Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 01 fasciculele 001-030

VALENTIN CORBAN 


Taluru mort 


Volumul 01 


(fasciculele 001-030) 


Editura Marton Hertz 1928-1932 


CAPITOLUL 1 
BALUL MASCAT 

Contele Gorciacov, guvernatorul rus al Varșoviei, dăduse un 
bal mascat, la care invitase toată nobilimea din oraș și din 
împrejurimi. 

Orchestra interpreta cântece vesele și contele Gorciacov 
şedea într-un colţ, privind scrutător la perechile care dansau 
trecând prin faţa lui. 

Deodată, o mână apăsătoare i se așeză pe umăr. Întorcându- 
se, în spatele lui zări un bărbat voinic, pe care însă, nu-l 
recunoscu, deoarece chipul îi era ascuns în spatele unei măști 
de catifea neagră, prin care doi ochi scânteietori își îndreptau 
privirile arzătoare asupra lui. 

— Cine ești, mascatule? întrebă guvernatorul. 

— Eşti foarte curios, conte, fu răspunsul înăbușit al 
mascatului, nu mai sunt decât cinci minute până la miezul nopţii 
cand vor cădea măștile! Mai stăpânește-ți puţin curiozitatea 
până atunci! Dar dacă totuși vrei să știi altceva, află că nu este 
om în orașul acesta, bărbat, femeie, sau chiar și numai copil, 
care să nu se roage la Dumnezeu pentru moartea ta, caci esti 
un nemernic asupritor al bietului popor polonez! 

In clipa următoare pumnul voinic al străinului căzu în capul 
guvernatorului cu atâta putere, încât contele Gorciacov se 
prăbuși la pământ, aproape în nesimţire. 

Și se pare că soarta hărăzise ca ziua aceasta de petrecere să 
fie o zi de doliu pentru guvernator, căci un servitor, îmbrăcat în 
livrea aurită, se apropie de el și-i zise: 

— lertaţi-mă, domnule guvernator, dar fiul dumneavoastră a 
fost ucis! 

Contele Gorciacov făcu un pas înapoi, faţa îi deveni palidă ca 
ceara, și la început nu fu în stare să rostească niciun cuvânt. 
Peste o clipă însă, părăsi sala de bal și se năpusti pe trepte în 
sus, în odaia fiului său, unde i se înfăţișă o scenă înfiorătoare. 

Singurul său copil, Petru, care de-abia împlinise optsprezece 
ani, zăcea întins la pământ. Lângă el o băltoacă de sânge. Inima 
îi fusese străpunsă de un cuţit de vânătoare. Zgribulită într-un 
colţ stătea o fată tânără, cu faţa ca de var. Părul desfăcut îi 
atârna pe umeri, veșmintele de pe ea îi erau sfâșiate, ochii 
înlăcrimați. 

— Ucigașo! zise servitorul care-și urmase stăpânul. 


— Nu este adevărat! strigă fata. 

— Cine ești? De ce ai săvârșit această crimă? 

— Nu am săvârșit nicio crimă, răspunde fata, ci m-am apărat! 
Am fost răpită de pe stradă și târâtă aici... în odaia aceasta... 
Apoi... vai, mă îngrozesc chiar și numai când îmi aduc aminte!... 
Tânărul acesta s-a repezit la mine, ca o fiară sălbatică... Dar eu, 
eu, domnule guvernator, sunt româncă și știu cum să-mi apăr 
cinstea! Cuţitul de vânătoare era atârnat de perete... l-am luat 
și... și restul îl știți! 

Contele Gorciacov ascultă cuvintele fetei, tremurând de 
mânie, apoi îi făcu servitorului un semn. 

— Îngrijește să vină poliţia. Fata să fie aruncată în închisoare 
și spre a o face să-și aducă aminte de ziua aceasta, să-i daţi 
cincizeci de lovituri de cnut. 

Peste câteva minute, biata româncă porni spre închisoare, 
înconjurată de cazaci. 

CAPITOLUL 2 
VULTURUL MORȚII 


Trecuseră două săptămâni. Guvernatorul își înmormântase 
singurul copil, și Mioara Comănescu, ucigașa, fusese osândită la 
moarte prin spânzurătoare. 

Dar în ajunul executării sentinţei, liniștea Varșoviei fu 
tulburată de întâmplări neașteptate. În dimineaţa zilei de 17 
Februarie 1826, pe fiecare clădire mai însemnată a orașului, se 
putea citi următorul anunț, scris cu litere mari: 


CONTE GORCIACOV, CĂLĂU AL VARȘOVIEI! 

De ani de zile asuprești populația Varșoviei, ai trimis sute de 
oameni la moarte și mii de nenorociti pe câmpiile de zăpadă ale 
Siberiei. Se pare că nu vrei să pui capăt pornirii tale sângeroase, 
și inima ta de piatră nu vrea să se înduioșeze. 

Nu a trecut o săptămână, de când ai trimis iarăși în Siberia 
douăzeci de nobili polonezi, a căror singură vină era că își 
iubeau patria. Acum vrei să trimiti la spânzurătoare pe o tânără 
româncă, al cărui singur păcat este acela de a-și fi apărat 
cinstea împotriva unui atac mișelesc și nevrednic de un om 
cinstit. 

Osânda la moarte a fost rostită împotriva ei și în dimineața de 
18 februarie, Mioara Comănescu va sfârși spânzurată, dacă 


până atunci, nu va fi grațiată. Conte Gorciacov, bagă bine de 
seamă la ceea ce-ti spun: Dacă Mioara Comănescu va muri, 
atunci și tu o vei urma pe lumea cealaltă, iar Varșovia va pieri în 
flăcări încă în aceeași noapte! 

VULTURUL MORȚII 


Dar cine era acest misterios „Vultur al Morţii”, care îndrăznea 
să-l amenințe pe atotputernicul guvernator? Cine era acela care 
nu se temea de mânia favoritului ţarului și care îi declara război, 
lui, călăului Varșoviei, stăpânul a mii de cazaci și zbiri 
neîndurători? Cine era tainicul cavaler care luase apărarea unei 
biete străine, în ajutorul căreia nu putea să sară nici chiar toţi 
cei de un sânge și un grai cu ea, căci și ei gemeau sub jug 
străin? 

Toată ziua nu se mai vorbi decât despre această întâmplare, 
care fu luată în discuție din nou, seara, într-o odaie a unei 
cârciumi de la marginea oraşului, unde se adunau de obicei, 
conducătorii asociațiilor studențești, dizolvate nu de mult, tot 
din porunca guvernatorului. 

Printre studenții adunați la cârciumă, se găsea și un român. 
Dan Dragomir, care învăţa la școlile înalte din Varșovia și care, 
văzând asuprirea polonezilor, se alipi cu trup și suflet mișcării de 
independenţă a fraţilor săi de suferinţă. 

Biata Țară Românească, nu era și ea sub jugul turcesc? 

In dosnica odăiță a cârciumii de la marginea orașului, erau de 
faţă toți conducătorii asociațiilor studențești, afară de 
președintele lor, Stanislau Rimsky, pe care de câteva zile nu-l 
mai văzuse niciunul dintre prietenii lui. 

— În orice caz, să bem un pahar de vin, zise Severin, un 
student gras și voluminos, pentru reîntoarcerea scumpului 
nostru președinte! Trăiască Stanislau Rimsky! 

Studenţii tocmai se pregăteau să izbucnească în urale, când 
ușa se deschise și în pragul ei se ivi un bărbat voinic, mândru la 
înfățișare, care închizând ușa în urma lui, zise, cu glas cald, ca o 
boare ce alină suferințele: 

— Vă mulţumesc, prieteni, pentru grija ce-mi purtaţi. Voi ști 
să vă fiu întotdeauna un adevărat tovarăș, în orice împrejurare a 
vieţii. 

Cu aceste cuvinte, luă el însuși un pahar și dintr-o înghiţitură, 
îl goli până la fund. Apoi, trântindu-l de pământ, adăugă: 


— Așa să se spargă și ţeasta călăului Varșoviei! 

— Măcar de i s-ar înfunda de data aceasta! zise Micislav, un 
tânăr student polonez. 

— Te gândești la Vulturul Morţii? întrebă Dan. 

— La el. Și dacă într-adevăr Gorciacov o va spânzura pe biata 
româncă atunci cred că guvernatorul și-a rostit și propria 
sentinţă. Vulturul Morţii se va ţine de cuvânt. 

— Dar de unde știi tu că, acest cavaler misterios, nu este un 
lăudăros, care tremură la vederea celui dintâi cazac? se 
amestecă în vorbă Marius Garsot, un tânăr uscăţiv, urât și cu 
trupul încovoiat. 

Cuvintele acestea îl făcură pe Rimsky să sară ca mușcat de 
șarpe. 

— Crezi oare într-adevăr, Marius, că Vulturul Morţii, nu este 
decât un lăudăros? întrebă Rimsky, apăsând pe fiecare cuvânt. 
Dar dacă totuși, se va ţine de cuvânt şi-i va înfinge pumnalul în 
inima asupritorului și va da foc Varșoviei? 

— De unde știi cu atâta siguranţă? întrebă Marius. 

— Chiar de la el. Îl cunosc mai bine decât vă închipuiţi voi, 
fiindcă... 

Rimsky se opri și își roti privirea cercetătoare pe feţele 
prietenilor săi. 

— Fiindcă, poate tu ești Vulturul Morţii? zise Marius deodată. 

— Întocmai! răspunse Rimsky. Suntem între noi și știu că în 
mijlocul nostru nu se găsește niciun trădător, de aceea vă 
mărturisesc că eu sunt Vulturul Morţii! 

O tăcere adâncă urmă acestor cuvinte ale tânărului voinic. 
Studenţii priveau încremeniţi la tovarășul lor, pe care îl 
crezuseră și până atunci mai mare, mai iscusit decât ei, dar care 
acum apărea în fața lor înconjurat de aureola unui erou. 

Dan Dragomir fu cel dintâi care se dezmetici din uimire. El se 
îndreptă spre Rimsky, îi strânse mâna cu căldură și zise: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, pentru a fi încercat 
scăparea unei martire de aceleași neam cu mine. Dacă ai nevoie 
de ajutor, te poţi bizui pe mine. Îmi dau cu drag și viața, pentru 
cauza în a cărei apărare ai sărit cu atâta curaj și mărinimie! 

— Îţi mulţumesc Dane, pentru ajutorul pe care mi-l dai. Voi 
avea nevoie de tine, deoarece singur n-aș putea duce la 
îndeplinire sarcina pe care mi-am asumat-o. 

— Suntem și noi aici!... Te ajutăm!... Poruncește-ne, ce 


trebuie să facem? strigară unul după altul și ceilalţi studenți. 

Rimsky fu foarte înduioșat de această dovadă de frăție. 

— Ascultaţi, zise el, cu glas înăbușit. Trebuie s-o scăpăm pe 
Mioara Comăneanu, chiar cu prețul vieţii noastre. Poate să fie o 
lună de când am întâlnit-o pe această gingașă româncă, în casa 
unui cunoscut. A venit la noi, la Varșovia, numai pentru câteva 
săptămâni, spre a-și vedea niște rude. Frumusetea ei 
feciorelnică m-a fermecat din cea dintâi clipă a întâlnirii noastre, 
și în timpul vizitelor pe care i le-am făcut de atunci, cunoscându- 
i tot mai bine felul nobil de a gândi și bunătatea inimii sale, 
sufletul mi-a fost cuprins de simţăminte din ce în ce mai duioase 
și inimile noastre se întâlniră, pe făgașul dragostei. Acum două 
săptămâni, când i-am dat guvernatorului cea dintâi dovadă 
privind puterea și curajul Vulturului Morţii, s-a întâmplat 
nenorocirea pe care o cunoașteţi cu toţii. Mi se strânge inima 
când mă gândesc că trupul ei plăpând a fost lovit de cnutul 
cazacilor și mâna mi se încleștează la gândul că noaptea 
aceasta ar trebui să fie cea din urmă noapte a Mioarei 
Comăneanu. Dar aceasta nu se va întâmpla! 

— Îţi vom sări în ajutor! strigară studenţii în cor. 

— Planul este gata și nu așteaptă decât oameni hotărâți spre 
a fi dus la îndeplinire, zise Rimsky. Lângă citadelă se găsește o 
căscioară dărăpăânată. Acolo locuiește călăul și cu ajutoarele lui. 
Cea dintâi grijă a noastră trebuie să fie împiedicarea lor de a 
ajunge la locul execuţiei. Îi vom lega cobză, pe toţi trei, apoi ne 
îmbrăcăm noi în hainele lor. În locul călăului și al ajutoarelor 
sale, ne vom duce noi la închisoare, spre a o lua pe osândită. 

— Și cum ai de gând s-o scapi pe fată? întrebă Marius. 

— Spânzurătoarea, răspunse Rimsky, a fost ridicată în 
imediata apropiere a zidului ce înconjoară închisoarea. Noi care 
vom juca rolul călăilor, vom avea de lucru sus, pe podișcă și sub 
un motiv oarecare, v-a trebui s-o ducem acolo și pe osândită. De 
la marginea podișcăi și până la zid, nu este decât un pas, iar 
dincolo de zid se găsește Vistula... Cu ajutorul unei frânghii, 
așezată din vreme pe partea din afară a zidului, ne vom cobori 
la pământ; pe Vistula îngheţată ne va aștepta o sanie, cu care 
vom porni spre libertate! 

Studentul polonez explică apoi amănunţit planul său și după 
ce împărți rolurile, își adună tovarășii în jurul său și trăgându-și 
de la brâu pumnalul cu plăsele de fildeș zise: 


— Priviţi pumnalul acesta! Vă jur pe bunul Dumnezeu că, vă 
voi fi veșnic prieten credincios, vouă care mă ajutaţi să-mi scap 
iubita de la moarte. Dacă-mi voi călca jurământul, aveţi dreptul, 
oricare din voi, să-mi împlântaţi în inimă pumnalul acesta. Dar 
tot pe bunul Dumnezeu jur că, pumnalul acesta va străpunge 
inima aceluia dintre voi, care se va gândi să ne trădeze 
vreodată. 

— Printre noi nu sunt trădători! zise Micislav. Toţi luptăm 
pentru o cauză sfântă, pentru independenţa Poloniei și nu văd 
care ar fi polonezul care să trădeze această cauză sfântă! 

— Și eu mă gândesc la fel, răspunse Rimsky. Dar orele sunt 
târzii, e timpul să pornim la lucru. 

La vreo jumătate de ceas, după ce studenţii se împrăștiară, o 
făptură învăluită într-o pelerină neagră se opri în faţa palatului 
guvernamental. Se uită scrutător în jurul său și după ce se 
încredință că nimeni nu umbla pe stradă la ora aceea, sună la 
poarta palatului. 

In clipa următoare, două ţevi de pușcă se îndreptară spre 
pieptul întârziatului vizitator. 

— Cine ești? Ce vrei? 

— Vreau să vorbesc cu domnul guvernator! 

— Ai înnebunit? La ora aceasta? M-ar ucide în bătaie, tătuca, 
dacă i-aș tulbura somnul de dimineaţă, zise sentinela, încercând 
să-l îndepărteze. 

— Spune-i tătucăi, că este cineva, care îi va dezvălui cine este 
Vulturul Morţii și ce pregătiri se fac, pentru scăparea româncei 
osândită la moarte. 

Sentinela aproape că scăpă pușca din mâini de uimire. 

— Dacă-i așa, apoi poţi intra! 

Omul învăluit în pelerina neagră se furișă în palat, iar poarta 
grea, de fier, se încuie din nou în urma lui. 

CAPITOLUL 3 
CHILIA PLÂNGERII 


În după-amiaza din ajunul execuţiei, Mioara Comăneanu fu 
dusă în chilia plângerii, o încăpere tristă și întunecoasă, unde își 
petreceau osândiţii la moarte, noaptea cea din urmă. Clipa atât 
de apropiată a morții și loviturile de cnut care îi mai sângerau și 
acum pe spinare, o slăbiseră într-atâta, încât paznicii trebuiră s- 
o sprijine, spre a nu se prăbuși la pământ. 


Ajunsă în chilia plângerii, căzu pe un scaun și rămase cu 
privirea asupra crucii așezată între două lumânări. Sărmana fată 
nici lacrimi nu mai avea, spre a putea plânge. 

Într-un târziu, gândurile i se îndreptară spre aceia pe care îi 
iubea și de la care nu i se îngăduise să-și ia rămas bun. Îi veni în 
minte patria ei îndepărtată, unde crescuse fericită și fără griji, 
alături de mama sa iubitoare, care nu știa ce soartă tristă îi 
fusese hărăzită nefericitei sale copile. Prin faţa ochilor săi se 
perindară lanurile aurii și livezile verzi și răcoroase ale Ţării 
Românești, pe care nu le va mai vedea niciodată, tot astfel, 
după cum nu va mai revedea chipul blând și iubitor al dragului 
ei Stanislau, cu care împreună, făurise visuri, menite să nu se 
îndeplinească niciodată. 

Într-un târziu, noaptea părea să fie pe sfârșite, şi auzi 
scârțâitul unei chei care se învârti în broască. 

În pragul ușii se ivi paznicul și în spatele acestuia... călăul cu 
cele două ajutoare ale sale. 

— Dumnezeule, a şi sosit timpul? strigă nenorocita fată. 

De îndată ce Mioara Comăneanu zări călăul cu barbă și 
mustață roșie, cu veșmintele aprinse, ca sângele proaspăt, se 
clătină și nu lipsi mult să-şi piardă cunoștința. Omul acesta era 
îngrozitor, chiar și numai la vedere, dar să te gândești că peste 
câteva clipe el va fi acela care îţi va pune capăt vieții? 

— Călăule, dacă în sufletul tău mai sălășluiește chiar și numai 
o fărâmă de milă, atunci nu mă chinui și sfârșește cât mai 
repede cu mine, zise Mioara, căzând în genunchi. 

Mâinile călăului mângâiară părul mătăsos al fetei. 

— Ştii cum trebuie să apari în faţa spânzurătorii? 

Mioara se cutremură. 

— Te gândești la părul meu? 

— Da, trebuie, zise călăul, mângâind capul fetei, trebuie să-ţi 
tai părul. 

— Dumnezeule, îngână Mioara tristă, îmi tăiaţi părul acesta, 
de care eram atât de mândră și pe care cineva îl iubea atât de 
mult. De câte ori nu mi l-a sărutat... Doamne! Călăule. Este 
cineva în Varșovia, căruia dacă îi vei da părul meu, nu numai că 
te va binecuvânta, dar îţi va da și o răsplată împărătească. 

Călăului îi căzu capul în piept, și buzele lui sărutară părul 
osânditei. 

Mioara se sperie. Până și călăului i se făcuse milă de ea? O 


voce cunoscută, foarte cunoscută o trezi din uimire. 

— Mioara, iubita mea, nu te speria, fii liniștită! 

Cu aceste cuvinte, el își luă de pe cap peruca roșie și în dosul 
ei se ivi chipul nobil și îndurerat al lui Stanislau Rimsky, Vulturul 
Morții. 

— Acum fii cu băgare de seamă! îi mai șopti odată după ce-i 
explică planul, sărutând-o pe frunte. 

De pe coridor se auzi zgomotul unor pași. 

— Au venit și cazacii! zise paznicul. 

Mai întâi se ivi un ofiţer, cu sabia scoasă, iar în urma lui opt 
soldați, şi la urmă, supraveghetorul închisorii întovărășit de 
preot. 

Convoiul se rândui pe coridor apoi porni încet, călăul și cu 
cele două ajutoare ale sale mergând în urma tristei procesiuni. 

Atât podișca cât și spânzurătoarea erau înconjurate de cazaci 
și o întreagă armată de soldați fusese așezată și în fața mulţimii 
care se adunase. 

In imediata apropiere a spânzurătorii, erau așezate câteva 
fotolii, pe care luaseră loc personalitățile cele mai de seamă ale 
Varșoviei. In mijloc stătea contele Gorciacov, guvernatorul, de-a 
dreapta lui prinţesa Fedora Feodorovna, o tânără şi 
fermecătoare rusoaică, de care guvernatorul era îndrăgostit 
până peste urechi, la stânga, Stirpski, ajutorul guvernatorului, 
apoi alţi câţiva înalţi funcţionari și ofiţeri. 

Când convoiul ajunse sub spânzurătoare, clopotul bisericuţei 
începu să-și sune dangătul său lugubru. 

CAPITOLUL 4 
SUB SPÂNZURĂTOARE 


Mulțimea adunată spre a fi de față la execuţie, privea cu 
multă curiozitate la convoiul ce ajunsese sub furcă. In sufletul 
negru al lui Gorciacov ardea focul răzbunării și gându-i diabolic, 
se desfăta de pe acum la plăcerea ce și-o făgăduia la vederea 
zvârcolirilor fragedului trup al frumoasei românce. 

În schimb frumusețea curată și feciorelnică a Mioarei, o 
impresionă pe prințesa Fedora Feodorovna, care şedea lângă 
contele Gorciacov. 

— Frumoasă femeie! exclamă ea, aplecându-se spre 
Gorciacov. Mărturisesc că, fiul dumitale n-a avut gust prost. 

— Veţi vedea îndată, prinţesă, cât de schimonosit și de vânăt 


se va face chipul ei fermecător, când gâtul i se va frânge sub 
funia spânzurătorii, răspunse contele Gorciacov, cu un zâmbet 
de drăcească mulțumire. 

In timpul acesta, Rimsky sări pe podișcă și ajutoarele lui o 
urcară pe osândită. Falsul călău se îndreptă spre funia 
spânzurătorii, ca pentru a o încerca, dacă este îndeajuns de 
tare. In realitate însă, el tăie funia, cu ajutorul unei lame de 
briceag, pe care o ascunsese în palmă. Măsura aceasta o luase 
pentru cazul când fuga nu ar fi fost cu putinţă și era nevoit să 
urmeze cu comedia spânzurării, spre a mai câștiga ceva timp, 
măcar cu schimbarea funiei. 

La un semn al lui Rimsky, tovarășii săi, îmbrăcaţi în haine de 
călău, se repeziră la osândită și-i aplecară capul deasupra unui 
butuc. În mâna lui Rimsky luci tăișul unui cuţit ascuţit ca briciul, 
cu ajutorul căruia reteză dintr-o singură mișcare, părul mătăsos 
al Mioarei, părul acesta, pe care îl sărutase de atâtea ori și în 
care de atâtea ori se pierduseră lacrimile lui de fericire. 

Dar de-abia acum urma partea cea mai grea a isprăvii. 

— S-o ducem la spânzurătoare, le spuse Rimsky tovarășilor 
săi, acesta fiind semnalul pentru fugă. 

lar Mioarei îi șopti: 

— Acum voi sări peste zid. Urmează-mă și tu. Dan și cu 
Severin vor veni în urma noastră. 

Rimsky era cu mare băgare de seamă, la fiecare mișcare, la 
fiecare privire a sa, spre a nu se trăda, tocmai în clipa cea din 
urmă. 

Lui Gorciacov i se păru ciudată tărăgănarea și strigă: 

— Ce te codești atâta călăule? Sau îţi tremură mâna, când e 
vorba să pui laţul în jurul gâtului unei fete tinere? 

Spre uimirea tuturor celor de faţă, călăul se întoarse și 
răspunse pe un ton foarte semeţ: 

— Nu-mi tremură mâna, conte Gorciacov, după cum nu-mi va 
tremura nici atunci când îmi voi împlânta pumnalul în inima ta 
de câine, scăpând Varșovia de călăul ei și Polonia de vampirul 
cel mai setos de sânge pe care i l-a trimis vreodată ţarul Rusiei. 

Luându-și apoi peruca de pe cap, o azvârii în faţa 
guvernatorului. 

— Priveşte cine se ascunde sub masca sângerosului călău! 
Dușmanul tău cel mai neîmpăcat. Vulturul Morții! 

La auzul cuvintelor lui Rimsky, toţi cei de faţă rămaseră 


încremeniţi, ca și când ar fi fost loviți de trăsnet, afară de 
contele Gorciacov, care nu părea deloc uimit de ceea ce se 
petrecea. 

În clipa următoare, Rimsky sări pe zidul închisorii, unde îl 
urmară și Mioara, Dan și Severin. În aceeași clipă însă, sângele 
le îngheță în vine. 

Din pieptul lui Rimsky ieși un strigăt îndurerat, deznădăjduit: 

— Suntem pierduţi! Am fost trădaţi! 

Pe marginea Vistulei fusese așezată o companie de cazaci. 

Sărmana Mioara nu putu să mai îndure și această lovitură a 
soartei și pierzându-și cunoștința, se rostogoli de pe zid, căzând 
pe podișca ridicată pentru călăi. 

Contele Gorciacov sări de pe scaun și cu ochii însângeraţi de 
mânie strigă: 

— Ostași, trageţi în ei. Nu vă temeti, căci și dincolo de zid îi 
așteaptă cazacii! Ha ha ha! 

În răstimp de o singură clipă, Rimsky cumpăni situaţia în care 
se găseau. Sau rămânea acolo să moară alături de Mioara și 
atunci trebuia să renunţe la a-și mai răzbuna iubita și pe tatăl 
său, care fusese răpus tot de mâna lui Gorciacov, sau încerca să 
scape de linia de trăgători a cazacilor, și dacă izbutea, să-și 
ducă apoi ameninţarea la îndeplinire. În timp de un sfert de 
secundă, hotărârea fu luată. 

— După mine băieți! strigă el și se lăsă să alunece de-a lungul 
zidului urmat de Dan și Severin. Apoi porniră toţi trei într-o fugă 
nebună, spre Vistula. 

— Staţi! le strigă atunci ofițerul de cazaci. 

Rimsky se cutremură la strigătul acesta. 

— Faceţi ce fac eu, le șopti el tovarășilor lui și își ridică 
mâinile, în semn că se predă. 

Ofițerul de cazaci luă cu sine câţiva ostași, apoi se îndreptă 
spre fugari pentru a-i prinde. 

Privirile lui Rimsky rătăciră spre sania care îl aștepta pe apa 
îngheţată a Vistulei, la o depărtare cam de vreo patruzeci de 
pași. 

Soldaţii se apropiau tot mai mult. Când ajunseră la trei pași de 
fugari, Rimsky strigă: 

— Acuma! și ocolindu-l pe ofiţer, se porni pe o fugă nebună 
împreună cu tovarășii săi. Ajunși pe gheaţa Vistulei, fugiră mai 
departe, în zig-zag, și măsura aceasta se dovedi a fi bună, căci 


gloanţele și începură să fluiere în jurul lor. Un glonte îl și nimeri 
pe Dan Dragomir, dar dârzul român își stăpâni durerea și fugi 
mai departe, până când ajunse la sanie, în care se urcă 
împreună cu tovarășii săi. 

Micislav dădu bice cailor și sania porni ca o săgeată pe 
oglinda de gheaţă a Vistulei, urmată fiind de gloanţele cazacilor 
năuciţi de atâta îndrăzneală. 

Peste câteva clipe sania dispăru în ceața densă ce se lasă 
iarna deasupra Vistulei. 

Contele Gorciacov, care văzuse și el, de pe zidul închisorii, 
izbânda fugarilor, se înapoie și adresându-se adevăratului călău, 
care venise între timp, împreună cu ajutoarele sale, îi strigă cu 
vocea tunătoare de mânie: 

— Acum să sfârșim cu ea! Spânzuraţi-o! 

Călăul pe care Rimsky îl imitase cu atâta măiestrie, o apucă 
pe Mioara de păr și o ridică pe podișcă. Dar nici această durere 
și nici căldarea de apă îngheţată, pe care o aruncă peste ea, nu 
o putură readuce în simţiri. 

— Atunci spânzuraţi-o și așa! tună Gorciacov. 

Călăul luă laţul în mână și când ajutoarele sale ridicară trupul 
nenorocitei, i-l așeză în jurul gâtului și strigă: 

— Acum! 

Tobele începură să sune și ajutoarele, apucând picioarele 
Mioarei, le traseră în jos, cu toată puterea, pentru ca laţul să se 
strângă cât mai bine în jurul gâtului osânditei. 

Dar atunci mulţimea izbucni într-un țipăt de groază. 

Cei doi călăi căzură la pământ și trupul osânditei se prăbuși 
peste ei. 

— S-a rupt funia! Semnul lui Dumnezeu! se auzea din ce în ce 
mai tare, din mijlocul mulțimii. 

Fedora Feodorovna își întoarse faţa ca de ceară înspre 
guvernator care rămăsese și el, încremenit, în fața acestei 
întâmplări neașteptate. 

— Nădăjduiesc că vei sfârși acum, cu această tortură! zise ea. 

— Și totuși vreau ca blestemata să moară! răspunse 
Gorciacov, muşcându-și buzele de mânie. 

— Numai că, este un obicei cunoscut în toată lumea, ca 
osânditul, sub care se rupe funia spânzurătorii, să fie grațiat. Nu 
vei putea călca în picioare acest obicei, pe care îl practică chiar 
și ţarul, fără a te pune într-o lumină foarte urâtă la curtea din 


Petrograd. 

În ajutorul prinţesei, veni și apărătorul, care după obicei păși 
iarăși în fața guvernatorului și zise: 

— Atotputernice stăpâne, nici Dumnezeu nu vrea moartea 
osânditei, de ce să ne împotrivim noi voinţei Aceluia, care ne 
stăpânește pe toți? 

Contele Gorciacov rămase puţin pe gânduri apoi se uită la 
Fedora Feodorovna și zise: 

— O graţiez de pedeapsa cu moartea! Duceţi-o la închisoare. 

Prinţesa îl invită pe guvernator să ia un ceai la ea și se purtă 
cu el cu o amabilitate neașteptată pentru conte. 

— Acuma, ce ai de gând să faci cu fata? îl întrebă ea. 

— O trimit în Siberia, să mai schimbe puţin aerul. 

— Vladimir Gorciacov, astăzi mi-ai mai îndeplinit o dorință, 
îndeplinește-mi-o și pe aceea de a mi-o da mie pe Mioara 
Comăneanu. 

— Dar ce-ai să faci cu ea? 

— N-am cameristă. O voi lua în slujba mea. 

— Pe o ucigașă? Dar pentru dumneavoastră nu cunosc 
cuvântul “nu”, așa că puteti dispune de ea. 

— AȘ dori s-o văd chiar astăzi, în apartamentul meu. 

— Chiar astăzi o veţi vedea în apartamentul dumneavoastră. 

Puțin mai târziu, guvernatorul trecu în biroul său și porunci ca 
Mioara Comăneanu să fie scoasă din închisoare și dusă în 
apartamentul prinţesei. 

— Du-te numai, du-te, porumbiţo, murmură guvernatorul, 
după ce dădu porunca de eliberare, până la urmă, însă, tot ceea 
ce vreau eu se va întâmpla. 


CAPITOLUL 5 
TRĂDĂTORUL 


Fugarii alergară vreo trei ceasuri cu sania, pe gheaţa Vistulei, 
apoi se opriră în marginea pădurii Zlepitnak. 

— Cunosc bine ţinutul acesta, zise Micislav și știu chiar o 
peșteră, în care ne-am putea ascunde pentru câteva zile. 

Fugarii nici nu-și puteau dori o ascunzătoare mai bună și 
peste câteva minute, cei patru tovarăși intrară într-o peșteră 
foarte mare, unde nu lipseau decât mobilele pentru ca studenții 
să se simtă ca într-un castel foarte bine apărat, prin întărituri 


naturale. 

După ce intrară în ascunzătoare, Rimsky își ridică pumnii 
ameninţător și ochii lui aruncau scântei de ură. 

— Dragii mei! zise el. Încercarea de a o scăpa pe Mioara 
Comăneanu, ne-a tăiat drumul ce duce înapoi la Varșovia. Nu 
mai avem ce căuta în capitala Poloniei, deoarece cazacii lui 
Gorciacov ne pândesc prin toate colţurile de stradă să ne 
măcelăresc acolo unde vor da peste noi. 

— Călău blestemat! murmură Micislav printre dinţi. 

— De aceea, urmă Rimsky, trebuie să ne gândim la ceea ce 
avem de făcut de astăzi înainte. În ceea ce mă privește, eu m- 
am hotărât. Viaţa-mi va fi închinată răzbunării. Biata noastră 
patrie zace de zece ani, sub jugul asupritorilor. Sunt de neclintit. 
Voi lupta pentru libertatea Poloniei și împotriva tuturor acelora 
care sunt prietenii ţarismului și dușmanii bietei noastre patrii. 
Vulturul Morţii le declară război. 

— Și noi împreună cu tine! strigară Micislav și Severin. 

— Voi ști să-l găsesc pe trădătorul care ne-a vândut, pe 
semne, întocmai ca luda, pentru un pumn de arginţi, urmă 
Rimsky, și-i voi înfige în inimă pumnalul acesta, așa după cum 
am jurat în cârciuma din marginea Varșoviei. 

Spre seară, Rimsky le anunţă tovarășilor săi că se întoarce în 
Varșovia. 

— Bagă de seamă! zise Dan, îngrijorat, tu singur ai spus că 
zbirii lui Gorciacov ne pândesc pe la toate colţurile străzilor. 

— Vă mulţumesc că-mi purtaţi de grijă! răspunse Rimsky. Dar 
nu trebuie să vă faceţi gânduri din pricina mea. Voi ști să mă 
păzesc și chiar dacă Gorciacov va fi așezat o mie de paznici, în 
faţa porţilor Varșoviei, tot mă voi strecura printre ei. 

Apoi puse șeaua pe unul din cai și luându-și rămas bun de la 
tovarășii săi, porni prin noaptea înzăpezită, care tocmai se lăsa. 

Ajuns în dreptul orașului, își legă calul de un copac al pădurii, 
apoi porni pe jos, înspre Varșovia, deoarece în chipul acesta 
putea să treacă nebăgat în seamă. 

El își îndreptă pașii înspre palatul guvernatorului. 

În partea dinspre curte, palatul era înconjurat de o grădină, cu 
un zid înalt de piatră. 

Pentru trupul voinic și mlădios al lui Rimsky, fu o jucărie să se 
caţere pe zidul acesta, spre a ajunge în grădină. Odată ajuns 
aici se furișă în umbra pomilor, până lângă clădire, unde 


sprijinindu-se în ornamente, se urcă până la un balcon de la 
etajul întâi. 

Aici se ghemui câteva clipe, spre a pândi dacă nu cumva 
fusese observat, apoi apăsă cu multă băgare de seamă pe 
clanța ușii ce dădea în balcon. g 

Ochii lui scăpărară de fericire. Uşa era deschisă. In clipa 
următoare, Vulturul Morţii era în una din odăile palatului 
guvernatorului și cu mâna încleștată pe plăselele de fildeș ale 
pumnalului său murmură: 

— Ne vom răfui noi, Gorciacov! 

Izbuti să se strecoare prin mai multe odăi, fără să fi fost 
observat, până când ajunse într-o încăpere, care nu era 
despărțită de odaia vecină, decât printr-o draperie grea de 
catifea. Odaia cealaltă era camera de lucru a lui Gorciacov. 

Privind prin crăpătura draperiei îl văzu pe guvernator șezând 
la masa sa de scris și stând de vorbă cu un bărbat. 

— Ţi-ai îndeplinit bine însărcinarea, îi spunea contele 
Gorciacov vizitatorului său. Îmi pare rău doar, că lucrurile nu s- 
au petrecut așa după cum am fi dorit noi. 

— Stăpâne, aceasta nu din vina mea s-a întâmplat. 

— Știu, și tocmai de aceea îţi vei primi răsplata. 

Nu lipsise mult ca Rimsky să se trădeze., fiindcă în clipa în 
care străinul începu să vorbească, el îl recunoscu. 

Era Marius Gersot. 

Mâna Vulturului Morții strânse și mai tare plăselele 
pumnalului, dar se stăpâni și privi nemișcat cum guvernatorul îi 
plătește lui Marius prețul trădării, dându-i mai multe hârtii de o 
mie de ruble. 

— Stăpâne, zise Marius după aceea, aș mai avea o rugăminte! 

— Care? 

— Românca se află acum sub scutul prințesei Fedora. Să 
binevoiască domnul guvernator să intervină pe lângă prinţesă, 
ca fata să-mi fie dată mie. 

— Şi ce vrei să faci cu Mioara Comăneanu? 

— Îmi place fata. 

— Serios? 

— Nu, răspunse Marius, zâmbind. Așa, pentru o aventură. 

Pumnul lui Gorciacov lovi cu putere în masă. 

— Îți voi da fata, dar să-mi răzbuni copilul, zise el și ochii îi 
străluceau de o ură sălbatică. 


Rimsky trebui să-și adune tot sângele rece spre a se putea 
stăpâni. Surprizele se ţineau lanț. Intâi aflase că Marius Gersot, 
pe care ani de zile îl crezuse prietenul său, nu numai că era un 
tovarăș necredincios, dar și un trădător al oropsitei sale patrii, al 
propriului său neam. Apoi auzise că Mioara nu fusese 
executată. 

Contele Gorciacov se ridică din fotoliu și-i zise trădătorului: 

— Urmează-mă, vom merge chiar acum la Fedora Feodorovna 
și sarcina ta nu va fi decât să faci întocmai, după cum îţi voi 
spune eu. Ha ha ha! Nici chinurile inchiziţiei nu vor fi mai 
cumplite, ca acelea la care o vom supune pe Mioara 
Comăneanu. 

Cei doi nemernici părăsiră odaia, îndreptându-se spre cealaltă 
aripă a palatului, în timpul mersului fiind atât de cufundaţi în 
convorbirea lor, încât nici nu observară că Vulturii Morţii se 
furișă în urma lor, prin semi-întunericul coridorului. 

Când Rimsky observă că guvernatorul se oprește în faţa unei 
uși, îndată se lipi de perete, pentru a nu fi zărit. 

Gorciacov bătu la ușă. Dinăuntru răspunse o voce de femeie. 

— Cine este acolo? 

— Guvernatorul! 

Ușa se deschise. In prag se ivi Fedora Feodorovna. 

— Vă aduc vești bune prințesă. Acest tânăr student polonez a 
venit la mine, spre a-mi spune păsul inimii sale și m-a rugat să 
pun o vorbă bună, spre a se însura cu Mioara Comăneanu, de 
care este îndrăgostit. Nădăjduiesc prințesă că nu vă veți 
împotrivi fericirii acstor doi oameni și-i veţi preda fata. 

Chipul Fedorei Feodorovna se întunecă. 

— Îmi pare foarte rău. Dar nu pot să vă îndeplinesc dorinţa. În 
urma evenimentelor ultimelor zile, fata și-a pierdut minţile, 
doctorul Sabunin a dus-o la casa de nebuni acum un ceas. 

In clipa aceea liniștea coridorului fu străbătută de un urlet ca 
de fiară. 

Stanislau Rimsky nu se mai putu stăpâni și pieptul îi ardea de 
patima de a răzbuna soarta înfiorătoare care o ajunsese pe 
iubita sa, din pricina acestor nemernici. 

El ridică pumnalul și se năpusti înspre locul unde se găseau 
Gorciacov și Marius. 

Acesta din urmă îl recunoscu îndată. 

— Stanislau Rimsky! Vulturul Morții! 


Gorciacov rămase și el încremenit de neașteptata apariţie a 
dușmanului de moarte și uită chiar și să se apere împotriva 
acestuia, care venea asupra lui ca o furtună, ca un uragan. 
Pumnalul luci la un pas de el și în clipa următoare vârful lui 
ascuţit s-ar fi înfipt în inima aceluia care vărsase sângele atâtor 
polonezi iubitori de patrie, dacă trădătorul n-ar fi intervenit din 
nou spre a scăpa viaţa vampirului Poloniei. 

Adunându-și toate puterile, el îl lovi pe Rimsky dintr-o parte 
cu piciorul în pântece, așa încât, Vulturul Morţii, căzu într-un 
genunchi. 

În clipa următoare însă, el fu din nou în picioare și se pregătea 
să atace din nou, dar în timpul acesta Gorciacov și cu Marius se 
și refugiară în odaia prinţesei, a cărei ușă o încuiară în urma lor. 

Rimsky se gândea tocmai să dărâme ușa, când auzi că 
guvernatorul deschisese fereastra și striga în curte cât îl ţinea 
gura: 

— Alarma! Ajutor! Vulturul Morţii este în palat. Ocupaţi toate 
ieșirile. 

Așadar, răzbunarea trebuia să fie amânată. 

Cu pași grăbiţi, Rimsky o luă înapoi pe coridor. Dar de-abia 
ajunse în camera de lucru a guvernatorului că și auzi zgomotul 
ușii. Văzu că ostașii alergau spre odaia prințesei. 

Mulțumită acestei împrejurări, el câștiga un timp care la 
vremea aceea îi era foarte prețios. 

Mai avu vreme chiar și să-i trimită guvernatorului o nouă 
ameninţare, pe care o scrise în grabă pe una din hărtiile ce 
zăceau pe masa lui de lucru: 


„În zadar te ascunzi de mine! Răzbunarea mea tot te va 
ajunge. 
Vulturul Morţii”. 


În vreme ce scria aceste cuvinte, el zări în sertarul deschis al 
guvernatorului, pachetul de bancnote de o mie de ruble din care 
Gorciacov plătise trădarea lui Marius Gersot. Fără șovăire, 
Rimsky înșfacă bancnotele și le vâri în buzunar. 

— Vor fi bune pentru aceia care au nevoie de ele! 

Apoi mai luă cu sine și o carte, în care Gorciacov însemnase 
cele aflate de la spionii săi, despre nobilii polonezi care luptau 
pentru dezrobirea patriei lor. 


La urmă luă lampa cu petrol de pe masă și trântind-o de 
dușumea, exclamă: 

— Salutul Vulturului Morţii! 

Covoarele, mobilele mai ușoare, fură cuprinse de flăcări în 
câteva clipe și când urmăritorii ajunseră în camera de lucru a 
contelui Gorciacov, focul cuprinsese toată încăperea în ghearele 
lui mistuitoare. 

Guvernatorul turba de mânie. 

— Blestematul! A dat foc palatului. Aduceţi apă, iute, căci 
altfel cuprinde toată clădirea. 

In vremea aceasta Stanislau Rimsky ajunsese departe și 
drumul îi era luminat de flăcările care se îndreptau spre cer, din 
palatul guvernatorului. 

Locuitorii Varșoviei șopteau speriați: 

— Vulturul Morţii s-a ţinut de cuvânt! 

CAPITOLUL 6 
TAINA MAMEI 


A fost o vreme când Stanislau Rimsky nu era studentul sărac 
de astăzi. Părinţii lui aveau un mândru palat în Varșovia și 
duceau o viaţă plină de belșug, până când, într-o zi, se întâmplă 
o tragedie. 

În urma unui denunţ, tatăl lui Rimsky fu arestat și trimis în 
Siberia, unde, după opt ani de zile de muncă istovitoare în 
minele otrăvitoare de plumb, își dădu sfârșitul. 

Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. 

Mama lui Rimsky, nepricepându-se la mânuirea banilor, 
ajunse pe mâna unui cămătar grec, lani Kipriotis, care o înglodă 
în datorii și îi scoase averea la mezat. 

Pe vremea aceea Stanislau avea șase ani. 

Biata mamă a lui Rimsky murise cu o săptămână mai înainte 
de arestarea Mioarei Comăneanu și de aceea întâmplările din 
urmă îi copleșiseră sufletul, cu o înzecită durere. 

In vreme ce Stanislau se găsea în oraș, o trupă de cazaci 
oprise în fața căscioarei de pe ţărmul Vistulei. Ofiţerul intră în 
casă și dând cu ochii de bătrâna care zăcea bolnavă în pat, îi 
ceru să-i predea pe un nobil polonez, despre care guvernatorul 
aflase că s-ar găsi acolo. Cel urmărit petrecuse într-adevăr o 
noapte în casa doamnei Rimsky, dar plecase mai departe. 

Ofițerul însă nu voi să o creadă și o bătu crunt. 


Seara, când Stanislau se înapoie, mama lui era pe moarte. 

— Numai dorul de tine, fiul meu, îngână muribunda, și nevoia 
de a-ţi dezvălui o taină, ce-mi apasă sufletul, m-au mai ţinut în 
viață până acuma. Simt că nu mai am mult de trăit, așa că 
ascultă. A sosit timpul să-ţi fac o mare mărturisire... despre o 
perioadă neagra a vieţii mele. 

— Ce este mamă? Despre ce vrei sa-mi vorbeşti? 

— Nu mă judeca prea aspru, copilul meu, tu... tu ai o soră 
despre existenţa căreia nu știe decât un singur om, un bărbat. 
La el sunt documentele, și din ele vei afla cine este tatăl surorii 
tale. E un boier mare, om de inimă, ne-am cunoscut odată pe 
când tatăl tău a lipsit un an de acasă. Mă iubea, ca și tatăl tău. 
Nu te supăra și iubește-l și tu, căci merită. 

— Pe cine? Cine este omul acesta? Cum se numește? 

— Cine este? Ascultă fiule drag, omul acesta se numește... 

Buzele bietei bătrâne se mai frământară de câteva ori dar 
fără a scoate vreo vorbă din ele. Se vedea prea bine că 
muribunda făcea sforțări uriașe pentru a mai vorbi, dar nu mai 
avea putere. 

Ceasornicul vieţii sale se oprise. Mama lui Stanislau muri fără 
a-i fi putut spune unde se găsește sora lui, fără a-i destăinui 
numele bărbatului care era tatăl surorii sale. 

In casa lor trăia o fată, Ludovica, puţin mai tânără ca el, dar 
ea nu putea fi sora lui, deoarece toată lumea știa că fata fusese 
găsită ca sugace, într-un leagăn, pe Vistula. Cu toate că doamna 
Rimsky nu avea nici măcar strictul necesar pentru ea și fiul său, 
i se făcu totuși milă de copilul Vistulei, și-l lua la sine, dându-i 
numele de Ludovica. 

Așadar Ludovica nu putea fi sora lui Stanislau. 

Dar dacă era încredințat că Ludovica nu era sora lui, asta nu 
însemna să n-o iubească pe copila Vistulei. Dimpotrivă, 
Stanislau o iubea ca pe o soră adevărată și cel dintâi gând al lui, 
după ce se văzu în stăpânirea marii sume de bani, pe care o 
luase din biroul guvernatorului, fu să asigure viitorul Ludovicăi. 

Zăpăceala care domnea pe străzile Varșoviei, din pricina 
focului de la palatul guvernatorului, îi folosi de minune pentru a 
se strecura neobservat afară din oraș, unde își îndreptă pașii 
spre căscioara lui, de pe malul Vistulei, unde Ludovica mai 
continua să locuiască și după moartea doamnei Rimsky. 

Dar când Stanislau îi spuse că-i lasă casa ei şi vru să-i mai dea 


și un pumn de bani, fata răspunse cu hotărâre: 

— Nu-mi trebuie. 

— Dar ce-ai de gând să faci singură, fără niciun ajutor. 

— Vreau să rămân cu tine. la-mă cu tine, oriunde va duce 
drumul vieţii tale. Îţi voi fi o sclavă credincioasă, întotdeauna. 

— Este cu neputinţă ceea ce-mi ceri, Ludovica. 

— Nimic nu este cu neputinţă. 

— Pe unde voi umbla eu nu vor fi decât primejdii, moartea mă 
va pândi la fiecare pas. 

— Inima mi-e destul de oțelită, nu mă voi speria. 

— Începând cu ziua de azi, eu nu mai sunt Stanislau Rimsky, 
ci Vulturul Morţii. Groaza, răzbunarea, blestemul, acestea mă 
vor urmări, pe unde voi trece, și numele meu va ajunge 
sperietoare de copii. 

— Tu nu vei urmări decât pe cei răi și răzbunarea ta va cădea 
numai asupra acelora care o merită, iar de blestemat, nu te vor 
blestema decât aceia păcătoși, iar blestemul lor este asemenea 
unui șuierat de vânt în pustiu. Du-mă cu tine, Vultur al Morţii, 
vreau să lupt alături de tine și dacă va trebui să mor, voi ști să 
mor pentru cauza sfântă pe care o aperi. 

— Bine. Fie așa cum vrei tu. 

Și Ludovica deveni al patrulea tovarăș al Vulturului Morții. 
CAPITOLUL 7 

LIBUȘA 


Stăpânul morii din pădurea de lânga Grodno, era înfuriat 
peste măsură. Fiica lui Libușa, o copilă fermecătoare, care lucra 
în ţesătoria Grodno, nu venise încă de la lucru și el îi făgăduise 
boierului lani Kipriotis, să-i ducă fata la castel, de îndată ce se 
va fi înserat. 

Morarul cerceta furios cărăruia din pădure, de peste o 
jumătate de ceas, când în cele din urmă se ivi și Libușa, tristă și 
abătută. 

— De ce ai întârziat atâta? se răsti la ea tatăl său. Ştii prea 
bine că trebuie să mergem la castel. 

— Știu. 

— Atunci ia-o din loc. Nu mai avem niciun minut de pierdut. 
Boierul ne așteaptă. 

— Boierul! repetă Libușa și în fața ochilor săi se ivi chipul 
răutăcios al lui lani Kipriotis. 


— lute, iute, nu mai căsca gura. 

— Tată, tată, ai milă de mine. 

— lar începi? Trei mii de ruble sunt bani nu glumă, și atâta 
primesc în clipa în care vei păși în pragul castelului din Grodno. 
Știi prea bine că moara trebuie reparată, de unde vrei să iau 
banii trebuincioși? 

— Tată, dar cu preţul acesta? 

— Ce pierzi? Din cele trei mii de ruble îţi dau și ţie o parte și 
când se întoarce Dembo de la oștire, ai zestre, nu glumă. 

— Lui Dembo nu-i trebuiesc bani. 

— Libușa, ţi-am spus să nu ma mai plictisești. Haide, să 
mergem. 

Dar deznădejdea fetei nu mai cunoscu margini și se împotrivi 
din răsputeri. 

— Nu, nu, de o sută de ori nu! Nu vin la castel orice s-ar 
întâmpla. 

— Ce-ai spus? scrâșni denaturatul părinte şi îşi ridică băţul 
noduros, spre a-l lăsa să cadă pe spinarea nenorocitei copile. 

In aceeași clipă, însă, din dosul unui copac se ivi făptura 
voinică a unui bărbat, care prinse bățul ridicat spre a lovi, și 
dintr-o singură mișcare îl smulse din mâna morarului. 

— Tată denaturat, vrei să-ţi vinzi propriul copil? 

Morarul se uită speriat la agresor. Îşi reveni însă, și iute, 
răspunse plin de mândrie: 

— Cu ce drept îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? Cu fata 
mea pot să fac ce vreau! Ai înţeles? Și acuma spală putina. 

— lar eu îti interzic să-ţi duci fata la castel. 

— Dar cine ești tu, de îndrăznești să-mi vorbeşti în chipul 
acesta? 

Necunoscutul se gândi, o clipă, apoi răspunse cu voce 
tunătoare: 

— Eu sunt Stanislau Rimsky, Vulturul Morții. 

Morarul rămase ca trăsnit, iar Libuşa se uită mirată la acest 
cavaler legendar, care se ivise ca din pământ, spre a o feri deo 
groaznică nenorocire. 

— Acuma ştii cine sunt, îi zise Rimsky morarului şi cred că mai 
ştii şi că, întotdeauna se întâmplă în aşa fel, după cum vrea 
Vulturul Morţii! 

— Eu, totuşi... începu morarul, dar nu apucă să sfârşească, 
deoarece pumnul voinic al Vulturului Morţii şi căzuse în capul lui 


şi morarul se întinse la pământ, fără cunoştinţă. 

Libuşa ţipă, îngrozită. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu te speria, frumoasă Libuşa, un mic leşin şi pe urmă îşi 
va veni în fire. Acuma trebuie să ne îngrijim să nu se trezească 
înainte de vreme, zise Vulturul Morţii şi-l legă bine pe morar, 
vârându-i şi un căluş în gură, iar pe urmă îl duse în moară. 

Apoi scoase la iveală o perucă, o barbă şi mustăţi cărunte, 
într-o clipă şi le aşeză pe faţă, pe urmă îşi puse pe cap pălăria 
cu boruri largi a morarului, iar pe umeri şuba acestuia. 

Libuşa exclamă, plină de admiraţie: 

— Eşti întocmai ca tata! 

— Dacă şi tu găseşti că semăn, atunci nimeni nu va băga de 
seamă! Putem merge! 

— Unde? 

— La castelul din Grodno. lani Kipriotis te aşteaptă! 

— Aşadar, tot trebuie să mă duc? întrebă fata, îndurerată. 

— Acum poţi fi fără frică, zise Vulturul Morţii, blând. Mergi cu 
mine, eşti sub scutul meu, deci, nu ţi se poate întâmpla niciun 
rău. 

Atunci Libuşa nu se mai împotrivi şi porni liniştită, alături de 
Vulturul Morţii. 

Ploaia se oprise, vântul nu mai sufla, luna se ivise pe cer şi 
lumina calea drumeţilor prin pădurea de la Grodno. 

Peste vreo jumătate de ceas, ajunseră în faţa castelului. 
Vulturul Morţii bătu în poartă. La zgomotul acesta se deschise 
una din ferestrele luminate ale castelului şi chipul de satir al 
boierului din Grodno se ivi în cadrul ferestrei. 

— Cine-i acolo? 

— Morarul din pădure! strigă Rimsky, cu vocea schimbată. 

— Ai adus-o cu tine şi pe frumoasa Libuşa? 

— E aici şi ea, boierule, şi arde de nerăbdare să ajungă în faţa 
ta! 

— Bine. Vin îndată să vă deschid. 

CAPITOLUL 8 
IANI KIPRIOTIS 


Numele lui lani Kipriotis era unul din numele cele mai 
blestemate în ţinutul Grodnei. 
Avea şaizeci de ani şi toată viaţa lui fusese o goană nebună 


după aur. La vârsta de treisprezece ani părăsise casa 
părintească, cu o singură rublă în buzunar, iar acum? 

Acum avea milioane şi milioane de ruble şi era unul din cei 
mai mari bogătaşi ai Poloniei. În ce chip ajunsese la averea 
aceasta, de asta nu se sinchisea, şi niciodată nu-şi aducea 
aminte de drumul făcut până în vârful grămezii de aur, pe care o 
stăpânea acuma. Şi doar avea ce să-şi amintească din drumul 
acesta! 

Lacrimi, văduve şi orfani jefuiţi, săraci, cărora le vindea perna 
de sub căpătâi, bărbaţi aruncaţi în închisoare pe nedrept, 
patrioţi trădaţi mişeleşte, părinţi trimişi în Siberia, spre a putea 
fi despuiaţi de averea rămasă fără căpătâi, nobili polonezi, 
denunţaţi de uneltiri împotriva ţarului, spre a putea încasa 
premiul ce se cuvenea denunţătorului, toţi aceştia contribuiseră 
cu zecile, cu sutele la mărirea averii lui lani Kipriotis, care nu 
cunoştea zăgaz în faţa dorului său de îmbogăţire. 

Tot de Kipriotis fusese sărăcită şi familia lui Rimsky şi ura 
împotriva grecului fusese sădită în inima lui Stanislau, încă de 
pe când acesta nu era decât un copil. 

Paşii târâţi ai bătrânului cămătar începură să se audă. 

Cheia se învârti în broască şi în clipa următoare, poarta grea 
de fier se deschise şi din dosul ei se auzi glasul răguşit al 
cămătarului: 

— Intră, morarule! 

Rimsky strânse mâna Libuşei, spre a o îmbărbăta, apoi o trase 
după sine, în curte. 

lani Kipriotis închise poarta, învârti din nou cheia, apoi o luă 
înainte. 

— Veniţi după mine! 

Bătrânul îşi duse musafirii într-o odaie de la etaj. Pe Libuşa o 
aşeză astfel, încât faţa să-i fie toată luminată de razele lămpii, 
apoi o măsură, încântat. 

— Cât eşti de frumoasă, Libuşa! Multe fete din Grodno au fost 
în castelul acesta dar niciuna nu mi-a plăcut atât de mult ca 
tinel Ce frumos îţi strălucesc ochii, fata îţi este albă ca 
alabastrul, părul mătăsos, trupul mlădios! Pe Dumnezeul meu, 
Libuşa, tu eşti cea mai frumoasă fată din Grodno! 

Fata tăcea cu încăpățânare şi lani Kipriotis se sili să 
zâmbească. 

— Ei, Libuşa, nu eşti încântată că-ţi spun vorbe atât de 


frumoase? Cred că ştii că vei rămâne şapte zile la castel? 

Libuşa se cutremură, auzind vorbindu-i-se de şapte zile. 

Stăpânul castelului se întoarse din nou spre morar. 

— Morarule, ţie ţi-am făgăduit o răsplată, în cazul când aduci 
fata la castel şi lani Kipriotis se ţine întotdeauna de cuvânt. Ţine 
punga aceasta! Vei găsi în ea răsplata făgăduită! 

Rimsky prinse din zbor punga aruncată de cămătar şi se uită 
în ea, spre a se încredința că nu fusese înşelat, iar când zări 
hârtiile de câte o mie de ruble, ochii începură să-i strălucească. 

— Cât sunt de fericit, boierule! Aceasta va fi zestrea Libuşei! 

Cămătarul se îndreptă acuma înspre morar şi-i zise: 

— Morarule, mi-ai adus fata, ţi-ai luat răsplata, acuma cred că 
te poţi duce! 

— Mă duc, boierule! răspunse Rimsky, care pricepuse că 
grecul voia să rămână singur cu fata. 

El se îndreptă înspre uşă, dar nu ajunse până la ea, când 
deodată se auzi un zgomot de copite, ca şi când un călăreț ar fi 
ajuns în faţa castelului. 

— Stai puţin! strigă Kipriotis, după Rimsky. Mi se pare că a 
sosit cineva! 

Cu aceste cuvinte se îndreptă înspre fereastră. 

În clipa aceea, cineva bătu în poartă. Grecul deschise 
fereastra şi ascuţindu-şi, pe cât putu, glasul răguşit, strigă: 

— Cine e acolo? 

— Eu sunt, lani Kipriotis! 

— Nu văd în întuneric şi glasul tău nu mi-e cunoscut! Nu-ţi voi 
deschide poarta, până când nu-mi spui cum te numeşti. 

— Atunci află că prinţul Adam vrea să vorbească cu tine. 

Răspunsul acesta schimbă ca prin farmec felul de a vorbi al 
grecului. 

— Numai o clipă, te rog, prinţe. Vin îndată să deschid. 

Cămătarul închise fereastra şi furios, se pregăti să descuie 
poarta. Privirea însă, îi căzu asupra Libuşei. 

— Cine naiba l-a adus şi pe acesta, tocmai acuma! mormăi el. 
Dacă nu ne tulbura, în clipa aceasta ai fi fost în braţele mele, 
Libuşa, esti cea mai frumoasă floare din Grodno! 

Fata morarului se dădu înapoi îngrozită din faţa bătrânului 
satâr. 

— Dar nu te teme, inimioara mea. Îl trimit eu iute la plimbare 
şi atunci vom rămâne singuri, singurei şi nu ne va mai tulbura 


nimeni! 

Luă în mână cheia mare a porţii, apoi se întoarse înspre 
morar. 

— Intraţi în odaia de alături, încuiaţi uşa în urma voastră şi să 
nu scoateţi o iotă, câtă vreme va fi străinul aici. M-aţi înţeles? 

— Am înţeles, răspunse Rimsky şi o şi luă înainte, spre a se 
supune poruncii cămătarului. Libuşa merse după el. 

Când se văzu singură în odaie, numai cu apărătorul său, fata 
se lipi de el, fricoasă. 

— Nu te teme, Libuşa, îi spuse el. Ţine banii, pe care mi i-a 
dat. Sunt ai tăi, să-ţi servească de zestre, fără să fi fost silită să 
plăteşti preţul pe care avea de gând să ţi-l ceară bătrânul acesta 
păcătos. 

Cu aceste cuvinte, Rimsky vâră punga în mâna fetei. 

Vulturul Morţii ardea de curiozitatea de a afla cine era 
călăreţul acela, care venise la Kipriotis, la o oră atât de târzie. 

— Trebuie să aflu cine este! îşi zise el şi se îndreptă în vârful 
picioarelor, înspre uşă, spre a privi prin gaura cheii. 

Străinul se aşezase la masă şi, zărindu-i faţa, Rimsky deabia 
putu să-şi stăpânească un strigăt de uimire. 

Vizitatorul  păcătosului  cămătar, era... prinţul Adam 
Poniatowsky, una din figurile cele mai măreţe, cele mai iubite, 
ale mişcării pentru independenţa Poloniei. Era un duşman 
hotărât al stăpânirii ruseşti, şi ca toţi Poniatowsky, îşi jertfise 
averea şi era gata oricând să-şi jertfească şi viaţa, pentru 
libertatea patriei sale. 

Numele prinţului era cunoscut în toată [ara Leşească şi 
polonezii îl rosteau cu o dragoste şi cu o stimă fără de margini. 
Personal însă, erau puţini aceia,care îl cunoşteau, fiindcă de ani 
de zile, fusese surghinuit prin ţări străine. 

În ultimul timp aflându-se la Viena, se puse în legătură cu 
prietenii săi din Polonia, spre a-i întreba dacă starea de spirit 
este favorabilă reîntoarcerii sale. Prietenii din Varşovia se 
interesară la curtea ţarului şi aici li se spuse că, prinţul Adam 
Poniatowsky se poate întoarce liniştit în Polonia, dar numai cu 
condiţia de a nu se mai amesteca în politică şi de a nu sprijini 
niciun fel de conspirație. 

Prinţul Poniatowsky plecă din Viena, chiar în ziua când primi 
această veste, spre a putea ajunge cât mai neîntârziat pe 
pământul mult iubitei sale patrii. 


Dar anii petrecuţi printre străini, săpaseră urme adânci pe 
chipul prinţului. Îmbătrânise, în jurul tâmplelor părul i se făcuse 
argintiu, iar obrazul îi era brăzdat de suferinţă. Privirea însă, îi 
era tot cea veche: blândă, dar hotărâtă şi lucind de o strălucire 
alimentată parcă de un foc, ce ardea înăuntrul sufletului său. 

Rimsky, care cunoştea în amănunţime viaţa zbuciumată a lui 
Poniatowsky, era foarte nedumerit, neputând pricepe ce căuta 
această figură măreaţă a mişcării de independenţă polonă, în 
casa bătrânului cămătar, prietenul şi spionul contelui Gorciacov, 
asupritorul polonezilor. 

Vulturul Morţii îşi lipi urechea de gaura cheii, şi atunci îl auzi 
pe prinţ, spunându-i grecului: 

— lani Kipriotis, de-abia astăzi după-amiază am sosit acasă, 
venind de la Viena şi cel dintâi drum, după această lungă 
călătorie, l-am făcut spre casa ta. 

— Şi cărei împrejurări trebuie să-i mulţumesc că-mi faci 
această cinste deosebită? 

— Mă mai întrebi, lani Kipriotis? 

— Copilul meu? 

— Ai ghicit. 

Pe fata lui lani Kipriotis se înfiripă un zâmbet viclean. 

— Ai venit din nou în zadar, prinţe! 

— Minţi! strigă prinţul Poniatowski, cu ochii scânteietori de 
mânie. 

— Nu mint, prinţe, ci spun adevărul, aşa după cum l-am spus 
întotdeauna! 

— Minţi lani Kipriotis, după cum ai minţit întotdeauna! 

În urma acestor cuvinte se făcu o linişte apăsătoare. 

Vocea prinţului rupse această tăcere. Şi vorba lui era acum 
mult mai blândă, aproape imploratoare. 

— lani Kipriotis, ajunge cu comedia pe care o joci cu mine, de 
câţiva ani de zile. Ti-am încredinţat copilul meu, fetiţa mea, 
deoarece situaţia era de aşa natură că nu putea rămâne la 
mama sa. Ţi-ai luat însărcinarea să îngrijeşti de ea, spunând că 
o vei creşte alături de fiul tău, întocmai ca şi când ar fi copila ta. 
Ce s-a făcut cu ea? Unde este? 

— Mi-aduc aminte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, răspunse 
bătrânul cămătar. Mama copilului a venit cu dumneavoastră. Şi 
spunea că fetiţa s-a născut în lipsa soţului său de acasă şi de 
aceea trebuia să ascundă copila de ochii lumii. 


— Da. Şi tu ai ascuns-o atât de bine, încât nici astăzi nu vrei 
să-mi spui unde se găseşte. Trebuie să fie mare... Doamne, cum 
aş vrea s-o văd! 

— Prinţe, eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Eu nu pot fi 
învinuit. Nu mă puteţi trage la răspundere pe mine, din pricina 
necredinţei guvernantei, care a fugit, într-o bună zi, ducând cu 
ea şi copila dumneavoastră. 

— Dar tu ştii unde se găseşte! zise prinţul, pe deplin 
încredinţat de ceea ce spune. 

Pe faţa lui lani Kipriotis sălăşlui un rânjet hidos. 

— Se poate să aveţi dreptate! 

Prinţul Poniatowsky nu-şi mai putu stăpâni indignarea: 

— Aşa e că nu m-am înşelat? 

— Intr-adevăr, prinţe, aveţi dreptate. Fata trăieşte... 

— Trăieşte! exclamă prinţul, cu ochii strălucitori de bucurie. 
Unde este, spune-mi, unde? Unde pot s-o găsesc? 

Chipul bătrânului cămătar luă atunci o înfăţişare cu adevărat 
drăcească. 

— Ei, vedeţi, aceasta n-o voi spune niciodată! _ 

Prinţul tresări, în urma acestui răspuns neaşteptat. Incepu 
apoi să tremure din tot trupul, voi sa vorbească, să urle atât de 
tare, încât să crape pereţii, dar niciun cuvânt nu-i veni pe buze, 
atât de cumplit îl dobori nemilosul răspuns al grecului. 

lani Kipriotis privi triumfător în ochii prinţului şi cu o plăcere 
diabolică, mai repetă odată crudele cuvinte: 

— Nu, niciodată nu vă voi spune unde se găseşte! 

— Omule, izbuti prinţul să îngâne în cele din urmă, de ce mă 
chinueşti? 

— Aşa trebuie să fie! 

— Îţi dau o sută de mii de ruble, dacă îmi spui. 

— O sută de mii! Ha ha ha! râse Kipriotis, batjocoritor. 

— Două sute de mii! 

Răspunsul fu din nou un hohot de râs. 

— Cinci sute de mii! 

lani Kipriotis râse din nou. 

— Un milion de ruble! 

— Chiar dacă mi-aţi da o sută de milioane şi tot nu v-aş 
spune! 

Atunci pumnul puternic al prinţului Poniatowsky se ridică în 
aer. 


În clipa aceea însă, uşa odăii vecine se deschise, ca smulsă 
din ţâţâni şi în pragul ei se ivi Stanislau Rimsky. 

Peruca albă, barba, mustăţile false, pălăria, şuba, rămaseră în 
camera de alături. 

În pragul uşii apăruse Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii. 

Dintr-o singură săritură fu lângă prinţul Poniatowsky şi-i prinse 
mâna, care voia să lovească. 

— Prinţe, gândiţi-vă la ceea ce faceţi! Nu trebuie ca bătrânul 
acesta mizerabil să ducă taina cu sine în mormânt şi apoi, nici 
nu se cade ca un Poniatowsky să-şi murdărească mâinile cu 
sângele unui asemenea păcătos! 

— Cine eşti dumneata? întrebă prinţul, foarte mirat. 

— Lucrul acesta nu are nicio însemnătate, în clipa de faţă. 
Aveţi încredere în mine că, voi şti să scot de la el taina, pe care 
n-a vrut să v-o dezvăluiască dumneavoastră. 

Prinţul Poniatowsky era din ce în ce mai uimit. 

— Domnul meu, dumneata ai aflat acuma o taină, care... 

Rimsky îl întrerupse. A 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi din pricina aceasta. In toată 
Polonia nu veţi găsi un alt om, care să-l stimeze şi să-l iubească 
pe prinţul Poniatowsky, mai mult, decât mine! Fiţi pe pace! 
Taina dumneavoastră este sfântă înaintea mea! 

— Dar apariţia aceasta neaşteptată, ca şi când ai fi răsărit din 
pământ!... Spune-mi cel puţin cum te numeşti, ca să ştiu, pe 
cine să cinstesc în tovarăşul şi prietenul meu neaşteptat! 

— Nu câştigaţi nimic, cu numele meu! Lucrul de căpetenie 
este, să-l facem pe acest ticălos bătrân, să vorbească. 

Şi cu voce tunătoare, se întoarse spre lani Kipriotis: 

— Vorbeşte! 

Cămătarul se uita încremenit la necunoscutul care se îndrepta 
acuma înspre el, cu paşi hotărâți. 

În mâna lui Stanislau Rimsky se ivi un pumnal cu prăsele de 
fildeş, al cărui vârf ascuţit îl îndreptă spre partea stângă a 
pieptului lui Kipriotis. Înspăimântat de moarte, grecul făcu câţiva 
paşi înapoi, dar Rimsky se ţinu după el şi pumnalul se înţepeni 
între veşmintele grecului. 

Pe fruntea cămătarului se iviră broboane de sudoare. 

Vârful pumnalului străpunse haina. 

— Vorbeşte! 

lani Kipriotis simţi vârful pumnalului pe piele. 


— Vorbeşte!!! 

Şi atunci grecul îngână, cu voce slabă, tremurătoare: 

— Spun... totul... totul... numai dă-mi drumul, nu mă ucide. 
Fata prinţului trăieşte... am ascuns-o... fiindcă... 

Afară se născu o gălăgie ciudată, lin tropot de cai, urmat de 
lumina mai multor făclii aprinse pe neaşteptate. 

Toţi trei se îndreptară uimiţi, înspre fereastră. Prinţul 
Poniatowsky, care ajunsese cel dintâi acolo, strigă: 

— Cazacii! Au împresurat casa... 

Rimsky sări şi el la fereastră. 

În faţa porţii castelului se adunaseră făpturi negricioase şi la 
lumina făcliilor aprinse, Vulturul Morţii zări mai mulţi cai, 
încălecaţi de cazaci. 

Prinţul Poniatowsky se uită nedumerit la Rimsky. 

— Pe cine caută cazacii? 

Rimsky răspunse liniştit: 

— Vreţi să ştiţi, prinţe? şi după o şovăire de câteva clipe, 
văzând privirea întrebătoare a lui Poniatowsky, răspunse: 

— Pe mine! 

— Dar cine eşti dumneata? 

Rimsky se înclină curtenitor, în faţa prinţului: 

— Sunt Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

CAPITOLUL 9 
VÂNATUL ÎNCOLŢIT 


Prin pădurea de la Grodno înainta fluierând un bărbat voinic şi 
lat în spate. 

— De-aş ajunge odată, spre a o putea îmbrăţişa pe Libuşa! 
oftă el, apoi îşi grăbi paşii şi peste o jumătate de ceas, zări 
moara aşezată în pădurea de la Grodno. Prin una din ferestre 
străbateau razele unei lămpi. 

Faţa călătorului se însenină şi mai mult. 

El ciocăni în fereastră, apoi bătu la uşă, dar nu primi niciun 
răspuns. Intră în casă, părându-i-se ciudat că uşa nu fusese 
încuiată. O strigă pe Libuşa, dar neprimind niciun răspuns, 
deschise şi uşa odăii vecine, unde îl zări pe morar, zăcând la 
pământ, cu trupul legat cobză, cu un căluş în gură. 

Dembo, căci el era, îşi făcu semnul crucii, apoi fără să mai 
stea pe gânduri, tăie frânghiile, care legau mâinile şi picioarele 
morarului şi-i scoase căluşul din gură. Cele dintâi cuvinte al lui 


Dembo, fură: 

— Unde este Libuşa? strigă flăcăul, şi văzând că morarul se 
zbate după aer, din pricina căluşului, care-i îngreunase 
răsuflarea, îi duse la gură propria sa ploscă. 

— Bea puţin şi te vei linişti! 

Morarul trase câteva înghiţituri zdravene, care îi făcură bine 
nu numai la răsuflare, dar şi la starea sufletească în care se 
găsea, apoi, deschizând ochii mari, ca şi când deabia acuma l-ar 
fi zărit pe Dembo, întrebă, mirat; 

— Dar tu cum ai ajuns aici? 

— Lasă asta acuma şi mai bine spune-mi unde se găseşte 
Libuşa şi ce s-a întâmplat cu tine? 

— Dumnezeu te-a trimis, zise morarul - dacă nu veneai tu, 
fără îndoială că mă înăbuşeam! Blestematul acela mi-a vârât 
căluşul în gură, şi acum... brrr... mă trec năduşelile când mă 
gândesc! 

— Dar spune-mi odată ce s-a întâmplat? 

— Libuşa a fost răpită! 

— A... fost... răpită? îngână Dembo, ca lovit de trăsnet, îl ucid 
pe acela, care va îndrăzni să se atingă de ea! şi ochii îi luceau 
ameninţător. 

— Şi cine a răpit-o? întrebă el, apoi, aşteptând răspunsul, cum 
îşi aşteaptă fiara sălbatică prada. 

— Cine? Cel mai puternic, cel mai temut om din înprejurimi... 

— Stanislau Rimski... Vulturul Morţii! 

Dembo tresări. 

— Aşadar, într-adevăr, atât de temut să fie omul acesta? Dar, 
pe Dumnezeul meu, jur că mă voi răzbuna şi nu mă voi linişti, 
până când nu i-o iau înapoi pe Libuşa. 

— Atunci,  grăbeşte-te, Dembo, căci fiecare clipă este 
prețioasă. 

— De ce? Ce e cu el? Unde este? Unde a dus-o? 

Ca un puhoi, aşa ieşeau întrebările din gura lui Dembo. 

Morarul se încruntă şi privi în pământ. 

— Este în castelul boierului din Grodno şi tu ştii ce înseamnă 
ca o fată să calce pragul casei lui lani Kipriotis. 

— Doamne, de ce m-ai lăsat să trăiesc, spre a auzi grozăvia 
aceasta? urlă Dembo, nebun de durere. Dar mă duc! Mă duc! 
Chiar dacă ar trebui să dărâm cu pumnii zidurile castelului din 
Grodno şi tot o voi scăpa pe Libuşa... 


Şi se şi năpusti afară din casă. 

Dar strigătul morarului îl opri din drum. 

— Dembo! 

— Ce e? 

— Vino-ţi în fire! 

— Ce vrei să spui? 

— Aleargă cât poţi la Grodno, şi vesteşte jandarmii că Vulturul 
Morţii se găseşte prin împrejurimi. 

Lui Dembo îi păru bun sfatul şi vru s-o ia din loc, când morarul 
îl opri din nou. 

— Nu te grăbi, căci nu ţi-am spus totul! 

— Ce mai este? 

— La Grodno sunt puţini jandarmi şi nu se ştie dacă Vulturul 
Morţii nu este însoţit de toată ceata lui de bandiți. Fugi mai 
departe, la Ostrolenco... 

— La ce bun? 

— Acolo este o companie de cazaci... De mult umblă ei după 
Rimsky, dar până acum nu l-au prins în bătaia puștii... Ei, acuma 
te poţi duce! 

Dembo ieşi din moară ca un glonte şi o luă la goană spre 
Grodno. La cea dintâi casă împrumută un cal şi aşa se duse 
până la jandarmerie. 

— Vulturul Morţii este în castelul boierului din Grodno! — 
strigă el şi porni mai departe, spre Ostrolenco. 

Dembo era un călăreț minunat, stătea bine în şa şi se 
pricepea să strunească paşii calului. 

Ajungând în tabăra cazacilor, la Ostrolenco, armăsarul era 
numai o spumă, iar el căzu istovit în braţele unui ostaş. 

— Spune-i comandantului că Vulturul Morţii se găseşte în 
castelul boierului din Grodno. 

Cazacul nu aşteptă să i se spună mai mult şi o luă la goană. 

Peste câteva minute numai, douăzeci şi patru de cazaci 
înarmaţi până în dinţi porniră la drum, în frunte cu locotenentul 
Vasili. 

— Daţi pinteni cailor! îşi îndemna el oamenii. De data aceasta 
să nu ne mai scape vânatul! 

Şi în curând, cazacii înconjurară castelul, iar locotenentul 
Vasili bătu în poartă cu patul pistolului. 

Ajungând la fereastră, Rimsky înţelese îndată cum stăteau 
lucrurile, dar pe faţa lui nu se putea citi nici urmă de teamă şi se 


purtă liniştit şi curajos şi mai departe, ca şi când nu despre el ar 
fi fost vorba, ci despre o a treia persoană, de care nu-l lega 
niciun simţământ. 

— Prinţe, zise el, adresându-se lui Poniatowsky, pentru 
siguranţa dumneavoastră personală, nu este bine ca, îndată 
după întoarcerea în patrie, să fiţi văzut în tovărăşia mea. 
Duşmanii dumneavoastră s-ar folosi de acest prilej, spre a spune 
că nu întâmplarea ne-a adus laolaltă, ci că ne-am dat întâlnire 
spre a pune la cale revoluţia poloneză. 

Prinţul păli. 

— Ai dreptate! Dar nu face nimic, îmi asum acest aspect! 

— Ştiam că acesta va fi răspunsul, dar nu trebuie să uitaţi că 
nu este vorba numai despre persoana dumneavoastră ci şi de 
Polonia. Nu trebuie ca scumpa noastră patrie să-şi piardă pe cel 
mai mare fiu al său, în ziua în care şi l-a recâştigat. Nu trebuie 
să fiţi găsit aici de cazaci! Urcaţi-vă, iute, la etajul al doilea al 
castelului şi ascundeţi-vă acolo, pe undeva. Mai târziu, la cel 
dintâi prilej, părăsiţi ascunzătoarea şi castelul. 

— Dar dacă vor scotoci castelul? 

Vulturul Morţii zâmbi. 

— Cred că lucrurile nu vor ajunge până acolo! Voi avea eu de 
grijă să înşel supravegherea cazacilor. 

Prinţul Poniatowsky urmă sfaturile lui Rimsky, în vreme ce în 
poarta castelului din Grodno cazacii începură să lovească acum 
cu paturile armelor. 

— În numele ţarului, deschideţi, sau spargem poarta! se auzi 
glasul poruncitor al locotenentului Vasili. 

Rimsky se uită la boierul din Grodno. 

— Ridică-te! 

În mâna Vulturului Morţii luci din nou pumnalul ascuţit şi lani 
Kipriotis socoti că era mai cuminte să se supună poruncilor lui 
Rimsky, fără nicio împotrivire. 

— lute, la fereastră! 

lani Kipriotis se îndreptă spre fereastră şi Rimsky se ascunse 
în spatele lui. 

— Acuma bagă bine de seamă. Deschide fereastra şi să spui, 
cuvânt cu cuvânt, ceea ce-ţi voi şopti eu! Dacă vei încerca să 
mă trădezi, la cel dintâi cuvânt îţi străpung inima cu pumnalul 
acesta! Ai înţeles? 

Stăpânul castelului din Grodno se supuse, deoarece ştia că 


Vulturul Morţii nu glumea şi îşi ducea la îndeplinire toate 
amenințările. Cu mâini tremurânde, el deschise fereastra. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? De ce îmi tulburaţi liniştea? şopti 
Rimsky şi Kipriotis repetă întocmai cuvintele sale. 

— Deschide poarta, boierule, răspunse locotenentul Vasili, 
fiindcă ni s-a spus că Vulturul Morţii se ascunde în castel. 

— Aţi înnebunit? Cum să ajungă Vulturul Morţii în casa mea? 

— Totuşi, ni s-a spus că este aici... 

— Bine, locotenente, dacă vrei, vino sus şi scotoceşte 
castelul! Pe dumneata te găzduesc chiar cu dragă inimă. 
Oamenii însă, lăsaţi-i jos, să nu-mi murdărească covoarele, cu 
cizmele lor murdare. 

— Spune să se deschidă poarta, boierule şi vin! 

— i-o deschid chiar eu! 

Rimsky îl trase de halatul de noapte. 

— Pleacă de la fereastră, şopti el, şi, vrând-nevrând, Kipriotis 
trebui să se supună puternicei smucituri. 

Apoi, Rimsky îl trase în odaia vecină şi mai înainte ca bătrânul 
cămătar să-şi fi putut da seama de ceea ce se petrece cu el, îl 
lovi cu atâta putere peste obraz, încât Kipriotis se lungi la 
pământ, fără cunoştinţă. 

Pe urmă totul fu calculat în câteva clipe. 

Luă halatul de noapte de pe umerii bătrânului, îi luă şi tichia 
împopoţonată de pe cap şi după ce-şi aşeză din nou peruca şi 
barba căruntă, se îmbrăcă cu ele şi porni pe trepte în jos. 
Ajungând în curte, imită paşii târşâiţi ai bătrânului Kipriotis, ba, 
din când în când, mai şi tuşi. 

După aceea aşeză cheia în broască. Poarta se deschise şi 
locotenentul Vasili intră în curte, luând-o înainte, cu paşi grăbiţi, 
în vreme ce Rimski încuie poarta în urma lui. Apoi se luă după 
locotenent, pe care-l ajunse pe treptele castelului 

— Nu te supăra, boierule, i se adresă acolo, locotenentul 
Vasili, că ţi-am tulburat somnul. Se poate ca nici dumneata să 
nu ştii că temutul bandit se găseşte în casă. 

Rimsky răspunse cu vocea seacă a stăpânului castelului: 

— Nu v-a minţit, cine v-a spus aceast lucru... aşa este... 

Cu aceste cuvinte îşi aruncă deodată halatul de noapte de pe 
umeri, îşi smulse peruca şi barba falsă şi urmă, cu glasul lui 
tunător, în fata locotenentului încremenit: 

— Fiindcă Vulturul Morţii se găseşte aici! 


Şi înainte ca locotenentul de cazaci să-şi revină din uluire, îl 
culcă la pământ, cu o singură lovitură de pumn. 

Apoi îl dezbrăcă de tunică, de manta, îi luă chipiul din cap, 
sabia de la şold, şi peste câteva minute, toate acestea erau pe 
trupul lui. 

Pe urmă, fără să-şi piardă calmul, porni spre ieşire. 

Nu departe de poartă, el vorbi din nou, dar aşa, ca să fie auzit 
şi de cei de afară: 

— Incă odată te rog, boierule, nu te supăra! Ne-am înşelat... 

Mai făcu doi-trei paşi, ajunse la poartă şi trecând pe sub ea, 
se îndreptă grăbit spre calul locotenentului. 

Un plutonier îl întrebă: 

— Domnule locotenent, nu l-aţi găsit pe Vulturul Morţii? 

— Şi-au bătut joc de noi! răspunse Rimsky, sărind în şa. 

Apoi dădu pinteni calului şi câţiva paşi merse încet, peste 
câteva clipe însă, îşi vâră pintenii din nou în pântecele 
animalului, pornind în goană nebună. 

In răstimp de câteva secunde, depărtarea dintre el şi cazaci, 
fu de câţiva zeci de paşi. 

Dar un minut mai târziu, se dezmeticiră. 

Fereastra castelului din Grodno se deschise din nou şi în 
cadrul ei se ivi chipul speriat al lui lani Kipriotis, 

— Cazaci, striga el cât îl ajuta vocea lui răguşită. Puneţi mâna 
pe el! Puneţi mâna pe el. E Vulturul Morţii... Locotenentul vostru 
zace în nesimţire, în castel... 

Cazacii nu mai ştiau ce să facă de spaimă. 

Câţiva din ei alergară în vestibul, unde dădură într-adevăr 
peste locotenentul leşinat. Ceilalţi dădură pinteni cailor şi 
porniră în urmărirea Vulturului Morţii. 

Din când în când liniştea nopţii era străbătută de câte o 
detunătură de pistol. 

Impuşcăturile nu-l supărau pe Rimsky. Câteva gloanţe trecură 
chiar pe lângă el, dar Vulturul Morţii nici nu le băga în seamă. 

El îşi îndreptă calul spre pârâul iute şi lat din apropierea 
Grodno-ului. La lumina lunii apa sclipea ca o mare de pietre 
preţioase. 

— Hooop! strigă Rimsky şi, de parcă ar fi avut aripi, armăsarul 
zbură peste pârâu, cu o săritură vrednică de toată lauda. 

Vulturul Morţii mângâie cu mulţumire grumazul deşteptului şi 
isteţului animal. 


Apoi mână mai departe. 

Peste câteva clipe ajunse şi cel dintâi cazac la pârâu şi voi să 
sară peste el. Dar calul sări prost, alunecă de pe malul celălalt şi 
căzând în pârâu îngropă sub el pe călăreț. 

Urmatorul cal se opri pe țărm şi nimic în lume nu l-ar mai fi 
putut sili să încerce isprava în care tovarăşul său o păţise atât 
de rău. Apoi veniră şi ceilalţi cazaci, care se trudiră să-şi salveze 
tovarăşul prăbuşit. Nici nu se mai gândeau la urmărirea 
Vulturului Morţii. 

Acesta se îndepărta ca vântul. 

Ştia că nu mai este urmărit, că nu trebuie să se mai teamă că 
va fi prins, dar mai avea mult de mers, fiindcă voia să se 
întoarcă la prietenii săi care îl aşteptau în peştera din pădurea 
Zlepitnak. 

Mâna mereu, dar calul obosea, văzând cu ochii. Goana 
nebună îl istovise, şi aproape că nu-şi mai putea ţine călăreţul în 
spinare. Dar Rimsky îl îmbărbăta, îl gonea mai departe. 

Deodată însă calul se prăbuşi la pământ şi călăreţul căzu cât 
colo. 

Într-o clipă Rimsky fu în picioare, nu tot aşa şi calul... 

La câţiva paşi se găsea un han, unde răsunase zgomotul 
căderii. Uşa se deschise şi hangiul se ivi cu un felinar în mână, la 
lumina căruia zări calul, ce zăcea în mijlocul drumului. Apoi îl 
văzu şi pe Rimsky. 

— Ai păţit ceva, stăpâne? strigă el, speriat. 

— Eu nu, dar calul mi se pare că şi-a frânt gâtul. 

Intră în han, stăpâne, şi odihneşte-te puţin! 

— Mi-ar trebui un alt cal, răspunse Rimsky, cu care să pot 
călători mai departe. 

— Poate că-ţi voi face rost. Dar acuma intră în han, să bei un 
pahar de vin, sa te învioreze în urma spaimei ce-ai tras-o. 

Rimsky primi invitaţia şi intră în han, la lumina căruia hangiul 
observă strălucitoarea uniformă de ofiţer de cazaci a călăreţului. 

Din clipa aceea omul deveni şi mai curtenitor, şi-i dădu 
călăreţului din cel mai bun vin pe care-l avea în pivniţă. 

Intr-un colţ al hanului, şedeau la o masă vreo trei-patru 
servitori în livrele de lachei. Nemaifiind alţi oaspeţi, aceştia 
atraseră îndată atenţia Vulturului Morţii. În schimb servitorii nici 
nu băgaseră de seamă sosirea noului venit, atât de cufundaţi 
erau în jocul lor de zaruri. 


Hangiul se îndepărtă pentru câteva clipe, timp în care Rimsky 
gustă din vin. După peripeţiile ultimelor ceasuri, băutura 
aceasta îi făcu foarte bine. Era la al doilea pahar, când intră 
hangiul. 

Rimsky îl întrebă: 

— Ai cui sunt lacheii aceia, care joacă zaruri în colţ? 

— O, tătucă, ai unei doamne foarte suspusă! 

— Ai unei doamne? repetă el, curios. 

— Aşa, zău! Vine de la Varşovia şi e în drum spre Rusia. 

— Cine poate să fie? Numele i-l ştii? 

— Cum să nu i-l ştiu! Prinţesa Fedora Feodorovna. 

Rimsky nu putu să-şi ascundă uimirea... 

— Fedora Feodorovna!... exclamă el. 

— O cunoşti cumva, tătucă? 

— Am auzit vorbindu-se de ea. 

— Nu mă mir. La Varşovia era o personalitate foarte 
cunoscută! 

— Cum asta? 

— Păi nu ştii că la Varşovia locuia în palatul guvernatorului şi 
că Gorciacov... 

Hangiul se opri deodată. Uitase că vorbea cu un ofiţer rus şi 
trăncănise despre lucruri care puteau să-i mai aprindă paiele în 
cap. În mijlocul frazei întrerupte, rămase cu privirea speriată, 
atintită asupra lui Rimsky. 

Dar Vulturul Morţii îl linişti. 

— Poţi vorbi fără nicio teamă, numai haina este rusească pe 
mine. Inima mi-e poloneză. 

— Atunci, tătucă, fii de două ori binevenit în casa mea! 

— Mulţumesc. Spune mai departe. 

— Nu ştiu decât ceea ce am scos de la servitori. De la ei am 
aflat că Gorciacov a cunoscut-o pe prinţesă, cu prilejul unei 
vizite, pe care a făcut-o la Petrograd. Pe vremea aceea prinţesa 
era văduvă de curând, după o căsnicie de câteva săptămâni. 
Atunci guvernatorul a invitat-o la Varşovia, şi prinţesa, care 
trecea drept favorita ţarului, nu întârzie să vină în capitala 
noastră... 

— Dar de ce se întoarce acuma? 

— Servitorii spun că s-ar fi stricat căruţa cu guvernatorul. 

— Aşa? Din ce motiv? 

— Vezi, asta n-o ştie niciunul din ei. 


— Şi unde este prinţesa acuma? 

— Sus, în odaie. Doarme. 

Rimsky dădu din cap, îşi umplu paharul, îl goli până în fund, 
apoi rămase iar pe gânduri. 

— Dumnezeu mi-a îndreptat paşii înspre hanul acesta - îşi 
zise el. Mă găsesc sub acelaşi acoperiş cu Fedora Feodorovna, 
singura făptură omenească, care poate să-mi spună, ce s-a 
întâmplat cu sărmana Mioara! 

Planul lui fu gata într-o clipă, dar nu voi să dea de bănuit 
trecând de-a dreptul la ducerea lui la îndeplinire. 

— Bun vin! zise el, mai dând un pahar pe gât. 

Hangiul se simţi foarte măgulit, dar mai bine îi căzu, când 
ofiţerul de cazaci închină cu el. 

Băură împreună, două clondire. Apoi hangiul zise: 

— Tătucă, să pun caii la căruţă, dacă totul e în bună 
rânduială? 

Rimsky se gândi puţin şi numai după aceea răspunse: 

— Las-o baltă! Deabia acuma simt că, în cădere, m-am lovit la 
umăr şi de altfel sunt tare obosit, deoarece călătoresc de la 
amiază. Aş vrea să mă odihnesc noaptea aceasta. 

Hangiul îl privi deznădăjduit. E 

— Vai, tătucă, de ce n-ai venit mai devreme? In singura odaie 
de oaspeţi, doarme prinţesa. Doar aici să-ţi aştern un pat! 

— Dar aici nu mă pot odihni, răspunse Rimsky. In colt se joacă 
zaruri şi peste noapte poate să-ţi mai pice vreun călător. 

— Sus, la etaj... am o cămăruţă... dar aceea nu e pentru 
oameni de valoarea dumitale! 

— N-are a face, răspunse Rimsky, numai atât loc să fie, să mă 
pot trânti şi să nu mă tulbure nimeni. 

— Păi atâta este!! 

— Atunci, să nu mai pierdem vremea. Arată-mi drumul! 
Hangiul luă felinarul în mană şi porni în sus pe treptele de lemn, 
care scârţâiau şi trosneau sub paşii lui. Rimsky îl urmă. Ajunşi la 
etaj, hangiul înainta în vârful degetelor. Rimsky îi urmă pilda. 

— Aici doarme prinţesa, zise hangiul, arătând înspre una din 
uşi, să n-o trezim din somn! 

Rimsky se uită cercetător la uşa aceasta. Apoi merse mai 
departe, după hangiu. 

Acesta se opri, în fata unei uşi, aşezată nu prea departe de 
uşa în dosul căreia dormea prinţesa, şi o lumină cu felinarul. 


Apoi o deschise. 

— Asta ar fi, tătucă! 

Rimsky aruncă o privire înăuntru. 

— Foarte bună! 

După aceea hangiul aduse câteva perne, o saltea, o pătură şi 
înjghebă un pat pentru oaspetele său. 

Rimsky se întinse mulţumit. 

— Aşa, hangiule, zise el, acuma poţi să te duci liniştit! 

Numai dimineaţă să mă scoli devreme! 

— Te scol, tătucă! Somn uşor! 

Uşa se închise încet. Rimsky auzi scârţâitul treptelor sub 
picioarele hangiului, care cobori în cârciumă. Mai aşteptă puţin, 
apoi se furişă pe coridor şi în vârful picioarelor se apropie de uşa 
prinţesei, de care-şi lipi urechea. 

Din dosul uşii se auzea răsuflarea regulată a celei ce dormea. 
Rimsky luă în mâna stângă felinarul, pe care-l adusese cu sine, 
iar cu dreapta apăsă pe clanţă. 

Uşa se deschise şi razele slabe ale felinarului alunecară ca o 
mângâiere pe chipul femeii ce dormea. 

Fedora Feodorovna se trezi. Când văzu făptura unui bărbat 
străin, vru să ţipe, dar ţipătul îi fu înăbuşit de exclamaţia uimirii. 

— Rimsky! 

Vulturul Morţii se înclină curtenitor, în faţa frumoasei femei. 

— Prinţesă Fedora Feodorovna, este o mare cinste pentru 
mine, că m-aţi recunoscut. 

— Cum să nu te recunosc... nu te voi uita niciodată! Dar cum 
ai ajuns aici, întrebă ea după putină gândire adăugând numele 
popular al voinicului, Vultur al Morţii? 

— De data aceasta porecla nu se potriveşte, prinţesă! N-am 
venit ca duşman, ca Vulturul Morţii... acela care se găseşte 
înaintea ta este Stanislau Rimsky, care şi-a luat îngăduinţa de a 
vă întreba... 

— Ce? 

— lertaţi-mă că v-am tulburat somnul, dar altcineva nu-mi 
poate spune ce s-a întâmplat cu Mioara Comăneanu, iubita 
mea... 

— Pentru care ţi-ai primejduit viaţa? 

— Pentru care mi-aş mai primejdui-o încă de o sută de ori! 

Adânc mişcată, Fedora Feodorovna, se uita în ochii voinicului. 

— Fii tare!... A murit! 


— Dumnezeule! exclamă Vulturul Morţii, adânc îndurerat. 

— Nu se simţea bine nici când a fost dusă la casa de nebuni. 
După câteva zile am fost înştiinţată că se îmbolnăvise greu, din 
pricina celor suferite în timpul din urmă. Boala ei însă, nu ţinu, 
decât trei sau patru zile şi o răpuse... 

— Sărmana Mioara! oftă Rimsky. 

— Sărmana Mioara! repetă şi Fedora Feodorovna. Şi mie mi-a 
părut rău, dar gândindu-mă că avea de ales între două rele, 
găsesc că mai bună a fost moartea aceasta, decât cea prin 
spânzurătoare. 

— Vai, prinţesă, nici nu v-am mulţumit pentru bunăvoința pe 
care i-aţi arătat-o, scăpând-o pe iubita mea Mioara, din ghiarele 
sângerosului conte Gorciacov. Fapta aceasta v-a asigurat pentru 
totdeauna recunoştinţa şi prietenia Vulturului Morţii. 

Prinţesa măsură cu priviri duioase, trupul voinic al nocturnului 
său vizitator. 

Vulturul Morţii nu-şi putu înnăbuşi durerea pe care i-o pricinui 
vestea morţii iubitei sale, o furtună sălbatică îi zbuciuma pieptul, 
îşi muşcă buzele, dar nu-şi putu stăpâni lacrimile, care îi 
năpădiră ochii. 

— Rimsky... Vulturul Morţii... plânge! îngână prinţesa. 

Cuvintele acestea crescură şi mai mult durerea voinicului, 
care căzu în faţa prinţesei, plângând amarnic. 

Fedora Feodorovna mângâie părul negru al lui Rimsky. 
Degetele ei albe alunecau nervoase pe buclele negre, apoi 
începură să tremure. 

Rimsky simţi că degetele acestea tremurânde erau în 
prelungirea inimii prinţesei. Mai ales că cele două mâini îi 
prinseră acuma capul şi-l traseră mai aproape, tot mai aproape 
de ea. 

Rimsky se cutremură. 

— Prinţesă! exclamă el, încercând să scape. Dar cele doua 
braţe îl cuprinseră pătimaş. 

— Cât eşti de frumos şi de voinic! Niciodată nu voi uita clipa 
aceea, când te-am văzut pe podişca spânzurătorii, răstindu-te la 
Gorciacov... erai întruchiparea răzbunării... Cum îmi tremura 
inima, să te văd scăpat! 

— Fedora Feodorovna!... 

— Şi apoi, în noaptea aceea, în care ai apărut la palatul 
guvernatorului... eram îngrijorată şi-l ţinui de vorbă pe 


guvernator spre a-ţi da vreme să fugi! 

— Prinţesă! zise Rimsky, ridicându-şi capul, cum ai ajuns aici? 

— L-am părăsit pe contele Gorciacov. M-am săturat. A trebuit 
să fug din palatul lui, spre a putea să scap. 

— Şi acuma, unde te duci? 

— Înapoi în Rusia, Rimsky, vino cu mine... Granița rusească 
nu este departe... Nu trebuie să-ţi fie teamă... te trec eu... 

— Prinţesă! zise Rimsky, cu părere de rău, ce vrei să faci cu 
un om al cărui nume, în lumea din care faci parte tu, este 
amintit ca al unui răufăcător, ca al unui tâlhar, veşnic flămând 
după pradă? 

— Ce-mi pasă mie! răspunse prinţesa, pătimaşă. Chiar dacă 
te-ar osândi de o sută de ori, chiar dacă toată lumea ar vorbi 
dispreţuitor despre tine, eu tot te-aş iubi! Te iubesc, fiindcă eşti 
curajos, eşti un adevărat bărbat, un erou ce nu cunoaşte teama, 
te iubesc, fiindcă ştiu, despre aceasta nu le prea place să 
vorbească la palatul guvernatorului, că nu-i loveşti pe aceia care 
nu merită să fie loviți, iar pe oropsiţi, pe săraci, pe nedreptăţiţi, 
îi ajuţi. 

— Acest lucru este adevărat. 

— De aeeea te iubesc Rimsky şi de aceea mi-e drag să mă uit 
în ochii tăi negri ca noaptea, să mă odihnesc în braţele tale 
vârtoase. 

Rimsky se smulse din braţele Fedorei Feodorovna şi clătină 
din cap. 

— Nu, prinţesă! Plec până când nu este prea târziu, până 
când nu mă orbeşte patima, până când nu mă vrăjeşte 
frumuseţea ta fermecătoare! 

Urmă o linişte apăsătoare, după care prinţesa zise: 

— Stanislau Rimsky, eu îţi propun ceva. Ascultă-mă! Nu 
departe de graniţa poloneză, dar pe pământ rusesc, se ridică 
cetatea Rudinului, care e înconjurată de păduri seculare. In 
apropierea cetăţii, se află un turn părăsit, care este legat de 
cetate, printr-un coridor tainic, săpat sub pământ. Cetatea este 
a mea, iar despre coridorul subpământean nu mai ştie decât un 
singur servitor bătrân. 

— Ce vrei să spui cu aceasta, prinţesă? 

— Vă propun să vă aşezaţi tabăra în turnul din apropierea 
cetăţii. Acolo nimeni nu vă va da de urmă, sunteţi la adăpost şi 
veţi avea şi voi un acoperiş sub care să vă retrageti, după ce vă 


întoarceţi de la aventurile voastre. 

— Şi nu s-ar găsi nimeni care să ne trădeze? 

— Îţi jur, Rimsky, că voi tăcea ca un mormânt şi nici bătrânul 
meu servitor nu vă va trăda. 

Stanislau Rimsky rărnase pe gânduri. 

— Mă voi gândi la această propunere, Fedora Feodorovna şi 
mă voi sfătui şi cu tovarăşii mei, să vedem, ei de ce părere sunt. 

— Veniţi cât mai iute. De îndată ce voi ajunge în cetatea 
Rudinului, voi îngriji ca până la sosirea voastră, turnul să fie 
adus în stare de locuit, pentru ca Stanislau Rimsky şi cu 
tovarăşii săi să se simtă cât mai bine. 

Afară se crăpase de ziuă. Rimsky se ridică, spre a-şi lua rămas 
bun. Se înclină şi sărută mâna prinţesei. Fedora Feodorovna îi 
mai spuse încă odată: 

— Nu uita de cetatea Rudinului, ale cărei porţi vor fi veşnic 
deschise pentru tine şi tovarăşii tăi! 

Rimsky părăsi odaia prinţesei, se înapoie în cămăruţa lui şi îşi 
îmbrăcă mantaua. De altfel, tocmai la timp, deoarece treptele 
începură să scârţâie din nou şi în fata uşii se auzi glasul şoptit al 
hangiului: 

— Tătucă, scoală, căci a răsărit soarele! 

Peste câteva minute, Rimsky şedea într-o căruţă, la care erau 
înhămaţi doi cai polonezi, mici. Hangiul mai vâri lângă jilţ o 
sticluţă cu ţuică, apoi căruţa o luă din loc. 

— Încotro tătucă? 

— Spre Zlepitnak! 

Căruţa ieşi pe poartă huruind. 

CAPITOLUL 10 
DOCTORUL LEONIDA 


De un ceas îl ducea căruţa pe Rimsky, când în zare se iviră 
căsuţele mărunte şi albe din Zlepitnak, în dosul cărora se 
întindea negricioasă, pădurea, în mijlocul căreia îşi căutaseră 
adăpost tovarăşii Vulturului Morţii. 

Rimsky opri căruţa, şi porni pe jos, spre sat. 

El îşi ridică gulerul mantalei, chipiul şi-l trase tare, peste ochi, 
şi aşa intră pe străzile din Zlepitnak. 

Două femei, care veneau în urma lui vorbeau atât de tare, 
încât fără să vrea, auzi tot ceea ce-şi spuneau: 

— În casa tâmplarului e mare tâmbălău! Toată ziua se fierbe, 


se frige şi se spune că va fi o nuntă, cum nu s-a mai pomenit în 
Zlepitnak, zicea una din fete. 

Cealaltă răspunse furioasă: 

— Mi se strânge inima, când mă gândesc. Până acuma i-am 
fost bună, dar astazi, că a gasit o fată bogată m-a lăsat baltă! 

— Dar bine, Marusia, ce vorbeşti prostii? Cum vrei să te ia? Tu 
ai bărbat! Doi îţi trebuiesc? 

— Nu vreau să ştiu de nimic! Mă răzbun! Îl fac eu de mă ţine 
minte, câte zile va avea! 

Dar, Marusia, vino-ţi în fire, femeie. Mai bine coace-i şi tu o 
turtă, cum se cuvine când se însoară cineva. 

— Turta e gata. Şi e o turtă, cum nu va mai fi alta! E pentru 
mire! 

— Ei, atunci nu eşti tocmai aşa de mânioasă, după cum vrei 
să arăţi! 

— Nu. Deşi aş vrea ca şi pe ticălosul ăla de Rimsky să-l 
scarmăn puţin! 

— Cum, nici cu Vulturul Morţii nu te ai bine? 

— Cum vrei să mă am bine, când alaltăeri tovarăşii lui s-au 
luat la harţă cu tata? 

— Primarul? Vezi că, dacă tu îl osândeşti pe Vulturul Morţii, cei 
din sat îl urcă în slava cerului căci, tocmai când tatăl tău voia să- 
i vândă bietului Petrov şi perna de sub căpătâi, spre a-i încasa 
birul, numai că se ivesc tovarăşii lui Rimsky şi-l iau pe primar la 
goană... 

— Nu te teme că şi Vulturului Morţii o să-i fugă odată 
pământul de sub picioare! Nemernicii de teapa lui nu mor 
niciodată de moarte creştinească! 

Cele două femei se opriră şi Marusia îşi luă rămas bun de la 
însotitoarea sa. 

— Eu îţi spun, Marusia, zise femeia care se îndepărta, vino-ţi 
în fire, trimite darurile pentru nuntă şi nu te mai gândi cu ură la 
Niculai. 

— Darurile i le trimit, dar de iertat, nu-l iert! răspunse 
Marusia, cu o ciudată apăsare, pe fiecare cuvânt. Apoi intră în 
casă. 

Rimsky se uită bine la casă, apoi îşi grăbi paşii şi se îndreptă 
spre pădurea de lângă Zlepitnak. 

Ajungând în peşteră, care între timp fusese rânduită ca o 
locuinţă, el le povesti tovarăşilor săi, părerea pe care o avea 


fata primarului despre ei şi voinicii hotărâră să se răzbune. 

E vorba numai de o glumă nevinovată, zise Rimsky. Tu, 
Severin, împreună cu Micislav, vă veţi aşeza la pândă în jurul 
casei. Marusia va trimite darurile de nuntă şi voi vă veţi îngriji ca 
aceste daruri să n-ajungă la casa tâmplarului, ci aici, ca să 
sărbătorim şi noi, nunta lui Niculai! 

— Minunată idee! Nici că se putea o răzbunare mai bună! 

Ludovica se amestecă şi ea în vorbă. 

— Mâncarea soseşte la timp, fiindcă şi aşa proviziile sunt pe 
sfârşite. 

— Atunci, zise Rimsky, Severin şi Micislav, să vă îngrijaţi ca în 
seara aceasta să avem mâncare de la nuntă! 

Cei doi studenţi se îmbrăcară şi porniră spre sat. 

În urma descrierii lui Rimsky, ei găsiră casa fără multă 
osteneală şi cum în faţa ei se găsea o cârciumă, nici pânda nu le 
fu zadarnică. Se aşezară, deci, la o masă de lângă fereastră şi în 
vreme ce-şi umpleau paharele cu vin, nu pierdură o clipă din 
ochi, casa Marusiei. 

Îndată, după-amiază, se şi ivi Marusia, în tovărăşia unei 
servitoare. Într-o mână servitoarea ţinea un coş plin cu băuturi 
şi mancări alese, iar în cealaltă, o turtă mare, împodobită cu flori 
de zahăr, asupra căreia Marusia îi atrase atenţia să vegheze cu 
o deosebită grijă. 

Servitoarea porni la drum şi femeia o urmări din ochi, câtva 
timp, spre a vedea, dacă nu cumva scapă din vedere turta atât 
de mult temută. Apoi intră în casă. 

Severin şi cu Micislav socotiră că sosise timpul să purceadă la 
îndeplinirea planului lor. Părăsiră cârciuma, ieşiră în stradă şi se 
repeziră după fată. 

Servitoarea mergea încet, de teamă să nu scape turta, aşa că, 
cei doi studenţi o ajunseră din urmă, foarte curând. 

— Tii! Dar nostimă fată! zise Micislav, ajungând în apropierea 
ei. 

Fata îşi întoarse capul şi zâmbi. 

— Zău, că şi mie-mi place! zise şi Severin. Mi-aş da cinci ani 
din viaţă, numai s-o pot săruta! 

Fata se uită înapoi din nou, dar în loc de zâmbet, îşi scoase 
limba la Severin. Dar în urma mişcării prea grăbite, turta i se 
legăna în mână şi ar fi căzut la pământ, dacă Micislav nu-i sărea 
în ajutor. 


Studentul prevăzuse că aşa se va întâmpla, şi când sosi 
momentul, prinse turta, care urma să se prăbuşească. 

— Mă omora stăpâna, zise fata tremurând, dacă scăpăm 
turta. Mi-a spus să am grijă de ea ca de ochii din cap, fiindcă 
aceasta este turta cununiei, din care va gusta mai întâi mirele, 
şi apoi mireasa. 

— Atunci, fetiţo, zise Micislav zâmbind, dacă stăpâna ta tine 
atât de mult la turta aceasta, nici nu ţi-o mai dau pe mână, ci ți- 
o duc eu. 

Severin luă coşul de toartă. 

— lar eu voi duce coşul, zise el, e prea greu pentru braţele 
tale gingaşe. 

Fata se învoi ca şi Severin să-i vină în ajutor, fără să 
bănuiască ceva. 

Acum, cei doi studenţi mergeau unul de o parte, altul de 
cealaltă, trudindu-se s-o ţină de vorbă pe fată. Aceasta era în 
culmea fericirii, fiindcă îşi găsise doi cavaleri. 

Deodată, ajungând în dreptul unei ulicioare care o lua înspre 
pădure, Severin îi întinse fetei mâna. 

— Acum, Dumnezeu fie cu tine, eu o iau pe aici! 

Micislav îşi luă rămas bun şi el. 

— Şi eu mă duc cu prietenul meu. 

Şi amândoi o luară înspre pădure. 

La început fata rămase aiurită, de uimire. Mai târziu, dându-şi 
seama de ceea ce se petrecea în realitate, începu să ţipe, ca din 
gură de şarpe şi să fugă după cei doi studenţi: 

— Turta mea! Coşul meu! 

— Porumbiţa mea, îi zise Micislav, mângâindu-i obrajii, când 
ajunse lângă el, îţi pare rău că vom mânca noi aceste bucate 
atât de bune, în loc să le mănânce mirele, care va avea atâta 
mancare, încât mâine porcii s-ar fi desfătat cu turta aceasta? 

— Nu-mi pare rău, răspunse fata, dar stăpâna mă va face una 
cu pământul, dacă nu duc darurile la casa tâmplarului! 

— Fii cuminte, fetiţo! şi spune-i că le-ai dus. 

— Dar dacă mai târziu se va dovedi că am minţit? 

— Atunci spune-i că Vulturul Morţii a sărit la tine, ţi-a luat 
coşul şi turta şi te-a pus să juri că nu-l vei trăda... 

— Asta o s-o creadă... căci mereu îl blestemă pe Vulturul 
Morţii. 

— Ei vezi! zise Miroslav, sărutând-o în zbor şi pornind iute 


după Severin, care şi intrase în pădure. Ajungând-ul, începură să 
râdă amândoi. 

— Nici nu mă aşteptam să iasă atât de bine! zise Micislav. 

— Tu ai cucerit nu numai turta, ci şi fata, răspunse Severin, 
care mângăia cu priviri lacome turta, ce promitea să fie într- 
adevăr foarte gustoasă. li şi arătă lui Micislav, care acuma 
ducea coşul, cât de frumoase erau ornamentele de zahăr, 
aşezate pe ea. 

— la te uită, cât e de artistic alcătuită! Ce gustoasă trebuie să 
fie! Zău că ar fi fost păcat să lăsăm o bucăţică atât de bună, 
pentru burţile nemâncaţilor de la nuntă. 

Spunând acestea, luă trandafirul de zahăr de pe turtă şi-l 
înghiţi, cât ai clipi din ochi. 

— Cel puţin spune-mi şi mie dacă a fost bun? zise Micislav, 
râzând. Dacă nu mai pot mânca din el, măcar să ştiu ce gust 
avea. 

— Grozav! zise Severin, plescăind din limbă. 

In curând apoi, ajunseră la ascunzătoare, unde merindele fură 
date în grija Ludovicăi, care avea cămara pe mână. 

După aceea, bărbaţii se lungiră pe pieile de urs, aşezate într- 
un colţ al peşterii, amintiri din vânătorile făcute prin pădurea de 
la Zlepitnak, şi îşi aprinseră pipele. 

Rimsky povesti tot ceea ce făcuse în timpul cât lipsise din 
peşteră iar Dan Dragomir istorisi isprăvile celor rămaşi în 
ascunzătoare. 

Apoi, mai luând câte o înghiţitură din plosca ce fusese aşezată 
la îndemână, începură să facă planuri pentru viitor. 

Numai Severin vorbea neobişnuit de puţin. Nu-i mai plăcea 
nici vinul, nici pipa, şi acum era roşu ca focul, acum semăna cu 
o coală de hârtie. La început se feri să nu fie observat de 
tovarăşii săi, dar peste câteva minute orice trudă îi fu în zadar. 

— Ei, Severine, ce e cu tine? întrebă Rimsky, văzând că 
grăsuliul student îşi lasă capul într-o parte. 

— Nu ştiu... gemu Severin, dar mi-e tare rău! 

Micislav încercă să mai glumească: 

— Nu te îmbolnăvi, Severine, căci atunci nu mai poţi să 
mănânci. 

— Turta... turta... gemu Severin, cuprins de dureri. 

— Ce tot aveţi cu turta aceea?... întrebă Rimsky. 

— Lui Severin i-a plăcut grozav turta de cununie şi i-a şi 


mâncat de pe ea trandafirul de zahăr, pe care trebuiau să-l 
mănânce mirele şi mireasa, răspunse Micislav. 

— Atunci ştiu cum stau lucrurile! strigă Vulturul Morţii, speriat. 
Nu mai încape nicio îndoială că ornamentul din zahăr a fost 
otrăvit şi Severin l-a mâncat! 

Studenţii se uitară îngroziţi unul la altul, şi că bănuiala lui 
Rimsky era întemeiată, aceasta o dovedea şi faptul ca Severin 
se zvârcolea de dureri, faţa i se schimonosise, la gură făcuse 
spumă şi se văita îngrozitor. 

