Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)
Cumpără: caută cartea la librării
CAPITOLUL 56 CUIBUL VULTURILOR Toamna era înaintată. Frunzele copacilor căzuseră, bruma se lăsase pe iarba zgribulită... serile se făcuseră răcoroase, iar soarele încălzea pământul cu multă zgârcenie. larna trebuia să vină dintr-o zi într-alta. Copacii din pădurea Rudinului erau și ei despuiaţi de frunze și așteptau golași căderea celei dintâi zăpezi... In turnul Rudinului, botezat „Cuibul Vulturilor”, prietenii lui Stanislau Rimsky erau adunaţi cu toţii și ascultau cu înfrigurare istorisirea doctorului Leonida, care se înapoiase de-abia de câteva ceasuri de la Petrograd. Vulturul Morții și cu doctorul Leonida lipsiseră luni de zile din ascunzătoarea lor de la Rudin. În timpul acesta tovarășii lor îi așteptau cu inima tremurândă în fiecare zi. Nu-l temeau ei pe Vulturul Morţii, totuși, fiecare avea o strângere de inimă văzând că luni se scurgeau după luni, fără ca vreo veste să le fi venit măcar de la căpitanul lor. Nici nu știau dacă mai trăia sau dacă soarta îl luase din mijlocul celor vii. ingrijorarea lor crescu când îl văzură pe doctorul Leonida venind singur. — Unde este căpitanul? — Ce s-a întâmplat cu el? — Unde a rămas Vulturul Morţii? Întrebările acestea erau pe buzele tuturor și doctorul Leonida trebui să strige cât îl ţinea gura, spre a se face auzit: — Fiţi fără teamă! Nu s-a întâmplat nimic! — Dar unde a rămas Rimsky? întrebă Dan Dragomir, a cărui îngrijorare nu putea fi risipită de un răspuns atât de laconic. — Nici eu însumi nu știu, răspunse doctorul Leonida. Pot să vă spun însă că trăiește și că în curând va fi în mijlocul nostru. Cu aceste cuvinte își aruncă bagajele într-un colț și căzu pe un scaun. — Vorbește, doctore, vorbește! îl rugau voinicii, cu înfrigurare. — Am cam multe să vă spun, dragii mei, răspunse tânărul doctor. Sunt luni de zile, de când nu ne-am mai văzut și vă închipuiți și voi că în timpul acesta s-au întâmplat multe! — Cu căpitanul spune-ne ce este? întrebă din nou Dan Dragomir, care era cel mai nerăbdător să afle ce se întâmplase cu Vulturul Morții. — Cred că vă închipuiţi și voi că n-am ajuns până în Siberia, începu doctorul Leonida. Drumul nostru s-a împotmolit la Petrograd. — Ah! Aţi fost descoperiţi? strigă Micislav.. — Nu, dar drumul nostru nu mai avea niciun rost. — Cum se poate? — Chestiunea începe astfel că, într-o zi, pe când stăteam cu toţii într-un restaurant din Petrograd, se apropie de noi un cocoșat, în haine zdrenţuite și-i înmână lui Rimsky o scrisoare, dispărând îndată după ce făcu aceasta. Căpitanul rupse plicul, curios, și citind scrisoarea pe chipul lui se întipări o uimire fără margini. — Ce cuprindea scrisoarea? — Vedeţi, asta nu știu nici eu! — Cum, Rimsky, nu ţi-a spus? — Nu! — Mă mir! — Eu m-am mirat și mai mult. Îndată după ce citi scrisoarea o vâri în buzunar și toată ziua fu stăpânit de o înfrigurare neobișnuită. — Care să fi fost cauza? — M-am întrebat și eu îndeajuns și văzând că nu pot ghici, l- am întrebat pe Rimsky, cu toate că, dacă ar fi vrut să-mi spună, mi-ar fi spus fără să-l mai întreb eu. — Și ce ţi-a răspuns? — „Vei afla mai târziu!”, atâta mi-a spus. Firește că după acest răspuns nu l-am mai descusut, dar vă închipuiţi ce era în sufletul meu. Altădată stăteam tot timpul împreună. În ziua aceea Rimsky plecă singur în oraș și nu se înapoie decât seara. După cină, în decursul căreia se arătase foarte nervos, se retrase îndată în odaia lui. L-am auzit umblând de colo până colo prin odaie, iar mai târziu, spre miezul nopţii, părăsi hanul. — ȘI... și... ce s-a întâmplat în urmă? întrebă Severin, cu nerăbdare. — Fără îndoială că, oricare din voi ar fi făcut la fel ca mine, adică, nu s-ar fi luat după el să-l spioneze, deoarece nu putea să dea dovadă de atâta neîncredere în căpitanul său. — Așa este! Ai dreptate! — De aceea, am așteptat să se întoarcă... Vă mărturisesc sincer că mă gândeam că Vulturul Morţii găsise vreo aventură amoroasă și ca un cavaler desăvârșit ce este, nu spunea nimic despre ea. De aceea nici nu eram prea îngrijorat. Teama mă cuprinse numai dimineaţa când am intrat în odaia lui și am găsit patul neatins. Ingrijorarea mea crescu neîncetat și vă închipuiţi care mi-a fost groaza spre amiază, când am auzit vestea răspândită de oamenii poliţiei... — Ce s-a întâmplat? strigă Dan Dragomir, deznădăjduit. — Groaza mea a fost tot atât de mare ca șia ta, dragă Dane, zise doctorul Leonida... Așadar, oamenii poliției răspândiseră zvonul că în decursul nopţii Rimsky a fost recunoscut, poliția a pornit pe urmele lui, iar Vulturul Morţii s-ar fi înecat în Neva. — Ah! strigară voinicii, ca dintr-o singură gură. — Am început să colind prin oraș, ca un nebun, urmă doctorul Leonida, spre a mă încredința de adevărul acestei știri și nu odată era să mă dau de gol. Pe străzile Petrogradului toată lumea vorbea că noul prefect de poliţie al capitalei, Marius Gersot... Un urlet sălbatic întrerupse povestirea doctorului Leonida. — Marius Gersot?... — Trădătorul! — Atât de sus a ajuns? — Acesta i-a fost preţul trădării? Ochii voinicilor aruncau scântei, chipurile lor se înroșiră de mânie, pumnii se încleștară, pentru ca apoi degete să se resfire, spre a se strânge în jurul plăselelor pumnalelor. O mânie fără margini cuprinse pe aceia care fuseseră trădațţi mișelește de acest tovarăș al lor, care astăzi, ajunsese prefect de poliţie al Petrogradului, firește ca o răsplată pentru trădarea celor de același sânge cu el. Fără îndoială că dacă soarta l-ar fi adus în fața lor pe Marius Gersot în clipa aceea, nici urmă n-ar mai fi rămas din trădătorul patriei sale. Când într-un târziu spiritele se mai liniștiră, Dan Dragomir se întoarse în spre doctorul Leonida și întrebă: — Urmează, tovarășe! — Vă închipuiţi amărăciunea sufletului meu, când am aflat că Vulturul Morţii a pierit în valurile Nevei. Nimic, care să mă fi făcut să nădăjduiesc că nu se întâmplase astfel, ci dimpotrivă, toate aparențele vorbeau pentru această tristă moarte a căpitanului nostru. — Groaznic! — De îndată ce am aflat că noul prefect de poliţie al Petrogradului este Marius Gersot, nu m-am mai îndoit o clipă că ticălosul va fi pornit o urmărire deznădăjduită pentru prinderea dușmanului său de moarte, despre a cărui ședere la Petrograd va fi prins de veste prin vreunul din copoii lui. Așadar, văzând că Rimsky nu se înapoiază până la amiază și nici nu dă vreun semn de viață, am fost nevoit să cred și eu că zvonul era întemeiat și că bietul nostru căpitan pierise în valurile Nevei. — Apoi... apoi ce s-a mai întâmplat? îl zori Dan Dragomir, a cărui neliniște nu mai cunoștea margini... — V-am spus, urmă tânărul doctor, că toate semnele păreau să dovedească cum că Vulturul Morţii nu se mai găsea printre cei vii. Umblam năuc prin străzile Petrogradului cu inima sfâșiată de deznădejde. M-am gândit că dacă poliţia a dat de urma lui Stanislau Rimsky, fără îndoială că vor căuta să pună mâna și pe tovarășii Vulturului Morţii și atunci eram și eu în primejdie. Dar nici nu mă sinchiseam de această primejdie. Mi- aș fi jertfit cu dragă inimă viaţa, dacă prin aceasta l-aș fi putut reînvia pe Stanislau Rimsky. Abătut și trist de moarte, porni înapoi spre hanul „La coroana Țarului”. Pe drum însă mă gândii că poate știrea tot nu era adevărată și Vulturul Morţii va fi putut scăpa în ultimul moment, fără să fie observat de urmăritori. Îmi grăbii pașii în nădejdea că, poate voi găsi la han vreo știre despre căpitanul nostru. Nădejdea mea fu zadarnică însă. Nimic, nici urmă din Vulturul Morţii. În schimb, de-abia ajuns în odaia mea, mi se vesti că un om dorește să-mi vorbească. Doctorul Leonida se opri o clipă, își trecu mâna peste frunte și urmă: — Vă mărturisesc că m-am cam speriat, deoarece mă gândeam că omul acesta putea foarte bine să fie vreun agent al poliţiei din Petrograd. Mi-am luat deci pistolul și n-am coborât decât după ce m-am încredințat că este încărcat. — Rimsky era? — Nu! — Cine dar? — Un om pe care nu-l văzusem în viaţa mea. Vorbea prost rusește, ceea ce mă făcu să-mi dau seamă că este străin, aceasta o dovedea de altfel și îmbrăcămintea lui ciudată. — Și fie vroia? — Nu mi-a spus de unde vine, nu mi-a spus cine l-a trimis, ci îmi vâri doar în mână o scrisoare... Am deschis-o cu înfrigurare și am recunoscut îndată iscălitura căpitanului. Mai înainte de a începe să citesc, am vrut să-l întreb pe necunoscut, de unde venea, dar când îmi ridicai privirea, ia-l de unde nu-i! Dispăruse! Citii deci scrisoarea, ale cărei rânduri mă emoţionară adânc, deoarece ele îmi vesteau că zvonul răspândit de poliţia Petrogradului nu era adevărat, deoarece Stanislau Rimsky trăia... — Unde este scrisoarea? întrebă Dan Dragomir, cu înfrigurare. Doctorul Leonida își vâri mânia în buzunar și scoase de acolo scrisoarea păstrată cu sfinţenie. — Uite-o! zise el, întinzând scrisoarea prietenilor săi. Citiţi-o! Poate că voi veți înțelege mai mult din ea decât am înţeles eu. Atâtea mâini se întinseră deodată spre a apuca scrisoarea, încât era gata să fie ruptă în bucăţi. — Cel mai bun lucru ar fi să ne-o citească unul din noi! propuse Ludovica, văzând că voinicii erau gata să se încaiere pentru scrisoare. Propunerea Ludovicăi fu primită de toată lumea și Dan Dragomir, ca cel mai gălăgios, avu cinstea să i se încredinţțeze scrisoarea spre citire. Voinicul român începu lectura, în vreme ce privirile tuturor se îndreptară asupra lui aproape ca în extaz. Dar când Dan Dragomir sfârși cu cititul și așeză pe masă scrisoarea trimisă de Vulturul Morţii doctorului Leonida, privirile tuturor trădau o nedumerire fără margini. Voinicii priveau tăcuţi unul la altul, fiecare așteptând ca celălalt să rupă tăcerea pentru a-l lămuri poate, asupra cuprinsului acestei scrisori. Doctorul Leonida fu acela care vorbi mai întâi. — După cât văd eu, nici voi nu aţi putut înţelege mai mult decât mine! zise el. — Am înţeles însă că Vulturul Morţii este în viață, răspunse Dan Dragomir, și gândul acesta trebuie să ne umple sufletele de bucurie! — Așa este, reluă doctorul Leonida. De altfel tocmai de aceea m-am hotărât și eu să părăsesc Petrogradul, fiind încredințat că Rimsky va fi în curând printre noi. Nu pot să înțeleg însă, ce vrea să spună prin aceea că va face un ocol, până se va înapoia în mijlocul nostru. Drumul de la Petrograd și până la Rudin nu poate fi mai lung pentru el ca pentru mine! De ce să facă acest ocol care-i va lua mai mult timp? — Poate că a fost silit de împrejurări să ia un alt drum, care va ţine mai mult! zise Dan Dragomir. — Atunci nu poate fi vorba de o întârziere de câteva zile! — Dar scrisoarea mai are un punct nelămurit, tainic. Căpitanul spune că a găsit ceea ce a căutat, dar că a pierdut iarăși ceea ce a căutat, în clipa în care a găsit-o! Ce vrea el să spună prin cuvintele acestea? — Fără îndoială că, vorbește de Mioara Comăneanu, zise Severin. — Nu se poate! răspunse doctorul Leonida! Cum vreţi să fi dat căpitanul la Petrograd de Mioara Comăneanu, care se găsește în minele de plumb ale Siberiei? — Ce este de făcut?... Cine știe cât timp va mai trece până la înapoierea căpitanului și de unde putem noi ști că, chiar și în clipa aceasta, sau în oricare alta, nu-l pândește vreo nouă primejdie? — Primind scrisoarea aceasta, urmă tânărul doctor, am făcut tot ce mi-a stat în putință, pentru a da de ascunzătoarea lui Rimsky. Toate cercetările mele însă au rămas fără rezultat și atunci a trebuit să mă împac cu gândul că Vulturul Morții părăsise Petrogradul. |n orice caz scrisoarea m-a liniștit, deoarece îmi adusese dovada că Rimsky n-a pierit în valurile Nevei, ci că trăia, iar eu am găsit de cuviinţă că e mai bine ca politia din Petrograd să rămână încredinţată că temutul Vultur al Morţii nu mai este printre cei vii. A doua zi hotărâi să îndeplinesc dorinţa căpitanului și să părăsesc Petrogradul. Tot timpul drumului m-am gândit mereu că Rimsky mi-o va fi luat înainte și când voi sosi acasă, îl voi găsi aici. Din nefericire, bănuiala mea nu s-a adeverit. — Și nouă ne pare foarte rău, dragă doctore, zise Dan Dragomir, că nu ne putem bucura pe deplin de înapoierea ta. Am fi vrut să-l vedem aici și pe Vulturul Morţii odată cu tine, deoarece până nu-l vom ști în mijlocul nostru, nu vom putea fi liniștiți. — De am ști măcar unde se află, pe unde umblă? zise și Micislav. Am fi mult mai fără griji! În Cuibul Vulturilor nu se mai schimbă nicio vorbă, voinicii își goleau cupele cu vin în tăcere, dar chiar dacă nici unul din ei nu vorbea, totuși, fiecare își golea paharul pentru cât mai neîntârziata înapoiere a căpitanului. Obosit de drum, doctorul Leonida se despărți de tovarăși și se culcă în vechiul lui pat, în care nu se mai odihnise de luni de zile. A doua zi de dimineaţă, cel dintâi gând al lui fu să întrebe dacă Rimsky nu se înapoiase peste noapte. Dar vestea pe care o primi nu fu de loc îmbucurătoare... Rugat de Dan Dragomir, doctorul Leonida se duse până la castel, spre a-i spune prinţesei Fedora Feodorovna cele întâmplate în timpul cât fuseseră departe de Cuibul Vulturilor. În lipsa lui Rimsky frumoasa prinţesă se interesase de nenumărate ori la voinici, dacă n-au cumva vreo veste de la căpitan și Fedora Feodorovna se arătase foarte îngrijată văzând că lunile trec, fără ca Vulturul Morţii să se fi înapoiat, sau să fi trimis vreo știre despre el. Așadar, doctorul Leonida se duse la prințesă, spre a-i istorisi călătoria lor până la Petrograd și spre a-i spune că Rimsky se va înapoia la Rudin, dar ceva mai târziu. Despre chestiunea Mioarei Comăneanu nu aminti niciun cuvânt. După vizita făcută prințesei Fedora Feodorovna, doctorul Leonida se înapoie la Cuibul Vulturilor și-i rugă pe voinici, ca acum să-i istorisească și ei ce se petrecuse în Rudin, în timpul lipsei lui. — Lucruri mai însemnate nu prea avem a-ţi spune, zise Dan Dragomir. Zilele au trecut monotone, una după alta, dându-ne mereu prilejul să-i regretăm lipsa căpitanului care să ne fi condus la aventuri mari și îndrăznețe. — Cred însă că n-aţi stat numai în vizuină, ca niște urși leneși, căci atunci ar fi trebuit să vă plictisiţi grozav! — Asta nu! Așa de pildă, odată am făcut o excursie până la Tarnov, al cărui boier, Skoroieff își atrăsese ura tuturor, prin purtarea lui. Skoroieff se purta ca un câine cu oamenii săi, în vreme ce petrecerile cele mai dezmăţate se ţineau lanţ în castelul lui. Skoroieff era și un pătimaș jucător de cărţi și foarte norocos. Nimeni nu-și amintește să-l fi văzut vreodată pierzând. Mai ales baronul Colin, moșierul din Rudin, pierduse sume foarte însemnate. Mai întâi Skoroieff o amăgi pe logodnica baronului Colin, apoi îl jumuli și pe el, zi cu zi, de sume foarte mari. Dar Colin n-a fost singura lui jertfă. Tânărul Pakin și Manov au contribuit și ei foarte mult la înmulţirea averii lui Skoroieff, care câștiga noapte după noapte. — Ei, și ce aţi făcut cu el? întrebă doctorul Leonida. — lţi dai seama și tu că un noroc atât de mare și de neschimbat nu mai putea să fie firesc. Intr-o seară am izbutit să mă strecor în castelul lui Skoroieff împreună cu Micislav și cu acest prilej am descoperit în ce consta marele noroc al lui Skoroieff. Moșierul din Tarnov avea anume o agerime în mâini, cum n-am mai văzut în viața mea. Cu toate acestea, n-a fost îndeajuns de iscusit să ne păcălească și pe noi, care am băgat de seamă că Skoroieff avea în mâneca surtucului toate cărțile de care avea nevoie. De acolo el le scotea cu atâta îndemânare, încât ceilalţi jucători nici nu băgau de seamă. Noi însă l-am surprins și l-am demascat la momentul oportun. — Și? — Firește că Skoroieff s-a înfuriat făcându-ne mincinoși și trăgându-ne la răspundere, dar atunci Micislav arătă că în pachetul cu care se juca erau doi popi de pică. Atunci a izbucnit scandalul. Skoroieff se îngălbeni, se fâstâci, căută să se dezvinovățească dar mosafirii lui, pe care îi jupuise săptămâni de a rândul, se repeziră la el și-i traseră o bătaie soră cu moartea... De atunci au trecut câteva săptămâni, dar Skoroieff tot n-a părăsit patul încă. — Și ce s-a întâmplat cu câștigul adunat în acest chip necinstit? — Firește că cei jefuiți și-au cerut banii înapoi, la ceea ce Skoroieff nici nu s-a putut împotrivi... După aceea Dan Dragomir istorisi și celelalte aventuri avute în timpul lipsei lui din Rudin. După ce voinicul isprăvi cu istorisirile, doctorul Leonida întrebă: — Și acum ce facem? Mai aveţi ceva la ordinea zilei, căci tare mi-e dor de o mică încăierare! In timpul călătoriei până și de la Petrograd m-am dezobișnuit de aventuri și drept să vă spun, îmi lipseau grozav. — Fii pe pace, doctore, zise Dan Dragomir, vom mai găsi noi ceva de făcut, până la înapoierea căpitanului. Vlasovici e dus tocmai până în oraș, spre a afla ceva și dacă se înapoiază cu vești bune, atunci vom avea o aventură dintre cele mai puțin obișnuite. — Ce anume? — Până nu vine Vlasovici, nu-ţi pot spune nimic. A doua zi după amiază, Lew Vlasovici, fostul învăţător, se înapoie din teritoriul unde fusese iscoadă. Chipul îi strălucea de bucurie și tovarășii săi înţeleseră îndată că își îndeplinise însărcinarea cu succes. — Ei, Lew, ce ai făcut? întrebă Dan Dragomir, de îndată ce-l zări. — Puteţi să vă pregătiţi, băieţi, răspunse Lew Vlasovici, deoarece în curând va trebui să trecem la fapte. — Atât de iute? exclamă Dan Dragomir, mirat. — Încă în noaptea aceasta! Ochii voinicilor începură să strălucească, deoarece de data aceasta îi aștepta într-adevăr o aventură dintre cele mai interesante. Doctorul Leonida se uita doar nedumerit în jurul său. — Dar despre ce este vorba? întrebă el. Cred că este timpul să-mi spuneți și mie! — Ascultă! zise Lew Vlasovici. Poștalionul din noaptea aceasta duce din Dubro la Tamov sumele încasate ca bir, în ultimele trei luni. La auzul acestei vești începură să strălucească și ochii doctorului Leonida. — Într-adevăr, chestiunea este foarte interesantă. Nu strică să mai ușurăm puțin tezaurul Statului rusesc căci guvernanţii și așa nu întrebuinţează banii în scopuri bune și cinstite. In loc ca acești bani să servească pentru potolirea mișcărilor de neatârnare ale Poloniei, mai bine să intre în buzunarele noastre, deoarece noi le vom da o întrebuințare mult mai bună. — Așa este! — Dar isprava este cam primejdioasă! zise Lew Vlasovici. — Pentru prietenii Vulturului Morții nu există ispravă primejdioasă! zise Dan Dragomir, cu mândrie... — Poștalionul este însoţit de o pază puternică! — Cu atât mai interesantă va fi aventura! Ştii prea bine că isprăvile prea simple nu ne sunt pe plac. — Dar nici eu nu mă tem de primejdie, răspunse Lew, am vrut doar să vă previn ca să nu luaţi lucrurile prea în glumă, deoarece poștalionul va fi însoţit de o puternică escortă de cazaci. — Când trece poștalionul pe aici? — Pe la miezul nopţii va fi între Dubro și Rudin. — Atunci vom fi acolo! zise Dan Dragomir, cu hotărâre. Să fiţi gata, băieţi! CAPITOLUL 57 POȘTALIONUL Odată cu lăsatul serii în Cuibul Vulturilor pregătirile începură cu multă înfrigurare. După spusele lui Lew încăierarea promitea să fie serioasă, așa că și voinicii trebuiau să se pregătească de o luptă cât mai dârză. Toţi se înarmară până în dinţi și de îndată ce se întunecă de-a binelea, umbrele lor negricioase ieșiră pe rând în pădurea Rudinului, spre a se îndrepta apoi înspre locul unde drumul Rudinului se întretăia cu șoseaua Dubro-ului. Sufla un vânt rece, din lună nu se vedea decât o fâșie subţire, iar cerul era cenușiu, posomorât, așa cum este el de obicei toamna. Ținutul era pustiu, deoarece locuitorii satelor de prin împrejurimi dormeau de mult și în afară de mica trupă călare a voinicilor, niciun drumeţ nu se putea zări pe șosea. Lew Vlasovici călărea în frunte, iar ceilalți veneau după el tăcuţi, așa cum se cuvenea înaintea unei fapte însemnate. Poate că n-ar fi tăcut cu atâta îndărătnicie niciunul din ei dacă ar fi fost și Vulturul Morţii acolo. Fără Rimsky însă, voinicii se simțeau ca o turmă fără păstor și nici n-aveau ca pe vremuri aceeași încredere nestrămutată în izbândă. Fiecare se gândea la planul îndrăzneţ pe care aveau de gând să-l ducă la îndeplinire și fiecare se întreba ce se va întâmpla dacă atacul nu va izbuti. Dacă li se descoperea ascunzătoarea, atunci totul era sfârșit și pe deasupra, mai o băgau în bucluc și pe aceea care-i găzduise cu atâta dragă inimă, pe prințesa Fedora Feodorovna. Dacă Vulturul Morţii ar fi fost cu ei, fără îndoială că toate gândurile și temerile acestea nu i-ar mai fi chinuit, fiindcă ar fi știut că se pot bizui pe spiritul de prevedere al căpitanului. Incetul cu încetul ajunseră la încrucișarea drumurilor... — Aici ne așezăm la pândă? întrebă Dan Dragomir. — Nu, răspunse Lew Vlasovici vom trece pârâul, deoarece acolo este locul cel mai nimerit pentru a putea ataca. In consecință călăriră mai departe, până la punctul unde pârâul Dubro-ului, care aici crescuse într-un mic râuleţ, se încrucișa cu șoseaua. Trecură deci podul de lemn și de îndată ce sosiră, Lew Vlasovici și sări de pe cal. — Acum la lucru, băieţi! strigă el. Ceilalţi săriră și ei de pe cai și se uitară nedumeriţi la Vlasovici, deoarece nu știau ce are de gând tovarășul lor. Fostul învăţător arătă în spre pod și zise: — Trebuie să ne ușurăm lucrul! — Ce vrei să faci? — Nu trebuie să uitaţi că escorta de cazaci călărește cu mult înaintea poștalionului, așa că, mai întâi trebuie să sfârșim cu ei. Dar, deoarece în luptă deschisă s-ar putea întâmpla să avem și noi pierderi, trebuie să recurgem la o viclenie... — Să auzim! — Vom scoate scândurile podului și în chipul acesta scăpăm de cazacii care călăresc în frunte; cu ceilalți sfârșim apoi mai uşor. Planul fu găsit bun și peste câteva minute fiecare dintre voinici se trudea să desprindă câte una din scândurile podului, care cădeau una câte una în apă, așa că în curând podul nu mai era alcătuit decât aproape numai din stâlpi golași. Totuși, nu ridicaseră toate scândurile, ci numai pe acelea din mijloc, pentru ca cursa să nu fie observată de departe. În chipul acesta, pășind pe pod, cazacii nu puteau să-și dea seama încă de primejdia care-i pândea mai departe. După ce terminară treaba, Lew Vlasovici făcu o inspecţie și găsind totul în bună rânduială, își luă tovarășii și se ascunse cu ei în dosul colinei ce se ridica în fața podului. In această așteptare trecu un sfert de ceas după altul și voinicii ardeau de nerăbdare să audă odată tropotul cailor căzăcești și huruitul poștalionului. În liniștea care-i înconjura se auzi deodată glasul înăbușit al lui Lew Vlasovici: — Vin! Dan Dragomir se trânti la pământ și-și lipi urechea de el. — Ai dreptate... Zgomotul copitelor se aude până aici)! Voinicii puseră mâna pe arme și se pregătiră pentru clipele pline de însemnătate care se apropiau. În zgomotul de copite se amestecă acum și huruitul poștalionului. — Să fiți cât mai liniștiți, băieţi, să nu cumva să ne trădăm prezența înainte de vreme! îi sfătui Lew Vlasovici. Ei se retraseră ceva mai la o parte, dar încet, fără a face nici cel mai mic zgomot. Fostul învăţător bătu caii pe gât, pentru ca vreunul din ei să nu înceapă să necheze, ceea ce de altfel era de prisos, deoarece animalele se obișnuiseră cu stăpânii lor și simțeau că trebuiau să fie cât mai liniștiți. În depărtare se ivise o mică lumină roșiatică. Era felinarul poștalionului. Și luminiţa aceasta se mărea necontenit, iar tropotul cailor și huruitul caleștii se auzeau tot mai aproape. — Peste câteva minute începe petrecerea! le șopti Vlasovici tovarășilor săi. La vreo douăzeci de pași înaintea poștalionului călăreau șase cazaci. Aceasta era escorta de care vorbise fostul învăţător. Mai era cu ei și un ofiţer, dar acestuia îi plăcea să se simtă mai comod și se retrăsese în caleașcă, unde moţăia liniștit, fără să bănuiască ceva despre primejdia ce pândea comoara ce-i fusese încredințată. Banii luaţi din biruri fuseseră daţi în seama unui bătrân funcţionar de la percepţie, căre-i ascunsese sub jilțuri și care, spre mai multă siguranţă, se așezase deasupra lor. Afară de acest slujbaș al fiscului și de ofiţerul de cazaci, poștalionul mai avea încă cinci călători, un negustor din Nijni Novgorod, care se ducea la Varșovia, o rusoaică mai în vârstă călătorind spre Moscova, apoi alți doi negustori și în sfârșit, un bătrân cu barbă albă, care vorbi foarte puţin tot timpul drumului și despre care ceilalți călători nu știau decât ceea ce trădase pașaportul lui. Anume că era un învăţat german, care călătorea prin Rusia, spre a studia curiozităţile naturale. Acum toți moţăiau în pace, deoarece la cea din urmă staţiune de poștă mâncaseră bine și cum, după o masă bună, de obicei nu strică un pui de somn, oamenii își făceau tabietul liniștiți, aproape fără a mai fi tulburați nici chiar de hopurile caleștii. Călătorind cu poștalionul până acolo avuseseră prilejul să se obișnuiască cu aceste hopuri, așa că acum dormeau liniștiți, de parcă s-ar fi știut acasă, în paturile lor. Se întâmpla uneori, la câte un hop mai mare, ca unul din ei să-și deschidă ochii, dar aceasta nu ţinea decât o clipă, căci și-i închidea îndată, dormind mai departe, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Cazacii din escortă, ca și vizitiul erau furioși pe călătorii aceștia, care puteau moţăi în voie. Cazacii mai ales, nu erau încântați de loc de această călătorie nocturnă și de-abia așteptau să ajungă la cea dintâi staţiune de poștă, unde urmau să fie schimbaţi. Mergeau alene înaintea poștalionului, unul cânta, altul înjura, al treilea trăgea din pipă, sau din sticluţa cu vodcă, și așa mai departe. — Slavă Domnului că am ajuns la pârâul ăsta blestemat al Dubro-ului! zise unul din ei. Dincolo de pod drumul este mai bun și nădăjduiesc că vom putea înainta mai iute! Dădu pinteni calului, spre a trece podul mai iute și ceilalți îi urmară pilda. Din dosul colinei de lângă pod, tovarășii Vulturului Morții priveau cu înfrigurare, deoarece știau că acum sosise clipa hotărâtoare. Dacă nu observau cursa cazacii, munca lor le-ar fi fost mult mai ușoară, deoarece cu călătorii poștalionului isprăveau ei iute. Dar dacă vedeau că scândurile au fost scoase, atunci lucrul ar fi mers mult mai greu, deoarece trebuiau să dea luptă deschisă și atunci se puteau teme că va cădea vreunul, sau poate chiar mai mulţi și din ei. Vlasovici era cel mai nerăbdător. Era și firesc, deoarece era pentru prima oară că tovarășii săi îi încredințaseră conducerea unei isprăvi și acum trebuia să dovedească, dacă rânduise totul cu iscusință, dacă amănuntele culese corespundeau adevărului, dacă era vrednic de a face parte din ceata Vulturului Morţii. Și cu toate că aranjase totul, cu cea mai mare grijă, totuși tremura ca în ultimul moment să nu se ivească ceva ca să năruie totul, căci atunci, nu numai că ar fi aruncat în zadar în ghearele primejdiei pe prietenii Vulturului Morții, dar și-ar fi periclitat pentru totdeauna și încrederea pe care i-o dovediseră voinicii până atunci. De aceea, când caii cazacilor pășiră pe pod, el prinse mâna lui Dan Dragomir, care se afla lângă dânsul și șopti, cu înfrigurare: — Acum... acum! Copitele cailor loveau zgomotos în scândurile podului, deodată însă... Chipul lui Lew Vlasovici străluci de bucurie. Planul reușise. Strigăte înfiorătoare despicară tăcerea nopţii, apoi se auzi o gălăgie asurzitoare, făcută de căderea cailor și călăreţilor în apa Dubro-ului, gălăgie pe care câteva detunături de pușcă o făcură și mai infernală. Și s-ar putea spune că toate acestea se petrecuseră în răstimp numai de câteva secunde. Cazacul din frunte călărea liniștit și ceilalți îl urmau. Deodată simți că pământul fuge de sub picioarele calului său, privi înainte și atunci zări apa repede a Dubro-ului, dar era prea târziu să-și mai oprească calul, era prea târziu să-și mai prevină tovarășii. El se prăbuși în apă împreună cu cal cu tot, scoțând un groaznic urlet de spaimă și mânie. Dar strigătul lui nu-i mai putea opri pe aceia care veneau în urma sa. După primul cazac mai căzură alţi trei în apă. Ultimii doi își opriră caii în marginea abisului, dar în aceeași clipă răsunară puștile voinicilor din dosul colinei și unul din ei luă drumul celorlalţi tovarăși, iar cu celălalt, calul speriat porni înapoi, într-o goană nebună, încât nicio putere omenească nu l- ar mai fi putut opri. În clipa următoare oamenii lui Stanislau Rimsky înconjurară poștalionul, ai cărui călători se treziră din somn buimaciţi de gălăgia ce răsuna în jurul lor. Slujbașul de la percepţie se sperie cel mai tare, deoarece simțea că atacul acesta n-ar fi avut loc, dacă el nu era în poștalion. Ceilalţi călători săriră de pe locurile lor unul după altul, ofițerul de cazaci își căuta somnoros sabia și pistolul, pe care avuse neprevederea de a și le descinge, doamna mai în vârstă leșină cu un strigăt ascuțit, numai învățatul german rămase locului, liniștit, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cei dintâi, care ajunseră la poștalion fură Vlasovici și cu Severin. Severin prinse caii de căpestre, iar Vlasovici, îndreptându-și ţeava pistolului asupra vizitiului, strigă cu glas tunător: — Niciun pas mai departe, fiindcă ești un copil al morții. Vizitiul tremura ca varga și nici prin minte nu i-ar fi trecut să se împotrivească. — Dacă ai vreo armă asupra ta, arunc-o îndată, căci altfel nu vei fi cruțat! Vizitiul scoase de sub capră, cu mâini tremurânde, o flintă veche și o aruncă la pământ. Ceilalţi voinici se repeziră la ușile caleștii și cu arma în mână îi împiedicară pe călători să coboare. Aceasta nu făcu decât să mărească spaima celor din poștalion. Ei nu puteau pricepe, ce făcea escorta de cazaci și de ce nu se întorcea împotriva agresorilor. Ofiţerul mai ales, striga cât îl ţinea gura: — Cazaci, unde naiba sunteţi? Ajutor!... Ajutor!... Un glas batjocoritor îi răspunse: — Nu-i mai striga în zadar, deoarece cazacii tăi n-au vreme acum să se gândească la tine! — Cine sunteți și ce vreţi? — Daţi-vă osteneala să coborâţi și veţi afla! răspunse Lew Vlasovici smulgând ușa din țâțâni. Atâta așteptase ofițerul de cazaci. El își ţinuse pistolul la îndemână și în clipa în care se deschise îl ridică să tragă. Atunci însă, savantul german se ridică de pe jilţ și în clipa în care ofițerul apăsă pe trăgaci, îl lovi peste mână, așa că glontele își greși ţinta și trecu pe lângă urechea dreaptă a lui Lew Vlasovici. — Ce faci, domnule sublocotenent? strigă cărturarul. De ce ridici arma împotriva lor? Nu vezi că sunt mult mai numeroși decât noi? Vrei să-i întăriţi, ca să ne măcelărească pe toţi? Vlasovici văzuse îndeajuns de bine că bătrânul acela cu părul cărunt lovise peste mâna ofițerului de cazaci scăpându-l astfel de la o moarte sigură. Ofiţerul însă nu se sinchisi de sfatul bătrânului și ridică din nou pistolul cu două ţevi spre a-l descărca în agresor. Dar el nu apucă să-și ducă gândul la îndeplinire, deoarece Vlasovici îl apucă de cingătoarea sabiei și cu ajutorul lui Dan Dragomir îl smulse din caleașcă. In clipa următoare pistolul îi căzu din mână și se simţi prins în două braţe vânjoase care îl ţineau ca într-un cleşte de fier. Într-o secundă Dan Dragomir și cu fostul învăţător îi legară mâinile și picioarele apoi îl aruncară pe marginea drumului, unde sublocotenentul rămase nemișcat. După aceea Vlasovici se întoarse în spre călători și le zise: — Acela care se ridică împotriva noastră va fi împușcat pe loc! Toată lumea să arunce armele pe care le are asupra sa, deoarece va fi vai de acela, la care vom găsi vreo armă! Amenințarea aceasta nu rămase fără efect. Din caleașcă zburară câteva pistoale și două cuțite de vânătoare. — Nimeni nu mai are vreo armă? întrebă Vlasovici. — Nimeni! răspunse o voce speriată din interiorul poștalionului. — Atunci coborâţi din caleașcă, unul câte unul! Călătorii începură să tremure și mai tare. Fiecare se temea să părăsească poștalionul cel dintâi și deodată deveniseră toți foarte curtenitori, dând întâietate vecinului lor, în nădejdea că acesta se va jertfi spre a cobori cel dintâi. In cele din urmă Vlasovici se plictisi de atâta așteptare și strigă: — Mai iute! N-avem timp de pierdut! Dacă nu coborâţi, trag în caleașcă și mi-e tot una pe cine voi nimeri! In urma acestei noi ameninţări, unul din negustori își luă inima în dinţi și ieși la iveală. — Cine ești? strigă Vlasovici. — Sunt negustor cu frica lui Dumnezeu și locuiesc în Nijni Novgorod! — Stai mai la o parte! Negustorului nu-i venea să-și creadă urechilor. Auzind din caleașca amenințările acelea rostite cu glas atât de puţin prietenos, credea că va fi cel puţin jupuit de viu. lată însă că, bandiții aceștia, căci numai bandiți puteau să fie, nu-i atingeau nici un fir de păr. — Următorul! strigă Vlasovici din nou și de data aceasta, al doilea negustor cobori cu mai mult curaj, decât cel dintâi. — Cine ești? — Și eu sunt negustor. Am șase copii, vă rog să nu mă ucideți... — Nu tremura! se răsti Vlasovici. Noi nu mâncăm oameni! Treci lângă tovarășul tău! Negustorul se duse lângă colegul său din Nijni Novgorod, dar tot nu se simţea în siguranţă, deoarece oriunde se uita, nu vedea decât chipuri mascate și priviri amenințătoare. Bietul om tremura ca varga, gândindu-se la cele trei mii de ruble, pe care nevastă-sa i le cususe în căptușeala surtucului. Dacă bandiții dădeau peste ele, era un om ruinat, căci nu mai avea cu ce să facă cumpărăturile pentru prăvălia lui. După aceea urmă al treilea negustor, care scăpă și el, fără să i se întâmple vreun rău, iar apoi veni rândul bătrânei doamne, care între timp își revenise în simțiri. De îndată ce ajunse înaintea lui Vlasovici, începu să se vaite: — Îndurare... aveţi milă... Uite giuvaerurile mele... uite banii, toți pe care îi am la mine... vă dau tot, numai viaţa să mi-o lăsați! Vlasovici se răsti la ea, batjocoritor: — Doamnă, nu-ți teme viaţa, căci nu ne trebuie, după cum nu ne trebuiesc nici giuvaerurile, nici banii dumitale! La auzul acestor cuvinte, cei trei negustori răsuflară ușuraţi, de altfel ca și bătrâna doamnă, care rămase încremenită de uimire. Nici unul din ei nu mai auzise despre o asemenea bandă de tâlhari, care te opresc în mijlocul nopţii, te ameninţă, cu arma în mână și până la sfârșit nu se atinge de nimeni. Totuși, aceasta li se părea prea de necrezut și în ascuns tot mai tremurau, zicându-și că pe semne că bandiții voiau mai întâi să-i vadă pe toţi călătorii coborâți din poștalion și numai pe urmă să-i prade. Acum veni rândul slujbașului de la percepţie care tremura mai tare decât tremuraseră cei trei negustori și era mai palid chiar și decât bătrâna doamnă. — Cine ești? întrebă Lew Vlasovici. La auzul întrebării funcţionarul fiscului se încurcă grozav. — Vladimir Sergievici! răspunse el, în șoaptă. — Nu mă interesează numele tău! — Dar ce? — Meseria! — Sunt un pașnic cetăţean al Dubroului... un biet slujbaș! — Și în ce scop călătorești? Slujbașul se încurcă din nou și nu putu răspunde îndată, ceea ce Vlasovici observă numaidecât. — Ei, răspunde odată! îl zori voinicul. — Mă duc să-l văd pe tata, care e bolnav! Vlasovici se uită scrutător în ochii funcţionarului, apoi zise, scurt, dar foarte aspru: — Minti! — Eu?... Să mint?... Cum poți crede așa ceva despre mine? făcu slujbaşul fiscului. — Îți spun înc-odată că minţi! — Dar... — Taci! Nu te duci să-ți vezi tatăl bolnav, nu eşti un biet slujbaș din Dubro, ci călătorești cu o însărcinare din partea administrației financiare din Tarnov... Funcţionarul păli și căută să tăgăduiască: — Nu-i adevărat!... Cum poţi crede așa ceva?... Cine să-ți fi spus? Vlasovici stătea în fața lui ca o stană de piatră și zise rece, tăios: — Transporți bani din însărcinarea administrației financiare a Tarnov-ului... — Nu... nu-i adevărat! Din interiorul poștalionului un glas zise atunci: — De ce tăgăduiești, Vladimir Sergievici? Slujbașul de la percepţie îngălbeni și se uită speriat înapoi. Acela care vorbise acum, era bătrânul cărturar, care în tot timpul drumului nu scosese aproape niciun cuvânt. Vlasovici curios, privi și el în caleașcă, dar bătrânul cu barba căruntă tot nu se mișcase de pe locul său și continua să șadă nepăsător. Lew Vlasovici se întoarse apoi din nou în spre funcționar și se răsti la el, furios: — Acum mărturisești că este așa, după cum am spus eu? — Nu... nu-l crede... Numai de aceea s-a amestecat în vorbă ca să scape cu viaţă... Fără îndoială că, el trebuie să fie acela pe care-l căutaţi! Cuvintele acestea ale perceptorului îl puseră pe gânduri pe Lew Vlasovici. Să fie oare așa, după cum spunea pretinsul mic funcţionar din Dubro? Unul din negustori îndrăzni să se amestece și el în vorbă: — Domnul acela bătrân este un cărturar neamț... Dar Vlasovici nu se mulțumi cu această explicaţie, ci-i făcu semn și celui din urmă călător al poștalionului să coboare din caleașca. Bătrânul părăsi caleașca, încet. Părul și barba căruntă nu se prea potriveau cu statura lui voinică, cu trupul lui drept ca bradul. Vlasovici îl măsură din creștet până-n tălpi și zise, apăsând pe fiecare cuvânt: — Tu ești cărturarul neamt? Străinul se uită ţintă în ochii fostului învăţător și răspunse, scurt: — Nu! Un murmur de uimire se auzi în mijlocul tovarășilor lui Vlasovici. Pesemne că se înșelaseră și tot bătrânul acesta era perceptorul căutat. Vlasovici își ridică pistolul încet și zise: — Așadar, tu ești perceptorul de la administraţia din Tarnov? — Nu! — Dar atunci cine ești? tună glasul fostului învățător. Străinul își ridică amândouă mâinile. Cu una își prinse barba, cu cealaltă se luă de păr și trăgând de ele, de sub peruca albă ieși la iveală un păr negru ca pana corbului, iar în locul mustăţii cărunte și a bărbii se ivi un chip plin de tinereţe, surâzător. Și spre uimirea locuitorilor cetăţii Rudinului, cel de al șaselea călător al poștalionului, zise: — Eu sunt Stanislau Rimsky! Bucuria îi împietri pe voinici și niciunul nu fu în stare să rostească vreun cuvânt, când văzură că o singură mișcare îl transformase pe cărturarul neamt în acela pe care-l așteptau cu atâta nerăbdare. Voinicii se uitau la el ca la o minune. Credeau că închipuirea își bate joc de ei și așteptau, așteptau mereu, ca înfățișarea mult doritului lor căpitan să dispară, cum dispare un vis. Tăcerea fu ruptă de Vulturul Morţii, care zise: — Ce-aţi rămas așa cu gura căscată, băieţi? Nu vreţi să mă recunoașteți? Vlasovici, Dane, Severin, Micislav?... La naiba, atât de străin vă sunt eu vouă? — Căpitane. — Rimsky! — Tu ești într-adevăr? Și spre nemărginita uimire a călătorilor poștalionului, bărbatul pe care ei îl crezuseră tot timpul drumului un cărturar neamţ se îmbrăţișă pe rând cu toţi bandiții, care atacaseră caleașca. — Căpitane, exclamă Dan Dragomir, așadar nu este numai un vis? Doctorul Leonida, care îl păzise pe vizitiu, veni și el. Văzându-și unul din cei mai buni prieteni, Vulturul Morţii îl îmbrățișă cu nespusă dragoste. — Dragul meu prieten, zise el, nu ţi-am spus eu că ne vom revedea? — Dar cum ai ajuns aici? — Povestea e lungă și locul nu este nimerit pentru a v-o istorisi. Lăsaţi, pentru când vom ajunge acasă. Deocamdată să sfârșim munca pe care a-ţi început-o. Vlasovici îi dădu raportul: — Căpitane, am prins de veste că administraţia financiară din Tarnov are pe drum un transport mai însemnat de bani. Am crezut de cuviinţă să punem mâna pe acești bani. — Aţi avut dreptate! Și bănuiala voastră a fost îndreptăţită, deoarece banii se găsesc într-adevăr în poștalionul acesta. Vladimir Sergievici deveni mai alb ca varul și încercă înc- odată să salveze banii. — Te înșeli, domnule... Banii vor fi transportaţi cu poștalionul următor. — Atunci la ce bun escorta de cazaci? strigă Vlasovici. — Asta s-a făcut anume așa, răspunse slujbașul de la percepţie, pentru a păcăli pe aceia care eventual ar vrea să prade poștalionul. Perceptorul din Tarnov se reculese deodată și vorbea cu atâta hotărâre, ca și când tot ceea ce spunea n-ar fi fost decât purul adevăr. Dar atunci se amestecă Rimsky din nou în vorbă și arătând în spre interiorul caleștii, zise zâmbind: — Nu vă mai pierdeţi timpul cu interogarea acestui om, deoarece tot nu va spune adevărul. Banii se găsesc în doi saci ascunși sub jilţ. — Nu vă atingeți de ei! urlă Vladimir Sergievici. Dar Micislav se și repezi în caleașcă și în clipa următoare se întoarse cu doi saci plini cu ruble. — lată-i! — Nu-i luați! Daţi-mi-i înapoi! urlă perceptorul furios. — Ne pare bine că i-am găsit, îi zise Rimsky râzând, și nici prin minte nu ne trece însă să ţi-i dăm înapoi. — Dar pe mine mă vor spânzura pentru ei! — Nu te vor spânzura de loc! zise Stanislau Rimsky. Îţi voi da chitanţă pentru ei! Și într-adevăr Rimsky nu glumise. El intră iarăși în poștalion, unde găsi hârtie și cerneală, iar peste câteva clipe se întoarse în mână cu următoarea chitanţă: CHITANŢȚĂ „Am preluat doi saci cu ruble de la Administrația Financiară din Tarnov, Vulturul Mortii.” Această chitanţă o vâri râzând în mâna perceptorului aiurit. După aceea se întoarse înspre tovarășii săi: — Cred că am terminat ce am avut de făcut aici! — Da, căpitane! — Atunci putem să ne vedem de drum. Aţi venit călare? — Firește, căpitane! — Voi face și eu rost de un cal. Cred că al ofițerului va fi destul de bun. Peste câteva minute toţi voinicii erau călare și porniră în galop de lângă poștalion. Atât timp cat îl știau de față pe Vulturul Morţii, călătorii nu îndrăzniseră nici măcar să se miște. Îndată după plecarea voinicilor însă, ei se repeziră la ofiţerul de cazaci și-i dezlegară mâinile și picioarele. Tânărul sublocotenent turba de mânie. — Unde sunt cazacii? lute pe cai! Trebuie să-i urmărim și să le luăm înapoi banii! Cu aceste cuvinte se repezi la caleașcă, luă unul din slabele ei felinare în mână și porni în căutarea cazacilor săi. Ajuns pe pod, rămase împietrit în faţa abisului ce se deschidea sub scândurile ridicate. Acum înţelegea totul. * x x Jos, sub podul desfăcut, râulețul Dubro-ului curgea liniștit, închizând în valurile sale, taina acelei nopți... Trecuseră săptămâni, poate chiar luni, de când râsul nu mai răsunase În Cuibul Vulturilor. Nimic nu era în stare să readucă zâmbetul pe buzele tovarășilor lui Stanislau Rimsky, deoarece bieții oameni trăiau necontenit în suflet cu teama că poate nu le va mai fi dat niciodată să-și revadă pe iubitul lor căpitan. Acum, soarta hărăzise urgisiților săi două bucurii deodată. Reușiră să facă o pradă neașteptată, deoarece cei doi saci cu bani, luaţi Administraţiei financiare din Tarnov, cuprindeau nu mai puțin de trei sute de mii de ruble, o sumă la care voinicii nu se așteptaseră de loc și, ceea ce întrecea cu mult bucuria izbânzii de la podul de peste Dubro era faptul că Vulturul Morţii se înapoiase. Acum zâmbetul le revenise pe buze, ascunzătoarea răsuna de râsul lor și pe chipul tuturor se putea citi multumirea pricinuită de reîntoarcerea căpitanului. Și bucuria lui Stanislau Rimsky fu mare, de a se vedea iarăşi în mijlocul prietenilor săi, dar voinicii băgară de seamă că Vulturul Morţii revenise din călătoria aceasta mult mai tăcut, mai trist chiar. Pe chipul lui râdea tinereţea, este adevărat, dar pe frunte purta două încrețuri adânci, trădătoare a zbuciumului, a frământărilor prin care trecuse în timpul din urmă. Pășind din nou în Cuibul Vulturilor, lacrimile îl năpădiră pe Vulturul Morții. El se duse la fereastra, de unde privirea putea răzbate până la mari depărtări. Ultima dată când stătuse la fereastra aceasta, ţinutul era învăluit în mantia surâzătoare a verii, pădurile purtau hlamida verde a veseliei, acum ţinutul purta pecetea tristă a toamnei, iar vânturile reci, ceața deasă de dimineaţă, vesteau apropierea iernii. Rimsky se gândi întristat, cu câte nădejdi, cu cât dor în suflet plecase el... Plecase spre a o căuta Mioara Comăneanu... Și o căutase... O și găsise, mai înainte decât și-ar fi putut închipui, dar în clipa în care o găsise, dragostea din sufletul lui îngheţă ca sub suflul unui ger polar. În timpul șederii sale la Petrograd n-avusese prilejul să stea de vorbă cu Mioara Comăneanu, dar ceea ce aflase despre ea fusese îndeajuns să omoare orice simțământ duios în inima sa. Mioara Comăneanu soţia altuia! Imaginea aceasta era mereu înaintea ochilor săi, frumoasa lui iubită la brațul tânărului prinţ Trubetzkoi. Cum, în ce chip se întâmplase această căsătorie? O enigmă pe care el n-o putea dezlega. Averea, banii, titlul, ce s-o fi făcut pe Mioara să renunțe la el, cu atâta ușurință? După duelul avut pe Insula Strigoilor cu tânărul prinţ Trubetzkoi, acesta l-ar fi lămurit asupra tuturor acestor nedumeriri ale sale dacă copoii poliţiei nu-i dădeau de urmă. În chipul acesta, povestea uimitoare a căsătoriei Mioarei Comăneanu urma să rămână și pe mai departe și poate pentru totdeauna, o taină de nedezlegat înaintea sa. Așa cum stătea acolo, la fereastră, privind la decorul trist de toamnă, toate aceste amintiri îi reveniră, spre a-i face inima să sângereze din nou. Dar vechii și credincioși tovarăși îl înveseliră iute. La ploaia lor de întrebări nu putea să nu răspundă. — Vorbește, căpitane! — Unde ai fost? — De ce ai plecat din Petrograd? — Ce s-a întâmplat? — Ce ai făcut? Doctorul Leonida era cel mai curios, deoarece pe el căzuse ca un trăsnet neașteptata dispariţie a Vulturului Morții. — Vorbește, căpitane, zise el. Scrisoarea prin care mă vesteai despre lipsa ta îndelungată, le este cunoscută prietenilor noștri. Însă nici ei și nici eu nu știm, care a fost pricina dispariţiei tale neașteptate! În mintea lui Stanislau Rimsky se reîmprospătară peripeţiile acelei nopţi de pomină pe care o petrecuse pe Insula Strigoilor și în valurile Nevei. El le povesti tot prietenilor săi, tainica scrisoare, duelul ce a avut loc pe Insula Strigoilor, ivirea copoilor poliţiei, fuga înfrigurată, chinuitoarele ceasuri petrecute în Neva, refugierea pe bordul corăbiei „Rheinland”... — N-aveam altceva de făcut, urmă el, decât să părăsesc Petrogradul pe calea aceasta, deoarece nu încape nicio îndoială că, după cele întâmplate în noaptea aceea, poliţia va fi pus sub supraveghere toate străzile orașului, pe care dacă mă iveam, aș fi fost prins îndată. Pe corabie apoi rana mi s-a vindecat iute și am uitat de grozăviile ultimei nopți petrecute la Petrograd, iar când am ajuns la Hamburg, pe deplin însănătoșit, mi-am luat rămas bun de la căpitanul Wărtner, care mă îngrijise cu atâta tragere de inimă și care, la drept vorbind, mi-a salvat viaţa, deoarece fără el astăzi aș fi zăcut în fundul mării din faţa Petrogradului. Voinicii adunaţi în turnul cetățuii Rudinului ascultau cu înfrigurare povestirea căpitanului lor. — Atât de departe ai umblat căpitane? exclamă Micislav, auzind că Rimsky călătorise cu corabia de la Petrograd la Hamburg. — Da, dragii mei, am făcut un drum foarte lung până să ajung din nou în mijlocul vostru. De la Hamburg și până aici nu m-am odihnit nicio singură zi. Treceam dintr-un poștalion într-altul, numai spre a putea ajunge mai iute la Rudin. Bunul căpitan Wărtner m-a ajutat chiar și să dobândesc un pașaport nemtesc. Fiind obligat să trec prin Polonia, am fost silit să port mască de bătrân, deoarece acolo se putea întâmpla să fiu recunoscut foarte ușor. — Ai fost și prin Varșovia? întrebă Micislav, cu ochi scânteietori. — Am stat o jumătate de zi în orașul nostru. — Ah, Varșovia! exclamă Micislav cuprins de nostalgie după orașul său atât de mult iubit. Ceilalţi deveniră melancolici și ei la pomenirea numelui orașului în care fuseseră atât de fericiţi pe vremuri. — Înţeleg prea bine, zise Vulturul Morţii, melancolia care vă cuprinde gândindu-vă la sărmana noastră Varșovie. Și gândul meu s-a îndreptat adeseori în spre orașul pe care am fost siliţi să-l părăsim în împrejurări atât de vitrege și în zadar aș căuta să vă tălmăcesc în cuvinte senzația pe care am simţit-o când m-am văzut din nou pe străzile bătrânei cetăţi, cuvintele mele ar fi prea sărace. — Vorbește, vorbește-ne de Varșovia! se rugă și Severin. — Poștalionul a sosit acolo după amiază, pe la ceasurile cinci și a doua zi de dimineaţă, la șase, a plecat mai departe. Așadar, noaptea era a mea și am căutat să folosesc cât mai bine cele câteva ceasuri care îmi stăteau la dispoziţie. — Ai fost la vechiul nostru cămin studențesc? întrebă Micislav. — Am fost. — Pe podul de peste Vistula, pe care am trecut de atâtea ori? — Am fost și acolo! — În căsuţa ta? — Pe aceea au nimicit-o de mult oamenii contelui Gorciacov. — Și călăul Varșoviei? — Fiţi fără teamă, căci nu l-am uitat. Nu voiam să părăsesc Varșovia fără a-i face o vizită și dușmanului nostru de moarte. — Și ce ai făcut? — De îndată ce s-a înnoptat, m-am furișat în palatul guvernamental, chiar în odaia de lucru a contelui Gorciacov și i- am înfipt cu pumnalul în masă, un bilet, cu următorul cuprins: „Călău al Varșoviei și vampirul Poloniei, Să nu crezi că te-am uitat. Nicio faptă de-a ta nu-mi rămâne necunoscută, lista păcatelor tale e nesfârșită și după cum te socotește o lume întreagă, de mult ești copt pentru a părăsi lumea aceasta. Tremură, conte Gorciacov, blestemat călău al Varșoviei, căci ora răzbunării se apropie tot mai mult și brațul meu răzbunător te va lovi atunci când te vei crede în cea mai mare siguranță, Vulturul Mortii” Prietenii Vulturului Morţii nu mai puteau de bucurie închipuindu-și spaima ce-l va fi cuprins pe călăul Varșoviei, când va fi citit scrisoarea căpitanului lor. — Am părăsit Varșovia cu conștiința împăcată că l-am mai făcut odată să tremure pe contele Gorciacov și acum nu mai aveam altă dorinţă decât să ajung cât mai iute în mijlocul vostru. Vă mărturisesc că, adeseori am fost neliniștit din pricina voastră, temându-mă că, în lipsa mea să nu vi se întâmple vreo nenorocire și nu odată m-a cuprins chiar gândul nebun că poate că voi găsi gol dragul nostru cuib. — La fel am fost și noi îngrijoraţi din pricina ta, căpitane! zise Dan Dragomir. — Mă linișteam însă spunându-mi că sunteţi prevăzători și destul de iscusiţi spre a vă putea feri de primejdii. lar când la podul de peste Dubro am auzit detunăturile de pușcă, inima mi s-a umplut de bucurie. Detunăturile acestea îmi spuneau că ați avut grijă să grăbiţi clipa în care vă voi putea îmbrăţișa. — iți închipui, căpitane, zise doctorul Leonida, cât de neţărmurită a fost surpriza noastră... — Nu voi uita niciodată clipa, zise Severin, când te-am văzut smulgându-ţi peruca... Nu-mi venea să-mi cred ochilor. — Vă încredinţez că acolo, în fundul poștalionului, nu mai puteam de bucurie, văzând că vă purtaţi întocmai ca și când aţi fi lucrat sub conducerea mea. Nu v-aţi atins de nimeni, ci numai de banii care au fost smulși de la oamenii săraci. — Am hotărât prădarea poștalionului, zise și Vlasovici, deoarece am aflat că banii aceștia fuseseră hotărâți să servească pentru combaterea mișcării de independenţă a Poloniei. Ochii lui Rimsky se înflăcărară deodată și pumnul lui izbi în masă cu atâta putere, încât cupele de pe ea se răsturnară toate. — Bine aţi făcut! Rușii trebuiesc jefuiți de câte ori se poate! Merită aceasta, deoarece Polonia tot mai zace sub jugul lor asupritor. Acum, că m-am înapoiat în mijlocul vostru, vom continua cu puteri noi lupta împotriva tuturor acelora care sunt dușmanii Poloniei. Un avânt de nedescris cuprinse grupul voinicilor, care ridicându-se în picioare, strigară, ca dintr-o singură gură: — Trăiască, trăiască Vulturul Morţii! — Tinta, urmă Rimsky, pe care ne-am propus-o atunci când am fost siliți să părăsim Varșovia, va străluci de astăzi înainte și mai tare înaintea ochilor noștri! Vom lupta împotriva dușmanilor Poloniei și împotriva asupritorilor celor săraci și părăsiţi! Până acum guvernul din Petrograd n-a simţit decât lovitura unuia din pumnii Vulturului Morţii, de astăzi înainte el va simţi amândoi pumnii. În turnul cetăţii Rodinului înflăcărarea nu mai cunoștea margini. Atâta timp cât Vulturul Morţii lipsise din mijlocul lor, urgisiții soartei trăiseră în monotonie și cu lipsă de avânt. Acum, că Rimsky se înapoiase, veselia și elanul se încuibase din nou în sufletele voinicilor, care ardeau de nerăbdare să treacă de la vorbe la fapte... CAPITOLUL 58 GIUVAERGIUL SIDONIEV În Cuibul Vulturilor viaţa începuse să palpite din nou. Stanislau Rimsky avea inima sfâșiată, din pricină că o pierduse pentru totdeauna pe draga lui Mioară și spre a scăpa de acest gând chinuitor căuta necontenit tovărășia prietenilor săi. Mai înainte, pe când își știa iubita plecată din rândurile celor vii, adeseori se retrăgea în inima pădurilor, pornea singur la vânătoare, pentru ca nimeni să nu-i tulbure gândurile care se îndreptau cu evlavie spre cea dispărută. Acum nu mai ieșea de loc fără tovărășia vreunuia din prietenii săi. Pădurile din jurul turnului cetățuii Rudinului răsunau acum din nou de detunăturile armelor. Rimsky și cu tovarășii săi vânau aproape zilnic și vânatul nu mai putea scăpa dacă ajungea în bătaia puștilor... Câteodată Rimsky se mai ducea în vizită și pe la castel. Fedora Feodorovna era foarte bucuroasă să poată sta de vorbă cu Vulturul Morţii, iar acestuia îi făcea bine ciripitul vioi al prinţesei, ungându-i parcă inima sângerândă cu un balsam tămăduitor. Toamna se schimbă iute în iarnă și într-o dimineaţă, când Rimsky se duse la fereastră, spre marea lui uimire văzu că tot ținutul era acoperit cu un linţoliu de zăpadă! larna se lăsase pe pământ pe nesimţite, într-o singură noapte. Voinicii vânau mereu, dar în fiecare zi unul din ei se ducea în recunoaștere prin împrejurimi spre a vedea dacă nu se simte lipsa Vulturului Morţii, spre a face dreptate acolo unde legile oamenilor nu apărau decât pe cei bogați. Într-o frumoasă dimineaţă de iarnă, voinicii erau adunaţi din nou, afară de Micislav, care lipsea. Micislav plecase la Dubro, încă în ajun, cu o însărcinare și încă nu se înapoiase. Severin începu să se neliniștească, temându-se să nu i se fi întâmplat ceva, dar Vulturul Morţii căută să-i risipească îngrijorarea: — Nu te neliniști, Severine! Micislav se va întoarce, pesemne însă că băiatul a fost reţinut de vreo frumoasă din Dubro. — Dar ar fi trebuit să se înapoieze încă de astă noapte! răspunse grăsuțul Severin, clătinând din cap, îngrijorat. — Vei vedea că, va veni în curând! De-abia rostise Rimsky aceste cuvinte că ușa se deschise și Micislav se ivi în pragul ei. — Nu ţi-am spus eu! strigă Vulturul Morții, triumfător. — Ce presimţire! exclamă Dan Dragomir. Acum mărturisesc și eu că eram cam îngrijorat din pricina întârzierii lui Micislav. Tu însă nu te-ai neliniștit de loc și iată că, ai avut dreptate! — Să auzim, Micislav, ce ai isprăvit? întrebă Rimsky, întorcându-se în spre noul venit. Micislav își aruncă bunda, morocănos, căciula și o azvârli într- un colț și din toată purtarea lui se vedea că lucrurile n-au mers după placul lui. — Ei, ce este, Micislav? întrebă Vulturul Morţii. Nu prea ai aerul să fii mulțumit! — Fiindcă n-am de ce! răspunse mânios, tânărul polonez. — Ce spui! la să auzim! Vorbește. — Parcă nu-mi vine nici să vă spun! — Ceva serios? — Nu prea! — Atunci? — Mai curând mi-e rușine! — Ce s-a întâmplat? Vorbește odată! _ — Mai rău nu se putea întâmpla! mărturisi Micislav, rușinat. Inchipuiţi-vă că am fost tras pe sfoară! Un hohot de râs, răspunse la mărturisirea voinicului... — Și asta te face să fii atât de fiert? întrebă Rimsky. — Cum naiba să nu fiu, când se întâmplă pentru prima oară să păţesc o asemenea rușine! — Așa ceva i se poate întâmpla oricui, dragul meu! Dar spune odată, ce ai păţit? — Vă mai aduceţi aminte de giuvaerul acela pe care l-am luat ca amintire, cu prilejul unei excursii pe care am făcut-o la Rudin? — Cum naiba să nu ne aducem aminte, când ai plecat la Dubro cu gândul să-l transformi în bani! Poate că n-ai izbutit? — Măcar dacă ar fi fost numai atât! exclamă Micislav, posomorât. Dar am fost păcălit într-un chip atât de rușinos, că- mi vine să înnebunesc. — Mă rog, dar în cine ţi-ai găsit nașul? întrebă Rimsky, râzând cu poftă. — In Sidoniev, giuvaergiul! răspunse Micislav, aproape sugrumat de mânie. — Giuvaergiul din Dubro? — Da. — Și ce-a făcut? — Ascultaţi, să vedeți și voi. Am ajuns la Dubro seara târziu și m-am dus de-a dreptul la locuinţa lui Sidoniev. Poarta era încuiată și atunci am bătut la fereastră, în care se și ivi îndată capul giuvaergiului. La început se uită în stradă, bănuitor, apoi întrebă: — Cine e acolo? — Aș vrea să vând un giuvaer! i-am răspuns eu. — Vino mâine! îmi zise el, furios. — N-am timp, căci vreau să plec mai departe și am rămas fără bani! i-am răspuns eu. — Atunci du-te cu Dumnezeu, nu-mi trebuie giuvaerul tău! Nu deschid eu poarta unui străin în miez de noapte! — Dar giuvaerul este foarte frumos și mai bine ţi-l dau mai ieftin, numai să-mi pot vedea de drum. Cuvintele acestea n-au rămas fără efect și peste câteva minute Sidoniev îmi deschise poarta, lăsându-mă în casă. Mă primi chiar în prăvălia-i slab luminată, el se așeză în dosul tarabei, iar eu luai loc în fata lui. — la să vedem giuvaerul! zise el. | l-am dat. ÎI învârti, îl răsuci în mână și se uita la el cu multă curiozitate. Lumina lămpii cădea tocmai pe chipul lui și am văzut că-i plăcea giuvaerul, deoarece ochii îi străluceau, de câte ori îl învârtea în mână. El cercetă cu amănunţime fiecare piatră, iar după ce sfârși cu această examinare, luă un registru voluminos și începu să răsfoiască prin el. Mă plictisisem de atâta ședere, și-l întrebai: — Ei, ce facem, îl cumperi, sau nu? — Îndată, îndată, amice, ai putină răbdare! Mai întâi trebuie să-mi controlez însemnările, în registrul acesta. — Ce-mi pasă mie de însemnările tale? i-am strigat eu. — Să-ţi pese, căci nu mă pot pronunţa, dacă-l cumpăr, sau nu, până când nu mi-am revăzut însemnările. — Dar la ce naiba îţi mai trebuie să studiezi cărțoiul acela? — Vei vedea îndată! El mai căuta, timp de câteva minute, apoi deodată strigă triumfător: — Am găsit ce căutam! — Ei, și cumperi giuvaerul? — Da! răspunse el. Îţi cumpăr brăţara! — Atunci dă-mi banii! Cred că cinci sute de ruble e pe degeaba! — Cinci sute? — Atât! Sidoniev începu să râdă, batjocoritor. — Face mult mai mult amicul meu! Cu toate acestea, eu voi cumpăra brăţara mult mai ieftin! — Nu te înțeleg! — Mă vei înţelege îndată. Brățara va rămâne aici! — Şi banii? — Ce bani? — Preţul de cumpărare ai giuvaerului! Doar nu-ţi închipui că ţi-l voi da pe degeaba! Giuvaergiul începu să râdă din nou. — Nicio copeică nu-ţi dau pe el! — Ai înnebunit? — Dimpotrivă, sunt în toate minţile! Sării de pe scaun, să mă reped la el, dar atunci Sidoniev își ridică mâna, pe care până atunci și-o ţinuse sub tarabă și ţeava unui pistol se îndreptă în spre mine. — Mai încet, prietene! strigă el. Sper că-ţi iubeşti viaţa atâta ca să nu te miști, căci în aceeași clipă te-am și culcat la pământ... Și spre a te linişti, îţi spun că... mâna nu-mi tremură încă, ochiul mi-e bun și te asigur că nu mai vezi soarele răsărind. Ce puteam sa fac? Nu puteam să-mi duc mâna la pistol, deoarece Sidoniev mi-ar fi luat-o înainte și nu părea de loc dispus să glumească. Tremuram de mânie. Nu-mi dădeam seama ce-l făcuse pe Sidoniev să ia această poziţie, dar cuvintele următoare mă lămuriră: — Ce crezi, amice, îmi zise el, batjocoritor, că pe mine mă poți lega la gard, atât de ușor? Brăţara aceasta e de la mine, amice, i-am vândut-o acum doi ani unui moșier din Rudin. Eu singur am făcut-o, așa că-i cunosc foarte bine fiecare piatră. Giuvaerul acesta n-a ajuns în stăpânirea ta pe cale cinstită, ci fără îndoiala că l-ai furat! — Și dacă ar fi așa, ce-ţi pasă ţie? Dacă nu vrei să-l cumperi, dă-mi-l înapoi și-l voi vinde altuia! — Crezi ca am înnebunit? Pe tine, brăţara aceasta nu te-a costat niciun ban. De aceea și eu îţi voi da pentru ea ceea ce te- a costat pe tine. Cred că n-ai de ce să te plângi, deoarece în afacerea aceasta n-ai nimic de pierdut. Și râse din nou, batjocoritor. — Mizerabile! strigai eu, înfuriat. Nu te temi de răzbunarea mea? Un nou hohot de râs îmi răspunse. — Ce crezi că mă tem eu de asemenea vântură-țară, ca tine? Cuvintele acestea mă făcură să-mi pierd cumpătul și zbierând ca un nebun, i-am răspuns: — Omule, bagă-ţi minţile în cap, căci eu sunt omul Vulturului Morţii și acela care îndrăznește să se atingă, fie chiar și numai cu vorba de Stanislau Rimsky, sau de tovarășii lui, o pătimește amar! Dar Sidoniev nu se sperie nici chiar la auzul numelui căpitanului nostru. — Vulturul Morţii? făcu el, dispreţuitor. Spune-i căpitanului tău să-mi facă o vizită și-l voi primi și pe el, cum te-am primit pe tine. Dacă până acum nu și-a găsit nașul, în mine și-l va găsi! — Jur că mă voi răzbuna! strigai eu. — Acum însă, ajunge! se răsti giuvaergiul la mine. Îţi dau un minut de răgaz. Dacă în decursul acestui singur minut nu pleci din prăvălie, te împușc ca pe un câine... Și fii fără teamă că nu mi se va întâmpla nimic. Verșeghin, polițaiul, îmi este prieten și mă va crede că m-ai atacat cu gândul de a mă jefui și te-am împușcat fiind în legitimă apărare! Mânia mă înăbușea. Eram cu totul în mâinile acelui ticălos care, după ce-mi luase brăţara, acum mă mai și ameninţa să mă trimită pe lumea cealaltă. Dându-mi seama de situație am văzut că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă supun și am început să mă retrag, încetul cu încetul. Vă mărturisesc că nu mă simțeam bine de loc deoarece niciodată n-am păţit o asemenea rușine. In gândul meu însă, am jurat să mă răzbun pe nemernicul de Sidoniev și o voi face, cu orice preț. Tot retrăgându-mă așa, am ajuns până la poartă, Sidoniev venind mereu în urma mea cu pistolul gata să tragă. Când am ajuns în stradă, ticălosul a închis poarta, liniștit și l- am mai auzit trăgând și zăvorul. Întorsătura neașteptată pe care o luase afacerea mă doborâse într-atâta, încât nu am mai fost în stare să merg mai departe, ci am rămas acolo în faţa casei, rușinat și amărât. Singurul meu gând era să mă răzbun. Dorul de răzbunare pusese stăpânire pe sufletul meu cu atâta tărie, încât hotărâi să nu mă înapoiez la voi până când nu-mi voi fi luat brăţara înapoi și nu mă voi fi răfuit cu Sidoniev. Am început deci să dau târcoale casei. Dar Sidoniev pare să fie om prevăzător, căci și-a înconjurat casa cu un zid înalt peste care nu se poate sări, iar porțile și le-a făcut din stejar masiv. Am umblat așa, neputincios, până spre dimineață când, văzând că nu pot face nimic, mi-am zis să mă întorc acasă și să mă răzbun altădată. Pornii deci spre Rudin. Deodată însă una din ferestre se deschise și întorcând capul, zării chipul rânjit al lui Sidoniev, care, pesemne că mă pândise tot timpul deoarece îmi zise: — Așadar, te-ai plictisit să tot aștepți, amice? Bine faci că te cărăbănești de pe aici fiindcă ţinta tot nu ţi-ai putea-o ajunge! Nici acum, nici altădată... Și îţi mai spun că să nu te mai văd prin Dubro înc-odată căci te dau pe mâna lui Verșeghin și apoi vei avea vreme în celula mocirloasă să-ţi dai seama că rău ai făcut să te iei la harţă cu Sidoniev! Cu aceste cuvinte închise fereastra, râzând. Micislav își șterse nădușeala de pe frunte. Bietul om se încălzise chiar numai istorisindu-și păţania, de care se rușina într-atâta. — Așa s-au întâmplat lucrurile, zise el. Vă rog însă, să-mi dați o mână de ajutor, spre a mă răzbuna pe Sidoniev! Rimsky îl bătu pe umeri, râzând: — Nu-ţi face inimă rea, dragul meu! Este adevărat că Sidoniev, și-a cam bătut joc de tine, dar, după cum ţi-am mai spus, aceasta i se poate întâmpla oricui. In orice caz, în situaţia în care te-ai găsit nu puteai proceda altfel! — Dar acum trebuie să ne răzbunăm, cât mai neîntârziat! strigă Micislav. — Răzbunarea nu va întârzia, mai mult decât este necesar, zise Stanislau Rimsky. In orice caz, Sidoniev nu s-a dovedit om deștept, când ne-a disprețuit în felul acesta, de oarece ne silește să-i arătăm că suntem departe de a fi vrednici de disprețul lui. — Trebuie însă, să-i arătăm aceasta cât mai curând! — Dimpotrivă, răspunse Vulturul Morţii, cât mai târziu! — De ce această amânare, căpitane? — Fiindcă, ducându-ne la el acum, am alerga ca orbii în ghearele primejdiei! — De ce? Nu suntem oare îndeajuns de numeroși, spre a putea sfârși cu Sidoniev? Mă mulţumesc și numai să-i dăm foc casei! — Asta nu e răzbunare. Trebuie să-l lovim pe Sidoniev într-un punct mult mai dureros și eu cred că am simțit care-i punctul lui dureros. — Care, anume? — Îl veţi cunoaște la timp! Micislav însă era împotriva amânării. — De ce să nu-i facem o vizită, chiar mâine? — Ti-am spus că nu se poate! — Dar de ce, căpitane? — Îți voi spune și vei vedea că am dreptate! Nu încape nicio îndoială că Sidoniev îi va spune lui Verșeghin că unul din oamenii lui Stanislau Rimsky a fost pe la el și l-a ameninţat cu răzbunarea. — In privinţa aceasta cred că nu te înșeli. — Așadar este firesc că în zilele următoare Sidoniev să se aștepte la un atac din partea noastră. Afară de aceasta, Verșeghin, căruia îi pare destul de rău că a fost nevoit să-mi dea drumul, fără îndoială că-și va răsfira copoii prin oraș, pentru a-l vesti la cea dintâi apariţie a noastră. Cred că va ţine chiar zi și noapte o puternică întăritură de cazaci ascunsă în casa giuvaergiului. Or, în asemenea împrejurări, face să mergem pentru a ne înapoia cu o înfrângere sigură? — Așa este! zise Dan Dragomir. Ceilalţi erau și ei de părere că Vulturul Morţii are dreptate. De- abia acum puteau să-și dea seama ce înseamnă Stanislau Rimsky pentru ei. Numai el era în stare să se gândească, să vadă clar, care erau sortii de izbândă într-o asemenea împrejurare. Vulturul Morţii nu se lăsa orbit de patimă ci dădea ascultare judecății. Poate că dacă Vulturul Morţii nu era printre ei, ar fi ascultat de sfatul lui Micislav și ar fi pornit îndată să se răzbune pe Sidoniev. Și numai Dumnezeu putea ști dacă expediţia aceasta nu le-ar fi fost fatală. Chiar și Micislav recunoscu că Vulturul Morţii avea dreptate: — Așa este, căpitane! Tu vezi lucrurile mult mai limpede decât oricare din noi. Rimsky zâmbi mulțumit. — Imi pare foarte bine că ascultați de sfatul meu. — Totuși, urmă Micislav, aș fi foarte curios să știu, cum vezi tu răzbunarea noastră? — Nu m-am gândit încă la amănunte, răspunse Rimsky, atâta știu însă că expediţia trebuie amânată pentru mai târziu. Nu ne vom duce la Dubro decât peste câteva săptămâni când Sidoniev va fi uitat de vizita pe care i-ai făcut-o și nici Verșeghin nu-l va mai păzi, fiind încredinţat că giuvaergiul l-a indus în eroare. Peste câteva săptămâni vor uita cu totul despre cele întâmplate și până la urmă își vor zice că tu nici n-ai fost omul Vulturului Morţii. Chiar și Sidoniev va crede că te-ai dat drept tovarășul lui Stanislau Rimsky, numai pentru a-l speria. — Așa este! — lar atunci, urmă Vulturul Morţii, când nimeni nu-și va mai aduce aminte despre vizita lui Micislav, ne vom prezenta într-o seară la locuinţa lui Sidoniev și ne vom răzbuna. Voinicii izbucniră în urale: — Așa este! — Trăiască Vulturul Morții! — Trăiască căpitanul nostru! Lui Stanislau Rimsky îi crescu inima... când se văzu înconjurat de o gardă atât de credincioasă, atât de gata de a intra chiar și în foc la un singur gest al lui. Cupele fură ciocnite și chiar și Micislav se consolă de pățania-i din Dubro, bând cu poftă din vinul purpuriu. CAPITOLUL 59 MINERVA „Dragă Leonida, rămâi cu bine și nu fi supărat...” Așa începea scrisoarea, pe care Minerva, sora doctorului Leonida, i-o lăsase fratelui său, în ruinele de la Zlepitnak, aproape cu un an în urmă și acest început de scrisoare tânărul doctor nu-l putuse uita nici chiar până în ziua de astăzi. Nici acum nu putea el să-și dea seama, ce s-o fi hotărât să plece, căci n-avusese niciun motiv să fie nemulțumită de el. Că Minerva plecase din proprie voință, după cum îi scrisese în bilețelul acela, doctorul Leonida nu vroia să creadă. El era pe deplin încredinţat că Minerva nu plecase de capul ei, ci că fusese hotărâtă să facă pasul acesta de altcineva. Dar ce să fi fost pricina? Dragoste? Era cu neputinţă, deoarece Minerva n-avusese prilejul să se întâlnească cu nimeni în singurătatea ruinelor de la Zlepitnak. Să fi fost silită de cineva, să-și părăsească fratele? Nici bănuiala aceasta nu părea întemeiată, deoarece doctorul Leonida își cunoștea sora îndeajuns pentru a-și da seama că nu i-ar fi scris o asemenea scrisoare dacă ar fi fost luată cu forţa. Așadar, nu-i rămânea altceva de crezut decât că sora lui a fost ademenită cu vorbe frumoase, cu făgăduieli, poate cu vreo înșelătorie și bietul doctor aștepta zi cu zi, ca soarta să-i scoată iar în cale pe Minerva. * x x Bănuiala doctorului Leonida, în privința dispariției sorei sale, era îndreptăţită. În seara memorabilă, când doctorul Leonida își părăsise locuința, așezată printre ruinele din Zlepitnak, pentru a se duce cu Rimsky să salveze viaţa lui Severin, Minerva rămăsese singură acasă. Se mai întâmplase de multe ori ca doctorul să fie chemat la bolnavi și ea să fie obligată a rămâne singură acasă, dar niciodată nu se temuse. Locuitorii din Zlepitnak păreau oameni liniștiți și de treabă, cui i-ar fi trăsnit prin minte să se lege de o fată care nu s-ar fi putut apăra? De aceea, Minerva nu se temuse nici în seara cu pricina. După plecarea fratelui său, ea se așeză la lucru de mână, apoi luă o carte, spre a-și trece timpul, până la înapoierea doctorului Leonida. Ea era tocmai cufundată în lectură când cineva umblă la ușă. Minerva știa că acesta nu putea să fie fratele său deoarece el avea obiceiul să fluiere de departe, spre a o vesti că sosește. De aceea, se duse la ușă nedumerită și întrebă: — Cine e acolo? — Deschide, Minerva! răspunse o voce care-i păru cunoscută fetei, fără însă de a-și putea aminti unde o mai auzise. Dar o voce lăuntrică îi poruncea să se supună, o putere nevăzută o împingea să ducă mâna în spre cheie și să deschidă. În pragul ușii se ivi atunci lani Kipriotis, moșierul din Grodno. Minerva încremeni de uimire. Cum ajunsese tatăl ei acolo? Chipul cămătarului se schimbă într-un zâmbet hidos. — Cum Minerva, nici nu-ți pare bine că mă vezi? — Ce cauţi aici tată? — După tine am venit fetița mea, să te duc cu mine într-o locuință mai bună, mai prietenoasă. Tu meriţi un cămin mai bun decât ruinele acestea umede, nesănătoase. — Și Leonida? — Nu-mi vorbi de el! Leonida m-a jignit adânc așa că nu merită să-i vin în ajutor! — Ești nedrept, tată. Leonida este un băiat mult mai bun decât îţi închipui tu. Până acum a îngrijit de mine cu o dragoste mai mult decât părintească și acum ai vrea să-l părăsesc?... Nu, niciodată! — Gândește-te, fata mea, unde poate fi mai bine de tine, la mine, unde nu vei duce nicio lipsă, sau aici?... — Lângă Leonida! răspunse fata, fără șovăire. Bătrânul Kipriotis turbă de mânie. — Așadar așa îţi cinstești tu părintele? — Nu te supăra, tată, dar nu pot altfel. Leonida mă iubește mai mult decât își iubește sora oricare alt frate! — lar eu te iubesc, răspunse lani Kipriotis, mai mult decât își iubește fiica, oricare alt părinte! — Trecutul nu prea întărește spusele tale! Ştii prea bine că, dacă am fugit de tine, este fiindcă ai vrut să mă dai după un bărbat pe care nu-l puteam iubi! — Acum primejdia aceasta nu te mai ameninţă. Mărturisesc că am greșit atunci, crede-mă însă că nu eram tocmai atât de vinovat după cum se părea. Eu nu eram decât o unealtă neputincioasă în mâinile contelui Gorciacov, puternicul guvernator al Varșoviei, care ţinea cu tot dinadinsul ca această căsătorie să aibă loc. — Mă îngrozesc încă și acum când mă gândesc după cine voiai să mă măriţi! Niciodată n-aş putea fi decât a aceluia pe care-l iubesc! Bătrânul Kipriotis mângâie părul copilei sale. — Ascultă-mă, Minerva! Eu sunt bătrân și mâine poimâine se poate întâmpla să închid ochii. Trăiesc singur în castelul din Grodno, sunt stăpânul moșiei, al satului și n-am pe nimeni lângă mine, cui să-i las toată această avere... Ce bine ar fi, Minerva, dacă te-aș avea lângă mine! — Dar fără Leonida eu nu merg! — Nu vorbi așa, Minerva, căci nu știi ce plan am eu. Din păcate Leonida îmi poartă o supărare neîmpăcată și în asemenea împrejurări nici nu pot încerca măcar să mă împac cu el. Este datoria ta să netezești drumul între tată și fiu. Îi vei scrie frumos din Grodno și vei căuta să-i înmoi inima încetul cu încetul, spunându-i ce bine îţi merge, cât de mulţumită ești, spunându-i că tatăl tău se gândește cu milă la viaţa pe care o duce el și că un singur pas din partea lui ar fi îndeajuns pentru a spulbera neînţelegerea care există între tată și fiu. — Și crezi tu că Leonida se va îndupleca? Nu-l cunoști oare îndeajuns? — Ba da, răspunse lani Kipriotis, zâmbind. Dar dacă nu va merge nici în chipul acesta, atunci știu eu cum să-i înfrâng neînduplecarea. — Cum? — Suntem de acord în a recunoaște că, Leonida n-ar veni la Grodno, chemat de mine, chiar dacă eu aș fi acela care ar face cel dintâi pas spre împăcare. Este neîndoielnic încă că dacă tu îl vei chema pe Leonida să vină la Grodno pentru a te vedea, el nu va putea rezista, decât, poate primei și celei de a doua chemări, la a treia însă va veni, fără îndoială și din moment ce va fi venit odată, va veni și a doua și a zecea oară și încetul cu încetul împăcarea noastră va avea loc de la sine. lani Kipriotis își jucase cartea hotărâtoare și ea nu rămase fără rezultat. Minerva găsi că tatăl ei avea dreptate și că soarta îi hărăzise ei nobila însărcinare de a-l împăca pe tatăl cu fiul său. Ce altă menire mai frumoasă ar putea avea un copil? Apoi, nu era oare chiar și interesul fratelui său ca această împăcare să aibă loc odată? Retrăgându-se acolo, la Zlepitnak, doctorul Leonida își pusese el însuși stăvilar carierei sale. Viitorul unui doctor nu putea fi strălucit decât numai într-un oraș. Așezându- se la Varșovia, Leonida putea deveni cel dintâi doctor al orașului și mai având în spate și marea avere a familiei Kipriotis, fratele ei va ajunge fără îndoială unul din cetăţenii cei mai bine văzuţi ai Varșoviei. Cumpănind toate acestea, Minerva găsi că tatăl său, care de altfel părea schimbat cu totul, avea dreptate. lani Kipriotis băgă de seamă efectul pe care-l avură cuvintele sale și se gândi să bată fierul până era cald. — Nu mai sta pe gânduri, ci vino! zise el. — Dar nu pot pleca, fără să-mi iau rămas bun de la Leonida! _ — Ce-ţi trece prin minte? exclamă lani Kipriotis, speriat. In felul acesta toată truda noastră ar fi zadarnică! Leonida nu trebuie să știe nici măcar unde te afli! Cu atât mai mare îi va fi bucuria când va primi scrisoarea ta din Grodno! — Totuși, zise Minerva, cu hotărâre, nu voi pleca fără a-mi lua rămas bun de la el! A — Dar nici eu nu zic să nu-ți iei rămas bun! li vei lăsa o scrisoare. la hârtie, condei, cerneală și scrie-i ce-ţi voi spune eu. Minerva se supuse, fără să vrea, mânată de aceeași putere nelămurită care o împinsese să deschidă ușa la început. În fundul sufletului ei ardea doar o luminiţă care părea că-i luminează gândul. Și gândul acesta luminat de suflet îi spunea că trebuie să se supună în totul tatălui său spre a fi de folos lui Leonida. De aceea luă o bucată de hârtie, înmuie pana de gâscă în cerneală și așternu cuvintele pe care i le dicta lani Kipriotis. Gândurile ei erau atât de confuze, frământarea sufletului său, parcă totuși bănuitor, era atât de intensă, încât nici nu înţelegea ceea ce scria și nici nu băgă de seamă că scrisoarea aceasta nu cuprindea nimic din ceea ce ar fi vrut său spună fratelui său. După ce isprăvi scrisoarea tatăl său i-o luă din mână, o citi cu multumire, apoi o așeză în odaie astfel încât ea să fie observată îndată de doctorul Leonida când acesta se va înapoia acasă. După aceea se întoarse din nou în spre fiica sa: — Și acum, Minerva, vino să mergem! Sania ne așteaptă afară, spre a ne duce la Grodno, unde nădăjduiesc să fi mai fericită decât ai fost până acum. — Mergem tată, numai lucrurile să mi le strâng! Dar moșierul din Grodno nu-i mai lăsă răgaz nici chiar pentru aceasta. — Lasă lucrurile astea, la Grodno vei găsi tot ce-ţi va trebui! Rochiile cele mai scumpe, mătăsurile, catifelele cele mai frumoase, giuvaericalele cele mai de preț, tu le vei avea! Am ambiția ca fata lui lani Kipriotis să fie cea mai frumoasă și cea mai invidiată fată din Polonia! Minerva se supuse și de data aceasta. Este adevărat că simţi o oarecare strângere de inimă... când părăsi ruinele din Zlepitnak, dar gândul că ceea ce face este numai spre binele fratelui său, o mai liniști. Era pe deplin hotărâtă ca prima scrisoare să i-o trimită lui Leonida chiar a doua zi după sosirea la Grodno. Nu se putea ca Leonida să nu uite trecutul, mai ales când va vedea cât de mult se schimbase tatăl lor. Bătrânul lani Kipriotis nu mai era părintele acela încăpățânat, fără inimă, crud, de ieri, ci era un tată care căuta să-și atragă copiii la sine, prin dragoste, prin blândeţe. Și căutând să-și tălmăcească această schimbare, Minerva își zise că ea se datora bătrânetții. S-au văzut mulți părinţi care o viață întreagă nu s-au sinchisit de copiii lor, pentru ca într-o bună zi, simţindu-și sfârșitul apropiat, să alerge cu deznădejde după aceștia spre a se împăca cu ei, înainte de a apare în faţa Judecătorului suprem. Aceasta era explicaţia găsită de Minerva și biata fată se și vedea în castelul din Grodno, împreună cu tatăl și cu fratele ei. În vreme ce gândurile acestea frământau creierul Minervei, lani Kipriotis ședea alături de ea în sanie, învăluit în șuba lui de lup și zâmbind cu mulțumire pentru izbânda planului său. De multă vreme rumega el planul acesta, dar iată că în cele din urmă, truda nu i-a fost zadarnică. Nu-i fusese prea ușor să dea de ascunzătoarea fiului său, iar când urma luată îl duse la ruinele din Zlepitnak, trebui să stea ascuns prin împrejurimi, până când Leonida va fi chemat la vreun bolnav spre a putea pătrunde la Minerva. Dar dacă biata fată ar fi cunoscut gândurile care erau rumegate în clipa aceea de mintea tatălui său, fără îndoială că ar fi sărit din sanie și ar fi fugit mâncând pământul spre ruinele din Zlepitnak, unde, chiar dacă ar fi rămas săracă, ar fi fost de o mie de ori mai mulțumită alături de fratele său decât urma să fie alături de acela care se numea tatăl ei. lani Kipriotis nu era omul care să pornească în căutarea fiicei sale mânat de un simţământ părintesc. Nu! lani Kipriotis avea cu totul alte planuri decât acelea pe carei le spuse Minervei și acum, când aceste planuri începuseră să se realizeze, chipul lui hidos se schimonosise și mai grozav sub puterea unui zâmbet de mulțumire. lani Kipriotis lucra din răsputeri la aducerea la îndeplinire a planului său. Îndată după sosirea sa la Grodno căută să se ţină de cuvânt și într-adevăr, o dorință n-avea Minerva pe care lani Kipriotis să nu i-o îndeplinească. Minerva Kipriotis trăia ca o adevărată prinţesă. Tatăl ei adusese din Varșovia cele mai bune croitorese care toată ziua nu făceau altceva decât să coasă pentru fiica moșierului din Grodno. lar când troica îi ducea la Varșovia, într-adevăr toate privirile se întorceau după Minerva. Se întâmplase întocmai după cum proorocise lani Kipriotis: Minerva era cea mai frumoasă și cea mai distinsă fată în tot ținutul. Trecuseră săptămâni și Minerva se pregătea mereu să-i scrie fratelui său dar bătrânul Kipriotis o amâna mereu: — Mai așteaptă, Minerva mea! ţi voi spune eu când va sosi clipa nimerită! Mai am ceva de aranjat și pe urmă! În gândul lui însă, cămătarul își zicea: — Poţi tu să aștepți mult și bine! Alte planuri avea el și ar și fi pășit la executarea lor dacă o boală neașteptată nu l-ar fi trântit la pat... Bătrâneţea începu să-și arate colții și într-o bună zi lani Kipriotis nu mai putu părăsi patul. Bătrânul cămătar nu se temea de nimic pe lumea aceasta atât de mult ca de boală. Chiar și când era mai tânăr și sănătos tun, tot numai această gogoriță îl înspăimânta: să nu se îmbolnăvească. E ușor de închipuit deci, care-i fu spaima acum, când văzu că picioarele nu-l mai ţin. El chemă în grabă pe cei mai vestiți doctori din Varșovia, iar pe Minerva n-o lăsa nici zi, nici noapte de lângă patul său. Într-o zi, Minerva îi spuse din nou: — Tată, lasă-mă să-l chem pe Leonida. Este un doctor desăvârșit, l-am văzut