte. 

— AŞ vrea... aş vrea să mă odihnesc! 

— Doamne, dar acum, când trebuie să fugim? 

Din când în când, în depărtare şi începuseră să se zărească 
luminile făcliilor printre copaci. 

— Priveşte... urmăritorii se apropie! 

— Nu mai pot... gâfâi Saşa. Lasă-mă aici. Fugi singur mai 
departe! 

— Cum poţi vorbi aşa ceva? Pe dumneata să te las, care ţi-ai 
primejduit viaţa spre a-l salva pe Stanislau Rimsky? Niciodată! 

Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, luă femeia în braţe şi aşa 
fugi cu ea mai departe. Fireşte că acum nu mai putea să fugă 
tot atât de iute ca mai înainte, dar doctorul Leonida nu s-ar fi 
despărţit pentru nimic în lume de Saşa. 

El se mai oprea din când în când, spre a mai răsufla, apoi 
pornea din nou. 

— Lumina făcliilor se mărea tot mai mult şi lătratul câinilor se 
apropia tot mai tare. 

Încăpăţânata urmărire mări şi mai mult puterea de rezistenţă 
a tânărului voinic. El alerga nebuneşte, dar în fuga aceasta 
deznădăjduită se împiedică într-o rădăcină de copac şi căzu cât 
colo, împreună cu Saşa. 

Amândoi se loviră destul de rău, se zgâriară şi mai tare pe 
mâini, pe faţă, şi până să se ridice spre a porni din nou, trecură 
câteva minute, timp în care urmăritorii se apropiară şi mai mult. 

Saşa se ruga cu lacrimi în ochi: 

— Te implor, doctore, lasă-mă aici, căci şi aşa ne vor ajunge! 
În schimb, dacă vor da peste mine, dumneata mai câştigi câteva 
minute, timp în care te poţi îndepărta şi poate chiar ascunde 
undeva! 


— Nu se poate! răspunse doctorul Leonida cu hotărâre şi se şi 
aplecă s-o ia în braţe din nou, când lătratul foarte apropiat al 
câinilor îl făcu să-şi schimbe gândul. Îşi scoase din buzunar 
pistolul cu două ţevi şi aşteptă până ce câinii ajunseră mai 
aproape de el. 

După aceea noaptea fu spintecată de două detunături care 
răsunară una după alta şi cei doi câini, care alergau ca nişte 
săgeți se rostogoliră la pământ. 

Gloanţele doctorului Leonida nu dădură greş. 

— De aceştia măcar am scăpat! exclamă el, mulţumit. 

Cazacii erau încă departe, dar gloanţele lor începură să şuiere 
din nou, în urma celor două împuşcături ale voinicului. 

Acum însă, doctorul Leonida înainta, tot mai greu, în vreme ce 
urmăritorii se apropiau tot mai tare de el şi în curând strigătele 
şi blestemele lor ajunseră la urechile fugarilor. 

Cu toate acestea, prietenii lui Rimsky se văzură nevoiţi să 
facă un nou popas, după care Saşa spuse că se mai odihnise şi 
că va putea reîncepe fuga, poate că astfel vor înainta mai 
repede. 

Doctorul Leonida se învoi şi acum o luară la goană unul lângă 
altul, în cumplita ploaie de goanţe, care putea să-i ucidă dintr-o 
clipă într-alta. 

Deodată voinicul băgă de seamă că Saşa rămâne iarăşi în 
urmă. 

— Nu mai poţi merge, eşti istovită, Saşa? 

— Nu mă doboară oboseala, îngână ea, cu faţa albă ca varul. 

— Ci? 

— Sunt... 

— Te-au rănit? 

— Aşa mi se pare! Sunt plină de sânge! 

Doctorul Leonida se opri, împietrit. 

Un glonte o nimerise într-adevăr pe Saşa în umăr. Doctorul 
Leonida se gândea cum să facă să lege rana, când Saşa zise, cu 
voce rugătoare: 

— Te implor, doctore, lasă-mă aici, căci eu şi aşa nu pot 
merge mai departe! 

— Nu pot să te las aici! 

— Nu cred să mă ucidă! Caută de scapă dumneata! 

Dar voinicul nu voia să audă de aşa ceva, cu toate că urletele 
cazacilor şi pârâiturile puştilor se apropiau tot mai mult. Dacă se 


mai încăpăţânează câteva minute, cazacii pun mâna pe el. 

— Du-te! Pleacă!... Gândeşte-te la Rimsky... 

Cuvintele acestea fură hotărâtoare. Doctorul îşi dădu seama 
că Saşa nu mai poate merge înainte şi înţelese ca, rămânând pe 
loc, urma să cadă în captivitatea lui Verşeghin, sau poate să fie 
chiar împuşcat şi prin aceasta nu folosea cu nimic cauzei 
Vulturului Morţii, ba dimpotrivă, îi lăsa pe ceilalţi tovarăşi fără 
ştiri, aşa că nici ei n-ar fi ştiut ce se întâmplase şi ar fi zăbovit cu 
o nouă încercare de salvare a căpitanului, poate până când ar fi 
fost prea târziu. 

Gândindu-se la toate acestea, îşi zise că Saşa avea dreptate şi 
luându-şi rămas bun, o rupse de fugă. 

Tocmai la timp, căci peste câteva minute cazacii sosiră la fata 
locului şi Verşeghin rămase încremenii lângă trupul căzut în 
nesimţire al soţiei sale. 

La vederea sângelui se speria. Deabia acum îşi dădu seama 
că pornise în urmărirea aceleia pe care o iubea nebuneşte, cu 
toate greşelile pe care le săvârşise împotriva lui. Inima însă nu i 
se înmuie deloc, în privinţa aceluia, care o amăgise pe Saşa să 
se ridice împotriva lui şi în vreme ce el rămase lângă trupul în 
aparerenţă neînsufleţit al soţiei sale, trimise cazacii în urmărirea 
doctorului Leonida. 

— Mai departe! Mai departe! Ce căscaţi gura aici? Porniţi după 
el, căci altfel câştigă timp şi ne scapă din mână! 

Cazacii se repeziră din nou pe urmele fugarului şi doctorul 
Leonida, care era din ce în ce mai obosit, auzi iarăşi strigătele 
copoilor şi pârâitul puştilor în urma sa. Şi cetatea Rudinului era 
departe încă, şi mai avea mult până să ajungă sub scutul 
ocrotitor al prietenilor săi. 

Cazacii nu aveau în urma lor oboseala a două nopţi de 
nesomn, rezistau mai bine la fugă şi se apropiau de el văzând cu 
ochii. 

Deodată, auzi în spatele său o voce, care striga: 

— Stai, căci de nu, te culcăm la pământ! 

Dar voinicul fugi cu şi mai multă îndârjire, în vreme ce 
gloanţele şuierau sinistru în jurul său. 

Alerga atât de iute, încât picioarele deabia îi mai atingeau 
pământul. 

Deodată însă, se împiedică din nou şi căzu la pământ, cât era 
de lung. 


Încercă să se ridice, dar nu putu. 

Acum îşi dădu seama că totul se sfârşise. 

Ştia că peste câteva minute urmăritorii îl vor ajunge şi vor fi 
neîndurători cu el. 

Se îngrozi, gândindu-se la soarta, care-l aştepta. Văzând că 
nu mai are nicio scăpare, îşi închise ochii şi-şi aşteptă sfârşitul, 
cu resemnare. 

Deodată se auzi o nouă pârâitură de puşti. 

Dar detunăturile veneau din partea opusă direcţiei de unde 
trebuiau să sosească urmăritorii. Doctorul Leonida îşi ridică 
puţin capul şi uitându-se în jurul său, i se păru cu zăreşte în 
dosul unui copac chipul lui Severin... 

Detunăturile se repetau necontenit şi câţiva cazaci se 
prăbuşiră la pământ, cu urlete sălbatice de durere. Tovarăşii lor 
o luară la goană, fugind mâncând pământul. 

Din pricina prea marii încordări trupeşti şi sufleteşti, doctorul 
Leondia îşi pierdu cunoştinţa, de îndată ce începu neaşteptata 
încăierare. 

Deşteptându-se, el nu putea să-şi dea seama cât zăcuse în 
nesimţire, dar în locul sentimentului de groază cu care leşinase, 
acum simţi o bucurie nespusă, când se văzu înconjurat de 
chipuri cunoscute şi dragi. 

Severin... Micislav... Dan Dragomir.. Lew Vlasovici. 

— Cum aţi ajuns voi aici? întrebă el, uluit. 

— Linişteşte-te, prietene! îi zise Dan Dragomir, aplecându-se 
peste el. Suntem lângă tine şi primejdia a trecut. 

Dar nervii bietului doctor Leonida erau istoviţi cu desăvârşire. 
Frământările ultimelor două zile fuseseră prea mari pentru a nu 
lăsa urme, chiar şi într-o constituţie atât de oţelită ca aceea a 
tovarăşului Vulturului Morţii. 

El vru să vorbească, dar nu putu, vru sa se ridice, dar nu 
izbuti să se ţină pe picioare. 

În timpul acesta prietenii îi copleşeau cu întrebările lor: 

— Ce este cu căpitanul? 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Unde este Korsakoff? 

— Cine te urmărea? 

Doctorul Leonida ar fi vrut să răspundă la fiecare din aceste 
întrebări, dar nu putu la niciuna. Înaintea ochilor săi se făcu 
iarăşi beznă, capul îi căzu într-o parte şi-şi pierdu din nou 


cunoştinţa, îngânând câteva frânturi de fraze: 

— Rimsky... celula mocirloasă... nu se poate... Verşeghin... s-a 
sfârşit! 

Prietenii Vulturului Morţii se uitară înlemniţi unul la altul. 

— Mi-e teamă că s-a întâmplat o mare nenorocire, zise Dan 
Dragomir, cu inima strânsă. 

După aceea voinicii ridicară trupul nemişcat al doctorului 
Leonida şi-l duseră în Cuibul Vulturilor, unde se aşezară îndată 
să-şi readucă la viaţă tovarăşul regăsit în împrejurări atât de 
neînţelese pentru ei. 


CAPITOLUL 22 
SIBERIA 


Oriunde se îndreaptă privirea apare numai o nesfârşită 
câmpie de zăpadă. Cei ce locuiesc în ţinutul acesta nu cunosc 
primăvara. Frigul începe toamna, de timpuriu şi nu se mai 
înmoaie, până târziu, spre vară, când vânturile sunt ceva mai 
puţin îngheţate, totuşi, nu îndeajuns spre a putea asemui 
această parte a anului, cu începuturile primăverii de la noi. 

Siberia! 

Câte inimi nu se strâng, câţi pumni nu se încleştează la auzul 
acestui cuvânt. 

Siberia! 

Ce rece sună, câte grozăvii nu trezeşte în minte, chiar şi 
numai pomenirea acestui cuvânt? Dar ce poate să le amintească 
acelora, care au fost azvârliţi de soartă în această parte 
îndepărtată a Rusiei? 

Şi câţi sunt de numeroşi aceia pe care destinul i-a aruncat 
acolo şi din inima cărora s-a stins pentru totdeauna nădejdea că 
vor mai revedea primăvara, că vor mai fi vreodată fericiţi? 

Siberia! 

Câte drumuri nu s-au sfârşit în acest pământ trist, unde râsul 
nu se cunoaşte, unde oamenii nu ştiu să zâmbească, unde nu 
cresc decât lacrimi, tristeţe şi durere! 

De câte ori a fost străbătut pământul Rusiei de caravane de 
robi, legaţi în lanţuri, robi care cu trupul şi sufletul sângerând, 
îngheţaţi de frig şi loviți fără milă de cnuturile cazacilor, erau 


mânaţi ca o ciurdă de vite, spre această ţară a morţii! Şi cine ar 
putea spune, câţi din cei smulşi din sânul familiilor lor, ajungeau 
până pe acest pământ al groazei, cine i-ar putea număra pe toţi 
aceia, care ne mai putându-şi târî lanţurile, erau lăsaţi în 
mijlocul câmpiilor neşfârşite de zăpadă, cu mâinile şi picioarele 
încătuşate, pradă fiarelor sălbatice? 

Pâlcurile celor trimişi în minele de plumb ale Siriei nu se mai 

sfârşeau niciodată şi cei mai mulţi surghiuniţi proveneau din 
Polonia subjugată de atotputernica Rusie. Era îndeajuns să-ţi 
exprimi dorinţa de a vedea Polonia eliberată de sub stăpânirea 
rusească, era îndeajuns, de imulte ori, să ai un duşman, care să 
te pârască pe nedrept că ai fi conspirator, pentru a fi smuls de 
lângă ai tăi şi a fi trimis în Siberia în minele de plumb, unde nu 
era odihnă, unde nu se cunoştea ziua de sărbătoare, unde 
prizonierii trebuiau să muncească zi de zi, din zori şi până în 
noapte, sub lpviturile de cnut ale cazacilor mai nemiloşi decât 
fiarele sălbatice. 
Aerul otrăvit de emanaţiile plumbului, lipsurile de tot soiul, 
neîndurarea paznicilor care nu-i lăsau să se odihnească o clipă, 
nici chiar pe aceia pe care nu-i mai despărţeau de moarte decât 
câteva ceasuri, nimiceau chiar şi constituţiile cele mai voinice, 
aşa că erau foarte puţini robi care apucau să trăiască mai mult 
de trei-patru ani. 

Şi lângă colibele dărăpănate ale robilor, se întindea cimitirul, 
în care morţii zăceau cu miile fără cruce, fără vreun semn 
deasupra ridicătorii de pământ unde nu era zi să nu fie îngropat 
câte unul sau mai mulţi prizonieri, unde îşi dormeau somnul de 
veci mii şi zeci de mii de nenorociţi, pe care o mamă, un copil, 
sau o soţie, tot îi mai aşteptau cu nerăbdare, nădăjduind mereu 
în sosirea zilei revederii. 


Aici târâse stăpânirea țarilor pe prinţul Adam Poniatowsky, şi 
pe Mioara Comăneanu, care tânjeau de luni de zile în tabăra de 
prizonieri din Sadova, punctul cel mai îndepărtat al Siberiei. 

Pe vremea aceea Sadova era una din cele mai însemnate 


tabere de prizonieri ale Siberiei, care se întindeau de-a lungul 
vestitelor mine de plumb ale Sadovei şi unde numărul robilor 
era întotdeauna mai mare de cinci sute. 

Prinţul Adam Poniatowsky, mândrul, bogatul şi vestitul urmaş 
al unei familii foarte vechi poloneze, n-ar fi crezut niciodată că 
va ajunge şi el în tabăra de la Sadova. Chiar şi în drum spre 
Siberia, el tot mai nădăjduia că prietenii săi cu trecere la curtea 
din Petrograd, vor izbuti să dobândească punerea sa în libertate. 

Nădejdea aceasta însă i se risipi şi ea, când într-o bună zi se 
văzu prizonierul taberei din Sadova, unde avea timp destul să se 
gândească la necredinţa prietenilor săi. 

Cu toate acestea, mulţi dintre marii prieteni ai prinţului 
interveniseră la curtea ţarului, pentru graţierea capului familiei 
Poniatowsky, una din personalitătile cele mai de seamă ale 
Poloniei, a cărui surghiunire în Siberia era o ruşine pentru Rusia. 

Dar orice încercare rămase în zadar. Guvernul din Petrograd 
se împotrivea cu încăpățânare graţierii prinţului şi dacă tot se 
mai găsea cineva, care să ia apărarea surghiunitului, i se 
răspundea: 

— Prințului Poniatowsky i s-a îngăduit să se înapoieze în 
Rusia, numai cu condiţia să nu se mai amestece în niciun fel de 
mişcare politică. Prinţul însă nu s-a ţinut de această condiţiune, 
veşnic era în legătură cu oameni cunoscuţi ca revoluționari, 
conspira împotriva Rusiei şi făcea tot ce-i stătea în putinţă, spre 
a vedea Polonia despărțită de Coroana Ţarilor. In asemenea 
împrejurări, prinţul Poniatowsky şi-a meritat soarta. Guvernul nu 
poate să facă deosebire între vinovat şi nevinovat. Prinţul 
Poniatowsky este un revoluţionar şi locul revoluţionarilor e în 
Siberia! 

Şi în loc ca aceste încercări să fi avut vreun rezultat bun, ele 
înrăutăţiră şi mai mult situaţia prinţului. Guvernul din Petrograd, 
şi aceasta mai ales în urma intervenţiei contelui Gorciacov, 
trimise poruncă la comandamentul taberei din Sadova, să nu se 
facă nicio deosebire între prinţul Poniatowsky şi ceilalţi prizonieri 
şi să fie tratat la fel cu cel din urmă rob al taberei. 

Aşa că, ajungând în Siberia trebui să ia şi el târnăcopul în 
mână, la fel cu cel din urmă mujic, pe care soarta îl aruncase în 
această ţară a morţii. 

Dar marele erou naţional al Poloniei primi cu resemnare şi 
această umilire, deoarece ştia că martiriul acesta îl suferea 


pentru mărirea şi libertatea patriei sale scumpe. Nu cârtea, nu 
se plângea, lucra la fel cu ceilalţi, cât îl lăsau puterile şi nu se 
răzvrătea nici chiar atunci când paznicii îl loveau fără milă cu 
cnutul. 

Singura lui mângâiere în această tristă situaţie, erau clipele 
când stătea de vorbă cu Mioara Comăneanu. În timpul lungului 
drum din Varşovia şi până la Sadova, prinţul îndrăgise foarte 
mult pe fina şi buna româncă, care mereu se trudea sa alunge 
amărăciunea martirului, ca şi când ea n-ar fi suferit la fel cu el, 
ba poate chiar mai mult, căci ea nu era decât o femeie. 

Ajunşi la Sadova însă, trebuiră să se despartă. 

Marea tabără de prizonieri era alcătuită din nenumărate 
colibe, aşezate înăuntrul unui zid înalt de doi metri şi jumătate, 
colibe pe care prizonierii trebuiau să le ridice cu mâinile lor. 
Inăuntrul zidului se ridicau vreo sută cincizeci de asemenea 
colibe, zidite ca vai de lume, din pricina nepriceperii şi a lipsei 
de materiale, colibe în care prizonierii locuiau câte trei, de multe 
ori chiar şi câte patru. Tabăra era împărţită în două, de o parte 
femeile, de cealaltă bărbaţii. 

In apropierea taberei se ridicau locuinţele paznicilor şi ale 
ofiţerilor de cazaci, cazarma cazacilor, grajdurile și 
dependinţele. Fireşte că toate acestea erau clădiri ridicate cu 
îngrijire, din piatră, şi cel din urmă grajd era un palat, pe lângă 
cea mai frumoasă coliba de rob. 

lnăuntrul acestui zid de piatră se scurgea viaţa prizonierilor. 
Ce era dincolo de zid, nu mai exista pentru ei. 


* 
XX 


Robii Siberiei se gândeau adeseori la fugă, dar din 
nenumăratele planuri, foarte puţine ajungeau să fie duse la 
îndeplinire şi din cele duse la îndeplinire, de-abia izbuteau unul 
sau două. 

Prizonierii taberei erau foarte sever supraveghiaţi, santinelele 
înarmate ocoleau mereu zidul înalt de piatră şi apoi, chiar dacă 
vreun rob izbutea să treacă dincolo de zid, la ce-i folosea? 

Cale de poşte în jurui Sadovei nu exista nicio locuinţă 
omenească. Numai nesfârşita câmpie de zăpadă, pustiul rece şi 


alb, în care fugarul se rătăcea uşor, murind de foame, sau 
pierind sfâşiat de fiare. 

O soartă înfiorătoare îi aştepta pe prizonieri, de abia după ce 
părăseau tabăra din Sadova. Chiar dacă ajungeau să treacă 
peste toate primejdiile câmpiei de zăpadă, ei erau departe de a 
fi scăpaţi, căci dacă întâlneau oameni în calea lor, aceştia, în loc 
să-i ajute să fugă mai departe, îi prindeau şi-i aduceau înapoi în 
tabăra de la Sadova. Comandamentul taberei plătea pentru 
fiecare prizonier adus înapoi, câte zece ruble şi suma aceasta 
era mai hotărâtoare pentru popoarele nomade ale Asiei, decât 
orice rugăminte sau implorare deznădăjduită a prizonierului. 

Şi ce-l aştepta pe fugar, când era readus în tabără? 

Viaţa lui atârna de comandantul taberei din Sadova. Dacă se 
întâmpla să fie în toane bune, atunci poruncea să fie bătut cu 
cnutul, până când trupul nenorocitului nu mai era, decât un 
morman de carne sângerândă ce atârna în fâşii. Dacă nu era în 
toane bune, îl punea la zid şi-l împuşca. 

Cimitirul prizonierilor se mai îmbogăţea atunci cu o groapă 
fără cruce. 

Nimeni nu-i cerea socoteală despre viaţa prizonierilor. 


Aşadar, aici ajunseră prinţul Adam Poniatowsky şi cu Mioara 
Comăneanu. Aici nimeni nu se mai interesa de numele lor. Li se 
dădea un număr şi sub numărul acesta trebuiau să lucreze zi de 
zi, din zori şi până în noapte. 

Un singur noroc avuseră şi ei. De când veniseră în Siberia, 
frigul se mai înmuiase şi câteva zile însorite mai încălziră puţin 
ţinutul acesta, în care ivirea soarelui pe cer însemna o 
adevărată raritate. 

Râul Sad, care trecea pe lângă Sadova, se umflase din pricina 
topirii zăpezii şi apa pătrunsese şi în minele de plumb. In 
asemenea împrejurări munca în mine trebui să fie suspendată şi 
robii fură însărcinaţi să scoată apa din adâncimile pământului. 
Pe vremea aceea nu se cunoşteau încă pompele de supt apa şi 
prizonierii erau siliţi să lucreze cu găleți, pe care le treceau din 
mână în mână. 


Munca aceasta era istovitoare, dar prizonierul n-avea voie să 
se odihnească nici o singură clipă, căci cnutul paznicului şi 
cădea pe spinarea lui. 

— O sută nouăzeci şi patru, nu dormi! 

Şi nenorocitul rob şi ţipă, căci cnutul supraveghetorului îi şi 
spintecase pielea de pe obraz. 

— Optzeci şi şase, mai iute! 

Şi cnutul şuieră din nou. 

Aşa mergeau lucrurile pe toată linia. 

Unul din paznici se apropie de robul cate purtai numărul 146 
şi ridicând ameninţător cnutul cu cinci braţe, se răsti: 

— Nu-mi ridica găleata aia cu atâtea ifose, căci nici tu nu eşti 
mai mult, decât ceilalţi robi, câine polonez!... 

Şi prinţul Poniatowsky, prizonierul însemnat cu numărul 146, 
trebui să îndure această înjosire şi să dea mai departe găleata 
cu apă cenuşie, apoi să se întoarcă, să primească alta, de la 
vecinul său din stânga şi s-o treacă celui din dreapta. 

Şi lucrul mergea înainte, din mână în mână, din ceas în ceas. 

Prinţul Poniatowsky nu răsuflă mai uşurat, decât numai 
atunci, când paznicul trecu mai încolo, spre a se răsti la alt 
prizonier. 

— Ce mi te clătini aici, ca o curcă beată? strigă el. 

— lartă-mă, tătucă, dar stau aici de la ceasurile cinci de 
dimineaţă şi picioarele nu mă mai ţin! 

— Nu cumva ai vrea să-ţi aduc un scaun? răspunse paznicul, 
batjocoritor şi lovi cu cnutul în nenorocitul bătrân, care urlă de 
durere. 

După aceea se duse mai departe, căci mai încolo se observa o 
mişcare oarecare. 

— Ce s-a întâmplat aici? strigă el. 

O femeie mai în vârstă zăcea nemişcată la pământ. De îndată 
ce ajunse acolo, paznicul îi şi dădu o lovitură de cnut. 

— Scoală de-acolo! 

Dar femeia nu se mişcă. 

— N-auzi, vită, scoală de-acolo? 

Şi iarăşi lovi cu cnutul, iar apoi îi mai dădu şi un picior, în 
urma căruia trupul femeii se întoarse cu faţa în sus, lăsând săi 
se vadă ochii sticloşi. 

— A murit! ţipă unul din prizonieri. 

— Ce urli, dobitocule? Mai bine puneţi mâna şi scoateţi-o de 


aici! 

Câţiva robi se aplecară şi ridicară de la pământ, trupul 
neînsufleţit al bătrânei. 

Numărul morţilor taberei din Sadova mai spori cu unul. 

După aceea, paznicul se plimbă din nou printre prizonieri, ca 
şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Cnutul din mâna lui cădea 
necontenit pe bieţii prizonieri ai minelor de plumb, care îndurau 
fără să crâcnească această dureroasă înjosire. 

Deodată, unul din robi scăpă găleata din mână şi apa se 
vărsă, tocmai pe picioarele paznicului. 

Ladinoff, căci prizonierii rosteau cu groază numele acestui 
paznic urât de moarte, se înfurie ca un câine turbat. 

— Ce-ai făcut, măgarule? 

Dar prizonierul nu se sinchisi de ameninţarea paznicului, nu-i 
păsă de cnutul, care şuera prin văzduh, ci învârtindu-se într-un 
picior, striga, cu voce răguşită, animalică: 

— Ţarul... ţarul... vine ţarul, aici... în mijlocul nostru... 

Ladinoff lăsă cnutul să cadă pe trupul prizonierului, dar 
acesta, ca şi când nici n-ar fi simţit cumplita lovitură, urmă să 
strige: 

— Şi ţarul va fi rob... îl vor lovi şi pe ţar... vine ţarul... ţarul... 

Strigătele lui atraseră acolo încă doi supraveghetori. 

Ladinoff se uita rânjind la rob. 

— Ce-i cu ăsta? întrebă Harkin, un alt paznic. 

— A înnebunit! 

Cu chiu cu vai, paznicii îl înşfăcară pe nebun, îl duseră în una 
din clădirile care slujeau de dependinţe şi-l aruncară într-o 
cămară întunecoasă, unde îl lăsară în voia soartei. 

În vreme ce supraveghetorii erau ocupați cu ducerea 
nebunului, prizonierii se mai odihniră puţin şi mai schimbară 
câteva vorbe între ei, căci în timpul lucrului nu era îngăduit să 
se stea de vorbă. 

Prinţul Poniatowsky se duse lângă Mioara Comăncunu, care se 
găsea în apropierea lui. 

— E mult, copila mea, de când n-am mai putut sta de vorbă! 
Spune-mi, cum îţi mai treci zilele? 

— Cum pot sa treacă în Sadova, prinţe Poniatowsky! răspunse 
Mioara Comăneanu, pe faţă cu o neţărmurită amărăciune. 

— Ce bine ar fi, dacă am putea să stăm odată de vorbă mai 
mult! Cine ştie, dacă n-am găsi vreun mijloc de scăpare! 


— Totul este în zadar, prinţe! răspunse deznădăjduita 
româncă de pe al cărui chip frumos dispăruseră bujorii. 

— Ascultă, Mioara... una din zilele acestea... după lucru... vino 
până în coliba mea.. Tovarăşii de colibă... sunt oameni de 
încredere... nu te vortrăda... 

Mioara strânse cu recunoştinţă mâna prinţului. 

— Poate chiar astă seară... prinţe Poniatowsky! Mai departe 
nu putu să urmeze, căci prizonierii zăriră apropierea paznicilor şi 
se împrăştiară în grabă, spre a-şi vedea de lucru. 

Dar ochilor ageri ai lui Ladinoff nu-i scăpase scena petrecută 
între româncă şi prinţul Poniatowsky. Întorcându-se, se duse de- 
a dreptul la Mioara Comăneanu. Biata româncă se sperie când 
văzu apropierea paznicului recunoscut pentru cruzimea sa şi-şi 
văzu de lucru, cu toată râvna. 

Ladinoff se opri în faţa ei şi-şi holbă ochii, fără să spună un 
cuvânt asupra frumoasei fete, care nu îndrăznea să-şi ridice 
privirile la el. 

— Aşadar, astfel stau lucrurile, fetiţo! zise el într-un târziu, 
zâmbind batjocoritor. Acum ştiu de ce nu vrei să dai ascultare 
cuvintelor mele. Bătrânul îţi trage clopotele... blestematul de 
146! 

Mioara nu răspunse. Nu era decât o simplă prizonieră în 
îndepărtata Siberie, un nimeni fără nume, un număr printre sute 
de numere, cu toate acestea, oricât era de umilită şi nenorocită, 
se simţea cu mult superioară lui Ladinoff şi crezu că nu este 
vrednic de ea, să-i răspundă. 

Dar Ladinoff nu era omul care să se lasă înrâurit de o 
asemenea nepăsare şi urmă să zică, pe acelaşi ton batjocoritor: 

— Acum ştiu de ce eşti atât de rece faţă de mine! Dar fii pe 
pace, voi şti eu să vă tai cheful de a mai unelti în spatele meu! 

Îi mai aruncă o privire plină de înţeles, apoi se duse mai 
departe. 

Josnica bănuială a lui Ladinoff umplu cu amărăciune sufletul 
Mioarei. Acum simţea cât era de singură, cât era de părăsită şi 
de ameninţată de primejdii. 

În asemenea ocazii, când simţea lipsa unui braţ ocrotitor, se 
gândea şi mai mult la Stanislau Rimsky, care era totul pentru ea 
în lumea aceasta. 

Adeseori, în nopţile de nesomn, chipul iubitului se ivea 
înaintea ochilor săi obosiţi şi plânşi şi de fiecare dată o chinuia 


întrebarea: Oare ce se va fi întâmplat cu Vulturul Morţii? Mai 
trăieşte... sau va fi murit? 

Dacă ar fi putut să aibă vreo veste de la el! Atunci ar fi 
îndurat cu mai multa uşurinţă, toate umilinţele şi lipsurile de tot 
soiul, căci atunci ar fi putut nădăjdui măcar, că poate, odată şi 
odată tot avea să se sfârşească cu iadul din Sadova şi tot avea 
să mai cunoască şi ea clipe de fericire. 

Dar aşa! Trebuia să-şi trăiască zilele cu încredințarea că 
libertatea şi fericirea erau lucruri la care ea nu mai avea dreptul 
să nădăjduiască. 


CAPITOLUL 23 
UN PRIETEN MISTERIOS 


— Ce să se fi întâmplat? 

— Dumnezeu singur poate să ştie! 

— Ce să fie cu căpitanul? 

— Unde să fi rămas Korsakoff? 

— Mai încet, îşi revine în fire! 

— Cum respiră de greu! 

Acestea erau întrebările care frământau mintea credincioşilor 
prieteni ai Vulturului Morţii, care stăteau nedumeriţi şi trişti în 
jurul doctorului Leonida, care nu-şi revenise încă în simţiri. 

Ludovica aduse o sticlă cu oţet. Pe care i-o puse la nas şi 
aceasta folosi, căci tânărul doctor îşi deschise ochii şi privi uluit 
în jurul său. 

La început nu putu să-şi dea seama unde se găseşte, 
deoarece zbuciumul din ultimele zile îi zdruncinase nervii atât 
de mult, încât nu putu să-şi mai amintească de ceea ce se 
petrecuse cu el. Zărind însă chipurile cunoscute ale prietenilor 
lui în jurul său, memoria îi reveni încetul cu încetul şi îşi aduse 
aminte de fuga deznădăjduită prin pădure, de împuşcăturile 
cazacilor, de rănirea Saşei şi apoi de neaşteptatul contraatac, 
care-l scăpă din mâinile urmăritorilor. 

— Oare să fie adevărat? Sunt acasă la noi? întrebă el încet, 
obosit. 

— Aici eşti, doctore, aici! îi răspunse Dan Dragomir, 
strângându-i mâna cu căldură. 

Doctorul Leonida se ridică în capul oaselor şi-şi duse mâna la 
frunte. 


— Spune-ne, ce s-a întâmplat? întrebă românul. Ardem de 
nerăbdare să ştim ce s-a întâmplat cu tine, cu căpitanul, cu 
Korsakoff şi cine erau aceia care te urmăreau prin pădurea 
Rudinului. 

Doctorul Leonida ceru un pahar cu vin, pe care îl bău cu nesat 
şi după ce se simţi mai întărit, răspunse: 

— Căpitanul... tot în temniţa Dubroului a rămas, cu toate că 
am încercat de două ori să-l scăpăm. 

O durere nespusă se întipări pe chipurile prietenilor Vulturului 
Morţii. 

— Dar cu Korsakoff ce este? întrebă Severin. 

Două lacrimi se iviră în ochii doctorului Leonida. 

— A căzut la prima încercare... 

— A murit? 

Doctorul Leonida dădu mut din cap. 

Vestea aceasta căzu ca un trăsnet asupra voinicilor. Era 
pentru prima oară că unul de-ai lor cădea. Toate primejdiile, 
toate încercările soartei le trecuseră fără pierderi, până atunci. 
Acum se dusese unul de-ai lor. Cel mai proaspăt în trupă, este 
adevărat, dar nu cel mai puţin iubit. 

O linişte mormântală se lăsă pe ascunzătoarea din Cuibul 
Vulturilor. 

Doctorul Leonida nu putu să urmeze decât mai târziu, spre a 
povesti toate cele întâmplate în închisoarea Dubroului, în decurs 
de două zile şi două nopţi. Sfârşind, el se adresă astfel 
prietenilor săi: 

— Acum este rândul vostru să-mi spuneţi, cum m-aţi scăpat 
din mâinile urmăritorilor. Mie mi se pare că numai unei minuni 
pot să mulţumesc că mai sunt în viaţă! 

— Ai dreptate, zise Dan Dragomir. Numai unei minuni îi poţi 
mulţumi că te-am scăpat! 

— Nu înţeleg! 

— Vei înţelege îndată, când îţi voi povesti ciudata întâmplare 
care s-a petrecut astăzi de dimineaţă. 

— Vorbeşte! 

— leri noapte ne-am culcat foarte târziu. Somnul nu voia să 
ne cuprindă ochii, din pricina îngrijorării care ne frământa 
sufletul din cauza voastră. Cu toate că ştiam prea bine cât de 
grea era însărcinarea pe care v-o luaserăţi, totuşi, toţi eram 
încredinţaţi că Vulturul Morţii se va întoarce la noi, încă în ziua 


plecării voastre. Dar ziua trecu, fără să vă înapoiaţi. Nu ne 
înduram să ne culcăm, nădăjduind să vă auzim venind în fiecare 
clipă. Trecuse de miezul nopţii, când în sfârşit, hotărârăm să no 
odihnim. Dimineaţa am fost treziţi din somn de ţipătul 
înspăimântat al Ludovicăi. 

Doctorul Leonida se uita foarte mirat la tovarăşii lui, ale căror 
chipuri erau nespus de serioase. 

— Dar ce s-a întâmplat?... Vorbiţi! 

— După cum ştii şi tu, Ludovica este aceea, care se scoală 
mai de dimineaţă, dintre noi, spre a pregăti cele necesare. 
Astăzi de dimineaţă s-a întâmplat la fel. Ludovica pregătea 
cafeaua cu lapte, pe masa când deodată zări o foaie de hârtie. O 
luă în mână, o citi şi atunci, un țipăt de groază îi ieşi de pe buze. 
Toţi am sărit din pat şi am citit pe rând cele scrise pe fiţuica 
aceea, iat-o, citeşte-o şi tu! 

Cu aceste cuvinte, Dan Dragomir scoase din buzunar o foaie 
de hârtie, pe care i-o inmână doctorului Leonida. 

Era o bucată de hârtie îngălbenită, veche, foarte veche şi pe 
ea erau mâzgălite următoarele rânduri: 

„Cineva, pe care-l iubiţi mult, se găseşte în mare primejdie. 
Dacă voiţi să-l scăpaţi, ieşiţi-i înainte, în pădurea Rudinului, 
mergând spre Dubro...” 

Doctorul Leonida rămase cu privirea pironită pe foaia de 
hârtie. Scrisul de pe ea îi era necunoscut. Ochii lui miraţi se 
îndreptară spre Dan Dragomir. 

— Şi noi am rămas tot atât de miraţi ca şi tu acum! Este de 
neînțeles, cum a putut să ajungă pe masă. La miezul nopţii când 
ne-am culcat nu era acolo, aşa că numai în decursul nopţii a fost 
pusă pe masă. 

— Dar cine să fi fost aici, în timpul nopţii? întrebă doctorul 
Leonida. 

— Uite o întrebare, la care nici noi n-am putut răspunde şi 
cred că nici nu vom putea răspunde vreodată. Este ciudat ca 
niciunul din noi să nu se trezească la zgomotul făcut de acest 
misterios necunoscut şi apoi, cine să ne cunoască 
ascunzătoarea? 

— E de neînțeles! mormăi doctorul Leonida. 

Ajunşi în stăpânirea misterioasei foi de hârtie, ne-am luat 
puştile şi am pornit la drum, fără întârziere. În curând ne-a fost 
dat să vedem că, tainica scrisoare nu minţise. In pădurea 


Rudinului auzirăm nenumărate împuşcături şi apoi văzurăm un 
om care fugea deznădăjduit. Erai tu! 

— Şi după aceea? 

— Indată ce ne-au simţit, cazacii au luat-o la goană iar noi te- 
am adus în ascunzătoare. 

Doctorul Leonida tot mai ţinea în mână misterioasa foaie de 
hârtie şi se uita mirat, la scrisul acela necunoscut. 

— Cine s-o fi scris? se întrebă el. 

Deodată îi veni în minte un nume: Prinţesa Fedora 
Feodorovna! 

El îşi împărtăşi îndată această bănuială. 

— Crezi? zise Micislav. Totuşi, eu nu sunt de aceeaşi părere! 

— De ce nu? 

— Din mai multe motive. Întâi, nu pare cu putinţă ca prinţesa, 
care locuieşte în castel să ştie ce se petrece la Dubro şi apoi, sa 
poată să ne vestească despre aceasta, într-un răstimp atât de 
scurt. Al doilea, Fedora Feodorovna ne cunoaşte îndeajuns de 
bine, pentru ca în cazul când ar avea să ne dea o veste atât de 
însemnată, să nu fie silită să recurgă la un chip atât de misterios 
de a ne vorbi. Chiar şi numai pentru a nu pierde un timp preţios, 
ea nu ne-ar fi scris, ci ar fi venit să ne spună vestea prin viu 
grai... 

— Ai dreptate, Micislav! zise doctorul Leonida. Într-adevăr, 
văd şi eu că n-a putut să fie prinţesa... Dar atunci cine a fost? 
Cine este persoana aceasta misterioasă, care ne cunoaşte 
ascunzătoarea şi care nu ne este duşman, ci un prieten 
binevoitor? 

— Cu cât ne gândim măi mult, cu atât ni se pare mai de 
neînțeles! zise Dan Dragomir. 

— Aşa este! zise şi Severiu. Şi eu sunt de părere că, 
deocamdată să nu ne mai ocupăm de chestiunea aceasta, ci 
mai bine să ne gândim, în ce chip ne-am putea salva căpitanul. 

— Are dreptate! ziseră şi ceilalţi voinici. 

Doctorul Leonida, care cunoştea situaţia mai bine decât 
oricare din ei, nu le putu da speranţe prea mari. 

— Căpitanul este ţinut sub o pază atât de aspră, încât 
salvarea lui pare cu neputinţă! zise el trist. 

— Noi nu cunoaştem cuvântul „nu se poate”! exclamă Dan 
Dragomir, cu înflăcărare. Nici căpitanul nu-l cunoaşte şi nici noi 
nu trebuie să-l cunoaştem, mai ales atunci când este vorba de 


salvarea lui! 

Dan Dragomir era pătimaş, omul marilor hotărâri, al faptelor 
temerare, care oricând era gata să se măsoare cu oameni şi 
situaţii care nu sunt făcute de a fi învinse de muritorii de rând. 
El nu cunoştea frica, nu cunoştea şovăiala, chiar dacă ştia că 
merge la pieire sigură. Doctorul Leonida era în multe privinţe, 
tocmai opusul lui. Nici el nu era fricos, dar nu-i lipsea nici 
sângele rece nici putinţa de a judeca orice fapta mai înainte de 
a porni la săvârşirea ei. El nu se lăsa stăpânit de patimă, se 
gândea mai înainte de a făptui şi nu pornea niciodată orbeşte 
înainte, fiindcă ştia că în chipul acesta i se poate înfunda uşor. 

De aceea, căută să le arate şi tovarăşilor săi, în frunte cu Dan 
Dragomir, care era situaţia. 

— N-ai dreptate, Dane! Tu nu cunoşti situaţia cum o cunosc 
eu şi deci, nu poţi să-ţi dai seama de greutăţile care stau în 
calea eliberării căpitanului, mai ales acum, când amândouă 
încercările noastre au dat greş. Sunt pe deplin încredinţat că 
Verşeghin, comandantul închisorii, îşi păzeşte acum preţiosul 
prizonier cu o severitate înzecită şi nu numai că n-am putea să-l 
scăpăm pe căpitan, dar nici măcar în apropierea lui n-am putea 
ajunge. 

— Dar aceasta este îngrozitor! strigă Severin. 

— Îngrozitor, dar adevărat! răspunse doctorul Leonida. 

— Să luăm închisoarea cu asalt! zise Dan Dragomir. 

— Cum vezi tu aceasta? întrebă doctorul Leonida... 

— Ne ascundem în pădurea Dubroului şi într-o noapte dăm 
atacul! 

— Închisoarea din Dubro este păzită de o companie de cazaci! 
zise doctorul Leonida, clătinând trist din cap. 

— Nu ne speriem noi de ei! 

— Nu ne speriem, dar pierim până la cel din urmă! 

— Vom pieri şi gata! 

Dar dacă vom pieri noi, cine-l mai scapă pe căpitan? răspunse 
doctorul Leonida, privind ţintă în ochii lui Dan Dragomir. 

Acesta îşi aplecă privirile şi zise: 

— Ai dreptate, doctore Leonida! îmi dau seama că, cu forţa nu 
putem ajunge la ţintă! Dar atunci ce este de făcut? 

— Trebuie să aşteptăm câteva zile, până când se vor mai da 
uitării cele două încercări neizbutite! 

— Dar dacă, Doamne fereşte, îl execută? S-au îl duc 


altundeva?... strigă Severin, speriat 

— De asta nu trebuie să ne temem, îl linişti doctorul Leonida, 
căci primejdia nu este atât de apropiată. După câte ştiu eu, vor 
mai trece câteva zile, până când se va hotărî soarta căpitanului 
şi în niciun caz, nu va fi mutat din temniţa Dubroului. Aşa că, 
putem să ne pregătim planul în linişte! 


* 
x x 


Ziua aceea trecu foarte greu. 

Voinicii rămaseră tot timpul în ascunzătoare, gândindu-se 
când la posibilitățile de salvare a căpitanului, când la misteriosul 
alcătuitor al scrisorii. Ei cercetară cu amănunțime fiecare 
încăpere, în căutarea unui semn, sau al unei uşi secrete, dar 
toate cercetările lor rămaseră zadarnice. Nicio urmă, nicăieri, 
nicio uşă secretă, afară de aceea care dădea în coridorul ce lega 
castelul de Cuibul Vulturilor. 

Noaptea se lăsă, în cele din urmă, şi voinicii se culcară cu 
nădejdea că ziua următoare va fi mai norocoasă pentru ei. 

Doctorul Leonida adormi cu greu, iar când îl cuprinse somnul 
avu visuri foarte rele. Mai întâi visă că râuleţul Dubro se 
revărsase şi cu toată lupta lui eroică, nu putu scăpa din prada 
valurilor înfuriate, care îl îngropară în mormântul lor rece şi 
umed. După aceea visă pregătirile care se făceau pentru 
executarea lui Rimsky. Călăul şi păşise spre spânzurătoare, când 
deodată, Verşeghin se adresă mulţimii din curtea închisorii, 
spunând că numai atunci îl graţiază pe Vulturul Morţii, dacă se 
găseşte cineva, cine să se lase spânzurat în locul lui. La auzul 
cuvintelor comandantului închisorii, el păşise înainte şi se arătă 
gata să se jertfească. Atunci, în locul lui Rimsky el fu aşezat în 
spânzurătoare. Călăul îi puse laţul după gât, ucenicii lui începură 
să-l tragă de picioare, simţi cum se înăbuşe... când se trezi, 
deodată. 

Se crăpa de ziuă. 

Fruntea îi era numai o năduşeală şi gâtul i se uscase cu 
desăvârşire. Se sculă din pat şi se târî până la masă, pentru a-şi 
astâmpăra chinurile setei, cu o înghiţitură de vin. 

El bâjbâi cu mâna, după clondirul cu vin, când dădu peste o 
piatră. 


Doctorul tresări. Nu putea să-şi închipuie ce căuta o piatră pe 
masa lor şi nedumerirea lui crescu, când simţi că sub piatră se 
găsea un teanc de hârtii. 

Doctorul Leonida nu se mai putu stăpâni şi strigă: 

— Sculaţi, prieteni! 

Voinicii săriră speriaţi din paturi. Nu puteau să-şi închipuie ce 
se întâmplase. Şi o ploaie de întrebări înfrigurate căzură asupra 
doctorului Leonida: 

— Ce este? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vorbeşte! 

— Vreo nenorocire? 

Doctorul Leonida răspunse cu glasul tremurând de emoție: 

— Dragii mei, mi se pare că misteriosul necunoscut a fost din 
nou pe aici! 

— Vreo nouă scrisoare? 

— Aşa mi se pare şi încă o scrisoare destul de ciudată, un 
teanc întreg de hârtii, peste care a aşezat o piatră. 

Micislav alergă să aducă opaițul, la lumina căruia doctorul 
Leonida încercă să descifreze noul răboj al misteriosului 
necunoscut. 

Şi de-abia apuca să citească două rânduri, ca şi exclamă 
triumfător: 

— Aşa este! Nu m-am înşelat! 

— Este vorba tot de necunoscutul nostru prieten? 

— Da! 

— Şi ce veste ne trimite? 

— Parcă ar fi simţit durerea sufletului nostru, parcă ar fi simţit 
care este gândul ce ne frământă, ne arată calea prin care îl 
putem scăpa pe Vulturul Morţii! 

— Să fie cu putinţă? 

— Ascultaţi, dragii mei! 

Şi doctorul Leonida citi cu voce, tremurândă, cele trimise de 
misteriosul lor prieten: 

„În clipa în care prietenii Vulturului Morţii vor fi citit hârtiile 
aici alăturate, vor cunoaşte drumul pe care trebuie să apuce, 
pentru a-şi scăpa căpitanul din temniţa Dubro-ului! Vă 
încredinţez cheia cu ajutorul căreia îl veţi putea salva pe 
Vulturul Morţii şi vă vestesc să nu pierdeţi nicio clipă, căci 
prizonierul poate fi transportat în altă închisoare şi atunci orice 


încercare ar fi în zadar. Vulturul Morţii nu poate fi scăpat, decât 
numai din mâinile lui Verşeghin, comandantul închisorii din 
Dubro. 

Un bun prieten.” 

Prietenii lui Stanislau Rimsky rămaseră uluiţi. Ei nu puteau să 
înţeleagă, cum ajunsese acest al doilea răboj pe masa lor. Ei se 
uitau nedumeriţi unul la celălalt, fiecare aşteptând desluşirea 
parcă de la vecinul său. 

In decursul vieţii lor zbuciumate, trecuseră prin multe situaţii 
ciudate, dar niciuna nu se putea asemui cu aceea care se 
întâmpla acum pentru a doua oară cu ei, în răstimp de două zile. 

Cel dintâi care se dezmetici din uluială fu doctorul Leonida. El 
luă în mână teancul de hârtii şi zise: 

— Şi acum să vedem ce cuprind documentele acestea! 


În clipa în care Verşeghin îşi găsi soţia întinsă la pământ, 
lovită de un glonte de cazac şi cu trupul plin de sânge, îi iertă 
tot ceea ce-i făcuse până atunci şi aplecându-se peste trupul ei 
nemişcat, îngână, cu îngrijorare: 

— Saşa! Saşa! 

Dar Saşa rămase nemişcată. 

O parte din cazaci porniseră în urmărirea doctorului Leonida, 
cealaltă parte, rămasă cu Verşeghin se trudea acum s-o readucă 
pe Saşa la viaţă. Mai înainte de toate însă, politaiul cercetă rana 
şi când văzu ca nu este prea primejdioasă, se mai linişti puţin. 

— Faceţi o targă, numaidecât, s-o ducem acasă, le porunci el 
ostaşilor, iar tu, Niculai, leagă-i rana, căci tu te pricepi să opreşti 
pierderea sângelui. 

Peste câteva minute se înapoiară şi ceilalţi cazaci, porniţi în 
urmărirea doctorului Leonida şi vestiră, înspăimântați: 

— N-am putut să punem mâna pe el, deoarece străinul a 
primit ajutoare, pe neaşteptate. Tovarăşii lui au ieşit la iveală, 
din mijlocul pădurii şi cum erau mult mai numeroşi decât noi, 
am socotit că e mai bine să ne retragem! 

— Bine! Bine! zise Verşeghin, după ce primi raportul. Atunci 
mai bine să ne grăbim să ajungem cât mai iute înapoi la Dubro, 


căci s-ar putea întâmpla să mai cădem în mâinile bandei 
Vulturului Morţii! Dumnezeu singur poate şti câţi membri are 
banda lui Rimsky! 

Cazacii alcătuiră o targă în grabă şi aşezând-o pe Saşa în ea, 
porniră grăbiţi spre Dubro. Tot timpul Verşeghin nu făcea 
altceva, decât să tragă cu urechea şi să se uite în toate părţile, 
spre a se încredința că nu este urmărit. 

Cu toată grija pe care o avea, de a nu cădea în mâinile bandei 
Vulturului Morţii, el tot mai găsi timp să se gândească şi la cele 
petrecute, în împrejurări atât de misterioase pentru el. Acum, el 
nu putea înţelege nici în ruptul capului, cum se făcea că soţia lui 
primise de a se alătura prietenilor lui Rimsky. Ce s-o fi îndemnat 
pe Saşa la pasul acesta? Nu-şi dădea ea seama oare ce 
neplăceri ar fi avut el, dacă Rimsky izbutea să evadeze cu 
ajutorul propriei sale soţii? 

Nu mai încăpea nicio îndoială că ar fi căzut în dizgrație şi 
poate că-l mai dădeau chiar şi afară din slujbă, căci guvernul nu 
mai putea să aibă încredere într-un om a cărui soţie îl ajută să 
fugă tocmai pe cel mai primejdios prizonier. 

Pentru Verşeghin nu exista nicio altă explicaţie, decât că 
tovarăşii lui Rimsky puseseră mâna pe Saşa, cine ştie mulţumită 
cărei împrejurări nenorocite. Şi biata femeie fusese silită să 
urmeze poruncile lor, sub amenințările cele mai cumplite. 

Cu toate acestea, el se gândi că era mai bine să acopere 
lucrurile cât mai iute, căci dacă se afla ce rol jucase soţia lui în 
afacerea aceasta, tot mai putea să aibă neplăceri, chiar dacă 
evadarea prizonierului nu izbutise. 

Şi deabia ajunse acasă că i se şi oferi un prilej de a 
muşamaliza toată afacerea. Trecând prin curte cu cazacii după 
el, îl zări pe vizitiu şi-i strigă, cu o mânie nestăpânită: 

— Stipko, vino aici! 

Vizitiul se îngrozi văzând mânia poliţaiului, dar neavând 
încotro, se supuse poruncii şi se apropie. 

— Măi, ticălosule! se răsti Verşeghin, turbând de mânie. Când 
voi pune mâna pe tine, nici dracul nu te mai scapă cu pielea 
întreagă! Cum ai îndrăznit, mă, nemernicule, s-o bârfeşti pe 
soţia mea, o biată jucărie în mâinile blestematului aceluia, care 
văzând că nu-i reuşeşte planul, a târât-o şi pe ea cu sine, de 
deabia am putut-o scăpa din mâinile lui? Ai auzit, mă, 
dobitocule, cum s-au întâmplat lucrurile? Acela care va îndrăzni 


să spună altfel, acela minte şi va avea de furcă cu mine! 

Cuvintele din urmă Verşeghin le rosti pe un ton cu totul 
deosebit şi cazacii înţeleseră că ameninţarea aceasta îi privea şi 
pe ei. 

Stipko fu şi el silit, vrând nevrând, să ia la cunoştinţă cele 
hotărâte de poliţai şi răspunse, cu adânca supunere: 

— Am înţeles, tatucă, aşa s-a întâmplat! 

Dar Verşeghin nu se mulţumi cu atâta, ci spre a băga şi mai 
mult frica în aceia care s-ar fi gândit să spună adevărul, se 
întoarse la plutonierul ce stătea lângă el şi-i zise: 

— Ascultă, Niculai! Ai auzit şi tu că ticălosul acesta şi-a 
recunoscut păcatul, de a o fi bârfit pe sotia mea, care este 
nevinovată. Vei îngriji ca mâine dimineaţa să i se dea douăzeci 
şi cinci de lovituri de cnut! 

— Am înţeles, tătucă! 

— Dar să alegi cazacii cei mai voinici, ca blestematul să-şi 
aducă aminte o viaţă întreagă de ticăloşia pe care a săvârşit-o! 

Stipko căzu îngrozit la picioarele lui Verşeghin şi se rugă, 
deznădăjduit: 

— Îndurare, tătucă, îndurare! lartă-mă, această singură dată 
că am îndrăznit să mă amestec în lucruri care nu sunt de nasul 
meu! 

Dar Verşeghin nu se sinchisi de implorările înspăimântatului 
vizitiu. Îl lovi cu piciorul, apoi porni mai departe, ducând-o pe 
Saşa în locuinţa sa, cu ajutorul cazacilor. 

Peste o jumătate de ceas sosi şi doctorul din oraş, care spălă 
şi legă rana, recomandând bolnavei liniştea cea mai 
desăvârşită. 

Cu toate acestea Saşa fu foarte slăbită, din pricina pierderii de 
sânge şi frigurile puseră stăpânire pe ea, cu atâta putere, încât 
două zile şi două nopţi nici nu-şi reveni în fire. 

A treia zi îşi recapătă cunoştinţa, dar îşi aducea aminte cu 
greu de cele petrecute. Scăparea lui Rimsky, fuga, urmărirea 
cazacilor, toate acestea i se păreau un vis. Dar când simţi 
usturimea ranei şi văzu pansamentele însângerate, îşi dădu 
seama că totul fusese o crudă realitate şi nicidecum un vis. 
Atunci îşi aduse bine aminte şi de clipa când fu nimerită de 
glontele unui cazac şi când prăbuşindu-se la pământ, îl 
implorase pe doctorul Leonida să fugă. 

Dar cum ajunsese aici? Nu-i venea să creadă că, după cele 


petrecute, Verşeghin să mai fi fost în stare să-i facă parte de o 
îngrijire atât de desăvârşită. Din nefericire, nu-i rămase prea 
mult timp de gândit, căci uşa se deschise şi în pragul ei se ivi 
Verşeghin. 

De îndată ce observă că soţia lui deschise ochii, poliţaiul 
alergă la patul ei şi cu nespusă bucurie în ochi, îi spuse: 

— Saşa... draga mea Saşa, te simţi mai bine? 

— Cum, Verşeghin, nu eşti supărat pe mine? 

— Pentru ce aş fi draga mea? 

— Cum, nu ştii... în ce împrejurări... am fost rănită? 

— Cum să nu ştiu? Nu lipsi mult să cazi jertfă unei întâmplări 
nenorocite... Ai fost rănită de un glonte rătăcit! 

— O întâmplare... glonte rătăcit?... exclamă Saşa, mirată. 
Cum se poate aşa ceva? 

— Dar nu-ţi mai aduci aminte? 

— Ba da... celula mocirloasă... fuga... Rimsky, pădurea 
Rudinului! 

— Ce tot vorbeşti, Saşa? Pesemne că ai visat toate acestea! 

— Să fi visat? 

— Fireşte că ai visat! 

După aceea o sfătui să se mai odihnească, deoarece doctorul 
îi recomandase linişte şi Saşa începu să creadă şi ea că 
Verşeghin are dreptate. Dar cum, încercarea de a-l ajuta pe 
Vulturul Morţii să fugă din închisoare, fuga deznădăjduită, alături 
de doctorul Leonida să nu fi fost decât un vis? 

Verşeghin îşi luă rămas bun de la soţia sa şi se înapoie la 
birou. Cu două zile mai înainte, îndată după a doua încercare de 
fugă a lui Rimsky, comandantul închisorii poruncise ca paza din 
faţa celulei prizonierului să fie întărită şi mai mult. Îndoita 
tentativă de evadare a Vulturului Morţii, se află curând în tot 
oraşul şi cercurile competente nu se mai saturau să-l laude pe 
Verşeghin, pentru chipul conştiincios, cu care înţelegea să 
vegheze asupra celui mai primejdios prizonier al închisorii din 
Dubro. 

Dar Verşeghin luase într-adevăr măsuri cu totul neobişnuite. 
Ei îndoi numărul santinelelor, iar noaptea ridică în jurul închisorii 
făclii uriaşe. Făcliile acestea făceau o lumină ca ziua şi în 
asemenea împrejurări era cu neputinţă ca cineva să se mai 
apropie de temniţă, fără să fie văzut. Mai înainte de a se culca, 
Verşeghin controla toate posturile şi nu se ducea să se 


odihnească, decât numai atunci când era pe deplin încredinţat 
că orice evadare este cu neputinţă. 

În chipul acesta, Verşeghin îşi petrecea zilele între 
inspectarea santinelelor şi patul soţiei sale, aşteptând cu 
nerăbdare să-i sosească de la Petrograd, recunoaşterea oficială 
şi bine meritată, a serviciilor sale, care nu puteau fi tăgăduite. 

Chiar şi în ziua aceea, stând în faţa mesei sale de scris şi 
văzând că uşa se deschide, crezu că soseşte curierul de la 
Petrograd. 

Dar cel ce intră nu era decât bătrânul Rutkin, care, credincios 
obiceiului său, era beat şi de data aceasta. 

— Tătucă, un om este aici, care vrea să vorbească cu tine! 

— Un om? Atunci tot numai curierul de la Petrograd poate fi! 
se gândi el şi-l întrebă pe Rutkin: 

— De unde vine? 

— L-am întrebat, dar nu vrea să-mi spună! 

— Nici numele nu şi l-a spus? 

— Nici! E foarte misterios! 

— Nu arată ca un curier al ţarului? 

— Nu, nu! 

Verşeghin rămase pe gânduri o clipă, apoi zise: 

— Lasă-l să intre! Să vedem, ce e cu el? 

Comandantul închisorii Dubroului se uită curios spre uşă, în 
pragul căreia se ivi străinul. 

— Mii de draci! îşi zise Verşeghin, uitându-se ţintă la cel sosit. 
Unde l-am mai văzut pe omul acesta? 

— Cine eşti? întrebă el, când văzu că memoria nu-l ajută. 

Străinul se apropie de el. Şi când ajunse chiar lângă poliţai, 
zise liniştit: 

— Domnule poliţai Verşeghin, eu sunt doctorul Leonida! 

— Doctorul Leonida? repetă comandantul închisorii. Cu asta 
nu m-am lămurit de loc! 

— Dar dacă-ţi voi spune că eu sunt acela care a încercat în 
două rânduri să-l scape pe Stanislau Rimsky din închisoare, zise 
doctorul Leonida, cu un calm desăvârşit, atunci îţi vei aduce 
aminte? Cuvintele doctorului Leonida căzură ca o bombă. Acum 
Verşeghin îşi aducea aminte de omul acesta, care cu câteva zile 
mai înainte, încercase să-l scape pe Vulturul Morţii cu ajutorul 
soţiei sale. 

În clipa următoare făcu o mişcare bruscă, spre a pune mâna 


pe pistol. 

Dar doctorul Leonida nici nu se mişcă, ci zâmbind curtenitor, 
zise: 

— Lasă pistolul, Verşeghin, căci n-am de gând să te atac. Nici 
să mă apăr n-aş putea, căci am venit fără niciun fel de armă, în 
cuşca leului. 


CAPITOLUL 24 
SCRISOAREA 


Verşeghin nu se dezmeticise încă cu totul. Se uita zăpăcit la 
tânărul care stătea în faţa sa şi nu putea să-şi închipuie că un 
om cu mintea întreagă, ar putea să alerge de bună voie în 
ghearele pieirii, aşa cum făcuse acesta. 

In curând însă zâmbi batjocoritor, gândindu-se că-i căzuse în 
mână şi cel mai primejdios tovarăş al Vulturului Morţii. De 
aceea, se răsti la doctorul Leonida: 

— Aşadar tu eşti acela care ai tulburat liniştea Dubroului, 
două zile de-a rândul? Tu eşti acela, care ai târât-o cu tine şi pe 
soţia mea? 

— Da! răspunse doctorul Leonida, fără şovăire. Eu sunt acela 
care am încercat să-mi scot din închisoare căpitanul mult iubit şi 
la timpul acestei încercări, am găsit un tovarăş de nepreţuit în 
soţia tal 

— Obraznicule! strigă Verşeghin. Îndrăzneşti să mi-o spui în 
faţa? 

— Verşeghin, eu am obiceiul de a spune adevărul, în orice 
împrejurare! 

— Ai o limbă foarte ascuţită, amice! Nu ţi-e teamă că poţi 
rămâne fără ea? 

— Nu am obiceiul să mă tem, Verşeghin! Nici de tine, nici de 
altul! 

— Eu cred că te vei căi amarnic pentru cuvintele acestea! 

Dar doctorul Leonida nu-şi pierdu liniştea uluitoare nicio 
singură clipă. 

— Ai uitat că în celula Vulturului Morţii, în celula mocirloasă, 
mai este loc şi pentru tine? 

Doctorul Leonida zâmbi nepăsător. 


— Eu însă nu-ţi voi face plăcerea de a locui între pereţii acelei 
celule! 

Verşeghin rămase uimit în faţa acestui bărbat, care ştia să fie 
atât de liniştit, care nu-şi pierdea tonul batjocoritor nici chiar în 
mijlocul primejdiei. Şi omul acesta îl făcu să înţeleagă în ce 
consta tăria proverbială a tovarăşilor Vulturului Morţii. 

— Vorbeşti foarte semeţ, doctore Leonida! In temniţa din 
Dubro vei avea timp destul să te gândeşti la ceea ce ţi-am spus 
acum! 

Dar doctorul Leonida răspunse cu aceeaşi uluitoare nepăsare: 

— lar eu îţi spun, Verşeghin, nu numai că eu nu voi ajunge în 
închisoarea din Dubro, dar îl voi scăpa chiar şi pe Stanislau 
Rimsky de acolo! 

Verşeghin tresări la auzul acestei declaraţii care întrecea orice 
închipuire a sa. Aceasta era într-adevăr ceva nemaiauzit ca 
cineva să aibă curajul să vină la el, spre a-i spune mai dinainte 
ce are de gând să facă. 

— Amice, eu cred că nu eşti în toate minţile! zise el, mai mult 
cu milă, decât cu mânie. Crezi oare cu adevărat că planul acesta 
îţi va reuşi? Cele două lecţii pe care ţi le-am dat nu ti-au fost 
îndeajuns? Nu-ţi mai sună în urechi şuieratul gloanţelor 
cazacilor, nu-ţi mai aminteşti de fuga-ţi deznădăjduită? 

— Crede-mă, tătucă, răspunse doctorul Leonida, că de data 
aceasta lucrurile vor merge mult mai neted! 

— Nebunule! strigă Verşeghin, îndreptându-se spre uşă. O 
singură poruncă este îndeajuns, ca zece cazaci să alerge la 
strigătul meu, spre a te arunca în temniţă. Şi orice ai face, oricât 
te-ai împotrivi, tot aceasta este soarta care te aşteaptă! 

— lar dacă nu se va întâmpla aşa, atunci te vei mai fi înşelat 
şi tu puţin, tătucă! zise doctorul Deonida, zâmbind. 

— Îţi spun drept că nu mai înţeleg nimic! Pentru ce ai venit 
aici omule, pentru a te jertfi? 

— Dacă mi-era dor de moarte, nu trebuia să vin aici, căci aş fi 
găsit-o mai aproape! 

— Totuşi, aici nu poţi căuta decât moartea, care de altfel te va 
ajunge! zise Verşeghin, râzând. Uită-te puţin la spânzurătoarea 
ridicată în curte. Frânghia, pe care vântul o leagănă acum în 
stânga şi-n dreapta, deabia aşteaptă să se strângă în jurul 
gâtului lui Stanislau Rimsky şi al tău. Caci aceasta este soarta 
care v-a fost scrisă la amândoi! 


Doctorul Leonida se duse la fereastră, dar nici chiar vederea 
lugubră a spânzurătorii nu-i şterse de pe buze zâmbetul 
nepăsător, care era o dovadă de încrederea pe care o avea în 
sine şi în izbânda planului său. 

După aceea se întoarse la comandantul închisorii şi-i zise: 

— În clipa în care am intrat aici ţi-am dovedit că nu mă tem 
de moarte, ceea ce de altfel îţi mai dovedisem şi prin cele două 
încercări de a-l salva pe Vulturul Morţii. În amândouă rândurile 
mi-am primejduit viaţa, căci aşa după cum l-au împuşcat pe 
tovarăşul meu, gloanţele cazacilor puteau să mă nimerească şi 
pe mine. Dar după cum nu m-am temut atunci, tot astfel nu mă 
tem nici astăzi. Verşeghin, poţi să mă ucizi pe mine, poţi să-l 
ucizi pe Vulturul Morţii, poţi să ne ucizi pe amândoi, dacă vrei. 
Dar în clipa în care unul din noi doi va fi executat, guvernul din 
Petrograd va primi o scrisoare... Şi ce crezi, că va cuprinde 
scrisoarea aceasta? 

— Vezi, aceasta sunt foarte curios s-o ştiu şi eu. 

Verşeghin se uita cercetător în ochii doctorului Leonida, care 
zise, cu vocea ridicată: 

— Din scrisoarea aceasta locurile cele mai înalte vor afla, cine 
a fost ucigaşul marelui duce Constantin! 

Verşeghin păli, mâinile începură să-i tremure şi cu glasul 
sacadat, întrebă: 

— Dar... ci... cine a fost... ucigaşul... marelui duce... 
Constantin...? 

— Cum, nu ştii? 

— Nuu... 

— Ei bine, atunci află că ucigaşul a fost Grigore Verşeghin, 
actualul poliţai al Dubroului şi comandantul închisorii cu acelaşi 
nume! i 

La aceste cuvinte, tânărul doctor îşi ridică triumfător capul. In 
schimb, Verşeghin era de nerecunoscut. Învinuirea aceasta căzu 
asupra lui ca o stâncă, făcându-l să se prăbuşească în fotoliul 
dinaintea mesei de lucru şi luându-i cunoştinţa, aproape. 

Cuvintele doctorului Leonida avură efectul dorit şi acum, când 
puternicul Verşeghin fusese redus la o cârpă, fără voinţă, fără 
putere de a rosti vreo vorbă, voinicul urmă cu atacul. 

— Da, Verşeghin! Credeai că păcatul acesta vechi a fost uitat, 
credeai că nimeni în lumea aceasta nu-ţi mai cunoaşte mârşava 
faptă! Dar cu timpul totul iese la lumină şi timpul acesta fiind 


sosit, am venit înaintea ta, spre a-ţi arunca în faţă că tu ai fost 
acela care ţi-ai împlântat pumnalul în inima fratelui mai mic al 
ţarului!!! 

Verşeghin se zbătea neputincios sub grozava povară a acestei 
acuzaţii. 

— Nu ştiu... nu ştiu nimic... despre toate acestea! 

Dar doctorul Leonida nu-l slăbi. 

— E în zadar orice tăgadă! Propria ta purtare te învinovăţeşte! 
Priveşte cum te-a doborât povara acuzaţiei! 

După aceea se duse la comandantul închisorii Dubroului, îl 
apucă de braţ şi-l smuci din fotoliu. 

Verşeghin se supuse, fără să crâcnească. 

Doctorul Leonida îl târî până la fereastră, şi întinzându-şi 
braţul, zise: 

— Cum spuneai mai adineauri, Grigore Verşeghin? Uită-te 
puţin la spânzurătoarea ridicata în curte. Frânghia pe care 
vântul o leagănă acum în stânga şi în dreapta, de abia aşteaptă 
să se strângă în jurul gâtului tău! Căci aceasta este soarta care 
ţi-a fost scrisă! Ha, ha, ha! 

Verşeghin îşi acoperi faţa cu mâinile şi se cutremură din tot 
trupul. Nu avea puterea să se uite pe fereastră, căci ştia prea 
bine că vorbele doctorului Leonida s-ar putea adeveri şi atunci 
aceasta ar fi soarta, care l-ar aştepta! 

Tăgăduirea izbucni din el, cu toată puterea deznădejdii. 

— Nu este adevărat... Nu este adevărat! 

— Te pomeneşti că acum vei tăgădui şi moartea marelui duce 
Constantin? 

— Nu ştiu nimic... 

— Tăgăduieşti că tu ai fost acela, care l-a condus pe marele 
duce de la Tomsk la minele de plumb?... 

— Eu... nu ştiu... nimic... 

— Ei bine, Verşeghin, atunci îţi voi împrospăta eu memoria, să 
vezi că pentru mine taina aceasta nu mai este un mister şi 
pentru a te face şi să-ţi dai seama de cuprinsul scrisorii care nu 
aşteaptă decât să fie predată guvernului din Petrograd. 

Verşeghin se uită curios, dar în acelaşi timp şi cu teamă, la 
doctorul Leonida, care începu să-i aducă aminte de trecut: 

— Acum vreo douăzeci de ani, marele duce Constantin, 
fratele cel mai mic al ţarului, a făcut o călătorie prin ţară, după 
obiceiul membrilor familiei împărăteşti, pentru a cunoaşte 


popoarele peste care poate că-i era dat să stăpânească odată. 
Ajungând la Tomsk, îşi exprimă dorinţa de a pătrunde şi mai 
mult în Siberia, spre a vedea şi aceste părţi îndepărtate ale 
Rusiei. Fireşte că dorinţa lui a fost îndeplinită. El a pornit la 
drum, însoţit de doisprezece cazaci, printre care se găsea şi 
tânărul Grigore Verşeghin. 

Doctorul Leonida se opri o clipă, dar nu fiindcă ar fi obosit, ci 
pentru a observa impresia produsă de cuvintele sale asupra 
poliţaiului. 

Comandantul închisorii din Dubro şedea încremenit în fotoliu 
şi se uita cu priviri aproape sticloase, la tânărul doctor. 

Prietenul Vulturului Morţii urmă cu povestirea celor petrecute 
cu vreun sfert de veac în urmă. 