— Trebuie să-l scăpăm! strigă Rimsky. lute, un doctor, care 
să-i dea contra-otravă!! 

— Dar unde găsim acuma un doctor? se tângui Dan Dragomir. 

— Staţi aici, lângă el. Mă reped eu până la Zlepitnak! 

În clipa următoare îşi aruncă pelerina pe umeri, îşi puse 
căciula în cap, îşi vârâ pistoalele la brâu şi părăsi ascuzătoarea. 

Îşi dădea seama că îşi luase o însărcinare foarte grea, 
deoarece doctorului care urma să vină în ajutorul lui Severin, 
nu-i mai putea ascunde taina peşterii şi odată secretul acesta 
dezvăluit, erau trădaţi şi ei. 

Dar viaţa lui Severin preţuia mai mult decât o ascunzătoare, 
oricât de bună ar fi fost ea. 

În Zlepitnak nu se găseau doctori. Rimsky auzise însă 
vorbindu-se de unul, care se stabilise între ruinele cetăţuii de la 
marginea satului şi care îi ura pesemne pe cei bogaţi, căci nu-şi 
punea ştiinţa decât numai în serviciul oamenilor săraci de la 
care nu lua niciun ban. 

Vulturul Morţii alergă deci, de-a dreptul spre ruinele cetăţuii, 
unde ajungând, începu să strige: 

— Doctore Leonida!... Doctore Leonida! 

Zidurile pe jumătate prăbuşite ale cetăţuii trimiseră înapoi 
strigătul Vulturului Morţii, pe care acesta îi repetă de îndată: 

— Doctore Leonida! 

La acest al doilea strigăt, o fâşie de lumină se ivi pe unul din 
ziduri, la înălţime de un etaj şi o voce metalică întrebă: 

— Cine mă caută? 

— Am venit să te duc la un bolnav nenorocit! răspunse 
Rimsky, îndreptându-se spre punctul de unde venea lumina. 

În faţa lui stătea un tânăr voinic, bine legat. 


1 Contra-otrâvă s. f. antidot 


— Dumneata eşti doctorul Leonida? 

— Eu. Intră înăuntru. 

Rimsky primi invitaţia şi abia atunci observă, că, doctorul se 
randuise foarte bine în cele câteva camere reparate ale cetăţuii 
ruinate. A 

Doctorul Leonida nu locuia singur. In odaie se mai găsea o 
fată de o frumuseţe răpitoare, a cărei masă de lucru era plină cu 
cărţi. Rimsky se înclină adanc înaintea tinerei fete, care abia 
părea să aibă vreo şaptesprezece ani. 

— Sora mea, zise doctorul Leonida. Şi acuma, domnul meu, 
spune-mi, cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Doctore, răspunse Vulturul Morţii cu înfrigurare, fiecare 
clipă de întârziere poate fi fatală! Un prieten de-al meu a fost 
otrăvit. Îţi cunosc principiile şi pot să te asigur că este unul din 
cei mai oropsiţi oameni de pe pământ. 

— Cu ce a fost otrăvit? întrebă doctorul. 

— Nu ştiu. Cred că ar fi bine să iei cu dumneata mai multe 
contra-otrăvuri. 

Doctorul Leonida se uită la Rimsky, nu zise niciun cuvânt şi 
vâră în geantă câteva sticluţe. După aceea se întoarse înspre 
sora sa. 

— La revedere, Minerva, zise el îmbrăţişând-o. 

— La revedere! zise ea. Aşa mă tem, de câte ori te văd 
pornind la drum... 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă - răspunse doctorul, zâmbindu-i 
duios, domnul acesta pare să fie un om cumsecade, aşa că n-ai 
pentru ce să-ţi faci griji. 

— Domnişoară, zise Rimsky, vă jur că niciun rău nu i se va 
întâmpla fratelui dumneavoastră. Eu însumi îl voi însoţi până 
acasă. 

— Să mergem! zise doctorul Leonida, lăsând pe străin să 
pornească înainte. În urma lor, Minerva încuie bine uşa. 

Rimsky o luă înainte şi după ce ieşi dintre ruine, se îndreptă 
înspre pădure. Nu se uită înapoi, dar simţi că paşii din urma sa 
se răresc... doctorul nu-l mai urma. Atunci se întoarse. 

— De ce nu vii, doctore? 

— Unde mă duci? Într-acolo nu este decât pădurea, nici urmă 
de vreo casă sau de altă locuinţă omenească. 

— Așa este, dar nu văd pricina care te împiedică de a mă 
urma. Te încredinţez că te vei întoarce fără ca cineva să-ți fi 


atins vreun fir de păr. 

— Dar cine ești dumneata? Întrebă doctorul. 

— În clipa aceasta nu trebuie să ne batem capul cu altceva, 
decât cu viaţa bolnavului. Așa că numele meu nu are nicio 
însemnătate. 

— Totuşi, aş vrea să ştiu! 

— Ei bine, dacă vrei să ştii cu orice preţ, atunci află că eu sunt 
Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

— Vulturul Morţii?! 

— Te-ai speriat? Ţi-am spus doctore că nu trebuie să-ţi fie 
frică, ţi-am dat cuvârtul meu că nu ţi se va întâmpla niciun rău şi 
poţi fi încredinţat că te vei întoarce acasă, tot astfel, după cum 
ai plecat. Vulturul Morţii nu şi-a călcat cuvântul, niciodată. 

Doctorul Leonida răspunse blând; 

— De ce să-mi fie frică? Mie îmi este totuna, dacă te cheamă 
Vulturul Morţii, sau cel mai sărac dintre mujici. Este îndeajuns să 
ştiu că bolnavul are nevoie de mine, cu celelalte nu-mi bat 
capul. 

Porniră mai departe, fără a mai rosti vreun cuvânt. Rimsky se 
orienta foarte bine prin întuneric şi în curând ajunseră la gura 
peşterii. 

— Slavă Domnului, căpitane, că ai venit! exclamă Dan 
Dragomir, care aştepta la intrarea în peşteră. 

— Ce este cu Severin? 

— Cred că se sfârşeşte, bietul de el! Suferă îngrozitor... 

— Acum avem un doctor, care-l va ajuta! Pe aici, domnule 
doctor. 

Bolnavul era întins pe o blană de urs, în peştera a doua şi 
durerile lui erau atât de chinuitoare, încât bietul om se zvârcolea 
ca un şarpe şi rupea cu dinţii blana pe care zăcea. 

Doctorul Leonida îngenunchie lângă el. 

— Linişteşte-te prietene, linişteşte-te! De la ce ţi se trage 
nenorocirea? 

— Turta!... Turta! 

Micişlav îi dădu lămuriri mai amănunțite, povestind aventura, 
şi ca dovadă, aduse şi turta. 

Doctorul tăie o bucată din turtă, o luă în gură şi mestecând-o, 
o gustă timp îndelungat. Apoi o scuipă afară. 

— Cred că turta a fost otrăvită cu mătrăgună. Ei, atunci 
nenorocirea nu este tocmai atât de mare! 


Cu aceste cuvinte îşi deschise geanta, turnă mai multe leacuri 
într-o ceaşcă, pe care după ce le amestecă bine, i le dădu lui 
Severin să le bea. Acesta înghiţi cu lăcomie băutura lecuitoare. 

Dar nicio alinare nu se putu observa şi durerile îl chinuiră şi 
mai departe pe nefericitul student, a cărui stare deznădăjduită 
începu să-l îngrijească chiar şi pe doctorul Leonida. 

In cele din urmă îl luă la o parte pe Rimsky şi-i vorbi în şoaptă. 

— Până acuma efectul trebuia să se observe într-o măsură 
destul de mare. Mă tem că turta nu a fost amestecată cu 
mătrăgună, ci cu altă otravă, de care nu-mi pot da seama. ŞI 
până când nu ştiu despre ce otravă este vorba, până atunci nu 
pot să-i dau leacul care să-l scape de la moarte! 

Vulturul Morţii luă o hotărâre neaşteptată. 

— Doctore Leonida, mai ţine-l în viaţă numai un sfert de ceas 
şi voi afla care a fost otrava! 

Fără a mai aştepta vreun răspuns, o şi luă la goană, pentru a 
nu se mai opri, decât în faţa casei Marusiei, unde bătu uşor în 
fereastră. 

Peste câteva clipe zări o umbră albă, care se ivi prin jurul 
ferestrei. Apoi fereastra se deschise şi o voce şoptită îl întrebă: 

— Tu eşti, Niculai? 

— Eu sunt, Marusia! răspunse Rimsky, tot în şoaptă, 
recunoscând pe fata primarului. Vino până afară, vreau să-ți 
spun ceva! 

— Vin îndată, numai de nu s-ar trezi bătrânul! 

Apoi fereastra se închise şi Rimsky se grăbi la poartă, unde se 
aşeză la pândă. 

Deodată auzi plescăitul unor papuci de casă şi în curând 
poarta se deschise prin ea ivindu-se Marusia, aşa cum se 
sculase din pat, în cămaşă de noapte şi cu picioarele aproape 
goale, cu un şal aruncat doar peste cap şi umeri. 

Rimsky nu şovăi nicio clipă. El puse mâna pe femeie şi dintr-o 
singură mişcare îi aruncă pe cap pelerina sa neagră şi o strânse 
la pieptul său cu atâta putere, încât Marusia nu putu nici măcar 
să se mai mişte şi i se părea că se înăbuşă. 

Când se mai desmetici, încercă să strige, dar ţipetele ei de 
groaza se pierdură înăbugşite în pelerina voinicului. Apoi începu 
să dea din picioare, dar fără să se sinchisească de zvârcolirile ei, 
Rimsky alerga tot mai iute, spre ascunzătoarea din pădure, în 
faţa căreia aştepta Dan Dragomir. 


— Mai trăieşte? întrebă Rimsky, gâfâind. 

— Mai trăieşte! dar e prăpădit cu totul... aiurează mereu! 

Rimsky intră în peşteră, unde trânti femeia la pământ. 

— Auzi horcăitul acela de moarte, de alături? 

— Ce pot eu să-i fac? răspunse femeia, semeaţă. 

— Ascultă ce-ţi spun! Prietenul nostru a mâncat din turta pe 
care o meniseşi ibovnicului tău, care te-a părăsit şi s-a însurat 
cu fata tâmplarului. 

Marusia îngălbeni. 

— Vezi, că ştiu totul! strigă Rimsky. Doctorul nu poate veni în 
ajutor, decât numai dacă spui ce fel de otravă ai amestecat în 
aluatul turtei... 

— Dacă a mâncat din turta, şi-a meritat soarta! răspunse 
femeia. 

— Blestemato! se răsti la ea Vulturul Morţii, cu ochi 
scânteietori. Nu te temi de Dumnezeu, nu te temi de judecata 
semenilor tăi care te vor trimite la spânzurătoare, dacă se va 
afla că... 

— Am vreme să mă tem atunci când voi ajunge acolo! îi tăie 
vorba Marusia, zâmbind batjocoritor. 

— Atunci, află, tună Rimsky cu glas înspăimântător, că ai şi 
ajuns acolo, fiindcă acela în faţa căruia te găseşti, este Vulturul 
Morţii! 

Semeţia femeii dispăru ca prin farmec. Se prăbuşi la pământ, 
îngrozită, şi începu să se bocească, 

— Vulturul Morţii!... Nu mă ucide!... Nu te atinge de mine!... 

Rimsky se răsti la ea, din nou. 

— Atunci răspunde la întrebarea mea! 

— Am vopsit trandafirul de zahăr... cu zeama cireşii dracului! 

Rimsky alergă alături, unde doctorul Leonida se îngrijea de 
bolnav. 

— Am aflat! Cu zeama cireşii dracului a fost vopsit trandafirul 
de zahăr! strigă el, cu ochii scânteietori de speranţă. 

Doctorul începu să caute cu înfrigurare, printre sticluţele sale. 
Le luă în mână pe toate, una după alta şi în cele din urmă dădu 
peste cea căutată. 

— Aici e! strigă doctorul Leonida, cu însufleţire şi în clipa 
următoare şi turnă câteva picături în ceaşca umplută pe 
jumătate cu apă. 

— Ţine, prietene! Bea! îi zise el lui Severin, ridicând capul 


bolnavului şi turnându-i băutura pe gât. 

Rimsky, Dan Dragomir şi Leonida, stăteau în jurul patului 
bolnavului, cuprinşi de o înfrigurare de nedescris, în vreme ce 
Micislav rămăsese în cealaltă gaură a peşterii, spre a o păzi pe 
Marusia. 

Toţi trei se uitau trişti şi abătuţi, când la doctor, când la 
Severin. 

Trecuse de miezul nopţii, când doctorul Leonida se întoarse 
înspre Rimsky şi tovarăşii acestuia, vestindu-le, cu bucurie: 

— Am izbutit să-l scap! Va rămâne în viaţă! 

Vulturul Morţii strânse mâna doctorului, cu recunoştinţă. 

Nu era în stare să rostească vreun cuvânt, dar strângerea 
aceasta de mână, lacrimile care i se iviseră printre gene, 
tălmăceau mai bine decât oricare cuvinte alese, simţămintele 
sufletului său. 

Rimsky se înapoie la otrăvitoarea din Zlepitnak şi se răsti: 

— Acuma te poţi duce acasă! 

— Într-adevăr mă laşi să plec? întrebă ea, nevenindu-i sa 
creadă. Cum, nu mă omori? 

— Nu te omor, fiindcă prietenul meu a rămas în viaţă. Dar nu 
te voi lăsa să pleci cu mâna goală. Iti voi da o amintine, care să 
te împiedice de a uita vreodată turta otrăvită. 

— Ce vrei să faci? întrebă femeia, privindu-l înspăimântată. 

— Micislav, Dan, strigă Rimsky tovarăşilor săi. Puneţi mâna pe 
femeia aceasta! 

Marusia începu să strige, deznădăjduită, şi se zbătea 
neputincioasă în mâinile celor doi studenţi voinici. 

— Ce vrei să faci? Îndurare! Îndurare! 

Dar groaza ei nu mai cunoscu margini, când zări pumnalul în 
mâna Vulturului Morţii. Şi pumnalul cu prăselele de fildeş se 
apropia tot mai mult de capul ei. Încă un țipăt înspăimântător şi 
pe urmă îşi pierdu cunoştinţa. 

Pumnalul lui Rimsky alunecă pe gâtul alb al Marusiei şi dintr-o 
mişcare, tăie părul negru, lung până la genunchi, al femeii. 

— Aşa pedepseau vechii ruşi, pe femeile necredincioase! zise 
Micislav. 

— Vulturul Morţii a menţinut acest soi de pedeapsă! rosti 
Rimsky, privind la femeia leşinată care fusese prădată de cea 
mai frumoasă podoabă a sa. 

Rimsky le făcu un semn tovarăşilor săi. 


— Luaţi-o pe femeea aceasta şi legaţi-o de unul din pomii din 
fata casei sale. Acolo s-o găsească sătenii, batjocorită şi umilită, 
aşa după cum merită. 

Dan Dragomir o luă în braţe şi aşa o duse până în sat. Salul şi 
papucii şi-i pierduse pe undeva, încă de mult, şi acuma nu mai 
era decât în cămaşă. Dar cei doi studenţi îi rupseră şi cămaşa de 
pe ea şi o legară goală de unul din pomii din fata casei... 

Pe urmă se înapoiară în pădure şi ajunşi în peşteră, îi 
raportară Vulturului Morţii: 

— Căpitane, ţi-am îndeplinit porunca! 

Doctorul Leonida veghea tot acolo, la căpătâiul lui Severin, şi 
nu se ridică de lângă blana de urs, decât în zorii zilei, când putu 
să vestească cu toată încrederea şi liniştea: 

— Acuma nu mai încape nicio îndoială că se va înzdrăveni. A 
avut noroc cu constituţia lui de taur! Un altul în locul lui, ar fi dat 
ortul popii! Mâine poate să şi călărească, dacă vrea! 

Doctorul Leonida voi să se îndepărteze, dar mai înainte 
Vulturul Morţii îl cinsti cu o ţuică veche, de trei decenii, apoi îşi 
luă şi el căciula şi pelerina. 

— Ţi-am făgăduit, doctore Leonida că te voi însoţi la 
întoarcere. Mă ţin de cuvânt! 

Apoi, porniră amândoi şi cum era şi firesc, pe drum mai 
stătură de vorbă. 

— Acuma pot să-ţi mărturisesc, zise doctorul Leonida, că nu 
m-am simţit bine de loc, când am auzit că am de-a face cu 
Vulturul Morţii, fiindcă toată lumea mi-l descrisese ca pe un om 
fără inimă, sângeros, ca pe o căpetenie a unei bande de tâlhari 
la drumul mare. Dar am avut prilejul să mă încredinţez că 
Vulturul Morţii are inimă, ştie să simtă, şi nici chiar lacrimile nu i- 
au secat din ochi. 

Rimsky strânse cu recunoştinţă mâna tânărului doctor. 

— iți mulţumesc, doctore Leonida, pentru aceste cuvinte care 
mă ating într-un mod extrem de plăcut, fiindcă vin de la un om 
pe care nu-l leagă nimic de mine, căruia dimpotrivă, eu trebuie 
să-i fiu recunoscător. 

— Am auzit vorbindu-se mult despre dumneata - urmă 
doctorul Leonida, şi ştiu şi în ce împrejurări ai fost silit să urmezi 
drumul codrului... 

— Atunci nu mă îndoesc că m-ai înţeles. 

— Cu atât mai mult, răspunse tânărul doctor trist, că şi eu 


sunt un surghiunit, ca şi dumneata şi nu cred că soarta a fost 
mai vitregă cu dumneata, decât cu mine! 

— Dar dumitale ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă Rimsky, atunci. 
Cum ai ajuns în cuibul acesta, printre minele unei cetăţui 
părăsite? 

— E o poveste mult prea lungă, răspunse doctorul, şi apoi, 
fără nicio însemnătate, pentru dumneata. 

— Te înşeli, doctore Leonida! Soarta dumitale mă interesează, 
şi încă mai mult decât îţi poţi închipui. 

— Dacă nu te plictiseşti, îţi voi spune cum am ajuns aici. 

— Te ascult cu dragă inimă. 

Se făcu tăcere, în răstimp de câteva clipe nemaiauzindu-se 
decât zgomotul făcut de paşii celor doi drumeţi. Doctorul 
Leonida îşi adună gândurile, apoi îşi începu povestirea: 

— M-am născut într-un palat şi primii ani ai copilăriei mele, 
am dus o viaţă fără griji. Tata însă, era un om rău, crud, şi nu 
avea nimic sfânt pe lume, decât numai banul. După moartea 
mamei, mi-am luat surioara şi am fugit de acasă, închiriind o 
odăiţă la marginea Varşoviei, unde am trăit din lecţiile pe care le 
dădeam copiilor celor bogaţi, până când mi-am luat diploma de 
doctor. 

După ce-mi isprăvii studiile universitare, mă mutai la 
Cracovia, fiindcă nu mai puteam să îndur starea de lucruri din 
Varşovia. Tatăl meu trăia acolo, în apropierea noastră şi nici 
odată nu s-a gândit măcar, la noi. De altfel toată lumea vorbea 
cu scârbă şi ură de el, aşa că trebuia să-mi fie ruşine de numele 
pe care-l purtam. Se spunea că, tata se îmbogăţise pe spinarea 
oamenilor săraci, dar mai mult decât această împrejurare ne 
durea faptul ca, el era omul cel mai credincios al contelui 
Gorciacov, guvernatorul fără suflet al Varşoviei. 

Rimsky tresări, şi cu glasul înăbuşit, zise: 

— Nu mai are rost sa continui! Mi se pare ca şi eu îl cunosc pe 
tatăl dumitale, doctore Leonida! 

— ÎI cunoşti? 

— Nu este lani Kipriotis, moşierul din Grodno? 

— El este! răspunse tânărul doctor, abătut. Ruşinea mă apasă 
de câte ori mă gândesc la el, şi de fiecare dată mi se pare că 
numele lui blestemat atât de mult este întipărit pe fruntea mea 
cu litere de sânge... Vai, Doamne, ce soartă cumplită mi-ai 
hărăzit! 


— Îţi înţeleg durerea şi te plâng din adâncul sufletului. 

Doctorul Leonida făcu cu mâna un gest de deznădejde. 

— Şi încă nici nu-l cunoşti pe tatăl meu, în adevărata lui 
lumină! Atâta timp cât am trăit în lipsuri şi nevoi, atâta timp cât 
pâinea de toate zilele trebuia să ne-o câştigăm cu sudoarea 
frunţii noastre, nici nu s-a sinchisit de noi. Dar când a aflat că eu 
ajunsesem un doctor, care câştiga destul de bine la Cracovia, 
într-o bună zi, ne pomenim cu el în vizită! 

— Şi ce voia? întrebă Vulturul Morţii, cu înfrigurare, 

— Bine că am dat peste voi, ne spunea el. De mult vă caut, 
spre a vă aduce bucurie şi noroc. Am pe cineva care vrea s-o ia 
de soţie pe Minerva, un om bogat şi distins. Dacă spune da, şi 
nu văd pentru ce n-ar spune da, atunci acea casă va fi deschisă 
înaintea voastră şi veţi trăi ca doi prinţişori. 

— Aşa ne vorbi tata, urmă doctorul Leonida, şi la început 
credeam că într-adevăr avea gânduri bune şi găsise un bărbat 
vrednic şi bun pentru surioara mea. Dar pe urmă, când i-am 
auzit numele, groaza mă cuprinse, mânia îmi biciui sângele, de 
credeam că voi înnebuni, şi în prada unei enervări de nedescris, 
l-am dat pe tatăl meu afară din casă. Nici când a plecat nu mi-a 
părut rău de fapta aceasta. 

— Şi cine era acela, al cărui nume te-a înfuriat atât de gozav? 
întrebă Rimsky. 

— Marius Gersot, secretarul contelui Gorciacov şi omul cel 
mai credincios! răspunse doctorul Leonida, cu glasul tremurând 
de mânie. 

— Marius Gersot? exclamă Rimsky, în prada uimirii. 

— ÎI cunoşti? 

Rimsky dădu din cap, cu scârbă. 

— Şi tata mai voia ca Minerva să se mărite cu acest om, 
blestemat de un popor întreg, cu omul acesta pe care-l urăşte şi 
de care se leapădă chiar şi cel din urmă polonez! 

— Bine ai făcut că te-ai împotrivit! 

— M-am împotrivit, urmă doctorul Leonida, şi cu această 
împotrivire mi-am atras mânia lui asupra mea. Marius Gersot n-a 
renunţat la gândul de a o cuceri pe Minerva. S-a mutat la 
Cracovia, pentru câtva timp, şi nu pierdea niciun prilej de a se 
întâlni cu surioara mea. Fireşte că aceasta n-ar fi fost cu putinţă, 
atât timp cât eu eram de faţă. Dar Gersot este o fire 
născocitoare şi mă amăgea pe la case aşezate departe de 


locuinţa mea, ca şi când as fi fost chemat de vreun bolnav. Eu 
nu ştiam ce înseamnă gluma, când era vorba de datoria mea de 
doctor şi porneam de îndată ce vreun biet mujic venea la mine, 
spre a-mi cere să-l ajut cu ştiinţa mea medicală. Cu asemenea 
prilejuri Minerva rămânea singură acasă şi Marius Gersot se 
folosea, spre a-i face câte o vizită. Odată însă i-am prins şi 
atunci l-am dat pe uşă afară, spunându-i că a doua oară îi voi da 
prilejul să facă cunoştinţă cu vârful pumnalului meu. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Rimsky nerăbdător. 

— Într-o seară, pe când tocmai ne pregăteam de odihnă, mă 
pomenesc cu un bun prieten al meu, căpitanul Wladimiroff, care 
veni să-mi spună că, i s-a poruncit ca la miezul nopţii să 
înconjure cu cazaci casa în care locuiam, să mă aresteze şi să 
mă trimită îndată spre Siberia, iar pe sora mea s-o trimită la 
Varşovia. Mulțumită acestei preveniri, am putut pleca la timp şi 
la miezul nopţii, când cazacii lui Wladimiroff înconjurară locuinţa 
mea, Minerva şi cu mine eram departe. 

— Atunci v-aţi mutat aici? 

Doctorul Leonida dădu din cap. 

— Am colindat din sat în sat, tremurând în fiecare clipă, că 
vom fi urmăriţi, până când am ajuns la Zlepitnak. Auzind că prin 
ţinutul acesta nu este niciun doctor, m-am gândit să mă 
stabilesc aici, caci într-adevăr, în Zlepitnak nu-ţi poate da de 
urmă nimeni. La început am vrut să-mi iau o locuinţă în sat. Dar 
aflând despre aceste ruine, și în urma venirii la cetăţuie, dându- 
mi seama că vreo două-trei odăi mai pot fi locuite dacă se 
repară puţin, am hotărât să mă mut in ele, fiindcă eram si mai 
ferit de ochii lumii. De atunci trăim aici, domnule Stanislau 
Rimsky. 

Vulturul Morţii ascultă povestirea doctorului cu multă băgare 
de seamă şi inima lui se strânse de durere dându-şi seama câte 
avusese de îndurat în viaţă şi acest om. 

— Doctore, suferinţa noastră este deopotrivă de mare şi are 
multe puncte comune! Şi pe mine m-a nenorocit tot tiranul 
acesta laş, care a vrut să-ţi răpească libertatea. Am jurat insă, 
sa răzbun această trădare şi o voi răzbuna în modul cel mai 
cumplit. Eu am obiceiul să mă ţin de cuvânt. 

Între timp ajunseră la ruinele cetăţuii. Vălul intunecat al nopţii 
se risipise şi zorile se iviseră cu strălucirea lor proaspătă. 

Cei doi înaintau din piatră în piatră şi când ajunseră la 


locuinţa doctorului Leonida, acesta bătu în uşă. 

Rimsky se pregătea să-şi ia rămas bun. 

Mai stai puţin, zise doctorul, să te cinstesc cu un pahar de 
ţuică. Dimineaţa e răcoroasă şi-ţi va prinde bine! 

— Rimsky se înclină curtenitor, în semn că primeşte învoiala. 

Ei, dar ce mai e şi asta? exclamă tânărul doctor nerăbdător. 
Adânc trebuie să mai doarmă Minerva, de n-a auzit bătaia mea 
în uşă. 

Şi bătu a doua oară, ceva mai tare. Dar nici de data aceasta 
nimeni nu se mişcă înăuntru. 

Doctorul Leonida puse mâna pe clanţă, spre a o zgâlţâi dar în 
urma apăsării, uşa se deschise. 

Doctorul se uită la Rimsky, uimit. 

— Ce s-a întâmplat aici?... Uşa e deschisă!... Vino, să vedem, 
s-o căutăm pe Minerva! 

Şi glasul lui tremurând de spaimă, răsună puternic prin odăi: 

— Minerva!... Minerva!... 

Niciun răspuns. 

Doctorul iesi in fosta curte a cetăţuii si incepu să strige si 
acolo: 

— Minerva!... Minerva!... 

Dar nici de data aceasta nu primi vreun răspuns. 

O tăcere apăsătoare se lăsă. Medicul abia mai putu îngâna 
numele surorii lui. Rimsky scotoci infrigurat toate încăperile. 
Niciun glas de nicăieri. Nicio urmă. Nici un semn. Rimsky cercetă 
din nou şi iată că, de-odată ceva îi atrase atentia... 

O scrisoare! 

Rimsky o luă în mână, dar ştiind că nu poate fi adresată, 
decât doctorului Leonida, i-o dădu acestuia. 

Tânărul doctor citi rândurile aşternute pe hârtie, cu o 
curiozitate, învinsă tot mai mult, de o uimire fără margini şi 
după ce sfârşi, îi întinse scrisoarea şi lui Rimsky, cu o mişcare 
negândită, automată. 

— Citeşte! 

Vulturul Morţii luă scrisoarea, şi într-o clipă o şi citi: 


„Draga Leonida, 

Fii fericit... şi nu te supăra pe mine că ti-am pregătit o 
surpriză atât de crudă. Am plecat, din propria mea voință, din 
propria mea hotărâre, nesilită de nimeni s-o fac! Am plecat, 


fiindcă aşa cred eu că este mai bine. Nu te supăra... că te-am 
înşelat... Iti doresc să fii fericit!... Nu mă căuta... uită-mă, pentru 
vecie... pentru vecie! Minerva”. 


O durere nemărginită se putea citi pe chipul tânărului doctor 
şi oricât de mult voi el să se stăpânească, nu-şi putu învinge 
lacrimile. 

— Minerva!... Minerva!... murmura el, deznădăjduit. Am 
meritat eu, să te porţi astfel cu mine? 

— Dar unde să se fi dus? se întrebă Rimsky. 

— Unde să se fi dus? repetă doctorul Leonida, ridicându-şi 
privirea, în care se aprinsese flacăra urii. Marius Gersot! 

Apoi, căzu cu capul pe masă, plângând amarnic. 

Rimsky veni lângă el, cu gândul să-l mângâie. Deocamdată 
însă, se uită fără să spună vreo vorbă, la nefericitul său prieten, 
fiindcă ştia prea bine că, cel mai bun leac al durerii, sunt 
lacrimile. Cuvintele de mângâiere n-au efect, decât numai după 
ce lacrimile le-au pregătit drumul, mai dinainte. 

Şi doctorul Leonida plângea, ca un copil. 

— Pe tata nu l-am simţit niciodată lângă mine... mama m-a 
părăsit de timpuriu... Minerva era singura fiinţă, care-mi mai 
rămăsese şi acuma m-a părăsit şi ea... şi ea... 

Rimsky îşi aşeză mâna pe umărul lui Leonida. 

— Reculege-te, doctore Leonida. Suntem bărbaţi şi nici cea 
mai mare durere nu trebuie să ne doboare! Şi eu am fost 
încercat de soartă, fără nicio cruţare! Mi-am pierdut inima, mi- 
am pierdut iubita, am pierdut Varşovia, unde am crescut şi am 
învăţat! Când mi-am pus piciorul afară din ea, ştiam că nu mă 
mai pot întoarce acolo! la pildă de la mine! Priveşte la mine: 
trup de fier, voinţă de fier! O singură ţintă am în viaţă: Să mă 
răzbun pe toţi aceia, care m-au împins la pieire! O singură 
lozincă: Moarte trădătorilor! De aceea mi-am şi ales numele de 
„Vulturul Morţii”. Cum se lasă vulturul asupra prăzii sale, ca o 
săgeată, pe neaşteptate, tot astfel cad şi eu asupra trădătorilor, 
când se simt mai siguri, când nici nu bănuiesc, spre a le aduce: 
moartea! 

Doctorul Leonida îşi ridică încet capul şi se uită cu priviri 
curioase la Rimsky, care urma cu voce solemnă, ca într-un 
extaz: 

— De când am părăsit Varşovia, lumea a învăţat să tremure la 


auzul numelui Vulturului Morţii! Oriunde mă ivesc, bag groaza în 
aceia, care ştiu că au de ce să se teamă! Vulturul Morţii 
cinsteşte şi preţuiește pe oamenii drepţi şi buni la suflet, dar 
loveşte fără milă în aceia, care se folosesc de puterea pe care o 
au, spre a săvârşi nedreptăţi şi cruzimi... Mi-ai văzut tovarăşii, 
doctore Leonida! Toţi prieteni credincioşi! Trăim unul pentru 
altul, dar dacă trebuie, ştim să şi murim pentru fiecare din noi! 

Doctorul Leonida se ridică încet de pe scaun şi se uită la 
Rimsky, cu o profundă admiraţie. 

— Vultur al Morţii!... exclamă el. 

Rimsky îi întinse mâna. 

— Doctore Leonida! Intră în rândurile noastre şi vei vedea că, 
în mijlocul nostru, în mijlocul tovarăşilor Vulturului Morţii, vei 
uita de griji, vei uita de durerile sufletului! 

Doctorul Leonida făcu câţiva paşi înainte şi strângând mâna 
întinsă a lui Rimsky, rosti, cu cea mai desăvârşită convingere: 

— Vultur al Morţii... intru în rândurile voastre! 

Stanislau Rimsky, adânc înduioşat, îşi strânse la piept pe cel 
mai nou tovarăş al său. 

CAPITOLUL 11 
PRIZONIERUL MASCAT 


Întoarcerea lui Rimsky fu primită cu urale în ascunzătoarea 
din pădurea Zlepitnak, dar şi mai mare fu bucuria voinicilor când 
aflară că numărul lor crescuse şi că noul tovarăş nu era altul, 
decât doctorul Leonida, al cărui suflet era cuprins de aceeaşi ură 
neţărmurită pentru contele Gorciacov şi Marius Gersot, ca şi 
sufletul oricăruia din ei. 

Dar surpriza lor fu şi mai mare, când Rimsky le aduse la 
cunoştinţă cealaltă noutate: 

— Dragii mei, strângeţi iute, tot ceea ce putem duce cu noi, 
fiindcă plecăm, chiar acuma! 

— Unde? întrebă Severin, care se însănătoşise în câteva 
ceasuri, cât s-ar fi însănătoşit un altul, în câteva zile. 

— Situaţia a devenit foarte primejdioasă pentru noi, aici. 
Copoii lui Gorciacov colindă prin împrejurimi, şi cine ştie dacă 
întâmplarea nu-i pune pe urmele noastre! Apoi, nu trebuie să 
uităm de fata primarului din Zlepitnak, Marusia, care fără 
îndoială va face tot ce-i stă în putinţă, spre a ne da pe mâna 
urmăritorilor. Ea a fost în peşteră şi chiar dacă nu-i ardea să-şi 


însemneze drumul, nu-i va fi greu sa dea peste ascunzătoarea 
noastră. 

— Și unde vrei să ne duci căpitane? întrebă şi Dan Dragomir. 

— Fiţi liniștiți, căci vă duc la adăpost, sigur. E mai bine să 
lipsim câtva timp de pe pământul Poloniei. În timpul acesta 
urmăritorii ne vor căuta tot în patrie și truda lor de a ne prinde 
prin împrejurimile Varșoviei, nu ne poate fi decât de folos. 

Rimsky băgă de seamă că, vestea aceasta îi întristase pe toţi 
tovarăşii săi. El ştia prea bine, care era pricina tristeţii lor şi 
căută să le alunge teama neîntemeiată. 

— Nu trebuie să vă întristaţi, fiindcă chiar dacă noua noastră 
tabără va fi aşezată pe pământ rusesc, ea se va găsi foarte 
aproape de graniţa ţării noastre. Şi cuibul nostru va fi pe placul 
vostru, al tuturor. Din el vom porni, spre a duce la îndeplinire 
însărcinarea, pe care ne-am luat-o şi, după terminarea lucrului, 
ne vom înapoia fericiţi în cuibul nostru de vultur, unde nu ne va 
tulbura nimeni! 

Cuvintele lui Rimsky avură darul de a-i linişti pe voinici şi 
fiecare îşi văzu de treabă, adunând cât mai în grabă, cele 
trebuincioase călătoriei. 

În privinţa aceasta, Ludovica fiind cea mai îndemânatecă, o 
însărcinară pe ea cu împachetarea, studenţii ducând pachetele, 
spre a le aşeza pe spinarea cailor. 

Într-un ceas totul fu gata şi porniră la drum... Dar nu înaintau, 
decât cu multă băgare de seamă, deoarece ştiau ca jandarmii, 
atât cei de prin oraşe, cât şi cei de la sate, fuseseră înştiinţaţi să 
fie cu ochii în patru, fiindcă ceata Vulturului Morţii operează prin 
împrejurimi. Tocmai de aceea, hotărâră să meargă mai mult 
noaptea, decât ziua. Dar chiar şi aşa, tot avură de furcă, cu o 
patrulă de cazaci, care li se ivise în cale, pe neaşteptate. După o 
scurtă încăierare însă, cazacii o luară la goană, de îndată ce 
aflară că au de-a face cu Vulturul Morţii. 

Apropiindu-se de graniţa rusească, trebuiau să fie cu şi mai 
mare băgare de seamă. 

— Acuma nu mai suntem departe de cetatea Rudinului! le 
spuse Rimsky tovarăşilor săi. Dacă izbutim să trecem graniţa, 
fără vreo nouă întâlnire nedorită, mâine la amiază vom fi în noul 
nostru adăpost. 

— Pe unde trecem graniţa? întrebă Dan Dragomir. 

— Aici trebuie să fim cu ochii în patru, fiindcă trupele ruseşti 


sunt foarte numeroase. Cred însă că, dacă facem un mic ocol şi 
o luăm prin pădurea aceea, vom scăpa teferi! 

— Atunci să pornim îndată! zise Severin. 

— Avem vreme și după-amiază, răspunse Rimsky. Acuma să 
luăm ceva în gură! 

Făcură deci un popas, într-o pădurice, adunară vreascuri şi 
Ludovica aprinse focul. Apoi fata luă un ulcior şi dându-i-l lui 
Micislav, îi zise: 

— Fă rost de puţină apa, să fierbem ceai, spre a ne încălzi! 

Micislav porni prin pădure, nădăjduind să găsească undeva 
vreun izvor. 

Dar nu se îndepărtă prea mult de tabără, când auziră un 
strigăt deznădăjduit. 

— Căpitane... Căpitane... veniţi... iute! 

Rimsky recunoscu glasul lui Micislav. 

— Auziţi? Aceasta este vocea lui Micislav! Pe semne ca a fost 
atacat! lute, în ajutorul lui! 

Şi însoţit de Dan Dragomir şi doctorul Leonida, porni printre 
copaci pe acolo, pe unde plecase Micislav cu câteva clipe mai 
înainte. 

— Aici... căpitane! se auzi glasul lui Micislav din apropiere şi 
nu trecu niciun minut şi voinicii îl şi găsiră pe tovarăşul lor în 
mijlocul unui mic luminiş. 

Nu i se întâmplase nimic, nimeni nu-l atacase. El însă, 
îngenunchea lângă un om, ce zăcea întins la pământ, în faţa sa. 

— Dacă nu mă înşel, este vorba de un rănit, zise Rimsky. 

Doctorul Leonida îşi iuți paşii. 

Şi într-adevăr, la picioarele lui Micislav zăcea un ostaş 
îmbrăcat în uniformă de cazac. Din pieptul cazacului sângele 
curgea şiroaie, pătând în roşu uniforma de culoare pământie. 

Doctorul Leonida îngenunche lângă el şi-i cercetă rana. Apoi 
se întoarse înspre Rimsky şi-i spuse încet: 

— Nu-i mai putem veni în ajutor. Glontele i-a străpuns 
plămânii şi nu mai are de trăit, decât câteva clipe! 

— Sărmanul de el! 

— Vrei să vorbeşti cu el? 

— Da. 

— Atunci grăbeşte-te! Acum mai este în simţiri! 

Rimsky se aplecă deasupra rănitului, îşi scoase plosca şi-l făcu 
să dea pe gât câteva înghiţituri. 


— Cine te-a împuşcat? Grănicerii, sau contrabandiştii? 

Cazacul clătină din cap. 

— Din ce regiment faci parte? 

— Nu... sunt... cazac... 

— Dar uniforma? 

— Am îmbrăcat-o... numai... aşa... 

— Și de ce ai îmbrăcat-o? 

— Ca să-l pot... scăpa... pe bunul... meu stăpân... 

— Cine e stăpânul tău? 

Muribundul îşi ridică privirea turburată şi o îndrepta asupra lui 
Rimsky. 

— Cine... eşti... tu... prietenul... sau... duşmanul... ruşilor? 

— Nimeni nu-i urăşte pe ruşi mai mult decât mine şi în toată 
Polonia nu sunt patrioţi mai înflăcăraţi, decât noi, aceştia din 
jurul tău. 

— Atunci... îţi spun! 

— Spune, cine este? 

— Prințul.. Adam... Poniatowsky... 

Rimsky tresări şi exclamă, îngrozit: 

— Prințul Adam Poniatowsky?... Dumnezeule, dar ce s-a 
întâmplat cu el? Vorbeşte, până când nu te părăsesc puterile. 

— ÎI cunoşti... pe... stăpânul... meu? 

— Îl cunosc. M-am întâlnit cu el chiar şi de când s-a întors din 


surghiun! 
— Atunci... ajută-l! 
— Acum... câteva zile... au venit... cazacii... la castel... şi au 


arătat... porunca... contelui Gorciacov... călăul Varşoviei... L-au 
luat pe bunul meu stăpân... şi l-au dus... în citadelă... apoi... în 
miez de noapte... porunca ţarului... l-au pornit... la drum... 
spre... Siberia... 

— Ce tot spui? exclamă Vulturul Morţii, neputându-şi crede 
urechilor. Prinţul Poniatowsky să fi fost trimis în Siberia? Siberia? 

— Pentru... toată... viaţa! şopti rănitul, cu glasul stins. 

— E îngrozitor! 

Moartea se şi apropiase de bietul rănit, care însă se lupta cu 
ea din răsputeri, spre a apuca să-i mai spună unui om credincios 
de al prinţului Poniatowsky, tot ceea ce ştia despre el. Cuvintele 
nu-i ieşeau din gură, decât numai cu multă greutate. Dar dorul 
de a-şi vedea salvat stăpânul îi dădu tăria de a se împotrivi încă, 
măcar pentru câteva clipe, nopţii veşnice, ce voia să-l 


împresoare. 

— Am aflat... când îl duc... şi hotărâi... să-l scap... M-am 
îmbrăcat... cazac... şi am venit cu el... până aici... Aici... au 
băgat de seamă... înşelăciunea... fără nici un cuvânt... 
căpetenia cazacilor şi-a scos... pistolul... m-a împuşcat... Apoi... 
au plecat... mai departe... m-au lăsat... aici... 

— Când s-au întâmplat toate acestea? întrebă Rimsky. 

— Să fie... vreo... două ceasuri... gâfâi muribundul. 

— Două ceasuri? Atunci nu e prea mult! Dacă ne grăbim îi mai 
putem ajunge! zise el, apoi se întoarse iar spre muribund. 

— Mai spune-mi, câţi sunt la număr cazacii, care îl însoțesc? 

— Douăzeci... împreună cu căpetenia lor! 

Rimsky se întoarse înspre tovarăşii săi. 

— Aţi auzit? Sunt douăzeci! Aveţi curajul să înfruntaţi o forţă 
de cinci ori mai mare decât a noastră, pentru a scăpa din robie 
figura cea mai măreaţă a luptei pentru independenţa Poloniei? 
Nu vă temeţi că va trebui să muriţi, sub ploaia de gloanţe a 
cazacilor, dacă veţi încerca eliberarea eroului nostru naţional? 

Micislav, Dan Dragomir şi doctorul Leonida îşi ridicară mâinile, 
ca un singur om şi cu voce solemna, Dan zise: 

— Căpitane, împreună cu tine, mergem, dacă va fi nevoie, 
chiar şi în iad! Porunceşte-ne, ce trebuie să facem? 

— Atunci îl vom scăpa pe prinţul Poniatowsky! răspunse 
Rimsky, cu glas hotărât. 

Pe chipul muribundului se întipări un zâmbet de fericire. 

— Dumnezeu... să vă binecuvânteze!... Trăiască... libertatea... 
Poloniei! 

Cu aceste cuvinte, credinciosul servitor îşi dădu sufletul. 

Rimsky se ridică şi se adresă tovarăşilor săi: 

— Înainte, voinici! Trebuie să-l scăpăm pe prințul 
Poniatowsky! 


* 
x x 


Detaşamentul de cazaci, care era în drum spre Siberia, făcu 
un popas, în marginea pădurii. Pe seama căpeteniei lor, cazacii 
ridicară în grabă, un cort, apoi făcură focul, spre a fierbe ceai. 
Chiar şi în timpul popasului, prizonierul era ţinut sub pază 
strictă, cu toate că nu părea să fie nevoie de aşa ceva, deoarece 


prinţul Poniatowsky îşi primi captivitatea, cu o seninătate 
uimitoare. 

Nobilul polonez nu voia să-şi trădeze deznădejdea, nu voia să- 
i vadă pe cazaci, compătimindu-l, sau bătându-şi joc de soarta 
lui vitregă. Un Poniatowsky nu trebuia să fie doborât, nici chiar 
de captivitatea rusească. 

Şi Doamne, cum îi sângera inima!... Nu din pricina captivităţii, 
fiindcă se  împăcase cu gândul acesta, ci din pricina 
credinciosului său servitor, care-şi pecetluise credinţa cu 
propriul său sânge, cu propria sa viaţă. 

Suferințele, loviturile soartei, le îndura în tăcere şi cu 
demnitate, fără să-şi deschidă gura, spre a se plânge de ceva. 
Noaptea doar, din când în când, privind singur la cerul înstelat, 
mai scăpa câte un oftat şi în ochi i se mai ivea câte o lacrimă... 
pentru Polonia! 

Căpetenia cazacilor vorbea cu plutonierul său. 

— Nici acuma nu-mi pot da seama, cum de a ajuns aici, acest 
polonez blestemat! 

— Nici eu nu ştiu, domnule căpitan! 

— Să nu scoateţi o vorbă, despre această întâmplare, fiindcă 
ar putea să devină neplăcută, pentru noi toţi. 

— Am înţeles, domnule căpitan. 

— De aici înainte trebuie să fim cu şi mai mare băgare de 
seamă, la prizonieri. 

— Prizonieri? După cât ştiu eu, prinţul Poniatowsky este 
singurul nostru prizonier! 

— Da, însă pe drum mai primim un prizonier. 

— Unde? 

— Aici, la graniţă. Tocmai din această pricină poposim. 

— Şi cine este prizonierul? 

— Nici asta nu ştiu. Contele Gorciacov ni-l trimite şi va fi aici, 
astăzi, pe la amiază. 

— Atunci trebuie să sosească! 

Plutonierul se uită în jurul său şi scrută zarea, cu ochii lui de 
şoim. Deodată rămase cu privirea aţintită asupra unui punct și 
zise: 

— Mi se pare că vin! 

— Mi se pare şi mie! Văd nişte călăreţi! întări și căpitanul. 

— Să mă duc în întâmpinarea lor? 

— N-ar strica! 


Plutonierul sări pe cal şi o luă la goană, pentru ca în curând să 
se întoarcă întovărăşit de un nou detaşament de cazaci. 

Noul detaşament era comandat de un locotenent, care veni 
până în faţa căpitanului, salută şi sări de pe cal. 

— Am onoarea să mă prezint, locotenentul Constantin 
Constantinovici, de la regimentul 4 de cazaci, din Varşovia. 

— Bine ai venit, locotenente! Dumneata ai adus prizonierul? 

— Da. 

— Este aici? 

— Da. 

— Cine-l trimite? 

— Contele Gorciacov. 

— Şi cine este prizonierul? 

— Îmi pare foarte rău, dar nu pot să vă spun! 

— Şi de ce, nu? 

— Fiindcă nici eu nu ştiu, domnule căpitan! 

— Cum se poate? 

— De altfel, contele Gorciacov are o însărcinare specială 
pentru dumneavoastră, domnule căpitan. 

— Ce anume? 

— Incă înainte de plecarea din Varşovia, prizonierului i s-a pus 
pe faţă o mască de fier. Contele Gorciacov vă trimite vorbă că 
masca aceasta trebuie să rămână neatinsă pe chipul 
prizonierului, până când va ajunge în Siberia. 

— Aceasta, pentru a ascunde identitatea prizonierului? 

— Aşa se vede! De aceea nu ştiu cine este prizonierul şi de 
aceea nu veţi şti nici dumneavoastră, domnule căpitan. 

— Foarte curios! Trebuie să fie o persoană distinsă! 

— Şi eu cred la fel. Domnul guvernator a spus că trebuie să 
fie supravegheat cu aceeaşi asprime, ca şi prinţul Poniatowsky. 

— Aş putea să văd prizonierul? 

Locotenentul Constantin Constantinovici le făcu un semn 
cazacilor săi şi aceştia luară pe călăreţul de pe ultimul cal şi-l 
aduseră înaintea căpitanului. 

— Acesta este prizonierul! raportă tânărul locotenent 

— Dar prizonierul este o femeie! exclamă căpitanul, când îi 
aduseră în faţa pe prizonierul, ce de-abia se ţinea pe picioare. 

Căpitanul se uită scrutător la prizonierul cu masca de fier, 
apoi se întoarse spre locotenent şi zise, în şoaptă: 

— Este ciudat că guvernatorul a început să trimită şi femei în 


Siberia. 

— Mi-a spus că ar fi o răufăcătoare foarte primejdioasă. 

— Cred și eu că trebuie să fie primejdioasă, dacă s-a simţit 
necesitatea de a-i ascunde faţa! 

Făptura cu masca de fier se clătina, ca o trestie bătută de 
vânt şi până în cele din urmă nu se mai putu ţine pe picioare şi 
se prăbuşi la pământ. 

Câţiva cazaci săriră lângă ea şi o ridicară. 

— Nu mai pot... nu mai pot! se tânguia glasul din dosul măştii 
de fier. 

Locotenentul Constantinovici le făcu un semn cazacilor săi. 

— Duceţi-o să se odihnească! 

Cazacii o luară în braţe şi o duseră acolo, unde se odihnea 
celălalt prizonier, prinţul Poniatowsky. 

— Nici nu mă mir că nu mai poate sta pe picioare - îi spuse 
locotenentul Constantinovici, căpitanului de cazaci - căci de azi 
dimineaţă stă pe cal, o sforţare, pe care chiar nici noi, ostaşi 
încercaţi, şi de-abia o putem suporta, dar încă ea, o femeie 
neînvăţată cu călăria. 

— De câte ori nu va mai cădea de pe picioare, până când va 
ajunge în Siberia! zise căpitanul cazacilor. 

— Siberia nu este făcută pentru femei! 

— Nici nu pot suporta vreme îndelungată. 

Căpitanul şi cu locotenentul de cazaci se aşezară în faţa 
cortului şi-şi băură ceaiul stropit cu rom din abundență. Peste o 
jumătate de ceas încălecară pe cai şi porniră mai departe. 

Trecură de graniţa rusească şi merseră mai departe, mereu 
mai departe, ca şi când drumul acesta n-ar fi urmat să se mai 
sfârşească niciodată. 

Bietul prizonier cu masca de fier, de-abia putea să mai îndure 
şi această nouă încercare, se clătina pe cal şi în fiecare clipă se 
părea că se va prăbuşi la pământ. In cele din urmă sosi şi seara, 
când poposiră din nou. 

Erau pe pământ rusesc şi în regiunea aceasta satele fiind 
foarte rare, trupa se văzu nevoită să-şi aşeze tabăra într-un 
luminiş de pădure. 

Bucătarul trupei îngriji de pregătirea mâncării şi căpitanul 
Sergiu porunci ca şi prizonierilor să li se dea de mâncare tot 
atât, cât li se dă cazacilor. 

Focurile de tabără fură aprinse şi toată lumea mânca cu poftă, 


afară de cei doi prizonieri. Gândul amândurora zbura departe. Ei 
îşi pierduseră libertatea pentru totdeauna şi viaţa nu mai 
însemna pentru ei, decât un şir nesfârşit de zile fără de nădejde. 

După cină ploştile cu rachiu mai umblară din mână în mână, 
apoi, căpitanul Sergiu porunci stingerea, după ce desemnă mai 
întâi pe cazacii care urmau să păzească tabăra. 

Apoi, încetul cu încetul se stinseră şi focurile de tabără, ici, 
colo mai mijind doar câţiva cărbuni aprinşi. Un foc însă pâlpâi şi 
pe mai departe. Era focul, în jurul căruia stăteau de straja cei 
doi cazaci, care păzeau prizonierii şi liniştea taberei. 

Cei doi prizonieri zăceau unul lungă altul, muţi de grozăvia 
loviturii, cu care-i încercase soarta. 

Nu se cunoşteau, unul nu ştia cine este celălalt, dar amândoi 
simțeau că această încercare îi înfrăţise. 

lar când cazacii adormiră şi în jurul focului paznicii începură 
să îngâne cântece triste, prinţul Ponyatowsky îşi întinse mâna 
încătuşată şi mângâie trupul tristului său tovarăş de captivitate. 

— Dormi, copila mea? 

La auzul acestor cuvinte care îi erau adresate pe neaşteptate, 
prizonierul cu masca de fier tresări. 

— Nu, nu dorm! Situaţia aceasta este atât de îngrozitoare, 
încât somnul nu-mi poate închide ochii. 

— Trebuie să ne împăcăm cu ea, zise prinţul Poniatowsky. 

— Este uşor de spus, dar greu de făcut!... Eu nu mă voi putea 
împăca niciodată cu ea. 

— Cel puţin dă-ţi osteneală să fii tare, copila mea! Toată după 
amiaza m-am uitat la dumneata şi mereu îmi era teamă că te 
vei prăbuşi de pe cal, atât păreai de slabă. 

— Mi-e tot una, răspunse fata cu masca de fier. Dacă mor 
astăzi, aici, sau mâine, în Siberia, nu este tot una? 

— Nu este aşa, copila mea, răspunse prinţul Poniatowsky, şi 
nu mă înţelege greşit, dacă adineauri ţi-am spus că trebuie să te 
împaci cu situaţia. Da, trebuie să ne împăcăm cu ea... dar numai 
deocamdată! Şi eu mă revolt, în fundul sufletului meu şi 
necontenit mă gândesc la chipul în care aş putea scăpa din 
captivitate... Numai că eu nu-mi dau pe faţă gândurile şi mă 
cruţ, spre a fi tare atunci când va trebui să păşesc la fapte. De 
aceea trebuie să te cruţi şi dumneata, copila mea şi pentru că 
aceşti câini să nu aibă prilejul de a se bucura de deznădejdea 
unei poloneze! Ingăduie-mi să-ţi dau acest sfat, eu, care-mi 


iubesc patria mai presus de toate şi pe care-l chinuieşte cel mai 
mult, soarta vitregă a Poloniei. 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Sunt prinţul Poniatowsky. 

— Prinţul Poniatowsky? Am auzit vorbindu-se de 
dumneavoastră, și vă stimez, cu toate că nu sunt poloneză. 

— Dar ce eşti? 

— Româncă. 

— Şi de ce ti-au ascuns faţa, în dosul acestei măşti de fier? 

— Contele  Gorciacov a poruncit astfel, ca să nu fiu 
recunoscută. 

— Care este numele dumitale? 

— Mioara Comăneanu. 

— Dumneata eşti aceea, pe care contele Gorciacov a trimis-o 
la spânzurătoare, dar pe care a scăpat-o de la moarte Stanislau 
Rimsky. 

— Eu sunt. Şi nici nu vă puteţi închipui ce fericită m-aţi făcut, 
amintind numele unui bărbat, care-mi este mai drag decât orice 
pe lume. 

— Rimsky? 

— Da. El este totul pentru mine, pe acest pământ. Şi-a 
primejduit viaţa pentru a mi-o scăpa pe a mea şi trăiesc în 
groaznica nesiguranţă, de a nu şti, dacă mai este printre cei vii, 
sau mânia vampirului din Varşovia i-a pus capăt zilelor. 

— E în viaţă! răspunse Poniatowsky, cu hotărâre. 

— Vorbiţi cu atâta hotărâre!... ÎI cunoaşteţi, poate, pe 
logodnicul meu? 

— İl cunosc. Este un om întreg, cinstit, adevărat bărbat şi bun 
patriot, pe care-l primesc oricând şi cu dragă inimă, printre 
prietenii mei. 

— Ce să fie cu el? Pe unde va fi? 

— Fii liniştită, copila mea. Eu m-am întâlnit cu el, de când a 
fost silit să părăsească Varşovia. El s-a retras în adâncimea 
pădurilor, împreună cu prietenii săi, care l-au ajutat să încerce 
scăparea dumitale şi de acolo, din inima pădurilor porneşte să-şi 
verse mânia şi să-i pedepsească pe toţi aceia, căci merită. 

— O, Rimsky... Rimsky! exclamă fata, îndurerată. 

— Linişteşte-te, jupâniţă Mioara, încercă bunul prinţ s-o 
mângâie pe prizonieră, dacă Rimsky este iubitul dumitale atunci 
poţi fi încredinţată că el va încerca să te scape, încă înainte de a 


ajunge în Siberia. 

— Dacă s-ar întâmpla astfel! Vai, Doamne, oare-mi va fi dat 
să mai simt odată îmbrăţişarea braţelor sale voinice, aşa cum le- 
am simţit în chilia plângerii, din temniţele Varşoviei, unde s-a 
strecurat în hainele sângeroase ale călăului, numai spre a mă 
salva de la moarte? 

— Sunt pe deplin încredinţat că, ziua aceasta de fericire va 
veni, urmă prinţul Poniatowsky, şi tocmai de aceea te sfătuiesc 
să cauţi să fii cât mai tare, cât mai oţelită. Nu respinge 
mâncarea, aşa cum ai făcut până acuma, fiindcă puterile ţi se 
vor irosi şi vei avea nevoie de ele. Mănâncă cu poftă şi 
nădăjduieşte în ziua în care va răsări iarăşi soarele libertăţii 
pentru dumneata. Dar îmi dai voie să te mai întreb ceva, 
jupâniţă? 

— Porunciţi, prinţe Poniatowsky. 

— Cum ai ajuns dumneata aici, când în Varşovia se 
răspândise vestea că... că ai... 

— Nu vă sfiiţi... rostiţi cuvântul... că aş fi înnebunit, în urma 
grozăviilor executării? 

— Aşa este! lartă-mă. Dar nu voiam să întrebuinţez cuvinte 
atât de lugubre! 

— Într-adevăr nu lipsise mult, ca toate veştile, care se 
răspândiseră despre mine să devină o realitate. Zile întregi am 
îndurat chinuri îngrozitoare, vedenii fioroase mă urmăreau 
necontenit şi mereu vedeam în faţa mea furca spânzurătorii, 
mereu simţeam pe gât laţul frânghiei şi mi se părea că zăresc 
sania, în care se găsea Stanislau Rimsky, alunecând pe gheaţa 
Vistulei. 

Cazacii trăgeau neîncetat după el... Deodată mi se păru că 
Stanislau cade din sanie... că gheaţa Vistulei se vopseşte în 
roşu... că lupii năvălesc, spre a-i sfâşia trupul neînsufleţit. 
Groaznic era visul acesta, care mă chinuia zi cu zi... şi fără 
îndoială că aş fi înnebunit, dacă n-ar fi fost lângă mine prinţesa 
Fedora Feodorovna, care m-a îngrijit cu o dragoste ca de mamă. 

— Fedora Feodorovna? Dar toată lumea vorbeşte la Varşovia 
că, prinţesa rusă ar fi drăguţa contelui Gorciacov! 

— Nu am căutat să scormonesc trecutul. Ştiu însă că, Fedora 
Feodorovna mă încuraja cu o dragoste neprecupeţită şi am 
auzit-o cu urechile mele, şi de nenumărate ori, certându-se cu 
guvernatorul, din pricina mea. În cele din urmă, dându-şi seama 


că, nici chiar în apartamentul ei, viaţa mea nu mai era la 
adăpost, vorbi cu doctorul său de casă, care mă îngriji ca pe o 
nenorocită cu mintea întunecată şi în cele din urmă rândui 
lucrurile astfel, ca să fiu transportată în casa de nebuni. Fedora 
Feodorovna mă linişti, spunându-mi că acolo voi fi la adăpost, 
deoarece în casa de nebuni nu mă mai poate ajunge răzbunarea 
contelui Gorciacov. De aceea am şi primit să intru alături de 
nenorociţii cărora durerea le întunecase minţile. Mai târziu, 
prinţesa mi-a trimis vorbă că, în curând va părăsi palatul 
guvernatorului, spre a se duce la una din proprietăţile sale din 
Rusia, unde mai târziu mă va aduce şi pe mine. Prinţesa fugi, 
într-adevăr, dar peste câteva zile mă văzui iarăşi în faţa 
vampirului Varşoviei. Guvernatorul aflase unde mă găsesc. 
Pesemne că spionii lui nu mă pierdură din ochi nici o singură 
clipă şi de îndată ce Fedora Feodorovna ieşi din Varşovia, 
trimise să fiu adusă înaintea lui, spre a-şi potoli setea de 
răzbunare. 

— Blestematul! 

— Simţea o adevărată plăcere, văzând cât sufeream, cât îmi 
era de groază de el. Nu se gândi mult, în alegerea sentinţei. Nu 
moartea, ci Siberia! Nu pentru câţiva ani, ci pe vecie! Trebuia să 
plec îndată, fără să-mi iau rămas bun, de la cineva. Şi de atunci 
mi-au aşezat pe faţă această groaznică mască de fier, care mă 
chinuieşte neîntrerupt, care mă împiedică să văd şi să mănânc 
ca lumea. 

— Şi de ce a poruncit să ţi se ascundă chipul, în dosul acestei 
măşti? 

— Mi-e teamă de frumuseţea ta, îmi spuse guvernatorul, când 
am fost dusă înaintea lui. Mi-e teamă că, vei ispiti pe cineva, 
care apoi te va ajuta să fugi. Şi aceasta nu vreau să se întâmple. 
Vei purta masca de fier, până când vei ajunge în Siberia. 

Şi lacrimile începură să se prelingă pe sub masca de fier. 
Apoi, Mioara Comăneanu urmă, tristă: 

— Un ceas mai târziu am fost legată pe spinarea unui cal şi 
părăsii Varşovia, întovărăşită de un detaşament de cazaci. 
Trecând prin faţa casei, unde locuiau rudele mele şi unde mă 
întâlnisem cu Stanislau, de atâtea ori, credeam că mi se rupe 
inima de durere. Amintirea clipelor fericite de mai înainte îmi 
reveni în minte şi plângeam, plângeam în hohote, în dosul 
măștii de fier. Și drumul începu, ducând prin pădurile şi satele 


Poloniei, în vreme ce atât însoțitorii mei, cât şi sătenii, se uitau 
curioşi la prizonierul cu masca de fier. De câtva timp, viaţa mea 
n-a fost decât un chin şi aş putea spune că de luni de zile, 
singurul meu ceas de bucurie a fost acesta, în care v-am 
cunoscut pe dumneavoastră, Prinţe Poniatowsky. 

Prinţul strânse mâna atât de greu încercatei românce. 

— Ai încredere în Dumnezeu, copila mea, zise el, cu blândeţe, 
şi vei vedea că El îţi va trimite iubitul, spre a te scăpa. Dar nu 
trebuie să-ţi pierzi curajul, nici chiar dacă n-ai putea să scapi 
acuma din captivitate. Nădejdea nu trebuie pierdută, ea trebuie 
să trăiască în inimi, întotdeauna! 

— Cât sunteţi de bun, prinţe! zise Mioara Comăneanu, adânc 
mişcată. Fiecare cuvânt al dumneavoastră mă linişteşte, ca un 
balsam tămăduitor. 

— Să ţinem laolaltă, copila mea. Să ne împărtăşim durerile, 
spre a le putea îndura mai uşor. Nu se ştie ce va aduce ziua de 
mâine. Am mulţi prieteni la Petrograd, care nici nu ştiu încă, 
cum că prinţul Poniatowsky, care a avut încredere în cuvântul 
ţarului, a fost trimis în Siberia. Dacă ştiam că nu mă pot încrede 
în cuvântul ţarului, n-aş fi venit acasă. Nu încape nici o îndoială 
că prietenii mei din Petrograd vor face tot ce le va sta în putinţă, 
spre a mă scăpa şi dacă planul lor va reuşi şi voi fi iarăşi liber nu 
mă voi linişti, până când nu te voi fi scăpat şi pe dumneata. Să 
avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu, copila mea. Sunt 
încredinţat că va sosi ziua în care te vei putea întoarce în 
frumoasa dumitale Românie şi-l vei duce cu dumneata şi pe 
prietenul meu Rimsky. Atunci, nimic nu se va mai putea 
împotrivi fericirii voastre, fiindcă mâna lui Gorciacov n-ajunge 
aşa departe. 

Un oftat adânc ieşi din dosul măştii de fier. 

— Vai. Prinţe, cât de frumos descrieţi dumneavoastră viitorul! 
Dar ce se va întâmpla atunci când, ferească Dumnezeu, nu se 
va îndeplini niciuna din aceste speranţe ale dumneavoastră? 
Dacă nici eu nu voi fi scăpată de Stanislau Rimsky, nici 
dumneavoastră, de prietenii din Petrograd? 

— Atunci... vom rămâne prieteni şi atunci, răspunse prinţul 
Poniatowky, netulburat, vom colinda împreună prin nesfârşitele 
câmpii de zăpadă ale Siberiei şi împreună vom cobori în minele 
de plumb, care au înghiţit atâţia nenorociţi... Şi acuma, noapte 
bună, jupâniţă Mioara! Să dormim, fiindcă mâine avem de 


străbătut un drum tot atât de obositor ca şi cel de astăzi şi 
trebuie să îndurăm cu tărie noile încercări, care ne vor mai 
aştepta. 

— Noapte bună, prinţe Rimsky! sună răspunsul blând, din 
dosul groaznicei măşti de fier. 

După aceea nu se mai auzi niciun cuvânt, în apropierea 
prizonierilor, afară de cântecul trist al cazacilor de lângă foc. 

— Volga ne cheamă... Volga ne cheamă! cântau ei, cu voce 
tristă, adormitoare. 

Dar în curând se obosiră şi cazacii tot cântând, şi ochii 
începură să li se închidă. Zărind însă foaia de cort mişcându-se 
şi văzându-l pe locotenentul Constantin Constantinovici, ieşind 
sub cerul liber, îşi alungară somnul îndată şi se uitară scrutător 
în jurul lor. 

Numai drumul locotenentului nu-l spionară, fiindcă unui biet 
cazac nu i se cuvine să ştie ce face ofiţerul său. 

În timpul acesta Constantin Constantinovici se plimba prin 
marginea taberei, trăgând din pipă, şi având aerul că ieşise din 
cort, numai spre a-şi fuma o pipă de tutun. Mai târziu însă, când 
se încredința că ostaşii nu-l mai pândeau cu privirile lor 
curioase, se furişă înspre acea parte a taberei, unde se 
odihneau prizonierii. 

Şi sărmana Mioara Comăneanu nici nu aţipise bine, când se 
deşteptă din somn, simțind o mână, care-i mângâia părul. 

Apoi simţi două braţe vânjoase, ridicând-o de la pământ şi 
ducând-o departe, tot mai departe de locul în jurul căruia 
păzeau cei doi cazaci. 

Cel dintâi gând al său se îndreptă spre numele iubitului dar nu 
îndrăzni să-l rostească decât în gând. Din pricina întunericului şi 
a măştii de fier, care-i îngreuna vederea, ea nu putea să-şi dea 
seama, cine era mântuitorul ei misterios. 

Nu simţi, decât atingerea a două braţe puternice. Şi la două 
braţe puternice se gândise, mai înainte de a adormi. La acele 
două braţe, care nădăjduia că vor veni spre a o scăpa. 

Dar când ajunseră ceva mai departe de foc şi străinul începu 
să-i vorbească, ea îşi dădu seama îndată că, n-avea de a face cu 
Rimsky. 

— Femeie misterioasă, şopti Constantin Constantinovici, 
spune-mi cine eşti? Aceasta este seara cea din urmă, pe care o 
petrec în jurul tău. Mâine trebuie să mă înapoiez la Varşovia şi 


încă în seara aceasta vreau să aflu cine eşti. 

— Dă-mi drumul! 

— Cred că eşti frumoasă, uluitor de frumoasa! 

— Ţine-ţi gura! 

— Numai de aceea ti-au pus masca de fier pe obraz, ca 
nimeni să nu cadă în ispită zărinduc-ţi faţa, ca nimeni sa nu 
încerce să te scape. 

— Într-adevăr, acesta a fost gândul contelui Gorciacov. 

— Şi spune-mi, cine eşti, care este numele tău? 

— Nu, nu... nu mă chinui! 

— Bine! Atunci îţi voi spune eu! Tu eşti Mioara Comăneanu 
care l-ai ucis pe băiatul guvernatorului. 

— De unde ştii? 

— Ce-ţi pasă? Poate că am aflat încă pe când eram în 
Varşovia, poate că nu ştiu decât de câteva minute, când am 
auzit convorbirea ta cu Poniatowsky şi când credeai că nimeni 
nu vă aude. Dar nu-ți frământa capul cu asemenea nimicuri. 
Mioara Comăneanu, ci află că te iubesc. 

— Taci! 

— Nu mă opri! Vreau să-ţi spun tot! 

— Locotenente Constantin Constantinovici, gândeşte-te că s- 
ar putea întâmpla să fii văzut de cazacii tăi! 

— Ce-mi pasă mie de cazaci? 

— E în joc situaţia ta! 

— Ce-mi pasă mie de situaţia mea? 

— Nici de Siberia nu te temi? 

— Cel puţin voi fi lângă tine! 

— Constantin Constantinovici, ai fost însărcinat cu paza mea, 
îndeplineşte-ţi deci îndatorirea. 

— Mi-e silă de poruncile mai marilor mei, mi-e silă şi-l urăsc 
pe contele Gorciacov şi numai pe tine te iubesc! 

— Dă-mi drumul! Lasă-mă să mă odihnesc, căci mâine mă 
aşteaptă oboselile unui nou drum istovitor. i 

— Mâine vom fi departe de aici, dacă mă asculți. |ţi voi lua de 
pe față masca de fier şi vom zbura spre libertate. 

Mioara Comăneanu îl împinse de la sine pe locotenent şi 
trupul i se cutremură sub simţământul de dezgust. 

— Ne vor executa, pe amândoi. 

— Nu te teme! 

— Nu, nu, dă-mi pace! 


— Dacă nu vrei de bună voie vei voi altfel. 

Şi dintr-o singură mişcare cuprinse fata în braţe. 

Mioara Comăneanu se apăra îngrozită. Îl împinse de la sine pe 
locotenent, dar Constantin Constantinovici nu era omul care să 
renunţe cu atâta uşurinţă la o ţintă pe care şi-o pusese în minte. 
O prinse pe Mioara din nou în braţe şi o strânse tot mai puternic 
la pieptul său. 

Mioara Comăneanu izbucni, deznădăjduită: 

— Laşule! Cât de josnic trebuie să-ţi fie sufletul, dacă nu te 
sfieşti să ataci o femeie, care nu se poate apăra! 

— Te-am rugat să vii cu mine! De dragul tău aş fi fost gata să- 
mi jertfesc rangul de ofiţer! N-ai vrut să vii şi atunci mă port cu 
tine, aşa după cum cred eu că se cuvine, aşa după cum îmi 
place mie! 

— Dă-mi drumul! 

— Nici în ruptul capului! 

— Mizerabile! 

— Vei fi a mea! 

Fata scoase un țipăt, îngrozită: 

— Vai, dacă ar fi Rimsky aici... 

— Cine-l cheamă pe Rimsky? se auzi o voce tunătoare din 
pădure. 

În aceeași clipă o detunătură răsună în mijlocul copacilor... 
apoi încă una... și încă una! 

Constantin Constantinovici sări în picioare. 

— La arme cazaci! strigă el, Suntem ata... 

Mai mult nu apucă să zică. Răsună încă o împușcătură și 
Constantin Constantinovici se lungi la pământ, cu fruntea 
însângerată. 

Locotenentul regimentului de cazaci din Varșovia se sfârși, 
fără a mai îngâna vreo vorbă. 

De departe se auzi din nou vocea tunătoare. 

— Înainte, voinici! Trebuie să-l scăpăm pe prinţul Poniatowski! 
Jos cu asupritorii poporului polonez! 

Si iarăşi urmă o salvă de puşcă. 

Căpitanul Sergiu se ivi speriat în faţa cortului. Dar cazacii şi 
puseseră mâna pe arme şi trecură la contraatac. 

De-abia acuma îşi dădu seama Rimsky, ce grea era 
însărcinarea pe care şi-o luase. Duşmanul era mult mai numeros 
decât ceata prietenilor săi. După socoteală lui, ar fi trebuit să se 


măsoare cu douăzeci de oameni, dar cei douăzeci de oameni se 
înmulţiseră cu cazacii lui Constantin Constantinovici, care avea 
de gând să se înapoieze la Varşovia, de-abia a doua zi. 

Cel dintâi gând al căpitanului Sergiu, fu să aşeze prizonierii la 
adăpost, fiindcă îşi dădu seama îndată, că acest atac nu putea 
să aibă alt scop decât salvarea prinţului Poniaiowsky, sau poate 
a misteriosului prizonier cu chipul ascuns sub masca de fier. 

Printre cazaci se răspândi ca fulgerul, vestea înfiorătoare: 

— Vulturul Morţii... Vulturul Morţii! 

Dar căpitanul Sergiu se răsti la cazacii săi, de-i băgă în 
sperieţi: 

— Dobitocilor, fricoşilor, trântiţi-vă la pământ şi deschideţi-vă 
ochii! Atunci veţi vedea că focurile vin numai din patru părți. 
Chiar dacă unul ar încărca puştile, tot nu sunt decât cinci, iar noi 
de zece ori pe atâţia! Dacă nu suntem în stare să le venim de 
hac nici acestora, atunci suntem vrednici să ne bată cu cnutul, 
până ne dăm sufletul! 

Cuvintele acestea de îmbărbătare folosiră. 

Cazacii atacară cu o sălbăticie de nedescris. Puştile pârâiau 
fără întrerupere şi ostaşii ajungeau tot mai aproape de pădure. 
Cu toate că gloanţele trimise din dosul pomilor, care alcătuiau o 
minunată acoperire, doborau la pământ necontenit pe cazacii 
care se avântau prea nebuneşte spre pădure, grosul trupei 
înainta mereu, apropiindu-se pas cu pas de ascunzătoarea celor 
care atacaseră. 

Sergiu răcnea ca un turbat: 

— Trebuie să punem mâna pe ei! Băgaţi de seamă la Rimsky! 
Trebuie să-l prindem viu pe Vulturul Morţii! 

Şi împuşcăturile nu mai conteneau. 

Înăuntru, în cort, cei doi prizonieri aşteptau cu înfrigurare 
sfârşitul acestei sângeroase încăierări. 

— Aud rostindu-se numele Vulturului Morţii. Nu ţi-am spus eu 
că Rimsky va veni? 

— Vai, dacă m-ar scăpa! exclamă Mioara, cu un oftat adânc. 

Faţa prinţului Poniatowsky se întunecă. 

— Ascultă!... Mi se pare că trebuie să renunţăm la nădejdea 
de a fi salvaţi de data aceasta! Impuşcăturile se aud tot mai 
îndepărtate, ceea ce însemnează că trupa de cazaci a fost mai 
tare decât ceata voinicilor! 

— Dumnezeule! Numai de nu i s-ar întâmpla vreun rău! 


Mioara Comăneanu înălţă spre cer o rugăciune fierbinte, în 
care implora îndurare pentru iubitul său, pe care-l ştia în 
primejdie de moarte. În vremea aceasta prinţul Poniatowsky 
pândea cu încordare desfăşurarea luptei. 

Acum nu mai încăpea nici o îndoială că, detaşamentul de 
cazaci izbutise să respingă atacul voinicilor lui Rimsky. Nu se 
mai auzeau decât împuşcăturile cazacilor. Armele voinicilor 
Vulturului Morţii răsunau foarte rar şi de la o depărtare 
crescândă. 

Şi într-adevăr, Stanislau Rimsky fusese nevoit să comande 
retragerea. El îşi dădu seama îndată că avea de-a face cu o forţă 
mult superioară şi de aceea nici nu se mai gândi să reînnoiască 
atacul, căci în cazul acesta ar fi urmat să-şi omoare toţi oamenii 
în zadar. 

Stanislau Rimsky nu se temea de moarte şi niciunul din 
tovarăşii săi n-ar fi şovăit să-l urmeze din nou, dar Vulturul 
Morţii nu voia să-şi jertfească voinicii, numai de dragul unei 
morţi vitejeşti. 

— Ne retragem! îi strigă el Ludovicăi, care se găsea lângă el şi 
care la rândul său transmise porunca lui Dan Dragomir, acesta 
lui Micislav, doctorului Leonida şi lui Severin. 

Şi atunci începură să se retragă, încet, cu multă băgare de 
seamă, de la un copac la altul, fără a oferi o ţintă descoperită 
gloanţelor căzăceşti, până când ajunseră la locul unde erau 
legaţi caii. 

Aici, Vulturul Morţii îşi strigă tovarăşii pe nume, pe rând. 

— Suntem toţi? Slavă Domnului! Dar ce însemnează aceasta? 
Dane ce-i cu tine, sângerezi? 

— Nu-i nimic! răspunse Dan Dragomir. 

— Şi tu, Ludovica? 

— Un glonte mi-a străbătut braţul! 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Fiindcă nu merită să-i dăm atâta însemnătate! Să mergem! 

— Bine, să mergem! La cel dintâi popas doctorul Leonida vă 
va da îngrijirile sale. 

Cu aceste cuvinte Vulturul Morţii sări pe cal şi ceilalţi îi urmară 
pilda. 

— Să nu credeţi, zise el, că retragerea aceasta înseamnă o 
fugă ruşinoasă. Inima mea sângerează mai mult decât oricare 
alta, că n-am putut să-l salvăm pe prinţul Poniatowsky, eroul 


luptei pentru neatârnare. Dar trebuia să ne împăcăm cu soarta. 
Sunt pe deplin încredinţat că, nici prinţul Poniatowsky, nu ne ia 
în nume de rău că am renunţat la această luptă, în care am fi 
căzut până la cel din urmă, fără să slujim cât de puţin, cauza 
noastră sfântă. Atât pentru el, cât şi pentru izbânda finală, este 
mai bine dacă rămânem în viaţă, ducând mai departe steagul 
reînvierii! 

— Aşa este, căpitane! întări Dan Dragomir. 

Intre timp, ajunseră departe. Dar căpitanul Sergiu nu se 
mulţumi numai să respingă atacul, ci hotărî să şi urmărească pe 
oamenii Vulturului Morţii. 

Niciodată în viaţă nu i se va mai îmbia un prilej atât de bun, 
de a se distinge înaintea guvernatorului din Varşovia, ca în 
împrejurările de faţă. 

De luni de zile Rimsky este urmărit de adevărate armate de 
cazaci, dar până acuma nimeni nu izbutise să-i dea de urmă 
măcar. Ceata voinicilor avea la îndemână atâtea adăposturi 
minunate, încât reuşea să se facă nevăzută tocmai în clipa în 
care cazacii jubilau, că în sfârşit, au pus mâna pe Vulturul Morţii 
şi pe oamenii lui. 

Acuma i se oferea prilejul să pună mâna el pe temutul cavaler 
al codrilor. 

Căpitanul Sergiu se şi vedea înaintat la gradul de maior şi i se 
părea că pe pieptul lui au şi început să lucească pietrele scumpe 
ale decoraţiei ce i se va da pentru fapta vrednică de laudă, de a- 
| fi prins pe Vulturul Morţii. Câtă lume adunată pe străzi şi 
izbucnind în urale nesfârşite când el va intra în Varşovia, în 
fruntea detaşamentului care-l va aduce, legat cobză, pe Vulturul 
Morţii! 

Cu aceste gânduri vanitoase în minte, căpitanul Sergiu le 
porunci cazacilor să pună mâna pe Rimsky, chiar dacă pentru 
aceasta ar trebui să piară jumătate din detaşamentul său. El 
lăsă lângă corturi câţiva cazaci, care aveau însărcinarea să 
păzească prizonierii şi să îngrijească de răniţi, apoi porni în 
urmărirea Vulturului Morții, în fruntea celorlalţi oameni ai săi. 

Cazacii porniră în goană sălbatică după fugari, dar Stanislau 
Rimsky îşi conduse tovarăşii cu atâta iscusinţă, încât soldaţii le 
pierdură urma, mai înainte de a ajunge în bătaia puştilor. 

Zorile începuseră să se ivească. 

Rimsky cunoştea împrejurimile, cunoştea nesfârşitele păduri, 


care se întindeau jur împrejurul lor şi ştia că cetatea Rudinului 
trebuia să fie prin apropiere. Acolo găseau un adăpost sigur şi 
mai târziu, dacă împrejurările se mai schimbau, va mai găsi el 
un prilej de a-l elibera pe prinţul Poniatowsky. 

Un ceas trecea după altul şi mica trupă de voinici înainta 
mereu, nefăcând decât un scurt popas, ca doctorul Leonida să 
lege rănile lui Severin şi ale Ludovicăi. Cei doi răniţi nici nu 
clipiră din ochi, când doctorul le spălă şi le bandajă, rănile. 

Stanislau Rimsky zâmbi: 

— Tocmai la timp s-a alăturat nouă doctorul Leonida, căci 
aveam mare nevoie de un tovarăş care să ne poată da ajutoare 
medicale. Şi mi se pare că, de astăzi înainte va trebui să facem 
apel foarte des la știința doftoricească a bunului nostru tovarăş. 

— Cu dragă inimă! răspunse doctorul Leonida, zâmbind. 
Totuşi, aş prefera să aveţi nevoie cât mai puţin de ştiinţa şi de 
leacurile mele. 

— Şi nu-ţi pare rău că ai intrat în mijlocul nostru? la te uită, nu 
a fost îndeajuns sălbatica urmărire a cazacilor, acuma trebuie să 
mai îngrijeşti şi de răniţi! 

— Nu-mi pare rău şi nici nu-mi va părea vreodată, căci am 
intrat în rândul unor oameni care luptă pentru adevăr şi 
dreptate! răspunse doctorul Leonida, cu glas solemn. 

Rimsky îi strânse mâna, cu căldură. 

— Eşti vrednic de noi! Astăzi ne-ai dat dovadă că nu te temi 
de pârâitul puştilor de cazaci; ai luptat vitejeşte şi suntem 
mândri de tine. 

Rana lui Dan Dragomir nu era prea adâncă şi nici glontele, 

care străbătuse braţul Ludovicăi, nu atinsese osul, sau muşchii 
principali. 
_ Curajoasa fată se dovedi a fi şi ea vrednică de Vulturul Morţii. 
In vreme ce doctorul Leonida curăța gaura pe unde trecuse 
plumbul căzăcesc, ea nu scosese o vorbă, nu scosese un 
geamăt. 

— Incă puţină răbdare, voinici! se adresă Vulturul Morţii 
tovarăşilor săi, peste câteva ceasuri vom fi la adăpost. În 
cetatea Rudinului vom avea vreme să ne odihnim şi acolo nu ne 
vor da de urmă nici cei mai iscusiţi copoi ai ruşilor. 

După ce doctorul Leonida sfârşi cu bandajarea răniților, 
voinicii încălecară din nou şi porniră mai departe. 

Stanislau Rimski călărea în frunte. El scruta zarea cu priviri 


curajoase, această zare care făcea parte din ţinuturile cele mai 
frumoase în sălbăticia lor, ale Rusiei. Marele şes al Rusiei 
începea mai departe. Aici se mai ridicau înspre cer, munţi uriaşi 
şi pământul era acoperit cu păduri, fără de sfârşit. Părâurile de 
munte şerpuiau la fiecare pas şi ici-colo se ridicau ruinele unor 
cetăţui părăsite, sau zidurile mândre ale noilor castele, ce 
dădeau ținutului o privelişte din cele mai fermecătoare. 

— Ce ţinut minunat! exclamă Rimsky, privind cu admiraţie la 
panorama ce se desfăşura înaintea ochilor săi. Om trebuie să fie 
acela, care să ne dea de urmă, când ne vom ascunde în mijlocul 
acestor păduri uriaşe. 

— Ai dreptate, căpitane! întăriră şi voinicii. 

Deodată, Rimsky zări în depărtare zidurile unui turn, care se 
ridica măreț înspre cer. 

— Priviţi acolo! 

Fiecare îşi întoarse capul în direcţia arătată. 

— Aceea este cetatea Rudinului, noul nostru adăpost. 

Voinicii îşi îndemnară caii să meargă mai iute, spre a ajunge 
cât mai curând în noua lor ascunzătoare. Întâmplările din zilele 
din urmă îi obosiseră peste măsură şi fiecare era dornic de 
câteva ore de odihnă. 

CAPITOLUL 12 
CUIBUL VULTURILOR 


Deodată, Rimsky îşi opri calul. 

— Aşteptaţi-mă aici! zise el, coborând de pe cal şi pornind pe 
jos înspre cetate. 

El se înţelesese cu Fedora Feodorovna, pe când se întâlnise 
cu ea în hanul unde intrase spre a căuta un cal de schimb, ca la 
sosirea voinicilor sub cetate, să o vestească printr-un semn mai 
dinainte hotărât. 

În curând ajunse în dreptul acelei părţi a cetăţii, pe care i-o 
desemnase prinţesa, pentru a-i da semnalul stabilit. După ce 
găsi ferestrele în dosul cărora se găsea apartamentul Fedorei 
Feodorovna, Rimsky imită de trei ori fluieratul unei mierle. 

Aşteptă câtva timp şi văzând că nu se arată nimic, se gândi 
că poate semnalul n-a fost auzit. De aceea îl mai repetă, de data 
aceasta mai tare. 

Atunci una din ferestrele bătrânei cetăţi se deschise şi în 
cadrul ei se ivi chipul frumos al prinţesei Fedora Feodorovna. 


Rimsky ieşi dintre copaci pentru o clipă, şi-şi flutură pălăria. 
Prinţesa îi răspunse, făcându-i semn cu vălul pe care-l ţinea în 
mâini. 

După aceea fereastra se închise şi Rimsky se retrase în dosul 
copacilor. 

Trecură vreo zece minute. Vulturul Morţii se aştepta la 
această întârziere, deoarece ştia că prinţesa trebuia să 
părăsească cetatea pe ascuns, fără să fie observată de cineva, 
fiindcă dacă trezea vreo bănuială se sfârşea şi cu siguranţa 
ascunzătorii. În cazul când şi alţii ar fi aflat că cetatea Rudinului 
servea de adăpost Vulturului Morţii şi tovarăşilor, se puteau 
aştepta oricând ca vreun servitor necredincios să trădeze taina 
vreunui guvernator rus. 

Mai trecură încă zece minute, până când, în sfârşit, poarta 
grea a cetăţii se deschise şi prin ea ieşi prinţesa Fedora 
Feodorovna, călărind pe un armăsar numai foc şi pară. 

Prinţesa călări înainte, în galop şi nu-şi încetini mersul, decât 
numai după ce se închise poarta cetăţii în urma ei şi deci scapă 
de privirile pânditoare ale servitorilor. 

Rimsky îşi dădu seama că prinţesa a părăsit castelul spunând 
că face o plimbare călare şi de aceea intră şi el în pădure, 
pentru a se întâlni cu Fedora Feodorovna în mijlocul desişului, 
unde întâlnirea nu putea fi spionată de niciun curios. 

Vulturul Morţii se furişă de la un copac la altul, apropiindu-se 
tot mai mult de călăreţul îndepărtat, trudă care îi fu înlesnită şi 
de faptul că prinţesa îşi mâna calul la pas acum. 

Când crezu că este îndeajuns de departe de cetatea 
Rudinului, prinţesa descălecă, îşi legă calul de un copac şi 
aşteptă sosirea Vulturului Morţii. 

— Cu  plecăciune, prințesă! o saluă Rimsky pe Fedora 
Feodorovna. Am sosit, împreună cu oamenii mei, la cetatea 
Rudinului spre a răspunde invitaţiei de găzduire, pe care ne-aţi 
făcut-o cu atâta bunăvoință! 

Apoi luă mâna prinţesei şi o sărută curtenitor. 

— Îmi ţin făgăduiala, Slanislau Rimski! răspunse ea. Priveşte 
la turnul acela din vârful stâncilor, unde nu se adăpostesc decât 
vulturii! 

Privirea lui Rimsky urmă direcţia arătată de mâna întinsă a 
prinţesei. 

— Îl văd. 


— Acolo va fi ascunzătoarea Vulturului Morţii. 

— Pare să fie un adăpost sigur! zise Rimsky, dând din cap. 

— Nimeni nu-şi poate închipui că turnul acela din vârful 
stâncilor, de care se pare că nimeni nu se poate apropia, îl 
aşteaptă pe Vulturul Morţii şi pe tovarăşii săi, tot atât de bine 
aranjat, ca şi oricare altă locuinţă boierească! 

— Într-adevăr, prinţesă? 

— Nici o ușă nu duce la ascunzătoare, dar aici, în mijlocul 
pădurii se găseşte un drum secret, pe care se poate merge până 
în cetatea Rudinului. Vino şi ţi-l voi arăta. Pe urmă îţi vei putea 
conduce singur oamenii, până la... Cuibul Vulturilor, căci aşa se 
numeşte turnul. 

Cu aceste cuvinte, Fedora Feodorovna o luă înainte, uitându- 
se cu luare aminte la copacii pe lângă care trecea. Deodată se 
opri în dreptul unuia din ei. Trunchiul uriaş al copacului trăda o 
vârstă de mai multe veacuri. Prinţesa îl înconjură şi se opri apoi 
în faţa unei peşteri, care se deschidea la câţiva paşi de copac. 

— Vezi această peşteră prin care nu s-au mai rătăcit oameni, 
poate de zeci de ani? Intrarea îi este acoperită cu ferigi şi nimeni 
nu bănuieşte cât de departe se întinde această grotă, care 
printr-un tunel subteran, se sfârşeşte în Cuibul Vulturilor. 

Rimsky privi uimit la intrarea tunelului subteran. 

— Adu-ţi oamenii aici şi mergând mereu înainte, vei ajunge la 
ascunzătoare. Acolo totul este pregătit pentru venirea voastră şi 
veţi găsi tot ceea ce aveţi nevoie. 

Apoi prințese se întoarse, se îndreptă înspre locul unde îşi 
legase calul, şi peste câteva clipe Rimsky auzi galopul calului, 
care o ducea pe prinţesă înapoi, spre cetatea Rudinului. 

Vulturul Morţii îşi însemnă bine drumul până la intrarea în 
tunelul subpământean, apoi se întoarse la tovarăşii săi, spre a-i 
conduce la noua lor ascunzătoare. 

Voinicii îl aşteptau cu nerăbdare, fiindcă trecuse mai bine de 
un ceas, de când se despărţiseră. 

— Începusem să credem, căpitane, îi zise doctorul Leonida 
când îl zări, că ţi s-a întâmplat vreo nenorocire. Ne temeam să 
nu-ți fi dat cineva de urmă şi voiam să pornim în căutarea ta. 

— Nu trebuie să vă faceţi gânduri negre din pricina mea, 
răspunse Rimsky, râzând, eu sunt întotdeauna cu ochii în patru. 

— Dragostea cu care te înconjurăm noi, căpitane, este un 
talisman sigur, care te apără de primejdii, zise şi Ludovica. 


Vulturul Morții mângâie cosiţele fetei, apoi se adresă 
tovarăşilor săi: 

— Putem porni. 

In curând după aceea, ajunseră la intrarea în peşteră. 

— Unde duce? întrebă Severin curios. 

— Acolo! Vedeţi turnul acela din vârful stâncilor? 

— Dar până acolo drumul e lung! 

— Lung este şi tunelul subpământean. 

— Şi ce facem cu caii? 

— li lăsăm aici, în pădure, până când vom izbuti să le găsim 
un adăpost şi credincioaselor animale. 

Rimsky porunci să se aprindă făclii, apoi dădu la o parte 
ferigile din gura peşterii şi voinicii dispărură unul după altul, în 
întunecimea grotei. 

În frunte mergea Rimsky, apoi urmau pe rând, Dan Dragomir, 
doctorul Leonida, Ludovica, Severin şi ultimul nenea Micislav. 

Nu înaintară decât câteva minute şi deodată se păru că 
peştera se sfârşeşte. La început nu trebuiră decât să aplece 
capul apoi să se încovoaie, iar în cele din urmă nu mai puteau 
înainta decât pe brânci. 

Severin începuse să deznădăjduiască, gândindu-se că drumul 
s-a sfârşit. Dar ochiul ager al lui Rimsky observă iute că stăpânul 
de pe vremuri al cetăţii fusese un om iscusit, care poruncise să 
se construiască o uşă, care de-abia să se vadă, chiar şi la lumina 
făcliilor. 

— Am găsit! exclamă el, plin de bucurie, şi opintindu-şi 
umărul voinic, uşa se deschise, scârţâind. După mine! 

Partea aceea a peşterii, în care umblaseră până acum, era o 
alcătuire a naturii. Ceea ce urma de aici înainte însă era făcut de 
mână omenească. Voinicii se găseau într-un tunel înalt, bine 
lucrat, care dovedea ca stăpânul cetăţii Rudinului, cheltuise 
mulţi bani şi mult timp, cu construirea acestui drum tainic. 

După ce îşi văzu toţi tovarăşii în tunel, Rimsky închise uşa din 
nou şi voinicii porniră înainte. 

Acuma nu mai trebuia să meargă pe brânci şi nici măcar 
încovoiat. Cel mai înalt din toţi era Dan Dragomir, dar nici chiar 
el nu trebui să-şi aplece capul. 

Să fi tot mers vreo zece minute, când deodată ajunseră la 
nişte scări, a căror înălţime li se păru nesfârşită. Urcaseră vreo 
două sute de trepte şi tot nu i se zărea capătul. In cele din urmă, 


faclia din mâna lui Rimsky lumină o puternică uşă de fier. Un 
oftat de uşurare ieşi din pieptul Vulturului Morţii. 

— Am ajuns! 

Apoi apăsă pe clanţă şi uşa se deschise. 

Înaintea lor se întindea o sală mare, în mijlocul căreia se 
găsea o masă pusă anume pentru Rimsky şi tovarăşii săi. Pe 
masă mâncarea era din belşug, iar într-un colţ fusese aşezat un 
butoiaş cu vin. 

Dar mai era ceva acolo, ce atrăsese atenţia voinicilor. 

Prinţesa Fedora Feodorovna, îmbrăcată în costumul ei de 
călărie, şedea în picioare lângă masă şi zâmbea. _ 

— Urez bun sosit Vulturului Morţii şi tuturor prietenilor săi! In 
turnul acesta veţi fi bine adăpostiţi şi vă veţi putea refugia 
oricând, din faţa primejdiilor care v-ar ameninţa. 

Rimsky şi oamenii săi mulţumiră adânc mişcaţi pentru 
bunătatea prinţesei, care îi pofti îndată să se aşeze la masă, 
spre a se întări cu mâncare şi băutură, după greutăţile îndurate 
în timpul din urmă. 

Numai Vulturul Morţii nu urmă pilda tovarăşilor săi. El o însoţi 
pe prinţesă, care-l chemă să-i arate şi celelalte încăperi ale 
turnului. 

Din sala unde voinicii se aşezară la masă cu o poftă de 
mâncare asemănătoare unor lupi flămânzi, se deschidea o 
privelişte minunată. De-abia acuma puteau ei să-şi dea seama 
cât de sus urcară pe treptele acelea, care nu mai voiau să se 
sfârşească. Pădurile se întindeau adânc la picioarele lor, iar în 
depărtare şerpuia râul Rudin, ca o panglică de argint. 

— Acum să mergem mai departe, spuse prinţesa. 

Alături de sala în care mâncau tovarăşii săi se mai găseau 
alte două odăi, în care ajungând, Rimsky nu-şi mai putu stăpâni 
curiozitatea care-l chinuia de câteva minute. 

— Cum aţi ajuns aici, prinţesă? întrebă el. 

— Ţi-am spus că şi cetatea Rudinului este legată cu turnul din 
vârful stâncilor, printr-un drum secret. lar drumul acesta este 
mult mai scurt, decât acela pe care ai venit cu prietenii 
dumitale. 

— Şi unde se găseşte uşa ascunsă, prin care aţi pătruns aici? 

În loc de orice răspuns, Fedora Feodorovna apăsă pe un buton 
şi peretele se despărţi încet în două, în spatele lui ivindu-se o 
gaură întunecoasă. Stanislau Rimsky era uimit, dar în acelaşi 


timp privirea lui trăda şi o vădită îngrijorare. 

Fedora Feodorovna îşi dădu seama de pricina acestei 
îngrijorări şi căută să-l liniştească. 

— Ştiu la ce te gândeşti, zise ea. Te rog însă să fii fără teamă, 
fiindcă nimeni nu va deschide uşa aceasta. Îți făgăduiesc, 
niciodată nu voi fi curioasă să ştiu unde te duci, ce faci şi ce 
plănuieşti. Vei fi singurul stăpân aici, ca şi când uşa aceasta nici 
n-ar exista. 

Rimsky se uită la prinţesă, cu o privire de recunoştinţă. 

— Totuşi, reluă Fedora Feodorovna, ar fi mai bine dacă ai 
locui dumneata în odaia aceasta. S-ar putea întâmpla ca 
dumneata să vrei să-mi spui ceva şi atunci pe drumul acesta 
poţi ajunge cu uşurinţa până la mine. lar în cazul, când eu aş 
vrea să-ţi comunic ceva, bătrânul meu servitor, care este 
singurul ce cunoaşte drumul, afară de mine, şi care îmi este 
credincios până la moarte, ar putea să-ţi aducă ştirile mele, fără 
să fie nevoit să se întâlnească cu prietenii dumitale. 

— Totul se va întâmpla după dorinţa dumneavoastă, Prinţesă! 

— Acuma să mergem, să-ţi arăt şi celelalte părţi ale turnului. 

Din odaia menită să-i servească lui Rimsky drept locuinţă, 
pornea o scară în spirală, care ducea în sus. Prinţesa mergea 
înainte, dar Vulturul Morţii venea îndată în urma ei, luminându-i 
calea, cu faclia pe care o ţinea în mâna ridicată. Nu se putea şti 
ce surpriză îi aştepta în locurile acestea, pe unde de zeci de ani 
nu mai călcase picior de om. 

La ivirea razelor făcliei, o sumedenie de lilieci zburară de prin 
crăpăturile pereţilor, iar păianjenii alergară cu miile, în colţul 
ascuns al pânzelor lor. 

Îndată ajunseră la o nouă uşă de fier, pe care prinţesa o 
deschise cu una din cheile aduse cu sine, cheie pe care apoi o 
dădu lui Rimsky. 

Uşa se deschise cu un scârţăit strident şi razele facliei 
luminară interiorul turnului. 

Dar nu apucară să facă decât doi-trei paşi, când Rimsky 
rămase împietrit în faţa priveliştii ce se desfăşură înaintea sa, 
iar Fedora Feodorovna se înspăimântă într-atâta, la vederea 
grozavă dinaintea lor, încât îşi pierdu cunoştinţa şi şi-ar fi frânt 
gâtul, prăbuşindu-se pe scări, dacă Rimsky nu era acolo spreao 
prinde în braţele sale vânjoase. 

În partea cea mai îndepărtată a odăii turnului se ivise o 


făptură ciudată, supranaturală, care nu părea să fie nici om şi 
nici animal, fiindcă numai capul îi semăna cu acela al unui pitic. 
Dar Rimsky nu putu să-şi dea seama, dacă acel ceva alb, care 
înconjura chipul acesta, pe care numai cu multă bunăvoință 
putem să-l numim chip, era o barbă albă, sau o lumină orbitoare 
şi nici nu putu să-şi dea seama dacă trupul acesta, în aparenţă 
supranatural era învăluit într-o mantie de purpură, sau era 
împresurat de un foc ce ardea cu pâlpâiri aprinse. 

La câţiva paşi de ei, îşi luă zborul în sus şi Rimsky rămase cu 
privirea încremenită asupra acestei făpturi, asemenea căreia nu 
mai văzuse în viaţa lui. 

Nu putea să-şi închipuie ce era apariţia aceasta ca din 
poveşti, ce fel de făptură alungată din fundurile iadului şi tare ar 
fi vrut să alerge după ea, spre a-i dezvălui taina întunecată, dar 
prinţesa zăcea fără simţire în braţele sale şi el trebui să se uite 
liniştit, cum monstrul acesta apocaliptic urca tot mai sus, 
zburând parcă, spre vârful turnului. 

Deodată, lui Rimsky i se păru că turnul fusese inundat cu nori 
înăbuşiţi de fum. Apoi se auzi o păârâitură înăbuşită, urmată de 
căderea câtorva cărămizi, care se desprinseră din vârful 
turnului. 

Tainica fantomă dispăruse. 

Încetul cu încetul îşi reveni în fire şi prinţesa şi se uită la 
Rimsky cu priviri nedumerite. 

Vulturul Morţii ardea de curiozitatea de a afla secretul turnului 
din vârful stâncilor şi o întrebă: 

— Prinţesă, ce a fost aceasta? 

— Nu ştiu.. nu ştiu... bâigui Fedora Feodorovna, ameţită încă, 
pe jumătate. 

— O făptură ciudată, de neînchipuit... 

— Îngrozitoare... 

— Parcă-l mai vad şi acuma, pe monstrul acela! Şi oricât îmi 
frământ creierul, nu pot găsi nicio tălmăcire! 

— Suntem nişte proşti, amândoi! zise Fedora Feodorovna, în 
şoaptă. Credeam că am avut o fantomă şi ar trebui să ne dăm 
seama că nu există fantome, nu există reveniri din lumea 
cealaltă! 

— Dar flăcările care îl împresurau, fumul, pe care l-a 
împrăştiat în turn, pârâitul, care a smuls cărămizile din zid şi 
chipul acela asemănător cu un glob de foc?... Nu mai încape nici 


o îndoială că, în turnul acesta a sălăşluit o făptură ciudată, 
neînţeleasă de noi, care nu se aştepta să-i turburăm liniştea 
ascunzătorii sale. 

Fedora Feodorovna privea zăpăcită înaintea sa. 

— Poate că totul n-a fost decât o închipuire! Vreun foc, ce 
arde undeva, nu prea departe de cetate, a putut să se 
oglindească aici, iar ceea ce am văzut noi, poate să nu fie decât 
vreun liliac speriat. În ceea ce priveşte norul de fum înăbugşitor, 
el poate să fie tot atât de bine un nor de praf! Priveşte praful 
acesta, adunat aici de veacuri! lar de câteva cărămizi, care se 
desprind dintr-un zid mâncat de vreme şi cad pe lângă noi, nu 
trebuie să ne speriem. 

— Fedora Feodorovna, dumneavoastră aţi găsit tălmăcire 
pentru tot ceea ce am văzut şi am simţit, dar din sufletul meu 
tot nu aţi reușit să alungaţi încredințarea că, această făptură 
misterioasă trăieşte într-adevăr! 

— Şi totuşi, nu poate fi vorba despre o făptură vie, răspunse 
prinţesa cu hotărâre, deoarece turnul n-a mai fost locuit de 
veacuri, oamenii Vulturului Morţii sunt cei dintâi care mai aduc 
viaţă în el. 

În clipa aceea ajunseră în vârful turnului şi cu toate că Rimsky 
nu făcuse altceva până atunci, decât să caute urmele ciudatei 
făpturi, ajungând la înălţimea aceea ameţitoare, frumuseţea 
nebănuită a priveliştii ce se întindea înaintea ochilor săi îl făcu 
să uite cu totul chiar şi de monstrul apocaliptic, pe care îl zărise 
cu vreun sfert de ceas în urmă. 

În vârful cel mai înalt al turnului se găsea un cuib de vulturi. 

— Cât de bine nimerit este numele pe care i l-aţi dat acestui 
turn, Fedora Fedorovna! zise el. Vulturii şi-au făcut cuibul în 
vârful turnului, vulturii locuiesc şi în încăperile lui! 

După aceea, întorcându-se puţin, zări podul care lega cetatea 
Rudinulul de Cuibul Vulturilor. 

— Nu mi-aţi spus nimic despre podul acesta, prinţesă! zise el, 
arătând în vale. 

— Pe acolo am venit eu. Podul acesta leagă turnul cu uşa 
ascunsă a odăii mele. Pe vremea străbunilor decedatului meu 
soţ, el se numea Podul iadului. 

Fedora Feodorovna îi vorbea lui Rimsky pentru prima oară 
despre soţul ei, Fedor Feodorovici. Pe vremuri se vorbise foarte 
mult în toată Rusia, despre această ciudată căsătorie şi ea 


ajunse pe limba gurilor sparte, chiar şi la Varşovia, cu prilejul 
șederii prinţesei în palatul guvernatorului. 

Uluitor de frumoasa prinţesă nu fusese căsătorită, decât trei 
zile. La şaisprezece ani fusese măritată ca Fedor Feodorovici, 
care pe vremea aceea împlinea şaizeci. În schimb Feodorovici 
era putred de bogat. 

El stăpânea nenumărate moşii, păduri, mine, castele, cetăţi şi 
palate şi nu se poate spune că prinţesa sărăcită a făcut o 
afacere proastă, când a primit mâna bătrânului Romeo. 

Fedor Feodorovici muri în ziua a treia a căsniciei sale şi toată 
nemărginita sa avere, care nici nu putea fi socotiră, trecu 
asupra tinerei Fedora Feodorovna. 

Averea aceasta a fost administrată de părinţii săi, până la 
majorat. Atunci însă, fermecătoarea prinţesă luă asupra ei 
mânuirea bogățiilor şi în clipa de faţă era socotită printre cei mai 
bogaţi locuitori ai Rusiei. 

— Multe legende sunt legate de cetatea şi de turnul acesta, 
zise Fedora Feodorovna, cu glasul ei blând, melodios. În evul 
mediu partea aceasta a Rusiei era stăpânită de cavalerii haiduci 
care aveau puteri nemărginite şi care tăiau şi spânzurau, după 
bunul lor plac. Şi strămoşii soţului meu s-au îmbogăţit în chipul 
acesta. Ei atacau negustorii bogaţi, care se duceau la bâlciurile 
din Varşovia, Lemberg și Cracovia. De multe ori atacurile erau 
săvârşite când negustorii se duceau cu marfa la târg, dar mai 
ales, când se întorceau cu pungile pline cu aurul dobândit 
pentru mărfuri. Era mai uşor să iei o pungă cu bani, decât să-ți 
baţi capul cu căruţe întregi de marfă. Dar nu se mulţumeau 
numai să le ia banii, ci îi mai aruncau şi în închisoare. Turnul 
acesta în care ne găsim acuma, servea drept temniţă. După ce 
aflau cine este, ce avere are şi unde se îndeletniceşte cu 
negoţul respectiv, trimiteau un curier la familia lui, ca să mai 
stoarcă şi un preţ de răscumpărare. După ce sosea curierul cu 
preţul de răscumpărare, în faţa prizonierului se deschidea uşa, 
prin care am venit eu şi i se spunea să-şi vadă de drum, căci 
acuma este liber. Oricine îşi poate închipui bucuria prizonierului. 
El alerga pe pod, spre libertate, dar ajungând la mijloc simţea că 
pământul îi fuge de sub picioare şi că se prăbuşeşte mereu. 

— Groaznic! 

— Podul a fost astfel construit, încât să se desfacă în două la 
mijloc, în urma unei singure apăsări pe un buton. După căderea 


aceluia care trebuia să-l treacă, podul se împreuna din nou, fără 
a lăsa şi se bănuiască ce cursă înfiorătoare ascundea înfăţişarea 
lui nevinovată. 

— Şi dumneavoastră Prinţesă, aţi venit pe podul acesta? 

— Da. 

— Şi nu v-aţi temut că se va desface sub picioarele 
dumneavoastră? 

— Dacă cineva şi-ar pierde vremea, cred că ar da peste 
butonul ascuns. După câte ştiu eu însă, podul nu s-a mai deschis 
de câteva sute de ani. Temelia i-a rămas tot atât de solidă, ca şi 
pe vremuri, iar când trec pe el, nici prin minte nu-mi vine să mă 
gândesc câţi nenorociţi şi-au găsit moartea. 

Rimsky ascultase cu o vădită curiozitate, povestirea prinţesei. 

Ei mai rămaseră câtva timp în vârful turnului, apoi Fedora 
Feodorovna i se adresă astfel: 

— Acuma, Vultur al Morţii, ai văzui totul! N-ai vrea să te 
întorci la prietenii dumitale? 

— Aveţi dreptate, Fedora Feodorovna, răspunse Rimsky, să 
mergem. 

Şi porniră să coboare treptele acoperite de praf. 

Ajungând în odăiță, Rimsky îi mulţumi prinţesei, adânc 
înduioşat, pentru toată dragostea şi amabilitatea pe care o 
arătase. 

— Niciodată n-aş fi îndrăznit să mă gândesc că-mi va mai fi 
dat să mă bucur de atâta îngrijire şi siguranţă! Bunăvoinţa pe 
care ne-aţi arătat-o a întrecut orice aşteptare. 

— Singura mea dorinţă este să vă simţiţi bine. 

— E groaznic când te gândeşti, prinţesă, că la Varşovia aş fi 
fost în stare să vă ucid, fiindcă văzându-vă alături de contele 
Gorciacov, credeam că sunteţi o duşmancă şi iată că, acuma 
trebuie să-mi dau seama că nici cel mai bun prieten al meu nu 
s-ar fi purtat cu mine aşa, după cum v-aţi purtat dumeavoastră. 

Cu o mişcare blândă, Fedora Feodorovna întrerupse cuvintele 
de mulţumire ale voinicului şi îşi întinse mâna, spre a-şi lua 
rămas bun. 

— Aşadar, ne-am înţeles, Vultur al Morţii! Ti-am făgăduit că nu 
voi tulbura liniştea oaspeţilor mei, aştept însă să fiu anunţată de 
îndată ce ei vor avea nevoie de ceva. 

Rimsky sărută mâna pe care i-o întinse prinţesa, apoi Fedora 
Feodorovna apăsă pe butonul secret şi uşa tainică se deschise. 


A 


Peste câteva clipe, trupul ei mlădios dispăru în întunericul 
deschizăturii. 

Rimsky se întoarse la prietenii săi. 

Aceştia erau în toiul mâncării şi chiar şi din vin gustaseră de 
câteva ori. Doamne, de când nu se mai ospătaseră ei, atât de 
fără grijă, în mijlocul unei case de oameni! In peştera din 
pădurea de la Zlepitnak bătea vântul şi mereu erau ameninţaţi 
să fie descoperiţi de urmăritori. 

Pe când aici?... 

Toţi erau încântați şi-l binecuvântau pe căpitan că le-a găsit 
un adăpost atât de bun, numai Dan Dragomir părea îngrijorat. 

lar când Vulturul Morţii se înapoie, nu se sfii să-i 
mărturisească şi lui pricina îngrijorării sale. 

— Mă gândesc şi mă răzgândesc, zise el, dacă femeia 
aceasta, care astăzi ne primeşte cu atâta dragoste în casa sa, 
nu ne va trăda într-o bună zi! 
femeia aceasta, care astăzi ne primeşte cu atâta dragoste în 
casa sa, nu ne va trăda într-o bună zi! 

Rimsky îşi bătu prietenul pe umăr şi răspunse, zâmbind: 

— Fii fără teamă, Dane! 

— Nu trebuie să uiţi, zise voinicul român, că prinţesa a trăit 
vreme destul de îndelungată, alături de contele Gorciacov! 

— N-am uitat! Pot să-ţi spun însă, că, ea îl urăşte pe 
Gorciacov, cel puţin tot atât de mult, cât îl urâm şi noi pe 
blestematul vampir al Varşoviei! 

— Bine, căpitane, răspunse Dan Dragomir, cuvântul tău este 
sfânt, pentru noi. Dar la noi, românii, bărbaţii au un obicei bun, 
acela de a nu încredința femeilor păstrarea tainelor lor. 

— Te temi în zadar, Dane, zise Rimsky, încă odată. Atâta 
timp cât eu sunt lângă voi, nu trebuie să vă fie frică. Şi nici să 
nu vă temeţi că vom fi trădaţi! Cunoaşteţi pumnalul meu cu 
plăselele de fildeş şi fără îndoială că vă mai aduceţi aminte de 
jurământul, pe care l-am făcut la Varşovia, de a străpunge cu 
acest pumnal inima acelora, care ne-ar trăda. Pumnalul acesta 
are multe însărcinări de îndeplinit şi spre a nu le uita, le voi 
însemna chiar cu vârful lui. 

Cu aceste cuvinte el ridică pumnalul în mână şi apropiindu-se 
de uşă, săpă un nume: 


„Gorciacov” 


Dar nu se întoarse la masă, ci sub numele guvernatorului 
Varşoviei mai săpă un al doilea nume. Literele se formau una 
după alta, sub vârful ascuţit al pumnalului şi peste câteva 
minute, când se dădu la o parte din dreptul uşii, tovarăşii săi 
citiră: 


„Gersot” 


— Moarte lor! strigară voinicii, ca un singur om. 

Ochii lui Rimsky străluceau, hrăniţi de un foc sălbatic şi 
arătând cu vârful pumnalului în spre uşă, zise: 

— Bine aţi spus, prieteni! Moarte lor! Aceşti doi oameni mai 
trăiesc, dar nu vor mai trăi vreme îndelungată. Mâna mea 
răzbunătoare va cădea pe capul lor foarte curând! Şi soarta 
aceasta îi aşteaptă pe toţi aceia care vor îndrăzni să se 
împotrivească voinţei noastre. 

O scurtă tăcere urmă acestor cuvinte ale Vulturului Morţii. 
Dan Dragomir, fu acela care rupse liniştea. 

