Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)
Cumpără: caută cartea la librării
CAPITOLUL 98 NOUL CĂPITAN Printre părăsitele ruine romane de la Iglița, vechiul Troemis, se mută iarăși viaţa. De câteva zile Grigore Mușcam se mutase acolo împreună cu cei opt bandiți care se rupseseră de ceata lui Mihu Inimă de Leu și printre părăsitele ruine bandiții își găsiseră într-adevăr un cămin și un adăpost minunat. O scară secretă ducea dintre ruine și până în subteranele vechiului Castru roman, scară, care era ascunsă cu desăvârșire de dărâmături. Chiar și ochiul cel mai obișnuit cu asemenea locuri nu putea observa decât cu multă greutate această scară secretă. Grigore Muscan și cu oamenii săi se rânduiră în subteranele acestor ruine și aici își aranjară toate lucrurile pe care le aduseseră cu ei din moara de pe malul Dunării. Bandiţii lui Muscan nu uitaseră să ia cu ei nici merinde. Șunci întregi, roate de caşcaval, coaste de slănină, cârnaţi afumaţi, erau îngrămădite în noua locuinţă, de unde firește că nu lipsea nici un butoi cu vin, adus tot de la moara lui Mihu Inimă de Leu. Printre ruine începu apoi o viaţă veselă pentru bandiți nu însă și pentru boierul Petrache Bănuţ și fiica lui care aveau să cunoască zile foarte triste. Cei doi prizonieri fură așezați într-una din încăperile subteranei, încăpere care servise de temniţă încă și pe vremea romanilor. Bietul boier, de altfel ca și fiica sa, Dochița, nu se puteau obişnui deloc cu noua viaţă care se deosebea atât de mult de traiul pe care-l duseseră până atunci. Afară de aceasta, atât Grigore Muscan, cât și oamenii săi, îi umileau zilnic într-un chip atât de nemilos încât prizonierii ajunseseră aproape la disperare. Noul căpitan de bandiți nu se sfia s-o pună pe jupâniţa Dochiţa la treburile cele mai josnice și fata boierului era silită să curețe zi de zi locuința subpământeană a bandiţilor și fără a crâcni deoarece la cea mai mică împotrivire Muscan o ameninţa că-l va bate iarăși pe tatăl său cu nuiaua de alun, de care boierul Petrache Bănuţ se temea poate chiar mai tare decât de dracii din iad. In cea dintâi zi a sosirii lor acolo, când serbară sfinţirea noului adăpost, vinul cursese râu. Grigore Muscan făcea ce făcea și aducea mereu vorba de el pentru a fi sărbătorit și de fiecare dată le făgăduia bandiţilor că nici în sânul lui Avram nu le va merge atât de bine ca sub căpitănia lui. — Veţi vedea voi, zise el într-un rând, râzând hidos, că va veni o zi, când chiar și Mihu Inimă de Leu va cere să fie primit aici! Bandiţii râseră zgomotos. Și turnară vin din nou, umplură din nou paharele și din nou le goliră până în fund. Vinul le dezlegă limbile, cineva începu să cânte și atunci bandiții strigară fericiţi: — Aceasta este viaţa cea adevărată! Sub Mihu Inimă de Leu n-aveam voie nici să crâcnim măcar. De băut nu ne lăsa să bem decât din an în Paște... Parcă eram niște pustnici și nu bandiţi!... Aceasta este adevărata viaţă de bandit! — Firește că, aceasta este cea adevărată! strigă și Grigore Muscan. — Ei, tocmai, tocmai cea adevărată nu este nici asta! mormăi unul din bandiți. — Dar ce mai lipsește? — Ce lipsește? răspunse banditul, uitându-se scrutător în jurul său. Niciunul nu știţi?... Ne lipsește lucrul de căpetenie... femeia! Grigore Muscan râse cu poftă. — De ce nu spui mai iute, omule? strigă Muscan. Nimic mai ușor decât să ne îndeplinim și această dorință! — Cum? — Vă repeziţi până în sat, puneţi mâna pe câteva fete frumoase și vă trăiţi viaţa! Fiecare din voi să-și găsească perechea, căci viaţa nu-i frumoasă decât atunci când este trăită în doi! Bandiţii începură să urle de bucurie. — Trăiască Muscan! — Trăiască căpitanul! — Asemenea căpitan ne trebuie nouă! Muscan râse cu hohote. — Cred că nu vă închipuiaţi că și eu voi duce aceeași viață de călugăr pe care a dus-o Mihu! — Așa este căpitane! strigă unul din bandiți. Dar tu trebuie să ne Slujești drept pildă! — Eu mi-am și ales-o! — Dar pe cine, oare? — Pe jupâniţa Dochiţa, fata boierului Petrache Bănuţ! vesti Grigore Muscan cu mândrie. — Trăiască! — Trăiască căpitanul! Muscan îi și făcu un semn unuia dintre bandiți. — Aduceţi-o aici pe gingașa noastră jupâniţă căci tare aș vrea să simt ce gust are sărutul ei! — Bine, căpitane, dar și noi vrem câte o ibovnicuţă! strigă unul din tovarășii lui Muscan. — Dar v-am spus doar cum să vă faceţi rost de ibovnice! Cine nu e un papă-lapte, nu va mai șovăi nicio clipă. — Așa este! — Bravo! — Trăiască Muscan! Și în mijlocul unor urlete sălbatice bandiții începură să se pregătească de a cobori în sat pentru a-și căuta ibovnice. Între timp, jupâniţa Dochiţa Bănuţ se ivi tremurând în mijlocul bandiţilor care se pregăteau de plecare. Ea nu putea să-și închipuie de ce o aduseseră acolo, instinctul însă îi șopti parcă cum că va avea parte de o nouă înjosire și de aceea tremura ca varga. — Căpitane, nu vii cu noi? întrebă un bandit răgușit de băutură. — De ce ar veni? răspunse un altul. Muscan nu mai are nevoie să-și răpească ibovnică! El o are la îndemână și și-a ales-o pe cea mai frumoasă și pe cea mai de neam... Dochiţa auzise cuvintele acestea și se înroșise până peste urechi. Ea voi să fugă, îngrozită, dar Muscan se răsti la ea pe un ton care nu admitea niciun fel de împotrivire: — Rămâi! Între timp încăperea se goli încetul cu încetul, bandiții se îndepărtară unul după altul și în curând se auzi tropot de cai, ceea ce însemna că ei și porniseră spre sat. Grigore Muscan rămase singur cu Dochiţa Bănut. El își plimbă mulțumit și pătimaș privirea pe trupul fetei de boier, a cărei frumuseţe suferise mult din pricina frământărilor din timpul din urmă. Obrajii îi erau palizi, părul răvășit, în jurul ochilor avea cearcăne vinete, dovadă că în ultimele nopţi nu prea închisese ochii. — Ei, frumoasă jupâniţă, răsună glasul răgușit, tărăgănat al lui Grigore Muscan, n-ai vrea să te mai apropii puţin de mine? Dar Dochiţa nu se mișcă din loc, ca și când picioarele i-ar fi prins rădăcini în pământ. — N-ai auzit ce ţi-am spus? strigă atunci Muscan pe un ton mult mai poruncitor. Dochiţa se împotrivi, vădit îndurerată de atâta persecutare din partea soartei pe care ea o socotea nedreaptă: — Lasă-mă să plec!... Nu te atinge de mine! — la te uită, rânji Grigore Muscan, frumoasa fată de boier știe și să se roage! În schimb, cei de la conacul din Piatra Seacă, nu prea îmi vine să cred că i-au auzit vreodată această voce mieroasă! Acolo, la conac, ea nu știa decât să poruncească, da, să poruncească pentru ca oameni nevinovaţi să fie legaţi la stâlp și bătuţi până la sânge cu nuiaua de alun! — Ei, da, mă rog... ce mai vrei? — Ce mai vreau?... Vreau să fii a mea frumoasă fată de boier! Dochiţa ţipă, speriată: — Nu! niciodată! Grigore Muscan începu să râdă batjocoritor. — Ar trebui să-ţi dai seama că aici orice împotrivire este zadarnică! E păcat să mai pierdem vremea cu cuvinte de clacă deoarece aici nu se întâmplă decât ceea ce vreau eu. Cuvintele lui Grigore Muscan răsunară măsurat, încet, înfiorător de reci, ameninţarea lor înspăimântând-o pe Dochiţa mai mult decât ar fi putut-o înspăimânta orice pe lumea aceasta. De aceea, ea se aruncă în genunchi în fața căpitanului de bandiți și așa îl imploră: — Pentru numele lui Dumnezeu, te rog, te implor, nu mă mai chinui și lasă-mă să plec împreună cu tatăl meu. — Dorinţa ta e cam lipsită de modestie, frumoasă jupâniţă! zise Grigore Muscan, batjocoritor. i — Nu-ţi cer să-mi faci aceasta degeaba! urmă Dochița. Iți făgăduiesc solemn că nu ți se va întâmpla nimic și-ți voi plăti un preț de răscumpărare atât de mare, încât toată viața nu te vei mai îngriji de ziua de mâine. — Parcă așa mă îngrijesc eu mult de ziua de mâine! răspunse Grigore Muscan, trufaș, ridicând din umeri. — Atunci mă adresez inimii dumitale! continuă Dochiţa pe un ton și mai rugător. Gândește-te că nu se poate ca boierul Petrache Bănuț și cu fiica să mai îndure și pe mai departe înjosirile acestea... — De ce nu s-ar putea? rânji Grigore Muscan. Dimpotrivă, poate să se aștepte la înjosiri și mai mari, căci la drept vorbind, prea i-a mers bine până acum... Da, da, frumoasa mea, până acum ne-am purtat cu voi cu prea multă blândeţe și mai ales cu tine! — Nu se poate... nu se poate! strigă atunci Dochiţa, deznădăjduită și în deznădejdea ei își dădu pe faţă adevărata fire, ceea ce o durea mai mult, în situaţia în care se găsea. Eu sunt obișnuită să fac ce vreau, să locuiesc într-un conac frumos, să fiu îmbrăcată în mătăsuri, să fiu slujită de mulţi servitori și nu să mă târâi prin mocirle ca acestea unde... Lacrimile îi înăbușiră glasul. Grigore Muscan se apropie de ea și-i zise, în șoaptă: — Dacă nu-ţi place viaţa aceasta, atunci ţi-o poţi schimba singură și cu multă ușurință! — Atunci de ce nu mă lași să plec? — Păi nu m-am gândit așa! — Dar cum? — Ibovnica căpitanului, zise Grigore Muscan, cu un ton, ca și când ar fi spus cel puţin „soţia împăratului Rusiei”, se bucură printre bandiți de o stimă cu totul deosebită... Ea are mătăsuri, rochii scumpe, giuvaericale... tot ce vrea! Ea locuiește în odaia cea mai frumoasă, nu trebuie să muncească și este slujită de toată lumea... Obrajii Dochiţei se făcură ca jăratecul și strigă cu toată hotărârea: — Nu-mi trebuie... cu preţul acesta nu-mi trebuie! Piei din fața mea! Dar Muscan, în loc să se îndepărteze, sări la ea și vru s-o cuprindă în braţe dar Dochiţa îi alunecă din mâini și se uită la el cu scârbă și adânc dispreț. — De ce te uiţi la mine atât de dispreţuitor, porumbiţa mea, ca și când cine știe ce păcat aș fi săvârșit? strigă Muscan. — Bandit mârșav și ticălos ce ești! răspunse Dochiţa cu un nemărginit dispreţ. — Se poate, dar de aceea tot a mea vei fi! răspunse batjocoritor Grigore Muscan, care nici nu se sinchisea de cuvintele jignitoare pe care i le arunca fata. — Niciodată! strigă fata boierului Petrache Bănuţ. — Ha, ha, ha! Vom vedea noi! — Mai bine mă sinucid! — Fii pe pace, căci voi fi eu cu ochii în patru ca să nu se întâmple una ca asta! — Și totuși, vei vedea că nu-ţi vei ajunge niciodată scopul tău josnic... Ochii lui Grigore Muscan avură o lucire ironică: — Nu? Ce tot spui? Dar ce vei zice când se vor înapoia oamenii mei din sat și-i voi pune să-l bată pe tatăl tău înaintea ochilor tăi până când își va da sufletul?, — Fiară sălbatică ce ești! — N-ai decât să-mi dai numele cele mai urâte pe care le poate născoci mintea ta învățată, rânji căpitanul bandiţilor din Iglița, dar de aceea tot vei fi a mea! Acum firește că depinde dacă vrei să fii a mea cu tatăl tău în viaţă, sau poate că preferi să-l vezi mai întâi stingându-se în faţa ochilor tăi sub loviturile oamenilor mei și numai după aceea să mi te dai! In privinţa aceasta îţi las libertatea să alegi. Dochiţa începu să plângă în hohote. Ar fi vrut să spună ceva dar nu mai avu puterea să îngâne niciun cuvânt. Hohotele de plâns îi zguduiră tot trupul și-și dădu seama de deznădăjduita situație în care se găsea. Întelese prea bine că era cu totul în puterea banditului din mâinile căruia nu mai putea scăpa decât numai doar dacă se întâmpla vreo minune. Acum i se ivise din nou prilejul să vadă deosebirea dintre Mihu Inima de Leu și acest ticălos căpitan de bandiți. Da, Mihu Inimă de Leu era un adevărat haiduc, pe când Muscan acesta era cel mai mârșav bandit pe care și-l putea închipui o minte omenească. Mihu Inimă de Leu le poruncise oamenilor săi să nu se atingă nici măcar cu un deget de ea pe când acesta... acesta se folosea de cel dintâi prilej pentru a o umili din nou, pentru a o necinsti. De durere Dochiţei i se părea că i se va rupe inima. De-abia acum își dădu ea seama că numai purtarea ei față de supușii tatălui său o aduseseră în situaţia aceasta din care nu mai exista scăpare și-și zise că tot ceea ce i se întâmpla era numai pedeapsa lui Dumnezeu pentru viaţa ei de până atunci. Și acum, când Grigore Muscan se apropia tot mai mult de ea, nu mai avu nici măcar puterea să se mai împotrivească. Ea simţi cum căpitanul bandiţilor din Iglița se aplecă peste ea, simţi duhoarea de vin ce ieșea din gura lui, simţi cum este sărutată cu patimă, cu sălbăticie și... nu mai avu puterea să se împotrivească. * x x Peste câteva ceasuri o gălăgie asurzitoare tulbură liniştea ascunzătoarei din ruinele romane de la Iglițta. Oamenii lui Muscan se înapoiau din expediția din sat și fiecare din ei aducea câte o fată care țipa ca din gură de șarpe. — Ei, căpitane, zise, rânjind, unul din bandiți, acum ni s-a îndeplinit și această dorință. Am luat cu noi pe cele mai frumoase fete din sat. Este adevărat că deocamdată mai fac ele puţină gălăgie, dar cu timpul se vor îmblânzi și vor prinde chiar gust de această frumoasă viaţă liberă pe care o duc bandiții și care n-are pereche pe toată suprafața pământului! — Și cum a mers isprava? întrebă Grigore Muscan. Aţi avut de furcă cu sătenii? Banditul începu să râdă. — Da de unde, căpitane, răspunse el. Măcar de ai fi fost și tu acolo să vezi! Când am început să strigăm că a sosit Mihu Inimă de Leu, să fi văzut cum fugeau sătenii care încotro și s-au ascuns atât de bine de nici măcar urechile nu li se mai vedeau! — Cum? zise Grigore Muscan, încruntat. Isprava aceasta ați săvârșit-o în numele lui Mihu Inimă de Leu? — Firește, răspunse banditul. Nu-i mai bine să-l urmărească pe el decât să ne urmărească pe noi? Fruntea lui Muscan se descreţi și-l bătu pe umeri pe bandit, zicându-i: — Foarte bine aţi făcut! Ideea este minunată! În viitor ne vom duce peste tot în numele lui Mihu Inimă de Leu. În chipul acesta autorităţile nu vor da niciodată peste ceata noastră, în schimb o vor urmări cu atât mai multă îndârjire pe cealaltă, ceata lui Mihu Inimă de Leu. — Grozav, căpitane! Ideea aceasta este într-adevăr minunată! — Pentru bucuria izbânzii voastre și a ideii mele să ne urmăm petrecerea. Zicând acestea, bandiții trecură în odaia alăturată, în unul din colțurile căreia se zgribuliseră, tremurând ca niște trestii, fetele răpite din sat. Când se întâmpla ca vreunul din bandiți să ajungă în apropierea lor ţipau ca din gură de șarpe. — Lasă că, în curând nu veţi mai ţipa voi atâta! zise unul din bandiți, ameninţător. Priviţi acolo, urmă el, arătând spre jupâniţa Dochiţa, luaţi pildă de la ibovnica viteazului nostru căpitan și vedeți cât este de liniștită și de supusă! Și unde mai pui că ea este fată de boier! Fetele se uitară uimite la Dochiţa, care ședea în celălalt capăt al încăperii, nemișcată, cu ochii plini de lacrimi. Era nespus de rușinată și nu se simțea în stare să-și ridice ochii spre a se uita în altă pereche de ochi. Dar cu toată durerea ce-i sfâșia sufletul, totuși, în inima ei tot încolţise o mică rază de nădejde. Ea spera anume că acum îi va fi mai ușor să pregătească drumul evadării din ascunzătoarea bandiţilor și mai ales nădăjduia că după cele întâmplate, Grigore Muscan nu se va mai purta cu tatăl ei atât de rău, ca până atunci. * x x Răpirea fetelor din Iglița stârni o adevărată consternare, nu numai prin împrejurimi, ci și dincolo de Baltă. Acum îl blestemau pe Mihu Inimă de Leu chiar și aceia care până ieri îl stimaseră pentru curajul și pentru bărbăţia sa, precum și pentru ajutoarele pe care le împărțea celor săraci. — E aproape de necrezut, zicea un țăran, ca Mihu Inimă de Leu, care până astăzi s-a dovedit a fi un apărător al familiei, să se înjosească deodată în așa fel printr-o mârșăvie ca aceea a răpirii fetelor. — Și cu toate acestea, el a fost, susținea morţiș un martor ocular, care cu prilejul expediției bandiţilor, se ascunsese iute într-o șură de paie. Mi-aduc aminte, de parcă s-ar întâmpla acum, când a strigat: Eu sunt Mihu Inimă de Leu! — Și atunci? — Atunci firește că toată lumea a fugit pe unde a apucat fiindcă nimeni n-avea poftă să se ia la harţă cu Mihu Inimă de Leu. — Așadar, aţi stat cu mâinile în sân și v-aţi uitat cum vă fură fetele? întrebă ţăranul dintâi. — N-aveam ce să facem! Dar de altfel, cine s-ar fi gândit că bandiții aceia veneau să răpească fete!... Până acum Mihu Inimă de Leu nu s-a mai dedat niciodată la o asemenea mârșăvie! — Oare unde va fi acum Vetuţa mea? se boci una din femei. — Dar Gherghina mea? — Dar Marioara mea? Și așa mai departe, fiecare își bocea fata pierdută și fiecare se întreba, oare unde să fi târât bandiții fetele și cum ar fi cu putinţă să le ia înapoi de la ei? — Nu ne rămâne altceva de făcut, zise un ţăran, decât să ne repezim până la Brăila, ba mai bine până la Galaţi, la ispravnicul Arcadie Costescu, care are la îndemână cei mai mulţi dorobanţi și panduri și care este adevăratul conducător al războiului ce se duce împotriva bandiţilor și să-i spunem ce ni s-a întâmplat. Îndată se și alcătui o delegaţie de trei pescari care hotărâră să se ducă până la ispravnicul Galaţilor și să ceară panduri, care să-i apere de atacurile atât de îndrăzneţe ale lui Mihu Inimă de Leu. Bieţii oameni se temeau ca ceea ce se întâmplase ieri să nu se mai întâmple și mâine, din nou... Chiar dacă ele nu mai avură loc în Igliţa, dar ele se repetară prin alte sate din împrejurimi. Înainte de vreme, Mihu Inimă de Leu nu se rătăcise prin partea locului și temutul căpitan de bandiți era cunoscut numai din auzite. Acum însă, el se ivea mereu prin partea locului și făcea să se vorbească de numele lui în legătură cu fapte a căror josnicie îl puneau în rândul bandiţilor de cea mai joasă categorie. El prăda casele oamenilor nevinovaţi, cinstiţi, gospodari și le lua economiile strânse în curs de mulţi ani, cu sudoarea frunţii lor, iar dacă încercau să se împotrivească, fie chiar și numai cu un cuvânt, îi ucidea în chipul cel mai barbar. Grozăviile se ţineau lanţ. Nu treceau două-trei zile să nu se audă că Mihu Inimă de Leu a săvârșit din nou vreo josnicie. Toate noile isprăvi ale căpeteniei de bandiți erau atât de mârșave, atât de pline de cruzime, încât lumea se întreba nedumerită, ce se întâmplase că Mihu, care mai înainte nu se deda la nicio cruzime, la nicio josnicie, se schimbase deodată atât de mult. Chiar și Arcadie Costescu, ispravnicul Galaţilor, care avusese prilejul să-l cunoască mai de aproape pe căpitanul bandiţilor și să-i cunoască chiar și felul lui de a vedea și de a gândi, se mira grozav de schimbarea care se operase în sufletul banditului. — Oare ce să se fi întâmplat cu Mihu Inimă de Leu că s-a schimbat deodată atât de grozav? Ispravnicul trimise un raport la București încă în aceeași zi, amintind despre noile isprăvi ale bandiţilor și cerând noi trupe de întărire, pentru a putea presăra armată și prin comunele din jurul Igliței. * x x În timpul acesta, în subteranele ruinelor romane din Iglița, viața veselă își urma cursul cu care începuse. Oamenii lui Grigore Muscan înotau în fericire deoarece prăzile luate în timpul din urmă erau foarte bogate și aceste prăzi erau împărţite între ei, nu ca pe vremea lui Mihu Inimă de Leu, când niciodată nu dobândeau din pradă atâta cât credeau ei că li se cuvine. Mihu Inimă de Leu împărțea săracilor prada pe care o lua de la aceia care prin faptele lor se făceau vinovaţi și rămâneau nepedepsiţi de legile ţării. Mihu Inimă de Leu nu prăda pentru ca să se îmbogăţească, ci pentru a-i pedepsi pe aceia care asupreau poporul și pentru a putea veni în ajutorul celor săraci și oropsiţi. Ori, aceasta nu era pe placul celor obișnuiți cu școala lui Grigore Muscan. Acum, după ce se rupseseră de Mihu Inimă de Leu, fiecare avea aur și argint pe care-l făceau să sune în buzunar sau îl puneau deoparte, pentru a aduna avere. — Aceasta știu și eu că este viaţă de bandit, strigă unul din oamenii lui Muscan. Trăim bine, avem tot ce ne dorește inima și pe lângă toate acestea, mai strângem și bani, încetul cu încetul... Dacă lucrurile merg tot astfel, veţi vedea voi că peste câţiva ani îmi mai cumpăr și eu moșie și mă fac moșier! — Foarte bine faci, raspunse un altul, atunci te vom prăda și pe tine! Nu trecea zi ca oamenii lui Grigore Muscan să nu pornească la vreo aventură. Dorul de pradă pusese stăpânire pe sufletele tuturor și deoarece primele aventuri se terminaseră cu un rezultat material mulţumitor, acum râvneau tot mai mult la bogăţie și doreau să prade cât mai des, fără să se sinchisească că prin aceasta îndârjeau autorităţile și mai mult împotriva bandiţilor. In ceea ce-i privește pe aceia care îi prădau, ei nu făceau nicio deosebire. Populaţia de prin împrejurimi se îngrozise de mârșăviile lor și aștepta cu nerăbdare dorobanţii și pandurii făgăduiți de Arcadie Costescu, deoarece bieţii oameni voiau să se mai poată culca și ei odată liniștiți. CAPITOLUL 99 ÎNTOARCEREA ACASĂ Înapoindu-se la moara de pe malul Dunării, oamenii plecaţi sub conducerea lui Mișu Drăgan rămaseră încremeniţi auzind despre marele eveniment care se petrecuse la moară în lipsa lor, răzvrătirea și plecarea lui Grigore Muscan și a tovarășilor săi. Nimănui nu-i părea rău, mai ales de Muscan, deoarece nimănui nu-i plăcea omul acesta trufaș, lipsit de orice simțământ de prietenie, care n-avea odată o vorbă bună pentru tovarășii săi și care nu se gândea decât la bani și la femei. De aceea, în loc să le pară rău celor întorși la moară, ei dimpotrivă, se bucurară de plecarea lui Muscan. — Dar ce va spune căpitanul? întrebă morarul, îngrijorat. — După cum îl cunosc eu pe Mihu Inimă de Leu, zise Mișu Drăgan, se va bucura și el că a scăpat de Muscan... Cred că nu-i va părea rău nici de ceea ce au luat cu ei! De altfel, mai curând sau mai târziu, Mihu Inimă de Leu tot l-ar fi izgonit de aici, deoarece toată ziua nu făcea altceva decât să ne aţâţe și să încerce să ia el locul lui Mihu, la căpitănie... — Acum și-a văzut visul împlinit și a devenit căpitan de bandiți. — Mie unul nu-mi pare rău de aceia care au plecat și nici nu-i invidiez. Sunt încredinţat eu că-și vor mușca buzele de a-l fi părăsit pe Mihu Inimă de Leu și tare vor mai vrea să vină înapoi... — Pentru aceia care l-au părăsit odată pe Mihu Inimă de Leu, calea întoarcerii este închisă pentru totdeauna! — Așa este! — Numai de s-ar înapoia odată și căpitanul, să-l știm aici între noi! De câte ori îl știm plecat, tremur, deoarece mi-e teamă să nu-l ajungă vreo nenorocire. — Nu trebuie să tremuraţi pentru Mihu Inimă de Leu căci știe el să se strecoare din orice încurcătură. — Cu toate acestea eu tot sunt mai liniștit când îl știu acasă. Cuvintele acestea din urmă le rostise Smaranda. Dragostea pentru căpetenia bandiţilor îi frământa acum inima cu și mai mare furie. De la plecarea lui Mihu Inimă de Leu o cuprinsese un dor de neînvins de a-l revedea cât mai grabnic pe căpitan și în zadar căuta ea să-și stăpânească simțămintele, patima o mistuia cu o putere mereu crescândă. Tot atât de puternică era însă și hotărârea ei de a câștiga inima lui Mihu cu orice preţ. De împrejurarea că ei porniseră în căutarea Mioarei Comăneanu, Smarandei nu-i venea decât să zâmbească. Smaranda văzuse cu ochii ei când Mioara se prăbușise în catacombele Schitului Sfintei Treimi și era pe deplin încredinţată că în prăbușire își pierduse viața, așa că, în cel mai bun caz, Mihu Inimă de Leu nu-i putea găsi decât trupul neînsufleţit. In alte împrejurări, poate că ar fi durut-o mult faptul că fusese nevoită să-i pricinuiască amărăciuni atât de mari tocmai bărbatului pe care-l iubea, dar acum, când a izbutit să înlăture din calea sa pe aceea, cu prețul nimicirii căreia putea doar să ajungă la inima banditului, cugetul n-o mustra câtuși de puţin. Acum era încredinţată că va izbuti să-și câștige dragostea căpeteniei bandiţilor. Cu toată încrederea pe care o avea în această izbândă, totuși, trecutul, trecutul acela în care toate încercările și toata truda ei de a-l apropia pe voinic de sufletul său rămăseseră zadarnice, trecutul acesta îi apărea ca o umbră neagră, menită să-i toarne în inimă îndoiala chiar și acum, când se credea mai aproape de a-și ajunge scopul. Ce se va face dacă nici acum nu va izbuti? Ce se va face dacă Mihu Inimă de Leu n-o va băga în seamă nici acum? Atunci în zadar va fi săvârșit un păcat după altul, în zadar va fi săvârșit o crimă. Gândul acesta îi amări sufletul. Ea se așeză tristă pe malul apei ce mâna moara și rămase melancolică, cu privirea pierdută în valurile care se alergau unele pe altele. Din când în când i se părea că valurile acestea căpătau viaţă și din mijlocul lor se desprindea chipul Mioarei Comăneanu, care parcă o chema la sine. Smaranda fugi îngrozită de această vedenie... Ea începu să umble fără ţintă, în jurul morii și tristeţea îi era întipărită pe față. Niculiţă, unul din bandiți, se apropie de ea și o întrebă: — De ce ești atât de tristă, Smărăndiţo? Fata nu răspunse nimic. — Smarando, te-am întrebat ceea! — Te-am auzit! — Atunci, de ce nu-mi răspunzi? — Ce să-ţi spun, tu știi prea bine care-i păsul meu! — Mihu Inimă de Leu? — Firește! — Rău faci fată, că te întristezi din pricina lui, căci după Mihu Inimă de Leu ţi se vor scurge ochii în zadar până în ziua de apoi. — Găsești că nu sunt destul de amărâtă? Vrei să mai pui paie peste foc? — Eu nu mai pun paie peste foc și nici nu vreau să te amărăsc, ci îți spun doar adevărul. — Și ce te face să crezi asta? — Bine, fată, dar dacă Mihu nu te-a băgat în seamă până acum cum crezi tu că se va uita la tine de acum înainte? — Cu toate acestea eu vreau să fiu fericită! — Eşti prostuță, Smărăndiţo! Câţi flăcăi, tot unul și unul, nu se învârtesc în jurul tău, de ce nu pui ochii pe unul din ei? Eu știu că le placi, la toţi! De ce te încăpăţânezi cu Mihu Inimă de Leu? — Fiindcă el mi-e drag! — Caută de-l uită! — Nu se poate, deoarece când îl văd dragostea mi se aprinde necontenit... Și cu toate că mă trudesc din răsputeri să-i fiu pe plac totuși, el nici nu mă bagă în seamă. — Păi cum să te bage în seamă? Ce, tu ești de nasul lui? Smaranda se înfurie. — De ce să nu fiu? Sau poate că nu sunt îndeajuns de frumoasă? — De frumoasă ești tu frumoasă, numai că nu ești îndeajuns de distinsă! — Ce vrei să spui? — Tu nu-ţi dai seama? răspunse Niculiţă. Cu Mihu Inimă de Leu niciunul nu suntem lămuriţi... Nimeni nu-i știe numele adevărat, toți bănuiesc însă că este dintr-o familie boierească și că cine știe ce nenorocire sau dezamăgire l-a făcut să apuce calea pe care a apucat-o... Ori, dacă este adevărat că Mihu Inimă de Leu este dintr-o familie boierească, atunci cum vrei să i se oprească ochii la tine?... Pe el inima nu-l poate mâna decât spre o femeie din lumea lui și cine știe ce domniță are ca ibovnică la care se duce în ascuns când lipsește de acasă! — Puțin îmi pasă mie de toate domnițele lui! strigă Smaranda, înfuriată... Dacă va fi nevoie, mă voi măsura chiar și cu o armată de boieroaice, dar Mihu Inimă de Leu va fi al meu! Banditul dădu din cap. — Umbli după potcoave de cai morţi, Smarando! — Dar ce să fac? întrebă fata, deznădăjduită. Dacă nu poate fi al meu, mai bine îmi pun capăt zilelor, decât să trăiesc fără el! — Ar fi păcat de tine... — Fără el, viaţa nu mai preţuiește doi bani pentru mine!... Sfătuiește-mă ce să fac, cum să-l întorc inima spre mine?! Banditul începu să râdă. — Drept ce mă iei, Smarando? Drept ghicitoare? Nu mă pricep eu să fierb băuturi de dragoste! Dacă ai nevoie de așa ceva, du- te la vreo vrăjitoare, dar nu veni la mine, căci eu nu știu să fac farmece! Zicând acestea o luă din loc, râzând. Smaranda se așeză cu spatele la moară și rămase așa pe gânduri, de parcă ar fi fost de piatră. Ea se uita ţintă înaintea sa fără a clipi măcar din ochi. Deodată își ridică fruntea, se cutremură din tot corpul și de pe faţă i se vedea că luase o mare hotărâre. — Da, șopti ea, încet, vrăjitoarea... Niculiță îi dăduse un sfat bun. li arătase calea pe care trebuia s-o ia pentru a ajunge la inima lui Mihu Inimă de Leu. Smaranda își aducea aminte de vrăjitoarea care locuia în inima Bălții, într-un loc unde nu puteau nimeri decât numai aceia care cunoșteau această împărăție a apelor de când erau copii. Era o bătrână de o urâțenie îngrozitoare, de aceea fusese numită vrăjitoare. Bătrâna aceasta era o sperietoare de copii și când se întâmpla de ieșea din Baltă și cobora în vreun sat după cumpărături, trecând rezemată în băț și târându-și picioarele, părinţii, cu ea, își speriau odraslele neascultătoare. Smaranda o văzuse și ea de câteva ori, dar îi fusese îndeajuns pentru a nu dori s-o mai revadă. Misterul de care era învăluită bătrâna, era mărit prin împrejurarea că ea se pricepea să tămăduiască nenumăratele boli. Când îi durea ceva, sătenii se duceau la vrăjitoare, iar când cădeau la pat de vreo boală mai grea, atunci, în loc de doctor, o chemau la căpătâiul lor pe vrăjitoare, care întotdeauna le alunga durerile și îi vindeca mulţumită băuturilor sale misterioase, a ceaiurilor, sau a prafurilor sale măcinate din buruieni uscate. Smaranda nici nu s-ar fi gândit la vrăjitoare dacă nu i-o aducea aminte Niculiţă. Acum însă ardea de nerăbdare să pună în practică ideea pe care banditul i-o aruncase în glumă, anume, de a se folosi de această vrăjitoare pentru a găsi calea care ducea la inima căpeteniei bandiţilor. Chiar în după amiaza aceleiași zile, pe când toată lumea de la moară se odihnea din pricina căldurii prea mari, Smaranda se pregăti pentru drumul cel mare. Ea își alesese anume timpul acesta, deoarece nu voia ca bandiții să prindă de veste unde se ducea. Știa că vrăjitoarea nu făcea farmece pe degeaba și de aceea luă cu ea și câţiva galbeni. Smaranda avea bani destui și nu-i părea rău de ceea ce avea să-i dea vrăjitoarei, ba dimpotrivă, i- ar fi jertfit pe toţi cu dragă inimă dacă prin aceasta putea ajunge la inima lui Mihu Inimă de Leu. După ce-și făcu toate pregătirile, porni la drum. Se ducea cu o oarecare strângere de inimă, cu toate că era încredinţată că de data aceasta izbânda va fi de partea ei. Avea însă o strângere de inimă la gândul că s-ar putea întâmpla ca nenorocul s-o urmărească și de data aceasta după cum o urmărise de la început, din cea dintâi zi, când Mihu Inimă de Leu se ivise la moară. Smaranda nu mai fusese niciodată acasă la vrăjitoare, cunoștea însă drumul din auzite și cum nu era colţ din Baltă pe unde să nu fi trecut, nu se temu că nu va găsi locuința bătrânei făcătoare de farmece. Ea porni cu barca pe întortochiatele canale ale Bălții, coti la stânga, coti la dreapta, străbătu păpurișuri, ocoli nămoluri, unde s-ar fi putut împotmoli, dădu bună ziua pescarilor, pe care îi întâlnea și se înfundă tot mai spre inima Bălții. Vâslise mai bine de două ceasuri când în cele din urmă ajunse la ţintă. — Acolo locuiește baba! murmură ea. Până atunci înaintase plină de curaj, vâslind din răsputeri, acum însă începu să se teamă, deodată... Taina de care era înconjurată toată partea aceasta a Bălții, avu o înrâurire atât de mare asupra Smarandei, încât de-abia mai mișca văslele, lăsând barca să alunece încet, numai atât cât o ducea curentul. Ea înconjurase aproape peninsula de pământ solid pe care-și avea locuinţa vrăjitoarea, când deodată, din dosul crengilor unei sălcii plângătoare, se ivi chipul groaznic de zbârcit al babei. Atunci, vrând-nevrând, Smaranda înfipse vâslele mai adânc în apă și din câteva văsliri ajunse la țărm. Bătrâna vrăjitoare o văzuse de departe și venise anume la țărm, spre a pândi dacă vine la ea sau se rătăcise numai prin Baltă. Acum se uita curioasă la fată și așteptă. Smaranda vru să-i spună ceva, însă, văzându-se atât de aproape de baba aceea înfiorătoare la vedere vorbele îi rămaseră în gât și nu fu în stare să rostească niciun cuvânt. Bătrâna zgripţoroaică înţelese îndată încurcătura fetei și zâmbi. Apoi, fără a-i spune un cuvânt, îi întinse mâna. Smaranda, subjugată de privirea tainică a bătrânei se supuse în mod automat și păşi pe țărm. — Bine ai venit, frumoasă copilă, zise atunci vrăjitoarea. Ce vânt te aduce la mine? Smaranda răspunse, bâlbâindu-se: — Am... am venit... să... să-ţi cer... să mă ajuţi... — Să te ajut? făcu baba. Dar ai parale?... Fiindcă vezi tu, copila mea, chiar și vrăjitoarele au nevoie de bani, hi hi hi! Da, da și vrăjitoarele știu să se folosească de aur, hi hi hi, nu numai fetele frumoase! La auzul acestui râs de strigoi, Smaranda se cutremură și începu să-i pară rău că îndrăznise să vină singură până la baba aceasta, pe care o ocolise la mari depărtări de câte ori o întâlnise. — Ei, copila mea, răspunde, ai parale? o zori bătrâna, văzând că fata tace. Căci fără parale, baba nu face nimic, hi hi hi! Smaranda scoase atunci din batistă un galben la vederea căruia ochii bătrânei începură să strălucească drăcește și mâna ei uscată se și repezi la aurul strălucitor, întocmai cum se repede un erete asupra prăzii sale. — Dacă-mi faci ceea ce vreau eu, zise atunci Smaranda, mai prinzând puţin curaj, îţi mai dau un galben. Pe chipul încreţit al vrăjitoarei se ivi un zâmbet care ar fi înfiorat pe oricine, nu numai pe o fată slabă ca Smaranda. — Vino cu mine, copila mea, zise atunci bătrâna, arătând spre interiorul peninsulei unde se putea vedea o colibă alcătuită din pământ, stuf și bucăţi de lemn. Vino, spune-mi ce vrei și-ți voi da tot ceea ce ai nevoie. Smarandei nu prea îi venea să intre în coliba aceea prin ușa deschisă a căreia se vedeau arzând luminițe misterioase și prin care ieșeau aburi cenușii... — Asta trebuie să fie bucătăria vrăjitoarei! se gândi Smaranda. Dar când intră în colibă, luată mai mult cu forța de bătrâna sperietoare de copii, picioarele începură să-i tremure, inima i se făcuse cât un purice și o teamă cumplită puse stăpânire pe sufletul ei. Intrând în coliba aceasta, aveai impresia, că intri în casa unui strigoi. Deasupra focului atârnau ceaune de felurite mărimi în care clocoteau amestecături nedeslușite. Acolo se pregăteau farmecele vrăjitoarei din Baltă. Bătrâna zgripţoroaică arătă cu mâna înspre aceste ceaune. — Vezi tu, copila mea, aici clocotesc leacurile tuturor bolilor. Fără îndoială că în una din căldările acestea vom găsi balsam tămăduitor și pentru rana care te doare pe tine. Dintr-un colț mai întunecat al colibei doi ochi lucitori, ca două puncte de foc, se uitau la Smaranda. Fata își tot întorcea capul de acolo deoarece ochii aceia de foc îi îngheţau sângele în vine. Dar o putere misterioasă o silea să se uite din nou la ei de îndată ce nu-i mai vedea. Și atunci i se păru că ochii aceștia se măreau necontenit și deveneau din ce în ce mai scânteietori, mai plini de foc. Deodată apoi, se auzi un șuierat și un urlet care te pătrundea până în măduva oaselor. Smaranda era gata să cadă la pământ de groază. Vru să fugă din această locuinţă de strigoi și în clipa aceea groaza ei era atât de mare, încât ar fi fost în stare să renunțe pentru totdeauna, chiar și la dragostea lui Mihu Inimă de Leu. Vrăjitoarea însă i se așeză în cale și-i zise: — Unde te duci? — Vreau să plec! — Te-ai speriat copila mea, dar nu trebuie să te temi, căci sunt doar lângă tine, hi hihi! Smaranda vru să mai răspundă ceva dar cuvântul îi muri pe buze din nou. Din colțul întunecos al colibei, de acolo de unde priveau ochii aceia înflăcăraţi și de unde venise șuieratul înfiorător, se auzi acum un fâlfâit tot atât de îngrozitor în atmosfera de iad ce domnea în coliba vrăjitoarei... Cu ochii aţintiţi spre colţul misterios al cocioabei, ca și când n- ar mai fi fost în stare să-și desprindă privirea de acolo, Smaranda se rugă de zgripţoroaică: — Lasă-mă... lasă-mă să plec! — Stai! răspunse atunci vrăjitoarea. Dar de data aceasta glasul ei nu mai avea intonaţia implorătoare de până atunci, ci un ton de poruncă, care nu îngăduia niciun fel de împotrivire. După aceea cu mâna ei uscată, subţire, o apucă pe Smaranda de braţ, dar cu atâta tărie, încât fata ţipă de durere. — Nu te teme! Noi încercări, noi grozăvii o așteptau pe Smaranda. Uitându-se tot spre colţul de unde auzise fâlfâitul acela misterios, văzu deodată că cei doi ochi înflăcăraţi se ridică spre bolta colibei, măi sus, tot mai sus, de parcă înălțimea cocioabei ar fi fost de zece ori mai mare decât cum se vedea de afară și după ce plutiră câteva clipe la înălțimea aceasta, începură să coboare din nou, venind spre ea. Smaranda ţipă din nou, îngrozită, vru să fugă, dar mâna osoasă a vrăjitoarei o ţinea ca într-un clește de fier. Leșinul începu s-o amenințe pe fata morarului, broboane de nădușeală i se îngrămădiseră pe frunte și nu mai fu în stare să privească mai mult la priveliștea înfiorătoare ce se desfășura înaintea ochilor săi. Ea își ridică mâna rămasă liberă și își acoperi ochii cu ea pentru a nu mai vedea nimic din grozăviile ce se desfășurau înaintea sa, precum nici din acelea care aveau să mai urmeze. Urechile însă, nu fu în stare să și le astupe, așa că fu nevoită să asculte și pe mai departe tainicul fâlfâit și fiorosul plescăit al acelei ființe misterioase din care nu putuse zări decât doi ochi arzători. După aceea, timpanele îi fură izbite de glasul piţigăiat al vrăjitoarei: — Deschide-ţi ochii, fata mea, privește în jurul tău și vei vedea că nu ai nicio pricină să te sperii atât de mult. Smaranda își luă sfioasă mâna de pe ochi. Acum însă se sperie din nou atât de tare, încât se împletici și fără îndoială că fără sprijinul bătrânei s-ar fi prăbușit la pământ. Pe umerii vrăjitoarei se așezase o bufniţă uriașă. Vrăjitoarea se încovoiase cu totul sub greutatea acelei poveri. Bufnița stătea nemișcată, ca și când ar fi fost din piatră și nu din carne și pene și numai ochii îi luceau fioros. În ochii aceștia sclipitori Smaranda recunoscu cei doi ochi ca de jăratec care o speriaseră atât de tare mai înainte. Vrăjitoarea se adresă fetei, zâmbind: — Vezi tu, fata mea, nu trebuie să-ţi fie frică! Bufnița aceasta este singurul meu tovarăș credincios în singurătatea în care trăiesc. Ea a făcut mai adineauri gălăgia aceea neobișnuită care te-a speriat atât de mult. Spaima o prinsese pe Smaranda atât de tare în puterea sa încât nici chiar acum fata nu fu în stare să rostească vreun cuvânt. — la te uită, urmă vrăjitoarea, cât de liniștită și pașnică stă aici pe umărul meu! Nu face ea nimănui, nici un rău! Mângâi-o, puţin! Un fior de groază trecu prin trupul Smarandei. Atât îi mai lipsea! Nicio comoară din lume n-ar fi fost îndeajuns de prețioasă pentru a o face să se atingă de bufniţă. Bătrâna zgripţoroaică o luă atunci din nou de mână pe Smaranda și o duse mai înăuntru în colibă. — Vino cu mine, fără frică, fata mea, căci nu ţi se va întâmpla nimic. Vrăjitoarea o duse în apropierea focului, unde se găseau două scaune scunde, fiecare având câte trei picioare. — Șezi, copila mea! zise vrăjitoarea, cu o duioșie prefăcută. Smaranda se prăbuși aproape pe ciudatul scaun deoarece picioarele de-abia o mai ţineau. Vrăjitoarea se așeză în faţa ei, pe celălalt scaun cu trei picioare. Bufnița ședea tot pe umărul bătrânei, de parcă ar fi fost crescută acolo. Intre timp, vrăjitoarea luă o lingură mare de aramă și începu să amestece prin toate ceaunele de pe foc, mormăind cuvinte neînţelese. — Acum, copila mea, zise ea, după ce scoase lingura din ultimul ceaun, spune-mi, ce vânt te aduce la mine? Smaranda se uită bănuitoare la bătrână și nu se putea hotărî ce să facă. Nu știa, dacă era bine să-și dezvăluie taina în faţa acestei fioroase vrăjitoare, sau poate că era mai bine să nu-i spună nimic, să renunțe la galbenul pe care i-l dăduse și să plece îndată din locul acela al grozăviilor. Vrăjitoarea observă însă frământările din creierul fetei, înţelese la ce se gândea și în clipa următoare glasul său răsună, dojenitor: — De ce n-ai încredere în mine? De ce trebuie să te gândești atâta, până să-mi spui scopul venirii tale aici? Smaranda rămase încremenită. Nu răspunse niciun cuvânt, dar privirea cu care se uită la vrăjitoare exprima: — Cum, femeia aceasta știe tot? — Da, răspunse vrăjitoarea îndată, ca și când ar fi citit în gândurile Smarandei, care acum se ului și mai mult, într-adevăr eu știu tot și tocmai de aceea am o putere făcătoare de minuni! Atunci Smaranda strigă cu ochii plini de bucurie: — Ştii tot și ai o putere făcătoare de minuni? — Întocmai după cum ţi-am spus! răspunse vrăjitoarea. Dacă nu mă crezi, n-ai decât să mă pui la încercare. — Eu am nevoie de amândouă aceste cunoștințe ale tale! zise Smaranda. — Te poţi împărtăși din amândouă, răspunse bătrâna zgripțoroaică. Trebuie să-mi spui doar ce vrei și eu îţi voi îndeplini dorinţa cât ai bate din palme. Un foc ciudat se aprinse în ochii Smarandei. — Ai spus mai adineauri că știi tot! — Așa este! — Atunci ai putea să-mi spui ce face acum cineva care este departe de aici? Chipul zbârcit al vrăjitoarei se schimonosi într-un zâmbet hidos: — Așadar, te interesezi mai aproape de cineva? Smaranda tresări. Se gândi că baba aceasta voia s-o descoase pentru a-i afla taina. Ea își adună tot curajul și răspunse cât putu mai nepăsătoare: — Nu mă interesez mai de-aproape de cineva, ci, fiindcă mi-ai spus că știi totul, m-am gândit la un anumit om și vreau să te încerc, să văd dacă într-adevăr îmi poţi spune ce face. Vrăjitoarea zâmbi. — Bine, fata babii, pune-mă la încercare, vei vedea că totul este așa după cum ţi-am spus eu. Ba, eu merg chiar și mai departe. Tu vrei să-ţi spun ce face persoana, la care te gândești. Eu nu mă mulţumesc numai cu atâta, fiindcă orice ţi-aș spune, nu mă poţi controla și trebuie să mă crezi deoarece nu poţi să- mi dovedești că n-am dreptate. Așa este? — Da. — Ei bine, eu nu-ţi voi spune ce face acela de care te interesezi ci îţi voi arăta! Smaranda se uită mirată la vrăjitoare. — Îmi arăţi? — Da! — Chiar și atunci, dacă persoana la care mă gândesc eu este departe, foarte departe de aici? — Chiar și atunci când ar fi la capătul pământului!... Cuvintele acestea ale vrăjitoarei o impresionară grozav pe biata Smaranda. Bătrâna zgripţoroaică zâmbi. — Spune-mi numai cine este persoana, de care te interesezi? întrebă vrăjitoarea. Din partea, mea poate fi bărbat, sau femeie, tânăr sau bătrân, poate fi departe, sau aproape, cunoscut sau necunoscut, mi-e tot una! Smaranda se uită uimită la vrăjitoare. Pe urmă însă, rămase pe gânduri, ca și când s-ar gândi pe cine să numească vrăjitoarei. Dar când era tocmai pe punctul să rostească numele, vrăjitoarea zise deodată: — Văd, fata mea, că-ți trebuie cam multă vreme să te gândești! De aceea, aș zice să-ți spun eu pe cineva, pe cineva pe care să-l cunoști și tu și să-ţi arăt ce face în clipa de față persoana aceasta. Vrei? — Bine! răspunse Smaranda atât de încet, de de-abia se putu auzi, apoi așteptă cu înfrigurare să audă pe cine-i va numi bătrâna zgripţoroaică. Vrăjitoarea se învârti pe lângă ceaunele de pe foc și deodată zise, fără măcar să se uite la Smaranda: — Vom vedea fata mea, ce face acum Mihu Inimă de Leu! Hi hi hi! Smaranda era cât pe aci să se clatine. Capul începu să-i ţiuie, broboane de nădușeală îi ieșiră pe frunte, obrajii i se făcuseră roșii ca jăratecul. Voise să spună numele acesta tocmai atunci când vrăjitoarea o întrerupse și iată că acum bătrâna rostea același nume care-i era și ei pe limbă. Dacă baba aceasta știe să citească atât de bine în gândurile oamenilor și să privească în sufletele lor, atunci nu putea fi decât într-adevăr o vrăjitoare. Între timp vrăjitoarea mai aşeză un ceaun deasupra focului, ceaun în care turnă felurite lichide, spunându-i Smarandei: — Hi hi hi, fata mea, dar nici nu mi-ai spus dacă te învoiești la ceea ce ţi-am spus eu. Sau poate că tu nu ești curioasă să știi ce face Mihu Inimă de Leu? — Ba... da... ba... da... — Îmi pare bine că nu m-am înșelat... Acum nu vor mai trece decât câteva minute și mi se va îndeplini dorinţa. Vom vedea ce face Mihu Inimă de Leu, hi hi hi! Tremurând de înfrigurare Smaranda urmări cu multă luare aminte fiecare mișcare a babei. Vrăjitoarea luă acum ceaunul și- | așeză în acea parte a focului unde flacăra era mai puternică și după ce îl așeză acolo, se duse până la un dulăpior din fundul întunecos al colibei și se întoarse de-acolo cu o lingură lungă. Baba arătă fetei cu mândrie lingura aceasta care era turnată din aur curat. — Vezi, aceasta este lingura făcătoare de minuni! zise ea. La lumina flăcărilor metalul galben al lingurii strălucea minunat și Smaranda se uită curioasă cum înmuia baba lingura aceasta în fiertura multicoloră din ceaun. Și în vreme ce Smaranda ședea încremenită pe scaunul cu trei picioare fără a-și lua ochii de la vrăjitoare, aceasta mestecă cu lingura în curioasa fiertură, mormăind neînţelese cuvinte cabalistice. La auzul cuvintelor ciudate, pe care Smaranda nu le putea prinde decât pe jumătate, deoarece vrăjitoarea le rostea în șoaptă, fata morarului se îngrozi și mai tare deoarece niciunul din aceste cuvinte nu-i erau cunoscute și în atmosfera misterioasă în care erau rostite i se păreau cuvintele unui grai din altă lume. Mâna slăbănoagă a babei amestecă mai departe conţinutul ceaunului care începuse să dea în fiert și urmă a rosti cuvinte cu totul neînţelese fetei de morar. Vrăjitoarea repetă de vreo trei ori aceleași vorbe ciudate și neînțelese, în vreme ce lichidul din ceaun începea să fiarbă tot mai tare. După aceea, se adresă Smarandei, dar tot în șoaptă: — Vino mai aproape! Fata morarului se supuse, fără voia sa. — Când îl voi vedea? întrebă ea, tot în șoaptă, deoarece tare de tot n-ar fi avut putere să vorbească. — Încă un minut și cel chemat se va ivi... Și într-adevăr, după vreun minut, vrăjitoarea strigă, triumfătoare: — Acum! Vino iute, căci nu se va vedea decât o singură clipă! Smaranda se repezi la foc. Privirea ei se aținti asupra lingurii de aur în fundul căreia se ivi, numai pentru câteva clipe, chipul lui Mihu Inimă de Leu, aplecat deasupra chipului unei femei, pe care o sărută îndelung... Smaranda se împletici... Mihu Inimă de Leu o săruta pe o altă femeie. Vai, ce n-ar fi dat ea să știe, cine era femeia aceasta! Dar n-o putuse vedea deoarece chipul lui Mihu Inimă de Leu era aplecat cu totul asupra chipului acestei femei. lar când se uită din nou în fundul lingurii nu mai văzu nimic. Vedenia se sfârșise. — Ce ţi-am spus eu? întrebă vrăjitoarea. — Da... da... îngână Smaranda, abia perceptibil. — Ai văzut? — Da... am văzut! — Și de ce te-ai îngălbenit așa? — Nu știu! — Poate că nu ţi-a fost tocmai pe plac să-l vezi pe Mihu Inimă de Leu în brațele altcuiva? Smaranda tăgădui, cu îndârjire: — Nu... nu! — Dar atunci, de ce ai rămas atât de mirată? — Nu din pricina celor ce am văzut, ci chiar din pricina însă a vedeniei!... O asemenea minune n-am mai văzut niciodată în viaţa mea! — Așadar, vezi că n-ai venit în zadar până la vrăjitoarea din Baltă! se rânji baba. Dar la urma urmelor, tu n-ai venit la mine pentru așa ceva. Prin ceea ce ai văzut, n-am făcut decât să-ți dovedesc cât de mare este puterea mea. Acum, spune-mi ce dorești și-ţi voi îndeplini și această dorință. Smaranda era adânc impresionată de puterea făcătoare de minuni a vrăjitoarei. Acum avea o încredere oarbă în ea. Dacă a putut ea să facă astfel ca chipurile unor oameni ce se găseau la depărtări atât de mari să se perinde prin faţa ei, acolo, în coliba vrăjitoarei din Baltă, atunci nu mai încăpea nicio îndoială că baba aceasta o va putea ajuta și în chestiunea pentru care venise aici... — Ei, vorbește, fata mea! îi zise vrăjitoarea. Smaranda își spuse păsul: — Sunt îndrăgostită! — Dar asta nu-i nicio nenorocire, răspunse vrăjitoarea, râzând. Pe când eram și eu tânără ca tine și eu am fost îndrăgostită. — Se poate, dar eu sunt nefericită și de aceea am venit la tine, să mă ajuţi! — Acela, pe care îl iubești, nu te iubește? Asta-i buba? — Da, asta e! repetă fata morarului, dând trist din cap. Vrăjitoarea începu să zâmbească. — Păi atunci te pot ajuta ușor! Smaranda strigă, fericită: — Într-adevăr?... Mă poţi ajuta?... Vai, dă-mi vreo băutură fermecată cu ajutorul căreia să mă pot face iubită! Vrăjitoarea se apropie de foc, luă iarăși câteva sticluțe, turnă din ele câteva picături în unul din ceaune și își reîncepu vrăjitoria. Tot spunând așa cuvinte neînțelese, lichidul din ceaun se fierse și atunci vrăjitoarea luă căldărușa de pe foc. — Acum trebuie să aștepți, se adresă ea Smarandei, până când se răcește băutura și o pot turna în sticle. — Aştept eu, cu dragă inimă, răspunse fata morarului, numai să izbutim! Vrăjitoarea umblă de colo până colo prin coliba ei și până în cele din urmă se înapoie cu două sticluțe goale cu care se duse la Smaranda: — Ascultă-mă cu luare aminte, deoarece totul atârnă dacă ţii bine în minte cuvintele mele! Smaranda era numai urechi. Cum să nu fie ea cu luare aminte când era vorba de fericirea vieţii sale? Vrăjitoarea îi arătă cele două sticluţe, zicându-i: — Vezi aceste două sticluțe? — Le văd! — Și ce deosebire găsești între ele? Smaranda se uită bine la ele, apoi răspunse: — Una are dop obișnuit, pe când cealaltă are un dop de sticlă, cu cap de mort pe el. — Așa este, zise vrăjitoarea, dând din cap, acesta este semnul după care le poţi deosebi. Să fii cu multă băgare de seamă, căci dacă le încurci se va întâmpla o mare nenorocire. — Voi fi! — În curând vom avea lună plină! urmă vrăjitoarea. Când luna plină va străluci pe cer, atunci să torni câteva picături din sticluța cu dopul obișnuit în băutura sau în apa bărbatului ce-ţi este drag. — Și atunci mă va iubi? întrebă Smaranda, cu ochi strălucitori. Vrăjitoarea o linişti. — Bărbatul va fi cuprins de o neînvinsă dorinţă de a iubi. Asta însă este numai patima. Adevărata dragoste nu vine decât atunci când după trei zile îi vei mai turna în băutură și câteva picături din sticluţa cu capul de mort. — Bine! — M-ai înțeles bine? — Da. Numai când e lună plină îi pot da din sticla cea dintâi... — Așa... Lucrul de căpetenie este să nu cumva să schimbi cele două sticluțe... Nu în zadar i-am pus un dop cu cap de mort celei de a doua sticluțe... Ea poate să pricinuiască o groaznică nenorocire... Efectul dorit nu-l pot avea decât amândouă împreună, dar și atunci, numai în cazul când te folosești de ele în ordinea care ţi-am vorbit. Smaranda răspunse cu ochi strălucitori de bucurie: — Voi face întocmai după cum m-ai învățat... Dar atunci efectul e sigur? — Fără nicio îndoială! Băutura aceasta nu dă greș! Până acum întotdeauna a avut efectul dorit. — Doamne, numai de-ar fi așa! exclamă Smaranda. — Va fi! răspunse baba. La început, bărbatul pe care vrei să-l cucerești te va iubi cu o patimă sălbatecă. Pe urmă, după ce-i vei da a doua băutură te va iubi cu dragoste curată, cu adorațţie... Vrăjitoarea se duse apoi cu cele două sticluțe și umplu una din ele cu lichid din ceaunul luat de pe foc. Sticluța aceasta era aceea cu dopul obișnuit. După aceea, mai luă puţin lichid dintr-o altă căldare, îl turnă în căldarea dintâi, amestecă bine și amestecul acesta îl turnă în a doua sticluță, în cea cu dopul cu cap de mort. După aceea dădu sticluţele Smarandei și-i zise: — Ține, fata mea! Umblă sănătoasă! Smaranda luă sticluțele și în schimb îi dădu vrăjitoarei și celălalt galben pe care i-l făgăduise de la început. Vrăjitoarea zâmbi după fata care se îndepărta și zise liniștită: — Dacă n-aş știi cine ești și te-aș vedea aruncând galbenii cum îi arunci aș zice că ești fată de boier îmbrăcată în straie țărănești. Smaranda se întoarse speriată. — Ai spus, dacă n-aș ști cine ești... Așadar mă cunoști, știi cine sunt?... De unde, căci eu nu ţi-am amintit nimic, cu niciun cuvânt? — Nu mi-ai amintit nimic, răspunse bătrâna zgripţoroaică, rânjind, cu toate acestea eu tot știu cine ești... Tu ești Smaranda, fata morarului de la moara de pe malul Dunării, hi hi hi! Smaranda se uită încremenită la vrăjitoarea care râdea atât de fioros. Faptul că o recunoscuse, o uimise într-atâta, încât nici nu mai fu în stare să rostească vreun cuvânt. Vrăjitoarea însă ghici îndată ce voia să spună și se grăbi s-o liniștească: — Nu trebuie să te miri așa, deoarece mai înainte ai văzut lucruri mult mai vrednice de mirare. Pe de altă parte, nu trebuie să te temi că te voi trăda, deoarece chiar meseria mea mă silește să știu să tac... Hihihi... Smaranda părăsi coliba însoţită de acest râs ironic al vrăjitoarei. leșind din întunecimea cocioabei și dând iarăși de lumină, văzu scântei înaintea ochilor. Stând vreme îndelungată în întunericul din colibă, ochii i se obișnuiseră și lumina soarelui o supăra acum chiar mai mult decât o supărase întunericul din colibă la început. Dar dacă ochii îi scăpărau, în schimb plămânii ei trăgeau cu nesat aerul curat de afară care-i făcea Smarandei mult bine după aerul greoi, plin de miresmele fierturilor din bucătăria vrăjitoarei. Baba o însoţi până la barcă, râzând mereu cu râsul ei strident care te pătrundea până în măduva oaselor. Smaranda apucă vâăslele în mâini și fără a mai întoarce capul se avântă pe întortocheatele canale ale Bălții. Și în vreme ce vâslea spre moara de pe malul Dunării, în mintea ei se perindară din nou toate acele întâmplări ciudate și misterioase prin care trecuse cu prilejul vizitei sale la vrăjitoarea din Baltă. Ea văzuse în fundul lingurii de aur chipul lui Mihu Inimă de Leu care sărutase pe o altă femeie. Inima îi bătea mai repede, sângele începea să-i fiarbă când se gândea la această scenă. — Așadar Mihu Inimă de Leu iubea pe altcineva? Pentru altcineva nu era zgârcit cu sărutările și pe ea nici n-o băga în seamă măcar? Dar cine să fie femeia aceea? Cine știuse să topească sloiul de gheaţă care învăluia inima căpeteniei bandiţilor? Gândul acesta o chinuia, o frământa și o mânie năprasnică o cuprinse, gândindu-se că bărbatul pe care-l iubea cu toată patima tinereţii sale ţinea o altă femeie în brațe, săruta o altă femeie. Cine să fie această femeie fericită care izbutise să cucerească inima căpeteniei de bandiți, care izbutise să pună stăpânire pe o dragoste la care ea râvnea de atâta amar de vreme? Gândul acesta o chinuia mereu pe fata morarului și nu-i mai lăsă o clipă liniștită. Să fie poate una din domnițele de care îi vorbise banditul Niculiţă? Dacă era adevărat că Mihu Inimă de Leu se trăgea dintr-o familie boierească, atunci era și firesc ca ibovnica lui să facă parte din lumea în mijlocul căreia trăise până când apucase drumul Bălții. Și aducându-și aminte de cuvintele banditului inima i se strânse, deoarece se gândi, cine știe dacă se va putea măsura cu o asemenea femeie din lumea boierilor, ea, fata unui biet morar. Cine știe dacă Niculiţă n-avea dreptate! Pe urmă însă, aducându-și aminte de cele două sticluţe pe care i le dăduse vrăjitoarea se mai liniști puţin. În creierul ei se înrădăcinase gândul că băutura aceea fermecată nu se putea să nu-și facă efectul, așa că, până în cele din urmă dragostea lui Mihu Inimă de Leu tot a ei avea să fie. Gândul acesta îi umplu inima de bucurie și aprinse o credinţă oarbă în puterea fermecătoare a băuturii băbești. Ceea ce văzuse în coliba vrăjitoarei o încredinţase despre puterea misterioasă și supraomenească a bătrânei zgripțoroaice, așa că, nici o urmă de îndoială nu mai încăpea în sufletul ei în privinţa efectului pe care băutura fermecată trebuia s-o aibă asupra dragostei lui Mihu Inimă de Leu. Și de îndată ce ajunse acasă, se duse de-a dreptul în odaia ei unde ascunse cu îngrijire cele două sticluțe. Din clipa aceea tot timpul era cuprinsă de o mare înfrigurare și numai cu multă greutate izbutea să-și ascundă de ceilalţi adevăratele simţăminte care sălășluiau în sufletul ei. De-abia mai putea aștepta înapoierea lui Mihu Inimă de Leu, cu toate că până la luna plină mai era încă destul. Simţea însă nevoia să-l revadă cât mai grabnic pe căpitanul bandiţilor, pe chipeșul Mihu Inimă de Leu, care în curând va cădea în genunchi înaintea ei și așa îi va implora dragostea. Chiar și numai gândul acesta și o umplea de fericire. Bucuria aceasta a fetei morarului nu mai cunoscu margini când într-o după amiază însorită văzduhul fu străbătut de trei fluierături ascuțite vestindu-le celor din moară că: — Vine căpitanul! Bandiţii săriră iute în picioare spre a ieși în întâmpinarea căpitanului și firește că printre cei dintâi care se repeziră spre țărm era și Smaranda. Până să ajungă însă ei la Dunăre, barca și trăsese la mal și din ea coborâseră trei oameni. La dreapta Mihu Inimă de Leu, la stânga Dan Dragomir, iar la mijloc, o femeie... Mioara Comăneanu! Bandiţii rămaseră înmărmuriţi când îl văzură pe căpitan înapoindu-se acasă însoţit de o femeie. Ei nu-și puteau închipui pricina acestei schimbări de principiu la căpitanul lor. Până atunci tocmai Mihu inimă de Leu fusese acela care susţinuse cu tărie că un bandit nu trebuie să fie legat de o femeie, deoarece atunci nu-și mai vede de treabă cum trebuie și nu mai are libertate în faptele sale. Căpitanul își oprise bandiții întotdeauna să răpească fete, sau femei. Și acum tocmai el să fie acela care venea cu pilda cea rea? Aproape că nu le venea să-și creadă ochilor! Cea mai mare surpriză însă n-o avură bandiții, ci Smaranda. Ea se uită cu ochii ieșiţi din orbite, cu privirea încremenită la femeia ce pășea între cei doi voinici și un fior de gheaţă îi străbătu trupul. Da, nu mai încăpea nicio îndoială... Femeia aceasta era Mioara Comăneanu, novicea din Schitul Sfintei Treimi la care o trimise pe ea Mihu Inimă de Leu. Smaranda trebui să-și adune toată puterea ei de voinţă pentru a nu-și pierde capul. Nu-i venea să-și creadă ochilor. De unde apăruse fata aceasta când în mintea ei mai era încă proaspătă scena petrecută în catacombele mănăstirii, unde Smaranda o văzuse cu proprii săi ochi prăbușindu-se în prăpastie și unde ea auzise lămurit lugubrul plescăit cu care novicea fusese înghițită de pârâul subteran? Cum, acum morții înviau?... Smaranda își făcu semnul crucii. Mintea ei nu putea să priceapă cum scăpase fata aceasta de acolo, când oricare alta în locul ei ar fi pierit fără nicio îndoială dacă se prăbușea în prăpastia aceea. Poate că Dumnezeu o luase sub scutul său pe novice!... Și atunci, deodată își dădu seama că Mihu Inimă de Leu ar ucide-o fără nicio șovăire dacă ar ști că ea a fost aceea care o înșelase pe Mioara ademenind-o în catacombele Schitului Sfintei Treimi. Norocul ei era că fusese îndeajuns de prevăzătoare și tot timpul cât îl petrecuse la schit o ocolise necontenit pe Mioara, așa că aceasta n-o putea recunoaște pentru a o trăda. Afară de aceasta ea rânduise atât de bine toată comedia cu maica rătăcită prin pivnițele mănăstirii, încât Mioara Comăneanu nici nu putea bănui măcar că fusese ademenită pentru a fi înlăturată din calea unei rivale. Între timp cei sosiți se apropiară tot mai mult de grupul încremenit al bandiţilor și Mihu Inimă de Leu, arătând spre moară, zise: — Moara aceasta este pentru noi ceea ce a fost în Rusia „Cuibul Vulturilor” din calea Rudinului. lar oamenii aceștia pe care îi vezi aici îmi sunt tovarăși tot atât de credincioși cum mi- au fost pe vremuri Severin, Micislav, doctorul Leonida, Lew Vlasovici... Din cei vechi n-a mai rămas cu mine decât Dan Dragomir... După aceste cuvinte adresate Mioarei, Mihu Inimă de Leu se întoarse spre bandiți și zise tare, pentru a fi auzit de toată lumea: — Văd întipărită pe chipurile voastre mirarea care vă cuprinde văzând că nu m-am înapoiat singur acasă... Aceea pe care o vedeți lângă mine este logodnica mea, de care mă leagă o dragoste ce ţine de mulţi ani de zile... Din nenorocire, soarta ne-a urmărit cu prea multă vitregie pe amândoi, încercările acestei soarte s-au ţinut lanţ și până astăzi am fost împiedicaţi necontenit de a fi unul al altuia... Până atunci, până când vom lua o hotărâre în privinţa vieţii pe care avem de gând s-o ducem de astăzi înainte, Mioara va locui aici, la moară și vă cer, băieţi, să vă purtați cu ea cu toată dragostea și cu toată cinstea ce i se cuvine. Bandiţii o salutară pe Mioara ridicându-și cușmele, numai Smaranda îi aruncă priviri de ură. După aceea Mihu Inimă de Leu îi oferi Mioarei braţul său și o conduse în moară. Voinicul îi arătă pe rând, toate, totuși, chipul Mioarei nu se însenină nicio singură clipă. Căpetenia bandiţilor observă aceasta și o întrebă: — De ce ţi-e fruntea atât de îngândurată și privirea tristă, Mioara mea? — Mă întristez, când văd, răspunse Mioara Comăneanu, cu amărăciune că soarta ţi-a rezervat aceeași viaţă zbuciumată și plină de primejdii, pe care ţi-a hărăzit-o și mai înainte. Nu-ţi mai aduci aminte, scumpul meu Stanislau, de seara aceea de la Petrograd când în urma stăruințelor prințului Dimitri Trubetzkoi, ai făgăduit că vei rupe cu viaţa ta de până atunci, cu viaţa aceasta îngrozitoare în care nu poţi fi sigur nici măcar o singură clipă de ceea ce te așteaptă peste un minut? — Stanislau Rimsky s-a și ţinut de făgăduiala făcută, răspunse căpitanul bandiţilor, devenind melancolic, la aceste amintiri. De atunci nimeni n-a mai auzit vorbindu-se de Vulturul Morii... Vulturul Morţii a fost împușcat, a fost executat în curtea fortăreței Petropavlovsk. — Da, răspunse Mioara Comăneanu, cu aceeaşi amărăciune, ca și mai înainte, dar în locul lui s-a ivit Mihu Inimă de Leu. Numele s-a schimbat, faptele însă au rămas aceleași — Nu sunt eu de vină! exclamă Stanislau Rimsky. De vină sunt numai aceia care m-au minţit, care m-au făcut de râsul lumii... Nu eu am căutat aceasta... Am fost împins la viaţa pe care o duc... — Dar trebuie să te lași de viața aceasta, atâta timp cât nu este prea târziu! — Nu, Mioaro, nu este tocmai așa! Până când nu mă voi fi ținut de cuvânt, până când nu mă voi fi răzbunat pe boierul Panait Fotache, pentru rușinea de la conacul Vulpeștilor, până atunci Mihu Inimă de Leu nu poate înceta de a mai exista. — Atât de cumplit este dorul tău de răzbunare? — Atât de cumplit este dorul meu de răzbunare după cât de cumplită a fost și purtarea boierului Panait Fotache față de mine. Sau poate că tu ai uitat ce s-a petrecut în curtea conacului de pe marginea Brateșului? — Nul!... Nu! — Atunci? — Eu sunt de părere că răzbunarea cea mai nobilă este iertarea! răspunse Mioara, blând. — Ai dreptate, Mioaro, zise Stanislau Rimsky, însă nu trebuie să uiţi că întotdeauna vrăjmașul este acela care, prin purtarea lui, își hotărăște singur chipul răzbunării. Se poate ca faptele unuia să fie de așa natură încât răzbunarea cu arma ta, cu iertarea, să fie cea mai nimerită, fiindcă poate că n-a săvârșit ticăloșia decât într-un moment de uitare sau de patimă de o clipă sau de slăbiciune, sunt însă alţii, a căror ticăloșie săvârșită asupra ta nu este decât o mică verigă dintr-un nesfârșit lanţ de ticăloșii și josnicii pe care-l mărește în fiecare zi a vieții sale și față de aceștia nu se mai poate întrebuința arma ta. În rândul acestora din urmă intră și boierul Panait Fotache, asupritorul ţărănimii, ucigătorul de prunci, femei și moșnegi, lașul năruitor de fericiri. Pentru un asemenea om, singura răzbunare ce poate exista este legea care spune, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Mioara Comăneanu suspină, îndurerată. — Văd că nu pot avea nicio înrâurire asupra ta. Urmeazăcţi calea pe care ai apucat-o, calea veșnicelor frământări și primejdii, fiindcă știu că după o asemenea viaţă ai fost însetat întotdeauna... Nu uita însă niciodată, dragul meu Stanislau că inima mea va tremura veșnic pentru tine și veșnic gândul meu te va urma îndurerat. Adu-ţi aminte întotdeauna că, atâta timp cât nu ești lângă mine ochii mei nu-i va închide somnul. Stanislau Rimsky sări de pe scaun, luă mâinile Mioarei și le acoperi cu sărutările sale. — Mioaro, scumpa mea Mioară, exclamă el, cât de bună ești și cât de fericit sunt eu că pot simţi toată căldura, toată dragostea inimii tale... Nu trebuie să te temi de mine, iubita mea, căci orice s-ar pune în socoteala mea, oricât s-ar spune că sunt un tâlhar de rând, nu este adevărat, de o mie de ori nu este adevărat... Dumnezeu îmi este martor că nu m-am abătut o clipă de la calea cea dreaptă, că nu mi-am ridicat mâna niciodată asupra celor nevinovaţi, că arma mea n-a atins niciun fir de păr, decât în legitimă apărare și că niciun ban n-a fost luat de mine, sau oamenii mei, de la aceia care nu meritau să li se dea o lecție pentru viitor... Tu cunoști prea bine, iubita mea, legenda ce se ticluise în Rusia în jurul numelui Vulturului Morţii... Fii încredințată că și aici lumea a aflat că Mihu Inimă de Leu nu se atinge de aceia care nu păcătuiesc faţă de el sau față de semenii săi și nici nu se lasă stăpânit de impulsiuri, decât într-un singur caz, boierul Panait Fotache! lar în privinţa acestui ticălos, cred că oricine va găsi dorul meu de răzbunare mai mult decât îndreptăţit! Mioara Comăneanu își aplecă resemnată capul. — Facă-se voia ta! îngână ea. Eu nu mă rog lui Dumnezeu decât să te ocrotească și să îngăduie ca după atâtea grele lovituri pe care le-am avut de îndurat, să vină totuși o zi când să se însenineze cerul și deasupra noastră și să putem fi unul al altuia, în liniște și pace! — Amin! răspunse căpitanul bandiţilor, căzând în genunchi înaintea Mioarei și sărutându-i mâna ca de alabastru. Mioara Comăneanu simţi că mâinile ei erau acoperite nu numai de sărutările ci și de lacrimile voinicului. Mihu Inimă de Leu plângea... * x x Totul se întâmplă aşa după cum voise Mihu Inimă de Leu. Bandiții se purtară cu Mioara cu stima cea mai desăvârșită și niciunul din ei nu îndrăzni să atingă nici măcar cu un cuvânt legătura care era între căpetenia lor și Mioara Comăneanu. Dacă Muscan și cu oamenii săi ar mai fi fost acolo, poate că vreunul din ei s-ar fi ridicat împotriva faptului că Mihu își adusese iubita la moară. Dar la moara de pe malul Dunării rămăseseră numai oamenii lui Mihu Inimă de Leu, tovarăși credincioși, care erau în stare să priceapă situaţia și nu căutau să se folosească de această situaţie pentru a cere să li se îngăduie să-și aducă și ei ibovnice în ascunzătoare. În asemenea împrejurări, cea mai bună înţelegere domnea printre bandiți. Mihu Inimă de Leu o însărcinase pe Smaranda, încă din ziua cea dintâi, să facă rost de veșminte corespunzătoare pentru Mioara și oricât nu-i era fetei morarului pe plac această însărcinare, totuși ea trebui să îndeplinească dorința căpitanului... Cei doi îndrăgostiți avură în sfârșit parte și ei de câteva zile liniștite și fericite. O adevărată surpriză, după nesfârșitele zile de restriște de care avuseseră parte până atunci. Amândoi se bucurau de această fericire cu bucuria sinceră și neprihănită a copiilor. De când așteptau ei această fericire! Bandiţii rămaseră foarte uimiţi văzând schimbarea care se înfăptuise în sufletul căpitanului lor. Bărbatul războinic și neînduplecat de mai înainte, era acum mai blând decât un copil. Era plin de atenţiuni, de gesturi duioase. Nu se gândea decât la Mioara și tot ce făcea căuta să fie pe placul iubitei sale, pentru a vedea veșnic senină faţa sărmanei fete, faţă care, mai purta încă, ici-colo, urmele suferințelor îndurate în decursul anilor. Îndrăgostiţii făceau lungi plimbări cu barca, fie pe Dunăre, fie prin Baltă. Adeseori se întâmpla să plece de la moară dimineaţa și să nu se înapoieze decât seara. Toată ziua hoinăreau prin Baltă ca doi îndrăgostiţi tineri și fericiţi ce erau. La drept vorbind, ei își trăiau de-abia acum adevărata lor viață de îndrăgostiţi, viaţa aceea care colorează tot și toate în culori atât de fermecătoare și atât de felurite, deoarece când dragostea lor de-abia încolţise, se amestecase mâna crudă a contelui Gorciacov și-i aruncase pe unul într-un capăt al lumii, pe celălalt în alt capăt. Drumurile lor se despărțiseră, fiecare îndurând la rândul său cele mai groaznice chinuri trupești și sufletești pe care și le poate închipui o minte omenească. De-abia acum puteau ei să se răzbune pe timpul petrecut departe unul de altul, căutând să fie mereu împreună, numai ei doi, cu dragostea și sărutările lor. În timpul plimbărilor prin Baltă ei țeseau planuri pentru viitor, pentru vremea când vor putea fi cu totul unul al altuia, când vor putea să trăiască numai unul pentru altul. — Fericirea noastră nu va fi desăvârșită, zise Mioara, într-o zi, decât atunci când se va sfârși cu viaţa aceasta zbuciumată. Dorinţa mea cea mai vie este ca, după Vulturul Morţii, să dispară de pe suprafaţa pământului și Mihu Inimă de Leu și să nu mai rămână decât Stanislau Rimsky, vechiul, bunul și dragul meu Stanislau Rimsky!... O sărutare fierbinte închise șirul exprimării acestei dorinţe și Stanislau Rimsky zise, vesel: — i se va îndeplini și această dorință... Mioara mea, ţi se va îndeplini foarte curând. — Mi-e teamă, răspunse frumoasa Mioara Comăneanu cu tristețe, că acest „foarte curând” să nu fie foarte îndepărtat! Eu aș vrea, dacă s-ar putea, să mergem chiar mâine la altar pentru a mărturisi lumii întregi nemărginita dragoste care ne însuflețește pe amândoi. — Cât de dulce ești tu, Mioaro și dacă ai ști cât de fericit mă fac cuvintele tale! Vezi tu, când stau așa lângă tine și te aud spunându-mi cuvinte atât de încântătoare, atât de frumoase, mi se pare că vara a însorit deodată în sufletul meu, învăluit în iarnă îngheţată, până mai ieri. — Nu atârnă decât de tine, ca această fericire să fie veșnică! răspunse Mioara Comăneanu. Fruntea lui Stanislau Rimsky se întunecă. — Atârnă numai de mine?... repetă el, îngândurat. Nu este tocmai așa, Mioara, mea! Dacă ar atârna numai de mine, atunci n-aș mai aștepta nicio singură clipă pentru a zbura împreună cu tine spre fericirea veșnică. Dar dacă aș face-o acum, atunci groaznic m-ar arde o viaţă întreagă pecetea infamiei care mi-a fost pusă pe spate... Chiar și acum se întâmplă adeseori, ca locul acela, unde mi-au înfipt pecetea hotilor argaţii boierului Panait Fotache, să mă doară, să mă usture atât de îngrozitor, încât mi se pare că nu mai pot vedea răsărind soarele a doua Zi... — Sărmanul meu, Stanislau! — Trebuie să pun capăt acestei dureri, urmă Stanislau Rimsky, trebuie să răzbun pecetea de ruşine pe care o port pe nedrept... Se pare însă că soarta îmi este potrivnică și în această privință. Boierul Panait Fotache e dus la București de câteva săptămâni, așa că, nu-i pot face dorita vizită la conacul lui de lângă Schitul Sfintei Treimi... Dar de îndată ce se va înapoia, primul meu gând ar fi să sfârșesc odată cu această răfuială care se tărăgănează de atâta vreme. Atunci nimeni și nimic nu ne va mai sta în cale. După Vulturul Morţii, va apune, va dispare și Mihu Inimă de Leu. Vom pleca, draga mea, undeva împreună pentru a găsi fericirea după care umblăm de atâta amar de vreme. Dar chipiul Mioarei Comăneanu nu se înveseli, nici chiar în urma acestei încurajări. — De ce ești tot tristă, Mioara mea? întrebă Stanislau Rimsky cu o duioșie nemărginită. — Mi-e teamă că această răfuială să nu se lungească prea mult! Lucrul cel mai simplu ar fi totuși, să ierți... — Nu se poate! răspunse Stanislau Rimsky, fără să mai aștepte ca iubita sa să sfârșească ceea ce avea de spus. Ti-am amintit doar chiar și mai adineauri că atunci rana aceasta de colea m-ar arde și m-ar chinui toată viaţa! În ceea ce privește grăbirea răfuielii, voi îngriji eu ca ziua ei să nu fie prea îndepărtată. — Cum? Ce vrei să faci? întrebă Mioara, îngrijorată. Sau poate crezi că de dragul tău boierul Panait Fotache se va înapoia acasă mai iute decât avea de gând? Pe de altă parte, fii sigur că dacă află cu câtă nerăbdare îl aștepți, atunci cu siguranţă că nu se va grăbi să se înapoieze. — Voi găsi eu ac și de cojocul lui! — Dar ce ai de gând să faci? — Sau îl ademenesc să vină acasă, sau, dacă nu, atunci mă voi duce eu singur la el... la București... și mă voi răfui acolo cu el. La drept vorbind îmi este totuna, ori acolo, ori aici! Rezultatul va fi același în oricare parte a pământului ne-am întâlni. Și din ziua aceea, Stanislau Rimsky începu să-și frământe capul tot mai mult asupra chipului cum ar putea să se socotească mai grabnic cu dușmanul său de moarte. De când își pusese în cap aceasta, el începuse să se ocupe iarăși mai mult de haiducii săi. El îi trimitea mereu să spioneze prin apropierea conacului lui Panait Fotache spre a afla când se înapoiază boierul. Și într-o zi, Mișu Drăgan, asupra căruia căzuse tocmai însărcinarea de a spiona împrejurimile Schitului Sfintei Treimi, se înapoie vesel. — Veste bună, căpitane! strigă Drăgan încă de departe. — Ce, anume? întrebă Mihu Inimă de Leu. Nu cumva s-a înapoiat boierul Panait Fotache? — Incă nu, dar nici nu mai rămâne la București vreme îndelungată! — Când sosește? — Luna viitoare pornește spre casă. — Asta într-adevăr este o veste bună! — Dar mai știu încă ceva! — Să auzim! — Am aflat ce rost are călătoria boierului Panait Fotache la București! răspunse Mișu Drăgan, triumfător. Mihu Inimă de Leu zâmbi. — Asta eu o știu de mult! El va fi caimacamul, sau după cum i se zice de când cu rușii, guvernatorul ținutului acesta și comandantul suprem al tuturor dorobanţilor și pandurilor care vor porni împotriva noastră. — Nu! fu răspunsul hotărât al lui Mișu Drăgan, răspuns în urma căruia Mihu Inimă de Leu rămase adânc uimit. — Nu? întrebă căpetenia bandiţilor, foarte mirat. — S-ar putea, răspunse Mișu Drăgan, ca și aceasta să fie una din pricinile pentru care boierul Fotache a rămas la București vreme atât de îndelungată. Adevărata pricină însă și cred, cea mai de căpetenie pentru el, este că s-a dus în... peţitorie! — Cum? strigă atunci Stanislau Rimsky și mai mirat. Aceasta este într-adevăr o surpriză foarte mare. La așa ceva nu m-aș fi așteptat nici în ruptul capului! De unde ai aflat? — De unde? M-am împrietenit cu argaţii de la conac și aceștia mi-au spus totul. Scrisoarea boierului Panait Fotache sosise tocmai în ziua aceea la administratorul moșiei și în scrisoarea aceea boierul spune să se facă rânduială prin conac deoarece conacul va avea de acum înainte, nu numai stăpân, ci și stăpână. — O veste foarte însemnată! — Argaţii și celelalte slugi de la conac s-au mirat și ei foarte mult de vestea aceasta, deoarece stăpânul lor nu de mult mai era încă logodit cu o fată de o frumusețe răpitoare după cum spun ei care însă, într-o bună zi, a dispărut în împrejurări foarte ciudate și de atunci, dispărută a rămas. — Da... da, răspunse Mihu Inimă de Leu, vădit enervat, și eu am auzit despre așa ceva! Se vedea prea bine că nu prea voia să lungească vorba asupra acestei delicate chestiuni. — Dar n-ai auzit pe cine are de gând să ia acum? — Ba da, am aflat și asta! răspunse Mișu Drăgan, cu mândrie. — la spune, să știm și noi! — Numai vezi, căpitane, este o bubă la mijloc. — Care? — Nu sunt în stare să-i rostesc numele! — Nu ţi l-ai însemnat? — De însemnat nu mi l-am însemnat și este un nume așa de pocit... — Gândește-te și tu puţin, poate că-ţi reamintești! — Trebuie să fie așa ceva... contesa... Su... Si... Sobutuchin... — Poate contesa Subotkin? — Așa... așa! răspunse Mișu Drăgan, bucuros că Mihu îl ajutase să iasă din încurcătură. — Așadar ia o rusoaică? — Rusoaică, dar se pare ca știe și românește, deoarece și ea a scris câteva rânduri în scrisoarea boierului Panait Fotache. Spune că este foarte curioasă să-și vadă noua locuinţă. Are însă un scris așa de ciudat că nu prea-mi vine să cred să fie o femeie la locul ei. Mihu Inimă de Leu rămase pe gânduri. El se miră de împrejurarea că boierul Panait Fotache se mângâiase atât de iute de pierderea Mioarei Comăneanu și o uitase într-un timp atât de scurt. — Bine, Drăgane, zise ei apoi, adresându-se din nou banditului, care-i adusese aceste vești, atât de însemnate, ţi-ai îndeplinit bine însărcinarea, sunt mai mult decât mulţumit cu tine. Acum, nu pierde din vedere conacul boierului Panait Fotache nici în viitor, iar când vei afla ca boierul se înapoiază, dă-mi de știre, îndată... Atunci va sosi și ziua răfuielii! Cu aceste cuvinte își văzu de drum și se îndreptă spre odaia Mioarei Comăneanu. Mioara își dădu seama îndată că Stanislau Rimsky avea să-i dea vreo știre însemnată și nu mai așteptă să înceapă el, ci-l întrebă: — Ce veste îmi aduci, scumpul meu Stanislau? Stanislau Rimsky râse, amarnic. — Vestea că boierul Panait Fotache merită astăzi, mai mult decât până acum, să fie pedepsit într-un chip pilduitor. Prin noua lui ispravă a dovedit odată mai mult că răzbunarea mea este îndreptăţită. — Dar ce a mai făcut? — Am aflat că s-a dus la București în petit. Se pare că n-a făcut drumul în zadar, deoarece în curând conacul de lângă mănăstire va avea o stăpână... Vezi tu deci, care a fost dragostea lui cea mare pentru tine, de care-ţi vorbea necontenit! — Dragostea aceasta m-a lăsat rece întotdeauna, răspunse Mioara, cu nepăsare. Eu cunoșteam îndeajuns de bine firea boierului Panait Fotache. De altfel, când îmi spunea cele mai fierbinţi cuvinte de dragoste, eu mă gândeam cum aș face să scap de el. Ochii lui Stanislau Rimsky începură să strălucească. — Acum se va înapoia acasă, în curând și atunci se va îndeplini și dorința ta cea mai vie, vom sfârși cu viaţa pe care o ducem astăzi. Cu răzbunarea pe boierul Panait Fotache voi pune capăt și vieţii mele de haiduc. — Dar cine știe, cât timp va mai trece până atunci! zise Mioara Comăneanu, cu tristeţe. — Nu mai poate fi vorba, decât de câteva săptămâni, draga mea! răspunse căpetenia bandiţilor. Or, dacă am știut să răbdăm ani de zile pentru a ajunge la fericire, atunci nu se poate să ne pierdem răbdarea când nu ne mai despart decât câteva săptămâni de fericirea pe care am visat-o! Mioara se lipi de pieptul voinicului. — Dar mie îmi e așa de frică, dragul meu Stanislau! Mă tem, mă tem grozav... pentru tine! La aceste cuvinte de îngrijorare, Stanislau Rimsky răspunse cu nenumărate și calde sărutări. — Nu trebuie să te mai temi din pricina mea, scumpa mea Mioara, zise el, deoarece acum nu mi se mai poate întâmpla nimic. Moara de pe malul Dunării este o ascunzătoare inexpugnabilă. Nimeni nu știe de rostul ei și nimeni nu se poate apropia de ea pentru a ne primejdui viața. — Nu știu... nu știu... dar sufletul îmi este stăpânit de un cumplit simţământ de îngrijorare. Stanislau Rimsky răspunse plin de încredere în puterea și iscusinţa sa: — N-ai niciun motiv îndreptăţit să-ți fie frică. Sunt aici, lângă tine și dacă va fi nevoie, te voi apăra chiar și faţă de toți diavolii din iad! Crede-mă, draga mea, că mi-ajunge cât am suferit până acum, deoarece suferinţele acestea mi-au luat minţile aproape... Te-am pierdut de atâtea ori, dar până acum soarta a fost întotdeauna milostivă cu noi și mi te-a redat tocmai atunci când simțeam că nebunia îmi ameninţă judecata... De astăzi înainte nu vreau să te mai pierd... Cel mai mare, cel mai scump diamant al lumii nu este păzit așa cum te păzesc eu pe tine. Nu mă voi mișca de lângă tine mereu voi fi aici și vei vedea tu că în curând va urma și ceasul fericirii noastre! — De aș apuca odată să văd și ziua aceasta! exclamă Mioara Comăneanu, cu priviri pline de dorul dragostei. După aceea, o luă de braţ și porniră amândoi pe sub lunca de sălcii de pe malul Dunării. Se plimbau fermecaţi de cântecele păsărelelor, de razele aurii ale soarelui, de murmurul misterios al Dunării și din când în când se mai opreau pe sub o salcie pentru a se săruta. Fericirea lor părea desăvârșită, în decorul acesta parcă anume făcut pentru îndrăgostiți. Dar în vreme ce își pecetluiau fericirea cu sărutări pline de dragoste, ei nu observară că doi ochi scânteietori și plini de o sălbatică ură îi priveau din dosul trunchiului unei sălcii uriașe, așa cum numai pe malul Dunării se pot întâlni. Stăpâna acestor ochi privi vreme îndelungată fericirea îndrăgostitei perechi, apoi deodată, șuieră, printre dinţi, dar încet, pentru a nu fi auzită: — Sărut-o, sărut-o, Mihule Inimă de Leul!... Și mai ales, i-aţi rămas bun de la ea, deoarece în curând nu va mai fi pentru tine nicio altă femeie pe acest pământ în afară de... mine! Mai aruncă o privire plină de ură diabolică, apoi se furișă printre sălcii. CAPITOLUL 100 _ n FIOROASA CRIMĂ DIN MĂCIN Pe piața Brăilei se adunase o mare mulțime de oameni și din mijlocul acestor oameni care vociferau gălăgios se desprindeau mereu cuvinte ca: — E nemaiauzit! — Omul nu mai poate fi sigur că se va deștepta a doua zi! — Unde te întorci, nu dai decât de ucigași! — Ispravnicul Galaţilor, pe care l-au însărcinat rușii cu paza ținutului, este neputincios! — Dorobanţii nu fac nimic! — Nu sunt în stare să-i vină de hac lui Mihu Inimă de Leu! — Se tem de el! — Tremură de frica lui! — Cum să nu se teamă, când pandurii sunt niște mămăligi... Strigate ca acestea se auzeau tot mai tare, tot mai pătimașe. Un domn mai în vârstă, Călinescu, judecătorul districtului, numit conform Regulamentului organici, trecea pe stradă. Văzând adunarea aceea de oameni se opri lângă ei și strigă: — Mii de draci, dar ce veţi fi făcând aici, oameni buni, căci de departe s-ar zice că puneţi la cale o revoluției? — Nici nu lipsește mult! răspunse un negustor mai în vârstă. — Dar ce s-a mai întâmplat? întrebă judecătorul. Cine știe, poate că lucrurile se pot împăca și cu binișorul! — Nu prea se pot împăca, boierule! — Ei, drăcie! Dar de ce sunteţi atât de amărâți? — Din pricina lui Mihu Inimă de Leu! — Mii de fulgere și trăsnete, iarăși nu ne lasă în pace ticălosul acesta de bandit? Se vede că nu vrea să se astâmpere până când vântul nu-i va legăna trupul și ciorile nu vor veni să se înfrupte din el. — Asta n-o vom mai apuca noi atâta vreme cât nu se vor schimba și lucrurile... — Ce vreţi să se schimbe? — Situaţia, pentru ca Mihu Inimă de Leu să nu se mai plimbe peste tot locul, ca pe moșia lui! — Dar ce a mai făcut? — Mai deunăzi s-a coborât în Iglița, în fruntea bandei sale și au răpit o sumedenie de fete, despre care de atunci nimeni n-a mai auzit nimic. Părinţii au cercetat tot ţinutul, dar în zadar. Fetele au dispărut de parcă le-ar fi înghiţit pământul. S-au dus la Galaţi, la ispravnic, căruia i-au spus ce s-a întâmplat, cerându-i să ia măsuri de îndreptare. Rezultatul însă a fost nul. Ispravnicul a trimis câţiva panduri în sat, dar fricoșii aceștia n-au îndrăznit să pătrundă în Baltă. Ei se plimbă doar prin sat ca Vodă prin lobodă și cer să li se pună deoparte bucatele cele mai bune, vinurile cele mai scumpe, în schimb însă nu fac nicio ispravă și Mihu Inimă de Leu își vede de treabă. Judecătorul Călinescu strigă, enervat: — La naiba, dar banditul acesta nu mai poate fi înfrânt? 1! Lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale rusești în Ţara Românească și Moldova. Conservator în esenţă, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societăţii locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare. — Isprăvnicia Galaţilor, care a fost însărcinată cu prinderea bandiţilor nu face nimic! strigă negustorul mai în vârstă... Așa că, nu este de mirare dacă după Igliţa au prins curaj să se ducă și alt-undeva. — Dar ce au mai făcut? — Au spart biserica din Ghecet, au furat toate odăjdiile, iar acum a căzut victimă părintele din Măcin. — L-au ucis pe părintele din Măcin? — Da, fiindcă n-a vrut să spună unde erau ascunse lucrurile de preţ ale bisericii. — O mârșăvie fără seamăn! Și toate acestea le-a săvârșit Mihu Inimă de Leu? — lată aici pe omul acesta din Măcin, el ne-a adus fioroasa veste! A venit să ceară ajutor, deoarece de la săvârșirea omorului tot Măcinul este în fierbere și cere capul lui Mihu Inimă de Leu! Judecătorul clătină din cap, neîncrezător. — Ciudat, foarte ciudat! mormăi el. Mai înainte de vreme Mihu Inimă de Leu, nu numai că n-ar fi săvârșit o asemenea mârșăvie, dar el singur ar fi fost acela care l-ar fi pedepsit pe ticălos. — Da... așa este... o știm și noi... Acum însă... parcă Dumnezeu i-ar fi întunecat minţile deodată, nu mai are nimic sfânt în lumea aceasta. Ori dacă astfel stau lucrurile, nu mai putem sta cu mâinile în sân și trebuie să punem mâna pe el, căci te pomenești că mâine nu se va sfii să pătrundă chiar și în Brăila și să ne aprindă casele în cap. Mulțimea începu să murmure din nou fiind cu totul de părerea vorbitorului. — Așa este! — Ne putem aștepta la orice! — Poate cădea pe capul nostru când ne așteptăm mai puţin! — Trebuie să luăm măsuri pentru a împiedica așa ceva! — Trebuie să luăm măsuri de apărare! Apoi cineva strigă deodată și acesta fu semnalul: — Să mergem la ispravnicul Galaţilor, căci este aici! Ceilalţi strigară în cor: — Să mergem la ispravnicul Galaţilor! Convoiul porni și între timp cei care îl alcătuiau se înmulţiră din ce în ce. In curând apoi convoiul ajunse în faţa isprăvniciei, ai cărei slujbași, auzind zumzetul ca de albine, se repeziră la ferestre. Chiar și Arcadie Costescu, ispravnicul Galaţilor, auzind zgomotul neobișnuit, veni la fereastră. Când oamenii adunaţi în fața isprăvniciei îl zăriră, începură să strige înfuriaţi: — Uite-l! — Jos cu ispravnicul Galaţilor! — Cerem ca viaţa cetățenilor să fie apărată! — Ce este cu Mihu Inimă de Leu? — De ce și-a luat această însărcinare, dacă nu este în stare s- o duca la bun sfârșit? Strigate de felul acesta se auzeau necontenit și ispravnicul Galaţilor se uita palid la faţă la mulţimea al cărei număr creștea mereu. Secretarul isprăvniciei se uită speriat la Arcadie Costescu, iar când văzu că ispravnicul șovăie să dea poruncile necesare, întrebă: — Să spun pandurilor să împrăștie mulţimea? — Ferească Dumnezeu! răspunse ispravnicul, cu hotărâre. Nu trebuie să întărâtăm oamenii și mai mult împotriva noastră. Dimpotrivă, trebuie să-i chemăm aici, să vedem ce vor! — Dar cum să-i chemăm, căci nici a zecea parte din ei nu încap în isprăvnicie? — Nu pe toţi! Să se alcătuiască o delegaţțiune și numai membrii delegaţiei să vină. Secretarul isprăvniciei dădu din cap. — Am înţeles, boierule! Cu aceste cuvinte el părăsi odaia pentru a îndeplini porunca stăpânului său. Peste câteva minute apoi, delegaţii brăilenilor, în frunte cu judecătorul Călinescu, care primise cu căldură delegaţia pentru a împiedica o aţâțare a spiritelor, se prezentă în faţa ispravnicului, cerând să se ia măsuri cât mai grabnice, pentru ca să pună capăt odată cruzimilor lui Mihu Inimă de Leu, care devenea din zi în zi tot mai ameninţător în isprăvile sale... Arcadie Costescu ascultă cu uimire noile isprăvi ale lui Mihu Inimă de Leu și făgădui să ia măsurile cele mai aspre și mai grabnice pentru prinderea atât de fiorosului căpitan de bandiți. Și într-adevăr, el trimise încă în aceeași zi la București un raport amănunţit despre cele din urmă isprăvi ale căpeteniei bandiţilor și în care raport ceru noi ajutoare și anume, dorobanţi români, pentru a porni cu mai multă strășnicie războiul împotriva lui Mihu Inimă de Leu. * x x În vreme ce aceste întâmplări ţineau într-o veșnică înfrigurare populaţia Brăilei și a împrejurimilor, Grigore Muscan pornea zilnic după pradă din minunata-i ascunzătoare de la Iglița, lucrând firește în numele lui Mihu Inimă de Leu. Oriunde ajungea, cel dintâi gând al lui era să sperie lumea cu numele fostului său căpitan, după aceea nici nu-i era prea greu să prade niște oameni speriaţi de moarte. Tot el jefuise și biserica din Ghecet? și tot glontele lui trimisese pe lumea cealaltă și pe bravul preot din Măcin. Prada se îngrămădea zi de zi în subteranele ruinelor romane de la Igliţa. Este adevărat că obiectele cele mai frumoase și mai de preţ și le reținea Muscan pentru sine, aceasta, după spusele lui, cuvenindu-i-se în calitate de căpitan, dar și celorlalți bandiți le rămânea îndeajuns. Aurul, argintul, giuvaericalele zăceau în grămezi în ascunzătoarea bandiţilor și mătăsurile și covoarele scumpe erau călcate de cizmele murdare ale bandiţilor de parcă ar fi fost niște zdrențe. Boierul Petrache Bănuţ continua să fie prizonierul lui Grigore Muscan, iar Dochiţa continua să îndure groaznica și adânc umilitoarea soartă ce-i fusese hărăzită. Într-adevăr că mânia Celui de Sus n-ar fi putut pedepsi mai pilduitor cruzimea și neîndurarea boierului Petrache Bănuţ și trufia și lipsa de simțăminte omenești a jupâniţei Dochiţa. Grigore Muscan era stăpânul lor neînduplecat, tiranul lor atotputernic și trebuiau să i se supună orbește amândoi. Dochiţa se supunea și în nădejdea că în chipul acesta va putea ușura soarta tatălui său. g În privința aceasta însă ea avu o mare dezamăgire. În zadar erau toate rugămințile, toate implorările ei. Lui Muscan îi părea bine că putuse să pună mâna pe fată, de tatăl ei puțin îi păsa. 2 Localitatea se numește în prezent Smârdan. Urmele captivităţii se vedeau grozav pe boierul Petrache Bănuţ. Slăbise într-un chip de nerecunoscut și hainele atârnau pe el de mai încăpeau încă trei boieri înăuntru. Dochiţa se ruga adeseori de Muscan: — Lasă-ne să plecăm odată... Oricare ar fi prețul de răscumpărare, pe care ni-l ceri, îţi jurăm să ţi-l dăm și nu ne vom plânge împotriva voastră. Atunci Muscan îi arăta aurul și argintul, din care avea grămezi și-i zise: — la privește! Mai avem noi nevoie de vreo nadă? — Dar nu suntem în stare să mai îndurăm viaţa aceasta! riposta Dochiţa. Priveşte la tatăl meu, n-a mai rămas decât pielea și osul din el, iar eu... eu... sunt o nenorocită! — Ești o nenorocită? întrebă el, batjocoritor. Dar oare de ce? Grigore Muscan începu să râdă. Puțin îi păsa lui de lacrimile unei femei și în general de durerile altora. — De ce? se răsti Dochiţa, în vreme ce ochii ei trădară o durere neţărmurită. Cum vrei să mă mai înapoiez în mijlocul oamenilor? Fiecare om, fiecare ţăran ar râde de mine și arătându-mă cu degetul ar striga: lat-o pe jupâniţa Dochiţa, vestita fiică a boierului Petrache Bănuţ, aceea care a fost ibovnica unui căpitan de bandiți! — Asta n-o vei ajunge tu, draga mea, nu-ţi face gânduri zadarnice, răspunse Grigore Muscan. Pe tine nu te las eu să pleci nici în ruptul capului deoarece mă simt tare bine lângă tine. — Dar uiţi de prețul de răscumpărare... — Ti-am spus că nu-mi trebuie! Și Dochiţa devenea din zi în zi tot mai amărătă. Grozav de crud o pedepsise soarta pentru păcatele ei de până atunci. Işi jertfise toată fericirea, toată mulţumirea, pe care se putea aștepta s-o găsească în viitor, pentru viaţa searbădă și fără de folos pe care o dusese până atunci. Într-o bună zi însă se sfârși și cu liniștea netulburată a bandiților ascunși în subteranele ruinelor romane. Ei primiră anume vestea că autorităţilor li s-au pus la dispoziţie mari întăriri de dorobanţi și panduri și că, deci, de acum înainte satele și orașele vor fi mult mai bine păzite de armată. Vestea aceasta fusese adusă de unul din oamenii lui Muscan, care plecase să spioneze unde ar mai fi vreo lovitură de dat. — Isprăvile noastre din ultimul timp n-au rămas fără răsunet, zise el. Am fost prin Iglița și am văzut că unde înainte nu erau în sat decât șase panduri, acum toate casele gem de dorobanţi. Chipul lui Grigore Muscan se întunecă. — Și ai mai aflat ceva? întrebă el. — Pe Mihu Inimă de Leu îi caută peste tot, răspunse banditul, și autorităţile pregătesc un război împotriva noastră cum nu s-a mai pomenit până acum! — Vom vedea noi cine va fi mai tare! zise Muscan, trufaș. — Mă tem, căpitane că, de data aceasta se îngroașe gluma! — Ei, se îngroașe! Va trebui și noi să fim mai cu băgare de seamă. Atâta timp, cât va sta armata în lIgliţa și prin apropiere, nu ne vom mișca din ascunzătoare și gata! Vom face și noi putină pauză! De altfel nu ne vom plictisi, deoarece avem aici tot ce ne trebuie, vin, femei, zaruri, avem cu ce să ne omoram timpul! Grigore Muscan își spuse apoi planul și celorlalți bandiți care fură întru totul de părerea lui. Niciunul nu se împotrivi să stea pe loc câteva zile sau chiar câteva săptămâni, până când va trece primejdia ce i-ar fi pândit acum dacă nu se astâmpărau. Cei fricoși erau chiar foarte mulţumiţi, deoarece în chipul acesta nu-și mai primejduiau viaţa. Cei mai deștepţi își dădură seama că puţină odihnă nu le putea strica și pe urmă, vorba căpitanului, nu trebuiau să se teamă că vor muri de urât. După ce se hotărî ca nimeni să nu mai iasă din ascunzătoare, Grigore Muscan mai făcu o inspecţie în jurul ruinelor spre a vedea dacă nu cumva a mai rămas pe acolo ceva ce i-ar putea trăda. Așadar, oamenii lui Grigore Muscan își impuseseră ei singuri o captivitate benevolă. Dar când se lăsă noaptea și prizonierii se duseră să se odihnească, una din fetele din Igliţa care fusese răpită de bandiți odată cu celelalte copile smulse fără milă de lângă părinţii lor se hotărî la o faptă foarte îndrăzneață. Auzind ceea ce vorbiseră bandiții în ziua aceea, aflase că în sat erau adunați foarte mulţi dorobanţi. Și atunci se aprinse în inima ei dorul de răzbunare. Ticăloșii aceștia o nenorociseră, voia să-i pedepsească așa după cum meritau. Ea aștepta tremurând de emoție ca bandiții să se culce pentru a-și putea duce planul la îndeplinire. Dar oamenii lui Grigore Muscan petrecuseră și jucaseră zaruri toată noaptea și nu se gândiră să se culce decât spre dimineaţă. Fata din Iglița era trează și când crezu că toată lumea doarme părăsi colţul nenorocit ce-i fusese desemnat și se furișă afară din ascunzătoare. Dar în clipa în care ea părăsea tocmai subteranele, unul din oamenii lui Muscan, acela care fusese însărcinat să stea de veghe, o văzu pe fugară și începu să strige cât îl ţinea gura: — Ajutor!... Sculaţi, tovarăși! Strigătul lui pricinui o încurcătură de nedescris. Bandiţii săriră buimăciţi de primul somn de prin culcușurile lor și care fugea pentru a se ascunde mai bine, care își căuta arma pentru a se apăra, care îl căuta din ochi pe căpitan spre a vedea ce este de făcut. Grigore Muscan, trezit și el din somn, odată cu ceilalţi, era încredințat că dorobanţii din sat dăduseră peste ascunzătoare și acum îl atacau. Din toate colțurile subteranelor se auzeau strigăte înfrigurate, întrebări îngrozite: — Ce este? — Ce s-a întâmplat? — Am fost atacați? — Cine a venit peste noi? Banditul care făcea de veghe răspunse: — Domnica, una din fetele noastre a fugit! Pesemne că vrea să ne trădeze! La auzul acestor cuvinte se născu un adevărat iad. Bandiţii începură să strige toți deodată: — După ea! — Ticăloasa! — Trebuie să punem mâna pe ea! — S-o jupuim de vie! — Moarte trădătoarei! Și fără a mai aștepta porunca lui Muscan se și repeziră după ea. Domnica însă care auzise că bandiții prinseseră de veste de fuga ei, căută să scape alergând din răsputeri. Era născută, crescută la Igliţa, acolo își petrecuse copilăria, cunoștea fiecare colț al împrejurimilor, fiecare piatră. Așa că îi fu îndeajuns să scape de printre ruine, pentru ca pe urmă să se poată ascunde în așa fel încât bandiții, care nu erau din partea locului, să nu-i mai poată da de urmă. Și într-adevăr, oamenii lui Grigore Muscan se înapoiară în curând, fără să fi dat de urma fetei. De mânie căpetenia bandiţilor începu să înjure și să blesteme ca la ușa cortului. Toată lumea era de vină că Domnica fugise, numai el, nu. Este adevărat însă că și ceilalți bandiți o băgaseră pe mânecă rău de tot, deoarece nu mai încăpea nicio îndoială că Domnica avea să asmuţțească dorobanţii asupra lor. — Tot are dreptate Mihu Inimă de Leu, urla Muscan, că nu le dă voie oamenilor săi să-și ţină ibovnice. lată rezultatul, de îndată ce și-a pus piciorul aici o femeie ne-am și aprins paiele în cap! — Acum la ce bun să mai recunoaștem că Mihu Inimă de Leu avea dreptate, răspunse llie Cocoș, unul din cei mai vechi tovarăși ai lui Muscan, când și așa este prea târziu. Nu trebuie să ne mai batem capul cu ceea ce ar fi fost bine și ceea ce s-a dovedit că e rău, ci mai bine să ne gândim cum putem ieși din încurcătură. — Până răsare soarele, dorobanţii vor și fi peste capul nostru! se tângui Grigore Muscan deznădăjduit. — Până atunci mai avem vreme să ne gândim la vreun mijloc de scăpare! strigă un alt bandit. Toţi bandiții erau acolo, în jurul lui Muscan, așteptând cu înfrigurare poruncile căpitanului. Timp de câteva minute o liniște mormântală domni în subteranele romane de la Iglița. Liniştea fu întreruptă de glasul lui Ilie Cocoș care zise: — Ei, Muscane, tu ești căpitanul, de ce nu ne spui ce trebuie să facem pentru a scăpa din încurcătura în care ne găsim? Grigore Muscan era pus el însuși în cea mai mare încurcătură. El era căpitanul, el era creierul acestei cete de bandiți, deci el trebuia să găsească și mijlocul de a scăpa de primejdia care-i ameninţa pe toţi. Fără îndoială că Mihu Inimă de Leu ar fi găsit îndată soluţia. Dar cum, el să nu fie în stare să încurce socotelile unor dobitoci de panduri, sau dorobanţi? — Ce facem Muscane căci timpul trece? îl zori din nou llie Cocoș. Muscan se gândi, se frământă și deodată strigă triumfător: — Am găsit! Acum știu ce avem de făcut! — Vorbește! strigară bandiții în cor, uitându-se la el cu priviri înfrigurate. — Nu prea departe de conacul moșiei Gura Dracului, în mijlocul unei păduri, se găsește o clădire părăsită, care pe semne că pe vremuri va fi fost locul de retragere al vreunuia din boierii Bănuț. Clădirea aceasta este așezată peste mână, într-un loc aproape pustiu, așa că nimeni nu se rătăcește pe la ea. Acolo ne vom duce. — Dar când? — Când? Îndată! Nu trebuie să pierdem niciun singur minut. La lucru toți câți suntem aici! Pregătiţi iute totul, luaţi tot ce se poate lua, nu-l uitaţi nici pe boierul Petrache Băânuţ și apoi, la drum! Până să răsară soarele și să vină dorobanţii noi vom fi departe. Propunerea fu pe placul bandiţilor și Ilie Cocoş și zise cu recunoștință: — Bravo, Muscane, ideea este minunată! Nu în zadar ești tu căpitanul nostru! — Eu v-am dat ideea, răspunse căpitanul bandiţilor din Iglița, acum atârnă de voi ca ea sa și fie înfăptuită. Lucrul de căpetenie este să sfârșim cât mai iute... Dacă nu vom fi în stare să adunăm boarfele destul de repede, atunci s-a sfârșit cu noi... suntem pierduţi. Dar bandiții își dădeau seama că nu era vorba numai de prada pe care o îngrămădiseră în subterane, ci chiar și de propria lor piele și împachetară totul cu o iuțeală care ar fi uimit chiar pe oamenii cei mai îndemânateci. Nu trecu niciun ceas și bandiții lui Grigore Muscan porniră la drum lăsând goală ascunzătoarea din subteranele ruinelor romane. Când răsări soarele apoi, dorobanţii veniră într-adevăr, călăuziți de Domnica. Nenorocita copilă din Iglița îi conducea cu hotărâre pe ostași și când ajunse la ruine, le arătă drumul ascuns care ducea în subterane. Dorobanţii coborâră cu armele în mână, pregătiţi de a găsi acolo cea mai îndârjită împotrivire. Care nu le fu însă uimirea când în subteranele ruinelor nu găsiră nici ţipenie de om! Ascunzătoarea era goală și toate cercetările, pentru a da de urma bandiţilor rămaseră zadarnice. Vestea fioroasei crime din Macin ajunse și până la moara de pe malul Dunării și Mihu Inimă de Leu află despre noua mârșăvie săvârșită de Grigore Muscan. Și, ceea ce era josnicia cea mai mare, că Muscan n-avusese curajul să săvârșească fărădelegea în numele lui ci o aruncase tot în spinarea lui Mihu Inimă de Leu. Dar veștile despre noile isprăvi ale lui Grigore Muscan îl înfuriară nu numai pe căpetenia bandiţilor, ci pe fiecare membru al bandei în parte. Oamenii aceștia cu judecata simplă se simțeau jigniţi de faptul că lumea îi socotea ca pe niște bandiți de rând pe ei, care niciodată nu vărsaseră sânge nevinovat și tremurau de mânie gândindu-se la blestemele pe care le rosteau acum desigur preoţii în biserici împotriva bandei lui Mihu Inimă de Leu. Ei se făleau tocmai că fac parte din ceata lui Mihu Inimă de Leu, deoarece oamenii căpeteniei de bandiți nu-și ridicaseră mâna nici când asupra acelora care nu meritau să fie pedepsiţi. Dan Dragomir era și el peste măsură de înfuriat și se adresă lui Mihu Inimă de Leu: — Căpitane, nu mai putem îndura ticăloșiile lui Muscan! Trebuie să-i dovedim că suntem în stare să ne impunem voinţa noastră în Baltă unde noi suntem stăpâni. Ceilalţi strigară după el: — Așa este! — Dan are dreptate! — Și eu sunt de aceeași părere! se auzi atunci răspunsul lui Mihu Inimă de Leu. Vă făgăduiesc că voi pune ordine în Baltă și că domnia lui Grigore Muscan își are zilele numărate! După aceea se uită în jurul său și-l chemă pe Mișu Dragan la sine. — Poruncește, căpitane! zise voinicul.. — Vei porni îndată la drum, zise căpetenia bandiţilor, cu hotărâre, și vei afla unde se ascunde Muscan și cu oamenii săi. Peste câteva minute o barcă se desprinse da lângă moară și se pierdu prin Baltă. CAPITOLUL 101 MOARTEA MIOAREI COMĂNEANU Un fluierat ascuţit străbătu liniștea solemnă a nopții din Baltă. Cel ce făcea de pază vestea prin aceasta că cineva, om bun însă, se apropia. Peste puţin timp apoi o barcă venind de pe Dunăre, acostă nu departe de moară și în curând, în curtea morii, se ivi un flăcău ale cărui veștminte pline de praf purtau ici-colo, roșii pete de sânge. — Ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă Mihu Inimă de Leu pe banditul care părea că de-abia se mai ţine pe picioare. — M-au cam fugărit puţin dorobanţii ispravnicului din Brăila, răspunse banditul, în care un străin n-ar fi recunoscut niciodată pe veșnic curatul și îngrijitul Mișu Drăgan, care acum era într-o stare vrednica de plâns. — Dar ce ai căutat la Brăila? îl întrebă căpitanul. — Întorcându-mă din Igliţa, m-am gândit să mă abat și pe la Brăila, în nădejdea că voi putea să mai culeg ceva noutăţi. În ceea ce-l privește pe Muscan, el s-a adăpostit împreună cu oamenii săi sub ruinele romane de lângă Iglița și mai mulți pescari de prin împrejurimi au și prins de veste că locuitorii ruinelor sunt haiduci. Oamenii din Iglița sunt încredinţaţi că haiducii din subteranele ruinelor, nu sunt alţii decât Mihu Inimă de Leu împreună cu tovarășii săi. — Ticălosul! strigă atunci Mihu Inimă de Leu înfuriat. Așadar, crima din Măcin, care a fost pusă în socoteala mea nu este singura ticăloșie de acest fel a lui Muscan? Se pare atunci că tot timpul și în tot locul s-a dat drept Mihu Inimă de Leu! — Așa a făcut, căpitane! răspunse Drăgan. — După cum ţi-am spus, la înapoiere m-am gândit să dau o raită prin Brăila, spre a vedea ce noutăți mai sunt pe acolo. Mi- am trimis barca din jos de oraș cu unul din oamenii noștri și am intrat în Brăila... călare. In faţa hanului unde știam că se adună oamenii de seamă ai orașului, m-am oprit prefăcându-mă că vreau să-mi adap calul, în realitate însă spre a trage cu urechea la ceea ce se vorbește. — Cum de ai îndrăznit să faci una ca asta? întrebă căpitanul mirat. — Credeam că am reușit să-mi schimb înfățișarea îndeajuns de bine și nu voi fi recunoscut. Spre ghinionul meu însă ispravnicul Brăilei era tocmai în han, ca și atunci când mânam caii trasurii luată de la boierul Petrache Bănuţ. Ce să vă spun însă, dar cumătrul Enăchiţă are o pereche de ochi pentru care. i- aș da cu dragă inimă pe ai mei! De-abia mă zărise oprindu-mi calul că și veni în pragul hanului, mă măsură o singură dată și-l văzui înapoindu-se grăbit în cârciumă. Eu am bănuit ceva necurat și îndată după ce calul își scoase botul din găleată, din care de altfel nici nu prea băuse, deoarece de-abia îi încălecasem, mă aruncai în șa și pe-aci ţi-e drumul, am pornit iute spre locul unde mă aștepta barca. Nu făcusem însă nici cinci minute și deodată aud un ropot de cai în urma mea. Îmi întorc capul și, ce să vezi?... Ispravnicul venea după mine mânându-și calul de ai fi zis că se prăpădește pământul. — Și te-ai speriat de bătrânul Enăchiţă? întrebă batjocoritor unul din bandiți. — Ehei, dacă era singur, răspunse Mișu Dragau, nu mă speriam eu de el! Numai vezi că buba era că cumătrul Enăchiţă nu îndrăznise să pornească singur după mine, ci mai luă cu el și vreo șase panduri, care începură să strige ca să mă opresc. Mie însă nici prin gând nu-mi trecu să le fac pe poftă ci dimpotrivă, dădui pinteni calului. Drept răspuns pandurii au trimis câteva gloanţe după mine. Mi se pare chiar că unul m-a și nimerit. Calul meu însă era un roib rusesc, nu din caii de grămadă din care au pandurii și când i-am fluierat odată a început să zboare, nu altceva. Ispravnicul și cu pandurii lui se luară ei după mine dar de unde să mă ajungă. Unde cotește Dunărea, apoi, mă aștepta Leonte cu barca. Am sărit iute de pe cal, l-am urcat pe el în șa și i-am dat drumul înainte. Eu m-am pitit sub mal și peste vreo zece minute i-am văzut pe cumătrul Enăchiţă și pe pandurii lui alergând ca niște nebuni după Leonte, care nici nu se mai vedea pe șosea. După ce au trecut de mine, mi-am luat și eu barca și am trecut Dunărea. Pe când mă apropiam de moară, i-am văzut înapoindu-se, firește, fără Leonte. — Prea bine n-ai făcut tu, ceea ce ai făcut, Drăgane, zise căpitanul, clătinând din cap deoarece acum l-ai îndârjit împotriva noastră și mai mult pe cumătrul Enăchiţă. Dar nu face nimic! Mai întâi ne vom răfui cu Muscan pentru ticăloșiile lui și pe urmă n-au decât să vină împotriva noastră toţi ispravnicii și toți pandurii ţărilor Românești! Mai înainte însă, după cum v-am spus, trebuie să sfârșim cu trădătorii din Iglița. — Trebuie să-i dăm o lecţie, pe care s-o ţină minte câte zile va mai avea, zise Dan Dragomir. N-are nicio fărâmă de cinste. Ori, noi știm că pentru a fi haiduc, trebuie să fii, mai înainte de toate, un om de omenie. — Așa este, așa este! ziseră și ceilalţi. Trebuie să-i învăţăm puţină omenie. — Firește, a vrut să fie căpitan, strigară alţii, de aceea a plecat de la noi! — Eu unul știu că n-aș sta sub căpetenia lui, niciun ceas! — Ascultaţi aici, băieţi! zise deodată Mihu Inimă de Leu, punând capăt convorbirii haiducilor. El stătuse multă vreme, tăcut, privind ţintă înaintea sa. Se părea că se gândește asupra unui lucru ce-l interesa mult. Pe semne că în timpul acesta se gândea el la chipul în care urma să-i atace pe ticăloșii care se ascunseseră în ruinele romane de la Iglița, căci atunci când luă cuvântul, spuse: — Acum, duceţi-vă de vă odihniţi, băieţi! Peste două ceasuri pornim la drum și în noaptea aceasta avem mult de furcă iar greul va veni abia după aceea! Când haiducii se duseră să se odihnească, deoarece acum, când nu mai aveau în mijlocul lor oameni de tagma lui Muscan, aveau tot dreptul să se numească haiduci, Mihu Inimă de Leu se îndreptă spre odaia în care locuia Mioara Comăneanu. De când venise la moara de pe malul Dunării, Mioara Comăneanu nu se mai gândea la altceva decât la mijlocul prin care l-ar fi putut hotărî pe iubitul său să renunţe la viaţa pe care o ducea. Chiar și acum, când Stanislau Rimsky deschise ușa odăii sale ea stătea îngândurată, frământând mereu aceeași întrebare. — Nu dormi încă, Mioara mea? o întrebă Stanislau Rimsky, mirat. — Nu, dragă Stanislau, răspunse Mioara, nu pot dormi. Căldura e atât de mare, încât nu pot închide ochii! — Atunci vino, draga mea, să ne plimbăm puţin pe malul Dunării, zise Stanislau Rimsky, acolo este ceva mai răcoare! — Vin, dragul meu, răspunse frumoasa fată, căci și așa aș vrea să vorbesc ceva cu tine despre o chestiune foarte însemnată. — Atunci să mergem mai iute, iubito, căci n-am prea mult timp liber, deoarece în curând va trebui să plec! — Dar unde te duci, dragă Stanislau? întrebă Mioara Comăneanu și oricine și-ar fi putut da seama că tonul glasului său nu trăda numai duioșia pentru bărbatul iubit, ci și îngrijorarea pe care i-o pricinuia vestea că iubitul va pleca de lângă ea. — M-ai întrebat, unde mă duc, iubita mea? Nu mă duc prea departe de tine și nu vor trece nici trei zile și voi fi din nou alături de tine, draga mea. Trebuie să mă duc să pedepsesc pe un tovarăș necredincios care s-a folosit de numele meu, în chipul cel mai josnic, aruncând asupra acestui nume o umbră nemeritată. — Vai, Stanislau și ai fi în stare să-l ucizi, pentru atâta lucru? strigă Mioara Comăneanu, îngrozită. — Nu-l voi ucide, ci numai îi voi pedepsi! răspunse Mihu Inimă de Leu. — Vai, dragul meu Stanislau, exclamă Mioara, implorătoare, ștergându-și o lacrimă din ochi, până când vei mai duce tu viaţa aceasta? De ce nu vrei tu să te desparti de oamenii tăi, de Balta aceasta unde primejdia te pândește din toate unghiurile? De ce nu vrei să renunţi odată la o viaţă în care nu ne putem găsi fericirea pe care ne-o dorim de atâţia ani? — Scumpa mea, îţi mulţumesc din tot sufletul că nu încetezi nicio clipă de a te gândi la mine, la soarta care mă așteaptă și care văd cât de mult dorește să ne împreuneze odată pentru totdeauna... Ți-am spus și nădăjduiesc că această dorinţă, care de altfel este și a mea, se va îndeplini cât mai iute. Crede-mă, iubita mea că eu aș fi cel mai fericit dacă aș putea pleca chiar astăzi, numai cu tine de aici, spre a ne retrage undeva, într-un colț de țară unde să nu trăim decât unul pentru altul. Ti-am spus însă că aceasta nu este cu putinţă până când nu voi fi pedepsit toate nedreptăţile de care s-a făcut vinovat boierul Panait Fotache, atât faţă de tine, cât și față de mine, deoarece n-aş avea nicio zi, niciun ceas, nicio clipă de odihnă, de liniște. Repet, ţi-am spus aceasta de multe ori și-mi este cu neputinţă să-mi schimb hotărârea, oricât de mult aș dori eu să mă văd cât mai iute, numai singur cu tine și cu dragostea noastră. — Scumpul și dragul meu Stanislau, exclamă Mioara Comăneanu, te iubesc nespus de mult, totuși, nu știu ce aș putea face pentru a te împiedica să-ţi mai primejduiești viața din nou! — Am făgăduit să pedepsesc rușinea ce mi s-a făcut, răspunse căpitanul haiducilor, și Stanislau Rimsky are obiceiul de a se ţine de cuvânt, chiar și dacă ar trebui să-și primejduiască viaţa de o sută de ori și nu numai odată. După aceea, după ce-mi voi fi îndeplinit și această îndatorire atunci voi pleca cu dragă inimă, cu tine și cu Dan în altă ţară unde să putem trăi liniștiți și netulburaţi de nimeni, de niciunul din aceia care ne-au amărât viaţa până acum. _ Cei doi îndrăgostiţi se sărutară îndelung. În clipa aceea nu mai exista în lumea aceasta nimeni pentru ei, așa că, nici Stanislau Rimsky și nici Mioara nu băgară de seamă o umbră ce se furișă în dosul sălciilor de pe malul Dunării. Stăpâna acestei umbre ascultase fiecare vorbă a îndrăgostiţilor și când îl auzi pe căpitanul haiducilor descriind în culori atât de fericite, planurile sale de viitor, aruncă o privire plină de ură spre Mioară Comăneanu, apoi șuieră ca o șerpoaică: — Praful se va alege de toate planurile voastre! Acum, când nici Rimsky și nici Mioara nu mai scoteau niciun cuvânt, ci stăteau de vorbă doar prin graiul sărutărilor, aceea care spionase convorbirea îndrăgostiţilor aruncă priviri și mai fulgerătoare spre frumoasa iubită a căpitanului de haiduci. In curând apoi, când sărutările și îmbrăţișările deveniră din ce în ce mai pătimașe, ea nu se mai putu uita la fericirea celor doi îndrăgostiţi și se furișă cu băgare de seamă spre moară. Smaranda, deoarece ea fusese aceea care spionase convorbirea lui Rimsky cu Mioara, ajunse în curtea morii. Cuprinsă de patimă și roasă de gelozie fata morarului de pe malul Dunării se mistuia tot mai mult de dorul lui Mihu Inimă de Leu și tot în aceeași măsură creștea și ura ei împotriva Mioarei Comăneanu care stătea în calea fericirii sale. De când nu-i reușise planul încercat în catacombele Schitului Sfintei Treimi și Mioara Comăneanu scăpase cu viaţă într-un chip aproape miraculos, Smaranda era și mai pornită împotriva rivalei sale, pe care n-aștepta decât momentul potrivit pentru a o înlătura din calea sa. Pentru atingerea acestui scop al său fata morarului nu s-ar fi dat înlături de la nicio faptă, întocmai după cum nu șovăise s-o atragă pe Mioara în criminala cursă din pivnițele mănăstirii. — Nu, de o mie de ori nu, șuiera ea, turbând de mânie, nu se va întâmpla nimic din ceea ce a plănuit blestemata aceea! Nimeni nu-l va lua de lângă mine pe Mihu Inimă de Leu. El va fi al meu și oricine ar îndrăzni să se așeze între mine și el, îl voi nimici ca pe o scorpie. Smaranda umbla înfrigurată de colo până colo, prin odaie. Se gândea, se frământa ce să facă, cum să-i împiedice pe îndrăgostiți de a-și duce planul la îndeplinire. Un gând îi venise ei în minte dar nu îndrăznea sau mai bine zis, parcă nu se putea hotărî la punerea lui în practică. Până în cele din urmă însă, tot spiritul răului ieși învingător și cu o mișcare bruscă, Smaranda deschise laviţă ei înflorită. Într-un sertar ascuns al acestei laviţe, printre alte multe nimicuri, se găseau și două sticluțe, ascunse cu multă îngrijire. Ea luă cele două sticluțe și se uită la ele vreme îndelungată la lumina palidă a opaițului. Pe urmă, luă una din sticluțe, pe aceea care avea un lichid albicios și o ascunse înapoi în laviţă. Pe cealaltă și-o vâri în sân. — Oare să-mi fi spus adevărul, bătrâna vrăjitoare? se întreba ea. În vreme ce se îndreptă spre odaia Mioarei, ea își aduse aminte de tot ceea ce se petrecuse în coliba bătrânei zgripţoroaice și amintirile acestea îi întăriră încrederea pe care o avea în izbândă. Mioara Comăneanu tot se mai plimba încă cu Mihu Inimă de Leu. Prin fereastra deschisă se putea vedea în odaia ale cărei mobile simple nu se puteau asemui nici pe departe cu luxoasele aranjamente de care avusese parte atât în palatul prinţului Trubetzkoi cât și în conacul Vulpeștilor. Cu toate acestea, Mioara era mult mai fericită aici decât în palatele princiare deoarece aici era măcar în apropierea iubitului său! În odaia aceasta nu se găseau decât un pat țărănesc, o masă, două lavițe și trei scaune, de-abia date la rindea. Din tavan atârna un opaiţ care lumina îndeajuns de slab odăița, ea însăși foarte mică. Pe scaunul de lângă pat era așezată o cană de pământ și o ulcică, tot din pământ smălţuit. Smaranda se uita necontenit la ulcică, întocmai ca și când ar fi fermecat-o ulcica aceasta simplă de pământ de la care nu mai putea să-și întoarcă privirea. După aceea ea porni spre ușa odăiței mergând cu pași mecanici, cu ochii aţintiţi în gol, întocmai ca un lunatic. Odaia aceasta, ca de altfel aproape toate odăile morii, dădea în bucătărie. În marea bucătărie a morii domnea mare înfrigurare la ora aceea. Unii din haiduci își frigeau sau își coceau de-ale mâncării pentru drum, alţii jucau zaruri, iar alţii își coseau hainele rupte. Firește că toate acestea se făceau alături de sticluța de vin. Veselia haiducilor era în toi în clipa când Smaranda intră în bucătărie. Văzându-i pe bandiți, adunaţi cu toţii acolo, Smaranda tresări. În prezenţa atâtor oameni ea nu îndrăznea să se furișeze în odaia Mioarei Comăneanu deoarece se temea ca vreunul din bandiți să nu bage de seama că intrase în odaia căpitanului unde ea nu prea avea ce căuta. Toate acestea îi trecură prin minte în decurs de câteva clipe și peste o secundă și făcu stânga împrejur, prefăcându-se că uitase ceva. Ea se învârti câtva timp prin curte ca și când ar fi avut ceva de isprăvit pe acolo, iar pe urmă ocoli casa și se furișă până lângă fereastra odăii Mioarei. Ajunsă acolo, mai întâi se uită eu băgare de seamă în jurul său, spre a se încredința dacă nu cumva o vede cineva, iar când se asigură că într-adevăr nu era nimeni prin apropiere, își făcu vânt și dintr-o singură săritură ajunse pe pervazul ferestrei, de unde sări în mijlocul odăii cu ușurința unui leopard. În mijlocul odăii se opri o clipă, pentru a respira. Apoi, după ce se mai încredinţă odată că isprava ei n-avea niciun fel de martor nedorit, scoase iute sticluța din sân și turnă jumătate din cuprinsul ei în ulcica de pe scaun. După aceea vâri din nou sticluţa în sân și pe același drum și cu aceeași iuţeală cu care venise, părăsi odaia. Sărind pe fereastră, se uită cu băgare de seamă în jurul său, iar când observă că nimeni n-o văzuse, ocoli casa din nou și se înapoie în faţa bucătăriei unde își văzu de treabă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Smaranda era pe deplin încredinţată că fapta ei nu fusese văzută de nimeni. În adevăr însă, lucrurile stăteau altfel și dacă fata morarului ar fi știut aceasta, fără îndoială că nu și-ar mai fi văzut de treabă cu aceeași nepăsare ca acum. Gavrilă, unul din haiduci, o văzuse pe Smaranda furișându-se în odaia Mioarei. Gavrilă acesta nu intrase de mult printre haiducii lui Mihu Inimă de Leu. Tatăl lui era un om cu oarecare stare la Măcin. Fiul său nu prea călca pe urmele tatălui său, îi plăcea să trândăvească și mai ales să bea și într-o Duminică, după ce se îmbată, se luă la bătaie cu un alt flăcău. In timpul încăierării, Gavrilă scoase deodată cuțitul de la brâu și-și înjunghie potrivnicul. Când se trezi din beţie și-și dădu seamă de urmările faptei sale, fugi de acasă și se ascunse în Baltă. După ce rătăci timp de trei zile prin Baltă, nemâncat și nebăut, Smaranda dădu din întâmplare peste el și făcându-i-se milă îl aduse la moară. Dar din prima clipă când flăcăul o zări pe Smaranda se și îndrăgosti de ea. Și dacă nu era fata morarului, dacă nu se gândea că numai în chipul acesta ar putea să rămână în apropierea ei, fără îndoială că Gavrilă nu ar fi intrat în rândurile haiducilor. Smaranda însă, care era îndrăgostită de Mihu inimă de Leu până peste urechi, nici nu-l băgă în seamă pe flăcău. lar când acesta începu să-i spună că-i e dragă, fata morarului îi răspunse fără ocolire că ea nu-l iubește și nici nu-l va putea iubi vreodată. Cu toate acestea, flăcăul nu deznădăjdui, spunându-și că dacă Smaranda îl refuza odată aceasta nu însemna că, cu timpul nu- și va putea schimba hotărârea. El voia cu orice chip ca Smaranda să fie a lui. De câte ori îi stătea în putinţă, se ţinea după ea ca o umbră, urmărind-o pas cu pas, poate și în nădejdea că în chipul acesta va putea să descopere pricina pentru care fata morarului nu voia să răspundă la dragostea lui. in seara aceea lucrurile se întâmplaseră la fel. În clipa când Smaranda se strecurase din bucătăria de unde nu putea intra în odaia Mioarei fără a fi văzută de vreunul din bandiți, Gavrilă se luase după ea, urmărind-o pas cu pas, până în faţa ferestrei logodnicei căpitanului. Când văzu că Smaranda sare în odaie, Gavrilă se ascunse prin apropiere de unde putea observa fiecare mișcare a fetei morarului. — Ei, acum mi-ai căzut în mâini, porumbiţo! își zise mulțumit Gavrilă, care înţelese îndată că ceea ce turnase Smaranda în ulcica Mioarei nu putea fi decât otravă. Flăcăul însă nu zise nici un cuvânt. Mai târziu, după ce Smaranda părăsise odaia victimei sale și se înapoiase în fața bucătăriei, Gavrilă făcu și el ocolul casei și se întoarse în mijlocul tovarășilor săi. Până să ajungă ei la bucătărie se înapoiase și Mihu Inimă de Leu împreună cu Mioara. — Fiţi gata, băieţi, se adresă el oamenilor săi, vom porni la drum îndată. Doi din voi însă, trebuie să rămână acasă pentru a păzi moara. Cine vrea să rămână? Dar niciunul dintre haiduci nu se arătă dispus să rămână la moară. — Ei, ce-i asta? Nimeni nu vrea să rămână acasă? întrebă Mihu Inimă de Leu. Atunci voi desemna eu doi oameni care vor rămâne aici, pentru a avea ei grijă de moară și de logodnica mea, atât timp cât noi, ceilalţi, vom fi departe. Codobatură, tu vei fi unul, iar tu, Drăgane, al doilea. Bietul Drăgan și așa are nevoie de puțină odihnă, după fuga pe care a tras-o! — Căpitane, zise atunci Mișu Drăgan, implorător, mai bine îngăduie-mi să merg și eu cu voi, căci tare m-a mâhnit ticăloșia lui Muscan și a oamenilor săi și aș vrea să le pot arunca și eu în faţă toată scârba pe care o simt pentru ei. În ceea ce privește oboseala, te încredințez că nici nu mă resimt de cele întâmplate. — Bine, zise Mihu Inimă de Leu, care înțelese ruga credinciosului său tovarăș. Atunci, tu vei merge cu noi și va rămâne aici Gavrilă. Pentru Gavrilă era o adevărată fericire să rămână la moară și dacă nu s-ar fi temut că stârnește bănuieli, sau că va fi socotit fricos, fără îndoială că s-ar fi prezentat cel dintâi pentru a rămâne de pază. Cu toate că era de curând haiduc, cu toate acestea el avusese prilejul să-l cunoască îndeajuns de bine pe Mihu Inimă de Leu, așa că își dăduse seama că se putea întâmpla foarte ușor ca Mihu să-i citească în ochi gândul pe care-l avea și de-abia atunci îl lua cu el. Pe de altă parte, acum, după cele descoperite, el era încredinţat că își va putea ajunge scopul, fie prin blândeţe, fie prin ameninţări și Smaranda avea să fie a lui și nu mai avea niciun chef să-și primejduiască viaţa în lupta eventuală cu bandiții lui Muscan. Pentru atingerea scopului său se părea că și soarta îi este favorabilă. Codobatură, tovarășul său de pază, era un om mai în vârstă și bolnăvicios, Gavrilă știa că acesta nu-l va împiedica prea mult la ducerea la îndeplinire a planurilor sale, deoarece Codobatură, cum avea o clipă liberă se ducea să se culce. Așadar, afară de Gavrilă și Codobatură, ceilalți membri ai cetei se pregătiră de drum. Mihu Inimă de Leu stătu lângă Mioara, până în ultimul moment, privind la pregătirile oamenilor săi, iar când aceștia fură gata, își luă un înduioșător rămas bun de la ea. — Dumnezeu să te ia sub scutul Său, îngână Mioara Comăneanu, și să te păzească de orice nenorocire, dragul meu! — Îți mulțumesc din suflet, iubito, răspunse Stanislau Rimsky, pentru grija pe care mi-o porţi și poţi fi încredințată că Dumnezeu îţi va asculta ruga! — Măcar de ţi-ar conduce pașii cât mai iute spre mine! mai zise Mioara Comăneanu, dându-i iubitului său o sărutare care trăda toată căldura dragostei sale. Încă o îmbrăţișare fierbinte și apoi Mihu Inimă de Leu ieși în curte, de unde cobori la Dunăre spre a porni în fruntea oamenilor săi în expediţia de pedepsire a lui Grigore Muscan și a oamenilor săi. * x x Mioara se mai uită multă vreme după haiduci, pe urmă se întoarse în odaia sa și se pregăti de culcare. În vreme ce Mihu Inimă de Leu cobora spre bărci, Smaranda se furișă iarăși din bucătărie și apropiindu-se de fereastră, se ascunse tocmai în locul de unde o pândise mai înainte Gavrilă pe ea. La rândul său, Gavrilă, băgând de seamă că fata morarului se strecoară iarăși pe furiș din bucătărie se luă după ea în ascuns și-i observă fiecare mișcare. Îndată după ce închise ușa în urma sa Mioara Comăneanu începu să se dezbrace. Veștmintele alunecau una după alta de pe trupul ei și fata morarului se uită cu invidie la corpul minunat al rivalei sale. Oricât de mult o orbea gelozia totuși, Smaranda trebui să recunoască cum că Mioara Comăneanu avea nu numai capul, dar și trupul de o frumuseţe fără seamăn. Un trup cu linii atât de desăvârșite fata morarului nu mai văzuse niciodată. În cele din urmă Mioara ajunse să-și îmbrace cămașa de noapte. O clipă mai târziu, inima Smarandei tresări. Mioara, cu gâtul uscat de căldura înăbușitoare a nopţii de vară, se apropie de scaunul pe care era așezată cana cu apă și ulcica. Setea Mioarei era atât de mare încât ea bău dintr-odată tot cuprinsul ulcelei, al acelei ulcele în care cu vreo jumătate de ceas mai înainte Smaranda turnase jumătate din otrava pe care i-o dăduse vrăjitoarea din Baltă. După ce bău apa Mioara se mai răcori puţin. Pe urmă îngenunche în faţa patului și rosti ruga pe care o înălța Cerului în fiecare seară. Își sfârșise obișnuita rugă dar Mioara tot nu se ridicase de lângă pat. În curând ea începu o nouă rugăciune. De data aceasta însă rugăciunea ei nu mai era o rugă veche, învățată pe dinafară încă din copilărie, ci cuvinte simple, necântate, așa cum îi veneau în minte, cuvinte calde însă pe care inima i le șoptea să le adreseze Atotputernicului Stăpân al Cerurilor. „Atotputernice Părinte Ceresc, Tu care știi tot ce se petrece pe pământ, ascultă umila mea rugăminte! Tu, Doamne, știi că Stanislau Rimsky este un om bun, cu suflet nobil, știi că el nu ar fi în stare să se atingă nici măcar de o muscă dacă este lăsat în pace și nu-l provoacă nimeni. Tu mai știi, Părinte Ceresc, că Stanislau Rimsky a fost întotdeauna apărătorul văduvelor și al orfanilor, scutul celor săraci, al celor oropsiți și nenorociti și că întotdeauna a disprețuit tirania și asuprirea. Tu știi, o Drept Judecător din Ceruri că iubitul meu luptă pentru izbânda adevărului, chiar și în drumul pe care a pornit astăzi. Te implor, Doamne, apără-l și astăzi, cum l-ai apărat și până acum, fă ca izbânda să fie de partea lui, căci pentru dreptate se zbate. Ferește-l, Doamne de dușmani, de prieteni necredincioși și trădători și de tot soiul de uneltiri ascunse. Apără-l Dumnezeule de apă, de foc și de orice altă primejdie. Dă, Doamne, să se întoarcă din drumul acesta cât mai iute și să- I revăd sănătos și voinic, așa după cum a plecat. Sfinte Dumnezeule, îndeplinește-mi ruga și facă-se voia Ta, întocmai după cum ea s-a făcut și în trecut, Amin!” După ce sfârși această rugăciune, Mioara rămase tot în genunchi, înaintea patului. Gândurile ei alergau la haiducii care porniseră sub conducerea iubitului său. Într-un târziu se ridică din genunchi și se duse să se odihnească. Dar pe când altădată adormea de îndată ce-și așeza capul pe pernă, acum somnul o ocolea cu încăpățânare. Se zvârcolea de colo până colo în pat, apoi, deodată, avu un simțământ de ciudată neliniște. Simțământul acesta de neliniște, a cărui pricină nu și-o putea tălmăci în niciun chip creștea mereu, până când în cele din urmă ajunse atât de puternic încât începu să ameţească. | se părea că se găsește într-o mică luntre, pe valurile Dunării înfuriate. Patul începu parcă să se legene ameţitor cu ea, în vreme ce pereţii odăiței jucau un dans nebunesc, învârtindu-se ca prinși în mijlocul unei volburi. Gâtul i se usca tot mai tare și tâmplele i se zbăteau cumplit, ca și când ceva din creierul ei ar fi plesnit. Inima îi bătea tot mai iute și dedată simţi o durere înfiorătoare în cap. Avea impresia că cineva îi despică în două capul cu o secure. Obrajii ei, care mai înainte erau roșii ca para focului din pricina frigurilor care o zbuciumaseră, acum deveniseră mai albi decât peretele. Mioara își dădea seama că puterea o părăsea, încetul cu încetul. O slăbiciune crescândă punea stăpânire pe întreaga ei făptură și setea o chinuia tot mai arzător. Gâtul îi era mai uscat decât nisipul Saharei și setea aceasta chinuitoare îi ucidea voinţa, putinţa de a face ceva, o împiedica chiar și să strige după ajutor. In zadar se trudea biata fată să-și întindă mâna până la cana cu apă de pe scaunul de lângă patul său cu care și-ar fi putut potoli setea arzătoare, nici în urma celor mai nebănuite sforțări nu fu în stare să facă vreo mișcare. Slăbiciunea, sfârșeala creștea și atunci creierul mai funcționând încă, își dădu seama că pesemne i s-a întâmplat o mare nenorocire. Atunci încercă din nou să strige după ajutor dar nici un cuvânt nu-i veni pe buze. Obrajii i se făceau tot mai albi, puterea îi părăsea trupul tot mai mult și până în cele din urmă își pierdu cunoștința. * x xX Observând că Mioara zace nemișcată în patul său Smaranda ieși din ascunzătoare, se apropie de fereastră și cu multă băgare de seamă o întrebă: — Mioara, ce ai, nu ți-e bine? Neprimind niciun răspuns, se avântă din nou pe pervazul ferestrei și dintr-o singură săritură fu lângă patul Mioarei. Ea apucă mâna Mioarei, care era tot atât de rece ca și un sloi de gheaţă. — Acum am reușit! exclamă Smaranda, mulţumită. În sfârșit, am scăpat de tine odraslă de neam boieresc! Te-ai dus frumoasă domnițţă, nu mai ești decât un trup neînsufleţit! Acum nu mi te mai poţi așeza în calea mea, nu mă mai poţi împiedica de a ajunge la inima lui Mihu Inimă de Leu! După ce rosti aceste cuvinte care, ca și chipul său, trădau o mulțumire drăcească, se pregăti să părăsească odaia. Gavrilă, care până atunci stătuse liniștit în ascunzătoarea sa și privise rând pe rând la tot ceea ce făcuse Smaranda, nu așteaptă acum ca fata morarului să sară pe fereastră, ci în clipa în care ucigașa se avântă pe pervaz se pierdu neobservat în lumina cenușie a zorilor. * x x Nenumăratele păsărele ale Bălții îşi începuseră concertul de revărsat de zi, când Smaranda își părăsi odaia pentru a-și vedea de îndeletnicirile ei zilnice. Se învârtea de colo până colo, rânduia prin bucătărie, prin curte, în jurul casei și din purtarea ei nimeni n-ar fi putut bănui ce păcat strigător la Cer o apăsa pe suflet. Este adevărat însă că sufletul acesta nu era tocmai atât de liniștit, după cum trăda felul ei de a se purta. Mustrarea de cuget începuse să încolţească în inima ei și din când în când glasul conștiinței ameninţa să năruie toată aparenţa de liniște pe care și-o impusese înfățișării sale. Pentru a nu auzi strigătul din ce în ce mai puternic al acestei voci lăuntrice, fata morarului căută să se gândească numai la lucruri vesele și începu chiar să cânte. — Dar în bune toane te-ai mai sculat, Smărăndiţo! sună deodată un glas în spatele ei. Fata se sperie la auzul acestui glas neașteptat și-și întoarse capul, iute. În spatele său râdea Gavrilă. — Vai cum m-ai mai speriat! exclamă ea, mai liniștindu-se puţin. Dar cum se face de te-ai și sculat? De ce nu te mai odihnești când nici soarele n-a răsărit bine pe cer? — Nu puteam să dorm și atunci am ieșit puţin să văd ce se mai întâmplă pe lângă moară. Tocmai mă pregăteam să mă înapoiez când cântecul tău m-a ademenit aici! — Ce tot spui? — Nu-ţi vine să crezi? — Nu prea! De ce anume să-ți placă ţie atât de mult felul cum cânt eu, încât să nu te odihnești și mai bine să vii să mă auzi zbierând? — Nu știu, după cum nu știu nici de ce anume îmi placi tu. Știu doar că-mi placi, că-mi placi al naibii, așa cum nu mi-a mai plăcut nicio fată în viaţa mea! — Minti! — Pe Dumnezeul meu că nu spun decât adevărul! Și apoi, nu înţeleg de ce faci pe Toma necredinciosul, când știi prea bine că numai de dragul tău am intrat printre haiduci! Dacă nu mă întâlneam cu tine atunci prin Baltă, niciodată n-aș fi ajuns eu la moara de pe malul Dunării. Crede-mă că nu muream din pricina celor douăzeci și cinci de nuiele pe care le-aș fi primit în spate pentru înjunghierea ticălosului acela. După aceea însă aș fi putut rămâne și pe mai departe la casa tatălui meu și nimeni nu m-ar fi putut împiedica de a mă înapoia în rândul oamenilor cinstiți. — Te pomenești că-ţi pare rău de a te fi luat după mine și de a fi venit aici la moară? — Rău nu-mi pare, deoarece în chipul acesta pot fi veșnic alături de tine și îți mărturisesc sincer că pentru a fi alături de tine aș fi gata oricând să îndur chiar și chinurile cele mai îngrozitoare ale iadului! — Cu toate acestea, eu îţi spun înc-odată, vino-ţi în fire, băiete, căci totul este în zadar! — Și cu toate acestea eu nu cred că va fi tocmai așa de în zadar! Mai curând sau mai târziu nu se poate să nu-ți vii în fire și tu și să nu-ţi dai seama că nicăieri și nicicum în lumea asta nu ti- ar merge mai bine ca atunci când vei fi nevasta mea! — Din asta nu se va alege nimic, dragul meu! — Crezi? — Sunt sigură! — Și mă rog, de ce nu? Aș fi tare curios să știu și eu care este pricina că nu mă vrei? — Pricina este una și bună. Vrei s-o știi? Bine! Uite, fiindcă nu- mi placi! N-ajunge? — Nu-ţi plac? Asta nu face nimic! Îţi voi plăcea mai încolo, mai târziu! — Nu-mi vei plăcea nici mai târziu, după cum nu-mi placi nici acum, fiindcă și atunci ca și astăzi eu voi iubi pe altcineva! — lubești pe altcineva? Ce tot spui? Și mă rog pe cine? — Asta este treaba mea! — Ba este și a mea, fiindcă îţi jur pe Dumnezeul meu din cer că dacă mă împiedică cineva să ajung la inima ta îl fac una cu pământul! Sau mă trimite el pe lumea cealaltă, firește! — Așa, așa, cred că vorbele-ţi din urmă sunt mai potrivite! zise Smaranda batjocoritoare. — De ce? — De ce?... Fiindcă sunt încredinţată că dacă ţi-aș spune cine- mi este ibovnic, îndată ţi-ar pieri graiul și n-ai mai face pe viteazul! — Crezi, porumbiţa mea? Ei bine află că te înșeli! Îţi închipui oare că nu știu după cine-ţi lasă gura apă? Dacă aș fi fost orb și tot aș fi băgat de seamă că ești îndrăgostită până peste urechi de căpitanul nostru! După aceea, Gavrilă adăugă, ceva mai apăsat: — Asta o știu și ceilalţi băieți! Eu însă știu ceva mai mult! La auzul acestor cuvinte ale flăcăului Smaranda păli. Dar, cu toate că înlăuntrul sufletului său tremura ca varga, totuși, căută să se arate liniștită și făcând o sforțare supraomenească, izbuti să întrebe, destul de netulburată: — Și mă rog, cam ce ar fi acel „ceva mai mult”, ce crezi că știi tu? — Știu tot! răspunse flăcăul de data aceasta cu o intonație care îngheță sângele în vinele Smarandei. Totuși, fata morarului nu-și pierdu cumpătul nici de data aceasta și întrebă: — Tot? Dar n-ai putea să-mi spui și mie ceva din acel „tot”? — Ştii și tu, îndeajuns de bine! răspunse Gavrilă, dar dacă vrei neapărat să le auzi din gura mea, atunci află că te-am văzut când te-ai strecurat pe fereastră în odaia Mioarei Comăneanu. — Nu-i adevărat! strigă Smaranda, tremurând din tot trupul. — Te-am văzut, continuă Gavrilă, neîndurător, când ai amestecat ceva otravă în apa de băut a Mioarei! — Minciună! Eu n-am făcut nimic! strigă Smaranda căutând să nege ceea ce flăcăul văzuse cu proprii săi ochi.. — Minciună! Poate și asta este minciună că, după ce Mioara a băut otrava, nebănuind nimic, tu te-ai furișat lângă fereastra ei și te-ai uitat cum se zbate în ghearele morții nefericita jertfă a geloziei tale? — Minciună!... Nu este adevărat! Nu este adevărat! Taci!... Nu mai vorbi! Eu n-am făcut nimic din toate acestea! strigă Smaranda pierzându-și cumpătul cu desăvârșire. — Ba zău, tot este adevărat, până la cel din urmă cuvânt! răspunse Gavrilă, liniștit. Tot atât de adevărat este după cum e adevărat că niciun om în lumea aceasta n-a murit de o moarte mai cumplită decât moartea de care vei muri tu dacă Mihu Inimă de Leu află că tu ai fost aceea care i-a omorât iubita! Smaranda se cutremură și mai mult la auzul acestor cuvinte, care fură pentru ea, pentru războinicia ei de mai înainte, ca o găleată de apă rece pentru doi câini care se bat. Ea rămase doborâtă, nimicită. Cu ochii aţintiţi în pământ. — Și acum spune-mi, porumbița mea, tot te mai încăpăţânezi și nu vrei să fii a mea? — Nu... nu... lasă-mă! strigă Smaranda, deoarece haiducul voia s-o îmbrăţișeze. Între timp, cum tonul convorbirii lor devenise tot mai zgomotos, cuvintele lor ajunseră până la urechile morarului, care auzind că cineva se ceartă în bucătărie porni într-acolo. — Răspunde, dar repede, o zori flăcăul, căci dacă nu te dau de gol! — Lasă-mă! Lasă-mă! zise fata în șoaptă, acum nu sunt în stare să-ţi răspund nimic! — Dacă nu, atunci eu mă reped după Mihu Inimă de Leu și dezvălui cum stau lucrurile! — Vai, nu! Nu! Voi fi a ta, nu-mi pasă, dar nu acum! Acum lasă-mă, te rog! Nu vezi cât sufăr? Tocmai atunci ajunse acolo și morarul, tatăl Smarandei, care văzând înfățișarea îngrozită a fiicei sale o întrebă, îndată: — Dar ce-i cu tine, Smarando? — Nimic, tată! răspunse fata. — Cum nimic, când ai o înfățișare de sfântă din Biserică? urmă bătrânul morar. Sau poate că Gavrilă este de vină că are chipul unui om care a postit treisprezece luni din an? — Firește că el, răspunse Smaranda, deoarece eu cântam liniștită aici și numai odată îl aud strigând în spatele meu de m- am speriat grozav. — Ei, ei, bată-vă norocul de copii! făcu morarul, râzând. Pentru atâta lucru nu trebuie să vă certaţi! Dar unde să fie Mioara, de nu se vede încă? urmă morarul, apoi. Altădată pe vremea asta era în curte și dădea de mâncare la porumbei! — Poate că doarme, căci s-a culcat târziu aseară! răspunse Smaranda. — In orice caz, Smărăndiţo, deschide ușa și vezi să nu cumva să nu se simtă bine! Căpitanul m-a rugat să îngrijesc de ea ca de ochii mei din cap. Hai Smărăândiţo, mișcă! — Las-o să doarmă, tată! Se scoală ea, când va voi, răspunse fata. — Ei, drăcie, dacă ţie ţi-e lene să faci câţiva pași, atunci voi fi silit eu să mă duc să văd ce este de întârzie! In tot timpul acestei discuţii, Smaranda schimbă feţe-feţe și se simţea din ce în ce mai rău. Acum nu îndrăzni să se împotrivească tatălui său care porni încet, cu pași târâţi, spre odaia Mioarei. Ajungând acolo, bătrânul bătu în ușă, dar nu primi niciun răspuns. Atunci mai bătu odată, ceva mai tare. Din nou niciun răspuns. Crezând că Mioara va fi ieșit să se plimbe pe malul Dunării, cum făcea de multe ori, deschise ușa pentru a se încredința că părăsise odaia. Dar când deschise ușa, rămase încremenit, în prag, apoi începu să tremure și făcând un pas împleticindu-se înapoi, strigă: — Fată, ce s-a întâmplat aici?... Mioara. Mioara a murit! — Eu nu știu nimic, tată! răspunse Smaranda îngrozită, și de data aceasta groaza ei nu mai era prefăcătorie. La strigătul morarului se deșteptă și bătrânul Codobatură și când auzi despre cele întâmplate se luă cu mâinile de păr. — Sfinte Dumnezeule, dar cum de s-a prăpădit, exclamă el, când azi noapte doar era zdravănă și sănătoasă. Nimeni nu-i răspunse și toți patru rămaseră înmărmuriţi în fata odăii Mioarei. Într-un târziu, morarul întrebă: — Acum ce este de făcut? — Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să lăsăm totul așa cum este, până când se va înapoia căpitanul! zise bătrânul Codobatură și ceilalți încuviințară părerea lui, niciunul neîndrăznind să-și ia asupra sa răspunderea unor măsuri care puteau să nu fie pe placul căpitanului. A treia zi, pe la amiazi, se înapoie și Mihu inimă de Leu. Căpitanul fusese în toane foarte rele tot drumul. Fie că aceia care îi spuseseră lui Mișu Drăgan că Muscan și cu oamenii săi se ascund printre subteranele ruinelor romane de la Iglița minţiseră, fie că bandiții prinseseră de veste că Mihu Inimă de Leu se pregătește să se răzbune pe ei pentru ticăloșiile săvârșite în numele lui și fugiseră, lucru hotărât este că, ajungând la locul arătat de Drăgan, haiducii nu dădură nici măcar de urma lui Grigore Muscan. Mihu Inimă de Leu jertfi o zi întreagă pentru cercetarea ruinelor, cu toate acestea însă nu dădu peste niciunul din bandiții care se răzvrătiseră împotriva sa și plecaseră cu Muscan. Drumul acesta, făcut în zadar, îi amări mult. Acum era nevoit să amâne pentru mai târziu și această răfuială. Ajungând în apropierea morii, rămase foarte nedumerit, negăsind la locul lui pe haiducul care trebuia să stea de sentinelă. Imprejurarea aceasta îl făcu să bănuiască îndată că la moară se petrecuse ceva cu totul neobișnuit. Haiducii și intraseră în curte și încă tot nu se ivise niciunul din aceia care rămăseseră la moară. Mihu Inimă de Leu se uită foarte mirat la Dan Dragomir. — Dane, ce zici tu de asta? Să se fi întâmplat vreo nenorocire? îl întrebă căpitanul pe cel mai bun prieten al său. — Nu înţeleg nici eu! îngână Dan. — În timpul lipsei noastre să fi dat oare autorităţile peste ascunzătoarea noastră? — Atâta ne-ar mai lipsi! Atunci Mihu Inimă de Leu porni cu pași grăbiţi spre moară și în câteva clipe ajunse în bucătărie, unde îi găsi adunaţi laolaltă pe toți aceia pe care îi lăsase pentru a păzi ascunzătoarea. Codobatură, Gavrilă, morarul și Smaranda, toţi erau acolo trişti și abătuţi. — Dar cu voi ce mai este? întrebă căpitanul. Niciunul din cei întrebaţi nu răspunse. Atunci Mihu Inimă de Leu avu o presimţire rea... Mioara nu era de faţă printre cei rămași la moara și faptul acesta îl neliniști în gradul cel mai înalt. — Unde este Mioara? întrebă el cu inima strânsă de o neagră presimţire. Aceeași tăcere răspunse și de data aceasta la întrebarea lui. Atunci Mihu Inimă de Leu se repezi la bătrânul Codobatură și-l zgâlțâi de-i trosniră oasele. — Ce-mi staţi aici, așa de posomorâţi? strigă căpitanul haiducilor. De ce nu răspundeţi la niciuna din întrebările mele? Vorbiţi odată, spuneţi-mi, ce s-a întâmplat cu Mioara? Vreo nenorocire poate? Bătrânul Codobatură răspunse, trist: — Logodnica ta a scăpat de orice nenorocire, căpitane! răspunse bătrânul haiduc. Un strigăt îndurerat ieși atunci din pieptul lui Mihu Inimă de Leu. — Ce-ai spus? A scăpat de orice nenorocire?... Nu mă mai chinuiţi atâta și vorbiţi odată lămurit! Oricât ar fi de dureros ceea ce aveţi să-mi spuneţi, dați-i drumul! Dintre toţi, bătrânul Codobatură își luă inima în dinţi de a-i da căpitanului trista veste. El se frământă mult până să rostească cuvântul acela care înmormântează atâtea speranţe, atâtea iluzii, dar până în cele din urmă tot îngână: — A murit... Înaintea ochilor lui Mihu Inimă de Leu lumea începu să se întunece. Apoi se clătină și dacă Dan Dragomir nu era lângă el pentru a-l prinde în brate, s-ar fi prăbușit la pământ, cât era de lung. Cuvântul rostit atât de încet de bătrânul haiduc urla în urechile lui ca un uragan și creierul îi huruia de parcă mii de ciocane ar fi căzut necontenit pe el. De-abia târziu de tot izbuti să se reculeagă într-atâta încât să poată îngâna câteva cuvinte pline de nădejde: — Nu... nu se poate! Nu poate fi adevărat! E cu neputinţă să fi murit! Vai, spuneţi-mi că, nu-i adevărat... spuneţi-mi că ați glumit doar! În loc de orice răspuns bătrânul Codobatură porni spre odaia Mioarei, deschise ușa și mut de durere arătă spre trupul neînsufleţit al Mioarei Comăneanu care zăcea întins pe catafalc. Și atunci un urlet plin de durere străbătu văzduhul. Mihu Inimă de Leu se năpusti în odaia care-i rezervase o surpriză atât de dureroasă. Ajuns lângă catafalc el rămase împietrit lângă trupul nemișcat al iubitei sale. Când se uită la chipul acesta alb ca neaua, nemișcat ca de statuie, la chipul acesta care cu câteva zile mai înainte radia de viaţă și pe care-l sărutase cu atâta dragoste în clipa despărțirii, lacrimile îl podidiră. Un hohot îndurerat de plâns scutură pieptul voinicului și urletul lui deznădăjduit părea că va dărâma zidurile morii: — Mioaro! Mioaro! După aceea se prăbuși peste trupul neînsufleţit și lacrimile îi curgeau șiroaie, fără ca el să mai fi avut puterea să mai rostească vreun cuvânt afară de acel îndurerat strigăt de deznădejde. Haiducii se uitară încremeniţi la zvârcolirea îndureratului lor căpitan. Aproape că nici nu le venea să creadă că bărbatul acesta, care plângea în hohote, acolo în fața lor, era același, care îi dusese la atac cu a atâta însufleţire, cu atâta zel războinic. Timp de câteva minute nimeni nu rosti un cuvânt și în tăcerea mormântală din moară nu se puteau auzi decât suspinele căpeteniei haiducilor, suspine în care din când în când se mai amesteca și câte un cuvânt: — Nu se poate să fi murit... Nu se poate... După aceea își ridică deodată capul și ca și când ar fi vorbit cu Mioara, îi zise încet, în șoaptă: — Mioara... Mioara mea dragă... cum m-ai putut lăsa aici?... Vorbește, scumpa mea... spune-mi că nu-i adevărat... totul nu este decât un vis, un vis neîndurător... din care mă voi trezi în curând... Adu-ţi aminte că te iubesc... cum se poate să mă părăsești?... Vai, de ce nu vorbești?... De ce nu-mi spui nimic? Glasul începu să-i tremure de durere. Dar Mioara zăcea nemișcată, nimic din ea neputând încuraja speranţele lui Mihu Inimă de Leu. Așadar, trebuia să se împace, cu ceea ce nu se mai putea schimba. Oricât de dureros era, oricât îi sfâșia inima gândul acesta, trebuia să-și dea seama că o pierduse pe Mioara Comăneanu, o pierduse pentru totdeauna. Dan Dragomir îi spuse și el același lucru când îl luă de braț și-l scoase din odaia mortuară, trecând cu el printre haiducii care rămaseră aiuriți văzând nețărmurita durere a căpitanului lor. Dan Dragomir îl duse pe căpitan în odaia acestuia. Il duse cu multă greutate deoarece Stanislau Rimsky nu voia să se lase să fie luat de lângă catafalc. — Vino, căpitane! îi zicea Dan Dragomir cu multă duioșie, trăgându-l însă aproape după el. — Vai, Dane, spune-mi, este adevărat tot ceea ce se petrece în jurul meu, sau visez numai? O durere fără margini se întipări pe chipul lui Dragomir. — Din nenorocire, căpitane, este adevărat! zise credinciosul prieten. Această tristă împrejurare nu mai poate fi schimbată de nimeni și nimic, cu toate că eu mi-aş jertfi viața cu dragă inimă dacă prin aceasta i-aș putea reda viaţa Mioarei! Cuvintele acestea îl impresionară adânc pe greu încercatul Stanislau Rimsky. — Dane... Dane... tu tot vechiul și bunul meu prieten ai rămas!... Te încredințez că dacă n-ai fi tu lângă mine, n-aș șovăi nicio singură clipă să-mi trag un glonte în cap, pentru a sfârși cu viaţa aceasta care mi-a făcut parte de prea multe amărăciuni! — Nu trebuie să uiţi, căpitane, zise Dan Dragomir, căutând să- | îmbărbăteze, că omul este făcut pentru a avea și nenorociri... — Dar nenorocirile acestea au căzut prea des pe capul meu! exclamă Stanislau Rimsky. — Așa a fost voinţa Celui de Sus și noi nu ne putem răzvrăti! zise Dan Dragomir. Durerea întipărită până atunci pe chipul lui Stanislau Rimsky deveni parcă și mai covârșitoare când voinicul își ridică ochii asupra lui Dan Dragomir și zise: — Eu nu mă răzvrătesc împotriva voinţei Celui de Sus, dar mi- e teamă că de data aceasta nu voi mai putea îndura... Gândește-te că prea s-au ţinut lanţ nenorocirile și prea puţine, prea nespus de puţine au fost clipele mele de mulţumire... — Eu, dragă Stanislau, te înţeleg mai bine decât oricine altul. — Nu poate fi pe pământul acesta un om mai nenorocit ca mine! — Trebuie însă să fii tare, dragă Stanislau, și să-ți porți cu bărbătească resemnare crucea calvarului tău. Stanislau Rimsky își ridică privirea spre cer și strigă: — Doamne, Dumnezeule, oare când se va sfârși cu încercările Tale, oare până când mai ai de gând să-mi faci parte de asemenea suferințe? Stăpâne Atotputernice, oare razele soarelui nu vor putea risipi niciodată norii tristeţii și ai amărăciunii, oare niciodată nu-mi va fi dat și mie să cunosc fericirea? In timpul din urmă începusem să nădăjduiesc că se sfârșise cu loviturile Soartei și iată că destinul îmi pregătea cea mai cumplită dintre lovituri! Acum, când după atâtea nenorociri, credeam că Mioara va putea fi a mea, iată că a trebuit s-o pierd! ... Dar nu, nu se poate să fie adevărat!... Nu cred... Nu pot crede ca Mioara să fi murit! — Din nenorocire, căpitane, așa este! zise Dan Dragomir, trist. In privinţa aceasta nu mai poate ajuta nimeni și nimic! — Nu, nu mă pot împăca cu gândul acesta! N-a văzut-o niciun doctor! Poate că nici n-a murit! Poate că o mai putem readuce la viaţă! — Căpitane, zise Dan Dragomir, căutând să-și aducă prietenul la simțul realităţii, omului nu-i stă în putinţă să facă minuni! Ori, orice doctor ai aduce, el ar fi tot un om și deci n-ar putea-o învia pe sărmana Mioara... — Cu toate acestea, doctor tot trebuie să aducem, să știu măcar care a fost pricina morții! — Nu se poate, căpitane, zise Dan Dragomir, căci dacă am aduce doctor, n-am putea aduce decât din Brăila sau cel mult din Galaţi. Or, niciunul din acești doctori n-ar primi să vină în Baltă, mai ales când nu i se spune unde este dus. lar ca să aducem un doctor de mai departe, care nu cunoaște faima Bălții, până să sosească aici scumpa noastră moartă ar intra în putrefacție. — Și acum este încă tot așa, ca și când era în viaţă! zise Stanislau Rimsky. Numai trandafirii din obraji i s-au ofilit. — Din nefericire, nimeni n-o mai poate ajuta! Stanislau Rimsky strigă, îndurerat: — Dar eu nu mă pot împăca cu gândul acesta! Dan Dragomir se uită compătimitor la prietenul său care se zbătea îngrozitor sub povara apăsătoare a suferinței. Ar fi dat orice, numai să-l poată ajuta într-un chip oarecare, numai să-i poată ușura cumva groaznica lovitură cu care soarta îl încercase din nou. — Dragă Stanislau, dă-ţi seama că este cu neputinţă să aducem vreun doctor, zise el. În schimb însă voi încerca s-o aduc pe vrăjitoarea din Baltă, care șade pe aici, prin apropiere și despre care lumea povestește adevărate minuni. Babele acestea sunt un fel de doctori fără învăţătură care își dobândesc știința prin experienţă și observaţii. Cine știe dacă ea nu ne va putea fi de folos, sau, în cel mai rău caz, dacă nu ne va putea lămuri asupra durerosului punct care ne interesează. Ochii lui Stanislau Rimsky începură să strălucească ciudat și voinicul se adresă implorător prietenului său: — Du-te, du-te! Pleacă numaidecât! Nicio clipă nu trebuie să mai zabovești, deoarece nu putem ști dacă soarta nefericitei Mioare nu atârnă tocmai de clipa aceasta. Dan Dragomir se și ridică să plece fără întârziere. — Spune-i babei că o îmbogățesc dacă va fi în stare să-i redea iubitei mele viața. Dan Dragomir mai strânse mâna căpitanului iar peste câteva minute era cu vâslele în mână, mânându-și barca spre peninsula unde locuia vrăjitoarea din Baltă. * XX Se înserase. După plecarea lui Dan Dragomir, Stanislau Rimsky se înapoiase în odaia mortuară și nici nu se mai mișcă de acolo. Când îngenunchea în fața catafalcului privind ţintă la trupul nemișcat al iubitei sale, când alerga la fereastră spre a vedea dacă Dan Dragomir nu se înapoia eu vrăjitoarea. Îndelungata lui așteptare luă sfârșit, când haiducul ce stătea de veghe, fluieră ascuțit. Dan Dragomir se înapoiase și adusese cu sine și pe bătrâna vrăjitoare din Baltă. Zărindu-i, Stanislau Rimsky nu se mai putui stăpâni, alergă înaintea lor și se adresă implorător, bătrânei ghicitoare: — Ajută-mă... ajut-o pe Mioara mea! Ochii mici și patrunzători din chipul brăzdat de mii de zbârcituri al bătrânei vrăjitoare îl recunoscuseră îndată pe căpitanul haiducilor și baba nu zise decât atât: — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă! După aceea intră încet în odaia în care Mioara Comăneanu era așezată pe catafalc. Ea se opri lângă catafalc și se uită îndelung și cercetător la femeia care zăcea nemișcată în faţa sa. — De când zace aici? întrebă ea, într-un târziu. — Astăzi este a treia zi! răspunse Dan Dragomir.. La auzul acestui răspuns chipul bătrânei se întunecă. După aceea se apropie, mângâie mâna moartei, își trecu mâna peste fruntea ei, îi ridică pleoapa. Stanislau Rimsky îi urmărea cu înfrigurare fiecare mișcare și aștepta tremurând răspunsul vrăjitoarei, răspuns care pentru el avea aceeași valoare ca și o osândire la moarte sau libertatea de a trăi. Dar bătrâna vrăjitoare nu zicea nimic ci se uita doar ţintă înaintea sa. Stanislau Rimsky își pierdu răbdarea și o întrebă: — Vorbește, spune odată, îi poţi veni în ajutor? Chipul bătrânei zgripţoroaice rămase tot nemișcat. Vrăjitoarea era de o seriozitate impunătoare. În cele din urmă vorbi. — Din păcate, aici nu mai poate fi vorba de niciun fel de ajutor! zise ea. Stanislau Rimsky se împletici. — Așadar... a murit, într-adevăr? întrebă el și întrebarea lui ascundea o mare de durere. — Toate semnele par să întărească aceasta! — Dar când am lăsat-o aici era asemenea întruchipării vieţii! .