— De atunci, marele duce nu a mai fost văzut viu! Peste opt 
zile cazacii s-au înapoiat la Tomsk, dar numai cu trupul 
neînsufleţit al marelui duce. După cum era şi firesc, întâmplarea 
aceasta a stârnit o ndevărată panică la guvernământul din 
Tomsk, care a pornit îndată cercetările cele mai severe. Fiecare 
membru al suitei a fost ascultat pe rând, de mai multe ori şi 
fiecare istorisi faptul după fantezia lui. Toţi erau însă de acord 
că, într-o bună dimineaţă, marele duce Constantin a fost găsit 
mort, cu inima străpunsă de un pumnal şi jefuit de toate 
obiectele de preţ şi de toţi banii pe care îi avea la el. Aşa este, 
Verşeghin? 

— Nu... nu ştiu! 

— Grigore Verşeghin a fost ascultat şi el, împreună cu fratele 
său, Osip. Amândoi au mărturisit că în noaptea aceea l-ar fi 
văzut pe cazacul Ghinterov, dând târcoale sălaşului marelui 
duce. Singura dovadă împotriva lui Ghinterov erau declaraţiile 
fraţilor Grigore şi Osip Verşeghin. In urma acestei dovezi, 
Ghinterov a fost osândit şi spânzurat ca ucigaşul marelui duce 
Constantin. 

— Nu-i adevărat. Nu ştiu nimic! 

Atunci vorba doctorului Leonida deveni poruncitoare: 

— Ba ştii! Şi dovezile vinovăţiei tale sunt în mâinile mele! 

— Minti... minţi, câine! strigă Verşeghin, cu deznădejde. Nu 
există niciun fel de dovadă! 

— Într-adevăr, Grigore Verşeghin, n-ar fi existat nicio dovadă, 
dacă umblai cu mai multă băgare de seamă! răspunse doctorul 
Leonida. Dar ai uitat să-ţi iei cele mai elementare măsuri de 


precauţie şi aceasta îţi va pricinui pieirea! 

— Nu-i adevărat.!... Aş vrea să văd şi eu aceste dovezi! 

— Te cred şi eu că ai vrea să le vezi! Şi sunt pe deplin 
încredinţat că dacă ţi le-aş arăta, în clipa următoare n-aş mai fi 
printre cei vii. Bine, Verşeghin, dar aşa de prost mă crezi tu pe 
mine, să iau asupra mea asemenea dovezi preţioase, ca apoi să 
mă duc cu ele în casa duşmanului meu de moarte? 

— Dar măcar spune-mi, ce sunt dovezile acestea? 

— Rugămintea aceasta ţi-o îndeplinesc cu dragă inimă. 
Aşadar, după săvârşirea crimei, l-aţi jefuit pe marele duce, iar tu 
ai luat banii şi obiectele de preţ la tine, spre a le ascunde 
undeva. Insărcinarea aceasta, ai şi dus-o la îndeplinire, dar 
comoara ascunsă n-ai dezgropat-o nici chiar mai târziu, când te- 
ai înapoiat din Siberia. Deabia mult mai târziu, după ani de zile, 
când lumea dăduse uitării moartea marelui duce Constantin, te- 
ai hotărât să-i scrii fratelui tău Osip, care rămăsese acolo, în 
Siberia. 

Cuvintele acestea îl făcură pe Verşeghin să îngălbenească şi 
mai tare. Dar doctorul Leonida urmă necruţător, cu nimicitoarea 
acuzare: 

— In scrisoarea aceasta îi arăţi fratelui tău unde este locul în 
care ai ascuns comoara răpită de la cel ucis şi-l rogi s-o 
dezgroape şi să vină cu ea la Petrograd, unde şedeai pe vremea 
aceea. Aşa este? Aşa s-a întâmplat? 

Verşeghin tremura ca varga. O teamă de moarte îl 
cuprinsese, năduşeala îi acoperise toată faţa şi capul îi căzu 
peste piept, căci n-avea curajul să privească în ochii tânărului 
doctor. 

— Ei, de ce taci? Sau poate că nu este adevărat? 

— Nu... nu... îngână comandantul închisorii Dubroului, de 
deabia se putea auzi. 

Doctorul Leonida începu să râdă. 

— E în zadar orice tăgadă, Grigore Verşeghin! Scrisoarea este 
în mâinile mele şi mă voi folosi de ea atunci când vreau, atunci 
când voi avea poftă! Am dovada, scrisă cu mâna ta... Cu propria 
ta iscălitură mărturiseşti crima... care se pedepseşte cu 
moartea! Spune, temute stăpân al Dubroului, cum te vei simţi, 
când călăul îţi va atârna laţul de gât? 

Verşeghin se cutremură şi întrebă, răguşit: 

— Unde este scrisoarea? 


— Poţi fi liniştit, că e în loc bun! l-am înmânat-o unui prieten, 
care-i este lui Rimsky un tovarăş tot atât de bun, ca şi mine! 

— Şi nu te temi că o să te nimicesc? întrebă Verşeghin pe 
neaşteptate. 

— De ce să mă tem? răspunse doctorul Leonida, foarte liniştit. 
Tot nu mă vrei ucide! 

— Dar dacă totuşi aş face-o? 

— Dacă a-i face această prostie, atunci te-ai omori pe tine 
însuţi. 

— Cum? 

— Dacă în decurs de douăzeci şi patru de ceasuri nu mă 
prezint la prietenul meu, atunci el ştie ce are de făcut! 

— Şi ce, anume? 

— Porneşte spre Petrograd, schimbând caii cei mai buni şi 
acolo predă scrisoarea în mâinile acelora pe care îi interesează 
chestiunea aceasta. 

Verşeghin se simţi trăsnit din nou, căci văzu că şi acest gând, 
de n-l ucide pe loc pe doctorul Leonida, nu-i aducea mântuirea. 
El rămase tăcut câteva minute. Apoi îşi ridică încet capul şi 
întrebă, atât de încet încât de abia se auzi: 

— Ce-mi ceri pentru scrisoarea aceasta? 

— Aşadar recunoşti că ai săvârşit crima? exclamă doctorul 
Leonida. 

Verşeghin tăcu câteva clipe, apoi zise încet, ca şi când ar fi 
vorbit mai mult pentru sine: 

— Da... din moment ce ştii tot, la ce aş mai tăgădui? 

Chipul doctorului Leonida se însenină. 

— Am săvârşit, într-adevăr, în tinereţe, această faptă 
nenorocită, urmă Verşeghin, m-au ispitit banii cei mulţi şi 
preţioasele giuvaeruri pe care le văzusem la marele duce 
Constantin. Diavolul m-a ispitit şi nu am mai putut scăpa din 
puterea lui... De atunci însă, sunt slujitorul cel mai credincios al 
ţarului şi greşeala săvârşită într-o clipă de uitare, mi-am reparat- 
o demult. 

— Cred însă că ţarul n-ar fi de aceeaşi părere! zise doctorul 
Leonida. Şi nici familia bietului Ghinterov, care a fost executat 
fără nicio vină... 

— Nu mai deştepta năluciri, imploră Verşeghin, căci am 
pătimit îndeajuns pentru crima aceasta şi destule nopţi de 
nesomn mi-a pricinuit! 


Cu aceste cuvinte îşi închise ochii şi îşi lăsă capul pe masă. 

Comandantul temniţei Dubroului era de plâns. In decurs de o 
oră îmbătrânise cu câţiva ani. 

Doctorul Leonida îl privea tăcut, dar în sufletul lui nu ştia cum 
să-i mulţumească misteriosului necunoscut, care-i dăduse o 
armă atât de puternică împotriva lui Verşeghin. 

Poliţaiul Rudinului îşi ridică încet capul de pe masă şi cu voce 
ca de dincolo de mormânt, întrebă: 

— Cum a ajuns în mâinile tale scrisoarea aceasta, pe care o 
credeam demult distrusă de fratele meu? 

—  Împrejurimea n-are nicio însemnătate, numai faptul 
interesează. Nu-ţi frământa creierul în căutarea mijlocului prin 
care scrisoarea a ajuns în mâinile mele, ci mai bine gândeşte-te 
că, cu ajutorul ei te pot nimici în orice clipă. 

— Şi dacă... ţi-aş cumpăra scrisoarea aceasta? întrebă 
Verşeghin, cu precauţie. 

— Tocmai în acest scop am venit la tine! 

— Cât îmi ceri pe ea? 

— Nu-ţi cer bani, ci eliberarea Vulturului Morţii! 

Verşeghin se cutremură. 

— E cu neputinţă! 

— Dacă e cu neputinţă, atunci nici tu nu vei primi scrisoarea 
compromiţătoare, ci omul meu va porni cu ea la Petrograd, spre 
a o preda guvernului. 

Comandantul închisorii Dubroului se gândi să încerce de a 
înmuia inima doctorului Leonida, prin rugăminţi: 

— Ce câştigi tu dacă mă nenoroceşti, gândeşte-te că dacă i-aş 
da drumul lui Rimsky, aş fi dat afară din slujbă! 

— Dacă rânduieşti lucrurile cu pricepere, nu vei avea niciun 
fel de neplăcere. Dar chiar dacă te-ar da afară din slujbă, găsesc 
că tot mai bine este să nu mai fii politaiul Dubroului şi să rămâi 
în viaţă, decât să porneşti la spânzurătoare în uniforma de 
comandant al închisorii! 

Amintirea spânzurătorii îl făcu pe Verşeghin să se cutremure 
din nou. O luptă cumplită se dădea în sufletul lui, între dorinţa 
de a trăi şi dorul după mărirea, pe care o simţea că o pierde din 
mână, şi doctorul Leonida interveni cu cuvinte de îmbărbătare, 
când simţi că momentul este propice: 

— Nu mai şovăi, Grigore Verşeghin şi crede-ma că nu ţi se va 
întâmpla nicio nenorocire. Poţi fi liniştit, căci mai marii tăi ştiu 


prea bine, cât de hotărâți şi de puternici sunt tovarăşii Vulturului 
Morţii şi vor găsi foarte firesc, când vor auzi că Stanislan 
Rimsky, a fost eliberat. La drept vorbind, tu ai făcut tot ce ţi-a 
stat în putinţă. În două rânduri ai împiedicat evadarea, prin 
aceasta ai dovedit îndeajuns cu câtă agerime ai vegheat asupra 
primejdiosului prizonier şi dacă a treia oară tot a izbutit să fuga, 
de aceasta nu mai poţi fi tras tu la răspundere. De altfel nici nu-i 
va trece prin minte nimănui să te bănuiască pe tine. 

Cuvintele doctorului Leortida nu rămaseră fără efect. Cu toate 
că Verşeghin nu se învoise încă pe faţă la eliberarea lui Rimsky, 
totuşi din purtarea lui, din întrebările, pe care le punea, se 
vedea prea bine că începuse să se împace cu gândul acesta. 

— Să zicem că m-aş învoi, cum ai vedea tu fuga Vulturului 
Morţii? 

— Nu-ţi cer, decât să-mi chezăşueşti că Rimsky va părăsi 
temniţa Dubroului, fără să i se întâmple nici cel mai mic rău. De 
rest mă voi îngriji eu. Caii ne vor aştepta în apropiere şi cu 
ajutorul lor, vom fugi mai departe. 

— Dar cum îmi dai scrisoarea, despre care mi-ai vorbit? 

— Scrisoarea este la prietenul meu, care aşteaptă lângă cai. 

— Aşadar, va trebui să vin şi eu acolo? 

— Să vii tu însuţi, sau dacă nu, o ascundem într-un loc mai 
dinainte hotărât de tine, de unde o vei lua, când vei vrea. 

— Dar cum vom face să părăsească închisoarea? Vulturul 
Morţii este urmărit cu cea mai mare severitate în toată 
închisoarea, paznicii care veghează în faţa celulei sale sunt 
foarte numeroşi şi nu văd cum l-am putea scoate de acolo. 

— Vom găsi noi un chip oarecare, de a duce planul la 
îndeplinire! 

— Dar eu nu mă pot învoi, decât la un asemenea plan, din 
care pot ieşi cu faţa curată, fără să cadă asupra mea, fie chiar şi 
numai o umbră de bănuială. Evadarea trebuie să aibă loc astfel, 
încât eu să nu am niciun fel de neplăcere. 

Doctorul Leonici a dădu din cap. 

— Nu te teme, Verşeghin! Planul este gata şi va fi dus la 
îndeplinire, aşa după cum vrei tu! 


CAPITOLUL 25 
SURGHINUIŢII DIN SADOVA 


Seara se lăsă asupra Sadovei şi odată cu ivirea ei se sfârşi şi 
munca istovitoare pe care prizonierii o depuneau de dimineaţa 
şi până când se lăsa întunericul. 

Nenorociţii robi erau mânaţi în colibele lor, unde li se dădea 
porţia sărăcăcioasă de mâncare, cu care n-apucau să se sature 
nicicând, şi mulţi din surghiuniţi adormeau îndată, din pricina 
oboselii de peste zi. 

Mioara Comăneanu locuia chiar la începutul taberei de femei, 
în a treia colibă din cap, pe care trebuia s-o împartă cu încă 
două tovarăşe de suferinţă. Celelalte două locuitoare ale colibei 
erau mamă şi fiică, ajunse în tabăra de la Sadova, fiindcă îşi 
ajutaseră soţul şi părintele revoluţionar să scape de urmăritorii 
săi. 

Era al patrulea an, de când sosiseră la Sadova, patru ani plini 
de tristeţe şi înjosiri, a căror povară apăsa mai ales pe umerii 
femeii, care însă îşi îndura soarta cu mândrie, fără să se plângă 
cuiva. 

Fata, Vardia, la început se îngrozi de viaţa pe care trebuia sa 
ducă în tabăra de prizonieri, cu timpul însă se resemna şi căuta 
să se acomodeze, după împrejurări. Imprejurările acestea o 
siliră să dea ascultare stăruinţelor unui paznic, nădăjduind că în 
chipul acesta îşi va mai uşura atât propria sa viaţă, cât şi aceea 
a mamei sale. 

Ea nici nu se înşelă în această aşteptare, căci paznicul le dădu 
o colibă mai bună şi în ascuns le aducea şi de mâncare, din 
belşug. 

Dar cunoscând-o mai de aproape, Mioara Comăneanu nu se 
mai putu împăca cu felul de a gândi al Vardiei şi nici nu se mai 
purta cu ea cu aceeaşi bunăvoință ca în primele zile, când nu 
vedea în ea decât tot o nenorocită ca şi ea însăşi. 

Biata româncă se îngrozea văzând viaţa pe care o ducea fata 
aceasta, deoarece se gândea cu groază că, poate aceeaşi soartă 
îi rezerva destinul şi ei. Şi aşa paznicii îşi puseseră ochii pe ea şi 
de nenumărate ori fusese silită să respingă cu cea mai mare 
încăpățânare propunerile lor josnice. 

Dar ce se va întâmpla, dacă îndărătnicia şi încăpăţânarea ei 


nu vor mai fi arme îndeajuns de puternice împotriva atacurilor 
care se înteţeau în fiecare zi şi când paznicii vor recurge la alte 
mijloace, spre a o sili să le dea ascultare poftelor lor mârşave? 

Chiar şi numai gândul acesta o făcea să se cutremure şi de 
câte ori îi venea în minte, îşi împreuna mâinile şi se ruga: 

— Doamne Dumnezeule, ajută-mă şi fii cu mine! 

Robii se retrăseseră în colibele lor, când Ladinoff, cunoscut în 
toată tabăra din pricina cruzimei sale, porni să facă controlul, 
spre a vedea dacă toate erau în bună ordine. 

In acelaşi timp, Lapuşin, unul din tovarăşii de colibă ai 
prinţului Poniatowsky, rânduia ceva prin faţa colibei. De îndată 
ce-l zări pe Lapuşin, pe care nu-l putea înghiţi, Ladinoff se răsti 
la el: 

— Vino aici! 

— Ce vrei, tătucă? întrebă voinicul bărbat, cu umilinţă. 

Mai înainte de a-i vorbi, Ladinoff îi croi una cu cnutul. 

— Aţi lăsat găleţile împrăştiate peste tot! Să le strângi îndată! 

Lapuşin se uită la paznic. Cu o singură lovitură a pumnului 
său de uriaş, ar fi putut să-l trimită pe lumea cealaltă, dar 
pumnul său încleştat nu se ridică, fiindcă robii n-aveau decât un 
singur drept, acela de a îndura orice lovitură, orice chin!! 

Şi supus, el porni să strângă găleţile răsfirate prin curte. Dar 
ochiul ager al lui Ladinoff observă că în coliba Mioarei 
Comăneanu mai era lumină. 

Se furişă până acolo şi zarind-o pe fată îşi aduse aminte de 
cele petrecute în după-amiaza acelei zile, când Mioara stătuse 
de vorbă cu prinţul Poniatowsky. Şi îşi mai aduse aminte şi de 
aceea că, românca se împotrivise cu îndărătnicie la toate 
propunerile lui. 

— Acum mă pot răzbuna! îşi zise el şi în clipa următoare şi 
deschise uşa colibei. Femeile se uitară speriate la acest vizitator 
neaşteptat. Numai Vardia rămase nepăsătoare. 

Ladinoff se răsti la Mioara: 

— Stai aici ca o prinţesă, în vreme ce găleţile sunt împrăştiate 
prin curte! 

— Nu ştiam că eu trebuie să le strâng! zise Mioara, cu 
umilinţă. 

— Sus, şi la lucru! urmă paznicul, poruncitor. 

Şi biata Mioara Comăneanu nu se putu împotrivi. 

In mâna lui Ladinoff cnutul se învârtea ameninţător şi biata 


româncă ştia că nemilosul paznic nu se sfia să le bată chiar şi pe 
femei. 

Ea se ridică, fără a spune vreun cuvânt şi-l urmă pe Ladinoff 
în curte, unde se aşeză să strângă galeţile, întocmai după cum 
făcea şi Lapuşin. 

Uriaşul rus o văzu pe fată, târându-se prin întuneric şi când 
ajunse lângă ea, îi şopti: 

Lasă, jupâniţă Mioară, le voi aduna eu, nu te mai osteni şi 
dumneata! 

Pe Mioara o mişcă adânc bunătatea lui Lapuşin, dar nu primi 
propunerea uriaşului, deoarece ştia că Ladinoff n-o pierde din 
ochi, nicio clipă. 

În curând toate găleţile fură adunate la un loc. 

— Acuma puteţi pleca, câinilor! se răsti Ladinoff la ei. 

Drept rămas bun, Mioara îi aruncă o privire plină de 
recunoştinţă lui Lapuşin, care întotdeauna se purtase cu ea cu 
multă duioşie, apoi se îndreptă înspre coliba sa... 

Lapuşin porni şi el în aceeaşi direcţie, dar Ladinoff îl văzu şi 
strigă după el. 

— Stai, câine, unde te duci? Vrei să mergi în tabăra femeilor? 
Ai înnebunit? 

— Voiam doar s-o însoțesc pe prizonieră! 

— S-o însoţeşti? Dar ce crezi tu, unde suntem aici? Dă-i bună 
pace, căci nimereşte ea şi singură! N-o fură nimeni! 

Lapuşin se opri. Voința paznicului era poruncă, în faţa căreia 
trebuia să se supună toată lumea, aşa că se dădu la o parte. 

lar Ladinoff luă rolul lui Lapuşin şi porni după fată, urmărind-o 
pas cu pas. 

Mioara Comăneanu parcă ar fi simţit primejdia care o 
pândeşte, se întoarse brusc şi atunci se trezi faţă în faţă cu 
Ladinoff. 

— Tatucă, ce vrei? strigă ea, speriată. 

Ladinoff îi râse în nas. 

— Ce vreau? Pe tine te vreau, frumoasă floare. 

Mioara Comăneanu se uită încremenită la paznic. 

— Lasă-mă în pace! 

— Ha ha! Dimpotrivă, îmi pare bine că în sfârşit suntem în doi 
şi putem sta de vorbă, fără să ne audă cineva. 

— Ladinoff! 

— E în zadar, comoara mea, acum nu-mi mai scapi. 


— Ladinoff, dă-mi pace! 

— Nici prin minte nu-mi trece! 

— Nu ţi-e ruşine să ataci o femeie care nu se poate apăra?Nu 
te gândeşti ce josnică este fapta ta? 

— Nu-mi pasă de nimic. Vei fi a mea! 

Cu o mişcare hotărâtă, Mioara Comăneanu se smuci din 
braţele lui Ladinoff şi o rupse la fugă. 

Dar Ladinoff o ajunse îndată şi din nou o prinse în braţe: 

— Prostuţo, ascultă-mă şi nu te mai zbate îi zadar, căci şi aşa 
nu este nimeni care să-ţi sară în ajutor... 

— Dumnezeu nu mă va lăsa! 

— Fii cuminte şi ascultă-măl Sadova este un adevărat iad 
pentru prizonieri, dar eu îţi pot uşura suferinţele. 

— Îţi mulţumesc, dar eu n-am nevoie de uşurarea la care te 
gândeşti tu, răspunse fata, deznădăjduită. 

Dar Ladinoff nu se dădu bătut. 

— Fii deşteaptă, fetiţo, şi nu da norocului cu piciorul! 
Gândeşte-te cu cât ţi s-ar schimba soarta dacă ai asculta de 
mine. Ştii prea bine, câte atârnă de voinţa mea! 

— Ştiu şi cu toate acestea eu nu vreau să te ascult! 

— Nesocotito, acum munceşti toată ziulica şi lucrul acesta te 
va dobori foarte curând. Dacă mă asculti, îți dau voie să rămâi în 
colibă şi să nu cobori în mină, decât numai când va veni vreo 
inspecţie. 

— Prefer să lucrez! 

— Acum dormi pe scânduri. Îţi voi trimite saltea de lână şi 
perne. 

— M-am plâns eu că dorm pe scânduri? 

— Acum deabia capeţi de mâncare, ca să-ţi ţii zilele. Dacă mă 
asculţi, îţi voi trimite ceea ce mâncăm noi, supraveghetorii. 

— Prefer să flămânzesc! 

Ladinoff se uită uimit la această româncă, a cărei 
încăpățânare el n-o putea înţelege. 

— Este cu putinţă ca niciun fel de promisiune, niciun fel de 
schimbare a vieţii tale nenorocite de acum, să nu te ispitească? 

— Uite că e cu putinţă! răspunse Mioara Comăneanu cu 
hotărâre. Nu trebuie să uiţi că sunt româncă, şi o româncă 
preferă să moară, decât să se vândă. 

Răspunsul acesta îl scoase din sărite pe Ladinoff. 

— Oricât te-ai împotrivi, eu tot nu-ţi voi da drumul şi-ţi voi 


arăta că, toată încăpăţânarea ta nu te va ajuta să-mi mai scapi 
din mâini şi de data aceasta. 

Mioara Comăneanu se uită încremenită la supraveghetorul 
care se apropia de ea, pe faţa cu un rânjet diabolic. 

Ladinoff o cuprinse în braţe şi vru s-o sărute, dar fata îşi 
adună toate puterile şi-l împinse cu scârbă de la sine. Dar 
Ladinoff se înfuriase şi mai mult, în urma acestei îndrăzneli. Într- 
o clipă el fu din nou lângă Mioara, o cuprinse cu braţele sale 
puternice şi sărmana fată tremura în strânsoarea lor, ca o 
pasăre căzută în capcană, fiindcă îşi dădea seama că orice 
împotrivire era zadarnică. 

Ladinoff se aplecă peste chipul ei, spre a o săruta, când 
deodată, cutezătorul primi în ceafă o lovitură atât de puternică, 
încât capul începu să-i vâjâie, braţele strânse în jurul trupului 
fetei se înmuiară şi Mioara îi scăpă din mâini. După aceea, 
Ladinoff se prăbuşi la pământ cât era de lung. 

Mioara nici n-apucă să se dezmeticească din aiureală, când o 
voce şoptită îi spuse: 

— Jupâniţă... eu sunt! 

Mioara îl recunoscu pe Lapuşin. 

Voinicul rus nu se supusese poruncii lui Ladinoff de a se 
înapoia în colibă, ci, bănuind gândurile lui Ladinoff, se furişă 
după el. IIl urmări pas cu pas şi când văzu că Mioara avea nevoie 
de ajutorul lui, nu şovăi nicio clipă să i-l dea. 

Işi dădea seama prea bine, cât de primejdioasă era încercarea 
la care se hotărâse, căci dacă Ladinoff nu cădea de la cea dintâi 
lovitură, sau îl zărea mai înainte de a-şi pierde cunoştinţa, ar fi 
fost pierdut, fiindcă supraveghetorii aveau dreptul de a se folosi 
de armă, în cazul când erau atacați de vreun prizonier. 

Dar pumnul lui lovise cu toată puterea şi supraveghetorul 
zăcea acum la pământ, fără cunoştinţă. 

Mioarei îi părea bine că scăpase de primejdiosul său agresor, 
dar şi tremura de groază, gândindu-se la Lapugşin. 

— Fugi, Lapuşin, până nu-şi vine în fire, căci dacă te vede, eşti 
un copil al morţii! îi zise ea, îngrijorată. 

— Nu te teme, jupaniţă! E întuneric beznă şi nu va şti cine l-a 
lovit. Până să-şi vină în fire, eu voi sforăi în colibă. 

Mioara strânse cu recunoştinţă mâna lui Lapuşin, mâna aceea 
muncită, care o scăpase din ghearele nemernicului de Ladinoff. 

— Grăbeşte-te, îi zise ea, în şoaptă, şi spune-i prinţului că, de 


îndată ce voi putea, îl voi vizita, poate chiar în cursul acestei 
nopţi. 

Cu aceste cuvinte Mioara se despărţi de salvatorul său şi se 
îndreptă înspre coliba sa, de care n-o mai despărţeau decât 
câţiva paşi. Lapuşin porni şi el, înspre tabăra bărbaţilor. 

El ajunse fără greutate în colibă, unde în afară de prinţul 
Poniatowsky, mai era un prizonier. Acesta însă, era o fire foarte 
tăcută şi până atunci se ţinuse departe de ceilalţi doi tovarăşi de 
suferinţa ai săi. Nici chiar grozăvia soartei comune nu-i 
dezlegase limba până atunci şi tovarăşii săi de colibă nu ştiau 
nici cine este şi pentru ce fapta ajunsese la Sadova. 

Inapoindu-se, Lapuşin povesti cele întâmplate în faţa taberei 
de femei şi prinţul Poniatowsky auzind primejdia din care uriaşul 
rus o scăpase pe sărmana Mioara Comăneanu, îi strânse mâna 
cu recunoştinţă. 

— iți mulţumesc, Lapuşin, te-ai purtat vitejeşte, aşa cum se 
cuvine să se poarte un bărbat. 

— N-am făcut altceva, tătucă, decât ceea ce ai fi făcut şi tu în 
locul meu. 

— Şi ce s-a întâmplat cu supraveghetorul? 

— Cred că zace şi acum, tot acolo unde l-am lăsat! A leşinat, 
din pricina loviturii, dar altceva nu cred să i se fi întâmplat. Dar 
la drept vorbind, n-ar fi nicio pagubă dacă ar da ortul popii! Câţi 
n-au pierit din pricina cruzimii sufletului lui! 

Prinţul Poniatowsky oftă cu amar. 

— Vai, Lapuşin, oare când se va sfârşi şi cu suferinţele 
noastre? Se pare că vor ţine până în ziua de apoi! Nu văd nicio 
speranţă de scăpare. 

— Speranţa nu trebuie să ne-o pierdem niciodată! zise atunci 
o voce sonoră, şi atât prinţul cât şi Lapuşin se întoarseră miraţi 
spre locul de unde venea vocea aceasta. 

Acela care vorbise era cel de-al treilea prizonier al colibei, 
despre care Poniatowsky şi cu Lapuşin credeau că doarme 
demult şi deci nu le aude convorbirea. 

Străinul se ridică de pe scânduri şi se apropie de ceilalţi doi 
bărbaţi. 

— Vă rog să nu vă supăraţi că până acum am stat atât de 
retras, dar în iadul acesta al Siberiei nu ştii niciodată, dacă 
tovarăşul tău de colibă este şi el într-adevăr un surghiunit, sau 
numai vreun spion al guvernului, care nădăjduieşte să afle 


numele conspiratorilor, care n-au ajuns încă aici. Afară de 
aceasta, soarta ce m-a lovit m-a doborât într-atâta, încât 
simţeam nevoia să trăiesc retras de toţi şi de toate. Dar oricât 
de nedemnă de un om este viaţa pe care o ducem noi aici, 
totuşi, nădejdea în ziua eliberării nu mi-am pierdut-o niciodată. 
Şi de aceea, acum, când m-am încredinţat că nu am de-a face 
cu spioni de-ai guvernului, care ne-a surghinuit aici, şi când vad 
că sunteţi pe punctul de a renunţa şi la nădejde, am hotărât să 
ies din mutismul în care mă refugiasem, spre a turna 
îmbărbătare în inimile dumneavoastră disperate, spre a aprinde 
din nou în sufletele dumneavoastră speranţa mântuirii din iadul 
acesta al Siberiei. 

Străinul vorbise cu înflăcărare, cu deplină convingere în ceea 
ce spunea. 

Era numarul 149. 

Prinţul Poniatowsky se uită cu uimire la tovarăşul său de 
captivitate. 

— Mărturisesc sincer că mi se părea foarte ciudată tăcerea 
dumitale. Nădăjduiescc însă că, de astăzi înainte vom deveni 
buni prieteni, căci împărtăşim aceeaşi soartă şi inimile ne sunt 
însufleţite de aceeaşi dorinţă. Eu sunt prinţul Adam 
Poniatowsky. 

Ochii străinului începură să strălucească la auzul acestui 
nume, atât de cunoscut în Europa, pe vremea aceea. 

— Eroul naţional al Poloniei? 

Prinţul Poniatowsky zâmbi cu blândeţe. 

— Nu erou, ci numai un om, un patriot, care luptă în rând cu 
mulţi alţii, pentru salvarea naţiunii sale oropsite şi subjugate. 

Dar străinul tot nu se dezmetecise încă din uimire. 

Prinţul Poniatowsky? Dar este îngrozitor! Cunoşteam şi până 
acum mijloacele nemiloase cu care luptă guvernul din 
Petrograd, dar nu aş fi crezut niciodată că va îndrăzni să trimită 
în Siberia, în minele de plumb, pe una din cele mai măreţe figuri 
ale Poloniei, pe omul care se bucură de stima tuturor curților 
domnitoare din Europa. Măsura aceasta întrece orice închipuire. 

— După cum vezi, domnul meu, zise prinţul cu un zâmbet 
amarnic, ceea ce credeai că nu se poate întâmpla niciodată, s-a 
întâmplat totuşi, Prinţul Poniatowsky a fost aruncat în robie, aici, 
în această Siberie îndepărtată, şi afară de mine, câţi alţi patrioţi 
polonezi nu lâncezesc în alte tabere de prizonieri ale Siberiei? 


— Oh, când Europa va afla toate acestea, strigă străinul, în 
prada unei nobile mânii, va fi cu neputinţă să nu se amestece, 
spre a cere socoteală guvernului din Petrograd! 

Prinţul Poniatowsky se întoarse mirat înspre necunoscutul său 
tovarăş de colibă. 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Sunt lordul Rudyard Wardmoore! răspunse străinul, încet. 

Acum fu rândul lui Poniatowsky să rămână împietrit de uimire, 
dar nu mai puţin fu uimit Lapuşin, care, ca om de rând, se vedea 
în tovărăşia unor oameni atât de sus-puşi. 

— Lordul Rudyard Wardmoore? exclamă prinţul polonez. 

Străinul se uită cu mirare la Poniatowsky. 

— Vă este cunoscut numele meu, prinţe? 

— Dar cine nu cunoaşte numele lordului Rudyard Wardmoore? 
răspunse prinţul. Şi dacă pe deoparte îmi pare bine că mi s-a 
oferit prilejul de a face cunoştinţă cu marele şi adevăratul 
prieten al Poloniei, pe de altă parte mă doare din suflet că 
această cunoştinţă mi-a fost dat s-o fac în împrejurări atât de 
triste! 

Într-adevăr, prinţul Poniatowsky cunoştea prea bine numele 
lui Wardmoore. Familia Wardmoore era una din cele mai bune 
familii ale Angliei şi numeroşi Wardmoore fuseseră miniştri. 

Dar lordul Rudyard Wardmoore îşi creiase un renume şi mai 
mare decât înaintaşii săi. De abia îşi dobândise majoratul când 
Rudyard îşi pierdu părintele, aşa că, averea enormă a acestuia 
trecu asupra lui. 

Dar în loc ca tânărul lord să se dădea plăcerilor aşa cum 
făceau mulţi alţi tineri aristocrați când rămâneau stăpâni pe 
averi atât de mari, el îşi închină viaţa frământărilor sociale şi îşi 
jertfi o bună parte din avere, pentru alinarea suferințelor celor 
oropsiţi. Niciunul din aceia care se adresau după ajutor lordului 
Wardmoore, nu pleca de la el cu mâna goală. El fundase mari 
instituţii de binefaceri şi numele tânărului lord era rostit cu 
multă stimă, nu numai în Anglia, ci şi în toată Europa. 

Pe acest om cinstit de o lume întreagă, prinţul Poniatowsky îl 
întâlni în hainele murdare, jerpelite şi umilitoare ale 
surghiuniţilor din Sadova. 

Prinţul nu putea să înţeleagă, cum ajunsese acolo tânărul lord 
englez, mai ales că până atunci nu se mai întâmplase ca 
guvernul rus să trimită în Siberia pe un supus străin, care se 


bucura în toată lumea de o faimă atât de mare. 

Lordul Wardmoore simţi parcă la ce se gândea tovarăşul său 
de captivitate. 

— Bănuiesc prinţe, la ce te gândeşti. Te liniştesc însă, 
încredinţându-te că sunt tot atât de nevinovat ca şi dumneata. 
N-am păcătuit cu nimic şi dacă mă vezi aici, aceasta se 
datoreşte numai cruzimei guvernului din Petrograd. 

— Într-adevăr, la aceasta mă gândeam! întări prinţul 
Poniatowsky. Soarta dumitale mă interesează foarte mult şi tare 
aş vrea să ştiu cum ai ajuns în tabăra de la Sadova, dumneata, 
răsfăţatul societăţii aristocrate din Londra. 

Lordul Wardmoore rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 

— Prinţe, mai adineauri mi-ai spus să fim buni prieteni. Mâna 
pe care mi-ai întins-o, o primesc cu bucurie şi cu mândrie. Dar 
cu aceeaşi bucurie voi primi şi mâna acestui simplu ţăran, cu 
care soarta m-a făcut tovarăş de suferinţă. 

Şi distinsul englez strânse cu căldură mai întâi mâna lui 
Poniatowsky şi apoi pe aceea a lui Lapuşin. 

— Acum, dacă vă interesează, vă voi povesti drumul pe care l- 
am făcut din Londra şi până la minele de plumb ale Siberiei. 

Prinţul Poniatowsky şi cu Lapuşin aşteptau cu nerăbdare 
povestea celui de-al treilea prizonier al dărăpănatei colibe. 


CAPITOLUL 26 
POVESTEA LORDULUI WARDMOORE 


— Spre a mă putea face înţeles, îşi începu povestea lordul 
Wardmoore, trebuie să mă întorc până la moartea părintelui 
meu. Îmi iubeam părintele cu o dragoste care întrece orice 
închipuire şi este adevărat că şi el îmi dovedea aceleaşi 
simţăminte, care sunt neobişnuite, chiar şi atunci când este 
vorba de unicul copil al unui tată. M-a crescut cu multă îngrijire 
şi pe patul de moarte mi-a legat de suflet să fiu vrednic de 
numele Wardmoore. Până acum i-am îndeplinit această dorinţă 
şi mă voi trudi să i-o îndeplinesc până la ultima mea suflare. 

Moartea tatălui meu mă copleşi peste măsură şi cu toate că 
moştenisem una din cele mai mari bogății ale Angliei, vreme de 
un an am trăit retras de lume cu desăvârşire. Dar timpul mai 


închise puţin rana sângerândă şi atunci am început să lucrez la 
opera pe care mi-o lăsase tata moştenire. Am pus temelia 
multor societăţi de ajutor pentru săraci, am înfiinţat numeroase 
instituţiuni de binefacere, am început să mă ocup şi de politică, 
dar şi aceasta numai în scopul de a-i putea ajuta pe aceia care 
aveau nevoie să fie ajutaţi şi care apelau la sprijinul iubitei mele 
patrii. 

Am colindat aproape toată Europa şi în decursul acestei 
călătorii de studii am trecut şi prin Polonia, unde am rămas 
adânc mâhnit de soarta pe care i-a hărăzit-o stăpânirea 
rusească poporului polonez. La Varşovia am stat vreme mai 
îndelungată şi eram musafirul zilnic al boierilor polonezi, de la 
care am aflat că, dumneata, care eşti socotit ca fiind 
conducătorul luptei pentru neatârnarea Poloniei, te găseşti în 
străinătate. Imi părea foarte rău că nu am avut norocul să te 
cunosc atunci şi nici prin minte nu mi-ar fi trecut că soarta 
rânduise întâlnirea noastră pentru mai târziu, în împrejurările 
triste de astăzi. 

Şederea mea în Polonia se sfârşi într-un chip foarte puţin 
plăcut. Contele Gorciacov, guvernatorul Varşoviei, prinzând de 
veste, mulţumită iscusitei sale organizaţii de spionaj, că în 
timpul şederii mele în capitala Poloniei nu fac altceva decât să 
adun date despre asuprirea poporului polonez, mă expulză din 
Polonia, este adevărat, cu îndeplinirea toturor formalităţilor 
diplomatice, dar cu o asprime, care făcea cu neputinţă 
rămânerea mea şi pe mai departe, pe teritoriul ţării subjugate. 
De la Varşovia m-am înapoiat în Anglia şi ajungând la Londra, 
am scris o carte despre asuprirea poporului polonez. 

— Ştiu, îl întrerupse prinţul Poniatowsky, cartea dumitale am 
citit-o şi eu şi nu găseam cuvinte de a preaslăvi numele 
bărbatului, care, cu toate că era un străin, totuşi, nu se sfii să 
lupte pentru cauza poloneză, ca şi când ar fi fost cauza propriei 
sale naţiuni. 

— Nu mi-am făcut decât datoria şi n-am urmat decât porunca 
sufletului meu revoltat, răspunse lordul. 

Cartea mea „Polonia asuprită” a stârnit mare vâlvă chiar şi în 
Anglia şi în urma sfatului prietenilor mei, reluai viaţa de 
societate pe care o părăsisem din pricina morţii tatălui meu şi a 
călătoriei de studii prin Europa. Am început să fiu invitat iarăşi în 
familiile cele mai bune, unde mă duceam aproape întotdeauna 


în tovărăşia celui mai bun prieten al meu, lordul Cecil Denver, 
aghiotantul Majestății Sale. Cu un asemenea prilej el mă 
prezentă unei femei de o frumuseţe răpitoare. Din pricina 
părului său de culoarea bronzului deschis, ea era poreclită în 
toată lumea bună a Londrei „Lady cea roşie”! Frumuseţea 
neobişnuită a acestei femei avu o înrâurire adâncă şi asupra 
mea şi din clipa aceea nu mai scăpam niciun prilej de a fi în 
apropierea ei. Simţeam că Lady, cea roşie, mă interesa în 
fiecare zi, tot mai mult şi... 

Lordul Wardmoore nu putu să mai urmeze, căci de-afară se 
auzi o gălăgie infernală. 

— Aici şade nemernicul! tună o voce, în care prizonierii 
recunoscură îndată glasul lui Ladinoff. 

Intr-o clipă Lapuşin sări pe patu-i de scânduri şi se prefăcu că 
doarme adânc. 

Indată după aceea uşa se deschise şi în pragul ei se ivi 
Ladinoff, în tovărăşia altor doi supraveghetori. 

Pe Ladinoff se mai vedeau urmele neplăcutei aventuri, căci în 
cădere se izbise la faţă şi avea acum o vânătaie cât o piesă de 
cinci ruble. 

O furie de nedescris îl cuprinse când îl văzu pe prinţul 
Poniatowsky stând de vorbă cu lordul Wardmoore... 

— Câinilor, cum îndrăzniţi să nu vă culcaţi, urlă el, când toată 
tabăra doarme? 

— Vrem să ne cârpim hainele, răspunse prinţul Poniatowsky. 
Nădăjduiesc că nu te vei împotrivi la aceasta, căci domnul 
comandant a poruncit ca fiecare prizonier să-şi ţină veştmintele 
în ordine. 

— Şi unde este al treilea câine? 

— S-a culcat! 

Ladinoff îşi roti privirea prin coliba cufundată pe jumătate în 
întuneric şi în curând îl zări pe Lapuşin, care se prefăcea că 
doarme. 

— Aha, aici e câinele! strigă el şi în clipa următoare lăsă 
cnutul să cadă cu toată puterea pe spinarea lui Lapuşin, care, 
sări în picioare, speriat. 

— Tătucă... ce este?... Cu ce am păcătuit? 

— Taci, că te omor în bătăi! urlă Ladinoff. Răspunde: Tu ai fost 
aceia, care ai primit porunca de a strânge găleţile din curte? 

— Eu am fost tătucă şi am făcut întocmai după cum mi-ai 


poruncit tu, am strâns toate găleţile. 

— Şi după aceea ce-ai făcut? 

— M-am înapoiat acasă! 

— De-a dreptul acasă? 

— De-a dreptul acasă, tătucă! răspunse Lapuşin, cu o 
expresie de o nevinovăție atât de desăvârşită, încât chiar şi 
Ladinoff se cam încurcă şi nu mai ştiu ce să creadă. 

O clipă, el rămase pe gânduri, apoi se răsti la Lapuşin cu un 
urlet ca de fiară, nădăjduind ca în chipul acesta să-l pună în 
încurcătură. 

— Minţi, câine, minţi! Tu ai fost acela care te-ai furişat după 
mine şi m-ai atacat pe la spate... 

Lapugşin îşi făcu semnul crucii. 

— Tătucă, dar cum îţi închipui că, aş îndrăzni sa fac aşa ceva? 
Şi apoi, de ce te-aş fi atacat, căci doar nu mi-ai făcut nimic? 

Ladinoff se întoarse înspre prinţul Poniatowsky: 

— Vorbeşte, dar să spui adevărul, câine bătrân! Demult 
doarme trântorul acesta? 

Prinţul Poniatowsky îndură cu resemnare jignirea adusă de 
supraveghetor, ceea ce de altfel nici nu era de mirat, când toţi 
supraveghetorii le vorbeau prizonierilor, spunându-le „câini”, şi 
răspunse, liniştit: 

— De mult, domnule! 

Atunci se amestecă în vorbă şi unul din ceilalţi doi 
supraveghetori care îl întovărăşeau pe Ladinoff şi zise: 

— Ei, Ladinoff ce mai spui acum? 

— Să mă fi înşelat? zise Ladinoff. Poate să fi fost vreun alt 
ticălos! Dar dacă-i dau de urmă, îl bat cu cnutul, până-şi dă 
ultima suflare! 

Cu această ameninţare făcu stânga-mprejur şi se îndepărtă în 
tovărăşia însoţitorilor săi. 

Cei trei prizonieri se uitară uşuraţi, unul la altul. 

Primejdia trecuse. 

Timp de câteva minute rămaseră tăcuţi, fiindu-le teamă că 
poate că supraveghetorii mai pândeau prin apropiere, spre a-i 
surprinde. 

Nu începură să vorbească decât mai târziu, după ce se 
încredinţară că nu-i mai pândeşte nicio primejdie, deoarece 
supraveghetorii plecaseră într-adevăr. 

— Nu v-am spus eu! exclamă Lapuşin, triumfător, că nu vor 


putea dovedi că eu l-am lovit? Acela asupra căruia a căzut 
pumnul acesta, nu mai are vreme să se uite de unde vine 
atacul! 

Prinţul Poniatowsky se întoarse spre englez. 

—  Lordule, urmează-ţi povestirea pe care a întrerupt-o 
apariţia acestor fiare sălbatice. 

— Nu voi căuta să vă istorisesc pe larg toată idila de dragoste 
care s-a născut între mine şi Lady cea roşie. Vă voi spune doar 
că, prin purtarea ei, lady aceasta a izbutit să-mi smulgă 
făgăduiala că o voi lua în căsătorie, ceea ce eu de altfel am 
făcut, aproape fără împotrivire, deoarece o iubeam foarte mult 
pe femeia aceasta, al cărei bărbat dintâi murise în Indii, răpus 
de gloanţele indigenilor. 

Eram deci un logodnic fericit şi fericirea mea nu era umbrită 
decât, întrucâtva, de faptul că prietenul meu, lordul Cecil 
Denver, se răcise de mine, din clipa când i-am anunţat logodna 
noastră. Am căutat în mai multe rânduri să aflu care era pricina 
acestei răceli, dar Cecil Denver ştiu să scape întotdeauna de 
vreo explicaţie, spunându-mi că prietenia lui pentru mine nu 
scăzuse deloc. Buna creştere mă silea să primesc ca bună 
această explicaţie, dar în sufletul meu simţeam că nu acesta era 
adevărul. 

Pe de altă parte am aflat că prietenul meu Denver îi făcuse 
curte doamnei, vreme îndelungată, cu mult înaintea mea şi de 
aceea a rămas şi lumea cam surprinsă, când am anunţat 
logodna mea cu lady cea roşie. Ziua cununiei se apropia tot mai 
mult şi eu eram în culmea fericirii, când într-o bună zi se petrecu 
ceva cu totul neaşteptat. 

Ducându-mă la logodnica mea, fără a o anunţa mai dinainte 
despre vizita mea, cum făceam de obicei, am observat pe chipul 
speriat al cameristei că ceva nu era la locul lui. Camerista voia 
cu orice preţ să mi-o ia înainte, dar eu am izbutit s-o împiedic, 
aşa că am intrat în casă, pe neaşteptate, fără să fiu anunţat. 
Spre uimirea mea n-am găsit pe nimeni în salonul cel mare. 
Atunci am mers mai departe, în vârful picioarelor, spre budoarul 
doamnei, de unde, ajungând mai aproape, auzii zgomot de voci. 
Intr-una din aceste voci am recunoscut glasul logodnicei mele, 
iar în cealăltă, pe al prietenului meu Denver. 

Aceasta mă miră mult, dar rămăsei împietrit, auzind 
convorbirea dintre logodnica mea şi prietenul meu cel mai bun. 


Lordul Denver făcea logodnicei mele imputări că-l părăsise aşa, 
de pe o zi pe alta, pe el, cu care avusese legături atât de 
strânse până atunci. Denver îi mărturisi că de aceea tăgăduise 
legătura lor faţă de mine, deoarece un gentleman desăvârşit 
socotea de datoria lui să fie discret în privinţa unei femei care-l 
învrednicise cu discreţiunea ei. La început lady zâmbi, apoi râse 
cu hohot şi căută să-l liniştească pe prietenul meu, spunându-i 
că numai pe el îl iubea şi că nu se mărita cu mine, decât numai 
spre a deveni soţia lordului Wardmoore şi pentru ca în chipul 
acesta să poată pune mâna pe bogăţiile mele. Şi pentru a face 
ca vorbele sale să aibă o putere de convingere cât mai mare, 
sări de gâtul lui Denver şi sărutându-l cu foc, exclamă: 

— Te iubesc, numai pe tine te iubesc! 

Logodnica mea de abia rostise cuvintele acestea, când eu am 
ieşit de după draperia ce mă despărţea de budoar. Lady se făcu 
albă ca varul şi Denver rămase împietrit. 

— lertaţi-mă dacă vă tulbur! zisei eu, zâmbind, şi liniştea mea 
o încurcă pe lady şi mai mult. După aceea mă aşezai lângă ei şi 
fără îndoială că mă vor fi socotit drept nebun, căci, ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic, le vorbii despre lucruri fără nicio 
însemnătate. Cu puţin înainte de miezul nopţii m-am ridicat şi 
mi-am luat rămas bun. 

— Plec, lady, şi cred că nu ne vom mai vedea vreme 
îndelungată, deoarece zilele acestea voi porni într-o călătorie 
care nu pot şti când va lua sfârşit. Fireşte că, din această 
pricină, va trebui să renunţăm şi la excursia care fusese plănuită 
pentru ziua de douăzeci şi şase a acestei luni. 

Imi aduc bine aminte că acestea au fost cuvintele pe care le- 
am rostit şi parcă văd şi acum, efectul pe care l-au avut asupra 
doamnei roşii. Cununia fusese fixata pentru ziua de douăzeci şi 
şase şi deci atunci urma să pornim în călătoria de nuntă. Mă 
imploră să rămân, spunându-mi că vrea să-mi vorbească, însă 
eu am rămas nestrămutat în hotărârea mea. 

M-am îndepărtat, ba l-am luat cu mine şi pe lordul Denver, 
care m-a urmat fără nicio împotrivire, fiindcă simţea că trebuie 
să ne răfuim. Gentleman desăvârşit, de îndată ce am părăsit vila 
doamnei, lordul Denver mi-a declarat că este gata să-mi dea 
orice satisfacţie. Eu însă am refuzat propunerea lui, socotind că 
uşurinţa unei femei nu trebuie să pună faţă în faţă, cu arma în 
mână, doi vechi prieteni. 


Spunându-i această părere a mea, mi-am luat rămas bun de 
la lordul Denver şi pornii mai departe, plimbându-mă liniştit, 
nepăsător. 

Dar de îndată ce am ajuns acasă, liniştea şi sângele rece m- 
au părăsit şi am început să vărs lacrimi amare, fiindcă lady cea 
roşie îmi plăcea mult şi nu mă puteam împăca cu gândul 
despărțirii. 

Privirile-mi înlăcrimate căzură asupra mesei mele de lucru, 
unde erau îngrămădite în teancuri, scrisorile care îmi fuseseră 
trimise din toate colturile lumii. 

De când apăruse cartea mea despre asuprirea Poloniei, 
aproape în fiecare zi primeam câte o scrisoare din această ţară 
şi în aceste scrisori mi se aduceau la cunoştinţă nenumăratele 
laturi ale cruzimii cu care era asuprită națiunea poloneză. ŞI 
aproape fiecare din aceste scrisori, îmi vorbea de Siberia, de 
iadul acela al imperiului rusesc, unde erau aruncaţi aceia care 
îndrăzneau să vorbească, sau să dorească numai eliberarea 
patriei lor. 

În seara aceea, când fusesem silit să rup cu o iubire ce-mi 
fusese atât de dragă şi care lăsase urme în sufletul meu, mă 
hotărâi să întorc din nou spatele societăţii zgomotoase şi să-mi 
închin viaţa ajutorării semenilor mei oropsiţi. 

În aceste ordine de idei, citirea acelor scrisori ndeznădăjduite 
avură o înrâurire hotărâtoare asupra mea. Sub impresia 
implorării acestor strigăte disperate, hotării să mă duc în 
Siberia, spre a vedea cu ochii mei iadul descris de urmaşii atâtor 
mii de nenorociţi, spre a-l putea da în vileag, în faţa lumii 
civilizate, care trebuia să pună piciorul în prag şi să nu mai 
îndure cruzimea şi sălbăticia guvernului de la Petrograd. 

Îi vorbisem logodnicei mele necredincioase despre o călătorie 
îndelungată. Acum călătoria aceasta era hotărâtă şi ea avea să 
mă ducă prin întreaga Rusie, până în Siberia, spre a mă 
încredința dacă toate grozăviile de care îmi vorbeau sutele de 
scrisori, erau adevărate. 

După pregătiri de câteva săptămâni pornii la drum şi mai întâi 
colindai toată Rusia, spre a studia organizaţia politică a ţării şi 
apoi mă dusei până în Siberia unde grozăviile cele mai 
neînchipuite se desfăşurau înaintea ochilor mei, aşa cum erau 
într-adevăr. 

Unsprezece luni am petrecut în Siberia şi în decursul acestor 


unsprezece luni am văzut atâtea dureri, atâtea suferinţe, atâtea 
cruzimi, încât nu le voi putea uita până la capătul zilelor mele. 
Pe vremea aceea nu mă gândeam că ar putea veni o zi, când va 
trebui să îndur şi eu soarta înfiorătoare a osândiţilor din minele 
de plumb. 

Întorcându-mă acasă din această lungă călătorie de studii, nu 
mă dădui odihnei, ci mă aşezai pe o muncă şi mai îndărijtă. M- 
am retras în unul din castelele mele din provincie şi acolo, aş 
putea zice lucrând zi şi noapte, am scris ce-a de-a doua carte a 
mea „Siberia, iadul alb”, în care desenam cu o sinceritate fără 
milă, soarta îngrozitoare a surghiuniţilor. Tirania imperialismului 
rusesc am  biciuit-o în cuvinte usturătoare şi am adus 
nenumărate dovezi despre felul mai mult decât neomenesc cu 
care sunt trataţi osândiţii. 

Cartea aceasta am tradus-o aproape în toate Limbile 
europene şi pentru ca toată lumea să-şi dea seama de adevăr, 
am împărţit-o fără bani în mai multe mii de exemplare. În chipul 
acesta scopul meu a fost atins, pe jumătate, „Siberia, iadul alb” 
a străbătut toate colturile globului pământesc şi peste tot a 
stârnit revoltă şi groază. Mai multe popoare europene începură 
să se mişte, spre a determina Rusia să pună capăt grozăviilor 
din Siberia şi cartea mea era pe buzele tuturor. 

Am primit multe scrisori de recunoştinţă, printre care şi una 
de la soţia lordului Cecil Denver care nu era alta, decât lady cea 
roşie. Rândurile ei îmi deschiseră din nou rana, care deabia 
încetase spre a mai sângera. Dar sângerarea n-a ţinut decât 
puţin timp, căci în curând mi-am închinat toată activitatea din 
nou scopurilor pe care le urmăream. 

Fireşte că dezvăluirea grozăviilor pe care le practica a fost 
foarte neplăcută guvernului din Petrograd şi a început un 
adevărat război de exterminare împotriva cărţii mele. Rezultatul 
însă a fost tocmai contrariul. Cartea mea se citea şi mai mult şi 
mai ales în Rusia, de unde fusese excomunicată. 

Dar cu timpul, valul de răzvrătire pe care-l stârnise, se mai 
linişti şi vedeam cu ochii cum curentul pornit de cartea mea 
slăbeşte, pentru ca în curând să fie dat uitării, cu totul. 

Atunci mi-am zis că este de datoria mea să ţin trează 
conştiinţa Europei asupra destinului nenorociţilor deportaţi şi 
hotărâi să fac a doua călătorie în Siberia, spre a strânge date 
noi, pe care publicându-le într-o a doua carte, să stârnesc din 


nou interesul lumii civilizate, pentru soarta nenorociţilor din 
fundul câmpiilor de zăpadă ale Asiei. Îmi dădeam seama că 
punerea în practică a acestei hotărâri era foarte primejdioasă, 
deoarece pricinuisem mari neplăceri guvernului rus şi tocmai de 
aceea, mă gândii să întreprind această nouă călătorie sub un 
nume străin. Legăturile mele din Anglia mă ajutară să 
dobândesc un paşaport pe nume străin, aşa că în noul meu voiaj 
de studii pornii sub numele unui negustor de blănuri din 
Everton. 

Ajungând în Rusia avui prilejul să-mi dau seama că măsura 
mea de prevedere fusese foarte bună, deoarece în chipul acesta 
puteam să călătoresc fără ca cineva să mă bănuiască. Dar 
bucuria mea fu de scurtă durată, fiindcă ajungând în inima 
Siberiei, în acea parte a Rusiei care este tăiată cu desăvârşire 
de restul lumii, se petrecu ceva cu totul neaşteptat. 

In hanul unui orăşel cazacii tăbărâră asupra mea şi 
pretextând că aş fi agentul unei asociaţii revoluţionare, mă 
arestară. Nu ştiu cum se numea localitatea unde m-au dus, 
deoarece zbirii tăceau cu încăpățânare la toate întrebările mele 
şi nu m-ar fi lămurit nici chiar pentru toate comorile lumii. 

După ce-mi luară toţi banii şi toate documentele pe care le 
aveam asupra mea, mă aruncară într-o închisoare umedă şi 
întunecoasă. În temniţa aceea am stat timp de două săptămâni, 
apoi, într-o bună noapte mă porniră la drum, pentru a nu mă 
mai opri decât aici, la Sadova, unde tânjesc de atunci. 

Povestirea lordului împresionă adânc, atât pe prinţul 
Poniatowsky, cât şi pe Lapuşin şi amândoi se gândeau cu 
compătimire la distinsul englez, care era martirul bunelor sale 
intenţii. 

— Lord Wardmoore, zise prinţul Poniatowsky, cu vocea lui 
caldă, trebuie să-ţi mulţumesc în numele întregului popor 
polonez, pentru serviciile nepreţuite pe care ni le-ai făcut. Mă 
doare nespus de mult că mi-a fost dat să te văd aici, tocmai pe 
dumneata, care eşti unul din cei mai vajnici luptători ai cauzei 
nenorociţilor surghiuniţi ai Siberiei. 

— Să nădăjduim, răspunse lordul, că va veni din nou şi ziua 
când voi putea lupta din nou pentru această cauză, căreia i-am 
închinat întreaga mea activitate. 

— Dar oare când? În orice caz, a fost o mare uşurinţă din 
partea dumitale să porneşti pentru a doua oară pe drumul 


acesta, când ştiai prea bine câte primejdii te vor pândi. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a le preveni. 

— Totuşi, realitatea dovedeşte că n-ai fost îndeajuns de 
prevăzător. Se pare că în zadar ai colindat pământul Rusiei timp 
de unsprezece luni, căci n-ai izbutit să-ţi dai seama de fantastica 
organizaţie de spionaj a guvernului din Petrograd, pe care se 
bizuie astăzi puterea ţarului. 

— Am auzit vorbindu-se mult despre această organizaţie. 

— Dar nu e îndeajuns! În Rusia se poate spune cu adevărat că 
până şi pereţii au urechi. Dar această organizaţie de spionaj nu 
se întinde numai în Rusia, ci şi în străinătate, acolo unde 
guvernul din Petrograd crede că-i poate fi de folos. Aşa de pildă, 
eu ştiam prea bine că guvernul rus îmi urmăreşte fiecare pas, 
tot timpul cât am stat în străinătate. Spionii roiau în jurul meu, 
ei ştiau cu cine mă întâlneam şi poate chiar şi ceea ce vorbeam 
şi-şi trimiteau rapoartele zilnic la Petrograd. 

— De necrezut. 

La fel s-a întâmplat şi cu dumneata, lord Wardmoore. Sunt pe 
deplin încredinţat că, din ziua când a apărut „Siberia, iadul alb”, 
dumneata ai fost veşnic sub supravegherea spionilor ruşi. 
Aceştia nu te pierdeau din ochi nicio singură clipă, îţi cunoşteau 
toate întâlnirile, toate planurile şi când au prins de veste că vrei 
să pleci în Siberia pentru a doua oară, au şi înștiințat guvernul 
din Petrograd de gândurile dumitale. 

— Să fie cu putinţă? 

— În zadar călătoreai dumneata sub numele unui negustor de 
blănuri din Everton, autorităţile ruseşti ştiau prea bine cine şi-a 
pus piciorul pe pământul Rusiei şi te-au urmărit zi de zi, pas cu 
pas. 

— Dar atunci de ce nu m-au arestat numaidecât? 

Prinţul Poniatowsky zâmbi amar. 

— Ruşii sunt prevăzători. Ei au aşteptat până când ai ajuns în 
inima Siberiei, unde arestarea dumiale nu mai stârnea prea 
mare vâlvă şi unde nu-ţi mai puteai vesti prietenii, care fără 
îndoială că ar fi izbutit să te scape. 

Lordul Wardmoore tăcu timp de câteva clipe, apoi deodată îşi 
ridică cu hotărâre capul şi exclamă: 

— Am suferit mult de când sunt aici, dar nu mă plâng. N-aş fi 
crezut niciodată că mi se va oferi prilejul să pot descrie cu atâta 
competinţă grozăviile Siberiei. Prinţe Poniatowsky, adevărata 


carte, care va cuprinde grozăviile trăite ale unui osândit, va fi 
dată în vileag deabia de acum înainte! 

Prinţul Poniatowsky strânse cu recunoştinţă mâna nobilului 
englez. 

— Vai, dacă oropsita mea patrie ar avea numai o sută de 
prieteni atât de devotați ca dumneata, atunci ştiu că n-ar mai 
zăcea multă vreme sub jugul rusesc! 


CAPITOLUL 27 
EVADAREA 


Deasupra Dubro-ului se strânseră nori negri şi în curând 
ploaia începu să toarne cu găleata. Paznicii şi santinelele 
temniţei din Dubro se retraseră zgribuliţi, pe sub acoperişuri, 
unde ploaia nu-i putea ajunge. 

— Ne udăm până la piele! exclamă unul dintre ei. 

— Cumplită vreme, mormăi un altul. 

Prin ferestruica zăbrelită a uneia din celulele mocirloase ale 
temutei închisori, un prizonier privea abătut la furtuna care se 
dezlănţuise. Era Stanislau Rimsky. 

Temniţa şi soarta care-i fusese hărăzită aici, îl doborâseră 
într-atâta, încât cu greu l-ar fi putut recunoaşte chiar şi aceia 
care îl văzuseră zilnic, mai înainte. 

Şi bietul Vultur al Morţii nu era frânt numai trupeşte, ci şi 
sufleteşte. Şi suferinţele trupeşti le-ar fi îndurat el cumva, cele 
sufleteşti însă, îl copleşeau cu desăvârşire. 

Îl supăra gândul că din temniţa aceasta nu va putea scăpa cu 
una cu două, dar îl chinuiau mult mai grozav cele două încercări 
de fugă care nu izbutiseră şi din care una se sfârşise cu moartea 
căpitanului Korsakoff. 

Nelinişte îi mai pricinuia şi doctorul Leonida, despre care nu 
ştia dacă izbutise să scape, sau împărtăşise şi el trista soartă a 
fostului curier al ţarului. 

| se strângea inima de câte ori se gândea la acest bun şi 
credincios prieten, şi de câte ori îşi aducea aminte de ceilalţi 
tovarăşi ai săi, care îl aşteptau în turnul din Cuibul Vulturilor. 

Oare îi va fi dat să se mai întoarcă la ei? 

Afară ploaia cădea necontenit şi Vulturul Morţii se gândea cu 


groază că apele râuleţului se vor umfla, vor pătrunde în celulă şi 
situaţia va deveni şi mai de neîndurat. Căci şi aşa, suferise 
îndeajuns de pe urma frigului şi a umezelii şi dacă boala nu-l 
răpuse încă, aceasta o datora numai constituţiei sale 
neobişnuite de dârze. 

Stanislau Rimsky asculta trist plescăitul picăturilor de ploaie, 
când deodată băgă de seamă că, în zgomotul ploii se mai 
amestecase şi un alt sunet. 

Sări iute la fereastra zăbrelită, alături de care îl zări pe 
doctorul Leonida, îndeletnicindu-se cu ceva. 

— Doctore, tu aici? exclamă el, în culmea fericirii... 

— Mai încet, căpitane, că ne aud paznicii! 

— Doamne, ar fi îngrozitor, dacă din nou... 

În timpul acesta doctorul Leonida pilea mai departe zăbrelele 
de fier ale ferestrei. 

— Fii fără grijă, căpitane, căci încercarea aceasta va izbuti, nu 
ca celelalte două. De data aceasta te voi elibera. 

— Dumnezeule, ascultă-l! suspină Vulturul Morţii. 

— Puţină răbdare, căpitane! 

— Oare să fie cu putinţă ca un prizonier să scape din 
închisoarea din Dubro? 

— Totul este cu putinţă, mai ales atunci când este vorba de 
eliberarea Vulturului Morţii. 

Lucrul mergea acum mult mai uşor, deoarece fierarul nu 
putuse să repare prea bine zăbrelele tăiate cu prilejul celei 
dintâi încercări de evadare, aşa că nu peste mult timp, doctorul 
Leonida izbuti să intre la prizonier. 

De îndată ce sări în celulă, ei se şi repezi la Rimsky. 

— Numele Domnului fie binecuvântat că, te-a ajutat să 
pătrunzi până aici! exclamă Vulturul Morţii. 

Revederea aceasta îl făcu să plângă de bucurie, ceea ce 
dealtfel se întâmplă şi cu tânărul şi curajosul doctor. 

— De când nu ne-am mai văzut, am fost prin Rudin, căpitane, 
zise el încet, când în cele din urmă izbuti să se mai stăpânească. 

— Ce fac prietenii? 

— Toţi sunt întregi, dar tristeţea îi doboară, fiindcă te ştiu pe 
tine prizonier. 

— Dar acum voi fi liber din nou! zise Rimsky, cu ochii 
strălucitori de bucurie. Nu-i aşa, doctore Leonida, că voi îi liber? 

— Ai încredere în mine, căpitane! Am făcut toate pregătirile. 


Caii ne aşteaptă în apropiere şi de îndată ce vom fi ajuns afară, 
vom porni spre casă, fără ca cineva să ne mai poată ajunge. 

— Dar evadarea nu va fi observată? 

— Nu vezi că şi vremea ne favorizează? Ploaia care toarnă cu 
găleata a stins făcliile, iar santinelele s-au retras prin locuri mai 
ferite. Nici n-aş fi îndrăznit să nădăjduiesc într-o împrejurare atât 
de bună... 

— Atunci taie-mi cătuşele, să putem porni cât mai iute! 

— La ce bun să ne mai obosim? 

— Dar nu vei fi vrând să duc şi zidul cu mine? 

— Nu, dar vei scăpa de cătuşe într-un chip mult mai simplu. 
Să ţi le tai cu pila, ar ține prea mult. 

— Dar atunci cum voi scăpa de ele? 

— Le vom deschide cu cheia. 

— Ai cheile la tine? 

— Nu le am. 

— Atunci? 

— Le voi avea. 

— Cum? 

— Mi le va aduce tovarăşul meu, îndată. 

— De asta nici nu mi-ai vorbit. Care tovarăş? Dan Dragomir? 

— Nu! 

— Micislav? 

— Nu. 

— Severin? 

— Nu. 

— Vlasovici? 

— Nu. 

— Dar cine atunci? 

— Îţi voi spune, căci numele acesta nu ţi-ar trece prin minte 
niciodată! 

— Ei, spune odată! 

— Verşeghin! 

Vulturul Morţii încremeni de uimire. Intr-adevăr, la acestea nu 
s-ar fi gândit niciodată. 

— Comandantul închisorii? întrebă el, neîncrezător, căci tot 
nu-şi putea da seama în ce chip ajunsese Verşeghin tovarăşul 
doctorului Leonida. 

— Acel laş, care te-a arestat şi care a împiedicat evadarea ta 
în două rânduri. 


— Să fie cu putinţă? 

— Te vei încredința tu însuti. 

— Atunci ai săvârşit o adevărată minune. 

Nu eu, râse doctorul Leonida, care nu voia să i se atribuie un 
merit la care nu avea dreptul decât în parte, ci un prieten 
misterios. 

— Doctore, ce tot vorbeşti astăzi? 

— Numai ceea ce s-a petrecut. Dar în orice caz îţi voi povesti 
lucrurile, poate că tu vei găsi o tălmăcire celor întâmplate. 

Doctorul Leonida istorisi misterioasa ivire a scrisorii, care-l 
compromitea pe Verşeghin şi cum această scrisoare făcu din 
comandantul închisorii Dubroului tovarăşul de o noapte al 
voinicilor. 

Stanislau Rimsky ascultă cu multă luare-aminte istorisirea 
tânărului doctor, apoi zise, pe deplin încredinţat că nu se înşală: 

— Prietenul acesta misterios nu poate să fie, decât prinţesa 
Fedora Feodorovna. Fără îndoială că numai ea poate fi, căci 
altcineva nu ne cunoaşte ascunzătoarea! 

— Şi noi ne-am gândit la aceasta, numai că, nu ne-am putut 
explica, pentru ce a vrut prinţesa să se înconjure de atâta 
mister. 

— Pe semne că are ea motivele ei, răspunse Rimsky, fiindcă 
altfel nu s-ar fi folosit de calea aceasta tainică! 

Pe coridorul subteran se auzi zgomot de voci şi de paşi. 

Rimsky se întoarse speriat spre doctorul Leonida. 

— Fugi... vin! 

— Acesta este Verşeghin! răspunse doctorul, fără a se mişca. 

Intr-adevăr, Verşeghin era acela care coborâse la celulele 
mocirloase. 

— Totul este în ordine? întrebă el. 

Cei patru cazaci luară poziţia de „drepţi” şi plutonierul 
răspunse: 

În cea mai desăvârşită ordine, tătucă! 

Verşeghin dădu din cap, mulţumit. Dar în gândul lui era un 
adevărat infern, căci acum venea partea cea mai grea. Trebuia 
să-i îndepărteze pe aceşti patru cazaci, pentru a-l ajuta pe 
Vulturul Morţii să fugă. Dar planul şi-l făcuse mai dinainte. 

— Sergiu! strigă el la unul din cazaci. 

— Porunceşte, tătucă! 

— Te urci la etaj şi controlezi dacă totul e în ordine! 


— Am înţeles, tătucă! 

— Niculai! Tu vei controla celulele de la parter. 

— Aşa voiţi face, tătucă! 

— loane, tu du-te de-l caută pe bătrânul Rutkin şi spune-i să 
mă aştepte în birou. 

— Mă duc, tătucă! 

Cei trei cazaci porniră să îndeplinească poruncile lui 
Verşeghin. Nu mai rămăsese decât plutonierul. 

— Tu du-te până la santinele, îi zise Verşeghin şi acestuia, şi 
spune-le că, pe o vreme ca aceasta, nu trebuie să stea în ploaie, 
să li se ude praful de puşcă, ci e îndeajuns dacă păzesc din 
gherete. 

— Am înţeles, tătucă! 

Plutonierul plecă şi el. 

Rămas singur, Verşeghin se duse de-a dreptul la celula 
Vulturului Morţii. 

Cheia se învârti în broască şi în clipa următoare uşa grea de 
fier se deschise, pentru ca în pragul ei să se ivească Verşeghin, 
temutul comandant al închisorii Dubroului. 

— Sunteţi gata? întrebă el cu înfrigurare şi Stanislau Rimski 
avu prilejul să se încredinţeze cum că Verşeghin se întovărăşise 
cu ei, într-adevăr. 

— Dă-mi cheile! zise doctorul Leonida şi în clipa următoare 
legătura de chei era în mâinile lui. 

Tânărul doctor nu zăbovi. Peste câteva clipe, cătuşele, care îl 
ţinuseră pe Rimsky țintuit de peretele închisorii Dubroului, 
căzură. Vulturul Morţii putea să-şi mişte acum liber mâinile, 
picioarele, trupul. 

— Grăbiţi-vă... grăbiţi-vă, îi zori Verşeghin, căci dacă se întorc 
paznicii, atunci totul s-a sfârşit! 

— Pornim, Verşeghin! răspunse doctorul Leonida. 

— Mai înainte însă, juraţi-mi că scrisoarea va fi pusă în 
scorbura copacului din valea Dracului, aşa după cum am vorbit! 