— Dar dacă s-ar dovedi că Fedora Feodorovna nu ne este 
prietenă credincioasă, aşa după cum se arată astăzi? 

Rimsky se uită lung la voinicul român, apoi răspunse încet, 
dar apăsat: 

— Atunci şi numele ei va fi scris pe acest răboj! 

Trecu o lună. 

larna se pregătea de ducă prin împrejurimile Rudinului. 
Copacii pădurilor începuseră să-i îmbrace mantiile de verdeață, 
florile îşi scoaseră capul pe la rădăcinile arborilor, întreaga fire 
reînviase şi ţăranii din ţinutul Rudinului începură să iasă la 
câmp, spre a pregăti arăturile de primăvară. 

Vulturul Morţii găsise un adăpost minunat, pentru el şi 
tovarăşii săi, în turnul de pe stânci, unde erau în siguranţă 
deplină, în toate privinţele. Ei dăduseră nenumărate raite prin 
satele înconjurătoare ale Varşoviei. Numele lui era rostit cu 
teamă, de toţi aceia, care se ştiau cu vreo pată pe conştiinţă şi 
era prea slăvit de cei mici şi asupriţi. 

Impreună cu tovarăşii săi, Rimsky pornea aproape în fiecare 
zi, prin comunele din apropiere şi pedepsea toate nedreptăţile, 
care i se aduceau la cunoştinţă. 

Cum se lăţea vestea: Vine Vulturul Morţii, oamenii se 


ascundeau îngroziţi prin case şi Rimsky trecea ca o furtună prin 
satele ruseşti. 

Şi întocmai ca şi la Varşovia, tot astfel începuseră şi în 
împrejurimile Rudinului să se născocească legendele cele mai 
neînchipuite, pe socoteala Vulturului Morţii. 

Unii vorbeau despre cruzimea isprăvilor sale şi dădeau ca 
pildă păţania cămătarului Beekoff, peste capul căruia Rimsky 
aprinsese casa. Este adevărat că Beekoff scăpase de moarte, 
mulţumită unui om de încredere al său, Andrei Acolov, dar 
nenumărate hârtii, care dovedeau datoriile nenorociţilor săteni, 
fură mistuite de flăcări, aşa că Beekoff nu mai putea acum să 
scoată la mezat colibele şi cele câteva mobile sărăcăcioase ale 
mujicilor. Fireşte că în urma acestei fapte ţăranii ridicau în slava 
cerului numele Vulturului Morţii, care-i scăpase din ghearele 
cămătarului. 

Beekoff făcu jalbă, atât la guvernatorul din Varşovia cât şi la 
şeful circumscripţiei Rudinului, plângându-se împotriva isprăvilor 
Vulturului Morţii. 

Dar şi alte lucruri se povesteau despre Vulturul Morţii. 

O bătrână şi săracă femeie spunea că, într-o noapte, cineva îi 
bătu la fereastră şi când o deschise, văzu înaintea sa un bărbat 
învăluit într-o mantie neagră. Ea recunoscuse îndată pe Vulturul 
Morţii. Spaima îi fu atât de mare, încât îşi pierdu cunoştinţa, iar 
când îşi reveni în fire, vizitatorul nocturn dispăruse. Voind să 
închidă fereastra, zări o pungă plină cu galbeni aşezată pe 
pervazul ferestrei. Strigătul de groază se transformă într-un 
strigăt de bucurie. Şi biata femeie nu-şi mai credea ochilor. Cum 
era să-şi creadă că, toată bogăţia aceasta era a ei, care până 
atunci nu avusese nici măcar pâine îndeajuns, pentru copiii săi. 
Se gândea că Vulturul Morţii uitase doar punga acolo şi că va 
veni să şi-o ia, când privirea îi căzu pe un petec de hârtie ce se 
găsea lângă punga cu galbeni. Pe hârtie erau scrise 
următoarele: 


«Te zbați în mizerie, împreună cu cei şase copii ai tăi. De 
astăzi înainte nu vei mai duce lipsuri şi nici griji nu vei mai 
avea». 


Nimeni nu voi să creadă în spusele bătrânei, până când 
aceasta nu arătă punga plină cu galbeni şi petecul de hârtie, 


scris chiar de mâna Vulturului Morţii. 

Aşa umblau din gură în gură poveştile despre isprăvile lui 
Rimsky. Adeseori se întâmpla ca vreun detaşament de cazaci să 
dea peste el şi să-l urmărească: Dar Vulturul Morţii călărea pe 
un cal ce fugea ca vântul şi de îndată ce apuca să intre în 
pădurea Rudinului, dispărea fără urmă, de parcă-l înghiţea 
pământul. Scotoceau toată pădurea, până în părţile ei cele mai 
îndepărtate, nu lăsau tufă, nu lăsau văgăună necercetată, dar 
de urma Vulturului Morţii nu erau în stare să dea. 

Cuibul Vulturilor nu-şi trăda taina. 


x k x 


Într-o frumoasă dimineață de primăvară, Stanislau Rimsky 
călărea pe şoseaua naţională. Cetatea Rudinului era departe, în 
urma lui şi în faţa sa începuseră să se ivească albele căscioare 
din Meniza. Ajungând în apropierea orăşelului, cobori de pe cal, 
îşi legă credinciosul animal, de un copac al pădurii iar el însuşi 
intră în orăşel pe jos. În piaţă era mare mişcare, deoarece era 
ziua târgului săptămânal şi Rimsky se amestecă printre oamenii 
care mergeau în sus şi-n jos, căutând să-şi cumpere cele 
trebuincioase. 

Printre clădirile, care se ridicau în piaţă, atenţia lui Rimsky fu 
atrasă îndeosebi de una, cea mai înaltă şi mai frumoasă. 

Curios, Rimsky intră în vorbă cu un om şi-l întrebă: 

A cui este casa aceasta? 

— A primarului! fu răspunsul, urmat de următoarele cuvinte 
rostite cu glas morocănos: 

— Nu i-a fost tocmai greu să-şi ridice o asemenea casă! 

Rimsky observă amărăciunea cu care târgoveţul rostise 
aceste cuvinte şi hotărî să urmeze conversaţia începută, spre a 
afla ce se ascundea în dosul acestor vorbe ale omului. 

— De ce? întrebă el. Are venituri atât de însemnate? Niciodată 
nu mi-aş fi închipuit că Moniza face parte din orăşelele bogate 
ale Rusiei! 

— Bogat, e el bogat, dar averea, nu şi-a făcut-o din muncă 
cinstită, ci din samavolnicii. Ştie el, Petru Plevnic, primarul 
Menizei, cum să-şi înmulțească rublele! 

— Dar ce face? 

— Dacă rămâi aici, până la închiderea târgului, vei vedea cu 


proprii tăi ochi, cum ştie să gospodărească primarul nostru! 
Totuşi, nu vei avea prilejul să vezi, decât partea cea mai blândă 
a îndeletnicirilor sale. Isprava care-i face fală numelui a început 
atunci, când a fost numit primar al Menizei. Mai înainte de toate 
a cumpărat cele mai bune locuri, care se găseau înăuntrul 
hotarului oraşului. Preţurile le hotăra el şi nimeni nu se putea 
împotrivi. Pe aceia care totuși, îndrăzneau să ridice vreo jalbă, 
nu se liniştea, până când nu-i alunga din oraş. Când ai puterea 
în mâini, nu este greu să-ţi duci la îndeplinire nici chiar 
gândurile cele mai nesăbuite. Aşa s-a îmbogăţit Petre Plevnic, 
cumpărând cu sila pământurile orăşenilor. Apoi şi-a clădit 
această mândră casă, cu material gratuit. Constructorului, 
zidarilor, lemnarilor, le-a rămas dator şi cine oare îndrăzneşte 
să-şi ceară drepturile de la puternicul primar al Menizei? Nimeni! 
Fiindcă nenorociţii ştiu prea bine că, aceasta ar însemna 
izgonirea lor din oraş! 

Rimsky ascultă cu îndurerare jălania cetăţeanului, care 
exprima tot amarul nenorociţilor locuitori ai orăşelului. Şi după 
ce auzi toate acestea, ajunse la convingerea că, nu şi-a pierdut 
timpul în zadar vizitând Meniza, deoarece îşi îmbogăţi 
cunoştinţele cu noi şi interesante descoperiri. 

Dar aceste descoperiri însemnau o nouă sarcină pentru el. 

Înainte de toate voia să facă cunoştinţă cu temutul primar al 
oraşului, şi pentru aceasta prilejul i se oferi mai curând decât ar 
fi putut nădăjdui. 

Bâlciul săptămânal era pe sfârşite, când deodată mulţimea se 
dădu la o parte, speriată. 

Pe drumul astfel deschis se ivi un bărbat burtos, urmat de doi 
voinici, îmbrăcaţi în uniforma servitorilor primăriei. Rimsky auzi 
mulţimea şoptind: 

— Primarul! 

— Petru Plevnic! 

Atunci Rimsky se dădu mai aproape şi se uită bine la stăpânul 
atât de temut al oraşului. 

Dar omul acesta nu avea deloc înfăţişarea tiranilor care 
trebuiesc să fie temuţi, ba dimpotrivă, părea o apariţie 
caraghioasă, luată din una din caricaturile timpului. In ochii 
burtosului doar ardea un foc viclean, nemilos. 

El se plimba mândru printre târgoveţi şi mulţimea se dădea în 
lături, respectuoasă, dinaintea lui. 


Deodată se opri în faţa unei căruţe încărcate cu lemne. 

— Cum dai lemnele? îl întrebă el pe ţăranul, care era 
proprietarul căraţii şi al conţinutului său. 

— Patruzeci de ruble, tătucă! 

La auzul acestor cuvinte primarul izbucni într-un urlet ca de 
fiară sălbatică. 

— Patruzeci de ruble? Asta este o mârşăvie nemaiauzită! Dar 
ce crezi tu că eu fur banii, ca să pot plăti patruzeci de ruble 
pentru o căruţa eu lemne? 

— Tătucă, zise ţăranul umil, patruzeci şi cinci de ruble este 
preţul, dar pentru dumneata am lăsat mai ieftin. 

— Auzi acolo, patruzeci şi cinci încă! urlă mai departe Petru 
Plevnic, aruncând fulgere din ochi. Mi se pare mie că tu nu eşti 
în toate minţile. 

— Crede-mă tătucă, se rugă ţăranul, niciunde nu se vând mai 
ieftin! 

— Vă învăţ eu să le daţi mai ieftin, câinilor! strigă primarul, 
furios. Credeţi voi că multă vreme vă mai bateţi joc de biata 
populaţie a oraşelor, vânzându-le marfa voastră blestemată pe 
preţuri atât de mari? Niciun cuvânt mai mult: îmi dai lemnele 
pentru douăzeci de ruble? 

— Nu pot să ţi le dau tătucă, se tângui bietul om, căci ţi-am 
lăsat ceea ce aş fi câştigat la ele! 

— Mi le dai pentru douăzeci de ruble? întrebă Petru Plevnic, 
pentru a doua oară, de data aceasta însă, mult mai aspru. 

— Tătucă, cum poţi să ceri dumneata, primarul bogat, de la 
un mujic sărac, să plătească din buzunar, la marfa pe care ţi-o 
vinde? 

— Mi le dai, sau nu mi le dai? La întrebarea aceasta să-mi 
răspunzi! 

— Nu pot să ţi le dau! 

— Petru Plevnic se întoarse la cei doi servitori comunali: 

— Duceţi-l la primărie şi să-i daţi douăzeci de lovituri de cnut. 
După aceea îl veţi întreba, dacă-mi dă lemnele cu douăzeci de 
ruble. Dacă nu se învoiește, îi mai daţi douăzeci şi cinci... 

Țăranul tremura ca varga. 

Cei doi zbiri se apropiară de el şi-l prinseră la mijloc, unul de 
braţul stâng, celălalt de dreptul. Bietul om era mai mult mort 
decât viu, deoarece ştia că Petre Plevnic nu avea obiceiul să se 
mulţumească numai cu amenințările şi adeseori se folosea de 


cnut, ca mijloc de tocmeală. De aceea strigă, deznădăjduit: 

— la-le! la-le Numai nu pune să mă bată! 

Petru Plevnic le făcu zbirilor un semn şi aceştia dădură drumul 
bietului ţăran, la picioarele căruia primarul aruncă douăzeci 
ruble. 

— Ciudaţi oameni mai sunteţi şi voi! zise el, batjocoritor. 
Trebuie să vă amenințe omul, pentru ca să-i luaţi paralele! 

În vreme ce primarul urmase această tocmeală puţin 
obişnuită, ceilalţi negustori îşi strânseră marfa, spre a nu păţi şi 
ei ca ţăranul cu lemnele. Bieţii oameni se gândeau că, mai bine 
să rămână cu marfa nevândută, decât să le-o ia Plevnic, pe un 
preţ de nimic. 

Aşa că târgul săptămânal din Meniza se goli foarte repede. 

Zbirii duseră lemnele cumpărate de Plevnic în curtea primăriei 
şi uitându-se după căruţa ce se îndepărta, îl cuprinse o mânie 
atât de neţărmurită, încât rupse în bucăţi hârtia de douăzeci de 
ruble. 

Vulturul Morţii văzuse cele petrecute şi sufletul lui fierbea 
împotriva neomenosului primar, care nu se sfiise să se 
folosească de puterea ce-i fusese încredinţată de autorităţi, spre 
a prăda de fructul muncii sale, de săptămâni întregi, pe un 
nenorocit de ţăran, care nu-şi putea căuta dreptul, decât tot 
numai la acela care-l jefuise. Pentru ţăran însă, Rimsky simţi o 
adevărată milă şi hotărî să-i vină în ajutor. 

Deoarece, în vreme ce săteanul stătea cu capul în mâini, în 
mijlocul pieţii, Vulturul Morţii se apropie de el şi-i vâri în mână o 
hârtie de cincizeci de ruble. 

— Ţine banii, pe care îi merita marfa ta. Şi acuma, sus capul şi 
nu mai boci ca o femeie! 

Țăranul rămase uimit şi se uită nedumerit la necunoscutul 
acesta, care-i plătise lemnele, cu un preţ atât de bun... fără să 
se folosească de ele măcar, deoarece le luase primarul. Când se 
mai dezmetici, începu să cerceteze, dacă nu cumva hârtia era 
falsă. Dar până să se încredinţeze că era bună, necunoscutul 
dispăru de lângă el şi când vru să-i mulţumească pentru acest 
dar neaşteptat, nu mai avea cui. 

În timpul acesta, Rimsky hotărî să se răfuiască cu nemilosul 
asupritor al populaţiei din Meniza şi ajungând acasă, cel dintâi 
gând al său fu să ia pumnalul cu plăselele de fildeş şi să sape un 
nou nume pe uşa osândiţilor: 


„Plevnic” 


După ce le istorisi tovarăşilor săi, cele aflate la bâlciul 
săptămânal din Menisa, aceştia izbucniră în groaznice blesteme 
la adresa asupritorului şi priviră cu mulţumire la numele lui 
Plevnic, care fusese încrustat lângă acela ale lui Gorciacov şi 
Gersot. 

Apoi se întoarseră curioşi înspre Rimsky. 

— Şi acuma ce ai de gând să faci, căpitane? 

— Planul nu este destul de bine rumegat, totuși, cred că de 
data aceasta nu voi mai avea nevoie de ajutorul vostru, ci de 
al... 

— Al cui? întrebă Micislav, văzând că Rimsky şovăie. 

— Al Ludovicăi! zise Vulturul Morţii. 

Auzind rostindu-i-se numele ei, fata sări de pe scaun, fericită. 

— Vai, căpitane, cum să-ţi mulţumesc că te-ai mai gândit şi la 
mine? Spune-mi, ce să fac? Sunt gata să mor pentru tine, dacă- 
mi vei cere! 

CAPITOLUL 13 
CURIERUL ȚARULUI 


După ce trecură câteva zile Rimsky porni din nou spre Maniza. 

De data aceasta însă, nu se mai duse dimineaţa, ci târziu, pe 
înserat, după ce stelele ieşiseră pe cer şi luna îi lumina calea. 

Rimsky îşi lăsă calul să meargă la pas şi când ajunse în 
Maniza, ferestrele caselor se întreceau în întunecime cu bezna 
nopţii. 

Calul şi-l legase şi de data aceasta la marginea pădurii şi intră 
în oraş pe jos, călcând uşor, ca şi când s-ar fi temut ca zgomotul 
paşilor săi să nu trezească locuitorii din somn. 

In faţa unei case se opri. Nu-i fu greu să nimerească aici, 
fiindcă era casa cea mai mare, cea mai frumoasă din oraş, era 
casa primarului. 

La una din ferestrele de la etaj mai era lumină. 

— Am venit prea devreme! murmură Vulturul Morţii şi porni 
mai departe, să se plimbe prin străzile pustii ale orăşelului. 
Inapoindu-se mai târziu, în faţa casei primarului, văzu că lumina 
se stinsese şi-n dosul ultimei ferestre. 

Rimsky se apropie de casă, se rezemă de un pom şi aşteptă 


liniştit. 

Deodată, poarta se deschise aproape fără zgomot şi o făptură 
învăluită într-o mantie neagră se furişă până lângă Vulturul 
Morţii. 

— Tu eşti Ludovica? întrebă Rimsky, în şoaptă, mângâind 
capul fetei. 

— Eu sunt, căpitane! răspunse fata, tot în şoaptă. 

— Ţi-ai îndeplinit însărcinarea foarte bine! Sunt mulţumit de 
tine! 

Cuvintele acestea o umplură de bucurie pe fată. 

— Ştii prea bine, căpitane, zise ea, că aceia, care au umblat la 
şcoala ta, se pricep să iasă din orice încurcătură. 

— Bine! Atunci povesteşte-mi; ce s-a întâmplat cu tine după 
ce te-ai despărţit de noi? 

— Am făcut totul, aşa, după cum mi-ai poruncit tu. 

De îndată ce ai izbutit s-o amăgeşti pe menajera primarului, 
m-am prezentat la Petru Plevnic şi i-am spus că aş dori să capăt 
o slujbă în casa lui. Primarul s-a arătat foarte drăguţ cu mine, 
mai drăguţ decât m-aş fi putut aştepta... 

— Pe semne că i-ai plăcut, fiindcă Petru Plevnic nu prea are 
obiceiul să fie drăguţ cu lumea! 

— Şi eu cred că lucrurile stau astfel, întări fata, mai ales 
judecând după cele ce au urmat. 

— Spune mai departe. 

— Primarul mi-a spus îndată că, fosta lui menajeră a fost 
agreată de un domn, care i-a oferit o sută de ruble pe lună, dacă 
vrea să meargă la castelul lui din Grodus. Menajera a primit 
propunerea, mai ales că străinul îi dăduse şi o sută de ruble, ca 
să aibă pentru cheltuielile de călătorie şi părăsi casa primarului. 
Petru Plevnic era încântat că am venit la timp, căci dacă nu-i 
pleca menajera, ar fi fost cam greu să-mi dea vreo slujbă în casa 
lui. 

— N-a bănuit nimic? 

— Cum putea să bănuiască ceva? l-am arătat certificatele pe 
care le-ai plăsmuit tu, iscălind numele unor boieri ruşi şi 
primarul era încântat că va avea o menajera, care a servit în 
case aşa de mari. 

Rimsky dădu din cap, mulţumit. 

— Primarul, urmă Ludovica, mă puse să-mi despachetez 
lucrurile şi-mi văzui de treabă, prin casă. El se arătă foarte 


mulţumit cu mâncarea, pe care i-am pregătit-o pentru prima 
oară şi drept răsplată, mă ciupi de obraz. 

— Şi tu? 

— Fireşte că am răbdat eu, ce am răbdat, dar când a vrut să 
mă sărute cu buzele lui cărnoase, l-am cam repezit. Asta nu i-a 
prea plăcut lui Petru Plevnic şi mi-a explicat, pe ton de imputare, 
că o menajeră trebuie să fie mândră, când stăpânul se 
interesează de ea. 

Rimsky începu să râdă. 

— Şi eu am râs de explicaţia burtosului primar. Atunci m-a 
aşezat la masă cu el, m-a întrebat unde m-am născut, ce au fost 
părinţii mei, ba chiar şi dacă am vreun ibovnic. Fireşte că l-am 
liniştit, spunându-i că n-am pe nimeni pe lume şi că singurul 
meu scop este să lucrez câţiva ani, spre a-mi aduna ceva zestre, 
ca apoi să mă pot mărita cu un om de treabă. Primarul găsi că 
mă gândesc sănătos şi-mi spuse că la el în casă voi putea 
rămâne cât vreau, iar când îmi voi fi găsit un om care să-mi 
placă, îmi făgădui să mă ajute şi el cu câte ceva de ale casei. 
Am lăsat totul aşa după cum spunea el şi am început să-mi dau 
osteneala de a face totul, după voia lui, fireşte, cât se putea, de 
a-i găti mâncările care ştiam că-i plac, într-un cuvânt, de a-l face 
să se simtă cât mai bine, sub gospodăria mea. M-am lăsat chiar 
şi să mă sărute, cu toate că, numai Dumnezeu ştie, ce scârbă 
îmi era, seara însă, încuiam bine uşa camerei mele. Măsura 
aceasta de prevedere se dovedi a nu fi fost luată în zadar, căci 
la cel dintâi prilej îl auzii pe bătrân apropiind-se de uşa odăii 
mele, ba chiar şi bătu în ea, spre a mă întreba, dacă-mi place 
odaia şi dacă patul este bun. l-am răspuns că mă simt foarte 
bine şi că m-a trezit din somnul cel mai bun. Atunci nu îndrăzni 
să mai insiste şi îi auzii paşii târşâiţi, cu care se înapoie în odaie. 
A doua zi, însă întrebă că, de ce încui uşa camerei mele, că doar 
n-am de ce să mă tem. Cum să n-am de ce să mă tem, i-am 
răspuns eu, când Vulturul Morţii dă târcoale prin împrejurimi. 
Petru Plevnic mă linişti, spunându-mi că Vulturul Morţii nu 
îndrăzneşte să intre în Meniza, care se găseşte sub scutul lui. lar 
dacă totuși ar îndrăzni sa se arate pe aici, atunci ar şti el să-i 
vină de hac! Am început să zâmbesc, căci mă gândeam că, oare 
peste câteva zile tot atât de vitejeşte va mai vorbi burtosul 
primar al Menizei? 

— Bravo, Ludovica, zise Rimsky, dând din cap, cu mulţumire, 


ai aranjat totul mult mai bine decât aş fi îndrăznit să 
nădăjduiesc! 

— Sunt peste măsură de fericită, căpitane! răspunse fata, cu 
glasul tremurător de bucurie. 

— Acuma însă, s-a sfârşit cu îndeletnicirea ta de menajeră şi 
nu va mai trebui să înduri sărutările burtosului primar, căci te 
voi scăpa de puţin plăcuta slujbă, pe care ţi-ai luat-o la el. Să 
laşi deschisă portita grădinii şi mă voi furişa în casă, spre a 
scăpa Meniza, încă din noaptea aceasta, de asupritorul ei fără 
suflet. 

Dar se părea că Ludovica nu se gândea la fel cu căpitanul 
său. 

— Nu se poate căpitane! 

— De ce nu se poate? 

— Astăzi nu poţi să-ţi duci planul la îndeplinire, deoarece 
primarul tot mai veghează. 

— Tot mai veghează? Dar a stins lampa! 

— Da, dar numai fiindcă s-a dus în una din odăile care dau 
spre curte. Priveşte! 

Rimsky se uită în sus. Fereastra, pe care Vulturul Morţii o 
văzuse luminată, când sosi pentru prima oară la casa primarului, 
se luminase din nou. 

— Vezi că nu s-a culcat? 

— Şi de ce nu se culcă! De obicei e foarte somnoros? 

— Aşa este, dar astăzi trebuie să fie treaz, până mai târziu! 

— Ce tot spui? 

— Da. Ba mi-a atras atenţia chiar şi mie, să nu mă culc, 
fiindcă îi va veni un oaspete încă în timpul nopţii. 

— Un oaspete? La o oră atât de târzie? 

— Şi mie mi s-a părut ciudat, dar pregătirile dovedesc că 
primarul nu minte, de data aceasta. 

— Despre ce pregătiri vorbeşti? 

— Ascultă-mă şi-ţi voi spune totul, aşa, după cum am 
observat eu. 

— Vorbeşte, Ludovica, repede! o zori acuma Rimsky. 

— Astăzi de dimineaţă, începu fata să spună, a sosit un curier, 
pe un cal numai o apă şi-l căută pe primar. Luând în mâini 
scrisoarea adusa de curier, Plevnic deveni galben la faţă, dar 
înfrigurarea lui nu mai cunoştea margini, după ce citi cuprinsul 
scrisorii. 


— Nu ştii despre ce era vorba în scrisoarea aceea? 

— N-am putut s-o citesc, deoarece primarul a ascuns-o în 
buzunarul surtucului, pe care nu l-a mai lepădat toată ziua şi eu 
turbam de necaz, fiindcă îmi pusesem în gând să i-o şterpelesc, 
spre a o citi. Totuşi, am putut să băânuiesc despre ce era vorba, 
căci îndată după aceea îmi spuse că trebuie să rămân în 
picioare, toată noaptea, spre a-l servi pe oaspetele care va sosi. 
Totodată, însă, îmi mai dădu şi câteva sfaturi foarte interesante. 

— Vorbeşte! Vorbeşte! o zorea Rimsky, care ardea de 
nerăbdarea de a afla cine era oaspele primarului. 

— Mai întâi îmi porunci să aranjez odaia de musafiri. După ce 
făcui aceasta, mă trimise la lăcătuş, să-l chem îndată până la el. 

— Ce să facă lăcătuşul? 

— Să cerceteze toate broaştele uşilor, începând cu aceea de 
la poartă şi sfârşind cu zăvorul de la uşa bucătăriei. Unde nu era 
cheie, aşezară zăvoare puternice. Dar cercetările lor se 
îndreptară mai ales asupra odăii de musafiri. Din ordinul 
primarului, lăcătuşul puse o broască şi un zăvor nou la uşă şi cu 
toate că odaia oaspeţilor se găseşte tot la etaj, meşterul puse 
zăbrele de fier la ferestre. 

— Nu-mi pot închipui ce scop are această prevedere 
neobişnuită! murmură Rimsky. Cine ar putea să fie oaspetele 
acesta? 

— Şi eu m-am gândit mult la aceasta; dar toate încercările 
mele, de a aduce convorbirea în jurul vizitatorului, rămaseră 
fără rezultat, deoarece primarul schimba vorba cu o 
încăpățânare de catâr. Ba, ceea ce nu prea este în obiceiul 
guralivului Petru Plevnic, nici măcar din greşeală nu scăpă o 
vorbă, care să trădeze numele oaspetelui, pe care-l aştepta. 

Rimsky se pregăti de plecare. 

— E târziu, Ludovica! Întoarce-te în casă şi fii şi mai departe 
cu ochii în patru, la tot ceea ce se petrece aici. Mâine noapte voi 
veni din nou şi până atunci vei afla cine este oaspetele lui Petru 
Plevnic şi atunci... vom hotări ce trebuie să facem. 

Cu aceste cuvinte strânse mâna Ludovicăi şi se îndepărtă cu 
paşi uşori. 

Fata se uită după el, până când făptura Vulturului Morţii se 
pierdu în bezna nopţii. Apoi intră şi ea în casă. 

Ea se furişă până în odaia sa de la etaj, unde îşi aruncă 
mantia neagră de pe umeri şi în urmă trecu în bucătărie, spre a- 


şi sfârşi ceea ce mai avea de făcut. 

In vreme ce Ludovica stătea de vorbă cu Vulturul Morţii, 
primarul se înapoiase în odaia sa de lucru şi trăgând din pipa sa 
cu coadă lungă, se cufundă în citirea actelor, care zăceau pe 
masa sa de scris. 

Petru Plevnic era cuprins de o înfrigurare neobişnuită şi la cel 
mai mic zgomot sărea de pe scaun, alerga la fereastră şi 
pândea, să vadă dacă nu cumva i-a sosit musafirul. 

In cele din urma renunţă la acest lucru, fiindcă din pricina 
nervozităţii sale nu putea să înţeleagă nimic din ceea ce citea şi 
trântindu-se în fotoliul de lângă cămin, pufăia zgomotos din 
pipă. 

Gândurile la Ludovica îi dădeau şi ele de lucru. 

Nu mai încăpea nicio îndoială că, fata aceasta îi frământa 
creierul mai mult decât era firesc ca o menajeră să-l preocupe 
pe stăpânul său. Toată ziua nu făcea altceva, decât să se 
gândească la ea. 

Până atunci, Petru Plevnic nu avusese parte, decât numai de 
menajere bătrâne şi urâte, deoarece la zgârcitul primar nu 
veneau decât acelea care nu mai erau primite nicăieri. Dar nici 
acestea nu rămâneau la el vreme prea îndelungată, fiindcă nu 
se puteau împăca cu felul ciudat de a fi al primarului. Şi apoi, 
nici leafa nu era atât de mare, încât să se supună toanelor lui 
Plevnic. 

Ludovica era cea dintâi menajeră tânără şi frumoasă, care a 
trecut vreodată pragul casei primarului. 

Petru Plevnic se simţi atras faţă de tânăra fată, din cea dintâi 
clipă, când îi veni în casă şi de aceea o primi prieteneşte şi cu 
bună voinţă, din prima zi. Fostele lui, menajere nu l-ar fi 
recunoscut, dacă l-ar fi văzut cu câtă drăgălăşenie şi prietenie 
se purta burtosul cu Ludovica. 

Petru Plevnic, acest întruchipător desăvârşit al zgârceniei, îi 
dăduse Ludovicăi cea mai mare dovadă pe care o putea da el, 
despre simţămintele sale bune: nu-i părea rău de mâncarea pe 
care era silit să i-o dea menajerei sale. 

Chiar şi acuma, când aştepta cu atâta înfrigurare sosirea 
oaspelui vestit prin curier special, el se gândea necontenit la 
chipul drăgălaş al Ludovicăi. Ba îi veni în minte chiar şi gândul s- 
o ia pe Ludovica de soţie şi nicio clipă nu s-ar fi îndoit că fata i-ar 
primi propunerea, cu cea mai mare însufleţire. 


Şi rumegând planul acesta, pentru Petru Plevnic punctul de 
căpetenie era că, o soţie nu costă aşa de mult ca o menajeră. 

Menajerei trebuie să-i dai leafă, se gândea el, soţiei nu! Şi 
acesta era un argument atât de puternic, încât Plevnic începu să 
se gândească serios la căsătoria sa cu Ludovica. La urma 
urmelor, ar fi o pereche foarte nimerită! 

Primarul se cam plictisi de atâta aşteptare şi se duse în 
bucătărie, unde Ludovica se îndeletnicea în jurul focului, pentru 
a putea primi oaspetele cu mâncare proaspătă. 

Oprindu-se în pragul bucătăriei, Petru Plevnic o măsură pe 
fată cu priviri strălucitoare de bucurie, apoi se apropie de ea, în 
vârful degetelor. 

Ludovica era atât de cufundată în îndeletnicirea sa, încât nici 
nu băgase de seamă sosirea stăpânului. 

Cânta încet un cântec polonez când deodată primarul se ivi 
lângă ea şi o cuprinse de mijloc. 

Ludovica ţipă, speriată. 

— Vai! domnule primar, cum m-ai speriat! Nici nu te-am văzut 
când ai intrat! 

— Fără îndoială că ţi-ai închipuit că Rimsky este acela, care a 
venit aşa, pe nesimţite! zise Petru Plevnic, râzând mulţumit de 
gluma, pe care o făcuse. 

— Zău că nici de el nu m-aş fi speriat mai tare! 

— Erai tare cufundată în gânduri! la spune-mi şi mie, la cine 
te gândeai? 

— Dar de unde ai scos-o şi pe asta, domnule primar? 

— Ehei! zise Petru Plevnic, amenințând fata în glumă, cu 
degetul arătător, tare mă tem eu că, tot ai pe cineva şi acela îţi 
întunecă gândurile! 

— Ce naiba, domnule primar, n-ai încredere în cuvântul meu? 

— Ai întârziat cam mult, mai adineauri! 

— Ţi-am spus că m-arn dus s-o văd pe mătuşă-mea care e 
bolnavă. 

Petru Plevnic izbucni într-un hohot de râs. 

— Şi oare această mătuşică bolnavă, nu este vreun flăcău 
sănătos şi frumos? 

— Cum puteţi crede aşa ceva despre mine, domnule primar? 
zise Ludovica, prefăcându-se că se simte jignită. V-am spus că 
n-arn pe nimeni în lumea aceasta că nu iubesc pe nimeni şi vă 
rog să mă credeţi! 


— Nici chiar pe mine? întrebă Petru Plevnic, luând o înfăţişare, 
după cât credea el, cât mai atrăgătoare, în realitate însă foarte 
caraghioasă. 

— A, când este vorba de domnul primar, se schimbă 
socoteala! răspunse Ludovica zâmbind, deoarece înfăţişarea 
primarului o împiedica să se mai ţină serioasă. 

— Pe mine mă iubeşti? întrebă primarul, cu ochii strălucitori 
de bucurie. 

— Pe domnul primar îl preţuiesc şi-l stimez! 

— Numai? exclamă Petru Plevnic, plouat. 

Apoi adăugă, cu voce mieroasă: 

— Şi dacă ai şti, Ludovica, ce dragă-mi eşti! 

— Intr-adevăr? 

— Pe Dumnezeul meu! 

— Dar dacă nu te cred? 

— Îți voi dovedi. Dar şi tu ai putea să fii mai drăguță cu mine, 
căci un om mai în vârstă... eil... ce tot vorbesc... La urma 
urmelor nu sunt eu tocmai atât de vârstnic... dar, cum să spun... 
un om mai aşezat, mai copt, preţuieşte mai mult, decât mulţi 
tineri fluşturatici. Apoi, nu trebuie să uiţi că, eu sunt cel dintâi 
cetăţean al Mezinei şi în oraşul acesta nu se întâmplă decât 
ceea ce vreau eu. Toată lumea mă iubeşte şi mă stimează... 
numai tu nu vrei să fii mai drăguță... 

— Vai, domnule primar, zise Ludovica, dar cum poţi să spui 
aşa ceva? Nu sunt eu destul de drăguță cu dumneata? Îți fac 
totul după voia dumitale, nu gătesc decât mâncările care ştiu 
că-ţi plac, îţi pregătesc halatul de noapte, papucii, îţi pun tichia 
pe cap, îţi umplu pipa... 

Ce vrei să mai fac? 

Orologiul sună ceasurile unsprezece. 

— Ei, Ludovica, urmă Petru Plevnic, aş aveu eu multe să-ţi 
spun şi... cred că nu ţi-aş vorbi în zadar! 

— Tare mi-e teamă că te înşeli! zise tânăra fată în sinea sa. 

Deodată se auzi zăngănitul unor clopoței de sanie. Petru 
Plevnic sări ca un arc. 

— Mi se pare că a sosit oaspetele... exclamă primarul şi fără a 
sfârşi fraza, alergă în odaie, unde deschise fereastra şi privi 
curios, în dreptul porții. 

In faţa casei se oprise o troică, în care se găsea un singur 
călător, învăluit până peste urechi într-o şuba îmblănită cu piei 


de lup. Vizitiul sărise tocmai de pe capră şi voia să sune la 
poartă. 

— Cine e acolo? strigă primarul, de la fereastră. 

Călătorul din troică se ridică în picioare şi întrebă şi el la 
rândul său: 

— Am cinstea cu domnul Petru Plevnic, primarul oraşului? 

— Eu sunt, la ordinele dumneavoastră. 

— Am sosit! 

— Vă deschid îndată! 

Plevnic alergă iute în bucătărie şi gâfâi: 

— Ludovica, iute! A sosit musafirul! Aleargă ca vântul şi 
deschide-i poarta! 

Fata lăsă baltă îndeletnicirea-i culinară şi sărind câte două-trei 
trepte deodată, alergă să deschidă cât mai iute, oaspetelui 
misterios al primarului. 

Ajungând la poartă, întrebă curioasă: 

— Cine este acolo? 

— Oaspetele primarului! răspunse o voce adâncă, 
bărbătească; 

Ludovica deschise poarta şi îndată după intrarea străinului, o 
închise din nou. 

Ea se uită curioasă la musafir, dar nu-i putea zări chipul, 
deoarece gulerul de blană al şubei era ridicat şi căciula vârâtă 
până peste ochi, aproape. 

Străinul se opri o clipă, aşteptă până când fata încuie poarta 
şi numai pe urmă porni mai departe, pe drumul arătat de 
Ludovica. 

La lumina lămpii de pe coridor, misteriosul oaspete văzu 
chipul Ludovicăi şi se înclină curtenitor, în faţa ei. 

— lertaţi-mă, jupânâţă, că jos, în întuneric nu v-am putut 
observa îndeajuns, spre a-mi da seama cine sunteţi. Fără 
îndoială, fica domnului primar? 

— Nu, numai menajera lui, răspunse fata la întrebarea 
străinului, din care nu putu vedea altceva, decât doi ochi negri, 
strălucitori. 

— A primit domnul primar înştiinţarea mea? 

— A primit-o! 

Între timp ajunseră înaintea uşii odăii de lucru a lui Petru 
Plevnic, care auzind paşii celor doi, o deschise şi se grăbi în 
întâmpinarea oaspetelui său. 


— Fiţi binevenit în casa mea! zise primarul, înclinându-se 
respectuos. 

Străinul strânse cu căldură mâna lui Petru Plevnic. 

— Te rog să mă ierţi, domnule primar, că-ţi tulbur liniştea în 
toiul nopţii, dar programul călătoriei n-a fost întocmit de mine, ci 
de aceia care îmi poruncesc mie. La drept vorbind, nici pentru 
mine nu este prea plăcută această călătorie de noapte. 
Credeam că a sosit primăvara. Prin şesul Rusiei nu este decât 
soare şi flori. Aici, printre munţi, de două zile a început să ningă 
din nou, ca în toiul iernii. 

— Vremea este foarte capricioasă! zise Petru Plevnic şi în 
vreme ce îşi pofti musafirul în odaie, îi dădu Ludovicăi 
instrucţiunile necesare: 

Ludovica, fierbe ceaiul şi frige carnea iute, căci oaspetele 
nostru trebuie să fie flămânzit, de când e pe drum! 

Ludovica făcu stânga-împrejur şi dispăru în bucătărie. Dar uşa 
n-o închise în urma sa şi în clipa în care auzi închizându-se uşa 
camerei de lucru a primarului, se furişă încet pe coridor şi 
lipindu-şi urechea de gaura cheii, ascultă să audă ce se vorbeşte 
înăuntru, spre a-i putea comunica Vulturului Morţii, amănunte 
despre persoana misteriosului străin. 

Ajuns în odaia de lucru, oaspetele îşi scoase căciula din cap şi- 
şi dezbrăcă şuba din blană de lup. 

înaintea primarului se ivi un bărbat tânăr; ca de vreo treizeci 
şi cinci de ani, chipeş şi voinic, aproape cu două capete mai înalt 
decât primarul. 

În mână avea o casetă de fier, pe care o aşeză pe masă, cu 
multă băgare de seamă şi de pe care nu-şi luă ochii nicio clipă, 
nici după aceea. Pe semne că ea cuprindea acte sau valori 
foarte însemnate. 

Petru Plevnic îl rugă să ia loc, dar străinul nu şezu, ci-i adresă 
următoarea întrebare: 

— Mai înainte de a lua loc în casa dumitalc, domnule primar, 
zise el în şoaptă, aş vrea să ştiu dacă mă pot simţi în deplină 
siguranţă sub acoperişul dumitale? 

Petru Plevnie se înclină: 

— Ca şi în palatul ţarului! 

— Cine mai locuieşte în casă? 

— Afară de mine, nimeni. Sunt văduv de treizeci de ani şi m- 
am obişnuit cu burlăcia. 


— Şi menajera? 

— Puteţi avea toată încrederea în ea! 

— Eşti sigur de ceea ce spui? 

— Îmi bag mâna în foc! 

Prin urmare, dumneata eşti răspunzător de siguranţa mea şi a 
obiectelor care se găsesc asupra mea! 

— Neapărat! 

Străinul îi întinse mâna. 

— Atunci, domnule Plevnic, te salut, ca pe omul de încredere 
al guvernului. 

Strângerea aceasta de mână, care avea rostul de a însemna o 
distincţie pentru primar, îl împresionă atât de mult pe Petru 
Plevnic, încât omul începu să tremure de emotie. 

— Îmi daţi voie să vă pun şi eu o întrebare? zise el, 
adresându-se umil înspre musafirul său. 

— Te rog! răspunse curtenitor străinul, care din clipa, în care 
se aşezase pe scaun, nu-şi mai luase mâna de pe caseta de fier. 

— V-aş ruga să-mi spuneţi, zise Petru Plevnic, în ce chip 
trebuie să mă adresez dumneavoastră. In porunca pe care mi-a 
adus-o curierul azi dimineaţă, de la guvernatorul din Angorov, 
nu se pomeneşte de niciun nume şi de aceea, nici acuma nu 
ştiu, pe cine am cinstea să găzduiesc în umila mea locuinţă. 

Străinul zâmbi... 

— Ai dreptate, domnule primar! 

Cu aceste cuvinte îşi vâri mâna în buzunarul dinăuntru al 
surtucului şi scoase de acolo un document, pe care-l aşază sub 
ochii lui Petru Plevnic. 

— Citeşte, domnule primar! 

Petru Plevnic se cufundă curios în citirea acestui document, în 
josul căruia se găsea propria iscălitură a ţarului, stăpânul tuturor 
ruşilor. 

Uimirea primarului fu atât de nemărginită, încât rămase cu 
gura căscată şi se uită năuc, când la document, când la străinul, 
care şedea în faţa lui, zâmbind. 

— Porunca ţarului... bângui primarul în cele din urmă. 

Străinul îndoi documentul şi-l ascunse din nou în buzunarul 
surtucului. Petru Plevnic se uită la musafirul său şi-i zise, cu cel 
mai desăvârşit respect. 

— Te rog să mă ierţi, stăpâne, dacă nu te-am primit cu stima 
ce ţi se cuvine. Dar casa mea n-a mai avut până astăzi, un 


oaspete atât de distins! 

Străinul continuă să zâmbească. 

— De care oaspete distins vorbeşti, domnule primar? Nici eu 
nu sunt altceva, decât tot un om, ca şi dumneata. 

— Nu, nu! zise Petru Plevnic, buimăcit. Acela care călătoreşte 
cu propria iscălitură a ţarului, nu poate fi decât un mare duce. 

Străinul râse cu poftă. 

— Ei, tocmai mare duce, nu, ci doar căpitanul de gardă 
Vladimir Korsakoff, curierul tarului... 

— Curierul ţarului!... repetă Petru Plevnic, primarul Menizei, 
ca şi când ar fi zis „împăratul Japoniei”, sau „şahul Persiei”. 

Dar Petru Plevnic ştia ce însemnătate avea titulatura aceasta 
în Rusia şi de aeeea se purta cu atâta respect, cu atâta umilinţă, 
faţă de oaspetele său. Nimeni pe lume nu se putea făli să fi fost 
primit cu atâta stimă şi consideraţie de primarul Manizei, ca 
Vladimir Korsakoff. 

Pe vremea aceea nu existau trenuri şi în consecinţă nici poşta 
nu funcţiona în chip regulat, ca în zilele noastre. Comunicaţia se 
făcea cu diligenţele, care duceau şi scrisorile şi pachetele. Dar 
diligenţele nu erau sigure niciodată, fiindcă bandele de tâlhari, 
care cutreierau ţara aveau o deosebită slăbiciune pentru ele, 
atacându-le necontenit şi uşurând pe călători şi poştaşi, de tot 
ceea ce aveau asupra lor. De aeeea poruncile ţarului erau 
trimise întotdeauna cu ofiţerii cei mai buni şi mai încercaţi ai 
regimentului de gardă şi aceşti ofiţeri se numeau „curierii 
ţarului”. Fireşte că aceşti curieri ai ţarului erau primiţi cu cea 
mai mare stimă, prin tot locul pe unde treceau. În localităţile 
mai mari ei erau găzduiţi chiar de guvernatori, în cele mai mici, 
de primari, şi unii şi alţii fiind obligaţi să le vină în ajutor şi să le 
înlesnească în a-şi duce însărcinarea la îndeplinire, cât mai bine 
şi mai sigur. 

— Şi unde vă duceţi domnule căpitan? întrebă Petru Plevnic, 
după ce-şi mai reveni puţin din aiureală. 

Curierul ţarului răspunse liniştit: 

— Ţinta călătoriei mele este Varşovia, unde mă duc cu 
instrucţiunile verbale ale Maiestăţii Sale Ţarul, pentru contele 
Gorciacov, guvernatorul oraşului. Totodată îi voi preda contelui 
Gorciacov şi această casetă, care cuprinde darul Majestății Sale. 

Deabia acum zări Petru Plevnic caseta de fier pe care 
degetele curierului băteau toba, nervos. 


— Aşadar, caseta aceasta este pentru contele Gorciacov! 
După câte ştiu eu, guvernatorul Varşoviei este foarte bine văzut 
la curtea din Petrograd! 

Căpitanul Vladimir Korsakoff dădu din cap. 

Ludovica aflase îndeajuns. Încet, fără a face nici cel mai mic 
zgomot care ar fi putut s-o trădeze, ea se furişă din dreptul uşii 
şi alergă în bucătărie, spre a pregăti cele trebuincioase cinei, 
pentru ca întârzierea să nu stârnească bănuiala primarului, sau 
poate a curierului, care părea atât de prevăzător. 

În timpul acesta, primarul urmă conversaţia începută cu 
curierul ţarului. Acesta fiind cel dintâi prilej care i se ivise lui 
Petru Plevnic de a sta de vorbă cu persoane atât de suspuse, 
primarul Manizei începu să se intereseze, cu o curiozitate de 
femeie bătrână, de tot ceea ce credea că-l va putea iniţia în 
tainele vieţii de la curte. 

— Nu-i aşa, domnule căpitan de gardă, că dumneavoastră 
faceţi serviciul la regimentul de curieri ai ţarului? 

— Nu, răspunse Korsakoff zâmbind, eu sunt ofiţer de gardă şi- 
mi îndeplinesc serviciul veşnic pe lângă persoana ţarului. Dacă 
de data aceasta mi s-a dat o însărcinare de curier, se datoreşte 
numai împrejurării că este vorba de o însărcinare nespus de 
însemnată, foarte delicată şi care necesită un curaj deosebit. 

— Dacă v-aţi luat o însărcinare atât de primejdioasă, de ce nu 
călătoriţi cu o sanie de la curte şi cu escortă de cazaci? 

— O sanie de la curte n-ar putea decât să-mi strice. Călătorind 
cu ea, toată lumea ar şti cine sunt, ori eu trebuie să mă feresc 
tocmai de aceasta. Din aceeaşi pricină nu iau eu mine nici o 
escortă de cazaci. Totuşi, guvernatorul din Garadnow a hotărât 
să-mi dea un detaşament de cazaci, care să mă însoţească o 
bucată de drum. 

— În ţinutul acesta nu vă pândeşte nicio primejdie, zise Petru 
Plevnic. Sub ocrotirea mea liniştea şi pacea Menizei nu este 
tulburată de nimeni şi niciunul din cetăţenii oraşului nu se poate 
plânge că a căzut jertfă vreunei spargeri sau tâlhării! 

— Trebuie să-ți mărturisesc că declaraţia aceasta mă 
surprinde foarte mult, răspunse Vladirair Korsakoff, fiindcă, după 
câte mi s-au spus, Stanislau Rimsky, temutul căpitan de bandiți, 
care este cunoscut sub numele de Vulturul Morţii, s-ar 
îndeletnici tocmai prin împrejurimile acestea! 

Petru Plevnic ridică din umeri dispreţuitor. 


— Nu îndrăzneşte Rimsky să-şi pună piciorul în Meniza, 
deoarece cunoaşte puterea pandurilor mei bine instruiți şi ştie 
că n-ar mai scăpa viu din mâinile lor! De altfel, el se mulţumeşte 
să prade satele din jurul graniţei poloneze, hoinărind între Rudin 
şi Chişinău. Cred însă că nu este departe ziua, în care vom auzi 
că şi capul lui a căzut în laţul spânzurătorii! 

— Ai dreptate domnule primar! Chiar dacă acest cutezător 
bandit a izbutit să fugă din Varşovia, aici i sa va înfunda!... În 
orice caz, împrejurarea că Vulturul Morţii n-a îndrăznit să se 
avânte şi în Meniza pune într-o lumină foarte frumoasă puterea 
dumitale de organizare... 

Petru Plevnic se înclină adânc în faţa acestui compliment şi se 
gândi că Vladimir Korsakoff va vorbi despre puterea lui de 
organizare şi la locul în drept, ori, în cazul acesta nu mai 
încăpea nicio îndoială că va fi decorat de ţar. 

Ce fericire ar însemna o decorație pentru el! 

Korsakoff urmă convorbirea începută: 

— În orice caz, pare foarte ciudat că, până acuma nu s-a putut 
pune mâna pe Vulturul Morţii şi tovarăşii săi de tâlhării! Sunt 
încredinţat că, dacă mi s-ar da un detaşament de cazaci, aş 
pune mâna pe el, în răstimp de câteva zile. 

— A fost urmărit de nenumărate ori, răspunse primarul 
Menizei, ba chiar și contele Goreiacov a trimis după el un 
regiment întreg. L-au şi încolţit ostaşii, dar a fost cu neputinţă să 
se dea peste ascunzătoarea lui. In cele din urmă, o femeie, 
căreia bandiții i-au tăiat părul şi au legat-o goală de un pom, a 
dezvăluit că ascunzătoarea mult căutată se găseşte în pădurea 
de la Zlepitnak. În urma acestei ştiri, regimentul încercui 
pădurea, scotocind fiecare scorbură, fiecare văgăună ce i se ivi 
în cale. În felul acesta cazacii au şi dat peste o peşteră alcătuită 
din mai multe părţi, unde s-au găsit urmele bandiţilor. Dar 
tâlharii au prins de veste pesemne şi au spălat putina la timp, 
aşa că ostaşii n-au mai găsit decât urmele bandiţilor în peşteră. 
De atunci au dispărut şi nimeni nu ştie unde sunt... 

În clipa aceea se deschise uşa şi Ludovica intră, aducând 
ceaiul, care împrăştie un miros puternic de rom. După ceai, ea 
mai aduse şi carnea de purcel, proaspăt friptă, pe care o gătise 
la repezeală, după ce ascultase o bună parte din convorbirea 
primarului cu oaspetele său. 

Vladimir Korsak urmărea eu priviri calde fiecare mişcare a 


fetei şi lucrul acesta nu-i scăpă lui Petru Plevnic, în inima căruia 
încolţi gelozia. 

Până atunci era foarte încântat de oaspetele său, dar când 
zări privirile înflăcărate ale căpitanului de gardă, se gândi: 

— Cine dracu' l-a mai adus aici pe acest curier al Ţarului? 

Vladimir Korsakoff, care n-o zărise pe Ludovica decât numai în 
semi-întunericul coridorului, deabia acuma observă ce chip 
drăgălaş şi trup ispititor avea fata. La rândul său, observă şi 
Ludovica, privirile pline de înţeles ale căpitanului şi răspunse 
zâmbind. 

Atât îi mai trebuia lui Petru Plevnic. O lovitură de pumnal în 
inimă sau acest zâmbet al Ludovicăi, erau tot una pentru el. 

În vreme ce fata aşeză ceaşca cu ceai în faţa căpitanului, 
acesta îi mângâie mâna, cu o mişcare foarte iute, aproape de 
neobservat. Dar ochilor lui Petru Plevnic nu-i scăpă nici chiar 
această mişcare fulgerătoare. 

Şarpele geloziei încolăcise sufletul burtosului, care nu ştia ce 
să facă, spre a îndepărta fata din odaie. 

— Ludovica, zise el în cele din urmă, cred că-ţi vei găsi ceva 
de lucru prin bucătărie! Vezi de fă o plăcintă, să ne primim 
oaspetele după cum se cuvine. 

Ludovica se îndepărtă ascultătoare şi în vreme ce se îndrepta 
spre uşă, Vladimir Korsakoff o urmări cu privirile lui aprinse. Cu 
toate că Petru Plevnic îi pândea fiecare mişcare, totuşi ea izbuti 
să-i mai arunce o ochiadă căpitanului. 

Bietul primar nu răsuflă uşurat, decât numai când văzu uşa 
închizându-se în uma ei. 

— Vorbeam despre Vulturul Morţii, reluă căpitanul de gardă, 
aşadar după părerea dumitale nu trebuie să mă tem că voi fi 
vizitat de căpetenia bandiţilor? 

— În privinţa aceasta puteţi fi liniştit. De altfel, în urma 
poruncii primite astăzi de dimineaţă, am întărit toate broaştele 
şi zăvoarele de la uşi, aşa că în clipa de faţă casa mea este o 
adevărată cetăţuie, în care nu se poate pătrunde fără învoirea 
mea. Şi mai ales odaiţa dumneavoastră este în afară de orice 
primejdie. Afară de broască, uşa mai are două reteveie groase, 
de fier, iar fereastra e zăbrelită, cu toate că se află la etaj. 

— Nici nu l-aş sfătui pe nimeni, să intre în odaia mea! zise 
Vladimir Korsakoff ameninţător, nechematul vizitator ar fi primit 
cu arme, care nu dau greş nicicând! Este de datoria mea să apăr 


caseta, până la cea din urmă suflare! 

— Atât de mare este valoarea cuprinsului ei? întrebă Petru 
Plevnic, curios. 

— Neobişnuit de mare! răspunse curierul ţarului. Şi tocmai din 
această pricină am primit propunerea guvernatorului din 
Garadnow. 

Ce v-a propus guvernatorul? 

— Ca din Meniza şi până când voi ajunge în ţinuturi mai 
sigure, să fiu însoţit, de un detaşament de cazaci, deoarece se 
pare că în timpul din urmă Vulturul Morţii şi-a aşezat cartierul 
general al isprăvilor sale, prin regiunea aceasta. 

— Măsura nu poate să strice! Şi cazacii care vă vor însoţi vor 
fi din Meniza! 

Nu. Oraşul dumitale nu poate să se lipsească de cazacii săi, 
fără riscuri. Guvernatorul din Garadnow îmi trimite, poimâine 
dimineaţa, o trupă de douăzeci de cazaci, în tovărăşia cărora îmi 
voi urma drumul. 

— Atunci, zise Petru Plevnic, şi mâine voi avea cinstea să vă 
numesc oaspetele meu? 

— Da, trebuie să rămân aici, răspunse căpitanul de gardă, 
deoarece detaşamentul de cazaci nu va sosi decât în cursul zilei 
de mâine. 

— Îmi pare foarte bine, zise primarul cu un zâmbet silit, că 
domnul căpitan mai rămâne o zi în Meniza. 

Pe ascuns însă, se gândea tocmai pe dos. Din clipa în care 
zărise privirile pline de înţeles pe care curierul ţarului le 
schimbase cu Ludovica, abia aştepta să-l vadă plecat. Şi ceea 
ce-l neliniştea mai ales era faptul că Ludovica găsise de cuviinţă 
să răspundă la aceste priviri. 

— Nu face nimic! se gândi burtosul. Voi fi cu ochii în patru! 
Oare la Petrograd n-are destule prilejuri de aventuri, de ce nu se 
astâmpără nici măcar la Meniza? 

Peste câtva timp Ludovica intră în odaie din nou, aducând 
plăcinta fierbinte, din care cei doi bărbaţi se ospătară cu poftă... 

— Plăcinta aceasta este tot atât de bună, zise Vladimir 
Korsakoff, pe cât de frumoasă este aceea care a făcut-o. 

Ludovica zâmbi. Petru Plevnic se făcu alb ca varul şi-şi 
frământă creierul din nou, spre a găsi o pricină de a o trimite din 
odaie. 

Ludovica, zise el, coboară până în pivniţă şi mai adu câteva 


sticle cu vin, căci după cât văd, n-o să no ajungă ce avem aici... 

— Bine domnule primar, dar cine să bea atâta vin, când aici 
mai sunt trei sticle neîncepute? se amestecă Vladimir Korsakoff. 

— Nu vă împotriviţi, domnule căpitan, răspunse Petru Plevnic 
cu un zâmbet forţat, mi-e teamă că, după ce veţi gusta din vinul 
acesta, va trebui ca Ludovica să mai coboare în pivniţă şi a treia 
oară!... Du-te Ludovica!! 

Şi fata părăsi odaia din nou, ascultătoare. 

Dar nu trecură nici cinci minute şi Ludovica se şi înapoie cu 
trei sticle, spre marea bucurie a căpitanului de gardă, care-i 
întinse paharul golit: Toarnă-mi un pahar, frumoasă jupâniţă! 

Şi în vreme ce Ludovica turnă vinul auriu, Vladimir Korsakoff o 
măsură din creştet până în tălpi cu privirile sale înflăcărate. 

După cât se părea, singura grijă a fetei era să nu verse nicio 
singură picătură din nectar alături de pahar, în realitate însă, ea 
îşi dădea seama prea bine că ofiţerul o sorbea din ochi şi hotărî 
să-l înflăcăreze şi mai mult deoarece în chipul acesta putea să 
fie şi mai folositoare Vulturului Morţii. Cine ştie ce secrete 
importante duce cu sine curierul ţarului, secrete pe care nu va 
întârzia să i le dezvăluie şi ei, dacă va izbuti să-l prindă în 
mrejele sale. 

Ea cunoştea îndeajuns de bine nemărginita ură ce fierbea în 
sufletul lui Stanislau Rimsky, împotriva asupritorilor Poloniei, şi 
ca poloneză Ludovica simţea la fel ca Vulturul Morţii. Ascultând 
prin gaura cheii, ea aflase că acest curier ducea porunci de 
foarte mare însemnătate guvernatorului Varşoviei, aşa că, 
aflarea acestor porunci secrete, nu putea decât să folosească 
Poloniei. 

Şi gândul de a afla taina curierului ţarului cu orice preţ, se 
aprinse în mintea Ludovicăi, cu tăria unei hotărâri vrednică de 
admirat. 

Umplu paharele din nou şi în vreme ce turna vinul în cupa 
căpitanului, se uită la el, cu priviri surâzătoare. 

Petru Plevnic se frământă pe scaun, se uită amărât la fată şi 
în cele din urmă, izbucni pe neaşteptate: 

— Ludovica, cercetează toate uşile şi vezi dacă sunt bine 
încuiate. După aceea du-te în bucătărie, fă rânduială pe acolo şi 
aşteaptă până când te voi chema. Se poate să mai avem uevoie 
de tine 

Ludovica părăsi odaia, iar Petru Plevnic, pentru a nu-i da 


răgaz oaspetelui său de a se gândi că o trimisese pe fată anume 
din casă, ridică paharul şi zise;. 

— Trăiască bunul şi iubitul nostru stăpân, maiestatea sa, Ţarul 
tuturor ruşilor! 

Vladimir Korsakoff se sculă de pe scaun şi ridicând paharul, 
repetă şi el: 

— Trăiască Ţarul! 

— Şi întotdeauna să aibă parte numai de ostaşi aşa de 
credincioşi ca dumneavoastră, domnule căpitan Vladimir 
Korsakoff! 

Gazda şi musafirul mai goliră un pahar, apoi altul şi iarâşi 
altul. 

Amândoi erau obişnuiţi cu băutura şi sticlele se goleau văzând 
cu ochii. Ludovica făcuse bine că mai aduse câteva sticle, 
deoarece vinul se irosea, de parcă buteliile ar fi fost găurite. 

În mijlocul acestei beţii, care se încinse in doi, Petru Plevnic 
uită deodată de stima pe care o datora oaspetelui său şi se 
adresă lui Vladimir Korsakoff cu o intonaţie foarte puţin 
curtenitoare: 

— La dracu, Vladimir Korsakoff, ce tot îţi ţii mâna pe caseta 
aceea? Găsesc prevederea dumitale exagerată şi jignitoare! 
Oare ţie teamă să nu te fur eu? 

— Vai, nici prin minte nu-mi trece... 

— Atunci te temi, pe semne, că Vulturul Morţii să nu se 
furişeze în odaie, ca o nălucă nevăzută şi să-ţi şterpelească 
preţioasa casetă, într-o clipă de neatenţie! 

— Ţi-am spus că nici de Vulturul Morţii nu mă tem. Dar văd că 
ai dreptate, precauţia mea e cam exagerată. Fiindcă, chiar 
ducă, ferească Dumnezeu, caseta ar cădea în mâini străine, 
totuşi hoţul nu s-ar alege cu nimic de pe urma furtului, deoarece 
hârtiile şi documentele care se găsesc înăuntru sunt scrise cu un 
cifru secret şi nu le-ar putea citi, decât numai acela care ar avea 
cheia ascunsă a acestui cifru. 

Petru Plevnic înghiţise cam multe pahare cu vin, aşa că acum 
îşi îngăduia o intimitate tot mai mare faţă de curierul ţarului. 

Aşa, de pildă, el nu se sfii să-l lovească pe căpitan pe umăr şi 
să zică: 

Pe mine vrei să mă legi de gard, Vladimir Korsakoff? Crezi 
într-adevăr că sunt tocmai atât de nătărău, încât să primesc ca 
bun tot ce-mi îndrugi aici? 


Căpitanul de gardă se uită uimit la primarul, care îşi îugăduise 
într-adevăr, prea multe. 

— ţi spun sincer... domnule primar... că nu prea înţeleg, ce 
vrei să spui? 

— Ce vreau să spun? repetă Petru Plevnic, râzând atât de 
zgomotos, de răsunară ferestrele. Numai atâta că, în caseta 
aceea nu se găsesc porunci scrise cu vreo cheie tainică. 

Vladimir Korsakoff păli. 

— Dar ce anume? întrebă el, cu înfrigurare. 

— Obiecte preţioase, sau bani. 

— Şi din ce deduci aceasta, domnule Petru Plevnic? 

— Nu este obiceiul de a duce documente în casetă de fier! — 
răspunse primarul. 

Vladimir Korsakoff începu să râdă: 

— Petre Plevnic, eşti vrednic de slujba impunătoare, pe care o 
ocupi în Meniza, fiindcă eşti deştept şi viclean. Văd că ştii să te 
gândeşti, ori aceasta este o raritate în Rusia, la oamenii care 
ocupă slujbe atât de înalte ca dumneata. Ai dreptate, bănuiala 
dumitale este îndreptăţită. Şi fiindcă, mai înainte de a pleca din 
Petrograd, mi s-a atras atenţia în mod deosebit asupra credinţei 
cu care slujeşti guvernul, îţi voi arăta. 

— Îmi arăţi? 

Fără a mai răspunde vreun cuvânt, Vladimir Korsakoff scoase 
o mică cheie din buzunar şi deschise caseta. 

Ochii lui Petru Plevnic se întoarseră aproape pe dos, de 
curiozitate, când căpitanul de gardă ridică încet capacul casetei. 

încă o mişcare şi în faţa privirilor înmărmurite ale primarului 
Menizei se ivi o cupă de aur curat, lucrată de o mână de 
maestru şi bătută cu nenumărate pietre preţioase. 

Petru Plevnic nu mai văzuse niciodată în viaţa lui, un obiect 
atât de frumos lucrat şi de un preţ atât de mare, de aceea, după 
ce şi mai reveni în fire puţin, îşi făcu semnul crucii şi mormăi: 

— Numele Domnului fie binecuvântat! 

Pe cupa aceasta de aur străluceau diamante de mărimea 
boabelor de fasole, rubine înfocate, smaralde verzi ca mânia, 
opale cu feţe ca oţelul, care împreună cu lucrătura nobilului 
metal, alcătuiau o adevărată comoară. Strălucirea giuvaerului 
mărise lumina din odaie. 

Petru Plevnic uitase să mai tragă din pipă şi rămase năuc, 
uitându-se încremenit la frumuseţea din faţa ochilor săi. De-abia 


într-un târziu îşi recăpăta graiul. 

— Vladimir Korsakoff, şi cui îi duci acest dar de o frumuseţe 
atât de neobişnuită? Cine va fi fericitul, care se va putea făli de 
a fi proprietarul acestei comori? 

Căpitanul de gardă se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Este darul ţarului, pentru contele Gorciacov, guvernatorul 
Varşoviei! 

— Şi pentru ce îl cinsteşte ţarul pe contele Gorciacov, cu un 
dar atât de frumos şi de nepreţuit? întrebă primarul Menizei, cu 
o curiozitate de babă. 

— O mică distincţie, pentru subjugarea Poloniei. 

De când contele Gorciacov a fost numit guvenatorul 
Varşoviei, Polonia se zbate din ce în ce mai neputincioasă, sub 
jugul rusesc. Contele Gorciacov nu cunoaşte gluma, orice 
încercare de revoltă, el o înăbușe în faşă şi-şi merită pe deplin 
poreclele de Călău al Varşoviei şi Vampirul Poloniei. Apoi, 
contele Gorciacov mai este şi omul care are veşnic grijă ca 
minele de plumb din Siberia să nu ducă lipsă de mână de lucru. 
El trimite acolo cu sutele, pe aceia care îndrăznesc să se 
împotrivească stăpânirii ruseşti. 

— Aşa şi trebuie! întări Petru Plevnic, cu multă importanţă. 

— Nu sunt decât câteva săptămâni, de când a sosit vestea la 
Petrograd, despre noua şi însemnata captură pe care a făcut-o 
contele Gorciacov, îşi urmă Vladimir Korsakoff povestirea. El a 
prins itele unei noi şi puternice organizaţii revoluţionare, căreia 
a izbutit să-i smulgă arma cea mai importantă. Prin această 
faptă, contele Gorciacov a distrus partidul naţional polonez. 
Căpetenia conjuraţilor era prinţul Adam Poniatowsky, care se 
înapoiase la Varşovia de foarte scurtă vreme. În zadar s-au 
trudit prietenii sus puşi ai prinţului să-i uşureze vina, în zadar au 
intervenit mamele cele mai ilustre, Gorciacov s-a dovedit a fi 
neînduplecat şi l-a trimis şi pe prinţ în Siberia... Cupa, pe care o 
vezi înaintea dumitale, este răsplata ţarului pentru această 
captură importantă. 

Petra Plovnic oftă adânc. 

— Ehei! Dacă aş putea să săvârşesc şi eu asemenea ispravă! 

— Pentru însărcinarea aceasta vrednică de invidiat, dar în 
acelaşi timp şi foarte primejdioasă, de a duce darul ţarului şi a-i 
comunica guvernatorului noile îndrumări ale Majestății Sale, am 
fost ales eu. Fireşte că sunt fericit, de a fi fost distins cu această 


însărcinare, dar mărturisesc că am simţit oarecare temere şi am 
şovăit puţin, mai înainte de a primi. Totuşi, nădăjduiesc că voi 
izbuti să-mi fac datoria până la capăt. 

— Recunosc şi eu, Vladimir Korsakoff, că situaţia dumitale nu 
este de invidiat! exclamă primarul Manizei, clătinând din cap. 

— Drept să-ţi spun şi mie mi-ar părea grozav de bine, să mă 
văd la Varşovia, înaintea guvernatorului, după ce i-am predat 
darul ţarului! 

— Să nădăjduim că dorinţa aceasta ţi se va îndeplini cât mai 
iute, mai ales că nu mai eşti departe de ţinta călătoriei. 

— Este adevărat că faţă de calea străbătută până acuma, 
drumul ce-l mai am de făcut este aproape neînsemnat, dar 
acest drum neînsemnat este mult mai primejdios, decât 
călătoria mea de la Petrograd si până la Meniza. 

Petru Plevnic dădu din cap întărind spusele căpitanului. 

— Te înţeleg prea bine, domnule căpitan! Nici eu n-aş avea 
nici zi, nici noapte, dacă mi s-ar fi încredinţat o comoară atât de 
nepreţuită. 

Curierul ţarului aşeză cupa din nou în caseta vătuită, apoi, 
după ce o încuie, vâri cheia în buzunar. 

— Cred că este de prisos să-ţi atrag atenţia că, tot ceea ce ai 
văzut şi auzit, trebuie să rămână taina dumitale cea mai sfântă 
- zise el. Ferească Dumnezeu să afle cineva, ce comoară duc cu 
mine! Nu-ţi mai spun, ce ar însemna aceasta, dacă Vulturul 
Morţii ar prinde de veste... 

Ludovica, ascunsă în dosul uşii, dădu din cap, râzând. 

— Nu te teme, se gândi ea. Rimsky va afla despre cuprinsul 
casetei, mai iute decât ai crede tu că este cu putinţă! 

Apoi, socotind că nu mai era nevoie să stea la pândă, se 
înapoie în bucătărie. 

De altfel era şi timpul, căci peste câteva minute auzi glasul 
răguşit de băutură al lui Petru Plevnic, care strigă: 

— Ludovica! 

Fata alergă în odaie şi privirile ei se întâlniră cu ale 
căpitanului de gardă, chiar în clipa când păşi pragul. 

— Ce doriţi, domnule primar? întrebă ea adresându-se lui 
Plevnic. 

— Distinsul nostru oaspete şi-a exprimat dorinţa, de a merge 
să se odihnească. 

Ludovica se închină, iar Vladimir Korsakoff se pregăti de 


plecare. Îi întinse mâna primarului şi-şi urară noapte bună. 

După aceea, curierul ţarului îşi luă caseta şi porni în urma 
Ludovicăi. 

De îndată ce ajunseră pe coridor şi scăpară de privirile 
geloase ale primarului, căpitanul nu se mai putu stăpâni şi cu o 
mişcare bruscă, o strânse pe Ludovica la pieptul său şi o sărută, 
cu patimă. 

— Pe Dumnezeul meu, exclamă ofiţerul de gardă vădit 
mulţumit, dacă nu-mi placi mai mult decât toate femeile 
pudrate şi sulemenite de la Petrograd! 

Şi, pe semne, spre a-şi întări spusele, Vladimir Korsakoff o mai 
săruta odată. 

Ludovica nu se împotrivi prea mult, ci începu să râdă, ca şi 
când ar fi luat în glumă, toată purtarea ofițerului. 

— Aceasta este odaia dumneavoastră, zise ea, deschizând o 
uşă înaintea lui Vladimir Korsakoff. 

Căpitanul de gardă îi mai zâmbi odată. 

— Noapte bună, Ludovica mea! Mâine ne vom revedea, iar 
când mă voi întoarce de la Varşovia, te duc cu mine la 
Petrograd. Vrei? 

Ludovica îşi împreună mâinile, prefăcându-se că nu-i vine să 
creadă în atâta fericire. 

— Oare vorbeşti serios? 

— Eu am obiceiul de a mă ţine de cuvânt! Dacă ţi-am 
făgăduit, să ştii că aşa se va şi întâmpla. Şi acum, noapte bună, 
draga mea! 

Uşa se închise în urma lui şi Ludovica auzi cum căpitanul trase 
zăvorul. 

După aceea, porni şi ea, triumfătoare, să se odihnească, după 
ziua aceasta plină de peripeții. 

Viadimir Korsakoff nu se hotări să se culce, decât numai după 
ce se încredinţă că nicio primejdie nu-l pândeşte în odaia care 
fusese rezervată pe seama sa. Se uită în dulap, sub pat, să vadă 
dacă nu cumva s-a ascuns cineva pe acolo, apoi cercetă 
zăbrelele de fier de la fereastră şi zăvorul de la uşă. Văzând că 
totul era în bună regulă, se trânti în pat. 

De casetă însă, nu se despărţi nici chiar acuma, ci o aşeză 
lângă sine. În pat, ca pe o iubită, iar pe măsuţa de noapte îşi 
pregăti pistolul încărcat, spre a-l avea la îndemână în cazul când 
tot s-ar găsi cineva care să-l atace în timpul nopţii. 


Dar îngrijorarea lui nu tinu, decât numai până când apucă să- 
şi lase capul pe pernă. De îndată ce simţi sub căpătâi perna 
umplută cu fulgi moi, somnul îl cuprinse pe loc, ceea ce nici nu 
este de mirat, dacă ne gândim la marea cantitate de vin, pe 
care o băuse în tovărăşia primarului. 

Când se deşteptă, soarele se ivise pe cer, de mult. 

Se spălă în grabă şi apoi ieşi pe coridor, în mână având 
nedespărţita lui casetă. Aici se întâlni cu Ludovica. 

— Ei, draga mea, cum ai dormit astă noapte? 

Ludovica zâmbi cu viclenie. 

— Ce să-ţi spun, nu prea am închis ochii! 

— Dar de ce? 

Ludovica îşi cobori privirile în pământ. 

— Pentru ce nu-mi răspunzi? 

— Mi-e ruşine! 

— Ruşine? Ce copilărie! Hai, spune şi încă acuma, îndată! 

— Fiindcă mereu te vedeam înaintea ochilor! 

Lui Vladimir Korsakoff îi plăcu această declaraţie de dragoste 
şi drept recunoştinţă, o sărută din nou. Fata se prefăcu, ca şi 
când sărutarea aceasta ar fi însemnat pentru ea, cea mai mare 
fericire pe care ar fi putut să-şi dorească în lumea aceasta. 

— Mica mea Ludovica, îi şopti ofiţerul de gardă la ureche, vrei 
să te duc cu mine? 

— Vai, domnule căpitan, răspunse ea, cât aş fi de fericită, 
dacă aş putea părăsi cât mai neîntârziat casa aceasta, unde 
viaţa este pentru mine un adevărat chin! 

— Ce rău îmi pare că trebuie să suferi! Nu-ţi dă pace bătrânul, 
nu-i uşa? 

— Aşa este domnule căpitan! Şi gândeşte-te, că sunt singură 
singurică, numai cu el. N-am pe nimeni, cine ar putea să mă 
ajute? 

— Cum se poate? N-ai chiar pe nimeni? 

— Numai pe Grigore, fratele meu mai mare. Dar ce poate să 
facă el, împotriva puternicului primar, care l-ar alunga din oraş, 
de îndată ce ar îndrăzni să spună ceva? 

Căpitanului Vladimir Korsakoff îi plăcea fata din ce în ce mai 
mult. Mai ales acuma, când o podidiră lacrimile şi când părea şi 
mai frumoasă decât înainte. Şi se gândi cât de plăcută i-ar fi 
viaţa, dacă ar duce-o cu el la Petrograd. Îmbrăcată frumos, 
Ludovica ar putea să se ia la întrecere cu oricare doamnă 


dinstinsă din capitala împărăției ruseşti. De aeeea, îi făcu din 
nou propunerea din ajun. 

— Ludovica, te-ai gândit bine? Ai veni cu mine? 

— Oricând vei vrea dumneata. 

Cuvintele acestea îl înflăcărară şi mai mult pe căpitanul de 
gardă. Era mai mult decât fericit, văzând că femeile nu-i pot 
resista. 

Privirile lui mângâiau mute chipul Ludovicăi, în ochii căreia se 
iviseră lacrimile. 

— Vai, domnule căpitan, cât eşti de nemilos cu mine - zise 
fata, văzând că Vladimir Korsakoff nu-i răspunde nimic. 

— De ce? întrebă acesta. 

— De ce trezeşti în sufletul meu speranţe, care nu se vor 
îndeplini niciodată? Crezi oare că nu-mi dau seama că nu faci 
altceva, decât să te joci cu mine? 

Cum te poţi gândi la aşa ceva, Ludovica? 

— Ştiu, simt că va veni sania şi te va duce, iar eu voi rămâne 
şi mai departe aici, sub acoperişul acesta trist, singură cu 
soarta-mi neîndurătoare! 

— Nu vorbi astfel! De ce nu ţi s-ar îndeplini dorinţa? 

— Nu pot avea încredere! 

— Ascultă-mă! Mâine dimineaţă voi porni mai departe. Eşti 
îndeajuns de deşteaptă spre a născoci vreun motiv oarecare, 
pentru a putea pleca de acasă şi a veni după mine. Te voi 
aştepta cu sania, în dreptul pădurii. 

— Să fie adevărat? exclamă fata, cu o fericire nespusă în 
priviri. 

— Îţi făgăduesc solemn, că mă voi ţine de cuvânt! 

Ludovica era în culmea fericirii, văzând că planul îndrăzneţ, 
pe care îl făurise în noaptea aceea, începea să se realizeze. 

Dar se stăpâni, spre a nu se trăda, şi urmă a-şi juca rolul 
început. 

— Dar ce va zice primarul? întrebă ea, speriată. 

— Poţi fi fără teamă! o linişti curierul ţarului. Nu se va 
amesteca el în chestiunea aceasta! 

— Te înşeli! El este puternic. Ţăranii de prin împrejurimi 
tremură înaintea lui. Mi-e teamă că-şi va trimite zbirii să mă 
urmărească. 

— i-am spus că nu trebuie să te temi. Mai întâi, cu ce drept 
s-ar putea amesteca în afacerile tale? Apoi, nu va îndrăzni să se 


măsoare cu mine, fiindcă ştie că sunt omul ţarului. 

— Omul ţarului? exclamă Ludovica, cu ochii mari deschişi, ca 
şi când deabia acuma ar fi aflat cine este Vladimir Korsakoff. 

Ofiţerul de gardă o îmbrăţişă şi glasul ei rugător se auzi din 
nou. 

— AŞ mai avea o rugăminte. 

— Care ar fi acea? 

— După cum ţi-am mai spus, n-am în Meniza decât o singură 
rudă şi un singur om, care-mi vrea binele: fratele meu, Grigore. 
Nu te supăra, dar mi-e greu să mă despart de el. O viaţă 
întreagă a îngrijit de mine şi ar fi prea mare nerecunoştinţa mea 
să-l las aici, pradă mâniei primarului. 

Ludovica se ruga cu atâta căldură şi atât de înduioşător, încât 
lui Vladimir Korsakoff i se făcu milă... 

— Te înţeleg prea bine! zise el. Dar nu ştiu cum ţi-aş putea 
îndeplini dorinţa! Ce să fac eu cu fratele tău, la ce să-l folosesc? 

— Vai, domnule căpitan, să vezi ce sprinten şi deştept e! Dar 
n-a avut noroc, sărăcuţul de el! Gata! exclamă ea, cu un strigăt 
de izbândă. Am găsit! 

— Ei? 

— Îl luăm cu noi, ca vizitiu. Va mâna caii saniei şi în chipul 
acesta îi găsim întrebuințare. 

Lui Vladimir Korsakoff nu-i displăcu ideea aceasta. 

— Minunat. Voi vorbi chiar acuma cu primarul, ca sania, cu 
care voi părăsi Meniza să fie condusă de Grigore. 

— Să nu cumva să faci una ca ata, domnule căpitan! zise 
Ludovica, speriată. l-am stârni bănuelile şi tot planul nostru ar 
putea cădea baltă. 

— Dar atunci cum să rânduim lucrurile? 

Ludovica se prefăcu că se gândeşte câtva timp, apoi exclamă: 

— Am găsit! li vei da câteva rânduri stăpânului saniei, în care 
îi vei spune că sania va fi condusă de omul care se va prezenta 
cu scrisoarea dumitale. Nici primarului nu i se va părea ciudat 
că omul ţarului îşi are vizitiul lui. 

— Bine! zise Vladimir Korsakoff, mângâind obrajii îmbujoraţi ai 
fetei. Văd că eşti foarte deşteaptă, Ludovica mea! Dacă vei fi în 
toate tot atât de ageră, atunci ne vom înţelege foarte bine! 

Cu aceste cuvinte, Vladimir Korsakoff se înapoie în odaia sa, 
unde alcătui îndată scrisoarea, pe care apoi o încredinţă 
Ludovicăi. 


Ţine-o! zise el. Fă astfel ca să ajungă la fratele tău! Şi... nu 
uita ce mi-ai făgăduit! 

— Cum aş putea să uit, domnule căpitan, zise fata cu o 
bucurie minunat prefăcută, când aş putea spune că singura 
dorinţă a vieţii mele, de când te-am cunoscut, este de a rămâne 
veşnic alături de dumneata! 

De-abia îşi sfârşi Ludovica vorbele, că se şi auzi zgomotul 
paşilor lui Petru Plevnic. 

Ludovica se furişă în bucătărie, iar căpitanul de gardă se 
îndreptă spre odaia de lucru a primarului, ca şi când acum ar fi 
părăsit dormitorul unde îşi petrecuse noaptea. 

El se întâlni cu primarul chiar în uşa odăii acestuia din urmă. 

Petru Plevnic era îmbrăcat cu o şubă polară şi în cap avea o 
căciulă de astrahan, acoperită cu fulgi de zăpadă. Afară 
începuse să ningă din nou. 

— De unde vii atât de dimineaţă, domnule primar? întrebă 
curierul ţarului, după ce-şi dădură bună ziua. 

— Am fost la omul cu sania şi am aranjat totul. Mâine 
dimineaţă, la ceasurile şase, sania va fi aici, la porunca 
dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc că te osteneşti pentru mine! 

— Cred că veţi fi mulţumit, domnule căpitan. Căruţaşul acesta 
are cei mai buni cai din Meniza... 

— Şi cine va mâna caii? întrebă ofiţerul de gardă. 

— Unul din slugile lui, fără îndoială. 

Curierul ţarului îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu e bine aşa! Dumneata ştii mai bine, decât oricare altul, 
cât de însemnată este însărcinarea ce mi-a fost încredinţată şi 
vei înţelege că nu mă pot bizui pe oricine. De aceea, te rog, 
domnule primar, să-i trimiţi vorbă căruţaşului, să nu 
încredinţeze sania decât numai omului, care se va prezenta eu o 
scrisoare din partea mea. Voi îngriji eu ca omul meu de 
încredere să fie acolo la ceasurile şase fără un sfert. 

— După cum doriţi! Voi trimite vorbă îndată! răspunse Petru 
Plevnic, care devenise iarăşi, foarte curtenitor, după ce i se 
risipise buimăceala pricinuită de vinul care în noaptea trecută îi 
dăduse curajul de a vorbi curierului ţarului, ca şi cu ar fi 
prietenul său. Dar cine va fi omul acesta? Puteţi avea încredere 
în el? 

— În privinţa aceasta poţi fi fără grijă, domnule primar! 


răspunse căpitanul de gardă, zâmbind plin de înţeles. Curierii 
ţarului au întotdeauna la îndemână oameni de încredere, care îi 
păzesc pe ascuns, tot timpul drumului, şi care nu se arată, decât 
numai la un semn făcut de trimisul Majestății Sale. 

Răspunsul acesta îl mulţumi pe deplin pe Petru Plevnic, care 
trimise îndată un pandur la căruţaş, spre a-i spune cele hotărâte 
de Vladimir Korsakoff. 

Primarul Menizei făcu tot ce-i stătu în putinţă, pentru ca 
şederea la el să-i pară cât mai plăcută distinsului său oaspete, 
totuşi, deabia aştepta clipa în care să-l vadă plecat. Vladimir 
Korsakoff părea să fie un mare cuceritor de femei şi Ludovica 
era în primejdie. 

Burtosul primar nu scăpă niciuna din privirile pe care le 
schimbau cei doi pe furiş şi purtarea lor îl făcu să se întrebe, 
dacă căpitanul de gardă a pus ceva la cale cu menajera lui. 
Gândul acesta îl chinuia grozav şi-i strângea inima şi mai mult. 

Pentru ca Vladimir Korsakoff să fie cât mai puţin în apropierea 
Ludovicăi, îl invită pe căpitan la o plimbare cu sania, în timpul 
căreia îi arătă lucrurile demne de văzut ale oraşului, precum şi 
împrejurimile. Este adevărat că, Vladimir Korsakoff ar fi fost mai 
mulţumit să poată rămâne acasă, pe lângă Ludovica, dar nu-l 
putea jigni nici pe găzdnitorul său, care se arătase atât de 
amabil, şi primi propunerea de plimbare, cu care prilej se 
exprimă foarte frumos despre oraş, urându-i să aibă în fruntea 
lui întotdeauna un gospodar atât de priceput ca Petru Plevnic. 

Ziua se scurse, încetul cu încetul, şi primarul Menizei începu 
să se bucure de pe acuma că primejdiosul curier al ţarului va 
părăsi oraşul a doua zi de dimineaţă, iar el va putea să reia 
asaltul pornit împotriva inimii Ludovicăi. 

In ziua aceea se culcară mai devreme. 

Pe curierul ţarului îl conduse tot Ludovica, până în odaia lui, 
aşa că ei avură prilejul să se mai sfătuiască, asupra fugii de a 
doua zi. 

— Eşti gata cu toate? întrebă ofiţerul de gardă. 

— Da! 

— Aşadar n-ai uitat? La şase şi un sfert în marginea pădurii! 

— La şase şi un sfert voi fi acolo. 

— Te aştept, Ludovica şi vei vedea, cât vom fi de fericiţi! 

— Deabia aştept! 

— De ce eşti atât de nerăbdătoare? 


— Fiindcă te iubesc! 

Vladimir Korsakoff sărută din nou gura ispititoare a fetei, care 
de teamă ca ofiţerul să nu observe că dragostea ei era 
prefăcută, îl sărută şi ea, cu toate că aceasta nu prea îi era pe 
plac. 

După aceea se despărţiră. 

Vladimir Korsakoff cercetă din nou, cu amănunţime, odaia, 
zăbrelele, zăvorul, pereţii, apoi se culcă... cu caseta. 

Ludovica se duse şi ea în odaia sa, ca şi când s-ar fi pregătit 
să se culce. Stinse lampa, dar nu se trânti pe pat, ci se aşeză la 
pândă, iar când îşi dădu seama că adormiseră, atât căpitanul, 
cât şi primarul, se furişă din odăiţa ei, şi apoi din casă. 

Tocmai atunci bătea orologiul din turn ceasurile zece. 

Ludovica se îndreptă spre grădiniţa din dosul casei şi aşteptă 
acolo. Ea se gândi la viaţa înfrigurată pe care o trăise în timpul 
ultimelor zile şi mai ales de la sosirea curierului ţarului, când 
deodată, o făptură învăluită într-o mantie neagră se ivi lângă ea, 
ca şi când ar fi ieşit din pământ. 

— Ludovica? 

— Eu sunt, căpitane! 

— Ei, ce ai făcut? 

— Am veşti foarte însemnate. Mai însemnate decât ai putea 
să-ţi închipui! 

Rimsky o privi cu o vădită curiozitate. 

— Vorbeşte! 

— Ţi-am spus ieri că primarul aşteaptă sosirea unui oaspete. 

— Da. Oare n-a venit? 

— Închipueşte-ţi căpitane, oaspetele este... curierul 

ţaruluii! 

— Curierul ţarului? exclamă Rimsky, adânc uimit: Este cu 
putinţă? Nu te-ai înşelat, Ludovica? 

— Nu. Ştiu cu siguranţă! 

— Şi unde merge curierul? 

— Spre Polonia, şi anume la Varşovia, spre a-i înmâna contelui 
Gorciacov darul ca din basme al ţarului, dar care este menit să 
fie o răsplată pentru serviciile pe care călăul Varşoviei le-a adus 
casei imperiale, prin asuprirea polonezilor şi prinderea prinţului 
Poniatowsky... 

Rimsky îşi încleştă pumnii... 

— Aşa stau lucrurile, Ludovica?... lIntr-adevăr aşa stau? 


exclamă el, mânios. 

— Poţi avea încredere în spusele mele, căpitane, deoarece tot 
ceea ce ţi-am istorisit am auzit cu urechile mele şi am văzut cu 
ochii mei. 

Vulturul Morţii bătu din palme. 

— Dar aceasta ar fi lovitura cea mai grozavă, pe care mi-aş fi 
putut-o închipui! Unde este aşezată odaia, în care se găseşte 
curierul ţarului? Mă duc în casă îndată şi fac rost de cupa aceea 
minunată! 

Ludovica însă îi mai linişti avântul. 

— Ar fi o încercare zadarnică. Odaia curierului este o 
adevărată fortăreață, în care este cu neputinţă să pătrunzi, fără 
voia căpitanului. 

— Dar trebuie să pun mâna pe comoară! zise Rimsky cu 
nestrămutată hotărâre. Pentru mine nu există „nu se poate”! 

Ludovica îl opri însă, pentru a doua oară, pe Vulturul Morţii, 
care voia să se îndrepte spre casă. i 

— Ascultă-mă şi pe mine, căpitane! In chipul acesta nu am 
izbuti să punem mâna pe caseta care conține cupa de aur. Altfel 
trebuie să pornim la lucru. 

— Dar tu singură mi-ai spus că mâine dimineață curierul 
tarului pleacă mai departe! 

— Da, dar am avut eu de grijă să rânduiesc lucrurile astfel 
încât să nu scăpăm comoara din mâini. 

În câteva cuvinte fata îşi dezvălui planul. Apoi îi dădu 
Vulturului Morţii scrisoarea alcătuită de Vladimir Korsaboff, 
pentru căruţaş. 

— Aşadar, nu vei uita căpitane, că de astăzi înainte eşti 
fratele meu, Grigore. Mâine de dimineaţă la ceasurile şase fără 
un sfert vei fi la căruţaş, de unde iei sania, vii cu ea aici, iar de 
aici pornim mai departe. Tu vei fi vizitiul, iar eu, singurul călător 
al saniei, afară de Vladimir Korsakoff. lar când troica va zbura, 
departe, prin ţinuturi nelocuite, nu ne va fi greu să facem rost 
de casetă. 

Rinsky îmbrăţişă fata. _ 

— Ludovica, eşti o adevărată comoară de deşteptăciune. ţi 
mărturisesc că sunt mândru de tine, căci nici eu însumi n-aş fi 
putut rândui lucrurile mai bine, decât cum le-ai aranjat tu. L-ai 
întrecut chiar şi pe căpitanul tău în născocire. 

Ludovica începu să râdă. 


— Sunt împrejurări, zise ea, când femeia ştie să fie mai 
iscusită decât bărbaţii. Pentru izbânda întregului meu plan, era 
nevoie neapărat, să-i plac lui Vladimir Korsacoff. 

Vulturul Morţii îşi luă rămas bun. 

— Îţi mulţumesc încă odată, Ludovica, pentru ceea ce ai făcut. 
Şi ai încredere în mine, totul se va întâmpla astfel, după cum ai 
rânduit tu. Mâine dimineaţă Vulturul Morţii va conduce sania 
curierului ţarului!... Rămâi cu bine! 

În clipa următoare Rimsky dispăru în noapte, iar Ludovica 
intră în casă. 

Se crăpa de ziuă când Vulturul Morţii se ivi din nou pe străzile 
oraşului, îmbrăcat în portul simplu al ţăranilor din împrejurările 
Menizei. Orologiul turnului sună ceasurile cinci şi jumătate. 
Rimsky îşi îndreptă paşii spre casa căruţaşului, unde şi ajunse în 
curând. În curte pregătirile erau în toi. 

Dar de-abia făcu Rimsky câţiva paşi în curte, că şi fu văzut de 
căruţaş, la care strigă: 

— Ei, omule, ce cauţi acolo? 

Vulturul Morţii îl salută, ducându-şi mâna la căciulă. 

— Bună dimineaţa, tătucă! Eu sunt cel ce va mâna caii de la 
sania oaspetelui primarului. 

— Tu? Dar feciorul meu ce să facă? 

— Citeşte aici! zise Rimsky, înmânându-i scrisoarea, la 
vederea căreia căruţaşul se schimbă ca prin farmec. 

Îl conduse pe Vulturul Morţii până la sanie şi la cai şi-l întrebă, 
dacă e mulţumit. 

Rimsky se uită bine la cai şi dădu din cap, în semn că e 
mulţumit. 

— Foarte buni caii! zise el. Şi sania la fel! 

Şi după ce luă totul în primire, se urcă pe capră şi dând bice 
cailor, ieşi din curte. 

Cu câteva minute înainte de ceasurile şase, troica mânată de 
el opri în faţa casei primarului. Îndată după aceea se şi deschise 
poarta şi prin ea ieşiră din casă, Vladimir Korsakoff, în mână cu 
nedespărţita lui casetă, după aceea Petru Plevnic, care era 
fericit că-şi vede oaspetele plecând şi la urmă de tot, Ludovica. 

Rimsky salută, respectuos, iar curierul țarului şi cu primarul 
răspunseră mormăind. 

Vladimir Korsakoff îşi aşeză şuba în sanie, dar caseta n-ar fi 
dat-o din mână pentru nimic pe lume. 


Primarul ardea de nerăbdare să-l vadă pe căpitan urcându-se 
în sanie şi plecând odată din fata casei sale. Dar Vladimir 
Korsakoff stătea liniştit lângă sanie şi se părea că, deocamdată 
nici nu se gândeşte să plece. 

În cele din urmă Petru Plevnic îl întrebă: 

— De ce nu porniţi, domnule Korsakoff? 

— Ai uitat, domnule primar că aştept douăzeci de cazaci, 
cărora le-am dat întâlnire aici? Nu pot pleca fără ei, deoarece 
trupa de cazaci trebuie să mă însoţească tot drumul, până când 
trec din ţinutul pe unde colindă banda Vulturului Morţii. 

— Aşa e! Aşa e! mormăi primarul. 

— Dar nu înţeleg, de ce întârzie atâta! Ar fi trebuit să 
sosească până acuma! 

Dacă dimineaţa n-ar fi fost ceţoasă şi dacă din pricina frigului 
vizitiul nu şi-ar fi ridicat gulerul şubei până peste urechi, fără 
îndoială că atât primarul, cât şi căpitanul ar fi băgat de seamă 
tresărirea vizitiului, când auzi vorbindu-se de o trupă de 
douăzeci de cazaci. 

Chiar şi nervii de oţel ai Vulurului Morţii se încordară, la 
auzirea acestei veşti neaşteptate. 

Douăzeci de cazaci care vor însoţi sania?... Dar Ludovica nu-i 
amintise nimic despre ei! 

În cazul acesta, nu numai că nu-şi putea duce planul la 
îndeplinire, dar mai căzuse şi el însuşi într-o cursă, din care nu 
se ştie dacă va putea scăpa. 

Rimsky se uită în jurul său cu priviri înfrigurate şi în cele din 
urmă întâlni privirile Ludovicăi. 

Fata tremura şi ea, fiindcă şi ea fusese lovită ca de trăsnet de 
vestea sosirii cazacilor. În timpul în care căpitanul îi vorbise 
primarului despre trupa de cazaci dată de guvernatorul din 
Garadnow, Ludovica fusese la bucătărie. 

Dar căpitanul de gardă nu-şi putu stăpâni mânia, deşi din 
depărtare se şi auzi trapul regulat al călăreţilor şi peste câteva 
clipe, cei douăzeci de cazaci se înşiră în faţa casei primarului. 

Trupa era condusă de un plutonier, care veni până lângă 
Vladimir Korsakoff şi anunţă: 

— Să trăiţi! Am venit şi suntem gata de plecare! 

Dar căpitanul de gardă tot nu-şi putu stăpâni mânia. 

— Aţi fi putut să veniţi şi mai devreme, căci dacă nu mă înşel, 
a fost vorba să ne întâlnim la ceasurile şase! 


— Să trăiţi, întârzierea a fost pricinuită de un cal, care şi-a 
rupt piciorul şi am fost siliţi să căutăm un alt cal, prin sat. 

Vladimir Korsakoff îşi luă rămas bun de la primar. 

— Domnule primar, zise el adresându-se burtosului Petru 
Plevnic, primeşte, te rog, mulţumirile mele cele mai călduroase 
pentru primirea pe care mi-ai făcut-o. In casa dumitale m-am 
simţit ca la mine acasă şi nu-mi aduc aminte să fi fost undeva 
mai bine îngrijit, decât la dumneata. Dar nu am rămas surprins 
numai de casa dumitale, ci de toată ordinea şi buna gospodărie, 
care se poate observa în tot oraşul şi poţi fi încredinţat, domnule 
primar, că voi vorbi la locul în drept, despre felul vrednic de 
admirat, cum înţelegi dumneata să gospodăreşti Meniza. Şi 
acum rămâi cu bine! 

Petru Plevnic se înclină adânc, luând mâna întinsă a curierului 
ţarului şi emoţionat, rosti câteva cuvinte de mulţumire: 

— Domnule căpitan... am fost fericit... că v-am putut găzdui... 
sunt foarte fericit că părăsiţi Meniza... cu impresii atât de 
plăcute... Şi acuma... în clipa despărțirii... vă rog ca... nici pe 
viitor să nu ocoliţi casa mea... care vă stă deschisă... la orice oră 
din zi şi din noapte! 

— Poţi, fi încredinţat, domnule primar, că, întotdeauna mă voi 
gândi cu drag la casa aceasta şi niciodată n-o voi ocoli, când mă 
voi mai abate prin părţile acestea. 

După aceea, ofiţerul se îndreptă spre Ludovica ş-i întinse 
mâna şi ei. 

— Îţi mulţumesc şi dumitale, pentru tot ceea ce ai făcut 
pentru mine. Nădăjduiesc că, şi zicând acestea, se uită la ea cu 
o privire plină de înţeles - ne vom revedea în curând! 

— La revedere, domnule Korsakoff! 

Căpitanul se îndreptă apoi înspre sanie şi luă loc în ea, în 
vreme ce o parte din cazaci o luară înaintea saniei, iar cealaltă 
parte rătmase în urma ei. 

— Gata! îi strigă Korsakoff vizitiului. 

Rimsky dădu bice cailor şi sania porni. 

Curierul ţarului mai făcu cu mâna spre primar şi Ludovica, dar 
ceața se aşeză între ei şi le luă putinţa de a se mai vedea. 

Rimsky se dovedi un adevărat maestru în mânuirea hăţurilor 
şi sania zbura ca o săgeată. Dar cazacii care călăreau înaintea şi 
în urma lui îl înfuriară peste măsură. Bietul om se gândea 
amărât cât alergase singur în capcana aceasta, din care nu 


putea scăpa, decât numai în împrejurări foarte fericite. Însă se 
putea întâmpla mult mai uşor, să fie recunoscut şi atunci... era 
sfârşitul, fiindcă n-ar mai fi putut scăpa... 

Îşi dădea seamă că ostaşii aceştia nu ar glumi cu el, ci l-ar 
spânzura îndată, de cel dintâi copac, sau l-ar împuşca fără 
şovăire, întocmai ca pe un câine. 

În asemenea împrejurări era firesc ca Vulturul Morţii să nu se 
simtă prea la locul lui. De altfel îl îngrijea şi soarta care o 
aştepta pe Ludovica. Mai avea însă o nădejde şi anume aceea 
că, în urma sosirii cazacilor, va avea destulă minte să nu mai 
vină la locul de întâlnire, pe care-l hotărâse Korsakoff. 

Ar fi curată nebunie, să vină! se gândi el. Aş fi mai bucuros să 
mă văd scăpat pe mine însumi! Fuga în doi ar fi mult mai 
anevoioasă şi aici, în mâinile cazacilor, n-aş putea-o lăsa! 

Sania ieşise din Meniza şi acuma se apropia tot mai mult de 
păduricea în marginea căreia Korsakoff îşi dăduse întâlnire cu 
Ludovica. 

Ajungând la marginea pădurii, căpitanul îi făcu semn lui 
Rimsky. 

Acesta se întoarseră pe jumătate şi întreba: 

Care-i porunca, tătucăl 

— Opreşte, Grigore! 

Rimsky strânse hăţurile şi caii se opriră, aproape pe loc. 

— Strigă-le şi cazacilor. 

Rimsky strigă cât putu, după cazacii care mergeau înaintea 
saniei. 

— Ei, cazaci, opriţi. 

Cazacii opriră îndată şi plutonierul veni în goană, până lângă 
sanie. 

— S-a întâmplat ceva, tătucă? întrebă el. 

Nimic, fii pe pace! îl linişti căpitanul. Dar trebuie să aşteptăm 
pe cineva aici, care va călători mai departe, cu mine. 

— Credeam că Vulturul Morţii s-a ivit pe undeva şi de aceea ai 
poruncit să ne oprim, zise plutonierul. 

Vladimir Korsakoff începu să râdă. 

— Nu trebuie să te temi. Căci Vulturul Morţii este mai deştept, 
decât să se măsoare eu o forţă mult superioară lui! De altfel 
spune-le ostaşilor să coboare de pe cai, fiindcă se poate 
întâmpla să fim nevoiţi să aşteptăm vreme îndelungată. 

— După cum porunceşti, tătucă! 


Plutonierul plecă şi peste câteva clipe, toţi cazacii 
descălecară, spre a-şi mai desmorţi picioarele înţepenite în 
scările şeilor. 

Vladimir Korsakoff se adresă vizitiului: 

— Măi, Grigore, ştii de ce aşteptăm aici? 

— Ştiu, tătucă! i 

— In curând sora ta va fi aici. iți pare bine? 

Îmi pare, tătucă, dar în acelaşi timp sunt şi neliniştit. 

— De ce? 

— Fiindcă sora mea este o fire foarte fricoasă şi e în stare să 
se răzgândească în ultimul moment. Se mai poate însă, nici să 
nu poată scăpa de blestematul acela de primar! 

Korsakoff Incepu să râdă, foarte încrezut. 

— Mie nu-mi prea vine să cred că va rămâne acasă! Părea să 
fie mult prea încântată de propunerea mea, pentru ca să mă 
poată lăsa baltă. Apoi, nu trebuie să uiţi, că viaţa la Petrograd 
este o ispită de neînvins pentru femei. 

— Aşa este, tătucă! 

— Veţi vedea voi cât veţi fi de fericiţi! Ludovica va purta rochii 
de mătase, iar tu vei avea o livrea strălucitoare. Ai înţeles? 

— Inţeles, tătucă! 

Timpul trecea, ceața începuse să se risipească şi Ludovica tot 
nu se mai arăta. 

Rimsky se gândi, mulţumit: 

— Se pare că a judecat bine ce-i rămâne de făcut şi şi-a dat 
seama că e mai bine să nu alerge orbeşte în ghearele pieirii. 

Dar clipa următoare fusese menită să-i dovedească precum 
că se înşelase grozav. 

In marginea pădurii se ivise făptura Ludovicăi. 

Se întoarse şi-i spuse lui Korsakoff: 

— Uite-o că vine! 

Korsakoff se ridică în picioare, în sanie. 

— Da... da... o văd! 

După aceea strigă cât îl ţinu gura: 

— Aici, Ludovica!... Aici! 

Fata se apropie de sanie cu paşi grăbiţi, şi în curând o ajunse. 

Cea dintâi privire a fetei se îndreptă spre Rimsky şi ochii ei 
mari, parcă voiau să spună: 

— Nu te părăsesc, căpitane! 

Apoi se întoarse spre ofiţerul de gardă şi zise: 


— Am întârziat, domnule Korsakoff! 

— Te aşteptăm cam de mult! răspunse acesta. Dar lucrul de 
căpetenie este că ai venit! 

— De-abia am putut scăpa de primar şi de aceea am întârziat. 
Şi de-abia aşteptam să mă văd aici! 

Draga mea! exclamă căpitanul fericit, strângând-o la pieptul 
său. După aceea o înfăşură bine într-o şubă şi când isprăvi cu 
aşezarea fetei în sanie, dădu porunca de plecare... 

Cazacii săriră pe cai şi Rimsky plesni din bici. 

Sania porni mai departe. 

Văzând sosirea trupei de cazaci, Ludovica se întrebase, într- 
adevăr, dacă să se mai ducă la locul de întâlnire, sau să lase 
lucrurile baltă. Dar îndoiala ei nu ţinu decât o clipă, apoi hotărî 
să rămână la planul stabilit. 

Nu-l putea părăsi pe Rimsky şi locul ei era lângă căpitanul 
său. 

Dacă era scris ca Vulturul Morţii să piară, atunci va pieri şi ea! 

Dar oricât de tragică era situaţia, Ludovica nu-şi pierdu 
cumpătul. lşi jucă şi mai departe rolul pe care şi-l luase şi 
Korsakoff nu observă nimic din furtuna ce bântuia sufletul 
tinerei fete. 

Curierul ţarului îi vorbea duios, o strângea la sine şi în vreme 
ce sania zbura pe drumul acoperit cu zăpadă, îi şopti vorbe 
dulci, despre viaţa fericită care o aştepta de azi înainte. 

In timpul acesta Rimsky îşi frământa creierul să găsească un 
mijloc de scăpare. 

Atâta vreme cât fusese vorba numai despre el, nu 
deznădăjduise, deoarece nu-l credea pe Korsakoff tocmai atât 
de isteţ la minte, încât să nu-l poată zăpăci, la momentul 
oportun. Acuma însă, că venise şi Ludovica, situaţia era mult 
mai grea şi nu vedea nici o putinţă de scăpare. 

Făcuseră o bună parte din drum, când Korsakoff porunci 
oprirea spre a lăsa caii să se odihnească. 

Rimsky opri caii și se opriră și cazacii care obosiseră de atâta 
şedere în şa. Cazacii scoaseră la iveală merindele, şi după ce 
îngrijiră ca şi caii să-şi primească raţia de ovăz, se aşezară să-şi 
împrospăteze puterile. Korsakoff scoase şi el de sub scaunul 
saniei pachetul pe care i-l pregătise Ludovica pentru drum, în 
casa primarului din Meniza. 

— Dă-i şi lui Grigore de mâncare! îi zise curierul ţarului 


Ludovicăi. 

Rimsky luă merindele şi cu toate că nu prea avea el poftă de 
mâncare, cum ar fi şi avut, în situaţia în care se găsea, totuşi 
mâncă, spre a nu stârni bănuiala căpitanului. 

Primejdia care plutea deasupra capului său, îi zdruncinase 
nervii, dar nicio clipă nu-şi pierdu din vedere rolul pe care şi-l 
luase şi Ludovica nu se mai sătura să-i admire sângele rece, cu 
care primise această nouă încercare a sorții. Altul în locul lui s-ar 
fi trădat de o sută de ori. Rimsky îl întruchipa însă pe Grigore, de 
ai fi jurat că toată viaţa lui n-a fost altceva decât surugiu de 
troică. 

Liniştea aceasta a Vulturului Morţii o mai îmbărbăta şi pe 
Ludovica. La urma urmelor, dacă Rimsky era atât de calm, 
primejdia nu putea să fie tocmai atât de mare, după cum îşi 
închipuia ea. 

Fata avea un adevărat cult pentru căpitanul său şi o admiraţie 
fără de margini, care o făcea să vadă în el un om cu însuşiri 
aproape supranaturale. De aceea, văzându-l şi acuma atât de 
liniştit, îşi zise că Vulturul Morţii va şti să iasă din încurcătura 
aceasta, cum a mai ieşit şi din altele, mult mai primejdioase. 

Petru Plevnic îi dăduse lui KorsakKoff pe drum şi o damigeană 
cu vin, pe care în mărinimia lui, ofiţerul o oferi cazacilor. Mâi 
întâi el îi spuse lui Rimsky să bea cât îi trebuie şi apoi să o dea 
mai departe ostaşilor. Rimsky trase un gât bun, simțind nevoia 
să bea, spre a se mai încălzi - cât şi spre a mai prinde puteri 
pentru întâmplările care aveau să urmeze. 

După ce se sătură, se uită în jurul său, ca şi când n-ar fi ştiut 
cui să-i treacă damigeana. Plutonierul, care pândea de mult 
clipa când urma ca damigeana să ajungă în mâinile lui, strigă 
unui cazac de îndată ce văzu că vizitiul a luat-o de la gură: 

— Măi Stoianoff, aleargă la vizitiu şi adu damigeana! 

Stoianoff se supuse poruncii primite şi pornind înspre sanie, 
întinse mâna spre a lua damigeana de la Rimsky. 

Deoarece îl împiedica la băut, Vulturul Morţii îşi coborâse 
gulerul înalt al şubei şi mâinile fiindu-i prinse cu damigeana, n- 
avusese încă timp să şi-l ridice. 

Chipul lui rămase descoperit în faţa cazacului, care, îndată ce- 
| zări, îngălbeni de groază. 

El luă damigeana, dar privirea-i scrutătoare rămase aţintită 
multă vreme pe obrazul vizitiului. 


Rimsky îi susţinu privirea şi căută sa-şi păstreze sângele rece 
şi mai departe, cu toate că observase tresărirea cazacului şi cu 
toate că ştia prea bine ce însemna aceasta. 

Stoianoff îl recunoscuse. 

Acesta îşi dădu seama îndată că vizitiul curierului ţarului nu 
era Grigore, după cum i se spunea, ci... Vulturul Morţii, faimosul 
căpitan de bandiți, care era urmărit de autorităţile a şapte 
gubernii. 

Dar Vulturul Morţii, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi 
ridică din nou gulerul şubei, cu o linişte netulburată şi pândi să 
vadă ce va face cazacul. 

Acesta străbătu într-o clipă cei cincizeci de paşi care îl 
despărţeau de  plutonier şi Rimsky îl văzu explicându-i 
plutonierului ceva, cu mişcări înfrigurate. 

— La naiba, Stoianoff, crezi că ai văzut bine? întrebă 
plutonierul neîncrezător, pe cazac. 

— Bine, tătucă! răspunse Stoianof, nu încape nici o îndoială că 
vizitiul saniei este Vulturul Morţii. 

— Poate că seamănă doar cu el? 

— Nu, nu! Nu este nici o săptămână de când trupa noastră a 
urmărit banda Vulturului Morţii şi atunci s-a întâmplat să mă 
găsesc numai la o depărtare de câţiva paşi de căpetenia 
bandiţilor. Chipul lui, trăsăturile feţei, privirea lui, s-au întipărit 
adânc în mintea mea, aşa că nu-i nicio minune dacă l-am 
recunoscut de îndată. Dar plutonierului tot nu-i venea să dea 
crezare cuvintelor cazacului, deoarece i se părea cu neputinţă 
ca temutul bandit să fie tocmai vizitiul saniei curierului ţarului. 
De aceea mai întrebă încă odată: 

— Aşadar, crezi că este cu neputinţă să te fi înşelat? 

— Este cu neputinţă! întări cazacul Stoianoff. Jur pe Sfânta 
Fecioară că el este! 

Rimsky urmărea cu atenţie convorbirea şi cu toate că, din 
pricina depărtării nu putea să audă niciun cuvânt, totuşi, ştia 
prea bine care era subiectul discuţiei celor doi cazaci. 

Şi fără să fi băgat în seamă, îşi vâri mâna în buzunar, spre a 
se încredința dacă pistolul este la locul lui. 

Degetele lui înfrigurate se încleştară pe patul armei, gata să 
apese pe trăgaci, dacă era nevoie. 

După aceea îi aruncă Ludovicăi o privire plină de înţeles. 

Dar plutonierul tot mai clătină din cap, neîncrezător. In cele 


din urmă însă, se hotărî şi porni spre sanie. 

Ajungând în apropierea saniei, el căută să-l observe pe vizitiu 
cât mai bine. Dar acuma chipul lui Rimsky era acoperit de 
gulerul ridicat al şubei. Şi Vulturul Morţii stătea atât de 
nepăsător ca şi când nu viaţa lui ar fi fost în cea mai mare 
primejdie. 

Plutonierul se duse de-a dreptul la Korsakoff, îşi drege glasul 
şi cu cuvinte tremurătoare întrerupse convorbirea pe care 
curierul ţarului o urma cu Ludovica. 

— Domnule căpitan, vă rog sa nu vă supăraţi... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aş avea să vă comunic ceva foarte important. 

— Vorbeşte! 

Plutonierul tăcu. 

— Ei! De ce taci? Sau vrei să te laşi rugat? 

— lertaţi-mă, domnule căpitan, dar ceea ce vreau să vă 
comunic este de aşa natură, că nu v-o pot spune decât numai 
între patru ochi. 

Korsakoff era furios că-l tulburau de la mâncare, băutură şi 
convorbirea cu Ludovica. 

— Naiba să vă ia! Nici să mănânc în linişte nu mă lăsaţi! 

Totuşi, între timp, cobori din sanie şi se duse cu plutonierul 
până în marginea pădurii. 

— Să auzim! Aici nu ne mai aude nimeni. 

— Domnule căpitan, cazacul Stoianoff a făcut o descoperire 
foarte ciudată! 

Flăcăul susţine că vizitiul dumneavoastră nu este nimeni altul, 
decât Stanislau Rimsky, vestitul tâlhar, cunoscut sub porecla de 
Vulturul morţii. 

Dar importanta comunicare avu un efect cu totul potrivnic 
aceluia la care se aştepta plutonierul. Bătrânul ostaş credea că 
la auzul acestei ştiri, căpitanul se va îngrozi, sau cel puţin că va 
rămâne încremenit, dar curierul ţarului izbucni într-un hohot de 
râs atât de zgomotos, încât toată lumea îşi întoarse privirea în 
spre marginea pădurii. 

— Oamenii tăi au început să vadă năluci! îi zise el 
plutonierului, bătându-l pe umeri. Pentru a-mi comunica o - 
veste atât de importantă nu trebuia să mă faci să mai cobor din 
sanie. 

— lertaţi-mă, domnule căpitan, dar Stoianoff mi-a vorbit cu 


atâta hotărâre! 