„. Obrajii îi străluceau, era fericită... Să fie cu putinţă ca acum... așa... așa deodată... — Căile Domnului sunt de nepătruns! răspunse bătrâna zgripțoroaică în șoaptă. Atunci Stanislau Rimsky izbucni într-un hohot de plâns. Temutul căpitan de haiduci se moleșise întocmai ca o femeie slabă din fire... — Dumnezeule, Dumnezeule, strigă el, sfâșietor, cu ce am păcătuit eu pentru ca să mă pedepsești atât de cumplit? Apoi se trânti peste catafalc și așa plânse. Cât timp stătuse el acolo așa, câteva clipe numai, sau poate câteva ceasuri, nu-și putea da seama. Când se dezmetici din această toropeală simţi că cineva îl atinsese pe umăr. Se întoarse și se văzu în faţa vrăjitoarei din Baltă. Pe bătrâna zgripţoroaică n-o înduioșase nici chiar nemărginita durere a lui Stanislau Rimsky. Glasul ei sună rece, nesimţitor: — Mihule Inimă de Leu, eu nu vreau să trezesc în tine speranțe zadarnice, dar n-ar strica să dai ascultare și sfatului meu... Stanislau Rimsky își ridică fruntea îngândurată și se uită cu atâta nerăbdare la bătrâna zgripţoroaică de parcă și-ar fi așteptat mântuirea sufletului de la ea. — Vorbește! Ce vrei! — Vreau să-ţi dau un sfat! — Spune! — Să nu-ţi înmormântezi iubita într-un coșciug obișnuit de lemn! — Ci? întrebă Stanislau Rimsky, cu crescândă nerăbdare. — Ci într-un coșciug de sticlă! — Da... și... și... Bătrâna vrăjitoare nu mai așteptă ca Stanislau Rimsky să-și sfârșească întrebarea, ci și continuă: — Și după ce vei avea coșciugul de sticlă să n-o îngropi la cimitir cum se îngroapă ceilalți oameni, ci s-o aduci în Baltă, acolo unde se găsește coliba mea. — Pentru ce? întrebă căpetenia haiducilor. — In spatele colibei mele se găsește o piatră, căreia poporul i- a dat numele de Racla. Acolo să-ţi așezi iubita. Rimsky căuta cuvintele cu înfrigurare: — ȘI... și... atunci... Vrăjitoarea răspunse tainic: — Ti-am spus că nu vreau să-ţi deștept în suflet speranţe zadarnice. Nu strică însă să dai ascultare sfaturilor mele. — Așa voi face, răspunse Stanislau Rimsky, fără șovăire. Voi face totul după cum m-ai sfătuit, numai de s-ar împlini ceea ce astăzi nu îndrăznesc nici măcar să nădăjduiesc și ar reînvia Mioara din somnul acesta misterios care pare a fi moartea, dar care o voce tainică îmi șoptește că tot nu este moarte... — Care pare să fie moartea, repetă vrăjitoarea din Baltă... încet de tot, cuvintele lui Stanislau Rimsky, și care tot nu este moarte... Cine știe?... Viaţa, soarta, sunt atât de minunate, încât multe din tainele lor rămân nedezlegate pentru noi!... Așadar, nu uita ce ţi-am spus! Cu aceste cuvinte baba se pregăti să plece. Stanislau Rimsky îi vâri în mână o pungă grea, plină cu galbeni, cu care vrăjitoarea părăsi apoi moara, înapoindu-se la coliba sa din Baltă. După aceea, Stanislau Rimsky îi porunci lui Mișu Drăgan să ia trei oameni cu el și din pământ din iarbă verde să-i facă rost de un coșciug de sticlă. Haiducii trecură Dunărea îndată spre a îndeplini porunca îndureratului lor căpitan, iar Stanislau Rimsky nu închise ochii toată noaptea, ci stătu de veghe până în zori la căpătâiul scumpei sale Mioara. Dan Dragomir nu-l părăsi nici aici și statu și el de priveghi toată noaptea. A doua zi haiducii de sub conducerea lui Mișu Drăgan se înapoiară din Brăila și aduseră cu ei și coșciugul de sticlă pe care-l dorise căpitanul. Atunci o îmbrăcară pe Mioara în veștmintele ei cele mai scumpe și mai frumoase, o împodobiră cu toate giuvaericalele și apoi, o așezară încet, cu îngrijire, în sicriul de sticlă. Sicriul fusese mai dinainte căptușit cu perne din fulgii cei mai moi. După ce trupul neînsuflețit al Mioarei Comăneanu fu așezat în sicriu, Stanislau Rimsky nu lăsă pe haiduci multă vreme să așeze și capacul coșciugului. El se uită, se uită nesăţios la chipul surâzător al Mioarei pe care nu se vedea parcă suflarea morții și care dormea doar parcă cufundată într-un somn adânc. Numai târziu, spre seară, când soarele începuse să apună se învoi Stanislau Rimsky să se închidă sicriul de sticlă, dar și atunci numai în urma stăruitoarelor rugăminţi ale lui Dan Dragomir. Dar chiar și după ce se așezase capacul, Rimsky tot mai rămase vreme îndelungată alături de el. Unii dintre haiduci spuneau că Mihu Inimă de Leu se ruga. Niciunul dintre cei de faţă însă nu scotea o vorbă, de se auzea chiar și zbârnăitul muștelor. Dar nici ochii niciunuia dintre haiduci nu rămaseră neînlăcrimaţi. — Haideţi, băieţi! zise deodată Mihu Inimă de Leu. Să pornim pe drumul ei cel din urmă! Haiducii coborâră în bărci, fiecare ţinând în mână câte o făclie. În barca din faţă luase loc Mihu Inimă de Leu. Tot în această barcă fu așezat și sicriul de sticlă în care se găsea trupul neînsuflețit al Mioarei Comăneanu. Vâslele acestei bărci le mânuia Dan Dragomir. Ceilalţi haiduci, veneau pe rând, câte trei, câte patru într-o barcă, fiecare, care nu vâslea, ţinând în mână câte o lumânare. După ce străbătură o mulțime de canale, ajunseră la peninsula în care se găsea coliba vrăjitoarei. In mijlocul acestei peninsule se găsea o stâncă, un fel de bolovan mare, pătrat, venit acolo Dumnezeu știe de unde, pe care poporal îl botezase Racla Bălții. Poate din cauza numelui, poate din pricina vrăjitoarei care se așezase în apropierea ei, Racla era ocolită de departe de pescari, care spuneau că locul acela era populat de strigoi. Haiducii coborâră din bărci, luară pe umeri sicriul de sticlă și porniră încet spre piatra care fusese menită să-i fie Mioarei Comăneanu un mormânt atât de puţin obișnuit. Și dacă în noaptea aceea s-ar fi rătăcit pe acolo vreun pescar lipovean sau vreun vânător de rațe sălbatice el ar fi avut dreptate să spună că ţinutul din jurul Raclei era bântuit de strigoi. Așa cum mergeau în miez de noapte, cu lumânările în mână, purtând pe umeri un sicriu, oricine i-ar fi luat drept fantome. Ajungând la Raclă, haiducii așezară sicriul cu multă băgare de seamă. După aceea îl întăriră bine de cele patru laturi ale pietrei, iar când răsări soarele cele dintâi raze ale lui luminară de-a dreptul chipul Mioarei Comăneanu care, scăldat în razele aurii, fu înconjurat de o strălucire aproape supraomenească. Multă, foarte multă vreme stătură haiducii liniștiți în jurul acestui catafalc natural și nu se mișcară din loc, spre a se înapoia trişti și posomorâţi la moară, decât numai când soarele strălucea sus pe cer. Mihu Inimă de Leu își luă cu greu rămas bun de la iubita sa moartă. El stătuse ceasuri întregi în faţa sicriului de sticlă și lacrimile îi curgeau șiroaie. Prin vălul lacrimilor el se uita necontenit și fără să se poată satura la Mioara Comăneanu care zăcea nemișcată înaintea sa. Așadar tot murise?... N-o mai putea ajuta nicio putere omenească? Ochii înlăcrimaţi ai lui Mihu Inimă de Leu se întoarseră spre vrăjitoarea din Baltă ca și când ar fi așteptat vreo minune de la ea. Bătrâna stătea nemișcată lângă catafalc. Mihu Inimă de Leu îi era adânc recunoscător că-l învățase să-și așeze iubita într-un sicriu de sticlă. In chipul acesta o va putea admira cel puțin întotdeauna și-i va putea privi și în viitor frumuseţea care-i rămăsese neatinsă, chiar și după moarte. Mihu Inimă de Leu ar mai fi rămas acolo cine știe până când dacă Dan Dragomir nu-i aducea aminte că trebuie să plece. — Vino, căpitane, să mergem! Mihu porni după el, aproape fără să-și dea seama de ceea ce făcea. Capul îi era buimăcit, lacrimile tot îi mai întunecau privirea, picioarele îi erau ca de plumb, de-abia se putu târî până la barcă. Dar chiar și după ce luase loc în barcă lacrimile tot nu încetaseră de a-i brăzda obrajii. CAPITOLUL 102 BĂUTURA FERMECATĂ Balta este o regiune nemărginită, care parcă nu are nici început nici sfârșit. Cu toate acestea, după fuga Domnicăi din subteranele ruinelor romane de la Iglița, Grigore Muscan nu se gândi să caute adăpost în Baltă, deoarece, oricât spunea el că nu se terne de Mihu Inimă de Leu, în adâncul sufletului său își dădea seama de puterea fostului său căpitan și își mai dădea seama că acesta va căuta să se răzbune pentru faptele lui mârșave în numele lui Mihu Inimă de Leu. De aceea, el se gândi să treacă Dunărea și să se adăpostească în casa părăsită, din pădurea ce mărginea moșia Gura Dracului. Bandiţii se gândiră cu recunoștință la Grigore Muscan, care-și câștigase dreptul la căpitănie prin faptul că le găsise acum pentru a doua oară un adăpost minunat. Ei înconjurau mulțumiți casa părăsită din pădure, care părea să fie un adăpost foarte nimerit din toate punctele de vedere și Grigore Muscan exclamă: — Eu cred că aceasta va fi o ascunzătoare mai bună chiar și decât subteranele ruinelor de la Iglița... Aici nici dracului nu-i va veni în gând să ne caute! — Nici în pivnițele ruinelor de la Igliţa nu ne-ar fi găsit nimeni, niciodată, mormăi unul din bandiți supărat, dacă blestemata aceea de fată nu ne trăda! Ochii lui Grigore Muscan începură să lucească deodată amenințător. — Să nu vă pară rău, băieţi, strigă el, căci își va mai mușca ea buzele, ticăloasa, pentru ceea ce a făcut! Intr-o bună zi ne vom repezi până în Iglița și atunci va avea prilejul tot satul să-și dea seama cu groază de felul cum îi pedepsește Grigore Muscali pe trădători! Bandiţii primiră cu murmure de aprobare cuvintele căpitanului lor. _ — Foarte bine!... zise unul din ei. In chipul acesta știu cel puţin că le vom lua celorlalte fete rămase cu noi pofta de a ne mai trăda. Deocamdată însă bandiții își întrebuințară primele zile după mutare pentru a se putea rândui cât mai bine în casa părăsită din pădurea Gura Dracului. Singura lor expediţie fu până la hanul cel mai apropiat unde bandiții se duseră pentru a se aproviziona cu de-ale mâncării și cu băutură spre a nu duce lipsă de nimic. După ce se rânduiră după placul inimii lor, Grigore Muscan începu să se gândească din nou la chipul în care ar mai putea pune mâna pe ceva pradă, deoarece trecuse cam mult, câteva zile, de când nu mai jefuiseră pe nimeni. Muscau se sfătui cu tovarășii săi pentru a pune împreună lucrurile la cale. În timpul consfătuirii unul din bandiți dădu ideea următoare: — Dar nici nu trebuie să ne îndepărtăm prea mult de acasă pentru a pune mâna pe o pradă cât se poate de bogată! — Unde? — Unde, dacă nu aici, la conacul din Gura Dracului! Muscan dădu din cap, mulțumit. — Ai dreptate! Și aici este stăpân tot un Bănuţ. — Da! Boierul Tudorache Bănuţ, rudă de aproape a prizonierului nostru. — Bravo! Atunci să-i ușurăm puţin socotelile și să-i mai luăm din grija de a nu ști pe ce să-și cheltuiască averea! Așa e? — Așa e! strigară ceilalți. Unul singur fu de altă părere. — N-ar fi mai bine să mergem altundeva? — Dar de ce? — Mie teamă că dacă jefuim conacul boierului Tudorache Bănuţ atunci dorobanţii vor fi asmuţiţi cu și mai mare îndârjire pe urmele noastre. — Prostii! făcu Grigore Muscan, dispreţuitor. Dar banditul de mai înainte nu era de aceeași părere. — Nu uitaţi, zise el, că de obicei, câinii cu cât sunt mai mari, cu atât fac și gălăgie mai mare. Dacă-l prădăm pe boierul Tudorache Bănuţ, el este în stare să trimită după noi toată armata care se găsește prin împrejurimi. Grigore Muscan izbucni într-un hohot de râs, batjocoritor. — Și ce ne pasă nouă? La naiba, doar nu suntem făcuţi din mămăligă! Și pe urmă, nu uita că dorobanții și pandurii nu ne vor căuta pe noi, ci pe... Mihu Inimă de Leu! — Așa este! Așa este! strigară ceilalţi și la auzul acestui argument nu se mai împotrivi nici banditul de mai înainte la jefuirea conacului lui Tudorache Bănut. — Acum, pregătiţi-vă, băieţi! zise Grigore Muscan. Sau astăzi, sau mâine, îi vom face o vizită boierului și veţi vedea voi că nu ne va părea rău. Conacul din Gura Dracului este plin cu lucruri de aur și argint și dacă nu mă înșel, Tudorache Bănuţ este mai bogat chiar și decât conu' Petrache, prizonierul nostru. Și într-adevăr, în noaptea următoare bandiții porniră să atace conacul boierului Tudorache Bănuț. Ei se furișară din pădure sub mantia neagră a nopţii, fiecare înarmat până în dinţi și fiecare fiind încredințat de izbândă. Aurul și argintăria, care știau că-i așteaptă în conacul din Gura Dracului, le dădu și mai mult curaj, îi făcu și mai hotărâți. Când bandiții ajunseră la ţintă la conacul lui Tudorache Bănuţ, toată lumea dormea. Grigore Muscan se îngrijise ca sosirea lor să nu fie observată de nimeni și în acest scop el își trimise înainte pe unul din oamenii săi care dădu carne otrăvită câinilor, așa că la sosirea lui Muscan credincioasele animale zăceau nemișcate prin curte și nimeni nu prinse de veste despre atacul care se pregătea împotriva conacului. Sub conducerea lui Grigore Muscan, bandiții izbutiră astfel să se strecoare în curte fără să fie observați de cineva. — Acum pe unde o luăm? întrebă unul din bandiți. — Cunosc drumul îndeajuns de bine, răspunse Grigore Muscan, liniștindu-l pe cel ce se temea. Veniţi peste tot după mine! Și nu trecură nici zece minute și bandiții erau adunaţi în fața ușii principale a conacului. Ușa încuiată nu era o piedică pentru ei deoarece Vișan, unul din oamenii lui Muscan, se pricepea să deschidă chiar și broasca cea mai complicată. După deschiderea ușii, bandiții își pregătiră armele, deoarece acum trebuiau să se aștepte să fie descoperiţi. Grigore Muscan înainta fără șovăire deoarece cunoștea bine conacul și știa chiar și odaia în care boierul Tudorache Bănuţț își ţinea lucrurile de preț Bandiții se furișau încet după el mergând în vârful degetelor. Când intrară în odaia arătată de Muscan unul din ei scoase la iveală un felinar la lumina căruia apoi se putură orienta prin încăpere. În unul din colţurile odăii se găsea un dulap mare. Grigore Muscan arătă spre acest dulap, zicând: — Acolo își ţine banii și lucrurile de preț! Trei bandiți se apropiară îndată de el și fără să șovăie începură să-l spargă. Dar lucrul acesta nu era cu putinţă fără a face zgomot și zgomotul făcut de bandiți îl deșteptară pe boierul Tudorache Bănuţ care dormea prin apropiere. La început boierul crezu că totul nu este decât o închipuire, dar când trase cu urechea mai bine își dădu seama că zgomotul acela nu era numai o nascocire a imaginaţiei sale, ci că venea într-adevăr de undeva de prin apropiere. — Nu cumva au pătruns tâlharii în casă? se întrebă el, neputând înțelege cum se făcea că nici câinii și nici argaţii nu băgaseră de seamă că un străin se furișase în casă. Își duse iute mâna până la saltarul dulăpiorului de lângă patul său și luă de acolo un pistol încărcat cu care apoi se îndreptă spre odaia de unde se auzeau zgomotele. Cu cât se apropia mai mult de odaia aceasta cu atât mai tari deveneau zgomotele, după care Tudorache Bănuţ își putu da seama acum că tâlharii spărgeau dulapul cu lucrurile de preţ. O mânie de nedescris îi cuprinse atunci pe boierul Tudorache Bănuţ care și începu să se gândească cum își va pedepsi servitorii care dormeau ca niște bușteni și nu păzeau casa în care putea să intre cel dintâi venit. În clipa următoare el și deschise ușa odăii. Bandiţii tresărită la ivirea acestui vizitator neașteptat și îndată se și opriră din îndeletnicirea lor în vreme ce boierul Tudorache Bănutț strigă: — Ticăloșilor, ce căutaţi aici? Tresărirea bandiţilor însă nu ţinu decât o singură secundă căci în clipa următoare se și auzi glasul obraznic al lui Grigore Muscan care strigă: — Sus mâinile, dacă ţi-e dragă viaţa! Eu sunt Mihu Inimă de Leu! — Mihu Inimă de Leu? urlă atunci boierul Tudorache Bănuţ. Cu atât mai bine căci voi avea prilejul să scap lumea de un nemernic! Și își și ridică mâna în care ţinea pistolul pentru a trage. Grigore Muscan însă fu mai iute cu a zecea parte dintr-o clipă decât boierul și până când să apese pe trăgaci Tudorache Bănuţ, el își și descarcă pistolul. Glontele nu dădu greș. Boierul Tudorache Bănuţ se prăbuși la pământ scăldat în sânge și buzele lui nu mai îngânară decât câteva cuvinte: — Ticăloșilor... m-aţi... omo... rât... Muscan nu se mai sinchisi de moșierul rănit de moarte ci se întoarse spre oamenii săi cărora le strigă: — Acum grăbiţi-vă, băieţi!... Fiecare clipă este prețioasă. Pe coridor se auziră zgomote de pași. Detunătura armei trezise din somn pe cei de la conac. — Încuiați ușa! tună Grigore Muscan și bandiții îi îndepliniră porunca îndată. În ceea ce privește spargerea dulapului ei renunţară de a mai umbla cu băgare de seamă și fără zgomot. Loviturile de topor cădeau fără milă în ușa de nuc a dulapului care slăbea văzând cu ochii și care, până în cele din urmă, căzu în ţăndări. În faţa bandiţilor se ivi o adevărată comoară alcătuită din giuvaeruri încărcate cu pietre preţioase din bani de aur și argint și din teancuri de bancnote străine. Ochii bandiţilor străluceau de bucurie. Mâinile grosolane se adânciră în această comoară, buzunarele lor se umplură cu lucruri preţioase, în vreme ce loviturile în ușa odăii deveneau tot mai puternice și în vreme ce câţiva din cei aflaţi afară începură să vocifereze: — Ce se întâmplă aici? — Cine este acolo? — Boierule... Boierule! Grigore Muscan se răsti la ei. — Căraţi-vă de acolo! Aici se află Mihu Inimă de Leu și cui îi este dragă viaţa să nu apară înaintea mea! Muscan nu se înșelase în socotelile sale. Numele acesta fusese îndeajuns pentru a băga spaima în ceata servitorilor. Fiecare își iubea viața mai mult decât să și-o primejduiască pentru a scăpa averea lui Tudorache Bănuţ. Poate dacă boierul ar fi fost un altfel de stăpân. Așa însă, preferau să aleagă soluţia cea mai plăcută pentru ei și se răspândiră, trimițând doar trei oameni până în sat pentru a-i vesti pe panduri. Ceilalţi apoi se ascunseră cu multă băgare de seamă ca nu cumva să fie găsiţi de Mihu Inimă de Leu sau de oamenii lui, deoarece știau că atunci puteau să-și ia rămas bun de la viaţă. In timpul acesta Grigore Muscan își zorea oamenii necontenit. Dulapul cu comorile Bănuţilor se golise aproape de tot dar hrăpăreţii bandiți nu voiau să lase acolo nici un singur galben și continuară să-și înfunde buzunarele până când luară cu ei chiar și cel din urmă ban de argint. În cele din urmă terminară. — Acum să mergem! zise Grigore Muscan. — Numai cu multă băgare de seamă, sfatui unul din bandiți, căci mă tem să nu fim pândiţi. — Fiecare să ţină pistolul în mână, gata de a trage! porunci căpitanul bandiţilor. Să fiți fără milă faţă de oricine s-ar ivi în calea noastră! Pe oricine întâlniți, culcaţi-l la pământ! După aceea Muscan se duse și trase cu urechea în dosul ușii încuiate. Cu toate că nu se auzea nici cel mai mic zgomot, totuși, nu socoti de cuviinţă să se retragă pe acolo. El le făcu oamenilor săi un semn. — Acum boierul Tudorache Bănuţ nu ne mai stă în cale! zise el. Din odaia lui de culcare este o ieșire care duce afară. Pe acolo trebuie să plecăm! Cu aceste cuvinte el și porni înainte. Cunoștea drumul atât de bine de parcă toată viaţa și-ar fi petrecut-o la conacul lui Tudorache Bănuț. El înaintă cu pași siguri și peste câteva minute ajunse, împreună cu tovarășii săi, în odaia de culcare a boierului, de unde apoi, pe o scară îngustă dădură în spatele conacului. Bandiţii se strecurau ca niște umbre mute, băgând bine de seamă să nu-și trădeze prezenţa prin niciun soi de zgomot. În curând apoi ajunseră la locul unde își lăsaseră caii. Nimeni nu-i văzuse plecând, nimeni nu era prin apropiere. Ei se aruncară în șea și dând pinteni cailor se îndepărtară grăbiţi de conacul pe care-l jefuiseră. După ce ajunseră la pădurea în care se găsea casa părăsită ce le slujea drept ascunzătoare răsuflară ușurați și nemaitemându-se că vor fi descoperiţi, stăteau acum de vorbă liniștiți. — Ne-a reușit! zise Grigore Muscan, mulțumit. După părerea mea, astăzi am pus mâna pe prada cea mai bogată. — Boierul Tudorache Bănuţ însă a plătit cam scump cinstea de a fi primit vizita noastră! zise unul din bandiți. — A plătit atât de scump fiindcă nu s-a astâmpărat și a vrut să ne atace. — Nu-i nici-o pagubă! adăugă un alt bandit. După aceea își văzură de drum mai departe și fiecare își făcea socoteala cam cât vine pe cap de om din această pradă, a cărei bogăţie întrecuse așteptările tuturor. Grigore Muscan și cu oamenii lui erau departe de conacul moșiei Gura Dracului când pandurii, treziți din somn de argaţi, sosiră în goană nebună la fața locului. Servitorii rămași îi așteptau cu făclii aprinse și pandurii intrară la conac, primiţi cu torţe ca la paradă. Sergentul major al pandurilor mai ales, era foarte impresionat auzind că Mihu Inimă de Leu se găsește în conac și bietul om și începuse să-și facă planuri despre distincţiile care îi vor fi acordate și înaintarea pe care o lua ca sigură după capturarea atât de mult căutatului bandit. La lumina făcliilor ei nu zăriră decât trupul neînsufleţit al boierului Tudorache Băânuţ. Sergentul major strigă, speriat: — Dar acesta este boierul Tudorache! Care nu fu însă mirarea pandurilor când, spărgând ușa odăii în care li se spusese că se găsesc bandiții, nu mai găsiră nici urmă din aceia care prădaseră conacul. Argaţii alergară și ei acolo și începură să strige îngroziţi: — Da, boierul este! — Stăpânul nostru! — Asta este isprava lui Mihu Inimă de Leu! Sergentul se aplecă pentru a-l cerceta pe boierul care zăcea nemișcat la pământ. În jurul moșierului era un lac de sânge. Glontele lui Grigore Muscan îl nimerise în piept dar cu toate că nu murise numaidecât, totuși nu i se mai putea da niciun fel de ajutor. Boierul Tudorache Bănuţ își trăia cele din urmă clipe ale vieţii sale. La lumina torțelor se văzu acum cum își ridică ochii și cum se trudește spre a-și mai aduna ultimele puteri pentru a spune ceva. Sergentul major se aplecă și mai mult deasupra muribundului și întrebă: — Ce s-a întâmplat, boierule? Vorbiţi! Tudorache Bănuţ șopti, dar atât de încet, încât de-abia putu fi înțeles: — Mihu Inimă de Leu... m-a ucis... m-a prădat... răzbunaţi- mă... După ce îngână aceste cuvinte își închise pleoapele din nou. Boierul Tudorache Bănuţ murise. Argaţii și pandurii se descoperiră impresionați. Pe urmă ridicară de pe podea trupul neînsufleţit al boierului și-l duseră în odaia vecină unde îl așezară în pat. După aceea, sergentul major își adună pandurii și porni cu ei în căutarea bandiţilor care nu se sfiiseră să ia viaţa boierului Tudorache Băânuţ. Pandurii încunjurară împrejurimile de nenumărate ori și de nenumărate ori bătură toate drumurile care duceau la Dunăre, dar în zadar, căci Mihu Inimă de Leu, fiindcă el credeau că este ucigașul deoarece așa spuseseră și servitorii și cel ucis, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Ceea ce se părea însă pandurilor foarte ciudat, era că nimeni, dar absolut nimeni nu-l văzuse prin partea locului pe temutul căpitan de bandiți. Să treacă Dunărea și să-i caute prin Baltă, la aceasta nici nu se gândea sergentul major. Cum să se aventureze el în Baltă cu o mână de oameni când nici chiar ispravnicul Arcadie Costescu, cu toată armata care-i stătea la dispoziţie, și nu îndrăznea să intre în regatul haiducilor? A doua zi de dimineaţă, pandurii se înapoiară acasă obosiţi, ca vai de lume, fără însă de a fi dat măcar de urma lui Mihu Inimă de Leu. Și dacă ar fi știut bietul sergent major că ucigașul boierului Tudorache Bănuţ nici nu trecuse Dunărea, ci se găsea nu prea departe de conac, în pădurea Gura Dracului!... * x x Noua ascunzătoare a bandiţilor era deci de două ori mai bună decât aceea pe care o avuseră în subteranele ruinelor de la Iglița. Întâi, fiindcă era mult mai plăcut să stai într-o casă decât într-o pivniţă și al doilea rând, fiindcă tot ceea ce făceau în numele lui Mihu Inimă de Leu nu-i băga în nicio primejdie deoarece pandurii și dorobanţii se repezeau mai întâi la Dunăre, știind că Mihu șade în Baltă și în timpul acesta Muscan și cu oamenii săi aveau vreme destulă să se facă nevăzuţi în casa părăsită din pădure In timpul acesta Grigore Muscan și cu oamenii săi ajunseră neîmpiedicaţi, aproape plimbându-se, la ascunzătoarea lor din pădurea Gura Dracului unde apoi nu se mai săturau să admire bogata pradă luată de la conac, pradă asemenea căreia într- adevăr că nu le mai căzuse în mâini niciodată. Cu toate că nu dormiseră toată noaptea, totuși, nici unul nu se simți obosit când fu vorba să se împartă prada. Fiecare se uita cu ochii lacomi ca tovarăşului său să nu-i revină nici o leţcaie mai mult decât lui. Numai după ce prada fu împărţită până la cel din urmă galben, împărțire în timpul căreia bandiții erau să se încaiere de nenumărate ori, numai atunci se gândiră să se ducă să se odihnească. Vizita făcută la conacul boierului Tudorache Bănuţ îi aduse lui Grigore Muscan câștigul cel mai însemnat. Pe de o parte, deoarece fiind căpitan lui i se cuvenea mai mult decât tovarășilor săi, pe de altă parte, fiindcă după o izbândă atât de strălucită, oamenii lui dobândiră o încredere și mai mare în el. Deocamdată bandiții hotărâră să se odihnească. Este adevărat că după o asemenea ispravă nu le strica putină odihnă, adevăratul motiv al odihnei lor însă era că de când se răspândise știrea că boierul Tudorache Bănuţ fusese ucis în conacul lui, de atunci pandurii și dorobanții erau și mai neobosiţi în cercetările lor, cutreierau ţinutul zi și noapte, arestau pe toți aceia care li se păreau suspecți și-i chinuiau cu torturile cele mai neînchipuite pentru a-i sili să trădeze ascunzătoarea lui Mihu Inimă de Leu. In chipul acesta, nevinovaţii sufereau, iar păcătoşii petreceau nepăsători, râzându-și în barbă că autorităţile îl căutau în ruptul capului pe Mihu Inimă de Leu pentru ultima ispravă pe care o săvârșiseră ei. Dar de aceea Muscan nu voia să rămână fără știri despre ceea ce se mai petrecea prin ţinut și de aceea trimise iscoade nu numai la conacul din Gura Dracului dar chiar și până la Iglița. Iscoadele se și înapoiară apoi și raportară căpitanului despre ceea ce izbutiseră să afle. — In conacul din Gura Dracului, zise unul din spioni, s-a adunat o adevărată armată de panduri și dorobanţi. — Tot mai continuă cu urmărirea? — Fără răgaz! Firește însă că urmărirea lor este pornită pe o cale cu totul greșită. Dar nu noi le vom arăta unde trebuie să caute pe făptași. Chiar și Arcadie Costescu, ispravnicul, a venit la conac și a rămas încremenit când a auzit în ce împrejurări a avut loc atacul și uciderea boierului. — Și ce au de gând să facă? mai întreba Muscan Banditul care fusese în iscoadă începu să râdă. — Să pună mâna pe ucigașul boierului Tudorache Bănuţ. Grigore Muscan râse și el. — Că au de gând să facă asta nu mă miră. M-ar mira însă să văd că vor și putea să-și ducă gândul la îndeplinire. După aceea se întoarse spre celalalt bandit și-l întrebă: — Dar tu ce vești ne aduci? Vișan, care venea de la Iglița, răspunse misterios: — Mult mai neașteptate decât ţi-ai putea închipui! — Ce tot spui! la să le auzim! — După ce am părăsit ascunzătoarea noastră din Igliţa au avut loc două atacuri împotriva ruinelor în care locuiserăm până atunci! — Două? întrebă Grigore Muscan, foarte mirat. — Da. Mai întâi s-au repezit în ruine pandurii și dorobanţi, care, după ce n-au fost în stare să ne dea de urmă, s-au înapoiat în sat cu buzele umflate. După aceea însă... — Ei, ce s-a întâmplat după aceea? — A mai venit o trupă la ruinele din Iglițţa cu gândul să ne curețe de pe suprafaţa pământului. — Ce fel de trupă? întrebă Muscan, nedumerit. Te pomenești că vă fi venit chiar ispravnicul Galaţilor! — Nu! Nu! — Nici dorobanţi, nici panduri, nici ispravnic... Dar atunci cine naiba? — Ghici! — Haide, spune odată! — Închipuiește-ţi căpitane, răspunse Vișan, după ce stârnise curiozitatea bandiţilor în cel mai înalt grad. Mihu inimă de Leu a fost cu oamenii săi. — Mihu Inimă de Leu?... Nu se poate! exclamă Muscan nevenindu-i să creadă. — Dacă-ţi spun eu, căpitane, să știi că așa este. — Și ce căuta la Iglița? — Poate mai bine ai întreba pe cine căuta la Iglița? Pentru că atunci aș putea să-ţi răspund că ne căuta pe noi pentru a ne trimite pe lumea cealaltă! — Dar pentru ce? — S-a supărat grozav Măria Sa, că tot ceea ce facem punem în socoteala lui și de aceea a jurat să se răzbune. Chipul lui Grigore Muscan se schimonosi de mânie. — Ah! A jurat să se răzbune? Așa?... Ei bine, vom vedea noi cine va fi mai tare!... Mihu Inimă de Leu ne-a declarat război!... Vedeţi voi cum înțeleg ei cinstea de haiduc?... Se ridică împotriva noastră... Bandiţii începură să murmure, înfuriați. — Nemaipomenit! — Își va mușca el încă buzele! — Îl vom învăţa noi minte! — Nu putem răbda una ca asta! Lui Grigore Muscan îi părea foarte bine că toţi oamenii săi erau atât de porniţi împotriva lui Mihu Inima de Leu, deoarece aceasta era mai întâi o dovadă că niciunul din ei nu s-ar gândi să-l părăsească pentru a se înapoia la vechiul căpitan și în al doilea rând, mai era o dovadă că bandiţilor le plăcea felul cum îi conducea el. — Prieteni, strigă el. Dacă am fi mai mulţi la număr decât suntem, n-aș mai sta pe gânduri o clipă și aș ști ce trebuie să fac. Am ataca moara de pe malul Dunării și am șterge-o de pe suprafața pământului împreună cu aceia care o locuiesc... — Așa este! — Are dreptate! — Ar trebui s-o facem! — Să piară Mihu Inimă de Leu! strigară bandiții. Grigore Muscan își liniști oamenii. — Din nenorocire însă, urmă el, noi suntem mai puţini la număr decât ei, așa că lupta ar fi inegală și fără îndoială că izbânda ar fi de partea lor. — Atunci ce este de făcut? întrebă unul din bandiți. — Ce este de făcut? repetă Grigore Muscan și în jurul buzelor sale se întipări un zâmbet batjocoritor. Este o zicătoare care spune că ceea ce nu poate face forţa, poate face mintea. De aceea, noi trebuie să ne luăm după această zicătoare și acolo unde nu putem învinge prin forță să întrebuințăm viclenia. — Care este planul tău? întrebă Vișan. Grigore Muscan rămase câteva clipe pe gânduri apoi zise: — Trebuie să ne apropiem de Mihu Inimă de Leu prin viclenie și așa să ne descotorosim de el. — Cum, trebuie să ne descotorosim de el? întrebară mai mulţi bandiți deodată. — S-ar părea că vouă vă pare rău de acela care n-a șovăit să pornească împotriva voastră pentru a vă ucide până la cel din urmă! strigă Grigore Muscan, mânios. Parcă nici nu l-aţi fi auzind pe Vișan spunând că venise cu toată ceata lui pentru a ne trimite pe lumea cealaltă!... Lăsaţi-l să piară, câinele, să ne cunoască puterea... Cine trage spada de spadă trebuie să moară! — Și cum vrei să-i faci de petrecanie? — Vreau să văd dacă se găsește în ceata mea un om care nu știe ce-i teama! — Ce trebuie să facă? întrebară mai mulţi bandiți, deodată. — Să se furișeze înapoi, în tabăra lui Mihu Inimă de Leu și la momentul potrivit să-l trimită pe lumea cealaltă! răspunse Grigore Muscan aruncând priviri întunecate. După aceea se uită în jurul său și aşteptă să vadă câţi vor fi aceia care se vor grăbi să-i îndeplinească dorinţa. Câţi?... Niciunul! Cuvintele lui fură urmate de tăcerea cea mai desăvârșită. Niciunul din oamenii lui Mihu nu părea înclinat să-și ia răspunderea acestei grele însărcinări. Grigore Muscan rămase adânc uimit și strigă furios: — Ce-i asta?... Niciun singur om curajos nu se găsește în mijlocul vostru? Dar nici chiar în urma acestor energice cuvinte tot nu se prezentă nimeni. Atunci Muscan se înfurie peste măsură și pierzându-și cumpătul, începu să strige cât îl ţinea gura: — Lașilor... fricoșilor... Ruşine să vă fie!... Asemenea fricoși într-o ceată de haiduci!... Rușine vouă! Căpitane încoace, căpitane încolo, unul din bandiți nu se sfii să-i răspundă lui Muscan pe același ton obraznic pe care le vorbise și el lor. — la mai ţine-ţi gura! strigă banditul. Tu știi tot atât de bine ca și noi ce putere neobișnuită are Mihu Inimă de Leu! Cu un asemenea om să ne măsurăm noi? Dar ar fi îndeajuns să prindă cea mai mică bănuială pentru ca să te trimită pe lumea cealaltă cu degetul cel mic de la mâna stângă! Grigore Muscan râse batjocoritor. — Da, zise el, și ați merita chiar să vă trimită în fundul iadului dacă aţi fi atât de proști încât să credeţi că de îndată ce ați ajunge acolo ar și trebui să vă daţi gândul pe faţă. Râsul lui batjocoritor răsună din nou prin încăperea în care erau adunați bandiții. — Nu, proștilor, nu trebuie să vă năpustiţi în casă ca niște nebuni dărâmând tot ce întâlniți în cale căci atunci nu faceţi nimic și mușcaţi pământul mai înainte de a fi apucat să vă trageţi măcar pistolul de la brâu. Nu așa trebuie să vă duceți, ci plecaţi umili, cerând iertare, implorându-l să vă primească înapoi în banda lui deoarece sub Grigore Muscan nu vă mai place... Pe urmă, pândiţi un moment prielnic când nu vă vede nimeni și atunci cu o lovitură de pumnal totul s-a sfârșit... Aţi înțeles? Ochii lui Grigore Muscan aruncau scântei de ură... — Trăsnete și fulgere! tună el. Tot nu se găsește nimeni cine să-și ia această însărcinare? Nici chiar după explicaţiile lui Muscan bandiții nu prea păreau înclinați să-și ia asupra lor uciderea lui Mihu Inimă de Leu. În loc să se prezinte în faţa căpitanului lor, bandiții începură să se uite unul la altul, fiecare așteptând ca celălalt să-și ia primejdioasa însărcinare. În cele din urmă însă, tot se găsi unul. Acesta era Vișan. — Păi o să mă duc eu! strigă el. Muscan se uită mulțumit la bandit. — Se vede, Vișane, zise căpetenia bandiţilor, că tot tu ești cel mai curajos din toată ceata mea. Dar nu-ţi va părea rău, căci dacă te întorci învingător te voi răsplăti împărătește!... Din cele dintâi zece prăzi pe care le vom lua, tu vei primi partea leului. Ochii lui Vișan străluciră de bucurie. Acum știa măcar că nu-și primejduiește viaţa în zadar. — Numai uite ce te-aș ruga eu, căpitane, zise Vișan. Să-mi dai voie s-o iau cu mine și pe Tanţa. — Pe Tanţa, ibovnica ta? făcu Muscan, mirat. Nu-s bune femeile pentru așa ceva, Vișane! — Dimpotrivă, răspunse Vișan, eu cred că tocmai Tanţa poate să-mi fie de mare folos. Știi prea bine ce fată curajoasă este! Mânuiește arma de minune și de câte ori plecăm după vreo pradă întotdeauna vrea să vină cu noi! — Bine, se învoi atunci, Muscan. la-o cu tine! Plecaţi împreună și umblaţi norocoși. Tare aș vrea să aud că v-aţi îndeplinit cu izbândă deplină însărcinarea pe care v-aţi luat-o. — Însărcinarea aceasta nu este prea ușoară, Muscane! răspunse banditul care urma să pornească la drum. — Dar dacă acela care și-a luat-o este bărbat și nu femeie, ripostă Grigore Muscan, pentru a-și încuraja tovarășul, atunci nu se poate să nu se întoarcă învingător. După aceea Muscan îi mai dădu nenumărate sfaturi lui Vișan, învățându-l cum să se poarte pentru a câștiga încrederea lui Mihu Inimă de Leu, iar când se înnoptă, Vișan porni la drum, însoțit de ibovnica sa cu ochi de gândac, Tanţa, spre moara de pe malul Dunării pentru a-l ucide pe Mihu Inimă de Leu. * x x În marea încăpere a morii, care le servea haiducilor drept sală de mâncare, toată trupa lui Mihu Inimă de Leu era de față. Haiducii erau așezați în jurul mesei cât era ea de mare. Își luaseră cina și acum mai stăteau de vorbă la un pahar eu vin, ba, din când în când mai și cânta câte unul din ei. Mihu Inimă de Leu era și ei printre oamenii săi. Ședea în capul mesei și privea trist în faţa sa. De când o îngropaseră pe Mioara Comăneanu în coșciugul de sticlă, aproape că nici nu i se mai auzise glasul. De atunci nimeni nu-l mai văzuse râzând sau măcar chiar și numai zâmbind. Și doar trecuse destul de mult timp de atunci, cu toate acestea îi era cu neputinţă s-o uite pe aceea pe care o iubise atât de mult. El devenise închis și tăcut, chiar și faţă de Dan Dragomir, ori, acest credincios prieten îl înconjurase întotdeauna cu dragostea și credinţa cea mai desăvârșită. Mihu Inimă de Leu se schimbase cu totul. Trăia retras, fugea de oameni, chiar și de tovarășii săi și de cele mai multe ori se refugia prin Baltă, unde-și petrecea toată ziua, în cea mai desăvârșită singurătate. Mulţi credeau că se duce la peninsula vrăjitoarei, unde să găsea sicriul de sticlă al iubitei sale, în realitate însă căpetenia haiducilor se dusese la Raclă o singură dată. Atunci se împlineau tocmai două săptămâni de când murise Mioara Comăneanu și iubita voinicului era încă tot atât de frumoasă și de fragedă, de ai fi jurat că doarme și nu că e moartă. Priveliștea aceasta îl zdruncină pe Mihu Inimă de Leu atât de mult încât credea că-și va pierde minţile. Aflând despre aceasta, Dan Dragomir l-a sfătuit să ocolească Racla cu sicriul său de sticlă, deoarece revederea repetată a iubitei îi mistuia atât de mult încât trebuia să se teamă de urmările cele mai nenorocite. Căpetenia haiducilor își dădu seama că Dan Dragomir avea dreptate și acum, ca și întotdeauna, și făgădui să nu se mai ducă prin peninsula vrăjitoarei. În schimb se ducea Dan din când în când la Raclă și de fiecare dată se înapoia cu aceeași veste uimitoare, Trupul Mioarei Comăneanu tot nu intrase încă în putrefacție și era întocmai la fel ca în clipa când o așezară în sicriul de sticlă. Mihu Inimă de Leu se gândi multă vreme la minunea aceasta, dar îi fu cu neputinţă s-o dezlege. Poate că timpul o va dezlega, cândva? Chiar și acum, după cină, când ședea acolo, împreună cu tovarășii săi care chefuiau, chiar și acum tot numai Mioara îi umbla prin cap. Sus, pe cer, luna strălucea argintie și razele ei se strecurau și în odaia în care erau adunaţi haiducii luându-se la întrecere cu razele opaiţelor. Gândurile lui Mihu Inimă de Leu erau departe, cu toate că între timp haiducilor li se dezlegaseră limbile și mai mult și acum cântau cu toţii în cor. Mihu Inimă de Leu se uita trist la veselia tovarășilor săi și îi invidia pentru veselia lor. Câteodată îl apuca dorul să se amestece cu ei, să se lase prins cu totul de petrecerea haiducilor, dar atunci chipul încântător ai Mioarei Comăneanu se ivea deodată înaintea ochilor săi și tristețea punea stăpânire din nou pe sufletul său. Și atunci își îneca necazul în vin. In faţa lui se găsea o cană mare și această cană o golea necontenit. Cana cu vin era și acum în faţa sa și în vreme ce haiducii lui cântau și râdeau el bea mereu din cană pentru a se ameţi de vin și a uita durerea mistuitoare care-i chinuia inima. Cana se golise din nou și Smaranda, care în asemenea prilejuri îi servea pe bandiți întinse mâna după ea. — Stai, căpitane, îi zise ea, mă duc până în pivniţă și-ţi voi aduce puţin din vinul aceia vechi de Cotnari. Fără a mai aștepta vreun răspuns, ea luă cana și porni cu ea spre pivniţă. Inima i se făcuse cât un purece și tremura toată atât era de impresionată. Se găsea în faţa celei mai mari întâmplări din viaţa sa. Sosise clipa să toarne în vinul lui Mihu Inimă de Leu băutura fermecată pe care i-o dăduse vrăjitoarea din Baltă pentru a câștiga dragostea căpeteniei haiducilor. Un simțământ de fericire o și cuprinse numai la gândul că în curând, sub înrâurirea băuturii fermecate, Mihu inimă de Leu o va cuprinde în brațe, o va săruta cu patimă, așa după cum îi făgăduise vrăjitoarea din Baltă. Dacă baba avea dreptate și toate acestea se întâmplau, atunci nu va mai fi pe pământo femeie mai fericită decât ea. Cu aceste gânduri în minte, ea scoase din sân sticluţa pe care i-o încredinţase vrăjitoarea, turnă din ea câteva picături în fundul cănii, apoi umplu cana cu vin vechi de Cotnari. Pieptul i se mișca furtunos, mâna îi tremura, obrajii i se împurpurară când se gândi că peste câteva minute îi va întinde lui Mihu Inimă de Leu cana aceasta în care turnase băutura fermecată, băutura ce avea s-o facă fericită. După ce ascunse din nou sticluța în sân, luă cana și porni cu ea spre sufrageria bandiţilor pe care o străbătu cu multă băgare de seamă pentru ca nicio picătură să nu se verse din preţioasa băutură. Ea se duse de-a dreptul la Mihu Inimă de Leu și așezându-i cana în față, îi zise: — Gustă vinul acesta, căpitane și dacă-ţi va place nu-ţi voi mai aduce decât numai din el. Mihu Inimă de Leu dădu din cap, dar fără să fi înţeles ce spunea Smaranda. Era atât de prins de gândurile sale încât nici nu auzea ce se vorbea în jurul său, cuvintele zburând pe lângă timpanele lui fără a le face să vibreze. Smaranda se retrase mai la o parte și se pregătea să se așeze la pândă spre a vedea când va goli căpitanul cupa. Nici nu se așeză bine la locul hotărât că se și văzu înconjurată de trei flăcăi. — Dar bine că te-am găsit, Smărăndiţo, zise Niculiţă. Mi-e o foame de aș fi în stare să mănânc și varul de pe pereți! — Și mie! Și mie! adăugară și ceilalţi doi haiduci. — Dacă-i așa, atunci de ce nu-l mâncaţi? răspunse Smaranda, râzând cu poftă, căci acum avea motiv să fie veselă. — Pentru ce? Fiindcă se mai găsește la moară și altceva mai bun de mâncat! zise Niculiţă. Hai Smărăndiţo, du-te și adu puțină carne afumată și niște brânză, căci vezi tu, nici băutura nu cade bine la stomac dacă nu-l căptușești puţin cu de-ale mâncării! Vrând-nevrând, Smaranda fu nevoită să-și părăsească postul de pândă, deoarece, dacă-i refuza pe haiduci aceștia ar fi făcut gălăgie și căpitanul ar fi putut-o trage la răspundere că nu le dădea de mâncare oamenilor săi. Așa că ea părăsi sala de mâncare pentru a aduce cele cerute de haiduci. Între timp, haiducii deveneau tot mai gălăgioși. Dintre haiduci, bătrânul Codobatură se simţea cel mai bine, deoarece, după somn, vinul însemna pentru el cea mai mare fericire de pe pământ. El golea pahar după pahar și voia bună îi creștea pe măsură ce dădea pe gât mai multe pahare de vin. Deodată se întoarse spre tovarășul său de masă și-i zise: — Bietul nostru căpitan, cât de abătut mai este și acum. — Săracul, nu-i de loc în toane bune! — Se uită năuc la lună și habar n-are de ceea ce se petrece în jurul său. — Te pomenești că vrei să zici că n-a băgat de seamă nici măcar că tu te-ai îmbătat? întrebă haiducul, râzând. Codobatură se simţi jignit. — Mai întâi de toate, eu nu sunt beat, pe urmă, căpitanul este atât de departe de aici încât n-ar băga de seamă nici măcar dacă i-aș bea vinul din cana pe care o are în fața sa! Celălalt haiduc începu să râdă și mai tare. — Va fi el abătut și dus pe gânduri dar tocmai în halul acesta nu-mi vine să cred! — Punem rămășag? — Pe ce să punem rămășag? — Că-i voi bea vinul din cană și el habar nu va avea! răspunse Codobatură. — S-a făcut! — Pe ce ne prindem? — Pe o pungă de tutun turcesc! Cei doi haiduci își dădură mâna și aceasta strângere de mână însemna pentru ei consfinţirea rămășagului. După aceea, Niculiţă, deoarece el era celălalt haiduc, începu să-l zorească pe Codobatură: — Haide, să te vedem ce ești în stare! Codobatură n-așteptă să i se mai spună odată, deoarece nu voia ca Niculiţă să creadă despre el că este un lăudăros și porni spre capul mesei unde şedea Mihu Inimă de Leu. Cu toate că nu era prea lung, totuși, bătrânului haiduc îi trebuiră câteva minute să ajungă de la locul său până lângă căpitan și aceasta din două motive binecuvântate, întâi, fiindcă vedea totul ca prin ceaţă din pricina vinului pe care-l băuse și al doilea, fiindcă nu se mai putea ţine prea drept pe picioare și aceasta tot din pricina vinului. Până în cele din urmă însă el tot izbuti să se strecoare până lângă căpitan. Niculiţă urmărea cu multă băgare de seamă fiecare mișcare a bătrânului Codobatură, ceilalţi însă nici nu se uitau la isprava bătrânului lor tovarăș, deoarece erau preocupaţi cu poveștile pe care și le istoriseau, amintiri din tinerețe sau de pe vremea când mai erau încă oameni așezați, cu rostul și gospodăria lor, sau îi interesa mai mult vinul și cântecul decât truda lui Codobatură despre a cărui ispravă, la drept vorbind, nu știa decât Niculiţă. Codobatură se opri lângă Mihu inimă de Leu și întinse mâna după cană. O apucă cu băgare de seamă, o trase până lângă el, apoi îi dădu cuprinsul pe gât cât ai clipi din ochi. Când lăsă cana de la gură aruncă o privire triumfătoare spre Niculiţă, care ședea în celălalt capăt al mesei și-i urmărea fiecare mișcare. După ce-i reuși isprava, bătrânul haiduc luă o altă cană, îi turnă cuprinsul în cana lui Mihu Inimă de Leu, împinse apoi cana căpitanului la locul de unde o luase și pe urmă se strecură din nou la locul său lângă Niculiţă, care-l primi felicitându-l pentru istețimea de care dăduse dovadă. — Mărturisesc că mai curând mă aşteptam să cazi sub masă, zise el, decât să câștigi rămășagul. — Și dacă ai știi că, cu un singur glonte am împușcat doi iepuri! — Cum așa! — Ți-am câștigat și ţie punga cu tutun turcesc și am băut și un vin pe cinste. În clipa aceea se născu o gălăgie și mai mare. Smaranda intrase în bucătărie, aducând de ale mâncării. Gălăgia aceasta îl trezi din reverie și pe Mihu Inimă de Leu, care de-abia acum văzu cana plină cu vin din faţa sa. Nu-i era sete, dar din obișnuinţă, întinse mâna după ea și o dădu pe gât. Smaranda, intrând pe ușă, cea dintâi privire i-o aruncă lui Mihu. lar când îl văzu golind cana până în fund era să scape tava cu mâncarea din mână, deoarece se gândi că, odată cu vinul, Mihu Inimă de Leu înghiţise și băutura fermecată. Acum, în sfârșit, avea să se îndeplinească și ceea ce dorea cu atâta ardoare de atâta amar de vreme, căpetenia haiducilor va fi al ei și nu i-l va mai putea lua nimeni. O bucurie nemărginită se întipărise pe chipul ei. În sfârșit sunase și ceasul fericirii sale. Haiducii o strigau pe fată care mai de care: — Smarando, vino aici! — Dă-mi și mie, fata moșului! — Smărăândiţo, să nu mă uiţi! Haiducii o strigau cu toţii și în câteva clipe, toată grămada de șuncă și cașcaval dispăru de pe tava fetei. Smaranda aruncă iute pe masă cele câteva fărâmituri care mai rămăseseră pe tavă, după aceea se retrase într-un colț al odăii pentru a putea urmări nestânjenită mișcările căpitanului. Ea nici nu bănuia măcar cum avea să se manifeste efectul băuturii fermecate, așa că, avea un motiv mai mult să aștepte cu înfrigurare rezultatul farmecelor babei. Dar Mihu inimă de Leu se purta și acum întocmai ca și altădată și în mișcările, în înfățișarea lui, nu se putea observa nimic neobișnuit. Dar Smaranda nu deznădăjdui. Ea își zise că dacă Mihu mai rezista încă efectului băuturii de dragoste, aceasta nu se datora decât faptului că haiducul avea o constituţie neobișnuit de voinică. Era încredinţată că nu mai putea să fie vorba decât de minute, cel mult de sferturi de ceas, până când să se îndeplinească ceea ce-i proorocise vrăjitoarea. În seara aceea Mihu Inimă de Leu se părea că are o sete cu totul neobișnuită. El băuse mult mai mult ca altădată și Smaranda, care aștepta efectul farmecelor cu o înfrigurare de nedescris, văzu în aceasta numai o urmare a celor câteva picături pe care le turnase ea în cana căpitanului. Și atunci, gândindu-se că dacă la efectul farmecelor se mai adaugă și beţia vinului, atunci era cu totul cu neputinţă ca visul ei să nu se îndeplinească în noaptea aceea. Mihu Inima de Leu golea cană după cană și de setea lui se molipsiră și ceilalți haiduci care se uitau tot mai des în fundul ulcelelor lor. Niculiţă strigă deodată: — Smarando, vinul este pe sfârșite, de ce nu ne aduci proaspăt, din pivniţă? Smaranda se supuse, ascultătoare, luă două câni mari și porni cu ele spre pivniţă pentru a le umple cu vin. In seara aceea ar fi fost în stare să alerge chiar și până la Galaţi pentru a aduce vin dacă n-ar mai fi fost în pivniţă, atât de frumoasă i se părea lumea și atât de dragi îi erau toţi haiducii. Cum să nu-i pară lumea frumoasă și cum să nu-i fie dragi și haiducii când în seara aceea avea să cunoască fericirea după care tânjea de vreme atât de îndelungată! Când ieși pe ușă, i se păru că Mihu Inimă de Leu îi aruncase o privire plină de dragoste. — Începutul este bun! îşi zise ea. Pe urmă alergă grăbită în pivniţă, umplu cele două căni cu vin, apoi se îndreptă spre sala de mâncare tot atât de iute după cum venise, deoarece vroia să-l vadă cât mai iute pe căpitan, bănuind că va mai observa încă o schimbare în purtarea lui. Sângele îi alerga atât de iute prin vine, inima îi bătea atât de tare, obrajii îi erau atât de înfierbântaţi, încât ai fi zis că ea băuse băutura fermecată. leșise din pivniţă și trecea prin bucătărie când deodată văzu o umbră care venea de-a dreptul la ea. — Smarăândiţo! La început nu știa cine este, dar când ajunse în dreptul opaițului îl recunoscu pe Codobatură, bătrânul haiduc. Nu-și putea închipui ce voia bătrânul haiduc de la ea și tresări când îl auzi îngânând mieros, pentru a doua oară: — Smarăândiţo! Fata morarului se opri, deoarece Codobatură i se așezase în drum. — Lasă-mă să trec, moș Codobatură! zise ea. — De ce te grăbești așa? — Ştii prea bine că mă așteaptă cu vinul! — Lasă-i să aștepte, că doar nu li se va usca gâtlejul dacă se vor mai odihni puţin! — Dar eu nu vreau să-i fac să aștepte!... Vreau să le duc vinul! Bătrânul haiduc o prinse de mâini și cuprins de patimă, zise: — Cât de frumoasă ești tu, Smărăndiţo! Fata morarului începu să râdă. — Ce te încălzește pe dumneata dacă sunt frumoasă, sau nu? — Mă încălzește, fiindcă-mi placi! La auzul acestor cuvinte Smaranda nu știa ce să facă, să se supere, sau să râdă. Mai auzise ea nenumărate declaraţii de dragoste până atunci, dar întotdeauna numai din gura haiducilor tineri. Dar acum... bătrânul acesta... Codobatură, cel mai bătrân dintre haiduci, el, care mai înainte nici nu se uita la femei, pe care aproape le ura, da, Codobatură îi spunea cuvinte de dragoste?... Schimbarea aceasta, așa, deodată, i se părea de neînțeles și nici nu se putu stăpâni să nu-l întrebe: — Dar ce s-a întâmplat cu dumneata? Ochii bătrânului începură să strălucească, ciudat. — Ce s-a întâmplat ca mine? Nimic! Mi-ai plăcut și înainte însă așa, deodată și simt că n-aș putea trăi fără de tine! — Moș Codobatură! Dar bătrânul haiduc întinerise nu numai în dorinţe ci și în mișcări. El voi s-o cuprindă în braţe pe fată cu mișcări pătimașe și Smaranda nu se putu smuci din mâinile lui decât numai cu multă greutate. — Ţi-ai pierdut minţile, moș Codobatură, sau ce-i cu dumneata? strigă atunci Smaranda, supărată. Eu atât îţi spun să mă lași în pace, căci de nu îţi scot ochii! M-ai înțeles? — Ai putea să fii atât de nemiloasă, Smărăndiţo? sună glasul aproape îndurerat al bătrânului. — Chiar și mai nemiloasă, răspunse fata, amenințătoare, dacă nu mă lași în pace! — Dar tare războinică mai ești! — Așa sunt eu, dacă-ţi place! răspunse Smaranda, încercând necontenit să ajungă până la ușa care dădea în sala de mâncare. Încercarea ei însă rămase zadarnică, deoarece Codobatură se așezase anume astfel ca s-o împiedice de a pătrunde în odaia unde erau adunați ceilalți bandiți. Cearta dintre ei devenea tot mai aprigă. În sângele bietului bătrân lucra băutura fermecată și haiducul se simțea din ce în ce tot mai atras de Smaranda. Cu timpul, patima puse stăpânire atât de mult pe simţurile lui, încât ar fi fost în stare de orice, numai să poată pune mâna pe fată, încă în noaptea aceea. De altfel, acum nici nu mai încercă să-și ascundă gândul, ci-i spuse Smarandei în față, cu voce din ce în ce mai pătimașă: — Vei fi a mea... — Ai înnebunit de-a binelea! răspunse fata, înfuriată. — Nu vorbi astfel, Smărăndiţo, se rugă Codobatură. Ascultă, nu simți tu cât de mult te iubesc? Fiecare gând al meu nu se îndreaptă decât spre tine și nu voi putea fi fericit în lumea aceasta decât numai atunci când te voi fi cuprins în brațele mele, când te voi săruta cu patimă, cu ardoare... — Moș Codobatură, cată-ți de drum! Dar bătrânul haiduc își desfăcu braţele și mai tare și închise și mai mult drumul fetei spre odaia unde se aflau ceilalți haiduci. — Nu! Nu! strigă el. Nu-mi vei mai scăpa, frumoasa mea! De altfel, nici nu va fi femeie mai fericită decât tine în lumea aceasta deoarece nu este pe pământ bărbat care să te iubească mai mult decât te iubesc eu! Dar și tu ești cea mai frumoasă, cea mai încântătoare femeie din lume și în noaptea aceasta trebuie să fii a mea! — Lasă-mă... dă-mi drumul! O scârbă fără margini o cuprinse pe fata morarului. Era de altfel și firesc căci avuse de îndurat o mare dezamăgire. Fiecare părticică, fiecare celulă a fiinţei sale ardea de dor după Mihu Inimă de Leu și iată că, în locul chipeșului căpitan de haiduci, trebuia să asculte rătăcirile amoroase ale bătrânului Codobatură, care voia s-o aibă cu tot dinadinsul. Asta întrecea orice așteptare. Brațele bătrânului haiduc se încleștară în jurul trupului său, căuta să scape din strânsoarea lor, dar în zadar. — Lasă-mă! strigă ea, deznădăjduită. — Nici prin minte nu-mi trece! — Dacă nu mă lași, încep să tip! — N-ai decât... Ce-mi pasă mie? — Vor veni băieţii! — Și dacă vin? Ce crezi că mi-e rușine să le spun că te iubesc? — Se poate, dar mie mi-e scârbă de dumneata, auzi, mi-e scârbă... de un bătrân... — Taci! — Nu, nu tac de loc!... Așa este, mi-e scârbă de dumneata, hodorog bătrân ce ești! — Smarando! — Dă-mi drumul! — Dă-mi mai bine tu, o guriţă! Fata începu să râdă dispreţuitor. Râsul acesta adânc jignitor, îl înfurie și mai tare pe Codobatură, care nu mai era stăpân pe voinţa și simţurile sale. El se năpusti ca o fiară asupra Smarandei și vru s-o sărute. Dar fata morarului se apără cu deznădejde, mușca, zgâria, dădea din picioare, numai pentru a-și ţine agresorul mai la distanţă. Pe Codobatură însă nu-l impresionară aceste slabe arme de apărare pentru un haiduc încercat ca el și cu cât fata se apăra mai deznădăjduită, cu atât mai aprig era și atacul lui. Gura lui se aplecase peste gura Smarandei care făcu o ultimă încercare deznădăjduită de a-l împinge de la sine. Văzând că nu izbutește, începu să-l tragă de păr pe Codobatură, de-i smulgea șuvițe din cap. Dar bătrânul nici nu se sinchisea, ci își lipi buzele de buzele ei și o sărută, o sărută cu patimă nebună. Scârbită peste măsură de duhoarea de vin ce ieșea pe gura bătrânului haiduc, Smaranda făcu o sforţare supraomenească și izbuti să se scuture de bătrânul Codobatură. Apoi, ea începu să strige, cât o ţinea gura: — Ajutor!... Ajutor! Codobatură îi râse în nas. — Poţi striga până în ziua de apoi, căci nimeni nu te va auzi! Într-adevăr, cei dinăuntru erau de o veselie prea gălăgioasă, pentru a mai putea auzi strigătul de ajutor al Smarandei. Fata morarului însă, dându-și seama că dacă nu vine cineva toată împotrivirea ei va fi zadarnică, deoarece nu se putea măsura în putere cu bătrânul haiduc, continuă să strige cu disperare: — Ajutor!... Ajutor! În sala de mâncare se făcu tăcere pentru o clipă, poate fiindcă haiducii își umpleau ulcelele tocmai atunci, așa că strigătul Smarandei putu fi auzit. Haiducii se uitară nedumeriți unul la altui. La început crezură că li se păruse doar, îndată însă se auzi din nou: — Ajutor!... Ajutor! Mihu Inimă de Leu sări de la masă. — Aţi auzit? Cineva strigă ajutor! Cuvintele acestea fură ca un semnal. Haiducii se ridicară de la masă cât ai clipi din ochi și părăsiră odaia unul după altul. Deschizându-se ușa lumina opaițelor din sala de mâncare se revărsă și în bucătărie și atunci, văzând scena ce se desfășura înaintea ochilor lor sângele le îngheţă în vine. Ei s-ar fi așteptat la orice în lumea aceasta, numai să-l vadă pe bătrânul Codobatură luptându-se cu o femeie, nu. Smaranda tresări de bucurie, când văzu că în sfârșit strigătele ei fuseseră auzite și i se venea în ajutor. Îndată însă, rămase adânc mirată, văzând că haiducii stau împietriţi acolo în loc să alerge spre a o scăpa din ghearele înfuriatului bătrân. — Ajutaţi-mă! strigă ea atunci, deznădăjduită, deoarece Codobatură tot nu încetase cu asalturile sale. Rugămintea aceasta îl trezi din buimăceală pe Mihu Inimă de Leu care se duse iute aproape de cei doi încăieraţi spre a-i despărți. La strânsoarea ca de fier a mâinii lui Mihu Inimă de Leu, Codobatură își mai veni puţin în fire. Se uită încurcat în jurul său și se părea că el se minunează mai mult de ceea ce se întâmplase. Pentru un moment avu chiar aerul că se dezmetecise de-a binelea. Dar dezmeticirea aceasta nu ţinu decât o clipă, deoarece băutura vrăjitoarei începu din nou să-i biciuiască sângele și simţurile, patima îl cuprinse din nou cu toată furia ei și bătrânul începu să urle ca un smintit: — Ce vreţi? Lăsaţi-mă în pace! Îmi place Smaranda și vreau să fie a mea. Și iarăși vru să se repeadă spre fata morarului spre ao strânge în brațe, fără să se sinchisească de prezenţa tovarășilor săi. Bietul Codobatură avea într-adevăr înfățișarea unui om care-și pierduse minţile. Mihu Inimă de Leu însă îl prinse de mână și-l trase spre sine, încă la timp, așa că toate sforțările bătrânului haiduc de a se apropia de Smaranda, rămaseră zadarnice. — Căpitane... lasă-mă... strigă el, lasă-mă, căci îmi place Smaranda... îmi place... — Este foarte îmbucurător, răspunse căpetenia haiducilor, că după somn și băutură, te-ai lăsat stăpânit acum de o nouă patimă! Nu trebuie să uiţi însă că pentru a face târgul acesta, trebuie învoirea a două persoane și nu ajunge numai dorința uneia... Dacă Smaranda nu te vrea, nu trebuie să te încăpăţânezi, deoarece tu știi că nu e bine să fugi după un căruțaș care nu vrea să te ia în căruța lui. — Dar eu o iubesc... o iubesc!... Simt o dorinţă de neînvins ca să fie a mea... Între timp, pentru a nu mai fi ameninţată de îmbrăţișările lui Codobatură, Smaranda se îndepărtă de el cât putu. Lupta cu bătrânul haiduc, dezamăgirea de a fi simţit sărutările lui Codobatură în locul celor ale lui Mihu Inimă de Leu, rușinea de a fi fost văzută de căpitan în braţele celui mai puţin vrednic de dorit dintre haiduci, toate acestea o impresionară în gradul cel mai înalt și strecurându-se printre cei ieșiţi din sala de mâncare se furișă în odaia sa. Ca măsură de precauţie, temându-se ca peste noapte să nu cumva să-i mai vină poftă lui Codobatură de a gusta din nou sărutările ei, Smaranda încuie ușa odăii sale, chiar de două ori. In timpul acesta, Mihu Inimă de Leu se trudea, zâmbind, să-l liniștească pe bătrânul Codobatură... — Măi Codobatură, măi, zise căpetenia haiducilor, pe jumătate serios, pe jumătate glumind, n-aș fi crezut niciodată că-mi va fi dat să mai văd și una ca asta... Cine s-ar fi așteptat să se vadă silit de a scăpa vreo fată din brațele tale? — Mi-e dragă Smaranda, strigă bătrânul haiduc, necontenit. Lăsaţi-mă la ea! — Lasă măi Codobatură că nu-ţi este ţie tocmai atât de dragă! Ți s-a suit puţin vinul la cap și aici e toată buba! Până mâine dimineaţă vei vedea tu că vei uita totul și sunt în stare să pun orice rămășag că chiar dacă ne-ai auzi pe toți jurând despre ceea ce ai făcut acum, tu tot n-ai vrea să ne crezi! — Nu-i așa căpitane, răspunse haiducul, cu încăpățânare. Crede-mă că nu vorbesc în vânt! Sunt pe deplin încredinţat că Smaranda mi-e dragă, că o iubesc, cum n-am mai iubit femeie pe pământul acesta! — In ceea ce privește gustul pentru Smaranda, este vrednic de toată landa, deoarece sincer vorbind, fata merită să fie iubită și de zece, nu numai de unul, fiindcă e o fată și jumătate. In schimb însă, la ce bun să-ţi pierzi vremea cu ea și să te frămânți atâta, dacă vezi bine că ea nu te vrea? — Ce-mi pasă mie, dacă nu mă vrea ea! Asta n-o împiedică să fie a mea! Mihu Inimă de Leu își dădu seama că cel mai bun lucru era să zică și el ca haiducul, deoarece omul beat nu poate fi potolit decât în felul acesta. — Bine, Codobatură, răspunse el. Smaranda va fi a ta, însă numai după ce o vei cuceri. — Mii de draci, Căpitane, dar oare nu tocmai asta făceam, când aţi venit voi și m-aţi întrerupt? strigă bătrânul haiduc, amărât. Mihu Inima de Leu zâmbi. — Numai că, vezi tu, Codobatură, o fată nu se cucerește în felul acesta! Nu-ţi este îngăduit să cauţi să-ţi ajungi scopul cu forța. Mai întâi trebuie să-i faci curte, să încerci s-o atragi spre tine căutând să faci tot ce-i este pe plac, să-i spui vorbe frumoase, încântătoare și dacă vei face toate acestea, cu timpul poți nădăjdui ca inima fetei să se întoarcă spre tine. — Dar eu vreau acum, nu cu timpul! răspunse Codobatură, înciudat, ca un copil care-și vede amânată o plăcere ce i se făgăduise. — Bine, Codobatură, vom mai vorbi noi despre chestiunea aceasta! zise Mihu Inimă de Leu. Acum însă, vino să ne întoarcem la vinul nostru care se va fi încălzit de când tot stăm de vorbă aici! Căpetenia haiducilor spera că vinul îl va turti cu totul și va uita de nebunia ce-i intrase în cap. Dar această speranţă a lui Mihu Inimă de Leu și, de altfel și a tovarășilor săi, nu se îndeplini. În zadar goleau ei pahar după pahar, avântul amoros al lui Codobatură nu numai că nu scăzu, ci dimpotrivă, creștea necontenit. Nu golea nicio ulcică de vin, fără să nu ofteze și sa nu zică: — Smarando, Smărăndița mea... câte de dragă-mi ești! La început haiducii luară lucrurile în glumă, apoi râseră de năzbâtia bătrânului lor tovarăș, până în cele din urmă însă, văzând că gluma se îngroașe, începură să se îngrijoreze deoarece credeau că bietul Codobatură își pierduse mințile, într- adevăr. Cu toate acestea, îndrăgostitul Codobatură dădea răspunsuri atât de bine judecate și atât de la locul lor, încât nici această bănuială a haiducilor nu mai putea sta în picioare. Așa că, bieţii oameni se uitau nedumaeriți unul la altul și nu puteau pricepe nici cum, ce se întâmplase cu bătrânul Codobatură. Nu mult timp după ce haiducii se înapoiaseră în sala de mâncare, Mihu Inimă de Leu își părăsi tovarășii pentru câteva clipe spre a se duce s-o liniștească pe Smaranda după spaima pe care o trăsese. Ajuns în fata ușii fetei morarului, căpetenia haiducilor bătu, deoarece ușa era încuiată. La auzul bătăii în ușă Smaranda se înspăimântă și mai tare, deoarece era încredinţată că, iarăși Codobatură este acela, care o urmărește cu dragostea sa și nici prin minte nu-i trecea să deschidă. Peste puţin timp bătaia în ușa se repetă și o voce energică, strigă: — Dar deschide odată! Smaranda răspunse, tremurând de teamă și de mânie: — Codobatură, dacă nu pleci îndată, sar pe fereastră și mă duc la căpitanul. Drept răspuns, se auzi un hohot de râs. — Fată, dar eu sunt, Mihu, ce naiba, nu-mi mai recunoști nici vocea? Chipul Smarandei se însenină, deodată. Îi venea să-și sară din piele, atât de mult o bucura vizita aceasta. Acum era pe deplin încredințată că băutura fermecată își făcuse efectul și Mihu Inimă de Leu venea la ea mânat de dorul dragostei. Fiori dulci începură să-i străbată trupul. Poate că, n-o mai despărțeau decât câteva minute, până când căpitanul urma s-o strângă în brațele sale, s-o sărute, s-o dezmierde și atunci... atunci nu va fi nicio femeie, în lumea aceasta largă, mai fericită decât ea. De aceea, alergă iute să deschidă ușa. De-abia aștepta să-l vadă în faţa sa, în odaia sa, pe Mihu Inimă de Leu. lar când statura voinică a căpeteniei haiducilor se ivi într-adevăr înaintea sa, sângele începu să-i alerge mai repede prin vine, inima să-i bată mai iute. — Căpitane, zise ea cu glas șoptit, tremurând, îmi pare așa de bine că ai venit!... Sunt atât de fericită... Mihu o luă de mână pe fată, ceea ce Smaranda luă din nou, ca un semn bun și de-abia mai putea aștepta clipa în care căpitanul avea s-o ia în braţe, s-o sărute, să-i spună cuvinte pătimașe. — N-am venit, zise Mihu inimă de Leu decât să te liniștesc și să văd dacă nu cumva ţi s-a întâmplat ceva în decursul luptei cu Codobatură... Răspunsul acesta fu ca o găleată cu apă rece pentru înfierbântata Smaranda. Ea își reveni însă iute și își zisă că Mihu Inimă de Leu spusese vorbele acestea... numai așa, pentru a face o introducere, deoarece nu putea să sară de gâtul ei, de îndată ce intrase în odaie. — Îţi mulțumesc, căpitane, pentru grija, pe care mi-o porți, răspunse ea, zâmbind cât putea mai frumos. Acum mă simt ceva mai bine și mă bucur că nu trebuie să-l mai văd pe sălbaticul acela de Codobatură. — Nu pot înţelege ce vei fi făcut, pentru a-l înnebuni într-atâta pe bietul bătrân! — Eu înțeleg și mai puţin, căpitane, deoarece până acum nici ochii nu și-i ridica spre mine. Nu știu ce s-a petrecut cu el, de m- a atacat în seara aceasta... Slavă Domnului însă că mi-aţi venit în ajutor, căci altfel Dumnezeu știe ce mi s-ar mai fi întâmplat!... Căci la urma urmelor, ce să-ţi spun, căpitane, dar nu m-a făcut Dumnezeu chipeșă pentru a răscoli inima unui bătrânog ca moș Codobatură! Mihu Inimă de Leu zâmbi. — S-a îmbătat puţin, asta-i totul. Până mâine însă își va reveni în fire și atunci el va fi acela care se va rușina mai mult. — Așa mi-am zis și eu că numai vinul putea să fie de vină. Mihu Inimă de Leu se îndreptă spre ușă ceea ce o miră grozav pe Smaranda. Cum, asta era toată vizita pe care i-o făcea căpetenia haiducilor? Într-adevăr numai de aceea venise, pentru a vedea dacă nu i se întâmplase ceva, în decursul luptei cu Codobatură?... Dar cum rămânea cu efectul băuturii fermecate? — Noapte bună, Smarando, zise Mihu Inimă de Leu, dormi liniștită! De Codobatură nu cred că trebuie să te mai temi, căci mai curând sau mai târziu moșulică tot va cădea sub puterea vinului și dacă va adormi odată, atunci nu-l mai trezești nici cu toate tunurile Stambulului. — Să poftească numai, strigă atunci fata, căci îi scot amândoi ochii! De mine nu se poate atinge oricine! — Dar războinică mai ești, Smarando! Atât de năprasnică ură le porți tu bărbaţilor?... N-aș fi crezut niciodată! Fata morarului zâmbi atunci fermecător și zise: — Ei, nu le port ură tuturor, ci numai hodorogilor bătrâni ca Moș Codobatură. Dar dacă ar veni odată un voinic, tânăr, frumos, înflăcărat, așa ca... așa ca... atunci știu că n-aș fi zgârcită cu sărutările mele! Mâna lui Mihu Inimă de Leu apăsă pe clanţă și fără a da vreo însemnătate mai deosebită cuvintelor fetei, mai zise: — Somn ușor, Smarando. Și, cred totuși că n-ar strica, dacă ți- ai încuia ușa! Cu aceste cuvinte el părăsi odaia. Smaranda se uită după el, dezamăgită și dezamăgirea-i fu atât de mare încât i se strânse inima din pricina ei. Pașii lui Mihu Inimă de Leu se auzeau mai slab, tot mai slab, apoi zgomotul lor dispăru cu totul și de-abia atunci cunoscu fata morarului toată amărăciunea pe care o pricinuiește o asemenea dezamăgire. Ea se grăbi la ușă, mâna ei se și așezase pe cheie pentru a o răsuci, între timp însă se răzgândi și lăsă ușa neîncuiată. — Nu, n-o încui! zise ea, cu hotărâre. Numai în ciuda lui și n-o încui!... Cine știe... te pomenești că tot se mai răzgândește... și atunci... să găsească ușa deschisă... Smaranda se culcă în noaptea aceea cu convingerea că Mihu Inimă de Leu va mai veni. Gândul acesta o frământa necontenit și n-o lăsa să doarmă. Dacă închidea ochii, își aducea aminte de băutura fermecată și îndată apărea înaintea ochilor săi chipul cu trăsăturile nobile ale căpeteniei haiducilor. Dragostea pe care o simţea pentru Mihu Inimă de Leu era atât de nemărginită, încât îi preocupa toate gândurile, îi răpea toate clipele, împiedicând-o aproape cu desăvârșire de a se mai gândi la altceva. Chiar și când lucra ziua prin curte sau prin bucătărie, ea tot la Mihu se gândea și din pricina aceasta devenise atât de distrată încât adeseori i se întâmpla să măture pe unde mai măturase odată, sau să se ducă la fântână cu găleata plină. Smaranda avusese prilejul să întâlnească mulţi bărbaţi în viaţă, dar niciunul nu izbutise să-i aprindă inima afară de Mihu Inimă de Leu. Și tocmai el nu voia s-o bage în seamă. Dar nu, de o mie de ori nu, asta nu putea rămâne așa! Smaranda avea o încredere nezdruncinată în efectul băuturii fermecate. Că băutura pe care i-o încredinţase vrăjitoarea din Baltă avea efectul dorit, asta o dovedise și moartea Mioarei Comăneanu. Dacă băutura din sticluța cu cap de mort putuse să pricinuiască moartea iubitei căpitanului, atunci nu se putea ca și băutura din cealaltă sticluță să nu-și aibă efectul dorit. Chiar dacă deocamdată efectul acesta nu se putea observa, Smaranda era pe deplin încredinţată că în curând inima căpitanului de haiduci tot se va înflăcăra pentru ea. În vreme ce ea se zvârcolea în pat pradă acestor gânduri chinuitoare, încetul cu încetul amuţiră și chiotele haiducilor, cântecele se răriră, pentru ca apoi să dispară cu totul, odată cu încetarea haiducilor de a mai ciocni. Mihu Inimă de Leu poruncise stingerea și oamenii săi se retraseră cu toţii pentru a se duce să se odihnească. Pe îndrăgostitul Codobatură, care tot timpul nu încetase de a vorbi despre dragostea sa pentru fata morarului, Mihu Inimă de Leu nu-l slăbise din ochi toată seara, pentru a-l împiedica de a mai face vreo prostie. Chiar când se ridicară de la masă el nu-l lăsă să plece singur ci-l conduseră până la patul său. — Acum, Codobatură, nădăjduiesc că te vei culca, îi zise Mihu Inimă de Leu, haiducului, și nu vei mai face nicio poznă! Cred că ţi-ai scos-o din cap pe Smaranda! — Cum să mi-o scot, căpitane, răspunse bătrânul, spre uimirea lui Mihu, dimpotrivă, mi-e dragă din ce în ce mai mult! — Bine, Codobatură, zise atunci, căpitanul, eu ţi-am dat sfatul despre calea care poate duce la inima Smarandei. Trebuie s-o cucerești cu vorbe bune, cu răbdare și nu să te pripești, căci atunci nu vei ajunge la niciun rezultat. M-ai înţeles? — Înţeles, căpitane! mormăi Codobatură și se lungi în pat. Moara de pe malul Dunării fu învăluită în tăcere și o nesfârșită liniște puse stăpânire pe întreaga Baltă. Luna plină lumina feeric dând nopții o înfățișare cu adevărat încântătoare. Deodată Smaranda tresări în pat. Ea auzi zgomot de pași înaintea ușii sale, apoi ușa se deschise și prin ea văzu pătrunzând în odaie, făptura clătinândă a lui Codobatură. Prin fereastră razele lunii pătrundeau din belșug în odaie așa că în privinţa aceluia care intrase pe ușă nu mai încăpea nicio îndoială. O teamă de nedescris o cuprinse pe fata care începu să ţipe. Lui Codobatură nu-i plăcu deloc că fata morarului prinsese de veste că intrase în odaie și vru să se repeadă la ea spre a o face să tacă, astupându-i gura cu mâna. Dar până să ajungă la pat, odaia se și umplu cu haiduci. Aceștia, atrași de ţipetele deznădăjduite ale Smarandei, alergaseră în grabă și acum îl împiedicară pe bătrânul lor tovarăș să se atingă de fată. Firește că lui Codobatură nu-i plăcu de loc noul amestec al haiducilor și începu să strige, înfuriat: — Lăsaţi-mă! Mi-e dragă Smărăndiţa... V-am spus că mi-e dragă! Între timp, atras de gălăgie, sosi și Mihu Inimă de Leu. Căpitanul se apropie de bătrânul haiduc și îi zise, dojenitor: — Așa ne-am înţeles noi, Codobatură?... Eu ţi-am dat un sfat bun, iar tu nu vrei să-l urmezi! Acum însă vreau să se sfârșească odată cu gluma aceasta... Ai înțeles?... Doi din haiduci îl luară de mijloc pe Codobatură și-l duseră pe o mica terasă din fața morii unde-i făcură în grabă un așternut. — Aerul proaspăt al nopţii îl va dezmetici! zise unul din haiduci. În timpul acesta, înăuntru, în odaia fetei morarului, Mihu Inimă de Leu o mustra rău pe Smaranda. — Și ţie ţi-am spus, zise el, să-ţi încui ușa în noaptea aceasta. Știi prea bine că un om beat nu-și mai dă seama de ceea ce face și nu poate fi tras la răspundere pentru niciun fel de prostie pe care ar săvârși-o! Acum te rog să-ți încui ușa după plecarea noastră! Cuvintele acestea reci, aspre, o amărâră de moarte pe Smaranda. Ea tot se mai aștepta să audă din gura căpitanului dulci cuvinte de dragoste și iată că în locul lor, Mihu îi aruncase vorbe de dojană și încă pe un ton care părea menit să-i spulbere orice nădejde, chiar și pentru viitor. După aceea părăsi odaia și căpetenia haiducilor și Smaranda se gândi că tot mai bine era să se supună dorinței căpitanului și coborând din pat răsuci cheia în broască, chiar de două ori. De dormit însă nu putu dormi nici de acum înainte. Ea continuă să se zvârcolească în pat și după multă caznă, izbuti să aţipească puţin. Atunci însă fu din nou trezită de o voce răgușită ce venea de sub fereastra ei. Sări din pat, speriată, se duse lângă fereastră și la lumina lunii zări din nou chipul lui Codobatură. Bătrânul haiduc venise să-i facă serenadă. Bietul Codobatură nu era un om prea complicat. El n-avea calităţi și nici defecte prea numeroase. S-ar putea spune chiar că ceea ce la alţii ar fi însemnat un defect, la el era o calitate. Când era vorba de dormit, se putea lua la întrecere cu un urs, iar în privinţa băuturii nu-l întrecea niciun burete. Dar când începu să cânte, câinii se porniră pe un lătrat, încât ai fi crezut că se apropie cel puţin câteva mii de tătari. Și dacă vocea lui Codobatură nu le era pe plac nici celor cu patru picioare, atunci cum era ea s-o cucerească pe Smaranda? Fata morarului rămase încremenită în fereastră și după ce se mai liniști puţin, începu să zâmbească. Se pare însă că bătrânul Codobatură fusese tare mulțumit de felul cum cântase prima melodie fiindcă nici n-o isprăvi bine și o și începu pe a doua. Smaranda nu putea decât să zâmbească de aceste ciudate declaraţii de dragoste. Haiducii însă erau peste măsură de furioși... deoarece, după noaptea de chef, acum Codobatură nu-i lăsa să doarmă, ba mai aţâţa și câinii cu stridenta lui voce. Intr- adevăr, credincioasele patrupede lătrau necontenit, crezând pesemne că bătrânul haiduc voia să omoare pe toată lumea cu cântecele sale. — Căpitane, zise, Niculiţă. Codobatură acesta a înnebunit de-a binelea! Ceea ce face el întrece orice măsură! — Uite că a început al treilea cântec! strigă un alt haiduc. Se pare că nu mai are de gând să sfârșească niciodată! — Lăsaţi-l numai pe mine, că-l fac eu să tacă! răspunse Mihu Inimă de Leu, zâmbind și fără să mai stea pe gânduri își și scoase pistolul de la brâu. — Pentru Dumnezeu, căpitane, strigă Dan Dragomir, speriat, dar ce vrei să faci? — Ei, dar de ce te sperii așa. Dane? Nu te teme că nu-i fac nimic! Vreau doar să-l sperii puţin! Și n-ar strica, dacă aţi scoate și voi pistoalele la iveală. Câteva împușcături în aer, uite așa! În clipa următoare se auzi o detunătură de armă și frunzele copacului din apropierea lui Codobatură tresăriră. Dar tresări și Codobatură care în aceeași clipă și încetă de a mai cânta. El se uită în jurul său spre a vedea de unde venea detunătura și între timp răsunară pe rând și pistoalele celorlalţi haiduci. Auzind aceste împușcături care nu mai voiau să ia sfârșit, Codobatură se gândi că era o prostie să mai stea așa, cu mâinile în sân, în mijlocul unei primejdii de care nu-și putea da seama nici măcar de unde venea și o rupse la fugă, ascunzându-se prin Baltă. — Așa!... zise atunci Mihu Inimă de Leu, mulţumit. Acum, cel puțin până mâine dimineaţă vom avea liniște de el, deoarece nu cred că va îndrăzni să apară mai înainte. Mihu nu se înșelase. Codobatură, după ce se sătură de fugit prin Baltă, se trânti la rădăcina unei sălcii și adormi. Și adormi atât de bine încât nu se deșteptă nici chiar când soarele se înălțase. Dar oricât de greu îi fu somnul, totuși el nu-i spulberă din inimă dragostea pentru Smaranda. Băutura fermecată nu încetase de a și face efectul. Toată truda haiducilor de a-l readuce la simţul realităţii, fu zadarnică. Pe Smaranda nu i-o mai putea scoate din cap nimeni... Fata morarului nu se putea arăta înaintea lui căci dacă o vedea, Codobatură se sălbăticea deodată și trei oameni de-abia erau în stare să-l înfrâneze. Mihu Inimă de Leu și cu Dan Dragomir vorbeau cu compătimire de sărmanul lor tovarăș. — Este de neînțeles ce s-a putut întâmpla cu bietul Codobatură! zise Dan Dragomir. — Și eu mă mir grozav, deoarece până acum îl știam ca pe un om de treabă și serios. El era cel mai serios din toată ceata noastră. — Însă mai zici, treacă-meargă, când e vorba de un om tânăr, care-și pierde minţile așa, din pricina vreunei fete! Dar la vârsta lui!?... Și încă să se înflăcăreze pentru o fată tânără, căreia ar putea să-i fie bunic! — Mă întreb, cum am putea să-l ajutam, într-un chip oarecare și nu găsesc nici un mijloc. — Și eu mi-am frământat creierul îndeajuns în privința aceasta! răspunse Dan Dragomir. Dar nici eu n-am ajuns la vreun rezultat. De altfel, chestiunea este cât se poate de ciudată. Acum s-a trezit din beţie, a dormit cât șapte și totuși nu-i umblă prin cap decât Smaranda și iar numai Smaranda. — Te pomenești că i se vor fi făcut farmece! Oricât am râde noi, dar babele acestea, cărora poporul le zice vrăjitoare, cunosc plante al căror suc are cele mai felurite efecte! Așa că s-ar putea prea ușor ca cineva să fi vrut să-și bată joc de bietul bătrân. — Dar atunci cum să-l lecuim? — Uite, în clipa aceasta îmi vine în minte un mijloc care pare să fie singurul! — Anume? — Trebuie să-o chemăm pe vrăjitoarea din Baltă. Ea este singura care ar putea să-i găsească leacul. — Ai dreptate, căpitane! Aș crede însă că ar fi mai bine dacă l-am duce pe el la vrăjitoare, deoarece în chipul acesta ar mai putea să răsufle puţin și Smaranda, fiindcă biata fată nici nu mai îndrăznește să iese din odaie de teama lui Codobatură! Mihu Inimă de Leu dădu din cap. — Așa este! E mult mai bine cum spui tu. — Dar să nu mai amânăm și să-l și ducem! — la-l și pe Niculiţă cu tine și duceţi-l amândoi... De altfel, voi veni Și eu! Dan Dragomir și cu Niculiţă izbutiră să-l ademenească pe Codobatură și împreună cu Mihu Inimă de Leu, porniră cu el spre Raclă. Ajunși acolo, haiducii îl lăsară pe bătrânul lor tovarăș în îngrijirea vrăjitoarei. În vreme ce haiducii stăteau de vorbă cu bătrâna zgripțuroaică, Mihu Inimă de Leu se duse să-și mai vadă iubita moartă. Nu se putu împotrivi ca odată venit atât de aproape să nu se ducă și până la sicriul de sticlă de pe Raclă. El se îndreptă fricos, aproape tremurând de coșciugul de sticlă. Mergea atât de încet, atât de șovăitor, încât ai fi zis că dorea să ajungă cât mai târziu acolo. lar când zări în dosul sticlei trupul neînsuflețit al iubitei sale, lacrimile îl podidiră din nou și durerea îi sfâșie iarăși pieptul. Nici chiar acum nu-i venea să creadă că era adevărat că moartea i-o răpise pe iubita sa atât de adorată. Într-adevăr, Mioara zăcea în transparentul sicriu de sticlă, atât de frumoasă, atât de fragedă încă, chiar și acum, încât oricine ar fi fost îndreptăţit să creadă că nu era moartă, ci dormea numai. Mihu Inimă de Leu stătea încremenit în fața acestui coșciug care încuiase în el toată fericirea vieţii sale. Apoi, într-un târziu, buzele-i se mișcară și ca o șoaptă ieși din gura lui, îndurerata exclamaţie: — Mioara, iubita mea, de ce m-ai părăsit? Ochii lui exprimau o tristeţe fără margini. Dan Dragomir și cu Niculiţă îl lăsaseră pe Codobatură în grija vrăjitoarei din Baltă și Mihu Inimă de Leu tot nu se mișcase încă din faţa Raclei pe care era așezat sicriul de sticlă. Dan Dragomir porni în căutarea căpitanului și pentru acest scop nu trebui să rătăcească prea mult, deoarece știa bine că nu putea fi decât la Raclă. Într-adevăr acolo îl găsi pe nefericitul său prieten, galben la față și cu ochii înlăcrămați. Văzându-l pe Dan Dragomir, Mihu Inimă de Leu se rezemă de umărul credinciosului prieten și zise aproape plângând: — Deabia acum îmi dau seama, dragă prietene, cât de neţărmurită este nenorocirea mea... Durerea și amărăciunea m- au copleșit din nou și simt că nu voi putea supraviețui acestei lovituri... — Ti-am spus eu, răspunse Dan Dragomir, dojenindu-l cu blândețe, că nu este bine să te atingi de o rană care doare, deoarece cu atât mai greu se va putea vindeca. Te-am prevenit îndeajuns să nu mai vii pe aici și câtva timp ai izbutit să nu calci sfatul meu. Astăzi însă iarăși ai venit aici și iată că inima-ţi poartă din nou o rană deschisă... — Mioara nu poate... niciodată nu poate fi uitată! exclamă Mihu Inimă de Leu, adânc îndurerat. — Acum, căpitane, vino să mergem! zise Dan Dragomir, blând și luându-l de braț pe Mihu, care mai aruncă o ultimă privire îndurerată înspre Mioara, care zăcea nemișcată în sicriul de sticlă, se îndepărtă cu el, de lângă Raclă. Multă vreme căpetenia bandiţilor nu mai scoase niciun cuvânt. Cele petrecute după înmormântarea Mioarei Comăneanu, când Mihu nu vorbise cu nimeni săptămâni întregi, amenințau să se repete acum. De la Raclă și până la Moara de pe Dunăre de-abia scoase două trei cuvinte. Chiar și pe acestea însă le rostise mai mult instinctiv decât în urma unei chibzuiri a creierului său. Dan Dragomir și cu Niculiţă încercară în mai multe rânduri să-l intereseze și pe el în convorbirea lor, dar nu era chip. Cuvintele lor alunecau pe lângă urechile căpitanului, întocmai cum aluneca barca lor pe lângă sălciile de pe marginea canalelor, fără să le atingă. Chiar și de Codobatură își aduse aminte să întrebe numai într- un târziu, când erau de-acum prin apropierea morii. — Ce este cu nenorocitul acela? De-abia acum bag de seamă că nu mai este cu noi! — Așa este, răspunse Dan Dragomir nu mai e cu noi, deoarece vrăjitoarea l-a oprit la ea. Ne-a spus că nu-l poate lecui decât dacă îl are la îndemână pentru a-l observa. — Ei ce a spus, ce are? — Spune că i s-au făcut farmece. — ȘI-I poate vindeca? — Fără îndoială! — Cum poți afirma cu atâta hotărâre? — Fiindcă am văzut ce putere cu adevărat vrăjitorească are baba aceasta. — Ce-ai văzut? — Ce-am văzut? repetă Dan Dragomir, cu un aer misterios. S- a uitat cu ochii ei mici și neastâmpăraţi la Codobatură și nu i-a spus decât atât: „Vreau să dormi”! În clipa următoare pleoapele lui Codobatură se închiseră și respiraţia lui adâncă și regulată dovedea că adormise adânc. Pentru a zecea parte dintr-o secundă un zâmbet flutură în jurul buzelor lui Mihu Inimă de Leu. — Dragă Dane, asta n-a fost cine știe ce vrăjitorie. Oricine i-ar spune bătrânului nostru Codobatură „dormi”, hodorogul și adoarme! — Se poate, dar aceasta a fost cu totul altceva, răspunse Dan Dragomir, eu am văzut focul ce-l împrăștiau ochii vrăjitoarei și am mai văzut că pleoapele lui Codobatură nu s-au închis de bună voie ci în urma unei siliri, căreia nu avea puterea să se împotrivească. Zgripţoroaica aceasta este o adevărată vrăjitoare și are o putere supraomenească. Mihu Inimă de Leu dădu din cap și răspunse, cu tristeţe: — Are o putere supraomenească și totuși, pe Mioara mea n-a fost în stare să mi-o scape. * x x Viața în moara de pe malul Dunării își urma cursul ei monoton. Mihu Inimă de Leu căzuse iarăși pradă tristeţii și fugea de haiduci. Sau se închidea în odaia sa, sau rătăcea prin Baltă ducându-se pe rând, prin toate locurile pe unde umblase cu Mioara și unde se bucuraseră împreună de fericirea pe care o așteptau de la viitor. Dar pe cât de retrasă era viaţa pe care căpetenia haiducilor o ducea în zilele acelea, tot atât de retrasă trăia și Smaranda. Acum știa de ce așteptase în zadar dragostea lui Mihu Inimă de Leu și de ce fusese nevoită să îndure atacurile amoroase ale bătrânului Codobatură. Din desfășurarea evenimentelor reieșea clar că băutura fermecată nu fusese băută de acela căruia-i fusese menită. Descoperirea aceasta o amări și mai mult, de oarece își dădea seama că, după cele întâmplate, repetarea experienței ar însemna propria ei nimicire. Deocamdată scăpase cu faţa curată, deoarece nimeni nu bănuia că cineva de la moară îi turnase în vin lui Codobatură vreo băutură fermecată. Dar dacă o scenă asemănătoare se repeta, atunci era neîndoielnic că haiducii vor începe să bănuiască și cum ea era singura femeie în toată moara, descoperirea vinovăţiei, adică a aceleia care avea interes să răscolească simţurile căpitanului, ar fi fost o jucărie de copil. De aceea, ea se hotări să renunţe, deocamdată cel puţin, la folosirea băuturii vrăjite, nădăjduind că, poate întâmplarea va crea împrejurări potrivite pentru a apropia inima căpitanului de ea. Este ușor de închipuit deci cât de mare fu amărăciunea Smarandei când văzu că Mihu Inimă de Leu devenise și mai ursuz și mai retras decât până atunci și că toată purtarea lui era la fel ca pe vremea morții Mioarei Comăneanu. Gândul acesta trezea amintiri neplăcute și în creierul fetei de morar. Cu prilejul primei încercări de omor săvârșită asupra Mioarei Comăneanu în catacombele Schitului Sfintei Treimi nu simţise niciun fel de mustrare de cuget. Poate fiindcă atunci crima fusese săvârșită în întuneric și deci nu-i mai puteau reveni în minte zvârcolirile muribundei, poate fiindcă locul atentatului era departe de ea. Acum însă, conștiința o mustra destul de des și tocmai de aceea ocolea locurile și convorbirile care erau în legătură cu amintirea iubitei căpitanului. În schimb se învârtea tot mai mult în jurul lui Mihu Inimă de Leu. Așa că Mihu se întâlnea foarte des cu fata morarului care-l întreba mereu dacă nu poate să-i fie de folos cu ceva. Spre marea mâhnire a Smarandei însă căpetenia haiducilor refuza întotdeauna serviciile fetei. Smaranda nu-și părăsise însă planul și de câte ori se despărțea de Mihu Inimă de Leu, se uita după el cu priviri pline de patimă și șuiera: — Și cu toate acestea, tot al meu vei fi! CAPITOLUL 103 ÎN LUPTĂ CU PANDURII Din ziua în care Mihu Inimă de Leu se înapoiase de la Raclă, unde văzuse iarăși trupul neînsuflețit al Mioarei Comăneanu, căpitanul haiducilor umbla prin moara de pe malul Dunării ca un somnambul. Haiducii aproape că îi și uitaseră glasul, căci toată ziua era plecat căutând necontenit locurile pe unde mai înainte umblase cu iubita sa. Dan Dragomir se gândea cu îngrijorare crescândă la iubitul său prieten și se temea grozav că această tristețe, care pusese stăpânire pe sufletul lui Mihu Inimă de Leu, să nu se sfârșească printr-o dezechilibrare a facultăţilor spirituale. De aceea se gândi în fel și chip la mijlocul care ar putea să alunge melancolia din sufletul prietenului său. Într-o zi își aduse aminte ce mult bine îi făcuse căpitanului, după moartea Mioarei Comăneanu, faptul că Mihu fusese atras mereu în mijlocul tovarășilor săi, care în urma îndemnurilor lui Dan, se ţineau numai de petreceri. Pe vremea aceea căpitanul izbutea să-și uite durerea, din când în când măcar. Aducându-și aminte de aceasta nu întârzie să-și ducă planul la îndeplinire. El îi stârni pe haiduci din nou, rândui chiar el câteva petreceri și constată cu mulțumire că Mihu se lăsase prins în cursă. El bea și petrecea alături de tovarășii săi. Bea însă nespus de mult și cu toate acestea n-ajungea niciodată să fie beat mort ca tovarășii săi. Golea una după alta cănile de vin, iar când se lua la întrecere cu ceilalți haiduci, toți ajungeau sub masă, numai el mai rămânea drept. Alcoolul însă își făcea efectul, îi înțepenea mintea, nu mai lăsa gândurile să zboare în toate părţile, îi înnegura amintirile și în asemenea ocazii uita de tot, chiar și de Mioara Comăneanu, chiar și de boierul Panait Fotache, căruia îi jurase o răzbunare atât de cumplită. Înainte de vreme nu vedea cu ochi buni dacă haiducii lui beau prea mult. Acum însă el era cel cu pilda, el bea cel mai nemăsurat. Dar aceasta, în cazul lui, era un rău necesar, deoarece beţia vinului îl făcea să uite. Ajunsese că nu se mai gândea de loc la expedițiile care îl însuflețeau pe vremuri și Dan Dragomir începu să-și dea seama că panta pe care alunecase prietenul său avea acum o nouă latură primejdioasă. Și întocmai după cum fusese hotărât mai înainte să-l scape de primejdia melancoliei, tot astfel hotărî și acum să oprească prăbușirea iubitului său căpitan. Într-o zi el îl trase pe căpitan mai la o parte și-i zise: — Căpitane, n-ar strica să mai dăm o raită pe undeva, căci ne uităm meseria! Mihu Inimă de Leu se uită la el și zâmbi. — Nu mă mai interesează nimic, Dane! răspunse el cu nepăsare și-și văzu de drum. Dan Dragomir își dădu seama că cu Mihu Inimă de Leu nu se mai putea sta de vorbă și până în cele din urmă, cam după vreo trei săptămâni de când chefurile se ţineau lanţ, Dan hotărî să pășească la fapte și singur, chiar și fără învoirea căpitanului. Dan Dragomir știa că și haiducii erau dornici de o mică încăierare și de aceea trimise câţiva oameni să vadă ce mai era nou prin lume. Nădăjduia că dacă Mihu Inimă de Leu auzea despre vreo nedreptate prea mare ce se făcea vreunui nenorocit, sau despre vreo pradă mai însemnată ce putea fi luată de la bogaţi sau autorităţi, nu va mai rămâne în nepăsarea în dosul căreia se baricadase în timpul din urmă. Haiducii trimiși să iscodească, se înapoiară toți fără niciun rezultat mai de seamă. Unii raportară despre anumite isprăvi de ale autorităţilor sau de ale boierilor de prin împrejurimi, dar acestea erau atât de mărunte, atât de fără însemnătate, încât Dan își dădea seama că Mihu Inimă de Leu nu se va lăsa înflăcărat în starea sufletească în care se găsea de chestiuni atât de mici. De aceea, Dan Dragomir hotărî nici să nu-i mai amintească despre rapoartele iscoadelor. Bietul voinic își și vedea planul năruindu-i-se, când sosi și cea din urmă iscoadă. Acesta se înapoia din Măcin și cu toate că Dan Dragomir nu se aștepta la nimic mai de seamă de acolo, haiducul, în ciuda vârstei sale prea fragede, aduse știri foarte preţioase. De altfel era și unul din oamenii cei mai iscusiţi și mai vicleni ai lui Mihu Inimă de Leu. Cristache Roată, așa-l chema pe flăcău, era dintre oamenii cei mai proaspeţi ai căpitanului de haiduci, așa că el se duse fără teamă la Măcin, deoarece nimeni nu putea ști că intrase în rândurile haiducilor lui Mihu Inimă de Leu. Ajuns la Măcin, intră în han și se așeză la o masă. Comandă o oca de vin și-și văzu nepăsător de băutura lui. Cine-l vedea jura că omul acesta nu se sinchisea de nimic ce se petrece în jurul său. In adevăr însă, Cristache Roată trăgea cu urechea la tot ce se vorbea în cârciuma hanului. Așa a ascultat el timp de peste un ceas și jumătate toate fleacurile pe care le discutară mușterii hangiului la un păhărel de vin sau un ţoi de ţuică. Tocmai se pregătea să plece dezamăgit, când intrară în cârciumă câţiva panduri care se așezară la una din mesele vecine. Un sergent blând, cu chip de fată, luă cuvântul cel dintâi. — Nu mai fiți așa trişti, zicea sergentul, deoarece nu mai avem mult de stat prin mlaștinile acestea, unde ţânţțarii ne mănâncă de vii! — Dar ce s-a întâmplat? Vine vreo schimbare? întrebară ceilalți panduri, cu înfrigurare. — Încă nu este hotărât, răspunse sergentul. Dar astăzi, trecând pe la cancelarie, l-am auzit pe domnul locotenent, spunându-i sergentului-major că se prea poate ca în curând compania noastră să ajungă pe la București. — Ei, asta știu că ne-ar bucura pe toţi! strigă unul dintre panduri. — Te cred și eu, să mergem la București, să mai vedem și noi un oraș mai ca lumea! zise al doilea. — Ar fi și timpul să ne mai scoată la aerisire din Măcinul ăsta! adăugă al treilea. — Lucrurile stau cam astfel, urmă sergentul să le povestească tovarășilor săi de arme, că, mi se pare că trebuie să însoțim un transport de aur până la București. Bani mulţi după cât am auzit, ar fi vorba de birul de pe un an întreg din trei districte. Dar cum drumul nu este tocmai ferit de primejdii, deoarece transportul trebuie să treacă pe șoseaua care-i despărțită de Baltă numai de Dunăre, autorităţile vor să însoţească banii cu o întreagă companie de panduri călări. Or, cum în Baltă stăpânește Mihu Inimă de Leu, vă daţi seama că autorităţilor nu le-ar fi pe plac de loc să vadă banii adunaţi din biruri, strecurându-se în punga lai Mihu Inimă de Leu. Și alegerea se pare că a căzut tocmai pe compania noastră. — Să poftească Mihu Inimă de Leu, zise unul din panduri, lăudăros, îi vom face noi de petrecanie! Nu-i așa, băieți? — Firește, firește, strigară ceilalţi, în cor. Îl învăţăm noi minte, de-i trece pofta să mai atace transporturi însoţite de panduri! — Și când ar fi să plecăm? întrebă unul din panduri. Ai auzit ceva în privinţa aceasta? Eu, ce să vă spun, de-abia aștept să mă mai văd la o horă prin Obor! — Dacă nu se schimbă hotărârea luată și noi vom fi aceia care vor însoţi lăzile cu bani, atunci peste patru zile pornim la drum, răspunse sergentul. Este vorba ca până atunci să sosească banii din toate părţile. Fiindcă, vedeţi voi, autorităţile s-au gândit bine, ele nu lucrează fără cap și și-au zis că dacă adună banii la Galaţi sau la Brăila, unde este lume multă, bandiții prin iscoadele lor pot afla mai ușor că pornește un transport de bani. De aceea au hotărât să adune banii la Măcin, unde nimănui nu-i va trece prin minte că se va găsi atât aur adunat laolaltă. — Va să zică, peste două săptămâni aș putea juca la o horă în Obor? întrebă pandurul de mai înainte. — Firește! răspunse sergentul. — Ura, fraţilor! strigă pandurul. Peste două săptămâni suntem la București! Măi băieți, atunci știu că ne vom mai scoate și noi din pârleală! — Și noi! zise încet Cristache Roată și ieși din cârciumă. Pe urmă cobori la Dunăre, își luă