vindecând bolnavi care erau osândiţi să moară și sunt încredințată că te-ar însănătoși și pe tine, în timpul cel mai scurt. — Nu, copila mea, răspunse lani Kipriotis, gemând, s-ar speria prea tare dacă m-ar găsi bolnav! Pe urmă, poate că nici boala mea nu l-ar îndupleca și în starea în care mă găsesc, vezi că și doctorul spunea că trebuie să am liniște. Dacă însă tu vrei să riști să-l pierzi pe bătrânul tău tată, atunci cheamă-l! Ştia cămătarul cum să vorbească spre a-și ajunge ţinta! Care copil și-ar putea lua răspunderea ca, într-un caz eventual, să cadă asupra lui vina morţii părintelui său? Și Minerva nu-i scrise fratelui său, nici în timpul cât ţinu boala lui lani Kipriotis. Moșierul din Grodno zăcu mult la pat, dar mulţumită îngrijirilor doctorului și ale Minervei, spre primăvară se lecui, iar când razele soarelui de mai coborâră pe pământ, doctorul nu le mai ceru decât să desăvârșească ceea ce săvârșise el. Kipriotis începuse să primească chiar și vizite și printre cei mai sârguincioși vizitatori ai săi se număra și Scarlat Kalamakis, un alt grec, care izbutise să adune o mare avere și care avea întinse moșii în apropierea Grodno-ului. Se spunea despre el că ar fi tot atât de bogat ca și lani Kipriotis. Sate întregi, moșii, mine, castele, avea nenumărate și pe deasupra și foarte mulți bani gheaţă. Scarlat Kalamakis mai avea o trăsătură comună cu Kipriotis, era bătrân și el umbla numai sprijinindu-se într-un baston și, ca și Kipriotis, în timpul din urmă era mai mult bolnav decât sănătos. Tușea mereu, avea amețeli și el însuși își dădea seama că sfârșitul nu mai putea fi departe. În cele din urmă, trebuie să mai spunem că Scarlat Kalamakis nutrea și el planuri tot atât de mari ca și lani Kipriotis și că planurile lor erau comune, aceasta o dovedește chiar împrejurarea că cei doi greci erau foarte des împreună... În ziua aceea ședeau iarăși laolaltă, în castelul din Grodno și vorbeau despre vechiul lor plan. — Acum trebuie să căutăm să sfârșim odată, zicea bătrânul Kipriotis. Amândoi suntem bolnavi neîncetat, mâine, poimâine vreunul din noi dă ortul popii și atunci va fi mult mai greu să ne îndeplinim planul. Scarlat Kalamakis dădu din cap. — Ai dreptate, dar oare putem înlătura toate piedicile? — Ce piedici? — Minerva, de pildă! — Nici poveste! Minerva face ceea ce spun eu și chiar dacă nu i-ar fi tocmai pe plac, tot trebuie să se supună voinței mele. În jurul buzelor bătrânului Kalamakis apăru un zâmbet de mulțumire. — Atunci totul va fi în ordine și vechiul nostru vis se va împlini, două din cele mai mari averi ale Poloniei vor fi într-o singură mână! — Așa zău! zise și Kipriotis, mulţumit. Cele două averi se vor contopi și nu vor avea pereche, chiar nici în Rusia! — Așadar nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să le înlesnim să se cunoască. — Așa este, dragul meu Kalamakis. Cel mai bun lucru ar fi să- ți aduci băiatul, cât mai neîntârziat și nădăjduiesc că nici căsătoria nu va fi amânată prea mult! Cei doi bătrâni se despărțiră. Scarlat Kalamakis se înapoie acasă, iar lângă Kipriotis apăru Minerva. — Mâine vom avea oaspeţi, Minerva, zise cămătarul. — Pe cine? întrebă fata, curioasă. — Kalamakis va veni din nou, dar de data aceasta își aduce și băiatul. Fata păru dezamăgită. — Vai, și eu care credeam ca l-ai chemat în ascuns pe Leonida! Cât de fericită aș fi să-l revăd odată, dar după cât se pare tu nu vrei să-mi faci această bucurie. — Nu deznădăjdui, Minerva mea! Mai curând sau mai târziu dorinţa îţi va fi îndeplinită. Se întâmplă însă ca vizita lui Scarlat Kalamakis să fie amânată din nou, deoarece starea sănătăţii lui Kipriotis se înrăutăţi, pe neașteptate. Voind să se ducă din grădină în casă, bătrânul se prăbuși la pământ și toate încercările Minervei de a-l ridica rămaseră zadarnice. Atunci fata strigă servitorii și aceștia îl duseră pe sus, pe moșierul din Grodno. Ai fi zis că lani Kipriotis își dăduse obștescul sfârșit. Nu putea să vorbească, nici să-și deschidă ochii și nici măcar să-și miște mâinile, sau picioarele. Minerva trimise îndată în oraș, un om călare, spre a aduce un doctor. Spre seară doctorul veni și-l vizită în amănunţime pe moșier. — E grav? întrebă Minerva, după vizită. — Tatăl dumeavoastră a fost lovit de dambla, răspunse doctorul... Jumătate din trup i-a fost paralizat și și-a pierdut și putinţa de a vorbi. — Dumnezeule! strigă biata fată. Și nu se mai poate vindeca? — Nu se știe! răspunse doctorul. Deocamdată, pot să vă spun că, dacă va fi îngrijit bine starea i se mai poate îmbunătăţi. Dar că se va lecui pe deplin, aceasta nu prea îmi vine să cred. Trecu vara, trecu toamna și lani Kipriotis tot nu părăsise patul încă. Cei din Grodno vorbeau multe despre boala boierului și oamenii își spuneau în ascuns: — Dumnezeu nu bate cu bâta, dar nici nu-i uită pe cei răi! Spre începutul iernii, starea sănătăţii lui lani Kipriotis se mai lani Kipriotis își redobândise putinţa de a vorbi, în schimb nu putea să-și miște nici piciorul, nici mâna stângă și toată ziua ședea nemișcat într-un fotoliu. De îndată ce se simţi ceva mai în putere, se gândi la ducerea la îndeplinire a vechiului său plan și într-o bună zi o sanie opri la poarta castelului. La auzul clopoţeilor, Minerva alergă la fereastră curioasă. — Cine a venit, Minerva? întrebă bătrânul cămătar. — Scarlat Kalamakis, cu un tânăr. — E băiatul lui. Du-te înaintea lor, draga mea și primește-i cum se cuvine! Minerva se supuse și porni în întâmpinarea oaspeţilor. Bătrânul Kalamakis o salută, drăgăstos și-i prezintă pe fiul său: — Băiatul meu, Vladislav, Minerva! Fata întinse mâna tânărului, care i-o strânse curtenitor... După aceea Minerva conduse oaspeţii în odaia în care se găsea bolnavul. Cei doi bătrâni începură îndată să vorbească cu înfrigurare și pentru a fi cât mai nestingheriţi, Kalamakis îi spuse Minervei să-i arate lui Vladislav biblioteca, deoarece tânărul era mare iubitor de cărți. Minerva se supuse și peste câteva minute ea se găsea în bibliotecă în tovărășia tânărului Kalamakis, căruia tatăl său la botez îi dăduse înadins un nume polonez, Vladislav, cu gândul ca numele să nu fie mai târziu o piedică în fața căsătoriei sale cu fiica vreunui bogat polonez. Soarta a vrut însă ca nobilul polonez visat să fie tot un grec, dar Kalamakis nu fu nemulţumit, deoarece averea lui Kipriotis întrecea acum pe a multor membri ai aristocrației poloneze, în mijlocul cărora de altfel jupân Scarlat nu prea izbutise să pătrundă cu toată bogăţia lui. Dar ajunși în bibliotecă Vladislav nu se întoarse spre cărți, ci spre Minerva, căreia îi zise: — Ştii dumneata, jupâniţă, care este adevărata pricină, pentru care bătrânii ne-au trimis de lângă ei? — Nu! — Atunci îţi voi spune eu. În timpul acesta, bătrânii pun la cale soarta noastră! — Soarta noastră? făcu Minerva, foarte mirată. Nu înţeleg!? — Te voi lămuri. Tata vrea ca eu să te iau pe dumneata de soţie, iar tatăl dumitale dorește ca fiica lui sa devină nevastă- mea! Minerva păli! Odaia începu să se învârtească deodată cu ea și albă ca varul se prăbuși într-un scaun. _ — Să fie cu putinţă? îngână ea, speriată. In chipul acesta se hotărăște viitorul, soarta unor oameni? Apoi se îndreptă deodată și exclamă, cu toată tăria împotrivirii sale: — Nu, nu mă voi învoi cu niciun preţ! Niciodată nu voi fi soția dumitale, Vladislav Kalamakis! Tânărul luă mâna Minervei și o copleși de sărutări... — Nici nu-ţi închipui, cât de fericit mă fac cuvintele dumitale, jupâniţă Minerva! zise el. Și eu iubesc pe altcineva și crede-mă că o căsătorie silită mi-ar fi tot atât de puţin pe plac ca și dumitale. Chipul Minervei se însenină. — Dar atunci totul este în cea mai bună ordine! exclamă fata. Dacă niciunul din noi nu dorește această căsătorie, atunci nu se va alege nimic din ea! — Lucrurile nu stau tocmai așa, o lămuri Vladislav Kalamakis. Eu cunosc toată chestiunea și știu ce interese sunt la mijloc și pentru ce atât părintele dumitale cât și tatăl meu vor ca această căsătorie să fie încheiată! — Ce interese pot avea ei? — Ei vor ca în chipul acesta să unească într-o singură mână cea mai mare proprietate din Polonia. — Și firește că puţin le pasă că prin aceasta nenorocesc doi oameni! — Jupâniţă dragă, zise Vladislav, cu un zâmbet îngăduitor, pentru oameni care toată viaţa n-au avut alt scop decât să adune ban lângă ban, inima nu are nicio însemnătate. — E destul de trist că este așa! În orice caz, noi trebuie să luptăm cu puteri unite spre a face cu neputinţă căsătoria plănuită. — Măcar dacă am izbuti! Mie mi-e dragă o fată săracă din Varșovia, dar tata nici nu vrea s-audă. Mi-a spus cel puţin de o mie de ori că eu trebuie să-mi iau o soţie din clasa mea socială și întotdeauna mi-a dat să înțeleg că dumneata ai fi cea mai nimerită. În timpul aceasta în casă bătrânii puseseră la cale totul, și acum, după părerea lor nu se putea ca tinerii să nu se placă, nu mai rămânea decât să se hotărască ziua nunții. În curând bătrânul Kalamakis și fiul său părăsiră castelul iar lani Kipriotis o chemă la sine pe Minerva. — Ei, draga mea, cum îţi place Vladislav Kalamakis? — Este un băiat drăguţ și bine crescut. Ochii bătrânului cămătar străluciră de bucurie. — Zău? Dar atunci e minunat! — Ce te face să te bucuri așa, tată? — Acum îţi voi destăinui marele secret, să te bucuri și tu! Află deci, dragă Minerva că Vladislav Kalamakis este menit spre a deveni soțul tău. Cu faţa roșie, ca jăratecul, Minerva strigă: — Nu, nu așa m-am gândit... E un băiat drăguţ și bine crescut, dar nu-l vreau de bărbat! — De ce? — Fiindcă nu-l iubesc. Și ţi-am spus doar că nu mă voi mărita decât cu bărbatul pe care-l voi iubi!... — Gândește-te, Minerva... Când ţi se va mai ivi un asemenea mire? — Dar cum poţi vorbi astfel când Vladislav nici nu mi-a cerut mâna? — Ți-o va cere... — Niciodată! — De unde știi tu cu atâta siguranţă când eu m-am și înțeles cu tatăl său? — Cum, părinţii trebuie să hotărască asupra fericirii copiilor lor? — Sunt încredinţat că Vladislav te iubește... — lar eu sunt încredinţată că nu! — Ce te face să crezi? — EI însuși mi-a spus ca iubește pe altcineva. Chipul bătrânului lani Kipriotis se făcu îngrozitor de mânie. — Așa stau lucrurile? Ei bine, tocmai de aceea vă voi arăta eu că această căsătorie va avea loc. În ochii lui lucea un foc diabolic. El redevenise vechiul lani Kipriotis, cămătarul nemilos și lacom de bani care era în stare să precupețească chiar și fericirea propriei sale copile numai spre a-și ajunge ţinta. — Nu, de o mie de ori, nu! strigă Minerva, deznădăjduită! Aceasta nu se va întâmpla! Moșierul din Grodno lovi cu pumnul drept în masă... — Ba se va întâmpla! Îţi voi arăta eu că aici se întâmplă ceea ce vreau eu și nimeni altul! Minerva începu să plângă cu hohote.. — Dumnezeule, cât sunt de oropsită! De ce nu este alături de mine Leonida, care mă iubește și care fără îndoială că m-ar apăra? lani Kipriotis râse, batjocoritor. — Ți-e dor de Leonida, de derbedeul, de ticălosul acela? — Tată, cum poţi vorbi astfel de copilul tău? — Nu mai este copilul meu... li voi arăta... — Cu ce a păcătuit Leonida faţă de tine, el care n-are pereche în lumea aceasta? — N-are pereche?... Da, în ticăloșie, în nemernicie! Până acum nu ţi-am spus adevărul, dar acum ţi-l voi spune pentru a vedea cine este iubitul tău frate Leonida... — Ce s-a întâmplat? De ce vorbești așa de el? — Faima lui a pătruns până aici! În Grodno nu se vorbește decât despre mârșăviile lui! — Dar ce a făcut? — Ce a făcut?... S-a întovărășit cu Stanislau Rimsky... — Stanislau... Rimsky! — Da, da! Nu-i așa că te uimește și pe tine?... Și fratele tău face parte din aceia care pradă oamenii săraci, care ucid femei și copii... Acesta este fratele tău... eroul... acela care n-are pereche în lumea aceasta! — Nu, nu se poate! Leonida nu este în stare să săvârșească asemenea fapte! — În zadar îl aperi! Eu știu toate acestea de la un om care cunoaște prea bine pe toţi membrii bandei Vulturului Morţii. — De la cine? — De la contele Gorciacov... guvernatorul Varșoviei. S-a pus premiu pe capul fratelui tău și de atunci cine știe dacă n-a căzut răpus de vreun glonte de cazac, sau n-a fost spânzurat de vreun copac de la marginea drumului. g Minerva se uită acum cu adânc dispreț la tatăl său. In clipa aceea muri orice simțământ de dragoste filială în inima ei, deoarece socotea că este un păcat de neiertat, ca un părinte să vorbească în chipul acesta de copilul său. Își șterse lacrimile din ochi și răspunse hotărât și aspru: — Nu știu dacă ceea ce ţi-a spus contele Gorciacov este adevărat sau nu. Știu însă că din clipa aceasta îl iubesc și mai mult pe Leonida și dragostea aceasta nimeni nu mi-o va putea spulbera din inimă. lani Kipriotis râse iarăși, batjocoritor: — Putin îmi pasă dacă-l iubeşti pe Leonida sau nu! Pe mine mă interesează un singur lucru, să devii soţia lui Vladislav Kalamakis. — Dar dorinţa aceasta n-o vei ajunge niciodată! răspunse fata și părăsi odaia. După această scenă Minerva nu se mai arătă înaintea tatălui său, zile întregi. Tot timpul și-l petrecea în odaia sa și nici chiar la masă nu se ducea spunând că nu se simte bine și nu poate părăsi camera. lani Kipriotis cunoștea prea bine pricina. — Nu face nimic! își zicea el. Se va schimba ea!... In aceeași zi trimise un servitor până la Scarlat Kalamakis, poftindu-l până la el. Kalamakis și veni îndată. De data aceasta veni fără fiul său și de îndată ce ajunse la castelul din Grodno se și retrase într-o odaie cu Kipriotis, care îi povesti cele aflate de la Minerva despre Vladislav. — Nu mi-ai spus nicio noutate, zise Kalamakis după ce Kipriotis sfârșise ceea ce avea de spus. — Totuși, mă miră că fata s-a împotrivit la căsătorie cu atâta tărie. Este adevărat că Vladislav mi-a mărturisit totul și deci am aflat că nici Minerva nu este prea încântată de planul nostru, dar de aici și până a se împotrivi cu atâta încăpățânare... — Și totuși căsătoria va avea loc! — La fel mă gândesc și eu și am făcut chiar tot ce mi-a stat în putinţă pentru ca lucrurile să meargă așa după cum voim noi. — Dar nici Vladislav nu vrea să se însoare! — Te înșeli! strigă bătrânul Kalamakis, triumfător. — Ai reușit să-l faci să-și schimbe părerea? — Am recurs la o mica înșelăciune și mi-am ajuns scopul. Acum, e rândul tău să faci la fel cu Minerva. — Dar cum ai reușit să-l convingi? — A fost cam încurcată chestiunea, dar totuși a mers. Ti-am spus că se înnebunise după o fată săracă din Varșovia. Mi-am zis că, cu bani se poate face orice și fără să mai stau mult pe gânduri m-am dus la Varșovia, unde am căutat familia fetei. Trăiesc într-o adevărată mizerie. Am căutat să stau de vorbă cu tatăl fetei și l-am făcut să întrevadă de acum înainte o viață lipsită de griji. — Și? — Îţi dai seama că o asemenea făgăduială nu putea să rămână fără de efect. l-am făgăduit anume că dacă izbutește să-și convingă fata să renunţe la Vladislav, îi dau o casă la Varșovia și o însemnată sumă de bani. A doua zi, Vladislav primi o scrisoare, în care fata îl ruga să nu se supere, dar iubește pe un alt tânăr cu care peste câteva zile se va și căsători. — Bravo! Foarte bine! Și ce zice Vladislav? — E deznădăjduit din pricina dezamăgirii. Nu poate să-și închipuie, cum este cu putinţă ca fata pe care a iubit-o atâta să-l părăsească așa, deodată. S-a repezit la Varșovia, pentru a vorbi cu fata, dar acolo s-a întâlnit cu tatăl ei care i-a spus că fiica sa e plecată la niște rude din provincie, unde va rămâne până în ziua cununiei. Vestea aceasta îl amări și mai mult. Umbla ca un nebun, de parcă ar fi vrut să se sinucidă. Eu însă am căutat să-l mângâi, să-l îmbărbătez, să-i arăt că mai sunt fete frumoase destule în Polonia, Minerva ta, de pildă... — Şi? — Încetul cu încetul a început să se intereseze tot mai mult de Minerva și până în cele din urmă mi-a spus că Minerva nu-l iubește și că nu-l va lua niciodată, dar că lui fata nu-i este antipatică. Așadar, băiatul nu este ca un catâr! Acum să vedem ce facem cu fata? In clipa aceea se auzi un țipăt ușor urmat de o cădere. Scarlat Kalamakis sări de pe scaun și alergă la ușă cât îl lăsară picioarele lui bătrâne. Deschise ușa și strigă, speriat. La picioarele lui zăcea trupul nemișcat al Minervei. lani Kipriotis apăsă soneria de lângă el și servitorii alergară speriaţi, din toate părțile. — Ce s-a întâmplat cu jupâniţa noastră? întrebară ei, înspăimântați. lani Kipriotis răspunse, cam încurcat: — Jupâniţa tocmai se pregătea să intre în oaie, când deodată s-a împiedicat și a căzut! Servitorii o ridicară pe Minerva și o așezară pe divan... — Aduceţi iute niște oţet! — Și un pahar cu apă! Servitorii alergară în grabă, spre a-și readuce în simțiri stăpâna. Cei doi bătrâni rămaseră o clipă singuri. — Minerva a auzit totul! zise moșierul din Grodno. — Dar dacă o supără atâta căsătoria aceasta, răspunse Scarlat Kalamakis, atunci nu știu dacă mai face să ne batem capul cu ea! lani Kipriotis se înfurie: — Niciun cuvânt mai mult! strigă el. Căsătoria aceasta trebuie să aibă loc fiindcă vreau eu... Nu putu urma mai departe, deoarece servitorii se înapoiaseră. Unul aducea apă, celălalt oțet și dându-i-l să-l miroasă, fata își reveni în simțiri. Ea se uita năucă în jurul său și trebui să-și forțeze memoria, spre a-și aduce aminte unde se găsea și ce se întâmplase cu ea. Și plimbându-și obosită ochii prin odaie, îi zări pe cei doi zgârciţi bătrâni, care se târguiau pe fericirea, pe viitorul ei. Atunci, amărăciunea izbucni în următorul strigăt deznădăjduit: — Nu... nu vreau să fiu soţia lui Vladislav Kalamakis! lani Kipriotis le porunci servitorilor s-o ducă pe Minerva în odaia ei, spre a se odihni puţin după zbuciumul, prin care trecuse. Descoperirea făcută din întâmplare o doborâse cu desăvârșire pe biata fată. Tocmai voia să intre în odaia sa și își și așezase mâna pe clanță, când deodată auzi că era vorba despre ea. Curiozitatea o făcu să se oprească, așa că auzi cuvânt cu cuvânt noua întorsătură pe care o luase plănuita căsătorie. Până acum nădăjduise că dacă și Vladislav se împotrivea la această căsătorie, atunci ea tot nu putea să mai aibă loc. Acum însă, deodată aflase că Vladislav Kalamakis se răzgândise și-i venise pofta să se însoare cu ea. Işi dădea seama prea bine că, acum orice împotrivire va fi în zadar și se simțea prea slabă să lupte cu trei bărbaţi, mai ales că, sfârșitul ar fi fost tot izbânda tatălui său. lar aceasta o înspăimânta. O îngrozea chiar și numai gândul de a deveni soţia unui bărbat pe care nu-l iubea. În mijlocul acestor frământări își aduse aminte din nou de fratele său Leonida și blestemă clipa în care dăduse ascultare tatălui său și părăsise ascunzătoarea din Zlepitnak, unde fusese fericită. Doamne, ce bun fusese fratele său Leonida cu ea și cum i-ar fi venit el în ajutor și acum, dacă ar fi știut unde și în ce chinuri cumplite se zbate! Ziua aceea fu pentru Minerva o zi de tortură și somnul binefăcător nu-i închise ochii nici când se lăsă seara. În timpul acestor frământări mintea ei făurise un plan mare și planul acesta voia să și-l ducă la îndeplinire cu orice preț. Ea își făcu de lucru prin odaia sa și nu se gândi la executarea planului decât numai după ce toată lumea se dusese să se odihnească în castelul lui lani Kipriotis. Minerva își strânse lucrurile cele mai necesare, apoi, cu legătura în mână își părăsi odaia în vârful degetelor. Ea înainta încet, cu multă băgare de seamă, pe trepte și pe coridoare, deoarece își dădea seama că dacă este observată de cineva nu- și va mai putea duce gândul la îndeplinire. Ori, Minerva luase hotărârea nestrămutată de a nu mai rămâne la castelul din Grodno nici măcar o singură zi. Se gândise bine mai înainte de a lua această hotărâre și își dăduse seamă că tatăl ei nu se schimbase întru nimic și că astăzi era același care fusese atunci când Leonida se văzuse silit să fugă dinaintea lui împreună cu sora sa. Și se hotărâse să părăsească castelul din Grodno, fiindcă în schimbul satisfacerii tuturor dorințelor sale i se cerea să-și jertfească fericirea. Ori, fericirea ei nu era un lucru care putea fi scos la vânzare. Mai curând ar fi fost în stare să moară decât să se supună planului făurit de tatăl său... În decursul zilei ce se scursese, adeseori îi venise gândul să-și pună capăt zilelor; până în cele din urmă însă izbuti să-și alunge din minte, acest gând deznădăjduit și hotărî să pornească în căutarea fratelui său Leonida. Puțin îi păsa de oboseala, primejdiile, zbuciumările, pe care trebuia să le înfrunte pe calea pe care se hotărâse să pornească. Se simţi în stare să înfrunte încercările soartei și porni cu curaj pe drumul stabilit. Ştia prea bine că va fi silită să colinde săptămâni, poate chiar luni întregi, dar nu se temea. Și nu se temea nici de eventualitatea adeveririi celor spuse de tatăl său, anume că Leonida s-ar fi întovărășit cu Stanislau Rimsky. Afară de Leonida nu mai avea pe nimeni în lumea aceasta, așa că, chiar să fi vrut, n-ar fi avut alt loc unde să se refugieze. Cu multă băgare de seamă, Minerva cobori din castel și traversă curtea îndreptându-se în spre poarta grea de stejar, a cărei cheie o avea la sine. Câinii, pe care lani Kipriotis și-i luase de când cu vizita lui Stanislau Rimsky, o cunoșteau, așa că n-o lătrară și o lăsară să ajungă până la poartă. Cheia se învârti în broască de două ori și poarta castelului din Grodno se deschise înaintea Minervei. Și atunci, copila răsfăţată a moșierului putred de bogat, porni prin noapte, spre necunoscut... CAPITOLUL 60 CONTELE RIMINSKY — Domnul conte s-a sculat? — Încă nu! — Și soarele e doar aproape în cruce! — Ştii prea bine că, în timpul din urmă domnul conte nu se prea scoală odată cu găinile! — larăși a venit târziu acasă? — Spre dimineaţă! — A fost la cărţi? — Nu! — La chef? — Nu! — Atunci? — Ai putea să știi, unde umblă în timpul din urmă! — În Rudin? — Da, la castelul din Rudin. — Așadar e îndrăgostit! — Așa se pare. — Nu este cel dintâi căruia i se aprind călcâiele după prinţesa Fedora Feodorovna. — Dar nici cel din urmă! — Ce vrei să spui? — Înainte de a veni la Urzin, la contele Riminsky, am slujit la castelul din Rudin. Este adevărat că pe vremea aceea prinţesa nu locuia prea des la castel, dar în timpul cât era în trecere pe acolo am avut prilejul să mă încredinţez că inima ei rămânea surdă la toate asalturile numeroșilor săi adoratori. Apoi, prinţesa Feodorovna este mai bogată decât toţi boierii de prin împrejurimi, laolaltă, așa că ar fi o prostie să se mărite numai spre a-și jertfi libertatea. — Atunci, tu crezi că dragostea domnului conte nu prea are sorţi de izbândă? — Asta este părerea mea. Convorbirea aceasta avu loc pe balconul castelului din Urzin, proprietatea contelui Riminsky, între cameristul Benedict și fata din casă, Anka. Urzin se întinde între Dubro și Rudin și pe vremea aceea număra ca la vreo cinci sute de suflete. Cea mai mare parte a pământurilor din Urzin erau proprietatea contelui lon Riminsky. Contele Riminsky nu împlinise încă 30 de ani. El locuise vreme îndelungată la Varșovia unde luase parte foarte activă la mișcările de neatârnare poloneze, în care scop își cheltuise o bună parte din averea sa. Dându-și seama, dezamăgit și amărât, că toate jertfele sale erau în zadar, deoarece stăpânirea rusească nu putea fi înfrântă numai cu ajutorul compatrioţilor, hotărî să se retragă din viața politică și cu doi ani în urmă părăsi capitala Poloniei. Oferindu-i-se spre cumpărare moșia Urzin, care se găsea pe pământ rusesc, dar aproape de hotarul Poloniei, o cumpără și se retrase aici, trăind o viaţă foarte singuratică.. Dar cumpărând moșia Urzin nu făcuse o afacere prea bună. În zadar se ocupa el însuși cu administrarea moșiei, pământul era prost și dădea roade puţine, așa că Riminsky era mereu silit să facă noi împrumuturi pentru a putea continua cu exploatarea. Recolta din ultimul an nu dezminţi nici ea proasta calitate a pământului și atunci contele, spre a ieși din încurcătură, se gândi să se însoare cu o femeie bogată. Tocmai atunci se întâmplă să facă cunoștință cu prinţesa Fedora Feodorovna și cunoștința aceasta îl zăpăci cu totul. Contele Riminsky se gândise să facă o căsătorie de interes și iată că acum se îndrăgostise ca un nebun de frumoasa stăpână a Rudinului. Așadar, cunoscând-o pe Fedora Feodorovna, el uită de orice interes material și nu se mai gândi, decât la dragostea sa pentru fermecătoarea prințesă. Simţământul contelui Riminsky pentru Fedora Feodorovna era atât de curat, încât nobilul polonez ar fi fost în stare să se însoare cu prinţesa chiar dacă aceasta întâmplător n-ar fi fost bogată. Pentru contele Riminsky nu mai exista altă fericire, decât de a putea fi împreună cu frumoasa castelană... Fedora Feodorovna își dădu seama îndată de simțămintele contelui dar nu le acordă nicio însemnătate mai deosebită. Se obișnuise ca aproape toţi bărbaţii să-i facă curte și cu toate că Riminsky îi era simpatic, totuși, nici lui nu-i arătă o prietenie mai mare, mai intimă decât le arătase și celorlalţi. Ea își spunea că dacă Riminsky va observa că sentimentele lui nu sunt împărtășite, va renunța de a mai nutri speranţe în privinţa ei. Contele Riminsky nu era doar cel dintâi care pășea pragul castelului din Rudin cu inima plină de nădejde, pentru a se îndepărta apoi dezamăgit. De altfel ar fi fost și greu ca tânărul conte să poată câștiga inima prinţesei. Inima Fedorei Feodorovna bătea și acum numai pentru Stanislau Rimsky și în timpul cât Vulturul Morţii fusese departe de Cuibul Vulturilor, fermecătoarea castelană petrecuse multe nopţi fără somn, rugându-se cu inima tremurândă pentru viaţa idolului său. Contele Riminsky observase că prințesa se purta cu el la fel ca și cu ceilalți bărbaţi care o înconjurau, dar de aceea el nu deznădăjdui, ci speră neîncetat că, odată și odată tot va izbuti să topească scutul de gheaţă, care împresura inima adoratei sale. În noaptea aceea fusese rânduită o mare petrecere la castelul din Rudin și de acolo venise contele Riminsky, acasă, atât de târziu. Soarele era aproape în cruce și razele lui străluceau orbitor pe linţoliul alb de zăpadă, dar contele lon Riminsky nu se deșteptase încă. Și cine știe până când ar mai fi dormit, dacă Benedict, credinciosul său camerist n-ar fi intrat în dormitor. De după perdeaua trasă la o parte, soarele de decembrie pătrundea în odaie ca o pulbere de aur și contele Riminsky se așeză în capul oaselor în pat, frecându-și ochii, somnoros. — S-a crăpat de ziuă? întrebă el, căscând. — S-a cam crăpat de amiază, domnule conte! răspunse Benedict, zâmbind. — Și eu pic de somn! — Nu v-aș fi sculat, dar a sosit un vizitator care a cerut să vorbească neapărat cu domnul conte. — Un vizitator? Cine e? — Domnul Alexandru Popov! — Popov?... Da... da... știu acum! — Spune că astă-noapte domnul conte s-a înţeles cu dumneavoastră ca astăzi înainte de amiază să vină aici! — Da... mi-aduc aminte! — Ce să-i spun domnului Popov? — Spune-i că m-am sculat și că în curând îi voi sta la dispoziție... Până atunci condu-l în salon... și oferă-i o pipă și rachiu! — Am înţeles, domnule conte! Benedict se înclină și părăsi dormitorul pentru a aduce la cunoștința lui Alexandru Popov cele spuse de stăpânul său. Popov nu se supără că era făcut să aștepte. El se trânti într-un fotoliu și când văzu că servitorul îi așează în faţă o sticlă întreagă din cel mai bun rachiu polonez, se gândi că Riminsky ar putea să întârzie cât mai mult. În timpul acesta tânărul conte sări sprinten din pat, se spălă cu apă rece ca gheaţa, spre a fi cât mai vioi, se îmbracă iute, apoi porunci să i se aducă cafeaua în salon, unde el însuși veni să-l întâlnească pe Popov. Alexandru Popov era la al cincilea pahar de rachiu, când contele intră în salon, așa că, îl salută pe stăpânul casei cu o veselie, cam zgomotoasă. Obrajii lui cât o șuncă se lărgiră într-un zâmbet de mulţumire și sărind de pe scaun, îi întinse mâna contelui, de la o depărtare de zece pași: — Bună dimineaţa, domnule conte! Credeam că aţi uitat despre întâlnirea hotărâtă ieri noapte! — Nu, nu, se scuză Riminsky, dar m-a cam furat somnul. Acum însă sunt aici și putem sta de vorbă. Cred că nu te vei supăra dacă între timp îmi voi lua cafeaua cu lapte. — Mă simt ca la mine acasă, domnule conte! răspunse Popov, curtenitor și fiind foarte mulţumit că Riminsky îi umpluse paharul din nou. După ce-l dădu pe gât și pe acesta, întrebă: — Dacă-mi dai voie să te întreb, domnule conte, pentru ce m- ai rugat să te vizitez? Contele Riminsky bătu cu degetele în masă, enervat, apoi își ridică încet capul. — Domnule Popov, dacă-mi aduc bine aminte, acum vreun an mi-ai spus să-ţi vând o parte din moșia Urzin. — Da, era vorba de pădurea Urzinului. — Parcă așa mi-aduc aminte și eu! — Atunci domnul conte mi-a răspuns că nu este de vânzare. — Așa este și într-adevăr, aceasta era situaţia atunci. — Și acum? — Lucrurile s-au schimbat. Dacă mai ești dispus să cumperi această parte a moșiei, eu aș fi gata să ţi-o vând. Popov rămase pe gânduri. Rachiul nu-l zăpăcise îndeajuns spre a nu înţelege care era situaţia. Era viclean din naștere, așa că și acum își dădu seama îndată, cum stăteau lucrurile. Având obiceiul de a se informa despre toți moșierii ținutului, aflase și despre contele lon Riminsky cum că situaţia lui materială nu era tocmai surâzătoare. Averea ce-i mai rămăsese după cheltuielile avute cu mișcările de independenţă poloneze și-o băgase toată în moșia Urzin, care însă nu producea îndeajuns pentru a acoperi cheltuielile traiului bun pe care contele era obișnuit să-l ducă și afară, de aceasta, o moșie mare are veșnic nevoie de noi investiţii care toate costă parale. Popov mai știa că Riminsky avea chiar datorii pe moșie și dacă acum se arăta dispus să se despartă de partea cea mai prețioasă a proprietăţii, aceasta însemna că tânărul conte se găsea din nou în încurcături financiare. Ba Alexandru Popov bănuia chiar și pricina acestor încurcături și în gândul său își zise: — Fedora Feodorovna este o pasiune costisitoare chiar și atunci când nu-i faci decât curte! Din aceste gânduri, Alexandru Popov fu deșteptat de glasul contelui Riminsky care-l întrebă: — Ei, care este părerea dumiale, asupra acestui târg, dragă domnule Popov? Am arătat că Popov era un om viclean. Cu un an în urmă el voise să cumpere pădurea, deoarece voia să înceapă o exploatare forestieră și pădurea Urzinului părea cea mai nimerită pentru acest scop, deoarece era așezată chiar în vecinătatea moșiei lui. Atunci voia s-o cumpere și ar fi fost gata să dea orice preţ pentru a pune mâna pe preţioasa pădure. Acum însă lucrurile se schimbaseră. Astăzi nu mai era el acela care venea cu propunerea, ci contele Riminsky. Acum nu el vroia să cumpere, ci contele Riminsky să vândă. În asemenea împrejurări era firesc ca și condiţiile de cumpărare să fie cu totul altele. Cu un an în urmă contele ar fi dictat preţul, deoarece Popov venise cu propunerea, acum însă locul contelui îl luase Popov, deoarece oferta îi era făcută lui. — Nu te supăra domnule conte, zise Popov, zâmbind cu prefăcută părere de rău, dar astăzi situaţia mea nu-mi mai îngăduie să închei târgul! Acum un an, da... aveam bani strânși... — Dar pădurea aceasta este partea cea mai de preţ a moșiei Urzin! — Pentru mine nu mai este deoarece am renunţat la exploatarea forestieră. — Daca nu mă înșel, anul trecut mi-ai oferit cincizeci de mii de ruble? — Se poate... dar nu-mi mai amintesc bine! — Atunci nu ţi-aș fi dat-o nici pentru o sută de mii, acum însă sunt dispus să ţi-o vând pentru suma oferită de dumneata. Popov nu mai încăpea în piele de bucurie. El știu însă să-și ascundă bucuria aceasta cu gândul de a încerca să mai reducă ceva din preţul de cumpărare. Se arătă cât se poate de nepăsător și răspunse: — Cincizeci de mii de ruble... Chiar dacă aș avea strânși banii aceștia acum, tot aș mai sta să mă gândesc dacă în împrejurările de astăzi pădurea mai preţuiește pentru mine cincizeci de mii de ruble! — Faptul că n-ai banii strânși, zise contele Riminsky, nu poate fi o piedică din pricina căreia să pierzi o afacere atât de bună! — Cum, cum? N-ar trebui să număr acum prețul cumpărării? — Nu asta am vrut să spun! — Ci? — Dumitale, bogatului Alexandru Popov, nu-i poate fi greu să găsească cincizeci de mii de ruble. Dumneata găsești oricând să te împrumutți cu banii aceștia. Popov zâmbi. — În orice caz părerea pe care domnul conte o are despre situația mea materială este foarte măgulitoare. Ţin însă să subliniez că cincizeci de mii de ruble însemnează o sumă foarte mare, ori, pentru mine, pădurea... nu mai face preţul acesta astăzi. Dacă domnul conte ar mai lăsa ceva... — Cât crezi dumneata, domnule Popov? Două-trei mii de ruble poate că aș mai lăsa! — Eu nu mă gândesc la o scădere de două-trei mii de ruble! — Ci? — Mai mult de treizeci de mii de ruble nu dau pe pădurea Urzin. Contele Riminsky se înfurie. — Domnule Popov, pesemne că dumneata ai aflat de încurcătura în care mă găsesc de îndrăznești să-mi faci o ofertă atât de jignitoare! — Pentru nimic în lume nu mi-aș îngădui să te jignesc, domnule conte, răspunse Popov, împăciuitor, dar recolta slabă din anul acesta mi-a pricinuit mari pierderi și mie, așa că trebuie să mă gândesc mult și bine, mai înainte de a încheia o nouă afacere. Trebuie să recunoști și dumneata că, deocamdată, pădurea aceasta nu mi-ar aduce niciun venit. Atunci de ce aș cumpăra-o? — Trebuie să înţelegi însă și dumneata, domnule Popov că nu ți se va mai oferi un al doilea prilej asemănător pentru a cumpăra pădurea. Mărturisesc că am nevoie de bani și dacă n-o cumperi dumneata, o vând altuia! — Nu cred că s-ar găsi vreun om prin împrejurimi care să fie dispus să investească într-o pădure un capital atât de mare! răspunse Alexandru Popov, zâmbind viclean. Contele Riminsky își dădu seama că Popov avea dreptate. Afară de Popov, niciunul din moșierii ținutului n-ar fi fost în stare să-i cumpere pădurea. Simţea deci că este lăsat la bunul plac al acestui om, care era destul de hain de suflet să profite de încurcătura în care se găsea. De aceea înțelese că era nevoit să mai lase din preţ. — Bine! zise el. Înţeleg situaţia și mă voi conforma împrejurărilor. Sunt gata să-ţi vând pădurea pentru patruzeci de mii de ruble, dacă-mi plătești banii în decurs de douăzeci și patru de ceasuri. Alexandru Popov de-abia putu să-și mai stăpânească bucuria ce-l cuprinse la auzul ofertei tânărului conte... Pentru patruzeci de mii de ruble, pădurea Urzin era un adevărat cadou. Cu un an mai înainte, Popov ar fi fost dispus să dea șaptezeci de mii de ruble pentru ea și iată că acum i se oferea aproape la jumătate preț. Cu toate acestea, zâmbetul acru nu-i dispăru din jurul buzelor. — Nu pot să promit nimic, domnule conte! — Dar ce mai aștepți? — AŞ vrea s-o cumpăr, dar te rog să-mi mai dai timp de gândire. — Timp de gândire? Altul în locul dumitale ar lua o cu amândouă mâinile! — Împrejurările de astăzi sunt foarte grele și nimeni nu se hotărăște să cumpere o moșie, așa, cu una cu două! Contele Riminsky se ridică de pe scaun. — Bine, domnule Popov! Îţi dau timp de gândire... — Patruzeci și opt de ceasuri! — Nu! Un ceas!... un singur ceas! — De ce? — Vei afla îndată! Contele Riminsky scutură clopoţțelul de pe masă și Benedict se ivi îndată în pragul ușii. — Benedict, îngrijește să se pună caii la sanie! Dar îndată! Popov se uită uimit la contele Riminsky. — Și asta face parte din cumpărătură? întrebă el, zâmbind. — Da! răspunse tânărul conte. — Nu prea înţeleg legătura! — Acum ne vom urca în sanie și mergem în pădure. Dumneata vei avea prilejul să mai vezi odată proprietatea pe care ţi-am oferit-o spre cumpărare. Drumul ţine un ceas. Când ne vom înapoia la castel, va trebui să te hotărăști dacă cumperi pădurea sau nu. Ideea îi plăcu lui Popov, care, după ce mai dădu pe gât un păhărel de rachiu, își îmbrăcă șuba și cobori în tovărășia contelui Riminsky, în curte, unde sania îi și aștepta. Peste câteva minute sania aluneca pe drumul acoperit de zăpadă. Contele Riminsky îi poruncise vizitiului să facă înconjurul pădurii Urzin. În curând, copacii uriași ai pădurii se iviră înaintea ochilor lui Popov care măsura cu priviri avide întinsul, care putea să fie al lui pentru un preț de nimic. Dar și contele Riminsky își ajunse ţinta. La vederea frumuseţii acestei păduri seculare, Popov se înflăcără într-atâta încât la jumătatea drumului zise: — Ajunge, domnule conte, nu trebuie să mergem mai departe! — Așadar, facem târgul? — E ca și făcut! — Patruzeci de mii de ruble? — Patruzeci de mii! — Și mâine îmi numeri banii? — Voi încerca să fac rost de ei. — Dar eu vreau să știu cu siguranţă... fiindcă poimâine se poate întâmpla să mă răzgândesc și să nu mai vând pădurea. — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca, până mâine la amiază, să plătesc preţul cumpărării! Contele Riminsky, dădu din cap, apoi îi spuse vizitiului: — Întoarce! lon Riminsky își vâri capul în gulerul șubei și se gândi cu strângere de inimă că trebuia să se despartă de cea mai prețioasă parte a moșiei sale. Chiar și copacii gemeau parcă sub puterea vântului de iarnă, că trebuie să încapă pe altă mână. lar când își ridică odată privirea tristă, i se păru că stejarii și aninii îi făceau semne mânioase, că se despărţea de ei cu atâta ușurință. Tristeţea cuprinse sufletul contelui Riminsky, dar nu putea face altfel. Trebuia să se despartă de pădurea Urzinului, pentru a-și salva restul moșiei. Sania aluneca repede pe drumul lucios. Dar în vreme ce amărăciunea copleșea tot mai mult sufletul contelui Riminsky, Alexandru Popov nu mai putea de bucurie. Ar fi vrut să cânte, să joace, să-și strige bucuria în gura mare, dar situaţia cerea să se poarte și pe mai departe rezervat, dând impresia că el i-a făcut un serviciu contelui Riminsky, cumpărându-i pădurea. Ajunseseră aproape de castel, unde trebuia să fie alcătuit actul de vânzare-cumpărare, când sania se opri deodată. Vizitiul smucise hățurile, caii se opriră brusc, iar sania alunecă pe o parte, până în marginea șanțului de lângă drum. — Ce s-a întâmplat? întrebă contele Riminsky, trezindu-se din reverie. — Zace cineva în mijlocul drumului, domnule conte! răspunse vizitiul. Cu aceste cuvinte el și sări de pe capră și se repezi în acel punct al drumului, unde veștmintele de culoare închisă de pe un trup omenesc, contrastau cu albeaţa imaculată dimprejur.. — O femeie! strigă vizitiul. Contele Riminsky și Alexandru Popov săriră și ei din sanie, spre a veni în ajutorul nenorocitei ce zăcea în zăpadă. Moșierul din Urzin îngenunche, luă în mână capul femeii și rămase uimit de frumusețea acestei făpturi, care părea să fie o fată foarte tânără încă. Contele își lipi urechea de pieptul fetei și văzând că răsufia, exclamă fericit: — Trăiește! — Nici nu poate să zacă de mult în zăpadă, zise vizitiului, fiindcă mai adineauri, când am trecut pe aici, fata nu era. Alexandru Popov căută să fie și el cu ceva de folos frumoasei fiinţe și își scoase plosca cu rachiu. — Să-i dăm să bea puţin și-și va reveni îndată. Riminsky luă plosca și turnă câteva picături între buzele fetei. Băutura nici nu întârzie să-și facă efectul. Fata își deschise ochii ca de abanos și se uită nedumerită la cei din jurul său. — Unde sunt? îngână ea, cu o voce nespus de dulce. — Între oameni cumsecade, domnişoară! o linişti contele Riminsky. — Dar cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat cu mine? — V-am găsit aici, în drum. Unde vă duceați? În jurul buzelor fetei se ivi un zâmbet amar, plin de tristețe. — Unde mă duceam?... Colind șoselele de săptămâni... de luni de zile... Oboseala m-a doborât însă, aici... lumea a început să se întunece în jurul meu, mi se părea că mi-a sosit ceasul de pe urmă... și m-am prăbușit la pământ! — Dar cine sunteţi dumneavoastră domnişoară? — Mă numesc Minerva Kipriotis. — Și cum aţi ajuns aici? — Nu cercetaţi, domnul meu. Mulţumiţi-vă să știți că am avut motive foarte puternice să părăsesc casa părintească, unde nu- mi lipsea nimic. Eu însă am preferat să renunţ la bogăţie... — Dar de ce? Mi se pare foarte enigmatic! — Fiindcă voiau să mă silească să mă mărit cu un om pe care nu-l iubeam. — Acum înţeleg! zise contele Riminsky, care, cu ajutorul vizitiului, duse în sanie fata, care-i mulţumi plină de recunoștință, pentru bunătatea pe care i-o arăta. — Castelul meu este așezat prin apropiere, zise apoi, contele Riminsky, te vom duce acolo și vom vedea pe urmă ce este de făcut. — Domnul meu, exclamă Minerva, cu ochii plini de lacrimi, cum vă voi putea eu mulţumi pentru ceea ce faceți pentru mine? — Nu poate fi vorba de nicio recunoștință, domnişoară! Cum aș fi putut să vă las în mijlocul drumului să înghețaţi? Este datoria mea de om, să vă ridic și să vă iau cu mine. Din noaptea în care Minerva părăsise castelul din Grodno, biata fată trecuse prin nenumărate frământări și îndurase lipsuri, aproape de neînchipuit. Ea plecase din Grodno, cu gândul să-l caute pe fratele său, lângă care voia să-și petreacă restul vieţii și de aceea, se îndreptă mai întâi în spre ruinele din Zlepitnak unde nădăjduia să dea de Leonida. Dar aici o așteptă o dezamăgire. Locuinţa lor din mijlocul ruinelor era goală, iar oamenii din sat, cu care stătu de vorbă, întăriră spusele tatălui său, anume că doctorul Leonida se înrolase în banda Vulturului Morţii. Dar cei din Zlepitnak nu vorbeau despre Stanislau Rimsky cu răutate, nu-l blestemau, după cum făcea lani Kipriotis. — Vulturul Morţii, îi spuseseră ei, apără pe cei săraci și nu luptă decât împotriva asupritorilor poporului și împotriva stăpânirii rusești. Vei vedea dumneata, domnişoară, că atunci când se va ridica steagul luptei pentru neatârnarea Poloniei, Stanislau Rimsky și cu credincioșii săi prieteni se vor găsi și ei sub acest steag. Câtva timp au fost aici, în pădurea noastră, dar pe urmă a venit călăul Varșoviei, contele Gorciacov și voinicii au fost nevoiţi să se refugieze. — Și unde să fie ei acum? — Se spune că, dincolo de graniţa Poloniei, undeva în jurul cetății Rudinului. Dar vezi, domnișoară, să nu cumva să spui asta rușilor! Dumnezeu să-l pedepsească pe acela care l-ar trăda pe Vulturul Morţii. Să nu spui nimănui în lumea aceasta că-l cauţi pe Stanislau Rimsky! Du-te numai în apropierea cetăţii Rudinului și Dumnezeu îţi va scoate în cale pe fratele dumitale. Minerva mulțumi pentru lămuririle date și hotărî să pornească în spre Rudin. Noaptea o petrecu în fosta lor locuinţă din ruinele Zlepitnak- ului, iar dimineaţa, luându-și merinde, porni în spre îndepărtata țintă a călătoriei sale. Și merse zile și săptămâni întregi... Adeseori dormea prin colibe părăsite, uneori chiar sub cerul liber și nu odată, s-a întâmplat să fie ameninţată de îngheţ sau de lupi. Flămândă, obosită, îngheţată, rătăcindu-se prin păduri, sau fiind ameninţată să fie acoperită cu zăpadă de viscol, trecând prin mii de lipsuri și de primejdii, Minerva își continuă drumul spre mica ţintă a vieţii sale, fratele său, doctorul Leonida! Adeseori, pe când colinda șoselele, se gândea că acum ar fi putut sta în casa părintească, într-o odaie bine încălzită, în faţa unei mese copioase, fără a duce vreo lipsă. Cu toate acestea, niciodată nu-i păru rău de a fi plecat de la lani Kipriotis și nici nu dorea să se mai ducă înapoi la castelul din Grodno. Ea îndura cu bărbăţie, toate lipsurile, toate chinurile, deoarece știa că luptă pentru liniștea sufletului său. La început mai număra zilele vagabondajului său. Pe urmă însă, nu mai ţinu seamă de ele. Plecase din Grodno chiar la începutul iernii și acum, când ajunse în apropierea Rudinului, se împlineau două luni de când căzuse cea dintâi zăpadă. Și aici, aproape de tot de ţinta colindărilor ei, aproape de tot de fratele său Leonida, puterile o părăsiseră. Cele două luni de vagabondaj o istoviseră, nu numai trupește, ci și sufletește și într-o bună zi, nu mai putu merge înainte. Soarta însă se îndurase de tinereţea ei și-i scoase în cale pe contele Riminsky care o ridică din zăpadă și o așeză în sanie, lângă el, unde Minerva adormi îndată. Contele Riminsky se uita cu admiraţie la încântătorul ei chip de fecioară și când Alexandru Popov vru să-i vorbească, el îl opri: — Sssssst! Nu vorbi... doarme! Și Minerva Kipriotis dormi și atunci când sania se opri în cartea castelului din Urzin. Cu ajutorul lui Benedict, vizitiul o duse în casă, unde la porunca lui Riminsky, o culcară într-un pat moale și călduros, lăsând-o să se odihnească după istovitoarea oboseală a drumului pe care-l făcuse. Contele Riminsky îi porunci Ankăi să nu se miște de lângă Minerva și de îndată ce se va deștepta, să-i dea de știre, apoi se retrase cu Alexandru Popov, pentru a face contractul. Până să scrie ei contractul, în baza căruia contele lon Riminsky îi vindea lui Alexandru Popov pădurea Urzin, se trezi din somn și Minerva. Anka veni să anunțe: — Jupâniţa sa sculat! — Voi veni îndată, Anka! răspunse contele Riminsky. Până atunci nu te mișca de lângă ea. Servitoarea plecă, iar contele se întoarse îngândurat în spre Popov: — Și acum ce mă fac? Nu pot ţine la mine în casă o fată tânără, fiindcă lumea ar începe să vorbească... — Într-adevăr, așa este! zise Popov. Dar nu trebuie să te frămânţi din această pricină. — Dar ce să fac? — S-o așezi pe undeva! — N-ai vrea s-o iei la dumneaa, domnule Popov? zise contele, îndată. — Vai, dar pentru mine situaţia ar fi tot atât de critică, întocmai ca și pentru dumneata! — Atunci voi căuta s-o găzduiesc la cineva prin Dubro. Astăzi și așa mă reped până în oraș. _ — Ideea este cât se poate de bună. In Dubro sunt hanuri... — Cum te gândești să las o fată tânără, singură, într-un han? Numai într-o familie cumsecade aș îndrăzni s-o găzduiesc. In orice caz, voi găsi eu pe cineva care să-i poarte de grijă. — Te-ai gândit la cineva? — Nu, dar cum mă duc pe la Sidoniev... — La giuvaergiu? — La el, căci am ceva treabă cu Sidoniev... Popov înţelese îndată, ce treburi putea contele Riminsky să aibă cu Sidoniev, vestitul giuvaergiu din Dubro. Fără îndoială că Riminsky voia să cumpere vreun cadou și nu era greu de bănuit, pentru cine, după curtea îndrăcită, pe care stăpânul Urzinului i-o făcea castelanei din Rudin. Dar Popov nu zise nicio vorbă referitor la descoperirea lui. Avu însă o idee: — Sidoniev? Dar acesta este omul care ne trebuie! — Pentru ce, domnule Popov? — Pentru ceea ce căutam! Niciunde fata n-ar fi găzduită mai bine ca în casa lui Sidoniev! — Dar după câte știu eu, nici Sidoniev nu are familie! E văduv, pare-mi-se? — Da, însă un bătrân poate primi o fată în gazdă, fără să se teamă că lumea va vorbi pe socoteala lui. Afară de aceasta, gospodăria giuvaergiului e dusă de o rudă mai în vârstă a lui, așa că fata ar fi și supravegheată, cum se cuvine. — Într-adevăr, ideea este minunată! exclamă contele Riminsky, zâmbind. Să nădăjduim că nici Sidoniev nu va avea nimic împotrivă. — Eu sunt încredințat că giuvaergiul va fi încântat să poată face un mic serviciu unui atât de distins și de bun mușteriu al său. — Asta se va vedea... De altfel mai târziu voi căuta s-o găzduiesc altundeva. Poate că o voi ruga pe Fedora Feodorovna, care are o inimă foarte bună. — Acum însă, să mergem să vedem ce face fata! zise Popov și peste câteva clipe, ieși din salon în tovărășia contelui Riminsky. Ajungând în odaia unde fusese găzduită Minerva, o găsiră pe fată în faţa ferestrei, privind melancolică la ţinutul ce se întindea înaintea frumoșilor ei ochi negri. Acum era parcă și mai frumoasă ca la început, pentru că acum i se putea vedea nu numai chipul drăgălaș ci și trupul tras ca prin inel. Lui Popov mai ales, fata îi plăcea grozav și în mintea lui și încolțise gândul josnic de a pune mâna pe ea. — V-aţi mai liniștit, jupâniță? o întrebă contele Riminsky, blând. — Mă simt foarte bine și nu știu cum să vă mulțumesc... — Să nu mai vorbim despre aceasta! o întrerupse contele Riminsky. V-am spus că nu-mi datoraţi niciun fel de recunoștință! — Dar când aţi fost atât de bun cu mine... — Dar jupâniţă... n-am făcut nimic mai mult decât ar fi făcut oricare altul în locul meu! — În orice caz, nu voi uita niciodată... Mă îngrozesc chiar și numai când mă gândesc la ultimul sfert de ceas pe care l-am petrecut pe șoseaua Urzinului. Îmi așteptam sfârșitul în fiecare clipă... Mă târam, nu mai mergeam... căutam deznădăjduită o locuință de om, dar cât puteai vedea cu ochii nu zăreai decât pădure și iar numai pădure! — Biata fată! N-ar fi oare mai bine în casa părintească? — Nu, de o mie de ori nu! zise Minerva Kipriotis, cu înverșunare. Mai bine mă întorc în pădurea Urzinului, să pier înghețată, sau sfâșiată de lupi, decât să mă mai întorc la casa tatălui meu. — Încăpăţânarea este caracteristica fetelor tinere! zise contele Riminsky, dojenind-o cu blândețe. Popov se amestecă și el în vorbă: — Fără îndoială că jupâniţa este îndrăgostită! — Vă înșelați! Nu iubesc pe nimeni, mai puţin însă pe acela pe care voiau să mi-l dea cu sila de bărbat. De aceea am și fugit! — Și acum, ce ai de gând să faci? întrebă contele Riminsky, cu duioșie. După cât se pare, nu prea ai fost obișnuită să muncești! — Este adevărat că la tata acasă n-am avut nevoie să pun mâna pe nimic, dar de aceea munca nu mă înspăimântă. Aș fi fericită să găsesc vreo ocupaţie pe aici, prin împrejurimi, până când s-ar mai schimba lucrurile. Contele Riminsky lua mâna fetei și zise: — Dragă jupâniţă, eu îţi dau cu dragă inimă, o mână de ajutor. Dar, fiindcă nu te pot opri la castel, te voi duce la o cunoștință a mea din Dubro, unde vei fi găzduită câtva timp. Mai târziu voi căuta să-ţi găsesc o ocupaţie, care să nu-ți fie prea neplăcută. — Bunătatea dumneavoastră... — larăși?... Mai bine spune-mi, dacă te simţi în stare să mergi? — Cum să nu! Anka mi-a dat să mănânc și să beau, așa că acum aș fi gata să pornesc din nou pe șoselele pustii ale Rusiei. — Atunci să mergem! Sania era iarăși în curtea castelului, numai că vizitiul înhămase la ea cai odihniti. După ce-și luă rămas bun de la Popov, care se înapoie acasă, contele Riminsky o ajută pe Minerva să urce în sanie și apoi luă și el loc alături de ea. — Așadar, nu uita, dragă domnule Popov că mâine ne vom întâlni din nou aici, spre a încheia definitiv afacerea. — Voi fi aici, domnule conte! Popov o mai salută odată pe Minerva și pe urmă sania porni ca vântul pe șoseaua ce ducea la Dubro. Minerva se pierdu aproape în șuba pe care contele Riminsky i- o dădu pe drum pentru a nu-i fi frig. Ea își vâri capul în gulerul șubei, cu ochii însă se uita mereu cercetător în jurul său, căutând ţinutul, pădurea, ascunzătoarea, în care se vor fi găsind tovarășii Vulturului Morții. In timp ce sania aluneca pe zăpadă, Minerva încercă să vadă, dacă nu cumva putea prinde vreun amănunt, referitor la ţinta călătoriei sale, de la contele Riminsky. — Am auzit, zise ea, că drumurile nu prea sunt sigure prin partea locului! — De ce să nu fie sigure? — Fiindcă le-ar cutreiera Vulturul Morții. Contele Riminsky dădu din cap. — Aceasta este adevărat! Vulturul Morţii își face apariţia destul de des prin împrejurimi, dar el nu atacă pe oricine. — Și nu poate fi făcut nevătămător? — Trupe întregi au pornit în urmărirea lui dar nu i-au putut face nici un rău. Într-un rând Stanislau Rimsky a fost chiar prizonierul temniţei din Dubro, dar tovarășii săi l-au scăpat chiar și de acolo. — Și nimeni nu le cunoaște ascunzătoarea? — Nimeni! S-a întâmplat ca trupele de cazaci să-i urmărească de aproape și ofiţerii mai ales triumfau că vor pune mâna pe temutul Vultur al Morţii, când deodată, el dispărea împreună cu tovarășii săi, de parcă-i înghițea pământul. — Ciudat! — Nu este ciudat de loc. Sunt sprinteni și prevăzători, atăt și nimic mai mult. Dar așa și trebuie să fie! In ceea ce mă privește, le doresc din suflet să scape din ghearele copoilor și ale cazacilor întotdeauna. — Cum, domnule conte, dumneata nu-l dușmănești pe Stanislau Rimsky? Nu dorești ca lumea să scape de el odată? — Dar pentru ce să doresc aceasta? Stanislau Rimsky este un om de treabă, bun patriot, care a luptat cu îndârjire împotriva asupririi rusești și care le va mai da mult de furcă autorităţilor tarului. În ascuns Minerva îi era recunoscătoare lui Riminsky pentru cuvintele acestea. Până atunci ea nu auzise decât oameni săraci vorbind de bine pe Rimsky, iată însă că se găsea și un nobil polonez, care nu se sfia să-și mărturisească simpatia pe care o nutrea pentru idolul poporului asuprit. Aceasta însemna că nu era un păcat tocmai atât de mare să te înrolezi în banda Vulturului Morţii. Și-i mai era recunoscătoare și fiindcă îi spusese că Stanislau Rimsky se găsea prin partea locului și că, deci, ea se găsea aproape de ţinta spre care pornise. Și în mintea micuţei Minerva se zămisli un plan măreț. Ea visa să descopere ascunzătoarea Vulturului Morţii și era mândră de pe acum că va izbuti să facă ceea ce nu fusese nimeni în stare să facă până atunci. Între timp sania ajunse la Dubro. Trecând pe strada principală, ea se opri în faţa unei frumoase case cu etaj, la poarta căreia contele Riminsky trase de clopoțel. La sunetul clopoțelului bătrânul Sidoniev alergă iute la fereastră și zâmbi mulţumit, când văzu că sania îi adusese pe contele Riminsky. Stăpânul Urzinului era unul din cei mai buni mușterii ai săi, mai ales în ultimul timp. Afară de aceasta, Riminsky era un adevărat boier, care nu se tocmea, ci plătea îndată prețul ce i se cerea. Firește că și Sidoniev era curios să știe pentru cine cumpăra contele Riminsky atâtea cadouri în ultimul timp și nu-i fu greu să afle că giuvaerurile cumpărate în prăvălia lui se duceau toate la castelul din Rudin. Tocmai de aceea, Sidoniev se miră grozav, văzând că Riminsky nu venise singur, ca de obicei, ci în tovărășia unei doamne, și încă a unei doamne tinere și fermecătoare. Giuvaergiul alergă iute înaintea lor și deschise larg poarta. — Poftiţi, poftiţi, domnule conte! Sunt sărac în cuvinte spre a- mi exprima bucuria pentru cinstea pe care mi-o faceti, vizitându-mă din nou! Cu ce vă pot servi, domnule conte? Ajunși în prăvălie, Sidoniev oferi iute două saune contelui și doamnei care-l însoțea. Dar tânărul conte nu se așeză, ci retrăgându-se cu giuvaergiul într-un colț al prăvăliei, îi vorbi astfel: — Ascultă, Sidoniev! N-am venit să-ţi cumpăr nimic, ci dimpotrivă, să-ți fac o rugăminte. — Porunciţi, domnule conte! Aș fi mai mult decât fericit să vă pot fi de folos! — Ai văzut-o jupâniţa cu care am venit? — Cum să n-o fi văzut, domnule conte! — Este o rudă îndepărtată de a mea și aș vrea s-o găzduiești pentru câteva zile. Sidoniev rămase uimit. | se părea foarte ciudat că contele Riminsky voia să-și găzduiască „ruda” la el, când la Urzin avea un castel întreg la dispoziție. Dacă Riminsky nu găzduia fata la el, ci căuta s-o așeze altundeva, atunci... fata nu era rudă, ci amanta lui... Sidoniev era pe deplin încredinţat de asta, dar, fiindcă se convinsese de mult că tăcerea este de aur, nu spuse nici un cuvânt, ci se înclină, supus. — După cum doriţi, domnule conte! E — Firește că, nu-ţi cer să-mi faci aceasta pe degeaba. |ţi voi plăti toate cheltuielile, pe care le vei avea cu ea, pentru a nu te păgubi câtuși de puţin. Doresc însă ca fata să fie îngrijită bine, să nu ducă nicio lipsă și să nu cumva să i se întâmple vreo neplăcere. — Domnule conte, răspunse Sidoniev, înclinându-se, puteţi fi fără grijă! Nici în casa părintească nu se va fi simţit mai bine jupânita, de cum se va simţi la mine! Minerva auzise convorbirea și nu se putu stăpâni să nu se amestece: — Domnule, zise ea, adresându-se lui Sidoniev, poți fi încredințat că nu-ţi voi fi o povară. Sunt modestă din fire și mă mulțumesc cu orice... — Și de altfel, adăugă contele, pentru a o împiedica pe Minerva să spună ceva, ce nu i-ar fi convenit, nu este vorba decât de câteva zile, până când Minerva va putea pleca acolo unde urmează să se ducă... — Până atunci, zise Sidoniev, îmi voi da toată silinţa ca jupâniţa să se simtă cât mai bine la mine, iar când va pleca, să rămână cu o părere bună despre casa mea. — Îţi mulţumesc mai dinainte, domnule Sidoniev! zise Minerva. — Dacă doriţi, jupâniţa, urmă giuvaergiul, vă pot arăta îndată odaia care va fi a dumneavoastră. — N-ar strica să i-o arăţi, deoarece jupâniţa este cam obosită, din pricina drumului! zise contele Riminsky, întinzând mâna fetei. _ — La revedere, domnule conte, zise Minerva. lţi mulţumesc că-ţi baţi capul atât pentru mine. — La revedere, Minerva, răspunse contele, strângând mâna tinerei fete, care apoi se duse cu Sidoniev, la etaj, în vreme ce Riminsky rămase jos, să-l aștepte pe giuvaergiu. Sidoniev se și înapoie în curând, și zise, cu ochi strălucitori de bucurie: — Totul este în cea mai bună rânduială. Jupâniţei îi place odaia și cred că se va simți bine în casa mea. Este o căsuţă comodă, plăcută și... în care domnul conte poate veni oricând, spre a vedea pe jupâniţa. Eu n-aud și nu văd! Contele Riminsky observase de-abia acum la ce se gândea giuvaergiul. De aceea, mai în ciudă, mai în glumă, căută să salveze aparențele. — Dar la ce te gândești, bătrâne Sidoniev? Singura legătură dintre mine și Minerva este prietenia... Ajut o nenorocită care are nevoie de ajutor! Sidoniev nu voia să-l supere pe conte, căci n-ar fi fost nicio afacere pentru el să se certe cu cel mai bun mușteriu al său. Dimpotrivă, primi explicaţia ca bună, cu toate că nu credea nici un cuvânt din spusele lui Riminsky. Și cum ar fi putut să creadă, când la început contele îi spusese că Minerva îi este o rudă îndepărtată, iar acum zicea că afară de prietenie, nimic nu-l leagă de jupâniţă. Contrazicerea aceasta întări și mai mult bănuiala giuvaergiului, care însă socoti că era mai bine să se facă cum că nu se îndoiește de spusele contelui. De aceea se înclină adânc înaintea contelui și-l întrebă, umil: — Vă mai pot servi cu ceva, domnule conte? — Da! — Porunciți! — la-ţi registrele și spune-mi, ce-ţi sunt dator? Sidoniev luă registrul și-l deschise iute la pagina dorita. — Opt sute de ruble, domnule conte! Riminsky luă o hârtie de o mie de ruble și i-o aruncă giuvaergiului: — Ține! Acum nu-ţi mai datorez nimic! — Dar asta e o hârtie de o mie de ruble! Vă dau restul, îndată, domnule conte! — Nu-mi mai da nimic! Restul ţine-l pentru găzduirea Minervei. Sidoniev se înclină, umil. — Vă mulţumesc cu adâncă recunoștință, domnule conte. Orice s-ar spune, un conte Riminsky este un boier adevărat! Ce n-aș da eu ca fiecare cumpărător ce intră în prăvălia mea să fie un conte Riminsky. Contele zâmbi. — Da, dar atunci, tu te-ai îmbogăţi, iar conții Riminsky ar sărăci. Sidoniev râse din tot sufletul, spre a fi pe placul lui Riminsky, iar apoi scoase câteva giuvaeruri și le așeză în faţa contelui. — Priviţi domnule conte... adevărate capodopere... una e mai frumoasă, decât cealaltă... De-abia le-am primit de la Paris... Mi le-a adus un curier special. lon Riminsky se uită nepăsător la giuvaerurile înșirate în faţa sa. — Frumoase... frumoase... dar nu îndeajuns, pentru a le cumpăra eu! — Dar ce giuvaier ar dori domnul conte? — In zadar ţi-aș spune, căci tot nu l-ai avea. Sidoniev răspunse cam nemulțumit: — Prăvălia mea este una din cele mai renumite din Rusia... Nu se poate ca domnul conte să nu găsească ce dorește... Sute și mii de mușterii am servit în viaţa mea, dar până acum niciunul nu mi-a spus că n-a găsit la mine ceea ce căuta. — Atunci eu voi fi cel dintâi! răspunse contele Riminsky, zâmbind. — Totuși, n-aş putea ști, cam ce dorește domnul conte? Eu cred că v-aș putea satisface orice dorinţă! — Crezi? — Sunt pe deplin încredinţat! — AȘ fi foarte curios s-o văd și pe asta! — Așadar, cam ce ar dori domnul conte? — Un giuvaer... nici eu singur n-aș putea spune ce anume, aș vrea însă, să fie ceva cu totul neobișnuit... ceva, ce să n-aibă pereche, să fie ceva, care să uimească chiar și ochii cei mai obișnuiți cu giuvaeruri scumpe! Ei, Sidoniev, ai un asemenea giuvaer? Giuvaergiul răspunse calm, fără să clipească: — Am! Contele Riminsky se cam supără. — Sidoniev, să nu-ți baţi joc de mine! Dacă-mi arăţi vreun obiect obișnuit să știi că nici nu-ţi mai calc în prăvălie! — Îmi dau bine seama de ceea ce spun! răspunse Sidoniev, cu oarecare mândrie în vorbă. Dacă am spus că am giuvaerul pe care domnul conte dorește să-l posede, atunci îl și am, într- adevăr! — Atunci să-l vedem! — O clipă de răbdare, domnule conte... CAPITOLUL 61 COLIERUL REGINEI FRANŢEI Contele Riminsky urmă curios cu privirea pe Sidoniev, care se retrase spre fundul prăvăliei. Aici se aplecă și apoi ridică una din pietrele dușumelei. În urmă își vâri mâna în gaura ivită sub piatră și scoase de acolo o lădiță de fier. — Dacă arătarea giuvaerului necesită atâta pregătiri, atunci trebuie să fie într-adevăr ceva extraordinar! zise contele Riminsky. — Este chiar, domnule conte. — Mă faci curios, bătrâne Sidoniev! — Aveţi pentru ce, domnule conte! Cu aceste cuvinte Sidoniev deschise lădița de fier în fundul căreia, pe o perniţă de catifea, se găsea un colier de o frumuseţe fără seamăn. Când Sidoniev scoase colierul din lădiţă și-l așeză pe masă, în fața contelui, acesta rămase înmărmurit, deoarece niciodată nu mai văzuse un giuvaer mai frumos și mai preţios. Cele mai scumpe pietre preţioase erau înșirate una lângă alta și strălucirea lor era atât de mare, încât lumina aproape prăvălia ce zăcea în semi-întuneric. Sidoniev se uita cu priviri triumfătoare la contele Riminsky, care de uimire, nici nu putu să vorbească, timp de câteva clipe. In cele din urmă giuvaergiul rupse tăcerea: — Ce părere aveţi, domnule conte? — Într-adevăr... un giuvaer foarte rar... minunat! Sidoniev așeză colierul înapoi pe perniţa de catifea... — Aţi dorit un giuvaer care să nu aibă pereche în lume... Eu v- am oferit un asemenea giuvaer! — Este o minune... Nici nu-mi pot închipui cum a ajuns la tine? — Și încă nici nu știți al cui a fost! — Al cui? — Aceasta îi mărește valoarea! — Să auzim! — Este colierul Mariei Antoinette, nefericita Regină a Franţei și face parte din darurile de nuntă, pe care fiica împăratului Austriei le-a primit de la soțul său, Regele Ludovic al XVI-lea. — Și cum a ajuns colierul acesta la tine, tocmai de la Paris? — Sunt ani de zile, de când se găsește în stăpânirea mea, dar până acum nu l-am arătat nimănui. Colierul este atât de prețios, încât în zadar l-aș fi arătat cuiva, căci nimeni n-ar fi avut bani să-l plătească. M-aș fi ales doar cu o încercare de a mă prăda, căci hoţii și spărgătorii, prinzând de veste că în casa mea se găsește un giuvaer de o valoare atât de mare, n-ar fi întârziat să încerce să mi-l ia. Și pe mine mă costă foarte scump. Știţi și dumneavoastră domnule conte că, după decapitarea regelui și reginei Franței, ofiţerii rămași credincioși monarhiei au fugit din Franţa, de teamă să nu-i aștepte și pe ei aceeași soartă. Ofițerii aceștia au luat cu ei și giuvaerurile Coroanei spre a le scăpa din mâinile revoluţionarilor. Fiecare din ei a luat câte două-trei giuvaeruri, cu gândul ca... după înăbușirea revoluţiei să le înapoieze fiului lui Ludovic al XVI-lea care urma să se urce pe tron. — Atâtea frământări sunt legate de colierul acesta? întrebă contele, mirat. — Nu atâtea, foarte multe încă! Colierul acesta, care era giuvaerul preferat al reginei, a fost luat de aghiotantul regal de Champetrieux. El colindă din ţară în țară, așteptând cu nerăbdare ca familia Capeţienilor să revină pe tronul Franţei, pe care domnea atunci Napoleon. Drumul lui de Champetrieux duse și prin Rusia și anume și prin Dubro. Surghiunul de ani de zile îi mâncase toţi banii pe care îi luase cu sine și ajunsese să nu mai aibă ce mânca. Rabdă el ce rabdă, dar cum nu se putea nici împușca din pricina mizeriei, deoarece colierul ar fi ajuns cine știe pe ce mâini, se gândi că tot mai bine era să pună colierul amanet, spre a avea cu ce trăi. Ofițerul îmi mărturisi proveniența colierului și mi-l lăsă amanet, dar numai cu condiţia ca, timp de cincisprezece ani să nu-l arăt nimănui, el având dreptul să-l ridice în acest timp, dacă îmi plătea suma împrumutată. — Și? — De atunci au trecut aproape de două ori cincisprezece ani, dar de Champetrieux n-a mai dat pe aici, așa că giuvaerul a rămas definitiv proprietatea mea... Contele Riminsky nu se mai sătura să se uite la minunatul colier. — Pe Dumnezeul meu că, giuvaerul acesta este vrednic de o regină! zise el, adăogând apoi pentru sine: — Și tot unei regine i-l voi da și eu! Sidoniev mai ridică odată colierul din lădiță, spre a-i face pietrele să strălucească și mai tare, mișcându-le încolo și încoace. — Și ce preţ are? întrebă contele Riminsky. — Treizeci de mii de ruble! răspunse Sidoniev, tot atât de nepăsător, ca și când ar fi spus preţul unui inel de aur. — Treizeci de mii de ruble? strigă contele Riminsky. Dar asta este o sumă fantastică! — Mărturisesc că, așa este, răspunse Sidoniev dar și giuvaerul o merită... ba încă chiar și mai mult. Contele Riminsky se uita mereu la giuvaerul pe care îl și vedea pe gâtul alb ca zăpada al prinţesei Fedora Feodorovna, gâtul pe care s-ar fi potrivit cel mai bine. Și hotărî să cumpere colierul, deoarece numai giuvaerul acesta, de o frumusețe atât de fără seamăn, putea fi cheia care deschidea portiţa ce ducea la inima prinţesei. Puțin îi păsa că giuvaerul acesta mânca aproape toţi banii pe care îi primea de la Popov pentru pădurea Urzin. Și-ar fi jertfit toată averea, cu dragă inimă, numai mâna prinţesei s-o poată câștiga. Aceasta era ţinta vieţii sale, acesta era visul său pentru realizarea căruia lupta din răsputeri. Se uită la Sidoniev și încet, apăsând pe fiecare cuvânt, zise: — Bine, Sidoniev... Îţi cumpăr giuvaerul acesta! Sidoniev rămase cam uimit în urma acestor cuvinte. Contele Riminsky era unul din cei mai buni mușterii ai săi, totuși, nu-i prea venea să creadă că-i va cumpăra preţiosul colier. Și bănuiala aceasta i-o întărea și mai mult împrejurarea că Riminsky îi rămăsese dator în ultimul timp chiar și preţul giuvaerurilor mai mici, pe care le cumpărase de la el. Este adevărat că-și plătise datoria, chiar în ziua aceea, dar toată datoria contelui se urca la opt sute de ruble, or, o asemenea sumă nu însemna nimic nici chiar pentru contele Riminsky care era plin de datorii. Dar treizeci de mii de ruble nu erau opt sute și giuvaergiul începu să se teamă că Riminsky îi va cumpăra colierul, dar... pe datorie. Sidoniev era în mare încurcătură. Cum să-i spună contelui, fără să-l jicnească, cum că un asemenea obiect nu se poate vinde pe datorie? — Mă iertaţi, domnule conte, dar... începu el să îngâne. — Ei, ce este? — Îmi vine așa de greu să mă despart de colierul acesta! înțelegeţi și dumneavoastră.... Îl păstrez aproape de treizeci de ani... — Dar nu i-ai făcut prețul? — Da... da... dar... — Treizeci de mii de ruble! — Atât! — Atunci? Tu ești vânzătorul, eu cumpărătorul... Mâine voi veni din nou, îți număr cele treizeci de mii de ruble și iau colierul! Nu-i bine așa? La auzul acestor cuvinte, chipul giuvaergiului se însenină. Dacă lucrurile stăteau astfel, atunci nu mai avea nimic de zis. — Bine, domnule conte, răspunse el, liniștit acum. Mâine colierul va fi al dumneavoastră. Până atunci însă, îl voi mai putea admira și eu! Zicând acestea, el închise capacul lădiţei de fier, pe care o ascunse apoi sub piatra dușumelei. Contele Riminsky se pregătea să plece. În ușă însă se opri și mai zise: — Nu uita să-ţi admiri giuvaerul până mâine! Mâine după amiază însă, voi veni să-l iau spre a-l duce să împodobească gâtul aceleia care este cea mai vrednică pentru un asemenea giuvaer. Vezi însă, Sidoniev, să nu uiţi nici de fata pe care ţi-am adus-o! Și pe ea s-o păzești întocmai, după cum păzești colierul acesta! — Puteţi fi liniștit, domnule conte! răspunse giuvaergiul, conducându-l numai în temeneli până la ușă pe contele care peste câteva clipe se înapoie spre Urzin. In urma lui, bătrânul Sidoniev își frecă mâinile, mulțumit. Făcuse o afacere minunată... * x x Nu trecu nici un ceas de la plecarea contelui Riminsky, când o nouă sanie se opri în fața casei lui Sidoniev. Sunetul clopoțeilor de sanie însemna mușteriu de neam și Sidoniev alergă iute să vadă cine era noul său client. Giuvaergiul văzu cu uimire că din sanie cobora trupul ca de poloboc al lui Alexandru Popov și nu mai putea de bucurie că în aceeași zi prăvălia lui era vizitată de doi din cei mai cunoscuți moșieri ai ținutului. Atâtea surprize plăcute aproape că erau prea mult pentru o singură zi. Între timp Popov întră în prăvălie cu pași comozi și Sidoniev îl salută cu adânc respect: — Sluga dumneavoastră, prea stimate domnule Popov! Ce bucurie pentru mine să vă pot saluta în prăvălia mea. Sidoniev știa să-și facă afacerile și îl salută pe Popov, cu aceeași plecăciune, ca și pe contele Riminsky, cu toate că Popov nu era nici pe departe un cumpărător atât de bun, ca stăpânul Urzinului. Popov cumpăra foarte rar și foarte mici giuvaeruri, dar și atunci se tocmea ca la bâlci. Popov era fericit, dacă putea să mai scadă ceva din preţ și adeseori nu cumpăra un giuvaer, pentru o diferență de douăzeci-treizeci de copeici, alegând altul mai ieftin, la care apoi tocmeala începea din nou. Dar Sidoniev era cel puţin tot atât de viclean ca și Popov, care nu-l putuse păcăli decât o singură dată. De atunci el cerea întotdeauna preţuri mult mai mari, pentru a avea de unde lăsa fără să piardă. — Cu ce vă pot servi, domnule Popov? întrebă giuvaergiul. — Aş dori un inel, nu prea scump! răspunse moșierul, adăugând îndată, după obiceiul său: Nu prea scump, ai înţeles? Sidoniev zâmbi. — Nu va fi scump, domnule Popov, totuși va fi frumos, deoarece, dacă nu mă înșel, îl luaţi pentru o fată frumoasă? — Și încă ce frumoasă! răspunse Popov, învârtindu-se fără astâmpăr pe scaun. Sidoniev observă neastâmpărul moșierului, dar uimirea lui crescu de-abia atunci când Popov, după ce alese inelul, contrar obiceiului său, îl plăti îndată fără să se tocmească. Giuvaergiul rămase cu gura căscată, deoarece mai curând s- ar fi așteptat la un al doilea potop, decât ca Alexandra Popov să- i cumpere un giuvaer fără să se târguiască. Popov numărase și banii, dar înfrigurarea tot nu-i trecuse, ba dimpotrivă, îi crescuse parcă. Se vedea că, avea ceva de spus, dar nu știa cum să înceapă. În cele din urmă însă, îşi luă inima în dinţi și zise: — Dragă Sidoniev, aș vrea ca dumneata să predai inelul acesta persoanei, pentru care l-am cumpărat. — Mă rog... cu dragă inimă! răspunse Sidoniev. Numai să binevoiţi a-mi spune, cine este fericita? — Nu șade departe, așa că, nu va trebui să te ostenește prea mult. — Asta n-ar fi o piedică, domnule Popov... Spunetți-mi doar adresa. — Inelul este pentru fata aceea care locuiește în casa dumitale. — Ah! Sidoniev se uită foarte mirat la moșier. Cuvintele moșierului îl nimiciseră, deoarece s-ar fi așteptat ca Popov să cumpere inelul pentru oricine în lumea aceasta, numai pentru Minerva, nu. — Dar, domnule Popov, zise el, fata aceasta mi-a fost adusă de contele Riminsky... — Știu îl întrerupse grăsunul moșier. Știu totul, căci doar împreună am fost când am dat peste fată și eu l-am povățuit s-o aducă la dumneata! — Minerva se și găsește la mine! — Știu și asta, fiindcă m-am despărţit de conte tocmai când pornea cu ea, spre Dubro. — Și, acum ce doriţi, domnule Popov? Să-i predau inelul? — Da și... încă ceva! — Ce? întrebă Sidoniev, râzând viclean. — Vreau, răspunse Popov, cu ochii înroșiţi de patimă, să faci astfel ca fata să fie a mea! Sidoniev rămase uluit. Uluirea lui însă ţinu numai o clipă, deoarece giuvaergiul înțelese acum, pentru ce Popov nu se tocmise la cumpărarea inelului. Cu toate acestea, se prefăcu cum că nu prea pricepe și exclamă: — Domnule Popov! — Nu te mira și nu te speria! zise moșierul. Nu-ţi cer nimic pe degeaba! Zicând acestea, scoase o hârtie de o sută de ruble din portofel și o așeză înaintea lui Sidoniev. — Ţine și... nicio împotrivire! Sidoniev se uită la bancnotă și își și întinse mâna spre a o lua, când deodată îl cuprinse îngrijorarea. — Dar ce va spune oare contele Riminsky? — In ceea ce-l privește pe contele Riminsky, lasă-l pe mine răspunse Popov. Imi iau toată răspunderea, tu n-ai niciun amestec și deci, nu ţi se va întâmpla nimic! — Dacă astfel stau lucrurile, atunci nu mai am nimic împotrivă! zise Sidoniev, zâmbind mulţumit și făcând să dispară hârtia de o sută de ruble, cu o mișcare fulgerătoare. Bucuria lui era nespusă, fiindcă cu fata aceasta, cu care nu cheltuise încă nicio copeică, câștigase trei sute de ruble în mai puţin de un ceas. După cât se părea, Minerva era o afacere mai bună chiar decât magazinul de giuvaericale care adeseori nu-i aducea trei sute de ruble nici chiar în răstimp de o lună. Puțin îi păsa lui Sidoniev că, anume pentru ce luase el banii aceștia. Lucrul de căpetenie era că-i câștigase, erau ai lui și asta îl mulțumea. — Și acum, spune-mi, întrebă Popov, unde este fata? — Sus, în odaia din colţ. — Ce a spus Riminsky, când a plecat? — Că mâine va veni din nou, iar peste două-trei zile o duce de la mine. Popov rămase pe gânduri. — Atunci nu mai putem întârzia... chestiunea trebuie aranjată încă în decursul zilei de astăzi! — Cum doriţi, domnule Popov! Numai eu să n-am vreo neplăcere! — Pentru asta ne vom îngriji amândoi. Deseară voi veni iarăși și te rog să îngrijești să nu fiu supărat de nimeni. — Fiţi fără grijă, domnule Popov. S-a întâmplat tocmai ca gospodina mea să plece la Rudin, de unde nu se va înapoia decât mâine dimineaţă. — Minunat... Mi-ai mânat apa la moară, cum nu se putea mai bine! zise Popov, zâmbind. Acum n-a mai rămas decât să pleci și tu de-acasă. — Dacă doriţi, domnule Popov, se va întâmpla și aceasta! — Așadar, ai putea să rânduiești lucrurile astfel ca deseară să nu fii acasă? — Firește că, da! Sunt destule familii în Dubro, unde mă văd cu dragă inimă, la un mic joc de cărţi! Pot să lipsesc chiar și până la miezul nopţii! — Foarte bine! — La opt plec de-acasă! — Și Minerva va rămâne singură aici? — Singură! — Minunat! — Sidoniev se pricepe să-și aranjeze treburile, zise giuvaergiul, zâmbind. — Ușa din odaia fetei are zăvor? întrebă Popov. — Are! — Rău, fiindcă s-ar putea întâmpla ca fata să tragă zăvorul și atunci nu mai pot face nimic. — Împingi ușa! — Nu se poate! — De ce să nu se poată? — Fiindcă fata s-ar speria, ţipa, și alarmează vecinii și trecătorii de pe stradă. Sidoniev rămase pe gânduri, iar Popov explică mai departe: — Pentru a-mi putea ajunge ţinta, trebuie să mă furișez pe nesimţite în odaia fetei! — Bine, zise Sidoniev, peste puţin timp, vom face și asta! — Cum? — Foarte simplu. Voi strica zăvorul de la ușa odăii fetei. În jurul buzelor lui Popov se ivi un zâmbet de multumire. — Eşti un om și jumătate, Sidoniev! Ține încă cincizeci de ruble, pentru că mă servești cu atâta însuflețire. Nădăjduiesc că și tu ești multumit acum! — Întotdeauna am avut cea mai bună părere despre domnul Popov! Voluminosul moșier se sculă și se pregăti să plece... — Așadar, ne-am înţeles? La ceasurile nouă nimeni nu va mai fi în casă! — Întocmai, domnule Popov! Portiţa grădinii va fi deschisă, pe acolo puteţi ajunge în casă! — Și deschisă va fi și ușa odăii fetei! — După cum v-am făgăduit! — Sper că nu voi avea nicio surpriză neplăcută? Sidoniev zâmbi, viclean: — Dimpotrivă, eu sper ca surpriza să fie cât se poate de plăcută! — Atunci, la revedere, Sidoniev! — Sluga dumneavoastră, domnule Popov... Moșierul părăsi prăvălia giuvaergiului și se sui în sanie. Pe tot drumul până acasă nu se gândi la altceva decât la plăcuta seară ce-l aștepta și se bucura din suflet că va putea să pună mâna pe floarea găsită în drum, înaintea contelui Riminsky. Minerva îi plăcuse mult lui Alexandru Popov, încă din prima clipă și pe când contele Riminsky o ridica în braţe spre a o așeza în sanie, el își jură s-o cucerească pe frumoasa fată, orice s-ar întâmpla. Popov era un mare crai și dacă în alte privinţe era zgârcit nevoie mare, de îndată ce era vorba despre vreo femeie, nu șovăia să cheltuiască oricât, numai spre a o putea avea. De îndată ce ajunse acasă, cel dintâi gând al lui fu să se ducă în fata oglinzii, spre a se mai dichisi. Închipuitul și îngâmfatul moșier nu-și dădea seama că chipul și întreaga lui înfățișare erau de așa natură, încât zadarnică era orice trudă de a le mai înfrumuseța. În zadar își așeza părul, mustaţa, în zadar se parfuma, în zadar se aranja, înfățișarea lui rămânea tot atât de respingătoare ca și mai înainte. _ Popov însă nu se vedea pe sine însuși. În oglinda care-i reda înfățișarea aidoma, el își vedea trupul mai mlădios, chipul rotund, ca o minge, mai lunguieț, picioarele strâmbate de greutatea corpului și le vedea ca de antilopă. Și încredințat de înfăţișarea-i irezistibilă, se bucura mai dinainte de fericirea ce-l aștepta în seara aceea. El pândea ceasul cu nerăbdare, cină mai devreme ca de obicei și purtarea lui înfrigurată nu scăpă surorii sale. — De ce ești atât de neastâmpărat, Alexandre? întrebă ea. — Nu mă simt tocmai bine, Olga! De aceea, astă seară vom renunța la obișnuita partidă de șah, deoarece mă culc îndată. — Bine, Alexandre! Popov se și retrase în odaia lui, dar peste câteva clipe o părăsi, spre a ieși din castel, pe poarta din dos. El se duse de-a dreptul la grajd, unde grăjdarul rămase încremenit, văzându-și stăpânul acolo, la o oră atât de puţin obișnuită. — Care-i porunca, stăpâne? întrebă el. — Pune șeaua pe Viteazu! Viteazu era calul cel mai bun al lui Popov. Fugea ca vântul și n-avea pereche în tot ţinutul. În urma acestor cuvinte, grăjdarul rămase și mai uluit, dar fiindcă servitorul trebuie să se supună stăpânului său, fără să întrebe prea multe, îndeplini porunca lui Popov fără să mai ceară alte lămuriri. — lar acum, zise moșierul după aceea, bagă-ţi bine minţile în cap și nimănui în lumea aceasta să nu-i spui că am plecat de acasă, căci de nu, te arunc de nu te mai vezi! Ai înţeles? Fără a mai aștepta vreun răspuns, Popov urcă în șea, cu chiu cu vai, apoi dădu pinteni armăsarului, care porni cu el în spre Dubro... Casa giuvaergiului din Dubro i se păru foarte plăcută Minervei, ceea ce de altfel nici nu este de mirare, dacă ne gândim că, în timpul din urmă, sărmana fată dormise mai mult pe câmp și se dezobișnuise cu totul de a se mai vedea într-o odaie încălzită și într-un pat cu așternut curat. În asemenea împrejurări era firesc ca odaia pe care i-o dăduse Sidoniev săi se pară un adevărat rai. După sosirea în tovărășia contelui Riminsky, Minerva se trânti să se odihnească puţin. Bătrâna gospodină o primise cu multă dragoste. — Fă ca la dumneata acasă, copila mea, îi zise ea. Îmi pare rău că tocmai astăzi trebuie să mă duc până la Rudin, unde voi petrece și noaptea. De aceea tocmai aș vrea să-ţi fac o rugăminte. Cina o pregătesc eu, te rog însă s-o încălzești dumneata când va fi să mâncaţi. Vrei să-mi faci acest serviciu? — Cu dragă inimă! După amiază gospodina giuvaergiului plecă într-adevăr la Rudin. Sidoniev, rămase tot timpul în prăvălie și nu veni la Minerva, decât spre seară, după ce închise magazinul. De-abia acum văzu Sidoniev cât de frumoasă era Minerva și se gândi că Popov n-avea gust prost. Tocmai de aceea, îi cuprinse invidia la gândul că această gingașă floare ar putea încăpea pe mâinile burtosului Popov. La cină, giuvaergiul scoase la iveală inelul cumpărat de Popov și zise: — Dragă jupâniţă Minerva! Astăzi petreci cea dintâi zi în casa mea şi-mi pare nespus de bine că mi-a fost dat să-ţi pot prilejui o bucurie! — Cu ce? întrebă fata, curioasă. Vreo veste bună? — Nu! — Atunci? — Cu un cadou frumos! zise giuvaergiul întinzându-i inelul. Fata privi inelul cu ochi scânteietori, apoi zise: — De la cine e? — De la cineva, care se gândește la dumneata. — Dar eu sunt străină, aici!... Nu cunosc pe nimeni! — Nu prea este tocmai așa! — Poate contele Riminsky? întrebă fata roșindu-se până peste urechi. — Nu spun nume, nici nu caut să te întăresc în bănuiala dumitale... Dar dumneata trebuie să știi mai bine decât mine, cine se poate gândi la dumneata, cu atâta dovadă de simpatie, răspunse Sidoniev, prin acest răspuns diplomatic