— Spune-i lui Stoianoff că, ori a înnebunit, ori a băut mai 
multă votcă decât poate suporta. Ce rost ar avea Rimsky în 
sania mea? 

— Şi totuşi, Stoianoff s-a jurat pe Sfânta Fecioară, că vizitiul 
dumneavoastră este temutul bandit. 

— Chiar dacă s-ar jura pe toţi sfinţii din cer şi nu l-aş crede! 

— Atunci daţi-i voie, domnule căpitan, măcar să se ducă la 
vizitiu şi să-i spună în faţă ce crede despre el. Vom vedea 
atunci, cum se va purta şi ce chip va face pretinsul Grigore! 

Korsakoff ridică din umeri. f 

— Dacă ţii atât de mult, n-are decât să i-o spună! In orice caz 
va fi ceva foarte caraghios! Să vină cazacul! 

— Stoianoff! strigă plutonierul. 

— Ți-o spun însă mai dinainte, urmă Vladimir Korsakoff, că 
orice ar zice cazacul tău, nu-i dau crezare, deoarece fata care 
şade lângă mine în sanie, este sora vizitiului şi ea... crede-mă. 
N-are niciun fel de legătură cu Vulturul Morții. 

Stoianoff veni în grabă, apoi porniră toți trei înspre sanie. 

Rimsky îşi dădu seama că de data aceasta nu-l mai poate 
scăpa decât numai cel mai desăvârşit sânge rece. De aceea se 
trudi să pară cât mai liniştit. Nu se uită nici la dreapta, nici la 
stânga, ci strânse încet păturile aşezate pe cai, îndoindu-le cu 
atâta pricepere, de parcă toată viaţa lui n-ar fi făcut altceva. 

În schimb cu atât mai speriată era Ludovica. 

Din felul misterios cu care plutonierul îl chemase la o parte pe 
Korsakoff, ea bănui că îl aşteaptă ceva rău şi bănuiala aceasta i 
se întări, când văzu privirea, pe care i-o aruncase Vulturul Morţii. 

Tremura din tot trupul, când se gândea ce va urma, dacă 
Rimsky va fi descoperit. 

Între timp, cei trei bărbaţi ajunseră la sanie. Korsakoff se 
adresă vizitiului, său: 

— Grigore, coboară-ţi gulerul de la şubă, iar tu. Stoianoff, mai 
uită-te odată la vizitiul meu. 

Rimsky se întoarse şi fără a spune un cuvânt, dar cu o foarte 
bine prefăcută uimire, se supuse poruncii. 

Jucase totul, pe o singură carte. 

— Sau câştigă... sau pierde totul! 

Stoianoff se uită la el, privirea lui se înfipse în ochii negrii ca 
noaptea ai voinicului, apoi îşi ridică mâna dreaptă şi îşi îndreptă 


degetul arătător înspre el: 

Şi vocea lui sună cu o hotărâre neclintită, când rosi 
următoarele cuvinte: 

— Omul acesta este... Vulturul Morţii! 

Rimsky nici nu clipi. 

Korsakoff începu să râdă, din nou. 

— Mai spun odată, zise Stoianoff din nou, cu aceeaşi 
nestrămutată hotărâre ca şi mai înainte, omul acesta este 
Rimsky, Vulturul Morţii! 

Atunci Vladimir Korsakoff se întoarse spre fata care şedea în 
sanie, tremurând ca varga în şuba groasa de lup şi zise: 

— Ludovica, spune tu, cine este omul acesta? 

Ludovica îşi dădu seama că, acuma totul atârna de răspunsul 
ei şi de felul acestui răspuns. Oare va avea tăria de a confirma 
cu destulă hotărâre că vizitiul este fratele său? Glasul ei 
tremurător nu va trăda oare furtuna care-i zbuciuma sufletul? 

Îşi adună toată puterea de voinţă şi se sili să pară cât mai 
liniştită. 

— Cine să fie, zise ea simplu, dacă nu fratele meu? 

— Fratele tău, Grigore? 

— Da! 

Curierul ţarului se întoarse la cei doi cazaci, cu o expresie 
triumfătoare pe faţă şi în clipa aceea Rimsky îşi dădu seama că 
bătălia era câştigată. 

Plutonierul clătină din cap şi gestul lui fu o întărire a faptului 
că Stoianoff se înşelase. 

Şi atunci şi cazacul începu să-şi dea seama că săvârşise una 
din cele mai mari neghiobii şi că fusese jertfa unei asemănări 
blestemate. 

El căută să se scuze, speriat şi zăpăcit: 

— lertaţi-mă... domnule căpitan... dar o astfel de 
asemănare... m-a înşelat şi pe mine... Nu sunt eu de vină! 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă, ruşinat. 

Ludovica răsuflă, uşurată, dar şi lui Rimsty i se luă o stâncă de 
pe piept. 

Totuşi, Vulturul Morţii nu-şi trăda nici bucuria, după cum nu-şi 
trădase nici teama, când nici un singur muşchi al feţii sale nu 
tresărise, cu toate că pieirea era numai la un pas de el. El îşi 
ascunsese cu măiestrie simţământul de bucurie, care-i 
cuprinsese sufletul atât de bântuit de furtună, până în clipa 


aceea şi niciunul din cei de faţă nu putu bănui ce se petrecea în 
dosul frunţii sale înalte. 

De abia acuma, după ce scăpase de primejdie, văzu cât de 
apropiat îi fusese sfârşitul. 

Sania era înconjurată de cazaci, aşa că nici vorbă nu putea fi 
de fugă şi dacă atât el, cât şi Ludovica, nu izbuteau să-şi 
păstreze cel mai desăvârşit sânge rece, fără îndoială că sângele 
lor ar fi vopsit în roşu zăpada proaspăt căzută la marginea 
pădurii. 

Dar vorbele liniştite ale Ludovicăi zdruncinaseră până chiar şi 
convingerea fermă a lui Stoianoff. Dacă cu toate acestea, 
Korsakoff sau plutonierul ar mai fi avut vreo urmă de îndoială, în 
sufletul lor, clipa următoare era menită să o spulbere şi pe 
aceasta. 

Din desişul pădurii, anume, se ivi un ţăran, plin de sânge, care 
alergă, mâncând pământul în spre cazaci, iar când ajunse lângă 
sanie, se prăbuşi la pământ, îngânând următoarele: 

— Ajutor!... Ajutor!... Rimsky... Vulturul Morţii... mi-a atacat 
casa! 

Mai mult nu fu în stare să spună, fiindcă îşi pierdu cunoştinţa. 

Toţi se uitară încremeniţi la omul acesta, din pieptul căruia 
sângele curgea şiroaie. 

Cel mai înmărmurit însă, era Rimsky, care nu putea să 
înţeleagă nicidecum, ce căuta numele lui pe buzele acestui 
ţăran. 

Cel dintâi care se dezmetici, fu Vladimir Korsakoff. 

— Aduceţi iute, pansamente!... Sunt în sanie, într-o lădiţă 
cenuşie! 

Şi după ce i se aduse lădiţa cerută, legă el însuşi rănile 
ţăranului şi se trudi să-l readucă în simţiri. 

Mulțumită îngrijirilor căpitanului, omul îşi reveni în fire. 

— Cine eşti şi spune-mi, ce s-a întâmplat1? întrebă Korsakoff, 
când rănitul îşi deschise ochii. 

Țăranul îşi îndreptă privirea asupra căpitanului de gardă şi se 
jeli: 

— Vulturul Morţii şi cu banda lui... mi-au atacat... casa... mi-a 
prădat totul... clădirilor le-a dat foc... lupta mai continuă... între 
el şi oamenii mei... ajutaţi-i! 

— Cine eşti şi unde-ţi este aşezată casa? 

— Mă numesc... Samakin... casa mea... e la un sfert de ceas 


de aici! 

— Pe unde? 

— Dincolo... de pădure!... Ajutaţi-i! 

— Când te-a atacat Vulturul Morţii? 

— Cu puţin mai înainte... banda lui Rimsky... nu se avea 
bine... cu fii mei... doi băieţi zdraveni... băieţii mei... l-au urmărit 
pe Vulturul Morţii... care... a jurat să se răzbune... vai... ajutați- 
i... până nu este prea târziu... altfel... vor pieri... toţi... 

— Dar pe tine când te-au rănit? 

— Când am fugit... să aduc... ajutoare... Vulturul Morţii m-a 
văzut... a tras... un glonte... după mine... şi m-a nimerit! 

— Vulturul Morţii e la casa ta? 

— Acolo e... ajutaţi-i... pe băieţii mei... fiecare clipă... e 
prețioasă... lupta e... în toi... 

Korsakoff nu şovăi. 

— Vedeţi, nebunilor? Vi se năzăreşte că l-aţi descoperit pe 
Rimsky în persoana unui vizitiu paşnic şi în vremea aceasta 
Vulturul Morţii aprinde casele deasupra capetelor oamenilor de 
treabă! Nici o clipă de zăbavă! Să alergaţi îndată, apucând-o pe 
drumul arătat de omul acesta şi să împrăştiaţi banda Vulturului 
Morţii!... Stoianoff, cred că, tu vei fi printre cei dintâi la luptă şi 
nu te vei teme de Vulturul Morţii! 

Tânărul cazac se înroşi până în vârful urechilor. Îi venea să 
intre în pământ de ruşine. 

Cazacii săriră pe cai. 

Plutonierul îl întrebă pe curierul ţarului: 

— Domnule căpitan, câţi oameni să vă las pentru paza saniei? 

— Niciunul! Nu putem şti cu câţi oameni a atacat Rimsky, cu 
cât veţi fi mai mulţi, cu atât mai sigură va fi şi izbânda. 

— După cum porunciţi, domnule căpitan! 

Plutonierul ridică şi rănitul pe calul său şi aşa se pregăti de 
plecare. 

Vladimir Korsakoff mai strigă după el: 

— Bagă de seamă şi lucrează cu cap! Nu oricui i se îmbie 
prilejul de a pune mâna pe vestitul căpitan de banditi! 

— Nădăjduiesc că voi izbuti, domnule căpitan! 

— Nu vă trebuie, decât curaj şi cap! Atunci sunteţi siguri de 
izbândă. Între timp, noi vom merge înainte. Dacă aţi terminat, 
veniţi după noi. 

Trupa de cazaci porni la drum. 


Nedumerirea lui Rimsky nu ţinuse decât numai câteva clipe. 
Fiindcă, de îndată ce auzi numele lui Samokin, îşi dădu seama, 
cum stăteau lucrurile. Într-adevăr, Vulturul Morţii fusese acela, 
care rânduise atacul împotriva casei ţăranului, numai că de la 
atac lipsise tocmai căpitanul. 

Îşi aducea bine aminte de numele lui Samokin şi ştia că şi el 
făcea parte din ţăranii aceia bogaţi şi îngâmfaţi, care îi purtau o 
ură de moarte şi care se trudeau să răzvrătească ţăranii 
împotriva Vulturului Morţii. Ei îl ponegreau pe unde puteau şi 
tocmai de aceea, tovarăşii lui Rimsky hotărâseră de mult să dea 
o lecţie familiei Samokin şi mai ales celor doi băieţi ai 
bătrânului, care făceau tot ce le stătea în putinţă, spre a pune 
într-o lumină urâtă isprăvile voinicilor Vultorului Morţii. 

Se pare că tovarăşii lui Rimsky se folosiseră de lipsa lui de 
acasă, spre a se răfui cu familia Samokin. Dar Vulturul Morţii îşi 
cunoştea prietenii şi ştia că ei nu se duseseră la Samokin cu 
gândul de a pricinui o baie de sânge, ci numai spre a-i speria 
puţin şi spre a le da o lecţie, pentru a-i învăţa cum să se poarte 
în viitor. Se mai părea însă că, ajunşi la faţa locului, lucrurile s- 
au desfăşurat altfel decât plănuiseră ei de acasă şi nu au mai 
putut ocoli o încăierare. 

Rimsky fu deşteptat din gândurile acestea, de cuvintele 
curierului ţarului: 

— Să mergem, Grigore! Cazacii vor veni ei după noi mai 
târziu! 

Văzând făpturile ostaşilor pierzându-se în ceaţă, Rimsky simţi 
o bucurie fără margini, iar când îşi întoarse capul, văzu că într- 
adevăr nu mai rămăsese decât cu Vladimir Korsakoff, cu 
Ludovica şi cu... caseta. 

Vladimir Korsakoff îşi aduse aminte din nou de caraghioasa 
întâmplare, ce a precedat apariţia ţăranului rănit. 

— Ce să-ţi spun, îi zise el Ludovicăi, ştiu că am râs cu poftă! 
Auzi, fratele tău, Vulturul Morţii! Sau poate că Stoianoff nu 
credea că sunteţi frate şi soră? Dar chiar un orb ar spune că 
sunteţi fraţi, dacă s-ar uita la voi, atât de mare este asemănarea 
voastră! 

— Zău, tătucă, îngână Rimsky, prin multe ciudăţenii mai trece 
omul, cât trăieşte! 

Koraskoff mângâie faţa îmbujorată a Ludovicăi. 

— Ludovica, zise el, ştii tu că-mi mai eşti datoare cu ceva? 


— Cu ce? 

— Cu o sărutare, fiindcă l-am scăpat pe fratele tău. Dacă nu 
te puneam să depui mărturie, cazacii n-ar fi luat lucrurile în şagă 
de loc şi l-ar fi spânzurat pe bietul Grigore de vreunul din copacii 
pădurii. 

Ludovica se supuse cu dragă inimă. 

Nu o sărutare, dar nici chiar o mie de sărutări nu ar fi fost o 
plată prea scumpă pentru viaţa căpitanului! 

Korsakoff primi sărutarea şi o dădu înapoi, înzecit, apoi se 
întoarse la Rimsky, care se muncea cu caii. 

— Ei, Grigore, nu mai plecăm? Văd că norii se adună în chip 
ameninţător şi mi-e teamă că ne va apuca viscolul pe drum! De 
aceea aş vrea să ajungem cât mai iute la un adăpost. 

Rimsky se uită şi el pe cor. 

— Ai dreptate, tătucă. Şi mie mi-e teamă că vom avea viscol, 
nu glumă! 

— Atunci să ne grăbim! 

Rimsky sări pe capră. 

— Să mân caii pe şosea sau s-o iau pe drumul acela mai scurt, 
care duce prin pădure şi pe care putem ajunge la satul cel mai 
apropiat? întrebă el, întorcându-se pe jumătate. 

— Mână pe drumul cel mai scurt. 

Vulturul Morţii zâmbi triumfător. Acum ştia că mândrul curier 
al ţarului căzuse în mâinile sale, împreună cu caseta care 
cuprindea comoara aceea ca din poveşti. 

Caii porniră şi biciul din mâna lui Rimsky pocnea tot mai des, 
deoarece Vulturul Morţii voia sa câştige timp, spre a-şi putea 
duce planul la îndeplinire, înainte de întoarcerea cazacilor. 

Sania zbura aproape pe drumul ce străbătea pădurea. 

Fulgii de zăpadă cădeau tot mai des şi Vladimir Korsakoff 
strigă mânios: 

— Dracul a mai văzut o asemenea primăvară! Câteva zile cu 
soare şi iarăşi s-a întors iarna cea mai morocănoasă! 

In timpul ăsta Rimsky mâna caii tot mai sălbatic. 

El coborâse de mult, de pe drumul cel bun, fără ca Vladimir 
Korsakoff să fi băgat de seamă. 

Pădurea începu să se rărească şi în depărtare se zăriră 
zidurile unei minunate cetăţui. 

— Ce cetate frumoasă! exclamă curierul ţarului. 

— Cetatea Rudinului - îi spuse Ludovica, recunoscându-şi 


turnul ce le servea de adăpost şi în acelaşi timp înțelegând şi 
gândul Vulturului Morţii. 

— Cetatea Rudinului? repetă Vladimir Korsakoff. Dacă nu mă 
înşel, este proprietatea prinţesei Fedora Feodorovna! 

— Aşa mi se pare şi mie! răspunse Ludovica. O cunoşti pe 
prinţesă? 

— Îmi aduc aminte de ea. Pe vremuri era frumuseţea mult 
sărbătorită a societăţii bune din Petrograd. În timpul din urmă 
însă, ocoleşte capitala. 

Viscolul îi ajunse din urmă. 

Un vânt ascuţit sufla șuierând şi încovoind coroanele 
copacilor, iar zăpada cădea atât de des, încât nici nu te mai 
puteai orienta. 

Dar viscolul acesta era tocmai pe placul lui Rimsky, care 
constată că până şi vremea îi venea în ajutor. Viscolul era menit 
să fie paravanul în dosul căruia el putea să-şi ducă planul la 
îndeplinire, nestingherit. 

Korsakoff se înfăşură tot mai mult în şubă şi tot mai mult o 
strânse la sine pe Ludovica, care aştepta cu înfrigurare trecerea 
fiecărui minut, deoarece nu ştia când se hotărăşte Rimsky să-şi 
ducă planul la îndeplinire. 

Şi atunci trebuia să fie cu ochii în patru, deoarece se putea 
întâmpla să fie nevoie şi de ajutorul ei. 

Deodată Rimsky opri caii şi sări de pe capră. 

— Ce s-a întâmplat, Grigore? întrebă Vladimir Korsakoff. 

— Zăpada cade atât de des, încât nu-mi văd nici vârful 
nasului,  mormăi Rimsky furios, şi mi se pare că ne-am 
împotmolit! 

Într-adevăr sania întâlnise în cale o grămadă mare de zăpadă. 

Rimsky se trudi câtva timp să ridice sania din zăpadă, dar 
văzând că n-o poate scoate la capăt, îi zise lui Korsakoff: 

— Tătucă, nu pot singur! Mi-ar trebui o mână de ajutor. 

Korsakoff cobori vădit, plictisit, dar văzând cu nu poate face 
altfel, se hotărî să-şi pună şi el umărul puternic la sanie, spre a 
încerca s-o despotmolească. 

Dar în clipa în care se aplecă, se petrecu ceva cu totul 
neaşteptat. 

Cu o mişcare fulgerătoare, Rimsky se repezi la el şi-l trânti la 
pământ. Atacul acesta nebănuit îl surprinse pe curierul ţarului 
într-atâta, încât, până să se gândească să se apere, Rimsky îi 


legă mâinile şi picioarele cu o frânghie, pe care Ludnvica o luase 
iute din sanie. 

Ochii curierului aruncau scântei şi bietul Vladimir Korsakoff 
începu să strige, deznădăjduit. 

— Grigore, ai înnebunit?... Şi tu, Ludovica!... Dar aceasta este 
o mârşăvie fără pereche! 

— Fii liniştit, Vladimir Korsakoff! zise Rimsky foarte calm. Nu 
trebuie să te temi, căci nu ţi se v-a întâmpla niciun rău. 

— Dar bine, Grigore... 

— Nu sunt Grigore! 

— Dar cine eşti? Întrebă Vladimir Korsakoff, îngrozit, 
presimţind o nenorocire. 

— Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! răspunse simplu cel 
întrebat. 

Căpitanul de gardă oftă deznădăjduit. 

— Nenorocitul şi prostul de mine! Mi se spune în faţă cu cine 
am de-a face şi eu nu vreau să cred! Apoi, îmi trimit cazacii de 
la mine, spre a mă lăsa atacat cu mai multă uşurinţă... Dar 
pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce? 

Rimsky se duse la sanie şi scoase caseta de sub bancă. 

— Pentru aceasta! zise el foarte liniştit. 

Korsakoff tresări. 

În ochii lui ardea focul urii, pe faţă i se întipărise o mânie fără 
seamăn. 

— Și ce... ce... vrei să faci! întrebă el. 

— Ți-am spus, Vladimir Korsakoff, răspunse Vulturul Morţii, că 
nu trebuie să te temi! Dacă ar fi fost un altul în locul tău, poate 
că-l lăsam aici, să îngheţe sau să-l mănânce lupii, dar fiindcă tot 
timpul te-ai purtat omeneşte şi m-ai scăpat din mâinile cazacilor 
care m-au recunoscut, vreau să te ajut... 

— Mai bine nu te-aş fi scăpat, căci atunci n-aş fi ajuns aici! 

— Soarta ţi-o voi hotări-o mai târziu, deocamdată te voi duce 
cu mine, dar pentru ca să nu ştii unde mergi, voi fi nevoit să-ţi 
leg ochii. 

Ludovica îi dădu o năframă neagră, cu care Rimsky legă ochii 
căpitanului, în urmă Vulturul Morţii conduse sania până pe 
şosea, unde dădu bice cailor, care o luară într-un galop nebun, 
târând după ei sania fără stăpân. 

Rimsky zâmbi mulţumit. 

— Aşa, aşa! Fugiţi şi vestiți cazacilor, ce s-a întâmplat cu 


Vladimir Korsakoff, curierul ţarului. 

După aceea se întoarse în pădure, unde o lăsase pe Ludovica 
şi pe căpitanul de gardă. 

— Vladimir Korsakoff, îi zise el, căpitanului, dacă-mi 
făgăduieşti că mă vei urma fără nici o împotrivire, îţi dezleg 
legăturile de la picioare. 

Ofiţerul nu răspunse nimic. 

— Nu răspunzi? 

— Te voi urma! 

— Dar nu-ţi voi lua nici cârpa de pe ochi şi nici nu-ţi voi 
dezlega legăturile de la mâini. Şi îţi mai atrag atenţia asupra 
faptului că, dacă vei încerca să fugi, nu voi mai fi îndurător cu 
tine. Am două pistoale încărcate în buzunar şi glontele Vulturului 
Morţii nu dă greş. Ai înţeles! 

— Da! 

Rimsky îi desfăcu legătura şi porunci: 

— Acuma putem merge! Înainte! 

Vulturul Morţii îşi alesese bine locul unde să dea atacul 
împotriva curierului ţarului. Partea aceasta a pădurii se găsea la 
o depărtare numai de vreo zece minute de intrarea în peştera 
care ducea la turnul cetăţii Rodinului. 

Cei trei ajunseră în curând şi peste câteva minute dispărură în 
intrarea ascunzătorii. 

Rimsky răsuflă uşurat, când se văzu din nou în cuibul său, mai 
ales că niciodată nu fusese atât de aproape de moarte, ca în 
ziua aceea. Şi tocmai, fiindcă Vladimir Korsakoff fusese acela 
care intervenise pentru a-l scăpa de la o moarte sigură, Vulturul 
Morţii se purta cu prizonierul său cu foarte multă bunăvoință. 
Când ajunseră pe treptele ascunzătorii, îi luă de pe ochi şi 
năframa neagră, pe care i-o dăduse Ludovica. 

— Acuma e de prisos, zise Rimsky, căci nu vei afla niciodată, 
unde eşti şi în ce chip ai ajuns aici. 

Când cei trei intrară în Cuibul Vulturilor, acesta era gol. 

— Îmi închipuiam, zise Rimsky, că nu se vor fi întors încă. 
Nădăjduiesc însă că se vor înapoia nevătămaţi. la loc Vladimir 
Korsakoff! 

Ofiţerul de gardă se uită uimit prin odaia lui Rimsky, unde 
fusese condus. 

Căută să ghicească unde ar putea fi, dar niciun amănunt nu-i 
trăda aceasta. 


Rimsky luă caseta în mână. 

— Aşadar tot ai ajuns în mâna mea! zise el mulţumit. Contele 
Gorciacov va aştepta darul ţarului, până în ziua de apoi. Spune- 
mi, Vladimir Korsakoff, te-ai gândit vreodată că această casetă 
va ajunge tocmai în mâinile celui mai neîmpăcat duşman al 
Călăului Varşoviei? 

Căpitanul de gardă nu răspunse, el se mulţumi doar să-l 
măsoare pe Vulturul Morţii din creştet până-n tălpi, cu o privire 
dispreţuitoare. 

Deodată, Rimsky îşi ridică brusc capul şi începu să tragă cu 
urechea. 

De dincolo de uşă veneau zgomote de voci şi paşi. 

Ludovica alergă să deschidă uşa. 

Apoi se întoarse spre Rimsky şi cu faţa strălucitoare de 
bucurie, îl vesti. 

— Vin! 

Şi într-adevăr erau voinicii. 

Veneau obosiţi, însângeraţi, cu hainele rupte, şi socotind după 
înfăţişarea lor se părea că avuseseră mult de furcă. Dar zărind-o 
pe Ludovica faţa li se însenină, deoarece ştiau că dacă fata era 
aici şi căpitanul se înapoiase. 

— A venit şi căpitanul! strigară toţi, ca un singur om! 

Rimsky se duse înaintea lor şi strânse mâna fiecăruia din ei. 

— Doctorul Leonida, Severin, Dan, Micislav! Slavă Domnului 
că v-aţi înapoiat toţi! 

— Ne-am înapoiat şi mulţumim lui Dumnezeu, fără nici o 
nenorocire prea mare! zise Dan Dragomir. 

— Dar aţi avut de furcă, nu glumă! zise Rimsky, zâmbind. 

— De unde ştii, căpitane? întrebă Dan Dragomir, mirat. 

— V-aţi folosit de lipsa mea de acasă, spre a ataca gospodăria 
lui Samokin, unde însă, aţi dat peste o împotrivire la care nu v- 
aţi aşteptat. Atunci aţi dat foc casei şi tocmai vă pregăteaţi de 
plecare, când a sosit o trupă de cazaci, alcătuită din douăzeci de 
oameni. 

Tovarăşii Vulturului Morţii se uitau înmărmuriţi la căpitanul 
lor. 

— De unde ştii toate acestea? întrebă Dan Dragomir 
înmărmurit. Ne povestiţi totul, întocmai după cum s-a întâmplat, 
de parcă aţi fi fost martor ocular! 

În cele din urmă Rimsky le satisfacu curiozitatea. 


— Niciodată atacul vostru împotriva gospodăriei lui Samokin 
n-ar fi fost mai nimerit, ca în ziua de astăzi, şi le spuse de unde 
ştie aproape amănunţit, păţania de la gospodăria lui Samokin. 

— Ce să vă spun, îşi sfârşi comunicarea, pe de-o parte m-aţi 
scăpat dintr-o situaţie foarte critică, pe de altă parte, după 
plecarea cazacilor mi-aţi dat putinţa de a lua de la curierul 
ţarului cupa aceea ca din basme bătută toată cu pietre 
preţioase şi de o valoare nebănuită, pe care ţarul i-o trimitea 
duşmanului atât de urât de catre noi, contele Gorciacov, Călăul 
Varşoviei, drept răsplată pentru serviciile aduse curţii din 
Petrograd, prin trimererea în Siberia a tuturor bunilor patrioţi ai 
Poloniei. 

— Este de neînchipuit! exclamară voinicii. 

— Dar acuma spuneţi-mi şi voi, cum aţi scăpat? 

— Până la sosirea cazacilor, povesti doctorul Leonida, am 
ţinut noi piept, dar aceştia veniră în ajutorul celor de la 
gospodăria lui Samokin, şi nu ne-am mai putut împotrivi, 
deoarece duşmanul era de şapte ori mai numeros decât noi. În 
situaţia aceasta ne-am gândit că, nu ne mai rămâne altceva de 
făcut, decât să fugim! 

— Bine că aţi izbutit! 

— Am izbutit, dar n-a fost tocmai uşor, cum îţi închipui. 
Cazacii ne-au urmărit şi dacă am izbutit să fugim, aceasta n-o 
putem mulţumi, decât numai faptului că a început viscolul. Sub 
perdeaua deasă a fulgilor de zăpadă am putut să ne schimbăm 
mereu drumul, aşa că, până la urmă, cazacii ne-au pierdut şi au 
rămas departe de noi. 

— Sunteţi răniţi? 

— Fără însemnătate! comunică doctorul Leonida. 

Rimsky dădu din cap mulţumit. 

— Bravo, băieţi! V-aţi purtat vitejeşte! Acuma să sfârşesc şi 
eu raportul meu. Mai înainte însă, să vă fac cunoştinţă cu 
oaspetele nostru. 

— Un oaspete în Cuibul Vulturilor! întrebă Severin, foarte 
mirat. 

— Da. Şi încă un oaspete foarte distins! 

Rimsky se duse în odaia lui şi peste câteva clipe se înapoie cu 
Vladimir Korsakoff. 

Prietenii Vulturului Morţii se uitară miraţi la străinul care 
pătrunsese în ascunzătoarea lor şi-n ochii tuturor se putea citi 


întrebarea înfrigurată: 

— Cine este acesta? 

Vulturul Morţii le satisfăcu curiozitatea, îndată. 

— Acesta este oaspetele nostru, Vladimir Korsakoff, căpitan al 
regimentului de gardă imperială, cavaler al ordinului Caterina, 
cu câteva ceasuri mai înainte, curierul ţarului, acuma nimic 
altceva, decât prizonierul Vulturului Morţii. 

— Ah!.. Ah!... exclamară voinicii, miraţi. 

Rimsky urmă: 

— Mai înainte de a vă face vreo părere despre Vladimir 
Korsakoff, socotesc că este de datoria mea să vă spun că s-a 
purtat foarte frumos şi când unui dintre cazaci m-a recunoscut, 
a sărit în ajutorul meu şi m-a scăpat de la o moarte 
neîndoielnică. De aceea, îl stimez pe căpitanul de gardă, 
Vladimir Korsakoff şi-i voi reda libertatea! 

Korsakoff zâmbi trist: 

— Ce-mi va folosi libertatea, când mi-am distrus cariera, mi- 
am nimicit viaţa? Am fost un măgar fără pereche, când am 
ascultat de vorbele unei femei şi am alergat orbeşte în braţele 
pieirii! 

— Nu te acuza singur, căpitane Korsakoff, zise Micislav. Nu 
este nicio ruşine să fii înfrânt de Vulturul Morţii! 

— Vladimir Korsakoff, zise Rimsky, adresându-se fostului 
curier al ţarului, mai înainte de a-ţi reda libertatea, te somez să- 
mi predai cheia de la casetă, în care se găseşte cupa-bătută cu 
pietre scumpe! 

— Niciodată! răspunse căpitanul, hotărât. 

— De ce te-împotriveşti? Crezi că ajungi la vre-un rezultat? 

— E o prostie să te încăpăţânezi, Vladimir Korsakoff! Eşti om 
deştept şi o prostie nu este vrednică de tine! 

— Nu voi da cheia de bună voie! 

— Atunci ţi-o voi lua! Puneţi mâna pe el băieţi! 

Severin şi cu Dan Dragomir se supuseră poruncii lui Rimsky şi 
într-o clipă căpitanul de gardă fu prins în braţele vânjoase, de 
nici nu mai puteau să se mişte. Rimsky se apropie de ofiţer şi-i 
luă mica cheie de la casetă pe care Korsakoff o purta legată de 
gât cu un şiret de mătase. 

— Priviţi-o! zise el, arătând-o triumfător şi apoi se duse de-a 
dreptul la casetă. 

Voinicii îşi înconjurară căpitanul, arzând de curiozitate, 


Rimsky vâri cheiţa în broască, deschise caseta şi în clipa 
următoare, cupa de aur bătută cu pietre preţioase se ivi înaintea 
ochilor înmărmuriţi ai voinicilor. 

— Minunată! 

— Superbă! 

— Fără pereche! exclamară voinicii, unul după altul. 

Ochii lui Dan Dragomir aruncau scântei de mânie: 

— Şi aceasta urma să fie a contelui Gorciacov? 

Severin zâmbi, în culmea fericirii. 

— Căpitane, niciodată n-am avut o pradă atât de bună! 

Rimsky se întoarse spre Vladimir Korsakoff, care se uita 
amărât la această societate ce înota în bucurie. 

— Vladimir Korsakoff, cât preţuiește cupa aceasta? 

— E foarte prețioasă! răspunse căpitanul de gardă, după 
oarecare gândire şi puţin cam încurcat. 

— Primarului i-ai spus, se amestecă şi Ludovica în vorbă, că 
este nepreţuită şi că ar face multe, multe milioane de ruble. 

— Este adevărat, Vladimir Korsakoff? întrebă Vulturul Morţii. 

— Da! 

Doctorul Leonida se uită mai de aproape la cupă. Apoi arătă 
înspre diamantul strălucitor şi de mărimea unui ou de porumbel, 
care era aşezat în mijlocul celorlalte pietre scumpe. 

— Piatra aceasta singură preţuieşte mai multe milioane de 
ruble! 

Şi voinicii nu se mai săturau să se minuneze de această 
frumoasă şi prețioasă pradă, pe care pusese mâna căpitanul lor. 
În cele din urmă, Dan Dragomir ridică plosca şi zise: 

— Căpitane, să sfinţim cupa! 

— Ai dreptate! 

Îndată după aceea, vinul negru se vărsă ca un val de sânge în 
cupă. 

Rimsky fu cel dintâi care ridică minunatul şi nestimatul obiect 
de artă şi glasul lui sună tunător, când strigă: 

— Trăiască Polonia! 

După aceea i-o dădu Ludovicăi. 

Fata ridică şi ea cupa şi uitându-se la Rimsky, zise cu căldură: 

— Trăiască Vulturul Morţii, căpitanul nostru! 

Apoi cupa ajunse în mâinile lui Dan Dragomir. 

— Trăiască libertatea! strigă voinicul român, care se gândea 
necontenit la asuprita sa ţară, ce gemea sub jugul turcilor. 


Pe urmă o luă Micislav. 

— Trăiască prinţul Adam Poniatowsky, marele fiu al Poloniei! 

Când cupa ajunse la Severin, acesta exclamă: 

— Eu beau, pentru pieirea contelui Gorciacov. 

În cele din urmă, nu mai rămăsese decât doctorul Leonida, 
care ducând-o la gură, strigă: 

— Trăiască frăţia noastră! 

Toţi voinicii băuseră şi cupa se întoarse la Vulturul Morţii, care 
adresându-se ofițerului de gardă, îi zise: 

— Vladimir Korsakoff, îţi mai aduci aminte că, în dimineaţa 
aceasta friguroasă, ţi-ai cinstit vizitiul, pe Grigore, dându-i să 
bea vin din damigeana ta? Rimsky, Vulturul Morţii, vrea să-ţi 
înapoieze această datorie... Bea! 

Vladimir Korsakoff îşi ridică mâna încet, ca şi când ar fi vrut să 
ia cupa, dar când mâna îi ajunse la înălţimea pieptului, lovi 
deodată cu putere peste braţul Vulturului Morţii, care, 
neaşteptându-se la aşa ceva scăpă cupa din mână. 

Toţi se uitară încremeniţi, la ofiţerul de gardă. Chipul lui 
Rimsky se făcuse ca para focului şi se părea că se va năpusti la 
Korsakoff, spre a-l nimici cu o singură lovitură de pumn. Dar se 
stăpâni la timp şi întorcându-se spre prietenii săi, întrebă: 

— S-a întâmplat ceva cu cupa? 

Doctorul Leonida cerceta tocmai cupa, pe care o ridicase de la 
pământ: 

— A plesnit! întrebară ceilalţi, apropiindu-se de el! 

Doctorul Leonida se apropie şi mai mult de lampă şi cercetă 
cu mai mare băgare de seamă. 

— Şi aici... o altă piatră... care s-a ciocnit, iar aceasta... a 
crăpat şi ea... 

Şi atunci izbucni din el marea descoperire, vestea 
senzaţională: 

— Prieteni, cupa aceasta prețioasă este împodobită... cu 
pietre false! 

— Ce spui! urlă Rimsky. 

Doctorul Leonida arătă una după alta, toate pietrele ciocnite, 
sau crăpate. 

— Nu încape nicio îndoială! Toate pietrele sunt false, imitații 
foarte reuşite, bucăţi de sticlă, minunat şlefuite! 

Toate privirile se îndreptară spre Vladimir Korsakoff. 

Ofiţerul de gardă stătea încremenit şi palid ca ceara într-un 


colţ al încăperii. 

Rimsky se apropie de el şi vocea lui sună ca metalul, când 
întrebă: 

— Ei, Vladimir Korsakoff ce spui la această dezvăluire? 

— Drept să vă spun, nu ştiu ce să răspund, zise prizonierul 
liniştit. Eu eram pe deplin încredinţat că fiecare piatră de pe 
cupă este adevărată şi de aceea o păzeam ca pe ochii din cap! 

Vulturul Morţii, se uită îndelung la ofiţerul de gardă, îşi sfredeli 
privirile adânc în ochii lui, apoi, apăsând pe fiecare cuvânt, zise: 

— Vladimir Korsakoff, căpitan al regimentului de gardă 
imperială din Petrograd, cavaler al ordinului Caterina, aghiotant 
şi curier al ţarului... acum n-ai apus adevărul! 

Vladimir Korsakoff porni ameninţător spre Rimsky şi voinicii se 
ţinea gata să intervină, dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă, 
ofiţerul de gardă se răzgândi şi cu un gest trist, exclamă: 

— Ţi-e uşor să mă jigneşti aici, unde eşti tare şi mare. Da 
îndrăzneşte să repeţi aceste cuvinte atunci, când stăm faţă-n 
faţă, cu arme egale, când n-ai lângă tine oameni, care să-ţi sară 
în ajutor, când te-ar vedea în primejdie! 

— Prieteni, vă rog lăsaţi-mă singur cu Vladimir Korsakoff! 

Voinicii se uitară uimiţi la căpetenia lor, dar, fiindcă se 
obişnuiseră să se supună poruncilor lui, părăsiră încăperea fără 
împotrivire. 

— Ludovica, du-te şi tu! 

Pe scări se auziră paşii celor care se îndepărtau. 

Rimsky se mai uită după ei, spre a se încredința că se 
îndepărtează şi mai strigă după ei: 

— Peste un ceas vă puteţi întoarce! 

După aceea închise uşa în urma lor. 

— Acuma, Vladimir Korsakoff, suntem numai noi doi! Un ceas 
este îndeajuns de mare, chiar şi pentru a mă ucide... dacă poţi! 
Fiindcă, acuma, când am rămas numai în doi, îţi mai spun odată 
că ai minţit! 

Rimsky se aştepta ca ofiţerul de gardă să se repeadă la el. 
Dar în loc să se năpustească împotriva lui, Vladimir Korsakoff 
dădu din umeri, trist şi amărăt. 

Vulturul Morţii îl întrebă: 

— Aş vrea să ştiu, cum au ajuns pietrele false pe cupa ţarului? 

Korsakoff îi răspunse implorător. 

— Nu mă cerceta! 


— Văd Korsakoff că ai ceva pe suflet! 

— Vai, dacă ai şti, Stanislav Rimsky... zise el, fără a-şi sfârşi 
vorba. 

— Ce ai vrut să spui? 

— Nimic! Nimic! 

— De ce nu ai încredere în mine? 

— Nu mai are niciun rost! răspunse ofiţerul de gardă, oftând. 

Vulturul Morţii îi vorbi din nou, de data aceasta, cu glasul 
ridicat, solemn: 

— Până astăzi, Stanislau Rimsky nu şi-a călcat cuvântul dat! 
Ţi-am spus, Vladimir Korsakoff, că vei fi liber şi mă ţin de 
cuvânt. Dacă vrei, îţi leg ochii pe loc şi te scot afară din 
ascunzătoarea noastră, Nu te voi forţa să-mi răspunzi, nu-ţi voi 
stoarce mărturisirea cu sila. Să nu-mi răspunzi, decât numai 
dacă simţi necesitatea de a o face. 

Rimsky făcu o mică pauză şi numai după aceea întrebă din 
nou: 

— Te-ai hotărât? Vrei să mă lămureşti şi pe mine, cum au 
ajuns pietrele false pe cupa ţarului? 

In sufletul lui Vladimir Korsakoff se dădu o luptă crâncenă, 
apoi deodată, izbucni: 

— Le-am... le-am... falsificat eu! 

Rimsky se aştepta la răspunsul acesta. El era un foarte bun 
cunoscător de oameni şi în cea dintâi clipă a descoperirii 
pietrelor false, citise în ochii ofițerului de gardă că acesta ştia şi 
cunoştea adevărul. 

Acuma, după ce trecuse greul mărturisirii, Vulturul Morţii vorbi 
încet şi blând, spre a afla şi celelalte amănunte ale acestei 
tainice afaceri. 

— Spune-mi, cum ai făcut aceasta şi pentru ce? 

— Povestea e prea lungă! răspunse ofiţerul de gardă, trist. 

— Nu face nimic! Te voi asculta cu dragă inimă! 

Vladimir Korsakoff căzu pe gânduri, ca și când ar fi căutat să- 
şi împrospăteze amintirile. 

Rimsky fu cel dintâi care rupse tăcerea. 

— Singur n-ai putut lucra. Fără îndoială că ţi-a dat ajutor şi 
vreun giuvaiergiu. 

Korsakoff dădu din cap. 

— Te înţeleg! reluă Vulturul Morţii cunosc viaţa ofiţerilor ruşi 
şi ştiu că strălucirea, pompa, viaţa luxoasă de la curtea ţarului 


costă mulţi bani... Te-ai lăsat ispitit, ca atâţia alţii înaintea ta! 

Atunci Korsakoff izbucni într-un strigăt grozav. 

— Nu-i adevărat! 

— Atunci? 

Ofiţerului de gardă i se dezlegase limba. Şi în vreme ce 
vorbea, chipul lui palid până atunci, deveni din ce în ce mai 
roşu. 

— Până acuma am tăcut! Am luat asupra mea, vina schimbării 
pieţelor preţioase, dar fiindcă mă acuzi că aş fi făcut aceasta, cu 
gândul de a profita eu însumi, protestez cu toată tăria. 

— Dar atunci, cum s-a întâmplat? 

— Nu te poate interesa pe tine, Rimsky, povestea aceasta, 
care pot spune că mă priveşte numai pe mine. 

— Dacă ţi-am oferit încrederea mea, nu mă jigni, respingând- 
o. Spune-mi ce ai pe suflet, cine ştie, dacă nu te pot ajuta! 

— Să mă ajuţi? exclamă ofiţerul de gardă, râzând amarnic. Pe 
mine nu mai mă poate ajuta nimeni! 

— Nu se ştie! Povesteşte-mi încet şi liniştit, cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Bine! răspunse Vladimir Korsakoff, după o oarecare 
gândire. Nu-mi pasă, poţi afla totul, căci şi aşa am ars în urma 
mea toate punţile de trecere! Eu nu mă mai pot înapoia la 
Petrograd! 

— Te ascult! 

— Trebuie să încep prin a-ţi spune că eu nu sunt de viţă 
nobilă, cum sunt aproape toţi ofiţerii ruşi. Tatăl meu a fost un 
simplu mujic şi dacă am ajuns la şcoala militară, aceasta n-o pot 
mulţumi decât faptului că odată, l-am scăpat de la înec pe un 
ofiţer superior rus, sub picioarele căruia se rupsese gheaţa 
Nevei. Generalul acesta bătrân mi-a purtat de grijă, ca şi când 
aş fi fost propriul lui copil şi m-a înscris în şcoala militară din 
Petrograd, unde m-am dovedit a fi un elev foarte silitor. Într-o 
bună zi sosi şi întâmplarea cea mare, am fost făcut 
sublocotenent. Bătrânul general însă, nu mă părăsi nici atunci, 
ci se interesă de mine şi mai târziu. Dovedind a fi un element, în 
care se poate avea încredere am înaintat iute, apoi, am ajuns în 
regimentul de gardă şi în urmă am fost numit chiar printre 
aghiotanţii familiei imperiale. Când bătrânul general a ajuns 
ministru de război, am fost avansat şi eu, la gradul de căpitan. 

Imi îndeplineam serviciul la palatul imperial şi în curând mi s-a 


dat cea mai mare distincţie, am fost numit aghiotantul personal 
al ţarului. Mă simţeam foarte bine, în toate privinţele. Cum n-ar 
fi fost astfel, când mă vedeam în faţa unei cariere uluitoare şi 
viitorul se desena în culorile cele mai frumoase. Fiindcă nu 
duceam lipsă nici de bani, am luat-o pe mica mea verişoară pe 
lângă mine şi în curând fata se făcu atât de fermecătoare, încât 
toţi bărbaţii se întorceau după ea, oriunde ar fi apărut. Dar 
aceasta a însemnat începutul nenorocirii. 

Ileana, sora mea, venea şi ea pe la curtea ţarului, unde, după 
cum am aflat mai târziu, a făcut cunoştinţă cu un tânăr ofiţer de 
care s-a îndrăgostit şi cu care se întâlnea, fără ştirea mea. Idila 
aceasta a ţinut luni de zile, până când, odată, Ileana îmi 
mărturisi plângând că iubitul a părăsit-o, că de săptămâni 
întregi nu se mai arată, tocmai atunci când dragostea lor 
începuse să aibă urmări. 

Cred că-ţi poţi închipui starea sufletească în care eram eu 
atunci! Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, spre a afla numele 
amăgitorului surorii mele. Dar toată truda mea rămase 
zadarnică. Într-o bună zi însă, chestiunea luă o întorsătură 
neaşteptată. Mergeam cu lleana pe stradă, când deodată trece 
pe lângă noi o trăsură de la curte. 

Ileana zări trăsura, apoi căzu leşinată în braţele mele. Mă uitai 
iute înspre trăsură. În ea şedea marele duce Mihai, fratele cel 
mai mic al țarului. Ajuns acasă, am aflat apoi că, marele duce 
Mihai fusese amăgitorul surorii mele. Alergai îndată la palat ca 
ieşit din fire, şi cerui satisfacţie chiar de la ţarul însuși. Dar 
cererea mea n-a avut altă urmare, decât că marele duce Mihai a 
fost certat şi atâta tot! 

Dar amărăciunea mea fu şi mai mare că, din ziua aceea 
Ileana a dispărut, fără să mai dea vreun semn de viaţă. De 
atunci n-am mai aflat nimic despre ea, de parcă ar fi înghiţit-o 
pământul. Nici nu-ţi poţi închipui, Rimsky starea mea 
sufletească de atunci. Mă târam prin viaţă ca un mort viu şi nu 
ştiam ce se va alege de mine. Când am ajuns iarăşi în faţa 
ţarului, l-am implorat să-mi dea voie măcar, să mă bat cu 
marele duce Mihai. Dar ţarul îmi râse în nas şi râsul lui 
batjocoritor îmi mai răsună în urechi, şi acum... Nu l-am uitat şi 
nici nu-l voi uita vreodată! Şi a trebuit să plec umilit şi jignit, fără 
a fi putut şterge pata de ruşine de pe umerii familiei mele. 

Korsakoff se opri din povestire. Se părea că amintirile acestea 


îl chinuiau cumplit şi avea nevoia să se mai odihnească. 

Rimsky căută să-l mângâie, cu un cuvânt de compătimire. 

— Sărmane Vladimir Korsakoff, ce rău îmi pare de tine! 

Ofiţerul de gardă urmă: 

— Poate că un altul în locul meu, ar fi căzut în dizgrație, eu 
însă aveam un protector puternic în ministrul de război, aşa că 
am rămas şi mai departe în regimentul de gardă. In sufletul meu 
însă, ardea dorul de răzbunare şi eram hotărât să spăl ruşinea 
aceasta, chiar şi cu preţul vieţii mele. Nu aşteptam decât 
momentul propice. Dar amărăciunea mea a ajuns iute la 
urechile acelora, care se interesează de aproape de viaţa 
aghiotanţilor de la curtea imperială... Aşa s-a făcut că, am ajuns 
în rândul nihiliştilor, care luptă pentru răsturnarea domniei 
ţarului şi am devenit unul dintre membrii cei mai înflăcăraţi ai 
acestei asociaţii secrete, căreia îi duceam zilnic ştiri, despre 
ceea ce se petrecea la palat. Atunci s-a-ntâmplat să mi se dea 
însărcinarea de a duce la Varşovia, contelui Gorciacov cupa de 
aur bătută în pietre preţioase, de o valoare atât de nestimată. 
Dar de îndată ce le spusei nihiliştilor ce se pregăteşte, aceştia 
fură gata numaidecât cu planul lor. Voiau să pună mâna pe 
cupă! 

Rimsky dădu din cap. 

— Acuma înţeleg! zise el, cu sânge rece. 

— AŞ fi putut foarte bine, urmă Vladimir Korsakoff, să fug cu 
cupa şi niciodată să nu mă mai întorc la palatul imperial. Dar 
nihiliştii nu voiau aceasta. Ei nu se puteau lipsi de informaţiile 
pe care li le aduceam eu, despre ceea ce se petrecea la curtea 
ţarului. 

De aceea au hotărât că vor copia cupa, aidoma, iar eu îi voi 
duce contelui Gorciacov, o cupă împodobită cu imitaţiuni fără 
valoare. 

Rimsky asculta cu încordare povestirea căpitanului de gardă. 

Vladimir Korsakoff îşi urmă istorisirea: 

— De îndată ce mi s-a încredinţat cupa, am pornit la drum. 
Seara însă, m-am înapoiat la Petrograd, pe drumuri ascunse şi 
m-am dus de-a dreptul la sediul nihiliştilor, unde unul din 
membrii noştri, un giuvaergiu foarte iscusit, fu gata cu copia 
cupei în mai puţin de două zile. Fireşte că trebuia să recâştig 
cele două zile pierdute şi nu pornii la drum cu sania, ci cu cai de 
schimb, până când câştigai timpul petrecut la Petrograd în 


ascuns. Din clipa aceea, trecând pe la diferiţii guvernatori, am 
avut de grijă ca toţi să observe, cu câtă sârguinţă păstram 
caseta, în care se găsea comoara, ce-mi fusese încredinţată. 

— Dar la ce-ţi folosea aceasta? 

— Pentru că în cazul când odată şi odată tot s-ar fi putut 
descoperi că cupa înmânată contelui Gorciacov era bătută în 
pietre fără preţ, să nu mi se poată imputa, nici măcar că n-am 
păzit caseta îndeajuns de bine, în timpul călătoriei. 

Vladimir Korsakoff tăcu pentru câteva clipe, apoi, adăugă: 

— Ţi-am spus tot, Stanislav Rimsky, nu ţi-am ascuns nimic, 
niciun amănunt! Acum poţi să mă judeci şi să-mi spui, dacă sunt 
un ticălos, sau un nenorocit. 

Rimsky îi întinse mâna ofițerului de gardă şi i-o strânse cu 
multă prietenie. 

— In locul tău şi eu aş fi făcut la fel, Vladimir Korsakoff şi 
acuma, după ce ţi-am auzit nenorocirea te preţuiesc şi mai mult, 
ca până acum. 

Curierul ţarului strânse cu căldură mâna ce-i fu recunoştinţă: 

— ţi mulţumesc... îţi mulţumesc din tot sufletul! 

Şi în clipa aceea amândoi avură simţământul că, strângerea 
aceasta de mână însemna pecetluirea prieteniei lor. Şi ofiţerul 
de gardă nu putu să nu-şi exprime şi el, eu sinceritate, gândurile 
care îi frământau creierul, în privinţa Vulturului Morţii. 

— Stanislau Rimsky, zise el, trebuia să-ţi mărturisesc şi eu că, 
m-am înşelat grav în privinţa ta. Până astăzi nu te-am cunoscut, 
decât din auzite. La curtea ţarului nu se vorbea despre tine, 
decât ca despre o căpetenie de bandiți, de tâlhari la drumul 
mare, ca despre un monstru, lipsit de orice simţământ omenesc. 
Soarta a rânduit lucrurile în aşa chip, încât să te pot cunoaşte 
personal. Şi în câteva ceasuri te-am cunoscut mai bine decât m- 
aş fi aşteptat, mai bine decât ai putea să-ţi închipui tu însuţi. M- 
am înşelat despre tine, ţi-am spus, dar m-am înşelat într-un chip 
plăcut, deoarece am găsit în tine un bărbat simţitor, cu suflet 
nobil şi curajos, cu adevărat bărbat. 

In urma acestor cuvinte, veni rândul lui Rimsky să-şi exprime 
recunoştinţa. 

— Mulţumesc! zise el adânc mişcat. 

— De ce nu-mi este dat să mă mai pot întoarce printre 
oameni, exclamă Vladimir Korsakoff, cu vădită părere de rău, 
spre a le spune ce fel de om este în adevăr Stanislau Rimsky, 


Vulturul Morţii! 

— Cum, nu vrei să te mai întorci? 

— Cum aş putea să mă întorc, când, după cum ţi-am spus, am 
ars toate punţile de trecere în urma mea? Faptul că nu mi-am 
îndeplinit datoria, înmânând contelui Gorciacov cupa trimisă de 
ţar, ar fi îndeajuns pentru a ajunge înaintea consiliului de 
război... Nu mă mai pot întoarce... Trebuie să rup cu viaţa de 
până acuma... 

— Şi de ce vrei să te apuci? îl întrebă Rimsky liniştit. 

Korsakoff zâmbi, trist. 

— De ce? 

Ofiţerul de gardă tăcu, dar în aceste două cuvinte scurte se 
ascundea toată tragedia tristei situaţii a fostului curier al ţarului. 

— Răspunde, repetă Rimsky, ce ai de gând să faci? 

— Ce?... Până în clipa de faţă n-am fost degradat încă. Tot 
mai sunt căpitan al regimentului de gardă, ofiţer, care are 
îndatoriri faţă de uniforma pe care o poartă. Nu mi-ai luat 
pistolul încărcat, aşa că ştiu ce trebuie să fac! 

Rimsky sări de pe scaun, ca muşcat de şarpe. 

— Ar fi o nebunie! exclamă el. 

— Aşa mi-a fost scris! 

— Prostii! Până acuma nu ţi-am luat pistolul, acuma însă îţi 
pretind să mi-l dai, sau să renunţi la gândul nebunesc care ţi-a 
încolţit în minte! 

— Ţi se pare că viaţa mea mai preţuieşte ceva? 

— Numai viaţa ticăloşilor şi a laşilor nu preţuieşte nimic. Tu 
eşti tânăr, puternic şi curajos. Şi nu trebuie să-ţi închipui că la 
hotarele Rusiei sfârşeşte lumea. Pământul e destul de mare şi 
vei găsi tu un colţişor pe el, unde să începi o altă viaţă. 

— Viaţa nu mă mai atrage, nu mai am nicio poftă de ea! 

— Îţi va veni pofta. 

— Niciodată! 

— Sau... s-ar mai putea ceva... 

— Ce? întrebă Korsakoff, privind deodată curios la Vulturul 
Morţii. 

— Ai avut prilejul să ne cunoşti atât pe noi, cât şi felul nostru 
de viaţă. Chiar şi adineaori ai spus că a fost o surpriză pentru 
tine când ţi-ai dat seama de adevărata înfăţişare a Vulturului 
Morţii, dacă nu mai vrei să te întorci în rândul oamenilor, dacă 
eşti obosit şi plictisit de făţărnicia lor, atunci vino cu noi, intră în 


mijlocul nostru, fii tovarăş credincios şi toţi îţi vom fi prieteni 
adevăraţi, până la moarte. 

Ochii lui Korsakoff începură să strălucească de bucurie. 

— Rimsky, vorbeşti serios?... Te-ai gândit bine la ceea ce ai 
spus? 

— Eu m-am gândit foarte bine şi ţi-am vorbit cât se poate de 
serios. E rândul tău să te gândeşti şi să-mi răspunzi sincer la 
propunerea pe care ţi-am făcut-o! 

— Am hotărât! 

— Ce anume? 

— Rămân eu voi şi-ţi voi fi prieten şi soldat credincios, Vultur 
al Morţii! 

— Rimsky îl strânse în braţe, fericit, pe ofiţerul de gardă. 

— Şi eu îl salut cu cea mai mare bucurie în rândurile noastre 
pe Vladimir Korsakoff. 

Ceasul trecuse. Pe trepte se auzi zgomot de paşi şi capul 
curios al lui Severin se ivi cel dintâi în uşa deschisă larg. 

Grăsunul credea că-i va fi dat să vadă urmele unei lupte 
crâncene, în loc de sânge şi capete sparte, el îl văzu pe Vulturul 
Morţii, stând de vorbă liniştit cu curier ul ţarului. 

Rimsky, de îndată ce-l zări pe Severin, îi strigă: 

— Veniţi! Veniţi! 

Şi voinicii intrară unul după altul: Severin, Micislav, Dan 
Dragomir, doctorul Leonida, iar la urmă de tot, Ludovica. 

Când îi văzu pe toţi în jurul său, Vulturul Morţii se ridică de pe 
scaun şi arătând în spre Korsakoff, zise: 

— Vă prezint pe cel mai nou soldat al Vulturului Morţii, pe cel 
mai proaspăt tovarăş şi prieten al vostru. 

Cuvintele lui fură urmate de o uimire fără margini. 

— Cum?... Korsakoff? 

Dar Ludovica strigă, cu însufleţire: 

— Stanislau, ai săvârşit o adevărată minune! 

Rimsky îşi urmă vorba întreruptă de exclamaţiile de mirare 
ale prietenilor săi. 

— Primiţi-l cu dragă inimă. În decursul ceasului pe care l-am 
petrecut împreună, am avut prilejul să mă încredinţez că, 
Vladimir Korsakoff este un om întreg, de treabă, un adevărat 
bărbat, care este vrednic să stea alături de noi. 

Micislav nu se putea stăpâni să nu facă o mică observaţie, 
care însă împărtăşea gândul tuturor voinicilor: 


— Dar căpitane, uiţi că Vladimir Korsakoff a fost soldatul 
ţarului? 

Rimsky nu se supără de această vorbă de îndoială şi privindu- 
şi prietenul blând, îi răspunse: 

— Ai dreptate, a fost soldatul ţarului. Dar de atunci a curs 
multa apă pe Vistula şi am avut prilejul să mă încredinţez că ne 
va fi un tovarăş mai bun, decât a fost un soldat credincios, 
pentru ţarul Rusiei. 

Cine ar fi îndrăznit să se mai îndoiască de sentimentele noului 
tovarăş, când Vulturul Morţii garanta pentru el? Toţi voinicii se 
perindară pe rând, în faţa lui... 

CAPITOLUL 14 
VRĂJITOAREA DIN MALZIN 


Rimsky avusese dreptate. Vladimir Korsakoff s-a dovedit a fi 
un adevărat prieten şi un tovarăş credincios. Luase parte la 
toate isprăvile voinicilor, care profitau mult de pe urma 
cunoştinţelor lui militare şi de pe urma priceperii sale în 
strategie. 

Când se întâmpla, după cum era şi firesc, ca voinicii să aibă 
de a face cu un duşman mult mai numeros, Vladimir Korsakoff 
născocea întotdeauna câte ceva ce-i scotea pe voinici din 
încurcătură. 

Şi locuitorii Cuibului de Vulturi îşi trăiau mai departe viaţa lor 
cu care se obişnuiseră. Numele Vulturului Morţii era rostit cu tot 
mai multă groază de aceia, care aveau motive să se teamă de 
pedeapsă, iar guberniile din împrejurimi aduceau tot mai mulţi 
cazaci, pentru prinderea temutului bandit. 

Cazacii aceştia atacau pe neaşteptate satele, pădurile, unde 
bănuiau că ar putea fi ascunzătoarea voinicilor, dar toată truda 
lor rămase zadarnică şi soldaţii se întorceau mereu cu mâna 
goală. Din această pricină se tot vestea că Rimsky ar avea 
legături cu dracul şi de aceea nu poate fi prins niciodată. 

Rimsky avea obiceiul să umble singur, sau însoţit numai de 
unul din prietenii săi, prin satele vecine, spre a vedea unde este 
nevoie de ajutorul său, sau spre a se încredința dacă situaţia era 
propice pentru a pedepsi pe vreun asupritor, sau pe vreun 
cămătar. 

În timpul acesta, Vulturul Morţii trecea întovărăşit de doctorul 
Leonida pe teritoriul Malzinului, un sătuleţ din împrejurimile 


Rudinului, în dosul caselor mărunte ale căruia se ridica mândru, 
castelul moşierului din partea locului. Stăpânul Malzinului era 
unul din moşierii cei mai cumsecade, poate tocmai fiindcă nu 
era rus de origine, ci venise din Boemia, de unde adusese 
cultura şi spiritul gospodăresc al neamului său. 

Rimsky se pregătea tocmai să părăsească satul în tovărăşia 
doctorului Leonida, când cei doi voinici auziră zăngănitul trist al 
clopotelor bisericii din Malzin. 

— Ce să fie? îngroapă pe cineva? întrebă doctorul Leonida. 

— Aşa se pare, răspunse Rimsky, şi după care, mortul trebuie 
să fie dintr-o familie mai bună, căci altfel n-ar suna clopotele 
atât de îndelungat. 

Fiindcă cimitirul era în drumul lor, intrară şi ei. Fără multă 
greutate voinicii dădură peste mormântul proaspăt săpat, în 
jurul căruia se adunase o mulţime neobişnuit de numeroasă. 

În toată mulţimea aceasta însă, se părea că nu este decât o 
singură fiinţă într-adevăr îndurerată: O fată foarte tânără, 
îmbrăcată toată în negru şi care stătea chiar la marginea 
mormântului. 

Rimsky şi doctorul Leonida se amestecară în mulţime şi 
Vulturul Morţii întrebă pe unul din ţăranii care veniseră la trista 
ceremonie: 

— Cine a murit? 

— Cum, nu ştii, tătucă? Moşierul Malzinului. 

— Mogşierul Malzinului? repetă Rimsky. Când a murit? 

— Acum două zile. 

— Am auzit că era om de treabă! 

— N-ai auzit rău. Tocmai de aceea îl şi iubeam. 

— Şi cine este fata aceea îmbrăcată în haine cernite? 

Țăranul răspunse puţin cam încurcat: 

— Fata lui... Vrăjitoarea din Malzin! 

— Ce spui? 

— Vrăjitoarea din Malzin. Nu eu i-am dat porecla aceasta, 
tătucă. Toată lumea îi zice astfel... 

Rimsky îşi aţinti privirile asupra fetei. Veşmintele cernite şi 
părul negru al fetei făceau să se observe şi mai bine blândeţea 
trăsăturilor feţii. 

Vulturul Morţii fu foarte mirat, auzind că fata aceasta cu o 
înfăţişare atât de blândă, fusese poreclită vrăjitoare. 

Şi gândul acesta nu-i mai dădu pace. 


De aceea, urmă convorbirea începută cu ţăranul de lângă el. 

— Şi de ce a fost poreclită Vrăjitoarea din Malzin? 

— E o poveste foarte ciudată, tătucă! răspunse ţăranul. 
Vrăjitoarea din  Malzin... sau jupâniţa Theodora vindecă 
animalele cu băuturi necunoscute şi adeseori a scăpat de la 
moarte oameni, care erau cu un picior în groapă... Afară de 
aceasta, toată ziua nu face altceva, decât să scotocească prin 
cărţi, iar noaptea, în turnul castelului lampa arde adeseori, până 
la miezul nopţii... atunci îl aşteaptă pe dracul... 

Rimsky zâmbi, compătimitor... 

— Năzbâtii! 

Dar nu-şi pierdu vremea căutând să-i dovedească ţăranului că 
nu există draci, care să se arate oamenilor, deoarece ştia că 
truda lui ar fi rămas zadarnică. Când o superstiție intră în capul 
ţăranului rus, nici chiar Dumnezeu însuşi n-ar mai fi fost în stare 
să o scoată de acolo, dacă ar fi coborât în persoană pe pământ. 

— Vezi, tătucă, zise ţăranul din nou, nici popa nu vrut să vină 
la înmormântarea boierului. 

— Păi cum era să vină, zise un alt sătean dacă boierul e 
luteran! 

— Dacă e luteran, nu-l poate îngropa un preot ortodox 
răspunse Rimsky, şi un preot luteran nu se prea găseşte prin 
împrejurimile acestea. 

Convorbirea se opri aici. Rimsky şi doctorul Leonida se 
apropiară de groapa în care oamenii tocmai coborau coșciugul. 
Ochii tinerei Theodora înotau în lacrimi şi trupul îi era zguduit de 
suspine, iar când sicriul dispăru în mormânt, buzele ei 
murmurară cu voce înceată: „Tatăl nostru care ești în ceruri, 
sfințească-se numele Tău”... 

În imediata apropiere a Theodorei stătea un bărbat înalt, 
voinic, despre care Rimsky află că era Popov, unul din cei mai 
bogaţi mogşieri de prin împrejurimi, a cărui proprietate se 
învecina cu aceea a lui Malzin. 

Lopeţile începură să arunce pământul în groapă şi în curând o 
moviliţă proaspătă se ridică deasupra coșciugului. In capul 
moviliţei fu aşezată o cruce simplă, de lemn, cu următoarea 
inscripţie: 


Aici se odihneşte 
ION MALZIN 


- întemeietorul satului Malzin - 
- mort la vârsta de 67 de ani - 


După aceea mulţimea se împrăştie şi odată cu ea porniră spre 
ieşirea din cimitir şi Rimsky cu doctorul Leonida. Lângă mormânt 
nu mai rămăsese decât jupâniţa Theodora, care tot se mai ruga 
pentru mântuirea sufletului tatălui său. Popov, aștepta lângă ea, 
ca şi când ar fi păzit-o să nu i se întâmple vreun rău. 

Rimsky şi cu doctorul Leonida îşi încetiniră paşii, deoarece 
voiau ca perechea să-i ajungă din urmă, spre a putea observa 
mai de aproape chipul orfanei. 

Dar când Popov şi cu Theodora trecură pe lângă ei, crâmpeiul 
de conversaţie pe care-l prinse Vulturul Morţii păru atât de 
interesant, încât voinicii hotărâră să-i urmărească şi de acum 
înainte, spre a vedea ce se va întâmpla. 

Am crezut că este de datoria mea să-i dau acest ultim salut 
răposatului dumneavoastră părinte, zise grasul Popov cu toate 
că ştiu prea bine că decedatul nu mă prea avea la inimă... In 
ceea ce mă priveşte însă, eu nu l-am urât niciodată... cum mă 
ura el pe mine. 

— Tatăl meu n-a urât pe nimeni. Dacă legăturile dintre el şi 
dumneata n-au fost prea prieteneşti, vina nu trebuie s-o cauţi 
altundeva, decât tot numai la dumneata. 

Popov mormăi nemulţumit. 

— Ştiu... ştiu că şi eu am greşit... dar voi căuta să-mi repar 
greşeala acum. 

— Cum? ` 

— Jupâniţă, dacă îmi dai voie, îţi ofer sprijinul meu. Imi dau 
seama prea bine că dumneata eşti slabă, ca toate femeile, şi nu 
ai avea energia şi puterea necesară, pentru administrarea unei 
moşii atât de mari. In privinţa aceasta îţi stau la dispoziţie 
oricând şi poţi dispune de mine în ce chip vei voi. 

— iți mulţumesc foarte mult, domnule Popov, răspunse fata 
încet. Dumneata însă mă cunoşti de vreme destul de 
îndelungată şi prin urmare ştii că am moştenit de la tatăl meu 
toată puterea de muncă, aşa că n-am nevoie de niciun ajutor. 
Ceea ce trebuie făcut pentru bunul mers al moşiei, voi şti să fac 
şi singură. 

— Ştiu! Am spus aceasta însă pentru cazul când totuși s-ar 
întâmpla să ai nevoie de vreun ajutor! 


— Mulţumesc! Dar dacă totuși s-ar întâmpla să am nevoie de 
vreun ajutor, atunci nu m-aş adresa la străini, ci l-aş chema 
acasă pe fratele meu Benedict, care în clipa de faţă studiază la 
universitatea din Praga, şi care ar îngriji de administrarea 
moşiei. 

— După cât îl cunosc eu pe Benedict, zise Popov cu un uşor 
zâmbet ironic, nu prea îmi vine să cred că, după viaţa pe care o 
duce la Praga, ar fi încântat să se aşeze la Malzin. 

— Încântat poate că n-ar fi, dar când ar vedea că este vorba 
de salvarea moştenirii pe care ne-a lăsat-o bunul nostru părinte, 
nu încape nicio îndoială că ar veni neîntârziat. Şi nu s-ar putea 
să nu vină, când ştie cu câtă trudă şi putere de muncă a 
înjghebat tata moşia Malzin. Ştii şi dumneata că la venirea tatii 
aici, tot satul era alcătuit din câteva colibe de pământ şi din 
castel. Nici nu-mi mai aduc aminte ce nume purta pe vremea 
aceea, îmi amintesc însă, că soarta satului s-a schimbat ca prin 
farmec, odată cu această schimbare de nume. Bietul om a 
muncit neobosit, zi şi noapte, dar truda nu i-a fost zadarnică, 
deoarece până în cele din urmă tot a izbutit să facă Malzinul să 
înflorească. Puterea lui de lucru, bunăstarea lui crescândă, au 
stârnit multe invidii, ştiu prea-l bine, dar aceasta nu l-a 
împiedicat pe tata să muncească şi mai departe, fără preget. 

— Aşadar s-au găsit şi invidioşi? întrebă Popov cu nevinovăție. 

— Mă mir domnule Popov că dumneata nu ştiai acest lucru! 
Toată lumea din împrejurimi ştia că aproape toţi boierii ruşi erau 
furioşi că un străin se pricepea să cultive pământul mai bine 
decât ei şi să-l facă mai roditor... Dar tata nu se lăsa înrâurit nici 
de invidioşi şi nici de invidia şi nici de ura pe care i-o purtau 
dușmanii din pricina religiei sale. A lucrat, a lucrat necontenit şi 
Malzin a devenit proprietatea cea mai înfloritoare a întregului 
ţinut. 

— Ai dreptate, jupâniţă Theodora, zise grasul Popov, dând din 
cap, moşia dumitale este cea mai frumoasă din partea locului. 

— Sunt şi mândră de ea! 

— Îmi aduc aminte cât de îmbelşugată a fost şi ultima recoltă, 
pe moşia dumneavoastră. 

— Fiindcă am îngrijit pământul. 

— Şi vitele, cât sunt de numeroase şi frumoase pe moşia 
Malzin! Molima, n-a bântuit niciodată prin ele! 

— Fiindcă am luat toate măsurile de prevedere! 


Popov îşi aţinti asupra fetei ochii lui mari, apoşi. 

— Cred că ştii, jupâniţă, că moşiile noastre se învecinează şi 
se întâlnesc chiar, având două hotare comune. 

— Cum să nu ştiu, domnule Popov! 

Grasul moşier oftă adânc. 

— Ce frumos ar fi dacă aceste două moşii s-ar uni, spre a face 
una singură! 

Jupâniţa Theodora măsură cu o privire ciudată această masă 
de carne şi grăsime. 

— Domnule Popov, poate că nu te-ai exprimat bine, poate 
dorești să cumperi moşia Malzin? 

— Nu, nu! 

— Dar atunci cum ai vedea dumneata unirea moşiilor? 

— Poate că... Doamne... acest lucru ar fi cel mai nimerit. 

Theodora îi privi şi mai nedumerită. 

— Nu înţeleg nicio singură vorbă! Nu ştiu ce vrei! 

— Mă mir... căci am vorbit... atât de lămurit... 

— Domnule Popov, poate că nu te-ai exprimat bine, poate că 
nu ştii să-ţi tălmăceşti gândurile în cuvinte! 

— Cum să nu!... Numai că, mă trudesc... să nu cumva... să te 
jignesc... jupaniţă Theodora! 

— Să mă jigneşti?... Dar cum ai putea să faci una ca asta?... 
Domnule Popov, ştii prea bine că nu-mi place decât vorba 
deschisă! De aceea te rog să-mi spui lămurit despre ce este 
vorba. 

Atunci Popov hotărî să-şi mărturisească gândul, fără niciun fel 
de ocol. 

— Jupâniţă Theodora, m-am gândit că cele două moşii nu s-ar 
putea uni decât odată cu unirea inimilor noastre. 

După această mărturisire, Popov se uită triumfător la fată. 

— Ce tot vorbeşti dumneata? exclamă Theodora, mirata. 

Dar lui Popov i-a fost greu numai să facă începutul, căci 
acuma nu l-ar mai fi putut opri nimeni să-şi rostească declaraţia 
până la capăt. 

— Crede-mă, jupâniţă Theodora, te iubesc din tot sufletul şi 
de multă vreme, singurul meu gând este de a te face tovarăşa 
mea de viaţă. Dacă izbutesc să fac asta, atunci voi fi cel mai 
fericit şi cel mai bogat om din ţinutul acesta. 

— Aşa? exclamă Theodora, care nu scăpase din vedere 
cuvântul prin care Popov îşi trădase adevăratele simţăminte. 


Poate că fericirea nu te-ar interesa tocmai atât de mult ca 
bogăţia! 

Popov nu-şi dădu seama decât acuma că se trădase singur şi 
se trudi să-şi repare greşeala. 

— Te înşeli jupâniţă Theodora! Sufletul meu nu este dornic 
decât de o fericire adevărată şi simt că această fericire n-o pot 
găsi decât numai alături de dumneata! Nu te voi zori cu 
răspunsul şi poate că nici nu se cădea să vorbim despre 
asemenea lucruri acum, îndată după trista ceremonie a 
înhumării părintelui dumitale. Tocmai de aceea voi avea răbdare 
şi voi aştepta, fiind încredinţat că nu vei pregeta să rosteşti acel 
„da”, care m-ar face atât de fericit. 

— Aşadar mi-ai făcut o propunere de căsătorie? 

— Da. Aş fi fericit, dacă... 

Theodora îi tăie vorba. 

— Este ciudat că de abia acuma ai venit să-mi mărturiseşti 
aceste simţăminte! Până astăzi ai ştiut să ţi le ascunzi cu 
măiestrie. 

Jupâniţa se uită la moşier cu priviri pline de înţeles. 

Popov se înroşi şi îşi aplecă privirile. Ştia prea bine despre ce 
vorbea Theodora. 

— Să uităm trecutul, îngână el, şi crede-mă că te iubesc cu 
adevărat. 

Dar Theodora nu-l slăbi: 

— Cum îţi închipui dumneata căsătoria aceasta? Ai uitat oare 
că lumea n-a încetat să fie aţâţată împotriva noastră, de aceia 
care ne urăsc, fiindcă nu suntem ruşi de origine şi nici de religie 
ortodoxă, ci luterană? 

— Noi, Popovii, răspunse grasul moşier, nu avem asemenea 
prejudecăţi! 

— Aşa! exclamă Theodora, batjocoritoare. Mă miră grozav! Şi 
dacă într-adevăr aşa este, atunci această schimbare nu s-a 
putut întâmpla decât astăzi, fiindcă ieri, dumneata erai unul 
dintre cei mai neîmpăcaţi agitatori împotriva noastră! 

Popov îngălbeni. N-ar îi crezut niciodată că jupâniţa Theodora 
va avea curajul să-i arunce în faţă această grea învinuire. El 
încercă să nege. 

— Dar cum îţi poţi închipui aşa ceva, jupâniţă Theodora? Eu 
sunt omul cel mai răbdător din lume! 

Fata îl măsură pe Popov din creştet până-n tălpi, cu o privire 


batjocoritoare. 

— Fii cel puţin bărbat şi dacă ai făcut ceva nu tăgădui, când ţi 
se aruncă în faţă. 

Popov nu mai putea de ruşine. 

Neînvârtindu-se decât printre ţăranii lui, era obişnuit ca toată 
lumea să i se supună orbeşte. Ţăranii, nenorociţii de ei, nu i se 
puteau împotrivi şi căutau să-i umble în voie cât mai mult. 
Acuma, deodată, se ivise cineva care nu se sfia să-i arunce în 
faţă cele mai crude adevăruri. Şi încă cineva, de la care trebuia 
să rabde orice, fiindcă nu-i putea cere socoteală. 

Şi cu toate că adevărurile acestea îl răscoliseră până în fundul 
sufletului, totuși, îşi ascunse simţămintele de ură şi mânie şi 
continuă să facă pe îndrăgostitul. 

Aşa trebuia să se poarte, dacă voia să-şi ajungă marea ţintă, 

pentru care lupta, Moşia Malzin. Intotdeauna dorinţa lui cea mai 
fierbinte fusese să pună mâna pe această proprietate model. 
_ — Jupăniţă, zise el, cu o linişte prefăcută, te înţeleg prea bine! 
In clipa de faţă durerea vorbeşte în dumneata. De aceea, nici nu 
vreau să mai insist asupra acestei convorbiri, ci o voi lăsa pentru 
mai târziu, când vei fi mai liniştită. Atunci voi veni din nou şi 
nădăjduise că vei avea răbdare să mă asculţi până la capăt. 

— Îţi pierzi timpul în zadar, domnule Popov! 

— Nu se poate! 

— Şi totuși aşa este! Te sfătuiesc odată pentru totdeauna să 
renunţi la gândul de a uni moşia model Malsin, cu proprietatea 
neglijată şi neîngrijită a Popovilor. 

— Dar jupâniţă, zise Popov cu făţărnicie, lucrul de căpetenie 
nu este unirea moșiilor, ci unirea inimilor noastre! 

— Nici în privinţa aceasta nu trebuie să nădăjduiești nimic. 

Popov începu să-şi cam piardă răbdarea. 

— Aşadar, mă refuzi? întrebă el, tremurând de enervare. 

— Cu foarte multă hotărâre, atât acum cât şi în viitor. 

Popov se făcu feţe-feţe. 

— Aceasta... aceasta... într-adevăr n-aş fi aşteptat-o... de la 
dumneata... de la dumneata... 

— Vrăjitoarea din Malzin! întregi Theodora. Spune-o pe faţă, 
fiindcă ştiu prea bine că la acest lucru te-ai gândit! 

Şi după acest răspuns energic, nu mai aşteptă niciun răspuns, 
ci întorcându-se, plecă iute de lângă grasul moşier, pe faţa 
căruia era întipărită o mânie fără de margini. 


Când Theodora dispăru în depărtare, Popov îşi ridică pumnii 
încleştaţi şi scuturându-şi-i ameninţător, zise: 

— Îţi voi arăta eu ţie, Vrăjitoare din Malzin! Ne vom răfui noi! 
Ruşinea pe care mi-ai făcut-o astăzi nu ţi-o voi uita niciodată! 
Vrei să te iei la întrecere cu mine? Ei bine, vom vedea, cine va fi 
mai tare? 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă şi el. 

De îndată ce trupul lui voluminos dispăru pe o potecă a 
pădurii, din dosul unui copac secular se iviră Rimski şi cu 
doctorul Leonida. 

Cei doi voinici izbutiseră să asculte toată convorbirea 
moşierului cu jupâniţa Theodora şi, chiar şi amenințările lui 
Popov. 

— Ei, ce zici de asta? îl întrebă Vulturul Morţii pe tovarăşul 
său. 

— M-a impresionat adânc liniştea sufletească și curajul fetei. 

— Şi Popov? 

— Cred că este un ticălos, în stare să săvârşească orice 
mârşăvie. 

— Bravo, doctore Leonida, ai dovedit că eşti un bun 
cunoscător de oameni! Şi eu cred că această convorbire a fost 
sămânţa unei lupte deznădăjduite, care se dă între cei doi 
proprietari eu moşiile învecinate. Nu încape nicio îndoială că 
purtarea şi curajul domnişoarei Malzin sunt vrednice de toată 
lauda. 

— Mi-e teamă doar ca această purtare lăudabilă să nu 
însemne o nenorocire pentru biata fată. 

— Cu dragă inimă i-aş veni în ajutor, dacă aş şti că nu mă 
refuză. În orice caz, nu trebuie s-o pierdem din vedere şi dacă 
vom observa că Popov caută să-i facă neplăceri, îi voi face şi eu 
moşierului cinstea de a se întâlni cu Vulturul Morţii, care va şti 
să-i taie pofta de a persecuta pe o orfană. 

Doctorul Leonida arătă înspre soarele care apunea. 

— Ai văzut, căpitane, cum trece vremea? zise el. Am plecat 
din Cuibul Vulturilor, cu gândul să vânăm ceva. Dar timpul a 
trecut şi noi n-am doborât nimic! 

Rimsky începuse să râdă. 

— Cum era să doborâm ceva, când nici n-am vânat încă? 

— Atunci să ne vedem măcar acum de treabă! 

— Ai dreptate doctore. Nu e prea târziu şi dacă ne înfundăm 


puţin în pădurea de la Malsin, nu se poate să nu vânăm ceva! 

Şi cu paşi grăbiţi cei doi voinici porniră spre ţinta hotărâtă. 

Pădurea de la Malzin, o adevărată pădure seculară, în care 
vânatul era din belşug, se întindea la poalele castelului Malzin. 

Rimsky şi cu doctorul Leonida mergeau cu puştile gata să 
tragă, dar se părea că de data aceasta soarta râdea de ei, 
fiindcă în pădurea de la Malzin, atât de bogată în sălbăticiuni, nu 
le ieşea în cale niciun singur vânat. 

Ceasurile treceau unul după altul şi în cele din urmă voinicii 
se pregăteau să renunţe la o pradă pe ziua aceea şi să se 
înapoieze la Cuibul Vulturilor, nădăjduind că altădată vor avea 
mai mult noroc şi vor putea să-şi satisfacă patima vânatului. 

Dar de-abia hotărâseră să se retragă, că din desişul pădurii se 
şi auzi un mormăit înăbuşit. 

Doctorul Leonida se uită cu ochii mari la căpitanul său. 

— Se pare că tot nu ne vom înapoia acasă fără pradă! zise 
acesta. 

— Uite-l, căpitane!.. Îl vezi? strigă doctorul Leonida... 

Şi în clipa următoare un urs uriaş se ivi înaintea lor. 

Rimsky îşi luă iute puşca de pe umăr şi se pregăti să tragă. 

Ursul se apropia greoi, privindu-i în ochi pe vânători. 

— Trage! strigă doctorul Leonida. 

Aşteaptă! răspunse Rimsky, în şoaptă. Lasă-l să vină mai 
aproape! 

După ce ursul mai făcu câţiva paşi, Rimsky apăsă pe trăgaci. 

Detunătura armei răsună înzecită, prin pădurea seculară, 
străbătută aproape în acelaşi timp şi de urletul înfiorător al 
ursului, care acuma se ridică în două picioare, gata să se 
năpustească asupra vrăjmaşului său. 

Ecoul trimise înapoi urletul înspăimântător al fiarei rănite. 

Doctorul Leonida îşi dădu seama îndată de primejdie şi strigă, 
speriat: 

— Bagă de seamă, căpitane! Ursul e rănit uşor! 

Rimsky nu mai avu vreme să-şi încarce puşca din nou, iar 
doctorul Leonida nu îndrăznea să tragă fiindcă între timp, fiara 
se apropiase de Rimsky atât de mult, încât o uşoară tremurare a 
mâinii ar fi fost îndeajuns ca glontele să-l lovească pe Vulturul 
Morţii, în locul ursului. 

Situaţia devenea tot mai primejdioasă. Dar Vulturul Morţii nu- 
şi pierdu sângele rece şi trăgându-şi de la brâu cuțitul de 


vânătoare, aşteptă liniştit apropierea fiarei. 

Ursul mai urlă odată, apoi se repezi la Rimsky. 

Dar Vulturul Morţii era mult mai sprinten decât greoiul rege al 
pădurilor poloneze şi sări la o parte, în ultima clipă. Spre 
nenorocirea lui însă, se împiedică într-o ridicătură de copac şi 
căzu la pământ, cât era de lung. 

Şi mai înainte de a se fi putut ridica, ursul se repezi din nou la 
el şi cu laba lui puternică izbi piciorul lui Rimsky. 

Oricât de mare îi era durerea pricinuită de această lovitură, 
voinicul sări în picioare şi îşi înfipse cuțitul de vânătoare până în 
plasele, în gâtul fiarei. 

În aceeaşi clipă, doctorul Leonida, care izbutise să se apropie 
de urs, dintr-o parte, îşi descărca puşca şi animalul se prăbuşi la 
pământ, horcăind. 

— S-a sfârșit! Exclamă doctorul Leonida, văzând cele din 
urmă spasme ale ursului. 

Rimsky voi să se apropie şi el de pradă, dar durerea îl sfâşia 
cu atâta putere încât căzu la pământ. 

Căderea atât de neaşteptată a căpitanului său, îl înspăimântă 
de moarte pe doctorul Leonida, care alergă iute lângă Vulturul 
Morţii. 

— Căpitane, ce ţi s-a întâmplat? întrebă el, îngrozit. 

— Nimic! Nimic! Nu te speria! Piciorul meu. Doare al naibii! 

Doctorul Leonida nu-şi pierdu vremea cu șovăieli, ci trase iute 
cizma din piciorul lui Rimsky. Bietul om se temea de o ruptură a 
osului. Din fericire însă, nu era vorba, decât de o scrântitură mai 
uşoară. 

Tânărul doctor puse iute la loc laba scrântită, faptă care 
fireşte, îi pricinui lui Rimsky dureri sfâşietoare, după aceea legă 
bine piciorul care începuse să se umfle şi-l ridică pe Rimsky de 
la pământ, spre a se înapoia cu el în Cuibul Vulturilor. 

Dar Vulturul Morţii ţipa ca din gură de şarpe, de îndată ce 
aşeză piciorul pe pământ, şi atât de grozave îi erau durerile, 
încât se văzu nevoit să se aşeze din nou. 

Doctorul Leonida îl întrebă îngrijorat. 

— Nu poţi merge, căpitane? 

Vulturul Morţii mai încercă odată, dar iarăși trebui să renunţe 
la gândul de a merge mai departe. 

— Am dureri atât de năprasnice, încât îmi este cu neputinţă 
să pun piciorul pe pământ. 


— Atunci ce e de făcut? întrebă, foarte plictisit, tânărul doctor. 
Şi spre nenorocirea noastră ne mai găsim şi îndeajuns de 
departe de Cetatea Rudinului! 

— Şi nu ne rămâne altceva de făcut, zise Vulturul Morţii decât 
să te duci singur până la Cuibul Vulturilor să aduci ajutoare. 
Până la înapoiere te voi aştepta aici. 

— E cu neputinţă, ceea ce spui, căpitane! 

— De ce ar fi cu neputinţă? 

— Mai întâi de toate, fiindcă drumul până la ascunzătoarea 
noastră ar ţine trei ceasuri, şi nu te pot lăsa atâta singur în 
mijlocul pădurii. 

— Nu te teme, că nu mă va fura nimeni! 

— Tocmai de aceasta mă tem. Dacă se rătăceşte cineva pe 
aici şi te recunoaşte? Poate chiar o trupă de cazaci? Pe urmă, 
hoitul ursului va atrage în curând lupii flămânzi ai pădurii şi 
crede-mă că  dihaniile acestea nu s-ar arăta deloc 
recunoscătoare că le-ai doborât o pradă atât de minunată. 

Vulturul Morţii se văzu obligat să recunoască că doctorul 
Leonida avea mare dreptate. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut, zise tânărul doctor, decât 
să te iau în spinare şi să te duc până la cea dintâi locuinţă de 
om, sau până la şosea, unde nu se poate să nu dăm peste vreo 
căruţă. 

— Dar nu pot să-ţi cer asta! zise Rimsky, căutând să se 
împotrivească. 

Doctorul Leonida însă, răspunse cu hotărâre: 

— Niciun cuvânt! Oare tu, căpitane, n-ai face la fel în locul 
meu? 

Răspunsul acesta închise gura Vulturului Morţii, care însă nu 
putu să nu-și ascundă un surâs de admiraţie în faţa unei 
asemenea dovezi de prietenie. 

Doctorul Leonida îl luă în spinare pe căpitanul său şi porni 
încet cu el, prin pădure. 

— Peste un sfert de ceas vom ajunge la şosea, zise el, 
căutând şă-l îmbărbăteze pe rănit. Acolo vom găsi noi un mijloc 
de transport, cu care să mergem la Cetatea Rudinului. 

Dar sfertul de ceas trecu, şi nu numai odată, ci de trei, de 
patru ori, fără ca doctorul să fi zărit şoseaua. 

Ei se odihniră de mai multe ori şi căutară să-şi dea seama 
dacă merg pe drumul cel bun, dar nu găsiră niciun amănunt, 


niciun semn după care să se fi putut orienta, aşa că erau nevoiţi 
să meargă mereu înainte. 

Ceasurile se scurgeau necontenit şi şoseaua nu se ivea 
niciunde. 

Doctorul Leonida obosise grozav şi pe lângă asta foamea îi 
chinuia pe amândoi. Bietul doctor îşi şterse sudoarea de pe 
frunte şi zise, deznădăjduit: 

— Căpitane, mi se pare că ne-am rătăcit şi am ajuns în 
mijlocul pădurii! 

Rimsky dădu din cap. 

— Şi eu mi-am dat seama că nu putem fi pe drumul cel bun. 
Şi numai lupta cu ursul ne-a făcut să pierdem direcţia cea bună. 
După înfrigurarea acestei lupte, am uitat din ce parte venisem şi 
am pornit tocmai în direcţie opusă celei bune. 

— Se poate să ai dreptate, căpitane. Dar cu convingerea 
aceasta n-am ajuns mai departe. Ar trebui să născocim ceva 
mai deştept, pentru a putea ajunge cât mai iute sub un 
acoperiş, fiindcă şi piciorul tău umflat are nevoie de odihnă, şi 
foamea ne chinuieşte pe amândoi, sleindu-ne puterile şi mai 
mult. Ferească Dumnezeu să ne întâlnim acum cu o trupă de 
cazaci! 

Teama aceasta îl chinuia şi pe Rimsky, mai mult decât 
durerea şi foamea. 

Pus în neputinţă de a lupta, din pricina piciorului lui, pe care 
nu se putea sprijini, câţiva cazaci ar fi fost îndeajuns spre a-i 
prinde fără nicio împotrivire, ca pe nişte şoareci căzuţi în 
capcană. 

Dar Rimsky nu voia să-şi descurajeze tovarăşul şi răspunse, 
ca şi când n-ar lua în seamă partea din urmă a vorbelor lui 
Leonida. 

— Şi totuși, n-avem altceva de făcut, decât să mergem 
înainte, zise el. Trebuie să răzbim noi undeva. De întors nu ne 
mai putem întoarce, căci a şi început să se însereze şi dacă ne 
prinde noaptea prin pădure ne pândesc primejdii mult mai mari, 
chiar şi decât aceea a unei trupe de cazaci! Fiarele sălbatice nu- 
şi pierd vremea cu judecăţi şi consilii de război. Ele execută 
imediat! 

— Ai dreptate căpitane, să pornim! 

Doctorul Leonida îl luă iar în cârcă pe Rimsky şi porni mai 
departe, cu paşi înceţi. 


Să mai fi mers vreo jumătate de ceas, când zăriră la o 
oarecare depărtare, strălucirea unei lumini. 

Rimsky fusese acela care o zărise mai întâi și aducându-i-o la 
cunoştinţă doctorului Leonida, acesta răspunse: 

— Trebuie să fie vreo casă mare. Să nădăjduim că e locuită de 
oameni de treabă, care nu ne vor alunga de la poartă! 

— Numai de nu ne-ar recunoaşte! 

— După cât ştiu eu, sunt puţini aceia care te cunosc în ţinutul 
acesta, fiindcă la toate isprăvile ai apărut cu masca aceea 
neagră pe ochi, care îţi schimbă înfăţişarea cu totul. 

Dar mai înainte de a merge mai departe, trebuiră să se 
odihnească din nou, căci bietul doctor nu mai putea de 
oboseală. 

Când porniră iarăşi la drum, după un scurt popas, Rimsky nici 
nu se mai învoi să se urce din nou pe spinarea prietenului său, ci 
îşi tăie din pădure o bâtă groasă, în care se sprijini cu o mâna, în 
vreme ce cu cealaltă se ţinea de braţul doctorului Leonida. In 
chipul acesta îşi urmară drumul. 

În curând ajunse în faţa casei prin una din ferestrele căreia 
străbătea lumina palidă a unei lămpi. Casa aceasta era o clădire 
mare, în formă de castel şi socotind după liniile ei uniforme 
părea să fie locuită de unul din moşierii ținutului. 

Doctorul Leonida bătu în poarta castelului; răspunsul la bătaia 
lui nu veni decât mai târziu, sub forma unor paşi uşori care se 
apropiau de poartă. 

După aceia se auzi scârţâitul unei chei, care se învârti în 
broască, poarta se deschise şi în faţa uimită a celor doi prieteni 
se ivi stăpâna castelului: Theodora Malzin! 

Rimsky şi doctorul Leonida rămaseră încremeniţi în faţa 
tinerei fete, pe care astăzi o vedeau pentru a doua oară şi a 
cărei viaţă şi simţăminte nobile le cunoscuseră din convorbirea 
pe care fata o avusese înainte de amiazi, cu grasul Popov. 

Dar nici mirarea fetei nu fu mică, zărind pe cei doi vizitatori 
întârziaţi şi întrebă, curioasă: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnii mei? 

Rimsky se înclină adânc înaintea fetei şi doctorul Leonida 
urmă pilda căpitanului său. După aceea Vulturul Morţii vorbi 
astfel: 

— lertaţi-ne, jupâniţă, că vă tulburăm la o oră atât de târzie, 
dar suntem într-o situaţie foarte neplăcută şi numai de nevoie 


ne-am hotărât să apelăm la ospitalitatea dumneavoastră. 
Suntem vânători, şi în timpul unei lupte cu un urs am fost grav 
lovit, aşa că, nu sunt în stare să mă întorc la locuinţa mea, care 
se găseşte la o depărtare destul de mare de locurile acestea. 
Afară de aceasta, ne-am mai și rătăcit prin pădure şi umblam 
nehotărâţi şi dezorientaţi, când în cele din urmă am zărit lumină 
la una din ferestrele castelului dumneavoastră. 

Theodora se uită scrutător la cei doi bărbaţi şi după ce i se 
păru că sunt oameni cumsecade, deschise larg poarta 
castelului. 

— Poftiţi! zise ea, făcându-le loc să intre. Cu toate că acest 
castel n-are stăpân, totuși, vă ofer cu dragă inimă ospitalitatea 
casei mele! 

Rimsky se înclină din nou. 

— Vă vom fi veşnic recunoscători! 

— Vă rog să mă urmaţi! zise jupâniţa Theodora, după ce 
încuie poarta din nou în urma celor doi musafiri ai săi. 

Ea însăşi îi conduse pe trepte şi deschise. Înaintea lor se arăta 
uşa unei odăi rânduite cu mult gust. 

— Aceasta va fi odaia dumneavoastră! mai zise ea. 

De îndată ce se văzu în odaie, Rimsky nu se aşeză, ci se 
prăbuşi pe scaun. Durerile îi deveniseră de nesuportat de multă 
vreme, dar şi le stăpâni, fiindcă nu voia să-l sperie pe doctorul 
Leonida. Acuma însă, orice putere de voinţă ar fi fost în zadar. 
Durerea era mai tare chiar şi decât răbdarea de fier a voinicului. 

Theodora văzu îndată că oaspetele său este bolnav de-a 
binelea, poate chiar grav rănit şi întorcându-se spre doctorul 
Leonida, îl întrebă, speriată: 

— Nu trebuie chemat un doctor? Pare să fie greu bolnav! 

Doctorul Leonida zâmbi. 

— Mulţumesc, jupâniţă, dar şi eu sunt doctor de meserie şi voi 
şti să-l îngrijesc! 

— Dar ce i s-a întâmplat prietenului dumitale? 

— S-a împiedicat într-o rădăcină, în timpul vânatului şi a căzut 
la pământ, unde ursul rănit l-a ajuns mai înainte ca prietenul 
meu să fi apucat să se ridice şi i-a dat o lovitură zdravănă, cu 
laba lui voinică. Din pricina căderii, sau poate din pricina 
grozavei lovituri, i s-a scrântit laba piciorului, ceea ce nu este 
primejdios, dar cu atât mai dureros şi neplăcut. Eu i-am aşezat 
laba la loc, dar din pricina mersului forţat, i s-a umflat şi mai 


tare. Dar, după cum v-am spus, nu este nicio primejdie. 

— Ai nevoie de ceva, domnule doctor? 

— Nu mi-ar trebui, decât puţină apă rece, ca să-i pun nişte 
prișniţe. 

Theodora se îndepărtă şi peste câteva minute se înapoia ea 
însăşi cu un lighean cu apă rece. În vreme ce doctorul Leonida 
îngriji de bolnav, jupâniţa Theodora porunci să se pregătească 
cina pentru cei doi musafiri ai săi. Când piciorul umflat al 
Vulturului Morţii fu înfăşurat în prosoape înmuiate în apă rece, 
Theodora veni să-i anunţe: 

— Domnii mei, vă rog treceţi în odaia vecină, unde vă 
aşteaptă cina. 

Sprijinindu-se de doctorul Leonida şi de Theodora, Rimsky 
trecu şi el în sufragerie, unde voinicii mâncară cu o poftă de lup. 
După cină se aşezară la vorbă cu gazda. 

Rimsky nu spuse cine este, ci se dădu drept unul din moşierii 
de prin împrejurimi. 

— Curios, zise Theodora, eu îi cunosc aproape pe toţi moşierii 
din ţinutul acesta şi pe dumneata nu te-am văzut niciodată. 

— Am fost foarte rar prin părţile acestea, răspunse Vulturul 
Morţii. De altfel, cea mai mare parte a anului o petrec la 
Petrograd şi sunt foarte puţin la moşia mea. 

— Atunci nu mă mai mir. 

— Dacă nu mă înşel, aceasta este moşia Malzin, zise Rimsky. 

Theodora dădu din cap. 

— Atunci, urmă Vulturul Morţii, ştiu că ne găsim într-o casă 
îndoliată. Am auzit că tatăl dumneavoastră a murit şi, cu toate 
că n-am avut norocul să-l cunosc pe stăpânul Malzinului, totuși, 
vă rog să primiţi cele mai sincere păreri de rău, pentru lovitura 
cu care v-a încercat destinul. 

— Iti mulţumesc. 

— Şi vă mai rog încă odată să ne iertaţi că am căzut pe capul 
dumneavoastră tocmai acum, când poate că doreaţi să fiţi 
singură. 

— Nu, vă rog să mă credeţi că prezenţa dumneavoastra îmi 
este foarte plăcută şi a venit tocmai la momentul nimerit, 
răspunse Theodora. Acum, după moartea tatălui meu, castelul 
mi se pare apăsător de pustiu, aşa că nu pot decât să vă 
mulţumesc că aţi venit spre a mai pune puţină viaţă în el. 

Şi fata nu spuse aceasta, numai spre a părea bine crescută, ci 


într-adevăr, făcu tot ce-i sta în putinţă ca cei doi oaspeţi ai săi 
să se simtă cât mai bine în casa ei. După copioasa cină porunci 
să se aducă din pivniţă vinurile cele mai bune şi vorbi cu 
musafirii săi într-un chip atât de plăcut, încât atât Rimsky, cât şi 
doctorul Leonida se ataşară foarte mult de tânăra stăpână a 
Malzinului. Theodora se dovedi a fi o persoană nebănuit de cultă 
şi foarte deşteaptă, pricepându-se să vorbească de orice şi 
având despre toate părerea sa proprie, ceea ce arătă că, cu 
toate că era femeie, totuși, era o fire de o hotărâre bărbătească. 

— Dacă nu mă înşel, zise Rimsky, odată, dumneavoastră mai 
aveţi şi un frate mai mic? 

Aceasta o miră mult pe Theodora. 

— Domnul meu, zise fata, vădit uimită, se pare că 
dumneatata îmi cunoşti familia de vreme îndelungată. Mai am, 
într-adevăr, un frate, care însă n-a aflat încă până acuma despre 
groaznica lovitură care a căzut pe capul nostru şi care a făcut 
din noi, de pe o zi pe alta doi orfani. 

— E în străinătate? 

— Da, este la universitatea din Praga. Scrisorile fac mult până 
acolo şi de altfel nici nu cred că fratele meu să vrea să vină 
acasă. Nici n-ar putea să se simtă bine la Malzin. 

— De ce l-ar îngrozi ţinutul acesta într-atâta? 

— Eu îi dau dreptate şi-l înţeleg. Nu ne-am putea plânge 
împotriva firii, căci natura este aici de o frumuseţe desăvârşită, 
dar oamenii... 

— Ce este cu oamenii? 

— Sunt răi şi fără suflet. 

— Jupâniţă, mi se pare că dumneavoastră vedeţi lumea în 
culori prea negre! 

— N-o văd decât aşa cum este. 

— Şi pe ce vă bazaţi această părere? 

— Mogşierii din împrejurimi l-au urât de moarte pe bietul meu 
părinte, numai şi numai fiindcă avea în totdeauna recolta mai 
bună decât ei... Dar şi lucra mai mult, decât ceilalţi moşieri! 

— Se poate ca moşierii să se fi lăsat orbiţi de invidie. În 
schimb însă, cred că ţăranii de pe proprietatea dumneavoastră îl 
copleşeau pe răposatul Malzin cu dragostea lor! 

— O, domnul meu, ţăranilor de pe moşia noastră le merge 
foarte bine! Tatăl meu avea o inimă într-adevăr de aur şi sufletul 
său nobil nu admitea să ştie că are sclavi în jurul său. De aceea 


nici nu urma pilda celorlalţi moşieri, de prin împrejurimi, care îşi 
ţineau oamenii în sclavie, ci îi copleşea cu toate bunătăţile şi îi 
răsplătea din belşug pentru lucrul lor. Dar oamenii aceştia nu 
ştiu să preţuiască libertatea. Dacă nu șuieră cnutul în urma lor, 
se lenevesc şi în loc să se simtă fericiţi şi să fie recunoscători, îşi 
ridică nasul tot mai sus. Aşa s-a întâmplat că, prin bunătatea lui, 
părintele meu a ţinut în jurul său duşmani, pe care îi plătea el 
însuşi. Ţăranii ne urăsc, fiindcă preotul şi cu câţiva moşieri 
invidioşi îi aţâţă mereu împotriva noastră. Despre tatăl meu 
spunea că era meșter-vrăjitor, iar mie toată lumea nu-mi zice, 
decât... 

— Vrăjitoarea din Malzin! întregi Rimsky spre uimirea fetei. 

— Mă mir din ce în ce mai mult, cât de bine cunoşti dumneata 
ceea ce se petrece pe aici! exclamă stăpâna Malzinului, cu un 
zâmbet amarnic. 

— Da. Am auzit şi eu, zise Rimsky, şi aş fi foarte curios să aflu, 
de unde vi se trage această poreclă. Şi de ce i se zicea 
răposatului dumneavoastră părinte meşter-vrăjitor? 

Theodora dădu tristă din cap. 

— Domnul meu, pentru a deştepta bănuiala ţăranilor acestora 
este îndeajuns ca omul să citească o carte. Oamenii aceştia cu 
desăvârşire analfabeți şi întunecaţi la minte, socotesc ca 
tovarăşi ai diavolului pe aceia care iau în mână o carte. Dacăcţi 
voi spune că tatăl meu era un mare prieten al ştiinţei şi că de 
zeci de ani, singura lui patimă erau ştiinţa astronomiei şi a 
agriculturii, având şi o foarte bogată bibliotecă cu cărţi de 
specialitate, vei înţelege prea bine ce părere şi-au făcut despre 
el, ţăranii aceştia. Nu apărea o carte despre agricultură, pe care 
tatăl meu să nu o comande îndată. In chipul acesta el era 
printre cei dintâi care se foloseau de noile descoperiri şi care 
căutau să profite de dezvăluirile științei, spre a-şi îmbunătăţi, nu 
numai calitatea recoltei, ci şi pământul însuși, de pe moşia lui. În 
chipul acesta era firesc să avem un rezultat mult mai bun, decât 
ţăranii sau moşierii trândavi, de prin împrejurimi. Faima moşiei 
Malzin a pătruns până în inima Rusiei, fiindcă pământul ei dă o 
recoltă de trei ori mai bună şi mai mare, decât celelalte moşii, 
fiindcă noi lucrăm cu cap şi după ultimele metode gospodăreşti. 
Un om învăţat pricepe acest lucru, un prost însă, crede că este 
vorba de farmece şi vrăjitorie. 

Stanislau Rimsky ascultase cu multă luare aminte povestirea 


tinerei fete, povestire care îl impresionase adânc. După aceea 
mai rămaseră împreună, până când veni unul din servitori şi 
anunţă că odaia oaspeţilor era pregătită. 

Rimsky şi cu doctorul Leonida se hotărâră să se retragă, mai 
înainte însă, îi mai mulţumiră odată gazdei, pentru buna primire 
de care îi împărtăşise. 

Oboseala zilei precedente nu se observă, decât a doua zi, 
când cei doi voinici nu se deşteptară, decât numai când soarele 
răsărise de mult. Cel dintâi gând al doctorului Leonida fu să 
cerceteze piciorul căpitanului său. 

El se arătă mulţumit cu rezultatul obţinut cu prişniţele reci. 
Umflătura dispăruse, aproape cu desăvârşire, totuși, locul mai 
era încă, foarte dureros. 

Doctorul Leonida puse o prişniţă nouă, apoi hotărî: 

— Ziua de astăzi o vom petrece tot aici, în castelul frumoasei 
Theodora. Cred că o zi va fi îndeajuns să te înzdrăvenești pe 
deplin şi mâine, dacă vrei, poţi porni din nou la vânătoare de 
urşi. . 

— iți mulţumesc prietene, răspunse Vulturul Morţii, strângând 
mâna tovarăşului său. Trebuie să-ţi fiu recunoscător că m-ai 
lecuit atât de iute! 

De-abia acuma observară ei, în ce loc minunat se rătăciseră. 
Castelul Malzinilor se ridica într-o regiune pitorească şi din 
fereastra odăii lor, se oferea o privelişte încântătoare spre valea 
ce se întindea la poalele castelului. 

Ei rămaseră mult timp la fereastră, minunându-se de 
frumuseţea priveliștii, apoi porniră să viziteze interiorul clădirii, 
cu care prilej rămaseră uimiţi de bunul gust cu care erau 
aranjate nenumăratele odăi ale castelului. Prin labirintul 
încăperilor, cei doi voinici fură conduşi de laroslav, bătrânul 
servitor al Malzinilor, care la urmă de tot arătă oaspeţilor şi 
marea sală a bibliotecii. 

Stanislau Rimsky era şi el un cunoscător al cărţilor şi se uită 
cu admiraţie la volumele legate în piele şi aşezate la rând pe 
nenumăratele rafturi. Printre volumele acestea erau multe cărţi 
foarte preţioase. 

Rimsky se aşeză în unul din fotoliile de piele, care erau 
răsfirate prin bibliotecă şi se cufundă în citirea unei cărţi, care îi 
atrăsese atenţia în mod special. Doctorul Leonida îi urmă şi el 
pilda, răsfoind câteva volume de ştiinţă medicală, pe care nu le 


mai întâlnise până atunci. 

Cei doi prieteni rămaseră cufundaţi în lectură, ceasuri întregi 
şi poate că n-ar fi ieşit din bibliotecă, decât seara, dacă într-un 
târziu nu s-ar fi deschis uşa, în pragul căreia se ivi chipul 
stăpânei castelului. 

Ochii ageri ai Vulturului Morţii citiră îndată în privirea jupâniţei 
Theodora, o mânie fără margini şi o teamă, pe care n-ar fi 
crezut-o cu putinţă la fiica lui Benedict Malzin. 

De aceea Rimsky sări de pe scaun şi întrebă cu înfrigurare: 

— Ce s-a întâmplat, jupâniţă Theodora? Păreţi foarte 
neliniştită? Să se fi întâmplat ceva? 

— Ţăranii refuză sa mi se supună! strigă tânăra fată, 
mânioasă. 

— Ah! exclamă Rimsky uimit. Nu m-aş fi aşteptat! 

— Pe mine nu mă uimeşte tocmai într-atâta, răspunse 
domnişoara Malzin. Bănuiesc care trebuie să fie pricina acestei 
răzvrătiri. 

— Atunci spuneţi-ne-o şi nouă, jupâniţă, poate că vă putem 
ajuta! 

— Să mă ajutaţi? repetă Theodora Malzin, amărâtă. Dacă 
bănuiala mea este adevărată, atunci lucrurile stau mult mai rău 
decât aţi putea să vă închipuiţi! 

— Totuşi, vă rugăm să ne spuneţi şi nouă, care este bănuiala 
dumneavoastră? 

— Trebuie să repet, ceea ce v-am mai amintit şi ieri, zise fata, 
şi anume că, bunătatea răposatului meu părinte a fost 
întotdeauna răsplătită cu nerecunoştinţă. In zadar se purta el 
cât mai omeneşte cu ţăranii săi, şleahta aceasta de trândavi îşi 
îndeplinea îndatoririle numai cu chiu cu vai, cu toate că erau 
plătiţi cu bani şi bucate, pe când ţăranii de pe celelalte moşii nu 
căpătau decât lovituri de cnut drept răsplată pentru munca lor. 
Acum, după moartea tatălui meu hoarda aceasta crede că nu 
sunt îndeajuns de tare spre a administra moşia şi vrea să mă 
pună la încercare, chiar din prima zi. 

— Dar ce au făcut? 

— Unul din logofeţi a venit să-mi spună că ţăranii refuză să 
mai lucreze în pădure la tăiatul lemnelor. 

— Nemaiauzit! 

— La auzul acestei veşti, m-am dus în pădure, împreună cu 
logofătul, unde ne-am întâlnit tocmai cu ţăranii, care porneau 


spre casă. Unul din ţărani, mai obraznic, mi-a râs în faţă şi mi-a 
spus că nu-i pot obliga la lucru, căci ei nu lucrează când li se 
porunceşte, ci numai când vor. 

— Nemaiauzită obrăznicie! 

— Am încercat să-i conving, dar toate cuvintele mele au fost 
în zadar. Râdeau de mine şi până la urmă au început să fie atât 
de ameninţători, încât am socotit că este mai bine dacă mă 
îndepărtez. 

Rimsky ascultă până la capăt povestirea Theodorei apoi zise, 
îngândurat: 

— Răzvrătirea ţăranilor este cât se poate de semnificativă. 
După cât pot să-mi dau eu seama, ţăranii sunt prea proşti 
pentru a se fi hotărât la această împotrivire de capul lor. În 
dosul acestei revolte trebuie să fie cineva, care i-a îndemnat să 
lase lucrul. 

— Domnul meu, bănuiala dumitale este foarte îndreptăţită. Şi 
eu sunt de aceeași părere. 

— Şi pe cine bănuiţi, jupâniţă? 

— E greu să acuz pe cineva cu hotărâre, mai ales, fiindcă, 
după cum v-am mai spus, răposatul meu părinte nu se bucura 
de o prea mare popularitate prin împrejurimi. Totuși, nu a avut 
duşmani, şi vreau să subliniez aceasta, ci numai invidioşi. 

— Cu atât mai rău! zise Rimsky. 

— Şi eu cred la fel. 

— Totuși, dintre aceşti invidioşi, cine credeţi că ar fi în stare 
de o faptă atât de mârşavă ca aceasta? 

Theodora rămase pe gânduri. Ochii ei frumoşi se întunecară, 
apoi răspunse: 

— Dintre toţi moşierii de prin împrejurimi, este unul, pe care-l 
bănuiesc îndeosebi. Am avut prilejul să ne încredinţăm şi în 
trecut, de firea lui invidioasă. 

Ne îmbăta ţăranii cu rachiu şi în asemenea ocazii aveam 
veşnic de furcă cu ei. Cred că şi de data aceasta, tot el le-a dat 
de băut, şi în beţia lor, s-au hotărât la această răzvrătire la care 
n-ar fi îndrăznit să se dedea atât timp cât a trăit tata. 

— Şi cine este omul acesta? 

— Popov. 

Rimsky bănuise că numai despre el putea să fie vorba. 

Dădu din cap şi întrebă, liniştit: 

— Moşierul acela gras? 


— El. 

O tăcere apăsătoare urmă acestui răspuns, apoi, Theodora 
exclamă deznădăjduită: 

— Ce să mă fac, domnii mei! Daţi-mi un sfat! 

Vulturul Morţii rămase gânditor câteva clipe, apoi răspunse: 

— Leacul cel mai bun este să aşteptăm. Cred că mâine, după 
ce se vor dezmetici din beţie, îşi vor reveni din nebunia ce i-a 
cuprins acum şi vor relua lucrul. Dumneavoastră căutaţi să uitaţi 
cele petrecute şi faceţi astfel ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Theodora dădu din cap, ca un copil înţelegător. 

— Bine, domnul meu! Te voi asculta şi voi face întocmai, după 
cum mi-ai... 

Fiica lui Malzin nu mai putu urma, fiindcă vorba îi fu curmată 
de o întâmplare neaşteptată. 

Uşa se deschise deodată şi în pragul ei se ivi bătrânul 
laroslav. 

Bietul om gâfâia şi groaza îi era întipărită pe faţă. 

Toţi trei se uitară la el, foarte curioşi şi bătrânul servitor 
povesti cea mai nouă întâmplare: 

— Stăpână, în curte aşteaptă trei ţărani care vor să vorbească 
cu dumneavoastră cu orice preţ. 

Theodora se uită la Rimsky, ca şi când ar fi aşteptat un sfat de 
la el. Dar Rimsky rămase nemişcat, cufundat în gândurile sale, 
ca şi când nici n-ar fi observat privirea rugătoare a Theodorei. 

Atunci fata se îndreptă şi întorcându-se din nou spre servitor, 
îi spuse, cu energie: 

— Spune-le ţăranilor că, atâta timp cât nu vor reîncepe lucrul 
întrerupt, nu stau de vorbă cu ei. 

laroslav părăsi biblioteca. 