— Nu este nevoie să-ţi mai jurăm! răspunse Rimsky. Tovarăşii 
Vulturului Morţii au obiceiul de a se ţine de ceea ce au făgăduit, 
fără să fie nevoie de jurăminte întăritoare. Dacă doctorul 
Leonida ţi-a făgăduit că-ţi va da scrisoarea, atunci poţi fi mai 
încredinţat că vei avea această scrisoare decât că vei mai vedea 
răsăritul soarelui, a doua zi! 

— Atunci legaţi-mă şi fugiţi, căci fiecare clipă poate însemna 


pieirea noastră, a tuturor. 

Dacă cu câteva zile mai înainte cineva i-ar fi spus 
comandantului închisorii Dubroului că el va fi acela care-l va 
îndemna pe Vulturul Morţii să evadeze mai repede, fără îndoială 
că Verşeghin l-ar fi trimis la casa de nebuni. Şi totuşi, aceasta se 
întâmplă acum! 

Doctorul Leonida sări la Verşeghin cu o frânghie groasă, pe 
care o scoase din buzunar şi îl legă cobză, încât deabia mai 
putea respira. 

— Ajunge! gemu comandantul Dubroului. 

— Trebuie să rabzi puţiuă durere, îi răspunse tânărul doctor, 
dacă nu te leg bine s-ar putea ca soldaţii să-şi dea seama că nu 
este vorba decât de o înscenare. 

Cuvintele acestea avură un efect desăvârşit, deoarece 
Verşeghin se îngrozi la gândul că amestecul lui în evadarea 
prizonierului ar putea fi descoperit Aceasta ar fi însemnat 
prăbuşirea lui definitivă, şi nu numai că l-ar fi dat afară din 
slujba pe care o avea la Dubro, dar fără îndoială că l-ar fi trimis 
în Siberia. 

De aceea, nu se mai planse că doctorul Leonida îl strânge 
prea tare, ba se învoi chiar şi să-i vâre un căluş în gură. După 
aceea, voinicul îl culcă în noroi şi în apă, aşa că, Verşeghin avu 
prilejul să cunoască foarte de aproape neplăcerile şederii în 
celulele mocirloase ale închisorii Dubroului. 

După ce-şi sfârşi lucrul, doctorul Leonida se întoarse înspre 
Vulturul Morţii: 

— Acum să fugim! 

Stanislau Rimsky îşi ridică greoi membrele obosite, pe 
jumătate paralizate din pricina cătuşelor, pe care le purtase 
atâta vreme. 

— Mă simt atât de slăbit, zise el, încât nu ştiu dacă voi avea 
puterea să mă ridic până la fereastră. 

Dar doctorul Leonida găsi repede o ieşire din încurcătură. El 
se ghemui sub fereastră, apoi îi zise lui Rimsky. 

— Urcă-te pe spinarea mea, căpitane! De acolo vei ajunge 
până la fereastră. 

În chipul acesta lucrurile mergeau mai uşor. 

— După ce ai ieşit prin fereastră, lasă-te în jos, încet, şi nu te 
speria dacă vei intra cu trupul în apă. Râuleţul este umflat, dar 
tot nu-ţi va trece de piept. Ajuns în apă, lipeşte-te de perete şi 


aşteaptă, până când vin şi eu. 

După aceea doctorul Leonida, se întoarse înspre Verşeghin şi-i 
zise: 

— Nu te supăra că nu voi depune scrisoarea în scorbura 
copacului, pe care l-ai ales în Valea Dracului... 

La auzul acestor cuvinte, Verşeghin crezu că plesneşte de 
mânie. Faţa i se făcuse roşie, verde şi-i aruncă tovarăşului lui 
Rimsky o privire plină de dispreţ, cu care parcă voia să-l fi ucis 
pe loc pe tânărul voinic. 

Dar doctorul Leonida nici nu se sinchisi de furia lui Verşeghin 
şi îşi sfârşi liniştit, fraza începută: 

— Ti-o voi preda chiar acum! 

Zicând acestea, el scoase din buzunar un sul de hârtii, pe 
care-l vâri în buzunarul lui Verşeghin. 

Chipul schimonosit de mânie al comandantului închisorii îşi 
schimbă înfăţişarea. 

— De altfel, hârtiile acestea erau la mine şi atunci când am 
venit în faţa ta, singur, fără niciun fel de armă, fără să mă pot 
apăra. Acum rămâi cu bine, Grigore Verşeghin! 

Trupul mlădios al voinicului se avântă prin fereastră şi în clipa 
următoare dispăru în întunericul nopţii. 

Rămânând singur, pe Verşeghin îl cuprinse din nou o mânie 
fără margini, căci la drept vorbind, tânărul doctor tot îşi bătuse 
joc de el. Ehei, dacă ar fi ştiut el atunci! Şi se gândi că, dacă ar 
mai putea da alarma la timp, ar mai putea pune mâna pe fugari 
şi atunci ar împuşca doi iepuri cu un singur glonte, l-ar prinde 
din nou pe Vulturul Morţii şi ar avea în mână şi singura dovadă a 
păcatului săvârşit în tinereţe, aşa că nu i-ar mai putea strica 
nimeni. 

Dar doctorul Leonida era mult prea prevăzător, pentru a nu se 
fi gândit şi la această posibilitate. De aceea vârâse el căluşul în 
gura comandantului închisorii. 

Verşeghin se simţea foarte nelalocul lui în mocirla celulei, dar 
mai mult decât noroiul şi apa care-i udaseră frumoasa lui 
uniformă îl supăra faptul că nu putea vesti paznicii, despre fuga 
prizonierului. Şi doar cazacii erau acolo, la doi paşi de el, căci 
după ce îşi îndepliniră însărcinările date de comandant, se 
înapoiaseră toţi, la postul lor. Niciunul din ei nu se mira că nu-l 
mai găsiră pe comandant acolo, toţi fiind încredinţaţi că 
Verşeghin se va fi înapoiat între timp în birou, unde-l aştepta 


bătrânul Rutkin. 

Uşa celulei lui Rimsky era închisă şi legătura de chei nu mai 
era în broască, fiindcă Verşeghin o luase, având nevoie de ea, 
spre a îndepărta cătuşele de pe mâinile şi picioarele Vulturului 
Morţii. 

Aşa că, ostaşii habar n-aveau de ceea ce se petrecuse în 
timpul lipsei lor de acolo şi întorcându-se, luară loc liniştiţi, pe 
băncile aşezate pentru ei, de-a lungul coridorului. Ei scoaseră la 
iveală sticlele cu vodcă şi aprinseră pipele, spre a mai omori 
urâtul, căci zorile erau încă departe şi nu era tocmai plăcut să 
stai de veghe în faţa celulelor mocirloase. 

In timpul acesta Verşeghin blestema şi înjura în gând, căci 
doctorul Leonida nu glumise, frânghia îi intrase adânc în carne. 
Dacă ostaşii nu prindeau de veste de cele întâmplate, atunci 
putea să stea acolo până a dona zi, tânjind în noroi şi 
înăbuşiudu-se cu căluşul în gură. 

Dar n-avea niciun mijloc de a-i vesti pe cazaci, căci gura îi era 
astupată de batista voinicului, iar mâinile şi picioarele nici nu şi 
le putea mişca. 

El se gândi cu o mânie sălbatică la fugari, care, după cât se 
părea, izbutiseră să fugă, căci nu se auzea nicio împuşcătură 
care să fi dovedit că fuga lor fusese observată. Doamne, şi ce n- 
ar fi dat Verşeghin ca paznicii sa pună mâna pe fugari şi el să-i 
poată râde în nas Vulturului Morţii, că iarăşi a ajuns în temniţa 
Dubroului. 

Aşa zăcu Verşeghin, vreme de un ceas, neputincios, plin de 
noroi, cu mâinile şi picioarele legate cobză. 

In cele din urmă, însă, tot îi veni în minte un mijloc de a-i vesti 
pe cazaci. Voia să ajungă până în apropierea uşii celulei. Dar 
gândul fusese mai uşor de născocit, decât de pus în practică. 
Membrele-i legate îl împiedecau de a se putea târî până acolo, 
aşa că, nu-i mai rămânea alt mijloc, decât să încerce să se 
rostogolească până la uşă. 

Mai înainte de a-şi pune gândul în practică, Verşeghin se 
gândi bine, dacă nu mai există nici o altă posibilitate de a-i vesti 
pe cazaci. Spre nenorocul lui, însă, alt mijloc nu exista într- 
adevăr, aşa că, până în cele din urmă tot fu nevoit să-şi adune 
toate puterile şi să înceapă să se rostogolească înspre uşă. Dar 
rostogolirea aceasta avu ca rezultat că Verşeghin se udă 
leoarcă, şi spatele, obrajii, gura, nasul, ochii, i se umplură de 


noroi şi murdărie. 

Dar izbuti cel puţin să ajungă la uşă şi cu micile mişcări pe 
care i le îngăduiau mâinile şi picioarele legate cobză, începu să 
hârjâiască uşa. Este adevărat ca aceasta nu era o semnalizare 
prea de tot, totuşi, unul din cazaci o auzi şi zise: 

— N-auziti, parcă umblă cineva prin celula Vulturului Morţii? 

— Fără îndoială, răspunse un altul, sunt şobolanii care şi-au 
rânduit un bal! 

Paznicii începură să râdă cu poftă. 

Dar hârjâiala se repetă şi din când în când se mai auzea şi 
câte o lovitură mai uşoară. 

Niculai, care băgase cel dintâi de seamă zgomotul acesta 
neobişnuit, zise din nou: 

— Totuşi, eu cred că şobolanii nu pot face un zgomot atât de 
mare! Trebuie să fie Rimsky! 

Ivan, un alt cazac, începu să râdă din nou. 

— Ei, şi? Se vede că e cu chef!... În ceea ce mă priveşte pe 
mine, ce să vă spun, nu prea aş avea chef, dacă ar trebui să 
stau în celula aceea mocirloasă! 

Verşeghin auzi cuvintele cazacilor şi ştia că trebuie să se 
folosească de acest prilej, spre a le ţine atenţia încordată asupra 
zgomotului din celulă, fiindcă numai aşa putea să nădăjduiască 
să fie observat de ostaşi. 

Adunându-şi toate puterile, el lovi o dată ceva mai tare, cu 
picioarele-i legate, în uşa. 

Ivan se ridica de pe bancă şi strigă; 

— Tăceţi! : 

Apoi se duse la uşă şi o izbi cu patul puştii. In urma acestei 
lovituri, uşa se deschise, căci nu era decât trântită, fără să fie 
încuiată. 

Ivan încremeni. 

— Dar uşa aceasta e deschisa! bâigui el. 

Cazacii săriră de pe bancă, speriaţi şi glasul răguşit al lui Ivan 
umplu coridorul din nou: 

— Un felinar!... Un felinar! 

Ceilalţi alergară ca nişte zăpăciţi şi doi dintre ei veniră cu 
felinare luate de pe perete. Lumina lor străpunse întunericul din 
celulă şi ostaşii fură cuprinşi de o înfrigurare ce nu se poate 
descrie. 

— Un om zace aici! strigă unul din el. 


— Nu vedeţi că este domnul comandant? urlă al doilea. 

— Verşeghin! 

— Şi unde este Vulturul Morţii? 

— Dumnezeule, fii îndurător cu noi! 

Strigăte fără rost umplură partea de jos a temniţei Dubroului. 
Când se mai dezmeteciră din aiureală, cazacii îl scoaseră pe 
Verşeghin în coridor. 

Comandantul Dubroului era de nerecunoscut. Faţa şi hainele 
nu i se mai vedeau din pricina noroiului şi a murdăriei. 

— Domnule comandant, ce s-a întâmplat? întrebă plutonierul. 

Dar Verşeghin nu răspunse. Atunci unul din ostaşi observă 
căluşul din gura poliţaiului şi i-l scoase cu înfrigurare. 

Verşeghin se zbătea după aer, gâfâind, deabia mai putând 
respira, în vreme ce cazacii îi desfăcură frânghiile de la mâini şi 
picioare. 

După câteva clipe, Verşeghin se şi răsti la ei: 

— Câinilor, unde aţi fost?... Ce-aţi făcut?... 

Privirile lui căzură pe una din bănci, unde zăceau câteva sticle 
de vodcă şi o pereche de zaruri. 

— Fireşte iarăşi băutura... şi zarurile!... De asta vă pasă vouă, 
şi între timp pot să evadeze toţi prizonierii din închisoare şi să 
vă ucidă comandantul! Vă veţi căi amarnic de trândăvia 
aceasta... 

— Dar ce s-a întâmplat, domnule comandant? îndrăzni 
plutonierul să întrebe. 

— Ce s-a întâmplat? Mă mai întrebi? Nu vezi în ce hal sunt? 
Nu vezi că celula e goală? 

— Dar cum a putut Vulturul Morţii să fugă? 

— Cum? După ce aţi plecat voi, am deschis uşa celulei, să mă 
încredinţez ca în fiecare seară, că totul este în ordine. Dar când 
am pus piciorul înăuntru, am primit în cap o lovitură că m-am 
prăbuşit la pământ, fără cunoştinţă. Ce s-a întâmplat apoi, nu 
ştiu şi nici nu ştiu cât timp voi fi stat aşa, în nesimţire. Trezindu- 
mă din leşin, capul îmi vâjâia cumplit şi încetul cu încetul am 
început să-mi dau seama că am un căluş în gură şi că sunt 
legat, de nici nu mă puteam mişca! 

— Îngrozitor! 

— Nemaiauzit! 

— De necrezut.! exclamară cazacii, pe rând. 

Dar Verşeghin urlă şi mai tare decât ei: 


— Cu asta n-ajungem la niciun rezultat! Dacă păzeaţi cu mai 
multă băgare de seamă, tâlharul n-ar fi putut evada! Dar poate 
că nu-i prea târziu nici acum! Să pornim în urmărirea lui! 

Peste câteva clipe, clopotul rupse tăcerea adâncă, de care era 
înconjurată temniţa Dubroului. 

La auzul clopotului de alarmă, curtea închisorii se populă 
deodată şi paznicii treziţi din somn alergau buimăciţi, la dreapta 
şi la stânga. 

Fiecare din ei îşi asalta vecinul cu întrebarea: 

— Ce s-a întâmplat? 

Deodată se ivi Verşegliin, dar într-o stare atât de vrednică de 
plâns, încât nimeni nu-l recunoscu. numai după glas aflară că au 
în faţa lor pe comandantul Dubroului: 

Un murmur crescând, ieşit din mijlocul paznicilor şi cazacilor, 
repeta fraza aceasta, ca un ecou: 

— Vulturul Morţii a fugit din nou! 

După aceea tună din nou glasul lui Verşeghin: 

— Porniţi pe urmele lui şi să mi-l aduceţi, viu sau mort! Să 
scotociţi toate împrejurimile, căci nu pot fi prea departe! 
Bănuiesc că trebuie să fie cu încă unul din tovarăşii lui. După ei! 

Verşeghin sări şi el pe cal şi peste câteva clipe, călare sau pe 
jos, aproape toată armata Dubroului porni în urmărirea 
temutului Vultur al Morţii! 


Dar în vremea aceasta Rimsky întovărăşit de salvatorul său, 
era departe. 

După ce scăpă din temniţa de tristă amintire şi picioarele-i 
intrară în apa râuleţului Dubro, unde peste câteva minute îl 
ajunse şi doctorul Leonida, Vulturul Morţii îşi întinse braţele spre 
cer şi exclamă: 

— Sunt liber... iarăşi sunt liber! 

Dar doctorul Leonida căută să-i mai liniştească bucuria prea 
zgomotoasă. 

— Să nu ne bucurăm prea de timpuriu, căci încă n-am scăpat 
de primejdie! închisoarea Dubroului este foarte bine păzită şi s- 
ar putea întâmpla ca santinelele să ne observe mai înainte de a 


fi într-adevăr în siguranţă. 

— Condu-mă, doctore! şopti atunci Stanislau Rimsky. Vreau 
să trec cât mai iute peste aceste primejdii, căci mai bine mă 
înec în apa aceasta, decât să mă mai întorc odată în celula 
mocirloasă. 

— Să nădăjduim căpitane, că aceasta nu se va mai întâmpla! 
Ţine-te după mine, peste tot! 

Ploaia cădea necontenit şi în vreme ce altă dată, făciliile 
paznicilor învăluiau temniţa Dubroului într-o mare de lumină, 
acum, nu ardea nici o singură făclie şi umbra nici unei santinele 
nu se mişca sus, pe zid. 

Doctorul Leonida constată cu mulţumire că, de data aceasta 
timpul era mult mai favorabil pentru evadare, decât fusese în 
celelalte două rânduri, când încercarea dădu greş, pe rând, mai 
întâi cu căpitanul Korsakoff şi apoi cu Saşa. Pe de altă parte, cu 
prilejul celor două încercări anterioare, avusese ocazia să 
cunoască bine împrejurimea, aşa că, acum nu mai bâjbâia la 
întâmplare, ci mergea de-a dreptul spre ţinta pe care şi-o 
hotărâse. 

În clipa în care-şi lepădă cătuşele, Vulturul Morţii se simţise 
grozav de slăbit, cu membrele paralizate aproape. Acum însă, 
puterea începuse să-i revină în braţe şi în picioare şi mişcările 
trupului său deveneau din ce în ce mai mlădioase. Simţământul 
de libertate săvârşeşte adevărate minuni. 

Cei doi prieteni spintecau apa cu hotărâre, nu se sinchiseau 
de ploaie, nici de vânt, ci mergeau înainte, mereu înainte. 

După cale de câteva minute, ajunseră la capătul dinspre 
miazăzi a-l temniţei Dubroului şi doctorul Leonida, întorcându- 
se, îi zise tovarăşului său; 

— Aici va trebui să trecem râul. Se poate întâmpla să fim siliţi 
şi să înotăm. Te simţi în stare? 

— Dacă trebuie voi trece înot chiar şi oceanul, numai să fiu 
cât mai departe de închisoarea aceasta blestemată! răspunse 
Rimsky. 

— Atunci, înainte! 

Doctorul Leonida intră în apă şi peste câteva clipe trupul lui 
spinteca valurile furioase ale râuleţului. Vulturul Morţii îi urmă 
pilda şi din câteva mişcări voinice, cei doi prieteni ajunseră pe 
ţărmul celălalt. 

— Acum trebuie să fugim, cât putem de iute! zise tânărul 


doctor. Pe de o parte, spre a nu răci, din pricina veşmintelor ude 
de pe noi, pe de altă parte, pentru a ajunge cât mai iute la 
tovarăşii noştri, care ne aşteaptă de-a lungul pădurii Dubroului. 

— Cată fericire, exclamă Stanislau Rimsky, să ştii că ai alături 
de tine prieteni atât de credincioşi şi gata oricând de orice 
jertfă! Niciodată nu voi putea să mă arăt îndeajuns de 
recunoscător, pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine! 

— Nu trebuie să ne fii recunoscător pentru nimic, răspunse 
doctorul Leonida, căci nu ne-am făcut decât datoria. 

In timpul acesta cei doi fugari alergau necontenit, 
îndepărtându-se tot mai mult de temniţa Dubroului, de care-l 
legau pe Rimsky atâtea amintiri dureroase. 

Într-un târziu se opri o clipă, spre a mai respira. Întorcându- 
se, zări în depărtare liniile întunecate ale închisorii. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai ajutat să trăiesc ziua 
aceasta! exclamă el. Renunţasem la viaţă şi începusem să mă 
împac cu gândul că într-o bună dimineaţă vor veni să mă ducă... 
la spânzurătoare. 

— Dacă nu s-ar fi putut altfel, te-am fi scăpat din mâinile 
călăului! strigă doctorul Leonida, cu însufleţire. 

După aceea porniră mai departe, mergând mereu. Din când în 
când doctorul Leonida se mai oprea, spre a se încredința că nu 
se rătăciseră şi spre a vedea, dacă fuga lor nu fusese 
descoperită de cei din închisoare. 

Deodată el zise: 

— Nu mai suntem departe! Mai rezistă câteva minute şi vom 
ajunge! 

Mişcarea îl învioră mult pe Rimsky. 

Peste puţin doctorul Leonida zise din nou: 

— l-am zărit! 

După aceea fluieră de două ori, tare. 

Indată după aceea veni răspunsul şi atunci văzu şi Rimsky 
două umbre, care începură să se mişte printre copacii pădurii şi 
să vină înspre ei. 

Erau Dan Dragomir şi cu Micislav. 

Mai trecură câteva clipe şi voinicii se întâlniră. 

Cei doi prieteni credincioşi îşi îmbrăţişară căpitanul cu o 
bucurie de nedescris. 

— Slavă Domnului că te putem simţi iarăşi printre noi! 

— Cât am tremurat pentru tine, căpitane! 


Vulturul Morţii se înduioşă până la lacrimi. 

— Numai vouă vă pot mulţumi că sunt iarăşi liber! 

Doctorul Leonida întrebă: 

— Unde sunt caii? 

— In pădure! răspunse Micislav, care apoi şi dispăruse, pentru 
ca după câteva minute să se înapoieze cu patru cai. 

— Să ne grăbim! zise tânărul doctor, care cădea de oboseală. 
S-ar putea întâmpla ca fuga noastră să fie observată şi atunci nu 
mai încape nicio îndoială că ostaşii vor cerceta cu de-amănuntul 
toată regiunea. De accea este mai bine să ne grăbim, căci aşa 
obosiţi cum suntem, ar fi cam greu să ne putem împotrivi unor 
urmăritori de o sută de ori mai numeroşi decât noi. 

Doctorul Leonida îşi şi aşezase piciorul în şa, iar Vulturul Morţii 
se pregătea tocmai să încalece, când deodată, tăcerea nopţii fu 
spintecată de o bubuitură de tun. 

Tânărul doctor presimţise parcă. 

— Acum au observat evadarea! 

Dintr-o singură mişcare Rimsky fu în şa. 

— Acum n-au decât să vină! exclamă el, cu o bucurie aproape 
copilărească. Când vor sosi aici, nici urmă nu vor mai găsi din 
noi! 

Cu aceste cuvinte dădu pinteni calului. 

De când nu mai călărise! Şi ce bine era să zbori ca vântul pe 
spinarea unui animal de rasa! 

Dan Dragomir şi cu Micislav săriră şi ei în şa şi apoi toţi patru, 
unul lângă altul, porniră spre Cetatea Rudinului. 

Cei doi tovarăşi ar fi vrut sa afle amănunte despre chipul cum 
s-a desfăşurat prima parte a evadării, dar Rimsky le spuse: 

— Vă voi spune, după ce vom ajunge la Cuibul Vulturilor. 

Doctorul Leonida călărea la urmă, din când în când mai 
întorcându-şi capul, spre a vedea dacă urmăritorii nu se 
apropiau de ei. Dar teama lui se dovedi neîntemeiată, căci 
drumul rămase liber, tot timpul, nicăieri, nezărindu-se ţipenie de 
om. 

În curând voinicii ajunseră la acea parte a pădurii Rudinului, 
de unde pornea drumul tainic ce ducea în Cuibul Vulturilor. 

Micislav ascunse caii. După aceea porniră împreună prin 
tunelul subteran, spre ascunzătoarea unde cu toate că noaptea 
era târzie, Severin, Ludovica şi cu Vlaşovici aşteptau cu 
nerăbdare întoarcerea căpitanului. 


Auzind zgomot de paşi, grăsunul Severin sări de lângă masă 
şi deschise uşa cu atâta nerăbdare, încât era s-o smulgă din 
țâţâni. 

Tocmai atunci sosise acolo şi Rimsky, aşa că Vulturul Morţii 
căzu aproape în braţele deschise ale voluminosului său prieten 
şi tovarăşi. 

— Căpitane! 

— Severin! 

Două strigăte de bucurie, care fură urmate îndată de altele. 

Ludovica şi cu Vlasovici alergară şi ei acolo şi Rimsky nu mai 
putu să scape din îmbrăţişările nesfârşite ale credincioşilor săi 
tovarăşi, care vărsau lucrimi de bucurie, revăzându-şi, în sfârşii, 
căpitanul atât de mult aşteptat. 

— Dragii... scumpii mei prieteni, îngână Vulturul Morţii, adânc 
înduioşat, bucuria mea... este nemărginită... de a mă vedea 
iarăşi în mijlocul vostru... şi niciodată nu vă voi putea mulţumi... 
îndeajuns... pentru toată dragostea şi credinţa... de care mi-aţi 
dat dovadă! 

Noaptea era pe sfârşite, dar nimeni nu se gândea să se culce. 
Ca o adevărată gospodină ce era, Ludovica aşeză pe masă de- 
ale mâncării, Vlasovici aduse vin şi Rimsky şi cu cei trei tovarăşi 
ai săi, care petrecuseră ziua în Dubro, începură să mănânce cu 
poftă de lup. 

Cel dintâi pahar de vin fu ridicat de Dan Dragomir, care zise: 

— Să trăieşti, Vultur al Morţii, că te-ai întors în mijlocul nostru! 
Aici nu s-a schimbat nimic. Noi te înconjurăm şi astăzi tot cu 
vechea dragoste şi credinţă, dragoste şi credinţă care nu pot fi 
mai desăvârşite, deoarece simţămintele noastre au ajuns la 
apogeu. Trăiască Stanislau Rimsky! 

Paharele se ciocniră şi după aceea se ridică şi Vulturul Morţii. 

— Scumpii mei prieteni, răspunse el, cu glasul tremurând de 
emoție, vă sunt adânc recunoscător pentru tot ceea ce aţi făcut 
pentru mine şi cred că mă cunoaşteţi îndeajuns, spre a fi 
încredinţaţi că, la rândul meu sunt gata şi eu să-mi jertfesc chiar 
şi viaţa, pentru oricare din voi! 

— Ştim! răspunseră voinicii, ca un singur om. 

— Acum însă, când ne-am regăsit, urmă Rimsky, mi se pare 
că nu mie mi se cuvine cea dintâi închinare şi că este un altul, 
care merită mai mult să i se aducă această cinstire... 

Vulturul Morţii făcu o pauza de câteva clipe, spre a-şi stăpâni 


simţămintele care îl năpădiseră, apoi urmă: 

— Această cinstire se cuvine aceluia, care nu mai este printre 
noi! 

Toate privirile se îndreptară înspre locul unde obişnuia să 
şadă căpitanul Korsakoff. 

Scaunul era gol. 

— Da, continuă Rimsky, mă gândesc la căpitanul Korsakoff, 
care a stat puţin printre noi, este adevărat, dar care şi în acest 
scurt timp ne-a dat dovada că ne-a fost adevărat prieten şi 
tovarăş. Şi a mai dovedit că aceia, care au jurat credinţă 
Vulturului Morţii, sunt adevăraţi bărbaţi, care ştiu nu numai să 
trăiască, dar îşi să moară, pentru tovarăşii lor... Ridic deci 
paharul, pentru căpitanul Korsakoff, adevăratul prieten a cărui 
amintire va rămâne veşnic vie în inimile noastre. 

Cu aceste cuvinte, el goli paharul până la fund. 

Ceilalţi voinici îşi băură şi ei cupele, gândindu-se cu 
recunoştinţă la curierul ţarului, care a plecat vesel din Petrograd 
spre a muri... pentru Vulturul Morţii. 

Timp de câteva minute, umbra celui dispărut mai pluti 
deasupra adunării voinicilor, apoi tristeţea se împrăştie, încetul 
cu încetul şi se aduse iarăşi vorba despre evadarea Vulturului 
Morţii. 

Rimsky fu silit să istorisească, până în cele mai mici 
amănunte, tot ceea ce se petrecuse din clipa când părăsise 
Cuibul Vulturilor, spre a se duce la Dubro, să-l scape din 
închisoare pe Ivan Nikorov, care zăcea în temniţă, în locul lui. lar 
când voinicul îşi sfârşi povestirea, pe cerul Rudinului soarele se 
ridicase de mult. Ziua se ivise, fără ca prietenii Vulturului Morţii 
să-şi fi dat seama de vremea care se scursese de la înapoierea 
căpitanului lor. 

— Acum, când sunt iarăşi în mijlocul vostru, îşi sfârşi Rimsky 
istorisirea, simt că este de datoria mea să mulţumesc mai ales 
la două persoane, că mi-au dat putinţa de a mă vedea din nou în 
libertate. Una este doctorul Leonida, care şi-a primejduit viaţa 
pentru mine de nenumărate ori, iar a doua prinţesa Fedora 
Feodorovna, căci nu mai încape nicio îndoială că numai ea a 
putut fi aceea, care v-a făcut rost de misterioasa scrisoare, în 
urma căreia Verşeghin s-a văzut nevoit să mă ajute să scap din 
temniţă. 

— Prinţesa să fi fost tainicul prieten? întrebă Micislav. 


— Fireşte că ea! răspunse Rimsky. Altcineva nu ne cunoaşte 
ascunzătoarea, deci nici nu putea să pătrundă în ea. 

— Atunci, căpitane, este de datoria ta să-i mulţumeşti 
prinţesei, fără întârziere. 

Deodată Dan Dragomir aruncă o frază neaşteptată: 

— Dar dacă totuşi, nu prinţesa a fost aceea care ne-a trimis 
scrisoarea? 

— Ce te face să crezi aceasta? 

Voinicul român scoase la iveală, cele două petece de hârtie, 
pe care le păstrase cu sfinţenie. 

— Priviţi aici! Scrisul acesta nu este scrisul prinţesei. De altfel, 
literele sunt atât de culcate şi atât de subţiri, de parcă ar fi fost 
scrise de o mână de dincolo de mormânt. 

— E uşor să ne încredinţăm dacă prinţesa a scris bileţelele, 
sau nu, zise Vulturul Morţii. 

— Şi anume, cum? 

— O voi ruga pe Fedora Feodorovna să se ostenească până 
aici şi o voi întreba în faţa voastră. 

— Asta n-ar strica! zise Dan Dragomir. Atâta timp, cât ai zăcut 
în închisoare, nu ne-am dat prea multă osteneală de a dezlega 
taina aceasta, deoarece grija noastră de căpetenie erai tu. 
Acum însă, că te avem iarăşi în mijlocul nostru, trebuie să 
luptăm din răsputeri spre a lămuri aceste ciudate întâmplări, 
care s-au petrecut cu noi în două rânduri. 

— Părerea mea este, zise Rimsky, că numai Fedora 
Feodorovna poate să fie în joc. 

— Eu sunt de altă părere, se încăpăţână Dan Dragomir să 
răspundă. 

Vulturul Morţii zâmbi. 

— Atunci nu ne rămâne altceva de făcut, decât s-o rugăm pe 
prinţesă să ne lămurească ea. 

Cu aceste cuvinte se ridică de pe scaun şi se duse în odaia sa. 
Din pragul uşii mai strigă: 

— Aşteptaţi-mă aici! 

După aceea deschise uşa secretă, trecu prin coridorul ascuns 
şi ajungând la uşa din capătul acestuia, dădu semnalul mai 
dinainte hotărât. 

Auzi îndată un zgomot uşor şi peste câteva clipe uşa se 
deschise, pentru ca în pragul ei să se ivească făptura 
fermecător de frumoasă a prinţesei. 


— Rimsky! exclamă ea, cu o bucurie nespusă, zărindu-l pe 
Vulturul Morţii. Dumneata eşti... într-adevăr?... Slavă Domnului 
că te-ai întors! 

Vulturul Morţii sărută mâna frumoasei prințese. 

— V-am spus prinţesă că mă voi înapoia! A mers cam greu, 
este adevărat, mult mai greu, decât m-aş fi aşteptat, dar în 
sfârşit tot am izbutit şi acum sunt din nou aici, în Cuibul 
Vulturilor. 

— Vai, cât sunt de mulţumită! exclamă prinţesa, cu sinceră 
bucurie. Dacă ţi s-ar fi întâmplat vreun rău, toată viaţa aş fi avut 
mustrări de conştiinţă că, eu te-am aruncat în ghearele pieirii. 

Stanislau Rimsky, zâmbi. 

— Slavă Domnului, frumoasă Fedora Feodorovna, până acum 
n-am cunoscut nicio primejdie din care să nu pot scăpa. 
Recunosc că aventura din închisoarea Dubroului a fost cea mai 
primejdioasă, din câte am avut până acum şi începusem să 
pierd chiar şi eu orice nădejde, dar când tăria mea n-a mai putut 
nimic, când credincioşii mei prieteni încercaseră totul în zadar, 
atunci a venit ajutorul neaşteptat, dumneavoastră! De aceea, 
am venit să vă mulţumesc din tot sufletul şi să vă încredinţez de 
veşnica mea recunoştinţă, pentru faptul de a le fi dat prietenilor 
mei mijlocul de a mă scăpa de la o moarte ruşinoasă. 

Prinţesa se uită nedumerită la Vulturul Morţii şi-i zise, mirată: 

— Nu te prea înţeleg! Mie îmi mulţumeşti? 

— Dar oare nu dumneavoastră m-aţi salvat? 

— Eu? 

— Aşa ştiu eu, printesăl 

— Nu este aşa, Stanislau Rimsky! tăgădui Fedora Feodorovna, 
oricât de mult aş fi dorit să-ţi fiu de foios, totuşi, nu mi s-a oferit 
niciun prilej de a da o mână de ajutor la salvarea dumitale din 
temniţa Dubroului, aşa că, cu părere de rău mă văd silită să 
mărturisesc că eu n-am luat nicio parte la scăparea dumitale. 

— Într-adevăr? 

— Întocmai după cum ţi-am spus! 

— Atunci nu mai înţeleg nimic! 

— Dar ce s-a întâmplat? Cum ai scăpat? Povesteşte-mi şi mie! 

Rimsky nu se lăsă rugat de două ori. El istorisi în grabă vizita 
misterioasă a prietenului necunoscut, care trecuse prin Cuibul 
Vulturilor, lăsând acolo cele două fiţuici, împreună cu scrisoarea 
salvatoare. 


Fedora Feodorovna urmărea cu nespusă curiozitate istorisirea 
Vulturului Morţii, nepierzând niciun cuvânt din cele spuse de el. 
lar când Rimsky aminti împrejurările în care s-au produs 
misterioasele vizite nocturne, chipul prinţesei se întunecă, dar 
abia perceptibil şi mâna ei albă şi fină, se strânse, tremurând. 

— Aşadar, nu dumneavoastră aţi pus la îndemâna prietenilor 
mei scrisoarea salvatoare? întrebă Rimsky înc-o dată, după ce-şi 
sfârşi istorisirea. 

— Nu, nu! 

Rimsky rămase pe gânduri şi glasul lui tremura de emoție, 
când rosti următoarele cuvinte: 

— Atunci, trebuie să fie cineva, care ne cunoaşte 
ascunzătoarea şi acest misterios cineva, ne este prieten! 

Fedora Feodorovna se uită adânc în ochii lui Rimsky şi 
răspunse: 

— Se poate să ai dreptate!... Nu ştiu însă, dacă acest 
misterios cineva îmi este şi mie prieten! 

Rimsky se uită întrebător în ochii frumoasei prințese... 

— Fedora Feodorovna, ştiţi ceva despre această făptură 
misterioasă? 

— Nu! 

— Aţi luat deodată o înfăţişare atât de ciudata! 

Prinţesa se sili să zâmbească şi răspunse, râzând vioi: 

— De ce ar fi ciudată, înfăţişarea mea?... Mă bucur... mă 
bucur că ai scăpat şi eşti iarăşi aici! 

După aceea mai schimbară câteva cuvinte fără însemnătate 
şi apoi Rimsky îşi luă rămas bun de la frumoasa sa gazdă. 

El sărută mâna ca de alabastru a acesteia, iar în clipa 
următoare uşa secretă se închise în urma lui. 

Peste câteva minute Vulturul Morţii se găsea din nou în faţa 
tovarăşilor săi, care îl asaltară cu întrebările: 

— Ei? 

— Ai fost? 

— Ce a spus? 

— Cum a făcut să ajungă scrisoarea la noi? 

— Dan Dragomir a avut dreptate! Răspunse el, când 
întrebările se sfârşiră. Bileţelele n-au fost scrise de Fedora 
Feodorovna! 

— Dar de cine? 

Rimsky se uită ţintă înaintea sa. 


— Prinţesa nu ştie nimic! 

— Atunci tot este cineva care ne cunoaşte ascunzătoarea! 
strigă Dan Dragomir. 

Rimsky dădu din cap. 

— Ai dreptate, cineva ne cunoaşte ascunzătoarea! Cineva 
care astăzi ne este prieten, fiindcă a sărit în ajutorul nostru, dar 
care mâine, poate să devină duşmanul nostru cel mai 
neîmpăcat... 

— Dar cine să fie această fiinţă tainică? 

Întrebarea aceasta se înţepeni în mintea fiecărui voinic. 


CAPITOLUL 28 
LAPUŞIN 


O uşoară bătaie se auzi în uşa dărăpănatei colibe. Lordul 
Wardmoore şi ca Lapuşin se treziră, speriaţi, dar prinţul 
Poniatowsky îi linişti îndată: 

— Nu vă temeţi! Trebuie să fie românca! 

După aceea prinţul deschise uşa şi în pragul ei se ivi într- 
adevăr, Mioara Comăneanu. 

— Bine ai venit, copila mea! îi zise prinţul Poniatowsky, cu 
vădită bucurie. Sunt fericit că pot să te mai văd şi altfel, decât 
muncind în minele de plumb. 

— Dar când se va sfârşi cu suferinţa noastră? îngână biata 
româncă, cu lacrimile în ochi. 

— Cu această nenorocită copilă am făcut drumul din Varşovia, 
până la Sadova, îi zise prinţul Poniatowsky lordului Wardmoore, 
şi nu mă sfiesc să spun că, n-am întâlnit încă o făptură cu un 
suflet mai nobil decât al ei. Şi ea este tot atât de nevinovată ca 
şi noi... 

Lordul Wardmoore se înclină în faţa Mioarei. 

— Ştergeţi lacrimile, frumoasă jupaniţă! Ai încredere în 
Dumnezeu şi speră că va veni odată şi ziua, când suferinţele 
acestea se vor sfârşi şi calea libertăţii se va deschide şi înaintea 
noastră. 

— Mi-e teamă că ziua aceasta nu va veni niciodată. 

— Nu! răspunse lordul Wardmoore, cu hotarâre. Nu se poate 
ca Dumnezeu să îngăduie ca oameni cu frica lui Dumnezeu să 


piară într-un chip atât de cumplit... M-am săturat şi eu şi am 
început să mă gândesc la fugă... 

— Din Sadova nu se poate fugi! zise Mioara, abătută. 

Prinţul Poniatowsky mângâie cu blândeţe părul mătăsos al 
fetei: 

— Nu trebuie să crezi aceasta, Mioara! Tocmai de aceea te- 
am rugat să vii pe la noi, fiindcă noi trei am hotărât să ne luăm 
rămas bun de la Sadova, de îndată ce momentul va fi prielnic şi 
vrem să te luăm şi pe dumneata, cu noi... 

Frumoşii ochi ai fetei se umplură de lacrimi, din nou. 

— Cât vă sunt de recunoscătoare pentru bunătatea de care- 
mi daţi dovadă! exclamă ea. Şi eu aş fi cea mai fericită, dacă 
fuga noastră ar izbuti! Dar Sadova este foarte bine păzită şi 
triburile nomade, în loc să dea fugarilor o mână de ajutor, îi 
aduc înapoi, deoarece comandamentul taberei le plăteşte 
douăzeci de ruble pentru fiecare evadat pe care-l întorc la 
Sadova. 

— Dacă Dumnezeu este cu noi, nu ne va păsa de toate 
triburile nomade, laolaltă! răspunse prinţul Poniatowsky şi 
încurajarea aceasta o mai îmbărbătă şi pe Mioara Comăneanu. 

— Acum, copila mea, du-te frumos acasă, să nu cumva să fii 
găsită aici de supraveghetorii care controlează tabăra, noaptea. 
Te rog însă ca în zilele care urmează, să cauţi să fii prin 
apropierea noastră, spre a-ţi putea da de ştire hotărârea pe care 
am luat-o. 

După aceea prinţul Poniatowsky o conduse până la uşă pe 
Mioara Cornuneanu, care luându-şi rămas bun, dispăru ca o 
umbră în întunericul nopţii. 

Uşa  dărăpănatei colibe se închise din nou şi prinţul 
Poniatowsky se întoarse amărât spre lordul Wardrnoore: 

— Noi bărbaţii, suntem mai pregătiţi spre a îndura o 
asemenea soartă, dar gândeşte ce tărie sufletească trebuie să 
aibă copila aceasta, pentru a putea îndura toate suferinţele de 
care are parte aici! Fata aceasta ar trebui să trăiască 
înconjurată de zâmbetul veşnic al soarelui de primăvara şi în loc 
de aceasta ea îşi târăşte zilele în pustiul rece al câmpiilor 
Siberiei. Au smuls-o de lângă aceia care o iubeau şi pe care, îi 
iubea... Şi ea este o jertfă a contelui Gorciacov. 

— Eu cred, răspunse lordul Warclmoore, că nu este colţ pe 
suprafaţa pământului, unde numele contelui Gorciacov să nu fie 


blestemat. Ti-am amintit că, pe vremuri, el a fost acela, care m- 
a expulzat din Varşovia şi pe ruine şi sunt încredinţat că, tot ela 
pus pe urmele mele şi organizaţia de spionaj a guvernului 
rusesc. 

— Şi eu tot numai lui Gorciacov, călăului Varşoviei, pot să-i 
mulţumesc nenorocirea mea de astăzi! zise prinţul Poniatowsky. 
Era duşmanul meu de moarte şi în asemenea împrejurări era 
firesc să se folosească de cel dintâi moment prielnic, spre a 
scăpa de mine, deschizându-mi drumul Siberiei! 

Lapuşin se ridică şi el de pe locul unde şezuse până atunci. 

— Contele Gorciacov?... Îi cunosc numele şi în nenorocirea 
mea, îşi are şi el partea lui, sau cel puţin oamenii lui, care sunt 
tot atât de răi şi de nemiloşi ca şi guvernatorul Varşoviei. 

— Dar tu nici nu ne-ai spus, Lapuşin, pentru ce ai ajuns aici! 
zise prinţul Poniatowsky. 

— Povestea mea e lungă, prea milostive stăpâne. 

— Spune-ne-o, Lapuşin! Tu cunoşti soarta care ne-a aruncat 
aici, de ce n-am şti şi noi nenorocirea ta când destinul ne-a 
aruncat laolaltă pe toţi trei? 

Lapugşin se uita la lordul Wardmoorc, dar acesta îl încuraja: 

— Vorbeşte fără teamă! Pe mine mă interesează mai mult, 
decât pe oricare altul, fiindcă eu vreau să cunosc soarta cât mai 
multor prizonieri, spre a putea aduce cât mai numeroase dovezi 
împotriva domniei tiranice a țarilor. 

Imbărbătat, cei de-al treilea surghiunit al colibei se apropie de 
tovarăşii săi şi aţintindu-şi asupra loc privirile sale blânde, îşi 
începu povestirea: 

— Mă numesc Nicolai Lapuşin. M-am născut din părinţi iobagi 
şi ca iobag, m-am deprins din fragedă copilărie să nu-mi 
socotesc viaţa ca fiind a mea, căci asupra ei era stăpân 
atotputernic, boierul al cui era pământul. M-am născut pe moşia 
de lângă Varşovia a contelui Gorciacov, moşie ai cărei iobagi 
erau puşi sub supravegherea administratorului Ivan Sogeşlev. 

Acest Ivan Sogeşlev crescuse la şcoala contelui Gorciacov, 
căci era atât de rău şi de nemilos, cum nu mi s-a întâmplat să 
văd nici chiar printre supraveghetorii taberei de prizonieri din 
Sadova. El n-avea nimic sfânt pe lume şi domnea asupra 
iobagilor cu o cruzime nemai-auzită. 

Copiii iobagilor nu ştiu ce înseamnă o copilărie fără griji, căci 
ei sunt puşi la muncă de la vârsta cea mai fragedă. Împărtăşind 


şi eu soarta acestor copii de robi, a trebuit să săvârşesc de mic 
munci istovitoare pentru puterile mele şi totuşi, biciul cu ţinte al 
lui Sogeşlev cădea aproape zilnic pe spinarea mea. 

Odată, pe vremea aceea aveam şaisprezece ani, am scăpat 
din ghearele lupilor pe un negustor ambulant, cu numele de 
Kaşvan, care de atunci mă îndrăgi foarte tare şi venea adeseori, 
seara, după lucru, să mă înveţe carte şi alte lucruri folositoare, 
de care n-avea parte niciunul din copiii robilor. Cărţile aduse de 
el îmi deschiseră capul, căci din ele aflai ca, erau țari unde robia 
fusese ştearsă şi unde fiecare om era egal în faţa legilor. 

Ir chipul acesta Kaşvan trezi în mine dorinţa de a deveni liber. 
De câte ori nu dormeam nopţi întregi, gândindu-mă la oamenii 
aceia, de pe alte meleaguri, care eram stăpâni pe soarta lor şi 
care nu erau siliţi să muncească din zori şi până în noapte, 
pentru un conte ca Gorciacov, care drept răsplată, ne dădea, 
prin unealta sa, Ivan Sogeşlev, numai lovituri de cnut, înjurături 
şi blesteme, om, a cărui faţă nu se însenina, decât numai când 
avea de-a face cu fete tinere. Dar era vai şi amar de nenorocita 
care nu se supunea dorințelor administratorului. Sogeşlev era 
stăpân atotputernic pe moşia contelui Gorciacov şi se pricepea 
de minune să se folosească de această putere, spre a-şi 
satisface toate gusturile. 

Noi, bieţi iobagi, eram lăsaţi cu totul la toanele acestui călău 
şi nicio nădejde nu puteam avea că soarta noastră se va 
schimba vreodată. Adică nădejde am avut, până când o 
întâmplare ce nu-mi va mai ieşi din minte niciodată, ne spulberă 
orice speranţă. 

Odată, contele Gorciacov veni să-şi vadă moşia şi petrecu 
două zile la castel. lobagii s-au folosit de acest prilej spre a 
trimite în faţa lui Gorciacov trei oameni, dintre cei mai bătrâni, 
care să-l roage pe boier în numele tuturor robilor, să-l schimbe 
pe Sogeşlev şi să le dea un alt administrator, căci cu acesta nu o 
mai pot scoate la capăt. 

Contele Gorciacov ascultă, zâmbind, plângerea celor trei robi 
cu părul alb şi apoi dădu din cap, zicând: 

— Bine, voi lua măsurile necesare! Aşteptaţi puţin! 

Cu aceste cuvinte el trimise un servitor după Sogeşlev, care 
veni îndată şi atunci se petrecură următoarele: 

Ajungând în faţa lui Gorciacov şi zărind pe cei trei robi, 
Sogeşlev bănui îndată despre ce poate fi vorba şi se uită speriat 


la stăpânul său, care-i spuse, foarte liniştit: 

— Aceşţi trei bătrâni au venit să-mi vorbească în numele 
tuturor robilor... 

— Să nu-i credeţi, prea milostive stăpâne! Ce-au spus? 

— Au o dorinţă! 

— Ce fel de dorinţă? 

— Ar vrea să le dau un alt administrator! 

— Asta vor? 

— Da, mi s-au plâns că te porţi cu ei cu prea multă cruzime. 

Cei trei bătrâni erau încredinţaţi ca demersul lor avea să fie 
încoronat de izbândă şi chiar şi Sogeşlev credea să citească 
aceasta în ochii lui Gorciacov, când deodată, se petrecu ceva 
neaşteptat. 

Contele Gorciacov izbucni într-un râs batjocoritor şi se 
întoarse înspre Sogeşlev, spunându-i; 

— Bravo, prietene, sunt foarte mulţumit de tine! Să fii şi pe 
mai departe fără nicio milă faţă de trândavii aceştia, ca să le 
treacă pofta de a mai pâri... îmi placi, Sogeşlev, că eşti energic, 
căci numai aşa poţi să te faci stimat de dobitoacele acestea... 
Pe aceşti trei câini bătrâni, ţi-i dau pe mână, pune să li se tragă 
câte cnuturi vrei tu, căci au căutat să sape încrederea, pe care o 
am în tine. 

Peste câteva clipe, cei trei iobagi cu părul alb erau întinşi, cu 
trupul gol, în curte, iar Sogeşlev lovea ei însuşi, cu o furie 
sălbatică, în corpurile nenorociţilor. Contele Gorciacov râdea cu 
o poftă drăcească, iar când observă că Sogeşlev oboseşte, îi 
strigă: 

— Mai dă-le, mai dă-le câinilor! 

Unul din cei trei bătrâni muri peste doua zile din pricina 
loviturilor lui Sogeşlev, al doilea îşi pierdu minţile, şi numai al 
treilea scăpă, dar sunt încredinţat că, bătaia aceasta n-a uitat-o 
el, nici chiar pe patul de moarte. 

Prinţul Poniaiowsky şi lordul Wardmoore rămaseră îngroziţi de 
atâta sălbăticie. 

— Răutatea aceasta diabolică, cruzimea aceasta fără pereche, 
îl caracterizează pe contele Gorciacov! zise prinţul Poniatowsky. 

Lapuşin îşi urmă povestirea: 

— În urma acestei întâmplări Sogeşlev deveni şi mai rău şi 
mai nemilos. Nu făcea un pas fără ca biciul lui cu ţinte să nu 
cadă asupra spinării vreunui iobag şi adeseori îl vedeam 


lovindu-i pe tata, pe mama, dar nu puteam să mă amestec, căci 
mi-aş fi primejduit propria mea viaţă. De altfel tata, ca şi ceilalţi 
robi, se resemnase la această viaţă de dobitoace şi i se părea 
firesc să fie îndemnat la lucru, cu lovituri de bici, întocmai ca 
animalele. 

Eu însă, în urma învățăturilor lui Kaşvan, vedeam lucrurile sub 
altă latură. Eu ştiam că nu peste tot oamenii erau atât de 
oropsiţi ca pe moşia lui Gorciacov şi gândurile mele se îndreptau 
mereu spre acele tărâmuri, unde făpturile lui Dumnezeu nu erau 
supuse la chinuri atât de sălbatice. 

Pe moşia contelui Gorciacov, ca de altfel în toată Rusia, era 
obiceiul ca robul să se poată răscumpăra, pentru o sumă 
oarecare de bani şi de când făcusem cunoştiinţă cu Kaşvan, 
singura mea dorinţă era aceea de a-mi aduna banii de care 
aveam nevoie pentru răscumpărare. 

Dar nu mă gândeam la mine, în primul rând. Aveam o soră 
mai mică, Ana, o fetiţă chipeşă şi mlădioasă, cum nu se mai 
văzuse pe moşia lui Gorciacov şi eu tremuram în fiecare zi, ca 
nu cumva s-o zărească Sogeşlev, căci atunci... 

Hotărâsem ca, cu preţul oricăror jertfe să adun copeică cu 
copeică, spre a strânge cu timpul suma de care aveam nevoie 
pentru răscumpărarea surorii mele. Numai după ce aş fi ştiut-o 
în siguranţă pe ea m-aş fi gândit la mine. 

Odată, pe la începutul primăverii, veneam spre casă, când 
zării un cal legat de salcâmul din faţa cocioabei noastre. 
Apropiindu-mă, tresării, căci recunoscui calul administratorului 
Sogeşlev şi ştiam că vizita aceasta o privea pe Ana. 

La început am vrut să mă reped în casă, dar apoi, observând 
că stăteau pe cerdac, m-am furişat în dosul casei şi am ascultat 
ceea ce vorbeau. 

— Cum te cheamă? o întrebă administratorul pe sora mea. 

— Ana Lapuşin, răspunse fala. 

— Lapuşin? exclamă Sogeşlev. Să fii sora derbedeului acela, 
care colindă toată noaptea în tovărăşia lui Kaşvan? 

Sora mea dădu din cap, iar Sogeşlev o măsură din creştet 
până-n tălpi, cu priviri pătimaşe. 

— Pe Dumnezeul meu că n-aş fi crezut niciodată că în 
cocioabele iobagilor pot creşte şi asemenea flori! 

Eu ascultam tremurând cuvintele administratorului şi stăteam 
gata dacă trebuia să-mi apăr surioara chiar cu preţul vieţii mele. 


Nu mă înşelasem în ceea ce avea să urmeze. Sogeşlev căuia s-o 
ispitească pe surioara mea făgăduindu-i mărgele şi basmale de 
mătase, dar Ana îl îmbrânci cu silă de la sine, fugi în casă şi 
încuie uşa în urma sa. 

Sogeşlev, cu faţa schimonosită de mânie şi mâinile strânse în 
pumni, îşi dezlegă calul, se avântă pe spinarea lui, apoi mai bătu 
o dată la fereastră şi zise: 

— Ne vom mai întâlni noi, frumoasă Ana Lapuşin! 

Apoi vru să se îndepărteze, când eu ieşii din ascunzătoare şi-i 
prinsei calul de căpăstru. 

— Tătucă, vreau să-ţi spun un cuvânt! 

Sogeşlev se uită mai întâi mirat la mine, apoi strigă, furios: 

— Piei dinaintea ochilor mei, căci de nu, pun să ţi se dea 
cincizeci de lovituri de cnut! 

— Nu te teme, tătucă, nu vreau să fac niciun rău, ci doar 
vreau să-ţi dau un sfat! 

— Nu primesc sfaiuri de la un câine de iobag! 

Dar eu nu mă speriai, ci urmai cu ceea ce aveam de gând să-i 
spun, liniştit, respectuos: 

— Numai două cuvinte, tătucă, vreau să-ţi atrag luarea 
aminte că, sunt lucruri la care noi ţinem foarte mult şi pe care 
suntem gata să ni le apărăm chiar şi cu preţul vieţii noastre. De 
aceea, ţin să-ţi spun că, cinstea Anei este sfântă pentru mine şi 
o voi apăra cu orice preţ. 

Dar Sogeşlev nu se sinchisi prea mult de spusele mele. Îşi 
ridică nuiaua, pe care o avea în mână şi mă lovi cu ea peste 
obraz, de mă năpădi sângele şi de durere am fost nevoit să-i 
dau drumul calului. 

— Nu mă interesează părerea la, derbedeulel mai strigă el şi 
apoi plecă de acolo. 

Ana, care observase prin fereastra ceea ce se petrecuse, ieşi 
din casă, îmi sterse sângele de pe obraz şi zise, îngândurată: 

Ce-ai făcut, frate? De ce l-ai ameninţat pe Sogeşlev? căci va 
răzbuna cumplit îndrăzneala ta! 

— Nu te teme, Ana! 

— De ce să mă tem? Dacă este pornit împotriva noastră 
atunci orice frică este în zadar, căci aici se întâmplă tot numai 
ceea ce vrea el. Ştiam şi eu prea bine că, după prima lovitură 
vor urma altele şi mă aşteptam şa fiu chinuit, mai mult decât 
erau chinuiţi iobagii de obicei. Tata îmi spuse şi el că, nu mai 


încape nicio îndoială că, Sogeşlev va pune să mi se dea cele 
cincizeci de lovituri de cnut făgăduite şi toată noaptea nu putui 
dormi, având mereu înaintea ochilor trupurile sângerânde ale 
celor trei bătrâni bătuţi de administrator. A doua zi mă aşteaptă 
o mare surpriză. În loc să mă primească mânios, de îndată ce 
mă zări la munca câmpului, Sogeşlev îmi făcu un semn 
prietenos, să mă apropii de el şi când am ajuns în faţa lui, mă 
întrebă cum merge lucrul, dar pe un ton atât de blând, cum nu-l 
mai auzisem niciodată. lar când, drept răspuns, i-am arătat 
mâinile-rni crăpate şi pline cu beşici, el chemă îndată un logofăt 
şi-i porunci să fiu împărţit la o muncă mai uşoară. La fel făcu şi 
cu tata şi mama, care nu mai conteneau să binecuvânteze 
bunătatea administratorului. Eu însă nu mă lăsai orbit, fiindcă 
ştiam că în dosul acestei măşti, ticălosul plănuia vreo 
nemernicie. 

De altfel nici nu m-am înşelat. Din ziua aceea Sogeşlev se 
învârtea tot mai mult în jurul surorii mele şi părinţii mei se 
legănau în nădejdea că, administratorul ar avea de gând s-o ia 
pe Ana de soţie. El se arăta foarte îndrăgostit, este adevărat, 
dar privirile şi cuvintele lui de dragoste nu mă înşelau pe mine, 
şi fusei cu ochii în patru şi de atunci înainte. 

Sogeşlev bănuia gândurile mele, dar făcea pe nepăsătorul, ca 
şi când nici nu s-ar sichisi de mine. Sfârşisem cu secerişul, când 
într-o bună zi se iviră în sat ostaşii ţarului, veniţi să recruteze 
soldaţi. Când îmi veni rândul şi mie, l-am văzut pe administrator 
şoptindu-i ceva ofițerului, care conducea recrutarea. 

Fui luai la oştire şi pornii la drum cu teama în suflet, deoarece 
ştiam că Sogeşlev se va folosi de lipsa mea, spre a-şi ajunge 
josnicele sale scopuri, căci eu nu voi mai fi acolo, s-o apăr pe 
sărmana mea surioară. 

Gândul acesta mă umplu de deznădejde, dar în acelaşi timp 
îmi dădu şi tăria de a lua parte în chip vitejesc la luptele pe care 
a trebuit să le dau în timpul că am stat în oştire. Cum tocmai pe 
vremea accea aveau loc luptele din Caucaz, am fost trimişi pe 
câmpul de bătaie, unde în deznădejdea mea am luptat ca un 
leu, căutând veşnic moartea şi avântându-mă mereu acolo unde 
primejdia era mai mare. În jurul meu ostaşii cădeau ca spicele 
de grâu, pe mine însă nu mă nimeri niciun glonte, spre a pune 
odată capăt chinurilor sufletului meu. 

Odată, şase purtători de steag au fost împuşcaţi lângă mine, 


dar aceasta nu mă înspăimântă şi eu, al şaptelea, luai steagul în 
mână şi pornind cu el prin ploaia de gloanţe, nu mă oprii, decât 
după ce-l înfipsei pe reduta vrăjmaşă. După această faptă 
eroică, generalul mă chemă înaintea sa, mă lăudă în faţa întregii 
oştiri, îmi dădu o decorație şi mă înaintă. În decursul luptelor 
care au mai urmat, m-am purtat tot atât de vitejeşte şi eu eram 
socotit ca ostaşul cel mai curajos al regimentului meu. Dar ce-mi 
foloseau mie aceste onoruri, când singura mea dorinţă nu mi-o 
puteam vedea îndeplinită? 

Voiam să fiu acasă! 

In curând războiul cu triburile din Caucaz se sfârşi, oştirea fu 
retrasă de pe front şi atunci mă cuprinse şi mai mult dorul de a 
mă duce acasă, spre a vedea ce este cu Ana. 

La cazarmă eram ţinuţi sub pază foarte aspră, dar cu toate 
acestea, izbutii să fug. Am mers zi şi noapte, săptămâni întregi, 
fără a mă odihni, hainele şi ghetele de pe mine erau numai 
zdrenţe, căci eram silit să merg pe jos, fiindcă n-aveam cal. În 
cele din urmă însă, tot am ajuns la Varşovia şi am plecat mai 
departe, spre moşia lui Gorciacov, încă în aceeaşi noapte. 

Pe drum mă întâlni cu Kaşvan, care, când mă zări, fu gata să 
cadă de pe capra cotingii sale. 

— Tu oşti, Lapuşin? întrebă el. 

— Fireşte că eu! 

— Bine, omule, dar nu e timpul încă să te întorci de la oştire! 

— Cu toate acestea eu am venit acasă! 

Kaşvan avea o purtare foarte ciudată, faţă de mine. 

— Dar unde te grăbeşti aşa? 

— Unde să mă grăbesc? Acasă la părinţii mei! 

— Aşteaptă până mâine, n-o să-i scoli noaptea din somn! 

— De ce nu, când ştiu cât se vor bucura când mă vor vedea? 

Spre a schimba vorba, Kaşvan începu să vorbească despre 
luptele din Caucaz: 

— Un flăcău din satul vostru s-a întors acasă, fiindcă i-au 
împuşcat piciorul şi el ne-a spus că te-ai purtat tare vitejeşte... 
Am auzit că ai fost înaintat, ba ai căpătat chiar şi o medalie. 

— Şi ce-au zis de faptele mele vitejeşti, tata, mama? 

— Tatăl tău?... Mama ta?... 

Glasul lui Kaşvan tremura când rosti aceste cuvinte. 

Atunci îl zgâlţăii pe bietul negustor ambulant, mă uitai ţintă în 
ochii lui şi-l întrebai: 


— Kaşvan, purtarea ta mă nelinişteşte. Tu-mi ascunzi ceva... 
nu vrei să-mi spui ceva... Răspunde.. vorbeşte... te implor! 

Kaşvan îşi aplecă înduioşat capul. 

— Aşadar tu nu ştii? 

— Ce să ştiu? Ce s-a întâmplat? 

— Fii curajos, Lapugşin... Nu trebuie să te laşi copleşit, căci mai 
ai o sfântă îndatorire de îndeplinit... răzbunarea... 

— Dar ce s-a întâmplat cu ei? Vorbeşte! Au murit? 

Kaşvan dădu din cap, fără să rostească un cuvânt. 

— Au murit?exclamai eu şi în clipa aceea îmi blestemai 
minutul când am părăsit oştirea, mai bine rămâneam acolo, să 
nu aflu niciodată această veste dureroasă. 

— Kaşvan! îl implorai eu pe bătrânul negustor, răspunde-mi, 
spune-mi când au murit, cum s-a întâmplat, nu-mi ascunde 
nimic!... Vreau să ştiu totul! 

Bătrânul Kaşvan se înduplecă şi-mi povesti trista întâmplare. 

— S-a întâmplat îndată după plecarea ta, la vreo două-trei 
săptămâni. Într-o zi, tatăl tău se luă la ceartă cu Sogeşiev... 
Dacă nu mă înşel, era vorba de sora ta, pe care administratorul 
voia s-o ducă la castel, ca să-i ţină gospodăria. Tatăl tău s-a 
împotrivit, de aici s-a iscat ceartă şi atunci Sogeşlev l-a luat pe 
sus cu cazacii... A doua zi se vesti că, tatăl tău a încercat să 
fugă şi... cazacii l-au împuşcat. 


— Şi mama? 

— Durerea o dobori pe biata maică-ta şi peste câteva luni 
muri şi ea... 

— Nenorocitul de mine!... strigai eu, izbucnind în hohote de 
plâns. 


Deabia atunci, când aflai că-i pierdusem, îmi dădui seama ce 
fuseseră ei pentru mine. Dar încercările soartei nu se sfârşiseră, 
durerea cea mare venea de abia de acum înainte. 

— Dar cu Ana ce este? îl întrebai eu, pe bătrânul negustor. 

Kaşvan tăcu. 

— Răspunde! strigai eu şi-l scuturai atât de cumplit pe vechiul 
şi bunul meu prieten, încât mă mir că nu şi-a dat sufletul. 

— Ana, îngână el. Ana... este la castel! 

La Sogeşlev? 

— Acolo! 

— Dumnezeule! izbucnii eu, deznădăjduit, ştiam că acesta va 
fi sfârşitul! 


Vestea aceasta mă dobori cu totul. 

Nici nu mai mi-aduc aminte cum mi-am luat rămas bun de la 
el. Ştiu doar că am pornit la drum, mergând înainte, mereu 
înainte şi spre revărsatul zorilor mi-am dat seama ca mă 
rătăcisem. M-am întors înapoi şi spre dimineaţă ajunsei la moşia 
contelui Gorciacov. 

Aici nu se schimbase nimic. 

Robii munceau şi astăzi, la fel ca şi pe vremea mea, doar 
Sogeşlev asuprea pe bieţii iobagi, cu şi mai multă cruzime ca 
mai înainte. Vorbind cu doi-trei oameni, aflai lucruri îngrozitoare 
despre sălbăticia cu care se purta cu iobagii, acest drac cu chip 
de om. Douăzeci şi cinci de lovituri de cnut erau la ordinea zilei 
şi nu cruța nici pe moşnegi şi nici pe femei. 

— Şi tatăl tău este tot jertfa lui Sogeşlev! îmi spuse un bătrân 
mujic. 

— Ştiu, el l-a luat pe sus, cu cazacii, care apoi l-au împuşcat! 

Mujicul se uită mirat la mine. 

— L-au împuşcat? Dar de unde ai aflat asta? 

— Bătrânul Kaşvan mi-a spus! 

— Intr-adevăr, aşa se vorbea, dar noi ştim care este adevărul. 

— Cum, nu s-a întâmplat aşa? 

— Nu! Nu! 

— Atunci, te implor, spune-mi care este adevărul, căci îţi jur 
pe Sfânta Maică Precistă, ca nu voi lăsa nerăzbunată moartea 
părinţilor mei. 

— Este adevărat că tatăl tău a fost luat de cazaci, dar 
Sogeşlev s-a dus şi el cu ei şi în cazarma cazacilor a pus de l-au 
bătut, până a rămas întins la pământ. 

— Aşa să se fi întâmplat? 

— Ştiu aceasta de la unul din cazacii care erau de faţa şi care 
s-a îngrozit, văzând cruzimea cu care Sogeşlev s-a purtat cu 
bietul moşneag ce nu se putea apăra. Se pare că nu voia să-l 
ucidă pe tatăl tău aici, fiindcă se temea că atunci sora ta s-ar 
îngrozi de el şi nu ar mai da ascultare făgăduinţelor lui. 

— Fii pe pace bătrâne, îmi voi răzbuna părinţii! i-am răspuns 
eu, strângându-i mâna cu căldură. 

— Acela care trage spada, de spadă va muri! 

După aceea pornii spre castel. Cunoşteam bine drumul, căci 
în copilărie mă învârtisem mult pe acolo şi ştiam şi care este 
partea locuită de Ivan Sogeşlev. Mai ştiam ca, la ora aceea 


administratorul trebuia să fie pe moşie, spre a supraveghea 
munca robilor, aşa ca, voi putea vorbi nestânjenit cu sora mea. 

Uşa îmi fu deschisă chiar de Ana. Zărindu-mă făcu un pas 
înapoi, speriată, apoi se repezi la mine, îmi sări de gât şi începu 
să plângă cu hohote. 

— Niculai! 

— Ano! 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— Ştiu, surioară şi mă doare nespus de mult că trebuie să ne 
revedem în asemenea împrejurări. 

— Vai, cât sunt de nenorocită! Nici nu îndrăznesc să mă uit în 
ochii tăi! 

— Surioara mea! 

— De când ai plecat tu. N-a mai fost nimeni lângă mine. N- 
aveam pe nimeni cine să mă apere, să mă păzească... Aşa că, 
am fost silită să mă supun poruncii lui Sogeşlev. 

Biata fată izbucni din nou în hohot de plâns, iar când se mai 
linişti, urmă: 

— Sogeşlev şi-a bătut joc de mine în chipul cel mai josnic, 
folosindu-se de împrejurarea că n-aveam pe nimeni lângă mine, 
m-a ademenit aici la castel şi de atunci aici am rămas... Mi-a 
făgăduit marea cu sarea, dar acum simt că s-a saturat de mine, 
are o altă aleasă, pe care vrea s-o aducă spre a duce gospodăria 
castelului, iar pe mine vrea să mă arunce ca pe o floare 
vestejită. 

— Nu te teme, surioară, lucrurile nu vor ajunge atât de 
departe. Mă voi răzbuna pentru toate păcatele pe care Sogeşlev 
le-a săvârşit împotriva noastră. 

— Răzbună-te! Răzbună-te! fu răspunsul înflăcărat al sorei 
mele. 

Lapuşin făcu o scurtă pauză în istorisirea sa. Noaptea era 
înaintată, dar nici Poniatowsky şi nici lordul Watdmoore nu voiau 
să audă despre o amânare a povestirii. 

— Urmează! îl rugă lordul, care din când în când îşi făcea 
însemnări, pentru cartea pe care avea de gând s-o scrie. 

În urma acestei rugăminţi, Lapuşin continuă cu istorisirea 
nenorocirii sale. 

— Sogeşlev nu se înapoia de la câmp, decât la amiază. Când 
l-am văzut că se apropie, sora mea m-a ascuns într-un dulap 
mare, prin a cărui crăpătură puteam să vad tot ceea ce se 


petrecea în odaie. 

Intrând în casă, Sogeşlev îi vorbi Anei foarte răstit, cerându-i 
să-i dea de mâncare. 

Dar cu mâncarea se întâmplase o încurcătură. Din pricina 
sosirii mele, Ana întârziase cu pregătirea ei şi auzind că masa nu 
e gata, Sogeşlev se înfurie peste măsură. El se răsti la sora mea 
cu cuvinte foarte crude. 

— Văd, zicea el, că nici cu gospodăria nu-ţi mai frămânţi 
mintea ta îndobitocită. Zău, nu-mi mai eşti de niciun folos! Cel 
mai bun lucru ar fi să-ţi vezi de drum, căci îţi ajung doi ani de 
şedere la castel. 

— Ştiu ca acesta este scopul, pe care-l urmăreşti, răspunse 
Ana, şi te legi de toate spre a mă alunga... Dar nu-ţi va fi tocmai 
atât de uşor, Sogeşlev! Pe mine m-ai ademenit aici, făgăduindu- 
mi că mă vei lua de soţie. Până acum am tot aşteptat să-ţi ţii 
cuvântul, dar văd că ai vrea să te descotoroseşti de mine. Ei 
bine nu numai că nu voi pleca, dar îţi cer să-ţi îndeplineşti 
făgăduinţa şi să mă iei de soţie fără nicio nouă amânare! 

Sogeşlev izbucni într-un râs batjocoritor. 

— Ai înnebunit, Ana? Cum îţi închipui tu că aş putea lua eu de 
soţie, pe fata unui rob? 

Cuvintele acestea mă făcură să-mi pierd cumpătul. Îmbrâncii 
uşa  dulapului şi în clipa următoare mă proptii în faţa 
administratorului, cunoscut în tot ţinutul, pentru cruzimea sa. 

Sogeşlev se uită mirat la mine, dar mă recunoscu îndată şi 
strigă, speriat. 

— Lapuşin! 

— Da, Lapugşin! repetai eu, batjocoritor, îmi pare foarte bine 
că m-ai recunoscut atât de iute! 

— Cum ai ajuns aici... dezertorule? 

— Am venit, fiindcă vreau să mă răfuiesc cu tine. Trebuie să-ţi 
cer socoteală pentru moartea tatălui şi a mamei mele şi pentru 
nimicirea fericirii acestei copile. Ai înţeles? 

Sogeşlev tremura din tot trupul şi se repezi la uşă, spre a 
striga după ajutor! Dar eu i-am zădărnicit planul cu o singură 
mişcare. 

Ridicându-mi dreapta îl izbii în cap cu atâta putere, încât se 
prăbuşi la pământ, fără cunoştinţă. 

Apoi făcui rost de o frânghie, cu care-i legai mâinile şi 
picioarele şi în vreme ce mă îndeletniceam cu această muncă, 


zării pe perete cnutul cu ţinte, cu care ticălosul vărsase sângele 
atâtor robi nevinovaţi. 