lăsând-o pe fată să creadă că darul vine de la contele Riminsky. Și deoarece contele, prin purtarea lui cavalerească, prin felul lui nobil de a gândi, îi devenise simpatic, din primul moment, luă inelul și-l puse pe deget, cu multă plăcere. După cină, Sidoniev se pregăti de plecare. — Pleci, domnule Sidoniev? — Da. Am fost invitat undeva și nu pot refuza. — Și eu rămân singură acasă? — Doar nu te temi! În Dubro locuiesc oameni de treabă, nimeni nu te va supăra și de altfel, poarta este încuiată... Aici nici chiar Vulturul Morţii nu îndrăznește să pătrundă! — De Vulturul Morţii nici nu mă tem, zise fata... — Dar curajoasă mai ești! Dacă nu te temi nici chiar de Vulturul Morţii, atunci nu văd de cine te-ai putea teme! De altfel fii fără grijă, căci voi căuta să mă înapoiez cât mai iute! Sidoniev plecă și Minerva rămase singură. Oricât de îmbărbătătoare fuseseră cuvintele giuvaergiului, biata fată tot nu se putea linişti. Să petreacă singură, cea dintâi noapte, într-o casă străină... Nu-i era frică, dar un simțământ neliniștitor puse stăpânire pe sufletul său... Nu-i era frică! Pe drumul de la castelul din Grodno și până aici trecuse prin primejdii mult mai mari. Acum, de bine de rău, era într-o casă de oameni, într-un oraș și nu mai rătăcea prin câmpii și păduri fioroase, străbătute de urletele lupilor flămânzi. Privirile îi căzură pe inelul ce-i strălucea pe deget și aducându-și aminte că în contele Riminsky își găsise un protector atât de nobil și bun la suflet, se mai liniști puţin. Binecuvânta soarta, care-i scosese în cale pe omul acesta tocmai atunci când avea mai multă nevoie de ajutor, pe omul acesta, care, nu numai că-i redase viaţa ci și dragostea de viață. Fiindcă acum, Minerva privea viitorul cu mari speranţe. Făgăduiala contelui Riminsky, că în curând îi va găsi o ocupaţie îi umplu sufletul de bucurie. Dacă ajungea în mijlocul unor oameni de treabă, putea să uite zbuciumările și lipsurile îndurate în timpul din urmă, iar dacă soarta îi era favorabilă, până la sfârșit, atunci nu se putea să nu-și atingă și ţinta pelerinajului în care pornise, găsirea doctorului Leonida, fratele ei. În vreme ce gândurile acestea îi străbăteau creierul, Minerva se pregătea să se culce. Strânse tacâmurile de pe masa pe care mâncase, rândui totul în sufragerie, apoi se duse în odaia sa, a cărei ușă căută s-o zăvorească. Dar zăvorul era stricat. încercă să-l dreagă, dar când văzu că toate încercările ei rămâneau zadarnice, se resemnă să se culce cu ușa descuiată. Tocmai se ducea în spre pat, când deodată auzi scârțâind treptele, care duceau la etaj. Minerva trase cu urechea, tresărind. Auzea lămurit zgomotul unor pași, dar își zise că pesemne, Sidoniev isprăvise vizita mai iute decât se gândise și acum se înapoiase acasă. Gândul acesta o bucură chiar, deoarece nu se știa singură în toată casa. O presimţire nelămurită însă, o împiedică să se culce. Se așeză la masă și luă lucrul de mână al gospodinei giuvaergiului. Între timp, zgomotul pașilor se apropie tot mai mult și când Minerva îl auzi în faţa ușii sale, se sculă de la masă și strigă: — Domnule Sidoniev, dumneata ești? Niciun răspuns. Minerva porni în spre ușă, dar nu făcu trei pași, că ușa se deschise și în pragul ei se ivi... Alexandru Popov. Chipul lui ca de porc era schimonosit de un rânjet hidos, iar ochii îi străluceau ciudat. — Ce cauţi dumneata aici? strigă Minerva, speriată și furioasă în același timp. Alexandru Popov vru să pară un om fin, căutând să împrăștie teama fetei prin cuvinte pline de blândeţe: — De ce te sperii așa, Minerva?... Oare nu te bucuri că mă vezi? — Cum îndrăznești să te furișezi aici, când stăpânul casei lipsește? întrebă fata, pe un ton foarte răstit. — Ce-mi pasă mie că nu este acasă? răspunse Popov, râzând obraznic. Nu pentru el am venit! Cu dumneata vreau să vorbesc! — Să pleci îndată, căci de nu, strig ajutor! Popov râse și mai provocator. — Și oare cine-ţi va auzi strigătele de ajutor când afară de noi nimeni nu mai este în casă? Minerva tremura de mânie. Ea se repezi în spre ușă, spre a fugi din casă, căci prefera de o mie de ori să petreacă noaptea afară, în frig, decât să stea în aceeași odaie cu omul acesta. Dar cu o mișcare bruscă Popov se așeză în dreptul ușii, astupând-o aproape, cu trupul lui voluminos. Minerva se opri neputincioasă în fața moșierului care-i prinse braţul, râzând batjocoritor. — Mai încet, porumbiţo! Ar fi tare frumos să pleci de aici și să mă lași singur, când eu am venit anume să petrec seara aceasta împreună cu dumneata! — Mi-e scârbă de dumneata! — Glumești... — Nu mă atinge! — De ce nu, trandafirule?... Dar te vei îmblânzi, îndată... — Dă-mi drumul, nu înţelegi ca mă umpli de dezgust?... Nu mă atinge, căci atingerea dumitale mă îngrozește mai mult decât m-ar îngrozi atingerea unui lepros! — Ce tot spui... porumbiţo!... Dar inelul l-ai luat... și-l porți... Cum se face atunci... — De la dumneata este? strigă Minerva, mirată. — Firește că, da. Eu ţi l-am trimis prin Sidoniev. Cine ar putea fi atât de plin de atenţie, ca Alexandru Popov?... Și dumneata, care-mi răsplătești în chipul acesta dovada mea de simpatie... — Ajunge! strigă Minerva, mânioasă și luând inelul de pe deget i-l aruncă lui Popov. — Ține-ţi inelul și pleacă! Inelul căzu la pământ, iar Popov rămase uimit. Nu se așteptase la așa ceva. El credea că va avea de-a face cu un mielușel blând și iată că se găsea în faţa unei fete furioase, care era gata să lupte din răsputeri împotriva agresorului... Chipul Minervei era roșu ca focul, ochii îi străluceau înlăcrimaţi, dar era gata să-și dea chiar și viaţa în lupta cu acest ticălos. Mânia o făcuse parcă și mai frumoasă, ceea ce îl înfierbântă pe Popov și mai mult. Moșierul o măsură din creștet până în tălpi, cu priviri pătimașe, apoi porni spre ea, cu pași măsuraţi, în vreme ce Minerva se retrăgea încet, nescăpând din vedere nicio mișcare a ticălosului. Deodată Popov se opri. — Minerva, îi zise el fetei, n-ar fi mai cuminte să-mi dai ascultare? Dorește orice și eu îţi voi îndeplini orice dorință! — N-am decât o singură dorinţă! — Să auzim! — Să piei dinaintea ochilor mei! — Așa!? Atunci nu mai încape nicio îndurare! În clipa următoare se aruncă asupra fetei. Minerva sări la o parte, cu o mișcare sprintenă, iar Popov fu gata să se prăbușească la pământ, din pricina avântului cu care pornise la atac. Folosindu-se de această împrejurare, fata ocoli masa și se repezi înspre ușă, spre a scăpa din casa aceea înspăimântătoare. Dar Popov ajunse la ușă pe drumul cel mai scurt și înainte ca Minerva să iasă din odaie, o prinse de braț și o smuci înapoi. — Dă-mi drumul! — Nici nu mă gândesc! — Mizerabile! — Spune ce vrei, de scăpat nu-mi mai scapi! — Ajutor! — Taci! — Nu... numai de aceea... — Nebuno! — Ajutor! O încăierare cumplită se încinse între voinicul Alexandru Popov și firava Minerva, care era o jucărie în mâinile burtosului. Mânia doar îi mai dădea Minervei ceva puteri și dacă izbuti de mai multe ori să scape din mâinile moșierului, aceasta se datora numai mișcărilor greoaie ale lui burtă-verde. Dar Popov avu grijă ca lupta să nu se dea în apropierea ușii și de câte ori se întâmpla ca Minerva să-i scape din mâini, el nu alerga după ea, ci se repezea la ușă, pentru a o împiedica pe fată să fugă. — Ajutor!... Ajutor!... striga nenorocita copilă neîncetat. Lui Popov nu prea îi plăceau aceste necontenite strigăte de ajutor, fiindcă se temea ca ele să nu fie auzite de vreun trecător de pe stradă, care fără îndoială că ar fi intrat în casă să vadă ce se petrece acolo și atunci totul ar fi fost pierdut. Or, Popov era hotărât să-și satisfacă dorinţa bestială, orice s-ar fi întâmplat. Împotrivirea fetei nu făcuse decât să-l întărite și mai mult, să-i biciuiască simţurile cu și mai mare putere. — Nu-mi vei scăpa! gâfâia el de-abia mai putând răsufla, din pricina luptei. — Ticălosule... nemernicule! — Taci! — Nu ţi-e rușine să ataci o fată fară apărare? — Ține-ţi gurița, fermecătoare vrăjitoare! — Ajutor! Popov o prinse în braţe și cu mâna-i ca de urs, astupă gura fetei. Strigătul de ajutor muri. Dar numai pentru o clipă. Fiindcă peste o secundă, Popov fu acela, care strigă, luându-și iute mâna de pe gura Minervei. Sângele curgea șiroaie din mâna grasă a moșierului. Minerva își învinsese dezgustul și adunându-și toate puterile își înfipse dinţii în mâna lui Popov. Popov urla de durere, iar Minerva începu să strige din nou: — Ajutor!... Ajutor! — Îţi voi plăti eu asta! strigă Popov, care acum porni la atac cu și mai multă furie împotriva bietei fete, care fugi deznădăjduită dinaintea ticălosului acesta care se repezise la ea cu o sălbăticiune de fiară. Durerea și neizbânda îl întărâtară peste măsură și porni ca o furtună împotriva nefericitei copile. Acum nu se mai sinchisea de mâna care-i sângera, își uită durerile și cu o încăpățânare de catâr, se repezi la Minerva pentru a-i înfrânge împotrivirea, cu orice preț. — Ajutor!... Ajutor! La strigătul deznădăjduit al fetei răspunse hohotul de râs batjocoritor al lui Popov, — Ajutor? Ha, ha, ha! Poţi tu striga, inimioara mea! Nu va veni nimeni!... Nimeni nu te aude și cu toate țipetele tale, tot vei fi a mea!... Nu-mi mai poţi scăpa, frumoasa mea Minerva!... Vei fi a mea... a mea... Cu braţele-i ca două șunci o cuprinse pe fata care se zbătea deznădăjduită. Dădea din picioare, mușca, lovea, dar în zadar era totul, fiindcă din braţele lui Popov nu mai putea scăpa. Cu puterea-i de taur, Popov o zdrobise aproape. Încă un strigăt înăbușit: — Ajutor!... Și Popov rămase învingător. El o ridică pe fată, ca pe un fulg și o aruncă pe pat... Ochii mari ai Minervei se lărgiră, amenințând să-i iasă din orbite. Ea se uita îngrozită de moarte la Popov, pe a cărui faţă se putea citi o patimă de fiară sălbatică. Biata fată nu mai putea nici măcar să ţipe. Îl vedea pe ticălos apropiindu-se mai mult, tot mai mult. Groaza o ameţise! Voi să strige, dar nu putu. Voi să se apere, dar nu-și mai putea mișca braţele. Crâncena încăierare o istovise cu totul, mușchii i se înțepeniseră, nervii îi erau sleiți și-și dădea seama că acum totul era în zadar... Oricât încerca să-și adune puterile, spre a se mai împotrivi odată, încercările ei rămâneau fără rezultat. Popov se apropia mereu. Chipul acela respingător ajunsese lângă pat, buzele cărnoase se aplecară peste gura ei și în clipa aceea totul se întunecă înaintea ochilor Minervei. Biata fată avu întocmai aceeași senzaţie pe care o mai avusese odată... pe drumul Urzinului. Puterile o părăsiră și i se părea că se prăbușește... se prăbușește necontenit... Ochii i se închiseră și își pierdu cunoștința... Pe chipul lui Popov se ivi un rânjet hidos. Așadar, planul lui diabolic reușise! Buzele lui se aplecară peste buzele Minervei și le sărutară cu patimă... CAPITOLUL 62 RĂZBUNAREA — Jos de pe cai! — Am ajuns! — Ce scurt a fost drumul! — Înainte, băieţi! Convorbirea aceasta avu loc în marginea pădurii Dubro-ului, foarte aproape de oraș. Vulturul Morţii sosise cu oamenii lui în orașul de care-l legau amintiri atât de triste. El nu uitase încă zilele pline de deznădejde, pe care le petrecuse în celula mlăștinoasă a temniţei Dubro-ului, departe de prieteni, departe de aceia care ar fi fost gata să sară chiar și în foc, numai spre a-l putea scăpa din ghearele lui Verșeghin. Ce zile îngrozitoare! Era înfiorător chiar și numai să te gândești la toate încercările de evadare, care eșuau una după alta, așa că, până în cele din urmă chiar și Rimsky începuse să se îndoiască, cum că va mai putea scăpa vreodată din celula mocirloasă a cărei grozăvie întrecea orice închipuire. Aceste amintiri îi veniseră în minte, în vreme ce înainta pe strada principală a Dubro-ului, unde venise spre a răzbuna chipul obraznic, în care Sidoniev îl păcălise și jignise pe Micislav. Voinicii așteptau de săptămâni de zile clipa aceasta, care trebuia să răzbune grozav disprețul, cu care giuvaergiul vorbise despre Vulturul Morţii. Stanislau Rimsky se opri deodată. — Ce aștepți, căpitane? întrebă Dan Dragomir... — Găsesc că nu este bine să ne apropiem de casa lui Sidoniev în grup atât de mare. Nu e destul de târziu și ne mai putem întâlni cu vreun trecător întârziat, care recunoscându-ne să dea alarma. — Ai dreptate, căpitane! — Trebuie să fim prevăzători și de aceea ne vom apropia de casa lui Sidoniev, câte unul, câte doi, mergând pe drumuri deosebite. — Așa este! zise și Micislav. Să ne întâlnim la portiţa din dos, care dă în grădină. Pe acolo vom putea pătrunde mai ușor decât prin poarta principală. — Foarte bună idee! întări Vulturul Morţii. Așadar, ne-am înțeles, ne întâlnim la portita gradinei! Voinicii se despărțiră. Micislav porni singur ca și Severin. Doctorul Leonida îl însoţi pe Stanislau Rimsky, iar Vlasovici pe Dan Dragomir. In chipul acesta străbătură orașul neobservaţi și în mai puţin de un sfert de ceas se întâlniră toţi, în fata porţii din dos a casei lui Sidoniev. — Micislav, tu trebuie să ne conduci, zise Stanislau Rimsky, deoarece, de bine de rău, cunoști casa giuvaergiului. Micislav își ridică mâna și arătă în sus. Una din ferestrele de la etaj era luminată. — Nu s-au culcat încă, zise Micislav. N-ar fi bine să mai aşteptăm? — De ce? întrebă Vulturul Morţii. Sidoniev nu este atât de primejdios, ca să ne speriem de el! — Așa este! Să mergem! zise și Dan Dragomir. — Trebuie să-i facem surpriza cât mai neîntârziat! adăugă și Severin. — Bine, se învoi atunci și Micislav, să mergem! Dar încet, cu precauţie, căci numai astfel ne putem apropia, fără să fim observați. — Condu-ne, Micislav! Tânărul student polonez o luă înainte, după el urmând Stanislau Rimsky, apoi doctorul Leonida și ceilalți. Când Micislav apăsă pe clanţa porţii, aceasta se deschise, spre nedumerirea voinicului, care-l știa pe Sidoniev ca fiind un om foarte prevăzător. — Poarta este descuiată! le șopti el încet, tovarășilor săi. — Cu atât mai bine, zise Vulturul Morţii, cel puţin nu trebuie să mai pierdem timp cu spargerea broaștei. Voinicii intrară pe rând în grădină, înaintând cu multă băgare de seamă. In curând ei ajunseră la casă, a cărei ușă Micislav o deschise împingând-o doar, deoarece Popov nu încuiase ușa după el când se furișase în casă. Firește că ușa deschisă le dădu voinicilor din nou de gândit. — S-ar putea spune că întâmplarea este cu totul de partea noastră, zise Micislav. Dar de ce să fie descuiată și ușa aceasta? — Da, este cam ciudat! întări și Dan Dragomir. Să nu fie vreo cursă! — Ce vrei să spui? întrebă Stanislau Rimsky. — S-ar putea, ca oamenii lui Verșeghin să fie ascunși pe aici, pe undeva, așteptând vizita noastră! — Nu se poate! răspunse Vulturul Morţii. Au trecut doar săptămâni de zile, de la memorabila vizită pe care i-a făcut-o Micislav lui Sidoniev. În zilele care au urmat acestei vizite sunt și eu de părere că Verșeghin va fi pus sub supraveghere casa giuvaergiului, de atunci însă se va fi plictisit bravul poliţai al Dubro-ului. Nu mai încape nicio îndoială că de atunci nu numai Verșeghin, dar chiar și Sidoniev va fi uitat de tovarășul Vulturului Morții și de răzbunarea cu care l-a ameninţat acesta. — Intr-adevar așa trebuie să fie! zise Severin. Pesemne că au uitat să încuie atât poarta gradinei, cât și ușa casei! — Poate să fie însă și un alt motiv! zise atunci doctorul Leonida. la ascultați! Voinicii tăcură și atunci se auzi un strigăt înăbușit: — Ajutor! Rimsky se întoarse în spre prietenii săi: — Un glas de femeie... — Acum puteţi să vă daţi seama, de ce sunt ușile deschise! zise doctorul Leonida. — Ssssssst! Strigătul de ajutor se auzi din nou. Rimsky le făcu un semn tovarășilor săi. — Ciudat... Mi se pare că... — Ajutor! se auzi pentru a treia oară, glasul implorător de femeie. — Nu mai putem șovăi nicio clipă! zise Stanislau Rimsky. Înainte, băieţi! Micislav deschise ușa și voinicii porniră încet pe treptele de scânduri. Intre timp ei auzeau tot mai lămurit lupta care se dădea în odaia din colţ și deznădăjduitele strigăte de ajutor. Doctorul Leonida, care mergea alături de Vulturul Morţii, începu să tremure ca varga. — Ce ai, doctore? întrebă Rimsky, care observase neliniștea credinciosului său tovarăș. — Vocea aceasta... vocea aceasta! îngână tânărul doctor, într-adevăr foarte tulburat. — Ajutor! se auzi din nou, din odaie. Și la auzul acestui nou strigăt, doctorul Leonida își pierdu cumpătul. Nu se mai sinchisi că trebuia să fie prevăzător. Sărind câte trei-patru trepte deodată... într-o clipă el ajunse la etajul clădirii. Dâra de lumină care se strecura prin deschizătura ușii îi arătă drumul pe care trebuia să-l urmeze. Fără să se mai gândească la primejdia care-l putea pândi înăuntru, el deschise ușa și dintr-o singură săritură fu în odaie. Mai făcu două salturi, apoi, rămase locului deodată ca lovit de trăsnet. Întinsă pe pat și fără cunoștință, zăcea o fată, în care doctorul Leonida o recunoscu îndată pe sora lui. Popov se aplecase tocmai deasupra Minervei, spre a o săruta. — Stai! strigă doctorul Leonida, cu un urlet de fiară. Popov sări la o parte, speriat. Doctorul Leonida recunoscu atunci pe agresorul surorii sale și în prada unei mânii de nedescris, strigă: — Popov!... Va fi vai și amar de tine! În clipa aceea, tânărul doctor nu se gândi la taina apariţiei neașteptate a surorii sale care dispăruse într-un chip atât de misterios din ascunzătoarea ruinelor din Zlepitnak, căci sufletul lui era cuprins de o singură dorinţă de neînvins, aceea, de a se răzbuna pe Alexandru Popov. Moșierul simţea apropierea primejdiei. El, care cu câteva clipe mai înainte se luptase atât de războinic cu o fată lipsită de apărare, acum, când se văzu în faţa unui bărbat, începu să dea înapoi, tremurând din tot trupul. Era mult mai tare, mult mai voinic decât doctorul Leonida, dar în asemenea împrejurări nu ajunge puterea trupească, trebuie să mai ai și puţin curaj în suflet spre a te putea apăra cu succes. Pentru a se feri de atacul doctorului Leonida, Popov ridică un scaun în faţa sa și sub scutul lui, căută să-și scoată pistolul din buzunar. Doctorul Leonida, cu ochi fulgerători de mânie, pe faţă cu hotărârea de a răzbuna cumplit lașitatea moșierului, se apropia, tot mai mult de Popov, care tot se mai trudea să-și scoată pistolul. Dar trăgaciul pistolului se agăţțase în haină și când moșierul smuci de el, spre a-l descărca în voinic, pistolul luă foc și glontele pătrunse în pulpa lui Popov. Burtosul moșier urlă de durere. În aceeași clipă doctorul Leonida ajunse lângă el și cu puteri înzecite de mânie îl luă de piept și-l izbi atât de cumplit de perete încât toată casa se cutremură. Trupul lui Popov se prăbuși. In cădere el își lovi tâmpla de colțul unui scrin și din capul moșierului dornic de aventuri galante sângele curgea șiroaie. Alexandru Popov zăcea la pământ, fără cunoștință... În clipa aceea pătrunseră în odaie și ceilalţi voinici, care înconjurară parte pe doctorul Leonida, care căuta să-și readucă la viaţă surioara, parte pe Alexandru Popov.. — Minerva! Minerva! Trezește-te! strigă doctorul Leonida. — Ce s-a întâmplat, doctore? întrebă Dan Dragomir. Cine este fata aceasta? — Sora mea! — Sora ta... de care ne-ai vorbit atâta? — Ea... Minerva! — Cum a ajuns aici? — O enigmă! Și încă în situaţia aceasta! Între timp veni și Vulturul Morţii lângă pat și la prima vedere recunoscu în fata leșinată pe sora doctorului Leonida, aceea în tovărășia căreia îl găsise pe doctor în noaptea când venise să-l ia pentru a scăpa viața lui Severin. — Minerva!... Într-adevăr, ea este! — Așa e căpitane? O recunoști și tu! — Cum să n-o recunosc! Dar nu înţeleg cum a ajuns în casa lui Sidoniev! — Numai ea ne poate lămuri în privinţa aceasta! — Biata fată, mult trebuie că a suferit în timpul cât s-a luptat cu burtosul Popov! — Eu nu pot să pricep nimic! Mi s-a părut că-i recunosc glasul, după cel dintâi strigăt de ajutor. Din fericire am sosit încă la timp, spre a o scăpa din braţele ticălosului de Popov. — Dar Popov și-a primit porția! — Ce e cu el? — Zace de parcă ar fi dat ortul popii! — Un om atât de laș ca el, nici nu merită altă pedeapsă, decât moartea! — L-ai împușcat? — Nu! — Dar am auzit o detunătură de pistol? — Era pistolul lui. — Te-a rănit? — S-a rănit el singur! Pe urmă l-am izbit de perete ca pe o minge. — Se vede că n-ai glumit! Teasta îi sângerează! Doctorul Leonida își adună toată știința lui medicală spre a o readuce la viață pe Minerva. Tovarășii lui îl ajutară din răsputeri. Severin alergă la bucătărie de unde se întoarse cu sticla de oţet, un altul aduse apă și peste câteva minute efectul trudei doctorului Leonida nu întârzie să se arate. Minerva își deschise ochii și se uită curioasă în jurul său. Văzându-l pe doctorul Leonida nu-i venea să-și creadă ochilor. Crâncena luptă pe care o dăduse împotriva lui Alexandru Popov era mult prea aproape pentru a o uita și de aceea i se părea cu totul cu neputinţă ca în locul ticălosului care voia să profite de împrejurarea că rămăsese singură în casă, să se vadă acum lângă fratele său atât de mult dorit. Era încredinţată că, încă nu-și revenise din leșin și ceea ce vedea nu era decât o halucinație înșelătoare. Întrebarea sfioasă, îi veni pe buze: — Leonida... tu să fii oare? — Eu... eu sunt... Minerva... scumpa mea surioară! — Leonida... frăţiorul meu drag! strigă atunci fata în prada unei bucurii ce nu poate fi descrisă. Și cei doi fraţi, despărțiți de vitregia soartei, se îmbrăţișară cu o căldură mișcătoare. Era cu neputinţă să nu simţi o adâncă emoție privind la scena aceasta. Atât Stanislau Rimsky, cât și tovarășii săi oțeliți în lupte aprige, priveau cu ochii înlăcrimaţi la bucuria revederii celor doi fraţi. — Minerva... surioara mea... cum ai ajuns tu aici? — Pe tine te căutam, Leonida... Pentru a te găsi pe tine am părăsit castelul din Grodno, deoarece numai lângă tine pot fi fericită! — Minerva mea... Cât de mare e bucuria sufletului meu! — Dumnezeu a fost bun și a rânduit lucrurile astfel ca să ne întâlnim din nou! — Doctore Leonida! se amestecă atunci în vorba lor și Vulturul Morţii. Cred că, lucrul cel mai bun ar fi să-ţi știi surioara cât mai iute într-un loc sigur! — Ai dreptate, căpitane! — Te sfătuiesc deci, să pleci înainte, cu surioara ta, iar noi te vom urma după ce vom sfârși cu ceea ce mai avem de făcut aici. Doctorul Leonida dădu din cap. — Voi face după cum dorești tu, căpitane! După aceea se întoarse în spre Minerva: — Surioară, te simţi îndeajuns de tare, să mergi cu mine? — Merg cu draga inimă, numai du-mă de aici cât mai iute! Nu mai vreau să mă despart de tine niciodată, fiindcă de când am rămas fără apărător, toţi au vrut să tragă numai foloase de pe urma mea și nimeni nu m-a înconjurat cu dragostea cu care m- ai obișnuit tu. — Atunci să mergem, surioară! zise tânărul doctor, ajutându-i Minervei să coboare din pat. — Și prietenii tăi? — Vom veni și noi! răspunse însuși Vulturul Morţii, în locul doctorului Leonida. Mai înainte însă, aș vrea să-i pun o întrebare Minervei. — Ce anume? întrebă fata, curioasă. — Aş vrea să știu, zise Rimsky, cum a ajuns Alexandru Popov în casa aceasta? Sidoniev i-a dat drumul? — Nu! — Atunci? — Sidoniev a plecat de acasă, spunându-mi că se va înapoia mai târziu. La scurt timp după plecarea giuvaergiului, fiara aceasta sălbatică s-a furișat în casă și apoi în odaia mea... Stanislau Rimsky dădu din cap. — Nu încape nicio îndoială că totul a fost pus la cale. Sidoniev a lăsat porţile deschise anume pentru ca Popov să poată pătrunde în casă. Nu s-a gândit însă că prin poarta deschisă și Stanislau Rimsky, putea să-i vină în casă!? Doctorul Leonida plecă însoțit de Minerva. — La revedere, băieţi! Veniţi cât mai iute! Vă așteptăm la Rudin! — La revedere! După plecarea doctorului Leonida și a surorii sale, Vulturul Morţii se întoarse înspre tovarășii săi cu următoarele cuvinte: — Acum a sunat ceasul răzbunării... Trebuie să ne răzbunăm cumplit pe Sidoniev, nu numai pentru disprețul cu care a vorbit de noi, ci și pentru nemernicia-i de astăzi, când a căutat s-o dea pe sora lui Leonida pe mâna lui Alexandru Popov într-un chip atât de josnic și de laş! — Așa este! — Trebuie ca Sidoniev să se căiască o viaţă întreagă pentru ceea ce a făcut astăzi! — Condu-ne, căpitane! Vulturul Morții porni spre prăvălie pe drumul arătat de Micislav. Voinicii voiau să-i arate lui Sidoniev odată pentru totdeauna că, nu trebuie să vorbeşti batjocoritor despre Vulturul Morții și tovarășii săi, nici chiar atunci când ești prieten cu Verșeghin. Micislav ridică lampa într-o mână, luminând pereţii cenușii ai magazinului, în vreme ce Vulturul Morţii și cu ceilalți voinici se așezară să spargă sertarele. Lucrul nu era prea greu, deoarece tăișurile tari ale pumnalelor desfăceau îndată chiar și saltarele cele mai bine închise și înaintea ochilor voinicilor apărură pe rând toate obiectele de valoare ale prăvăliei: coliere, inele, șiraguri de mărgăritare, diademe, ceasuri, etc.... care toate laolaltă alcătuiau o adevărată avere... Tovarășii Vulturului Morţii erau încântați că, în chipul acesta puteau să-l lovească pe Sidoniev în punctul cel mai dureros. Aceasta era pedeapsa cea mai mare ce i se putea da giuvaergiului și el o merita pe deplin. Giuvaerurile trecură toate în buzunarele tovarășilor Vulturului Morții și în curând toate sertarele erau goale. Când buzunarele se umplură, aduseră un cearceaf și făcură o legătură din tot ceea ce nu putuseră să ia asupra lor. Când în prăvălia lui Sidoniev nu mai rămase niciun obiect de preţ, voinicii luară legătura și se pregăteau să plece cu prada. Severin mergea în frunte. Dar deodată-i se întâmplă ceva neplăcut, dar hazliu în același timp. Mergea în dosul tejghelei când deodată piciorul i se împiedică într-o piatră mai ieșită decât celelalte și se prăbuși la pământ cât era de lung. — Dracu să-l ia și pe Sidoniev ăsta! strigă el furios. De ce nu ține mai mare rânduială în prăvălie! Eşti ameninţat să-ți rupi gâtul umblând pe aici! După ce se ridică, se aplecă, spre a vedea în ce se împiedicase. Lespedea de piatră, în care se lovise botul cizmei lui ieșise aproape din loc. Un gând trecu ca fulgerul prin creierul lui Severin. Toate pietrele din jurul său stăteau bine la locul lor, numai aceasta una, în care se împiedicase el, nu era prinsă în mortar. De ce? Fără să mai stea mult pe gânduri, ridică lespedea de piatră din loc și o azvârli la o parte. Atunci voinicul avu prilejul să se încredințeze că bănuiala lui nu fusese neîntemeiată. De sub piatră se ivi o gaură, în care Severin era încredinţat că Sidoniev ascundea vreo taină. Ceilalţi voinici se adunară în jurul lui și-l întrebară curioși: — Ce-i, Severine, ce-ai mai descoperit? — Veţi vedea voi, îndată! răspunse Severin, zâmbind. Cu aceste cuvinte el își vâri mâna în gaură și o scoase îndată ținând în ea lădița de fier. Un murmur de uimire se auzi în mijlocul oamenilor lui Stanislau Rimsky. — Ce e asta? — O comoara ascunsă! — Bun nas mai are Severin! — Să vedem! Severin se ridică din nou și duse lădiţa de fier în apropierea lămpii. Toţi erau curioși să vadă, oare ce ascundea Sidoniev, cu atâta îngrijire. În mijlocul unei înfrigurări ușor de înţeles Severin deschise capacul casetei. În primul moment strălucirea neobișnuită a colierului Mariei Antoinette îi orbi aproape pe voinicii, care rămăseseră înmărmuriţi, în faţa frumuseţii acestui giuvaer. — Vai, cât este de frumos! — O comoară nepreţuită! — O adevărată minune! — Niciodată n-am mai văzut un asemenea giuvaer. Chiar și Vulturul Morţii rămase înmărmurit în fața acestui colier. Stanislau Rimsky se pricepea la giuvaericale și își dădu seama îndată că avea de-a face cu un giuvaer de o valoare fără seamăn. — Cred, zise el, că acest colier întrece în valoare toate celelalte giuvaeruri, pe care le-am adunat din prăvălia lui Sidoniev! — Într-adevăr, este o minune! — Severin, ia tu caseta! Ţi-o încredințez ţie! — Voi îngriji de ea, ca de ochii mei din cap! — Acum să mergem, băieţi! zise Stanislau Rimsky. Timpul trece și s-ar putea întâmpla ca Sidoniev să dea peste noi. Trebuie să ne îndepărtăm mai înainte de înapoierea lui. Severin mai întârzie puţin spre a așeza lespedea de piatră la locul său. — Așa! Acum Sidoniev nu va bănui că am dat și peste giuvaerul ascuns cu atâta îngrijire! mormăi el, mulțumit, apoi porni după tovarășii săi. Afară, în grădină, Vulturul Morţii le dădu voinicilor săi noi instrucţiuni: — Acum ne vom împrăștia din nou, la fel ca atunci când am venit aici! Ne întâlnim la marginea pădurii unde ne-am lăsat caii. După aceea voinicii plecară, fiecare urmând calea, pe care venise și în curând se întâlniră la marginea pădurii Dubro-ului. Vulturul Morţii își numără prietenii, apoi zise: — Toți sunteţi aici? — Toţi! — Atunci să mergem. Voinicii săriră pe cai și porniră în spre ascunzătoarea lor din Cuibul Vulturilor. CAPITOLUL 63 O ZI ÎNSEMNATĂ De mult nu mai răsunase Cuibul Vulturilor de atâta veselie ca în noaptea în care Stanislau Rimsky se înapoie de la expediţia din Dubro. Niciunul din voinici nu se așteptase la o pradă atât de prețioasă. Cel mai fericit însă, rămânea tot doctorul Leonida, care-și regăsise surioara, pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna. În timpul drumului de la Dubro și până la cetatea Rudinului, Minerva îi istorisi fratelui său tot ce se întâmplase cu ea, din ziua misterioasei sale dispariţii din locuinţa ruinelor din Zlepitnak. — Vezi, Minerva zise doctorul Leonida, când fata sfârși povestirea calvarului pe care-l îndurase, dacă ai dat ascultare prea ușor cuvintelor tatălui nostru?... De câte frământări și suferinţe nu ai fi scăpat! — Acum îmi dau seama, zise Minerva, dar cele întâmplate nu mai pot fi șterse din viața mea. Dar în loc să plâng trecutul, mai bine mă bucur de clipa de faţă și binecuvântez soarta că ne-a îngăduit să fim iarăși împreună! Orice durere, orice suferinţă, va fi uitată din moment ce pot fi alături de tine! Ludovica se bucură și ea, mult, văzând că doctorul Leonida se înapoiază cu sora lui, deoarece acum avea și ea o tovarășă în ascunzătoarea din turnul cetăţii Rudinului. Curând după sosirea doctorului Leonida în Cuibul Vulturilor, veni și Stanislau Rimsky și cu tovarășii săi și uimirea lor nu ajunse la culme, decât numai când voinicii răsturnară pe masă bogata pradă. Giuvaericalele străluceau orbitor la lumina lămpii, mai ales când Severin deschise din nou capacul lădiţei de fier și scoase din ea minunatul colier al Mariei Antoinette. Doctorul Leonida, Ludovica și Minerva, care nu-l văzuseră încă, rămaseră ca vrăjiţi. După tăcerea destul de îndelungată care domni, Dan Dragomir zise: — Pe cât de frumos e giuvaerul acesta, pe atât de mare poate să fie buclucul pe care-l putem avea din pricina lui! — De ce? întrebă doctorul Leonida. — Giuvaerurile acestea mai mici le putem desface, fără multă greutate! Va fi mult mai greu însă, să vindem acest superb colier, deoarece ne-ar aresta îndată ce l-am arăta cuiva. — Așa este! Dan are dreptate! se auzea din toate colţurile și fiecare se uita la Vulturul Morţii, așteptând soluţia de la el. Privirile lui Stanislau Rimsky se înţepeniseră pe giuvaer. Nu se mai putea sătura de frumusețea lui. Ochii lui se luaseră parcă la întrecere cu pietrele preţioase și deodată zise, încet: — Ar fi o portiță de scăpare! — Să auzim! — Să nu vindem colierul! — Dar ce să facem cu el? Rimsky tăcu. Parcă îi venea greu să vorbească, ceva neliniștitor se putea observa în tot felul lui de a se purta. — Căpitane, zise Dan Dragomir, de ce nu răspunzi? Rimsky își întoarse capul spre tovarășii săi și privindu-i în ochi zise încet: — Prieteni, știți prea bine că până acum n-am avut faţă de voi nicio rugăminte care să-mi asigure vreun avantaj personal. Am fost asemenea vouă, întotdeauna și în toate, niciodată nu m-am folosit de drepturile-mi de conducător și veșnic m-am socotit la fel cu cel mai umil dintre voi. — Așa este! întăriră voinicii. — Astăzi este pentru prima oară când vă fac o rugăminte... — Oricare va fi rugămintea ta, căpitane, zise doctorul Leonida, ţi-o vom îndeplini cu dragă inimă și din tot sufletul! Stanislau Rimsky se mai uită odată, pe rând, la tovarășii săi, apoi arătă în spre colier. — Vă rog, zise el, să-mi dați mie colierul acesta! O tăcere adâncă urmă acestor cuvinte ale Vulturului Morţii. Dan Dragomir se duse la masă, așeză colierul înapoi în lădița de fier, o închise și apoi i-o întinse Vulturului Morţii. — lată, căpitane, dorinţa ţi s-a îndeplinit! Și pot să-ți spun sincer că, toți suntem fericiţi că ne-ai dat prilejul să-ţi putem procura o bucurie. Rimsky fu adânc mișcat de această dovadă de dragoste nețărmurită din partea prietenilor săi. El preluă lădița de fier cu adâncă mulţumire și zise: — Vă mulţumesc, dragii mei! Fapta voastră îmi dovedește încă odată că dragostea voastră pentru mine este tot atât de mare ca și dragostea, pe care v-o port eu vouă... Nu mă întrebaţi, pentru ce-mi trebuie acest giuvaer... Cred că, toți sunteţi încredințați că nu valoarea neobișnuită a colierului m-a făcut să vi-l cer. — Asta o știm! răspunse Dan Dragomir, în numele tuturor. — Altul este scopul meu cu acest colier. Vreau să-l dau cuiva, care merită să-i procurăm această bucurie. — Fă cum crezi, căpitane! zise Dan Dragomir. Nu-ţi cerem nicio socoteală! Ești doar căpitanul nostru și noi suntem încredințaţi că așa este mai bine cum faci tu. Rimsky luă lădiţa de fier și trecu în odaia sa. Zorile se iviseră la orizont, și locuitorii Cuibului Vulturilor se duseră să se odihnească. * x x Stanislau Rimsky nu se odihni, decât câteva ceasuri. Dar chiar și aceste ceasuri le petrecu într-un somn foarte neliniștit, iar când se lumină de ziuă mai bine se și sculă. Tovarășii lui dormeau duși încă, când Stanislau Rimsky porni prin pădure, într-o mână cu pușca, în cealaltă cu lădiţa de fier. Vulturul Morţii așteptă vreme îndelungată în marginea pădurii, până când într-un târziu, ochii începuseră să-i strălucească. Poarta castelului se deschisese și prin ea ieșise Fedora Feodorovna călare. Rimsky așteptă, până când poarta castelului se închise, apoi sări și el pe cal și porni după prinţesă. După întoarcerea de la Petrograd, purtarea Vulturului Morţii față de Fedora Feodorovna se schimbase cu totul. Petrograd însemna pentru el cea mai cumplită dezamăgire, și se trudea din răsputeri să uite chiar și amintirea Mioarei Comăneanu, fiindcă aceea pe care o iubise mai mult decât orice, pe lumea aceasta, devenise soţia altuia. După întoarcerea sa, întâlnindu-se cu Fedora Feodorovna, care între timp se făcuse mai fermecătoare, mai femeie, mai vrednică de dorit, Stanislau Rimsky se simţi atras către ea și simțimântul acesta crescu în fiecare zi. El nu uitase încă noaptea aceea friguroasă de iarnă, când într- un han de la marginea drumului, Prinţesa Fedora Feodorovna îi mărturisi cât îl iubește. Dar pe vremea aceea inima lui era dată Mioarei Comăneanu. Vulturul Morţii își aminti și de balul mascat dat în castelul din Rudin. Acolo, pe când dansa strâns lipit de prinţesă, simţi pentru prima oară patima tulburându-i sângele la apropierea acestei femei. Dar nici atunci inima nu-i era liberă, amintirea Mioarei Comăneanu mai era încă vie în sufletul său. În zadar își spunea că vechea lui dragoste murise, inima sa tot nu se putea aprinde încă într-o nouă dragoste. Tocmai de aceea o și ocolea pe cât putea pe Fedora Feodorovna, temându-se ca apropierea ei să nu stârnească o dragoste pe care el se trudea s-o înăbușe. Faptul însă că, la rugămintea prinţesei de a-l scăpa pe Nicorov, care zăcea în temniţă fără să fie vinovat, el nu șovăi o clipă să se predea, dovedea că Fedora Feodorovna nu era tocmai străină inimii sale. Nu se sinchisise de primejdia în brațele căreia se arunca. El voia să pară în ochii prinţesei un bărbat adevărat și pentru atingerea acestui scop, nu șovăi să meargă cu pași hotărâți în calea morții. Din clipa aceea Fedora Feodorovna îl stimă și mai mult, îl idolatriza aproape, dar nu se putea gândi la el decât în ascuns, deoarece înțelegerea lor fusese ca niciodată să nu se vorbească de dragoste între ei doi. Dar cele întâmplate cu Vulturul Morţii la Petrograd schimbară mult soarta lucrurilor. Plecând la Petrograd, Stanislau Rimsky nu-i spusese prințesei cu niciun cuvânt scopul călătoriei sale. El nu voia ca Fedora Feodorovna să afle despre vestea pe care i-o adusese lordul Wardmoore, anume că Mioara Comăneanu se găsește în viaţă. El plecase cu hotărârea să-și caute iubita și s-o elibereze. O și găsise, însă pentru a afla că o pierduse pentru totdeauna. Și în timpul lungii călătorii din Petrograd, prin Hamburg și până la Rudin, avu toata vremea să se gândească la noua întorsătură a soartei. Și cu cât se gândea mai mult, cu atâta se întărea în el convingerea că, acum nu mai avea dreptul să se împotrivească simțămintelor care îl mânau în spre frumoasa prinţesă. Mioara Comăneanu continua să trăiască în amintirea lui, dar numai ca un suvenir frumos, ca o floare presată, care ne mai aduce aminte din când în când de o iubire care a trecut, de o clipă care ne-a fost dragă. De aceea, el hotări să nu se mai împotrivească dorinței simțurilor! Să-l ardă parcă, să-l încălzească patima! Reîntorcându-se în ascunzătoarea din Cuibul Vulturilor, el își propuse să dea ascultare simţurilor, de îndată ce Fedora Feodorovna îl va lăsa să înţeleagă că vechea ei dragoste nu apusese încă. lar acum, când zări de departe trupul mlădios al prinţesei stând pe cal cu siguranţa unui bărbat, Vulturul Morţii își zise că ceea ce simţea nu mai era numai patimă, ci chiar dragoste. El dădu pinteni calului și nobilul animal porni în galop. La auzul tropotului prinţesa își întoarse capul. Zărind pe Vulturul Morţii chipul i se însenină. Lăsă calul să meargă mai încet și așteptă ca Rimsky s-o ajungă din urmă. — Dragul meu Stanislau Rimsky, zise ea întinzând mâna Vulturului Morţii care i-o sărută curtenitor, atât de dimineaţă călare? — Doream să fac o plimbare calare și cum știam că prinţesa are obiceiul de a călări în fiecare dimineaţă, mi-am luat îngăduința de a o aștepta. Ochii Fedorei Feodorovna începură să strălucească. — Așadar, nu este vorba numai despre o întâmplare, după cum credeam? — Nu! Este aproape un ceas de când stau la marginea pădurii așteptând să se deschidă poarta castelului. Fedorei Feodorovna mărturisirea aceasta îi plăcu mult, deoarece ea trăda că Vulturul Morţii se gândise la dânsa. — Și dacă-mi dai voie să te întreb, zise ea, cu un zâmbet cochet, cărui... nici nu știu cum să-i spun... noroc sau întâmplări pot să-i mulțumesc hotărârea pe care a-i luat-o? Rimsky răspunse, încet: — Împrejurării că... astăzi suntem în ziua de unsprezece noiembrie! Prințesa se uită la Rimsky foarte uimită. — Și dumneata... dumneata n-ai uitat ziua aceasta? — Ziua dumneavoastră de naștere a rămas adânc întipărită în mintea mea și mi-am dorit ca în această frumoasă dimineaţă de iarnă, eu să fiu cel dintâi care să vă urez multă, multă bucurie și fericire. Adânc mișcată, Fedora Feodorovna îi întinse mâna Vulturului Morții. — Rimsky... aceasta este mai mult decât frumos din partea dumitale și nici nu știu cum să-ţi mulțumesc pentru drăgălășenia de care ai dat dovadă. — Prinţesă, răspunse Vulturul Morţii, dacă este vorba de multumire, atunci tot numai eu vă sunt dator cea mai adâncă recunoștință. _ — Să nu mai vorbim de asta! Iți mărturisesc sincer că-mi pare nespus de bine că... mi-a fost dat să-mi petrec dimineaţa zilei mele de naștere în tovărășia celui mai drag prieten al meu! — Doamne, prinţesă, aceasta este o bucurie atât de obișnuită! Dumneavoastră aveți atât de mulţi buni prieteni! — Nu este așa! Aceia care se învârtesc în jurul meu sunt oameni lipsiţi de orice valoare. Nici nu-i bag în seamă prea mult. Niciun singur prieten, sau prietenă adevărată n-am printre ei! — Nici chiar pe Olga Popov? — E prea copilă încă, nu este coaptă pentru a primi destăinuirile inimii unei femei. De altfel, Olga va scăpa în curând de fratele ei. g Rimsky se uită speriat la Fedora Feodorovna. Işi aminti de Alexandru Popov, pe care-l lăsase plin de sânge, zăcând fără cunoștință în casa giuvaergiului. — Cum... cum înţelegeți aceasta? o întrebă pe prinţesă, puţin cam încurcat. — Așa că, sunt cât se poate de hotărâtă s-o mărit pe micuța Olga! răspunse prinţesa, râzând cristalin. Vulturul Morții răsuflă ușurat — Ah! Și i-aţi și găsit pe cineva? — Firește! — Îmi daţi voie să știu și eu? — Pe contele Riminsky! Îl cunoști? — Cum să nu! — E un bărbat simpatic, frumos și tânăr încă. — Toate acestea sunt adevărate, zise Stanislau Rimsky, dând din cap. Se pune însă întrebarea, dacă o iubește pe Olga? — Cu siguranţă! — Eu n-aș putea afirma cu aceeași tărie! Fedora Feodorovna se uită mirată la tovarășul său de călărie. — Și de ce nu? — Fiindcă, răspunse voinicul, apăsând pe fiecare cuvânt, după cât știu eu... contele Riminsky, vă iubește pe dumneavoastră! — De unde știi aceasta? Cine ţi-a spus? întrebă prinţesa, uimită de data aceasta. Rimsky zâmbi misterios. — Nu cercetaţi, prințesă! — Dar mă interesează! — Vă rog să mă iertaţi, dar nu vă pot spune! — Biroul dumitale de informaţiuni este uluitor de desăvârșit! — Vulturul Morții știe tot! De altfel, nici nu este de mirare. Fedora Feodorovna se uită îndelung la Stanislau Rimsky, ca și când ar fi căutat în ochii lui răspunsul, iar ochii Vulturului Morţii îi suportară privirile iscoditoare, fără să clipească. — Cu cât te cunosc mai bine, zise prinţesa, încet, cu atât mai enigmatic îmi apari! Rimsky nu răspunse. Nici prinţesa nu mai zise nimic. Călăreau tăcuţi, unul lângă altul, prin pădurea Rudinului. Castelul rămase departe în urma lor. Călăriră vreo zece minute, fără să schimbe iun cuvânt. In cele din urmă Fedora Feodorovna rupse tăcerea... — Casa mea de vânătoare este prin apropiere. Ai vrea să mergem până acolo? — Cu dumneavoastră merg oriunde, cu dragă inimă! răspunse Vulturul Morții.. larăși trecură mai multe minute fără să rostească vreun cuvânt. Prințesa mergea înainte, cunoscând bine drumul și în curând se ivi înaintea lor o casă de vânătoare foarte cochetă și în același timp de o construcţie foarte originală. Rimsky se miră că nu văzuse încă niciodată clădirea aceasta și doar cutreierase în lung și în lat pădurea Rudinului. Prințesa sări de pe cal și se întoarse spre Vulturul Morţii. — Am ajuns! Stanislau Rimsky sări și el de pe cal, legă animalele, apoi intră în casă împreună cu Fedora Feodorovna. Prinţesa deschise una din odăi, dădu foc lemnelor pregătite în sobă și în curând aerul se încălzi atât de tare încât putură să-și lepede chiar și blănurile de pe ei. Atunci Rimsky luă lădița de fier adusă cu sine și se întoarse spre prințesă cu următoarele cuvinte: — Afară de urările mele de fericire, vă rog prinţesă, să primiţi acest dar, ca o expresie a stimei pe care v-o port. Cu aceste cuvinte el întinse caseta. Fedora Feodorovna luă lădiţa cu vădită uimire. — Dragă Rimsky, atenţia dumitale mă copleșește. Și la asta te-ai gândit? Zicând acestea, ea deschise lădița și... un strigăt de admiraţie îi ieși din gură. — Ce minune! Fedora Feodorovna văzuse multe giuvaeruri în viaţa sa dar nici unul nu se putea asemui cu colierul Reginei Maria Antoinette. — Colierul acesta a fost făcut pe seama unei regine, zise Stanislau Rimsky, și o regină l-a și purtat. — Ah! — De atunci n-a mai fost pe gâtul niciunei altei femei, iar eu găsesc că nicio altă femeie, afară de Fedora Feodorovna, nu este făcută să poarte un asemenea giuvaer. Prințesa se uita încă cu priviri pline de admiraţie la minunatul colier, a cărui valoare creștea și mai mult în urma celor spuse de Vulturul Morții. Mâinile lui Stanislau Rimsky luară strălucitorul colier de pe perniţa de catifea și-l atârnară de gâtul ca de marmoră al prinţesei. Într-adevăr, nici că s-ar fi potrivit în alt loc. Vulturul Morţii se uită cu priviri scânteietoare la frumoasa femeie, pe care neprețuitul giuvaer o făcea și mai încântătoare. — Cât e de frumos! Cât e de superb! zise prințesa Fedora Feodorovna. Valoarea lui trebuie să fie foarte mare. — Valoarea nu i-o dă decât aceea care-l poartă! răspunse Stanislau Rimsky. — Aș vrea însă să știu, dragă Rimsky, dacă s-a vărsat sânge pentru colierul acesta? — Nu, pentru colier nu s-a vărsat nicio picătură de sânge... Dar de ce mă întrebaţi aceasta? Sau poate că atunci l-aţi purta cu mai puţin drag? — O, nu! — Un dar de la un urgisit al soartei, ca mine, este cu atât mai preţios cu cât a fost procurat cu mai multă trudă. Ochii mari ai Fedorei Feodorovna mângâiară cu priviri calde trupul Vulturului Morţii. Un fior dulce îi străbătu propriul trup, când vorbi: — Îţi mai aduci aminte de micul han din Polonia, în care ne- am întâlnit pentru prima oară? — Fedora! — Ce-mi pasă mie că ești urmărit de o lume întreagă... — Fedora! _ Și Stanislau Rimsky nu se mai putu stăpâni. In clipa în care vechiul simțământ renăscu în inima prinţesei, inima Vulturului Morții tresări sub fiorii dragostei. El o cuprinse pe prinţesă în braţe și o sărută, o sărută cu patimă mistuitoare. — Fedora!... — Stanislau! Afară sufla crivățul, iar înăuntru ardea focul și cu toată iarna, în inima celor doi încolţi cea mai frumoasă floare... floarea dragostei! Și cei doi îndrăgostiţi se sărutau, se sărutau cu patimă crescândă... „„„după aceea se așezară unul lângă altul. Focul din sobă îi învălui în lumina-i roșie, în vreme ce Fedora Feodorovna își plimba prin părul negru al voinicului degetele ei aproape străvezii de albe și fine ce erau. — Vino cu mine, Stanislau, îi șopti ea, îndrăgostită, să plecăm de aici unde te pândește o veșnică primejdie, unde tremur în fiecare zi, să nu ţi se întâmple vreo nenorocire. Tu nu-ţi poți închipui ce suferă o inimă iubitoare, trăind într-o asemenea veșnică îngrijorare! — Până acum m-am dovedit întotdeauna de a fi mai tare și mai iscusit, decât urmăritorii mei, răspunse Stanislau Rimsky. — Până acum, da, zise Fedora Feodorovna. Dar cine mă poate asigura că și de acum înainte se va întâmpla la fel? N-aș putea supravieţui, dacă te-aș pierde... — Nu trebuie să te temi, Fedora, aceasta nu se va întâmpla! — Nu, Stanislau, nu! Ești prea încrezut în steaua ta cea bună, eu știu însă că nu te poţi juca cu focul fără să te arzi! Mai curând sau mai târziu tot se va întâmpla aceea de ce mă tem necontenit! — Niciodată! — Dar eu nu înţeleg, de ce să cauţi mereu primejdia când nu ești silit s-o faci? Uite, Stanislau, eu îţi fac o propunere, care nu se poate să nu-ţi surâdă. Să plecăm de aici, departe, într-o ţară străină. Acolo unde nu ne cunoaște nimeni, unde nu te va mai pândi primejdia la fiecare pas, unde putem fi unul al altuia... Vei vedea ce fericiţi vom fi! Rimsky clătină din cap. — Nu se poate! — De ce? — Nu pot să mă lepăd de viaţa căreia am fost hărăzit de soartă... Nu pot să-mi părăsesc tovarășii, care și-au jertfit liniștea, fericirea, pentru a mă urma pe mine. Dă-ţi seama, Fedora, este cea mai sfântă datorie a mea, să urmez pe drumul pe care am pornit! — Soluţia se poate găsi dacă vrei! — Nu, nu! Vulturul Morţii nu trebuie să dispară din luptă! Nu mă laud, căci nu este firea mea, știu însă că în sătulețele poloneze oamenii au credința nestrămutată că va veni o zi când Vulturul Morţii îi va scăpa de asuprirea rusească. Mii de oameni cred în mine și eu n-am dreptul să le zdruncin această credință. Stanislau Rimsky era o întruchipare a avântului, a înflăcărării. Cuvintele lui pline de însuflețire umplură mica odăiţă. — Trebuie să rămân aici! În zadar mă cuprinde uneori, în nopți fără somn, dorul după o viaţă liniștită, patriarhală... pentru mine viața liniștită este o fata morgana care nu poate fi ajunsă nicicând!... Dragostea ta, Fedora, îmi înzecește puterea și sunt fericit că cea mai frumoasă femeie a Rusiei este a mea! — Stanislau! Și iarăși se contopiră într-un sărut pătimaș... CAPITOLUL 64 CINE A LUAT COLIERUL? Orologiul bisericii din Dubro sunase tocmai miezul nopţii când Sidoniev se înapoie acasă. Pe drum spre casă, giuvaergiul se gândise tot timpul dacă planul burtosului Popov va fi reușit sau nu. El intră în casă prin portita deschisă a grădinii și se duse de- a dreptul în odaia de la etaj, unde o găzduise pe Minerva, spre a vedea ce se întâmplase în timpul lipsei sale de acasă. Ușa era pe jumătate deschisă. Cea dintâi privire a lui Sidoniev căzu asupra patului care era gol. Dar aproape în același timp el văzu și mobilele răsturnate prin casă, care erau o dovadă a luptei ce se dăduse în odaie. — Se vede că micuța nu s-a dat bătută! se gândi el. Dar clipa următoare îi rezerva o surpriză mult mai mare. Uitându-se prin odaie, zări în colţ trupul lui Alexandru Popov. Capul îi zăcea într-un lac de sânge, corpul îi era înțepenit. Sidoniev urlă de spaimă. Trupul îi fu cuprins de un tremurat nervos, nu știa ce să-și închipuie și la vederea sângelui se îngrozi atât de tare încât nici nu îndrăzni să se mai apropie de trupul lui Popov. Cu multă greutate își stăpâni spaima, spre a se apropia de Popov, al cărui trup greoi, încercă în zadar să-l târască până pe divan. Cercetă să vadă dacă inima moșierului mai bătea și când văzu că Popov trăiește, încercă, dar fără rezultat, de a-l readuce la viaţă. Atunci începu să alerge deznădăjduit și neputincios prin odaie. Nu știa ce să facă. Acum își blestema ceasul în care primise să-i dea moșierului o mână de ajutor, pentru atingerea josnicului său scop. Dar cine și-ar fi putut închipui că aventura va avea asemenea urmări? Porni în căutarea Minervei, trecând dintr-o odaie într-alta și strigând neîncetat: — Minerva!... Minerva! Dar nu primi niciun răspuns. El găsea că ar fi fost cu neputinţă ca firava fată să fi izbutit să-l învingă pe voinicul Alexandru Popov. Fără îndoială că cineva îi venise în ajutor. Pesemne că Popov nu fusese îndeajuns de iscusit și la strigătele de ajutor ale fetei, vreun trecător de pe stradă va fi pătruns în casă, îl va fi doborât pe Popov și o va fi luat pe Minerva cu el. Dar cine să fi fost acest trecător? Contele Riminsky? Nu! Cum să fi ajuns acolo? Emoţia lui Sidoniev creștea mereu. Pe de o parte se gândea, ce-i va spune contelui Riminsky, despre dispariţia fetei, pe de altă parte se tânguia că Popov, ale cărui răni păreau să fie destul de serioase, zăcea într-un lac de sânge în casa lui și nu știa ce să facă cu el... Sidoniev rămase ca trăsnit în mijlocul odăii. De Popov nu-i părea prea rău, ar fi vrut însă să știe, unde dispăruse fata. — Nu cumva se va fi ascuns în prăvălie? se gândi el și porni îndată, fără prea mari speranţe de a o găsi însă, deoarece strigătele lui ar fi trebuit să fie auzite de Minerva dacă fata se găsea acolo. El mergea iute pe scări, dar în clipa în care păși pragul prăvăliei, i se păru că va înnebuni. Toate sertarele, toate dulapurile erau sparte și lucrurile de preț din ele dispărute. — Dumnezeule, cine să fi umblat pe aici? strigă în prada unei spaime de nedescris. Inima i se strângea de durere la fiecare pas, deoarece privirea-i cădea pe noi saltare și noi dulapuri prădate. — Sunt nenorocit! urla el, în prada deznădejdii. Mi-au furat totul! Ici colo mai găsea câte un inel pierdut, câte un lanţ rupt, câteva boabe dintr-un șirag de mărgăritare. Durerea îl încremeni în mijlocul prăvăliei unde bocea sfâșietor pe ruinele bogăției lui de ieri. De-abia acum își dădea el seama, ce prostie făcuse, dând ascultare cuvintelor lui Popov și lăsându- și casa singură... — Dacă nu îndeplineam dorinţa lui Popov, se tânguia el, n-ar fi căzut pe capul meu această nenorocire pe care n-o voi mai putea repara câte zile voi avea. Deodată își aduse aminte de comoara-i cea mai temută, colierul Mariei Antoinette. Sidoniev se repezi ca un nebun la ascunzătoarea preţiosului giuvaer. Când văzu că lespedea de piatră era la locul ei, oftă ușurat: — Slavă Domnului, n-au dat peste el! Și îndată își și făcu planul că, cu banii pe care îi va primi de la contele Riminsky pentru colier, își va reîncepe negoțul și în chipul acesta mai putea nădăjdui să se refacă. Gândul acesta îl mai mângâie și voi să vadă comoara care-l va scăpa de la sapă de lemn. Ridică deci lespedea și vâri mâna în gaură, spre a scoate lădiţa de fier. Dar spaima îi făcu trupul să tremure ca varga și din piept îi porni un urlet care nu mai avea în el nimic omenesc. Mâna lui prindea necontenit aerul din gaura unde trebuia să se găsească lădiţa de fier. — Unde este?... unde este?... urla el necontenit. Se ridică, alergă după lampă și o ţinu deasupra găurii și un nou urlet îi ieși din piept: — Sunt pierdut! Dar gaura era tot goală, caseta dispăruse. — Dumnezeule Atotputernic, striga el, ce s-a petrecut aici? El nu putea înţelege, cum de dăduseră peste ascunzătoarea în care decenii întregi păstrase comoara, fără ca cineva să știe de ea. — Vai mie... vai mie!... striga el necontenit, alergând ca un nebun prin prăvălie. În deznădejde își smulgea părul, sudoarea rece i se făcuse broboane pe frunte, pentru ca îndată să fie scuturat de friguri și cu ochii injectaţi de sânge, cu chipul ca de mort, cu membre tremurânde, alerga de colo până colo și urla neîncetat. — Am ajuns un cerșetor... Mi-am pierdut tot... Vai mie... Ce mă fac? Până atunci Sidoniev nu știuse ce însemnă să duci lipsă, să ai griji. Soarta îi hărăzise o viaţă liniștită, lipsită de grija pâinii zilnice. Era pentru prima oară că soarta îi dăduse o asemenea lovitură. Durerile semenilor săi el nu le înţelesese și dacă dădea bani cu împrumut, la scadenţă nu îngăduia nicio amânare și ar fi fost în stare să vândă și pielea de pe om spre a-și încasa banii. Familii întregi își datorau nenorocirea lui Sidoniev, dar giuvaergiul n-avusese niciodată nici cea mai mică mustrare de cuget. Acum i se părea că umbrele celor nenorociţi de el, ieșiseră din pământ și jucau un dans diabolic în jurul lui și își zise că Cerul nu-i dăduse această cumplită lovitură decât numai fiindcă săvârșise prea multe păcate în viaţă. Giuvaergiul se văicărea tot mai amarnic, tot mai deznădăjduit. Deodată însă, se ridică brusc de pe scaunul pe care căzuse și strigă cu toată puterea: — Nu... nu mă dau bătut! Hoţii trebuie să fie prinși... și atunci... toate lucrușoarele mele, toate comorile mele vor reintra în aceste sertare și dulapuri goale. Gândul acesta dădu o putere de necrezut omului, care în câteva clipe îmbătrânise cu ani de zile. Fără să mai șovăie o clipă, se năpusti afară din prăvălie, afară din casă, afară din grădină. Fără blană pe el, fără căciulă în cap, Sidoniev alerga ca un nebun pe stradă. Noaptea era liniștită, nu ningea, un vânt rece sufla doar prin oraș. Vântul acesta îl pătrunse pe Sidoniev până la oase dar giuvaergiul nu se opri, ci alergă mai departe.. Ca fugărit de tătari, Sidoniev trecea în goană pe străzile pustii ale orașului, îndreptându-se spre celălalt capăt al Dubro-ului, unde se găsea vestita închisoare. Când ajunse acolo era lac de apă. Nădușeala îi curgea șiroaie de pe faţă și când ajunse în faţa porții, unde un cazac i se așeză în cale, era rupt de oboseală și de-abia se mai putea ţine pe picioare. — Stai! Cine e? — Vreau să vorbesc cu Verșeghin! — Nu se poate vorbi cu domnul comandant în miez de noapte! — Dar eu trebuie să vorbesc cu el! — Atunci vino mâine de dimineață! — Nu se poate! Atunci va fi prea târziu! — Poate să fie, dar noaptea nu-l putem scula am somn! — Spune-i că-l caută Sidoniev, giuvaergiul! — Poate să-l caute și tata giuvaergiilor, domnul comandant nu-i prost să-și strice somnul! Sidoniev își pierdu răbdarea și începu să strige cât îl ţinea gura: — Omule! Nu mă împiedica... s-a întâmplat o crimă... mi-au spart prăvălia... dacă nu mă lași să intru, hoţii vor fugi și putem să le batem urma... — De ce n-ai spus-o de la început? Du-te înăuntru și vorbește cu caporalul de gardă, el va ști ce este de făcut! Cazacul se dădu la o parte din calea lui Sidoniev, care își reîncepu goana nebună. De la corpul de gardă mai trebui să-și piardă încă vreo jumătate de ceas până să ajungă în fata lui Verșeghin. — Tu ești, Sidoniev? exclamă comandantul închisorii, când intră în odaia sa de lucru, somnoros și furios de a i se fi tulburat odihna. Caraghiosul acela de cazac mi-a spus că tu ai fost asasinat! i — Crede-mă, Verșeghin, că n-a lipsit decât un fir de păr! In schimb m-au prădat... mi-au luat totul... am ajuns la sapă de lemn... Asta e mai rău decât dacă m-ar fi ucis... Și simt că nu voi putea supraviețui acestei lovituri dacă nu-mi redobândesc averea pierdută! — Dar cine te-a prădat? — Dacă aș ști! ofta Sidoniev. Crezi că dacă i-aș cunoaște, n-aş pleca îndată în urmărirea lor?... — Și cine este victima, despre care mi-a vorbit nebunul acela de cazac? — Popov. — Alexandru Popov, moșierul? — EI! — Dar cum a ajuns în casa ta? _ — A fost acolo, în vreme ce eu nu eram acasă... Inapoindu- mă, l-am găsit scăldat în sânge. — A murit? — Nu, mai trăia încă! — Ai chemat doctorul? — Nu! — De ce nu? Aceasta ar fi fost cea dintâi datorie ata! — lartă-mă, Verșeghin, dar spargerea aceasta m-a doborât în așa chip, că nici nu știu unde mi-e capul! Am alergat de-a dreptul aici, pentru a te înștiința. — Atunci trebuie să mergem îndată la faţa locului! zise Verșeghin și strigă un cazac. — Porunciţi, domnule comandant! — Aleargă și scoală din somn pe judecătorul de instrucţie... Spune-i că-l rog să vină numaidecât, deoarece s-a săvârșit o crimă. După aceea te vei duce la grefier și-i vei spune să se prezinte de îndată la biroul meu. lar acum trimite-mi un alt cazac! Porunca lui Verșeghin fu îndeplinită în grabă. Cât ai bate din palme un al doilea cazac se găsea în faţa lui. — Porunciţi, domnule comandant! — Încaleci în clipa aceasta și te duci după doctorul orașului. Îl trimiţi la mine, spunându-i că am grabnică nevoie de el... Spune vizitiului să pună caii la trăsură! — Am înţeles, domnule comandant! Sidoniev alerga nerăbdător prin odaia de lucru a comandantului închisorii. Se uită pe fereastră. Afară începuse să mijească de ziuă. Se uită la ceas. Arătătorul era aproape de ceasurile șase. Cât de iute trecuse timpul și cât de încet trecea acum, când ar fi vrut să se vadă plecat odată! Reamintindu-și că fusese prădat de toată averea, îl cuprinse un plâns nervos. El se adresă implorător lui Verșeghin: — Te implor, Verșeghin, redă-mi averea și nu-ţi va părea rău cât vei trăi!... Mi-au furat o groază de giuvaeruri și printre ele unul, care n-are pereche în lume și care singur face multe, multe mii de ruble! Verșeghin căută să-l liniștească pe giuvaergiul care plângea în hohote. — Vino-ţi în fire, Sidoniev! Eşti prietenul meu... Pentru un altul nici nu m-aș fi sculat... Pentru tine însă, voi face tot ce-mi va sta în putinţă... Oamenii mei vor fi îndată aici și atunci vom porni! Dar pentru Sidoniev fiecare clipă părea un an. Ar fi vrut să se vadă acasă. Nu era chip să se liniștească și din când în când deznădejdea izbucnea din el, în următoarele cuvinte: — Mă omor, dacă nu-mi redobândesc averea furată!... In curând ușa se deschise. Doctorul sosi cel dintâi și îndată după el și grefierul. — Acum nu mai întârziem prea mult, îi zise Verșeghin giuvaergiului. Nu mai lipsește decât judecătorul de instrucţie, care trebuie să sosească și el dintr-un moment în altul. De-abia rosti aceste cuvinte că... judecătorul de instrucţie își și făcu apariţia. Toţi veniseră obosiţi, somnoroși, rău dispuși. Nu este prea plăcut să fii scos din patul cald în zorii unei friguroase zile de iarnă. — Să mergem! zise Verșeghin și micul grup cobori în curtea închisorii, unde trăsura îi și aștepta. — Să vină și doi cazaci călări! mai zise Verșeghin și trăsura porni în goană spre locuinţa giuvaergiului. Sosind la faţa locului, Verșeghin așeză câte un cazac la fiecare poartă și le porunci să nu lase pe nimeni nici să intre, nici să iasă din casă. Apoi, conduși de Sidoniev, ei intrară în casă. Giuvaergiul îi conduse în odaia Minervei. — lată-l! zise Sidoniev, arătând în spre colțul unde Popov zăcea tot nemișcat, ca și în clipa în care giuvaergiul părăsise odaia. Cu puteri unite, Verșeghin, judecătorul de instrucţie și cu doctorul izbutiră să ridice trapul moșierului și să-l așeze pe canapea. După aceea doctorul îl cercetă. — Trăiește încă! zise el. li cercetă apoi amândouă rănile și dădu din cap, îngrijorat. Verșeghin observă gestul și întrebă: — E grav? — Foarte grav! răspunse doctorul. Și mă găsesc în faţa unei enigme! — Care? — Rana de la picior, aceea pricinuită de glonte, pare să se datorească chiar victimei. Glontele a pătruns în pulpă și acolo a și rămas. — Și cealaltă rană? — A fost pricinuită de cădere... Și aceasta este cea mai primejdioasă! — Așadar nu poate fi interogat? — In niciun caz! Starea lui Alexandru Popov este cât se poate de rea și mă întreb dacă va mai putea rămâne în viață, chiar dacă va primi cea mai bună îngrijire. — Cel mai bun lucru ar fi ca Popov să fie transportat cât mai iute la castelul său, căci niciunde nu poate fi îngrijit mai bine ca acasă. — Foarte rău, zise Verșeghin, că nu-l putem asculta, deoarece, din câte știu eu până acum, Alexandru Popov este singurul care ar fi putut să ne dea vreo lămurire. — Grefier, se întoarse atunci Verșeghin în spre funcţionarul său, îngrijește ca rănitul să fie dus cu trăsura mea, acasă la el... Cred că n-ar strica, dacă domnul doctor s-ar osteni și dumnealui până la castel, fiindcă s-ar putea ca pe drum rănitul să-și revină în fire. — Mă duc! răspunse doctorul, apoi își luă rămas bun de la cei de față. După aceea Verșeghin și cu judecătorul de instrucţie coborâră în prăvălie, unde rămaseră încremeniţi, în fața pustiiri ce se ivi înaintea ochilor lor. — Mi-au luat tot... tot, se tângui Sidoniev, din nou. Nu mi-a mai rămas nimic... Tot mi-au furat! Judecătorul de instrucţie se uită scrutător în jurul său, apoi, întorcându-se în spre Verșeghin, zise: — Părerea mea este că interogatoriul trebuie început aici! Domnule Sidoniev, te rog să fi bun să răspunzi la întrebările mele: — Dacă mă voi mai putea gândi! se boci Sidoniev. Cumplita lovitură mi-a luat minţile!... De când am dat cu ochii de prăpădul de aici, nu-mi mai viu în fire!... Nu-mi vine să cred că ceea ce văd este adevărat! — Liniștește-te! zise Verșeghin. Vom da noi de urma făptașilor. — Mi se pare, urmă deznădăjduitul Sidoniev, că totul nu este decât un vis urât, din care de-abia aștept să mă trezesc!... Nu voi supraviețui... nu pot rezista acestei lovituri! Judecătorul de instrucţie, se amestecă și el:; — Fii liniștit, domnule Sidoniev! Cu tânguiala n-ajungem departe. — Dar când lovitura este atât de grozavă! — Tocmai de aceea să fii liniștit spre a ne putea da seama de starea lucrurilor, de situaţia premergătoare faptelor, pentru ca pe baza constatărilor să putem proceda la cercetări! — Intreabă-mă, domnule judecător de instrucţie! — Așadar, în noaptea aceasta, dumneata n-ai fost acasă? — Nu! — Unde ai fost? — La Tarșinsky! — Când te-ai dus acolo? — Pe la ceasurile nouă! — Şi când te-ai înapoiat? — Îndată după miezul nopţii! — Ştiai că Alexandru Popov se găsea în locuinţa dumitale? Sidoniev tăcu, încurcat. Nu știa ce să răspundă. Se frământa, dacă trebuia să mărturisească adevărul, sau mai bine să tacă asupra josnicei fapte la care se învoise să dea o mână de ajutor. Ochii ageri ai judecătorului de instrucţie observară îndată încurcătura giuvaergiului și el zise, apăsând pe fiecare cuvânt: — Trebuie să-ţi atrag atenţia, domnule Sidoniev, că numai în cazul când ne spui purul adevăr, putem nădăjdui să dăm de urma spărgătorilor și a făptașilor crimei. Amenințarea judecătorului de instrucţie nu întârzie să aibă efectul dorit. Sidoniev se hotări să nu ascundă nimic, ci să mărturisească tot, așa după cum se întâmplase... — Lucrurile stau așa că, începu giuvaergiul, în decursul zilei de ieri, unul din moșierii din împrejurimi a venit la mine cu o fată, spunând că este o rudă îndepărtată a sa și rugându-mă s-o găzduiesc la mine, în schimbul unei sume oarecare, până când îi va găsi un alt loc. M-a asigurat că fata nu va rămâne în casa mea, decât câteva zile... Judecătorul de instrucţie dădu din cap. — Acesta este un amănunt foarte interesant! Ai făcut bine că ai început cu asta, deoarece acum faptele apar cu totul în altă lumină. Cine era fata aceasta? — Nu-i știu decât numele de botez, care e Minerva. — Și cine a fost moșierul din împrejurimi, care ţi-a adus fata? Poate Popov? — Nu! — Dar atunci cine? — Contele Riminsky! — Moșierul din Urzin? — El! Pe fată am găzduit-o în odaia în care l-am găsit pe Popov, scăldat în sânge. — Dar cum a ajuns Popov acolo? Cunoști împrejurările venirii lui aici? — Din păcate le cunosc! — De ce din păcate? — Fiindcă de acolo mi se trage nenorocirea aceasta! Un suspin amarnic ieși din pieptul lui Sidoniev. — Spune mai departe, domnule Sidoniev! îl încurajă judecătorul de instrucţie. — Puțin timp după ce contele Riminsky îmi aduse fata în casă veni la mine Alexandru Popov, care se părea că o cunoștea pe fată de undeva și mă rugă să-i dau putinţa de a rămâne noaptea singur cu Minerva în casă. Judecătorul de instrucţie nu scăpă nicio vorbă, niciun gest al giuvaergiului. — Și dumneata i-ai îndeplinit dorința? — Da! răspunse Sidoniev, înăbușit. — În schimbul unei răsplătiri? — Da! mărturisi giuvaergiul. Popov mi-a plătit acest serviciu. — Și dumneata i-ai predat cheia casei? — Nu! — Atunci? Ai așteptat să-i deschizi și numai pe urmă ai plecat de acasă? — Nu, am plecat de acasă înainte de venirea lui Popov. — Dar atunci cum a intrat Popov în casă? — Am lăsat poarta din dos deschisă. Judecătorul de instrucţie dădu din cap. El tăcu câteva clipe, apoi întrebările căzură din nou, ca ploaia, asupra giuvaergiului, care nu mai contenea cu oftările și suspinele. — Când te-ai înapoiat acasă, poarta din dos tot deschisă era? — Tot! — Așadar... după cum a intrat prin ea Popov tot astfel putea să intre în casă și altcineva? — Da. — In privinţa aceasta ai descoperit ceva? — Da, răspunse amărâtul Sidoniev, că mi-au furat toată averea! — Și ce s-a întâmplat cu fata? — Nu știu! — Când te-ai înapoiat acasă nu mai era? — Nu! — Ai căutat-o? — Prin toată casa... Am strigat-o, dar în zadar. Dispăruse fără urmă! Judecătorul de instrucţie bătu din picior, furios. — La naiba, toţi aceia care ar putea să ne dea lămuriri asupra persoanei agresorului, sau agresorilor, nu sunt în stare să vorbească! Pe Alexandru Popov nu-l putem întreba, iar fata a dispărut. — Îngrozitor... de necrezut! În chipul acesta nu vom putea pune niciodată mâna pe ceea ce mi s-a furat! se tângui Sidoniev din nou. — Cât de mare este paguba dumitale domnule Sidoniev? — Nici nu pot s-o preţuiesc... Am pierdut tot... De pe o zi pe alta am ajuns la sapă de lemn! — Cum, aici îţi ţineai toată averea? — Aici... Bani, giuvaericale... pietre preţioase... tot... și tot a dispărut... Banii îi ţineam într-o geantă de piele... A dispărut... Sertarele, dulapurile, în care tineam giuvaericalele, au fost sparte și chiar și giuvaerul, care pe vremuri a fost purtat de regina Franţei și care el singur reprezenta o avere, chiar și el mi- a fost furat. — Unde ţineai giuvaerul acesta? Sidoniev târî pe judecătorul de instrucţie și pe Verșeghin la ascunzătoarea colierului de nestemate și arătând în spre gaura goală, zise: — Aici l-am păstrat, zeci de ani! Nici prin minte nu mi-ar fi trecut ca cineva să dea peste el! Chiar și azi-noapte, când întorcându-mă acasă, mi-am văzut prăvălia prădată, eram pe deplin încredinţat că hoţii n-au dat peste nepreţuitul giuvaer. Vă închipuiţi, care nu mi-a fost groaza când am văzut că ticăloșii au dat chiar și peste el! — Nu știa nimeni de existenţa acestui giuvaer? — Nimeni... nimeni! Adică... cineva tot știa dar omul acesta este în afară de orice bănuială. — În faţa legii nimeni nu poate fi în afară de orice bănuială! exclamă judecătorul de instrucţie. Așadar, cine este omul acesta? — Contele lon Riminsky! — Ah! făcu judecătorul de instrucţie. Astăzi ne întâlnim pentru a doua oară cu numele moșierului din Urzin! Și în ce împrejurări a aflat contele Riminsky de existenţa giuvaerului? — Voia să mi-l cumpere... adică l-a și cumpărat chiar! — Dar atunci ce mai căuta giuvaerul la dumneata? — Fiindcă am rămas înțeleși ca astăzi să-mi aducă banii și să ia giuvaerul pe care avea de gând să-l dăruiască unei doamne foarte distinse. Judecătorul de instrucţie se gândi puţin, apoi se întoarse din nou în spre giuvaergiu: — Domnule Sidoniev, ești pe deplin încredinţat că numai contele Riminsky, proprietarul moșiei Urzin, știa de existenţa giuvaerului ascuns sub această lespede de piatră? — Sunt pe deplin încredințat! răspunse giuvaergiul cu hotărâre solemnă. — Cunoști dumneata starea materială a contelui Riminsky? — Cum să nu! Intotdeauna mi-a fost un bun mușteriu dar mai ales în timpul din urmă. — De ce, mai ales în timpul din urmă? — Fiindcă în timpul din urmă se ducea mereu la castelul din Rudin! Verșeghin dădu din cap. — Așadar, distinsa doamnă, se amestecă în vorbă și Verșeghin, pentru care contele lon Riminsky voia să cumpere giuvaerul este prinţesa Fedora Feodorovna? — Aşa se vorbește, cel puţin! zise Sidoniev, — Dar dumneata crezim, reluă judecătorul de instrucţie șirul întrebărilor, că contele Riminsky este în stare să cumpere un asemenea giuvaer? — La vânzare am subliniat că preţul giuvaerului trebuie să fie plătit la preluarea lui. — De ce a trebuit să subliniezi aceasta? S-a întâmplat oare vreodată să nu plătească la timp? — S-a întâmplat și să-mi rămână dator! Judecătorul de instrucție se întoarse în spre Verșeghin și zise: — Până acum, acesta este amănuntul cel mai principal la care au putut duce cercetările. Mărturisirea aceasta întărește informaţiile mele că, din pricina recoltei proaste, în timpul din urmă contele Riminsky nu trăia fără oarecari încurcături financiare. In asemenea împrejurări, se pune întrebarea, cum se gândea contele Riminsky să plătească preţul unui giuvaer de o valoare atât de mare? De unde să ia banii trebuincioși? — Dacă nu mă înșel, zise Verșeghin, dumneata îl bănuiești pe contele Riminsky? — Dar numai el știa despre existenta giuvaerului! Și mai este ceva care apasă și mai greu asupra lui! Verșeghin și cu Sidoniev se uitară curioși la judecătorul de instrucție, care urmă: — Să ne gândim puţin! Contele Riminsky a adus o fată pentru a o găzdui în casa lui Sidoniev. După spargere, fata dispare fără urmă. În asemenea împrejurări, cine nu-și dă seama că fata aceasta a fost complicea contelui Riminsky în această spargere de o îndrăzneală fără seamăn? — E de necrezut, exclamă Verșeghin, de necrezut ca un conte să se coboare până la o asemenea faptă. — Oricât ar părea de necrezut, zise Sidoniev, totuși s-a putut întâmpla! Multe din ce am crede că sunt cu neputinţă se întâmplă în viaţă! — Nu mai încape nicio îndoială, urmă judecătorul de instrucţie, că contele Riminsky a săvârșit fapta, cu premeditare. Și-a strecurat complicea în casa, după aceea a căutat să afle care este giuvaerul cel mai de preț pe care-l avea Sidoniev în prăvălie. El tocmi giuvaerul, fără a avea banii trebuincioși, apoi noaptea se întoarce aici și-l fură. O singură surpriză, la care nu se aștepta, prezenţa aici a lui Alexandru Popov. Dar nici aceasta nu l-a împiedicat în ducerea la îndeplinire a planului său și fără șovăire își culcă la pământ martorul nepoftit al spargerii sale. Verșeghin dădu din cap. — Oricât ar părea de necrezut, nu mai încape nicio îndoială că lucrurile s-au petrecut în felul acesta! Sidoniev își împreună mâinile și așa îl imploră pe judecătorul de instrucţie: — Te rog, ca pe unul Dumnezeu, fă astfel ca averea să-mi fie restituită! — Vom face tot ce ne stă în putinţă! răspunse judecătorul de instrucţie. Firește că, înainte de toate, trebuie să luăm interogatoriul contelui Riminsky. — Așa este! întări și Verșeghin. — Cel mai bun lucru ar fi, urmă magistratul instructor, să trimitem un curier călare până la castelul din Urzin, cerându-i contelui Riminsky să se înfăţișeze îndată înaintea noastră. — Nu, nu! se împotrivi Verșeghin. Nu trebuie să procedăm astfel! — De ce nu, domnule Verșeghin? — Înainte de toate nu trebuie să scăpăm din vedere rangul și poziţia sociala a contelui Riminsky. Datoria noastră este să procedăm cu cea mai mare băgare de seamă, căci, Doamne fereşte... dacă nu contele a săvârșit fapta? Îți dai seama ce blamare ar fi pentru noi? — După părerea mea numai el a putut-o săvârși, căută judecătorul de instrucţie să-și apere teza. — Aceasta nu este decât un motiv mai mult pentru a nu recurge la planul propus de dumneata... Dacă într-adevăr el este făptașul, chemarea noastră îi va deschide ochii și va fugi mai înainte de a fi apărut înaintea noastră. — Așa este! recunoscu și judecătorul de instrucţie, apoi întrebă, îngrijorat: — Dar atunci ce este de făcut? — N-avem altceva de făcut, răspunse Verșeghin, decât să mergem noi înșine până la Urzin și să începem cercetările. — Foarte bine! — Trăsura cu care a fost transportat Popov s-a înapoiat? — Incă nu, dar până vom întocmi procesul verbal de constatare, va fi aici. Acum, însă, te rog domnule poliţai să-mi spui ce facem dacă în decursul cercetărilor și interogatoriului ce- | vom lua la Urzin, dobândim încredințarea că vinovatul nu este nimeni altul decât contele Riminsky? Și în cazul acesta ne vom purta cu mânuși cu el și eventual îl vom lăsa chiar să spele putina? — Nu, nu! Dacă bănuiala noastră pare întemeiată, atunci nu vom mai avea nicio consideraţie pentru rangul și poziţia socială a contelui Riminsky și vom proceda după cum spune legea. — Îl arestăm? — Firește! — Mulţumesc! Atât am vrut să știu! Judecătorul de instrucţie se așeză apoi la redactarea procesului verbal și când grefierul însemnă și cea din urma fraza... sosi și trăsura. Verșeghin se întoarse îndată în spre doctor: — S-a produs vreo schimbare, în starea rănitului? — Drumul era să-i fie fatal. Sângele începu să curgă din nou și de-abia am putut să-l opresc. Acasă l-am așezat în pat și l-am examinat cu amănunțime. — Rezultatul? — Foarte rău! — Cum așa? — Starea lui este mai mult decât îngrijitoare. Dar chiar dacă va scăpa cu viaţă, amintirea acestei nopți de groază o va purta câte zile va mai avea! — De ce? — Glontele, care i-a pătruns în pulpă, a distrus tocmai mușchii umbletului, așa că, de piciorul drept va rămâne olog, iar în urma cumplitei lovituri de la tâmplă, care îi primejduiește și viața, și-a pierdut putinţa de a vorbi. — ingrozitor! strigă Verșeghin. Atunci în zadar așteptăm ca starea lui Popov să se îmbunătăţească deoarece el tot nu va putea vorbi niciodată! — Intr-adevăr, așa este! Verșeghin se întoarse în spre judecătorul de instrucție: — Atunci cred că nu trebuie să ne mai amânăm plecarea la Urzin! — Aceasta este și părerea mea! Sidoniev întrebă, fricos: — Pot merge și eu? — Desigur, zise magistratul-instructor, te rugăm să vii, deoarece avem neapărată nevoie de prezenţa dumitale acolo! După aceea se urcară în trăsura care porni spre Urzin. Pe drum, care ţinu destul de mult, pe deoparte, fiindcă Urzin era destul de departe de Dubro, pe de altă parte deoarece caii erau obosiţi, Verșeghin și cu judecătorul de instrucție nu făcură altceva decât să se sfătuiască asupra felului cum trebuiau să procedeze. — Chestiunea este foarte gingașă, zicea Verșeghin, totuși, nădăjduiesc că vom izbuti s-o rezolvăm în chipul cel mai nimerit... Pentru noi ar fi foarte neplăcut dacă contele Riminsky ar reuși să-și dovedească nevinovăția! Judecătorul de instrucţie răspunse băţos: — Putin îmi pasă mie, ce este plăcut și neplăcut! Dacă este vinovat, contele Riminsky își va primi pedeapsa, dacă n-are nicio legătură cu spargerea și crima de la magazinul lui Sidoniev, atunci nu i se va întâmpla nimic... Pe mine nu mă interesează decât dezvăluirea adevărului! Sidoniev oftă, amărât: — Pe mine însă mă interesează să-mi recapăt averea prădată! — Răbdare, prietene Sidoniev, îl îmbărbătă Verșeghin, se va întâmpla și aceasta! — Se va întâmpla? Dar când? suspină din nou deznădăjduitul giuvaergiu. Soarele se apropia de amiază când trăsura autorităţilor trase în faţa minunatului castel din Urzin. Benedict se uita mirat la acești mosafiri neașteptaţi. El credea că reprezentanţii autorităţilor din Dubro nu sunt decât oaspeţi de-ai stăpânului său. Și de îndată ce trăsura se opri el alergă să deschidă poarta. — Du-ne la domnul conte Riminsky! zise judecătorul de instrucţie. — Imi pare rău, dar nu pot s-o fac! răspunse servitorul. — De ce nu? — Fiindcă domnul conte nu este acasă. — Dar unde este? — La castelul din Rudin! — Atunci îl vom aștepta! — Dar se va înapoia foarte târziu! — Când? — Cred că își va petrece toată ziua la castelul vecin și apoi, după câte știu eu, mai avea de gând să se ducă și până la Dubro. Așa că, numai la noapte cred că se va putea înapoia. Judecătorul de instrucţie se duse la Verșeghin, spre a se sfătui cu el asupra celor ce aveau de făcut, în urma noii întorsături pe care o luase afacerea. — Ce ne facem acum? se întrebă poliţaiul Dubro-ului. — Cel mai bun lucru este să mergem după el! — La Rudin? — Da! — Nu este o lipsă de bună creștere să pătrundem în castelul prinţesei? Judecătorul de instrucţie răspunse cam batjocoritor: — Domnule polițai, dumneata te gândești numai la buna creștere și nu la îndatorirea dumitale! La urma urmelor, noi suntem oamenii poliției! Pentru noi nu există porți închise și nici nu ne întrebăm dacă vizita noastră este dorită, sau nu! Mergem acolo, unde trebuie să mergem! Să pornim spre Rudin! — Bine! răspunse Verșeghin, care în timpul din urmă nu prea mai îndrăznea să se împotrivească judecătorului de instrucţie. Pe vremuri, totul se întâmpla după dorinţa sa. Dar de când se făcuse de râs, cu evadarea Vulturului Morţii, nu mai avea curajul să ceară pentru sine, rolul de conducător, pe care îl lăsase cu totul judecătorului de instrucție. De aceea și de data aceasta se întâmplă tot după vederile judecătorului de instrucţie și trăsura porni din Urzin, îndreptându-se spre castelul prinţesei Fedora Feodorovna. * x x De mult nu mai fusese atât de fericită Fedora Feodorovna ca în ziua aceea de unsprezece noiembrie. Pornind dimineața călare din castelul Rudinului, nici prin minte nu-i trecuse să nădăjduiască măcar că ziua aceasta îi va aduce ceea ce dorea de atâta vreme, dragostea lui Stanislau Rimsky. Vechiul ei dor de fericire se realizase și Fedora Feodorovna simțea că de acum înainte viața ei va fi mai însorită deoarece o încălzea flacăra iubirii. Despărțindu-se de Vulturul Morţii, se înțeleseră ca în curând să se întâlnească din nou. Chestiunea întâlnirii lor nu constituia nicio greutate, deoarece odăile lor erau legate prin coridorul ascuns pe care aveau să-l folosească acum cu atât mai mult, cu cât îl întrebuințaseră mai puţin până atunci. Călărind înspre casă, fața îi strălucea de fericire, bucuria ei era întipărită în priviri, iar trupul său se mișca cu o vioiciune care le bătu la ochi chiar și servitorilor. De îndată ce intră în castel, camerista o primi cu următoarea veste: — Avem un mosafir, prea milostivă stăpână! — Un mosafir? Cine? — Contele Riminsky! De-abia acum își aduse aminte prinţesa că stăpânul Urzinului o vestise încă din ajun că va veni din nou astăzi de dimineaţă. — Condu-l pe domnul conte în salonul albastru și spune-i că îndată ce-mi voi schimba costumul de călărie voi veni la dânsul. — Am înţeles, prea milostivă stăpână! Camerista se îndepărtă spre a îndeplini porunca stăpânei sale, apoi reapăru în odaia prinţesei, spre a-i ajuta acesteia la îmbrăcat. Costumul de călărie fu schimbat cu o rochie ușoară de mătase în care Fedora Feodorovna era într-adevăr fermecătoare. Zărind-o, contele sări de pe scaun și rămase fermecat de încântătoarea apariţie a frumoasei femei. Prințesa mai aruncă o privire în oglinda mare venețiană și după ce găsi că totul este în ordine trecu în salonul albastru unde contele Riminsky o aștepta cu nerăbdare. Câteva clipe nu se putu mișca din loc atât de mare-i fu admiraţia. După aceea, când prinţesa îi întinse mâna, el alergă fericit să sărute mânușița albă și parfumată pe care ar fi fost bucuros s-o poată ţine o viață întreagă la buzele lui. — Prinţesă, exclamă el, plin de admiraţie, astăzi sunteţi mai frumoasă, decât oricând! — Dragă