barca și nici nu se mai opri până la moară, unde-i povesti lui Dan Dragomir, din fir în păr, tot ceea ce auzise de la panduri în cârciuma din Măcin. — Bravo, Cristache, exclamă voinicul, bătându-l pe haiduc pe umeri, tu știu că nu te-ai întors cu mâinile goale! Îi voi povesti și căpitanului știrile pe care le-ai adus și-i voi atrage luarea aminte asupra felului cum ţi-ai îndeplinit însărcinarea. Mihu Inimă de Leu ședea și acum în faţa cănii cu vin și cânta cântece de jale, prin care mai amesteca din când în când și câteva versuri vesele. Dan Dragomir văzându-l clătină din cap și-i părea nespus de bine că i se ivea un prilej de a-l mai scoate din patima în care căzuse. — Ei, căpitane, zise voinicul, eu cred că a sosit timpul să ne mai mișcăm puţin! Ni s-au înţepenit picioarele, mâinile nu mai sunt dibace și în curând nu vom mai ști nici măcar să stăm pe cai! — Și mai lasă-mă în pace! zise Mihu Inimă de Leu. Mai bine șezi colea lângă mine, uite o ulcică și bea și tu! Cu aceste cuvinte turnă vin și în ulcica lui Dan iar el începu un alt cântec și mai trist decât cel dintâi. — Stanislau, Stanislau, zise Dan trist, după ce Mihu își sfârși cântecul, mi-e teamă că asta nu se va termina cu bine! Oamenii sunt nemulțumiți, au început să murmure... — Au început să murmure? — Da, și părerea mea este că au dreptate. Gândește-te și tu că e o groază de vreme de când stăm cu mâinile în sân, aici, la moară și nu mai facem nicio ispravă. Oamenii aceștia nu s-au făcut haiduci pentru ca să trândăvească, pentru a sta cu burta la soare toată ziulica, săptămâni și luni de-a rândul. Fiecare are o răzbunare de împlinit, fiecare vrea să pedepsească pe aceia care l-au nenorocit, fiecare urmărește un scop, așa cum urmăream și noi, pe vremuri, dacă-ţi mai aduci aminte! — Da, da, Dane, ai dreptate, zise Mihu Inimă de Leu. Dar ce este de făcut? — Eu știu ce trebuie să facem, căpitane. Ascultă! răspunse Dan Dragomir și-i istorisi tot ce aflase de la Cristache Roată. — Tii! exclamă Mihu Inimă de Leu, când prietenul său își termină raportul. Prilejul acesta nu trebuie scăpat! Cu aurul pe care vor să-l ducă la București pentru a umple cu ei buzunarele turcilor și ale rușilor, câte lacrimi n-am șterge noi, câte nenorociri n-am preîntâmpina! Afară de aceasta, o parte din ei ne-ar ajunge și nouă, să ne asigurăm viaţa pentru un timp destul de îndelungat. Chipul lui Dan Dragomir se însenină deodată. — Atunci, căpitane, zise voinicul, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să punem mâna pe lăzile cu galbeni. Marea întrebare este însă, vom putea noi să ne măsurăm cu o companie întreagă de panduri? Mihu Inimă de Leu râmase pe gânduri câtva timp, apoi răspunse: — Ar fi păcat să jertfim chiar și numai o picătură de sânge. De aceea, nici nu vom pune mâna pe bani cu forța, ci printr-o viclenie oarecare, printr-o cursă bine chibzuită. — Și care ar fi cursa aceasta? întrebă Dan Dragomir. — Nu știu încă. Mă voi mai gândi asupra acestei chestiuni, răspunse căpetenia haiducilor și după expresia feței sale se vedea că și începuse să rumege planul, sau planurile, care i-ar fi putut duce la izbândă. — Să nădăjduim că voi reuși să găsesc ceva vrednic de numele lui Mihu Inimă de Leu! Dan Dragomir nu mai putea de bucurie. Își dădea seama că dacă isprava aceasta reușea, atunci Mihu Inimă de Leu se lăsa de patima beției care pusese stăpânire pe întreaga sa ființă. O singură clipă, o singură vorbă, o idee, fusese îndeajuns pentru a-l schimba cu totul. Mihu Inimă de Leu era iarăși cel vechi. Vinul era acolo, în fața lui, dar nu numai că nu-l mai bea, dar nici măcar nu se mai uita la el, ci stătea acolo la masă, gândindu-se, cumpănind toate posibilităţile care puteau duce la izbândă, cu preţul unor jertfe cât mai reduse. Haiducii se uitau cu luare aminte la căpitanul lor care deodată își ridică fruntea, se uită la haiducii din jurul său, apoi zise: — Drăgane! — Poruncește căpitane! răspunse cel chemat. — Te repezi până la Măcin și mi-l aduci pe Zamiris! Dar trebuie să vă înapoiaţi încă în noaptea aceasta. — Am înţeles, căpitane! răspunse flăcăul și îndată și coborî în Baltă, pentru a-și pregăti barca cu care avea să se ducă la Măcin pentru a îndeplini porunca lui Mihu Inimă de Leu. Zamiris acesta, era samsar care cumpăra și vindea tot ce-și poate închipui o minte omenească. De la moșii și până la un rând de straie demodate, el se ocupa cu vânzarea și cumpărarea a tot ce era de vândut și de cumpărat! Cum era un om cinstit, toată lumea îl iubea, atât orășenii, cât și cei de la sate. Nimeni nu-și aducea aminte să fi auzit pe cineva spunând că Zamiris l-ar fi înșelat. Tocmai de aceea îl iubea și Mihu Inima de Leu și dacă avea vreo chestiune mai grea se descurcat, dacă voia să vândă ceva din obiectele luate ca pradă de la aceia pe care îi ataca pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor, atunci întotdeauna se adresa lui Zamiris. Trecuse de mult miezul nopţii, când Mișu Dragau se înapoie cu Zamiris, de la Măcin. — Cu ce-ţi pot fi de folos, căpitane? întrebă Zamiris pe Mihu Inimă de Leu, când fu dus în faţa lui. Ai cumva din nou ceva de vândut? — Nu, Zamiris, de data aceasta nu vreau să vând nimic, răspunse căpetenia haiducilor, ci dimpotrivă, vreau să cumpăr. Dan Dragomir se uită mirat la Mihu Inimă de Leu. — Să cumpere? Dar ce naiba are de gând să cumpere căpitanul? se întrebă el. Clipa următoare avea să-l lămurească asupra acestui punct, care-l lăsase în nedumerire. — Vreau să cumpăr vreo douăzeci de capete de vite de la tine Zamiris! zise Mihu Inimă de Leu. — Vai, căpitane, n-am eu nici una, dar încă douăzeci! se văită Zamiris. — Dar nici nu vreau eu să-ţi cumpăr vitele tale, zise căpetenia haiducilor. Uite, ţine acești o sută de galbeni și-mi vei cumpăra pentru ei vite. — Vrei să te ocupi cu crescătoria de vite, căpitane? întrebă Zamiris, râzând. — Ce-ţi pasă ţie ce vreau eu să fac cu vitele? Spune-mi însă, pe când îmi poţi procura vacile și boii? — Dacă vrei să le ai mai ieftin, atunci trebuie să-mi lași vreo săptămână, zece zile. — Nu se poate, îmi trebuiesc mult mai repede! — Pe când? — Pe poimâine, să zicem! — Se poate, dar atunci vor costa mai scump, deoarece nu am timp să le dibuiesc pe cele mai ieftine. — Nu te uita la preţ. Totul este ca până poimâine să-mi aduni douăzeci de vite. — Bine, căpitane. Și ce să fac cu ele? Să le aduc aici? — Nu, ar fi cam greu. Între Brăila și Galaţi însă, drumul trece pe lângă o pădurice. — Știu! răspunse Zamiris. — La marginea acelei pădurici, trei oameni de ai mei te vor aștepta poimâine noapte. Le vei încredința lor vitele. Dacă-ţi îndeplinești bine însărcinarea, afară de ceea ce-ţi rămâne din suta de galbeni, oamenii mei îţi vor mai aduce încă douăzeci. Zamiris făgădui că va îndeplini poruncile lui Mihu Inimă de Leu și încă în decursul aceleiași nopţi se înapoie la Măcin, pentru a putea rândui totul. După plecarea grecului, Dan Dragomir se uită la prietenul său, deoarece nu putea înțelege ce rost avea această cumpărătură de vite. Mihu Inimă de Leu înțelese îndată privirea lui Dan. — Prețul acestor vite ne va fi înapoiat înmiit din banii pe care îi vor însoţi pandurii, răspunse el. N-am vrut să fac rost și de aceste douăzeci de vite tot fără bani, ceea ce n-ar fi fost poate prea greu, dar n-am vrut să primejduiesc un câștig de multe mii de galbeni din pricina unei cheltuieli de câţiva cocoșei. Dacă luam de undeva cele douăzeci de vite, fără îndoială că se făcea vâlvă, toată lumea ar fi vorbit despre noua și neînțeleasa lovitură a lui Mihu Inimă de Leu și atunci poate că autorităţile se răzgândeau și nici nu mai porneau la drum cu transportul banilor sau chiar dacă tot îl trimiteau, atunci îl îndreptau pe altă cale, despre care poate că noi am afla prea târziu. Căci îţi dai seama și tu că autorităţile ar prefera să facă un ocol, oricât de mare și banii să ajungă la București decât să-i trimită pe drumul cel mai scurt și să se verse în pungile noastre. Așa însă, cum de multă vreme n-au mai auzit de noi, nu vor lua tocmai așa de strașnice măsuri de siguranță cum ar lua atunci dacă ar bănui că noi știm despre acest transport. Dan Dragomir trebui să recunoască înc-odată că Mihu Inimă de Leu avea dreptate. — Dane, urmă căpitanul haiducilor, vei lua cu tine patru oameni și vei porni cu ei spre punctul unde ai auzit că va veni Zamiris cu vitele. Ajuns acolo, vei îngrădi un ocol. Vei băga de seamă ca ocolul să fie bine îngrădit, din trei părți. In partea a patra, aceea care dă spre șosea, vei trage numai un rând de nuiele, pe care nici nu trebuie să le legi între ele. După ce vei fi gata cu asta, mai aduni uscături și mușchi pentru a putea căptuși cu ele cele trei părţi ale ocolului. Pe urmă, mai adunați și rășină cu care veți îmbiba bine gardul astfel construit. Trebuie să plecaţi însă, îndată, pentru ca până la sosirea lui Zamiris cu vitele, totul să fie gata. Cred că ai înţeles ce trebuie să faci! — Am înţeles căpitane! * Nu trecuse niciun ceas de când Dan Dragomir plecase împreună cu cei patru tovarăși ai săi, când deodată se auzi un fluierat scurt și ascuţit. Fluieratul acesta era semnalul sentinelei ce stătea de veghe la marginea Dunării și care le dădea haiducilor de știre că se apropie un străin de moară. Mai mulţi dintre haiduci dormeau, deoarece noaptea era înaintată. La semnalul de alarmă al căpitanului însă toată lumea sari din pat și în câteva clipe, flăcăii erau în picioare, gata îmbrăcaţi pentru a primi pe necunoscutul vizitator. În curând apoi, la lumina ce se strecura din bucătărie, haiducii zăriră un bărbat, un fel de păstor, care intră în curtea morii, ținând de mână o fată. Noul sosit nu părea să se găsească pentru prima oară la moară, deoarece se duse de-a dreptul la Mihu Inimă de Leu și ridicându-și pălăria, salută. — Să trăieşti, căpitane! Îţi mai aduci aminte de mine? Eu sunt Vișan, care pe vremuri v-am părăsit, pentru a mă duce cu Grigore Muscan. Între timp s-a întâmplat ca mama să moară și surioara mea, rămasă singură pe lume, fu urmărită cu gânduri mârșave de boierul Panait Fotache pe moșia căruia lucra mama. Fata de lângă Vișan începu să plângă. — Deznădăjduită, fata a venit la mine, la tabăra lui Muscan, urmă banditul reîntors la moară. E singură pe lume, căpitane și nevoind s-o las pradă blestematului de boier am luat-o la mine. Din pricina aceasta apoi, n-a trecut mult și mi-am aprins paiele în cap. Grigore Muscan, îl cunoști ce om este căpitane. De îndată ce a văzut-o pe sora mea, Tanţa a început să n-o mai lase în pace și zor nevoie că să fie ibovnica lui. Văzând că lucrurile nu se vor sfârși cu bine, ne-am adunat tot ce am avut și într-o noapte am fugit din tabăra lui Muscan și nu ne-am mai oprit până când n-am ajuns aici, la moară. Haiducii ascultară curioși povestea lui Vișan, care după o pauză de câteva clipe urmă: — lar acum că am venit, te-aș ruga căpitane să mă primești înapoi printre oamenii tăi. Îţi făgăduiesc să-ţi fiu întotdeauna un tovarăș credincios și supus și să nu ies din vorba ta, după cum știi că, n-am ieșit nici pe vremuri, până când nu m-am lăsat ispitit de cuvintele ademenitoare ale lui Muscan, bătu-l-ar Dumnezeu, acolo unde este. Te-aș mai ruga pe urmă, să-i dai voie și surioarei mele să rămână aici, deoarece, după cum ţi-am spus, afară de mine, nu mai are pe nimeni în lumea aceasta. Aici știu că nimeni nu se va atinge de ea dacă tu o iei sub scutul tău. Mihu Inimă de Leu se uită multă vreme în fața sa și era gata să respingă cererea de înapoiere a banditului când privirea îi căzu asupra ochilor scăldaţi în lacrimi ai Tanţei. — Bine, fie! răspunse atunci Mihu Inimă de Leu, căruia i se făcu milă de lacrimile fetei, pe care o credea sinceră. Te reprimesc printre noi, Vișane! De altfel, după cât îmi amintesc eu, într-adevăr tu erai cei mai rânduit din toţi oamenii lui Grigore Muscan. Nădăjduiesc că nici în viilor nu-mi vei da prilej să-mi schimb aceasta părere bună pe care o am despre tine. In ceea ce o privește pe sora ta, poţi fi liniștit, căci aici nimeni nu se va atinge de ea. — Îți mulţumim, căpitane, îţi mulţumim, răspunseră Vișan și Tanţa, cu umilință. După aceea locuitorii morii se duseră din nou să se odihnească. Vișan își reluă locul lui de mai înainte printre haiduci, iar Tanţa fu adăpostită într-o mică odăiţă, ce se găsea prin apropierea odăii lui Mihu Inimă de Leu. A doua zi trecu cu pregătirile pentru atacul ce urma să se dea împotriva pandurilor care însoțeau transportul de bani. Seara apoi, haiducii se așezară iarăși la chef și pentru ca oamenii să fie veseli, căpitanul porunci să se dea cep unui butoi neînceput de vin de Cotnari. Pe vremea aceea vestita viță de Cotnari nu fusese încă pustiită de filoxeră? și vin de Cotnari se găsea peste tot, firește însă, mai scump decât celelalte neamuri de vin. Având însă în vedere bogata pradă, pe care haiducii urmau s-o facă prin capturarea întregii sume ce fusese adunată din birul pe un an, în trei judeţe sau districte, cum li se zicea atunci, Mihu Inimă de Leu se gândi că era îndreptăţit să le dea oamenilor săi din renumitul vin de Cotnari. Vinul tare nu întârzie să-și facă efectul și în curând haiducii începură să cânte. 3 În România, pentru prima dată a fost semnalată filoxera în 1866, la Chirnogeni, pe lângă Valea Călugărească, în zona Dealu Mare. Chiar și Mihu Inimă de Leu se înveselise deoarece băuse cam mult din nectarul viței de Cotnari și se amestecă și ei în cântecele oamenilor săi. Numai doi oameni nu voiau să ia parte la acest chef: Vișan și cu Tanta. Erau și ei acolo, în sala de mâncare a haiducilor, cântau și ei, glumeau și ei, dar mai mult de un pahar nu golise nici unul. Spre miezul nopţii apoi, Mihu Inimă de Leu se duse să se odihnească. Atunci Vișan și făcu un semn ascuns Tanţei, care în urma acestui semn părăsi odaia, fără să atragă luarea aminte a celorlalţi. Vișan o urmă în curând și peste câteva minute amândoi se întâlniră în faţa ferestrei deschise de la odaia căpitanului. Privind prin fereastra deschisă, ei văzură că Mihu Inimă de Leu se trântise în pat, îmbrăcat, cum era și după cât se părea, dormea dus. — Acum este momentul cel mai prielnic! șopti Vișan în urechea Tantei. Fata scoase cu băgare de seamă din sân pumnalul otrăvit pe care-l avea ascuns acolo. — Nu cumva ţi-e teamă! zise Vișan, văzând că fata se făcuse albă ca varul, în clipa când scosese pumnalul otrăvit. — Nu! răspunse Tanţa dar vocea-i tremurândă dovedea că, sau se temea, sau era la cea dintâi a ei faptă de felul acesta și atunci era firesc ca primul pas făcut pe povârnișul răului s-o impresioneze în chip deosebit — Atunci, înainte! zise Vișan. Tanţa sări pe pervazul ferestrei, iar de acolo se lăsă ușor în odaie. Pe urmă, se apropie încet, cu pași de pisică de patul căpeteniei haiducilor. Mihu Inimă de Leu, care nu dormea, își deschise atunci ochii și fără a se ridica din pat, prinse mâna fetei, răsucind-o dintr-o singură mișcare. Primejdiosul pumnal căzu pe podea cu caracteristicu-i zgomot de pumnal. Vișan, văzând că josnicul său plan dăduse greș, sări și el în odaie și scoase pistolul de la brâu. Dar mai înainte ca ticălosul să fi apăsat pe trăgaci, căpetenia haiducilor puse mâna pe sfeșnicul greu de bronz, ce se găsea pe măsuţa de lângă pat și-l repezi în capul banditului. Sfeșnicul îl lovi pe Vișan cu atâta putere, încât banditul se prăbuși la pământ, scăldat în sânge, fără să mai fie în stare de a scoate vreun cuvânt. — Acum e rândul tău! strigă Mihu Inimă de Leu spre Tanţa care rămăsese încremenită de frică. Fata căzu în genunchi, în faţa lui Mihu și o trestie, bătută de vânt nu tremură mai tare decât tremura ea în clipa aceea. — Îndurare, căpitane, îndurare! Gândește-te că și tu ești tânăr și tu ai iubit și știi ce însemnează când te roagă să faci ceva acela pe care-l iubești din toată inima. Eu nu sunt sora lui Vișan, ci ibovnica lui. El m-a silit să încerc să te ucid, fiindcă Grigore Muscan l-a însărcinat să te șteargă de pe suprafaţa pământului. Căpitanul asculta, foarte curios, deoarece tot ceea ce auzea erau noutăţi pentru ei. — Îndură-te de mine, căpitane, îndură-te de tânăra-mi viaţă și-ți jur că nu vei mai fi avut niciodată o servitoare atât de credincioasă și de ascultătoare cum îţi voi fi eu. — Îți las viaţa, dar numai cu o singură condiţie! răspunse Mihu Inimă de Leu. Să mă duci pe urmele lui Grigore Muscan! Fata răspunse fără niciun fel de șovăire: — Banda lui Grigore Muscan și-a așezat tabăra în casa părăsită din pădurea Gura Dracului. Este însă foarte greu să te apropii de ascunzătoarea lor, deoarece drumul până la casa aceasta duce prin fundul unui deal surpat, cine știe când. Pe drumul acesta nu se poate înainta decât unul câte unul. Grigore Muscan a așezat două santinele acolo unde începe cărăruia ce duce prin fundul dealului surpat. De acolo, din vârful văgăunii, acești doi oameni pot împușca chiar și un regiment de panduri sau de dorobanţi, deoarece, după cum ţi-am spus, pe cărăruie nu se poate înainta decât unul câte unul. — Și alt drum care să ducă la ascunzătoare nu mai este? — Ba mai este încă un drum, căpitane și eu îl cunosc. Dacă mă lași în viaţă, te voi călăuzi pe drumul acesta, până la tabăra lui Grigore Muscan. Și fii încredinţat că voi știi să te călăuzesc în așa fel ca Muscan să nu prindă de veste decât numai atunci când va fi prizonierul tău! — Bine fată! De data aceasta mai dau crezare cuvintelor tale, răspunse căpetenia haiducilor. Dar de iertat, nu te voi ierta definitiv, decât numai dacă cu ajutorul tău voi izbuti să-i fac inofensivi pe aceia, care îmi terfelesc numele slujindu-se de el în toate mârșăviile lor. — Căpitane, exclamă Tanţa, sărutând mâinile lui Mihu Inimă de Leu, cât de mare, cât de nemărginită este bunătatea ta! Nu te supăra însă, căpitane, dar aș mai avea o rugăminte. — Să auzim! — Pune să mi se dea haine bărbătești, căci aș vrea să iau și eu parte la expedițiile voastre. — Bine fată! Îţi voi îndeplini și această rugăminte. După aceea bătu în palme și haiducii se adunară în grabă în jurul lui. Când haiducii îl văzură pe Vișan cu capul spart, zăcând într-un lac de sânge și pe Tanţa, tremurând încă într-un colț, înțeleseră îndată ce se întâmplase și disprețul lor pentru josnica faptă a lui Vișan nu mai cunoștea margini. — Trebuie sfâșiat în bucăţi! — Să-i legăm o piatră de gât și să-l aruncăm în Dunăre! — Să-l spânzurăm! — Să-i taiem limba, nasul și urechile și așa să i-l trimitem înapoi lui Muscan! strigau haiducii, cuprinși de o mânie fără margini. — Acum n-avem timp de pierdut cu el! zise Mihu Inimă de Leu. In noaptea aceasta trebuie să ne odihnim, pentru a nu ne face de râs mâine când ne vom măsura cu pandurii. Deocamdată legaţi-l bine pe ticălosul acesta și după ce ne vom înapoia, vom vedea ce facem cu el. Haiducii îl legară cobză pe Vișan și-l aruncară în pivniţă. Pe urmă, conform poruncii căpitanului, toată lumea se duse să se odihnească. * x x După ce se lăsă amurgul, a doua zi, haiducii porniră la drum. Trecură Dunărea în bărci și pe țărmul celălalt găsiră caii de care aveau nevoie aduși acolo de Leonte, care fusese înștiințat prin unul din oamenii cu care plecase Dan Dragomir. Haiducii merseră încet, în plimbare, deoarece n-aveau nicio grabă și spre miezul nopţii ajunseră la locul hotărât. La sosirea lor vitele și fuseseră închise în ocol, unde rumegau vesele, iarba de curând cosită. Mihu Inimă de Leu cercetă bine terenul, apoi își împărți trupa în două. O parte, cea mai puţin numeroasă, o așeză în spatele ocolului sub conducerea lui Dan Dragomir. Cealaltă parte, cea mai mare, o luă cu el și o așeză în fața ocolului, peste drum, la vreo două sute de pași de ocol. De-abia se așezaseră oamenii la locurile arătate fiecăruia când haiducul așezat de sentinelă dădu de știre că avangarda companiei de panduri se și ivise în zare. După cât se părea, pandurii se simțeau foarte siguri de ei deoarece cântau veseli și nu luaseră nici cele mai elementare măsuri de precauţie. Într-adevăr, numărul lor era atât de mare încât nimeni nu s-ar fi așteptat să se găsească cineva care să îndrăznească să se măsoare cu o companie întreagă de oameni înarmaţi până în dinți. Comandantul pandurilor, căpitanul Guriotis era de puţin timp în Tara Românească. Fusese căpitan în armata Eteriei, pe urmă se dăduse cu rușii și aceștia îl numiseră căpitan de panduri. La început, el fusese trimis la Craiova. Acolo însă îi plăcuseră prea mult fetele frumoase și vinul și făcu câteva pozne în urma cărora boierii interveniră pe lângă domnitor, care-l mută la Măcin, ceea ce pentru Guriotis era același lucru ca și un surghiun. Chiar și acum, căpitanul Guriotis se gândea la frumoasele timpuri petrecute la Craiova și în gândul său îi blestema pe boierii care interveniseră să fie mutat din orașul lor. Gândindu-se însă că avea de petrecut câteva zile în capitala țării, chipul i se însenină și hotărî ca aceste câteva zile să le petreacă numai într-un chef, pentru a-și scoate pârleala pentru cine știe câţi ani până când i se va mai ivi din nou prilejul să mai scape din Măcin. Căpitanul Guriotis vorbea tocmai despre frumoasele zile ce-i aștepta la București cu ofiţerii companiei sale, locotenentul de neam bulgar, Paludoff și sublocotenentul Balaban, când deodată răsună înaintea lor, un răget înfricoșător. Ofițerii se uitară speriaţi în direcţia de unde venea răgetul acesta, urmat acum de alte răgete, tot atât de fioroase și nici nu-și dădură încă seama că la urma urmelor ce fel de răgete erau acestea când deodată zăriră trei limbi de foc înălțându-se în noaptea întunecoasă. Caii pandurilor se opriră deodată și apoi începură să se ridice în două picioare, să necheze, să lovească speriaţi în vecinii lor și rândurile regulate ale companiei fură rupte producându-se o învălmășeală de nedescris. În clipa următoare cele trei limbi de foc părură că se sting și noaptea redeveni întunecoasă. Întunericul nu ţinu însă decât o singură secundă, căci îndată apoi gardul de vreascuri uscate, îmbibate cu rășină, luă foc în toată întinderea lui și în jurul ocolului se făcu o lumină ca în toiul zilei. Odată cu ivirea din nou a flăcărilor răgetele izbucniră și ele și mai fioroase și mai înfricoșătoare decât la început. Răgetele celor douăzeci de vite cornute închise în ocolul care ardea ca focul iadului, spintecau liniștea nopţii de vară. Sălbăticite cu totul de flăcări și fum, vitele alergau ca turbate de colo până colo, căutând să iasă pe undeva din brâul de foc ce le împresura, amenințând să le ardă devii. Urletele acestea, ca și mirosul de fum și flăcările care se înălțau spre cer, avură o înrâurire foarte curioasă și asupra cailor pandurilor. Caii aceștia, obișnuiți să-și ducă încet, în pas de plimbare, călăreţii lor greoi, se simţiră deodată armăsari de pur sânge arab și începură dintr-odată să alerge ca niște cai de curse. Pandurii, treziţi prin surpriză la această mișcare neașteptată, traseră brusc de hăţuri și atunci caii începură să se învârtească în jurul lor propriu, rupând rândurile și pricinuind o mare învălmășeală. Cai și călăreţi se văzură deodată prinși într-un vârtej care devenea cu atât mai plictisitor cu cât picioarele animalelor ridicaseră nori de praf și din această pricină caii nechezau, călăreţii se înăbușeau și încurcătura devenea și mai mare. Toată truda ofițerilor și a subofiţerilor de a restabili din nou ordinea, rămase zadarnică, deoarece răgetele înfricoșătoare ale vitelor acopereau cu totul strigătele lor... Cele douăzeci de animale adunate în ocolul destul de îngust pentru ele, alergau ca turbate de colo până colo, dădeau din picioare, loveau cu coarnele străduindu-se să dărâme gardul pentru a-și putea salva viaţa. Flăcările mistuitoare se întindeau tot mai mult și când gardul fu cuprins în întregime de ele, vitele se adunară în mijlocul ocolului, singurul loc unde deocamdată nu le putea ajunge focul. Firește însă că ocolul fiind strâmt, vitele care cădeau mai la margine nu puteau scăpa de flăcări și acestea, înnebunite de groază, căutară să-și croiască un drum prin împrejmuirea arzândă. Ele se repezeau ca turbate în fiecare gard, pe rând, reveneau însă și mai îngrozite în mijlocul ocolului, deoarece gardul de nuiele, așezat pe trei rânduri și legat bine laolaltă cu mușchi, rezista încercărilor lor. Cel de al patrulea gard însă, acela care dădea spre șosea, fiind mult mai slab, dintr-un singur rând de nuiele, cedă în curând apăsării animalelor înfuriate. Tinerele vlăstare de copaci începură să se îndoiască, iar când părţi din gardul din fund se prăbușiră arzânde spre mijlocul ocolului, strâmtorând și mai mult locul liber încă de flăcări, animalele se repeziră cu ultima deznădejde în gardul din spre șosea, care, sub apăsarea lor disperată, fu culcat la pământ. Prin deschizătura ivită în gard în chipul acesta vitele se năpustiră afară din ocol, călcându-se unele pe altele, culcând la pământ tot ce întâlneau în cale asemenea unor diavoli scăpaţi din focul gheenei. În goana lor nebună, animalele scăpate din ocolul arzând măturară aproape cu desăvârșire mijlocul companiei de panduri. Clipa următoare era menită însă să pricinuiască pandurilor o surpriză și mai neașteptată. Goana apocaliptică a vitelor nu luase încă sfârșit, când deodată porni câte o salvă de foc, din ambele părți ale șoselei. Detunăturile răsunau una după alta, presărate fiind de strigăte, sălbatice. Pandurii nici nu se dezmeticiseră încă din surpriza pricinuită de goana vitelor înnebunite de groaza focului, când iată că o nouă surpriză le fusese rezervată, un atac neașteptat. De unde, din partea cui venea atacul acesta în miez de noapte? Dar nici cailor nu le trebui mai mult. Gălăgia aceea de iad băgase groază în bietele animale, care se ridicară în două picioare sau alergau înnebunite unde vedeau cu ochii, aruncându-și călăreţii la pământ. Între timp și gloanţele care veneau din cele două părţi ale șoselei pricinuiră mari pierderi companiei de panduri care se năucise cu desăvârșire. Și ceea ce era și mai uluitor, dușmanul nu putea fi văzut niciunde, ca și când gloanţele aducătoare de moarte ar fi venit de undeva de prin văzduh, trimise de spirite nevăzute. Ofițerii pandurilor strigau din răsputeri, trudindu-se să refacă rândurile rupte. Truda lor însă rămase fără niciun rezultat, deoarece în învălmășeala aceea de nedescris, în loc ca pandurii și caii să-și revină în fire, își pierdură capul și mai mult. Strigatele lor avură efectul tocmai contrar, ele zăpăciră și mai mult, atât caii, cât și călăreţii. Gemetele pandurilor căzuţi de pe cai și călcaţi în picioare, se amestecau cu înjurăturile ofiţerilor, cu nechezatul cailor, cu detunăturile armelor și cu răgetele fioroase ale vitelor care alergau care încotro. lar când învălmășeala era în toi, sosi la fața locului și căruța în care erau transportaţi banii adunaţi din birurile de pe un an, în cele trei districte... Când căruţa cu lăzile de aur sosi la faţa locului, copacii din marginea pădurii luară viață pe neașteptate și din mijlocul lor porni ca o volbură o ceată de călăreţi. Călăreţii aceștia păreau niște făpturi supraomenești. Ei nu cunoșteau piedică în calea lor, treceau peste tot ce le ieșea în drum și strigătele lor sălbatice se auzeau chiar și prin gălăgia diabolică de pe șosea. Intr-adevăr, puteai crede că sunt călăreţii iadului. Pandurii nu-și veniseră încă în fire, când se și văzură atacați de acești cavaleri misterioși ai nopţii. Oamenii căpitanului Guriotis erau preocupaţi de gândul de a se feri de vitele care năvăliseră din ocol și iată că acum trebuia să se apere și de această nouă primejdie, atacul cavalerilor nopţii. Dar pandurii, îngreunați de armele cu care fuseseră înarmaţi până în dinţi, se mișcau greoi și până să apuce să se apere, călăreţii îi și culcau la pământ, secerându-i întocmai ca pe niște spice de grâu. În mijlocul sălbaticei încăierări, în mijlocul răgetelor vitelor cornute, al nechezatului de cai și al înjurăturilor ofiţerilor, se auzea din când în când, câte un strigăt care le întrecea pe toate celelalte. — Ura! Pe ei, băieţi! — Mihu Inimă de Leu e cu noi! — Să tremure adunătura de străini! Atât le trebui pandurilor. Aflând că misteriosul agresor era Mihu Inimă de Leu, începură să tremure ca varga. Unicul gând al fiecăruia era să scape cât mai iute de acolo, ascunzându-se în desișul pădurii. La auzul numelui căpeteniei de haiduci, pandurii se îngroziră atât de tare, încât pentru voinici nu mai era decât o jucărie să-i împrăștie pe toţi ca pe niște potârnichi! Și în vreme ce învălmășeala era în toi, iar lupta aceasta cerea ca tribut tot mai multe jertfe omenești, câţiva din oamenii lui Mihu Inimă de Leu puseră stăpânire pe căruţa cu bani. După ce se încredințară că în lada din acea căruţă se afla într-adevăr marea sumă de bani pe care o căutau, ei sfârșiră iute cu cei câţiva panduri, care păzeau comoara și pe urmă traseră căruța în pădure... Mihu Inimă de Leu sosi și el îndată lângă căruța cu aur, lângă care îl găsi pe Dan Dragomir. — Dane, zise el, așezați iute lada cu aur în căruța adusă de noi și porniţi cu ea spre Dunăre, treceţi apa și duceţi-o la moară! — Am înţeles, căpitane! — Altcineva, urmă Mihu inimă de Leu, cu împărțirea poruncilor, se va urca pe capra căruței cu care a fost adus aurul până aici și va porni cu ea înapoi, pe drumul, pe care au venit pandurii, lăsând-o în părăsire, pe undeva. Prin aceasta vreau să- i păcălesc pe panduri, pentru că dacă celor refugiaţi prin pădure le-ar veni în minte să pornească în urmărirea noastră, să ia o direcție cu totul opusă aceleia pe care va porni lada cu aur în realitate. — Bine, căpitane! — Ceilalţi tovarăși vor veni cu mine, pentru a-i fugări puţin pe panduri. După ce-i vom fi alungat de prin apropiere, ne vom înapoia și noi la moară. — Am înţeles, căpitane! — Atunci, ura, înainte! tună vocea lui și porni ca o furtună în fruntea voinicilor săi, pentru a-i alunga pe panduri. Aceștia fugeau mâncând pământul. Chiar și numai numele lui Mihu Inimă de Leu fusese îndeajuns pentru a băga groaza în ei, dar încă acum, când îl vedeau venind spre ei, asemenea unui uragan menit să culce la pământ tot ce întâlnea în calea sa? Cristache Roată, care luase și el parte la bătălie, constată cu uimire că pandurii nu mai erau acum nici pe departe atât de gălăgioși ca cu câteva zile mai înainte în cârciuma din Măcin. Unul fugea mai deznădăjduit decât celălalt și fără îndoială că, dacă ar fi fost vorba să treacă la atac, niciunul n-ar fi dat pinteni cailor, cu atâta râvnă, ca acum. In fața acestei fugi fără pereche, Mihu Inimă de Leu, socoti că urmărirea era zadarnică, deoarece în niciun caz pandurii nu se vor mai gândi să pornească pe urmele lui, pentru a-i lua înapoi comoara. De aceea, la o cotitură a drumului el își opri voinicii și apoi porni spre Dunăre pentru a se întoarce la moară, așa după cum vorbise cu Dan Dragomir. Dar pandurii, în credinţa că Mihu Inimă de Leu se găsește tot pe urmele lor, continuară să fugă. Și fugiră, fugiră multă vreme, până când în cele din urmă unul din ei își luă inima în dinţi și își întoarse capul. Atunci de-abia observară pandurii că urmăritorii nu mai erau niciunde. Făcând aceasta constatare răsuflară ușurați cu toţii și nu știau cum să-i mulțumească lui Dumnezeu că-i scăpase din ghearele atât de temutului Mihu Inimă de Leu. li apuca groaza chiar și numai când se gândeau la soarta ce i- ar fi așteptat dacă ar fi căzut în mâinile temutului căpitan de haiduci. Cunoșteau doar prea bine faima care umbla despre obiceiul lui Mihu Inimă de Leu de a-și trage în ţeapă dușmanii care îi cădeau în mâna. Pandurii se opriră deci și începură să se sfătuiască asupra celor ce aveau de făcut. Tocmai pe când discuţia era în toi, din pădure ieși la iveală un om plin de sânge și de praf speriat de moarte, cu hainele rupte și care de-abia se mai putea târî pe picioare. Pandurilor le trebui multă vreme spre a recunoaște în această făptură vrednică de plâns pe căpitanul Guriotis, comandantul lor. — Domnule căpitan, pentru numele lui Dumnezeu, dar ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? întrebă unul din subofițeri, într- adevăr speriat la vederea halului în care se găsea comandantul său. Căpitanul Guriotis era cam mucalit și nu se sfia să râdă nici chiar atunci când situaţia era dintre cele mai primejdioase. — Ce s-a întâmplat cu mine? repetă el, cu un zâmbet amar. Mai întâi, calul mi s-a speriat și m-a trântit la pământ, după aceea au trecut peste mine câteva vite sălbăticite de priveliștea focului, iar una din ele își vâri cornul sub mine și mă zvârli de credeam că m-am transformat într-o rândunică care zboară. Cu chiu cu vai m-am ridicat de la pământ, dar în aceeași clipă unul din haiduci îmi trânti în cap un pat de pușcă de rămăsei lungit, Dumnezeu știe cât timp. Încolo nu mi s-a mai întâmplat nimic! După ce-și povesti pățania nu tocmai plăcută, căpitanul Guriotis se interesă de soarta companiei sale și porni înapoi pentru a-și aduna oastea împrăștiată. El găsi nenumărați morți și răniți și foarte puţini panduri loviți mai ușor, care se ascunseseră de haiduci prin pădure și scăpară astfel cu viață. Dar adevărata surpriza pentru căpitanul Guriotis fu numai atunci când căruţa cu lada cu aur nu fu găsită niciunde. — Mii și mii die draci! exclamă el, amărât. Nu cumva ne-au furat comoara ce ne-a fost încredințată? Dar în curând trebui să-și dea seama că planul atacului lui Mihu Inimă de Leu nu avusese decât un singur scop, prădarea aurului ce-i fusese încredinţat și că temutul căpitan de haiduci își atinsese pe deplin scopul acesta. Căpitanul pandurilor se înfuria văzând cu ochii, tot mai mult. Puțin îi păsa acum de rănile pe care le primise, mintea lui nu mai rumega decât un singur gând, reintrarea în posesia lăzii cu aur, fără de care putea fi încredinţat că niciodată nu va mai fi înaintat și toată viața lui va rămâne la Măcin, și doar căpitan. — Trebuie să punem mâna pe căruţa cu bani! Înainte! se auzi glasul lui poruncitor. Pandurii n-aveau nicio tragere de inimă de a se măsura cu temutul vrăjmaș, mai ales după ce avuseseră prilejul să se încredințeze cu proprii lor ochi de puterea și iscusinţa oamenilor lui Mihu Inimă de Leu. Șovăirea lor nu întârzie să fie observată de căpitanul Guriotis, care încercă să-i îmbărbăteze: — Nu trebuie să vă temeţi, căci acum nu ni se mai poate întâmpla o surpriză ca aceea din trecut. Nu încape nicio îndoială că haiducii nu pot fi prea numeroși. Afară de aceasta, căruța cu banii era îndeajuns de greoaie pentru a-i împiedica pe bandiți de a înainta prea iute cu ea. Dacă dăm pinteni cailor nu se poate să nu-i ajungem din urmă. — Dar de unde putem știi noi, încotro a luat-o? întrebă locotenentul, care încă de la începutul luptei, se cățărase într-un copac și așteptase tremurând acolo sfârșitul bătăliei și de unde nu se coborâse, decât numai după ce se încredinţase că niciun haiduc nu se mai găsește prin apropiere. — Nu ne va fi greu să aflăm aceasta, răspunse căpitanul Guriotis, deoarece urmele roţilor căruţei noastre se pot deosebi cu ușurință, de orice altă urmă de căruţă, din pricină că fiind mult mai grea, lasă urme mult mai adânci pe șosea. Cu aceste cuvinte el se îndepărtă puţin de locul unde se găseau pandurii, ai căror cai șterseseră orice urma pe șosea și în curând strigă mulţumit: — Am găsit-o! Ceilalți alergară și ei acolo și se încredințară că Guriotis avea dreptate. — Așa este! — Asta e urma căruței noastre! întăriră și ei. Căpitanul Guriotis zise atunci: — Pe cai și după ei! În câteva clipe pandurii săriră în șea și căpitanul Guriotis îi duse într-o goană atât de mare încât în curând se și zări turnul bisericii din cel dintâi sat. — Îndată vom fi acolo! zise atunci unul din ofiţeri. — Dar oare să fie cu putință, întrebă căpitanul Guriotis, ca Mihu Inimă de Leu să se fi ascuns în satul acesta? — În ţinutul acesta toate sunt cu putinţă, răspunse al doilea ofițer. Atunci pandurii dădură pinteni cailor pentru a ajunge cât mai iute în satul unde nădăjduiau să dea peste temutul căpitan de haiduci. Dar n-apucară să intre în sat, deoarece chiar la marginea lui dădură peste o mulțime de ţărani adunați laolaltă. — Ce să mai însemneze și asta? întrebă căpitanul Guriotis. — Te pomenești că au pus mâna pe bandiți! — Atunci să ne grăbim! În câteva minute ajunseră și ei la fața locului și spre nețărmurita lui uimire, căpitanul Guriotis recunoscu într-adevăr în mijlocul sătenilor adunaţi acolo căruţa cu care transportase aurul ce-i fusese încredințat. În schimb, lada de fier, în care se găsea birul adunat din cele trei districte, nu era niciunde și nimeni nu se găsea pe capra caraţii. — Unde este primarul? strigă căpitanul Guriotis. Un om mai în vârstă se desprinse atunci din mijlocul ţăranilor. — Eu aș fi acela. — Unde este vizitiul acestei căruţe? întrebă Guriotis, poruncitor. — Tocmai asta am vrea sa știm și noi! — Dar cum a ajuns căruţa aceasta aici? — Și asta am fi tare curioși să știm! Căpitanul Guriotis își pierdu răbdarea și se răsti furios la primarul, care de altfel nu prea îl avea la inimă pe fostul eterist: — Să-mi spuneţi îndată, unde se găsește Mihu Inimă de Leu! Primarul zâmbi. — Și asta am fi curioși să știm! răspunse el, fără să-și piardă cumpătul. Mai ales că și noi am avea oarecari socoteli de încheiat cu el! — Dar căruţa aceasta a fost prădată de Mihu Inimă de Leu! tună căpitanul pandurilor. — Asta nu mă miră. — Și atunci trebuie să fie aici! — De ce să fie aici! — Fiindcă aici am găsit căruţa... — Căruţa a fost găsită aici fără stăpân de către săteni și tocmai de aceea m-au chemat oamenii, pentru a lua cunoștință de ea pe cale oficială. Asta s-a întâmplat. Celelalte nu mă mai interesează pe mine! Eu trebuie să aştept ca stăpânul căruţei să vină pentru a și-o lua în primire. Cu aceste cuvinte făcu stânga împrejur și-l lăsă acolo pe căpitanul Guriotis, care încetul cu încetul începu să întrezărească adevărul. Fără îndoială că Mihu Inimă de Leu trimisese căruţa aceasta goală anume aici, pentru a-i păcăli și pentru ca el să poată fugi cu prada, pe alt drum, fără nicio primejdie de a fi descoperit. Pe de o parte căpitanului Guriotis îi era grozav de rușine de a fi fost păcălit într-un chip atât de simplu, pe de altă parte era nespus de furios pe aceia care își bătuseră joc de el, făcându-l de râsul lumii. Acum nu știa de ce să se apuce mai iute. El stătea nehotărât lângă căruța ușurată de preţiosul său cuprins, spre bătaia de joc a sătenilor. După aceea schimbă câteva cuvinte cu locotenentul său și pe urmă dădu porunca: — Înapoi, la Galaţi! Un nor de praf se ridică în urma pandurilor care goneau din răsputeri, pentru a ajunge cât mai iute la Galaţi. În câteva minute apoi după sosirea pandurilor în portul dunărean toată lumea nu mai vorbea decât despre noua și neînchipuita ispravă a lui Mihu Inimă de Leu. — Mihu Inimă de Leu a furat birul pe un an din trei districte! Căpitanul se îndreptă spre isprăvnicie unde-l caută pe Arcadie Costescu, ispravnicul Galaţilor. In curând el se și găsi în fata ispravnicului Galaţilor care-l primi cu nețaărmurită nedumerire: — Căpitane Guriotis, dumneata aici? Nu cumva s-a întâmplat vreo nenorocire? — Mi-au furat lada cu bani!... Încolo nu s-a întâmplat nimic! Arcadie Costescu sări de pe scaun, cu faţa aprinsă de mânie. — Ce vorbeşti? strigă el. Ți-au furat banii care ţi-au fost încredințaţi și dumneata mai îndrăznești să faci glume pe chestiunea aceasta? Este de necrezut ceea ce-ţi îngădui dumneata, căpitane Guriotis!... Dar la urma urmelor, cum a fost cu putință așa ceva, când transportul de aur era însoțit de o întreagă companie de panduri? — Așa este și totuși s-a întâmplat! — Dar cum se tălmăcește una ca asta, domnule căpitan? — Tălmăcirea este foarte simplă, a fost Mihu Inimă de Leu! Ispravnicul Galaţilor păli, când auzi pomenindu-i-se numele căpeteniei haiducilor. — Mihu Inimă de Leu? repetă el, ca și când n-ar fi fost sigur de ceea ce auzise. — Da! EI! — Eşti sigur de ceea ce spui? Căpitanul pandurilor începu să râdă. — Dacă sunt sigur de ceea ce spun?... Priviţi vă rog urma lăsată pe ţeasta mea de patul de pușcă al unuia din oamenii săi. — Dar asta este îngrozitor! — Și eu sunt de aceeași părere, cu atât mai mult cu cât eu am luat parte personal la această luptă nocturnă unde mi-am pierdut o parte din oamenii mei. Arcadie Costescu umbla de colo până colo prin odaie fără să- și găsească locul. Enervarea ispravnicului Galaţilor ajunsese la culme. Vestea adusă de căpitanul Guriotis întrecea tot ce și-ar fi putut închipui. Atât de mare să fie puterea acestui Mihu Inimă de Leu, încât nici chiar o companie de panduri, înarmaţi până în dinţi, să nu fie în stare să-i ţină piept? Căpitanul pandurilor îi adresă cuvântul în mai multe rânduri dar vorbele treceau pe lângă urechile ispravnicului ca și când nici n-ar fi fost rostite. Căpitanul Guriotis renunţă de a se mai adresa lui Arcadie Costescu și apropiindu-se de fereastră se uită în piaţa din faţă isprăvniciei unde o mare mulţime de oameni se adunase în jurul pandurilor săi. Pandurii dădeau amănunte, fără îndoială despre noua ispravă a lui Mihu Inimă de Leu și gălăţenii ascultau cu gura căscată povestirile pandurilor care aveau tot interesul să înflorească întâmplările. Căpitanul Guriotis era cufundat cu totul în privirea gesticulărilor oamenilor săi. Din cufundarea aceasta îl trezi deodată un zgomot surd. Își întoarse capul iute. Ispravnicul Galaţilor se prăbușise la pământ și acum zăcea întins pe podea cu faţa în jos. — Jupân ispravnic! strigă căpitanul pandurilor, speriat. Niciun răspuns. Guriotis sări lângă el, se trudi să-l ridice și cu multă greutate îl târi până la fotoliu. — Jupân ispravnic! strigă el atunci pentru a doua oară. Dar nici de data aceasta nu primi niciun răspuns. Ispravnicul Galaţilor, Arcadie Costescu, rămăsese ţeapăn, cu ochii sticloși în fotoliul în care îl așezase căpitanul pandurilor. Ofiţerul tresări. Nu-și putea închipui ce se întâmplase, cum se întâmplase. El ieși din biroul ispravnicului, alarmă toţi funcţionarii isprăvniciei și trimise în grabă după doctor, care în curând și veni. Dar până să vină doctorul, trupul lui Arcadie Costescu se răcise cu desăvârșire. Doctorul nu mai avu altceva de făcut decât să constate moartea. — S-a enervat prea tare, zise doctorul, și a murit în urma unui atac de inimă! Cuvintele doctorului fură primite cu adâncă consternare și în câteva minute toţi gălățenii știau că Arcadie Costescu, ispravnicul districtului, murise. În vremea aceasta, căpitanul Guriotis arătă spre trupul neînsufleţit al ispravnicului și le zise, celor de faţă: — lată cea mai nouă ispravă a lui Mihu Inimă de Leu! CAPITOLUL 104 FATA COLONELULUI ISPIRESCU Cititorii noștri își mai aduc aminte că, luându-și însărcinarea de a o scăpa pe Mioara Comăneanu din Schitul Sfintei Treimi, Smaranda fusese nevoită să se lase să fie însoţită și de Stanca, deoarece așa voise Mihu Inimă de Leu. Pe Smaranda însă, ţiganca o încurca grozav, deoarece ea avea alte planuri cu Mioara Comăneanu decât acelea cu care o însărcinase căpetenia haiducilor și tocmai de aceea, de îndată ce ajunse în satul din apropierea schitului căută să se descotorosească de ea. Vicleana fată de morar izbuti chiar să arunce bănuiala unui furt în spinarea naivei Stanca, așa că ţiganca se văzu târâtă la primărie, iar de-acolo trimisă la Galaţi sub supravegherea a doi panduri care o vârâră în temniţă. Sărmana Stanca își strigase nevinovăția, plânse, se împotrivise din răsputeri dar totul fusese în zadar. Basmaua cu floricele roșii fusese găsită în desagii ei așa că orice tăgadă era în zadar, vinovăția ei părea dovedită. Așa că, nefericita copilă auzi deodată închizându-se în urma ei ușa grea de fier a temniţei în una din celulele căreia rămăsese singură. Lacrimile îi curgeau șiroaie, dar în zadar plângea, în zadar lovea cu pumnii ei micuţi în ușa de fier a celulei, pentru aceia care apucau să intre odată în temniță nu mai exista înapoiere la libertate decât numai după ispășirea pedepsei. Odată însă ușa celulei sale tot se deschise. Era paznicul, care venise pentru a o duce în faţa comandantului închisorii care se hotărâse să-i ia interogatoriul. Stanca își spuse păsul, își strigă nevinovăția, dar cuvintele ei nu prea găsiră crezare la omul acesta obișnuit de a avea a face numai cu hoţi și ucigași care știau să mintă de îngheţau apele. — Dar dacă nu tu ai furat basmaua, cum de a fost găsită în desagii tăi? o întrebă comandantul închisorii. La această întrebare Stanca nu mai avea răspuns. Ea se uita țintă înaintea sa și numai într-un târziu îngână, cu glasul înăbușit de lacrimi: — Nu știu... Nu știu... Poate că cineva mi-a vârât-o în desagi! Comandantul închisorii începu să râdă. — Tare proastă mai ești fată! zise el. Cum îţi închipui tu că cineva fură o basma pentru a o băga în desagii altuia? Crezi tu că este în lumea asta vreun nebun care să facă așa ceva? — Nu știu cum s-a întâmplat... — Ar fi mult mai bine să mărturisești adevărul căci atunci pedeapsa îţi va fi mai ușoară. — N-am ce să mărturisesc! — Nu ai? Cum să nu ai, dar nu vrei! Ești a dracului și încăpăţânată ca toţi ţiganii! Dar nu te teme că te vom face noi să... Comandantul închisorii se opri deodată. Pe chipul lui era întipărită o mirare fără margini și ceea ce urmă, avu darul s-o uimească tot atât de mult și pe Stanca. Privirea comandantului închisorii rămăsese aţintită pe medalionul pe care Stanca îl purta la gât. Stanca observă și ea ţinta privirilor comandantului închisorii și se uită și ea, nedumerită, la medalion. — Fată, strigă deodată comandantul închisorii, vădit impresionat, ce este cu medalionul acela de pe gâtul tău? — O, medalionul acesta îl am de multă vreme, răspunse Stanca, temându-se că acum o vor învinui că și acesta este de furat. — Dar cum a ajuns la tine? — Nu știu. Îl port de pe vremea când nu ajunsesem încă printre ţigani. — Ce spui? — Că-l port încă, de pe vremea când nu ajunsesem printre țigani. — Cum?!... Tu nu ești ţigancă? — Nu! — Dar atunci ce cauţi printre ţigani? Căci portul tău te arată a fi ţigancă? Cum ai ajuns la ei? — De aceasta nu-mi mai reamintesc, deoarece pe vremea aceea eram foarte mică. Mai târziu însă am auzit că aș fi fost furată. — Da... da... strigă comandantul închisorii, cu înfrigurare crescândă. Te-au furat și eu știu chiar și... Deodată însă se răzgândi și nu mai urmă. — De ce nu vorbiţi? De ce nu spuneți ceea ce aţi început să spuneţi? întrebă fata mirată. Comandantul închisorii întinse mâna după medalion. — Ai putea să te desparți de medalionul acesta pentru câteva zile? întrebă el. — Acesta este talismanul meu, răspunse fata, cu ochii înlăcrimați, până acum nu m-am despărțit niciodată de el. Chiar și ţiganii m-au lăsat să-l port. — Tocmai acum cred că-ţi va aduce noroc! De altfel ţi-l cer pentru binele tău! Stanca rămase pe gânduri câteva clipe apoi se hotări deodată și luându-și de pe gât medalionul prins de un lănţișor subţire de aur, i-l întinse comandantului închisorii. — Așa! zise comandantul închisorii, vârând medalionul în buzunar. Acum te vei înapoia în celula ta și vei aștepta ce va urma. Cred că în decurs de câteva zile, soarta ta se va schimba cu totul. Ea va lua o întorsătură foarte ciudată pentru tine! Ajuns acolo, scoase medalionul din buzunar, se uită îndelung la el și își frecă mâinile, mulțumit. După aceea o conduse el însuși pe fată până la celulă, încuie ușa bine peste ea, apoi se întoarse în biroul său. — Așa! Mi se pare că această întâlnire neașteptată îmi va aduce o frumoasă sumă de bani! Se mai uită odată cu luare aminte la micul giuvaer și mormăi, încântat: — Așa este, nu mai încape nicio îndoială! Pe medalion este săpat blazonul familiei Ispirescu și când colonelul Ispirescu va afla aceasta, va înnebuni de bucurie... Sunt cincisprezece ani de când își caută fata pierdută și a făgăduit o răsplată împărătească aceluia care va izbuti să-l pună pe urmele fiicei sale. Răsplata aceasta mi se va cuveni mie. * x x În casa părăsită din pădurea Gura Dracului, Grigore Muscan se gândea cu nerăbdare la Vișan și Tanţa. Oare planul celor doi va fi izbutit? Ar fi vrut să audă odată vestea fericită că Mihu Inimă de Leu, dușmanul lui de moarte, nu se mai găsește printre cei vii. Dar asasinii trimiși pentru săvârșirea mârșavei fapte nu dăduseră încă niciun semn de viaţă. Cu toate acestea Grigore Muscan nu se neliniștea, spunându- și că, pesemne, nu se ivise încă niciun prilej prielnic pentru săvârșirea faptei și fără îndoială că de aceea nu se înapoiaseră încă. De altfel, el nu se îndoia nicio singură clipă de izbândă. |! știa pe Vișan un om hotărât și curajos și avea toată încrederea și în Tanta. În vreme ce mintea lui Grigore Muscan era frământată de aceste gânduri ușa odăii sale se deschise deodată și în pragul ei se ivi Dochiţa Bănuț. Muscan se întoarse furios spre fata de boier, care de câteva zile căzuse în dizgrație înaintea lui. Între timp el cunoscuse o fată ușuratică din fire, de fel din satul Gura Dracului și pe aceea o adusese în ascunzătoarea sa. De când pusese fata aceasta piciorul în casa părăsită din pădure, Muscan nici nu se mai uita măcar la fiica boierului Petrache Bănuţ. — Ce cauţi aici? întrebă el răstit, când o văzu ivindu-se în pragul ușii. În ochii fetei de boier se putea citi și ură și durere. — Nu mai pot îndura viaţa aceasta! exclamă ea. Și tata mai ales, nu mai poate suporta viaţa de care are parte aici! Te rog, te implor, lasă-ne să plecăm de aici. Grigore Muscan îi râse în față, batjocoritor. Dochiţa însă urmă, deznădăjduită: — Vai, dacă l-ai vedea pe tata!... Numai pielea și osul a mai rămas din el și dacă-l mai ţii aici, multă vreme, fără îndoială că se va prăpădi! La auzul acestor cuvinte Muscan tresări. — Ce spui?... strigă el. Se va prăpăd!? Asta nu mi-ar fi tocmai pe plac, deoarece atunci n-aş mai putea lua pentru el... preţ de răscumpărare. Vorbele fetei îl puseră pe gânduri. Cobori el însuși în pivnița casei din pădure pentru a se încredința personal de starea boierului Petrache Bănuţ. Intr- adevăr, mândrul boier era într-o stare vrednică de plâns. El zăcea pe un mănunchi de paie în pivniţa aceea umedă și gemea dureros. Grigore Muscan își dădu seama că Dochiţa avea dreptate. Zilele boierului Petrache Bănuţ erau numărate și dacă murea acolo, atunci pierdea un bun preţ de răscumpărare. Până atunci nici nu voise să audă de punerea în libertate a prizonierilor săi. Acum însă, când nimic nu-l mai lega de Dochiţa și când își dădu seama că boierul e pe ducă, hotărî să le dea drumul, firește însă că numai în schimbul unei sume corespunzătoare de bani. De aceea se înapoie la Dochiţa și-i comunică planul său. — Bine, zise el, vă voi lăsa să plecaţi... Strigătul de bucurie al Dochiţței îl întrerupse în mijlocul frazei... — „.„„dacă vei îngriji de un preţ de răscumpărare care să-mi convină, urmă Muscan. — Îţi dau tot ce-mi vei cere. — Tot?!... Ce spui? Mie însă nu-mi trebuie mai mult decât preţuiţi voi. — Cât vrei? Grigore Muscan se gândi puţin, apoi răspunse: — O mie de galbeni! Dochița primi târgul fără să clipească din ochi cu toate că suma era aproape fabuloasă. — Dă-mi hârtie și cerneală. Voi scrie câteva rânduri, în schimbul cărora administratorul moșiei Piatra Seacă îţi va plăti suma dorită. Grigore Muscan deveni foarte curtenitor, ca prin farmec. El aduse în grabă cele necesare pentru întocmirea scrisorii și i le dădu Dochiţei. Aceasta așternu pe hârtie câteva rânduri și i le înmână apoi lui Muscan. Căpetenia bandiţilor citi scrisoarea, apoi o îndoi și o vâri în buzunar. — Bine, zise el, dând din cap, chiar în decursul zilei de astăzi voi porni la drum spre Piatra Seacă. De îndată ce voi fi primit banii, mă voi înapoia și atunci veți fi liberi. — Grăbește-te, însă, îl mai rugă Dochiţa, deznădăjduită, căci drumul până acolo e lung și mi-e teamă să nu te înapoiezi prea târziu. Două zile după ce comandantul închisorii din Galaţi făcuse știuta descoperire mulţumită medalionului pe care Stanca îl purta la gât, se înapoie la Galaţi și colonelul Ispirescu comandantul suprem al dorobanţilor și al pandurilor din împrejurimi. Colonelul Ispirescu era una din notabilităţile cele mai de seamă ale orașului. Toată lumea îl iubea și-l stima pe bătrânul soldat, a cărui durere era cunoscută de toți, cu cincisprezece ani mai înainte o ceată de ţigani vagabonzi îi răpise fata și de atunci toate cercetările de a-i da de urmă rămaseră fără rezultat. Acum, după ce colonelul se înapoiase din capitala ţării, comandantul închisorii se duse îndată la casa pe care colonelul Ispirescu o locuia singur. — Nu se poate vorbi încă cu domnul colonel, îi spuse unul din servitori, comandantului închisorii, deoarece de-abia a venit acasă și este obosit. — Nu poate fi atât de obosit, răspunse comandantul închisorii, dându-și însemnătate, ca să nu vrea să asculte vestea pe care i- o aduc eu. — Imi pare rău, dar nu pot călca porunca ce mi-a fost dată! — Nu fii încăpățânat, băiete și du-te de-i spune domnului colonel că trebuie să-i vorbesc într-o chestiune de foarte mare însemnătate. Până în cele din urmă servitorul tot se lăsă convins și peste câteva minute Gheorghe Melinte, comandantul închisorii, se găsea în fața colonelului. — Domnule colonel, începu Melinte să îngâne, am pentru dumneavoastră o veste senzaţională... — Să auzim! răspunse colonelul Ispirescu, liniștit. — In clipa de faţă, închisoarea Galaţilor adăpostește o fată pe gâtul căreia am găsit acest medalion! Cu aceste Cuvinte el îi înmână colonelului micul giuvaer. Colonelul Ispirescu luă medalionul și se uită la el. Dar în clipa când îl privi, sări de pe scaun, lacrimile îl podidiră și în prada unei bucurii de nedescris, exclamă: — Fata mea, copila mea... După aceea se apropie de Melinte și-i zise: — Du-mă acolo, numaidecât! Vreau s-o văd! — La ordin, domnule colonel! Peste câteva minute amândoi părăsiră casa în prada unei mari înfrigurări. Pe drum, comandantul închisorii îi povesti colonelului împrejurările în care Stanca ajunsese în temniţă, precum și cele istorisite de fată. Cei doi bărbaţi mergeau ca urmăriţi de tâlhari și în curând ajunseră la clădirea închisorii. Gheorghe Melinte luă cheile la sine și cobori spre celule, urmat de colonelul Ispirescu care ardea de nerăbdare de a-și revedea copila pierdută cu cincisprezece ani în urmă. Comandantul închisorii vâri cheia în broască, o învârti de două ori, deschise ușa și... rămase încremenit. Celula era goală. — Unde este fata? strigă colonelul Ispirescu, îndurerat. Comandantul închisorii se uită speriat în jurul său și privirea-i rămase aţintită asupra ferestrei ale cărei zăbrele tăiate arătau drumul pe unde evadase Stanca. Pe urmă, ochii-i înspăimântați căzură pe o bucăţică de hârtie ce zăcea pe pământ. Gheorghe Melinte se aplecă și o ridică. Când își aruncă privirea pe ea, începu să tremure de groază, dar și de mânie. Peste o clipă întinse hârtia colonelului și zise: — Rândurile acestea tălmăcesc toată enigma! Colonelul Ispirescu citi cu înfrigurare următoarele cuvinte care erau scrise pe bucata de hârtie: „Stanca a fost aruncată în temniță pe nedrept, de aceea am eliberat-o! Mihu Inimă de Leu” Copleșit de durere, colonelul Ispirescu se prăbuși pe patul de lemn al celulei și lacrimile îi curgeau șiroaie din ochi. Colonelul Ispirescu nu renunţă la nădejdea de a-și regăsi fata și luă măsurile cele mai întinse pentru a da de urma prizonierei A care dispăruse din temnița Galaţilor în împrejurări atât de tainice. În piaţa cea mare, un funcţionar al primăriei urmat de un toboșar, dădea tocmai amănunte asupra celei dispărute, descriind-o cum arăta și ca înfățișare. Funcţionarul aducea la cunoștința cetățenilor că pentru informaţii mai amănunțite, doritorii urmau să se intereseze la Gheorghe Melinte, comandantul închisorii Galaţilor, iar pe urmă anunţă și vestea senzaţională. Un premiu de cinci sute de galbeni pentru acela care va aduce fata înapoi. — Cinci sute de galbeni! O adevărata avere! se gândiră toți aceia care auziră strigarea și printre aceștia se găsea și Grigore Muscan, care în drum spre Piatra Seacă, se mai abătuse puţin și pe la Galaţi. Tocmai trecea prin piață când auzi sunetul tobei și curiozitatea îi făcu să se oprească odată cu ceilalţi trecători spre a auzi despre ce este vorba. lar când auzi, plescăi din limbă, mulțumit. — Incă cinci sute de galbeni, lângă cei o mie din Piatra Seacă, nici n-ar fi tocmai atât de rău! își zise el. Trebuie să fac rost de ei! Și fără a mai sta mult pe gânduri și porni spre închisoare, pentru a lua de la Gheorghe Melinte „informaţiuni mai amănunțite”. Comandantul închisorii turba de mânie din pricina evadării fetei, care-l făcuse să piardă cinci sute de galbeni, O sumă cu care ar fi putut trăi fără nicio grijă, până la capătul vieţii. Melinte nu căută să-și ascundă necazul, nici chiar de Grigore Muscan, care i se prezentase spre a-l ruga să-l lămurească pe deplin în chestiunea dispariţiei fetei colonelului Ispirescu. Grigore Muscan cunoștea oamenii îndeajuns, pentru a-și da seama îndată că avea de a face cu un oma cărui lăcomie de bani nu cunoștea margini. De aceea, când discuţia lămuritoare era în toi, Muscan se adresă deodată comandantului închisorii cu următoarele cuvinte: — Dumneavoastră plângeți pierderea celor cinci sute de galbeni! Eu însă sunt de părere că dacă ai pierdut un topor, e bine să te mulțumești și numai cu regăsirea coadei de topor, dacă întreg nu-l mai poţi avea înapoi. Așa că, vă întreb, dacă în locul celor cinci sute de galbeni pierduţi nu v-aţi mulțumi și numai cu două sute cincizeci? Gheorghe Melinte se uită nedumerit la străinul din fața sa. — Nu te înțeleg, bâigui el. — Și cu toate acestea e foarte simplu. Eu vă propun să împărţim pe din două cei cinci sute de galbeni. Chipul comandantului închisorii se însenină, deodată. — Cum, știi unde se găsește fata? — Fără îndoială că undeva trebuie să se găsească! — Dar cum vrei să pui mâna pe ea? — Mai întâi vă rog să-mi răspundeţi dacă vă învoiţi să împărţim premiul? — Mă învoiesc, mă învoiesc! răspunse comandantul închisorii, cu grabă, căci doar nici două sute cincizeci de galbeni nu sunt de disprețuit! — Cred și eu! Îţi ajung să trăieşti o viaţă întreagă fără să te mai sinchisești de ziua de mâine! — Dar de unde vrei să scoţi fata? — Asta este treaba mea! — Așadar tot știi unde se găsește? zise comandantul închisorii bănuitor. Nu cumva faci și dumneata parte din banda lui Mihu Inimă de Leu? Grigore Muscan începu să râdă și ridică mâna dreaptă în semn de jurământ. — Jur că în lumea aceasta Mihu Inimă de Leu n-are un dușman mai înverșunat ca mine! — Dar fata... fata... ce este cu ea? întrebă Melinte cu înfrigurare. Grigore Muscan se aplecă spre urechea comandantului închisorii și-i șopti: — Dumneavoastră nu trebuie decât să faceţi ceea ce vă spun eu. Voi aduce aici o fată care va ști ce trebuie să facă. Dumneavoastră nu trebuie decât să adeveriți că ea este fata care a evadat din închisoarea Galaţilor! Gheorghe Melinte îngălbeni. Simţământul onoarei se revoltă în el și strigă ca scos din fire: — Ticălosule, cum îndrăznești să-mi propui mie, comandantul închisorii Galaţilor, un târg atât de josnic? Nu te temi că te arestez chiar acum și nu mai scapi de aici câte zile vei avea? Dar Grigore Muscan nu-și pierdu cumpătul și răspunse foarte liniștit: — Că mă arestezi și mă bagi la închisoare nu mă tem, deoarece nimeni n-a auzit ce ţi-am spus, așa că nu poți dovedi învinuirea pe care mi-ai aduce-o. lar ca să te folosești de puterea pe care o ai și să nu mă mai lași să plec de aici nu prea cred că-ţi dă mâna s-o faci acum, când și așa ești cam deochiat în urma fugii fetei din închisoarea pe care o conduci. Pe urmă, la ce ţi-ar folosi să ai cu un prizonier mai mult aici și cu două sute cincizeci de galbeni mai puţin în pungă? Simțământul de cinste al lui Gheorghe Melinte nu rezistă acestei argumentări. După o scurtă răzgândire, el îi întinse mâna lui Muscan și-i zise: — Ne-am înțeles! — Știam că nu vei da cu piciorul la singurul prilej de a deveni un om bogat! răspunse Grigore Muscan. După aceea căpetenia bandiţilor își luă rămas bun de la comandantul închisorii căruia nici prin minte nu-i trecea cu cine se întovărășise: — Peste câteva zile mă voi înapoia și atunci vom împărți frăţește, cei cinci sute de galbeni. CAPITOLUL 105 VICTIMA LUI MUSCAN După plecarea lui Grigore Muscan spre Piatra Seacă pentru a încasa preţul de răscumpărare pentru eliberarea boierului Petrache Bănuţ și a fiicei sale, Dochiţa, cei rămași în casa părăsită din pădurea Gura Dracului se ţinură numai de chefuri și petreceri. Grigore Muscan nu ţinea niciun fel de disciplină printre oamenii săi, tocmai pentru a-i face pe aceștia să li se pară și mai bun traiul pe care-l duceau la el, în comparaţie cu acela de care avuseseră parte pe vremea când erau sub căpitănia lui Mihu Inimă de Leu. Cu toate acestea, bandiții nu-și prea făceau de cap și din obișnuinţă observau toate poruncile pe care li le dădea Muscan, căpitanul lor. Acum însă, când Grigore Muscan și cu însoțitorii săi părăsiseră ascunzătoarea pentru a se duce la Piatra Seacă, tovarășii săi rămași acasă uitară iute de toate poruncile căpitanului și-și dădură în petec. Grigore Muscan nici nu părăsise încă hotarul moșiei Gura Dracului că oamenii săi și dădură cep unui butoi cu vin furat nu de mult din pivnițele Schitului Sfintei Treimi. Din clipa aceea apoi, petrecerea ţinu zi și noapte. Bandiţii chefuiau și chiuiau atât de strașnic încât ferestrele casei părăsite păreau că se vor sparge din moment în moment. In zadar căuta Gavrilă Ticuș, pe care Muscan îl însărcinase să-i ţină locul, să-și liniștească tovarășii și să nu mai facă atâta gălăgie. Cuvintele lui se pierdeau în vânt și nici nu erau auzite de bandiții care începeau să chiuie și mai tare de îndată ce-l vedeau că începe să le vorbească. Gavrilă Ticuș se gândi și la un șiretlic, numai să astupe odată gura chefiliilor. La un moment dat, când tovarășii săi nu băgară de seamă, el izbuti să ascundă butoiul golit pe jumătate. Dar când beţivii observară dispariţia butoiului, se repeziră la Gavrilă Ticuș și-l bătură cu ce le cădea în mâini până când acesta fu nevoit să mărturisească unde era butoiul. Faţă de puterea covârșitoare a tovarășilor săi Gavrilă Ticuș nu se mai putu împotrivi și-și dădu seama că nu-i rămânea altceva de făcut decât să se resemneze. El trebui să privească neputincios cum bandiții goliră butoiul până în fund, îmbătându- se într-un hal fără de hal și apoi cum dau cep unui nou butoi. Afară de cei doi prizonieri, boierul Petrache Bănuţ și fiica sa, Dochiţa, toţi locuitorii casei părăsite din pădurea Gura Dracului căzuseră în sclavia vinului. Boierul Petrache Bănuţ se schimbase atât de mult încât era de nerecunoscut. El zăcea într-o nemișcare de mort pe paiele putrede ale umedei pivnițe. Din când în când mai horcăia doar sfâșietor, iar tusea uscată, seacă, îi măcina plămânii tot mai des. Dochiţa, care-și îngrijea părintele, observa cu strângere de inimă că tatăl ei se sfârșea zi de zi, văzând cu ochii. — Aer! striga boierul, deznădăjduit, daţi-mi aer, aer curat, ticăloșilor! Mă înăbuș, mor aici dacă nu mă lăsaţi să respir aerul curat de afară! Groaza o cuprinse pe Dochiţa. Ea se gândi cu teamă ca nu cumva Grigore Muscan să se înapoieze prea târziu cu preţul de răscumpărare. Gândul acesta chinuitor punea tot mai mult stăpânire pe mintea ei. De aceea își lăsă părintele singur și părăsind pivnița se duse în mijlocul bandiţilor care chefuiau. Când păși în odaia în care petreceau oamenii lui Grigore Muscan, mai mulți bandiți se repeziră îndată spre ea. Dar Dochiţa se strecură sprintenă printre brațele lor deschise pentru a o cuprinde. Ea voia să vorbească cu Gavrilă Ticuș, deoarece știa că el îi ținea locul lui Muscan. Se duse deci de-a dreptul la el și-l imploră: — Dacă ai un Dumnezeu în Ceruri, atunci lasă-mă să plec de aici împreună cu tata, care e pe moarte! — Nu se prea poate așa ceva porumbiţa mea! îi răspunse banditul. Știu eu că ai vrea să-ţi iei zborul din colivie dar nu se poate! Știi prea bine că Grigore Muscan s-a dus la Piatra Seacă tocmai pentru preţul vostru de răscumpărare! Până când nu sosesc banii, până atunci nu puteți face un pas de aici. Dacă vine Muscan cu cocoșeii atunci duceţi-vă cu Dumnezeu! Dar fata nu se lăsă și continuă să se roage: — Gândește-te la bătrânii tăi părinţi, căci fără îndoială că și tu îți iubești tata și mama. Ai măcar o fărâmă de milă pentru mine și tatăl meu care trage să moară și care se prea poate ca până la înapoierea lui Muscan să nu mai fie în viaţă. De aceea, te rog, îngăduie-i bătrânului meu părinte să moară acasă la el. — Eu nu pot să-ţi fac nimic! răspunse banditul. Știi prea bine că Muscan este un om foarte crud care nu cunoaște îndurarea. Nu m-ar mira deci să mă împuște pe mine, dacă înapoindu-se nu v-ar mai găsi aici! — Dar de ce să vă mai temeţi? strigă Dochiţa cu amărăciune. Până când să ajungem noi acasă, Muscan va fi de mult în stăpânirea preţului de răscumpărare. Dar chiar dacă nu ar fi astfel și Grigore Muscan n-ar fi ridicat încă banii, eu mi-am dat cuvântul că voi plăti prețul de răscumpărare și când jupâniţa Dochiţa Bănuţ își dă cuvântul, ea se și ține de el, orice s-ar întâmpla. — Risipești vorbele în zadar, fetițo! răspunse Gavrilă Ticuș. Văzând că prin rugăminţi nu poate ajunge la niciun rezultat cu Gavrilă Ticuș, Dochiţa se întoarse spre ceilalţi bandiți. Aceștia erau aproape toţi beți morţi și cei mai mulţi nici nu înțelegeau cuvintele Dochiţei, iar aceia care mai erau în stare s-o priceapă, își băteau joc de ea, fără nicio milă. Dochiţa însă nu se dădu bătută și continuă să se roage de fiecare bandit în parte. La mulţi se întoarse chiar de două și de trei ori, dar totul era în zadar. Numai într-un târziu, când își dădu seama că o piatră putea fi mișcată de durerea ei dar inima acestor bandiți nu, numai atunci se hotărî să renunțe la rugăminţile ei, care și de data aceasta nu-i pricinuiseră decât noi înjosiri, noi umilinţe. * x x În vreme ce Grigore Muscan și cu însoțitorii săi se apropiau de moșia Piatra Seacă și în vreme ce cei rămași în casa părăsită din pădure dădeau mereu cep la noi butoaie, o mică ceată de călăreți se apropia de ascunzătoarea bandiţilor. Aceia care îl văzuseră chiar și numai o singură dată, l-ar fi recunoscut îndată pe Mihu Inimă de Leu în conducătorul cu fața aspră și ochi scânteietori al acestei cete de călăreți. Alături de căpitan călărea un bandit tânăr, cu chip de fată, care din când în când își oprea calul pentru a se orienta. Acest tânăr călăreț era... Tanţa, care acum se ţinea de făgăduiala făcută lui Mihu Inimă de Leu, care-i lăsase viaţa după neizbutitul atentat încercat asupra lui. Tanţa era îmbrăcată în straie bărbătești și călărea bărbătește, înaintând alături de căpetenia haiducilor. Vorbeau în șoaptă deoarece nu puteau ști dacă întâmplarea nu-i va aduce faţă în faţă cu banda lui Muscan, care se putea întoarce tocmai atunci de la vreo ispravă sau cu vreuna din sentinelele bandiţilor. Or, Mihu Inimă de Leu nu voia nici în ruptul capului ca Muscan să prindă de veste despre apropierea lui. Nu că s-ar fi temut, Doamne fereşte, căci luptase el împotriva unor forțe înzecit de mari și tot ieșise biruitor, nu voia însă ca să-i lase lui Muscan timp să fugă sau să se pregătească de luptă, deoarece el voia să-și surprindă tovarășul rătăcit și devenit vrăjmaș de moarte fără nicio vărsare de sânge. Mihu Inimă de Leu hotărâse să-l pedepsească pe uzurpatorul numelui său, atunci când aflase că Grigore Muscan îl ucisese pe boierul Tudorache Bănuţ și apoi aruncase în spinarea lui și această crimă, întocmai cum făcuse și până atunci cu toate faptele josnice săvârșite de banda lui. După uciderea boierului Tudorache Bănuţ ispravnicii din jurul Bălții se adunaseră la ispravnicul Galaţilor unde ţinură o consfătuire. Prin servitoarea ispravnicului Galaţilor, servitoare care era ibovnica unuia din oamenii lui Mihu Inimă de Leu, acesta află că la acea consfătuire ispravnicii hotărâseră să ia cele mai întinse măsuri pentru pustiirea haiducilor din ţinutul acela. Deoarece peste tot pe unde se iveau oamenii lui Grigore Muscan se dădeau drept ceata de haiduci a lui Mihu Inimă de Leu, ispravnicii hotărâră să facă tot ce le va sta în putinţă pentru a pune mâna pe vestitul căpitan de haiduci. Pentru atingerea acestui scop, cerură noi forțe militare, care în curând și sosiră, așa că acum patrulele de dorobanţi se iveau când ici, când colo, ba, ceea ce era și mai grav, ostașii îndrăzneau acum să se aventureze chiar și prin Baltă, ceea ce mai înainte nu se întâmplase niciodată. Firește că deocamdată nu se îndepărtau prea mult de țărmul Dunării și nici nu veneau decât în număr mare, dar lucrul de căpetenie era că ostașii puseseră piciorul în Baltă și era de prevăzut că, în curând, ei vor îndrăzni chiar și s-o străbată dintr-un capăt până în celălalt. În asemenea împrejurări, nici moara de pe malul Dunării nu mai putea fi o ascunzătoare prea sigură pentru haiduci. Când ajunseră, la vreo două sute de pași de casa părăsită din pădure, auzul haiducilor fu izbit de gălăgia și chiotele bandiţilor care petreceau de zor... Atunci căpitanul își opri trupa, pe urmă ţinu un consiliu de război cu Dan Dragomir și cu Tanţa, în urma căruia se hotărî ca ascunzătoarea lui Grigore Muscan să fie atacată deodată... din toate părțile... În acest scop, el îşi împărţi oamenii în patru cete mai mici. El însuși rămase în faţa intrării împreună cu Tanţa. Trupa și-o așeză paralel cu cele patru laturi ale clădirii sub conducerea lui Dan Dragomir, a lui Mișu Drăgan și a lui Cristache Roată. Când toată lumea se găsea la locul său Mihu Inimă de Leu își scoase pistolul de la brâu și trase un foc în aer. La auzul detunăturii, cei am casă amuţiră ca prin farmec și niciun chiot, niciun strigăt de veselie nu se mai auzi din încăperea care până atunci fusese scena unui vacarm de bâlci. După ce văzu că gălăgia celor din casă amuţise, Mihu Inimă de Leu strigă, așa, ca să fie auzit de cei din casă: — Muscane, mă auzi? Eu sunt aici, Mihu Inimă de Leu! Vă somez să vă predaţi! Am înconjurat casa din toate părţile, așa că la fugă este în zadar să vă gândiţi. Eu nu vreau să vărs sânge, fără niciun rost, de aceea, vă cer să vă predați, până nu întorc foaia. Lăsaţi în casă toate armele pe care le aveţi asupra voastră și apoi ieșiţi aici, în faţa casei, în luminiș. Acela, care va rămâne în casă sau la care vom găsi vreo armă este un copil al morții! Aţi auzit ce am spus? Din casa părăsită nu veni niciun răspuns. Dar în clipa următoare, focul, care până atunci ardea vesel pe vatra din bucătărie fu stins deodată, așa că un întuneric beznă învălui ascunzătoarea bandiţilor. — Nu răspundeţi? strigă atunci Mihu Inimă de Leu, mânios. Bine! Să știți însă că tot vouă vă va părea rău! Mihu Inimă de Leu nici n-apucă să sfârșească bine vorba, când deodată se auzi o detunătură și un glonte pornit din casa părăsită trecu în direcția de unde se auzea glasul lui Mihu Inimă de Leu. Atunci căpetenia haiducilor se înfurie și mai tare și porunci: — Foc! O ploaie de gloanțe, venind din cele patru laturi ale casei căzu asupra ascunzătoarei bandiţilor. După această salvă Mihu Inimă de Leu le strigă din nou celor din casă: — Vedeţi că mie nu-mi arde de glumă! Vă somez înc-odată să vă predați! De data aceasta, îndată după cuvintele căpeteniei haiducilor se făcu iarăși lumină în casa părăsită, apoi ușa se deschise și prin ea se iviră, unul după altul, toți oamenii lui Grigore Muscan. Când toți ieșiră din casă, Gavrilă Ticuș, care pășise cel dintâi în luminiș, zise: — Nu mai este niciunul înăuntru! — Dar Muscan unde e? întrebă Mihu Inimă de Leu, când se uită la bandiții ieșiți în luminiș. — E plecat la Piatra Seacă după prețul de răscumpărare pentru boierul Petrache Bănuț! sună răspunsul. Mihu Inimă de Leu nu-și putu înăbuși un blestem când auzi că acela pe care venise să se răzbune îi scăpase din mână fără să vrea. — Porniţi spre dreapta, unul câte unul! porunci atunci căpetenia haiducilor. Bandiţii încremeniseră, deoarece credeau că Mihu Inimă de Leu vrea să-i trimită pe lumea cealaltă, unul câte unul, cel din urmă trebuind să privească cu mâinile în sân și neputincios la moartea celui dinaintea sa. Văzând că niciunul nu se mișcă, Mihu Inimă de Leu ridică din nou pistolul în mână și îndreptându-l spre Gavrilă Ticuș, care era mai în față, strigă: — Dacă nu pornești spre dreapta, trag! În aceeași clipă, Gavrilă Ticuş o și luă din loc și porni spre locul arătat de Mihu, unde apoi haiducii îl legară cobză. Pe rând apoi urmară și ceilalți bandiți, fiind legaţi unul câte unul de către oamenii lui Mihu Inimă de Leu. Când și cel din urmă bandit fu legat, Mihu Inimă de Leu pătrunse în casa părăsită urmat de Dan Dragomir și de Tanţa. Dar nici n-apucă să deschidă bine ușa că o femeie ce plângea în hohote se și trânti la picioarele lui și strigă sfâșietor: — Îndurare! Îndurare! Suferințele avuseseră o înrâurire atât de covârșitoare asupra chipului acestei femei, încât numai cu multă greutate recunoscu Mihu Inimă de Leu în ea pe jupâniţa Dochiţa Bănuţ. — Îndură-te de mine, Mihule Inimă de Leu, se rugă fata, în genunchi, și îndură-te de tatăl meu care este pe moarte! Mihu Inimă de Leu rămase adânc impresionat în faţa zdrenţei vrednice de plâns ce ajunsese mândra fată de boier. — Ridică-te, jupâniţă! zise căpetenia haiducilor, ridicând fata cu blândeţe de la pământ. Nu te teme, căci nu ţi se va întâmpla nimic. Dar spune-mi unde se găsește boierul Petrache Bănuț? În loc de răspuns fata continuă să plângă. — De ce nu-mi spui unde este boierul, căci altfel nu putem să- i dăm nicio mână de ajutor? zise atunci căpitanul de haiduci. — Dumnezeule, mi se rupe inima, chiar și numai când mă gândesc ce au făcut ticăloșii aceștia din sărmanul meu părinte! răspunse Dochiţa printre lacrimi, apoi adunându-și toate puterile, porni pe drumul ce ducea în pivniţă. Ea îl conduse pe căpitanul haiducilor și pe însoțitorii săi acolo unde zăcea bătrânul boier. Trupul ajuns numai pielea și osul al boierului Petrache Bănuţ zăcea pe un mănunchi de paie putrezite în colțul cel mai întunecos al pivniţei casei părăsite. Mihu Inimă de Leu și cu Dan Dragomir se uitară îngroziţi la ceea ce mai rămăsese din acela ce fusese pe vremuri mândrul boier Petrache Bănuţ. Mânaţi de un adânc simţământ de milă faţă de această făptură atât de greu pedepsită de soartă pentru greșelile săvârșite faţă de semenii săi, căpetenia haiducilor și cu Dan Dragomir ridicară cu multă băgare de seamă trupul boierului și-l duseră în bucătărie. Aici cei doi voinici îi rânduiră iute un culcuș. Dochiţa îl mângâia pe frunte și-i șoptea cuvinte duioase, în vreme ce Mihu Inimă de Leu își scoase plosca și-i așeză gura între buzele boierului. Dar ţuica tare de Văleni, se prelinse încet pe lângă gura boierului. — Nu-i mai da să bea, căpitane, zise atunci Dan Dragomir, care se uitase mai bine la boier, căci gura boierului Petrache Bănuț nu se va mai descleșta niciodată, fiindcă a murit! — Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat! ţipă Dochiţa, sfâșietor. Nu-i așa că nu-i adevărat? Cu aceste cuvinte ea se aruncă peste trupul pe jumătate răcit al tatălui său și începu să-l zgâlţâie cu atâta putere încât numai cu multă greutate izbuti Dan Dragomir s-o ducă de acolo. Și Dochiţa mai plânse mult, foarte mult și adeseori Tanţa fu nevoită să se lupte cu adevărat cu biata fată de boier care mereu voia să se arunce peste cadavrul tatălui său. Durerea sfâșia cumplit inima Dochiţei. La început, când îl auzise pe Dan Dragomir spunând că tatăl său murise, ea nu voise să creadă că ar putea fi adevărat. Acum însă trebui să-și dea seama și ea că boierul Petrache Băânuţ murise din pricina purtării de bestie a lui Grigore Muscan. Durerea fetei îl impresionă adânc chiar și pe Mihu Inimă de Leu, care căuta s-o mângâie, s-o readucă la realitate. — Nu mai plânge jupâniță, zise el, cu blândețe, căci lacrimile dumitale nu mai pot ajuta nimic. Trebuie să te resemnezi și să înduri cu seninătate această lovitură cu care te-a încercat soarta. — Dar nu pot... nu pot să mă resemnez, răspunse fata, plângând. Nimeni nu-mi va mai putea reda părintele pe care l- am pierdut. — N-aș fi crezut niciodată că acesta va fi sfârșitul! — Blestemat să fie Muscan, strigă deodată Dochiţa, cu ochi scăpărători de mânie, și jur, aici, lângă trupul neînsufleţit al tatălui meu că nu voi avea odihnă până când nu-l voi da pe mâna călăului pe acest nemernic dezbrăcat de orice simțământ omenesc! Afară se crăpase de ziuă și cele dintâi raze ale soarelui începură să se strecoare printre coroanele copacilor. Dochiţa stătea încremenită în odaie și se uita cu ochii pironiţi pe cadavrul tatălui său. Ea nu se dezmetici din buimăceala ce pusese stăpânire pe mintea sa decât atunci când Mihu Inimă de Leu se opri în faţa ei și-i zise: — Jupâniţă Dochiţa, pregătește-te! — Unde? întrebă ea, speriată. — Să te înapoiezi la Piatra Seacă! — Cum?!... Îmi redai libertatea? — Ești liberă, încă din clipa în care mi-am pus piciorul în această casă blestemată! — Și prețul de răscumpărare? — Eşti liberă, fără niciun preţ de răscumpărare! Dochiţa se uita neîncrezătoare la căpetenia haiducilor. Ea nu- și putea închipui că există în lumea aceasta și bandiți care știu să fie milostivi. — Voi îngriji și ca tatăl dumitale, urmă Mihu Inimă de Leu, să fie dus înapoi la moșia Piatra Seacă, pentru ca trupul său să se odihnească în cripta familiară. Dochiţa se uită adânc mișcată la căpetenia haiducilor și în vreme ce lacrimile o podidiră din nou, întrebă: — Cum... cum aș putea să-ţi mulţumesc pentru bunătatea sufletului dumitale, pentru simțămintele adânc omenești de care văd că ești însufleţit? Mihu Inimă de Leu nu răspunse numaidecât. — Eu nu cer nimănui recunoștință! Dar, adăugă el, peste câteva clipe, dacă ai vrea, totuși ai putea să-mi fii de folos! — Cum? Spune-mi ce dorești și poţi fi încredinţat că dorința îţi este ca și împlinită. — Cererea mea este îndeajuns de modestă și îndeplinirea ei nu-ți va cere jertfe prea mari. — Spune-mi, te rog, despre ce este vorba? — În toate satele din jurul Bălții numele meu este blestemat. Mai înainte lumea mă iubea, în timpul din urmă însă poporul s-a întors împotriva mea pentru cruzimile pe care le-aș fi săvârșit... Cruzimile acestea au fost săvârșite într-adevăr, dar nu de mine, ci de Muscan... care s-a folosit de numele meu. Soarta tragică a tatălui dumitale te va împuternici să chezășuiești de adevărul acesta și să poţi striga sus și tare că acela care săvârşeşte cruzimile, acela care jefuiește orfani și bătrâni, acela care nu se dă în lături de la nicio mârșăvie este Grigore Muscan și nu Mihu Inimă de Leu. Dochiţa Bănut îi întinse mâna căpitanului de haiduci. — Îţi făgăduiesc că-ţi voi îndeplini dorinţa, Mihule Inimă de Leu! zise ea cu hotărâre. Eu însămi voi fi aceea, care va zori zi și noapte, prinderea lui Grigore Muscan, deoarece vreau sa mă răzbun pentru cruzimea purtării sale. CAPITOLUL 106 O NUNTĂ TULBURATĂ După plecarea Dochiţei Bănuț, își adună oamenii și Mihu Inimă de Leu și porni cu ei la drum, înapoi, spre moara de pe malul Dunării. Mai înainte de a pleca însă cercetă cu amănunţime ascunzătoarea lui Grigore Muscan și luă de acolo tot ceea ce oamenii lui Muscan luaseră cu ei de la moară, când se răzvrătiseră și-l părăsiseră pe Mihu. Firește că Mihu luă cu el și pe oamenii lui Grigore Muscan. Deocamdată îi duse tot legaţi. Aceasta însă nu însemna că nu se purta omenește cu ei, așa că, încă pe drum bandiții se vorbiră să-i ceară lui Mihu să-i primească în ceata sa. Gavrilă Ticuș fu acela care se prezintă căpitanului, în numele tovarășilor săi, atunci când trupa făcu un popas, într-o mică pădure de sălcii. — Căpitane, zise Gavrilă Ticuș, ne dăm seama că am păcătuit împotriva ta atunci când am dat ascultare cuvintelor ademenitoare ale lui Muscan și te-am părăsit. Am păcătuit împotriva ta atunci când am prădat și am ucis, folosindu-ne de numele tău și dându-ne drept oamenii tăi. Trebuie însă să-ţi dai seama și tu că noi n-am fost decât niște unelte în mâinile lui Grigore Muscan. Crede-mă însă, căpitane, că ne-am plictisit și noi de atâta prădat și ucis fără nici un rost și de aceea, te rugăm căpitane, primește-ne iarăși în ceata ta și niciodată nu vei mai avea pricină să te plângi de vreunul din noi. Iți vom fi întotdeauna slujitori supuși și credincioși și niciodată nu ne vom mai răzvrăti și nu ne vom mai arăta nemulțumiți de disciplina care știm că domnește în ceata ta. Lui Mihu Inimă de Leu îi păru tare bine văzând că oamenii lui Grigore Muscan își ofereau serviciile lor, fără ca cineva să le fi cerut aceasta. Totuși el nu voia ca bandiții să-și dea seama de asta și de aceea răspunse astfel: — Am luat cunoștință de ceea ce mi-ai spus în numele tău și al tovarășilor tăi. Trebuie însă să mă mai gândesc înainte de a lua vreo hotărâre. Ceata de haiduci își urmă apoi drumul și ajunse la moară, fără niciun fel de incident. Dar pe cât îi păru bine lui Mihu Inimă de Leu că bandiții se oferiseră de bună voie să intre în rândul oamenilor săi, pe atât de furios era că Grigore Muscan nu-i căzuse în mâini de data aceasta. A doua zi Dan Dragomir trimise mai multe iscoade prin împrejurimi. Haiducii fură duși de acasă toată ziua și nu se înapoiară decât spre înserat. Mișu Drăgan fusese și el printre aceia care plecaseră în iscoadă. Împrejurarea că flăcăul nu se înapoiase până la timpul hotărât, îl făcu pe Mihu Inimă de Leu să bănuiască cum că Drăgan se va întoarce cu știri foarte însemnate. Căpitanul haiducilor nu se înșelase. Peste vreun ceas sosi și Mișu Drăgan. — Pe unde ai umblat, Drăgane? îl întrebă căpitanul. — La Galaţi, căpitane! răspunse flăcăul. — Și ce vești ne-aduci de acolo? — Vești interesante, căpitane! răspunse Mișu Drăgan. — Ce tot vorbești, Drăgane! Te pomenești că i s-a născut vreun vițel cu două capete vrunui gospodar! făcu Mihu Inimă de Leu, glumind. — Căpitane, vestea pe care ţi-o aduc este și mai și decât nașterea unui vițel cu două capete. — Măi Drăgane, tu mă faci din ce în ce mai curios! strigă atunci Mihu Inimă de Leu. — Ai de ce, căpitane, căci în curând nunta boierului Panait Fotache, despre care ţi-am mai vorbit, va avea loc, răspunse Mișu Drăgan. Mihu Inimă de Leu sări deodată de pe scaun. — Asta zic și eu că este o veste interesantă. Chipul i se întunecă însă, îndată, deoarece își aduse aminte că, la drept vorbind, boierul Panait Fotache era de vină că din Stanislau Rimsky devenise Mihu Inimă de Leu, că, din om cumsecade, care rupsese pentru totdeauna cu viaţa de haiducie, apucase iarăși drumul codrului. În sufletul său trăia încă vie amintirea înjositoarei scene al cărei erou neputincios fusese în curtea conacului Vulpeștilor. Acum însă, când auzi că chinuitorul său se pregătea de nuntă, amintirea aceasta îl mistuia, îl frământa și mai mult. Dar în vreme ce sufletul său era în prada unui zbucium sălbatic, înfățișarea lui nu trăda cu nimic lupta sa lăuntrică. Căci afară de vechiul și credinciosul său prieten, Dan Dragomir, niciunul din haiducii săi nu știa ce legătură strânsă era între căpetenia de haiduci, Mihu Inimă de Leu și Stanislau Rimsky, căpitanul voinicilor din pădurea Rudinului, al cărui nume era cunoscut în lung și lat în întreaga Rusie. Mihu Inimă de Leu îl întrebă pe Drăgan cu înfrigurare: — Și spune, Drăgane, ce ai aflat? — Numai atâta, căpitane, răspunse flăcăul, că, pregătirile de nuntă sunt în toi și că fericitul logodnic își așteaptă cu nerăbdare mireasa, pe contesa aceea Subotkin. — Fericitul logodnic! repetă Mihu Inimă de Leu, batjocoritor și pumnii i se încleștară. Din scânteierea privirilor căpitanului lor, haiducii înţeleseră că Mihu Inimă de Leu plămădea un mare plan. Și într-adevăr Mihu Inimă de Leu se gândi că acesta ar fi prilejul cel mai prielnic spre a se răzbuna pentru pecetea infamiei, pe care ticălosul boier i-o arsese pe umăr, pentru umilirea la care fusese supus pentru nimicirea fericirii sale. De aceea hotărî să se repeadă el însuși până la Galaţi pentru a strânge mai multe amănunte despre ceea ce se punea la cale. Era încredinţat că în orașul care era cuprins de înfrigurarea pregătirilor marelui eveniment și unde cu prilejul nunţii urmau să vină atâţi străini, prezenţa lui nu va fi observată pentru a fi ameninţat să se vadă descoperit și poate chiar arestat. Oamenilor săi le porunci ca în noaptea următoare să vină și ei la Galaţi și după ce rândui totul, porni la drum. Galaţiul, care pe vremea aceea erau încă un oraș destul de mic, semăna cu un furnicar. Cununia boierului Panait Fotache fusese hotărâtă pentru duminică dimineaţa și acum gălățenii erau în toiul pregătirilor pentru nunta care făgăduia să fie cum nu se mai văzuse de mult în portul dunărean. Toate casele erau împodobite cu steaguri și covoare și orașul luase într-adevăr o înfățișare de sărbătoare. Boierul Panait Fotache își găsise logodnica la București. Când plecase la București, cu câteva luni mai înainte, pentru a cere ajutoare împotriva lui Mihu Inimă de Leu, el cunoscu la curtea domnitorului, pe contesa Subotkin, care venise la București cu un unchi al său, generalul rus, care făcea parte din anturajul guvernatorului rus al celor două provincii, generalul Kiseleff?. Contesa Subotkin nu era frumoasă, iar în ceea ce-i privește vârsta, nu mai era tocmai tânără și gurile rele spuneau că ar fi chiar cu câţiva ani mai mare decât Panait Fotache. Cu toate acestea, boierul îi făcu o curte îndrăcită contesei Anastasia, deoarece, după câte aflase el ea era singura fată a bătrânului și bolnăviciosului conte Subotkin, care avea moșii nesfârșite prin Basarabia. Panait Fotache, care era din fire foarte zgârcit ar fi fost în stare să se însoare chiar și cu mama dracului, numai bogată să fie. Pe el nu-l interesa frumusețea, căci fete frumoase găsea câte voia printre copilele ţăranilor de pe moșia sa. Lui îi trebuiau bani. Ori, cum la București se povesteau minuni despre bogăţia familiei Subotkin, boierul Panait Fotache se gândi că aceasta ar fi nevasta care i-ar trebui lui și numai șovăi nicio clipă pentru a începe asaltul, iar peste câteva zile și ceru mâna contesei Anastasia, ceea ce firește că i se și acordă, îndată. Pentru a nu tărăgăna lucrurile prea mult, logodna fu ţinută chiar la București. Boierul Panait Fotache ţinea însă morţiș ca nunta să aibă loc la Galaţi, la reședința lui. Mireasa se învoi și la aceasta. Ea era fericită că în sfârșit se putea mărita și încă cu un boier destul de cunoscut. Ea puse însă condiţia ca nunta să se ţină cât mai curând. 