Atunci luai o găleată cu apă, o aruncai asupra lui, spre a-l face 
să-şi recapete cunoştinţa şi în urmă lăsai cnutul să cadă pe 
spinarea lui, cu aceeaşi cruzime şi cu aceeaşi sălbătăcie cu care 
obişnuia să lovească şi el, în trupurile nenorociţilor iobagi. 

Cea dintâi lovitură fu urmată de a doua... de a treia... de 
nenumărate altele, până când începu să ţâşnească sângele... 
Sogeşlev se văila... striga... urla... mă implora... dar eu nu 
cunoşteam milă, nu vedeam, nu auzeam, ci numai loveam, 
loveam. Nici chiar să mă gândesc nu mai eram în stare, căci 
dacă mă gândeam, aş fi putut să fug la timp. Dar eu nu fugii nici 
chiar când adunaţi de strigătele lui, oamenii din curte începură 
să bată în uşă, amenințând s-o spargă. Eu loveam mai departe, 
cu o cruzime, de care nu m-aş fi simţit în stare niciodată. Şi 
Sogeşlev, care-şi pierduse cunoştinţa, nu mai era, decât o 
grămadă de carne sângerândă. 

Când uşa fu spartă, lăsai să fiu legat, fără nicio împotrivire, 
căci din trupul lui Sogeşlev viaţa se irosisc demult. 

Lapuşin se opri din nou, spre a alunga amintirile dureroase 
care îi reveniseră odată cu povestirea, apoi urmă, liniştit: 

— Am avut noroc ca, fiind ostaş, am ajuns în faţa judecății 
militare, căci dacă rămâneam să mă judece contele Grorciacov, 
fără îndoială că m-ar fi spânzurat chiar a doua zi. Tribunalul 
militar a avut în vedere faptele mele vitejeşti din Caucaz şi, în 
urma cercetărilor făcute, dovedindu-se că, într-adevăr Sogeşlev 
fusese de o cruzime neînchipuită fată de iobagi, mi se dădură 
circumstanţe atenuante şi fusei condamnat numai la zece ani de 
muncă silnică în Siberia, în loc să mă osândească la moarte. Aşa 
am ajuns eu la Sadova. 

După aceea Niculai Lapuşin tăcu. 

Liniştea nopţii siberiene se lăsă şi asupra colibei celor trei 
prizonieri, care acum se culcară şi ei, căci munca istovitoare 
reîncepea dis-de-dimineaţă şi zorile se şi iviseră pe cer. 


CAPITOLUL 29 
FUGA DIN IAD 


Râul revărsat reintră în matcă, apa fusese scoasă din mine, 
aşa că lucrul putu să înceapă din nou. Supraveghetorii sculau 
prizonierii în fiecare zi la ceasurile şase dimineaţa şi de atunci, 
munca nu mai înceta în mine până Seara târziu. 

Supraveghetorii stăteau necontenit prin coridoarele minelor, 
observând lucrul săvârşit de fiecare prizonier în parte, deoarece 
ei aveau un câştig deosebit din producţia minelor de plumb, aşa 
că era interesul lor ca prizonierii să lucreze cât mai mult. 

In asemenea împrejurări este uşor de înţeles cruzimea cu care 
se purtau aceşti supraveghetori lacomi de bani, cu nenorociţii 
lăsaţi pe mana lor. Cu tot aerul otrăvit de emanaţiile veninoase 
ale plumbului osândiţii munceau de zor, nu din tragere de inimă, 
ci din pricina cnuturilor supraveghetorilor, care cădeau pe 
spinarea lor la cea mai mică lâncezire a lucrului. 

In ceea ce-i priveşte pe supraveghetori, ei se îngrijau foarte 
mult, ca aerul otrăvit al minelor de plumb să nu le strice şi de 
aceea se schimbau din două în două ceasuri. În schimb, 
echipele de prizonieri trebuiau să lucreze câte opt ceasuri în şir. 

Dar aceasta nu însemna că, după trecerea acestor opt ore, 
osândiţii se puteau duce să se odihnească. Ei erau scoşi doar 
din minele de plumb, spre a li se da altceva de lucru. 

Cele dintâi opt ceasuri, prinţul Poniatowsky şi cu lordul 
Wardmoore le petrecuseră în mine şi după ce-şi consumară 
mâncarea sărăcăcioasă, fură împărţiţi la altă muncă, prin curte. 

Fuseseră însărcinaţi să taie butuci de lemne, cu fierăstrăul, şi 
cu acest prilej cei doi prizonieri ajunseră din nou unul lângă 
altul. 

Lordul Wardmoore deabia aştepta să schimbe câteva cuvinte 
cu prinţul Poniatowsky şi când supraveghetorul se îndepărtă de 
ei, îi zise, în şoaptă: 

— Prinţe, am să-ţi comunic ceva de mare însemnătate! 

— Ce? 

— Cred că am găsit drumul care ne va scoate de aici! 

— Care anume? 

— Îți aduci aminte că supraveghetorul m-a trimis azi 
dimineaţă, cu o însărcinare, pentru unul din căprarii cazacilor? 

— Da. 

— În timpul acestei însărcinări am avut prilejul să mă uit cu 
luare-aminte în jurul meu şi să mă gândesc la chipul în care am 
putea să fugim 


Şi ce ai constatat? 

— Lucrul de căpetenie ar fi să putem ajunge până la grajdul 
din curtea aceasta, unde îşi ţin cazacii caii. Eşti bun călăreț? 

— Cum să nu! 

— Atunci putem avea nădejdea că vom izbuti. Dacă reuşim să 
ne strecurăm din curte, călare, atunci cred ca nu vor mai putea 
pune mâna pe noi. 

— Dar la paznici nu te gândeşti? 

Lordul Wardmoore dădu din cap. 

— M-am gândit! 

— Ce facem cu ei? 

— Îi vom dobor! răspunse lordul, cu hotărâre. Toate 
mijloacele sunt bune, când este vorba de propria noastră viaţă. 

Atunci prinţul Poniatowsky arătă la lanţul lung, care îi lega o 
mână de un picior şi care, cu toate că era destul de lung, în 
vederea lucrului, totuşi, ar fi îngreunat mult fuga. 

— Vom scăpa noi şi de aceste brățări, zise lordul Wardmoore. 
În privinţa aceasta i-am atras luarea-aminte şi lui Lapuşin, care 
a luat cu sine, din mină, o dalta şi un ciocan. Cu ajutorul acestor 
unelte vom izbuti noi să ne scăpăm de ele. 

— Şi când crezi că vom putea să ne aducem planul la 
îndeplinire? 

— Încă în noaptea aceasta! răspunse lordul Wardmoore, cu 
hotărâre. 

— În noaptea aceasta? 

— Un plan bun trebuie dus la îndeplinire cât mai iute. 
Întocmai cum trebuie bătut şi fierul cât e cald. Cred că 
împrejurările sunt deosebit de prielnice. In noaptea aceasta e 
lună nouă, aşa că sunt mai puţini sorţi să fim descoperiţi. 

— Dar dacă totuşi vom fi descoperiţi? 

— Atunci întâmple-se ceea ce se va întâmpla! De moarte nu 
mă tem, dar fiindcă dorinţa de a trăi este mai tare, cred că 
aceasta din urmă va ieşi biruitoare. 

— Să dea Domnul ca aşa să fie! 

— Aşadar, prinţe, cade în sarcina dumitale s-o vesteşti pe 
românca noastră că, în noaptea aceasta vom încerca să fugim şi 
deci, să fie gata. 

Acum însă trebuiră să întrerupă convorbirea, căci Ladinoff se 
întorcea şi se uita cu ochi cercetători să vadă cum îşi 
îndeplinesc prizonierii munca. Pe aceia care se opreau sau 


încetineau lucrul, îi şi lovea cu cnutul. 

Încetul cu încetul trecu şi după-amiaza, iar când se întunecă 
de nu se mai vedea, spre a continua lucrul, clopotul sună 
vestind că prizonierii trebuiau să se adune, spre a-şi lua hrana 
de seară. 

Prinţul Poniatowsky se rândui astfel, încât să treacă pe lângă 
Mioara Comăneanu şi când ajunse în dreptul ei, îi şopti: 

— La noapte... fugim... să fii la noi! 

Fata tresări de bucurie. Toate amintirile dureroase care o 
legau de Sadova fură înmormântate odată cu primirea acestei 
ştiri, care-i dădea dreptul să spere că în curând va fi iarăşi 
liberă. 

Mioara Comăneanu avea o încredere oarbă în prinţul 
Poniatowsky şi era încredinţată că, mai înainte de a păşi la 
fapte, el va fi rânduit planul evadării până în cele mai mici 
amănunte, aşa că, nu se putea ca fuga să nu izbutească. 

Biata fată nu mai putea de bucurie că, în sfârşit, putea să 
scape din iadul de la Sadova. Era gata să primească o viaţă 
oricât de chinuită, numai să se vadă scăpată odată din acest 
infern. 

Ea pândea tremurând trecerea timpului şi se gândea cu 
înfrigurare că momentul eliberării se apropia cu fiecare clipă ce 
se scurgea. 

Ar fi vruit să joace de bucurie, dar trebui să-şi stăpânească 
această pornire, deoarece în colibă mai erau cu ea şi Vardia şi 
mama acesteia şi Mioara nu voia să le încredinţeze taina 
evadării. 

Prinţul Poniatowsky, lordul Wardmoore şi cu Lapuşin se 
retraseră şi ei în coliba lor. Supraveghetorul se mai încredinţă 
odată că prizonierii erau în coliba lor, apoi trecu mai departe. 

Lordul Wardmoore aşeză pe patul de scânduri felinarul, care 
lumina slab sărăcăcioasa încăpere, de la care surghiuniţii se 
pregăteau să-şi ia rămas bun. 

Lapuşin scoase din hainele sale de dimie două dălţi şi un 
ciocan, iar lordul Wardmoore o daltă şi un ciocan, unelte de care 
prizonierii nădăjduiau să se folosească pentru pregătirea 
evadării. 

Fiind neobservat de nimeni, lordul Wardmoore putea să 
vorbească acum mai nestingherit şi de aceea el le descrise 
tovarăşilor săi în amănunţime planul, pe care urmau să-l pună în 


practică în noaptea aceea... 

— Băgaţi bine de seamă! Lucrul de căpetenie este să putem 
ajunge până la grajduri. De obicei aici nu stă de veghe decât o 
singură santinelă, pe care o putem înconjura şi apoi răpune fără 
să prindă de veste, întocmai ca şi pe cele două santinele de la 
poartă. 

Lapugşin ridică ciocanul şi-l învârti prin aer. 

— O singură lovitură cu ăsta în capul cuiva îl ameţeşte, dacă 
nu pentru vecie, cel puţin pentru câteva ceasuri. 

— Dacă am ajuns afară pe poartă, urmă lordul Wardmoore, şi 
suntem călări, nu mă mai tem că vom putea fi ajunşi de 
urmăritori. 

— Atunci să ne îndepărtăm cătuşele cât mai iute! zise 
Lapuşin. 

— Să le îndepărtăm mai întâi pe ale prinţului! propuse lordul 
Wardmoore şi Lapuşin se şi aşeză pe lucru. Cu ajutorul daltei şi 
a ciocanului, şi mulţumită puterii lui de uriaş, peste câteva 
minute cătuşele căzură de pe mâinile şi picioarele prinţului. 

Nobilul polonez îşi mişcă vesel mâinile din care una purta un 
semn roşu, lăsat acolo de veriga cătuşelor şi acum, după ce 
scăpase de lanţuri se simţea mai tânăr, mai vioi, mai liber... 

După aceea Lapuşin îndepărtă cătuşele Lordului Wardmoore, 
iar în urmă, prinţul îşi uni puterile cu acelea ale englezului şi în 
curând lanţurile căzură şi de pe mâna şi piciorul lui Lapugşin. 

O bucurie nemărginită îi cuprinse pe toţi trei, după ce se 
văzură scăpaţi de acest simbol al robiei. Lordul Wardmoore luă 
veriga care-i încătuşase mâna atâta vreme şi o băgă în buzunar. 

— Aceasta va fi amintirea şi piesa cea mai interesantă a 
colecţiei mele, afară de aceasta şi o probă foarte elocventa 
despre starea de lucruri din Rusia. 

— Acum de-ar veni şi româncuţa noastră! zise prinţul 
Poniatowsky, ducându-se lângă uşă, spre a o putea lăsa pe 
Mioara înăuntru, îndată după ce ar sosi, pentru ca apoi să 
pornească împreună pe drumul ce ducea la o ţintă atât de 
primejdioasă, dar în acelaşi timp şi atât de mult dorită. 

Timpul trecea cu greu, căci acum, când toţi erau cuprinşi de 
rigorile evadării, fiecare minut părea o veşnicie. 

Pentru a-şi ascunde nerăbdarea şi nervozitatea, lordul 
Wardmoore explica necontenit planul fugii, cuvintele lui fiind 
ascultate cu mult nesat de Lapuşin, în vreme ce prinţul 


Poniatowsky începu să se plimbe în sus şi în jos prin puţin 
încăpătoarea colibă. 

— Ce crezi, lord Wardmoore, de ce va fi întârziind copila? se 
adresă el, deodată, englezului. 

— Să nu se fi întâmplat ceva, ce s-o împiedice să vină! 

— Dar aceasta ar fi îngrozitor! 

— Totuşi, nu trebuie să ne neliniştim înainte de vreme. Să 
nădăjduim cu această întârziere nu va fi decât trecătoare şi că 
peste câteva minute o vom avea aici. In orice caz o vom 
aştepta, căci i-am făgăduit s-o luăm cu noi! 

— Îţi mulţumesc, lord Wardmoore pentru acest nobil fel de a 
gândi! 

— Te rog prinţe să fii încredinţat că, dacă ar sta în puterea 
mea, aş elibera din iadul Sadovei, nu numai pe această 
simpatică româncă, ci pe toţi osândiţii, fiindcă sunt convins că 
cea mai mare parte din ei, suferă pe nedrept, şi apoi, chiar cei 
vinovaţi şi-au ispăşit orice crimă, şezând numai o lună în tabăra 
de la Sadova. 

Mai trecu o jumătate de ceas dar Mioara Comăneanu tot nu se 
arătă. 

Neliniştea îi cuprinse pe toţi şi fiecare din ei se gândea că 
dacă ar fi pornit la drum îndată după ce scăpaseră de cătuşe, ar 
fi fost departe acum! 

Prinţul Poniatowsky era cel mai nerăbdător, deoarece simţea 
că ceilalţi doi tremurau să nu fie descoperiţi şi că dacă totuşi nu 
porneau la drum, aceasta n-o făceau decât numai din stimă faţă 
de el. 

În cele din urmă lordul Wardmoore găsi că o aşteptare şi pe 
mai departe putea să le fie fatală şi de aceea zise: 

— Primejduim izbanda evadării dacă mai întârziem! 

— Numai puţin încă! îl imploră prinţul Poniatowsky. Nu se 
poate să nu vină! 

— Am toată stima şi toată dragostea pentru Mioara 
Comăneanu, răspunse nobilul englez. Se pare însă că 
împrejurările ne vor sili să pornim fără ea. Poate că se va fi 
răzgândit şi ca femeie slabă de înger nu îndrăzneşte să înfrunte 
primejdiile care sunt legate în chip firesc, de o ispravă ca a 
noastră. 

— O! Mioara, nu este o fire şovăielnică! zise prinţul 
Poniatowsky. 


— Chiar şi firile cele mai hotărâte şovăiesc adeseori, în faţa 
primejdiei! 

— Dar atunci ne-ar fi dat de ştire că nu vine! 

— În privinţa aceasta şi eu sunt de aceeaşi părere. 

— Numai o întâmplare neprevăzută a putut-o împiedica de a 
veni! 

Lordul Wardmoore dădu din cap. 

— Fără îndoială că aşa trebue să fie. Dar nu trebuie să uităm 
nici noi ce ne aşteaptă, dacă nu fugim în noaptea aceasta... 
Gândeşte-te prinţe că fuga dumitale este în interesul întregii 
naţiuni poloneze şi, mărturisind fără nicio modestie, trebuie să 
recunoaştera că şi viaţa mea este mai prețioasă, decât viaţa 
unui individ oarecare, fiindcă lupt pentru îmbunătăţirea soartei 
celor din Siberia, şi pentru încetarea tiraniei ruseşti. Dacă ar fi 
vorba numai despre viaţa noastră, n-aş zice nimic şi aş aştepta, 
răbdător. Trebuie să ne gândim însă că, noi ne-am pus viaţa în 
slujba unor scopuri mai înalte şi avem anumite îndatoriri, care 
nu ne îngăduie să ne lăsăm stăpâniţi de simţăminte, oricât de 
frumoase ar fi ele. 

Prinţul Poniatowsky îşi lăsă capul să-i cadă pe piept. Fiecare 
cuvânt al englezului era un mare adevăr şi împotriva adevărului 
şimtea că nu poate aduce niciun argument. 

— Nu trebuie să uităm că suntem siliţi să fugim în noaptea 
aceasta! zise şi Lapuşin. Cătuşele nu ni le mai putem aşeza pe 
mâini şi pe picioare aşa că mâine dimineaţă în orice caz se va 
descoperi planul nostru de evadare. lar despre ceea ce ne-ar 
aştepta în cazul acesta... e mai bine nici să nu vorbim. 

— Lapuşin are dreptate! întări şi lordul Wardmoore. Orice s-ar 
întâmpla, fuga trebuie să aibă loc în noaptea aceasta. 

— Va şi avea loc! răspunse prinţul Poniatowsky. Vă implor 
însă, să mai aveţi răbdare numai un sfert de ceas! 

— Fie! zise lordul Wardmoore. Dar aceasta numai din 
consideraţie pentru dumneata, prinţe Poniatowsky! După 
scurgerea acestui sfert de ceas vom porni la drum, fără niciun 
fel de amânare! 

— Aşa va fi! 

Şi acum prinţul Poniatowsky pândea cu strângere de inimă 
trecerea fiecărui minut. Ar fi vrut să oprească arătătorul 
ceasornicului, pentru ca cele cincisprezece minute să tină cât 
mai mult. El tresărea la cel mai mic zgomot, de fiecare dată 


bănuind că vine Mioara şi de fiecare dată trebuind să 
recunoască, cum că i se spulberase încă o nădejde. 

Prinţul Poniatowsky se gândi amărât că acum nu-şi mai putea 
reţine tovarăşii, căci şi aşa pierduseră ceasuri întregi din pricina 
lui şi o nouă amânare ar fi putut însemna neizbânda completă a 
evadării. 

Lapuşin şi cu Wardmoore se uitară nerăbdători la prinţul 
Poniatowsky şi acesta înțelegând însemnătatea privirilor lor, 
zise: 

— Prieteni, acum şi eu sunt de părere că trebuie să plecăm! 
Oricât de mult aş fi vrut s-o putem scăpa şi pe Mioara 
Comăneanu, îmi dau seama că n-am dreptul să primejduiesc trei 
vieţi, pentru una pe care mâine şi aşa n-am mai putea-o scăpa. 

— La drum! zise lordul Wardmoore cu voce stinsă. 

Lapuşin se duse la uşă, o deschise şi păşi pragul cel dintâi. 
După aceea se uită cercetător în jurul său. Peste tot 
întunecimea de iad a nopţii. Pe cer nori negri, care împiedicau 
să pătrundă până la pământ chiar şi numai o rază cât de slabă a 
lunii noi. 

— Putem pleca! le zise el tovarăşilor săi. 

Atunci prinţul Poniatowsky şi cu lordul Wardmoore părăsiră şi 
ei coliba şi merseră pe urmele lui Lapuşin care, fiind cel mai 
vechi la Sadova, cunoştea drumul cel mai bine. 

Cei trei fugari se furişau în umbra colibelor şi prinţul 
Poniatowsky mai aruncă o privire plină de tristeţe înspre tabăra 
femeilor, unde o ştia pe Mioara Comăneanu, fata aceea pe care 
o îndrăgise atâta, din pricina bunătăţii şi drăgălăşeniei ei. 

După ce trecură de colibele prizonierilor şi ajunseră în partea 
din fund a curţii, lordul Wardmoore luă conducerea, deoarece 
partea aceasta el o cunoştea mai bine. 

Fugarii înaintau în vârful picioarelor, păzindu-se să nu facă 
niciun fel de zgomot şi fiecare din ei ar fi vrut să se vadă trecut 
peste partea aceasta a drumului, deoarece de abia acum 
începea adevărata primejdie. 

Dacă izbuteau să învingă această greutate, atunci fuga 
reuşea. 

Dacă însă dădeau greş aici, atunci erau pierduţi. 

Între timp ei ajunseră în imediata apropiere a grajdurilor şi se 
auzeau loviturile de copite ale cailor. Merseră mai departe, pînă 
când lordul Wardmoore se opri deodată şi întorcându-se spre 


tovarăşii săi, le şopti: 

— Priviţi! 

Prinţul Poniatowsky şi cu Lapuşin observară atunci că, în faţa 
porţii grajdului o santinelă îşi făcea plimbarea monotonă. 

— La aceasta nu mă aşteptam! zise lordul Wardmoore, în 
şoaptă. Credeam că numai în faţa porţilor sunt aşezate 
santinele! Dar nu face nimic! 

Timp de câteva clipe fugarii stătură nemişcaţi, ascunzându-se 
în umbra streaşinei. 

În timpul acesta ei băgară de seamă ca santinela dispărea din 
cinci în cinci minute, pe după colţ, spre a-şi face rondul pe 
cealaltă parte a grajdului. Dar cinci minute era un timp prea 
scurt pentru a-şi putea duce planul la îndeplinire, adică, pentru 
a putea scoate caii din grajd. 

Aşa că, trebuiau să se gândească la o altă posibilitate, pe care 
de altfel lordul Wardmoore o şi găsi, în curând. 

El se întoarse deodată spre tovarăşii săi şi le şopti: 

— Aşteptaţi-mă aici, eu voi elibera drumul. 

Cu aceste cuvinte el se despărţi de prietenii săi şi o luă pe 
urmele santinelei, care pornise spre cealaltă parte a grajdului. 
Dar lordul Wardmoore mergea cu multă băgare de seamă, 
iuţindu-şi paşii numai după ce santinela dispăruse după colţul 
grajdului, şi atunci lordul porni cât putu de repede, fără a face 
zgomot, cu gândul ca din colţul grajdului să se uite pe partea 
cealaltă, spre a vedea până unde duce plimbarea santinelei şi a 
se încredința că paznicul acesta era singur şi nu mai avea un al 
doilea tovarăş, de partea cealaltă. Dar ajungând în colţul 
grajdului se petrecu ceva cu totul neaşteptat. 

Lordul îl credea departe pe paznic, când acesta coti pe după 
colţ tocmai atunci când ajunse acolo şi Wardmoore. Cei doi 
bărbaţi aproape că se ciocniră, nu-i despărţea decât o depărtare 
de o palmă, şi amândoi rămaseră încremeniţi uitându-se unul în 
ochii celuilalt. 

Lordul Wardmoore rămase împietrit de apariţia neaşteptată a 
cazacului, iar acesta nu putea înţelege, de unde se ivise aşa pe 
neaşteptate omul acesta în faţa lui. 

Dar nedumerirea lui nu ţinu decât câteva clipe, căci el se 
dezmetici îndată şi puse mâna pe armă, spre a sfârşi cu lordul 
Wardmoore cât mai iute. 


În casa supraveghetorilor din Sadova era mare veselie în 
noaptea aceea. Krişileff, primul supraveghetor, îşi sărbătorea 
zece ani de când ajunsese la Sadova... 

In marea sufragerie mesele fuseseră aşezate una lângă alta şi 
erau de faţă toţi aceia care se puteau numi în Sadova „oameni 
liberi”, afară de locotenentul lanuşin, tânărul locotenent al 
cazacilor, căruia nu-i prea plăcea să se întovărăşească cu 
supraveghetorii şi care ocolea orice prilej care l-ar fi putut duce 
la o prietenie cu ei. 

Locul de frunte îl ocupa Krişileff, iar la dreapta lui şedea 
doctorul coloniei din Sadova, care pe vremuri fusese medic de 
regiment, când deodată se trezi mutat la Sadova. A fi mutat în 
Siberia, aşa „pe neaşteptate, însemna pentru ofiţerii de carieră 
de pe vremea aceea, cea mai mare pedeapsă disciplinară care li 
se putea da. 

Mai târziu toată lumea a aflat că doctorul de regiment Svetoff 
îşi meritase pe deplin această pedeapsă, deoarece el obişnuia 
să se lase mituit de toţi aceia care veneau în faţa lui, cu prilejul 
recrutărilor. El lua orice sumă, de la douăzeci de ruble în sus şi 
în consecinţă, declara că recruţii nu erau apți pentru serviciul 
militar. 

La început Svetoff se simţea foarte nelalocul lui la Sadova, 
deoarece el se obişnuise cu viaţa zgomotoasă de la Petrograd, 
unde vinul, femeile şi zarurile erau totul pentru el. De îndată 
însă ce-şi dădu seama că, toate acestea le putea avea şi la 
Sadova, nu se mai simţi tocmai atât de nenorocit. 

Ba în unele privinţe viaţa era chiar mai plăcută la Sadova, 
decât la Petrograd. Aici de pildă, serviciul era mult mai uşor, 
căci cu viaţa prizonierilor nu trebuia să-şi bată capul prea mult, 
aşa că putea să-şi închine toată ziua, numai vinului şi jocului de 
zaruri. 

Şi cum Krişileff, primul supraveghetor, era croit şi el din 
acelaşi aluat, cei doi trăiau în bună înţelegere şi hoinăreau 
împreună, toată ziua. 

Pe masă mâncărurile zăceau cu grămada, deoarece Krişileff 


ţinea ca la jubileul lui, toată lumea să mănânce până nu se va 
mai putea mişca de pe scaun. 

Paharele erau ciocnite neîntrerupt, supraveghetorii se scăldau 
aproape în vin şi din toţi, Ladinoff era cel mai gălăgios. El golea 
pahar după pahar, poate pentru a îneca în vin toate cruzimile pe 
care le săvârşea faţă de prizonieri. 

— Ha, ha, ha! râdea el. Din partea mea poată să fugă toată 
tabăra, în noaptea aceasta! 

— Şi dacă ar fugi, zise Krişileff, râzând şi el cu poftă, 
samoiezii! nomazi şi aşa i-ar aduce înapoi, căci pentru fiecare 
din ei ar căpăta douăzeci de ruble! 

— Eu n-aş da nici douăzeci de copeici, pentru ei! adăugă 
Ladinoff, ridicându-şi paharul din nou. 

— Să bem! urlă Krişileff. 

Şi supraveghetorii ciocniră din nou şi din nou goliră paharele 
până la fund. 

După aceea Krişileff se ridică de pe scaun, dar de abia putea 
să se mai ţină pe picioare din pricina vinului mult pe care-l 
băuse. 

Oaspeţii ştiau că gazda voia să spună ceva şi de aceea, 
începură să urle, foarte curioşi: 

— Să auzim! Să auzim! 

Vocea răguşită a lui Krişileff răsună atunci prin încăperea 
învăluită în fum de tutun. 

— M-am săturat de vin! În ziua aceasta memorabilă nu poate 
lipsi de la masa noastră băutura naţională, aşa că, să vină 
vodca! 

Cu aceste cuvinte el se strecură printre scaunele resfirate în 
toate părţile, până în odaia vecină, de unde, cu ajutorul unui alt 
supraveghetor, rostogoli în sufragerie un butoi respectabil. 

Zărind butoiul cu vodcă, oaspeţii începură să chiuie şi mai 
gălăgios şi îndată se găsiră încă cinci-şase, care să dea o mână 
de ajutor şi care în foarte scurt timp dădură cep butoiului cu 
vodcă, aşa că, peste câteva clipe paharele se umplură până la 
gura, cu băutura aceasta tare. Când toate paharele fură 


1 


? . A . . . . A 

* Neneţi (cunoscuţi în trecut și ca samoiezi sau yuraki) - locuiesc în 
regiunile polare din nord-vestul siberian, din Peninsula Kanin până în Delta 
Yeniseiului, dar și insulele Oceanului Arctic și Peninsula Kola. Antropologic, 
aparțin tipului uralic, cu caracteristici mongoloide. 


umplute, Krişileff se ridică din nou să vorbească şi ceata beată a 
supraveghetorilor urlă din nou: 

— Să auzim! 

— Krişileff vrea să vorbească! 

— Linişte! Vorbeşte Krişileff! 

— Trăiască! Trăiască! 

—  Scumpi prieteni, începu primul supraveghetor. Vă 
mulţumesc... pentru sărbătorirea de astăzi... dar credeţi-mă 
că... o şi merit... căci cei zece ani pe care i-am petrecut aici... i- 
am trăit în cinste... 

Unul din supraveghetori începu să zâmbească la auzul acestor 
cuvinte, dar zâmbetul lui nu-i scăpă lui Krişileff, care se răsti la 
el, cu ochii injectaţi de sânge. 

— Protacov... ce râzi, câine?... Sau te îndooşti de cinstea 
mea? 

— Cum să mă îndoiesc, Krişileff? răspunse supraveghetorul, 
râzând cu hohote şi sughiţând grozav. Declar aici, în faţa acestei 
alese adunări că tu eşti cel mai cinstit om de pe lume! 

— Bine! E în ordine! răspunse Krişileff. Căci dacă nu, te-aş fi 
pedepsit şi... ştii cu ce? 

— Cu ce? 

— Să bei butoiul pe nerăsuflate! 

Toată lumea izbucni în hohote de râs prostesc şi într-o clipă 
fură golite şi paharele cu vodcă. 

Supraveghetorii cei mai tineri umplură paharele din nou. 
Krişileff se uita mulţumit la această adunare de beţivi şi era în 
culmea fericirii că putea să-şi sărbătorească jubileul într-o 
atmosferă atât de plăcută lui. 

Numai Ladinoff nu-şi băuse paharul şi Krişileff observă îndată 
lucrul acesta. 

— Ladinoff, dar tu de ce nu bei? întrebă el, curios. 

Ladinoff îşi lăsă capul peste piept şi se uită năuc înaintea sa. 

— Ladinoff, ce-i cu tine? întrebă Krişileff din nou. Până acum 
tu ai fost cel mai vesel dintre noi şi acum te-ai blegit, deodată! 
la spune, ce-ţi lipseşte, poate că-ţi putem veni în ajutor! 

Ladinoff dădu din cap, gânditor. 

— Am avut un vis urât. În noaptea aceasta mi-am adus 
aminte de el. 

Krişileff începu să râdă. 

— Numai babele cred în visuri, iar tu nu eşti babă! 


— Şi ce fel de vis ai avut? întrebară alţii. 

— Spune-ni-l şi nouă! 

— Să auzim! 

— Am visat că-mi sosise clipa cea din urmă! răspunse 
Ladinoff, vrând-nevrând. 

Doctoral Svotoff ridică din umeri. 

— Şi acesta este un vis rău? Odată eu am visat că se sfârşise 
tot rachiul de pe suprafaţa pământului şi toată lumea era silită 
să bea numai apă! Îţi jur că visul acesta era mult mai neplăcut! 

Cuvintele doctorului fură urmate de o explozie de râs. 

— Ai dreptate, Svotoff!... zise şi Krişileff, nici eu nu pot să-mi 
închipui ceva mai groaznic! 

Dar chipul lui Ladinoff tot nu se însenina. 

— Râdeţi voi, râdeţi, zise el, trist. 

— Râzi şi tu cu noii! zise Krişiloff. Nu te mai gândi la prostia 
aceea! 

— E uşor de zis, dar vezi că eu am vedenia aceea mereu 
înaintea ochilor... Poartă uniformă de cazac, dar faţa nu i se 
poate vedea, din pricina mâinii ridicată spre a trage... Ocheşte 
înspre mine! Puşca trosneşte şi eu mă prăbuşesc la pământ, 
fără viaţă. 

Krişileff râse din nou. 

— Prostie! Cine se mai gândeşte la moarte, când petrecem 
atât de bine! Uită-te la vodea aceasta! N-are pereche pe toată 
suprafaţa pământului! Bea din ea şi ţi se vor risipi toate 
nălucirile! 

Supraveghetorii se năpustiră la Ladinoff, îl siliră să-şi bea 
paharul, apoi, încă unul şi încă unul, până când vodea îşi făcu 
efectul şi alungă tristeţea şi amărăciunea de pe chipul lui 
Ladinoff. 

Veselia chefliilor devenea tot mai mare, gălăgia ajunse până 
în curte şi paharele supraveghetorilor beţi, nu stăteau goale 
nicio clipă. 

Deodată, doctorul Svetoff se ridică în picioare şi lovi cu 
pumnul în masă, cu atâta putere, încât palmarele începură să 
joace. 

— Doi bani nu face toată petrecerea aceasta! strigă el. 

— De ce n-ar face? 

— Ce ţi s-a năzărit? 

— Ce-ţi lipseşte? 


— Ce-mi lipseşte? urlă Svetoff, râzând de se cutremurară 
ferestrele. O femeie! Se va duce pomina că, la o adunare atât 
de aleasă, n-a fost nici o singură femeie, în cinstea căreia să 
putem închina un pahar! 

Ceata de beţivi aprobă zgomotos observaţia lui Svetoff. 

— Aşa este! 

— Are dreptate! 

— Vrem femei! 

— Să vină una, măcar! 

Krişileff începu să râdă din nou. 

— Ce să vă spun, va fi cam greu să vrăjim aici câteva 
femeiuşti nostime, când în toată Sadova nu există, decât o 
singură femeie liberă: menajera mea! 

Un hohot de râs fu răspunsul, fiindcă toţi îşi aduseră aminte 
de bătrâna şi morocănoasa gospodină a lui Krişileff. 

— Dar unde este Vardia? Mica Vardia? strigă doctorul Svetoff, 
care ştia şi el, de altfel ca toată lumea, că mica prizonieră era 
prietena primului supraveghetor şi de aeeea ea era scutită de 
munca silnică, de ani de zile. 

— Ai dreptate, Svetoff, strigă Krişileff. Şi Vardia trebuie să ia 
parte la sărbătorirea mea! 

— Aşa este! Să ne înveselească pe toţii 

— Ea va fi podoaba adunării din această seară, căci Vardia e 
fata cea mai frumoasă, din toată Sadova... 

— De aceasta mă cam îndoiesc! zise atunci Ladinoff, pe care 
rachiul îl zăpăcise într-atâta, încât uitase cu totul de visul care 
cu câteva clipe mai înainte îl întristase atât de mult. 

Krişileff se simţi jignit în amorul propriu. 

— Aşadar, pui la îndoială frumuseţea micuţei mele Vardia? 

— N-o pun la îndoială, răspunse Ladinoff, sustin că sunt fete 
mai frumoase decât ea! 

— Aş vrea să le văd şi eu! 

— E uşor să te încredinţezi! 

— Mă rog şi cine ar fi aceea, care ar putea să se ia la 
întrecere în frumuseţe cu mica mea Vardia? 

— Româncuţa aceea, care locuieşte cu Vardia într-o colibă. 

— Mioara Comăneanu? 

— Ea! 

— Nu prea îmi vine să cred că ar fi mai frumoasă decât 
Vardia! 


Svetoff lovi iarăşi cu pumnul în masă. 

— La naiba, de ce vă mai certaţi, când lucrurile se pot lămuri 
foarte uşor! 

— Să auzim! 

— Amândouă fetele trebuise aduse aici şi noi vom hotărî care 
din ele e mai frumoasă! 

— Aşa este! 

— Aduceţi-le aici! 

— Să le vedem! 

Krişileff se învoi. Ladinoff găsi şi el că acesta ar fi lucrul cel 
mai bun şi atunci primul supraveghetor porunci ca cele două 
fete să fie aduse acolo. 

Toată lumea era de acord, numai Perkin, un tânăr 
supraveghetor, care mai avea proaspăt în minte, regulamentul 
taberelor de surghiuniţi, din Siberia, întrebă, neliniştit: 

— Dar tătucă... nu vom avea bucluc?... Eu ştiu că nu este 
îngăduit să... 

Krişileff nu-l iasă să sfârcească, şi zise: _ 

— Cum o să fie bucluc, când poruncesc eu? Imi iau toată 
răspunderea! Aduceţi păsărelele aici! 

Doi supraveghetori porniră îndată să execute porunca mai 
marelui lor, în vreme ce ceilalţi oaspeţi goleau mai departe 
paharele, în aşteptarea celor două fete... 


O tăcere adâncă învăluia tabăra prizonierilor, numai vântul 
sufla lugubru prin noapte. Aerul rece făcu bine capetelor 
înfierbântate ale celor doi supraveghetori, care priviră încet 
înspre tabăra femeilor. 

Locuitorii tuturor  colibelor dormeau, numai Mioara 
Comăneanu mai veghea în cocioaba ei, pândind momentul 
prielnic, când va putea să se furişeze până la coliba prinţului 
Poniatowsky... 

Planul evadării îl închisese bine în inima sa şi nu le spusese 
nimic nici tovarăşelor sale de colibă. Mioara voia să plece, fără 
ca nici măcar acestea să nu bănuiască ceva. Tocmai de aceea 
se arătă foarte liniştită, cu toate că numai ea ştia cum îi tremura 


inima... 

Ea aştepta cu nerăbdare ca tovarăşele sale să adoarmă, 
pentru ca apoi să se poată furişa din colibă, neobservată. Timpul 
trecea foarte greu şi nerăbdarea ei fu pusă la încercare şi de 
împrejurarea că, tocmai în seara aceasta, Vardia şi cu mama ei 
rămaseră sus mai mult decât de obicei. 

Mioarei i se strângea inima când se gândea cu câtă nerăbdare 
era aşteptată de prinţul Poniatowsky şi prietenii săi şi ea nu 
putea încă să părăsească coliba. 

În cele din urmă tovarăşele sale lăsară lucrul din mână şi se 
pregătiră să se culce. Mioara Comăneanu se culcă şi ea, stinse 
lampa şi o linişte adâncă se lăsă asupra colibei. 

După aceea, frumoasa româncă se ridică în capul oaselor şi 
aşa pândi să vadă când vor adormi tovarăşele sale. 

În sfârşit observă că cele două femei adormiseră de-a binelea 
şi atunci cobori din patul ei de scânduri şi începu să se îmbrace. 
Era aproape gata, când deodată, auzi bătăi în uşă. 

Mioara se trânti iute în pat iarăşi, şi gândurile cele mai 
chinuitoare începură să-i frământe creierul. 

— Nu cumva o fi prinţul Poniatowsky? 

Repetându-se bătaia, se treziră şi Vardia şi mama ei. 

— Cine e acolo? 

— Deschideţi! răspunse o voce groasă bărbătească. 

Vardia sări din pat şi îşi puse ceva pe ea. Alergă la uşă şi mai 
întrebă o dată: 

— Cine e acolo? 

— Supraveghetorul 

— Ce vrei? 

— Tu eşti, Vardia? 

— Eul 

—  Krişileff îţi porunceşte să te îmbraci şi să vii la casa 
supraveghetorilor... E o petrecere la toartă! Primul 
supraveghetor îşi sărbătoreşte jubileul de zece ani de când este 
în Sadova. 

— O petrecere? exclamă Vardia, cu ochii scânteietori. Vin 
îndată! 

După aceea. Începu să se îmbrace în grabă. 

— Dar şi cealaltă fată să vină! zise unul din cei doi 
supraveghetori de afară. 

Mioara, tresări şi un fior de ghiaţă îi străbătu trupul. 


Uşurateca Vardia credea că vestea aceasta o va umple de 
bucurie pe Mioara şi-i zise, veselă: 

— Ai auzit, Mioara, şi tu ai fost chemată! Imbracă-te iute, vei 
vedea ce bine vom petrece! 

— Nu mă duc! îngână Mioara, palidă ca ceara. Nu... nu pot 
merge... 

Supraveghetorul zgâlţâi uşa. 

— Deschideţi, că de nu sparg uşa! 

Vardia se supuse, fără sa spună vreun cuvânt. 

Unul din cei doi supraveghetori pătrunse în colibă şi se răsti la 
Mioara: 

— Cum îndrăzneşti să te împotriveşti? O altă femeie ar fi 
fericită în locul tău şi tu mai faci mofturi! 

— Nu vreau să mă duc! strigă biata româncă, deznădăjduită. 
Lăsaţi-mă în pace! 

Gândeşte-te bine la ceea ce faci! o sfătui Vardia. Nu se ştie 
dacă nu-ţi vei găsi fericirea în seara aceasta! 

— Nu mă duc! 

— Fii cuminte, Mioaro! Nu vezi că eu nu sunt silită să lucrez? 
Dacă eşti deşteaptă, vei avea şi tu înlesnirile pe care le am eu! 

— Nu, nu... strigă biata fată, necontenit. Cu preţul acesta nu- 
mi trebuie niciun fel de înlesnire! Mai bine mor în minele de 
plumb, decât să mă vând! 

— Niciun cuvânt mai mult! strigă supraveghetorul. Dorinţa 
primului supraveghetor este poruncă, pe care trebuie s-o 
îndeplineşti! M-ai înţeles? 

Mioara Comăneanu îşi lăsă capul peste piept şi lacrimile îi 
năpădiră ochii, deoarece acum simţea că toată împotrivirea ei 
era zadarnică. 

Toate speranţele ei amenințau să se spulbere. Ce se va alege 
din plănuita evadare, dacă era silită să se ducă cu 
supraveghetorii? Ce se va întâmpla cu ea, dacă va fi dusă în 
mijlocul unei adunări de beţivi? Ce soartă o poate aştepta acolo? 

— Nu plânge, îi mai zise celălalt supraveghetor, mai bine 
bucură-te! 

Dar biata româncuţă stătea nemişcată lângă Vardia, care se 
pregătea veselă de drum. 

— Să mergem! zise unul din supraveghetori pornind îndată. 

Mioara Comăneanu nu se mai putea împotrivi fiindcă îşi dădu 
seama că nu era altceva de făcut decât să se împace cu soarta 


care-i fusese hărăzită. 

Ea mergea în mijlocul celor doi supraveghetori ca o pasăre cu 
aripile rănite, în ochi cu lacrimi, în inimă cu amărăciune de 
moarte. 

Cu cât se îndepărta de tabăra prizonierilor, cu atât îi era inima 
mai grea deoarece vedea că trebuia să renunţe la fuga în a 
cărei izbândă crezuse cu atâta hotărâre. Şi o durea sufletul 
gândindu-se ce va crede prinţul Poniatowsky de nevenirea ei, 
când el se oferise cu atâta mărinimie, s-o scape din iadul 
acesta! Să-l vestească nici nu se putea gândi, căci n-avea cum. 

Intre timp ajunseră la casa supraveghetorilor, de unde veneau 
chiotele şi râsetele cele mai neliniştitoare. 

Uşa se deschise. Incăperea era învăluită într-un fum ce putea 
fi tăiat cu cuțitul. Câţiva erau de-acum răpuşi de băutură şi 
dormeau pe sub masă sau pe băncile aşezate de-a lungul 
pereţilor. 

Când zări chipurile celor două femei, adunarea de beţivi 
începu să murmure mulţumită, din acest murmur desprinzăndu- 
se glasul lui Krişileff: 

— Ne-au sosit porumbiţele! la veniţi mai aproape! Vardia 
alergă îndată la Krişileff, care o îmbrăţişă cu patimă. 

— la priviţi, urlă primul supraveghetor, nu-i frumoasă mica 
mea Vardia? 

— Încântătoare! 

— Foarte frumoasă! 

— Chipeşă fată! urlară pe rând, cei din faţă. 

Atunci Ladinoff o apucă pe Mioara de mână şi o târî în mijlocul 
odăii. 

— Şi acum priviţi-o şi pe aceasta! strigă el triumfător. 

Toţi ochii se îndreptară spre Mioara Comăneanu. Biata fata 
stătea acolo, în mijlocul beţivilor, ca o sfântă, pe a cărei faţă 
îngerească erau întipărite durerea şi neprihănirea. 

Şleahta de beţivi izbucni într-un murmur de admiraţie şi 
Ladinoff înţelese îndată că Mioara câştigase bătălia, căci aceia 
care cu o clipă mai înainte preamăriseră farmecele Vardiei, erau 
acum siliţi să recunoască cum că Mioara era mult mai frumoasă 
decât iubita primului supraveghetor. 

— Asta zic şi eu! 

— Minunată fatal 

— E mai frumoasă decât Vardia! 


— Trebuie să recunoaştem că Ladinoff n-are gust prost! 

— Româncuţa e mai frumoasă! 

Asemenea cuvinte zburau spre Mioara, care cu faţa 
îmbujorată şi lacrimile în ochi, primea aceste strigăte de 
admiraţie, nu ca o laudă, ci ca cea mai mare jignire care i se 
putea aduce. 

Doctorul Svetoff se ridica în picioare şi urlă, răguşit: 

— Nu te supăra, Krişileff, dar trebuie să mărturisesc că, 
românca este încă o dată pe atât de frumoasă, decât drăguţa ta 
şi ce să spun, şi Vardia este o frumuseţe rară! 

— Hm! făcu Krişileff, râzând pe sub mustață. Până acum n-am 
avut prilejul s-o văd atât de bine, dar mărturisesc că şi eu o 
găsesc al dracului de frumoasă! 

— Atunci, zise Svetoff, ridicându-şi paharul, să bem în cinstea 
frumoaselor din tabăra de la Sadova! 

— Să bem! urlară după el şi ceilalţi. 

Paharele se ciocniră, din nou, iar Krişileff strigă: 

— Daţi şi fetelor pahare! Să nu spună că nu s-au ospătat şi ele 
cu prilejul jubileului meu! 

Vardia smulse cu lăcomie paharul cu vodea din mâna lui 
Krişileff, dar Mioara îl împinse de la sine cu scârbă pe Ladinoff, 
care se apropiase de ea, cu paharul în mână. 

Beţivii izbucniră într-un hohot de râs, când îl zăriră pe Ladinoff 
împleticindu-se în urma îmbrâncirii româncutei. 

— Măi Ladinoff, dar bleg mai eşti, când ai în faţa ta un chip de 
femeie! 

— A naibii fetişcană! 

— Te-ai făcut de râs, Ladinoff! strigau ceilalţi, râzând de 
tovarăşul lor. 

Chipul supraveghetorului se făcu roşu de mânie. Ar fi vrut să 
se repeadă la Mioara şi apucând-o de păr, s-o trântească la 
pământ, spre a o umili, dar îşi stăpâni pornirea, de teamă să nu 
se facă de râs şi mai rău. 

Dar Krişileff îi strigă, batjocoritor: 

— Măi Ladinoff, va fi mai frumoasă, Mioara ta, dar ce-ţi 
foloseşte frumuseţea ei, dacă nu te poate suferi? la te uită, cum 
o sărut eu pe Vardia mea! Tu nu îndrăzneşti nici măcar s-o 
săruţi pe frumoasa ta româncă! 

Tonul ironic din cuvintele lui Krişileff, răni vanitatea lui 
Ladinoff, care atins la partea cea mai simţitoare a sufletului său 


de fiară, porni cu paşi hotărâți, spre Mioara. 

Fata, prinsă în focul privirilor curioase ale beţivanilor, începu 
să se retragă înspre uşă, cu cât Ladinoff se apropia mai mult de 
ea. 

În timpul acesta, cei de faţă râdeau, glumeau, chiuiau 
necontenit, ceea ce-l întărâta pe Ladinoff şi mai mult. 

— Să vedem şi noi sărutarea aceea! 

— Veţi vedea cum îl repede fata, pentru a doua oară! 

— la auzi, Ladinoff! Nu te lăsa! 

— Sărut-o, măi, căci doar nu-i mare ducesă! 

Acum pe Mioara n-o mai despărţeau decât doi paşi de 
Ladinoff, pe a cărui chip erau întipărite patima animalică, mânia 
şi vanitatea rănită. Deodată, el se repezi la Mioara, cu braţele lui 
puternice o cuprinse ca într-un cleşte şi vru s-o sărute. Dar fata 
se apără cu deznădejde. 

Scaune fură răsturnate, pahare sparte, picioare călcate, căci 
toată lumea sări în picioare, fiecare voind să vadă cât mai bine 
lupta dintre supraveghetor şi româncă. 

— Nu te lăsa Ladinoff! 

— Pă ea, băiete! 

— Dovedeşte-i că eşti bărbat, nu cârpă! 

— Sărut-o! 

Ladinoff o strângea pe Mioara tot mai tare. Din gura 
supraveghetorului ieşea o groaznică duhoare de alcool şi biata 
fată îşi dădea capul tot mai pe spate, spre a nu fi atinsă de 
buzele murdare ale urmăritorului său. Când băgă de seamă că 
chipul ce rânjea diabolic al lui Ladinoff se apropia tot mai mult 
de obrajii săi, cu o putere nebănuită, ea îşi smulse mâinile din 
îmbrăţişarea lui şi-şi înfipse unghiile în faţa ticălosului. 

Dâre de sânge colorară chipul supraveghetorului, care 
pierzându-şi echilibrul, din pricina îmbrâncelii Mioarei căzu şi se 
întinse la pământ, cât era de lung. 

Hohotele de râs izbucniră atunci cu şi mai mare putere. Toată 
lumea râdea de Ladinoff, care se ridică de pe jos cu chiu cu vai 
şi îşi pironi ochii injectaţi de sânge asupra fetei, care se 
retrăsese într-un colţ şi aştepta trernurândă, să vadă ce se va 
întâmpla. 

Krişileff strigă, tăvălindu-se de râs: 

— Ce să-ţi spun, Ladinoff, dar urât şi-a bătut joc de tine, 
pisicuţa aceasta! Chipul ţi-e plin de sânge şi mă mir că încă nu 


ţi-a scos şi ochii! 

Ladinoff, ca şi când nici n-ar fi auzit cuvintele primului 
supraveghetor, se îndreptă spre uşă, cu paşi hotărâți. 

Mioara îl urmări cu privirea şi crezu că Ladinoff va părăsi 
încăperea. Dar se înşelă în această speranţă. La uşă 
supraveghetorul se opri. Işi ridică mâna şi luă cnutul ce atârna 
într-un cui, în dosul uşii... 

Şleahta de beţivi înţelesese îndată gândul lui Ladinoff şi sub 
puterea alcoolului începu să urle, sălbatic: 

— Bate-ol! 

— Rupe cnutul pe ea! 

— Aşa merită pisica! 

— Dă-i, Ladinoff! 

Ladinoff o mai măsură o dată, din creştet până în tălpi pe 
sărmana fată, care la vederea cnutului ţipă speriată. 

Mâna lui Ladinoff ridică biciul de curele ţintuite, gata să 
lovească în fiecare clipă, în trupul nefericitei copile... 

Mioara căută o scăpare, fugind în mijlocul supraveghetorilor, 
dar aceştia se făcură că nu văd privirile implorătoare din ochii 
ei, se făcură că nu-i aud cuvintele rugătoare, care ar fi mişcat şi 
o piatră şi o îmbrânciră în mijlocul încăperii, unde fata, în urma 
încercărilor prea mari, prin care trecuse, se prăbuşi, pierzându-şi 
aproape cunoştinţa. 

Dar ceata de beţivi nu se înduioşă, ci urmă să strige: 

— Bate-o! 

— Nu-ţi fie milă! 

— Dă-i, Ladinoff! 

Ladinoff îşi ridicase mâna din nou spre a lovi cu toată puterea 
în sărmana fată lipsită de orice aparare, când uşa se deschise 
deodată şi un glas poruncilor strigă: 

— Stai! Te opresc să te atingi de ea! 

Toată lumea îşi îndreptă privirea înspre uşă, iar Ladinoff lăsă 
să-i cadă mâna ridicata spre a lovi. 


Lordul Wardmoore nu era în zadar copilul Albionului, faimosul 
sânge rece englezesc curgea şi în vinele lui şi calmul nu-l 


parasea nici chiar în situaţiile cele mai critice. 

De acest sânge rece el dădu dovadă şi atunci când se trezi pe 
neaşteptate în faţa cazacului ce făcea de santinelă şi care se 
pregătea să-l împuşte, fără multă vorbă. Dar lordul Wardmoore 
fu mai iute decât cazacul şi cu ciocanul pe care-l avea în mână, 
îl lovi pe ostaş în cap, cu atâta putere, încât acesta se prăbuşi la 
pământ, cu capul însângerat, fără să apuce să mai scoată vreo 
vorbă. 

După aceea lordul ridică trupul nemişcat al cazacului şi-l 
ascunse într-un loc mai dosnic, iar pe urmă se înapoie la 
prietenii săi, care îl aşteptau cu nerăbdare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă prinţul Poniatowsky, cu glasul 
înăbuşit. 

— Drumul este liber! 

— Şi santinela? 

— Înlăturată! 

— Ai ucis-o? 

— Am doborât-o! Nu cred să fi murit, dar în orice caz, pentru 
câteva ceasuri va fi mut ca mormântul! 

— Atunci să nu mai zăbovim nicio clipă, zise Lapuşin, căci se 
prea poate ca santinela să fie schimbată în timpul nopţii şi 
atunci se va observa şi fuga noastră! 

Cu toate că nu era prin apropiere nimic ce să le fi dat de 
bănuit, totuşi, fugarii înaintară cu cea mai mare băgare de 
seamă. Lapuşin mergea în cap şi cum el era cel mai mare 
cunoscător de cai, pe el îl trimiseră în grajd, să aleagă animalele 
cu care urmau să fugă din tabără. 

Lapuşin alese îndată trei armăsari, unul mai frumos decât 
celălalt, apoi ieşi din grajd spre a-şi vesti tovarăşii. Dar când ieşi 
în curte, se sperie grozav, căci nici prinţul Poniatowsky şi nici 
lordul Wardmoore nu erau nicăieri. Peste câteva clipe însă, îi 
descoperi în clădirea alăturată. 

Alergă şi el acolo. 

— Caii sunt gata, dar ce căutaţi aici? 

— la te uită, Lapuşin, zise lordul, uşa aceasta este deschisă! 

— Şi ce este în dosul ei? 

Vino să ne uităm! 

Deschiseră uşa mai tare şi pătrunzând înăuntru constatară că 
se găseau în una din magaziile taberei, unde erau ţinute 
uniformele şi armele cazacilor. 


— Ura! strigă lordul Wardmoore aproape uitând unde şi în ce 
împrejurări se afla. Nici că se putea mai bine! 

— Ce este? întrebă prinţul Poniatowsky. 

Lordul Wardmoore îl luă de mană şi-l trase în magazie. _ 

— La priveşte, prinţe, câte uniforme căzăceşti şi câte puşti! In 
sfârşit, putem scăpa de aceste veşminte de robi! 

— Vrei să spui ca să ne îmbrăcăm cazăceşte? 

— Fireşte că da! În chipul acesta evadarea ne va fi mult mai 
uşoară! 

— Ai dreptate, lord Wardmoore! La lucru! 

Şi toţi trei începură să se travestească, în grabă. Cu mâini 
înfrigurate ei aruncară veşmintele murdare, soioase de robi, şi le 
pricinui o adevărată plăcere să se îmbrace cu uniformele 
căzăceşti, noi nouţe. 

În câteva minute ei fura gata cu îmbrăcatul, luară din 
grămadă cât mai multe încărcături, fiecare din ei îşi alese câte-o 
puşcă bună, apoi părăsiră magazia, încet, cu cea mai mare 
băgare de seamă. 

— Acum să nu mai pierdem vremea în zadar! zise lordul 
Wardmoore, care se şi îndreptă din nou spre uşa grajdului, unde 
aşteptau cei trei minunaţi armăsari, pe care îi alesese Lapugşin. 

Ei înfăşurară copitele cailor în paie, spre a înăbuşi zgomotul 
paşilor lor, apoi luară animalele de căpăstru şi porniră încet, 
spre poarta principală a taberei de prizonieri. 

— Mai avem de îndeplinit o singură parte grea a planului 
nostru, zise lordul Wardmoore, dacă trecem cu bine şi peste ea, 
atunci ne putem socoti scăpaţi. 

— Tocmai, adăugă prinţul Poniatowsky, mă întreb cum vom 
putea să ieşim prin poarta taberei care este încuiată şi noaptea? 

— Totul atârnă de iuţeala cu care ne vom duce planul la 
îndeplinire. Dacă vom fi destul de isteţi, atunci izbânda va fi de 
partea noastră. Pe dinăuntru nu este nicio santinelă. Numai în 
faţa porţii se plimbă doi cazaci. Dar de îndată ce vom fi trecut 
poarta, aceştia nu mai alcătuiesc nicio primejdie mai de cu 
seamă pentru noi. 

În vreme ce lordul Wardmoore dădea aceste explicaţii, fugarii 
şi ajunseră lângă puternica poartă, care era zăvorâtă pe 
dinăuntru, cu o grindă uriaşă. Ei trebuiau să îndepărteze această 
grindă aşezată în cruce, spre a putea deschide poarta. 

Lordul Wardmoore se mai întoarse odată spre Poniatowsky, 


spunându-i: 

— Prinţe, dumneata trebuie să încaleci. Grinda o vom 
îndepărta noi, Lapugşin şi cu mine. In clipa în care poarta se va 
deschide, dumneata să dai pinteni calului şi să porneşti ca o 
săgeată, drept înainte. De noi să nu te îngrijeşti, căci într-o 
secundă vom fi şi noi pe cai şi te vom urma. 

Prinţul Poniatowsky strânse mâna lordului. 

— Nădăjduiesc că nu se va ivi nicio încurcătură. 

Lordul Wardmoore se întoarse spre voinicul ţăran: 

— Acum, la lucru, Lapugşin! 

Şi cei doi fugari se îndreptară spre poartă, în vârful 
picioarelor. Tocmai se pregăteau să dea la o parte grinda, când 
liniştea nopţii fu spintecată pe neaşteptate, de o voce 
poruncitoare: 

— Ei, cazaci, veniţi aici. 

Cei trei fugari încremeniră de uimire şi de groază. Ei se şi 
socotiseră liberi, când deodată se ivise cineva, care putea să le 
năruie toate speranţele pe care şi le făuriseră. 

Tocmai în clipa aceea se ivi şi secera lunii de printre nori şi cu 
razele ei slabe lumină făptura unui bărbat, care se apropia de 
poartă. 

— Tu eşti, Marcoff? întrebă străinul în care fugarii recunoscură 
un ofiţer de cazaci. 

— Nu, tătucă! răspunse prinţul Poniatowsky, care era cel mai 
aproape de ofiţer. 

Urmă o linişte de câteva clipe, în care timp. Ofiţerul se 
apropie de Poniatowsky şi după ce-l scrută de-amănuntul, zise: 

— Dar voi nu sunteţi cazaci din Sadova!? 

Lordul Wardmoore şi cu Lapuşin se uitau încremeniţi la 
tovarăşul lor, aşteptând cu o groază de nedescris să vadă ce va 
răspunde prinţul, deoarece ştiau că de răspunsul acesta atârna 
soarta lor. 

Dar prinţul Poniatowsky nu-şi pierdu cumpătul, nici chiar în 
această situaţie îngrozitoare, ci răspunse, foarte liniştit: 

— Ai dreptate, tătucă, nu suntem din Sadova. Am sosit de 
abia acum câteva clipe şi tocmai voiam să ne adăpostim caii! 

— Veniţi din Tomsk? 

— Din Tomsk, tătucă! 

— Aţi fost trimişi să faceţi de serviciu aici? 

— La Tornsk ni s-a spus că aici vom primi ordine, pentru ceea 


ce avem de făcut! 

Prinţul Poniatowsky răspunse cu multă hotărâre la întrebările 
ofițerului, care de altfel nu erau de natură să-l pună în prea 
mare încurcătură. În timpul şederii sale în tabăra prizonierilor 
avusese prilejul să afle care erau legăturile dintre 
guvernământul din Tomsk şi comandamentul Sadovei. Sadova 
atârna şi ea de guvernământul din Tomsk, de unde se trimiteau 
mereu cazaci, fie pentru întărirea pazei taberei, fie pentru a sta 
cât mai des în legătură cu trupa din Sadov.a Aşa că, prinţul 
Poniatowsky putea să spună fără teamă, că fusese trimis de 
guvernământul din Tomsk. 

— Da, zise ofiţerul, au avut dreptate la Tornsk când au spus 
că aici veţi primi noi ordine, pentru ceea ce veţi avea de făcut. 
Sunteţi obosiţi? 

— De ce să fim obosiţi, tătucă? răspunse prinţul Poniatowsky, 
de data aceasta, la nimereală. 

— Fiindcă e lung drumul din Tomsk şi până la Sadova! 

— Dar nu-i atât de lung, zise de data aceasta prinţul 
Poniatowsky, şi răspunsul lui plăcu mult ofițerului, ca un cazac 
să, obosească din pricina lui. Dacă trebuie, tătucă, nu coborâm 
de pe cal două săptămâni în şir şi la nevoie ştim chiar şi să 
dormim în şa! 

— Frumos din partea voastră! zise ofiţerul, bătându-l pe umăr, 
prieteneşte, pe prinţul Poniatowsky. Văd că sunteţi adevăraţi 
cazaci! 

— Porunceşte-ne şi-ţi vom îndeplini ordinele, tătucă! 

Va trebui să vă înapoiaţi la Tomsk, încă în noaptea aceasta! 

Noroc că noaptea era întunecoasă, căci altfel ofiţerul s-ar fi 
mirat mult de bucuria ce le-o pricinui celor trei falşi cazaci 
aceste cuvinte ale sale. 

— Ascunzându-şi bucuria, prinţul Poniatowsky răspunse cu 
aceeaşi voce seacă, dar plină de respect, cu care vorbise şi 
până atunci: 

— Suntem gata de drum, tătucă, porunceşte-ne, ce trebuie să 
facem? 

— Poate că voi veţi fi gata de drum, dar caii trebuie să fie 
obosiţi! 

— Păi asta cam aşa este, tătucă! Bietele animale trebuie să 
fie obosite din pricina drumului. 

Locotenentul se întoarse spre Lapuşin, fiindcă el era acela 


care ţinea caii de căpăstru: 

— Tu vei schimba caii! Uite acolo este grajdul, vei lua alţi trei 
cai, ba vei lua patru, căci va mai merge cineva cu voi. 

— Am înţeles, tătucă! răspunse Lapuşin, supus. 

Locotenentul se întoarse apoi din nou spre prinţul 
Poniatowsky: 

— Tu vino cu mine! Rânduiţi-vă treburile astfel ca, peste un 
sfert de ceas să puteţi porni înapoi. 

Prinţul Poniatowsky urmă cu inimă grea pe ofiţer. Nu ştia ce 
va urma acum, ce nouă surpriză îi va mai rezerva această 
noapte furtunoasă. 

| se strânse inima, gândindu-se că poate va fi silit să se 
despartă pentru totdeauna de lordul Wardmoore şi de Lapugşin, 
dacă va fi descoperit. Dar de aceea nu-şi trădă zbuciumul ce-i 
frământa sufletul, ci urmă pe ofiţer, fără să crâcnească. La drept 
vorbind, ce ar fi putut să facă altceva? 


Pavel lanuşin, fost locotenent la Petrograd, era comandantul 
cazacilor detaşaţi la Sadova şi în această calitate putea să ia 
orice măsură credea de cuviinţă, în tabăra prizonierilor. Tânărul 
locotenent şedea acasă şi citea, iar din când în când gândurile îi 
mai zburau şi până la Petrograd, capitala Rusiei. 

— Ehei, oftă el, şi cartea îi căzu din mâini, pe vremea aceasta 
au loc cursele de cai de la Tzarskojeselo! Acum un an am fost 
cel dintâi şi astăzi, trebuie să stau aici, fără a-mi putea apăra 
întâietatea! Acum va ieşi câştigător Puştowsky, cel lung. ŞI 
acum un an l-am bătut cu trei lungimi! 

În mintea tânărului locotenent reînviară amintirile vremurilor 
când era favoritul societăţii alese din Petrograd, unde nu lipsea 
de la niciun bal, de la nicio serată a aristocrației. 

— Doamne, Dumnezeule, cum au mai trecut vremurile 
acelea! oftă din nou Pavel lanuşin, aducându-şi aminte, pentru a 
nu ştiu câta oară, de împrejurările care l-au trimis aici, la 
Sadova. 

Cunoscuse o fată a cărei frumuseţe şi drăgălăşenie îl 
câştigase din cea dintâi clipă când o văzuse, înflăcărarea 


aceasta nu se potoli iute, cum se întâmplă de obicei când un 
simţământ se naşte prea repede, ci se transformă în dragoste 
curată, iar locotenentul lanuşin îşi dădu seama în curând că 
fericirea vieţii nu şi-o poate găsi, decât numai alături de Maria. 

Dar părinţii săi se împotriviră din răsputeri la căsătoria lui cu 
această fată, care era dintr-o familie prea simplă, pentru Pavel 
lanuşin, fiul unui ofiţer superior, cu foarte multă trecere la 
Petrograd. Părinţii lui voiau să-l căsătorească cu o fată dintr-o 
familie bogată, pentru a-i uşura şi mai mult cariera de ofiţer, 
care era îndeajuns de costisitoare. 

Dar tânărul locotenent nu se lăsă impresionat de împotrivirea 
părintelui său şi drept răspuns la refuzul acestuia, de a se învoi 
la căsătoria lui cu Maria, se logodi cu aleasa inimii sale. 

Atunci bătrânul lanuşin mai încercă să-i vorbească fiului său 
încă o dată, arătându-i ce carieră frumoasă ar putea face, dacă 
s-ar însura cu o fată bogata, dar cuvintele bătrânului n-avură 
darul de a-l hotărî pe băiat să renunţe la drumul pe care 
apucase şi care, după el, era cel bun. 

— Nu te supăra, tată, răspunse el, dar eu nu mă gândesc la o 
carieră strălucită şi la bogăţie, ci mă gândesc să fiu fericit în 
viaţă. lar această fericire n-o pot găsi decât alături de Maria. 

— Ei bine şi din această fericire nu se va alege nimic! zise 
părintele lui, mânios şi după acest aprig schimb de cuvinte, se 
duse de-a dreptul la ministrul de război cu care era prieten şi de 
la care nu-i fu greu să obţină ca fiul său să fie mutat la Sadova, 
punctul cel mai de răsărit al Siberiei, pentru a-l şti cât mai 
departe de aceea pe care o iubea. 

Aşa a ajuns Pavel lanuşin în Siberia. 

Când primi ordinul de mutare, îşi dădu seama îndată că aici 
nu putea să fie vorba, decât numai de amestecul tatălui său, 
deoarece ştia că cei de la regiment, unde era socotit ca unul din 
cei mai buni ofiţeri, n-aveau niciun motiv pentru a-l pedepsi atât 
de aspru. lar trimiterea în Siberia era socotită ca cea mai grea 
pedeapsă disciplinară, ce se putea da unui ofiţer. 

Serviciul în Siberia era un fel de institut de corecție, pentru 
ofiţerii uşurateci, care după câţiva ani de şedere acolo se 
înapoiau mult mai serioşi. 

Pavel lanuşin primi porunca cu surprindere şi-şi luă rămas bun 
de la logodnica sa, pe care o încredința că, nici această 
încercare a soartei nu-l va zdruncina în botărârea luată, de a o 


lua de soţie. 

In singurătatea Sadovei apoi, locotenentul lanuşin se gândea 
mereu la logodnica sa, de care-l despărţea acum o depărtare 
atât de nesfârşită. 

Singurele lui zile senine erau acelea când puştanii din Tomsk 
se rătăceau şi pe la Sadova, pentru a-i aduce scrisori de la 
Maria. 

Biata fată vorbea cu strângere de inimă despre groaznicele 
stări de lucruri, pe care le bănuia la Sadova şi în toate scrisorile 
se ruga de logodnicul său, să rămână om în mijlocul acelui iad 
pământesc şi să nu fie prea aspru cu nenorociţii, care şi aşa, 
erau îndeajuns de bătuţi de soartă. 

Cuvintele fetei găsiră pământ bun în inima tânărului 
locotenent, a cărui bunătate sufletească era cunoscută în 
întreaga tabără. Pavel lanuşin fusese întotdeauna împotriva 
cruzimii cu care supraveghetorii se purtau cu nenorociţii 
osândiţi şi de câte ori îi stătea în putinţă, căuta să le uşureze 
prizonierilor soarta atât de vitregă. 

„Rămâi om în mijlocul acelui iad pământesc”, aceste cuvinte 
ale Mariei îi răsunau mereu în urechi, când avea de-a-face cu 
câte un nenorocit, care greşise ceva şi întotdeauna îl ierta, fără 
a-l mai pedepsi... 

In seara aceea îşi adusese aminte din nou de îndepărtata sa 
logodnică, pe care o părăsise, iată se împlinea un an. lanuşin 
oftă adânc, apoi luă din nou cartea ce-i căzuse din mâini şi 
încercă să citească. 

Dar nu izbutea să-şi concentreze gândurile asupra celor 
cuprinse în carte şi literele îi fugeau pe dinaintea ochilor. Lăsă 
din nou cartea din mână şi se duse la fereastră. 

In faţa locuinţei sale se găsea casa supraveghetorilor, de 
unde în seara aceea veneau necontenit chiote şi hohote de râs. 

Locotenentul îşi chemă bătrânul său servitor. 

— Ivane, ce se întâmplă peste drum? 

— Petrec supraveghetorii, domnule locotenent. S-au împlinit 
zece ani, de când Krisileff, primul supraveghetor a fost trimis la 
Sadova. 

— Sunt prea veseli şi dacă nu mă înşel, astăzi nu-şi bat capul 
prea mult cu tabăra! 

— N-au făcut nici rondul, în schimb... 

— În schimb, ce? 


— Au adus la ei şi două prizoniere. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? 

— Am văzut cu ochii mei, domnule locotenent! 

— Mâine îi voi trage la răspundere. lar acum vino cu mine, în 
locul supraveghetorilor vom face noi rondul. 

Pavel lanuşin îşi luă sabia, pistolul de serviciu şi în tovărăşia 
subofiţerului său, porni spre tabăra prizonierilor. 

Făcând rondul taberei prizonierilor nu găsi nimic neobişnuit, 
totul era în ordine şi tocmai se pregătea să se întoarcă acasă, 
când subofiţerul, care mergea înainte, se întoarse deodată: 

— Aţi auzit, domnule locotenent? 

— Ce? 

— Parcă, nişte strigăte de ajutor! 

lanuşin se opri şi trase cu urechea 

— Ai dreptate! îngână el. 

Din sufrageria supraveghetorilor, ale cărei ferestre dădeau 
spre curte, se auzi de două ori, unui după altul, un tipăt 
deznădăjduit: 

— Ajutor!... Ajutor!... 

Era glasul unei femei. 

— Asta este prea mult! strigă lanuşin şi cu paşi hotărâți, porni 
spre casa supraveghetorilor, urmat de subofiţerul sau. 

Într-o clipă el ajunse acolo, deschise uşa care dădea în 
încăperea plină de fum şi duhoare de tutun, în mijlocul căreia 
zări o biată fată, pe care unul din supraveghetori se pregătea s- 
o lovească cu cnutul. 