Jupâniţa se întoarse spre Rimsky: 

— Ce zici de aceasta? 

— Ca să fiu sincer, răspunse Vulturul Morţii, trebuie să 
mărturisesc că mă aşteptam ca ţăranii să vină la 
dumneavoastră spre a vă aduce la cunoştinţă pretenţiile lor. 

Tăcerea ce urmă fu ruptă deodată de strigătele sălbatice, 
întretăiate din când în când, de vocea tremurândă a bătrânului 
servitor. Dar strigătele ţăranilor întreceau glasul lui laroslav: 

— Vrem să vorbim cu ea! 

— Ce-i aia, că nu ne primeşte? 


— Dacă nu ne primeşte, vom intra cu forţa! 

— Puțin ne pasă de musafirii ei! 

— Aşa e! Vom intra cu forţa! 

Strigătele se apropiau tot mai mult şi în cele din urmă, uşa fu 
trântită de perete, şi în pragul ei se iviră trei ţărani, cu părul 
vâlvoi. O dezgustătoare duhoare de rachiu năpădi biblioteca. 

Când zăriră pe cei doi bărbaţi, care stăteau în apropierea 
Theodorei, ţăranii rămaseră cam încurcaţi. Dar încurcătura lor 
nu ţinu decât câteva clipe. Ei se reculeseră iute şi porniră spre 
Theodora, apropiindu-se tot mai mult de ea. 

Rimsky îi şopti jupâniţei: 

— Să sfârşesc cu ei? 

Dar fata se împotrivi, speriată: 

— Nu! Nu! 

După aceea se adresă ţăranilor, cu voce blândă, liniştită: 

— Aţi venit în solie? Să auzim, care vă este rugămintea? 

Cei trei ţărani se aflau la o depărtare numai de câţiva paşi de 
Theodora şi se uitau cu o ură neţărmurită la tânăra fata, care 
răspundea cu o linişte vrednică de admirat la privirile sălbăticite 
ale beţivilor. 

Capul delegaţiei ţăranilor era cârciumarul Petrov, care era 
cunoscut în tot Malzinul ca fiind omul cel mai violent şi mai 
sălbatic din tot ţinutul. De altfel, chiar şi înfăţişarea lui era 
înspăimântătoare. Pe faţă avea o rană care supura, un ochi îi 
lipsea, fiindu-i scos cu prilejul unei încăierări în cârciuma lui, iar 
mustaţa şi barba îi atârnau împletindu-se una în alta şi făcându-i 
înfăţişarea şi mai respingătoare. 

Acest Petrov îi răspunse Theodorei, batjocoritor şi obraznic: 

— N-am venit să ne rugăm, ci să cerem dreptul nostru! 

La auzul acestei obrăznicii fără seamăn, Rimsky de-abia se 
putu stăpâni de a nu se repezi la acest ticălos spre a-l amuţi cu 
o singură lovitură, ceea ce de altfel ar fi şi făcut, dacă nu-l 
împiedica doctorul Leonida. 

Dar Theodora nu-şi pierdu cumpătul nici chiar în urma acestei 
obrăznicii din partea cârciumarului. 

— Ai un fel foarte ciudat de a vorbi astăzi, Petrov! Eu nu sunt 
obişnuită să mi se vorbească în chipul acesta! 

— Atunci te vei obişnui de astăzi înainte, jupâniţă! răspunse 
cârciumarul, izbucnind într-un hohot de râs. 

— Şi de altfel, urmă Theodora Malzin netulburată, cu ce drept 


vii tu la castelul meu când cu tine n-am avut până astăzi niciun 
fel de legătură? Tu nu lucrezi pentru mine, aşa că, n-ai ce căuta 
aici! 

Dar Petrov nu se dădu bătut şi strigă triumfător. 

— Domnişoară Malzin, în zadar cauţi să mă dai afară din 
castel, căci nu vei putea. Bieţii ţărani m-au rugat să fiu 
purtătorul lor de cuvânt şi să viu aici, spre a anunţa, în ce 
condiţii sunt înclinați să reia lucrul şi care sunt pretenţiunile lor. 

— Poate că vrei să spui „rugăminţile” lor? zise Theodora, cu 
aceeași voce blândă. 

— Adunarea care ne-a împuternicit pe noi, la plecarea de la 
cârciumă, vorbea de pretenţiuni şi nu de rugăminţi! răspunse 
Petrov cu aceeași obrăznicie. 

Aceste cuvinte o scoaseră din sărite chiar şi pe Theodora 
Malzin. 

— Dacă astfel stau lucrurile, atunci pieriţi dinaintea ochilor 
mei! strigă ea, în prada nobilei şi îndreptăţitei sale mânii. Aţi 
pătruns în castel, întocmai ca nişte tâlhari de drumul mare şi 
chiar şi numai împrejurarea aceasta ar fi fost îndeajuns spre a 
vă da afară din casă. 

Petrov începu să urle ca un nebun şi glasul lui sălbatic întrecu 
vocea Theodorei Malzin. 

— Domnişoară, nu-ţi dau voie să vorbeşti astfel cu mine! urlă 
el. În spatele meu stă toată țărănimea Malzinului, sunt 
purtătorul ei de cuvânt, vorbesc în numele ei şi te vestesc ea, 
nu mai suntem înclinați să îndurăm starea de lucruri care a 
dăinuit până acuma în Malzin! Moşierul a murit şi credem că a 
sosit vremea să punem capăt... 

Theodora îi tălă vorba: 

— Ajunge! Se vede că aţi uitat că, dacă mă adresez 
jandarmilor vă veţi căi amarnic de răzvrătirea aceasta! Dar la ce 
bun să-mi pierd vremea cu tine? Spuneţi-mi, ce vreţi? urmă 
jupâniţa, întorcându-se spre cei doi săteni. Proştilor, aţi uitat că 
soarta voastră este de o mie de ori mai bună, decât a ţăranilor 
care lucrează pe celelalte moşii? În loc să fiţi mulţumiţi şi fericiţi 
că aveţi un stăpân atât de bun, vă mai răzvrătiți? Voi câştigaţi 
mai mult decât ţăranii oricărei moşii de prin împrejurimi! Pe 
lângă simbria dată mai primiţi şi daruri şi ajutoare. Care moşier 
a mai dat ţăranilor săi, câte cincizeci de ruble de cap de om ca 
dar de Crăciun, după cum v-a dat vouă, Benedict Malzin? Până 


acuma am tăcut, astăzi însă vă spun în faţă că niciodată nu v-aţi 
arătat vrednici de bunătatea pe care a avut-o răposatul meu 
părinte faţă de voi. Pe alte moşii, darul vostru de Crăciun ar fi 
fost cincizeci de lovituri de cnut, nu cincizeci de ruble! Unde se 
mai poartă moşierul într-un chip atât de omenos cu supuşii săi, 
ca pe moşia Malzin? Nenorociţilor, nu vă daţi seama că prin 
această răzvrătire, vă răsculați împotriva propriului vostru bine, 
împotriva propriei voastre linişti? Tu, Niculai şi tu, Alexei, voi 
trebuie să vă daţi seama de adevăr, mai bine decât oricare 
altul! Nu aveţi niciun cuvânt de spus împotriva obrăzniciei lui 
Petrov, care lucrează pentru Popov, întărâtându-vă împotriva 
stăpânei voastre? Aţi auzit ce v-am spus? Vreau să vă deschid 
ochii, să vedeţi care este adevărul! Spuneţi voi, pe conştiinţa 
voastră, nu voi sunteţi ţăranii cei mai fericiţi din tot ţinutul 
acesta? 

Neculai, unul din cei doi ţărani, dădu din cap. 

— Aşa e, jupâniţă, aşa e, numai că popa zice că... 

Cârciumarul îl întrerupse, deoarece se temea că vorbele 
blânde şi înțelepte ale Theodorei îl vor dezarma pe ţăran. Glasul 
lui părea o şuierătură de şarpe. 

— Da, popa zice şi noi zicem că nu vom mai sluji decât un bun 
creştin şi nu 0... O... 

Jupâniţă Theodora îşi ridică mândră capul şi se uită 
întrebătoare la Petrov. 

— Nu 0... ? - zise ea. Ei, de ce nu mai urmezi? 

Cârciumarul tăcu. 

Theodora îi spuse, blând: 

— Până acum strigai grozav şi acum ai amuţit deodată? De ce 
nu îndrăzneşti să spui ce ai pe limbă? Ei bine, atunci îţi voi 
spune eu ce ai vrut să zici şi anume că, nu vreţi s-o mai slujiţi pe 
o vrăjitoare... pe vrăjitoarea din Malzin! 

Petrov privi cu încăpățânare şi uşurat, în ochii fetei: 

— Da, asta am vrut să zic! Dar nu este părerea mea, ci a 
tuturor acelora care s-au adunat acolo jos, la cârciumă. Toată 
țărănimea se gândeşte la chipul în care s-ar putea alunga 
diavolul, care se furişează în fiecare noapte în castelul acesta. 

— Aşa? întrebă Theodora, batjocoritor. Şi cine v-a spus prostia 
aceasta, cine v-a băgat în cap asemenea dobitocii? 

— Popa şi cu nevasta lui l-au văzut într-o noapte pe drac, 
venind pe un car de văpaie. 


— Şi credeţi tot ceea ce vă spune popa? 

— Popa nu minte! 

— Nenorociţilor! Nu pot, decât să vă plâng de milă! 

Petrov se înroşi ca focul. 

— Nu trebuie să ne plângi de milă dumneata... Noi suntem 
oameni cinstiţi, care n-avem nicio legătură cu dracul! 

— lar eu nu-mi voi mai da nicio osteneală de a vă scoate din 
cap asemenea prostii! N-aveţi decât să credeţi ce vreţi... 
Trăncănelile popii le cunosc eu prea bine! Dar aduceţi-mi un alt 
om, afară de popă, care să fi văzut, care sa poată depune 
mărturie că aş avea vreo legătură cu dracul! răspunse 
Theodora, mândră. 

— Dacă nu-i adevărat ce spune popa, zise cârciumarul cu un 
singur ochi, atunci dă-ne o dovadă! 

— Şi ce dovadă vreţi? 

— Jos, la cârciumă, s-a hotărât! 

— Ei? 

— Vei jura pe biblia rusească, pe Sfânta Fecioară din Cazan... 

Theodora Malzin îl întrerupse, înfuriată: 

— Ajunge!... Pieriţi din faţa mea! Voi rămâne credincioasă 
religiei mele, după cum a rămas şi tatăl meu, până la moarte, 
oricât s-au trudit ceilalţi boieri să-l convingă să treacă la religia 
rusească... Dacă aceasta este dovada pe care o vreţi, atunci n- 
aveţi decât să credeţi şi pe mai departe că sunt în cârdăşie cu 
dracul! 

Petrov se întoarse triumfător spre cei doi ţărani: 

— Aţi auzit? Ea însăşi a recunoscut că e în cârdăşie cu 
diavolul! 

— Theodora strigă, scoasă din sărite: 

— Plecaţi de aici!... Pieriţi din ochii mei nemernicilor! Cu voi 
să fie omul bun? Nu sunteţi obişnuiţi să fiţi recunoscători decât 
acelora, care stau în spatele vostru cu cnutul în mână! 

Dar cei trei oameni nici nu se mişcară din loc, ci rămaseră 
nemişcaţi în faţa Theodorei, privind-o eu obrăznicie. 

— Iaroslav! laroslav! strigă jupâniţa, după bătrânul servitor, ai 
cărui paşi târâţi se şi auziră în curând. 

— Porunciţi, stăpână! 

— Cheamă îndată trei-patru grăjdari, să curețe castelul de 
murdăria aceasta. 

Dar bătrânul servitor nu se mişcă din loc şi privi tăcut la 


stăpâna sa. 

— Ce-i asta, laroslav, n-ai auzit ce ţi-am spus? 

— Ba am auzit, stăpână... dar... 

— Ce este? 

Servitorul nu răspunse nici de data aceasta, dar din privirea 
lui deznădăjduită înţelese îndată ce se întâmplase. 

— Au plecat?... Au plecat toţi?... întrebă ea încet. 

Bătrânul servitor dădu din cap trist. 

Vestea aceasta le dădu şi mai mult curaj celor trei ţărani. 

Necredinţa slugilor sale o impresionă pe jupâniţa Theodora 
atât de dureros, încât trebui să se rezeme într-unul din 
spetezele scaunelor sculptate ale bibliotecii, spre a nu cădea la 
pământ. 

Dar pe urmă îşi adună puterile din nou şi mândră, cu capul 
ridicat, le zise ţăranilor: 

— Plecaţi... plecaţi şi răspândiţi vestea că, cu toate că sunt 
singură la castel, totuşi, nu mă tem de voi! Aş vrea să văd, care 
din voi ar avea curajul să se măsoare cu mine! Şi să le mai 
spuneţi răzvrătiţilor voştri tovarăşi că voi vesti jandarmeria de 
îndată şi dacă vorba bună nu va ajunge, atunci îi voi readuce la 
lucru cu puştile cazacilor! 

— Suntem mulţi, nu ne temem nici chiar de jandarmi! se făli 
cârciumarul Petrov. 

— Să vedem, Petrov, dacă vei mai vorbi tot astfel şi când vor 
fi aici cazacii! Plecaţi de aici! Astăzi ma voi apuca de lucru iar 
mâine dimineaţă îi voi alunga din sat şi atunci veţi avea măcar 
dreptul să spuneţi că Vrăjitoarea din Malzin este fără milă! 

— Domnişoară... gândeşte-te!... Ar fi mai bine să juri... 

— Taci! 

— Sunt foarte mulţi, jos, în cârciumă... şi tare sunt întărâtaţi... 

Fata îl măsură din creştet până în tălpi pe ţăranul care rostise 
aceste cuvinte şi zise, cu un dispreţ adânc: 

— Tu îndrăzneşti să-mi spui asta, Neculai, tu, pe a cărui soţie 
am scăpat-o din ghearele morţii? 

— Tocmai de aceea, răspunse ţăranul. Domnişoara i-a dat 
soţiei mele un leac fermecat... un leac fermecat, care nu poate 
veni, decât de la diavolul! 

— Nebunule! Dobitocule! Atunci nu ştiai să-ţi mai arăţi 
recunoştinţa, îmi sărutai poalele fustei, te târâiai la picioarele 
mele şi acuma îndrăzneşti să-mi vorbeşti cu atâta obrăznicie? 


Cei trei ţărani primiră cu un rânjet batjocoritor această 
explozie de durere a tinerei fete. 

În clipa următoare însă, rânjetul le muri pe buze celor trei 
ţărani. Rimsky, care până atunci privise tăcut la cearta dintre 
stăpâna Malzinului şi supuşii săi, făcu câţiva paşi înainte. 

Ochii lui aruncau scântei, mâinile i se  strânseseră 
amenințătoare în pumni şi din întreaga lui înfăţişare se 
desprindea ceva hotărât, poruncitor. 

Glasul lui tuna înspăimântător. 

— Acuma ajunge, adunătură de ticăloşi. Până acuma am 
ascultat cu mâinile în sân la toate obrăzniciile, la toată 
nemernicia voastră, acum însă vreau să pun capăt ticăloşiei 
voastre! Dacă nu dispăreţi într-o clipă dinaintea ochilor mei, vă 
fac una cu pământul. 

Şi văzând că ticăloşii nu mişcă, se repezi la cârciumar, cel mai 
apropiat de el, şi-l înşfacă cu atâta putere, încât Petrov nici nu 
mai încercă să se apere. 

— Cine este omul acesta? strigă Petrov, speriat. Dă-mi 
drumul! 

Dar vocea Vulturului Morţii o întrecu pe a cârciumarului. 

Leonida, zise el, deschide uşa şi îngrijeşte de ceilalţi doi! 

— Doctorul Leonida nu  aşteptase decât dezlegarea 
căpitanului său. 

El voise să se amestece de mult şi de mult avea poftă să-şi 
lase pumnii să cadă pe chipurile acestor ticăloşi şi numai 
mulţumită marei sale puteri de voinţă izbuti să se stăpânească 
şi să-l împiedice şi pe Rimsky de a se amesteca mai înainte de 
vreme. 

Acuma însă, îi părea bine că nu trebuia să se mai 
împotrivească nobilei revolte, care îi cuprinsese sufletul. 

Deschise uşa şi Vulturul Morţii porni pe coridor îmbrâncind 
înaintea sa pe cârciumarul care căuta în zadar să se 
împotrivească puterii lui de uriaş. 

Petrov căuta în toate chipurile să scape din mâinile lui 
Rimsky, ca şi când ar fi vrut să-şi ducă la îndeplinire încă o 
însărcinare ascunsă pe care o primise de la ţăranii adunaţi la 
cârciuma lui, dar din mâinile de oţel ale Vulturului Morţii nu 
exista scăpare. 

Ajungând în faţa uşii vestibulului, Rimsky îl ridică pe 
cârciumar ca pe un fulg, şi-l azvârli pe trepte cu atâta putere, 


încât acesta se rostogoli ca o minge, până jos, unde se ridică 
văitându-se şi pipăindu-şi mijlocul şi capul. 

Petrov îşi ridică pumnul şi strigă: 

— Te vei căi de asta! Îți voi... 

Dar nu apucă să sfârşească fraza începută, deoarece în clipa 
următoare Niculai zbură drept în el şi-l trânti la pământ din nou. 

După aceea urmă şi al treilea ţăran, care ajunse la tovarăşii 
săi, făcând şi el o plimbare prin aer. lar când toţi trei se întâlniră 
în capătul de jos al scărilor, Rimsky ieşi zâmbind în uşa 
vestibulului. 

— Acuma veţi avea măcar şi voi motiv, de a nu vă uita cu 
drag la castelul Malzin! Nădăjduiesc că nu veţi uita prea iute 
lecţia aceasta. Îmi pare rău doar că nu v-am aruncat afară, de 
cum aţi deschis gura! 

— Vei vedea tu cu cine ai de a face! sună ameninţarea 
cârciumarului cu un singur ochi, dar Rimsky primi cu un zâmbet 
dispreţuitor şi aceste cuvinte ale lui Petrov. 

- Să vă povestiţi păţania aşa după cum s-a întâmplat şi 
spuneţi-le tovarăşilor voştri că îi aştept şi pe ei, cu dragă inimă. 
Toţi aceia, care vor mai îndrăzni să se apropie de castel, vor păţi 
la fel. Aţi înţeles? 

Cei trei ţărani se târâră până la cârciumă, şchiopătând şi 
blestemând. Tot timpul cât ţinu drumul lor, nu se gândiră la 
altceva, decât la faptul că, cine ar putea să fie străinul acesta cu 
puteri de uriaş, care s-a purtat atât de semet cu ei. 

În vremea aceasta Rimsky şi doctorul Leonida se înapoiară în 
bibliotecă, unde jupâniţa Theodora îi primi cu cele mai 
călduroase cuvinte de recunoştinţă. 

— vă mărturisesc sincer, că nu ştiu ce aş fi făcut, dacă din 
întâmplare nu eraţi dumneavoastră aici. 

— Jupâniţă! zise Rimsky înclinându-se curtenitor, nu ne 
datoraţi niciun fel de recunoştinţă, fiindcă nu ne-am făcut decât 
datoria. Este o datorie a omului de a-şi ajuta semenul la nevoie 
şi acestei porunci creştineşti aţi dat ascultare şi dumneavoastră 
ieri, când ne-aţi găzduit la castel, cu toate că era ziua 
înmormântării părintelui dumneavoastră și poate aţi fi dorit să 
fiţi singură cu amintirea răposatului. S-a întâmplat ca astăzi să 
fiţi dumneavoastră într-o încurcătură şi era de datoria noastră 
să vă sărim în ajutor. 

— Nici nu vă puteţi închipui în ce situaţie grea mă găsesc! Şi 


toate acestea le pune la cale numai blestematul acela de Popov, 
care răzvrăteşte ţăranii împotriva mea, numai fiindcă... 

— ... n-aţi primit propunerea lui de căsătorie! 

Theodora Malzin rămase încremenită de uimire. 

— Domnule, se pare că atotştiinţa dumitale n-are margini! 
Dar cine eşti dumneata, de ştii totul, chiar şi lucruri care... 

— ... s-au petrecut numai ieri, în decursul unei convorbiri ce a 
avut loc între patru ochi, de-a lungul marginii pădurii! se 
amestecă Rimsky în vorbă, spre a întregi ceea ce avea de gând 
să spună Theodora. 

Theodora rămase şi mai uluită şi se uită neînţelegătoare la 
Rimsky, care continua să zâmbească. _ 

— Nu trebuie să vă miraţi, jupâniţă! Intr-adevăr eu sunt 
înştiinţat întotdeauna, într-un chip mai puţin obişnuit, despre 
lucruri pe a căror taină oamenii ar fi în stare să pună chezăşie 
mântuirea sufletelor lor! 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă Theodora, în ochi cu o 
privire atât de ciudată, ca şi când ar fi în faţa sa o făptură 
supraomenească. 

Vulturul Morţii zâmbi din nou. 

— În clipa de faţă amănuntul acesta n-are niciun fel de 
însemnătate, deoarece situaţia este mult mai primejdioasă, 
decât să ne îndreptăţească să ne ocupăm de asemenea 
nimicuri. Mulţumiţi-vă să ştiţi, jupâniţă Theodora, că vă sunt un 
prieten sincer şi credincios, pe al cărui ajutor vă puteţi bizui 
oricând şi în orice împrejurare. 

Theodora se uită fericită la frumosul voinic. 

— S-ar putea întâmpla să vină şi ziua, când să fiu nevoită să 
apelez la ajutorul dumneavoastră Acuma însă, vă rog să părăsiţi 
castelul cât mai neîntârziat, deoarece s-ar putea ca puhoiul 
ţăranilor să vină aici, spre a demonstra împotriva mea şi n-aş 
vrea să vă găsească aici. laroslav vă va da doi cai, cu care să 
puteţi pleca de îndată, din Malzinul care a început să fiarbă. 

Rimsky se uită uimit la fată. 

— Jupâniţă, dar cum vă închipuiţi că o să plecăm tocmai 
acuma? În timpul celor douăzeci şi patru de ore pe care le-am 
petrecut aici, ne-aţi cunoscut ca nişte bărbaţi care ar fi în stare 
să părăsească o femeie, tocmai în clipa când aceasta se găseşte 
în cea mai mare primejdie? Plecarea noastră de aici n-ar 
îndepărta primejdia de deasupra capului dumneavoastră ci 


dimpotrivă, ar mări-o! 

— Bine domnii mei, răspunse fata, cu voce blândă, rugătoare, 
dar cum aş putea eu primi să vă primejduiţi viaţa, din pricina 
mea? 

— Vom rămâne aici! exclamă Rimsky scurt şi doctorul Leonida 
repetă cuvintele căpitanului său cu şi mai multă hotărâre: 

— Vom rămâne aici! 

Bătrânul servitor se amestecă şi el în vorbă, foarte îngrijorat. 

— Stăpână, am o presimţire foarte rea. Mi-e teamă că ne 
aşteaptă primejdii foarte mari! 

— Fii fără teamă, Iaroslav! îl îmbărbăta Theodora. la pildă de 
la curajul oaspeţilor noştri! 

— Nu mi-e teamă pentru mine, răspunse bătrânul servitor. Eu 
sunt bătrân şi pentru mine nu mai are nicio însemnătate dacă 
mor astăzi, sau mâine. 

— Dar pentru cine ţi-e teamă ? 

— Pentru dumneavoastră, jupâniţă! 

Theodora se apropie fericită de bătrânul său servitor, singurul 
care-i mai rămăsese credincios şi în mijlocul primejdiei. 

— Nu trebuie să te temi, bătrâne laroslav, zise ea, eu voce 
blândă, avem aici doi buni prieteni şi de altfel situaţia nici nu 
este atât de gravă după cum îţi închipui tu. 

Zicând acestea se întoarse spre Rimsky şi-l întreba: 

— Nu este aceasta şi părerea dumitale? 

Vulturul Morţii nu răspunse îndată. El se uită adânc în ochii 
fetei şi se gândi câteva clipe, la răspunsul pe care trebuia să-l 
dea. Să-i spună oare adevărul, să-şi mărturisească bănuiala care 
încolţise în sufletul lui? Şi după cele câteva clipe de răzgândire, 
hotărî să răspundă aşa după cum simţea, să nu ascundă nimic. 

— Nu, jupâniţă, eu nu împărtăşesc părerea dumneavoastră. Ci 
dimpotrivă, cred că presimţirea bătrânului servitor este cât se 
poate de îndreptăţită. 

— Intr-adevăr? Şi dumneata crezi că ne pândeşte o primejdie 
atât de mare? 

— Şi încă primejdia cea mai mare! 

Theodora scoase un țipăt uşor. 

— Dar nu trebuie să vă temeţi, jupâniţă! 

— Vai, Dumnezeule! 

— E mult mai bine să vă pregătesc la ceea ce va urma, decât 
ca întâmplarea să vă găsească nepregătita. 


— Poate că ţăranii se vor linişti! 

— Nu se poate! 

— Cred că până în cele din urmă tot simţămintele bune vor 
pune stăpânire pe sufletul lor! 

— lertaţi-mă,  jupâniţă, dar nu sunteţi o prea bună 
cunoscătoare de oameni. 

— Nu vor îndrăzni sa mă atace. 

— Rachiul le ia minţile şi nu-şi vor mai da scama de ceea ce 
fac. 

— Dumnezeule, dar ce se va întâmpla atunci? 

— Trebuie să fim pregătiţi la orice! Cred că vor asedia 
castelul! 

La auzul acestei bănuieli biata fată se prăbuşi pe scaunul de 
lângă ea. 

Rimsky se apropie de ea. Nicio mişcare, nicio tresărire a feţei 
nu trăda lupta cumplită care se dădea în sufletul său. Era 
înspăimântător de liniştit şi liniştea lui o îmbărbătă şi pe 
Theodora Malzin. 

— Dacă vrem să scăpăm teferi din această primejdie, atunci 
trebuie să ne pregătim cât mai bine pentru asediul ce ne 
aşteaptă, zise Vulturul Morţii. Şi mai înainte de toate, să privim 
liniştiţi şi cu încredere în faţa evenimentelor. 

— Dacă eşti dumneata aici, atunci eu nu mă tem! 

— Vom face toate pregătirile şi atunci şleahta de beţivi n-are 
decât să vină! 

— Ce să facem? 

— Dacă nu mă înşel, castelul are şi o ieşire prin partea din 
spate? 

— Are. 

— Atunci trebuie să pregătim calul cel mai iute în apropierea 
acestei porţi. Calul trebuie să stea cu şeaua pe el, pentru ca 
dacă situaţia o va cere, să putem aduce ajutoare. Insărcinarea 
aceasta şi-o va lua doctoral Leonida şi el ştie unde trebuie să 
alerge după ajutor. 

Doctorul Leonida dădu din cap. 

— Ştiu! 

Rimsky urmă: 

— După aceea vom încuia poarta principală şi toate odăile din 
casă. In dosul porţii şi a uşilor vom ridica baricade, spre a 
împiedica în orice chip înaintarea ţăranilor, sau în cel mai rău 


caz, spre a le-o îngreuna. 

Theodora privi speriată la Vulturul Morţii. 

— Cum, crezi că vor fi în stare să pătrundă până aici? 

— Eu nu cred nimic, răspunse Stanislau Rimsky, dar mă 
aştept la orice! 

— Doamne, nu ne lăsa! oftă biata fată. 

— N-avem timp de pierdut! reluă Vulturul Morţii. Trebuie să 
ne aşezăm pe lucru fără întârziere, căci s-ar putea ca peste un 
sfert de ceas nemernicii să fie aici. 

Cu aceste cuvinte Rimsky şi porni. 

Doctorul Leonida şi cu bătrânul laroslav îl urmară. 

Din uşă Rimsky se mai adresă o dată Theodorei: 

— Jupâniţă, nici dumneata nu poţi scăpa de corvoadă. 

— Porunceşte-mi şi voi face tot ceea ce vei vrei! Să merg cu 
dumneata? 

— Nu! Nu! 

— Atunci ce să fac? 

— Să aduni toate armele care se găsesc la castel şi să le 
aduci în odaia aceasta, căci aici vom avea cartierul general. Să 
mai cauţi şi toate gloanţele care se află în casă şi să aduci şi 
ceva pânză curată, căci s-ar putea întâmpla ca vreunul din noi 
să fie rănit şi atunci e mai bine să avem totul la îndemână. 

— Vai, domnul meu, n-ar fi mai bine, dacă totuşi aţi părăsi 
castelul? 

— Nu, nu! Nu te teme pentru noi, jupaniţă, căci noi suntem 
prea obişnuiţi cu luptele. 

Curiozitatea puse din nou stăpânire pe fată şi ea întrebă cu 
mai multă hotărâre, decât până atunci! 

— Dar cine eşti dumneata? Spune-mi, vreau să ştiu! 

Rimsky se înclină în faţa frumoasei fete. 

— lartă-mă, jupâniţă Theodora, dar nu sunt drept cine m-am 
dat! 

— Atunci? 

— Stanislau Rimsky... Vulturul Morţii! 

Theodora Malzin n-apucă să-şi revină din uluire şi Rimsky deja 
dispăru din odaie. Ea nu-i mai zări trupul voinic decât prin 
fereastră, în curte, unde pregătea apărarea, în tovărăşia 
doctorului Leonida şi a bătrânului Iaroslav. 

Cel dintâi gând al Vulturului Morţii fu să încuie poarta 
principală. Rimsky cercetă cu băgare de seamă poarta aceasta 


grea, de stejar bătut în fier, şi constată cu mulţumire că era 
întocmai după cum îşi închipuise el, adică în stare să reziste 
asaltului. 

— Doctore Leonida, îi zise el prietenului său, du-te acum cu 
laroslav, puneţi şaua pe cal şi ascundeţi-l în apropierea porţii, ca 
să ştii de unde să-l iei. De îndată ce va fi dat asaltul şi vom 
vedea că avem de-a face cu o forţă căreia nu ne-am putea 
împotrivi cu succes, te urci pe cal şi alergi, cât poţi mai iute, 
până la Cuibul Vulturilor, spre a-i aduce pe prietenii noştri. 

— Dar cu tine, ce se va întâmpla, căpitane? 

— Nu te îngriji de mine! Să nădăjduim că până la înapoierea 
ta tot vom izbuti să ţinem piept mulţimii. 

— Dar drumul e lung, până la Cetatea Rodinului! 

— Tocmai de aceea trebuie să alegi calul cel mai iute. Dar nici 
când veniţi cu toţii, nu trebuie să cruţaţi caii! 

— Sunt îngrijorat din pricina ta! 

Rimsky se uită uimit la credinciosul său prieten. 

— Eşti îngrijorat din pricina Vulturului Morţii? Nu te cunoşteam 
în felul aceasta, doctore Leonida! 

Tânărul doctor îşi lăsă capul pe piept. 

— Ai dreptate, căpitane. Nu-mi este îngăduit să mă tem 
pentru Vulturul Morţii... Am încredere în tine... şi am încredere 
că Dumnezeu te va ajuta... 

Cu aceste cuvinte, doctorul Leonida se duse înspre grajduri, 
unde bătrânul servitor îi aştepta de mult. 

laroslav punea tocmai şaua pe un cal şi-i spuse doctorului, cu 
multă încredere: 

— Acesta este calul cel mai iute. Şi bietul meu stăpân tot pe 
acesta îl iubea mai mult. E iute ca vântul şi sare peste şanţuri, 
peste tufişuri, ca un fulg. E un animal deştept şi credincios. 

— Vom vedea! zise doctorul Leonida, bătând calul pe gât. 

În timpul acesta Rimsky lucra de zor. 

În dosul porţii încuiate el ridică o baricadă de neînvins. El 
îngrămădi acolo tot ce-i cădea în mână, iar când zări în magazie 
sacii plini cu porumb, ochii îi străluciră de bucurie. 

Vulturul Morţii luă sacii unul după altul pe umerii săi puternici 
şi-i cără pe rând în dosul porţii, unde îi aşeză grămadă. 

În curând el fu ajutat în această îndeletnicire şi de doctorul 
Leonida şi laroslav, aşa că nu trecu mult şi toţi sacii cu porumb 
din magazie fură îngrămădiţi în dosul porţii principale. 


— Nu prea îmi vine să cred că vor putea răsturna această 
puternică baricadă! exclamă Vulturul Morţii cu mulţumire. 

Dar spre şi mai multă siguranţă, nu se mulţumi numai cu 
atâta, ci mai aduna de prin curte şi toate uneltele de câmp şi le 
aşeză în dosul porţii, care într-adevăr că acuma părea cu 
neputinţă de dărâmat. 

După ce isprăviră cu aceasta se retraseră în castel, a cărei 
uşă principală o încuiară şi o baricadară cu mobilele aflate în 
vestibul. La fel făcură şi cu uşa următoare, iar după ce sfârşiră şi 
cu această îndeletnicire, se retraseră în odaia din turn, pe care 
Vulturul Morţii o ochise din curte ca fiind cea mai nimerită 
pentru scopul lui. 

Din odaia aceasta se vedea o bună parte din curte, ba se 
zărea chiar şi cotitura drumului care ducea înspre castel. 

Ferestrele acestei odăi se deschideau din trei părţi înspre 
curte şi împrejurarea aceasta i se păru lui Rimsky foarte 
favorabilă, deoarece în chipul acesta se puteau apăra din trei 
părţi deodată, împotriva mulțimii, care eventual ar fi pătruns în 
curte. 

Pe marea masă din mijlocul odăii se înşirau nenumărate arme 
şi o cantitate foarte mare de gloanţe, fiindcă Theodora Malzin, 
credincioasă poruncii dată de Vulturul Morţii, adună nu numai 
toate armele, ci şi toate gloanţele care se găseau în clipa aceea 
la castel. 

Stanislau Rimsky cercetă toate armele, pe rând. 

— Jupâniţă, dumneata ştii să umbli cu puşca? 

— Cum să nu! Am fost adeseori la vânătoare cu tatăl meu. 

— Foarte bine! 

— Crezi că va fi nevoie şi de mine? 

— S-ar putea întâmpla! Deocamdată îţi dau o însărcinare mai 
uşoară. Noi ne vom aşeza la aceste trei ferestre, iar dumneata 
vei încărca mereu armele cu care vom trage noi. 

Theodora se cutremură. 

— Ți-e teamă, jupâniţă? 

Nu mi-e teamă - răspunse fata - dar e groaznic să te gândeşti 
prin ce clipe înfrigurate va trebui să trecem, dacă bănuiala 
noastră se va dovedi a fi îndreptăţită! 

— E mai bine să fim pregătiţi pentru primejdia cea mai mare 
şi să ne înşelăm în bănuiala noastră, decât să luăm lucrurile cu 
uşurinţă şi apoi deodată să ne vedem în faţa primejdiei, fără să 


ne putem apăra. 

— Ai dreptate, Stanislau Rimsky şi eu... eu am mare încredere 
în dumneata! - zise fata, strângând mâna curajosului bărbat. 

Ceasurile trecură unul după altul. Rimsky stătea necontenit la 
fereastra odăii turnului, de unde se uita scrutător la drumul ce 
ducea înspre castel, dar nu observă nimic suspect. 

Începuseră să se bucure că teama lor fusese neîndreptăţită şi 
că ţăranii renunţaseră la asedierea castelului. Theodora Malzin 
zise chiar: 

— Slavă Domnului că ne-am ales numai cu spaima! Se vede 
că tot simţămintele cele bune au fost mai puternice la ţăranii 
adunaţi în cârciuma lui Petrov. 

Nu te încrede prea mult în simţămintele ţăranului rus, 
jupâniţă Theodora, zise Rimsky, întunecat. Suntem încă departe 
de a fi trecut peste primejdie. 

— Cum? Crezi că n-au renunţat să ne atace? 

— Sunt pe deplin încredinţat că nu! 

— Dar atunci când crezi că vor da atacul împotriva castelului? 

Rimsky rămase pe gânduri. 

— Cunosc prea bine laşitatea ţăranului rus. El nu îndrăznește 
să atace la lumina zilei, dar de îndată ce se lasă întunericul 
nopţii, el capătă deodată curaj şi devine foarte primejdios. 
Atunci îşi părăseşte coliba spre a-şi satisface patimile cele mai 
sălbatice. 

Trecură iarăși câteva ceasuri şi în sufletul Theodorei liniştea 
punea stăpânire din ce în ce mai mult. Încă tot nu se putea 
observa nicio urmă din pregătirea unui atac şi chiar dacă n-o 
spunea pe faţă, în sufletul ei tot se gândea că Rimsky văzuse 
lucrurile mult mai în negru, decât erau în realitate. 

Cu toate că ar fi vrut să stea de veghe şi ea, totuşi, în cele din 
urmă se supuse rugăminţilor lui Rimsky şi se duse să se culce. 
Bătrânul laroslav se trânti să se odihnească puţin şi el. In 
schimb Vulturul Morţii şi cu doctorul Leonida rămaseră de pază 
în odaia turnului. 

Cei doi prieteni fumau liniştit din pipă, în vreme ce în faţa lor 
strălucea în pahare minunatul vin negru din Malzin. Ei vorbeau, 
dar privirile lor nu scăpau din vedere nici-o clipă drumul ce 
ducea la castel. 

— N-ar fi mai bine, zise deodată doctorul Leonida, dacă aş 
porni de pe acuma la Cuibul Vulturilor? Am putea avea 


ajutoarele necesare, de îndată ce s-ar simţi nevoia lor. 

Vulturul Morţii răspunse liniştit: 

N-aş vrea să-i fac să se obosească în zadar. Poate că ţăranii 
vor fi atât de puţini la număr, încât vom putea sfârşi cu ei chiar 
şi noi. 

— Nu prea îmi vine să cred. 

— De ce? 

— Fiindcă dacă vin, atunci vin mulţi! 

— Dar nu ţi se pare că ne putem apăra împotriva unei 
adevărate armate, de pe locul acesta atât de minunat 
adăpostit? Ei nu ne pot face niciun rău, deoarece nu au arme de 
foc, cu care să ajungă până la noi. In schimb noi îi putem culca 
la pământ, unul după altul, ca pe nişte iepuri! 

— Vom vedea! 

Rimsky se uită la ceas. 

— Este ora zece. Cred că ar fi mai cuminte să ne culcăm cu 
rândul. 

— Culcă-te tu, căpitane, şi voi veghea eu. Când voi obosi, te 
scol eu, să-mi iei locul! 

Rimsky se învoi. 

Mai dădu pe gât un pahar cu vin apoi se întinse pe canapea. 

Doctorul Leonida se aşeză la fereastră şi privirea lui se pierdu 
în depărtare. 

Razele argintii ale lunii luminau tot ţinutul şi deodată doctorul 
Leonida zări la razele astrului nocturn mai multe umbre 
întunecoase, care se furişau pe la cotitura drumului. 

La început umbrele acestea erau rare şi răzlețe. In curând 
însă ele se înmulţiră, de se părea că nu se mai sfârșesc. 

Doctorul Leonida tresări. 

Aşadar Vulturul Morţii nu se înşelase, când spusese că ţăranii 
nu vor renunţa la asedierea castelului. 

Tânărul doctor îşi strigă prietenul. 

— Căpitane, dormi? 

Rimsky tresări din somn şi se sculă îndată. 

— Ce este? 

— Vin ţăranii! 

— Într-adevăr? 

— Priveşte-i! zise doctorul Leonida, arătând spre cotitură. 

Rimsky sări la fereastră şi privi uimit la nesfârşitul convoi al 
ţăranilor, care veneau din ce în ce mai mulţi, ca un adevărat 


potop de oameni şi acum nu mai erau înconjurați de întuneric, 
căci unii din ei aprinseseră nişte făclii de răşină. 

Priveliştea era înfiorătoare. 

Este adevărat că Rimsky se obişnuise cu primejdia, dar la 
vederea acestui puhoi, chiar şi el avu o strângere de inimă. 

— Nu mai avem timp să stăm eu mâinile în sân! - zise el, 
scuturându-se, ca şi când ar fi căutat să se scuture chiar şi de 
cea din urmă moleşeală a somnului. 

— Trebuie s-o trezim pe Theodora. 

— Ai dreptate! 

Şi se duse în odaia vecină, unde dormea laroslav. 

— Sus, bătrâne, vin ţăranii! 

Bătrânul servitor sări drept în picioare şi ducându-se la 
fereastră îşi împreună mâinile şi strigă, înspăimântat: 

— Dumnezeule! Dar vine tot satul! 

Rimsky căută să-l îmbărbăteze: 

— Nu-ţi fie teamă! Le vom arăta că şi noi ştim să fim atât de 
voinici ca ei! 

Dar bătrânul laroslav tremura ca varga şi Rimsky îşi dădu 
seama îndată că, dacă trebuiau să lupte mai din greu, nu prea 
se putea bizui pe curajul servitorului. 

Vulturul Morţii bătu apoi la uşa odăii Theodorei. 

Fata se sperie. 

— Ce este? 

— Scoală-te jupâniţă! 

— Au venit? 

— Încă nu! 

— Dar se poate să vină? 

— Nu sunt prea departe! 

Peste câteva clipe se ivi şi Theodora în odaia din turn. 

Rimsky vroia s-o pregătească cu binişorul pentru primejdia ce 
se apropia, dar luminile făcliilor de la cotitură atraseră îndată 
privirile Theodorei, care se cutremură. 

— Dar e îngrozitor! - exclamă ea. 

Convoiul mulţimii tot nu se sfârşise încă. Ţăranii veneau ca un 
potop, pe drumul îngust ce ducea la castel. 

— Nu mai încape nicio îndoială că vin în spre noi? - întrebă 
fata, ca şi când ar fi căutat să se liniştească pe sine însăși, prin 
această întrebare. 

— Dar unde să se ducă, dacă nu aici? întrebă Rimsky la rândul 


lui, cu un zâmbet amar. Vezi, jupâniţă, că ai avut prea multă 
încredere în oamenii aceştia! Acuma poţi să-ţi dai seama cât de 
mare este josnicia lor şi că nu se dau în lături nici de la a-l ataca 
pe propriul lor binefăcător. 

— Ce ne așteaptă, Doamne, ce ne aşteaptă? începu să se 
tânguiască deznădăjduită Theodora Malzin. 

— Atât timp cât îmi mai pot mişca aceste două braţe, zise 
Rimsky, cu hotărâre, nu trebuie să-ţi pierzi orice nădejde. 

— Ce este de făcut? 

— În cât timp pot să ajungă ei de la cotitură până la castel? 

— Într-un sfert de ceas. 

— Atunci doctorul Leonida va sări în şa fără întârziere şi va 
porni la drum. 

Doctorul Leonida stătea gata de plecare, lângă Vulturul Morţii. 

Sunt gata, căpitane! Pot pleca! 

Ascultă bine la ceea ce-ţi spun, doctore Leonida! 

— Porunceşte, căpitane! 

— Cât e drumul până la Cuibul Vulturilor? 

Un ceas şi jumătate. 

— Trebuie să alergi cât poţi mai iute! 

— Ştiu! 

Vei face drumul într-un ceas? 

— ÎI voi face! 

— Le vei spune să sară îndată pe cai şi să vină mâncând 
pământul! 

— Am înţeles, căpitane! 

— Mai mult de un sfert de ceas nu pot ţine pregătirile. 

— Ştiu. 

— Mai mult de un ceas nu trebuie să faceţi la înapoiere, până 
aici! 

— Chiar dacă ne-ar costa viaţa şi tot vom fi aici! 

— Aşadar, peste două ceasuri şi un sfert ne vom revedea? 

— Ne vom revedea! 

— Bine, doctore Leonida. Dumnezeu fie cu tine! 

— Şi cu tine, căpitane! 

— Du-te liniştit, căci până la venirea voastră le vom ţine noi 
piept şi singuri. 

Doctorul Leonida îl îmbrăţişă pe Vulturul Morţii şi îşi luă rămas 
bun de la Theodora Malzin. 

— Aveţi încredere în Rimsky, jupâniţă şi nu deznădăjduiţi! îi 


zise el fetei. 

După aceea cobori în curte, urmat de bătrânul Iaroslav. 

Scoaseră calul la iveală, doctorul Leonida sări în şa şi după ce 
laroslav îi deschise poarta, o luă la goană spre Cetatea 
Rudinului, spre a aduce ajutoare pentru cei ce urmau să fie 
asediați în castelul Malzin. 

Bătrânul servitor încuie poarta în urma lui, o baricadă şi pe 
aceasta cu sacii pregătiţi din vreme în acest scop şi pe urmă se 
înapoie în castel. 

Cei trei prizonieri ai castelului Malzin se refugiară în odaia din 
turn. 

Toţi trei erau palizi şi tăcuţi. Fiecare îşi dădea bine seama de 
însemnătatea covârşitoare a clipelor care aveau să urmeze. 

Numai Rimsky era în stare să-şi stăpânească înfrigurarea, cu 
toate că şi el înţelegea că primejdia era poate cea mai mare din 
toate primejdiile pe care le avusese de înfruntat până atunci. 

Pentru a nu-şi trăda enervarea, el luă iarăși în mână, pe rând, 
toate armele şi le cercetă cu amănunţime. 

Cu un surâs forţat, el zise: 

— Cred că Petrov şi cu tovarăşii lui nu se vor bucura prea 
mult, dacă voi descărca puştile acestea asupra lor. 

După aceea se întoarse spre bătrânul servitor şi-i zise: 

— Bătrâne laroslav, nădăjduiesc că nu te vei speria, dacă-ţi 
voi da o puşcă în mână! 

Cuvintele lui Rimsky turnară deodată curaj în sufletul 
servitorului. 

— Nu mă tem eu de moarte! Pentru scăparea Malzinului îmi 
jertfesc cu dragă inimă chiar şi viaţa! 

Nici laroslav şi nici Rimsky nu puteau bănui că soarta avea să- 
i ceară bătrânului servitor această jertfă. Nebănuind hotărârile 
destinului, Vulturul Morţii răspunse, zâmbind: 

— Să nădăjduim că nu va fi nevoie să faci acest sacrificiu! 
Când vor auzi ţăranii detunăturile de puşcă, vor fugi mâncând 
pământul. 

Gândul lui Rimsky se întoarse apoi la doctorul Leonida. 

— Numai de vor ajunge la timp! îşi zise el. 

Privirea i se rătăci din nou asupra drumului. 

Razele lunii nu mai luminau acum decât drumui gol. 

Ţăranii trecuseră de cotitură şi acuma erau ascunşi privirilor 
Vulturului Morţii, de un perete înalt de stâncă. 


Răzvrătiţii trebuiau să fie în apropierea castelului. Într-adevăr, 
peste câteva clipe se auziră nişte urlete sălbatice, ceea ce 
însemna că ţăranii ajunseră în faţa porţii principale. 

Theodora tresări îngrozită. 

Rimsky încercă s-o liniştească. 

Nu te teme, jupaniţă! zise el, luând lampa de pe masă şi 
aşezând-o pe podea. 

— Ce faci? 

— Nu trebuie ca ţăranii să ştie că suntem sculaţi şi ne-am 
pregătit în vederea atacului, E mai bine să creadă că dormim. 

Poarta începu să răsune sub puternicele lovituri ale 
răzvrătiţilor şi Theodora se cutremura la fiecare lovitură. 

Pumnii lui Rimsky se încleştară. 

Vulturul Morţii stătea la fereastră şi pândea să vadă ce va 
urma. _ 

Dar de văzut nu putea vedea nimic. In schimb auzi lămurit 
loviturile de topor ale ţăranilor, care încercau să spargă poarta. 

Rimsky se uită la ceas. 

Trecuseră douăzeci de minute de la plecarea doctorului 
Leonida. 

Theodora se apropie de Vulturul Morţii. 

— E îngrozitor... îngrozitor! şopti ea în vreme ce faţa i se făcu 
mai albă decât varul. 

— Totul depinde de rezistenţa porţii! răspunse Rimsky. 

— Vai, Dumnezeul meu! 

— Cred că va trece un ceas până când vor izbuti să doboare 
poarta. Un ceas vom izbuti noi să-i mai reținem în curte şi până 
atunci ne vor sosi şi ajutoarele. 

Theodora Malzin îşi împreună mâinile înspre cer şi exclamă: 

— Doamne, ajută-ne! 

Afară mulţimea mormăia ca o gramadă de urşi înfuriaţi. 

Strigătele şi blestemele ţăranilor cu mintea zăpăcită de rachiu 
nu mai conteneau. 

— Jos cu vrăjitoarea! 

— Să piară Vrăjitoarea din Malzin! 

— Daţi foc castelului! 

— Să-l dărâmăm până-n temelii! 

— Să moară ibovnica diavolului! 

Prin liniştea nopţii cuvintele acestea de ocară ajunseseră până 
în odaia turnului castelului şi lacrimile o năpădiră pe sărmana 


Theodora Malzin, auzind nerecunoştinţa acelora pe care ea îi 
ajutase şi-i copleşise cu daruri. 

— Ce mi-a fost dat să trăiesc! se tânguia biata fată. De abia 
ieri l-am înmormântat pe sărmanul meu părinte şi nici n-am avut 
vreme să mă dezmeticesc din durere, şi iata că o nouă primejdie 
se lasă deasupra capului meu! Doamne, ce se va alege din 
mine? 

În fruntea mulţimii, se găsea Petrov, cârciumarul cu un singur 
ochi. 

El fu cel dintâi care puse mâna pe o secure, spre a sparge 
poarta principală a castelului. 

Şi strigătele sălbatice ale răzvrătiţilor răsunară din nou, tot 
mai înspăimântătoare. 

— Doborâţi poarta cu lovituri de topor! 

— Trebuie să dărâmăm castelul blestemat! 

— Să piară vrăjitoarea! 

— Ucideţi-o! 

— Moarte ei! 

Şi sub puternicele lovituri de topor, poarta grea de stejar se 
fărâmiţa, încetul cu încetul, ţandără cu ţandără. 

Totuşi trebuia timp până să fie doborâtă cu totul, căci acela 
care o construise avusese grijă s-o facă rezistentă, spre a se 
putea împotrivi unui atac neaşteptat. 

Rimsky stătea la fereastră, cu puşca în mână şi tremurând de 
mânie. Ochiul lui ager scruta noaptea întunecoasă prin care 
lumina fumegândă a făcliilor de răşină apărea ca lumina 
înconjurătoare a unei adunări de fantome. 

Strigătele se ridicară din nou din mijlocul mulţimii înnebunită 
de alcool. 

— Moarte vrăjitoarei! 

— Să piară ibovnica necuratului. 

— Omorâţi-o ca pe un şarpe! 

Deodată strigătele sălbatice amuţiră şi câteva clipe nu se mai 
auzi decât un mârâit înăbuşit. 

Apoi răsună vocea răguşită a lui Petrov. 

— Dar până când va mai sta în picioare poarta aceasta? - 
strigă el. 

Drept orice răspuns, loviturile de topor începură să cadă cu şi 
mai multă furie. 

— Spargeţi poarta! Vrăjitoarea Malzinului trebuie să piară în 


noaptea aceasta! 

Braţele obosite ale ţăranilor îşi recăpătară puterile lâncezite, 
în urma cuvintelor de îmbărbătare ale lui Petrov. 

Un flăcăiandru strigă deodată: 

— Ridicaţi-mă! Voi trece zidul şi pe dinăuntru poate-mi va fi 
mai uşor să sparg poarta! 

Câţiva ţărani voinici îl luară în braţe şi în câteva clipe 
flăcăiandrul se prinse cu mâinile de partea de sus a porţii, 
trudindu-se să se caţere pe zid. 

Se şi căţără şi privirea lui căzu asupra baricadei de saci cu 
porumb. 

— Ei, tovarăşi! strigă el, uimit. Poarta e baricadată! O 
sumedenie de saci cu bucate au fost îngrămădiţi în dosul porţii! 

După ce le vesti ţăranilor descoperirea sa, flăcăiandrul se 
pregăti să sară în curte, pesemne cu gândul să îndepărteze sacii 
din dreptul porţii. 

De sus, din odaia turnului, Rimsky îl observase pe ţăranul care 
se căţărase pe poartă şi-i ghici gândul. 

— Mi se pare, zise el, că a sosit timpul să intrăm şi noi în 
activitate. 

Cu aceste cuvinte ridică puşca la umăr, ochi o singură clipă şi 
apăsă pe trăgaci. 

Glontele porni din armă şi aproape în aceeaşi clipă curajosul 
flăcău se rostogoli de pe zid, descriind un cerc mare prin aer. 

Plumbul îl nimerise drept în inimă şi flăcăul se întinse la 
pământ, fără a mai scoate o vorbă. 

Rimsky constată cu mulţumire că mâna şi ochiul lui lucrau tot 
cu aceeaşi siguranţă ca şi în trecut, căci de la o depărtare atât 
de mare nu era lucru uşor să nimereşti o ţintă vie. 

Moartea tânărului ţăran pricinui o zarvă de nedescris în 
rândurile ţăranilor răzvrătiți. Ei nu puteau să-şi dea seama de 
unde venise glontele. Nu ştiau decât că flăcăul ţipase deodată, 
îşi duse mâna la inimă şi se rostogolise din vârful porţii. 

Uluirea lor fu atât de mare, încât uitară cu totul de asediul 
castelului şi toţi căutau să ajungă cât mai aproape de trupul 
însângerat al tovarăşului lor. 

— Ce ai? 

— Ce s-a întâmplat? 

— De unde s-a tras asupra ta? 

Curgea ploaia de întrebări, care, însă, nu avea să primească 


niciun răspuns. 

Flăcăul Ilie Iliici mai gâfâia încă, pieptul i se mai mişca, dar din 
ce în ce mai slab. 

Din inima lui izvora un pârâu de sânge. 

Un ţăran bătrân îşi croi drum prin mulţime şi se aruncă peste 
cadavrul însângerat. 

— llie! Ilie! se tânguia bătrânul. Bunul meu copil, ce s-a 
întâmplat cu tine? 

— Bătrânul lliici! îşi şoptiră ţăranii. 

Bătrânul ţăran plângea deznădăjduit. Deodată îşi ridică iute 
capul, îl căută din ochi pe Petrov şi găsindu-l, îi strigă: 

— Blestemat să fii, căci numai din pricina ta mi-am pierdut 
băiatul! 

Apoi, sări în picioare, cu uşurinţa unui tânăr. Şi se repezi la 
cârciumar, turbând de mânie. 

Dar Petrov îl împinse la timp cu coada toporului, pe care-l 
avea în mână şi-i zise: 

— Vezi-ţi de treabă, lliici! Te ridici împotriva mea, în loc să pui 
mâna pe o secure şi să dai şi tu o mână de ajutor, spre a 
pătrunde în castel să-ţi răzbunăm băiatul? 

Faţă de mulţime, cuvintele cârciumarului avură chiar efectul 
dorit. Bătrânul lliici însă, nu se lăsă înrâurit. 

Cu mâinile lui osoase ridică trupul copilului iubit şi bocind şi 
plângând plecă cu el din mijlocul mulţimii, care începu să urle 
din nou, mai sălbatic decât până atunci. 

Ţăranii beţi de rachiu se îmbătară acuma şi de pofta de 
sânge, mai ales că perfidul Petrov îi întărâta mereu: 

— Trebuie să răzbunăm moartea lui Ilie, martirul ţăranilor din 
Malzin! 

Şi loviturile de topor începură să cadă din nou asupra porţii 
principale. 

Moartea lui Ilie nu le servi drept pildă ţăranilor sălbătăciţi de 
alcool, cadavrul însângerat nu fu o sperietoare pentru ei, căci 
din nou se ivi un nebun, care să încerce să pătrundă în curtea 
castelului. 

Dar Rimsky veghea şi de data aceasta. 

Puşca luă foc şi al doilea ţăran se prăbuşi şi el de pe zid, plin 
de sânge, în mijlocul tovarăşilor săi. 

Dar Petrov nu se dădu bătut. 

— Chiar dacă ar pieri jumătate din noi şi tot nu ne vom lăsa! 


Acuma nu mai avem dreptul să batem în retragere, fiindcă 
avem doi tovarăşi pe care trebuie să-i răzbunăm! Încordaţi-vă 
puterile, flăcăi!... Să cadă poarta! 

Loviturile de topor nu mai încetau. 

Sus, în odaia din turn, Rimsky luă în mână puşca cea de-a 
treia. 

— În chipul acesta tot ar mai merge! zise Vulturul Morţii. Dacă 
vor încerca să pătrundă în curte, unul cât unul, atunci nu ne va 
fi prea greu să le vin de hac! 

Theodora oftă. 

— Doamne, când şi cum se vor sfârşi aceste grozăvii? 

— Nu te teme, jupâniţă! răspunse Vulturul Morţii, căutând s-o 
îmbărbăteze. Îi vom împuşca, pe rând, unul câte unul, până 
când se vor plictisi şi-şi vor vedeai de drum. 

— Dar dacă vor izbuti să spargă poarta? 

— Vezi şi dumneata că încercarea aceasta le este zadarnică! 
Baricada este minunată, nu vor izbuti s-o doboare. În orice caz 
va mai trece multă vreme, până când să spargă şi poarta 
aceasta de stejar! 

Cârciumarul Petrov era furios. 

— Mai departe! Mai departe! striga el ca un nebun. Nu vă 
opriţi, căci nu mai este mult şi vom pătrunde în castel. 

De îndată ce vedea că vreunul oboseşte, îl schimba cu un 
ţăran odihnit, aşa că, oricât de puternică era poarta de stejar, 
totuşi, ea începu să se prăbuşească, sub neostenitele lovituri de 
topor ale braţelor mereu odihnite. 

Fâşiile de scândură se desprindeau tot mai mari şi, deodată, 
sub puternica lovitură a unui uriaş înalt de doi metri, poarta se 
sparse până dincolo. 

La început, tăişul toporului nu deschise decât o crăpătură 
îngustă, dar loviturile dese măriră crăpătura văzând cu ochii şi 
până în cele din urmă gaura fu atât de mare, încât un om putea 
să treacă prin ea, fără multă trudă. 

Petrov voi chiar să intre prin ea, dar atunci observă baricada 
alcătuită de sacii cu porumb. 

Cârciumarul cu un singur ochi urlă ca o fiară: 

— Se pare că se aşteptau la venirea noastră! Dar nu-i nimic! 
Tot vor pieri câinii dinăuntru! 

În câteva clipe el îi alese pe ţăranii cei mai voinici şi cu puteri 
unite încercară să dărâme baricada de saci. Dar toată truda 


ţăranilor rămase zadarnică. Rimsky ridicase baricada aceasta cu 
atâta măiestrie, încât nicio putere omenească n-ar fi fost în 
stare s-o înlăture. 

Petrov turba de mânie. 

— Blestemaţii! Ce bine s-au pregătit! Dar tot nu ne vom da 
bătuţi! 

Apoi se întoarse înspre aceia, care stăteau mai la o parte. 

— Veniţi mai aproape cu făcliile! Trebuie să dăm foc porţii! 
Sacii sunt plini cu porumb şi păpuşoiul arde de minune! Focul ne 
va deschide drumul. 

Lemnul uscat şi porumbul luaseră foc într-o clipă şi Petrov îşi 
desfăta privirile însângerate cu o plăcere diabolică la începutul 
acesta nimicitor. 

— Vă facem şunci afumate, ticăloşilor! striga blestematul. 

Ceilalţi ţărani se bucurau şi ei, împreună cu nemernicul lor 
conducător, văzând că focul mistuie tot mai furios poarta şi 
baricada de porumb. 

Sacii cu porumb se aprindeau unul de la altul, limbile de foc 
cuprindeau tot mai mult scândurile şi în curând ţâşnitul flăcărilor 
fură văzute şi de Stanislau Rimsky, care privea din odaia 
turnului. 

— Au pus foc porţii! strigă Theodora, speriată, când văivătaia 
se oglindi şi în geamul ferestrei turnului. 

Şi bătrânul laroslav nu făcu decât să mărească deznădejdea 
stăpânei sale, mormăind înăbuşit: 

— Suntem pierduţi! 

Rimsky se răsti la el, mânios. 

— De ce am fi pierduţi? De ce această neîncredere? În chipul 
acesta vom mai câştiga ceva timp! În urma focului va fi o 
căldură în jurul porţii, încât ticăloşii nu vor putea pătrunde în 
curte, decât numai mai târziu. Până atunci însă, vor fi aici şi 
oamenii mei, spre a le da o lecţie acestor nemernice făpturi. 

Cu aceste cuvinte el lăsă şi puşca din mână, deoarece ştia că 
atât timp cât focul va arde cu furie, nu va avea nevoie de ea, 
căci nimeni nu s-ar fi putut apropia de poartă. 

Cu toate acestea el nu se mişcă de la fereastră. El urmărea cu 
faţa întunecată, dar cu multă atenţie, fiecare mişcare a 
ţăranilor. 

îngrozitoare era priveliştea pustiirii focului acestuia. 

Deodată poarta se prăbuşi cu un zgomot asurzitor. Acum nu 


mai ardeau decât sacii cu porumb. 

În pieptul Vulturului Morţii inima se strânse. 

Simţea, ştia că situaţia devine din ce în ce mai amenințătoare 
şi totuşi trebuia să se prefacă cum că este liniştit, căci dacă 
Theodora ar fi observat înfrigurarea lui şi i-ar fi ghicit bănuiala, 
atunci atât ea, cât şi Iaroslav şi-ar fi pierdut cumpătul şi i-ar fi 
fost cu neputinţă, chiar şi numai să încerce să ţină piept 
mulţimii înfuriate şi setoasă de răzbunare, având alături de el 
doi oameni deznădăjduiţi. 

Afară, în faţa porţii, zarva era acum şi mai mare. 

Răzvrătiţii aveau până acum cinci morţi. Prăbuşindu-se, aripile 
porţii îngropaseră sub ele pe trei din tovarăşii lor şi orice 
încercare de a-i desprinde de printre dărâmăturile arzânde, 
rămaseră fără rezultat. Cei trei ţărani pieriră în chinuri 
îngrozitoare, în faţa ochilor tovarăşilor lor, care nu puteau face 
nimic pentru ei. 

Moartea celor trei săteni neprevăzători întărâtă şi mai mult 
mulţimea îmbătată cu rachiu, a cărei sete de răzbunare Petrov o 
aţâţa necontenit. 

— Nu vă temeţi! le striga el tovarăşilor săi. Popa vă va ierta 
toate păcatele. Mâine nu va şti nimeni ce s-a petreent aici şi 
cine a locuit în castelul din Malzin. Se va crede că Rimsky a fost 
acela care a trecut pe aici şi toată lumea îl va blestema pe 
Vulturul Morţii. 

Din ordinul lui Petrov ţăranii aduseră mai multe bârne lungi, 
cu care începură să împingă sacii din vârful baricadei, spre a-i 
face să cadă în curte. Lucrul acesta mergea foarte greu, 
deoarece căldura era îngrozitoare şi-i chinuia pe oameni, aşa că 
trebuiau să fie schimbaţi neîntrerupt. Dar erau destui ţărani la 
faţa locului, aşa că sacii fură dărâmaţi unul după altul. Ei cădeau 
la pământ cu zgomote înăbuşite şi spre nemărginita bucurie a 
răzvrătiţilor drumul se elibera tot mai mult înaintea lor. 

Şi cu cât creştea bucuria mulţimii, cu atâta creştea şi 
îngrijorarea Vulturului Morţii. Rimsky nu se aşteptase ca ţăranii 
să dărâme baricada atât de iute şi ştia că acum nu mai aveau să 
treacă, decât cel mult cincisprezece minute până când răzvrătiţii 
vor pătrunde în curte. 

Izbânda de până atunci îl făcu pe Petrov să fie şi mai sălbatic 
şi de-abia aştepta clipa în care va putea să năvălească în curte 
împreună cu oamenii săi. Deocamdată însă, din dreptul porţii 


venea o căldură atât de groaznică, încât ar fi fost cu neputinţă 
chiar şi numai să încerci să pătrunzi în curte. 

Dar cârciumarul cu un singur ochi ştiu să scape din 
încurcătură şi de data aceasta. 

In apropiere se găsea o fântână şi făcând rost de găleți şi de 
ciubere, ţăranii începură să care apă spre a stinge focul. Acum 
drumul era liber şi numai flăcările mai trebuiau să fie stinse, 
spre a putea năvăli în curte. 

Ţăranii cărară apa, neobosiţi, aruncând-o asupra sacilor cu 
porumb, care tot mai ardeau încă. Cele două elemente se 
ciocneau sfârâind, dar sub puhoiul de apă adus necontenit de 
ţărani, focul slăbea văzând cu ochii. 

In cele din urmă chiar şi ultimul tăciune fu stins şi sus, în 
odaia din turn, Vulturul Morţii luă iarăşi puşca în mâini. 

După aceea se uită la ceas şi inima i se strânse. Un ceas şi un 
sfert trebuia să se mai împotrivească răvrătiţilor, căci mai iute 
nu-i puteau sosi ajutoarele. 

In clipa aceea văzduhul fu străbătut de un urlet înfiorător. 

Petrov socotise că a sosit momentul să pătrundă în curte şi 
aşezându-se în fruntea mulţimii, dădu semnalul de pornire. 

Ţăranii se năpustiră unul peste altul şi strigătele lor sălbatice 
răsunară din nou. 

— Moarte vrăjitoarei! 

— Să piară! 

— Trebuie s-o ucidem! 

Gălăgia făcută de năvălitori era atât de infernală, încât ei nici 
nu observară că de la una din ferestrele odăii din turn porneau 
împuşcături repezi şi regulate, în urma cărora cădea de fiecare 
dată, câte un ţăran. 

Răzvrătiţii se năpustiră de-a dreptul spre poarta interioară a 
castelului, dar şi aici se văzură faţă-n faţă cu o piedică, la care 
nu se aşteptau. 

Şi această poartă era încuiată şi baricadată. 

Petrov se îndreptă spre mulţime, cu un hohot de râs diabolic. 

— Vrăjitoarea din Malzin s-a încuiat! Aceasta este o dovadă 
mai mult despre vinovăția ei! Se teme de mânia noastră, dar 
chiar dacă ar încuia o mie de porţi în urma ei, noi tot vom pune 
mâna pe ea, spre a o trage la răspundere... 

După aceea conduse mulţimea spre clădirile laterale, strigând 
necontenit: 


— Puneti foc peste tot! Nimic să nu mai rămână în picioare! 

Şi rând pe rând fură cuprinse de flăcări, cocinele, grajdurile, 
locuinţele servitorilor, magaziile cu unelte. 

Caii, vitele simţiră primejdia care se apropia şi rupând 
căpestrele, se năpustiră în curte, în galop sălbatic şi culcând la 
pământ câţiva ţărani, care n-apucaseră să se ferească la timp 
dinaintea lor. 

Theodora privea cu lacrimi în ochi la pustiirea averii sale. 

Tot... tot îmi nimicesc!... Mulțimea aceasta sălbăticită nu mai 
are nimic sfânt pe lume! 

Rimsky răspunse înăbuşit şi trist: 

— Nu ei sunt de vină, ci acela care i-a întărâtat, precum şi 
rachiul, care le-a luat minţile. 

Clădirile aprinse ardeau cu flăcări uriaşe. Theodora îşi 
ascunse ochii în mâini, spre a nu mai vedea nimicirea 
gospodăriei sale. 

Totul era roşu şi se părea că vâlvătaia flăcărilor se înălța până 
la cer. 

Deodată Theodora strigă: 

— Voi mai face o încercare de a îndepărta de noi groaznica 
soartă pe care ne-o pregătesc ticăloşii aceştia. Nu-mi pasă de 
pagubele pe care mi le-au pricinuit. Cu bani se mai poate repara 
pustiirea acestei hoarde de sălbatici, dar ceea ce va urma apoi... 

— Ce vrei să faci? întrebă Vulturul Morţii. 

— Să le vorbesc! 

— Cu şleahta aceasta de beţivi? 

— Poate că voi izbuti să-i readuc la simţăminte mai omeneşti. 

— Niciodată! 

— Eu cred că te înşeli!... Vei vedea că am dreptate! 

— Jupâniţă Theodora, te încredinţez că nu vei ajunge la niciun 
rezultat! 

— Nu cred... nu cred! Nu se poate ca oamenii aceştia, cărora 
le-am făcut atât bine, să se schimbe aşa de mult, de pe o zi pe 
alta! 

— Dar bine, jupâniţă, răspunse Vulturul Morţii cu un zâmbet 
amarnic, nu vezi că este cu neputinţă? 

— Nu are cine să-i sfătuiască! Vei vedea că se vor căi! 

Theodora se uită în jurul său. 

— Cred că cel mai bun lucru ar fi să mergem pe balcon. De 
acolo mă pot auzi! 


— Bine! Să încercăm! Putem merge. 

Şi porniră într-adevăr. 

Vulturul Morţii mai strigă din uşă: 

— laroslav, până la întoarcerea noastră încarcă din nou 
puştile cu care am tras. Căci mi se pare că vom mai avea nevoie 
de ele! 

După aceea porni în urma Theodorei, care mergea cu un curaj 
vrednic de admirat prin numeroasele odăi, care duceau până la 
aceea care avea balcon. Şi curajul n-o părăsi nici aici. Ea păşi în 
balcon liniştită, ca şi când s-ar fi dus să vorbească unei mulţimi 
care o aclama şi nu care îi cerea moartea. 

Rimsky se opri ceva mai departe. 

Mulțimea era încă tot pe la grajdurile şi clădirile din fundul 
curţii, care ardeau în toi. Deodată însă, unul dintre ţărani o văzu 
pe Theodora şi strigă: 

— la priviţi-o pe Vrăjitoarea din Malzin! 

Petrov se uită cu singurul lui ochi înspre locul arătat şi răcni, 
râzând batjocoritor. 

— la te uită, cât e de liniştită, de parcă niciun păcat nu i-ar 
apăsa conştiinţa! 

După aceea alergă sub balcon şi mulţimea îl urmă îndată şi 
peste câteva minute, toată şleahta de beţivi era adunată snb 
balconul castelului Malzin. 

Strigătele batjocoritoare se ridicară din nou spre jupâniţa 
Theodora, care stătea nemişcată, ca o statuie. 

— A ieşit la iveală şi vrăjitoarea! 

— S-o aruncăm în casa în flăcări! 

— Vrăjitoarea din Malzin! 

— Unde este ibovnicul tău, diavolul? 

— Uite că-i luminăm calea, să poată veni cu carul lui de foc! 

— Ucideţi-o! 

Inima Theodorei bătea sălbatic. Trebui să-şi adune toate 
puterile, spre a nu se prăbuşi la pământ. Işi dădea seama prea 
bine că aceasta era cea din urmă carte pe care o juca şi că de 
liniştea şi tăria ei atârnă evenimentele ce aveau să urmeze. 

Strigătele batjocoritoare şi pline de ameninţări nu mai 
conteniră, până când nu se ivi Stanislau Rimsky, care cu vocea 
lui tunătoare întrecu urletele mulţimii. 

— Tăcere, ciurdă de ticăloşi, nu vedeţi că stăpâna voastră 
vrea să vă vorbească? 


La ivirea şi amestecul neaşteptat al Vulturului Morţii, 
mulţimea tăcu o clipă, dar numai pentru a reîncepe pe urmă şi 
mai sălbatic. 

— la priviţi! Dar ăsta de unde a ieşit? 

— E diavolul! 

— Vrăjitoarea şi ibovnicul său! 

— Frumoasă pereche! 

— V-am stricat petrecerea? 

— Lasă că le facem de petrecanie! 

Rimsky îi şopti Theodorei, amărât: 

— Acum vezi că am avut dreptate, când ţi-am spus că le vei 
vorbi în zadar? Rachiul le-a luat minţile. 

In loc de răspuns, Theodora ridică mâna şi în urma acestui 
semn, gălăgia tot mai slăbi puţin. 

Indată însă se şi auzi vocea şuierătoare a lui Petrov: 

— Să auzim, ce minciuni vrea să ne mai spună Vrăjitoarea din 
Malzin! 

Theodora îşi păstră tot sângele rece şi rosti, cu voce 
cristalină: 

— Oameni din Malzin, sunt înclinată să vă iert toate faptele 
nesăbuite pe care le-aţi săvârşit sub înrâurirea beţiei, dacă 
plecaţi îndată spre casele voastre. Sunt gata chiar nici să nu 
cercetez spre a afla cine este acela care v-a îndemnat la 
această faptă mărşavă. Şi nici nu vă voi denunța jandarmilor, 
dacă mâine vă reluaţi lucrul... Voi uita de tot ceea ce aţi făcut 
astăzi, numai întoarceţi-vă acasă. 

Cuvintele Theodorei avură o înrâurire neaşteptată asupra 
adunăturii de beţivi şi Rimsky începu să creadă că intervenţia 
jupâniţei nu va rămâne fără rezultat. El se aşteptase ca urletele 
sălbatice să reînceapă, dar în locul lor se făcu o linişte şi mai 
desăvârşită. 

Vulturul Morţii observă cu uimire, schimbarea pricinuită de 
cuvintele Theodorei Malzin, dar tot atât de bine observă această 
schimbare şi cârciumarul Petrov. Acesta din urmă se uită speriat 
în jurul său şi văzu că mulţimea era gata să urmeze sfatul fetei 
şi să se retragă de la castel. Dar aceasta ar fi însemnat pieirea 
lui, deoarece nu-şi închipuia că Theodora îi va uita vreodată 
aţâţarea ţăranilor la răzvrătire şi temându-se de urmările 
înfrângerii, se hotărî să încerce de a înflăcăra din nou țărănimea 
împotriva stăpânei sale. 


— Ce vă trebuie vouă iertarea Vrăjitoarei din Malzin? şueră el, 
ca un şarpe otrăvitor. Vreţi să vă vindeţi sufletul necuratului 
care rânjeşte în spatele ei? Aţi uitat oare că popa vă va ierta 
toate păcatele? Dacă vreţi să vă câştigaţi mântuirea sufletului, 
atunci trebuie să piară Vrăjitoarea din Malzin, căci aproape toţi 
aţi primit daruri de la ea, care într-adevăr nu erau decât ispitiri 
de-ale diavolului. 

Şi întocmai după cum merge turma după berbec, întocmai 
astfel se luă şi mulţimea orbită, după conducătorul său. 

Şi în urma cuvintelor lui Petrov, ţăranii începură să urle şi mai 
ameninţător, ca până atunci: 

— Să piară Vrăjitoarea din Malzin! 

Petrov sări în fruntea mulţimii. În apropiere se găsea o masă 
care fusese folosită şi ea pentru ridicarea baricadei. Cârciumarul 
o aşeză în picioare şi de acolo începu să le strige ţăranilor: 

— E laş şi păcătos acela care va da un pas înapoi... Aţi uitat 
că trebuie să vă răzbunaţi fraţii, pe care diavolul acela i-a culcat 
la pământ şi pe aceia care au murit de o moarte cumplită sub 
dărâmăturile porţii aprinse? Aţi uitat că sângele cere sânge? 
Vreţi să fiţi milostivi cu Vrăjitoarea din Malzin?... Moarte ei! 

— Moarte vrăjitoarei! 

— Gândiţi-vă că... 

Petrov nu apucă să-şi sfârşească vorba. 

Fără ca cineva să-l fi observat, Rimsky îşi scoase pistolul din 
buzunar şi în clipa următoare Petrov se rostogoli de pe masă cu 
gâtul străbătut de un glonte. În loc de vorbe aţâţătoare, din 
gâtul lui ieşi acum un val de sânge şi în vreme ce unii săriră în 
ajutorul lui, ceilalţi începură să arunce spre balcon cu ce le 
cădea în mână. 

Rimsky îşi dădu seama îndată de primejdie şi o trase pe 
Theodora în casă de pe balcon, a cărui uşă o încuie şi o 
baricadă. După aceea se retraseră din nou în odaia din turn, 
îngrămădind mobile în dosul fiecărei uşi. 

Rimsky se uită din nou la ceas şi din nou fruntea i se întunecă. 

Nu trecuse decât un sfert de ceas de când se uitase la el, 
pentru ultima oară. 

Theodora tremura din tot corpul şi Rimsky trebui s-o aşeze pe 
divan, de teamă să n-o vadă prăbuşindu-se la pământ. 

— Ce se va întâmpla acum?... Ce se va întâmpla acum?... 
zicea ea deznădăjduită, fără întrerupere. 


Rimsky privi la mulţimea care forfotea prin curte. 

— Mai am o singură nădejde! Poate că odată cu moartea 
capului răzvrătirii mulţimea se va răzgândi şi va renunţa la 
continuarea asediului. Cu toate că se prea poate să se întâmple 
şi tocmai contrariul. 

Şi viitorul foarte apropiat avea să dovedească, cum că tocmai 
această ultimă bănuială a lui Rimsky avea să fie cea adevărată. 

După ce văzură că Petrov a murit, răzvrătiţii se însetară şi mai 
mult de sânge şi de dorul de răzbunare. 

Căpetenia căzuse, dar în locul lui se ivi îndată un altul, care să 
aţâţe mulţimea. 

— A murit şi Petrov! strigă un flăcău, cu părul vâlvoi. Priviţi la 
trupurile acestea neînsufleţite, care toate, toate au căzut din 
pricina Vrăjitoarei din Malzin. Şi pe voi vă lasă rece că această 
unealtă a iadului mai este în viaţă? 

— Moarte Vrăjitoarei din Malzin! urlă mulţimea din nou. 

— Înainte, fraţilor! Să asediem castelul! Să moară dracul şi 
ibovnica lui! 

— Să piară amândoi! 

Şi flăcăul năvăli în fruntea mulţimii. În mâna lui străluci o 
secure, cu care porni să lovească cel dintâi în poarta interioară a 
castelului. 

Dar Rimsky pândea de la fereastra odăii turnului. El duse 
puşca la umăr, o detunătură şi noul conducător se lungi şi el la 
pământ. 

— Să pieriţi cu toţii, câinilor! exclamă el. 

Insă nici aceasta nu folosi. Mulțimea nu se înspăimântă nici de 
această nouă jertfă. Ba dimpotrivă, ea părea să fie menită ao 
întărâta şi mai mult, întocmai cum aţâţă paiele focul. 

Cineva smulse toporul din mâna mortului şi porni în goană la 
atac, pentru ca după doi paşi să se prăbuşească şi el, fără viaţă, 
nimerit în cap de glontele Vulturului Morţii. 

Şi acum nimeni n-ar mai fi putut stăpâni ciurda înfuriată. În 
mijlocul unor înjurături şi blesteme înfiorătoare, loviturile de 
topor cădeau necontenit pe poarta interioară a castelului, din 
care săreau ţăndări la fiecare lovitură. 

Rimsky strigă enervat: 

— Nu piridesc singur! Theodora, dumneata încarcă armele! 
laroslav, du-te la cealaltă fereastră şi trage în grămadă! Să piară 
cu toţii! 


Acum erau două puşti care se descărcau asupra mulţimii. 

Şi de îndată ce se descărca una, cealaltă era acolo, la 
îndemână, spre a-şi trimite plumbul ucigător. 

Şi niciun glonte nu-şi greşi ţinta, în urma fiecăruia cădea câte 
un ţăran. 

Cu toate acestea, mulţimea nu dădea înapoi. 

Ai fi crezut că ies din pământ, aşa se înmulţeau necontenit, 
întocmai ca hidra cu o sută de capete, căreia îi creşteau două 
căpăţâni, de îndată ce i se tăia una. Tot astfel se înmulţeau şi 
ţăranii din Malzin, care treceau nepăsători peste trupurile 
neînsufleţite ale tovarăşilor lor, spre a lovi necontenit în poarta 
castelului, care în cele din urmă căzu la pământ, cu un zgomot 
de iad. 

— Suntem pierduţi! strigă Theodora. 

— Încă trei sferturi de ceas! zise Rimsky, uitându-se la 
ceasornicul său de buzunar. 

În sinea lui el se gândi: 

— Nu mai există nicio scăpare! 

Ţăranii aruncară la o parte bucăţile de mobilă aşezate în dosul 
porţii şi năvăliră mai departe. 

O nouă uşă încuiată le stătu în cale, dar şi aceasta fu 
doborâtă în câteva minute. 

Răzvrătiţii pătrunseră în a doua odaie. 

În curând ei se găseau la etaj, în a treia încăpere de la odaia 
turnului, unde cei trei nenorociţi aşteptau cu înfrigurare să vadă 
ce se va întâmpla cu ei. 

În liniştea adâncă a odăii din turn se auzi glasul blând al 
jupâniţei Theodora: 

— Dumnezeule, fii îndurător cu sufletul meu! 

Rimsky îşi încleştă pumnii. Era înfiorător gândul că poate vor 
cădea în mâinile ţăranilor. Chinuitorul simţământ al neputinței 
de a face ceva îi strângea inima. Ehei, dacă oamenii lui ar fi fost 
acolo, ce iute s-ar fi descotorosit el de această hoardă de 
sălbatici! 

Dar aşa? 

Cum putea să lupte el singur, împotriva a sute de oameni? 

Din nou pătrunse până la ei, zgomotul unei uşi doborâte şi al 
unor mobile aruncate furios din cale. 

Acum nu-i mai despărţeau decât două odăi de mulţimea 
însetată de sânge. 


Rimsky le dădu lui laroslav şi Theodorei câte o armă în mână. 

— Trebuie să ne vindem viaţa cât mai scump! le zise el. Acum 
trebuie să ne luăm rămas bun de la viaţă, căci numai o minune 
ne mai poate scăpa. Şi minuni nu există! 

Theodora îi întinse mâna lui Rimsky, cu ochii scăldaţi în 
lacrimi. 

— Vreau să-mi iau rămas bun de la dumneata, în aceste 
ultime clipe, pe care le mai avem de trăit. Că eu trebuie să mor, 
înţeleg, căci împotriva mea a pornit mânia mulţimii, dumneata 
însă, ai fost cuprins numai din întâmplare în vârtejul acestor 
evenimente sângeroase. Acum, când simt că moartea este atât 
de aproape de mine, dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru 
neîntrecutul curaj cu care m-ai apărat şi care este vrednic de 
toată admiraţia. Dumnezeu să te binecuvânteze şi să fie milostiv 
şi cu noi! 

Stanislau Rimsky sărută mâna Theodorei. 

— Jupâniţă Theodora, zise el, chiar dacă situaţia pare 
deznădăjduită, în adâncul sufletului nostru nu trebuie să 
pierdem orice speranţă. 

Theodora zâmbi obosită. 

— Dumneata tot mai nădăjduieşti? întrebă ea. 

— Până la cea din urmă suflare! 

Zgomotele înfricoşătoare ale mulţimii răsunau acum din odaia 
alăturată. 

— Să piară! 

— Vrem capul Vrăjitoarei din Malzin! 

— Pe rug cu ea! 

— Ucideţi diavolul de lângă ea! 

— Moarte lor! 

Şi îndată după aceea uşa se cutremură sub puterea loviturilor 
de topor. 

Una din scânduri fu străbătută de o bardă şi prin crăpătură se 
zărea câte un cap cu părul vâlvoi, câte o pereche de ochi cu 
privirile de fiară. 

Rimsky sări la uşă şi-şi aşeză ţeava pistolului în crăpătură. 

O detunătură... urmată de un urlet înfiorător. 

Glontele nimerise în ochiul unuia dintre asediatori. 

Rănitul se prăbuşi la pământ cu un strigăt înfricoşător. Ceilalţi 
însă, erau atât de îmbătaţi de pofta de răzbunare, încât nici nu 
se sinchisiră de tovarăşul lor rănit şi-l călcară în picioare, fără 


milă, spre a putea ajunge la uşa pe care o loveau acum cu 
pumnii, cu topoarele, cu bucăţi de mobilă. 

În timpul acesta Rimsky se folosea neobosit de puşti, 
descărcându-le una după alta şi curajul lui nebun, îl învioră şi pe 
bătrânul Iaroslav, care simțind că este vorba de propria sa viaţă 
şi mai ales de viaţa bunei sale stăpâne, se lupta ca un leu. 

Până în cele din urmă însă, tot forţa mulţimii ieşi biruitoare. 

Uşa căzu şi în urma lor năvăliră asediatorii, care se năpustiră 
cu o ură de nedescris asupra asediaţilor, care le ţinuseră piept, 
până atunci. 

Cel dintâi care pătrunse în odaie fu un flăcău, tânăr de tot, 
care cu o groaznică lovitură de topor despică în două capul 
bătrânului laroslav. 

Theodora ţipă îngrozită. 

Era îngrozitor să-ţi vezi servitorul cel mai credincios, pierind 
înaintea ochilor tăi, într-un chip atât de fioros. 

Şi dacă nu era alături de ea Rimsky, care s-o prindă în braţe la 
timp, nenorocita fată s-ar fi prăbuşit la pământ, unde fără 
îndoială că sălbaticii răzvrătiți ar fi călcat-o în picioare. 

Dar oare n-ar fi fost mai bine să moară atunci, leşinată, decât 
să se mai trezească, spre a-şi da seama de toată grozăvia ce o 
aştepta? 

Vulturul Morţii o ţinea cu mâna stângă, iar cu dreapta urmă să 
lupte vitejeşte. El întorsese puşca şi lovea necontenit cu patul 
armei, aşa că ţăranii nu se puteau apropia de el. 

Era gata să moară, fiindcă ştia că de acolo, din situaţia aceea 
înspăimântătoare nu mai exista nicio scăpare. Poate că nu mai 
avea de trăit decât câteva minute, mai ales că braţul îi obosise 
şi apărarea era foarte anevoioasă în împrejurările acelea. Şi 
asupra capului său putea să cadă un topor, întocmai după cum 
căzuse asupra bietului laroslav, a cărui ţeastă securea o 
despicase în două, până la beregată, încât nici chiar mama lui 
nu l-ar mai fi recunoscut. 

Deodată unul dintre ţărani răcni cât îl ţinea gura: 

— Nu vă atingeţi de ei! Trebuie să-i prindem de vii! 

La auzul acestor cuvinte, ţăranii îşi aruncară topoarele şi se 
năpustiră cu mâna goală asupra Theodorei şi a lui Rimsky, spre 
a-i prinde vii, cum propusese unul din tovarăşii lor. 

Şi în zadar se luptă Vulturul Morţii ca un tigru, el singur îşi 
dădu seama că în curând va cădea în faţa acestei adunături de 


ticăloşi, care erau sute, pe când el, unul singur. Deodată băgă 
de seamă că Theodora îi fusese smulsă din braţe şi câţiva 
vlăjgani o duceau triumfători înspre uşă. 

— Am pus mâna pe vrăjitoare! 

— Am prins pe duhul rău al Malzinului! 

— Să ne mai scape şi acum, dacă e vrăjitoare! 

— Să piară! 

— Să moară! 

Strigătele acestea din urmă erau pe toate buzele şi erau 
rostite cu atâta ură, încât Rimsky îşi dădu seama că mulţimea 
aceasta nu glumea cu amenințările, ci că într-adevăr avea de 
gând să treacă la fapte. 

Dar Vulturul Morţii lupta fără întrerupere. 

Încetul cu încetul se retrase până în colţul odăii, pentru ca 
măcar acest avantaj să-l aibă faţă de mulţime, ca să nu poată fi 
atacat pe la spate. Şi de aici, luptă mai departe, cu toate că nu 
mai avea nimic de nădăjduit. 

Pumnii lui loveau în stânga şi-n dreapta, cu picioarele izbea 
atât de puternic, încât ţăranii zburau ca nişte mingi şi dacă nu 
se putea apăra altfel, îl înşfăca pe unul din aceia care se 
repezeau la el şi ridicându-l în văzduh, lovea cu el în ceilalţi 
atacatori, împrăştiindu-i. 

Ţăranii priviră cu un amestec de groază şi admiraţie la acest 
luptător, care se apăra într-un chip, cum ei nu credeau că-i este 
cu putinţă unui muritor. 

Şi deodată, exclamaţia de groază trecu din gură-n gură: 

— Acesta nu este un om ca noi, ci însuşi diavolul! 

Rimsky începu să nădăjduiască cum că ţăranii se vor retrage, 
deoarece pentru câteva clipe încetară de a-l mai ataca. 

Dar voinicul se înşelă în această nădejde, căci ţăranii se 
repeziră la el cu mai multă îndârjire, ca şi când ar fi vrut să-l 
silească să dea lupta hotărâtoare. 

Opt năvăliră asupra lui deodată. Rimsky izbea cu pumnii, cu 
picioarele, deodată însă, primi o groaznică lovitură în cap. 

Înaintea ochilor săi se întunecă totul! Îndată după aceea 
puterile îl părăsiră, braţele îi căzură de-a lungul trupului, 
genunchii i se îndoiră şi apoi se lungi pe podea. 

Din mijlocul ţăranilor se ridică un urlet de bucurie. 

—Bravo, Mihai! îl felicitau ei pe un ţăran voinic, în mâna 
căruia se mai putea vedea piciorul de masă, cu care-l lovise-n 


cap pe invincibilul potrivnic. 

— Ţăranii ridicară trupul lui Rimsky, în mijlocul unor nesfârşite 
chiote de bucurie şi-l duseră în curte, unde pe Theodora Malzin 
o şi legaseră de un pom. 

Bucuria era nemărginită. lzbânda le fusese desăvârşită, îşi 
ajunseseră scopul, amândoi duşmanii căzuseră în mâinile lor. 

Atât vrăjitoarea din Malzin, cât şi ibovnicul ei, diavolul. 

Conducerea răzvrătiţilor o luase acum Mihai, în locul lui 
Petrov, care căzuse răpus de glontele lui Rimsky. Vlăjganul 
râdea cu mâinile în şolduri şi le strigă ţăranilor: 

— Aduceţi o găleată cu apă, să-i stropim puţin, căci la urma 
urmelor nu se cuviue ca tocmai acum să nu-şi dea seama de 
ceea ce se petrece cu ei. 

Nu unul, ci zece, douăzeci alergară să îndeplinească porunca 
şefului lor... 

Peste câteva minute în faţa lui Mihai se înşirară mai multe 
ciubăre cu apă. El însuşi puse mâna pe unul şi vărsă asupra 
Theodorei Malzin, care îşi reveni în fire, în urma valurilor de apă 
rece, care o udară din creştet până-n tălpi. Alţi ţărani urmară şi 
ei pilda conducătorului şi azvârliră asupra lui Rimsky apă din 
două găleți. Vulturul Morţii îşi deschise încet ochii obosiţi. 

Creierul tot îi mai vâjâia incă, din pricina grozavei lovituri şi la 
început nici nu putu să-şi reamintească ceea ce se întâmplase. 
Numai atunci îşi aduse aminte de cele petrecute, când observă 
că era legat atât de strâns de trunchiul unui pom, încât nici nu 
putea să mişte şi o zări pe Theodora la câţiva paşi de el, în 
aceeaşi situaţie. 

Dar jupâniţa nu-şi pierdu mândria şi demnitatea nici chiar în 
această situaţie deznădăjduită. 

Ţăranii se aşteptau s-o vadă bocind şi implorându-le îndurare, 
dar stăpâna Malzinului îndura soarta pe care i-o hărăzise 
destinul, cu o resemnare vrednică de laudă. Şi ea îndură cu 
acceaşi resemnare şi batjocura laşă a mulţimii, care-i râdea în 
faţă, o lovea, o scuipa. 

— Şi acum e mândră! 

— S-a sfârşit cu vrăjitoria ei! 

— Acum ţi s-a înfundat, cu ibovnicul tău drăcesc cu tot! 

— Vei pieri, câine de păgân! 

Şi lacrimile n-o năpădiră pe nenorocita copilă, decât numai 
atunci când văzu că şi Rimsky împărtăşea soarta ei. O mustra 


conştiinţa că omul acesta viteaz şi cu simţăminte atât de nobile, 
trebuia să-şi piardă viaţa din pricina ei şi gândul ei înălţă o rugă 
fierbinte spre cer: 

— Dumnezeule Atotputernic, îţi ofer sufletul meu, dar lasă-i lui 
viaţa! 

Aproape în aceeaşi clipă, aeelaşi gând zămisli în minea lui 
Rimsky: 

— Nu-mi pasă daca mă vor ucide, numai pe ea de ar lăsa-o în 
viaţă! 

Urletele de izbândă ale mulţimii fură întrecute de răcnetul lui 
Mihai: 

— Fraţilor! Tăcere! 

Strigăte curioase se îndreptară spre el, din toate părţile: 

— Să auzim! 

— Ce vrei? 

— Vorbeşte! 

Mihai răspunse răcnind, spre a fi auzit de toată lumea: 

— Trebuie să hotărâm soarta vrăjitoarei, de aceea să alcătuim 
tribunalul, care va judeca vrăjitoriile ei. 

Mulțimea răspunse prin chiote de aprobare. 

— Aşa este! 

— Ai dreptate! 

— Să fie judecată de noi! 

— Şi ea ne-a fost judecător! 

— Să moară! 

— Să piară Vrăjitoarea din Malzin! 

Câţiva ţărani aduseră iute masa pe care Rimsky îl omorâse cu 
un glonte bine ţintit, pe cârciumarul Petrov, şi spre a imita cât 
mai bine tribunalul, luară din casă şi câteva scaune, pe care le 
aşezară în jurul mesei. 

Theodora Malzin privea tăcută şi liniştită la aceste pregătiri, 
care pentru ea însemnau un fel de prolog al morții. 

— Cine să fie capul judecății? strigă Mihai înspre mulţime. 

— Mihai, urlă mulţimea. 

Încrederea aceasta a ţăranilor îi căzu foarte bine lui Mihai, 
care se îndreptă spre masă cu paşi măsuraţi. După ce luă loc în 
fruntea mesei, mai numi încă patru flăcăi, care împreună cu el 
aveau să îndeplinească funcțiunea de judecători. 

Acum începe judecarea vrăjitoarei! vesti el, cu îngâmfare. 
Locuitori ai Malzinului, ne-am adunat aici spre a-i judeca pe 


Theodora Malzin şi pe străinul acesta, care au păcătuit greu şi în 
repetate rânduri împotriva noastră. 

— Aşa e! urlă mulţimea. 

— Deoarece judecata trebuie să fie nepărtinitoare, acestea 
zicând era să-l bufnească râsul, îi chem pe toţi cei de faţă să 
vină aici şi să ne spună tot ceea ce ştiu despre vrăjitoriile 
Theodorei Malzin. 

Fireşte că s-au găsit nu unul, ci zece, o sută de pârâtori. 

— Eul! 

— Pe mine să mă întrebi! 

— Păi să vă spun eu! 

Mihai vru să arate că era vrednic de cinstea ce i se făcuse, 
numind pe el capul judecății şi de aceea, din toţi cei ce se 
prezentară spre a depune mărturie împotriva Theodorei, îi alese 
pe aceia, despre care ştia că erau cei mai neîmpăcaţi duşmani 
ai fetei. 

Ivan Erminoff, un tânăr căruţaş, urma să fie acuzatorul de 
căpetenie. 

Pe vremuri fusese în slujbă la castel, dar Malzin îl prinse 
asupra unui furt şi-l dădu afară. Mai târziu, a venit să se roage 
să fie iertat şi, om bun, cu suflet simţitor, bătrânul Malzin îl 
reprimi, dar Erminoff îşi dădu în petec iute şi atunci îl dădu afară 
cu totul. 

Din clipa aceea vizitiul vorbea cu o ură neîmpăcată despre 
stăpânul castelului şi fata sa, şi tot el a fost acela, care răspândi 
vestea că Theodora ar face vrăjitorii. 

Mihai trase o duşcă din plosca cu rachiu ce se găsea pe masă 
înaintea lui şi apoi îl întrebă: 

— Ivan Erminoff, spune-ne ce ştii? 

Vizitiul îşi drese glasul şi răspunse cu voce tare, ca toată 
lumea să-l audă, chiar şi aceia care erau foarte departe de masa 
tribunalului improvizat. 

— Eu am stat mult la castelul Malzin, aşa că sunt în măsură să 
ştiu ce se petrecea aici. Fata aceasta este o vrăjitoare şi dracul îi 
este ibovnic. 

Mulțimea aprobă cu frenezie: 

— Aşa este! 

— E adevărat! 

Theodora primi învinuirea aceasta cu fruntea senină, fără a 
spune vreun cuvânt. Biata fată îşi dădea seama că, în zadar ar 


vorbi despre pornirea vizitiului împotriva ei, căci mulţimea i-ar 
râde în obraz. 

— Urmează-ţi acuzarea, Ivan Erminoff, zise Mihai, învinuirea 
am auzit-o cu toţii, dar am vrea să avem şi ceva dovezi. 

— Dovezi, răspunse Erminoff, râzând zgomotos. 

— Am dovezi, câte vreţi! Eu însumi am văzut de nenumărate 
ori că necuratul venea la castelul Malzin. Odată a venit cu un car 
învăluit în flăcări, altă dată pe un cal înaripat, iar altădată a 
răsărit din pământ, în mijlocul unui nor de fum şi a trecut prin 
zidul castelului Malzin, de parcă pietrele ar fi fost de mămăligă 
şi după aceea s-a dus în odaia de culcare a Theodorei Malzin. 

— Mai departe! 

— Apoi, şezând la pândă, am văzut că bătrânul Malzin şi-a 
vândut sufletul diavolului, în odaia aceea, unde sunt 
îngrămădite atâtea cărţi. 

Jupâniţa Theodora nu se mai putu stăpâni şi se răsti la vizitiu, 
plină de scârbă. 

— Taci nenorocitule! N-ai decât să-ţi baţi joc de mine, căci nu 
sunt decât o femeie slabă, care nu se poate apăra, dar nu-ți dau 
voie să te atingi de amintirea bunului meu părinte, căruia nu 
meritai nici măcar să-i săruţi tălpile ghetelor! 

Un hobot de râs batjocoritor fu răspunsul la această nobilă 
izbucnire a fetei. 

— Da, repetă Erminoff, cu un rânjet diabolic, mai spun încă o 
dată că stăpânul Malzinului avea legături cu necuratul căruia şi- 
a vândut sufletul. M-am uitat prin gaura cheii şi l-am văzut stând 
de vorbă cu Ucigă-l toaca, aşa cum vă văd pe voi, la masa 
judecății. 

— Bine, Erminoff, spune mai departe dacă mai ştii ceva. 

— Cum să nu ştiu! În odaia cu cărţi lampa ardea în fiecare 
noapte, până-n zori, luminând chipurile bătrânului Malzin, al 
diavolului şi al ibovnicei lui, Theodora. lar Theodora Malzin nu se 
folosea de cârdăşia ei cu Diavolul pentru a ne veni nouă în 
ajutor, ci dimpotrivă, spre a ne face rău, oriunde şi oricând 
putea. 

Ai putea să ne dai vreo dovadă şi în privinţa aceasta? întrebă 
Mihai, mai trăgând o duşcă din ploscă cu rachiu, pe care o 
duceau la gură necontenit şi ceilalţi membri ai judecății. 

— Am o mie de dovezi, nu numai una! sună răspunsul lui Ivan 
Erminoff. Aduceţi-vă aminte de molima care a bântuit printre 


animale, cu doi ani în urmă. Jos, în sat, fiecare din noi am 
pierdut câte o vită, pe când aici, la castel niciuna n-a pierit. 
Dracul a curăţat moşia lui Malzin. Caii castelului erau sănătoşi 
tun, pe când caii noştri toţi au căpătat tignafes. 

— Minti! strigă jupâniţa Theodora, revoltată. Eşti un bârfitor 
neruşinat! Tocmai tu eşti acela, care ar trebui să ştie mai bine 
decât oricine altul, ce măsuri de prevenire am luat, spre a scăpa 
animalele de molimă. În sat voi nu vă frământaţi capul cu nimic. 
Nu diavolul v-a omorât vitele, ci propria voastră trândăvie. 

Mihai se răsti la Theodora. 

— Ţine-ţi gura, vrăjitoareo! Nu e rândul tău. Urmează tu, 
Erminoff! 

— Dar ciudăţenia aceasta nu se petrecu numai cu animalele. 
Vrăjitoarea fermecă chiar şi pe oameni. Aduceţi-vă aminte, cu 
ce vicleşug a lucrat. Mai întâi v-a îmbolnăvit copiii, ca apoi să vi-i 
lecuiască, spre a apărea în ochii voştri ca o mântuitoare, ca o 
binefăcătoare, care are la inimă binele ţăranilor. 

Aprobarea mulţimii fu tradusă printr-o nouă izbucnire de 
urlete. 

— Aşa e! 

— Vorbeşte bine! 

— Spune adevărul! 

— Întocmai aşa s-a întâmplat! 

Ivan Erminoff urmă, liniştit: 

— Pe acela care nu-i era pe plac, îl lăsa să moară. Vă mai 
aduceţi aminte de bătrânul Ursakin, văcarul satului? Theodora 
Malzin a venit şi la patul lui, dar nu l-a ajutat. Bătrânul Ursakin a 
murit... 

— Fiindcă avea optzeci şi trei de ani! întregi Theodora, pe 
care o durea grozav să vadă că nemărginita sa bunătate, pe 
care nu şi-o precupeţise faţă de oamenii aceştia, era adusă 
acum ca o învinuire împotriva sa, menită să o piardă. 

— Cred că am adus destule dovezi! zise Erminoff. Din toate 
câte v-am spus, cred că v-aţi putut încredința că Theodora 
Malzin este o vrăjitoare şi veţi putea s-o judecaţi după cum 
merită. Dar să nu fiţi îndurători, căci atunci îi daţi prilej să-şi 
cheme ibovnicul, pe necuratul în ajutor şi atunci va fi vai de voi! 

După aceea lvan Erminoff se retrase şi drept răsplată pentru 
rolul însemnat pe care-l jucase, Mihai îi întinse plosca cu rachiu 
de pe masa judecății, ploscă din care fostul vizitiu bău cu sete. 


În urmă, Mihai se ridică de pe scaun şi se adresă celorlalţi 
judecători, cu următoarele cuvinte: 

— Aţi auzit toţi, învinuirile pe care le-a adus Ivan Erminoff. Nu 
avem nicio pricină să ne îndoim de buna credinţă a pârâtorului, 
aşa că, spuneţi ce merită femeia aceasta, despre care s-a 
dovedit atât de bine că este vrăjitoare? 

— Moartea! zise unul din ţăranii improvizaţi în judecători. 

— Moartea! zise al doilea, al treilea, apoi al patrulea. 

— Moartea! urlă şi mulţimea, după ei. 

Atunci Mihai se întoarse înspre jupâniţa legată de pom. 

— Ai auzit, Theodora Malzin! zise el, cu un rânjet diabolic. 
Majestatea sa Poporul şi-a spus sentinţa asupra ta. Trebuie să 
mori! 

Theodora Malzin îşi ridică mândră capul. 

— Am luat cunoştinţă, va trebui să mor! Ţin însă să vă spun 
că prefer de o mie de ori să mor, decât să respir şi mai departe 
acelaşi aer cu voi. 

Ivan Erminoff se mai repezi odată la masa judecătorilor şi 
strigă: 

— În timpurile vechi era obiceiul ca vrăjitorii să fie arşi pe rug! 

Atât i-a trebuit mulţimii. 

Răzvrătiţii începură să urle, ca nişte nebuni: 

— Pe rug cu ea! 

— S-o ardem! 

— Să piară în flăcări! 

Mihai făcn semn mulţimii să tacă, apoi rosti sentinţa: 

— Facă-se voia poporului! Vrăjitoarea din Malzin va pieri pe 
rug. 

În tot timpul acestei parodii de judecată, Rimsky îndură 
chinuri cumplite. Era silit să vadă, să audă ce învinuiri josnice i 
se aduceau acestei nobile făpturi, fără a-i putea sări în ajutor, 
spre a o scăpa din mâinile celor mai mârşave şi 
nerecunoscătoare fiinţe, pe care le lăsase Dumnezeu pe 
pământ. 

El încercă să rupă funiile, cu care îl legaseră de pom, spre a 
se năpusti asupra laşului părător, pentru a-l culca la pământ, cu 
o singură lovitură a pumnului său puternic. Puțin îi păsa ce avea 
să se întâmple cu el după aceea. 

Dar truda lui rămase zadarnică, deoarece ţăranii îl legaseră 
cobză şi încercarea lui nu avu alt rezultat, decât că-şi juli 


încheieturile până la sânge. 

Răzvrătiţii erau acum beţi, nu numai de rachiu, ci şi de setea 
de cruzime. 

Ei începură să îngrămădească în curte tot ce le cădea în 
mână, mobile rămase de la baricade, paie, fân, unelte de lemne 
şi lucrau cu o sârguinţă de necrezut la ridicarea rugului. 
Pregătirile erau în toi, când o voce puternică străbătu prin aer. 

— Oameni buni... aţi înnebunit? tună vocea aceasta. 

Unul din ţărani strigă, speriat: 

— Învățătorul! 

În mijlocul mulţimii, care se dădea la o parte, plină de respect, 
se ivi făptura subţirică a învățătorului Lew Vlasovici. 

Cuvintele lui biciuiau fără milă ciurda alcoolizată. 

— Ce faceţi aici?... Oare v-a luat minţile rachiul, de vă dedaţi 
la asemenea josnicii?... Să-i daţi dramul stăpânei voastre, 
numaidecât! 

Mulțimea se îmblânzi ca prin farmec, la auzul cuvintelor 
învățătorului, dar atunci ieşi la iveală şi Mihai, care se măsură 
obraznic cu Lew Vlasovici, spunându-i răstit: 

— Nu te amesteca în treburile noastre, domnule învăţător! 

— Dar ce aveţi de gând să faceţi, nenorociţilor?... Cum 
indrăzniti să vă purtaţi astfel cu binefăcătorul vostru? 

— Nu a fost o binefăcătoare pentru noi, ci... 

— Ci?... 

— O vrăjitoare, care a adus toate relele pe capul nostru. 

— Aţi înnebunit? Orice simţământ omenesc a dispărut din 
sufletele voastre? Aţi uitat binele pe care vi l-a făcut răposatul 
boier? V-a îmbunătăţit viaţa ridicând cea dintâi şcoală în ţinutul 
acesta... 

Mihai îl întrerupse cu un gest dispreţuitor: 

— Cu şcoala lui mai mult rău ne-a făcut, decât bine! 
învăţătura tâmpeşte copiii! 

— Cum poţi vorbi astfel?... Mai bine răzgândiţi-vă, până nu e 
prea târziu şi renunţaţi ia planul vostru nesăbuit, căci va veni şi 
ziua răfuelii şi atunci vă veţi căi grozav de ceea ce aveţi de gând 
să faceţi astăzi. 

În urma apariţiei învățătorului, o mică licărire de speranţă se 
aprinse în sufletul Vulturului Morţii şi a Theodorei. Nădăjduiau că 
vorbele aşezate ale tânărului învăţător îi va dezmetici pe ţărani 
şi erau gata să plângă de bucurie, când văzură că Lew Vlasoviei 


se îndreaptă spre Theodora, pentru a-i desface legăturile. 
Deodată însă, mai înainte ca Vlasovici să fi ajuns la jupâniţă, 
Erminoff se repezi la învăţător, îl prinse în braţe şi-l aruncă în 
mijlocul mulţimii. Ţăranii îl îmbrânciră mai departe, din braţe în 
braţe, iar când ajunse destul de departe de Theodora, rândurile 
lor se strânseră din nou, spre a-l împiedica de a se mai înapoia. 

Mihai începu să râdă, zgomotos. 

— Aţi auzit ce-a spus învățătorul? Zice că Theodora Malzin ar 
fi binefăcătoarea noastră! Şi apoi, se îndoieşte că e o vrăjitoare! 
Ei bine, o vom pune la încercare! Până când se va pregăti rugul 
vom face proba, spre a ne încredința dacă este vrăjitoare, sau 
nu. Mulțimea începu să murmure, curioasă, deoarece nu ştia ce 
are de gând să facă Mihai. 

Dar curiozitatea răzvrătiţilor fu satisfăcută chiar în clipa 
următoare, când Mihai chemă doi ţărani lângă el. 

— Înroşiţi în foc un drug de fier! Vom face proba cu fierul 
roşu, aşa după cum se făcea pe vremuri. Vom aşeza la pământ 
un drug de fier înroşit în foc, iar jupâniţa Theodora va face o 
plimbare pe el, cu picioarele goale. Dacă sufletul ei nu este 
încărcat cu păcate, atunci fierul n-o va arde, dar dacă picioarele 
i se vor prăji, atunci e semn că Theodora Malzin este într-adevăr 
vrăjitoare. Şi atunci... 

— Pe rug cu ea! răcni mulţimea îmbătată, căreia cruzimea lui 
Mihai îi plăcu foarte mult. 

Rimsky se zvârcolea ca un şarpe şi se îngrozea gândindu-se la 
chinurile înfiorătoare pe care avea să le îndure biata fată. In 
adâncul sufletului său însă, el nădăjduia că ducerea la 
îndeplinire a acestui plan, ar putea să însemneze salvarea lor, 
deoarece în chipul acesta se mai câştiga puţină vreme şi în 
timpul acesta putea să sosească şi doctorul Leonida cu voinicii 
din Cuibul Vulturilor. 

El aruncă o privire îmbărbătătoarc înspre Theodora, care însă 
nu-l zări, deoarece planul diabolic al ţăranilor o doborâse cu 
desăvârşire. 

— Vreţi să-mi luaţi viaţa? îi zise ea lui Mihai. Bine, ucideţi-mă, 
dar cel puţin nu mă chinuiţi! 

Mihai răspunse printr-un hohot de râs. 

Ţăranii se şi aplicară să înroşească în foc o şină de fier, pe 
care o luaseră de printre dărâmăturile porţii, iar Mihai mai 
chemă la sine încă doi vlăjgani. 


— Scoateţi-i pantofii din picioare şi ciorapii, porunci el. Să 
vedem cum umblă desculţă mândra noastră jupaniţă! 

Rimsky observă marea durere a Theodorei, groaza ei 
nemărginită şi se răsti la ei: 

— Câinilor, nu mai aveţi nici un pic de milă în sufletul vostru, 
pentru aceea care v-a scăpat copiii şi soțiile de la moarte? La 
auzul acestor cuvinte, Mihai se apropie de Vulturul Morţii şi 
izbindu-l cu pumnul în faţă îi strigă: 

— Ţine-ţi clanţa! Va veni şi rândul tău în curând! Deocamdată 
desfată-ţi privirile la suferinţele ibovnicei tale. Şi aşa nu-ţi va fi 
dat să mai vezi o probă cu fierul înroşit! 

Ţăranii aduseră fierul sfârâitor, pe care-l aşezară pe pământ. 

— Dezlegaţi-o, strigă Mihai, şi aduceţi-o aici! 

Ţăranii se supuseră poruncii, dar biata fată se împotrivea, aşa 
că ticăloşii trebuiră s-o ia în braţe spre a o duce până în faţa 
sângeroşilor săi judecători. Ajungând în apropierea fierului 
înroşit, sărmana jupâniţă nu-şi mai putu stăpâni nervii şi ţipând 
sfâşietor, îşi încorda trupul cu puterea deznădejdii şi încercă să 
scape din mâinile sălbaticilor săi chinuitori. Dar aceştia erau 
mulţi şi vânjoşi şi chiar dacă cu greu, tot o apropiară tot mai 
mult de fierul roşu ca jăraticul. 

Piciorul alb, fin, al Theodorei Malzin tremura ca varga, dar 
ţăranii sălbăticiţi de setea de sânge nu mai cunoşteau mila şi o 
duceau tot mai aproape de locul supliciului. 

Mihai strigă cu o diabolică plăcere: 

— Băgaţi de seamă! Acum începe proba vrăjitoarei! Ţăranii 
apucară piciorul nenorocitei fete şi-l apăsara cu cruzime pe 
fierul înroşit. 

Un țipăt groaznic, înspăimântător străbătu văzduhul... 

Dar ţăranii nu se lăsară înrâuriţi, inima lor nu putea fi mişcată 
de chinurile nefericitei Theodora Malzin. Ei îi ridicară piciorul din 
nou şi din nou i-l apăsară pe fierul torturii, întâi dreptul, apoi 
stângul şi aşa o purtară până la capătul şinei sfârâinde. 

Când drumul torturii se sfârşi, Theodora Malzin se prăbuşi la 
pământ, fără cunoştinţă. 

lar Mihai strigă triumfător, înspre mulţime: 

— Priviţi! Proba ne-a dat dreptate nouă! S-a adeverit că 
Theodora Malzin este o vrăjitoare! 

— Pe rug cu ea! 

— Să fie arsă! 


— Să moară! 

— Să piară neamul ei vrăjitoresc! 

Mihai mai făcu un semn şi ţăranii ştiură ce trebuie să facă. 

Ei o ridicară pe fată de la pământ şi o duseră la rug. Aici o 
legară de o masă şi coborându-se, dădură foc paielor şi lemnelor 
care înconjurau groaznicul loc de expiaţiune. 