1 Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Ilagen [lmurpueBuu Kucern6B), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova, 14 noiembrie 1872, Paris). Între 1829 și 1834 a condus administraţia militară rusească a Ţării Românești. Președinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei și Ţării Românești în timpul administraţiei militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituţii din istoria Moldovei și Valahiei. Aceste regulamente organice au fost introduse în Țara Românească în 1831 și în Moldova în 1832. Contesa avea motivele ei binecuvântate pentru care ţinea ca nunta să aibă loc cât mai curând. Ea își dădea seama că, oricât de ispititoare ar fi bogăţia Subotkinilor, totuși, era fatal ca bărbatul care trăia mai multă vreme în apropierea ei, fără a fi legat de ea în mod oficial, mai curând sau mai târziu o părăsește din pricina nenumăratelor sale toane. Aceasta i se mai întâmplase doară și nu numai o singură dată. De aceea, îndată după înapoierea sa de la București, boierul Panait Fotache dădu ordine ca în timpul cel mai scurt conacul de lângă Galaţi să fie împodobit, pentru a primi cum se cuvine pe moștenitoarea averii Subotkin. Servitorii împodobiră conacul, gălăţenii orașul, așa că, atunci când începură să sosească oaspeţii, micul port dunărean era de nerecunoscut. Afară de steagurile și covoarele cu care fuseseră împodobite casele, gălățenii mai ridicaseră în piaţa din faţa isprăvniciei un arc de triumf în vârful căruia așezaseră blazoanele familiilor Subotkin și Fotache, precum și literele începătoare ale numelor celor doi miri, săpate în lemn și poleite cu aur. Boierul, care era cunoscut ca un om foarte zgârcit și nemilos, se întrecu pe sine de data aceasta. El luase hotărârea ca de sâmbătă dimineaţa și până luni noaptea, toată lumea să mănânce și să bea gratis, în oricare han sau cârciumă din Galaţi pe socoteala lui. Cine ar putea spune dacă zgârcitul boier luase această hotărâre pentru a uimi pe oaspeţii străini, care urmau să vină la nunta lui, sau de dragul zestrei pe care o aducea cu sine contesa Anastasia Subotkin? Gălăţenii rămaseră uimiţi, auzind despre această dărnicie a boierului și mulți se întrebau dacă Panait Fotache nu-și pierduse minţile cumva. Aceasta nu-i împiedică însă pe gălățeni să se folosească de dărnicia boierului și se așezară pe mâncare, încât cârciumarii nu mai pridideau. Firește că mâncarea trebuia însoțită și de băutură și cum nici aceasta nu costa niciun ban, în curând toți gălățenii se îmbătară. Pe străzi nu vedeai decât grupuri-grupuri de oameni care cântau sau făceau gălăgie, iar în cârciumi nu găseai un loc, să poţi așeza măcar un picior de scaun. În această stare necunoscută lui găsi Galaţiul Mihu Inimă de Leu, când pătrunse în oraș. El se duse de-a dreptul la hanul cel mare și avu noroc căci cârciumarul tocmai atunci dăduse afară niște cheflii, care își pierduseră capul din pricina vinului, din care băuseră peste orice măsură și începuseră să spargă sticle, căni, geamuri, tot ce le ieșea în cale. În asemenea împrejurări Mihu Inimă de Leu putu pătrunde în cârciumă fără să fie observat și se așeză în locul acelora, care tocmai plecaseră, nu din voia lor. Mihu Inimă de Leu șezu multă vreme la o masă din colț, dar din pricina fumului de tutun care plutea prin aer, nu putea vedea mai departe de vârful nasului. Numai într-un târziu, după ce ochii i se mai obișnuiseră, izbuti el să zărească chipurile celor adunaţi în cârciumă. Atunci își dădu seama că toţi aceștia erau servitori sau ceva asemănător, veniţi fără îndoială cu oaspeţii sosiți pentru nuntă. In cârciumă era o gălăgie de iad. Toţi căutau să vorbească odată, așa că nu puteai să-ți auzi nici măcar propriul tău glas, dar încă pe acela al vecinilor. Deodată, un vlăjgan cât toate zilele, îmbrăcat în straie de argat și care părea să facă parte din servitorii boierului Panait Fotache, se ridică în picioare, la o masă așezată în apropierea căpeteniei haiducilor. — Tăcere! strigă argatul, cât îl ținu gura. In urma urletului lui ca de fiară, gălăgia amuți pentru o clipă și atunci argatul continuă: — Acum toată lumea să-și toarne vin și ridicându-se în picioare să bea în sănătatea iubitului nostru stăpân, boierul Panait Fotache și a logodnicei sale, contesa Anastasia Subotkin. Trăiască! — Trăiască! — Trăiască boierul și logodnica lui! — Trăiască tânăra pereche! — Ura! Trăiască, strigară ceilalţi, în cor și urmând pilda argatului, se ridicară de pe scaune, cu chiu cu vai, din pricina vinului din care băuseră cam mult și goliră ulcelele, cât ai clipi din ochi, în sănătatea tinerei perechi. In toată cârciuma un singur om nu se ridicase de pe scaunul său, Mihu Inimă de Leu! Vlăjganul din slujba boierului Panait Fotache își roti privirea în jurul său ca un comandant triumfător și constată cu mândrie că toată lumea se supuse chemării lui. Tocmai se pregătea să bea și el, când privirea îi căzu pe o masă îndepărtată de el și atunci îl zări pe Mihu Inimă de Leu care ședea nepăsător la masa lui. Argatul era să se înece cu înghiţitura de vin pe care o dăduse pe gât. În clipa următoare însă, urletul lui de fiară răgușită se auzi din nou. — Mă, tu ăla de colo, ești surd, sau nu auzi? Sau poate că dormi! N-ai auzit că închinăm în sănătatea boierului Panait Fotache? Scoală de acolo, bădărane, căci de nu, te scol eu, de nu te mai așezi niciodată! Dar Mihu Inimă de Leu nici nu se sinchisi. El șezu mai departe liniștit pe scaunul său și se făcu că nici n-aude ce spunea argatul, sau că, se adresează altcuiva. Atâta îi trebui argatului. El se apropie ameninţător de Mihu Inimă de Leu, care stătu mai departe nepăsător pe locul său. Dar în clipa în care argatul ajunse lângă el, îl prinse de braţ, fără a se ridica de pe scaun și-i întoarse braţul cu atâta putere încât vlăjganul se prăbuși la pământ, ca un sac de făină, urlând ca din gură de șarpe. Tovarășii argatului nici nu se dezmeticiseră bine când Mihu Inimă de Leu îl prinse cu două mâini pe vlăjgan, îl ridică în aer și-l azvârli prin ușă în stradă, unde, după ce se rostogoli de trei ori, se opri tocmai într-un șanț plin cu apă. Argaţii de la masa vecină nu-și veniră în fire decât numai când îl văzură pe tovarășul lor zbătându-se în apa murdară din șanț. Ei se repeziră atunci spre Mihu Inimă de Leu, urlând de mânie și arzând de dorul de răzbunare. Căpetenia haiducilor își așeză iute masa în faţa sa, în așa chip încât întotdeauna numai un singur om să poată ajunge până la el în colț unde se retrăsese. Și atunci dorul de luptă al argaţilor se potoli foarte iute, deoarece Mihu Inimă de Leu le luă cheful de a se mai apropia de el. O singură mișcare a mâinilor sale vânjoase era îndeajuns pentru a-l face să zboare până în celălalt colț al cârciumii, sau prin ușă, până în stradă, pe acela, care se apropia de el. După ce azvârli în chipul acesta vreo trei, patru argaţi, ceilalţi socotiră că era mai cuminte dacă se retrăgeau și nu mai riscau să împărtășească soarta puţin plăcută a tovarășilor lor. De aceea, ei dispărură pe ușă, unul câte unul. După fuga rușinoasă a argaţilor, Mihu Inimă de Leu, care până atunci nu rostise niciun singur cuvânt rămase singur în toată cârciuma. În jurul său zăceau în dezordine, scaune și mese răsturnate și un lac de vin vărsat din cănile de pe masă. După aceea, ca un om mulțumit de isprava sa, se așeză din nou la masă și-și bău vinul în liniște ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Hangiul nu îndrăzni să intre în cârciumă, decât numai într-un târziu, când uitându-se prin ușa întredeschisă, se încredinţase că mușteriului său îi trecuse arțagul și deci, nu mai risca să se trezească și el, zburând prin aer. Hangiul se apropie tremurând de căpetenia haiducilor și-l întrebă dacă mai dorește vin. — Nu, hangiule, nu-mi mai trebuie! răspunse Mihu Inimă de Leu. Aș vrea însă să-mi faci rost de un loc pentru calul meu, prin grajd, iar pentru mine de un culcuș. Cu toate că hangiului nu prea îi surâdea să petreacă noaptea sub același acoperiș cu mușteriul acesta care părea atât de primejdios, n-avu însă încotro și fu silit să-i îndeplinească dorința. El porunci să fie dus calul în grajd, iar lui Mihu Inimă de Leu îi dădu o odaie care avea fereastra spre stradă. După ce-și bău vinul, căpitanul haiducilor părăsi cârciuma și se duse în odaia pe care i-o arătase hangiul. Când cârciumarul îl lăsă singur în odaie, Mihu încălecă cu ușurință pervazul ferestrei, păși în stradă și scoțând din buzunar o bucată de cărbune, desenă cu el, o mână cu degetele resfirate, pe peretele alb al casei. Pe urmă reveni în odaie pe aceeași cale, adică tot pe fereastră și se trânti în pat, pentru a se odihni ca și când ar fi fost în odaia sa din moara de pe malul Dunării. In același timp se găsea la Galaţi și Grigore Muscan, dușmanul de moarte al lui Mihu Inimă de Leu. El își părăsise tocmai locuinţa și se îndrepta spre hanul cel mare pentru a lua ceva în gură. Dar pe când trecea pe lângă zidul cârciumii, zări deodată mâna cu degetele resfirate pe care căpetenia haiducilor o desenase pe zid. Muscan cunoștea semnul acesta încă de pe vremea când făcea și el parte din banda lui Mihu Inimă de Leu. Semnul acesta îi vestea pe haiduci că Mihu Inimă de Leu se găsea în casa aceea. lar faptul că degetele mâinii desenate erau resfirate, însemna că haiducii trebuiau să pătrundă în cârciumă câte unul, cu multă băgare de seamă, fără a stârni bănuieli. — De data aceasta mi-ai căzut în mână, bădie Mihu! mormăi Grigore Muscan. Cred că-ţi vei aminti câte zile vei avea de expediţia aceasta pe care ai făcut-o la Galaţi! Grigore Muscan are obiceiul să plătească oricui, orice datorie. A venit ziua în care se va socoti și cu tine, Mihule Inimă de Leu! După ce mai aruncă o privire plină de ură, spre ferestrele în dosul cărora îl bănuia pe Mihu Inimă de Leu, Muscan intră în cârciumă. Hangiul mai era ocupat cu curățirea locului bătăliei nocturne și se văita amarnic, plângându-și numeroasele scaune, mese, căni și ulcele, care îi fuseseră rupte și sparte. Socotind după cioburile care zăceau pe podeaua îmbibată de vin, cănile și ulcelele lui se împuţinaseră grozav. Incăierarea îl costase cam mult pe bietul hangiu. Dacă acesta era câștigul pe care i-l aducea nunta boierului Panait Fotache, atunci mai bine nu mai avea loc nunta aceasta niciodată sau dacă tot trebuia să se fi făcut naibii acolo, în fundul Basarabiei, de unde era mireasa. — Sfinte și Puternice Dumnezeule, cine-mi va plăti mie toată paguba aceasta? se tânguia el de unul singur. Fără îndoială că boierul nu-mi va da nicio lețcaie, căci după cele petrecute cu argaţii săi aici, cum să mai dau eu ochii cu el? Ticălosul acesta, care sforăie colo în odaie, ar trebui să plătească toată paguba! Mutul naibii! Era așa de tăcut, de credeai că nu știe să numere nici până la doi și când colo opt oameni am văzut zburând prin aer, ca niște mingi, în urma ghionturilor lui. Cum dracul să-i ceri plată unui astfel de om? Te pomenești că mă aruncă și pe mine afară din propria mea casă... Când hangiul ajunse aici cu convorbirea cu sine însuși, și cu văicărelile, care nu se mai sfârșeau, intră în cârciumă și Grigore Muscan. — Sfântă Maică Precistă, iarăși vreun derbedeu! își zise hangiul în gând, când îl zări pe cel ce intrase în cârciumă. Bietul om avea toată dreptatea să se sperie căci Muscan avea o înfățișare cât se poate de puţin liniștitoare. La brâu purta două pistoale, iar în mână ţinea o măciucă, cu un cap de aramă, de te băga în sperieţi. — Dar pe ăsta ce vânt i-a mai adus aici? se gândi cârciumarul. Pentru ce este hanul meu cel mai bun din oraș, pentru a adăposti pe toți candidaţii la spânzurătoare? Dar cum era un om foarte prevăzător, ba am putea spune, mai curând laș, el nu-și trădă cu nimic părerea pe care o avea despre noul său mușteriu, ci dimpotrivă, îi ură bună dimineaţa în chipul cel mai cuviincios. Întâmplarea făcu ca Grigore Muscan să se așeze și el tot la masa la care șezuse în seara trecută Mihu Inimă de Leu. La bună dimineaţa hangiului, el nu răspunse nici măcar cu o clătinare din cap, ceea ce nu era de loc menit să-l încurajeze pe bietul cârciumar. Muscan ceru de mâncare și de băut, precum și hârtie, cerneală și toc. Cârciumarul îi îndeplini dorința. Mai întâi îi aduse cele necesare stomacului, pe urmă porni în căutarea celor trebuincioase pentru scris. Dar Grigore Muscan sfârșise de mult cu mâncarea când hangiul izbuti să găsească toate uneltele de scris. Muscan îl primi cam nemulțumit de această întârziere. Pe urmă însă își așeză hârtia în faţă și începu să scrie, ceea ce nu era un lucru tocmai atât de ușor, după cum părea. Dacă ar fi căutat să-și aducă aminte, de câte ori pusese el mâna pe toc în viaţă, fără îndoială că degetele de la o mână i-ar fi fost îndeajuns pentru a număra. Tocmai de aceea, întocmirea scrisorii merse foarte greu și nespus de anevoios. Trecu mai bine de un ceas, când sfârși scrisoarea care avea următorul cuprins: Mare, viteazule și vestitule domnule Colonel! Acela care vă scrie scrisoarea asta este un adevărat patriot, care de aceea nu-și scrie numele în josul scrisorii, fiindcă, după câte știu eu, ticălosul, nemernicul, nelegiuitul acela de Mihu Inimă de Leu, cel mai crud și sângeros bandit pe care l-a cunoscut ținutul acesta vreodată și cu a cărui prindere ati fost însărcinat dumneavoastră ca comandant suprem al dorobanților și al pandurilor din tinutul Bălții Dunării, după câte știu eu, zic, ticălosul acesta are tovarăși ascunși, chiar și printre oamenii care trec prin casa dumneavoastră... Deoarece ar trebui să tremur zi și noapte de răzbunarea numitului bandit Mihu Inimă de Leu, în cazul când dumneavoastră n-ati da crezare spuselor mele, sau când cu toata prevenirea mea, ar fi cu neputinţă să se pună mâna pe el, răzbunare care, fără îndoială că m-ar ajunge atunci și ea ar fi tot atât de cumplită ca și faptele de până acum ale tâlharului. Așa că, adresându-vă rândurile de mai sus, vă rog să mă iertati, dacă nu vă dau și numele meu. Vreau să vă spun însă că numitul tâlhar, Mihu Inimă de Leu, după câte am aflat eu, se găsește în clipa de față la Galaţi și anume cu josnicul scop de a săvârși un atentat împotriva boierului Panait Fotache și a tinerei sale soții chiar în ziua cununiei lor. În acest scop, Mihu Inimă de Leu a venit la Galaţi, împreună cu toată banda lui și dacă viteazul domn colonel vrea să ducă la bun sfârșit însărcinarea pe care a primit-o din București, atunci astăzi va putea scăpa cu ușurință ținutul acesta de tâlharul cel mai sângeros și mai temut pe care l-a avut vreodată Balta Dunării. In același timp, domnul colonel va scăpa și viața boierului Panait Fotache și a tinerei sale soții, precum va scăpa și pe aleşii oaspeți străini de priveliștea cumplitei băi de sânge pe care vrea s- o pregătească Mihu Inimă de Leu. Un necunoscut. După ce Grigore Muscan izbuti, după sforţări uriașe, să întocmească scrisoarea de mai sus, o mai citi odată, iar după aceea o presără bine cu nisip pentru a usca cerneala. Pe urmă o vâri în plic și pe plic scrise adresa: Marelui, viteazului și vestitului domn Colonel Alexandru Ispirescu Comandantul tuturor dorobanților și al pandurilor din ținutul Dunării, Galaţi. După ce băgă apoi scrisoarea în plicul pe care-l lipi, ieși din cârciumă fără a-i da hangiului măcar bună ziua și pornind pe străzile Galaţilor, nu se mai opri până când n-ajunse în faţa casei colonelului Ispirescu. Ajuns acolo Muscan se uită cercetător în jurul său și când se încredință că nu era nici ţipenie de om prin apropiere văzu de ducerea la îndeplinire a planului său. Se apropie de poarta casei, scoase scrisoarea la iveală și apoi o vâri pe sub ușă, cu multă băgare de seamă. După ce făcu aceasta trase de clopoțel cu toată puterea. In clipa următoare Grigore Muscan și ajunsese la a treia poartă din adâncitura căreia se uită să vadă ce soartă va avea scrisoarea lui. El îl zări pe vistavoiulS colonelului, care veni somnoros și furios să deschidă poarta. Dar mânia îi crescu și mai mult, când deschizând poarta nu văzu pe nimeni în faţa casei. Vistavoiul mormăi, supărat: — Cine dracu' își bate joc de mine? Sau poate că numai mi s-a năzărit că a sunat cineva! Se mai uită odată în jurul său, dar deoarece nu zări pe nimeni, se întoarse, pentru a se înapoia în casă. Atunci băgă de seamă că în dreptul porții se găsea pe pământ ceva alb. Se aplecă și ridică scrisoarea așezată acolo de Grigore Muscan. Vistavoiul silabisi adresa, apoi mormăi din nou de data aceasta, mirat: — Dracul a mai văzut una ca asta! Să aduci o scrisoare și s-o lași în faţa porții! El luă scrisoarea, o vâri în buzunar și hotărî ca îndată ce se va trezi colonelul să i-o înmâneze, căci cine știe ce putea cuprinde o scrisoare sosită în împrejurări atât de ciudate. Grigore Muscan avea motivele sale binecuvântate să nu vrea să se arate prin apropierea casei colonelului Ispirescu. Planul său anume, în legătură cu dispăruta fata a bătrânului soldat, era pe punctul de a fi dus la îndeplinire. De aceea căpitanul bandiţilor din pădurea Gura Dracului nu voia să fie văzut dând târcoale casei colonelului. El se înțelesese cu Gheorghe Melinte, stricatul și beţivul comandant al închisorii Galaţilor, să-i prezinte colonelului Ispirescu o fată, oricare ar fi ea, pe care s-o dea drept fata colonelului. Grigore Muscan nici nu șovăi prea mult pentru ducerea la îndeplinire a planului său. El își trimisese pe unul din oamenii săi înapoi la casa părăsită din pădure, pentru a aduce la Galaţi pe 5 Vistavoi, Soldat în vechea armată, atașat pe lângă un ofiţer pentru servicii personale; ordonanţă. Sofica, noua ibovnică a lui Muscan, pe care banditul voia s-o prezinte colonelului Ispirescu, drept fiica acestuia. Acum Grigore Muscan aștepta cu nerăbdare înapoierea banditului și sosirea Soficăi și hotărî să nu se ducă la Piatra Seacă până când nu va fi terminat mai întâi afacerea cu Ispirescu. Puțin îi păsa lui că boierul Petrache Bănuţ avea să stea câteva zile mai mult în captivitatea lui. De mia de galbeni era sigur, căci fără ea, boierul și cu Dochiţa nu puteau părăsi ascunzătoarea. De aceea, el hotărâse să se intereseze mai întâi de afacerea cu cei două sute cincizeci de galbeni care i se cuveneau din împărțirea premiului colonelului Ispirescu, dacă planul pus la cale cu Gheorghe Melinte, comandantul închisorii, reușea. Și planul acesta nu se putea să nu reușească, iar rezultatul avea pentru Muscan o însemnătate deosebită. Cei două sute cincizeci de galbeni îi rămâneau lui, în întregime, deoarece tovarășii săi nu știau despre această afacere și deci nu era silit să-i împartă cu ei, cum împărțea celelalte prăzi. Ori, două sute cincizeci de galbeni nu erau de aruncat. Este adevărat însă că, cinci sute de galbeni făceau mai mult și Grigore Muscan și începu să-și frământe capul pentru a găsi vreun mijloc de a încasa el singur întregul premiu pus pentru găsirea fetei colonelului Ispirescu. Până în cele din urmă așteptarea lui luă sfârșit, căci banditul trimis la Gura Dracului se înapoie și o aduse cu sine și pe Sofica. Pe faţa banditului înapoiat însă era întipărită o amărăciune atât de mare, încât Muscan își dădu seama îndată că, trebuie să fie vorba despre vreo mare nenorocire, ce va fi căzut pe capul tovarășilor săi rămași la casa părăsită din pădure. Bănuiala lui se adeveri a fi fost îndreptăţită. Tocmai pe când se pregătea să-l întrebe, flăcăul și începu să se vaiete: — Căpitane, căpitane, s-a întâmplat o groaznică nenorocire! — Ce nenorocire omule? strigă Muscan. — Vai de noi, bine că măcar n-am fost acasă! răspunse banditul, pe același ton de bocitoare, ca și mai înainte. — Vorbește odată mai lămurit, omule! se răsti atunci Muscan, furios, văzând că tovarășul său nu mai încetează să se văicărească, dar nu-i spunea nimic. — Mihu Inimă de Leu a atacat casa părăsită, pe oameni i-a luat cu sine, iar clădirii i-a dat foc. Grigore Muscan rosti o groaznică înjurătură. — Trebuie să fi fost o noapte înfiorătoare. După cât am auzit te căuta pe tine și voia să te ucidă. În ochii lui Grigore Muscan se ivi o lucire îndărătnică. — Îmi pare foarte rău că nu ne-am întâlnit, căci și eu aș fi avut o mică socoteală cu el. Cred însă că Mihu Inimă de Leu n-a îndrăznit să se ducă la ascunzătoarea noastră din Gura Dracului decât numai fiindcă va fi prins de veste că nu va da ochi cu mine. Și cam ce a făcut dumnealui pe-acolo? — A pustiit grozav! Din casă n-am mai găsit decât o ruină... — Și ce s-a întâmplat cu oamenii noștri? — La asta îţi va răspunde Sofica. Căpitanul bandiţilor se întoarse spre fata venită cu banditul. — Ce știi, Sofico? — Am fost acolo, căpitane și am văzut totul! — Vorbește! — Au venit noaptea și... ne-au atacat pe neașteptate... Ne-a fost cu neputinţă să ne apărăm împotriva lor. — Și v-aţi predat? — N-am avut ce face! — Câini lași ce sunteţi! șuieră Grigore Muscan, amăraăt. — Mihu Inimă de Leu a venit cu o putere covârșitoare, căută fata să se apere pe sine și pe oamenii rămași la casa părăsită, și a înconjurat ascunzătoarea din toate părţile. Pe urmă, a întâlnit- o pe fata boierului, care l-a rugat să-l scape pe tatăl său din captivitate... — Și ce s-a întâmplat cu boierul? — Până când să ajungă Mihu inimă de Leu la el, în pivniţă, unde-l ţineam noi, bătrânul boier a dat ortul popii! Grigore Muscan sări de pe scaun cu un urlet ca de fiară: — A murit? — Până să ajungă la el în pivniţă s-a și răcit! — Dar atunci s-au dus dracului cei o mie de galbeni, preţul de răscumpărare... tună căpitanul bandiţilor. — Firește că s-a dus dracului prețul de răscumpărare, deoarece Mihu Inimă de Leu i-a dat drumul și Dochiţei, adăugă Sofica. — Mii de trăsnete! șuieră Grigore Muscan, asta întrece orice închipuire... Dar îi voi plăti eu asta, cu vârf și îndesat! Jur că nu mă voi odihni până când nu mă voi răzbuna. Și zicând aceste cuvinte, ochii lui aruncau fulgere. Ziua aceea fu pentru Grigore Muscan o zi foarte rea. Veștile proaste aduse de Sofica nu mai voiau să ia sfârșit. Mânia lui însă nu cunoscu margini, când mai află că oamenii săi îl rugaseră pe Mihu Inimă de Leu să-i primească din nou înapoi în banda sa și că acum erau iarăși credincioși căpitanului haiducilor din Baltă. Vestea aceasta îl amări cel mai mult deoarece acum se alesese praful de toată puterea lui, de toată căpitănia lui. De mânie înjura și blestema fără încetare. — Ticăloșii dracului! urla el. De îndată ce lipsesc de acasă, chiar și numai câteva zile, se și întâmplă ceva! Căci știu că, dacă eram acolo, niciuna din nenorocirile acestea n-ar fi căzut pe capul nostru! Și amărăciunea lui în loc să-i mai treacă, creștea văzând cu ochii. Nu-i mai ieșea din cap că acum se sfârșise cu puterea lui, că Mihu Inimă de Leu luase cu el marea pradă pe care o adunase cu atâta trudă și că prin moartea boierului Petrache Bănuţ pierduse și mia de galbeni pe care o și simțea în buzunarul său. — Ce să mă fac? Ce să mă fac? se tângui el, până în cele din urmă. Ar fi vrut să se apuce de multe deodată și mai ales să se răzbune pe Mihu Inimă de Leu, căci dorul de răzbunare îl chinuia cel mai cumplit. Încetul cu încetul se mai liniști însă și atunci își dădu seama că deocamdată trebuia să renunţe la această răzbunare, căci singur și așa nu putea ajunge la niciun rezultat față de temutul căpitan de haiduci. Inainte de toate trebuia să facă rost de ceva bani, pentru că fără bani nu se putea mișca niciun pas. De aceea primul său gând era să pună mâna pe premiul de cinci sute de galbeni pe care colonelul Ispirescu îi dădea pentru găsirea fiicei sale. Mânia cumplită ce-i frământa sufletul lui hain nu se mai potoli decât numai când zări pe zidul hanului semnul bine cunoscut al lui Mihu Inimă de Leu. Semnul acesta era dovada că Mihu Inimă de Leu se găsea în ziua aceea la Galaţi. Scopul pentru care căpetenia haiducilor venise în portul dunărean chiar în ziua cununiei boierului Panait Fotache nu era mister pentru Muscan, deoarece el cunoștea prea bine ura neţărmurită pe care Mihu Inimă de Leu i-o purta boierului, așa că, căpitanului bandiţilor nu-i fu greu să facă legătura dintre prezenţa lui Mihu Inimă de Leu la Galaţi și nunta lui Panait Fotache. Mihu Inimă de Leu fiind la Galaţi, Muscan putea să-și ducă planul la îndeplinire mai curând decât s-ar fi așteptat. După aceea îi scrisese el colonelului Ispirescu scrisoarea prin care îi aducea la cunoștință că Mihu Inimă de Leu se găsește la Galați. Când soarele se ridica pe cer, Grigore Muscan porni spre Grigore Melinte, comandantul închisorii Galaţilor ducând-o cu sine și pe Sofica, fata pe care tovarășul său o adusese din Gura Dracului. Pătrunzând în cabinetul de lucru al lui Gheorghe Melinte, Muscan exclamă, triumfător: — lată fata! Gheorghe Melinte se uită cercetător la fată. Sofica era o fată cu pielea arsă de soare, cu priviri pline de foc. Grigore Muscan îi explicase cum stăteau lucrurile, o învățase ce trebuie să spună și să facă așa că atunci când comandantul închisorii o întrebă: — Cum te cheamă? Ea răspunse fără înconjur: — Stanca! Comandantul închisorii zâmbi, îi plăcu că Muscan o și învățase pe fată ce trebuia să știe. După aceea îi mai dădu și el amănuntele pe care Muscan nu avea de unde să le cunoască. Mai înainte de toate o învăţă să știe cum arăta micul medalion pe care el îl luase de la Stanca și care medalion era dovada hotărâtoare că Stanca era fata colonelului Ispirescu, fată care dispăruse de acasă cu cincisprezece ani în urmă. Sofica ascultă cu luare aminte tot ceea ce i se spunea, își întipări în minte fiecare cuvânt și era pe deplin încredințată că nu va uita nimic. Gheorghe Melinte o conduse pe Sofica și în celula în care fusese ținută Stanca și de unde dispăruse în împrejurări atât de misterioase cu ajutorul lui Mihu Inimă de Leu., După ce-i vâri în cap și acest amănunt, Gheorghe Melinte socoti timpul sosit, pentru a începe marea înșelătorie, a cărei victimă trebuia să cadă nefericitul colonel Ispirescu. El se despărţi de Muscan și de Sofica și-i îndrumă să se ducă la colonelul Ispirescu. El însuși hotărî să aștepte la închisoare și aceasta din două motive. Întâi, pentru ca Ispirescu să nu bănuie nimic cum că el ar fi putut să-i dea Soficăi oarecari amănunte, în al doilea rând, pentru a nu fi amestecat cu nimic, dacă cine știe din ce pricină înșelătoria nu reușea. După ce se despărţi de complicele său, Grigore Muscan se duse de-a dreptul spre casa colonelului pe unde mai umblase odată în zorii zilei. El mergea îngândurat alături de Sofica. Altă dată, în alte împrejurări, când pornea pentru săvârșirea vreunei isprăvi, puţin îi păsa, dacă va izbuti sau nu. Nu se temea de primejdii, căci fricos nu era Muscan. Acum însă, după ce nenorocirile se ţinuseră lanţ, oamenii săi îl părăsiseră, prada adunată îi fusese luată, boierul Petrache Bănuţ, mina lui de aur, murise, acum era foarte îngrijorat de izbânda întreprinderii sale. — Mai avem mult de mers? întrebă Sofica. Contrar lui Muscan, fata era cât se poate de liniștită și nu se îngrijora deloc din pricina primejdiosului rol pe care avea să-l joace. Parcă toată viaţa ei n-ar fi făcut altceva, decât să joace teatru și încă teatru unde nu fusese obișnuită să culeagă decât izbânzi. — Îndată vom ajunge acolo! răspunse Muscan, care însă mergea tot mai încet cu cât se apropiau mai mult de ţinta drumului lor. Cu toată încetineala banditului însă, până în cele din urmă tot ajunseră la casa colonelului, deoarece orice drum se sfârșește. Acum poarta nu mai era încuiată, așa că cei doi ticăloși putură să intre nestânjeniţi. Tocmai când ajunseră la ușa casei îi opri un vistavoi: — Ehei, încotro? — La domnul colonel! răspunse Grigore Muscan. — Acum nu se poate vorbi cu dumnealui. — Dar de ce nu s-ar putea? — Fiindcă de-abia s-a sculat! Grigore Muscan dădu din cap. — Asta nu face nimic! — Ce vorbă-i aia că, nu face nimic? făcu vistavoiul și mirat și mânios. Cum îndrăznești să vorbești astfel? — Spune-i numai domnului colonel că vreau să vorbesc cu el în chestiunea fiicei dumisale. Ai înţeles? La auzul acestor cuvinte purtarea vistavoiului se schimbă ca prin farmec. Nu se mai împotrivi, ca până atunci, ci se repezi ca o furtună în odaia colonelului Ispirescu și cu faţa strălucind de bucurie, vesti: — Domnule colonel, afară se găsește un om, care aduce vești despre fata dumneavoastră. Mai este și o fată eu el... Colonelul Ispirescu sări de pe scaun și strigă: — Lasă-i să intre numaidecât! Vestea aceasta îl impresionă pe colonel într-atâta, încât uită cu totul de scrisoarea care ajunsese la el în împrejurări atât de tainice și pe care tocmai o citise. Mihu Inimă de Leu să fie la Galaţi? | se părea un lucru prea cu neputinţă. Dar la urma urmelor de ce nu s-ar putea? Și cu toate că scrisoarea nu-i dădea niciun amănunt despre locul unde s-ar găsi temutul haiduc, totuși, hotărî să se uite mai de aproape la toți străinii care se vor găsi în oraș cu prilejul nunţii boierului Panait Fotache. Se auzi o bătaie în ușă. Inima colonelului Ispirescu tresări. Acum, acum va suna clipa cea mare, când își va revedea copila, pierdută cu cincisprezece ani în urmă. El însuși se grăbi să deschidă ușa. Prin ușă Grigore Muscan intră în odaie cel dintâi, salutându-l respectuos pe bătrânul soldat. Colonelul Ispirescu nu se sinchisi prea mult de Muscan. Privirile lui se îndreptară înspre fata care venea în urma banditului. Sofica, învățată mai dinainte să dea buna ziua frumos, cum se cuvine, îl salută pe colonel, apoi luă o înfățișare blândă, de mironosiţă, ceea ce pentru temperamentul ei nu era un lucru tocmai atât de ușor. Cu toate acestea își jucă rolul în chipul cel mai vrednic de laudă. Colonelul Ispirescu o măsură cu priviri cercetătoare și se cam miră că fata aceasta să fie copila lui, mica lui Pia, pe care ţiganii i-o furaseră la vârsta de trei ani. — Ce vânt te aduce la mine, omule? îl întrebă colonelul Ispirescu, pe Grigore Muscan. — Viteazule domn colonel, răspunse banditul cu șiretenie, am auzit când s-a bătut toba prin oraș, dându-se populaţiei de știre, în ce împrejurări neînchipuite a dispărut copila dumneavoastră... În clipa aceea Sofica scoase un țipăt și arătă spre masă. — Medalionul meu! Într-adevăr, pe masă se găsea medalionul pe care era săpat blazonul familiei Ispirescu. Sofica juca atât de bine, atât de meșteșugit scena aceasta, pe care nimeni nu i-o spusese mai dinainte, deoarece nimeni nu putea bănui că va avea loc, încât chiar și Grigore Muscan rămase adânc uimit. — Îmi daţi voie să mi-l iau? îl întrebă fata pe colonel... L-am purtat întotdeauna pe gât, numai acum mi l-a luat comandantul închisorii Galaţilor! Sofica își juca rolul ca o adevărată actriță. Colonelul Ispirescu se uita la ea, adânc mișcat, lacrimile îi și podidiră ochii și abia se mai putu stăpâni de a nu se repezi la ea spre a o cuprinde în braţe, spre a o săruta. Deocamdată se stăpâni însă, deoarece voia să afle totul despre soarta fetei sale pierdute și de aceea îl întrebă pe Muscan: — Dar spune-mi, omule, cum de a ajuns fata aceasta la dumneata? — E lungă povestea, domnule colonel. — Spune-mi-o, vreau să știu! — Lucrurile s-au întâmplat așa că, eu mergeam spre casă. Pe drum am zărit un om, care părea să fie haiduc și care târa după sine o fată. Cum nu fac parte din oamenii fricoși, n-am stat la îndoială o clipă să sar în ajutorul fetei care se găsea la nevoie. Haiducul se răsti la mine, îngâmfat ca un păun și-mi strigă: — Vezi-ţi de drum, dacă ţi-e dragă viaţa, deoarece eu sunt Mihu Inimă de Leu și nu glumesc! Dar nici mie nu mi-a trebuit mai mult. Credea, pesemne că auzind că am de a face cu Mihu Inimă de Leu, voi cădea la pământ de frică. Eu însă, bucuros de a mă fi văzut odată în fața acestui blestemat căpitan de bandiți, care mi-a furat și mie câteva capete de vite, mi-am tras pumnalul de la brâu ca să-l trimit pe lumea cealaltă și să scap pământul de un ticălos ca el. Mihu Inimă de Leu însă nu se sperie și începu să se apere. Încăierarea noastră ţinu câteva minute și ce mai încoace și încolo, mărturisesc că nemernicul s-a dovedit a fi mai tare decât mine, căci în curând mi-am dat seama că clipele de viaţă îmi erau numărate. Spre norocul meu însă, mahalaua a fost trezită din somn de ţipetele deznădăjduite ale fetei, care mă și vedea căzând la pământ, găurit de cuțitul haiducului și oamenii începură să iasă de prin case. Atunci Mihu Inimă de Leu îmi dădu drumul și socoti că, fuga e rușinoasă dar e sănătoasă, căci în câteva clipe se făcu nevăzut. Situaţia era atât de primejdioasă pentru el, continuă Muscan, după o pauză de câteva clipe, încât renunţă de a mai duce fata cu el. Așa a ajuns Stanca la mine. Îndată ce i-am auzit numele, mi-am adus aminte că după amiazi se bătuse toba în piaţă vestindu-se dispariţia unei fete cu numele acesta. Privirile colonelului se odihneau blând pe chipul Soficăi, care, în urma instrucţiunilor primite de la Muscan, stătea smerită, cu privirile lăsate în pământ. Grigore Muscan vru să mai spună ceva, dar colonelul Ispirescu se întoarse spre fată și-i zise cu multă blândetțe: — Stăncuţo! Fata își ridică privirile și se uită plină de așteptare în ochii buni și blânzi ai colonelului. — Dar spune-mi, copila mea, ce legătură este între tine și Mihu Inimă de Leu? Fata răspunse, fricoasă: — Pe Mihu Inimă de Leu l-am cunoscut în tabăra ţiganilor unde am fost crescută. Venea adeseori prin tabără, dar eu cum prindeam de veste că este pe acolo, mă ascundeam, deoarece haiducul mă urmărea mereu cu dragostea lui. Eu însă nu-l puteam vedea în ochi și-l uram din pricina cruzimii sale. — Totul merge ca pe strună! se gândi Grigore Muscan, mulțumit. — Vorbește, copila mea! o încurajă colonelul Ispirescu pe fată. — Dar Mihu Inimă de Leu nu vru să înțeleagă că nu-mi trebuie dragostea lui, urmă Sofica, și acum când am ajuns în temniţa din Galaţi, jur că, fără să fiu vinovată, el se gândi să mă scape de acolo, pentru ca în chipul acesta să-mi câștige dragostea. — Dar cum a putut pătrunde până în celula ta? întrebă colonelul, curios. A — Nici eu nu pot pricepe. Am rămas uluită, chiar și eu. In miezul nopţii m-a trezit din somn un zgomot pe care l-am auzit în jurul ferestrei celulei mele. Tocmai voiam să strig, când o voce șoptită îmi spuse să stau liniștită și să nu fac nici cel mai mic zgomot. Am recunoscut îndată vocea lui Mihu Inimă de Leu, cu toate că haiducul îmi vorbise numai în șoaptă. Firește că libertatea mi se păru mai bună decât temniţa și de aceea am primit ajutorul lui, cu gândul ca mai târziu, la un moment prielnic, să fug de lângă el. Mihu Inimă de Leu a tăiat gratiile de la fereastră cu un mic ferăstrău pe care-l adusese cu sine și apoi a coborât în celulă de unde apoi am ieșit amândoi, părăsind închisoarea. Căpitanul haiducilor credea că odată ce m-a scăpat din închisoare, trebuia să-i fiu adânc recunoscătoare și începu să-mi și dea a înţelege care era preţul pe care mi-l cerea pentru scăparea mea din temniţă... La auzul scopului pe care-l urmărea, eu am început să mă împotrivesc tot mai mult și când am văzut că situaţia devine tot mai amenințătoare am vrut să fug. Atunci ticălosul s-a întors împotriva mea... — Da, da, se amestecă în vorbă și Grigore Muscan, cearta era foarte aprinsă când m-am amestecat și eu! Colonelul Ispirescu ascultase cu cea mai mare luare aminte povestirea Soficăi. Intr-adevăr fata minţise cu atâta măiestrie de parcă ar fi citit într-o carte deschisă. Și istorisirea ei, povestită cu atâta hotărâre, cu atâta putere de convingere, îl făcu pe bietul colonel să creadă tot mai mult că într-adevăr se găsea în fața copilei sale de mult pierdută. Privirile lui blânde, mângâietoare căutau pe chipul fetei amintirile trecutului, înfățișarea micuţei sale Pia, pe care ţiganii nemiloși i-o răpiseră pe când fetița n-avea decât trei anișori. Și ochii lui de tată, găsiră într-adevăr o oarecare asemănare între micuța de acum cincisprezece ani și fata urgisită de soartă care se găsea în faţa lui. Dar tocmai pe dos se gândea Marin, bătrânul servitor al colonelului Ispirescu, care stătuse nemișcat într-un colț al odăii și urmărise cu multă luare aminte toată scena. Bătrânul servitor era în slujba colonelului Ispirescu de mai bine de două decenii și fusese în casă și când se născuse nădejdea colonelului, micuța Pia. Pe urmă, după ce copila se mai înfiripase, bătrânul Marin se juca adeseori cu ea și-i era tare dragă. Tocmai de aceea, durerea lui fu mare când într-o bună zi drăgălașa făptură dispăru fără urmă. Vestea cu care venise în zilele de urmă comandantul închisorii aprinsese, flacăra bucuriei și în inima bătrânului servitor. Era fericit că o va putea revedea pe draga lui Pia, care, el era încredințat că-și va recunoaște vechiul tovarăș de joacă cu toți anii care se scurseseră între timp. Dar Sofica nici nu-i băgă în seamă pe bătrânul Marin. Și cu cât se uita mai mult la ea, cu atât mai încredinţat devenea Marin că aici nu putea fi vorba decât de o greșeală, deoarece fata aceea nu putea fi Pia Ispirescu. El nu spuse însă nimic, despre bănuiala lui, deoarece nu voia să strice bucuria stăpânului său, mai înainte de a fi sigur că nu se înșela. El se uită doar îndelungat la fată, în speranţa că până în cele din urmă tot va găsi ceva amintiri pe chipul aceleia care se dădea drept fata colonelului. Din această cercetare îl trezi glasul colonelului. — Marine! Bătrânul servitor se apropie de stăpânul său care se aplecă la urechea lui și-i șopti, încet, așa ca ceilalţi să nu-l audă: — Marine, trimite pe cineva până la închisoare să-l aducă îndată aici pe Gheorghe Melinte. Marin dădu din cap și plecă, grăbit. Peste câteva minute, unul din vistavoi porni iute spre închisoarea Galaţilor, unde îl și găsi pe comandant. Melinte aștepta doar cu nerăbdare chemarea aceasta a colonelului. Când vistavoiul îi spuse pentru ce a venit el lăsă deoparte tot ce avea de lucru și porni îndată spre locuinţa colonelului. Știa prea bine despre ce putea să fie vorba. Muscan și cu falsa Stanca doar de-abia plecaseră de la el pentru a duce la îndeplinire îndrăzneţul plan de înșelătorie născocit de Muscan. In vremea aceasta colonelul îi ţinu de vorbă pe Muscan și pe Sofica, așteptând cu nerăbdare sosirea comandantului închisorii, deoarece prin această confruntare voia să se încredințeze definitiv că fata care se găsea acum în faţa lui era într-adevăr copila sa. In privinţa aceasta colonelul Ispirescu era foarte prevăzător. Medalionul nu era decât o jumătate de dovadă pentru el. Nu-și putea da seama pentru ce anume, dar o bănuială nelămurită îi strânse inima și-i șoptea parcă cum că fata aceasta nu este una și aceeași cu cealaltă care fusese vârâtă în închisoarea Galaţilor. De aceea avea nevoie de confirmarea lui Gheorghe Melinte, comandantul închisorii, singurul martor ce putea exista în cazul acesta, el fiind acela, care luase medalionul de la fata ce-i fusese adusă sub învinuirea de furt. Dacă comandantul închisorii o recunoștea pe fată, atunci nu mai putea exista nicio îndoială, în privinţa identităţii ei și atunci orice urmă de bănuială trebuia să dispară. Atunci el trebuia să-și deschidă larg brațele pentru a primi în ele cu toată dragostea părintească pe fata de care soarta îl despărțise vreme atât de îndelungată dar pe care îndurarea Celui de Sus i-o trimisese iarăși înapoi. In asemenea împrejurări era firesc ca bietul colonel să aștepte cu nerăbdare sosirea comandantului închisorii și chipul i se însenină când auzi zgomot de pași în faţa ușii. Nu se înșelase. Ușa se deschise într-adevăr și în pragul ei se ivi Gheorghe Melinte, comandantul închisorii Galaţilor. Văzându-l pe Melinte intrând în odaie, Sofica sări de pe scaunul pe care şedea, scoase un mic țipăt și fugi lângă colonelul Ispirescu. Toate privirile se îndreptară spre ea. Colonelul Ispirescu, bătrânul Marin, dar chiar și Muscan și cu comandantul închisorii rămaseră uluiţi, văzând purtarea fetei. — Ce să se fi întâmplat cu ea? se întreba fiecare din aceștia de mai sus. Clipa următoare le tălmăci însă pricina acestei purtări. După ţipătul, de care am vorbit mai sus, Sofica se adresă colonelului cu cuvinte imploratoare: — Comandantul închisorii! strigă ea arătând spre Gheorghe Melinte. Vrea să mă ia înapoi, să mă întemniţeze din nou, nu mă lăsaţi!... Mai bine mă înapoiez la Mihu Inimă de Leu decât să mă duc la închisoare iarăși... Grigore Muscan și cu comandantul închisorii Galaţilor nu băgară de seamă decât acum, că fata aceasta era o adevărată artistă și că instinctul o învățase să facă ceea ce n-o învăţaseră ei. Scena era redată cu atâta măiestrie încât Muscan și cu comandantul închisorii rămaseră uluiţi. Ea fu însă hotărâtoare pentru colonelul Ispirescu, în sufletul căruia nu mai exista acum nicio urmă de îndoială. Cu ochii plini de lacrimi de fericire, colonelul Ispirescu o îmbrăţișă pe ibovnica banditului Grigore Muscan și exclamă: — Copila mea... scumpa mea copilă! Căpitanul bandiţilor din pădurea Gura Dracului răsuflă ușurat. Cei cinci sute de galbeni erau asiguraţi acum și i se părea că-i și simte în buzunar. Intre timp Sofica juca cu cea mai desăvârșită măiestrie pe fata care nu mai putea de bucurie de a-și fi regăsit părintele. Lacrimile îi curgeau șiroaie și se prefăcea atât de adânc mișcată și atât de fericită, încât ai fi crezut că într-adevăr îl găsise pe părintele său pe care-l pierduse cu mulţi ani înainte. Ea îl îmbrăţișa, îl copleșea cu sărutări pe bătrânul colonel pe al cărui chip serios altădată, acum era întipărită o expresie de desăvârșită bucurie și lacrimile de fericire îi brăzdau necontenit obrajii. Grigore Muscan se cam plictisise de toată scena aceasta. O scenă mișcătoare ca aceasta nu era pentru el, nu-l interesa. In schimb, îl interesa mult mai mult premiul, pe care colonelul Ispirescu i-l făgăduise aceluia care-i va găsi copila și ardea de nerăbdare să audă odată sunetul ispititor al aurului ce urma să-i fie numărat lui. Colonelul Alexandru Ispirescu era un adevărat boier, care nu uită de ceea ce făgăduise, cu toate că premiul acesta era o adevărată avere. După ce bucuria revederii se mai potoli el se apropie de Grigore Muscan și-i strânse mâna soldăţește. — Îți mulțumesc, prietene, zise colonelul, cu lacrimi în ochi, îţi mulțumesc că mi-ai readus fata! — Mai bine plătește, se gândi Grigore Muscan, decât să-mi mulțumești! De aceea el nu-și trădă gândurile, ci zâmbi, zâmbi necontenit. Colonelul Ispirescu se îngriji ca zâmbetul acesta să rămână vreme cât mai îndelungată pe chipul aducătorului copilei sale. El se apropie de masa sa de scris, trase un sertar și luă din el o pungă în care pregătise cei cinci sute de galbeni făgăduiţi aceluia care-i va găsi fata. Lui Grigore Muscan îi lăsa gura apă când zări punga plină cu galbeni, dar lăcomia lui nu mai cunoscu margini când aurul acela ajunse în mâinile lui. Grigore Muscan era atât de hrăpăreț, încât dacă în clipa aceea nu l-ar fi preocupat alte gânduri, fără îndoială că s-ar fi așezat să numere banii, spre a vedea dacă nu cumva lipsește vreun cocoșel din cei cinci sute care trebuiau să fie acolo. Dar mintea lui frământa în clipa aceea un gând mult mai josnic, mult mai mârșav chiar și decât acela de a număra premiul pe care-l primea printr-o groaznică înșelătorie. Gheorghe Melinte, comandantul închisorii, se uita cu priviri tot atât de lacome la punga cu aur din mâinile complicelui său, ceea ce nu-i scăpă lui Grigore Muscan. Prin capul căpitanului de bandiți trecu un gând tot atât de josnic, ca și celelalte fapte ale lui de până atunci. — Uite-te bine la ei, prostule, își zise el, căci și așa nu vei vedea niciunul din galbenii aceștia! După ce-i predă punga cu bani colonelul Ispirescu mai strânse odată mâna lui Muscan care se pregătea să plece. Gheorghe Melinte, care simţise parcă ce avea de gând să facă banditul, se îndreptă și el spre ieșire, ca nu cumva Muscan să dispară. În ochii banditului lucea o lumină ciudată și comandantul închisorii se gândi că omul acesta, care fusese în stare să născocească grozava înșelătorie cu falsa fata a colonelului, ar putea să fie în stare să-l tragă pe sfoară și pe el și să nu-i dea partea care i se cuvenea în urma înţelegerii avute. Grigore Muscan își frământa creierul cum să facă spre a se descotorosi de comandantul închisorii, când întâmplarea îi veni în ajutor. — Melinte! se auzi deodată glasul colonelului Ispirescu, la care Gheorghe Melinte se opri, vrând-nevrând. — Porunciţi, domnule colonel! zise el, contrariat, de a nu se putea duce după tovarășul său de pungășie. Colonelul Ispirescu mai deschise odată saltarul mesei sale de Lucru și luând o mână de galbeni îi întinse comandantului închisorii, zicându-i: — Vino aici, Melinte, căci și dumneata ai partea dumitale de merit în regăsirea fiicei mele. Ține acești douăzeci și cinci de galbeni și folosește-i sănătos. Comandantul închisorii luă banii cu lăcomie. Între timp însă nu scăpă din vedere că în vreme ce el stătea în fața mesei de scris a colonelului, tovarășul său se și strecurase afară din odaie. De aceea își dădu toată osteneala să părăsească și el casa cât mai neîntârziat și mulțumindu-i colonelului înc-odată pentru darul său se grăbi pe urmele lui Muscan. De îndată ce ieși în stradă porni în pas alergător după căpitanul bandiţilor care intre timp și ajunsese în celălalt capăt al străzii. Împrejurarea aceasta îi întări bănuiala că Grigore Muscan nu mai voia să împartă cu el premiul pe care pusese mâna prin ajutorul său. Căci dacă n-ar fi avut de gând să-l tragă pe sfoară, atunci n-ar fi fugit, ci l-ar fi așteptat la primul colţ de stradă pentru a împărți cu el cei cinci sute de galbeni, așa după cum le fusese vorba. Faptul acesta îl înfurie nespus pe comandantul închisorii Galaţilor. — Blestematul, vrea să mă tragă pe sfoară? șuieră el, printre dinţi. Dar lasă că am eu ac de cojocul lui! Zicând acestea, nu se rușină să pornească în goană după cel ce voia să spele putina. El începu să alerge cât îl ţineau picioarele și depărtarea dintre el și urmărit începu să scadă foarte repede. La un moment dat însă căpitanul bandiţilor întoarse capul și văzându-l pe Melinte în urma sa începu să fugă și el. Dar Melinte, mai subțţirel și mai ușor decât greoiul Muscan fugea mai repede și depărtarea dintre cei doi scădea văzând cu ochii. Grigore Muscan văzând că urmăritorul său îl va ajunge în orice caz, se opri și-l așteptă pe comandantul închisorii. Peste câteva clipe el îl și ajunse pe căpitanul bandiţilor. Cei doi bărbaţi se uitară pieziș unul la altul. În ochii lui Melinte lucea flacăra mâniei, Muscan se uita cu priviri batjocoritoare la tovarășul său de înșelătorie. În cele din urmă, Gheorghe Melinte exclamă, furios: — De ce ai vrut să fugi? — Cine a vrut să fugă? răspunse Muscan, netulburat. — Îndrăznești să mai și tăgăduiești? — Dar oare nu vezi că m-am oprit? — Te-ai oprit, fiindcă în orice caz te-aș fi ajuns din urmă! Situaţia începea să devină amenințătoare. Grigore Muscan se uita mereu batjocoritor la comandantul închisorii, care nu-și mai pierdu vremea în zadar, ci trecu de-a dreptul la chestiunea care-l interesa. — Dă-mi banii! Grigore Muscan luă o înfățișare foarte mirată, ca un om care nu știe despre ce este vorba. — Ce fel de bani? întrebă el. — Banii, pe care i-ai primit de la colonelul Ispirescu! — Așa?! Dar banii aceia sunt ai mei! — Se poate, dar numai o parte din ei, căci în privinţa celeilalte părți ne-am înțeles altfel. Grigore Muscan întrebă, cu un zâmbet batjocoritor: — Cum să ne fi înțeles? — De ce te faci că nu știi? — Nu mă fac de loc! — Ascultă, pe mine nu mă tragi tu pe sfoară! Dă-mi banii, până ti-i cer cu frumosul! — Și când nu mi-i vei mai cere cu frumosul ce va fi? întrebă Grigore Muscan pe un ton provocator! — Atunci nu cred că vei mai rânji ca acum, ticălosule! — Nu găsești că ești cam obraznic? — Tot atât de obraznic ca și tine! — Eu te sfătuiesc să-ţi măsori cuvintele. — Nu mă tem de amenințările tale! — Vom vedea! Cu aceste cuvinte Muscan făcu câțiva pași mai încolo, ca și când ar fi vrut să-și vadă de drum. Comandantul închisorii însă, îl ajunse dintr-o săritură și-l prinse de braţ: — Nu vei mai face niciun pas, până când nu-mi vei da jumătate din banii pe care i-ai încasat! strigă el, furios. — Ce fel de jumătate din bani ceri, omule? — Nu te mai juca cu mine, căci încep să-mi pierd răbdarea! — Sfârșește cu amenințările acestea, căci eu nu sunt un om care să se sperie de propria sa umbră! Tu ţi-ai primit răsplata de la colonel. Ceea ce am căpătat eu nu te privește... Și acum lasă- mă să-mi văd de drum! — Bine măi, ticălosule, dar așa ne-am învoit noi? Grigore Muscan începu să râdă și mai batjocoritor. — Prostule! strigă el. Altădată alege-ţi oamenii cu care faci afaceri căci de la mine nu vei vedea nicio leţcaie din ceea ce am luat de la colonelul Ispirescu! Gheorghe Melinte urlă de mânie și vru să se repeadă asupra banditului. — Nemernicule... În aceeași clipă însă, în mâna lui Muscan se ivi ţeava amenințătoare a unui pistol. — Incă un pas și te culc la pământ! șuieră banditul. Și pentru ca să-ţi dai seama că eu nu glumesc și ca să știi cu cine ai dea face, află că eu sunt... Mihu Inimă de Leu! În faţa acestei întorsături neașteptate, comandantul închisorii rămase încremenit și mai înainte de a se fi dezmetecit, Grigore Muscan îl lovi cu patul armei în cap cu atâta putere încât Melinte se culcă la pământ fără să mai scoată vreun cuvânt. Când își veni în fire, apoi, Muscan nu mai era niciunde. Gheorghe Melinte se gândi cu amărăciune la chipul josnic în care fusese tras pe sfoară de către bandit. Și pe de-asupra nici măcar nu se putea răzbuna pe Muscan, lămurindu-i pe colonelul Ispirescu cum că ticălosul acesta îi adusese în casă o altă fată în locul Stancăi, fată care n-avea nimic comun cu aceea de la care luase el medalionul în închisoare. Căci dacă ar da lucrurile pe faţă, colonelul s-ar răzbuna în primul rând asupra lui și l-ar face una cu pământul sau în cel mai fericit caz l-ar da afară numaidecât din postul pe care-l ocupa. În asemenea împrejurări nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să se consoleze cu cei douăzeci și cinci de galbeni, pe care colonelul i-i dăruise pentru mâna de ajutor pe care o dăduse pentru regăsirea „Stancăi”. Dar pe Gheorghe Melinte îl aștepta o mare și dureroasă surpriză și în privinţa aceasta. Care nu-i fu mirarea când vârând mâna în buzunarul în care își pusese cei douăzeci și cinci de galbeni constată că aceștia nu mai erau acolo și că pe semne îi fuseseră luaţi de către Grigore Muscan, în vreme ce el zăcea în nesimţire la pământ în urma loviturii cu puful pistolului. Așa că toată munca lui Gheorghe Melinte, toată truda și înfrigurarea lui fuseseră zadarnice, deoarece Muscan îi luase și puţinul pe care i-l dăruise colonelul Ispirescu. * x x La prima întâlnire, colonelul Ispirescu nu putu să stea prea multă vreme de vorbă cu fiica sa, deoarece datoria îl chema în alta parte. El se îmbrăcă iute în haine de paradă și se grăbi să se ducă la conacul lui Panait Fotache unde se făceau cele din urmă pregătiri pentru nuntă. La conac domnea o mare înfrigurare, oaspeţii veneau necontenit și marile săli ale conacului gemeau de lumea venită să fie martoră la cununia boierului. Colonelul Ispirescu își aduse aminte din nou de scrisoarea aceea care-i venise pe o cale atât de puțin obișnuită și în care i se aducea la cunoștință că Mihu Inimă de Leu se găsea la Galaţi împreună cu întreaga sa bandă. Dar cu toate că vestea aceasta i se părea neserioasă, colonelul Ispirescu tot nu neglijă de a lua măsurile pe care le credea el necesare. Lui i se părea de necrezut ca Mihu Inimă de Leu să-și aleagă pentru săvârșirea unui atac tocmai un prilej dintre cele mai primejdioase. Tot orașul era în picioare. Galaţiul gemea de oaspeții veniţi la nuntă, așa că, atentatul de care se vorbea în scrisoare ar fi fost foarte greu de dus la îndeplinire în asemenea împrejurări. De aceea, colonelul Ispirescu se gândi că totul trebuie să fie numai o glumă de prost gust a vreunui om care n-are cu ce-și omori timpul. După cât îl cunoștea el pe Mihu Inimă de Leu, după faptele acestuia, căpetenia haiducilor era mult mai prevăzător decât să se aventureze orbește într-o luptă care l-ar fi putut costa libertatea. Cu toate acestea el le spuse câtorva din ofiţerii săi despre ce fusese înștiințat și le atrase luarea aminte pentru cazul când atacul tot ar fi avut loc. Ofițerii primiră vestea aceasta zâmbind. — Nu se poate! — Nu îndrăznește să vină aici, cât ar fi el de Mihu Inimă de Leu! — Eu, ce să vă spun, zise râzând un tânăr ofițer, tare aș vrea să dau ochi cu acest faimos căpitan de haiduci. Un ofițer de panduri se amestecă și el în vorbă. — Aceasta sunt mai în drept s-o spun eu, zise el întunecat, deoarece eu am o veche socoteală cu acest faimos bandit! Era căpitanul Guriotis, care mai purta încă semnul întâlnirii cu oamenii lui Mihu Inimă de Leu. Cu toate acestea, își îmbrăcase și el uniforma de gală și făcea și el parte din ofiţerii care comandau trupa trimisă să ţină ordinea la cununia boierului Panait Fotache. — Așadar, pot avea încredere în dumneavoastră domnii mei că nu se va întâmpla nimic neplăcut? întrebă colonelul Ispirescu mai înainte de a se îndepărta. — Nu, nu! răspunseră ofițerii în cor. Domnul colonel poate fi fără nicio grijă. Colonelul Ispirescu se despărți de ofițerii săi, apoi intră în casă pentru a-l saluta pe boier, precum și pe oaspeții adunaţi acolo. Cu toată înfrigurarea cu care fuseseră urmărite pregătirile, totuși mai erau încă câteva ceasuri până când nunta avea să înceapă în mod oficial, așa că oaspeţii stăteau de vorbă, râdeau, glumeau. In ziua aceea se adunaseră în conacul boierului Panait Fotache cunoscuți și prieteni de prin toate orașele de prin împrejurimi și chiar și din orașe mai îndepărtate. Erau adunaţi acolo cunoscuţi care nu se vedeau decât la câţiva ani odată sau care nu se mai văzuseră nicicând, dar care se împrieteneau foarte iute, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea prilejuri. Colonelul Ispirescu îl căută pe stăpânul casei și în curând îl și găsi într-unul din colțurile mai retrase ale unei odăi unde stătea de vorbă cu generalul Kiseleff, guvernatorul rus al celor două principate române, care onorase cu prezenţa sa nunta boierului Panait Fotache, deoarece era el însuși prieten cu tatăl contesei Subotkin. Generalul Kiseleff fusese într-o inspecţie la lași și rânduise lucrurile astfel ca la întoarcerea sa spre București, să treacă prin Galaţi, pentru a lua parte la nuntă. Oricine își poate închipui mândria ce cuprinse sufletul boierului Panait Fotache când auzi că însuși Excelenţa Sa guvernatorul va veni la nunta sa. Mândria aceasta crescu însă la culme când caleașca aurită a generalului Kiseleff trase în curtea conacului și din această caleașcă cobori prea puternicul guvernator al celor două principate. Excelenţa Sa, generalul Kiseleff era oaspetele cel mai de seamă al cununiei, așa că toată lumea găsi că era firesc ca garda să se ocupe mai întâi de el și numai pe urmă de ceilalţi oaspeţi. Moșierul de lângă Galaţi făcu tot ce-i stătu în putinţă pentru ca înaltul său oaspete să se simtă cât mai bine în casa sa și de aceea îi vorbea mereu și mereu îi povestea câte ceva pentru ca acesta să nu se plictisească nicio singură clipă. Ajungând în faţa guvernatorului, colonelul Ispirescu își lipi călcâiele și pintenii de argint sunară melodios. Guvernatorul Kiseleff îi întinse cu drag mâna colonelului Ispirescu pe care-l cunoștea încă din armata rusă, unde acesta învățase arta ostășească. Toată lumea știa că colonelul Ispirescu era unul din oamenii cei mai influenți pe lângă guvernatorul rus. — Imi pare nespus de bine, dragă colonele, că te pot revedea! zise generalul, râzând. — Norocul este pentru mine, Excelenţă! răspunse ofiţerul, înclinându-se. — Boierul Fotache nu se va supăra, urmă guvernatorul, dacă voi mărturisi că, trecând prin Galaţi, am socotit că voi sta de vorbă și cu dumneata, deoarece avem multe, foarte multe de vorbit! — Stau cu totul la dispoziţia Excelenței Voastre! raspunse colonelul. — Mai întâi de toate aș vrea să știu cum stăm cu urmărirea bandiţilor care s-au încuibat în Balta Dunării? — Urmărirea își urmează cursul, Excelenţă. Din păcate însă, Balta aceasta este foarte încăpăţânată și nu vrea să-și trădeze taina, ascunzându-i pe bandiți atât de bine încât ne este cu neputinţă să le dăm de urmă. Boierul Panait Fotache se amestecă în vorbă și ochii îi scăpărau de mânie. — La drept vorbind ar fi timpul să sfârșim odată cu nemernicii aceștia care primejduiesc tot mai mult viaţa și avutul populaţiei. Până când va mai exista fie chiar și numai un singur bandit în Baltă, până atunci nu va fi liniște în ţinutul acesta! Guvernatorul celor două provincii românești dădu din cap. — Și eu sunt de aceeași părere. — Da, Excelenţă, părerile noastre sunt aceleași, urmă colonelul Ispirescu, numai că avem nevoie de timp pentru ducerea la îndeplinire a planului hotărât. Acum, că am la dispoziție trupe îndestulătoare, cred că nu va mai trece multă vreme și le voi putea da bandiţilor lovitura de moarte. — Îți mărturisesc sincer, dragă colonele, că tare aș vrea să-mi dai odată vestea aceasta! urmă guvernatorul. Până acum, vestea cea mai însemnată pe care am primit-o în legătură cu acești faimoși haiduci este că ei au pus mâna pe birurile a trei districte. Ce să vă spun, o asemenea ispravă întrece orice închipuire! — Toată buba în afacerea aceasta, zise boierul Panait Fotache, a fost că Arcadie Costescu era prea slab. Să-i fie ţărâna ușoară și Dumnezeu să-l odihnească în pace căci eu nu vreau să-l bârfesc acum, după ce nu mai este printre cei vii. Dar trebuie să recunoaștem adevărul. Toată lumea știe că Arcadie Costescu era mult mai fericit să-și petreacă timpul printre cărțile lui de știință, decât să pornească prin Balta Dunării în urmărirea bandiților. — Acum însă, lucrurile se vor schimba! zise guvernatorul Kiseleff. Viceguvernator și comandant cu depline puteri în ținutul acesta l-am numit pe colonelul Ispirescu și, aici guvernatorul zâmbi plin de înţeles, toată lumea îl cunoaște pe colonelul Ispirescu ca pe un om curajos, aspru, ca pe un soldat de elită și toţi nădăjduim că mulţumită iscusinţei sale, domnia bandiţilor din Balta Dunării își va trăi traiul! — Așa este! zise boierul Panait Fotache, care în fundul sufletului său fusese adânc rănit de faptul că nu pe el îl numiseră caimacan, sau viceguvernator, cum era titlul oficial. Și eu sunt pe deplin încredinţat că așa va fi și toată lumea de aici privește cu multă încredere numirea domnului colonel ca viceguvernator. Colonelul Ispirescu mulțumi pentru cuvintele de laudă, care i se aduceau. — Cuvintele acestea m-au impresionat adânc, zise el, cu toate că eu sunt mai mult omul faptelor decât al vorbelor. Tocmai de aceea, v-aș ruga Excelenţă să-mi îngăduiţi ca și în chestiunea aceasta faptele să vorbească în locul meu. Firește că eu voi face tot ce-mi va sta în putință ca să corespund întru totul înaltei însărcinări cu care am fost onorat. Pentru atingerea acestui scop voi face apel la toată știința, la toată puterea mea de muncă. Spunând aceasta însă, nu însemnează că nu mi-aș da seama și de faptul că însărcinarea ce mi-a fost dată este cât se poate de grea. Și însărcinarea este grea, pe de o parte din pricina cutezanței, a curajului, precum și a precauţiei cu care lucrează bandiții, pe de altă parte, și acesta este motivul principal, din pricina Bălții, care este aproape inexpugnabilă, de care aproape că e cu neputinţă să ne apropiem. — Noi nu deznădăjduim, dragă colonele, răspunse generalul Kiseleff. Noi te cunoaștem pe dumneata ca pe un om care va ști să învingă toate aceste greutăţi. — Să nădăjduim că va fi așa... — Eu aș fi cel mai fericit, zise atunci boierul Panait Fotache, dacă s-ar pune mâna odată pe blestematul acela de Mihu inimă de Leu, pentru a-l duce la spânzurătoarea pe care a meritat-o de o sută, de o mie de ori! Cuvintele acestea, rostite cu o ură și o patimă fără margini, deșteptară interesul colonelului Ispirescu, care îndată căută să facă o legătură între scrisoarea primită de el, pe o cale atât de puţin obișnuită și ura care vedea că clocotește în pieptul boierului împotriva căpeteniei haiducilor. — Boier Fotache, aveţi poate vreo anume pricină pentru a-l urî pe Mihu Inimă de Leu? îl întrebă el pe moșier. Boierul Panait Fotache rămase foarte surprins de întrebarea aceasta neașteptată. — Vreo anume pricină? repetă el, neștiind ce să răspundă îndată. — Da! M-ar interesa să știu! — Nu, n-am! Până acum n-a îndrăznit să pătrundă până la mine. Se pare că știe de frica argaţilor mei și nu vrea să-și primejduiască pielea. Îl urăsc însă, fiindcă este un tâlhar crud, setos de sânge, care n-are nimic sfânt în lumea aceasta și care nu merită altceva decât spânzurătoarea! — Așa este! încuviinţă și guvernatorul. — Dar de ce mi-aţi pus această întrebare? se interesă boierul Panait Fotache. Este rândul meu să vă întreb. Aţi avut vreo anume pricină pentru a mă întreba? — Da! răspunse colonelul Ispirescu. — Ah! exclamă Fotache, surprins. Și ce pricină, dacă se poate ști? — Scrisoarea aceasta! răspunse colonelul și-i înmână boierului scrisoarea primita de dimineaţă. Boierul Panait Fotache citi rândurile cu înfrigurare. Culoarea feții lui însă se schimba cu cât ajungea mai departe cu cititul, iar când sfârși, chipul lui era mai galben decât ceara. — Dar asta e îngrozitor! exclamă el, speriat de moarte. — Ce este? Ce este? întrebă și generalul Kiseleff, a cărui curiozitate fusese stârnită de taina pe care se părea că o cuprinde scrisoarea. El luă hârtia din mâinile boierului, îi citi rândurile și apoi răspunse, zâmbind: — Dar de ce te-ai înspăimântat așa, boier Fotache? — Dar este îngrozitor, Excelenţă... Înfiorător... nici nu găsesc cuvinte... Mihu Inimă de Leu vrea să săvârșească un atentat... Generalul Kiseleff dădu din umeri. — Nu trebuie să ne speriem chiar și de propria noastră umbră. După părerea mea, scrisoarea aceasta nu este decât o glumă proastă. Colonelul Ispirescu se amestecă în vorbă. — Și eu am fost de aceeași părere, ba chiar și ofițerii mei gândesc la fel. Cu toate acestea, am luat toate măsurile de precauţie. — Foarte bine ai făcut! zise guvernatorul rus. Cu toate că mie nu-mi vine să cred că acest căpitan de haiduci va avea îndrăzneala să vină aici, unde este atâta lume! — Intocmai la fel mă gândesc și eu, Excelenţă! zise din nou, colonelul Ispirescu. — Dar dacă totuși va îndrăzni să vină? exclamă boierul Panait Fotache îngrijorat peste măsură. — Aceasta nu se va întâmpla! răspunse colonelul Ispirescu. Orașul geme de ostași. — Căpitanul acesta de tâlhari a făcut multe lucruri care păreau cu neputinţă! zise boierul Fotache, tot atât de îngrijorat ca și mai înainte. Am o părere foarte bună despre oștire, cu toate acestea, eu tot sunt îngrijorat din pricina celor cuprinse în scrisoare! — De altfel acum, după ce am fost numit viceguvernator, urmă colonelul Ispirescu, am cercetat cu luare aminte toate dosarele și am descoperit lucruri foarte interesante. Guvernatorul rus se întoarse curios spre colonelul Ispirescu. — Să auzim, colonele! Mă interesează foarte mult! Boierul Panait Fotache se uită și el curios, spre bătrânul soldat, care urmă astfel: — Descoperirea la care am ajuns este că acest căpitan de haiduci, sau există în două persoane, sau este cineva, care se folosește de numele lui... O uimire fără margini se întipări pe chipurile guvernatorului și a boierului Panait Fotache la auzul acestor cuvinte. Amândoi întrebară aproape în același timp: — Cum se poate așa ceva? Colonelul Ispirescu urmă: — Cercetând actele, am văzut că fapte diverse, săvârșite în două părți cu totul deosebite ale Bălții, au fost săvârșite în același timp, ceea ce exclude cu totul posibilitatea ca ele să fi fost făptuite de aceeași persoană. — Ciudat! — Și eu am rămas uimit! spuse colonelul Ispirescu. — Nu s-ar putea întâmpla să fie vorba despre vreo eroare? întrebă generalul Kiseleff. — Nu, Excelenţă, zise viceguvernatorul, deoarece asemenea cazuri s-au întâmplat nu odată, ci de trei, sau patru ori chiar. Boierul Panait Fotache se amestecă în vorbă, cu vădită ironie: — Și dumneavoastră credeți, domnule colonel că împrejurarea aceasta micșorează păcatul lui Mihu Inimă de Leu? Câteva clipe colonelul rămase pe gânduri și numai după aceea răspunse: — Părerea mea este că, Mihu Inimă de Leu are păcate, fără îndoială, așa de pildă prădarea ultimului transport de aur, când a împrăștiat compania căpitanului Guriotis... — Și nenumăratele lui isprăvi de o cruzime înfiorătoare! exclamă boierul Panait Fotache. — Acesta este punctul în faţa căruia sunt cam nedumerit! răspunse colonelul Ispirescu. În decursul cercetărilor pe care le- am întreprins, am ajuns la încredințarea că faptele acestea n-au fost săvârșite de Mihu Inimă de Leu, ci de altcineva, care s-a folosit de numele lui, urmărind anumite scopuri. — Dar cine să fi fost acest cineva? — Deocamdată nu știu. Însă, cel dintâi gând al meu va fi să pun mâna pe acest fals Inimă de Leu! Dacă am făcut aceasta, cred că am izbutit să pun capăt faptelor fioroase care au îngrozit ținutul nostru în timpul din urmă. — Cum, adevăratul Mihu inimă de Leu să nu fie primejdios? Acesta poate că nici nu trebuie băgat în seamă?... întrebă boierul Panait Fotache. Colonelul Ispirescu se uită la Fotache cu o privire aproape impunătoare. — Se pare, boier Fotache că dumneavoastră aţi uitat că eu însumi am spus mai adineauri că și Mihu Inimă de Leu își are păcatele sale. Nu trebuie să uităm însă că, atâta timp cât nu s-a găsit cineva să săvârșească orori, pe care le-a pus în spinarea lui, Mihu Inimă de Leu se bucura de multă popularitate printre oamenii din partea locului. — Și eu am auzit despre aceasta, zise guvernatorul rus. Dar să fie adevărat? Mie nu-mi prea vine să cred. — Este adevărat, Excelenţă! răspunse colonelul Ispirescu, cu hotărâre. Și pentru a fi sincer, trebuie să mărturisesc că Mihu Inimă de Leu își merita chiar popularitatea de care se bucura. Niciodată nu s-a amestecat decât atunci când dreptatea era alături de el. Firește că dreptatea aceasta putea să fie și numai o închipuire a lui. Vreau să ilustrez doar omul, spre a-i dovedi sufletul. El nu s-a atins niciodată de vreun om sărac, ba dimpotrivă, pe cei nevoiași i-a ajutat întotdeauna. Chiar și din banii luaţi de la căpitanul Guriotis, el a împărţit o bună parte printre populaţia nevoiașă. Guvernatorul rus clătină din cap. — Nu este un merit să ajuţi oamenii din banii pe care îi iei de la altcineva, cu forța. Colonelul era de aceeași părere. — Într-adevăr așa este și nici eu nu văd lucrurile altfel. Trebuie să recunoaştem însă că împrejurarea aceasta micșorează păcatul, foarte simţitor. Dar de altfel, nu este gândul meu de a micșora vina lui Mihu Inimă de Leu. Am vrut doar să arăt care a fost pricina marii popularităţi pe care a știut să și-o câștige acest căpitan de haiduci. De altfel, prin acestea mi-am încheiat raportul în privinţa lui Mihu Inimă de Leu, mai departe rămânând să vorbească faptele în locul meu. — Foarte drept, zise guvernatorul rus. De altfel, cred că este și timpul să sfârșim cu această temă, deoarece clipa cununiei nu mai poate fi departe, fiindcă, după cât văd eu, oaspeţii au venit toţi sau aproape toți. Boierul Panait Fotache se ridică de pe scaun și se înclină, curtenitor, în faţa generalului Kiseleff. — Dacă-mi îngăduiţi, Excelenţă, voi da o raită printre oaspeţi... — Dar firește, firește, boier Fotache! Aceasta este doar datoria dumitale, astăzi! Du-te de-ţi vezi de mosafiri, căci și așa mai am eu câteva chestiuni de discutat cu colonelul Ispirescu. După acestea, boierul Panait Fotache îl părăsi pe guvernator, ducându-se când la unul, când la celălalt dintre oaspeţii săi pentru a le mulțumi în câteva cuvinte curtenitoare pentru cinstea ce i-o făcuseră venind la nunta lui. Un murmur de voci și de râsete umplea tot conacul. Toată lumea vorbea numai despre boierul Panait Fotache și femeile mai ales erau foarte nerăbdătoare de a o vedea pe aceea pe care și-o alesese moșierul de soţie. — Oare cum este? — Se spune că e frumoasă! — Eu am auzit că este o frumusețe cam ofilită! — Și că la drept vorbind, nici n-ar mai fi tocmai atât de tânără! — Dar și eu am auzit că, ar fi mai în vârstă decât boierul Fotache! — Să fie cu putinţă? — Totul este cu putinţă, mai ales când mireasa este atât de bogată cum e contesa Subotkin. — Se povestesc minuni despre averea bătrânului conte! — Se zice că jumătate din Basarabia ar fi a lui! Cam acestea erau cuvintele pe care le schimbau cucoanele între ele, firește însă că în șoaptă, deoarece ca întotdeauna și peste tot, așa și în conacul lui Panait Fotache, de ziua nunţii lui, răutăţile se spuneau numai în șoaptă. — Peste o jumătate de ceas va începe ceremonia! zise cineva. — Da, peste o jumătate de ceas! — Să sperăm însă că mireasa va veni mai iute... — Dacă nu mă înșel, vine chiar. Într-adevăr, în capătul celălalt al marii săli, mulţimea se desfăcu deodată, pentru a face loc contesei Anastasia Subotkin, care tocmai intra în sală înveșmântată cu o minunată rochie de mireasă. Curioasele cucoane o luară îndată în cercetare și în curând își spuseră părerea. — Frumoasă toaletă are! — Nici n-am mai văzut încă așa ceva! — Nu trebuie să ne mirăm, când este atât de bogată! — Fără îndoială că rochia vine de-a dreptul de la Paris. — Dantela e din Bruxelles... — Mătasea din Lyon... — Dar într-adevăr pare să nu mai fie tocmai în floarea vârstei! zise o gură rea. — Trebuie să ai ochi foarte buni pentru a vedea aceasta, răspunse altă cucoană. După mine contesa este fragedă ca roua. — Da, fiindcă așa o arată sulimanurile... — Atunci trebuie să fie o adevărată artistă în sulimeneală! — Toate rusoaicele se pricep la asta! Mireasa trecu prin sală, dând din cap zâmbitor la salutările care nu mai conteneau din dreapta și din stânga. Auzind că viitoarea sa soţie se apropie, boierul Panait Fotache se duse înaintea ei, salutând-o printr-un sărutat de mână, ceea ce nu se prea obișnuia în ţările românești pe vremea aceea, fiind un obicei împământenit mult mai târziu. — Cât sunt de fericit, frumoasa mea Anastasia că te văd atât de strălucitoare! zise el lingușitor. — Ziua aceasta este pentru mine o zi de tot atâta fericire ca și pentru dumneata! răspunse contesa Subotkin, zâmbind cât putea mai fermecător. — Ziua în care preotul ne unește pentru vecie, nu poate fi pentru mine, decât ziua cea mai fericită a vieţii mele! zise boierul Panait Fotache și mai lingușitor. — Frumoasele dumitale cuvinte mă copleșesc, boier Panait! — Prea puţin frumoase încă, pentru a fi la înălțimea farmecului dumitale! — Dacă aș ști că, vorbele acestea pornesc din suflet și nu sunt numai complimente! — Privește în fundul inimii mele și vei vedea cât sunt de simțite, Anastasia mea! După aceea boierul Panait Fotache își luă mireasa de braț și așa merseră mai departe, amândoi. — Dacă-mi dai voie, ne vom opri puţin să stăm de vorbă cu câţiva din oaspeţii care au venit la nunta noastră! zise Panait Fotache. — Îmi va face plăcere, răspunse contesa. Sunt curioasă să-i cunosc pe aceia care sunt prietenii dumitale! — Mai întâi de toate însă, trebuie să-i spui bună ziua Excelenței Sale, generalului Kiseleff. Anastasia dădu din cap și Fotache o conduse în odaia unde guvernatorul ţărilor românești tot mai stătea de vorbă cu colonelul Ispirescu. De îndată ce o zări pe contesă, generalul Kiseleff se sculă de pe canapea și veni înaintea ei, sărutându-i mâna și adresându-i câteva cuvinte de admiraţie pentru strălucitoarea înfățișare pe care o avea în ziua aceea. După aceea fu prezentat și colonelul Ispirescu și toţi patru se așezară la vorbă, în așteptarea episcopului Dunării de Jos, care urma să oficieze cununia. Nu mai era decât un sfert de ceas până la începerea ceremoniei, când servitorii deschiseră ușa în faţa unui tânăr îmbrăcat în straie boierești. Nu-l cunoșteau, nu știau de unde vine, dar aceasta nu miră pe nimeni, deoarece pentru servitori cea mai mare parte a oaspeţilor din ziua aceea erau necunoscuţi. La nunta lui Panait Fotache se adunase boierimea de prin toate unghiurile celor două principate și de aceea, lumea credea că și noul sosit trebuia să fie vreo rudă îndepărtată sau vreun prieten de al boierului Panait Fotache. După cum am mai spus, tânărul era îmbrăcat în straie boierești și purta sabie, așa după cum mai obișnuiau să poarte pe vremea aceea unii fii de boieri. După felul cum își ţinea fruntea sus, după mișcările sale nestânjenite, după încrederea de sine, care-i lucea în priviri, după pașii hotărâți cu care înainta, puteai crede că nu este pentru prima oară în conacul boierului Panait Fotache. Era ciudat însă că în toată mulțimea aceea de oaspeţi el nu găsi niciun singur prieten, niciun singur cunoscut cu care să stea de vorbă, pe care să-l salute. Ajungând la capătul sălii celei mari, se uită în jurul său, ca și când ar fi căutat pe cineva. În clipa următoare însă, porni mai departe, îndreptându-se spre locul unde se găsea boierul Panait Fotache cu mireasa sa și cu Generalul Kiseleff și colonelul Ispirescu. El nu se lăsă tulburat de nimeni și nimic, ci merse mereu înainte, cu pași hotărâți, spre ţinta pe care și-o alesese. Boierul Panait Fotache era atât de cufundat în discuţie încât nici nu băgă de seamă apropierea acestui tânăr, pe care nu-l observă decât numai atunci când ajunse în imediata sa apropiere. Dar chiar nici atunci nu văzu altceva decât numai doi ochi înflăcăraţi, cu privirea aţintită asupra sa. Boierul simţi că cineva îl privește necontenit și avu senzația că privirea aceasta îl arde ca un fier înroșit în foc. Fotache se scutură și se uită speriat în jurul său. De-abia atunci îl zări el de-a binelea pe tânărul care se găsea în apropierea sa. La început nu știa cine este. Chipul, înfățișarea, îi erau cunoscute. Își dădea seama prea bine că-l mai văzuse undeva, poate chiar că și vorbise cu el, dar nu-și putea aduce aminte unde și cu ce prilej. Timp de câteva clipe încercă să-și împrospăteze amintirile și se uită ţintă înaintea sa când deodată tună glasul tânărului: — Am venit și eu la nunta ta, boier Panait Fotache! Moșierul tresări. Acum își aminti cine era acest oaspe misterios. Acum își aduse aminte deodată de dimineaţa aceea când în curtea conacului boierului Mircea Vulpescu, îl chinuise de moarte pe Stanislau Rimsky după ce-l prinsese după întâlnirea avută cu Mioara Comăneanu. — Rimsky! strigă el, îngrozit. Cei din jurul său și în primul rând mireasa, pe urmă guvernatorul rus și colonelul Ispirescu se uitară nedumeriţi la gazda casei. Nu-și puteau închipui ce se întâmplase, nu-și puteau închipui ce