Atunci se auzi vocea lui sonoră, poruncitoare, la auzul căreia 
toată lumea îşi îndreptă privirile înspre el, iar mâna ridicată a lui 
Ladinoff căzu pe lângă trupu-i ce se clătina, fără a mai lovi. 

— Stai! 

Biata Mioara Comăneanu îşi pierduse cunoştinţa pe jumătate, 
în clipa când fusese aruncată în mijlocul încăperii şi aştepta cu 
groază să simtă prima lovitură de cnut, care avea să-i spintece 
pielea, acolo unde urma să cadă pe trupul ei. 

Dar lovitura de cnut nu mai urmă şi în locul ei simţi un braţ 
vânjos de bărbat, care o ridică de la pământ. 

Era braţul locotenentului lanuşin. 

Mioara Comăneanu mulţumi cu priviri pline de recunoştinţă, 
pentru pasul hotărât al tânărului ofiţer, care o scăpase de lao 
soartă cumplită. 


Chiuitul şi râsetele celor de faţă amuţiră, când locotenentul 
lanuşin se ivi în mijlocul lor atât de pe neaşteptate. 

Krişileff fu cel care se dezmetici cel dintâi şi strigă, cu glas 
răguşit de băutură: 

— Domnule locotenent, de ce ne strici petrecerea? 

— Găsesc că este cam ciudată petrecerea de a bate cu cnutul 
o fata ce nu se poate apăra! răspunse lanugşin cu hotărâre. 

— Pesemne că merita aceasta! 

— Acum îmi dau seama, pentru ce n-aţi făcut rondul de 
noapte. Apoi, aţi călcat pentru a doua oară regulamentul 
taberei, când împotriva prescripţiunilor acestui regulament aţi 
adus aici cu sila, două prizoniere. 

Schimbul de cuvinte dintre locotenent şi primul supraveghetor 
fu urmat pe un ton din ce în ce mai ridicat, în vreme ce ceilalţi 
priveau tăcuţi la cei doi potrivnici. 

— În orice caz, urmă locotenentul lanuşin, voi raporta 
autorităţilor superioare, cât mai neîntârziat, despre cele ce se 
petrec în tabăra de prizonieri de la Sadova! 

— La Sadova eu poruncesc, răspunse Krişileff batjocoritor, şi 
se întâmplă ceea ce vreau eu, fiindcă eu sunt primul 
supraveghetor! 

— Eu îmi voi face raportul către guvernământul din Tomsk, 
zise lanugşin, liniştit, şi vom vedea dacă se vor mai întâmpla pe 
aici asemenea lucruri! 

Krişileff tresări. Veselia chefiliilor se spulberă ca prin farmec, în 
urma intervenţiei şi amenințărilor locotenentului lanuşin. 

Krişileff îl cunoştea pe locotenent îndeajuns de bine spre a şti 
că acesta n-avea obiceiul să vorbească în vânt şi era în stare să- 
şi ducă amenințările la îndeplinire. 

lar ameninţarea lui lanuşin era foarte neplăcută pentru el. 
Atâta timp cât plângerile vin din partea osândiţilor, dacă aceştia 
ar îndrăzni să se plângă fără să se teamă de urmări, n-avea 
pentru ce să-i fie frică, dar dacă plângerea vine din partea 
comandantului cazacilor din Sadova, atunci primejdia este mult 
mai amenințătoare, căci în acest caz se poate aştepta să i se ia 
peste noapte postul de prim supraveghetor, al cărui jubileu de 
zece ani îl sărbătorea tocmai în ziua aceea. 

Din acest motiv, tare ar fi vrut să-l facă pe locotenent să 
renunţe la hotărârea despre care amintise. Dar împrejurările de 
faţă nu erau prielnice deloc pentru aşa ceva, căci chiar dacă ar 


fi fost gata să se umilească, implorându-l pe lanuşin să nu-l 
nenorocească, această umilire nu trebuia să aibă loc în faţa 
tuturor supraveghetorilor, care ar fi pierdut orice respect faţă de 
el. 

De aceea hotări să se ducă a doua zi la locotenent şi să-l 
roage să nu-şi facă raportul împotriva lui. 

Între timp lanuşin o văzu şi pe Vardia şi porunci îndată: 

— Pe fata aceasta o veţi conduce numaidecât înapoi, în coliba 
ei, iar pe cealaltă, aici arătă spre Mioara, o voi trimite la Tomsk, 
încă în decursul acestei nopţi, fiindcă mă tem că aţi căuta să vă 
răzbunaţi pe ea, din pricină că prin strigătele sale de ajutor mi-a 
atras atenţia asupra ciudatului fel în care înţelegeţi voi să 
petreceţi. 

După aceea îi făcu un semn lui Ivan: 

— Iane, ia fata! 

Cu aceste cuvinte locotenentul lanuşin, Ivan şi Mioara 
Comăneanu părăsiră încăperea a cărei uşă se închise în urma 
lor. Dar chiotele şi hohotele de râs nu-şi mai reluară cursul, 
tutunul şi rachiul nu le mai plăcea beţivilor, care rămaseră 
năuciţi, de abia într-un târziu recăpătându-şi graiul. 

— Dracul l-a adus aici şi pe locotenentul acesta? 

— Ce naiba caută aici o uşă de biserică, cum e acesta? 
Predecesorul lui, locotenentul Kruşev era om de-al nostru, ducea 
la beţie, îi plăceau zarurile şi când îi venea pofta, bătea toată 
tabăra de prizonieri... 

— Aşa e! Kruşev era om, nu glumă! Aşa comandant de cazaci 
ne-ar trebui! 

— Fiţi pe pace, căci lanuşin nu va stai aici până-i lumea şi 
atunci ne vor trimite din nou un ofiţer care să fie pe placul 
nostru! 

Între timp, locotenentul lanuşin se înapoie la locuinţa sa, 
împreună cu Ivan şi cu Mioara, care tot mai tremura din pricina 
zbuciumului prin care trecuse. 

Dar cuvintele blânde ale tânărului locotenent o liniştiră, 
încetul cu încetul şi când îşi mai reveni, mulţumi din adâncul 
sufletului salvatorului său. 

— Faţă de oricine m-aş fi purtat la fel, răspunse locotenentul, 
fiindcă înţeleg să rămân om, chiar şi în mijlocul acestui iad 
pământesc, şi nu îndur să fie nedreptăţit cineva. Chiar dacă ai fi 
cea mai mare păcătoasă de pe pământ, tot trebuie să ţi se facă 


dreptate atunci când eşti ameninţată să fii pedepsită mai aspru 
decât au găsit cu cale aceia care te-au judecat. Şi pedeapsa de 
a fi fost surghiunită la Sadova este ea însăşi o pedeapsă destul 
de grea. 

Mioara Comăneanu îşi ridică ochii ei mari asupra 
locotenentului şi zise, tristă: 

— Dar nici nu sunt vinovată... 

lar când locotenentul lanuşin se uită mai bine în ochii ei 
curaţi, începu să se îndoiască de vinovăția ei... 

In urma cererii locotenentului, Mioara îi povesti cele petrecute 
la Varşovia, în urma cărora nemilosul conte Gorciacov o 
trimisese în Siberia. 

— Suferințele îţi vor fi mult uşurate prin aceea că te trimit la 
Tomsk, răspunse ofiţerul. Acolo se trimit condamnaţii politici, a 
căror soartă este vrednică de invidiat, pe lângă soarta 
osândiţilor din Sadova. Acolo munca nu este atât de istovitoare 
şi apoi, chiar şi felul de a se purta al supraveghetorilor este mult 
mai omenesc, decât la Sadova. 

— Domnule locotenent, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc că 
mă scăpaţi de iadul acesta din Sadova, de unde credeam că nu 
voi mai scăpa niciodată. 

— Dacă pentru dumneata înseamnă o fericire să te ştii mutată 
dintr-o tabără de prizonieri în alta, atunci sunt mulţumit că mi s- 
a oferit prilejul de a-ţi putea fi de folos. De altfel, trebuie să te 
trimit de aici, deoarece îi cunosc prea bine pe aceşti oameni 
lipsiţi de orice simţământ omenesc şi ştiu că s-ar fi răzbunat în 
chipul cel mai groaznic asupra dumitale, pentru cele petrecute 
în seara aceasta. Ai fi fost pusă la munca cea mai istovitoare, 
cnutul ar fi căzut necontenit pe spinarea dumitale şi cred că în 
câteva săptămâni, mormintele cimitirului din Sadova s-ar fi 
înmulţit cu încă unul... 

După aceea lanuşin se întoarse spre bătrânul său subofițer: 

— vane, adu puţină carne friptă, pâine şi vin, căci după 
atâtea frământări trebuie să-i fie foame! Până atunci voi cobori 
în cazarmă, spre a lua măsurile necesare pentru plecarea 
prizonierei! 

— Va trebui să plec încă în noaptea aceasta? 

— Da, încă în noaptea aceasta! Sau poate că eşti obosită? 
Atunci putem amâna pentru mâine! 

— Nu! Nu! Mai bine să plec astăzi. 


Ivan se întoarse cu friptura şi cu vinul. 

lanuşin aşeză mâncarea, cu multă blândeţe, înaintea Mioarei 
şi-i spuse: 

— Mănâncă, jupâniţă! Până la Tomsk drumul e lung şi nu 
strică să mai prinzi ceva puteri! Stai liniştită aici, eu mă înapoiez 
în câteva minute. 

Acestea zicând, se îndepărtă. 

Ferestrele sufrageriei supraveghetorilor erau luminate, dar nu 
se mai auzeau chiotele sălbatice de mai înainte, pe de-o-parte 
din pricina amenințărilor locotenentului lanuşin care le tăiase 
cheful, pe de altă parte din pricina alcoolului, care începuse să- 
şi arate obişnuitul efect moleşitor. 

Tânărul locotenent se îndreptase înspre cazarma soldaţilor, 
când deodată zări trei cazaci, care se învârteau în jurul porţii. 
Păreau sosiți deabia atunci şi stăteau nehotărâţi în faţa porţii, 
neştiind încotro s-o ia prin curte. 

— Când striga la ei, cei trei cazaci, care nu erau alţii decât 
prinţul Poniatowsky, lordul Wardinoore şi Lapuşin, tresăriră 
îngroziţi. 

Spre norocul lor, prinţul Poniatowsky nu-şi pierduse sângele 
rece şi răspunse cu multă pricepere la întrebările puse de ofiţer, 
care în chipul acesta nu bănui nimic. Dar când locotenentul 
lanuşin îl luă pe prinţ cu sine, ceilalţi doi fugari înmărmuriră de 
groază, deoarece li se părea cu neputinţă ca prinţul Poniatowsky 
să nu fie recunoscut. Pe drum, înspre locuinţa locotenentului, 
prinţul Poniatowsky mergea la depărtare cuvenită înapoia 
ofițerului. În mintea prinţului se născu gândul de a-şi scoate 
pumnalul şi de a străpunge cu el pieptul locotenentului, pentru 
ca în chipul acesta să înlăture piedica ce se ivise în calea 
evadării lor, dar gândul acesta rămase numai gând, căci prinţul 
Poniatowskyj nu era în stare să atace pe cineva mişeleşte, pe la 
spate, nici chiar atunci când era în joc viaţa lui. 

Afară de aceasta, ispita nici n-avu vreme să-l prindă în 
mrejele sale, deoarece locotenentul ajunse îndată la locuinţa sa, 
unde planul atacului pe la spate nu mai putea fi dus la 
îndeplinire. 

Prinţul intră în casă, în urma ofițerului şi uitându-se cercetător 
în jurul său, nu lipsi mult să ţipe de uimire, când o zări pe 
Mioara, mâncând liniştita la masă. 

Acum i se păru şi mai ciudată nevenirea Mioarei şi nu putea 


înţelege nici în raptul capului, ce căuta românca, în locuinţa 
ofițerului. 

— Aşteaptă, aici, îi zise lanuşin. Dacă eşti obosit, şezi pe un 
scaun, până când voi scrie raportul! 

— Am înţeles, tatucă! răspunse prinţul Poniatowsky. 

La auzul glasului cunoscut îşi ridică şi Mioara capul şi când 
zări chipul prinţului, nu lipsi mult să se trădeze printr-un țipăt de 
uimire, pe care însă izbuti să şi-l înăbuşe, până la sfârşit. Nici 
Mioara Comăneanu nu putea să înţeleagă, cum ajunsese prinţul 
în uniforma de cazac, întocmai după cum nici prinţul 
Poniatowsky nu pricepea ce căuta româncuţa în locuinţa 
locotenentului. 

Dar chiar dacă sufletul prinţului Poniatowsky ar fi fost cuprins 
de vreo îndoială, aceasta s-ar fi risipit îndată, când Mioara îşi 
ridică privirea asupra lui. 

Fata care se găsea în faţa lui era într-adevăr Mioara 
Comăneanu şi nimeni alta. Prevăzător, prinţul îşi duse degetul la 
gură, arătându-i fetei să caute să se stăpânească, spre a nu se 
trăda. 

Biata fată pricepu îndată rostul acestui semn şi rămase 
liniştită. În sufletul ei însă se dădea o luptă dintre cele mai 
cumplite. Ea înţelese acum că avea să facă drumul până la 
Tomsk în tovărăşia prinţului îmbrăcat în uniformă de cazac şi nu 
ştia cum să-i mulţumească cerului, pentru faptul de a o fi adus 
iarăşi împreună cu binevoitorul său protector, în care avea o 
încredere oarbă. Sărmana fată nu putea să priceapă însă, cum 
ajunsese prinţul în uniforma de cazac şi cum se făcea că 
locotenentul o încredința tocmai aceluia, cu care plănuise să 
fugă din tabăra de prizonieri. Creierul ei căuta să dezlege 
această enigma, dar nicicum nu putu să ajungă la vreun 
rezultat. 

Între timp, Pavel  lanuşin pregăti raportul pentru 
guvernământul din Tomsk, raport în care el povesti cele 
petrecute la Sadova şi arătă pricinile pentru care o trimitea pe 
Mioara Comăneanu din tabăra de la Sadova. Scrisoarea cu acest 
raport el i-o înmâna prinţului Poniatowsky, care o ascunsese în 
buzunarul dinăuntru al surtucului său. 

— Scrisoarea aceasta, îi zise locotenentul, o vei preda la 
guvernământul din Tomsk, împreună cu această prizonieră. Ai 
înţeles? 


— Înţeles tătucă, răspunse prinţul Poniatowsky, a cărui inimă 
bătea să-i spargă pieptul, văzând că ofiţerul i-o încredința lui pe 
Mioara şi că deci, tot putea s-o scape şi pe sărmana româncă 
din iadul de la Sadova. 

Dacă lanuşin n-ar fi fost de faţă, prinţul nu s-ar fi putut 
stăpâni să nu joace de bucurie, în urma acestei fericite 
orânduieli a destinului, care aranjase lucrurile în aşa chip, ca el 
să-şi poată duce la îndeplinire planul evadării, întocmai după 
cum şi-l făurise. 

Nu mai avea răbdare să aştepte până când va rămâne singur 
cu ea, spre a-i spune că ceilalţi doi însoțitori erau lordul 
Wardmoore şi Lapuşin. 

Locotenentul aduse o şubă şi i-o dădu Mioarei, care fără 
îndoiala ca ar fi îngheţat în veşmintele subţiri ale osândiţilor, pe 
drumul până la Tomsk. 

Mioara mulţumi din adâncul sufletului pentru aceasta nouă 
dovadă de bunătate a locotenentului şi apoi porni spre uşă, în 
tovărăşia prinţului Poniatowsky. 

Locotenentul lanuşin merse şi el cu ei spre a fi de faţă la 
plecare. În curând ajunseră în apropierea porţii, unde lordul 
Wardmoore şi Lapuşin aşteptau cu nerăbdare şi cu inima 
tremurândă. 

— Aţi pus şaua şi pe al patrulea cal? întrebă locotenentul. 

— Am pus-o, domnule locotenent! Răspunse Lapuşin, cu 
umilinţă. 

După aceea Pavel lanuşin o ajută pe Mioara el însuşi să 
încalece şi-i mai atrase o dată luarea aminte, să bage de seamă 
asupra prizonierei să nu cumva să i se întâmple ceva rău, ceea 
ce, fireşte, prinţul Poniatowsky făgădui cu cea mai mare 
sinceritate. 

Între timp lordul Wardmoore şi cu Lapuşin îndepărtaseră 
grinda de la poartă, englezul sărise în şa şi nu mai rămăsese 
decât ca Lapuşin să deschidă poarta, când deodată, un cazac se 
repezi la lanuşin, gâfâind, cât îl mai lăsau plămânii obosiţi de 
fugă: 

— Tătucă!! Tătucă!! Porunceşte să se sune alarma... o 
santinelă... a fost ucisă! 

Prinţul Poniatowsky şi cu tovarăşii săi se cutremurară, iar 
locotenentul lanuşin se întoarse cu înfrigurare înspre cazac: 

— Ce tot spui aici? Care santinelă a fost ucisă? 


— Vinoviev, care făcea de pază în faţa grajdurilor! 

Prinţul Poniatowsky nu-şi pierdu capul nici chiar în această clipă 
tragică, ci călări până lângă lanuşin, spre a-l întreba: 

— Putem porni, domnule locotenent? 

— Acum nu se poate! strigă lanuşin cu înfrigurare şi apoi se 
întoarse înspre cazacul care gâfâia lângă el, încuie poarta, 
numaidecât!... Nimeni nu poate părăsi tabăra până când nu se 
va descoperi ucigaşul santinelei! 

— Trebuie să fi fost vreun prizonier, care vrea să fugă! 
adăugă Olliş, cazacul. 

Cu aceste cuvinte el se şi îndreptă înspre poarta ale cărei 
aripi Lapuşin le deschise tocmai în clipa aceea. 

— Ce faci omule, ai înnebunit? Închide poarta! 

Dar Lapuşin se şi repezise la calul său şi dintr-o singură 
săritură fu în şa. 

În acelaşi timp se auzi şi glasul lordului Wardmoore: 

— Înainte! 

Prinţul Poniatowsky şi cu Mioara fură cei dintâi care se 
repeziră pe poarta pe care Olliş cazacul încercă s-o închidă. Dar 
lordul Wardmoore trecu ca o furtună cu calul peste el şi în 
timpul acesta, izbuti şi Lapuşin să iasă pe poartă. 

Pavel lanuşin se uita năuc, buimăcit, aiurit, în urma fugarilor. 
Oricât era el de deştept, de priceput şi de cult, fuga aceasta n-o 
putea înţelege. 

Dincolo de poartă, se auzi o detunătură de armă, iar Olliş, 
făcut una cu pământul de calul lui Wardmoore, gemu: 

— Fugarii aceştia l-au ucis pe Vinoviev... alarma... alarma! 

Apoi, îşi adună toate puterile şi se ridică de la pământ, 
părându-i-se că toate oasele i-au fost rupte. 

Cuvintele lui Olliş îl treziră din buimăceală şi pe lanuşin, pe 
care evadarea aceasta neobişnuită îl împietrise cu totul. Şi peste 
câteva clipe glasul strident ai goarnei sună alarma în liniştea 
nopţii. 

Cazacii fură treziţi din somn, supraveghetorii săriră de la 
masa în jurul căreia chefuiau, prizonierii se deşteptară şi ei, dar 
nimeni nu putea să-şi închipuie ce se întâmplase. 

Curtea taberei se populă îndată cu oameni care alergau 
zăpăciţi, fără rost şi întrebări înfrigurate zburau din gură în gură: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vreo evadare? 


— Cine a fugit? 

— De ce s-a sunat alarma? 

In jurul locotenentului lanuşin se adunară din ce în ce mai 
mulţi oameni, cărora lanuşin le dădea în grabă instrucţiunile 
necesare. 

Deodată se ivi în faţa lui şi Krişileff, primul supraveghetor, 
care-l întrebă, buimac: 

— Ce s-a întâmplat, domnule locotenent? 

lanuşin turba de mânie şi se răsti la primul supraveghetor, cu 
o asprime neobişnuită: _ 

— Toate acestea sunt din pricina neglijenţei dumitale! In 
noaptea aceasta n-aţi făcut rondul şi iată că au fugit patru 
prizonieri... 

— Patru prizonieri? exclamă Krişileff speriat şi vestea aceasta 
îl făcu să se trezească deodată. 

Intre timp lanuşin se gândea mereu la legătura care putea să 
existe între Mioara Coraăneanu şi cei trei bărbaţi îmbrăcaţi în 
uniforme de cazaci. De ce au luat-0O şi pe fată cu ei? 

Deodată un gând îi trecu prin minte, un gând pe care inima i-l 
porunci: 

— De ce n-aş lăsa-o să fugă, pe această nenorocită copilă? 

Dar îndoiala aceasta nu ţinu decât timp de câteva clipe, căci 
îndată se trezi în el simţământul datoriei, care-i porunci să nu se 
lase înrâurit de imboldurile inimii. 

— Doisprezece cazaci să pornească în urmărirea lor! strigă el. 

Krişileff îl întrebă: 

— Şi supraveghetorii? 

Janugşin se răsti din nou la el: 

— Supraveghetorii? Acum mă întrebi aceasta Krişileff? Uiţi că 
supraveghetorii sunt sub comanda dumitale şi nu a mea? Eu 
credeam ca supraveghetorii au pornit demult în urmărirea 
fugarilor şi iată că ei sunt încă tot aici! N-a fost îndeajuns că n- 
aţi făcut raziile obişnuite şi le-aţi dat putinţa să fugă. Acum mai 
întârziaţi şi cu urmărirea lor! Mărturisesc sincer că nu mai 
înţeleg nimic! 

O mânie de nedescris cuprinse sufletul lui Krişileff, la auzul 
acestor cuvinte batjocoritoare şi în clipa aceea el jură să se 
răzbime pe Pavel lanuşin, care în seara aceea îl făcea de ruşine 
pentru a doua oară... 

In timpul acesta sosi acolo şi unul din supraveghetorii cei mai 


tineri, care-l trase la o parte pe Krişileff şi-i spuse ceva, cu multă 
înfrigurare. Cuvintele tânărului supraveghetor îl făcură pe 
Krişileff să tresară. Şi faţa lui luă o înfăţişare de adâncă mirare... 
El se întoarse spre lanuşin şi cu glasul lui răguşit, strigă: 

— Domnule locotenent, am aflat cine sunt fugarii! 
Supraveghetorii au colindat toate colibele, spre a vedea care 
dintre prizonieri lipsesc... 

— Şi? 

— Patru lipsesc! 

— Da, patru au fost! 

— Dar ştiu şi cine sunt cei patru fugari! 

— Cine? 

— Patru din cei mai de seamă prizonieri ai taberei! 

— Să auzim! 

— Prinţul Poniatowsky, capul răzvrătiţilor din Polonia, lordul 
acela englez, care a pricinuit Rusiei un rău nemăsurat, un ţăran 
cu numele de Lapuşin, care a ajuns aici din pricina unei 
omucideri şi... 

— Şi?... Cine-i al patrulea? 

— Mioara Comănoanu, răspunse Krişileff, cu o voită apăsare, 
asupra acestui nume, românca aceea pe care Ladinoff a vrut s-o 
bată în astă seară dându-i o pedeapsă binemeritată şi pe care 
dumneata ai scăpat-o! 

Locotenentul lanuşin tăcu şi spre a schimba vorba, dădu 
cazacilor o nouă poruncă: 

— Pregătiţi-mi calul şi mie! 

Dar Krişileff nu-l slăbi pe locotenentul pe care putea să-l 
terorizeze acum şi el. | se oferise prilejul să se răzbune pentru 
batjocurile şi umilinţele la care îl supusese în noaptea aceea şi 
adăugă, de data aceasta folosind el cuvintele usturătoare: 

— Nu ştii, domnule locotenent, cum a putut evada fata aceea, 
pe care ai luat-o de la noi, sub cuvânt că o vei trimite la Tomsk? 

— Într-adevăr, acesta şi era scopul urmărit de mine şi nu pot 
pricepe deloc, ce legătură poate fi între ea şi ceilalţi fugari! 

— Eu cred că planul evadării fusese întocmit mai dinainte şi 
aceasta o dovedesc şi cătuşele sparte, care au fost găsite în 
coliba fugarilor. 

Spre norocul locotenentului un cazac îi aduse calul, pe care 
tânărul ofiţer se avântă ca o săgeată scăpând astfel de atacul lui 
Krişileff. 


— După ei! strigă locotenentul lanuşin. 

— După ei, zău! adăugă Krişileff, care călărea alături de el. 
Dumnezeu mi-e martor că, deabia aştept să pun mâna pe 
fetişcana aceea, să-i tai o dată pentru totdeauna cheful de a mai 
încerca să evadeze, în împrejurări atât de ciudate... 

Sufletul milostiv al lui Pavel lanugşin se îngrozi la gândul că va 
fi vai şi amar de sărmana fată, dacă ar cădea din nou în mâinile 
acestei bestii omeneşti... 

Locotenentul începu să se gândească din nou să le dea 
fugarilor putinţa de a scăpa. De aceea, el încetini galopul calului 
său. Dar Krişeleff îi înţelese gândul îndată şi zise: 

— Mai iute, mai iute, domnule locotenent, căci în felul acesta 
depărtarea creşte, în loc să scadă! Fiindcă nu-mi pot închipui că 
ai vrea să-i laşi pe aceşti ticăloşi să scape. 

lanuşin nici nu-l învrednici de răspuns, ci îi aruncă doar o 
privire plină de dispreţ. 

După aceea dădu pinteni calului, lăsă frâul liber şi minunatul 
animal se năpusti înainte, ca o săgeată. 

Zorile începuseră să se ivească pe cerul siberian, vălul 
întunecat al nopţii se resfira tot mai mult şi acum cazacii şi 
supraveghetorii îşi mânau caii cu şi mai mare ardoare, deoarece 
ştiau că prinderea fugarilor nu mai putea întârzia după ivirea 
Soarelui. 

În tot timpul acestei urmăriri nebuneşti, inima locotenentului 
lanuşin rămase strânsă şi îndurerată, deoarece el citise în ochii 
Mioarei Comăneanu, că este nevinovată şi se îngrozea la gândul 
că această copilă suavă, blândă, bună şi nefericită, va cădea din 
nou în mâinile nemiloşilor supraveghetori, care se vor răzbuna 
cumplit asupra ei, fiindcă le stricase petrecerea din noaptea 
aceea. 

De ce trebuia să fie tocmai el acela, care s-o împiedice pe 
fugară de a-şi recăpăta libertatea, de a se reîntoarce lângă 
aceia pe care îi iubea şi care o iubeau? Nu! O asemenea faptă 
nu este vrednică de un om, care vrea să rămână om, chiar şi în 
mijlocul acestui iad. 

— Olliş! îi strigă el cazacului, care călărea înaintea lui. Spune- 
le cazacilor să se oprească pe loc! 

Krişileff auzi această poruncă şi se inloarse scandalizat: 

— Domnule locotenent, ce faci? Nu-ţi dai seama că prin 
aceasta le dai fugarilor o mână de ajutor? 


— Nu te îngriji dumneata de ceea ce fac eu! Întotdeauna mi- 
am luat răspunderea faptelor mele! Mai bine ia şi dumneata 
măsurile necesare ca şi supraveghetorii să se oprească! 

— Eu nu mă pot învoi la aşa ceva! răspunse Krişileff, cu vădită 
pornire. Eu nu vreau să-i scap pe evadați, ci să-i prind! 

Dar lanuşin strigă, pe un ton care nu mai admitea nicio 
împotrivire: 

— Krişileff, poruncesc ca toată lumea să se oprească! Cu cine 
nu ascultă sfârşesc fără nicio şovăire!... 

Amenințarea aceasta folosi. Krişileff îşi opri supraveghetorii, 
care se supuseră, vrând-nevrând. 

— Bine! zise el. Dar voi îngriji ca toată lumea să ştie că nu m- 
am supus, decât de nevoie! 

— Am spus şi o repet, îmi iau toată răspunderea! În clipa 
aceasta singura dumitale îndatorire este de a te supune 
poruncilor mele! 

Urmăritorii se opriră şi se strânseră laolaltă. 

Locotenentul lanuşin sări de pe cal şi porunci: 

— Ţineţi-vă caii liniştiţi, să nu dea din picioare! 

După aceea făcu câţiva paşi înainte, se aplecă şi-şi lipi 
urechea de pământ. 

El stătu astfel, timp de câteva minute, ca şi când ar fi vrut să 
le dea prizonierilor putinţa de a se îndepărta. Apoi, sări deodată 
şi zise: 

— Se aude tropotul cailor! Nu pot fi prea departe, aşa că 
putem continua urmărirea, cu mai multă ardoare, decât până 
acum. Cred că până la răsăritul soarelui vom pune mâna pe ei. 

Zicând acestea, lanuşin se uita triumfător la Krişileff, care-şi 
întoarse capul, ruşinat. 

După aceea, locotenentul sări pe cal şi continuă urmărirea. 
Călărea în fruntea celorlalţi, dar îngriji ca armăsarul său să nu 
alerge cât putea de iute, căci nu-şi putea stăpâni impulsurile 
inimii. 

Cazacii şi supraveghetorii înaintau mereu şi între timp cerul 
se lumina tot mai mult. 

Deodată, Olliş strigă, triumfător: 

— Domnule locotenent... domnule locotenent! 

— Ce este, Olliş? 

— l-am zărit pe fugari! 

— Unde? 


Uite acolo, în marginea zării... Patru puncte negre... 

Krişileff veni şi el lângă ei şi întări spusele cazacului. 

— Aşa este!... Îi văd şi eu! 

Ceilalti urmăritori văzură şi ei cele patru puncte negre, care 
se mişcau la orizont. 

— Acum trebuie să dăm pinteni cailor, ca să punem mâna pe 
ei, cât mai iute... 

lanuşin răspunse, aproape nepăsător: 

— Nu găsesc bun planul dumitale! 

— Şi de ce nu, domnule locotenent? 

— Deoarece o alergare nebumească ar slei puterile cailor şi 
nu ne vom mai putea folosi de ei tocmai atunci când vom avea 
cea mai mare nevoie de serviciile lor. 

— Aşadar, dumneata ai de gând să mergi cu cazacii dumitale 
şi pe mai departe, tot plimbându-te? 

— Dacă dumneata numeşti aceasta o plimbare... atunci, da! 
Eu mă gândesc la scopul pe care-l urmăresc. Vreau să-i prind pe 
fugari cu siguranţă şi nu-mi pot omori caii într-un galop nebun, 
pentru a rişca să se prăbuşească sub mine atunci când n-ar mai 
trebui decât să întind mâna, spre a-mi ajunge ţinta. 

Dar Krişileff nu se lăsă. 

— Atunci voi pleca eu înainte, cu supraveghetorii mei, zise el. 
Nu mă las înrâurit da cuvintele dumitale, fiindcă eu vreau să pun 
mâna pe aceşti ticăloşi! Eu nu cunosc mila, eu nu sunt slab de 
înger, eu nu-mi cunosc decât datoria! 

Cu aceste cuvinte plecă de lângă locotenentul care se uita 
după el, scrâşnind din dinţi. 

Ajungând lângă supraveghetorii săi, Krişileff le porunci: 

— După fugari, cât puteţi mai iute, căci dacă mergem ca după 
mort, cum merg cazacii, nu mai punem mâna pe ei, nici în ziua 
de apoi! 

Mica trupă a supraveghetorilor se desprinse dintre cazaci şi 
porni înainte, în goană nebună. 

Olliş dădu şi el pinteni calului, să meargă cu supraveghetorii, 
dar locotenentul strigă după el: 

— Stai! Trebuie să cruţăm caii, căci altfel vor cădea sub noi! 

lanuşin călări şi pe mai departe în fruntea cazacilor săi, 
privind cu strângere de inimă la supraveghetorii care se 
îndepărtau mereu de el, apropiindu-se deci, de fugari. 

În timpul acesta şi evadaţii zăriră ceata urmăritorilor. Cele 


patru puncte negre se întreceau mereu, spre a vedea cât de 
mare mai era distanţa care-i separa de ostaşi. 

Deodată Lapuşin observă ca urmăritorii se împart în două 
grupuri. 

— Ceata cea mai puţin numeroasă, zise el, călăreşte înspre 
noi într-o goană nebună. 

Lordul Wardmoore îşi întoarse capul şi el şi zise căutând să-şi 
îmbăr ăteze tovarăşii: 

— Sunt departe încă! 

— Dar se apropie necontenit! răspunse Lapuşin. 

— Nu trebuie să ne speriem, chiar dacă ar fi aşa! zise lordul 
Wardmoore. Când se vor apropia mai mult, le trimitem câte o 
burată de plumb, fiecăruia, pe rând. 

Se vedea că lordul Wardmoore era unul din cei mai buni 
ţintaşi ai Angliei. El rostise cuvintele acestea cu atâta încredere, 
încât tovarăşii săi erau siguri că urmăritorii nu se vor putea 
apropia de ei mai mult decât bătaia puştii 

Totuşi, în sufletul fiecăruia se strecurase o îndoială în izbânda 
finală, căci în fiecare clipă caii puteau să obosească şi atunci 
erau pierduţi. 

Lapuşin rămase cel din urmă şi întorcându-şi mereu capul, îşi 
vestea tovarăşii despre felul cum înaintau urmăritorii. 

— Se apropie mereu! zise el din nou. Depărtarea scade mereu 
între ei şi noi! 

— Puştile sunt încărcate? întrebă atunci lordul Wardmoore. 

— Toate! răspunse Lapuşân. 

— Atunci n-avem de ce să ne temem! zise lordul şi spre ao 
îmbărbăta mai ales pe Mioara, se sili să zâmbească. 

Goana continuă cu deznădejde 

Caii erau numai o apă, se vedea prea bine cât erau de obosiţi, 
dar alergau mai departe, din răsputeri, simțind parcă ce nevoie 
aveau fugarii de ajutorul lor. 

Dar nici supraveghetorii nu se lăsau şi folosindu-se necontenit 
de pinteni şi bice, căutau să se apropie cât mai mult de cei 
urmăriţi. 

Rezultatul nici nu întârzie să se arate. 

Ceata condusă de primul supraveghetor se îndepărta tot mai 
mult de cazacii lui lanuşin, în schimb ajungea tot mai aproape 
de fugari, pe care, după socoteala lui Krişileff, aveau să-i ajungă, 
cel mult în zece minute. 


Prinţul Poniatowsky aruncând o privire în urma sa, exclamă cu 
groază: 

— Mă tem că toată truda noastră a fost zadarnică! 

Dar lordul nu-şi pierdu cumpătul, cu toate că situaţia era 
foarte critică. 

— Curaj printe... şi vom scăpa! 

Mai trecură câteva minute de cumplită îndoială, în timpul 
cărora supraveghetorii se apropiaseră şi mai mult. Li se puteau 
desluşi chiar şi figurile şi lordul Wardmooro socoti ca sosise 
timpul să nu mai stea cu mâinile în sân. Îşi opri calul, şi îşi ridică 
arma la ochi. 

Glontele porni şi unul din supraveghetori se prăbuşi la 
pământ, cu un urlet de durere. 

— Alta puşcă! strigă lordul Wardmoore cu înfrigurare şi 
Lapusin îi şi întinse arma sa. 

A două detunătură fu urmată de rostogolirea de pe cala unui 
al doilea supraveghetor. _ 

— Staţi! urlă Krişileff, cu o mânie sălbatică. In felul acesta 
pierim cu toţii! 

Zicând acestea cobori din şa, spre a veni în ajutorul răniților. 
Pe unul din supraveghetori glontele îl nimerise drept în frunte, 
lăsându-l mort pe loc, aşa că, acestuia nu i se mai putea da 
niciun ajutor. Al doilea, supraveghetor fusese rănit la umăr. Dar 
în cădere îşi rupsese piciorul, aşa că, nici să se mişte nu mai 
putea, ci doar se văita grozav. 

Intervenţia, curajoasă a lordului Wardmoore le dădu fugarilor 
din nou un mare avantaj asupra urmăritorilor. Acum, după ce 
ceata lui Krişileff nu-i mai urmărea, lordul Wardmoore îşi sfătui 
prietenii să-şi încetineze înaintarea, spre a le da cailor putinţa 
de a se mai odihni puţin. Bietele animale aveau tot dreptul la 
putină odihnă, cu toate că nici călăreţii nu erau mai puţini 
obosiţi de această goană grozavă. 

În vreme ce Krişileff se îndeletnicea în jurul rănitului, lanuşin 
ajunse şi el la fata locului, cu cazacii săi şi văzând cele două 
jertfe, aruncă lui Krişileff o privire plină de imputări. 

— lată urmarea goanei dumitale nechibzuite! N-ai vrut să mă 
asculţi şi uite că încăpăţânarea dumitale ne-a pricinuit până 
acum un mort şi un grav rănit! 

Krişileff tăcu, căci n-avea ce să răspundă. 

Locotenentul lanuşin sări de pe cal, spre a cerceta şi el rana 


celui lovit, în realitate însă, spre a le da fugarilor putinţa de a 
mai câştiga timp. Se uită la umărul celui rănit, rupse o bucată de 
pânză şi legă rana cu ea, apoi, cercetând şi piciorul, constată că 
acesta era rupt în două locuri... 

— Cu piciorul acesta nu prea vei putea merge singur înapoi la 
Sadova! zise locotenentul. 

— Ce este de făcut? întrebă atunci Krişileff, neîndrăznind să 
se uite în ochii ofițerului. 

lanuşin rămase puţin pe gânduri, apoi răspunse: 

— Cel mai bun lucru ar fi ca doi cazaci să rămână aici, să 
pregătească o targă şi să se înapoieze cu rănitul la Sadova. Noi 
vom continua urmărirea. 

Acestea zicând se şi avântă în şa, îndemnându-l şi pe primul 
supraveghetor: 

— Ei, Krişileff, de ce mai stai pe gânduri? lute, pe cai! Vei 
vedea, ce repede vom pune mâna pe ei acum! 

In timpul acesta el observase cu mulţumire că fugarii 
câştigaseră o bună bucată de drum, cu toate că mergeau numai 
în galop uşor. 

Toată lumea sări pe cai, afară de cei doi cazaci desemnaţi de 
lanuşin, spre a-l duce pe rănit la Sadova şi afară de Ladinoff. 

Lui Krişileff i se păru ciudată această codire şi-i strigă: 

— Ei Ladinoff. Încalecă odată, să putem porni! 

Ladinoff răspunse, cam încurcat: 

— Nu s-ar putea să rămân şi eu aici? 

— Cum să rămâi? la fă bine şi încalecă! Ce vorbe sunt 
acestea? Vom avea nevoie de tine, căci lupta va fi crâncenă. 

Dar cuvintele acestea îl făcură pe Ladinoff să fie şi mai 
abătut. Stătea acolo încremenit, de parcă l-ar fi împietrit 
Dumnezeu. 

— Ai înnebunit, omule? Sau ţi-e frică, poate? 

— Nu... nu sunt laş... îngână Ladinoff dar ştii Krişileff... v-am 
povestit aseară... visul pe care l-am avut... că m-a împuşcat un 
cazac... Fugarii sunt îmbrăcaţi în uniformă căzăcească şi... simt 
că ucigaşul meu se găseşte printre ei... 

Locotenentul lanuşin începu să râdă şi se adresă astfel lui 
Krişileff: 

— Ce să-ţi spun, dar curajoşi mai sunt supraveghetorii 
dumitatale! Dacă aşa stau lucrurile, văd eu că nu mă pot bizui, 
decât numai pe cazacii mei! 


Krişileff turbă de mânie, din pricina acestei noi palme, pe care 
a primea de la locotenentul lanuşin şi se răsti la Ladinoff: 

— Vei încăleca îndată, căci dacă nu eu te împuşc în clipa 
aceasta! 

Ladinoff văzu că n-are altceva de făcut, decât să se supună 
poruncii primului supraveghetor, în mâna căruia şi luci ţeava 
pistolului şi care era în stare să-şi împuşte subalternul 
neascultător. 

Acest schimb de cuvinte cu Ladinoff le folosi fugarilor, care în 
chipul acesta mai câştigară încă câteva minute, spre a se 
îndepărta şi mai mult de supraveghetori şi cazaci, care acum 
porniră din nou în urmărirea lor. 

Locotenentul lanuşin, văzând că evadaţii erau la o depărtare 
destul de mare, dădu pinteni calului, care alerga într-un galop 
nebun, mai ales că primul supraveghetor avea un armăsar 
minunat, de care calul ofițerului de abia putea să se ţină. 

— Mai iute... mai iute, domnule locotenent, zicea Krişileff, 
trebuie să câştigăm pierderea zadarnică, pe care am avut-o 
până acum, fiindcă nu ne putem înapoia la Sadova fără 
prizonieri, ca toată lumea să râdă de noi. 

lanuşin îşi înăbuşi amărăciunea şi scârba pe care o simţea 
pentru omul acesta şi bizuindu-se că fugarii vor şti să se 
folosească de avantajul pe care-l aveau, porni la o adevărată 
întrecere cu Krişileff. 

Între cei doi bărbaţi care nu se puteau suferi, începu o 
întrecere înfrigurată, când unul, când celălalt fiind înainte. 
Supraveghetorii şi cazacii se ţineau de mai marii lor, mânându-şi 
caii în aceea goană nebună. Ladinoff doar se trudea mereu, să 
rămână cât mai la urmă şi încă cu totul la o parte, aşa ca să nu 
fie nimerit nici chiar de vreun glonte rătăcit. 

Goana aceasta sălbatică îi aduse pe urmăritori tot mai 
aproape de fugari, ai căror cai nu puteau ţine piept alergării 
deznădăjduite a oamenilor lui Krişileff şi lanuşin. 

În chipul acesta depărtarea dintre cele două tabere începu să 
se micşoreze din nou şi în curând lordul Wardmoore socoti că 
sosi timpul iarăşi să se întoarcă împotriva duşmanului cu puştile 
sale, care nu dădeau greş. 

El ochi din nou, dar în clipa când arma luă foc, calul sau sări 
într-o parte, aşa că gloatele nu nimeri pe locotenentul lanuşin, 
asupra căruia trăsese, ci lovi calul acestuia, care se prăbuşi la 


pământ. 

Cazacii se speriară, când îşi văzură comandantul prăbuşindu- 
se şi sărind de pe cai alergară la el. 

Trecură din nou câteva minute, până când izbutiră să-l scoată 
de sub cal. În cădere locotenentul lanuşin se lovise foarte rău, 
deabia putea să-şi mişte o mână şi faţa îi era plină de zgârieturi. 
Cu toate acestea el se arătă gata să continue urmărirea. 

— Nu-i nimic! zise el, cu toate că deabia putea să-şi 
stăpânească durerile, înainte! 

Supraveghetorii luaseră cu ei calul tovarăşului lor răpus de 
glontele lordului Wardmoore şi locotenentul lanuşin încalecă pe 
acest cal, cu care porni mai departe, îndurându-şi cu o tărie 
puţin obişnuită durerile sfâşietoare. 

El dădea necontenit pinteni calului, pentru a se putea ţine de 
Krişileff şi chiar dacă puterile amenințau să-l părăsească din 
când în când, el lupta cu o voinţă vrednică de admirat, împotriva 
suferinţei ce-l chinuia. 

Deodată Olliş, care călărea alături de el, îi spuse: 

— Domnule locotenent, îngăduiţi-mi să vă dau un sfat 

— Vorbeşte! 

— Să nu mai gonim aşa nebuneşte! 

— De ce? întrebă Krişileff foarte mirat. 

— Priviţi! zise bătrânul cazac şi cu braţul întins arătă înainte. 
N-are niciun rost goana aceasta, căci fugarii au ajuns la ţinta pe 
care o urmăreaul!... 

— Ce vrei să spui cu aceasta? 

— Priviţi stânca aceea uriaşă, unica pe toată întinderea 
Siberiei. Nimeni n-a putut să înţeleagă, cum a ajuns aici, în 
mijlocul pustiului Siberiei, acest munte de stâncă, din care 
natura a făcut o cetate, ce nu poate fi luată de nicio armată din 
lume. Un singur drum duce până în vârful ei, un drum pe care 
caii înaintează cu multă greutate şi pe care-l poate apăra chiar 
şi numai un singur om. Aceia care au apucat să se urce pe 
stânca aceasta, sunt siguri că nu vor cobori, decât numai cu 
voia lor... 

lanuşin îşi aruncă privirea în depărtare, unde zări într-adevăr 
un vârf de stâncă de vreo treizeci-patruzeci de metri înălţime. 

Auzise şi el, vorbindu-se de multe ori despre „Altarul pustei”, 
pe care ruşii superstiţioşi îl credeau căzut din cer, într-un miez 
de noapte. lanuşin ştia ce adăpost minunat oferea această 


stâncă şi mai ştia că, dacă fugarii apucau să ajungă până la ea, 
nu mai puteau fi prinşi, decât numai cu flămânzirea. 

A lua stânca aceasta cu asalt era aproape cu neputinţă, 
deoarece din vârful ei asediaţii puteau să-i împuşte pe 
asediatori, unul câte unul, de îndată ce se apropiau de drumul 
prăpăstios şi îngust, ce ducea până sus. 

lanuşin îşi dădu seama că bătrânul Olliş avea dreptate, dar 
Krişileff se răzvrăti din nou: 

— Nu cumva ne vom speria de patru ticăloşi? strigă el. Luăm 
stânca cu asalt şi-i prindem, fără multă vorbă! 

— E uşor de spus, dar mai greu de dus la îndeplinire! zise 
bătrânul Olliş. Dar să nu cumva să crezi că ostaşii sunt laşi! Eu şi 
cu cazacii mei suntem gata să pornim la asalt, dar numai dacă 
vei merge înainte tu şi cu supraveghetorii tăi!... Ai înţeles? 

Vorbele lui Olliş avură darul să-l cam amărască pe Krişileff. Nu 
era un laş, dar într-atâta cunoştea şi el ciudata alcătuire de 
stâncii a pustiei, încât să-şi poată da seama că a porni la asalt, 
numai cu oamenii săi, însemna să fie doborâţi toţi, mai înainte 
de a ajunge până la poalele puternicei cetăţi naturale. 

— Cumva tot vom pune noi mâna pe ei! răspunse el, zâmbind. 
Numărul nostru este mult mai mare decât al fugarilor. Mie îmi 
pare grozav de bine că s-au prins în capcană. De aici ştim cel 
puţin că nu ne vor mai putea scăpa! 

Intre timp ei se apropiară tot mai mult de îngrămădirea aceea 
de stânci, fără însă de a zări ţipenie de om în vârful ei. 

Krişileff observă această ciudăţenie, pe care Olliş o tălmăci 
îndată: 

— Dacă nu-i vedem, aceasta este numai din pricină că în 
vârful stâncii se găsesc zeci şi sute de ascunzători, care mai de 
care mai bună! 

Şi că Olliş avea dreptate, aceasta o dovediră întâmplările ce 
aveau să urmeze îndată. 

De îndată ce urmăritorii ajunseră mai aproape de „Altarul 
pustei” răsunară deodată trei detunături. Un glonte nimeri calul 
lui Krişileff, al doilea răni un cazac, iar al treilea îl lovi pe 
Ladinoff, care se ferea cu atâta trudă. 

— Să ne retragem mai înapoi! strigă locotenentul lanuşin, cu 
toată puterea. 

In timpul acesta Krişileff, în tovărăşia altor doi supraveghetori 
alergară la Ladinoff, spre a-l ridica şi a-l duce ceva mai înapoi. 


Ladinoff era într-o stare vrednică de plâns. 

Glontele îi străpunse pieptul, în jurul gurii era plin de bale 
însângerate, ochii i se întoarseră în orbite şi deabia mai putea să 
îngâne: 

— Nu v-am spus eu... cazacul... visul s-a îndeplinit... mor... s-a 
sfârşit... fii blestemat... Krişileff tu m-ai... împins... la moarte. 

Cu aceste cuvinte buzele i se înţepeniră şi inima încetă de a-i 
mai bate. 

Soarta lui Ladinoff fusese aceea pe care el însuşi şi-o visase. 

În clipa aceea în vârful stâncii se iviră cei trei fugari, care se 
uitară în jurul “Altarului pustei” ca şi când ar fi voit să-şi bată joc 
de neputiinţa urmăritorilor. 

Furios, Olliş se întoarse spre locotenentul lanuşin: 

— Domnule locotenent, îngăduie-ne să-i atăcam, nu vezi cum 
râd de noi? 

— Aşa este! strigă şi Krişileff. Nu trebuie să fim îndurători! Să 
piară până la cel din urmă câinii aceştia de ucigaşi. 

lanuşin nu se mai putea împotrivi. El ajunsese în situaţia de a 
fi silit să facă astfel după cum voiau oamenii săi, căci dacă nu 
îngăduia atacul, toată lumea ar fi putut crede că într-adevăr 
avea legături ascunse cu fugarii. 

— Pregătiţi-vă pentru atac! zise el sec şi între timp se gândi 
cu amărăciune că datoria uneori te sileşte să săvârşeşti fapte 
împotriva cărora se răzvrăteşte propriul tău suflet. 

Din vârful stâncii porni o detunătură din nou şi un cazac se 
prăbuşi iarăşi la pământ 

— Retrăgeţi-vă şi mai înapoi şi resfiraţi-vă, spre a le oferi o 
ţintă cât mai mică! strigă locotenentul lanuşin. Dacă stăm atât 
de aproape de ei, ne vor împuşca pe toţi. 

Nici chiar în această situaţie atât de critică, Krişileff nu se 
putu stăpâni de a nu-l întărâta pe ofiţer. 

— Toate acestea, zise el, furios, nu sunt decât urmarea 
încetinelii dumitale, mulţumită căreia ticăloşii au izbutit să se 
ascundă în “Altarul pustei”. Dacă goneam mai tare, prizonierii n- 
ar fi putut ajunge până la această cetăţuie naturală, de unde ne 
pot ataca ei pe noi! 

Se auzi o noua detunătura şi glentele trecu chiar pe lângă 
urechea lui Krişileff. Primul supraveghetor îşi duse speriat mâna 
la cap. Piuitul glontelui îi asurzise una din urechi. 

— Te pomeneşti că sfârşitul va fi, exclamă el, înfuriat peste 


măsură, că vreun nebun de glonte se va mai înfige în mine! 

— Să ne retragem şi mai înapoi, îi zise lanuşin lui Olliş, spre a 
fi în afară de bătaia puştilor lor. Deocamdată ne vom odihni 
puţin şi pe urmă ne vom sfătui asupra mijloacelor de a porni 
atacul. Nădăjduiesc că nici Krişileff nu va mai avea nimic de zis 
împotriva planului meu. 

Primul supraveghetor dădu din cap, în semn că este de 
aceeaşi părere. 

— Dar, mai înainte de toate, trebuie să ne punem la adăpost 
de gloanţele nemernicilor. 

După aceea, atât cazacii, cât şi supraveghetorii se retraseră 
la o depărtare destul de mare, până unde nu puteau ajunge 
gloanţele fugarilor ascunşi în vârful minunatei cetăţui, pe care o 
alcătuia ciudata stâncă. 


Prinţul Poniatowsky şi cu prietenii săi, urmăreau cu privirile 
fiecare mişcare a urmăritorilor. Ei se adăpostiseră în Altarul 
Pustei, la sfatul lui Lapuşin şi primiseră îndată propunerea 
voinicului rus, deoarece vedeau prea bine că urmăritorii se 
apropiau tot mai ameninţător de ei. Dacă continuau să 
gonească înainte, poate ar mai fi fugit vreun sfert de ceas, dar 
după aceea nu le-ar fi rămas altceva de făcut, decât să se 
predea, sau să lupte până când cădeau unul câte unul. 

Erau bărbaţi şi niciunul nu s-ar fi codit să aleagă această 
ultimă dezlegare, dar cu ei se afla şi o femeie, pe care nu voiau 
s-o dea pieirii, şi mai puţin, s-o lase să cadă din nou în mâinile 
chinuitorilor săi. 

Aşa s-a întâmplat că au primit propunerea lui Lapuşin de a se 
adăposti în vârful stâncii, nădăjduind că mai târziu vor găsi ei 
vreun mijloc de a scăpa de urmăritori şi de a-şi continua fuga 

Pe drumul îngust ce ducea spre vârf, fugarii îşi urcară caii cu 
chiu cu vai, iar după aceea baricadară drumul cu uriaşe bucăţi 
de stâncă, cu toate că această măsură era cu totul de prisos. Ei 
erau patru şi doi oameni ar fi fost îndeajuns pentru a-i dobori pe 
rând, pe toţi aceia, care s-ar fi încumetat să încerce să pătrundă 
în “Altarul Pustei”. 


După ce sfârşiră cu îngrămădirea de stânci, fugarii se 
retraseră spre vârf, unde găsiră nenumărate ascunzători, de 
unde să poată urmări apropierea şi mişcările vrăjmaşului. 

Comanda asupra fugarilor fu luată de lordul Wardmoore şi în 
consecinţă el fusese acela care poruncise cea dintâi salvă, când 
urmăritorii se apropiaseră de cetăţuia de stâncă. 

Tot lordul Wardmoore fusese şi acela care-l rănise de moarte 
pe Ladinoff şi care pe urmă trăsese şi asupra lui Krişiloff. Spre 
norocul său însă, primul supraveghetor făcuse o mişcare spre 
dreapta, tocmai în clipa când răsună detunătura, aşa că scăpă 
cu viaţă, ca prin urechile acului. 

Din vârful „Altarului Pustei” prizonierii puteau urmări foarte 
bine mişcările vrăjmaşului şi când observară retragerea lui, 
lordul Wardmoore, exclamă: 

— Se vede că s-au săturat de atâţia morţi şi deocamdată au 
hotărât să se retragă. Pe mine însă faptul acesta nu mă bucură 
prea mult. Preferam să ne atace, căci în cazul acesta i-am fi 
împuşcat până la cel din urmă şi curăţam calea în faţa noastră. 
Aşa însă, nu ştiu cum vom putea scăpa de aici! 

Văzând că urmăritorii se adună într-un punct mai îndepărtat, 
lordul se adresă astfel prinţului Poniatowsky: 

— Dacă nu mă înşel însă, tot n-au renunţat la luptă! 

— Nu te înţeleg! 

— Deocamdată s-au retras spre a se odihni puţin, poate spre 
a se sfătui asupra atacului, apoi vor porni împotriva noastră! 

— N-au decât să ne atace! se amestecă şi Lapuşin în vorbă. 
Stânca aceasta nu poate fi luată cu asalt de Krişileff şi oamenii 
săi! 

De pe urma acestei aventuroase evadări, Mioara Comăneanu 
fu aceea care se resimţi cel mai mult. Sărmana fată mai tremura 
încă şi acum, din pricina zbuciumărilor prin care trecuse în 
noaptea aceea şi când trosneau puştile, tresărea îngrozită. 
Mereu se temea ca gloanţele să nu-l nimerească pe vreunul din 
tovarăşii săi şi toată truda celor trei bărbaţi, de a o linişti fu în 
zadar. Groaza pusese stăpânire pe sufletul bietei românce, atât 
de greu încercată de soartă. 

Acum, după cele câteva gloanţe trase de cazaci mai înainte 
de a se retrage, gloanţe care loviră în peretele de granit al 
stâncii, fugarii hotărâtă să se odihnească şi ei puţin, căci 
puterile le erau pe sfârşite. 


Mai înainte de toate, însă, voiau să-şi potolească foamea, căci 
călăria neîntreruptă de câteva ceasuri le făcuse o poftă de 
mâncare grozavă. Prevăzători, ei îşi umpluseră raniţele cu de- 
ale mâncării, aşa că aveau cu ce să-şi astâmpere foamea. 

După ce sfârşiră cu masa, o aduseră şi pe Mioara în vârful 
“Altarului Pustei”, spre a-i arăta şi ei tabăra duşmanului. 

— Atât de mulţi sunt? exclamă ea, înfiorată. 

— Mulți, răspunse lordul Wardmoore liniştit, totuşi, nu 
îndeajuns spre a ne putea face vreun rău. 

Prinţul Poniatowsky nu mai era atât de sigur de izbânda 
evadării. 

— Lord Wardmoore, dumneata eşti prea încrezător! Fireşte că 
şi eu nădăjduiese că vom putea trece şi peste această piedică 
ce s-a rostogolit în calea dramului nostru spre libertate, până 
atunci însă, vom mai avea de dat o luptă crâncenă. 

— O vom da şi vom ieşi învingători! răspunse lordul 
Wardmoore, neclintit în speranţa sa, ceea ce umplu de nădejde 
şi inimile celorlalţi fugari. 

— Văd că n-au pornit în urmărirea noastră numai cazaci, zise 
Mioara Comăneanu, privind în depărtare, ci şi supraveghetori! 

— Aşa este, jupaniţă Mioara! 

— Dumnezeule! exclamă frumoasa româncă, mai bine lasă- 
mă să mor, decât să mai cad odată în mâna supraveghetorilor. 

— Cel mai rău, cel mai crud din ei, nu mai este în mijlocul lor. 

— Ladinoff? 

— Da. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A fost printre cei dintâi pe care i-am trimis pe lumea 
cealaltă! 

Deodată Mioara Comăneanu îl prinse pe lord de braţ şi-i zise, 
cu înfrigurare: 

— Priveşte! 

— Urmăritorii? 

— Da! 

— Parcă s-ar mişca! 

— Da... aşa este! 

După aceea se întoarse şi strigă: 

— Prinţe Poniatowsky!... Lapuşin! 

Cei doi bărbaţi veniră în grabă. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Urmăritorii se mişcă! 

— Aşa este! 

— Te pomeneşti că vor să ne atace! 

— Fără îndoială! 

Lordul Wardmoore se întoarse înspre tovarăşii săi şi le spuse, 
liniştit, ca întotdeauna: 

— Atunci să fim şi noi cu ochii în patru! 

După aceea examină toate puştile, pe rând, se încredinţă că 
sunt încărcate, iar apoi arătă fiecăruia din tovarăşii săi locul de 
unde va trage asupra atacatorilor. Lordul Wardmoore îşi aşeză 
prietenii astfel, încât puteau sa tragă asupra vrăjmaşului, fără ca 
ei însăşi să fie expuşi la vreo primejdie. Fiecare era ascuns în 
dosul ieşiturilor de stâncă, aşteptând cu puşca în mână, gata să 
tragă. 

În timpul acesta, urmăritorii se apropiau încet, fără ca 
mişcarea lor să trădeze că s-ar pregăti de atac. Deodată însă, 
pesemne în urma unui semnal mai dinainte hotărât, dădură 
pinteni cailor şi se repeziră spre alcătuirea de stânci, într-o 
goană ameţitoare 

Vrăjmaşul avea nevoie de această iuţeală ameţitoare în 
desfăşurarea sa, spre a ajunge cât mai iute la poalele “Altarului 
Pustei”, unde, erau mai adăpostiţi decât în câmp deschis. 

Dar oricât de ameţitoare fusese goana lor, totuşi numărul 
atacatorilor se micşoră şi cu acest prilej. Doi cazaci se prăbuşiră 
de pe cai, ceilalţi însă ajunseră până la poalele stâncii, unde 
bătrânul Olliş exclamă: 

— Slavă Domnului că am ajuns aici, unde fugarii nu-şi mai pot 
trimite gloanţele ucigătoare! Aici, de altfel, cred că ne va fi mai 
uşor să ne căţărăm pe peretele stâncii. Dacă izbutim trei sau 
patru din noi să ajungem în vârf, atunci am sfârşi cu ei! 

— Olliş, ce ai de gând să faci? strigă lanuşin, uimit. Vrei să vă 
împuşte pe rând, ca pe nişte vrăbii? 

— Nu te teme, domnule locotenent! răspunse bătrânul cazac, 
pe deplin încredinţat de ceea ce spune. Am luptat destul în 
Crimeea şi am învăţat să nu mă tem de moarte! 

— Bine, omule, dar gândeşte-te la ceea ce te aşteaptă aici. Tu 
cunoşti stânca aceasta mai bine decât oricare altul din noi şi tu 
însuţi ai spus că nu poate fi asaltată! 

— Într-adevăr, aşa este, domnule locotenent. Am spus că 
fugarii vor fi aici în deplină siguranţă. Totuşi, mai este un mijloc 


de a ne apropia de ei, fără să prindă de veste. Ei nu sunt decât 
patru şi toţi patru s-au aşezat pe partea dinspre Sadova. 

— Şi ce vrei să faci tu? 

— La adăpostul peretelui de stâncă, voi înconjura “Altarul 
Pustei“ şi voi încerca, împreuna cu oamenii mei, să ajung sus pe 
partea cealaltă. În cazul când sus va sta de veghe chiar şi numai 
un singur om, ne va fi cu neputinţă să ajungem până la fugari. 
După împuşcături însă, am putut vedea că evadaţii s-au aşezat 
toţi pe partea aceasta, aşa că putem să le cădem în spate, fără 
nicio teamă. 

Locotenentul lanuşin dădu din cap, dar nu răspunse. El îşi 
dădu seama, că planul lui Olliş era bun şi ca ostaş, mai ales, 
înţelese că, acesta era singurul mijloc de a putea pune mâna pe 
fugari, mijloc, care nu se putea să nu ducă la izbândă. 

— Putem pleca, domnule locotenent? îl trezi din amorţeală 
glasul războinic al lui Olliş. 

Pavel lanuşin nu se putu împotrivi şi nu se simţi îndeajuns de 
tare, spre a căuta să potolească dorul de răzburnare al cazacilor 
săi. 

— Plecaţi! îngână el. De deabia putu fi auzit şi prin aceasta 
era încredinţat că pecetluise soarta fugarilor. 

Olliş mai luă cinci oameni şi porni. Mica trupă înainta, lipită de 
peretele stâncii, sub a cărui apărare ea izbuti să ajungă de 
partea cealaltă, fără a fi fost observată, spre marea bucurie a lui 
Olliş, care era convins că va avea acelaşi noroc, până la urmă. 

Dar partea cu adevărat grea a întreprinderii venea deabia de- 
acum înainte. 

Peretele stâncii era aici aproape drept şi când cazacii văzură 
aceasta, se uitară uluiţi la Olliş. 

— Pe aici nu vom ajunge sus niciodată! 

— Mai ales dacă toţi am fi atât de puţin încrezători, ca tine! 
răspunse Olliş. 

— Peretele este prea drept şi nu sunt nici ieşituri, în care să te 
poţi sprijini. 

— Se vede că eşti tânăr şi ca n-ai luat parte ia niciun război. 
În Crimeea nu prea ni se tălmăceau lucrurile, ci eram doar aduşi 
în faţa zidului, unde ni se poruncea să ne urcăm. M-am căţărat 
eu pe vârfuri de munte mult mai drepte decât peretele acesta şi 
nimeni nu m-a întrebat dacă pot, sau nu. Mi se poruncea şi 
trebuia să mă supun. Aşa că, după mine!... 


Cu aceste cuvinte bătrânul ostaş începu să se caţere pe 
perete cu o iscusinţă nebănuită la vârsta lui şi cei tineri, puşi la 
ambiţie, nevoind să rămână mai prejos, se luaseră la o 
adevărată întrecere cu Olliş. 

Dar însărcinarea pe care şi-o luară era neobişnuit de grea. 

leşiturile de stâncă le zgâriaseră mâinile până la sânge, 
unghiile li se rupseseră, îndurau dureri nebănuite şi adeseori 
erau ameninţaţi să se prăbuşească. 

Tot Olliş se dovedi cel mai isteţ, căci ajunse cel dintâi în 
apropierea vârfului şi peste câteva clipe nădăjduia să pună 
piciorul în ascunzătoarea fugarilor. 

Cazacul se prinsese cu deznădejde de o ieşitură de stâncă şi 
tocmai, se pregătea ca, adunându-şi toate puterile să-şi zvârle 
trupul peste parapetul natural de granit, când Mioara 
Comăneanu, care şedea zgribulită în cealaltă parte a vârfului 
stâncii, zări chipul înăduşit de sforţări al cazacului şi ţipă 
îngrozita. 

Ţipătul ei fu auzit de lordul Wardmoore, care tocmai îşi 
frământa creierul să ghicească pricina pentru care cazacii 
întârziau atâta cu atacul. 

— Ce este jupâniţă Mioara? 

— Priveşte acolo! 

— Ce este acolo? 

— Nu vezi? Un cazac care se caţără pe stanci! 

Atunci îl zări şi lordul Wardmoore pe Olliş, care tocmai 
ajunsese sus şi întorcându-se, îşi îndemnă oamenii să se 
grăbească. 

Fără să se tulbure câtuşi de puţin, lordul Wardmoore îşi duse 
puşca la ochi, ţinti o clipă, apoi glontele porni... 

Mioara îşi acoperi faţa, îngrozită. 

Trupul lui Olliş se clătină pe parapetul de stâncă, apoi se 
prăbuşi, descriind un cerc larg şi rămase nemişcat la poalele 
“Altarului Pustei”. 

Văzând trupul neînsufleţit al subofiţerului lor, cazacii care 
până atunci se trudeau să ajungă în vârf, se întoarseră ca şi 
când le-ar fi poruncit cineva şi începură să coboare, în goana 
cea mai deznădăjduită. 

Lordul Wardmoore le strigă tovarăşilor săi: 

— Lapugşin, vino în partea cealaltă, căci pe acolo ne atacă! 
Printe, dumneata rămâi aici, spre a observa mişcările 


vrăjmaşului. 

In tovărăşia lordului Wardmoore, Lapuşin alergă spre partea 
cealaltă, unde cei doi bărbaţi seoţându-şi capul cu băgare de 
seamă, printre stânci, văzură goana cu care cazacii se trudeau 
să coboare. 

— Trebuie să le tăiem pofta de la asemenea încercări! zise 
lordul Wardmoore. 

Lapuşin îşi şi duse puşca la ochi, dar lordul Wardmoore i-o 
împinse la o parte. 

— E păcat să stricăm gloanţele, când putem sfârşi şi pe altă 
cale! 

In clipa următoare rostogoli în vale o bucată de stâncă destul 
de grea. Bolovanul îl lovi pe unul din cazaci şi-l lua cu sine ca pe 
un fulg. 

Ceilalţi coborâră şi mai îngroziţi, căci acum căzu asupra lor o 
adevărată ploaie de stânci, rostogolită la înălţime de Lapuşin şi 
lordul Wardmoore. 

Acest plan nesăbuit al lui Olliş se sfârşi pentru urmăritori cu 
doi morţi şi trei răniţi. 

Locotenentul lanuşin se îngrozi când află acest rezultat 

— Ajunge cu aceste încercări aventuroase, strigă el, adânc 
mâhnit. Urmărirea aceasta ne-a pricinuit până acum destule 
jertfe mai întâi din cauza nepriceperii lui Krişileff, iar acum din 
pricina prea marii indrăzneli a lui Olliş. 

— Nu se poate război fără jertfe! răspunse Krişileff. Trebuia să 
ne aşteptăm că vom avea de luptat cu fugarii şi că deci, nu vom 
putea scăpa fără morţi şi răniţi. Trebuie să continuăm lupta! 

Şi în rândurile cazacilor domnea o vădită amărăciune şi în loc 
ca tovarăşii lor morţi şi răniţi să-i înspăimânte, vederea lor îi 
îndârji şi mai mult. 

Dacă cei patru fugari ar fi încăput pe mâinile lor în clipa 
aceea, fără îndoială că ostaşii i-ar fi sfâşiat în bucăţi. 

— Să pornim la atac! Să pornim la atac! îngânară şi ei, după 
Krişileff. 

lanuşin văzu că orice împotrivire n-ar fi făcut decât să 
îngreuneze propria lui situaţie. 

Cazacii încălecară, spre a înconjura ciudata alcătuire de stânci 
din şesul Sadovei. g 

Dar cei de sus erau pregătiţi pentru atac. Impuşcăturile 
urmau fără întrerupere, un supraveghetor se prăbuşi iarăşi de 


pe cal, gloanţele urmăritorilor însă izbeau numai în peretele de 
stâncă, în dosul căruia erau adăpostiţi cei evadați. 

Pentru o clipă, trupul lui Lapuşin se ivi înaintea ochilor 
urmăritorilor, dar el dispăru din nou, mai înainte ca vrăjmaşul să 
poată trage în el. 

Acum însă, cazacii şi supraveghetorii ştiau măcar în ce 
direcţie să tragă, şi împuşcăturile se înteţiră, o adevărată ploaie 
de gloanţe pornind din amândouă taberele. 

Mioara Comăneanu şedea lângă Lapugşin, care lupta cu o furie 
de nedescris, mai ales împotriva supraveghetorilor, asupra 
cărora trăgea fără întrerupere. 

lată-te şi pe tine, câine! mormăi el deodată, ridicându-şi arma 
şi ţintind în locotenentul lanuşin. 

Mioara Comăneanu observă intenţia lui Lapuşin şi îşi aduse 
aminte de cele petrecute cu o seară mai înainte, când 
locotenentul o scăpase din mâinile supraveghetorilor, luând-o la 
el, unde se purtase atât de cavalereşte şi unde îi dăduse dovada 
că, mai erau oameni cu suflet, chiar şi în iadul de la Sadova. 

— Nu! strigă ea speriată, şi în clipa când Lapuşin apăsă pe 
trăgaci, ea îi împinse mâna, cu hotărâre. 

— Jupâniţă, ce faci? Ai salvat viaţa locotenentului. 

— Da, da... nu te atinge de el... e om bun! 

Dar dorul de a ucide nu mai putea fi alungat din inima lui 
Lapuşin. Răzbunarea clocotea în sufletul lui şi nu l-ar mai fi 
putut opri nimeni, de a-i pedepsi pe toţi aceia pe care el Îi 
credea vinovaţi de suferinţele îndurate în tabăra din Sadova. 

El îşi încărcă puşca din nou, o ridică la ochi, ţinti şi al doilea 
glonţ nu mai dădu greş. 

Cu un strigăt de durere, locotenentul lanuşin se prăbuşi de pe 
calul care, rămas fără stăpân, începu să alerge pe câmp, 
speriat. 

Ochii Mioarei Comăneanu se umplură de lacrimi şi o sinceră 
durere îi sfâşia inima. 

— De ce plângi, jupâniţă? întrebă Lapuşin. Oare nu el a fost 
acela care a condus cazacii pe urmele noastre? Şi-a meritat 
soarta! 

Cu aceste cuvinte Lapugşin îşi linişti conştiinţa, nu însă şi pe a 
Mioarei Comăneanu, care îşi făcea grave mustrări pentru 
moartea tânărului şi bunului locotenent. 

Căderea locotenentului lanuşin pricinui aproape o panică în 


rândurile cazacilor, care toţi îşi întrerupseră atacul, şi alergară în 
ajutorul comandantului lor. Ei îl luară pe brate şi porniră cu el 
mai înapoi, până unde nu mai puteau ajunge gloanţele fugarilor. 

In jurul rănitului răsunară o ploaie de întrebari îngrozite: 

— Ce e cu el? 