— Blestemaţilor! Afurisită şleahta de ticăloşi! urla Rimsky, dar 
fără a fi auzit de cineva, căci răzvrătiţii făceau acum o gălăgie 
infernală, dănţuind ca nişte diavoli, în jurul osânditei. 

Toate privirile erau îndreptate asupra rugului. 

La început focul ardea înăbuşit, apoi se iuţea tot mai mult, 
limbile de foc ridicându-se tot mai înalte înspre cer. Atunci se ivi 
din nou Lew Vlasovici, care cu o putere înzecită de deznădejde, 
îmbrâncea oamenii care îi stăteau în cale şi-şi croia drum, 
strigând: 

— La o parte!... La o parte nemernicilor!... Lăsaţi-mă s-o scap, 
până nu este prea târziu!... La o parte! 

Mai mult n-apucă să spună, căci zece răzvrătiți se repeziră la 
el şi culcându-l la pământ, îl ţinură de nici nu se mai putea 
mişca. În timpul acesta rugul ardea mai departe, cu flăcări tot 
mai furioase. lar sus, în vârful rugului, Theodora Matern îşi 
redobândi cunoştinţa, în clipele acestea de neînchipuită 
grozăvie. Ea îşi deschise ochii, pe care şi-i îndreptă spre cer şi în 
clipa aceea avea înfăţişarea unei sfinte. 

Rimsky o privi cu inima sfâşiată şi din ochii dârzului voinic 
lacrimile curgeau şiroaie. 

Vulturul Morţii plângea. 

— Dumnezeule, fii îndurător cu sufletul ei! murmură el. 

Vreascurile trosneau şi limbile de foc şi norii de fum o 
învăluiră aproape pe nenorocita fată. In curând ea dispăru cu 
totul din ochii mulţimii şi mobilele îngrămădite una peste alta, 
lemnele uscate şi uneltele agricole nu mai erau decât o mare de 
flăcări. 

Theodora Malzin îşi dăduse sufletul. 


Ţăranii se mai uitară multă vreme la rugul fumegând şi se 


bucurau ca nişte nebuni de mârşăvia lor. 

Am scăpat de vrăjitoare! spuneau ei, mulţumiţi. 

Rugul mai ardea încă şi fumul gros nu se risipise, când Mihai 
îşi aduse aminte şi de celălalt prizonier, cu care nu sfârşiseră 
încă. 

El adună din nou pe membrii tribunalului, apoi se duse la 
Rimsky. 

— Cine eşti? îl întrebă el, batjocurilor şi măsurându-l 
dispreţuitor pe Vulturul Morţii, care în urma morţii chinuitoare a 
Theodorei Malzin, era atât de abătut, încât nici chiar cei mai 
buni prieteni ai lui nu ar fi recunoscut în el pe temutul căpitan 
din Cuibul Vulturilor. 

— N-ai auzit ce te-am întrebat? se răsti la el Mihai. Răspunde, 
cine eşti? 

— Ce-ţi pasă? răspunse Kirnsky. 

— Îţi porţi nasul cam în vânt, dar ţi-l vom tăia noi! 

— Porunceşte să se mai ridice un rug şi voi merge la moarte, 
fără a mă plânge cu un singur cuvânt! 

— Dacă nu vrei să răspunzi de bună voie, îţi vom dezlega noi 
limba. 

Cu aceste cuvinte Mihai se întoarse înspre mulţime şi strigă: 

— Locuitori ai Malzinului, hotărâți ce merită omul acesta care 
a trimis pe lumea cealaltă pe cei mai buni prieteni ai noştri? Ce 
merită omul care a fost tovarăşul de fărădelegi şi păcate al 
Vrăjitoarei din Malzin? 

Mulţimii buimăcite de rachiu nu-i fu greu să răspundă... 

— Moartea! urlă ea, după cum mai urlase încă de atâtea ori în 
seara aceea. 

Rimskv aruncă o privire batjocoritoare înspre mulţime, dându- 
i de veste prin această privire că nu se teme de moarte... 

Din toţi răzvrătiţii Ivan Erminof era cel mai gălăgios. 

— Să mai ridicăm un rug! striga el, cât îl ţinea gura. 

Dar Mihai avea un alt plan, mai bun. 

— Nu! Staţi! Pentru diavolul acesta am născocit o moarte mai 
nimerită! 

— Care? 

— Să auzim! 

— Vorbeşte! 

Îl vom duce în partea de miazănoapte a castelului şi-l vom 
arunca în prăpăstie, din vârful stâncilor! anunţă el, cu glasul 


răguşit de atâta strigăt. 

Mulțimea aprobă cu chiote de bucurie şi îndată şi puseră 
mâna pe osândit, spre a-l duce la groaznica moarte pe care i-o 
hărăziseră... 

În clipa în care îl dezlegară de pom, Rimski îşi adună toate 
puterile şi încercă să scape din mâinile ticăloşilor. Dar năvălitorii 
erau prea numeroşi şi-l doborâră la pământ, unde-l legară din 
nou, iar apoi îl luară pe sus şi aşa îl duseră până la marginea 
prăpastiei, care se întindea în partea de miazănoapte a 
castelului. Prăpastia aceasta oferea o privelişte atât de fioroasă, 
încât cei mai slabi de înger se îngrozeau chiar şi numai privind- 
o. Dar încă să te gândeşti că cineva te aruncă în adâncimea 
aceea înfiorătoare. 

Chiar şi Rimsky, cât era el de fără teamă, se cutremură 
privind în adâncimea aceea fără fund. 

Îşi dădea seama prea bine că de acolo nu mai era scăpare. 
Era cu neputinţă sa nu-şi fărâme trupul de ieşiturile stâncilor şi 
chiar dacă cine ştie prin ce minune, ar fi ajuns nevătămat până 
în fundul prăpastiei, ar fi fost osândit să moară de o moarte şi 
mai cumplită, de foame şi de sete, căci nici nu se putea gândi să 
mai iasă vreodată de acolo, atât de drepţi erau pereţii văgăunei. 

În jurul lui ţăranii beţi urlau şi chiuiau necontenit. 

— Să moară! 

— In prăpastie cu el! 

— În iad se va întâlni din nou cu vrăjitoarea din Malzin! 

— Aruncaţi-l în prăpastie! 

Totuşi, mai era cineva care-i luă partea. 

Lew Vlasovici, învățătorul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, tot nu v-a venit încă mintea 
la cap? 

Nu vă ajunge sângele pe care l-aţi vărsat până acum, nu vă 
ajunge păcatul pe care l-aţi săvârşit cu stăpâna voastră. Vreţi 
să-l mai trimiteţi la moarte şi pe străinul acesta? 

Dar strigătele mulţimii întrecură iute cuvintele sfătuitoare de 
bine ale învățătorului. 

— Ucideţi-l! 

— Jos cu el! 

Şi atunci Mihai se apropie din nou de Vulturul Morții, pe faţă 
având un rânjet de diavol: 

— Străinule, te-ai pregătit de moarte? întrebă el, batjocoritor. 


Rimsky răspunse, cu mândrie: 

— Ti-am mai spus că eu nu cunosc frica! Nu ştiu ce este 
laşitatea şi voi porni cu fruntea sus pe drumul, pe care mi l-a 
sortit Dumnezeu! 

— la te uită! Dracul vorbeşte de Dumnezeu! 

— Sfârşiţi odată cu mine şi nu vă mai faceţi speranţe deşarte, 
căci nu mă veţi vedea tremurând, spre a vă desfăta de groaza 
mea! 

Mihai îi râse în obraz. 

— Adineauri te-am întrebat cine eşti, dar n-ai vrut să ne spui. 
Acum te întreb din nou şi aceasta, pentru a-i putea vesti pe 
aceia care ţin de tine, de ce moarte ai pierit. Sau poate că nu 
mai aveai pe nimeni, afară de Vrăjitoarea din Malzin? 

Rimsky stătea chiar în marginea prăpastiei. În jurul lui nu erau 
decât oameni, din care duhnea mirosul de rachiu, oameni ai 
căror ochi se roteau în orbitele larg căscate, spre a vedea odată 
sfârşitul acestui potrivnic, care nu-şi pierdea cumpătul şi 
semeţia, nici chiar în pragul morții. 

Deodată Vulturul Morţii simţi două mâini înfrigurate, care se 
trudeau să-i dezlege frânghiile de la mâini. 

Era învățătorul. 

Vulturul Morții se gândi cu adâncă recunoştinţă la Lew 
Vlasovici a cărui bărbăţie şi curaj îi atrăsese luarea aminte din 
prima clipă, când luase apărarea nefericitei Theodora Malzin. Lui 
Rimsky îi părea doar rău că nu va mai avea prilejul să-l 
răsplătească pe învăţător pentru frumoasa şi nobila lui purtare, 
din noaptea aceea de pomină. 

Dar truda bunului învăţător nu fu încununată de succes nici 
de astă dată, deoarece câţiva vlăjgani băgaseră de seamă că 
Vlasovici se îndeletniceşte cu ceva în jurul prizonierului şi 
apucându-l de umeri, îl azvârliră cât colo. 

— Învățătorul îşi vâră coada din nou! Se vede că nu vrea să se 
liniştească, până când nu-l vom pune la locul lui! 

Apoi îl îmbrânciră şi mai departe şi îngrijiră să-l împiedice de a 
se mai apropia de prizonier. 

Rimsky simţi că legăturile mai erau tot pe el, dar că săbiseră 
foarte mult şi nu-l mai strângeau ca până atunci. 

Mihai se răsti din nou la el: 

N-ai auzit? Te-am întrebat din nou, cum te cheamă? Dacă nu 
răspunzi, te aruncăm în prăpastie, numaidecât. 


Rimsky îi râse în nas batjocoritor. 

— Şi dacă ţi-aş spune. Oare nu tot aceeaşi soartă m-ar 
aştepta? Totuşi, deschideţi-vă urechile, adunătură de nemernici. 
Până acum v-am ascuns cine sunt, acum însă, fiindcă văd că 
sunt în pragul morţii, nu voi mai tăcea. Vreau să ştiţi cu cine aţi 
avut a face, spre a vă aduce aminte de el, în vecii vecilor. Nu 
am niciun fel de rude apropiate, dar am prieteni credincioşi, 
care vor afla despre moartea mea şi vor veni să vă ceară 
socoteală. Vă veţi reaminti voi de seara aceasta, în care aţi ucis 
o femeiee nevinovată, în chipul cel mai bestial! Când va sosi 
ceasul răfuielii, prietenii mei vor ieşi ca din pământ înaintea 
voastră şi în zadar vă veţi târî în genunchi inaintea lor, cerşind 
îndurare, moartea mea o veţi plăti cu moartea voastră a tuturor! 

— Dar cine eşti? întrebă acum Mihai, pe care cuvintele 
curajoase ale voinicului îl făcură să simtă un fior de gheaţă pe 
spate. 

Vulturul Morţii strigă cu glasul lui tunător, așa ca toată lumea 
să-l audă: 

— Aflaţi că eu sunt Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

— Vulturul Morţii? murmură mulţimea încremenită de mirare. 

— Da, Vulturul Morţii! repetă Rimsky, cu voce şi mai 
tunătoare. 

— Acum cred că vă daţi seama că, ameninţarea mea nu va 
rămâne vorbă deşartă, căci toţi aceia, care se poartă cu 
duşmănie cu Vulturul Morţii, de mâna lui sau a prietenilor săi 
trebuie să piară! Dar nu vă îngădui să vă atingeţi de mine, spre 
a mă murdări cu mâinile voastre mârşave ci vă voi arăta că 
Vulturul Morţii ştie să fie şi vestitorul propriului său sfârşit, când 
ştie că trebuie să moară! 

Şi dintr-o singură smucitură îşi eliberă mâinile din legăturile 
slăbite, şi mai înainte ca mulţimea să se fi dezmeticit, se repezi 
la Mihai, care era cel mai aproape de el. 

Rimsky îl înşfăcă pe conducătorul ţăranilor răzvrătiți, mâinile 
lui îl strânseră ca într-un cleşte de fier şi porni cu el spre 
marginea prăpastiei. 

Ajungând acolo, ridică în aer trupul ce se zbătea cu 
deznădejde al lui Mihai şi adresându-se mulţimii, strigă: 

— Mai înainte însă, vreau ca ticălosul vostru de conducător 
să-mi arate drumul pe care va trebui să apuc! Şi în mijlocul 
groazei de nedescris ce-i cuprinse pe ţărani, Rimsky îl aruncă pe 


Mihai în adâncul prăpăstiei. În clipa aceea se dezmeticiră şi 
ţăranii din uluirea lor şi se repeziră la Vulturul Morţii. 

Dar Rimsky era mult mai sprinten, decât şi-l puteau închipui 
răzvrătiţii. 

— Priviţi, strigă el, cum ştie să moară Vulturul Morţii! 

Şi cu aceste cuvinte, Rimsky se aruncă în fioroasa prăpastie. 

Trupul lui care se prăbuşea se mai văzu o clipă la lumina 
palidă a lunii, apoi dispăru în adâncimea prăpăstiei, apucând pe 
drumul, pe care i-l arătase Mihai... 

Rimsky se hotărâse la fapta aceasta numai după ce-şi dădu 
seama că nu mai există niciun mijloc de scăpare. Ştia că chiar 
dacă izbutea să-şi mai prelungească viaţa cu câteva clipe, 
ţinându-i de vorbă pe ţărani, care ar fi pus mâna pe el, se putea 
întâmpla ca ticăloşii aceştia să-i născocească o moarte şi mai 
fioroasă, spre a-l răzbuna pe conducătorul lor, Mihai. 

Dacă trebuia să moară, atunci sa moară curajos, din propria 
lui voinţă! 

De îndată ce picioarele lui se desprinseră de marginea 
prăpăstiei şi pierdură orice legătură cu pământul, trupul lui porni 
vertiginos înspre fundul abisului. 

Nervii lui de oţel îl ajutară să nu-şi piardă cunoştinţa, nici chiar 
în aceste clipe înfiorătoare şi mergea spre moarte pe deplin 
conştient, gândindu-se chiar şi în răstimpul părticelelor de 
secunde care se scurgeau în decursul prăbuşirii, la ultima clipă a 
vieţii sale, când urma ca trupul să i se sfărâme, izbindu-se de 
fundul stâncos al prăpăstiei. 

Aştepta clipa aceasta... aştepta moartea... trecerea la 
veşnicul întuneric şi, deodată, observă că prăbuşirea încetase şi 
că trupul lui se legăna în aer, atârnat între cer şi pământ... 

Legănarea aceasta fusese precedată de o puternică 
smucitură, pe care Rimsky şi-o tălmăci, crezând că trupul i se 
izbise în cădere de craca vreunui pom, ce creştea pieziş pe zidul 
prăpăstiei... 

Ce se întâmplase? 

Vreo minune? 

Sau poate că totul se sfârşise, sufletul i se desfăcuse de trup 
şi acum zbura spre depărtări nesfârşite? 

Vulturul Morţii nu putea să înţeleagă nimic. 

Totuşi, aceasta nu putea să fie moartea! Era pe deplin 
conştient! 


Simţea, vedea cum trupul i se legăna la stânga, la dreapta, 
vedea celălalt perete al prăpăstiei, care era luminat de razele 
lunii. 

Ce se întâmplase? 

O taină de neînțeles, o întâmplare capricioasă îi salvase viaţa. 
Încercă să-şi ridice capul în sus şi auzi murmurul mulţimii care 
se îndepărta, murmur ce ajungea tot mai slab până la urechile 
lui. Faptul acesta îl întări şi mai mult în convingerea că scăpase, 
mulţumită unei minuni pe care nu putea să şi-o tălmăcească 
încă. 

Luna trecea încet pe cerul înstelat şi în curând razele ei 
luminară şi celălalt perete al prăpăstiei. Atunci, la lumina lunii, 
Rimsky îşi dădu seama de ceea ce se întâmplase cu el. 

Înaintea mortalei sărituri, în clipa în care se repezi să-l inşface 
pe conducătorul ţăranilor răzvrătiți, când îşi scosese mâinile din 
legături, frânghia rămase tot încolăcită în jurul mijlocului şi 
pieptului său. Aruncându-se în prăpastie spre o moarte sigură, 
un inel mai slăbit al frânghiei se prinse într-o ieşitură de stâncă 
şi frânghia întinzându-se, Rimsky rămase atârnat între aer şi 
pământ, întocmai ca sicriul lui Mahomet. 

Dându-şi seama de fericita împrejurare, în care scăpase de la 
o moarte sigură, mulţumi lui Dumnezeu din tot sufletul pentru 
minunea pe care o săvârşise pentru a-l scăpa de la o groaznică 
pieire. 5 

Frânghia îi strângea trupul tot mai tare. Intocmai cum 
strângea lațul gâtul spânzuratului, dar Rimsky nu se sinchisea 
de durerea ce i-o pricinuise această strângere, căci bucuria de a 
fi scăpat era prea mare, pentru a se mai gândi la chinurile 
trupului său. 

Cu toate acestea el nu se putea socoti salvat. Trebuia să mai 
scape şi din această poziţie ciudată, din care nu prea vedea în 
ce chip ar putea ieşi. 

Tot gândindu-se la un mijloc de scăpare, îşi dădu seama că nu 
era decât o singură posibilitate: aceea de a ajunge cumva până 
la colţul stâncii din faţa lui, de unde i se părea mai cu putinţă să 
iasă din prăpastie. Pe unde şi cum, nu-şi dădea seama încă, dar 
în orice caz, alt mijloc nu putea să întrevadă. 

Clipă după clipă se scurgea, fără a vedea în ce chip ar putea 
ajunge până la colţul de stâncă al peretelui din faţă. 

Deodată, începu să se legene, să-şi facă vânt, zvârlindu-şi 


trupul înainte şi înapoi. Frânghia descria prin aer cercuri tot mai 
mari, până când, în cele din urmă trupul lui atinse peretele din 
vârful căruia se aruncase în prăpastie. 

Atunci se opinti din toate puterile şi făcându-şi vânt cu 
picioarele de pe peretele prăpăstiei, ajunse la vârful stâncii atât 
de mult dorite. 

Dar izbitura de stâncă fu prea tare şi Vulturul Morţii porni 
înapoi, ca o minge, mai înainte de a fi apucat să se prindă de 
stânca al cărei vârf îi aluneca printre mâini, de parcă ar fi fost 
unsă cu ulei. 

Şi grozăvie!... Din pricina legănărilor, frânghia încolăcită în 
jurul trupului său, începu să slăbească şi Rimsky simţea acum 
cum funia i se desfăcea de pe trup, inel după inel, şi cum corpul 
lui aluneca tot mai jos spre fundul prăpastiei. 

Salvarea lui să nu fi fost decât un capriciu al soartei care voia 
să-şi bată joc de el, prelungindu-i viaţa cu câteva minute, numai 
spre a-i da putinţa să-şi dea seama şi mai bine de grozăvia 
morţii? 

Nu, nu se putea! Dumnezeu nu era crud, ca ţăranii din Malzin, 
şi dacă făcuse astfel ca frânghia să se agate în ieşitura de 
stâncă spre a-i împiedica prăbuşirea, o făcea spre a-l salva de la 
moarte şi nu pentru a se desfăta în chinurile lui. 

El îşi aduse aminte de o zicătoare, care spune: “Ajută-te şi 
Dumnezeu te va ajuta”, şi căută să-şi păstreze tot cumpătul, 
spre a se putea gândi la ceea ce trebuia să facă. 

Şi într-adevăr, Dumnezeu îi trimise gândul cel bun. Inelele 
frânghiei încolăcite în jurul trupului său se desfăceau mereu şi 
trupul lui aluneca necontenit spre fundul prăpastiei. Deodată, 
Rimsky îşi ridică amândouă mâinile şi se prinse cu putere de 
frânghie, împiedicând-o astfel de a se mai desfăşura. 

Fără să stea pe gânduri, începu să se legene din nou şi din 
nou ajunse la peretele prăpastiei, de unde-şi făcu vânt spre 
stânca din faţă. 

Dar frânghia desfăşurându-se, se lungise şi Vulturul Morții 
atinse stanca din peretele opus, pe la mijlocul ei, unde piatra n- 
avea nicio ieşitură, de care să se poată prinde. 

De accea se văzu alunecând iar înapoi şi rămânând din nou 
atârnat între cer şi pământ. 

Avea însă nestrămutata credinţă că va scăpa şi credinţa îl 
mântui. 


Adunandu-şi cele din urmă puteri, atât de greu încercate, 
începu să se caţere pe frânghie şi când ajunse cam la înălţimea 
unde fusese când funia începuse să se desfăşoare, îşi făcu vânt 
din nou şi după două-trei legănări, atinse vârful stâncii din faţă. 

Cu mâinile însângerate din pricina colţurilor pietrei, el se 
cramponă de vârf şi după o trudă deznădăjduită de câteva 
minute, izbuti să se caţere până într-un loc al ieşiturii de stâncă, 
care părea mai sigur. 

Aici se odihni, căci puterile îi fuseseră puse la o grea 
încercare. Numai Rimsky, cu trupul lui cu muşchi de oţel şi 
voinţă fără seamăn, ar fi putut să săvârşească o asemenea 
ispravă. Oricare alt om în locul lui ar fi fost o pradă a morţii. 

Dar Vulturul Morţii nu era omul care să se refacă cu greu după 
o asemenea încordare. Câteva minute de odihnă şi apoi începu 
să-şi frământe mintea din nou, spre a vedea în ce chip ar putea 
ajunge la gura prăpăstiei. 

Minunea revenirii la viaţă după ce se pregătise de moarte, îi 
dădu noi puteri şi întreaga lui făptură i se păru ca renăscută. 

Ştia că destinul îl scăpase de la pieire numai pentru a răzbuna 
moartea fioroasă a Theodorei Malzin, deoarece Dumnezeu nu 
putea lăsa nepedepsite laşitatea şi cruzimea ţăranilor răzvrătiți. 
Trebuia o pildă, care să-i înspăimânte pe alţii de a mai săvârşi 
asemenea mârşăvii. 

Rimsky se ridică de la pământ şi la lumina lunii, lipindu-şi 
trupul de peretele stâncii, începu să urce încet şi cu băgare de 
seamă spre gura prăpăstiei. Drumul era anevoios, adeseori nu 
avea mai mult loc, decât numai spre a-şi aşeza vârful ghetei şi 
sub el se căsca înfiorătoare adâncimea abisului, dar Rimsky nu 
şovăi, nu ameţi, căci mintea lui nu era frământată decât de un 
singur gând: mereu înainte! Şi gândul acesta îl făcea să nu 
şovăie, să nu ameţească! 

Mergea de vreun sfert de ceas, căţărându-se mai sus, tot mai 
sus, neodihnindu-se decât foarte rar, pe câte un vârf de stâncă 
şi apoi pornind din nou mai departe. 

Vârful peretelui prăpastiei se vedea lămurit. Nu mai avea de 
făcut decât vreo patru-cinci metri, pe care îi şi făcu şi în cele din 
urmă îşi trase trupul înăduşit şi însângerat pe marginea 
prăpastiei. 

Dar acum, după ce scăpase de primejdie, toate frământările şi 
încordările din ultimele ceasuri îşi făcură efectul şi pe Vulturul 


Morţii îl părăsiră puterile. El zăcea aproape fără cunoştinţă pe 
piatra rece a stâncii. 

În curând însă îl readuseră în simţiri flăcările uriaşe care se 
înălţau înspre cer, de pe partea cealaltă a prăpastiei. 

Ţăranii dăduseră foc frumosului castel Malzin şi impunătoarea 
clădire ardea acum în mijlocul unei vâlvătăi care vopsea cerul în 
roşu, pe o mare întindere. 

Atunci Rimsky îşi aduse aminte că mai avea o mare sarcină 
de îndeplinit şi că nu avea dreptul să se odihnească nicio clipă, 
până când nu va fi pregătit răzbunarea care să le aducă aminte 
ţăranilor din Malzin, în vecii vecilor, de noaptea fioroasă a 
rătăcirii lor. 

Din nou îşi adună toate puterile şi porni, apoi alergă mai 
departe. 

Astfel ajunse în pădurea de la Malzin, pe care o cunoştea 
acum şi împiedicându-se, gâfâind şi plin de năduşeală, alergă 
înainte până când ieşi la drumul ce ducea spre Rudin. 

Pe drumul acesta el alerga cât îl ajutau picioarele şi fugea de 
vreun sfert de ceas, când deodată se opri, spre a îngenunchea şi 
a-şi lipi urechea de pământ. 

— Tropot de cai! îşi zise el. 

După aceea se ridică, se ascunse după un pom şi aşteptă 
sosirea călăreţilor, în vreme ce în sufletul lui frământa o 
întrebare înfrigurată: 

— Ei să fie oare? 

Peste câteva minute, călăreţii se iviră la cotitura şoselei. 

Unul din călăreţi alerga nebuneşte în frunte, iar ceilalţi 
veneau după el. 

lar când călăreţul din frunte ajunse în dreptul pomului, în 
dosul căruia se ascunsese Rimsky, acesta ieşi la iveală pe 
neaşteptate şi strigă: 

— Doctore Leonida! 

— Rimsky! 

Între timp ajunseră şi ceilalţi la faţa locului şi-şi înconjurară 
căpitanul cu o bucurie de nedescris. 

— Eşti aici? 

— Ai scăpat? 

Doctorul Leonida era de nerecunoscut. Cumplita goană îi 
sfârşise puterile şi de-abia mai putea să se ţină pe cal. 

Gâfâind şi înecându-se, îl întrebă pe Vulturul Morţii: 


— Ce s-a întâmplat? Aţi fugit? 

Kimsky arătă înspre cerul înroşit. 

— Nu vezi? Au aprins castelul! 

Credincioşii prieteni ai Vulturului Morţii săriră iute de pe cai, 
spre a auzi de la căpitanul lor sfârşitul istorisirii, al cărei început 
îl ştiau de la doctorul Leoruda. 

Dar tânărul doctor nu-l slăbi pe Rimsky cu întrebările: 

— Şi Theodora Malzin unde este? Ai scăpat-o şi pe ea? 

Chipul lui Rimsky se întristă de moarte. 

— Din nenorocire, n-am izbutit!... 

— Au ucis-o? exclamă doctorul Leonida, înspăimântat. 

Rimsky dădu mut din cap. 

Dan Dragomir îşi încleştă pumnii şi zise, cu o mânie sălbatică: 

— Hoardă blestemată! Vă veţi muşca degetele de căinţă! 

— Mi-ai luat vorba din gură, dragă Dane! zise Vulturul Morţii. 
Prieteni, nu vă pot tălmăci în cuvinte toată grozăvia în mijlocul 
căreia s-a stins fata aceea atât de bună şi cu simţăminte atât de 
nobile! A fost pusă pe rug, ca ovrăjitoare, şi aşa şi-a dat sufletul 
în mijlocul flăcărilor! 

— Îngrozitor! 

Doctorul Leonida plângea de durere. 

— Aşadar, totul a fost în zadar!... Şi cum m-am grăbit!... Într-o 
goană nebună m-am dus... în goană nebună am venit şi totuşi... 
totuşi. Prea târziu! 

Dar tu, căpitane, cum de ai scăpat? întrebă Severin. 

— Mi-e mi-a fost dat să privesc, legat cobză, la sălbăticia cu 
care au executat-o pe sărmana fată. Vă puneţi închipui durerea 
şi chinurile mele, văzând că nu pot să-i viu în ajutor. Şi pe mine 
m-au osândit la moarte şi numai bunătăţii nemărginite a Celui 
de sus îi pot mulţumi că în clipa de faţă mă găsesc iarăşi în 
mijlocul vostru. 

— Slavă Domnului! exclamă Micislav. 

— Dar acum, dragii mei, zise Rimsky, care ştia să-şi 
stăpânească emoția de la o clipă la alta, e rândul nostru să ne 
răzbunăm pe hoarda aceasta de sălbatici, care şi-au ucis 
stăpâna, într-un chin atât de josnic şi nevrednic de numele de 
om. Vreau ca ţăranii din Malzin să nu rămână nepedepsiţi pentru 
mârşăvia faptei lor din noaptea aceasta şi răzbunarea noastră 
să fie atât de neîndurătoare, după cum neîndurătoare a fost şi 
isprava lor! 


Tovarăşii Vulturului Morţii fură cuprinşi de un avânt de 
necrezut. Fiecare din ei ardea de dorul de răzbunare. 

Rimsky îşi îndreptă mâna înspre castelul în flăcări. 

Priviţi! Tot mai arde casteul Malzin, piere şi el, prefăcându-se 
în cenuşe, după cum s-a prefăcut şi Theodora Malzin. Şi în clipa 
de faţă, ţăranii se cinstesc cu rachiu, mulţumiţi de ticăloasa şi 
nemernica lor ispravă. 

— Nu se vor cinsti prea mult! exclamă Dan Dragomir. 

— Şi eu zic la fel! întări şi Vulturul Morţii. Vreau ca piatră pe 
piatră să nu mai rămână din Malzin. Vom pustii totul şi pe toţi! 
Nu vom cunoaşte mila, dnpă cum n-au cunoscut-o nici ei. Eu, 
Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii, voi şterge Malzinul de pe 
suprafaţa pământului! 

Apoi mai porunci: 

— Pe cai! 

Voinicii încălecară într-o clipă. La început, Rimsky îl luă pe 
doctorul Leonida lângă el în şa şi aşa alergară spre Malzin. Pe 
drum însă, dădură peste un armăsar fără stăpân, fugit pesemne 
din grajdurile castelului şi tânărul doctor călări singur mai 
departe. 

Voinicii înaintau ca vântul spre castelul în flăcări, la care şi 
ajunseră în câteva minute. 

Înaintea lor se înfăţişă o privelişte înfiorătoare. 

Totul fusese nimicit şi urmele nemiloşilor răzvrătiți se vedeau 
peste tot. Ticăloşii pustiiră în câteva ceasuri tot ceea ce izbutise 
să agonisească întemeietorul Malzinnlui, cu o muncă neobosită, 
de câteva decenii. 

Castelul era o mare de foc, iar în curte ţăranii beţi chefuiau de 
zor. Câţiva din ei căzuseră în nesimţire, alături de butoaiele de 
vin şi de rachiu, pe care le scoaseră din pivniţă şi nu-şi mai 
dădeau seama de ceea ce se petrecea în jurul lor. 

Rimsky şi cu oamenii săi năvăliră călare în curte, prin locul 
unde fusese poarta arsă de răzvrătiți. 

Vulturul Morţii călărea în frunte şi răcnetul lui de mânie 
cutremură văzduhul. El avea în mână pumnalul cu plăselele de 
fildeş, cu care înjunghie cu o singură lovitură, pe cel dintâi ţăran 
ce-i ieşi în cale şi care se prăbuşi, la pământ, într-un lac de 
sânge. 

Ceilalţi voinici, Dan Dragomir, doctorul Leonida, Korsakoff, 
Severin şi Micislav, galopau prin curte ca tot atâtea întruchipări 


ale răzbunării, pedepsind într-un chip înfiorător pe netrebnicii 
ţărani din Malzin. 

Voinicii îi ucideau unul după altul, rânduind o adevărată baie 
de sânge şi necunoscând mila şi îndurarea faţă de nimeni. 

Câţiva ţărani căzură în genunchi şi se rugară deznădăjduiţi 
pentru viaţa lor, dar nici Rimsky nu avu milă de aceia care nu 
avuseră nici ei, la rândul lor. 

— Nu v-am spus câinilor, că va suna şi ceasul răzbunării? le 
strigă el. Vedeţi că a sosit mai iute decât aţi fi putut să vă 
închipuiţi. În zadar l-aţi aruncat pe Vulturul Morţii în adâncimea 
fără fund a prăpastiei! El este aici, a venit spre a răzbuna 
moartea Theodorei Malzin şi pustiirea castelului. 

Şi ţăranii  îngenuncheaţi căzură loviți de  pumnalele 
răzbunătoare ale voinicilor. 

Deodată atenţia lui Rimsky fu atrasă de un om care fugea 
mâncând pământul, înspre poarta castelului. 

Vulturul Morţii alergă după el şi la lumina flăcărilor îl 
recunoscu. 

Era Ivan Erminoff. 

Rimsky se răsti la el, batjocoritor: 

— Ivan Erminoff, mă mai recunoşti? 

— Îndurare... îndurare... bâigui? vizitiul. 

— Îţi mai aduci aminte că m-aţi legat de pomul acela de 
colo... Îţi mai aduci aminte că, de lângă pomul acela v-am cerut 
îndurare, nu pentru mine ci pentru buna voastră stăpână?... |ţi 
mai aduci aminte, care a fost răspunsul?... 

— lartă-mă, stăpâne! 

— În zadar boceşti, câine! După cum nu aţi avut voi nicio 
fărâmă de milă în sufletul vostru de fiare tot astfel nu voi avea 
nici eu! Piei!... 

Şi dintr-o mişcare îi străpunse inima cu pumnalul. 

Ivan Erminoff, laşul acuzator al Theodorei Malzin, căzu mort la 
pământ. 

Groaznică fu răzbunarea. Prinzând de veste că Rimsky, pe 
care-l credeau mort, se înapoiase cu oameni înarmaţi până-n 


2 bâigui A vorbi fără rost sau fără temei a divaga. 2 (Mai ales 
bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir a delira, a aiura. 3 (; ; 
membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 () A 
(se) zăpăci, a (se) ameţi de cap. 5 () A se ~ de cap A deveni nebun. 6 
(Rar) A se văita încet și în neștire. 


dinţi, ţăranii încercară să fugă, care încotro, ca nişte ieşiţi din 
minţi. 

Dar orice încercare era în zadar. 

Pe o parte le tăia calea castelul în flăcări, pe altă parte 
prăpastia fără fund, iar în faţă, oamenii Vulturului Morţii. 

Şi răzvrătiţii căzură unul după altul, pe rând, sub armele 
ucigătoare ale răzbunătorilor. 

În zadar încercau câte unii să se împotrivească. Rachiul, din 
care băuseră peste măsură de mult şi care le slăbise puterile, îi 
făcu asemenea unor jucării în mâinile Vulturului Morţii şi a 
prietenilor săi, pe care setea de răzbunare îi făcuse atât de 
năprasnici, încât nicio armată din lume nu li s-ar fi putut 
împotrivi. 

Încetul cu încetul, toată curtea castelului se umplu de cadavre 
însângerate şi oamenii lui Rimsky scoteau acum de prin 
ascunzători, chiar şi pe cei mai fricoşi care se pitiseră din primul 
moment al sosirii voinicilor. Vulturul Morţii voia să-i pedepsească 
pe toţi, pentru cumplita moarte a Theodorei Malzin. 

Nu cunoştea mila, nu cunoştea îndurarea. 

Ţăranii erau scoşi la iveală chiar şi din ascunzătorile cele mai 
sigure şi într-o clipă se sfârşea cu ei. 

lar la urmă, cand niciunul dintre răzvrătiţii care năvăliseră la 
castel nu se mai găsi în viaţă, Rimsky îşi aduna prietenii şi le 
porunci: 

— Acum, dragii mei, vom cobori în sat, spre a desăvârşi opera 
răzbunării! 

Voinicii se urcară pe cai, fără a răspunde vreun cuvânt, şi la 
lumina sinistră a castelului în flăcări, porniră spre sat. Copitele 
cailor le înveliseră în paie, pentru ca tropotul lor să nu-i trădeze, 
iar când ajunseră, aşa, pe nesimţite, dădură foc fiecărei colibe. 

Adăposturile luară foc pe rând, cu o repeziciune de necrezut 
şi în câteva minute tot satul era în flăcări. Oamenii alergau 
speriaţi, pierzându-şi capul şi de îndată ce ieşeau în stradă, se 
întâlneau cu moartea. 

Voinicii lui Rimsky stăteau de veghe şi culcau la pământ pe 
toţi aceia, care îşi căutau scăparea în fugă. 

O groază de nedescris pusese stăpânire pe tot satul şi în 
mijlocul acestei înfiorătoare pustiiri, o singură casă mai 
rămăsese în care veselia urma neîntreruptă: cârciuma. 

În jurnl mesei celei lungi erau adunaţi o sumedenie de ţărani, 


iar pe masă zăceau nenumărate sticle cu vin şi rachiu, din care 
sătenii beau neîntrerupt. 

Ei cântau cântece sălbatice şi se bucurau de pieirea 
Theodorei Malzin şi de nimicirea castelului. 

Dar petrecerea aceasta avea să se sfârşească cu totul în alt 
chip, decât ar fi crezut beţivii. 

Un mănunchi de câlţi aprins zbură pe acoperişul de trestie al 
cârciumei şi peste câteva minute pârâitul focului şi norii de fum 
înecăcioşi pătrunseră în cârciuma din care ţăranii căutau acum 
să se refugieze cât mai iute. Şi spre nemărginita lor groază, 
observară atunci că tot Malzinul era în flăcări. 

— Cine a făcut asta? urlă unul din ţărani. 

Atunci, din mijlocul întunericului se ivi pe neaşteptate Rimsky 
şi cu tovarăşii săi. 

— Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii, care răzbună pustiirea 
castelului! strigă voinicul, ameninţător. 

Țăranul nu mai avu vreme să se mire, căci în clipa următoare 
se şi prăbuşi la pământ cu inima străpunsă de vârful pumnalului 
cu prăselele de fildeş. 

Mulțimea vru să fugă, dar voinicii îi incercuiră într-o clipă şi-i 
trimiseră pe lumea cealaltă, unul după altul. 

Satul răsuna de vaietele şi implorările ţăranilor, iar focul, care 
ardea cu o furie de nedescris, nu făcea decât să mărească 
panica şi mai mult. 

Oamenii căutau să scape cu ultima încordare a puterii lor. 
Erau mulţi care primeau moartea cu privirea năucă a omului 
tâmpit de rachiu, dar mulţi erau şi aceia pe care groaza îi trezea 
din beţie şi care alergau înnebuniţi din faţa răzbunătorilor. 

După ce sfârşiră cu cei de la cârciumă, voinici porniră iarăşi 
prin sat, spre a-şi desăvârşi pedepsirea vinovaţilor. Oamenii 
ieşeau ca nişte şoareci din casele aprinse deasupra capetelor 
lor. Şi voinicii nu fură milostivi, decât numai cu femeile şi cu 
copiii. Bărbaţii pieriră până la cel din urmă. 

In piaţă, un bărbat uscăţiv fugea dinaintea lui Severin, dar din 
partea opusă se şi ivise Micislav, care tocmai se pregătea să-l 
răpună, când Rimsky observă scena şi strigă: 

— Stati! 

Apoi călări mai aproape şi se uită în faţa bărbatului fugărit. 

— Nu m-am înşelat! Aşa că tu eşti Lew Ylasovici, învățătorul 
Malzinului? 


— Da! răspunse cel întrebat, ridicându-şi capul spre Rimsky, 
deabia acum. 

De îndată ce-l zări, făcu un pas înapoi şi exclamă, aiurit: 

— Este cu putinţă?... Dumneata să fii?... Nu visez oare? 

— E cu putinţă şi nu visezi! Eu sunt, Stanislau Rimsky, 
Vulturul Morţii! 

— Dar cum de-ai scăpat? 

Rimsky îi întinse mâna învățătorului. 

— Lew Vlasovici, numai ţie pot să-ţi mulţumesc că am scăpat 
de la o moarte cumplită şi mă bucur din suflet că mi-a fost dat 
să-ţi pot răsplăti purtarea vrednică de laudă, pe care ai avut-o 
faţă de mine. Tu ai fost acela, care mi-ai slăbit frânghiile, cu 
care mă legaseră ţăranii şi numai acestei împrejurări pot să-i 
mulţumesc că sunt în viaţă. 

După aceea Rimsky se întoarse înspre prietenii săi. 

— Primiţi-l cu dragoste şi din inimă, pe învățătorul din Malzin. 
El a fost singurul care a încercat să înfrâneze mârşăvia 
răzvrătiţilor. El a fost singurul, care şi-a ridicat cuvântul 
împotriva uciderii mişeleşti a Theodorei Malzin, el a fost singurul 
care a căutat să mă apere, şi căruia, după cum v-am mai spus, îi 
datorez în bună parte, viaţa mea. 

Severin şi cu Micislav, care cu câteva clipe mai înainte îl 
urmăriseră pe învăţător, cu gândul de a-l ucide, strânseră 
călduros mâna curajosului bărbat. 

— Rămâi cu mine! îi zise Rimsky învățătorului din Malzin, şi nu 
te va mai pândi nicio primejdie. După aceea vom vedea ce este 
de făcut! 

Răzbunarea Vulturului Morţii nu se sfârşi decât numai spre 
revărsatul zorilor, când din toţi bărbaţii Malzin nu mai rămăsese 
în viaţă decât Lew Vlasovici. 

După isprăvirea sângeroasei răzbunări, voinicii se adunară în 
piaţă şi Rimsky le spuse, mulţumit: 

—  Vinovaţii şi-au primit pedeapsa! Moartea nefericitei 
Theodora Malzin a fost răzbunată! 

Dan Dragomir dădu din cap şi zise: 

— Acum putem pleca! 

Atunci privirile lui Rimsky căzură asupra lui Lew Vlasovici, 
care se uita trist la ruinele fumegânde ale Malzinului. 

— Ce groaznică nimicire! exclamă el, dând din cap trist. 

— Şi totuşi, cât de îndreptăţită! A meritat-o pe deplin poporul 


acesta de netrebnici, care s-au purtat atât de nerecunoscători 
faţă de binefăcătoarea lor. 

Rimsky se întoarse spre învăţător, însufleţit de gândurile cele 
mai bune. 

— Şi ce se va întâmpla acum cu dumneata domnule 
învăţător? întrebă el. După moartea Theodorei Malzin nu văd 
cine ar mai da bani pentru şcoală. Ce te vei face? 

Învățătorul răspunse, trist: 

— Nici eu nu ştiu ce se va alege din mine! 

— Va trebui să pleci spre alte ţinuturi! 

— N-am nici rude, nici cunoştinţe! 

Rimsky rămase o clipă pe gânduri, apoi zise încet: 

— Îţi spun ceva, Lew Vlasovici! 

— Ce, stăpâne? 

— Te-ai purtat vitejeşte, ca un adevărat bărbat, atunci când 
furia ţăranilor nu mai voia să cunoască nicio margine. Cu toate 
că îţi primejduiai propria ta viaţa, ai încercat în repetate rânduri 
să ne scapi de la moarte. Aceste fapte curajoase ale tale nu pot 
fi uitate niciodată. Eu am nevoie de oameni curajoşi şi cu 
simţăminte atât de nobile, ca ale tale. Dacă n-ai nimic 
împotrivă, intră în rândurile noastre şi te vom primi cu braţele 
deschise şi cu dragă inimă! 

Lew Vlasovici nu se gândi prea mult. Îi întinse mâna lui 
Rimsky şi răspunse: 

— Stanislau Rimsky, intru cu dragă inimă în rândul voinicilor 
tăi. Până acum credeam că eşti tot atât de rău, după cât eşti de 
nemilos, căci aşa se vorbeşte despre tine în ţinutul Malzinului. În 
noaptea aceasta de pomină însă, te-am cunoscut, şi te-am 
cunoscut aşa cum eşti în realitate. Am văzut că nu este nimic 
adevărat din ceea ce răspândesc duşmanii tăi despre tine. Am 
văzut că nu te-ai sfiit să te măsori cu o mulţime covârşitoare ca 
număr, pentru o femeie pe care ai cunoscut-o cu o zi înainte. 
Am văzut cu cât dispreţ ai privit moartea în faţă, într-o situaţie, 
în care nu mai aveai nimic de nădăjduit şi te-am văzut acum, 
când te-ai ivit ca un bici al lui Dumnezeu, pentru a lovi, pentru 
a-i pedepsi pe aceia care au uitat că sunt oameni şi nu fiare şi 
care în sălbăticia lor neînfrânată au pustiit bunul binefăcătorului 
lor şi chiar pe el însuşi. Te-am cunoscut, aşa cum eşti, Stanislau 
Rimsky şi socotesc ca o deosebită cinste pentru mine, că eşti 
gata să mă primeşti în rândul voinicilor tăi... 


Mă bucur de bucuria ta, Lew Vlasovici... Du-te de dă mâna cu 
tovarăşii mei şi începând cu ziua de astăzi, să-i iubeşti ca pe 
propriii tăi fraţi! 

Prietenii Vulturului Morţii îl îmbrăţişară cu sinceră bucurie pe 
noul lor frate şi tovarăş. 

După aceea săriră pe cai şi când se crăpă de ziuă ajunseră la 
Cetatea Rudinului. 

După noaptea aceea atât de furtunoasă, puţină odihnă era 
foarte nimerită. 

Numai Rimsky nu se grăbi să se culce. 

El îşi scoase pumnalul de la brâu şi mai scrise un nume pe 
uşă, numele autorului moral al nopţii sângeroase din Malzin: 


“Alexandru Popov” 


CAPITOLUL 15 
DOMINOUL ROȘU 


În vreme ce voinicii lui Rimsky duceau o viaţă mai mult sau 
mai puţin monotonă în turnul Cuibul Vulturilor, la castel 
petrecerile erau foarte dese. De la întoarcerea sa, prinţesa 
Fedora Feodorovna primea adeseori la castel, pe moşierii din 
împrejurimi, ba rânduise chiar şi serate, la care invitaţii veneau 
din ţinuturi îndepărtate. Printre aceşti invitaţi erau şi numeroşii 
ei curtezani, pe care îi cunoscuse pe vremea când trăise la 
curtea din Petrograd. 

Pentru marile vânători de primăvară, Fedora Feodorovna 
chemă din nou la caştel o societate foarte numeroasă. În timpul 
acestor vânători, Rimsky şi cu prietenii săi nu-şi părăsiră 
ascunzătoarea, deoarece se putea întâmpla uşor să fie 
recunoscuţi şi aceasta ar fi însemnat pieirea lor, a tuturor. 

De altfel, din noaptea sângeroasă de la Malzin, cazacii şi 
jandarmii cercetau ţinutul cu îndoită vigilenţă, deoarece 
guvernatorul din partea locului avea ferma convingere că 
Rimsky nu dăduse foc numai satului, ucigând bărbaţii până la 
cel din urmă, ci pusese foc şi castelului şi tot el o omorâse pe 
Theodora Malzin. 

Micislav se furişase din ascunzătoare de câteva ori, aducând 
vestea că tot ţinutul era străbătut de patrule de cazaci, care 


căutau neobosiţi ascunzătoarea Vulturului Morţii. 

Aşadar, Fedora Feodorovna nici n-ar fi putut să-şi rânduiască 
vânătoarea pentru un timp mai potrivit, căci în chipul acesta 
voinicii erau siliți din două motive să rămână liniştiţi în 
ascunzătoarea lor. 

Totuşi, zilele acestea de odihnă forţată nu erau plictisitoare, 
cum s-ar fi putut crede. Voinicii aveau mâncare şi băutură din 
belşug şi Ludovica gospodărea cu o pricepere uimitoare. Ei 
aduseră mai multe cărţi din biblioteca castelului şi apoi, pe 
vremea aceea zarurile şi jocul de şah erau jocuri foarte mult 
gustate. 

In vremea aceasta în Cetatea Rudinnlui se ducea o viaţă 
foarte veselă. Numai pe faţa Fedorei Feodorovna zâmbetul nu 
voia să vină cu niciun chip. În zadar era înconjurată de oameni 
cu fire veselă, în zadar se trudea toată lumea să-i fie pe plac. 
Cine putea să ştie că fermecătoarea prinţesă se gândea 
necontenit la Cuibul Vulturilor, la Stanislav Rimsky, a cărui 
bărbăţie şi curaj o vrăjiseră încă din prima zi când îl zărise, 
încercând să-şi scape iubita de la moarte, cu riscul propriei sale 
vieţi. 

Ca o încheiere a vânătorilor de primăvară Fedora Feodorovna 
rânduise un mare bal mascat, la care învită nu numai pe 
vânătorii aflători la castel, ci şi pe cunoscuţii şi prietenii săi mai 
îndepărtați. 

Şi zile întregi, trăsurile se opreau neeontenit în faţa castelului 
din Rudin, aducând oaspeţii dornici de a lua parte la balul 
mascat al prinţesei, bal care făgăduia să fie foarte interesant şi 
vesel. Croitorii şi croitoresele orăşelului din apropiere erau 
mobilizați toţi, de vreo săptămână, la castel, unde aveau de 
întocmit şi de cusut costumele, dominourile şi veşmintele cele 
mai aurite. Fiecare musafir voia să-şi întreacă vecinul prin 
originalitatea costumului său. 

Toată lumea se bucura din pricina acestui bal mascat, numai 
Fedora Feodorovna rămase abătută, chiar şi de data aceasta. 

“Pentru ce să fiu veselă? se gândea ea. În tot noianul acesta 
de lume nu este niciun singur om, care să mă intereseze. Mă 
simt atât de părăsită, cum nu m-am mai simţit de multă vreme. 
Am chemat societatea aceasta în jurul meu, cu gândul că poate 
va izbuti să-mi mai dezmorţeoscă sufletul. Şi ce s-a întâmplat? 
Nu s-a schimbat nimic şi inima mi-e tot atât de deşartă, ca şi 


mai înainte... Dar vai, cât de mult s-ar schimba lucrurile, dacă ar 
fi şi el aici, lângă mine!...” 

Prinţesa se îndeletnicea cu pregătirea seratei, când îi sosi o 
mică prietenă de prin împrejurimi, Olga Popov, sora mai mică a 
lui Alexandru Popov. Fata alergă cu faţa strălncitoare de bucurie 
înspre prietena sa, prinţesa, care o sărută părinteşte pe frunte. 

— Şi ce te-a adus la mine, drăguţa mea? o întrebă ea. 

— Credeam că eşti prima cu pregătirea costumului pentru bal. 

— Ai ghicit, prinţesă! În clipa de faţă singurul meu gând este 
costumul pentru balul mascat şi tocmai de aceea am venit până 
aici, spre a-ţi cere sfatul. 

— Ce ai vrea să ştii, micuță Olga? 

—  Inchipueşte-ţi, prinţesă! Sunt într-o încurcătură de 
nedescris, fiindcă nu ştiu să mă hotărăsc asupra costumului. Am 
două anume. 

— Să auzim, care-i pricina încurcăturii? 

— Nu ştiu cum să viu la bal: îmbrăcată în ţigancă, sau în 
păstoriţă! 

Un zâmbet binevoitor flutură o clipă pe chipul Fedorei 
Feodorovna. 

— Ce să-ţi spun dragă Olga, aceasta este o încurcătură din 
cele mai mari! 

— Sfătuieşte-mă, prinţesă! 

Nimic mai uşor! Ţie ţi-ar sta mai bine în costumul de păstoriţă 
şi cu atât mai mult, cu cât că ţigancă... mă voi îmbrăca eu! 

— Vai, prinţesă, tot dumneata vei fi cea mai frumoasă, chiar şi 
în costumul acesta! zise fata, care era îndrăgostită de Fedora 
Feodorovna. 

— Vom vedea, draga mea Olga! 

Surioara lui Popov se pregăti de plecare, dar se răzgândi şi 
mai adresă o întrebare, care, după cât se părea, o chinuia 
grozav, poate chiar mai mult decât încurcătura cu costumele. 

— Vor fi mulţi oaspeţi la bal, prinţesă? zise ea. 

— Foarte mulţi! 

— Vai, de-ar fi şi el printre ei! oftă fata, roşindu-se până peste 
urechi. 

Prinţesa o privi nedumerită. 

— Despre cine vorbeşti, Olga? 

De abia acum îşi dădu seama că se trădase şi căută să se 
apere: 


— Vai... nimic... nimic... prinţesă... M-a luat gura pe dinainte... 
aşa... 

Fedora Feodorovna o trase pe fată mai aproape de ea şi-i 
zise, blând: 

— Dragă Olga, cred că nu merit să-mi retragi încrederea pe 
care ai avut-o în mine până acum. Spune-mi păsul inimii tale şi 
cine ştie, dacă nu-ţi pot veni în ajutor! 

Olga Popov însă nu răspunse nimic, ci doar se făcu din nou 
roşie ca racul. 

— Nu vrei să-mi spui? urmă Fedora Feodorovna. Mi se pare că 
tare ai vrea sa vezi pe cineva! Nimic mai uşor decât aceasta! 
Spune-mi cine este şi-ţi făgăduiesc că, dacă nu este printre 
invitaţi, îl voi invita chiar acum la bal. 

— Dacă aş şti cine este! 

— Nici nu ştii cine este şi te-ai şi îndrăgostit de el? Cine este 
fericitul? 

Olga se mai luptă câteva clipe cu sine-însăşi, dar în cele din 
urmă tot îşi deschise inima înaintea prinţesei: 

— Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit cu el, în 
apropierea cetăţii. Cred că venea de la vânătoare. Eu călăream 
pe şosea. Calul meu era cam nărăvaş şi deodată se sperie de 
ceva şi se opinti s-o ia razna. Dar străinul fu lângă el, mai înainte 
de a-şi fi luat vânt şi-l înfrână dintr-o singură smucitură a 
frâielor. l-am mulţumit pentru curajoasa lui intervenţie, printr-o 
înclinare a capului, după cum se cuvenea, iar el, după ce-şi 
ridică pălăria cu multă eleganţă, dispăru în pădure. In viaţa mea 
n-am văzut un bărbat mai frumos! Chipul lui a rămas adânc 
întipărit în inima mea şi nu voi mai avea o zi liniştită, până când 
nu-l voi revedea. 

Fedora Feodorovna ascultă cu faţa posomorâtă povestirea 
Olgăi Popov. Chiar după cele dintâi cuvinte ale fetei ştia că nu 
putea să fie vorba, decât numai despre Stanislau Ramsky, iar 
mai târziu, când Olga îi descrise înfăţişarea chipeşului ei 
salvator, prinţesa se încredinţă pe deplin că Vulturul Morţii era 
bărbatul de care prietena ei se îndrăgostise atât de nebuneşte. 

Fedora Feodorovna mângâie părul fetei. 

— Mica mea Olga, nu ştiu despre cine poate fi vorba. Să 
nădăjduim însă că soarta nu va fi atât de nemiloasă cu tine, 
încât să nu te lase să-l mai revezi. Du-te frumos acasă, îmbracă- 
te în costumul de păstoriţă şi diseară fii aici. Cine poate şti dacă 


nu-ţi vei recunoaşte iubitul în persoana vreunuia din moşierii de 
prin împrejurimi! 

— Fata îşi luă rămas bun şi părăsi sala. 

In urma ei, Fedora Feodorovna rămase tristă şi gânditoare. 

— Aşadar şi Olga! Doamne! toate femeile trebuie să cadă la 
vederea  chipeşei  înfăţişări a acestui Stanislau  Rimsky, 
asemenea căruia se pare că n-a mai fost bărbat pe lume! 

Şi un dor de neînvins o cuprinse de a-l revedea pe Vulturul 
Morţii, cu care nu mai dăduse ochi de săptămâni de zile. În ziua 
în care Rimsky şi cu tovarăşii săi s-au mutat în Cuibul Vulturilor, 
prinţesa îi făgăduise voinicului că niciodată nu-i va tulbura, şi de 
atunci se şi ţinuse de cuvânt, cu toate că era veşnic ispitită să-l 
calce, mai ales că, după cum ştim, odaia ei era legată printr-un 
coridor secret cu încăperea din turn, în care dormea voinicul. 

Până atunci se putuse împotrivi dorului. Acum însă simţea o 
nevoie sufletească să stea de vorbă cu Vulturul Morţii. Spre a-şi 
duce la îndeplinire acest gând, născoci un plan foarte isteţ. 

— De ce n-ar putea să ia parte şi Rimsky la balul mascat din 
seara aceasta? Măştile nu se iau de pe faţă, decât la miezul 
nopţii. Până atunci se poate amesteca în voie printre ceilalţi 
costumaţi, căci nimănui nu-i va trece prin minte că, printre 
invitaţii prinţesei Fedora Feadorovna, se găseşte şi atât de 
temutul Vultur al Morţii. 

Cu acest gând în minte, ea se îndreptă înspre un dulap din 
care, după îndelungată căutare, scoase ceea ce-i trebuia. Apoi 
îşi sună camerista. 

— Naşa, îi zise prinţesa, mă voi odihni pentru un ceas. Bagă 
de seamă ca nimeni să nu mă tulbure în timpul acesta. 

Camerista se înclină şi zise: 

— Am înţeles, prea milostivă stăpână! 

După aceea se îndepărtă. 

Fedora Feodorovna încuie uşa în urma ei, apoi se îndreptă 
înspre oglinda ce ajungea până la podea şi în marginea acesteia 
apăsă pe un buton. In aceeaşi clipă sticla oglinzii începu să 
coboare şi în dosul ei se ivi o uşă. Prinţesa porni pe acest drum 
secret, trecu printr-un coridor îngust şi în curând se găsi în faţa 
uşii tainice, care dădea în odaia lui Rimsky. 

Ea bătu în uşă, încet. 

Rimsky sări în picioare. Recunoscuse bătaia în uşă şi deschise 
fără întârziere. 


— Dumneavoastră sunteţi, prinţesă? întrebă el, mirat de 
această vizită. 

— Nu te superi că te-am tulburat? 

— Nu mă tulburaţi şi nu sunt supărat, prinţesă. Sufletul mi se 
umple de bucurie întotdeauna când o pot vedea pe acea femeie 
nobilă, care mi-a dat adăpost mie şi prietenilor mei. 

— Nu trebuie să te simţi obligat să-mi arăţi recunoştinţă, 
Stanislau Rimsky, căci ştii foarte bine că ţi-am oferit acest 
adăpost cu dragă inimă. 

Rimsky îi oferi un scaun vizitatoarei sale. 

— Am venit, zise Fedora Feodorovna, spre a-ţi da de veste că, 
începând de mâine poţi să-ţi părăseşti ascunzătorea din nou, 
deoarece vânătoarea de primăvară s-a sfârşit şi musafirii mei 
vor pleca. 

— Ştiu, prinţesă! Şi ca o încheiere a acestui sezon de 
vânătoare, aţi rânduit pentru astă seară un bal mascat. 

— Şi aceasta ai aflat-o? zise Fedora Feodorovna, adânc 
mirată. 

— Prietenul meu Micislav este un informator foarte bun. Din 
noi toţi, numai el părăseşte Cuibul Vulturilor, spre a ne aduce 
veşti despre ceea ce se mai petrece prin împrejurimi. 

Prinţesa privi adânc în ochii Vulturului Morţii, dar în loc ca ea 
să pătrundă în sufletul voinicului, spre a vedea ce se ascunde 
acolo, trebui să-şi dea seama că şi ea era o sclavă a acestui 
bărbat chipeş, cu o înfăţişare atât de nobilă, întocmai după cum 
era şi micuța Olga Popov. 

— Da, răspunse ea, astă seară este un bal la castelul din 
Rudin şi acum îţi mărturisesc că adevăratul scop al venirii mele 
aici, este de a te invita şi pe dumneata la balul acesta. 

Rimsky se uită cu uimire la frumoasa prinţesă. 

— Pe mine, prinţesă? Dar nu vă daţi seama că este cu 
neputinţă? Cum să mă înfăţişez eu oaspeţilor dumneavoastră? 

— Grija aceasta las-o pe seama mea! 

— Prinţesă, trebuie să vă atrag atenţia că aventura aceasta 
poate fi foarte primejdioasă! Gândiţi-vă la ceea ce s-ar întâmpla, 
dacă m-ar recunoaşte cineva! Vă încredinţez că nu mă tem 
pentru mine, ci pentru dumneavoastră. 

— Dar nimeni nu te va putea recunoaşte! 

— Nu se poate şti! 

— Am rânduit eu lucrurile în aşa chip, încât să nu avem nicio 


surpriză. 

— Şi cum le-aţi rânduit, dacă-mi daţi voie să vă întreb? 

— Mă mir că n-ai ghicit dumneata însuţi! La un bal mascat, 
toată lumea vine mascată, iar măştile nu se dau jos decât numai 
la miezul nopţii. Deci pâna la miezul nopţii, zicând acestea, ea 
desfăcu pachetul, pe care îl adusese cu sine şi din care ieşi la 
iveală un domino roşu, cu glugă, în dominoul acesta nimeni nu 
te va putea recunoaşte. 

Lui Rimsky îi plăcu planul acesta. 

— Şi după miezul nopţii? întrebă el, curios. 

— În clipa în care se vor stinge lămpile, urmă prinţesa, pentru 
ca toată lumea să-şi scoată masca, te voi conduce până în odaia 
mea de dormit, de unde te vei întoarce în Cuibul Vulturilor, prin 
coridorul ştiut. 

Rimsky tăcu. 

— Nu te gândi prea mult, ci spune da! îl zori prinţesa. 

Vulturul Morţii se gândea cât timp trecuse de când nu mai 
fusese în societate. Se gândea că pe vremea când trăia la 
Varşovia, nu era serată, nu era bal, la care să nu fie văzut cu 
dragă inimă, şi ce viaţă monotonă, lipsită de orice distracţie 
ducea acum, în surghiunul pe care şi-l alesese de bună voie. Ce 
bine trebuie să fie să te mai vezi înconjurat de lume bună, sa 
dănţuieşti în acordurile melodioase ale orchestrei! 

Şi gândindu-se la toate acestea nu se putu împotrivi ispitei. 

— Voi veni, prinţesă! 

Fedora Feodorovna se îmbujoră de bucurie. 

— Nici nu-ţi poţi da seama, Stanislau Rimsky, cât de fericită 
m-ai făcut cu răspunsul dumitale! Dumneata vei fi oaspele meu 
preferat, şi toată seara nu voi dănţui, decât numai eu dominoul 
roşu. 

— Este o deosebită onoare pentru mine, prinţesă! răspunse 
Rimsky, cu o înclinare adâncă. 

După ce mai aranjară câteva amănunte, Fedora Feodorovna 
îşi luă rămas bun de la Vulturul Morţii. 

— Aşadar, la revedere! Balul începe la ceasurile zece. Te rog 
să fii punctual! 

Fedora Feodorovna se înapoie la castel, fericită, şi peste un 
ceas, când veni Naşa s-o scoale, camerista de-abia îşi recunoscu 
stăpâna, căci demult n-o mai văzuse atât de veselă. Şi 
schimbarea aceasta dezlegă limba cameristei. 


— Somnul v-a făcut foarte bine, prea milostivă stăpână. 

Fedora Feodorovna răspunse, cu un râs zglobiu: 

— Într-adevăr, Naşa! Se prea poate, căci am avut un vis 
foarte frumos! 

În timpul acesta pregătirile pentru balul mascat erau în toi. 
Sala cea mare a castelului fusese împodobită feeric şi sosiseră 
chiar şi muzicanţii din Meniza. Servitorii se învârteau ca nişte 
sfârleze, prin toate colturile, pentru ca la venirea oaspeţilor totul 
să fie gata. 

În odăile de musafiri ale castelului, oaspeţii îşi îmbrăcau de 
zor cele mai felurite costume, iar pe la nouă şi jumătate sosi şi 
cea dintâi trăsură, care-l adusese pe Alexandru Popov, unul din 
cei mai bine văzuţi moşieri de prin împrejurimi. El era însoţit de 
sora lui mai mică, Olga, care se îmbrăcase în costum de 
păstoriţă. 

După aceea trăsurile veniră una după alta şi în curând marea 
sala a castelului din Rudin se umplu de oaspeţi. 

Costumele pestriţe ale invitaţilor ofereau o privelişte foarte 
pitorească. Ei se luaseră la întrecere, într-adevăr, fiecare 
căutând să fie mai original decât prietenul său. 

Erau aproape zece ceasuri din noapte şi puhoiul musafirilor 
tot nu se sfârşise încă. 

O nouă trăsură opri în faţa castelului din Rudin. Judecând 
după caii care erau foarte obosiţi şi după praful aşezat pe ea, 
trăsura aceasta trebuia să vină din ţinuturi mai îndepărtate. 

Din ea coborâră doi bărbaţi, care urcară apoi cu paşi hotărâți 
treptele castelului. 

Amândoi purtau măşti şi dominouri, iar peste domino câte o 
şubă groasă, aşa că ar fi fost cu neputinţă să-i recunoască 
cineva. 

Cel mai în vârstă dintre cei doi mascaţi, părea să fie un om 
foarte sus pus, deoarece tovarăşul lui îi vorbea cu mult respect 
şi multă curtenire. 

— Gersot, ce zici tu, ce ochi va face prinţesa, când mă va 
vedea? zise cel mai în vârstă. 

— Va rămâne uluită. Numai trebuie să bagi de seamă, prea 
milostive stăpâne, să nu te trădezi prea iute! răspunse celălalt. 

— Fii fără teamă, Gersot, mai înainte de miezul nopţii nu se 
şcot măştile! 

Mergeau pe scări, în sus, şi amândoi se uitau curioşi în jurul 


lor: 

— Pe Dumnezeul meu că e frumos castelul acesta! exclamă 
cel mai tânăr. 

Guvernatorul Varşoviei răspunse, zâmbind: 

— Prinţesa este una din femeile cele mai bogate ale Rusiei. 

În vestibul îşi lepădară şubele şi merseseră mai departe. 
Gorciacov era îmbrăcat într-un domino roşu, iar Marius Gersot 
intr-unul negru. 

Peste câteva clipe se deschise înaintea lor uşa marii săli de 
bal şi cele două măşti se amestecară printre ceilalţi invitaţi. 

Contele Gorciacov se plimba la braţ cu dominoul negru. După 
ce înconjurară sala, se aşezară pe două fotolii catifelate dintr-un 
colţ, de unde puteau arunca o privire asupra tuturor măştilor 
aflate acolo. 

Contele Gorciacov râse mulţumit. 

— N-a fost rea ideea de a veni la balul acesta! 

— Prea milostivului meu stăpân i-a venit. 

— Dar dumneata mi-ai atras atenţia asupra seratei, 
spunându-mi că Brandeter, fostul ambasador olandez la 
Petrograd, a primit o invitaţie la bal. 

— E de necrezut ce viaţă veselă se duce în cuibul acesta de la 
hotarele ţării! Chiar şi Petrogradul şi Moscova ar putea fi 
invidioase! 

Contele Gorciacov începu să râdă. 

— Unde se iveşte Fedora Feodorovna viaţa ia avânt, în mod 
magic. Prinţesa este foarte iubită, în toate cercurile. 

— Câţi oaspeţi! Şi câţi au venit din depărtări destul de 
însemnate! 

— Şi pe deasupra nu s-au temut nici chiar de Rimsky. Ştii că 
blestematul colindă prin ţinuturile acestea acum! 

— Mie mi se pare ciudat că până acum n-au putut pune mâna 
pe el! 

— După cum vesteşte guvernatorul de aici, banda lui se 
înmulţeşte necontenit, iar isprăvile sule sunt tot mai dese şi mai 
indrăzneţe. Ai dreptate că ar fi timpul să se pună mâna pe el. 

Gersot răspunse, gânditor: 

— Va veni şi ziua aceea! Rimsky se joacă cu focul şi se va 
arde, odată! 

Guvernatorul şi cu însoţitorul său se cufundară în observarea 
măştilor... 


Contele Goreiacov găsi foarte mulţi cunoseuti şi-i explica lui 
Gersot de îndată ce recunoştea pe cineva. 

— Acela de acolo este contele Dittmann, ataşat la ambasada 
din Petrograd. E un mare prieten al polonezilor, de aceea nu mi- 
a plăcut niciodată. Doamna aceea, îmbrăcată în “Regina 
Inimilor”, este contesa Walevsky, soţia guvernatorului de aici. E 
o femeie foarte frumoasă. Am cunoscut-o încă pe vremea când 
îmi făceam slujba la Moscova. Străinul acela voinic este maiorul 
Brisow. Acum un an mai era la Varşovia, dar a fost mutat la 
Petrograd. 

Numai pe stăpâna casei n-o vedem! zise Gersot. Sau poate 
că, n-am recunoscut-o! 

Contele Gorciacov îşi clătină capul. 

— Ar fi cu neputinţă să n-o recunosc! Nicio femeie din lume 
nu are un trup atât de desăvârşit şi de mlădios, ca Fedora 
Feodorovna. Din partea mea poate să se ascundă sub şaptezeci 
şi şapte de măşti şi tot o voi recunoaşte! 

Ei urmară cu observarea măştilor, care la drept vorbind, 
ofereau o privelişte destul de obişnuită. Prin faţa lor trecea 
mulţimea cea mai pestriță pe care şi-o poate închipui o minte 
omenească. Un paşă turc, mergea la braţ cu o femeie romană, 
un cavaler cruciat discuta ceva cu aprindere, cu un faraon 
egiptean, iar un marinar îi făcea o curte îndrăcită, unei cadâne. 

Deodată contele Gorciacov prinse mâna lui Gersot şi 
strângând-o cu putere, îi zise: 

— Priveşte! 

Gersot se uită în direcţia arătată. 

— N-o vezi? 

— Pe cine? 

— Pe prinţesă! 

— Unde e? 

— E îmbrăcată ca ţigancă... Priveşte la înfăţişarea ei 
maiestoasă, la spatele ei mlădios, la gleznele acelea fine, îmi 
dau capul că e Fedora Feodorovna! 

— Da, da, văd! raspunse Gersot. Acum am recunoscut-o şi eu! 

— Cât e de frumoasa şi acum! şopti contele Gorciacov, 
pierzându-se cu totul. Îţi spun pe Dumnezeul meu că nu-mi pare 
rău că am venit! 

Apoi se ridică din fotoliu. _ 

— Acum, Gersot, drumurile noastre se despart. lţi urez 


petrecere bună. Suceşte şi tu capul vreunei gâsculiţe din Rudin. 
Eu mă duc să încerc să vorbesc cu prinţesa. 

Cu aceste cuvinte se amestecă în mulţime şi Gersot mai văzu 
dominoul roşu câteva clipe şi pe urmă îl pierdu din ochi. 

După plecarea lui Gorciacov, Gersot, care în timpul din urmă 
ajunsese secretarul guvernatorului Varşoviei, căută să urmeze 
sfatul stăpânului său. Se ridică şi el din fotoliul îmbrăcat în 
catifea şi uitându-se scrutător la toate măştile de sex femenin, 
începu să se plimbe prin sala balului. 

Privirile luii se opriră asupra unei păstorite, a cărei statură 
gingaşă îi atrăsese luarea aminte. Gersot nu stătu mult pe 
gânduri, ci îi vorbi, fără uiciun înconjur. 

— Frumoasă păstoriţă, zise el curtenitor, îmi dai voie să-ţi cer 
un dans? 

Păstoriţa începu să râdă şi răspunse voioasă: 

— Cu dragă inimă, cavalere! 

— Când îmi dai voie să mă prezint? 

— La dansul al treilea. 

— Nu voi uita. 

Între timp muzica începu să cânte şi balul fu deschis. Marius 
Gersot îşi privi aleasa cu băgare de seamă şi observă că mica 
păstorită dănţuia foarte bine, cu mişcări graţioase şi uşoare, 
care contrastau grozav cu nedibăcia partenerului său. 

Gersot îşi zise, mulţumit: 

— Se pare că n-am făcut o alegere proastă! Cine ştie ce 
aventură plăcută îmi va mai aduce cunoştinţa aceasta! 

Cel dintâi dans se sfârşi, măştile începură să se plimbe din 
nou în sus şi-n jos, iar servitorii umblau forfota, oferind 
răcoritoare. 

Contele Gorciacov nu-şi pierdu ţiganca din ochi, nicio singură 
clipă, dar îi fu cu neputinţă să se apropie de ea, deoarece cele 
mai elegante măşti bărbăteşti porniseră un adevărat asediu 
împotriva ei, înconjurând-o din toate părţile. Aproape toată 
lumea cunoştea masca Fedorei Feodorovna, aşa că era firesc ca 
toţi curtezanii ei să roiască în jurul său. 

Prinţul Nişov mai ales, un aristocrat rus, cel mai bun călăreț- 
amator, care la cursele de la Tzarkojeselo lua întotdeauna 
premiul întâi, îi făcea Fedorei Feodorovna o curte îndrăcită. 

Dar pe prinţesă n-o încântau deloc complimentele pe care i le 
făceau curtezanii aceştia. Pe sub mască ea se uita cercetător în 


toate părţile, ca şi când ar fi căutat pe cineva. 

lar când dominoul roşul al contelui Gorciacov se ivi prin 
apropiere, ea se scuză faţă de ceata îndrăgostiţilor şi porni spre 
masca atât de mult aşteptată. 

Guvernatorul Varşoviei se miră foarte mult, când văzu că 
prinţesa travestită în ţigancă, vine de-a dreptul spre el. 

— Să mă fi recunoscut? îi trecu prin minte. Dar mai înainte de 
a-şi putea răspunde Fedora Feodorovua şi fu lângă el şi-şi 
întinse mâna înspre dominoul roşu. 

— Aşadar, totuşi ai venit! De abia aşteptam să te văd! 

Gorciacov avu un simţământ de adâncă uimire dar şi de 
bucurie în acelaşi timp. Ce se întâmplase? Să-l fi iertat oare 
Fedora Feodorovna, de era atât de drăguță cu el? 

El strânse cu căldura mâna mică a contesei. 

— Eu mă bucur mult mai mult că pot să vă revăd! şopti el. 

Muzica începu să cânte din nou şi mai înainte ca alţii să se fi 
putut apropia, contele Gorciacov o şi luă la dans pe Fedora 
Feodorovna. 

Amândoi se învârteau prin mulţime, se amestecau printre 
celelalte măşti şi contele Gorciacov o strânse pe frumoasa 
femeie cu căldură la pieptul său. lar prinţesa nu numai că nu se 
împotrivi, dar se şi lipi fericită, de dănţuitorul său. 

Dar contelui Gorciaeov i se păru ciudată purtarea prinţesei, 
încă de la început, şi cele ce urmară, avură menirea să-l 
întărească tot mai mult în credinţa că, gingăşia neobişnuită şi 
felul drăgăstos de a fi al Fedorei Feodorovna nu-l priveau pe el, 
ci pe acela, pe care prinţesa îl bănuia în dominoul roşu. 

De aceea, contele Gorciaeov îşi dădea acum şi mai multă 
trudă, ca nu cumva să se trădeze. Nu vorbea, decât numai când 
era silit s-o facă, dar chiar şi atunci o făcea doar în şoaptă, aşa 
că Fedora Feodorovna nu putea să-şi dea seama că îşi schimba 
glasul. 

Guvernatorul Varşoviei hotărî să urmeze şi mai departe jocul 
început şi se bucura mai dinainte că, în chipul acesta, va avea 
măcar prilejul să afle, cine era fericitul pe care-l favoriza 
prinţesa cu grațiile sale. 

Lumea urmărea cu multă încordare dansul prinţesei. Dar de 
data aceasta punctul de atracţie nu mai era prinţesa, ci 
dansatorul ei. 

Societatea adunată la bal nu bănuia cine se ascundea în dosul 


dominoului roşu. Şi niciun amănunt nu se putea observa, după 
care să-l fi putut recunoaşte, căci faţa îi era acoperită cu 
desăvârşire de o mască întreagă, iar pe cap îşi trăsese gluga 
dominoului. 

Dar cel mai curios din toţi era prinţul Nişov, care-şi întreba toţi 
prietenii şi cunoscuţii: 

— Nu ştii cine este dominoul acela roşu, care dănţuieşte cu 
prinţesa? 

Dar nimeni nu putu să-i satisfacă curiozitatea. De altfel mai 
erau şi alţii care îşi spărgeau capul, spre a-şi putea răspunde la 
această întrebare, dar nimeni nu era în stare să răspundă cu 
certitudine. 

— Eu cred, îi zise contele Ursakov tânărului prinţ Nişov, că 
trebuie să fie vreun moşier de prin partea locului... 

— Vezi cum se lipesc unul de altul! 

— Tocmai aici stă ciudăţenia! De unde putem noi să ştim cine 
a câştigat inima prinţesei în singurătatea castelului din Rudin? 

— Mi se pare că prinţesa nu va mai exista pentru noi, în seara 
aceasta! Dansul s-a sfârşit şi dominoul roşu tot lângă ea a 
rămas. 

Cu aceste cuvinte tânărul prinţ îşi roti privirile în jurul său, 
căutând o altă mască frumoasă, cu care să se răzbune împotriva 
necredinţei prinţesei. 

Dănţuitorii nici nu apucară să se odihnească bine, că muzica 
şi întonă danţul al treilea şi Marius Gersot începu sa 
îmbrâncească măştile, alergând în căutarea micuţei păstoriţe, 
care-i făgăduise lui dansul al treilea. 

Căutându-şi dansatoarea, îl zări pe contele Gorciacov şezând 
pe o canapea, alături de Fedora Feodorovna şi vorbiud cu ea. . 

— Se pare că domnul guvernator are noroc asta-seară! In 
zadar, femeile nu pot fi înţelese niciodată! Aş putea spune că 
prinţesa a fugit din Varşovia, într-atâta îl ura pe contele 
Gorciacov, iar acum este în culmea fericirii că se vede din nou 
lângă omul, pe care nu-l putea suferi! 

Deodată îşi zări păstoriţa şi în curând se învârtea cu ea printre 
ceilalţi dănţuitori. 

De la primele acorduri ale muzicii prinţul Nişov nu mai avea 
astâmpăr. Deodată îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să-i ceară 
prinţesei un dans. 

li fu foarte greu să străbată prin mijlocul perechilor prinse în 


dans, dar în cele din urmă tot izbuti să-şi croiască drum şi 
ajungând în faţa Feodorei Feodorovna se înclină adânc şi zise: 

— Prinţesă, sunteţi liberă pentru dansul acesta? 

Şi se aştepta ca frumoasa femeie să se ridice de pe canapea 
şi prinzându-se braţ de braţ să se avânte amândoi în mijlocul 
vălmăşagului învârtitor. 

Dar bietul prinţ se înşelă amar în aşteptarea lui. 

— Ai întârziat, dragă prinţe! zise ea, privindu-l cu bine 
prefăcută părere de rău, dar dominoul roşu mi-a cerut dansul 
numai cu o clipă înaintea venirii dumitale! 

Tânărul prinţ se înroşi de ruşine şi o mânie grozavă îi cuprinse 
sufletul. El socotea refuzul aceasta ca o palmă. Dacă ar fi putut, 
l-ar fi străpuns cu privirile pe acela care se ascundea sub 
dominoul roşu. De faţă cu prinţesa însă, nu putea să-şi arate 
mânia ce-l rodea şi de accea, se înclină tăcut, apoi se îndepărtă. 

Fedora Feodorovna se întoarse înspre dominoul roşu. Cu un 
zâmbet triumfător. 

— Cred că nu te supără răspunsul meu? 

— Dimpotrivă, nu pot decât să vă fiu recunoscător. 

— Dar atunci vino să dăânţuim, căci altfel s-ar putea ca 
prinţişorul să se supere. 

Contele Gorciaeov se ridică fericit şi peste câteva clipe cea 
mai invidiată pereche din seara aceea lunecă din nou în 
acordurile muzicii. 

Acest dans al prinţesei pricinui o mare senzaţie. Datoria 
gazdei este de a dănţui pe rând cu toţi invitaţii. Dar Fedora 
Feodorovna nici nu băgă de seamă această datorie de bună 
creştere şi se avântă într-al doilea dans cu dominoul roşu. 

Perechile alunecau încet în acordurile melodioase ale muzicii 
şi toată lumea avea un simţământ de fericire. In amestecul 
acesta de graţie şi duioşie, contele Gorciacov o strângea la sine 
pe Fedora Feodorovna cu o patimă crescândă, iar prinţesa 
răspundea tot mai fierbinte la aceste manifestări de dragoste 
ale dănţuitorului său. 

lar când dansul se sfârşi şi perechile se grăbeau braţ la braţ 
spre locurile de odihna, prinţesa îi şopti dominoului roşu: 

— Vino să mergem în odăile mai lăturalnice. Acolo nu nc va 
tulbura nimeni. Vom putea sta de vorbă liniştiţi. 

Contele Gorciacov zâmbi batjocoritor pe sub mască. 

Simţea că nu mai era departe clipa în care urma să 


dezvăluiască taina acelei seri de bal mascat. Chiar dacă s-ar mai 
fi indoit la început, chemarea aceasta a prinţesei l-ar fi făcut să 
fie încredinţat ca frumoasa Fedora Feodorovna bănuia pe 
altcineva în dominoul roşu pe care-l purta el. 

Venise la castelul din Kudin, fiindcă îi era tare dor de Fedora 
Feodorovna, iar acum, după ce o văzuse, hotărî să nu se 
liniştească, până nu o va recâştiga pe fermecătoarea femeie. 
Inima îi bătea sălbatic, ochii îi străluceau cu luciri pline de 
înţeles, căci ştia că acum avea să fie numai între patru ochi cu 
prinţesa. Îndată însă i se strânse inima, gândindu-se că poate 
Fedora Feodorovna era a altuia! 

Poate? 

Fără nicio îndoială! 

Toate dovedeau aceasta. O cunoştea de multă vreme pe 
Fedora Feodorovna, dar niciodată n-o mai văzuse atât de 
pătimaşă, ca în seara aceea. Pe vremea şederii ei la Varşovia, 
prinţesa fusese o frumuseţe rece, a cărei nepăsare de gheaţă îl 
înnebunise pe puternicul guvernator, care nu putea să facă 
altceva, decât să se târască umil la picioarele ei. 

Şi acum? 

Acum o revedea pe Fedora Feodorovna schimbată cu totul. O 
revedea aşa cum n-ar fi crezut niciodată că ar putea fi femeia 
aceasta rece, nepăsătoare şi mândră, o revedea îndrăgostită! 

Fermecătoarea stăpână a castelului din Rudin, pe care o 
curtaseră atâţi aristocrați, purta în suflet o dragoste fără 
margini, o dragoste, care făcuse din ea, atât de mult sărbătorita 
prinţesă, o sclavă, o biată şi umilă sclavă. 

Dar oare pentru cine nutrea ea aceste simţăminte? 

Cine era fericitul? 

Cine izbutiso să facă ceea ce o lume întreagă credea că este 
cu neputinţă? 

Cine o cucerise pe prinţesă? 

La întrebările acestea aştepta contele Gorciacov răspuns. Sau 
mai bine zis, nu aştepta, ci voia. Fiindcă temutul guvernator al 
Varşoviei putea numai să vrea, nu să dorească. De aceea el 
hotări să afle, cine era misteriosul fericit, cu care-l asemuise 
prinţesa. 

Şi în vreme ce mergeau agale, pentru a nu stârni curiozitatea 
musafirilor, spre încăperile lăturalnice ale castelului, contele 
Gorciacov nu adresă o vorbă însoţitoarei sale, ci tot timpul se 


gândi la chipul în care ar putea afla numele tainicului iubit al 
prinţesei. 

În tot timpul convorbirii lor de până atunci, Fedora 
Feodorovna nu rostise nici o singură dată măcar, numele 
iubitului său, lucru pe care de altfel prinţesa îl făcuse anume, 
deoarece îşi dădea seama prea bine, în ce situaţie neplăcută ar 
fi ajuns, dacă cineva o auzea rostind numele Vulturului Morţii. 

În drum spre interiorul castelului, ei se întâlniră cu contele 
Ursakov. Tânărul conte se adresă îndată prinţesei: 

— Prinţesă, zise el, sunteţi liberă pentru dansul următor? 

Cuvintele acestea o încurcară pe Fedora Feodorovna. Işi 
dădea seama prea bine că ar fi fost o nepoliteţe de neiertat, de 
a-l refuza şi pe acest obişnuit dănţuitor al său, dar în aeelaş 
timp nici nu se putea împăca cu gândul că acest conte lipsit de 
tact avea să-i strice convorbirea între patru ochi, pe care şi-o 
rânduise cu dominoul roşu, în dosul căruia îl bănuia pe Rimsky. 

Ea rămase pe gânduri, o clipă, dar muzica şi începu şi contele 
Ursakov îşi repetă rugămintea: 

— Îmi daţi voie, prinţesă? 

Fedora Feodorovna tot nu se putuse hotărî. 

— Dragă Ursakov... 

Tânărul conte observă încurcătura în care se găsea frumoasa 
femeie şi se scuză, pe un ton plin de ironie: 

— lertaţi-mă, prinţesă, ducă v-am deranjat. Nu ştiam că 
sunteţi ocupată pentru toată seara... Dacă ştiam, nu vă 
tulburam... 

— Nu, nu, răspunse Fedora Feodorovna, căutând să-l împace 
cumva pe tânărul conte, pe care refuzul său îl jignise. — Crede- 
mă însă, dragă Ursakov că sunt atât de obosită, atât de istovită 
din pricina pregătirilor pe care le-a necesitat balul, încât simt o 
imperioasă nevoie să mă odihnesc puţin... lţi făgăduiesc însă că, 
după miezul nopţii, când nu voi mai fi mascată, cel dintâi dans 
este al dumitale. 

Contele Ursalcov se înclină şi apoi se îndepărtă, iar Fedora 
Feodorovna îşi urmă drumul cu dominoul roşu. 

— Vezi, zise prinţesa mustrându-l în glumă, ce nu fac eu 
pentru dumneata? Mă cert cu oaspeţii mei, sunt nepoliticoasă, 
nu dănţuiesc cu ei! Îmi închipui ce vor mai fi bârfind acum pe 
socoteala mea! Dar nu mă interesează niciunul din ei, aşa că, 
nu-mi pasă nici de părerile pe care şi le vor face despre mine. 


Ei ajunseră într-o încăpere împodobită cu plante exotice. Pe o 
măsuţă rotundă fuseseră aşezate mai multe feluri de băuturi 
răcoritoare şi sticle cu vin răcit la gheaţă. Lampa ce atârna din 
tavan răspândea o lumină dulce, care nu supăra ochii cu raze 
prea tari. 

Dincolo de odaia aceasta se găsea camera de dormit a 
prinţesei. 

Fedora Feodorovna se aşeză pe divan şi contele Gorciacov luă 
loc lângă ea, mângâind drăgăstos mână catifelată şi micuță a 
prinţesei. 

— Prinţesă, şopti Goreiacov, cu voce înăbuşită, cum se cuvine 
să fie glasul unui îndrăgostit, de când aştept clipa aceasta, în 
care să pot fi singur, numai cu dumneata! 

— O dorinţă care nu atârna decât de dumneata, spre a o 
vedea îndeplinită, răspunse prinţesa. 

— Sunt nespus de fericit că, în sfârşit, dorinţa aceasta mi s-a 
îndeplinit, urmă guvernatorul. 

— Nu te mai recunosc! exclamă Fedora Feodorovna, adânc 
mirată. Niciodată nu mi-ai vorbit aşa! Ce s-a întâmplat cu 
dumneata? 

Dar guvernatorul îşi jucă rolul cu multă măiestrie. 

El răspunse înăbuşit, cu glasul întretăiat, ca şi când pieptul i- 
ar fi fost zguduit de o mare furtună sufletească; 

— Nu ştiu... ce s-a întâmplat... dar seara aceasta, când te-am 
văzut... când am putut să stau mereu lângă dumneata... şi 
dansul... dansul, când te-am ţinut în braţele mele... când te-am 
strâns la pieptul meu... Fedora Feodorovna... dumneata eşti cea 
mai frumoasă femeie din lume! 

Cum nu era nimeni prin apropiere, prinţesa îşi luă masca de 
pe faţă. 

Capul ei fermecător ieşi atunci la iveală, cu gura bine tăiată, 
cu nasul fin ale cărui nări tresăreau nervoase, cu ochii 
strălucitori şi îmbujorarea pricinuită de apropierea bărbatului... 

Şi în clipa aceea, revăzând chipul atât de mult dorit, contele 
Gorciacov uită de planul şi de rolul pe care şi-l luase, uită că 
hotărâse să afle cine era fericitul ales al Fedorei Feodorovna şi 
toată făptura lui nu mai era însufleţită decât de nu singur gând, 
de gândul de a săruta buzele acelea trandafirii, zâmbitoare, 
ispititoare. 

— De ce nu-ţi scoţi masca? îl întrebă prinţesa. 


— Să mă trădez? 

— Nu te trădezi, căci aici nu suntem decât noi doi! răspunse 
prinţesa. 

Guvernatorul Varşoviei mai şovăi o clipă, neputându-se hotări 
dacă să mai joace rolul pe care şi-l luase, sau să renunţe la 
această comedie. Se gândi însă ca lucrul de căpetenie nu era 
aflarea numelui favoritului prinţesei, ci recucerirea Fedorei 
Feodorovna. 

Motivul acesta era mult prea puternic pentru ca Gorciacov să 
nu-şi ia masca de pe faţă, dintr-o singură mişcare. 

Un țipăt uşor urma gestului lui Gorciacov. 

Fedora Feodorovna sări de pe canapea şi strigă speriată: 

— Contele Gorciacov! 

Guvernatorul Varşoviei zâmbi, ironic. 

— De ce această nemărginită surpriză, frumoasă prinţesă? 
Oare nu mă credeai pe mine sub dominoul roşu? Oare nu mie 
îmi erau adresate privirile cele înflăcărate? Nu pe mine ai vrut 
să mă cinsteşti cu dansurile dumitale? 

— Cum ai ajuns dumneata aici? 

— La fel ca şi ceilalţi! Am venit cu trăsura ca şi ceilalţi invitaţi, 
numai poate că puţin mai de departe decât ei. Mărturisesc însă 
că merita să fac un drum atât de lung, spre a te revedea! 

Dar eu nu te-am invitat! 

— Totuşi, nădăjduiesc că nu-mi vei lua în nume de rău că am 
venit şi neinvitat. 

— Nu, nu! 

— Aceasta este o dovada mai mult de dorul arzător care m-a 
făcut să pornesc spre castelul din Rudin. Chiar în clipa în care 
am aflat că vei da un mare bal mascat, am hotărât să iau şi eu 
parte la el, cu orice sacrificiu. Şase cai s-au prăpădit până când 
am ajuns aici, dar tot am venit. 

Fedora Feodorovna tot nu se dezmeticise încă. Apariţia 
contelui Gorciacov însemna pentru ea o surpriză la care nu s-ar 
fi aşteptat niciodată. Şi pe deasupra şi împrejurările puţin 
obişnuite ale acestei revederi, ea îl bănuia pe Stanislau Rimsky 
sub dominoul roşu... şi când colo, masca ascundea pe duşmanul 
cel mai neîmpăcat al Vulturului Morţii!!! 

Se îngrozi la gândul că s-ar putea ca Rimsky să se ivească 
tocmai acum şi să-l vadă acolo pe guvernatorul Varşoviei. Ce să 
facă spre a scăpa cât mai iute de acest oaspete nepoftit? 


Dar contelui Gorciacov nici prin minte nu-i trecea să place. El 
era peste măsură de fericit că în sfârşit i se mai oferise prilejul 
de a sta de vorbă, între patru ochi, cu frumoasa prinţesă şi dădu 
îndată asaltul pentru cucerirea ei. 

— După câte văd, prinţesă, uimirea nu ţi-a trecut încă! 

— Da, da... Nu mă aşteptam la venirea dumitale! 

— Eu prinţesă, sunt peste măsură de fericit că pot să te văd 
din nou!... Dar dumneata? 

Fedora Feodorovna zâmbi: 

— Vrei să mă simt şi eu, tot atât de fericită?... Ai uitat oare că 
persoana dumitale mă lasă cât se poate de nepăsătoare? 

— Fedora Feodorovna, tot nu te-ai schimbat încă? 

— Şi nici nu mă voi schimba vreodată! La ce bun dacă m-aş 
schimba? 

— Nu fi atât de crudă! 

— Aceasta e o cruzime? 

— Îmi sfâşii inima! 

Prinţesa începu să râdă. 

—  Dumneata... dumneata vorbeşti astfel? Guvernatorul 
neîndurător al Varşoviei? Nemilosul asupritor al unui popor 
întreg ştie să se înmoaie până într-atâta? 

— Acum nu sunt guvernator, ci numai un simplu îndrăgostit, 
care te imploră, Fedora Feodorovna, să te înapniezi la Varşovia! 

Dacă acesta ţi-a fost scopul, răspunse prinţesa cu o răceală 
de gheaţă, atunci, conte Gorciacov, ai făcut în zadar drumul 
până aici, căci tot fără niciun rezultat te vei înapoia la Varşovia! 

— Gândeşte-te bine, Fedora Feodorovna! 

— N-am la ce să mă gândesc, căci în privinţa aceasta 
hotărârea mea este luată demult. Crede-mă, conte Gorciacov că 
n-am plecat din Varşovia, pentru a mă mai înapoia acolo! 

— De ce? Oare nu te-ai simţit îndeajuns de bine la Varşovia? 

— Crezi oare că era o cinste pentru mine ca toată lumea să 
spună că sunt ibovnica guvernatorului? Crezi că mă simţeam 
bine, când ştiam că un popor întreg mă huleşte şi mă urăşte de 
moarte? 

— De ce să te urască? 

— Fiindcă ura pe care locuitorii Varşoviei i-o păstrau contelui 
Gorciacov, răspunse prinţesa cu priviri întunecate, se revărsa şi 
asupra mea, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, dar totuşi, 
îndeajuns pentru a nu mă simţi bine. 


Guvernatorul izbucni în râs. 

— Aşadar, acesta este singurul motiv care te împiedica să te 
înapoiezi? 

— Nu! Toată făptura mea se revoltă la gândul reîntoarcerii! Şi 
la urma urmelor, de ce m-aş întoarce?... Sunt liberă, nu atârn de 
nimeni şi fac ceea ce-mi place! După cât vezi, Cetatea Rudinului 
nu este prea plicticoasa, mă simt destul de bine aici şi în 
asemenea împrejurări, cred că ar fi o prostie s-o părăsesc! 

Contele Gorciacov se apropie de prinţesă. Ochii lui aruncau 
scântei şi în inimă i se aprinsese cu o patimă nebună, vechea 
dragoste, pe care încerca în zadar s-o potolească. 

— Dar dacă ţi-aş spune, zise el acum, cu voce înceată, dar 
plină de înţeles, întoarce-te la Varşovia... ca soţia mea? 

— Şi atunci ţi-aş spune „nu!” răspunse Fedora Feodorovna, cu 
nestrămutată hotărâre. 

— Ştiu că bogăţia nu te atrage, răspunse guvernatorul, dar nu 
trebuie să uiţi înalta situaţie socială pe care o am şi slujba pe 
care o îndeplinesc! 

— Dragă conte Gereiacov, zise prinţesa cu voce blândă, e 
păcat să te oboseşti în zadar şi să-mi înşiri cuvinte 
convingătoare, căci eu nu mă voi clinti din hotărârea pe care am 
luat-o şi pe care o cunoşti îndeajuns de bine. Ai dreptate că 
bogăţia nu mă atrage, deoarece eu însămi sunt îndeajuns de 
bogată. Nici puterea dumitale socială nu mă ispiteşte, fiindcă 
marea mea avere îmi dă putinţa să fiu puternică şi eu! 

— Şi dragostea? 

— Pentru a doua oară nu mă voi mai mărita decât numai cu 
bărbatul pe care-l voi iubi. lar pe dumneata, dragă domnule 
guvernator, oricât de neplăcut mi-ar fi aceasta, trebuie să-ţi 
mărturisesc că nu te iubesc şi nici n-aş putea să te iubesc 
vreodată! 

— Aşa?... exclamă contele Gorciacov, amărât, în vreme ce 
dorul şi patima îi răscoleau sufletul, cu furia unui vulcan care se 
pregăteşte să erupă. Ei bine, eu totuşi îţi voi arăta că vei fi a 
mea! 

Şi dintr-o săritură fu lângă prinţesă, o îmbrăţişa cu o pornire 
sălbatică şi căută să o sărute. 

Fedora Feodorovna încercă să scape din brațele 
guvernatorului, ţipă, dar tipătul ei nu ajunse până în sala balului, 
unde orchestra cânta neîntrerupt şi perechile dănţuiau voioase. 


— Dă-mi drumul... dă-mi drumul! striga ea, gâfâind. 

— Nu... nu-ți dau drumul! răspunse guvernatorul, ca înnebunit 
de patimă. Nu vei mai scăpa din braţele mele... Vreau buzele 
tale... Şi vei veni cu mine, la Varşovia... fiindcă aşa vreau eu! 

—  Dumnezeule!... Ajutor! se mai auzi odată vocea 
deznădăjduită a prinţesei, apoi buzele guvernatorului se 
apropiată de tot de gura Fedorei Feodorovna. 

Incă o clipă şi o va ajunge. 

Dar în clipa aceasta, guvernatorul Varşoviei fu înşfăcat de un 
braţ voinic, care cu o singură dar puternică smucitură, îl smulse 
pe contele Gorciacov de lângă, prinţesă. 

Guvernatorul Varşoviei îşi întoarse capul, speriat. Nu putea 
să-şi închipuie cine se amestecase într-o chestiune care-l privea 
numai pe el şi pe Fedora Feodorovna. Dar zărindu-şi agresorul, 
se înspăimântă şi mai mult. În faţa lui stătea un bărbat înalt, 
voinic, îmbrăcat într-un domino, aproape tot atât de roşu, ca şi 
acela, pe care-l purta el însuşi. 

Agresorul se răsti la contele Gorciacov, cu o mânie, pe care 
nu şi-o putu stăpâni îndeajuns: 

— Nemernic şi ticălos ce eşti! Nu ţi-e ruşine să ataci o femeie 
care nu se poate apăra? 

Contele Gorciacov se dădu înapoi, speriat, din faţa agresorului 
său care însă îl urmărea pas cu pas. 

— Ai merita, urmă mascatul, să te duc în mijlocul sălii de bal 
şi acolo să te pedepsesc, în faţa tuturor oaspeţilor, pentru 
îndrăzneala şi obrăznicia ta! 

Cuvintele acestea grele, îi erau foarte neplăcute 
guvematorului Varşoviei. 

— Nu ştiu cine eşti dumneata, dar în orice caz, nu-ţi dau voie 
să-mi vorbeşti astfel. Se vede că nu ştii în faţa cui te găseşti! 

Al doilea domino roşu, râse batjocoritor. 

— Cum să nu ştiu! Şţiu prea bine că, acela care se găseşte în 
faţa mea, este contele Gorciacov... Pe Călăul Varşoviei îl 
cunoaşte toată lumea şi toată lumea îl urăşte... 

— Cum îndrăzneşti... cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? 
strigă contele Gorciacov, furios, în loc de orice răspuns, 
mascatul sări la guvernator şi pumnul lui puternic căzu în fata 
contelui Gorciacov. 

— Poftim! Vezi că îndrăznesc chiar şi mai mult! 

Contele Gorciacov începu să urle ca o fiară. 


— Cutezi să ridici mâna împotriva celui mai credincios servitor 
al ţarului? Pentru aceasta vei pătimi amar! 

Şi sări la agresor, spre a-i smulge masca de pe fată. Dar 
dominoul roşu văzuse îndată care era gândul guvernatorului şi 
mai înainte ca acesta să şi-l fi putut duce la îndeplinire, pumnul 
lui de fier căzu încă o dată, cu şi mai multă furie, în faţa contelui 
Gorciacov. 

Cu nasul spart, plin de sânge, guvernatorul se întinse la 
pământ, cât era de lung. 

El începu să strige îngrozit: 

— Ajutor! Ajutor!... 

Fedora Feodorovna rămase nemişcată. 

— Vezi, domnule conte, zise ea, batjocoritoare, că tot se mai 
găsesc bărbaţi curajoşi care iau apărarea femeilor atacate cu 
laşitate! 

Dar ca şi când nici n-ar fi auzit cuvintele prinţesei, contele 
urlă mai departe: 

— Unde este? Trebuie să punem mâna pe el! 

Dominoul roşu dispăruse fără urmă. 

Sub înrâurirea primei spaime, contele Gorciacov nici nu ştia 
ce să facă. Să-şi îngrijească nasul care-i sângera, sau să se 
repeadă după îndrăzneţul său agresor? 

El se adresă prinţesei, tremurând de ciudă: 

— Prinţesă! Oricât ar fi de neplăcut pentru dumneavoastră mă 
văd silit să dau ordin ca omul acesta să fie prins! Trebuie să-l 
pedepsesc pe acest răzvrătit, care a cutezat să ridice mâna 
asupra celui mai credincios ostaş al ţarului! 

— De ce i-ai dat prilej să-şi ridice mâna asupra dumitale? 

— Nu fiţi ironică, prinţesă! Situaţia este foarte serioasă... 

Prinţesa, arătă înspre sângele care picura din nasul 
guvernatorului şi adăugă, zâmbind: 

— Ai dreptate... sângeros de serioasă! 

Contele Gorciacov răspunse întărâtat: 

— Mă mir foarte mult, prinţesa, că dumneavoastră luaţi 
întâmplarea aceasta, cu atâta uşurinţă! Urmarea scenei care s-a 
petrecut aici, adineauri, va fi foarte serioasă! 

— Aceasta te priveşte pe dumneata! 

— Prinţesă, vă rog să-mi spuneţi, cine era bărbatul care se 
ascundea sub dominoul roşu? 

— Spre cea mai mare a mea părere de rău, trebuie să-ţi spun 


că nu pot! 

— Şi de ce nu? De ce şovăiţi să-mi spuneţi numele lui, când îl 
cunoaşteţi? 

— Nu-l cunosc! 

— Afirmaţi cu atâta hotărâre? 

— Cu atâta hotărâre! Poate te îndoieşti de cuvântul meu? 

— Imi pare ciudat ca cineva să vă sară în ajutor fără să vă 
cunoască! 

— Nu uita, conte Gorciacov, răspunse prinţesa pe un ton 
neobişnuit de tăios, că nu dumneata eşti singurul bărbat de pe 
pământ! Mai sunt cavaleri... 

Contele n-o lăsă să sfârşească. El se înclină, rece, în faţa 
prinţesei. 

— Am înţeles răspunsul şi nu vă voi mai plictisi! 

Cu aceste cuvinte părăsi încăperea şi se duse de-a dreptul în 
sala de bal, unde-l căută pe Marius Gersot. Dar nu-i fu prea uşor 
să dea de secretarul său, deoarece numărul celor de faţă era 
foarte mare şi cei mascaţi în domino negru, ca Gersot, erau 
foarte mulţi. 

Contele Gorciacov opri trei dominouri negre, până când în 
sfârşit dădu peste cel căutat, în care se ascundea secretarul 
său. 

Marius Gersot îi făcea o curte îndrăcită micuţei păstoriţe şi 
retrăgându-se cu ea, într-un colţ nu prea umblat, căuta s-o 
încânte cu vorbe frumoase, dar deşarte, aşa cum fac toţi tinerii 
de teapa lui. 

Ivirea contelui Gorciacov nu-l bucură prea mult, mai ales când 
observă starea de suflet în care se găsea guvernatorul. La un 
semn al stăpânului său, se ridică îndată de pe canapea şi căută 
să se scuze în faţa fetei: 

— lartă-mă, dragă Olga, că sunt nevoit să te părăsesc pentru 
câteva minute, dar mă cheamă cineva într-o chestiune foarte 
însemnată. Voi face tot ce-mi va sta cu putinţă, spre a mă 
înapoia cât mai iute lângă dumneata, unde mă simt atât de 
bine. La revedere, jupâniţă! 

— La revedere, domnul meu! 

Contele Gorciacov îşi luă secretarul de braţ şi porni cu el spre 
încăperea împodobită cu plante exotice. 

— Gersot, s-a petrecut ceva îngrozitor! 

— Ce anume, prea milostive stăpâne? 


— Am fost insultat! 

— Ne-mai-auzit! 

— Într-adevăr, este revoltător că s-a putut întâmpla aşa ceva! 

— Şi cine este vinovatul? 

— Dacă aş şti... 

— Nici nu bănuieşti măcar, prea milostive stăpâne? 

— Nu! 

— Poate vreun revoluţionar? 

— Poate! 

— Sau vreun duşman mai vechi? 

— Poate! 

— Nu cunoaştem niciun amănunt, spre a putea stabili 
persoana mizerabilului? 

— Numai atât, că este mascat într-un domino roşu... 

Ochii lui Gersot sclipiră de bucurie. 

— Atunci va fi uşor. Fără îndoială că ticălosul se simte în 
siguranţă, amestecându-se prin vălmăşagul mulţimii şi vom 
pune mâna pe el, când se va aştepta mai puţin. 

— Ai dreptate, Marius! 

— Dar vreun alt amănunt nu ai băgat de seamă, prea 
milostive stăpâne? 

— E înalt de statură şi dominoul lui e aproape la fel cu al meu. 

Gersot se întunecă din nou. 

— Prea milostive stăpâne, oare nu ne va fi dat ca în chipul 
acesta să descoperim iţele unei vaste conspirații? 

— Ce te face să te gândeşti la aşa ceva? 

— Dominoul roşu! 

— Nu te înţeleg. 

— Mă gândesc, prea milostive stăpâne, că s-ar putea întâmpla 
ca cineva să fi prins de veste despre venirea noastră aici. Acest 
cineva, putea să afle chiar şi amănuntul că domnul guvernator 
va veni îmbrăcat într-un domino roşu şi atunci s-a mascat şi el la 
fel, având un scop ascuns bine hotărât! 

Contele Gorciacov clătină din cap. 

— Gersot, tu vezi întotdeauna năluci! Nu-ţi închipui în jurul tău 
decât numai conjuraţii şi uneltiri ascunse... Crede-mă, că, în 
jurul acestei întâmplări nu se ascunde nicio uneltire politică. 

— Atunci? 

— Cred că este vorba de favoritul prinţesei, deoarece 
dominoul roşu a venit peste noi, tocmai atunci când... când... 


cum naiba să-ţi spun... când am vrut s-o sărut pe prinţesă! 

— Atunci trebuie să pornim neîntârziat în căutarea lui. 

— Ai dreptate, Gersot. Să pornim! 

O luară spre sala de bal în uşa căreia se despărţiră. 

Guvernatorul o luă la dreapta, iar Gersot la stânga, aşa ca să 
nu poată scăpa din vedere niciun singur invitat. 

In aparenţă ei se plimbau fără niciun scop hotărât, în realitate 
însă, amândoi căutau din ochi dominoul roşu. Dar toată truda lor 
fu zadarnică, fiindcă niciun domino roşu nu se arătă prin sala de 
bal. Guvernatorului tot îi mai suna capul, din pricina celor două 
puternice lovituri primite, dar mai mult decât durerea fizică îl 
supăra gândul că, poate nu va izbuti să dea peste agresorul său 
şi în cazul acesta va trebui să renunţe la răzbunare. 

Marius Gersot era şi el foarte plictisit de această căutare 
zadarnică, deoarece el nădăjduia că se va putea înapoia cu o 
captură senzaţională, câştigând astfel şi mai multe merite 
înaintea stăpânului său. Dar agresorul guvernatorului Varşoviei 
intrase parcă în pământ. Renunţase la orice speranţă, când 
deodată zări un domino roşu în mijlocul mulţimii. 

— L-am prins! îşi zise el. Voi avea de grijă să nu-mi scape din 
ochi! 

Dominoul roşu se apropia tocmai de el. Dar Gersot, şiret, îl 
ocoli şi când ajunse în spatele lui îi aşeză mâna pe umeri şi-i 
zise: 

— Nu te supăra domnul meu... dar aş vrea să vorbesc ceva cu 
dumneata... Dacă eşti bun, să mergem împreună până într-o 
odaie mai lăturalnică. 

Bărbatul mascat în dominoul roşu îşi întoarse capul. 

— Gersot... măgarule! răspunse guvernatorul. 

— Nu cumva îţi închipui că m-am insultat pe mine însumi? 

Gersot rămase încremenit. 

— lartă-mă, prea milostive stăpâne, iartă-mă, bâigui el, îmi va 
fi ruşine toată viaţa de prostia pe care am săvârşit-o acum! 

Sub mască însă, el bufni în râs. 

Acum porniră amândoi în căutarea insultătorului. 

— Nu l-ai găsit? întrebă guvernatorul 

— Nu este nicăieri! 

— Să ştii ca a dat bir cu fugiţii! 

— Şi eu cred la fel! Pesemne că şi-a dat seama faţă de cine a 
fost atât de îndrăzneţ şi a socotit că este mai bine pentru el, să 


se facă nevăzut. 

Cu toate acestea nu renunţară la orice nădejde şi se învârtiră 
şi mai departe prin mijlocul mulţimii ce forfotea în sala de bal, 
căutându-l pe misteriosul domino roşu... 

Dominoul roşu era Stanislau Rimsky. 

După cum îi făgăduise Fedorei Feodorovna, el venise la balul 
mascat. Sosise prin coridorul secret, cu câteva minute după 
ceasurile zece şi trecând prin dormitorul prinţesei, se duse în 
sala de bal, unde se ascunsese în dosul unui stâlp de marmură, 
şpre a putea observa mai nestingherit perechile dănţuitorilor... 

Atunci prinţesa dănţuia cu contele Gorciacov şi din purtarea 
ei, Vulturul Morţii înţelese îndată că, Fedora Feodorovna era 
încredinţată că dănţuieşte cu el. 

El ar fi râs de această schimbare de roluri, dacă nu se temea 
că prinţesa ar putea să scape vreo vorba care să-l trădeze, nu 
numai pe el şi prietenii săi, dar chiar şi ascunzătoarea lor din 
Cuibul Vulturilor. De aceea îşi dădu toată osteneala de a ajunge 
în apropierea prinţesei, ceea ce nu-i reuşi însă, deoarece îndată 
după aceea, muzica începu să cânte din nou şi Fedora 
Feodorovna porni şi la al doilea dant, tot cu dominoul roşu. 

Rimsky stătea la pândă, şi băgând de seamă că perechea ce-l 
interesa avea de gând să se retragă în mica seră a castelului, el 
o luă înainte şi izbuti să se ascundă printre palmieri, mai înainte 
ca prinţesa şi cu dominoul roşu să fi ajuns acolo. 

Şi într-adevăr, peste câteva minute prinţesa se şi ivi la braţul 
necunoscutului său însoțitor. 

Canapeaua pe care se aşezară ei, era în imediata apropiere a 
palmierilor, aşa că Rimsky putea să audă fiecare cuvânt, pe 
care-l schimbau cei doi. 

Vulturul Morţii stătu liniştit în ascunzătoarea lui pândind 
convorbirea drăgăstoasă a celor doi, fără să crâcnească. Dar în 
clipa în care curtezanul prinţesei îşi scoase miasca şi în dosul ei 
se ivi chipul blestemat al guvernatorului Varşoviei, nu lipsi mult 
ca Rimsky să se trădeze. 

Trebui să-şi adune toate puterile, pentru a-şi înăbuşi revolta 
care-i bântuia sufletul. El nu putea să-şi închipuie cum se făcea 
că guvernatorul  Varşoviei era acolo, la balul Fedorei 
Feodorovua. În clipele următoare însă, conversaţia prinţesei cu 
contele Gorciacov îl făcu să înţeleagă totul, şi atunci văzu că 
explicaţia era mult mai puţin complicată, decât bănuise el la 


început. 

Mâna lui Rimsky se încleştă pe pumnalul cu prăselele de 
elefant, gata la orice moment să dea frunzele palmierilor la o 
parte, şi să străpungă cu el, trupul duşmanului său de moarte. 

Dar Vulturul Morţii nu-şi pierdu cumpătul nici de data aceasta. 

El dădu dovadă încă odată, de bunul lui simţ şi de judecata 
lui, într-adevăr cavalerească. El îşi dădea seama că locul acesta 
nu era proprice pentru ducerea la îndeplinire a răzbunării sale, 
deoarece ar fi băgat-o în bucluc pe Fedora Feodorovna, 
binefăcătoarea lor. Prinţesa ar fi fost vârâtă într-o foarte mare 
încurcătură, dacă contele Goreiacov, guvernatorul Varşoviei, ar 
fi fost asasinat la balul mascat la care fiecare musafir fusese 
invitat de ea. Afară de aceasta, asasinarea guvernatorului ar fi 
dezlănţuit prin împrejurimi o cercetare atât de amănunţită, încât 
nici ascunzătoarea lor n-ar mai fi scăpat neobservată şi atunci ar 
fi trebuit să părăsească Cuibul Vulturilor, acest adăpost atât de 
sigur şi plăcut. 

— Timpul n-a sosit încă, îşi zise el, dar aceasta nu înseamnă 
că blestematul conte Goreiacov nu-şi va primi răsplata pentru 
păcatele pe care le-a săvârşit împotriva Poloniei şi-a fiilor săi! 

Insă în clipa în care purtarea necavalerească şi laşă a lui 
Goreiacov o ameninţa serios pe prinţesa lipsită de orice apărare, 
Rimsky nu-şi mai putu stăpâni mânia şi ieşind ca din pământ, îi 
dădu puternicului guvernator o lecţie de bunăcuwviinţă. 

Cele două lovituri de pumn fuseseră o satisfacţie pentru 
Vulturul Morţii, care se făcu nevăzut, mai înainte ca 
guvernatorul să se fi dezmeticit. 