legătură era între boierul Panait Fotache și acest tânăr a cărui apariţie îl îngrozise într-atâta pe boier. Dar încă nici nu apucară să se dezmeticească bine, când misteriosul mosafir reluă cu voce tunătoare: — Da, am venit, fiindcă avem o mică socoteală împreună! — Rimsky! strigă boierul Panait Fotache și mai îngrozit. — Nu Rimsky, tună glasul străinului, ci Mihu Inimă de Leu!... Da, Mihu Inimă de Leu, căci asta ai făcut din mine! Acum însă am venit pentru a mă socoti cu tine atunci când te simţi mai fericit! Atâta le trebui celor de faţă. În clipa în care se amestecă în flecăreala lor fără gânduri numele atât de temut, Mihu Inimă de Leu, zâmbetul, râsul, gluma, pieriră într-o secundă și oamenii se retraseră speriați cât mai departe de vestitul căpitan de haiduci. Chiar și numele lui era îndeajuns pentru a băga groaza în ei. Deodată apoi se auziră ţipete deznădăjduite: — Mihu Inimă de Leu! — Fugiţi! — A venit haiducul! Într-o clipă se produse o învălmășeală de nedescris și cei mai slabi de înger începură să fugă călcându-se în picioare unul pe altul. Dintre toți însă, boierul Panait Fotache era cel mai îngrozit. Dinţii îi clănțăneau în gură, picioarele îi tremurau, lumea se întunecă înaintea ochilor săi și credea că s-a și sfârșit cu el. Buzele lui îngânară, abia perceptibil: — Rimsky... Mihu Inimă de Leu... Generalul Kiseleff pălise și el și-i șopti încet colonelului Ispirescu: — Vezi, colonele... tot n-a fost glumă... tot a îndrăznit să vină aici! Numai colonelul Ispirescu nu-și pierdu cumpătul. Țipetele deznădăjduite, strigătele îngrozite, zgomotul fugii sălbatice nu-i făcură să-și piardă sângele rece. El se uită ţintă la Mihu Inimă de Leu și când văzu că căpetenia haiducilor face câţiva pași spre boier cu gândul vădit de a sfârși cu el, se aruncă deodată înaintea lui și strigă: — Stai! Mihu Inimă de Leu tresări în fața acestei impotriviri, la care nu se așteptase. — La o parte din calea mea! — Stai, Mihule Inimă de Leu! tună glasul colonelului Ispirescu. Căpetenia haiducilor își duse mâna la spadă, dar în aceeași clipă își scoase sabia și colonelul Ispirescu. Peste o clipă tăișul a două săbii sclipi în aer. — La o parte! mai strigă Mihu Inimă de Leu înc-odată. Altfel voi fi nevoit să-mi croiesc drum cu spada! — Spada va fi primită de spadă! răspunse colonelul. Vom vedea atunci, cine va fi mai tare! — Am primit provocarea! În clipa următoare săbiile se și încrucișară. Ceilalţi priveau la acest neașteptat duel, reţinându-și răsuflarea. Se găsiră câţiva care căutară să îndemne pe ceilalţi: — Trebuie să se apropie cineva de el, pe la spate! — Trebuie făcut inofensiv! — Înjunghiaţi-l! Dar nu se găsi nimeni care să-și riște viața, îndrăznind să-l atace pe Mihu Inimă de Leu. Mihu Inimă de Leu ataca cu iuțeala fulgerului, dar colonelul Ispirescu se apăra ca un erou. In decursul acestui duel, Stanislau Rimsky își aduse aminte deodată de celălalt duel, pe care-l avusese cu prinţul Dimitri Trubetzkoi pe una din insulele părăsite de pe Neva. El își aduse aminte de lovitura cu care-l rănise atunci pe ofițerul de gardă, care se lupta cu un curaj și cu o iscusinţă de neînchipuit. Amintindu-și de această lovitură, el căută s-o pună în practică și acum, cu prilejul duelului pe care-l avea cu colonelul Ispirescu. Întocmai la fel, ca pe vremuri, pe Insula Strigoilor... Efectul loviturii fu același. Printr-o mișcare de iuțeala fulgerului, el zbură spada din mâna colonelului și se pregăti să-i dea lovitura de graţie. Inima colonelului era acolo, neapărată, în faţa sa și nu trebuia decât să împingă sabia pentru a isprăvi cu el. Atunci însă privirea îi căzu asupra chipului colonelului Ispirescu. Și de îndată ce zări chipul nobil al bătrânului soldat, ochii lui blânzi, privirea lui dreaptă, mâna i se înţepeni. Ochii aceștia erau plini de bunătate. El simţi o adâncă simpatie pentru colonelul Ispirescu cu toate că colonelul trăsese spada cel dintâi și s-ar fi putut întâmpla prea ușor, ca el, Mihu, să ajungă în situaţia în care se afla acum bătrânul ofiţer. Mihu nu fu în stare să-i dea lovitura de graţie. Vârful spadei alunecă de pe piept și în loc de împunsătura de moarte, spada nu izbi decât mâna colonelului, care îndată și fu năpădită de sânge. Vederea sângelui înspăimântă și mai mult mulţimea și așa, îndeajuns de înspăimântată. Din toate unghiurile veneau strigăte deznădăjduite: — O crimă! — Ne ucide pe toți! — Fugiţi! Învălmășeala deveni și mai sălbatică. Oaspeţii fugeau, călcându-se unul pe altul, fără milă, cucoanele rupându-și scumpele toalete pregătite pentru cununie. Țipetele lor, amestecându-se cu strigătele de ajutor ale bărbaţilor, nu făceau decât să zăpăcească și mai mult ceata înspăimântată a mosafirilor. Câţiva bărbaţi mai curajoși, se hotărâră până în cele din urmă să-l atace pe Mihu Inimă de Leu și începură să se apropie de el, însă numai cu multă băgare de seamă. Căpitanul haiducilor însă băgă de seamă ce aveau aceștia de gând să facă și strigă: — Cătaţi-vă de drum, căci îl culc la pământ, fără cruţare pe acela care îndrăznește să se apropie de mine! Amenințarea aceasta potoli dorul de luptă al acelora, care se pregăteau să atace și care se retraseră înspăimântați în faţa lui Mihu Inimă de Leu care începuse să învârtească spada amenințătoare în jurul său. Bieţilor boieri le era teamă acum ca nu cumva spada aceasta să-i atingă, fie chiar și numai din întâmplare. Ochii fulgerători ai căpitanului de haiduci umblau cercetători în jurul său. Stanislau Rimsky îl căută pe boierul Panait Fotache, care însă se folosise de duelul de câteva clipe al acestuia cu colonelul Ispirescu pentru a se evapora ca aburii. De altfel toată lumea fugea, mâncând pământul. Chiar și guvernatorul rus dispăruse. Dar nu de frică, deoarece generalul Kiseleff era un viteaz, ci pentru că-și dăduse seama că dacă anunţa soldaţii care așteptau în curte, ar fi putut să-l prindă viu pe vestitul căpitan al haiducilor din Baltă. l-ar fi fost ușor să-l străpungă pe la spate cu spada, în vreme ce se duela cu colonelul Ispirescu, dar aceasta nu era o faptă vrednică de un ofițer și de aceea plecase să aducă soldații cu care să pună mâna pe haiduc, fără a se mânji el însuși cu o faptă înjositoare. Generalul Kiseleff își dădu seama de situație îndată și înţelese că ostașii n-aveau de unde să cunoască prezenţa lui Mihu Inimă de Leu la conac, deoarece acesta se furișase în casă ca și când n-ar fi putut fi băgat în seamă. Mihu Inimă de Leu fusese îndeajuns de șiret pentru a pătrunde în casă în chipul cel mai puţin bătător la ochi și cum nu-i lipsise nici curajul trebuincios pentru a intra în conacul ce gemea de mosafiri, nu stătuse la îndoială nicio clipă să treacă la fapte. judecând sincer, guvernatorul rus trebui să recunoască cum că fapta lui Mihu Inimă de Leu era o adevărată faptă de erou și era gata să renunţe la gândul său de a mai chema ostașii. Peste o clipă însă, conștiința datoriei se trezi în sufletul lui și își spuse că el se găsea în ţările Românești nu pentru a admira faptele vitejești ale unui haiduc, ci pentru a veghea la menţinerea ordinei pe care el însuși o instituise. — Va fi el viteaz acest Mihu inimă de Leu își zise generalul Kiseleff, dar la urma urmelor tot este un păcătos care trebuie să sfârșească în spânzurătoare! Nu prea era el acasă în conacul boierului Panait Fotache, dar de aceea, după numeroase rătăciri prin coridoare și odăi ajunse în curte unde se repezi spre locul unde stăteau soldații. In timpul acesta Mihu Inima de Leu mergea necontenit după mulţimea care fugea îngrozită din faţa lui. Era mai mult decât caraghios să vezi zeci și sute de oameni fugind mâncând pământul în faţa unui singur flăcău. Mihu Inimă de Leu însă nu se sinchisea de toate acestea. Privirile cercetătoare îl căutau numai pe boierul Panait Fotache, care, după cât se părea, se folosise de duelul lui cu colonelul Ispirescu pentru a spăla putina. Faptul acesta îl înfuriase nespus pe căpitanul haiducilor, care tot căutând prin conac ajunsese iarăși la locul unde stătuse mai înainte boierul Fotache cu mireasa și ceilalți oaspeţi ai săi. Din societatea aleasă și veselă de mai înainte, nu mai rămăsese acolo decât o singură făptură, contesa Anastasia Subotkin, mireasa. Sărmana contesă nu știa pe unde s-o apuce și cum toată lumea uitase de ea, se retrăsese acolo într-un colț, în care o găsi acum Mihu Inimă de Leu. La vederea căpitanului de haiduci, mireasa se îngrozi de moarte. Era pe deplin încredințată că Mihu Inimă de Leu va sfârși cu ea și că nu va apuca să mai vadă soarele răsărind. De aceea își făcu semnul crucii și întocmai ca un osândit la moarte, ca un om care nu mai are nicio nădejde de ajutor în faţa pericolului, își închină sufletul lui Dumnezeu. Mihu Inimă de Leu se opri în faţa ei și o privi cu blândetțe. — După cât văd eu, zise el, nimeni nu și-a dat osteneala s-o scape pe frumoasa mireasă. Nu primi niciun răspuns. — Toată lumea a fugit numai dumneavoastră aţi rămas aici! Se pare că și acela a cărui primă datorie ar fi fost să se ocupe de siguranţa dumneavoastră, boierul Panait Fotache, îndrăgostitul, fericitul mire, chiar și el s-a gândit să-și salveze numai propria sa viaţă! Mihu Inimă de Leu nădăjduia că, măcar acum, să primească vreun răspuns, dar contesa însă amuţise parcă, fiindcă buzele ei nu îngânară niciun singur cuvânt. Atunci se aplecă peste ea și băgă de seamă că sărmana contesă leșinase de spaimă. Tocmai voia să se aplece, pentru a o ridica din colț, când deodată văzduhul fu străbătut de un fluierat prelung și ascuțit. Mihu Inimă de Leu recunoscu îndată semnalul oamenilor săi. Era semnalul de primejdie. Oare ce să se fi întâmplat? Mihu se repezi la fereastră pentru a vedea care era pricina semnalului de primejdie pe care-l dăduseră oamenii săi ascunși prin curte, dar nu ajunse până la ea când ușa se deschise deodată și în pragul ei se ivi Dan Dragomir. Voinicul de-abia mai putea răsufla. — Căpitane! — Ce s-a întâmplat? — Trebuie să fugim! — Ce este? — Trebuie să fugim, deoarece au asmuţit soldaţii asupra noastră! — Mii de trăsnete, dar de ce n-aţi băgat de seamă? — Nici eu însumi nu știu cum și în ce chip s-a întâmplat! — Acum totuna e! — Așa este, ai dreptate... dar să fugim! îl zori Dan Dragomir, cu înfrigurare. — Trebuie să fug și nici măcar nu mi-am putut duce planul la îndeplinire! — Panait Fotache? — A izbutit să fugă! — lute, căpitane... iute... Fiecare clipă de întârziere poate însemna moartea noastră! Mihu Inimă de Leu își umflă pieptul și strigă cât îl ţinu gura, așa că glasul lui trecu dintr-o încăpere în alta: — Nu te bucura, boier Panait Fotache, căci ne vom mai întâlni noi! Chiar dacă de data aceasta n-am putut încheia socoteala, fii sigur că în curând ne vom răfui! Mihu Inimă de Leu nu-și uită promisiunea dată, iar Stanislau Rimsky cu atât mai puţin! După ce strigă aceste cuvinte se pregăti să plece. Dar Dan Dragomir îl prinse deodată de braţ. — Priveşte, căpitane! Voinicul arătă spre contesa Anastasia Subotkin, care zăcea în nesimţire, în colțul încăperii. — Mireasa... — Da, da! îngână Stanislau Rimsky, în vreme ce un gând foarte îndrăzneţ încolţi în mintea lui! El se repezi înapoi, urmat de glasul îngrijorat al lui Dan Dragomir: — Căpitane, pe scări se și aud pașii ostașilor care năvălesc în căutarea ta!... Nu mai avem nicio clipă de pierdut. — Mireasa n-o putem lăsa aici! leșirea din dos a conacului e liberă încă? — Mi se pare că da! — Atunci fă astfel ca urmăritorii să fie reținuți aici câtva timp. Dan Dragomir nu așteptă să i se spună de două ori. El era obișnuit să se supună orbește tuturor poruncilor căpitanului și de aceea nu șovăi nici acum să treacă îndată la fapte. El apucă iute tot ce-i căzu în mână, mobile, scaune, fotolii, divanuri și le aruncă în fața ușii. Când soldații ajunseră în faţa ușii, o grămadă mare de mobile baricada ușa prin care era cu neputinţă de pătruns. În zadar se repeziră ei, ușa rezista cu încăpățânare. In timpul acesta Mihu Inimă de Leu o luă în braţe, ca pe un fulg, pe mireasa leșinată a boierului Panait Fotache și porni cu ea grăbit, spre ieșirea din dos a conacului. El îi mai strigă lui Dan Dragomir: — Pune mâna pe pistoale și apără retragerea noastră! Vei împușca pe oricine ar îndrăzni să se așeze în calea noastră! Cei doi bărbaţi alergau acum cu pași repezi, prin coridorul părăsit. Să tot fi ajuns pe la mijlocul coridorului, când deodată toată casa răsună de un zgomot cumplit. Ostașii izbutiseră să spargă ușa și acum dărâmau baricada, pe care Dan Dragomir o îngrămădise din mobile în spatele ușii. — lute, iute! îl zori Dan Dragomir pe Mihu. — Oamenii noștri ne așteaptă tocmai la portița din dos! — Toţi sunt acolo? — Până la cel din urmă! Dacă izbutim să ajungem până acolo, atunci aproape că ne putem socoti scăpaţi. Caii noștri fug mai bine decât ai pandurilor. Atunci văzduhul fu spintecat deodată de câteva detunături de armă. — Mi se pare că situaţia devine cam serioasă! mormăi căpitanul haiducilor. — În câteva clipe suntem acolo! răspunse Dan Dragomir, care urmărea același gând. Credinciosul prieten nu se înșelase, căci într-adevăr, peste câteva clipe fugarii ajunseră la ceilalți tovarăși ai lor care așteptau la portita de din dos a conacului și care fierbeau de nerăbdare deoarece credeau că i se și întâmplase vreo nenorocire căpitanului. De aceea când îl zăriră apărând împreună cu Dan Dragomir nu mai putură de bucurie. Unul din ei îi aduse iute calul și Mihu Inimă de Leu sări în șa dintr-un singur salt. După aceea Dan Dragomir i-o dădu în braţe pe contesa Subotkin, care tot nu-și revenise încă în simțiri. Pe urmă Mihu Inimă de Leu dădu porunca: — Inainte! Mânaţi caii în galopul cel mai iute, căci urmăritorii sunt mulţi și primejdioși. Din cealaltă parte a conacului se auzeau lămurit ţipetele îngrozite ale nuntașilor și strigătele ostașilor urmăritori. — Unde sunt? — Au fugit! — Trebuie să fie încă tot în conac! — După ei! — Trebuie scotocit fiecare ungher! — Nu-i lăsaţi să fugă! Mihu Inimă de Leu dădu pinteni calului, care porni ca o săgeată. Un nor de praf se ridică din copitele cailor care lovind pământul făceau un zgomot ca de tobe, care se auzi până la poarta conacului unde se găsea generalul Kiseleff în fruntea ostașilor. Deodată cineva îi zări pe fugari și începu să strige: — Uite-i, uite-i! Ceilalţi îi văzură și ei și atunci căpitanul Guriotis strigă: — După ei! In aceeași clipă haiducii care fugeau fură văzuţi prin ferestre și de către soldaţi care pătrunseseră în conac. Atunci apăru și boierul Panait Fotache, murdar, plin de funingine, cu hainele mototolite, deoarece se ascunsese în cămin de teama haiducilor, dar mai ales de teama dușmanului său de moarte, Mihu Inimă de Leu. Și cu faţa-i înnegrită de funingine, cu ochii strălucitori ca de drac, cu gura ca de arap, acum strigă cât îl ţineau plămânii: — După el... Mi-a furat mireasa! În timpul acesta, în faţa conacului domnea o învălmășeală și o încurcătură de nedescris. La auzul știrii că, Mihu Inimă de Leu nu mai era acolo, nuntașii începură să iasă la iveală de prin ascunzători și știindu-se păziţi de ostași, acum toți voiau să fie de faţă la scena în care temutul haiduc urma să fie prins. Dorobanţii și pandurii săriră unul după altul în șa. Ceilalţi ostași, care n-aveau cai, porniră pe jos în urmărirea lui Mihu Inimă de Leu, ca și câţiva servitori, care încurajați de prezența atâtor soldați, porniră și ei în urma fugarilor cu puști, cu coase, cu topoare, cu ce le căzuse în mână. Între timp, boierul Panait Fotache, cel cu faţa ca de harap din pricina funinginii, striga cât îl ţinea gura. — Mi-a furat mireasa!... Aduceţi-o înapoi!... Plecaţi după ea!... Scăpaţi-o! — Dar boier Fotache, îi zise atunci cineva, de ce nu pleci și dumneata în urmărirea căpitanului haiducilor? Cuvintele acestea, care erau o provocare făţișă, nu prea fură pe placul boierului. Având însă în vedere că între timp Mihu Inimă de Leu câștigase o bună bucată de drum și că deci primejdia pentru urmăritori nu mai era așa de mare, boierul Panait Fotache porunci să se pună șeaua și e calul său și porni și el pe urmele fugarilor. CAPITOLUL 107 URMĂRIREA lubiţi cititori, aţi văzut voi vreodată, vreun furnicar, sau vreun roi de albine spulberat? Ei bine, cam cu un furnicar, sau un roi de albine se putea asemui Galaţiul, după ce se răspândi vestea în oraș despre prezenţa lui Mihu inimă de Leu și rolul pe care căpetenia haiducilor îl jucase la nunta boierului Panait Fotache. Lumea alerga de colo până colo, fiecare cetățean își oprea semenul său în drum fără a-l cunoaște pentru a afla mai amănunţit ce se petrecuse la conac, femeile se adunaseră în poartă și blestemau sau râdeau de necazul boierului căruia i se furase mireasa chiar în ziua nunţii și până chiar și copii alergau pe străzi, strângând amănunte tot mai fanteziste despre noua și nemaiauzita ispravă a căpitanului de haiduci. În timpul acesta, oamenii lui Mihu Inima de Leu părăsiră orașul prin diferite puncte, așa după cum se înţeleseseră de mai înainte. Ei își dăduseră întâlnire în sus de Galaţi, într-o pădurice de sălcii. Haiducii sosiră la locul întâlnirii unul după altul. Caii tuturor erau numai o apa și chiar și oamenii erau plini de nădușeală din pricina goanei. De altfel, nici aici, în păduricea aceasta nu se simțeau ei în prea mare siguranţă și tare ar fi vrut să se vadă odată în Baltă, unde găseau ascunzători la fiecare pas. Erau nevoiți însă să-l aștepte și pe căpitan, deoarece Mihu Inimă de Leu dăduse porunca, cum că numai împreună se pot înapoia la moară. Ori, cu poruncile lui Mihu Inimă de Leu nu era bine să te joci, nici chiar când primejdia era mare, deoarece căpitanul nu glumea când era vorba de neascultarea ordinelor sale. Conform poruncii primite deci, de îndată ce ajungea în pădurice, fiecare haiduc descăleca și mai înainte de toate căuta să-și învioreze animalul și numai după aceea se putea gândi și la sine însuși. Cel dintâi sosi Mișu Drăgan, după el Cristi Roată, Gavrilă din Măcin și așa mai departe. În cele din urmă toţi erau de faţă, numai căpitanul și cu Dan Dragomir mai lipseau, care o duceau cu ei pe contesa Subotkin, pe care o răpiseră de la conac. — Numai de nu li s-ar fi întâmplat ceva! le zise Mișu Drăgan tovarășilor săi. Deodată însă, dinspre partea Brăilei se auzi cunoscutul fluierat, care era semnalul cu ajutorul căruia se înțelegeau haiducii între ei, când erau resfiraţi prin vreo pădure, sau prin Baltă. Haiducii porniră în direcţia de unde venise fluieratul și într-un luminiș mai mic îl găsiră pe căpitan și pe Dan Dragomir, odihnindu-se în iarbă. Alături de ei se găsea și contesa Anastasia Subotkin care mai purta încă și acum rochia albă de mireasă. — Începusem să fim neliniștiţi, din pricina voastră căpitane! zise Mișu Drăgan când ajunseră acolo. — Am făcut un mic ocol din pricina contesei, pe care n-am vrut s-o aducem tocmai așa, de-a dreptul, pe de-o parte din pricina drumurilor rele, pe de altă parte, pentru a-i păcăli pe urmăritori. De-abia își sfârșise căpitanul cuvintele acestea, când dinspre Galaţi se auzi un zgomot ce se întărea tot mai mult. Câteva minute mai târziu, în zgomotul acesta surd se amestecară și sunete de tobă și de goarne. — Alarma! strigă Dan Dragomir, căpitane, eu cred că ar fi mai bine să trecem în Baltă. Una din santinelele care fuseseră așezate în toate direcțiile, vesti acum că urmăritorii se apropie. Mihu Inimă de Leu se duse până în șosea și atunci văzu și el într-adevăr un imens nor de praf pe drumul ce venea dinspre Galaţi. „Se îngroașă gluma”, se gândi căpitanul haiducilor, fără însă de a-și comunica această părere și oamenilor săi. Dimpotrivă el se arătă cât se poate de liniștit și văzându-l cu câtă seninătate își împărțea poruncile n-ai fi crezut că ar fi cu putinţă ca în sufletul acestui om să se dea lupta pe care o dezlănţuise îngrijorarea pentru soarta tovarășilor săi. Haiducii săriră în șa și luând-o la mijloc pe contesa Subotkin, porniră în galop spre sunetul unde treceau ei de obicei Dunărea. Între timp norul de praf ce venea din spre Galaţi se mărea tot mai mult, se apropia din ce în ce și nu trecură nici douăzeci de minute și călăreţii ai căror cai pricinuiau acest nor de praf și ajunseră la păduricea în care se odihniseră haiducii mai înainte. Călăreţii aceștia erau alcătuiți din panduri și dorobanţi călări. Din ordinul generalului Kiseleff, se trimisese anume în ţinuturile mărginașe cu Balta și dorobanţi călări, deoarece pandurii și dorobanţii pedeștri nu se dovediseră îndeajuns de iscusiți pentru a se lupta cu haiducii. Comandantul acestei trupe amestecate de călăreți era același căpitan Guriotis, de care Mihu Inimă de Leu își bătuse joc într-un chip atât de rușinos, nu de mult, când îi prădase transportul de aur pentru București, transport care era păzit de o companie întreagă de soldaţi. Căpitanul Guriotis, care se bucurase mai dinainte de zilele pe care socotea că le va petrece la București, nu se mai înapoiase la Măcin, ci la porunca viceguvernatorului, colonelul Ispirescu, rămăsese la Galaţi, până când aveau să se încheie cercetările în privinţa îndrăzneţului atac care prădase visteria statului cu o ladă întreagă de aur. Guriotis, care de altfel era deochiat mai dinainte, fusese aspru dojenit de către superiorii săi. Acum, când să-și mai spele oarecum rușinea înfrângerii trecute, se prezentă cel dintâi ca și conducător al trupei ce urma să pornească pentru a pune mâna pe temutul căpitan de haiduci. O parte din călăreţi erau și ei tot din aceia care cu prilejul arderii ocolului de vite, fuseseră doborâţi de pe cai și călcaţi în picioare de către animalele sălbătăcite de foc. Mulţi din ei mai purtau și acum semnele acelei nopţi de groază și rușine și mulţi mai aveau capul legat, o mână rănită, un picior cu osul rupt neînchegat încă pe deplin. Toţi aceștia, însufleţiţi de dorul răzbunării, jurau pe Sfânta Cruce că de data aceasta îl vor sfâșia în bucăţi pe căpitanul haiducilor dacă se va mai ivi înaintea ochilor lor. Cum marea majoritate a pandurilor lui Guriotis erau străini de neamul românesc, dorobanţii, care toți erau români, râdeau cu hohot de jurămintele zgomotoase ale pandurilor și numai pentru a le face în ciudă, hotărâră să facă tot ce le va sta în putinţă pentru a pune ei mâna pe vestitul căpitan de haiduci, pentru ca gloria prinderii lui Mihu Inimă de Leu să nu revină unor venetici. Întocmai ca și haiducii, urmăritorii se odihniră și ei în păduricea de sălcii. Mai înainte de a poposi, căpitanul Guriotis le porunci câtorva din oamenii săi să continue urmărirea, pentru ca în timpul popasului grosului trupei haiducii să nu câștige prea mult timp și pentru ca soldaţii să nu le piardă urma, neștiind în ce punct vor trece Dunărea, deci, cam unde poate fi ascunzătoarea lor. Intre timp în păduricea de sălcii soseau soldaţii necontenit. Aceștia porniseră în urmărirea haiducilor după ce se sunase alarma. In chipul acesta, în curând trupa din păduricea de sălcii se ridică la vreo patru sute de oameni. Căpitanul Guriotis se pregătea tocmai să pornească iarăși pe urmele haiducilor, când sosi și colonelul Ispirescu în persoană, în fruntea a două companii de dorobanţi pedeștri, care veniseră în pas alergător din Galați. Tot atunci se înapoie și unul din ostașii porniţi în patrulare după haiduci. El aduse vestea că Mihu Inimă de Leu și cu oamenii săi trecuseră Dunărea. Comandantul patrulei și cu câţiva din oamenii săi se apropiaseră de haiduci la o bătaie de pușcă, socotise însă că ar fi fost în zadar să se măsoare cu fugarii, deoarece numărul acestora era mult mai mare și ar fi fost bătuţi, fără nicio îndoială. De aceea, rămăsese chiar mai în urmă, la o depărtare de unde să poată urmări mișcările haiducilor. In chipul acesta au văzut că în dreptul unei pădurici de sălcii, haiducii descălecară și se îmbarcară în mai multe luntre ieșite la iveală ca din pământ. Când luntrele se îndepărtară de mal, unul din haiduci porni în goană nebună cu caii rămași fără călăreţi spre miazăzi. Comandantul patrulei dădu atunci poruncă oamenilor săi să dea pinteni cailor, pentru a ajunge cât mai iute la locul unde se îmbarcaseră haiducii, de unde fără îndoială că, cu câteva salve i-ar fi omorât pe toţi, deoarece, fiind imobilizaţi în bărci, nu s-ar mai fi putut apăra. Dar până să ajungă în dreptul păduricii, haiducii, vâslași încercaţi, se și apropiaseră de ţărmul celălalt. Comandantul patrulei își așeză totuși oameni în linie de trăgători, când vru însă să comande foc, în una din bărci se ridică o făptură învăluită cu totul în alb, în care ostașii recunoscură pe contesa Subotkin, mireasa răpită a boierului Panait Fotache. In asemenea împrejurări, nu se mai trase nicio salvă, deoarece aceasta ar fi putut aduce uciderea miresei. Așa că, haiducii debarcară nestânjeniţi pe celălalt țărm și se făcură nevazuţi printre sălciile Bălții. După ascultarea acestui raport, colonelul Ispirescu hotărî ca să se rechiziţioneze toate bărcile și toate luntrele care se vor găsi pe Dunăre, și cu ajutorul lor, trupa să treacă apa pentru a debarca în Baltă, unde soldații aveau să înainteze în chip de lanţ viu până când vor da peste ascunzătoarea haiducilor. Pentru ca urmărirea să se facă și mai repede, la ordinul colonelului Ispirescu fu oprit și un vaporaș care trecea pe Dunăre și cu ajutorul căruia fură trecuţi în Baltă și o parte din cai. Călăreţii aveau să alcătuiască un prim lanţ care înainta mai iute. Din când în când aceștia urmau să trimită câte un om până la dorobanţii pedeștri care veneau în urma lor, spre a-i înștiința în ce parte se găsesc, pentru ca legătura dintre pedeștri și călăreţi să nu se piardă. Pe de altă parte, toate bărcile rechiziționate aveau să cutreiere cu soldaţii canalele Bălții în lung și în lat, pentru ca, pe cât se putea, niciun colț din faimoasa Baltă a Dunării să nu rămână necercetat. Atât călăreţii însă, cât și cei porniţi în bărci, n-aveau voie să înceapă lupta cu haiducii decât numai după ce soseau și întăririle de dorobanţi pedeștri. După această punere la cale a planului de război se și păși la aplicarea lui. Soldaţii fură trecuţi dincolo, pe ţărmul opus, o parte din cai la fel. Călăreţii alcătuiră îndată o formaţiune în semicerc și începură să înainteze în Baltă. La vreo jumătate de ceas după aceea se alcătui un nou semi- cerc viu, cuprinzând dorobanţi pedeștri, argaţi și cetăţeni înarmaţi, care porniră și ei prin Baltă pe urmele călăreţilor. * x x În timpul acesta, Mihu Inimă de Leu și cu oamenii săi ajunseră la moara de pe malul Dunării împreună cu prada lor vie, contesa Anastasia Subotkin. Între timp se lăsase seara și Mihu Inimă de Leu așeză un număr îndoit de sentinele, nu numai în jurul morii dar și pe malul Dunării. După aceea, haiducii se adunară cu toţii în bucătăria morii unde obișnuia căpitanul să-și împartă poruncile și îndrumările. Haiducii se așezară în mijlocul focului și în vreme ce îmbucară câte ceva, se mai și odihniră după oboselile acelei zile pline de activitate. La una din mese, în jurul căreia se găsea Smaranda, Tanţa, Stanca cea de curând scăpată din temniţa Galaţilor, luase loc și oaspetele cel mai proaspăt al morii de pe malul Dunării, contesa Anastasia Subotkin, pe care tot mai strălucea încă scumpa rochie albă, de mireasă. În cartea destinului însă, era scris ca în seara aceea Mihu Inimă de Leu și cu tovarășii săi să nu-și poată adulmeca cina liniștiți. Bieţii oameni, atât de hărțuiţi în ziua aceea, de-abia apucaseră să-și mestece cele dintâi bucate, că deodată se și auzi fluieratul repetat scurt, de două ori, al uneia din sentinele. — De două ori, scurt! strigă atunci, Dan Dragomir. Primejdie! Într-o clipă haiducii își aruncară mâncarea cât colo și se înarmară până în dinţi. Mihu Inimă de Leu porni spre direcția de unde venise semnalul de primejdie dat de sentinelă. Peste câteva minute se și găsi faţă în faţă cu sentinela care venea în goană spre el. — Ostașii au trecut Dunărea! raportă sentinela, gâfâind. Au trecut-o mai în jos pentru a nu fi văzuți. O parte din ei au și ajuns până la Raclă! Mihu Inimă de Leu nu răspunse niciun cuvânt ci se întoarse iute la moară. El le porunci haiducilor să așeze tot de ce puteau avea neapărată nevoie în patru bărci, iar el însuși începu să împacheteze aurul și praful de pușcă. Lucrurile mai mari, de argint, care ar fi luat prea mult loc, nici nu le mai împachetă. Și așa umpluse trei lăzi mari cu tot soiul de obiecte preţioase pe care le așeză, sub directa lui supraveghere, în una din bărci. Barca aceasta i-o încredinţă lui Dan Dragomir și-i șopti la ureche unde trebuia să se ducă cu preţiosul transport. Între timp oamenii săi aduseră în grabă lucrurile cele mai trebuincioase și le îmbarcară în luntre așa după cum poruncise căpitanul. Firește că nu uitară să ia cu ei nici de-ale mâncării. — Sunteţi toţi aici? întrebă căpitanul, după ce se uită la bărcile încărcate. — Toţi! fu răspunsul. Între timp se înapoiaseră și sentinelele de la posturile lor și vestiră că soldaţii înaintau din trei direcţii. — Smarando, Tanţo, Stanco, vreţi să veniţi și voi cu noi? le întrebă Mihu Inimă de Leu, pe cele trei fete. — Da, căpitane! răspunseră fetele, ca un singur glas. — Atunci așezaţi-vă și voi în bărci și luaţi-o lângă voi și pe această contesă rusă. V-o încredințez vouă! Nădăjduiesc că veți avea grijă de ea pe drum. Nu trebuie să i se întâmple niciun rău. Băgaţi de seamă însă, ca nici ea să nu ne facă vreun bucluc. — Avem noi grijă de ea, căpitane, nu te teme! răspunse Smaranda. Apoi, luând-o la mijloc pe contesa Subotkin, luară loc toate patru în una din bărci. — Drăgan, Roată, Gavrilă, Mesteacăn, Toma și Niţă! Cei șase haiduci ai căror nume îl strigase Mihu Inimă de Leu, pășiră în faţă. — Împrăștiindu-vă printre sălcii, voi veţi trage asupra soldaților care vor veni în urma noastră. De fiecare dată însă după ce aţi tras trei-patru focuri, veţi schimba locul, ca ostașii să creadă că aceia care trag asupra lor sunt mult mai numeroși. Însărcinarea voastră este să le aţineţi calea, atât timp cât puteţi. Când veţi vedea însă că s-au apropiat prea tare, mai trimiteţi-le câteva plumburi și apoi veniţi după noi. — Unde, căpitane? întrebă Mișu Drăgan. — Noua noastră ascunzătoare va fi printre ruinele de la Igliţa! — Vechea ascunzătoare a lui Muscan? exclamă Mișu Drăgan, vădit nemulțumit de alegerea căpitanului. — Nu vă speriaţi, băieţi, răspunse Mihu Inimă de Leu, căci nu vă duc eu acolo unde ticălosul acela mi-a târât numele prin noroi și unde ați fi ameninţaţi să cădeți în mâinile pandurilor. Odată, colindând prin Baltă, am descoperit o ascunzătoare minunată, mai bună decât moara și decât cea avută de trădător. După ce vă veţi îi îndeplinit însărcinarea, veniţi numai până la poalele ruinelor romane și acolo vă va aștepta cineva care vă va arăta drumul. Cu soldații nu vă va fi prea greu să vă măsurati, deoarece o parte din ei sunt călări și împrejurarea aceasta, care cred ei că este un avantaj în Baltă, e un mare neajuns din pricina pământului mocirlos, iar pe de altă parte, voi cunoașteţi fiecare colț cum vă cunoașteţi buzunarele, așa că-i veți putea încurca cu ușurință prin labirintul de canale, păpuriș și pădurici de sălcii. M-aţi înțeles, băieţi? — Da, căpitane! răspunseră cei șase haiduci în cor. Sub conducerea lui Mișu Drăgan, cei șase voinici porniră în întâmpinarea ostașilor, în vreme ce Mihu Inimă de Leu și cu oamenii ceilalţi luară loc în bărci și se îndreptară spre miazăzi, direcţie cu totul contrară aceleia spre care plecaseră Drăgan și tovarășii lui. Dar aproape că nici nu înmuiaseră bine vâslele în apă, că dinspre moară se și auziră mai multe detunături de armă. — Daţi-i zor, băieţi, zise atunci Mihu Inimă de Leu, căci de nu, ne ajung pandurii! Haiducii înfipseră vâslele mai adânc în apă și bărcile începură să alunece ca niște săgeți pe luciul netulburat al canalelor. Mihu Inimă de Leu, care se găsea în barca din față, conducea convoiul mereu prin canalele cele mai năpădite de păpuriș, pentru ca bărcile să nu poată fi zărite de vreo patrulă de soldați, care s-ar fi rătăcit prin apropiere. Afară de aceasta, unde era păpuriș, era și pământul mocirlos, așa că pe acolo nimeni nu se putea apropia de ei pe uscat. În ceea ce-i privește pe soldaţii care i-ar fi urmarit eventual cu bărcile, de aceștia Mihu Inimă de Leu se temea mai puţin. Era pe deplin încredinţat că aceia care s-ar aventura cu bărcile prin Baltă și s-ar îndepărta prea mult de țărmul Dunării, nici peste o săptămână n-ar izbuti să se înapoieze la locul de unde au plecat. Canalele Bălții sunt tot atât de înșelătoare ca și coridoarele faimosului labirint al antichității. Te poţi învârti ceasuri întregi în același loc crezând că ai înaintat câţiva kilometri și când colo nu te-ai mișcat niciun pas de unde ai pornit. Haiducii însă, care își trăiau toată viaţa acolo, cunoșteau fiecare colț, fiecare cotitură, aveau semnele lor pe care nu le știau decât ei, așa că în acest labirint de canale ei umblau tot atât de ușor ca și un alt om pe Dunărea deschisă. Tocmai de aceea, nici haiducii lui Mihu Inimă de Leu nu întâlniră în tot drumul până la Igliţa, picior de soldat. Cum am mai arătat în decursul acestor istorisiri, nu departe de Iglița, se găsesc vechile ruine romane, Troemis. Pe vremea când se desfășoară acţiunea povestirii de față, ruinele Troemisului se mai vedeau, erau însă, chiar și atunci, numai o grămadă de pietre, cărămizi și moloz, printre care Muscan, după cele aflate de la tatăl său găsise o scară care ducea în pivnițele vechiului castru roman. Ca Muscan, firește că mai erau și alţii care știau de existenţa acestor pivnițe, puțuri, foarte puţini erau încă aceia, poate chiar nimeni, care știau că acest castru era în legătură, printr-un coridor subteran, cu o altă întăritură subpământeană așezată cam la vreo jumătate de ceas de drum mai spre miazăzi. Aceasta a doua fortăreață, fusese făcută de romani, fără îndoială, pentru ca în cazul când castrul cunoscut de toată lumea ar fi fost atacat, o parte din trupe să poată trece pe sub pământ, până în întăritură cea de-a doua, de unde ieșind la iveală pe neașteptate, să-l prindă pe dușman între două focuri, atunci când acesta s-ar fi așteptat mai puţin. Odată, nu mult timp după moartea Mioarei Comăneanu, pe când Mihu Inimă de Leu hoinărea zile întregi prin Baltă, uitând de moară și de tovarăși care tremurau acolo pentru el, căpitanul haiducilor fusese surprins de furtună în apropiere de Iglița. Pentru a se feri de ploaie, Mihu Inimă de Leu se retrăsese în scorbura unui copac. Cum furtuna se întețea mereu, căpetenia haiducilor se trase tot mai tare în scorbură, până când simţi deodată că pământul începe să-i fugă de sub picioare și alunecă în jos, cam la o adâncime de vreo zece picioare, unde se văzu într-un fel de tunel. Copacul scorburii era tocmai deasupra coridorului subteran al cărui tavan pe semne că se surpase din pricina intemperiilor. Mihu Inimă de Leu nu șovăi o clipă să cerceteze acest ciudat coridor subpământean de existenţa căruia nu știa nimeni prin împrejurimi. După o muncă grea și îndelungată, deoarece prin tunelul acela pesemne că nu mai umblase nimeni de multe secole, căpetenia haiducilor ajunse într-o mare încăpere subpământeană, din care ducea o ușă de bronz, apoi mai multe trepte, până la câteva odăi tăiate în pământ și întărite apoi cu grele lespezi de piatră care pesemne că și împiedicaseră prăbușirea clădirii subpământene. Odăile acestea, în număr de trei, erau foarte mari, așa că puteau cuprinde mai mulţi oameni deodată. Din odaia așezată mai sus, porneau câteva trepte, care duceau în sus, spre suprafața pământului. Treptele acestea însă erau prăbușite. Cu multă greutate el îngrămădi unele peste altele câteva lespezi din piatra care alcătuise treptele și cu ajutorul lor ajunsese cu mâna până în tavanul din dreptul locului unde fuseseră treptele. Mihu luă apoi patul armei și începu să lovească cu el în acest tavan care în locul acela părea să fie alcătuit numai din pământ. Acest ciudat tavan suna a plin, avea însă o rezonanţă care i se păru lui Mihu foarte curioasă. leșind prin el, Mihu se văzu în vârful unei movilițe acoperite de tufișuri, pe care o recunoscu îndată, deoarece o zărise de mai multe ori în decursul colindărilor sale prin Baltă. De unde să se gândească el însă atunci că sub această moviliţă se găsea cea mai ideală ascunzătoare pe care și-o putea dori o ceată de haiduci! De aceea începu să sape pământul cu cuțitul său de vânătoare, și în curând dădu peste un chepeng de aramă. Cu prețul unei noi munci uriașe, el izbuti chiar să deschidă acest chepeng care ducea afară, în aer liber. După ce făcu această descoperire, Mihu așeză la loc chepengul, a cărui parte din afară era acoperită cu un strat gros de pământ și cobori din nou în încăperile subterane. Tot umblând prin ele dădu peste un al doilea tunel care pornea spre ruinele castrului roman. Acest tunel însă, era înfundat de vreo surpare de pământ survenită în decursul veacurilor, așa că după câţiva pași se văzu nevoit să se întoarcă. Mihu înţelese îndată că acesta trebuise să fie coridorul subteran prin care veneau romanii în a doua lor cetăţuie și că tunelul prin care venise el fusese construit, pesemne, pentru a ușura fuga oștirii în caz de înfrângere sau pentru a înlesni ieșirea neobservată din castru a ostașilor care erau însărcinaţi să meargă după ajutoare, la un alt castru roman, în caz de primejdie. Mihu porni apoi prin coridorul pe care venise, însă nu se opri în dreptul scorburii copacului pe unde căzuse în tunel, ci merse mai departe, în căutarea intrării până când ajunse la suprafaţa pământului, în mijlocul unui tufiș care ascundea cu desăvârșire intrarea coridorului subpământean. Intrarea aceasta aproape că nici nu exista însă, din pricină că ploaia măcinase molozul și pământul surpându-se, o acoperise cu totul. Mihu trebui să se muncească vreme îndelungată până când izbuti să-și croiască drum prin pământul acesta surpat și amestecat cu moloz și cărămizi vechi de mii de ani. leșind deasupra pământului, Mihu Inimă de Leu își însemnă bine în minte locul unde era intrarea în coridorul subpământean, așa că, acum, când veni acolo, fugind din fața soldaţilor care îl urmăreau, găsi cu ușurință ceea ce căuta. După ce trimise pe unul din oamenii săi să-l aștepte pe Drăgan la poalele ruinelor castrului roman și după ce așeză o sentinelă în apropierea intrării tunelului, Mihu Inimă de Leu intră în coridorul subteran împreună cu toţi însoțitorii săi precum și cu bagajele luate din moară. În largul tunel, zgomotul pașilor haiducilor răsuna înfiorător. Ajungând în sala cea mare, care era separată de celelalte încăperi prin ușa cea grea de aramă, haiducii rămaseră cu gura căscată. Uimirea lor însă nu mai cunoscu margini când căpitanul le făcu cunoștință și cu celelalte încăperi, precum și cu chepengul care le îngăduia să iasă îndată la suprafaţa pământului. Glasul căpitanului însă care le porunci să se rânduiască prin odăi îi trezi pe haiduci din uimirea care-i amuţise. Fiecare își căută de lucru, unul mătura, altul ștergea mucegaiul și praful de pe pereţi, altul rânduia cele aduse de la moară și firește că, nici chiar cele trei fete nu fură cruţate și ele trebuind să dea o mână de ajutor la aranjarea nonei locuinţe. Numai contesa Subotkin, care nu se dezmeticise parcă bine, nici chiar acum, numai ea nu făcea nimic. Ea se retrăsese într-un colț al uneia din încăperi și ghemuindu-se acolo, plângea înăbușit. Haiducii erau în toiul aranjării noii lor locuinţe, când veniră și cei șase voinici rămași la moară, sub conducerea lui Mișu Drăgan. Drăgan istorisi că ostașii, atât cei călări, cât și cei pedeștri, înaintau în semicerc, fără nicio măsură de precauţie, vorbind tare și râzând, de-ai fi crezut că sunt în plimbare și nu în urmărirea unor dușmani. Când cel dintâi cerc viu de ostași ajunse în bătaia puștilor celor șase haiduci resfiraţi prin Baltă, Drăgan porunci foc. Atacul acesta neașteptat stârni o adevărată panică în rândurile soldaților. Conform ordinului primit de la căpitanul lor, haiducii schimbară locul, după fiecare două-trei gloanţe trase, așa că urmăritorii credeau într-adevăr că au de a face cu un dușman foarte numeros. Spre nenorocirea lor însă, dușmanul acesta, pe care ei îl credeau numeros, era și nevăzut. Gloanţele ucigătoare plouau în jurul soldaţilor, fără ca aceștia să poată avea vreo țintă în care să tragă. De aceea, ei nici nu înaintau, decât pas cu pas, trăgând la întâmplare, spre direcţiile de unde vedeau că vin gloanţele. Planul lui Mihu Inimă de Leu reușise deci, pe deplin. Când haiducii băgară de seamă că în curând soldaţii tot îi vor înconjura, mai traseră iute, câteva salve, apoi, se aruncară în cele două bărci pe care și le pregătiseră la îndemână și o luară pe același drum întortocheat pe care trecuse și Mihu Inimă de Leu cu restul trupei. Văzând că focul haiducilor a încetat, soldații la început se temură de vreo cursă și nu îndrăzniră să mai înainteze. Ei stătură așa, cam vreo zece minute, apoi unul din ei se urcă într- o salcie mai înaltă și atunci, la lumina lunii, el zări bărcile haiducilor care înaintau ca săgeata pe canale. Atunci ostașii își pierdură capul de bucurie că în sfârșit au dat de urma acestui dușman care-i sâcâise atâta vreme, fără să se lase să fie văzut și se repeziră orbește în direcţia arătată de tovarășul lor din salcie. Aceasta însă a fost nenorocirea lor. Uitând că se găsesc în Baltă, ei alergară mereu înainte, până când deodată, toţi aceia care se găseau în faţă, se cufundară până la brâu în pământ. Nenorociţii intraseră în mlaștină și nu se mai puteau mișca. Călăreţii, speriaţi, începură să sară de pe caii lor, care rămăseseră deodată nemișcați și săreau și ei în nămolul care îi ținea prinși ca în niște clești îngrozitoare, moi, umede și totuși e neînvins. Se zbăteau ei, dădeau ei din mâini, încercau să-și ridice măcar unul din picioare, dar totul era în zadar. Nămolul nu-și lăsa prizonierii și era într-adevăr jalnic să-i vezi pe acești soldați, îngropaţi până la brâu, cum se trudeau, cum se zbăteau să scape din ghearele acestui nou dușman cu care aveau de luptat. Firește că, în asemenea împrejurări nimeni nu se mai gândi la urmărirea haiducilor, cei care avuseseră norocul să nu intre în mlaștină fiind nevoiţi acum să-și scoată tovarășii din tragica situaţie în care erau, întinzându-le crengi, frânghii, curele cu ajutorul cărora, după sforțări supraomenești, izbuteau apoi să-și salveze camarazii. Așa că, Mișu Drăgan și cu tovarășii săi izbutiră să se facă nevăzuţi și să ajungă la noua ascunzătoare fără nicio piedică. Unul din gloanţele trase la întâmplare însă de către soldați, îl nimerise în număr pe Niţă și rana părea să fie adâncă, deoarece îndată ce se văzu la adăpost, haiducul se trânti istovit într-un colţ. Mihu Inimă de Leu îi spălă iute rana și i-o legă. După ce mai află de la Drăgan că după terminarea luptei, ostașii s-au retras, după cât se părea, spre moară, căpetenia haiducilor porunci ca contesa Subotkin, care tot mai plângea în colțul său să fie adusă înaintea lui. Contesa Anastasia Subotkin tremura de mânie și de teamă când se văzu în faţa vestitului căpitan de haiduci. Faima haiducilor din Balta Dunării ajunsese chiar și până la urechile ei, care prin saloanele palatelor rusești erau obișnuite să asculte cu totul altfel de povestiri. De aceea, acum, când se văzu adusă în fața temutului căpitan de haiduci, era încredinţată că i-a sunat ceasul cel de pe urmă. Ea nici nu se mai îndoia că soarta cea mai blândă care o putea aștepta era să fie jupuită de vie de către acești haiduci. Care nu-i fu deci uimirea, când în locul vocii aspre, în locul cuvintelor grosolane la care se aștepta, Mihu Inimă de Leu i se adresă blând, cu cuvinte alese, încât la un moment dat i se păru că nu se găsește în Baltă, ci în vreunul din pompoasele saloane rusești, unde un cavaler bine crescut îi făcea curte. — Contesă, zise căpitanul haiducilor, vă rog să mă iertaţi, dacă împrejurările s-au înlănţuit în așa fel încât am fost silit să vă pricinuiesc câteva ceasuri puţin plăcute. Credeţi-mă că nu sunt eu vinovatul. Imi vine nespus de greu că tocmai dumneavoastră trebuie să fiți aceea pe care soarta a desemnat- o să-mi servească drept unealtă răzbunării mele. In urma acestor cuvinte, rostite pe un ton prietenesc, curtenitor, contesa Anastasia încetă de a mai plânge, însă buzele ei încă tot nu erau în stare să îngâne vreun cuvânt și trupul tot îi mai tremura de teamă. — Contesă, îngăduiţi-mi o întrebare puţin discretă. ÎI iubiţi pe logodnicul dumneavoastră boierul Panait Fotache? întrebă deodată căpetenia haiducilor. — Nu, răspunse atunci contesa, adică la drept vorbind, nici nu știu bine. Cred însă că, nu! Pentru a fi sinceră, trebuie să mărturisesc că aproape nici nu-l cunosc pe boierul Fotache. De- abia l-am zărit de câteva ori, când ne-am dat bună ziua, până în ziua logodnei. După aceea, boierul s-a înapoiat îndată la Galaţi, iar eu n-am venit aici decât alaltăieri, iar în decursul acestor două zile am stat foarte puţin de vorbă cu logodnicul meu. — Contesă, zise atunci Mihu inimă de Leu, trebuie să-i mulțumiți lui Dumnezeu și zi și noapte că lucrurile s-au petrecut astfel. Nici nu vă închipuiţi ce noroc ați avut că nu vi s-a ivit prilejul de a-l cunoaște mai de aproape pe boierul Panait Fotache. Din nenorocire, soarta a vrut ca eu să-l cunosc sub toate formele pe acela care fusese hărăzit să fie soțul dumneavoastră și pot să vă spun cu toată sinceritatea contesă că nu trebuie să fiți tristă din pricina sfârșitului neașteptat cu care s-a încheiat ziua aceasta, pe care dumneavoastră îi așteptați cu totul altfel, chiar și numai acum câteva ceasuri, când vă găseaţi ca mireasă, în conacul boierului Panait Fotache. Contesa începu să se teamă tot mai puţin de căpitanul haiducilor al cărui glas plăcut și a cărui purtare cavalerească îl făceau din ce în ce mai simpatic în ochii Anastasiei Subotkin. — Dacă nu voiţi să-mi daţi crezare, urmă Mihu Inimă de Leu, după o scurtă pauză, atunci vă voi istorisi o întâmplare din care veţi putea cunoaște adevărata fire a aceluia alături de care, fără amestecul meu, ar fi urmat să vă petreceţi toată viaţa. În câteva cuvinte, Mihu Inimă de Leu îi spuse contesei Subotkin povestea Mioarei Comăneanu și a boierului Panait Fotache, firește fără a trece sub tăcere cele pătimite de el însuși în curtea conacului Vulpeștilor. — Dar aceasta este îngrozitor, nemaiauzit! strigă contesa Subotkin, în prada unei tulburări de nedescris. Atunci omul acesta este o fiară sălbatică, nu un om! — Aşa este, contesă. Îmi pare nespus de bine că povestirea mea a avut darul să vi-l înfăţișeze pe boierul Panait Fotache în adevărata lui lumină, zise căpitanul. — Domnul meu, îţi mulţumesc din tot sufletul pentru intervenţia dumitale, mulţumită căreia am fost împiedicată de a deveni soția acestei fiare dezbrăcate de orice simțământ omenesc. Îți voi fi veșnic recunoscătoare că lucrurile s-au petrecut astfel și nu-mi va părea rău de niciun ban din prețul de răscumpărare pe care-l vei cere pentru punerea mea în libertate. — Vă înșelaţi, contesă, zise Mihu Inimă de Leu, zâmbind, eu nu cer pentru punerea dumneavoastră în libertate niciun fel de preț de răscumpărare. — Cum? strigă atunci contesa Subotkin, îngrozită. Poate ai de gând să mă ţii în vecii-vecilor aici? — Nici prin minte nu-mi trece, contesă! răspunse căpitanul cu același zâmbet. Dumneavoastră sunteţi liberă și vă puteţi duce unde doriţi fără niciun preţ de răscumpărare! — Cum?! Ce spui dumneata?! strigă atunci Anastasia Subotkin, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Sunt liberă și mă pot duce unde vreau? — Da! răspunse căpetenia haiducilor. — Și nu mi se va întâmpla nimic? Chiar nimic, nimic? — Mihu Inimă de Leu a cinstit și va cinsti întotdeauna sexul slab! răspunse căpitanul, zâmbind... — Dar aceasta, exclamă contesa, adânc mișcată, este o faptă, pe care nici în vis nu m-aș fi așteptat s-o văd!... Cum aș putea să-ţi arăt toată recunoștința mea? Și în aceeași clipă, mai înainte ca Mihu Inimă de Leu s-o fi putut împiedica, mândra contesă Anastasia Subotkin luă mâna căpeteniei haiducilor și i-o sărută. — Contesă... dar ce faceţi?... exclamă haiducul uluit. Eu nu sunt episcop să-mi sărutaţi mâna! Drept orice răspuns, contesa Subotkin își trase de pe deget un inel scump, bătut în diamante. — Primește te rog ca amintire din partea mea inelul acesta, zise ea, pentru nobila dumitale faptă. Inelul acesta este o comoară prețioasă a familiei mele. De cinci sute de ani, inelul acesta trece din mamă la fiica cea mai mare. Păstrează bine inelul acesta și dacă vreodată vei fi în mare încurcătură, trimite- mi-l. Eu voi îndeplini îndată, orice dorință, aducătorului acestui inel. Mihu Inimă de Leu luă inelul, adânc mișcat. După aceea o întrebă: — Și acum unde aveţi de gând să vă duceţi, contesă? — Unde am de gând să mă duc? Iți spun sincer că nici eu însămi nu știu. Este sigur însă că, pragul casei boierului Panait Fotache nu-l voi mai călca niciodată. Te rog să primești înc- odată mulţumirile mele cele mai pline de recunoștință pentru că m-ai împiedicat de la săvârșirea unui pas asupra căruia nu s-ar mai fi putut reveni și de care m-aș fi căit o viaţă întreagă. Da, îţi voi fi veșnic recunoscătoare pentru fapta aceasta. Unde mă duc, nu știu încă. Din nenorocire nu am prin împrejurimi nicio rudă, nicio familie cunoscută, ceea ce de altfel este și firesc, deoarece nu sunt din ţara aceasta. Generalul Kiseleff mă cunoaște, nu vreau însă să mă duc la el deoarece e găzduit la boierul Fotache și am spus că pragul acelei case nu vreau să-l mai calc. Aș vrea însă să mă înapoiez la București, unde a rămas unchiul meu, care n-a putut să ia parte la nuntă, deoarece generalul Kiseleff l- a lăsat să-i ţină locul pe timpul lipsei sale de acolo. — Dacă-mi îngăduiţi contesă, vă voi da ca însoțitor de drum pe unul din oamenii mei, în care puteţi avea toată încrederea. Omul acesta al meu, care în același timp va îndeplini și însărcinarea de vizitiu, vă va scoate în șoseaua Bucureștilor pe un drum dosnic, cunoscut numai de noi. În veșmintele în care sunteți îmbrăcată acum însă, aţi fi prea bătătoare la ochi și aţi putea fi iute recunoscută de oamenii lui Fotache, care fără îndoială că și-a pornit toată ceata argaţilor în căutarea dumneavoastră. Cred că lucrul cel mai bun ar fi să îmbrăcaţi pe drum, portul românesc și nici să nu călătoriţi cu trăsura, ci cu căruța. Mâine de dimineaţă vi se va da un asemenea costum, naţional, iar în amurg veți putea porni la drum spre București. Așa s-a întâmplat apoi că, a doua zi, pe înserat, o căruţă porni de la poalele ruinelor romane de la Igliţa. Căruţașul era Dan Dragomir. În mușteriul din căruţă însă, nici chiar însuși boierul Panait Fotache n-ar fi recunoscut-o pe logodnica sa, contesa Anastasia Subotkin. Mihu Inimă de Leu o însoţise pe contesă până la ruinele romane, de unde se uită multă vreme în urma căruței din care Anastasia Subotkin îi făcu multă vreme semne cu batista. x x x Cam în același timp se înapoiară la Galați și trupele care îl urmăriseră fără nici un rezultat pe Mihu Inimă de Leu. Boierul Panait Fotache nu fu în stare să reziste multă vreme oboselilor urmăririi și se înapoie lăsând pe seama soldaților grija de a pune mâna pe haiduc și de a-i aduce mireasa înapoi. Se temea omul, ca vreun glonte rătăcit să nu-i găurească pielea la care ţinea foarte mult. De aceea el se întoarse la conac și așteptă acolo rezultatul din pricina căruia era atât de neliniștit, încât nu dormi toată noaptea, ba chiar nici a doua zi nu-și găsi locul nicăieri. Nu-i venea nici măcar să se mai așeze pe un scaun și mereu bătea drumul, când călare, când cu trăsura, când chiar și pe jos, între conac și locuinţa colonelului Ispirescu. Nu lăsa să treacă un ceas, fără a da o fugă până la casa bătrânului soldat, pentru a întreba dacă colonelul nu se înapoiase încă din Baltă. Vești din Baltă însă nu sosiră la Galaţi decât numai luni de dimineaţă și veștile acestea spuneau că soldații sunt în luptă cu haiducii. Știri mai precise însă despre felul cum a decurs lupta, nu aflară gălăţenii, decât numai luni după amiazi. Atunci se înapoiase anume din Baltă, colonelul Ispirescu, împreună cu dorobanții pedeștri. Colonelul era foarte rău dispus, așa că multă vreme nimeni nu îndrăzni să-l întrebe anume ce se petrecuse în Balta Dunării. Atât ofiţerii, cât și soldaţii, refuzară orice lămurire, deoarece așa primiseră ordin de la colonel. Poate însă că nici n-ar fi fost nevoie de un asemenea ordin, pentru a-i opri pe soldaţi de a vorbi despre noua înfrângere sau despre tragi-comica lor împotmolire în mlaștinile Bălții. Aceia care luaseră parte la această vânătoare, de la care patru sute de oameni se înapoiaseră fără urmă de vânat, oricine își poate închipui că nu prea aveau chef să vorbească despre isprava lor, de care ar fi râs și copiii din leagăn. Fiecare nădăjduise că el va izbuti să pună mâna pe temutul haiduc și deci lui i se va cuveni marele premiu pus pe capul lui Mihu Inimă de Leu. lată însă că niciunul din ei nu săvârșise isprava și ca în orice asemenea caz, fiecare căuta să găsească un tap ispăşitor pe care-l învinuia de nereușita întreprinderii. Generalul Kiseleff era și el foarte curios să cunoască amănuntele urmăririi și cum colonelul Ispirescu nu părea dispus să vină de bună voie, trimise să-l cheme oficial, pentru a-i da raportul asupra celor întâmplate. — Ei, colonele, zise guvernatorul, când îl văzu pe bătrânul soldat intrând în odaia sa, spune-mi și mie, ce s-a petrecut în Baltă? — Excelenţă, răspunse colonelul Ispirescu, care ţinea în mână o coală de hârtie, înainte de toate fie-mi îngăduit să-i înmânez Excelenței Voastre... — Ce-i aceea? întrebă guvernatorul. — Cererea mea de ieșire la pensie și demisia din înaltul post cu care am fost însărcinat... — Ei, colonele, colonele, dar ce fleacuri mai sunt și acestea? exclamă generalul Kiseleff, neplăcut impresionat. — Da, Excelenţă, mi-am luat îndrăzneala de a vă înmâna această cerere, cu rugămintea de a o înainta Vistieriei, care urmează să-mi reguleze drepturile la pensie. — Bine, colonele, mai întâi spune-mi ce s-a întâmplat, pentru ce ești atât de amărât? Haide, nu mai fi copil și povestește-mi cum s-au petrecut lucrurile? — Excelenţă, neizbânda aceasta mă copleșește, mă doboară. Eu, care tot timpul cât am slujit, fie în armata ţarului, fie acum, în armata naţională, mi-am îndeplinit întotdeauna cu sfințenie porunca primită și însărcinarea ce mi s-a dat, eu să nu fiu în stare să pun mâna pe Mihu Inimă de Leu?... Aceasta n-o pot suporta, Excelenţă! — Bine, colonele, dar ăsta nu este un motiv din pricina căruia să deznădăjduiești! Dacă n-ai izbutit de data aceasta, nu însemnează că nu vei izbuti cu alt prilej. Sunt încredințat că va veni o zi când mi se va aduce la cunoștință că Mihu Inimă de Leu a fost prins... de trupele colonelului Ispirescu. De altfel, nu trebuie să uiţi că noi știam mai dinainte că lucrul nu este tocmai atât de ușor după cum pare. Cu toate că mărturisesc sincer că eu aveam multă nădejde în știința și iscusinţa dumitale! — Dar tocmai aceasta este pricina deznădejdii mele, că n-am putut corespunde așteptărilor. — Sunt pe deplin încredințat că în niciun caz nu ești dumneata de vină că n-ai corespuns așteptărilor și că până acum acest Mihu Inimă de Leu nu este încă în mâinile noastre. Nu uita că, chiar și cei mai mari căpitani au fost învinși, dar aceasta nu însemna că renunțau de a mai conduce oștiri. Dimpotrivă, fiecare neizbândă este pentru un soldat un nou imbold de a scoate triumfător steagul sub cutele căruia slujește. — Vă mulţumesc cu adâncă recunoștință, Excelenţă, pentru neștirbita încredere pe care o aveţi în mine! Vă încredinţez că voi face și de acum înainte tot ce-mi va sta în putință pentru a dovedi că încrederea cu care mă cinstește Excelenţa Voastră n- a fost dăruită unui nevrednic! — Dragă colonele, dar de așa ceva nici vorbă nu poate fi! răspunse guvernatorul rus. Te rog însă sfârșește cu aceste imaginare învinuiri pe care ţi le aduci fără rost și spune-mi cum a decurs urmărirea? La această întrebare a generalului Kiseleff, chipul colonelului Ispirescu, care începuse să se mai însenineze, se întunecă din nou. În cele din urmă însă, când își dădu seama că în niciun caz nu poate scăpa fără a satisface dorința guvernatorului, începu să vorbească: — Când am ajuns din urmă cu ostașii adunaţi prin sunetul de alarmă pe călăreţii plecaţi mai din vreme în urmărirea haiducilor, trupa călare poposea tocmai pe locul unde se odihniseră câteva minute și haiducii mai înainte. O parte din călăreţi continua însă să se ţină pe urmele haiducilor și aceștia au văzut când Mihu Inimă de Leu a trecut Dunărea împreună cu oamenii săi. Comandantul patrulei voia tocmai să comande o salvă, care fără îndoială că ar fi răpus pe mulţi dintre haiduci, când deodată în una din bărcile care înaintau strâns una lângă alta, spre țărmul celălalt, se ridică... contesa Anastasia Subotkin. Dacă salva ostașilor pornea, fără îndoială că acum contesa n-ar mai fi fost printre cei vii. În chipul acesta ticăloșii au izbutit să se facă nevăzuţi în Baltă. Atunci am hotărât să trec Dunărea și să pătrund și eu, cu oamenii mei, în misterioasa împărăție a haiducilor. Am rechiziționat toate bărcile care se găseau pe Dunăre, chiar și un vaporaș pentru trecerea cailor și am transportat în Baltă toată trupa. Odată acolo, i-am așezat în două semicercuri și am început să înaintăm spre mijlocul Bălții și spre punctul unde i-a văzut patrula debarcând pe haiduci. Călăreţii sub comanda căpitanului Guriotis, dorobanţii pedeștri, sub comanda mea. La început haiducii nu opuseseră niciun fel de împotrivire, de altfel, după cum mi-a raportat căpitanul Guriotis, care mergea în frunte cu călăreţii, ticăloșii dispăruseră fără urmă. Călăreţii își continuară însă urmărirea, înaintând cu multă băgare de seamă. Ei trebuiau să înainteze cu foarte multă atenţie, deoarece în dreapta, în stânga, înaintea lor, se deschideau numai mlaștini și canale, așa că erau nevoiţi să facă ocoluri de câte un sfert de ceas pentru a înainta o sută de pași. La început am trimis o parte din oameni și cu bărcile. În curând am băgat însă de seamă că aceasta ne încurca mai mult, deoarece, cei mai mulţi din aceia care porniseră cu bărcile se învârteau neputincioşi în loc, neputându-se orienta prin labirintul de canale. Işi poate închipui și Excelenţa Voastră că în asemenea împrejurări înaintarea călăreţilor chiar devenea aproape cu neputinţă și de aceea, în curând cu trupele pedestre, i-am ajuns din urmă. Tocmai pe când Guriotis îmi dădea raportul despre desfășurarea de până atunci a luptei, haiducii, care până atunci se arătaseră lipsiţi de orice chef de luptă, atacară trupele din mai multe părţi deodată. Cum însă ei cunoșteau fiecare colț al acestei blestemate Bălți și știau să tragă din locuri unde era cu neputinţă să-i zărim și cum pe deasupra își mai și schimbau poziţia, după fiecare salvă, n-am putut înainta, decât numai după o luptă de trei ceasuri. Când haiducii și-au dat seama că trupele noastre, care, având în vedere vitregia terenului, merită toată lauda, înaintează pas cu pas, este adevărat, dar totuși înaintează și în curând urmau să fie încercuiți, ei încetară focul, brusc. — Nădăjduiesc colonele că atunci, n-ai mai stat pe gânduri ci i-ai atacat vertiginos. — Nu! — Rău ai făcut! — Mă iertaţi, Excelenţă, dar războiul în Baltă, se duce cu totul altfel, decât pe pământ solid. De altfel, de atacat i-am atacat noi, dar mai bine era dacă nu-i atacam. — Cum vine asta? — După încetarea focului din partea haiducilor, cunoscând șiretenia lui Mihu Inimă de Leu, am dat ordin să nu se miște nimeni deoarece mă temeam că haiducul ne pregătește vreo cursă, pentru când vom înainta. Aceasta este tactica lui și de aceea a izbutit întotdeauna să iasă învingător din toate luptele chiar și atunci când dușmanul era de zece ori mai numeros decât el. — Mai departe! Mai departe! îl zori generalul Kiseleff. — După o așteptare de câteva minute, urmă colonelul Ispirescu, am pus pe unul din dorobanţi, să se caţere pe o salcie înaltă, spre a cerceta dacă nu-i vedea undeva pe bandiți, la lumina lunii. Dorobanţul îi zări într-adevăr, fugind în două luntri și ne arătă direcţia. Căpitanul Guriotis, în zelul lui de a pune mâna pe haiducul care-i împrăștiase o companie întreagă, nu mai aștepta porunca mea, ci dădu ordin de atac. Călăreţi și pedeștri se năpustiră atunci ca o furtună pe urmele bandiţilor. — Și? întrebă guvernatorul rus, plin de așteptare. — Cursa de care m-am temut, continuă colonelul Ispirescu, era acolo. — Pentru Dumnezeu, colonele, exclamă generalul Kiseleff, nemulțumit, dar ce fel de cursă pot întinde o mână de oameni, unei armate de patru sute de soldaţi? — Cursa Bălții, Excelenţă! Haiducii anume, s-au retras, pas cu pas, până în marginea unei lungi fășii de pământ mlăștinos. Când au ajuns aici, au încetat focul și urcându-se în bărcile pe care și le pregătiseră mai dinainte au pornit prin labirintul de canale, fără să se mai sinchisească de noi. Și aveau toată dreptatea, căci trupele, călăreţi și pedeștri, în dorinţa lor de a nu mai pierde urma haiducilor se năpustiră orbește după fugari. Aceasta a fost nenorocirea noastră. In avântul lor și din pricina întunericului nopţii, soldații intrară cu toată linia întâi de înaintare în mlaștină, unde rămaseră înţepeniţi, îngropaţi până la brâu în nămol. Jumătate din oastea pe care o aveam cu mine se găsea în primejdie de a fi înghițită de diabolica mlaștină, care-mi ţinea oamenii prizonieri, nămolul scufundându-se mereu sub picioarele bieţilor oameni și amenințând să-i înghită cu totul. În asemenea împrejurări, m-am văzut silit să opresc înaintarea, pentru a-mi salva trupa din mlaștină de la o moarte cumplită. Poate că un altul în locul meu, ar fi lăsat oamenii acolo, în ghearele blestematului nămol, și alergând după glorie ar fi continuat urmărirea, ocolind mlaștina și poate, spun însă poate, izbutind să pună mâna pe bandiți. Pe mine însă, Excelenţă, nu m-a răbdat inima să-mi las în ghearele unei morţi cumplite peste două sute de soldaţi și în loc să-i urmăresc pe haiduci, am poruncit să se sară în ajutorul acelora care erau ameninţaţi să fie îngropaţi de vii în mlaștină. Poate că, având în vedere însărcinarea ce mi s-a dat, datoria mea ar fi fost să continui urmărirea și să-mi las oamenii să moară. Conștiinţa mea de om însă mi-a poruncit altfel și de aceea am pus la dispoziţia Excelentei Voastre demisia mea. Generalul Kiseleff făcu un pas înainte apucă dreapta colonelului și strângându-i-o, îi zise: — În locul dumitale și eu aș fi făcut la fel, colonele! Socotesc însă că n-ar fi stricat, dacă tot mai continuai urmărirea, după ce ţi-ai scos oamenii din mlaștină. — Am și făcut aceasta, Excelenţă, răspunse colonelul Ispirescu. După ce mi-am scăpat oamenii de la moartea cumplită care-i aștepta, am pornit mai departe, ca ocolind mlaștina, să mergem spre inima Bălții, unde îi văzuse dorobanţul pe haiduci refugiindu-se. Fâșia de mlaștină era însă foarte lungă, așa că mergând pe marginea ei, deodată am ajuns la Dunăre. Aici se găsea o moară. Oamenii însă, mai ales aceia care stătuseră câteva ceasuri în nămol, erau istoviți cu desăvârșire, așa că mi-am dat seama că, cu ei cel puţin, nu mai pot continua urmărirea. Atunci am făcut un triaj, alegându-i pe aceia care rezistaseră mai bine încercărilor și sub comanda căpitanului Guriotis, i-am trimis să cerceteze inima Bălții, firește, după ce vor fi perchiziționat moara, iar eu, împreună cu trupa mai greu încercată, m-am înapoiat la Galaţi. — Și cu ce rezultat s-a încheiat urmărirea căpitanului Guriotis? întrebă generalul Kiseleff. — Nu știu, Excelență, deoarece Guriotis nu s-a înapoiat încă din Baltă. În clipa aceea intră în odaie aghiotantul guvernatorului rus, anunțând că Guriotis se înapoiase tocmai din Baltă și-l caută pe colonelul Ispirescu pentru a-i raporta cum a decurs restul urmăririi. — Să intre căpitanul Guriotis! porunci guvernatorul. Căpitanul Guriotis intră în odaie, murdar, plin de nămol, cu hainele de gală făcute într-un hal fără de hal. Generalul Kiseleff nici nu-l lăsă să salute, ci-l și întrebă, de îndată ce deschise ușa: — Te putem felicita, căpitane? — Din nenorocire, nu, Excelenţă! răspunse Guriotis, abătut. — Așadar nici dumneata n-ai reușit să pui mâna pe tâlharul acela? strigă generalul Kiseleff, furios. Dar cine dracul este omul acesta de-a știut să-și bată joc de o întreagă armată? — Dracul însuși, Excelenţă! răspunse căpitanul Guriotis, cu convingere. — Sau, cei puţin tovarășul lui! adăugă colonelul Ispirescu. — Nu vă faceți de râsul lumii, domnii mei! zise guvernatorul. — lertaţi-mă, Excelenţă, zise limbutul Guriotis, dar după ceea ce am văzut, nu pot crede decât că Mihu Inimă de Leu este tovarăș cu dracul. — Dar ce ai văzut, căpitane? întrebă generalul Kiseleff. — Închipuiţi-vă, Excelenţă că ticălosul acesta își avea ascunzătoarea în nasul nostru, într-o moară de pe malul Dunării! — Aţi dat peste ascunzătoarea lui? întrebă și guvernatorul și colonelul Ispirescu, deodată. — Da, Excelenţă! urmă căpitanul Guriotis. Ascunzătoarea atât de mult căutată a faimosului Mihu Inimă de Leu era într-o moară de pe malul Dunării, pe care dacă știam, o puteam arunca în aer cu o ghiulea de tun de pe țărmul celălalt, fără să pierdem niciun om și fără să ne obosim măcar. Dar dacă aţi fi văzut ce locuinţă strălucită își rânduise ticălosul în această moară, pe care, socotind-o după înfățișarea de afară, nu dai doi bani pe ea, fără îndoială că și Excelenţa Voastră ar crede că Mihu Inimă de Leu trebuie să fie în legătură cu necuratul. — Și unde s-a refugiat de acolo? — Siguri nu suntem, decât că nu mai este în moară. Dar unde s-a dus de acolo, aceasta n-am putut-o afla, cu toate cercetările pe care le-am întreprins. Cercetând moara, am găsit nenumărate urme, care dovedeau că multă vreme Mihu Inimă de Leu a locuit acolo împreună cu oamenii săi. Am putut stabili chiar că... haiducii și-au îmbarcat în bărci, tot ce au putut mișca din loc și așa au plecat. — Și n-aţi găsit nicio fiinţă vie în moară? întrebă colonelul. — Am scotocit de două ori, toată moara, răspunse căpitanul Guriotis, dar n-am dat peste nicio făptură vie. Cu toate acestea, când am plecat din moară, cineva a tras în mine. Glontele a trecut tocmai pe lângă urechea mea. La un deget depărtare de cap. Soldaţii mei au scotocit din nou toată clădirea și atunci, din fundul unui grajd, au scos la iveală un bătrân. Era morarul, care a vrut să mă împuște mișelește. Soldaţii au vrut să-l taie în bucăți, eu însă nu le-am dat voie, nădăjduind că voi putea să scot ceva de la el în privinţa noii ascunzători a lui Mihu Inimă de Leu. Înfuriaţi, ostașii au dat atunci foc morii. — Și ce a mărturisit morarul? întrebă guvernatorul, nerăbdător. — Din păcate, Excelenţă, n-a fost chip să-l fac să vorbească. Face pe mutul, sau poate că și este, Dumnezeu știe. Fapt este însă că, din clipa când am pus mâna pe el, nu l-am auzit scoțând niciun cuvânt. — Și unde este acum prizonierul? întrebă colonelul Ispirescu. — L-am pus în lanţuri și l-am aruncat în închisoare. În faţa celulei am așezat două sentinele! își încheie raportul căpitanul Guriotis. — Îi voi lua eu însumi interogatoriul, Excelenţă! zise atunci colonelul Ispirescu. — Și te rog să-mi raportezi îndată, rezultatul interogatoriului! mai zise generalul Kiseleff, apoi părăsi încăperea. CAPITOLUL 108 UN MORT CIUDAT Liniştea monotonă a colibei vrăjitoarei din Baltă n-o tulbura, decât din când în când, clocotul furios al băuturilor fermecate din ceaune sau ţipătul strident al bufniței. Ghicitoarea din Baltă era ghemuită în fața focului, ale cărui flăcări luminau ciudat ochii ei ce luceau și mai ciudat. intr-unul din colţurile colibei zăcea bătrânul Codobatură, care de săptămâni de zile se găsea în îngrijirea vrăjitoarei. Bietul om o păţise urât cu băutura fermecată a Smarandei. Efectul din prima zi ai băuturii fermecate se manifestase printr-o furie de dragoste ce-l cuprindea pe bătrân de îndată ce o zărea pe fata morarului. Cum furia aceasta de dragoste nu scăzuse nici mai târziu, Mihu Inimă de Leu hotărî să-l ducă la vrăjitoarea din Baltă. — Numai vrăjitoarea îi poate ajuta! zise el. Și într-adevăr, vrăjitoarea îl și ajută. Când îl zări pe bătrânul Codobatură și i se mai și spuse ce năzbâtii îl apucase acum la bătrâneţe, când o viaţă întreagă urâse femeile, vrăjitoarea înţelese îndată de unde i se trăgea boala. Era pe deplin încredinţată că, din întâmplare, sau anume cineva îi dăduse să bea din băutura fermecată pe care ea i-o încredințase Smarandei. Buba era doar că fusese vestită cam târziu despre ciudata boală a bătrânului, atunci când băutura fermecată își făcea efectul din plin și deci lecuirea era mult mai anevoioasă. Vrăjitoarea îl ţinea pe bătrânul Codobatură acolo, în coliba ei, unde se întâmpla adeseori să vină câte cineva de prin împrejurimi, condus de vreun pescar lipovean care cunoștea drumul prin labirintul Bălții. Când se îmbolnăvea cineva prin satele de prin împrejurimi și acasă nu i se găsea leacul, singurul doctor căutat de populaţie era vrăjitoarea din Baltă, care într- adevăr le și dădea leacul vindecător. Când i-l aduseră pe Codobatură, vrăjitoarea se gândi mai întâi să-l adoarmă pe bătrân, deoarece știa că băutura fermecată îi biciuise nervii și pentru nervi somnul este leacul cel mai bun. Și Codobatură dormi, se pricepea doar așa de bine să doarmă, vreo zi și jumătate, fără întrerupere. Dar chiar și acum când se deșteptă, gândul lui se îndrepta tot numai spre Smaranda și tot nu era încă stăpân pe voinţa sa. Vrăjitoarea însă de aceea era vrăjitoare ca să se priceapă să și desfacă ceea ce a făcut. incetul cu încetul, starea bătrânului Codobatură începu să se îmbunătăţească, cu toate acestea însă, el tot nu era încă cel vechi, acela care fusese mai înainte de a fi băut din farmecele Smarandei. Erau zile când îl apuca un fel de aiureală și când umbla de colo până colo, ca năuc, de-ți era mai mare mila să-l vezi. Altădată, dormea zile întregi și somnul îl ținea atât de mult prizonierul său, încât toată truda vrăjitoarei de a-l pune odată pe picioare rămânea zadarnică. Chiar dacă pentru un moment starea lui Codobatură se îmbunătăţea, peste o zi-două, boala revenea și tot ceea ce câștigase dădea înapoi. Afară de boala lui Codobatură, vrăjitoarea din Baltă se mai ocupa foarte mult și de misterioasa moartă din sicriul de sticlă, de Mioara Comăneanu. Ea se ducea în fiecare zi, de două ori, până la Raclă. In sicriul de sticlă, Mioara Comăneanu mai era încă și acum tot atât de frumoasă ca și în prima zi a morții sale. Cel dintâi drum al vrăjitoarei, în fiecare dimineaţă, ducea la Raclă. Câte odată se uita la ea, timp de câteva minute și numai după aceea răsuna vocea ei subţire care trăda o voinţă neţărmurită: — Scoală-te! Cuvântul acesta îl rostea cu atâta tărie, cu atâta convingere, încât dacă s-ar fi găsit prin apropiere vreun martor oarecare, el s-ar fi așteptat neapărat ca moarta să se supună. De altfel așa se și întâmplă. Trupul moartei se ridică încet-încet, până când ajunse în capul oaselor. Vrăjitoarea se uită atunci și mai pătrunzător la iubita lui Mihu Inimă de Leu, moartă în împrejurări atât de misterioase și glasul rece, searbăd, zise: — Auzi ceea ce-ţi spun? Buzele Mioarei Comăneanu se mișcară, abia perceptibil și în șoaptă, ca și când cuvintele ar fi venit dintr-o neţărmurită depărtare, răspunse: — Te aud! Vrăjitoarea scotea atunci la iveală o sticlă cu lapte din care turna câteva înghițituri printre buzele Mioarei. Fetei îi făcea mult bine laptele acesta și ca și când sângele ar fi început să circule din nou prin vinele ei, chipul i se îmbujora și fata își deschidea chiar și ochii pentru o clipă. Ochii aceștia, însă, priveau nedumeriţi în jurul lor și în lucirea lor ștearsă se vedea prea bine că Mioara Comăneanu se supunea misterioasei puteri a vrăjitoarei, fără să-și dea seama câtuși de puţin de ceea ce se petrecea în jurul său. Vrăjitoarea turnă aproape tot laptele din sticlă în gura Mioarei, pe urmă se mai uită câtva timp cercetătoare la chipul fetei, îi mângâie fruntea, îi frecă regiunea inimii și cu ochii avizi căută să vadă efectul. — Încă tot nu este în regulă! mormăi ea, nemulțumită. Și eu, care credeam că se va sfârși mult mai curând cu blestematul de cârcel la inimă! Bătrâna oftă, apoi se întoarse din nou spre Mioara. Vrăjitoarea își adună din nou toată puterea de voință și ațintindu-și privirile pătrunzătoare în ochii fetei, zise: — Înţelegi ce spun? — Înţeleg! fu răspunsul, ce părea că vine din lumea de apoi, atât era de slab. — Acum vei dormi din nou, adânc, până când voi veni iarăși și-ţi voi porunci să te trezești. Ai înțeles? Vei dormi din nou... Cuvintele acestea din urmă, vrăjitoarea le rostise apăsând pe ele cu tărie. Efectul nu întârzie să se arate. Trupul Mioarei căzu deodată înapoi, în sicriu și în clipa următoare redevenise tot atât de nemișcat și de țeapăn, cum fusese și până la venirea vrăjitoarei care o trezise la viaţă pentru câteva clipe. După aceea bătrâna vrăjitoare încuie cu multă băgare de seamă capacul sicriului de sticlă și se înapoie la coliba ei. Era obosită, istovită, de-abia își târa trupul încovoiat. Redeșteptarea la viaţă a Mioarei Comăneanu o obosea întotdeauna în halul acesta. Înapoindu-se în colibă, se prăbuși aproape pe patul său și nu trecură nici cinci minute și adormi într-un somn adânc. * x x Zilele treceau și încetul cu încetul bătrânul Codobatură se înzdrăveni după ciudata lui aventură. Acum puteai rosti numele Smarandei în faţa lui fără nicio teamă, căci nu mai avea niciun fel de înrâurire asupra lui. El redevenise vechiul Codobatură, ale cărui bucurii pe acest pământ erau, băutura, tutunul și somnul. Din când în când îl mai apuca doar câte o slăbiciune. In asemenea ocazii lumea se întuneca înaintea lui, inima-i înceta parcă de a mai bate și trebuia să se sprijine de ceva pentru a nu se prăbuși la pământ. Tocmai din această pricină, vrăjitoarea nu voia să-l lase pe Codobatură să se înapoieze încă la moara de pe malul Dunării, oricât dorea bătrânul haiduc să se vadă iarăși împreună cu vechii săi tovarăși și prieteni. — Nu trebuie să te pripești! îi spunea vrăjitoarea. Nu te teme, căci trăiesc ei și fără tine! Tu trebuie să mai stai aici, până când te vei înzdrăveni de-a binelea. — La naiba, babo, dar ce sunt damblagiu de nu mă lași să plec? se revoltă Codobatură. Toată viața am fost sănătos ca un stejar! — De data aceasta, însă, n-a lipsit mult să-ţi facă tovarășii o hăinuţă de scânduri! — Dar la drept vorbind, ce dracu mi s-a întâmplat? Bătrânul haiduc nu voia să creadă nici în ruptul capului povestea pe care vrăjitoarea i-o istorisise de nenumărate ori. Acum, după ce se însănătoșise și nu mai era sub puterea băuturii fermecate, nu-și mai aducea aminte de nimic din ceea ce făcuse. Sub vraja farmecelor, el își pierduse judecata și faptele lui erau pornite din imbold, nu gândite... Nu-i venea să creadă și socotea că era cu totul cu neputinţă ca el, omul ce fusese chibzuit și liniștit o viaţă întreagă, să se fi apucat așa, deodată, de niște năzbâtii ca acelea, despre care îi vorbea baba. Și era un motiv foarte puternic pentru care bătrânul Codobatură nu se simţea de loc bine în coliba vrăjitoarei și din pricina căruia voia s-o șteargă de acolo cât mai iute. Bătrâna, anume, îi dădea să bea numai lapte, când lui îi lăsa gura apă după un păhăruţ cu vin. Pe urmă, se și plictisea grozav. Lui îi era dor de mișcare, de aventurile, cu care se obișnuise atâta și tare ar fi vrut să se mai vadă odată prins într-o încăierare, sau măcar la un chef, din care în timpul din urmă avusese parte din belșug în jurul lui Mihu Inimă de Leu. Când trândăvea fără rost prin apropierea colibei vrăjitoarei, gândurile bătrânului haiduc fugeau mereu la moara de pe malul Dunării, unde se găsea vin din belșug, unde era tutun bun și unde parcă și somnul îi cădea mai bine. Intr-o zi bătrânul haiduc trândăvea în faţa colibei când deodată vrăjitoarea ieși din colibă și porni spre Raclă. Codobatură se uită după ea și rămase uimit, văzând vioiciunea, mlădierea tinerească, cu care pășea bătrâna vrăjitoare. Cu toate că bătrânul haiduc nu era curios din fire, totuși, de data aceasta, pe semne din lipsă de lucru, din plictiseală, voia să știe, oare unde se ducea vrăjitoarea și de aceea se furișă după ea. Vrăjitoarea nu băgă de seamă că este urmărită, de altfel nici n-ar fi îndrăznit să creadă cum că bătrânului Codobatură i-ar putea veni pofta s-o spioneze. De aceea, nebănuind nimic, se duse de-a dreptul la Raclă. — Oare ce caută zgripţoroaica acolo? se minună bătrânul haiduc. Sicriul de sticlă strălucea în bătaia razelor de soare și vrăjitoarea se duse de-a dreptul la el. — Într-adevăr se duce la logodnica moartă a căpitanului! își zise haiducul, care era încredinţat că numai mila o făcea pe bătrână să mai viziteze trupul neînsufleţit al inimoasei fete care părăsise lumea aceasta în împrejurări atât de misterioase. Convins de aceasta, Codobatură își zise că, pesemne vrăjitoarea ducea flori la mormânt. În zadar căuta el însă să vadă vreo floare în mâinile bătrânei zgripţuroaice, ea nu ducea în mână decât un coș de papură în care nu prea obișnuia să se ducă flori. Curiozitatea lui Codobatură crescu și mai mult și pentru a putea vedea tot ce va urma, se furișă până în dosul unui copac din imediata apropiere a Raclei, de unde putea vedea lămuri, toate îndeletnicirile babei. De data aceasta însă, truda lui de a sa fi furișat până acolo, fu răsplătită cu vârf și îndesat, căci peste câteva clipe i se înfățișă înaintea ochilor o priveliște care-l făcu să-și frece ochii de mai multe ori, deoarece nu-și putea da seama dacă ceea ce se desfășura înaintea sa era adevăr, realitate, sau numai închipuire. | se părea cu neputinţă să fie adevărat și nu-i venea să creadă nici chiar atunci când ciupindu-se își dădu seama că este treaz și nu visează. Auzise el, bătrânul Codobatură, vorbindu-i-se de multe minuni, dar nu i se întâmplase niciodată să-i vorbească cineva de învierea morților. Or, ceea ce vedea el, nu era decât o înviere din morți. Nu visa, nu era beat, nu era nici victima unei năluciri. Logodnica căpitanului se ridicase într-adevăr în capul oaselor în sicriul de sticlă și Codobatură o văzuse chiar și cum își deschisese ochii. După aceea auzi cum vrăjitoarea îi vorbește moartei înviate și chiar dacă nu auzise glasul Mioarei Comăneanu, din mișcarea buzelor ei haiducul înțelese că logodnica căpitanului răspundea la întrebările vrăjitoarei. Bătrânul haiduc mai văzu și aceea că vrăjitoarea îi dădu de mâncare Mioarei. Uimirea lui Codobatură nu mai cunoștea margini. Era aiurit, buimăcit cu desăvârșire, deoarece despre o asemenea minune nu mai auzise nici măcar vorbindu-se. Un mort care vorbea, care mânca... Un mort, care... trăia... Acum însă, chestiunea aceasta îl preocupa și mai mult și hotărî să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru lămurirea acestui caz atât de misterios. Nu învățase carte, nu-și tocise coatele pe băncile școlilor, pentru a pătrunde tainele firii, dar oricât de simplă era mintea lui, știa că morţii nu pot fi înviaţi și deci, dacă Mioara Comăneanu trăia, aceasta însemna că nici nu fusese moartă niciodată. Atunci însă își aduse aminte de scena când o găsiseră moartă pe sărmana Mioara Comăneanu. Nu! nu! În privinţa aceasta nu mai încape nicio îndoială, Mioara Comăneanu murise într-adevăr. Zăcea doar cu desăvârșire nemișcată în pat, ochii ei erau ţepeni, lipsiţi de orice căldură. Ochii aceștia frumoși, care altădată împrăștiau atâta căldură, atâta blândeţe și bunătate, stăteau ţepeni și sticloși în orbite. Trupul se răcise și zilele trecură fără să se fi produs vreo schimbare. Nemișcarea trupului rămase aceeași ca și în prima zi. Nu, nu, în privinţa aceasta nu mai încăpea niciun fel de îndoială. Mioara Comăneanu murise într-adevăr. Bietul Codobatură era frământat de gândurile cele mai neînchipuite, cele mai fantastice. — Dar atunci ce să se fi întâmplat? murmură el. Mioara Comăneanu a murit și cu toate acestea, trăieşte! Să fie moartă sau vie? lată-mă încurcat, aiurit, zăpăcit, cum n-am mai fost niciodată în viața mea! Și numai Dumnezeu știe care va mai fi și sfârșitul acestei afaceri întunecate! Între timp, el urmărea cu tot mai multă luare aminte desfășurarea evenimentelor de lângă Raclă. Era gata-gata să-și părăsească ascunzătoarea și să încerce să se încredințeze