— A murit? 

— Unde l-a nimerit glontele? 

— Este vreo nădejde să scape? 

Din pieptul locotenentului lanuşin, care-şi deschise ochii, 
sângele curgea şiroaie. Se vedea prea bine că face sforţări 
uriaşe spre a vorbi şi când graiul îi reveni, printr-o mişcare a 
capului îi chemă mai aproape pe cei aplecaţi asupra sa, spre a-i 
putea auzi următoarele ultime cuvinte, pe care nu le mai putu 
rosti, decât în şoaptă: 

— Ascultaţi de mine... care... mi-am jertfit viaţa... şi gândiţi- 
vă... câţi au căzut... până acum... Mai bine... lăsaţi-i... să fuga... 
decât... să mai cadă... vreunul... din... voi... 

Acestea fură cele din urmă cuvinte ale locotenentului Pavel 
lanuşin, care până şi în ultimele clipe ale vieţii sale se gândi la 
soarta fugarilor. După aceea cuvântul îi muri pe buze, pieptul i 
se mai ridică de două-trei ori, inima-i începu să bată tot mai slab 
şi încetul cu încetul, trupul i se înţepeni... 

Cazacii îşi luară de pe cap şepcile de culoarea pământului şi 
rămaseră abătuţi şi nemişcaţi alături de trupul neînsufleţit al 
tânărului lor comandant. 


CAPITOLUL 30 
ACELA CARE ȘI-A VÂNDUT SUFLETUL 


În turnul de stânci al Cetăţii Rudinului viaţa îşi relua mersul ei 
obişnuit. Scăpat din temniţa din Dubro, Vulturul Morţii se 
aşezase iarăşi în fruntea tovarăşilor săi, dar deocamdată se 
abţinea de la orice nouă ispravă, pe de-o parte fiindcă după 
evadarea din închisoare se pornise o adevărată vânătoare 
pentru prinderea lui, pe de altă parte, fiindcă avea nevoie să se 
odihnească, după  groaznicele zile petrecute în celula 
mocirloasă. 

De aceea, voinicii nu prea se îndepărtară de Cuibul Vulturilor, 
unde se ştiau la adăpost şi numai Rimsky pornea din când în 
când, prin pădurile seculare din jurul Rudinului, mânat parcă de 


nevoia de a se încredința că scăpase într-adevăr din temniţă şi 
că libertatea de care se bucura acum, era o realitate şi nu 
numai un vis... 

Dar într-una din zile, pe când rătăcea din nou prin pădurea 
Rudinului, avu loc o aventură care mai aduse puţină schimbare 
în viaţa monotonă a voinicilor... 

El mergea de-a lungul râuleţului Volno, când deodată observă 
că o femeie se aruncase în apă, de pe malul celălalt, tocmai 
acolo unde apa era mai adâncă şi plină de vârtejuri. 

Rimsky nu stătu mult pe gânduri, ci se aruncă în apă şi din 
câteva lovituri ale braţelor sale vânjoase ajunse până lângă 
femeie, pe care apucând-o păr, o scoase la mal. 

Trecură dâteva minute până când Rimsky izbuti s-o readucă 
la viaţă pe necunoscută, care în cele din urmă îşi deschise ochii 
ei mari, spre a-i pironi asupra salvatorului său. 

— De ce nu m-ai lăsat să mor? fură cele dintâi vorbe, pe care 
le rosti ea. 

— Atât de tânără, şi vrei să mori? exclamă Vulturul Morţii. 

— Viaţa mea nu mai merită să fie trăită! Pe cât eram de 
fericită la început, pe atât de nenorocită sunt acum! 

— Dar ce-ai păţit? Nu-mi vine să cred că ar fi cu putinţă ca, o 
femeie atât de tânără şi atât de frumoasă ca dumneata, să nu 
găsească drumul ce duce la fericire şi să vrea să se lepede de 
cel mai mare bun pe care i l-a dat Dumnezeu, viaţa! 

Rimsky îşi scoase plosca la iveala şi-i dădu femeii să bea. 
Rachiul o mai dezmorţi puţin pe nefericita femeie, pe care 
Vulturul Morţii o întrebă acum, asupra pricinii care o hotărâse la 
acest pas deznădăjduit. 

Crede-mă, domnule, că nu se putea altfel! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Povestea e lungă... şi tristă... 

— Nu-i nimic! O voi asculta cu luare-aminte. Mai înainte însă, 
să-mi spui cine eşti dumneata? 

— Mă numesc Olga Bodin. 

— Şi locuieşti în vreunul din satele învecinate? În Rudin? 

— Nu, la Volno. 

— Eşti măritata? 

— Da. 

— Te pomeneşti că bărbatul pe care-l iubeşti, e de vină! 

ÎI iubesc şi astăzi cu acelaşi foc, cu care l-am iubit şi când l- 


am luat de bărbat! 

— Atunci el nu te iubeşte? 

— Şi el mă iubeşte, dar... 

— Dar? 

— Nu pe mine mă iubeşte cel mai mult! 

— Pe o altă femeie? 

— Nu o femeie, ci... zarurile! 

Rimsky zâmbi. 

— Ei, ei, frumoasă femeiuşcă, aceasta nu este o pricină care 
să te poată îndreptăţi la pasul pe pare ai vrut să-l faci! Uneori 
bărbaţii se lasă înrâuriţi mai curând de un om rău, decât de un 
prieten, întotdeauna însă, femeia are cea mai mare influenţă 
asupra lui. De aceea, dumneata trebuie să cauţi ca, încetul cu 
încetul să-l deprinzi să stea mai mult acasă, decât lângă masa 
cu zaruri. 

— Am încercat eu în toate chipurile îi tăie vorba, amărâta 
femeie, dar totul a fost în zadar! 

— Totuşi, nu trebuie să renunţi la orice speranţă! 

— Cum să nu renunţ, când nu mai pot îndura nenorocirea ce a 
căzut pe capul meu? 

— Cu atât mai mult vei putea simţi fericirea mai târziu, când 
se va irosi necazul de astăzi! 

— Doamne, să mai fiu eu fericită vreodată? ofta sărmana 
femeie. Ce bine ar fi să mai trăiesc odată aşa cum am trăit în cel 
dintâi an al căsniciei noastre! Sunt trei ani de când m-am 
măritat cu Ciril, aveam o casă frumoasă, pământ, vite, păsări şi 
trăiam în desăvârşită fericire, până când necuratul a pus 
stăpânire pe mintea bărbatului meu. De atunci, singurul lui 
gând, singura lui grijă sunt zarurile. 

— Şi cum s-a făcut de a prins dragoste de jocul de noroc? 

— De vină nu este decât bătrânul Babadjian, negustorul de 
lemne din Volno. El l-a ademenit pe Ciril al meu la jocul de zar... 
Nu-i ajungea că tot satul îl urăşte din pricina zgârceniei, a 
josniciei şi a cruzimii sufletului său, el şi-a pus în gând să 
nimicească şi fericirea liniştitului nostru cămin. 

Chestiunea aceasta începu să-l intereseze pe Rimsky din ce în 
ce mai mult, deoarece îşi dădea seama că aici era vorba din nou 
de un caz, unde numai el putea să facă dreptate. 

Aşadar, vinovat ar fi Babadjian, negustorul de lemne? 

— Aşot Babadjian, numai el! De altfel nu numai bărbatul meu 


i-a căzut jertfă. Mai sunt în sat încă vreo câţiva, pe care i-a atras 
la jocul de zaruri, unde le-a luat toată averea. Lumea spune că 
bătrânul Aşot şi-a vândul sufletul necuratului şi când joacă, 
dracul stă în spatele lui şi-l face să câştige tot ceea ce vrea... 

Rimsky zâmbi din nou. 

— Spune mai departe, femeie! Poate că tot vom găsi vreun 
mijloc de a-ţi recâştiga liniştea şi fericirea pierdută! 

— Atâta timp cât soţul meu nu se va lăsa de zaruri, nici 
fericirea nu va reveni în casa mea! Gândeşte-te domule că a 
pierdut tot, tot!... Mai întâi s-audus banii şi am avut ceva 
părăluţe, fiindcă trăiam cu economie, şi pământul fiind bun şi 
bine îngrijit, ne rămânea după fiecare recoltă, câte o sumă 
frumuşică... După ce se terminară banii, veni rândul pământului, 
apoi... apoi, pe rând, toate celelalte... Doamne Dumnezeule, mi 
se strânge inima când mă gândesc... In asemenea împrejurări n- 
ar fi mai bine să mor? 

— Nu plânge, Olga! Chiar dacă aţi pierdut averea, aceasta nu 
înseamnă că nu mai puteţi fi fericiţi. Cu voinţă sau cu muncă se 
poate recâştiga orice în lumea aceasta. 

— Dar nu mă tem eu de sărăcie! 

— Dar de ce? 

— La ce bun să vă mai spun? 

— Fii sinceră, deschide-ţi inima în faţa mea şi vei vedea că te 
voi ajuta! 

— Ceea ce mă doare mai mult este că bătrânul Aşot nu se 
mulţumeşte că ne-a luat toată averea, ci vrea să mă mai ia pe 
deasupra şi pe mine. 

— Ce spui? 

— Din pricina aceasta am vrut să-mi pun capăt zilelor 

— Nu te-am înţeles pe deplin, zise Rimsky. Vorbeşte mai 
lămurit. 

— Lucrurile stau aşa, zise femeia, după o scurtă pauză, că 
bătrânul Aşot îmi dădea târcoale încă de pe când eram fată şi 
căuta mereu să-l hotărască pe tata să mă mărite după el. O 
dată îl chemă pe tata la el acasă, îşi deschise înaintea lui casa 
de bani în care aurul zăcea grămezi, şi la vederea atâtor bogății 
tata se zăpăci şi aproape că mă făgădui zgripţuroiului. Eu însă 
m-am împotrivit din răsputeri şi cum tata mă iubea, se învoi să 
mă mărit, dar nu cu negustorul de lemne, ci cu Ciril, băiat bun, 
muncitor şi care-mi era drag. Am făcut nunta, dar se vede că 


Aşot nu renunţase la gândul de a face din mine soţia lui şi cred 
că, numai cu acest scop a căutat să-l ademenească pe bărbatul 
meu la jocul de noroc. După cum v-am mai spus, încetul cu 
încetul am pierdut tot ce aveam şi astăzi am ajuns cerşetori pe 
drumuri... 

— Înfiorător! exclamă Rimsky, vădit indignat. Fără îndoiala că 
ticălosul a jucat fals! 

— N-a jucat fals, ci cu ajutorul necuratului! răspunse femeia, 
cu ochi strălucitori de mânie. 

— Dacă l-a ajutat necuratul, atunci el va şi veni odată să-i ia 
sufletul! 

— Măcar de l-ar duce odată... şi măcar de l-ar fi dus mai 
înainte de a ne fi adus pe noi la sapă de lemn! 

— Nu v-a mai rămas nimic? 

— Nimic!... Casa în care stau, este a lui Aşot... Vaca, pe care o 
mulg, e a lui Aşot... Patul, în care dorm, este al lui Aşot... 
Pământul, caii şi toate sunt ale lui! 

Femeia începu să plângă din nou. Lacrimile îi curgeau şiroaie 
şi cu cât căuta Rimsky s-o liniştească, cu atât plângea mai tare. 
Trecură câteva minute, până îşi reveni într-atâta, încât să-şi 
poată urma povestirea. 

— lar acum, după ce ne-a câştigat totul, i-a făcut bărbatului 
meu o propunere, pe care numai dracul a putut să i-o 
şoptească! 

— Ce propunere? 

— El ştie prea bine, cu ce inimă rea se gândeşte Ciril la 
averea pierdută şi că ar fi în stare de orice nebunie, spre a şi-o 
putea recâştiga. De aceea el i-a propus să mai joace o dată... De 
data aceasta Aşot va juca pe tot ceea ce a câştigat până acum 
de la Ciril, iar băbatul meu... 

— Bărbatul dumitale? 

— Să mă joace pe mine... în schimbul averii! 

Vulturul Morţii se cutremură! 

— Şi bărbatul dumitale s-a învoit? 

— Mi-a spus ciudata propunere, pe care i-a făcut-o Aşot. Dacă 
pierde, va trebui să ne despărţim, iar eu voi fi silită să mă mărit 
cu Aşot. 

— Şi s-a învoit? 

— Nu! Nu! 

— Îngrozitor! 


— De atunci au trecut săptămâni şi Aşot, vine în fiecare zi, 
spre a-şi înnoi drăceasca lui propunere... Şi bietul Ciril suferă, se 
chinueşte!.. Ştiu că mă iubeşte şi se cutremură la gândul că m- 
ar putea pierde! Dar ticălosul de Aşot vine mereu să-l ispitească, 
îi aminteşte mereu de averea pierdută şi-l ameninţă că, dacă 
până în două zile nu primeşte propunerea lui, îl dă afară din 
casă. 

— Dar acesta este un adevărat negustor de carne vie!... 

— N-am mai putut îndura chinurile acestea şi decât să fiu 
silită să ajung nevasta lui Aşot, mai bine am hotărât să mor! 

După aceea femeia tăcu. 

O linişte apăsătoare urmă, linişte întreruptă numai de ciripitul 
păsărilor din pădure. 

— Olga! zise Rimsky, în cel din urmă. Să răspunzi sincer la 
întrebările mele. Spune-mi, vrei să fii fericită? 

Un zâmbet dureros trecu pe faţa chipeşei femei. 

— Doamne, cum să nu vreau! 

— Ai vrea să vă recâştigaţi averea pierdută? 

— Ce întrebare! 

— Ai vrea ca bărbatul dumitale să nu mai pună mâna pe 
zaruri, niciodată în viaţa lui? 

— AŞ fi cea mai fericită femeie din lume! 

— Ei bine, Olga, află că eu îţi voi da această fericire! 

— Să fie cu putinţă? exclamă femeia, neîncrezătoare. 

— Totul va fi cu putinţă... dacă vei asculta de mine! 

— Vai, îţi voi urma sfatul întocmai! 

— Atunci, ascultă-mă! Inainte de toate, trebuie să-mi 
făgăduieşti că nu-i vei spune bărbatului dumitale niciun cuvânt 
despre gândul de sinucidere care ţi-a venit şi nici că te-ai întâlnit 
cu mine. 

— Nu voi spune nimic! 

— Acum vine lucrul de căpetenie! 

— Care? 

— De îndată ce vei ajunge acasă, îi vei spune bărbatului 
dumitale să primească propunerea făcută de negustorul de 
lemne! 

Olga Bodin tresări, îngrozită. 

— Propunerea de a mă juca pe mine? exclamă ea, speriată. 

— Întocmai! 

— Numai aceasta nu-mi cere! imploră femeia în ai cărei ochi 


lacrimile luciră din nou. 

— Nu mi-ai făgăduit că mă vei asculta? 

— Da... da... însă asta... 

— Trebuie să faci şi asta! 

— Nu... nu pot! 

— Înţelege că trebuie! Îi vei spune lui Ciril să joace partida 
propusă de Aşot şi dacă va fi să piardă din nou, eşti gata să te 
muţi în casa negustorului de lemne! 

— Aceasta ar însemna moartea mea... căci dacă acum nu mi- 
am putut duce gândul la îndeplinire, a doua oară voi şti să 
rânduiesc lucrurile în aşa chip, ca nimeni să nu mă mai poată 
împiedica! 

Vulturul Morţii căută s-o mângâie cu vorbe blânde. 

— Nu trebuie să te îngrijeşti... Te voi scăpa şi din această 
mare încurcătură, întocmai după cum te-am scăpat din ghearele 
morţii. lţi făgăduiesc că chiar dacă Ciril ar pierde şi de data 
aceasta, dumneata tot nu vei ajunge să fii nevasta lui Aşot. Ai 
încredere în făgăduiala mea? 

Olga Bodin se uită adânc în ochii negri ai Vulturului Morţii şi 
apoi răspunse, cu hotărâre: 

— Am încredere! 

— Atunci izbânda va fi de partea noastră şi tot ceea ce ţi-am 
făgăduit se va îndeplini. 

— De-ar da Dumnezeul! 

— Acum, du-te acasă, frumoasă Olga şi să faci întocmai după 
cum ţi-am spus eu! 

Cu aceste cuvinte Rimsky îşi luă rămas bun de la nenorocita 
femeie, iar după câteva clipe trupul lui mlădios dispăru în 
desişul pădurii... 


La cârciuma din Volno, în seara aceea se adună mai multă 
lume, ca de obicei, deoarece se dusese vestea că Ciril Rodin, 
care de luni de zile juca zaruri ca un nebun, urma să-şi mai 
încerce odată norocul cu bătrânul Aşot Babadjian, cel care-şi 
vânduse sufletul necuratului. 

Toate mesele erau ocupate şi nimeni nu vorbea de altceva, 


decât de jocul de zaruri, care avea să urmeze. 

— E de neînțeles, zicea un ţăran, pe ce mai vrea Ciril să joace, 
când şi-a pierdut toată averea. 

— Pe orice arjuca, va pierde! zise un altul. 

— La drept vorbind, nici nu prea pricep, de ce ne-am mai lăsat 
mânaţi de curiozitate, când ştim dinainte că tot Aşot va câştiga? 

— Va câştiga, după cum a câştigat mereu, timp de atâtea 
luni. 

— Şi după cum a câştigat toată viaţa lui! 

— Ehei, când eşti tovarăş cu necuratul, nu-i greu să câştigi la 
zaruri! 

— Dar oare să fie adevărat că şi-a vândut sufletul dracului? 
întrebă un neîncrezător. 

— Nu încape nicio îndoială. Mi-aduc aminte că-mi spunea tata 
încă, cum că Aşot a venit la Volno numai în zdrenţe şi fără un 
ban în buzunar... iar astăzi este unul din cei mai bogaţi oameni 
ai ținutului! 

— Aşa e! 

— Este cu putinţă aşa ceva, fără ajutorul necuratului? Aşol s-a 
îmbogăţit într-adevăr peste noapte. Eu cred că dacă ne-am 
aşeza toţi, dimineaţa, sa-i numărăm galbenii, nici până la miezul 
nopţii n-am sfârşi cu numărătoarea. 

— Dar dacă şi-a vândut sufletul necuratului, acesta va şi veni 
într-o bună zi, să-şi ceară răsplata! 

Aşa vorbeau ţăranii în cârciuma din Volno, golind pahar după 
pahar. 

Deodată uşa se deschise larg şi în pragul ei se ivi unul din 
eroii acelei seri, Ciril Bodin. 

Toate privirile se îndreptară asupra nefericitului ţăran, despre 
care satul vorbise atâta în timpul din urmă. 

Ciril era încă foarte tânăr, voinic, cu muşchi ca de oţel şi 
chipeş la înfăţişare, afară de aceasta avea o fire blândă şi un 
suflet de aur. 

Dar întâmplările ultimelor săptămâni nu trecură fără a lăsa 
urme pe înfăţişarea lui. 

În jurul tâmplelor se iviseră câteva fire de păr argintiu, faţa îi 
era întunecată, ochii pierduţi în orbite şi înconjurați de cearcăne 
vinete. De unde mai înainte era vesel şi vorbăreţ, acum nu 
rostea un cuvânt, iar dacă cineva îi vorbea, se uita ţintă înaintea 
sa şi, sau nu răspundea deloc, sau spunea ceva ce n-avea nicio 


legătură cu întrebarea. 

După ce intră în cârciumă, se aşeză la masa hotărâtă pentru 
joc, ceru să i se aducă vin şi dintr-o înghiţitură şi goli cel dintâi 
pahar. 

Apoi rămase dus pe gânduri. Îşi amintise de cele petrecute cu 
câteva ceasuri mai înainte între el şi Olga. 

El umbla năuc prin curte, gândindu-se că, cele două zile pe 
care Aşot i le mai dăduse, pentru cea din urmă oară, se 
scurgeau în seara aceea şi apoi va fi silit să-şi părăsească 
gospodăria şi să plece, împreună cu Olga, să lucreze cu ziua, pe 
la oamenii din sat, ei care până cu câteva săptămâni mai înainte 
fusese socotit ca unul din oamenii cei mai cu stare din Volno. 

Pe când umbla aşa, fără rost, prin curte, veni acasă şi Olga 
care văzându-şi bărbatul atât de abătut, se lipi de el şi căută să-l 
îmbărbăteze: 

— Nu mai fi amărât, Cirile! Eu nu sunt supărata că ai pierdut 
totul, numai să mă iubeşti şi de acum înainte... Dragostea ta îmi 
va da puterea de a îndura şi sărăcia... Vom munci cot la cot şi 
poate că cu timpul vom recâştiga ceea ce am pierdut. 

Civil îşi încleşta pumnii şi un oftat adânc îi ieşi din piept. 

— Acum când am pierdut totul... nu mai am niciun chef de 
viaţă! 

— Ciril, nu vorbi astfel! 

— Un singur mijloc ar mai fi, să pot recâştiga ceea ce am 
pierdut... Dacă aş izbuti, aş putea fi fericit din nou! 

— Te gândeşti la propunerea lui Aşot? 

— La ea! răspunse Ciril, dar nu îndrăznise se uite în ochii 
soţiei sale. 

Degetele Olgăi alunecară peste fruntea întunecată a tânărului 
ţăran. 

— Bine, Ciril! Nu vreau să poţi spune că n-am fost gata, să 
aduc orice jertfă, pentru recâştigarea fericirii noastre. Mă 
învoiesc să primeşti propunerea armeanului... 

Ciril nu-şi credea urechilor. 

— Cum ai spus, Olga? 

— Mă învoiesc! Joacă-mă pe mine, în schimbul întregii averi 
pe care ţi-a câştigat-o bătrânul Aşot. Poate că de data aceasta 
vei avea mai mult noroc! 

— Olga, Olga, ce s-a întâmplat cu tine? Până astăzi nici nu 
voiai să auzi de aşa ceva! 


— Nu cerceta să afli ce m-a împins la această hotărâre!... 
Dacă tu eşti gata să-mi laşi soarta la toanele învârtirilor unor 
zaruri, atunci nu-mi mai rămâne altceva de făcut, decât să mă 
învoiesc! 

— Olga, Olga, nu-mi face imputări! Ştii prea bine cât de mult 
te iubesc, dar tot atât de bine ştii şi că, n-am altceva de ales... 
Eu sunt asemenea nenorocitului care căzând într-un lac, se 
agată şi de un fir de pai, în nădejdea că va putea scăpa. 

— Bine, Ciril! 

— Vei vedea Olga, că vom fi fericiţi! Nu se poate ca nenorocul 
să ne urmărească cu atâta încăpățânare... De data aceasta 
pornesc la joc cu multă încredere şi mă voi ruga lui Dumnezeu 
tot timpul să mă ajute. Numai astăzi, numai de data aceasta să 
fie norocul de partea mea şi jur ca niciodată nu voi mai pune 
mâna pe zaruri şi voi fi iarăşi un om de treabă şi muncitor. 

— Bine, Ciril... şi eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca totul să se 
întâmple după cum vrei tu! 

Ciril Bodin căzu în genunchi în faţa soţiei sale şi sărutându-i 
poalele fustei, îi mulţumi din tot sufletul: 

— Îţi mulţumesc Olga că ai ştiut să fii atât de sfântă, încât să 
nu te sfieşti de a pune în joc totul, pentru recâştigarea fericirii 
noastre. 

— Dar dacă mă pierzi? întrebă femeia. 

Intrebarea aceasta îl făcu pe Ciril să se cutremure. 

— Dacă te pierd... n-aş putea supravieţui pierderii tale!... Dar 
nu, nu... aceasta nu se poate întâmpla! La jocul cel mare din 
seara aceasta, vreau să câştig, şi vei vedea, Olga mea, că voi 
câştiga! 

După această convorbire, pe care o avu cu soţia sa, Ciril 
Bodin se duse îndată la bătrânul Aşot, căruia îi aduse la 
cunoştinţă vestea cea mare. 

— Bătrâne Aşot, îi zise el negustorului de lemne, am venit să- 
ţi spun că sunt hotărât să-mi mai încerc norocul înc-o dată. 

Armeanul se uită mirat la gospodarul căruia îi câştigase toată 
averea. 

— Aşa după cum ţi-am propus eu? 

— Aşa! răspunse Ciril Bodin. Tu vei pune în joc tot ceea ce ai 
câştigat de la mine, iar eu îmi voi pune... nevasta! 

Ochii lui Aşot străluceau de bucurie. 

— Dar femeia s-a învoit? 


— Învoit! zise scurt, tânărul ţăran. 

— Atunci suntem înţeleşi, prietene Ciril! Să fii deseară la 
cârciumă, unde vom mai încerca odată să vedem de partea cui 
este norocul! 

— Voi fi! 

Şi Ciril Bodin se şi prezentă la locul întâlnirii. 

Acum, că intrase în cârciuma satului şi şedea în faţa paharului 
de vin golit, îi reveneau în minte toate cele petrecute în după- 
amiaza acelei zile. Şi din atmosfera aceea de fum şi de duhoare 
de alcool, se desprindea chipul femeii iubite, chipul ei plâns şi 
îngrijorat din pricină că soarta ei atârna acum numai de toanele 
învârtirilor unor zaruri. 

Cârciumarul cu părul roşu îi dădea târcoale, ca şi când deabia 
ar fi aşteptat prilejul de a intra în vorba cu el. Într-un târziu Ciril 
îl şi întrebă: 

— Aşot n-a fost încă pe aici? 

— Inca nu, dar trebuie să vină! 

— Bine! 

Acest răspuns scurt al tânărului gospodar îi tăie cârciumarului 
pofta de a mai căuta să-l descoase. 

Ciril căzu iar pe gânduri şi nu-şi ridică tresărind capul, decât 
numai când auzi scârţâitul uşii. 

Credea că soseşte potrivnicul său. În locul lui însă, intrară în 
cârciumă doi lăutari, din aceia, care umblă din sat în sat. 

Lăutarii aceştia aveau o înfăţişare foarte ciudată. Unul din ei 
era înalt, voinic, purta o scurteică numai petece, pe cap o 
pălărie găurită şi în mâna stângă ţinea o cobză, iar în dreapta un 
toiag de drumeţ. 

Celălalt, tot atât de jerpelit ca şi tovarăşul său, avea la 
subţioară o trâmbiţă, mult mai bătrână decât el însuşi... 

Amândoi dădură bună-seara, după cum se cuvine, mai ales 
că, văzând cârciuma plină se gândeau la bunul câştig, pe care-l 
vor avea în seara aceea. 

Fără să stea mult pe gânduri ei se retraseră într-un colţ, unde 
intonară în grabă un vechi cântec rusesc, care, oricât de fals 
ieşea din sunetele cobzei şi pâlnia anticei trâmbiţe, totuşi, părea 
să fie pe placul ţăranilor, care petreceau de minune, făcând haz, 
nu atât de muzică, cât de înfăţişarea caraghioasă a celor doi 
lăutari. 

Văzând că ţăranii petrec, cârciumarul nu-i dădu afară, ba le 


mai şi puse în faţă o sticlă cu rachiu. 

Avea şi pentru ce, căci acum paharele se ciocneau tot mai 
des şi mulţumită muzicii, cârciumarul nu mai prididea să-şi 
servească oaspeţii. 

Lăutarii cântau de zor şi cheful era în toi, când uşa se 
deschise din nou şi în pragul ei se ivi acela pe care-l aşteptau 
toţi cu atâta nerăbdare. 

Bătrânul Aşot Babadjian. 

El mergea cu capul ridicat şi îngâmfat ca un păun, ca şi când 
ar fi simţit înfrigurarea cu care era aşteptat. Se îndreptă cu paşii 
măsuraţi spre masa potrivnicului său şi-i zise: 

— Ai venit, Cirile? 

— După cum vezi! Am obiceiul de a-mi ţine cuvântul, aceasta 
o ştii prea bine. Te aştept demult. 

— Aşadar eşti gata să începem jocul? 

— Cu acest scop am venit aici! 

Bătrânul Aşot porunci să se aducă vin. 

— Din cel mai bun! îi mai strigă cârciumarului. Astăzi sunt în 
toane bune! 

— Eşti atât de sigur că norocul îţi va surâde din nou? 

— Dacă mi-a fost credincios până acum, de ce m-ar părăsi 
tocmai astăzi... astăzi, când joc pentru o adevărată comoară! 
zise armeanul cu îngâmfare, vorbele lui lovindu-l pe bietul Ciril, 
ca tot atâtea lovituri de cuţit. 

Ţăranii de la masa vecină începură să şopocăiasca. 

— Vedeţi, dacă n-ar fi necuratul cu el, ar îndrăzni el să se 
fălească atâta cu norocul lui? 

Cârciumarul aduse vinul şi întrebă, înclinându-se umil: 

— Să aduc şi zarurile? 

În locul armeanului răspunse Ciril: 

— Adu-le! 

În vreme ce cârciumarul se duse după zaruri, unul din lăutari, 
recunoscând în Aşot pe bogatul negustor de lemne, se apropie 
de el, cu pălăria întinsă. 

Aşot se uita mândru la lăutar, măsurându-l dispreţuitor, din 
creştet până în tălpi şi se răsti la hangiu: 

— La ce naiba ai lăsat să intre aici asemenea cerşetori? 

— Tătucă, nu suntem cerşetori, ci lăutari, care ne câştigăm 
pâinea cinstit! răspunse unul din lăutari, cu glas implorator. 

— Şi nu cumva doriţi să vă îmbogăţesc eu? 


— Nu dorim aşa ceva, tătucă, ci te rugăm doar să-ţi faci 
pomană cu noi, căci la tine nu se simte, dacă te desparţi de 
câteva copeici! 

— Căraţi-vă dinaintea ochilor mei, lua-v-ar dracul să vă ia! se 
răsti armeanul. 

— Dracul! exclamă deodată, lăutarul. Nu-i aminti numele prea 
mult, căci te pomeneşti că vine! 

— Ce tot îndrugi aici? întrebă bătrânul Aşot, foarte neplăcut 
impresionat, deoarece lui nu-i plăcea să se vorbească de dracul 
în faţa lui. 

— Nu spun, decât ceea ce-am văzut! 

— Ce-ai văzut? 

— Ne-am întâlnit cu el! 

— Ce spui omule? 

— Spun că ne-am întâlnit cu el, în drum spre Volno şi ne-a 
anunţat, că vine aici, în satul acesta, fiindcă are o veche 
socoteală de descurcat! 

Toţi cei din cârciumă ascultară cuvintele lăutarului cu multă 
luare-aminte şi toată lumea se gândea că dracul nu putea să 
aibă altă răfuială, în saţul acela, decât numai cu Aşot Babadjian. 
Toate privirile se îndreptară spre negustorul de lemne, care nu- 
şi mai găsea locul pe scaun şi care, după ce goli un pahar de 
vin, spre a se mai linişti, se întoarse spre Ciril, nemai 
învrednicindu-l pe lăutar de vreun răspuns. 

— Ce zici, Cirile, putem începe jocul? 

— Sunt gata! 

— N-ai uitat înţelegerea noastră, dacă tu dai numărul cel mai 
mare, atunci va fi din nou al tău, tot ceea ce am câştigat de la 
tine. Dacă însă numărul cel mai mare va fi al meu, atunci o vei 
aduce pe nevastă-ta la mine, încă în noaptea aceasta! Aşa este? 

— Aşa! 

Ţăranii îşi părăsiră locurile şi veniră toţi, împreună cu cei doi 
lăutari, spre a se aşeza în jurul mesei jucătorilor. 

Cele două zaruri zăceau pe masă, în apropierea paharului, iar 
cei doi potrivnici se uitau cu încordare unul la altul. 

În jurul lor se auzea un murmur, care creştea şi lâncezea, 
întocmai ca vuietul unor valuri nevăzute. Toată lumea însă era 
de partea lui Ciril, căci nimeni nu-l putea suferi pe zgârcitul 
negustor de lemne. 

— Bagă de seamă, Cirile! 


— Scutură zarurile bine! 

Un ţăran bătrân îşi aşeză mâna pe umărul tânărului gospodar 
şi-i zise, îmbărbătându-l: 

— Măi Cirile, astăzi norocul va fi cu tine! Până acum ai pierdut 
mereu, nu se poate să fii tu tocmai cu atâta ghinion! Sunt pe 
deplin încredinţat că astăzi vei câştiga... 

— Ar câştiga, dacă nu şi-ar vâri dracul coada! se auzi atunci, o 
voce uscată, din mijlocul ţăranilor. 

Aşot sări de pe scaun ca muşcat de şarpe, şi îşi îndrepta 
privirile înspre locul de unde venise glasul acesta. Armeanul 
văzu în faţa sa pe jerpelitul lăutar, în jurul buzelor căruia era 
întipărit un zâmbet batjocoritor. 

— Măi, târâie-drumuri, urlă negustorul înfuriat, tu n-ai niciun 
drept să te amesteci în treburile noastre! Dacă mai rosteşti 
vreun cuvânt, pun să te dea afară! 

Dar lăutarul răspunse netulburat: A 

— Eu, tătucă, n-am scos nicio singura vorbă! lţi închipui, 
numai... 

Aşot îl mai privi ţintă, câtva timp, dar lăutarul nici nu clinti sub 
aceste priviri cercetătoare. Negustorul de lemne se întoarse 
apoi din nou spre Ciril: 

— Să începem! 

— Sunt gata! 

— Dă tu, întâi! 

Ciril se învoi şi puse mâna pe zaruri şi pe pahar. 

Toate privirile erau îndreptate asupra lui, murmurul gălăgios 
de mai înainte amuţise şi sătenii aşteptau cu nerăbdare să vadă 
dacă ghinionul îl va urmări pe bietul gospodar şi de data 
aceasta, sau norocul se va mai întoarce şi înspre el. 

Ciril se trudi să rămână liniştit şi nu se lăsă tulburat nici chiar 
de zâmbetul batjocoritor cu care Aşot îi urmarea fiecare 
mişcare. Zâmbetul acesta parcă voia să spună că jocul este 
rânduit de mai înainte, şi că norocul va fi de partea armeanului 
şi în seara aceea. Dar Ciril îşi spunea că, Dumnezeu nu-l va 
putea părăsi până într-atâta, încât să-i ia până chiar şi pe Olga, 
care îi era atât de dragă şi în ochii lui strălucitori se putea citi o 
dorinţă nebună de a câştiga... 

Ciril luă cele două zaruri şi le băgă în pahar. Apoi astupă gura 
paharului cu mâna şi-l scutură. Zarurile se izbeau zgomotos de 
pereţii paharului şi privirile căpătară o lucire de şi mai mare 


înfrigurare. Deodată Ciril răsturna paharul cu gura în jos. 

Mulțimea nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea. Toate capetele 
se aplecară peste masă şi întrebările zburau din gură în gură: 

— Cât? 

— E mare numărul? 

— A câştigat? 

La această ultimă întrebare, fără îndoială că Ciril ar fi fost cel 
mai nerăbdător să capete un răspuns. Dar enervarea îl cuprinse 
cu atâta putere, încât cu toată înfrigurarea ce-l stăpânea, el nu 
se simţi în stare să ridice paharul, de teamă ca zarurile să nu 
arate un număr atât de mic, încât izbânda lui Aşot să pară 
neîndoielnică şi el să fie silit să renunţe la toate, la avere, la 
soţie, la viaţă! 

Înfăţişarea lui Aşot nu se schimbase deloc. Acelaşi zâmbet 
ironic în jurul buzelor, aceeaşi expresie de siguranţă de sine şi 
de câştig, în trăsăturile sale. 

Parcă nici nu i-ar fi trecut prin minte că s-ar putea întâmpla ca 
şi Ciril să câştige odată. 

— Ei, ridică mâna o dată, să vedem cât ai? zise Aşot, în cele 
din urmă. 

Ciril ridica paharul încet şi curiozitatea mulţimii fu satisfăcută. 

Ciril nici nu îndrăznea să se uite la zaruri. Din chiotele de 
bucurie ale sătenilor însă, el bănui că de data aceasta norocul 
tot se mai întorsese şi înspre el... 

— Bravo, Ciril! 

— Să trăeşti, băiete! 

— Ai câştigat, Ciril! 

Strigătele acestea veneau din toate părţile. 

Deabia acum îndrăzni Ciril să-şi arunce privirile pe masă, 
unde cele două cuburi zăceau unul lângă altul. 

Tânărul gospodar se uita, se uita mereu şi nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 

— Nu te mai minuna atâta, Cirile, îi zise un bătrân, căci ai 
câştigat! Se vede că nu erai obişnuit să câştigi la zaruri de 
aceea eşti aşa de aiurit! 

Privirile lui Cirii păreau lipite de partea de deasupra celor 
două zaruri. 

Pe fiecare latură de deasupra erau câte opt puncte, aşa că 
Ciril dăduse numărul cel mai mare, şaisprezece! 

— Şaisprezece! îngână şi Cieril, ca un vis, şi un fior de bucurie 


îi mângâie inima. 

Aceasta însemna că totul este al lui din nou, casa pământul, 
grădina, caii, vacile, toată, toată gospediria şi... şi... cea ce-l 
făcea fericit mai ales, aceasta însemna că, n-o va pierde nici pe 
Olga, pe care o iubea mai mult decât orice pe lume şi care îi 
dăduse şi putinţa de a-şi recâştiga averea pierdută, învoindu-se 
la această nouă încercare de noroc, ce putea să însemneze 
pieirea ei. 

El se uită triumfător la Aşot. 

Bătrânul şi burtosul negustor de lemne şedea pe scaun şi 
acum, întocmai ca şi mai înainte. El nu era impresionat de 
gălăgia ce izbucnise în jurul său şi nici de bucuria ce era 
întipărită pe faţa fiecăruia, după această izbândă a lui Ciril, 
izbândă ce părea să fie neîndoielnică. El şedea pe scaun liniştit, 
cu acelaşi zâmbet batjocoritor în jurul buzelor şi aştepta 
răbdător, ca gălăgia să mai scadă, spre a putea arunca zarurile 
şi el. 

Dar pentru lumea din cârciumă aruncarea lui de zaruri nu mai 
avea nicio însemnătate, fiindcă nimeni nu se mai îndoia de 
izbânda lui Ciril. 

— Dă-i dramul, Aşot, îi strigă un flăcău mai guraliv, e rândul 
tău acum! 

— Încearcă să-l ajungi! adăugă un altul. 

— Te pomeneşti că dai şi tu şaisprezece! zise un al treilea. 

— Asta nu poate s-o facă decât numai unul care s-a născut în 
noaptea de Crăciun! spuse şi un bătrân- 

— Sau cine e tovarăş cu dracul! se auzi apoi o voce sonoră, ce 
venea din nou dinspre partea unde stătea lăutarul. 

Aşot sări de pe scaun, furios. 

— Cine a spus asta? urlă el. 

Dar nimeni nu răspunse. 

Burtosul negustor de lemne devenise palid ca ceara, ochii lui 
alunecau ameninţători pe chipurile celor din jurul său, iar când 
văzu că nimeni nu vrea să-şi ia răspunderea îndrăzneţetor 
cuvinte, se aşeză pe scaun din nou şi luă zarurile în mână. 

— Hai, Aşot, aruncă zarurile! zise atunci, şi Ciril uitându-se 
triumfător la potrivnicul său. 

Aşot scutură paharul de câteva ori, îl întoarse cu gura pe 
masă, îl ridică apoi iute şi atunci... 

Ochii tuturor celor din jurul său se căscară să iasă din orbite, 


pe faţa tuturor se putea citi o uimire ce nu mai cunoştea 
margini, iar bucuria şi mulţumirea lui Ciril se transformă într-o 
teamă şi o nelinişte înspăimântătoare. 

Numai bătrânul Aşot râdea triumfător: 

— Am dat şaisprezece! 

Într-adevăr, cele două zaruri zăceau pe masă. Din nou cu 
părţile pe care erau desenate câte opt puncte. 

Aşadar bătrânul armean săvârşise, ceea ce tuturor li se 
păruse cu neputinţă şi pusese la îndoială din nou, izbânda finală 
a lui Ciril. 

Dar după această întâmplare, chiar şi aceia dintre săteni care 
până atunci nu voiseră să creadă în legătura armeanului cu 
puterile întunericului, nu se mai îndoiau acum de faptul că, Aşot 
îşi vânduse sufletul dracului. Căci aşa ceva nu putea să facă, 
decât într-adevăr numai un om ajutat de puteri nevăzute. 

Chipul lui Ciril se întunecase iarăşi. Pe cât de mare îi fusese 
bucuria până cu o clipă mai înainte, pe atât de nemărginită era 
durerea sufletului său acum, când Aşot dăduse aeelaşi număr ca 
şi el. 

Ce se va întâmpla de-aici încolo? 

Până acum credea cu tărie în izbândă, acum însă îşi pierduse 
cu desăvârşire orice încredere în steaua sa cea bună. 

| se părea că tot ceea ce crezuse cu o clipă mai înainte că 
este al său, îi alunecă din mână, spre a se strecura în buzunarul 
hrăpăreţului armean. 

Chipul Olgăi, acest chip atât de drag, care părea plâns şi 
îndurerat, se ivi din nou înaintea ochilor săi, spre a se îndepărta 
apoi tot mai mult de el. 

Glasul lui Aşot îl trezi din buimăceală, care pusese stăpânire 
pe el: 

— Aşa-i Cirile că, la aşa ceva nu prea te aşteptai? 

— Dracul ţi-a venit în ajutor! mormăi Ciril, privindu-l 
întunecat. 

— Puțin îmi pasă cine m-a ajutat! Mă bucur însă că am dat 
şaisprezece! răspunse armeanul, trăgând cu mulţumire o duşcă 
din pahar. 

După aceea Aşot se adresă din nou lui Ciril:. 

— Dacă vrei s-o luăm de la cap, spune-mi! 

— Fireşte că vreau! 

— Atunci, dă! Uite zarurile! 


Ciril îşi îndreptă gândurile spre Dumnezeu, rugându-l să-l mai 
ajute o dată şi în urmă se repetă scena de mai înainte, luă 
zarurile, le băgă în pahar, le scutură bine, cam vreo jumătate de 
minut, apoi răsturnă paharul pe masă şi se uită cu ochi lacomi la 
rezultat. 

Un murmur de uimire trecu din nou prin mulţime şi ochii lui 
Ciril începură să strălucească iarăşi de bucurie. 

Pe unul din zaruri se puteau citi opt. Pe celălalt şapte puncte. 

— Cincisprezece! 

Aşadar, faţă de numărul cel mai mare de puncte ce putea fi 
atins, Ciril nu dădu, decât numai cu un punct mai puţin. 

— Ajunge şi atâta, spre a câştiga, spuneau sătenii în spatele 
lui. 

— Aşot nu va putea să dea cincisprezece! 

— Dacă dracul nu-l va ajuta din nou! 

Cuvintele acestea fură rostite de aceeaşi voce misterioasă de 
mai înainte şi în zadar fu orice cercetare, nu se putea stabili nici 
de data aceasta cine le rostise... 

Aşot renunţase de a mai afla de unde veneau aceste 
întreruperi, care îi dădeau fiori de groază. 

De aceea, el întinse mâna după zaruri, cu o linişte uluitoare şi 
se pregătea să se lupte din nou cu norocul lui Ciril Bodin. 

Zarurile se rostogoliră în pahar, apoi cu o mişcare iute, ele 
fură răsturnate pe masă şi... 

— Şaisprezece! urlă o voce răguşită, deznădăjduită. 

Era vocea lui Ciril Bodin. 

— Şaisprezece! zise triumfător şi Aşot Babadjian, privind 
dispreţuitor la oamenii din jurul său, care rămaseră năuciţi în 
faţa acestui noroc, asemenea căruia ei nu mai văzuseră 
niciodată. 

Ciril Bodin era de nerecunoscut. Tânărul gospodar şedea 
acolo, cu faţa descompusă de durere, cu părul vâlvoi, năucit cu 
totul de această întâmplare neaşteptată. 

— Cincisprezece... şaisprezece... 

Punctele albe ale cuburilor dănţuiau ameninţător înaintea 
ochilor săi şi în urechi îi uruia zgomotul făcut de izbirea zarurilor 
de pereţii paharului! 

— Am pierdut totul! îngână el, nespus de dureros, gândindu- 
se că prin acest joc îşi pierduse pentru totdeauna nu numai 
averea, dar şi... nevasta. 


Cum să se ducă el acasă? Cum să-i spună bunei sale soţii că 
din clipa aceea el nu mai avea dreptul s-o socotească drept 
nevasta lui? 

— Aşadar, Cirile, recunoşti că ai pierdut şi de data aceasta? 

Ciril Bodin, dădu din cap. 

— Şi-ţi cunoşti datoria? 

— Mă voi ţine de cuvânt! 

— Acum ne apropiem de miezul nopţii! Nu vreau să spui că 
sunt un om nemilos, de aceea îţi mai dăruiesc noaptea aceasta! 
Mâine dimineaţă însă, te aştept împreună cu... câştigul ce mi se 
cuvine! 

— Voi veni, Aşot! 

Cu aceste cuvinte Ciril ieşi din cârciumă, împleticindu-se şi 
porni spre casă. 

Acum, pe când mergea spre casa care nu mai era a lui, la 
soţia care nici ea nu mai era soţia, lui, durerea îi copleşea şi mai 
nemilos. 

Cum săi-i spună şi ce va urma apoi? Nu, el nu mai putea 
îndura o asemenea viaţă. 


Bătrânul Aşot mai rămase câtva timp la cârciumă, spre a se 
desfăta la vederea chipurilor nedumerite ale sătenilor. 

Ţăranii se uitau la el cu o adevărată groază, căci acum nimeni 
nu se mai îndoia că avea în faţa sa un om care-şi vânduse 
sufletul diavolului. 

Aşot golea pahar după pahar şi veselia lui devenea tot mai 
gălăgioasă. Avea omul pentru ce să fie cu chef, căci mâine urma 
să fie a lui cea mai frumoasă femeie din Volno, aceea după care 
îşi ascuţea el dinţii de ani de zile şi pe care de mult dorea s-o 
strângă în braţe. 

Acum, avea să-i fie îndeplinită şi această dorinţă. Olga va fi a 
lui şi gândul acesta îi umplea de bucurie sufletu-i negru. 

Cu vreun sfert de ceas înainte de miezul nopţii se ridică şi 
porni spre casă. Strada era pustie şi în tot satul nu se vedea 
lumină, decât numai la cârciumă. 

Pe drum burtosul Aşot nu se gândi decât numai la Olga, care 


va aduce puţină adiere de primăvară în casa lui, până atunci 
atât de mohorâtă. În casa cea mai frumoasă din sat se va muta 
cea mai frumoasă femeie a satului. 

Într-adevăr, casa lui Aşot era cea mai frumoasă din 
împrejurimi. Ridicând-o, el n-a cruțat banii, căci, ca toţi zgârciţii, 
era îngâmfat şi voia ca sătenii să se uite cu jind când vor trece 
pe lângă casa lui. Şi bătrânul zgărie-brânză locuia singur în casa 
aceasta, slujit doar de o servitoare mută şi hodorogită, pe care o 
ţinea, spre a-i face curat şi spre a-i pregăti de mâncare. 

Ajungând acasă, Aşot îşi scoase cheia din buzunar, căci era 
fricos şi nu se mulţumise numai cu zăbrelele de fier de la 
fereastră, ci îşi ţinea şi poarta încuiată, zi şi noapte. 

Vârâse tocmai cheia în broască, când deodată se cutremură 
în urma unei întâmplări neprevăzute. 

Din dosul unui copac se ivi o umbră, care se îndrepta înspre 
el. 

Aşot se uită mirat la necunoscutul care se ivise atât de 
neaşteptat. 

Vru să strige, dar spaima îl strângea de gât şi nu putu, decât 
să îngâne: 

— Cine eşti? 

Străinul era un bărbat înalt şi voinic. Pe cap purta o glugă, iar 
pe umeri o mantie lungă şi neagră. Mantia aceasta, pe care 
până atunci o ţinuse în dreptul feţei, o dădu la o parte şi atunci 
ieşiră la iveală ochii lui negri, strălucitori, mustaţa-i subţire, cu 
vârfurile ridicate în sus şi barba-i ascuţită, ca de tap. 

Parcă era dracul. 

Zărind chipul acesta, Aşot era gata să leşine. 

— Cine eşti? îngână el din nou. 

Străinul răspunse cu vocea lui uscată de parcă ar fi fost 
aceeaşi voce misterioasă, care vorbise şi la cârciumă, în timpul 
jocului de zaruri: 

— Am venit din meleagurile îndepărtate şi vreau să vorbesc 
cu tine! 

— Acum? Noaptea? 

— Nădăjduiesc că nu-mi vei refuza ospitalitatea? 

Cu aceste cuvinte străinul luă cheia din mâna tremurândă a 
lui Aşot, descuie poarta el însuşi, şi-l pofti pe armean să intre. 
Bătrânul se supuse, fără a îndrăzni să se împotrivească. 

Burtosul negustor de lemne se înspăimântase într-atâta, încât 


mergând pe trepte în sus, gemea, ca şi când ar fi fost pus să 
tragă la jug. El se oprea mereu spre a se mai odihni, dar străinul 
îl zorea necontenit: _ 

— Să mergem, să mergem, căci n-am vreme de pierdut... In 
noaptea aceasta trebuie să mai dau o raită şi prin Spania! 

Aşot rămase cu gura căscată de uimire. 

— În Spania?... De la Volno până în Spania, 
aceasta?... Dar drumul acesta tine luni de zile! 

— La mine merge mult mai repede! răspunse misteriosul 
străin. 

Între timp ajunseră în casă, unde Aşot aprinse lumina şi apoi 
se întoarse din nou înspre necunoscut: 

— Dar la urma urmelor, cine eşti tu? 

Străinul se uită mirat la Aşot. 

— Nu mă cunoşti? 

— De unde să te cunosc? 

— Mă mir grozav, căci doar am făcut destule afaceri 
împreună! 

— Noi? 

— Noi! De ani de zile! 

— De ani de zile? 

— Întocmai şi acum am venit să ne socotim! 

— Nu te-am văzut niciodată! îngână speriat, burtosul negustor 
de lemne. _ 

— Se poate să nu mă fi văzut! In schimb nu se poate să nu 
ştii, de câte ori ţi-am venit în ajutor întotdeauna când m-ai 
chemat cu vorba, sau chiar şi numai în gând, eu am venit! 

— Tu? 

Atunci străinul îşi aruncă mantia de pe umeri şi în faţa lui 
Aşot, se ivi o făptură învăluită într-un tricou negru, lipit de trup. 

— Dracul! exclamă armeanul, gâfâind. 

Misteriosul străin zâmbi. 

— Aşa este! Dracul!... M-ai chemat şi am venit. 

Bătrânul Aşot era gata să leşine de uimire. 

— Cum... cum ai ajuns aici? gemu el, înspăimântat de moarte. 

— Hopp, hopp, să fiu acolo unde vreau. Vreau să fin la Volno! 

.. Şi fiindcă m-ai chemat, am venit! 

— Eu te-am chemat? 

— Întocmai! 

— Când? 


A 


ncă în noaptea 


— Dorinţa aceasta îţi tremura în gând. M-ai chemat, fiindcă 
aveai nevoie de mine la marele joc de zaruri, pe care l-ai avut în 
seara aceasta, cu Ciril Rodin. 

Aşot păli. 

— Vezi că aşa este?... Cum îţi închipui că ai fi avut de două 
ori, una după alta, şaisprezece, dacă nu mă amestecam eu în 
joc, spre a întoarce zarurile, cu mâinile mele nevăzute, cu faţa 
cu opt puncte în sus? 

Bătrânul negustor de lemne se cutremură din creştet până în 
tălpi. 

— Da... da... aşadar... tu ai fost... 

— Eu! Mie trebuie să-mi mulţumeşti această izbândă. 

— Şi acum... acum ce vrei? 

— Am venit să ne socotim! 

— Nu te înţeleg! Vorbeşte mai lămurit! 

— Am venit să-ţi cer să te ţii de învoială! 

— Ce învoială? 

— Invoiala pe care am legat-o pe vremuri! 

— Nu înţeleg... Nu înţeleg nimic! 

— Nu-ţi aduci aminte că ţi-ai vândut sufletul... 

— Sufletul? urlă Aşot, ca din gură de şarpe... 

— Da. De aceea te-ai ridicat în rândul oamenilor bogaţi! De 
aceea a curs aurul spre tine, de aceea ai izbutit în tot ceea ceai 
făcut! Eu m-am ţinut de învoială, veşnic am fost lângă tine, te- 
am ajutat în clipele cele mai critice, ţi-am dat bani, bogăţie, 
bună stare şi în decursul atâtor ani de zile, nu te-am tulburat 
niciodată... Te-am lăsat să trăieşti liniştit, te-am lăsat să te 
bucuri de plăcerile vieţii, fiindcă odată tot trebuia sa vină 
vremea când urma să te desparţi de viaţă... Acum sunt aici)! 

Sudoarea se adunase broboane pe fruntea bătrânului Aşot. El 
se uita îngrozit la nocturnul său vizitator, credea că toate 
acestea nu sunt decât un vis şi aştepta să se trezească la 
realitate din această nălucire înspăimântătoare. 

Dar această deşteptare liniştitoare nu voia să vină deloc şi în 
locul ei se auzi din nou glasul diavolului. 

Rece!... Tăios!... Neîndurător... 

— Eşti gata de drum? Ţi-am spus că astăzi trebuie să mai fac 
un drum lung şi n-am vreme de pierdut. 

— Cum, trebuie să mor? exclamă Aşot, îngrozit 

Misteriosul străin dădu din cap. 


— Fii îndurător! se rugă armeanul. 

— Nu se poate! 

— Ai milă, nu mă lua încă! 

— Nu se poate! Am nevoie de sufletul tău, pe care mi l-ai 
vândut. Învoiala noastră este lămurită, trebuie să plăteşti! 

— Îndurare! 

— Ţi-am spus că totul este în zadar! 

— Mai dă-mi măcar un an! 

— Nicio zi! 

— O jumătate de an! 

— Nimic! 

— O lună! 

— Nu se poate! 

— O săptămână! 

— Nu! 

— Dă-mi o zi! 

— Nu-ţi dau! 

— Mâine dimineaţă vine nevasta lui Ciril Bodin, pe care am 
câştigat-o! 

— Mâine dimineaţă eu voi fi departe, iar tu... vei fi mort!... 

Bătrânul Aşot căzu în genunchii în faţa diavolului şi aşa se 
rugă, dar dracul rămase neînduplecat. 

— Până acum ai avut vreme destulă să trăieşti, de ce nu te-ai 
folosit de ea? Ai trecut de şaizeci de ani, aşa că, orice ai vrea să- 
mi spui, ai avut nenumărate prilejuri să profiţi de viaţă. Cine te-a 
pus să fii zgârcit? Cât timp ai trăit nu te-ai gândit decât să 
îngrămădeşti ban peste ban, ai fost zgârcit, nemilos, cu inimă de 
piatră... Gândeşte-te puţin, ce bine ai fi putut trăi. 

Bătrânul Aşot se tăvălea pe jos deznădăjduit. 

— Recunosc ca am greşit, tocmai de aceoa, dă-mi putinţa să- 
mi repar greşeala şi să profit de frumuseţea vieţii! 

— Acum e prea târziu! răspunse diavolul, rece. Trebuia să te 
gândeşti mai devreme! 

— Îndurare! 

Misteriosul vizitator scoase din mantie un sul de hârtie, făcu 
rost de călimară şi de toc şi le aşeză înaintea lui Aşot. 

— Scrie-ţi testamentul şi nu mă mai face să-mi pierd vremea, 
căci sunt aşteptat în Spania! 

— Ce să scriu? gemu Aşot 

— N-ai avere? Ai adunat îndeajuns în decursul vieţii! Trebuie 


să hotărăşti asupra întrebuinţării ce se vor da acestor bani! 


— Ba, am bani! Foarte mulţi şi... i-aş jertfi pe toţi, dacă m-ai 
lăsa în viaţă! 

— E prea târziu! De la mine nu-ţi poţi răscumpăra sufletul 
pentru bani! 


— Îndură-te de mine!... Aproape tot pământul care se întinde 
în jurul Volnoului este al meu. Cea mai frumoasă casă din sat 
este a mea şi dulapul acesta e plin cu aur, o avere nebănuită, cu 
care se pot cumpăra sate întregi... şi înţelege că-ţi dau înapoi, 
toate acestea, numai viaţa să mi-o laşi! 

— Vrei să ne tocmim? 

— Ajută-mă! 

Diavolul rămase câteva clipe pe gânduri 

— Bine, fie! zise el, apoi. Tu eşti singurul om care a izbutit să 
mă înduplece cu rugăminţile sale! Îţi voi lua tot, pământul, casa, 
banii! Nu-ţi voi lăsa decât un singur galben, cu care va trebui să 
începi o viaţă nouă... Dar departe de aici, cât mai departe de 
Volno, ca nimeni să nu ştie ce s-a ales din tine!... Ai înţeles? 

— Da! 

— Atunci ia pana de gâscă în mână şi scrie ceea ce-ţi voi 
spune eu. 

Aşot se supuse fără împotrivire, înmuie vârful penei de gâscă 
în călimară şi apoi îşi aţinti privirile asupra diavolului. 

Dracul începu să dicteze: 

„Oameni din Volno! Când veţi citi aceste rânduri, eu voi fi 
departe, şi nici nu mă veţi mai vedea vreodată în viaţa voastră! 
Despărtindu-mă de Volno, plec întocmai după cum am venit aici, 
acum câţiva zeci de ani, cu un singur galben în pungă! Toată 
averea am câştigat-o aici, aici o las. Să fie a voastră! Lui Ciril 
Bodin îi dau înapoi tot ceea ce i-am câştigat la zaruri. Săculeţul, 
pe care sunt vopsite literele CB, să i-l daţi lui, căci cuprinde banii 
pe care i-am câştigat de la el. Pământul, casa şi ceilalţi bani ai 
mei, să fie împărţiţi săracilor din Volno”. 

Bătrânul Aşot scria cuvintele acestea, dar sufletul îi sângera la 
fiecare literă. Îl durea nespus că trebuie să piardă într-o clipă, 
tot ceea ce adunase într-o viaţă întreagă, şi ceea ce alcătuia 
mândria lui. 

Dar privirea tăioasă a diavolului îi urmărea fiecare mişcare, 
fiecare literă pe care o scria, aşa că Aşot era nevoit să aşterne 
pe hârtie cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce-i dicta diavolul. 


După ce această ciudată scrisoare fu gata, dracul o luă şi o 
înfipse în uşă cu un cuţit, apoi se duse la dulapul în care 
armeanul ţinea banii şi luă de acolo un galben, pe care i-l dădu 
lui Aşot. 

— Ţine! Şi acum pleacă, neîntârziat! Te previn să nu-ţi mai pui 
piciorul în Volno niciodată şi nici să nu îndrăzneşti să calci 
învoiala pe care am încheiat-o în seara aceasta! In clipa în care 
vei călca această învoială, mă voi ivi iarăşi înaintea ta, dar 
atunci nu voi mai fi îndurător, ci te voi lua cu mine, spre a te 
arunca în fundul iadului, unde te voi fierbe în smoală, timp de 
trei mii de ani. 

Aşot Babadjian părăsi casa pe care o ridicase din banii cu care 
îi înşelase pe sărăci şi pe cei uşor încrezători, părăsi aurul, pe 
care-l adunase mai ales din afaceri şi jocuri necinstite... 

Şi merse... merse mereu înainte pe drumul ce pornea din 
Volno, fără a îndrăzni să se uite măcar înapoi, de teamă să vadă 
iarăşi chipul diavolului. 

Nu mult timp după plecarea lui Aşot Babadjian, părăsi casa 
armeanului şi... diavolul! Acum însă, el nu mai purta decât 
mantia cea lungă şi neagră. Barba de tap, mustaţa ascuţită, 
dispăruseră ca prin farmec. 

Şi de îndată ce ajunse pe drum, din dosul unui copac îi ieşi în 
cale o altă făptură negricioasă. 

— Ei, căpitane, cum a mers treaba? 

— Cât se poate de bine, Severine! răspunse cel întrebat. Pe 
bătrânul cămătar l-am alungat din sat, însă am avut grijă să 
rânduiesc lucrurile în aşa chip, ca averea lui să rămână aici, spre 
a fi împărţită săracilor, de pe spinarea cărora a fost adunată 
această bogăţie! 

După acest schimb de vorbe, cei doi porniră mai departe, 
făpturile lor pierzându-se în curând în amurgul dimineţii. 

Misterioasa dispariţie a lui Aşot Babadjian fu îngrădită într-o 
adevărată legendă. Bieţii ţărani din Volno nu puteau înţelege, nu 
atâta dispariţia bătrânului zgârcit, cât faptul că el lăsase 
săracilor o avere, de care Aşot fusese o viaţa întreagă atât de 
mândru. 

După ani de zile, lumea tot mai vorbea despre el şi dacă 
vreun curios, din alt sat, întreba vreodată unde este bătrânul 
armean, i se răspundea neschimbat: 

— L-a luat dracul! 


CAPITOLUL 31 
PRINTRE SAMOIEZI 


Refugiaţi în vârful alcătuirii de stânci, denumită „Altarul 
Pustei”, fugarii din tabăra de osândiţi din Sadova, aşteptau cu 
nerăbdare un prilej de a-şi putea continua drumul spre libertate, 
cu toate că nicio nădejde nu puteau să aibă deocamdată, că vor 
putea porni în curând pe acest drum, atât de mult droit. 

Unicul rezultat la care ajunseseră pentru moment, fu că după 
moartea locotenentului lanuşin, urmăritorii renunţară la asalt şi 
se retraseră afară din bătaia puştilor fugarilor, aşa că aceştia din 
urmă se putură gândi şi să se mai odihnească puţin. Ei făceau 
însă de veghe cu schimbul, unul din ei stând mereu de pază şi 
observându-i pe supraveghetori şi pe cazaci, spre a prinde de 
veste îndată, în cazul când aceştia s-ar hotărî să dea un nou 
asalt. 

Cel dintâi care făcu de veghe fu lordul Wardmoore, care în 
timpul cât îşi păzi prietenii, observă că în tabăra urmăritorilor se 
ţinea un mare sfat, fără îndoială asupra mijlocului prin care ar fi 
putut să-i izgonească pe fugari din această cetăţuie naturală, 
unde nu puteau fi atinşi. 

Insă în după-amiaza aceleiaşi zile ţinură şi fugarii o 
consfătuire. 

— A fost un adevărat noroc că am luat merinde din belşug, 
zise lordul Wardmoore, căci în chipul acesta mai putem rămâne 
aici încă câteva zile, fără să ne fie teamă că vom flămânzi. Dar 
dacă urmăritorii vor primi întăriri, atunci suntem pierduţi! 

— Părerea mea este că aceste întăriri vor sosi, fără niciun fel 
de îndoială! zise prinţul Poniatowsky. 

— Şi eu cred la fel, zise Lapuşin, căci le-am rărit rândurile 
prea tare! 

Lordul Wardmoore sări deodată de pe bolovanul pe care 
şedea. 

— Vorbim de lup. Şi lupul este la uşă! strigă el. 

— Ce este? Au şi sosit întăriturile? 

— Nu, dar acum au trimis după ele! 

— Ce te face să crezi aceasta? 

— Priviţi! răspunse lordul şi îşi întinse braţul spre locul unde 
erau adunaţi urmăritorii. 


Din tabăra vrăjmaşului se desprinsese un călăreț, care gonea 
în galop. 

Lapuşin dădu din cap. 

— Aleargă spre Tomsk. 

— De acolo vor să cheme ajutoarele! zise lordul Wardmoore. 
De altfel este şi firesc. Din Sadova nu mai pot lua oameni, căci 
cei rămaşi acolo deabia sunt îndeajuns spre a putea înăbuși o 
eventuală răzvrătire a deţinuţilor. În asemenea împrejurări n- 
aveau de unde să ceară ajutor, decât numai de la 
guvernământul din Tomsk. 

— Şi cam când ar putea să sosească aici, aceste trupe de 
ajutor? întrebă prinţul Poniatowsky. 

— Drumul până la Tomsk este lung! zise Lapuşin, care era cel 
mai cunoscut prin ţinutul acesta. Poate să treacă o zi şi 
jumătate, sau chiar şi două, până când să sosească întăririle. 

Mioara Comăneanu tresări şi în zadar căută ea să-şi ascundă 
îngrijorarea, căci prinţul Poniatowsky observă îndată că biata 
româncă se gândea cu groază la ceea ce avea să urmeze, în 
cazul când trupele de întărire ar sosi în ajutorul urmăritorilor. 

— Curaj, jupâniţă Mioara, îi zişe el, poate că tot vom mai 
izbuti să scăpăm! 

Lordul Wardmoore căută s-o îmbărbăteze şi el: 

— Treizeci şi şase de ceasuri, sau poate chiar patruzeci şi opt 
este un timp foarte lung, în decursul căruia se pot întâmpla 
multe. 

— Eu însă am presimţirea că nu vom putea scăpa, zise fata cu 
o vădită strângere de inimă, şi că nu se va întâmpla minunea 
care să ne scoată din capcana în care am alergat noi înşine. 

— Ce e de făcut? Ce e de făcut? exclamă abătut şi prinţul 
Poniatowsky, ale cărui cuvinte fură urmate de o tăcere 
apăsătoare. 

Lordul Wardmoore rupse liniştea de moarte şi de data 
aceasta. 

— Eu nu văd decât o singură cale, care ne-ar putea scoate de 
aici! 

— Care? 

— Ar trebui să ne câştigăm de partea noastră triburile 
nomade care colindă prin împrejurimi. 

— Te gândeşti la samoezi? întrebă Lapuşin. Ideea nu e bună, 
căci chiar dacă samoezii sunt duşmanii ruşilor, totuşi, ei conduc 


înapoi la Sadova pe toţi fugarii, deoarece încasează un premiu 
de douăzeci de ruble, de fiecare fugar adus înapoi. 

— Aceasta înseamnă că samoezii sunt lacomi de bani! 

— Atât de lacomi, cât nici nu ne putem închipui. 

Lordul Wardraoore dădu din cap, mulţumit. 

— Atunci totul este după dorinţa mea! 

— Cum aşa? 

— Bacă le plac rublele atât de mult, atunci nu ne va fi greu 
să-i câştigăm de partea noastră! 

— Lord Wardmoore, eu nu te înţeleg, ce vrei să faci? întrebă 
prinţul Poniatowsky, nedumerit 

— Propunerea mea este totuşi foarte simplă. Comandamentul 
taberei de prizonieri din Sadova le plăteşte câteo douăzeci de 
ruble, de fiecare fugar adus înapoi. Noi suntem patru, aşadar 
pentru noi li s-ar da optzeci de ruble. 

— Aşa este! 

— Ei bine, eu le voi oferi suma aceasta înzecită, dacă ne vor 
ajuta să fugim. Cred că opt sute de ruble îi vor ispiti mai mult 
decât optzeci... 

— Şi cum ai vedea planul dus la îndeplinire? 

— Foarte simplu! Unul din noi trebuie să-şi ia primejdioasa 
însărcinare de a părăsi “Altarul Pustei”, fără să fie observat de 
cazaci şi supraveghetori şi să alerge, călare fireşte, până când 
va întâlni în cale vreunul din aceste triburi nomade. Dacă a dat 
peste un asemenea trib de samoiezi, el se va înapoia cu ei aici, 
făgăduindu-le cele optsute de ruble. Aici, samoiezii vor trebui să 
le tină piept supraveghetorilor şi cazacilor până când vom fugi 
noi. 

— deea nu este rea, zise prinţul Poniatowsky, toată 
chestiunea este însă dacă vom putea da peste un trib de 
samoiezi, mai înainte de sosirea ajutoarelor din Tomsk. 

— Aşa este! întări şi Lapuşin. Dacă samoiezii vor veni după ce 
vom fi împresuraţi, atunci totul este în zadar. Fără îndoială că 
guvernământul din Tomsk va trimite aţâţia cazaci, încât chiar şi 
samoiezii se vor feri de a se măsura cu ei. 

— Tocmai de aceea trebuie să ne grăbim cu ducerea planului 
la îndeplinire! zise lordul Wardmoore. 

— Trebuie să ne punem pe lucru neîntârziat, adăugă şi 
Lapuşin, căci numai aşa putem nădăjdui în izbândă. 

— Dar care din noi să fie acela care să pornească în căutarea 


samoiezilor? întrebă prinţul Poniatowsky. 

Lordul Wardmoore răspunse fără nicio şovăire: 

— Eu sunt gata să-mi iau această însărcinare. 

Pe de-o-parte fiindcă le cunosc limba, pe de altă parte fiindcă 
mă simt în stare de a părăsi “Altarul Pustei”, cu toată agerimea 
cazacilor şi a supraveghetorilor. 

Prinţul Poniatowsky strânse mâna nobilului lord. 

— Lord Wardmoore, este vorba de salvarea vieților noastre 
ale tuturor şi sunt încredinţat că vei face tot ce omeneşte îţi va 
sta în putinţă, pentru izbânda planului pus la cale. Nouă, celor 
rămaşi aici, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să-ţi urăm 
mult noroc, în primejdioasa însărcinare pe care ţi-ai luat-o şi să 
ne rugăm lui Dumnezeu ca acelaşi noroc să ni-l dea şi nouă. 

Lordul Wardmoore strânse cu căldura mâna prinţului. 

— Vă făgăduiesc să vă scap! 

— Şi când ai de gând să pleci? întrebă Mioara Comăneanu. 

— Fireşte, numai după ce se va întuneca. Trebuie să aştept 
înserarea, căci altfel aş risca să fiu zărit de cazaci şi să 
pornească în urmărirea mea. 

— Eu cred că în orice caz cazacii vor observa plecarea unuia 
din noi, zise Lapuşin, şi tocmai de aceea aş fi de părere că 
trebuie să iei calul cel mai iute pe care-l avem, spre a putea ţine 
piept cazacilor care nu vor şovăi să pornească o urmărire 
deznădăjduită. 

Lordul Wardmoore răspunse liniştit 

— Am încredere în Dumnezeu, că mă va ajuta! 

Ceasurile treceau unul după altul şi în cele din urmă se lăsă şi 
întunericul, fără ca urmăritorii să mai fi rânduit vreun atac. Se 
vedea că într-adevăr erau hotărâți să nu mai facă nicio mişcare, 
până la sosirea trupelor de întărire. 

Lordul Wardmoore socoti că sosise clipa plecării şi în vreme 
ce nobilul englez mai voorbi ceva cu prinţul Poniatowsky, 
Lapuşin puse şeaua pe armăsarul cel mai iute. 

În curând, fostul iobag se întoarse, anunțând că îşi îndeplinise 
însărcinarea. 

Atunci lordul Wardmoore îşi luă rămas bun de la prietenii săi 
de suferinţă, în chipul cel mai călduros. După aceea, el porni 
spre poalele vârfului de stâncă, în tovărăşia lui Lapuşin. 