De altfel, Rimsky se folosise cu multă iscusinţă de situaţia 
creată de puternicile sale două lovituri de pumn. In urma celei 
de-a doua lovitură, contele Gorciacov ameţise. Lumea se 
învârtea cu el, totul se contopise înaintea ochilor săi, 
împiedicându-l de a mai vedea ceva botărât, şi în aceste câteva 
clipe de buimăceală, Rimsky dispăruse, ca şi când niciodată n-ar 
fi fost pe acolo. 

El cunoştea îndeajuns firea violentă a contelui Goreiacov şi 
ştia că guvernatorul va căuta pe toate cărările să se răzbune 
pentru insulta care-i fusese adusă. Dominoul roşu îl trăda uşor şi 
de aceea, primul lui gând fu să-şi schimbe înfăţişarea. 

El văzuse mai dinainte că în una din încăperile din apropierea 
intrării se găseau nenumărate costume. Deci, îndată după 


săvârşirea grozavei insulte, se duse în odaia aceasta şi 
lepădându-şi dominoul roşu, se îmbrăcă în unul albastru. 

Schimbarea de costum avu loc în câteva clipe. După aceea 
Rimsky se înapoie în sala de bal, pe deplin convins că în noul 
său costum nu putea să-l mai recunoască nimeni. 

Şi în curând îi fu dat să se încredinţeze că nu se înşelase în 
prima sa bănuială, deoarece nu peste mult timp, îl zări pe 
contele Gorciacov străbătând sala de bal, în tovărăşia unui 
domino negru, în care recunoscu îndată pe trădătorul Marius 
Gersol. 

Rimsky râse cu poftă pe sub mască, apoi se îndreptă încet 
înspre bufet, unde se adunase o ceată mare de cheflii. 

O adevărată armată de lachei umblau de colo până colo, 
oferind băuturi răcoritoare, iar pe mesele acoperite cu feţe 
scumpe din Olanda, mâncărurile şi prăjiturile erau atât de multe, 
încât ar fi ajuns spre a sătura chiar şi o oaste întreagă. 

În imediata apropiere a lui Stanislau Rimsky, contele 
Walevsky vorbea cu un bărbat costumat în Rinaldo Rinaldini. 

— Te felicit pentru ideea costumului! Fără îndoială că, dacă 
ne-am fi întâlnit noaptea, în pădure, te luam drept căpetenia 
unei bande de tâlhari! 

— Poate că mă luai drept Stanislau Rimsky! zise râzând, cel 
îmbrăcat ca bandit. 

Vulturul Morfii îşi încleştă pumnii că lumea îl dispreţuia şi-l 
înjosea atât de mult, dar nu putea să se răzbune, fără a se 
trăda, aşa că se văzu nevoit să tacă şi nici măcar să nu 
răspundă la injuria care i se aducea. 

Acum se mai alăturară şi alţi invitaţi celor doi de mai înainte şi 
conversaţia urmă un fir foarte vioi. 

Dându-şi masca puţin mai la o parte, Rimsky bău o oranjadă 
şi fără ca cei din jurul lor să fi băgat de seamă, le spionă 
convorbirea care se învârtea în jurul unei întâmplări, ce-l 
interesa în cel mai mare grad. 

Ei vorbeau despre soarta ciudată şi crudă a Theodorei Malzin. 

— Domnii mei, zicea contele Walevsky, aici ne aflăm în faţa 
unei ticăloşii, care abia are pereche în istoria popoarelor. Cei 
câţiva martori oculari, care mi-au descris arderea pe rug a 
nenorocitei fete, acuzată de vrăjitorie, povestesc lucruri atât de 
înfiorătoare, încât ajungi să te îndoieşti, dacă trăim într-adevăr 
în veacul al nouăsprezecelea! 


— Într-adevăr, este de neînchipuit urmă un altul, ca în zilele 
noastre să mai fie oameni, care să creadă în vrăjitorie. 

— Cine vorbeşte despre oameni care să fi crezut în vrăjitorie? 
reluă contele Walevsky. La Malzin n-a fost decât opera unei 
răzbunări de o sălbăticie fără pereche. 

— Te înşeli, conte! În mintea strâmtă a poporului din Malzin se 
înrădăcinase credinţa că Theodora Malzin ar fi fost o vrăjitoare! 

— E cu neputinţă! 

— Dar nu numai ţăranii credeau aceasta, ci chiar câţiva 
bărbaţi, care şi-au frecat coatele pe băncile şcolilor. 

Contele Walevsky, tot mai clătina din cap, neîncrezător. 

— Nu-mi vine să cred şi pace! 

Alexandru Popov intră şi el în încăperea unde era aşezat 
bufetul. 

— Îţi voi dovedi îndată, zise mascatul, care începuse această 
discuţie. Tocmai soseşte unul din ei. Vă rog să-i ascultați 
părerea! 

Între timp Popov ajunse la cercul alcătuit în jurul contelui 
Walevsky. 

— Bună seara, domnii mei! 

— Bună seara! 

— După câte vad, sunteţi prinşi într-o discuţie foarte aprinsă. 
Vă deranjez? 

— Dimpotrivă! 

— Atunci îmi daţi voie să aflu şi eu despre ce este vorba? 

— Despre moartea Theodorei Malzin! 

Pe chipul lui Popov trecu o umbră de-abia perceptibilă. 

— Aşadar, vorbeaţi despre Vrăjitoarea din Malzin? Şi-a meritat 
soarta pe deplin. În chipul acesta ţinutul a scăpat de spiritul său 
rău. 

Contele Walevsky rămase surprins de acest răspuns... 

— Domnule Popov, dumneata, un om deştept, cum poţi să 
vorbeşti astfel? 

— Credeţi-mă, domnii mei, că Theodora Malzin a fost o 
vrăjitoare. 

— Şi pe ce-ţi sprijini aceasta părere? 

— Ea însăşi mi-a spus-o! 

— Nu se poate! Când să ţi-o fi spus? 

— Veneam împreună de la înmormântarea părintelui său şi în 
timpul convorbirii mi-a spus că omul nu poate să ajungă la o 


situaţie înfloritoare în viaţa, decât numai dacă se împrieteneşte 
cu puterile întunericului. 

Stanislau Rimsky nu putea să asculte liniştit această mincinuă 
neobrăzată. 

El se ridică de la măsuţa, la care se aşezase, se apropie de cei 
prinşi în discuţie şi strigă: 

— Nu-i adevărat! 

Cei de faţă îl priviră uimiţi. 

Dar nedumerirea lor nu ţinu decât o clipă, căci vocea sonoră a 
Vulturului Morţii se ridică din nou. 

— Minţi, domnule Popov! Theodora a fost ucisă, dar nu de 
ţărani. Aceştia n-au fost decât uneltele unui om care şi-a pus în 
gând nimicirea Malzinului. lar aţăţătorul, instigatorul... ai fost 
dumneata, Alexandru Popov! 

Afirmația aceasta căzu ca un trăsnet în mijlocul celor de faţă 
şi toţi se uitau curioşi, la misteriosul mascat. Popov era încurcat 
peste măsură. În cele din urmă, pentru a risipi tăcerea 
apăsătoare, începu să râdă. Dar se vedea prea bine că râsul lui 
era silit. 

— Ha ha ha! Mărturisesc că este o glumă de carnaval foarte 
izbutită. Dar acum, spune-ne cine eşti? 

— O iei drept glumă de carnaval? fu răspunsul neîndurător al 
Vulturului Morţii. Atunci te înşeli, căci toate acestea le-am spus 
foarte serios. 

— Domnul meu... dacă lucrurile stau astfel... atunci te somez 
să-mi spui cine eşti... căci insulta aceasta... n-o pot lăsa să 
treacă... fără a-ţi cere satisfacţie! 

— Satisfacţie! răspunse Vulturul Morţii, râzând, batjocoritor. 
Nu cumva îţi închipui că mă voi purta ca şi cu un cavaler, cu un 
om atât de josnic! 

— Ce înseamnă asta? 

— Dacă n-am vorbit destul de lămurit, pot să-ţi explic şi mai 
bine. Este o josnicie că ai aţâţat poporul incult împotriva unei 
făpturi nevinovate şi lipsită de apărare, dar este o mârşăvie şi 
nevrednic de numele de om, ca astăzi, după moartea nefericitei 
fete, s-o mai şi ponegreşti! 

Cu aceste cuvinte, Rimsky se întoarse înspre contele 
Walevsky şi însoțitorii săi, în faţa cărora înclinându-se curtenitor, 
urmă: 

— Domnii mei, iertaţi-mă că v-am tulburat. Dar scopul meu n- 


a fost altul, decât de a-i arunca în faţă acestui ticălos, că este un 
om, care nu merită să stea alături de dumneavoastră. 

După aceea, ca şi când scena aceasta ar fi fost cât se poate 
de firească, făcu stânga-mprejur şi părăsi bufetul. 

Timp de câteva minute Popov rămase ca lovit în cap. 

Ceilalţi îl priveau foarte miraţi şi aşteptau curioşi să vadă cum 
se vor sfârşi lucrările. 

În cele din urmă, Popov exclamă, cu un zâmbet silit: 

— Domnii mei, printre invitaţii prinţesei se găseşte un nebun! 

Contele Walevsky, răspunse, ironic: 

— În orice caz, acesta este un mod foarte plăcut de a termina 
incidentul. 

Baronul Colin, pe care prietenii săi îl porecliseră Muţko, se 
amestecă şi el în vorbă. 

— Dragă domnule Popov, mărturisesc sincer că nu sunt 
obişnuit să văd ca asemenea incidente să se socotească închise, 
printr-o simplă farsă, rostită în dosul insultătorului. Trebuie să 
afli cine este... 

— Dar bine, dragă Mutko, dumneata n-ai băgat de seamă că 
omul acesta este nebun? 

— Dimpotrivă, mie mi-a făcut impresia că era pe deplin 
conştient de ceea ce spunea şi că, la caz de nevoie, ar putea 
chiar să-şi dovedească afirmaţiunile! 

Dar Popov zâmbi din nou, cu toate că zâmbetul lui era foarte 
acru. 

— Atunci, domnii mei, zise el, nu-mi rămâne decât să constat 
că nu suntem de aceeaşi părere, deoarece eu susţin sus şi tare 
că am avut de-a face cu un nebun, care nu-şi dă seama de ceea 
ce spune! 

Cu aceste cuvinte îşi luă rămas bun şi părăsi bufetul. 

Baronul Colin se uită uimit în urma lui. 

— Acum sunt şi mai încredinţat, le zise el prietenilor săi, că 
ceea ce a spus străinul este adevărat până la ultimul cuvânt. 

— Şi eu cred la fel, zise un altul. 

Al patrulea, un mogşier de prin împrejurimi, fu şi el de aceeaşi 
părere. 

— Pentru mine învinuirea aceasta nu este nicio noutate, 
deoarece demult se şopteşte că, numai el ar fi aţâţat țărănimea 
împotriva Theodorei Malzin. Până astăzi însă, n-am auzit pe 
nimeni să i-o spună aşa, de la obraz! 


— Dar ceea ce dovedeşte mai ales că învinuirea aceasta nu 
este o minciună, încheie discuţia contele Walevsky, e chiar 
purtarea şi graba cu care domnul Popov a căutat să fugă de 
lângă noi, spre a nu fi silit să se mai apere. In orice caz pot să vă 
spun ca părerea mea despre el este făcută! 

În timpul acesta Alexandru Popor se pierduse în vălmăşagul 
balului. El îşi pusese din nou masca pe obraz, poate şi numai din 
dorinţa de a-şi ascunde roşeaţa de până peste urechi. Atacul 
neîndurător al necunoscutului mascat îl supăra grozav, dar mai 
mult îl durea faptul că acesta îl înjosise tocmai în faţa acelora de 
prietenia cărora era atât de mândru. 

El îşi frământa creierul să vadă cum ar putea ieşi cu faţă 
curată, înaintea contelui Walevsky şi a prietenilor săi. El găsi 
iute o explicaţie şi hotărî să spună că mai târziu s-a întâlnit din 
nou cu mascatul, care luându-şi masca de pe obraz, s-a dovedit 
a fi un vechi prieten de la Moscova. In felul acesta, toată lumea 
va crede că totul n-a fost decât o glumă. 

— Acesta va fi lucrul cel mai bun! îşi zise el, sfârşindu-şi 
frământările. 

Deodată, cineva îl atinse pe umăr. 

Se întoarse speriat. 

În faţa sa stătea un bărbat de o statură neobişnuită şi Popov 
se temea că şi acesta îi va cere socoteală pentru moartea 
Theodorei Malzin. Cuvintele, cu care i se adresă străinul nu 
făcură, decât să-i mărească şi mai mult bănuiala. 

— Dumneata eşti domnul Alexandru Popov? 

— Da! 

— Atunci te rog să mă urmezi fără întârziere! 

Popov se uită nedumerit la bărbatul care se ascundea în 
dominoul negru. 

Străinul îl prinse de mâna, se apropie şi mai mult de el şi-i 
şopti la ureche: 

— Trăiască ţarul! 

Popov răsuflă, uşurat. Acum ştia că străinul nu putea să-i fie 
duşman, deoarece rostise cuvântul de recunoaştere al spionilor, 
sau, după cum îşi spuneau ei, al „delegaților guvernului”. 

Şi Popov îi răspunse străinului, cu simţământul omului care a 
scăpat de o cumplită spaimă: 

— Merg domnul meu! Spuneţi-mi pe unde s-o iau şi vă voi 
urma pas cu pas. 


Marius Gersot, dominoul negru, porni prin forfoteala sălbatică 
a musafirilor prinţesei şi Popov trebui să-şi adune toată 
agerimea spre a nu-şi pierde conducătorul din ochi. 

Anevoiosul drum se sfârşi în seră. 

Contele Gorciacov şedea pe una din bănci şi când Popov se 
apropie, luându-şi masca de pe obraz, îi făcu semn să se 
apropie cu un gest prietenos. 

— Vino mai aproape, domnule Popov! 

— Cu adâncă plecăciune, preamilostive stăpâne! zise Popov 
uluit. 

— Dacă nu mă înşel, urmă contele Gorciacov, dumneata eşti 
delegatul secret al guvernului în ţinutul acesta. 

— La ordinele dumneavoastră prea milostive stăpâne. 

— În orice caz îmi pare foarte bine că această sarcină delicată 
a fost încredinţată unui om serios şi de încredere, ca dumneata. 

Popov se înclină din nou. 

— Întotdeauna mi-am dat toată silinţa să fac faţă în chipul cel 
mai conştiincios, acestei însărcinări. Nădăjduiesc că domnii 
guvernatori sunt mulţumieti cu activitatea mea. 

— Despre aceasta vom vorbi mai târziu. Deocamdată trebuie 
să ne ocupăm de o chestiune mult mai serioasă. 

— Porunciţi, prea milostive stăpâne! 

— Cred că dumneata cunoşti toţi oamenii din ţinutul acesta! 

— Pe toţi aceia, care au un rol oarecare. 

— Foarte bine! Atunci fără îndoială că dumneata trebuie să 
ştii şi cine ar putea fi acela, care a îndrăznit să mă atace astă 
seară, la balul prinţesei. 

Popov era gata să cadă la pământ, de uimire. 

— Un atac... împotriva preamilostivului meu stăpân?... Ce-mi 
fu dat să aud?... Dar aceasta este îngrozitor. 

Contele Gorciacov căută să-l liniştească pe Popov, care 
începuse să vadă lucrurile mult mai rău, decât se petrecuseră în 
realitate. 

— Ei, dar aceasta nu poate fi un motiv să exagerezi, dragă 
domnule Popov! Mulțumită purtării mele curajoase, atentatul n-a 
avut urmări prea serioase. Când agresorul, contele Gorciacov nu 
voia sau mai bine zis, nu-i dădea mâna să spună toate 
amănuntele, a făcut cunoştinţă cu pumnul meu de fier, a luat-o 
la fugă şi a dispărut în mulţime. Alt indiciu n-am despre el, decât 
că era mascat şi purta un domino roşu. 


— Dar atunci va fi uşor să punem mâna pe el! 

Contele Gorciacov clătină din cap. 

— Am încercat, dar în zadar. Fără îndoială c-a părăsit castelul, 
deoarece se temea de răzbunarea mea. 

— Dar atunci ce-i de făcut? întrebă Popov, deznădăjduit. 

Contele Gorciacov răspunse foarte hotărât: 

— Dumneata, domnule Popov, trebuie să ştii cine ar putea fi 
agresorul. Dumneata însuţi ai spus că cunoşti toată lumea din 
împrejurimi şi, în consecinţă, trebuie să ştii şi cine ar putea fi 
îndeajuns de îndrăzneţ, de a-şi ridica mâna asupra celui mai 
credincios servitor al ţarului. 

Cuvintele acestea îl găsiră pe Popov foarte nepregătit. El 
rămase cu gura căscată şi nu ştia ce să răspundă. 

— Spre a fi sincer, zise el în cele din urmă, trebuie să 
mărturisesc că, în ţinutul acesta guvernul are mulţi duşmani dar 
eu nu-i pierd din ochi! 

— Să auzim, cine sunt aceştia? 

— Aşa de pildă, este baronul Colin, începu Popov, hotărât de a 
se folosi de prilejul acesta neaşteptat, spre a-i ponegri pe aceia 
care cu câteva minute mai înainte îl puseseră într-o situaţie atât 
de neplăcută. 

Contele Gorciacov făcu un semn şi Marius Gersot însemnă 
numele baronului Colin într-un carnet. 

— Urmează, cine mai este? 

— Şi contele Walevsky, face parte din ei... 

— Foarte bine! Gersot, scrie! Contele Walevsky!... Apoi? 

— Winterov, negustorul. 

— Winterov!... Mai departe! 

— Banov... învățătorul din Rudin! 

— Banov!... Altul! 

Popov îşi înşiră pe rând toţi duşmanii şi-i râdea sufletul că în 
chipul acesta se putea răzbuna pe toţi aceia care îi pricinuiseră 
vreodată vreo nemulţumire, oricât de mică. 

In cele din urmă, însă, contele Gorciacov se plictisi de numele 
acestea, care nu voiau să se mai sfârşească. 

— La naiba, domnule Popov, dumneata începi să exagerezi! 
Dumneata te apuci să-mi înşiri toţi oamenii, care ţi se par 
suspecți în ţinutul acesta şi eu aştept de la dumneata un 
răspuns hotărât, asupra unei singure persoane. De aceea, te-aş 
ruga să-mi spui, care este părerea dumitale, în privinţa aceasta? 


Popov era tare încurcat. El se gândea, din nenumăraţii săi 
duşmani, că avea atâţia căci nimeni nu-l iubea, asupra cui să 
arunce bănuiala. Dar cum era cam încet la minte, până să apuce 
să rostească un nume, nerăbdătorul Gorciacov i-o luă înainte şi 
zise: 

— După cât văd, dragă domnule Popov, nici dumneata nu eşti 
mai deştept decât noi!... Te rog să nu te mai frămânţi atâta, 
fiindcă n-aş vrea ca din pricina mea să-ţi oboseşti creierul prea 
mult. 

Popov căută să se scuze, speriat: 

— Prea milostive stăpâne... puteţi să aveţi deplină încredere 
în mine... în orice chestiune... îmi jertfesc cu drag, chiar şi viaţa, 
pentru ţar! 

— Ai face şi bine să-ţi dai puţin mai multă osteneală - 
răspunse guvernatorul Varşoviei, tăios, căci în timpul din urmă 
plângerile împotriva dumitale sunt tot mai dese... 

— Plângeri împotriva mea? repetă Popov, îngălbenind. Dar ce 
învinuire mi se poate aduce? 

— i-o voi spune, dacă te interesează! zise Gorciacov. Am 
primit mai multe denunţuri anonime, care spun că dumneata ai 
avea o bună parte de vină, în răzvrătirea ţăranilor din Malzin, 
care au pustiit castelul şi au ucis-o pe Theodora Malzin. 

Pe Popov îl trecură toate năduşelile. Theodora Malzin îi 
producea pentru a doua oară, într-o singură seară, clipe foarte 
puţin plăcute. Fără îndoială că tot vrăjitoare fusese, dacă-i 
pricinuia neplăceri chiar şi de pe lumea cealaltă. 

— Dacă denunţurile au fost anonime, răspunse el, atunci nu 
este niciun motiv să vă neliniştiţi, căci nu pot fi serioase. 
Credeţi-mă, domnule guvernator, că sunt puţini aceia care să-l 
servească pe ţar cu mai multă râvnă ca mine! Tocmai de aceea 
am mulţi duşmani, fiindcă îmi îndeplinesc prea conştiincios 
datoria pe care o am faţă de stăpânire. 

După ce-l făcu să tremure puţin, contele Gorciacov căută să-l 
liniştească. 

— Nu trebuie să te sperii, domnule Popov! Atâta timp cât vei 
fi credincios guvernământului din jurul Rudinului, nu vom 
cerceta să aflăm dacă învinuirile ce ţi se aduc sunt întemeiate, 
sau nu. Pana acum suntem mulţumiţi cu serviciile pe care ni le- 
ai adus. lţi atrag atenţia, însă, că şi de acum înainte trebuie să 
lucrezi cu aceeaşi râvnă, ca şi până acum, deoarece de astăzi 


înainte vom avea şi mai multă nevoie de dumneata! 

— La ordinele dumneavoastră, domnule guvernator. 

Contele Gorciacov se ridică de pe bancă şi plimbându-se, 
aruncă o privire în încăperea vecină spre a vedea dacă nu 
cumva îi spionase cineva. Dar şi odaia aceea era goală, 
deoarece dansul era în toi şi musafirii se îmbulzeau în sala de 
bal. 

— Mai porunciţi ceva, prea milostive stăpâne? întrebă 
Alexandru Popov, foarte umil. 

— Cum să nu! răspunse guvernatorul. Te-am chemat doar 
spre a discuta cu dumneata chestiuni de mare însemnătate. 
Tocmai de aceea am vrut să mă încredinţez dacă convorbirea 
noastră nu mai are şi vreun martor nechemat. 

Popov se întoarse înspre guvernator cu o privire plină de 
aşteptări. Guvernatorul se aplecă spre urechea delegatului din 
Rudin şi-l întrebă în şoaptă: 

— Ai făcut ceea ce ţi-am cerut în scrisoare? 

— Prinţesa? 

— Da. Ai spionat viaţa Fedorei Feodorovna? 

Popov dădu din cap. 

— Am spionat-o cu cea mai mare luare aminte, dar în privinţa 
aceasta n-am nimic de raportat. Spre a-mi uşura sarcina, am 
făcut apel şi la serviciile surorii mele. Olga este cea mai bună 
prietenă a prinţesei şi-mi spune tot ce se petrece la castel, fără 
să-şi dea seama ce cauză serveşte. 

— Foarte bine! exclama contele Gorciacov, dând din cap. 

— De aceea, prea milostive stăpâne, pot să vă raportez totul, 
după cum este în realitate. Prinţesa trăieşte cu totul retrasă de 
lume, în castelul ei de la Rudin. Singura ei patimă este călăria. 
Încolo nu prea iese din castel. De când şi-a luat reşedinţa aici, 
vânătoarea rânduită în primăvara aceasta este cea dintâi 
schimbare care a survenit în viaţa ei. 

— Şi în privinţa dragostei, cum stăm cu prinţesa? întrebă 
contele Gorciacov, mai departe. 

— Aceasta este o taină şi pentru mine! răspunse Alexandru 
Popov. 

— Niciun străin nu trece pragul castelului şi după câte ştiu eu, 
nu este nimeni în ţinutul acesta, care să se poată făli că a 
stârnit un simţământ de dragoste în sufletul prinţesei. _ 

Răspunsul acesta îl cam uimi pe contele Gorciacov. In mintea 


lui, el îşi făcuse socoteala că Rudinul este o localitate mică, 
unde se poate ţine seama cu uşurinţă de chestiunile de inimă şi 
unde viaţa castelanei poate fi urmărită pas cu pas, fără a da de 
bănuit. Acum trebuia să-şi dea seama că se înşelase în această 
socoteală. 

El rămase pe gânduri timp de câteva clipe. Se gândea în ce 
chip ar putea să dobândească vreo dovadă în privinţa aceasta, 
deoarece era pe deplin încredinţat că agresorul nu putea să fie 
decât un bărbat care era legat sufleteşte de Fedora 
Feodorovna... 

— Dar dumneata, domnule Popov, în ce relaţii eşti cu 
prinţesa? întrebă el, după o scurtă pauză. 

— Suntem vecini paşnici. După cum v-am mai amintit, sora 
mea Olga a fost distinsă de prinţesă, cu prietenia sa, e în fiecare 
zi la castel şi după cât ştiu eu, prinţesa n-are taine faţă de ea. 

Contele Gorciacov îşi frecă mâinile. 

— Minunat! Planul meu este gata! 

— Care, prea milostive stăpâne? întrebă Popov, cu ochii mari 
deschişi. 

— Trebuie să te foloseşti de intervenţia surorii dumitale, 
pentru a face ca un om, pe care-i voi trimite eu, să fie băgat în 
slujbă la castel. Crezi că vei izbuti să faci aceasta?.. 

— Fără nicio îndoială! răspunse Popov, cu hotărâre. 

— Cred însă că nu mai este nevoie să subliniez că nici chiar 
sora dumitale nu trebuie să afle că omul pe care-l va face să fie 
primit în castel, este omul meu de încredere. 

Popov se înclină. 

— Am înţeles, prea milostive stăpâne! 

— Şi despre ce slujbă ar putea să fie vorba? 

— În privinţa aceasta să nu vă îngrijiţi, zise Popov. Tocmai ieri 
s-a întâmplat o nenorocire cu pădurarul prinţesei. A pornit în 
urmărirea unor braconieri, care l-au ucis. Aşa că slujba de 
pădurar ar fi liberă. 

Contele Gorciacov zâmbi satisfăcut. 

— Foarte bine, domnule Popov! Chiar zilele acestea se va 
înfăţişa la dumneata un om, care cred că va fi foarte nimerit 
pentru însărcinarea pe care vreau să i-o dau. 

— lar eu voi îngriji, răspunse Popov,- ca omul acesta să 
ajungă în slujba despre care v-am vorbit. 

— Bine, domnule Popov! Acum mai am să-ţi dau o veste 


îmbucurătoare. 

— Care ar fi aceasta, prea milostive stăpâne? 

— Ţi-am adus cele zece mii de ruble care ţi se cuvin pentru un 
sfert de an de îndeplinire a slujbei de delegat secret al 
guvernului. 

— Vă sunt adânc recunoscător, prea milostive stăpâne! 

Gersot îşi şi scoase din buzunar punga umflată cu bani, din 
care scoase zece hârtii de câte o mie de ruble, pe care apoi i le 
înmâna lui Popov, în schimbul unei chitanţe de primire. Moşierul 
ascunse banii în buzunar, cu o mulţumire neţărmurită. 

Contele Gorciacov îşi luă rămas bun. 

— Aşadar suntem pe deplin înţeleşi. Ti-am spus care este 
dorinţa mea şi nădăjduiesc că nu-mi vei da prilejul să-mi pară 
rău de încrederea pe care ţi-am dovedit-o. Sper că şi de astăzi 
înainte vei fi un slujitor tot atât de harnic al guvernământului, 
după cum ai fost şi până acum. 

Lui Popov îi căzu tare bine lauda aceasta. El se înclină adânc 
în faţa guvernatorului Varşoviei. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a merita şi pe mai 
departe încrederea, pe care mi-a arătat-o guvernul! 

După această făgăduială se îndepărtă. 

Işi aşeză din nou masca pe ochi şi se amestecă în vălmăşagul 
mulţimii. 

O căută pe Olga şi în curând o şi găsi pe mica păstoriţă. 

— Bine că te-am găsit, Olga! îi zise el. Mi-ajunge cât am stat 
la bal! Să mergem acasă! 

— Atât de iute? exclamă păstoriţa, vădit nemulțumită. 

— O chestiune foarte însemnată mă sileşte să părăsesc balul! 

— Dar nici n-a bătut miezul nopţii, ca să se scoată mâăştile! Să 
stăm măcar până la douăsprezece! 

— Nu se poate, Olga! Nu fi neascultătoare! 

— Vrei să-mi strici seara aceasta? 

— Cu cel dintâi prilej te voi despăgubi! 

— Sunt supărată pe tine! 

— Haide, fii cuminte! S-o căutăm pe prinţesă, spre a ne lua 
rămas bun de la ea! 

Toate încercările Olgăi rămaseră fără rezultat, fratele ei era 
de neînduplecat. 

După o scurtă căutare Popov o zări pe Fedora Feodorovna! 

Uite-o, se plimbă pe acolo! îi zise el, surorii sale. 


Şi, într-adevăr, printesa îmbrăcată în costum de ţigancă se 
plimba la braţul unui domino verde. 

lar acest domino verde nu era nimeni altul, decât Stanislau 
Rimsky, care după ciocnirea avută cu Popov, socotise că era mai 
cuminte să-şi schimbe dominoul din nou. 

După noua travestire, cel dintâi gând al lui fu de a se duce la 
prinţesă, spre a o ruga să-i acorde un dans. 

Fedora Feodorovna îi recunoscuse vocea şi în clipa următoare 
ei alunecau ritmic prin sala de dans, în acordurile melodioase 
ale orchestrei. 

Fedora Feodorovna se folosi de acest prilej, spre a-şi arăta 
recunoştinţa pe care i-o purta: 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul pentru intervenţia dumitale 
curajoasă! 

— Nu merită să mai vorbim despre întâmplarea aceasta! 

— Ba da, fiindcă m-ai scăpat din ghearele lupului. 

— Nu mi-am făcut decât datoria! Dacă în locul dumneavoastră 
ar fi fost o femeie străină, aş fi făcut la fel. 

— Dumneata eşti un adevărat bărbat! 

— M-aţi recunoscut, prinţesă? 

— Îndată! 

— Cum a ajuns aici blestematul acela? 

— Nici eu nu pot şă-mi dau seama! 

— Vă închipuiţi la ce încercare au fost puşi nervii mei în urma 
acestei revederi! 

— Îmi închipui! 

— Numai din consideraţie pentru dumneavoastră nu am 
terminat cu el. N-am voit să vă pricinuiesc neplăceri, când aţi 
fost atât de ospitalieră cu noi. Dar nu face nimic, nădăjduiesc că 
voi mai avea prilejul să mă întâlnesc cu el şi încă în asemenea 
împrejurări, încât să nu mă mai împiedice nimic de a fi 
neîndurător. 

Orchestra se opri, dansul încetă şi perechile porniră să se 
plimbe, braţ la braţ. 

— Păcat, zise Rimsky, că se apropie miezul nopţii şi voi fi silit 
să mă retrag în ascunzătoarea mea! 

— Mie îmi pare şi mai rău! zise prinţesa, încet. 

Ei porniră înspre odăile lăturalnice unde se odihneau 
dansatorii, când Rimsky îl zări pe Popov, care se apropia. 

— Priviţi prinţesă, îi zise Rimsky Fedorei Feodorovna, Popov şi 


cu sora lui se apropie de noi. 

— Văd că-i cunoşti foarte bine pe oamenii mai de seamă ai 
ținutului! ÎI ştii şi pe Popov... 

— Din nefericire îl ştiu... 

— Dar sora lui este o făptură tare drăgălaşă. 

— O cunosc şi pe ea. E drăgălaşă, dar e neîndemânatică la 
călărie. Zilele acestea... 

— Nu mai urma, îi tăie vorba prinţesa, cunosc întâmplarea! 
Mi-a povestit-o Olga. Olga îmi spune totul. Pot să-ţi dezvăiui 
chiar că fetita este îndrăgostită de dumneata! 

— Serios? 

În timpul acesta Popov şi cu sora lui ajunseră lângă ei, aşa că 
nu mai putură urma convorbirea. 

Prinţesa se adresă mirată musafirilor săi: 

— Nu cumva aveţi de gând să părăsiţi castelul? 

— Din păcate, trebuie să plecăm, prinţesă! zise Popov, dând 
din cap. 

— Atât de iute? Dar de abia acum va începe petrecerea, când 
invitaţii îşi vor scoate măştile! 

— Şi eu am spus la fel! se amestecă în vorbă şi Olga. 

— Nu se poate, prinţesă! trebuie să mergem!... Nu mă simt 
tocmai bine şi aş vrea să mă odihnesc! 

— Îmi pare foarte rău că plecaţi! 

Popov se înclină înaintea prinţesei. 

— Numai nouă ne poate părea rău că suntem nevoiţi să 
părăsim o societate atât de aleasă şi plăcută! Aş avea însă şi o 
rugăminte, prinţesă, dacă mi-aţi da voie să v-o adresez! 

— Spune-o, dragă Popov! 

— Având în vedere că în timpul din urmă Vulturul Morţii 
devine tot mai îndrăzneţ în atacurile pe care le dă prin 
împrejurimi, v-aş ruga să fiţi atât de bună şi să-mi daţi pe unul 
din servitorii dumneavoastră înarmaţi spre a mă însoţi până 
acasă. 

— Cu dragă inimă, domnule Popov. 

— Vă mulţumesc din adâncul sufletului. 

— Dar mă mir, zise prinţesa cu un surâs plin de înţeles, că 
ceri un însoțitor, când toată lumea te ştie ca un om foarte 
curajos! 

— Da... da... 

— Cred că n-ar fi pentru prima oară că ai face drumul acesta 


singur! 

— Este adevărat, prinţesă, dar de data aceasta... 

Popov nu sfârşi fraza. 

Prinţesa îi observă încurcătura. 

— Din moment ce întrebările mele îţi sunt neplăcute, nu voi 
mai căuta să le repet. Vei avea însoţitorul dorit! 

— Pentru nimic în lume, prinţesă! Cum ar putea să-mi fie 
neplăcute întrebările dumneavoastră? V-am cerut un însoțitor, 
deoarece de data aceasta am la mine o sumă mai mare de bani, 
care mi-a fost înmânată la balul din seara aceasta. 

Fedora Feodorovna dădu din cap. 

— Acum îţi înţeleg îngrijorarea şi cred că este îndreptăţita. 
Mai ales dacă e vorba de o sumă mai mare... 

— Îndeajuns de mare. Zece mii de ruble! 

Stansilau Rimsky auzise totul şi începu să zâmbească pe sub 
mască. După aceea se îndreptă înspre prinţesă, şi se înclină în 
faţa ci, ca şi când ar fi vrut să-şi ia rămas bun. 

Prinţesa se adresă lui Popov şi sopti acestuia: 

— Vă rog să mă iertaţi pentru o clipă! Mi se pare că 
dănţuitorul meu vrea să se retragă. Mă înapoiez de îndată. 

Fedora Feodorovna înţelesese gândul lui Rimsky de a se 
retrage şi se îndepărtă cu el, la câţiva paşi de Popov şi Olga. 

— Prinţesă, zise Vulturul Morţii, aţi auzit ce-a spus omul 
acesta? 

— Am auzit. 

— Atunci trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, spre a-mi putea 
duce planul la îndeplinire. 

— Poţi să te bizui pe mine! 

— Pe omul acesta îl voi prăda la noapte. 

— Rimsky, pentru dumneata voi face orice! 

— Nu vă cer, decât să-l mai reţineţi aici, măcar o jumătate de 
ceas, zise Rimsky în şoaptă, şi să le daţi ca însoțitor un om, care 
să nu fie prea bine înarmat! 

— Îţi voi îndeplini amândouă rugăminţile, răspunse Fedora 
Feodorovna, cu supunere oarbă. 

— Nu-mi va fi greu să-i mai ţin aici, câtva timp, iar ca însoțitor 
i-l voi da pe Vasile, care-şi pierde capul la cea dintâi 
împuşcătură. 

— Vă mulţumesc, prinţesă! 

— Te rog însă, să-l cruţi pe Vasile! 


— Vă făgăduiesc! 

Rimsky dispăru în mijlocul mulţimii iar Fedora Feodorovna se 
înapoie la Popov, căruia îi zâmbi fermecător: 

— Ei, dragă Popov, te-ai răzgândit? Nu vrei să rămâi aici? 

— Îmi pare foarte rău, prinţesă, dar oricât mi-ar fi de drag să 
rămân, n-o pot face! 

— lar eu mă încăpăţânez să nu-ţi dau drumul!... Nu vezi ce 
bine se simte Olga aici?... Te-ar lăsa inima s-o întristezi pe buna 
şi mica mea prietenă? 

— Cu alt prilej va rămâne mai mult. 

— Cine poate şti când va mai fi un nou bal mascat la castelul 
din Rudin! Rămâneţi aici, măcar până la miezul nopţii, când 
invitaţii îşi vor scoate măştile şi vom şti despre toţi, cine sunt. 

— Da, să rămânem măcar până atunci! îl imploră şi Olga. 

Fedora Feodorovna observase că şi Popov începuse să se 
înmoaie şi urmă să-l roage să rămână. 

— Miezul nopţii e aproape! Cred că pentru mine, dragă 
domnule Popov, poţi să-ţi mai jertfeşti o jumătate de oră din 
odihnă! 

— Dumneavoastră, prinţesă, nu vi se poate refuza nimic! zise 
Popov spre marea bucurie a Fedorei Feodorovna. Vom rămâne! 
Dar plecăm, îndată după miezul nopţii! 

— Atunci nici nu te voi mai reţine, făgădui prinţesa. 

Olga nu-şi putu stăpâni bucuria şi sărind de gâtul prinţesei, o 
acoperi cu o ploaie de sărutări... 

— Dragă, dragă prinţesă, cât de fericită mă faci! 

Dar peste câteva minute mica păstorită se plimba la braţul lui 
Marius Gersot. 

În timpul acesta musafirii pândeau orologiul cu mare 
nerăbdare, aşteptând ca cele două arătătoare să se unească la 
ceasurile douăsprezece. Mulţi erau curioşi să vadă cutare sau 
cutare mască pe cine ascundea. Până în cele din urmă, nici lui 
Popov nu-i mai păru rău că rămăsese la bal. Deoarece în chipul 
acesta nădăjduia că va vedea cine a fost îndrăzneţul care 
cutezase să-i arunce în faţă grozava învinuire. 

Cu cât se apropia miezul nopţii, cu atât mai mare înfrigurare 
cerceta puhoiul mascaţilor, fără însă a izbuti să dea peste 
dominoul albastru. Faptul acesta îl făcu să fie mai nervos, dar în 
curând uită de neplăcerea avută, gândindu-se la răsplata 
împărătească pe care o primise de la guvernatorul Varşoviei, 


pentru serviciile aduse guvernului. 

Alexandru Popov era bogat, dar ca toţi bogătaşii era nesăturat 
şi dorea să aibă tot mai mult. Pe vremea aceea zece mii de 
ruble însemnau o sumă foarte mare şi alcătuiau o dovadă de 
risipă cu care răsplăteau guberniile ruseşti serviciile de spionaj 
pe care le aduceau oamenii lor de încredere. Obiceiul acesta era 
practicat în toate colţurile puternicei Rusii, dar mai ales în 
ţinuturile locuite de polonezi, unde, din pricina necontenitelor 
conjuraţii, guvernămintele ţineau nenumărați spioni, pe care îi 
răsplăteau împărăteşte. Cu supravegherea acestor spioni, 
numiţi „delegaţi ai guvernului”, fusese însărcinat contele 
Gorciacov, care se achita foarte conştiincios de datorie şi 
mergea personal şi de mai multe ori pe an la fiecare delegat, 
spre a se încredința de activitatea lui şi spre a lua el însuşi 
informaţiile de care avea nevoie. 

În cele din urmă sosi şi miezul nopţii şi mulţimea invitaţilor îşi 
scoaseră maştile, în mijlocul unui bairam de nedescris. Voia 
bună şi râsetele răsunau din toate colţurile. Gersot luase şi el 
masca de pe faţa micuţei sale păstoriţe şi rămase uluit, când 
văzu chipul drăgălaş al copilei ce stătea în faţa lui. Dar se 
bucură şi mai mult când află că frumoasa lui dănţuitoare era 
sora mai mică a domnului Popov. 

În schimb Olga nu era şi ea tot atât de încântată de cucerirea 
lui Gersot. Oricât de fin şi de curtenitor era secretarul 
guvernatorului Varşoviei faţă de ea, inima nu i-o putea mişca. 
Gândurile fetei zburau tot înspre misteriosul său necunoscut, şi 
acum, după ce toată lumea îşi scosese masca, fiind miezul 
nopţii, se uită curioasa în jurul său, spre a vedea dacă salvatorul 
ei nu se afla cumva şi el, printre invitaţii Fedorei Feodorova. 

Dar în zadar îi fu toată aşteptarea, în zadar se uită cercetător 
în toate părţile! Străinul pe care-l închisese în inima sa, încă de 
la cea dintâi întâlnire a lor, nu era nicăieri. 

Aşa că, vrând-nevrând, trebui să-l primească pe Marius Gersot 
ca dănţuitor, după dans însă, porni îndată spre casă, împreună 
cu fratele său. 

Fedora Feodorova îşi conduse musafirii şi în vreme ce aceştia 
se pregăteau de drum, în vestiar, ea-l chemă pe Vasile la sine. 

— Îți voi da o însărcinare de mare însemnătate, îi zise 
prinţesa, bătrânului servitor. 

— Porunciţi, prea milostivă stăpână! 


— Întrebarea e însă, dacă eşti îndeajuns de curajos? 

Este adevărat că în vinele lui Vasile nu prea curgea sânge de 
erou, dar nu îndrăzni să-şi trădeze frica. 

— Nu mă sperii de propria mea umbră! răspunse el, zâmbind. 

— Atunci totul e în regulă! Domnul Popov m-a rugat să-i dau 
un însoțitor, deoarece se teme ca vreuna din bandele de tâlhari 
care colindă prin împrejurimi să nu-l atace. 

Vasile păli şi începu să tremure din tot trapul. 

— Sfântă Maica Precistă, ajută-mă! Prea milostivă stăpână, 
doriţi într-adevăr să... 

— Într-adevăr! Nu cumva ţi-e teamă? 

— Nu... nu! 

— Atunci? 

— Într-adevăr nu văd ce aş putea... Voi îndeplini porunca! 

— Vino cu mine în sala de arme, să-ţi alegem o puşcă, de care 
să se sperie bandiții! 

Vasile tot nu-şi reveni încă din spaimă, el o urmă pe prinţesă 
cu simţământul omului care se duce la moarte. 

EI mormăi îngrozit: 

— Numai Rimsky de nu s-ar rătăci în calea noastră! 

— Ce fel de bărbat eşti? se răsti la el Fedora Feodorovna. Vrei 
oare să te fac de râs, ducându-mă eu însă-mi să-l însoțesc pe 
domnul Popov? Aş vrea să văd cine ar îndrăzni să mă atace, 
când aş avea o armă în mână! 

Vasile se scuză, dar tot tremurând: 

— Nu sunt eu fricos, prea milostivă stăpână! Dacă trebuie, mă 
măsor chiar şi cu dracul! 

Prinţesa luă dintr-un dulap o flintă veche, care nu mai văzuse 
praf de puşcă de zeci de ani. Ca înfăţişare însă, părea menită să 
ucidă zece oameni, cu un singur foc. 

— Bagă de seamă, zise Fedora Feodorovna întinzându-i-o lui 
Vasile, e încărcată şi ia foc foarte uşor! 

Un nihilist? nu-şi poate duce bomba cu mai multă precauţie, 
decât aceea cu care Vasile luă puşca din mâinile prinţesei. 

Fedora Feodorova ştia ce face. Ea era pe deplin încredinţată 
că omul acesta nu putea să fie primejdios pentru Stanislau 
Rimsky. 


3 nihilist m. 1. cel ce neagă toate; 2. pl. numele 
revoluționarilor ruși, partizani ai nihilismului. 3 Revoluționar, om care 
tindea să distrugă guvernarea țarilor ucigînd. 


— Acum du-te şi îngrijeşte ca totul să fie pregătit pentru 
plecarea domnului Popov. Îţi mai atrag însă luarea aminte înc-o 
dată, să fii cu ochii în patru! Nădăjduiesc că nu se va întâmpla 
nimic şi te vei întoarce întreg! 

— Doamne, de m-aş vedea odată întors! se gândi Vasile, care 
tremura ca varga. 

Se simţea foarte prost dispus, pe deoparte, din pricina 
primejdioasei călătorii, pe de altă parte, fiindcă fusese smuls din 
mijlocul celei mai plăcute petreceri. 

În vreme ce oaspeţii petreceau în sala de bal, el juca zaruri cu 
ceilalţi servitori şi acum era nevoit să-şi întrerupă jocul, spre a 
alerga în ajutorul lui Popov, pe care nu-l putea suferi. El îl ura 
demult pe burtosul moşier, fiindcă întotdeauna fusese tare 
zgârcit în darea bacşişului şi pe lângă asta, îi mai vorbea şi atât 
de mândru, încât îl apuca groaza, chiar şi numai când se gândea 
la el. 

Nici pentru însoţirea aceasta nocturnă nu nădăjduia vreun 
bacşiş mai ca lumea. Ştia prea bine că Popov era în stare să-i 
scoată ochii cu vorbe bune şi poate, cu vreun pahar de votcă. 

În asemenea împrejurări, el se pregăti de drum fără nicio 
tragere de inimă şi tare ar fi vrut mai bine să rămână acasă. Dar 
o iubea şi o stima prea mult pe prinţesă, pentru a încerca măcar 
să se împotrivească. 

Când totul fu gata, îşi luă rămas bun de la prietenii săi, care 
rămaseră să joace zaruri mai departe. 

— Dracul să-l ia şi pe Popov ăsta! strigă, unul din servitori. 
Ceilalţi musafiri rămân aici până în zori, iar el trebuie să plece în 
miez de noapte şi pe deasupra ne mai ia şi pe cel mai bun 
tovarăş de chef! 

Din partea lui, Vasile îl trimise şi el pe Popov, în partea cea 
mai îndepărtată a iadului, dorindu-i să se înapoieze de acolo 
când îl va chema el. 

Ajungând înaintea lui Popov, acesta îl privi cercetător. 

— Tu vei fi însoţitorul? 

— Eu, stăpâne! 

— Dar ştii să umbli cu puşca? 

— Cred şi eu! 

— Şi eşti curajos? 

— Aceasta o veţi vedea, dacă ne întâlnim cu Rimsky. 

Popov, speriat, căută să-l liniştească pe Vasile: 


— Pentru Dumnezeu, nici să nu-i pomeneşti numele! Numai 
ăsta ne-ar mai lipsi să ne iasă în cale! 

Vizitiul îşi făcu cruce şi el, când auzi cuvintele lui Vasile şi 
apoi, îşi zise zâmbind: 

— Ce să spun, dar în curajoasă societate m-am mai rătăcit! 
Până la sfârşit se va dovedi că eu sunt cel mai viteaz din ei! 

Popov se aşeză în trăsură împreună cu sora lui, vizitiul luă 
hăţurile în mână, iar Vasile se urcă pe capră, lângă vizitiu. El 
strângea flinta s-o rupă, iar când vizitiul dădu bice cailor şi 
trăsura o luă din loc, curajosul Vasile îşi încredinţă sufletul 
Domnului. 

Bătea un vânt aspru şi tăios. Vasile dârdăia de frig şi de 
spaimă şi se simţi şi mai nenorocit, când văzu că vizitiul nici nu-l 
bagă în seamă, ci îşi mână caii, tăcut, îmbrobodindu-se în şuba-i 
de oaie. Drumul spre Rudin ducea printre păşuni şi arături. Mai 
încolo intra prin ţinuturi împădurite, unde frigul era mai puţin 
tăios, deoarece copacii împiedicau vântul să bată cu aceeaşi 
furie ca pe câmpie. 

După aceea trecură şi de păduri şi acum drumul ducea prin 
aşa-zisul „Muntele Dracului”, unde şoseaua era mărginită pe 
amândouă părţile de prăpăstii, adeseori foarte adânci. Vasile se 
îngrozi la gândul că s-ar putea întâmpla ca deodată să se sperie 
caii şi s-o ia la goană pe drumul acesta, unde moartea pândea la 
fiecare cotitură. Până în cele din urmă însă, trăsura trecu şi de 
această parte primejdioasă a drumului şi acum înainta din nou, 
prin mijlocul unei păduri. 

Vasile începuse să se obişnuiască cu gândul că nu se va 
întâmpla nimic şi vor ajunge teferi până în sat. În minte cu 
gândul acesta de fericire, el începu să moţăie pe capră, când 
deodată văzduhul se cutremură sub bubuitura unei detunături 
de armă. 

In urma împuşcăturii unul din cai se ridică în două picioare, 
apoi se prăbuşi la pământ, cu un nechezat înfiorător de dureros. 
Speriat, celălalt cal se pregătea s-o ia la goană, când un glonte 
bine ţintit îl culcă şi pe el la pământ. 

Popov sări speriat din trăsură. 

— Ce s-a întâmplat? Mânaţi! Să fugim! 

— E uşor de zis, dar greu de făcut, mormăi vizitiul, când ne-au 
împuşcat amândoi caii. 

In clipa următoarea trăsura fu înconjurată de vreo cinci-şase 


făpturi negricioase, care se apropiau de ea, cu puştile întinse. O 
voce tunătoare strigă: 

— Cine se împotriveşte e un copil al morţii! 

Vasile tremura din toate încheieturile. Şi încet, spre a nu fi 
observat, aruncă flinta cât colo, temându-se să nu-l împuşte 
bandiții dacă-l găsesc cu arma în mână. Agresorii îl smulseră de 
pe capră împreună cu vizitiu cu tot, în câteva clipe, şi-i legară 
cobză, pe amândoi. După aceea deschiseră uşa trăsurii. 

Rimsky fusese acela, care deschise uşa, dar în aceeaşi clipă, 
el şi sări la o parte, spre a se feri de vreun atac neprevăzut. 

Şi bine făcuse, căci în aceeaşi clipă răsună o detunătură şi un 
glonte porni să se piardă prin pădure. Aproape în acelaşi timp 
uşa trăsurii fu deschisă şi pe partea cealaltă şi mai înainte ca 
Popov să se fi dezmetecit, se şi văzu prins în braţele voinice a 
doi bărbaţi, care nu erau alţii, decât Korsakoff şi cu Dan 
Dragomir. 

— Tâlharilor! Daţi-mi drumull Vă veţi căi amarnic! striga 
grasul moşier. 

Dar strigătele lui nu-i speriară pe tovarăşii Vulturului Morţii, 
care în câteva clipe îl legară atât de bine, încât nici nu se mai 
putea mişca. 

— Cruţaţi fata! porunci Rimsky şi într-adevăr, Micislav şi cu 
Severin o rugară pe Olga, cu cea mai desăvârşită curtenire, să 
părăsească trăsura. 

Biata Olga se uita uluită la agresori... 

— De ce ne-aţi atacat? Ce vreţi de la noi? 

—  Liniştiţi-vă, domnişoară, zise  Micislav, cu aceeaşi 
desăvârşită politețe. Atacul nu este îndreptat împotriva 
dumneavoastră, ci împotriva lui Alexandru Popov! 

— Nu vă atingeţi de el, căci doar nici el nu v-a făcut niciun 
rău! 

În timpul acesta fură aprinse câteva făclii şi la lumina lor, 
Alexandru Popov recunoscu cu groază în căpetenia agresorilor 
pe Vulturul Morţii. 

El strigă, înspăimântat de moarte: 

— Rimsky! 

Olga ţipă şi ea, uşor, deoarece acum îşi dădu seama că 
Vulturul Morţii era una şi aceeaşi persoană cu tainicul ei 
necunoscut, care atunci îi venise în ajutor cu o purtare atât de 
curtenitoare şi demnă, de parcă n-ar fi fost o căpetenie de 


bandiți, ci, cel mai desăvârşit om de lume 

Rimsky observă încurcătura fetei şi se întoarse spre ea, cu un 
zâmbet politicos: 

— Ce surpriză, jupâniţă! Acum îmi dau seama că suntem 
vechi cunoştinţe! Vă mărturisesc sincer că-mi pare foarte rău că 
revederea noastră are loc în împrejurări atât de neplăcute. 

Popov tremura ca varga. Căuta însă să-şi ascundă teama, pe 
cât putea. Şi doar avea motiv să se teamă, căci cunoştea prea 
bine neîndurarea lui Rimsky şi îşi dădea seama că Vulturul Morţii 
îi va cere socoteală pentru moartea Theodorei Malzin. 

Numai atunci nădejdea îi mai umplu puţin sufletul, când văzu 
că Rimsky o salută pe Olga ca pe o veche cunoştinţă. Cine ştie, 
poate că mulţumită surorii lui, va scăpa. Gândul acesta îi dădu 
curaj. 

— Totuşi, e de necrezut, începu el să strige, ca nici măcar în 
apropierea satului omul să nu mai fie în siguranţă. 

— Tăcere, Alexandru Popov! Nu începe să te revolţi, căci mă 
sileşti să te fac să taci! 

— Te vestesc că dacă mi se va atinge chiar şi numai un fir de 
păr, mă voi răzbuna cumplit! 

— Tăcere, Alexandru Popov! Te găseşti în faţa judecătorului 
dumitale şi n-ai voie să vorbeşti decât atunci, când vei fi 
întrebat! 

— Un tâlhar de drumul mare nu poate să fie judecătorul meu! 
răspunse moşierul din Rudin, cu dispreţ. 

Purpura mâniei înroşi faţa lui Rimsky. Vru să se repeadă la 
Popov, dar atunci îşi dădu seama cu moşierul era legat cobză şi 
că, deci, era neputincios faţă de el, care avea amândouă mâinile 
libere. În felul acesta lupta ar fi fost inegală. 

— Vorbeşte, blestemă, înjură, căci şi aşa nu mai ai mult de 
trăit! — zise el. 

— Moarte lui Alexandru Popov! se auzi glasul lui Micislav, pe 
care-l imitară toţi ceilalţi voinici, strigând şi ei: 

— Moarte lui! 

Popov îngălbeni. 

În clipa atacului el crezu că este vorba numai de o tâlhărie şi 
de abia acum îşi dădu seama că viaţa lui era în cea mai mare 
primejdie. 

— Într-adevăr, vreţi să mă ucideţi? întrebă el neîncrezător, dar 
speriat de moarte. 


— Noi nu avem obiceiul de-a ne juca de-a amenințările! 
răspunse Rimsky. Pregăteşte-te de moarte! 

Popov începu să se roage. 

— Aveţi milă de mine! Nu mă atingeţi, căci doar nici eu nu v- 
am făcut nimic rău. 

— Numai acela poate avea dreptul la milă, care şi el a fost 
milostiv fată de semenii săi! îi răspunse Rimsky. 

— Vai, dar cine este mai milostiv decât mine? zise Popov. 

— Îndrăzneşti să mai vorbeşti în chipul acesta? râse Vulturul 
Morţii batjocoritor. Nu este niciun singur om, în tot ţinutul 
acesta, care să-şi poată aminti fie chiar şi numai de o singură 
fapta bună a ta! Dacă venea un cerşetor la casa ta, puneai să fie 
alungat cu câinii şi tu mai îndrăzneşti să vorbeşti de 
milostivenie, tu, care eşti vinovat, principalul vinovat de 
moartea Theodorei Malzin? 

— Nu, nu, nu este adevărat! 

— Tăgăduieşti? Să-ţi fie ruşine, Alexandre Popov! Oare nu tu 
ai fost acela, care ai luptat cu încăpățânare spre a-i face pe 
ţărani sa creadă că Theodora Malzin ar fi o vrăjitoare? 

— Eu? repetă Alexandru Popov, cu o obrăznicie fără seamăn. 
Niciodată în viaţa mea n-am rostit un cuvânt asemănător. 

Rimsky izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Chiar dacă n-ai avea niciun alt păcat decât această 
minciună respingătoare, ea ar fi îndeajuns spre a ne îndreptăţi 
de a scăpa omenirea de un om ca tine! Ai îndrăzni să 
tăgăduieşti că nici astă seară, la balul mascat al Fedorei 
Feodorovna n-ai spus că Theodora Malzin ar fi fost vrăjitoare? 

Alexandru Popov tăcu, abătut, căci pe dinaintea ochilor săi 
trecu scena petrecută cu câteva ceasuri mai înainte, în bufetul 
castelului din Rudin, unde un necunoscut îi aruncase în faţă, 
toate aceste groaznice învinuiri. 

Cine să fi fost îndrăzneţul acuzator? 

Rimsky? 

Glasul... da... acum, că-l auzea din nou... acelaşi glas... 
metalic, aspru, neîndurător... 

Dar cum să fi ajuns Rimsky la balul mascat rânduit de 
prinţesă? 

Vulturul Morţii le făcu un semn tovarăşilor săi. 

— Pregătiţi-vă! 

Severin scoase la iveală un ştreang, pe care-l legă de craca 


unui copac secular. 

Popov privea palid şi tremurând din tot trupul, la aceste 
pregătiri. El căută privirea Olgăi şi când o întâlni, o imploră din 
ochi, să-i vină în ajutor. 

Olga înţelese privirea fratelui său şi îndreptându-se spre 
Rimsky, îi zise: 

— Stanislau Rimsky, fii îndurător! Dăruieşte-mi viaţa fratelui 
meu! Chiar dacă a păcătuit vreodată, în clipa aceasta şi-a ispăşit 
toate greşelile. Întâmplarea din seara aceasta îi va fi o lecţie 
pentru viitor, făcându-l să apuce pe calea cea bună. 

Rimsky o ridică duios pe Olga, care la ultimele cuvinte, căzuse 
în genunchi înaintea sa. _ 

— Ridică-te, jupaniţă! Orice implorare este în zadar. Imi pare 
foarte rău că, este vorba de fratele dumitale, dar Alexandra 
Popov s-a făcut vinovat de atâtea păcate, încât nici chiar o sută 
de morţi n-ar fi îndeajuns spre a-l face să le ispăşească pe toate. 

Dar Olga nu se dădu bătută. 

— Îndurare, Stanislau Rimsky! Gândeşte-te că s-ar putea 
întâmpla ca şi dumneata să ajungi în situaţia ca cineva să se 
roage pentru viaţa dumitale! 

Rimsky se uită cu ochii lui mari şi negri la fata în ale cărei 
priviri nu putea citi decât blândeţe şi supunere oarbă. Câtă 
deosebire între fata aceasta şi fratele ei? Dar hotărârea lui 
Rimsky era atât de nestrămutată, încât nici chiar aceşti ochi 
frumoşi şi această rugă imploratoare nu-l putură îndupleca. 

— N-a lipsit mult, zise el, ca şi eu să cad jertfă răzvrătirii la 
care i-a aţâtat el pe ţărani! Cu cei mai puţin vinovaţi m-am 
răfuit, şi acum, când vinovatul cel mare se găseşte în mâna 
mea, să-l las să fugă? Nu! 

Ştreangul se legăna cu un capăt prins de craca copacului. 

Rimsky le făcu un semn tovarăşilor săi. 

— Mai înainte de a executa sentinţa, căutaţi-l, căci are zece 
mii de ruble la el. 

Popov tresări. 

“Dar asta de unde o mai ştie omul acesta?” trecu prin mintea 
înmărmurită a lui Popov... 

Micislav şi cu Severin îi întoarseră pe dos toate buzunarele, 
dar fără a da peste biletele de bancă. 

— Nu sunt nicăieri, căpitane! 

Popov zâmbi, batjocoritor: 


— Nici nu le veţi găsi! 

Vulturul Morţii se înfurie. 

— Tot tu eşti cel neobrăzat? Îndrăzneşti să-ţi mai baţi joc de 
noi? Ei bine, să vedem până când îţi va mai arde de joacă! 
Voinici, luaţi-l şi spânzuraţi-l de craca aceea, pentru a fi o pildă 
înspăimântătoare pentru toţi locuitorii ținutului acestuia, de felul 
cum înţelege Vulturul Morţii să-i pedepsească pe cei vinovaţi! 

Micislav, Korsakoff şi cu Severin, nu aşteptară să li se spună 
de două ori, ci-l luară pe Popov, care se făcuse alb ca varul şi-l 
duseră sub copac. 

Pe burtosul moşier din Rudin îl trecură toate năduşelile. 

— Înduraţi-vă! 

— Nu cunosc îndurarea, pentru oameni ca tine! 

Olga ţipă, înspăimântată şi aruncându se la picioarele lui 
Rimsky, pe care le îmbrăţişa, se rugă cu glas sfâşietor: 

— Îndurare! îndurare! Nu-l ucide pe fratele meu! 

— Nu-l ucid, ci fac dreptate! 

— Fii milostiv! 

— Nu se poate, jupâniţă! Un om atât de încărcat de păcate ca 
Alexandru Popov, trebuie să plătească cu propriul său sânge, 
fărădelegile pe care le-a săvârşit. 

— Îndura-te de el şi-ţi voi spune unde sunt banii! 

Glasul lui Popov şuieră, deodată: 

— Olga!... Taci!... Să nu spui nimic... 

Cu această exclamare, Alexandru Popov îşi arătă adevărata 
fire. Laţul spânzurătorii îi atrâna de gât şi tot nu se putea 
despărţi de gândul banilor. 

Rimsky se gândi o clipă. 

— IBine, jupâniţă! zise el, după o scurtă gândire. Dacă-mi dai 
banii, voi cruța viaţa fratelui dumitale! 

Olga răspunse, fără niciun fel de şovăire: 

— l-am ascuns sub jilţul trăsurii! 

Alexandru Popov scrâşni din dinţi, de mânie. 

— De ce le-ai spus unde sunt banii? urlă el. 

Dan Dragomir luă una din făclii şi se repezi la jilţul trăsurii, de 
unde, după o scurtă căutare, se înapoie cu cele zece hârtii de 
câte o mie de ruble, pe care Popov le urmări cu priviri 
deznădăjduite. 

— Hoţilor! Tâlharilor! striga el, ca ieşit din minţi. 

Rimsky se răsti furios la burtosul moşier: 


— Încă o insultă şi-mi retrag cuvântul! Nu uita. Alexandre 
Popov, că eşti în puterea mea şi laţul spânzurătorii n-aşteaptă 
decât să se strângă în jurul gâtului tău!... Eu nu sunt obişnuit să 
glumesc! 

După aceea, Vulturul Morţii se întoarse spre Olga. 

— Jupâniţă, ai salvat viaţa fratelui dumitale. Vulturul Morţii se 
va ţine de cuvânt. Nu-l voi ucide pe Alexandru Popov, dar, 
deocamdată, va rămâne prizonierul meu. 

— Dar nu i se va întâmpla niciun rău? 

— Niciunul care să-i primejduiască viaţa! 

— Şi eu? 

— Dumneata, jupâniţă, vei porni spre casă, în tovărăşia 
servitorului şi a vizitiului. 

— Dar fratele meu? 

— Ţi-am spus că deocamdată rămâne prizonierul meu. 

— Aşa mi-e de teamă! 

— E de prisos să te temi, jupâniţă! Sau poate că te îndoieşti 
de cuvântul meu? 

— Nu mă îndoiesc! 

— Se poate ca mâine dimineaţă să fie acasă şi fratele 
dumitale! 

Rimsky spuse tovarăşilor săi să-l dezlege pe servitor şi pe 
vizitiu. După aceea îi chemă înaintea sa pe cei doi oameni. 

— Ascultaţi la ceea ce vă spun! O veţi conduce acasă pe 
jupâniţă Olga! Aţi înţeles? 

— Da! 

— Veţi merge de-adreptul acasă? Pe drum nu veţi încerca să 
adunaţi ajutoare, cu care să vă înapoiaţi aici, căci aceasta ar 
însemna că vă jucaţi cu propria voastră viaţă! 

Cei doi oameni de serviciu dădură din cap. Vasile, mai ales, 
era peste măsură de fericit, că scăpase atât de uşor de la 
întâlnirea cu temutul Vultur al Morţii. Nici prin minte nu i-ar fi 
trecut să se împotrivească poruncilor lui Rimsky. El era bucuros 
că scăpase din ghearele morţii. 

Vulturul Morţii se întoarse din nou spre Olga: 

— Jupânită, poţi porni la drum!... Doi prieteni de-ai mei te vor 
întovărăşi până mai încolo... Dan... Korsakoff! 

Cei doi voinici se alăturară îndată fetei şi porniră în tovărăşia 
ei şi a celor doi servitori. Întunerecul înghiţi iute pe cei cinci 
oameni şi atunci Rimsky se întoarse spre Popov. 


Chipul moşierului din Rudin schimba feţe-feţe. El era pe deplin 
încredinţat că Rimsky o păcălise pe Olga şi că acum, după ce o 
îndepărtase, îşi va duce amenințarea la îndeplinire, 
spânzurându-l. Sudoarea morţii i se îmbrobonă pe frunte, 
tremura ca varga şi blestema clipa în care se hotărâse să plece 
la drum în miez de noapte, în loc să rămână la castel, unde ar fi 
putut să petreacă, până în zori de zi. 

Rimsky i se aşeză în faţă şi-i zise: 

— Alexandre Popov, numai surorii tale poţi să-i mulţumeşti că 
ai scăpat de la moarte deocamdată! Subliniez aceasta şi te 
sfătuiesc să te fereşti de a mai cădea o dată în mâinile mele, 
căci atunci nu voi mai fi îndurător! Acum, că sora ta nu mai este 
aici, pot să-ţi spun că pe toată suprafaţa globului pământesc nu 
mai există un om mai mârşav ca tine! Nu mai este un al doilea 
om al cărui suflet să fie împovărat cu mai multe păcate, ca al 
tău! Am făgăduit să-ţi cruţ viaţa şi mă voi ţine de cuvânt. In 
orice caz, te vom ridica pe acest copac, ca toţi aceia care vor 
trece pe aici să vadă cum se poartă Vulturul Morţii cu îngâmfatul 
Alexandru Popov. 

Rimsky făcu un semn tovarăşilor săi, care într-o clipă îl legară 
cobză pe burtosul moşier. Voinicii îi legară mâinile la spate şi 
aşa îl atârnară de copac. 

Atârnarea aceasta între cer şi pământ îi pricinui groaznice 
dureri lui Alexandru Popov, dar orice implorare fu în zadar, căci 
Vulturul Morţii nu mai era înclinat să-l ierte şi de această 
pedeapsă. Şi de îndată ce Dan Dragomir şi cu Korsakoff se 
înapoiară, voinicii dispărură în pădure, iar Alexandru Popov 
rămase atârnat de un copac, acolo, în pădurea Rudinului. 

Olga se temea de amenințările Vulturului Morţii şi nu îndrăzni 
să se înapoieze în pădure. Văzând însă că fratele ei nu se 
întoarce acasă nici în revărsatul zorilor, luă câţiva servitori cu 
sine şi porni în căutarea lui. 

Şi-l găsi tot unde-l lăsase, numai că acum atârna între cer şi 
pământ, spânzurat de un copac. 

La început crezu ca Rimsky tot îşi călcase cuvântul, şi îl 
spânzurase şi de abia mai târziu băgă de seamă că îl agăţase 
numai de copac. 

Dar pentru Alexandru Popov şi aceasta era o pedeapsă destul 
de grea. 

Chipul i se învineţise cu totul şi din pricina durerilor îşi 


pierduse cunoştinţa. Servitorii îl luară de pe copac, îl frecară cu 
rachiu şi după îndelungată trudă, Alexandru Popov îşi reveni în 
fire. 

— Ce s-a întâmplat cu mine?... întrebă el, aiurit 

— Nimic! Nimic! încercă Olga să-l încurajeze. Acum totul e 
bine. Bucură-te că ai scăpat de la moarte... 

Dar din pricina istovirii Popov îşi pierdu cunoştinţa din nou şi 
servitorii îl duseră acasă, aşa, în nesimţire. Ajunşi acasă, Olga 
trimise îndată după un doctor. Zile întregi Popov nu mai putu 
părăsi patul, şi nervii, mai ales, îi fuseseră, foarte zdruncinaţi de 
pe urma acestei întâlniri cu Vulturul Morţii. 

În urechi îi suna mereu ameninţarea pe care o rostise Vulturul 
Morţii în momentul despărțirii: 

— Te sfătuiesc să te fereşti de a mai cădea încă odată în 
mâinile mele, căci atunci nu voi mai fi îndurător! 

Mania persecuției pusese stăpânire pe mintea moşierului de 
la Rudin şi în toată lumea nu-l vedea decât pe Stanislau Rimsky. 
Casa lui era-veşnic păzită de oameni înarmaţi, deoarece se 
aştepta în fiecare zi ca Vulturul Morţii să apară în faţa lui, spre a- 
şi duce ameninţarea la îndeplinire. 

Dar vizita Vulturului Morţii a rămas pe dinafară; în schimb, 
într-o bună zi veni un bătrân, îmbrăcat în veştmânt de vânător, 
care ceru să vorbească cu domnul Alexandru Popov. 

Bătrânul acesta fu primit la castelul moşierului cu foarte 
multă neîncredere şi nu-l lăsară înaintea Olgăi, decât numai 
după ce ceru să vorbească neapărat cu stăpânul casei. 

Fetei, omul îi mărturisi că era trimis de contele Gorciacov. ŞI 
de îndată ce Olga îi spuse fratelui său această veste, Popov 
porunci ca omul să fie adus înaintea lui. 

Burtosul moşier vorbi între patru ochi cu vizitatorul său. 

Acesta îi spuse că ar vrea să ocupe slujba de pădurar, pe 
domeniul Rudinului şi în sprijinirea cererii sale arătă mai multe 
certificate şi scrisori de recomandare, iscălite toate de oameni 
foarte suspuşi, care vorbeau cu multă căldură şi recunoştinţă, 
despre capacitatea şi credinţa dovedită în serviciu, de către 
pădurar. 

— Bine! zise Alexandru Popov. Îţi voi satisface cererea. Până 
atunci, însă, vei rămâne la mine. 

În ziua sosirii pădurarului, Olga făcu o vizită la castel şi în 
timpul convorbirii, ea îi spuse prinţesei că, ar avea o rugăminte, 


făcută în acelaşi timp şi de fratele său. 

— Să auzim, dragă Olga, zise Fedora Feodorovna. Ştii prea 
bine că sunt gata să fac orice pentru tine. 

— Aş vrea să iei pe un biet om, pe care-l cunosc, în locul 
rămas liber prin moartea pădurarului dumneavoastră. Dacă 
prinţesa ar fi atât de bună... 

Fedora Feodorovna mângâie faţa micuţei sale prietene. 

— Cu draga inimă, Olguţa mea. Îmi pare bine că pot să-ţi fiu 
de folos cu ceva! Trimite-mi omul şi mă voi împăca eu cu el. 

Olga se înapoie acasă foarte mulţumită şi-i spuse bucuroasă 
fratelui său: 

— Prinţesa a fost drăguță, ca întotdeauna. Mi-a primit 
rugămintea cu toată solicitudinea. 

Popov avea motive să fie şi el mulţumit şi dădu din cap. 

A doua zi de dimineaţă, bătrânul pădurar se prezentă la 
castelul din Rudin. 

Servitorii îl duseră în faţa Fedorei Feodorovna. 

— Aşadar, dumneata eşti acela care vrei să iei slujba de 
pădurar. 

— Eu, prea milostivă stăpână! 

— Numele dumitale? 

— Garcov! 

— Unde ai mai slujit până acum? 

—  Poftiţi scrisorile mele de recomandare, prea milostivă 
stăpână. 

Prinţesa le luă, aruncă câte o privire pe fiecare şi i le înapoie, 
mulţumită. 

— Certificatele acestea te descriu ca pe un om de toată 
încrederea. Să nădăjduim că nu mă voi înşela în dumneata! 

— Singurul meu gând va fi să mă arăt vrednic de bunătatea 
prea milostivei mele stăpâne, răspunse străinul, cu glas mieros. 

— Bine Garcov, zise prinţesa. Începând cu ziua de astăzi, 
dumneata eşti şeful pădurarilor domeniului Rudin. 

Străinul se înclină adânc şi cu umilinţă în faţa Fedorei 
Feodorovna, în slujba căreia intrase din clipa aceea. 


CAPITOLUL 16 
MOARTEA LUI NICOROV 


Castelul prinţesei era cale de o bună jumătate de ceas de 
satul peste care stăpânea Fedora Feodorovna. Locuitorii care 
aparţineau prințesei trăiau foarte bine, fiindcă Fedora 
Feodorovna se interesa de soarta celui din urmă mujic. In 
mijlocul satului se ridica o clădire frumoasă, întinsă, unde locuia 
primarul Nicorov, care era omul de legătură între prinţesă şi 
locuitorii comunei. 

Nicorov era văduv de zece ani, căci soţia îi murise de 
timpuriu, pe când Ivan, singurul lor copil, n-avea decât 
doisprezece ani. 

Între timp Ivan se făcuse un om bine legat şi chipeş după care 
toate fetele îşi întorceau capul când trecea prin sat. Nicorov îşi 
iubea copilul foarte mult şi Ivan nu putea să aibă o dorinţă, fără 
ca tatăl său să nu i-o şi îndeplinească de îndată. Faţă de fiul său, 
primarul Nicorov era foarte duios, cu toate că sătenii nu se prea 
puteau lăuda cu duioşia primarului lor. Faţă de aceştia era 
mândru şi autoritar şi nu-şi bătea capul decât cu propria lui 
bună stare şi cu fiul său, care era cea mai mare bucurie a lui. 

Vreme îndelungată tatăl şi fiul trăiră în cea mai desăvârşită 
bună înţelegere. În timpul din urmă, însă, lucrurile începură să 
meargă cam şchiopătând. 

Nicorov băgase de seamă că băiatul lui lipseşte tot mai des 
de acasă şi se găsiră oameni care, în dorul de a fi pe placul 
primarului, îi aduseră vestea cea mare: 

— Auzi tătucă, fiul tău, Ivan, îi trage clopotele Soniei! 

Nicorov primi veştile acestea cu o mânie crescândă şi de mai 
multe ori căută să capete o explicaţie de la Ivan, dar acesta ştia 
întotdeauna să ocolească un răspuns hotărât. 

Flăcăul nu voia să înrăutăţească situaţia şi mai mult şi de 
aceea, mai bine tăcea, decât să mărească mânia tatălui său. 

Spre a dejuca planurile băiatului său, bătrânul Nicorov hotărî 
să-l însoare pe Ivan cât mai iute. Băiatul era destul de mare, ca 
să fie de sine stătător, căci în curând avea să împlinească 
douăzeci şi trei de ani. De aceea Nicorov socoti că venise timpul 
să-i găsească fiului său o nevastă. 

După multe cercetări, se hotărî la fata unui ţăran putred de 
bogat. Nicorov se gândea că şi fata era singură la părinţi, ca şi 
Ivan, şi după moartea bătrânilor toată bogăţia unită avea să fie 
pe mâna fiului său. Atunci va trebui să colinzi şapte sate, spre a 
găsi un om mai bogat ca Ivan Nicorov! 


Tocmai se gândea, cum să-i spună fiului său, că i-a găsit 
nevastă, când Ivan veni acasă şi ducându-se la tatăl său, îi 
spuse, foarte serios: 

— Tată, aş avea ceva de vorbit cu tine! 

— Ce tot spui? Dă-i drumul! 

— Vreau să mă însori 

Bătrânului Nicorov aproape că-i pică pipa din gură, de uimire. 
Parcă i-ar fi luat vorba din gură. In grabă nici nu putu să-şi dea 
seama de ceea ce se întâmplase. El se gândi că flăcăul prinsese 
de veste, te miri cum, despre, hotărârea lui şi acum voia să-l 
facă o plăcere, spunându-i el însuşi că e hotărât să se însoare. 

— Foarte binel - răspunse primarul Rudinului, într-un târziu. — 
Şi eu socotesc că a sosit timpul să fii om la casa ta!... Ne vom 
uita prin sat, căci slavă Domnului, avem destule fete, care sunt 
şi chipeşe şi bogate... 

— Nu trebuie să ne uităm prin sat... zise Ivani, foarte liniştit. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă eu mi-am şi ales mireasa! 

Primarul se miră din nou. 

Dar mirarea lui crescu şi mai mult, când Ivan urmă: 

— La drept vorbind, nici nu sunt aici, spre a-ţi cere sfatul, ci 
numai învoirea. Apoi aş vrea să te mai rog să-mi dai o mână de 
ajutor, pentru a mă putea însura cu aceea pe care o iubesc şi 
căreia i-am făgăduit că va fi soţia mea! 

Nicorov se întunecă. Tocmai atât de departe să fi mers 
lucrurile? La aceasta, într-adevăr nu se aşteptase. 

— Şi cine este aleasa ta? 

— O fata săracă! 

— Săracă? Destul de prost. 

— De ce ar fi prost, tată? Nu suntem noi îndeajuns de bogaţi? 
Şi apoi, tu ştii prea bine că eu nu sunt un trântor şi nu mă tem 
de muncă! 

— Aici ai dreptate, Ivane. La urma urmelor, dacă e săracă, 
buba nu e tocmai atât de mare, dacă fata e chipeşă şi cinstită! 

— In privinţa aceasta nu mă tem, căci alesei mele nu i se 
poate aduce nicio vină. E frumoasă, şi cinstită. 

— Ci spune-mi odată, cum o cheamă? 

— Sonia! 

Nicorov răcni ca o fiară rănită. 

— Ce spui? Ai înnebunit? 


Ivan se uită cu hotărâre în ochii tatălui său. 

— De ce te înfurii aşa? Poate că aleasa mea nu este frumoasa 
şi cinstită? 

Primarul începu să râdă batjocoritor. 

— Ivane, ai înnebunit? Vrei să-mi aduci în casă pe fata unui 
spânzurat, ca toată lumea să râdă de mine şi să mă arate cu 
degetul? 

— Tată, nu vorbi aşa! 

— Ajunge, Ivane! Să nu mai and o vorbă despre acest plan 
nebunesc, căci altfel îţi voi retrage toată dragostea mea şi după 
cât te iubesc acum, tot atât de mult te voi urî de astăzi înainte! 

— Tată! 

— Mai bine o lua dracul pe bătrâna aceea de Marta, cu fata ei 
cu tot! De aceea le-am dat voie să rămână în sat, ca să-ți 
sucească fie capul? 

— Tată, eu o iubesc pe Sonia din toată inima! 

— Şi te mai lauzi cu aceasta, în loc să te ruşinezi? 

— Tată, eşti nedrept cu mine... 

— Indrăzneşti să mai iei apărarea acestei bătrâne cerşetoare 
şi a fiicei sale? 

— Ascultă-mă, mai înainte de a arunca cu piatra în ele! Eu le 
cunosc mai bine, căci de multă vreme le calc pragul zilnic şi am 
văzut încordarea lor eroică, pentru a-şi putea câştiga pâinea cea 
de toate zilele! Lucrează necontenit şi de îndată ce au ceva 
lucru de mână gata, aleargă la oraş, spre a-şi cumpăra o pâine, 
cu banii pe care îi iau pe lucrul vândut... Căsuţa este ţinută 
curată, lucrează grădina şi bucăţica de pământ pe care o au, şi 
cred că în tot ţinutul Rudinului nu mai găsesc o a doua femeie 
mai vrednică şi mai cinstită ca Sonia. 

Primarul îşi scoase pipa din gură, se ridică de pe scaun şi 
începu să se plimbe enervat prin odaie, în sub şi în jos. Din când 
în când arunca priviri furioase asupra fiului său, fata i se înroşi 
de mânie, ochii lui aruncau săgeți. 

— In schimb, nu spui un cuvânt, strigă el, după ce Ivan isprăvi 
cu ceea ce avea de spus, despre ceea ce s-a întâmplat cu tatăl 
Soniei? 

— Ştiu, tată! răspunse flăcăul liniştit. 

— A fost spânzurat! 

Ivan răspunse, blând: 

— De ce să pătimească fata pentru un păcat, pe care 


părintele său l-a ispăşit? De ce să fie alungată din rândul 
oamenilor fata aceasta, pentru că tatăl ei a săvârşit o greşeală, 
pe care a plătit-o cu preţul vieţii sale? 

— Tatăl Soniei a ucis! 

— Spre a se apăra! 

— Ele spun aşa! 

— N-am auzit-o de la ele! 

— Dar de la cine? 

— De la cei din sat. 

— Nu ti-au spus adevărul! Şi ştii şi pe cine a ucis tatăl Soniei? 

Flăcăul dădu din cap, mut. 

Primarul se apropie mai mult de fiul său şi i se uită ţintă în 
ochi. 

— Pe unchiul tău... pe fratele mai mic al meu! 

— Ştiu, tată! 

— Şi totuşi, vrei s-o iei de soţie? 

— Şi totuşi o voi lua! 

— Ai înnebunit! 

— Ştiu cum s-au întâmplat lucrurile! S-au luat la ceartă în 
pădure. Unchiul a fost acela care a început şi s-a repezit cu un 
retevei la tatăl Soniei, care ridică securea, spre a se apăra... 
Poate că nici nu voia să-l ucidă, dar braţul ridicat căzu, poate 
sub puterea fricii de moarte şi securea despică în două capul 
aceluia care începuse cearta. Aşa s-au petrecut lucrurile! Acela 
care a greşit şi-a ispăşit păcatul şi, datoria noastră este să uităm 
trecutul! 

Primarul Nicorov strigă, furios: 

— Eu nu pot uita clipa în care bietul meu frăţior a fost adus 
acasă însângerat, mort, va trăi veşnic în amintirea mea! 

Ivan Nicorov răspunse tot cu hotărâre, dar fără asprime: 

— Tată, eu nu mă uit niciodată înapoi, ci numai înainte. Nu 
cercetez trecutul, ci privesc în viilor. Şi eu văd că viitorul meu nu 
poate fi fericit, decât numai alături de Sonia... 

— Dar din toate planurile acestea nu se va alege nimic! 
răspunse primarul, tunând de mânie. Află că te desmoştenesc, 
că dacă nu se va putea altfel, te omor, dar planul acesta ţi-l 
zădărnicesc! 

— Te vei răzgândi încă, tată! zise Ivan, cu aceeaşi linişte 
netulburată, pregătindu-se să plece. 

— Niciodată! strigă primarul după fiul său. 


Bătrânul Nicorov era în prada unei mânii fără seamăn. El 
pregătise totul pentru fericirea fiului său şi acum Ivan voia să se 
lase orbit de patimă şi să dea cu piciorul la tot norocul pe care i-l 
înjghebase el. Dacă flăcăul şi-ar duce la îndeplinire planul lui 
nesăbuit şi ar lua de nevastă pe fata aceea de cerşetoare, 
atunci şi-ar pierde toată autoritatea pe care o avea faţă de 
săteni. Nu, nu, el nu va îngădui ca această căsătorie să aibă loc 
nici în ruptul capului şi dacă nu se va putea altfel, se va folosi de 
mijloace mai aspre, spre a scoate din mintea lui Ivan acest gând 
nebunesc. 

Bătrânul Nicorov umbla deznădăjduit de colo până colo, prin 
odaie, când cineva bătu la uşă. 

În clipa următoare, în pragul uşii se ivi Fedor, unul din 
logofeţii domeniului Rudinului. 

— Bună ziua, domnule primar! 

Nicorov mai era încă într-atâta stăpânit de mânie împotriva 
fiului său, încât uită să răspundă. 

— Nicorov, nu prea eşti în toane bune, după cât văd eu! 

— Da... da... am avut o mică neplăcere! 

— Ei? 

— Nimic!... nimic!... Cu ce te pot sluji, domnule Fedor? 

— Eu îţi aduc o veste bună. 

— Să auzim! 

— Pentru sfârşitul vânătoarei de primăvară, prinţesa a hotărât 
să-şi reia obiceiul din trecut, de a cinsti mâine seară populaţia 
satului. Astăzi după-amiază vor fi aduse în comună butoaiele cu 
vin şi prinţesa doreşte ca pentru mâine seară să se rânduiască 
cea dintâi petrecere cu danţuri. 

Cu toate că Nicorov nu era într-o stare sufletească, în care o 
asemenea veste să-l înveselească totuşi, faţa i se mai însenină, 
la auzul acestei ştiri. 

— Va veni şi prinţesa? 

— Da, prea milostiva stăpână este hotărâtă să vină şi ea la 
petrecere. 

Vestea aceasta îl bucură foarte mult pe primarul Rudinului, 
fiindcă în felul acesta i se oferea prilejul de a vorbi cu stăpâna 
ținutului, ba mai mult decât atâta, el fiind capul satului, lui i se 
cuvenea să deschidă petrecerea, dănţuind cu prinţesa. 

— Vestea aceasta mă umple de bucurie, îi spuse el 
logofătului, şi te rog, domnule Fedor, să fii bun şi să-i spui 


prinţesei că îi mulţumesc cu cea mai supusă recunoştinţă pentru 
grija pe care o poartă ţăranilor. 

— Mulţumesc, domnule Nicorov. Te rog însă ca mâine seară 
totul să fie pregătit. 

Fedor se îndepărtă şi peste o jumătate de ceas tot satul află 
că a doua zi va avea loc cea dintâi pestrecere de primăvară. Pe 
vremuri, pe când Fedora Feodorovna locuia în castelul din 
Rudin, aceste petreceri populare se repetau mai des. După 
plecarea prinţesei la Petrograd şi Varşovia însă, petrecerile 
rămaseră pe dinafară, spre cea mai mare părere de rău a 
locuitorilor. Era firesc deci ca toată lumea sa privească cu 
bucurie reluarea acestor sărbători populare, care se sfârşeau 
întotdeauna în mijlocul unei mari veselii. 

Printre fetele şi femeile satului începură pregătiri înfrigurate, 
fiecare căutând să-şi înfrumuseţeze şi mai mult portul pitoresc, 
pentru ca prinţesa să poată fi mânară de femeile Rudinului. 

La amiază, când Ivan se întoarse acasă, tatăl lui îl privi cât se 
poate de morocănos. Dar nici flăcăului nu-i ieşise din minte 
ciocnirea pe care o avusese cu tatăl său şi în tot timpul mesei 
nu rosti un cuvânt, ba căută să ocolească chiar şi privirile 
bătrânului. 

După masă Ivan voi să plece din nou. Dar Nicorov îl opri. 

— Ivane, după-amiază vor sosi în sat câteva butoaie cu vin, 
pe care prinţesa le trimite pentru petrecerea de mâine seară. 
Ingrijeşte ca butoaiele să ajungă la cârciumă, unde vei porunci 
ca sala de joc să fie curăţită, ca mâine să strălucească întocmai 
ca oglinda. 

— Am înţeles, tată! 

Bătrânul Nicorov îşi luă haina şi căciula. 

— Eu trebuie să plec. 

— Unde te duci? 

— La Dubro! 

— Ce mai este acolo iarăşi? 

— Nu ştiu. Subprefectul din Dubro mi-a trimis vorbă să viu 
acolo, căci avem lucruri însemnate de vorbit. Şi fiindcă tot voi fi 
acolo, am hotărât să cumpăr şi un cal, fiindcă astăzi este târg de 
cai la Dubro. Până diseară voi fi acasă. 

— La bună vedere, tată! 

Ivan se îndepărtă. 

Se bucura că tatăl său n-adusese vorba din nou despre Sonia, 


căci nu încăpea nicio îndoială că s-ar fi luat din nou la ceartă cu 
bătrânul. 

Nu mult după plecarea flăcăului, părăsi casa şi Nicorov. Puse 
caii la o căruţă mai uşurică şi porni la drum spre Dubro, unde şi 
ajunse peste un ceas. 

Tot timpul drumului, Nicorov nu făcu altceva decât să se 
gândească, în ce chip l-ar putea face pe Ivan să renunţe la 
gândul lui nesocotit? Până la urmă ajunse la încredințarea că nu- 
i rămânea de făcut nimic mai bun, decât s-o alunge din sat pe 
bătrâna Marta, împreună cu fata sa cu tot. Ca primar el avea 
acest drept şi era nestrămutat în hotărârea de a se folosi de 
dreptul pe care-l avea, de a alunga din comună pe aceia carei 
se păreau lui că nu sunt vrednici de a sta înlăuntrul hotarelor 
satului. 

In faţa subprefectului din Dubro aştepta un şir nesfârşit de 
căruţe şi trăsuri. 

— Se pare că am fost chemaţi într-o afacere foarte 
însemnată, îşi zise Nicorov, căci văd că toţi primarii de prin 
împrejurimi sunt aici! 

Şi într-adevăr, în sala de sfat a subprefectului din Dubro erau 
adunaţi aproape toţi primarii plăşii. Mai aşteptară puţin, în care 
timp sosiră încă trei primari, apoi subprefectul deschise şedinţa. 

— V-am chemat aici, într-o chestiune foarte însemnată, 
începu subprefectul scoțând la iveală un sul de hârtie, pe care-l 
desfăcu, cu multă îngrijire. 

— Documentul acesta vine de-a dreptul de la Petrograd. 
Ascultaţi ce scrie în el. 

Primarii îşi îndreptară privirile curioase înspre subprefect, care 
începu să citească: 

„Către subprefectul din Dubro! Ținuturile din jurul graniţei 
ruso-poloneze, în timpul din urmă sunt prădate cu tot mai multă 
îndrăzneală, de către banda de tâlhari a lui Stanislau Rimsky, 
cunoscut sub porecla de „Vulturul Morţii” şi fost student la 
universitatea din Varşovia, care nimiceşte fără milă, tot ceea ce- 
i cade în mână. El primejduieşte liniştea paşnicilor locuitori, 
ţinându-i într-o veşnică groază. Am hotărât să luăm cele mai 
întinse măsuri pentru prinderea acestei căpetenii de bandiți. Se 
va da un premiu de douăzeci de mii de ruble aceluia care-l va 
prinde pe Stanislau Rimsky, sau va duce autorităţile pe urmele 
lui. Spre a uşura urmărirea lui, am hotărât să îndoim 


detaşamentele de cazaci însărcinaţi cu paza liniştei ținutului. 
Această poruncă va fi adusă la cunoştinţa tuturor primarilor din 
comunele şi oraşele respective. Din însărcinarea ţarului: Ministru 
de Interne, Samanov”. 

Subprefectul din Dubro aşeză sulul de hârtie pe masă şi se 
întoarse înspre primarii adunaţi în sala de sfat. 

— Aţi înţeles? 

— Am înţeles! 

Numai Nicorov mai găsi ceva de întrebat. 

— la spune, tătuca, despre ce sumă vorbeşte porunca de la 
Petrograd? 

— Despre douăzeci de mii de ruble, Nicorov! 

Primarul din Rudin îşi împreună mâinile, minunându-se. 

— Douăzeci de mii de ruble! exclamă el. Dar asta înseamnă o 
adevărata avere! Ce să zic, pentru asta face să-ţi baţi capul cu 
prinderea lui Stanislau Rimsky. 

Primarii ceilalţi se minunară şi ei, pe rând, de premiul acesta 
neobişnuit de mare şi exclamară, oftând: 

— Frumoase parale! 

— Dar oare cine poate să-l prindă pe Stanislau Rimsky? 
aruncă unul din ei. 

Subprefectul din Dubro mai scoase la iveală un al doilea sul 
de hârtie. Pe hârtia aceasta era un desen, care înfăţişa un chip 
bărbătesc. 

— Pentru ca lucrul să vă fie uşurat, priviţi bine la desenul 
acesta! 

— Cine e? 

— Rimsky, Vulturul Morţii! 

Atunci toţi ochii se îndreptară spre hârtia din mâna 
subprefectului. 

—  Intipăriţi-vă în minte trăsăturile acestui om, zise 
subprefectul din Dubro. Poate că în chipul acesta vă va fi mai 
uşor să puneţi mâna pe el. 

Primarii de prin împrejurimi mai stătură de vorbă câtva timp, 
apoi îşi luară rămas bun de la subprefect şi porniră fiecare spre 
satul lui. 

Numai Nicorov mai rămăsese în oraş, cu gândul să-şi ducă 
planul la îndeplinire. 

El se duse la bâlci unde cercetă, pe rând, toţi caii aduşi spre 
vânzare. 


Geambaşii înţeleseră îndată că primarul din Rudin avea de 
gând să cumpere un cal şi fiecare căuta să-l ispitească spre 
marfa lui. 

— la priveşte aici, tătucă, îi zise unul, calul acesta n-are 
pereche în tot târgul! 

Nicorov aruncă doar o privire şi-şi făcu părerea. 

— E bătrân, tătucă, şi mie îmi trebuie un cal care să mănânce 
jăratic! 

— Atunci vino la mine, tătucă, strigă un al doilea geambaş, de 
pe partea cealaltă. Uită-te la mânzul acesta şi minunează-te şi 
tu de el! 

Nicorov se duse. 

Într-adevăr îi plăcu. Era un cal tânăr, foarte bine făcut. 
Nicorov se pricepea la cai. În câteva clipe văzu că animalul n- 
avea niciun cusur, totuşi, nu se arătă mulţumit. 

— Nu te mai tot lăuda atâta, zise el dispreţuitor, căci cal ca 
acesta am mai văzut eu, nu unul, ci o sută! 

— Ca acesta?... Nu prea îmi vine să cred, tătucă! Calul acesta 
n-are pereche nu numai în târg aici, dar nici chiar în tot ţinutul! 

— Şi cum îl dai? 

— Pentru tine, îl las mai ieftin, căci ştiu că-l vei tine bine! 

— Să auzim! 

— O sută de ruble! 

— Ai înnebunit? 

— Crede-mă, tătucă, face o sută cincizeci! 

— Atunci dă-l altuia, nu mie! 

Şi Nicorov plecă mai departe. 

— Dar tu ce dai, tătuca? 

— Cincizeci de ruble! 

Geambaşul se înfurie. 

— Cincizeci de ruble, pentru calul acesta? De ce nu-mi ceri să 
ţi-l dau degeaba, sau să-ţi mai plătesc ceva, dacă mi-l iei? 

ŞI-I lăsă pe Nicorov să plece. 

Dar primarului din Rudin îi plăcuse calul foarte mult, chiar 
dacă se făcea că n-ar vrea să-l cumpere. Mai târziu, întorcându- 
se şi trecând din nou prin faţa geambaşului, îi strigă: 

— Cu şaizeci de ruble nu-l dai? 

— Cu nouăzeci! Nicio copeică mai ieftin! 

— Atunci ţineţi-l! strigă Nicorov supărat şi-şi văzu de drum. 

Dar drumul lui nu fu decât de câţiva paşi, căci apoi se înapoie 


din nou şi din nou începu să se tocmească. În cele din urmă 
izbutiră să se împace la optzeci de ruble. Primarul Rudinului 
plăti banii, apoi luă calul şi-l legă de spatele căruţei. 

Pe urmă se urcă în căruţă, plesni din bici şi porni spre casă. 

El mâna la pas şi din când în când îşi mai întorcea capul, spre 
a-şi desfăta privirile pe mânz, care era într-adevăr un animal 
foarte frumos. 

„Ştiu că mă vor invidia, când îl vor vedea cei din Rudin. Orice 
s-ar zice, om deştept ca minte nu mai este în tot ţinutul, căci 
chiar de n-ar face o sută cincizeci, o sută douăzeei ar da oricine 
pe el, cu ochii închişi. 

„Acum nu mi-ar mai trebui, decât ca Vulturul Morţii să-mi 
cadă în mâna şi atunci n-ar fi om mai fericit decât mine, pe 
toată suprafaţa pământului! Numai băiatului ăla de i-ar veni 
minţile... 

De îndată ce se gândea la Ivan, mânia îl cuprindea din nou şi 
blestema că singurul lui copil trebuia să-i facă aşa zile fripte. 

O cârciumă de la marginea oraşului îl ispiti grozav. Cum îi era 
şi tare sete, opri caii, căci îşi zise că tot mai are timp pentru un 
pahar sau două de vin. 

Dar cum găsi acolo câţiva cunoscuţi, cele două pahare se 
făcură zece, apoi douăzeci şi trecură câteva ceasuri până ce 
Nicorov, cu capul buimac, se gândi la plecare. 

Între timp însă, începu o ploaie, de credeai că toarnă cu 
găleata. Nicorov rămase pe gânduri, neştiind dacă să mai 
rămână la un pahar de vin, sau să pornească prin ploaie. Dar îşi 
aduse aminte că trebuie să fie acasă, încă înainte de a se 
înnopta, având să mai rânduiască câte ceva, pentru petrecerea 
ce avea loc a doua zi, aşa că se hotărî să plece. 

Îşi ridică gulerul surtucului şi porni la drum.. El nădăjduia că 
ploaia va mai înceta, dar nădejdea aceasta nu i se îndeplini, ba 
dimpotrivă, ploaia cădea tot mai deasă. 

Nicorov mai mângâie din când în când spinarea cailor cu 
biciul, spre a-i face să fugă mai repede, caii îşi şi dădură toată 
osteneala, dar Rudinul era încă destul de departe. Trecea pe 
lângă o pădure, când Nicorov băgă de seamă că animalele erau 
foarte neliniştite. Nu putea să-şi închipuie ce se întâmplase. Dar 
nu numai caii din faţă, şi cel nou cumpărat, care era legat în 
dosul căruţei, ciulea urechile necontenit, privea speriat înapoia 
sa şi tremura, ca şi când ar fi simţit apropierea unei primejdii. 


Nicorov se uită cercetător în jurul său şi peste câteva clipe îşi 
dădu seama de pricina spaimei animalelor. Din depărtare se 
auzeau urlete de lupi. Bătrânul le recunoscu îndată şi începu să 
biciuiască deznădăjduit caii. 

— De-aş ajunge în sat! se gândi el, lovind animalele tot mai 
des, cu toate că n-ar fi fost nevoie să le bată, căci ce îndemn 
putea fi mai bun, decât presimţirea duşmanului care se apropia. 

Primarul Rudinului se uită înapoi şi observă cu groază că o 
adevărată haită de lupi venea pe urma lui. 

— Sfântă Maică Precistă, ajută-mă! striga el deznădăjduit şi 
lovind cu şi mai multă sălbăticie în cai. 

Dar lupii erau obişnuiţi cu asemenea alergări de întrecere şi în 
loc să se îndepărteze, se apropiau tot mai mult de căruţă. Nu-i 
mai despărţea decât o depărtare de câţiva metri şi Nicorov se 
aştepta în fiecare clipă să-i vadă sărind asupra calului, care era 
legat la spatele căruţei. 

Nicorov luă hăţurile într-o mână, iar cu cealaltă îşi căuta 
pistolul. Unul din lupi se desprinse din haită şi trupul lui lungit se 
repezi ca o săgeată înspre mânz. Dar un glonte bine ţintit îl 
culcă la pământ. 

Câţiva lupi rămaseră în urmă, spre a-şi sfâşia tovarăşul căzut, 
ceilalţi însă nu se lăsară şi urmăriră căruţa mai departe. 

Biciul din mâna lui Nicorov plesnea necontenit, caii se 
prinseră într-o goană nebună, cu toate acestea, situaţia părea 
deznădăjduită. 

Lupii se apropiaseră cu totul de căruţă şi săreau în jurul 
mânzului care necheza înspăimântat şi dădea din picioare, cu o 
furie disperata. Dându-şi seama de situaţie, Nicorov înţelese că, 
nu mai avea decât un singur mijloc de scăpare: să jertfească 
mânzul cumpărat la bâlciul din Dubro. 

Cu multă băgare de seamă, îşi trecu hăţurile pe după gât, 
scoase briceagul din buzunar şi târându-se spre spatele căraţii, 
tăie căpăstrul mânzului, cu o singură mişcare. 

Tocmai la timp. 

Lupii înflămânziţi se repeziră la bietul animal, care încercă să 
scape, îngrozit. Nechezatul lui înfiorător răsună cale de o poştă, 
fiarele îi muşcară piciorul, pulpa îi era numai sânge, dar cu toate 
acestea, tot mai alerga în urma căruţei. 

Dar piciorul rănit nu-l mai putea duce departe. El căzu ca lovit 
de trăsnet pe neaşteptate, şi în aceeaşi clipă haita fiarelor 


sălbatice se şi năpusti asupra lui, muşcându-l, fiecare unde 
apuca. 

Încă două trei nechezări sfâşietoare şi apoi... se sfârşi! 

Lui Nicorov îi părea rău de cal, îi părea rău de cele optzeci de 
ruble, dar se bucura că scăpase cu viaţă. 

În vreme ce lupii se ospătau cu lăcomie din trupul 
nenorocitului mânz, Nicorov dădea bice cailor, îndemnându-i la 
o goană nebună. El luă hăţurile între genunchi, spre a-şi putea 
încărca pistolul din nou, căci nu putea şti dacă scăpase de 
primejdie cu totul. 

Şi într-adevăr, primejdia nu trecuse. 

De îndată ce au sfârşit cu mânzul, lupii porniră din nou în 
urmărirea căruţei. Trupul fraged al mânzului nu făcuse decât să 
le deschidă pofta. Şi apoi, erau atât de mulţi, încât de abia le 
ajunsese pe o măsea. La auzul urletelor lor înfiorătoare, inima 
lui Nicorov se făcu cât un purice. 

— Tot nu s-a sfârşit încă? exclamă el, tremurând. 

Între timp ajunsese în apropierea pădurii Rudinului, dar până 
în sat mai era cale destul de lungă şi lupii puteau să-l sfâşie de o 
sută de ori. 

| se făcu părul măciucă, gândindu-se la soarta care-l aştepta. 
Primarul Nicorov se temea grozav de moartea care-l pândea 
acum. 

Ploaia cădea cu beşici, dar lupii nu se speriară nici chiar de 
furtuna care bântuia. Alunecau, se rostogoleau pe drumul 
noroios, dar pe urmă se ridicau din nou, spre a porni cu puteri 
îndoite în urma căruţei. Nicorov se frământa neştiind ce să se 
facă. Caii erau rupţi de oboseală, din pricina acestei cumplite 
goane, ar fi vrut să se mişte mai încet, dar biciul lui Nicorov îi 
zorea necontenit. 

Situaţia devenea tot mai primejdioasă şi atunci Nicorov se 
gândi la un plan foarte îndrăzneţ, pe care numai deznădejdea i-l 
putea inspira. El întări hăţurile de speteaza jilţului, după aceea 
opri caii şi sări din căruţă. În clipa următoare însă lovi cât putu 
cu biciul în bietele animale. 

Căruţa fără stăpân aluneca acum, cu iuţeală nebună, pe 
şoseaua Rudinului, iar Nicorov sări iute la unul din copacii de pe 
marginea drumului şi izbuti să se caţere pe trunchiul lui. 

Nu trecu mult şi haita de lupi şi ajunse la picioarele copacului, 
printre crăcile căruia se ascunsese Nicorov. 


Lupii miroseau copacul de jur-împrejur, îşi clănţăneau dinţii şi 
urletul lor înfiorător se auzea cale de o poştă. Dar Bătrânul 
Nicorov nu se mai temea. 

El se aşeză liniştit pe una din crengile copacului, unde ploaia 
nu-l mai ajungea tocmai atât de mult şi-şi scoase pistolul la 
iveală. Ţinti şi unul din lupii de la rădăcina copacului se rostogoli 
cu un răcnet sălbatic. 

Îşi încărcă pistolul din nou şi trase iarăşi. Al doilea glonte însă 
nu-şi nimeri ţinta, fiindcă se atinse de o cracă şi schimbă 
direcţia. Dar cu a treia împuşcătură izbuti să mai rănească încă 
un lup. 

Fiarele îşi dădură seama de primejdie şi se retraseră ceva mai 
la o parte, dar din purtarea lor se putea vedea prea bine că nici 
gând n-aveau să se îndepărteze definitiv. 

Şi la vederea acestor lupi, care se încăpăţânau într-atâta să-i 
sfâşie pielea, primarul Nicorov începu să aibă din nou un 
simţământ foarte puţin plăcut. În clipa în care se căţărase pe 
copac, el îşi făcuse socoteală că lupii sau se vor lua după caii 
care trăgeau căruţa înspre sat, sau văzând că nu pot ajunge 
până la ei, vor renunţa la atac şi-şi vor vedea de drum. 

Trecu un sfert de ceas după altul şi Nicorov începu să dârdâie. 
Veştmintele-i udate i se lipiră de trup, degetele cu care se ţinea 
de crengi i se înţepeniseră şi era ameninţat în fiecare clipă să se 
prăbuşească din pom. 

Din când în când îşi mai descărca pistolul, nu atât pentru a 
speria lupii, cât spre a atrage atenţia trecătorilor care s-ar fi 
rătăcit pe acolo. 

Şi se părea că într-adevăr, acest fel de a semnaliza nu va 
întârzia de a avea efectul dorit, deoarece din depărtare se auzi 
un tropot de cai. 

Auzul ascuţit al lui Nicorov prinse zgomotul îndată şi începu să 
strige, cât îl ţinea gura: 

— Ajutor!... ajutor!... 

Pe după o cotitură se iviră şase-şapte călăreţi înarmaţi, care, 
de îndată ce zăriră haita de lupi, îşi descărcării puştile şi 
pistoalele. Câţiva lupi se rostogoliră. Ceilalţi câutară să scape, 
fugind mâncând pământul, dar gloanţele călăreţilor mai 
doborâră vreo doi şi din ei. 

După ce pârâitul armelor încetă, un glas plângător se auzi de 
printre crengile copacului. 


— Scăpaţi-mă! 

Călăreţii se întoarseră înspre locul de unde venea vocea. 

— Acum poţi cobori, tătucă, - zise unul din ei - căci am 
alungat lupii! 

Nicorov cobori cu chiu cu vai şi mulţumii călăreţilor cu 
recunoştinţă: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru bunătatea pe care 
a-ţi avut-o faţă de mine! 

Căpetenia călăreţilor, un bărbat oacheş, voinic şi bine făcut, 
se desprinse din mijlocul celorlalţi şi păşi în faţa lui Nicorov. 

— Cine eşti? 

— Nicorov, primarul Rudinului! 

— În mare încurcătură te găseai! 

Nicorov îşi povesti primejdioasa păţanie, plângându-se mai 
ales de pierderea mânzului pe care de-abia îl cumpărase. 

— Calul nu pot să ţi-l mai dau înapoi, zise voinicul, dar ţi-am 
scăpat viaţa!  Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că am auzit 
împuşcăturile pistolului tău, căci altfel lupii te-ar fi păzit aici, 
până în clipa, în care ai fi căzut din pom, cu puterile sfârşite. 
Acum, Dumnezeu cu tine! 

—  Voinicul îi întinse mâna lui Nicorov, care strânse cu 
recunoştinţă mâna distinsului vânător necunoscut. 

— Spuneţi-mi măcar numele dumneavoastră, zise primarul 
Rudinului, pentru a şti cui îi sunt dator cu viaţa mea! 

Voinicul zâmbi. 

— Nu te supăra că nu-ţi îndeplinesc rugămintea. Dar crede- 
mă, Nicorov, că nu numele este lucrul care trebuie băgat în 
seamă, ci fapta! 

După aceste cuvinte sări pe cal şi dispăru, împreună cu 
însoțitorii săi. 

Nicorov se uită uimit în urma lor şi mereu se întreba cine ar 
putea să fie salvatorul lui? El îi cunoştea prea bine pe moşierii 
de prin împrejurimi, dar cu acesta nu se întâlnise niciodată. Dar 
ceilalţi, care erau cu el, cine puteau să fie? 

Fiecare era înarmat până în dinţi şi fiecare îl stima pe bărbatul 
acela voinic, ca şi când ar fi fost şeful lor. 

Cine să fi fost oare? 

Deodată chipul lui Nicorov se însenină şi-şi duse mâna la 
frunte: 

— Prostul de mine! Cum de nu mi-a trecut prin minte? A fost 


Vulturul Morţii!... Acum îmi aduc aminte de chipul lui! Mă miram 
eu, de ce-mi pare aşa de cunoscut! Nu mi l-a arătat subprefectul 
din Dubro desenat pe hârtie? Intocmai, aşa e!... Nu, nu mai 
încape nicio îndoială... el a fost! Ei, bătrâne Nicorov, acum ai 
prilejul să câştigi cele douăzeci de mii de ruble!... 

Şi în clipa următoare, omul acesta lacom de bani, uitase că 
Rimsky îl scăpase de la o moarte îngrozitoare, uitase că-i datora 
veşnică recunoştinţă. Acum, la câteva minute numai, după ce 
Rimsky şi cu tovarăşii săi îi redaseră viaţa care îi era ca şi 
pierdută, el îşi frământa creierul, gândindu-se în ce chip ar 
putea să pună mâna pe Vulturul Morţii, spre a-l preda călăului. 

— Trebuie să aflu pe unde au apucat-o! murmură el. 

Bătrânul Nicorov nu era cine ştie ce om curajos, dar gândul că 
acum avea prilejul să câştige cu uşurinţă premiul de douăzeci 
de mii de ruble care fusese pus pe capul Vulturului Morţii, îl 
îmbărbăta. 

Ploaia încetase, aşa că nu-i fu prea greu să găsească drumul 
pe care o luaseră voinicii. Urmele cailor se întipăriseră în noroiul 
proaspăt şi drumul urmat de salvatorii lui Nicorov să vedea 
destul de bine. 

Bătrânul porni după urmele copitelor. 

El mergea cu ochii aţintiţi în pământ, din pricina semi- 
întunericului care se lăsase şi cu gândul ca cele douăzeci de mii 
de ruble, uită că dârdâia de frig, uită de primejdia de moarte, de 
care deabia scăpase, uită chiar şi de mânzul pe care i-l 
sfâşiaseră lupii. 

— Nu-mi va scăpa! îşi zicea el necontenit şi se umfla de pe 
acum, gândindu-se la faima ce-i era asigurată, în cazul prinderii 
temutului căpitan de bandiți. Era neîndoielnic că dacă guvernul 
din Petrograd punea aşa preţ pe prinderea Vuitorului Morţii, 
ministerul de interne îl va înainta, numindu-l primarul vreunuia 
din oraşele din apropiere. 

Urmele copitelor duceau prin pădure şi bătrânul Nicorov se 
ţinea de ele, fără să şovăie o singură clipă. In desişul pădurii se 
încredința şi mai mult că umbla pe drumul cel bun. Într-un loc 
ascuns, pe care nimeni nu-l cunoştea, primarul Rudinului dădu 
peste grajdul unde-şi lăsaseră caii salvatorii săi. De aici, urmele 
de copite fură înlocuite cu urme de cizme, care duceau în sus, 
cum veneai de la grajdul improvizat. 

Inima lui Nicorov bătea să-i spargă pieptul. Deabia acum îşi 


dădea el seama cât de primejdios era jocul în care se prinsese. 
Căci dacă Rimsky, sau vreunul din tovarăşii săi, dădeau peste el, 
atunci era pierdut, fără nicio nădejde de scăpare. Dar bătrânul 
îşi stăpâni teama iute şi merse mai departe, spunându-şi că, 
douăzeci de mii de ruble nu se pot câştiga, stând cu mâinile în 
sân. 

Şi în chipul acesta, primarul Rudinulul ajunse la peştera care 
ducea la Cuibul Vulturilor. 

Acuma, pe de o parte, ştia îndeajuns pentru prinderea lui 
Rimsky, pe de altă parte nu îndrăznea să meargă înainte, căci ar 
fi însemnat să alerge orbește, în braţele propriei sale pieiri. 

De aceea se înapoie înspre casă, şi gândul la îmbogățirea 
neaşteptată şi la faima pe care avea să şi-o câştige, prin 
prinderea celui mai temut şi îndrăzneţ bandit pe care l-a 
cunoscut Rusia vreodată, îl făcură să uite de toate oboselile 
acelei zile şi să meargă pe şoseaua Rudinului fluierând şi 
cântând ca un flăcău. 

Era destul de târziu când ajunse acasă primarul din Rudin. 
Acuma însă, oboseala puse stăpânire pe întreaga lui făptură. 
Servitorii îl primiră cu chiote de bucurie, căci bieţii oameni erau 
foarte îngrijoraţi, din pricină că cei doi cai veniseră acasă cu 
căruţa goală şi nu puteau să-şi închipuie, ce s-a întâmplat cu 
stăpânul lor. Ei erau încredinţaţi că primarul zăcea mort, prin 
vreun şanţ oarecare, doborât de tâlhari. 

— Ce să vă spun, nu am fost departe de moarte! le zise 
Nicorov, uitând să amintească şi de acela, care-i scăpase de la 
această moarte. 

Istovit peste măsură, primarul Rudinului se culcă şi nu se 
trezi, a doua zi, decât numai după ce soarele răsărise demult. La 
început, el nu putea să-şi dea seama dacă trăise aievea, ceea ce 
se întâmplase cu el în răstimpul celor din urmă douăzeci şi patru 
de ceasuri, sau visase numai. Pe urmă însă, îşi reaminti de toate 
amănuntele păţaniei cu lupii şi apoi, de cealaltă primejdie, nu 
mai puţin amenințătoare, a urmăririi Vulturului Morţii şi a 
tovarăşilor acestuia. 

ÎI strigă pe Ivan, dar servitorii îi spuseră că flăcăul plecase de 
acasă, încă din zorii zilei. 

Nicorov se îmbrăcă, mâncă în lege, apoi îl chemă la sine pe 
Strunikov, mâna dreaptă a lui. Meseria de căpetenie a lui 
Strunikov era paza satului. Dar tot el îndeplinea şi slujbele de 


ajutor de primar, poliţist paznic de noapte şi gropar. 