mai de aproape de natura acestor evenimente, să încerce să-și tălmăcească chiar acolo, lângă sicriul moartei vii, minunea pe care n-o putea înțelege, dar în ultimul moment se răzgândi și rămase locului. Renunţă să-și pună în practică planul acesta care îi încolţise în minte și rămase tot în dosul sălciei. El privi până la sfârșit cum îi dădea vrăjitoarea de mâncare Mioarei, cum o mângâie pe frunte, cum îi freca regiunea inimii, cum îi vorbi și apoi cum în urma poruncii vrăjitoarei, Mioara căzu iarăși în sicriul, al cărui capac bătrâna zgripţoroaică îl așeză iarăși la loc. Văzând toate acestea, bătrânul haiduc se îngrozi atât de tare, ca și când peste el s-ar fi închis capacul coșciugului. Era cât pe aci să ţipe de spaimă și trebui să-și adune toată puterea de voință pentru a-și înăbuși țipătul de groază. După ce izbuti să se stăpânească, privi mai departe, spre a vedea ce va mai urma, de ce noi grozăvii, de ce noi taine va mai avea parte. Deocamdată însă, vrăjitoarea nu mai făcu nicio nouă minune, ci câtva timp rămase nemișcată lângă sicriu. Ea se uita ţintă la trupul care acum zăcea iarăși neînsuflețit în sicriu. După aceea își adună din nou lucrurile pe care le adusese cu sine, le așeză în coșul de papură, pe care trecându-și-l pe mână, porni încet, spre colibă. Vrăjitoarea mergea încet, obosită, istovită aproape și cu toate că de la Raclă și până la coliba ei nu erau nicio sută de pași, ea se oprea mereu și răsufla greoi. Când trecu pe lângă salcia din dosul căreia spionase Codobatură, bătrânul haiduc nu se mai putu stăpâni. El sări deodată din dosul copacului și ivindu-se în fata vrăjitoarei ca din pământ, strigă: — Babo! Apariţia lui Codobatură fu atât de neașteptată pentru vrăjitoare, încât scoase un țipăt ușor și se speriase, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. De altfel nici nu căută să-și ascundă spaima. — Fira-i să fii măi Codobatură, dar rău m-ai mai speriat! strigă ea. Cum ajunseseși tu aici, omule? Bătrânul haiduc se uită cu priviri tulburi la vrăjitoare. — Ce-ai făcut? o întrebă el, cu glasul răgușit de emoție. La întrebarea lui, vrăjitoarea răspunse tot printr-o întrebare. — Ai văzut? — Ce este cu iubita căpitanului? — Dacă ai văzut, la ce bun mă mai întrebi? — Te întreb, fiindcă ceea ce am văzut este înfiorător... Și la drept vorbind, nu știu încă nici chiar acum dacă ceea ce am văzut, am văzut într-adevăr, sau numai închipuirea mea zdruncinată și-a bătut joc de mine, nălucindu-mi lucruri, care în adevăr n-au existat niciodată! — Ce te miră? întrebă atunci bătrâna zgripţoroaică, deoarece între timp își redobândise stăpânirea de sine. — Mă miră... mă miră, îngână Codobatură, deoarece până acum n-am văzut încă niciodată înviind morţii! — În privinţa aceasta ai dreptate, răspunse vrăjitoarea, căci morţii nici nu învie! — Dar atunci, iubita căpitanului?... Ce este cu ea?... Am văzut-o când s-a așezat în capul oaselor, în coșciug! — Așa este! — Atunci? Vrăjitoarea nu răspunse. — De ce nu-mi răspunzi? De ce nu vrei să-mi spui, ce s-a întâmplat cu iubita Lui Mihu Inimă de Leu? Trăiește sau a murit? — Trăiește! — Și n-a fost moartă, niciodată? — Nu! Ți-am spus doar că morții nu învie. — Bine, dar când am dat peste ea, la moară... — Da! Știu! — Aș fi fost în stare să jur pe orice în lumea aceasta că nu mai era nicio fărâmă de viaţă în trupul ei. — Aşa se părea și oricine ar fi crezut la fel! — Dar atunci, cum s-a întâmplat, totuși? Glasul vrăjitoarei sună în șoaptă, tainic: — Sunt oameni, care au fost înzestrați cu o putere care le dă putinţa de a pătrunde tainele vieții pământești! — Văd, văd că tu ești o putere cu totul deosebită! răspunse bătrânul Codobatură, pe deplin încredinţat de ceea ce spunea. Te rog însă, spune-mi și mie, ce s-a întâmplat cu Mioara Comăneanu, să pot pătrunde și eu taina, care înconjură ciudata moarte a Mioarei Comăneanu? Vrăjitoarea răspunse, încet și liniștit: — Cred că Mioara a ajuns la vreo otravă, cine știe cum, otravă pe care a luat-o fără să-și dea seama ce face. Se prea poate însă, adăugă bătrâna, apăsând pe cuvintele care urmează, într- un chip cu totul deosebit, ca cineva să-i fi dat să ia această otravă! — Doamne, babo, dar cine să-i fi dat Mioarei Comăneanu otravă, când toată lumea o iubea? — Să nu cercetăm! răspunse vrăjitoarea. Se prea poate ca frumoasa fată să fi stat în calea năzuințelor cuiva și să fi căutat să se scape de ea, în chipul acesta! Otrava aceasta nu pricinuiește moartea, ci numai un fel de cârcel la inimă, care oprește sângele să mai alerge prin vine, oprește bătăile inimii și nenorocitul care a luat-o, pare mort de-a binelea. Trupul însă nu putrezește, ci rămâne întreg. — Ciudat! zise bătrânul Codobatură, clătinând din cap. Dar spune-mi, rogu-te, cum ai dat de ciudățenia aceasta? — Intr-adevăr, răspunse vrăjitoarea, lucrul de căpetenie a fost să descopăr adevărata bubă. Deoarece se putea ușor întâmpla, ceea ce de altfel s-a mai întâmplat atât de des, ca nenorocita să fie îngropată de vie... — Dumnezeule! Asta însemnează că biata fată ar fi fost ucisă chiar de noi, care am fi îngropat-o, dacă nu ne venea în gând să te chemăm pe tine. — Firește! — Sfinte Dumnezeule, mulțumescu-ţi că ne-ai ferit de așa nelegiuire! — Da, da, asta se putea întâmpla foarte ușor! — Spune-mi însă, babo, de unde ai aflat tu că iubita lui Mihu Inimă de Leu n-a murit într-adevăr? — Asta ar fi trebuit s-o vedeţi și voi! — Cum? — Adu-ţi bine aminte măi Codobatură! răspunse baba. Trecuseră cinci zile de la moartea Mioarei când aţi început să vă gândiţi la înmormântarea ei. Mai auzit-ai tu vreodată ca un mort să stea cinci zile fără să înceapă să putrezească? — Așa e... așa e!... făcu Codobatură, dând din cap.. — Așadar, era vădit că Mioara nu murise. Când m-aţi chemat pe mine și am venit lângă trupul ei, eu mi-am dat seama îndată de lucrul acesta și atunci v-am spus să n-o îngropaţi în pământ, ci s-o băgaţi într-un sicriu de sticlă și s-o aduceţi la mine. — Dar dacă astfel stăteau lucrurile, strigă atunci bătrânul haiduc, cam supărat, de ce nu i-ai spus adevărul și lui Mihu Inimă de Leu ca să știe omul de ce să se ţină? De ce nu i-ai lăsat să mai aibă o rază de nădejde, de ce l-ai aruncat în prada unor suferinţe de neînchipuit? Dacă-i spuneai adevărul, de câte dureri nu l-ai fi cruțat tu pe omul acesta! Dar vrăjitoarea nu se încurcă de loc. — Îți voi răspunde și la această întrebare, bătrâne Codobatură! zise ea. Când am fost chemată la moară, Mihu Inimă de Leu era pe deplin încredinţat că iubita lui nu mai era printre cei vii. N-am vrut să-i risipesc această credinţă, deoarece adeseori, de cele mai multe ori chiar, cârcelul la inimă sfârșește tot prin a pricinui moartea. Așa că la ce bun să-i mai fi trezit speranţe în suflet, când se putea întâmpla ca Mioara să moară într-adevăr? Durerea lui n-ar fi fost mai mare atunci? Am vrut să-l cruț de această nouă dezamăgire care i-ar fi pricinuit o nouă suferință. Printre rânduri însă, totuși i-am dat a înțelege că nu este cu neputinţă să se întâmple și o minune... Îmi aduc bine aminte că ultima oară când a fost aici, se uita la trupul neînsufleţit al Mioarei, ca și când aceasta ar fi dormit numai și umbla încet, spre a nu o deștepta din somn. — Atunci alerg, strigă Codobatură, cu însufleţire, și-i voi spune căpitanului ce am văzut... Zicând aceste cuvinte se și repezi să fugă dar vrăjitoarea îl împiedică. — Stai! — De ce să stau? — Știrea ar fi prea pripită! — De ce? — Fiindcă fata n-a trecut încă de orice primejdie! — Cum, tot i se mai poate întâmpla ceva? întrebă Codobatură, mirat. Eu văd că mănâncă, se scoală, își deschide ochii, vorbește... Nu mai încape nicio îndoială că Mioara Comăneanu trăiește! — Trăiește, dar nu este încă stăpână pe viaţa ei! — Cum se poate așa ceva? — Viaţa pe care o vezi astăzi în ea, nu mi se poate mulțumi decât numai mie! răspunse vrăjitoarea, misterios. Codobatură făcu uimit un pas înapoi. In clipa aceea o putere diabolică radia parcă din trupul bătrânei vrăjitoare. Codobatură se uită uimit la vrăjitoare. — Nu înţeleg! îngână el, în șoaptă, ca și când și glasul i-ar fi amuţit. — Nu înţelegi? sună atunci răspunsul vrăjitoarei, care lui Codobatură i se păru că crescuse deodată în înălțime, încă cu un cap. Cred și eu că nu înţelegi, fiindcă de unde să cunoști tu taina acestei puteri pe care firea o dă unor oameni? Află deci că eu sunt aceea care torn viaţa în trupul neînsufleţit. Minunea este săvârșită de puterea razelor care sunt împrăștiate de ochii mei, de voinţa mea, care nu cunoaște împotrivire. Dacă eu îi spun, scoală-te, se scoală, dacă-i spun, mănâncă, ea mănâncă. Numai cuvintelor mele se supune, numai aceea face ce vreau eu. Voința mea este aceea care-i pune sângele în mișcare, care-i face inima să bată. Codobatură ascultă năucit cuvintele vrăjitoarei și se uită la ea, într-adevăr ca la o făptură făcătoare de minuni. Dacă toate acestea le-ar fi auzit de la altcineva, atunci nu le- ar fi dat crezare. Minunea însă se desfășurase înaintea ochilor săi, așa că nu se mai putea îndoi de ea. El se uita mut, plin de o mistică admiraţie, la vrăjitoarea care acum redevenise o mână de carne și oase, o babă cocoșată, a cărei vedere îţi stârnea mila. Se vedea prea bine că trecuse prin mari suferinţe, că risipise multă energie, deoarece nu mai putea să vorbească decât numai cu multă greutate, nu putea să rostească vorbele decât numai ca o suflare. — Așa este... Îi dau viaţă... prin voinţa mea o readuc de pe țărmul morţii și între timp... eu mă duc pe copcă... eu mă duc pe copcă... Bătrâna era palidă ca varul, focul acela ciudat, care îi înviora ochii de obicei se stinsese și ochii îi erau obosiţi, șterși, fără pic de lucire. După o scurtă pauză, Codobatură vorbi din nou: — Eu cred, zise el, că totuși, lucrul cel mai bun ar fi să-l înștiințăm pe căpitan. — Ferească Dumnezeul! — Ascultă-mă pe mine! — Mă rog, ce vrei? — Vreau să-l chem aici pe căpitan și când Mioara va fi trează, îl voi duce acolo. Sunt încredinţat că la vederea iubitului, Mioara s-ar însănătoși îndată, și-ar redobândi cunoștința. — Nu! nu! strigă vrăjitoarea. Nici nu poate fi vorba de așa ceva! De altfel, ar fi în zadar. — De ce să fie în zadar? — Fiindcă ţi-am spus că, în asemenea cazuri, Mioara nu-și dă seama de nimic ce se petrece în jurul său. În zadar l-ai aduce acolo pe Mihu Inimă de Leu, căci ea nici nu l-ar vedea măcar. In zadar i-ar vorbi, căci ea nu i-ar auzi glasul. Ințelege că ea este într-o stare asemănătoare cu aceea care-i cuprinde pe lunatici, care nu văd, nu aud și ca toate acestea înaintează cu o siguranţă uluitoare pe marginea oricărei prăpăstii. — Ciudat! — Așa este! — Și nu-i putem ajuta? — Deocamdată, nu! — Dar cât trebuie să mai așteptăm până când își va reveni biata fată? — Poate că numai câteva zile, poate că, câteva luni! Chipul lui Codobatură se întunecă. — Doamne, ce soartă! îngână bătrânul haiduc. Și până atunci durerea îl va mistui pe sărmanul meu căpitan!... Dă-mi voie măcar să-l înștiințez, pentru ca noua nădejde să-i mai toarne puţin curaj în sufletu-i atât de chinuit. — Numai atunci când Mioara va fi iarăși pe picioare. — Dar cine poate aștepta până atunci? — Până atunci, nici tu nu vei pleca de aici, zise vrăjitoarea, cu glas ridicat. Trebuie să rămâi aici, pentru ca să se găsească cineva cine s-o ducă pe Mioara înapoi la moară, căci biata fată va fi atât de slăbită încât chiar și o boare o va dobori. Bătrânul haiduc dădu din cap, apoi deodată chipul i se însenină. — Doamne, când mă gândesc cât de mare va fi fericirea căpitanului când își va revedea iubita pe care o crede moartă. Dar Dumnezeu îmi este martor că vorbesc sincer, Mihu Inimă de Leu merită să aibă parte de o asemenea bucurie, deoarece este un om tare de treabă și, cu toate că nu ne-a spus niciodată, totuși eu cred că a avut parte de multe, foarte multe nenorociri în viaţă. Spune-mi însă babo, ești încredinţată că Mioara Comăneanu se va înzdrăveni? — Viaţa îi este în mâinile lui Dumnezeu! Eu nu pot decât să încerc să i-o scap. Dacă voi izbuti, asta n-o pot ști mai dinainte! În orice caz, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a o reda vieții și lui Mihu Inimă de Leu. Bătrânul Codobatură se rugă, cu ochi înlăcrimaţi și mâinile împreunate: — Scap-o și vei vedea că Mihu Inimă de Leu te va face bogată, fericită. * x x Trecu o zi după alta. Între timp Codobatură se însănătoși pe deplin, dar cu toate acestea nu se întoarse la tovarăși ci rămase acolo, în coliba vrăjitoarei, pândind cu atâta îngrijorare soarta Mioarei Comăneanu ca și când ar fi fost propria lui copilă. Cu aceeași dragoste plină de duioșie o îngriji și vrăjitoarea pe frumoasa fata care zăcea încă și acum în sicriul străveziu de sticlă. De câte ori se ducea la Raclă, bătrâna îi lua acum cu ea și pe haiduc și amândoi pândeau cu înfrigurare să vadă când se va îmbunătăţi soarta nefericitei copile. Dar ciudata prizonieră a sicriului de sticlă, tot nu-și revenea încă în fire, decât numai sub puterea hipnotică a vrăjitoarei care în asemenea prilejuri de redeșteptare se folosea întotdeauna, pentru a o hrăni. Codobatură băgase de seamă că această transmisiune de viaţă, aceasta încercare continuă de a o trezi pe Mioara din letargie, pentru câteva clipe, o mistuia pe bătrâna zi de zi. Puterile babei scădeau văzând cu ochii, de-abia se mai ţinea pe picioare și adeseori era atât de istovită încât haiducul era nevoit s-o sprijine pentru a nu o lăsa să cadă la pământ. lar când se înapoiau la colibă, Codobatură vedea cu adâncă îndurerare că biata bătrână cădea ca un sac pe pat, unde rămânea ceasuri întregi în cea mai desăvârșită nemișcare. Într-o bună zi apoi, pe haiduc nu-l mai răbdă inima. — Babo! îi zise el vrăjitoarei. Bătrâna nu-i răspunse îndată. Haiducul credea că vrăjitoarea aţipise, din pricina prea marii pierderi de energii, dar într-un târziu baba întrebă: — Ce vrei? — Voiam numai să-ţi spun că mă vei fi făcut tu bine pe mine, vei fi scăpat tu viaţa Mioarei Comăneanu, dar asta n-ajunge! Ar trebui să te mai gândești puţin și la tine. Vrăjitoarea, răspunse, încet: — Dar oare cui îi pasă de viaţa mea? — Nu-i așa, babo! Trebuie să mai vezi și de tine însă-ţi. — Vezi bine că mă odihnesc... adun puteri noi... pe urmă... pe urmă... după ce Mioara se va fi însănătoșit pe deplin... atunci... voi fi și eu... iarăși... cea veche... cea de altă dată... — Să dea Dumnezeu, babo, să fie așa! Starea bătrânei vrăjitoare era vrednică de plâns. Până atunci ea îngrijise de alţii, acum alţii trebuiau să îngrijească de ea. Și Codobatură o și îngriji într-adevăr, cu toată tragerea de inimă, cu toată dragostea. El îi dădea o mână de ajutor unde putea, rânduia chiar și treburile prin casă, numai pentru a o feri de noi sforțări. Și biata bătrână, zăcea toată ziua în colibă, ca o cârpă neputincioasă. Între timp veniră odată s-o cheme la un bolnav care-și dădea sufletul. O rugară, o implorară să se ducă până în sat, pentru a scăpa viaţa nenorocitului. Dar toate implorările fură în zadar. Baba nu se putu mișca din Baltă, fiindcă era prea slabă pentru așa ceva. Ea nu putu să vină în ajutorul bolnavului decât numai dând instrucţiuni acelora care veniseră după ea asupra felului cum trebuiau să-l îngrijească. Dar când sosea timpul să se ducă la Raclă, atunci deodată îi revenea parcă toată puterea de mai înainte. Până la Raclă se ducea rezemându-se de brațul lui Codobatură și tot haiducul trebuia să ridice și capacul sicriului. Pe urmă însă, ca și când trupul i-ar fi fost pătruns de o putere nevăzută, se cutremura din tot corpul, se îndrepta, capul și-l ridica, în ochi i se reaprindea focul acela magic și glasul îi suna metalic, când spunea: — Scoală-te! Vreau să te scoli! Și trupul alb al moartei-vii se ridica încet în sicriu. Codobatură văzuse de nenumărate ori scena aceasta, dar de fiecare dată rămânea uimit, uluit, în fața schimbării care vedea că se petrece cu bătrâna vrăjitoare. In zadar căutase baba să-l facă să înţeleagă că puterea de voință joacă rolul de căpetenie în toate acţiunile omului, el nu putea pricepe cum era cu putință ca trupul acesta gârbovit, istovit, stors de orice vlagă, să se îndrepte, să întinerească așa, într-o singură clipă, mulţumită numai faptului că baba își spunea: Vreau să fiu iarăși tare! Tot atât de neînțeleasă i se părea lui Codobatură și împrejurarea că, în urma simplei porunci a babei, Mioara se deștepta, vorbea, mânca. Toate acestea erau lucruri prea extraordinare ca mintea lui simplă să le poată înțelege. Un lucru însă, trebuia să recunoască și el. Anume că, totul era așa după cum spusese vrăjitoarea. Pentru Mioara Comăneanu, când se trezea din somnul ei ciudat, nu mai exista nimic pe lumea aceasta afară de ochii bătrânei vrăjitoare. Privirea ei rece, aproape fără de viaţă, nu vedea altceva decât numai ochii bătrânei. Mioara Comăneanu era cu desăvârșire sclava vrăjitoarei. Și când bătrânul haiduc o vedea pe biata vrăjitoare cât de obosită, cât de sleită de puteri se înapoia la colibă, îl apuca îngrijorarea și își zicea îngrozit că dacă s-ar întâmpla ca baba să moară, atunci și soarta Mioarei Comăneanu ar fi pecetluită, pentru vecinicie. O îngrijise el și până atunci pe bătrână, de acum înainte însă n-o mai lăsă să pună mâna chiar pe nimic. Și bătrânul haiduc, care până atunci fusese nepăsător pentru tot ce se întâmpla în lumea aceasta, se ruga acum lui Dumnezeu zi și noapte, cu atâta căldură, cu atâta cucernicie pentru viaţa bătrânei vrăjitoare, de parcă ar fi fost vorba de propria lui viaţă. * x x Într-o zi apoi, când se duseră din nou la neobişnuita prizonieră a Raclei, bătrânul Codobatură exclamă, în prada unei neţărmurite bucurii: — Babo! Babo! — Ce s-a întâmplat? întrebă vrăjitoarea, curioasă. — Apropie-te și privește! Vrăjitoarea se târî până la Raclă și când își aruncă privirea prin sticla sicriului, rămase și ea uimită. — Vezi? întrebă haiducul cu înfrigurare. Vrăjitoarea dădu din cap și răspunse în șoaptă: — Da... da... o ușoară îmbujorare... — Și răsuflă! — Da! Cârcelul de la inimă a încetat, viața s-a mutat iarăși în trupul ei! După aceea baba oftă adânc și zise: — Aceasta însemnează că am izbutit! Codobatură se întoarse mișcat, spre bătrâna vrăjitoare. — Babo, babo, asta numai ţie îţi putem mulțumi! — Acum lasă mulţumirile, răspunse bătrâna, căci n-avem timp de așa ceva. Trebuie să îngrijim de fată! — Ce să facem? — Trebuie s-o ducem la colibă... Acolo îi vom pregăti un pat, pentru a se odihni ca lumea, căci până să-și recapete putere va mai curge multă apă pe Dunăre. — S-o iau din sicriu? întrebă haiducul. — Da. Acesta ar fi lucrul cel mai bun. Dar stai, mă voi duce eu înainte spre a-i pregăti culcușul... Cu aceste cuvinte baba și porni spre colibă. Dar după ce făcu câţiva pași se întoarse din nou și zise: — Numai vezi să umbli binișor cu ea, căci e tare slăbuţă, sărăcuța! Schimbarea ce se ivise în starea Mioarei Comăneanu, avu darul de-a o mai întări, de-a o mai înzdrăveni și pe vrăjitoare. Ea se duse vioaie, bucuroasă până în colibă, unde așternu îndată un pat pentru Mioara Comăneanu. Intre timp Codobatură o ridică încet pe Mioara din sicriul de sticlă. Fata era atât de ușurică, de ai fi zis că este un fulg. După aceea porni încet cu ea spre colibă, unde ajungând, o așeză în pat, cu multă băgare de seamă. — Așa! zise vrăjitoarea. Acum trebuie să ne dăm toată silinţa s-o facem să-și recapete puterile. — Când crezi că se va înzdrăveni, pe deplin? întrebă nerăbdătorul haiduc. Când o voi putea duce din nou căpitanului? — Totul atârnă de îngrijirea pe care i-o vom da-o... Trebuie să- i dăm mâncări și băuturi întăritoare și s-o ferim mai ales de orice frământări, de orice zbucium sufletesc... Căci vezi, chiar și acum, cu toate că răsuflă, cu toate că viaţa a revenit în trupul ei, totuși, ea tot nu-și dă seama de ceea ce se petrece cu dânsa. Chiar dacă își deschide ochii și se uită în jurul său, ea nu știe și nu recunoaște pe nimeni. In clipa aceea, Mioara își deschise ochii într-adevăr și privirea- i se plimbă prin coliba întunecoasă. Vrăjitoarea observă aceasta și îndată se aplecă peste ea. Focul acela ciudat ardea din nou în ochii ei. — Eşti trează? întrebă ea. — Da! răspunse Mioara Comăneanu, încet. — Ce simţi? — Sunt obosită și... aș vrea să dorm... să dorm... După aceste cuvinte își și închise ochii și căzu într-un somn foarte adânc. Codobatură începu să se neliniștească, temându-se să nu i se fi întâmplat ceva, dar vrăjitoarea îl liniști: — Nu vezi că respiră regulat? Acesta este semn bun. — Acum nu mai încape nicio îndoială că se va însănătoși, nu-i așa? — Dacă organismul ei suportă și această parte a bolii, atunci putem fi liniștiți! Până atunci însă... — Tot mai ești îngrijorată? — Mi-e teamă că organismul ei, sleit peste măsură, nu va fi în stare să îndure zguduirea pricinuită de revenirea la viaţă. Dar puterea lui Dumnezeu este nețărmurită. La auzul acestor cuvinte, chipul lui Codobatură se întunecă. El se gândi la sicriul de sticlă al Raclei, sicriu care acum se găsea gol și haiducul se rugă lui Dumnezeu ca Mioara Comăneanu nici să nu mai ajungă acolo niciodată. Din ziua aceea bătrânul haiduc se arătă a fi mai bun pentru a îngriji de bolnavi decât toate surorile de caritate din lume. Când se iveau zorile, el era în sat și cumpăra lapte proaspăt, pui, miere, unt, ouă, pentru ca alimentele acestea nutritoare să ajute trupul plăpând al bolnavei să-și recapete puterea. Ingrijirea aceasta nici nu rămase fără rezultat. Intr-o bună zi Mioara Comăneanu se ridică în pat și întrebă, încet, în șoaptă: — Unde sunt? Chipul vrăjitoarei străluci de bucurie și din expresia acestei fețe Codobatură înţelese că faptul că fata vorbise, însemna o îmbunătăţire în starea ei. Își dăduse seama și el, îndată că întrebarea aceasta nu mai putea fi pusă de o făptură care nu-și dă seama de ceea ce spune și ea nu mai era rezultatul puterii magice a vrăjitoarei, ci era rezultatul unui gând de sine stătător care încolţise în creierul bolnavei. Vrăjitoarea se grăbi s-o liniștească: — Eşti în loc bun, copila mea, printre oameni de treabă! Mioara Comăneanu se uita nedumerită la chipul zbârcit al vrăjitoarei. — Cine ești tu? întrebă, ea, apoi, cu aceeași voce slabă. — Cineva care te iubește, copila mea, zise vrăjitoarea cu o căldură și o duioșie de care niciodată n-ai fi crezut-o în stare, și care se trudește să te redea vieţii! — Dar ce s-a întâmplat cu mine? întrebă atunci Mioara din nou și în glasul ei se putea citi o neţărmurită spaimă. — Ai fost bolnavă, copila mea, greu bolnavă... Acum însă ai scăpat de primejdie și mergi spre însănătoșire. Mioara nu mai avea putere să urmeze cu întrebările, oricât de mare i-ar fi fost curiozitatea. Întrebările de până atunci o sleiseră cu totul, de-abia mai putea respira, se vedea însă că tare ar fi vrut să mai afle ceva. Vrăjitoarea însă o linişti: —Acum odihnește-te, copila mea, căci deocamdată, leacul tău cel mai de căpetenie este odihna. — Dar... se auzi glasul abia șoptit al frumoasei fete. — Fii liniștită, copila mea! zise vrăjitoarea, împiedicând-o să urmeze. De îndată ce te vei înzdrăveni, vei afla totul! Mioara dădu ascultare cuvintelor liniștitoare și peste câteva minute somnul puse din nou stăpânire pe ea. Atunci vrăjitoarea se întoarse spre Codobatură și-i zise: — Acum... acum... putem nădăjdui că se va vindeca! La auzul acestor cuvinte ochii bătrânului haiduc se umplură cu lacrimi și îngână, fericit: — Slavă Ție Doamne! Peste doua zile apoi, Codobatură avu parte de o nouă surpriză. Pe când ședea acolo, lângă patul Mioarei Comăneanu, deodată simţi mângâierea unor mâini moi care treceau blând peste mâinile lui aspre și muncite. Întorcându-și capul, o zări pe iubita căpitanului său care-i spuse: — Nu-i așa că, tu ești bătrânul Codobatură? — Eu sunt... eu! îngână bătrânul haiduc în culmea fericirii. M- ai recunoscut? — Da. — Doamne, cât sunt de fericit! — Dar Stanislau unde este? urmă apoi Mioara, al cărei glas se putea asemui cu sunetul unui clopoțel de argint. De ce nu este și el aici lângă mine? Codobatură și vrăjitoarea se uitară nedumeriţi unul la altul. — Cine să mai fie și Stanislau acesta? se frământau ei amândoi. — De ce nu-mi răspundeţi? întrebă Mioara, când văzu încurcătura celor doi. Vai cât aș vrea să-l văd pe Stanislau al meu și el nu este aici! Crezând că din pricina frigurilor care poate o mai stăpâneau Mioara încurcase numele iubitului său cu un alt nume, cine știe al cui, Codobatură căută să-i îndrepte greșeala. — Stanislau?... Poate vrei să spui Mihu... Mihu Inimă de Leu? — Da, da răspunse Mioara Comăneanu. Mihu Inimă de Leu. S- a înapoiat? A pus mâna pe Muscan? Bătrânul haiduc nu se fâstâci ci răspunse îndată: — Dar de-abia a plecat! În curând însă, va fi aici! — Vai, numai de nu i s-ar întâmpla ceva! Doamne, ia-l sub scutul Tău și apără-l de primejdii! suspină Mioara. În curând după aceea, fata aţipi din nou. Atunci Codobatură se adresă astfel vrăjitoarei: — Ai auzit ce dor îi este de Mihu Inimă de Leu? Vrăjitoarea dădu din cap. — Am auzit! — Acum cred că nu te mai împotrivești să-l chem aici pe căpitan! — Mai așteaptă încă! — Vei vedea ce bună înrâurire va avea revederea asupra ei!... Se va însănătoși într-o clipă! — Sau, va recădea în vechea-i stare de inconștienţă din care apoi n-aș mai putea-o scăpa a doua oară deoarece nu mai am putere... nu mai am putere. Codobatură se uită uimit la vrăjitoare. — De ce ţi-e teamă? Eu cred că revederea ar avea o înrâurire tocmai contrară asupra bolnavei noastre. — Tu crezi așa fiindcă nu cunoști taina acestei boli ciudate, răspunse vrăjitoarea, liniștit. Cel mai mic zbucium sufletesc și i- ar putea fi fatal, dar încă revederea cu Mihu Inimă de Leu! — Dar ai văzut ce dor îi este de căpitanul? — Ehei, bolnavilor le este dor de multe, care ar însemna moartea lor dacă li s-ar îndeplini dorinţele. — Dacă astfel stau lucrurile, zise Codobatură, dând din cap, atunci nu mă mai amestec! Facă-se voia ta, babo! — Vei vedea tu mai târziu, urmă vrăjitoarea, că eu am avut dreptate! — Dar ce ne facem dacă Mioara se încăpăţânează și vrea neapărat să-l vadă pe Mihu? Vrăjitoarea ridică din umeri. — Nu-ţi face griji din pricina aceasta, zise ea, căci vom găsi noi vreo portiță de scăpare. Odată îi vom spune că e pe drum, a doua zi că a fost aici la patul ei de suferință, dar n-a vrut s-o deștepte din somn și așa mai departe. Vei vedea că va da crezare spuselor noastre și în chipul acesta vom izbuti s-o liniștim! Codobatură suspină. — Vai, de-aș auzi odată că s-a însănătoșit pe deplin și se poate înapoia la moara de pe malul Dunării! — Vă veţi duce înapoi, împreună. — De-abia mai pot aștepta ziua aceea! Așa de bine mi-ar cădea să mă văd iarăși în mijlocul tovarășilor mei alături de bunul nostru căpitan! Vrăjitoarea căută să-l mângâie pe haiducul amărât: — Nu va trebui să mai aștepți multă vreme! — Zău? ; — Poate că nu mai este vorba decât numai de câteva zile. In orice caz, nu cred să se prelungească peste o săptămână. Bătrânul Codobatură își recăpătă deodată voia bună. — Ei, dacă-i vorba numai de o săptămână, n-o să mă ia dracul! zise el. Din clipa aceea el număra zilele cu nerăbdare. Și într-adevăr, vrăjitoarea nu se înșelase, căci starea Mioarei Comăneanu se îmbunătăţea văzând cu ochii. Necesitatea de a dormi devenea tot mai puţin imperioasă, devenea din ce în ce mai vorbăreață, mânca cu poftă și toate aceste semne erau dovezi de însănătoșire. În aceeași măsură creştea însă și interesul ei pentru Mihu Inimă de Leu. — De ce nu mă duceţi la el? întrebă ea, odată. Așa aș vrea să-l văd! Sau, de ce nu vine el aici? Vrăjitoarea salvă situaţia și de data aceasta, cu multă iscusinţă. — Mihu a fost pe aici, răspunse ea, cu un zâmbet binevoitor pe buze. Te-a văzut și te-a sărutat! — Când? — Astă noapte, pe când dormeai! — Dar de ce nu m-aţi deșteptat? strigă ea, amărâtă. — Noi am vrut să te deșteptăm, dar căpitanul nu ne-a lăsat. A spus că, trebuie să te odihnești și că numai după ce te vei înzdrăveni pe deplin, să te înapoiezi la moară. — Dar eu mă simt sănătoasă tun! zise Mioara. Atunci putem pleca... — Încă nu se poate! zise baba, căutând să potolească înfrigurarea fetei. Asta o voi hotărî eu, când poți pleca! Mai ai încă nevoie de odihnă, copila mea! Peste câteva zile însă te vei putea duce și atunci ţi se va deschide poarta fericirii! A doua zi apoi, Mioara Comăneanu părăsi patul și făcu o mică plimbare, sprijinindu-se de brațul bătrânului Codobatură. Deocamdată însă, toată plimbarea constase din câţiva pași făcuţi prin faţa patului, în colibă. Dar chiar și aceasta o obosise pe Mioara peste măsură. Și atunci își dădu seama că era mult prea de timpuriu să se gândească la înapoierea la moară. Boala îndelungată o istovise cu desăvârșire. Genunchii i se îndoiau, picioarele îi erau de plumb parcă și dacă nu era lângă ea bătrânul Codobatură, atunci s-ar fi prăbușit la pământ după primul pas. Era atât de slăbită, încât trebui să înveţe din nou să umble, întocmai ca și copiii. Codobatură însă, era lângă ea, se ocupa de ea cu dragoste și devotament. Bietul om aștepta doar și el ziua înapoierii la moara de pe malul Dunării, cu aceeași nerăbdare, ca și Mioara Comăneanu. Ziua următoare apoi, plimbarea avu loc prin faţa colibei, iar a treia zi, prin peninsula, unde era ridicată cocioaba vrăjitoarei. Mioara Comăneanu se uita cu ochii mari deschiși la priveliștea aceasta pe care n-o mai văzuse de vreme atât de îndelungată. — Dumnezeule, ce s-a întâmplat? întrebă ea, cu mirare. — De ce? făcu Codobatură, care nu știa despre ce este vorba. — Copacii înmuguresc pentru a doua oară? Uite, nu vezi mugurii? Acum dau iarăși frunzele, așa cum se întâmplă numai primăvara! — Firește că înmuguresc copacii, dacă suntem în primăvară! răspunse Codobatură. — Primăvara? Cum se poate? se miră Mioara, eram la sfârșitul verii? — De atunci însă a trecut vreme îndelungată, răspunse bătrânul haiduc. A trecut toamna, a trecut iarna, care de altfel a fost destul de călduroasă și acum suntem din nou în primăvară și ne apropiem de vară. Mioara rămase foarte surprinsă. — Cum, atât de mult am fost eu bolnavă? exclamă ea. — Foarte mult timp! — Și mie mi s-a părut că, numai ieri și-a luat rămas bun de la mine, Mihu Inimă de Leu... — Zilele s-au scurs iute, s-au adunat în săptămâni, săptămânile în luni... — Și spune-mi, bătrâne Codobatură, se întoarse deodată Mioara spre haiduc. Mihu Inimă de Leu tot în moara de pe malul Dunării își are tabăra? Nu i s-a întâmplat nimic, niciun rău, în tot acest răstimp? Nu cumva, de aceea nu vine aici, fiindcă... fiindcă l-a ajuns vreo nenorocire? — Liniștește-te, răspunse Codobatură, cu hotărâre, nu i s-a întâmplat nimic căpitanului! Întrebarea aceasta însă avu darul de a trezi îngrijorări și în sufletul bătrânului haiduc. Și pentru el timpul trecuse așa de iute, încât nici nu băgase de seamă, cum a trecut toamna, cum a trecut iarna. Două anotimpuri! Dar nici nu era de mirare, deoarece el însuși fusese multă vreme lipsit de judecată, așa că nu putuse să-și dea seama de scurgerea vremii. Și oare ce să se mai fi întâmplat în tot acest răstimp? Aceasta era o taină și pentru el și bănuiala care pusese deodată stăpânire pe sufletul lui, fu mărită acum și de împrejurarea că, în tot acest răstimp nimeni nu mai venise de la moară să se intereseze de soarta lor, or înainte de vreme, el își aduse bine aminte că nu treceau două-trei zile, ca vreunul din tovarășii săi să nu se repeadă până la coliba vrăjitoarei. Ce să se fi întâmplat? În mintea lui încolţi deodată gândul că n-ar strica să se repeadă până la moară. Și gândul acesta prinse cu atât mai mult rădăcini în creierul său, cu cât nu putea să-și explice ce să se fi întâmplat că tovarășii săi nu mai veneau să-l ia înapoi. De îndată ce se înapoie la colibă, îi spuse vrăjitoarei ce are de gând să facă, aceasta însă îl făcu să se răzgândească. — Acum e de prisos să te mai duci, zise baba, deoarece peste câteva zile poţi pleca cu Mioara împreună. — Zău, babo? — Starea sănătăţii fetei s-a îmbunătăţit într-atâta, încât peste câteva zile o pot lăsa să pornească la drum. Atunci o vei putea lua, spre a o reda lui Mihu Inimă de Leu. — Cât de mare va fi bucuria bietului om! exclamă bătrânul Codobatură și în fata ochilor sufletului său și văzu, cu câtă nețărmurită fericire își primește căpitanul iubita, pe care o credea moartă. După această veste pe care i-o dădu vrăjitoarea, Codobatură renunţă la gândul său, de a se duce mai înainte la moară, spre a cerceta, care era pricina tăcerii atât de îndelungate a tovarășilor săi. El se hotărî să mai aștepte câteva zile, după ce așteptase atâta. În urma aerului curat, pe care-i respira acum afară din colibă, Mioara Comăneanu se întrema văzând cu ochii. Ea se întărea tot mai mult, frumoșii săi obraji începură să se îmbujoreze din nou și chiar de-a doua zi se simţi destul de tare de a porni singură la plimbare. Vrăjitoarea observă și ea, cu adâncă mulţumire, că Mioara se întorsese definitiv din împărăţia morţii. Și Doamne, cât de aproape fusese de a rămâne pentru totdeauna acolo! Într-o bună zi apoi, baba anunţă că nimic nu se mai opunea ca Mioara să se poată înapoia la moara de pe malul Dunării. — Codobatură, îi zise ea bătrânului haiduc, pregătiţi-vă de drum! Codobatură nu-și mai încăpea în piele de bucurie și Mioara era și ea nespus de fericită. — Într-adevăr, putem pleca? întrebă fata. — Te-ai vindecat pe deplin, copila mea, îi răspunse vrăjitoarea. Acum nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să-ţi cauţi fericirea alături de Mihu Inimă de Leu. Eu îţi doresc din toată inima să se întâmple așa! Mioara Comăneanu o îmbrăţișă plină de recunoștință pe bătrâna vrăjitoare. — Cum să-ţi mulţumesc pentru bunătatea pe care ai avut-o faţă de mine? exclamă fata, adânc mișcată. Ce să-ţi dau, cu ce să-ţi răsplătesc, ceea ce ai făcut pentru mine? Vrăjitoarea zâmbi. — Nu-ţi bate capul cu așa ceva, copila mea! răspunse bătrâna. Singurul tău gând să fie să-ţi găsești fericirea! Codobatură își luă și ei adânc mișcat rămas bun de la misterioasa stăpână a puterii magice. — Dumnezeu să te binecuvânteze, babo! zise el. Mioara nici nu știe încă, ce mult îți datorează. Eu însă, care am fost mereu lângă tine, am văzut ce-ai făcut și fii încredințată că, nu voi uita să-i spun lui Mihu Inimă de Leu, totul! El va ști apoi, cum să-ți răsplătească bunătatea, jertfa pe care ai adus-o pentru a-i salva iubita. Mioara și cu bătrânul haiduc își adunară puţinele boarfe, pe care le aveau cu ei, apoi, după ce-și mai luară odată rămas bun de la vrăjitoare, părăsiră coliba. Coborâră amândoi până la canal, unde se găseau două bărci. Acestea erau ale babii. Cei doi se urcară într-una din ele, Codobatură puse mâna pe vâsle și le adânci în apă. Bătrâna vrăjitoare se mai uită multă vreme după ei, din ușa colibei sale. * x x Mioara Comăneanu și cu bătrânul Codobatură înaintau spre moara de pe malul Dunării cuprinși de o fericire neţărmurită. Cu toate că haiducul vâslea din răsputeri, cu toate acestea lor li se părea că luntrea înaintează prea încet. Amândoi ar fi vrut să zboare pentru a ajunge cât mai iute la ţinta călătoriei, acolo, în mijlocul acelora de care amândoi erau legaţi, prin legături atât de strânse. Drumul însă, prin întortocheatele canale ale Bălții era lung și în vreme ce vâslea, Codobatură îi povesti Mioarei ciudata întâmplare cu moartea ei, care nu era moarte, precum și felul și mai ciudat prin care vrăjitoarea o scăpase, mulţumită misterioasei sale puteri. Până atunci nu-i spusese niciun cuvânt. Acum însă îi povesti totul, din fir în păr, deoarece socotea că a sosit timpul ca iubita căpitanului să știe de la ce a scăpat și în ce împrejurări. Mioara asculta cu interes crescând povestirile bătrânului haiduc. Totul i se părea atât de extraordinar. Totul suna atât de fantastic, încât nici nu-i venea să creadă în povestea acestei misterioase morţi și a și mai misterioasei sale reînvieri. Codobatură îi povesti însă cele întâmplate cu atâta putere de convingere, încât până în cele din urmă Mioara sfârși prin a crede în spusele haiducului. Cu acest prilej apoi, Mioara Comăneanu își dădu seama că soarta îi făcuse parte de întâmplări care poate nu se repetă pe pământul acesta decât odată într-un veac. Între timp barca aluneca mereu pe luciul apei și cei doi socoteau mereu cât mai au până la moara de pe malul Dunării. — Numai de ar fi acasă! oftă Mioara Comăneanu. De-abia mai pot aștepta clipa, în care-mi va fi dat să-l revăd! — Fără îndoială că va fi acasă! căută s-o liniștească bătrânul Codobatură. Presimţirea îmi spune că este acasă! În curând apoi, începură să ajungă prin locuri cunoscute, prin locuri pe unde pe vremuri treceau aproape în fiecare zi. — Nu mai suntem departe! zise Codobatură. — Ai dreptate! întări și Mioara. De locurile acestea îmi amintesc și eu! Atunci bătrânul haiduc începu să vâslească și mai iute. În curând apoi ajunseră la locul unde mai înainte întotdeauna stătea de pază unul din haiduci. Codobatură recunoscu locul, deoarece pe vremuri își petrecuse doar și el destule ceasuri, în vârful acelei sălcii și tocmai de aceea rămase foarte uimit văzând că astăzi niciun haiduc nu făcea de sentinelă în copac. — Să se fi schimbat oare locul sentinelei? se gândi el și merseră mai departe. Acum coborâseră din barcă și înaintau pe jos, unul lângă altul. Codobatură se uită în stânga și în dreapta, nădăjduind în fiecare clipă să zărească sentinela al cărui post fusese schimbat. Tot așa, el aștepta mereu să audă răsunând cunoscutul fluierat care semnala apropierea tovarășilor. Dar semnalul cunoscut nu se auzi și nici haiducul nu zări sentinela atât de căutată de el. Atunci, deodată, începu să-l cuprindă îngrijorarea. Ce să se fi întâmplat? Înfăţișarea întunecată, privirile îndoielnice ale haiducului îi bătură la ochi și Mioarei, care-l întrebă: — De ce te-ai întristat așa, deodată? Codobatură cam întârzia cu răspunsul. — Răspunde, moș Codobatură! Dacă este ceva ce te face să rămâi pe gânduri, spune-mi și mie! De ce să te ascunzi de mine? Codobatură găsi că era mai bine dacă-i spunea și Mioarei îngrijorarea sa, căci după toate acestea, se temea să nu-i aștepte surprize și mai neplăcute și atunci era mai bine dacă Mioara era pregătită. — Mi se pare ciudat, răspunse el, că nu văd niciunde sentinelele căpitanului! — Ai dreptate, zise Mioara. De-abia acum bag și eu de seamă că oamenii noștri nu sunt nicăieri! Acesta nu poate fi decât un semn rău! — Ei, Doamne, dar nu trebuie să ne speriem de orice fleac! căută Codobatură s-o liniștească cu toate că și el însuși ar fi avut nevoie de cineva care să-i alunge îngrijorarea. Se prea poate ca toţi să fie plecaţi în vreo ispravă mai mare, sau, poate că Mihu Inimă de Leu a socotit că nu mai are niciun rost să ţină sentinele în jurul unei ascunzători, pe care nimeni n-o poate descoperi, tocmai fiindcă nu este ascunsă de privirile oamenilor. — Nu prea îmi vine să cred, zise Mioara Comăneanu. Eu știu bine ce mult ţine Mihu ca sentinelele să fie întotdeauna la locul lor pentru a nu putea fi atacat pe neașteptate. Nu văd pentru ce să fi renunţat la acest obicei, care având în vedere felul vostru de viață, nu putea decât să vă aducă foloase. — De unde știm noi ce se va mai fi întâmplat pe aici, în lipsa noastră! mormăi bătrânul haiduc. — În privinţa aceasta ai dreptate! zise Mioara Comăneanu, cuprinsă deodată de tristeţe. Așa mi s-a strâns mima și mă tem grozav să nu fi căzut vreo nouă nenorocire pe capul aceluia pe care-l iubesc atât de mult! g — Să nu ne mai facem gânduri negre degeaba! In curând vom ajunge la moară și atunci vom ști cum stau lucrurile. — Numai de nu ne-ar aștepta vreo dezamăgire! zise Mioara, oftând și în zadar fu toată truda lui Codobatură, el n-o mai putu liniști pe fată. Peste câteva minute, apoi, ajunseră lângă gardul viu care împrejmuia curtea morii. Poarta era scoasă din ţâţâni, lăsând drum liber tuturor acelora care ar fi vrut să intre. La vederea porții deschise, Mioara fu cuprinsă și mai mult de teamă. Ea se uită la bătrânul haiduc, care rămăsese și el foarte surprins și care murmură: — Aici s-a întâmplat ceva! În clipa următoare Mioara Comăneanu se și repezi spre moară. Dar n-apucă să facă zece pași prin curte că se și opri locului, tresărind. Picioarele i se înţepeniseră parcă în pământ. Înaintea ochilor săi se iviră zidurile arse, mistuite de flăcări ale morii, adăpostul atât de prietenos al lui Mihu Inimă de Leu, adăpost, care acum nu mai era alcătuit decât din niște ruine înnegrite de fum. Între timp ajunse și Codobatură lângă ea. Amândoi se uitau muţi de durere și de deznădejde la dărâmăturile triste care se întindeau în fata lor. Trecură minute după minute fără ca vreunul din ei să fie în stare să rostească vreun cuvânt. Spectacolul ce li se înfățișa înaintea ochilor era prea trist, prea dătător de deznădejde, pentru a mai îngădui cuvintelor să vină pe buze. Priveliștea aceasta o zgudui pe Mioara într-atâta, încât cel dintâi sunet cei ieși din gură fu un geamăt plin de durere, urmat de un hohot de plâns. Dar priveliștea aceasta stârni și lacrimile bătrânului și nepăsătorului haiduc. Bietului om i se strângea inima când se gândea la ceea ce se va fi petrecut acolo. El văzu înaintea ochilor lupta îndârjită ce se va fi dat cu prilejul arderii morii, luptă la care el nu putuse să ia parte. In cele din urmă, glasul Mioarei Comăneanu rupse tăcerea apăsătoare. — Nu ţi-am spus eu... nu ţi-am spus eu... câ... amo presimţire rea... Vezi... nu m-am înșelat! — Măcar de te-ai fi înșelat! răspunse bătrânul haiduc, adânc îndurerat. — Ce să se fi întâmplat aici? — Numai Dumnezeu știe! Și cu pași târâți, porni spre moara care nu mai era decât o grămadă de dărâmături. Mioara îl urmă tăcută. — Acum încep să înţeleg multe... multe..., îngână bătrânul haiduc, încet. — Ce anume? întrebă Mioara. — Acum știu, de ce n-au venit după mine la coliba vrăjitoarei și acum știu și pentru ce n-a mai dat căpitanul pe la sicriul de sticlă! Mioara se uită nedumerită la haiducul care vorbea cuvinte pe care ea nu le putea înțelege. — Ce ai spus? Căpitanul n-a fost... — Nu! — Bine, dar voi aţi spus că a fost acolo în vreme ce eu dormeam! Codobatură își lăsă capul peste piept. — Acum îţi pot mărturisi că nu ţi-am spus adevărul! Nu ţi-am spus aceasta, decât numai pentru a te liniști. — Dumnezeule! ţipă atunci Mioara Comăneanu și izbucni în plâns amarnic. Codobatură se uită adânc mișcat la fata care plângea cu capul rezemat de trunchiul unui copac. Dar nici ochii lui nu rămaseră uscați. Lacrimile îi curgeau șiroaie și-i brăzdau obrajii ca niște pârâuri ieșite din izvoare nesecate. Câtă deosebire, între ceea ce speraseră ei și ceea ce găsiseră aici! Codobatură mai ales, se aștepta să-i vadă pe cei doi tineri zburând plini de fericire, unul din braţele celuilalt și el vărsând lacrimi de bucurie. Așa își închipuise el întoarcerea la moară. Și ce se alesese din toată această închipuire? Plânsul trist, sfâșietor al Mioarei Comăneanu răsuna prin Balta împrimăvărată. Și el, el însuși plângea, dar nu de bucurie ci de durere. Dar Codobatură își reaminti că cea dintâi îndatorire a lui era să o liniștească pe cât îi stătea în putinţă pe Mioara și de aceea își porunci să fie tare, să se arate la înălțimea îndatoririi ce cădea în sarcina sa. Durerea o copleșise atât de mult pe biata fată, hohotele de plâns o zdruncinaseră într-atâta, încât bătrânul haiduc începu să se teamă de sănătatea ei. La plecare, baba îi spusese doar că trebuie s-o mai ferească încă multă vreme pe fată de orice frământări sufletești, deoarece boala o slăbise mai mult decât se putea vedea cu ochii. De aceea, haiducul se apropie de ea, spre a încerca s-o îmbărbăteze. Mioara însă își dădu seama îndată de ţinta haiducului și i-o luă înainte. — Nu, bătrâne Codobatură, nu mă mângăia, căci știu că asta vrei să faci!... Nu, nu, nu mai spune nimic... Nu mă îmbărbăta! Îmi dau seama prea bine că aici a trebuit să se întâmple o groaznică nenorocire... Doamne, de ce m-ai mai însănătoșit, de ce nu m-ai luat mai bine la tine? — Nu-ţi este îngăduit să vorbeşti astfel! — Acum mă așteaptă noi suferințe, noi încercări... — Nu trebuie să alungăm din sufletul nostru orice nădejde! Poate că le mai dăm de urmă! Mioara arătă tristă spre și mai tristele ruine. — După ceea ce s-a petrecut aici vrei să le mai dai de urmă? ... Oare nu-ţi dai seama că s-a sfârșit... s-a sfârșit cu toate? Codobatură nu mai răspunse nimic, ci se duse printre ruinele morii. O gaură mare într-un zid pe jumătate dărâmat, mai arăta încă locul unde fusese ușa ce dădea în marea sală unde haiducii se adunaseră de atâtea ori pentru a chefui. — Voi încerca, îi zise el Mioarei, poate că voi da peste vreun amănunt care să mă pună pe urmele lor. — Du-te, moș Codobatură, du-te, răspunse Mioara. Mi-e tare teamă că toată truda ta va fi în zadar! Ea nu se mișcă din loc. Rămase și mai departe acolo, rezemată de trunchiul copacului, în vreme ce bătrânul Codobatură începu să se plimbe printre ruine. El recunoscu locurile, odăile, prin care se învârtise de atâtea ori, i se strânse inima când se gândi ce s-a ales din ascunzătoarea care răsuna pe vremuri atât de des de cântecele vesele ale haiducilor. Tot urmând peste cărămizi și grinzi prăbușite și înnegrite de fum, deodată se opri într-un fost colț de odaie. Se aplecă și ridică de la pământ obiectul care-i atrăsese luarea aminte. Era căciula unui pandur. — Așadar și pandurii au trecut pe aici? îngână el. Acum încep să înţeleg totul! După aceea se înapoie la Mioara, mai trist, mai abătut, decât cum plecase. Când ajunse lângă ea, Mioara își ridică încet capul și-l întrebă: — Ai găsit ceva, moș Codobatură. — Da! Asta! răspunse haiducul și aruncă cu scârbă cușma la picioarele Mioarei. Mioara Comăneanu se uită cutremurându-se la căciula pe care se vedea tricolorul ţării. — Soldaţi! ţipă ea, îngrozită. — Da! răspunse bătrânul haiduc cu glasul înăbușit de amărăciune. Nu mai încape nicio îndoială că aici s-a dat o luptă pe viaţă și pe moarte, deoarece am mai găsit și arme aruncate în stânga și în dreapta. — Doamne Dumnezeule! suspină biata Mioara Comăneanu. Cu câtă nădejde, cu câtă bucurie mă gândeam eu la această revedere și acum mă așteaptă noi amărăciuni, noi suferinţe... Doamne, iată... în locul bucuriei pe care o căutam, acum de ce nu m-ai lăsat pentru vecie în sicriul de sticlă?... Acolo n-aș mai fi avut parte de aceste îndurări... acolo nu m-ar mai fi așteptat această amarnică dezamăgire... Ce bine ar fi fost! — Mioara, nu vorbi așa, încercă bătrânul Codobatură s-o mai îmbărbăteze, căci încă nu este sigur că... — Cine poate ști ce s-a întâmplat cu el? — Vom afla noi! — Dar cine știe ce îngrozitor va fi ceea ce vom afla! Și inima bătrânului Codobatură se strânse, când se gândi la asta! — lată, zise el, niciunde nu mai poate spune omul că este în siguranţă! Cât de siguri ne credeam toţi în moara aceasta și acum trebuie să ne dăm seama că au dat și peste ea și au făcut- o una cu pământul. — Vai și cât m-am rugat de el, zise Mioara, cu lacrimi în ochi, să sfârșească odată cu viața aceasta, care-i plină de primejdii! N-a vrut să mă asculte și iată urmarea! Sărmanul, meu Stanislau!... N-a vrut să mă asculte și... aceasta i-a fost pieirea! — Poate că n-a pierit! zise bătrânul haiduc, încercând să mai aprindă odată flacăra speranţei în inima fetei. Mioara, însă, clătină din cap și zise: — Dacă l-au prins, atunci e și mai rău! — Asta nu s-a întâmplat! răspunse Codobatură, ridicând glasul. — De ce? întrebă Mioara curioasă. — Fiindcă eu îl cunosc pe Mihu Inimă de Leu ca pe un om care moare, dar nu se predă! Lacrimile o podidiră din nou pe biata fată. Amintirile o mișcară adânc. — Da... acesta era el! Oricât de mult l-ar fi durut pe Codobatură cuvintele acestea, totuși ele îl umplură de mândrie, deoarece cuvintele simple ale iubitei, preamăreau noblețea sufletească, voinţa și curajul disprețuitor de moarte al căpitanului său. Moare, dar nu se predă! — Da! Acesta era Mihu Inimă de Leu! — Acesta era Stanislau Rimsky! se gândi și Mioara. Și aducându-și aminte de bărbăţia iubitului său Mioara mai prinse și ea puţin curaj. Trecuse prin atâtea suferinţe, soarta o încercase de atâtea ori cu lovituri pe care puţine femei le-ar fi putut îndura cum le îndurase ea, așa că era aproape firesc ca inima-i să se mai oțelească. Ea se ridică de la rădăcina copacului de care șezuse rezemată până atunci și porni încet spre ruinele morii. Mergând așa spre dărâmături, deodată păși peste ceva tare. — Ce este asta? întrebă ea și vru să se aplece spre a ridica obiectul, dar Codobatură i-o luă înainte. — la te uită, un briceag! zise el, apoi, recunoscându-l, adăugă, plin de bucurie: Briceagul cu stele al căpitanului! Cu aceste cuvinte i-l întinse Mioarei, care îl mângâie cu nespusă duioșie. Briceagul acesta fusese doar cândva în mâinile lui Stanislau. Privirea ei se odihnea caldă, duioasă, pe briceagul împodobit cu stele de aur. După aceea se apropie de una din sălciile din curte și cu ajutorul briceagului își sapă litera începătoare a numelui său în coaja copacului. Pe trunchiul copacului se vedea acum litera M, cea din urmă amintire a vizitei Mioarei Comăneanu la moara de pe malul Dunării. Dacă ar fi întrebat-o cineva pentru ce a făcut aceasta, nici ea însăși n-ar fi știut ce să răspundă. Poate însă că vârâse vârful briceagului în coaja copacului pentru a nu și-l vâri în propria sa inimă. Ea rămase apoi multă vreme în faţa sălciei cu litera M, până când Codobatură o trezi din prada melancoliei ce o cuprinsese. — Eu cred că, aici nu mai avem ce căuta! zise el. Cel mai bun lucru ar fi să ne îndepărtăm căci amintirile sunt prea dureroase... — Să ne îndepărtăm? repetă Mioara, ca trezită din vis. Dar unde să mergem? — Vom găsi noi undeva vreun adăpost! — Oare unde-mi voi mai găsi eu adăpost? îngână Mioara, sfâșietor de trist și porni încet, obosită, istovită, alături de bătrânul haiduc. Ajungând la gardul ce împrejmuia acum ruinele morii își mai întoarseră capul înc-odată. Codobatură se uită la dărâmături, apoi la Mioara și zărind tristețea ce se ascundea în ochii ei, zise: — Nu trebuie să fii atât de tristă, Mioaro. Vom trece Dunărea, poposim în vreun sat și nu se poate să nu aflăm ceva sigur despre soarta căpitanului. Și se înapoiară la barca pe care o lăsaseră la malul unuia din canalele Bălții. Se urcară în ea și Codobatură luă din nou vâslele în mâini și vâsli... văâsli mereu... Dar câtă deosebire între felul cum vâslise când mâna barca spre moară și vâăslitul de acum, când se îndepărta de ascunzătoarea pustiită! Braţul îi era greoi, mușchii de-abia se mai supuneau voinţei, barca de-abia înainta. Venind, amândoi erau plini de speranţe și de-abia așteptau să se vadă la moara de pe malul Dunării și acum... Acum amândoi erau copleșiți de durere, de nefericire... Atunci barca aluneca pe apă ca o săgeată și totuși li se părea că înaintează prea încet. Acum de-abia putea să înfrunte valurile Dunării și totuși li se părea că merge prea repede. Acum nu mai era nimic care să-i zorească, acum nu mai aveau nicio ţintă înaintea lor la care să fi vrut să ajungă cât mai iute. Mioara Comăneanu nu punea prea multă speranţă în știrile pe care bătrânul haiduc nădăjduia să le culeagă din sat. Ce puteau să însemneze știrile acestea pentru ea? Cel mult noi amărăciuni, noi suferinţe. Trecură Dunărea și până să ajungă în primul sat se și înserase. Codobatură bătu la ușa celei dintâi case din sat, unde le deschise un țăran. — Ce vânt vă aduce, oameni buni? îi întrebă țăranul. — Te-am ruga să ne găzduiești peste noapte, răspunse Codobatură, căruţa ni s-a răsturnat încă după amiazi și am fost siliți să venim pe jos până aici. Eu o însoțesc pe jupâniţa până la Galaţi. In timpul nopţii nu îndrăznim însă să ne continuăm drumul. — Dacă sunteţi oameni de treabă, intraţi mai înăuntru, răspunse ţăranul, după ce se uită mai bine la cei doi străini. Din păcate, loc prea mult nu avem nici noi. În singura odaie a cocioabei mele se odihnesc ai mei. Jupâniţei însă, îi voi da cu dragă inimă patul meu, așternut în tindă, iar noi doi vom căuta să dormim în grajd pe undeva. — Foarte bine! răspunse Codobatură, făcându-i Mioarei semn să primească propunerea. Mioara nu întârzie să-i mulţumească ţăranului pentru bunătatea inimii sale. — Noapte bună, jupâniţă, zise bătrânul Codobatură. Mâine dimineaţă vom porni mai departe! După aceea, haiducul și cu ţăranul părăsiră tinda, spre a se duce în grajd, unde începură să vorbească de una de alta. După ce discutară de multe altele, Codobatură aduse vorba și despre ceea ce-l interesa. — Am fost siliţi să batem la ușa dumitale, zise el, pentru a-ţi cere găzduirea, căci, după cât știu eu, prin partea locului nu prea e bine să umbli noaptea pe drum. — Cam așa este! Din când în când se mai abat și pe aici haiducii! răspunse ţăranul. — Numai din când în când? se agăţă Codobatură îndată de răspunsul ţăranului. Este adevărat că, e cam mult de când n- am mai călcat pe aici, dar pe vremea aceea Mihu Inimă de Leu nu venea numai din când în când, ci îndeajuns de des! — Mihu Inimă de Leu? exclamă ţăranul. Ehei, cine știe ce s-a mai ales și de acesta! — Ce s-a întâmplat cu el? Nu cumva l-au prins? — Așa se spune, sau, în sfârșit, cam așa ceva! Eu nu știu decât că au dat peste ascunzătoarea din Baltă, care era într-o moară de pe malul Dunării și toată banda lui a fost împrăștiată. Din ziua aceea nimeni n-a mai auzit vorbindu-se de Mihu Inimă de Leu... Părerea mea este că sau i-au prins, sau i-au măcelărit pe toţi. Codobatură de-abia își putu stăpâni durerea. Norocul lui că era întuneric, căci altfel ţăranul ar fi băgat de seamă, fără îndoială, ce ciudată impresie îi pricinuiseră necunoscutului cuvintele sale. Bătrânul haiduc rămase atât de cufundat în gânduri, încât nici nu se mai gândi să răspundă. Țăranul crezu că mosafirul său vrea să doarmă, fiind obosit de îndelungatul mers pe jos și de aceea se întoarse și el spre perete, pe culcușul de paie. — Așadar, mai zise el, deoarece nu trebuie să ne mai temem de Mihu Inimă de Leu, îţi doresc somn ușor, unchiașule! — Somn ușor! răspunse și Codobatură, dar în noaptea aceea, somnul nu se lăsă peste ochii săi, atât de mult îl frământară gândurile. * x x A doua zi se sculară dis-de-dimineaţță. Ei mâncară ceea ce le oferi ţăranul, cu multă bună voie, apoi multumiră pentru găzduire și-și văzură de drum, pornind mai departe spre Galaţi. De îndată ce rămaseră singuri, Mioara și întrebă: — Ei, moș Codobatură, ai aflat ceva? Bătrânul haiduc nu răspunse. Mioara se uită cercetătoare la tovarășul său de drum și citi îndată pe chipul haiducului că vestea pe care avea să i-o dea nu era de loc îmbucurătoare. Cu toate acestea, ea îl zori: — Răspunde... vorbește, moș Codobatură! Dar haiducul tăcea cu încăpățânare. _ — Acum și așa este tot una! urmă frumoasa fată. Iți făgăduiesc că oricât de tristă ar fi vestea pe care mi-o vei da voi ști s-o suport cu adâncă resemnare. Noaptea aceasta n-am închis ochii de loc. Gânduri peste gânduri mi-au frământat creierul și până în cele din urmă am ajuns la hotărârea că dacă l-am pierdut pe Mihu Inimă de Leu, atunci mă voi înapoia la Schitul Sfintei Treimi spre a căuta în mijlocul acelor ziduri sfinte, liniște sufletului și vieții mele zdruncinate. Mănăstirea mi-a mai adus odată alinarea, fără îndoială că-mi va închide și acum rana sângerândă a inimii mele. Codobatură suspină adânc și cuvintele ieșiră încet, tărăgănate, printre buzele lui: — Atunci... atunci... jupâniţă Mioara... întoarce-te la mănăstire, fiindcă totul pare să dovedească cum că Mihu Inimă de Leu a pierit. Mioara Comăneanu scoase un țipăt sfâșietor, dar se stăpâni în urmă. Numai lacrimile nu și le putu stăpâni și ele curgeau șiroaie, vrând parcă să se ia la întrecere cu Dunărea care trecea la câțiva pași. Codobatură se gândi că era mai bine să-i dea brațul, spre a o sprijini, deoarece după această veste zdrobitoare, biata fată de-abia se mai putea ţine pe picioare. Într-un târziu, Mioara își întoarse spre bătrânul haiduc, faţa ei plânsă și-l rugă: — Acum, te rog, moș Codobatură, spune-mi, ce ai aflat? Bătrânul haiduc socoti că acum nu mai avea niciun rost să tăinuiască adevărul și-i povesti cuvânt cu cuvânt cele vorbite noaptea cu ţăranul. După ce sfârși tot ce avu de spus, Mioara își lăsă capul peste piept și zise cu o tristeţe nemărginită: — Ai dreptate! Într-adevăr, nu-mi rămâne altceva de făcut, decât să mă întorc la mănăstire!... Poate că suferinţa nu-mi va fi prea lungă... Poate că Dumnezeu se va îndura de mine... În sfârșit, eu voi avea un lăcaș, voi avea o pernă pe care să-mi odihnesc capul, dar ce se va alege de tine, moș Codobatură? — Mă voi întoarce în satul meu, mormăi haiducul. Fără Mihu Inimă de Leu nici mie nu-mi trebuie haiducie. Târziu, când ajunseseră în marginea Galaţilor, cei doi tovarăși de tristeţe își luară un duios și mișcător rămas bun unul de la altul, Codobatură apucând spre apus, Mioara Comăneanu spre Schitul Sfintei Treimi. CAPITOLUL 109 DOISPREZECE FLĂCĂI ȘI TOŢI DOISPREZECE Afară de generalul Kiseleff, colonelul Ispirescu și câțiva oameni de încredere ai viceguvernatorului, nimeni din Galaţi n- ar fi știut să spună ceva sigur despre rezultatul urmăririi din Baltă și despre soarta lui Mihu Inimă de Leu și a tovarășilor săi. Această nesiguranţă nu se risipi din sufletele gălăţenilor nici chiar la sfârșitul săptămânii ce urmă faimoasei nunți a boierului Panait Fotache. Ofițerii, care luaseră parte la urmărire, era firesc să nu vorbească nimic despre cele întâmplate, deoarece nu prea le dădea mâna să răspândească ei înșiși vestea înfrângerii, iar soldaţii, atât panduri, cât și dorobanţi, fuseseră consemnați în cazarmă, așa că nu era cine să răspândească știrea. In asemenea împrejurări, bieţii gălăţeni nu se puteau bizui decât pe ceea ce spunea unul și altul, spuse care se bazau pe presupuneri sau pe imaginaţii fecunde. Unii credeau că urmăritorii izbutiseră să pună mâna pe temutul căpitan de haiduci. Alţii cunoșteau chiar amănunte și povesteau că soldaţii n-au reușit să-i facă inofensivi pe haiduci, decât numai după o luptă înverșunată și cu preţul unor mari jertfe omenești. Aceștia se bizuiau pesemne pe starea soldaților care se înapoiară din Baltă istoviţi, plini de nămol până la brâu, fără cușme, fără arme, care cea mai mare parte rămăseseră în mlaștină. Se mai găseau firește și numeroși cetăţeni care ar fi fost în stare să jure cu mâna pe cruce că au auzit de la cutare sau cutare pandur, sau dorobanţ, care fugise noaptea din cazarmă spre a-și vedea ibovnica, cum că haiducii fuseseră măcelăriți până la cel din urmă. Numai Mihu Inimă de Leu ar fi fost prins viu. Aceștia spuneau anume că prizonierul pus în grele lanţuri în temniţa din Galaţi, prizonier, care se încăpăţâna să facă pe mutul, nu era nimeni altul decât Mihu Inimă de Leu. Prizonierul acesta care făcea pe mutul, le dădu mult de vorbă flecarilor gălăţeni. Toată lumea pretindea că l-a văzut, iar când se zvonea că prizonierul va fi dus la colonelul Ispirescu spre ai se lua interogatoriul, nu mai rămase în oraș nicio femeie, niciun moșneag măcar, care să nu se fi înșirat pe drumul ce ducea de la temniță și până la locuinţa viceguvernatorului. Bunii gălățeni voiau să-l vadă măcar acum, spre a nu putea fi prinși cu minciuna de aceia care l-ar fi văzut. Mulțimea adunată pe străzi avu însă o mare dezamăgire, deoarece prizonierul era înconjurat de atâta armată încât aproape nimeni nu izbuti să-i zărească chipul. Colonelul Ispirescu îl aștepta pe răufăcător în odaia sa de lucru. În odaia de alături, a cărei ușă rămăsese deschisă, se găseau însuși guvernatorul general împreună cu boierul Panait Fotache. Dar oricât de mare era curiozitatea generalului Kiseleff și a boierului, ei nu putură să afle prea multe în urma acestui interogatoriu, deoarece bătrânul morar nu-și schimbă punctul de vedere și continuă să facă pe mutul, nerăspunzând la niciuna din întrebările pe care i le punea colonelul Ispirescu. — Cum te numești? se răsti colonelul Ispirescu, când morarul fu adus înaintea sa. Niciun mușchi al feţei morarului nu tresări la auzul acestei întrebări. — De ce nu răspunzi, omule? strigă colonelul care, crezând că are de a face cu un simulant, începu să se înfurie. Sau nu știi să vorbești? Morarul tăcu, întocmai cum tace mormântul. Nici măcar ochii nu-și schimbară privirea care căta ţintă în ochii colonelului. — De când s-a stabilit Mihu Inimă de Leu în moară? îl întrebă viceguvernatorul mai departe, nădăjduind într-un răspuns. Răspunsul însă nu veni nici de data aceasta. — Ce s-au făcut bandiții? Unde au dispărut? Care este noua lor ascunzătoare? Răspunde odată! tună colonelul Ispirescu care, de mânie, îl apucă pe morar și-l zgâlțâi de-i trosniră oasele. Dar nici de data aceasta nu urmă niciun răspuns. — Unde aţi dus-o pe mireasa boierului Panait Fotache? întrebă apoi viceguvernatorul. O nouă tăcere. — Răspunde odată, câine! urlă atunci Panait Fotache care urmărise reţinându-și răsuflarea rezultatul interogatoriului ce era luat în odaia vecină. Acum, văzând că toate întrebările puse într-un mod omenesc de către colonelul Ispirescu rămăseseră zadarnice, neizbutind să dezlege limba morarului, își pierdu răbdarea și năpustindu-se în odaia vecină cu cravașa de călărie în mână, se pregăti s-o lase să cadă cu toată puterea pe capul morarului. Bătrânul morar aștepta fără tresărire să primească lovitura. Expresia feței sale nu se schimbă însă întru nimic, nici chiar atunci când, în ultimul moment, colonelul Ispirescu prinse mâna boierului și-l împiedică astfel de a-l lovi pe arestat. După aceea începură să-l întrebe când unul, când celălalt, pe morar. Dar după un interogatoriu de o jumătate de ceas nu izbutiră să stoarcă de la prizonier nicio singură silabă. Atunci colonelul Ispirescu își pierdu, răbdarea și porunci ca prizonierul să fie dus înapoi în temniţă, tot astfel, înconjurat de ostași, după cum fusese adus acolo. |n același timp, viceguvernatorul mai porunci ca morarul să fie închis în celula fără ferestre și până a doua zi să nu i se dea nici de mâncare, nici de băut. — Îţi vei dezlega tu limba! strigă colonelul Ispirescu, furios, după el. Mâine știu că vei urla de foame și de sete! Dacă nu vrei să răspunzi cu binele, atunci vom căuta alt ac de cojocul tău! După ce soldaţii îl luară pe morar din nou în mijlocul lor și porniră cu el înapoi spre temniță generalul Kiseleff intră și el în odaia de lucru a viceguvernatorului. — Te rog să primești adânca mea compătimire, boier Fotache, zise guvernatorul general, adresându-se boierului care stătea încremenit. Îți doresc din tot sufletul ca mireasa dumitale, o veche cunoștință a mea, să se înapoieze cât mai curând. Cu toate acestea, după rezultatul acestui interogatoriu, la care am fost toţi de faţă, părerea mea este că dacă lucrurile vor continua în același fel, niciodată nu vom putea da peste ascunzătoarea lui Mihu Inimă de Leu și deci sunt slabe speranţe și ca Anastasia Subotkin să se înapoieze, dacă nu vreodată, măcar în curând. — ÎI fac bucăţi, îl sfâșii, îl trag în ţeapă pe ticălosul acela! urlă boierul Panait Fotache, în prada furiei neputincioase ce-l cuprinsese. — Mai încet, mai încet, boier Petrache, zise atunci generalul Kiseleff, care rămăsese la Galaţi numai din pricina dispariţiei contesei Subotkin, pe care ţinea cu orice preţ s-o scape din mâinile haiducilor. Eu cred că mai întâi ar fi bine să ne gândim cum am putea pune mâna pe acela pe care dumneata vrei să-l faci bucăţi, să-l sfâșii, să-l tragi în țeapă! Căci, urmă guvernatorul general, cu un zâmbet plin de ironie, după părerea mea, în clipa de față n-ai putea să faci bucăţi, să sfâșii, sau să tragi în ţeapă decât cel mult aerul din jurul dumitale! Panait Fotache observă zâmbetul plin de ironie al guvernatorului rus, ba băgă de seamă chiar și că colonelul Ispirescu de-abia se mai putea ţine să nu izbucnească în râs. De aceea își mai potoli pornirile războinice, fiindcă își dădea seama că dacă se face de râs în fața lumii, atunci aceștia de care avea atâta nevoie pentru redobândirea miresei sale, vor sfârși prin a nu-l mai compătimi și poate chiar prin a-l lăsa baltă. Fotache era viclean din fire și știa că trebuia să stârnească compătimirea generalului Kiseleff și nu atât pentru sine, ci mai ales pentru contesa Anastasia Subotkin cu a cărei familie guvernatorul rus era în strânsă prietenie. De aceea își schimbă deodată atitudinea și se adresă guvernatorului general cu glasul blând și rugător al iubitului deznădăjduit. — Vai, Excelenţă, se tângui el, la drept vorbind, ce-mi pasă mie ce se va întâmpla cu blestematul acela de bandit și cu tovarășii sai scapaţi din iad! Pe mine mă interesează soarta nefericitei mele logodnice care mi-a fost răpită tocmai în clipa când credeam că-mi fusese dat și mie să trec pragul fericirii! Oare unde este, ce face, mult adorata mea Tazi? urmă el, cu glas înăbușit, apoi, scoțându-și batista din buzunar și-o duse la ochi și făcu astfel ca și când și-ar fi șters lacrimile. Aș da orice, oricât, numai să pot primi un semn de viaţă de la iubita mea logodnică. Dumnezeu nu bate niciodată cu bâta și de aceea nu-l lovi nici pe boierul Panait Fotache cu trăsnetele sale pentru făţărnicia cu care se prefăcea, în faţa generalului Kiseleff, îndrăgostit de femeia care-l atrăgea numai prin banii săi. Nici n-apucase bine să rostească vorbele de mai sus, când ușa odăii de lucru a colonelului Ispirescu se deschise și în pragul ei se ivi aghiotantul guvernatorului general, aducând vestea că o ștafetă venită anume de la București, îl căuta pe boierul Panait Fotache spre a-i preda o scrisoare. Boierul Panait Fotache preluă scrisoarea cu mult interes. Pe plic observă un scris pe care nu-l cunoștea. Care nu-i fu însă uimirea când, desfăcând plicul, îi căzu în mâini o scrisoare de la contesa Anastasia Subotkin, precum și un inel care fusese alăturat scrisorii. — Ce însemnează aceasta? strigă boierul Panait Fotache. Scrisul Taziei și inelul acesta? Inelul de logodnă... inelul meu de logodnă!... Inelul pe care i l-am dăruit cu prilejul logodnei noastre? Dar ce mai este și asta? Ce însemnează asta? Și Tazi îmi scrie din București? Dar asta însemnează că e liberă!... Și-mi trimite înapoi inelul de logodnă?... Nu mai înţeleg nimic... chiar nimic... nimic... — Poate că din scrisoarea alăturată vom înțelege mai multe, boier Fotache! zise atunci colonelul Ispirescu. — Da, da și eu sunt de părere să citești scrisoarea care te va lămuri, fără îndoială! zise și guvernatorul general. — Dacă Excelenţa Voastră îmi îngăduie atunci o voi citi îndată! răspunse boierul Panait Fotache și se apucă să citească scrisoarea. Guvernatorul general și cu colonelul Ispirescu se uitară cu multă luare aminte la boierul Panait Fotache care se cufundase într-atâta în cititul scrisorii încât, după cât se părea, uitase cu totul chiar și de prezenţa generalului Kiseleff, deoarece, în vreme ce citea scrisoarea, trântea înjurături din ce în ce mai grosolane. Furia boierului devenea tot mai nemărginită, chipul i se înroșea tot mai mult. Tot sângele i se suise la cap, așa că, până în cele din urmă, începu să se înăbușe și zbătându-se după aer, striga: — O omor, îi omor pe toţi! — Ce s-a întâmplat, boier Fotache? îl întrebă guvernatorul rus. Pe contesa Subotkin vrei cumva s-o omori? Sau poate că și pe noi, de vorbești de toți? Dar boierul Panait Fotache nu mai era în stare să răspundă la întrebarea guvernatorului, deoarece, din pricina sângelui care i se suise la cap, căpătă o congestie și se prăbuși la pământ, în vreme ce scrisoarea primită îi căzu din mâini. Colonelul Ispirescu luă îndată măsurile necesare pentru salvarea boierului. La porunca lui, boierul fu dus în odaia vecină, apoi fu chemat doctorul îndată, care îi tăie o vână spre a-i lăsa puţin sânge. După ce boierul fu dus în odaia vecină, colonelul se întoarse spre generalul Kiseleff, cu următoare cuvinte: — Excelenţă, în interesul cercetărilor, părerea mea este că ar trebui sa citim scrisoarea pe care contesa Anastasia Subotkin i-a scris-o boierului Panait Fotache. De vreme ce boierul este într-o stare în care nu ne poate da niciun fel de lămurire asupra acelora care ne interesează în grad atât de mare și care trebuiesc să fie cuprinse în această scrisoare, cred că ar fi bine ca Excelenţa Voastră să mă împuternicească să calc secretul scrisorilor și să citesc rândurile contesei Subotkin, în nădejdea că, ulterior, boierul Fotache îmi va da încuviințarea sa. Generalul Kiseleff se gândi o clipă, apoi răspunse: — Fă cum crezi că este mai bine, colonele! Atunci colonelul Ispirescu ridică de jos scrisoarea contesei Anastasia și cu voce tare, citi următoarele: „Boier Panait Fotache, Fără îndoială că vei rămâne foarte mirat când vei primi această scrisoare de la mine, pe care mă crezi pierdută, sau poate în mare nevoie. De aceea, mai înainte de toate tin să te linistesc spunându-ți că scrisoarea aceasta ti-o scriu din locuinta unchiului meu din București, unde am ajuns fără prea multă greutate și fără vreo peripetie vrednică de amintit. Dacă te interesează, pot chiar să-ți comunic că sunt pe deplin sănătoasă și că nu mi s-a întâmplat nimic, dar chiar nimic, de când ne-am văzut pentru cea din urmă oară. După această introducere, cred că pot trece la adevăratul scop al scrisorii mele, scop care cred că l-ai bănuit îndată după alăturatul dar de logodnă pe care ti-l trimit înapoi. Dacă totuși n-ai bănuit încă scopul scrisorii mele, atunci îl vei afla acum. Da, dragul meu boier Panait Fotache, eu contesa Subotkin, îţi trimit prin aceasta înapoi darul dumitale de logodnă, inelul acela prin care dumneata m-ai insemnat ca pe mireasa dumitale. Și îti trimit înapoi acest inel, boier Panait Fotache, îți trimit înapoi acest simbol, deoarece, te rog să nu mă întelegi greșit, eu, contesa Anastasia Subotkin, nu voi fi niciodată, dar niciodată, soția dumitale. Dar, pentru ca nu cumva să crezi că hotărârea aceasta ar fi numai rezultatul unui capriciu trecător și că aş mai putea reveni asupra ei, îți voi scrie clar și punct cu punct, care au fost motivele care m-au făcut să iau această hotărâre și să-ți scriu scrisoarea de față. Mai înainte de toate trebuie să-ți mărturisesc boier Fotache că de iubit, eu nu te-am iubit cu adevărat nicio singură clipă. Dacă totuși am spus da, atunci când mi-ai cerut mâna, am făcut-o numai fiindcă mi se părea că dumneata ești îndrăgostit de mine până peste urechi. Eu, sărmana de mine, mi-am închipuit că simțămintele dumitale pentru mine erau într-adevăr acelea pe care dumneata știai cu atâta măiestrie să le arăţi ca adevărate. Din nenorocire, foarte iute mi-a fost dat să înțeleg că simțămintele acestea nu erau decât prefăcute. Încă din timpul logodnei noastre mi se atrăsese luarea aminte că, în vreme ce față de mine făceai pe îndrăgostitul și nu scăpai un prilej de a-mi jura că fără de mine n-ai putea să trăieşti, pe de altă parte aceleași declarații de dragoste nebună le mai făceai și altor femei, printre care și unei artiste italience, în treacăt prin București, căreia ai avut nerușinarea să-i mărturisești că nu mă iei de soție decât numai pentru a pune mâna pe întinsele mele moșii din Basarabia. La început n-am dat nicio crezare scrisorilor anonime care îmi veneau cu droaia, precum nici celorlalte știri pe care le primeam din dreapta și din stânga, din partea acelora care nu voiau să mă vadă nenorocită. Mai târziu însă, mi-a fost dat să mă încredințez eu însămi că tot ceea ce se spunea despre dumneata și firea dumittale era adevărat și că nimic din tot ceea ce mi se scrisese, sau mi se spusese cu privire la viitorul meu sot, nu era exagerat. Mărturisesc însă că aș fi fost în stare să-ți iert toate greșelile și păcatele de până acum, dacă, măcar într-o măsură cât de mică și chiar dacă m-ai fi iubit într-adevăr, dar cel puțin de ochii lumii, te-ai fi prefăcut că mă iubesti. Dacă ai fi făcut aceasta, m-aș fi ferit să mai dau lumii prilej de a vorbi și mi-aș fi îndurat soarta care ar vrut să devin soția dumitale. Dumneata însă nici măcar nu te-ai gândit să faci cel putin ceva pentru a salva aparența. Nu, boier Panait Fotache, nu pot fi soția dumitale chiar și numai din pricină că atunci când am fost răpită de lângă dumneata, n-ai făcut niciun pas, nicio mișcare, pentru a încerca măcar să arăţi că ai fi vrut să-mi vii în ajutor. Prin această purtare a dumitale, boier Panait Fotache, ai dat dovadă de două lucruri. Și anume, sau că eu însemnam atât de puțin pentru dumneata, încât nu mă socoteai vrednică să-ți primejduiești viața pentru mine, sau că, dacă această presupunere n-ar fi pe de-a-ntregul așa, atunci, boier Panait Fotache dumneata ești un om atât de las încât eu nu pot fi soția dumitale. Una din aceste posibilități a trebuit să fie la baza purtării dumitale și oricare din ele ar fi cea adevărată, dacă nu cumva amândouă, mă îndreptățește să-ți trimit înapoi inelul de logodnă... Nepăsarea dumitale pentru soarta mea m-a revoltat peste măsură, mai ales că dumneata nu puteai ști cum se va purta cu mine, o femeie fără apărare, căzută în mâinile lui Mihu Inimă de Leu, pe care dumneavoastră îl faceți un tâlhar, un bandit, un criminal. Ei bine, află boier Panait Fotache că Mihu Inimă de Leu, haiducul, pe care-l urmăriți dumneavoastră cu atâta înverșunare, pe capul căruia ati pus premiu, acest Mihu Inimă de Leu este adevărat cavaler, un om cu un suflet mult mai nobil decât al dumitale, deoarece acest Mihu Inimă de Leu, de care mă îngrozeam mult mai mult decât ar fi trebuit să mă îngrozesc ca de dumneata, de pildă, nu s-a atins de mine nici măcar cu un cuvânt nelalocul lui. Dimpotrivă, după ce m-am odihnit de oboselile îndelungatei urmăriri, și-a cerut scuze pentru neplăcerile pe care a fost silit să mi le pricinuiască și m-a trimis la București pe drumul cel mai scurt, dându-mi ca însoțitor pe cel mai credincios tovarăș al său. Dar oricât de repede s-ar fi făcut transportarea mea din mijlocul Bălții Dunării și până la București, totuși, Mihu Inimă de Leu a găsit timpul și prilejul de a-mi aduce la cunoștință câteva din josnicele dumitale isprăvi. Timpul petrecut printre haiduci mi-a fost îndeajuns spre a lua cunoștință de josnicele dumitale mijloace prin care ai silit-o pe fosta dumitale logodnică, pe Mioara Comăneanu, să fugă din casa rudelor sale. Mai departe Mihu Inimă de Leu mi-a povestit și mârșava dumitale purtare fată de el. Toate acestea, ajunse la cunoștința mea, pe calea de care ţi-am vorbit mai sus, n-au făcut decât să mă întărească in hotărârea mea de mai înainte, hotărâre, pe care nu întârzii de a o pune în aplicare chiar acum, îndată după sosirea mea la București. Îţi trimit deci alăturat inelul de logodnă, cu rugămintea de a nu mai ieși în calea mea niciodată și cu dorința pentru dumneata de a te îndrepta și de a o uita pe fosta dumitale logodnică, Contesa Anastasia Subotkin. ” Când colonelul Ispirescu ajunse aici cu citirea scrisorii, guvernatorul general se sculă de pe scaun și apropiindu-se de colonel, îi zise: — Urât i-a mai făcut-o contesa Tazi, prietenului nostru Fotache! Colonelul Ispirescu era pus în vădită încurcătură, deoarece nu știa ce să-i răspundă generalului Kiseleff. — Ce e drept, nu-i păcat! urmă guvernatorul rus. Boierul acesta Panait Fotache nu prea este el cavaler. In ceea ce mă privește, cred că nu exagerez de loc dacă subscriu întru totul acea parte din scrisoarea Anastasiei Subotkin care se referă la curajul prietenului nostru. — Pe mine mă miră un singur lucru, zise colonelul Ispirescu, pentru a pune odată capăt tăcerii sale, destul de neplăcută pentru el. Anume, cum se face că Mihu Inimă de Leu s-a purtat atât de cavalerește cu contesa Subotkin? Nu numai că a pus-o în libertate, dar s-a îngrijit chiar și de mijloc de transport pentru ea, ba i-a mai dat și ca însoțitor pe cel mai credincios dintre tovarășii săi. — Într-adevăr, lucrul acesta este surprinzător, întări și guvernatorul general. Nu-l mai recunosc pe Mihu Inimă de Leu! Ciudat om mai este și haiducul acesta! Dar oare unde să fie el acum, unde să-și aibă el noua ascunzătoare? — Nădăjduiesc, Excelenţă, că mâine voi dezlega limba morarului. lar dacă a apucat să rostească un singur cuvânt, atunci Dumnezeu îmi este martor că nu mă voi mai odihni până când nu-l voi face să-mi spună unde este noua ascunzătoare a lui Mihu Inimă de Leu. Vă dau cuvântul meu, Excelenţă, că lucrurile se vor întâmpla așa după cum v-am spus acum. — Vom vedea, colonele, răspunse generalul Kiseleff, până unde te vei putea ţine de cuvântul dat. După aceea, strânse mâna colonelului Ispirescu și se îndepărtă. * x x Soarta a vrut însă ca Mihu Inimă de Leu să mai încurce și de data aceasta socotelile colonelului Ispirescu, care nu se putu ține de cuvântul dat guvernatorului general. A doua zi de dimineaţă anume, când sergentul însărcinat cu schimbarea gărzii care păzea prizonierii veni să schimbe sentinelele, nu găsi posturile la locul lor. Sergentul căută paznicii în dreapta și în stânga, dar nu-i găsi niciunde, de parcă i-ar fi înghiţit pământul. Bănuind vreo nenorocire, el alergă în goană la prizonierul care fusese pus în lanțuri grele. Dar prizonierul dispăruse. Bătrânul morar avea greutăţi de câte șase kilograme la fiecare mână, la fiecare picior și cu toate acestea dispăruse de parcă ar fi fost de camfor. Sergentul dădu alarma și-l vesti și pe colonelul Ispirescu despre cele întâmplate. Colonelul mai era încă în pat. Tocmai visase că interogatoriul bătrânului morar se sfârșise cu un rezultat foarte satisfăcător. Pe baza amănuntelor primite de la bătrânul morar, colonelul Ispirescu izbutise să ajungă la noua ascunzătoare a lui Mihu Inimă de Leu. Firește însă că... numai în vis. Tocmai când se afla în faţa ascunzătorii lui Mihu Inimă de Leu, vistavoiul îl trezi din somn, spunându-i că a venit sergentul de gardă. Colonelul porunci să fie lăsat să intre, iar când sergentul îi raportă întâmplarea cu neînţeleasa dispariţie a morarului, bietul colonel era încredințat că încă tot visează. Numai când sergentul de gardă îl întrebă ce măsuri să ia, numai atunci își dădu seama că totul era adevărat. Colonelul Ispirescu se îmbrăcă iute și alergă la temniţă ca un ieșit din fire. El scotoci celula până în cele mai mici unghere. Pe zăbrelele de la fereastră nu se putea observa nici cea mai mică zgârietură, iar broasca dublă a ușii de fier era neatinsă. Prizonierul nu putuse fi dus în celula fără ferestre, deoarece lăcătușii lucrau tocmai la ușa de fier a acesteia, care se lăsase și nu se mai putea închide, așa că, morarul fusese ţinut tot în celula în care-l aruncaseră de la început. Totuși, și celula aceasta era destul de întunecoasă și pentru a o cerceta mai bine colonelul Ispirescu porunci să se aducă o făclie. La lumina făcliei apoi, el cercetă din nou celula și atunci, într- un colț, găsi o bucăţică de hârtie. Pe hârtia aceasta erau așternute următoarele rânduri, vădit scrise în grabă: „Mihu Inimă de Leu a trecut pe aici și cu acest prilej îi urează domnului colonel Ispirescu mult succes în urmărire”. Mânia îl năpădi pe colonel, când citi aceste rânduri. El porunci îndată să se sune alarma și mobiliză toți oamenii care erau în stare să ţină o armă în mână pentru a porni pe urmele fugarului. Oamenii porniră într-adevăr în căutarea celui dispărut și nu se înapoiară decât seara târziu. Fără niciun rezultat însă. Numai cei doi paznici fură găsiți pe malul Dunării, într-o barcă. Amândoi dormeau tun și toate încercările de a-i trezi din somn rămaseră zadarnice. A doua zi apoi, cei doi paznici se treziră din somnul lor ca de moarte, dar deșteptarea santinelelor nu-i fu de niciun folos colonelului Ispirescu. Ei nu-și aduceau aminte nimic din ceea ce se petrecuse cu ei și nu fură în stare să dea nicio lămurire cu privire la evadarea morarului. Mai mult decât atât, ei rămaseră chiar foarte surprinși, când li se spuse că morarul a dispărut și că ei înșiși au fost găsiți dormind tun într-o luncă de pe malul Dunării. După spusele lor, paznicii își mâncaseră ca de obicei cina pe care le-o adusese unul din oamenii bucătarului. Niciunul din ei nu mărturisi însă că băuseră și câte o oca de vin. Asupra vinului însă puteau să tacă fără nicio mustrare de cuget, deoarece ar fi fost o neghiobie ca cineva să spună că o oca de vin ar putea să facă pe cineva să doarmă o zi și o noapte fără întrerupere. Firește că bieţii soldaţi nu știau că fata cârciumarului era ibovnica lui Mișu Drăgan. Or, se întâmplase ca în seara aceea fata cârciumarului să fie foarte veselă că-și putea revedea iubitul. Și veselia ei fu atât de mare, încât ea nici nu băgă de