Pe îngusta cărăruie a stâncii, pe care nu putea merge decât 
un singur om, Lapuşin mergea în frunte, ducând după sine calul, 


până când ajunse jos. 

Lordul Wardmoore îi mai legă o dată de suflet lui Lapuşin, să 
aibă grijă de prinţul Poniatowsky şi de Mioara Comăneanu, ca de 
ochii lui din cap, apoi încălecă şi porni prin noapte într-o goană 
nebună. 

Îndată după plecarea lordului Wardmoore, Lapuşin baricadă 
intrarea din nou, aşezând în drum bucăţi mari de stâncă, iar 
apoi se repezi în sus, spre vârful “Altarului Pustei”. Dar n-ajunse 
lângă ceilalţi tovarăşi ai săi, când deodată liniştea nopţii fu 
spintecată de o salvă de puşcă. 

Mioara Comăneanu se întoarse îngrozită, înspre prinţul 
Poniatowsky: 

— L-au văzuţi! 

— Dumnezeu să-l ia sub scutul său! îngână prinţul 
Poniatowsky şi mâinile i se împreunară pentru rugăciune. 

În timpul acesta sosi şi Lapuşin. 

Nu, v-am spus eu că urmăritorii vor fi cu ochii în patru? 
Cazacii, mai ales, sunt ca nişte pisici sălbatice, văd şi noaptea... 

— Numai de nu i s-ar întâmpla ceva! exclamă Mioara 
Comăneanu. 

Jos la lumina lunii, fugarii zăriseră câţiva cazaci alergând într- 
un galop ameţitor. 

— Îl urmăresc! zise prinţul Poniatowsky şi din clipa aceea 
inimile celor trei fugari fură cuprinse de o teamă cumplită. 

Dar, nu în zadar alesese Lapuşin armăsarul cel mai iute şi nu 
în zadar îşi dădea seama lordul Wardmoore de însemnătatea 
însărcinării pe care şi-o luase. Calul fugea ca o săgeată şi 
gloanţele cazacilor nu-l mai putură ajunge pe călăreț. 

Parcă şi calul presimţise primejdia în care se găsea şi el, căci 
alerga atât de iute, încât depărtarea dintre urmărit şi urmăritori 
creştea mereu, aşa că în curând cazacii se văzură siliţi să 
renunţe la orice nădejde de a mai pune mâna pe îndrăzneţul 
fugar. 

De aeeea ei îşi întoarseră caii şi se înapoiară la tovarăşii lor 
de la poalele “Altarului Pustei”, spre a împiedica măcar fuga 
celorlalţi evadați. 

Un oftat de uşurare ieşi din pieptul prinţului Poniatowsky, 
când acesta zări cazacii întorcându-se. 

— Slavă Domnului că nu l-au putut ajunge!... Acum, măcar 
de-ar izbuti tot planul nostru, după cum a izbutit această fugă. 


— Să nădâăjduim că va fi aşa, zise şi Mioara Comăneanu, şi să 
ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca aşa să fie! 

Lapugşin îşi luă însărcinarea să stea de veghe şi-i îndemnă pe 
prinţul Poniatowsky şi pe Mioara să se culce, căci ştia câtă 
nevoie aveau tovarăşii săi de odihnă, după ziua aceea, atât de 
bogată în zbuciumări. 

Prinţul Poniatowsky şi cu Mioara Comăneanu primiră sfatul lui 
Lapuşin, dar în zadar erau ei istoviţi cu desăvârşire, somnul nu li 
se lăsa pe ochi cu niciun chip, căci mereu se gândeau la lordul 
Wardmoore şi la rezultatul plecării lui. 

Ei se zvârcoleau necontenit pe culcuşul lor tare, în vreme ce 
Lapuşin urmărea cu încordare, toate mişcările din tabăra 
duşmană. 


x 
x x 


În timpul acesta lordul Wardmoore ajunsese departe... 

Armăsarul fugea ca vântul şi în curând lordul constata cu 
bucurie că soldaţii rămăseseră departe în urma lui, iar apoi că-şi 
întorseseră caii, ceea ce însemna că renunţaseră de a mai pune 
mâna pe el. 

Acum putea să-şi urmeze drumul mai liniştit. 

Cazacii nu-l mai amenințau, dar mai avea în faţa sa drumul 
îndoielnic, despre care nu ştia dacă-l va duce la ţintă înlăuntrul 
timpului hotărât, sau dacă acest drum avea să fie zadarnic. 

Trecuseră vreo trei ceasuri de când părăsise “Altarul Pustei” 
şi din pricina goanei nebuneşti, pica de oboseală. Cu toate 
acestea nu-şi încetini  galopul, îndemnându-şi  armăsarul 
necontenit, de îndată ce observa că slăbeşte din fuga 
ameţitoare. 

Deodată băgă de seamă că armăsarul începe să se 
neliniştească. 

În curând însă, observă şi pricina acestei nelinişti. 

În depărtare străluceau focuri de tabără. 

Inima lordului Wardmoore începu să bată mai tare. 

Unde pâlpâie focul, acolo trebuie să fie oameni şi unde erau 
oameni, acolo trebuia să fie şi scăparea lor. 

Gândul acesta îl făcu să gonească şi mai repede. 


Era pe deplin încredinţat că tabăra aceea nu putea să fie 
decât a unui trib nomad şi bietul lord îşi şi vedea prietenii 
scăpaţi din capcana “Altarului Pustei”. 

Apropiindu-se de focurile de tabără, lordul Wardmoore zări 
mai multe corturi de o formă ciudată şi atunci nu se mai îndoi că 
are de-a-face cu un trib de samoiezi. 

Între timp, el se apropia tot mai mult şi la auzul tropotului de 
cal de printre corturi ieşiră la iveală tot mai mulţi câini înfuriaţi, 
tot mai multe femei care ţipau fără rost şi tot mai mulţi bărbaţi 
cu înfăţişări amenințătoare. 

Când în cele din urmă lordul cobori de pe calul care era numai 
o apă, el se văzu înconjurat de o adevărată ceată din aceşti 
câini, de aceste femei şi de aceşti bărbaţi ameninţători. 

Adunându-şi toate cunoştinţele pe care le avea despre limba 
samoiedă, lordul Wardrnoore strigă de departe. 

— Sunt om bun! 

Văzând că n-au de-a face, decât cu un singur om, samoiezii îşi 
mai părăsiseră atitudinea amenințătoare, nu însă şi privirile 
neprietenoase, cu care se uitau la străin. 

Lordul Wardrnoore băgă de seamă că aceste priviri piezişe i le 
pricinuia uniforma de cazac şi de aceea se grăbi să adauge: 

— Nu sunt cazac, ci numai am fugit în uniforma aceasta, din 
tabăra de la Sadova. 

La auzul, acestor cuvinte chipurile samoiezitor se înseninară 
ca prin farmec şi lordul bănui îndată, care putea fi pricina 
acestei schimbări în purtarea nomazilor. Fără îndoială că 
samoiezii se bucurau la gândul celor douăzeci de ruble pe care 
le vor câştiga, dacă îl vor duce pe fugar înapoi ia Sadova. 

Lordul Wardmoore se uită în jurul său şi întrebă: 

— Care este căpitanul vostru? 

Unul din samodezii mai în vârstă păşi în faţă şi zise: 

— Eu sunt şi numele meu e Tabedi! 

— Atunci cu tine vreau să vorbesc! 

Şavan-ul, aşa se numesc căpeteniile triburilor samoiede, arătă 
înspre focul ce pâlpâia în apropiere şi zise: 

— Aşează-te lângă foc, străine! Află că toţi aceia pe care 
soarta îi aruncă în apropierea taberei noastre, sunt oaspeţii 
noştri, până în revărsatul zorilor. Persoana lui e sfântă pentru 
noi, fiindcă Num, Dumnezeul nostru ne-ar pedepsi fără milă, 
dacă am călca legea ospitalităţii! 


Lordul Wardmoore se aşeză tăcut lângă foc, iar alături de el 
luă loc şi şavan-ul, la un semn al căruia femeile samoiede îi 
puseră în faţă o mâncare ciudată. 

Cu toate că mâncarea aceasta nu inspira prea multă 
încredere lordul se aşeză, totuşi, să o mănânce, pe de-o-parte 
fiindcă goana nebună îl flămânzise, pe de altă parte deoarece 
ştia că un refuz de a mânca ar fi însemnat cea mai mare jignire 
ce se putea aduce spiritului de ospitalitate samoied. 

O chipeşă fată de samoied îngriji şi de băutură şi lordul 
Wardmoore se bucură îndoit de aceasta, întâi fiindcă fusese 
adusă de o fată chipeşă şi al doilea, fiindcă vinul era într-adevăr 
foarte bun. 

După ce sfârşi cu mâncarea, lordul se ridică şi voi să se 
îndepărteze. 

— Unde vrei să te duci? îl întrebă Tabedi, reţinându-l. 

— Să văd ce face calul! 

— Nu trebuie să te îngrijeşti de el. L-am prins şi e legat la loc 
bun. Stai liniştit şi aprinde-ţi pipa. 

Peste câteva minute lordul Wardmoore arunca pe gură 
rotocoale mari de fum, apoi se aplecă înspre şavan şi-i zise: 

— Ti-am spus că sunt un evadat din tabăra de la Sadova şi 
acuma pot să-ţi mărturisesc că am venit la voi cu gândul dea vă 
ruga să mă ajutaţi! 

Şavanul dădu din cap... 

— Nu eşti tu cel dintâi osândit pe care soarta îl trimite din 
tabăra de la Sadova în tabăra noastră. Am avut nenumărați 
oaspeţi, care mai înainte au purtat lanţurile robiei ruseşti. Noi i- 
am ajutat pe toţi să meargă mai departe... 

Zicând acestea şavanul Tabedi vorbea cu o linişte uluitoare. 
Lordul Wardmoore ascultase cu luare-aminte vorbele şavanului, 
dar când îl auzi rostind fraza de mai sus, el se uită adânc în ochii 
vicleni ai samoiedului şi răspunse cu sinceritate necruțătoare: 

— Şavane Tabedi, eu ştiu foarte bine că acum tu n-ai spus 
adevărul! 

Şavanul tresări, dar lordul Wardmoore nu-l lăsă să apuce a 
vorbi, ci urmă îndată: 

— Eu vă cunosc foarte bine şi ştiu că pe toţi prizonierii fugiţi 
din Sadova, care au ajuns la tabăra voastră, voi i-aţi dus înapoi 
comandamentului taberei de surghiuniţi, spre a încasa premiul 
de douăzeci de ruble. 


Şavanul nu mai tăgădui. 

— În privinţa aceasta poate că ai dreptate, răspunse el, 
nepăsător. 

— Şi, reluă lordul Wardmoore, cu mine veţi face la fel? 

— Ce-am putea să facem altceva şi de ce ai fi tu mai 
privilegiat, decât ceilalţi? Până în revărsatul zorilor vei fi oaspele 
nostru, iar după răsăritul soarelui, prizonierul nostru, iar mâine 
seară vei fi din nou la Sadova. 

Dar lordul Wardmoore nu se înspăimântă de cuvântele 
căpeteniei samoiezilor. El începu să radă, zgomotos. 

— Trebuie să recunosc că eşti un foarte bun om de afaceri! 
Aşadar, douăzeci de ruble înseamnă pentru tine o sumă atât de 
mare, încât eşti gata să jertfeşti o viaţă de om pentru ea? 

— Douăzeci de ruble sunt într-adevăr o sumă frumuşică! 
răspunse şavanul, zâmbitor. 

Lordul Wardmoore continua să tragă liniştit din pipă. Deodată 
îşi ridică fruntea şi se adresă şavanuhii, astfel: 

— Ascultă, şavane, dacă mă duci înapoi la Sadova, vei primi 
pentru mine douăzeci de ruble! Dacă mă scapi, îţi făgăduiesc de 
zece ori pe atâta! 

Şavanul rămase aiurit. 

— lţi arde de glumă? 

— Nici nu mă gândesc! 

— Dar de unde să ai aţâţia bani? 

— Fiindcă sunt bogat. Nu sunt rus, ci străin şi în patria mea 
sunt unul din oamenii cei mai bogaţi. Averea mea e aproape tot 
atât de mare, ca şi a ţarului! 

— Ca şi a ţarului? 

Lordul Wardmoore dădu din cap şi constată cu mulţumire că 
vorbele lui avură efectul dorit asupra căpeteniei samoiezilor. 

Dar Tabedi nu se miră, decât numai timp de câteva clipe, căci 
în urmă ochii lui începură să lucească straniu, un zâmbet hidos îi 
desfigura şi mai mult faţa ca de ghiaţă şi apoi zise: 

— Dacă eşti atât de bogat, atunci... mai întâi îţi vom lua banii 
şi numai pe urmă te vom duce înapoi la Sadova! 

Lordul Wardmoore râse din adâncul sufletului. 

— Repet, şavane Tabedi că, eşti un foarte bun om de afaceri, 
Lucrurile însă nu stau la fel şi în privinţa simţământului tău de 
cinste şi nici în priviaţa iscusinţei tale. Mă credeai oare atât de 
prost, să umblu cu banii la mine? Nu, Tabedi, crede-mă că n-am 


nicio copeică asupra mea, aşa că de jefuit nu mă poţi jefui! 

Şavanul îşi lăsă capul peste piept, ruşinat. 

— Să nu ne pierdem timpul în zadar, şavane Tabedi, zise 
lordul Wardmoore. Ascultă planul meu şi pe urma îmi vei 
răspunde, dacă eşti gata să-l primeşti. 

— Vorbeşte! 

— N-am fugit singur din Sadova, ci împreună cu alţi trei 
tovarăşi. Ceilalţi trei s-au împotmolit la “Altarul Pustei”... 

ÎI cunosc! 

— Cazacii au pornit în urmărirea noastră, şi în clipa de fată 
stau de veghe la poalele “Altarului Pustei”. Însă ei nu îndrăznesc 
să ne atace, fiindcă le-am pricinuit mari pierderi şi de aceea au 
trimis după trupe de ajutor la Tomsk. 

— Înţeleg! 

— Mâine seară trupele de întărire din Tornsk vor sosi în faţa 
“Altarului Pustei” şi cum tovarăşii mei nu se vor mai putea 
măsura cu o forţă covârşitoare, nu le va rămâne altceva de 
făcut decât, sau să moară vitejeşte, sau să se predea. 

— Ai dreptate! 

— De aceea am venit la voi, ca să ne daţi o mână de ajutor. 

— Aşadar sunteţi patru? zise şavanul, rămânând pe gânduri. 

Dar lordul Wardmoore îi citi aceste gânduri. 

— Da, patru! Şi crede-mă, şavane că ştiu ce socoteli faci în 
gândul tău acum! Tuc-ţi faci socoteala că, pentru patru fugari 
comandamentul taberei din Sadova ti-ar plăti optzeci de ruble! 

Şavanul se cutremură. 

— Cum, ştii să citeşti gândurile oamenilor? 

— Numai pe ale tale! 

— Bine, dar ce vrei, cum vrei să te scăpăm pe tine şi pe 
tovarăşii tăi? 

— Ascultă-mă! Zici că cunoşti “Altarul Pustei”? 

Îl cunosc! 

— Ei, atunci vom merge acolo, împreună cu oamenii tăi. In 
vreme ce tovarăşii mei vor cobori pe cărăruia îngustă ce 
şerpueşte din vârful stâncii până în vale şi o vor lua la goană, 
oamenii tăi vor trebui să ţină pe loc cazacii din faţa “Altarului 
Pustei” şi să se măsoare cu ei, în cazul când aceştia ar căuta să 
ne atace! 

Am priceput! 

— Şi îţi iei această însărcinare? 


— Cât mi-ai făgăduit, douăsute de ruble? 

— Nu greşi, şavane Tabedi! Două sute de ruble ţi-am făgăduit 
numai pentru mine. Pentru fiecare din ceilalţi tovarăşi ai mei vei 
primi tot atâta, aşa că în total, daca ne vei da o mâna de ajutor, 
poţi câştiga opt sute de ruble. 

— Opt sute de ruble? 

— Întocmai! 

— Dar nici nu sunt aţâţia bani în toată lumea! 

— Ştiu că, până acum n-ai avut prilejul să vezi atâţia bani 
laolaltă, dar acum ai ocazia de a-ţi îmbogăţi tribul. 

Tabedi rămase pe gânduri, din nou. 

— Şi când mi-ai da banii aceştia? 

— Ţi-i trimit, de îndată ce voi ajunge în Rusia, sau dacă vrei, îi 
voi înmâna unui om al tău, pe care-l vei trimite cu mine şi în 
care ai deplină încredere. 

Şavanul îl măsură pe lord cu priviri bănuitoare. 

— Dar ce chezăşie am eu că te vei tine de cuvânt? 

— Jur că voi face întocmai după cum v-am spus acum! 

Tabedi dădu din umeri, neîncrezător. 

— Jurământul acesta nu face doi bani, fiindcă voi nu vă 
închinaţi lui Num! 

Lordul Wardmoore nu mai avea niciun mijloc de a-l încredința 
pe şavan de buna sa credinţă şi atunci începu să se roage: 

— Crede-mă, savane Tabedi, că-ţi voi da cele opt sute de 
ruble şi chiar mai mult, numai îndură-te şi scapă-ne din mâinile 
ruşilor! 

— Mă voi gândi ce trebuie să fac! 

— Aici nu este vreme de gândit, fiindcă trebuie să păşim la 
lucru cât mai grabnic. Gândeşte-te că urmăritorii au cerut 
ajutoare de la guvernământul din Tomsk şi că, dacă trupele de 
întărire sosesc şi înconjoară “Altarul Pustei”, atunci în zadar a-i 
mai voi să ne vii în ajutor... atunci totul ar fi pierdut. 

Tabedi se ridică de lângă foc şi lordul Wardmoore făcu la fel. 

— Du-te de te culcă, străine! îi zise şavanul. Ţi-am spus că 
până la răsăritul soarelui eşti oaspetele nostru şi până atunci nu 
se va atinge, nimeni de tine! 

— Dar atunci? 

Tabedi nu răspunse. 

— Ce se va întâmpla mâine dimineaţă? întrebă lordul 
Wardmoore din nou. 


— Asta n-o ştie încă nici chiar Tabedi! răspunse şavanul... 

— Nu înţeleg ce vrei să spui! 

— Tu du-te de te odihneşte, străine! Mâine dimineaţă vei afla 
ce am hotărât noi! 

— Cu cine vrei să te sfătuieşti? 

— Cu bătrânii tribului. După ce te vei fi culcat, ne vom sfătui 
dacă trebuie să primim propunerea ta, sau să ne ţinem tot de 
vechiul nostru obicei. 

— Ceea ce ar însemna că mâine dimineaţă m-aţi duce înapoi 
la Sadova? 

— Nu numai pe tine, răspunse şavanul nepăsător, ci şi pe 
ceilalţi trei tovarăşi ai tăi, pe care i-am scoate noi din “Altarul 
Pustei”, pentru a-i duce apoi la Sadova, împreună cu tine... 
Optzeci de ruble... Demult n-am mai avut o pradă atât de bună! 

— Dar opt sute de ruble sunt mai multe decât, optzeci! strigă 
lordul Wardmoore. Auzi Tabedi? De zece ori mai multe! 

— Aceasta vor avea să hotărască bătrânii, dacă îndoielnicele 
opt sute fac mai mult decât optzeci sigure!... 

Şavanul bătu din palme de trei ori şi îndată se ivi tânăra fată 
de samoied, care adusese vinul mai înainte. Ea se înclină adânc 
în faţa şavanului şi zise: 

— Porunceşte! 

Tabedi arătă înspre lordul Wardmoore. 

— Oaspetele nostru vrea să se odihnească! Du-l în şatra care-i 
este rezervată! 

Tânăra fată de samoied îşi pironi ochii ei mari asupra lordului 
Wardmoore, care trecând pe lângă foc, îi mai zise o dată lui 
Tabedi: 

— Ţine minte, şavane, eu îţi făgădiiesc de zece ori optzeci de 
ruble! 

Şavanul îşi împreună mâinile peste piept şi zise încet: 

— Noapte bună, străine! 

Lordul Wardmoore merse înainte, condus de tânăra samoiedă 
şi deodată se trezi întru-n cort împodobit cu cele mai felurite 
blănuri de animale. 

Fata pregăti culcuşul străinului şi lordul Wardmoore rămase 
surprins de frumuseţea ochilor ei clari şi de nobila înfăţişare a 
samoiedei. 

— Cum te cheamă? 

Văzând că străinul se interesează de ea, ochii fetei începură 


să strălucească fericiţi şi spunându-şi numele, cuvântul sună de 
pe buzele ei, ca murmurul izvoarelor de munte: 

— Tşerna! 

Ea rămase cu ochii ei mari aţintiţi asupra străinului, ca şi când 
ar fi aşteptat s-o mai întrebe ceva. 

Lordul Wardmoore mângâie părul bălai al samoiedei şi repetă 
numele fetei: 

— Tşerna! 

Porunceşte, străine! 

— Nimic... nimic... Numai ţi-am rostit numele! 

— Numele acesta îl vei uita, străine, de îndata ce vei părăsi 
tabăra samoiezilor! 

Lordul Wardmoore se gândi cu groază că samoiezii puteau sa 
hotărască reîntoarcerea lui şi a tovarăşilor săi, la Sadova. 

Pumnii i se încleştară şi amărăciunea sufletului său n-o putu 
împrăştia, decât glasul argintiu al Tşernei. 

— Cât îmi este milă de tine, străine! zise ea. Mie mi-e milă de 
toţi aceia, care sunt siliţi să muncească în lanţuri, în tabăra 
Sadovei! 

— Ce ştii tu despre iadul Sadovei, micuță Tşerna? exclamă 
lordul Wardmoore. 

— O, ştiu mai multe, decât ţi-ai putea închipui! fu răspunsul 
fetei... 

— Cum aşa? 

— Mama mea a fost şi ea roabă în tabăra Sadovei şi de aceea 
mă doare soarta tuturor acelora, care vin din Sadova şi pe 
care... samoiezii îi duc înapoi! 

Ridicându-şi capul, lordul Wardmoore zări două lacrimi în ochii 
mari ai Tşernei. 

— Şi mama a muncit în minele de plumb ale Sadovei, urmă 
fata, şi într-o bună zi fugi şi ea de acolo, întocmai după cum ai 
fugit tu astăzi. Soarta ei o mână înspre tabăra aceasta şi zărind- 
o de departe, samoiezii începură să se bucure, căci se gândeau 
la cele douăzeci de ruble, pe care aveau să le câştige... Dar 
când Tabedi o zări pe fugară, se îndrăgosti de ea şi o opri la el. 

— Aşadar, eşti fata lui Tabedi? 

— Da, străine! 

— Atunci îndepărtează-te de aici, căci tatăl tău va fi neliniştit 
din pricină că ai întârziat şi te pomeneşti că mai vine după tine! 

Tşerna zâmbi. 


— De aceasta nu trebtie să te temi, străine! Acela care se 
rătăceşte în tabăra samoiezilor, este găzduit în cortul cel mai 
frumos şi i se dă şi o fată, care trebuie să aibă grijă ca oaspetele 
să nu ducă lipsă de nimic. Spune-mi, străine, ai vreo dorinţă? 
Să-ţi aduc vin dulce, sau vrei ceva de mâncare? 

— Nimic din toate acestea! In schâmb aş dori altceva! 

— Ce anume? 

— Aş vrea sa ştiu ce va hotărî sfatul bătrânilor samoiezi, în 
privinţa mea. 

Fata zâmbi din nou. 

— Tşerna are urechi bune! Se va furişa lângă foc şi va asculta 
ceea ce vorbesc bătrânii... 

Cu aceste cuvinte fata se şi furişă din cortul în care lordul 
Wardmoore rămase singur. 

El se trânti pe pieile de animale şi se gândi la toate aventurile 
prin care trecuse, de când îşi pusese piciorul pentru a doua oară 
pe pământul Rusiei. 

Dacă vreodată va mai ajunge în mijlocul prietenilor săi din 
Londra şi le va povesti ceea ce a trăit în tabăra de osândiţi de la 
Sadova, fără îndoială că aceştia nu vor voi să creadă în 
existenta unui asemenea iad pe pământ şi se vor întreba 
nedumeriţi ce căuta el, bogatul lord Wardmoore, să se amestece 
în treburile politicii ruseşti? 

Nu putea să stea liniştit în patria lui? Dacă se plictisea în unul 
din palatele sale, n-avea decât să se mute într-al doilea, într-al 
treilea, căci slavă Domnului, avea destule! Dacă nu-i plăcea 
zgomotul oraşului, putea să se retragă în liniştea patriarhală de 
la ţară, iar dacă nu se simţea bine printre munţi, n-avea decât 
să se ducă pe ţărmul mării albastre, căci peste tot avea case şi 
proprietăţi. 

Ce-i păsa lui de soarta osândiţilor ruşi? 

Dacă samoiezii îl dădeau acum din nou pe mâna ruşilor, 
aceştia puteau să-l ucidă, sau, ceea ce ar fi fost şi mai rău, să-i 
facă parte de o soartă, care ar întrece cu mult viaţa de iad, pe 
care o trăise până atunci în tabăra de la Sadova. 

În vreme ce lordul Wardmoore se gândea la toate acestea, 
pânza de la intrarea cortului se mişcă deodată, iar când aceasta 
se dădu la o parte, sub ea se ivi chipul Tşernei. 

Lordul Wardmoore sări de pe culcuşul său şi se apropie de 
fată. 


Înfăţişarea ei abătută îi trădase îndată hotărârea luată de 
samoiezi. Ochii Tşernei erau trişti de moarte. 

— Mă vor preda ruşilor? întrebă lordul, cu glasul înăbuşit de 
durere. 

— Da! răspunse fata, tristă. 

— Nebunii! exclamă lordul Wardmoore, cu amărăciune. 

— Şi se vor duce şi după tovarăşii tăi ascunşi în “Altarul 
Pustei”! 

— Sărmanii de ei! se gândi lordul Wardmoore. Ei mă aşteaptă 
ca pe mântuitorul lor şi iată că le aduc pe cap o nenorocire şi 
mai mare. 

Sufletul îi fu cuprins de o amărăciune fără seamăn, căci, după 
ce izbutise să treacă peste piedica cea mai mare, se vedea 
împotmolindu-se la urmă, când ducerea la îndeplinire a planului 
hotărât i se păruse mai uşoară. 

Mica Tşerna se uită tristă la lordul Wardmoore, pe a cârui faţă 
era întipărită deznădejdea 

— Străine! zise ea, în şoaptă, fugi până când nu este prea 
târziul! 

Lordul. Wardmoore tresări, auzind aceste cuvinte şoptite. 

— Cum să fug? 

— Tşerna îţi va arăta drumul! 

— Şi ce se va întâmpla cu prietenii mei? 

— Pe prietenii tăi nu-i mai pot ajuta! 

Chipul lordului Wardmoore se întunecă şi mai mult. 

— Ei vor fi duşi înapoi, la Sadovă! zise mica Tşerna. 

— Dar aceasta ar fi îngrozitor! 

— E în zadar, lor nu le mai putem fi de ajutor! 

— Atunci n-au decât să mă ducă şi pe mine înapoi, la Sadova! 
exclamă nobilul englez. Fără de ei, renunţ şi eu la libertate! 

— Străine, reluă fata, nu judeci cuminte! 

— Vreau să împart şi eu soarta lor! 

— Dar prin aceasta nu le faci niciun serviciu! 

— Bine, dar, ce să fac? 

— Să fugi! 

— Fără ei? 

— Da! 

— Nu. Nu pot să fac aceasta! Inţelege-mă, micuță Tşerna, că 
nu-i pot lăsa baltă tocmai pe ei, care mă aşteaptă ca pe 
mântuitorul lor! 


— Da, dar nu-i poţi scăpa, decât numai dacă tu însuţi vei fi 
liber! Dacă şi tu vei ajunge din nou în Sadova, atunci nu mai 
puteţi nădăjdui să mai scăpaţi vreodată! 

— În privinţa aceasta ai dreptate! 

— Atunci dă-ţi seama că trebuie să fugi! Foloseşte-te de acest 
prilej şi pleacă!... lar când vei ajunge în patria ta, caută să le vii 
în ajutor... 

Lordul Wardmoore căzu pe gânduri. În sufletul lui se dădea o 
luptă cumplită. Deodată el prinse mâna fetei şi zise: 

— Ai dreptate! 

Ochii Tşernei străluciră de bucurie. 

— Vei fugi? 

— Da! 

— Atunci, aşteaptă-mă liniştit aici, eu voi pregăti totul pentru 
fugă, adăugă ea, furişându-se din nou afară din cort 

Lordul Wardmoore rămase iarăşi singur cu gândurile sale 
chinuitoare, care îi torturau sufletul. El se gândea acum, dacă n- 
ar fi mai bine să se înapoieze la „Altarul Pustei”, spre a-şi vesti 
prietenii de primejdia care-i ameninţa, pentru ca apoi să încerce 
împreună de a străpunge tabăra cazacilor, până nu sosesc 
ajutoarele din Tomsk. 

Dar după o matură gândire trebui să renunţe la acest plan, 
deoarece îşi dădea seama că, chiar dacă izbuteau să scape din 
„Altarul Pustei” tot îi mai amenințau două primejdii, de care cu 
siguranţă că nu puteau scăpa şi anume, sau să cadă în mâinile 
trupelor care veneau din Tomsk, sau să fie prinşi de samoiezi. 

Aşa că, nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să fugă! 

În curând se înapoie şi Tşerna. 

— Am pregătit totul! şopti ea. 

— Drumul este liber? 

— Un singur paznic stă în faţa cortului. A fost pus de tata. 

— Şi nu va băga de seamă că fug? 

— Vom merge pe altă parte! 

— Pe unde? 

În mâna Tşeraei se ivi un cuţit de vânătoare, cu care fata 
spintecă în două una din pieile care alcătuiau pereţii cortului. 

Prin această spărtură Tşerna ieşi cea dintâi, apoi ea îi întinse 
mâna lordului Wardmoore şi-i ajută şi lui să iasă. 

Deasupra lor străluceau stelele cerului. Era o noapte liniştită, 
senină. 


Tşerna, dar nu vei avea neplăceri că m-ai ajutat să fag? o 
întrebă lordul Wardmoore, îngrijorat... 

— Nu trebuie să te temi! Este adevărat că tata e nemilos şi 
rău, faţă de alţii, pe mine însă mă iubeşte nemărginit şi 
dragostea aceasta îl va face să-mi ierte păcatul pe care-l 
săvârşesc împotriva tribului meu. 

— Tşerna, mică Tşerna, cum să-ţi mulţumesc pentru 
bunătatea, pe care ai avut-o faţă de mine? 

— Sunt fericită că am putut să te ajut, fiindcă mi-am adus 
aminte de mama, care a murit demult. Nu vreau să ai parte din 
nou de chinurile acelea, care au dus-o pe mama în mormânt, 
atât de timpuriu! 

Intre timp ei ajunseră la marginea taberei şi lordul 
Wardmoore zări calul pe care i-l pregătise Tşerna. 

— Acum încalecă, zise micuța fată de samoied, şi goneşte, 
goneşte cât mai tare, să nu te poată ajunge din urmă! lar după 
ce vei scăpa, gândeşte-te la prietenii tăi, care vor tânji în 
Sadova şi... gândeşte-te şi la mine! 

— Nu te voi uita niciodată... niciodată, micuță Tşerna! 
răspunse lordul Wardmoore adânc mişcat 

Cu aceste cuvinte el cuprinse fata în braţele şale vânjoase şi o 
sărută... 

După aceea se aruncă în şa. Încă o strângere de mână, încă o 
privire de caldă recunoştinţă şi apoi dădu pinteni calului. 

Minunatul armăsar mergea ca o săgeată şi tabăra samoiezilor 
rămânea tot mai mult în urma călăreţului. 


CAPITOLUL 32 | 
O FURTUNĂ ÎN PĂDURE 


Pe şoseaua plină de praf înaintau doi călăreţi singuratici. 

Se părea că vin de departe, căci caii erau tare obosiţi, dar 
poate şi mai obosiţi decât ei erau călăreţii. 

— Tare aş vrea, zise unul din ei, sa ajungem odată la un loc 
adăpostit! 

— Ce să spun, nici eu nu m-aş împotrivi la puţină odihnă! 
răspunse celălalt. 

— Eu cred însă că dintre noi, Matki ar fi acela, care ar dori cel 


mai mult să se odihnească. 

— Aşa e! zise zâmbind cel de-al doilea călăreț. Bietul băiat a 
rămas cam în urmă. 

Acestea zicând, călăreţul îşi întoarse capul, spre a-şi căuta pe 
cel de-al treilea tovarăş. 

In depărtare se vedea încă un călăreț, care însă nu venea 
singur, ci urmat de un al doilea cal, acesta încărcat cu bagaje. 
Călărețul acesta şi calul de povară mergeau cu o încetineală de 
melc. 

Soarele arzător al lunii lui cuptor îi prăjea grozav pe bieţii 
călăreţi, care mereu îşi ştergeau sudoarea de pe frunte, şi 
mărea şi mai mult setea sărmanelor animale. 

Cei doi călăreţi din faţă păreau să fie oameni din lumea bună. 
Croiala aleasă a veştmintelor lor se vedea chiar şi pe sub stratul 
de praf ce le acoperise hainele şi călăreau într-un chip plăcut la 
vedere, ceea ce era un semn că în tinereţe fuseseră învăţaţi să 
călărească de adevăraţi maeştri ai acestui nobil sport. Cel de-al 
treilea călăreț se vedea de departe că trebuia să fie servitorul 
celorlalţi doi. 

Unul din cei doi călăreţi din faţă era înalt de statură, avea faţa 
rasă şi părea să fie încă destul de tânăr. Dacă n-ar fi avut câteva 
fire de păr argintiu în jurul tâmplelor, nici n-ai fi crezut că merge 
spre patruzeci de ani. 

Celălalt era mult mai tânăr, să fi tot avut două zeci şi trei sau 
două zeci şi patru de ani, dar era voinic şi spătos, zâmbea 
necontenit şi după faţa lui arsă de soare se vedea că-şi alesese 
o carieră aventuroasă. 

Dar ei nu vorbeau ruseşte ci într-o limbă necunoscută. 

— Când mă gândesc, zise cel mai tânăr, că deabia am trecut 
graniţa Poloniei, şi că Rusia deabia acuma începe, mă ia groaza 
în faţa drumului pe care-l mai avem de făcut! 

— Nu-i nimic, răspunse celalalt. Nu trebuie să deznădăjdueşti, 
ci să te gândeşti necontenit la scopul pe care-l urmăreşti! 

— Scopul fâlfâie necontenit în faţa ochilor mei, lord! zise cel 
mai tânăr. 

În spatele lor servitorul mormăia, neîntrerupt. 

— Săracul de mine, se văita el când calul i se împiedicase într- 
o piatră şi era gata să-l arunce din şa, aici a trebuit să viu eu, în 
ţara aceasta blestemată, ca să-mi rup gâtul în mijlocul 
drumului? De m-aş vedea odată înapoi, la Bombay, ce bine o 


duceam acolo! 

După aceea îşi îndemnă calul să meargă mai iute, căci 
rămăsese prea mult în urma stăpânilor săi. Calul însă luă în 
serios îndemnul acesta şi se repezi în galop. 

Matki se trudea din răsputeri să-l hotărască la mersul liniştit 
de mai înainte, dar calul nu voia să mai asculte şi când Matki, 
deznădăjduit, începu să tragă de hăţuri în toate părţile, murgul 
se înfurie şi-l aruncă la pământ, cât ai clipi din ochi. 

Servitorul începu să strige ca din gură de şarpe şi când cei doi 
călăreţi din faţă îşi întoarseră capetele îl văzură şi-l auziră pe 
Matki, tăvălindu-se prin praf şi văitându-se amarnic: 

— Ajutor!... Ajutor!... 

Stăpânii îşi întoarseră caii şi alergară în ajutorul servitorului. 

Ei îl puseră pe picioare fără multă greutate şi atunci ieşi la 
iveală că, viteazul călăreț nu păţise nimic, ci doar se lovise 
puţin, ici şi colo, în cădere. 

— Matki, Matki, ce înseamnă aceasta? zise cel mai în vârstă 
dintre călăreţi. Este poate pentru a zece oară că te rostogoleşti 
de pe cal, de când umblăm prin ţinuturile acestea! 

Se vede că Dumnezeu n-a făcut tara aceasta pentru mine! 
răspunse Matki, cu o înfăţişare vrednică de râs. 

Eşti îndrăgostit, Matki, adăugă cel mai tânăr, şi de aceea cazi 
mereu de pe cal! 

— Eu îndrăgostit? se împotrivi servitorul. Dar ce crede domnul 
locotenent despre mine, că mi-am pierdut minţile? 

— Nu aşa! urmă tânărul călăreț, râzând. Eu am înţeles eşti 
îndrăgostit de pământ, căci prea îl săruţi mereu! 

Cel mai în vârstă râse cu poftă, dar Matki primi gluma cu o 
înfăţişare tare acră, căci lui nu-i plăcea deloc să se glumească 
pe socoteala lui. 

El se căţără pe cal cu chiu cu vai şi pe urmă porniră mai 
departe. 

Ei mai merseseră până spre miezul zilei, fără să se mai fi 
întâmplat ceva de o oarecare însemnătate. 

Spre amiazi, ajungând într-un loc mai umbrit, făcură un popas 
şi se folosiră de acest prilej şi pentru a mânca. Matki fu 
însărcinat să scoată merindele din coşuri şi el scoase nu numai 
de-ale mâncării, dar şi o sticlă cu vin negru. Cu toată căldura 
care îi înăbuşea aproape, cei trei călăreţi mâncară cu poftă. 

După masă îşi aprinseră pipele şi se mai odihniră puţin, 


trăgând din minunatul tutun englezesc. 

— Plicticoasă ţară mai e şi Rusia aceasta! exclamă cel mai 
tânăr dintre călăreţi, căruia Matki îi spusese „domnule 
locotenent”. 

— Dar şi primejdioasă! adăugă cel mai în vârstă. Acum 
trebuie să fim cu multă băgare de seamă la ceea ce vorbim, căci 
dacă se află în ce scop ne găsim aici, ne găsim buclucul cu ruşii! 

— Dar milord, cine pricepe aici limba engleză? 

— Cine nici nu te aştepţi! 

— În orice caz eu voi fi cu băgare de seamă. Aş vrea sa ştiu 
dacă nu facem în zadar dramul acesta obositor! Să ştiu dacă 
vom izbuti să dăm peste omul, căruia îi datorez atâta în viaţă! 
Ar fi pentru mine o fericire nemărginită, dacă aş avea prilejul să- 
i răsplătesc măcar o parte cât de neînsemnată din binele pe 
care mi i-a făcut el, până acum... 

Lordul se uită cu mulţumire la tânărul său tovarăş de drum... 

— Îmi place felul tău de a vorbi, Fred, şi cred că cerul ne va 
îngădui să ne revedem prietenul la care amândoi ţinem atât de 
mult. Îmi aduc bine aminte, căci doar ani de zile eu am fost cel 
mai bun prieten al lordului Wardmoore, că bietul Rudyard se 
plângea de nerecunoştinţa oamenilor. Imi pare bine că acum va 
avea prilejul să se încredinţeze că recunoştinţa n-a dispărut cu 
totul din lume şi că locotenentul de marină Fred Williamson, n-a 
şovăit să pornească în căutarea binefăcătorului său, de îndată 
ce a auzit că acesta ar fi dispărut în marea Rusie. 

— Milord, era de datoria mea să aduc orice jertfă pentru a da 
de urma unui om care mi-a făcut atât bine! 

— Bravo, Fred! Eşti un om de treabă! 

— Ştiţi că lordul Wardmoore a fost acela care a ajutat-o pe 
sărmana mea mamă, rămasă văduvă şi fără mijloace de trai, să 
mă dea la şcoală, el a fost acela, mulţumită căruia am putut 
intra în şcoala de marină, pentru a fi astăzi locotenent al 
Majestății sale? Tot ceea ce sunt, nu-i pot mulţumi decât lui, aşa 
că, nu puteam scăpa acest prilej ce mi se oferea, pentru a-mi 
putea arăta recunoştinţa. 

— Ai dreptate, Fred! 

— Dumneavoastră însă, milord, nu mi-aţi spus încă, ce v-a 
hotărât să porniţi în călătoria aceasta. Îmi aduc aminte că pe 
vremuri gurile rele ale societăţii bune din Londra vorbeau 
despre o răcire a legăturilor dintre lordul Rudyard Wardmoore şi 


lordul Cecil Denver, care fuseseră buni prieteni timp de zeci de 
ani de zile... 

— Intr-adevăr, aşa a şi fost, Fred, răspunse cel mai bătrân, 
dând din cap. Motivul nu este un lucru de căpetenie, dar de 
aceea ţi-l voi spune. Soarta a vrut ca amândurora să ne placă 
aceeaşi femeie. Rudyard s-a logodit cu ea, doamna însă mă 
iubea pe mine. Intr-o zi Rudyard a aflat adevărul, dar s-a purtat 
cum numai un adevărat cavaler ştie să se poarte. Fireşte că din 
căsătoria plănuită nu s-a mai ales nimic. Faţă de mine însă nu şi- 
a arătat mânia, ci trăgând învăţăturile care trebuiau trase din o 
asemenea întâmplare, porni într-o călătorie mai lungă. Eu mi-am 
dat seama care este datoria mea şi m-am căsătorit cu dânsa, 
fără însă a fi fericit. Pe când eram la legaţie, în Indii, luând chiar 
parte la reprimarea răscoalei, sub comanda lordului Comvallis, 
ne-am despărţit în bună înţelegere. După linierea situaţiei din 
Indii, am cerut să fiu mutat din nou la Londra, unde apoi am 
aflat despre ciudata dispariţie a prietenului meu Rudyard 
Wardmoore, cu care voiam să reiau legăturile de mai înainte... 

— Imi aduc aminte, căci şi eu eram de faţă, la club. 

— Aflând vestea aceasta, urmă lordul Cecil Denver, am crezut 
că este de datoria mea să caut a da de urma bietului meu 
prieten şi să fac lumină în chestiunea asta atât de misterioasă. 
Cercetând, am aflat că lordul Wardmoore pornise din nou spre 
Rusia, sau mai bine zis spre Siberia, unde avea de gând să 
culeagă noi date, pentru a doua lui carte, pe care voia s-o 
tipărească. Ultima lui serisoare este trimisă din Varşovia, ori, 
după cum ştii, la Varşovia ni s-a spus că lordul şi-a urmat 
călătoria, spre Siberia. 

— Da, aceasta pare neîndoielnic. 

— Cum de un timp foarte îndelungat n-a mai dat niciun semn 
de viaţă, trebuie să bănuim că bietului nostru prieten i se va fi 
întâmplat vreo nenorocire. 

— Mai curând cred că a căzut pradă unui atentat bine 
premeditat, zise Fred, decât că i s-ar fi întâmplat vreo 
nenorocire. 

— Ai dreptate. Rusia este ţara misterelor, a enigmelor. În ţara 
aceasta eşti urmărit pas cu pas şi lordul Wardmoore a fost 
îndeajuns de neprevăzător, de a pătrunde din nou în cuşca 
leilor, când deabia scăpase de ea. 

— Imi aduc bine aminte de răsunetul pe care l-a avut prima 


lui carte în întreaga lume. Opinia publică a Europei întregi se 
revoltase împotriva regimului de tiranie instituit de țari. 

— Tocmai de aceea nici nu m-aş mira, dacă minunata 
organizaţie de spionaj a ruşilor nu l-ar fi urmărit necontenit, 
până când i s-a ivit prilejul de a se răzbuna, fără să stârnească 
vâlvă. 

— Să nădăjduim că vom afla veşti mai precise despre el şi 
dacă trăieşte, îl vom lua cu noi, în Anglia. 

— Să nădăjduim! 

Curând după aceea, porniră mai departe, spre cea mai mare 
deznădejde a lui Matki, care ar fi fost bucuros să poată trândăvi 
un an, fără să se mişte din loc. 

Căldura deveni şi mai copleşitoare, din pricina zăpuşelii ce se 
lăsă după-amiază. Fred Williamson, ca fost ofiţer de marină, ştia 
că acestei zăpuşeli îi va urma o ploaie mare, o furtună. El îi 
comunică lordului această credinţă a sa. 

— Atunci trebuie să înaintăm cât mai iute, răspunse lordul. 
Neapărat trebuie să fim sub un acoperiş, când va începe 
furtuna. 

— Aş fi fericit, dacă aş zări odată, orice colibă dărăpănată, în 
pustietatea aceasta. După cum mi s-a spus la Varşovia, 
regiunea prin care trecem este bântuită şi de ceata de bandiți a 
temutului Vultur al Morţii. 

— Vulturul Morţii? Da, îmi aduc aminte! Mi se pare că numele 
lui adevărat este... Rimsky, sau aşa ceva. 

— Întocmai. Se pare că e de o cruzime fără seamăn. Ucide tot 
ce-i iese în cale, femei, copii, moşnegi, aprinde casele 
nenorociţilor mujici, pradă gospodăriile celor fără de apărare... 
Dar nu-l sfătuiesc să dea ochi cu mine! 

Lordul Denver zâmbi! 

— Prea crezi tot ce ţi se spune, Fred! Valevsky, pe care-l 
cunosc încă din vremea când era ambasador al Rusiei la Londra, 
mi-a spus tocmai contrariul despre acest Vultur al Morţii. El mi-a 
povestit ciudata viaţă a lui Rimsky, aproape timp de un ceas. 
După el, Vulturul Morţii nu este un răufăcător, după cum crezi tu 
şi după cum se trudesc autorităţile ruseşti să-l arate. Valevsky 
pretinde că Vulturul Morţii este un patriot polonez, care luptă 
împotriva ruşilor, pe viaţă şi pe moarte, deoarece aceştia sunt 
pricina nenorocirii sale. El pradă, este adevărat, dar nu ia decât 
de la zgârciţi şi răi, pentru a-i ajuta pe cei săraci şi buni. 


— Mie mi s-a spus tocmai pe dos. 

— Da, fiindcă tu ai vorbit cu secretarul lui Valevsky, care mai 
înainte făcuse slujbă pe lângă contele Gorciacov, tiranul 
guvernator al Varşoviei, şi care este duşmanul cel mai înflăcărat 
al lui Rimsky. De aceea nici nu mă mir că ţi l-a descris în culori 
atât de negre. 

În vreme ce drumeţii vorbeau astfel, cerul se coperise cu nori 
deşi şi negri, soarele dispăru şi o întunecime de noapte se lăsă 
pe întregul ţinut. 

Peste câteva clipe porni şi ploaia, turnând ca din găleată, aşa 
cum numai vara se poate vedea. 

Drumeţii dădură pinteni cailor, care porniră în galop, speriaţi, 
în vreme ce bietul Matki era ameninţat din nou, în fiecare clipă, 
de a cădea de pe spinarea animalului său. De teamă să nu se 
facă de râs iarăşi, îşi încolăcise mâinile în jurul gâtului calului şi 
aşa mergea în urma stăpânilor săi. 

Trecură tocmai printr-o pădure. Vântul înfuriat făcea să 
trosnească chiar şi copacii cei mai bătrâni şi spre a mări şi mai 
mult groaza lui Matki, trăsnetele cădeau fără întrerupere. 

— Ajutor! Ajutor! striga el cât îl ţinea gura, însă ţipetele lui nu 
ajungeau până la stăpânii săi, care călăreau înainte, din pricina 
zgomotelor asurzitoare ale trăsnetelor. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut, zise lordul Denver, văzând 
că nu se mai pot împotrivi furiei elementelor naturii, decât să ne 
retragem undeva pe aici, până când va trece furtuna. 

— Dar unde? 

— Vezi ieşitura aceea de stâncă, acolo, la dreapta? 

— Da. 

— Cred că de bine, de rău, ne vom putea adăposti acolo. De 
altfel nu este niciun copac prin apropiere, aşa că nu trebuie să 
ne temem nici de trăsnete. 

— Atunci să nu mai pierdem vremea! 

Întorcându-şi capul, strigă: 

— Matki, mişcă mai iute! 

Bietul servitor era vrednic de plâns. Din pricina fulgerelor şi a 
bubuiturilor, calul de povară se speria necontenit şi Matki deabia 
mai putea să-l ţină. 

— Sărmanul de el, nu fusese în stare să stăpânească un 
singur cal, şi acum avea de luptat cu doi. Lordul Denver îşi dădu 
seama de situaţia grea a hindusului şi ducându-se lângă el, îl 


scăpă de grija calului de povară. 

În curând ajunseră la ieşitura de stâncă, unde găsiră un fel de 
peşteră, în care putură să se adăpostească de cumplita furtună 
ce bântuia. 

Dar până să ajungă acolo, ploaia îi udase până la piele. Pe 
lordul Denver şi pe Fred Williamson mai puţin, deoarece ei erau 
îmbrăcaţi în haine făcuţe din pânză impermeabilă, dar bietul 
Matki era ud, de parcă ar fi căzut într-o apă... 

Şedeau acolo de vreo jumătate de oră şi ploaia nu încetase 
încă, fulgerele şi trăsnetele se mai răriseră doar puţin, spre 
marea bucurie a hindusului. 

Deodată Fred exclamă, surprins: 

— Mi se pare că ne înmulţim! 

— Ce te face să crezi? întrebă lordul Denver. 

— Priviti, milord, printre copacii aceia! răspunse Fred, 
întinzând mâna. Nu vedeţi un om, care fuge de ploaie? 

— Aşa este! 

— Ar trebui să-i facem un semn! 

Fără a mai aştepta încuviințarea lordului, ofiţerul de marină se 
luă la întrecere cu urletul vântului. 

Cel bătut de ploaie se îndreptă îndată înspre locul de unde 
veneau strigătele şi în curând se văzu şi el în adăpostul pesterii. 

Avea o înfăţişare de fată. Trebuia să fie foarte tânăr. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi arătat adăpostul acesta, zise el, cu 
glas sunător. Din pricina furtunei m-am rătăcit şi nu-mi mai 
puteam găsi un adăpost. Acum însă cunosc drumul... 

— Dar eşti ud, nu glumă! zise ofiţerul de marină privind 
cercetător la chipul tânărului, care nu-şi feri privirea, ci se uită 
drept în ochii necunoscutului. 

— Sunteţi străini? 

— Ce te face să crezi? 

— Mai întâi, faptul că vă văd cu atâtea bagaje, iar apoi, felul 
cum vorbeşti ruseşte. Se cunoaşte îndată că nu eşti de pe aici. 

— Ai dreptate! răspunse lordul Denver. 

Suntem englezi şi facem o călătorie, de plăcere, prin lume... 

— Puteaţi să alegeţi o vreme mai bună, pentru o călătorie de 
plăcere! zise râzând noul oaspete al peşterei. Priviţi cum 
toarnă! De ani de zile n-am mai văzut asemenea ploaie! 

— Ne-a prins pe drum! zise Fred, apoi se întoarse spre lordul 
Denver şi-i spuse, pe englezeşte: 


— Aş fi în stare să pun rămăşag că flăcăul acesta este... fată! 

Fata, deoarece într-adevăr fată era, Ludovica, se uită mirată 
la cei doi străini, care vorbeau o limbă necunoscută ei! 

După aceea Fred Williamson vorbi iarăşi ruseşte interesându- 
se de un adăpost prin apropiere. 

— Este un han, nu departe de aici, unde puteţi rămâne şi 
peste noapte, răspunse Ludovica. Dacă stă ploaia vă conduc cu 
dragă inimă până acolo. 

— Îţi mulţumim mai dinainte! răspunse lordul Denver. 

— De altfel ploaia a mai încetat, aşa că dacă vreţi... 

— Mai înainte de a ne folosi de bunătatea dumitale însă, zise 
lordul Denver, este de datoria noastră să-ţi spunem cu cine ai 
de-a face. Numele meu este lord Cecil Denver şi tânârul acesta 
este prietenul meu, Fred Williamson, unul din cei mai de seamă 
ofiţeri ai marinei engleze. 

Străinul se înclină şi-şi rosti numele, însă aşa ca englezii să nu 
înţeleagă nimic din el. Cei doi călători schimbară din nou o 
privire plină de înţeles. 

În vreme ce ploaia scădea, lordul Denver vorbi despre lungile 
lui călătorii, despre Anglia, iar Ludovica le dădu unele amănunte 
despre Rusia, care nu erau deloc măgulitoare pentru domnia 
țarilor. 

— Ploaia a stat cu totul, putem pleca! zise Ludovica, într-un 
târziu. 

— După cât am văzut, dumneata n-ai venit călare? întrebă 
lordul Denver. 

— Nu! 

— Atunci îţi voi face loc pe calul de povară. 

— Vă mulţumesc, dar este de prisos! răspunse Ludovica. 
Hanul este aşezat atât de aproape, încât în câteva minute vom 
fi acolo şi pe jos. 

Matki scoase caii din peşteră, iar Ludovica luă conducerea 
micii trupe, care în curând ajunse la hanul aşezat la marginea 
pădurii. 

Călătorii se uitau cu bucurie la căsuţa răsărită din marginea 
pădurii şi fiecare din ei se gândea cu multuinire la patul moale şi 
cald, în care îşi va putea odihni trupul, după atâtea nopţi 
petrecute, sub cerul liber. 

Ajungând în faţa hanului, Ludovica bătu în uşă. 

În prag se ivi un bărbat osos, cu păr cărunt, care o saluta cu 


căldură pe Ludovica. Rimsky trecea adeseori pe la hanul acesta 
şi o dată avusese chiar prilejul să-l scape pe hangiu din mâinile 
unor tâlhari vagabonzi, care atacaseră cârciuma. De atunci 
hangiul se gândea cu adâncă recunoştinţă la mântuitorul său şi-l 
ospăta pe Rimsky şi pe tovarăşii acestuia, de câte ori i se ivea 
prilejul. 

— i-am adus oaspeţi, Kornitzky! îi zise Ludovica. 

Bătrânul hangiu se îngrozi zărindu-i pe călăreţii udaţi până la 
piele. 

— Sfântă Fecioară, dar cum de aţi indrăznit să porniţi la drum 
pe o asemenea vreme? 

— Când am plecat nici umbră de nor nu era pe cer. Furtuna 
ne-a prins pe drum şi până să ne adăpostim, ne-a udat, după 
cum vezi, răspunse Fred. 

— Nu face nimic, domnii mei. Aici vă veţi putea odihni, zise 
cârciumarul. 

— Ai vreun grajd pe aici, unde să adăpostim caii? întrebă 
bietul Matki, care voia să scape cât mai iute de animalele care 
nu voiau să-l înţeleagă. 

— Cum să nu fie! zise hangiul, apoi strigă; 

— Boris! 

Peste câteva clipe un flăcău voinic, spătos, intră în han. 

— Băiatul meu! zise cârciumarul, apoi urmă, vorbindu-i fiului 
său. Du-te, Boris, şi dă-i flăcăului acesta o mână de ajutor. 

După aceea el îi conduse pe englezi în cârciuma propriuzisă, a 
cărei curăţenie îi uimi pe străini. 

— În sfârşit, bine că mă mai văd într-o casă ca lumea! 
exclamă Fred. 

Hangiul porunci să se facă iute ceaiuri pentru oaspeţi, băutura 
aceasta fierbinte fiind cea mai nimerită pentru oameni care au 
stat în furtună. Englezii erau încântați de grija, pe care le-o 
purta bătrânul hangiu. 

După ce aşeză caii, veni şi Matki, dar Fred îi dădu îndată o 
nouă însărcinare. 

— Matki, îi zise el, adu geamantanul cu hainele, căci nu 
putem rămâne în veşmintele acestea umede. 

Matki se târî, ca vai de el, până afară, şi în curând se 
reîntoarse cu uriaşul geamantan, pe care-l desfăcu în grabă. 

— Domnii mei, poftiţi în odaie, unde vă puteţi îmbrăca în voie! 
le zise cârciumarul. 


— Ne putem îmbrăca şi aici! răspunse Fred! 

La auzul acestor cuvinte ale tânărului ofiţer, Ludovica se 
înroşi. 

Cu un zâmbet răutăcios, Fred mai adăugă: 

— Nu este nicio femeie pe aici, așa că n-avem de ce să ne 
ruşinăm. 

Ludovica era într-o mare încurcătură. Nu putea să se 
amestece, căci s-ar fi trădat, dar nici să rămână acolo nu era cu 
putinţă. 

Bătrânul Kornitzky încercă să scape fata din încurcătură şi 
propuse din nou odaia pregătită. 

Cu toate acestea, tot mai comod ar fi pentru dumneavoastră 
să vă îmbrăcaţi în odaie. Acolo nu vă supără nimeni. 

— Nici aici nu ne supără nimeni! 

— Totuşi... 

— La naiba, moşule, înţelege că ne putem îmbrăca şi aici. 
Dacă nu-i nicio femeie... 

— Nu-i... nu-i, îngână bătrânul cârciumar, încurcat, dar... 

Fred socoti că se jucase cu ei îndeajuns. Il bătu pe bătrân 
prieteneşte pe umăr şi zise, râzând: 

— Lucrurile nu stau tocmai aşa cum ai spus dumneata, căci 
este o femeie aici, în cârciumă! 

Kornitzky se uită în jurul său, piefăcându-se mirat: 

— Eu nu văd niciuna! 

— N-o vezi, fiindcă e îmbrăcată în straie bărbăteşti. Slavă 
Domnului că, avem ochi şi încă destui de buni. Am observat de 
la început de tot că drăgălaşa făptură, pe care ne-a trimis-o 
furtuna, nu era bărbat, ci o femeie. 

Ludovica se înroşi până peste urechi şi voi să se repeadă 
afară din cârciumă, dar lordul Denver i se aşeză în cale. 

— Asta nu trebuie să te supere, copila mea. Noi îţi suntem 
recunoscători că ne-ai condus aici şi ne pare bine că am avut 
prilejul să te cunoaştem. lar acum, moşule, să ne duci în odaia 
despre care ne-ai vorbit. 

Bătrânul cârciumar răsuflă uşurat. Luă hainele aduse de Matki 
şi îşi conduse oaspeţii în odaia vecină, în care urmau să-şi 
petreacă noaptea. 

Cei doi călători se uitau cu o adevărată desfătare la paturile 
înalte şi curate şi se bucurau mai dinainte la gândul că vor 
putea să se întindă în ele şi să petreacă o noapte liniştită. 


După ce-şi schimbară hainele, se înapoiară în cârciumă, unde 
îi aştepta ceaiul fierbinte, care îi încălzi mai tare decât cea mai 
călduroasă zi de vară. 

Seara se lăsa după ce furtuna mai bântui o dată cu o furie şi 
mai mare decât primă oară. Călătorilor însă puţin le păsa, căci 
acuma erau la adăpost şi urletul ei nu le tulbura somnul. 

In vreme ce lordul Denver şi cu Fred dormeau în odaia ce le 
fusese pusă la dispoziţie, Matki sforăia în grajd, iar Ludovica 
stătea de vorbă cu, hangiul. 

— Tare am mai fost amărât, spunea bătrânul cârciumar, când 
am auzit că scumpul nostru căpitan a fost prins şi închis în 
temniţa Dubroului. Zi şi noapte mă gândeam la el şi mă rugam 
lui Dumnezeu să-l scape, căci puţini sunt oameni atât de 
cumsecade ca el, pe scoarţa pământului. lţi închipui cât de mare 
mi-a fost bucuria apoi, când am aflat că Vulturul Morţii a scăpat 
din închisoare. Vestea mi-a fost adusă de un mujic bătrân şi de 
bucurie l-am ospătat, cum cred că n-a mai mâncat în viaţa lui. 

— ţi mulţumesc că ţii atâta la căpitanul nostru! 

— Dar e cam mult de când nu l-am mai văzut! 

— Astă seară va trece pe aici, dacă nu-l va împiedica furtuna. 
Am rămas înţeleşi că ne întâlnim aici. Mie mi-a dat o însărcinare 
în Walin şi de aceea am fost nevoită să îmbrac straie bărbăteşti. 

— Dar oare nu va avea vreo neplăcere din pricina străinilor, 
pe care i-am găzduit? exclamă cârciumarul deodată. 

— Ştii prea bine că Vulturul Morţii nu-şi bate capul cu aşa 
ceva. Numai cu trădători să n-aibă de-a face, ceea ce nu cred că 
este cazul oaspeţilor tăi. Mai ales cel mai în vârstă pare să fie un 
om foarte de treabă. Nici cel tânăr nu pare a fi om rău, e doar 
puţin cam curios. 

— Sst! făcu hangiul. Mi se pare că vin! 

Într-adevăr lordul Denver şi cu Fred se treziră din somnul de 
după masă şi intrară în cârciumă. 

— Ah, exclamă Fred, zâmbind, tovarăşul nostru de furtună 
este tot aici? Imi pare foarte bine că-ţi mai pot mulţumi o dată 
pentru plăcutul han, pe care mi l-ai recomandat. Dar nici nu ştiu 
cum să-ţi spun? 

— Spune-mi Ludovica! zise fata, liniştită. 

— E numele cel mai frumos, pe care l-am auzit în viaţa mea! 
strigă Fred cu înflăcărare. 

Ludovica râse cu poftă. 


— Englezii sunt foarte curtenitori, tuturor femeilor le vorbesc 
la fel cum îmi vorbeşti dumneata mie! 

— Cred că nu este un defect, frumoasă Ludovica! 

Tânărul ofiţer de marină ar fi vrut grozav să ştie ce o hotărâse 
pe fată să se îmbrace în haine bărbăteşti, dar n-avu îndrăzneala 
s-o întrebe. Conversaţia se învârti în jurul călătoriei şi Ludovica îi 
întrebă pe proaspeţii ei cunoscuţi: 

— Cum vă place ţinutul? 

Ţinutul ar fi el, cum ar fi, răspunse Fred, împrejurările unei 
asemenea călătorii însă nu prea sunt de invidiat. 

— De ce? 

— Drumurile sunt prea pustii. Adeseori mergem zile întregi 
fără a da, nu numai de un sat, dar nici măcar de o colibă. 

— Aveţi dreptate. Regiunea această este puţin locuită. De aici 
încolo însă satele şi oraşele sunt mult mai dese. 

— Slavă Domnului, fiindcă în pustietatea această nu poţi fi 
sigur de viaţa ta! 

— Nu înţeleg! 

— Dumneata n-ai auzit niciodată de tâlharii aceia care te 
atacă la drumul mare şi care, dacă nu sunt mulţumiţi cu prada, 
îţi iau şi viaţa? 

— Acestea sunt basme! 

— Nu prea cred! N-ai auzit despre Stanislau Rimsky? Vulturul 
Morţii să fie şi el numai un basm? 

Mă îngrozesc numai gândindu-mă la grozăviile care se 
povestesc despre el. 

— Am auzit şi eu vorbindu-se despre Stanislau Rimsky, zise 
Ludovica, privind tinta în ochii ofițerului de marină, dar acesta 
nu trebuie asemuit cu tâlharii de drumul mare. 

— Nu cumva crezi că Rimsky este un erou naţional? exclamă 
Fred, râzând zgomotos. 

— Eu ştiu numai atât, zise Ludovica, cu hotărâre, că Stanislau 
Rimsky este un om cinstit. 

— Aceasta însă nu se prea potriveşte cu meseria lui. 

Ludovica îl măsură cu priviri fulgerătoare pe ofiterul de 
marină, care susţinu privirile ei cu un zâmbet ciudat în jurul 
bazelor. 

— Îi aperi prea mult pe Stanislau Rimsky, frumoasă Ludovica! 
zise Fred. 

— Da, fiindcă am avut prilejul să mă încredinţez că toate 


grozăviile răspândite pe socoteala Vulturului Morţii nu sunt 
decât născociri de-ale ruşilor şi că Rimsky este un om cinstit, din 
creştet până în tălpi şi pe lângă aceasta şi un bun patriot. 

— Vezi Fred? Toate acestea ţi le-am spus şi eu şi ţi-am 
accentuat că, Vulturul Morţii nu poate fi pus alături de tâlharii de 
rând, dar n-ai vrut să mă crezi. Acum, în faţa acestei mărturii, 
nădăjduiesc că nu vei mai susţine prostiile care ţi-au fost băgate 
în cap! 

Ludovica se întoarse spre lordul Denver cu ochi plini de 
recunoştinţă: 

— Aşadar, dumneata crezi că Rimsky este un om de treabă? 

— Socotind după cele auzite, fără îndoială că da!... 

— Bine faci, milord, căci Rimsky este într-adevăr un om bun, 
însufleţit de gândurile cele mai curate. Dacă l-ai cunoaşte, sunt 
încredinţat că l-ai îndrăgi. 

Lordul Denver îşi ridică paharul şi zise, zâmbind: 

— Să bem atunci în sănătatea Vulturului Morţii! 

Cu aceste cuvinte ciocni cu Ludovica, apoi se întoarse mirat 
înspre Fred, în faţa căruia paharul stătea neatins. 

— Ce înseamnă, aceasta, Fred? Tu nu ciocneşti cu noi? 

— Mulţumesc, dar nu beau, răspunse tânărul ofiţer de marină, 
lordul Denver observând îndată că tovarăşul său nu voia să-şi 
ridice paharul, tocmai fiindcă ar fi trebuit să-l închine în 
sănătatea lui Stanislau Rimsky. 

Pricina abţinerii lui Fred nu-i scăpă nici Ludovicăi, care însă nu 
tăcu, după cum făcuse lordul, ci zise: 

— Ştiu de ce nu bea domnul locotenent! 

— Fiindcă în clipa aceasta nu simt nevoia să beau! zise Fred. 

— Nu, răspunse Ludovica, ci fiindcă nu vrei să ridici paharul în 
sănătatea lui Rimsky. 

Fred nu răspunse. 

Tăcerea este tot o afirmaţie! 

— N-am spus eu? exclamă Ludovica, triumfătoare. Cu toate 
acestea, domnule locotenent, puteai să-ţi ridici paharul liniştit în 
sănătatea lui, deoarece Rimsky poate fi pus pe aceeaşi treaptă 
cu oricare om cinstit! 

— Aşa? răspunse Fred, ironic. Atunci, după dumneata Rimsky 
ar trebui să fie un cavaler desăvârşit, căruia nu i se poate 
imputa nimic? 

— Aşa şi este! 


— Atunci de ce a fost poreclit „Vulturul Morţii” şi de ce trebuie 
să se ascundă de oameni? 

— Nu se ascunde! Este adevărat că autorităţile ruseşti îl 
urmăresc, dar în schimb sunt mii şi mii de oameni, care se roagă 
pentru sănătatea lui. 

— Şi dumneata faci parte din ei! 

— Mărturisesc cu mândrie! strigă Ludovica, îmbujorată. 

— Aşadar, pentru dumneata Rimsky este întruchiparea 
bărbăţiei? urmă Fred, pe acelaşi ton ironic. 

— Nici aceasta nu-mi este ruşine s-o recunosc! Dar el poate fi 
simbolul bărbăţiei, nu numai pentru mine, ci pentru toţi bărbaţii! 
— Oh, oh! făcu Fred. Cred că exagerezi, frumoasă Ludovica! 

— Deloc! Toţi aţi putea învăţa de la el să fiți viteji, să fiți 
bărbaţi! 

— Ce spui? Şi când m-aş putea înscrie la şcoala lui Rimsky? 

— Râzi dumneata, domnule locotenent, dar tare mi-e teama 
că nu ţi-ar strica aşa ceva! răspunse Ludovica, înflăcărată. 

— Mă rog, zise Fred, mă învoiesc cu dragă inimă, numai dă-mi 
prilejul să fac cunoştinţă cu el. 

— Mi-e teamă că nu te-ai prea bucura de cunoştinţa aceasta! 

— Te-am prins! strigă Fred, triumfător. Dumneata însăţi ai 
recunoscut că lumea are dreptate să se teamă de Vulturul 
Morţii! M-ai ameninţat şi pe mine, ceea ce înseamnă că şi 
paşnicii călători trebuie să tremure de Stanislau Rimsky... 
cavalerul neprihănit... 

— Oamenilor paşnici, Rimsky nu le face niciun rău, 
dimpotrivă, de câte ori i se iveşte prilejul, el le vine în ajutor. Pe 
cei îngâmfaţi însă, are obiceiul de a-i învăţa să-i cinstească 
numele şi tocmai de aceea nu te-aş sfătui să te întâlneşti cu el! 

— Aşadar, Rimsky este un om foarte curajos? 

— Întocmai! 

— Dar numai atunci, când este înconjurat de tovarăşii săi! 
urmă Fred, batjocoritor. 

— Domnule locotenent, zise Ludovica, supărată. Stanislau 
Rimsky n-are nevoie de niciun ajutor, spre a da la o parte din 
calea sa, cu o singură mână, pe făloşii de seama dumitale! 

Fred începu să râdă din nou. 

— Aţi auzit, milord? exclamă el, întorcându-se spre lordul 
Denver. Pe Dumnezeul meu că tare aş avea poftă să-i arat lui 
Rimsky cele mai noi apucături ale boxului englezesc! 


Ludovica arătă înspre fereastră. 

— Dacă ţii atât de mult, încearcă, domnule locotenent! 

— Mi-e teamă că Rimsky nu va îndrăzni să vină aici! 

— Deschide fereastra şi strigă-i numele! Poate că va veni! 

În clipa aceea bătrânul hangiu intră în cârciumă şi se duse de- 
a dreptul la Ludovica. 

— Un cuvânt, jupâniţă! 

Ludovica se dădu ceva mai la o parte. 

— Vino în bucătărie! 

— De ce-ţi baţi joc de copila aceasta? îl dojeni lordul Denver 
pe tovarăşul său. 

— Prea se laudă cu Rimsky acesta! 

— Trebuie să fie o chestiune de inimă la mijloc. 

— De aceea să vorbească cu atâta însufleţire de el? După ea, 
Vulturul Morţii ar fi omul cel mai curajos, cel mai cinstit, cel mai 
mare de pe pământ. Ştiu că ar deschide ochii mari, dacă ar 
vedea că-l dobor la pământ, cu una din loviturile de box, care se 
învaţă pe corăbiile de război ale Angliei! 

— Nu este frumos să te lauzi singur, zise lordul Denver. 

— Aveţi dreptate, milord, răspunse Fred. Trebuie să 
recunoaşteţi însă că nici plăcut nu poate fi să asculţi laudele 
exagerate, care se aduc unui om care, oricum am privi 
chestiunea, nu este altceva, decât tot numai un tâlhar de 
drumul mare! 

— lar începi, Fred? În privinţa aceasta eu nu sunt de părerea 
ta, ţi-am spus-o şi ţi-o repet. 

În clipa aceea uşa se deschise şi Ludovica intră din nou în 
cârciumă. 

Fred o privi râzând şi urmă convorbirea întrerupta... 

Ei, frumoasă Ludovico, ce zici, eşti dispusă să-mi faci rost de o 
întâlnire cu Vulturul Morţii? 

— Ţi-am spus să ţi-o cauţi singur! Deschide fereastra şi îndată 
ce-i vei striga numele... 