conte, dumneata îmi spui aceasta în fiecare zi! — Fiindcă eu vă văd tot mai frumoasă în fiecare zi... Astăzi însă sunteți într-adevăr uluitor de frumoasă! — Se poate să fi avut astăzi vreun motiv de bucurie! răspunse prinţesa, cu un zâmbet duios, care însă nu-i era menit contelui Riminsky, ci Vulturului Morţii. — Cred și eu că aţi avut motiv să vă bucuraţi dacă astăzi este aniversarea zilei dumneavoastră de naștere! răspunse contele Riminsky. — Găsești că aceasta este un prilej de bucurie? Tine minte, dragă conte, că pentru femei aniversarea zilei de naștere nu este un prilej de bucurie, deoarece aceasta însemnează că... au mai îmbătrânit cu un an! — La vârsta dumneavoastră, prinţesă, este o adevărata îndrăzneală să vorbiţi de bătrâneţe! — Ei, dragă conte, nu trebuie să uiţi că șirul anilor se înmulțește așa, pe nesimţite, adăugându-se unul câte unul! De altfel, cred că aniversării zilei mele de naștere pot să-i mulțumesc vizita aceasta atât de matinală... — Da, prinţesă... mărturisesc că voiam să vin numai după amiază, deoarece numai atunci voi putea să vă înmânez darul, pe care l-am comandat cu prilejul acestei zile, dar nu m-am putut împotrivi dorului de a vă vedea cât mai curând. — Nici nu știam că simţămintele dumitale pentru mine sunt atât de călduroase! — Am vrut să fiu cel dintâi, prințesă, urmă contele Riminsky, care să vă ureze ani mulţi și fericiţi cu prilejul acestei zile însemnate... Fedora Feodorovna zâmbi! Ea se gândi din nou la Vulturul Morţii, care cu câteva ceasuri mai înainte îi spusese aproape aceleași cuvinte. — Și să vă doresc din tot sufletul, urmă contele, să fiţi cea mai fericită femeie de pe pământ după cum sunteţi și cea mai frumoasă! — Îți mulţumesc, dragă conte, pentru aceste urări, răspunse Fedora Feodorovna. Cu părere de rău însă, trebuie să-ţi spun că în zadar te-ai trudit să vii atât de dimineaţă până la Rudin fiindcă un altul ţi-a luat-o înainte! — Cum? Cine? întrebă contele Riminsky, cu înfrigurare. — Nu dumneata ești cel dintâi, care m-a căutat astăzi, spre a mă felicita! Contele Riminsky era fiert de tot. — Dar cine... cine mi-a luat-o înainte? întrebă el, amărât. După cât știu eu, prințesa nici n-a fost la castel până mai adineaori! — Așa este, răspunse Fedora Feodorovna, zâmbind, dar celălalt cavaler m-a așteptat la obișnuita-mi plimbare călare de dimineaţă pentru a fi într-adevăr cel dintâi! — Dar cine a fost? întrebă din nou moșierul din Urzin și gelozia începu să-i roadă sufletul. — Nu-ţi voi spune numele lui! răspunse Fedora Feodorovna, râzând cu poftă. Și unde mai pui că, celălalt cavaler a și adus cu sine darul, pe care mi-l hărăzise! — Ah! — ȚI-l voi arăta, deoarece darul acesta este o adevărată minune, care merită să fie admirată. O clipă doar te rog să mă aștepți și-l vei vedea! Prinţesa se înapoie în odaia în care așezase lădița de fier cu colierul primit de la Vulturul Morţii, în vreme ce contele Riminsky, rămase singur în salonul albastru frământându-și creierul să ghicească cine putea fi rivalul care i-o luase înainte cu atâta iscusinţă... Dar toată frământarea lui rămase zadarnică. El căută să-și reamintească de toți boierii de prin împrejurimi, însă nu știa niciunul care să se fi arătat un curtezan atât de aprins al prinţesei. Cine să fi fost deci? Poate vreun cunoscut mai vechi, care venise mai de departe spre a o felicita pe prinţesă cu prilejul zilei sale de naștere? În ceea ce privea însă cadoul misteriosului său rival, contele Riminsky nu-și făcea sânge rău câtuși de puţin, oricât părea de încântată Fedora Feodorovna. El își dădea seama că darul pe care i-l hărăzise prinţesei, nu putea fi asemuit cu niciun alt giuvaer din toată împărăția Rusiei. Dacă Fedora Feodorovna se bucura atâta de cadoul pe care i-l făcuse necunoscutul său rival, ce mare îi va fi bucuria când va vedea nepreţuitul colier al reginei Maria Antoinette! Pașii prinţesei, care se înapoia, începură să se audă. Contele Riminsky aștepta cu încordare să vadă darul celui dintâi cavaler, dar încordarea aceasta era pricinuită numai de bănuiala că poate cadoul îi dădea putinţa sa descopere identitatea potrivnicului său. Prinţesa Fedora Feodorovna intră în salon, zâmbitoare: — M-am și întors, dragul meu prieten... Ea ţinea lădița de fier sub braţ și contele Riminsky n-o putu vedea, deoarece șalul de matase de pe umerii prinţesei acoperea caseta, aproape în întregime. Prinţesa așeză caseta pe o măsuţă, se întoarse însă cu spatele spre conte așa ca acesta să nu vadă colierul decât în ultimul moment, apoi deschise caseta, luă giuvaerul de pe perniţa de catifea și întorcându-se brusc, zise: — Ei, ce spui, dragă conte Riminsky? Odaia începu să se învârtească cu contele Riminsky. Capul îi vuia, nădușeala îi acoperi fruntea și se ridică pe jumătate spre a se repezi să vadă colierul mai de aproape, dar picioarele îi prinseseră parcă rădăcini în pământ și nu se putu mișca din loc. El mormăi doar cuvinte fără șir: — Giuvaerul... colierul... colierul! Fedora Feodorovna se uita foarte mirată la contele Riminsky, care în câteva clipe devenise de nerecunoscut. — Dragă conte, dar ce s-a întâmplat cu dumneata? întrebă prințesa, nedumerită. Sau poate că nu-ţi place giuvaerul acesta? — Minunat... minunat! — Atunci? — Prinţesă... prinţesă, vă rog... vă implor... spuneţi-mi, de unde aveti colierul acesta? — Ti-am spus doar, conte Riminsky, răspunse frumoasa femeie, zâmbind, că este un dar pe care l-am primit de ziua nașterii mele! — Dar cine vi l-a dat? — Aceasta nu-ţi mai pot spune! — Dar eu trebuie să știu! — Conte Riminsky, cred că tonul dumitale nu este prea potrivit unei rugăminţi! zise Fedora Feodorovna, cam rece. — lertaţi-mă, prinţesă... dar sunt într-un hal de enervare... — De ce? — Fiindcă colierul acesta este același pe care vi-l hărăzisem eu și pe care trebuia să-l iau după amiază de la giuvaergiu, spre a vi-l aduce... — Oh, într-adevăr, este surprinzător... — Pentru mine însă este o surpriză cât se poate de neplăcută și dureroasă chiar, deoarece prin acest giuvaer eram încredinţat că vă voi putea pricinui o bucurie... Colierul acesta este o adevărata capodoperă... Colierul acesta este vrednic de dumneavoastră... de frumuseţea dumneavoastră... lată însă că cineva mi-a încurcat socotelile, mi-a luat bucuria... — Da, cineva ţi-a luat-o înainte, zise Fedora Feodorovna. — De aș ști măcar, cine? Până acum nu am dat nicio însemnătate persoanei acestui potrivnic, acum însă vreau să știu, cine este?... În ceea ce-l privește pe ticălosul de Sidoniev, îl ucid în bătăi! Cum de a îndrăznit să vândă altuia colierul? Prinţesa se uita uimită la contele Riminsky. — Dar de ce atâta zbucium, dragă conte? — Vai, prinţesă, am vrut să vă procur eu, cea mai mare bucurie în ziua aceasta și iată că acum totul s-a sfârșit! Am vrut să vă predau acest minunat giuvaer, vrednic numai de dumneavoastră pentru a fi premergătorul mărturisirii ce voiam să vă fac! — Ce fel de mărturisire? — Prinţesă, știi prea bine și dumneavoastră că... vă iubesc! Vă iubesc de mult, din toată inima și cu simţaminte mult mai curate decât acelea pe care vi le poate purta cel mai neprihănit dintre adoraţii dumneavoastră. — Conte Riminsky, să nu mai vorbim despre asta! îl rugă prinţesa. — De ce? — Mi-ar fi neplăcut să mă silești să-ţi pricinuiesc amărăciuni! — Atunci, mărturisirea mea vă displace? — Dimpotrivă, dar... — Dar? — N-are niciun rost! — De ce? Prințesa tăcu. — Poate că... iubiţi pe un altul? — Da, mărturisi Fedora Feodorovna. Contele Riminsky suspină dureros. — lubiţi pe un altul... repetă el, cu glas înăbușit. Poate că chiar pe acela de la care ați primit giuvaerul? După o scurtă șovăire, Fedora Feodorovna răspunse: — Dacă vrei să știi neapărat... da! — Dar cine este omul acesta? Spuneți-mi și mie... spuneți-mi numele lui! — Dragă conte Riminsky, mulţumește-te cu cât ai aflat, căci mai mult nu-ți pot spune, deoarece... În clipa aceea ușa salonașului se deschise și un servitor se ivi în pragul ei. Prinţesa se întoarse mirată spre camerist: — Ce este? De ce nu mă lași liniștită? — lertaţi-mă, prea milostivă stăpână, dar vor să vorbească cu dumneavoastră. — Cine? — Au venit cu trăsura, din Dubro... — Dar cine? — Persoane oficiale, Verșeghin, polițaiul din Dubro și încă trei domni. — Verșeghin?... Persoane oficiale?... Ce vor aici? se miră prinţesa. — M-au mai întrebat și dacă domnul conte Riminsky se găsește aici! La auzul acestor cuvinte tresări și moșierul din Urzin. — Dar ce le pasă lor dacă eu sunt aici, sau aiurea? Fedora Feodorovna rămase o clipă pe gânduri, apoi îi spuse servitorului: — Poftește-i pe domni să intre. — Am înţeles, prea milostivă stăpână! Fedora Feodorovna se întoarse în spre contele Riminsky: — Mi se pare foarte ciudat!... Ce vor fi căutând aici? — Și eu sunt tot atât de curios să aflu, căci doar au întrebat și de mine! răspunse contele. — Ei, dar vom afla îndată despre ce este vorba! Ușa salonașului albastru se deschise din nou și prin ea intrară în odaie, unul după altul, Verșeghin, judecătorul de instrucţie, Sidoniev și grefierul. Reprezentanţii autorităților salutară cu adânc respect, pe cei de față. Lui Riminsky chestiunea i se păru și mai ciudată când îl zări pe Sidoniev. Ce caută giuvaergiul din Dubro la castelul prințesei? Și încă, întovărășit de persoane oficiale!... Să fie oare în legătură cu giuvaerul, cu colierul Mariei Antoinette? Te pomenești că era vreo legătură ciudată între cadoul primit de Fedora Feodorovna și apariţia autorităţilor din Dubro! Verșeghin luă cuvântul: — Vă rugăm, prea milostivă prinţesă, să ne iertaţi că vă tulburăm cu prezența noastră... — Te rog, domnule Verșeghin! îl încurajă prinţesa pe poliţaiul care se încurcase. — Chestiuni oficiale ne-au silit să venim până la castelul Rudinului... — Chestiuni oficiale? se miră Fedora Feodorovna. Dar ce treabă pot avea oamenii poliţiei în castelul meu? Fedora Feodorovna rostise aceste cuvinte, liniștită, fără nici un semn de teamă. În fundul sufletului său însă prinţesa tremura de spaimă. Se gândea că poate copoii poliţiei vor fi dat peste ascunzătoarea lui Stanislau Rimsky și gândul acesta o umplea de groază. Ce durere ar fi însemnat pentru ea să-l piardă pe Vulturul Morţii tocmai atunci, tocmai în ziua în care îl găsise. — La drept vorbind urmă Verșeghin, ţinta noastră n-a fost Rudinul, ci Urzin. — Castelul meu? se amestecă în vorbă și contele Riminsky. — Da, domnule conte! La Urzin însă ni s-a spus că domnul conte se găsește aici și de aceea am venit la Rudin. — Și mă rog, ce treabă aveți cu mine? — Am dori să vă luăm un scurt interogatoriu, domnule conte! Riminsky rămase uimit. — În ce chestiune? — În chestiunea din Dubro! — Dar ce s-a întâmplat la Dubro? — In decursul nopţii ce s-a scurs prăvălia giuvaergiului Sidoniev a fost prădată cu desăvârșire. Contele Riminsky se uită tresărind la Fedora Feodorovna, pe al cărui chip se întipărise o spaimă fără margini. Acest schimb de priviri nu ţinu, decât o singură clipă, totuși, ea a fost îndeajuns de lungă spre a nu-i scăpa judecătorului de instrucţie. — Prăvălia giuvaergiului a fost prădată, până la cel din urmă lănţișor de ceas, iar pe Alexandru Popov, care se găsea în casa giuvaergiului, l-au doborât la pământ, căci acum se zbate între viaţă și moarte! Contele Riminsky ascultă uimit, toată povestirea poliţaiului din Dubro, apoi, el întrebă nedumerit: — Toate cele istorisite de domnul poliţai sunt foarte triste, eu însă nu-mi pot da seama, întrucât cum v-aș putea lămuri în această chestiune. — Domnul judecător de instrucţie vă va pune întrebările la care sunteți rugat să răspundeți. Privirile contelui Riminsky se îndreptară în spre judecătorul de instrucţie, care arătă în spre Sidoniev: — Domnule conte îl cunoașteți pe omul acesta? întrebă magistratul, — Cum să nu-l cunosc! răspunde contele Riminsky hotărât. E Sidoniev, giuvaergiul din Dubro de la care am târguit de nenumărate ori! — Când aţi vorbit cu el, pentru ultima oară? — leri! — Și în ce chestiune? — Firește că referitor la cumpărarea unui giuvaer, căci alte legături n-am cu Sidoniev! Judecătorul de instrucţie căzu din senin cu următoarea observaţie: — Așadar, numai pentru cumpărarea unui giuvaer? Domnul conte nu știe nimic despre o fată care a fost găzduită în casa lui Sidoniev... — Ba da... ba da... Judecătorul de instrucţie aruncă o privire plină de înțeles asupra lui Verșeghin, apoi urmă cu întrebările: — Și în privinţa cumpărării giuvaerului, la ce înţelegere aţi ajuns cu Sidoniev? — Am ales giuvaerul și a rămas ca astăzi după amiază, să-i dau banii și să-l iau... — Giuvaerul acesta însă, zise judecătorul de instrucție, cu vădit subințeles, despre existența căruia nu știați decât dumneavoastră a dispărut în cursul nopţii... In clipa aceea Sidoniev începu să urle de bucurie: — N-a dispărut... n-a dispărut! Verșeghin și judecătorul de instrucţie se uitară încremeniţi la Sidoniev care cu mâna întinsă arăta înspre măsuţa pe care fusese așezat minunatul colier al Mariei Antoinette. — Uite.-l... uite-l! urlă el ca un nebun și împinse la o parte pe contele Riminsky, luă colierul de pe perniţa de catifea și-l arată celor de faţă. — VUite-l!... Acesta e! Doamne mulţumescu-ți că mi-ai ajutat să dau de el! Verșeghin și judecătorul de instrucţie rămaseră înlemniți. Magistratul își reveni cel dintâi și-i șopti lui Verșeghin: — Ei, ce zici? — Nici în ruptul capului n-aş fi crezut! Fedora Feodorovna își dădu seama cât de critică era situaţia, dar nu-și pierdu cumpătul nicio singura clipă. Ea aștepta liniștită desfășurarea evenimentelor care se apropiau cu pași grăbiţi. Judecătorul de instrucție se întoarse spre prinţesă: — Prea milostivă prințesă, îngăduiţi-mi să vă întreb, cum a ajuns la dumneavoastră acest colier, despre care Sidoniev spune că este al lui? — Mă miră, răspunse Fedora Feodorovna, cu un zâmbet nepăsător, că giuvaergiul pretinde că este proprietatea lui, fiindcă colierul este al meu! L-am primit ca dar, de ziua mea de naștere! — Când a ajuns colierul la Excelenţa Voastră? — Astăzi de dimineaţă! Judecătorul de instrucţie mai schimbă o privire semnificativă cu Verșeghin, apoi se întoarse din nou în spre prințesă și întrebă: — Și dacă-mi mai daţi voie, de la cine a primit Excelenţa Voastră acest colier? Intrebarea aceasta fu urmată de o înfrigurare generală. Dar Fedora Feodorovna nu răspunse îndată. Ea șovăi o clipă, apoi se întoarse în spre judecătorul de instrucţie, îl privi ţintă în ochi și zise, foarte mirată: — Nu înțeleg, pentru ce trebuie să dau socoteală altora, chiar și de chestiunile mele cele mai intime! Dacă primesc un cadou, aceasta mă privește pe mine și pe nimeni altul! Dar judecătorul de instrucţie nu se lasă intimidat, nici chiar de răspunsul mândru al prinţesei. Ochii lui de o răceală de gheaţă se aţintiră asupra chipului încântător al prinţesei. — Într-adevăr, nu vă poate privi decât pe Excelenţa Voastră, răspunse el, și... justiţia. Justiţia are dreptul de a vă întreba... prea milostivă prințesă, iar datoria Excelenței Voastre este să raspundeți! — lar eu, zise Fedora Feodorovna, pe un ton atât de rece, de tăios și semeț, ca și al judecătorului de instrucție, vă vestesc că nu voi spune numele aceluia de la care am primit acest dar. — Încăpăţânarea Excelenței Voastre poate să vă pricinuiască încă multe neplăceri! observă judecătorul de instrucţie. — Voi privi în faţă aceste neplăceri și nu mă tem de niciun fel de ameninţări! — Nici nu m-am gândit la vreo ameninţare, se scuză judecătorul de instrucţie. Am vrut doar să subliniez că Excelenţa Voastră nu face bine când nu voiește să ne dea o mână de ajutor, prin mărturisirea pe care i-am cerut-o! In clipa în care prea milostiva prinţesă ne va fi spus numele dăruitorului giuvaerului, enigma din Dubro este dezlegată! — lar eu nu voi spune niciodată numele aceluia... care mi-a dăruit acest colier! Judecătorul de instrucție îi vorbi lui Verșeghin, în șoaptă: — Acum nu mai încape nicio îndoială că contele Riminsky a fost spărgătorul!... Prinţesa însă, nu vrea să-l trădeze! După aceste cuvinte, rostite în șoaptă, magistratul instructor se întoarse spre contele Riminsky: — Așadar, domnul conte avea de gând să cumpere acest giuvaer? — Așa este! Și vă rog să credeţi, domnii mei, că și eu aș fi curios să știu, cine mi-a luat-o înainte! — Cum? Nici dumneavoastră nu știți numele aceluia care a dăruit colierul? — Nu! — În orice caz, e foarte curios! Contele Riminsky se răsti supărat, la judecătorul de instrucţie: — Ce găsești dumneata că este curios? Prinţesa nu dorește să spună numele dăruitorului și gata! Noi n-o putem sili să-și schimbe punctul de vedere! De altfel și eu am încercat să aflu numele dăruitorului, dar a fost în zadar! Judecătorul de instrucție nu-și luă privirea de pe chipul contelui nicio singură clipă. — Ar putea domnul conte si găsească vreo tălmăcire împrejurării că fata lăsată în grija lui Sidoniev a dispărut, îndată după săvârșirea spargerii? Contele sări de pe scaun, speriat: — Minerva a dispărut? — Întocmai!... Ciudată legătură între spargere și dispariţia fetei... — Acum aud pentru prima oară că Minerva ar fi dispărut!... lar în ceea ce privește pricina acestei dispariţii, întrebaţi-l pe Sidoniev, căruia i-am legat de suflet să aibă grijă de fată. Magistratul instructor ridică sprânceana: — S-ar putea ca și fata să fi luat parte la spargerea prăvăliei... Și în vreme ce obiectul cel mai de preț al prăzii a luat drumul castelului din Rudin, fata și-a văzut de drum cu celelalte giuvaeruri furate! Contele Riminsky râse batjocoritor în faţa judecătorului de instrucție. — Acestea sunt bănuieli de magistrat începător... Fata aceea era mult prea bogată pentru a avea nevoie să comită spargeri! — Bine! răspunse judecătorul de instrucţie, puţin cam contrariat, deoarece nu cunoscuse acest amănunt. Atunci să scoatem fata din cauză și să ne ocupăm numai cu persoana domnului conte! Contele Riminsky sări ca mușcat de șarpe, iar prinţesa rămase înmărmurită. — Cred că nu te-am înţeles bine, domnule judecător de instrucţie! strigă contele Riminsky cu fața ca jăratecul încins. — Am spus să ne ocupăm de persoana domnului conte! — Domnule judecător de instrucţie, ar trebui să-ţi cumpănești cuvintele mai mult, înainte de a le rosti!... Ceea ce ai spus acum este o prostie... Sau poate că vroia să fie expresia unei bănuieli? Dar judecătorul de instrucţie nu se lăsă intimidat nici chiar de ieșirea violentă a contelui, pe care-l ascultă liniștit, până la urmă, de parcă ar fi avut nervi de oțel. După ce sfârși contele, magistratul răspunse cu vocea lui rece, ca de gheaţă: — Este ciudat că domnul conte vede bănuială în cuvinte care n-au avut această ţintă. Dar fiindcă veni vorba, mărturisesc că sunt unele date care par să arunce bănuiala asupra domnului conte... Dar aparenţa înșeală de multe ori și tocmai de aceea suntem în căutarea certitudinii, a siguranţei. — Și ce dorești să afli de la mine? — Cred că domnul conte ar putea să ne dea unele lămuriri care să ne pună pe făgașul cel bun! — Mie nu prea îmi vine să cred! Fiindcă nu sunt în măsură să vă spun de la cine a primit colierul prinţesa. — Poate însă că veţi avea alte amănunte interesante să ne dați! — Nu cred! Dar întreabă-mă! — Așadar, domnul conte avea de gând să ia giuvaerul de la Sidoniev, încă în decursul după amiezii de astăzi!.. — Am mai spus aceasta doar! — De aici, aveaţi de gând să vă duceți la Dubro? — Întocmai. — Și dacă-mi daţi voie să vă întreb, aveţi la îndemână suma pe care urma s-o vărsatți lui Sidoniev, drept preț al cumpărării colierului? — Firește că, da! — Ar putea domnul conte să ne arate și nouă suma aceasta? — Nu! — Și de ce nu? — Fiindcă n-o am la mine! — Dar adineaori aţi spus că de aici v-aţi fi dus de-a dreptul la Dubro, spre a lua giuvaerul... ori, ieri Sidoniev v-a spus că acest colier nu-l poate vinde decât numai pe bani gheaţă! — Și eu l-aș fi plătit în bani gheață. — lertaţi-mă, domnule conte, dar nu vă mai înţeleg... Vă încurcaţi în contrazicerile cele mai evidente! Aveaţi de gând să vă duceţi să luaţi giuvaerul, banii nu-i aveaţi asupra dumneavoastră, cu toate acestea voiaţi să plătiți preţul colierului!... Poate că v-aţi da osteneala să explicaţi ce aţi voit să spuneţi? Contele Riminsky râse în nasul judecătorului de instrucţie: — După cât văd eu, vrei să mă încurci în întrebări și răspunsuri, domnule judecător de instrucţie, dar te încredinţez că-ţi pierzi timpul în zadar... Într-adevăr, aș fi plecat din Rudin fără bani la mine și totuși, ajungând la prăvălia lui Sidoniev, i-aș fi plătit preţul cumpărării. — Cum? — În drum spre Dubiu m-aș fi oprit la Alexandru Popov, cu care m-am înţeles ieri că-i vând pădurea de pe moșia Urzin. Astăzi trebuia să-mi plătească banii cu care m-aș fi dus la Dubro. — Domnul conte poate dovedi temeinicia spuselor sale? — Cum să nu! Cu Alexandru Popov! — Alexandru Popov și-a pierdut putinţa de a vorbi și de altfel este atât de grav rănit încât nu se știe dacă va mai scăpa cu viaţă. — În portofelul lui veţi găsi actul de vânzare-cumpărare pe care l-am alcătuit ieri, rămânând ca astăzi să-i punem iscălitura definitivă. — Cu prilejul crimei, din portofelul lui Alexandru Popov au dispărut toţi banii și toate actele pe care le avea asupra sa. Contele Riminsky îngălbeni. Își dădu seama că soarta rânduise toate întâmplările în așa chip ca ele să se întoarcă împotriva sa și să-l arate pe el, ca făptuitor al spargerii. Pentru judecătorul de instrucţie, pălirea contelui Riminsky fu dovada hotărâtoare. Pentru el, faptul că contele Riminsky nu mai era în stare să scoată niciun cuvânt și rămăsese năuc în fata lui, era ultima dovadă a vinovăţiei sale. Și în vocea lui tăioasă se și putea observa un ton de triumf: — Vă mulţumesc, domnule conte! V-am spus că ne veți da amănunte interesante și aceasta s-a și întâmplat!... Din mărturisirile dumneavoastră am aflat, nu numai cine l-a prădat pe Sidoniev, dar și pricina încercării de asasinat săvârșit asupra lui Alexandru Popov. — Ce vrei să spui prin aceasta? îngână moșierul din Urzin. Poate că mă învinuiești pe mine? — Nu eu îl învinuiesc pe domnul conte, ci propria dumisale mărturisire. — Ai înnebunit? — Domnule conte! — Dacă te aud vorbind asemenea prostii, nu pot crede decât că... — Să sfârșim odată! Conte lon Riminsky, în numele legii, te declar arestat! Timp de câteva clipe o tăcere apăsătoare se lăsă asupra odăii. Verșeghin se uită galben ca ceara la judecătorul de instrucţie, care la rândul său îl privea nepăsător pe contele Riminsky. Surpriza o amuţi chiar și pe Fedora Feodorovna, dar numai pentru câteva secunde căci îndată strigă: — Nu, nu. Jur pe tot ce am sfânt în lumea aceasta, că nu de la contele Riminsky am primit colierul!... El nu știe nimic despre giuvaer... Jur! Judecătorul de instrucție zâmbi ţeapăn, chiar și când se uita la Fedora Feodorovna: — Prinţesă, totul atârnă de Excelenţa Voastră! Spuneţi numele aceluia care v-a dăruit colierul și bănuiala nu va mai cădea asupra contelui Riminsky. Stăpâna Rudinului era într-o situaţie îngrozitoare. In faţa ei se afla un om care nutrea pentru ea simțamintele cele mai curate, a cărui cinste era în afară de orice discuţie și care totuși era acuzat de a fi săvârșit o fărădelege. Fedora Feodorovna știa prea bine că contele Riminsky era nevinovat, dar împrejurările erau de asemenea natură încât se întorceau toate împotriva lui. Soarta acestui om atârna de ea. Un singur cuvânt și respingătorul judecător de instrucţie și-ar fi cerut scuze umil, de la acela pe care-l jignise pe nedrept. Dar cuvântul acesta nu putea fi rostit. Cuvântul acesta l-ar fi trădat pe acela pe care-l iubea! Ea se zbătea deznădăjduită între aceste două posibilităţi. Işi ridică încet capul și privirile ei se întâlniră cu privirile contelui Riminsky... Contele pricepu cumplitul zbucium din sufletul prinţesei și se gândi că niciodată nu i se va mai oferi un al doilea prilej asemănător pentru a putea câștiga stima și poate chiar dragostea Fedorei Feodorovna. Un singur drum cavaleresc, era deschis pentru el și ca adevărat cavaler, el alese acest drum. Frumoșii ochi ai prinţesei îi spuneau că Fedorei Feodorovna îi pare nespus de rău, de încurcătura în care căzuse, dar că prințesa nu era dispusă să spună numele adevăratului vinovat, deoarece... îl iubea. Și contele Riminsky hotărî să-l scape pe bărbatul, care-i furase pe aceea pe care o dorea cu toată ardoarea dragostei sale... Mânia nobilă îi dispăru de pe faţă, cutele se descrețiră, dispăru și expresia de uimire și revoltă, iar glasul lui nu mai răsuna metalic, ci obosit, ca o toacă de lemn spartă: — Domnule judecător de instrucție, ai avut dreptate! Eu am furat colierul! Îți stau la dispoziţie. Un țipăt ascuţit și Fedora Feodorovna se prăbuși la pământ, fără cunoștință. In vreme ce contele Riminsky alergă la ea spre a o readuce în simţiri, judecătorul de instrucție se întoarse spre Verșeghin și zise triumfător: — Nu ţi-am spus eu că moșierul din Urzin este hoțul? CAPITOLUL 65 SFÂRȘITUL TEMNIŢEI DIN DUBRO Fedora Feodorovna nu-și veni în fire decât peste câteva ceasuri. Ea zăcea pe divan, păzită de camerista sa a cărei fața nu se însenină decât numai când stăpâna sa își deschise ochii. — Sunteţi mai bine, prea milostivă stăpână? Fedora Feodorovna se uită aiurită în jurul său. Ochii îi luceau obosiţi, tremura din tot trupul și de îndată ce începu să-și dea seama de ceea ce se petrecuse, întrebă cu înfrigurare: — Unde este?... unde este? — Cine? — Contele Riminsky? — S-a dus cu domnii aceia din Dubro! — Ah! Frumosul cap căzu pe spate și ochii prințesei se umplură de lacrimi. — Ce aveţi, stăpână? — Nimic... nimic... sunt mai bine! — Dar sunteţi mai albă ca peretele! — Nu face nimic! Îmi voi reveni eu! — Să nu trimit după doctor? — Nu, nu-mi trebuie! — Să fierb ceai? — Nu! — Dar cum să vă ajut? — Nu-mi trebuie nimic!... Lasă-mă singură... Vreau să mă odihnesc... Să dorm! — Mi-e teamă să vă las singură, prea milostivă stăpână! — Nu-ţi fie nicio teamă! E o slăbiciune trecătoare... Atât și nimic mai mult... Dacă voi dormi puţin... va trece, fără îndoială... Îngrijește însă, să nu mă tulbure nimeni! Camerista părăsi în vârful picioarelor odaia în care zăcea Fedora Feodorovna. În mintea prințesei se mai desfășură odată toate cele petrecute în ziua aceea după înapoierea sa la castel... II revăzu pe contele Riminsky, îl revăzu pe batjocoritorul judecător de instrucţie... Foarte nelămurit îl văzu pe conte alături de Verșeghin și de judecătorul de instrucţie, apoi nu-și mai aduse aminte de nimic. Cele întâmplate o chinuiau grozav și era nespus de îngrijorată din pricina soartei contelui Riminsky. Nimeni nu putea să fie mai încredințat ca ea de nevinovăția moșierului din Urzin și totuși, îi fu dat să vadă cu proprii săi ochi cum contele era arestat sub învinuirea săvârșirii fărădelegii din Dubro. Ea se gândea cu toată căldura inimii sale, cu toată compătimirea sufletului său, care în chestiunea aceasta se dovedise a fi un adevărat cavaler... Luase asupra sa un păcat, pe care nu-l săvârșise, pe care nu l-ar fi putut săvârși niciodată... numai de dragul ei... Dar ea, de dragul căreia contele se jertfise, nu putea să stea cu mâinile în sân... Trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă, pentru a-l salva pe contele Riminsky, a cărui singură vină era că voise să-i dăruiască un cadou vrednic de ea. Da, trebuia să-l scape, cu orice preţ! Singură n-ar fi putut, dar avea ea pe cineva în care se putea încrede și care nu încăpea nicio îndoială că nu va șovăi să stea alături de ea în această cauză nobilă. Acest cineva era... Vulturul Morţii! Îndată după plecarea cameristei, prinţesa trecu la înfăptuirea gândului.. Sări de pe divan, dar era nespus de obosită și aproape că nici nu-și mai simţea picioarele. Se clătina, când la dreapta, când la stânga, dar ţinta pentru care lupta, îi dădu putere să nu cadă. N-avea timp de pierdut, deoarece era păcat de fiecare clipă de chin pe care o îndura contele Riminsky pentru ea! Luă iute un şal pe dânsa și se repezi la ușa secretă care o lega de coridorul ascuns ce ducea în Cuibul Vulturilor! Se strecură grăbită prin coridor și peste câteva minute și ajunse la ușa ce dădea în odaia Vulturului Morţii. Ușa se deschise și Stanislau Rimsky își desfăcu larg braţele spre a o strânge în ele pe Fedora Feodorovna. Dar când zări chipul înspăimântat al prinţesei, voinicul tresări și întrebă îngrijorat: — Ce s-a întâmplat? Zbuciumul o istovise într-atâta pe Fedora Feodorovna încât, dacă Rimsky n-o prindea la timp în braţe, s-ar fi prăbușit la pământ. Vulturul Morţii o luă încet și o așeză cu băgare de seamă pe divan. Nu trecuseră decât câteva ceasuri de când se despărţiseră. Dar câtă deosebire între Fedora Feodorovna cea de atunci și cea de acum! Atunci ochii îi străluceau, viața se oglindea în purpura obrajilor săi, dragostea îi dădea o vioiciune încântătoare... Pe când acum?... De-abia mai era de recunoscut.. Tremura din tot trupul, era palidă la faţă, în ochi avea o lucire ștearsă, de durere, de suferință... Rimsky nu putea să-și închipuie ce se întâmplase și de-abia aștepta s-o audă vorbind spre a-i explica starea în care se găsea. — Stanislau... dragul meu Stanislau!... îngână ea în cele din urmă. — Ce este, draga mea? — E groaznic! — Dar ce s-a întâmplat? — Trebuie să mă ajuţi! — Dar spune-mi, ce s-a întâmplat? — Colierul... cadoul! Chipul Vulturului Morţii se întunecă. Cuvintele acestea îl făcură să-și dea seama că darul lui îi pricinuise prințesei mari neplăceri! Nu știa anume ce, dar înțelegea că din pricina acestui cadou, Fedora Feodorovna se găsea într-o mare încurcătură. În cele din urmă, prinţesa istorisi cele petrecute de la venirea contelui Riminsky la castel și până la arestarea lui de către autorităţile din Dubro. Vulturul Morţii ascultă povestirea Fedorei Feodorovna cu o înfrigurare crescândă. Purtarea contelui Riminsky i se păru vrednică de un erou legendar, dar obrăznicia lui Verșeghin și mai ales a judecătorului de instrucţie îi biciui grozav mânia, pe care o resimțea și așa pentru acești doi tirani ai ținutului. După istorisirea nenorocitei întâmplări, Fedora Feodorovna își împreună mâinile și se rugă: — Stanislau... scumpul meu Stanislau... te rog, te implor, scapă-l!... Poate că vei găsi vreun mijloc oarecare de a-l scăpa... Trebuie să recunoști și tu că eu nu te puteam trăda, iar contele Riminsky a dat dovadă de cel mai desăvârșit cavalerism când a recunoscut ca fiind a sa o vină de care n-a păcătuit nicicând, aceasta numai spre a mă scăpa pe mine dintr-o situaţie neplăcută. Stanislau Rimsky mângâie blând părul despletit al prinţesei. — Fii liniștită, draga mea... Fapta vitejească a contelui Riminsky nu poate rămâne nerăsplătită și este de datoria noastră să nu primim jertfa pe care vrea s-o aducă pentru noi. — Cât sunt de fericită, Stanislau, exclamă prințesa, eram încredințată că vei vorbi astfel! — Aceia care mă cunosc știu că întotdeauna am sărit în ajutorul nevinovaţilor și al oamenilor de treabă! — Îmi mai aduc bine aminte de chestiunea Ivan Nicorov. Și atunci te-ai dus la Dubro, fără nicio șovăire și era cât pe aci să te coste viaţa! — După cum n-am primit nici atunci ca un nevinovat să sufere din pricina mea, tot astfel nu voi lăsa nici acum ca un erou să fie pedepsit pe nedrept! — Dar ce vrei să faci, iubitule? Tu nu te poţi duce la Dubro, fiindcă se poate întâmpla foarte ușor să fi recunoscut și atunci... mie nu-mi trebuie să-l scap pe contele Riminsky cu preţul pierderii tale! Vulturul Morţii își sărută duios prea frumoasa iubită. — Poţi fi liniștită, draga mea. Nici eu nu vreau să te pierd acum, tocmai acum, în primăvara iubirii noastre! — Groaznic ar fi! — Vom găsi noi vreun mijloc oarecare... Întoarce-te frumos acasă, pentru ca lipsa ta prea îndelungată să nu bată la ochi... Odihnește-te, după frământările pe care le-ai avut și fii fără nicio teamă... iți făgăduiesc solemn că, în câteva zile contele Riminsky va fi liber din nou. Fedora Feodorovna își sărută iubitul cu toată patima sufletului său, apoi părăsi ascunzătoarea înapoindu-se la castel prin coridorul secret. Vulturul Morţii se întoarse la tovarășii săi. Voinicii, care până atunci fuseseră foarte veseli, se întristară deodată, văzând chipul întunecat al căpitanului lor. — Ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă Dan Dragomir. — Ne așteaptă o nouă însărcinare! — O nouă însărcinare, însemnează o nouă primejdie, o nouă luptă și aceasta nu ne poate decât bucura! zise românul gata la fapte. — Dar, răspunse Vulturul Morţii, cu glas înăbușit, dar de data aceasta chiar și eu mă tem că lupta va fi foarte grea! — Cu atât mai bine! strigă Dan Dragomir, a cărui înflăcărare îi cuprinse și pe ceilalţi, încât unul după altul începură să strige: — Vorbește, căpitane! — Care luptă va fi atât de grea, să ne facă să ne temem noi? — Nu suntem oare lângă tine? — N-ai încredere în noi? — Cum să n-am încredere în voi! răspunse Vulturul Morții, puţin mai înviorat. Doar numai cu ajutorul vostru pot nădăjdui ca și această ispravă să fie încununată de succes! — lar noi nu ne temem nici de dracu! — Bine! Atunci ascultați! Stanislau Rimsky povesti cele întâmplate la castelul din Rudin și când sfârși, voinicii strigară, ca un singur om: — Trebuie să-l scăpăm pe contele Riminsky! — La fel m-am gândit și eu, zise Vulturul Morţii, dar se pune întrebarea, cum? Gândiţi-vă puţin, cât de greu a mers evadarea mea! Nu încape nicio îndoială că de atunci Verșeghin își păzește prizonierii mult mai bine. — Căpitane, zise Micislav, dă-mi voie să mă reped până la Dubro, spre a mă orienta asupra situaţiei. Poate că la fața locului voi găsi vreun mijloc care să ne îngăduie să-l scăpăm pe moșierul din Urzin. — Ce ziceţi de părerea lui Micislav? își întrebă Vulturul Morţii tovarășii. — E foarte bună... Să se ducă la Dubro! Micislav era încântat că părerea lui fusese primită de toată lumea. — Du-te, Micislav, într-adevăr acesta este lucrul cel mai bun! Ești destul de iscusit, pentru ca după o scurtă aruncătură de privire să-ţi poţi da seama de situaţie. Micislav își strânse iute cele câteva boarfe trebuincioase și peste câteva minute plecă la drum. Dar și după plecarea lui Micislav, cei refugiaţi în Cuibul Vulturilor nu vorbiră despre altceva decât despre chipul în care s-ar putea duce la îndeplinire planul eliberării contelui Riminsky. Toţi își dădeau seama că încercarea era grea și se gândeau cu ciudă la adevărata cetățuie a lui Verșeghin. Singura lor nădejde era Micislav. Ei nădăjduiau că tovarășul lor se va înapoia cu vestea că isprava era cu mult mai ușoară decât își închipuiau ei. Trecură două zile, fără ca Micislav să se înapoieze și voinicii începură să fie îngrijoraţi. Se temeau să nu fi fost recunoscut de cineva și dat pe mâna poliţiei. Când voinicul nu se înapoie nici în noaptea celei de a doua zi, Vulturul Morţii hotărî să mai așteaptă douăsprezece ceasuri și, dacă nu vine, pornește el singur în căutarea tovarășului. Aceasta însă nu se întâmplă, deoarece a doua zi de dimineaţă, Micislav sosi. Fostul student se înapoia somnoros, jerpelit, plin de praf, de- abia mai târându-și picioarele. Un pahar de vin însă și vioiciunea tovarășilor săi îl făcură să-și uite de oboseală și de somn. — Vorbește! Ce ai văzut? Ce este cu contele Riminsky? — Ce să vă spun? răspunse Micislav. Tot orașul nu vorbește decât de cele petrecute în casa lui Sidoniev. Giuvaergiul urlă mereu să i se înapoieze lucrurile furate, iar starea lui Alexandru Popov se înrăutățește necontenit. Doctorul stă zi și noapte la căpătâiul lui deoarece moartea poate surveni în fiecare clipă. — Și Riminsky? — E prizonierul temniţei din Dubro... — În celula mocirloasă? — De unde! Riminsky, nu este Rimsky, pe el nu-l bagă în celula mocirloasă, ci într-o odaie ca lumea, de la etaj! — Așadar, evadarea nu este cu neputinţă? — Nu este cu neputinţă, dar în orice caz, este foarte grea. Și este grea, fiindcă a ajuns aproape cu neputinţă să te apropii de temniţă și trebuie să fie un om și jumătate acela care să poată înșela vigilența lui Verșeghin! — Și ce ai aflat despre Riminsky? — Tot ce s-a întâmplat cu el, de când a ajuns în temnița Dubro-ului! Vulturul Morţii își bătu tovarășul pe umeri, mulțumit... — Așadar, nu m-am înșelat, când am spus că ești iscusit și ți- am încredinţat însărcinarea aceasta! — Meritul nu este al meu ci al altcuiva! — Al cui? — Al unuia din grefierii Tribunalului din Dobro. — Asta merită și mai mult admiraţia noastră... Oamenii aceștia nu pot fi făcuţi să vorbească, nici cu bani, nici cu vorbă bună, nici cu forța... Mă întreb cum ai izbutit tu? — Întâmplarea mi-a venit în ajutor. Mă plimbam pe malul râulețului îngheţat, când deodată am auzit niște strigăte deznădăjduite de ajutor. Mi-am aruncat privirea în spre locul de unde veneau strigătele și atunci zări un copil, sub care se rupse gheaţa și care se zbătea deznădăjduit. Am alergat la faţa locului și am izbutit să-l scap de la o moarte sigură. Era copilul lui Ripucin, grefierul de la Tribunal. L-am dus acasă, la părinţii săi, care erau foarte îngrijoraţi din pricina lipsei îndelungate a băiatului și care, aflând despre cele întâmplate, nu mai știau cum să-și arate bucuria. Ripucin mă întrebă, cu ce să-mi mulțumească, la care eu am început să mă interesez de contele Riminsky. — De ce te interesează soarta contelui? mă întrebă grefierul, cam bănuitor. lţi voi spune sincer, i-am răspuns eu. Sunt un negustor din Moscova și ca atare, stau în legături de afaceri cu contele Riminsky. Pentru recolta din anul acesta i-am dat o arvună cam mare și îţi închipui cât mă interesează soarta lui, pentru a ști ce se va întâmpla și cu banii pe care eu Îi am la el. Ripucin crezu ce i-am spus eu și după ce mă făcu să-i făgăduiesc că nimănui din Dubro nu-i voi spune un cuvânt despre ceea ce-mi va istorisi el, se apucă și timp de două zile îmi povesti tot ce știa despre contele Riminsky. — Ei, și ce s-a întâmplat cu prietenul nostru? — Judecătorul de instrucţie l-a ascultat de mai multe ori pe conte și l-a chemat chiar în faţa sa și pe Benedict, cameristul contelui, de la care magistratul a aflat că stăpânul său ieșise de acasă călare în noaptea cu pricina. Aruncându-i-se ca o nouă dovadă de vinovăţie acest fapt, contele Riminsky a ridicat din umeri și a răspuns că i s-a mai întâmplat de nenumărate ori să plece noaptea la plimbări călare când timpul era frumos. — În orice caz, ciudată coincidentă! zise Vulturul Morţii. — Pe care judecătorul de instrucţie însă o socotește ca o nouă dovadă a vinovăţiei contelui! Judecătorul de instrucţie și cu Verșeghin vorbesc mult și despre prințesă, a cărei purtare o laudă cu desăvârșită admiraţie... Pentru ei, faptul că prințesa n- a vrut să-l trădeze pe conte, nespunând numele dăruitorului, este un merit vrednic de toată admirația. — Contele a mărturisit fapta? — În privinţa aceasta cei din Dubro nu prea sunt lămuriţi. Din clipa în care Riminsky a pășit pragul închisorii, el și-a redobândit cumpătul cu desăvârșire și adeseori se întâmplă ca el să-l pună în încurcătură pe judecătorul de instrucţie, așa că, acesta nu mai știe ce să creadă și ce să nu creadă din mărturisirile contelui! — ȘI, la ce ne putem aștepta? — După părerea lui Ripuciu, este aproape sigur că vor izbuti să-i dovedească vinovăția. — Ah! Și atunci? — Atunci va fi condamnat! — Despre condamnare nu ţi-a vorbit? — Ba da! — Și? — Totul atârnă de starea lui Alexandru Popov. Dacă moșierul scapă și se înzdrăvenește, atunci lucrurile se vor schimba cu totul... În caz contrar însă, situaţia contelui va fi cu atât mai grea... Dacă se întâmplă ca Popov să moară, atunci va fi judecat și pentru omucidere și în cazul acesta contele Riminsky va fi osândit la câţiva ani de temniță grea. — Dar lucrurile nu vor ajunge până acolo!... Trebuie să-l scăpăm din închisoare încă în zilele acestea. Chipul lui Micislav se întunecă: — Mi-e teamă că va merge foarte greu. — Într-adevăr, temniţa din Dubro să fie atât de bine păzită, după cum se spune? — Întocmai, căpitane! Privirea Vulturului Morţii rămase pierdută în depărtare. După câteva clipe însă, pumnul lui voinic lovi în masă cu atâta putere, încât scândura groasă de stejar trosni. — Dacă va trebui, strigă el, voi nimici întreg orașul, dar pe contele Riminsky tot îl voi scăpa din închisoare! — Așa este căpitane! — Mergem cu tine! — La Dubro! — Să piară Verșeghin! strigară voinicii cu înflăcărare. Toţi erau mânaţi de aceeași voinţă, toți erau însufleţiți de aceeași flacără. — Și ne vom duce planul la îndeplinire, încă în noaptea aceasta! zise Vulturul Morţii, care, adunându-și prietenii în jurul său, le istorisi cum vede el eliberarea contelui Riminsky. După ce le povesti toate amănuntele, mica trupă a voinicilor începu să se pregătească de luptă, iar Stanislau Rimsky trecu în castel folosindu-se de coridorul secret. Zbuciumul și frământările Fedorei Feodorovna nu scăzuseră nici în decursul zilelor ce urmară arestării contelui. Ea se gândea necontenit cu adâncă compătimire la Riminsky și chipul nu i se însenină decât când îl văzu pe Vulturul Morţii, deoarece știa că acesta îi va aduce știri despre cel jertfit. — În noaptea aceasta îl vom scăpa! zise Stanislau Rimsky, chiar de la intrare. Pe chipul posomorât de zile întregi al Fedorei Feodorovna, zâmbetul se ivi din nou. — Cât sunt de mulțumită... dar și cât mă îngrijorează soarta ta, soarta voastră! De aș vedea odată sfârșită și chestiunea aceasta! — Să nădăjduim că totul va merge strună... Tovarășii Vulturului Morţii nu sunt oameni care să se sperie cu una cu două de cea dintâi piedică ce li se ivește în cale! Noi vom fi cei mai tari și vom dovedi că ceea ce-și pun în gând voinicii Vulturului Morţii se și îndeplinește! În noaptea aceasta contele Riminsky va fi iarăși liber! — Cerul să fie cu voi! zise Fedora Feodorovna adânc mișcată, luându-și rămas bun de la Vulturul Morții. Stanislau Rimsky mai sărută odată mâna ca de nea, apoi dispăru în întunericul coridorului secret. Întorcându-se în Cuibul Vulturilor, își găsi tovarășii muncindu- se din greu. Fiecare din ei își curăța pistolul, pușca, pumnalele și se pregătea cât mai bine pentru încăierarea din Dubro, care știau că va fi foarte crâncenă, deoarece vrăjmașul era neobișnuit de numeros. De îndată ce se întunecă, mica trupă și porni la drum. Caii tropăiau monoton, iar voinicii înaintau tăcuţi, ca întotdeauna când se găseau în preajma unei isprăvi de o gravitate deosebită. Deodată, atenţia voinicilor fu atrasă de zgomotul unui tropot de cal. — Cine să fie? întrebă Vulturul Morţii, îngrijorat... — N-avem de ce să ne temem, zise Severin, care ascultase cu luare aminte. E tropotul unui singur cal. — In orice caz, este mai prudent să ne dăm la o parte din drum!... zise Stanislau Rimsky și voinicii îi urmară sfatul îndată. Ei se așezară pe cele două margini ale drumului și așteptară. In curând călăreţul ajunse în apropierea lor și atunci Dan Dragomir strigă: — Stai! Străinul trase de hățuri și calul se opri aproape în aceeași clipă! — Cine ești? — Om bun! răspunse călărețul. La auzul acestui glas, Vulturul Morţii dădu pinteni calului și într-o clipă fu lângă necunoscutul călăreț. — Dumnezeule, Fedora Feodorovna!... Prinţesă, cum de aţi îndrăznit să porniţi după noi?... Nu știți oare cât de primejdioasă este însărcinarea pe care ne am luat-o? Prinţesa, ai cărei ochi erau acoperiţi cu o mică mască de catifea neagră se rugă: — Îngăduie-mi să merg și eu cu voi! — Petrecerea la care mergem noi nu este pentru femei! mormăi Dan Dragomir. — Nu-mi pasă! Vreau să merg cu voi! Nu-mi răpiți această plăcere! — Dar dacă vă ajunge vreo nenorocire, prințesă? — Ti-am spus că... nu-mi pasă! Vreau să fiu și eu de faţă! După aceea se întoarse înspre Vulturul Morţii: — Nu-i așa că-mi dai voie să vin și eu? — Fie, prințesă! răspunse Vulturul Morţii. Vom avea o mână mai mult, care să trimită plumbi în oamenii lui Verșeghin! Voinicii porniră din nou, de data aceasta împreună cu Fedora Feodorovna. Prințesa călărea în frunte cu Stanislau Rimsky, așa că, puteau sta de vorbă, nestingheriți. — De ce ai venit? întrebă Vulturul Morţii, făcându-i imputări. — Am vrut să fiu acolo unde ești tu! — Dar dacă ţi se întâmplă ceva? — Puțin îmi pasă! Te iubesc și dacă va trebui pentru tine îmi jertfesc cu dragă inima, chiar și viaţa. — Fedora Feodorovna, iubita mea, zise Stanislau Rimsky, duios. — N-aș fi putut să stau acasă... dorul m-ar fi ucis! Voiam să fiu lângă tine, să te apăr, să te îmbărbătez, dacă aveai nevoie! Neliniștea m-ar fi omorât acasă. Acum, că sunt lângă tine, fericirea mea este desăvârșită. Voinicii lăsară frânele libere și caii, porniră într-un galop de se cutremura pământul sub ei. Într-un târziu Stanislau Rimsky întinse mâna și zise: — Acolo este temniţa din Dubro! Toate privirile se îndreptară înspre locul arătat de Vulturul Morţii. De altfel toţi cunoșteau umbra lunguiaţă a blestematului lăcaș. — Caii îi lăsăm aici! zise Rimsky descălecând. Pe jos ne va fi mai ușor să ne apropiem de închisoare. Ceilalţi îi urmară pilda. Descălecară și ascunseră caii în pădure, apoi porniră pe jos în spre închisoare. Noaptea era liniștită, frigul se mai înmuie și el, așa că începu o ninsoare liniștită, ceea ce era tocmai pe placul voinicilor. Mica trupă se opri în apropierea închisorii și atunci Stanislau Rimsky se întoarse înspre Dan Dragomir: — Acum, Dane, e rândul tău! Voinicul român se pregăti cu ochi scânteietori să se despartă de prietenii săi. — La revedere băieţi! strigă el. Rimsky strânse cu căldură mâna credinciosului său tovarăș. — Dumnezeu să-ţi lumineze calea! Sper că-ţi vei îndeplini însărcinarea, fără nicio piedică! — Și eu sper, căpitane și voi face tot ce omenește îmi va sta în putință! Dacă nu voi izbuti... — Trebuie să izbutești! Incă o strângere de mână și Dan Dragomir se îndepărtă. Fedora Feodorovna îl întrebă mirată: — Unde se duce chipeșul român? — Vei afla îndată! Uite-te bine la sentinela aceea, cea mai apropiată de noi. O vezi? Mâna întinsă a Vulturului Morţii arătă în spre un cazac, care păzea colţul dinspre răsărit al închisorii, la o depărtare numai de vreo treizeci de pași de locul unde se opriseră voinicii. Dan Dragomir se trânti pe burtă și așa se târî înspre sentinela care stătea atât de nemișcată, cu spatele rezemat de zid, încât ai fi jurat că doarme de-a-n picioarelea. Dan Dragomir se apropia tot mai mult de el și voinicii, în frunte cu Vulturul Morţii, îl urmăreau, abia mai îndrăznind să-și tragă răsuflarea... Dintre toţi însă Fedora Feodorovna urmărea cu cea mai mare încordare mișcările românului, cu toate că, la drept vorbind, ea nu cunoștea planul lui Stanislau Rimsky. Dorea însă din tot sufletul ca acest plan să reușească. Depărtarea scădea necontenit și când Dan Dragomir ajunse în apropierea zidului se ridică în picioare și se lipi cu totul de el. Mai făcu încă doi-trei pași, apoi deodată își ridică pumnul și trânti o cumplită lovitură în capul sentinelei. Fără să mai apuce să geamă măcar, cazacul se lungi la pământ, ca o bucată de lemn. Ceea ce urmă ţinu câteva clipe doar. Mai întâi Dan Dragomir vâri un căluș în gura cazacului doborât, apoi îi luă mantaua, căciula, sabia și pușca iar în urmă îl legă cobză și-l târî până la tufișul cel mai apropiat unde îl ascunse. După aceea îmbrăcă mantaua cazacului, își puse căciula în cap, își încinse sabia și luând pușca în mână, luă locul sentinelei. Fedora Feodorovna rămase atât de uimită încât chiar și să vorbească nu fu în stare decât într-un târziu. — Și acum ce se va întâmpla cu Dan Dragomir? — Vei afla îndată și asta, draga mea! răspunse Vulturul Morţii, care împreună cu tovarășii săi așteptau cu o liniște sufletească uluitoare, clipa hotărâtoare, când trebuiau să treacă la fapte. lar timpul trecea mereu, un sfert de ceas scurgându-se după celălalt. Zăpada cădea tot mai des și voinicii trebuiră să se apropie și mai mult de închisoare, spre a nu-l pierde din ochi pe Dan Dragomir. În sfârșit, clopotul turnului închisorii sună miezul nopții. — Băgaţi de seamă, băieţi! zise Vulturul Morţii în șoaptă. În curând se putu observa o vie mișcare în jurul închisorii. Poarta temniţei se deschise și prin ea ieși un subofițer urmat de opt cazaci. Fedora Feodorovna se lipi de Rimsky, tremurând. — Ne vor descoperi! — Nu te teme, nu se va întâmpla! o îmbărbătă voinicul. Mica trupa de cazaci făcea rondul de noapte și se oprea la fiecare sentinelă, spre a o schimba. Dan Dragomir stătea atât de ţeapăn, de parcă toată viața n-ar fi făcut decât militărie. Când subofiţerul se apropie de el, voinicilor începu să le bată inima atât de tare, încât li se părea că le va sparge coșul pieptului. Clipa hotărâtoare sosise... Priveau cu încordare la fiecare mișcare și apoi... un suspin de ușurare ieși din pieptul fiecăruia. Îndrăzneţul plan reușise. Schimbul se făcu. Dan Dragomir făcu mișcările și pașii reglementari, ca și când din fașă ar fi fost tot cazac, apoi intră în rândul sentinelelor schimbate și sub conducerea subofițerului, dispăru cu ceilalți prin poarta temniţei. Fedora Feodorovna rămase încremenită de uimire. In fața ochilor săi se desfășura acum o lume cu totul nouă, lumea aventurilor romantice și primejdioase, pe care până atunci nu le cunoscuse decât din auzite sau de prin cărți. Una din scenele caracteristice ale acestei lumi se desfășurase acum aievea înaintea ochilor săi, în vreme ce alături de ea se găsea Vulturul Morţii, eroul cel mai vestit al acestor primejdioase aventuri. Lumea aceasta era cu totul nouă pentru Fedora Feodorovna. In clipa în care Dan Dragomir culcase sentinela la pământ, cu o singură lovitură de pumn, prințesa era gata să ţipe de uimire. Acum se uita năucă, cum unul din tovarășii Vulturului Mortii dispărea în închisoare. — Ce s-a întâmplat cu Dan Dragomir? De ce a intrat în temniță? întrebă ea. — Acum are de îndeplinit partea cea mai însemnată a însărcinării sale... — Ce? A intrat doar cu ceilalți înăuntrul zidurilor închisorii! Cine știe dacă va izbuti să mai scape de-acolo! — Lucrul de căpetenie nu este, zise Stanislau Rimsky, ca Dan să iasă din temniţă, ci să putem ajunge și noi acolo! — Nu te înțeleg! — Tocmai asta este însărcinarea lui Dan! — Nu înţeleg și pace! Te rog foarte mult spune-mi și mie, cum stau lucrurile, căci de aceea am venit cu voi să aflu totul. — Ascultă Fedora Feodorovna. Temniţța Dubro-ului este o adevărată cetăţuie, cu toate acestea, noi vrem să-l scăpăm din ea pe contele Riminsky. Suntem prea puţini la număr pentru a putea porni la atac pe față și atunci am hotărât să recurgem la o viclenie. Unul din noi trebuia să pătrundă înăuntrul zidurilor închisorii... — Incep să pricep! zise Fedora Feodorovna, cu ochi scânteietori. — Dan Dragomir și-a luat aceasta îndrăzneață însărcinare, care l-ar putea costa viața. — Vai!... — De aceea nu trebuie să te temi... Avem încredere în iscusinţa și bărbăţia lui și cum știm că și altădată și-a îndeplinit cu succes cele mai grele însărcinări, nu ne temem deloc pentru viaţa lui. — Și ce trebuie să facă? Să-l scape pe contele Riminsky? — Singur în zadar ar încerca... Dan Dragomir pregătește doar terenul pentru un eveniment mult mai mare decât... eliberarea contelui Riminsky... — Ce vrei săi spui? — Clipele care vin îţi vor răspunde în locul meu! — Și Dan Dragomir? — Împreună cu sentinelele schimbate se duce acum să se odihnească. Se va trânti și el împreună cu ceilalţi, pe puţin plăcutele saltele de paie și va aștepta ca somnul să-i cuprindă pe ceilalţi. Pe urmă se strecoară afară frumușel și-i încuie pe cazaci în dormitor și baricadează ușa pentru ca aceștia să nu poată ieși de acolo, cu una cu două. — Și? îl zori prinţesa pe Vulturul Morții. — Și?... Restul cade în sarcina noastră... Când în turnul închisorii va bate ceasul unu, vom porni la lucru. Fedora Feodorovna nu-și amintea nicio clipă din viaţa ei care să fi egalat în romantism ceea ce trăia în momentele acelea. Mâna-i fină și albă se încleștase pe pistolul din buzunar, în fiecare clipă fiind gata să-l scoată spre a se folosi de el. Ar fi vrut să se vadă odată înăuntru, în focul luptei, pentru a-i dovedi Vulturului Morţii că era vrednică de el. Minutele treceau foarte greu. Fiecăruia i se părea că ora unu trecuse de mult și că ceasul din turn îngheţase. În realitate însă, mai erau câteva minute până la unu. — Pregătiţi-vă băieţi, e rândul nostru! zise atunci Stanislau Rimsky. Să nădăjduim că Dan a izbutit să termine înăuntru! — Așa se pare... În temniţă domnește tăcerea cea mai desăvârșită, ceea ce înseamnă că cei dinăuntru n-au băgat de seamă nimic... Știe Dan cum să-și vadă de treabă... — Baaang! Clopotul turnului sunase ceasul unu. Stanislau Rimsky își scoase calul la iveală, încălecă și se repezi la poarta închisorii. Ceilalţi voinici se furișară pe jos până acolo și se așezară de o parte și de cealaltă a porții. Vulturul Morţii bătu în poartă. — Cine e? se aud în curând, o voce somnoroasă... — Curier! — De unde? — De la guvernământul din Kovno! — Pe cine cauţi? — Pe Verșeghin, comandantul închisorii Dubroului!... Poarta se deschise. Vulturul Morţii sări de pe cal și porni încet în spre curtea temniţei. Dar când ajunse lângă sentinelă, o dobori la pământ dintr-o singură lovitură. În aceeași clipă pătrunseră pe poartă și ceilalți voinici, care terminară îndată cu sentinela... apoi se repeziră mai departe... Deodată se văzură față în faţă cu un cazac. Rimsky își și ridică pistolul dar cazacul strigă: — Eu sunt, căpitane! Era Dan Dragomir. Voinicii înconjurară într-o clipă pe tovarășul lor. — Ai făcut totul? întrebă Vulturul Morţii. — Totul, chiar și mai mult! Caporalul de gardă zace și el legat cobză și cu un căluș în gură. Cu el am terminat iute, căci era beat mort. Cazacii dorm duși în dormitorul încuiat și baricadat... Așa că, pentru câtva timp vom fi nestingheriţi și-l vom putea elibera pe conte. — Înainte! zise Stanislau Rimsky. Micislav, tu să ne conduci, fiindcă tu știi unde este celula contelui... Micislav se așeză în fruntea micii trupe. — Trebuie să înaintăm cu multă băgare de seamă deoarece închisoarea este presărată peste tot cu santinele resfirate. — Suntem însă destui spre a le putea dobori! Inainte deci! Voinicii porniră în spre celula de la etaj. Ei mergeau încet, cu multă băgare de seamă. Sus, unde treptele coteau spre etaj moţăiau trei cazaci. La zgomotul pașilor se treziră și speriaţi își duseră mâinile la arme. Dar era prea târziu. Vulturul Morţii și cu tovarășii săi își și îndreptaseră pistoalele asupra lor. — Nicio mișcare mai mult, căci altfel s-a sfârșit cu voi! Cazacii se uitară, năuciţi de somn încă, la acești agresori iviţi atât de pe neașteptate. Nici nu le prea venea să creadă că era realitate... Fiindcă numai în vis își închipuiau ei că se putea pătrunde în temniţa Dubro-ului cu arma în mână. — Lăsaţi puștile jos! strigă Stanislau Rimsky. Micislav se și repezi la ei, le luă armele și cu ajutorul tovarășilor săi îi legă cobză și pe ei. Cheile celulelor fiind la unul din cei trei cazaci, Rimsky le luă și, în tovărășia Fedorei Feodorovna, porni în celula contelui Riminsky. Cheia intră în broască, se învârti de două ori și așa grea de fier se deschise, scârțâind. Trezit din somn, contele Riminsky se uita buimac la nocturnii săi vizitatori. Nu putea să-și închipuie ce se întâmplase, nu știa ce mână binevoitoare venise să deschidă ușa celulei sale. — Sunt liber? întrebă el, neîncrezător. — Da, domnule conte! răspunse Stanislau Rimsky. Ești liber, deoarece dumneata nu puteai pătimi pentru un păcat săvârșit... de mine! Contele lon Riminsky se uită foarte mirat la omul acesta, pe care-l vedea pentru prima oară în viața sa... — Dar cine ești dumneata? Cum ai putut pătrunde în temnita Dubro-ului și ce mijloace îţi stau la dispoziţie, spre a mă putea scăpa? Vulturul Morţii se uită ţintă în ochii contelui și răspunse: — Sunt Stanislau Rimsky și prin aceasta cred că am răspuns și la celelalte întrebări. — Sta...nis... lau... Rimsky! — Acum n-avem timp de mirare, domnule conte! Fiecare clipă este prețioasă. Oricât de bine ne-am pregătit noi această vizită, totuși, se prea poate să avem surprize și de aceea, cel mai bun lucru este să căutăm a ajunge cât mai iute dincolo de zidurile acestei închisori. Contele Riminsky strânse adânc mișcat mâna Vulturului Morţii: — Îţi mulţumesc... îți mulţumesc pentru că mi-ai redat libertatea... Atunci păși și Fedora Feodorovna din spatele Vulturului Morţii și-i întinse mâna contelui: — Te salut, dragă Riminsky și aici, în pragul celulei dumitale, te rog să nu fii supărat că din pricina mea ai ajuns într-o situație atât de neplăcută! În zadar acoperea masca fata prinţesei, contele îi recunoscu glasul și strigă fericit: — Prinţesă... și dumneavoastră sunteţi aici?... Nu v-aţi temut de primejdie? — Să mergem! zise Stanislau Rimsky. Tovarășii ne așteaptă Contele Riminsky părăsi celula în care petrecuse câteva zile puţin plăcute și-l urmă pe Vulturul Morții. Voinicii așteptau cu nerăbdare, în capătul scărilor. — Mai iute, căpitane! — Să mergem odată! Drumul este liber! — lată-l și pe contele Riminsky! — Bine că am reușit! — Să mergem! Zgomotul pașilor începu să se audă coborând, când deodată un strigăt înfiorător venind din curte, umplu toată închisoarea: — Ajutor! Voinicii tresăriră! — Ce să fie? Strigătul se auzi din nou, de data aceasta mult mai tare: — Ajutor! Rimsky se uită nedumerit la tovarășii săi. — Ce să se fi întâmplat? — Au atacat închisoarea! se auzi din nou strigătul ce venea din curte și parcă se auzeau voci înăbușite venind din partea unde se afla dormitorul cazacilor, a cărui ușă o baricadase Dan Dragomir. Doctorul Leonida și cu Dan Dragomir se repeziră pe scări în jos sărind câte patru-cinci trepte deodată. — Băgaţi de seamă! strigă Vulturul Morţii după ei. Dar cei doi voinici nu mai auzeau nimic. In curte dădură peste un cazac, care se clătina pe picioare. Era caporalul de gardă. Se vede că Dan Dragomir se bizuise prea mult pe starea lui de beţie și nu-l legase îndeajuns de tare, fiindcă el izbuti cu timpul să-și desfacă legăturile și apoi, scoțându-și călușul din gură, începu să strige spre a da alarma: — Ajutor! Ajutor! — Taci! strigă Dan Dragomir, ridicându-și pistolul. — Sunt aici!... Veniţi... cazaci... aici... Glontele porni din pistol și caporalul de gardă se prăbuși la pământ fără viață. Dar strigătul lui ajunsese acolo unde fusese menit să ajungă. El fusese auzit, pe de o parte de cazacii încuiaţi de Dan Dragomir, pe de altă parte de sentinelele de afară care la auzul strigătelor de ajutor, alergară mâncând pământul spre a pătrunde în curtea închisorii... Dar doctorul Leonida se aștepta la aceasta. Adunându-și toate puterile se repezi la poartă o închise și-i puse zăvorul de fier care se încrucișa pe toată marginea puternicei porți. — Acum n-au decât să vină! exclamă el, mulțumit. În schimb cei încuiaţi în dormitor de Dan Dragomir, făceau o gălăgie infernală. Văzând că fuseseră Încuiați pe dinafară, cazacii se năpustiră cu umerii lor puternici în ușa care începu să trosnească sub greutatea trupurilor lor. — Ce este? — Daţi-ne drumul! — Ce s-a întâmplat? — Ajutor! urlau cei dinăuntru. Între timp ajunse și Stanislau Rimsky în curte împreună cu ceilalţi. Dan Dragomir și cu doctorul Leonida îl primiră cam abătuți. — Căpitane, nu mai putem scăpa de aici! — Curaj băieţi! Tovarășii Vulturului Morţii n-au voie să deznădăjduiască, nici chiar în fața imposibilului... fiindcă imposibil nu este... — Totul este în zadar! Afară ne pândesc sentinelele, iar cazacii încuiaţi de Dan pot sparge ușa în fiecare clipă și atunci s- a sfârșit cu noi! — Oho, mai încet! Atât de ușor nu ne vindem noi pielea! — Dar ce să facem? — În clipa aceasta nu știu încă... sunt însă pe deplin încredințat că vom găsi noi vreun mijloc oarecare de a scăpa din această încurcătură! — Căpitane, trebuie însă să trecem la fapte, neîntârziat! — Aveţi puţină răbdare, dragii mei! Ușa dormitorului cazacilor gemea îngrozitor, amenințând în fiecare clipă să se prăbușească. Fedora Feodorovna tresărea la fiecare încercare a cazacilor de a sparge ușa. Ea părea asemenea unei frunze tremurânde, pe care vântul o putea smulge în fiecare clipă, spre a o arunca cine știe unde. Vulturul Morţii băgă de seamă că Fedora Feodorovna tremura ca varga. El îi mângâie părul, spre a-i mai da puţin curaj. Prinţesa se lipi și mai tare de Stanislau Rimsky. Sub scutul braţelor sale vânjoase ea se simţea în cea mai mare siguranţă. Dan Dragomir, doctorul Leonida, Micislav și cu ceilalţi se uitau uimiți la Vulturul Morţii, așteptând cu înfrigurare cuvântul care să le arate calea pe care trebuiau să pornească spre a și scăpa viața. Dar Stanislau Rimsky tăcea cu încăpățânare, privind ţintă înaintea sa. Deodată Dan Dragomir nu mai putu răbda această inactivitate și așezându-se în faţa Vulturului Morţii, zise: — Căpitane! Afară ne pândesc sentinelele și poate chiar că între timp vor fi primit și ceva ajutoare, totuși numai pe drumul acesta mai putem nădăjdui să scăpăm. — Dar vor trage în noi! strigă Stanislau Rimsky. Nu putem scăpa fără pierderi! — Așa este, dar nu face nimic! — Cum nu face nimic? N-ar fi păcat să piară oricare din noi? — Căpitane! reluă românul cu glasul hotărât. Eu sunt gata să ies cel dintâi pe poartă! Și sunt încredinţat că printre tovarășii noștri se va mai găsi unul, care să vrea să facă scut din trupul său în jurul tău și al prințesei! — Așa este! strigă doctorul Leonida. — Are dreptate! zise și Severin. În spatele lor ușa grea de stejar gemea înfiorător. Încă câteva minute și întreaga trupă a cazacilor năvălea din dormitor, iar atunci, nu mai exista scăpare pentru prietenii Vulturului Morții. Voinicii se cutremurară chiar și numai la gândul acesta. Cum ar fi putut ei să se împotrivească acestei mulțimi de oameni dornici de răzburnare, care prin numărul lor i-ar fi înghiţit în câteva clipe? — Dragii mei, le zise Stanislau Rimsky tovarășilor săi, propunerea voastră este o nouă dovadă de dragoste, de credința pe care mi-o purtaţi, de care însă eu sunt încredinţat chiar și fără această jertfă, pe care sunteţi gata s-o aduceți. Prin aceasta însă, problema nu este rezolvată, deoarece în chipul acesta nu există scăpare. — Cum să nu căpitane! Cel puţin jumătate din noi vor scăpa și mai ales tu! — Bine, Dane și voi, prieteni, așa mă cunoașteţi voi pe mine? Credeţi oare că eu aș primi să fug, folosindu-mă de trupurile voastre ca de un scut? Nu! Mai bine pier aici, în mijlocul vostru, unde am trăit și până acum, dar să scap eu și voi să pieriţi, la asta nici nu mă gândesc! — Căpitane... vru doctorul Leonida să vorbească. — Nimic! Nu fac niciun pas fără voi! — Dar fuga este cu neputinţă! Sentinelele de afară vor da alarma în oraș, toţi locuitorii vor veni aici și va fi cu neputinţă să străbatem... — Fii fără teamă... Vom găsi noi vreun mijloc oarecare să ne înapoiem în cetatea Rudinului, fără nicio pierdere! — Dar când? Rimsky tăcu. În zadar așteptau voinicii să audă cuvântul eliberator. Deodată însă se sfârși și tăcerea aceasta ucigătoare. Vulturul Morții tresări și un zâmbet se înfiripă în jurul buzelor șale. — Ce este, căpitane? — Ai găsit? — Putem scăpa? — Vorbește odată! Rimsky se uită la oamenii săi, apoi strigă: — Conte Riminsky, Vlasovici, Severin, Micislav! — Ce dorești, căpitane? — Duceţi-vă în faţa dormitorului cazacilor. Ușa ameninţă să se prăbușească, ori, aceasta trebuie s-o împiedicaţi cu orice preț! — Ce să facem? — Să adunaţi tot ce vă cade în mână și să baricadaţi ușa mai bine, pentru a nu putea fi spartă... căci atunci s-a sfârșit cu noi! — Așa vom face! răspunse Micislav. — Dar plecaţi îndată! — Am și plecat, căpitane! Sub conducerea lui Micislav cei mai sus numiţi se îndepărtară. După aceea Vulturul Morţii se întoarse înspre Dan Dragomir și doctorul Leonida, cei mai credincioși prieteni ai săi. — lar noi, dragi prieteni, zise el, solemn, vom deschide ușile celulelor temniţei din Dubro!... Vom da drumul tuturor prizonierilor și chiar dacă ostașii vor izbuti să iasă din dormitor, se vor găsi față în faţă cu armata înfuriată a nenorociţilor pe care i-au batjocorit și chinuit până mai ieri. Ochii lui Dan Dragomir începură să strălucească într-un chip neobișnuit. — Minunată, idee! — Numai că nu trebuie să întârziem nicio clipă! zise doctorul Leonida. Să mergem! — Și eu? întrebă atunci Fedora Feodorovna. Stanislau Rimsky se uită la prințesă, apoi o luă de braţ și zise: — Vino și tu cu noi... Vom avea nevoie și de tine! Un zâmbet de adâncă mulţumire se întipări pe chipul Fedorei Feodorovna. — Cât sunt de fericită că vă pot fi și eu de folos! Poruncește, căpitane și voi face orice! Rimsky o și luase la goană. El se repezi ca o furtună pe treptele care duceau la etajul întâi, unde fusese închis contele Riminsky. Legătura de chei mai era încă tot în broasca ușii în dosul căreia zăcuse moșierul din Urzin. Rimsky luă cheile și descuie ușa celulei alăturate zicând: — leşi! Eşti liber! Apoi trecu la a doua: — Fugi, până când nu-i prea târziu! La a treia: — Vino! Te-am eliberat! Apoi eliberă pe al patrulea, al cincilea, al zecelea, al douăzecilea prizonier. Întemniţaţii ieșeau năuciţi din celulele lor și nu puteau să priceapă, cum se făcea că ușile celulelor lor atât de bine încuiate se deschideau deodată în miez de noapte, sau mai bine zis, în revărsatul zorilor spre a-i lăsa să plece liberi. Toţi se adunară într-un grup și se uitau uluiți la Vulturul Morţii și tovarășii săi. lar când toţi prizonierii primului etaj, fură eliberaţi, vocea puternică a Vulturului Morţii răsună prin coridor spunând următoarele: — Sărmani oameni, nenorocite făpturi, urgisite de soartă! Robia voastră s-a sfârșit, de astăzi înainte sunteţi liberi, fiindcă Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii, v-a deschis ușile închisorii... — Vulturul Morţii! se auzi un murmur de mirare și de teamă din mijlocul armatei de prizonieri. — Nu vă temeti! urmă Stanislau Rimsky. Deocamdată cazacii nu vă pot face nimic, deoarece nu le stă în putinţă să se repeadă la voi. Acum însă, trebuie să-i eliberăm și pe ceilalți nenorociți, pe aceia care zac în celulele mocirloase! — Așa este! Are dreptate! urlă mulțimea. Stanislau Rimsky căută să mărească înflăcărarea prizonierilor: — Nu trebuie să mai îndure groaznicele chinuri care le-au fost hărăzite! Eu știu ce însemnează să fii aruncat în celula mocirloasă, deoarece și eu am fost tovarăș de suferință cu voi și eu am cunoscut iadul acestor celule! Când am izbutit să fug din închisoare am jurat să vă scap din temniţa Dubro-ului!... — Să mergem! — Înainte! — Trăiască Vulturul Morții! — Condu-ne, Stanislau Rimsky! Strigătele de „trăiască” veneau din toate unghiurile și Rimsky își dădu seama cu mulţumire că izbutise să câștige mulţimea de partea sa. El știa că oamenii aceștia, cărora le dăduse cea mai prețioasă comoară, ce le fusese răpită, libertatea, erau gata să sară şi în foc pentru el. — Inainte! strigă el, pornind în frunte, cu prietenii săi. Prizonierii strigară după el: — Înainte! Peste câteva clipe ajunseră în curte. Între timp, oamenii Vulturului Morţii, baricadaseră și mai tare ușa dormitorului, în care paturile de pușcă ale cazacilor, croiseră câteva spărturi. Zărind atmosfera războinică din curte, prizonierii se întoarseră înspăimântați, spre Stanislau Rimsky.: — Vultur al Morții... privește... oameni! Rimsky le răspunse, zâmbind: — Da, oameni... dar oamenii mei... Ei se împotrivesc cazacilor, care vor să iasă din dormitor! La auzul acestor cuvinte chipurile prizonierilor eliberaţi se înseninară. Vulturul Morţii îi îmbărbăta: — Acum ce mai staţi? Alergaţi în ajutorul lor! Micislav, ţi-am adus ajutoare! O parte din prizonieri alergară în ajutorul voinicilor conduși de Micislav, care aveau mare nevoie de ajutor, deoarece de-abia mai puteau ţine piept celor dinăuntru. Nădușeala curgea șiroaie de pe ei, din când în când mai răsunau și detunături de armă, deoarece cazacii căutau să-i rănească pe voinici, trăgând în ei prin crăpăturile făcute în ușă. Dar obiectele îngrămădite înaintea ușii alcătuiau un scut minunat pentru prietenii Vulturului Morții. În vreme ce voinicii lui Micislav și o parte din prizonieri căutau să împiedice ieșirea cazacilor, Stanislau Rimsky, coborî în celulele mocirloase, cu ceilalţi prizonieri eliberați. — După mine, tovarăși! strigă el și prizonierii îl urmară orbește. Trecând prin curte se împiedicară de cineva care se grăbea grozav înspre dormitorul cazacilor. Omul acesta se răsti la ei: — Staţi, câinilor! Rimsky se supuse fără să vrea și ceilalţi îi urmară pilda. Luna ieșise tocmai de printre nori și Vulturul Morţii recunoscu pe acela ce se răstise la ei. — Verșeghin! Prizonierii simţiră un fior de groază străbătându-le trupul la auzul acestui nume. Nu era unul în mijlocul lor care să nu se fi gândit cu ură la comandantul închisorii. Erau unii pe care Verșeghin îi aruncase în temniţă fără ca măcar să le fi luat interogatoriul. Pe alţii poruncise să fie bătuţi cu cnutul până când cădeau în nesimţire. Pe alţii îi lăsase să flămânzească zile întregi spre a le smulge destăinuiri pe care nenorociţii n-aveau de unde să le dea. Alţii erau ţinuţi în închisoare numai fiindcă vorbiseră de rău pe vreunul din prietenii poliţaiului. Și nu era unul care să nu fi avut vreo socoteală cu Verșeghin. Și în clipa în care Vulturul Morţii rosti numele comandantului închisorii, prizonierii fură cuprinși de o ură fără margini, de o mânie de nedescris. De îndată ce văzură că Verșeghin își ridică pistolul pentru a-l descărca asupra Vulturului Morţii, se repeziră vreo zece asupra lui... Glontele nu-și mai nimeri ţinta... În schimb și-o nimeriră prizonierii, care într-o clipă îl culcară la pământ pe Verșeghin lovindu-l cu pumnii, cu călcâiele, cu genunchii, care cu ce apuca. Comandantul închisorii Dubro-ului se văita deznădăjduit și cerea îndurare, dar prizonierii, atâta timp chinuiţi de el, nu mai puteau fi opriţi de nicio putere omenească. Strigătele lui Verșeghin se transformară în gemete, apoi în horcăieli, până când în cele din urmă muriră și acestea... Temutul comandant al închisorii Dubro-ului zăcea acum zdrobit, țeapăn, plin de sânge, în curtea propriei sale închisori. — Înainte! strigă atunci Vulturul Morţii și ceata prizonierilor porni înspre celulele subpământene... Partea aceasta a închisorii era supravegheată tot de trei cazaci, care, auzind detunăturile din curte și gălăgia infernală făcută de tovarășii lor din dormitor, puseră mâna pe armă și porniră somnoroși să vadă ce se petrece prin închisoare. Ei se întâlniră cu prizonierii eliberaţi, tocmai în ușa coridorului ce ducea la celulele subterane. Vulturul Morţii vru să strige, să le spună prizonierilor ce trebuie să facă. Aceștia însă n-aveau nevoie de instrucţiuni. Strigătul lui Stanislau Rimsky fu înăbușit de urletele răgușite ale prizonierilor, care se repeziră cu o sălbăticiune de fiară, asupra cazacilor, pe care îi urau din suflet. O încăierare cumplită se încinse și puhoiul prizonierilor venise asupra cazacilor cu atâta furie încât aceștia nici nu avură timp să se folosească de arme. Mulțimea deznădăjduită care lupta pentru libertatea ei, era asemenea unei furtuni căreia nu i se mai poate pune zăgaz. În câteva clipe ea smulse armele din mâinile cazacilor ale căror capete le despicară cu patul propriilor lor arme. După aceea mulţimea năvali pe coridorul celulelor subpământene, călcând în picioare trupurile sângerânde ale cazacilor și în câteva minute ușile tuturor chiliilor mocirloase fură descuiate. Prizonierii ieșeau din umedele lor carcere unul după altul și se uitau nedumeriţi la mulțimea care le striga: — Sunteţi liberi! Bieţii oameni nu-și credeau ochilor și urechilor. Chiar și Rimsky rămase adânc impresionat în fața acestui spectacol. Își aduse aminte de vremea în care zăcuse și el acolo, în chiliile acelea nesănătoase, al căror miros pestilenţial alcătuia parcă o prevestire, o pregătire pentru mirosul pe care aveau să-l răspândească în curând trupurile celor aruncaţi în aceste carcere, de unde niciunul nu mai era sortit să iasă, decât doar pentru a merge la spânzurătoare. Nimeni nu putea să înțeleagă mai bine ca el nemărginita bucurie a acestor prizonieri. Acum prizonierii nu mai aveau nevoie să fie îndemnați, nu mai aveau nevoie de conducător, știau ei singuri ce trebuiau să facă. Se înapoiară în curte și alergară în ajutorul celorlalţi care țineau piept cazacilor din dormitor. Din mijlocul urletelor lor furioase se desprinse o voce tunătoare: — Să dăm foc temniţei! O sută de alte voci repetară: — Să dăm foc temniţei! — Să piară acest lăcaș de chinuri! — Piatră pe piatră să nu mai rămână din el! — La lucru, copii! — Înainte! Stanislau Rimsky zâmbi mulțumit. Dar și privirile celorlalți străluciră de bucurie la gândul că sentința de moarte fusese rostită asupra temniţei Duhro-ului, unde înduraseră chinuri cumplite, supraomenești, atâția nenorociţi și de unde atâţia alţi urgisiţi ai soartei porniseră pe drumul care se oprea sub ștreangul spânzurătorii. Numai Fedora Feodorovna se cutremură. — De ce tremuri, draga mea? o întrebă Stanislau Rimsky cu duioșie. — Mă întreb, cum se vor sfârși toate acestea? — Vrând nevrând vom vedea sfârșitul! răspunse Vulturul Morții. Dinspre poartă se auzi o gălăgie sălbatică. În vreme ce mulțumea se trudea să împiedice ieșirea în curte a cazacilor încuiaţi în dormitor de Dan Dragomir, cele opt sentinele din afară izbutiră să spargă poarta și necunoscând situația din curtea închisorii, se repeziră înăuntru dornici de a răzbuna îndrăzneala agresorilor. Dar atât le trebui prizonierilor. De îndată ce zăriră căciulile cazacilor se repeziră la ei ca niște fiare scăpate din cușcă. Câteva detunături de armă și apoi nu se mai auziră decât vaiete sfâșietoare. Mulțimea întărâtată a prizonierilor sfâșiase în bucăți mica trupă a nesocotiţilor cazaci. În același timp se iviră și câteva făclii aprinse în mâinile prizonierilor care le aruncară prin pod și prin odăi, așa că în curând, falnica clădire a închisorii luă foc în cinci-șase puncte deodată. Rimsky căută să-și strângă tovarășii în jurul său. — Acum drumul este liber! Înainte! Să ne întoarcem în marginea pădurii unde ne-am lăsat caii. Limbile de foc se prelingeau acum și pe acoperișul dormitorului cazacilor. Ostașii, dându-și seama de primejdia ce-i ameninţa, de a fi arşi de vii făcură o sforţare uriașă, deznădăjduită. Sub puterea acestei sforțări, ușa se prăbuși deodată și în același timp cu ea, se prăbuși și baricada ridicată de oamenii Vulturului Morţii și de prizonieri făcând un zgomot asurzitor. — Înainte! urlă unul din cazaci și în clipa următoare soldaţii ieșiră din dormitorul aprins deasupra capetelor lor trecând unul peste spinarea celuilalt. Și ieșeau necontenit, ca un potop ce nu mai voia să se sfârșească. Prizonierii se aruncară cu o ură de moarte asupra asupritorilor lor de până atunci și se încinse o încăierare cumplită, luminată diabolic de flăcările care cuprinseseră toată închisoarea. Strigăte înfiorătoare, văicăreli, horcăituri, înjurături deznădăjduite umpleau văzduhul înroșit de vâlvătaia focului. Cazacii și prizonierii cădeau deopotrivă, iar când vreunul din ei scăpa din învălmășeală și voia să fugă își dădea seama cu groază că era prea târziu. Clădirea închisorii, care încercuia curtea într-un pătrat, ardea din toate părţile, alcătuind un adevărat brâu de foc în jurul câmpului de luptă... „În vremea aceea Vulturul Morţii și cu tovarășii săi erau departe. Ei își îndepliniseră însărcinarea, ba chiar și mai mult decât atât. Nu numai că-l eliberaseră pe contele Riminsky, dar deschiseră calea libertății înaintea tuturor prizonierilor din temniţa Dubro-ului. Mica trupă se găsea acum în marginea pădurii, acolo unde voinicii își lăsaseră caii. Chiar și contele Riminsky își avea calul său, deoarece voinicii erau atât de încredinţaţi că-l vor scăpa din temniţă că aduseseră cal și pentru el. Înainte de a sări pe cai, Stanislau Rimsky mai zise: — Priviţi! O priveliște de o frumusețe diabolică se desfășura înaintea ochilor lor. Temuta închisoare a Dubro-ului era o mare de flăcări, vopsind cerul în roșu, până în depărtare. Lupta pe viaţă și pe moarte care se mai dădea în curte se auzea ca un murmur îndepărtat. Deodată începu să sune clopotul de alarmă. Dar nu cel al închisorii ci clopotul de alarmă din oraș. Locuitorii băgaseră de seamă focul și traseră clopotul de alarmă. Orașul învie într-o clipă. Oamenii săriră din paturi unul după altul și ieșeau speriați în stradă. Flăcările temniţei Dubroului întinseseră un cearceaf de purpură deasupra orașului. După ce contemplară câteva minute această măreaţă și înfiorătoare priveliște, în același timp, voinicii săriră pe cai și căpitanul dădu porunca: — Să mergem! Caii o luară din loc. După această noapte zbuciumată, voinicii se îndreptară spre cuibul lor, în sunetele triste ale clopotului de alarmă din Dubro... CAPITOLUL 66 CASTELUL DIN URZIN Tovarășii și însoțitorii Vulturului Morţii înaintau pe drumul luminat până în depărtare de focul ce mistuia temută închisoare a Dubro-ului. Când ajunseră în apropierea Rudinului zorile se transformaseră aproape în ziuă. Pe drum voinicii nu prea avuseră chef de vorbă, deoarece noaptea furtunoasă era încă prea proaspătă în memoria lor. Numai Stanislau Rimsky mai schimba din când în când câteva cuvinte cu Fedora Feodorovna, care călărea alături de el. — Vezi, draga mea, zicea el, toată teama ţi-a fost zadarnică! Am scăpat și iată-ne acum în drum spre casă! — Dar prin câte primejdii n-am trecut! — Nu există primejdie, frumoasa mea Fedora, pe care omul să n-o poată învinge dacă nu-i lipsește curajul și sângele rece. — Eu îmi și luasem rămas bun de la viaţă, când m-am văzut în curtea închisorii, fără să știi chiar și tu, cum să ieși din grozava încurcătură. În cele din urmă însă, tot tu ai fost acela care ne-ai scăpat. Acum te iubesc și mai mult, fiindcă am avut prilejul să mă încredințez foarte de aproape de curajul tău și de iscusința ta, dragul meu... dragul meu Vultur al Morţii! — Fedora mea! — Fericirea mea a fost desăvârșită, fiindcă am putut fi alături de tine și simt că noaptea aceasta ne-a legat unul de altul pentru totdeauna! În vreme ce cei doi îndrăgostiţi vorbeau în chipul acesta, caii alergau mereu și în curând voinicii ajunseră în faţa castelului din Rudin. Prinţesa se duse la intrarea din dos, pe unde și plecase și pe unde voia să se și înapoieze. Ea își luă rămas bun, pe rând, de la toţi prietenii Vulturului Morții, care în noaptea aceea deveniseră tovarășii săi. Ea se despărţi cu o foarte călduroasă strângere de mână de Stanislau Rimsky, mai ales, care pricepu ușoara tremurare a degetelor albe: — La revedere! Contele Riminsky își luă și el rămas bun, adresând Vulturului Morţii următoarele cuvinte: — Îți mulţumesc înc-odată pentru ceea ce ai făcut pentru mine! Nu voi uita niciodată ce-ţi datorez. M-ai scăpat din închisoare cu primejduirea propriei dumitale vieţi și fapta aceasta m-a făcut să uit că, la drept vorbind, din pricina dumitale am ajuns în temniţa Dubro-ului. — Tocmai de aceea am vrut să te scot de acolo, răspunse Vulturul Morţii, modest, deoarece conștiința nu-mi dădea pace și aș fi avut mustrări de cuget până la capătul vieţii mele. Imi pare bine că planul a reușit! Contele Riminsky îi întinse mâna: — Rămâi cu bine, brav Vultur al Morţii! Gândește-te întotdeauna cu drag la mine! — Dar unde te duci? — Înapoi, la Urzin! — Bine, domnule conte, dar prin aceasta te expui la noi primejdii! Peste o zi, două, te vor căuta din nou, poate chiar mai curând și atunci poţi avea neplăceri din nou. — Șederea mea la Urzin va fi de foarte scurtă durată, răspunse contele Riminsky. Nu voi lua cu mine decât lucrurile de valoare cu care apoi mă voi refugia în străinătate. Când se vor mai liniști valurile pe care le-a stârnit întâmplarea aceasta, mă voi înapoia... La auzul acestor cuvinte, chipul lui Stanislau Rimsky se întunecă. — Îmi pare nespus de rău, zise Vulturul Morţii, că trebuie să pleci prin ţări străine... Contele Riminsky, dădu din cap, amarnic. — Crede-mă, dragă Stanislau Rimsky, răspunse el, că în