seamă că Mișu Drăgan turnase câte un praf alb în fiecare din cele două ocale de vin pe care venise să le cumpere unul din soldații de gardă la temniţă în noaptea aceea. În asemenea împrejurări, cei doi paznici de noapte ai închisorii nu putură raporta decât că preluaseră paza în cea mai bună regulă și că își îndepliniseră însărcinarea în chipul cei mai conştiincios. Ei nu băgaseră de seamă nimic ce le-ar fi putut da de bănuit și chiar și prizonierul dormea cât se poate de liniștit. Fiecare din ei se așezase la locul care-i fusese desemnat și nici măcar nu stătuseră de vorbă în timpul nopţii. Deodată apoi, simţiră amândoi ca și când o oboseală ucigătoare ar pune stăpânire pe ei. Plimbarea lor reglementară de trei pași și-o îndeplineau tot mai greu până când deodată, își pierdură cunoștința. Despre ceea ce s-a întâmplat, atât cu ei, cât și în jurul lor nu mai știau nimic. A doua zi, când deschiseră ochii se văzură în patul comun din cazarmă. Doctorul regimentului, care-i vizită pe amândoi, nu găsi nicio urmă de beție și până în cele din urmă ajunse la singura concluzie ce putea fi acceptată, anume că paznicii fuseseră adormiţi cu vreun narcotic care le fusese dat cine știe în ce formă. Și cum paznicii, temându-se de o eventuală pedeapsă, tăcură asupra vinului pe care-l băuseră, toate cercetările rămaseră fără rezultat. Singurul rezultat al acestor cercetări fu că bietul colonel Ispirescu își alcătui din nou cererea de scoatere la pensie, precum și demisia din înalta însărcinare de viceguvernator ce i se dăduse pentru a putea urmări ca mai mulţi sorți de izbândă pe Mihu Inimă de Leu. Inarmat cu aceste două cereri el se duse încă în aceeași zi la generalul Kiseleff, care însă i le respinse pe amândouă, însărcinându-l și pe mai departe pe colonelul Ispirescu cu comanda supremă a forţelor militare din regiunea Bălții Dunării. El însuși însă, nemainădăjduind în prinderea temutului haiduc atât de iute și cum singurul scop al rămânerii sale la Galaţi fusese atins, contesa Anastasia Subotkin era iarăși liberă, își luă rămas bun de la colonelul Ispirescu și porni spre București, urmat de întreaga sa suită. * x x De-abia a doua zi îşi veni complet în fire boierul Panait Fotache din leșinul ce-l cuprinse după citirea scrisorii trimise de contesa Anastasia Subotkin. De îndată ce fu în stare să stea pe picioare, se și repezi la colonelul Ispirescu. De la acesta Panait Fotache află noul eșec de care avură parte urmăritorii, prin evadarea morarului, de la care nădăjduiseră să afle amănunte asupra noii ascunzători a lui Mihu Inima de Leu. Auzind vestea aceasta nu lipsi mult ca boierul să capete o nouă congestie. Evadarea morarului umplu inima boierului de o nețărmurită amărăciune. Nu fiindcă bătrânul morar l-ar fi interesat într-un chip cu totul deosebit, ci fiindcă arestarea morarului fusese singura izbândă la care ajunseseră urmăritorii haiducilor până atunci. Acum, când și acest singur prizonier izbutise să fugă, boierul Panait Fotache se văzu silit să renunțe la orice speranţă. ȘI Doamne, ce n-ar fi dat el să pună mâna odată pe Mihu Inimă de Leu! — Aceasta este a doua logodnică pe care mi-o răpește blestematul acesta de haiduc! îi zise boierul colonelului Ispirescu. Căci nu mai încape nicio îndoială că ticălosul acesta își are partea lui de vină și în dispariţia primei mele logodnice, Mioara Comăneanu. — Da, și eu mă gândesc la fel! răspunse colonelul. — Or, cu pierderea celei de a doua logodnice, cu pierderea contesei Anastasia Subotkin nu mă pot împăca de loc, deoarece o iubeam mult, mult de tot. — Și acum, ce ai de gând să faci, boier Fotache? întrebă colonelul. — Dacă urmărirea începută de dumneavoastră nu va avea niciun rezultat, atunci voi încerca eu însumi să pun mâna pe această spaimă a Bălții. Firește că, aceasta numai în cazul când amestecul meu nu v-ar supăra pe dumneavoastră. — Vă rog, vă rog, boier Fotache, eu nu mă împotrivesc de loc ca dumneavoastră să vă răfuiţi cu Mihu Inimă de Leu! Rămâne numai de văzut, adăugă colonelul Ispirescu, cam enervat, dacă vă veţi putea răfui cu el! Din partea mea nu voi pune nicio piedică în calea acțiunii dumneavoastră și vă asigur că nu voi avea nimic împotrivă dacă, într-o bună zi, mi se va aduce la cunoștință că Mihu Inimă de Leu a fost spânzurat de vreun copac, de oamenii dumneavoastră. Firește însă că eu nu-mi mai iau niciun fel de răspundere pentru neplăcerile pe care le-aţi putea avea de pe urma acestei urmăriri personale. — Nu mă sperie niciun fel de neplăcere, răspunse boierul Panait Fotache, cu înfrigurare, când este vorba să mă răzbun pe răpitorul iubitei mele logodnice! Cu aceste cuvinte, boierul Panait Fotache părăsi încăperea. — Te doare dispariţia iubitei tale logodnice, ciocoiașule? își zise colonelul Ispirescu, furios. Acum era să-ţi spun ceva! Te doare pierderea celor douăzeci de mii de pogoane ale contesei Subotkin, nu dispariţia fetei lui! Pe Dumnezeul meu că nici nu pot fi supărat pe Mihu Inimă de Leu că ţi-a zădărnicit acest plan, căci la drept vorbind, din voi doi, tot tu ești cel mai mare ticălos! Cu aceste cuvinte trânti fereastra prin care se uitase după boierul care se îndepărta și pentru a-și mai liniști furia, porni spre cazarmă pentru a face o inspecţie. * x x În timpul acesta, boierul Panait Fotache dădu toate poruncile, pentru aducerea la îndeplinire a planului său. Mai înainte de toate, trimise un argat să bată toba în tot orașul că fiecare bărbat din Galaţi care se putea ţine pe picioare, să se prezinte la conacul lui din marginea orașului, în decurs de un ceas, căci altfel le va da tuturor câte douăzeci și cinci de nuiele la spate. De-abia tăcuse toba că gălățenii și începură să pornească spre conacul boierului, în curtea căruia intrară cu sutele și miile, așa că, cu mult înainte de ora stabilită, o mare de oameni se adunase în curtea conacului. Cea mai mare parte nu izbutise însă să pătrundă în curte, așa că rămase pe dinafară, în drum. Nimeni n-ar putea spune la drept vorbind, pentru ce anume dăduseră gălățenii ascultare chemării boierului, de teama celor douăzeci și cinci de nuiele sau mai curând mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mai pune la cale blestematul moșier, care se purta chiar și cu orășenii ca și cu niște sclavi ai săi, cu toată noua orânduială stabilită în ţară de generalul Kiseleff, care ciuntise mult din puterea discreționară a boierilor. Prin mulţimea adunată în curtea conacului se strecură și un tânăr, îmbrăcat în straie curate de cioban, a cărui prezentă însă nu putea să bată la ochi nimănui, din pricina miilor de oameni care se adunaseră acolo. Nimeni nu-l băgă în seamă. Și dacă ar fi știut gălățenii că omul acesta cu o înfățișare atât de blândă, care se retrăsese modest într-un colț al curții, nu era nimeni altul decât cel mai bun prieten și tovarăș al lui Mihu inimă de Leu, anume Dan Dragomir, fără îndoială că n-ar fi stat nimeni cu mâinile în sân și toți s-ar fi repezit asupra lui. Dar cum gălăţenii nu știau nimic din toate acestea, Dan Dragomir putu să asculte până la sfârșit și nestingherit de nimeni, ceea ce avea să urmeze. Când argaţii îi dădură de știre lui Panait Fotache că în curte se adunase atâta lume încât nici pe drum nu mai încăpeau, nemilosul boier se ivi la una din ferestrele de la etajele conacului. La ivirea moșierului mulţimea care vorbea gălăgios până atunci, tăcu deodată. După ce se făcu liniște, Panait Fotache zise următoarele: — Oameni buni, v-am chemat aici pentru ca în cele din urmă, noi, gălățenii să punem rânduială în ţinutul nostru dacă alții nu sunt în stare să ne apere avutul și viața! După cum ați văzut și voi, oștirea nu este în stare să pună mâna pe blestematul acela de Mihu Inimă de Leu, așa că, este de datoria noastră să scăpăm ţinutul de această pacoste. Nu mai putem răbda ca acest primejdios bandit să-și facă de cap fără să fie supărat de nimeni, nu mai putem îndura ca ticălosul acesta să fure, să prade și să omoare în ţinutul acesta ca pe moșia lui și noi să stăm cu mâinile în sân, văicărindu-ne doar ca niște bocitoare când nenorocul ni-l trimite pe cap! Nu mai putem răbda ca Mihu Inimă de Leu și cu ticăloșii săi tovarăși să ne răpească în fiecare zi, ba soţia, ba fata, ba logodnica. Oameni buni, voi știți prea bine ce am pierdut eu, tocmai din pricina lui Mihu Inimă de Leu, voi știți că nemernicul mi-a furat cea mai mare, cea mai scumpă comoară a vieţii mele, mi-a furat mireasa! Dacă mie mi s-a întâmplat una ca asta, mie, boierului vostru, a cărui casă era păzită de sute de dorobanţi, vă închipuiţi că, cu cât mai ușor vi se va întâmpla mâine același lucru vouă, care n- aveți în ogradă nici dorobanţi, nici panduri. De aceea, trebuie să vă daţi seama că interesul vostru de a pune mâna pe temutul căpitan de haiduci, este cel puţin tot atât de mare, ca și interesul meu. Cu toate acestea, eu voi plăti două sute de galbeni aceluia care mi-l va aduce pe Mihu Inimă de Leu, viu sau mort, în curtea conacului meu. — Două sute de galbeni! O adevărată avere! începură gălățenii să murmure. — Dar nici Mihu Inimă de Leu nu este oricine! adăugară alții. — Aceia care vor să ia parte la urmărirea lui Mihu Inimă de Leu să pășească înainte! urmă Panait Fotache. Cuvintele acestea însă n-avură niciun fel de răsunet în mijlocul mulţimii. — Ce însemnează asta? tună boierul, furios. Așa sunteţi de lași încât niciunul nu îndrăzniţi să vă luaţi însărcinarea de a porni pe urmele lui Mihu Inimă de Leu? Cum, în tot orașul acesta, nu este niciun singur om pe care să mă pot bizui? Vorbele furioase ale boierului fură urmate de un murmur de nemulțumire din partea mulţimii care începu să se miște în dreapta și în stânga. Argaţii lui Panait Fotache, care erau amestecați prin mulţime, încercară să-i îndemne pe gălățeni să se prezinte. — Gândiţi-vă la rușinea ce apasă pe orașul nostru! spuneau ei. Trebuie să sfârșim odată cu Mihu Inimă de Leu! Trebuie să îndepărtăm batjocura de pe capul nostru! Dar gălăţenilor nici prin minte nu le trecea să se lase legaţi la gard. — Nu suntem noi lași! începură ei să strige. — Eu am luat parte la războaiele împotriva lui Napoleon, strigă un om mai în vârstă, și am căpătat mai multe medalii. Prin asta am dovedit că nu sunt laș. Dar nici nu vreau să fiu nebun, ducându-mă la o moarte sigură. Căci să pornești împotriva lui Mihu Inimă de Leu însemnează să te arunci de bună voie în braţele morții! În cele din urmă însă, se găsi unul care să iasă din mijlocul mulţimii. Era un flăcăiandru de vreo douăzeci de ani, orfan de tată și de marnă. — Eu și așa n-am ce pierde, zise el, și nici nu mă va plânge nimeni, dacă-mi las oasele prin Baltă. lar dacă reușesc, atunci m-am făcut om pentru toată viaţa! Boierul Panait Fotache constată cu mulțumire că gheaţa se rupsese. De aceea, cobori în curte și pentru a-i îmbărbăta pe ceilalți, îl îmbrăţișă pe flăcău. Pilda este întotdeauna molipsitoare. În curând ieși din mulţime un alt flăcău și apoi mai urmară doi. Într-o jumătate de ceas apoi, doisprezece oameni stăteau la masa întinsă în curtea conacului. Toţi doisprezece erau bătăuși cunoscuţi, oaspeţi obișnuiți ai cârciumilor, eroi ai tuturor încăierărilor pricinuite de vin și de ţuică. Acești doisprezece pierde-vară goliră într-o clipă o damigeană de vin, atât din obișnuinţă cât și pentru a-și face curaj și atunci se ivi în mijlocul lor și boierul Panait Fotache. Mai înainte de toate moșierul stătu de vorbă cu fiecare în parte. Pentru a-i ațâța, pentru a-i linguși, Fotache îi numi copiii lui buni, salvatorii Galaţiului și afară de premiul de două sute de galbeni, el le mai făgădui tuturor acelora care vor lua parte la urmărirea lui Mihu Inimă de Leu, de a-i lua pe vecie în slujba sa, nu ca iobagi, ci ca servitori cu leafă. După aceea fu adusă o nouă damigeană cu vin și cei doisprezece se așezară din nou pe băutură. Deodată, acela care se prezentase cel dintâi, se ridică în picioare și zise: — Băieți, toţi care ne-am adunat aici pornim la luptă cu același avânt, cu aceeași dorinţă de a învinge și unul ne vom primejdui viaţa la fel ca ceilalţi unsprezece. De aceea, părerea mea este că și premiul de două sute de galbeni trebuie să fie împărţit între noi, în părţi egale. Mai departe, să jurăm că ne vom sprijini unul pe altul, că nu ne vom părăsi tovarășul în caz de nevoie și că, mai bine murim până la cel din urmă, decât să ne întoarcem fără Mihu Inimă de Leu, viu sau mort! — Așa este! — Așa vom face! — Foarte bine a vorbit! — Jurăm! — Jurăm! strigară flăcăii unul după altul. — Băieți, urmă apoi primul flăcău, să mai jurăm că toţi vom lua parte la primejdie fără ca vreunul din noi să se dea în lături când gluma se va îngroșa, deoarece, pentru ca premiul să fie împărţit în părţi egale, trebuie ca și primejdia să fie egală pentru toți. Așadar, vă întreb înc-odată băieți, juraţi că oricare din noi va avea norocul să pună mâna pe Mihu Inimă de Leu, cei două sute de galbeni vor fi împărţiţi în părţi egale între toţi cei de faţă? adăugă primul flăcău, care se părea că era cel mai ahtiat după bani, deoarece le cerea viitorilor săi tovarăși să făgăduiască pentru a doua oară, împărţirea premiului. — Jurăm! Jurăm! strigară ceilalţi unsprezece. Firește însă că în mintea lui fiecare din ei se gândea să pună numai el mâna pe căpetenia haiducilor și pe urmă va sta de vorbă și asupra împărțirii premiului. În schimb însă, dacă un altul îl va prinde pe temutul haiduc, atunci firește că lucrurile se schimbau și fiecare avea să ceară cu strășnicie împărţirea premiului. În vreme ce cei doisprezece mâncau și beau necontenit, cei adunaţi în curtea conacului începură să se risipească încetul cu încetul. Odată cu mulţimea se strecură din curte și Dan Dragomir. Mai înainte de a pleca însă el își însemnă bine în minte chipurile celor doisprezece pierde-vară, care se însărcinaseră să pună mâna pe Mihu Inimă de Leu. — Veniţi, veniţi, bătăușilor, mormăi Dan Dragomir, căci vă vom primi cu brațele deschise, în fiecare mână însă cu câte un pumnal! Vă arătăm noi că a lupta cu Mihu Inimă de Leu nu însemnează a sparge capul unui om beat, la cârciumă! După aceea se îndreptă spre o casă dărăpănată din grajdul căreia își scoase la iveală calul pe care, încălecând, porni în goană spre Brăila. În curtea conacului boierului Panait Fotache vinul și țuica nu lipsiră de la masa celor doisprezece, până târziu în noapte. A doua zi de dimineaţă apoi, toţi cei doisprezece fură găsiţi sub masă. Argații și ceilalţi servitori ai moșierului avură mult de furcă cu ei spre a-i readuce la viaţă. După ce se mai dezmeteciră, boierul Panait Fotache veni în mijlocul lor, le mai ţinu o cuvântare de laudă și îmbărbătare, apoi le dădu tuturor câte o pușcă, un pistol, un pumnal, precum și câte o traistă cu merinde pentru trei zile. După aceea, cei doisprezece eroi ai cârciumilor gălățene, porniră spre Baltă, cântând și chiuind și făcând o gălăgie de ai fi zis că sunt o întreagă armată de tătari. * x x Din clipa aceea apoi, boierul Panait Fotache nu mai auzi nicio veste despre oamenii săi. Trecu o zi, dar niciunul din cei doisprezece nu dădu vreun semn de viață. Nimeni din oraş nu știa ceva despre soarta lor. Trecu și a doua zi, tot fără ca vreo veste să fi sosit de la cei din Baltă. Și atunci, trecând chiar peste ironia cu care era încredințat că-l va primi colonelul Ispirescu, boierul Panait Fotache se hotări să ceară ajutorul viceguvernatorului. Zgârcitului moșier nu-i era atâta de oameni, cât de cele douăsprezece puști și pistoale cu care se împuţina magazia lui de arme dacă oamenii nu se mai înapoiau. Colonelul Ispirescu râse de boier, îl și luă chiar puţin peste picior, dar până în cele din urmă îi dădu ajutorul cerut, deoarece la urma urmelor era vorba despre viaţa a doisprezece cetăţeni și viaţa acestora trebuia salvată... dacă se mai putea. De aceea, el trimise o companie de dorobanţi, să scotocească partea Bălții care se întindea între Galaţi și Brăila. Mai departe nu credea el că vor fi ajuns oamenii lui Panait Fotache. Dar dorobanţii se înapoiară fără să fi dat de urma haiducilor sau a celor doisprezece. Haiducii lui Mihu Inimă de Leu dispăruseră de parcă i-ar fi înghiţit pământul și pilda lor o urmară și oamenii boierului Panait Fotache care se făcuseră nevăzuți și ei. Fotache turba de mânie. Se jura pe sfinţi și pe toți dumnezeii din lume că acum îl va spânzura nu numai pe Mihu Inimă de Leu, ci și pe cei doisprezece ticăloși care după ce au mâncat și au băut bine, au fugit cu preţioasele lui puști și pistoale. El era pe deplin încredinţat că cei doisprezece bătăuși îl traseră pe sfoară. In curând însă, boierului Panait Fotache îi fu dat să se încredințeze că se înșelase amarnic. A treia zi de la plecarea lor, anume, boierul Panait Fotache își revăzu oamenii trimiși în Baltă și încă pe toţi doisprezece. Nici unul nu lipsea. * x x În zorii celei de a treia zi de la plecarea mercenarilor săi, boierul Panait Fotache fu sculat din somn de argat care se năpusti în odaia lui de culcare cu părul vâlvoi, pe față cu expresia unei groaze cumplite. Argatul îi aduse la cunoștință boierului că, cei doisprezece oameni erau în curte. Boierul Panait Fotache sări iute din pat, luă ceva pe el și alergă în curte unde își găsi într-adevăr cei doisprezece oameni, însă toţi... morți. Nimeni, niciodată n-a aflat ce s-a petrecut cu cei doisprezece flăcăi. Pe trupurile lor nu se vedea nici urmă de glonte, nici de cuţit și nici de sugrumare. Boierul Panait Fotache se uita încremenit, cu genunchii tremurând, galben ca ceara, la cele douăsprezece cadavre care zăceau în curte, în aceeași ordine și pe același loc, unde chefuiseră cu trei zile mai înainte și unde juraseră că vor muri până la cel din urmă, dar pe Mihu Inimă de Leu tot vor pune mâna. Panait Fotache de-abia mai avu putere să se târască până odaia sa. Aici însă îl aștepta o nouă surpriză. De patul lui, din care se sculase cu câteva clipe mai înainte, era prinsă o foaie albă de hârtie. Pe această foaie de hârtie era scris, cu litere mari: A N BOIER PANAIT FOTACHE: AL TREISPREZECELEA VEI FI TU! Boierul Fotache rămase împietrit. Credea că aceasta nu era decât o nălucire a creierului său prea impresionat de cele văzute în curte. Dar trecu minut după minut și nălucirea nu voia să dispară de loc dinaintea ochilor săi. Atunci boierul Panait Fotache își dădu seama că nici nu visa și nici nu era o nălucire ceea ce vedea, ci adevărul și... pierzându-și cunoștința, se prăbuși la pământ. CAPITOLUL 110 MAICA AGAPIA Copacii seculari din grădina Schitului Sfintei Treimi își îmbrăcaseră hlamida verde a reînvierii. Sus, în văzduh, păsările călătoare zburau în formă de „V”, cu cunoscutul lor croncănit uniform. În jurul schitului se auzeau cântecele acelora, care ieșeau la câmp, pentru a-l munci. În grădina mănăstirii însă domnea tăcerea cea mai desăvârșită, din când în când întreruptă doar de zgomotul făcut de sandalele vreunei maici care trecea pe vreo alee. In mediul acesta trăia Mioara Comăneanu, departe de gălăgia lumii din afară, purtându-și în tăcere jalea și doliul sufletului său. După ce părăsise sicriul de sticlă de pe Racila Bălții și zărise apoi ruinele negre de fum ale morii, care fuse ascunzătoarea și adăpostul iubitului său, ea hotărâse să caute uitare și liniște sufletului său zbuciumat printre zidurile acestui sfânt lăcaș. Novicea Agapia, acest nume și-l luase Mioara după intrarea în mănăstire, își petrecea toată ziua în singurătatea cea mai desăvârșită, meditând asupra trecătoarei fericiri pământești. Și în vreme ce citea Biblia și alte cărți sfinte, oricât căuta ea să se lepede de orice legătură cu viaţa ei pământească, amintirile trecutului îi reveneau mereu în minte și îi torturau sufletul. — Doamne Sfinte Dumnezeule, suspină Mioara, îndurerată, până când îmi vor mai reveni în minte toate aceste amintiri ale unui trecut pe care vreau să-l înmormântez pentru totdeauna? De ce nu-mi dă pace odată trecutul acesta? Nu vreau să-mi aduc aminte de nimic. Sfinte și Atotputernice Tată Ceresc, aruncă vălul uitării peste mintea și sufletul meu! Așa se ruga Mioara, dar ruga ei nu fu ascultată sau poate că, Cei din Ceruri voiau s-o pună la o nouă încercare pe atât de greu încercata maică Agapie, deoarece în vreme ce citea și acum Viaţa Sfintei Fecioare, deodată își dădu seama că gândurile ei nu erau la ceea ce citea, ci la lucruri și oameni care n-aveau nimic de a face cu viața Fecioarei Maria. — Așadar, își zise ea, cerul vrea neapărat să mă pună și la această nouă încercare! Bine, atunci voi căuta să înving mai întâi aceste noi piedici care se ivesc în calea drumului meu către Domnul! După aceea Mioara închise cartea sfântă și se lăsă cu totul în prada gândurilor care nu voiau să se îndepărteze de mintea sa. Toate suferințele vieții sale de până atunci trecură pe dinaintea ochilor săi. Ea se revăzu prin splendidele saloane ale palatului Trubetzkoi din Petrograd, își reaminti de toate nenorocirile de care avuse parte tot timpul cât stătuse în Rusia și pe urmă celelalte nenorociri, pe care le îndurase după întoarcerea sa din împărăţia țarilor. Aproape că retrăi mai ales întâmplările ultimelor câteva luni. Dezgustul o făcu să se cutremure când își aduse aminte de acea parte a vieţii sale pe care o petrecuse în casa rudelor sale, a boierului Vulpescu, unde fusese logodită cu Panait Fotache. După aceea își aduse aminte de prima ei fugă din conacul de pe malul Brateșului și revăzu întreaga scenă când bătuse pentru întâia oară la poarta acelei mănăstiri, cerând să fie primită în ordinul călugăriţelor. Evenimentele care urmară apoi i se păreau acum aproape întâmplările unui roman, pe care-l citise, nu-l trăise ea însăși. Într-adevăr, evenimentele acestea erau cu totul neobișnuite. Glasul rugător al maicii rătăcită prin pivnițele schitului, catacombele mănăstirii, căderea în pârâul subteran, salvarea ei de către cei doi ţigani. Pe urmă, scena tragică a salvării sale de către Mihu Inimă de Leu și Dan Dragomir din tabăra ţiganilor care hotărâseră să fie soția unuia dintre ai lor. Pe urmă se gândi cu o bucurie și o fericire aproape supra- pământească la cele câteva zile pe care le petrecuse alături de Stanislau Rimsky în moara de pe malul Dunării. Acestea fuseseră zilele cele mai fericite ale vieţii sale. Ceea ce urmă după aceea, n-a mai fost decât jale și durere. Și toate aceste suferinţe fură încoronate de clipa tragică când, înapoindu-se la moară, nu mai găsi decât o grămadă de dărâmături din ea. Mioara Comăneanu avea simțământul că ruinele morii de pe malul Dunării erau și ruinele fericirii sale. După toate acestea nu-i rămase altceva de făcut decât să renunțe de a mai găsi fericirea pe acest pământ și să intre în slujba Domnului, retrăgându-se în liniștea sfântă a mănăstirii. Ea se pregătea cu multă sârguinţă pentru nobila sa chemare, deoarece rămăsese hotărât ca la începutul lunii viitoare să intre definitiv în ordinul călugărițelor, adică, să fie sfinţită călugăriţă. Un zgomot de pași o trezi din prada acestor gânduri. Era maica Stareţă care venea pe o alee în tovărășia unei doamne mai în vârstă și a unui boier. Oaspeţii maicii Stareţe erau boierul Mircea Vulpescu și cu soția sa. Ei aveau obiceiul să vină în fiecare an, în ziua aceea, la Schitul Sfintei Treimi, zi, care însemna aniversarea morții cu douăzeci de ani în urma, a singurei lor copile. Dezamăgită în dragoste, fiica boierului Mircea Vulpescu se retrăsese de bună voie la mănăstire. Dar nici chiar liniștea și tăcerea mănăstirii nu putură alunga tristeţea ucigătoare din inima sa și nu mult timp după ce a fost sfinţită călugăriţă, a ajuns din nou la conacul de pe malul Brateșului, de data aceasta însă pe catafalc. În urma dorinţei sale, fiica boierului Vulpescu nu fu înmormântată în cavoul familiei, ci la schit, împreună cu celelalte surori ale sale. Părinţii săi n-o uitaseră însă și în fiecare an, când venea ziua morții sale, se duceau la mănăstire, unde duceau cu ei de fiecare dată câte o mare cunună de flori. Și acum veniseră cu același scop pios și se înapoiau tocmai de la mormântul scumpei lor copile, când deodată jupâneasa Vulpescu scoase un țipăt și-l apucă de braţ pe soțul său. — Dumnezeule! strigă ea. — Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă Mircea Vulpescu. — Priveşte acolo... acolo! răspunse soția boierului și chipul ei se făcu alb ca varul. Maica Stareță se uită și ea în direcţia arătată și o văzu pe novicea Agapia. — Mioara! strigă atunci și boierul Mircea Vulpescu. Dar e cu neputinţă! Mioara a murit! Sau poate că numai închipuirea mea înfierbântată își bate joc de mine? — Maică Stareţă, spune-ne, rogu-te, cine este călugărița aceasta? o întrebă deodată soția lui Vulpescu pe stareță. — Novicea Agapia! răspunse stareța. — Înainte însă, înainte cine era? Cum se numește cu numele ei lumesc? întrebă acum boierul Vulpescu. — Îmi pare rău, boier Mircea, dar nu știu! răspunse Maica Stareţă. Dar chiar dacă aș ști, tot nu mi-ar sta în putinţă să vă spun, deoarece regulamentul mănăstirii noastre ne împiedică de a da orice fel de lămurire asupra călugăritelor adăpostite în mijlocul zidurilor acestui sfânt lăcaș. — Trebuie să ne înţelegi însă maică Stareţă, zise atunci soția lui Vulpescu cu înfrigurare, că noi bănuim că novicea Agapia nu este nimeni alta decât o rudă de-a noastră, dispărută de curând și pe care noi o credeam moartă, văduva prinţului Dimitri Trubetzkoi. — Domnul nu face deosebire între slujitoarele sale și le primește cu aceeași bunăvoință, fie că în viaţa din afară de zidurile mănăstirii au fost prințese sau numai simple fete de târgoveți. Din clipa în care copila de care vă interesaţi a pășit pragul acestui sfânt lăcaș, ea nu mai există pentru noi decât ca novicea Agapia. De-abia acum, când oaspeţii ajunseră în imediata ei apropiere, se trezi Mioara din prada gândurilor care o frământau și observă cu nespusă groază că aceia care stăteau în fata sa erau boierul Mircea Vulpescu și soţia sa. — Mioaro! strigă deodată Mircea Vulpescu. Răspunde, tu ești? Mioara se gândi o clipă ca, mărturisindu-și identitatea, să le spună rudelor sale tot ceea ce îndurase din pricina lor și a sufletului lor neînțelegător. Se gândi însă că unchiul său, om cu trecere în ţară, atât la curte, cât și la înaltele feţe bisericești, ar putea s-o scoată din mănăstire și s-o ducă înapoi în casa lui unde ar fi nevoită să se mărite cu Panait Fotache și gândul acesta o hotărî să nu-și dezvăluie identitatea. — Agapia! zise maica stareță. — Poruncește, maică sfântă! răspunse Mioara. — Copila mea, cunoști tu pe boierii aceștia? o întrebă stareța, arătând spre Mircea Vulpescu și soţia lui. Mioara nu răspunse îndată. — Această cinstită pereche, urmă atunci stareţa, boierul Mircea Vulpescu și soţia sa, cred a recunoaște în tine pe o rubedenie a lor, pe care o credeau trecută în împărăţia tatălui ceresc. Răspunde, Agapia, copila mea, adevărat să fie ceea ce cred boierii? — Prea cinstitul boier se înșeală, răspunse novicea Agapia. Eu nu-mi amintesc nici de domnia sa și nici de cinstita sa soţie! Este pentru prima oară în viaţa mea că-i văd. Pe semne că mă asemuiesc cu cineva. De altfel eu sunt fata unor simpli târgoveţi. Părinţii mei trăiesc și acum la București. — Ai auzit, boier Vulpescu, ce spune novicea? se întoarse atunci stareţa către Mircea Vulpescu. — Da, da, am auzit. Dar asemănarea aceasta atât de izbitoare încât parcă mă împiedică să cred! Când Vulpescu și cu soția sa părăsiră mănăstirea și frumoasa lor caleașcă, trasă de patru cai, îi duse spre conacul moșiei lor de pe malul Brateșului, soţia moșierului se întoarse spre bărbatul său și-i zise: — Cu toate acestea ea este! — Dar atunci de ce să fi tăgăduit? întrebă boierul. — Nu știu ce motiv va fi având Mioara să tăgăduiască! răspunse doamna Vulpescu. — Părerea mea este că n-ar strica să-i povestesc lui Fotache toată afacerea aceasta. El va ști ce să facă, mai ales că, la urma urmelor, Mioara era logodnica lui. — Fă cum crezi, dragul meu, răspunse soţia boierului. Tu știi că eu nu vreau să am niciun fel de amestec în chestiunea aceasta. De altfel, Mioara este ruda ta, așa că pe tine te interesează mai mult decât pe mine. Boierul Mircea Vulpescu nu mai zise niciun cuvânt, părând că nu mai dădea nicio însemnătate întâlnirii din grădina schitului. Dar când caleașca ajunse în dreptul conacului lui Panait Fotache, Vulpescu cobori din trăsură și-i spuse soţiei sale: — Cred că tot mai bine este să-i comunic și lui Fotache ce am descoperit. Tu du-te acasă cu trăsura, eu voi lua un cal de la Fotache și voi veni călare. Cu aceste cuvinte boierul Mircea Vulpescu intră pe poarta conacului lui Panait Fotache. * x x Cam în același timp, în Schitul Sfintei Treimi, novicea Agapia ceru să fie primită de maica stareță, având a-i comunica lucruri de mare însemnătate. — Care-ţi este dorința, copila mea? o întrebă stareța pe Mioara, care stătea în faţa ei umilă, cu capul lăsat peste piept. După ce sărută mâna întinsă a stareței și-și îndoi puţin genunchii, după moda de atunci, Agapia zise, tot fără a-și ridica ochii din pământ: — Am păcătuit maică stareță, deoarece am căzut în păcatul minciunii. — Când ai păcătuit, copila mea? o întrebă stareța cu blândețe. — Mai adineauri, maica stareță, își urmă Mioara mărturisirea, când ne-am întâlnit în grădină cu boierul Mircea Vulpescu și soția sa. Căci eu sunt într-adevăr aceea drept care m-a luat boierul Vulpescu. Numele meu este Mioara Comăneanu și sunt nepoata lui Mircea Vulpescu. După aceea Mioara îi povesti stareţei toată viaţa sa, povestire pe care venerabila călugăriţă o ascultă până la capăt, fără s-o întrerupă pe vorbitoare, fie chiar și numai cu un singur cuvânt. Când Mioara Comăneanu își sfârși povestirea, cuvioasa stareță îi vorbi astfel: — Ai îndurat mult copila mea și-ţi înţeleg prea bine dorința ca nimeni să nu-ţi știe adevăratul tău nume. Fii liniștită însă, căci aici, în mijlocul zidurilor acestui sfânt lăcaș, ești în siguranță. Nimeni nu va putea să ajungă până la tine fără învoirea ta și nu este în lumea aceasta nicio putere omenească, oricare ar fi ea, care să te poată smulge din acest schit, afară doar, dacă tu însăţi vrei. Pe de altă parte, poţi fi liniștită și în privinţa tainei pe care mi-ai dezvăluit-o, căci de la mine nu va afla nimeni niciun cuvânt din tot ceea ce mi-ai spus. In ceea ce privește minciuna ta de adineauri, Domnul ţi-o va ierta, deoarece El a văzut gândul pios care te-a împins să păcătuiești. După aceea, stareța sărută fruntea novicei Agapia, dându-i astfel să înţeleagă cum că convorbirea luase sfârșit. Agapia, liniștită întrucâtva, se duse îndată în bisericuţa mănăstirii unde îngenunchind în faţa altarului se rugă vreme îndelungată, întocmai după cum avea obiceiul să facă încă de la prima ei venire la mânăstire. x x x În timpul acesta boierul Mircea Vulpescu vorbea de zor cu Panait Fotache. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, el se înzdrăvenise numai în timpul din urmă. Servitorul lui Panait Fotache îi atrăsese luarea aminte boierului Vulpescu cum că să vorbească cu multă băgare de seamă cu stăpânul său și să nu aducă vorba nici despre Mihu Inimă de Leu și nici despre nunta care se sfârșise în împrejurări atât de tragi-comice. De aceea, boierul Vulpescu nu vorbi decât numai despre lucruri fără nicio însemnătate până când însuși Fotache aduse vorba despre temutul căpitan de haiduci. La început, Fotache se mulțumi doar să blesteme, așa, în general, banda lui Mihu Inimă de Leu, apoi însă, după ce se înfierbântă, urmă astfel: — Un singur lucru nu înțeleg eu. Cum am ajuns eu la rolul acela, care la drept vorbind nu mă cinstește de loc, dar de care mi-a făcut parte, vrând-nevrând, ticălosul acela de bandit. Anume, rolul aceluia, căruia i se răpește a doua mireasă. Crede- mă boier Mircea că, chiar și după ce toată lumea deznădăjduise de a mai da de urmele Mioarei eu chiar nici atunci nu credeam că totul s-a sfârșit și mai ales nu-mi venea să cred că nu va mai veni o zi când o voi regăsi pe adorata inimii mele. Nu, boier Mircea, niciodată eu nu am renunţat la nădejdea de a o strânge în braţe pe aceea care a fost singura femeie în lumea aceasta pe care am iubit-o într-adevăr. — Dar contesa Anastasia Subotkin? aruncă boierul Vulpescu. — Vai, dar pe contesa Anastasia n-am iubit-o niciodată cu ardoare, cu patima, cu focul, cu care am iubit-o pe Mioara. Și a trebuit să treacă vreme îndelungată de la moartea neuitatei mele Mioara, moarte care astăzi este în afară de orice îndoială, pentru ca să mă pot împăca cu gândul că Dumnezeu mi-a luat-o și că niciodată nu-mi va mai fi dat s-o revăd în viaţa aceasta. Numai după ce am fost pe deplin încredinţat că niciodată n-o voi mai putea duce în fața altarului pe iubita și adorata mea Mioara și chiar și atunci, după o grea luptă pe care am avut de dat cu mine însumi și după mari zbuciumări, m-am putut hotărî să mă uit după o altă soţie. Așa am făcut cunoștință cu a doua mea logodnică, contesa Anastasia Subotkin, pe care dacă din nou n- am putut-o duce la altar, de vină este numai blestematul acela de Mihu Inimă de Leu. Acum, când mi-am pierdut și pe a doua logodnică, tot din pricina lui îmi amintesc cu strângere de inimă zilele acelea de tristețe când am pierdut-o și pe Mioara, tot din pricina acestui căpitan de haiduci. Nu știu de ce, dar în timpul din urmă mă gândesc foarte mult la prima mea logodnică pe care am pierdut-o. Dacă aș fi superstiţios, ar trebui să zic că aceasta trebuie să aibă oarecare însemnătate. Dar de ce ești atât de enervat, boier Mircea? — Nimic, nimic, dragă prietene! răspunse boierul Vulpescu, cam încurcat. Nu vreau să-ţi spun încă nimic, deoarece în clipa de faţă ești încă prea slăbit de boală și orice enervare n-ar putea decât să-ţi strice. Mai târziu după ce te vei mai întrema și vei fi iarăși sănătos tun, atunci ne vom mai întoarce noi la convorbirea aceasta de astăzi. Dar boierul Panait Fotache nu era dispus de loc să lase lucrurile nelămurite. În zadar se trudea Mircea Vulpescu să vorbească despre altceva, în zadar căuta el să schimbe vorba, Panait Fotache făcea ce făcea și aducea iarăși vorba despre Mioara și despre felul misterios de a fi al boierului Vulpescu în Ziua aceea... Mircea Vulpescu își dădu seama că nu va putea să reziste mult timp întrebărilor lui Fotache și de aceea se ridică de pe scaun cu gândul de a pleca. Stăpânul casei se așeză în faţa lui și-i zise: — Dragă boier Mircea, nu mă mai chinui, nu mă mai lăsa în prada bănuielilor și a nesiguranţei. Crede-mă că-mi face mult mai rău să mă frământ neîncetat, cu gândul la ceea ce nu vrei să-mi spui acum, decât dacă mi-ai comunica pe loc, ceea ce crezi că mă interesează. — Bine, fie! răspunse Mircea Vulpescu, după o lungă răzgândire. Poate că ceea ce vreau să-ţi spun va avea darul să aducă o îmbunătăţire în actuala dumitale stare sufletească. — Aștept cu nerăbdare cuvintele dumitale, boier Mircea, răspunse Panait Fotache umplând până în vârf paharul de vin al prietenului său. După aceea își turnă și el și după ce goliră paharele amândoi, boierul Mircea Vulpescu începu cu ceea ce avea de spus: — Cred că știi și dumneata, boier Fotache că eu am avut o fată, care cu mulţi ani în urmă, a intrat printre călugărițele de la Schitul Sfintei Treimi. N-a apucat însă să stea multă vreme înlăuntrul zidurilor sfinte ale mănăstirii, deoarece foarte curând după călugărire, se îmbolnăvi greu de tot și muri. Ultima ei dorinţă a fost să nu fie îngropată în cavoul familiei Vulpescu, ci în cripta Schitului Sfintei Treimi, alături de celelalte surori ale sale întru Christos. Eu m-am supus acestei ultime dorinţe a fiicei mele și am înmormântat-o la mănăstire. De atunci, atât eu, cât și nevastă-mea, ne ducem în fiecare an, când se împlinește ziua morţii sale, până la Schitul Sfintei Treimi, spre a depune pios câte o coroană de flori pe mormântul scumpei noastre dispărute. Boierul Panait Fotache avu o oarecare dezamăgire auzind cele ce-i spunea Mircea Vulpescu. El se aștepta ca vecinul său de moșie să-i istorisească lucruri care să-l privească mult mai de aproape și când colo el îi povestea un păs cu care Fotache n- avea nici în clin, nici în mânecă. Tocmai de aceea el asculta cu tot mai puţină luare aminte cuvintele lui Vulpescu. Dar când acesta ajunse la acea parte a povestirii sale în care boierul istorisea întâlnirea din grădina schitului cu novicea Agapia, Fotache începu iarăși să devină mai atent. — Pe când mă înapoiam de la cripta mănăstirii, zise Mircea Vulpescu, împreună cu Maica Stareţă și soția mea, am zărit pe una din băncile grădinii schitului o femeie cu trupul tras ca prin inel, o călugăriță, o novice în care nevastă-mea crezu s-o recunoască pe Mioara. — Cum? strigă atunci deodată, boierul Panait Fotache. Ce-ai spus, boier Mircea, pe cine aţi văzut acolo pe banca grădinii mănăstirii? — Mai încet, boier Fotache, răspunse Mircea Vulpescu, căci tocmai aceasta este ceea ce nu pot afirma cu toată hotărârea. — Dar cum, nu înţeleg? exclamă Panait Fotache. Cum se poate ca nici dumneata, boier Mircea, a cărui nepoată este Mioara Comăneanu și nici soția dumitale să nu vă puteţi da seama dacă novicea aceea era sau nu Mioara Comăneanu? — Vei vedea îndată cum s-a putut, dragă boier Panait,- îi răspunse Vulpescu lui Fotache, care umbla de colo până colo prin odaie. Lucrurile s-au petrecut așa că, mai întâi a văzut-o soția mea, care de uimire a scos un țipăt. La auzul acestui țipăt, am urmărit și eu direcția arătată de mâna întinsă a soției mele și atunci și mie mi s-a părut că mă găsesc în fața nepoatei mele. Trebuie să știi că haina aceea de călugăriţă îl schimbă pe om grozav și pentru un moment am avut chiar și eu unele îndoieli. — Și? întrebă Panait Fotache, nerăbdător. — Firește că, atât eu, cât și nevastă-mea, am strigat-o pe nume pe novice, dar ea s-a făcut că nu ne cunoaște. Ea susţinea cu încăpățânare că ne-am înșelat, că am asemuit-o, că ea nu este văduva prinţului Dimitri Trubetzkoi, nu este Mioara Comăneanu, ci novicea Agapia, pe care însă, nici în lumea din afara mănăstirii n-o chemase niciodată așa cum spusesem eu. Spunea că nu se trage din neam de boier, ci că este fata unor simpli târgoveți. — Și, mă rog, nu s-a găsit niciun mijloc de a putea stabili cu certitudine dacă în dosul novicei Agapia se ascundea într-adevăr logodnica mea, sau nu? De ce n-aţi întrebat-o pe stareță? Ea trebuie să știe! strigă boierul Panait Fotache, pe care vestea aceasta îl turburase grozav. — Dar cine ţi-a spus, boier Fotache că n-am vorbit și cu Maica Stareță? urmă boierul Vulpescu. Am vorbit și am întrebat-o destul, din păcate însă, nici de la ea n-am putut afla nimic. Maica Stareță susține că novicea Agapia și-a tăinuit numele chiar și faţă de ea, când a cerut să fie primită în mănăstire. De altfel însă, Schitul Sfintei Treimi are un regulament foarte aspru, care interzice chiar și Stareţei de a da amănunte sau lămuriri unei a treia persoane despre viața lumească a călugăriţelor. Aceste amănunte stareţa nu le poate da decât numai și numai cu consimțământul călugăriţei respective. — Dar aceasta este o veste cu totul neașteptată! exclamă boierul Panait Fotache, ca și când ar fi urmat cu voce tare un gând pe care-l rumegase în minte. Vai, ce fericit aș fi, ce nespus de fericit aș fi, dacă în locul celei de a doua logodnice a mea, pe care, în treacăt fie zis, n-am iubit-o niciodată, soarta mi-ar reda- o pe mult adorata mea mireasă dintâi! — Acuma, dragă boier Fotache, își sfârși Mircea Vulpescu ceea ce avea de spus, nu mai atârnă decât de dumneata ca să dezvălui taina ce învăluie chestiunea aceasta. Ceea ce nu ne-a reușit nouă, poate că-ţi va reuși dumitale! Se prea poate ca, văzându-te pe dumneata, novicea Agapia să-și piardă cumpătul și să se trădeze. — Dacă voi putea stabili cu certitudine că scumpa mea logodnică locuiește în Schitul Sfintei Treimi, poţi fi încredințat, boier Mircea, că voi găsi eu mijlocul de a o scoate din dosul acelor ziduri care vor să despartă pentru totdeauna de lumea de afară pe nenorocitele care au apucat să pășească pragul schitului! Dacă într-adevăr ea este, atunci fii încredințat boier Mircea că în curând, foarte curând, Mioara, nepoata dumitale, va fi stăpâna acestei case! — Eu îţi doresc din tot sufletul, boier Panait, zise Mircea Vulpescu. În orice caz, eu am socotit de datoria mea să-ţi dau de știre, despre ceea ce am văzut, acum dumneata fă după cum te va tăia capul! Ti-am spus, totul atârnă de dumneata și eu am încredere că dumneata vei știi să dezlegi enigma. Cu aceste cuvinte strânse mâna boierului Panait Fotache și părăsi conacul. * x x Boierul Mircea Vulpescu nici n-apucă să iasă bine din curtea conacului, când și Panait Fotache părăsi casa. Gălăţenii nu se puteau minuna îndeajuns de ceea ce văzură în ziua aceea. Anume că boierul Panait Fotache, pe care nu erau obișnuiți să-l vadă trecând prin oraș decât trântit pe pernele trăsurii sale umbla acum pe jos pe strada principală a Galaţilor. Uimirea bieţilor cetățeni crescu însă la culme când văzură că ținta drumului boierului era casa preotului de la biserica cea mare. Părintele Spiridon, preotul bisericii, tocmai mânca și era cât p- aci să se înece cu un bulgăr de mămăligă când văzu ca acela care venea să-l caute era chiar boierul Panait Fotache. — Mănâncă liniștit, părinte Spiridoane, îi zise moșierul. Vreau să-ţi istorisesc numai o poveste foarte ciudată. După această introducere, Panait Fotache îi istorisi preotului tot ceea ce auzise de la boierul Mircea Vulpescu. După ce sfârși, urmă astfel: — Părinte Spiridoane, dumneata știi prea bine că ai face o faptă cu adevărat creștinească dacă m-ai conduce la logodnica mea! — Dar boierule, ce pot face eu, un biet servitor al Domnului, în această încurcată chestiune? întrebă preotul. — Eu n-aş vrea să aflu, prin intermediul dumitale, de la Cuvioasa Maică Stareţă, decât dacă într-adevăr aceea, care se ascunde sub numele novicei Agapia, este logodnica mea. — Maica Stareţă îmi este o foarte bună soră întru Domnul, răspunse părintele Spiridon, dar nu-mi vine să cred că ar fi dispusă să calce regulamentul foarte aspru al mănăstirii pentru a-mi trăda, fie chiar și mie, numele lumesc al novicei Agapia. — Dacă izbutești să afli ceva, părinte Spiridoane, atunci îţi ofer douăzeci de galbeni pentru săracii dumitale! zise boierul Panait Fotache. — Voi încerca! răspunse preotul, care, îndată după plecarea boierului, pomi și el, spre Schitul Sfintei Treimi. Peste vreun ceas apoi, părintele Spiridon bătu la ușa odăii turcești a conacului lui Panait Fotache. — Ce vești îmi aduci, părinte? întrebă Panait Fotache cu nerăbdare. — Din păcate, lucrurile s-au petrecut așa după cum am bănuit eu, boierule! răspunse preotul. Maica Stareţă m-a primit cu multă bucurie, dar nici n-a vrut s-audă de călcarea regulamentului, ceea ce ar fi trebuit să facă neapărat pentru a- mi satisface cererea mea. — Atunci nu-mi mai rămâne altceva de făcut, zise boierul Panait Fotache, decât să caut să mă încredinţez eu însumi, dacă novicea de la schit este aceeași cu logodnica mea. Puțin după aceea apoi, o căruță de la curtea boierească se opri în faţa porţii Schitului Sfintei Treimi. În căruţă erau așezați cinci saci cu grâu. Pe capră ședea un căruțaș mai în vârstă, iar alături de el mai şedea un ţăran sau vreun servitor de la curte, după cum părea să-l arate îmbrăcămintea. În orice caz, nimeni n-ar fi bănuit că argatul acesta era chiar prea cinstitul boier Panait Fotache, moșierul mândru și îngâmfat din fire care din trăsură nu se mai dădea jos. Boierul Panait Fotache obișnuia să trimită în fiecare an câţiva saci cu grâu pentru nevoile mănăstirii. Aceasta însă n-o făcea din propria lui pornire, ci în urma dorinţei evlavioasei sale mame, care-i lăsase cu gură de moarte să trimită în fiecare an această danie pentru odihna sufletului său. Firește, că, dacă ar fi fost după fiul său Panait, acesta n-ar fi trimis niciun grăunte, nu câţiva saci. Dar cum de faţă la exprimarea acestei dorinţe fusese și preotul care o împărtășise și acesta comunicase stareței hotărârea muribundei, Panait Fotache se văzu silit să trimită dania în fiecare an, cu toate că, de fiecare dată îl durea inima când vedea ieșind pe poartă cei cinci saci cu grâu pentru care nu lua niciun ban. Călugăriţa, care făcea pe portarul, nu găsi nimic ciudat în aducerea grâului, deoarece știa că aceasta se întâmpla în fiecare an. Cu toate acestea, deoarece așa cerea regulamentul, călugărița îi vesti stareței sosirea grâului de la curte și Maica Stareţă porunci să lase căruţa să intre în curtea schitului. Dar în vreme ce altădată, argatul care venea cu căruțașul obișnuia să ajute la coborârea sacilor cu grâu, acum acesta nu-și mișcă nici măcar degetul cel mic pentru a da o mână de ajutor. In vreme însă ce căruţașul descărcă sacii cu grâu și-i goli într- una din magazii, falsul argat, adică boierul Panait Fotache se furișă din curte în grădina mănăstirii fără să fi fost observat de cineva. El se uită cercetător în stânga și în dreapta prin întinsa grădină. Zări chiar mai multe călugărițe, dinaintea cărora se ascunse însă iute în desișul ce mărginea aleile. Aproape că renunţase de a o mai întâlni pe Maica Agapia, când deodată, la cotitura unei alei, zări o femeie îmbrăcată în veștminte de novice. Ea stătea cu spatele la boier, așa că Panait Fotache nu-i putu vedea chipul, dar la vederea trupului ei, care chiar și prin veștmintele de călugăriţă reieșea în evidenţă, cu liniile lui minunate, boierul simţi fiori furnicându-i prin tot corpul. Panait Fotache se îndreptă în grabă spre novice. Sub scutul boschetelor el făcu un ocol, apoi deodată i se ivi în cale și atunci văzu lămurit că Agapia era într-adevăr... Mioara Comăneanu. — Mioaro! strigă atunci boierul. Novicea însă, nu răspunse niciun cuvânt. — Mioara, zise atunci Panait Fotache din nou, părăsește zidurile acestea reci, posomorâte și întoarce-te la viață! Tot sufletul, toată făptura mea arde de nerăbdare, de dorul de a te conduce la altar! Zicând aceste cuvinte, Panait Fotache prinse mâna novicei. Mioara însă se smuci din mâna boierului printr-o mișcare bruscă. Spre norocul ei, pe aceeași alee se mai iviră încă vreo câteva călugărițe, așa că boierul Panait Fotache socoti că era mai cuminte să se retragă, cât mai avea timp, pe același drum pe care venise. De aceea, sări iute în desiș și fugi cât îl ţinură picioarele până înapoi în curtea mânăstirii... Între timp, căruţașul sfârșise cu descărcarea așa că ajungând lângă căruţă, Panait Fotache sări iute pe capră și căruţa părăsi mănăstirea. Pe drum, boierul fu foarte rău dispus. — De data aceasta nu voi mai șovăi! mormăi el. Vei fi a mea, Mioaro, cu orice preţ, cu orice preţ! Creierul frământa fel de fel de planuri, care toate nu erau de loc surâzătoare pentru sărmana Mioara Comăneanu. Când ajunse apoi în curtea conacului său boierul Panait Fotache se întoarse și își ridică pumnul ameninţător spre Schitul Sfintei Treimi. CAPITOLUL 111 VESTEA CEA MARE Ceata de haiduci, care se retrăsese printre ruinele celui de al doilea castru roman de la Iglița, se abţinuse în timpul din urmă de la orice nouă ispravă și nu dădeau semne de viaţă decât numai atunci, când voiau să le mai dea autorităţilor de știre că nu-i înghiţise încă Balta, unde tot ei continuau să fie stăpâni absoluți. Oștirea din Galaţi, colonelul Ispirescu și boierul Panait Fotache atacau și Mihu Inimă de Leu nu voia decât să se apere împotriva acestor atacuri. Bătrânul morar, tatăl Smărăndiţei fusese prins de soldații căpitanului Guriotis, era deci firesc ca Mihu Inimă de Leu să alerge în ajutorul tovarășului său în nevoie, așa după cum alergase întotdeauna în ajutorul tovarășilor săi căzuţi în mâinile autorităților. Bătrânul morar, tatăl Smărăndiţei, fusese prins și tocmai de aceea se și prefăcuse a fi mut, tot timpul cât șezuse în temniță. Morarul era pe deplin încredinţat că Mihu Inimă de Leu îi va veni în ajutor și care nu-i fu bucuria când constată că, într-adevăr nu se înșelase în această așteptare a sa. Intr-o bună noapte, pe când dormea pe mănunchiul de paie din celula sa, auzi deodată un zgomot ciudat în jurul ușii. Peste câteva clipe apoi, cheia se învârti în broască, odată, de două ori, ușa se deschise și în pragul ei se ivi... căpitanul. Limba bătrânului morar se dezlegă atunci, deodată și începu să strige în prada unei nespuse bucurii: — Căpitane, căpitane, așadar tot ai venit! — Incet, moșule, încet! Este adevărat că pe paznicii tăi i-am trimis să se mai odihnească puţin, dar de aceea nu strică să fim cu mai multă băgare de seamă. Mulțumită puterii lui de uriaș, Mihu Inimă de Leu îl scăpă foarte iute pe morar de lanţurile grele care îi atârnau de mâini și de picioare, apoi îl prinse de braţ și trăgându-l după sine, îi zise: — Vino! După aceea încuie din nou ușa celulei, iar legătura de chei o vâri în buzunarul paznicului de la care o luase cu câteva clipe mai înainte și care dormea dus, de nu l-ai fi putut trezi, nici chiar cu toate tunurile din lume. — Așa! zise Mihu Inimă de Leu, râzând. Acum lasă-i să-și bată capul spre a ghici cum ai scăpat de aici! Fără îndoială că nici unuia nu-i va trece prin minte! După aceea îl scoase pe morar din temniţă și ducându-l pe drumuri ascunse prin oraș, ajunse cu el la Dunăre unde îi aștepta barca mai dinainte pregătită cu care trecură în Baltă. A doua zi apoi ajunse și morarul la ruinele celui de al doilea castru roman de la Iglița și le povesti haiducilor amănunţit despre chipul cum i-a luat interogatoriul colonelul Ispirescu și firește și despre mânia nemărginită a boierului Panait Fotache. — Nici nu vă puteţi închipui ce furios este boierul din pricina răpirii miresei sale! zise bătrânul morar. — Lasă-l să fie! mormăi Mihu Inimă de Leu. Dar dacă ar ști încă, cum că prin aceasta răfuiala noastră de-abia a început și că adevărata socoteală definitivă va urma de-abia de acum înainte. Boierul Panait Fotache nu va scăpa de mâna mea răzbunătoare. Al doilea caz în care Mihu Inimă de Leu făcu să se vorbească despre el, a fost chestiunea cu cei doisprezece mercenari ai boierului Panait Fotache. Prin această ispravă însă, el făcu mai mult decât numai să-l îngrozească pe Panait Fotache. Fapta aceasta băgă groază nu numai în boierul Fotache, dar și în toată populaţia de prin împrejurimi. Nimeni nu putea să-și dea seama care fusese pricina morții acestor doisprezece flăcăi deochiaţi ai Galaţilor. Trupul lor nu purta nici urmă de glonte, nici de pumnal și nici semne de sugrumare nu se puteau zări în jurul gâtului lui, cu toate acestea, toţi doisprezece pieriră, iar într-o bună dimineaţă trupurile lor neînsufleţite zăceau în curtea conacului aceluia care-i trimisese pe urmele lui Mihu Inimă de Leu, în același timp cu apariţia unui bilețel prins de patul boierului, bileţel pe care stătea scris: „Boier Panait Fotache! Al treisprezecelea vei fi tu!” Vestea celor doisprezece morţi misterioși și a scrisorii adresată boierului, se răspândi ca fulgerul în tot ţinutul și stârni cea mai mare consternare în rândurile populaţiei. — Cine poate fi acest Mihu Inimă de Leu care săvârșește o minune după alta? — Fără îndoială că este în legătură cu necuratul, de nu este broască ce să nu se deschidă înaintea lui, el apare și dispare de peste tot fără ca cineva să-l vadă... — Știe să se facă nevăzut! — Fără îndoială că e însuși necuratul! — Firește! Altfel cum să fi murit cei doisprezece flăcăi din Galaţi? Fără îndoială că le va fi arătat chipul diavolului și bieții oameni au murit de groază. — Așa este! Numai așa poate să fie! Acestea erau cele ce se spuneau pe socoteala lui Mihu Inimă de Leu prin ţinutul Bălții. În timpul acesta căpetenia haiducilor trăia liniștit în vechiul castru roman de la Iglița, unde se trudea să desfunde vechile coridoare subterane, care, după cum descoperise mai târziu, erau destul de numeroase și duceau în mai multe direcţii. Mihu Inimă de Leu voia să desfunde aceste tunele pentru ca, dacă vreodată s-ar fi întâmplat să fie siliți să părăsească și această nouă ascunzătoare, să poată fugi în liniște și fără emoţii, așa cum au fugit din moara de pe malul Dunării. Haiducii lucrau toată ziua la această desfundare deoarece cel de-al doilea castru roman era un adevărat punct de întâlnire pentru nenumărate coridoare subterane care porneau în toate direcţiile, ieșind la suprafața pământului în locurile cele mai diferite. Intr-o bună zi însă, Mihu Inimă de Leu se sătură de lucrul acesta și în loc să desfunde tuneluri vechi de mii de ani se apucă de altceva, să culeagă flori. Blândele, parfumatele, frumoasele floricele se adunau una câte una în mâna haiducului care le prindea în buchet. Dan Dragomir se uită foarte nedumerit la prietenul și căpitanul său, deoarece până atunci nu-l mai văzuse niciodată îndeletnicindu-se cu așa ceva. Asprul, dârzul căpitan de haiduci strângea flori? Aceasta nu era ceva ce se putea vedea în fiecare zi. Tocmai de aceea se apropie și Dan Dragomir de el spre a vedea care era pricina acestei neașteptate schimbări. — Ce faci, căpitane? Cui îi strângi florile acestea? întrebă Dan Dragomir. Și întrebarea voinicului sună veselă, plină do bucurie, dar când zări chipul îndurerat al căpitannului, se întunecă și fruntea voinicului. Mihu Inimă de Leu răspunse, liniștit: — Astăzi se împlinește un an de când am pierdut-o pe Mioara, pe aceea, pe care am iubit-o atât de mult, atât de fierbinte. Cu prilejul acestei triste aniversări, vreau să mă reped până la sicriul de sticlă pentru a mai revedea chipul ei fermecător, a cărui frumuseţe nici moartea n-a îndrăznit s-o șteargă. Aducerile aminte năpădiră și sufletul lui Dan Dragomir care rămase adânc mișcat. — Căpitane, zise el, cu voce tristă, îngăduie-mi să merg și eu cu tine! Știi prea bine, cât de dragă îmi era și mie Mioara Comăneanu, pe care am iubit-o întotdeauna ca pe o soră și am stimat-o ca pe o regină. Mihu Inimă de Leu își îmbrăţișă vechiul și credinciosul prieten., — Vino, vino, dragul meu Dan, zise el îndurerat. Voi avea măcar lângă mine pe cineva care să-mi aline suferința pe care tot timpul ce s-a scurs n-a fost în stare s-o alunge din sufletul meu. Nu, Dane, durerea aceasta îmi sfâșie pieptul necontenit, cu aceeași neîndurare, cu aceeași putere ca și în ziua aceea neuitată când înapoindu-mă la moară mi-am găsit iubita întinsă pe catafalc. Dan Dragomir începu să strângă flori și el și una lângă alta se adunau și în mâna lui florile ale căror petale mai purtau încă sărutarea înrourată a dimineţii. Ceilalţi haiduci de-abia se treziră din somn, când Mihu și cu Dan Dragomir erau deja pe drum. Drumul acesta era însă lung acum. Soarele ajunsese în cruce și cei doi prieteni tot nu ajunseseră încă la Raclă. Tot drumul Mihu Inimă de Leu fu foarte tăcut, iar Dan Dragomir nu vru să-l facă să vorbească. Știa prea bine că acum căpitanul căzuse cu totul în prada gândurilor și după expresia feții lui, după trăsăturile-i crispate înţelese că acum căpitanul retrăia toate suferinţele, toate torturile, toate chinurile cu care îl copleșise soarta în timpul din urmă. La ce bun să fi încercat să împrăștie aceste aduceri aminte când știa prea bine că, mai ales acum, când se apropiau de trupul neînsufleţit al aceleia ce fusese totul în viaţă pentru Mihu Inimă de Leu, încercarea lui ar fi rămas zadarnică? Dan Dragomir nu rupse tăcerea decât numai atunci când se apropiară de peninsula pe care se găsea coliba vrăjitoarei. — Căpitane! zise el, în curând vom ajunge la ţintă! Uite, acolo este coliba vrăjitoarei și dacă te înalţi puţin în vârful picioarelor zărești chiar și stânca posomorâtă din dosul ei, Racla Bălții. Mihu Inimă de Leu își ridică încet capul și se uită drept înainte. — Da... văd... Acolo unde strălucește ceva... — Da... da... sunt razele soarelui care se răsfrâng în sticla sicriului... — Sicriul de sticlă... îngână Mihu Inimă de Leu, melancolic,- sicriul care mi-a închis în el toată fericirea vieţii. După aceea vâsliră mai departe, mai încet însă ca până atunci. Acum căpitanul nu se mai grăbea. O teamă neînțeleasă îi cuprinse mintea și sufletul la gândul că în curând va revedea chipul scumpei și mult iubitei sale moarte. Simţea că vechea rană a sufletului său va începe să sângere din nou și că această sângerare va însemna pentru el o nouă și grea încercare a sorții, încercare care-l umplea cu fiori de groază, încă dinainte. — Ce mult e de când n-am mai fost pe aici! zise Dan Dragomir, pentru a pune capăt tăcerii care devenea amenințătoare. Mihu Inimă de Leu mormăi ceva, dar Dan nu putu înțelege niciun cuvânt. Dan Dragomir arată spre miazăzi. — Acolo era moara de pe malul Dunării Doamne, ce fericiţi am mai fost noi cândva, acolo. Totul era însă în zadar. Pe Mihu Inimă de Leu era cu neputinţă să-l facă să rostească fie chiar și numai un singur cuvânt. Căpitanul şedea nemișcat în partea din față a bărcii și nici măcar nu mai vâslea, lăsând ca barca să fie purtată doar de curentul apei care mergea tocmai spre peninsula vrăjitoarei. În cele din urmă ajunseră la ţărmul care era ţinta călătoriei lor. Ei legară barca de trunchiul unei sălcii și merseră pe jos mai departe. Dan Dragomir mergea înainte, pentru a o vesti pe babă despre sosirea lor, iar Mihu Inimă de Leu îl urma încet, cu pași tăragănaţi și nezoriţi. Ajungând la ușa colibei, Dan Dragomir strigă: — Babo! Dar nu primi niciun răspuns. El mai repetă odată: — Babo! Dar nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni. — Pesemne că nu este acasă! se gândi voinicul și porni mai departe spre Racla Bălții. Pe drum se mai aplecă și mai culese câteva flori proaspete. Mihu Inimă de Leu era încă destul de departe când Dan Dragomir și ajunse la vestita Raclă. Dar în clipa în care se aplecă peste sicriul de sticlă, un strigăt înfiorător îi ieși din piept. La auzul acestui strigăt tresări chiar și Mihu Inimă de Leu. Văzându-l pe tovarășul său lângă Raclă, își dădu seama îndată că se petrecuse ceva cu Mioara. Când ajunse însă acolo și din pieptul lui ieși același strigăt înfiorător, care ieșise cu câteva clipe mai înainte din pieptul lui Dan Dragomir: — Sfinte Dumnezeule! Sicriul de sticlă era gol. Cei doi prieteni se uitară încremeniţi unul la altul ca și când ar fi așteptat unul de la celălalt dezlegarea misterioasei enigme. Timp de câteva minute ei rămaseră împietriţi, fără a rosti vreun cuvânt, cu privirile aţintite asupra sicriului gol, de pe care nu-și mai puteau lua ochii. În cele din urmă Mihu Inimă de Leu fu acela care răpuse apăsătoarea tăcere. — Ce să se fi întâmplat aici? — Cine ar putea să ne dea vreo lămurire? Apoi focul mâniei se aprinse în ochii căpeteniei de haiduci. — Mi-au furat până și trupul ei neînsufleţit! Dar să-l ferească Dumnezeu pe acela care a săvârșit acest sacrilegiu, să cadă în mâinile mele căci praful și pulberea se alege din el! — Dar cine să fi avut vreun interes să facă una ca asta? întrebă Dan Dragomir. Atunci Mihu Inimă de Leu se întoarse deodată și arătă spre coliba vrăjitoarei. — Vrăjitoarea aceea nu se poate să nu știe ceva despre ceea ce s-a petrecut aici! _ — Am căutat-o, dar se pare că nu este acasă! In zadar am strigat-o de mai multe ori, nu mi-a răspuns nimeni! — Atunci vom aștepta până când se va înapoia, dar de aici nu mă mișc până când nu voi dezlega această enigmă! Un gând ciudat încolți atunci deodată în mintea lui Dan Dragomir. El se gândi anume la misterul ce o învăluia întotdeauna pe baba aceasta, mister din pricina căruia și fusese poreclită „Nrăjitoarea din Baltă”. Își aduse aminte de ziua când a umblat el prin coliba babei și când rămăsese uluit de toate tainele de care o văzuse înconjurată pe babă. Își amintea foarte bine acum că oricât era el de curajos și oricât nu se temea el de nimic pe lumea aceasta, totuși, atunci fu foarte bucuros când se văzu afară din misterioasa colibă și apoi, după ce plecă, cât mai departe de ea. După aceea își mai aminti că vrăjitoarea fusese aceea care-l sfătuise pe căpitan să-și așeze iubita într-un sicriu de sticlă și sicriul acesta să nu-l bage în pământ, creștinește, ci să-l așeze deasupra Raclei, în apropierea colibei sale. Dan Dragomir fu cuprins de o teamă superstițioasă când se gândi apoi că se putea întâmpla ca vrăjitoarea să fi urmărit vreun scop anumit cu trupul Mioarei Comăneanu, din moment ce-l sfătuise pe căpitan să-și lase iubita în apropierea colibei sale. Gândul acesta fu urmat îndată de întrebarea: — Și ce-ar fi, dacă bătrâna zgripţoroaică și-a luat rămas bun pentru totdeauna de la Balta Dunării, pentru a se duce cine știe unde și unde să n-o mai poată găsi nimeni? Mihu Inimă de Leu se uită cutremurându-se la prietenul său. — Ce te face să crezi una ca asta? — Nimic nu mă face să cred una ca asta... este însă un gând ca oricare altul care mi-a încolțit în minte! — Stai, că ne vom dumeri noi îndată! răspunse căpetenia haiducilor și porni cu pași hotărâți spre coliba vrăjitoarei. Dan Dragomir îl urmă ca o umbră. lar când ajunseră aproape în același timp în faţa colibei, glasul tunător al lui Mihu Inimă de Leu făcu frunzele să se miște când strigă: — Vrăjitoareo, ieși afară din vizuină! Cuvintele lui însă, fură urmate de liniștea cea mai desăvârșită. — N-auzi ce am spus? tună din nou vocea lui Mihu Inimă de Leu. Eu sunt, Mihu Inimă de Leu și dărâm cocioaba peste tine dacă nu vii în fața mea! Dar nici-o vorbă, nici-un zgomot nu urmă cuvintelor sale. Atunci căpitanul haiducilor se întoarse spre prietenul său și zise: — Dane, eu cred că ar fi mai bine să pătrundem în colibă, să scotocim toate colțurile, poate că tot vom da peste vreo urmă oarecare. — Să mergem, căpitane! Și porniră. Înaintau încet, cu multă băgare de seamă. În cocioaba unei vrăjitoare nu știi niciodată ce primejdie necunoscută te pândește. În colibă însă domnea tăcerea cea mai desăvârșită. Numai după ce pătrunseră ceva mai înăuntru se auzi un glas ciudat, înfiorător. Dan Dragomir își duse mâna la pumnal, Mihu Inimă de Leu îi prinse însă brațul, șoptindu-i: — Fii liniștit! Acesta este țipătul bufniței! — Dacă bufnița este aici, atunci aici trebuie să fie și vrăjitoarea! zise Dan Dragomir. — Ai dreptate! strigă atunci Mihu Inimă de Leu. Și dacă n-a venit când am chemat-o aceasta însemnează că are ceva pe suflet! Să mergem înainte, Dane! Mai făcură câţiva pași. În ceaunele vrăjitoarei acum nu mai clocoteau băuturile fermecate iar pe vatră nu se mai vedeau decât câţiva tăciuni acoperiţi cu cenușă. — Dacă este cineva pe aici, să răspundă! În tăcerea ce urmă cuvintelor voinicului se auzi parcă un geamăt surd, foarte slab, ca și când ar fi venit de la o mare depărtare sau mai curând de la o voce ce răspundea de undeva de sub pământ. — Ai auzit? îl întrebă Dan Dragomir pe Mihu Inimă de Leu. — Da! Un glas foarte ciudat... mai mult un horcăit îndepărtat! — Atunci nu m-am înșelat... Nu mai încape nicio îndoială că cineva a răspuns! Mihu Inimă de Leu strigă din nou: — Cine este aici? Geamătul acela lugubru se auzi din nea. — Răspunde, unde ești? Dar iarăși nu răspunse, decât același horcăit neînțeles. Dan Dragomir o luă înainte, dar nu făcu decât câţiva pași și strigă cu înfrigurare: Căpitane! — Ce este? — Vino aici! Mihu Inimă de Leu alergă lângă tovarășul său. — Privește! Aproape să mă împiedic de ceva! Dacă nu mă înșel, aici zace cineva! — Da, da... Așa este! Atunci se aplecară amândoi și Dan Dragomir exclamă cu uimire: — Dar asta este chiar vrăjitoarea! Mihu Inimă de Leu se uită mai de aproape. — Într-adevăr... ea este! După aceea se întoarse spre vrăjitoare. — Babo, haide scoală-te, căci vreau să-ţi vorbesc!... Vrăjitoarea gemu din nou. Cu multă greutate cei doi prieteni înţeleseră doar atât din geamătul ei: — Nu pot... — Dar ce ţi s-a întâmplat? Un horcăit neînțeles răspunse din nou. — Dane, pune mâna, zise atunci, căpitanul. S-o scoatem puţin la aer căci aici nici să respire nu poate! Dan Dragomir o ridică ca pe un fulg pe bătrâna vrăjitoare care rămăsese cât un pumn și o duse în fața colibei... De-abia aici văzură voinicii în ce stare vrednică de plâns era biata bătrână... Obrajii îi erau galbeni ca pergamentul, ochii îi luceau obosiţi, gura de-abia mai era în stare să și-o miște. — Doamne! exclamă Mihu Inimă de Leu, înspăimântat. Dar ce s-a întâmplat cu femeia aceasta? Vrăjitoarea îngână ceva, dar niciunul din cei doi voinici nu fură în stare să înțeleagă vreun cuvânt din ceea ce spusese sau, mai bine zis, voise să spună. Atunci Mihu Inimă de Leu își scoase plosca în care avea ţuica tare de Văleni și o apropie de buzele palide și fără urmă de sânge ale vrăjitoarei. — Bea! Asta te va mai înzdrăveni! El turnă câteva înghiţituri printre buzele nenorocitei bătrâne. Și tuica tare nu întârzie să-și facă efectul căci ochii babei începură să lucească ceva mai viu și parcă și puţină viaţă se mai ivi pe chipul ei ca de mumie. — Se pare că se simte mai bine! zise Dan Dragomir. Vrăjitoarea dădu din cap. — Dar ce ai păţit babo? o întrebă atunci Mihu Inimă de Leu. — Ce-am păţit? repetă vrăjitoarea în șoaptă. Sunt pe drum spre lumea cealaltă! — Babo, babo! strigă atunci căpetenia haiducilor, speriat. Dar de ce este gol sicriul de sticlă? Unde este trupul nefericitei mele iubite pe care l-am lăsat în el? — Trupul mort... a înviat! răspunse bătrâna, abia perceptibil. — Ce-ai spus? urlă Mihu Inimă de Leu asupra căruia cuvintele acestea avură întocmai același efect pe care-l are trăsnetul asupra vietăţii pe lângă care trece, fără a o lovi. El se uită apoi aiurit, buimăcit, neîncrezător la Dan Dragomir, care-l privi cu aceeași uimire, cu aceeași încremenire. Apoi, amândoi se întoarseră spre vrăjitoare, aproape în aceeași clipă, așteptând cu o înfrigurare de nedescris ca aceasta să-i lămurească, asupra tainicului înţeles al cuvintelor sale. — Vorbește! Vorbește! strigă Mihu Inimă de Leu, arzând de nerăbdare. Vrăjitoarea vru să vorbească, dar fiecare cuvânt îi cerea sforțări aproape supraomenești. Ea le făcu semn celor doi bărbaţi să se apropie mai mult. Mihu Inimă de Leu și cu tovarășul său înţeleseră rostul acestui semn și se aplecară cât putură peste trupul babei pentru a nu pierde nicio silabă din ceea ce avea să le spună ea. Atunci vrăjitoarea începu să vorbească, dar atât de întretăiat și atât de slab încât chiar și voinicii trebuiră să facă adevărate sforțări, pentru a o înţelege. — Mioara... Mioara... n-a murit... a fost cuprinsă... de... cârcel... la inima... așa a zăcut... săptămâni... luni... — Doamne Dumnezeule! exclamă Mihu Inimă de Leu. Să fie cu putinţă așa ceva? — Întocmai... după cum v-am spus... Asta este o boală ciudată... Dar eu am descoperit-o la timp... și am scăpat-o... — Ai scăpat-o? întrebă Mihu Inimă de Leu, nevenindu-i să-și creadă ochilor. — Da... Am ţinut-o în viaţă... prin puterea mea de voință. Am hrănit-o... am îngrijit-o... — Și ce s-a întâmplat cu ea?... Unde este?... Răspunde?... — Când s-a însănătoșit, am trimis-o cu Codobatură... căci și pe el l-am lecuit... la moara de pe malul Dunării... căci murea de dorul tău... — Dar atunci, de ce nu m-aţi chemat aici? strigă Mihu Inimă de Leu, cu un ton de imputare în vorbă. — Fiindcă asta... asta s-ar fi putut s-o coste viaţa... pe Mioara... Capul vrăjitoarei căzu istovit pe spate.. S-ar fi zis că-și dăduse ultima suflare.. Mihu Inimă de Leu îi așeză din nou plosca cu ţuică între buze. — Bea... bea, babo! Și iarăși îi mai turnă pe gât câteva înghiţituri. După aceea așteptă cu nerăbdare să vadă dacă vrăjitoarea își mai revine în fire. Trecură astfel câteva minute, în timpul cărora cei doi haiduci pândeau cu înfrigurare fiecare mișcare a bătrânei. În cele din urmă vrăjitoarea își deschise ochii și gemu: — Mi-am dat toată vlaga... mi-am dat-o... pentru a o salva pe ea... Zile întregi n-am fost în stare... nici măcar să mă ridic... spre a mânca ceva... Acum s-a sfârșit... — Vorbește... vorbește... te implor... o rugă Mihu Inimă de Leu - ce s-a întâmplat cu iubita mea? — Când a placat de aici, era pe deplin sănătoasă... și s-a dus la moara de pe malul Dunării. — La moara de pe malul Dunării? Strigă Mihu Inimă de Leu. Dar de acolo noi am plecat de mult! — Asta... noi n-am putut... s-o știm... acolo s-a dus... — Dumnezeule, atunci cum să-i mai dau de urmă? — În orice caz, sfătui Dan Dragomir, trebuie să ne repezim până la moară. N-ar fi tocmai cu neputinţă ca în tovărășia bătrânului Codobatură, Mioara să se fi stabilit printre ruinele morii! Fără îndoială că și ei se gândesc cum că odată și odată tot ne vom mai întoarce careva din noi pe la vechea noastră ascunzătoare. — Ai dreptate, Dane!... strigă atunci Mihu Inimă de Leu... Să mergem la moara de pe malul Dunării! Cu aceste cuvinte căpitanul haiducilor se și sculă pentru a porni spre moară. Atunci însă privirea lui căzu deodată asupra vrăjitoarei care zăcea nemișcată la picioarele sale. — Trebuie s-o ajutăm, căci și ea o ajutat-o pe Mioara! Mihu Inimă de Leu se aplecă din nou. — Spune, babo, ce dorești? Ce să-ți aducem? Unde să te ducem? Cu ce să-ți venim în ajutor? Vrăjitoarea își ridică încet capul și se uită la Mihu Inimă de Leu. Ochii ei erau luminați din nou de vechiul foc magic. Trapul i se cutremură și buzele-i lipsite de sânge începură să se miște. Se vedea că și adunase cele din urmă puteri pentru a putea vorbi... De data aceasta însă glasul ei sună metalic, ca în vremurile de demult. — Mie nu-mi mai trebuie nimic... nimic... După aceea capul îi căzu pe spate, un suspin adânc îi ieși din piept, un singur oftat, lung și sfâșietor de trist, rămasul bun de la viață. Dan Dragomir strigă, speriat: — A murit! Mihu Inimă de Leu o prinse de mână pe bătrână, îi ascultă bătăile inimii, apoi repetă și el scurt: — A murit! Cei doi prieteni își scoase pălăriile, adânc mișcați. In colibă bufnița începu să ţipe înfiorător, ca un urlet de stafie. Căpetenia haiducilor și cu tovarășul său... rămaseră timp de câteva minute nemișcaţi lângă trapul neînsufleţit al vrăjitoarei. În cele din urmă Mihu Inimă de Leu zise: — Cât de ciudate mai sunt și toanele destinului! Dacă veneam aici numai cu o jumătate de zi mai târziu, atunci niciodată n-am mai fi aflat ce soartă a avut Mioara! Acum știu măcar că trăiește și avem cel puţin un amănunt oarecare după care putem porni în căutarea ei! — Da! Da! răspunse Dan Dragomir. Mai înainte însă trebuie să ne îngrijim de rămășițele pământești ale sărmanei babe! — Ai dreptate, Dane! răspunse Mihu Inimă de Leu. Cu toate că de-abia mai pot aștepta clipa de a mă vedea la moara de pe malul Dunării, cu toate acestea găsesc că cea dintâi și mai grabnică datorie a noastră este să îngropăm trupul neînsuflețit al acestei bătrâne care fără îndoială că și ea a avut parte deo viaţă destul de zbuciumată. Cu aceste cuvinte amândoi se înapoiară în colibă unde scotociră prin toate colţurile până când dădură peste sapă și lopată cu ajutorul cărora voinicii pregătiră în grabă mormântul. Mihu Inimă de Leu arătă spre Raclă. — Dane du-te și adu sicriul de sticlă pentru ca s-o așezăm în el! Dan Dragomir porni pentru a îndeplini dorinţa căpitanului iar în timpul acesta Mihu Inimă de Leu mai adânci puţin groapa... Nu trecu un sfert de ceas și vestita vrăjitoare a Bălții își dormea somnul de veci în sicriul de sticlă pe care-l comandase Mihu Inimă de Leu pentru iubita sa. O mică ridicătură de pământ, o cruce simplă de lemn, un mănunchi de flori, acestea arătau locul unde se odihnea aceea care scăpase pe mulţi din ghearele morții, care făcuse multe minuni prin știința și puterea voinţei sale, minuni printre care cea mai de seamă era, fără îndoială, redarea vieţii Mioarei Comăneanu. Cei doi haiduci mai spuseră o rugăciune îngenunchind lângă mormântul săpat de ei, pe urmă porniră spre moara de pe malul Dunării... Pe Mihu Inimă de Leu îl mâna dorul de a ajunge cât mai iute la ruinele morii unde nădăjduia s-o găsească pe iubita sa și de aceea vâslea atât de iute, încât Dan Dragomir de-abia putea să se ţină de el cu vâslitul. Barca aluneca pe luciul apei ca o săgeată și adeseori, la cotituri mai ales, ameninţa să se răstoarne din pricina vitezei cu care înainta. Altădată, pentru a scurta drumul, tăia ca un fulger mici fâșii de păpuriș și trebuiau să-și închidă ochii pentru ca vârfurile papurii care le izbea obrajii să nu-i lase fără vedere. Nici chiar când fugiseră din moară urmăriţi de soldaţi, nici chiar atunci nu vâslise căpitanul haiducilor cu atâta ardoare, cu atâta înfrigurare. Cu toate acestea, lui Mihu Inimă de Leu i se părea că înaintează tot prea încet și mereu îi striga lui Dan Dragomir: — Bagă lopata mai afund, Dane, că nu mai ajungem niciodată! În cele din urmă ajunseră la locul unde trebuiau să coboare din bărci. De aici și până la gardul viu ce împrejmuia moara nu făcură decât câteva clipe. — Am ajuns! strigă atunci Mihu Inimă de Leu și se repezi în curte. Dan Dragomir îl urmă la câţiva pași. Ascunzătoarea lor de pe vremuri nu mai era de cât o grămadă de ruine înnegrite de fum și nici urmă de viaţă nu se zărea printre ele. Dar nădejdea nu-l părăsise încă pe Mihu Inimă de Leu care intră în moară cu pași grăbiţi. Împreună cu Dan Dragomir el scotoci toată grămada de ruine, nu lăsă colţ necercetat, dar totul fu în zadar, deoarece niciunde nu găsiră vreun semn care să dovedească cum că de la arderea morii mai trecuse cineva pe acolo. — Am venit în zadar, Dane, exclamă căpitanul amărât. Mioara a fost aici și nu ne-a găsit. Doamne, mă întreb ce gânduri îi vor fi trecut prin minte când va fi văzut în ce hal se găsește bunul și prietenosul nostru adăpost de odinioară? — Măcar dacă ar fi lăsat vreun semn care să ne îndrepte pe drumul pe care a apucat! zise Dan Dragomir. — Da... unde s-o căutăm, cum să dăm de ea? exclamă Mihu Inimă de Leu și rezemându-și capul de trunchiul unui copac lacrimile începură să-i curgă șiroaie. Dan Dragomir fu adânc mișcat de plânsul îndurerat al căpitanului. — Doamne Dumnezeule, strigă Mihu Inimă de Leu, de ce mă pedepsești atât de greu! — Liniștește-te, căpitane! — În toată lumea aceasta nu este om mai nenorocit ca mine! Nimeni n-a suferit atâta cât am suferit eu... — Așa este, zise credinciosul prieten, cu toate acestea trebuie să te stăpânești... Dacă Dumnezeu ne trimite încercări prea dese aceasta este pentru a ne face să simţim cu și mai mare intensitate bucuriile ulterioare... — Bucuriile acestea însă par a nu fi făcute pentru mine... De câte ori n-am pierdut-o eu până astăzi pe Mioara, de câte ori n- am crezut că n-o voi mai găsi niciodată... — Vezi, îl întrerupse Dan Dragomir, tocmai împrejurarea aceasta trebuie să te facă să ai încredere în viitor! — De ce? — Fiindcă de câte ori ai pierdut-o, tot ai sfârșit prin a da peste ea și așa, durerea ţi-a fost urmată de bucurie. Vei vedea că și de data aceasta se va întâmpla la fel. — Da, dar nu mai am putere să rabd... Chinurile acestea care nu mai iau sfârșit, mă înnebunesc! Gândește-te că nici iadul n-ar fi putut născoci torturi mai îngrozitoare decât acelea de care am eu parte necontenit. — Ai încredere în Dumnezeu și în bunătatea lui! — Să am încredere în Dumnezeu? repeta Mihu Inimă de Leu, cu un zâmbet îndurerat. Dar oare cum vrei să-i dau de urmă când n-am niciun semn, niciun amănunt care să mă poată îndrepta pe calea cea bună?... Nici măcar atât nu pot ști cu siguranţă, dacă trăiește într-adevăr, dacă într-adevăr a înviat, dacă într-adevăr a părăsit sicriul de sticlă așa după cum ne-a povestit baba! Zicând aceste cuvinte își ridică încet capul și așa se uită la Dan Dragomir. Timp de câteva clipe domni o liniște adâncă. Niciunul din cei doi prieteni și tovarăși nu rosti vreun cuvânt. După aceea căpitanul vru să pornească mai departe dar privirea îi rămase aţintită asupra copacului de trunchiul căruia își rezemase capul. În aceeași clipă un strigăt de fericire îi ieși din piept Dan Dragomir se uită năuc la el, neputându-și da seama ce se întâmplase. De aceea alergă lângă el și-i întrebă: — Căpitane, ce s-a întâmplat? Mihu Inimă de Leu își întinse mâna și zise: — Privește acolo! Atunci și privirea lui Dan Dragomir rămase aţintită asupra trunchiului copacului — Văd... văd! îngână el. Pe trunchiul copacului se putea vedea litera „M”, pe care Mioara o crestase în coajă. Mihu Inimă de Leu nu-și mai încăpea în piele de bucurie. — Acum nu mai încape nicio îndoiala ca Mioara trăiește, a umblat pe aici și litera aceasta M este o înştiinţare pentru mine... În clipa următoare apoi sări de gâtul lui Dan Dragomir, îl îmbrățișă și-l sărută ca un nebun. — Dane, dragă Dane... Mioara trăiește! Cât sunt de fericit! Mioara trăiește! Și credinciosul prieten se bucură împreună cu căpitanul său. — Mioara trăiește! strigă și el, în culmea fericirii, și jur căpitane că nu mă voi liniști până când nu-i vom da de urmă... — Așa să fie! zise Mihu Inimă de Leu și strânse adânc mișcat mâna credinciosului prieten. După această mare descoperire se înapoiară la castrul roman de la Igliţa. Tot drumul ei cercetară ţinutul, în nădejdea că vor da undeva peste vreo urmă de la Mioara Comăneanu. Nicăieri însă nici un semn care să îi fi arătat calea pe care apucase iubita căpitanului. — Oare unde să fie? se întrebă Mihu Inimă de Leu. — Nu te neliniști, căpitane, încercă Dan Dragomir să-l îmbărbăteze, să-i dea speranţe. Vei vedea că Mioara va găsi vreun mijloc oarecare de a ne trimite înştiinţare! — Măcar de-ar fi așa! oftă căpetenia haiducilor. — Așa va și fi! Cunosc îndeajuns dragostea fără seamăn pe care ţi-o poartă Mioara și de aceea sunt încredinţat că, de îndată ce va auzi despre Mihu Inimă de Leu, nu se va odihni până când nu va da de urma ascunzătorii noastre! Dan Dragomir își ajunse scopul. El izbutise să sădească grăuntele nădejdii în sufletul căpitanului său. Grăuntele acesta prinse iute sămânță. Mihu Inimă de Leu devenea din ce în ce mai vesel, mai bine dispus, ceea ce nu i se mai întâmplase de multă, de foarte multă vreme. Trandafirii fericirii se iviseră iarăși pe obrajii săi și se gândi cu nespusă bucurie că din mila lui Dumnezeu tot îi va fi dat să cunoască și el odată fericirea și va putea fi împreună cu Mioara. ElI înălță în gând o rugă fierbinte, către Tatăl Ceresc, implorându-l să-i îngăduie ca această fericire să vină cât mai curând. După înapoierea la Iglița, haiducii rămaseră înmărmuriţi văzându-l pe căpitan atât de vesel. Nu-și puteau închipui ce se întâmplase cu el. Seara, când se adunară toți laolaltă, Mihu Inimă de Leu le povesti tovarășilor săi descoperirea făcută cu prilejul excursiei din ziua aceea. El istorisi ciudata poveste a învierii Mioarei Comăneanu, apoi, drumul făcut până la moara de pe malul Dunării, cu care prilej s-au putut convinge, fără niciun fel de îndoială că Mioara trăiește într-adevăr. Chipul lui Mihu Inimă de Leu strălucea de bucurie și când ajunse la această parte a povestirii sale, strigă din tot pieptul: — Mioara trăiește! Înţelegeţi, băieţi? Mioara trăiește și acum datoria noastră este să-i dăm de urmă. De aceea, băieţi, vă rog, când colindaţi prin împrejurimi, cercetaţi și nu se poate ca truda voastră să nu fie încununată de izbândă, să nu dăm undeva peste iubita mea pierdută. — Poţi fi liniștit căpitane, răspunse Mișu Drăgan, în numele tovarășilor săi, noi vom face tot ce ne va sta în putinţă, căci toți suntem fericiți atunci când tu ești mulțumit. — Dumnezeu să vă binecuvânteze! răspunse Mihu Inimă de Leu, adânc mișcat și haiducii băgară de seamă că bunul și viteazul lor căpitan își șterse o lacrimă din ochi. Lacrima aceasta, era o lacrimă de recunoștință pentru credinţa de care haiducii îi dădeau dovadă. Fiecare din haiduci ardea de dorinţa să dezlege el problema. Numai ochii unei singure fiinţe aruncară fulgere de mânie la auzul vestei celei mari, la auzul vestei că Mioara Comăneanu trăiește. Această fiinţă era... Smaranda. — Bine, bine, căutaţi-o voi până nu veţi mai putea, se gândi ea, cu ochi scăpărători de mânie, căutaţi-o spre a o reda lui Mihu Inimă de Leu, dar și eu voi căuta mijlocul prin care să scap de ea pentru totdeauna! Căci, orice s-ar întâmpla, Mihu Inimă de Leu nu poate fi decât numai al meu! Vechea flacără, vechea patimă se aprinse din nou în inima sa și hotărî cu sălbatică încăpățânare să-și pună planul în aplicare cu orice preţ. Când o văzuse pe Mioara așezată în sicriul de sticlă, Smaranda era pe deplin încredinţată că scăpase pentru totdeauna de rivala aceasta care, după părerea ei, venise fără niciun drept să-i răpească fericirea. lată însă că acum lupta trebuia să înceapă din nou! Dar nu-i nimic! Ochii Smarandei luceau drăcește și mâinile i se strânseră în pumni în vreme ce privirile ei trădau o hotărâre grozavă. — Să înceapă lupta! Mie nu mi-e frică! Continuarea aventurilor o veți afla în capitolul următor: Răpirea din mănăstire. KKK