— Bună dimineaţă, tătucă, zise el, foarte urnit intrând la 
primarul Rudinului. Bine că te vedem acasă, căci noi eram 
încredinţaţi că le-ai slujit lupilor drept cină. 

— Eşti treaz, Strunikov? îl întrebă primarul, care cunoştea 
prea bine slăbiciunea paznicului. 

— Treaz, tătucă! Că dacă n-aş fi treaz, aş vedea doi primari în 
locul tău! 

— Te întreb, fiindcă am de gând să-ţi dau o însărcinare foarte 
însemnată. 

— O însărcinare însemnată? 

— Aşa, după cum ţi-am spus! Trebuie să mergi, într-o afacere 
oficială... 

— Unde? întrebă Strunikov, văzând că primarul şovăie. 

— La bătrâna Marta! 

— La mama Soniei? 

— Acolo! Şi bagă bine de seamă la ceea ce-ţi spun... 
Deschide-ţi urechile... Îi vei spune că, până mâine la amiază să 
părăsească Rudinul. Cu fata ei cu tot! Satul acesta n-are nevoie 
de cerşetori. 

Strunikov se scărpina după ureche. Vestea aceasta nu-i 
plăcea deloc. O cunoştea bine pe bătrâna Marta şi-i era dragă. 
Aşa că, îi venea foarte greu să se ducă să comunice această 
nemiloasă hotărâre a primarului. 

— Tătucă, dar de ce-i alungi?... întrebă el. 

Nicorov i-o tăie scurt. 

— Niciun cuvânt, Strunikov! Tu nu ai niciun drept de a te 
amesteca în afacerea aceasta, ci doar o datorie, aceea de a 
îndeplini porunca pe care ţi-am dat-o! 

Ce putea sa facă bietul paznic, decât să se încline şi să plece? 

Trecu încet, cu paşi leneşi, prin sat, spre a ajunge cât mai 
târziu la coliba din marginea comunei. Mergea cu capul plecat şi 
mormăia nemulţumit. Era omul de încredere al lui Nicorov, dar 
în chestiunea aceasta nu împărtăşea părerile primarului. 

Dar oricât de încet mergea, în cele din urmă drumul tot se 
sfârşi. Şi Strunikov ajunse la mica colibă, care strălucea de 
curăţenie. În faţa casei erau sădite flori, iar grădina din spate 
era lucrată până la cel din urmă colţişor. Curtea curată, în care 
nu găseai o ţandără, sau o frunză veştejită căzută din ajun, 
dovedea că aici locuiau oameni iubitori de rânduială şi 


curăţenie. 

Strunikov intră cu inima strânsă în căscioară, unde îndată o şi 
întâlni pe bătrâna Marta. 

— la te uită, Strunikov? zise Marta, cu faţa zâmbitoare. Tot n- 
ai uitat ca mai sunt şi eu pe lume? 

— Bună ziua, Marta! 

— Bună să-ţi fie inima, Strunikov! la spune, ce veste bună îmi 
aduci? 

La auzul acestei întrebări, bătrânul paznic se încurcă grozav. 

— Nu prea ţi-am adus veste bună! 

— Nădăjduiesc însă că, nici tocmai aşa de rea! zise bătrâna, 
cu un zâmbet blând. 

Strunikov se simţea foarte ne la locul lui. 

— Mai bine o lua dracul, toată însărcinarea asta oficială! 
mormăi el. Cum naiba să-i spun eu bietei femei, hotărârea 
primarului? | se va rupe inima de durere... 

— Ce tot mormăi acolo? zise Marta, ştergând un scaun, cu 
poalele şorţului. Şezi colea şi spune ce ai de spus! 

Vrând-nevrând, Strunikov trebui să se aşeze şi după o nouă 
şovăire, începu: 

— Marto, ştii prea bine că eu nu-ţi sunt vrăjmaş, ca mulţi alţii 
din sat... 

— Ştiu... Dar ce rost au cuvintele tale? 

— Păi, uite... ca să nu fii supărată pe mine! 

— Şi de ce aş fi supărată? 

— Pentru ceea ce-ţi voi spune! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ceva tare păcătos... Primarul îţi trimite vorbă că, până 
mâine la amiază să părăseşti satul, împreună cu Sonia... 

Marta ţipă: 

— Sfântă Maică Precistăl 

— Ţi-am spus eu că-ţi aduc o veste proastă! 

— Nu e vina ta! răspunse bătrâna, tu nu ţi-ai făcut decât 
datoria! 

— Am încercat să pun o vorbă bună pentru voi, dar în zadar. 

— Nu-i nimic, Strunikov. Dacă aşa a poruncit primarul, vom 
pleca. 

În clipa aceea se auzi un strigăt. 

— Ba nu veţi pleca! 

În uşă se ivise Ivan Nicorov, împreună cu Sonia. 


Flăcăul nu auzise decât cuvintele din urmă, dar acestea fură 
îndeajuns, spre a-i umple sufletul de revoltă... 

— Ivan! strigă Marta. 

Chipul flăcăului se făcuse roşu ca focul, ochii lui aruncau 
scântei. 

— Vă spun încă odată că, nu veţi pleca! Dacă va fi nevoie, mă 
voi măsura chiar şi cu o mie de diavoli, nu numai cu tatăl meu! 

Strunikov se îndepărtă, dar Ivan mai strigă după el. 

— Să nu-i spui tatii niciun cuvânt despre ccea ce ai auzit aici! 
Ai înţeles? 

— Înţeles! 

După aceea paznicul plecă, iar Ivan încercă să le consoleze pe 
cele două femei nenorocite. 

— Totul este în zadar, zise bătrâna Marta, tatăl tău este mai 
puternic aici în sat, decât tine. El este capul comunei şi aicea se 
întâmplă ce vrea el. 

— Nu prea e aşa! Nu este stăpânul atotputernic! Mai e cineva, 
care e mai tare decât el! 

— Cine? 

— Prinţesa!... 

— Prinţesa... Doamne, dar cum pot să ajung până la Fedora 
Feodorovna?... Nici nu m-ar lăsa să intru în castel! 

— Prinţesa e o femeie cu suflet bun şi milostiv, care ascultă 
orice plângere şi găseşte leac pentru toţi aceia care vin la ea... 
îmi aduc bine aminte de vremea pe când locuia în Rudin. In 
fiecare an venea în sat de mai multe ori şi cu aceste prilejuri îi 
ajuta pe toţi aceia care veneau cu plângeri la ea. Fedora 
Feodorovna ştie să şteargă lacrimile din ochii plânşi şi să toarne 
curaj în inimile deznădăjduite. 

— Asta a fost pe vremea aceea... 

— Şi tot astfel va fi şi acum! strigă Ivan Nicorov, nestrămutat 
în credinţa lui. 

— Eşti prea încrezător, Ivane! 

— Ascultaţi-mă pe mine! Eu ştiu ce este de făcut. Astă-seară 
va avea loc cea dintâi petrecere cu dans, rânduită de Fedora 
Feodorovna, petrecere la care va veni şi prinţesa. 

— Şi? 

— Va trebui să veniţi şi voi! Veţi fi acolo, şi când prinţesa va 
păşi în sală, veţi cădea la picioarele ei, vă veţi spune păsul şi 
sunt pe deplin încredinţat că Fedora Feodorovna nu va îngădui 


ca planul căutăcios al tatălui meu să fie dus la îndeplinire. 

— Să ne plângem împotriva tatălui tău? exclamă Sonia, 
înspăimântată. Nu te gândeşti ca atunci ne va urmări cu şi mai 
multă îndârjire? 

— Nu te teme, inimioara mea! zise lvan, căutând s-o 
liniştească. Dacă vă spun eu că aşa trebuie să faceţi, nu vă mai 
temeţi de nimic. Dar chiar dacă v-ar urmări şi ar căuta să vă 
facă vreun rău, eu voi fi veşnic lângă voi şi vă voi apăra! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te ajute să faci totul 
aşa după cum crezi tu! zise bătrâna Marta, cu glasul ei blând, 
tremurând de emoție. 

În Cuibul Vulturilor din turnul părăsit al cetăţii Rudinului 
oamenii Vulturului Morţii se treziră din somn unul după altul. 
Apa rece, cu care se spălară pe fată, îi învioră în câteva clipe. 
Ludovica le şi pregătise de mâncare şi după masă, voinicii se 
duseră toţi în odaia lui Rimsky, spre a vedea ce aveau de făcut 
în ziua aceea. 

— Vânătoarea de primăvară, începu Dan Dragomir, ne-a silit 
să stăm cu mâinile în sân, în timpul din urmă. Acum, că musafirii 
au plecat de la castel şi drumul ne este iarăşi liber, cred că a 
sosit timpul să ieşim din ascunzătoare, spre a ne împrospăta 
depozitul de merinde. 

Rimsky dădu din cap. 

— Ai dreptate, Dane. Tu ai fost acela care ai propus, de 
aceea, tu să fii şi cel care va duce planul la îndeplinire. la-l cu 
tine şi pe Korsakoff şi după ce veţi cutreiera pădurea, să vă 
înapoiaţi acasă cu o pradă cât mai bogată. 

Dan Dragomir şi cu căpitanul Korsakoff primiră cu dragă inimă 
această însărcinare, care le îngăduia să-şi mai dezmorţească 
membrele. Şi îndată se aşezară să-şi facă pregătirile necesare. 
Se uitară să vadă dacă puştile erau în ordine, îşi umplură 
pungile cu încărcătură, apoi îşi luară rămas bun de la căpitan şi 
tovarăşi şi plecară. 

Ceilalţi rămaseră să se sfătuiască mai departe. 

Micislav luă cuvântul cel dintâi. 

— Am auzit vorbindu-se multe rele pe socoteala morarului din 
Rudin. E un om rău şi îngâmfat. Cred că n-ar strica să-l speriem 
puţin. E plin de bani, dar n-ar da o copeică pentru săraci şi dacă 
se întâmplă ca vreun sătean la nevoie să vină la el după ajutor, 
îl alungă de la casa lui. 


— Te-ai încredinţat, întrebă căpitanul, că într-adevăr aşa 
este? Nu ai fost indus în eroare? 

— Ştii prea bine, căpitane ca, întotdeauna ascultăm de 
poruncile tale şi mai înainte, de a învinui pe cineva, cercetăm ca 
multă băgare de seamă, să vedem ce este adevărat din ceea ce 
se spune, spre a nu pedepsi pe un om care n-are nicio vină. 

— Bine, Micislav. Atunci nu mă mai împotrivesc pedepsirii 
morarului din Rudin... Trebuie să vedem însă, ca planul nostru 
să fie la înălţime. 

— Eu am găsit şi planul... Mă voi îmbrăca altfel, ca negustor 
ambulant, de pildă, fiindcă morarul... 

Micislav nu putu să-şi sfârşească vorba, căci uşa se deschise 
brusc şi în pragul ei se ivi Dan Dragomir, gâfâind, cu faţa roşie 
ca focul, speriat de moarte. 

Rimsky sări de pe scaun, temându-se de o nenorocire. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Vulturul Morţii. 

— Căpitane, îngână Dan Dragomir, deabia mai putând răsufla, 
dacă nu mă înşel, ne pândeşte o mare primejdie! 

— Vorbeşte! Ce este? 

Dan Dragomir scoase la iveală o batistă colorată. 

— Vedeţi batista aceasta?... Am găsit-o la intrarea în peştera 
noastră... Afară de aceasta, am mai zărit şi urme suspecte de 
picioare omeneşti... Mi-e teamă că ascunzătoarea noastră a fost 
descoperită! 

Rimsky se uită ţintă la batista colorată. 

— Îmi pare atât de cunoscută batista aceasta! 

— Să-ţi spun eu, căpitane, de unde o cunoşti! - zise Dan 
Dragomir. Nu e prea mult de când ai văzut-o... leri seară... în 
mâna primarului din Rudin... Îţi aduci aminte? 

— Da, da! răspunse Vulturul Morţii. Imi aduc bine aminte! Cu 
batista aceasta şi-a şters năduşeala de pe frunte, când s-a 
coborât din copac. 

— Aşa este, o recunosc şi eu! zise doctorul Leonida. 

Între timp intrase şi Korsakoff în ascunzătoare. 

— Căpitane, vesti el cu înfrigurare. E fără îndoială că numai 
primarul Rudinului a putut să ne spioneze, căci urmele paşilor 
de la intrarea în peşteră, duc înspre locul unde l-am scăpat din 
ghiarele lupilor. Urmele paşilor săi se văd bine în noroi. Ele duc 
spre şoseaua Rudinului. 

Rimsky ascultase uimit rapoartele tovarăşilor săi. El se uită pe 


rând la toţi prietenii săi şi pe chipul fiecăruia citi expresia 
aceluiaşi simţământ, care-i frământa sufletul său propriu: 
uimirea şi revolta. 

Severin strigă, amărât: 

— Nu trebuie să fii milostiv cu oamenii aceştia! Aceasta ar 
trebui să ne slujească drept învăţătură... Scapi pe cineva de la 
moarte şi care-i este recunoştinţa?... Vrea să te arunce în 
ghearele pieirei!... Blestematul! 

Vulturul Morţii căută să-şi stăpânească înfrigurarea, spre a-şi 
putea linişti prietenii. 

— Nu deznădăjduiţi băieţi! Fără îndoială că situaţia pare 
foarte serioasă, dar poate că primejdia tot nu este atât de mare, 
după cum pare. In orice caz, trebuie să ne gândim bine la ceea 
ce avem de făcut, în cazul când ascunzătoarea noastră ar fi 
descoperită! 

Mai înainte de toate, trebuie să ne încredinţăm dacă 
ascunzătoarea noastră n-a şi fost împresurată de cazacii care n- 
aşteaptă decât să părăsim Cuibul Vulturilor, pentru a pune 
mâna pe noi, cu cea mai mare uşurinţă. 

— Ai dreptate, căpitane! zise Dan Dragomir. 

— De aceea, urmă Rimsky, toţi care ne găsim aici, ne vom 
răspândi prin pădure, fiecare urmând un alt drum şi cercetând 
orice colţ, orice văgăună. La amiază ne adunăm din nou, toţi, 
aici şi spunem ce-am constatat. 

Oamenii Vulturului Morţii se pregătiră îndată de plecare. Ei 
coborâră împreună din turn, iar în faţa peşterii se împrăştiară, 
luând fiecare o altă direcţie. 

— Fiţi cu ochii în patru, băieţi! le mai zise Rimsky, ca rămas 
bun. 

După aceea porniră la drum, fiecare ducându-se în direcţia pe 
care i-o arătase Rimsky. 

După cum le fusese înţelegerea, la amiază se întâlniră toţi din 
nou, în Cuibul Vulturilor. Niciunul din ei nu descoperise nimic 
neobişnuit. Nici urmă de cazaci, iar jandarmii din sat nu 
primiseră vreo întăritură, care să fi dat de bănuit. 

Cu toate acestea Vulturul Morţii nu se linişti. 

— Incă nu s-a irosit primejdia de deasupra capului nostru - 
zise el. Se prea poate ca primarul Rudinului să nu ştie ce 
ascunzătoare este aceea, pe care a descoperit-o, dar se poate 
tot atât de bine, ca el să-şi dea seama ce captură minunată a 


făcut. Apoi, se mai poate ca duşmanul să fi hotărât atacul 
pentru timpul nopţii, când nădăjduiesc să fim mai puţin pregătiţi 
şi deocamdată nu iau nicio măsură, pentru a nu ne da de bănuit. 
Sunt multe, foarte multe posibilităţi!... Dar eu vreau să ştiu de 
ce să mă ţin... Voi afla încă în noaptea aceasta ce s-a întâmplat! 

— Ce vrei să faci, căpitane? întrebă Dan Dragomir. 

— Veţi afla îndată. Se pare că soarta ne favorizează. Astăzi 
are loc în sat cea dintâi petrecere cu danţ, petrecere la care va 
veni şi prinţesa. Mă voi cobori în sat... 

— Dar dacă vei fi recunoscut? se amestecă în vorbă şi 
Ludovica. 

— Nu te teme, Ludovica mea, căci nu voi fi recunoscut, o 
linişti Vulturul Morţii. N-avem oare un arsenal întreg de peruci, 
bărbi şi mustăţi false, care n-aşteaptă decât să fie întrebuințate? 
Îmbrăcat în haine ţărăneşti şi mascându-mă în om bătrân, 
nimeni nu mă va putea recunoaşte. 

— Şi unde ai de gând să te duci, spre a afla cum stau 
lucrurile, întrebă Severin. 

— Mă voi duce şi eu la petrecere, unde voi căuta să mă 
furişez în apropierea primarului, spre a vedea care este situaţia. 
De altfel, dacă prietenul Nicorov a dat sfoară în ţară despre 
marea lui descoperire, tot satul va vorbi despre apropiata 
prindere a Vulturului Morţii şi atunci nu-mi va fi prea greu să ştiu 
ce se pregăteşte... Dar dacă voi afla că, Nicorov ştie că Vulturul 
Morţii se ascunde în Cuibul Vulturilor, atunci... 

— Atunci nu trebuie să mai rămână în viaţă, îi tăie vorba 
Micislav, ai cărui ochi aruncau fulgere, chiar dacă ar jura că nu 
ne va trăda ascunzătoarea! De unde putem şti noi, că în somn, 
sau la beţie, nu ne trădează taina? Ar fi cu neputinţă să trăim 
într-o veşnică nesiguranţă, într-o veşnică groază. 

— Aveţi încredere în mine, răspunse Rimsky, care-şi 
redobândise sângele rece. Voi şti eu ce am de făcut! 

Spre seară Rimsky începu să-şi schimbe înfăţişarea. Părul lui 
negru ca pana corbului, dispăru sub o perucă albă, iar în jurul 
obrazului îşi aşeză o barbă şi o mustață căruntă. El îşi mai 
desenă şi câteva zbârcituri pe obraz şi chipul fraged, tineresc al 
lui Rimsky se transformă cu totul, iar când se mai şi îmbrăcă cu 
portul țărănesc din partea locului, nimeni nu s-ar fi îndoit că se 
găseşte în faţa unui sătean de vreo şaizeci de ani. 

Rimsky îşi luă rămas bun de la prietenii săi, strângându-le 


mâna călduros, la fiecare, pe rând. 

— Domnul să vă aibă în paza lui! 

— Şi pe tine, căpitane! 

După aceea părăsi ascunzătoarea şi se îndreptă spre Rudin. 

În sat era o veselie neobişnuită, din pricina petrecerii din 
seara aceea. Toţi sătenii se bucurau că prinţesa va veni la 
petrecere. Dar nu mai mică le era bucuria şi din pricina celor 
zece butoaie cu vin, pe care Fedora Feodorovna le trimisese la 
cârciumă. Nici nu se înserase bine şi puhoaiele de ţărani şi 
începură să se verse spre han, în a cărui sală mare se ţineau 
petrecerile cu danţuri. 

Rimsky ajunse în cârciumă, fără să atragă îndeosebi atenţia 
cuiva şi luă loc la una din mese. Indată după ce se aşeză, îşi roti 
privirile prin cârciumă, cercetând faţa fiecăruia şi în curând ochii 
îi străluciră de bucurie, căci îl zărise pe acela pe care-l căuta, pe 
primarul Rudinului, care şedea la o masă nu prea îndepărtată de 
a lui. 

Dar, cum din pricina gălăgioasei veselii a sătenilor, nu putea 
să audă ce se vorbea la masa primarului, se ridică de pe scaun, 
se învârti o dată prin cârciumă ca şi când ar fi căutat pe cineva, 
apoi se aşeză ca din întâmplare, la o masă din apropierea 
primarului. Acum Rimsky auzea tot ce se vorbea la masa lui 
Nicorov. 

— La sfatul primarilor care a avat loc ieri, la Dubro, zicea 
Nicorov, cu îngâmfare, s-a dovedit că tot eu sunt primarul cel 
mai bine văzut, din ţinutul acesta. Subprefectul deabia a 
schimbat câteva vorbe cu ceilalţi primari, toate chestiunile mai 
însemnate le-a vorbit cu mine şi de câteva ori mi-a cerut chiar şi 
sfatul. 

— Dar mare domn mai eşti, mai Nicorov! zise batjocoritor, 
Zamov, unul din cei mai bogaţi ţărani ai satului, care nu prea se 
avea bine cu primarul. 

— Te cred că sunt! În orice caz, în curând voi fi şi mai mare! 
răspunse Nicorov. 

— Bineînţeles, dacă vei mai fi pe placul prinţesei, ripostă 
Zamov, căci nu vei fi primarul Rudinului, decât numai până când 
va vrea prinţesa. 

— Şi ce ai să mai zici, dacă în curând voi fi numit primarul 
vreunui oraş de prin împrejurimii? 

— Poate în vis! 


— Răzi tu, râzi, Zamov, vom vedea noi cine va râde la urmă! 
Afară de aceasta, trebuie să recunoşti că nu numai slujba mă 
face fruntaşul satului. Eu sunt omul cel mai bogat din comună... 

— Ei, las-o mai încet! îi tăie vorba Zamov. Dacă am pune 
averile noastre, una lângă alta, nu ştiu care ar ieşi învingător! 

— Am trei cai, patru vaci, doi boi, şase porci... Ei. Ce mai zici? 

— Nu cu asta se măsoară bogăţia, răspunse Zamov, ci cu 
pământ şi bani gheaţă! 

— Şi pământ am atâta cât ai tu. 

— Şi bani gheaţă? 

— Numai câteva mii de ruble, fiindcă pe ceilalţi i-am băgat în 
gospodărie. 

Zamov râse, triumfător. 

— Pă vezi că eu am învins? Eu am cincisprezece mii de ruble! 
Acum să bem una pentru izbânda mea! 

Cu aceste cuvinte îşi ridică paharul plin cu vin. 

Nicorov se înfurie când văzu că ţăranii ciocnesc cu înflăcărare 
cu Zamov, câştigătorul acestei ciudate întreceri şi căută să nu 
se dea bătut. 

El izbi cu pumnul în masă cu atâta putere, încât sticlele şi 
paharele de pe ea începură să joace. 

— Nu te vei bucura prea mult de această izbândă, măi 
Zamov, căci în curând te voi întrece şi în bani ghiaţă!... 

— Ce vrei să spui cu asta? Poate că ai de gând să porneşti în 
căutarea vreunei comori? 

— Vei vedea tul!... În orice caz, pot să-ţi spun de pe acum că, 
peste câteva zile voi pune mâna pe douăzeci de mii de ruble... 
Aţâţia bani n-ai văzut tu în viaţa ta! 

Zamov izbucni din nou, într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Cine te crede? Pesemne că ai băut cam multicel, Nicorov, 
că vorbeşti asemenea gugumănii! Visezi despre primărie la oraş 
şi douăzeci de mii de ruble!... Spune drept, unde ai mai băut, 
înainte de a veni aici? 

— Mai ţineţi gura, Zamov! zise primarul Rudinului. Ţi-am mai 
spus eu ca acela râde mai bine, cine râde la urmă! 

Rimsky ascultase cu multă luare aminte la fiecare cuvânt, dar 
de abia acum ar fi fost mai curios să vadă ce va urma. El trebui 
însă, să-şi stăpânească curiozitatea, căci hangiul veni la Nicorov 
şi-ispuse: 

— Vine prinţesa! 


Nicorov lăsă baltă discuţia şi ridicându-se de la masă, 
străbătu cât mai iute sala plină de ţărani, spre a ajunge în faţa 
hanului. Trăsura prinţesei trebuia să fie aproape, căci se auzea 
desluşit zângănitul clopoţeilor de la gâtul cailor. Nicorov dădea 
porunci cu înfrigurare şi se umfla tot mai mult în pene, căci în 
curând avea de îndeplinit o datorie foarte însemnată: trebuia s-o 
salute pe prinţesă. 

Trăsura Fedorei Feodorovna ajunse în faţa cârciumei şi ţăranii 
Rudinului îşi primiră pe iubita lor stăpână, cu un „ura”, care nu 
mai voia să sfârşească. 

— Ura!... Trăiască!... Uraaa!, strigau sătenii şi prinţesa primi 
cu bucurie manifestaţia de dragoste a supuşilor săi. 

Nicorov se înclină adânc, apoi ajută prinţesei să coboare din 
trăsură. Pe urmă începu să strige, cu voce autoritară: 

— La o parte! La o parte, căci vine prinţesa! 

Când Fedora Feodorovna intră în sală, uralele izbucniră din 
nou, cu o putere şi mai mare, spre deznădejdea lui Nicorov, care 
nu putea să-şi rostească cuvântarea de bun sosit. In cele din 
urmă mulţimea se potoli şi primarul Rudinului izbuti să zică 
următoarele: 

— Prea milostivă prinţesă şi buna noastră stăpână! Din 
însărcinarea locuitorilor credincioşi ai Rudinului... ai Rudinului... 
eu am fost împovărat cu cinstea de... de a vă ura bun sosit... 
pentru că aţi binevoit să ne cinstiţi... să ne cinstiţi cu venirea 
dumneavoastră... 

— Trăiască!... Trăiască! urlă din nou mulţimea, de data 
aceasta spre cea mai mare bucurie a lui Nicorov, care de-abia 
putuse îngâna aceste câteva cuvinte. Dacă poporul nu izbucnea 
în urale, bietul primar al Rudinului s-ar fi făcut de râs, căci n-ar 
mai fi ştiut ce să mai spună. 

Nesfârşitele urale îl scoaseră însă din încurcătură şi acum luă, 
fericit, mâna pe care i-o întinse prinţesa. 

— Dragul meu popor din Rundin, zise Fedora Feodorovna şi de 
îndată ce-şi deschise gura, se făcu o tăcere desăvârşită. Fiindcă 
aţi vrut să-mi arătaţi bucuria pe care o simţiţi de a mă vedea în 
mijlocul vostru, ţin să vă spun că şi eu simt aceeaşi bucurie şi 
sunt mulţumită că împrejurările au fost de asemenea natură, 
încât am putut să vin astazi lângă voi. Ştiţi prea bine că 
întotdeauna m-am simţit bine în mijlocul vostru şi credeţi-mă că 
dragostea pe care v-am purtat-o pe vremuri, nu s-a schimbat 


deloc, în timpul cât am fost departe de Rudin. Îmi pare foarte 
bine, văzând că şi voi îmi păstraţi aceeaşi dragoste neştirbită ca 
şi în trecut şi vă rog, ca şi pe viitor să-mi rămâneţi tot atât de 
credincioşi, ca şi în trecut, pentru ca sufletu-mi să n-aibă nicio 
pricină de întristare când mă voi gândi la locuitorii Rudinului. 
Dumnezeu să vă ajute! 

În urma călduroaselor cuvinte ale prinţesei, uralele izbucniră 
din nou, ca o adevărată furtună. 

— Şi acum, să înceapă jocul! zise prinţesa, întorcându-se spre 
Nicorov. 

Primarul Rudinului cuprinse mijlocul fin al prinţesei cu mâinile 
lui cărnoase şi cu mişcări greoaie şi neîndemânatice începu să 
dănţuiască jocul, pe care toată lumea îl urmări cu încordare. 

De altfel era şi vrednic de văzut, cum juca burtosul primar al 
Rudinului, cu mlădioasa şi fermecător de frumoasa Fedora 
Feodorovna. 

La început dănţuiră numai ei doi, încetul cu încetul însă, tot 
mai mulţi flăcăi prinseră curaj şi în curând sala hanului se umplu 
de perechi, care se învârteau în ritmul melodiilor cântate de 
lăutari. 

Nicorov tare ar fi vrut ca lăutarii să tacă odată, căci trupul lui 
greoi şi dat trândăviei, nu era obişnuit ca asemenea sforţări, dar 
scripcarii îi ziceau de zor şi Fedora Feodorovna nici nu se 
gândea să se oprească, căci demult nu mai petrecuse atât de 
bine. Sus, la balul mascat de la castel, nu se bucurase atât de 
mult, ca aici, la aceasta petrecere populară, unde toată lumea o 
înconjura cu o dragoste neţărmurită şi lipsită de făţărnicie. 

În sfârşit, spre marea uşurare a lui Nicorov, lăutarii încetară. 
Perechile se retraseră spre marginea sălii şi când prinţesa luă 
loc pe scaunul de onoare ce-i fusese pregătit, două femei îşi 
croiră drum prin mulţime, aruncându-se la picioarele ei. 

Erau bătrâna Marta şi cu fiica sa, Sonia. 

— Prea milostivă prinţesă, îndură-te de noi! se rugă bătrâna. 

Nicorov se uită furios la cele două femei, care veniseră să 
tulbure veselia serii şi fără îndoială că le-ar fi alungat cu lovituri 
de picior, dacă prinţesa nu era de faţă. 

Fedora Feodorovna se întoarse cu blândeţe înspre Marta şi 
fiica ei, aşa că Nicorov se văzu silit să-şi înăbuşe mânia, care-i 
zbuciuma pieptul. 

— Care este păsul vostru? întrebă prinţesa, cu o căldură şi 


blândeţe, care turnă curaj în inimile tremurânde ale celor două 
femei. 

Fără îndoială că dacă prinţesa le vorbea atât de blând, 
încercarea lor deznădăjduită avea să fie încoronată de succes. Și 
ea era femeie şi femeile îşi simt necazurile reciproc. 

Bătrâna Marta îşi ridică ochii înlăcrămaţi şi cu voce 
plângătoare, se adresă astfel, Fedorei Feodorovna: 

— Prea milostivă prinţesă, fă-ne dreptate! 

— Numai acolo trebuie făcută dreptate, unde alţii au săvârşit 
nedreptăţi. 

— Vai, prea milostivă stăpână, nouă ni s-a făcut o mare 
nedreptate! 

Nicorov nu-şi mai putu stăpâni mânia. De altfel ştia prea bine 
că, cele două femei aveau să se plângă acum împotriva lui şi 
spre a împiedica aceasta, se amestecă în vorbă, strigând: 

— Ce obrăznicie, să veniţi aici, spre a strica veselia petrecerii! 

Prinţesa îi aruncă lui Nicorov o privire plină de imputări. 

— Ei, primarule, lasă-le să spună pentru ce au venit la mine! 
Ştii prea bine că în asemenea prilejuri îmi place să mă folosesc 
de drepturile mele de stăpână a pământului şi că nimeni nu 
pleacă din faţa mea, fără a-şi fi descărcat inima de ponos. 

Fedora Feodorovna băgă de seamă că nu numai Marta 
plângea, ci şi frumoasa fată a bătrânei. 

— De ce plângi, copila mea? o întrebă ea, binevoitoare. 

— Am fost alungate din sat! 

— De ce s-a luat măsura aceasta împotriva voastră? 

— Noi nu avem nicio vină! 

— Şi cine v-a alungat? 

— Primarul Nicorov. 

Prinţesa îşi ridică privirile încet, de la cele două femei şi le 
îndreptă asupra primarului. 

— Este adevărat, Nicorov? 

— Adevărat, prea milostivă prinţesă! 

— Şi de ce ai făcut-o? 

— Credeţi-mă, prea milostivă prinţesă că şi-au meritat soarta! 
Amândouă au fost prinse asupra furtului, de mai multe ori! 

Cele două femei se uitară speriate la Nicorov. Ele îşi aduseră 
aminte de truda amarnică, cu care-şi câştigau pâinea cea de 
toate zilele şi de nenumăratele nopţi, pe care le prefăcuşeră în 
zile, numai spre a putea trăi în mod cinstit. Şi acum, nemilosul 


primar, le arunca în faţă o învinuire atât de cumplită, înaintea 
satului întreg? 

Lacrimile le înăbuşeau şi groaznica acuzare le lovise atât de 
crunt, încât niciuna din ele nu fu în stare să se apere, nici măcar 
cu un singur cuvânt. 

Prinţesa era gata să creadă că primarul avea dreptate, căci 
cele două femei nici nu încercau măcar să se apere, când 
deodată se ivi un flăcău lângă cele două femei, şi strigă, cu voce 
metalică, hotărâtă: 

— Aceste două femei nenorocite n-au săvârşit nicio fără-de- 
lege! Jur aceasta pe Dumnezeul meu din cer! 

Era Ivan, fiul primarului. 

Ţăranii adunaţi acolo rămaseră înmărmuriţi, apoi se auzi un 
murmur de nemulţumire. Toate privirile erau îndreptate asupra 
lui Ivan Nicorov, care sărise în ajutorul celor două nenorocite în 
clipa când toată lumea se aştepta mai puţin. 

Cel mai înmărmurit însă, era bătrânul Nicorov. În clipa, în care 
îşi văzu băiatul ivindu-se înaintea prinţesei şi pârându-l pe el 
însuşi, i se făcu negru înaintea ochilor. N-ar fi crezut niciodată că 
propriul lui copil va fi în stare să-l facă de râs înaintea satului 
întreg. Ruşinea aceasta n-o mai putea spăla niciodată. 

Dar prinţesa se uită prieteneşte la acest flăcău cu ochii 
înflăcăraţi şi-l întrebă: 

— Cine eşti tu, care sari în ajutorul acestor două femei? 

— Sunt Ivan Nicorov. 

— Ivan Nicorov? Eşti rudă cu primarul? 

— Sunt fiul lui! 

Acum fu rândul prinţesei să rămână înmărmurită... 

— Eşti fiul lui? Şi îndrăzneşti să-ţi învinuieşti părintele înaintea 
mea şi a satului întreg? 

— Prinţesă, zise flăcăul cu glasul lui sunător, mie îmi place 
dreptatea! Cinstea şi dragostea mea de adevăr nu puteau 
îngădui ca aceste două nenorocite să fie alungate din sat, fără 
să fie vinovate! 

— Taci, ticălosule! strigă primarul, care însă nu mai apucă să 
urmeze, căci un singur semn al prinţesei fu îndeajuns, spre a-l 
face să tacă el însuşi. 

După aceea, Fedora Feodorovna se întoarse din nou spre 
flăcău: 

— la spune, ce ştii tu despre această întâmplare? 


— Nu-l ascultați, prea milostivă prinţesă, căci niciun cuvânt nu 
este adevărat din ceea ce vrea să spună! strigă Nicorov. 

— Taci, Nicorov! zise acum prinţesa, mai aspru. Numai atunci 
pot să fac dreptate, dacă ascult pe fiecare, pe rând. Vorbeşte, 
Ivan Nicorov! 

— Prea milostivă prinţesă, începu flăcăul să spună, aceste 
două femei nenorocite trăiesc de ani de zile în satul nostru, fără 
niciun sprijin. Nu voi trece sub tăcere nimic. Bărbatul, care era 
apărătorul lor, soţul, tatăl, a ucis un om, spre a se apăra. Pentru 
această faptă el a fost pedepsit, poate mai aspru, decât trebuia, 
a murit la spânzurătoare! În orice caz, el şi-a primit pedeapsa 
pentru fapta sa, poate cam pripită şi nimeni nu are dreptul de a 
le urmări pe aceste două nefericite făpturi, pentru o greşeală 
ispăşită şi nesâvârşită de ele. Femeile acestea trăiesc cinstit, din 
munca, mâinilor lor şi măsura luată împotriva lor este cea mai 
mare nedreptate, care li se poate face. 

Prinţesa se întoarse spre primarul Rudinului: 

— Primarule, ce spui la toate acestea? 

— Nu ascultați la ceea ce spune băiatul, prea milostivă 
prinţesă, răspunse bătrânul Nicorov, mânios. Fata aceasta i-a 
sucit capul... 

Prinţesa vedea lămurit acum. Intervenţia curajoasă a flăcăului 
o încredinţase de la început că în această ceartă numai cele 
două femei puteau să aibă dreptate. 

De aceea, ea nu întârzie să aducă sentinţa care era menită să 
facă dreptate: 

— Primarule Nicorov, bagă bine de seamă la ceea ce-ţi spun! 
Aceste două femei vor rămâne aici în sat şi te opresc să le mai 
urmăreşti cu ura ta! Dacă va ajunge la urechile mele, cea mai 
neînsemnată plângere, în privinţa aceasta, îţi iau slujba de 
primar al Rudinului. lar dacă de data aceasta îţi trec ca vederea 
greşeala aceasta o fac numai fiindcă până acum ţi-ai îndeplinit 
îndatoririle în mod conştiincios. 

Nicorov se înclină. 

— Am înţeles, prinţesă! zise el, răguşit, şi sufletul îi fu cuprins 
de o furie atât de cumplită, în cât ar fi fost în stare să le ucidă 
pe cele două femei. 

— lar voi, urmă prinţesa, adresându-se Martei şi Soniei, veniţi 
într-una din zilele acestea la castel şi voi îngriji ca viaţa să vă fie 
mai uşoară. Vă voi da de lucru, ca să nu mai munciţi atât de 


amarnic, ca până acum. 

Cele două femei sărutară, recunoscătoare mâinile prinţesei. 

Fedora Feodorovna mângâie părul bălai al Soniei. 

— Dacă nu mă înşel, dragostea l-a făcut pe Ivan să-ţi sară în 
ajutor! zise ca, zâmbind. 

Fata se înroşi până peste urechi. 

— Nu trebuie să te ruşinezi din pricina aceasta, zise prinţesa 
binevoitoare, ci dinpotrivă, să fii mândră fiindcă o dragoste care 
este în stare de o asemenea jertfă, e vrednică să fie cunoscută 
de toată lumea. lar când vă veţi hotărî să vă luaţi, nu uitaţi să 
mă chemaţi şi pe mine la nuntă! 

— Prea buna şi milostiva noastră stăpână! zise tânăra fată, 
sărutând încă odată cu recunoştinţă, mâna albă a prinţesei. 

— Şi acum, zise Fedora Feodorovna, urmaţi cu petrecerea. Să 
reînceapă jocul! 

Lăutarii începură să cânte, perechile să se învârtească prin 
sală, iar prinţesa părăsi hanul. 

Rimsky fusese de faţă la această neobişnuită întâmplare şi pe 
cât de mult îl ura acum pe bătrânul Nicorov, pe atât de drag îi 
era Ivan, a cărui purtare curajoasă îl umpluse de admiraţie. 

— Niciodată n-aş fi crezut, îşi zise Vulturul Morţii în gând, că 
primarul Rudinului ar putea să fie un om atât de rău. Dacă ştiam 
mai iute, atunci nu alergam în ajutorul lui, ci-l lăsam să-l sfâşie 
lupii, căci nu era vrednic de o soartă mai bună! 

După plecarea prinţesei, Nicorov se înapoia în cârciumă, 
morocănos şi înfuriat, spre a-şi îneca în vin necazul, pe care i-l 
pricinuise fiul său. Rimsky nu-l pierdu din ochi şi se aşeză din 
nou în apropierea lui. Vulturul Morţii simţi o adevărată plăcere, 
văzând că Zamov începe să-l necăjească din nou pe primar. 

— Ei, măi Nicorov, zicea ţăranul râzând zgomotos, nu lipsi 
mult să se ducă pe gârlă, toată mândria ta! N-a lipsit decât un 
fir de aţă ca prinţesa să dea un nou primar Rudinului! 

— Îşi va muşca degetele Ivan, pentru aceasta! exclama 
Nicorov, ameninţător. 

— În zadar te răzbuni pe băiat, căci întâmplarea aceasta ţi-a 
mâncat stima sătenilor, odată pentru totdeauna!... Niciodată nu 
vor uita oamenii întâmplarea din seara aceasta!... Poţi tu să-l 
pedepseşti pe lvan, cât vei vrea!... Te-ai curăţat, bătrâne 
Nicorov! 

— Crezi? Ei bine, vom vedea noi! zise primarul Rudinului, cu 


un zâmbet misterios. 

— Ce vrei să spui cu aceste cuvinte tainice? îl sâcăi Zamov. 
Eu nu cred în vorbe de clacă, ci numai în fapte! 

— Vei avea şi fapte, mai curând decât te aştepţi! Se va vorbi 
de mine nu numai în Rudin, ci în toată Rusia! 

— Ce tot spui? 

— În zadar te miri şi în zadar faci pe Toma necredinciosul! Nu 
va trece mult şi voi pune mâna pe douăzeci de mii de ruble, iar 
numele meu va fi slăvit în toată tara! 

— Măi Nicorov, reluă Zamov cu o privire obraznică, tie ţi s-a 
urcat vinul la cap! Eu cred c-ar fi mai bine să te duci acasă, să-ţi 
dormi buimăceala şi să urmăm mâine cu povestea aceasta. 

— Râzi tu, Zamov, şi îndrugă la glume, vom vedea noi cine va 
fi domn! În orice caz, te sfătuiesc să citeşti puţin hârtia aceea, 
pe care am lipit-o pe peretele cârciumei în seara aceasta. 

Zamov se ridică de pe scaun şi împreună cu ceilalţi comeseni, 
se duse la peretele arătat de primar. Rimsky se alăturase şi el 
țăranilor şi citind cele cuprinse în publicaţie, rămase foarte 
uimit. 

Zamov o citi cu voce tare, spre a putea auzi şi aceia, care nu 
ştiau carte, sau cei care erau mai îndepărtați. 

Cuprinsul publicaţiei era următorul: 


“SPRE ŞTIREA TUTUROR! 

Se aduce la cunoştinţă că guvernul din Petrograd a pus un 
premiu de DOUĂZECI DE MII DE RUBLE pe capul lui STANISLAU 
RIMSKY, studentul polonez cunoscut sub porecla de “Vulturul 
Morţii”, care în timpul din urmă tulbură liniştea ținuturilor din 
apropierea graniței ruso-poloneze. Premiul aceasta se va 
înmâna aceluia care îl va prinde pe Stanislau Rimsky, viu sau 
mort. 

Acela care ştie ceva despre ascunzătoarea numitului tâlhar 
poate cere ajutoare armate de la autoritatea cea mai apropiată. 

MINISTRUL DE INTERNE." 


Sătenii ascultară cu multă încordare cuvintele lui Zamov şi în 
clipa următoare toată lumea nu mai vorbea decât de Vulturul 
Morţii. Cele douăzeci de mii de ruble erau o ispită căreia nimeni 


nu i se putea împotrivi şi poate că ar fi fost puţini, foarte puţini 
aceia, care ştiind un amănunt cât de mic, despre Rimsky, să nu 
fi pornit în cursa pentru câştigarea marii sume de bani. 

După ce se aşezară la masă, din nou, Zarnov se întoarse 
batjocoritor la primarul Rudmului: 

— Şi ia spune, măi Nicorov, eşti tu tocmai atât de încredinţat 
că vei pune mâna pe Vulturul Morţii? Te şi simţi cu cele douăzeci 
de mii de ruble în buzunar? Nu ţi se pare că tu eşti cam mic faţă 
de Vulturul Morţii, pe care n-a putut pune mâna nici chiar 
contele Gorciacov, puternicul guvernator al Varşoviei, cu toate 
ca l-a urmărit cu o armată întreagă de cazaci? 

Primarul nu-şi schimbă zâmbetul misterios şi zise: 

— Eu voi fi mai isteţ decât contele Gorciacov! 

— la auziţi! 

— Veţi vedea voi! 

— Şi crezi într-adevăr, că vei izbuti să găseşti ascunzătoarea 
Vulturului Morţii? 

Nicorov răspunse, cu multă hotărâre: 

— Nu cred, ci am şi găsit-o! 

Primarul Rudinului se uită triumfător în jurul său... 

Rimsky auzise şi el cuvintele lui Nicorov şi numai cu greu putu 
să se stăpânească. 

Totuşi, el duse mâna în buzunar şi strânse cu putere mânerul 
pistolului. 

El era hotărât ca, în cazul când primarul ar avea de gând să 
trădeze locul ascunzătorii, să-l culce la pământ, cu un glonte, de 
la cel dintâi cuvânt trădător. 

Puțin îi păsa de ceea ce avea să se întâmple în urmă. Putea să 
fie călcat în picioare de ţărani, puteau să-l ucidă în bătăi, el ar fi 
murit liniştit, căci odată cu moartea lui Nicorov ar fi şters din 
rândurile celor vii, pe singurul om care cunoştea taina Cuibului 
Vulturilor şi, deci, prietenii şi tovarăşii lui ar fi fost la adăpost şi 
nu ar mai fi fost ameninţaţi să li se descopere ascunzătoarea. 
Chiar şi în aceste clipe atât de hotărâtoare, nobilul Stanislau 
Rimskv nu se gândea la el, ci la viaţa prietenilor săi. E 

Zamov nu ştia dacă trebuie să-l creadă pe Nicorov sau nu. In 
orice caz, el urmă să-l sâcâie: 

— Măi Nicorov, dacă ai fi dat, într-adevăr, peste 
ascunzătoarea Vulturului Morţii, atunci n-ai sta tu acum, liniştit, 
aici, ci demult ai fi fugit să aduci o trupă de cazaci, pentru a 


pune mâna pe pasărea, care ţi-ar aduce douăzeci de mii de 
ruble. 

Nicorov zâmbi. 

— Aşa ai fi făcut tu, fiindcă nu erai legat de slujba de primar. 
Dar eu, care îndeplinesc sarcina de cel dintâi fruntaş al satului, 
nu puteam să părăsesc Rudinul tocmai în ziua când prinţesa 
urma să vină aici. Mâine dimineaţă însă, voi trimite un curier 
până la Dubro, sau mai bine, mă voi duce eu însumi, sprea mă 
întoarce cu trupa de cazaci. Aşa că cele douăzeci de mii de ruble 
îmi sunt asigurate! 

Rimsky răsuflă uşurat. 

— Până acum nu-i nicio primejdie! se gândi el. Am sosit la 
timp, spre a împiedica această mârşavă trădare. 

— Şi ia spune, măi Nicorov, îl întrebă Zamov pe primar, 
ascunzătoarea Vulturului Morţii este pe aici, prin împrejurimi? 

Nicorov începu să râdă, ironic: 

— Ce crezi tu, că am înnebunit să-ţi spun ţie ceea ce am aflat 
cu atâta trudă, pentru ca să-mi şterpeleşti premiul de sub nas? 
Nu măi Zamov, prea mă crezi prost! Cele douăzeci de de mii de 
ruble le voi primi eu şi nimeni altul. Pot să-ţi mai spun însă, că, 
nu numai că ştiu unde este ascunzătoarea Vulturului Morţii, dar 
am şi vorbit cu temutul căpitan de bandiți. 

— Ai vorbit cu el? exclamă Zamov, uimit. 

— Da, am vorbit! 

— Şi nu te-a ucis? 

— După cum vezi! 

— Atunci n-ai vorbit cu el! 

— Ba am vorbit. Numai că Vulturul Morţii nu este tocmai atât 
de primejdios după cum spune lumea. Eu de pildă, i-am 
cunoscut partea cea bună! Dar asta nu mă împiedică să-l dau pe 
mâna călăului. 

Vulturul Morţii tresări la auzul acestor cuvinte. 

— Vom vedea noi, se gândi el, cine va izbuti să-l doboare pe 
celălalt! 

În timpul acesta lăutarii cântau şi perechile tinerilor se 
învârteau necontenit prinse în jocurile naţionale şi la modă de 
pe vremea aceea. Marta se retrăsese într-un colţ, împreună cu 
Sonia, care tot mai tremura, şi Ivan Nicorov se aşezase lângă 
cele două femei, spre a le mai risipi teama care tot le mai 
zbuciuma sufletul. 


Biata bătrână nu se putea împăca cu gândul că primarul nu se 
va răzbuna. 

— Mă tem, zicea ea, că dreptatea făcută de prinţesă, nu va 
rămâne aşa, până la sfârşit. Va şti el, bătrânul Nicorov, să 
găsească un mijloc spre a se răzbuna pe noi. 

— Atunci va avea de a face cu mine in nou! zise lvan, cu 
vocea lui sonoră. 

— Prinţesa este cu noi! zise şi Sonia. 

— Aşa e! întări Ivan. Şi tata tine prea mult la slujba de primar, 
ca să şi-o primejduiască, printr-o măsură care n-ar fi pe placul 
prinţesei. 

— Ai dreptate, răspunse Marta, dar tot atât de mult ţine şi la 
despărţirea ta de Sonia. 

— Da! Dar chiar dacă nu-şi va da învoirea ca Sonia să fie soţia 
mea, totuşi, slujba de primar îi va fi mai prețioasă decât 
despărţirea noastră. 

— Ştiu bine că niciodată nu se va învoi s-o iei pe Sonia! zise 
bătrâna, oftând îndurerată. 

— Atunci o voi lua chiar şi fără voia lui! 

Sonia se lipi fericită de iubitul său. 

— Cât îmi eşti de drag, Ivane! 

Flăcăul o mângâie pe cosiţele bălaie, apoi se ridică şi zise: 

— Vino să jucăm, Sonia! 

Fata se ridică şi ea şi în curând se învârteau amândoi în 
mijlocul sălii. Era o privelişte fermecătoare să te uiţi la flăcăul 
acesta chipeş şi la fata aceea mlădioasă, despre care trebuiră să 
recunoască chiar şi duşmanii ei de până atunci că era fata care 
juca cel mai bine, din tot satul. 

Incetul cu încetul, perechile se împuţinară şi în curând numai 
Ivan şi cu Sonia se mai învârteau în acordurile melodioase ale 
lăutarilor. Ceilalţi flăcăi şi fete se mulţumeau să admire această 
pereche minunată, care dănţuia cu o graţie desăvârşită. Sonia 
juca mlădioasă, ca o trestie, lăsându-se vrăjită de farmecul 
jocului, iar Ivan o purta ca pe un fulg, cu privirile-i îndrăgostite 
cufundate în ochii iubitei sale. 

Deodată, însă, voia bună a tuturor fu risipită de un urlet 
răguşit, ca de fiară. 

In uşa sălii unde se încinsese jocul, se ivise primarul Nicorov. 
Era ameţit de băutură, ochii i se învârteau sălbatic şi tot sângele 
i se suise la cap. 


La urletul lui răguşit, perechea se opri din joc, lăutarii încetară 
de a mai cânta. Ivan îşi lăsă iubita din braţe şi privi liniştit la 
tatăl său, care se apropia cu paşi mari. 

— Nu te-ai săturat încă? strigă primarul Rudinului, sub 
puterea băuturii. Nu-ţi ajunge ruşinea pe care ai aruncat-o 
asupra mea, în seara aceasta? 

— Ce rost au vorbele tale, tată? 

— Cum îndrăzneşti să joci cu fata aceasta? urlă Nicorov, ca 
turbat. 

Ivan îşi dădu seama îndată că vinul era acela care vorbea din 
tatăl său, şi de aceea încercă să-l liniştească, cu vorbe blânde. 

— Linişteşte-te, tată! De ce te amărăşti în zadar? 

— Taci, copil blestemat ce eşti! Te opresc să mai joci cu fata 
aceasta, ai înţeles? Te opresc! 

Acum nici Ivan nu se mai putu stăpâni şi răspunse, furios: 

— Chiar dacă m-ai opri de o mie de ori şi tot voi juca cu ea! 
Voi juca cu ea, fiindcă mi-e dragă şi orice s-ar întâmpla, ea va fi 
nevasta mea! 

Şi cu braţele lui vânjoase îmbrăţişa fata, care plângea încet, 
lângă el. 

În urma cuvintelor îndrăzneţe ale lui Ivan, mulţimea începu să 
murmure şi toată lumea aştepta cu înfrigurare să vadă care va fi 
răspunsul primarului la vorbele semeţe ale fiului său. Cuvintele 
lui Ivan puseră paie peste foc. Bătrânul Nicorov se făcu foc şi 
pară. 

El nu se mai putu stăpâni şi se repezi ca un mistreţ la fiul său, 
ridică pumnul şi mai înainte ca cineva să-l fi putut împiedica, îl 
lovi pe Ivan, drept în faţă. 

Flăcăul se clătină, dar în clipa următoare prinse mâna ridicată 
a tatălui său şi-l îmbrânci cu atâta putere, încât primarul zbură 
până în marginea sălii, unde căzu în braţele sătenilor, care 
rămaseră încremeniţi, căci niciunul nu se aştepta ca schimbul 
de vorbe să ajungă atât de departe. 

Şi în vreme ce mulţimea aştepta cu înfrigurare să vadă care 
va fi sfârşitul acestei încăierări neobişnuite, între tată şi fiu, Ivan 
Nicorov strigă, cu voce tunătoare: 

— Dacă m-ar fi lovit altcineva, l-aş fi ucis! Tu eşti părintele 
meu şi nu pot ridica mâna asupra ta. Să ştii însă că fapta ta ne-a 
despărţit pentru totdeauna. 

După aceea Ivan o luă de braţ pe Sonia şi împreună cu Marta, 


părăsi cârciuma. 

Bătrânul Nicorov se uită cu ochii holbaţi după ei. Işi încleştă 
pumnii şi nesfârşita amărăciune puse stăpânire pe sufletul lui, 
văzând că este cu totul neputincios în faţa fiului său. 

În vremea aceasta Ivan mergea pe drum în tovărăşia celor 
două femei, încă tot sub înrâurirea celor întâmplate cu câteva 
clipe mai înainte. Îl supăra grozav cearta aceasta, care făcea şi 
mai de netrecut prăpastia ce se deschisese între el şi tatăl său. 

Ei ajunseră tăcuţi la coliba din marginea satului. Aici Ivan se 
despărţi de Marta şi Sonia şi porni înapoi, prin întiunecimea 
nopţii. 

Era însă foarte enervat din pricina celor petrecute, aşa că nu 
se duse de-a dreptul acasă, ci se mai plimbă câtva timp pe la 
marginea satului. Într-un târziu, amărât şi obosit, îşi îndreptă 
paşii spre casă. 

Strada principală a Rudinului era destul de populată, căci 
oamenii se întorceau de la hanul unde fusese rânduită 
petrecerea. Ivan îi ocoli însă, nevrând să se întâlnească cu 
oameni care să-i facă imputări, sau să-i dea sfaturi. De altfel, 
înspre mijlocul satului, unde era aşezată casa primarului, 
trecătorii erau mai puţini. Flăcăul mergea încet, fără grabă, căci 
i se strângea inima la gândul ca trebuie să se întoarcă acasă, 
după cele petrecute la han. 

Oare nu-i declarase el război tatălui său, nu-i spusese că se 
vor despărţi, pentru totdeauna? Oare nu ar fi fost mai bine să se 
întoarcă din drum şi să-şi petreacă noaptea în vreo şură 
părăsită? 

Dar apoi îi sunară în urechi cuvintele bătrânei Marta: 

— Tu eşti cel mai tânăr, tu trebuie să te duci cu ramura de 
măslin... 

Se apropie de casa părintească şi felinarul aşezat în faţa porţii 
îi trimise din depărtare razele sale gălbicioase, atât de 
cunoscute lui. În tot Rudinul, casa primarului era singura căreia i 
se făcuse cinstea de a fi luminată de un felinar. _ 

Razele slabe ale felinarului luminau făpturile a doi bărbaţi. In 
una din ele Ivan crezu că-l recunoaşte pe tatăl său, cealaltă nu-i 
era cunoscută. Flăcăul era la o depărtare de douăzeci-treizeci de 
paşi de casă, dar nu-şi urmă drumul, deoarece nu voia să se 
întâlnească cu tatăl său, în prezenţa unui om străin. El se 
retrase în umbra unei case şi pândea de acolo plecarea 


străinului. | se părea că cei doi bărbaţi aveau un schimb de 
cuvinte destul de agitat. Deodată străinul ridică mâna dreaptă. 

În clipa următoare se auzi o detunătură, străinul o rupse la 
fugă, iar primarul Rudinului se prăbuşi la pământ. 

Ivan alergă uluit, la faţa locului. 

Tatăl său zăcea la pământ, cu pieptul însângerat, şi gemea 
dureros. 

Ivan nu ştia de ce să se apuce, să pornească în urmărirea 
ucigaşului, sau să încerce să-i dea tatălui său o mână de ajutor. 

Primarul Rudinului gemea sfâşietor: 

— Ajutor!... Ajutor!... 

Ivan se aplecă asupra lui. 

— Tată, ce s-a întâmplat? întrebă el, îndurerat. 

— Ivan! 

— Vorbeşte, tată! 

— Vai... mor! 

Ivan se apropie şi mai mult de faţa tatălui său. 

— Fii tare, tată. 

— Vai... mă sfârşesc... Dumnezeu cu tine, lvanel, Ivănuşul 
meu... nu fi supărat pe sărmanul tău părinte! 

Lacrimile năpădiră în ochii flăcăului. 

— Spune-mi, tată, cine este ucigaşul, ca să te răzbun? 

— Ucigaşul... ucigaşul... u... ci... ga... şul... 

Primarul nu mai putu rosti numele pe care-l avea pe limbă. 
Vorba i se schimbă într-un horcăit sfâşietor şi sufletul se 
despărţi de trupul primarului din Rudin, peste care Ivan se 
trânti, plângând amarnic. 

Deabia acum îşi dădu seama Ivan de ceea ce se întâmplase. 
El sări de la pământ şi se repezi să pornească în urmărirea 
ucigaşului, dar n-apucă să facă decât câţiva paşi şi se găsi faţă 
în faţă cu cizmarul Sacarov, vecinul lor, care venea cu un felinar 
în mână. 

— Ce împuşcătură s-a auzit? întrebă acesta, cu înfrigurare. 

Razele felinarului căzură pe trupul neînisufleţit şi însângerat al 
primarului şi cizmarul strigă, îngrozit: 

— Sfinte Dumnezeule, dar aici zace un mort! 

— Tatăl meu! zise Ivan, cu nesfârşită durere în glas. 

— Aşa e, e bătrânul Nicorov, primarul. 

La zgomotul pricinuit de detunătură şi în urma strigătelor de 
ajutor ale cizmarului, sătenii se adunară în număr tot mai mare, 


la faţa locului nenorocirii. 

Deodată, Sacarov strigă: 

— la priviţi, aici e şi pistolul cu care s-a tras glontele! Zăcea la 
pământ! 

— Cine să-l fi ucis pe primar? 

Ivan stătea palid şi tremurând lângă trupul neînsufleţit al 
părintelui său. 

— Venind spre casă, zise el, l-am văzut pe tata stând de vorbă 
cu un străin... După aceea am auzit deodată o detunătură, dar 
până să ajung aici, ucigaşul dispăruse, iar tatăl meu îşi dădea 
sfârşitul. 

— Şi n-a spus cine a fost ucigaşul? 

— Şi-a dat sufletul tocmai în clipa când voia să rostească 
numele ucigaşului. 

Sacarov aruncă o privire ciudată asupra flăcăului, iar acesta 
simţi ce voia cizmarul să spună cu această privire. 

— De ce te uiţi aşa la mine? strigă el, îndurerat. Nu eu sunt 
ucigaşul! 

— Am spus eu că tu ai fi? răspunse cizmarul liniştit, fără nicio 
încredințare. 

— Mai bine ajutaţi-mă, zise Ivan, să duc trupul în casă. 

În timpul acesta ţăranii veneau în număr tot mai mare la locul 
crimei. Doi flăcăi ridicară de la pământ trupul neînsufleţit al 
bătrânului Nicorov. 

Ajuns în casă Ivan îşi pierdu cumpătul şi căzu cu capul pe 
masă, plângând în hohote. 

— Ivane, îţi pare tocmai atât de rău că tatăl tău a plecat din 
lumea aceasta? întrebă Zamov, care între timp venise şi el 
acolo. 

— Cele din urmă cuvinte ale lui au fost să-mi ceară iertane 
pentru ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta... 

— Ai vorbit cu el?.. 

— Numai atât a apucat să mai spună! 

Zaniov clătină din cap. 

— Ciudat! 

Ivan sări de pe scaun şi zise, răstit: 

— Ce găseşti că este atât de curios? 

— Că bietul Nicorov n-a spus numele ucigaşului său, cu cele 
din urmă cuvinte, pe care a apucat să le mai rostească. 

— Nu vă temeţi, căci vom pane mâna pe ucigaş! 


— Crezi? În orice caz, ar trebui să vestim autorităţile. Ar fi 
bine ca unul din voi, măi flăcăi, să vă aruncaţi îndată pe un cal şi 
să vă duceţi la Dubro, ca autorităţile să pornească cercetările 
cât mai neîntârziat. 

Stepkin, un flăcăiandru de vreo nouăsprezece ani, se arătă 
gata să dea ascultare cuvintelor lui Zamov. 

— Mă voi duce eu. 

Şi porni îndată după aceea. 

Ceilalţi mai rămaseră acolo, câtva timp, apoi se împrăştiară, 
unul câte unul. Ivan era atât de abătut, încât nici nu băgă de 
seamă că la plecare, nimeni nu-i întinse mâna. 

El şedea cu capul între mâini şi coatele rezemate de masa pe 
care pâlpâiau flăcările galbene a două lumânări. 

Şedea nemişcat, cu privirile aţintite pe chipul mortului. 

Tăcerea nopţii nu era străbătută, decât din când în când, de 
suspinele lui. 

— Tată, scumpul, meu tată!... exclamă el, îndurerat. De ce 
nu-mi vorbeşti?... De ce a trebuit să pleci de lângă, mine atât de 
timpuriu? 

El mângâie degetele înţepenite ale primarului şi urma: 

— De ce nu poate mâna ta să mă lovească din nou... căci nu 
mi-ar părea rău... aş îndura orice jignire, cu dragă inimă... Ştiu 
prea bine că m-ai iubit... şi chiar când m-ai lovit, tot numai 
binele meu l-ai vrut!... 

Şi în prada unei dureri fără margini, flăcăul veghe până în 
zori, la căpătâiul nefericitului său părinte... 


CAPITOLUL 17 
CINE E UCIGAȘUL? 


— Unde poate să fie căpitanul? 

— E de neînțeles! 

— Ceasurile sunt trei şi încă tot nu s-a înapoiat. 

— Să nu i se fi întâmplat vreo nenorocire! 

Cuvintele acestea erau rostite cu multă îngrijorare de 
locuitorii Cuibului Vulturilor. Niciunul nu se putea împăca cu 
gândul că ascunzătoarea lor era cunoscută acum şi de un străin 
şi aşteptau cu nerăbdare întoarcerea Vulturului Morţii, să vadă 


ce veste le aduce. 

Vor putea să rămână... sau vor fi siliţi să plece? 

Şi cu cât treceau ceasurile, cu atâta creştea şi neliniştea 
voinicilor. 

Dan Dragomir era singurul care nu-şi pierduse curajul şi 
vajnicul român căuta să-şi  îmbărbăteze şi prietenii 
deznădăjduiţi. 

— Nu vă temeţi, căpitanului nostru nu i se poate întâmpla 
niciun rău! 

Dar cum căpitanul nu veni nici mai târziu, îndoiala începu să 
se strecoare şi în sufletul lui. Însă Dan şi-o ascunse cu 
încăpățânare şi urmă să-şi îmbărbăteze tovarăşii. 

Cuvintele lui avură darul de a-i linişti pe voinici, întrucâtva, 
dar când se scurse un nou ceas, fără ca Rimsky să se fi întors, 
Severin începu să alerge ca un nebun de colo până colo. 

— Nu mai încape nicio îndoială că, s-a întâmplat ceva! zise el, 
în prada unei mari frământări. 

— Şi mie mi se pare foarte ciudată aceasta întârziere. Eu cred 
că n-ar strica, dacă unul din noi s-ar repezi până în sat, să vadă 
ce s-a petrecut acolo! 

Dan Dragomir se împotrivi. 

— Ştiţi prea bine că Rimsky ne-a conjurat ca până la 
întoarcerea lui, niciunul din noi să nu părăsească ascunzătoarea. 
De aeeea, nu trebuie să ne împotrivim voinţei lui chiar dacă am 
avea încredințarea că facem bine... Sunt de părere să mai 
aşteptăm! 

Mai trecu o jumătate de ceas. 

Toţi erau obosiţi, dar nu atâta din pricina nedormirii, cât din 
cauza frământării şi a nesiguranţei în care trăiau de la plecarea 
Vulturului Morţii. Nu le mai plăcea nici vinul, se lăsaseră şi de 
zaruri şi şedeau, tăcuţi şi abătuţi în jurul mesei. 

Deodată, căpitanul Korsakoff sări de pe scaun. 

— Parcă s-ar auzi nişte paşi! 

Micislav se repezi la uşă şi o deschise. 

In clipa următoare un strigăt de bucurie îi ieşi din piept. 

— Vine căpitanul. 

Toţi răsuflării uşuraţi. 

Stanislau Rimsky se ivi în pragul uşii, în strigătele de bucurie 
ale tovarăşilor săi. 

— Vai, căpitane, ce ne-a tremurat inima pentru tine! zise 


Ludovica. 

— Nu ne puteam închipui, ce să ţi s-o fi întâmplat, că întârzii 
atâta! 

— Dar oare nu v-am spus să fiţi liniştiţi? 

— Totuşi, ne-a fost teamă! 

— Vezi că nu mi s-a întâmplat nimic! În schimb mi-e foame şi 
mi-e sete. Ludovica, dă-mi ceva de mâncare şi toarnă-mi nişte 
vin! 

Dan Dragomir puse mâna pe clondir şi umplu paharul 
căpitanului, până în vârf. 

Rimsky ridică paharul şi adresându-se tovarăşilor săi, le zise: 

— Noroc, voinici! Să bem, căci am scăpat de primejdie! 

Chipurile prietenilor Vulturului Morţii se înseninară şi mai 
mult. 

— Aşadar ai îndepărtat orice primejdie? întrebă Dan 
Dragomir, cu faţa strălucitoare de bucurie. 

— Nu trebuie să mai fiţi îngrijoraţi. Cuibul Vulturilor va rămâne 
al nostru şi pe mai departe şi nimeni nu ne va tulbura în el. 

— Dar spune-ne, căpitane, ce s-a întâmplat? întrebă Micislav, 
arzând de curiozitate. 

— Jos, în sat, am aflat că guvernul din Petrograd a făgăduit 
douăzeci de mii de ruble aceluia, care mă va prinde, viu sau 
mort. 

— Douăzeci de mii de ruble? exclamă căpitanul Korsakoff 
foarte mirat. 

— Te miri, dragă căpitane? zise Rimsky, zâmbind. Trebuie să- 
ţi mărturisesc că şi eu m-am mirat, văzând că guvernul mă 
preţuieşte atât de scump. Era firesc ca o asemenea sumă să-l 
zăpăcească pe primarul Rudinului, care a vrut să-mi plătească 
viaţa, pe care i-am dăruit-o, luându-mi propria mea viată, ;în 
orice caz, e un fel cam ciudat de a-ţi arăta recunoştinţa!... El se 
fălea încă, în faţa sătenilor, că ne-a descoperit ascunzătoarea. 

— Şi a trădat taina? întrebă Micislav, întunecat... 

— Era mult mai viclean, decât să facă aşa ceva. li era teamă 
ca nu cumva un altul să i-o ia înainte şi să-i şterpelească de sub 
nas cele douăzeci de mii de ruble, pe care credea că le are în 
buzunar. Îşi pusese în gând să se ducă la Dubro, astăzi de 
dimineaţă şi să se înapoieze cu o trupă ce cazaci. 

— Şi? întrebă Dan Dragomir, în tăcerea înfrigurată care urmă. 

Rimsky nu răspunse îndată. După o clipă de gândire, el zise 


doar atât: 

— Primarul Rudinukii nu se va duce la Dubro, în dimineaţa 
aceasta. 

Tovarăşii Vulturului Morţii se uitară curioşi la căpitanul lor. 
Aşteptau tălmăcirea acestor cuvinte misterioase... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Severin, cel mai curios din voinici. 

— L-am împuşcat! răspunse Rimsky, încet. 

După o scurtă pauză, urmă: 

— Se înapoia spre casă, de la petrecerea rânduită de prinţesă. 
L-am urmărit pas cu pas, iar în faţa casei, am sărit înaintea lui. 
Mi-am smuls barba falsă, mustaţa, peruca şi l-am întrebat: „Mă 
cunoşti Nicorov?” 

Ticălosul a început sa tremure, ca varga. l-am spus atunci: 

— Nicorov, eşti un nemernic, care n-ar mai merita să trăiască 
pe acest pământ. Ti-am scăpat viaţa şi drept recunoştinţă, vrei 
să o pierzi pe a mea. Eşti un osândit la moarte. Totuşi, îţi dau 
putinţa să mai scapi şi de data aceasta, dar numai cu două 
condiţii: întâi, îmi vei da o scrisoare, prin care recunoşti că faci 
parte din banda Vulturului Morţii, că ai luat parte la multe din 
isprăvile noastre din ţinutul acesta şi că tu eşti acela, care ne 
dai de ştire, despre măsurile pe care le iau autorităţile împotriva 
noastră. Îţi cer aceasta, pentru a fi sigur că nu ne vei trăda 
niciodată, căci odată cu capul nostru, ar cădea şi capul tău; al 
doilea, pentru a-ţi răscumpăra mârşăvia pe care ai vrut s-o 
săvârşeşti, căutând să-l dai pe mâinile călăului pe aceia care te- 
au scăpat de la moarte, te vei învoi ca fiul tău să se cunune cu 
Sonia, fata săracă, dar mai muncitoare şi mai cinstită, decât 
toate celelalte fete din sat. 

Nicorov îşi aşeză mâinile în şolduri şi-mi râse în faţă, 
batjocoritor: 

—  Cerşetoarea aceea, nevasta băiatului meu?... Şi eu 
tovarăşul unui tâlhar de drumul mare?... Eu, Nicorov, primarul 
Rudinului? 

Îngâmfarea ţăranului ajuns m-a scârbit într-atâta, încât îmi 
păru rău că am mai stat cu el de vorbă şi dându-mi seama că 
zgârcitul acesta nemernic ar fi fost în stare să ne trădeze chiar 
dacă mi-ar fi dat scrisoarea pe care i-am cerut-o, numai pentru 
ca lumea să nu spună că băiatul lui se însurase cu cea mai 
săracă fată din sat, îl împuşcai, fără nicio vorbă. 

Vulturul Morţii tăcu. 


— Eşti sigur că a murit? întrebă Severin. 

— Nu încape nicio îndoială! 

Nu ne-a putut trăda nici cu cele din urmă cuvinte ale sale? 

— Nu. Îmi pare rău că s-a întâmplat astfel, îmi pare rău că l- 
am ucis, dar n-aveam ce face. Îngâmfarea şi lăcomia de bani îl 
orbiseră într-atâta, încât ar fi fost în stare să ne trădeze, chiar 
dacă ar fi avut numai o nădejde cât de mică, cum că ar scăpa cu 
câţiva ani de închisoare, având în vedere că el ne-ar fi dat pe 
mâinile urmăritorilor. Şi de altfel, şi-a meritat soarta, dacă şi-a 
bătut joc de bunătatea noastră. 

— Ai dreptate, căpitane! zise doctorul Leonida, şi de aceea şi 
părere erau şi ceilalţi voinici. 

— l-am oferit un mijloc de scăpare, pe care l-a refuzat cu 
îngâmfare. Atunci a trebuit să-l ucid, căci dacă nu, mâine de 
dimineaţă cădeam în mâinile cazacilor. 

După ce îmbucă ceva, Vulturul Morţii se trânti să se 
odihnească, ceea ce de altfel făcură şi tovarăşii săi... 

După frământările acelei zile, voinicii adormiră îndată. Numai 
pe ochii Vulturului Morţii, somnul nu voia să se lase cu niciun 
chip. Se crăpa de ziuă, când, în cele din urmă, închise şi el ochii, 
pentru câteva ceasuri. 

A doua zi însă, el fu cel dintâi în picioare. 

Era obosit, totuşi, hotărî să-şi ducă la îndeplinire planul pe 
care-l ţesuse în noaptea aceea fără somn. El îşi schimbă hainele 
din nou şi se îmbrăcă în veşminte de lucrător. Nimeni din aceia 
care îl văzuseră cu o zi mai înainte nu l-ar fi recunoscut. 

— Unde pleci, căpitane? îl întrebă Dan Dragomir. 

— Mă duc până în sat, să văd ce impresie a făcut acolo 
moartea primarului. Rămâi eu bine, Dane! 

— Drum bun, căpitane! 

Rimsky părăsi din nou Cuibul Vulturilor şi în curând ajunse pe 
drumul ce ducea spre Rudin. 

În sat, spre a nu stârni nicio bănuială, bătu aproape la fiecare 
casă, oferindu-se să muncească. Sătenii, nici nu-l băgară în 
seamă. 

Toată lumea era dusă, sau se ducea acum, înspre casa 
primarului. 

Atenţia lui Rimsky fu atrasă de o trăsură ce trecu în goană, 
prin strada principală a Rudinului. Dar o singură privire îi fu 
îndeajuns, spre a-şi da seama, cine putea să fie aceia, care se 


găseau în trăsură. Pe capră, lângă vizitiu, şedea un jandarm, iar 
înăuntru patru bărbaţi. Pe jilţul din fund se găsea Verşeghin, 
politaiul oraşului Dubro, lângă el judecătorul de instrucţie al 
plăşii, iar în faţa lor doctorul şi un scrib. 

Vulturul Morţii ştia că aceştia veneau pentru cercetarea crimei 
şi-şi grăbi paşii, spre a ajunge cât mai iute la casa primarului. In 
faţa casei se adunase o mulţime de oameni şi Rimsky îl întrebă 
pe unul din ţăranii care căscau gura acolo. 

— Ce este aici, tătucă? 

O crimă! 

— O crimă? Pe cine au ucis? 

— Pe Nicorov, primarul satului. 

— Pe primar? Şi cine e ucigaşul? 

— Nu se ştie, dar poliţaiul din Dubro îi va găsi. 

Curtea era şi ea plină de curioşi şi lui Rimsky îi fu uşor să 
pătrundă înăuntru, împreună cu ceilalţi ţărani, care se 
înghesuiau. El se uita năuc, în toate părţile şi juca cu o măiestrie 
desăvârşită pe străinul pentru care totul era o noutate. 

Poliţaiul Verşeghin şi cu membrii comisiei pătrunseră mai întâi 
în odaia unde se găsea mortul şi unde Ivan tot mai veghea 
lângă trupul neînsufleţit al tatălui său. 

Apariţia membrilor comisiei îl smulseră pe flăcău din 
toropeală. El salută respectuos şi se dădu ceva mai la o parte 
când doctorul se apropie de pat. 

Omul de ştiinţă se aplecă peste mort, cercetă rana şi apoi îi 
dictă scribului, observaţiunile sale. 

— A fost împuşcat de foarte aproape... cu pistolul... se vede 
după surtucul care este pârlit... Glontele a intrat pe sub inimă şi 
a ieşit prin spate... 

În trecere, atingând inima şi plămânii, moartea s-a produs 
aproape îndată după împuşcătură. 

— N-a murit îndată, zise Ivan. Eu am măi apucat să schimb 
câteva cuvinte cu el. 

Verşeghin, poliţaiul, se întoarse spre el: 

— Dar tu cine eşti? 

— lvan Nicorov, fiul celui ucis. 

— Ai fost de faţă la crimă? 

— Nu. Am sosit la câteva clipe după săvârşirea faptei. Mă 
găseam la o depărtare de vreo douăzeci-treizeci de paşi, când 
am văzut pe un străin ridicându-şi mâna şi în clipa următoarea 


am auzit detunătura armei. 

— Aşadar, tot ai fost de faţă la crimă? Adineauri ai spus 
altceva. Nu vorbi aiurea, căci altfel nu putem descurca afacerea. 

— Am văzut, dar din depărtare. 

— Şi ce căutai pe strada, în mijlocul nopţii? 

— Mă înapoiam acasă. 

— De unde? 

— De la petrecerea rânduită de prinţesă. 

— Şi tatăl tău? 

— Şi el venea tot de-acolo. 

— De ce n-aţi venit împreună? 

— Fiindcă eu am mai însoţit pe cineva, până acasă. 

— Şi tatăl tău cu cine a venit? 

— Nu ştiu. 

— Adineauri ai spus că era cu un străin. 

— Nu ştiu dacă au venit împreună. Poate că s-au întâlnit aici, 
poate că necunoscutul îl pândea. 

— De unde deduci aceasta? 

— Bănuiesc şi eu. 

Întrebările lui Verşeghin curgeau cu grămada şi Ivan trebui să- 
şi adune toată nemoria spre a-i putea răspunde, fără a se 
încurca. 

— Avea duşmani primarul? 

— Cine n-are duşmani? 

— Dar printre aceştia era vreunul, care să fi fost în stare de o 
crimă? 

— Nu cred. 

— În timpul din urmă, primarul nu s-a certat cu cineva? 

La auzul acestei întrebări Ivan tresări şi Verşeghin observă 
aceasta, numaidecât. 

Ei?... De ce taci? Răspunde: da sau nu? 

— La petrecerea de aseară, începu Ivan Nicorov, dar pe urmă 
se opri. 

Verşeghin însă îl asalta îndată, cu întrebarea: 

— Ce s-a întâmplat la petrecerea de aseară? 

— Tata s-a certat... 

— Cu cine? 

— Cu mine! 

Verşeghin rămase mirat şi încurcătura flăcăului i se păru 
acum şi mai ciudată. 


— Cum s-au petrecut lucrurile? Spune încet şi fără să 
amesteci întâmplările. 

Ivan povesti cearta pe care o avusese cu tatăl său. Nu 
ascunse nimic, căci în zadar ar fi ascuns ceva, deoarece martori 
erau destui, tot satul fusese de faţă. 

Verşegirin ascultă cu luare-aminte, toată istorisirea şi când 
flăcăul sfârşi, el se întoarse spre scrib: 

— Voşavelitek, ai însemnat totul în procesul verbal? 

— Până la cel din urmă cuvânt, tătucă! 

— Atunci putem să începem cu ascultarea celorlalţi martori. 
Cine a fost acela, care a venit la locul crimei, îndată după Ivan 
Nicorov? 

Sacarov, cizmarul, se prezintă. 

— Eu am fost! 

— Cum te cheamă? 

— Sacarov. 

— Ce ştii despre afacerea aceasta? 

— De la petrecere am venit acasă împreună cu primarul. Pe 
drum el mi-a vorbit foarte amărât despre băiatul lui, care 
împotriva voinţei sale, vrea să se însoare cu o fată nevrednică 
de el. Eu am căutat să-l liniştesc, spunându-i că Ivan este un 
copil bun şi cu timpul îşi va da seama de prostia pe care vrea s- 
o facă acum şi se va supune voinţei părintelui său. Cum casa 
mea e mai înainte de casa primarului, ajungând în faţa porţii mi- 
am luat rămas bun de la el, am intrat în casă şi Nicorov a pornit 
mai departe. Mă dezbrăcasem pe jumătate, când deodată, am 
auzit o detunătură de armă. Am pus mâna pe un felinar şi am 
fugit afară... 

— Şi ce ai văzut? 

— Primarul zăcea într-un lac de sânge, îşi mişca buzele, dar 
nu se mai putea pricepe ce spunea. 

— Dar pe Ivan Nicorov unde l-ai văzut? 

— La câţiva paşi de mort. 

— Era tulburat? 

— Foarte! 

— Şi pe ucigaş nu l-ai văzut? 

— Nu! 

— Nu fugea nimeni în depărtare? N-ai zărit nicio făptură, care 
căuta să se facă nevăzută? 

— Nu! 


— Eşti pe deplin încredinţat de ceea ce spui? 

— Pe deplin! 

— Tu ai găsit pistolul? 

— Eu. Zăcea alături de mort. 

Poliţaiul luă pistolul în mână, îl întoarse şi pe faţă şi pe dos, 
apoi i-l arătă lui Ivan Nicorov. 

— Cunoşti pistolul acesta? 

— leri l-am văzut pentru întâia oară. 

— Nu ştii al cui ar putea să fie? 

— Nici prin minte nu-mi trece! 

Verşeghin dădu pistolul scribului. 

— Pune-l printre celelalte corpuri delicte. 

La un semn al poliţaiului, interogatoriul fu urmat de 
judecătorul de instrucţie. 

— Aşadar, Ivan Nicorov, tu n-ai fost alături de tatăl tău, în 
clipa, în care s-a auzit detunătura? 

— Cum să fi fost? Dacă eram eu acolo crima nu s-ar fi 
întâmplat. L-aş fi strâns de gât cu mâinile acestea două! 

— Dar adineauri ai spus că l-ai zărit din depărtare. Era în miez 
de noapte, cum se putea să-l vezi din depărtare pe 
necunoscutul, care vorbea cu tatăl tău?... 

— L-am văzut, fiindcă în faţa casei noastre este un felinar şi la 
razele lui am zărit cele două făpturi. 

— Dacă felinarul lumina partea aceea a casei, atunci trebuia 
să vezi şi cu cine stă de vorbă tatăl tău. 

— Nu i-am zărit decât statura şi după aceaasta nu l-am putut 
recunoaşte. 

— Recunoşti ca acela care a săvârşit crima, trebuia să-l 
urască de moarte pe tatăl tău? 

— Recunosc... Altfel nu s-ar putea tălmăci... 

— Toate semnele dovedesc că scopul crimei a fost 
răzbunarea! 

— Şi eu cred la fel. 

— Dar atunci, Ivan Nicorov, nu te gândeşti că tatăl tău n-ar fi 
lăsat să se apropie de el un om, despre care ar fi ştiut că-i este 
duşman de moarte şi nu aşteaptă, decât cea dintâi împrejurare 
proprie, spre a se putea răzbuna? 

— Da... aşa e... 

— Aşadar, numai un asemenea om a putut fi ucigaşul, pe care 
primarul l-a lăsat să se apropie de el, fără să aibă nicio umbră 


de bănuială despre gândurile lui criminale. Tot astfel, nu încape 
nicio îndoială că, primarul îl cunoştea foarte bine pe ucigaş şi la 
rândul lui, ucigaşului nu-i era străin, câtuşi de puţin, primarul!... 
Mă înţelegi, Ivan Nicorov? 

— Înţeleg! îngână flăcăul, tremurând din tot trupul, căci de 
abia acum îşi dădu seama că observaţia aceasta îl privea pe el. 

Şi deznădejdea lui se traduse printr-un strigăt de revoltă: 

— Nu l-aml ucis eu!... Nu l-am ucis eu! 

Judecătorul de instrucţie se uita la Verşeghin. 

lar Verşeghin la judecătorul de instrucţie. Bănuiala lor fu 
întărită de faptul că flăcăul se dezvinovătea cu deznădejde de o 
acuzare, care nici nu fusese rostită. 

Părerea lor nestrămutată era că primarul Nicorov fusese ucis 
de propriul său copil. Şi bănuiala lor părea să fie îndreptăţită şi 
din pricina certei, care avusese loc între tată şi fiu, chiar în seara 
crimei. Primarul Nicorov îşi lovise copilul, făcându-l de ruşine în 
faţa satului întreg şi mai ales, în faţa iubitei sale. În asemenea 
împrejurări era neîndoelnic că flăcăul se gândea la răsturnare şi 
pe semne, fiind şi sub înrâurirea băuturii, îşi pândise părintele, 
spre a sfârşi cu el. 

La un semnal al judecătorului de instrucţie, Verşeghin se 
apropie de flăcău şi aşezându-şi mâna pe umărul lui, zise: 

— Ivan Nicorov, în numele legii, eşti arestat! 

Flăcăul exclamă îndurerat: 

— Nu-mi ajunge groaznica lovitură cu care m-a încercat 
soarta... acum mă mai învinuiți şi de uciderea propriului meu 
părinte?... Nu eu l-am omorât!... Sunt nevinovat! 

— Toate bănuielile sunt împotriva ta! 

— Greşiţi! Jur că sunt nevinovat! striga flăcăul... 

— Dacă într-adevăr eşti nevinovat, vei putea să dovedeşti 
aceasta, în decursul cercetărilor, care vor urma... 

Dar Ivan Nicorov striga neîncetat: 

— Sunt nevinovat! Sunt nevinovat! 

Verşeghin se întoarse spre el, ameninţător: 

— Nu spune că eşti nevinovat, ci dovedeşte-ne aceasta! 

— Dovediţi-mi dumneavoastră că sunt vinovat! strigă flăcăul, 
revoltat. 

— Ti-am dovedit aceasta! Toate mărturisirile sunt împotriva 
ta, chiar şi propria ta mărturisire! 

— Ceea ce se pare nu este. O dovadă! 


— Nu mi se pare, ci suntem încredinţaţi că tu eşti Ucigaşul 
tatălui tău! 

Ivan Nicorov căută cuvintele cu care să se apere, dar 
Verşeghin îi tăie încercarea de a vorbi: 

— Ajunge cu atâta vorbărie zadarnică! Vei veni cu noi la 
Dubro! 

Cu aceste cuvinte, el îi făcu un semn jandarmului, care şi 
pregătise cătuşele. 

Ivan Nicorov se cutremură. 

— Nu...nu vă dau voie... 

— Dar mai înainte de a se putea împotrivi, mâinile îi şi fură 
încătuşate şi sătenii priviră cu un murmur de groază, cum 
copilul era smuls de lângă trapul neînsufleţit al părintelui său... 
al cărui ucigaş era. 

— Cine ar fi crezut? 

— Ivan, ucigaşul! 

— Şi ce blând părea să fie! 

— Răzbunare? 

Asemenea vorbe treceau din gură în gură. 

Inima lui Rimsky bătea sălbatica, în clipa când flăcăul fu dus 
prin faţa lui. Simţământul lui de cinste îi poruncea să se 
dezvăluie şi ducându-se în faţa poliţaiului, să spună cu bărbăţie 
şi curaj: Eu l-am ucis pe primarul Rudinului! 

Prudenta însă, îl silea să nu dea ascultare acestui simţământ 
revoltat şi să nu alerge el singur în braţele primejdiei. La urma 
urmelor, Ivan Nicorov mai avea tot timpul să-şi dovedească 
nevinovăția, pe când el, odată încăput pe mâinile poliţiei, nu mai 
avea nicio scăpare. De aceea tăcu. 

Clipa următoare, îl puse la o nouă şi grea încercare. 

Rândurile strânse ale curioşilor fura rupte de o fată, care se 
aruncă la pieptul flăcăului ce înainta abătut alături de jandarm. 

Fata aceasta îl îmbrăţişa, îl săruta. 

Era Sonia. 

— Ivane... scumpul meu... nu te voi lăsa să te ducă... Eu ştiu 
că eşti nevinovat... 

Ivan strânse fata, cu mâinile-i încătuşate. 

— Rămâi cu bine, Sonia mea! 

— Nu... nu se poate... să nu te ducă... Eşti nevinovat! striga 
fata necontenit şi se agăța de flăcău, cu toată puterea. 

Verşeghin trebui să intervină el însuşi, spre a o smulge de 


lângă flăcăul cu care jandarmul porni mai departe. 

Peste câteva clipe, cei patru membri ai comisiei de cercetare 
luară loc în trăsura care porni spre Dubro, ducându-l şi pe Ivan 
Nicorov. 


A doua zi după petrecerea din sat, Fedora Feodorovna se 
sculă de dimineaţă şi ca în fiecare zi se pregăti să iasă la călărie, 
când bătrânul ei camerist îi aduse vestea uciderii primarului. 

— Inchipuiţi-vă, prea milostivă, stăpână, ce s-a petrecut în 
sat, îi spuse el, îngrozit. 

— Ce? 

— Primarul a fost ucis! 

— Bătrânul Nicorov? 

— El! 

— E de necrezut! Aseară a luat parte la petrecere, iar astăzi 
nu mai este printre cei vii! 

— Aşa zău! Ştiu că de astăzi înainte bătrânul Nicorov nu va 
mai juca pe la petreceri! 

— Şi cine l-a ucis? 

— Se bănuieşte că, chiar propriul lui copil. 

— Copilul lui? exclamă Fedora Feodorovna şi în clipa aceea îşi 
aduse aminte de întâmplarea petrecută cu o seară mai înainte 
în sala de dans, din cârciuma satului. Prinţesa nu ştia nimic, 
despre ceea ce s-a întâmplat între tată şi fiu, după plecarea ei, 
aşa că, ea nu putea sa vadă nicio pricină, care să-i fi îndreptăţit 
bănuiala aruncată asupra lui Ivan Nicorov. 

— E de neînțeles! zise ea. Este adevărat că, ieri l-am văzut 
pentru prima oară, pe băiatul primarului Nicorov, dar aş putea 
să jur cu mâna pe cruce că flăcăul acesta nu este vinovat de 
moartea tatălui său. Mi s-a părut un băiat aşezat, iubitor de 
dreptate şi bun la inimă, despre care cu cea mai rea voinţă, şi 
tot nu ai putea crede că ar fi în stare să săvârşească un 
asemenea păcat. 

Cameristul ridică din umeri. 

— Multe ciudăţenii se mai întâmplă şi în lumea asta!... 

Prinţesa se mai gândi vreme îndelungată la această tainică 


întâmplare. Îi părea rău de soarta lui Ivan Nicorov, dar nădăjduia 
că, în decursul cercetărilor i se va dovedi nevinovăția şi dorea 
din tot sufletul ca adevăratul vinovat să cadă în mâinile 
justiţiei... 

Cobori în curte, spre a porni la călărie, când deodată se 
aruncă la picioarele ei o fată, care plângea sfâşietor. Şi scena 
din seara precedentă se repetă. Sonia îşi zicea că, numai de la 
prinţesă putea să nădăjduiască un ajutor, că Fedora Feodorovna 
era singura fiinţă cu suflet milostiv, care putea să pună o vorbă 
bună, pentru logodnicul ei. 

— Prea milostivă prinţesă!... ajută-l... ajută-l... se tânguia ea 
cu lacrimi în ochi. 

Prinţesa mângâie binevoitoare părul fetei şi o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, copila mea? 

— Ivan... pe ivan... 

— Ştiu, copila mea, acum ştiu despre ce este vorba! Aşadar 
este adevărat că băiatul primarului a fost arestat? 

— Adevărat! Dar e nevinovat. Nevinovat! Prea milostivă 
prinţesă, jur pe tot ce am mai sfânt în lumea aceasta că Ivan 
Nicorov n-are nicio vină în moartea tatălui său! 

Prinţesa dădu din cap, binevoitoare. 

— De aceeaşi părere sunt şi eu, copila mea. 

— Vai! exclamă fata, înseninata, atunci pot să mai 
nădăjduiesc că va scăpa... 

— L-au dus? 

— Da. La Dubro. 

— În temniţa din Dubro? 

— Da, acolo, în temniţa din Dubro, de unde nimeni nu mai 
scapă. 

— Ai încredere, copila mea. 

— Dar e groaznic, prea milostivă prinţesă, când te gândeşti că 
toate bănuielile care cad asupra lui par îndreptăţite, ca şi când 
într-adevăr el ar fi săvârşit crima!... Dar nu el a săvârşit-o... nu 
el... El e nevinovat!... Vă implor, prea milostivă prinţesă, puneţi 
o vorbă bună pentru el! 

Faţa prinţesei se întunecă. 

— Copila mea, nu trebuie să uiţi că şi puterea mea are o 
limită... Eu nu mă pot împotrivi legilor. 

— Vai, Dumnezeule! oftă Sonia, îndurerată, dar atunci... 

Cuvintele îi fura înăbușite de plâns. 


Prinţesa încercă s-o îmbărbăteze, dar durerea fetei era prea 
mare ca vorbele ei s-o poată încuraja. Sonia plângea 
deznădăjduită, căci Fedora Feodorovna fusese singura ei 
speranţă şi acum vedea că nici ea nu putea să-i dea nicio mână 
de ajutor, spre a-l scăpa pe Ivan din temniţa de la Dubro. 

— Trebuie să-ţi dai seama, copila mea, îi zise Fedora 
Feodorovna, că eu nu pot să le poruncesc judecătorilor. Legea 
este lege şi toţi trebuie să ne supunem ei. Trebui să pricepi 
aceasta... 

— Dar atunci, este pierdut! strigă fata. 

Poate că se va pune mâna pe adevăratul vinovat. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Atunci vom căuta un alt mijloc... 

Sonia căzu în genunchi din nou şi sărută poalele costumului 
de călărie al prinţesei. 

— Prea milostivă prinţesă, îngână ea, mă rog de bunătatea 
inimii dumneavoastră... ajutaţi-l... ajutati-l! 

— Nu-ţi făgăduiesc nimic, copila mea, căci nu vreau să-ţi 
deştept speranţe care ar putea fi zadarnice, dar îţi promit că mă 
voi gândi, să vedem în ce chip i-am putea veni în ajutor. 

Fata sărută recunoscătoare mâna prinţesei. 

— Du-te cu Dumnezeu, copila mea! Nădăjduiesc că voi izbuti 
să fac ceva, spre a uşura soarta lui Ivan Nicorov. 

Sonia plecă, iar Fedora Feodorovna îi făcu un semn băiatului 
de grajd. 

— Du calul înapoi, în grajd, căci astăzi nu mai călăresc. 

După aceea se înapoie la castel, intră în odaia sa de dormit şi 
de acolo trecu în Cuibul Vulturilor. 

Ea se gândise că, în asemenea împrejurări nu i se putea 
adresa, decât numai Vulturului Morţii. Rimsky era cel mai în 
măsură să-i spună, ce trebuie să facă şi fără îndoială că el o va 
putea ajuta, măcar cu un sfat, în încercarea de a-l scăpa pe Ivan 
Nicorov. 

Ajungând în dreptul odăii lui Rimsky dădu semnalul convenit 
mai dinainte şi uşa se deschise îndată. 

— Fiţi binevenită, prea bună prinţesă, în locuinţa pe care mi- 
aţi pus-o la dispoziţie! îi zise Rimsky, Fedorei Feodorovna. 

Vulturul Morţii se sfătuia tocmai cu doctorul Leonida, care se 
înclină şi el adânc înaintea prinţesei. Rimsky citi îndată pe chipul 
prinţesei că se petrecuse ceva neobişnuit. Până atunci prinţesa 


fusese întotdeauna, foarte drăguță cu el, astăzi era pentru 
prima oară că o vede nervoasă şi tristă. 

— S-a întâmplat ceva, prinţesă? întrebă el. 

— Dragă Rimsky, vin la dumneata cu o mare rugăminte! 

— Porunciţi-mi, prinţesă, ştiţi prea bine că stau cu totul la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— În sat s-a întâmplat o groaznică nenorocire, despre care, 
dumneavoastră cei de aici, nici n-aţi putut prinde de veste. 

— Ce amune? 

— Primarul Rudinului a fost asasinat. 

Vulturul Morţii nici nu tresări. El primi aceasta veste cu o 
linişte uluitoare, şi după o clipa, întrebă curios: 

— Bătrânul Nicorov? 

Doctorul Leonida rămase şi el uimit de această stăpânire de 
sine a căpitanului său şi acum îşi dădea seama că toată puterea 
neobişnuită şi iscusinţa proverbială a Vulturului Morţii, stătea în 
acest sânge rece, pe care Rimsky nu şi-l pierdea nici în clipele 
cele mai primejdioase. 

La întrebarea lui Rimsky prinţesa dădu din cap. 

— Dar l-ai cunoscut? 

— Am auzit că era un om îngâmfat şi fără inimă, care se purta 
neomenos, nu numai cu oamenii din sat, dar, se pusese chiar şi 
în calea fericirii propriului său copil. 

— Cât de bine cunoşti dumneata toate amănuntele! zise 
prinţesa, mirată. Se pare că aici se cunoaşte orice noutate tot 
atât de repede, ca şi la castel... 

— Aşadar primarul Rudinului e mort! Nu ştiu însă, prinţesă, ce 
legătură poate să fie între moartea bătrânului Nicorov şi vizita 
cu care ne onorati? 

— Este o legătură foarte firească. 

— Poate să pornesc pe urmele ucigaşului? 

— Nu. Am venit să mă rog pentru un nevinovat 

— Vă înţeleg! 

— Băiatul primarului a fost arestat, sub cumplita învinuire că 
ar fi ucigaşul tatălui său. Băiatul însă, este cu desăvârşire 
nevinovat. 

— Sunteţi atât de încredinţată de aceasta, prinţesă? 

— Pe deplin încredinţată! răspunse Fedora Feodorovna. De 
altfel logodnica flăcăului a fost la mine şi m-a rugat atât de 
sfâşietor, încât mi-ar fi cu neputinţă să n-o ajut! 


Rimsky îşi lăsă ochii în pământ. 

Era pentru prima oară că Vulturul Morţii se simţea vinovat. 
Nu-l mustra conştiinţa că-l ucisese pe bătrânul Nicorov, ci că 
prin fapta lui pricinuise o nenorocire unor oameni nevinovaţi. 
Căci cu ce greşise oare împotriva lui, Ivan Nicorov, care acum 
era dus în temniţa din Dubro şi pus în lanţuri, ce greşise 
sărmana Sonia, care odată cu Ivan îşi pierduse iubitul, 
apărătorul, îşi pierduse tot ceea ce biata fată mai avea în lumea 
aceasta? Şi gândindu-se la toate acestea situaţia i se păru şi mai 
deznădăjduită. 

— Rimsky, de ce taci? îl întrebă Fedora Feodorovna pe 
Vulturul Morţii. De ce nu-mi dai curaj? Nu vreau decât să-mi spui 
dacă sunt oarecari speranţe ca Ivan Nicorov să fie scăpat din 
închisoare! 

— Nu cred! 

— N-ai putea dumneata să-l scapi? 

— La ce bun? Ar fi prins din nou şi din nou băgat în lanţuri. 

— Doamne, suspină prinţesa, şi eu, bizuindu-mă pe ajutorul 
dumitale, i-am mai dat speranţe acelei nenorocite! Ar fi 
îngrozitor ca Ivan Nicorov să fie condamnat, fără a fi vinovat sau 
poate chiar... executat! 

Rimsky tresări! 

— Nu este decât o singură putinţă ca Ivan Nicorov să scape! 

— Care? 

Ca adevăratul vinovat să fie prins. 

Fedora Feodorovna se uită neînţelegătoare la Vulturul Morţii... 

— Dar de unde să-l iau eu pe adevăratul vinovat? 

Rimsky, ca şi când n-ar fi ştiut nimic, despre cele petrecute în 
noaptea aceea sângeroasă, se adresă doctorului Leonida, cu 
următoarele cuvinte: 

— Cine ar fi putut să săvârşească fapta? 

Doctorul Leonida se înveştmântă şi el cu liniştea Vulturului 
Morţii şi răspunse, fără a clinti: 

— Nici prin minte nu-mi trece! 

— În orice caz, este de bănuit că, urmă Rimsky, acela care l-a 
ucis pe primarul Rudinului, trebuie să fie un om care avea pricini 
foarte îndreptăţite să se răzbune pe Nicorov, într-un chip atât de 
sângeros. Poate să fi fost vreun biet ţăran, căruia Nicorov voia 
să-i vândă şi ultima viţă din grajd sau poate un om, despte care 
primarul ştia mai multe decât ar fi trebuit să ştie... 


— Nu înţeleg! zise prinţesa. Te rog tălmăceşte-ţi cuvintele. 

— Mai târziu vă voi tălmaci. Deocamdată însă, v-aş ruga să-mi 
răspundeţi la o întrebare. 

— Să auzim! 

— Fiţi cu băgare de seamă la ceea ce voi spune, prinţesă! 
Copoii au dat de ascunzătoarea vulpii şi chelălăiesc în 
apropierea adăpostului, aşteptând clipa în care vor putea să-şi 
sfâşie prada. Vulpea e gata să cadă, când în lupta pentru 
apărarea propriei sale vieţi, ucide pe unul din câini... 

Fedora Feodorovna urmărea cu multă atenţie şi mirare 
cuvintele Vul tarului Morţii. 

— AŞ vrea să ştiu, urmă Rimsky, care este părerea 
dumneavoastră despre vulpe, în cazul acesta? Este ea vinovată? 

— Nu, răspunse prinţesa, fără şovăire. 

— S-ar putea, reluă Vulturul Morţii, ca un om să fi fost într-o 
situaţie asemănătoare aceleia, în care se găsea vulpea din 
fabula mea şi omul acesta să fi căutat să se apere în acelaşi 
chip. Să zicem că, Ivan Nicorov este nevinovat şi că un altul a 
săvârşit crima. Să nu căutăm împrejurările, care l-au împins pe 
ucigaş, la acest act disperat, ci să rămânem numai la faptul în 
sine. Spuneţi-mi prinţesă, credeţi că este vreun om, care s-ar 
prezenta autorităţilor de bunii voie şi ar spune: Omul pe care l- 
aţi arestat, este nevinovat, daţi-i drumul, fiindcă eu sunt 
ucigaşul? 

Fedora Feodorovna îşi lăsă capul în jos. 

— Aşa este, Stanislau Rimsky. Inţeleg situaţia prea bine, chiar 
dacă nu-ţi dau dreptate în totul. Sunt pe deplin încredinţată că, 
dacă făptuitorul ar fi fost un adevărat bărbat, nu i-ar fi lipsit 
curajul să-şi ia întreaga răspundere pentru fapta sa. 

— Într-adevăr, prinţesă? întrebă Rimsky, cu înfrigurare. 

— Oare dumneata socoteşti că este un adevărat bărbat omul 
care se culcă liniştit, în fiecare seară, în vreme ce un nevinovat 
este osândit în locul lui? 

Rimsky se îndreptă, cât era de înalt. 

— Aveţi dreptate prinţesă! Aţi vorbit aşa cum v-a poruncit 
simţământul dumneavoastră de dreptate! Întoarceţi-vă liniştită, 
la castel... În curând Ivan Nicorov va fi liber! 

Ochii prinţesei străluceau de fericire. Ea luă dreapta lui 
Rimsky cu amândouă mâinile şi o strânse cu căldură. 

— Iţi mulţumesc, Rimsky, că te vei interesa de soarta acelui 


nevinovat! Îţi mulţumesc eu, căci mie îmi faci un serviciu. 

Se părea că în clipa aceea gândurile lui Rimsky erau departe, 
departe de tot. În urmă, după câteva secunde, îşi ridică ochii şi 
privind ţintă la Fedora Feodorovna, îi zise încet, dar cu multă 
hotărâre: 

— Prinţesă, poate că nu nădăjduiaţi să vă înapoiaţi acasă cu 
un asemenea rezultat! Dar Stanislau Rimsky v-a făgăduit şi se 
va ţine de cuvânt. Mâine Ivan Nicorov va fi liber şi împreună cu 
Sonia lui se va duce la prea milostiva prinţesă Fedora 
Feodorovna, pentru a-i mulţumi în genunchi, pentru nemărginita 
ei bunătate. 

— Încă de mâine? 

— Da! Fiindcă adevăratul ucigaş se va înfăţişa încă în seara 
zilei de astăzi, înaintea poliţaiului din Dubro! 

De abia acum înţelese Fedora Feodorovna toată grozăvia 
realităţii. De abia acum începu să-i frământe sufletul cumplita 
bănuială, când privi la chipul hotărât şi întunecat al Vulturului 
Morţii. 

Şi în prada unei spaime de nedescris, ea strigă. 

— Rimsky... dumneata... dumneata... 

Vulturul Morţii răspunse încet: 

— Da, prinţesă... pe primarul Nicorov... eu l-am ucis! 

Mica încăpere fu străbătută de un țipăt sfâşietor. 

— Să fie cu putinţă? 

— Prinţesă, nu mă judecaţi prea aspru, nu vă lepădaţi de 
mine! Eram în legitimă apărare şi nu puteam face altfel... 
Nicorov, pe care l-am smuls din ghearele morţii, drept 
recunoştinţă a vrut să mă dea pe mâinile cazacilor... Ne-a 
descoperit ascunzătoarea şi... şi... da, da, eu am fost vulpea, 
care s-a văzut silită să-şi sfâşie pe unul din urmăritori, spre a 
scăpa cu viaţă. 

Lacrimile năpădiră frumoşii ochi ai prinţesei. 

— Doamne Dumnezeule! Ce se va întâmpla acum? 

Rimsky zâmbi, cu blândeţe. 

— Ce se va întâmpla? Ce poate să se întâmple? Se va găsi 
cineva, care nu se va sfii să dovedească cum că este un 
adevărat bărbat şi că are curajul să-şi mărturisească fapta şi să- 
şi ia răspunderea urmărilor... Îl voi scăpa pe Ivan Nicorov, care 
este nevinovat, prezentându-mă, încă în seara aceasta, 
poliţaiului din Dubro... 


Fedora Feodorovna se prăbuşi pe un scaun, cu un țipăt 
înăbuşit. Doctorul Leonida rămase şi el încremenit la auzul 
cuvintelor căpitanului său. 

— Nu, căpitane, n-ai dreptul să faci aceasta! Gândeşte-te la 
primejdia la care te expui. 

— Dar nici nu pot lăsa ca un nevinovat să sufere în locul meu! 

Fedora Feodorovua sări de pe scaun. Nici pe ea n-ar mai fi 
recunoscut-o nimeni. Faţa ei frumoasă era brăzdată de lacrimi şi 
tremura din tot trupul. 


— Doctorul Leonida are dreptate!... zise ea, cu glas 
tremurător de emoție. Nu trebuie să te duci şi nici nu te vom 
lăsa să pleci. 


— Şi Ivan Nicorov?... întrebă Rimsky. 

— Mai bine să piară Ivan Nicorov şi toată lumea, numai 
dumneata să rămâi în viaţă! 

— Prinţesă! zise Rimsky, nu vă mai recunosc!... Adineauri aţi 
spus... 

— Aceasta s-a întâmplat adineauri! răspunse Fedora 
Feodorovna. 

Vulturul Morţii însă se apropie de ea şi i se uită ţintă în ochi. 

— Prinţesă, adineauri aţi vorbit drept, aţi vorbit fără 
părtinire... acum vorbiţi sub înrâurirea simţămintelor, care vă 
fac să preferaţi scăparea prietenului, înaintea salvării unui om, 
care vă este necunoscut. Ţin să vă liniştesc însă, spunându-vă 
că, în orice caz aş fi încercat să-l scap pe Ivan Nicorov. 
Dumneavoastră n-aţi făcut decât să-mi arătaţi drumul pe care 
trebuia să apuc. Mi-aţi atras atenţia că Stanislau Rimsky trebuie 
să se poarte ca un adevărat bărbat şi pentru fapta aceasta vă 
voi fi recunoscător în vecii-vecilor! 

lar eu, te voi pierde pentru totdeauna! zise Fedora 
Feodorovna, tâlmăcindu-şi în cuvinte gândul care-i frământa 
mintea, ca o tortură a iadului. 

Doctorul Leonida trecu în odaia alăturată, pentru a le spune 
tovarăşilor săi, întorsătura neaşteptată, pe care o luase afacerea 
Nicorov. Credincioşii prieteni ai Vulturului Morţii ascultară uimiţi 
povestirea tânărului doctor, apoi săriră până la cel din urmă, 
spre a-l hotărî pe căpitanul lor să-şi schimbe gândul. 

Uşa se deschise şi cel dintâi fu Dan Dragomir, care luă 
cuvântul. 

— Căpitane, zise el, dacă ne părăseşti, vom pieri cu toţii! 


— Nu se poate să pleci! strigă Micislav. 

— Nu-ţi dai seama că te-ai duce la o moarte sigură? sună şi 
glasul cristalin al Ludovicăi. 

Dragostea neţărmurită a prietenilor săi îl mişcă adânc pe 
Vulturul Morţii. Ochii lui de culoarea abanosului înlăcrimară. 
Îndată după aceea însă, voinicul îşi stăpâni slăbiciunea şi se 
întoarse spre tovarăşii săi, spnnându-le cu glas metalic: 

— Dragii mei,  ascultaţi-mă! Hotărârea mea este 
nestrămutată! Gândiţi-vă la situaţia în care mă găsesc eu şi 
întrebaţi-vă, dacă am dreptul să las ca un nevinovat să sufere 
din pricina mea? Dacă m-aş împăca cu gândul acesta, atunci ar 
trebui să-mi fie ruşine o viaţă întreagă, nu numai în faţa voastră, 
dar chiar şi în faţa mea însămi. Dacă vreau să mai pot trece prin 
lume, tot cu capul ridicat, după cum am trecut până astăzi, 
atunci trebuie să fac pasul acesta! 

— Dar căpitane, tu nu te gândeşti la ceea ce se va întâmpla? 
stărui Dan Dragomir. 

Rimsky îşi scutură capul împodobit cu plete ca pana corbului. 

— Ivan Nicorov va fi liber, căci adevăratul ucigaş se va preda 
autorităţilor! Aceasta trebuie să se întâmple! 

— Căpitane, dă-ţi seama! zise Severin cu glasul înăbuşit de 
durere. 

— Îmi dau seama prea bine! urmă Rimsky. Nadăjduiesc însă 
că nu ne vom despărţi pentru totdeauna şi mai curând, sau mai 
târziu, drumul meu va duce tot spre Cuibul Vulturilor. 

— E cam temerar să crezi aşa ceva, căpitane! zise Dan 
Dragomir, trist. Tocmai de aceea este atât de mare grija 
noastră, fiindcă ştim spre ce primejdie porneşti. Crezi oare că 
după ce vor fi izbutit să-l prindă pe Stanislau Rimsky, autorităţile 
vor sta cu ochii închişi, spre a-i da putinţa să le scape din mâini? 
Zi şi noapte te vor păzi, cu cazaci cu schimbul, căci temniţa din 
Dubro n-a avut până astăzi un prizonier mai temut şi mai 
însemnat, decât cum va fi Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii! 

— Îţi înţeleg teama, dragă Dane, răspunse Vulturul Morţii. Şi 
eu m-aş gândi la fel, dacă aş hotărî să mă înfăţişez poliţaiului 
din Dubro, ca Stanislau Rimsky. Numai că aceasta nu se va 
întâmpla, fiindcă tocmai pe acest fapt se reazămă tot planul 
meu. Dacă mă predau sub un nume străin, atunci cei de la 
închisoare se vor purta cu mine la fel ca şi cu ceilalţi prizonieri, 
nu mă vor pune sub o pază specială şi în asemenea împrejurări, 


poate că nu va fi tocmai aşa de greu să fug din temniţă. 

Tovarăşii Vulturului Morții primiră cu admiraţie planul 
căpitanului lor şi se minunară din nou de spiritul lui născocitor, 
care-l scotea întotdeauna din cele mai mari încurcături. 

Numai Fedora Feodorovna nu se putea împăca cu hotărârea 
voinicului. 

— Şi dacă nu vei izbuti? 

— Dar voi izbuti! 

Dan Dragomir păşi lângă Rimsky. 

— Vom fi aici noi, prietenii şi tovarăşii lui credincioşi, care îl 
vom ajuta şi-l vom scăpa, dacă va trebui, chiar cu preţul vieţii 
noastre! 

Rimsky privi cu recunoştinţă la voinicul român, care vorbea 
din inima tuturor prietenilor săi. 

— Nădăjduiesc, zise Vulturul Morţii, că în timpul cât nu voi fi 
aici, nu vă va paşte nicio nenorocire. Doctorul Leonida şi cu Dan 
Dragomir să-mi ţină locul şi cred că nu va trece mult timp, şi ne 
vom revedea. 

După aceea, Rimsky trecu în odaia alăturată, se îmbrăcă cu 
veşminte ţărăneşti, îşi aşeză o căciulă pe cap şi se făcu gata de 
drum. 

Înapoindu-se, Fedora Feodorovna îl privi cu nişte ochi în care 
era întipărită o teamă fără margini. 

Vulturul Morţii se duse de-a dreptul la ea şi ducându-i mâna 
fină la buze, zise: 

— Prea bună prinţesă, fiţi liniştită şi aveţi încredere că, nu mi 
se va întâmpla nimic. Va rog ca în timpul lipsei mele de aici, să 
vă purtaţi cu prietenii mei cu aceeaşi bunăvoință pe care le-aţi 
arătat-o şi până acum. 

Fedora Feodorovna strânse cu căldură mâna Vulturului Morţii. 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui, Stanislau Rimsky. 

— La revedere, Fedora Feodorovna! 

După aceea uşa se închise în dosul prinţesei, iar Rimsky se 
întoarse înspre prietenii săi. 

— Rămâneţi cu bine, dragii mei, le zise el. Până la Dubro 
drumul e lung şi este datoria mea să-l scap pe bietul Ivan 
Nicorov, cât mai iute. 

Credincioşii tovarăşi îşi îmbrăţişară căpitanul şi lacrimi 
străluceau în ochii fiecărui voinic. 

Numai cu greu putu Rimsky să scape din cercul care se 


strânsese în jurul lui. 

lar când uşa se închise în urma lui, voinicii se simţiră 
asemenea unor copii orfani. Lipsea din mijlocul lor acela pe 
care-l iubeau cel mai mult, care trebuia să-i conducă, pentru 
care şi-ar fi jertfit cu drag chiar şi viaţa. 

Dar şi Vulturul Morţii mergea pe şosea cu inima strânsă. Când 
îşi întoarse capul şi zări Cuibul Vulturilor, care se ridica mândru 
spre cer, îl năpădiră lacrimile. 

El se întrebă, daca-i va fi dat să mai revadă vreodată turnul 
acesta şi dacă îşi va mai putea privi în ochi tovarăşii care 
rămăseseră să-l aştepte în ascunzătoarea din vârful stâncilor. 

Lacrimile îl înăbuşeau, dar, peste câteva clipe Vulturul Morţii 
îşi urmă drumul, cu paşi hotărâți. 


Continuarea aventurilor o veţi afla în capitolul următor: 
In temniţa din Dubro. 


KKK