orice caz n-aş mai fi rămas aici. Inima îmi sângerează prea tare. Vulturul Morţii pricepu că Riminsky se gândea la lupta pe care o dăduse pentru cucerirea prea frumoasei castelane a Rudinului, luptă din care ieșise învins. Și se gândi și el că, pentru o inimă sângerândă era mult mai bună vâltoarea marilor orașe din străinătate... decât singurătatea domeniului din Urzin. Întinzându-i mâna zise: — Dumnezeu să te călăuzească, domnule conte și te rog ca niciodată să nu-l uiţi pe Vulturul Morții. Cei doi bărbaţi își strânseră mâna cu căldură, apoi contele Riminsky își luă rămas bun și se îndepărtă plecând pe drumul ce ducea la Urzin. Ceaţa dimineţii îl învălui în curând. Stanislau Rimsky și cu tovarășii săi se înapoiară în Cuibul Vulturilor, la o bine meritată odihnă, după o activitate atât de fructuoasă. În timpul acesta contele Riminsky, mâna tot mai iute pe drumul Urzinului. Din când în când îl trecea câte un fior. Cele câteva zile petrecute în temnița Dubro-ului, îl istoviseră nu numai trupește ci și sufletește. La toate acestea venise să se mai adauge și noaptea aceea plină de frământări care nu-i ieșea din cap cu niciun chip, după cum nu putea să nu se gândească necontenit la salvatorul său, Stanislau Rimsky. Salvatorul său, care-i răpise bucuria, fericirea vieţii! Câte frământări nu-i pricinuise acest rival cu câteva zile mai înainte, pe când contele Riminsky se trudea în zadar să ghicească persoana vrăjmașului care asediase inima frumoasei Fedora Feodorovna cu mai mult noroc! Acum aflase ceea ce dorise să știe... Renunțarea este unul din simţămintele cele mai dureroase și contele Riminsky era copleșit de amărăciune că era silit să-și îngroape în inimă dragostea pe care i-o purta castelanei din Rudin. Îl durea nespus că nu el fusese acela care izbutise să câștige inima prinţesei, dar fiindcă știa că inimii nu i se poate porunci, se resemnă. Dar ce soartă îl aștepta acum?... Viitorul lui era foarte nelămurit. Era silit ca să-și părăsească moșia, castelul, tot ce avea, pentru a colinda dintr-o ţară în alta, fără niciun căpătăi. Bietul conte Riminsky oftă amarnic. Dar poate că era mai bine așa! Poate că în străinătate se va închide rana pricinuită de marea dezamăgire. Acolo îi va fi mai ușor s-o uite pe Fedora Feodorovna... Contele dădu pinteni calului. In depărtare se ivi turnul castelului din Urzin. Ar fi vrut să ajungă odată acasă, și de aceea dădea mereu pinteni calului. In sfârșit, ajunse. Sări de pe cal și alergă la poartă, pe care o găsi încuiată. Bătu la poartă, dar fără nici un rezultat. Castelul era cufundat într-o liniște desăvârșită. Toată lumea dormea. Mai bătu odată, acum mai tare și mai îndelungat. Trecură însă câteva minute până când în cele din urmă se deschise o fereastra prin care se ivi capul somnoros al lui Benedict. — Cine e acolo? — Eu sunt, Benedict! Deschide! Cameristul îngălbeni, când își zări stăpânul, pe care-l știa în temnita din Dubro. — Sfinte Dumnezeule! Domnul conte! — Eu sunt, eu! Nu te mai mira atâta și vino odată! — Vin... vin! Fereastra se închise și în curând Benedict apăru la poartă. Uimirea lui era nemărginită, deoarece nu-și putea închipui ce se întâmplase ca stăpânul lui să scape din închisoare la o oră atât de neobișnuită și atât de pe neașteptate. — Ce te zgâiești așa la mine? strigă Riminsky, la servitorul care rămăsese cu gura căscată. — Dom... domnul conte! — Eu, eu, nu te mai holba atâta! — Nu mă holbez, dar... dar... multe s-au schimbat pe aici, de când domnul conte nu s-a mai întors din Dubro! îngână cameristul, cu chiu cu vai. — Ce s-a întâmplat? Vorbește! — Nici nu-mi vine să vă spun, domnule conte... atât îmi e de greu... — Vorbește odată! strigă contele Riminsky. — Castelul din Urzin are un nou stăpân! Contele Riminsky se împletici. — Ce spui? Ai înnebunit? — leri a sosit! — Cine? — Contele Mauriciu Riminsky. — Unchiul meu? Benedict dădu din cap. Contele lon Riminsky rămase înmărmurit. Contele Mauriciu Riminsky era singura lui rudă de sânge și în același timp și cel mai înverșunat dușman al său. Se certaseră pe vremuri pentru o moștenire și de atunci se dușmăneau cu înverșunare. Neînțelegerea dintre ei era mărită și de faptul că, în vreme ce contele lon era un înflăcărat adept al mișcării de independenţă poloneze, unchiul său, Mauriciu, avea vederi politice cu totul potrivnice și era unul din cei mai buni prieteni ai contelui Gorciacov, călăul Varșoviei. Contele Mauriciu se trudea din răsputeri să pună mâna pe moșia Urzin și cum încercarea aceasta a lui dăduse greș în mai multe rânduri, făcea tot ce-i stătea în putinţă ca măcar să-i facă rău contelui lon. În asemenea împrejurări, contele lon nici nu se prea miră, aflând vestea aceasta de la Benedict. Era doar firesc ca acum, când îl știa pe el în temniţă, unchiul său Mauriciu să vină spre a se instala în castelul atât de mult dorit. Pumnii tânărului conte se încleștară și pe chipul lui se întipări o amărăciune fără margini. El porni cu pași înceţi spre castel. Benedict mergea în faţa lui, luminându-i calea cu un felinar. — Unde doriți să vă duceţi, domnule conte? întrebă cameristul. — În odaia mea de lucru! Peste câteva minute ajunseră acolo și lon Riminsky se prăbuși abătut într-un fotoliu. Timp de câteva minute rămase cu privirea aţintită în fața sa fără a scoate un cuvânt. Benedict fu acela care rupse tăcerea. — Am fost foarte îngrijaţi din pricina domnului conte și mereu ne-am rugat lui Dumnezeu să facă astfel ca, nevinovăția bunului nostru stăpân să iasă la iveală, spre a se înapoia aici... Nu sunt decât douăzeci și patru de ceasuri de când a sosit la castel contele Mauriciu, dar aceste douăzeci și patru de ceasuri au fost îndeajuns spre a ne face să ne dăm seama că n-am putea rămâne aici sub stăpânirea lui. — Dar ce a făcut unchiul? — A intrat în castel cu un aer ca și când de când e lumea tot el ar fi fost stăpânul casei. Cel dintâi gând al lui a fost să cheme un cămătar din Dubro, de la care a luat un împrumut mai mare, asupra castelului. Ochii tânărului conte începură să strălucească. — Așadar, sunt bani în casă! — Da! Am văzut cum contele Mauriciu a luat un pachet cu mai multe mii de ruble, de la cămătar. — Și acum ce face unchiul? — Doarme! Aseară s-a îmbătat, așa că nu este de mirare că nu s-a trezit la bătaia în poartă. Contele lon Riminsky rămase pe gânduri, apoi deodată, zise: — Te poţi duce, Benedict! Cameristul se supuse și se îndepărtă. Contele lon se ridică de pe scaun și începu să se plimbe prin odaie de colo până colo, privind îndelung la mobile ca și când ar fi vrut să-și ia rămas bun de la lucrurile în mijlocul cărora trăise atâţia ani... După aceea luă lampa în mână și trecu prin mai multe odăi până când ajunse în faţa dormitorului. Cu câteva zile mai înainte, dormise el în patul boltit, acum se auzea din odaie sforăitul greoi al contelui Mauriciu. Pe bietul conte lon îl înăbușea amărăciunea. Intră în odaie, se duse până lângă pat și lumină faţa unchiului său. Contele Mauriciu nu se trezi. lon Riminsky îl apucă atunci de braț, îl scutură și strigă: — Scoală! În urma acestui strigăt cel adormit se trezi. — S-a și făcut dimineaţă? întrebă contele Mauriciu, leneș, fără a-și deschide ochii. — Scoală-te, dacă-ţi spun! strigă din nou contele lon... La auzul acestor cuvinte poruncitoare, Mauriciu Riminsky își deschise ochii. S-ar fi așteptat la orice pe lume, numai să dea cu ochii de nepotul său, nu. Era încredinţat ca lon era prizonierul temniței Dubro-ului și uimirea lui de a-l vedea acum în fața sa era cu atât mai mare, cu cât el însuși îngrijise ca nepotul său să nu iasă prea iute din închisoare. Nu în zadar era el unul din prietenii cei mai buni ai contelui Gorciacov. Contele Mauriciu era hotărât să facă astfel ca pedeapsa ce-i va fi dată nepotului său să fie cât mai aspră și, în orice caz să cuprindă și confiscarea averii. Cu ajutorul contelui Gorciacov nu-i era prea greu să-și atingă ţinta. În urmă, nu mai încăpea nicio îndoială că, contele Gorciacov îi va dărui lui moșia și castelul din Urzin, după care își ascuţea dinţii de atâta vreme. In asemenea împrejurări oricine își poate închipui cât de mare îi fu spaima, când deodată, în zorii zilei, se trezi înaintea sa cu acela căruia vroia să-i fure toată averea. Avea întocmai simțământul omului lovit în cap cu o măciucă și în faţa ochilor săi se și ivi viitorul trist, în care nu va mai putea domni în castelul din Urzin, al cărui stăpân se credea pentru vecie. Se sculă din pat somnoros și îmbrăcându-se, foarte nemulțumit, zise: — După cât văd, ai scăpat din temniţă? Contele Riminsky se opri impunător și aspru în fața unchiului său, căruia, măsurându-l din cap până i în picioare, îi zise: — Vei afla îndată! Deocamdată urmează-mă odaia mea de lucru! Cuvintele lui Ilon Riminsky nu erau de loc liniștitoare pentru contele Mauriciu, care se îmbrăca cât putea mai încet, numai pentru a întârzia cât mai mult explicaţia pe care avea să i-o ceară nepotul său în privinţa prezenţei sale acolo. Tânărul conte se cam plictisi însă de această tărăgăneală și enervat, se răsti la unchiul său: — Nu ești gata odată? N-am timp de pierdut! Vino! — Vin... vin! lon Riminsky luă lampa în mână și porni înainte, în vreme ce contele Mauriciu îl urmă obosit și plictisit... Când ajunseră în odaia de lucru, tânărul conte se răsti la unchiul său: — la loc, fiindcă avem multe de vorbit! Contele Mauriciu căută să zâmbească: — De ce ești atât de violent la vorbă?... La drept vorbind, ar trebui să fi bucuros și vesel că ești iarăși om liber... — Fără îndoială că prin aceasta vrei să înţelegi că mi s-a dovedit nevinovăția și, în consecință, am fost pus în libertate! — Firește! Altfel, cum ai putea fi aici? — Ei, bine, te liniștesc, spunându-ți că, nu este așa!... Contele Mauriciu deschise larg ochii. — Cum?... Ce ai spus?... Nu este așa?... Dar atunci cum ai ajuns iarăși înapoi la Urzin? — Faptul acesta n-are nicio însemnătate! Eu pot veni la Urzin, fiindcă moșia, pădurea, sunt ale mele. Dar ce cauţi tu aici? La întrebarea aceasta contele Mauriciu era pregătit. Încă din clipa în care nepotul său se aplecase spre el, în pat, își dăduse seama că, mai curând sau târziu, va trebui să răspundă la această întrebare. De aceea își avea răspunsul pregătit și zise îndată: — Bine dragă nepoate, dar de ce această întrebare supărată, când la drept vorbind mi-ai datora recunoștință? Mă mir că nu găsești firească purtarea mea când... — N-o găsesc de loc firească! se răsti contele lon Riminsky. Dar Mauriciu nu se lăsă intimidat. — Cred că este cât se poate de firesc ca, îndată ce am aflat despre nenorocirea care a dat peste tine, să alerg în grabă aici spre a-ţi administra moșia, în timpul lipsei tale de acasă! — Te-am rugat eu să faci aceasta? Fii sigur că mai curând mi- aș lăsa avutul pe mâinile celui din urmă servitor al meu, decât să ţi-l încredințez ţie! — loane, gândește-te la ceea ce spui! — M-am gândit foarte bine! Aici n-ai ce căuta! Pe chipul contelui Mauriciu se ivi un zâmbet plin de înţeles. — Te înșeli, dacă crezi aceasta. — Acolo unde sunt eu stăpân, eu poruncesc... nimeni nu se poate amesteca în chestiunile mele fără învoirea mea! Ai înțeles? — Afară de justiţie, răspunse contele Mauriciu, batjocoritor. — Ce vrei să spui? — Ce vreau să spun e foarte simplu. Autorităţile judecătorești din Dubro m-au numit pe mine custode al moșiei Urzin și numirea aceasta n-a fost revocată încă! Afară de aceasta, te vestesc că dacă vei fi osândit, averea îţi va fi confiscată... dar în favoarea mea!... — Ticălosule! strigă contele lon Riminsky cu ochi fulgerători de mânie. — Mai încet, mai încet, nepoate! Autorităţile din Dubro mi-au dat în scris toate acestea! — Aș vrea să văd și eu documentul acesta! Contele Mauriciu trase sertarul biroului și luă de acolo un pergament cu un sigiliu, pe care i-l întinse nepotului său. — Uite! Citește, spre a te încredința! Contele lon Riminsky luă pergamentul, dar fără a citi măcar un singur rând din el, îl rupse în bucăţi, pe care apoi le aruncă în obrazul unchiului său. — Uite! Ți-l dau înapoi! Contele Mauriciu sări ca mușcat de șarpe. — Pentru asta îţi vei mai mușca tu buzele! — Nu mă tem! — Nu este îndeajuns rușinea pe care mi-ai pricinuit-o? Un conte Riminsky, care ajunge în temniţă, învinuit de furt și omucidere! Rușinea aceasta nu va putea fi spălată niciodată de pe numele familiei Riminsky! — Și tu ai crezut toate acestea? — Pe tine te cred în stare de orice! — Din fericire însă, numai tu ești capabil de asemenea ticăloșii! Ca dovadă că este așa, după cum spun eu, iată că s-au mai găsit oameni care n-au crezut în vinovăția mea și care n-au șovăit o clipă să-mi sară în ajutor spre a mă scăpa din temniţă. Contele Mauriciu se uită foarte mirat la nepotul său... — Așa?... Vasăzică ești fugar? — Da! Dar jur pe unul Dumnezeu că sunt nevinovat! Totuși, am fost silit să evadez, deoarece aparenţa era împotriva mea! — Prin aceasta ai săvârșit cea mai mare prostie pe care ai fi putut s-o faci! Acum, după ce ai evadat, nimeni și niciodată nu va mai crede în nevinovăția ta, ci toată lumea va fi încredinţată că ai fugit de teama pedepsei ce te aștepta! — Puțin îmi pasă de ceea ce va crede lumea. — Nu-ţi mai rămâne decât o singură cale! Incaleci pe un cal și te duci îndată la Dubro spre a te preda autorităţilor... Râsul batjocoritor și trist al contelui Ilon Riminsky întrerupse vorba unchiului său: — Cred și eu că pentru tine aceasta ar fi soluţia cea mai bună, deoarece în chipul acesta ai putea rămâne să domnești și pe mai departe în Urzin! Dar pofta aceasta nu ţi se va mai îndeplini... — Dar aceasta este o sfântă datorie pe care o ai faţă de numele conților Riminsky! — Nu mă interesează părerea ta și nici predicile tale moralizatoare. Pe mine mă interesează conștiința mea și această conștiință mi-e curată! Cu tine însă am o altă răfuială! — Ce fel de răfuială? — Mai întâi, te rog să-mi dai cheia de la casa de bani! Contele Mauriciu nu se așteptase la o asemenea cerere. Mânia îl cuprinse și răspunse supărat: — Oho! Ti-am spus că în baza hotărârilor autorităţilor judecătorești din Dubro, numai eu am dreptul să poruncesc în cartelul și pe moșia Urzinului. Tânărul conte arătă în spre documentul rupt în bucăţi. — Vezi cât de mult dau eu pe hotărârile acestea, ai avut prilejul să te încredinţezi singur. — Ti-am spus însă că-ţi vei mai mușca degetele din pricina nesăbuinței tale! — Să terminăm odată! Dă-mi cheile! — Ce vrei? — Giuvaerurile, hârtiile de valoare și banii, pe care i-ai luat ieri cu împrumut asupra castelului. Contele Mauriciu, îngălbeni. Era grozav de furios că nepotul său aflase și aceasta. Contele lon observă această mânie și își reînnoi cererea cu mai multă hotărâre: — Dă-mi odată cheile, căci altfel... El luă în mână o statuetă grea de bronz de pe birou și o ridică ameninţător. — Bine, ţi le dau! zise cu o neașteptată răceală, contele Mauriciu și își vâri mâna în sertarul biroului, ca și când ar căuta cheile. Dar când își scoase mâna din nou din sertar în loc de chei ea ținea un pistol, îndreptat ameninţător spre pieptul tânărului conte. — încă un pas și te împușc! Autorităţile îmi vor fi recunoscătoare, deoarece în chipul acesta, scapă de un ticălos ca tine odată pentru totdeauna! — Tu îndrăznești să rostești asemenea cuvinte?... Tu?... strigă contele lon Riminsky, cuprins de o mânie care-l făcu să-și piardă cumpătul. El se repezi la unchiul său fără să se mai sinchisească de pistolul îndreptat împotriva sa. Atacul acesta fu atât de fulgerător încât contele Mauriciu nu mai avu vreme nici măcar să-și descarce pistolul. Când să apese pe trăgaci statueta grea de bronz îl lovi în cap cu atâta putere încât Mauriciu se prăbuși la pământ, cu un strigăt de durere. Din ţeasta-i crăpată sângele curgea șiroaie. Tânărul conte se uită înfiorat, dar fără niciun simțământ de milă la unchiul său. Își meritase soarta! Contele Mauriciu mai gemu de câteva ori, apoi, se mai cutremură odată din tot corpul, un horcăit fioros îi mai ieși din gât, apoi rămase înțepenit. Contele Riminsky se aplecă peste el. Îi cercetă inima... nu mai bătea! — A murit! zise el, cu glas înăbușit. Nu, nu asta am vrut... Dar el și-a căutat-o... dacă mai întârziam o singură clipă, poate că acum eu aș zăcea aici, în locul lui! Se ridică și se uită în jurul său, prin odaie. În colț se găsea casa de bani în care își ținea lucrurile de valoare. Tot acolo se aflau și banii, fără de care nu putea fugi. Sări la birou, deschise saltarele unul după altul, dar cheile nu erau nicăieri. — Unde să le fi ascuns? se întrebă el, uitându-se la mort. În zadar aștepta el vreun răspuns. Contele Mauriciu zăcea nemișcat, cu degetele încleștate pe patul pistolului. Contele lon luă lampa și se întoarse în dormitor. Instinctul îi mâna pașii... Cu mâna tremurândă de înfrigurare dădu perna la o parte și... găsi cheia sub ea. Fugi iute înapoi, în odaia sa de lucru, spre a lua în sfârșit banii și giuvaerurile, dar atunci privirea îi căzu din nou asupra mortului. În zadar voia să mai facă vreun pas înainte, nu putea. | se părea că tot trupul i se înţepenise și rămânând încremenit în mijlocul odăii, se uita ţintă la contele Mauriciu. — Am ucis!... Sunt un ucigaș! îi șoptea conștiința. Mai înainte sufletul îi era plin de dorinţa de a fugi, de a scăpa. Acum i se părea că în zadar ar fi fugit, deoarece mortul l-ar fi urmărit peste tot și din pricina lui n-ar mai putea avea nicio clipă de odihnă, de liniște. Teasta aceasta spartă, însângerată l-ar fi urmărit până și în vis. Cu o mișcare plină de scârbă, contele lon Riminsky aruncă cheia din mână... Nu-i trebuiau banii, nu-i trebuiau giuvaerurile! Cu preţul acesta nu-i trebuia nici chiar propriul său bun. Știa că acum în zadar ar mai fugi, căci și așa nu s-ar mai putea înapoia niciodată la Urzin. Adevărul în încercarea de asasinare a lui Popov, în chestiunea spargerii de la magazinul lui Sidoniev mai putea ieși la iveală. Dar niciodată n-ar fi putut tăgădui că nu el îl ucisese pe contele Mauriciu, unchiul său. Işi acoperi ochii, spre a nu mai vedea cadavrul ce-l învinuia și fugi din odaie, fugi din coridor, fugi din castel... Era o dimineaţă liniștită de iarnă. Se mai uită odată la castelul Urzin si lacrimile îl podidiră. Se simţea nespus de nenorocit. — Departe, cât mai departe de aici! Alergă în grajd. Calul cu care venise avea încă șeaua pe el. II scoase din grajd, sări călare pe el și ieși din castel... CAPITOLUL 67 CASTELANA DIN RUDIN Înapoindu-se din Dubro, contele lon Riminsky, îşi însemnase bine în minte locul unde se despărțise de Stanislau Rimsky. Locul acesta se găsea în apropierea turnului Cetăţii Rudin, în consecinţa tot pe acolo, pe undeva trebuia să se găsească și ascunzătoarea voinicilor. El își aminti chiar că, la despărțire voinicii apucaseră înspre pădure, unde nu era prea greu să se orienteze după urmele lăsate de picioarele tovarășilor Vulturului Morţii. Contele Riminsky se luă după aceste urme care îl duseră până la peștera de unde începea coridorul subteran, pe care mergând înainte, ajunse în curând în faţa ușii ascunzătorii voinicilor. Sufletul lui era în prada unor frământări sălbatice. Cele petrecute în castelul din Urzin îi încurcase socotelile cu totul. Nu mai avea destulă tărie sufletească să se refugieze în străinătate, după cum hotărâse la început, și se gândi că era mai bine să rămână acasă. Și atunci își aduse aminte de Vulturul Morţii! In decursul celor petrecute la Dubro, contele Riminsky avu prilejul să cunoască mai de aproape pe Stanislau Rimsky, despre care lumea povestea atâtea grozăvii, dar de al cărui suflet cinstit și drept el nu se îndoise nici chiar mai înainte de a-l fi cunoscut personal. Era adevărat că tot buclucul acesta i se trăgea din pricina Vulturului Morţii, dar tot atât de adevărat era și că Stanislau Rimsky n-avea nicio vină, dacă împrejurările s-au înlănţuit în așa chip încât aparenţa să-l arate pe el, stăpânul Urzinului, ca făptaș al isprăvii din prăvălia giuvaergiului. Ce vină avea Rimsky, dacă judecătorul de instrucţie îl bănuise pe el, pe contele Riminsky, de săvârșirea acestei isprăvi? În clipa însă, în care Vulturul Morii aflase că un nevinovat suferă din pricina lui, el n-a șovăit niciun moment să sară în ajutorul lui, primejduindu-și atât viaţa sa cât și pe aceea a prietenilor săi. Fapta aceasta a Vulturului Morţii i se păru contelui o faptă de care era în stare numai un erou legendar și de aceea începu să-l stimeze și să-l iubească pe Stanislau Rimsky, ca nimeni altul. lar când în urma uciderii contelui Mauriciu a rămas fără casă, fără masă, se gândi să caute adăpost la Vulturul Morții... Impreună luptaseră la Dubro, împotriva cazacilor, împreună să lupte de-acum înainte. Și când ajunse la ușa ce dădea în ascunzătoarea voinicilor, bătu în ea fără șovăire, cu nestrămutată hotărâre. Aceasta bătaie în ușă stârni o adevărată panică în ascunzătoare. Tovarășii Vulturului Morţii săriră de pe scaune cum se împrăștie un grup de păsărele dacă arunci cu o piatră spre ele. Gândul tuturor se întoarse la întâmplările sângeroase din Dubro a căror urmare putea să fie această... bătaie în ușă. să le fi dat de urmă? Dan Dragomir fu cel dintâi, care se mai dezmetici. El puse mâna pe pistol și se duse la ușă. — Cine este acolo? — Cineva care vrea să intre în mijlocul vostru! fu răspunsul. — Numele tău! — Contele lon Riminsky! Dintr-o singură mișcare Dan Dragomir deschise ușa... Contele lon Riminsky păși împleticindu-se în odaie, pe faţă cu urmele nopții nedormite. Între timp ieșise și Stanislau Rimsky din odaia lui și veni în întâmpinarea contelui Riminsky. — Domnule conte, ce cauţi dumneata aici? Și cum ai ajuns aici? — Nu te teme, n-am venit ca dușman! Vreau să intru în mijlocul vostru! La auzul acestor cuvinte Vulturul Morţii rămase și mai mirat. — Să intri în mijlocul nostru? Un conte Riminsky? Moșierul din Urzin?... Uiţi oare că noi suntem niște vagabonzi, veșnic urmăriți de autorități, niște urgisiţi ai soartei? — Nu uit, dar puţin îmi pasă! Eu nu mai am ce căuta la Urzin! gemu îndurerat contele lon Riminsky. — Bine, dar te-am eliberat din temniță și când ne-am despărțit am rămas înţeleși că deocamdată vei pleca în străinătate, pe urmă însă, te vei înapoia. In ceea ce mă privește, eu aș fi gata oricând să recunosc în faţa oricărei autorităţi că eu am fost acela care a luat colierul Mariei Antoinette din prăvălia lui Sidoniev. Prin aceasta însă aș pune-o în mare încurcătură pe Fedora Feodorovna și asta n-o pot face! — Dar nu acesta este motivul pentru care nu mă mai înapoiez a Urzin! — Dar care? — L-am ucis pe unchiul meu, contele Mauriciu Riminsky fiindcă s-a instalat în castelul meu și voia să pună mâna pe moșia Urzin și pe tot ce-mi aparține. Contele lon Riminsky povesti amănunţit cum s-a desfășurat sângeroasa scenă din castelul Urzin. În timpul povestirii bietul om se cutremura neîncetat și trupu-i era străbătut de fiori de groază, deoarece vedea necontenit înaintea sa căpăţâna sfărâmată și sângerândă a unchiului său. — Nu mai pot fugi, gemu el, îndurerat. Mi-am lăsat acolo cea din urma leţcaie... Nu voiam să-mi pecetluiesc singur fapta, am ucis, pentru a ajunge la bani! Stanislau Rimsky încercă să-l îmbărbăteze: — lei lucrurile mult prea tragic, dragă conte! La urma urmelor, dumneata ai fost în legitimă apărare... Gândește-te bine la ceea ce vrei să faci! Mai ai vreme să te înapoiezi la castel, să-ți iei banii și lucrurile de preţ și să fugi! — Nu, nu! strigă contele Riminsky. Vreau să rămân aici! Primiţi-mă în mijlocul vostru! Jur că vă voi fi tovarăș credincios și nu mă voi căi niciodată de pasul pe care-l voi face. — Acela, care intră în mijlocul nostru, zise Vulturul Morţii, trebuie să-și ia rămas bun de la societatea omenească... odată pentru totdeauna! — Îmi dau seama și hotărârea mea este luată. — Gândește-te că viața noastră este viața unui vânat veșnic urmărit și că astăzi nu știu ce va aduce ziua de mâine! — M-am gândit! — Primejdia ne pândește mereu și n-avem o clipă de siguranţă în viaţă! — Nu mă tem de primejdii! — În mijlocul nostru nu sunt conți și nici studenţi săraci. Toţi suntem deopotrivă, egali! — Știu, căpitane! Vă voi fi un tovarăș credincios. Vulturul Morţii își dădu seama că gândurile contelui erau curate și sincere și de aceea nu mai încercă să-l abată de la hotărârea lui nici să i se așeze în cale. EI îi întinse mâna și sărutându-l de trei ori, îl primi în mijlocul voinicilor săi. Tânărul conte lon Riminsky făcea parte din ceata Vulturului Morții. Noul inițiat se simţi mai liniștit și instinctul îi spunea că în turnul acesta părăsit va fi mai bine de el decât ar fi fost pe meleaguri străine, colindând ţări îndepărtate de patria lui dragă. Se simţea grozav de obosit. Pe scaunul pe care i-l oferiră voinicii el căzu ca o bucată de plumb. Nici nu era de mirare, căci de la miezul nopţii, de când își făcuseră apariţia voinicii în temniţa Dubro-ului, el fusese prins în vârtejul unor evenimente, care îl istoviră, nu numai trupește, ci și sufletește. Severin, băgând de seamă istovirea tânărului conte, îl culcă și în curând noul tovarăș al Vulturului Morţii adormi adânc. De altfel și ceilalţi voinici resimţeau efectele zbuciumului din noaptea trecută. — Mi se pare că acum ne vom mai odihni vreme îndelungată, zise Stanislau Rimsky. Trebuie să ne mai lăsăm puţin de isprăvi. — De ce, căpitane? — Gândiţi-vă că distrugerea temniței Dubro-ului nu va rămâne fără răsunet. Am fost noi blestemaţi și urâţi până acum, de astăzi înainte însă, autorităţile vor porni o urmărire deznădăjduită împotriva noastră, deoarece vor socoti pustiirea închisorii ca o adevărată declaraţie de război. Ori, singurul mijloc de a ne apăra împotriva războiului ce se va porni împotriva noastră este de a nu părăsi turnul acesta. Dacă ieșim din el, oricât de mare ar fi prevederea și precauţia noastră, te pomenești că lăsăm vreo urmă, pe undeva, după care se pot lua autorităţile și atunci suntem pierduţi. — Cu toate acestea, zise Dan Dragomir, cred că n-ar strica să știm și noi ce se pregătește împotriva noastră... Unul din noi ar fi bine deci să se repeadă până la Dubro! Stanislau Rimsky nu se împotrivi. — Câte unul putem părăsi Cuibul Vulturilor. Numai la expedițiile mari, când trebuie să fim toţi laolaltă trebuie să renunțăm. În ceea ce privește părerea ta, Dane, ea nu e rea și, dacă nu ești prea obosit, poţi pleca până la Dubro, să vezi care sunt pregătirile armatei, ale autorităţilor, care este impresia produsă de fapta noastră în mijlocul populaţiei. — Căpitane, eu sunt gata oricând să plec! Și fără a mai aștepta altă îmbărbătare și începu să se pregătească de drum. — Numai să fii prevăzător! îi zise Vulturul Morţii. Nu uita că acum suntem urmăriți cu o vigilenţă înzecită. — Ai deplină încredere în mine, căpitane! răspunse voinicul român, care peste câteva minute își și luă rămas bun de la tovarăși și porni la drum. După plecarea lui Dan Dragomir, Stanislau Rimsky se retrase din nou în odaia lui. Voia să se odihnească și el, era însă mult prea enervat, pentru a putea închide ochii. El se plimbă câtva timp în sus și în jos prin odaie, apoi se opri în faţa ferestrei și-și aruncă privirea în vale unde strălucea linţoliul alb al iernii. O neliniște nelămurită îl frământa mereu și trecu ceas după ceas, fără să se poată odihni. Dorea să-și simtă obrajii biciuiţi de vântul aspru și îngheţat care să-l învioreze și în același timp să-i liniștească nervii zdruncinați. Deodată luă o altă hotărâre. Se duse la ușa ce dădea în coridorul secret, o deschise și porni prin tunelul ascuns, care-l duse până la ușa dormitorului prinţesei. Ajungând aici, bătu în ușă cu semnul mai dinainte hotărât și Fedora Feodorovna veni să-i deschidă, pe faţă cu un zâmbet de fericire. — Stanislau! Știam că vei veni!... Nu știu însă, de ce ai întârziat atâta! Stanislau Rimsky, mângâie duios părul frumoasei femei. — Te-ai odihnit, Fedora mea, după noaptea furtunoasă, care a trecut? — Mi se pare că totul n-a fost decât un vis. Nu-mi vine să cred că și eu am luat parte la ceea ce s-a petrecut... Mi se pare cu neputinţă să fie adevărat! — Totuși, dovada nu poate fi tăgăduită, Temniţa Dubro-ului este numai o ruină fumegândă! — A fost rănit careva din voi? — Doi-trei au fost zgâriaţi doar puţin, dar fără să fi fost ceva grav. Voinicii Vulturului Morţii sunt plămadiţi dintr-un aluat cu totul deosebit! E greu să ajungi să-i rănești pe ei! — Și cât de vitejește au luptat! Este o adevărată minune să ieși învingător dintr-o luptă în care vrăjmașul este cu atât mai numeros decât tine! — Ehei, la război nu trebuie numai putere, ci și puţină minte! zise Stanislau Rimsky, râzând. În altă ordine de idei, am să-ţi dau și o veste nouă, frumoasa mea Fedora. Mica noastră trupă s-a înmulţit. S-a mai alăturat cineva la ea cineva, care-ţi este cunoscut! — Cine să fie? — Ghici! — Nu-mi pot închipui! — Contele Riminsky! — Contele Riminsky?... Aceasta este într-adevăr o surpriză la care nu m-aș fi așteptat!... Dar ce s-a întâmplat cu bietul conte? Nu s-a înapoiat la moșia lui? Stanislau Rimsky povesti cele petrecute la Urzin așa după cum le auzise de la noul său tovarăș. Fedora Feodorovna ascultă, adânc uimită, istorisirea Vulturului Morții, apoi zise, compătimitoare: — Bietul conte Riminsky, ce rău îmi pare de el!... Ce om cumsecade!... — Îi vom fi tovarăși buni! Deocamdată suntem nevoiţi să stăm nemișcaţi în ascunzătoarea din turn, deoarece după isprava din Dubro, autorităţile se vor face luntre și punte spre a ne da de urmă. — Nu te teme, dragă Stanislau, eu te voi apăra de oricine și oricând, deoarece te iubesc! Vulturul Morții o strânse în brațe pe prinţesă, adânc mișcat. — Frumoasa mea Fedora, să mergem în desișul nesfârșit al pădurii, acolo unde nu ne va mai stingheri nimeni și nimic! Peste câteva minute ei treceau călare prin pădure... Fedora Feodorovna ieșise prin poarta castelului, iar Stanislau Rimsky prin tunelul ascunzătorii și se întâlniră la un loc mai dinainte hotărât. Plimbările acestea se repetară de atunci foarte des. Pentru voinici nu mai era o taină unde se tot ducea căpitanul lor. Ei recunoscuseră odată, uitându-se din fereastra odăii turnului, în călăreţii din vale pe Stanislau Rimsky și pe Fedora Feodorovna și atunci pricepuseră și pentru ce se purta prințesa atât de bine cu ei. Noul tovarăș privea cu strângere de inimă la idila dintre căpitanul său și frumoasa castelană a Rudinului. Nici pentru el nu mai era o taină această dragoste și oricât își propusese el în clipa când se înrolase printre voinicii lui Rimsky, să se resemneze și să-și stăpânească dorul inimii, durerea îi sfâșia sufletul, de câte ori o vedea pe Fedora Feodorovna părăsind castelul, deoarece știa că frumoasa femeie se ducea să se întâlnească cu Stanislau Rimsky. A patra zi de la isprava din Dubro, Dan Dragomir se înapoie din oraș. Voinicii erau toţi împreună când se înapoie tovarășul lor, strigând: — Veşti bune, prieteni! Dubro este în fierbere! Distrugerea temniţei a pricinuit o adevărată panică! Oriunde mă întorceam nu auzeam decât numele Vulturului Morţii, rostit cu un respect aproape evlavios și nu întâlneam decât oameni care nu reușeau să se minuneze îndeajuns cum de izbutise Stanislau Rimsky să învingă întreaga garnizoană a închisorii. — Și ce măsuri s-au luat? întrebă Stanislau Rimsky. — Toate garnizoanele vecine au trimis întăriri la Dubro. Orașul geme de cazaci și de îndată ce un trecător li se pare suspect, îi cer să se legitimeze și să dovedească ce caută în oraș. Vă închipuiți cu câtă teamă mă strecuram eu pe străzi. Dar adunarea de forțe militare în Dubro nu s-a sfârșit. A fost trimis un curier special la Petrograd care să ceară trupe cât mai numeroase, deoarece numai astfel nădăjduiesc autorităţile să pună mâna pe vestitul Vultur al Morţii. Ochii lui Stanislau Rimsky străluciră. — Vom vedea! — Am aflat și ce plan au pus la cale. Vor ca adunând cât mai multă oștire, să încercuiască întregul ţinut și strângând cercul acesta vor să cerceteze pas cu pas fiecare colț de pământ, pentru a da de urma noastră. Chipurile voinicilor se întunecară, dar numai pentru o clipă, deoarece încrederea de sine a Vulturului Morţii le risipi teama îndată: — Chiar de ar aduna laolaltă un milion de cazaci și tot nu ne vor da de urmă! Cuibul Vulturilor nu poate fi descoperit de cazaci și nici nu va cădea în mâinile lor! — Trăiască Vulturul Morţii! strigă Severin, cuprins de o înflăcărare fără seamăn. Cu tine am dus greul vieții, cu tine vom și muri, dacă va fi nevoie! Ceilalţi strigară și ei: — Trăiască Vulturul Morții! Stanislau Rimsky zâmbi fericit. După aceea se întoarse din nou în spre Dan Dragomir: — Și când au de gând să dea atacul? _ — Ziua începerii atacului n-a fost chip s-o aflu. In schimb am auzit cine va conduce trupa. — Cine? — Sunt trei aceia... care vor conduce războiul împotriva noastră. — Să auzim! — Prinţul Dimitri Trubetzkoi, maior în regimentul de gardă al tarului. — Mai departe! — Contele Gorciacov, guvernatorul Varșoviei... Un murmur de mânie se auzi în odaie. — Și? — Al treilea este... Marius Gersot, noul prefect de poliţie al Petrogradului. Murmurul de mânie deveni de data aceasta și mai furtunos, iar Stanislau Rimsky lovi cu pumnul în masă. — Ei bine, să poftească! Poate ţarul să-și trimeată toata oștirea împotriva noastră, noi nu ne temem! Primejdiile prin care am trecut până acum n-au făcut decât să ne oțelească, cele noi vor face același lucru. — Așa este, căpitane! — Ai dreptate! — Trăiască Stanislau Rimsky! — În orice caz ar fi bine, zise voinicul apoi, să nu pierdem din ochi ce se petrece la Dubro. După cât se pare războiul pornit împotriva noastră își va avea cartierul general la Dubro. Dacă putem să aflăm din vreme și în mod regulat, despre ceea ce se petrece acolo, atunci ne putem organiza și noi apărarea cu mai mult folos. — Ai dreptate, căpitane, zise Dan Dragomir, și aș fi foarte fericit, dacă mi-ai încredința mie aceasta însărcinare. — lar eu sunt fericit, răspunse Stanislau Rimsky, dacă tu vrei să-ți iei această însărcinare. Raportul tău de astăzi este o dovadă despre felul cum vor fi și cele din viitor. Cred că niciunul din noi n-ar fi fost în stare să se înapoieze cu amănunte mai complete decât cele aduse de tine. Dan Dragomir era într-adevăr fericit de laudele pe care i le aduse Vulturul Morii, și zise: — Atunci, mâine mă înapoiez din nou la Dubro! * x x Cu cât simțea mai aproape primejdia ce-i pândea, cu atât mai mulțumit era Stanislau Rimsky, dacă putea să-și treacă timpul în tovărășia Fedorei Feodorovna. Zilele petrecute în tovărășia prințesei erau pentru el adevărate zile de fericire. Frumusețea, drăgălășenia, duioșia amoroasă a încântătoarei femei îl făceau să uite de toate. De aceea, el căuta să repete cât mai des, aproape zilnic, plimbările împreună. Și din zi în zi o îndrăgea tot mai mult pe această femeie, care și ea îi aducea o inimă iubitoare, un suflet tremurând de dorul dragostei atâta vreme înăbușit. Cu timpul Stanislau Rimsky, băgă de seamă că se schimbase cu totul. În vreme ce înainte fiecare gând al lui nu se îndrepta decât la ceata lui de voinici, acum de-abia aștepta clipa în care să se întâlnească din nou cu Fedora Feodorovna. Prietenii lui observaseră chiar această schimbare, dar nu-i ziseră nimic. Doctorul Leonida vorbind odată cu Severin despre această schimbare a căpitanului, găsi de cuviinţă că, cel mai bun lucru era să-l lase în pace și să nu-i spună nimic. În zilele acelea și așa n-aveau să se depărteze de Cuibul Vulturilor și deci, n-aveau nevoie de sfatul lui, iar când va fi sosit din nou ceasul marilor fapte, nu încăpea nicio îndoială că Vulturul Morţii se va găsi din nou în fruntea lor. Acum n-avea decât să facă ce voia! Dimpotrivă, le părea bine că Fedora Feodorovna știuse să fie un balsam vindecător pentru inima lui sfâșiată de pierderea Mioarei Comăneanu. Voinicii erau fericiţi, dacă își știau căpitanul fericit... lar Stanislau Rimsky era într-adevăr fericit. El găsise în Fedora Feodorovna o tovarășă bună, duioasă și înțelegătoare, alături de care și-ar fi petrecut bucuros toata viaţa. Ei se întâlneau de cele mai multe ori în casa de vânătoare a prinţesei, așezată în mijlocul pădurii Rudinului și căsuţa aceasta i se părea acum Vulturului Morţii ca un cămin special al lui. În cămin ardea focul, pe masă fierbea samovarul cu ceai, alături erau așezate două fotolii mari... Aici își petreceau timpul. — Stanislau, îţi dai tu seama oare, zise odată Fedora Feodorovna, ce fericire ar fi pentru mine, dacă am putea trăi întotdeauna așa? Chipul voinicului se întunecă. — Și eu aș vrea, dar ce folos, când îndeplinirea acestei dorinţi trebuie să rămână pe veci o himeră ce nu poate fi atinsă! Ți-am spus de atâtea ori, frumoasa mea Fedora, că visul acesta nu poate fi realizat! — Nu trebuie decât să vrei! — Nu mă pot despărţi de tovarășii mei și... nici nu vreau! N-aș putea renunţa la viaţa aceasta zbuciumată, plină de primejdii și totuși atât de frumoasă! Îmi dau prea bine seama că, chiar dacă m-aș lăsa stăpânit de această chemare și aș începe o viaţă liniștită, patriarhală, ea n-ar ţine în veci și într-o bună zi mi-aș lua aripile din nou și aș zbura din cuibul tihnii... — Stanislau! — Apoi, ce rost aș avea eu alături de tine?... Tu ești o prinţesă mândră, distinsă, bogată, iar eu... eu sunt un vagabond, un vânat urmărit zi de zi, ceas cu ceas... — Ce-mi pasă mie!... Dacă visul acesta vechi, dacă această dorință fierbinte a inimii mele s-ar putea realiza, atunci și așa am pleca de aici, ne-am duce cât mai departe de acest pământ al Rusiei de care nu mă leagă decât amintiri triste și dureroase! — Amintiri triste și dureroase? zise Stanislau Rimsky, foarte mirat. Fedora mea, nu mi-ai vorbit încă niciodată în felul acesta și niciodată nu m-ai lăsat să privesc în trecutul vieţii tale care-mi pare atât de tainic, atât de enigmatic. — Nu este nici tainic și nici enigmatic! Sunt mulţi în Rusia care îmi cunosc soarta și știu cum am ajuns eu stăpâna Rudinului. Lumea mă invidiază pentru averea pe care o stăpânesc astăzi și care este una din cele mai mari averi ale Rusiei, mulţi își ascut dinţii după ea, dar nimeni nu se gândește câte lacrimi, câte suferințe, câtă amărăciune sunt legate de toate acestea. — Lacrimi... suferințe... amărăciune? se miră Vulturul Morţii. Și eu care eram încredinţat că, tu n-ai cunoscut decât multțumirea și bucuria... — De aceea, fiindcă sunt bogată? întrebă Fedora Feodorovna, cu un zâmbet îndurerat în jurul buzelor. Nu crede, dragă Stanislau, că bogăţia aduce întotdeauna și fericirea... Nu. Ani de zile am petrecut în singurătate, în umbră, cu sufletul dornic de o dragoste care să-mi încălzească inima și ani de zile nu mi-a fost dat să mă împărtășesc din această fericire până când te-ai ivit tu, iubitule, tu, care ești raza de lumină a vieţii mele. — Dar de ce ascund atâta amărăciune cuvintele tale?... — Asculta-mă, Stanislau! zise Fedora Feodorovna încet, apoi urmă o tăcere care ţinu câteva minute. Se părea că se înapoiază la ceea ce a fost și caută prin amintirile trecutului. Așa și era. — N-au trecut nici zece ani, zise ea după scurgerea acestor minute de tăcere, și totuși mi se pare că a trecut un veac de atunci. Eu m-am născut prinţesă și pe când eram copil am fost crescută într-un belșug și un lux vrednic de rangul părinţilor mei. Viaţa cam ușuratică însă și nesocotinţa tatălui meu l-au dus în curând la mari încurcături materiale. Ni s-a scos la mezat castelul în care copilărisem, moșia pe care colindasem atâţia ani, pădurile, pășunile, tot, tot... iar noi am pornit cu bruma de avere ce ne mai rămăsese să începem o viață nouă. Fedora Feodorovna făcu o scurtă pauză, în timpul căreia mâna-i ca de alabastru mângâie buclele Vulturului Morţii, apoi glasu-i cristalin, ca de păsărică, urmă: — Ne-am așezat în Moscova și îmi amintesc foarte bine cât de greu ne venea să ne obișnuim cu viaţa de oameni săraci. Nu mie, căci de bine de rău eu eram cea mai resemnată, ci părinţilor mei, care după o viață întreagă petrecută în lux și bogăţie era firesc să le vină greu să se împace cu o viaţă plină de lipsuri și nevoi. Mama plângea adeseori și-i făcea imputări tatei care suferea fără să crâcnească deoarece el fusese cel vinovat. El nu se plângea, nu cârtea, dar vedeam prea bine cât de mare era suferința sufletului său. Puţinul ce mai rămăsese trebuia să fie mânuit cu multă îngrijire, căci dacă se ducea și acesta atunci ne ameninţa mizeria. Stanislau Rimsky mai aruncă un butuc în foc în vreme ce Fedora Feodorovna urmă încet: — Tata însă făurea mereu planuri, de cele mai multe ori fantastice, de chipul în care ar putea să reintre în stăpânirea averii împrăștiate cu atâta nesocotință. A încercat să facă negustorie dar, fiindcă nu se pricepea, lumea îl înșela și a pierdut bani și acolo. Văzând că negustoria nu este o meserie pentru nobili s-a gândit să încerce altceva pentru a ne asigura viitorul... Pe vremea aceea la Moscova erau la modă jocurile de cărți și de zaruri și patima aceasta puse stăpânire și pe tatăl meu. Vulturul Morţii asculta cu nerăbdare povestea prea frumoasei castelane din Rudin și când aceasta se opri puţin o și rugă îndată: — Urmează! — Ce dureros este să-ţi amintești de aceste zile pline de tristețe! — Nu te întrista, Fedora mea... Gândește-te că au trecut de mult și nu le mai da nicio însemnătate. Nu ţi-aș cere să-mi vorbești de toate acestea dar mă interesează nespus și aș vrea să știu tot... chiar și lucrul cel mai neînsemnat ce este în legătură cu tine. Ochii Fedorei Feodorovna se umplură de lacrimi, dar când se uită la Stanislau Rimsky își redobândi tăria de a urma: — Din clipa în care tata a început să se ducă prin societatea din Moscova, ședea foarte puţin acasă în mijlocul nostru. De câte ori putea juca cărți sau zaruri, mereu ne spunea că norocul îi surâde și că în curând va recâștiga tot ce pierduse. Mama și cu mine nu prea credeam în spusele lui și de aceea am încercat să- | facem să renunțe la jocurile de noroc. Dar toate încercările noastre rămaseră zadarnice. Tata își vârâse în cap că trebuie să câștige și într-adevăr la început se părea că norocul îi surâde. În fiecare zi venea acasă spre dimineaţă și mereu arunca pe masă pungi cu aur sau pachete de bancnote, câștigul. Și credinţa fanatică ce pusese stăpânire pe el ne cuprinse și pe noi. Încetul cu încetul și începusem să credem și noi că în chipul acesta tata va izbuti să recâștige averea pierdută. Prins pe acest făgaș, tata începu să joace tot mai mult. După primele izbânzi, norocul începu să-i fie schimbător, dar câștigul tot i se mai înmulţea. Într-o zi făcu cunoștință cu prinţul Fedor Feodorovici Rudin, care pe vremea aceea avea șaizeci și doi de ani. Bătrânul prinţ începu să vină regulat la noi, mai ales după-amiezile, când apoi pleca împreună cu tata. Prinţesa făcu o mică pauză, apoi urmă: — Despre bogăţia prinţului Fedor Feodorovici se povesteau adevărate legende la Moscova. Avea moșii prin toate colţurile Rusiei, palate la Petrograd și Moscova și afară de aceasta milioane de ruble în bani gheaţă. Nici el singur nu știa la cât i se ridica averea. Eu mi-am dat seama din prima zi că prinţul se interesează cam mult de mine și zilele care urmară nu făcură decât să-mi întărească această descoperire. Dar mie puţin îmi păsa de el, cu toate că toată lumea căuta să se pună bine cu bătrânul și putred de bogatul prinţ. Cea mai mare plăcere a lui erau călătoriile. De aceea nici nu petrecea în Rusia decât două sau trei luni pe an, restul timpului călătorea prin ţări străine. Umblase aproape tot pământul și mie îmi plăcea grozav să-l ascult povestindu-și amintirile acestor călătorii. Dar după cum ți- am spus, nu mă interesa decât atât, cât vorbea despre călătorii. De îndată ce începea să vorbească de mine, să-mi spună cât de mult îi plac, deveneam rece și nepoliticoasă, ba adeseori mă sculam de pe scaun și plecam de lângă el... fără nici un motiv. Tata mă dojenea adeseori că dau dovadă de proastă creștere prin purtarea pe care o aveam faţă de bătrânul prinţ, dar mie puţin îmi păsa. Afară începu să ningă. Zăpada cădea în fulgi leneși, dar mari. Fedora Feodorovna se uită pe fereastră și privirea-i se pierdu pe linţoliul de zăpadă. — Și atunci era iarnă, ca și acum... Sania prinţului Fedor Feodorovici-Rudin se oprea în fiecare seară în faţa casei noastre. Din zi în zi era tot mai plin de atenţie fată de noi, veșnic aducând flori sau te miri ce alt dar. Inima mea însă nu putea s-o încălzească. Îl stimam, dar nu-l iubeam. Într-o zi tata mă rugă cu insistentă să-mi schimb purtarea fată de prinţ. — Nu pot să mă port altfel cu el! i-am mărturisit eu sincer. — Povești! îmi răspunse tata. — Crede-mă că așa este! — Dar prinţul se interesează foarte de aproape de tine! — Se poate, dar eu n-am ce să-i fac! — Eşti încăpăţânată! — Nu este încăpățânare, ci purul adevăr. A doua zi o luă de la început: — Gândește-te, fata mea, îmi zise tata, cât de bogat este prințul Fedor Feodorovici-Rudin! — Chiar dacă ar avea bogăţiile regelui Darius nici atunci nu mi-ar trebui!... Nici prin minte nu-mi trece să mă vând! — Dar prin aceasta ai putea să-ți asiguri viitorul... — Bine tată, dar nu te gândeşti că ar putea să-mi fie bunic? strigai eu deznădăjduită. — Nu se întâmplă pentru prima oară ca o fată tânără să se mărite cu un om mai în vârstă! — Dar nicio asemenea căsnicie n-a fost fericită! lar eu vreau să fiu fericită! Dar dacă tu, părintele meu, ţii morţiș să mă vezi nenorocită pentru toată viaţa, atunci fie... Tata tăcu, rușinat. Izbutisem să resping atacul, îmi dădeam seama însă că nu se terminase cu atâta și că asediul se va reînnoi mai curând sau mai târziu. De aceea, când nu mă vedea nimeni, plângeam neîncetat. Fedor Feodorovici căuta și pe mai departe să se facă plăcut, și nu scăpa niciun prilej de a încerca să mă atragă spre el. Rânduia mari serbări în frumosul lui palat, serbări al căror punct de atracție eram întotdeauna eu. Tot învârtindu-mă prin minunatul palat al prinţului am început să prind gust de bogăţie. Ar fi fost și greu să nu se întâmple aceasta când fiecare odaie era o capodoperă de lux și bun gust. Mobile de o frumuseţe nebănuită, covoare nepretțuite, tablouri, argintării și aurării orbitoare erau cu nemiluita și adeseori mă gândeam că n-ar fi rău să trăiești în mijlocul unor atari bogății, în cadrul unui decor ca din basme. De îndată ce ieșeam din palat însă și aerul curat îmi biciuia fața, mă dezmeticeam și nu mai voiam, nu-mi mai trebuia bogăţia fără dragoste. Din când în când tata încerca să mai aducă vorba despre această căsătorie, dar eu nici nu voiam să aud despre ea. Dimpotrivă... Acum mă gândeam cu și mai multă groază la putinţa de a-mi petrece viaţa alături de un om bătrân, deoarece... îmi plăcea un altul... La una din seratele date de prinț, am făcut cunoștință cu Guy de Maurignac, atașatul francez la Moscova. Era un bărbat fin, tânăr, interesant și plăcut şi-mi fu drag din prima clipă când îl văzui. Se pare că nici eu nu-i eram indiferentă, deoarece se ocupa foarte mult de mine. In seara aceea, când l-am cunoscut pe Guy de Maurignac, s-a întâmplat pentru prima oară să râd la o serată dată de prinţul Fedor Feodorovici-Rudin. Altădată eram veșnic plouată, tristă și gânditoare și nimeni nu mă putea face să zâmbesc măcar. In seara aceea însă am râs am fost veselă și am dansat chiar cu... Guy de Maurignac. Prinţul Fedor Feodorovici era în culmea fericirii că mă vedea atât de veselă. Cu al doilea prilej însă, cu toate că nu mi-a spus niciun cuvânt, am băgat de seamă că-l rodea gelozia. Până atunci avuse măcar mângâierea că chiar dacă nu-l iubeam pe el, nici altul nu-mi era drag. Acum însă trebui să constate cu durere că avea un rival, iar rivalul acesta era tânăr. La interesul pe care-l arătam lui Guy de Maurignac el răspunse prin aceea că într-o bună zi veni la noi și în prezența mea, îi ceru tatei mâna mea. Tata se văzu într-o mare încurcătură, deoarece știa ce simțăminte nutream eu pentru prinţul Fedor Feodorovici, dar nici pe el nu-l putea refuza fără niciun înconjur deoarece aceasta ar fi însemnat ruperea legăturilor de prietenie dintre ei! De aceea, căută să dezlege problema într-un chip mai diplomatic. El îmi lăudă meritele și virtuțile prinţului Rudin, poate încercând prin aceasta să mă convingă în ultimul moment, spuse că, ar fi foarte fericit ca dorinţa prinţului să se îndeplinească, dar având în vedere că era vorba despre fericirea copilului său îmi lăsa mie dreptul de a lua o hotărâre. lar eu n-am șovăit o clipă să profit de acest drept... Fără nicio ocolire, pe față și fără ca măcar să mă scuz, i-am spus prințului că-l stimez, dar că nu pot fi soţia lui... deoarece nu-l iubesc! Cuvintele mele îl îndurerară foarte mult pe Fedor Feodorovici. El nici nu căută să-mi ascundă amărăciunea pe care i-o pricinui această dezamăgire și despărțindu-se, îmi spuse că nu socotește răspunsul meu ca definitiv. — Se poate ca mai târziu să-ţi schimbi părerea, îmi zise el. Poate că peste un an sau doi să nu mai fii atât de rece faţă de mine. Este adevărat că eu nu mai am prea mult de trăit, dar cât timp va mai bate inima în pieptul meu, voi nădăjdui mereu că marele meu dor se va îndeplini! Cu aceste cuvinte își luă rămas bun și plecă. După plecarea lui casa noastră semăna mai curând cu o capelă de cimitir decât cu o locuință omenească. Tata și cu mama nu-mi spuseră nimic, dar privirile lor mă făceau să înțeleg că purtarea mea nu fusese așa cum ar fi vrut ei să fie. Din ziua aceea vizitele prințului Rudin nu mai avură loc. Nu mai avură loc nici noi serbări rânduite în minunatul palat al lui Fedor Feodorovici și trecură săptămâni de zile fără să-l mai văd. Eu eram în culmea fericirii. Credeam că izbutisem să scap odată pentru totdeauna de primejdia acestei căsnicii la care mă gândeam cutremurându-mă. Tata însă nu rupsese legăturile cu prinţul. leșeau împreună în fiecare seară ducându-se la vreun joc de cărţi, pe amândoi demonul jocului punând o stăpânire definitivă. Prinţul Rudin juca pentru a-și îneca amarul, tata pentru a-și reface averea risipită cu ușurință. Părintele meu lipsea tot mai mult de acasă și din zi în zi devenea tot mai morocănos. Am căutat să-l descoasem spre a afla pricina amărăciunii sale, dar toată truda noastră rămase zadarnică. Într-o bună zi am aflat apoi care era motivul. În ziua aceea îl așteptarăm pe tata în zadar la cafeaua cu lapte. L-am căutat în odaia lui și am văzut că nu venise încă acasă. Așa ceva nu se mai întâmplase până atunci și îngrijorarea noastră fu foarte mare. Peste vreun ceas însă sosi. Nu era de recunoscut. Chipul îi era obosit, avea cearcăne negre în jurul ochilor, părul îi cădea în dezordine pe frunte și-i era frig necontenit. — Tată, ce s-a întâmplat? Unde ai fost? De ce ești atât de trist? îl întrebarăm și eu și mama. Scena ce a urmat se întipări atât de adânc în mintea mea, încât n-o voi putea uita nici pe patul de moarte. Tata se prăbuși într-un fotoliu, după aceea se uită la masă și începu să plângă amarnic. — Pentru Dumnezeu, dar ce s-a întâmplat? îl întrebarăm noi din nou. — Am pierdut tot! gemu el, îndurerat. — Ai pierdut ceea ce câștigaseși? întrebă mama speriată.. Tata începu să râdă amarnic. — Ceea ce câștigasem? Asta s-a dus de acum câteva săptămâni încă! Până la cea din urmă leţcaie... De atunci am jucat din bani împrumutaţi... M-am înglobat dintr-o datorie într- alta și acum am ajuns de nu mai am nici credit... Datoriile mele sunt grozav de mari și mă vor ucide... Mama începu să plângă și ea sfâșietor, eu însă stăteam în mijlocul odăii, nemișcată, ca o stană de piatră. Nicio lacrimă nu-mi umezi genele. Nu puteam, sau nu voiam să plâng, nici eu nu mai știu. Mă gândeam însă, de asta îmi aduc bine aminte, la găsirea unui drum care să ne scoată din groaznica situaţie în care ne găseam. — Și nu ţi-a mai rămas nicio nădejde, tată? întrebai eu, timidă. Poate că norocul te va favoriza din nou și vei putea recâștiga ceea ce ai pierdut! De ce nu încerci să mai joci? Un nou hohot de râs îndurerat îmi răspunse: — Să încerc să mai joc? Cu ce?... Nicio singură rublă nu mai am în buzunar și nu știu dacă mâine vom avea ce mânca!... Până acum am avut noroc cu Fedor Feodorovici, care m-a ajutat mereu, dându-mi împrumut orice sumă îi ceream... Acum însă, s-a sfârșit și cu asta... — Fedor Feodorovici? strigai eu speriată. — Da... Când n-am mai avut bani, el s-a oferit îndată să mă împrumute iar eu n-am refuzat, nici prima oară... nici a suta oară! Prinţul Rudin m-a împrumutat întotdeauna, cu dragă inimă, astăzi de dimineață însă m-a refuzat scurt... — Ah! — Ba mai mult chiar! Mi-a adus la cunoștință că săptămâna viitoare va pleca din nou într-o călătorie mai lungă prin străinătate și mă roagă ca până atunci să-i plătesc datoria. — Cât îi datorezi prințului Rudin? Tata dădu din cap, amărât. — Nici nu mă mai întreba! O sumă ce nu poate fi plătită! — Dar atunci ce se va întâmpla? Tata nu răspunse. Timp de câteva minute rămase doborât, cu privirea rătăcită, apoi zise, încet, tărăgănat: — Ce se va întâmpla?... Cine poate ști? Mama oftă, îndurerată. — Ar fi un mijloc de scăpare... Tresării speriată. l-am înţeles gândul. Tata o întrebă: — Care? — Nu îndrăznesc să-l spun... răspunse mama. — Să vă spun eu! strigai atunci. Te-ai gândit la căsătoria mea cu prinţul Rudin!... Dar nu mamă, acum o voi face cu atât mai puţin!... Eu nu-mi vând sufletul, nici trupul! — Atunci nu-mi mai rămâne altceva de făcut, decât să-mi pun capăt zilelor! Voi plăti cu viaţa mea datoria aceasta și... ce seva întâmpla cu voi... numai bunul Dumnezeu poate ști! Mama ţipă. Dacă n-o prindeam în braţe se prăbușea la pământ. Când își reveni, îngenunche înaintea mea și cu mâinile împreunate, mă imploră: — Fedora, copila mea, scapă-ne... salvează-ne! Lângă ea căzu în genunchi și tata. Iți dai tu seama, Stanislau, ce groaznic este simțimântul pe care-l ai, când îţi vezi părinţii îngenunchind în fața ta? Imi cuprinseseră picioarele, mă implorau, îmi sărutau poalele veșmintelor... Niciodată nu mi-am dorit moartea, în clipa aceea însă simţeam că ar fi fost mult mai bine, dacă muream. Implorările nu mai conteneau și eu eram prea slabă față de părinţii mei. Nu vroiam să-mi încarc conștiința cu gândul că, poate eu aș fi fost pricina morţii tatălui meu și, cu toate că mi se rupea inima de durere deoarece Guy de Maurignac îmi devenise foarte drag, totuși am primit să mă mărit cu prinţul Fecior Feodorovici-Rudin. Cine ar putea descrie durerea pe care mi-o pricinui acel „da” pe care a trebuit să-l spun, pentru a-mi pecetlui nenorocirea? Și amarăciunea inimii mele o spori și mai mult bucuria și recunoștinţa părinţilor mei. Trebui să văd cum chipul li se însenină, deodată, trebui să le îndur sărutările, să le ascult cuvintele de recunoștință în schimbul cărora îmi jertfisem fericirea. Suferinta mea era de neînchipuit. Mi-am înăbușit însă durerea și am căutat să mă stăpânesc. Dar învoirea aceasta nu însemna în același timp și renunțare. Nu! De atunci hotărâsem să mă răzbun cumplit pentru că mi se răpise fericirea. Tata se duse încă în ziua aceea la prinţul Fedor Feodorovici- Rudin, spre a-i aduce la cunoștință întorsătura lucrurilor. La auzul acestei știri prinţul se schimbă deodată și declară că, din ziua aceea nu vom mai duce niciun fel de lipsă, deoarece va îngriji el de soarta noastră. EI îi dădu tatei chiar atunci o sumă mai mare de bani, iar mie îmi trimise în aceeași zi o superbă brățară cu diamante. lar în seara acelei zile veni și el însuși la noi, după ce nu ne mai călcase pragul casei săptămâni întregi. Dar eu nu eram oarbă. Imi dădeam seama prea bine că prinţul Rudin știa că lucrurile vor ajunge aici, încă din ziua când am respins propunerea lui de căsătorie. Fedor Feodorovici era foarte viclean... El îl târâse pe tata prin casele unde se jucau cărți cu un scop bine hotărât. Spre a-l face să joace cât mai mult, îi puse la dispoziţie orice sumă pe care tata i-o cerea. Știa el prea bine că nu există jucător de cărţi, care să se mulţumească cu un câștig mic, în fiecare zi. Fiecare jucător se gândește numai la lovituri mari, care să-l îmbogăţească într-o singură noapte, și în goană după aceste lovituri își pierde tot ce are. La fel s-a întâmplat și cu tata. Când n-a mai avut bani, prinţul Rudin l-a împrumutat cu sume pe care era încredinţat că tata nu le va putea plăti decât într-un singur chip, prin mine... Eu am întrezărit îndată toată această manoperă și dându-mi seama că nenorocirea definitivă a familiei noastre se datorează numai planurilor diabolice ale prinţului Rudin, simţeam un adânc dezgust pentru acela pe care familia mea mi-l hărăzise ca soț. Cu toate acestea, trebuia să mă arăt drăguță faţă de el. Când a venit la noi, am fost silită să-l las să mă sărute. Imi venea să tip de groază și să-l alung din casă pe acest cumpărător de suflete, care pusese stăpânire pe mine într-un chip atât de josnic. Dar zărind privirile imploratoare ale părinţilor mei m-am supus voinţei destinului care-mi hărăzise o soartă atât de dureroasă. Prinţul Rudin își exprimă dorinţa ca nunta să aibă loc cât mai neîntârziat. Tata fu de aceeași părere, mama la fel, iar eu... eu ce puteam să fac, decât să mă supun din nou! M-am învoit! Prinţul Rudin hotărî ca nunta să se facă chiar în decursul săptămânii ce venea și pregătirile începură îndată. El era în culmea fericirii, mie îmi sângera însă inima. Mă gândii la Guy de Maurignac. Nu îndrăzneam să mă întâlnesc cu el, deoarece n-aș fi fost în stare să-i spun adevărul. Toată ziua stăteam închisă în odaia mea și mă gândeam cu amărăciune la viitorul ce mă aștepta. Și plângeam, plângeam neîncetat. Eram tânără, îmi aveam și eu visurile mele. Mă gândeam la un Făt Frumos care va veni într-o bună zi să mă ia, spre a mă duce în cuibul fericirii și... iată ce se alesese din visurile mele. Guy de Maurignac... la el mă gândeam... el era Făt Frumosul mult așteptat... Și iată că trebuia să-l pierd... i-am spus că nu îndrăzneam să mă întâlnesc cu el, deoarece n-aș fi avat curajul să-i spun adevărul. El însă tot îl aflase. Și încă în împrejurări foarte ciudate. Cele petrecute le știu de la tata... Intr-o seară, pe când se aflau într-o societate mai mare, prințul Rudin invită pe toată lumea la nunta pe care plănuia s-o rânduiască atât de strălucitoare cum nu se mai văzuse în Rusia. Invitaţia fu primită de toată lumea, cu dragă inimă, de un singur om însă, nu. Omul acesta era... Guy de Maurignac. E| se duse la Fedor Feodorovici și-i zise: — Te rog, prințe, pe mine să mă socotești ca scuzat de a nu putea lua parte la ceremonie. Prințul Rudin știa prea bine pentru ce nu vroia Maurignac să ia parte la cununie, dar dânsul tot îl întrebă cu aerul triumfător al rivalului victorios: — Și dacă-mi dai voie să te întreb, domnule atașat, pentru ce nu vrei să fii de faţă în ziua cea mai fericită a vieţii mele, la o serbare menită să bucure pe toată lumea? — Fiindcă nu obișnuiesc să iau parte la serbări de sacrificare! răspunse Guy de Maurignac, batjocoritor. Răspunsul acesta înmărmuri pe toţi cei de fată. Prințul Rudin îngălbeni, lumea din jur începu să murmure. Fedor Feodorovici voi să se repeadă la el, dar cei din jur îi împiedicară. Guy de Maurignac mai zise: — Vă stau la dispoziţie! și se îndepărtă. După aceea se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple între oameni nobili, în asemenea împrejurări. Prinţul Rudin își trimise martorii, unul din martori era tata, iar Guy de Maurignac și-i numi pe ai săi. Cei patru martori se întâlniră și având în vedere gravitatea jignirii, hotărâră un duel cu pistolul în condiţii foarte aspre. Tata îmi istorisi totul și astfel aflai că duelul urma să aibă loc chiar a doua zi de dimineaţă. Tot tata îmi mai spuse că prinţul Rudin era un adevărat maestru în mânuirea pistolului și că deci, era aproape sigur că Guy de Maurignac va plăti cam scump îndrăzneala avută. In ajunul duelului am fost nespus de enervată. Mă gândeam mereu la Guy de Maurignac, pe care acum îl iubeam și mai mult și mai fierbinte. Mă mișcase adânc curajul lui de a arunca adevărul în fața unui om ca Fedor Feodorovici, a cărui influenţă era nemărginită și-l stimam nespus de mult pentru purtarea lui bărbătească, când s-a declarat gata să dea satisfacţie pentru jignirea adusă. Și atunci hotărâi să-mi duc la îndeplinire răzbunarea, pe care jurasem să mi-o iau pentru ca mi se răpise fericirea, mi se distrusese viaţa. Tata se duse să se odihnească mai devreme ca de obicei pentru a se putea scula la timp, a doua zi de dimineaţă, mama se culcă și ea, iar eu m-am retras în odaia mea. Dar nu m-am culcat, ci așezându-mă la masă am rămas cu privirea pierdută în flacăra galbenă a lămpii. Luasem o mare hotărâre și timpul trecea vertiginos, până când urma să-mi duc la îndeplinire această hotărâre... Când m-am încredinţat că toată lumea doarme și că deci nu pot avea nicio surpriză, m-am furișat binișor din odaie. După aceea am ieșit din casă și învăluindu-mă în blana-mi până la pământ, am luat-o iute pe străzile pustii ale orașului. Inima îmi bătea să-mi spargă coșul pieptului și eram cuprinsă de o înfrigurare, asemenea căreia nu mai cunoscusem niciodată. Era și firesc, deoarece mă găseam în fața celei mai înseninate întâmplări din viaţa mea. Drumul să fi tot ţinut vreun sfert de ceas, după care am ajuns la vila unde locuia... Guy de Maurignac. In casă era lumină însă. Sunai la poartă. Servitorul veni să vadă cine este și nu vru să mă lase să intru. Atunci mi-am dat numele și i-am spus că trebuie să vorbesc neapărat cu domnul atașat. Peste câteva clipe ne găseam unul în fata celuilalt. Guy de Maurignac scria tocmai niște scrisori. Razele palide ale lămpii făceau să pară și mai galben, chipul lui trist, abătut. Veni înaintea mea, îmi sărută mâna și-mi zise: — Știu pentru ce ai venit! Să te rogi pentru viaţa logodnicului dumitale! Eu am dat din cap, fără a rosti vreun cuvânt. — Nu? se miră el. — Nu! strigai eu, în prada dorului, care mă mânase acolo. Nu am venit pentru ceea ce crezi, ci pentru a fi a ta, fiindcă te iubesc... te iubesc... te iubesc! Mă sărută și-l sărutai. Noaptea aceea mi-am petrecut-o în locuinţa lui. Spre ziuă mă pregătii să plec. Luându-mi rămas bun îmi arătă scrisoarea întreruptă de venirea mea. — Ar fi de prisos să mai închei scrisoarea aceasta, îmi zise el. Îți era menită ţie, spre a-ţi spune cât de mult te iubesc. Și atunci îmi veni un gând nemilos. — Dacă este de prisos, i-am spus eu, atunci scrie alta în locul ei! — Să scriu alta? Cui? — Prințului Fecior Feodorovici-Rudin! — Pentru ce? — Pentru a-i spune că am fost iubita ta... Scrie! Vreau, înţelegi, vreau să știe aceasta! Mai schimbarăm un lung sărut, apoi îl părăsii pe Guy de Maurignac, pe care atunci l-am văzut pentru cea din urmă oară. O luai la goană prin noaptea friguroasă de iarnă și de-abia acasă mi-am dat seama de ceea ce făcusem. Acum Îmi era rușine și mă întrebam ce mă voi face când voi mai apărea în faţa lui Maurignac. Dar această teamă a mea era de prisos. Prinţul Rudin fiind cel jignit, el avea dreptul să tragă primul glonte. Tata mi-a povestit că prinţul ridică pistolul, foarte liniștit, ochi o clipă, apoi apăsă pe trăgaci... O clipă mai târziu, Guy de Maurignac, prima mea dragoste, se prăbuși în zăpadă fără viaţă. Peste două zile eram soţia lui Fedor Feodorovici-Rudin. Mi-am îndurat soarta cu o mândră resemnare. O altă femeie în locul meu, după cele petrecute s-ar fi prăbușit sub povara împrejurărilor care duseseră la această căsătorie, eu însă m-am dus cu capul ridicat în fața altarului. După cununie ne-am retras într-unul din castelele pe care soțul meu le avea în apropierea Moscovei. Prinţul Rudin făcu tot ce-i stătea în putinţă spre a fi cât mai duios cu mine, dar toată duioșia lui nu fu în stare să deștepte în sufletul meu nici măcar o simpatie pentru el. De câte ori mă mângâia, de câte ori mă săruta, îmi aduceam aminte că omul acesta îl ucisese pe bărbatul căruia îi dăruiseră inima mea și că omul acesta nu devenise soţul meu decât în urma unei diabolice uneltiri. Îi înduram mângâierile, îi înduram sărutările, dar aș fi preferat de o mie de ori să-l împing de lângă mine, să-l alung cu lovituri de cnut. Nu aveam însă puterea nici măcar să mă împotrivesc. În a treia zi de când eram femeie, un tânăr călăreț veni la castel spre seară și ceru să vorbească personal cu prinţul Rudin, având a-i înmâna o scrisoare... Era servitorul lui Guy de Maurignac. Fedor Feodorovici porunci ca servitorul să fie lăsat să intre. Lacheul intră, ţinând în mână o scrisoare. — Cine te-a trimis? întrebă, prinţul Rudin. — Stăpânul meu: Guy de Maurignac! Prinţul Rudin păli, apoi strigă enervat: — Ce spui?... Maurignac e mort de șase zile. — Totuși, scrisoarea aceasta este trimisă de el! Fedor Feodorovici smulse scrisoarea din mâna lacheului și-i rupse plicul, cu înfrigurare. Scrisoarea avea următorul cuprins: Printe Fedor Feodorovici-Rudin, aceea pe care o iubești, aceea pe care o săruți, a fost și va fi a mea, întocmai după cum a fost iubita mea, mai înainte de a fi soția ta, Guy de Maurignac Prinţul Rudin se clătină, începu să tremure din tot trupul și-mi întinse scrisoarea, de-abia mai putându-se ţine pe picioare. — Este adevărat, ceea ce se spune aici? Dând din cap cu hotărâre, i-am răspuns: — Da! Prințul își duse mâna la inimă, apoi se prăbuși la pământ. Servitorii năvăliră în odaie, îl așezară în pat, alergară după doctor... Fedor Feodorovici-Rudin mai trăi câteva zile. A treia zi de la cununie am devenit văduvă! Prințesa tăcu. Timp de câteva minute se uita mută la flăcările care pâlpâiau în cămin. Stanislau Rimsky se duse la ea și o apucă de mână: — Sărmana mea Fedora. Cine ar fi crezut că în dosul frumuseţii tale zâmbitoare se ascunde atâta amărăciune! Cine ar fi crezut că tu, prinţesa fermecătoare, să fi avut parte de o soartă atât de vitregă! Ochii înlăcrimaţi ai Fedorei Feodorovna se luminară și glasu-i șoptit îngână în prada unei nemărginite fericiri: — Totul, totul a trecut... Acum lucrurile s-au schimbat... Am uitat amărăciunea, nu mai cunosc tristețea! Acum nu mai trebuie să cutreier lumea în căutarea balsamului vindecător, căci rana este închisă. Te-am găsit pe tine și simt că, alături de tine îmi voi găsi și fericirea vieţii! Un sărut plin de patimă îi uni din nou. În ceea ce-l privește pe Vulturul Morţii, acestuia i se păru că acum o iubea și mai mult pe Fedora Feodorovna. CAPITOLUL 68 CAPCANA Voinicii stăteau trişti și abătuţi în Cuibul Vulturilor. Dan Dragomir se înapoiase tocmai din Rudin și veștile aduse de el nu erau îmbucurătoare de loc. — Pregătirile iau proporţii tot mai mari la Dubro! raportă voinicul român. Laţul se strânge tot mai mult în jurul nostru și era gata, gata să-mi las oasele pe acolo! — Ce s-a întâmplat? — Am fost recunoscut pe când hoinăream prin fața Primăriei din Dubro. Cineva începu să strige, arătând în spre mine: — Și ăsta face parte din banda Vulturului Morții! Firește că în asemenea împrejurări am găsit că era mai nimerit să fug. Numai cu chiu cu vai am ajuns până la cal. In jurul meu gloanţele ţiuiau înfiorător. Calul meu însă știe să fugă și simțind primejdia mă purtă ca pe aripi de vânt, așa că am izbutit să scap de urmăritori. M-am înapoiat acasă, făcând un ocol foarte mare, deoarece mă temeam să nu fiu urmărit. Povestirea lui Dan Dragomir îi întristă pe toţi. — Și ce ai aflat? întrebă Vulturul Morţii. — Nimic bun! — Să auzim! — Data trecută v-am spus că se aminteau trei nume pentru comanda trupelor de asalt: Prinţul Dimitri Trubetzkoi, maior în regimentul de gardă al ţarului, contele Gorciacov și Marius Gersot. Ei bine, hotărârea a fost luată și ea singură însemnează o lovitură pentru noi! — Vorbește! Cine va fi în fruntea trupelor? — Contele Gorciacov și Marius Gersot! Stanislau Rimsky scrâșni din dinţi. — La aceasta nu m-aș fi așteptat! zise el încet, bătând cu degetele în masă. O tăcere mormântală se cobori peste camera turnului din Cetăţuia Rudinului. Toţi se uitau la Vulturul Morţii, ca și când de la el ar fi așteptat dezlegarea... Dar Stanislau Rimsky tăcea mereu. — Căpitane, ce zici la toate acestea? întrebă doctorul Leonida în cele din urmă. Vulturul Morţii își ridică fruntea îngândurată și zise: — Nu vă temeţi! Găsim noi ac și de cojocul acestora. — Nu ne temem, zise Dan Dragomir, știu doar că suntem gata oricând să înfruntăm moartea! Totuși... — Ce vrei să spui? — Aș avea o propunere! — S-o auzim! — Căpitane, nu trebuie să disprețuim primejdia care ne pândește! Dacă dau peste noi, niciunul nu mai scăpăm cu viață! — Dar nu vor da peste noi! — Eu n-aș putea afirma aceasta cu atâta hotărâre! — Nu văd decât un singur mijloc de scăpare. — Anume? — Să plecăm de aici, cât mai neîntârziat! Trebuie să pornim spre alte meleaguri, să ne așezăm tabăra în alte ţinuturi. Rusia este îndeajuns de mare, vom mai găsi noi vreun adăpost. Rimsky se uita abătut înaintea sa. Cuvintele lui Dan Dragomir îi răsunau încă în urechi. Să plece de acolo? Acum, când în sfârșit o găsise pe Fedora Feodorovna? Pumnul lui puternic lovi în masă: — Vom rămâne aici! Nu ne vom teme, chiar dacă o sută de Gorciacovi și o mie de Gersoţi s-ar afla în fruntea cazacilor! — Bine, căpitane! răspunse Dan Dragomir. Noi nu ne temem! Unde ești tu, acolo vom fi și noi, ca și până acum! Vulturul Morţii dădu din cap, mulţumit. — Mulţumesc, prieteni! Mă așteptam la aceasta! Nu trebuie să vă pierdeţi curajul. Cerul s-a întunecat deasupra noastră, dar mâine se va însenina din nou. În ceea ce privește mobilizarea trupelor din Dubro, trebuie să ne ţinem la curent cu tot ceea ce se petrece acolo pentru a ne putea apăra la timp împotriva contelui Gorciacov. Severin se și oferi îndată. — Deoarece Dan a fost recunoscut, mă voi duce eu la Dubro, unde și așa am umblat foarte puţin, așa că nu voi fi ameninţat să fiu descoperit. — Cel mai bun lucru ar fi, zise Vulturul Morţii, să mergeţi cu schimbul. În chipul acesta nu va fi prea bătător la ochi. Planul acesta fu pe placul tuturor. Deocamdată hotărâră ca Severin să plece cel dintâi. După consfătuire, Stanislau Rimsky porni în spre ușa secretă, care în timpul din urmă se deschidea tot mai des înaintea sa. * x x Dubro semăna cu un stup de albine. Oriunde te uitai nu vedeai decât cazaci și populația orașului știa că autoritățile rusești se pregăteau pentru lupta hotărâtoare ce avea să se dea împotriva Vulturului Morții. lar în ziua în care sosi contele Gorciacov, locuitorii Dubro-ului mai aflară că lupta aceasta va fi dată pe viaţă și pe moarte. Guvernatorul Varșoviei își instalase cartierul general în clădirea Primăriei orașului și de aici își conducea trupele, de aici dădea porunci. Veșnic stăteau gata de plecare opt-zece curieri, care erau trimiși în toate părţile cu cele mai felurite însărcinări. Unul din acești curieri fusese trimis la Petrograd, cu însărcinarea de a-l chema pe Marius Gersot, noul prefect de poliţie al capitalei, spre a lua parte la lupta ce urma să se dea împotriva Vulturului Mortii. Oricât de încrezut era Călăul Varșoviei, totuși, el se temea că singur nu va putea duce la bun sfârșit însărcinarea ce-și luase. Ori, o nouă rușine nu mai voia să pățească deoarece și așa Stanislau Rimsky îi făcuse destule neplăceri până atunci. De aceea simţi neapărata nevoie ca Marius Gersot să fie alături de el. Pe vremea când noul prefect de poliţie al Petrogradului mai era la Varșovia, el era sufletul diriguitor al tuturor chestiunilor încurcate. El născocea ceea ce trebuia făcut, contele Gorciacov mulțumindu-se doar să dea poruncile necesare. De aceea contele Gorciacov punea mare bază pe conlucrarea cu Marius Gersot. În chipul acesta el putea fi mult mai sigur de izbândă, mai ales că Gersot era dușmanul cel mai neîmpăcat al Vulturului Morţii. Pentru acest motiv el îi ceru lui Marius Gersot să vină neîntârziat la Dubro, căci până la sosirea lui nu va lua nicio hotărâre. Zilele treceau și spre marea uimire a celor din Dubro, lupta împotriva Vulturului Morţii nu mai începea odată. Dacă-l întrebau pe contele Gorciacov despre pricina acestei întârzieri, guvernatorul Varșoviei răspundea mereu: — N-a sosit timpul încă! Între timp căuta să se documenteze cât mai desăvârșit asupra activităţii Vulturului Morţii, asculta zilnic numeroși informatori și alcătuia mereu alte planuri pentru prinderea temutului vrăjmaș. În timpul strângerii acestor informaţii, veni vorba și despre spargerea săvârșită la prăvălia lui Sidoniev și deci, i se aminti și despre contele lon Riminsky, care pe urmă a fost aruncat în temnița Dubroului, de unde l-a scăpat Stanislau Rimsky. — Contele lon Riminsky? repetă Călăul Varșoviei, când primarul orașului îi povesti cele petrecute. — Moșierul din Urzin! adăugă primarul Dubro-ului. — Nu este același, care a trăit vreme îndelungată la Varșovia? — Ba da! — A luat parte și la mișcarea de neatârnare a polonezilor? — Așa este! — Atunci îmi amintesc de el! — Acum și contele Riminsky face parte din banda Vulturului Morţii! Contele Gorciacov tresări și exclamă, în prada unei uimiri fără margini: — Ce tot spui dumneata? — Avem informaţii precise că după evadarea din închisoare, contele lon Riminsky și-a mai încărcat conștiința cu încă un păcat. — Ah! A ucis pe cineva. — Pe contele Mauriciu Riminsky! — Pe propriul său unchi? — Da. Îl însărcinasem cu administrarea moșiei. — E de necrezut! Pe contele Mauriciu îl cunoșteam foarte bine. Avea vederi politice cu totul opuse nepotului său și-mi era bun prieten, așa că soarta lui tragică mă impresionează foarte dureros. — După săvârșirea omorului, contele Riminsky a intrat în rândul derbedeilor Vulturului Morții. — Şi unde își au ascunzătoarea tâlharii aceștia? — În privinţa aceasta nu vă pot da nicio lămurire, răspunse primarul. După câte știu eu, poliţia din Dubro i-a urmărit de nenumărate ori, dar niciodată n-a izbutit să pună mâna pe ei. Pe vremuri, când Vulturul Morţii l-a ucis pe bătrânul Nicorov, primarul Rudinului, a fost aici însuși Marius Gersot, actualul prefect de poliţie din Petrograd. Dar nici el n-a putut pune mâna decât numai pe Vulturul Morţii. Ceilalţi bandiți au rămas nedescoperiți, împreună cu ascunzătoarea lor. — De aș fi fost eu aici, atunci, știu că l-aș fi făcut să mărturisească și laptele pe care l-a supt! Sau de nu, se isprăvea cu el, în mâinile mele! — Este un adevărat mister, cum de a putut dispare întotdeauna dinaintea urmăritorilor. Parcă-l înghițea pământul, atât pe el, cat și pe tovarășii săi. — Liniștește-te domnule primar, misterul acesta va fi dezvăluit acum! Până acum au scăpat ei, dar când voi porni eu pe urmele lor, nu mai scapă... decât prin laţul spânzurătorii! — Acum însă urmărirea va fi mult mai anevoioasă. — De ce? Deoarece în timpul din urmă trăiesc foarte retrași. Până acum nu trecea zi să n-auzim că banda Vulturului Morţii și-a făcut apariţia, când aici, când dincolo. Acum însă, nu se mai aude nimic despre ei, ca și când nici n-ar mai fi printre cei vii. — Aceasta nu este decât o retragere dictată de prevedere. De îndată ce au aflat că am sosit, s-au și ascuns, ca niște lași. Dar îi voi scoate eu din gaura lor de vulpe! — Bineînţeles, dacă vom afla unde este această gaură de vulpe! — Lasă numai pe mine, domnule primar! răspunse contele Gorciacov, încrezut, ca întotdeauna. După aceea se retrase în odaia sa de lucru. Scrise o scrisoare foarte lungă, apoi chemă un curier. Cazacul se opri umil în faţa puternicului său stăpân. — Ascultă cu luare aminte la ceea ce-ţi spun! îi zise contele Gorciacov. Te vei duce numaidecât la Varșovia cu scrisoarea aceasta. Acolo vei căuta Teatrul Naţional și vei preda scrisoarea domnișoarei Natașa Smirnovska. — Am înţeles, prea milostive stăpâne! Cazacul se îndepărtă, iar contele Gorciacov își frecă mâinile, mulțumit. * x x Poștalionul înainta scârțâind pe strada principală a Dubro-ului. Poștalionul n-avea decât trei călători, doi negustori și o doamnă îmbrăcată foarte elegant și de o frumuseţe desăvârșită. De îndată ce cobori din poștalion, doamna aceasta se interesă de contele Gorciacov. — Cu prea milostivul guvernator al Varșoviei dorește domnișoara să vorbească? Va fi foarte greu, deoarece nimeni nu poate pătrunde până la el! o anunţă dirigintele poștei. — Nici nu mă gândesc să-i cer eu audienţă, răspunse cu mândrie, tânăra doamnă, ci doresc ca el să vină la mine. Mă miră îndeajuns că nu m-a așteptat la sosirea poștalionului. Dirigintele poștei își luă căciula din cap, speriat. Mare personalitate trebuia să fie doamna aceasta, care îndrăznea să vorbească cu atâta ușurință despre guvernatorul de care tremura o lume întreagă. — Caută-mi pe cineva, zise domnișoara, care să se ducă îndată până la contele Gorciacov. — După cum doriţi, domnișoară! Servitorul meu poate să vă ducă scrisoarea, dacă doriţi! — Nu trebuie niciun fel de scrisoare. Să i se spună guvernatorului că Natașa Smirnovska a sosit și că-l așteaptă la poștă. Dar să plece îndată omul dumitale! — Îndată! răspunse primarul, care n-ar fi vrut să fie în pielea servitorului său, dacă se gândea cum îl vor zvârli afară din palatul primăriei. Cât de mare îi fu însă uimirea când peste o jumătate de ceas caleașca primăriei se opri în faţa poștei și din trăsură cobori însuși temutul guvernator. Contele Gorciacov intră iute în poștă unde chipul i se însenină când o zări pe domnișoara sosită cu poștalionul. — Nataşa! Nici nu-ți poţi închipui ce bine-mi pare că mi-ai îndeplinit rugămintea cu atâta grabă! Natașa Smirnovska îi întinse mâna, zicând, puţin cam ironic: — S-ar părea că sosirea mea nu te-a bucurat tocmai atât de mult, din moment ce nu m-ai așteptat la sosirea poștalionului. Mă lași singură să te aștept aproape o jumătate de ceas în acest oraș necunoscut! — Dacă știam că sosești cu poștalionul acesta, firește că te-aș fi așteptat. Dar aceasta nu este o norocire prea mare și cred că- mi vei ierta greșeala, săvârșită de altfel, fără voia mea. Și acum, dacă-mi dai voie, te voi conduce cu trăsura până la locuinţa ce-ţi va fi pusă la dispoziţie. Contele Gorciacov o conduse pe dansatoarea din Varșovia până la trăsură, în care luară loc amândoi. Trăsura porni și contele Gorciacov îi vorbi Natașei astfel: — Îmi pare foarte bine că, ai primit propunerea mea... — N-am înţeles prea mult din scrisoarea pe care mi-ai trimis- o, dar am venit, deoarece mă interesează răsplata. — Nădăjduiesc că-ţi vei primi răsplata, cât mai curând! răspunse guvernatorul Varșoviei, zâmbind. — Dar aș vrea să știu, despre ce este vorba! În scrisoare îmi ceri să te ajut într-o chestiune de mare însemnătate. Care este această chestiune? — Ai auzit de numele Vulturului Morţii? întrebă guvernatorul. — Cine n-a auzit de el? — Ei, bine, trebuie să mă ajuţi să pun mâna pe el. Dansatoarea râse din tot sufletul. — Acum te înțeleg și mai puțin. — La timpul său vei afla cum stau lucrurile! — Nu cumva vrei să-l prind eu pe temutul căpitan de bandiți? Cred, dragă conte Gorciacov că o asemenea însărcinare se cuvine mai curând autorităţilor, decât unei dansatoare! Și Natașa Smirnovska râse ironic. — Nu, Natașa mea, nu, această însărcinare nu este făcută pentru mâini atât de frumoase și de mici ca ale dumitale. Cu toate acestea, Natașa mea, dumneata vei juca un rol foarte mare în această chestiune, care a ajuns o afacere de stat! — Chestiunea mă interesează tot mai mult, cu toate că înţeleg tot mai puţin din ea. — Ti-am spus, dragă Nataşa că, la timpul său vei afla totul. Acum te rog să-ţi saluți noua locuinţă. Trăsura tocmai se oprise. — Înaintea ochilor dansatoarei din Varșovia se ivi o vilă foarte frumușică. Natașa se uită mirată. — Aici voi locui? — Da! Și nădăjduiesc că te vei simţi cât se poate de bine. Dar te rog să o priveşti și pe dinăuntru. Sunt încredinţat că-i va fi pe plac. Contele Gorciacov era încredinţat că Natașa Smirnovska va veni și de aceea îi închiriase o locuinţă, încă cu câteva zile mai înainte. El găsise această vilă mică, care era o locuinţă plăcută și elegantă, nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Nataşa Smirnovska cercetă toate odăile cu amănunţime și după ce trecu prin toate se întoarse la contele Gorciacov