— ...el va şterge putina! 

— Mi se pare că ai început să baţi în retragere! 

— Nu cumva crezi că mi-e frică? 

— Mi se pare că numai la vorbă eşti viteaz, nu şi la fapte! 

— Îţi voi dovedi că te înşeli! Aşadar doreşti să-l provoc pe 
Vulturul Morţii?... Facă-se voia dumitale! Vreau să-ţi dovedesc 
că un ofiţer al marinei engleze n-are obiceiul să se laude cu 


fapte pe care n-are curajul să le ducă la îndeplinire! 

Cu aceste cuvinte tânărul locotenent de marină se duse la 
fereastră şi o deschise. 

Afară se înnoptase. Ploaia nu încetase încă şi zgomotul ei 
uniform se amesteca, cu tainicul susur al copacilor din pădure. 

Fred strigă, cu glas puternic: 

— Rimsky! 

După aceea se întoarse înspre lordul Denver şi Ludovica, 
întocmai ca şi când ar fi vrut să citească pe chipurile acestora 
uimirea pricinuită de vitejia lui. Dar zâmbetul lui triumfător 
îngheţă deodată, când un glas îndepărtat răspunse: 

— Vin acum! 

Cei doi englezi se uitară unul la altul. 

— Parcă ar fi răspuns cineva! zise lordul Denver. 

— Da, întări Fred, am auzit lămurit că cineva a raspuns. 

După aceea se trudi să zâmbească. 

— După cât se pare, tot vom avea norocul să dăm ochi cu 
Rimsky, zise el. 

Mai strigă-l odată! îl îndemnă Ludovica, să ştie pe unde 
trebuie să vină! 

— Nu mai putea să dea înapoi şi întorcându-se spre fereastră, 
strigă pentru a doua oară: 

— Rimsky! 

Vocea tainică răspunse din nou, de data aceasta însă, mult 
mai aproape şi mult mai tare: 

— Vin îndată! 

Fred tresări. Aşadar, aici nu mai era vorba de o glumă! 
Căpetenia de tâlhari luase în serios provocarea şi socotise de 
datoria lui să se prezinte. 

Chipul Ludovicăi strălucea de bucurie. Zâmbetul batjocoritor, 
care până atunci sălăşluise în jurul buzelor lui Fred, era întipărit 
acum pe faţa ei. Ea se apropie de tânărul locotenent şi-l întărâtă 
din nou: 

— Strigă-l, mai strigă-l! 

— Rimsky! strigă Fred pentru a treia oară, de data aceasta 
însă glasul lui nu mai avea tonul acela batjocoritor, ca la 
strigătul dintâi, şi la cel de-al doilea. 

De data aceasta însă, nu mai răspunse nimeni şi Fred era 
gata sa creadă că cineva îşi bătuse joc de el. Dar părerea 
aceasta i se irosi repede, căci clipa următoare uşa se deschise 


larg şi în pragul ei se ivi un bărbat voinic, bine făcut... Era 
Stanislau Rimsky. 

El se duse de-adreptul la Fred şi-l întrebă: 

— Ce doriţi, domnul meu? 

— Eu... eu l-am chemat pe Rimsky, îngână Fred, uimit, 
deoarece nu-i venea să creadă că bărbatul acesta cu privirea 
deschisă, care-ţi plăcea de la prima vedere, putea să fie 
Stanislau Rimsky, temutul căpitan de bandiți. 

— Intocmai! răspunse Vulturul Morţii, zâmbind. 
Dumneavoastră l-aţi chemat pe Rimsky şi Rimsky a şi venit! 

— Dumneavoastră... dumneavoastră să fiţi? bâigui tânărul 
ofiţer de marină. 

— Da, eu sunt, răspunse Vulturul Morţii, cu acelaşi zâmbet 
neschimbat în jurul buzelor. Stanislau Rimsky, sau, pentru a mă 
folosi de cuvintele dumitale, căpetenia de bandiți, tâlharul de la 
drumul mare! 

Cei doi bărbaţi se uitară încremeniţi la Rimsky, care păşise 
înaintea lor cu atâta hotărâre, zâmbind mereu şi care începu să 
le vorbească deodată, în englezeşte: 

— Deoarece văd că dumneavoastră nu vorbiţi prea bine limba 
rusă, motiv pentru care cred că aţi şi tăcut, sunt gata să vorbesc 
în limba dumneavoastră maternă. Cu acest prilej veţi avea 
ocazia să vedeţi că un tâlhar de rând ştie să vorbească mai 
multe limbi, decât numeroşi gentilomi. 

Rimsky vorbea foarte bine şi limba engleză şi împrejurarea 
aceasta mări simpatia lordului Denver pentru el. 

Ca şi când ar fi bănuit gândurile lordului, Rimsky se apropie şi 
înclinându-se, zise: 

— Sunt fericit că mi s-a oferit prilejul de a putea saluta pe 
unul din fiii cei mai de seamă, ai nobilei Angliei. 

— Mă cunoşti? 

Rimsky dădu din cap. 

— Ştiu chiar că aveţi o părere foarte bună despre mine, 
milord. 

— Nu înţeleg, cum de ai putut să te informezi atât de iute! 

— Credeţi-mă, milord, răspunse Rimsky, nu este la mijloc 
niciun fel de vrăjitorie. Vulturul Morţii ştie tot ce se petrece în 
ţinutul acesta. 

După aceea se îndreptă spre Fred: 

— Fireşte că am aflat şi că dumneavoastră, contrar lordului 


Denver, aveţi o părere foarte proastă despre mine, domnule 
locotenent. 

Rimsky nu-şi dădu nicio osteneală de a ascunde ironia acestor 
cuvinte. În urma lor, tânărul ofiţer de marină, care era pe 
punctul de a-şi schimba părerea, văzând din toată purtarea 
Vulturului Morţii că are de-a face cu un adevărat cavaler, se 
îndreptă deodată şi, simtindu-şi mândria atinsă, răspunse tăios. 

— Purtarea dumitale este foarte curajoasă. De altfel nu-i de 
mirat, când dumneata eşti înarmat până în dinţi, iar noi nu ne 
putem apăra, decât cu pumnii! 

Rimsky se înroşi de mânie. 

— Domnule locotenent, ai putea să-ţi alegi cuvintele! Chiar şi 
adineauri ai vorbit despre mine cu prea mult dispreţ. Aş vrea să 
te fac să-ţi schimbi părerile şi dacă nu va fi cu putinţă sa 
ajungem la acest rezultat pe cale paşnică, sunt gata să primesc 
duelul cu pumnii, de care ai amintit acum câteva minute. 

— Şi eu sunt gata! strigă Fred. Cred că de data aceasta îţi vei 
găsi naşul! 

Rimsky îşi lepădă tot ce era asupra lui, spre a fi egal cu 
potrivnicul sau, apoi se aşeză în faţa lui. 

Lordul Denver însă ar fi dorit să ocolească această încăerare 
şi zise, împăciuitor: 

— Fred, vino-ţi în fire! La ce-ţi va folosi aceasta? 

Dar în inima tânărului locotenent de marină se şi trezise dorul 
de luptă şi îi aduse aminte de nenumăratele izbânzi, pe care le 
avusese pe bordul corabiei de război „King Edward”. 

Era socotit ca unul din cei mai buni boxeri din Anglia şi toţi se 
temeau de pumnul lui iute şi puternic. Bizuindu-se atât pe 
puterea, cât şi pe îndemânarea sa, el îi răspunse lordului 
Denver: 

— Nu va îngrijiţi de mine, milord, ci mai bine fiţi cu luare- 
aminte să vedeţi cum se va risipi într-o clipă credinţa, pe care o 
are lumea de aici, despre puterea de nedoborât a Vulturului 
Morţii! 

Dar nici chiar această observaţie jignitoare nu-l făcu pe 
Rimsky să-şi piardă cumpătul. El stătea, nepăsător, ca şi când ar 
fi fost vorba să dea o lecţie, unui copil obraznic. 

— Putem începe? întrebă el. 

— Sunt gata! răspunse ofiţerul de marină. 

În clipa următoare porniră unul spre altul, ridicându-şi braţele, 


spre a face scut din ele. 

Fred îşi aduse aminte de chipul cum izbutise întotdeauna să-şi 
zăpăcească potrivnicii de pe bordul lui King Edward. El ridica 
mâna dreaptă, spre a lovi, ţinându-şi stânga în chip de scut, în 
faţa sa. La momentul oportun însă, nu lovea cu dreapta, ci cu 
stânga de care potrivnicul nu se pregătea să se apere. 

La fel avea de gând să facă şi cu Rimsky. Numai că Vulturul 
Morţii era mult mai prevăzător decât foştii vrăjmaşi ai lui Fred 
de pe bordul lui King Edward. Rimsky îşi aplecă fulgerător capul 
şi cumplita lovitură a lui Fred nimeri aerul. 

Ofiţerul de marină îşi pierdu aproape echilibrul. Rimsky însă 
nu-l lăsă să-şi revină în fire şi îl şi lovi la rădăcina urechii, cu 
atâta putere, încât Fred se învârti de două ori în jurul său, apoi 
se prăbuşi la pământ, rămânând nemişcat. 

Vulturul Morții aştepta zâmbind să-şi vadă vrăjmaşul 
ridicându-se de la pământ. Cum însă acesta nu părea în stare să 
se mai gândească la aşa ceva, voinicul se aşeză la masă şi trase 
o duşcă din vinul pe care i-l adusese cârciumaral. 

Lordul Denver se repezi la tovarăşul său învins. 

— Fred! Fred! 

Dar tânărul locotenent nu se mişcă. 

Atunci Rimsky se ridică şi el de pe scaun şi se duse lângă 
lordul Denver. 

— Nu trebuie să vă speriaţi, milord, zise el, căci nu i s-a 
întâmplat nimic prea serios. De îndată ce-i va trece zăpăceala, 
îşi va reveni în fire. 

Apoi îl aşezară amândoi pe un scaun. Fură însă nevoiţi să-l 
sprijine, căci altfel trupul i-ar fi căzut din nou la pământ. 

Ludovica, Severin, care între timp venise şi el şi bătrânul 
hangiu îl înconjurară pe suferindul erou al duelului cu pumnii. 

Cârciumarul dispăru peste câteva clipe, spre a se întorcea 
apoi cu o sticlă de rachiu. 

— Să-i dăm să bea din asta, zise el, şi nu va mai avea nimic! 
Asta e o băutură care şi pe morţi îi învie! 

Cu multă trudă îi strecurară câteva picături printre buze şi 
proorocirea lui Kornitzky se îndeplini, Fred Williamson îşi 
deschise ochii şi se uită în jurul său cu privirea aiurită a tuturor 
celor care îşi revin din leşin, neştiind ce s-a petrecut cu ei şi în 
jurul lor. 

Deodată însă îşi aduse aminte de toate şi atunci, se ridică de 


pe scaun, se duse de-a dreptul la Rimsky şi-i întinse mâna, 
spunându-i zâmbitor: 

—  Felicitările mele! O adevărată lovitură de maestru! 
Dumneata ai fost cel dintâi care m-ai doborât! Te rog să mă 
ierţi! 

Rimsky strânse cu căldură mâna tânărului ofiţer de marină. 

— Şi eu te felicit, pentru curajul de care ai dat dovadă! Eşti un 
adevărat bărbat, căci nu te-ai lăudat doar cu provocarea, ci ai 
trecut de la vorbe la fapte. Atacul a fost minunat. Dacă nu-mi 
aplecam capul în ultimul moment, acum bunul moş Kornitzky 
mi-ar fi turnat mie printre dinţi, rachiul lui bătrân de o jumătate 
de veac. 

Lordul Denver privi mulţumit la cei doi bărbaţi care după 
trecerea luptei, deveniseră din vrăjmaşi, prieteni. 


CAPITOLUL 33 
PRINȚUL TRUBETZKOI 


Somnul nu voia să se coboare deloc pe ochii fugarilor refugiaţi 
în vârful stâncilor “Altarului Pustei”. Numai lordul Wardmoore le 
umbla prin cap şi mereu se întrebau dacă după ce a scăpat de 
urmărirea cazacilor, tovarăşul lor va fi izbutit să dea peste vreun 
trib de samoiezi, spre a-i aduce în ajutorul lor. 

Dinspre răsărit razele calde ale soarelui şi începuseră să se 
ridice, învăluind stânca golaşă a “Altarului Pustei”. 

Istovit de zbuciumul din ajun şi de noaptea petrecută fără 
somn, prinţul Poniatowsky se uită abătut la poalele cetăţuii 
naturale. Cazacii dormeau încă, un singur ostaş făcând de pază 
în jurul cenușii focului de tabără. 

Lapuşin şi cu Mioara se uitau trişti unul la altul, dându-şi 
seama că ziua care răsărea urma să fie hotărâtoare pentru 
soarta lor. În ziua aceea, lordul Wardmoore trebuia să se 
înapoieze cu tribul de samoiezi nomazi, căci dacă nu se înapoia, 
cazacilor le soseau ajutoarele de la Tomsk şi atunci erau 
pierduţi. 

Inima li se strângea când se gândeau la ceea ce-i aşteaptă în 
cazul când lordul Wardmoore ar fi întârziat. Ei cunoşteau prea 
bine soarta fugarilor readuşi în tabăra Sadovei. Ei sunt bătuţi 


până la sânge, în mijlocul taberei, în faţa tuturor prizonierilor. 

— Orice s-ar întâmpla, eu nu mă mai întorc la  Sadovai, 
exclamă el, cu hotărâre. M-am săturat de soarta ce mi-a fost 
hărăzită în minele de plumb şi pe care n-aş putea-o uita chiar 
dacă mi-ar fi dat să trăiesc o mie de ani. Dacă Dumnezeu nu 
vrea să mai fiu vreodată liber, atunci mai bine mă las împuşcat 
de gloanţele cazacilor, dar de predat nu mă predau. 

Prinţul Poniatowsky încercă să mai toarne puţin curaj în inima 
deznădăjduită a sărmanului mujic. 

— Mai avem timp să ne gândim la asta, prietene Lapuşin! 
Deocamdată să sperăm că lordul Wardmoore va izbuti să ducă 
la bun sfârşit însărcinarea ce şi-a luat-o şi deci, că va veni să ne 
scape, până când nu va fi prea târziu! 

Mioara Comăneanu scoase de-ale mâncării din sacul cu 
merinde, dar niciunul din ei n-avea poftă de mâncare. Totuşi, 
mâncară câte ceva, gândindu-se că trebuiau să fie tari, pentru 
grelele clipe care îi aşteptau. 

După această scurtă gustare, se înapoiară la punctele de 
observaţie din vârf, spre a nu-i pierde din ochi pe cazaci. Pentru 
urmăritori dimineaţa trecu cu îngroparea tovarăşilor căzuţi cu 
prilejul atacului dat împotriva “Altarului Pustei”. 

Cazacii fură  băgaţi într-o groapă comună. Numai 
locotenentului lanuşin i se făcu un mormânt separat, deasupra 
căruia aşezară o cruce simplă de lemn. 

Prinţul Poniatowsky şi cu Lapuşin scrutau zarea necontenit, 
nădăjduind dintr-o clipă într-alta să-l vadă pe lordul Wardmoore 
apropiindu-se în fruntea trupei salvatoare. Dar ochii lor nu 
întâlniră niciun singur punct mişcător pe tot întinsul nemărginit 
al Pustei. 

— Nici nu se putea să vină încă, dacă nu s-a întâlnit cu 
samoiezii prin apropiere! aşa îşi îmbărbăta prinţul Poniatowsky 
prietenii şi... pe sine însuşi. 

Mai trecură câteva ceasuri, fără ca lordul Wardmoore să se fi 
ivit. Amurgul se lăsă din nou şi odată cu el, se spulberă şi 
speranţa din inimile fugarilor. 

Lordul Wardmoore nu se înapoiase. 

— La ce s-ar şi înapoia? exclamă, Lapuşin amărât. E bucuros 
că a scăpat el! De ce să-şi mai primejduiască viaţa din nou? 

Prinţul Poniatowsky se răsti la el, furios: 

— Ai înnebunit, Lapuşin? Cum poţi vorbi astfel despre omul 


căruia trebuie să-i fie recunoscător fiecare surghiunit al Siberiei? 

— Lordul Wardmoore ne va aduce ajutoare, chiar cu preţul 
vieţii sale! zise şi Mioara Comăneanu, care ca şi prinţul, avea o 
încredere oarbă în lord. 

Dar cuvintele acestea nu reuşiră să-l liniştească pe Lapuşin. 

— Atunci demult ar fi trebuit să fie aici! mormăi el. 

— De unde putem şti noi ce greutăţi a avut de înlăturat? zise 
prinţul. Credinţa mea nestrămutată este că chiar dacă întârzie, 
tot înaintea celor din Tomsk va sosi aici! 

După aceea se lăsă şi noaptea. După o zi chinuitoare veni o 
noapte chinuitoare. Noaptea trecută o petrecuseră tot fără 
somn, dar nici acum nu puteau adormi. Numai pe Mioara o 
dobori oboseala. 

Constituţia ei slabă nu mai putu rezista zbuciumului ultimelor 
zile şi cu toată groaza care-i umplea sufletul, îşi rezemă capul de 
o stâncă şi adormi. 

Prinţul Poniatowsky mai aţipea şi el din când în când, numai 
Lapuşin se împotrivea somnului, de parcă ar fi fost de oţel. 
Gândul că va cădea din nou pe mâinile cazacilor, îl frământa 
necontenit, îl ameninţa să-i ia minţile. 

Cerul strălucea plin de stele, iar razele slabe ale lunii luminau 
fantomatic regiunea. Spre miezul nopţii prinţul Poniatowsky 
întrebă: 

— Tot nu se vede nimic? 

Lapuşin răspunse cu o linişte ciudată: 

— Nimic... nici urmă! 

Cuvintele lui trădau resemnarea. 

Nădejdea începu să se împrăştie şi din inima prinţului 
Poniatowsky. El nu putea înţelege, de ce nu sosea încă lordul 
Wardmoore. Întârzierea aceasta el căuta s-o pună pe seama 
unei nenorociri neprevăzute, care-l va fi lovit pe credinciosul lor 
tovarăş. 

Singura lui licărire de speranţă, mai era revărsatul zorilor. 
Dacă lordul Wardmoore nu venea nici până atunci cu trupa 
salvatoare, atunci erau pierduţi, deoarece cazacii din Tomsk 
urmau să sosească neapărat, până la amiază. 

Frământările ucigătoare îl doborâră şi pe el şi adormi. Numai 
Lapuşin mai veghea cu o încăpățânare de catâr. 

Mai trecură câteva ceasuri. 

Prinţul Poniatowsky şi cu Mioara mai dormeau încă, uitând de 


cumplita lor situaţie, când razele palide ale lunii fură înlocuite de 
arşiţa astrului zilei. Prinţul nu se deşteptă decât numai când 
soarele i se aşeză pe ochi. 

El se duse îndată la Lapuşin care stătea tot la postul de 
observaţie. 

— Ce mai este, Lapuşin? 

Mujicul îşi întinse braţul şi arătă în depărtare: 

— Priveşte! 

Privirea prinţului Poniatowsky, urmă direcţia arătată de braţul 
întins al tovarăşului său de suferinţă. 

În depărtare se zărea o mulţime de oameni. 

— Să fie lordul Wardmoore? exclamă prinţul. 

— Nu, răspunse Lapugşin, cu o linişte apăsătoare, ci cazacii din 
Tomsk! 

— Cazacii din Tomsk? 

— Priveşte numai jos să vezi cum se bucură urmăritorii noştri! 
îşi dau seama că, nu mai putem scăpa! Uite, au şi pornit 
înaintea lor... 

Durerea îl dobori aproape pe prinţul Poniatowsky, care strigă, 
sfâşietor: 

— Suntem pierduţii 

Ochii lui se îndreptară spre Mioara Comăneanu, care dormea 
câţiva paşi mai departe. Privirile lui se aşezară triste pe chipul 
blând al fetei, pe care somnul o făcea parcă şi mai frumoasă. 
Sărmana Mioara, ea nu ştia încă nimic de groaznica soartă care-i 
aştepta. 

Cum să-i spună? Existau oare cuvinte ocolitoare prin care să-i 
aducă la cunoştinţă într-un chip mai blând, nenorocirea ce nu 
mai putea fi evitată? 

Ochii prinţului Poniatowsky se înlăcrimară. 

Nu era îngrijorat de soarta sa, căci era bărbat şi nu se speria 
de primejdii, ci de aceea a nefericitei copile, pe care destinul o 
lovise prea crud. 

Simţind parcă apropierea primejdiei, Mioara Comăneanu se 
trezi din somnul ei adânc. Îşi frecă ochii şi se uită buimăcită în 
jurul său. 

După aceea se duse lângă Lapugşin şi prinţul Poniatowsky şi-i 
întrebă: 

— Tot n-a venit lordul Wardmoore? 

Poniatowsky vru să răspundă, dar niciun cuvânt nu-i ieşi de pe 


buze. Nu era în stare să-i aducă la cunoştiinţa cumplitul adevăr. 

Dar nici nu mai era nevoie să răspundă, fiindcă răspunsul 
stătea scris în ochii lui. 

Privirile ei speriate alunecară apoi spre tabăra urmăritorilor, 
pe urmă trecură mai departe... se rătăciră în zare şi... 

Un țipăt sfâşietor îi ieşi din piept. 

Zărise trupa cazacilor din Tomsk. 

— Cazacii din Tomsk? îngână ea. 

Prinţul Poniatowsky dădu din cap, fără să scoată o vorbă. 

— Aşadar totul s-a sfârşit? întrebă frumoasa copilă, speriată 
de moarte. 

Nimeni nu-i răspunse. Ochii ei se îndreptară apoi spre cealaltă 
parte a Pustei, de unde-l aşteptau pe lordul Wardmoore. 

Cât puteau cuprinde ochii, niciun punct negru, niciun suflet de 
om. 

Poniatowsky simţise că Mioara mai nădăjduia şi zise trist: 

— Acum ar fi în zadar, chiar dacă ar mai veni! Cazacii sunt 
mult prea numeroşi... O adevărată armată împotriva a trei 
oameni. 

Vorbele liniştite ale lui Poniatowsky fură intrerupte de 
strigătul sălbatic al lui Lapuşin. 

— Să vină, să vină cât mai mulţi, căci noi nu ne vom preda! 

Rostind acestea, ochii lui se injectară. 

— Lapuşin are dreptate! încuviinţă şi Mioara. Mai bine 
moartea, decât iadul Sadovei! 

— Atunci vom luptă până la cea din urmă suflare! exclamă şi 
prinţul Poniatowsky. 

O tăcere mormântală se lăsă timp de câteva minute asupra 
celor trei oameni, care se pregăteau de moarte. Toţi trei erau 
adânc impresionați de cruzimea încercărilor la care îi pusese 
soarta. 

În răstimpul acestor câteva minute ei aduseseră jertfa cea 
mai mare pe care o puteau aduce faţă de ei înşişi, renunţaseră 
la viaţă! 

— Vom lupta, până când vom mai putea ţine arma în mâna! 
declară prinţul Poniatowsky. Cel din urmă glonte însă, îl vom 
ţine pentru noi! 

— Aşa vom face! zise şi Mioara Comăneanu. Nu trebuie să 
mai cădem vii în mâinile lor. 

Privirile lor se pierduseră iarăşi în zare. 


Cazacii se apropiau în galop. Nu putea să treacă mai mult de 
un sfert de ceas, până să ajungă la poalele “Altarului Pustei”. 

Şi atunci? 

Cuvintele le muriră pe buze. 

Nu erau în stare să vorbească. Dar ce ar fi putut să spună? 

Osândiţii la moarte au întotdeauna o ultimă dorinţă de 
exprimat, un ultim salut de trimis cuiva. Fugarii din Sadova nu-şi 
puteau exprima această ultimă dorinţă, nu puteau trimite 
nimănui cel din urmă salut al lor, căci niciunul din ei nu putea 
scăpa, spre a îndeplini, sfânta însărcinare de a fi purtătorul de 
cuvânt al condamnaților la moarte. 

Lapuşin şedea îndobitocit pe o ieşitură de stâncă. Numai ochii 
mai trăiau în el, lucind ameninţător, sălbatic. 

Prinţul Poniatowsky se trudea să-şi sape numele în stâncă, cu 
ajutorul pumnalului, pentru a lăsa o urmă cât de neînsemnată 
despre moartea ce-i fusese hărăzită. Sărmanii viteji ai Poloniei 
care îşi aşteptau mântuirea de la el, afla-vor ei oare vreodată în 
ce chip şi-a dat sfârşitul conducătorul lor? 

Mintea Mioarei Comăneanu era şi ea frământată de gânduri 
triste. 

Acum, când se simţea atât de aproape de moarte, înaintea 
ochilor sufletului său se ivi din nou chipul bărbatului pe care-l 
iubea mai mult decât orice pe lume... 

Da, înaintea închipuirii sale se ivi Stanislau Rimsky, voinicul 
care la Varşovia încercase s-o scape din mâinile vampirilor, cu 
atâta dispreţ pentru moarte. 

Cine ştie pe unde umbla acum, pe unde îi aruncase soarta şi 
cine ştie dacă se mai gândea la ea? Adeseori în decursul 
amărâtelor zile petrecute în tabăra Sadovei, gândul la Vulturul 
Morţii fusese singura ei mângâiere. Durerile i se împrăştiau 
parcă, dacă se gândea la iubitul său. Vai, de câte ori nu-şi 
adusese aminte de frumoasele zile petrecute la Varşovia, pe 
când erau împreună, bucurându-se de tinereţe şi de viaţă! 

Lacrimile îi năpădiră ochii. 

Cine ştie unde era acum, cine ştie dacă mai trăia. Contele 
Gorciacov îşi trimisese copoii pe urma eroului inimii sale şi 
Mioara ştia că prea puţini erau aceia care izbuteau să scape de 
Călăul Varşoviei, când acesta le declara război. 

Poate că nici nu mai era în viaţă şi atunci moartea ar fi fost o 
binefacere pentru ea, căci urma să se întâlnească cu Rimsky în 


lumea cealaltă, al cărei prag îl va trece şi ea în curând. 

Glasul prinţului Poniatowsky o trezi din visare. 

— S-au apropiat! 

Mioara se simţea ca trezită dintr-un vis fermecător. 
Frumoasele imagini ale visului dispărură, spre a face loc 
stâncilor pleşuve, ochilor trişti ai prinţului Poniatowsky, privirilor 
fulgerătoare de mânie ale lui Lapuşin, trupei şerpuitoare de 
cazaci care se înmulţiseră parcă cu miile. 

— Totul s-a sfârşit! mai adăugă prinţul, la vederea armatei ce 
se apropia. 

După aceea se întoarse spre Mioara, îi mângâie părul auriu şi- 
i zise blând, mângâietor: 

— Roagă-te lui Dumnezeu, copila mea! Cred că ajungând în 
cruce, soarele nu va mai încălzi, decât trupurile noastre 
neînsufleţite! Trebuie să murim, Mioaro, dar vom muri curajoşi, 
cu fruntea ridicată. 

Mioara Comăneanu îşi aţinti ochii ei mari asupra prinţului şi 
zise, cu voce slabă, dar hotărâtă: 

— Prinţe Poniatowsky, o româncă nu ştie ce-i teama de 
moarte! 


Sosirea trupelor de întărire stârni mare bucurie printre 
urmăritori. Ei nu-şi dăduseră seama pe deplin de pustiirea 
săvârşită în rândurile lor, de către fugarii ascunşi în “Altarul 
Pustei”, decât numai în dimineaţa zilei trecute, când îşi 
îngropaseră tovarăşii căzuţi... 

Atât cazacii, cât şi supraveghetorii ardeau de setea 
răzbunării. Setea aceasta însă, nu şi-o puteau linişti, decât 
numai după sosirea trupelor de întărire, deoarece un nou atac 
împotriva forţei fugarilor s-ar fi sfârşit prin noi pierderi zadarnice 
pentru ei. 

Cazacul plecat îndată după moartea locotenentului lanuşin, 
spre a aduce ajutoare, ajungând la Tomsk, se prezentă imediat 
la gubernie. 

Guvernator la Tomsk era prinţul Dimitri Trubetzkoi, urmaş al 
uneia din cele mai vechi şi mai nobile familii ruseşti. El trăise 


zeci de ani la Tomsk, era un om curajos şi cu suflet nobil şi 
foarte bun ostaş. 

Când locotenentul Miliuşov, aghiotantul lui, îi raporta cele 
petrecute la “Altarul Pustei”, prinţul Trubetzkoi îşi clătină capul, 
mirat: 

— Patru oameni au fost în stare să ţină piept atator cazaci? 
Atunci sunt vrednici de toată lauda oamenii aceştia! 

După aceea porunci să fie adus în faţa lui cazacul care venise 
cu această ştire şi ostaşul, plin de praf, istovit, se înclină umil în 
faţa guvernatorului Siberiei; 

— Şi n-aţi putut să puneţi mâna pe fugarii din Sadova? se 
răsti guvernatorul la cazac. 

— Nu, prea milostive stăpâne! răspunse cazacul, speriat. 
“Altarul Pustei” este o adevărată fortăreață, care alcătuieşte un 
adăpost sigur pentru aceia care izbutesc să se ascundă în el. 
Numai cu o putere armată covârşitoare ca număr se poate 
ajunge la izbândă. 

— Nu cumva îţi închipui, răspunse prinţul, zâmbind, că voi 
trimite o armată întreagă, spre a lupta împotriva a patru 
oameni? 

— Dacă prea milostivul stăpân ar vedea această ciudăţenie a 
firii, care este “Altarul Pustei”, şi-ar da seama îndată, de ce n- 
am putut sfârşi cu cei patru fugari. 

Bătrânul prinţ se sculă de la masa sa de lucru şi spre cea mai 
mare uimire a lui Miliuşov, declară: 

— Bine! Atunci voi merge şi eu să văd această minune, 
despre care am auzit vorbindu-se multe, dar pe care până astăzi 
n-am avut prilejul s-o văd. 

După aceea se întoarse spre Miliuşov: 

— Domnule locotenent, îngrijeşte ca o companie de cazaci să 
fie gata de drum. Vom merge şi noi cu ea! 

Locotenentul Miliuşov salută şi păriăsi odaia. 

— Şi cine sunt cei patru fugari? îl întrebă prinţul Trabetzkoi, 
pe cazacul din Sadova. 

— Trei bărbaţi şi o fată! 

— O fata? Aşadar, nici măcar faţă de patru oameni, ci numai 
faţă de trei aţi fost neputincioşi? 

— Da, dar aceştia trei s-au luptat ca trei draci! răspunse 
cazacul. 

— Şi cine sunt? Nu ştii cum îi cheamă? 


— Ba ştiu, prea milostive stăpâne! 

— Sa auzim! 

— Unul din ei este un mujic, cu numele de Lapuşin! 

— Mai departe! 

— Al doilea este un englez... 

— Lordul Wardmoore? 

— Mi se pare că aşa se numeşte! 

Prinţul Trubetzkoi îşi aducea aminte de nobilul englez, care 
fusese împresurat cu spioni, de îndată ce-şi pusese piciorul pe 
pământul Rusiei. 

Contele Gorciacov, guvernatorul Varşoviei dăduse de ştire 
poliţiei secrete? din Petrograd, despre prezenţa in Rusia a 
lordului Wardmoore şi într-un consiliu secret se hotărâse ca 
lordul să fie făcut inofensiv. Mulţi fuseseră pentru asasinarea 
lordului Wardmoore. Majoritatea însă fu pentru trimiterea lui în 
Siberia ca o pedeapsă pentru greşeala săvârşită, de a fi atras 
atenţia Europei, asupra grozăviilor care se petreceau în Siberia. 

La acel consiliu al guvernatorilor, prinţul Trubetzkoi fusese 
singurul, care îşi manifestase teama asupra urmărilor pe care le- 
ar putea avea un asemenea procedeu faţa de un om de seamă 
al unei mari puteri şi de aceea, părerea lui a fost ca lordul 
Wardmoore să fie doar expulzat din Rusia, măsura aceasta fiind 
pusă în practică de toate statele civilizate. 

El a rămas însă singur pe lângă punctul lui de vedere şi toate 
încercările lui de a veni în ajutorul lordului Wardmoore fuseseră 
zadarnice. Faţă de porunca primită de sus, nu mai avea nici el, 
nicio putere. 

— Cine este al treilea? întrebă el, din nou. 

— Un oarecare prinţ polonez! 

— Numele lui? 

— Poniatowsky... 


Departamentul pentru Apărarea Securităţii Publice și a Ordinii (în 
limba rusă: Ornenenue no oxpaHeHuro OGIMeCTBeHHOH Ge3OnNacHOcTu HM 
nopanka; Otdelenie po ohraneniiu obșcestvennoi bezopasnosti i poriadka), 
numită în mod obișnuit Departamentul de Apărare (Oxpannoe ornenenue; 
Ohrannoe otdelenie), pe scurt Ohrana, ori Ohranka din Rusia a fost poliția 
secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliție a Ministerul 
Afacerilor Interne (MVD). În acţiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul 
Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a 
Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale. 


— Prinţul Adam Poniatowsky? 

— Da, aşa mi se pare! 

Numele acesta îl uimi şi mai mult pe prinţul Trubetzkoi decât 
numele lordului Wardmoore. Cu toate că-i despărţeau o mare 
prăpastie politică, totuşi prinţul Trubetzkoi stimase întotdeauna 
convingerea şi tăria duşmanului său. Soarta voise chiar să-i 
aducă laolaltă pe cei doi bărbaţi, cu prilejul unei călătorii la Paris 
a guvernatorului Siberiei. Cu prilejul şederii sale la Paris, o 
strânsă prietenie se legase între urmaşii celor două familii 
istorice. De la Paris ei nu se mai văzură. Trubetzkoi aflase că 
prinţul Poniatowsky fusese prins din pricina unei conspirații, dar 
nu ştia că eroul naţional al Poloniei fusese surghiunit la Sadova. 

Acum se bucura şi mai mult că se hotărâse să meargă el 
înşuşi la “Altarul Pustei”, deoarece avea prilejul să se 
întâlnească cu prinţul Poniatowsky. 

Dar în ce fel de împrejurări! 

Prinţul Poniatowsky era vânatul urmărit iar el trebuia să 
hotărască soarta lui! 

Locotenentul Miliuşov se înapoiase. 

— Prea milostive domnule guvernator, compania de cazaci e 
gata de drum! 

— Bine, locotenente Miliuşov! Îngrijeşte să fie luate şi corturile 
şi să se pună şaua pe calul meu. Îmi iau doar rămas bun de la 
soţia mea şi pe urmă putem pleca. 

— La ordin, domnule guvernator! 

Peste câteva minute prinţul se şi întoarse şi dădu porunca: 

— Putem pleca! 

Trupa porni la drum mergând în galop, chiar şi o parte din 
noapte. Deabia spre miezul nopţii făcu popas, cazacii ridicând în 
grabă cortul guvernatorului, în care prinţul Trubetzkoi se odihni 
până în zori. 

Trupa din Tomsk porni mai departe, îndată după răsăritul 
soarelui şi într-un târziu, plutonierul care călărea în capul 
coloanei, strigă: 

— Prea milostive stăpâne, acolo în zare se vede „Altarul 
Pustei”. 

El îşi întinse mâna spre un punct negru, care se zărea la 
marginea orizontului. 

Prinţul Trubetzkoi îşi scoase ocheanul şi se uită prin el în 
direcţia arătată. 


— Chiar şi prin ochean deabia se zăreşte, îi spuse el 
locotenentului Miliuşov. 

— Mai avem o bună bucată de drum, răspunse locotenentul. 

— Atunci să nu mai pierdem vremea, înainte! 

Înainte de amiază trupa şi sosi în faţa “Altarului Pustei”. 

Urmăritorii primiră cu urale trupa de ajutor şi Krişileff, care 
luase comanda cazacilor, după moartea locotenentului lanuşin, 
se emoţionă adânc, auzind că însuşi guvernatorul prinţ venise 
să conducă operaţiunile de capturare a fugarilor. 

Din ordinul prinţului Trubetzkoi, cazacii aşezară tabăra, 
ridicând şi cortul împodobit al guvernatorului. În timpul acesta 
prinţul ceru amănunte despre vitejeasca împotrivire a fugarilor 
de la Sadova. 

Cum sarcina de a da aceste amănunte căzu asupra lui 
Krişileff, primul supraveghetor nu pierdu prilejul de a vorbi mai 
mult despre sine, decât despre faptele vitejeşti ale cazacilor, în 
frunte cu Olliş, de pildă. 

Dar pe prinţul Trubetzkoi îl supără lauda de sine a lui Krişileff 
şi-i spuse: 

— Cum se face că aţi suferit pierderi atât de grele, dacă 
dumneata ai condus urmărirea şi atacul cu atâta iscusinţă? Nu ţi 
se pare că nu se potriveşte una cu alta? 

— Prea milostive domnule guvernator, dacă am avut pierderi 
atât de grele, vina este numai a sărmanului locotenent, care a 
dus oamenii la atac, împotriva sfatului meu... 

Se întâmplă însă ca unul din subofiţerii cazacilor să fie prin 
apropiere şi acesta se revoltă auzind neruşinatele minciuni ale 
lui Krişileff. Mânia lui fu atât de mare, încât uită că se găseşte în 
faţa atotputernicului stăpân al Siberiei şi se amestecă în vorbă, 
furios: 

— Nu-i adevărat! 

Prinţul Trubetzkoi se uită uimit la cazacul a cărui faţă era 
roşie de mânie. 

Locotenentul Miliuşov aruncă o privire plină de înţeles înspre 
cazac, dar prinţul Trubetzkoi îl înbărbătă, întrebându-l: 

— Ce-ai spus? 

— lertaţi-mă, prea milostive stăpâne! se rugă subofiţerul de 
cazaci, înspăimântat. 

— Vorbeşte, fără teamă! 

— Lucrurile nu s-au petrecut aşa, după cum le-a povestit 


Krişileff. Dimpotrivă, el a fost acela care l-a silit pe locotenentul 
lanuşin să pornească la atac, învinuindu-l că vrea să le dea 
fugarilor putinţa de a scăpa. Numai din pricina lui Krişileff l-am 
pierdut pe bunul nostru comandant împreună cu aţâţia alţi 
ostaşi de treabă. 

Krişileff asculta tremurând de mânie această învinuire, de 
care nu se putea dezvinovăţi. 

— În orice caz, chestiunea este foarte ciudată! zise prinţul 
Trubetzkoi, întorcându-se spre primul supraveghetor. 
Întâmplarea aceasta pune într-o lumină puțin favorabilă starea 
lucrurilor în tabăra din Sadova, dacă a fost cu putință ca patru 
prizonieri să fugă într-o singură noapte. 

Krişileff se înroşi până peste urechi. 

—  Miliuşov, urmă apoi guvernatorul, adresându-se 
aghiotantului său, după ce ne vom întoarce la Tomsk, să-mi 
aduci aminte să iau măsuri în privința taberei din Sadova. 

De unde până atunci chipul lui Krişileff semăna cu un bulgăre 
de jăratec, el deveni deodată mai galben ca ceara. El îşi dădea 
seama că vorbele acestea ale guvernatorului însemnau 
schimbarea primului supraveghetor de prizonieri din Sadova. 

El se retrase ruşinat, aruncând priviri ucigătoare înspre 
subofiţerul de cazaci, care-l pârâse. 

Între timp cortul guvernatorului fusese ridicat. El era plin cu 
covoare şi perne moi, mese de campanie, un divan chiar, aşa ca 
prinţul putea să locuiască în cortul acesta chiar şi săptămâni 
întregi, fără să simtă prea mult lipsa confortului de acasă. 

Guvernatorul se retrase în cort, împreună cu aghiotantul său. 

— Domnule locotenent, îi zise guvernatorul lui Miliuşov, când 
rămaseră singuri, te aşteaptă o însărcinare de mare 
însemnătate! 

— La ordin, prea milostive domnule guvernator! 

— Însărcinarea aceasta nu este tocmai de toate zilele! 

— Nu face nimic! 

— Şi e primejdioasă! 

— Domnul guvernator ştie că eu nu cunosc frica! 

— Ştiu, locotenente Miliuşov şi tocmai de aecea te-am ales pe 
dumneata! 

— Porunciţi-mi, prea milostive stăpâne! 

— Dumneata va trebui să faci pe solul, adică, să te duci la 
fugari, fără nicio armă asupra dumitale, fără însoțitori, spre a-i 


soma să se predea. 

Locotenentul Miliuşov păli. 

Nu era fricos, dar cu toate acestea, însărcinarea pe care voia 
să i-o dea guvernatorul îi păru foarte primejdioasă. Era 
încredinţat că cei patru fugari, care nu mai aveau de nădăjduit 
nimic de la viaţă, nu vor respecta inviolabilitatea solului şi-l vor 
împuşca, de îndată ce va ajunge în apropierea cetăţii îi naturale 
a „Altarului Pustei”. 

Dar era ostaş, şi ostaşul trebuie să se supună mai marelui său 
în orice împrejurări. Chiar şi atunci, când ştia că se duce la o 
moarte sigură. 

De aceea îşi lipi călcâiele şi răspunse, cu supunere: 

— Prea  milostive domnule guvernator sunt gata să 
îndeplinesc însărcinarea despre care mi-aţi vorbit. 

Miliuşov rostise aceste cuvinte, cu glas hotărât, metalic. Dar 
prinţul Trubetzkoi îl cunoştea prea bine pe aghiotantul său şi 
înţelese umbra de îngrijorare care trecu prin ochii lui Miliuşov. 

— Nu ai de ce să te temi, domnule locotenent! se grăbi el să-l 
liniştească. 

— Nu am de ce să mă tem, domnule guvernator! 

— Ei, domnule locotenent, zise prinţul, ameninţându-l cu 
degetul, un vechi prieten nu poate fi înşelat. Nu te temi, dar o 
oarecare îngrijorare tot ţi s-a strecurat în inimă. 

Locotenentul Miliuşov se înroşi. 

— Mărturisesc, domnule guvernator... că m-am gândit... că s- 
ar putea întâmpla ca aceşti fugari gata de orice, să tragă în 
mine... 

Prinţul Trubetzkoi îşi aşeză mâna pe umărul aghiotantului său 
şi-i zise: 

— De aceasta nu trebuie să te temi, căci aceştia nu sunt 
fugari de rând! 

— Nu? 

— Printre ei se găseşte şi prinţul Poniatowsky... 

— Conducătorul revoluţionarilor poloni? 

— El. Văd că şi dumneata îi cunoşti numele! Aşa că nu te vei 
mai mira că trimit sol la fugari, în loc să încep asaltul, fără niciun 
fel de tărăgănire. 

— Înţeleg, prea milostive stăpâne! 

— Nu mă pot purta cu omul acesta, ca şi cu oricare alt 
prizonier. Aşadar, dumneata vei căuta să ajungi sus pe întăritură 


şi vei vorbi cu prinţul Poniatowsky. 

— Am înţeles, prea milostive stăpâne! 

— Îi vei spune că ai venit din însărcinarea mea şi că din 
însărcinarea mea le ceri să depună armele şi să se predea, spre 
a împiedica o nouă vărsare de sânge. Atrage-le atenţia că, dacă 
se predau situaţia lor va fi mult mai uşoară şi eu nădăjduiesc că 
demersul dumitale va fi încoronat de succes. 

— Voi face întocmai după cum mi-a poruncit domnul 
guvernator, zise tânărul locotenent. Pot pleca? 

— Dacă te simţi gata... 

— Oricând! 

Prinţul Trubetzkoi strânse mâna aghiotantului său: 

— Îţi urez noroc, locotenente Miliuşov! 

După aceea părăsiră cortul împreună. 

O batistă legată în vârful unei crengi ţinu loc de steag alb. Sub 
ocrotirea acestei batiste porni locotenentul Miliuşov pe 
primejdiosul drum. 

Cel dintâi care-l văzu pe locotenent apropiindiu-se fu prinţul 
Poniatowsky. El se uita necontenit spre tabăra cazacilor, 
urmărind pregătirile lor, când deodată observă că un ofiţer se 
desprinde din mulţime şi porneşte cu paşi liniştiţi spre „Altarul 
pustei”. 

Avea în mână un steag alb, aşadar venea cu gânduri paşnice. 

Prinţul Poniatowsky se adresă tovarăşilor săi: 

— Priviţi! 

Ochii lui Lapuşin începură să lucească sălbatic, când îl zări pe 
ofiţer apropiindu-se. Intr-o clipă puse mâna pe puşcă şi o şi 
ridică la ochi. 

— Ai înnebunit? Ce faci? se răsti prinţul Poniatowsky la el, 
smulgându-i arma din mâini. Nu ştii că un sol care vine cu un 
steag alb, nu poate fi împuşcat? 

— Ce sol? Să piară toţi! strigă Lapuşin. Ce veste ne poate 
aduce, decât aceea că ne vor aşeza la zid? 

— Datoria noastră este să-l ascultăm. De unde ştim noi ce 
vrea să ne spună, pentru ce vine? 

— Pentru ce vine? Să spioneze poziţia în care suntem 
adăpostiţi! răspunse Lapuşin cu amărăciune. Dă-mi voie să 
sfârşesc cu el! 

— Nucţi dau voie! fu răspunsul aspru şi hotărâtor al prinţului 
Poniatowsky. Sângele unui sol nu poate păta numele unui prinţ 


Poniatowsky! Trimisul ruşilor se va înapoia neatins! M-ai înţeles, 
Lapuşin? 

— Înţeles! 

Locotenentul Miliuşov se apropia mereu şi prinţul Poniatowsky 
îi făcu un semn lui Lapuşin: 

— Vino cu mine să înlăturăm stâncile îngrămădite de pe 
potecă! 

— Cum? Tot îi vom da drumul spionului sa pătrundă înăuntrul 
întăriturii noastre? exclamă Lapuşin, care nu putea să înţeleagă 
încrederea prințului Poniatowsky, faţă de un ofiţer al 
duşmanului. 

— Nu trebuie să te temi, Lapuşin! răspunse prinţul 
Poniatowsky, cu multă hotărâre, îmi iau răspunderea acestei 
fapte! 

În faţa acestei declaraţiuni categorice, Lapuşin nu se mai putu 
împotrivi şi cu ajutorul prinţului curăţă îngusta potecă de 
bolovanii îngrămădiţi pe ea. Apoi prinţul se sui pe unul din 
vârfurile stâncii şi-i strigă lui Miliuşov, care ajunsese la poalele 
„Altarului Pustei”: 

— Ce doreşti, domnule locotenent? 

— Vin din partea excelenţei sale guvernatorul prinţ şi doresc 
să vorbesc cu prinţul Poniatowsky! 

— Eu sunt prinţul Poniatowsky, şi dacă ai venit cu gânduri 
paşnice, îţi stau la dispoziţie cu dragă inimă, domnule 
locotenent. 

— Fireşte că am venit cu gânduri paşnice şi tocmai de aceea 
vă rog să-mi daţi voie să vin sus la dumneavoastră spre a vă 
putea vorbi liniştit. 

— Aşteaptă-mă, domnule locotenent, voi veni eu însumi să te 
conduc! 

Peste câteva minute solul guvernatorului din Tomsk se afla în 
faţa prinţului Poniatowsky. 

— Excelenta sa, guvernatorul prinţ, regretă vărsarea de sânge 
de până acum şi tocmai de aceea m-a trimis, spre a ocoli, pe cât 
se poate, o nouă încăierare, care ar putea să ducă la noi jertfe 
de ambele părţi. 

— Mă impresionează adânc felul uman de a gândi, al 
Excelenței sale guvernatorul prinţ şi mă miră că se poartă atât 
de omeneşte, fată de nişte simpli fugari ai taberei din Sadova! 

— Prinţul Trubetzkoi se poartă omeneşte cu toată lumea! 


răspunse locotenentul Miliuşov, puţin cam tăios. 

Prinţul Poniatowsky sări de pe ieşitura de stâncă pe care 
şedea. 

— Ce ai spus? strigă el, uimit. Prinţul Dimitri Trubetzkoi să fie 
guvernatorul din Tomsk? 

— Intocmai! Şi când Excelenţa sa a aflat că şi dumneavoastră, 
prinţul Poniatowsky, vă găsiţi printre fugari, n-a stat o clipă la 
îndoială să trimită solie. Acum nu atârnă decât de 
dumneavoastră să vă predaţi, în cazul acesta greşeala evadării 
va fi cumpănită mult mai blând... 

— Şi dacă nu ne predăm? întrebă prinţul Poniatowsky. 

Locotenentul  Miliuşov îşi întinse mâna, arătând înspre 
numeroşii cazaci, care aşteptau în faţa „Altarului Pustei”. 

— Dacă nu vă predaţi, cred că vă daţi seama de soarta care 
vă aşteaptă! 

Prinţul Poniatowsky tăcu. 

— Trebuie să subliniez, urmă locotenentul Miliuşov, că, 
Excelenţa sa guvernatorul prinţ, se bizuie pe înţelepciunea 
dumneavoastră. Şi este încredinţat că vă veţi preda! 

— Dar ce se va întâmpla pe urmă? întrebă prinţul 
Poniatowsky. Din nou Sadova, din nou chinurile îngrozitoare ale 
taberei de surghiuniţi, din nou înjosirile neomeneşti şi drumul 
încet, plin de tortură, spre o moarte sigură... 

Locotenentul Miliuşov răspunse, liniştit, dar plin de înţeles: 

— Eu cred că acela de care guvernatorul Siberiei se 
interesează personal, nu trebuie să se teamă de viitorul său! 

Lapuşin ascultase până atunci, scrâşnind din dinţi. Acum însă, 
nu se mai putu stăpâni şi izbucni: 

— Nu ne trebuie nouă îndurare! Prea milostive prinţ, adu-ţi 
aminte că am hotărât mai bine să pierim, decât să ne mai 
întoarcem odată în tabăra Sadovei! 

— Taci, Lapuşin! 

— Nu trebuie să ne speriem! Aici, în adăpostul acesta, nu ne 
poate ajunge nici dracul, iar aceia care ar îndrăzni să ne atace, 
se joacă cu viaţa lor! 


— Lapuşin!... 
Dar amărâtul, chinuitul mujic nu mai putea fi stăpânit. Urla, 
nu mai vorbea, ochii i se injectaseră de sânge şi mâinile-i 


spintecau aerul, ca unui nebun... 
— Dacă va fi nevoie mă voi lupta eu singur, împotriva a o mie 


de cazaci, dar de predat, nu mă predau! 

Prinţul Poniatowsky se uita înciudat la Lapugşin, care se plimba 
prin jurul lor, cu paşi înfriguraţi, ameninţători.. 

Locotenentul Miliuşov luă cuvântul din nou: 

— Aţi hotărât, prinţe Poniatowsky? 

Prinţul Poniatowsky se uită la Mioara, care ascultase 
nemişcată, cu ochii mari deschişi, tratativele urmate cu solul 
guvernatorului. 

Şi privirea aceasta, care se îndreptă acum spre ochii lui 
Poniatowsky, hotări. 

— Suntem gata să ne predăm, zise atunci prinţul, dacă 
Excelenţa sa, guvematorul priuţ ne făgăduieşte că nu ne va 
trimite înapoi la Sadova! 

Locotenentul Miliuşov dădu din cap, mulţumit. 

— Excelenţa sa guvernatorul prinţ a făcut această promisiune, 
mai înainte ca ea să fi fost cerută de dumneavoastră. 

— Atunci, vesteşte te rog, domnule locotenent că prinţul 
Poniatowsky s-a predat, împreună cu tovarăşii săi. 

— Nu! Nu! urlă atunci un glas ca de fiară. 

Era al lui Lapuşin. 

— Prinţul Poniatowsky n-are decât să se prede, striga el, dar 
Lapuşin mi se va preda niciodată. 

În zadar încerca Poniatowsky să-l liniştească, el urla 
necontenit: 

— Mai bine mor, decât să mă predau! 

Dar prinţul Poniatowsky se întoarse spre locotenent şi-i zise: 

— Te rog, domnule locotenent, spune-i Excelenței sale, ceea 
ce am hotărît! Cu Lapugşin îmi iau eu însărcinarea să vorbesc. 

Locotenentul Miliuşov se îndepărtă. El porni spre tabără cu 
paşi grăbiţi, pentru ca apoi să se întoarcă, însoţit de doisprezece 
cazaci. 

Zărindu-i, Lapuşin începu să urle ca un smintit: 

— Nu v-am spus eu că blestematul acela de locotenent n-a 
venit, decât să ne spioneze fortăreaţa? Acum se întoarce cu 
oameni înarmaţi, spre a ne ucide! Vine plutonul de execuţie! Ha 
ha ha... ha ha ha! Dar Lapuşin nu se predă! Lapuşin este 
îndeajuns de puternic să ucidă toată armata rusească! 

Prinţul Poniatowsky şi Mioara Comăneanu se uitară îndureraţi 
la nenorocitul lor tovarăş. Prinţul îi şopti Mioarei: 

— Şi-a pierdut minţile! 


Dar Lapuşin îl auzi, cu toate că prinţul rostise în şoaptă aceste 
cuvinte. 

— Nu, Lapuşin nu şi-a pierdut minţile!... De abia acum i-au 
venit minţile, prinţului Lapuşin!.. Că Lapuşin este adevăratul 
prinţ, deoarece el nu se predă!... Ha ha ha!... veniiiţi, veniiiţi câţi 
mai mulţi, blestemaţi de cazaci!... Veniţi cât mai aproape, să vă 
dobor pe rând, ca pe nişte vrăbii! 

— Dumnezeule! exclamă Mioara. Dacă Lapuşin trage în 
cazaci, atunci totul s-a sfârşit!... Cazacii înfuriaţi ne vor măcelări 
fără milă! 

— Ai dreptate! zise prinţul Poniatowsky, mă voi îngriji eu ca 
aceasta să nu se întâmple! 

El se duse la marginea stâncii, unde pândea Lapuşin şi 
prefăcându-se liniştit, îl întrebă. 

— Ai încărcat puştile? 

În ochii lui Lapuşin ardea o flacără sălbatică. 

— Le-am încărcat! Pe toate! răspunse el, cu o voce de dincolo 
de mormânt. 

— la să le văd şi eu, zise prinţul, luând în mână cele trei arme. 
În aceeaşi clipă, cu o mişcare bruscă, prinţul aruncă puştile 
peste parapetul de stâncă. 

— Ce ai făcut? urlă Lapuşin, îngrozit. 

— Ce ne trebuie nouă puşti? Nu vezi câţi sunt? Ne-ar ciurui cu 
gloanţele lor! 

De deznădejde, Lapuşin începu să-şi smulgă părul, să se 
lovească cu capul de stânci, până când toată faţa i se înroşi de 
sânge. 

Nebunia punea stăpânire tot mai mult pe sărmanul lui creier 
zbuciumat. Urletele lui sălbatice ajungeau până departe şi 
prinţul Poniatowsky şi cu Mioara Comăneanu se uitau îngroziţi la 
nefericitul lor tovarăş, care nu mai era stăpân pe minţile sale. 

— Lordul a fugit, prinţul se predă... Numai prinţul Lapuşin este 
curajos! strigă el. Să poftească ruşii... mai sunt destui bolovani 
pe aici... Pe toţi îi omor... pe toţi ruşii... şi pe ţarul tuturor 
ruşilor!.. Puştile... vreau puştile... prinţe Poniatowsky, dă-mi 
puştile!... Vreau să-l ucid pe locotenentul acela cu chip de 
fecioară!... Şi pe Krişileff... şi pe locotenentul lanuşin... pe 
Ladinoff. Pe prinţul din Tomsk... pe toţi... pe toţi... să piară 
câinii! 

Lapuşin făcea o gălăgie ca un leu scăpat din captivitate. 


Alerga de colo până colo şi era înfiorător la vedere. 

Prinţul Poniatowsky şi cu Mioara îl priveau neputincioşi şi se 
temeau ca în nebunia lui să nu se întoarcă împotriva lor. 

Dar Lapuşin umbla numai pe acolo de unde putea să se uite la 
cazacii care se apropiau de poalele „Altarului Pustei”. 

— Vin... Nu vedeţi că îndată vor fi aici?... Locotenentul e în 
fruntea lor... Ce uşor l-aş putea culca la pământ!... Daţi-mi 
numai o puşcă... numai una! 

Căzu în genunchi şi începu să se roage cu lacrimi în ochi: 

— Daţi-mi o puşcă... una singură... cu o singură încărcătură! 
Atâta-i ajunge prinţului Lapuşin, să-l culce la pământ pe 
locotenentul din fruntea cazacilor... Prinţul Lapuşin nu se predă! 

Lapuşin este adevăratul prinţ!... glontele lui nu dă greş 
niciodată! 

După aceea sări în picioare din nou şi vocea-i plângătoare 
deveni iârăşi sălbatică. 

— Nu vreţi să-mi daţi o puşcă?... Nimeni nu-mi crede 
rugămintea?... Ei bine, atunci mă voi duce singur să aduc 
puştile! 

Zicând acestea se porni pe o fugă deznădâjduită. Alerga 
înainte, drept spre prăpastie şi deodată... picioarele lui nu mai 
întâlniră pământul sub ele... 

Un urlet înfiorător, urmat de ţipătul Mioarei şi al prinţului 
Poniatowsky. 

Trupul lui Lapuşin se prăbuşi în adâncime. In timpul prăbuşirii, 
capul izbindu-i-se de un colţ de stâncă, se sfărâmă cu totul, apoi 
trupul căzu mai departe, până la pământ, unde rămase 
nemişcat. 

Când prinţul Poniatowsky şi cu Mioara, ajunseră la marginea 
stâncii, ei nu mai văzură decât trupul neînsufleţit al nefericitului 
lor tovarăş. 

— Sărmanul, nenorocitul nostru tovarăş! exclamă prinţul 
Poniatowsky, adânc mişcat. Ce tovarăş credincios ne-a fost, în 
tot timpul evadării, cât de vitejeşte a luptat în clipele cele mai 
grele! Cine ar fi crezut că va avea un sfârşit atât de tragic! 

— Cine ştie, zise Mioara, abătută, dacă nu-i mai bine că s-a 
întâmplat astfel! 

Prinţul Poniatowsky îşi împreună mâinile. 

— Să ne rugăm pentru el, Mioara! 

Şi amândoi înălţară o rugă fierbinte pentru mântuirea 


sufletului nefericitului lor tovarăş de suferinţă. 

Cei doi fugari se mai rugau încă în clipa când sosi locotenentul 
Miliuşov, împreună cu oamenii săi. 

— Sunteţi gata? îl întrebă locotenentul pe prinţ. 

— Da, domnule locotenent. 

— Vă rog să-mi predaţi armele! 

— Armele le-am aruncat în adâncime! 

— Şi unde este cel de-al treilea fugar? 

— Tot în adâncime! 

— S-a aruncat singur? 

— Dal! 

— A murit? 

Prinţul Poniatowsky dădu din cap. 

— Atunci să pornim! zise locotenentul Miliuşov. 

Cazacii luară la mijloc pe prinţul Poniatowsky şi pe Mioara 

Comăneanu şi porniră în jos pe cărăruia “Altarului Pustei”, 
această fortăreață naturală pe care cei patru fugari o apăraseră 
atât de vitejeşte împotriva unui duşman mult mai numeros 
decât ei. 
După ce coborâră de pe stânci, cazacii locotenentului Miliuşov 
înconjurară pe cei doi fugari din toată părţile. Măsura aceasta se 
dovedi a fi fost foarte buna, căci apropiindu-se de tabără, ceilalţi 
cazaci şi supraveghetorii erau gata să sfâşie pe prizonierii care 
le dăduseră atâta de lucru şi care le pricinuiseră atâtea pierderi. 
Locotenentul Miliuşov trebui să intervină cu toată autoritatea lui 
de aghiotant al guvernului, spre a scăpa viaţa fugarilor. 

Locotenentul îi conduse pe prizonieri în faţa cortului 
guvernatorului prinţ. Prinţul Trubetzkoi era în aşteptarea lor, 
stând de vorbă cu ceilalţi ofiţeri. Când văzu că prizonierii se 
apropie, guvernatorul se uita la ei cu mult interes. 

Prinţul Poniatowsky nădăjduise ca prinţul Trubetzkoi să-şi 
amintească de prietenia ce se închegase între ei doi, pe 
vremuri, la Paris şi în consecinţă, să-l primească nu ca pe un 
fugar al taberei din Sadova, ci ca pe un prieten. Dar 
Poniatowsky se înşelase... 

Şi dezamăgirea lui fu cu atât mai mare, cu cât, după vorbele 
locotenentului Miliuşov, se părea că stăpânul Siberiei îşi amintea 
prea bine de vremurile acelca şi tocmai acesta era motivul 
pentru care prinţul Trubetzkoi se arătase atât de binevoitor faţă 
de fugari... 


Acum însă, guvematorul prinţ al Tomsk-ului se uita la 
prizonierii aduşi în faţa sa, cu o privire rece, aproape de gheaţă, 
care nu trăda deloc că prinţul Trubetzkoi fusese vreodată 
prieten cu vreunul din cei doi fugari. 

Prinţul Poniatowşky închise şi această dezamăgire în inima sa, 
lângă celelalte numeroase dezamăgiri pe care i le pricinuiseră 
ruşii şi-i păru rău că fusese atât de naiv să creadă în 
promisiunile duşmanilor naţiunii sale, alergând singur în 
capcana întinsă de aceştia. 

Din această pricină îşi făcu şi aspre imputări. Nu-l durea că 
intrase singur în cursa aşezată de ruşi cu atâta măesirie, ci-l 
durea faptul de a o fi tras şi pe Mioara Comăneanu în această 
cursă. Cu atât mai demnă de invidiat era soarta lui Lapugşin! 
Bietul mujic fusese singurul care îşi dăduse seama că ruşii nu le 
întind decât o cursă. Cu cât ar fi fost mai bine, dacă urmau şi ei 
pilda lui Lapuşin şi-şi făceau seama, singuri! 

Din amărăciunea ce-l copleşise îl trezi glasul metalic al 
locotenentului Miliuşov. 

— Prea milostive stăpâne, am îndeplinit porunca ce mi-aţi dat- 
o! 

— Dar aici nu văd decât doi prizonieri! zise guvernatorul prinţ, 
mirat. 

— Cel de al treilea s-a prăbuşit de pe stâncă, între timp, şi a 
murit... raportă Miliuşov. 

— Dar al patrulea? După cum mi s-a raportat de cazacul trimis 
la Tomsk, erau patru fugari! Sau poate că nu? 

Krişileff crezu de cuviinţă să se amestece, spre a-l lămuri pe 
guvernator: 

— Aşa este, prea milostive prinţ, patru au foşt! Al patrulea era 
un englez, lordul Wardmoore... 

— Da, da, Wardmoore... Ce este cu el? 

— Excelenţă, luă cuvântul prinţul Poniatowsky, acum două 
zile lordul Wardmoore a izbutit să fugă de pe „Altarul Pustei”, cu 
gândul de a se întoarce cu ajutoare, spre a ne scăpa şi pe noi... 
Se pare însă că, planul lui n-a putut fi dus la îndeplinire, căci nu 
s-a ţinut de făgăduiala făcută... Pesemne că a pierit, căci altfel 
s-ar fi înapoiat... 

Prinţul Trubetzkoi îl măsură pe Poniatowsky, cu o privire rece, 
aproape duşmănoasă, apoi se întoarse spre locotenentul 
Miliuşov: 


— Domnule locotenent, du prizonierii în cortul meu, unde le 
voi lua interogatoriul. 

Locotenentul Miliuşov îndeplini porunca şi prinţul Poniatowsky 
şi cu Mioara fură conduşi în elegantul cort al guvernatorului, 
unde rămaseră în aşteptarea noii întorsături pe care urma s-o ia 
soarta lor. 

Prinţul Trubetzkoi mai rămase câtva timp de vorbă cu ofiţerii 
săi, care toţi admirară curajul cu care fugarii îşi apăraseră 
fortăreaţa, de un vrăjmaş mult mai numeros. 

Ofițerii erau curioşi să vadă mai de aproape această ciudată 
alcătuire de stânci, care forma o cetăţuie mai trainică decât 
acelea pe care le ridica mâna omului. 

Prinţul Trubetzkoi se duse şi el cu ofiţerii săi, să viziteze 
„Altarul Pustei”. In vremea aceasta locotenentul Miliuşov păzea 
cortul cu o gardă alcătuită din şase cazaci. 

Când ofiţerii se înapoiară de printre stânci, Krişileff veni din 
nou în faţa guvernatorului print şi se rugă, umil: 

— Prea milostive stăpâne, îngăduie-mi să-mi iau prizonierii şi 
să mă întorc cu ei la Sadova, unde le voi da o pedeapsă 
pilduitoare pentru îndrăzneala avută. Vă jur că nu se vor mai 
gândi niciodată să evadeze... 

Prinţul Trubetzkoi era o fire calmă. Cuvintele lui Krişileff, îl 
făcură să-şi iasă din sărite şi ofiţerii lui nu-l mai văzuseră 
niciodată atât de furios: 

— Piei din ochii mei, beţivanule! Fireşte, acum, după ce 
trupele din Tomsk au pus mâna pe prizonieri, eşti gata să-i duci 
înupoi la Sadova! De ce nu i-ai păzit atunci, când erau acolo? |n 
istoria taberei din Sadova nu s-a mai pomenit ca patru prizonieri 
să fugă într-o singură noapte. Prizonierii îi voi duce cu mine la 
Tomsk, deoarece văd că din Sadova fug tocmai acei osândiţi, 
asupra cărora ar trebui să se vegheze mai bine! 

— Dar prea milostive stăpâne... îngână Krişileff disperat. 

Prinţul Trubetzkoi nu-l lăsă să sfârşească: 

— Taci! strigă el. De altfel poţi fi încreditnţat că ţi s-a înfundat 
de data aceasta! Am aflat între timp cum s-au petrecut lucrurile 
şi cum a fost cu putinţă ca patru prizonieri să fugă deodată. Vă 
ţineţi de beţii, petreceti toată noaptea, uitati să faceţi controlul, 
în asemenea împrejurări nu este de mirat că prizonierii izbutesc 
să fugă cu droaia! 

— Îndurare... 


— Tăcere! Pentru grava călcare a regulamentului îţi vei primi 
pedeapsa. Trei ani de muncă silnică! Ai înţeles? 

Krişileff păli. Sentința guvernatorului prinţ căzu asupra lui ca o 
lovitură de trăsnet, venită din senin. La orice s-ar fi aşteptat, 
numai la aceasta nu. 

— Pe deasupra, ai mai avut şi neruşinarea să ponegreşti 
memoria unui soldat brav şi cinstit, cum a fost locotenentul 
lanuşin... În timpul celor trei ani de muncă silnică vei avea 
prilejul să te gândeşti, cum trebuie să se poarte un prim- 
supraveghetor, pentru a nu ajunge să fie pus şi el în lanţuri! 

— lertare... prea milostive stăpâne... iertare!., se ruga 
Krişileff, care se făcuse alb ca varul. 

Dar prinţul Trubetzkoi nici nu se mai sinchisi de el şi 
întorcându-se spre unul din ofiţerii din jurul său, îi zise: 

— Locotenente Petrov! 

Din mijlocul ofiţerilor se desprinse un locotenent tânăr, plăcut 
la vedere. 

— Porunciţi, excelenţă! 

— Vei lua cu dumneata 12 cazaci, care vor împlini rândurile 
garnizoanei din Sadova. Vei lua comanda, în locul regretatului 
locotenent lanuşin iar pe Krişileff îl vei duce înapoi în tabără, ca 
prizonier. 

La auzul acestor cuvinte, primul-supraveghetor păli şi mai 
tare. 

— Vei mai îngriji ca, fostul prim-supraveghetor să fie ţinut sub 
paza cea mai aspră. 

— Am înţeles, prea milostive stăpâne! şi la un semn al 
tânărului ofiţer, doi cazaci îl şi luară la mijloc pe Krişileff, care 
încetase de a mai fi primul supraveghetor al taberei din Sadova. 
Acum era asemenea celui din urmă surghiunit, care trebuia să 
muncească din zori şi până în noapte, în minele otrăvitoare de 
plumb. 

Krişileff se gândea cu groază că ieri el fusese acela care-şi 
lăsa cnutul să cadă pe spinarea prizonierilor, iar acum urma ca 
propriul său cnut, să cadă asupra lui însuşi. 

Prinţul Trubetzkoi îşi urmă instrucţiunile, nestânjenit: 

— Afară de aceasta, vei mai face o amănunţită cercetare, 
domnule locotenent, spre a dovedi şi pe ceilalţi vinovaţi de fuga 
prizonierilor. Rezultatul cercetărilor mi-l vei trimite la Tomsk, cât 
mai neîntârziat. Până la numirea unui nou supraveghetor, 


dumneata vei avea şi comanda supraveghetorilor din Sadova. ŞI 
acum te rog să-ţi iei cazacii şi să porneşti îndată spre Sadova, 
fiindcă nu putem şti cât de mare va fi fost uşurinţa lui Krişileff şi 
a tovarăşilor săi şi cine ştie, dacă tabăra nu mai este ameninţată 
şi de alte primejdii. 

Prinţul Trubetzkoi intră în cortul său, iar locotenentul Petrov, 
după ce-şi luă rămas bun de la ceilalţi ofiţeri, porni spre Sadova, 
însoţit de cazaci şi de ceilalţi supraveghetori. 

Krişileff, prizonierul, mergea cu ei! 

Nemilosul prim-supraveghetor al taberei din Sadova, care 
până ieri îi urmărise pe fugari, încălecând pe cel mai frumos 
armăsar din Sadova, se ţâra acum pe jos, între doi cazaci călări. 
Incheieturile mâinilor îi erau legate cu frânghii, ale căror capete 
cazacii le întăriseră de caii lor. 

În chipul acesta Krişileff trebuia să ţină pas cu caii, căci dacă 
rămânea în urmă, era târât pe jos de armăsarii celor doi cazaci. 

După cele dintâi sute de paşi, fostul prim-supraveghetor se 
rugă de cazaci să-l ia pe cal, căci nu mai poate merge, sau 
măcar să facă un scurt popas, să mai răsufle, dar ragăminţile lui 
fură zadarnice. 

Cazacii nici nu-l băgau în seamă, iar când Krişileff cădea, 
istovit, îşi scoteau cnuturile şi-l loveau, până când se ridica. 

Nemilosul stăpân de ieri al taberei de prizonieri din Sadova 
urla de durere şi se ruga, cu lacrimi în ochi: 

— Îndurare!... Fie-vă milă! 

Dar loviturile de cnut cădeau necontenit, căci şi cazacii aveau 
de răzbunat moartea unuia dintre cei mai omenoşi şi mai blânzi 
ofiţeri ai lor, locotenentul lanuşin, pe care numai Krişileff îl 
împinsese la pieire. 


Continuarea aventurilor o veți afla în capitolul următor: 
O întâlnire neașteptată 


KKK