cu următoarea întrebare: — Acum însă, te rog să-mi satisfaci curiozitatea și să-mi spui ce însărcinare ai de gând să-mi dai? — În linii generale ţi-am spus care-ţi va fi însărcinarea, iar amănuntele ai tot timpul să le cunoşti. În orice caz, dragă Natașa, sunt încredinţat că răsplata te va mulţumi pe deplin. — Dacă nu mă înșel, în scrisoare era vorba despre cincizeci de mii de ruble! — Cincizeci de mii de ruble și încă ceva. — Incă ceva? Ei bine, dar nu mai pot de curiozitate! Vorbește odată mai lămurit. Contele Gorciacov începu să râdă. — Da, zău, dragă Nataşa, încă ceva... Și dacă nu mă înșel, acest „ceva” te va bucura mai mult chiar decât cele cincizeci de mii de ruble. — Ei bine și ce va fi? Spune odată! — ÎI vei revedea pe... contele Riminsky! Nataşa sări de pe scaun și se repezi la guvernator. — Ce ai spus, conte Gorciacov? Să fie adevărat? — Ti-am dat oare prilejul până acum, să te îndoiești de spusele mele? — Nu... nu! — Atunci? — Totuși, mi se pare prea de necrezut! — Cu toate acestea, ceea ce ţi-am spus se va întâmpla! Expresia celei mai desăvârșite bucurii se întipări pe chipul dansatoarei din Varșovia. Într-adevăr contele Gorciacov n-ar fi putut să-i dea o veste mai plăcută, mai îmbucurătoare. Răsplata aceasta merita să vină din Varșovia cu cai de schimb, să călătorească zi și noapte, numai spre a ajunge cât mai iute la Dubro. Guvernatorul Varșoviei zâmbi. — Nu ţi-aș putea spune însă, când se va întâmpla aceasta. Crede-mă că eu aș fi cel mai mulţumit, dacă te-ai întâlni cu el, încă în decursul zilei de astăzi. — Dar nu rămâne decât să-mi dai putinţa! — Da, dar asta nu atârnă de mine! răspunse contele Gorciacov. Legătura dintre Natașa Smirnovska și contele lon Riminsky era foarte veche. Ea data încă de pe vremea când moșierul din Urzin locuia la Varșovia și când el își petrecea zi și noapte în tovărășia frumoasei dansatoare. Peste tot erau văzuți împreună și lumea spunea că această legătură nu era datorită numai unui simțământ trecător, ci unei iubiri adevărate, nutrită de amândoi îndrăgostiții deopotrivă. Se spunea chiar că contele lon Riminsky ar fi gata să calce peste tradiţia familiei sale și să se căsătorească cu Nataşa. ȘI fără îndoială că această căsătorie ar fi avut loc, dacă între timp nu se ivea o neînțelegere între îndrăgostiţi. În aceeași vreme contele Riminsky îndură și o mare dezamăgire politică, așa că se hotări să fugă de Varșovia și atunci s-a retras în singurătatea de la Urzin. Natașa Smirnovska îl iubea mult de tot pe lon Riminsky și ar fi fost în stare de orice jertfă pentru a reînnoi vechea prietenie. De altfel dansatoarea era încredinţată că între timp îi trecuse supărarea și contelui... In asemenea împrejurări era firesc să se simtă fericită la gândul că-și va putea revedea iubitul. — Vai, de l-aș vedea odată în faţa mea! oftă dansatoarea. — Mi-e teamă, răspunse contele Gorciacov foarte serios, că, revăzându-l nu te vei mai bucura atâta, cum te bucuri acum, la gândul revederii. Nataşa Smirnovska îngheţă de spaimă. — De ce? Ce s-a întâmplat cu el? întrebă ea, tremurând. Guvernatorul Varșoviei tăcu și tăcerea lui nu făcu decât să mărească neliniștea frumoasei Nataşa, care i se adresă, implorator: — Te rog spune-mi, ce s-a întâmplat cu el? Este bolnav? — Nu! — L-a ajuns vreo nenorocire? — Nu! — Atunci? Conte, nu mă mai chinui! — Bine, fie! — Spune... spune mai iute! — Contele lon Riminsky a intrat în banda de tâlhari a lui Stanislau Rimsky! — Ah!... Dar e cu neputinţă! — De ce să fie cu neputinţă? — Fiindcă Riminsky n-a avut niciodată asemenea porniri. Și pe urmă, ce să-l fi împins la o asemenea faptă, când situaţia lui materială era dintre cele mai bune? — Părerea mea e că pricina de căpetenie a faptei sale este bine hotărâtă, lon Riminsky l-a ucis în împrejurări necunoscute încă pe unchiul său, contele Mauriciu Riminsky, pe care autorităţile îl însărcinaseră cu administrarea averii nepotului său. De teama pedepsei contele lon Riminsky a intrat în rândul bandiților lui Rimsky. — Groaznic! Și eu, care credeam că trăiește liniștit și retras în castelul său din Urzin!... El, contele lon Riminsky, tovarășul ucigașilor, al tâlharilor la drumul mare!... E înfiorător! — Într-adevăr este înfiorător, draga mea Nataşa, mai ales dacă ne gândim că autorităţile au hotărât să pornească la o luptă de exterminare a bandei Vulturului Morţii! — Ce se va întâmpla cu el? strigă dansatoarea, îngrozită. — Tot ţinutul Dubroului este plin cu cazaci, care așteaptă cu nerăbdare clipa de a porni împotriva vestitului tâlhar... De data aceasta, faimosul Vultur al Morţii nu va mai scăpa!... Până acum a știut el să se strecoare, dar aceasta s-a întâmplat numai fiindcă urmărirea n-a fost făcută după un plan bine chibzuit. Acum însă, nu vor mai putea scăpa! Vom pune mâna pe întreaga bandă și-i spânzurăm pe toți. Nataşa ţipă îngrozită. — Și Riminsky? — Nu poate face excepţie! — Dar e îngrozitor! — De ce a intrat în mijlocul tâlharilor? — Trebuie scăpat! Contele Gorciacov clătină din cap, neîndurător. — Nu se poate! _ — Trebuie, conte! Inţelege că un conte Riminsky nu poate fi executat alături de niște tâlhari de rând! — Atunci îl vom spânzura deosebit! răspunse guvernatorul Varșoviei, răutăcios. — Cum poţi vorbi astfel? Te rog, te implor, scapă-l pe Riminsky! La urma urmelor trebuie să recunoști că e mare diferenţă între el și oricare altul din banda lui Stanislau Rimsky! — Porunca e poruncă! — De unde știi dumneata că Vulturul Morţii nu l-a silit să intre în banda lui de tâlhari? — Informaţiile noastre spun altfel. — Informațiile pot fi greșite. — Dar lucrul de căpetenie nu-l poate schimba nici chiar informaţia greșită. — Ce vrei să spui? — Că trebuie să mă supun poruncii pe care am primit-o! — Și ce spune porunca aceasta? — Toţi aceia, care vor fi găsiţi în banda Vulturului Morții, vor fi executați! Natașa Smirnovska începu să plângă. Se îngrozea gândindu- se la soarta ce-l aștepta pe bărbatul pe care-i iubise și pe care-l mai iubea încă și acum cu aceeași tărie. Deodată, se întoarse furioasă în spre contele Gorciacov: — Pentru asta m-ai chemai aici, să-mi povestești această grozăvie? Îţi face atâta plăcere să mă vezi chinuindu-mă? Nu în zadar ai fost poreclit „Călăul Varșoviei”, văd că-ţi meriţi porecla! Contelui Gorciacov nu-i căzu prea bine să-și audă porecla aruncându-i-se în față cu atâta îndrăzneală. Chipul îi fu schimonosit de o mișcare a mușchilor și începu să alerge furios de colo până colo prin odaie. După aceea se apropie de Natașa și-i zise: — Nu plânge, Natașa! — Scapă-l! Faţa contelui Gorciacov rămase tot rece, ca o statuie și răceala aceasta ascundea cu desăvârșire ceea ce se petrecea în dosul măștii. În sufletul lui guvernatorul Varșoviei era pe deplin mulţumit că toate mergeau după cum prevăzuse el. Ținta lui fusese să deștepte dragostea Natașei și teama acesteia pentru viaţa iubitului, deoarece numai în chipul acesta putea să-și ducă la îndeplinire planul făurit cu atâta dibăcie. Acum, când se opri lângă dansatoare, un zâmbet batjocoritor, abia perceptibil se înfiripă în jurul buzelor sale. — Nu plânge! zise el, din nou. Nataşa Smirnovska își ridică ochii înlăcrimaţi și se uită implorătoare la neînduratul guvernator. — Nu avea inimă de piatră! se rugă ea. — Dar ce să facem? — Să-l scăpăm! Contele Gorciacov dădu din cap de câteva ori. — Pentru dumneata, Natașa, aș fi gata să fac chiar și aceasta. Se pune însă întrebarea, cum? — Trebuie să-l smulgem din puterea Vulturului Morții! — Ușor de zis, dar foarte greu de făcut. Dacă am ști noi unde își are Rimsky ascunzătoarea, atunci nu ne-am mai zbate atâta. Urmăririle de până acum s-au sfârșit toate fără rezultat tocmai fiindcă urmăritorii n-au fost în stare să dea de această ascunzătoare. — Dumnezeule, dar atunci ce ne facem? Contele Gorciacov rămase nehotărât, ca și când n-ar fi știut ce să facă. Guvernatorul Varșoviei știa să joace teatru ca un adevărat artist. Avea pentru ce să fie mulţumit, căci își dusese planul la îndeplinire cu o dibăcie desăvârșită. Scopul lui fusese s-o atragă în cursă pe Natașa Smirnovska făcând-o să lupte din răsputeri pentru salvarea iubitului. Scopul acesta era atins. Dansatoarea din Varșovia tremura la gândul primejdiilor care îl amenințau pe contele lon Riminsky, după spusele lui Gorciacov. Dar rezultatul dobândit de guvernator alcătuia numai prima parte a diabolicului său plan, partea a doua urma de-abia de acum înainte. Dar Călăul Varșoviei nu se îndoi nicio singură clipă că și această parte va izbuti, după cum izbutise cea dintăi. — ÎI voi scăpa pe contele Riminsky, însă... cu un anumit preț! zise el. — Ce dorești, conte Gorciacov? Sunt gata să aduc orice jertfă! — Nu dumneata trebuie să aduci jertfa! — Dar cine? — Contele Riminsky! — Sunt încredințată că nu va refuza ce-i vom cere... — Tocmai în privinţa aceasta am nevoie de dumneata, frumoasă Natașa! Cu ajutorul dumitale trebuie să-l facem pe contele Riminsky să ne spună unde se găsește ascunzătoarea Vulturului Morții! Natașa Smirnovska sări de pe scaun ca mușcată de șarpe. — Ceri ca contele lon Riminsky să devină trădător? Contele Gorciacov răspunse nepăsător: — De ce nu! Răsplata este îndeajuns de mare! Pentru un singur cuvânt, îi dăruiesc viața! Pe dansatoare o trecu un fior de groază! — Nu... nu-l cred în stare pe contele lon Riminsky să-și trădeze tovarășii. El nu este născut să fie un luda! Contele Gorciacov zâmbi din nou. — Cuvintele acestea sunt un prost certificat pentru dumneata, frumoasă Natașa! — De ce? — Fiindcă aceea care este atât de tânără și de frumoasă ca dumneata și care e legată de contele Riminsky cu un simțământ atât de intim, nu se poate să nu ajungă la rezultatul, de care am vorbit! Subliniez că viaţa contelui Riminsky atârnă de iscusința dumitale! Natașa Smirnovska își frângea mâinile de deznădejde. — Îmi ceri un lucru imposibil, conte Gorciacov. Simt că aș putea ajunge la orice rezultat, numai la acesta, nu! Contele Gorciacov luă loc lângă Natașa și zise: — Motivele care îl pot hotărî pe contele Riminsky să dea ascultare cererii noastre sunt nenumărate. Gândește-te, de pildă, ce ar însemna pentru el să se poată înapoia în rândul oamenilor? Dacă ne spune locul ascunzătorii, va fi amnistiat, își va reprimi averea confiscată, va putea fi iarăși om. Crezi că în schimbul unui atare preţ va mai putea să se împotrivească? Natașa Smirnovska răspunse, clătinând din cap: — Eu știu că contele lon Riminsky nu este o secătură... Totuși, voi încerca tot ce-mi va sta în putință... tot... CAPITOLUL 69 SĂRUTUL IUDEI — De ce ești atât de tristă, frumoasa mea Fedora? — Fiindcă te iubesc, Stanislau! — Dacă mă iubeşti şi-mi ești dragă, atunci nu poţi fi decât fericită! Lasă tristețea pe seama altora. — În zadar mă bucur că te-am găsit, că în sfârșit mi-am văzut îndeplinit cel mai scump vis al vieţii mele... Îngrijorarea este mai mare decât bucuria! — Liniștește-te Fedora mea! — Nu mă pot linişti, deoarece știu că primejdia îţi dă târcoale și dacă te va prinde odată, nepregătit, pe neașteptate, atunci se sfârșește cu visul meu de fericire. — Tot nu-ţi poţi alunga încă gândurile acestea triste? — Dacă te pierd, viaţa mea nu mai are niciun rost... Te voi urma și eu, Stanislau! Vulturul Morţii își copleși iubita cu sărutări. — Prostuţa mea Fedora! zise el, duios. Când suntem fericiţi, nu trebuie să ne gândim la lucruri triste, deoarece gândurile triste pun capăt clipelor de fericire. — Ce să fac? În zadar încerc să le alung, spre a nu-mi tulbura bucuria... ele revin mereu spre a mă frământa, spre a mă chinui! Și mă mai chinuiește și gândul că, nu ești al meu, cu totul! Vreau să fii al meu, numai al meu, legat de mine cu un lanţ, care să nu mai poată fi rupt! — Cum te poţi gândi la așa ceva, Fedora mea? Prinţesa Fedora Feodorovna, castelana din Rudin și... Stanislau Rimsky, căpitan de tâlhari! Nu-ţi dai seama că unirea aceasta este cu neputinţă din pricina lumii în care trăiești? — Puțin îmi pasă de lume! Dacă dragostea ne-a legat atunci să fim cu totul unul al altuia! Vreau să fiu soţia ta! Vulturul Morţii sărută mâna frumoasei femei. — E cu neputinţă, Fedora mea!... Eu nu pot ieși din întuneric, nu mă pot duce înaintea preotului, deoarece cazacii mi-ar pune cătușele în faţa altarului. Tot ţinutul este împânzit cu soldații contelui Gorciacov. În clipa în care mi-aş părăsi ascunzătoarea ar și pune mâna pe mine. — Dar nu trebuie să plecăm de aici! — Cred că nu vrei să aduci biserica și preotul aici? — Biserica o avem, capela din pădure, iar tovarășii tăi vor face ei rost de un preot care să ne unească. — Dar te-ai gândit bine, Fedora Feodorovna? Nu te vei căi niciodată de pasul acesta? — Niciodată! — Vei fi soția banditului Vulturul Morţii! — Voi fi soția aceluia pe care-l iubesc! — Sunt un urgisit al soartei, pândit la fiecare colț de o țeavă de pușcă! — Alături de mine nu te vor nimeri niciodată! Dacă se duce vestea despre această căsătorie nu te gândești ce rușine va fi ca frumoasă și distinsa prinţesă a Rudinului să nu-și fi găsit alt tovarăș de viață decât pe... Vulturul Morţii?... Toată lumea te va batjocori! — Las-o să râdă, să mă batjocorească! Eu sunt mândră de acela pe care-l iubesc și puţin îmi pasă de ceea ce spun oamenii! — Dar dacă se va întâmpla ca urmăritorii tot să pună mâna pe mine, într-o bună zi? Știi prea bine ce soartă mă așteaptă! O, eu m-am gândit adeseori că se poate ca într-o bună zi un glonte să- mi sfâșie inima! Și atunci?... — Atunci voi plânge după tine și te voi plânge o viaţă întreagă! Nu te voi uita niciodată, deoarece vei fi fost al meu, numai al meu! — Fedora mea dragă! — Te învoiești, nu-i așa? — Facă-se voia ta! Prinţesa Fedora Feodorovna sări de gâtul Vulturului Morţii, în suflet cu o bucurie ce nu poate fi descrisă. — Cât sunt de fericită! exclamă ea și închise ochii, spre a simţi și mai mult această fericire. În căsuţa din pădure focul pâlpâia vesel și Stanislau Rimsky mângâie drăgăstos părul mătăsos al prințesei. Ei se despărțiră în pădure. Fedora Feodorovna se înapoie la castelul ei din Rudin, iar Stanislau Rimsky, porni încet, pășind agale, spre ascunzătoarea sa. În jurul lui domnea tăcerea monotonă a pădurii din vreme de iarnă și în această liniște desăvârșită Vulturul Morţii se gândi la cele întâmplate în decursul ultimelor ceasuri. Așadar, va fi soțul Fedorei Feodorovna! A făcut o promisiune și trebuia să se ţină de ea, după cum se ţinuse de toate promisiunile făcute până atunci. Încă în aceeași seară, el își adună prietenii spre a le comunica marea veste. Erau toţi de faţă, chiar și Severin venise din Dubro. Tovarășii Vulturului Morţii observară îndată că Rimsky avea să le facă o comunicare de o însemnătate neobișnuită. Toţi erau încredințați însă că le va vorbi referitor la apărarea împotriva trupelor îngrămădite la Dubro. Vulturul Morții se adresă tovarășilor săi, vorbind încet, cu chibzuinţă: — Dragi prieteni! Chestiunea despre care vreau să vă vorbesc este de o însemnătate foarte mare și mai înainte de a vă spune despre ce este vorba, vă cer să judecați lucrurile fără nicio părtinire, cu cea mai desăvârșită sinceritate! — De sinceritatea noastră nu te poți îndoi, căpitane! zise doctorul Leonida. — Ai dreptate! Astăzi însă, fiind vorba despre ceva cu totul neobișnuit între noi, aș vrea ca persoana mea să nu alcătuiască nicio piedică în exprimarea părerii voastre celei mai sincere. — Fi liniștit căpitane, în privinţa aceasta! — Atunci ascultați, despre ce este vorba. Știţi prea bine că sunt al vostru cu trup și suflet și că oricând aș fi gata să-mi jertfesc viaţa pentru oricare din voi. Am ţinut să vă spun aceasta mai dinainte, pentru ca să nu credeți că simțămintele mele față de voi ar fi scăzut, câtuși de puţin. Nu! Și de astăzi înainte gândul meu va fi al vostru, ca și până acum, cu toate că a început să vorbească și inima! Prietenii Vulturului Morţii se uitară nedumeriţi unul la altul. Ei nu-și puteau închipui unde aveau să conducă aceste cuvinte introductive. — Da, urmă Stanislau Rimsky, inima mea a început să vorbească și am hotărât s-o iau de soţie pe Fedora Feodorovna pe care am socotit-o vrednică de a fi tovarăâșa mea de viaţă. Un murmur de uimire se auzi în mica încăpere. — V-am spus aceasta, deoarece socotesc că era de datoria mea să vă spun și să vă cer încuviințarea. Acum, e rândul vostru să vorbiți! V-am spus mai dinainte că aştept cea mai desăvârșită sinceritate. Are cineva ceva de spus împotrivă? Voinicii tăcură. Ei se uitară miraţi, unul la altul, apoi la căpitanul lor. Vestea aceasta îi uimise atât de mult încât se părea că-și pierduseră graiul. — Să auzim! zise Vulturul Morţii, rotindu-și privirea pe chipurile tovarășilor săi. În liniștea desăvârșită se auzi glasul lui Dan Dragomir: — Căpitane, așa este bine, după cum hotărăști tu! Noi nu ne putem împotrivi, noi nu putem decât subscrie la hotărârea ta. Până acum tot ceea ce ai făcut, a fost bine făcut, așa că n-avem niciun motiv să ne temem că de data aceasta va ieși prost, mai ales că este vorba de tine și mai înainte de a fi luat hotărârea, vei fi cumpănit tu îndeajuns ceea ce urma să faci)! — Așadar, vă învoiţi? — După cum am spus! Stanislau Rimsky se uită mulțumit în jurul său și tocmai când voia să-și exprime bucuria în calde cuvinte de recunoștință, luă cuvântul voinicul cel mai proaspăt... contele lon Riminsky. Este adevărat că tânărul conte înrolându-se printre voinicii Vulturului Morţii, avusese ferma hotărâre de a deveni un tovarăș credincios al acestuia și de a uita neînţelegerea care exista între ei în ascuns, pe chestiunea Fedorei Feodorovna. Acum însă, când auzi că marele său potrivnic, în care trebuia să stimeze pe căpitanul său, se pregătea să i-o răpească pe prințesă pentru totdeauna, inima începu să-i bată mai tare și i se păru că era de datoria lui să se împotrivească. Stanislau Rimsky se întoarse curios, spre tânărul conte, care pe un ton rece și aspru, zise: — Căpitane, eu aș avea ceva de spus, referitor la planurile tale! Voinicii începură să murmure, nemulțumiți că tocmai cel mai tânăr din ei se găsise să spună ceva. Dar contele Riminsky nu se lăsă înrâurit de murmurul voinicilor, iar Vulturul Morţii îi spuse... curios: — Ei, bine, vorbește! Sunt curios să aud ce ai de spus! Sau poate că vrei să te împotrivești? — Da!... răspunse contele, cu hotărâre. — Tocmai tu! exclamă Stanislau Rimsky, neputându-și ascunde mirarea. — Da, tocmai eu! zise contele Riminsky. Cel mai proaspăt dintre tovarăși ia cuvântul pentru a te împiedica de la săvârșirea acestui pas nesăbuit! — Un pas nesăbuit? De ce crezi că ar fi astfel? întrebă Stanislau Rimsky. — Vechii tăi prieteni sunt prea strâns legaţi de tine spre a îndrăzni să ţi-o spună în faţă. Eu însă, cel mai nou, voi cuteza să- ţi spun ce mă face să fiu îngrijorat, ce mă face să tremur! — Și ce-ar fi aceasta? — i-o voi spune deschis. Dacă te însori, dacă te vei lega de cineva cu lanţul căsniciei, atunci vei fi pierdut pentru noi! Un al doilea murmur se auzi din rândul voinicilor. Chipul contelui Riminsky era ca jăratecul, ochii Vulturului Morții străluceau ciudat. Căpitanul răspunse liniștit, foarte firesc: — Conte Riminsky, te întreb, fără a căuta să te jignesc, îngrijorarea aceasta a ta este sinceră? Vine din inimă? Nu ti-au dictat-o simțăminte personale? Hai, vorbește! Contele lon Riminsky răspunse îndată fără prea multă ezitare: — Nu! Nu! Știu la ce te gândești, căpitane. Bănuiala ta însă nu este întemeiată! Pe mine nu mă îngrijorează decât soarta voastră, care acum este și soarta mea. Sunt pe deplin încredințat că tu te gândești să te porți cu noi și în viitor, după cum te-ai purtat până acum. Mă tem însă că, nu te vei putea ține de această frumoasă hotărâre. Vor veni împrejurări când vei fi silit să-i dai întâietate soţiei tale. Vei fi mult mai restrâns în acţiune, deoarece nu vei fi liber ca până acum. Eu prevăd ce va urma și nu-mi pot înăbuși aceste strigăte de îngrijorare! Stanislau Rimsky își dădu seama că contele Riminsky avea oarecare dreptate, dar se simţi îndeajuns de tare pentru a ști să treacă peste aceste eventuale piedici pe care le pune căsătoria. — În orice caz, răspunse el, îmi pare foarte bine că contele Riminsky a vorbit atât de sincer. Recunosc că era îndreptăţit să fie îngrijorat, pot să-l liniștesc însă, spunându-i că n-are de ce să se teamă. Prin căsătoria mea nu se va schimba nimic, dar absolut nimic! Totul va rămâne așa după cum a fost și până acum. Eu vă voi fi și de acum înainte același neschimbat tovarăș credincios. Vă făgăduiesc aceasta în chipul cel mai solemn. Cuvintele Vulturului Morții își făcură efectul dorit. Voinicii izbucniră în urale, care dovedeau îndeajuns că ei erau hotărâți să rămână alături de Vulturul Morţii, în orice împrejurări. Mânia îi ridică contelui lon Riminsky tot sângele în obraji. El trebui să vadă cum tovarășii strângeau pe rând mâna Vulturului Morţii, trebui să audă toate urările lor de fericire. În asemenea împrejurări nici lui nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să renunțe la împotrivire. — Eu nu mi-am exprimat decât teama, zise el, și aș fi fericit să văd că m-am înșelat. Vulturul Morţii îi întinse mâna: — Nădăjduiesc că vei avea prilej foarte curând să te încredințezi despre aceasta. Ar fi cea mai josnică nerecunoștinţă dacă v-aș lăsa baltă tocmai acum! Oare voi nu v-aţi legat de mine atunci când am hotărât să evadăm din societatea omenească? Oare n-am împărţit și rele și bune împreună? Eu să fiu acela care să mă înstrăinez de voi? Trăsnetul Domnului să cadă asupra mea în clipa în care voi fi în stare să fac așa ceva! Dan Dragomir strânse adânc mișcat, mâna lui Stanislau Rimsky: — Căpitane, noi avem încredere în tine ca și în ziua în care am fugit din Varșovia, pe gheaţa Vistulei, prin ploaia de gloanţe a cazacilor. De atunci și până astăzi simţțămintele noastre nu s- au schimbat și după cât am putut constata noi, nici ale tale nu sunt altele. Dacă tu crezi că este bine să te unești cu aceea pe care o crezi vrednică de tine, fă-o! Noi n-avem altă dorinţă decât să te conducem în faţa preotului cu cele mai sincere urări de bine! După aceea Stanislau Rimsky începu o convorbire mai puţin solemnă cu tovarășii săi. El le spuse acestora că ar vrea să facă nunta cât mai iute, dar pentru aceasta are nevoie de un preot. — Asta las-o pe seama mea! zise Severin. — Îmi iau eu însărcinarea tuturor pregătirilor. Voi îngriji de popă și voi îngriji și de un chef, care să ne aducă veșnic aminte de această zi însemnată. — Bravo, Severin. Așadar, aceasta va fi îndatorirea ta! Peste trei zile, în noaptea de sâmbătă spre duminecă, vom face cununia în capela din pădure și la lumină de făclii! — Frumoasă priveliște va fi! exclamă Micislav cu înflăcărare. — Să nădăjduim, zise Vulturul Morţii, râzând, că contele Gorciacov va avea atâta bun simţ să nu-mi tulbure cununia! — Căpitane, zise atunci Severin, care tocmai se înapoiase de la Dubro în ziua aceea, la Dubro pregătirile au întrecut orice închipuire! — M-am săturat de când tot aud vestea aceasta! zise Vulturul Morții, nepăsător. Se pare că guvernatorul Varșoviei nu apucă să ajungă și la atac ci se mulțumește să rămână la pregătiri. — Căpitane, zise atunci și Lew Vlasovici, nu-i bine să ne jucăm cu focul! Călăul Varșoviei este un om primejdios și te pomenești că ne surprinde când ne așteptăm mai puţin! — Nu ne speriem noi de el! În orice caz, sunt curios să știu ce ai mai aflat Severine cu prilejul vizitei tale la Dubro? — Înainte de toate îţi pot comunica cum că a sosit și trădătorul de Marius Gersot în oraș. — Mai departe! — Și a mai sosit cineva! — Cine? — O femeie! — Cine e? — Nu știu, decât că a venit de la Varșovia și că Contele Gorciacov i-a închiriat o vilă separată, numai pentru ea. — Atunci totul este în ordine, zise Stanislau Rimsky, râzând. Cum este femeiușcă, frumoasă? — Frumoasă! — Și tânără? — Tânără! — Contele Gorciacov și-a adus ibovnica și atâta timp cât este ocupat cu o femeie frumoasă și tânără, nu trebuie să ne temem că ne va ataca. Voinicii râseră cu toţii. Numai Severin rămase întunecat — Eu nu zic să nu râdem, căpitane, zise el, dar să fim și cu ochii în patru. În felul acesta putem sta liniștiți. Altfel, s-ar putea întâmpla s-o păţim rău! — Așa este, zise și doctorul Leonida. Nu trebuie să scăpăm din vedere nicio mișcare a celor din jurul contelui Gorciacov. — Aceasta nici nu se va întâmpla! răspunse Stanislau Rimsky. Cine își ia însărcinarea să se ducă la Dubro pentru cele trei zile următoare? Nimeni nu se oferi. Vulturul Morţii se uită mirat în jurul său și nu-i venea să-și creadă ochilor. Până atunci nu se mai întâmplase niciodată așa ceva. De câte ori fusese vorba de o însărcinare primejdioasă, voinicii se luau la întrecere, socotind ca o cinste deosebită să fie aleși. Acum însă, niciunul nu voia să se ducă în oraș. Rimsky privea năuc, la toţi, pe rând. — Ei? Aceeași tăcere. — Dar ce s-a întâmplat cu voi? întrebă el, foarte mirat. Dan Dragomir fu acela care răspunse: — Ce s-a întâmplat? Nimic deosebit! Se pare însă că toți ne- am gândit la ziua cununiei tale, care cade în timpul celor trei zile ce trebuiesc petrecute la Dubro. Or, la cununia ta toți vrem să luăm parte spre a ne bucura de fericirea ta. Vulturul Morţii răspunse, adânc mișcat: — Vă mulţumesc, pentru noua dovadă de sinceră prietenie. lar dacă lucrurile stau astfel atunci aș fi de părere să renunţăm de data aceasta la spionarea celor din oraș. Dacă până acum nu mi s-a întâmplat nimic, să nădăjduim că nici în aceste trei zile nu va cădea nicio nenorocire pe capul nostru! — Asta nu se poate! strigă Dan Dragomir. Eu, care cunosc situaţia din Dubro, găsesc că este absolut necesar ca unul din noi să stea de veghe. — Să tragem la soţi! zise doctorul Leonida. Vom scrie numele tuturor pe câte o bucăţică de hârtie și acela al cărui nume va fi scos, va pleca la Dubro. — Bravo! Bravo! Doctorul Leonida rupse mai multe bucățele de hârtie, când deodată contele Riminsky luă cuvântul: — Tragerea la sorți e de prisos! Imi iau eu însărcinarea de a veghea la Dubro! — Fiindcă am hotărât să tragem la sorţi, să lăsăm sorții să vorbească! răspunse Dan Dragomir. — Fie! zise contele Riminsky cu resemnare, cu toate că se vedea prea bine că-l cam supărase această neluare în seamă. Doctorul Leonida pregătise hârtiile și acum începu să scrie câte un nume pe fiecare din ele. Când fu gata cu înșirarea celor șase nume, aruncă bilețelele într-o căciulă și strigă: — Minerva, trage tu! Minerva se apropie, vâri mâna ei albă și fină în căciulă, căută puţin, apoi scoase la iveală unul din bileţelele mototolite. Desfăcu bileţelul, apoi citi cu glas tare: — Riminsky! Contele Riminsky zâmbi. — Vedeţi! Parcă aș fi avut o presimţire! — Du-te cu Dumnezeul, îi zise Stanislau Rimsky. Ştii ce îndatorire ai? — Știu! — N-ar strica să-ţi schimbi înfățișarea! În Dubro este cam cunoscut contele Riminsky! — Și eu m-am gândit la asta! — Micislav te va travesti în așa fel ca nici chiar maică-ta, dacă te-ar vedea, să nu te recunoască. În același timp îţi va da și instrucţiunile trebuincioase. — Mă voi ţine de ele, căpitane! Severin se amestecă în vorbă: — Vei trage la hanul cu firma „La doi porumbei”. Hangiul este omul nostru, dacă-i dai parola, ţi se va pune la dispoziţie. — Și care este parola? — Napoleon! — Te rog însă, Riminsky, zise atunci și Dan Dragomir, nu te încrede prea mult, nici chiar în hangiu. — De ce? întrebă Vulturul Morţii, te îndoiești cumva de el? — Ultima, dată când am fost la Dubro, purtarea lui mi s-a părut foarte ciudată. Mi-a făcut impresia că e un om cu două fețe! — În orice caz asta e bine de știut! Să fi cu ochii în patru, Riminsky! — Da, da, zise atunci și Severin, întorcându-se spre Dan Dragornir. Acum îmi aduc aminte și eu de multe nimicuri, cărora nu le-am dat nicio însemnătate cu prilejul șederii mele la el. Așa de pildă, l-am prins dând târcoale odăii mele, ca și când ar fi vrut să spioneze ce fac. — Fiţi pe pace! zise contele Riminsky. Voi găsi eu mijlocul de a-l supraveghea nu numai pe contele Gorciacov, dar și pe acest hangiu. — lar dacă observi ceva ce-ţi dă de bănuit, zise Vulturul Morţii, la înapoiere spune-mi mie numai și voi ști eu să-i viu de hac, chiar dacă orașul e împănat cu cazaci! — Bravo, căpitane, strigă doctorul Leonida, acum văd că tot cel vechi ai rămas. — Și acum, prietene, pregătește-te de placare! Micislav se însărcină cu transformarea înfățișării tânărului conte. — Așa! exclamă, el mulţumit, după ce-și îndeplini îndatorirea de travestitor. Acum te poţi duce la Dubro fără nicio teamă! Vei fi luat drept un pașnic negustor și nimeni nu va recunoaște în tine pe moșierul din Urzin. Contele lon Riminsky se duse la Vulturul Morţii și întinzându-i mâna, îi zise: a — Dumnezeu să te binecuvânteze, căpitane! In vreme ce eu voi fi departe, tu o vei duce la altar pe aceea, pe care am iubit-o eu. Soarta a vrut să fie a ta! Nu cârtesc, nu mă răzvrătesc, ci vă doresc amândurora și din toata inima să găsiţi în căsătoria aceasta fericirea pe care o căutaţi! Cu aceste cuvinte îl îmbrăţișă și-l sărută pe Stanislau Rimsky, care-i răspunse printr-o voinică strângere de mână. — Îți mulțumesc, prietene, îţi mulțumesc! Contele Riminsky își mai luă rămas bun de la ceilalți voinici, apoi pașii lui se auziră tot mai îndepărtați, pe coridorul tunelului subteran... CAPITOLUL 70 LATUL SE STRÂNGE losif, bătrânul servitor intră încet în odaia în care contele Gorciacov își dormea somnul de după masă. El se apropie în vârful degetelor de pat și zise, în șoaptă: — Prea milostive stăpâne! Dar nu-i raspunse nimeni, afară de respiraţia uniformă a guvernatorului Varșoviei. losif zise atunci din nou, ceva mai tare: — Prea milostive stăpâne... De data aceasta guvernatorul deschise ochii și întrebă nemulțumit de a fi fost trezit din somn: — Ce este Iosif? Nici să dorm nu mă mai lăsaţi? — Prea milostive stăpâne, este aici un om care vrea să vorbească cu Excelenţa Voastră! — Daţi-l afară! strigă guvernatorul, înfuriat. Pentru atâta numai îmi tulburaţi somnul? — l-am spus eu că nu se poate vorbi cu Excelenţa Voastră... — Și? — Mi-a răspuns că trebuie neapărat să vă vorbească. — Dar cine este omul acesta? — lagnov, hangiul de la „Doi porumbei”. La auzul acestor cuvinte semnele mâniei se risipiră de pe faţa guvernatorului. — lagnov? repetă el. Lasă-l să intre! Servitorul se îndepărtă și peste câteva clipe, hangiul se ivi înaintea contelui Gorciacov. El se înclină adânc și zise: — lertaţi-mă, prea milostive stăpâne că vă tulbur liniștea, dar n-aș fi făcut-o dacă n-ar fi vorba despre o chestiune de o deosebită însemnătate. — Vorbește, lagnov! Mi-aduci ceva vești despre Stanislau Rimsky? — Despre unul din tovarășii lui Stanislau Rimsky. — Așa? Care? — Contele Riminsky, care a intrat de curând în banda Vulturului Morții. Chipul călăului Varșoviei se însenină. — lagnov, tu ești un om și jumătate! Vino mai aproape și spune-mi despre ce este vorba! — V-am amintit încă din rândul trecut, prea milostive stăpâne că tovarășii lui Stanislau Rimsky trag la hanul meu. — Da, pe unul l-au urmărit chiar cazacii dar a izbutit să se facă nevăzut. — Sunt foarte vicleni și isteți, tâlharii aceștia! L-am spionat eu și pe celălalt, dar și el m-a spionat bine! — Și contele Riminsky? — A venit, fără să bănuiască ceva. Și-a schimbat nu numai straiele, dar și chipul și l-a transformat, spre a nu putea fi recunoscut. Dar ochii mei nu pot fi înșelați și mi-am dat seama îndată, cu cine am de-a face. El însă nu știe că l-am descoperit. Contele Gorciacov cobori din pat, trase un saltar, luă de acolo câteva bancnote și i le dădu hangiului. — Ţine, lagnov! Sunt foarte mulțumit de vestea pe care mi-ai adus-o! Hangiul se înclină, adânc. — Mii de multumiri, prea milostive stăpâne! — Să fi însă cu ochii în patru și de acum înainte! La urma urmelor este chiar în interesul populaţiei de prin împrejurimi să stârpim această bandă de tâlhari. — Lăsaţi-l pe seama mea pe contele Riminsky, prea milostive stăpâne! Nu-l voi pierde din ochi și vă voi da de știre de fiecare pas pe care-l va face! — Deocamdată nu trebuie să vii să-mi spui și ce mănâncă și ce bea. Să te ţii însă de instrucţiunile pe care ţi le voi da! — Porunciţi, prea milostive stăpâne! — Pentru moment du-te acasă și să nu te mişti din han. Să bagi însă bine de seamă ca Riminsky să nu prindă vreo bănuială căci atunci totul se duce pe gârlă. Dacă prinde de veste că tu-l spionezi și-mi aduci mie informații despre mișcările lui, va fugi, își vestește tovarășii... — ...Şİ fug? încheie lagnov, hangiul. — Fug?... Asta n-ar fi nimic! Dar după cât îi cunosc eu pe ticăloșii aceștia, sunt în stare să se răzbune cumplit și în primul rând pe tine! — Pe mine? se îngrozi hangiul. Maică Precistă ajută-mă! Dar cum să se răzbune când orașul geme de cazaci? — Că mult îi pasă lui Rimsky de cazaci! Vulturul Morţii nu se dă în lături de la nicio primejdie... El nu cunoaște teamă și de mânia lui nu poţi scăpa când l-ai supărat, nici chiar dacă te-ai așeza în mijlocul unei armate întregi de cazaci! El nu cunoaște ce însemnează, „nu se poate”! — Sfinte Isuse Christoase nu mă lăsa! suspină lagnov. Niciodată n-aș fi crezut să fie atât de primejdios! Mie mi-a părut un om tare blând... Dar dacă astfel stau lucrurile, atunci dracul ne-a luat, căci mă va jupui de viu! — Tocmai de aceea, trebuie să lucrezi cu multă băgare de seamă! — Și ce să fac, prea milostive stăpâne? — Mai înainte de toate, ceea ce ţi-am spus, Contele Riminsky nu trebuie să prindă nici cea mai mică bănuială. Despre ceea ce vei avea de făcut în viitor, te voi vesti printr-o scrisoare. Vei primi câteva rânduri și vei face întocmai după cum va sta scris în ele. — Am înţeles, prea milostive stăpâne! — Atunci, te poți duce! lagnov se mai înclină odată, apoi părăsi odaia. Contele Gorciacov îl băgase în sperieți. Nu se mai gândea decât la ceea ce se va întâmpla dacă Vulturul Morţii prinde de veste că l-a trădat. Grozăviile pe care le povestea lumea despre Vulturul Morţii nu făceau decât să-l facă să se cutremure și mai mult la gândul eventualei răzbunări. Convorbirea cu guvernatorul Varșoviei îl abătuse pe lagnov, în schimb contele Gorciacov era foarte bine dispus după ce convorbise cu hangiul de la „Doi porumbei”. El își freca mâinile de bucurie și era toarte mulțumit că, în sfârșit, marea operă la care lucra de ani de zile promitea să ajungă la îndeplinire. Din ziua în care contele Gorciacov primise un pumn în față, în plin bal mascat, în palatul guvernamental din Varșovia în vreme ce Mioara Comăneanu îi ucidea fiul care o atacase în chip atât de laş și josnic, Vulturul Morții îi pricinuise multe zile fripte guvernatorului Varșoviei. Contele Gorciacov își aducea aminte mereu de aceste necazuri pe care le avuse din pricina lui Stanislau Rimsky. Acum se bucura că se apropie clipa răzbunării, dar și mai mult se bucura la gândul că prinderea temutului bandit va fi legată tot numai de numele lui. Se îmbrăcă iute, gândindu-se necontenit la prinderea Vulturului Morţii. Era atât de încredinţat de această prindere, încât începu să se întrebe cu ce distincţie îl va răsplăti ţarul pentru fapta aceasta. Nici nu se gândea că s-ar putea întâmpla ca Vulturul Morţii să-i mai scape și de data aceasta! O voce tainică îi șoptea că după atâtea neizbânzi a sosit clipa ca temutul bandit să fie făcut nevătămător. Vestea dusă de lagnov despre prezenţa contelui lon Riminsky la Dubro avea o foarte mare însemnătate pentru el. De câteva zile guvernatorul Varșoviei nu-și mai frământase creierul decât cu gândul cum să ajungă la contele Riminsky, pe care-l ochise să fie trădătorul Vulturului Morţii. Acum, iată că întâmplarea i-l scosese în cale pe contele Riminsky, pe care toanele destinului îl târâse în ceata de voinici a lui Stanislau Rimsky. Contele Gorciacov se îmbrăcase. Cum era o fire vanitoasă, se mai uită odată în oglindă și găsind în înfățișarea lui totul în ordine, părăsi odaia. Ceru să i se aducă, armăsarul, iar când calul îi fu adus, încălecă pe el și porni în galop. Trecătorii de pe străzi se înfiorau când îl zăreau și își șopteau: — Contele Gorciacov, cel cumplit! — Călăul Varșoviei! — Guvernatorul cu inimă de piatră! Mulţi se întrebau, oare unde se ducea guvernatorul atât de grăbit? Mulţi însă știau că nu de mult sosise la Dubro o tânără femeiușcă la care guvernatorul avea obiceiul să se ducă destul de des. Într-adevăr, contele Gorciacov se duse și acum la vila pe care o închiriase pe seama Natașei Smirnovska, dansatoarea din Varșovia. Îngrijitorul vilei îl cunoștea pe conte. De îndată ce-l zări deschise poarta și peste câteva clipe guvernatorul ședea faţă în faţă cu Nataşa Smirnovska în salonul vilei. Dansatoarea era în toane rele și ea nici nu căuta să și le ascundă față de guvernator. — Dragă conte, zise ea, îţi mărturisesc sincer că nu mai înţeleg nimic din toată afacerea aceasta. Pentru ce m-ai adus în cuibul acesta din fundul lumii? Pentru ca să mă plictisesc de moarte? — Bine, dar nu ești mulțumită de locuinţa pe care ţi-am dat-o în această frumoasă vilă? — Ce folos că vila e frumoasă dacă sunt singură în ea? La Varșovia eram obișnuită cu societate mare, eram obișnuită să fiu sărbătorită! Aici stau singură cuc zile întregi și nimeni nu se uită la mine. Când am venit aici mi-ai făgăduit că mă voi întâlni cu contele Riminsky. — Nu mi-am retras încă această promisiune! răspunse contele Gorciacov zâmbind. — Eu nu prea am avut prilejul să mă încredințez că ai fi făcut vreun pas în vederea acestei întâlniri! — Te grăbești, Nataşa mea! Încă nu este prea târziu, pentru a face ca această întâlnire să aibă loc. — Eu am început să nu mai cred în ea! — Repet, Nataşa, prea te grăbești cu afirmaţiile! — Mă tem că toată chestiunea cu contele Riminsky nu este decât o pură invenţie și că în realitate ai cu totul alte gânduri cu mine! — Crezi? — Aceasta este părerea mea! Cine știe pe unde chefuiește contele Riminsky acum! — În clipa de faţă se găsește la Dubro! — La Dubro?! — Tocmai de aceea am venit spre a-ți aduce această veste atât de plăcută pentru dumneata. — Dacă este aici, atunci de ce nu l-ai adus cu dumneata? strigă dansatoarea care tot se mai îndoia încă de adevărul celor spuse de Gorciacov. — Crede-mă, dragă Nataşa că... o clipă n-aş fi șovâit să-l aduc, dacă mi-ar fi stat în putinţă. Aducerea aici a contelui Riminsky este mult mai grea decât îţi închipui dumneata! — Totuși trebuie să mă întâlnesc cu el! — Nici nu mă împotrivesc! Din contră, aș dori ca această întâlnire să aibă loc cât mai curând, deoarece este și în interesul meu. Am venit aici, pentru a ne sfătui asupra mijlocului prin care l-am putea face să vină! Natașa Smirnovska făcea gălăgie ca o adevărată artistă ce era. — Vreau să-l văd! Vreau să-l văd! — Dorinţa aceasta ţi se va îndeplini foarte iute dragă Nataşa, răspunse contele Gorciacov, dacă-mi vei da ascultare. — Atunci, îţi stau la dispoziţie! — Mai înainte de toate... așează-te la masa de scris. Dansatoarea se supuse. — Pregătește hârtie, condei și cerneală! — S-a făcut! — Acum scrie, ce-ţi voi spune eu! — Incepe! Contele Gorciacov se trânti într-un fotoliu și dictă încet, pentru ca Nataşa să poată trece pe hârtie, ceea ce spunea el: „Conte Riminsky, Să nu te mire scrisoarea aceasta și nici să nu te mire că cineva știe că te găsești la Dubro. Pe de altă parte nu te speria, căci acela care-ti adresează aceste rânduri nu se gândește nicio clipă să te trădeze. Dacă vrei să afli cine este persoana care știe de prezența dumitale aici, vino astă seară la ceasurile zece la poarta dinspre apus a orașului. Nu trebuie că te temi. Iti făgăduiesc că nu ti se va întâmpla nimic. La locul mai sus arătat te va aștepta cineva care te va conduce la scriitorul acestor rânduri. Este în propriul dumitale interes să vii la locul și ora arătată mai sus, un necunoscut bine cunoscut.” Natașa Smirnovska își încheie scrisoarea și o predă contelui Gorciacov. Guvernatorul Varșoviei citi rândurile și dădu din cap multumit. — Foarte bine! zise el, zâmbind. Sunt încredințat că scrisoarea aceasta îl va ademeni pe Riminsky! — Dar nu-i așa, întrebă dansatoarea, speriată, că nu i se va întâmpla nimic? — Nu! Nu! o linişti contele Gorciacov. Niciun fir de păr nu i se va mișca din loc! Planurile mele sunt mult prea mari în privinţa contelui Riminsky pentru ca să las să i se întâmple ceva. Zicând acestea, contele Gorciacov pecetlui scrisoarea. După aceea se așeză el însuși la masă și așternu pe o bucată de hârtie următoarele rânduri: „lagnov, Scrisoarea aici alăturată trebuie să ajungă neiîntârziat în mâinile contelui Riminsky. Dacă te întreabă de unde vine scrisoarea, fă-te că nu știi. Să nu-i spui decât că a fost adusă de un curier care a plecat îndată!” După aceea puse scrisorile în plicuri și le vâri în buzunar. Era mulțumit. Se simţea cu un pas mai înaintat înspre ţinta planurilor sale. — Dragă Nataşa, îi zise ei, dansatoarei, pregătește-te pentru vizita de diseară. — Ești atât de încredințat, conte Gorciacov, că va veni? — Pe deplin! Chipul dansatoarei se însenină sub acţiunea unui zâmbet de fericire. — Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt de fericită că-l voi vedea! — Acum totul atârnă de iscusinţa d-tale. Contele Gorciacov se pregăti să plece. — Te duci? îl întrebă Natașa Smirnovska. — Da. Trebuie să îngrijesc ca scrisoarea să ajungă la locul de destinaţie înainte de zece seara însă ne vom mai revedea și atunci îţi voi da instrucţiunile trebuincioase. La revedere frumoasă Natașa! — La revedere conte Gorciacov! În buzunar cu scrisoarea de amăgire, guvernatorul Varșoviei se îndepărtă. Încălecând pe cal, el se înapoie la Primărie. De îndată ce ajunse acolo își chemă servitorul. — losif, ține scrisoarea aceasta! Du-te cu ea îndată la hanul „Doi porumbei” și înmâneaz-o hangiului. — Am înţeles, prea milostive stăpâne! — Dar bagă de seamă! Nimeni nu trebuie să te vadă când îi predai scrisoarea! Ai înţeles! — Da, prea milostive stăpâne! losif plecă îndată. Pe chipul contelui Gorciacov se ivi un zâmbet diabolic și mâna i se încleștă în pumn. — Tremură, Vultur al Morţii! Laţul a început să se strângă! șuieră el. * x x Contele Riminsky şedea în odăița lui din hanul la „Doi porumbei”. El se ținea întocmai de instrucțiunile primite de la Micislav și în timpul zilei nu ieșea din casă deoarece, oricât de desăvârșită îi era travestirea, totuși, se putea întâmpla ca cineva să recunoască în el pe contele Riminsky și atunci era rău de el. lagnov îi dădea târcoale, gata să-l servească. Fără a aminti cu un singur cuvânt numele Vulturului Morţii, lagnov se învârtea cu atâta atenţie în jurul lui, încât tânărul conte ar fi putut să jure pentru buna credinţă a hangiului faţă de Rimsky. La timpul mesei lagnov îi aducea el singur mâncarea, nelăsând pe nimeni să pătrundă în odaia oaspelui său. Contele lon Riminsky stătea la fereastră, în mână cu o carte pe care și-o luase spre a-și alunga urâtul. Cititul însă nu mergea de loc deoarece contele se gândea necontenit că peste două zile prințesa Fedora Feodorovna, fermecătoarea castelană din Rudin, va fi soția Vulturului Morții. El crezuse că rana acestei vechi iubiri se vindecase de mult, iată însă, că acum, când era departe de Rudin, rana aceasta începuse să sângereze din nou. Cu fruntea-i înfierbântată lipită de sticla rece a ferestrei el își lăsă privirea melancolică fără ţintă prin grădina acoperită cu zăpadă a hanului. Deodată cineva bătu la ușă. Contele Riminsky tresări. Cine să-l caute? Să-i fi dat de urmă? Își vârî mâna în buzunar și porni încet spre ușă. Era hotărât, să-și vândă scump viaţa, dacă avea de-a face cu copoii autorităților. Ajungând la ușă, dădu zăvorul la o parte, apoi apăsă pe clanţă și deschise ușa. În prag se ivi lagnov. Contele Riminsky răsuflă ușurat — Intră! îi zise el hangiului care și pătrunsese în odaie. Ce este? — Am o scrisoare pentru dumneavoastră, răspunse hangiul în șoaptă. Contele Riminsky, se uită foarte mirat la lagnov. — Ai înnebunit? — Nu am înnebunit, stăpâne, iată scrisoarea! — Dar cine poate să-mi scrie mie? Cine știe că sunt aici? — Asta nu mai știu, stăpâne! răspunse hangiul în chip foarte firesc. Mie mi s-a dat scrisoarea și eu v-o înmânez. — Dă-o aici! lagnov i-o întinse și contele Riminsky o luă cu înfrigurare. După aceea rupse plicul și o citi cu uimire crescândă: „Conte Riminsky, Să nu te mire scrisoarea aceasta și nici să nu te mire că cineva știe că te găsești la Dubro. Pe de altă parte nu te speria, căci acela care-ti adresează aceste rânduri nu se gândește nicio clipă să te trădeze. Dacă vrei să afli cine este persoana care știe de prezența dumitale aici, vino astă seară la ceasurile zece la poarta dinspre apus a orașului. Nu trebuie că te temi. Iti făgăduiesc că nu ti se va întâmpla nimic. La locul mai sus arătat te va aștepta cineva care te va conduce la scriitorul acestor rânduri. Este în propriul dumitale interes să vii la locul și ora arătată mai sus, un necunoscut bine cunoscut.” Uimirea contelui Riminsky era fără margini. — Cine a adus scrisoarea aceasta? se răsti el la lagnov. — Un fel de servitor, îngână hangiul, speriat. Contele Riminsky îl prinse pe hangiu și-l zgâlțâi de-i trosniră oasele. — Minti, ticălosule! — Jur pe Maica Precistă că am spus adevărul! strigă hangiul. — Mai e aici aducătorul scrisorii? — De îndată ce mi-a dat-o a și plecat! — Și nu-l cunoşti? Nu știi la cine slujește? — Nu știu stăpâne! Apoi, după o scurtă pauză, întrebă: — V-a adus vreo veste rea scrisoarea? Contele Riminsky răspunse enervat: — Nu, nu... Aș vrea numai să știu cine și de unde a aflat că mă găsesc aici? — Stăpâne, răspunse hangiul, omul nu poate fi nicicând îndeajuns de prevăzător. Cine știe care din cunoscuţii dumneavoastră vă va fi zărit pe undeva. Bine că scrisoarea nu v-a adus vreo veste rea! Contele Riminsky făcu un semn și lagnov era foarte bucuros că putea să se îndepărteze. Era fericit că scăpase atât de ușor de însărcinarea care-i dăduse fiori de groază. Tremura să nu se trădeze prin vreo mișcare sau vreun cuvânt negândit căci atunci se sfârșea cu el. Işi jucase bine rolul, totuși, contele Riminsky se îndoi o clipă și lagnov simţea și acum încă, dovada acestei îndoieli, tradusă printr-o durere destul de vie pe care i-o pricinuise zgâlţăiala contelui. Rămas singur, contele Riminsky se uită nedumerit la scrisoarea din mâinile sale. O citea și o recitea, dar tot nu se putea dumeri. Nici măcar să bănuiască nu putea de la cine venea scrisoarea, atât de istet fusese alcătuit cuprinsul ei. Cine să fi aflat că se găsește la Dubro? Era cu neputinţă să-l fi văzut cineva, deoarece venise pe furiș, intrând aproape nevăzut în han. Totuși, scrisoarea dovedea tocmai contrariul. Să fie oare o cursă în care voiau să-l atragă? Gândindu-se mai bine își dădu seama că bănuiala aceasta nu era întemeiată. Scrisoarea era trimisă de un prieten, de cineva care-i dorea binele. Fiindcă, dacă îi era vrăjmaș, atunci n-ar fi căutat să-l prindă în cursă, ci l-ar fi denunţat contelui Gorciacov și acesta ar fi știut cum să pună mâna pe el. Scrisoarea era scrisă de un prieten și după felul scrisului se vedea ușor că prietenul acesta era... o femeie. Dar cine anume? Cine să fie această necunoscută, bine cunoscută? Căută să-și reamintească de toate cunoștințele sale feminine, dar la niciuna nu se putea opri. Afară de aceasta, la Dubro nici nu prea avea el cunoscuţi, așa că scrisoarea trebuia să fie trimisă de cineva care și el era străin de oraș. Tânărul conte alerga neliniștit și enervat prin odaie. Se uita mereu la scrisoarea din mâna sa, în nădejdea că tot va izbuti să dea peste vreun amănunt care să-l pună pe urma cea bună. În zadar. Nici nu știa ce să se facă! Să se ducă la întâlnire sau să se înapoieze cât mai iute la Rudin, această scrisoare fiind prevestirea unei furtuni care se apropie? Deodată îi mai veni în minte un nume, un nume la care nu se gândise până atunci. Fedora Feodorovna. Închipuirea înfierbântată îl făcu să creadă că poate prinţesa îi va fi trimis scrisoarea. Dar și bănuiala aceasta nu ţinu decât câteva clipe. După ce se gândi la toate posibilităţile își dădu seama că nu putea să fie castelana din Rudin aceea care-i trimisese scrisoarea... Ce să aibă să-i spună Fedora Feodorovna? Dar chiar dacă ar fi vrut să-i comunice ceva ar fi găsit o altă modalitate de a-l înștiința, nu prin această scrisoare iscălită „un necunoscut bine cunoscut”. În zadar întorcea scrisoarea și pe faţă și pe dos, toată frământarea lui rămase zadarnică. În cele din urmă o vâri în buzunar, dezamăgit. — Dacă vreau să știu cine este această misterioasă necunoscută, își zise el, nu-mi rămâne altceva de făcut, decât să mă duc la întâlnire. Și vreau să știu cu orice preţ, cine mi-a trimis scrisoarea! Tainica scrisoare îl zăpăcise cu totul pe contele Riminsky. Întâmplările ultimelor zile îl istoviseră și așa îndeajuns, acum venea să se mai adauge la starea lui de nervi și taina în care era învăluită această scrisoare ciudată. Minutele i se păreau ani și ceasurile veacuri. Timpul se oprise parcă în loc, pentru contele Riminsky, care ar fi vrut să se și vadă la ceasurile zece seara când urma ca enigma să-i fie dezlegată. încercă să mai citească odată scrisoarea, dar după două rânduri o aruncă furios. Se uită la ceas. Erau opt. — Încă două ceasuri! suspină el amărât. Cineva bătu în ușă din nou. — Cine e acolo? — Eu sunt, stăpâne! răspunse vocea lui lagnov. Contele Riminsky deschise ușa. Hangiul îi adusese cina. O așeză pe masă și se pregătea să plece când tânărul conte îl opri: — Spune-mi, lagnov, cum pot ajunge eu neobservat la poarta din spre apus a orașului? — Încă în astă seară? — Da! — Foarte simplu! Peste un ceas nici dracu nu mai trece pe străzile Dubro-ului, căci aici lumea este obișnuită să se culce odată cu găinile. — Chiar și cazacii? — Aceștia mai ales! — Și care-i drumul cel mai scurt până la poarta din spre apus? — O iei prin grădină, stăpâne, și mergi mereu înainte până când dai de poarta apuseană. — Bine, lagnov! Te poţi duce! Hangiul plecă. El ajunsese pe coridor când deodată contelui Riminsky îi veni un gând. Voia să-l strige spre a-i spune că dacă nu se va înapoia acasă până dimineaţa, să le dea de veste voinicilor că a dispărut în urma unei scrisori, prin care era chemat la poarta apuseană a orașului. Işi și așezase mâna pe clanţă spre a deschide ușa, dar îi dădu drumul îndată. Se răzgândise în ultimul moment, deoarece își adusese aminte că nu-i era îngăduit să trădeze ascunzătoarea. Mai bine să moară decât ca străini să afle din gura lui locul unde se ascundeau Vulturul Morţii și cu tovarășii săi. Dacă lagnov astăzi le era încă credincios mâine se putea foarte bine să-i trădeze. El își luă mâna de pe clanţă fără a-l fi chemat înapoi pe hangiu. Işi reîncepu plimbarea înfrigurată prin odaie. Se așeză lângă cina ce se găsea pe masă, încercă să mănânce din ea dar nicio bucăţică nu i se ducea pe gât. Era mult prea nervos pentru a putea mânca. Se uita necontenit la ceas și cu cât era mai nerăbdător cu atâta i se părea că timpul trece mai încet. Ceasurile erau de-abia opt și jumătate. O oră i se părea o veșnicie. Oare nu va mai sosi niciodată timpul să se ducă la poarta apuseană? Se gândi să plece mai devreme de acasă spre a-și mai linişti puțin nervii la aerul curat de iarnă, dar renunţă la acest gând deoarece se putea întâmpla ușor să fie observat și poate chiar recunoscut de unul căruia colindarea lui pe străzi să i se parcă ciudată la o oră atât de târzie. De la sosirea contelui Gorciacov la Dubro era o adevărată stare de asediu și oricare cazac îl putea opri, cerându-i să-și dovedească identitatea și rostul lui pe stradă, la ceasurile acelea. Afară se întunecase cu totul. Liniștea coborâse peste fire și în liniștea aceasta se auzea și mai mult gălăgia făcută de chefliii din cârciuma hanului. Contele Riminsky rămase gânditor în faţa sobei în care pâlpâia focul. El își ţinea ceasul în mână și în tăcerea ce domnea în odaie nu se auzea decât trosnetul lemnelor din foc și sunetul monoton al ceasornicului. Într-un târziu duse ceasul în dreptul luminii împrăștiate de foc, poate pentru a suta oară și se uită la arătătoare. Unul, cel mai mare era la nouă, cel mic în apropiere de zece. În sfârșit sosise și timpul de plecare. Își îmbrăcă şuba și pentru orice eventualitate își vâri și pistolul în buzunarul șubei spre a-l avea la îndemână. Cine știe de ce aventuri va mai avea parte în noaptea aceea misterioasă! Părăsi odaia și trecând prin coridor unde nu se întâlni cu nimeni, ieși în grădină prin poarta din dos. După ce străbătu grădina, ieși pe stradă și aici o luă drept înainte așa după cum îi spusese lagnov. lar când orologiul bisericii bătu ceasurile zece, contele Riminsky era la poarta apuseană a orașului. Se uită în jurul său, căutându-și misterioasa călăuză, dar nu văzu pe nimeni. Însă mai înainte de a fi amuţit cu totul ecoul bătăilor orologiului o făptură învăluită într-o mantie neagră se ivi ca din pământ lângă el și-l întrebă: — Contele Riminsky? — Eu sunt! — Urmaţi-mă! Și o luă înainte. Contele Riminsky căută să privească în fața tainicului său conducător, dar acesta își ridicase gulerul șubei atât de sus încât de-abia i se mai zărea vârful căciuli. În chipul acesta contele Riminsky nu mai avu ce face decât să se supună soartei și să meargă după călăuza sa care înainta cu pași grăbiţi. Pe drum, contele încercă să afle de la necunoscut unde ÎI ducea și-i puse mai multe întrebări, acesta însă nu-i răspunse nici măcar o singură dată, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Peste vreo zece minute de drum, făcut în cea mai desăvârșită tăcere, călăuza se opri în faţa porții unei vile cochete. — Am ajuns! zise necunoscutul scurt și scoțând o cheie din buzunar, descuie poarta prin care contele Riminsky intră urmat de conducătorul său. Ajuns la ușa vilei, acesta o descuie... apoi dispăru, în aceeași clipă, mai înainte ca tânărul conte să-i mai fi putut spune ceva. În locul necunoscutului apăru acum un servitor în livrea care se grăbi să-i ajute lui Riminsky să-și dezbrace șuba. — Cine locuiește aici? întrebă contele, oarecum răstit. Servitorul se înclină și răspunse, respectuos: — Stăpâna noastră! — Și cine este stăpâna voastră? — Veţi vedea peste câteva clipe! Contele Riminsky era furios că nu i se dădea nicio lămurire la întrebările sale sau mai bine zis că i se dădeau răspunsuri care nu-l lămureau de loc. Lacheul deschise o ușă, în dosul căreia se ivi un salonaș foarte elegant mobilat. Contele Riminsky se uită încurcat în jurul său și era stăpânit de o oarecare neliniște. În curând însă această neliniște i se risipi deoarece își dădu seama că nu putea fi vorba decât de o aventură de dragoste. Dar cine să fie stăpâna vilei? — Ei, dar oare nu tot voi afla peste câteva minute? Cu acest gând intră în salonașul plin cu mobile, covoare și lucruri scumpe. Se vedea că stăpâna casei era obișnuită cu traiul bun, cu luxul chiar. Salonașul era gol. Riminsky se opri nedumerit. Servitorul îi zise: — Binevoiţi a lua loc! Stăpâna va veni îndată! După aceea servitorul plecă... închizând ușa în urma sa. Contele Riminsky rămase singur. Misterul ce-l înconjura începuse să-l enerveze prea tare. Se așeză într-un fotoliu cu față de mătase și lemnul sculptat și așteptă să vadă când și cum va apare înaintea sa stăpâna casei. Necunoscuta bine cunoscută. Cine să fie oare? Gândul acesta îl frământa necontenit. Deodată i se păru că aude zgomotul unor pași și un foșnet de mătase. În același timp odaia se umplu de un miros plăcut. Contele Riminsky, se sculă de pe scaun și se întoarse. În faţa lui se afla stăpâna casei, învestmântată într-o toaletă de mătase de culoarea nalbei și purtând pe față o mască tot de aceeași culoare. CAPITOLUL 71 TRĂDĂTORUL Contele lon Riminsky privi mirat la femeia cu trup ca tras printr-un inel care se ivise înaintea sa și din chipul căreia din pricina măștii nu putea să vadă decât trăsăturile fine ale buzelor. Și necunoscuta îi vorbi, dulce, ca sunetul unor clopoței de argint. — Te salut cu bucurie în casa mea conte Riminsky și îţi mulțumesc că ai venit. Vocea aceasta i se păru cunoscută moșierului din Urzin dar nu putea să-și amintească unde o auzise. El se înclină și răspunse: — Nu știu pe cine trebuie să salut în necunoscuta, bine cunoscută! Eu am dat ascultare chemării, mi se pare deci ciudat să fiu primit cu o mască. Care poate fi pricina că la încrederea de care am dat dovadă mi se răspunde cu atâta neîncredere? — Închipuiește-ţi, dragă conte, răspunse glumet doamna cu masca de culoarea nalbei, că te găsești la un bal mascat. Pe vremuri, mai înainte de a te fi retras la Urzin, erai nelipsit de la balurile mascate. — Asta s-a întâmplat pe vremuri! răspunse contele Riminsky puţin enervat. De atunci s-au schimbat multe. — În privinţa aceasta ai dreptate, dragă conte. De pildă, nobilul moșier din Urzin, a trecut la ceata de bandiți a Vulturului Morții. — Așadar cunoașteţi și acest eveniment al vieţii mele! făcu Riminsky, mirat. — Cunosc chiar mult mai multe, decât îți închipui, dragă conte Riminsky! Tânărul tovarăș al Vulturului Morţii începu să-și piardă răbdarea. — Vreau să știu cine sunteţi!... Să știu numele dumneavoastră. La o parte cu masca de culoarea nalbei! Femeia mascată zâmbi. — Mai încet, dragă conte! Cu forța nu vei ajunge prea departe! In schimb, dacă vei fi liniștit, așa după cum se cuvine să fie un conte Riminsky, atunci îţi făgăduiesc că masca va cădea de pe chipul meu! — Dar eu vreau să cadă îndată! strigă contele Riminsky. — Domnul meu, zise mascata, fără să-și piardă cumpătul, nu trebuie să uiţi că în casa aceasta ai intrat ca un conte Riminsky și nu ca un bandit! Răspunsul acesta fu ca o găleata de apă rece pentru moșierul din Urzin. — Vă cer iertare, doamna mea că m-am lăsat prea stăpânit de curiozitate. Trebuie să recunoașteți însă că situaţia de faţă este îndeajuns de ciudată spre a-mi îndreptăţi enervarea. După cât se pare, dumneavoastră știți într-adevăr mai multe despre mine decât mi-aș fi putut închipui. Aţi știut chiar și că mă găsesc în oraș, ceea ce este îndeajuns de curios! — De ce să ne pierdem vremea cu asemenea vorbe fără rost? Se prea poate să știi tot ce ţi-a ațâțat curiozitatea încă în noaptea aceasta. Deocamdată însă, renunță să-ţi satisfaci această curiozitate și bine-voiește a trece în odaia de alături unde ne așteaptă cina. In clipa aceea mâini nevăzute deschiseră ușa ce dădea în odaia vecină și contele Riminsky rămase din nou uluit de uimire. Din odaia vecină venea o lumină orbitoare. Masa pusă strălucea ca în basme de tacâmurile de aur, de porțelanurile și cristalurile de un lux puţin obișnuit. Masa era pusă pentru două persoane. Mascata se așeză la masă și-l pofti și pe conte să șadă. — la loc, dragă conte! Contele Riminsky se așeză fără să vrea supunându-se mecanic la cererea necunoscutei. Gândurile lui zburară la timpuri trecute, la Varșovia, unde pe vremuri lua parte aproape în fiecare seară la asemenea mese la care era întotdeauna un mosafir bine venit. Și se gândi apoi că din moment ce se înrolase în banda lui Stanislau Rimsky, renunţase pentru totdeauna la viaţa aceea de belșug și strălucire. | se păru că soarta îi pregătise anume această scenă, care avea menirea să-i reamintească de tot ceea ce pierduse. Ușa se deschise și prin ea intrară doi feciori îmbrăcaţi în frac și cu mănuși albe în mâini, aducând cele dintâi feluri de mâncare. Feciorii se învârteau necontenit în jurul lor, aducând feluri după feluri și contele Riminsky avu prilejul să observe că i se serveau numai mâncărurile lui preferate. Nu putea să-și dea seama dacă aceasta se datoră numai întâmplării, sau voinţei necunoscutei lui binecunoscută. În tot timpul cinei el se trudi să găsească vreun semn de recunoaștere la necunoscuta din fața sa, însă truda îi rămase zadarnică. Masca de culoarea nalbei ascundea prea bine chipul stăpânei casei. Prin cele două găuri ale măștii îl priveau doi ochi strălucitori iar când necunoscuta râdea, buzele-i pictate lăsau să se întrevadă două rânduri de dinţi, ca niște mărgăritare. Dar atât și nimic mai mult! Unul din feciori deschise o sticlă de vin și moșierul din Urzin simţi îndată după parfumul pe care-l răspândea, că vinul acela era din renumitul vin de Cotnari, pe care pe vremuri obișnuia să- | ofere la toate banchetele care se dădeau la el în casă, la Varșovia. Și aceasta să fi fost numai o simplă întâmplare? Necunoscuta își ridică paharul. — Să bem, conte Riminsky! zise ea, închinând... După sfârșitul cinei, pe care o luase în împrejurări atât de puţin obișnuite, unul din feciorii din casă aduse tutun, același tutun, pe care-l fumase contele la Varșovia. In gândul lui contele se întrebă din nou: — Și aceasta este numai o întâmplare? — Ciudat, zise el, nemaiputându-se stăpâni. În seara aceasta nu mi s-au servit decât mâncările mele preferate, vinul pe care-l beam cu drag, tutunul din care fusesem obișnuit. Aș putea spune că în seara aceasta am retrăit viaţa pe care am dus-o pe vremuri... — Nu tocmai! zise mascata. — Cum înțelegeți aceasta? — Uită-te puţin în oglindă, conte Riminsky! Contele Riminsky se întoarse fără să vrea și se uită la imaginea pe care o reflecta oglinda venețiană din spatele său. Imaginea aceasta era alcătuită dintr-o odaie cu mobile foarte scumpe și de gust, în care se găseau o femeie îmbrăcată într-o scumpă toaletă de seară, plină cu pietre preţioase și un bărbat... îmbrăcat în veștminte roase, zdrenţuite. Locul acestui bărbat nu prea era într-un asemenea decor. Contele Riminsky se uită încurcat la necunoscuta care zise: — Pe vremuri aveai obiceiul să vii în frac când erai poftit undeva! Contele își aplecă abătut capul, iar misterioasa mascată urmă: — Mai mult chiar, contele lon Riminsky era cunoscut ca un fel de arbitru al elegantei bărbătești... — Nu este vina mea, dacă soarta a vrut astfel! căută contele să se scuze. — Aceasta nu este o scuză! strigă enigmatica femeie. Tocmai de aceea suntem oameni, pentru a ști să luptăm împotriva loviturilor soartei și pentru a dovedi că nu ne lăsăm copleșiți de către o vitregie de-a destinului. — Este ușor să vorbești astfel, doamna mea, raspunse moșierul din Urzin, când n-ai avut o viaţă întreagă alte griji decât să te duci la serate și banchete! — In privinţa aceasta dumneata n-ai dreptul să te plângi. — Dar de unde mă cunoașteţi atât de bine? întrebă contele Riminsky, din nou enervat. Zâmbetul fin al necunoscutei însă, îl dezarma, într-o clipă. — Ai uitat atât de iute ce mi-ai făgăduit, conte Riminsky? larăși îți pierzi cumpătul? Ți-am spus doar că prin o asemenea purtare nu vei ajunge la ţintă! — lertaţi-mă!... — Mi-e milă de dumneata, zise necunoscuta acum cu voce blândă, că ești silit să trăiești în mijlocul onor oameni care nu sunt vrednici de dumneata! Moșierul din Urzin răspunse, înțepat: — Vă mulțumesc pentru compătimire, frumoasă doamnă, dar trebuie s-o resping. Oamenii în mijlocul cărora m-am dus de bună voie, sunt toţi vrednici de mine și aș putea spune că... mă simt fericit în mijlocul lor. Necunoscuta rămase foarte mirată. — Ceea ce ai spus este foarte ciudat și dacă e adevărat aruncă o lumină foarte puţin favorabilă asupra dumitale! — Vă îndoiţi de cuvintele mele? — Mă îndoiesc, în ceea ce privește fericirea pe care vrei să mă faci să cred că ai găsit-o! Ochii dumitale spun altceva! Și nu te supăra, dar mai curând cred în ochii dumitale, decât în cuvintele pe care le-ai rostit. — Ah! — Nu te mira, dragă conte Riminsky, dar eu te cunosc mult mai bine decât să cred că te simţi bine în societatea unor tâlhari, a unor ucigași! — Vă înșelați, doamna mea... Stanislau Rimsky... — Nu încerca să-l aperi pe Vulturul Morţii! Nu este om în Rusia care să nu știe că Stanislau Rimsky este un tâlhar de rând, atât și nimic mai mult! — Nu-i adevărat! — Dar mă rog, de ce-i iei apărarea? — Fiindcă merită! — Dumneata ești singurul om care spune așa ceva! — O spun însă din convingere! — Foarte ciudat! — Fiindcă ceilalţi nu-l cunosc pe Vulturul Morţii. Eu însă știu că Stanislau Rimsky nu este un tâlhar de rând. Ceea ce face, face dintr-un adânc spirit de dreptate și de compătimire pentru semenii săi. Mie mi-a scăpat viaţa, iar când am avut nevoie de un scut, de un adăpost, m-a primit în mijlocul tovarășilor săi. Și toți prietenii lui sunt la fel, până la cel din urmă. Necunoscuta începu să râdă. — Foarte bine! Însă nu vei reuși să mă convingi pe mine că dumneata, bogatul, distinsul, bine crescutul conte lon Riminsky, te simţi bine în mijlocul unor vagabonzi de rând! Chiar dacă mi- ai spune aceasta de o mie de ori și eu tot nu te voi crede! Contele Riminsky se frământa neputincios. El își dădea seama că adevărul se ascundea în vorbele necunoscutei. Işi aplecă încet capul și zise, abătut: — Și dacă ar fi astfel? — Atunci trebuie să te folosești de orice prilej pentru a căuta să te înapoiezi în rândul oamenilor! — E cu neputinţă! — Nimic nu e cu neputinţă. — Atunci tot nu sunteţi destul de bine informată... fiindcă nu știți că... — Ba da, știu, îi tăie vorba, misterioasa femeie, știu că ţi-ai ucis unchiul, pe contele Mauriciu Riminsky. Tânărul conte rămase uluit, iar dansatoarea urmă: — Eu însă îţi voi deschide o portiţă prin care să te poţi înapoia la viața cu care ai fost obișnuit... Nu șovăi să primești! Contele Riminsky începu să râdă amarnic. — Așadar, pentru aceasta m-aţi ademenit aici? — Să zicem că, da! — Atunci îmi pare foarte rău că am venit! La auzul acestor cuvinte și necunoscuta își pierdu cumpătul! — Este o prostie ceea ce ai spus! Trebuie să te desparţi de Vulturul Morţii! — Nu se poate! Am jurat credinţă lui Stanislau Rimsky și nu- mi voi călca jurământul nicicând! — Jurământul făcut sub ameninţare nu se leagă! — Dar eu nu m-am dus la ei, sub ameninţare, ci de bună voie... Când nu mai aveam alta cale pe care să apuc, atunci m- am dus la Vulturul Morții. — Așadar tot nevoia te-a făcut să te legi de ei, răspunse necunoscuta îndată. Dumneata singur al mărturisit că atunci te- ai dus la Vulturul Morţii când nu mai aveai altă cale pe care să apuci. — In orice caz, eu vreau să mă ţin de jurământul pe care l-am făcut! — Pentru a alerga de bună voie în braţele pieirii?... Care va fi sfârșitul dumitale?... Un glonte de cazac, care te va nimeri când te aștepți mai puţin! — Puțin îmi pasă! — Cum poți vorbi astfel? Nu te gândești la viitorul dumitale? — Viitorul meu nu mai are nicio însemnătate, deoarece viața mea nu mai are ţintă. — Ce vorbe copilărești! — Se poate, dar hotărârea nu mi-o voi schimba! Tânărul conte rosti aceste cuvinte cu o liniște, cu o nepăsare, care dovedea că într-adevăr viaţa nu mai are nicio ţintă pentru el. De altfel contelui Riminsky nici nu-i prea plăcea să se mai gândească la viitorul său în care nu mai avea ce nădăjdui. lar acum, când această misterioasă necunoscută îi arătă fără cruțare, la ce se putea aștepta în viitor, se cutremură. Timp de câteva minute în odaie domni o liniște apăsătoare. Apoi se auzi din nou glasul blând al necunoscutei: — Dragă conte Riminsky, trebuie să te întorci din drumul pe care ai pornit până nu este prea târziu, până când mai ai o posibilitate să ocolești prăbușirea definitivă! Eu îţi pot oferi această posibilitate, trebuie însă să vrei și dumneata! Contele Riminsky nu se mai putu stăpâni. Pană atunci cuvintele blânde ale necunoscutei izbutiseră să-l dezarmeze, acum însă, când auzi cu atâta hotărâre spunându-i-se că ar mai putea fi scăpat prin... această necunoscută bine cunoscută, vru să știe fără întârziere, cu cine are de-a face. Mai înainte ca femeia să se fi putut apăra, el sări la ea și dintr- o singură mișcare îi smulse de pe față masca de culoarea nalbei, strigând: — Vreau să știu cine ești! lar în clipa următoare, când masca nu mai ascundea frumosul chip de femeie, contele exclamă, în prada unei nemărginite mirări: — Nataşa! — Da, lonel, eu sunt! răspunse dansatoarea, cu fața împurpurată. — Dar de ce te-ai ascuns în dosul acestei măști? — Nu vroiam să știi cine se găsește în fața ta! — Și ce cauţi la Dubro? — Am venit să te scap! — Dar de unde, ai aflat, ce s-a întâmplat cu mine? — Asta n-are nicio însemnătate. Mai bine gândește-te la groaznica primejdie care te pândește. Dubro este plin de soldați, vânătoarea împotriva Vulturului Morţii a început și nimeni nu va fi cruțat! Contele Riminsky privi tăcut înaintea sa. Dar Natașa Smirnovska nu-l slăbi. — Nu mai sta pe gânduri, nu mai cumpăni atâta ce trebuie să faci! Nu ţi-a mai rămas decât o singură cale pe care poţi apuca și aceasta este calea pe care ţi-o ofer eu! — Nu pot s-o fac... nu se poate! îngână moșierul din Urzin, îndurerat! — Nu deznădăjdui prea iute! — Pentru mine nu mai există nicio cale care să ducă înapoi. Averea mi-a fost confiscată, eu însumi sunt pus sub urmărire pentru omucidere. — Nu te teme! — Ce poți tu să faci, sărmană Nataşa? — Totul! — Vorbe! — Ascultă-mă! Nu te-am chemat aici pentru a mă bucura de nenorocirea ta, ci pentru a te scăpa de la pieire. iți făgăduiesc că vei fi iertat și îţi vei redobândi averea confiscată. Ochii contelui Riminsky începură să strălucească. — Să fie cu putinţă? — Îmi voi îndeplini promisiunea, cuvânt cu cuvânt! Înaintea ochilor contelui Riminsky se ivi moşia Urzinului, pe care o socotea pierdută și se gândi cu nespusă bucurie la clipa, în care s-ar putea întoarce din nou în mijlocul oamenilor. Dar imaginea dispăru îndată și tânărul conte își zise că totul nu se reduce decât la simple vorbe de femeie care nu vor fi traduse în fapte niciodată. — Să fie oare cu putinţă așa ceva? îngână el, ca în vis. Natașa se apropie de el, îl mângâie, fără să spună vreun cuvânt și tânărul conte căzu în genunchi în fata ei și îmbrăţișându-i picioarele, gemu: — Natașa... Natașa... mă simt atât de fericit, cu toate că, încă tot nu pot da crezare cuvintelor tale! — Dar eu te rog să le dai, deoarece mie mi-a promis contele Gorciacov că îmi va îndeplini toate acele făgăduieli pe care ţi le- am făcut mai adineauri. — Contele Gorciacov, călăul Varșoviei? exclamă contele Riminsky, întunecat. Dacă el ţi-a făgăduit aceasta, atunci fără îndoială că a pus și condiţii. — Da. — Și care sunt aceste condiţii? întrebă tânărul conte, nerăbdător. Natașa Smirnovska tăcu. — Contele Gorciacov îmi cere să părăsesc Rusia? Dansatoarea dădu din cap, negativ. — Nu, poţi rămâne! — Atunci? — Contele Gorciacov a pus condiţii mult mai ușoare. — Nu-l cunosc pe contele Gorciacov ca pe omul care ar pune condiţii ușoare! — Crede-mă pe mine că guvernatorul Varșoviei nu este un om tocmai atât de rău, după cum se vorbește despre el. — Călăul Varșoviei? strigă contele Riminsky, cu adânc dispreț. Nu mi s-a întâmplat să aud o poreclă mai nimerită ca aceea pe care poporul i-a dat-o contelui Gorciacov. Un om rău, nemilos, cu inimă de piatră... — Te înșeli! Contele Gorciacov urmărește un singur scop, să scape ţinutul acesta de sub teroarea Vulturului Morţii! Să se răfuiască odată pentru totdeauna cu Stanislau Rimsky care a tulburat ordinea publică și primejduiește autoritatea statului. — lar aceasta se va sfârși cu izbânda lui Rimsky. Vulturul Morţii nu se teme să-și măsoare puterile cu contele Gorciacov. — Ce cuvinte de copil! La ce-i va folosi vitejia faţă de miile de cazaci? — Vom vedea cine a avut dreptate! Dansatoarea se aplecă și mai mult deasupra contelui Riminsky. — Asculta-mă! Ți-am spus că-ţi vei recăpăta averea confiscată și te vei putea întoarce printre oameni dar pentru aceasta trebuie să-i dai contelui Gorciacov o mână de ajutor pentru a-l prinde pe Vulturul Morţii și a-i face nevatamători pe tovarășii lui. Contele Riminsky sări ca mușcat de șarpe și cu ochii lucind de o lumină amenințătoare, strigă: — Să devin trădător? Dansatoarea se înspăimântă de privirea cu care se uita contele la ea. Stăpânul Urzinului tremura din tot trupul de enervare. Natașa se uita la el încurcată și căuta cuvintele prin care să risipească mânia tânărului conte. În cele din urmă zise, încet, liniștită: — Nu da această urâtă denumire serviciului pe care ţi-l cere contele Gorciacov. Și gândește-te că la urma urmelor răsplata este îndeajuns de mare... Contele Riminsky începu să zbiere, nu să mai vorbească: — Nu... la aceasta nu mă veţi hotărî voi niciodată! Mă pot răci de Vulturul Morții, pot deveni dușmanul lui, sau poate chiar că am fost nebun când am intrat în ceata lui, dar să-l trădez, să-l vând... aceasta nu se va întâmpla niciodată! Dansatoarea se folosi de toată puterea sa de convingere spre a-l hotărî pe Riminsky să primească propunerea ei. Se așeză lângă el și începu să-i vorbească cu cuvinte blânde, înrâuritoare: — Ascultă-mă, lonel, e singurul lucru, care te mai poate salva! — Ti-am spus că nici vorbă nu poate fi despre așa ceva! — Totuși, trebuie să te gândești... — Nici chiar cu toate chinurile din lume nu va izbuti contele Gorciacov să mă facă să-i trădez ascunzătoarea lui Stanislau Rimsky! Mă leagă un jurământ de Vulturul Morţii, în consecinţă nu-l pot trăda! Nașa Smirnovska își încolăci braţele în jurul gâtului contelui Riminsky, dar acesta se desfăcu încet din strânsoarea brațelor albe și arzătoare: — Acolo unde sunt, acolo este locul meu! strigă contele Riminsky. Pot fi urmărit de autorităţi, gloanțele cazacilor mă pot pândi din dosul fiecărui copac, dar trădătorul Vulturului Morţii nu voi fi niciodată! — Dar ce te leagă pe tine de Vulturul Morţii? Care este lanţul ce te silește să fi atât de dârz? — Cuvântul de onoare! — Dar viitorul, fericirea, viaţa ta îţi cer să nu fi încăpățânat! — N-aș putea fi fericit niciodată în viaţă dacă l-aș trăda pe căpitanul nostru! Contele Riminsky era în prada unei lupte cumplite. | se părea că se înăbușă, că aerul din odaie îl gâtuie și alergă la fereastră spre aș lipi fruntea înfierbântată de geam. De-abia se mai putea lupta împotriva cuvintelor ispititoare ale dansatoarei. — AȘ fi omul cel mai josnic, cel mai nerecunoscător din lume, dacă l-aș trăda pe Vulturul Morţii! — Cum poți vorbi așa ceva? — Cum să nu vorbesc când Stanislau Rimsky m-a scăpat din închisoare cu prețul vieţii sale? Curajul lui, jertfa lui, dovada de prietenie pe care mi-a dat-o să i-o răsplătesc în chipul acesta? Și gândește-te numai, acum pot să-ţi mărturisesc, eu mă găsesc la Dubro ca trimis al Vulturului Morţii, ca însărcinat al tovarășilor săi. Ceea ce-mi ceri tu este să nu rămân credincios până la capăt acestei însărcinări ci dimpotrivă, în loc să-mi vestesc prietenii de primejdia care-i pândește, să-i trădez! Ei bine, aceasta nu se va întâmpla niciodată! — Așadar, vrei să te înapoiezi la Vulturul Morţii? — Fără îndoială! — Gândește-te la soarta, care te așteaptă! Dacă vrei să fii prins în tovărășia Vulturului Morţii, nimeni, dar nimeni nu te mai poate scăpa! — Îmi este totuna, dar trădător nu voi fi! Nataşa Smirnovska se apropie din nou de el. Contele Riminsky voi să se îndepărteze, dar nu mai avu putere. Parfumul părului ei, apropierea frumoasei femei îl îmbătară, iar minunatele ei buze rosteau cuvinte ispititoare, vrăjitoare: — Se poate să ai dreptate! Se poate ca datoria, cinstea să-ţi ceară să faci așa, după cum ai spus tu! Dar nu mă învoiesc eu, fiindcă te iubesc... tot te mai iubesc și nu vreau să te pierd pentru totdeauna! — Nu... Nataşa... lasă-mă! — Eşti tânăr, de ce să te jertfești de dragul unei îndatoriri prostești?... Tu, un conte Riminsky... Îţi vine să râzi chiar și numai când te gândești la tovărășia dintre un nobil sărbătorit de toată lumea și o ceată de spărgători, de tâlhari, de ucigași... — Lasă-mă... lasă-mă! — Vino-ţi în fire, până nu este prea târziu! Ce aștepți de la Vulturul Morţii? Cu ce te vei alege dacă vei rămâne și pe mai departe alături de el? Cu zile pline de zbucium până când, într-o bună zi vă daţi seama că nu mai există nădejde de scăpare! — Nataşa... Nataşa! îngânară buzele tremurânde ale contelui Riminsky, a cărui împotrivire devenea tot mai slabă. Natașa Smirnovska simţi că sosise clipa hotărâtoare. Dacă nu izbutea acum să smulgă taina contelui Riminsky, atunci nu mai izbutea niciodată! De aceea urmă asaltul cu încăpățânare. — Dacă-i rămâi credincios Vulturului Morţii, răsplata îţi va fi un glonte de cazac sau te vor prinde, ceea ce ar fi și mai rău, deoarece ai fi spânzurat... Un conte Riminsky spânzurat!... Dar dacă rămâi lângă mine, lumea va fi a ta din nou... vei fi fericit și vom fi împreună, fiindcă te iubesc, te iubesc încă și astăzi! Contele Riminsky își adună ultimele puteri și se smulse din brațele dansatoarei. — Nu pot s-o fac... Nu-l pot trăda... Aș fi omul cel mai mârșav din lume! — Prostii! — Nu este așa... Trebuie să mă înţelegi, Natașa... Nu pot s-o fac... nu pot... Stanislau Rimsky, se pregătește tocmai de nuntă și eu... Natașa Smirnovska își ridică brusc capul. — Ce ai spus? Se pregătește de nuntă? Și cu cine are de gând să se ducă înaintea popii? — Cu aceea pe care am iubit-o eu! răspunse contele Riminsky, căruia inima i se umplu de amărăciune când rosti aceste cuvinte. Deodată însă tresări și se uită speriat în jurul său deoarece își dăduse seama că spusese mai mult decât ar fi avut dreptul să spună. În ochii Natașei Smirnovska se aprinse flacăra izbânzii. Acum avea o nouă armă împotriva încăpăţânării contelui Riminsky. — Așa? Stanislau Rimsky se pregătește de nuntă în vreme ce tu veghezi asupra lui la Dubro cu preţul vieții tale? Și pe deasupra se mai și însoară cu aceea pe care ai iubit-o tu? Auzi, conte Riminsky?... Ţi-o ia și tu îl lași?... Așadar acesta este vestitul vostru căpitan?... Măreţia lui constă în aceea că își nefericește tovarășii, care își primejduiesc viaţa pentru el? — Taci! strigă contele Riminsky, cu faţa aprinsă de mânie. Dar Natașa nu tăcu, ci urmă cu asediul hotârâtor. — Se însoară cu aceea, pe care ai iubit-o? Și după toate acestea tu vrei să te mai înapoiezi la el? Cum, nu ţi s-ar rupe inima? Nu ţi s-ar răzvrăti sângele, văzând că aceea pe care o iubeşti, o sărută, o îmbrățișează Vulturul Morţii? Conte Riminsky, dar nu te gândești că nu există o batjocură mai groaznică pentru un bărbat? — Da... da... îngână contele Riminsky, aproape ieșit din fire, se însoară cu aceea pe care o iubesc... In închipuirea lui înfierbântată o zări pe Fedora Feodorovna în brațele Vulturului Morţii, care o săruta, o săruta, o săruta... O fierbinţeală cumplită i se revărsă pe tot corpul. Și în această atmosferă de iad, Natașa Smirnovska întrebă deodată: — Și unde se va celebra cununia? Contele lon Riminsky era cuprins de friguri. Auzise întrebarea și o putere lăuntrică nelămurită îi șoptea că trebuie să răspundă ceva. Creierul i se împotrivea, inima i se împotrivea, dar buzele toti se mișcară spre a spune: — Peste două zile... noaptea... în capela din pădurea Rudinului! Natașa Smirnovska era în culmea fericirii. În aceeași clipă draperia grea de catifea din dosul canapelei fu dată la o parte și în dosul ei se ivi chipul diabolic al contelui Gorciacov. Dansatoarea din Varșovia repetă, în culmea fericirii: — Peste două zile... noaptea... în capela din pădurea Rudinului! De-abia acum își dădu seama contele Riminsky de ceea ce făcuse. Ințelesese îngrozit că își trădase căpitanul și tovarășii. Voi să sară de pe canapea dar nu mai avea putere. Voi să strige, să urle, dar Natașa Smirnovska se aplecă peste el și gura ei roșie se apăsă peste a lui și... „Îl sărută... îl sărută... îl sărută. CAPITOLUL 72 CUNUNIA VULTURULUI MORȚII În Cuibul Vulturilor zarva era în toi. Voinicii aproape că nici nu se mai gândeau la ceea ce se petrece la Dubro. Toţi vorbeau numai despre nunta căpitanului pe care voiau s-o facă întocmai ca în povești. Stanislau Rimsky era aproape tot timpul la Fedora Feodorovna. Amândoi se gândeau cu bucurie că nu-i mai despărțeau decât trei zile... decât două zile... decât o singură zi, de nuntă, de ziua fericirii desăvârșite. Voinicii erau mulţumiţi să-și vadă căpitanul fericit. Vulturul Morţii era de nerecunoscut... Se schimbase cu totul. Din omul întunecat, trist și veșnic îngândurat, el devenise acum deodată vesel, vorbăreț, mulțumit, el, care o viaţă întreagă nu știuse ce însemnează să fii fericit. Mai întâi îl duruse dragostea lui nenorocită pentru Mioara Comăneanu, iar după întoarcerea de la Petrograd durerea aceasta nu făcu decât să-i crească și mai mult, adeseori fiind atât de copleșitoare, încât zile întregi nu vorbea un cuvânt. Atâta timp cât o știuse moartă pe Mioara nu-l chinuise decât durerea, când află însă că adorata lui iubită, aceea pe care o iubise mai mult decât propria sa viaţă, se căsătorise cu un altul, durerea se transformă într-o amărăciune de moarte pe care nimic nu i-o mai putea scoate din suflet. Dându-și seama că starea aceasta îl ducea la pieire, el căută să uite, căuta un balsam pentru rana inimii sale și atunci se deșteptă în sufletul lui dragostea pentru Fedora Feodorovna. Și dragostea aceasta nouă făcu din Vulturul Morţii un om nou, un nou născut. Pentru firea lui oţelită în luptă și prin vitregiile soartei, duioșia acestei iubiri era asemenea unei fericiri care nu le este dată muritorilor decât odată la o sută de ani și chiar și atunci, unuia singur. Într-adevăr, Stanislau Rimsky se socotea omul cel mai fericit pe care l-a suportat vreodată scoarța pământului. Dar oricât de mare era dragostea lui pentru Fedora Feodorovna, oricât de fericit se simţea în preajma zilei care urma să-i dăruiască lui și pentru totdeauna, pe cea mai dorită și mai ispititoare femeie a Rusiei, el tot nu uită de prietenii din jurul său, pe care ar fi vrut să-i împărtășească pe deplin din această fericire ce-i umplea sufletul. În ajunul cununiei voinicii erau adunaţi din nou în Cuibul Vulturilor. — La Dubro e liniște? zise Stanislau Rimsky. — Da, răspunse Dan Dragomir. Contele Riminsky nu s-a înapoiat, ceea ce însemnează că, nu ne pândește nicio primejdie. — Se pare, reluă cuvântul Vulturul Morţii, că contelui Gorciacov i-a mai venit puţin mintea la cap, după nenumăratele neizbânzi pe care le-a suferit și se gândește bine, mai înainte de a ne ataca din nou. — Dar să poftească! strigă Micislav. Și așa de mult n-am mai avut o încăierare mai ca lumea! Din ziua distrugerii temniţei din Dubro n-am mai avut nimic de lucru! — Nu mai cobi! zise atunci Lew Vlasovici. Acum n-avem timp de luptat, vrem să petrecem! — Trăiască Vulturul Morţii! strigă Severin și ceilalţi aclamară în cor după el. Stanislau Rimsky mulțumi pentru noua dovadă de prietenie a tovarășilor săi, apoi se retrase din mijlocul lor spre a lua din nou calea coridorului secret. Ceilalţi voinici începură să se sfătuiască asupra celor ce mai aveau de rânduit. — Nu trebuie să uităm că, mâine noapte va fi nunta căpitanului, zise doctorul Leonida, și până atunci mai avem multe de făcut! Voinicii găsiră că doctorul avea dreptate și se așezară să-și împartă însărcinările între ei. — Severin, reluă doctorul Leonida, tu ţi-ai luat însărcinarea să aduci preotul! — Da. Astăzi însă aș vrea să schimb cu cineva! — Dar ce s-a întâmplat? De ce te codești? — Nu mă codesc, însă am o idee cum am putea să tragem un chef împărătesc cu prilejul nunţii căpitanului. De aceea, v-aș ruga să mă lăsaţi pe mine să fac rost de mâncare și băutură, iar popa să-l aducă altcineva. — Bine, zise Dan Dragomir, tu îngrijești de mâncare și băutură, iar Micislav și cu mine vom veni cu popa! Fiecare dintre voinici primi câte o însărcinare, apoi se duseră să se odihnească, deoarece a doua zi era ziua cea mare... A doua zi se și sculară toți cu noaptea în cap. Fetele, Ludovica și Minerva, se duseră la capela din pădure, spre a o împodobi pentru cununie, iar Severin porni în spre Urzin, unde se duse de-a dreptul la cârciuma zgârcitului Moghiev. Voinicul se așeză la una din mese și ceru să vie cârciumarul. Acesta se și ivi îndată și se așeză la masa lui Severin. — Nu mă mai recunoști, Moghiev? întrebă voinicul. — Îmi pari cunoscut, dar nu știu de unde să te iau! — Grigore Grigoriev, la naiba! Pe vremuri am locuit aici, în Urzin, apoi m-am mutat la Moscova, iar acum m-am înapoiat aici. Mi-am luat o casă prin pădure și mâine vreau s-o sfinţesc. — Și cu ce îţi pot fi de folos? — Vreau să cumpăr de-ale mâncării și băutură!... În speranţa unei afaceri bune chipul lui Moghiev se însenină. — La mine găsești tot ce-ţi dorește inima. Eu am vinurile cele mai bune din ținuturile acestea și șuncile mele sunt cunoscute cale de zece poște. Severin zâmbi, apoi zise: — Bravo, Moghiev, ești omul meu! — Și cam de ce ai avea nevoie? — Cam de atâta cât este trebuincios pentru a sătura vreo doisprezece oameni. Trebuie să știi însă că oamenii aceștia mănâncă, nu glumă și beau și mai mult! — Grigore Grigoriev, zise cârciumarul, eu pot să dau de mâncare și de băut la o sută douăzeci de oameni, nu la doisprezece! Lasă pe mine, vei vedea ce știe bătrânul Moghiev! — Afară de aceasta trebuie să te mai îngrijești și de transportarea lor, deoarece eu n-am nici cal, nici căruţă. — Se va face și asta, Grigore Grigoriev. Dar... te-ai gândit oare că aceasta nu va fi o petrecere prea ieftină? Drept răspuns Severin își scoase portofelul, care era doldora de bani. — la privește! Ce crezi, ajunge? De mult nu mai văzuse Moghiev atâţia bani la un singur om. Ochii îi străluceau de bucurie și se gândea cu mulţumire la afacerea minunată pe care urma s-o facă cu acest proprietar scos proaspăt din cutie. Severin îi întinse mâna. — Așadar am încheiat târgul? — Încheiat! — Atunci îngrijește să fie totul gata! — Pentru când ai nevoie de ceea ce ai comandat? — Incă de astăzi. — S-a făcut! Și cum să le transport? — Pe deseară să fie totul gata. Voi veni aici și plecăm împreună! — Bine! Severin se îndepărtă mulţumit, dar nici Moghiev nu era mai puţin încântat deoarece își spunea că izbutise din nou să tragă pe sfoară pe un om nepriceput. Se gândea că la o cantitate atât de mare putea să pună preţuri îndoite, fără nicio teamă, căci Grigoriev nu va băga de seamă. Cârciumarul începu să împacheteze merindele încă în timpul după amiezii. Nenumărate șunci, rotogoale de cârnaţi, mușchi afumat, cașcaval și alte brânzeturi coborâră din cămară în căruţă, unde de-abia mea încăpeau de butoiașele cu vin. Era acolo mâncare pentru douăzeci și patru de oameni, nu pentru doisprezece, dar puţin îi păsa lui Moghiev. Grigoriev îi ceruse mai bine să fie mai mult, decât mai puţin. Spre seară apoi veni și Grigore Grigoriev. Moghiev îl primi zâmbind. — Totul este gata! Și-l conduse pe Severin în curte, unde căruţa era atât de încărcată, în cât îţi făcea impresia că se va prăbuși sub atâta povară. — Totul este gata! zise Moghiev din nou. — Bine, răspunse Severin, atunci putem pleca! Cine va mâna caii? — Eu însumi! zise cârciumarul. Sunt curios să-ţi văd și eu casa! — Îmi pare foarte bine! răspunse Severin și se și așeză în căruță. Moghiev se urcă și el. — Cât facem până la tine acasă? — Intocmai două ceasuri! — Încotro să mân? — Spre Rudin! Moghiev dădu bice cailor și căruța porni. Firește că pe drum vorbiră de una și de alta, dar Severin jucă foarte bine rolul lui Grigore Grigoriev, răspunzând de minune la toate întrebările curioase ale cârciumarului. Trecuse vreun ceas, de când mergeau pe drum, când ajunseră la pădurea Rudinului. Severin arătă spre calea ce străbătea pădurea și Moghiev conduse caii într-acolo. Merseră așa încă vreo zece minute, când deodată de printre copacii pădurii ieșiră la iveală trei oameni înarmaţi. — Dumnezeule! strigă Severin, dar mult mai tare se sperie Moghiev, care își duse iute mâna la buzunar, unde avea pistolul. Dar mai înainte de a ajunge să pună mâna pe el, unul dintru agresori îl și trase de pe căruţă, în vreme ce un altul îl făcu nevătămător pe Severin, pe care spre mai mare siguranţă îl mai și legară. Aceeași soartă îl așteptă și pe Moghiev, care nici nu mai putea să se miște din pricina frânghiei, cu care fusese legat. — Unde duceţi aceste merinde și acest vin? întrebă, răstit, unul din agresori. — Aici... pentru sfinţirea casei lui Grigore Grigoriev! răspunse Moghiev, gemând. — Tu ești Grigoriev? îl întrebă atunci necunoscutul pe Severin. — Eu, stăpâne... și te implor, dă-ne drumul, căci doar nu ţi-am făcut niciun rău. — Amice Grigore Grigoriev, acum îţi vom sfinţi noi casa, de aceea vom lua mâncarea și băutura, iar voi veţi rămâne aici! Moghiev strigă deznădăjduit: — Nu le luaţi, căci sunt ale mele! Drept răspuns, același râs batjocoritor. — Cum ai spus prietene? Sunt ale tale? Nu te înșeli oare? Toate acestea sunt ale noastre! — Nu vă e rușine! strigă atunci Severin, furios. Să prădaţi un om sărac! Singura mea bucurie era sfinţirea casei mele și acum vreţi să-mi luaţi și această bucurie? Să vă fie rușine. Necunoscutul, care părea să fie căpetenia bandiţilor, se răsti la Severin: — Ține-ţi gura, Grigore Grigoriev, căci de nu, îţi trimit un plumb în burtă! Dar Severin nu-și ţinu gura. — Mi-e însă nu prea mi-e teamă, de voi! De aș fi liber, v-aș arăta eu cine este Grigore Grigoriev. Dar vă veţi căi voi amar și așa! Necunoscutul râse din nou, dispreţuitor. — Așa? Mai ai și îndrăzneala să ne ameninţi? Ei, bine, îți vom lua noi cheful de a ne mai ameninţa! Cu acestea se întoarse la tovarășii săi. — Ridicaţi-l, duceţi-l în pădure și trageţi-i un glonte în cap! Severin se înspăimântă, începu să se zbată ca în gură de șarpe, dar ce putea el face faţă de cei doi bărbaţi vânjoși, care îl luară pe sus, îl târâră în pădure, de unde peste câteva minute se auzi o detunătură de armă. — S-a sfârșit cu Grigore Grigoriev! îi zise atunci necunoscutul lui Moghiev, care îngrozi și mai mult, gândindu-se la soarta care- i fusese hărăzită omului care stătuse lângă el, în căruţă. Dar se îngrozi și mai mult, de teamă să nu pățească și el la fel. — Îndurare! Îndurare! se văicărea el. — Dacă-ţi ţii gura, te vom ierta! Dacă însă începi și tu cu amenințările, atunci te vei duce să-i ţii tovărășie pe lumea cealaltă lui Grigore Grigoriev... — Sfinte Dumnezeule! — Dar de la tot ceea ce se găsește pe căruța aceasta să-ți iei rămas bun, căci ele sunt ale noastre, din clipa aceasta! — Nu mă nenorociţi! se rugă cârciumarul din Urzin, dar necunoscutul îi tăie vorba, răstit: — Gura! Cum îndrăznești să spui așa ceva? — Dar eu sunt un om sărac! — Nu ţi-e rușine? Crezi oare că nu știu că tu ești cârciumarul din Urzin? Crezi pare că nu știu ce zgârie brânză ești și că toată viața n-ai avut alt scop, decât să înșeli pe toţi aceia, care veneau să târguiască de la tine? Ești îndeajuns de avut pentru ca să nu sărăcești din pricina celor ce-ţi vom lua acum! Moghiev tăcu, fiindcă găsi că era mai cuminte să tacă, decât să împărtășească soarta lui Grigore Grigoriev, care acum zăcea mort. Își zicea că-l pedepsise Dumnezeu pentru a fi vrut să-l înșele pe Grigore Grigoriev! Între timp necunoscutul se suise în căruţă și dădu bice cailor. Căruţa porni încet mai departe, lăsându-l pe Moghiev legat cobză, în marginea pădurii. Cârciumarul se trudi din răsputeri să se rostogolească până la șosea, unde mai putea nădăjdui să fie găsit de cineva. Între timp căruţa înainta mereu, până când deodată se auziră mai multe voci, pe o parte și pe cealaltă a șoselei. — Stai! — Vlasovici! — Suntem aici! Căruţa se opri. Lew Vlasovici, fostul învăţător, le strigă tovarășilor săi: — Sus băieţi! Și unul după altul se căţărară pe căruţă, doctorul Leonida, Micislav și în urmă de tot, Severin, adică Grigore Grigoriev cel împușcat în pădure. Și Severin râse cu poftă. — Minunat a mers treaba! L-am băgat în sperieţi pe Moghiev și îmi închipui ce rău trebuie să-i pară că m-aţi împușcat. Un hohot de râs răspunse. — Cred că nu-i pare atât de rău de tine, ca de afacerea pe care a pierdut-o! Pe deasupra i-am mai luat și caii și căruţa. — Totul a mers de minune, zise și doctorul Leonida, zâmbind. Nici nu mi-aș fi putut închipui, Severine, să fi atât de bogat în idei! — Este adevărat că ideea a fost a mea, zise Severin, modest, însă fără ajutorul vostru n-aș fi putut face nimic. Atacul a fost atât de bine executat, în cât la început tremuram chiar și eu! — Dar și tu ţi-ai jucat rolul de minune! — Nu trebuie să vă miraţi! zise Severin, râzând. Eu nu mai vedeam decât aceste mâncăruri de soi și butoaiele de vin și de dragul lor m-am învoit chiar și să mă legaţi și... să-l împușcați pe Grigore Grigoriev. Restul drumului îl făcură stând mereu de vorbă despre isprava lor. Peste vreun sfert de ceas ajunseră la casa de vânătoare din pădure. Voinicii hotărâseră să ţină nunta în această clădire pierdută în mijlocul pădurii și pe care o cunoșteau foarte puţini, chiar și din oamenii de prin împrejurimi, așa că nu erau ameninţaţi să fie descoperiţi. Aici descărcaseră merindele, a căror cantitate era atât de mare încât doctorul Leonida găsi de cuviință să aducă noi laude lui Severin. — Cred și eu că merit să fiu lăudat, zise Severin, foarte serios, având în vedere preţul de nimic pe care am cumpărat toate aceste bunătăţi! După aceea rânduiră totul prin casă, pentru ca banchetul de nuntă să aibă loc în condiţii cât se poate de plăcute. Ludovica și cu Minerva trecuseră pe acolo încă în timpul după amiezii și împodobiră toată casa, așa ca era o adevărată plăcere să priveşti la noua înfățișare a casei de vânătoare. Masa fusese întinsă în odaia din mijloc, care era cea mai încăpătoare. In jurul mesei erau așezate fotolii confortabile, pe masă farfurii, tacâmuri, pahare din cele mai fine... — Cât e de frumos! exclamă doctorul Leonida... — Și cât de fericit va fi căpitanul! adăugă Vlasovici. — Merită să fie și el fericit, zise Micislav, căci destul a suferit în viaţă! — Dar să ne grăbim, căci mai avem ceva de făcut! zise Vlasovici. — Ce? — Popa! Aţi uitat că fără popă nu se poate cununia! — Așa este! — Atunci să mergem! După ce descărcară căruța, se suiră toţi în ea și porniră în spre Rudin. Pe drum Severin și cu doctorul Leonida coborâră din căruţă, spre a se înapoia la ascunzătoare, pentru a-l vesti pe Vulturul Morţii despre cele întâmplate. Lew Vlasovici și cu Dan Dragomir merseră mai departe în spre Rudin, deoarece hotărâseră ca de- acolo să-l aducă pe bătrânul preot Nicolovici. Secera lunii era de mult pe cer, când căruţa voinicilor intră pe strada principală a Rudinului. Vlasovici cunoștea bine satul, știa unde locuiește preotul și mână de-a dreptul la casa lui. În casa preotului lumea dormea de mult. Ferestrele priveau negricioase în noapte, de altfel ca și ferestrele celorlalte case de prin împrejurime. Lew Vlasovici sări din căruță și bătu încet în fereastră. Niciun răspuns, timp de câteva minute. — Te pomenești că nu este acasă! îi zise fostul învăţător lui Dan Dragomir. Atâta ne-ar mai trebui. — Dar unde naiba să fie? Părintele Nicolovici nu prea obișnuiește să-și petreacă nopţile prin cârciumi. Trebuie să fie acasă, pe semne însă că are somnul greu și nu ţi-a auzit bătaia în fereastră. Vlasovici mai bătu odată în geam, de data aceasta mai tare. Nu peste mult timp fereastra se și deschise și în cadrul ei se ivi capul cărunt al preotului. — Cine sunteți? — Pe Sfinţia ta te căutăm, părinte! răspunse Lew Vlasovici, blând, cucernic. — Ce vreţi? — Te rugăm să te îmbraci și să vii cu noi! — Unde? — La un muribund! Acum în toiul nopţii? — Își dă sfârșitul, Prea Sfinte și ne-a implorat să-i aducem un preot. — Unde șade muribundul? — Cale de o jumătate de ceas cu căruţa... Da te rugăm, Prea Sfinte, nu mai întârzia, căci te pomenești că moare între timp. Preotul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse, încet: — Aşteptaţi până mă îmbrac. Căruţa e aici? — Aici, Prea Sfinte! Fereastra se închise și în dosul ei se făcu lumină. Lew Vlasovici și cu Dan Dragomir așteptară liniștiți, lângă căruță. — A mers destul de repede! zise Dan Dragomir. N-aș fi crezut că se va lăsa convins cu atâta ușurință! — Eu știam mai dinainte, răspunse Lew Vlasovici. Nicolovici este foarte evlavios și ia foarte în serios chestiunile religioase. — Dar cum îi vom spune noi adevărul? — l-I vom spune noi pe drum! În curând se ivi și părintele în poartă. Luase cu sine și un felinar, pe care-l întări de căruţă. Mai înainte de a se urca în trăsură întrebă: — Cine este muribundul? — O bătrână, foarte cucernică și cu frica lui Dumnezeu! — Și unde şade? — În apropierea castelului din Rudin. Părintele Nicolovici se urcă în căruţă. — Putem pleca! Dan Dragomir dădu bice cailor! Căruţa trecu prin strada principală a Rudinului, apoi o luă în spre pădure. Părintele nu scotea un cuvânt și tot atât de tăcut stătea lângă el și Lew Vlasovici. Gândurile fostului învăţător, de altfel ca și ale lui Dan Dragomir se îndreptau numai în spre Stanislau Rimsky, care în clipele acelea era în fierberea pregătirilor de nuntă. Mergeau de o jumătate de ceas și drumul tot nu se sfârșise încă. Părintele începu să se neliniștească. — Dar departe mai șede muribunda! N-ar fi fost mai aproape părintele din Urzin? — Liniștește-te, Prea Sfinte, căci în curând vom ajunge! zise Dan Dragomir. Te-am chemat pe Sfinţia Ta, fiindcă pe dumneata te-a vrut muribunda. — Pe mine? — Da. Avea obiceiul să umble la biserica Sfinţiei Tale. Mai făcură o bună bucată de drum. Trecuseră și pe lângă castelul din Rudin, dar căruța mergea mereu, până când deodată, părăsi șoseaua naţională și o luă spre inima pădurii. In clipa aceea părintele Nicolovici sări de pe jilț și strigă: — Oprește! Vlasovici îl întrebă, nedumerit: — Dar ce s-a întâmplat? — Nici un pas nu merg mai departe! răspunse preotul. — Dar de ce, Prea Sfinte? — Mai întâi să-mi spuneţi, unde mă duceţi? — Dar nu ţi-am spus? — Nu mi-aţi spus adevărul! — Prea Sfinte... Într-o clipă părintele puse mâna pe felinar și lumină chipul lui Vlasovici. Ochii fostului învățător se închiseră sub lumina bruscă a felinarului. — Lew Vlasovici! strigă părintele Nicolovici, încremenit. Fostul învăţător își aplecă privirea. Părintele urmă: — Lew Vlasovici! Învățătorul din Malzin. Nu-ţi mai aduci aminte de mine? Nu-ţi mai aduci aminte că odată ţi-am făcut o vizită la școală? — Ba da... ba da! — Ce s-a întâmplat cu tine? Lumea spune că, după pustiirea castelului și arderea pe rug a jupânitei Theodora, tu... tu te-ai fi alăturat la banda lui Stanislau Rimsky, care a nimicit satul și castelul și a dat foc stăpânei moșiei. Învățătorul tăcu. — Să fie adevărat? Nu răspunzi? Într-adevăr ai pe suflet păcatul acesta? Și tu să fi luat parte la uciderea mișelească a prea bunei jupâniţe Theodora?... Fostul învăţător negă cu tărie: — Nu! Nu! — Atunci de ce ai dispărut? De ce te-ai înrolat în banda Vulturului Morţii? — Nu arunca cu piatra în mine, Prea Sfinte, mai înainte de a cunoaște împrejurările... — Din moment ce te-ai întovărășit cu Vulturul Morţii, nu trebuie să mai cunosc împrejurările... — Nici pe Vulturul Morţii nu trebuie să-l osândești! — Pe căpetenia de tâlhari? — Tocmai el a fost acela care a vrut să o salveze pe jupâniţa Theodora cu preţul vieții sale. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a o scăpa de la moarte și era să plătească cu propria lui viață această îndrăzneală. — Cum, nu el a ucis-o pe jupâniţa Theodora? Nu el a dat foc castelului? — Nu! Nu! — Dar cine, dacă nu el? — Țăranii îmbărbătaţi de rachiu au săvârşit această mârșăvie... Stanislau Rimsky a vrut s-o scape pe stăpâna moșiei, dar n-a izbutit. Tovarășii Vulturului Morţii au sosit la fața locului prea târziu, când din jupâniţa Theodora nu mai rămăsese decât scrum și când ţăranii petreceau de bucuria faptei lor mârșave. — Atunci nici satul nu l-a pustiit Vulturul Mort? — Satul da! Aceasta a fost răzbunarea lui împotriva ticăloșilor, care au răsplătit cu atâta nerecunoștinţă bunătatea Theodorei. Stanislau Rimsky n-a făcut decât să pedepsească pe cei vinovaţi. Dacă pedepsirea unor asemenea ticăloși este un păcat, atunci Stanislau Rimsky e un păcătos... Și atunci și eu sunt un păcătos, fiindcă am aprobat fapta lui și m-am înscris în ceata lui de voinici sub înrâurirea acestei fapte! — Într-adevăr, așa să se fi întâmplat? se minună părintele Nicolovici. — Așa să-mi ajute Dumnezeu, zise fostul învăţător, în chip solemn, dacă nu este adevărat până la ultimul cuvânt, tot ceea ce ţi-am spus! Părintele Nicolovici tăcu. — Crede-mă, Prea Sfinte, urmă Lew Vlasovici, că Vulturul Morţii nu este nici pe departe omul rău și fără suflet, cum îl descriu dușmanii săi. Dimpotrivă, este un suflet nobil și un bărbat curajos, care-i ajută pe săraci și asupriţi și-i apără de cei tari și răi. Acestea nu sunt motive pentru a-l uri și a-l dispreţui, ci dimpotrivă, pentru a-l iubi. Dan Dragomir dădu bice cailor și căruţa porni din nou. Părintele Nicolovici se întoarse iarăși în spre Vlasovici și apucându-l de braţ îl întrebă: — Dar acum să-mi spui unde mă duceți? — Mărturisesc că nu la o muribundă! — Dar? — La o cununie! — Și de ce trebuie să aibă loc cununia aceasta în taină și în miez de noapte? — Vei afla, când vom ajunge acolo, Prea Sfinte! — Poate că e vorba despre răpirea vrunei fete? Atunci totul este în zadar, căci nu voi binecuvânta căsătoria decât numai dacă amândoi vor declara că se unesc de bună voie și neînrâuriți de nimeni. — Fii pe pace, Prea Sfinte, căci noi nu suntem oameni care să căutăm să înrâurim asupra cuiva în asemenea împrejurări. Amândouă părţiile doresc această căsătorie. — Dar atunci la ce bun toată această tăinuire? — Din pricina persoanei mirelui. — Din pricina persoanei mirelui? — Da, Prea Sfinte! — Și cine este mirele? Vlasovici nu răspunse. Părintele începu să bănuiască adevărul. — Nu cumva... — Ba da, Prea Sfinte... acela, la care te-ai gândit! — Vulturul... — Da, Vulturul Morţii, căpitanul nostru! Părintele Nicolovici era pus în mare încurcătură. Nu știa ce să facă. Gândurile cele mai ciudate îi frământau creierul. Știa prea bine că Stanislau Rimsky era urmărit de autorități și cunoștea și pregătirile care se făceau la Dubro, pentru prinderea Vulturului Morţii. Goana pentru descoperirea ascunzătorii Vulturului Morții era dusă cu o îndărătnicie nemaicunoscută și în vreme ce contele Gorciacov se trudea din răsputeri să dea de ea, iată că soarta îl ducea pe el, preotul Rudinului, fără să vrea, la această ascunzătoare. Ce să facă? Datoria preotului era să binecuvânteze unirea tuturor acelora, care de bună voie voiau să se căsătorească și în decurs de patruzeci de ani de preoţie, nu refuzase binecuvântarea niciunei legături făcute cu învoirea părților. Acum însă, împrejurările erau foarte ciudate și bietul preot se întreba dacă are dreptul să refuze celebrarea căsătoriei, sau era obligat s-o oficieze, oricât de neobișnuite erau împrejurările — Vreţi să binecuvântez cununia Vulturului Morţii? mai întrebă el, odată. — Da, Prea Sfinte, asta te-am rugat să faci! — Bine, dar Stanislau Rimsky este urmărit în tot cuprinsul Rusiei! — Dreptul de a fi fericit nu i-l poate lua nimeni! răspunse Lew Vlasovici. — Bine, fie! zise părintele Nicolovici, aplecându-și capul. Lew Vlasovici luă mâna bătrânului preot și o sărută. — Dumnezeu să te binecuvânteze! — Și unde va avea loc cununia? — În capela din pădurea Rudinului! — Și cine este mireasa? — Fedora Feodorovna, prinţesa Rudinului! răspunse Lew Vlasovici, cu voce de sărbătoare. Bătrânul-preot crezu că nu auzise bine. — Ce-ai spus? întrebă el. — Fedora Feodorovna, prinţesa Rudinului! repetă Vlasovici. — Să fie cu putinţă? — Vei avea prilejul să te încredințezi singur, Prea Sfinte! — Prinţesa... marea noastră binefăcătoare?... Și Stanislau Rimsky... Vulturul Morţii! — Vezi, Prea Sfinte, zise atunci Lew Vlasovici, și din asta poţi să-ți dai seama ce om este Vulturul Morţii... Stăpâna Rudinului nu-și va oferi mâna unui nevrednic! Bătrânul preot clătină din cap. Era aproape la șaptezeci de ani, auzise și văzuse multe ciudățenii în acest timp, dar aceasta le întrecea pe toate. Prinţesa Rudinului, una din cele mai bogate femei ale Rusiei, se căsătorește cu Stanislau Rimsky, căpitanul de bandiți! Între timp căruţa mergea încet mai departe. Părintele Nicolovici avea acum la ce să se gândească și nu mai vorbi. Lew Vlasovici tăcu și el. Era fericit că preotul primise și că deci nu mai lipsea nimic pentru a duce la îndeplinire dorinţa căpitanului. Peste un ceas sau poate chiar mai curând, Vulturul Morţii va fi sotul fericit al prinţesei Fedora Feodorovna. În depărtare se iviră, mici puncte strălucitoare. Dacă n-ar fi fost vreme de iarnă, ai fi crezut că sunt licurici. Dar punctele acestea de lumină creșteau necontenit, cu cât căruţa se apropia mai mult de ele... Dan Dragomir se întoarse deodată în spre Lew Vlasovici. — Priveşte! Vlasovici îi explică părintelui Nicolovici: — Acolo va avea loc cununia... Capela din pădure este înconjurată de făcliile voinicilor și tot acolo se găsește și perechea care așteaptă binecuvântarea Sfinţiei Tale! Strălucirea făcliilor oferea ochilor o priveliște minunată. Când cei din jurul bisericuței auziră huruitul căruţei își dădură seama că trebuiau să fie Dan Dragomir, Vlasovici și cu preotul. Micislav și cu Severin le ieșiră înainte cu făclii, pentru a le arăta drumul. În curând căruţa și sosi la destinaţie și amândoi îl salutară pe bătrânul preot, cu respectul ce i se cuvenea. Părintele Nicolovici cobori din căruță. La lumina făcliilor el zări mica bisericuţă din pădure, iar puţin mai la o parte, un mic grup, doctorul Leonida cu cele două fete. — Unde este căpitanul? întrebă Dan Dragomir. — Așteaptă împreună cu prinţesa, în casa de vânătoare. După un vechi obicei, unul din nași trebuie să se ducă după mireasă, celălalt după mire. Vino, Dane, căci nouă ni se cuvine această însărcinare! — Până atunci, ia loc, Prea Sfinte! zise Severin. Tânăra pereche va fi în curând aici! — Lumânările au fost aprinse, în bisericuță? întrebă preotul. — Acum avem de gând să le aprindem! — Atunci unul din voi, tu, Vlasovici, vino cu mine, să facem pregătirile necesare. — Vin, Prea Sfinte! răspunse fostul învăţător, care și porni în spre bisericuţă. Peste câteva minute din capelă venea o lumină dulce, odihnitoare. Lumânările fuseseră aprinse și ferestrele multicolore ale capelei răsfrângeau în minunate străluciri flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor. Preotul își dezbracă şuba și păși în faţa altarului în odăjdii bisericești. Deschise Sfânta Evanghelie și căută pagina consacrată pentru asemenea împrejurări. În timpul acesta tovarășii Vulturului Morţii așteptau cu nerăbdare sosirea căpitanului. Deodată, Ludovica strigă: — Vin! Într-adevăr în întunericul nopţii se zăriră făcliile ţinute de Dan Dragomir și doctorul Leonida. — Vin! repetară și ceilalți voinici. Toţi se adunară într-un singur grup și priveau cu nerăbdare la nuntașii care se apropiau. În faţă venea Dan Dragomir, având la braţul drept pe Fedora Feodorovna, iar pe urmă, Vulturul Morţii, alături de doctorul Leonida. Severin nu se mai putu stăpâni și strigă: — Trăiască Vulturul Morții! Trăiască prinţesa! Un fior de fericire străbătu trupul prinţesei, care era atât de emoţionată, încât de-abia mai avea putere să zâmbească. Nu la fel stăteau lucrurile cu Stanislau Rimsky, care era de o veselie necunoscută și care făcea mereu semne tovarășilor săi. Câtva timp rămaseră în fața capelei și Stanislau Rimsky întrebă: — Totul este gata? — Gata, căpitane! răspunse Severin. Vlasovici a și intrat în capelă cu preotul, pentru a face cele din urmă pregătiri. — Atunci, du-te de vezi, dacă au isprăvit și întreabă-l pe părinte, dacă poate începe slujba. Severin alergă în capelă, de unde se întoarse în curând, cu faţa strălucitoare de bucurie: — Căpitane, părintele spune că putem începe chiar acum! Vulturul Morţii se apropie de mireasa sa și o sărută duios pe frunte. — Dragă Fedora, este cea din urmă sărutare, pe care ţi-o dau ca Stanislau Rimsky și cea din urmă sărutare pe care mi-o dai tu ca prințesă a Rodinului! După legile oamenilor și ale lui Dumnezeu, acum suntem încă doi străini, unul pentru altul, dar când vom ieși din această bisericuţă, vom fi soț și soţie. Fedora Feodorovna nu se mulţumi cu sărutarea de pe frunte, ci își lipi buzele de gura Vulturului Morții. Buzele lor stătură mult timp împreunate, ca și când dragostea le-ar fi lipit una de alta. Din depărtare vântul aduse sunetul unui clopot. Era miezul nopţii. Cele două canaturi ale ușii bisericii se deschiseră și lumina din biserică răzbi în noapte. Fedora Feodorovna, Dan Dragomir, Stanislau Rimsky și cu doctorul Leonida porniră încet spre capela în care răsuna cântecul religios al bătrânului preot. CAPITOLUL 73 CUNUNIA DE LA MIEZUL NOPŢII După Fedora Feodorovna, Dan Dragomir, Stanislau Rimsky și doctorul Leonida intrară și ceilalți voinici în bisericuţă, unde domnea o liniște cucernică. Nu se auzea decât glasul bătrânului părinte Nicolovici, care se îndrepta implorător către Cel de Sus. În dreapta altarului se așeză Stanislau Rimsky, iar în stânga Fedora Feodorovna. Și în vreme ce părintele Nicolovici se adresa Celui de Sus, cei doi miri se uitau cu o duioșie mișcătoare unul la altul. Privirile lor trădau încredere în viitor, fericire și nemărginită dragoste. Voinicii priveau și ei adânc mișcați la căpitanul lor și aleasa sa și Micislav îi șopti Minervei, care se găsea lângă el: — În toată Rusia nu mai găsești o a doua pereche atât de frumoasă! Cântecul se sfârși și bătrânul preot făcu un semn perechii să vină mai aproape. Cei doi miri îngenuncheară în faţa altarului și Stanislau Rimsky luă în mâna sa mâna prinţesei. În tăcerea desăvârșită ce domnea în bisericuţă preotul întrebă: — Stanislau Rimsky, răspunde, dacă iubești pe aceea a cărei mână o ţii în mâna ta? — O iubesc! răspunse Vulturul Morții, mândru... — Vrei s-o iei de soţie de bună voie, fără să fi fost împins la aceasta de o voinţă străină de tine? — De bună voie și fără să mă silească cineva! — Îi vei fi soţ credincios, împărtășind cu ea bucurii și nevoi și apărând-o, când ar avea nevoie de apărare? — Îi voi fi soț credincios și o voi apăra întotdeauna, chiar cu preţul vieții mele! — Nu o vei părăsi niciodată? — Niciodată! Părintele Nicolovici se întoarse atunci în spre mireasă. — Prinţesă Fedora Feodorovna, răspunde dacă îl iubești pe bărbatul a cărui mână o ţii în mâna ta? — Îl iubesc! — Vrei să-l iei de soț de bună voie, fără să fi fost împinsă la aceasta de o voinţă străină de tine? — Dal! — Îi vei fi soţie credincioasă, împărtășind cu el și bucurii și nevoi? — Da! — Nu-l vei părăsi niciodată? — Niciodată! — Atunci vă binecuvântez în numele Domnului nostru! Să ne întoarcem cu toţii sufletele către Cel de Sus și să-l rugăm să pogoare harul său asupra robilor săi care se unesc astăzi în faţa lui... Bucuria și mulțumirea să le însoţească pașii în viață, jalea și necazul să fugă din calea lor... Stanislau Rimsky, aici, în fața altarului, unde ai jurat credinţă soţiei tale, te sfătuiesc să renunțţi la viața zbuciumată pe care ai dus-o până acum și să-ţi trăiești restul zilelor în nobilă simplitate, spre bucuria tinerei tale soţii. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Părintele mai spuse o rugăciune, apoi intonă un cântec pe care îl repetară toţi în cor... Cântecul răsuna mai tare, tot mai tare, răzbind până în depărtări. Încetul cu încetul cântecul muri, slujba religioasă luă sfârșit și părintele Nicolovici strânse mai întâi mâna miresei, apoi pe a mirelui. După aceea veniră voinicii, care urară toate fericirile tinerei perechi. Vulturul Morţii își oferi braţul prinţesei, care se lipi fericită de soțul său și așa porniră încet afară din capelă. Cei doi nuni mari, Dan Dragomir și cu doctorul Leonida, mergeau în frunte, după aceea venea tânăra pereche, iar pe urmă ceilalți voinici. Părintele Nicolovici rămăsese în bisericuță să stingă lumânările, iar după ce sfârși cu acest lucru, își îmbrăcă șuba peste odăjdiile bisericești. Mirii, urmaţi de ceilalți nuntași se îndreptară în spre casa de vânătoare, unde urma să aibă loc banchetul de nuntă. Toţi râdeau fericiţi și de-abia așteptau să se așeze la masă. Stanislau Rimsky se întoarse înspre soția sa cu ochi strălucitori de fericire și-i zise: — Vei vedea, draga mea... În aceeași clipă, un strigăt ascuţit se auzi în noapte: — Niciun pas mai departe! Vulturul Morţii se uită în jurul său, nedumerit și... un urlet, ca de fiară rănită îi ieși din piept: — Trădare! Deodată, ca și când pădurea ar fi căpătat viaţă o armată nenumărată de cazaci se ivi din dosul copacilor. Voinicii se uitară îngroziţi în jurul lor. Oriunde își îndreptau privirile, numai cazaci și iar numai cazaci! Fedora Feodorovna scoase un țipăt de groază, apoi strigă: — Înapoi în bisericuţă!... În sfântul lăcaș nu ne vor putea urmări... și eu voi... Se întoarseră, dar cazacii alcătuiseră și în spatele lor un lanţ viu, care nu mai putea fi străpuns de o mână de oameni. Dan Dragomir, doctorul Leonida și ceilalţi voinici, se așezară iute în jurul Vulturului Morţii, de la care își așteptau scăparea și pe care erau gata să-l apere cu propriile lor trupuri. — Să fugim! — Ce facem? — Am fost trădați! — Capitane, vorbește! Asemenea strigăte deznădăjduite ieșiră de pe buzele voinicilor, care își pierduseră capul. Rimsky se uită zăpăcit la tovarășii săi și își strângea soția la piept. Același glas ascuţit de mai înainte răsună din nou și contele Gorciacov se desprinse din rândul cazacilor. — Stanislau Rimsky, te somez să te predai, împreună cu tovarășii tăi! Toate armele pe care le aveţi asupra voastră să mi le predati, căci altfel dau ordin să se tragă în voi! Dar somaţiei guvernatorului îi răspunse un glas hotărât, dârz: — Stanislau Rimsky nu se predă! Și credincioșii lui prieteni strigară în cor: — Nu ne predăm! — Bine! răspunse contele Gorciacov, șoptind ceva la urechea lui Marius Gersot care era alături de el. În clipa următoare cazacii își luară armele de pe umeri și sute de ţevi de pușcă se îndreptară asupra voinicilor. Fuga era cu neputinţă. Stanislau Rimsky își dădu seama și el de această imposibilitate și amărăciunea îl gâtuia. Tocmai acum, când se vedea și el în pragul fericirii, trebuia să se nimicească totul. O durere de neînchipuit îi sfâșia inima și aproape uitând de sine, îngână: — Totul s-a sfârșit! Pe Fedora Feodorovna o podidiră lacrimile. Durerea îi sfâșia și ei inima și nu știa ce să facă. Atunci se auzi deodată vocea ticălosului de Marius Gersot: — Vă somez încă odată... Atunci Fedora Feodorovna se smulse brusc din braţele Vulturului Morţii, alergă la contele Gorciacov și căzând în genunchi, se rugă: — Vă implor, nu vă atingeţi de ei!... Eu, prințesa Rudinului, îmi iau toată răspunderea pentru ei! Marius Gersot însă, îi răspunse semeţ și batjocoritor: — Dumneata nu mai ești prințesa Rudinului, ci soția lui Stanislau Rimsky, în consecinţă ne vom purta cu dumneata la fel ca și cu oricare alt membru al acestei bande de ucigași! Prinţesa ţipă. Marius Gersot se adresă cazacilor: — Prindeţi-o! Doi cazaci porniră înspre prințesă, dar Dan Dragomir fu mai iute decât soldaţii și dintr-o săritură se repezi la Marius Gersot, la blestematul vrăjmaș, care se zbătea deznădăjduit în brațele vânjosului român. Contele Gorciacov, speriat, strigă: — Împușcaţi-l! Ofițerul cel mai apropiat își scoase pistolul. Ochi o clipă, dar tocmai în clipa aceea Dan Dragomir îl trânti la pământ pe Marius Gersot și glontele trecu pe deasupra voinicului. Urmă un țipăt sfâșietor și Fedora Feodorovna se prăbuși la pământ, scăldată în sânge. — Stanislau... Stanislau! suspină ea, dureros. Atunci se dezmetici și Vulturul Morţii din toropeală și se repezi asupra cazacilor ca o fiară scăpată din cușcă. Tot atunci îl culcă la pământ și Dan Dragomir pe Marius Gersot, care încercase să se ridice, iar ceilalţi voinici se aruncară asupra vrăjmașului cu o furie de neînchipuit. Într-o clipă se încinse o încăierare cumplită. Detunăturile de puști, de pistoale se amestecau cu strigătele de durere ale răniților, cu înjurături și blesteme, de nu se mai putea înţelege nimic. Dar ţipetele cele mai dureroase ieșeau din gura lui Marius Gersot. În mijlocul acestei încăierări, care se dădea pe viaţă și pe moarte, voinicii se năpustiră ca niște tigri înfuriaţi asupra aceluia care era toată pricina nenorocirii lor. Ei îl spintecară aproape în bucăţi pe trădător și îi despicară capul, de nu mai era de recunoscut. Dar cazacii se și năpustiseră asupra lor și trebuiră să se apere de atacurile care veneau din toate părțile. Unul din cazaci îl împușcă în cap pe Vlasovici din imediata apropriere și fostul învățător, căzu mort la pământ, fără să mai scoată vreo vorbă. Vulturul Morţii se lupta ca un leu și cu un curaj dispreţuitor de moarte, chiar și în această situație deznădăjduită. Durerea de a fi pierdut-o pe aceea pe care o iubise atât de mult, îi însutise puterile. In mijlocul urletelor infernale, se auzeau mereu strigătele contelui Gorciacov: — Băgaţi de seamă la Rimsky! Trebuie prins viu!... Zece, doisprezece cazaci se repeziră la Vulturul Morţii, dar el se desfăcu de ei, de toți. O putere nebănuită zăcea în brațele sale. Pe un cazac, de o statură uriașă, îl apucă de gât și dintr-o singură mișcare i-l suci, ca la un pui, apoi îl aruncă la o parte, de parcă ar fi fost un fulg! Alţi soldaţi se repeziră la el, dar și aceștia se rostogoleau la pământ, unul după altul, în urma groaznicelor sale lovituri. Voinicii luptau și ei vitejește în jurul lui. Pierderea Fedorei Feodorovna și a lui Lew Vlasovici prinse dorul de răzbunare în sufletele lor și cazacii cădeau cu droaia, în mijlocul unor deznădăjduite ţipete de durere. Dar până la urmă ar fi fost cu neputinţă ca numărul mare al cazacilor să nu iasă învingător. Chiar și îndârjirea și nebănuita putere a Vulturului Morţii trebui să se plece, în fața mulţimii armate, care stătea sub ordinele contelui Gorciacov. In curând, Stanislau Rimsky fu azvârlit la pământ, unde Îl apucară zeci de mâini, așa că nici să se miște nu mai putea. Din când în când se mai opintea, în nădejdea că se va putea desface din strânsoarea vrășmașului, dar ce putea să facă el, împotriva nenumăraţilor soldaţi, care se trântiseră cu totul peste el? — Câinilor!... Ucigașilor! striga el dispreţuitor. Acum și contele Gorciacov îndrăzni să se apropie de el. — Legaţi-l bine! Aveţi grijă de el, fiindcă acesta este cel mai primejdios! Băgaţi de seamă însă, să nu mi-l omorâţi, căci pentru el am o moarte cu totul deosebită! Stanislau Rimsky se uită cu ochi fulgerători la dușmanul său de moarte. — Îţi voi răsplăti eu aceasta, conte Gorciacov! — Ce tot spui acolo? întrebă contele Gorciacov, dispreţuitor. — Ai ucis-o pe aceea care mi-a fost dragă, mi-ai ucis cei mai buni prieteni! Cumplită va fi răzbunarea, cu care te voi lovi! Contele Gorciacov se apropie, își ridică mâna și lovi cu cravașa în obrazul aceluia ce nu se putea apăra. — Ține, câine! Aceasta este răsplata pentru îndrăzneala amenințărilor tale... acesta este darul meu de nuntă! Stanislau Rimsky vru să se repeadă la el pentru a-l sfâșia, dar legăturile îi erau atât de strânse, încât încercând să le rupă, nu făcu decât să-și rănească singur trupul, în mai multe locuri. Nu putea face nimic și această neputinţă de a se răzbuna pe loc îl făcu să simtă și mai mult înjosirea loviturii cu cravașa. Rânjetul batjocoritor al contelui Gorciacov îl făcea să înnebunească de durere. Își întoarse privirea spre a nu mai vedea chipul diabolic al călăului Varșoviei. Dar atunci văzu altceva, tot atât de dureros. Văzu că, și tovarășii săi fuseseră prinși și mai văzu că doi cazaci ridicară trupul neînsufleţit al prinţesei și-l duseră mai la o parte. Unul din acești cazaci se întoarse apoi la contele Gorciacov și- | zise: — Prea milostive stăpâne, prinţesa e moartă. Glontele a ucis-o pe loc! Pe Vulturul Morţii îl năpădiră lacrimile. Ce soartă tragică îi rezervase destinul! Ce dar de nuntă crud, înfiorător, îi pregătise soarta! Îi răpise pe aceea pe care o iubea, tocmai în clipa când putea spune că este alui! Inima i se strânse de durere, creierul îi zvâcnea sălbatic și se zbătea neputincios să-și rupă legăturile. El jurase de mult, încă din Varșovia, când i-o răpise pe Mioara Comăneanu, să se răzbune pe contele Gorciacov. Și de atunci, de atâta amar de vreme, nu izbutise încă să-și îndeplinească această dorință arzătoare și acum era lăsat la voia lui, la voia acestui om cu inimă de câine. Dacă ar mai putea să fie iarăși liber măcar numai câteva zile, atunci călăul Varșoviei n-ar mai fi scăpat de răzbunarea lui! Chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu propria lui viaţă această răzbunare și tot nu s-ar da înapoi de la ea! Guvernatorul Varșoviei le porunci cazacilor să pornească înapoi spre Dubro. — Trupul neînsuflețit al prințesei să fie transportat la castelul din Rudin! — Și cu cei doi bandiți doborâţi ce să se întâmple? — Lăsaţi-i aici, pradă lupilor! Pe Vulturul Morții îl îngrozi atâta cruzime. — Și cu prefectul poliţiei din Petrograd ce facem? întrebă cineva. Contele Gorciacov observă de-abia acum că fostul său secretar zăcea în zăpadă, cu trupul sfâșiat. — Pentru asta veţi primi o pedeapsă cumplită! urlă călăul Varșoviei înfuriat. Răzbunarea mea va fi atât de crudă, cum nu s-a mai pomenit de când există lumea! Înainte! Luaţi prizonierii. Pe ticălosul acesta de Stanislau Rimsky să-l duceţi deosebit, spre a nu veni în atingere cu tovarășii săi... Doi cazaci îl împinseră cu o sălbăticie de nedescris pe Vulturul Morţii care porni împleticindu-se de pe locul care mai înainte fusese locul fericirii sale, pentru ca în câteva minute să se transforme în locul pe care avea să-și piardă tot ce avea mai scump în lumea aceasta, soţia și prietenii! Și mergând așa zăpăcit de durere auzi deodată un glas care strigă: — Căpitane... căpitane! Se uită în direcţia de unde venea glasul. Era Severin, căruia sângele îi curgea șiroaie dintr-o rană de la cap și care se vedea că-și trăiește cele din urmă clipe. Stanislau Rimsky se opri și se uită cu ochi înlăcrimaţi la credinciosul său tovarăș. — Severin! — Capitane... mor fericit... fiindcă știu că mor pentru tine! Vulturul Morţii se trânti la pământ și își sărută credinciosul tovarăș. — Severin... drag prieten... Dumnezeu să se îndure de sufletul tău! — Răzbună-ne... trădarea... Dumnezeu să te ajute! Contele Gorciacov, care văzuse toată această scenă, începu să urle de mânie: — Loviţi-l!... Dați-i!... Să plece de acolo. Cazacii îl smuciră pe Rimsky de lângă tovarășul său. — lar câinele acesta... să crape! urmă contele Gorciacov, scoțându-și pistolul și descărcându-l de la doi pași, în rănitul de moarte. Când fumul prafului de pușcă se risipi... Severin zăcea nemișcat. Stanislau Rimsky gemu de durere. — Vai, de ce n-am murit eu! Mai bine se sfârșea cu mine decât să fiu silit să privesc la sfârșitul tuturor acelora pe care i- am iubit! Îi venea să înnebunească de durere, dar își adună toate puterile pentru a nu-și trăda simţămintele ce-i sfâșiau sufletul. Și așa contele Gorciacov izbucnise într-un hohot de râs batjocoritor când îi zărise lacrimile din ochi. De-abia când ajunseră pe șosea putu Vulturul Morţii să-și dea seama de mulțimea cazacilor, care fuseseră aduși pentru prinderea lui. Era o adevărată armată acolo și deci nu trebuia să se mire că mica lui trupă de voinici fusese biruită. El își luase pedeapsa cea mai fioroasă pe care i-ar fi putut-o născoci o minte omenească, fără ca guvernatorul Varșoviei să-și fi dat seama de aceasta. Fusese silit să asiste la moartea acelora care îl iubiseră atât de mult! Mai întâi Fedora Feodorovna, apoi Lew Vlasovici, iar la urmă, Severin. Ce crudă soartă... Dar ceilalţi? Dan Dragomir, doctorul Leonida, Micislav, Ludovica și Minerva, prizonieri... Dan Dragomir era plin de sânge, căpătase mai multe răni în timpul cumplitei lupte, dar, totuși, mergea dârz în mijlocul soldaţilor. Doctorul Leonida era rănit și el și de- abia se mai putea târî și Micislav la fel. — Ce se va întâmpla cu ei? se frământa Vulturul Morţii. Vai, dacă aș putea să mă jertfesc eu în locul lor, cu câtă dragă inimă aș face-o! Contele Gorciacov înainta triumfător în mijlocul ofițerilor săi. Planul său reușise pe deplin. Vulturul Morţii, atât de temutul tâlhar, pe care nimeni nu fusese în stare să-l prindă, ani de-a rândul, era acum prizonierul său, împreună cu toată banda lui. Este adevărat că izbânda aceasta fusese plătită foarte scump, dar puţin îi păsa contelui Gorciacov de pierderile suferite. Viaţa lui Marius Gersot și a celor vreo douăzeci de cazaci nu mai avea nicio însemnătate pentru el, când era vorba de prinderea Vulturului Morții. Mergând în mijlocul ofițerilor săi, călăul Varșoviei se gândea necontenit că fapta aceasta a lui îi va aduce cea mai mare distincţie din partea ţarului... care-l va primi în audienţă specială și că întreaga Rusie îl va sărbători, pentru iscusința de care dăduse dovadă. Tristul convoi părăsise pădurea și înainta acum pe șoseaua Rudinului. Cazacii se opriră, deoarece aici își ascunseseră caii, spre a intra cât mai neobservațţi în pădurea Rudinului. La porunca guvernatorului Varșoviei, prizonierii fură luaţi între cai. Mâinile le fuseseră dezlegate și legate apoi câte una cu câte o frânghie de căpestrele cailor. În chipul acesta nenorociţii trebuiau să ţină pas cu caii, căci altfel erau târâţi și uciși de copitele celor care veneau în urmă. Tot astfel sunt duși și surghiuniţii din Siberia, din care se prăpădesc jumătate mai înainte de a ajunge în iadul veșnicei zăpezi. Vulturul Morţii nu se împotrivi, nu căută să se răzvrătească, ceea ce de altfel ar fi fost și așa în zadar. Se supuse soartei și îndurase să fie legat cobză, căci durerile trupești erau neînsemnate, pe lângă durerile sufletești care îl chinuiau. Tristul convoi porni spre Dubro. CAPITOLUL 74 SFÂRȘITUL UNUI TRĂDĂTOR Prizonierii își îndurau soarta cu o resemnare eroică. Drumul până la Dubro era lung și greu, mai ales când trebuiau să alerge după cai, dar de aceea nu se plânseră, ci îndurară fără să crâcnească această tortură. Trecură pe lângă castelul din Rudin și pe lângă Cuibul Vulturilor. Vulturului Morţii îi sângeră inima când zări turnul care-l adăpostise timp atât de îndelungat. Toate amintirile frumoase care îl legau de acest ţinut i se împrospătară în minte, poate tocmai pentru a-i mări durerea. El zări și coridorul ascuns care ducea din Cuibul Vulturilor până la castel, coridor pe care trecuse de atâtea ori spre a se întâlni cu Fedora Feodorovna. Amărăciunea îi năpădi sufletul la gândul că mândrul castel nu mai avea stăpân și că ascunzătoarea rămăsese pustie. De l-ar duce cât mai departe de acolo, pentru ca tristele amintiri care îl legau de lucrurile acestea să nu-i rupă necontenit rana inimii sale. Contele Gorciacov se desfăta cu o plăcere diabolică la suferinţele voinicilor. El își îndemna cazacii să mâne caii tot mai iute și bieţii prizonieri, istoviţi de lupta dată, trebuiau să alerge din răsputeri, pentru a se ţine de caii care îi târau fără milă, de câte ori pământul ameninţa să le fugă de sub picioare. Toată greutatea corpului atârnând de încheietura mâinii de care erau legați, frânghia le rosese carnea până la os și încheietura le sărise din loc, pricinuindu-le dureri îngrozitoare. Cu toate acestea, niciunul nu se plânse. Vulturul Morţii își mușca buzele, ca nu cumva să strige de durere și pilda lui o urmară și ceilalţi voinici! Dacă fuseseră vrednici de căpitanul lor înainte de a fi ajuns în starea aceasta de plâns, voiau să rămână vrednici de el și cu prilejul acestei cumplite încercări a soartei. Purtarea lor eroică îl uimi chiar și pe contele Gorciacov, care până în cele din urmă le porunci cazacilor să mâne caii mai încet. Dar această măsură nu se datora înduioșării inimii sale de piatră, ci împrejurării că, chiar și cazacii începuseră să murmure din pricina sălbăticiei, cu care erau trataţi prizonierii, ori, aceasta nu era de loc pe placul guvernatorului din Varșovia. Până la Dubro mai era încă un drum destul de lung. Dar turnul, în direcţia căruia mergeau cazacii, începuse să se zărească în zare. Inima Vulturului Morţii continua să sângereze. Nu se gândea la propria sa soartă, nu se gândea la tristul viitor ce-l aștepta, ci la pierderea tinerei sale soţii și a celor doi prieteni credincioși. Se mai gândea apoi, și gândul acesta îl frământa cumplit, la acela care-l va fi trădat, la acela, care va fi năpustit toată nenorocirea aceasta pe capul său și al prietenilor săi. Nu mai încăpea nicio îndoială că cineva îi trădase contelui Gorciacov locul și ora exactă, unde și când urma să aibă loc cununia. Era vădit că guvernatorul Varșoviei alesese cum nu se putea mai bine timpul atacului... La cununia de la miezul nopții voinicii se simţiseră în afară de orice primejdie și tocmai de aceea nici nu se înarmaseră aproape deloc. Cine ar fi îndrăznit să se gândească, cum că nunta, care începuse atât de frumos, va avea sfârșit atât de tragic! Ce puteau să facă o mână de oameni aproape dezarmaţi, faţă de o întreagă armată de cazaci? Ei așteptaseră atacul acesta zile întregi, curajoși și fără teamă, deoarece ei nu cunoșteau frica... și închipuiau poate că urmăritorii vor da peste ascunzătoarea lor, dar aceasta nu-i înspăimânta, deoarece Cuibul Vulturilor era un adăpost întărit, pe care-l puteau apăra, la nevoie, chiar săptămâni întregi împotriva unui dușman ori cât de numeros. lar dacă tot ar fi fost ameninţaţi să fie prinși, atunci se puteau refugia oricând, prin coridorul secret ce lega Cuibul Vulturilor de castelul Fedorei Feodorovna. Dar așa?... Primejdia căzuse asupra lor tocmai când se simțeau mai în siguranţă, tocmai în mijlocul celei mai desăvârșite fericiri. Diabolic fusese planul contelui Gorciacov și-i reușise pe deplin. Dar cine să-l fi trădat? Oricât își frământa creierul, Vulturul Morţii nu era în stare să- și răspundă la această întrebare. El nu putea să-și dea seama în ce chip aflase contele Gorciacov că-și serba cununia în mica bisericuţă din pădurea Rudinului. Numai oamenii săi cei credincioși știau despre această cununie, dar aceștia nu-l vânduseră. Poate părintele Nicolovici? Nu, era cu neputinţă. Preotul nu aflase decât în ultimul moment unde va fi dus, așa că n-ar fi avut timpul necesar când să-l trădeze. Dar atunci cine-l vânduse? La întrebarea aceasta Vulturul Morţii nu putea răspunde. Înspre răsărit cerul începu să se lumineze și la lumina zorilor, casele din Dubro se desprinseră din întuneric... lar când convoiul intră în oraș, soarele răsărise pe cer spre a lumina trista procesiune a prizonierilor istoviți de moarte. Cât se schimbaseră lucrurile, în răstimp de câteva săptămâni! Stanislau Rimsky își aduse aminte de o noapte când cu mica lui trupă străbătuse Dubroul ca o volbură, după ce în câteva ceasuri numai, pustiise de pe suprafaţa pământului blestemata temniţă a Dubroului. Cine s-ar fi gândit că izbânda aceea răsunătoare va fi urmată de o înfrângere atât de desăvârșită? Inima i se strânse, când își aduse aminte de vechea lui măreție, a lui, a aceluia care acum se târa pe străzile Dubroului legat cobză, ca un biet prizonier, vrednic de plâns. Câţiva cazaci trimiși înainte răspândiseră vestea victoriei și când contele Gorciacov intră triumfător în oraș străzile erau pline de oameni și ferestrele înțesate de capete curioase. Toată lumea voia să-l vadă pe Stanislau Rimsky, pe Vulturul Morții. Vederea căpitanului de bandiți, legat de căpăstrul cailor, stârni în sufletele oamenilor simţăminte cu totul deosebite. Săracii, aceia pe care Vulturul Morţii îi ajutase de nenumărate ori, se uitau cu inima sfâșiată la binefăcătorul lor, care înainta plin de sânge, istovit, umilit, aceia însă care aveau motive să tremure și să se teamă că într-o bună zi se va ivi în faţa lor Vulturul Morţii spre a le cere socoteală pentru păcatele lor, aceia înjurau și strigau acum în culmea fericirii de a se ști scăpaţi de această veșnică ameninţare ce plutea deasupra capetelor lor: — Sfâșiaţi-l! — Așa-i trebuie! — La spânzurătoare cu el! — Să piară ucigașul! — Să-l ardem pe rug! Tot aceștia erau și aceia care îl aclamau pe contele Gorciacov pentru izbânda repurtată. — Trăiască contele Gorciacov! — Trăiască guvernatorul! — Trăiască! Trăiască! Vulturul Morţii se uită cu fruntea sus la această hoardă înfuriată în fruntea căreia îi zări pe Sidoniev, giuvaergiul. Giuvaergiul era cel mai înverșunat. Striga, cât îl ţinea gura: — Moarte Vulturului Morţii!... Crăpaţi-i capul!... Linșaţi-l!... Smulgeţi-i limba din gură. Stanislau Rimsky se uită blând la giuvaergiul care văzând chipul acela plin de sânge, schimonosit de durere și suferinţă, privindu-l fără de ură, amuţi pe loc. Tristul convoi înaintă mai departe, trecând prin mijlocul curioșilor adunaţi de o parte și de cealaltă a străzii. Convoiul trecu pe lângă o vilă, ai cărei locuitori păreau că dorm încă. Gălăgia de pe stradă însă puse în mișcare și pe locatarii vilei, care, în număr de doi, se apropiară de fereastră... Natașa Smirnovska și contele lon Riminsky... Contele Riminsky era ca buimăcit și auzind că se strigă numele Vulturului Morţii, se apropie de fereastră zăpăcit ca în prada unui vis urât. Natașa căută să-l împiedice. — Unde te duci? Ce vrei să faci? — Să văd... să văd... îngână tânărul conte care se smulse brusc din braţele dansatoarei și alergă la fereastră. EI își lipi fruntea înfierbântată de geam și privirea-i rătăcită se avântă pe stradă. Sub ferestrele vilei erau adunaţi nenumărați curioși, dar contele Riminsky putea vedea nestânjenit, până la cotitura străzii, unde câţiva cazaci, care călăreau înainte, dădeau lumea la o parte din drum. In curând de după colţ se ivi contele Gorciacov, stând mândru pe calul său. Câteva strigăte răzlețe: — Trăiască contele Gorciacov! — Trăiască guvernatorul! Pumnul contelui Riminsky se încleștă când zări chipul Călăului Varșoviei. După aceea... îl zări și pe Stanislau Rimsky în dosul cazacilor... Vulturul Morţii de-abia mai putea să-și târască trupul istovit, pe faţă îi era întipărită suferinţa și temutul căpitan de voinici nu mai era decât o ruină tristă... După el veneau ceilalţi... Dan Dragomir... Micislav... Doctorul Leonida... Ludovica... Contele Riminsky vru să-și acopere ochii, spre a nu mai vedea această tristă priveliște care era cea mai cumplită învinuire împotriva sa. Dar nu avu putere să-și ridice mâna. Vru să fugă de la fereastră, dar nu putu să facă măcar un singur pas. Vru să-și închidă ochii, dar zadarnică-i fu vrerea, porunca creierului său rămase neîndeplinită... fiindcă o voce lăuntrică îi striga: — Trebuie să rămâi pe loc, spre a vedea tristul triumf al mârșavei tale fapte. Și contele Riminsky se holbă cu ochii mari deschiși pe strada pe care erau duși legaţi toți aceia cărora le jurase veșnică credinţă. Sufletul contelui Riminsky fu cuprins de chinuri cumplite. Îi venea să urle din pricina torturilor care îi sfâșiau inima. Dar prin aceasta trădătorul nu fusese pedepsit încă... Cum se uita el năuc la convoiul ce trecea pe stradă deodată băgă de seamă că privirea Vulturului Morţii era îndreptată tocmai asupra acelei ferestre. Și în clipa următoare pe chipul însângerat al lui Stanislau Rimsky se întipări o uimire ce nu poate fi redată în cuvinte. In clipa aceea Vulturul Morţii înțelese cine era pricina nenorocirii sale și a prietenilor săi. El știa acum cine fusese trădătorul... Contele Riminsky desluși și el privirea plină de înţeles a Vulturului Morţii. Pricepu învinuirea, uimirea, disprețul acestei priviri și chinurile sufletului său se însutiră. Acum nu-i mai ieșea din minte curajul dispreţuitor de moarte cu care Stanislau Rimsky îl scăpase din temniţa Dubroului și pe care el îl răsplătise cu atâta crudă nerecunoștinţă. Işi dădea seama acum că fără trădarea lui, cazacii contelui Gorciacov n-ar fi dat niciodată de urma voinicilor. Și trădătorul acesta, omul care se înjosise într-adevăr, încât fusese gata să-și vândă propriul său binefăcător, era contele lon Riminsky. Credincioșii prieteni, care își primejduiseră viaţa pentru a-l scăpa pe el, treceau acum în lanţuri pe străzile Dubroului... din pricina lui. Contele Riminsky nu se mai putu stăpâni. Dintr-o singură mișcare deschise amândouă canaturile de la fereastră. Natașa Smirnovska sări înaintea lui, strigând: — Ce faci? Dar contele Riminsky o împinse la o parte, brutal: — Fugi! — lonel! — Pleacă, dacă-ţi spun! Dansatoarea mai încercă odată să-l împiedice dar brațul vânjos al contelui o azvârli cât colo. Apoi, prin fereastra deschisă, contele lon Riminsky strigă, implorator: — Căpitane... căpitane... iartă-mă! Rimsky se uita mereu la el. Dar ochii lui, care cu o clipă mai înainte aruncau fulgere de mânie erau acum blânzi, iertători... Toată lumea observase această scenă. Mulţi recunoscură în contele Riminsky pe moșierul din Urzin și atunci își dădură seama în ce împrejurări ajunsese Stanislau Rimsky în ghearele contelui Gorciacov. Convoiul se îndepărtă și contele Riminsky se prăbuși lângă fereastră. Trădătorul plângea amarnic, fiori de groază zguduindu-i tot trupul. Natașa Smirnoyska încercă să-l mângăie: — Vezi, la ce ai avut nevoie de toate acestea? — Taci! — Pentru ce a trebuit să te arăţi? — Taci!... Pleacă dinaintea mea! — lonel! — Pleacă... pleacă! Nu vreau să te mai văd!... Nu vreau să te mai aud! — lonel... nu face copilării! — Mi-ai distrus tot restul vieții!... Dumnezeule, de ce m-ai lăsat să săvârșesc această mârșăvie?... De ce a trebuit să ascult de vorbele unei femei?... De ce am fost atât de slab?... Mai bine mă duceau și pe mine așa... însângerat... chinuit... legat de cai! — Nu-ţi dai seama, strigă atunci dansatoarea, că numai eu te- am scăpat de la această nenorocire? — Nu... nu... pleacă... fugi! — Mai curând sau mai târziu aceeași soartă te-ar fi așteptat și pe tine, dacă nu te scăpăm eu, cât mai era timp! — Niciodată nu i-ar fi prins... dacă nu-i trădam eu! — Ce prost ești, i-ar fi trădat altul! — Nu-i adevărat! Nimeni, afară de mine, n-ar fi fost în stare de o asemenea mârșăvie! — Nu te învinui în zadar, căci hangiul era în legătură cu contele Gorciacov, fără ca tu să fi știut. — Totuși, din asta n-ar fi aflat niciodată, nimic! — Și ceilalţi tovarăși ai Vulturului Morţii trăgeau la „Doi porumbei”. Era îndeajuns ca Gorciacov să pună mâna pe unul din ei și te asigur eu că ar fi scos el taina din tovarășul tău. — Niciodată. — Nu uita că, contele Gorciacov se pricepe în asemenea chestiuni... Mai sunt încă... camere de tortură... — Tovarășii Vulturului Morţii ar fi fost în stare să moară de o sută de ori, dar căpitanul tot nu și-l trădau!... Numai eu am fost în stare să săvârșesc o asemenea josnicie! Contele Riminsky se lovea cu pumnii în cap, își sfâșia hainele de pe el și alerga ca un nebun, de colo până colo, strigând necontenit: — Ce am făcut?... Ce am făcut? — Liniștește-te! zise Natașa Smirnovska. Totul va trece ca un vis urât! — Niciodată... niciodată! — Te înșeli! — Pecetea trădării îmi va arde fruntea tot restul zilelor mele! Și asta n-o pot îndura... nu pot!... Și aproape nebun de durere fugi afară din odaie. Natașa Smirnovska se repezi după el, dar mai înainte de a ieși din odaie, ușa se închise înaintea ei și cheia se învârti de două ori în broască. Ea începu să bată deznădăjduită cu micii ei pumni în ușă. — Dă-mi drumul... dă-mi drumul! Dar nimeni nu-i răspunse. — lonel! Mai așteptă puţin, apoi își lipi urechea de tăblia ușii. Nu se auzea nimic afară de pașii enervaţi ai contelui. Contele Riminsky alerga buimăcit prin odaie, căutând în zadar să uite totul, încercând fără rezultat să-și stăpânească mustrarea de cuget. Chipul însângerat, schimonosit de durere al Vulturului Morţii, înfăţișările nenorocite ale prizonierilor se iveau necontenit înaintea ochilor săi și acesta năluciri fioroase nu voiau să se risipească, nicicum! — lonel!... da-mi drumul! se ruga Nataşa Smirnovska, deznădăjduită, lovind cât putea cu pumnii în ușă. Dar contele Riminsky era atât de abătut, atât de nesimţitor la orice zgomot din afară, încât nici nu auzi strigătele și bătăile în ușă ale dansatoarei. Nălucirile sângeroase îl zdrobiseră cu desăvârșire, îl aduseseră în pragul nebuniei. Oriunde își întorcea privirile nu vedea decât chipurile desfigurate ale prizonierilor care își ridicau pumnii ameninţători împotriva lui. Cel mai mic amănunt al întâmplărilor din ultimele zile îi reveni în minte. Plecarea din Cuibul Vulturilor pentru a-și îndeplini însărcinarea pe care i-o încredințaseră tovarășii săi... El fusese hărăzit să vegheze la nunta Vulturului Morţii și cu câtă josnicie, cu câtă mârșăvie înșelase el încrederea prietenilor și a binefăcătorilor săi. Cu acest preţ nu-i trebuia fericirea! Cu acest preţ nu-i trebuia libertatea! Nu-i mai trebuia viața cu care fusese obișnuit, nu-i mai trebuia averea făgăduită ca răsplată, nu-i mai trebuia nimic, căci și așa n-ar fi fost în stare să îndure viața ce-l aștepta de astăzi înainte. Învinuirea trădării l-ar urmări la fiecare pas, în fiecare clipă ar avea în faţa ochilor săi înfățișarea nenorocită a prizonierilor. Nu! Viaţa aceasta nu-i trebuia lui! Hotărârea fu luată! În clipa următoare în vilă răsună o detunătură de pistol. Contele lon Riminsky se prăbuși la pământ cu capul însângerat... El așezase un punct de sânge la capătul vieţii sale, se osândise singur la moarte. Din odaia vecină se auzi un țipăt înfiorător. — lonel! După aceea și mai tare: — Ce ai făcut? Apoi sălbatice lovituri în ușă. Servitorii alergară din toate părţile. Nataşa Smirnovska li se adresă leșinată pe jumătate de groază: — Pentru numele lui Dumnezeu, săriți! — Ce s-a întâmplat? — O groaznică nenorocire! — Contele? — S-a împușcat! — Sfântă Maică Precistă, îndură-te de noi! Servitorii se năpustiră în ușă și după câteva sforțări, o sparseră. Toţi năvăliră în odaie. Contele lon Riminsky, moșierul din Urzin, zăcea întins în mijlocul odăii, cu capul într-un lac de sânge. Natașa Smirnovska îngenunche alături de el. — Ce-ai făcut?... Ce-ai făcut? Buzele muribunde ale contelui îngânară slab: — Așa... a trebuit... să fie... Poate că... moartea... îmi va aduce... ușurare... După aceea buzele i se mai mișcară, dar fără a prinde cuvinte între ele. Natașa Smirnovska se aruncă plângând amarnic peste trupul neînsuflețit al iubitului său. Contele lon Riminsky se pedepsise singur pentru trădarea de care se făcuse vinovat. CAPITOLUL 75 ş PRIZONIERUL FORTAREȚEI PETROPAVLOVSK Contele Gorciacov stătea pe cal ca un păun, multumind cu clătinări din cap mulţimii care îl aclama. În fata Primăriei, unde era locuinţa guvernatorului, contele Gorciacov fu primit de toți funcţionarii orașului și primarul Dubroului rosti o cuvântare solemnă, prin care mulțumea guvernatorului, nu numai în numele orașului, ci în numele întregii Rusii că scăpase țara de pacostea ce se abătuse asupra ei prin isprăvile bandei Vulturului Morții. Contele Gorciacov ascultă cu vădită mulțumire cuvintele de laudă care îi fură adresate, apoi socoti că era nimerit să răspundă și el atât primarului, care îi vorbise, cât și cetăţenilor, care îl aclamaseră. — Domnule primar! Cetăţeni ai Dubroului! își începu el cuvântarea. Vă mulţumesc pentru laudele pe care mi le-aţi adus și vă înţeleg prea bine bucuria de a vă vedea scăpaţi de un blestemat răufăcător care a ţinut sub teroare întreaga Rusie. Timp de ani de zile, Stanislau Rimsky a primejduit viaţa și avutul pașnicilor cetăţeni și prin îndrăzneala, prin viclenia spiritului său, a înlăturat cât a putut autoritatea publică. Ani de zile și-a bătut joc de această autoritate care în cele din urmă însă a găsit ac și de cojocul lui. Înţeleg prea bine bucuria și atmosfera de sărbătoare care domnește astăzi la Dubro, căci într-adevăr trebuie socotită ca o zi mare, ziua în care puterea Vulturului Morții a fost înfrântă. Munca noastră a fost grea, dar izbânda n-a întârziat s-o încununeze și fiţi încredințaţi că răufăcătorul își va primi pedeapsa cuvenită. Nenumăratele păcate de care s-a făcut vinovat, nu vor rămâne nerăsplătite. lar dacă am izbutit să-l facem nevătămător, pentru aceasta nu ni se cuvin laude, fiindcă nu ne-am îndeplinit decât datoria. Fapta aceasta dovedește cu câtă râvnă păzesc autorităţile Rusiei viața locuitorilor săi. De aceea, nu trebuie să fiţi îngrijoraţi, fiindcă noi suntem aici și vă apărăm, dacă va trebui, chiar și de o mie de Vulturi ai Morţii! Mulțimii îi plăcu grozav cuvântarea guvernatorului Varșoviei și izbucni în urale: — Trăiască! — Trăiască contele Gorciacov! — Să piară Vulturul Morții! — Trăiască guvernatorul! — Moarte lui Stanislau Rimsky! — Trăiască! Trăiască! — Jos cu Vulturul Morții! Blestemele la adresa lui Rimsky și uralele ridicate pentru guvernator se amestecară într-o gălăgie grozavă. Stanislau Rimsky se uita abătut, trist la acești cetăţeni ai Dubroului, care acum, când îl vedeau legat cobză, îl blestemau, în scuipau, îl loveau fără milă, dar care, cu câteva zile mai înainte se îngrozeau chiar și numai când auzeau rostindu-se numele lui. Acum își băteau joc de el, atunci un singur cuvânt din partea lui ar fi fost îndeajuns ca toată această mulţime să se împrăștie, ca potârnichile. O nemărginită amărăciune pusese stăpânire pe inima Vulturului Morţii. Ar fi vrut să fie oriunde, numai să fie singur, pentru ca mulţimea aceasta să nu-i mai poate râde în nas, să nu-l mai poată lovi, batjocori. Cazacii de-abia mai puteau ţine piept adunăturii, care devenise deodată, foarte războinică, fiind vorba de un prizonier ce nu se putea apăra. Fu neapărată nevoie de intervenţia contelui Gorciacov pentru a linişti spiritele. — Inapoi, oameni buni! strigă guvernatorul Varșoviei. N-aţi auzit ce v-am spus? Vă făgăduiesc că Stanislau Rimsky își va primi pedeapsa bine meritată! — Trebuie ucis pe loc! — Va fugi! — Jos cu el! — A mai fugit odată din temniţa Dubroului! — Moarte Vulturului Morții! Contele Gorciacov făcu liniște din nou. — Nu trebuie să vă temeţi! Îl vom păzi noi în așa fel, încât să nu mai poată fugi! Nu! De data aceasta a apus steaua lui cea bună și își va primi pedeapsa pentru nenumăratele lui ticăloșii! Dar mulţimea nu voia să se liniștească și atunci cazacii fură nevoiţi să se folosească de paturile armelor, spre a opri furia adunăturii. La porunca guvernatorului, prizonierii fură duși în curtea Primăriei, iar pe urmă contele Gorciacov, se sfătui cu primarul, pentru a-i așeza undeva unde să fie în cât mai mare siguranţă. — Dar de ce voiţi să-i mai așezați pe undeva, domnule guvernator? Ce se va întâmpla cu ei? — Ce să se întâmple? Vor fi duși în faţa unui tribunal special care va avea să-i judece de îndată! — În privinţa sentinţei cred că nu mai poate exista nicio îndoială! — Firește! răspunse contele Gorciacov, nepăsător, ca și când nici n-ar fi fost vorba despre vieţi omenești. Îi vom spânzura pe toţi! — Atunci n-ar fi mai bine să scăpăm de ei, chiar acum? întrebă primarul. — De ce? — Pentru a linişti mulțimea! — Mulțimea se linişteşte de la sine! Primarul zâmbi. — Excelenţa Voastră nu cunoaște încă îndeajuns de bine pe cetățenii Dubroului! Atât timp cât Vulturul Morţii va fi în viaţă mulțimea nu se va potoli. Vor tremura neîncetat să nu scape și apoi să se răzbune pe ei! Nu se vor linişti, vă spun eu, Excelenţă, decât numai când îl vor vedea legănându-se cu lațul de gât! — Dar deocamdată, aceasta nu se poate întâmpla! — De ce nu? — Fiindcă mai înainte de toate trebuie să-mi fac raportul la Petrograd! — Și până atunci? — Până atunci trebuie să așezăm prizonierii pe aici pe undeva! — Și ce fel de instrucţiuni așteaptă Excelenţa Voastră de la Petrograd? — La Petrograd se va hotărî soarta prizonierilor. Se poate să vină un ordin să-i ducem acolo, se poate să ni se poruncească să-i judecăm aici. — Atunci lucrul cel mai bun ar fi să-i ducem la închisoare. — La închisoare, domnule primar? Oare ticăloșii aceștia n-au pustiit faimoasa temniţă a Dubroului, nimicind-o până la pământ? — Așa este! O parte însă, cea subterană, a rămas întreagă. Celulele mocirloase din partea aceasta a temniţei au fost făcute tocmai pentru ticăloși de talia acestor bandiți. Contele Gorciacov dădu din cap, mulțumit. — Foarte bine! Te rog ia măsurile necesare ca prizonierii să fie duși de îndată în celulele mocirloase. Fiecare să fie așezat deosebit, iar afară de aceasta să fie păziţi zi și noapte, de o pază cât mai numeroasă, ca nici măcar prin minte să nu le treacă să se gândească la evadare. Pentru mine, te rog să îngrijești de un curier pe care să-l trimit îndată la Petrograd cu raportul asupra celor întâmplate. — Voi îngriji de toate, Excelenţă. Primarul plecă, iar contele Gorciacov se așeză la masă pentru a așterne pe hârtie marele eveniment al prinderii Vulturului Morții. În timpul acesta, tristul convoi al prizonierilor îşi urmă calea. După o scurtă odihnă de un sfert de ceas în curtea Primăriei Dubroului, fură porniţi din nou. Nu știau unde și pentru ce se duc, nu știau ce se va întâmpla cu ei, dar mergeau supuși în mijlocul cazacilor cu baioneta la armă. Și trecând pe străzi trebuiră să îndure din nou batjocura mulțimii, care îi scuipa, îi blestema, îi lovea cu pietre. Spre norocul lor una din pietre greşi ţinta și lovi pe un ofiţer, care înfuriindu-se împrăștie mulțimea, amenințând să tragă în ea, dacă nu dă ascultare poruncilor sale. Din clipa aceea convoiul înaintă fără să mai fie stânjenit. Dar prizonierii fuseseră separați unul de altul, așa că bieții oameni nu puteau nici măcar să schimbe între ei un cuvânt care să le ușureze durerea sufletului. Când ajunseră spre marginea orașului zăriră clădirea pustiită a temniţei. — Aici să se sfârșească drumul nostru? se întrebă Vulturul Morții. Nu se înșelase. Cazacii se îndreptară înspre clădirea în ruină a vestitei închisori din Dubro. Peste un sfert de ceas voinicii aflară apoi soarta care le fusese hărăzită. Cazacii îl duseră pe Stanislau Rimsky și pe tovarășii săi, prin curtea închisorii care mai purta urmele nopţii de pomină, înspre celulele subterane. Străbătând curtea, inima Vulturului Morţii se strânse din nou de durere. Își reamintise de crâncena luptă ce să dăduse în curtea aceasta cu câteva săptămâni mai înainte și își reamintise și de pricina pentru care voinicii dăduseră această luptă. Pentru salvarea contelui Riminsky care răsplătise printr-o josnică trădare jertfa adusă de voinici. Cu toate acestea Stanislau Rimsky nu era supărat pe contele Riminsky. EI își reaminti de scena pe care o văzuse în fereastra vilei, pe când străbătea Dubroul legat de cal. El revăzu chipul îngrozit al contelui Riminsky, privirea lui înspăimântată, ochii aceia șterși și mișcarea bruscă cu care deschise apoi fereastra pentru a implora iertare. Chipul acela ca de mort, glasul acela îndurerat nu putea fi uitat și Stanislau Rimsky pricepu toată tragedia ce se petrecea în sufletul fostului său tovarăș. Și tocmai fiindcă înţelesese zbuciumul sufletului contelui Riminsky, tocmai de aceea răspunse cu o privire atât de blândă, la implorarea lui deznădăjduită. Gândurile acestea îl frământară pe Vulturul Morţii până când ajunse la intrarea celulelor mocirloase. Ușa grea de fier mai purta încă urmele gloanţelor și ale loviturilor de securi din noaptea de pomină, dar jos, celulele mai puteau fi întrebuințate încă. Și noi amintiri triste năvăliră în mintea voinicului. El își aduse aminte de suferinţele îndurate în una din aceste celule, când se predase lui Verșeghin pentru a-l scăpa pe Nicorov. Atunci mai putea nădăjdui însă că va scăpa, mulţumită prietenilor săi care erau liberi. Acum însă?... Ceilalţi erau și ei acolo, prizonieri neputincioși, ca și el, iar aceia care lipseau, Lew Vlasovici și Severin, își dormeau somnul de veci pe pământul acoperit cu zăpadă al pădurii Rudinului. Acum nu mai putea nădăjduit nimic. Din temniţa tristă și îngheţată nu mai era alt drum pentru el decât până la spânzurătoare. Cazacii îi așezară pe prizonieri pe rând, pe fiecare în câte o celulă deosebită după cum poruncise guvernatorul Varșoviei, pentru a nu se putea înţelege între ei. După aceea doisprezece cazaci rămaseră acolo de pază, iar ceilalți se întoarseră în oraș, de unde peste șase ceasuri urmau să vină alţi doisprezece spre a-i schimba pe cei dintâi. Voinicii Vulturului Morţii puteau să se gândească acum în liniște la cruda întorsătură pe care o luase soarta lor. Dar niciunul din ei nu mai era în stare, nici măcar să se gândească. Toţi căzură istoviți pe pământul înghețat al celulei, căci suferinţele îndurate de ei erau de natură să doboare chiar și pe omul cu constituţia cea mai oțelită. Drumul făcut din Rudin și până la Dubro, luându-se la întrecere cu caii cazacilor, le istovise orice putere. Dar la suferinţele trupești se mai adăugă și frământările sufletelor lor, care erau poate mai chinuitoare decât tortura trupească. Niciunul nu se mai îndoia de viitorul său, deoarece toţi îl cunoșteau prea bine pe contele Gorciacov, pentru a-și da seama că de la el nu se puteau aștepta la nicio îndurare. Peste o zi, sau peste o săptămână, ușa celulei lor se va deschide, pentru a face loc... călăului să intre. În privinţa aceasta nu mai putea exista nicio îndoială. Și atunci se sfârșea cu totul, se sfârșea frumosul roman de aventuri, care începuse în pădurea de la Zlepitnak și se termina în celula rece a dărâmatei temnițe din Dubro. Chiar nici Stanislau Rimsky, care nu-și pierdea nădejdea nici chiar în împrejurările cele mai critice, chiar nici el nu mai putea spera acum. Nu-i părea rău de viața sa, ci de aceea a bunilor prieteni, care trebuiau să pătimească pentru el. Dacă s-ar fi putut, și-ar fi dat cu drag viața sa, în schimbul vieţii acestor prieteni. Nu s-ar fi despărțit cu nicio părere de rău de lumea aceasta, care pentru el nu mai însemna decât amărăciune. Dar chiar și până atunci, ce bucurie avusese el în viață? O goană plină de zbucium în decursul căreia mai avea parte din când în când, de câte o licărire de mulțumire, pentru ca îndată cerul vieţii sale să se întunece din nou cu norii negri ai amărăciunii și ai suferinţei. Singura lui bucurie constantă, fusese dragostea și credința cu care-l înconjuraseră prietenii săi. Acum însă, nici chiar această mulțumire n-o mai putea avea, deoarece bunii și credincioșii prieteni îl urmăreau și ei la moarte. Aceste gânduri dureroase, somnul binefăcător i le răsfiră pentru câtva timp. In vremea aceasta contele Gorciacov își sfârși raportul către ministrul de interne din Petrograd, raport în care guvernatorul Varșoviei descrise amănunţit minunata captură făcută în pădurea Rudinului. In același timp, contele Gorciacov îl ruga pe ministru să anunţe și țarului prinderea Vulturului Morţii și să-i trimeată vorbă ce să facă cu prizonierii. In curând se înfățișă și curierul înaintea contelui Gorciacov, căruia guvernatorul Varșoviei îi înmână scrisoarea, poruncindu-i să pornească de îndată la drum, să meargă cu cai de schimb și să se înapoieze cât mai curând. Curierul plecă îndată, iar spre amiază se duse și contele Gorciacov să se odihnească, căci nu dormise toată noaptea și pica de oboseală. Firește că după izbânda repurtată, odihna avea să-i tihnească cu atât mai bine. In noaptea aceea se îndeplinise cea mai arzătoare dorinţă a vieţii sale și se și vedea în fața ţarului, care-i strângea mâna cu recunoștință și care-i înmâna cea mai mare distincție ce putea fi acordată unui rus: Ordinul lânii de aur! Călăul Varșoviei adormi cu gândul că, în curând numele său va fi pe buzele tuturor cetățenilor marii Rusii și toată lumea se va gândi la el cu admiraţie, ca la un erou. Dar de-abia aţipise, când deodată se născu gălăgie în anticamera odăii sale. — Nu se poate intra! — Dar eu trebuie să intru! — Excelenţa Sa se odihnește! — Sculaţi-l! — Nu se poate! Contele Gorciacov auzi ca în vis acest schimb de cuvinte, care avea loc între secretarul său și o femeie și-și deschise ochii, furios: — Nici să mă odihnesc nu mă mai lasă? strigă el. Cine zbiară acolo? Ușa se și deschise și în pragul ei se ivi o femeie cu veștmintele în dezordine, cu părul aproape despletit, cu fața consternată. Era Natașa Smirnovska. Contele Gorciacov strigă, mirat: — Nataşa, ce s-a întâmplat? Natașa Smirnovska se uită la contele Gorciacov cu priviri ucigătoare, apoi vorbi încet, apăsând pe fiecare din cuvintele sale, care erau tot atâtea învinuiri la adresa guvernatorului Varșoviei: — Contele Riminsky s-a împușcat... Când l-a văzut pe Rimsky, trecând pe stradă, s-a repezit în odaia vecină... Când am ajuns lângă el era mort... — Și de ce îmi spui mie toate acestea? întrebă contele Gorciacov, batjocoritor. Sau poate că vrei să-l reînvii? — Vreau să spun doar că, dumneata ai fost ucigașul lui... dumneata l-ai omorât... prin aceea că... l-ai silit să săvârșească trădarea! Contele Gorciacov ridică din umeri. — De ce vorbești copilării? Sau crezi oare că ar fi fost mai plăcut pentru contele Riminsky să fie și el purtat pe străzile orașului, legat de cal, ca Rimsky și tovarășii săi?... De altfel, chestiunea nu mă interesează, câtuși de puţin! Cu aceste cuvinte se întoarse pe partea cealaltă spre a-și vedea de somn. Dansatoarea nu sfârșise încă. — Lucrurile nu stau tocmai așa, conte Gorciacov! strigă ea, înfuriată. Eu îţi cer ţie socoteală de viaţa contelui Riminsky!... L- am iubit pe contele Riminsky și l-am pierdut... din pricina ta! Și de aceea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! În aceeași clipă, în mâna dansatoarei se ivi lama unui pumnal. Ea se repezi la pat și ridică mâna să lovească. Dar guvernatorul Varșoviei zărise strălucirea pumnalului și strigă, îngrozit: — Ajutor! Spre norocul lui, atacul mai fusese observat și de secretarul, care stătea în pragul ușii și care se repezi la ea într-o clipă și-i suci arma din mână. Peste o secundă năvăliră și cazacii în odaie. Contele Gorciacov arătă în spre dansatoarea care rămăsese încremenită, cu chipul alb ca varul. — Domnișoara Natașa Smirnovska dorește să se înapoieze la Varșovia. O veţi însoţi imediat! Îi veţi strânge lucrurile îndată, comandați un poștalion special și peste un ceas va părăsi orașul. Până la graniţa polonă n-o lăsați singură nicio clipă! Aţi înțeles? — Da, prea milostive stăpâne! Cazacii o și înconjurară pe biata dansatoare care tremura ca varga și plângea de mânie, de a nu-și fi putut duce planul la îndeplinire. Se mai întoarse odată în spre guvernator și strigă: — Fii blestemat, conte Gorciacov... fii blestemat... Dar cazacii o și îmbrânciseră afară din odaie. Contele Gorciacov încercă să doarmă. Somnul însă îl ocolea cu încăpățânare. Se zvârcolea în pat, se întorcea când pe o parte, când pe cealaltă, dar somnul nu-i venea de loc. Înaintea ochilor săi treceau pe rând, Stanislau Rimsky, Fedora Feodorovna, contele lon Riminsky și necontenit îi suna în urechi blestemul și învinuirea Natașei Smirnovska. El revedea mereu pumnalul strălucind în mâna dansatoarei și i se părea că tăișul lui ascuţit îi pătrunsese în inimă, de unde sângele curgea ca un râu. Fiori de gheață îl trecură. Așa se zvârcoli ceasuri întregi, picând de somn și totuși, fără a putea adormi. Aţipea, pentru câteva secunde, dar îndată i se năzărea câte una din nălucirile de mai sus și zvârcolirea începea din nou. lar când se sculă, spre seară, era și mai obosit, decât atunci când se culcase. * x x Zilele trecură fără nicio întâmplare vrednică de amintit. Înfrigurarea cetățenilor mai scăzuse în timpul din urmă, dar nu dispăruse cu totul. Ei aşteptau cu nerăbdare să vadă ce se va face cu Stanislau Rimsky. Mai nerăbdător decât ei însă era contele Gorciacov care, de-abia mai putea aştepta înapoierea curierului de la Petrograd. În ceea ce-i privește pe voinici, ei duceau viața monotonă, tristă și amarnică a întemniţaţilor. Pentru Vulturul Morţii celula mocirloasă a închisorii din Dubro nu era o noutate, așa că el își îndura soarta cu resemnare. La chinurile trupești și sufletești însă, se mai adăugase acum și frigul din celulă și mâncarea, care era neîndestulătoare și proastă, chiar și pentru un câine. Soarele nu pătrundea în celulele mocirloase. Zgomotul uniform al râulețului doar. Bieţii oameni erau învăluiți de o veșnică beznă, neștiind când e noapte, când e zi. Nu știau nici măcar cât timp trecuse de când fuseseră aruncați în celulele temniţei. Vulturul Morţii ar fi vrut să doarmă mereu pentru a nu mai fi chinuit de gânduri. El, temutul Vultur al Morţii, se împăcase cu soarta pe care i-o hărăzise destinul. Dacă ar fi căzut în captivitate în alte împrejurări, atunci poate că s-ar mai fi gândit la evadare. Așa însă? Ce rost ar mai fi avut să încerce să fugă? Chiar dacă prin imposibil ar fi izbutit să evadeze, unde să se ducă, ce să facă? Acum nu se mai putea înapoia nici la ascunzătoare, iar aceea pe care o iubise... era moartă. Și apoi, să fugă singur? Să-și lase prietenii care îl iubiseră atâta și care se jertfiseră pentru el? Niciodată! Dacă nu putea fugi împreună cu ei atunci va avea măcar mângâierea de a muri împreună. Fiind că nu mai încăpea nicio îndoială că îi aștepta moartea. Stanislau Rimsky știa prea bine că guvernatorul Varșoviei nu cunoștea îndurarea și mai știa că dușmanul său de moarte îi va face parte de un sfârșit înjositor. Nu-și dădea seama însă pentru ce se tot amâna executarea și pentru ce nu sfârșea odată cu ei. De moarte nu se temea... O înfruntase doar de atâtea ori, așa că și de data aceasta ar fi mers în întâmpinarea ei cu fruntea sus, mândru, cum se cuvenea unui voinic. Trecură zile după zile, fără ca soarta prizonierilor să se fi schimbat. Cea mai mare pedeapsă pentru ei era că nu puteau sta de vorbă și nici măcar nu se puteau vedea. Contele Gorciacov se interesa zilnic, dacă prizonierii sunt bine păziţi. În fiecare zi călărea până la ruinele închisorii spre a se încredința că paza nu lasă nimic de dorit. El avu prilejul să se încredinţeze că soldaţii își dădeau seama de însemnătatea însărcinării ce le fusese dată și-l păzeau pe Vulturul Morții și pe tovarășii acestuia cu un zel neobișnuit. Într-o zi apoi, sosi și atât de mult așteptatul curier de la Petrograd. Era plin de praf, obosit, istovit, de-abia mai putea să se ţină pe cal. Călărise tot timpul, neodihnindu-se decât câteva ceasuri pe noapte, iar ultimele două zile nu mai dormise de loc, numai spre a ajunge cât mai iute la Dubro. La Petrograd i se spusese să se înapoieze cât mai iute la Dubro și curierul își îndeplini însărcinare în chipul cel mai conştiincios. Ușa odăii de lucru a guvernatorului Varșoviei se deschise în faţa curierului care aducea instrucţiunile de la Petrograd. Contele Gorciacov deschise scrisoarea cu înfrigurare și citi cu adâncă mulțumire rândurile care îi aduceau cea mai desăvârșită recunoștință din partea guvernului. Scrisoarea mai cuprindea porunca următoare: Contele Gorciacov să vină numaidecât la Petrograd, aducând cu el pe toți prizonierii. Guvernatorul Varșoviei era în culmea fericirii din pricina laudelor pe care Curtea i le trimitea prin ministrul de interne și dădu îndată porunca să se facă toate pregătirile pentru transportarea prizonierilor. Contele Gorciacov găsi de cuviință să se intereseze personal de aceste pregătiri, deoarece transportarea prizonierilor până la Petrograd era foarte anevoioasă. Pe jos ei nu puteau fi duși, fiindcă toţi s-ar fi prăpădit până în capitala Rusiei, iar cai nu le putea da deoarece în chipul acesta puteau fugi cu ușurință. Contele Gorciacov găsi soluţia și pentru aceasta. Se duse el singur la poștă și alese un poștalion care i se păru nimerit pentru a face drumul până la Petrograd. După aceea porunci să se pună zăbrele groase de fier, la uși și la ferestre, la uși mai adăugând și câte o cruce mare de fier care făcea cu neputinţă deschiderea lor de către aceia care se găseau înăuntru. Într-o zi, poștalionul fu schimbat într-o închisoare pe roate de care contele Gorciacov rămase foarte mulțumit. Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi de dimineaţă. In zorii zilei următoare, când cazacii deschiseră celulele voinicilor, aceștia erau încredințaţi că le sunase ceasul cel din urmă, deoarece la o asemenea oră prizonierii nu sunt sculați decât pentru a fi duși la execuţie. leșind în curte privirile lor căutau înfrigurate după spânzurătorile, care credeau că-i așteaptă, dar spre marea lor mirare nicio singură furcă nu fusese ridicată în curtea închisorii. Cazacii îi luară la mijloc și porniră cu ei înspre Primărie și atunci tovarășii Vulturului Morţii își ziseră că pe semne execuţia avea loc în curtea Primăriei. In zadar căutau ei sa afle ceva din gura cazacilor. Cerchezii aceștia de statură uriașă tăceau cu încăpățânare de catâr ca și când nici n-ar fi auzit ce li se spunea. Dar mirarea voinicilor crescu și mai mult când ajungând în curtea primăriei nu zăriră furcile nici aici. — Dar ce vor mai îi având de gând cu noi? se întrebă Vulturul Morţii, care ar fi vrut grozav să știe ce le mai pregătea contele Gorciacov. Prizonierii aveau cătușe cu lanţuri grele la mâini și la picioare și când vreunul din ei făcea vreun pas, zornăitul lanțurilor se auzea cât colo. În curând veni și guvernatorul Varșoviei în curte. El trecu în revistă prizonierii care îl urmăreau cu priviri pline de ură. Contele Gorciacov îl întrebă pe subofițerul cazacilor: — Totul este gata? — Gata, prea milostive stăpâne! — Atunci vom porni îndată! Peste câteva minute un poștalion dintre cele mai mari intră în curtea Primăriei. Atunci Vulturul Morţii își dădu seama că vor fi transportaţi din Dubro. Ar fi vrut însă să știe și unde? La Varșovia, sau la Petrograd? La porunca contelui Gorciacov cazacii îi suiră pe prizonieri în poștalion, la ușile căruia traseră apoi puternicele zăvoare de fier, și însoţit de o escortă foarte numeroasă, poștalionul porni. Contele Gorciacov încălecă și el și porni după poștalion, care era însoţit de treizeci și șase de soldaţi înarmaţi până în dinţi. Contele Gorciacov luase cu sine o trupa atât de numeroasă fiindcă se temea ca nu cumva, pe drum, să se ivească vreo bandă care să încerce să-l elibereze pe Vulturul Morții. El nu era pe deplin încredinţat că, cu prilejul capturi din pădurea Rudinului izbutise să pună mâna pe toți tovarășii Vulturului Morții. El se temea ca Stanislau Rimsky să nu mai aibă și alți tovarăși, care să încerce să-și scape căpitanul din mâinile autorităților. In oraș se răspândise vestea că Vulturul Morţii va fi transportat la Petrograd și când auziră huruitul diligenţei, oamenii năvăliră din nou pe străzi și dezamăgiţi de a nu putea fi de faţă la executarea Vulturului Morţii se porniră din nou să le facă voinicilor o manifestaţie ostilă. Gălăgia lor nu încetă decât numai după ce poștalionul ieși din oraș. Pentru Rimsky și tovarășii săi noua întorsătură însemna o fericire la care niciunul nu s-ar fi așteptat. După timp îndelungat erau iarăși împreună, se puteau vedea, își puteau vorbi. Dar cât de tristă era această revedere! Lui Stanislau Rimsky i se înlăcrămară ochii când își văzu credincioșii prieteni care sufereau din pricina lui și revederea aceasta îi mișcă până la lacrimi și pe ceilalți. Vulturul Morții își desfăcu brațele încătușate și cu voce tremurândă se rugă: — lertaţi-mă! — Pentru ce să te iertăm, căpitane? întrebă Dan Dragomir. — Fiindcă numai mie îmi datoraţi toate suferințele pe care trebuie să le înduraţi și numai eu sunt vinovat de ceea ce vă pândește de acum înainte. Adânc mișcat, Dan Dragomir îi zise: — Dar bine căpitane, noi când ţi-am jurat credinţă, ţi-am jurat să te urmăm atât la bucurii, cât și la necazuri, așa că învinuirea pe care singur ţi-o aduci n-are niciun rost! Noi ne-am împăcat cu soarta care ne-a fost hărăzită și le vom arăta tuturor că am știut nu numai să trăim pentru tine, dar chiar și să murim! — Scumpii mei prieteni!... — Deci nu te îngriji, căpitane, căci... la urma urmelor cine poate ști care va fi sfârșitul... Atât timp cât mai suntem în viaţă, trebuie să nădăjduim... — Așa este... lar dacă va trebui să murim, atunci vom muri bărbătește, cu fruntea sus. Chiar și cele două fete, Minerva și Ludovica, chiar și ele dădură dovadă de o nebănuită tărie sufletească. Alte femei în locul lor ar fi leșinat de mult dacă ar fi auzit vorbindu-li-se de moarte, de călău, ele însă stăteau dârze și își așteptau soarta fără să crâcnească. Toţi ar fi vrut însă ca această călătorie să ţină cât mai mult. Situaţia lor de acum nu putea fi asemuită cu aceea din temniţa Dubroului. Mai înainte de toate, acum erau împreună și chiar și numai această împrejurare prețuia nespus de mult pentru ei. Pe urmă, jilţurile poștalionului erau ceva mai plăcute, decât celulele mocirloase ale închisorii. Voinicii călătoreau în diligenţă chiar mai bine decât însoțitorii lor care erau nevoiţi să stea mereu ţepeni pe cai. Drumul se scurta însă mereu și deci și timpul ce le mai rămânea voinicilor de petrecut împreună și odată Vulturul Morţii auzi chiar pe un cazac, care mânca prin apropierea poștalionului, spunându-i tovarăşului că peste câteva zile vor ajunge la Petrograd. La auzul acestei vești inima Vulturului Morţii se strânse și amărăciunea cuprinse și sufletele celorlalţi. Cine știe ce-i mai aștepta, cine știe, dacă în zilele următoare vor mai fi în viaţă! Nesiguranţa aceasta era ucigătoare. Flacăra bucuriei dispăru din ochii voinicilor. Mai înainte, mai zâmbeau din când în când, dacă își aduceau aminte de vreun amănunt de pe vremea când erau liberi, stăpâni pe pădurea Rudinului... Acum zâmbetul nu li se mai ivea pe buze... Acum se uitau doar triști unul la altul... Triști și tăcuţi... cu capul lăsat peste piept! Și în ochii fiecăruia se putea citi întrebarea: — Ce se va întâmpla? * x x Oricât ar fi dorit ei să se întâmple ceva care să împiedice pe cazaci să înainteze, în curând ajunseră atât de departe încât nu- i mai despărțea de Petrograd decât cale de o singură zi. Și Doamne, cât se mai rugaseră să se rătăcească, să se rupă osia poștalionului, să se îmbolnăvească contele Gorciacov și așa mai departe. Totul era însă în zadar. Hotărârile soartei nu puteau fi schimbate. Astăzi mai aveau o zi până la Petrograd... Mâine vor fi la Petrograd... Mâine la Petrograd... Și poimâine?... Nu se temeau de moarte, totuși, un simțământ de nesupusă jale pusese stăpânire pe sufletele lor. Înainte de toate tremurau la gândul că vor fi siliţi să se despartă din nou. Ce gând îngrozitor! El nu-i lăsă să închidă ochii nicio singură clipă, toată această ultimă noapte pe care o mai petreceau împreună. A doua zi de dimineaţă se și iviră în zare turnurile și casele înalte ale Petrogradului, din toate ieșind la iveală măreţul palat de iarnă al ţarului. Prin ferestrele zăbrelite ale poștalionului voinicii zăriră și ei turnurile din depărtare. Dan Dragomir le văzuse cel dintâi. El ridică mâna încătușată și zise: — Priviţi! Durerea li se citea în ochi și tristețea pe față. — Turnurile Petrogradului! exclamă Vulturul Morții. — Acum ne vor despărți din nou! oftă Micislav și la auzul acestor cuvinte lacrimile le podidiră și pe cele două fete. După amiază poștalionul intră în Petrograd. * x x Închisoarea ambulantă străbătu multe străzi întortocheate, până când se opri, în cele din urmă, în fața unei clădiri monumentale. Vulturul Morții își aruncă privirea pe fereastră. — Fortăreața Petropavlovsk! îngână el. De afară se și luară zăvoarele de la ușă. — leșiți! răsună o voce poruncitoare. Prizonierii coborâră din poștalion, unul după altul, apoi intrară în fortăreaţa Petropavlovsk, trecând prin mijlocul cazacilor așezați ca două ziduri vii, de o parte și de alta. Poarta uriașă de fier se încuie în urma lor... CAPITOLUL 76 MĂNUȘA ÎNSÂNGERATĂ Din clipa în care poarta cea mare de fier a fortăreței s-a închis în urma lor, deznădejdea îi cuprinse din nou pe tovarășii lui Stanislau Rimsky. După așezarea prizonierilor, contele Gorciacov se duse îndată la ministerul de interne, spre a raporta, pe deoparte că sosise, pe de altă parte că prinderea Vulturului Morții îi costase o viață scumpă, viaţa lui Marius Gersot, tânărul prefect de poliţie al Petrogradului. Ministrul de interne ascultă cu luare aminte raportul contelui Gorciacov, căruia, după ce sfârși, îi strânse mâna cu căldură și-i spuse: — Daţi-mi voie, domnule guvernator să vă exprim cele mai sincere felicitări pentru isprava săvârșită. Insărcinarea, pe care luând-o, aţi dus-o la un sfârșit atât de bun, este o nouă dovadă că Excelenţa Voastră este într-adevăr unul din stâlpii pe care ordinea publică a Rusiei se poate bizui cu toată nădejdea. Contelui Gorciacov îi râdea inima la auzul acestor laude venite dintr-un loc atât de înalt, dar căută să se arate modest: — Nu mi-am îndeplinit, decât datoria, Excelenţă! Așa că, nu mi se datorează niciun fel de mulţumire. — O datorie însă, care era foarte greu de îndeplinit, adăugă ministrul de interne, zâmbitor. Prinderea temutului căpitan de bandiți n-o putem mulțumi, decât curajului, științei și puterii de voință a dumneavoastră! — Și acum ce este de făcut, Excelenţă? întrebă guvernatorul Varșoviei. — Majestatea Sa Țarul a cerut ca Vulturul Morţii să fie adus la Petrograd. Din păcate, astăzi este prea târziu, spre a-i raporta Majestății Sale, mâine însă, acesta va fi cel dintâi gând al meu. — ȘI... — Știu, Excelenţă... Voi face să fiți primit în audienţă și dumneavoastră. — Tocmai... asta voiam să vă rog! — Se va întâmpla, domnule guvernator! Majestatea Sa va fi încântat să-și poată exprima personal mulțumirile față de un om atât de preţios, ca dumneavoastră. Contele Gorciacov trase la hanul lui René Piccard, unde fu primit cu toate onorurile ce se cuveneau puternicului și iscusitului guvernator, care izbutise să-i vină de hac temutului Vultur al Morţii. Tot Petrogradul aflase despre prinderea lui Stanislau Rimsky. lar când se mai răspândi și vestea că Vulturul Morţii va fi adus la Petrograd, o înfrigurare de nedescris cuprinse pe locuitorii capitalei. Oamenii se adunau pe străzi grupuri-grupuri și discutau cu înflăcărare marele eveniment care scosese capitala din liniștea-i de toate zilele. Era pentru a doua oară că Vulturul Morţii stârnea senzaţie la Petrograd. Prima oară locuitorii capitalei se ocupaseră de el după noaptea memorabilă în care Vulturul Morţii se duelase cu prințul Dimitri Trubetzkoi, pe Insula Strigoilor, până când fusese surprins de oamenii lui Marius Gersot. Pe vremea aceea se răspândise vestea că faimosul Vultur al Morții dispăruse în valurile Nevoi și populaţia capitalei îl și dăduse uitării, cum se uită orice mort, când deodată veni vestea că Vulturul Morţii își continuă isprăvile prin ţinutul din jurul Dubroului. La început, la ministerul de interne și la prefectura poliţiei se credea că este vorba numai de vreun bandit viclean, care vrea să bage groaza în populaţia satelor dându-se drept temutul Vultur al Morţii. Mai târziu însă, Marius Gersot se încredinţă prin curier special că acela care se ivise din nou prin ţinuturile de la graniţa ruso-poloneză era într-adevăr Vulturul Morţii, adevăratul Stanislau Rimsky, și că deci, temutul căpitan de bandiți nu se înecase în Neva. Vestea aceasta pătrunse și în palatul Trubetzkoi, unde tânărul prinţ zăcu vreme îndelungată, din pricina rănii pe care o primise cu prilejul duelului de pe Insula Strigoilor. Prințul Dimitri Trubetzkoi nu-i mărturisise nici chiar soţiei sale, cine și în ce împrejurări îl rănise atât de grav, deci, cu atât mai puţin altora. Tânărul pescar, răsplătit bine de către Dimitri Trubetzkoi, tăinui adevărul și în înțelegere cu rănitul, povesti că prinţul fusese victima unui atac banditesc, săvârșit asupra sa, în apropiere de malul Nevei. În chipul acesta nimeni nu află că în noaptea aceea de sfârșit de vară, prințul Dimitri Trubetzkoi și cu Vulturul Morţii se duelaseră pe viaţă și pe moarte în Insula Strigoilor. Nici chiar prinţul Dimitri nu știa nimic hotărât despre soarta lui Stanislau Rimsky și el fiind încredințat că versiunea răspândită de Marius Gersot era cea adevărată, adică, cum că Vulturul Morții pierise în valurile Nevei. Aceasta o dovedea și împrejurarea că, după salvele de foc ale polițiștilor, Stanislau Rimsky nu se mai ivise la suprafaţă și nici bărcile trimise în căutarea lui nu se înapoiaseră cu vreun rezultat. După cum era și firesc, vestea morţii lui Stanislau Rimsky o impresionă cel mai adânc pe Mioara Comăneanu. O întreagă înlănţuire de întâmplări rânduise lucrurile astfel ca, în vreme ce Vulturul Morţii aflase despre prezența la Petrograd a iubitei sale Mioara, aceasta să nu știe că destinul îi adusese pe amândoi sub același acoperiș. Mioara nu citise nici măcar scrisoarea trimisă în numele lui Stanislau Rimsky, ci i-o predase nedesfăcută, soţului său, care după ce luă cunoștință de cuprinsul ei, se hotărâse să se ducă pe Insula Strigoilor. Mioara Comăneanu nu află decât că Vulturul Morţii pierise în valurile Nevei și vestea aceasta o făcu și mai abătută și mai tristă, îi mări jalea și mai mult. Nici până atunci Dimitri n-o văzuse râzând prea mult, din clipa aceea însă, nici măcar zâmbetul nu-i mai însenină frumosul chip, căci gândul îi fugea mereu la iubitul pierdut pentru totdeauna. Ea nu cunoștea pricinile adevărate care îl făcuseră pe Vulturul Morții să vină la Petrograd, dar era încredințată că acesta nu venise decât pentru ea. Și împrejurarea că Stanislau Rimsky murise, fără ca măcar să se fi putut întâlni cu ea, îi îndoi durerea. În inima ei, Mioara Comăneanu purtă un doliu sincer pentru pierderea nobilului său iubit. În timpul lunilor care urmară apoi, Mioara se simţi tot mai mult atrasă înspre soţul său. Dimitri își dădu seama și el că soţia sa sta de vorbă cu el din ce în ce cu tot mai mult drag și înţelese că, în curând, dragostea va încolți în inima tinerei femei. Tocmai de aceea nu se pripi, ci așteptă cu răbdare ziua care era încredinţat că va sosi, zi, în care Mioara avea să-i dăruiască toată inima sa. Și ziua aceasta nu mai putea fi departe. Purtarea bărbătească, firea blândă și mintea ageră a prinţului Dimitri Trubetzkoi o captivau tot mai mult pe Mioara, care începu să-și dea seama și ea că, în curând, situaţia nefirească dintre ei doi era pe punctul să dispară. Mioara Comăneanu începuse să-și iubească soțul... Într-o seară însă, la o serbare, la care era de fată și Marius Gersot, Mioara îl auzi pe prefectul de poliţie spunând: — Da, doamnelor și domnii mei! Tocmai astăzi mi-a adus un curier din Dubro vestea că Stanislau Rimsky trăiește și că și-a reluat păcătoasa activitate în ţinutul pe care l-a terorizat atâta vreme. După cât se pare, n-a pierit în valurile Nevei, ci a izbutit să scape în împrejurări care până acum n-au putut fi dezvăluite. Dar de spânzurătoare tot nu va scăpa! La auzul acestor cuvinte Mioara Comăneanu păli. Lumea începu să se învârtească în jurul ei și-i zise prinţului: — Dimitri, te rog să mergem acasă! Dimitri Trubetzkoi se supuse. Din seara aceea, Mioara Comăneanu deveni din nou cea veche. Flacăra care începuse să se aprindă în inima sa se stinse într-o clipă și prinţesa Trubetzkoi redevenise o soţie curtenitoare, duioasă, blândă, însă nu îndrăgostită. Inima Mioarei Comăneanu era din nou a Vulturului Morţii. În ceea ce-l priveşte pe Dimitri, el simţi îndată întorsătura pe care o luaseră lucrurile, era însă un om prea fin, pentru ca să facă vreo aluzie, sau să amintească fie chiar și numai cu un singur cuvânt că observase schimbarea survenită în purtarea soţiei sale. Inima îi sângera și-l durea nespus că îi fusese scris să piardă din nou dragostea soției sale, pe care de-abia o regăsise, dar n- avea ce face. El se purtă și pe mai departe așa după cum trebuia să se poarte un prinţ Trubetzkoi. Se hotări să aștepte din nou cu răbdare, poate că fericirea tot nu-l va ocoli până la sfârșit. Deocamdată însă orice nădejde era zadarnică, deoarece inima Mioarei Comăneanu era prinsă din nou de Vulturul Morții. Și într-o bună zi veni vestea că Vulturul Morții a fost prins în pădurea Rudinului. Dimitri se hotărî să nu tăinuiască faţă de Mioara această veste. Până atunci fusese sincer faţă de ea, așa voia să rămână până la sfârșit. El îi spuse tot ceea ce aflase despre prinderea lui Stanislau Rimsky. Îi spuse deci că el fusese prins îndată după cununie și că Fedora Feodorovna murise în lupta ce s-a încins între cazaci și oamenii Vulturului Morții. Mioara Comăneanu nu putea înţelege ce legătură putea să fie între Fedora Feodorovna și Vulturul Morţii. Cum ajunseseră ei împreună și cum se făcea că prietenia dintre acești doi oameni să fi fost atât de înaintată încât să sfârșească prin o căsătorie! Nu avea însă niciun motiv să nu dea crezare cuvintelor soțului său. Și de altfel la Petrograd nici nu se mai vorbea despre altceva decât despre Vulturul Morţii. Fostul student polonez ajunsese un adevărat erou legendar, mai ales după ce se mai răspândise odată vestea morții sale, pentru ca după câteva luni să fie dezmințţită. La curtea țarului, ca și în cea mai sărăcăcioasă colibă de pescari, nu se mai vorbea decât despre Vulturul Morţii și toată lumea aștepta cu înfrigurare ziua în care contele Gorciacov urma să sosească la Petrograd, împreună cu preţiosul său prizonier. Dar cea mai nerăbdătoare era Mioara Comăneanu. Toată truda ei de a înăbuși vechea dragoste care se reaprinsese în inima ei rămase zadarnică. În fiecare zi, Mioara își primea soţul, care se înapoia de la curtea ţarului cu următoarea întrebare: — Când vine Stanislau Rimsky? Dimitri Trubetzkoi însă nu știa nimic hotărât. El aflase că Vulturul Morţii urma să fie adus la Petrograd, însă nu știa ziua precisă când va sosi. Mioara însă îi punea soțului său întrebarea de mai sus necontenit și în ziua în care acesta află de la curierul trimis înainte că Vulturul Morţii se apropie de Petrograd, Mioara Comăneanu fu cuprinsă de o mare înfrigurare. Nu-și mai găsea locul, tresărea la fiecare zgomot și toată ziua nu se mișca din fereastra palatului Trubetzkoi prin faţa căruia urma să treacă prizonierul adus din Dubro. Și deodată inima i se strânse, amenințând s-o înăbușe. Pe stradă apăruse o puternică escortă de cazaci, condusă de contele Gorciacov, în mijlocul escortei înaintând o caleașcă cu ferestrele zăbrelite. În ziua aceea de-abia mai putea aștepta înapoierea soţului său. Prinţul Dimitri Trubetzkoi era și el foarte enervat în ziua aceea, dar față de soţia sa căută să se arate cât mai liniștit. Mioara Comăneanu nu-i mărturisi ce văzuse. Voia să se încredințeze de sinceritatea soțului său. Ea își primi soţul cu aceeași întrebare cu care îl primea în fiecare zi, de câteva săptămâni: — Ai vreo veste nouă, Dimitri? Tânărul prinţ Trubetzkoi știa prea bine la cine se referea această întrebare și mărturisi sincer: — Stanislau Rimsky a fost adus la Petrograd! — Ah! — Nu știai? — Ba da... ba da... dar nu eram îndeajuns de sigură. — Contele Gorciacov l-a adus. — Şi ce s-a întâmplat cu el? — În clipa de faţă este prizonierul fortăreței Petropavlovsk. — Singur a fost adus? — Nu! Impreună cu tovarășii săi. — Și ei sunt acolo? — Acolo. După o scurtă pauză, Mioara întrebă din nou: — Nu-i așa că... din fortăreața Petropavlovsk nu se poate fugi? — E cu neputinţă! Până acum cel puţin, niciun prizonier n-a izbutit să fugă de acolo. Așa că nu-mi vine să cred că Stanislau Rimsky va izbuti. Mioara tăcu din nou, apoi întrebă, sfioasă: — ȘI... și... ce soartă-l așteaptă pe Stanislau Rimsky? Tânărul prinţ Trubetzkoi, nu răspunse. Mioara se uită speriată la soțul său. — Dimitri! Prințul nu răspunse nici de data aceasta. — De ce taci? In cele din urmă răspunse, dar tot șovăielnic: — E greu să răspunzi la o asemenea întrebare... — Dar dacă te rog? — Tot greu rămâne răspunsul, mai ales când... tu și așa știi ce-ţi voi răspunde! — Nu te înțeleg, Dimitri! — Dar oare nu știi câte păcate apasă pe sufletul lui Stanislau Rimsky? — Eu știu însă că, nu este vinovat! — După părerea ta! Față de autoritatea rusească însă, a păcătuit greu și... — Care-i va fi pedeapsa? — Va fi executat! Un țipăt de groază răspunse și Mioara Comăneanu se făcu albă ca varul. — Va fi executat? — Fără nicio îndoială! E urmărit de ani de zile și în timpul acesta păcatele lui s-au înmulțit necontenit... Chiar și în timpul din urmă... — Ce s-a întâmplat? — Tovarășii lui l-au ucis pe Marius Gersot... prefectul de poliţie al retrogradului. Ochii Mioarei Comăneanu se aprinseră de mânie. — Marius Gersot și-a meritat soarta. A fost un trădător... Tot ce era nu putea să-i mulțumească, decât numai lui Stanislau Rimsky și drept recunoștință, l-a trădat în chipul cel mai josnic. Dimitri încercă să-și lămurească soția, cu cuvinte blânde: — Se poate, draga mea, că din punctul tău de vedere, fapta lor să fi fost îndreptăţită. Noi însă vedem lucrurile altfel. — Și nu poate fi scăpat? — E cu neputinţă! — Nu, nu spune aceasta, Dimitri! — Ştii prea bine, Mioara mea că am fost întotdeauna sincer faţă de tine. Cunosc situaţia îndeajuns de bine, spre a ști ce se va întâmpla. — Și va trebui să moară? — Întreaga Rusie așteaptă de ani de zile, cu nerăbdare, clipa în care Vulturul Morţii să fie dat pe mâna judecătorilor. Acum, în sfârșit, Vulturul Morţii a căzut în mâinile autorităților și va trebui să-și ispășească păcatele. — Dumnezeule! suspină Mioara și începu să plângă amarnic. Tânărul prinţ Trubetzkoi mângâie duios părul soţiei sale. — Nu fi atât de tristă, Mioara mea... Purtarea ta mă face să cred că tot îl mai iubești... ori, prin aceasta îmi pricinuiești mie o durere neţărmurită! Mioara Comăneanu își ridică privirile înlăcrămate și răspunse cu hotărâre: — Nu... nu... Dimitri... Nu-l mai iubesc... și în orice caz, ţie, care ești atât de bun față de mine, nu vreau să-ţi pricinuiesc nicio durere. — Atunci? — Soarta lui însă îmi strânge inima... Nu trebuie să uiţi că a fost o vreme când l-am iubit... când m-a iubit... și-mi mai amintesc încă și astăzi de clipele de fericire când stăteam unul lângă altul și-mi șoptea cuvinte dulci, mângâindu-mi părul, mâinile, umerii... Îmi amintesc încă și acum, cum a căutat să mă salveze, cu primejduirea propriei sale vieţi... Toate aceste amintiri nu pot fi uitate de pe o zi pe alta! Tânărul prinţ Trubetzkoi mângâie duios mâinile soţiei sale. — Înţeleg că soarta lui să te impresioneze, dar... trebuie să-ţi dai seama că, situaţia este de așa natură, încât nu poate fi schimbată. — Nu! Nul!... ţipă sarmana Mioara. Rimsky nu trebuie să fie executat! Nu vreau! — Din nefericire nu atârnă de voinţa noastră... Nu ne putem împotrivi justiţiei și legilor! Cuvintele prințului Dimitri Trubetzkoi răsunară rece, ca niște picături de gheață. Parcă ar fi fost literele unei sentințe judecătorești, al cărei cuprins nemilos nu poate fi schimbat de nicio putere omenească. Gândurile Mioarei Comăneanu erau prinse într-un vârtej ametțitor și casa începu să se învârtească cu ea. Chipul lui Stanislau Rimsky se ivea mereu înaintea sa și închipuirea-i înfrigurată o făcea să vadă mai dinainte ceea ce va urma... ÎI văzu pe Vulturul Morţii pășind sub spânzurătoare și un fior de groază îi zgudui trupul. — Nu... nu vreau ca Stanislau Rimsky să moară!... ţipă ea. Dar Dimitri nu putu răspunde nici de data aceasta altceva decât ceea ce spusese și mai înainte: — Nu se mai poate face nimic! — Dar eu vreau să-l scap! — Nu se poate! — Nu există „nu se poate!” — De data aceasta, da! — Nu pentru mine! — Dar ce vrei să faci? — Ce vreau să fac? fu răspunsul rostit încet, al Mioarei Comăneanu. În clipa următoare căzu în genunchi în fața lui Dimitri, îi îmbrăţișă picioarele și plângând în hohote, îl imploră: — Scapă-l! Scapă-l! — Nu se poate! — Nu spune aceasta! — Nu pot face nimic, draga mea! — Dimitri, dacă ai un Dumnezeu în Ceruri... — Nu mă pot împotrivi împărțirii dreptăţii! El voi să-și ridice soția de la pământ, dar biata femeie îi împresurase genunchii cu atâta putere, încât tânărul maior nu izbuti să desfacă lanţul viu alcătuit de brațele soţiei sale în jurul genunchilor lui... — Scapă-l! se ruga ea, deznădăjduită. — Aș face orice, scumpa mea, dar e în zadar... — Nu, nu-i adevărat! — In chestiunea aceasta n-am nicio putere, deoarece nu mă pot măsura cu contele Gorciacov. Atunci Mioara Comăneanu se ridică de la pământ. Ea căută să se arate tare. Își șterse lacrimile și se uită ţintă în ochii soţului său. — Dimitri, răsună vocea ei cristalină, de când suntem căsătoriţi, niciodată nu ţi-am cerut încă nimic... Astăzi se întâmplă pentru prima oară că vin la tine, nu să te rog, ci să te implor! Să te implor să-l scapi de la moarte pe Stanislau Rimsky! — Așadar, îl iubești? întrebă tânărul prinţ, abătut! — Nu cer să-i scapi viaţa pentru mine, ci pentru el însuși. Nici nu trebuie să știe că eu sunt amestecată cu ceva... Să nu știe nimic! Numai să fie liber! — Nu se poate! — Îmi dau seama, Dimitri, exclamă tânăra femeie, că nu vrei să-l scapi numai din pricina că te temi că-l iubesc... lţi mărturisesc sincer că nu-l mai iubesc... nu-l mai iubesc pe el! — Ci? — Pe tine! mărturisi Mioara Comăneanu. Bucuria ilumină deodată chipul prințului Dimitri Trubetzkoi. — Pe mine?... Să fie adevărat, Mioara? Mioara Comăneanu își ridică privirile în spre cer și cu glas solemn, repetă: — Este tot atât de adevărat, după cum există un Dumnezeu în cer! — Mioaro! — Și să nu crezi că simţământul acesta este doar o izbucnire de o clipă! Nu! Te iubesc, de mult, însă până acum am căutat să-ți ascund simţămintele care îmi încălzesc inima. Te iubesc fiindcă ai fost bun cu mine, fiindcă m-ai înţeles, te iubesc fiindcă m-ai așteptat! — Mioaro! — Și acum te rog să-mi dovedești că ești vrednic de această dragoste. Acum, când voi fi cu adevărat soţia ta, îţi cer un dar de nuntă. — Anume? — Viaţa lui Stanislau Rimsky! Braţele prinţului Dimitri Trubetzkoi căzură obosite, de-a lungul trapului. — E cu neputinţă... cu neputinţă! — Ti-am mai spus, Dimitri că nu există „nu se poate”. — Pentru tine Mioara mea, sunt gata să fac orice! — Atunci nu mai zăbovi! — Dar ce să fac? Nici prin gând nu-mi trece, cum să încep! — Îţi voi spune eu! — Să auzim! — Du-te la ţar! — La ţar? — Da. Țarul este prietenul tău! Eşti omul lui de încredere, mâna lui dreaptă... ori, totul atârnă de ţar! — Așa este! — Atunci cere-i să-ți dăruiască viaţa lui Stanislau Rimsky. Tânărul prinţ Trubetzkoi se zbătea neștiind ce să facă. — Îmi ceri un lucru imposibil, Mioara mea... — Nu trebuie să crezi aceasta... lar mie nu-mi vine să cred că, tarul ţi-ar putea refuza rugămintea! — Dar cum pot eu să mă duc la el cu o asemenea rugăminte? — Nu te mai frământa atâta, ci fă-o! — S-ar putea să pierd pentru totdeauna favoarea de care mă bucur acum! — Nu te teme! — Și cine știe, dacă-mi va îndeplini rugămintea! — Nu încape nicio îndoială că ţi-o va îndeplini! — Tu nu știi că, de câtva timp chiar și ţarul urmărește de aproape chestiunea lui Stanislau Rimsky și i s-ar părea foarte ciudat, dacă m-ar vedea acum venind cu o asemenea rugăminte. Ce explicaţie să-i dau? Ce să-i spun, pentru ce cer graţierea Vulturului Morţii? Da, dacă ar fi vorba de viaţa unui ilustru necunoscut... atunci aș făce-o fără nicio șovăire și sunt încredințat că nu m-ar refuza. Dar este vorba de Stanislau Rimsky și aici chestiunea devine mult mai grea! — Cu toate acestea vei izbuti, dacă vei voi! Prinţul Dimitri Trubetzkoi răspunse, cu multă hotărâre: — Eu vreau... dar nu cred că voi izbuti! — Așadar vei cere graţierea lui? exclamă Mioara, tremurând de emoție. — De dragul tău... da! De bucurie Mioara se repezi la tânărul maior și-l copleși cu sărutări. — Dimitri, scumpul meu Dimitri! Așadar o vei face!... Nici nu-ţi poți închipui cât de fericită m-ai făcut! — Numai de aș izbuti! — Vei izbuti! Eu vreau aceasta, deci, vei izbuti! Mă voi ruga și vei vedea că Dumnezeu îmi ascultă rugămintea. Și iarăși își sărută soțul în prada unei mari bucurii. Dimitri nu-și mai recunoștea soţia, atât de mult se schimbase. Fericirea începuse să licărească pentru el și pentru atingerea acestei fericiri ar fi fost în stare să sară și în foc. A doua zi de dimineaţă tânărul prinţ Trubetzkoi se îmbrăcă în uniforma de gală. Văzându-l Mioara îl întrebă cu ochi strălucitori de nădejde: — Te duci la ţar? — Da! — Îți urez izbândă deplină! îi zise ea. — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, draga mea! răspunse tânărul maior, apoi plecă. El mergea încet, frământându-se încă. În timpul nopţii se gândise bine asupra situaţiei, dar nu întrezărise nimic ce l-ar fi putut face să nădăjduiască în izbândă. Își dădea seama că-și luase o însărcinare pe care n-o putea duce la bun sfârșit, deoarece cunoștea prea bine munca înfrigurată care fusese depusă pentru prinderea Vulturului Morții. Știa prea bine că prefectura de poliţie a capitalei nu lăsa să treacă o zi, fără de a lua noi măsuri pentru prinderea lui Stanislau Rimsky. Ştia că, premiul pus pe capul Vulturului Morţii fusese mărit de mai multe ori, numai spre a stârni și mai mult zelul urmăritorilor. Ştia cu câtă mulţumire primise ţarul vestea prinderii căpitanului de bandiți. În asemenea împrejurări o minte așezată nu mai putea să nădâjduiască obţinerea grațierii. Lui Dimitri i se strângea inima, când își dădea seama că se pregătește să dea o luptă cu imposibilul. El era însuflețit de gândurile cele mai bune și chiar și fără rugămintea Mioarei, ar fi fost gata să-l scape pe Stanislau Rimsky, deoarece, în noaptea aceea memorabilă de pe Insula Strigoilor avusese prilejul să se încredințeze că Stanislau Rimsky este un vrăjmaș, care merită toată admiraţia! lar ceea ce urmă după aceea, când Dimitri se prăbuși la pământ rănit și Stanislau Rimsky, în loc să-i dea lovitura de graţie, îl îngriji ca pe un prieten, făcu să se nască în inima tânărului prinţ și o adâncă simpatie pentru Vulturul Morţii. Din clipa aceea, când Vulturul Morţii îi sărise în ajutor, în loc să-l ucidă, din clipa aceea Dimitri Trubetzkoi se simţi pe veci îndatorat față de potrivnicul său. Pe vremea aceea el avusese nevoie de ajutor... acum avea nevoie Vulturul Morții. Și acum împrejurările erau de așa natură că el trebuia să-l ajute pe cel ce era ameninţat de o moarte cumplită. Dar oare va putea el să-l ajute? Situaţia i se părea mai mult decât deznădăjduită. Dar de aceea era hotărât să încerce tot ce-i stătea în putinţă. * x x În anticamera odăii în care primea ţarul, cei veniţi pentru a fi primiți în audiență se adunaseră din nou, în număr destul de mare. Anticamera era aproape plină de lume, când sosi și contele Gorciacov, guvernatorul Varșoviei, însoțit de ministrul de interne. Numele contelui Gorciacov fusese destul de cunoscut în Rusia și până atunci, dar de când guvernatorul Varșoviei izbutise să pună mâna pe Vulturul Morţii, numele lui deveni și mai popular. Chiar și aghiotantul ţarului, zărindu-l se grăbi să-l salute cu toata cinstea și să-și exprime sincerele felicitări pentru fapta eroică de a-l fi prins pe Stanislau Rimsky. El îl rugă pe conte să mai aibă puţină răbdare, deoarece Majestatea Sa nu venise încă. Peste câteva minute însă, un ofițer îl anunţă pe aghiotant că ţarul intrase în odaia unde primea audienţele. Aghiotantul țarului intră îndată spre a raporta domnitorului numele acelora care se prezentaseră în audienţă. Aghiotantul citi următoarele nume, de pe o foaie de hărtie: — Generalul Marinoff, inspectorul general al cazacilor. — Colonelul Tankov, comandantul garnizoanei Tzarskojeselo. — Don Elmendez, noul ambasador al Spaniei. — Petrov Evakov, arhimandritul Petrogradului. — Von Kellstein, ambasadorul Germaniei. — Generalul Hornikov, comandantul garnizoanei Petrograd. — Ligurov, primarul Moscovei. — Vivian Gautier, ambasadorul Franţei. — Contele Gorciacov, guvernatorul Varșoviei. La acest din urmă nume ţarul își ridică deodată capul. — Ah, și contele Gorciacov este aici? — Tocmai a sosit, Majestate! — Să vină numaidecât în faţa mea! — Şi ceilalţi, Majestate? — În ordinea în care au venit. Deocamdată însă, vreau să vorbesc cu contele Gorciacov. — Am înţeles Majestate! Ușa cu două canaturi se deschise. Cei din anticameră se uitau cu încordare la aghiotant, așteptând să vadă, pe cine cheamă ţârul cel dintâi. În clipa următoare, aghiotantul rosti, cu voce tare: — Excelenţa Sa, contele Gorciacov! Guvernatorul Varșoviei sări de pe scaunul, pe care șezuse pană atunci. Călăul Varșoviei se îndreptă, își mai rândui odată tunica, apoi porni cu pași măsuraţi în spre cabinetul de lucru al domnitorul. * x x Țarul şedea la masa sa de lucru. Altă dată, când intrau cei anunţaţi, ţarul avea obiceiul să răsfoiască mai departe prin hârtiile așezate în fața sa, acum însă, chipul i se însenină, lăsă hârtiile de-o parte, se ridică de pe scaun și așa așteptă până când contele Gorciacov ajunse înaintea sa. Guvernatorul Varșoviei se înclină adânc în faţa monarhului care-i întinse mâna cu multă bucurie. — Te salut, dragă conte Gorciacov! — Majestate! — Și înainte de toate, primește expresia recunoștinţei mele... — Majestatea Voastră mă copleșește. — Prin prinderea Vulturului Morţii ai săvârșit o operă vrednică de toată lauda. Îmi pare nespus de bine că aceasta mi-a oferit prilejul de a te saluta aici! — Nu mi-am îndeplinit decât datoria, Majestate!... — Sunt mândru când văd că am supuși atât de pricepuţi și conștiincioși de datoria lor ca dumneata! Iți mărturisesc sincer că începusem să mă îndoiesc că vom mai izbuti vreodată să punem mâna pe acest Stanislau Rimsky! Dacă-mi amintesc bine, acest om este urmărit de autorități de ani de zile, fără niciun rezultat. Dumneata însă, ai știut cum să pui mâna pe el! Au mers greu treburile? Contele Gorciacov povesti amănunţit prinderea Vulturului Morţii, având grijă să spună lucrurile astfel, încât persoana lui să apară în luminile cele mai favorabile. După spusele guvernatorului Varșoviei, el fusese eroul acestei acțiuni, luptase în primele rânduri și el personal îl făcuse nevătămător pe Vulturul Morţii. El fusese veșnic acolo unde primejdia era mai mare și orice faptă eroică era strâns legată de numele său. Țarul ascultă cu luare aminte istorisirea contelui Gorciacov, istorisire, care, chiar dacă nu era redată în culori adevărate, totuși, descria oarecum lupta ce să dăduse în pădurea Rudinului. Pe țar îl impresionă moartea lui Marius Gersot. Fostul secretar al contelui Gorciacov dovedise în timpul cât fusese prefect al Poliţiei Petrogradului că era un om iscusit și priceput și stârnise chiar și admiraţia domnitorului. — Şi unde se găsește Stanislau Rimsky, acum? întrebă ţarul. — În fortăreaţa Petropavlovsk, împreună cu tovarășii săi, răspunse contele Gorciacov, de acolo nu va mai putea fugi! — În fortăreaţa Petropavlovsk! repetă ţarul. Acţiunea judecătorească împotriva lui va fi pornită aici la Petrograd. — După cum doreşte Majestatea Voastră! răspunse guvernatorul Varșoviei, înclinându-se adânc. Eu aș îndrăzni doar să-mi spun și umila mea părere. — Să auzim, conte Gorciacov! zise domnitorul, curios. — De altfel cred că, aceeași părere o are și Majestatea Voastră, în privinţa aceasta. Sentința tribunalului militar nu va putea fi decât moartea... Dușmanii Rusiei trebuie să piară... Țarul dădu din cap, fără a răspunde. Contele Gorciacov urmă: — Stanislau Rimsky a meritat moartea de o sută de ori și toată Rusia va primi cu urale sentinţa. În legătură cu această sentinţă aş avea o umilă rugăminte câtre Majestatea Voastră. Anume că, după rostirea sentinţei să- mi fie îngăduit să iau prizonierii cu mine, la Varșovia. — Dar de ce ai dori să-i iei pe osândiţi cu dumneata? întrebă tarul curios. —Aș dori ca executarea sentinţei să aibă loc la Varșovia și nu la Petrograd. — Dar ce deosebire poate fi între Varșovia și Petrograd? întrebă ţarul, zâmbind. Cred că osândliţilor le va fi tot una dacă sunt executaţi aici, sau la Petrograd! — Pentru osândiţi e tot una, răspunse contele Gorciacov, nu însă și pentru interesele Rusiei. — Ce vrei să spui prin aceasta, conte? — Găsesc că este de mare însemnătate ca execuţia să aibă loc la Varșovia. Să-mi îngăduie Maiestatea Voastră să-i atrag atenţia că, la început Vulturul Morţii s-a arătat prin jurul Varșoviei și că fărădelegile lui au fost atât de numeroase în ținutul acela încât chiar și astăzi locuitorii îi mai rostesc numele cu groază. În primul rând deci, este în interesul autorităţilor ca poporul acesta, care a tremurat atâta vreme sub tirania lui Stanislau Rimsky... să fie martor la pedepsirea vinovatului. Țarul dădu din cap. — Te-am înţeles dragă conte și firește că dorința dumitale este ca și îndeplinită. Ministrul de interne va lua măsurile necesare pentru transportarea prizonierilor la Varșovia după ce sentința va fi fost adusă la cunoștința publicului. Contele Gorciacov se înclină adânc. — Vă mulțumesc cu profundă recunoștință, Maiestate! — În ceea ce te privește pe dumneata, dragă conte, urmă tarul, vei fi răsplătit după cum se cuvine pentru fapta-ți curajoasă. — Mulţumirea Majestății Voastre este răsplata cea mai mare ce mi-ar putea fi conferită! zise contele Gorciacov făţarnic, deoarece în realitate nu visa decât ordinul Lânii de Aur. Țarul îi întinse mâna guvernatorului, care se înclină până la pământ în faţa stăpânului tuturor rușilor. Audienţa luase sfârșit. Contele Gorciacov părăsi încăperea, în mijlocul unor temeneli, care nu se mai sfârșeau, apoi aghiotantul rosti numele următorului, care trebuia să intre în audientă. Contele Gorciacov mai stătu puţin de vorbă cu ministrul de interne, cu care hotărî ca judecarea procesului Vulturului Morţii să înceapă chiar în una din zilele următoare. — Nu ne trebuie nicio pregătire, zise ministrul de interne, deoarece judecarea procesului este numai îndeplinirea unei formalități. Rezultatul procesului îl cunoaștem doar, de pe acum! Contele Gorciacov dădu din cap, mulțumit. O flacără diabolică îi lucea în ochi. Era fericit că, izbutise, după atâtea neajunsuri, să-și dea dușmanul cel mai înverșunat pe mâna călăului. Guvernatorul Varșoviei își luă rămas bun de la ministrul de interne și plecă. Între timp ţarul sfârși și cu a treia audienţă. După plecarea contelui Gorciacov, domnitorul nu mai găsi vrednică de reţinut niciuna din chestiunile care i se supuneau. Contele Gorciacov cobora tocmai treptele de marmoră ale palatului imperial, când în fața porţii se opri trăsura prinţului Dimitri Trubetzkoi. Cei doi bărbaţi, care se cunoșteau de ani de zile, se întâlniră pe scară. — O, prinţe Trubetzkoi, nici nu-ţi poţi închipui, ce bine-mi pare că te văd! zise contele Gorciacov, surâzând. — Bucuria mea nu este mai mică! răspunse curtenitor, prințul Trubetzkoi, dând ușor din cap. Fără îndoială că, Excelenţa Voastră se găsește la Petrograd, în cauza lui Stanislau Rimsky! — Intr-adevăr, l-am adus la Petrograd pe Vulturul Morţii, spre a-și lua pedeapsa bine meritată. Tocmai vin de la Majestatea Sa, Țarul, care este furios pe Stanislau Rimsky. Cuvintele acestea, aruncate de guvernatorul Varșoviei așa, într-o doară, îl impresionară foarte neplăcut pe tânărul prinţ Trubetzkoi. El căută însă, să-și ascundă înfrigurarea și să pară cât mai nepăsător de soarta ce-l aștepta pe Stanislau Rimsky. Cu toate acestea, voia să afle cât mai mult despre ceea ce se pregătea și întrebă: — Este neîndoios că va fi osândit la moarte? — În privinţa aceasta nu mai încape nicio îndoială. Majestatea Sa este și el pentru pedeapsa cu moartea și s-a învoit și ca osândiţii să fie duși la Varșovia, spre a fi executați acolo. Dimitri Trubetzkoi știa acum îndeajuns. El își luă rămas bun de la contele Gorciacov și porni grăbit, în spre anticamera odăii de audienţe. * x x În odaia de aşteptare numărul solicitatorilor de audiențe sporise mult, cu toate acestea, de îndată ce-l zări pe prințul Dimitri Trubetzkoi, aghiotantul îl introduse la ţar, peste rând. Domnitorul, îl primi pe tânărul prinţ, pentru care în timpul din urmă avea o slăbiciune și mai accentuată ca până atunci pentru tânărul maior, se datora în primul rând sincerităţii prinţului Dimitri Trubetzkoi, chiar și în raporturile sale faţă de ţar. Dacă se întâmpla de pildă ca Dimitri să nu fie de aceeași părere cu domnitorul în vreo chestiune oarecare, maiorul din regimentul de gardă nu se sfia să-i spună ţarului pe faţă că el crede că dreptatea este de partea sa. Din toată mulţimea curtenilor lui Alexandru |, prințul Dimitri Trubetzkoi era singurul care nu căuta să-și câștige popularitatea prin lingușiri. Tocmai de aceea țarul îl copleșise pe Dimitri nu numai cu dragostea sa, ci și cu necondiţionata sa încredere. De altfel chiar și tatăl tânărului prinț, bătrânul guvernator din Tomsk, se bucura de aceeași trecere la curte. Țarul obișnuia să ceară sfatul tânărului prinţ Trubetzkoi în toate chestiunile, nu numai militare, ci și politice, așa că pentru Dimitri nu exista taină a curții imperiale, sau chiar și a Rusiei, în care să nu fi fost iniţiat. Era deci firesc ca, văzându-l înaintea sa pe confidentul său, tarul să aducă vorba despre chestiunea Vulturului Morţii. — Ei, ce zici de isprava eroică a contelui Gorciacov? îl întrebă tarul. — Majestatea Voastră se gândește la prinderea Vulturului Morții? întrebă Dimitri. — Da. Cred că este evenimentul cel mai însemnat, prin care a trecut Rusia în timpul din urmă. Purtarea eroică a contelui Gorciacov merită toată lauda, trebuie să recunoști aceasta! Tânărul prinț Trubetzkoi se uită la ţar foarte mirat și nu-și putu stăpâni o întrebare, care trăda neîncredere: — Purtarea eroică?... — Da. Cu o mână de oameni s-a abătut asupra ascunzătoarei bandiţilor, pe care a găsit-o după căutări foarte îndelungate și trudnice! Dimitri Trubetzkoi rămase și mai mirat. — Mărturisesc că încep să nu mai înțeleg nimic. — De ce? Sau poate că tu ai aflat altceva? — Da, Majestate! Informaţiunile culese de mine se deosebesc în multe privinţe de cele spuse de Maiestatea Voastră. Mai înainte de toate, Stanislau Rimsky avea o mână de oameni și nu contele Gorciacov. Contele Gorciacov s-a dus cu o adevărată armată împotriva vagabonzilor din Rudin, a căror ascunzătoare a aflat-o printr-o trădare. Acum fu rândul ţarului să se mire. — Contele Gorciacov să nu-mi fi spus adevărul? Dar ce interes să fi avut? — Fără îndoială că numai spre a se pune pe sine într-o lumină mai favorabilă. — Ce prostie! exclamă ţarul. Putea să-și dea seama că faptul în sine interesează și nu împrejurările. Or, faptul este că a pus mâna pe Stanislau Rimsky și puţin îmi pasă de împrejurările care l-au dus la capturarea temutului bandit! De altfel, Vulturul Morţii își va primi pedeapsa bine meritată... și pe urmă totul va fi dat uitării. — Vulturul Morții va fi executat? — Firește! l-am și făgăduit contelui Gorciacov, că după darea sentinței de moarte și după sancţionarea ei, va putea să-l ia pe Stanislau Rimsky și pe tovarășii săi, spre a-i executa la Varșovia. — Dar de ce trebuie ca execuţia să aibă loc la Varșovia? întrebă tânărul prinţ Trubetzkoi. — Contele Gorciacov vrea așa! Vrea ca această executare să alcătuiască o sperietoare pentru polonezi! Chipul lui Dimitri se întunecă. — Mi-e teamă că va avea un efect tocmai contrar!... — Ce vrei să spui? — Polonia este în veșnică fierbere... Nemulțumirea crește mereu și toată lumea știe că contele Gorciacov nu se bucură de prea mare popularitate și că nemulțumirile polonezilor sunt în primul rând din pricina lui... Dacă astfel stau lucrurile, pentru ce să mai ațâțăm populaţia poloneză?... Executarea lui Stanislau Rimsky n-ar face decât să dezlănţuiască patimile din nou... Ori, nu este în interesul nostru să facem așa ceva! Țarul rămase pe gânduri și văzu că tot credinciosul său prieten avea dreptate. — Îmi dau seama, Dimitri, zise el, că ai dreptate. Din nefericire însă, lucrurile nu mai pot fi schimbate, deoarece i-am făgăduit formal contelui Gorciacov. — Nu există niciun mijloc de a schimba această hotărâre, Majestate? — Țarul nu-și poate călca cuvântul dat! — Cu toate acestea, tot ar mai exista o modalitate, ca Vulturul Morţii să nu fie dus la Varșovia. — Anume? — Judecata să nu-l osândească la moarte. Țarul se uită mirat la Dimitri Trubetzkoi. — Asta nu se poate! — Să mă ierte Majestatea Voastră, dacă îndrăznesc să întreb, de ce ar fi cu neputinţă? — Fiindcă Stanislau Rimsky își are sufletul încărcat de păcate și trebuie să-și primească pedeapsa! — Sunt pe deplin încredinţat că Stanislau Rimsky nu este tocmai atât de păcătos după cum îl descrie contele Gorciacov. — Bine Dimitri, dar tu însuţi n-ai auzit câte păcate are omul acesta pe cuget? — Majestate, trebuie să știm să facem deosebire între păcat și păcat. — Dar păcatul trebuie să fie pedepsit, oricare ar fi el! — Da, însă nu putem pedepsi cu aceeași pedeapsă orice păcat. Sunt oameni care ucid pentru a prăda, sunt însă și alţii care păcătuiesc fiindcă soarta îi aruncă în prada unor împrejurări, care îi silesc să păcătuiască. Din aceștia din urmă face parte și Stanislau Rimsky, care n-a păcătuit niciodată cu gânduri josnice, mârșave. Îi cunoaștem trecutul și știm, în ce împrejurări a fost silit să fugă din societatea în care a trăit. Și de altfel, Majestatea Voastră nu trebuie să uite că viața Vulturului Morţii nu este plină numai de păcate, ci și de numeroase fapte bune. Ceea ce a luat de la alţii, de la aceia care au adunat averi pe căi necinstite și asuprind pe cei umili, el n-a ţinut pentru sine, ci a împărţit la cei săraci, la aceia care erau în mizerie. Vulturul Morţii a apărut acolo unde se simțea nevoia ajutorului său și a ajutat, a dat... Țarul asculta povestirea lui Dimitri cu o înfrigurare crescândă și când tânărul prinţ făcu o scurtă pauză întrebă foarte mirat: — Dimitri, ceea ce-mi spui tu, mă interesează în cel mai mare grad! Tu mi-ai descris acum un Stanislau Rimsky cu totul nou, cu totul necunoscut mie!... — Mi-am închipuit, Majestate, că aţi fost informat numai pe jumătate. Tocmai de aceea am socotit că era de datoria mea să dau Majestății Voastre aceste amănunte. — Toată lumea mi l-a descris ca pe un bandit nemilos, crud, în stare de cele mai cumplite mârșăvii! — În realitate, însă, Vulturul Morţii nu este omul acesta... Dimpotrivă, e curajos și bun la inimă... Sunt sate întregi, unde este socotit ca un fel de semi-zeu și locuitorii acestor sate ar fi în stare să se răscoale dacă ar afla în ce primejdie se găsește idolul lor. — Așa să fie? — Afirm aceasta pe conștiința mea! răspunse tânărul prinţ, cu hotărâre. Și Vulturul Morţii n-ar trebui să fie dus la Varșovia chiar și numai din pricină că populaţia satelor poloneze ar sări cu arma în mână în apărarea căpitanului, pe care tare mă tem că ar izbuti să-l smulgă din mijlocul unei escorte, oricât de numeroase. Țarul dădu din cap. — Poate că ai dreptate... Dar ce să fac acum, după ce i-am făgăduit contelui Gorciacov că il voi da să-l ducă la Varșovia? — Nu există altă modalitate decât aceea de care am amintit Majestății Voastre, mai adineauri. Stanislau Rimsky nu trebuie să fie osândit la moarte! — Dar la Tribunalul Militar toată lumea este atât de pornită împotriva lui, încât nimeni nu va avea în vedere circumstanţele atenuante și va fi osândit la moarte, fără nicio îndoială. — Cu îngăduinţa Majestății Voastre, voi rândui eu lucrurile astfel ca pedeapsa să fie doar numai câţiva ani de pierdere a libertăţii. Dacă voi vorbi cu membrii Tribunalului Militar și-i voi face să înțeleagă, cum că aceasta este dorința Majestății Voastre, nimeni nu va îndrăzni să se împotrivească. Țarul nu răspunse. Dimitri Trubetzkoi întrebă, încet: — Pot să fac aceasta, Majestate? Țarul tot nu răspunse încă. El stătea dus pe gânduri la birou și privirea îi rătăcea pe fereastră. În cele din urmă se întoarse în spre Dimitri, care aștepta cu înfrigurare. — Dimitri! zise el, încet. — Porunciţi, Majestate! — Trebuie să mă mai gândesc. — Mâine, sau poimâine Tribunalul Militar se va întruni. — Ascultă, mai înainte de a-mi da asentimentul la această grațiere, sau de a lăsa justiţia, să judece după părerea sa, vreau să-l văd pe omul acesta! — Pe Stanislau Rimsky? — Da! — Ciudată idee, Majestate! — Recunosc Dimitri că ai dreptate. Ideea este ciudată, dar... tu ești de vină! — Eu? — Da! Tu! — Cum? — Tu mi-ai atras atenţia asupra acestui om. Atâta timp cât mi- | închipuiam un răufăcător de rând, puţin îmi păsa de el. Era atât de egal, dacă pământul ducea în spinare un ucigaș mai mult, sau mai puţin! Povestirea ta însă, m-a făcut atât de curios, încât vreau să-l văd la față. — Dorinţa Majestății Voastre este poruncă! — Vreau să-l văd, Dimitri! Vreau să mă uit în ochii lui... Știi și tu că ochii sunt oglinda sufletului... Și eu vreau să citesc în ochii lui Stanislau Rimsky... O singură privire îmi va fi de ajuns spre a- mi da seama, cu cine am de-a face... spre a ști, care este adevăratul Vultur al Morţii, cel descris de alţii, sau acela pe care mi l-ai arătat tu astăzi! — Majestatea Voastră a găsit soluţia cea mai înțeleaptă! răspunse tânărul prinţ Trubetzkoi. Nu voiţi să hotărâți până când nu-l vedeţi! Eu am cea mai desăvârșită încredere în vederea clară și în spiritul de dreptate al Majestății Voastre. In clipa în care Majestatea Voastră a hotărât astfel, eu știam că Stanislau Rimsky nu va fi executat. Țarul zâmbi. — Bine, Dimitri!| Să vedem ce este cu protejatul tău. Pe tine însă te mai așteaptă o însărcinare destul de grea în decursul zilei de astăzi! — Întotdeauna stau la dispoziţia Majestății Voastre! — Așadar pe tine te însărcinez cu aducerea aici a Vulturului Morții. Dimitri Trubetzkoi tresări. — Cum? Majestatea Voastră dorește să-l aduc aici pe Stanislau Rimsky, aici în palatul imperial! — Da! Dar ce găsești atât de ciudat? zise ţarul râzând. La urma urmelor cred că este de datoria lui Stanislau Rimsky să-mi facă o vizită și nu eu sunt obligat să mă duc la el! — Da... da... răspunse Dimitri, încurcat. Dar în clipa de faţă Stanislau Rimsky este prizonierul fortăreței Petropavlovsk! — ÎI vei aduce deseară într-o trăsură închisă, când nu va mai fi lume nici pe stradă și nici prin palat. Firește îl vei aduce cu escortă armată, căci protejatul tău pare să fie un om foarte primejdios. — După cum porunciţi, Maiestate! răspunse Dimitri. Țarul îi întinse mâna. — Așadar, pe deseară! Să nu cumva să uiţi! — Nu voi uita, Maiestate! Voi fi aici! Prinţul Dimitri Trubetzkoi bătu din pinteni, se înclină și părăsi camera de primire a ţarului. — Acasă! Dar iute! îi strigă el, vizitiului său... Trăsura trecu repede pe străzile Petrogradului și în curând se opri în fata mărețului palat al principilor Trubetzkoi. Dimitri băgă de seamă că la huruitul trăsurii chipul Mioarei se ivise pentru o clipă la una din ferestre. El cobori iute din trăsură și alergă în casă grăbit. Mioara îi ieși în cale încă pe coridor. — Ce ai făcut? — Țarul nu s-a hotărât încă! — Dar sunt speranţe? — Cred că, da! — Ești sigur? — Pe cât se poate fi sigur în asemenea împrejurări. Căci, de pildă, contele Gorciacov mi-ar putea nărui foarte ușor planul, alcătuit cu atâta grijă, pentru a-ţi satisface dorința! Mioara sări de gâtul soţului său și de bucurie îl copleși cu sărutări. — Dimitri, scumpul meu Dimitri... cât îmi ești de drag!... Cât de nobil, cât de bun e sufletul tău!... Altul în locul tău, s-ar trudi din răsputeri să grăbească sfârșitul potrivnicului său, tu însă cauţi să-mi procuri o bucurie... — Mi-ai cerut ceva, draga mea, răspunse Dimitri, cu duioșie, și eu găsesc că este de datoria mea să-ţi îndeplinesc dorinţa, atât timp cât îndeplinirea ei stă în puterile mele. — Scumpul meu Dimitri! — lar dacă voi izbuti să-mi ajung ţinta, atunci eu voi fi cel mai fericit! — Şi când se va hotărî soarta Vulturului Morţii? — În noaptea aceasta! — In noaptea aceasta? — Da! Țarul dorește să-l vadă pe Vulturul Morții, iar eu trebuie să-l conduc din fortăreața Petropavlovsk și până la palat. — In noaptea aceasta, zise Mioara încet, mă voi ruga pentru izbânda scopului, pe care-l urmărești... * x x Prințul Dimitri Trubetzkoi aștepta cu înfrigurare sosirea clipei când urma să îndeplinească porunca ţarului. Ceasurile trecură unul după altul și când noaptea se lăsă deasupra Petrogradului, Dimitri își luă rămas bun de la soţia sa. Mioara Comăneanu își sărută soțul și-i zise: — La revedere, dragul meu! Scapă-l! Cerul să fie cu tine! — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă! Dimitri se duse de-a dreptul la palatul imperial. Aici porunci să se pună caii la o caleașcă închisă, apoi luă cu sine câţiva cazaci și porni în spre fortăreața Petropavlovsk. Străzile erau pustii. Ici și colo doar, câte un trecător întârziat. În curând caleașca ajunse în faţa fortăreței Petropavlovsk, a cărei clădire întunecată se înălță înspăimântătoare pe malul Nevei. In faţa închisorii se vedea Insula Strigoilor, petecul acela de pământ, pe care prințul Dimitri Trubetzkoi avusese memorabilul duel cu Vulturul Morţii. Dimitri își reaminti de această aventură ce nu putea fi uitată. Ea trăia atât de vie în mintea sa, ca și când s-ar fi petrecut numai cu câteva zile mai înainte. lar acum, când se găsea în fața vestitei închisori, lui Dimitri i se păru că retrăiește clipele acelea pline de groază. | se părea că în clipa aceea îl rănise Vulturul Morţii, pentru ca o secundă mai târziu să se aplece peste el, spre a-i da o mână de ajutor. Din vrăjmaș Rimsky îi devenise deodată prieten și scena aceasta nu mai ieșea din mintea tânărului prinţ. Paznicul fortăreței Petropavlovsk deschise poarta și Dimitri se duse în cancelaria fortăreței. — Maiorul Dimitri Trubetzkoi, din regimentul de gardă! se prezentă el comandantului fortăreței... — Cu ce vă pot fi de folos, domnule maior? întrebă comandantul. — Am venit după prizonierul Stanislau Rimsky! zise Dimitri Trubetzkoi. — După Vulturul Morţii? — Da. — Este adevărat că Vulturul Morţii este prizonierul fortăreței, dar, aș putea să știu și eu, domnule maior, pentru ce voiţi să-l luați de aici pe Stanislau Rimsky? — In privinţa aceasta nu vă pot da nicio lămurire! fu răspunsul hotărât, dar politicos, al tânărului maior. — Dar domnul maior trebuie să știe că, prizonierii fortăreței Petrogradului nu pot părăsi închisoarea, decât numai în urma unor dispozițiuni luate de autorităţile în drept! — Eu însă am un permis, în baza căruia îl pot lua cu mine pe Stanislau Rimsky, pentru câteva ceasuri. — Asemenea permise nu pot fi date, decât de contele Gorciacov, guvernatorul Varșoviei, care este cel dintâi în a dispune de Vulturul Morţii. — Permisul meu nu este iscălit de contele Gorciacov, răspunse maiorul Trubetzkoi, cu toate acestea, cred că este valabil! — Dar cine l-a iscălit, domnule maior, dacă-mi daţi voie să vă întreb? — Majestatea Sa, Țarul, răspunse Dimitri, care zicând acestea întinse o foaie de hârtie sub nasul comandantului închisorii, care se uită uluit la iscălitură. — Țarul! exclamă comandantul fortăreței, aproape în extaz. — Dar ce poate să vrea ţarul de la... Vulturul Morţii? se gândi el. După aceea se întoarse în spre Dimitri și zise, nespus de curtenitor: — După cum doriţi, domnule maior! Să dau ordin ca prizonierul să fie adus aici? — Da, v-aș ruga! — Și tovarășii lui? — Nu! Numai Stanislau Rimsky, singur! Comandantul închisorii chemă un cazac, căruia îi porunci să-l aducă pe Vulturul Morii. Cazacul se îndepărtă. Minutele trecură în mijlocul unei vădite încordări. Prinţul Dimitri Trubetzkoi era curios să vadă cum va arăta Vulturul Morții. Și mai era curios dacă Rimsky îl va recunoaște. Aceasta nu i-ar fi fost prea plăcut în fața comandantului fortăreței și de aceea se retrase ceva mai la o parte, unde lumina lămpii nu era tocmai atât de puternică. Peste câteva minute se auzi zgomotul unor pași care înaintau pe coridor. Apoi ușa se deschise și prin ea intră în odaie în mijlocul a doi cazaci înarmaţi, cu mâinile încătușate, Stanislau Rimsky, temutul Vultur al Morţii. Voinicul se uita cercetător în jurul său și căuta să-și dea seama, oare ce voiau oamenii aceștia cu el, la o oră atât de puţin obișnuită. Comandantul fortăreței se întoarse în spre maiorul Trubetzkoi. — Domnule maior, vă predau prizonierul! Stanislau Rimsky se întoarse atunci spre prinţul Trubetzkoi, dar în aceeași clipă, acesta se așeză la birou, cu spatele la el și aruncă câteva rânduri pe o bucată de hârtie. Între timp el grăi: — Prizonierul să fie coborât. În faţa fortăreței se găsește o trăsură închisă. Să fie așezat în trăsura aceasta și păzit de cazaci înarmaţi. Pentru plecare se va aștepta până când voi veni și eu! Cazacii îl luară la mijloc pe Stanislau Rimsky și porniră cu el mai înainte ca voinicul să-și fi putut da seama cine era ofițerul la a cărui poruncă era dus spre necunoscut. Cazacii îndepliniră porunca întocmai și peste câteva minute Vulturul Morții aștepta nedumerit în trăsura închisă înconjurată de cazaci. În timpul acesta sus, în cancelaria fortăreței, prinţul Dimitri Trubetzkoi își luă rămas bun de la comandant. — V-am dat o adeverinţă despre primirea prizonierului. Peste câteva ceasuri însă, vi-l voi aduce înapoi. După aceste cuvinte salută și plecă. Ajungând în fața fortăreței, nu luă loc în trăsură, ci cobori un cazac de pe cal și călări alături de caleașcă. — Înainte! dădu el porunca de plecare. Vizitiul dădu bice cailor și convoiul porni spre palatul de iarnă al ţarului. * x x Trăsura trecu prin străzi părăsite la ora aceea şi copitele cailor loveau monoton în caldarâm. Creierul prinţului Trubetzkoi era frământat de gândurile cele mai ciudate. Se gândea anume că, ce prilej minunat i se oferea acum, să-l facă scăpat pe Vulturul Morţii. Într-adevăr, nu i-ar fi fost greu de loc să-i dea voinicului prilej să dispară din trăsură, spre a îndeplini în chipul acesta, dorinţa soției sale. Dar îndată își aduse aminte de ţar. Și gândul de mai înainte se risipi într-o clipă. Simţțământul de onoare era mai puternic la el, decât dorinţa de a îndeplini o rugăminte a soției sale. El n-avea dreptul să pună piedici în calea dreptăţii și să se folosească de mijloace violente. Țarul era stăpânul tuturor cetăţenilor Rusiei, ţarul să hotărască. În timpul acesta Stanislau Rimsky se întreba nedumerit, oare unde putea să ducă această ciudată plimbare cu trăsura? In viaţa sa trăise multe aventuri ciudate, puţin obișnuite, oare și aceasta făcea parte din lanţul început de mult, încă la Varșovia? El voi să se uite pe fereastră, spre a-și da seama pe unde trecea, dar perdelele fuseseră coborâte cu îngrijire la amândouă ferestrele. Așa că n-avu ce face și trebui să se resemneze la așteptare. Dar așteptarea nu-i fu prea îndelungată. Peste câteva minute trăsura se opri. Dar nu la poarta principală a palatului, ci la portita din dos, deoarece prinţul Trubetzkoi voia să se ferească de a atrage atenţia lumii. Ușa caleștii se deschise și vocea prințului Trubetzkoi răsună, poruncitoare: — Coboară! Stanislau Rimsky se supuse. El se uită curios în jurul său. Imprejurimea i se părea necunoscută. Nu vedea în fața sa decât o clădire monumentală. În curând însă n-o mai văzu nici pe aceasta, deoarece patru cazaci ca niște munţi de înalți îl luară la mijloc, împiedicându-l să vadă prea mult. — Unde mă duceți? întrebă el, curios, dar nu primi niciun răspuns. La un semn al prinţului Trubetzkoi, cazacii porniră. Mica portiță se deschise și intrară într-o grădină în formă de parc, la capătul căreia ajunseră la palat. Atunci Vulturul Morţii începu să aibă o slabă bănuială unde se găsește. Mai ales când intrară în palat și zări santinelele, care stăteau la fiecare cotitură a coridoarelor, își dădu seama că trebuia să se găsească în palatul de iarnă al ţarului. Și când își dădu seama de aceasta, curiozitatea începu să-l roadă și mai mult și se întreba, oare cu ce scop fusese el adus acolo? Ei trecură dintr-un coridor într-altul, pașii lor răsunară multă vreme sub bolțile înalte, până când în cele din urmă cei patru cazaci se opriră și odată cu ei se opri și Stanislau Rimsky. In apropiere se afla o ușă mare, poleită cu aur, iar în faţa ușii stătea un ofițer mai în vârstă, aghiotantul ţarului. Dimitri Trubetzkoi se apropie de ofițer, schimbă câteva cuvinte cu el, apoi ușa se deschise și tânărul maior dispăru în dosul ei. Țarul se găsea în odaia de audienţe. Pe masă ardea o lampă, a cărei lumină neîndestulătoare o întreceau numeroase lumânări așezate în sfeșnice întărite în pereţi. Când auzi ușa deschizându-se, domnitorul își ridică încet privirea apoi, zărindu-l pe prinţul Dimitri Trubetzkoi, se sculă de la masa de lucru și venind înaintea lui, îl întrebă: — Ei, e aici? — La ordin, Maiestate! L-am adus! — Cu escortă? — Cu patru cazaci înarmaţi! Țarul dădu din cap, mulțumit. — Foarte bine! — Să-l aduc în fața Majestății Voastre?- — Adu-l! Dimitri se înclină și porni în spre ușă spre a îndeplini porunca. Dar nu ajunsese încă la ușă, când ţarul îl strigă: — Dimitri! — Porunciţi, Majestate! — Numai tu să intri cu el! Cazacii să rămână afară! Prințul Trubetzkoi rămase foarte mirat. — Majestatea Voastră crede că... e mai bine așa? — Da! răspunse ţarul, cu hotărâre. Dimitri se înclină și își urmă drumul înspre ușă. Ajuns aici însă se opri și-și pipăi pistolul în buzunar. Gestul acesta îl făcuse fără să vrea... În fundul minţii lui se gândi că, oricât era de încătușat Vulturul Morţii, totuși, nu strica să fie pregătit, și el, pentru orice întâmplare neașteptată. După aceea ieși din odaie. Când păși din nou pe coridor, razele lămpilor de pe pereţi îi luminară chipul și Stanislau Rimsky recunoscu în el pe eroul duelului de pe Insula Strigoilor. Un simțământ ciudat, un amestec de bucurie și amărăciune pusese stăpânire pe sufletul său, când îl recunoscu pe prințul Dimitri Trubetzkoi... soţul Mioarei Comăneanu. Era gata să strige de uimire. ` Îi părea bine că-l revede în viață pe tânărul prinț. În noaptea aceea de pomină, când trebuise să fugă dinaintea oamenilor lui Marius Gersot, îl lăsase pe prinţ grav rănit, pe Insula Strigoilor. Acum se bucura că îl revedea sănătos, dar în clipa următoare îndoiala luă loc bucuriei, căci se întrebă, dacă îi era îngăduit să se bucure, în împrejurările de faţă. Cine știe, dacă prinţul Trubetzkoi nu-i rezervase vreo surpriză, care numai plăcută nu va fi? Cine știe ce-l aștepta? De ce-l aduseseră acolo? Totul se desfășura în atâta taină, învăluit de atât mister, încât o bănuială neagră îi cuprinse sufletul. Tânărul prinţ se duse înspre prizonierul încătușat. — Rimsky! Prizonierul făcu un pas înainte. — Vei veni cu mine! Pornește înainte! Vulturul Morţii se îndreptă în spre ușa pe jumătate deschisă și cazacii îl urmară. Dar prințul Trubetzkoi le zise: — Staţi! Prizonierul va merge numai cu mine. Voi așteptați aici! După aceea se aplecă în spre urechea unuia din ostași și-i zise: — Dar să fiți gata la orice! Cazacul dădu din cap. Prințul Trubetzkoi se grăbi lângă Stanislau Rimsky și intrară amândoi în odaia de audienţe a ţarului. Palatul de iarnă al țarilor Rusiei nu mai avusese niciodată un oaspete atât de special. Până acum prin fața ţarului se perindaseră diplomaţi, miniștri, înalţi funcţionari de stat, înălțimi bisericești și militare, acum ușa odăii stăpânului tuturor rușilor se deschise în fața unui prizonier încătușat. Tocmai de aceea, Vulturul Morţii rămase uluit, când păși în strălucitoarea odaie de lucru a lui Alexandru |. După semiîntunericul coridorului, lumina orbitoare de aici îl zăpăci. După ce-și mai reveni, își plimbă privirile în jurul său, apoi și le opri asupra bărbatului care stătea la masa de scris. Voinicul îl recunoscu îndată pe tar. Dimitri îl opri pe prizonier în mijlocul odăii, apoi se duse până la domnitor, căruia îi spuse câteva cuvinte în șoaptă. Țarul se uita ţintă la Stanislau Rimsky, îl cercetă scrutător, timp de câteva minute, apoi zise... încet: — Spune-mi, Dimitri, unde am văzut eu chipul acesta? — | se pare cunoscut Maiestăţii Voastre? — Fără îndoială! Pot afirma cu certitudine că l-am mai văzut odată! Dimitri se uită neîncrezător la Stanislau Rimsky și nu-i scăpă un zâmbet ușor, ce se înfiripă în jurul buzelor Vulturului Morții. Deodată Dimitri întrebă: — Răspunde, Stanislau Rimsky, se poate ca Majestatea Sa să te fi zărit pe undeva? — Majestatea Sa are o memorie foarte bună! răspunse Vulturul Morţii, politicos. Țarul sări de lângă masa sa de lucru și exclamă: — Și glasul îmi este cunoscut! Parcă și acum îmi mai sună în ureche! Vorbește, Stanislau Rimsky, te-am mai văzut eu pe undeva? — Da, Majestate! — Ah! Stanislau Rimsky tăcu. — Vorbește! zise prinţul Trubetzkoi, aproape răstit de înfrigurare. Vulturul Morţii, răspunse, fără să-și piardă cumpătul: — Să tot fie vreun an, de când m-am întâlnit cu Majestatea Voastră... Și domnul maior era de faţă... Noaptea, în grădina unei vile, de pe malul Nevei, când o femeie a încercat un atentat... Privirea ţarului se aprinse deodată. — Ah, da... da... Acum îmi aduc aminte. Prințul Trubetzkoi rămase și el mirat. — Dumneata să fi fost acela care a salvat viaţa Majestății Sale? — Eu! răspunse Stanislau Rimsky, cu modestie. Țarul se apropie de voinic. — Tu să fi fost cu adevărat? Stanislau Rimsky își ridică mâna. Cătușele îi zăngăniră, când își vâri mâna în buzunarul dinăuntru al surtucului și scoase de- acolo o mănușă din piele de căprioară, pe care se mai putea zări pete de sânge. Rimsky întinse ţarului mănușa. — Dovada, Majestate! Țarul încă tot nu se dezmeticise din uluire. El se uita când la Vulturul Morţii, când la mănușa din piele de căprioară. — Acum înțeleg, zise domnitorul, încet. Acum îmi dau seama, pentru ce n-ai vrut să-mi spui cine ești! Cercetările mele, pentru descoperirea misteriosului meu salvator au rămas zadarnice! Stanislau Rimsky tăcu. Întâlnirea aceasta nu era mai puţin uluitoare, nici pentru el. CAPITOLUL 77 RĂSPLATA Tăcerea apăsătoare ţinu câteva minute. Ea fu întrerupta de glasul Vulturului Morţii. — În noaptea aceea memorabilă, Maiestatea Voastră a vrut să mă răsplătească... — Așa este! răspunse ţarul. — Eu însă am refuzat orice răsplată, deoarece graţia ţarului nu-mi putea da nimic ce să-mi umple sufletul de bucurie... Mănușa însă, amintirea sângeroasei întâmplări am primit-o și am păstrat-o până în ziua de astăzi. — Așa a fost, Stanislau Rimsky! răspunse ţarul, în mintea căruia reînviară toate amănuntele acelei nopţi memorabile, când Stanislau Rimsky îl scăpase de la o moarte sigură. Și-mi aduc aminte chiar și de cuvintele, cu care ţi-am înmânat mănușa. Tu îți mai aduci aminte de ele? — Îmi amintesc, Maiestate! răspunse Vulturul Morţii, cu hotărâre. Am păstrat mănușa dar n-aș fi crezut niciodată că voi ajunge în situaţia de a o înapoia aceluia de la care am primit-o! Am păstrat-o, purtând-o veșnic la mine... Poate din obișnuinţă, poate supunându-mă unei porunci lăuntrice, nu știu... și acum... Rimsky tăcu deodată. Țarul îl încuraja. — De ce nu urmezi? Parcă voiai să mai spui ceva? — Da, Majestate! — Vorbește! E dreptul tău să vorbești! — Acum, continuă Vulturul Morţii, după o scurtă gândire, când mă găsesc din nou înaintea Maiestăţii Voastre, de data aceasta nu ca salvator, ci ca un prizonier pus în lanţuri, rog pe Maiestatea Voastră să-mi îngăduie o rugăminte. — Vorbește, Stanislau Rimsky... îţi sunt doar dator! — Da, Majestate... vorbesc în calitate de creditor! Am adus polita, mănușa însângerată și cer să fie plătită! — Bine, vorbește! Ce dorinţă ai? Vrei graţierea? — Da, Majestate! răspunse Stanislau Rimsky. Cer grațiere! — Și crezi, răspunse țarul, cu o ironie abia perceptibilă, că graţierea este un lucru tocmai atât de ușor? — Nu de graţierea mea este vorba! răspunse, Stanislau Rimsky, mândru. — Atunci? — De graţierea prietenilor mei, care suferă în fortăreața Petropavlovsk... Vă rog, Majestate, folosiți-vă de dreptul de grațiere pe care-l aveţi și redaţi-le libertatea, fiindcă ei nu sunt vinovați! — Cum nu sunt, când au fost tovarășii tăi? — N-are a face! Dacă vreți un vinovat, vinovat nu pot fi decât eu! Ei n-au fost decât niște unelte mâinile mele. Mă iubeau, deci au urmat orbește poruncile mele. Tot ceea ce s-a făcut, a încolţit în mintea mea, totul a pornit de la mine, toată vina cade asuma mea, iar eu... îmi iau toată răspunderea! Felul bărbătesc de a se purta al lui Stanislau Rimsky îl impresionă adânc pe ţar. În clipa în care au întrerupt-o, din pricină că au fost prinși, ţarul era încredinţat că temutul Vultur al Morții, vestitul căpitan, de bandiți nu era decât un laș, care de îndată ce simţea laţul spânzurătorii apropiindu-i-se de gât, se făcea mic și implora să fie grațiat. Acum însă, domnitorul își dădu seama că... Vulturul Morții era într-adevăr bărbatul curajos, drept și cu gândire nobilă... așa după cum i-l descrisese prințul Trubetzkoi. — Majestate, răsună din nou glasul Vulturului Morţii, vă rog, vă implor, redaţi-le libertatea! — Bine, dar atunci vor reîncepe cu viaţa pe care au întrerupt- o din pricină că au fost prinși! răspunse ţarul, ori, noi vrem să punem capăt odată întreprinderilor acestora aventuroase. — Vă făgăduiesc, Majestate, să nu se mai întâmple! Dacă Majestatea Voastră îmi dă prilejul să mai vorbesc odată cu ei, înainte de moarte, pot făgădui solemn că se vor întoarce la viaţa lor cea veche, la societatea, din care ne-a alungat contele Gorciacov... Graţia ţarului le va redeschide drumul ce duce la viața tihnită de burghez și tovarășii mei se vor înapoia la viața aceasta. — Și tu... zise atunci ţarul, tu nu ceri nimic pentru tine? Vulturul Morții tăcu, câteva clipe, apoi zise: — Dacă după graţierea prietenilor mei, Majestatea Voastră ar mai avea puţină bunăvoință și pentru mine... atunci m-aș ruga să nu fiu dat pe mâinile contelui Gorciacov, să nu fiu trimis să mor la Varșovia, ci să fiu executat aici la Petrograd... și nu prin spânzurătoarea aceea înjositoare, ci să fiu împușcat în faţa ţevilor de pușcă, în acest fel voi muri cu mult curaj... Aceasta este rugămintea mea! Țarul începu să se plimbe prin odaie, dus pe gânduri. Apoi, se opri deodată în faţa prizonierului. — Bine, Stanislau Rimsky! Mă voi gândi ce trebuie să fac! După aceea îi făcu un semn lui Dimitri și-i spuse la ureche: — Să nu-l ducă încă, înapoi! Prinţul Trubetzkoi pricepu gândul ţarului. El îl însoţi pe Stanislau Rimsky până în coridor, unde-l lăsă în paza cazacilor, iar el se înapoie la ţar. — Ce să-ţi spun, Dimitri, nu mă aşteptam de loc, la o asemenea întorsătură! zise domnitorul. — Nici eu, Majestate! răspunse tânărul maior, zâmbind. — Ce să fac eu acum? Niciodată nu m-am mai găsit într-o situație atât de curioasă! Va trebui să mă gândesc mult și bine pentru a găsi o soluţie! Mai înainte de toate, însă, am nevoie de sfatul tău. — Majestate! zise atunci prinţul Trubetzkoi. Eu am propus Majestății Voastre să-l graţieze, încă atunci, pe când nici nu știam încă ce merite are Stanislau Rimsky!... După cele aflate mai adineaori, este firesc să stârnesc și mai mult în sfatul pe care mi-am îngăduit să-l dau! — Și contele Gorciacov? — Dacă Majestatea Voastră îl ridică la rangul de prinţ și-i mai dă și vreo decorație, contele Gorciacov va fi atât de fericit, încât nici nu se va mai sinchisi de Vulturul Morţii! —Da, însă aceasta nu-i va mulțumi pe aceia care, ca și contele Gorciacov, așteaptă executarea Vulturului Morții! — Nu este greu să facem lumea să creadă că Vulturul Morții nu mai este printre cei vii! Țarul se gândi puţin asupra celor spuse prinţul Trubetzkoi, apoi strigă deodată: — Ai dreptate! Am găsit și modalitatea! — Ce anume, Majestate? — Vei afla, îndată! Deocamdată cheamă-l înăuntru pe Stanislau Rimsky. Prințul Trubetzkoi ieși și peste un minut Stanislau Rimsky se afla din nou înaintea ţarului Rusiei... Domnitorul se duse lângă Vulturul Morţii și privindu-l ţintă în ochi, îi zise: — M-am gândit asupra rugăminţii, pe care mi-ai făcut-o! Vulturul Morţii pândea cu înfrigurare cuvintele ţarului. — Dorinţa ta, urmă Alexandru |, va fi îndeplinită! Tovarășii tăi vor fi graţiațţi! Un zâmbet de fericire însenină chipul voinicului. — Majestate! îngână el, plin de recunoștință. — ...cu condiţia însă, urmă ţarul din nou, să se înapoieze la viaţa, pe care au dus-o pe vremuri și să fie folositori societăţii! — vă făgăduiesc aceasta, Majestate! răspunse Stanislau Rimsky. — lar în ceea ce te privește pe tine, am hotărât și în privinţa ta, urmă ţarul, care apropiindu-se și mai mult de voinic, zise, cu voce foarte caldă: — Stanislau Rimsky! Tu mi-ai cerut moarte, eu îți dau... viață! Acum un an mi-ai salvat viaţa... Atunci ai dispărut, așa că nu știam cu cine am de-a face, nu știam pe cine trebuie să răsplătesc! Acum mi se oferă prilejul să-mi achit datoria, pe care o am faţă de tine. Stanislau Rimsky, în schimbul vieții, pe care mi-ai salvat-o, îţi redau viaţa, îţi redau libertatea! Vulturul Morții nici nu putu să răspundă de uimire. El se uita uluit la ţar, dar nu mai puţin uluit era și prințul Dimitri Trubetzkoi. — Majestate... Majestate, îngână el, nevenindu-i să creadă în cele auzite. Adevărat să fie? Nu-mi vine să cred! — Așa este, după cum ţi-am spus! Răspunse ţarul. Dar îţi redau libertatea, cu o singura condiţie... — Și condiţia? — Pentru ca Stanislau Rimsky să rămână în viaţă, Vulturul Morții trebuie să moară, încă în noaptea aceasta. Uimirea lui Stanislau Rimsky, crescu și mai mult. — Vulturul Morţii trebuie să moară, urmă ţarul, cu voce ridicată, ceea ce însemnează că trebuie să părăsești Rusia. Trebuie să-mi făgăduiești că niciodată în viaţa aceasta nu vei mai călca... nici în Rusia și nici în Polonia. Îți voi da putinţă și chiar și mijloacele materiale să începi o viaţă nouă, sub un nume nou, în străinătate. Dacă te simţi în stare să te ţii de această condiţie, atunci te graţiez! Stanislau Rimsky cădea dintr-o surpriză într-alta. — Să plec?... Să părăsesc Polonia? — Pentru veșnicie! răspunse ţarul, neînduplecat. Dimitri Trubetzkoi se amestecă și el în vorbă: — Ce mai șovăi? Nu trebuie să mai stai pe gânduri nici măcar o singură clipă! — Dar Majestatea Sa îmi cere un preţ mult prea mare! — Nu trebuie să uiţi însă, strigă ţarul atunci, că-ţi dau în schimb viaţa! — Fie! răspunse Vulturul Morții, înăbușit. Primesc! Țarul dădu din cap, mulţumit. — Asta am așteptat! Dar cu asta chestiunea n-a fost terminată. Oricât sunt eu stăpânul Rusiei, în cazul de faţă nu-mi stă în putere să te graţiez, pur și simplu! Dacă aș face aceasta, aș stârni împotriva mea toată opinia publică, împreună cu cercurile oficialităţii. — Așa este! zise și prinţul Trubetzkoi. — De aceea trebuie să căutăm o modalitate, care să-mi îngăduie să rămân și eu acoperit. — Și aţi găsit-o, Majestate? întrebă Dimitri, curios. Țarul se așeză la masa sa de lucru și aruncă pe hârtie câteva rânduri. După ce turnă nisip pe coala de hârtie, i-o întinse lui Dimitri. — Citește! Dimitri Trubetzkoi o citi, apoi exclamă, îngrozit: — Dar Majestate... aceasta... aceasta este... sentinţa de moarte a lui Stanislau Rimsky! Vulturul Morţii tresări și el, la auzul acestor cuvinte. — Da! răspunse ţarul. Foaia aceasta de hârtie este sentința de moarte a Vulturului Morții și în baza ei, el va fi executat încă în noaptea aceasta, în curtea fortăreței Petropavlovsk! Stanislau Rimsky și cu prinţul Dimitri Trubetzkoi se uitară zăpăciţi, când unul la altul, când la ţar. Domnitorul urmă: — lar cu executarea acestei sentințe îl însărcinez pe prințul Dimitri Trubetzkoi, maior al regimentului de gardă... — Am... am înţeles, Majestate! îngână Dimitri, galben ca ceara. — Prinţul Trubetzkoi va lua cu sine soldați de aici, urmă ţarul. Puștile cazacilor vor fi încărcate cu gloanțele acestea... Țarul scoase o cutie din saltarul mesei sale de lucru. — Ține, Dimitri, acestea sunt gloanţe oarbe, așa că osânditul nu va fi rănit de ele! Vulturul Morţii și chiar și Dimitri Trubetzkoi răsuflară ușuraţi. Țarul urmă: — Ceea ce se va întâmpla pe urmă îi voi spune prinţului Trubetzkoi! Stanislau Rimsky înțelese că, domnitorul vrea sa rămână singur cu maiorul. Își lipi călcâiele și se înclină. — Totul se va întâmpla așa, zise el, după cum dorește Majestatea Voastră! Țarul îi zâmbi, binevoitor. — Îţi spun sincer, Stanislau Rimsky, că îmi pare bine că te pot scăpa pentru societatea omenească. Și tot atât de sincer îţi urez, ca pe meleaguri străine să-ţi întemeiezi un cămin, unde să trăieşti fericit, ca un om cumsecade! Țarul făcu un semn și Vulturul Morţii se îndepărtă. Dimitri Trubetzkoi mai rămase câtva timp cu ţarul, care-i dădu maiorului mai multe instrucțiuni. Dimitri ascultă cu multă luare aminte cuvintele ţarului și făgădui să facă întocmai după cum poruncise Majestatea Sa. Peste câteva minute apoi, ieși și el pe coridor, unde Stanislau Rimsky aștepta în mijlociii cazacilor. Dimitri Trubetzkoi se uită în jurul său, apoi porunci: — Înapoi, la Petropavlovsk! Vulturul Morţii fu condus din nou până la caleașca închisă, care apoi porni din nou pe străzile părăsite ale Petrogradului. În curând ajunseră în fața fortăreței Petropavlovsk. Prinţul Trubetzkoi le porunci cazacilor să-l ducă pe Stanislau Rimsky, în curte și să aștepte acolo, poruncile sale. Continuarea aventurilor o veți afla în capitolul următor: Moartea Vulturului Morii. KKK